Karl May — Dragostea Ulanului — Vol 1 Ultima Iubire A Lui Napoleon

KARL MAY 


KARL MAY 


ULIIMA IUBIRE A LUI 
NAPOLEON 


Căpitanul gărzii imperiale. 

Era anul 1814. Napoleon , învins, se afla în drum spre 
insula Elba, unde fusese exilat. În ziua de 31 martie, Aliaţii 
intraseră în Paris, în frunte cu stăpânitorii Austriei, Rusiei şi 
Prusiei. Unul însă, care contribuise, desigur, în cea mai 
mare măsură la victoria armatelor aliate, stătea în 
Montmartre şi nu putea lua parte la alai; acesta era 
bătrânul mareşal Blucher. 

Căruntul mareşal „Înainte!” suferea de friguri şi de o 
inflamație a ochilor. Lupta de la Paris o condusese purtând 
pe cap o pălărie mare, femeiască, pentru a-şi apăra ochii. 
Până şi la intrarea triumfală se arătă călare, cu aceeaşi 
pălărie de mătase verde sub chipiul de general. Dar, la 
rugăminţile lui Gneisenaus şi ale generalului chirurg, dr. 
VOlzke, acceptă, până la urmă, să se cruţe. 

Curând însă, starea lui îmbunătăţindu-se, îi fu îngăduit să 
locuiască în oraş, şi atunci se instală în palatul ducelui de 
Otranto, în Rue Cerutti. De aici pornea în fiecare zi să facă 
plimbări prin oraş, pentru a vedea ceea ce era demn de 
văzut. Îi plăcea mai ales să se plimbe prin aleile grădinii 
Palatului Regal, înveşmântat într-un pardesiu modest şi cu 
nelipsita-i pipă în gură. Adesea venea la birtul Very, unde 
bea cafea sau bere caldă. 

În acest birt se aflau, într-o după-amiază, câţiva bărbaţi, 
jucând cărţi. După vorbă, păreau să fie francezi, iar ţinuta 
lor milităroasă le trăda profesiunea. 


LIA 


La o masa învecinată şedea un tânăr civil căruia, în ciuda 
acrului absent pe care-l afişa, nu-i scăpa nici un cuvinţel din 
conversaţia celorlalţi. 

Deodată, se deschise uşa şi intră un bătrân foarte simplu 
îmbrăcat care, după ce salută scurt, luă loc la una din 
mesele din faţă. Comandă o ceaşcă cu bere caldă şi, după 
ce i se aduse, păru atât de ocupat încât nu se mai sinchisi 
de nimeni. 

Avea o figură distinsă, pe care fruntea lată, nasul puternic 
şi coroiat, precum şi gura fină, umbrită de o mustață deasă 
şi pleoştită, o făceau deosebit de expresivă. Trăsăturilor 
desăvârşite li se adăugau o bărbie fermă, şi nişte ochi de un 
albastru foarte blând. Dintr-înşii izvora o privire limpede, 
capabilă, însă, de-a deveni, uneori, dură şi ascuţită. 

Omul nostru mai ceru o ceaşcă, şi încă una. 

Afară soarele ardea cu putere; în local era zăduf, astfel că 
bătrânul transpiră, probabil şi de pe urma berii calde. Fără 
să-i pese de nimeni, îşi scoase haina, ca şi cum asta n-ar fi 
însemnat nimic extraordinar la Paris. 

Jucătorii, însă, păreau să aibă alte concepţii despre 
politeţe şi unul din ei întrebă înţepat: 

— Cine-o fi omul ăsta? Că doar n-am venit aici să stăm 
laolaltă cu drojdia poporului! 

Vecinul său încuviinţă cu un semn din cap. 

— Francez nu e în nici un caz, zise el. Unul de-al nostru n- 
ar cuteza niciodată să-şi bată astfel joc de regulile politeţii 
şi ale bunelor moravuri. O fi vreunul din nemţii âia! Barbarii 
ăştia nu vor şti niciodată să se poarte cuviincios într-o 
societate. Războiul îl fac ca vandalii, distracţiile lor sunt 
mitocăneşti şi toate moravurile absolut respingătoare. 
Bunăoară, individul ăsta! Un ţărănoi împuţit, căruia i s-ar 
cuveni să-i arâtâm uşa! 

— De ce n-am face-o?! întrebă al treilea. Sau, de ce n-am 
porunci chelnerului să-i repeadă o palmă acestui bădăran şi 
să-l azvârle pe uşă afară? La urma-urmei, nemţii nu-s decât 
nişte jigodii care merită oricând câteva ciomege pe spinare. 


La aceste cuvinte, tânărul de la masa vecină se ridică, 
îndreptându-se către ceilalţi. 

— Monsieurs, zise el, îngăduiţi-mi să mă prezint. Numele 
meu e Hugo de Greifenklau, locotenentul de ulanil în 
serviciul Majestății Sale, Regele Prusiei. Domnul despre 
care tocmai aţi vorbit, este Excelenţa Sa Mareşalul von 
Blucher. Aştept să retractaţi tot ce aţi spus despre dânsul şi 
despre germani, în general. 

Jucătorii părură intimidaţi când auziră că cel pe care-l 
insultaseră nu era nimeni altul decât temutul mareşal, 
dinaintea căruia pălise până şi steaua marelui Napoleon 
Bonaparte. Murmurară ceva neînțeles, care putea fi luat 
drept scuze şi doar acela care-i numise pe germani „jigodii” 
mai strecură printre dinţi câteva înjurături. De altfel, el sări 
în sus şi se propti ameninţător în faţa tânărului ofiţer: 

— Monsieur, nu ne-am exprimat dorinţa de-a vă cunoaşte; 
este deci o insolenţa din partea dumneavoastră de a vă 
prezenta astfel şi această obrăznicie îndreptăţeşte întru 
totul părerile mele despre germani. În ceea ce-l priveşte pe 
dumnealui de colo, n-are nici o importanţă dacă un personaj 
necuviincios e mareşal sau, dimpotrivă, doar un simplu 
marinar. Nu retractam nici o iotă din cele spuse! 

— În cazul acesta, îmi daţi voie să vă întreb cum vă numiţi? 

— Sunt mândru de numele meu. Sunt Albin Richemonte, 
căpitan al gărzii imperiale, răspunse francezul, cu voce 
tare, căci observase cum Blucher urmărea discuţia cu 
luare-aminte, deşi părea la fel de absent ca până atunci. 

— Aşadar, zici că mareşalul i-un bădăran, iar germanii 
nişte jigodii, bune de ciomăgit? întrebă Greifenklau, dârz. 

— Chiar aşa! râse Richemonte, obraznic. 

— Atunci, îmi vei permite să-ţi trimit martorii mei. 

— Asta e culmea ridicolului! Nu mă bat cu nemţii! 

— lar ceea ce zici dumneata e laşitate şi, totodată, 
mârşăvie. Dacă ai impresia ca noi, germanii, nu cunoaştem 
regulile bunei cuviinţe, fiind, şi în această privinţa, 
asemenea jigodiilor care merită bătaie, află atunci, domnule 


Richemonte, că dumneata eşti acela care ar merita o 
corecție. Şi, deoarece se pare că educaţia dumitale cam 
lasă de dorit, primeşte pe loc ceea ce ţi se cuvine! 

Ridică braţul şi-i trase francezului o palmă zdravănă, apoi 
încă una şi încă una... Richemonte nu avu timp nici să 
crâcnească, iar ceilalţi fură atât de sideraţi de întâmplare, 
încât nici prin cap nu le trecu să vină în ajutorul 
camaradului ofensat. 

De abia după ce-şi reveni din uluială, realizând dintr-o 
dată îngrozitorul lucru ce i se întâmplase, francezul duse 
repede mâna la şoldul, stâng, unde purta de obicei sabia; 
fiind, însă, în civil şi o retrase şi, cu un răcnet de furie, se 
năpusti asupra neamţului. 

— Jigodie, m-ai luat prin surprindere! Dar să nu-ţi 
imaginezi că... 

Ridică braţul însă, în aceeaşi clipă, Greifenklau îi repezi un 
pumn în faţă, dar cu atâta putere, încât celălalt se clătină şi 
se prăbuşi la pământ. 

Printre cei de faţă se găseau mulţi nemți, care veneau aici 
mai mult ca să-l vadă pe bătrânul Blucher. Atacul fulgerător 
al lui Greifenklau fusese şi pentru dânşii o surpriză, dar 
acum erau gata cu toţii să-l apere în caz de nevoie. Patronul 
localului le-o luă însă înainte. El îşi dădu seama că se află 
într-o situaţie primejdioasă, nemţii erau învingători şi nu 
putea îngădui ca ei să fie insultaţi în birtul lui, câtă vreme 
stăpâneau Parisul. De aceea, ajutat de oamenii săi, îl 
împinse pe căpitanul gărzii imperiale într-o încăpere 
alăturată, de unde i se mai auziră încă vreme îndelungată 
urletele. 

În vremea asta, Bliicher catadicsi să se ridice şi, surâzând, 
se îndreptă către Greifenklau: 

— Bine zis, bine făcut, fiule! zise, bătându-l prietenos pe 
umăr. Acesta este tratamentul cuvenit unor asemenea 
obrăznicături şi, slavă Domnului, a avut parte de el cu vârf 
şi îndesat. L-am auzit şi eu pe mizerabilul acela şi dacă nu 
mi-ai fi luat-o tu înainte, martor mi-e Dumnezeu că i-aş fi 


dat eu una peste bot, să mă ţină minte câte zile o avea... 
Care vasăzică, te numeşti Greifenklau, nu-i aşa, bâiatule? 

Locotenentul nu fu deloc surprins de felul de a vorbi al 
mareşalului. Erau obişnuiţi cu el şi se mai ştia că, atunci 
când era în bună dispoziţie, îi tutuia chiar pe ofiţerii 
superiori de stat-major. Lucrul acesta era privit ca o 
deosebită onoare. 

— Hugo de Greifenklau, Excelenţă! răspunse tânărul, 
luând poziţie. 

— Şi zici că eşti locotenent? 

— Locotenent de husari, Excelenţă! 

— Doar atât? mormăi bătrânul. Un individ care se pricepe 
să lovească astfel... abia locotenent! Căpitan de cavalerie 
am să te fac, băiatule. Vino mâine dimineaţă la mine şi o să 
aranjăm chestia asta. Acum, însă, bea un păhărel de bere şi 
scoate-ţi haina, căci e al naibii de cald în casa asta, iar afară 
arde soarele şi berea e caldă. Hai, tinere, nu face mofturi! 
Oameni suntem cu toţii şi doar n-o să-mi jupoi carnea de pe 
mine din pricina blestemaţilor de francezi! 

Greifenklau se supuse. Se aşeză alături de mareşal la 
masă, îşi scoase haina şi se întreţinu cu Blucher ca şi cum 
acesta i-ar fi fost un camarad ca oricare altul. Felul de a fi al 
bătrânului nu-l puse deloc în încurcătura. Blucher era 
renumit pentru modul prietenos în care se purta şi nu o 
dată se întâmplase să-şi aprindă pipa pe stradă, la ţigara 
unui simplu soldat, adresându-i-se apoi jovial: 

— Mai omule, mai, ce fel de buruiană fumezi tu acolo? Mi 
se împute tot tutunul de la frunzele tale de laur. N-ai de 
gând să-l arunci, ai? 

A doua zi de dimineaţa, când Hugo de Greifenklau se 
prezentă la Blucher ca să-şi ia în primire numirea 
făgăduită, mareşalul scutură capul necâjit. 

— Ascultă, băiete, o istorie păcătoasă de tot. Pe 2 aprilie, 
am depus comanda asupra armatei sileziene şi acum 
scriitoraşii ăia cred că n-aş mai avea nici un drept să mă 
amestec. Te-am recomandat dar, din păcate, nu e liber nici 


un loc de căpitan de cavalerie. Mă voi gândi însă la tine şi, 
îndată ce se va ivi prilejul, o să-ţi dovedesc că ştiu să mă ţin 
de cuvânt. Colo lângă fereastră e lădiţa cu pipe şi, alături, 
tutunul. Aprinde-ţi una, băiatule! La o pipă se flecăreşte mai 
bine şi, ca niciodată, tocmai acuma s-a nimerit să am şi 
timp. 

Auzind vestea, Greifenklau se simţi puţin dezamăgit, dar 
amabilitatea mareşalului îl mângâie, fiindu-i o despăgubire 
îndestulătoare. 

Chiar şi la plecare se îndreptară spre casă împreună, căci 
locuiau pe aceeaşi stradă. Numai că lui Greifenklau nu-i fu 
scris să ajungă atât de repede precum sperase. 

O tânără femeie i-o luă înainte. Judecând după 
îmbrăcăminte, părea de bună condiţie, iar statura-i înaltă, 
ţinuta mândră a capului şi picioarele mici trădau tinereţe şi 
graţie. 

Deodată, doi ofiţeri cazaci îi ieşiră în cale. Se uitară la 
străină, îşi zâmbiră cu înţeles unul altuia şi se opriră pe 
trotuar astfel încât tânăra numai cu greu ar fi avut loc să 
treacă mai departe. Când dădu să se strecoare, unul din 
ofiţeri o prinse de braţ şi i se adresă într-o franţuzească 
stricată: 

— Nu vă e teamă, domnişoară, să umblaţi singură, în 
vremurile astea de ocupaţie străină? Ne vom permite să vă 
însoţim. 

Ea făcu ochii mari şi răspunse: 

— Mulţumesc, n-am nevoie de compania dumneavoastră. 

Se dădu puţin la o parte, astfel că Greifenklau putu să-i 
vadă obrazul - o figură atât de încântătoare cum nu-şi mai 
aducea aminte să fi văzut vreodată până atunci. Rusul râse 
zgomotos, dar nu dădu drumul braţului. 

— Se prea poate să n-aveţi nevoie de compania noastră, 
zise el, dar în ţara noastră nu obişnuim să lăsăm femeile 
singure şi fără apărare pe stradă. Fiţi atât de bună, duduie, 
şi spuneţi-ne unde locuiţi! 


Atunci se apropie Greifenklau şi prinse mâna rusului, 
strângând-o ca într-o menghină, încât acesta dădu drumul 
fetei, scoțând un țipăt uşor. Apoi, ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic, neamţul nostru se înclină foarte politicos, 
zicând: 

— Mă iertaţi, domnilor camarazi, domnişoara într-adevăr 
n-are nevoie de tovărăşia dumneavoastră; e logodnica mea 
şi tocmai am ajuns o din urmă. 

La auzul acestor cuvinte, chipul frumos al fetei se 
împurpură, dar nu interveni în discuţie. 

— De unde şi până unde, camarad? izbucni rusul. Eşti 
ofiţer? 

— Da. 

— Cum te numeşti? 

— Hugo de Greifenklau, de la husari. 

— Aşa... Te felicit pentru logodnica dumitale şi te rog să 
mă scuzi. E drept că te-am văzut şi pe dumneata, dar nu 
ştiam că sunteţi împreună... 

Începuse a vorbi cu ochii scăpărând de mânie, dar termină 
pe un ton mult mai prietenos. Ştia, de bună seama, că nu te 
poţi pune cu un husar. Salută şi-şi văzu de drum alături de 
camaradul său, în vreme ce Greifenklau luă uşurel braţul 
tinerei şi porni cu dânsa. Ea îl privi cercetător cu coada 
ochiului şi el se prefăcu că nu bagă de seama. Abia după ce 
nu mai puteau fi auziţi de cei doi ruşi, dădu drumul braţului 
fetei. 

— Domnişoara, zise dânsul, am fost foarte îndrăzneţ şi-mi 
dau seama că se cuvine să-mi cer iertare. Trebuie să vă 
spun că-l cunosc pe rusul acela, este contele Mertsakeff, 
vestit şi temut pentru brutalitatea lui. Ştiam bine ca nu va 
renunţa cu una cu două şi de aceea am îndrăznit să va dau 
drept logodnica mea, singurul mijloc ca să vă apar de 
dansul. Vă rog să mă iertaţi. 

Ea îl privi deschis şi cu prietenie. 

— Iertare? Dimpotrivă, trebuie să vă mulţumesc... 

— Îmi permiteţi să vă întreb dacă locuiţi departe? 


— Aş-mai avea de parcurs câteva străzi. 

— V-aş scuti cât mai repede de prezenţa mea, dar când mă 
gândesc ce lesne s-ar putea să mai aveţi o astfel de 
întâlnire, mi se pare de datoria mea să nu vă părăsesc încă. 
Dispuneţi de persoana mea cum doriţi! 

Ea privi cercetător în josul străzii şi zărind câţiva soldaţi, îi 
luă iarăşi braţul. 

— Îmi daţi voie să mă încredinţez pazei dumneavoastră? 

— Cu plăcere, domnişoară. 

Străbătură împreună o bucată de drum, fără să-şi mai 
vorbească. Dar între două inimi tinere, o astfel de tăcere 
poate fi mai grăitoare decât vorbele. Şi când, în cele din 
urmă, ea se opri în faţa unei porţi, lui i se păru că fuseseră 
ceasuri întregi alături şi nu doar câteva minute. 

— Aici locuiesc, domnule, zise ea. 

— În cazul acesta, trebuie să vă părăsesc. 

Îndreptaţi asupra lui, ochii ei mari se umplură de duioşie. 

— Spuneaţi, domnule, că sunteţi husar. Aşadar, prusac? 
Ştiaţi că aici, la Paris, prusacii nu sunt agreaţi? 

— E lesne de înţeles, în vremurile pe care le străbatem. 
Dar eu sunt de părere că nimeni n-ar trebui disprețuit, 
înainte de a se şti bine dacă merită ori nu aceasta. 

— Vreţi să spuneţi că dumneavoastră nu meritaţi ura 
compatrioţilor mei? 

— Cel puţin pe a dumneavoastră n-aş vrea să mi-o atrag cu 
nici un preţ. Mă aflu aici ca soldat, pentru că era de datoria 
mea să-mi urmez drapelul. Dar nu duşmănesc nici un 
francez numai pentru simplul motiv că aparţine naţiei sale. 

— Vă cred, domnule. De aceea voi face o excepţie de la 
regula pe care mi-am impus-o. M-aţi ocrotit atât de 
prieteneşte! Vă invit să ne vizitaţi, pe mine şi pe mama, 
bineînţeles, în cazul în care lucrul acesta vă va face plăcere. 

— Plăcere? întreba el, strălucind de bucurie. Dar voi fi 
fericit de această excepţie şi primesc invitaţia, dacă-mi veţi 
indica ora cea mai potrivită... 


— Puteţi veni mâine după amiază la trei? Dacă nu cumva 
sunteţi de serviciu... 

Ea îi întinse o carte de vizită, pe care el nu cuteză încă să- 
şi arunce privirea, apoi îi zâmbi ca unui vechi prieten şi 
dispăru în gangul casei. 

Abia după ce se depărta binişor, Greifenklau îndrăzni să 
citească numele fetei, Margot Richemonte, Rue d'Ange 10. 

— Margot Richemonte? spuse el oprindu-se, străfulgerat 
de o presimţire întunecată. Parcă tot Richemonte se numea 
şi căpitanul acela pe care l-am pălmuit ieri! Or fi rude? În 
fine, mă gândesc numai la ce-i mai rău! Sunt atâtea nume 
care se potrivesc, la urma urmei! 

Ajuns acasă, luă o carte şi se trânti pe canapea. Dar nu 
putu citi. Vocea ei limpede şi serioasă îi răsuna, mereu în 
urechi, iar când încerca să se concentreze asupra literelor, 
acestea se strângeau parcă şi dintre ele ieşea la iveală 
figura frumoasei Margot. 

Mânat de un impuls interior Greifenklau se prezentă, chiar 
în după-amiaza aceleiaşi zile, în Rue d'Ange nr. 10. Observă 
că etajul întâi al casei era împărţit în două locuinţe. Privirea 
îi căzu pe uşa din dreapta, unde se găsea o mică firmă: 
Văduva Richemonte. Fără îndoială, mama lui Margot. 
Aşadar, văduvă? Vasăzică, tânăra fată era orfană de tată? 
Probabil, în felul acesta devenea explicabilă seriozitatea ce 
se putea citi pe atât de delicatele ei trăsături. 

Sună. O servitoare se ivi în prag. El îşi spuse numele şi fu 
lăsat să între. Servanta îi deschise uşa unui salon 
confortabil, fără a fi însă luxos. Pe o canapea şedea, o 
doamnă îmbrăcată în negru, al cărei păr sclipea argintiu. 
Trăsăturile-i delicate trădau o suferinţă tăinuită. Privirea-i 
întunecată se opri cercetător asupra noului sosit, iar când 
acesta se înclină, doamna se ridică puţin, zicând: 

— Fiţi binevenit. Fiica mea nu e încă aici, pentru a vă 
primi, deoarece am preferat să vă fac înainte o mărturisire 
sinceră. Luaţi loc, vă rog! 


EI se aşeză, suportând privirea ei mereu aţintită asupră-i, 
ca şi cum ar fi vrut să-i scormonească în adâncul sufletului. 
Ce primire neobişnuită! Şi oare ce avea să-i spună, înainte 
de a o lăsa pe Margot să intre? 

— Aţi luat apărarea fetei mele, începu bătrâna, şi inima 
mea de mamă vă este profund recunoscătoare. Ea şi-a 
exprimat dorinţa să vă cunosc, dar mă tem că vă veţi simţi 
dezamăgit. Sunteţi, probabil, obişnuit să vi-i închipuiţi pe 
parizieni veseli şi uşuratici. Şi poate că aveţi dreptate, până 
la un anumit punct. Sunteţi ofiţer, iar ofiţerilor le place 
compania tinerelor fete. Ei practică un soi de sport, vor să 
se distreze şi să se laude apoi cu nenumăratele lor cuceriri. 
Eu am ţinut-o pe Margot departe de aceste cercuri, căci îmi 
iubesc copila. E atât de bună şi m-ar durea mult s-o văd 
nefericită. Cea mai arzătoare dorinţă a inimii mele... 

Se opri o clipă, ca pentru a se gândi dacă nu spusese prea 
mult. Apoi continuă: 

— Am îndeplinit rugămintea fiicei mele. Ea v-a invitat şi ar 
fi fost insultător pentru dumneavoastră dacă nu vă 
primeam. Dar, de-aţi venit aici cu speranţa de a găsi una din 
acele distracţii obişnuite despre care vă pomeneam înainte, 
trebuie să ştiţi că o să vă fie greu să o realizaţi, domnule. 
Atât am ţinut să vă spun şi nădăjduiesc că n-o să vă simţiţi 
jignit. 

— Jignit?! replică el. Sunteţi perfect îndreptăţită să vorbiţi 
astfel, doamnă. Nici eu nu văd în oameni doar creaturi 
hărăzite să mă distreze. Sunt obişnuit să privesc viaţa cu 
seriozitate şi mă bucur că sunteţi înzestrată cu acelaşi fel 
de a gândi. Serviciul pe care l-am făcut domnişoarei Margot 
l-aş face oricărei femei şi nimic nu mă îndreptăţeşte să 
pretind o răsplată. Sigur, invitaţia ei m-a bucurat mult, dar 
dacă prezenţa mea vă stinghereşte, sunt gata să plec 
imediat. 

E] se ridică. În ochii ei luci ceva ca un zâmbet de 
mulţumire. Îi făcu semn să rămână. 


— Vreau să cred că Margot nu s-a înşelat, spuse dânsa. Te 
rog să rămâi, domnule, şi să încerci a găsi oarecare plăcere 
în conversaţia cu două femei singuratice. Mama dumitale 
trăieşte? 

— Din păcate, nu, doamnă. Părinţii mei sunt morţi. 

— Asta e o pierdere grea. Dar vei fi având fraţi, surori? 

— Sunt singur pe lume. Trăiesc pentru datoria mea şi în 
orele libere în tovărăşia cărţilor, care sunt cei mai buni 
prieteni ai mei. 

Discuţia urmă în felul acesta câtva timp, până intră 
Margot. Purta o rochie simplă de casă şi arăta atât de 
fermecătoare, încât lui Hugo inima începu să-i palpite. Când 
îi întinse mâna, chipul fetei se împurpura. El simţi că-i făcea 
plăcere prezenţa lui şi asta îl făcu fericit. 

Bătrâna deveni şi ea mai veselă. Se părea că tânărul 
locotenent dobândise încrederea ei şi când el îşi luă rămas 
bun, ea îl pofti să vie şi a doua zi, la aceeaşi oră. 

Greifenklau plecă, stăpânit de impresia covârşitoare pe 
care frumoasa fată o făcuse asupra lui. 

— Tânărul acesta este într-adevăr diferit de cei de-o vârstă 
cu el şi de bărbaţii din clasa lui, zise doamna Richemonte. 
De la el ar trebui să ia pildă Albin. Pe unde o fi umblând 
iarăşi? De două zile nu s-a mai arătat. 

Se auzi soneria. 

— Poate că vine acum, zise Margot. 

Cele două femei nu avură deloc expresia aceea de bucurie 
ca atunci când aştepţi o persoană a cărei sosire îţi face 
plăcere. 

— Domnul baron de Reillac! strigă servitoarea din uşă. 

Imediat îşi făcu apariţia în odaie personajul în chestiune. 
Era un bărbat înalt şi foarte slab, în vârstă de vreo 45 de 
ani, care se comporta însă ca un tinerel dornic de viaţă. Nu 
s-ar fi putut zice că e urât, dar avea într-însul ceva care-l 
făcea antipatic de la prima vedere. 

Se înclină în mod exagerat de politicos şi sărută mâna 
mamei, apoi a fetei. 


— Am sunat dincolo, dar nu mi s-a răspuns, zise el. 
Probabil că domnul Albin nu e acasă? 

— De alaltăieri nu l-am văzut, răspunse doamna 
Richemonte. 

Şi, cu o privire plină de imputare, adaugă: 

— Bănuiesc că s-a aflat în compania dumitale! 

— Aşa e, încuviinţă baronul. Ziua am fost plecaţi afară din 
oraş, iar seara la club, unde am avut multe de discutat. Noi 
nu considerăm de lungă durată exilarea Împăratului. Şi se 
discută cum trebuie să ne comportăm atunci când se va 
întoarce, pentru a-şi valorifica drepturile... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce imprudenţă! exclamă 
văduva. Învingătorii se află încă între zidurile noastre şi aţi 
şi început să vă agitaţi. 

— Să n-aveţi nici o teamă! râse Reillac. Cel puţin în 
direcţia asta suntem inteligenţi. În altă direcţie, însă, cu 
atât mai proşti. 

În tonul cu care rostise aceste cuvinte era ceva care o făcu 
pe bătrână să-l privească stăruitor. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, zise ea. 

— Oh! făcu el, zâmbind dulceag, spuneam numai că în ce 
priveşte politica, ştiu cum să mă comport, dar, în ceea ce 
priveşte afacerile, sunt prea scrupulos. 

Doamna Richemonte tuşi încetişor în batistă. 

— Ai venit cumva să discuţi afaceri cu mine, domnule 
baron? întrebă ea. 

EI îşi drese glasul. Părea o fiară care se pregăteşte să se 
arunce asupra prăzii. 

— De fapt, nu. Am venit să-l caut pe domnul Albin. Aseară 
mi-a dat cuvântul de onoare că mă va aştepta astăzi acasă. 
— Dacă Albin şi a dat cuvântul de onoare, o să-l şi ţină. E 

ofiţer. 

Baronul înalţă din umeri. 

— Ofiţer? Da. Chiar căpitan al gărzii. Cu toate astea, 
cuvântul de onoare poate fi călcat. Exista căpitani de gardă 
care se lasă şi pălmuiţi. 


— Ce vrei să zici? întrebă ea. Nu vei fi vrând să susţii că 
fiul meu vitreg... 

Se întrerupse. Nu putea rosti cuvântul ce-i stătea pe buze. 
Reillac zâmbi batjocoritor: 

— Că fiul dumneavoastră a fost pălmuit, asta voiam să 
spun. 

Bătrâna sări în sus. 

— Minţi, baroane! 

— Eu, mint? Din nenorocire, nu! Domnul Albin însuşi mi-a 
povestit şi se vorbea chiar şi la club în şoapta despre asta. 
Au fost de faţă trei bărbaţi, cu care stătuse la masa de joc. I- 
a numit pe germani „jigodii” şi pe mareşalul Blucher, care 
era de faţă, l-a făcut „mitocan”. Pentru asta a căpătat 
câteva palme zdravene de la un ofiţer neamţ, cu care a 
refuzat apoi să se bată în duel. 

— Dumnezeule, ce afront! Gemu doamna Richemonte, 
cazând înapoi pe canapea. 

Dar în tonul cuvintelor ei nu era nimic din inima rănită a 
unei mame, ci doar un dispreţ adânc. 

— Când se pot petrece astfel de lucruri, doamnă, veţi 
conveni că e posibil să nu-şi ţină nici cuvântul de onoare, 
urmă baronul. Mi-a făgăduit că va fi acasă după-amiază. 

— Ah, vasăzică e vorba şi aici de o chestie de onoare? 

— Fireşte. La club s-a organizat o partidă de joc, la care a 
luat parte şi domnul Albin. Norocul nu i-a prea surâs; i-am 
împrumutat cinci mii de franci, pe care mi a făgăduit să mi-i 
înapoieze după-amiază la ora trei, aici, acasă. Am venit la 
cinci şi tot nu-l găsesc. 

— Dumnezeule, iarăşi! Se tângui femeia. Datoria lui creşte 
nemăsurat... 

Reillac zâmbi cu amabilitate. 

— Aveţi dreptate, stimată doamnă. Ştiţi cât îmi datorează 
pe poliţe? 

— De unde să ştiu? 

— Peste două sute de mii de franci. 

— Două sute de... 


Cuvântul îi rămase pe buze. Margot se făcuse albă ca 
varul. Baronul se uita la amândouă cu un zâmbet 
triumfător. 

— Dar asta e cu neputinţă! 

La aceste cuvinte ale bătrânei, baronul înălţă din umeri şi- 
şi strâmbă buzele într-un rictus maliţios. 

— Cu neputinţă? De ce? Domnul Albin are pasiuni foarte 
costisitoare. Joacă pe sume mari şi dăruieşte câte unei 
dansatoare bijuterii în valoare de zeci de mii de franci. 
Avere nu mai are. Leafă nu mai primeşte, câtă vreme 
Împăratul e prizonier. De ce vă prinde mirarea, deci, că 
datoria sa a devenit atât de mare? 

— Nu ştiu dacă va izbuti să iasă cu faţa curată, zise 
doamna Richemonte. E fiul meu vitreg şi cu toate astea m- 
am jertfit pentru dânsul. Acum sunt şi eu săracă. Să-şi bată 
singur capul cum să iasă din încurcătură. Dumitale însă, 
domnule baron, nu-ţi datorez nici un fel de mulţumire, 
pentru că-l sprijini în risipa lui nebunească. Dacă nu i-ai fi 
dat nimic, ar fi fost nevoit să se mulţumească cu puţin. 

Ochii lui Reillac străluceau într-o lumină ciudată. Era 
stăpânit de o bucurie drăcească, lăcomie şi conştiinţa 
victoriei. 

— Vă înşelaţi, doamnă, spuse dânsul. Oricare altul l-ar fi 
sprijinit la fel. De altminteri, e fiul răposatului 
dumneavoastră soţ, care a fost prietenul meu. Şi îmi cereţi 
să nu-l ajut, cel puţin din consideraţie pentru 
dumneavoastră, văduva acestui prieten? 

— Consideraţie pentru mine? Ai dovedit vreodată asta? 
Exclamă ea cu amărăciune. Cu puţin înaintea morţii soţului 
meu m-am lăsat îndemnată să-mi pun şi eu numele pe acele 
poliţe blestemate. Ce ştiam eu, ca femeie, de valoarea unor 
asemenea hârtii? Am semnat chiar în alb. Când bărbatul 
meu a murit, mi le-ai pus în faţă pe toate. Am fost nevoită să 
vând tot ce aveam ca să le pot plăti şi să scap de închisoare. 
Şi asta numeşti dumneata consideraţie? 


— Eu mă refeream la cele trei, pe care le mai am şi acum 
în mână. 

Văduva îl privi pătrunzător, dar el susţinu această privire. 

— Încă trei poliţe? De la mine? Întrebă dânsa. Te înşeli sau 
îţi permiţi o glumă nelalocul ei. 

— Ba nu e defel o glumă. Aţi vorbit de unele în alb, care 
urmau să fie completate mai târziu. Ei bine, au mai fost trei, 
iar când soţul dumneavoastră şi-a dat sfârşitul, domnul 
Albin a primit suma de la mine. Având în vedere că nu vi le- 
am prezentat încă, n-am oare dreptul, deci, să vorbesc de 
consideraţie? 

Doamna Richemonte sări în sus pentru a doua oară. 

— E adevărat? Strigă ea. Albin a primit suma? 

— Da. În total o sută cincizeci de mii de franci! 

— Dumnezeule sfinte! Gemu bătrâna, acoperindu-şi faţa 
cu mâinile. Şi eu am numai o rentă de două mii de franci! 

— Voi fi nevoit să pun poprire pe veniturile 
dumneavoastră. 

La una ca asta nu se aşteptase. Se uita la el cu ochi 
holbaţi. 

— În cazul acesta voi muri de foame, zise, cu glas stins. 

— Nu, răspunse el, nepăsător. Nu veţi muri de foame, ci 
veţi fi nevoită să munciţi. 

— De muncit, muncim şi acum, eu şi fiica mea. Crezi 
dumneata că se poate trăi cu două mii de franci pe an? 
Lucrăm amândouă pentru un atelier de broderii. Chiar ieri 
după-amiază s-a dus Margot să predea ceea ce aveam gata, 
devenind astfel ţinta interpelării obraznice a unor soldaţi. 

— Asta nu mă priveşte, doamnă. Fiul dumneavoastră îmi 
datorează o sumă enormă. Bani n-are. De la dumneavoastră 
am poliţe în valoare de o sută cincizeci de mii de franci, pe 
care vi le-am adus chiar acum. Doriţi să le onoraţi? 

Văduva îşi împreună mâinile: 

— Dar nu vezi dumneata că-mi este cu neputinţă? Cine ţi-a 
îngăduit să dai fiului meu vitreg o asemenea sumă, 
folosindu-te de iscălitura mea? 


— Tocmai semnătura dumneavoastră mi-a îngăduit-o, 
doamnă, răspunse baronul, zâmbind. Daţi-mi voie să vă zic 
însă că vă înşelaţi spunând că vă e cu neputinţă să achitaţi 
banii. 

— Dar cum Dumnezeu aş putea? 

— Cu ajutorul unui singur cuvânt. Şi acesta ar fi „da”. 

Ea îl privi întrebătoare. Baronul îşi plimbă privirea pe 
făptura zveltă a domnişoarei Margot. 

— Mă cunoaşteţi cred destul de bine, doamnă, zise el. Am 
fost furnizorul armatei marelui Împărat şi am câştigat 
milioane în această calitate. Pot oferi unei femei o viaţă 
plină de strălucire şi încă de pe vremea când trăia soţul 
dumneavoastră v-am spus că o iubesc pe fiica 
dumneavoastră. Am fost respins, sub cuvânt că domnişoara 
nu mă iubeşte. Pe atunci trăiaţi altfel. Acum veţi recunoaşte 
că o căsătorie din dragoste nu-i decât curată prostie. Repet 
astăzi propunerea mea de atunci, îndată ce mă voi întoarce 
de la altar cu domnişoara, voi rupe poliţele fiului 
dumneavoastră vitreg şi pe ale dumneavoastră. Dacă nu 
primiţi, atunci... 

La cuvintele din urmă, se ridică şi duse mâna spre pălărie. 

— Vedeţi că sunt sincer. Numiţi-mă cum vreţi, îmi este 
indiferent. O iubesc pe Margot, şi nu voi precupeţi nici un 
efort pentru a o face soţia mea. Veţi accepta ori, de nu, va 
trebui să vă prăpădiţi. Vă dau un răgaz de o săptămână 
întreagă. De azi în opt zile vreau un răspuns. Chibzuiţi bine 
asupra celor ce aveţi de făcut. Respectele mele! 

Plecă, lăsându-le pe amândouă femei în culmea agitaţiei. 

Margot tăcuse tot timpul. Chipul ei nu exprima tristele, ci, 
mai degrabă, o ură nemărginită, pe care maică sa n-o 
observase, fiind prea preocupată de propriile-i simţăminte. 

— O sută cincizeci de mii de franci, se tângui bătrâna. Ai 
auzit, Margot? 

— Da, mamă. 

— Şi eu nu-i datoram nimic. E un şarlatan. 


— E un diavol, mamă. De la început a lucrat cu socoteală. 
În primul rând l-a încurcat pe bietul tata în datorii, 
îndemnându-i pe el şi pe Albin la joc. După aceea te-a făcut 
pe tine să iscăleşti poliţele. Acum, suntem pierdute, dacă 
nu-mi dau consimţământul la căsătorie. 

— Asta nu se va întâmpla! Nu, niciodată! 

— Totuşi, replică fata, liniştită în aparenţă. I l-aş putea da. 

— Vorbeşti prostii, Margot! Replică mama, speriată. 

— Banu. 

Rostise aceste cuvinte cu un ton atât de hotărât, încât 
văduva o privi năucă. 

— Nu! Nu pricep! Copila mea, doar nu-l poţi iubi pe acest 
ticălos? 

— Îl urăsc, aşadar... 

Se întrerupse. Un val de sânge îi năvăli în obraji; era din 
cauza ruşinii pe care o resimțea, fiind nevoită să vorbească 
cu mama ei despre asemenea lucruri. Dar era şi un semn al 
urii împotriva omului care cuteza să-şi întindă spre ea 
mâinile murdare, şi care credea că o poate cumpăra cu aur 
şi uneltiri ordinare. 

— Aşadar?... Întrebă bătrâna, temător. Vorbeşti atât de 
ciudat, fetiţo! 

Cu un gest mândru, fata îşi dădu capul pe spate şi-şi privi 
mama cu ochi învăpăiaţi. În privirea ei se citea o hotărâre 
nestrămutată. Nările îi palpitau, iar inima îi zvâcnea atât de 
tare, încât tremura din tot trupul. 

— Oh! Exclamă Margot printre dinţii strânşi, oh! Ăsta a 
fost dintotdeauna demonul familiei noastre. El e vinovat de 
tot ce ni s-a întâmplat şi acum ne duce spre pierzanie. Dar 
înainte de a te prăbuşi în mizerie şi pe tine, scumpa, iubita 
mea mamă... 

Se aruncă la picioarele bătrânei, îi cuprinse genunchii cu 
mâinile şi-şi ascunse fruntea în poala ei. 

Mâna tremurătoare a văduvei mângâie cu duioşie părul 
răvăşit al fetei. 


— Fii liniştită, copila mea, fii liniştită! Nu-mi pot imagina că 
cerul ar putea îngădui triumful unui astfel de ticălos. 

Tânăra sări în picioare. 

— Dar dacă, totuşi, se va întâmpla?! Strigă ea. 

Ochii îi erau încă umezi de lacrimi, dar de pe chipul ei 
palid ura dispăru, făcând loc unei hotărâri nestrămutate. 

— Oh! Dumnezeule! Murmură bătrâna. 

Degetele-i tremurau şi bărbia îi căzu pe piept, oferind 
astfel o imagine vie a disperării. 

— Ei bine, zise Margot cu tărie, îl voi sili să rupă poliţele 
chiar cu preţul de a mă jertfi. 

Îngrozită, doamna Richemonte ridică mâinile ca pentru a 
se apăra. 

— Niciodată, niciodată nu voi îngădui aceasta. Crede-mă. 
Cerul ne va... 

— Cerul îl va ajuta numai pe acela, mamă, care va încerca 
să se ajute singur. Dumnezeu nu abate asupra noastră 
încercările, ca să ne scape iarăşi îndată de ele, înainte de a 
fi luptat noi înşine. Nu, mamă, dacă va fi să nu mai existe 
într-adevăr alt mijloc împotriva nemerniciei acestui Reillac, 
ei bine, atunci dacă Domnul va vrea astfel, voi fi în faţa lumii 
soţia lui. 

— Margot! 

— Dar niciodată, mamă, niciodată nu voi fi a lui! Niciodată 
nu mă va putea atinge! Dacă va împinge nemernicia până 
într-acolo, încât să mă silească să port numele lui murdar, 
atunci se va târi ca un câine la picioarele mele şi zadarnic 
se va gudura ca să-mi cerşească măcar o vorbă bună ori o 
privire. 

Familia Richemonte. 

După ce le părăsi pe cele două doamne, sublocotenentul 
von Greifenklau, cu gândul îndreptat mereu spre Margot, 
străbătu câteva străzi, apoi intră într-o cafenea. Era una din 
acele cafenele de bulevard, cu terasa în plină stradă, de 
unde poţi privi desfăşurându-se viaţa oraşului. 


Intră în sală şi se aşeză în dreptul unei ferestre. Peste 
foarte puţin timp zări ivindu-se un bărbat la a cărui vedere 
se simţi îndemnat să se dea la o parte din lumină. Era 
nimeni altul decât căpitanul de gardă Richemonte. După 
alte câteva minute, un al doilea bărbat se aşeză lângă 
acesta. 

Greifenklau nu-l cunoştea; era baronul de Reillac, care 
tocmai se întorcea de la doamna Richemonte. Şi părea să fi 
fost voia destinului ca tânărul sublocotenent german să fi 
ales tocmai localul acesta. Cei doi nu bănuiau că în 
apropierea lor stătea cineva care putea auzi fiecare cuvânt 
din convorbirea lor. 

— Uite c-am venit! Zise baronul, nu prea vesel. 

— În sfârşit! Făcu celălalt. Aştept cam de multişor. Care-i 
rezultatul demersului, baroane? 

— Până acum nu e nici un rezultat. Le-am dat doamnelor 
dumitale un răgaz de o săptămână. 

— O săptămână? Drace! De ce? De unde iau eu bani în 
timpul acesta? 

— De la mine. 

— Ah, atunci aştept cu plăcere. Am nevoie de câteva mii de 
franci. Şi ce părere avea buna mea mamă vitregă despre 
toată tărăşenia? 

— Aceea pe care o poate avea orice femeie într-o 
asemenea împrejurare... la început nu credea, apoia 
început să se tânguie şi să bocească. Eu nu pot suferi 
blestematele de lacrimi, de aceea am vorbit concis. 

— Şi Margot? 

— A tăcut chitic... 

— Crezi că se rezolvă? 

— Fireşte. 

— Şi dacă nu? 

— Atunci o să te odihneşti niţeluş la răcoare. 

— Pe toţi dracii, glumeşti, baroane. Între prieteni nici în 
glumă nu, trebuie pomenite asemenea chestiuni neplăcute. 

Baronul înălţă din umeri, cu nepăsare. 


— Prieten? Glumă? La naiba cu toate astea! Îţi mărturisesc 
ca te-am ajutat numai de dragul surorii dumitale. Dacă ea 
va deveni soţia mea te iert de datorie şi-ţi mai dau pe 
deasupra cincizeci de mii de franci. Poliţele mamei 
dumitale, în valoare de o sută cincizeci de mii de franci, vor 
fi şi ele distruse. În felul acesta, plătesc „da”-ul micuţei 
Margot cu patru sute de mii de franci. Aşa că ce să mai 
amestecăm vorbele mari într-o afacere ca oricare alta? 

— Nădăjduiesc că-ţi vei atinge scopul, baroane. 

— Dacă nu mi-l ating, numai dumneata eşti vinovat. 

— Eu? Cum adică? 

— Du-te la ele şi pune-le cărbuni sub tălpi! Dă-ţi osteneala, 
căci ai toate motivele pentru aceasta! Îţi repet: în caz de 
nereuşită, nu voi şti ce-i mila. Pe de altă parte, te sfătuiesc 
să îmbraci un scut înainte de a le vizita pe cele două 
doamne. 

— De ce? 

— Au aflat de datoria dumitale de la joc şi de hm! De 
palmele alea, ştii... 

— Pe toţi dracii! Cine le-a... 

— Eu, căpitane. 

— Omule! Strigă Richemonte. Şi-mi spui toate astea atât 
de liniştit? 

— Da, cu aceeaşi linişte cu care îţi dau banii. Vreau să am 
această satisfacţie. Margot va şti că eu sunt acela care face 
un compromis, căsătorindu-mă cu sora unui ofiţer 
dezonorat. 

Un timp domni tăcerea. Greifenklau se aşteptase ca 
Richemonte să izbucnească. Dar nu se întâmplă aşa. El se 
găsea în mâinile înnobilatului furnizor al armatei, de aceea 
îşi dădea osteneala să-şi stăpânească mânia. 

— Crezi cumva, zise el, că mă tem de neamţul acela, şi de 
aceea am respins provocarea? O să mă bat în duel cu 
dânsul. 

— Nu cred. 

— De ce? 


— Străinii ăştia sunt foarte sensibili la chestiunile de 
onoare. Nu-mi vine a crede că acest locotenent de husari... 
cum se numea... von Greifenklau va admite să se mai bată 
cu cineva pe care l-a pălmuit în prealabil. Ai făcut o mare 
prostie refuzându-i satisfacția. 

— Cum să-mi încrucişez spada cu un astfel de om? 

Reillac înălţă din umeri. 

— Cum crezi! Dar e îndoielnic că după o astfel de 
întâmplare ai mai putea rămâne ofiţer. Să nu ne preocupăm 
însă de chestia aceasta. Câţi bani îţi trebuie? 

— Câteva mii de franci. 

— Trei mii e de-ajuns? Bine. Vino cu mine acasă, să ţi-i 
dau. Astă-seară organizăm iarăşi o mică bancă, iar peste o 
săptămână sunt cumnatul dumitale şi te iert de toată 
datoria. 

Plătiră şi plecară. 

Greifenklau ascultase cu toată luarea aminte, fără să 
piardă nici un cuvânt din convorbirea celor doi. Totul era 
acum limpede pentru dânsul; ticălosul acesta de baron 
socotea să obţină măna domnişoarei Margot, sora 
căpitanului pălmuit; doamna Richemonte datora baronului, 
pe poliţe, o sută cincizeci de mii de franci; cu suma aceasta 
şi datoriile căpitanului voia deci s-o cumpere pe frumoasa 
fată. 

Greifenklau îşi sprijini capul în palmă şi începu să 
socotească: „Patruzeci şi cinci de mii de taleri e tot ce 
posed, şi asta numai dacă-mi vând moşioara. Dac-aş fi mai 
bogat, aş plăti totul, şi cele doua femei ar fi libere”. 

Porni încetişor spre casă. Nu-şi putea abate gândurile de 
la Margot şi de la cei o sută cincizeci de mii de franci iar 
noaptea, în somn, visă o celulă întunecată şi umeda de 
închisoare, în care lâncezea tânăra. 

Când se trezi, fu bucuros că scăpase de coşmarul acesta, 
dar chipul obsedant îi apăru acum şi mai luminos şi resimţi 
un dor atât de fierbinte după dânsa, încât abia avu răbdare 
să aştepte după-amiaza. 


În sfârşit, se apropia ora trei şi el porni într-acolo. Când 
intră în salon, tânăra îi ieşi înainte, cerându-şi scuze pentru 
mama ei, care lipsea din pricina unei indispoziţii. 

Greifenklau bănui imediat că aceasta era consecinţa 
discuţiei din ziua trecută cu baronul - dar nu se trăda cu 
NIMIC. 

Margot însăşi era foarte palidă şi avea întipărită pe figură 
o hotărâre sălbatică. El băgă de seamă că ochii ei îl ţintuiau 
uneori cu o privire în care era ceva nespus de cald şi 
prietenos, dar îi vorbi puţin şi rece. Nu putea fi vorba aici 
de grijă pentru mama bolnavă, ci de cu totul altceva. Îşi 
munci mintea zadarnic, până când, în cele din urmă, 
convorbirea alunecă asupra chestiunilor de inimă. 

Acum, chipul ei căpătă iarăşi o expresie de viaţă şi căldură. 

— 'Te invidiez, domnule, spuse ea. Ce fericire trebuie să 
resimţi atunci când te întorci acasă, după ce-ai scăpat de 
moarte pe câmpul de luptă, şi te înfăţişezi ca învingător în 
faţa soţiei iubite sau a logodnicei. 

— Nu mă invidia, domnişoară, răspunse el. O asemenea 
fericire nu-mi este hărăzită. 

— Nu? 

— Nu! Fiindcă inima mea este deocamdată liberă. 

Îşi lăsă ochii în pământ şi-l întreba: 

— Trebuie oare ca inima să aibă întotdeauna un rol 
hotărâtor? 

— Îţi poţi închipui fericirea fără participarea inimii? 

— Sigur că nu, dar inima poate participa în diferite 
moduri. 

El o privi cercetător. Îi văzu buzele tremurând în vreme ce 
o cută de hotărâre întunecată i se întipări pe frunte. 

— Nu te pricep, domnişoară, zise dânsul. Numai iubirea te 
face fericit; fără ea nu poţi fi niciodată. 

— Te înşeli. Ura... o ură pătimaşă. 'Iot fericire e când ţi-o 
poți potoli. 

— E drept, însă asta e o fericire drăcească. 

Ea ridică repede ochii spre dânsul şi-l privi cercetător. 


— Care vasăzică dumneata consideri că şi un diavol poate 
fi fericit? 

— Un diavol cu chip de om, adică un ticălos? Da, însă 
numai pentru moment. Aş vrea să-mi explici cum te-ai putea 
simţi mereu fericit doar prin potolirea urii? 

Ca un bun diplomat, prin această întrebare voia să-i 
smulgă taina, însă ea nu ghici asta şi răspunse: 

— Voi încerca să-ţi dau un exemplu... Închipuieşte-ţi o 
tânără fată, frumoasă şi bună. Ea întruneşte toate însuşirile 
pentru a face fericit un bărbat. Şi iată că apare unul care se 
simte vrăjit de farmecele ei. El caută să-i obţină mâna, dar e 
respins. Nu se lasă însă, ci începe să uneltească. Îşi 
îndreaptă armele spre rudele ei, le nenoroceşte, şi-îşi jură 
să-i ţină în puterea sa până va izbuti să pună mâna pe fată. 
Acesta e preţul... 

— Şi fata ce face? 

— Ea îi întinde mâna, ca să-şi salveze familia. 

— Asta înseamnă că n-a iubit niciodată, sau are o inimă 
mare, un spirit de jertfă rar şi o încredere nestrămutată că 
va izbuti să-l corijeze pe ticălos. 

— Nu, nu vrea asta, ci numai să-l pedepsească. 

— Ah, te contrazici, domnişoară. Înainte spuneai că fata îi 
întinde mâna, ca să-i salveze pe ai ei, şi acum spui că face 
asta pentru a-l pedepsi. 

— Da, vrea să-l pedepsească îngrozitor. Să fie soţia lui şi 
totuşi el să n-o poată atinge „niciodată”. 

— Fata aceasta este un diavol, domnişoară. Da, da, un 
adevărat diavol. Un astfel de plan poate fi făurit numai într- 
o clipă de furie sau disperare, dar nici o femeie cu inimă nu- 
l va îndeplini. O fată nobilă s-ar înspăimânta în faţa unui 
asemenea fapt. Gândeşte-te puţin la femeia aceasta care 
rămâne apoi toată viaţa singură, cu victima ei! Cum ar 
reacţiona, oare, văzând fericirea altora? Ar putea întâlni un 
bărbat de care să se simtă atrasă cu trup şi suflet. Ce-ar 
face atunci, cum ar mai putea să se elibereze din lanţurile 
în care s-a încătuşat singură? Un adevărat chin al lui Tantal, 


osândit pe veşnicie! E neapărată nevoie să-l pedepsească 
pe vinovat? Nu exista un judecător mai înalt? Cu ce drept 
încearcă această copilă să se substituie lui Dumnezeu, 
încercând, totodată, a-i aduce o jertfă atât de grozavă? 

Avea dreptate. Ea făurise planul într-o clipă de furie oarbă. 
Acum, el îi înfăţişa urmările într-o lumină care o 
înspăimânta. Dânsul ştia că ea vorbise despre ea însăşi, şi, 
la gândul acesta, inima i se strânse. Se simţi dintr-o dată 
ciudat şi, într-o pornire nestăpânită, îi luă mâna şi rosti: 

— E cumplit ceea ce spui. Ai desprins cumva toate acestea 
din „Infernul” lui Dante? Repet: femeia despre care 
vorbeşti ar fi un diavol; va chinui, dar va fi şi chinuită, prin 
ea însăşi. Nu există nici o situaţie absolut deznădăjduită, 
absolut fără scăpare. Distruge planul acesta, care trezeşte 
oroare şi coşmaruri! 

Ea îi sorbea cuvintele de pe buze. Paloarea de pe faţă îi 
dispăruse şi acum chipul ei era acoperit de roşeaţă, o 
roşeaţă care exprima ruşinea. Totuşi, ea mai făcu o ultimă 
încercare să se apere: 

— Dar dacă nu există nici o altă cale de salvare? 

— Cine ar putea susţine asta, domnişoară? Noi oamenii 
suntem miopi, uneori chiar orbi. Ceea ce ni se pare 
lesnicios, este adesea cu neputinţă de îndeplinit şi, 
dimpotrivă, lucrurile de a căror realizare ne îndoim sunt 
poate o jucărie de copil. Să nu spunem niciodată că nu 
există salvare dintr-o situaţie care pare deznădăjduită. Ea 
este aici, se apropie, dar noi n-o vedem. 

— Dar dacă totuşi oamenii nu pot face nimic? 

— Atunci ajută Dumnezeu printr-înşii, fără ca ei să ştie. 
Dar ceea ce mi-ai povestit, domnişoară, a fost într-adevăr 
numai o pildă? Sau e un fapt real? 

Ea lăsă privirea în pământ, stingherită. Nu voia să-l mintă 
şi, pe de altă parte, îi venea greu să spună adevărul, în cele 
din urmă se hotări: 

— Dacă ar fi un caz real, ar fi cineva îndreptăţit să-l 
povestească? 


— Ghicesc pe cine priveşte acest caz! Răspunse el, 
devenind îndrăzneţ. 

Ea roşi şi mai tare, ştiind că avusese gânduri pe care el le 
numise diavoleşti. Nu îndrăzni să îi ceară părerea, totuşi îl 
privi întrebătoare. 

— E vorba de propria dumitale persoană, nu-i aşa, 
domnişoară? 

Ea întoarse capul într-o parte, cu sfială: 

— Şi acum mă condamni? 

Se numise frumoasă şi cât de ridicol vorbise despre nurii 
ei! 

— Nu, nu te condamn. Te-ai cam pripit în hotărârea 
dumitale. 'Totuşi, doresc nespus de mult să te pot ajuta, 
chiar dacă ar fi numai cu un sfat bun. Îmi dai voie să pun 
unele întrebări? 

— Da. 

— Îl urăşti pe baron? 

Ea îl privi nespus de surprinsă. 

— Îl cunoşti? 

— Da. Cu toate că numele nu i-l ştiu. Trebuie să-ţi fac două 
mărturisiri: în primul rând, am ascultat o convorbire pe 
care a avut-o ieri acest baron cu un căpitan al gărzii 
imperiale. Era vorba despre dumneata, domnişoară. 
Deoarece am devenit un soi de confident, cred că nu-ţi va 
veni greu să-mi acorzi şi mai departe încrederea dumitale. 
Eşti înrudită cu acel căpitan? 

— Cum se numeşte? 

— Albin Richemonte. 

— Este fratele meu vitreg, dar îl dispreţuiesc. A abătut 
nenorocirea asupra noastră şi mă simt străină de el ca de 
cel mai străin om, cu toate că e fiul tatălui meu, de a cărui 
moarte şi el e vinovat. Nu-i aşa că mă condamni? Cine a mai 
văzut soră care-şi dispreţuieşte fratele? 

— Nu te condamn, ci mulţumesc lui Dumnezeu că e doar 
fratele dumitale vitreg. Şi eu îl dispreţuiesc. 

— Cum? Îl cunoşti? 


— Da, şi acesta e al doilea lucru pe care trebuie să ţi-l 
povestesc. Ai auzit cumva că fratele dumitale a avut o 
altercaţie cu un ofiţer german? 

— Da. 

— Ei bine, acest ofiţer sunt eu. Dacă te-aş fi cunoscut 
atunci, poate că l-aş fi cruțat. 

— Nu am să-ţi iert nimic, domnule. Ţi-ai apărat onoarea şi 
atâta tot. Era datoria dumitale. Să ne despărţim prieteni. 

— Cum, mă concediezi? 

— Îmi pare rău că trebuie s-o fac, dar mama se simte, într- 
adevăr, foarte rău. Mi-ar face plăcere, însă, să te văd mâine. 
Deşi ar fi dorit să afle câte ceva despre relaţiile pe care le 
avea Margot cu baronul, Greifenklau îşi dădu seama că nu 
trebuie să stăruie. Văzând că fata, din delicateţe, tace, nu 

mai insistă nici dânsul. 

Simţea nevoia unei plimbări lungi, care să îi limpezească 
minţile. Era însă un lucru ştiut că un militar neamţ n-avea 
voie să se aventureze în anumite cartiere ale oraşului. 
Populaţia îi ura pe străini. Adeseori liniştea nopţii era 
sfâşiată de strigătul: „Vive l'Empereur!” şi uneori se 
produceau chiar ciocniri armate. 

Când se lăsă noaptea, Greifenklau se întoarse acasă şi se 
dedică lecturilor sale şi mai ales gândurilor la Margot. 

Să fi fost cam pe la unsprezece, când auzi o larmă 
îndepărtată. Se apropie de fereastră şi o deschise. Da, era o 
hărmălaie produsă de sute de glasuri, auzindu-se chiar şi 
câteva împuşcături. Larma venea din cartierul în care 
locuia aleasa inimii sale. 

Gândul acesta îl îngrijoră nespus. Îmbrăcă repede tunica, 
îşi încinse sabia, vâri un pistol în buzunar şi cobori în 
stradă. Auzi de la unii şi de la alţii că bonapartiştii se 
încăieraseră cu lucrătorii, şi atunci se repezi într-acolo. 

Cu cât se apropia, cu atât străzile deveneau mai animate. 
Din depărtare se auzeau semnale de alarmă. Pompierii 
treceau în goană şi oameni din Garda naţională alergau 
spre locurile lor de adunare. Strada pe care locuia Margot 


era asediată de o mulţime sălbatică. De la mai multe 
ferestre răsunau strigăte de ajutor. Greifenklau află că 
muncitorii jefuiau casele. Poporul asista la aceasta fără să 
se amestece. De ici, de colo, răsuna strigătul: „Trăiască 
Împăratul!” sau „Trăiască Republica!” şi exista temerea că 
se va produce o ciocnire serioasă între cele doua tabere. 

Tânărul îşi croi drum prin mulţime şi băgă de seamă ca 
locuinţa văduvei era luminată. Asta îl linişti. Ajunse în 
câteva clipe şi urcă scara. Sună şi servitoarea scoase capul 
afară, în întuneric, întrebând: 

— Cine e? 

— Anunţă pe locotenentul Greifenklau! 

— Dumnezeule - asta-i salvarea! Intraţi! Coniţele vor fi 
foarte bucuroase. 

Fata îl conduse prin salon într-o cameră în care ardea 
lumina. Abia intră şi o uşă se şi deschise, în cadrul ei 
apărând Margot. 

— Ah! Dumneata, domnule! Exclamă ea, cu o mulţumire 
vie. Slavă Domnului, acum nu mai avem de ce ne teme. Îţi 
mulţumesc din suflet că ţi-ai părăsit o clipă îndatoririle ca 
să ne linişteşti. 

— Pentru o clipă? Vă stau cu totul la dispoziţie. De la 
fereastra odâii mele am auzit larma şi am bănuit că venea 
din strada aceasta. Am crezut că prezenţa unui militar va fi 
de natură să vă liniştească şi am alergat, deci, să vă ofer 
ocrotirea mea, domnişoară. 

— Oh! Cât de drăguţ din partea dumitale! Eram atât de 
singure, şi am trecut într-adevăr prin clipe de spaimă. Grija 
dumitale ne obligă la cea mai mare recunoştinţă. O s-o 
anunţ pe mama, să se liniştească şi ea. 

— Chiar te rog. 

După câteva clipe se înapoie. 

— Mama îţi mulţumeşte din suflet. Din păcate, nu poate 
veni aici... Dar ce e asta? Ce zarvă grozavă! 

Se duse la fereastră s-o deschidă, dar el îi prinse mâna. 


LLA 


— Nu aici, domnişoară. Aici e lumină şi vei fi zărită de jos. 
În asemenea ocazii, este necesară o maximă prudenţă. Să 
mergem în salon, unde e întuneric. De acolo putem privi, 
fără să fim descoperiţi. 

Ea îl urmă. Tumultul din stradă sporise. Strigătele se 
încrucişau, mulţimea tălăzuia încolo şi încoace, ca o mare 
agitată. Greifenklau deschise fereastra şi privi afară. În 
clipa aceea răsunară alte glasuri agitate în capătul străzii. 

— Trăiască Republica! Jos cu bonapartiştii! 

Un nou roi de oameni năvăli în stradă. Judecând după 
sloganuri, republicani. Atunci se auzi din partea opusă: 

— Trăiască Împăratul; Jos cu sansculoţii! 

Din mijlocul străzii se auziră voci care strigau: 

— Trăiască Ludovic al XVIII-lea! Jos cu bonapartiştii şi cu 
sansculoţii! 

Cele trei tabere se ciocniră. O încăierare grozavă se 
produse. Răcnete şi ţipete oribile umpleau strada. 
Împuşcăturile, detunăturile şi vaietele răniților se 
înmulţeau tot mai mult. 

În cele din urmă un strigăt de triumf acoperi toată larma: 

— Trăiască Ludovic al XVIII-lea! 

— Jefuiţi pe bonapartişti! 

— Jos cu sansculoţii! 

Partizanii lui Ludovic triumfaseră. Se auzeau acum 
trosnetele uşilor sparte şi zăngănitul geamurilor; începea 
jaful. 

Margot tremura din tot trupul. 

— Domnişoară, du-te lângă mama dumitale! Îi spuse 
Greifenklau. Nu se ştie ce se poate întâmpla. 

— Dumnezeule! Gemu ea. Fratele meu e cunoscut ca 
bonapartist. 

— Unde locuieşte? 

— În cealaltă aripă a etajului. 

— E acasă? 

— Nu. Nici n-ar cuteza să vină acasă în momentele 
acestea. 


— Jefuiţi! Jefuiţi! Se auzea de jos. 

— Aici e numărul zece! Strigă deodată cineva. Aici 
locuieşte căpitanul. 

Se auzea cum oamenii pătrundeau în casă. 

— Dumnezeule, vin, vin! Strigă Margot. Dincolo n-au decât 
să jefuiască, numai pe biata mama s-o cruţe! 

— Dacă încep dincolo, apoi pătrund ei şi aici. Purtaţi 
numele fratelui şi trebuie să plătiţi pentru el. Voi căuta să 
evit aceasta. Du-te la mama dumitale, iar eu voi face tot ce- 
mi va sta în putinţă. 

Se auzeau chemările speriate ale bătrânei bolnave. 
Margot alergă la dânsa. În aceeaşi clipă, izbituri puternice 
amenințau să spargă uşa care răspundea în vestibul. 
Servitoarea se ascunsese... Greifenklau se pomeni singur 
de tot. Luă o lumânare, în mâna stângă, cu dreapta trase 
piedica pistolului şi îşi scoase sabia, apoi deschise uşa. Afară 
era o mulţime de oameni sălbatici şi scara era de asemenea 
ocupată. 

— Ce doriţi, domnilor? Strigă dânsul. 

Oamenii râmaseră înmărmuriţi, văzând înaintea lor un 
ofiţer german. Se dădură puţin înapoi, numai unul din ei 
strigă obraznic: 

— Îl căutăm pe bonapartistul Richemonte. 

— Nu locuieşte aici, ci în aripa cealaltă. 

— Atunci o să-l căutăm acolo. 

— Nu-i acasă. 

— Nu face nimic. O să-l scotocim niţel prin vizuină. 

— Pentru treaba asta veniţi la o oră cam nepotrivită, spuse 
Greifenklau surâzând. De altminteri, ce lucruri de preţ 
poate avea un biet bonapartist? Veţi rămâne dezamăgiţi, 
domnilor. Aici zace o femeie grav bolnava şi cred că ar 
trebui să ţineţi seamă de asta. 

— Aţi auzit? Se adresă cel ce vorbise celorlalţi. Ce ziceţi, 
plecăm? 

Se auziră înjurături. Oamenii şovăiau. 


Margot rămăsese câteva clipe cu mama ei, acum însă 
stătea, tremurând de frică, în fundul vestibulului, aşteptând 
rezultatul parlamentarilor. 

Se uita la Greifenklau care, singur, încerca să ţină piept 
mulţimii dezlănţuite. Lumânarea din mâna stângă lăsa săi 
se observe statura puternică, bărbătească. 

— Am auzit pe cineva pronunţând cuvântul „jaf”, mai zise 
ofiţerul. Sunt încredinţat că el n-a fost rostit de un partizan 
al lui Ludovic al XVIII-lea. Noi l-am îndepărtat pe Împărat şi 
ne-am vărsat sângele pentru voi, în numele păcii şi nu 
pentru a încuraja hoţia. Trăiască Ludovic al XVIII-lea, 
trăiască ordinea! Jos cu jefuitorii şi hoţii! Poporul francez nu 
e un popor de borfaşi, ci un popor de oameni cinstiţi. 

Se auziră glasuri aprobatoare. 

— Trăiască Ludovic al XVIII-lea, trăiască ordinea! Haideţi, 
să mergem! Neamţul ăsta are dreptate. 

Coborâră scara şi părăsiră casa. 

Când Greifenklau reintră în vestibul, o zări pe Margot. 
Ochii îi străluceau de bucurie şi admiraţie. Omul acesta 
cutezase - el, un străin. 

— Să înfrunte o hoardă sălbatică. Îi întinse mâinile şi zise 
mişcată: 

— Domnule, îţi mulţumesc. Numai dumneata ne-ai salvat. 
Mă duc s-o înştiinţez pe mama că primejdia a trecut. 

Plecară. Greifenklau lăsă lumânarea în vestibul şi se 
întoarse în salon, pentru a privi iarăşi în strada luminată de 
cerul înstelat. Nu trecu mult şi Margot se apropie de 
dânsul. Vru să se dea în lături, ca s-o lase la fereastră, dar 
fata se împotrivi. 

— Rămâi, te rog, domnule! Avem loc amândoi. Nu ţi-a fost 
frică de oamenii aceia? Te-ar fi putut ucide. 

— Bucuria de a-mi fi dat viaţa de dragul dumitale, m-ar fi 
călăuzit în veşnicie şi poate... poate ar fi fost mai bine... 

— De ce? 

EI tăcu. Abia după câtva timp răspunse, şoptind şovăitor: 


— Pentru că inima şi viaţa mea întreagă îţi aparţin şi fără 
dumneata nu voi fi nimic altceva decât o maşinărie fără 
simţire. 

— Spune-mi prenumele dumitale! 

— Hugo, răspunse el, surprins. 

— El bine, domnule Hugo, de ce te chinuieşti cu imagini 
tulburi, care aparţin viitorului? Cu siguranţă, vei fi cândva 
fericit. 

— Nu! Răspunse el, aproape cu asprime. 

— De ce nu? 

— Domnişoară, nu-mi cere explicaţii care te-ar putea 
indispune. 

— La ce te gândeşti, domnule Hugo? Acum, că ne-ai salvat, 
trebuie să fii sincer. Aşadar, te rog, răspunde-mi la ce te 
întreb: de ce crezi că nu vei putea fi fericit? 

Tânărul ofiţer o privi grav, apoi rosti încetişor: 

— Pentru că... te... iubesc... şi pentru că... 

Margot tresări puternic, dar căută să-şi ascundă emoția: 

— Mai departe! Şi pentru că? 

— Iubirea mea nu găseşte ecou. 

Răsuflând din adâncul pieptului, Greifenklau îşi trecu 
mâna peste frunte şi privi aproape cu frică spre tânăra fată, 
care-i şedea dinainte cu ochii plecaţi, plină de un farmec 
nespus. Atitudinea aceasta însă nu dură mult. Ridică 
fruntea şi-l privi cu tristeţe nespusă. 

— Eu n-am voie să vă iubesc, domnule Hugo. 

Oricât de nefavorabil ar fi părut, la prima vedere, un 
asemenea răspuns, Greifenklau reţinu un singur amănunt. 

— N-ai voie? Se grăbi să întrebe. Dar dacă ai avea voie, m- 
ai iubi? 

— Da, şopti ea, privind iarăşi în jos. 

— Dar de ce n-ai voie să mă iubeşti? Spune-mi, Margot! 

Într-un elan de efuziune, îi petrecu braţul stâng în jurul 
gâtului, o atrase spre sine, aşa încât capul ei se lipi de 
umărul lui, şi cu mâna dreaptă îi mângâie drăgăstos părul. 

— Îmi vine greu s-o spun, domnule. 


— Atunci voi vorbi eu în locul dumitale. Îţi închipui că nu 
mă poţi iubi din pricina baronului? 

— Ai ghicit, şopti ea. 

— Dar dacă-i plătesc eu cei o sută cincizeci de mii de 
franci? 

— Oh, Dumnezeule! Eşti atât de bogat? 

— Vreau să fiu sincer, Margot. Nu-s bogat şi nu posed 
decât o sfoară de moşie, care poate valora tocmai atât cât 
ne trebuie. Dar o voi vinde pentru a vă scăpa de omul acela 
nefast. 

Ea nu răspunse, ci îl cuprinse cu braţele, astfel încât el îi 
putu auzi bătăile furtunoase ale inimii. Un val de lacrimi îi 
năvăli în ochi şi zadarnic căută să şi-l stăpânească. El ghici 
tulburarea ce se produsese în sufletul ei şi aşteptă să se mai 
liniştească, pentru ca s-o întrebe: 

— De ce plângi, Margot? Cu ce te-am supărat? 

— Cu nimic, Hugo, răspunse dânsa, privindu-l cu dragoste 
nespusă. Plâng de fericire. N-am crezut să întâlnesc 
vreodată un bărbat care să fie dispus să-şi jertfească toată 
averea, din dragoste pentru mine. Dar nu trebuie să 
primesc, oricât de fericită m-ar face iubirea ta... 

— Şi de ce nu? 

— Ce ţi-ar rămâne ca să poţi trăi? Ce înseamnă un ofiţer 
sărac? 

— Dumnezeu ne va veni în ajutor, sunt sigur de asta. 

— Doamne! Exclamă ea, lipindu-şi obrazul de al lui. Merit 
eu, oare, o sumă atât de mare? 

El o trase spre sine şi o strânse la piept. 

— Mai mult decât tot atâtea milioane, câte mii sunt în joc 
aici. 

Multă vreme statură aşa, lipiţi unul de altul. 

Larma de jos se potolise, gloata îndreptându-se spre altă 
zonă. O linişte adâncă se instaura pretutindeni şi asta îi 
trezi din visare pe cei doi tineri fericiţi. 

— Cât o să se bucure mama! Zise Margot. Să-i spunem 
chiar azi? 


— Da. E o mare îndrăzneală din partea mea, pentru că nu 
mă cunoaşte încă. Dar totodată scapă de grija poliţelor, aşa 
că poate afla chiar de pe acum. 

— Atunci mă duc să văd dacă n-a adormit încă. Plecă în 
vârful picioarelor, dar se întoarse îndată înapoi, spunând că 
bătrâna adormise. Se subînţelegea astfel că n-o vor 
deranja. Cei doi îşi luară rămas bun şi Greifenklau îşi părăsi 
iubita, pentru a se duce acasă şi a visa la dânsa. Dar, foarte 
curând, lucrurile luară o întorsătură neprevăzută. 

Capitolul III - Pharao? şi Biribi3 

La o încrucişare de străzi locotenentul se opri, pentru a-şi 
aprinde o ţigară. Făcu câţiva paşi, când un individ cu umeri 
largi îl opri şi i se adresă: 

— Halte-lă, camarade! Donneh moah eng pee de fee puhr 
ma pipe. 

— Stai, camarade, dă-mi puţintel foc pentru pipa mea. 

Era o franţuzească oribilă. Dacă Greifenklau nu l-ar fi 
recunoscut după statură, cu siguranţă l-ar fi putut 
recunoaşte după felul de a vorbi pe bătrânul Blucher, care 
era vestit, printre altele, şi pentru cât de prost vorbea 
franţuzeşte. 

— Porunciţi, Excelenţă! 

— Drace, unul de-al nostru! E atât de întuneric încât îţi 
vine să-ţi bagi degetele în ochi. Am văzut doar ţigara 
aprinsă. Dar cine eşti dumneata? 

— Locotenentul Greifenklau, de la husari. 

— Ah, tot tu, tinere? Şi tot nu eşti căpitan încă? Râse 
bătrânul, în vreme ce-şi aprindea pipa. Am colindat 
pretutindeni ca să văd revoluţia aia vestită, care cică ar fi 
avut loc, dar n-am putut observa nimic. 

— Eu am cam trâit-o, Excelenţă. 

— Adevărat? Haide, băiatule, trebuie să-mi povesteşti. 
Cunosc pe aici un cuibuleţ plăcut unde poţi găsi un vin ce 
nu-i deloc de lepădat şi câte altele încă. O să mite 
spovedeşti acolo. De plată să nu te îngrijeşti, fac eu cinste. 


Se bătu cu palma peste buzunar, făcând să zornăie 
monezile de aur, apoi porni înainte. 

Greifenklau ştia că Blucher era un jucător pasionat, căruia 
îi cam plăcea să-şi încerce norocul seara; bănuia, deci, că şi 
acum avea de gând să-şi petreacă noaptea în vreun local. 

După câtva timp, mareşalul se opri în faţa unui imobil 
care, după toate aparențele, era o casă particulară. 

— Bâiete, zise el, te iau cu mine aici, deoarece ştiu că eşti 
un om de treabă şi discret. Cred că-ţi vei ţine gura asupra 
celor ce vei vedea; de nu, dracu' te-a luat! 

— Fiţi sigur, Excelenţă, că nu-s dintre cei care trăncănesc. 

— Nădăjduiesc, băiete, căci de-ar fi să aflu c-ai avut 
limbariţă, te dibuiesc chiar şi din gaură de şoarece, şi-apoi 
vai de pielea ta are să fie! 

Trase de un clopot şi abia după câtva timp se auziră paşi 
dinăuntru. Un glas întreba: 

— Cine e? 

— Blucher, răspunse mareşalul. 

Uşa fu deschisă imediat şi cei doi intrară. Portarul se 
înclină până la pământ; Blucher nici nu-l luă în seamă şi 
urcă scara. Sus, într-o odaie, se aflau câţiva bărbaţi care, la 
apariţia lui, se ridicară respectuoşi. El dădu din cap şi, fără 
să-l recomande pe Greifenklau, trecu pe dinaintea lor într-o 
altă încăpere, unde nu se afla nimeni. 

Pe o masă găsiră pahare curate şi sticle pline. Blucher luă 
imediat una, o destupă şi turnă de băut. 

— Înainte de orice, să bem! Zise el. Or fi cum or fi, ei, 
francezii, dar vinul lor zău că merită toate paralele! Noroc, 
băiete! Sunt sigur că n-o să-ţi stea în gât! 

Ciocni cu locotenentul, se întinse pe scaun şi dădu paharul 
peste cap. 

— Aşa! Nu-i aşa că-i bun? Acum aşează-te colea lângă 
mine şi povesteşte-mi despre blestemata aia de revoluţie! 
Timp avem berechet. 

Greifenklau se supuse, istorisind însă numai ceea ce socoti 
necesar, fără să atingă problema sentimentală. În vreme ce 


povestea, intrară, unul după altul, câţiva bărbaţi, care 
salutară respectuos, apoi dispărură printr-o altă uşă, 
neîndrăznind să se aşeze la masa lui Blucher. După ce 
Greifenklau sfârşi, mareşalul spuse: 

— Aşadar, o răscoală obişnuită într-o Sodomă ca asta. Noi 
n-avem nici în clin nici în mânecă cu toată afacerea. Dacă 
mă miră ceva, e că s-au dovedit înţelegători şi te-au 
ascultat. Nu m-aş fi aşteptat la atâta bunăvoință de la nişte 
francezi! Atitudinea ta a fost curajoasă şi fără cusur, 
băiatule, n-am încotro, trebuie să te laud. Dar cum le-ai 
cunoscut tu pe cucoanele acelea? 

— În mod normal, aşa cum se face îndeobşte cunoştinţă cu 
nişte cucoane, Excelenţă. 

— Ei, cum? 

Se ştia că Blucher nu dispreţuia sexul frumos. El observă 
că sublocotenentul îşi dădea osteneala să păstreze un ton 
nepăsător în povestirea sa, aşa că bănui imediat că la mijloc 
e o aventură amoroasă, despre care ţinea neapărat că afle 
cât mai multe. 

— Am întâlnit-o pe fată pe stradă, răspunse tânărul. 
Fusese acostată de un rus, aşa că i-am luat apărarea şi am 
condus-o acasă. Drept urmare, mama ei mi-a îngăduit s-o 
vizitez. 

— Ai dracului şi ruşii ăştia! Spuse Blucher. Unde văd o 
fustă, sar în sus ca nişte dopuri de şampanie. Care vasăzică 
spuneai ca a acostat-o, băiatule? În ce fel s-a întâmplat asta, 
rogu-te? 

— A prins-o de braţ. 

— Măi să fie! Atunci trebuie să fi fost o fată drăguță, nu? 

— De ce-aş minţi, Excelenţă? 

— Aha, restul îl bănuiesc. Şi zii, te-a prins în mreje, 
băieţaşule? 

Greifenklau înaltă uşurel din umeri şi tăcu stingherit. 

— Hm! Mormăi Blucher. Ce ţi-e şi cu tinereţea asta. Atâta 
importanţă şi mister de parcă ar fi vorba de cine ştie ce 
mare chestie politică. Şi-ţi închipui tu, băieţaşule, că 


bătrânul Blucher e atât de prost încât să nu ghicească toată 
daravera? Tinere, şi eu am fost odată june şi prost, un 
adevărat fluieră-vânt; am alergat după fete cum aleargă 
ţăranul după cârtiţe, şi mereu furam câte o guriţă, care de 
fapt aparţinea altuia. Acum sunt bătrân şi uscat ca 
Matusalem, dar tot îmi place mai mult să mă uit la o 
pereche de ochi frumoşi, decât la o pereche de cizme rupte. 
Aşadar, îmi poţi spune adevărul fără teamă. Nu-i aşa că te- 
ai cam îndrăgostit? 

Greifenklau se văzu strâns cu uşa. N-ar fi vrut să-l mintă 
pe mareşal, spunându-şi că acesta, ca cel mai înalt superior 
al său, avea dreptul să-l ceară sinceritate desăvârşită, 
putându-i fi, totodată, de mare folos. 

— Da, cam aşa stau lucrurile, Excelenţă, recunoscu el. 

— E lesne de înţeles, încuviinţă bătrânul. Ea e frumoasă, 
precum spuneai, şi nici tu nu eşti tocmai de azvârlit la 
gunoi. Aşa stând lucrurile, nimic mai firesc decât să vă fi 
căzut cu tronc, unul celuilalt. Dar un sfat bun n-ar strica să 
primeşti de la mine, băiatule: iubeşte-o cât pofteşti, dar la 
căsătorie, ferească Dumnezeu, să te gândeşti; deocamdată! 

— Şi de ce nu? 

— Asta o să ţi-o spun băiatule. Căsătoria nu e aşa cum ţi-o 
vei fi închipuit tu. La început femeile sunt drăgăstoase şi 
dulci ca zahărul, dar după nuntă se schimbă lucrurile şi 
numai ce o vezi că devine ca mătrăguna şi vitriolul. Îţi 
strepezeşte dinţii, zău aşa. Curte poţi să faci oricărei fete 
pofteşti, dar propuneri de căsătorie nu, altminteri eşti 
pierdut fără vreo şansă de salvare. Nici nu li închipui ce soi 
rău sunt muierile! Cu mulţi ani în urmă m-am îndrăgostit de 
o femeie din înalta societate; eram nebun după ea. Îi plăcea 
să joace, şi mie la fel. Într-o seară am câştigat de la ea 
câteva mii de taleri, pe cuvânt de onoare. Se temea grozav 
de bărbatu-său, care trebuia să plătească. Atunci i-am 
propus s-o iert de datorie, în schimbul unui sărut. Şi ce 
crezi că mi-a răspuns dumneaei? Că nici gând să se vândă 
pentru câteva mii de taleri! Bun! Mi-am încasat banii şi 


vremea s-a scurs. Eu am avansat în grad şi am devenit 
general, iar legătura noastră s-a destrămat, încetul cu 
încetul. Ea a îmbătrânit, dar de joc nu s-a putut dezbăra. 
Într-o seară, iar am câştigat de la ea o sumă frumuşică. Şi 
numai ce-mi spune în gura mare, faţă cu toţi cei de faţă, că 
era dispusă să dea sărutarea pe care i-o cerusem atunci, 
dacă o iert de datorie. Dar eu i-am răspuns: „Nici gând de 
aşa ceva, stimată doamnă. Vremurile se schimbă; mi-a 
trecut pofta de dumneata. Nu-mi plac bătrânele”. Cred că-ţi 
poţi închipui, băiatule, ce mutră a făcut. Ascultă ce-ţi spun 
eu: femeile sunt la început dulci ca mierea, dar mai târziu 
devin amare ca fierea. De aceea te sfătuiesc să te 
îndrăgosteşti cât vrei dar să nu te însori niciodată... Ei, dar 
ce-i mutra asta de înmormântare? Nu cumva s-a şi 
întâmplat? 

Greifenklau râse. 

— Cam aşa. 

— Pe toţi dracii, ai dat-o-n bară! I-ai promis, într-adevăr? 

— Fireşte. 

— Nici că se poate mai rău. Bietul de tine, te compătimesc. 
Dar ia spune, e bogată? 

— Nu. 

— Băiete, eşti un măgar. 

— Dar unul foarte fericit, Excelenţă. 

— Aşa îţi închipui acum. Las c-o să vezi mai târziu. Şi încă 
o franţuzoaica! Dacă ţi s-ar fi aprins călcâiele după o 
nemţoaică de-a noastră, hai să zic c-ar mai fi mers, dar să te 
încurci cu o „mademoazelă”, asta e prea de tot, băiete. Şi 
când te gândeşti, un flăcău ca tine! N-ar trebui decât să 
întinzi braţul şi s-ar prinde de el o mie şi o sută, şi când colo 
te azvârli orbeşte în prăpastie. 

Blucher clătină din cap. Greifenklau, însă, spuse cu ton 
împăciuitor: 

— Nu e aşa, Excelenţă. Margot este... 

— Ia stai! Care vasăzică o cheamă Margot? 

— Da. 


— De, cel puţin numele nu sună urât. Dar vezi că ea e 
săracă şi nici tu n-ai nimic. Ce o să se aleagă de voi? 

— O să-mi vând moşioara. 

Spusese aceasta fără să se gândească deloc că destăinuia 
astfel tocmai ceea ce voia să treacă sub tăcere. 

— Să-ţi vinzi moşioara? Întreba Bliicher, speriat. De ce? 
Tocmai pentru ca vrei să te căsătoreşti ar trebui s-o 
păstrezi. Solda pe care o primeşti e un fleac. Mogşia îţi aduce 
un spor frumuşel. Cu ce vrei să trăieşti când n-o să-l mai ai? 

Greifenklau lăsă capul în jos şi rămase gânditor. 

— Aveţi dreptate, Excelenţă, zise el apoi, dar trebuie totuşi 
s-o vând. Sunt silit să fac jertfa aceasta şi o fac cu plăcere. 

— Dar cine te sileşte, rogu-te? 

— Un baron dintr-ăâia proaspeţi, care a fost furnizorul 
armatei lui Napoleon. 

— Un furnizor al armatei? Trăsnetul să-l lovească pe 
individul ăla. Oamenii ăştia sunt toţi nişte ticăloşi, croiţi 
parcă după acelaşi calapod. Dar ce legătură are una cu 
alta? Ai jucat cumva cu el? Îi eşti dator? 

Locotenentul îşi dădu seama că mersese prea departe 
pentru a mai putea păstra tăcerea. Se hotări deci să fie 
sincer şi povesti mareşalului totul. Blucher îl ascultă fără să- 
l întrerupă. Când tânărul sfârşi, clătină din cap şi zise. 

— E încurcată râu chestia asta. Eşti un om de onoare şi nu 
mai poţi da înapoi. Moşioara ta s-a dus, bietul de tine! Dar 
asta e; ieri îndrăgostit şi azi măgar. Ce-ai de gând să faci ca 
să capeţi bani? Poliţele trebuie achitate peste opt zile, un 
răstimp prea scurt ca să poţi rezolva vânzarea moşiei. 

— Asta nu mă îngrijorează defel. Moşia e liberă de orice 
datorii. Dacă aş vrea s-o ipotechez, oricare bancher mi-ar 
da suma de care am nevoie. 

— Hm, zău îmi pare rău de tine, băiete. Margot aia e chiar 
aşa o minune de fată încât să merite a-ţi jertfi, de dragul 
dumneaei, cu inima uşoară, puţinul ce-l ai? 

— E un înger. 

— Măi să fie! Aş putea s-o văd şi eu, ai? 


— Dacă porunciţi, Excelenţă, o să v-o prezint. 

— Bun! Cu bătrâna nici n-ai vorbit încă, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Şi mâine vrei să te duci să-i ceri mâna fetei? 

— Da. 

— Bine! O să te însoțesc şi am s-o fac pe peţitorul. Cred că 
nu e nici o ruşine pentru tine dacă bătrânul Gebhard 
Leberecht von Blucher va pune şi el niţică sare în mâncarea 
asta. Când eşti aşteptat? 

— La ora trei. 

— Atunci vino la două şi jumătate la mine. În cinstea ta, mă 
voi pune la patru ace, dar ia aminte: dacă s-o-ntâmpla de 
nu-mi place fata, nu scot o vorbă. Nu vreau să-mi încarc 
cugetul cu vina de-a fi contribuit la nenorocirea ta. Ah! 

Se ridică, pentru că tocmai intrase un bărbat care părea 
să-i fie foarte cunoscut şi pe care-l salută prieteneşte. 
Străinul părea un om distins; degetele îi erau acoperite cu 
inele de preţ, iar de lanţul ceasornicului îi atârnau 
giuvaericale care reprezentau o avere. Când mareşalul făcu 
prezentările, tânărul ofiţer află că avea în faţa lui pe unul 
din cei mai mari bancheri din Paris. 

Cei trei intrară acum în odaia în care se aflau toţi cei ce 
sosiseră între timp. 

De la cea dintâi privire, locotenentul îşi dădu seama că se 
afla în societatea unor jucători împătimiţi. Toate mesele 
erau ocupate şi peste tot se jucau diverse jocuri de noroc. 
Bancherul se apropie de o masă la care se juca biribi. 

— Vreţi să-mi acordaţi azi revanşa pentru ieri, Excelenţa? 
Îl întrebă pe Blicher. 

— Mai târziu, monsieur. Mai întâi vreau să încerc în altă 
parte. 

Se îndreptă spre un grup care juca pharao. 

— Ai mai jucat aşa ceva, vreodată? Îl întrebă pe Hugo. 

— Până acum, nu. 

— Nici măcar n-ai privit cum se joacă? 

— Ba da, Excelenţă. 


— Bun, bun! O să poţi lua parte, deci. 

— Nu-s jucător, se scuză Greifenklau. 

— Asta nu contează. Trebuie să ştii că acela căruia i s-a 
îngăduit să intre aici, e obligat să joace. Te-am introdus şi 
nădăjduiesc să nu fie spre paguba ta. Ai ceva bani, tinere? 

— Câteva sute de franci. 

— Ajunge, ca să pontezi cu prevedere. Haide! 

Greifenklau ura toate jocurile de noroc. Ar fi plecat cu 
dragă inimă, dar n-avea încotro. Era silit să joace, dar îşi 
propuse să fie cu băgare de seamă. 

Blucher îl prezentă celorlalţi şi locotenentul se mulţumi 
deocamdată să privească. Mareşalul puse pe masă pentru 
început o mie de franci şi declară că va înceta, îndată ce va 
pierde această sumă. Norocul îi fu schimbător. În cele din 
urmă, puse şi Greifenklau o sumă modestă şi câştigă; mai 
puse o dată, cu acelaşi rezultat. Blucher îl încuraja cu 
privirea. Locotenentul avu noroc, mareşalul pierdu, însă, 
până la sfârşit. După un ceas, Greifenklau avu peste o mie 
de franci, pe când bătrânul îi pierduse pe ai săi. Se retrase 
de la masă şi tânărul socoti de datoria sa să-l urmeze. 

— Bănişorii mei s-au dus pe gârlă, zise mareşalul. Totuşi, 
încă n-am isprăvit. Jocul ăsta a fost numai un aperitiv. 
Aseară am câştigat la biribi cincisprezece mii de franci; cum 
bancherul ţinea banca, astăzi s-ar cuveni să-şi ia revanşa. 
După cât s-arată, ai noroc, băiete. Cât ai câştigat? 

— Ceva peste mie. 

— Asta mă bucură. Banii mei au ajuns pe mâini bune şi te 
pot întovărăşi la biribi. Cunoşti jocul? 

— Din văzute. 

— E de ajuns. Dar trebuie să-ţi spun că se joacă pe sume 
mari. Cea mai mică miză, e o mie de franci. Hai să-ncercăm 
să ne luăm de piept cu nobila doamnă Fortuna. 

Blucher o luă înainte, cu Greifenklau după el. 

Când cei doi se apropiară de masa la care, după cât se 
părea, se aflau cei mai bogaţi dintre toţi cei prezenţi, 
bancherul îi zâmbi mareşalului. Acesta procedă ca la război 


şi se avântă de-a dreptul asupra duşmanului, mizând cinci 
sute de franci. Îi pierdu, apoi îi recâştigă. Era suficient să-l 
vezi jucând, ca să poţi înţelege cât de înrobit era acestei 
pasiuni. Totuşi, norocul nu-l favoriza, căci în cele din urmă 
pierdu mai mult decât câştigase. 

Greifenklau cuteză să pună două sute de franci şi câştigă 
dublu. Apoi puse o suta pe numărul doisprezece şi încasă de 
treizeci şi două de ori atâta. Se văzu deodată în posesia 
sumei de peste patru mii de franci şi putu risca mai mult. Îşi 
propuse să dispună doar de jumătate şi avu satisfacția să n- 
o piardă în întregime. Se vedea bine că era în grațiile 
Fortunei. Într-un rând miză o mie de franci şi câştigă 
şaisprezece mii. 

Norocul său începu să stârnească senzaţie. Puse zece mii 
pe unu până la optsprezece şi câştigă dublu. L.a mize mai 
mici pierdu în câteva rânduri. După un ceas şi jumătate se 
afla în posesia unei sume foarte mari. Câţiva jucători se 
retraseră, iar bancherului începură să-i lipsească banii 
numerar. 

— Încă de zece ori, apoi încetez, domnilor, anunţă el. 

Atunci Blucher se întoarse spre Greifenklau şi-i şopti: 

— Foloseşte-te de norocul pe care-l ai, băiatule. Cu aşa 
ceva s-ar putea să nu te întâlneşti în fiecare zi. 

— Excelenţa voastră nu mai joacă? 

— Nu, căci nu mai am parale. 

— Dar aveţi credit. 

— Nu împrumut de la francezi. 

— Aş îndrăzni să mă ofer eu... 

— Îţi mulţumesc, băiatule. Aş primi, dar ca orice jucător 
care se respectă, sunt superstiţios. Trebuie să-ţi laşi 
câştigul neatins, altminteri sunt încredinţat că ai pierde. 
Joaca mai departe şi eu voi privi. Cât ai acum? 

— Vreo cincizeci de mii de franci. 

— Drace! Ei băiatule, continuă! Mi-ar face multă plăcere 
dacă-ai izbuti să-i jecmăneşti pe franţuzoii ăştia. 

Jocul lua iarăşi o turnură favorabilă tânărului nostru erou. 


Se apropia ultimul tur. Afară de bancher şi Greifenklau nu 
mai participa decât un singur jucător. Acesta puse ultimul 
sutar, iar Greifenklau, ascultând de o inspiraţie subita, 
arătă spre numărul alăturat şi zise: 

— Douăzeci de mii pe acesta! 

Bancherul se înspăimântă. 

— Ştii dumneata, domnule, zise el, că, dacă ai câştiga, ar 
trebui să-ţi plătesc de opt ori pe atâta, adică o sută şaizeci 
de mii de franci? 

— Ştiu, răspunse locotenentul. 

— Vezi însă că nu mai am bani. Mi-ai da credit până mâine 
dimineaţă la ora zece, în caz c-aş avea ghinion? 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Atunci e în regulă. 

Cei de faţă se priveau uluiţi. 

Bancherul trase cartea, o întoarse încetişor, cu teamă 
parcă, şi păli ca un cadavru: era numărul pe care mizase 
Greifenklau. O exclamaţie generală de uimire se auzi în 
încăpere: nimeni din cei de-acolo nu pierduse încă, 
vreodată, o asemenea sumă. 

— Te rog să-mi dai adresa dumitale, domnule, ceru 
bancherul. 

Greifenklau îi dădu cartea de vizită. Poseda acum peste 
două sute de mii de franci. În timpul jocului fusese de un 
calm desăvârşit; acum însă îi venea să strige în gura mare 
de fericire. 

Mareşalul îl bătu pe umăr şi zise: 

— Măi să fie ce baftă ai avut! Eşti un om norocos, tinere. O 
să te-ajut la cărat, căci singur nici vorbă să te descurci cu 
tot bănetul ăsta. Înainte de toate însă, sunt de părere că ar 
trebui să sărbătorim evenimentul cu o sticlă de şampanie. 

Toţi jucătorii se aşezară la mese pentru a-şi sărbători 
norocul, ori pentru a-şi îneca în vin tristeţea ghinionului, în 
cursul discuţiilor, Greifenklau află, în sfârşit, unde anume se 
găseau. 


Pe vremea aceea, la Paris, numeroşi proprietari îşi 
deschideau casele jucătorilor din înalta societate. Aceştia se 
adunau acolo seara, fără să dea ochii măcar cu stăpânul. 
Nu se plătea nici o taxă de intrare, dar tot ce se consuma 
era atât de scump, încât gazda câştiga suficient, într-un 
asemenea local îl adusese mareşalul pe locotenent. 

Totul fusese bine prevăzut. Aveau chiar săculeţi de pânză, 
pentru ca jucătorii norocoşi să-şi poată transporta acasă 
banii. Se întâmpla adesea să fie nevoie de astfel de săculeţi, 
deşi niciodată nu câştigase cineva o sumă atât de mare, ca 
în ziua aceea. 

La plecare, mareşalul se ţinu de cuvânt, ajutându-l pe 
Greifenklau să-şi care comoara. 

— Ia spune, tinere, cum te simţi? Îl întrebă bătrânul, când 
ajunseră în stradă. 

— Minunat, Excelenţă. 

— Cred şi eu! Întâlnirea noastră ţi-a fost de bun augur şi, 
desigur, îţi dai seama acum că un joculeţ nu e chiar atât de 
dăunător. 

— Nu vreau să pozez în virtuos, râse ofiţerul, dar, cu toate 
astea, mă jur să nu mai joc niciodată. 

— Poftim?! 

— Da, Excelenţă, vă dau cuvântul meu de onoare. Norocul 
nu trebuie forţat, altminteri mâine el s-ar putea transforma 
în reversul său. lar eu vreau să mă bucur de câştigul de- 
acum cu inima pe deplin împăcată. 

— Ai dreptate, băiete. Norocul e mai parşiv chiar decât 
muierile. Nu te poţi încrede în el niciodată. Chestia asta am 
aflat-o de mult dar, lipsindu-mi înţelepciunea ta, nu de 
puţine ori am făcut-o de oaie. În privinţa aceasta bătrânul 
Blucher e un idiot fără pereche. Dar rămâne între noi! 

— Mai mult decât orice mă bucură acum faptul ca nu mai 
sunt nevoit să-mi vând moşioara. Îi pot da iubitei mele 
Margot cei o sută cincizeci de mii de franci, şi-mi mai 
rămâne şi mie ceva. Asta mă face fericit, cum n-am fost încă 
niciodată până acum! 


— Te cred, fiule. Când vrei să-l dai banii? 

— Chiar mâine. 

— Bun. Schimbă-i în hârtii, ca să-i poţi purta mai uşor. Şi 
nu uita să vii să mă iei la ora trei. 

— Fiţi fără grijă, Excelenţă! 

— Şi nu crezi că bătrâna, mama ei, va face mofturi? 

— Nu cred. 

— Nici n-aş sfătui-o. Unui individ care din dragoste curata 
jertfeşte o suta cincizeci de mii de franci, nu i se poate 
refuza nimic. Care vasăzică, tată nu are? 

— Nu, are în schimb un frate, după cum v-am mai spus, 
Excelenţă. Îl cunoaşteţi, adăugă el, şovăind. 

— Zău? 

— L-am întâlnit în împrejurări nu tocmai favorabile pentru 
dânsul. E vorba de individul pe care l-am pălmuit 

— Drace! Şi vrei să devii cumnatul acestui ticălos? 

— Cumnatul vitreg, se grăbi să rectifice Greifenklau. 

— Tot una e. Un cumnat rămâne cumnat chiar dacă 
mizerabilul ar fi de zece ori vitreg. Da, pe acest individ îl 
socot în stare de tot ce mi-aţi povestit despre el. Un astfel 
de om e în stare să-şi prăpădească şi averea. Nădăjduiesc 
că n-o să ne iasă mâine înainte, altminteri voi face în aşa fel 
încât să-i treacă pofta de a se mai arăta prin lume. Dar ia 
spune, băiete, unde cocioaba ta? 

— Aproape de tot, a treia casă de aici. 

— Care vasăzică, suntem vecini! Hai, vino! Trebuie să trag 
un pui de somn, pentru a uita cât bănet am dat azi pe apa 
sâmbetei. 

În faţa locuinţei lui Greifenklau se despărţi de acesta şi nu 
îngădui cu nici un chip să fie condus acasă. 

După ce tânărul locotenent îşi făcu lumină în odaie, întinse 
pe masă câştigul, ca să-l numere. Dintr-o singură lovitură, 
câştigase o adevărată avere. I se părea că Dumnezeu îi 
pricinuise întâlnirea cu mareşalul numai pentru a-i lumina 
calea. Norocul lui extraordinar era, parcă, binecuvântarea 


providenţei. Şi când se întinse în pat, se gândi cu mulţumire 
că a doua zi îl aşteaptă o fericire şi mai mare. 

Un peţitor princiar. 

Exact la ora zece, în dimineaţa următoare, un om îi aduse 
lui Greifenklau restul până la o sută şaizeci de mii de franci. 
După aceea, locotenentul plecă să-şi schimbe monezile în 
bancnote şi, nu peste multă vreme, avea în portvizitul său 
talismanul menit să pună capăt grijilor iubitei şi mamei 
acesteia. Abia avu răbdare să aştepte după amiaza şi începu 
să se gătească cu mult înainte de vreme. 

Blucher îl primi în uniformă de gală, aşa cum, de altfel, 
promisese. 

— Bine ai venit, băiatule, zise el. E exact două şi jumătate, 
trebuie să plecăm... şi zău că nu ştiu încă ce voi spune 
odată ajuns acolo. Pentru o cuvântare în faţa soldaţilor sunt 
totdeauna pregătit, dar când e vorba de peţit, asta e cu 
totul altceva. Mi-am frământat mintea în fel şi chip, dar 
inspiraţie, ioc! Bine-o să mai arăt şezând ca viţelul la poarta 
nouă, fără să pot scoate o vorbuliţă. 

Greifenklau râse: 

— Închipuiţi-vă că sunteţi pe câmpul de luptă, Excelenţă. 

— Uşor de zis! Mă trec fiorii când mă gândesc, zău aşa. 
Dracu' să le ia chestiile astea de inimă-albastră! Altfel m-aş 
simţi dacă Margot aia ar fi pentru mine. Dar ca să scoţi 
castanele din foc pentru altul, vezi tu, nu-i nici o afacere! În 
sfârşit, am intrat în horă, trebuie să joc. Hai să mergem, 
băiete! 

Plecară. Când ajunseră la ţintă, Margot le ieşi în 
întâmpinare. Chipul ei strălucea de bucurie şi ţinea braţele 
ridicate, ca să-l îmbrăţişeze pe iubit. Dar când îl zări pe 
bătrân, se lăsă, uluită, în jos. 

— Hei, îmbrăţişaţi-vă, nu vă jenaţi, mormăi Blucher. Eu îs 
tăcut ca peştele şi nu spun la nimeni. 

La vorbele acestea, fata se simţi stingherită şi încurcătura 
ei spori când Greifenklau îl prezentă pe însoţitorul său 


drept vestitul mareşal, despre ale cărui isprăvi se povesteau 
lucruri atât de minunate. 

Intrară în salon. Blucher privi cercetător în jur, apoi la 
fată, îl bătu pe locotenent pe umăr şi zise: 

— Tinere, sunt mulţumit de tine. Margot asta e nespus de 
frumoasă. Să fiu al naibii dacă nu-mi lasă gura apă când mă 
uit la ea. Va fi o femeie cu care n-o să-ţi fie ruşine. 

Greifenklau află că starea doamnei Richemonte se 
îmbunătăţise; când intră în salon, părea încă slăbită. Şi 
dânsa se mira ca tânărul nu venise singur; dar când află 
identitatea însoţitorului, chipul ei exprimă o satisfacţie plina 
de orgoliu. 

Discuţia se roti la început în jurul chestiunilor de ordin 
general, apoi se trecu la evenimentul din ziua precedentă. 
Blucher conversă cu cele două femei nemţeşte, ca şi cum i- 
ar fi fost prietene vechi, şi astfel se scurse un sfert de ceas, 
fără însă ca el să fi găsit mijlocul de i aduce vorba despre 
adevăratul scop al vizitei. 

Deodată ţârâi soneria. Servitoarea se duse să deschidă şi 
intră baronul de Reillac... 

Acesta tresări zărindu-i pe cei doi ofiţeri. Pe Blucher îl 
cunoştea şi, când auzi numele lui Greifenklau, ştiu imediat 
că stătea faţă în faţă tocmai cu ofiţerul care-l pălmuise pe 
Albin Richemonte. Se întrebă ce căutau cei doi bărbaţi aici 
şi nu găsi altă explicaţie decât că veniseră chiar pentru 
lămurirea acestei chestiuni. Nu-l găsiseră pe căpitan, astfel 
că intraseră la mama acestuia. 

Pe de altă parte mareşalul îşi dădu seama îndată că noul 
venit era acel personaj care urmărea s-o câştige pe Margot, 
prin uneltirile sale. De aceea nu-i dădu nici o atenţie şi nici 
nu-i răspunse la salut. 

— Îl căutaţi pe căpitanul Richemonte? Cercetă Reillac. 

— Ce vă face să credeţi una ca asta? Întrebă Greifenklau 
cu răceală. 

— Tocmai prezenţa dumneavoastră aici, Monsieur. 


— Vă înşelaţi. Căpitanul a declarat că nu doreşte să aibă 
de-a face cu mine. Prezenţa mea aici le priveşte numai pe 
doamne. 

— Ah! Exclamă franţuzul, surprins. Cum se face că le 
cunoaşteţi pe dumnealor”?! 

— Aşa, pur şi simplu! 

Baronul rămase pe gânduri. Prezenţa locotenentului părea 
s-o privească mai mult pe Margot. Oare ce intenţii avea în 
legătură cu fata? Gelozia începu să-l roadă şi hotări să 
lămurească totul pe loc. 

— Vă cunoaşteţi de mult? Întrebă el. 

— Doriţi neapărat să ştiţi? 

— Desigur. Mă număr printre prietenii acestor doamne şi 
mă interesează tot ce este în legătură cu dânsele. 

— Pot să vă informez că ne cunoaştem doar de puţină 
vreme, dar sunt sigur că prietenia aceasta va dura mult, 
până la sfârşitul vieților noastre. 

Nici nu se putea ceva mai lămurit. Baronul află că 
locotenentul avea intenţii precise cu privire la Margot şi îi 
propuse să-l distrugă imediat toate speranţele. 

— Ce anume vă îndreptăţeşte să aveţi această convingere? 
Întreba el. 

Greifenklau îi aruncă o privire mirată: 

— Am impresia că vreţi să mă supuneţi unui adevărat 
interogatoriu. 

Baronul nu se sinchisi de ironie şi răspunse: 

— Mda... Mă interesez prea mult de soarta acestor 
doamne, ca să-mi fie indiferent cu cine se împrietenesc. Se 
impun informaţii cât mai exacte. 

— Aveţi cumva intenţia de a mă insulta?! 

— Absolut deloc! 

— Nici n-aş sfătui pe cineva să încerce, interveni mareşalul 
care, pe jumătate întors cu spatele, ascultase conversaţia şi, 
enervat de tupeul francezului, hotărî să se amestece în 
discuţie. 


Baronul privi surprins la mareşal. Era bogat şi se simţea în 
siguranţă. 

— Ce-a vrut să spună Excelenţa voastră cu aceste cuvinte? 
Întrebă el, plin de ifose. 

— Am vrut să spun că atâta neruşinare ar putea să-ţi 
dăuneze! 

— Monsieur, sunt un nobil. 

— Ce? Cum? Izbucni Blucher, ridicându-se. Aşa mă 
numeşti tu pe mine? Musiu?! Îţi arăt eu musiu! Eu sunt 
mareşalul von Blucher. Prinţ de Wabhlstatt, ai înţeles? Se 
cuvine să-mi spui „Excelenţă” sau „Alteţă”. Dumneata poţi 
să fii „musiu” cât pofteşti, dar eu nu-s, aşa să ştii! Zici că 
eşti nobil! Zău că nu se vede. Dacă ţii neapărat să vezi 
oameni nobili, ia te rog binoclul, pune-l la ochi şi priveşte-ne 
pe noi doi de-aici! Sămânţa de Blucher a fost încă de pe 
vremea lui Carol cel Mare şi nici familia Greifenklau nu e 
mai tânără. Dumneata însă ai fost pecetluit nobil abia de 
Napoleon. Te rog frumos să nu faci pe aristocratul, până nu 
vei fi învăţat să te porţi ca atare. Toată lumea-ţi cunoaşte 
meritele! Cu mine n-ai nimerit-o, iar pe noblețea dumitale 
nu dau doi bani. 

Greifenklau zâmbea discret. Margot rămăsese şi ea 
liniştită. Doar doamna Richemonte îl privi speriată pe 
bătrân, care rostise totul atât de repede şi cu forţă, încât 
părea cu neputinţă de oprit. Ea se temea de baron, de 
aceea îşi împreună mâinile, implorator. 

Reillac sări în sus de pe scaun. 

— Bine, o să vă numesc „Excelenţă”, zise el. Dar va rog să- 
mi spuneţi ce-aţi înţeles când aţi pomenit de meritele mele 
şi când aţi afirmat că mă cunoaşteţi. M-aţi ofensat mai 
adineauri în mod public şi sper că nu veţi refuza să-mi daţi 
deplină satisfacţie. 

— Satisfacţie? Zise Blucher, fulgerându-l cu privirea. Eşti 
nebun? Ai fost furnizor al armatei; asta înseamnă că ai 
furnizat pentru soldaţi vite de tot soiul şi pentru că aceste 
vite aveau mai multe oase decât carne, ai devenit un om 


bogat. Şi deoarece oile furnizate de dumneata ţi-au 
transmis cultura lor academică, Napoleon te-a gratificat cu 
un titlu de nobleţe. Şi acum te-ai apucat să nenoroceşti 
familii cu uneltirile dumitale scârboase. Perverteşti taţii şi 
fiii, insulţi mamele şi fiicele. Ameninţi cu închisoarea şi alte 
nenorociri, ca să poţi pune laba pe o femeie. Ptiu! Şi asta 
numeşti dumneata nobleţe? Uite cine vrea satisfacţie de la 
mine! Ascultă, musiu, da, musiu, şi încă o dată musiu, în loc 
să-ţi dau satisfacţie o să pun să ţi se dea, însă nu cu sabia, ci 
cu biciul, sau cu coada lopeţii de la grajd! 

Asta era prea de tot. Cele două femei se speriară, căci 
socoteau inevitabil ca bărbaţii să treacă la fapte. Şi 
Greifenklau se ridicase, alăturându-se mareşalului. 

Baronul se făcuse alb ca varul. Era gata-gata să se azvârle 
asupra lui Blucher, dar înfăţişarea marţială a bătrânului 
soldat făcu asupra lui o impresie atât de puternică, încât se 
reţinu. Furia lui spori însă cu atât mai mult cu cât nu cuteza 
să şi-o reverse asupra celor doi ofiţeri. Aşa stând lucrurile, 
se întoarse, ca un laş, spre femei: 

— Care vasăzică aţi trâncănit pe socoteala mea... 

— Nici un cuvânt! Replică doamna Richemonte 

— Eu, în schimb, da, zise Margot. 

— Cu cine? 

— Cu domnul von Greifenklau. 

— Aşadar, ai ajuns atât de intimă cu dânsul, încât i-ai 
destăinuit până şi secretele noastre de familie... 

— Nu-i treaba lui să se amestece, mormăi Blucher, dar 
dacă ţine neapărat, o să-i dăm un răspuns, ca să vadă căa 
pescuit degeaba în apă tulbure. 

Şi, întorcându-se spre francez, urmă: 

— Da, aceşti doi oameni sunt atât de intimi unul cu altul, 
încât scopul venirii mele aici este să cer doamnei 
Richemonte consimţământul pentru căsătorie. 

— Ah! 

Exclamaţia aceasta de uimire scăpă în acelaşi timp de pe 
buzele baronului şi de pe ale bătrânei femei, care nu aflase 


încă ce puseseră la cale cu o seară înainte cei doi tineri. 

Reillac se uită la fată atât de năucit, de parcă nu-i venea 
să-şi creadă urechilor. 

— Veţi admite, îndrugă el, că... 

— Spanac! Îl întrerupse Bliicher. Nu se admite nimic. Dar 
stai totuşi să vezi că am vorbit foarte serios. Hai băiatule, ia- 
ţi fata de mână şi ascultați vorbele mele. 

Luă mâinile celor doi, le puse una în alta, îi împinse spre 
doamna Richemonte, se propti drept ca o lumânare în faţa 
acesteia şi, făcând o plecăciune, începu: 

— Doamnă, în primul rând, ei se iubesc, în al doilea rând, 
vor să se căsătorească şi, în al treilea rând, vă comunic că 
am venit aici pentru a cere încuviințarea dumneavoastră. 
Cine are ceva împotrivă, n-are decât să mi-o spună. O să-l 
iau de ceafă de are să vadă pe dracu'! 

Peţitoria asta fu atât de neaşteptată pentru doamna 
Richemonte, încât ea nu găsi la repezeală nici un răspuns. 
Nici n-ar fi avut timp, căci înainte de a spune ceva, baronul 
se apropie de ea şi grăi: 

— Văd că aici se joacă o adevărată comedie. Dar eu nu 
vreau s-o fac pe spectatorul mut. Vă rog, deci, să nu luaţi 
nici o hotărâre, până nu-mi voi spune şi eu cuvântul. 

Scoase din buzunar un portofel şi, din el, câteva hârtii pe 
care le prezentă doamnei Richemonte. 

— Doamnă, îmi iau permisiunea să va înaintez aceste 
poliţe spre achitare. Dacă nu le plătiţi imediat, ştiţi ce vă 
aşteaptă! 

— Dumnezeule! Strigă înspăimântată femeia. Toate astea 
au venit atât de neaşteptat peste mine! Nu ştiu nici ce să 
mai spun! 

— N-aveţi nimic de spus, ci doar de plătit, replică baronul. 

— Mizerabile! Scrâşni mareşalul cu dispreţ. 

— La mine vă referiţi?! Şuieră baronul. 

— La cine altul?! Doar în afară de dumneata nu mai e nici 
un ticălos pe aici. 


— Asta rămâne de văzut, surâse cu superioritate 
francezul. Deocamdată vreau să fiu plătit. 

— Vei fi! Răspunse Greifenklau. 

Întinse mâna spre poliţe, dar baronul le retrase repede. 

— Vreţi cumva să plătiţi pentru doamna? 

— Sper că doamna Richemonte îmi va îngădui să-i pun 
suma la dispoziţie. Reillac izbucni în râs. 

— Nostim. Ghiciţi suma! 

— O sute cincizeci de mii franci, îi răspunse locotenentul, 
nepăsător. 

— Aşa e. Se pare că domnişoara v-a informat exact. Dar 
mai ştiţi şi că banii trebuie plătiţi imediat? 

— I-ai chiar acum! 

Zicând aceasta, Greifenklau scoase portofelul şi trase 
dintr-însul un teanc de bancnote pe care le puse pe masa. 
Baronul se apropie şi le numără. Simţindu-se luat prin 
surprindere, chipul i se întunecă de ciudă. 

— O sută cincizeci de mii de franci, zise el încetişor. E 
exact. 

— Haide, ia-ţi banii şi şterge-o, mormăi Blucher. 

Cuvintele acestea îl scoaseră din sărite pe Reillac. 

— S-o şterg? Zise el. Excelenţa voastră are un vocabular 
neobişnuit pentru un om civilizat. 

— Ai dreptate! Replică mareşalul, calm. Dar îţi închipui 
cumva că-mi dă prin gând să te număr printre oamenii 
civilizaţi? În ceea ce te priveşte, expresia pe care am folosit- 
o e cea mai potrivita cu putinţa şi sper c-o să-mi urmezi 
invitaţia fără zăbavă. 

— O să trebuiască, totuşi, să-mi îngăduiţi să mai rămân 
puţin. Am să-i comunic doamnei, că mai posed nişte hârtii 
ale fiului dumneaei, pe care va trebui să i le prezint. Dacă 
nu le va putea plăti, atunci... 

— Atunci, fă cu dânsul ce pofteşti. 

— Nu-i aşa, mamă? Interveni Margot. 

— N-am nici un motiv să-l compătimesc, răspunse doamna 
Richemonte. 


— Ai auzit? Se adresă Blucher baronului. Dă încoace 
poliţele! 

— Numai atunci când voi primi banii din mâinile doamnei. 
Nu ştiu încă dacă e dispusă să primească pomana domnului 
locotenent. 

Îşi juca ultima carte, deşi înţelesese prea bine că fusese 
învins. 

— Sunt uluită, domnule ofiţer, spuse doamna Richemonte. 
Excelenţa sa îmi cere mana lui Margot pentru dumneata. 
Mi se pare neobişnuit, căci ştiu că vă cu cunoaşteţi abia de 
foarte puţin timp. 

Greifenklau o cuprinse pe fată cu braţul şi spuse: 

— Doamnă, dragostea nu ţine seamă de timp; se apropie, e 
aici, nu i te poţi împotrivi. Mi-am dat seama că inima mea, 
viaţa mea aparţine fetei dumneavoastră. Ea este tot ce aveţi 
mai de preţ şi nu să v-o răpesc vreau eu, ci s-o fac fericită 
pentru totdeauna. Atâta doar că, pe lângă fiică, veţi mai 
căpăta şi un fiu a cărui preocupare supremă va fi să vă 
ocrotească pe amândouă. 

— Dar tu ce părere ai, Margot? 

— Îl iubesc, mamă, şopti fata, îmbrăţişându-şi iubitul cu 
drag. El şi-a jertfit întreaga avere, ca să ne salveze pe noi. 

— Atunci nu pot primi banii, spuse bătrâna. 

— 'Te înşeli, Margot, interveni Greifenklau. N-am făcut nici 
un sacrificiu. Nu mai e nevoie să-mi vând proprietatea, 
după cum crezusem. Îţi voi povesti mai târziu cum am ajuns 
în posesia acestei sume. Dar Excelenţa sa poate să va 
confirme că, primind banii, doamna Richemonte nu-mi va 
prilejui nici cea mai mică pagubă. 

— Da, aşa stau lucrurile, zise Blucher. Băiatul ăsta 
năzdrăvan a pus mana pe bani întocmai ca Adam pe Eva, 
adică în somn. Poate să-i dăruiască, sau să-i azvârle pe 
fereastră, după cum îi e voia, fără a fi câtuşi de puţin 
păgubit. 

— Dar e o sumă imensă, domnule locotenent. Trebuie, să-ţi 
spun că-mi va fi cu neputinţă să ţi-o restitui. 


— Prietenia dumneavoastră mi se pare infinit mai 
valoroasă, răspunse Greifenklau. Dacă veţi consimţi la 
dragostea noastră, voi fi răsplătit cu o fericire infinit mai 
prețioasă decât toate milioanele lumii. 

Cu lacrimi în ochi, bătrâna îi întinse mâna. 

— Eşti un om nobil, Hugo von Greifenklau. Dumnezeu să 
te binecuvânteze şi să-ţi dea fericirea pe care eu o voi 
implora zilnic de la dânsul. 

Zicând aceasta, ea împreună mâinile celor doi. Blucher 
zâmbi şi zise: 

— Copii, primiţi şi binecuvântarea mea. N-o fi valorând 
mare lucru, dar nici de stricat n-are ce să strice. lar 
dumneata, musiu cu titlu de nobleţe, ai văzut acum că eşti 
de prisos aici. Ia-ţi banii, dă poliţele şi apoi şterge-o în 
culise, altminteri nu vei mai putea evita să primeşti ceea ce 
ţi se cuvine. 

Ochii baronului scânteiau de furie. 

— Ah! Credeţi că aţi învins? Băgaţi de seamă să nu vă fi 
înşelat. Nu obişnuiesc să renunţ atât de lesne la înfăptuirea 
planurilor mele. Margot nu poate deveni soţia unui german. 
Să aşteptăm ce va aduce viitorul. 

— Poftim?! Te ţii de ameninţări?! Se oţări Blucher, 
înaintând spre Reillac. Şterge-o repede, până nu vezi pe 
dracu', ticălosule! 

Furios, francezul azvârli poliţele şi se făcu nevăzut, 
înţelesese că, deocamdată, nu mai era nimic de făcut. 
Totuşi, n-avea de gând să renunţe. Coborând scara, îi ieşi 
înainte căpitanul, fratele lui Margot. 

— Ah! Dumneata aici, baroane? La mine veneai? Întrebă 
tânărul Richemonte, luând seama la înfăţişarea ciudată a 
baronului. 

— Am fost la mama dumitale. 

— Ce ai? Întrebă el. Ţi s-a întâmplat ceva neplăcut? 

— Nu, nu, dimpotrivă, ceva cât se poate de agreabil. 

— Ce anume? Ie văd foarte impacientat. 

— Mama dumitale mi-a plătit. 


— Plătit? Se mira căpitanul. Cu neputinţă! 

— Absolut deloc! E adevărat. Tocmai am primit banii. 

— Toţi? 

— Toţi. 

— Îţi baţi joc de mine? De unde ar putea scoate mama o 
sută cincizeci de mii de franci? 

— De la curtezanul soră-ti. 

— Prostii! Margot n-are nici un curtezan. 

— Dacă ţii neapărat, du-te înăuntru să iei parte la logodna 
lor. 

Căpitanul privi bănuitor pe Reillac. 

— Zău, nu ştiu ce să mai cred, baroane! Zise el. Ai 
înnebunit ori eşti bolnav şi vorbeşti sub efectul febrei... 
sau... 

— Vorbesc sub efectul urii şi al furiei, îl întrerupse celălalt. 
Dar e purul adevăr. Margot tocmai s-a logodit. 

— Cu cine? 

— O, să te bucuri nemaipomenit! la ghiceşte, căpitane! 

— Să nu pierdem vremea! Cine-i individul? 

— Un bun cunoscut de-al dumitale. Cineva foarte apropiat, 
a cărui mână a venit în atingere foarte directă cu obrajii 
dumitale. 

Richemonte tresări. 

— Nu vei fi vrând să zici... scrâşni el. Vorbeşti despre 
locotenentul von Greifenklau? 

— Întocmai! 

— Omul acesta se află acum la mama mea? 

— Tocmai a cerut mâna surorii dumitale, care i-a fost 
acordată. 

Căpitanul se dădu înapoi, ca din faţa unei năluci. 

— Drace, trebuie să mă grăbesc... Oricine ar putea-o 
căpăta pe sora mea, numai omul acesta nu. O să-mi dea 
socoteală de chipul cum a sedus-o. 

— Foarte simplu: i-a dat bani să-mi achite mie datoria. 

— Ah! De la el sunt! 

— De la el. 


— Atunci mă duc deîndată la ele. Uite cheia locuinţei mele, 
baroane! Aşteaptă-mă puţin şi-ţi voi aduce vestea izgonirii 
neamţului! 

Urcă treptele câte trei dintr-o dată şi începu să tragă 
înverşunat de şnurul clopoţelului de la uşa văduvei, în 
vreme ce baronul intra în apartamentul din aripa cealaltă. 
Servitoarea veni şi deschise. 

— Unde-i mama? 

— În salon. 

Trecu ca o fantomă pe lângă fată şi năvăli înăuntru în 
culmea furiei. 

La una din ferestre stătea Greifenklau cu Margot, iar pe 
canapea doamna Richemonte cu... mareşalul Blucher. La 
una ca asta nu se aşteptase căpitanul. Prezenţa acestui 
bărbat îl cam înfrâna. 

Făcu o plecăciune şi întrebă: 

— Ai musafiri, mamă? 

— Da, fiule, răspunse ea, cât se poate de firesc. Şi încă o 
vizită plăcută, care mă onorează: Excelenţa sa mareşalul 
Blucher şi locotenentul Greifenklau. 

Cu aceste cuvinte, făcu recomandările de rigoare. Cu un 
zâmbet ciudat, mareşalul îşi răsucea vârfurile mustăţii, pe 
când Greifenklau înclină doar puţin capul. Această lipsă de 
politeţe alimentă şi mai mult furia căpitanului: 

— Nu ştiam că germanii sunt acceptaţi la tine, zise el. 

— Domnii mi-au făcut o surpriză plăcută, răspunse 
bătrâna. Von Greifenklau este nu numai omul care ţi-a 
apărat locuinţa, ci şi logodnicul surorii tale. 

— Îmi spui lucruri de neconceput, mamă. Nu-mi amintesc 
să fi însărcinat pe cineva cu apărarea locuinţei mele, astfel 
că nu datorez nimănui recunoştinţă. lar în cealaltă privinţă, 
cred că ar trebui să-mi cereţi şi mie părerea, fiind vorba de 
o chestiune vitală pentru sora mea. 

În ciuda acestor vorbe provocatoare, doamna Richemonte 
rămase liniştită. Ea zise doar atât: 


— Nu vreau să te contrazic, cu atât mai mult cu cât sunt 
ferm încredinţată că nici tu nu doreşti altceva decât 
fericirea bunei noastre Margot. 

— Şi dacă, totuşi, mă voi opune? 

— În acest caz... nu s-ar schimba nimic din ceea a fost deja 
hotărât. 

Căpitanul înaintă un pas şi şuieră printre dinţi: 

— Rămâne de văzut dacă, într-adevăr, nu se mai poate 
schimba nimic. Ştiai că eu îi cunosc pe aceşti domni? 

— Da. 

— Şi că ei m-au insultat? 

— Nu, ci doar că tu i-ai insultat pe dumnealor 

— E o chestiune de optică. Aşadar, recunoşti că diferendul 
dintre noi ţi-a ajuns la ureche şi totuşi, nu numai că-i 
primeşti în vizită pe potrivnicii mei, dar, colac peste pupăză, 
le mai oferi şi mâna lui Margot. Sunt categoric împotriva 
unei asemenea mârşăvii şi consider logodna ca nulă şi 
neavenită. 

Margot strânse braţul fratelui ei cu vârfurile degetelor. 

— Ca de obicei, nu judeci lucrurile cum trebuie. Albin, zise 
ea. În ce priveşte mâna mea, eu singură pot dispune de 
dânsa. Tu ai vrut s-o transformi în obiectul unui negoţ 
josnic, considerându-ne pe mine şi pe mama nişte sclave la 
cheremul tău. Nu ţi-a reuşit, însă. Suntem libere, şi ai putea 
da, în sfârşit, dovadă de inteligenţă, recunoscând starea de 
fapt a lucrurilor. 

— Crezi? Spuse el, batjocoritor. la spune-mi, rogu-te, cui 
aparţine locuinţa aceasta? 

— Nouă. 

— Nu. Cine a închiriat-o? 

— Tu. 

— Aşadar, eu sunt stăpân aici. Nici un om n-are dreptul să 
intre, fără permisiunea mea. Domnilor vă poftesc să părăsiţi 
această casă. Altminteri, aţi putea fi acuzaţi de violare de 
domiciliu. 

Blucher izbucni într-un hohot răsunător de râs. 


— Pe Dumnezeul meu, ce fioros sună! Bătrânul-mareşal 
Blucher să compară în faţa justiţiei sub acuzarea de violare 
de domiciliu! Fii atent, tinere, nu te face de râs şi ascultă 
ce-ţi spun! Relaţiile dumitale familiale nu mă interesează; 
de eşti stăpân peste soră-ta, peste maică-ta, precum şi 
peste întreaga casă, îmi este de asemenea perfect 
indiferent. Însă nu-mi e deloc totuna dacă continui să mă 
insulţi. M-ai ofensat în mod public şi de asemenea mi-ai 
ocărât poporul! Ai refuzat să dai satisfacţie acestui domn, 
astfel că ai fost pălmuit de dânsul. O vorbă dacă aş aminti 
comandantului dumitale, şi ai fi dat afară din armată. le rog 
să părăseşti imediat această cameră, altminteri îţi promit că 
în maximum un ceas te vei afla la închisoare şi în cel mult 
câteva zile vei fi alungat din armată. Deocamdată mai 
suntem stăpâni în Paris şi nu vreau să te legeni în credinţa 
că ne temem de dumneata. 

— Repet că, în calitate de frate... 

— Afară! Îl întrerupse bătrânul, arătându-i uşa. 

Tonul pe care fusese rostit cuvântul nu admitea nici o 
împotrivire. 

Scăpărând scântei din ochi şi strângând din dinţi, Albin 
Richemonte părăsi încăperea, dar, ajuns afară, strânse 
pumnul şi scrâşni: „Las că vă arăt eu vouă! O să mi-o plătiţi 
scump, n-aveţi grijă!” 

Cei doi netrebnici. 

Baronul de Reillac îl aştepta pe Richemonte în 
apartamentul acestuia. 

— Ah! Exclamă el, după cum văd, nemţii ăia nu s-au dat 
bătuţi! 

— Să-i ia dracu'! Înjură căpitanul. 

— În ceea ce mă priveşte, ca să nu mă ia şi pe mine, voi 
încerca să-mi pun la punct toate afacerile. Aşa că, ia 
aruncă-ţi puţintel ochii pe hârtiile astea! 

Scoase din buzunar câteva poliţe pe care le puse dinaintea 
lui Richemonte. 


— Dracu' să le ia şi pe astea! Răcni căpitanul, fără măcar 
să se uite la ele. 

— Bine, încuviinţă baronul, n-are decât, dar asta abia după 
ce vor fi plătite. 

— Dar bine omule, nu poţi aştepta până voi avea banii? 

— Ştii bine care ne-a fost înţelegerea! 

— Chiar atât de departe nu cred că vei merge. 

— De ce nu! Îmi va face chiar mare plăcere. 

— Vroiai... 

Căpitanul se plimbă agitat prin cameră în sus şi în jos. Apoi 
rămase țintuit locului, cu glasul tremurând şovăitor. 

— Vreau! Răspunse baronul. 

Se ridică din fotoliu, puse mâna pe umărul lui Richemonte 
şi urmă pe un ton hotărât: 

— Ştii că o iubesc pe sora dumitale. Obţinând-o pe Margot, 
aş fi despăgubit din belşug pentru marile pierderi pe care 
le sufăr, din pricina dumitale. De aceea ţi-am făgăduit să 
distrug poliţele, în caz că am izbuti s-o facem pe sora 
dumitale să mă vrea de bărbat. Dat fiind că planurile au 
eşuat, nu mai sunt obligat să-mi ţin făgăduiala. 

Căpitanul stătea în faţa lui fără să-l privească. Se uita pe 
fereastră, la rândul de case de peste drum. 

— Sunt, oare, într-adevăr, speranţele pierdute? Zise el. Cei 
doi se cred scăpaţi de toate grijile, dar eu voi mai sta 
puţintel de vorbă cu dânşii. 

— Dumneata? Râse baronul. N-ai avea nimic să le zici. 
Cum vrei să apari în faţa locotenentului? Cred că-ţi 
aminteşti că ai refuzat să te baţi în duel? 

— Hm! Da! la spune, baroane, mă pricep eu la tras cu 
pistolul şi la mânuit spada? 

— Eşti chiar maestru, şi cu atât mai mult m-a mirat... 

— E adevărat că n-am vrut să mă bat, dar nu din laşitate... 
Noi ofiţerii am fost ameninţaţi cu concedierea, pentru orice 
răbufnire de ură, ori duel cu nemţii. Asta e! 

— Crezi că acea confruntare ar fi ajuns la cunoştinţa 
superiorilor tăi? 


Căpitanul ridică din umeri. 

— Îţi închipui cumva că n-ar fi ieşit scandal, dacă unul 
dintre ei ar fi fost ucis de mine? Şi atunci aş fi fost dat afară 
din armată. 

— Asta o să se întâmple oricum. 

— De ce? 

— Vei fi silit să-ţi dai demisia, din cauza datoriilor. E drept 
că-mi va părea rău să te văd ajuns într-o asemenea situaţie, 
de aceea mi-ar plăcea să înlăturăm piedicile şi să căutăm o 
ieşire convenabilă. 

Căpitanul ciuli urechile. Vasăzică mai exista oarecare 
speranţă. 

— S-o căutăm! 

— Hm! Făcu baronul. Trebuie să fim cu băgare de seamă... 
Spuneai înainte că l-ai fi ucis cu siguranţa pe neamţ în duel. 

— Fără îndoială. 

— Sunt de aceeaşi părere, căci ştiu cum mânuieşti spada. 
Dacă ar cădea? 

Albin Richemonte tresări. 

— Sugerezi să-l provoc? E cu neputinţă. 

— La altceva mă gândesc, răspunse baronul, şovăind. Nu 
s-ar putea, ca omul acesta să dispară, fără să aibă loc vreun 
duel? 

Căpitanul se făcu stacojiu la faţă. Se întoarse repede spre 
fereastră şi îşi aţinti privirea afară, fără să spună, un 
cuvânt. Apoi se întoarse iar şi se apropie de baron. 

— Vrei să spui că... l-aş putea ucide pe la spate? 

Baronul râse viclean şi înălţă din umeri. 

— Ce să mai zic, câtă vreme te afli deja pe buza 
prăpastiei... Dacă, însă, până mâine dimineaţă locotenentul 
Greifenklau va da, din cine ştie ce motiv, ortul popii, eu, la 
rându-mi, promit să distrug jumătate din poliţele semnate 
de dumneata. Celelalte vor avea aceeaşi soartă de îndată ce 
mă voi fi logodit cu sora dumitale. 

Căpitanul încruntă sprâncenele şi strânse din fălci. Părea o 
fiară încolţită, pe care disperarea o făcea mai periculoasă 


ca oricând. 

— Ai vorbit cât se poate de lămurit! 

— Sunt mulţumit dacă am fost înţeles. 

Richemonte îl prinse de braţ pe baron şi-l privi întunecat. 

— Te ţii de cuvânt? 

— Da 

— Bine, s-a făcut! Omul acela e, în primul rând, un afurisit 
de neamţ şi, în al doilea, duşmanul meu personal. Voi face 
astfel încât să nu ne mai stea în cale. 

— Cum vrei să procedezi? 

— Dat fiindcă va petrece, desigur, seara la Margot, va 
porni către casă destul de târziu... 

— Probabil. 

— Ei bine, de pornit va porni, dar de ajuns, nu va ajunge 
niciodată. 

Baronul zâmbi. Punând la cale un asemenea plan îl va avea 
încă şi mai mult la mână pe bietul iresponsabil! 

— Sunt mulţumit de dumneata, zise el, dar am de făcut o 
observaţie. Există împrejurări când e foarte recomandabil 
să te deghizezi. 

— Aş! Râse Richemonte, dispreţuitor. Mă crezi atât de 
prost? Ştiu foarte bine ce trebuie să fac. 

— Atunci, bine; suntem, aşadar, înţeleşi? 

— Sper. 

— Unde şi când voi afla rezultatul? 

— Vino astă-seară la cafeneaua noastră. Mă vei găsi acolo, 
deîndată ce voi termina treaba. În orice caz nădăjduiesc să 
am în dumneata un martor, cu ajutorul căruia voi putea să- 
mi găsesc un alibi. 

— Îţi stau cu plăcere la dispoziţie şi nu doresc decât ca 
planul nostru să aibă succes. La revedere, căpitane... 

— La revedere, baroane. 

Richemonte rămase în camera sa, umblă câtva timp încolo 
şi încoace, apoi intră în odaia alăturată, unde obişnuia să 
lucreze. Vorba vine că lucra... Scria câte o scrisoare sau 


răsfoia un roman - atâta tot. Pe pereţi atârnau felurite 
arme. 

Luă de pe perete un pistol şi-l cercetă. 

„E. cel mai bun pe care-l am, îşi zise el. Cu acesta n-am 
greşit încă niciodată ţinta. L-aş putea folosi, dar... hm... face 
mult zgomot şi asta ar putea deveni primejdios. Nu!” 

Îl atârnă la loc în cui şi luă o flintă, care se afla alături. 

„Arma asta e teribil de silenţioasă, continuă el să 
monologheze. Din păcate, însă, nu mă pot bizui pe ea. 
Trebuie să merg la sigur, altminteri sunt pierdut!” 

O puse şi pe aceasta la loc şi căută mai departe. 

„Ah, ăsta e vechiul pumnal venețian, ascuţit şi fabricat din 
sticla cea mai bună. Când îl înfigi, vârful se rupe şi rămâne 
în rană, astfel că vindecarea este cu neputinţă, dacă nu 
intervine imediat o operaţie, care este foarte grea şi cere 
multă îndemânare. O singură lovitura ar fi de ajuns. Arma 
asta sigură şi tăcută e tocmai ceea ce-mi trebuie!” 

În vreme ce căpitanul era preocupat cu astfel de gânduri, 
duşmanul său se afla într-o dispoziţie minunata, la 
logodnica sa. Stăteau la fereastră, în timp ce mareşalul era 
împreună cu bătrâna, împărtăşindu-şi unul altuia întâmplări 
din viaţa. Blucher putea fi foarte amabil atunci când voia, şi 
astăzi se afla într-o vervă nemaipomenita. Toţi trei îl 
ascultau ca vrăjiţi şi el însuşi se simţea din ce în ce mai bine, 
iar în cele din urmă spuse, privind-o pe Margot: 

— Ia uitaţi-vă, doamnă! Aia doi se ţin atât de strâns unul 
de altul de parcă o armată întreagă ar ameninţa să-i 
despartă. Ce să-i faci, aşa e dragostea şi aşa sunt tinerii! Ei, 
nu roşi, duduiţă! Am fost şi eu odată tânăr. Acum, fireşte, 
nu-s decât un urs bătrân, la care nu se mai uită nimeni. 

Margot îl privi cu drăgălăşenie. 

— Excelenţa voastră n-o vrea, cumva, să insinueze că 
numai tinereţea poate fi capabilă să aprindă vâlvătăile 
dragostei? 

— Întocmai, fetiţo. Noi, bătrânii, trebuie să ne mulţumim, 
cel mult, să scoatem castanele din foc pentru alţii cum am 


făcut eu, de pildă, de dragul sublocotenentului dumitale. 

— Care vasăzică eu sunt... o castană? Râse Margot. 

— Da, şi încă ce mai castană! Tocmai bună să muşti dintr- 
însa! Eu, unul nu m-aş da absolut deloc în lături... ei, drace! 
aş ţine chiar cu dinadinsul să încerc... o dată... 

— Excelenţa voastră nu pare a fi chiar atât de... pofticios. 

— Crezi? Atunci să ştii că te înşeli şi o să ţi-o dovedesc 
îndată. După faptă şi răsplată, zice proverbul. Mi-am dat 
grozav de multă osteneală să vă ajut, astfel că se cuvine să 
fiu răsplătit. Şi ce credeţi că voi pretinde? 

Margot se făcu stacojie. 

— Ei, ei, nu mai roşi aşa! Aşadar, cred că ai cam ghicit ce- 
aş pofti? Şi ce zici, îmi vei îndeplini rugămintea? 

— Dar Excelenţa voastră nici n-a exprimat-o încă, zâmbi 
ea. 

— Atunci uite c-o exprim: nu vreau decât o sărutare! 

Râsul ei răsună cristalin şi binevoitor: 

— O sărutare? De la logodnicul meu? 

— De la ăla? Asta mi-ar mai lipsi! Puah! Nu, de la 
dumneata în persoană, duduiţă. E drept că nu-sun 
locotenent dintre cei care se pricep să sucească capetele 
fetelor, dar m-am dovedit un bunic grozav de cumsecade şi 
pentru asta merit să mă săruţi. Ei, ce zici? 

— Poate, răspunse ea. Dar tot s-ar cuveni să cerem 
permisiunea domnului locotenent. 

— Asta-i bună! Spuse mareşalul cu o mândrie comică. 
După ce-am cucerit Parisul, doar n-o să cer îngăduinţa unui 
ţâşti-bâşti pentru o nimica toată! Nu! Mereu înainte! Asta 
mi-e deviza şi nu o pot dezminţi, până una alta! Dă încoace 
guriţa, fără nici o teamă! Îi va mai rămâne şi dumnealui 
ceva dintr-însa. 

Se ridică de pe canapea şi se apropie de Margot. Fata roşi 
până-n vârful urechilor, dar totuşi făcu doi paşi înspre el: 

— Excelenţă, zise ea, o sărutare de la dumneavoastră este 
un adevărat privilegiu. Aşadar... 

— Spanac! Eu înţeleg altfel lucrurile. Gata! 


Cu ceremonialul unui curtean de pe vremea lui Ludovic al 
XIV-lea, păşi spre dânsa şi o sărută delicat şi politicos pe 
obraz, apoi zise: 

— Aşa, ăsta a fost mareşalul. Acum însă vine şi rândul 
celuilalt, bătrânul pezevenghi Gebhard Leberech Blucher, 
care vrea să vadă dacă poate fi sărutat şi pentru el însuşi, 
nu numai de dragul mareşalului. Ce crezi, Margot?! 

— Oh, domnia-sa merită chiar mai multe... 

Îi petrecu repede braţele în jurul gâtului, şi-l sărută de trei 
ori la rând, pe buze, cu luată căldura. 

— Pe Dumnezeul meu, exclamă bătrânul cu aşa ceva nu 
prea mă întâlnesc în toate zilele! 

Ochii-i erau umezi de emoție. 

— Mi-ai făcut o mare bucurie, fetiţo, mie, biet vulpoi 
singuratic. Eu nu vă voi uita niciodată şi sper c-o să vă 
amintiţi şi voi de mine, măcar în ziua când veţi avea nevoie 
de un naş pentru plodul vostru. Când bătrânul Blucher 
botează Dumnezeu însuşi priveşte o clipă în jos, dând 
binecuvântarea cuvenită. Acum, însă, sarcina mea aici s-a 
sfârşit şi mai am o sumedenie de treburi. E-adevărat, însă 
că nu mă mai pot aştepta, cel puţin azi la sărutări atât de 
dulci! 'Tu mai rămâi aici, băiatule, nu? 

Greifenklau venise împreună cu mareşalul, aşa că ar fi fost 
o necuviinţă să-l lase să plece singur. 

— Dacă Excelenţa voastră îngăduie, merg şi eu. 

— Atunci, grăbeşte-te! Într-adevăr, nicăieri nu-i mai plăcut 
ca aici, dar ştii bine că de-acum te poţi întoarce oricând. 

Greifenklau trebui să-i făgăduiască Margotei că se va 
înapoia diseară; apoi cei doi îşi luară rămas bun. 

Când ieşiră, uşa de vizavi se deschise, în pragul ei ivindu- 
se căpitanul. Era pe punctul de a părăsi casa, dar se dădu 
repede îndărăt când îi zări pe cei doi ofiţeri. 0 fracțiune de 
secundă, chipul lui exprimă toată ura pe care o nutrea 
împotriva lui Greifenklau. 

Ajunşi în stradă, Blucher întrebă: 

— Ai văzut ce privire ţi-a aruncat franţuzul ăla? 


— Da. 

— Ce zici de asta? 

— Ce să zic! Nu-mi poate face nimic. 

— În mod cinstit, fireşte că nu, dar mutra lui nu-mi place. 
Ştii ce se putea citi în ochii lui? 

— Ură, fireşte. 

— Ură şi viclenie. Părerea mea e că trebuie să le fereşti de 
dânsul. Omul acesta e dracul gol, îi stă scris pe frunte. 

— Se poate să aveţi dreptate, Excelenţă, zise Greifenklau, 
gânditor. Datorează sume însemnate baronului de Reillac, şi 
acesta s-a declarat dispus să-l ierte, dacă obţine mâna lui 
Margot. Din convorbirea pe care am surprins-o, totul reiese 
foarte clar. Da, baronul se oferea chiar să-i mai plătească 
ceva pe deasupra, deşi nu-l prea cred în stare să-şi respecte 
făgăduielile. 

— Ei, ce alte concluzii mai tragi? Vreau să văd dacă ţi-ai 
păstrat mintea limpede. 

— Baronul l-a ameninţat adineauri că-i va prezenta 
poliţele spre achitare. Dacă o va face, atunci căpitanul se va 
afla în mare încurcătură şi va trebui să plece din armată. O 
ruşine pe care se va strădui s-o evite cu orice preţ. 

— Şi cum ar putea-o face, repede şi sigur? 

— Înlăturându-mă pe mine din cale. 

— Da, numai aşa. Care vasăzică nu eşti chiar atât de prost, 
tinere. Îi scânteiau ochii ca unei hiene, iar mustaţa i se 
zbătea, de parcă ar fi vrut să te muşte. Individul ăla 
plănuieşte ceva rău, fii cu băgare de seamă! Vrei să te duci 
neapărat diseară la drăguţa ta? 

— Fireşte. 

— Atunci, bagă de seamă să fii înarmat. 

Se despărţiră şi Greifenklau se îndreptă spre locuinţa sa. 

Cuvintele lui Blucher începură să-l obsedeze. Trecu încă o 
dată în revistă întreaga situaţie şi îşi propuse să fie cu 
băgare de seamă. Populaţia Parisului nu prea era favorabilă 
germanilor. Zilnic se produceau incidente şi nimeni nu se 
putea considera în deplină siguranţă. Ajungând acasă, 


tânărul trimise ordonanța la un ofiţer prieten, pentru a-i 
cere platoşa sa împrumut. 

Când o porni spre Margot, era îmbrăcat în civil, pentru a 
nu fi recunoscut imediat, însă sub manta avea cuirasa, iar în 
buzunar un pistol încărcat. Făcu un ocol, ajungând în strada 
celor două femei dintr-o direcţie opusă. 

Culoarul era luminat de o lampă. La lumina acesteia i se 
păru că zăreşte uşa de la apartamentul căpitanului puţin 
întredeschisă, şi i se mai păru că îndărătul crăpăturii 
scânteiau ochii ticălosului. Se făcu că nu observă, pentru a 
nu-l pune în gardă pe căpitan. 

Sună. Margot îi ieşi în întâmpinare şi-l îmbrăţişa. Cu 
prilejul acesta simţi platoşa de sub manta. Puse mâna 
deasupra şi-l privi speriată: 

— Ce ai, Hugo? 

— Nimic, iubito, o zală ca oricare alta..., căută el s-o 
liniştească. 

— O zală? Dar de ce ai pus-o? 

— Nu trebuie să te îngrijorezi. Un prieten de la cuirasieri 
m-a însărcinat s-o scot de la reparat, şi am îmbrăcat-o 
numai pentru că ar fi fost prea incomod s-o port în mână. 

Părea să-şi fi atins ţinta - cel puţin ea nu-şi trădă îndoiala 
prin nici o vorbă. Dar, de obicei, femeia posedă mai mult 
spirit de observaţie decât bărbatul şi poate ghici deîndată 
ceea ce sexul opus deduce doar după multă chibzuinţă. 

După ce se dezbrăcă, Greifenklau intră în salon. Dar abia 
apucă să schimbe câteva cuvinte cu doamna Richemonte, că 
Margot se şi duse s-o caute pe servitoare. E acasă fratele 
meu? Întrebă ea. 

— Până mai adineauri a fost, dar acum l-am auzit plecând. 

— Se poate să fi fost altcineva. Du-te de vezi! 

Servitoarea făcea curăţenie şi la căpitan, aşa că avea 
cheile apartamentului său. Se înapoie imediat vestind că 
acesta plecase într-adevăr. Dânsul se încredinţase că 
Greifenklau sosise şi, bănuind că avea să petreacă mult 


timp împreună cu Margot, se-dusese mai întâi la cafenea, 
urmând ca apoi să-şi aştepte victima în stradă. 

Fata lua cheia şi intră în locuinţa fratelui ei vitreg. Mânată 
de un instinct sigur, străbătu împreună cu servitoarea 
prima încăpere, apoi intră în odaia în care obişnuia să 
lucreze căpitanul. Lumină peretele pe care atârnau armele 
şi observă un cârlig liber. Nu-şi putu aminti pe dată ce 
fusese acolo şi întrebă servitoarea: 

— Tu ştergi praful şi de pe arme, nu? 

— Da. 

— Le ştii pe toate? 

— Da. Le-am avut adesea în mână. 

— Ia aminteşte-ţi ce era în cuiul acesta! 

Slujnica privi oarecum uimită la stăpâna sa, întrebându-se 
ce anume o făcea să se intereseze aşa dintr-o data de 
colecţia de arme a fratelui ei, dar apoi începu să se 
gândească şi zise, cu oarecare şovăială: 

— Nu-mi aduc aminte exact. Dar ia staţi, duduie! Aici 
puştile, colo pistoalele, dincolo săbiile, apoi cuţitele de 
vânătoare şi... ah! Am găsit: aici atârna un pumnal! 

— Un pumnal? 

— Da, un pumnal cu mânerul de lemn negru şi cu lama de 
sticlă. M-am mirat adesea de ce se fac pumnalele astea din 
sticlă şi nu din oţel. Sticla se sparge foarte uşor. 

— Da, avea un pumnal venețian, zise Margot. Haide, e în 
regulă! 

Ea ştia bine pentru ce se fac pumnalele acestea din sticla. 
Îndată ce vârful atinge un os, se rupe, şi rana e de doua ori 
mai primejdioasă din pricina aceasta. lar de ce-l luase Albin 
cu dânsul, nu era deloc greu de ghicit. Oricum, se dovedise 
deja capabil de orice mârşăvie. 

Când se înapoie în salon căută în zadar să citească ceva pe 
chipul iubitului. Nu putu descoperi nici cea mai mica urmă 
de îngrijorare; dimpotrivă, părea atât de vesel şi fericit, 
încât rămase convinsă că e singura care ghicise primejdia 
ce-l pândea. 


Să-l prevină şi să-i alunge astfel buna dispoziţie? Să-l 
învinovăţească fără nici un motiv pe fratele ei - şi aşa destul 
de compromis - de intenţii criminale? Să creadă ceea ce-i 
spusese Greifenklau cu privire ia zale? Sau avea şi el 
bănuieli pe care se ferea să le dezvăluie? Preferase să nu-i 
spună nimic, ca să n-o neliniştească? 

O sumedenie de incertitudini dureroase îi înghimpau 
sufletul, în vreme ce conversaţia curgea mai departe, calmă 
şi uniformă. 

Şi-apoi, mai era un gând care nu-i dădea pace. Dacă 
Greifenklau intrase într-adevăr la bănuială, atunci nu purta 
numai zala, ci, cu siguranţă, avea şi vreo armă asupra sa. 
Găsi curând un motiv să se îndepărteze şi în vestibul scotoci 
prin buzunarele mantiei lui. Erau goale, însă. Se simţi ceva 
mai liniştită dar, de îndată, îşi spuse că o armă de apărare 
nu se ţine în mantie, ci în haină, unde e mai la îndemână. 

Se înapoie în salon. Când locotenentul se apropie de dânsa 
şi-i petrecu braţul în jurul mijlocului, ea îşi sprijini capul 
drăgăstos de umărul lui şi îşi plimbă mâna mângâietor de-a 
lungul pieptului. Cu prilejul acesta făcu descoperirea... în 
buzunar avea un pistol. Îi simţi conturul şi ca să se 
convingă, se întoarse cu mâna de mai multe ori, pipăind 
discret locul acela. 

Acum ştia că el îi împărtăşea bănuiala şi se simţi 
îndemnată să vorbească. N-avea taine faţă de mama ei, 
astfel că nu se simţi stingherită de prezenţa acesteia. i 
atinse din nou buzunarul, şi-l întrebă: 

— Poţi să-mi spui şi mie ce ţii aici? 

Abia acum băgă el de seamă că fusese descoperit şi nu-şi 
putu ascunde oarecare stinghereală. 

— În buzunarul acesta? Pistolul, fireşte. 

— Un pistol? La ce-ţi trebuie? 

— Îl port din obişnuinţă. E lesne de înţeles că noi, ofiţerii, 
suntem deprinşi să purtăm arme, cu atât mai mult într-un 
oraş cucerit, ai cărui locuitori ne sunt ostili. 

— Te temi de ceva anume? 


— Nu tocmai, dar ne aflăm în război şi e de datoria 
noastră să ne păzim pielea. Îţi aminteşti doar că până şi voi, 
care eraţi localnice, v-aţi aflat, la un moment dat, în pericol. 

Margot se hotări să nu mai stăruie deocamdată, în schimb 
îşi propuse să treacă la fapte. Era o fiinţă curajoasă. De 
aceea, se hotări ca, la plecare, să-l urmărească în taină, 
până când îl va şti în siguranţă. 

În consecinţă, porunci servitoarei să-i ducă pălăria şi haina 
în loja portarului, anunţându-l, totodată, că avea de gând să 
iasă mai târziu. Şi, abia după ce toate preparativele astea 
luară sfârşit, se putu şi ea bucura de prezenţa iubitului. 

Lucrurile se petrecură întocmai cum prevăzuseră baronul 
şi căpitanul. Cei doi logodnici avură atât de multe să-şi 
povestească, încât se despărţiră târziu, mult după miezul 
nopții. 

Afară era întuneric, doar licărul stelelor desluşind vag 
contururile caselor şi copacilor nu prea îndepărtați. 
Greifenklau îşi strânse mantaua pe corp, ca să nu-l 
împiedice într-o eventuală apărare, scoase revolverul din 
buzunar şi-i trase piedica, apoi îşi văzu de drum, 
înăbuşindu-şi pe cât putea paşii, căznindu-se să audă, fără a 
fi auzit. 

Ar fi preferat să meargă prin mijlocul străzii, dar asta ar fi 
pus duşmanul în gardă. Rămânând pe trotuar, casele îi 
ofereau acoperire dintr-o parte, în caz de luptă. 

În felul acesta străbătu strada fără a i se întâmpla ceva. 
Făcu acelaşi ocol pe care-l făcuse la venire şi ajunse în 
strada următoare; pe la jumătatea ei, întoarse capul, din 
spirit de prevedere, şi atunci i se păru că zăreşte o făptură 
negricioasă care, la o depărtare de vreo cincisprezece paşi 
se oprise şi ea, ca să nu-şi trădeze prezenţa. 

„Asta e! Îşi zise Greifenklau. Aşteaptă, ticălosule, şi-om 
vedea noi care pe care.” 

Porni încetişor, de-a-ndărătelea, fără a-l scăpa din ochi pe 
individul celălalt, care-l urmărea în vârful picioarelor. 

Capitolul VI - Un atentat eşuat. 


De îndată ce plecă locotenentul, Margot alergă în loja 
portarului, punându-şi în grabă haina şi pălăria. 

— Încotro atât de târziu, domnişoară? Întrebă, curios, 
bătrânul. 

— Câţiva paşi doar, până în colţul străzii. 

— Singură şi pe vremea asta de război! Daţi-mi voie să vă 
însoțesc. 

— Îţi mulţumesc, dar trebuie să mă duc singură, căci am o 
misiune de taină. 

— Ah, pricep! Spuse portarul, cu subînţeles. Vreţi să 
vedeţi încotro se îndreaptă domnul care a stat până acum la 
dumneavoastră. 

— Te înşeli, răspunse ea, jignită. O femeie cumsecade nu 
aleargă după un bărbat, ca să-l spioneze. Dă-mi drumul şi ai 
grijă ca uşa să nu facă nici un zgomot! Nimeni nu trebuie să 
ştie că am ieşit din casă. 

El procedă întocmai. 

Ajunsă în stradă, se opri o clipă să asculte, iscodind 
cercetător împrejurimile. Greifenklau se afla abia la câţiva 
paşi înaintea ei. Se oprise şi dânsul, din aceleaşi motive. 

În vreme ce privirea ei, ascuţită de puterile dragostei, 
străpungea plină de îngrijorare întunericul, peste drum o 
umbră se desprinse dintre copaci, trecu drumul cu paşi 
înăbuşiţi şi se furişă după locotenent. 

Nu era nimeni altul decât căpitanul, fratele ei. Inima i se 
strânse dureros. Nu-şi dădu seama dacă de îngrijorare 
pentru Greifenklau sau din pricina ruşinii de a recunoaşte 
în fratele ei un asasin. 

leşise în pantofi de casă, pentru a nu face zgomot. Astfel 
putu să-i urmeze pe cei doi şi observă că logodnicul ei - pe 
care îl putea auzi, dar nu-l putea vedea - se oprise. 

„Oare o fi băgat de scamă?” se întrebă ea. „Ar trebui să-şi 
ia mai multe măsuri de precauţie.” 

După câteva clipe răsunară iarăşi paşi; aveau un sunet 
neobişnuit, pe care la început nu şi-l putu lămuri, ceea ce o 
făcu să ciulească urechile. 


„Ah, e şiret! Îi trecu prin minte. Calcă întâi cu tălpile, apoi 
cu tocurile. Merge de-a-ndăratelea, să nu-l scape din ochi 
pe celălalt.” 

Se furişă mai departe şi-l zări curând pe fratele ei, care, 
concentrându-se asupra locotenentului, nu băgă de scamă 
că, la rândul său, era urmărit. 

Pe vremea aceea, străzile Parisului erau foarte prost 
luminate noaptea. Faptul acesta îi îngădui lui Richemonte să 
rămână foarte aproape în spatele lui Greifenklau. Spre a 
evita posibilele incriminări, nu vroia să-l atace în preajma 
propriei locuinţe dar, odată ajuns la capătul străzii şi găsind 
un moment potrivit, iuți pasul, făcu o săritură, dar tocmai 
când era gata să lovească, se dădu înapoi speriat, căci în 
orbirea lui nu băgase de seamă că Greifenklau mersese de- 
a-ndăratelea, mereu cu faţa spre el. 

— Cine-i acolo? Ce vrei? Strigă locotenentul. 

Uluiala căpitanului nu ţinu decât o clipă. Îşi dădu seama că 
n-avea timp de pierdut şi strigă, cu glas răguşit: 

— Pe tine te vreau, câine! 

În aceeaşi clipă se azvârli cu pumnalul ridicat asupra lui 
Greifenklau... Dar, înspăimântat, trebui să constate că 
dăduse greş: cu un sunet metalic, pumnalul alunecă şi 
atinse doar braţul locotenentului. Acesta îl apucă pe căpitan 
de încheietura mâinii. 

— Nu vreau să te ucid, ci doar să văd cine eşti! 

Ţinând pistolul aproape de faţa ticălosului, trase şi, la 
lumina împuşcăturii, îl recunoscu fără nici o greutate. 

— Ah! Căpitane, îmi închipuiam eu că dumneata trebuie să 
fii... la-o din loc, până nu-ţi găuresc pielea! 

Zicând aceasta, îl împinse pe căpitan cât colo. Dar, pe când 
se pregătea să-şi urmeze drumul, două braţe îl cuprinseră 
şi auzi îndărătul său vocea speriată a logodnicei: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Hugo, eşti teafăr? 

— Ah! Margot! Făcu Greifenklau, surprins. Cum ai ajuns 
aici? 

Ea se lipi strâns de locotenent şi răspunse: 


— L-am văzut luându-se după tine... Mi-era tare frică... de 
aceea v-am urmărit. 

— Ai văzul totul? Atunci înseamnă că m-ai urmărit tot 
drumul... 

— Da. Ela stat ascuns în gangul de peste drum. 

— Ce curajoasă eşti! Exclamă el, strângând-o şi mai tare la 
piept. Ştii cine era? 

— Da! Îngăimă ea. Căpitanul. 

Nu spusese „fratele meu”; îi era ruşine să rostească 
cuvântul acesta. Îngrijorată, întrebă pentru a doua oară: 

— Te-a nimerit? 

— Cred că nu. Ar fi bine să ne grăbim! Împuşcătura a 
trezit oamenii din somn şi văd c-au început să se arate pe la 
ferestre. 

— Vrei să te întorci la noi, Hugo? 

— Fireşte. Cum crezi c-aş putea să te las singură? 

— De ce nu? Altminteri, ai putea fi aşteptat şi atacat din 
nou. 

— Nu cred! Răspunse el, convins. A şters-o ca un iepure şi, 
dacă ar cuteza să mă mai atace o dată, l-aş ucide ca pe un 
câine turbat, fără să mai ţin cont că e fratele tău. Haide, 
Margot, să nu ne ia în primire curioşii. Ar trebui să 
povestesc incidentul şi nu trebuie să iscăm prea multă vâlvă 
în jurul unor chestiuni care ne privesc doar pe noi. 

— Te pomeneşti că vrei să-l ierţi? 

— Da, însă nu înainte de a sta puţintel de vorbă cu el. 

— Renunţă la asta, evită-l! E un om periculos. 

— Voi avea grijă să nu se întâmple nimic. 

Văzând că împuşcătura nu avusese nici o urmare, locatarii 
închiseră la loc ferestrele. Se întâmpla adesea ca cineva să 
facă o glumă, slobozind câte un glonţ în puterea nopţii, 
pentru a tulbura liniştea celor care dorm, aşa că faptul nu 
mai alarma pe nimeni. 

Braţ la braţ tinerii mergeau fără să-şi vorbească. Deodată 
Margot simţi ceva cald şi umed pe mână şi se opri speriată. 

— Dumnezeule, ce-i asta? Ia arată-mi braţul, Hugo! 


Îi examină rana şi zise speriată: 

— Ticălosul te-a atins, totuşi... Curge sânge... 

Greifenklau nici nu simţise până acum înţepătura pe care 
o căpătase. 

— N-am băgat de seamă, zise el. 

— Hai repede acasă! Îi zise ea, îngrijorată. Dumnezeule, 
numai de n-ar fi ceva grav. 

— Asta în nici un caz, căută el s-o liniştească. Lama 
pumnalului a alunecat datorită platoşei şi mi-a zgâriat puţin 
braţul. Atâta tot. 

— Ce bine că-i purtat platoşa! Altminteri te-ar fi ucis. 

Îl trase repede după dânsa şi astfel, curând, ajunseră 
acasă. Portarul fu foarte mirat văzând-o pe fată că se 
întorcea cu locotenentul care părăsise casa nu de mult şi 
intui că se întâmplase ceva neobişnuit. Dar ei nu-i potoliră 
curiozitatea, ci trecură în grabă pe lângă dânsul, urcând 
scara. Sus, tânărul se lăsă în mâinile celor două femei, care- 
i curăţară şi pansară rana. Din fericire nu era nimic grav, 
deşi sângera puternic. 

În vreme ce doamna Richemonte afla cu durere din gura 
lui Greifenklau cât de jos căzuse fiul ei vitreg, acesta se 
grăbea să ajungă la cafeneaua unde-l aştepta baronul de 
Reillac, într-un separeu discret. 

— Ei? Întrebă acesta, abia stăpânindu-şi curiozitatea. 

— Vin! 

Doar atât rosti Richemonte, iar obrazul îi era împietrit şi 
inexpresiv. 

— Ah! Spuse celălalt, iscoditor. Răspunsul acesta îmi place. 
Cine cere vin cu atâta înfrigurare, trebuie să fi muncit din 
greu. Nu-i aşa, căpitane? 

— Da, a fost muncă, nu gluma, răspunse cel întrebat, pe 
un ton ambiguu. 

Baronul nu înţelegea încă adevărul. 

— Atunci să-ţi dau vin, din cel mai bun şi cât vei putea să 
bei. 


Sună şi dădu chelnerului comanda. Până ce să se întoarcă 
acesta, cei doi nu schimbară nici o vorbă. Dar când sticlele 
fură destupate şi intrusul îndepărtat, Reillac puse mâna pe 
pahar, zicând: 

— Acum bea şi povesteşte, căpitane! 

Richemonte dădu pe gât paharul şi-l trânti pe masă. 

— Te-ai bucura dacă-ai şti c-am izbutit? Întrebă apoi 
agresiv. 

— Fireşte. 

— Dar, dacă n-ar fi aşa? 

— Nădăjduiesc, totuşi, că încă te mai pricepi să dai o 
lovitură cumsecade. 

— Cred şi eu! Izbucni căpitanul. 

— Ei vezi! Surâse, satisfăcut, baronul. 

— Numai că şi cea mai bună lovitură poate întâmpina o 
piedică neprevăzută. 

— Şi totuşi, carnea omenească nu poate prezenta vreo 
rezistenţă deosebită. 

— E drept, cu o zală, însă, lucrurile se prezintă altfel... 

Baronul făcu o mutră surprinsă. 

— Nu vei fi vrând să zici ca individul purta o zală? Din câte 
ştiu, Greifenklau e ofiţer de husari şi nu cuirasier. 

— Cu toate astea, purta o zală. 

— Să fi bănuit că-l ameninţă ceva? 

— Probabil. N-ai decât să-l întrebi! 

Baronul îl privi cercetător pe căpitan, făcu apoi un gest 
dispreţuitor şi zise pe un ton jignitor: 

— Care vasăzică ai dat greş? 

— Din nenorocire. 

— Povesteşte! 

— Întocmai cum am prevăzut noi, a plecat foarte târziu de 
la sora mea. 

— L-ai pândit? 

— Da. 

— Ce armă aveai? 

— Pumnalul meu venețian, de sticlă. 


— Un astfel de stilet e o armă grozavă. Când te-ai întâlnit 
cu el? 

— Pe la miezul nopţii. 

Richemonte povesti amănunţit totul şi nu trecu sub tăcere 
nici faptul că fusese recunoscut de Greifenklau precum şi 
de sora sa. 

— Cu toate acestea nu se va putea dovedi nimic, răspunse 
baronul, căci eu îţi voi fabrica un alibi. La ora aceea ai fost 
la mine. 

— Dar dacă va trebui să juri, baroane? 

— Atunci, fireşte că voi jura. Suntem aliaţi şi se cuvine să 
ne ajutăm, dar asta e tot ce poţi aştepta de la mine. 

Căpitanul pricepu ameninţarea disimulată în spatele 
vorbelor aparent prieteneşti, dar nu-şi trăda tulburarea. 
Bău paharul până la fund, apoi zise calm: 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nu ţi-ai îndeplinit sarcina şi ai ajuns într-o situaţie 
neplăcută. 'Te voi ajuta să scapi basma curată, dar nimic mai 
mult. De altfel, mâine, vei primi poliţele spre achitare. 

— Prostii! 

— De ce prostii? De neamţul ala nu putem scăpa decât 
într-un singur fel: ucigându-l! N-ai izbutit şi nici nu vei 
izbuti... 

— Cine zice? 

— Eu. De altminteri, acum ştie să se ferească. Sigur, ai mai 
putea încerca o dată, astăzi... Dar cred că acum se află deja 
acasă. 

— Nu prea cred. 

— Cum adică? 

— Nu cunoşti oamenii. E drept că pumnalul meu i-a 
alunecat de pe piept, însă i-a pătruns adânc în braţ. Asta am 
observat-o bine. Crezi dumneata că sora mea l-a lăsat să 
plece? Cu siguranţă că l-a dus la ea acasă ca să-l panseze. 

— Hm! Răcni Reillac, rămânând cu privirea aţintită în gol. 

— Ei, ce zici? 


După o clipă de gândire, Reillac se întinse peste masă, 
şuierându-i cu răutate: 

— Vrei să-l laşi pe puiul ăsta de căţea să-ţi scape?! 

— Nici pomeneală. Sunt mai hotărât decât oricând. 

— Bine, bine, dar când? 

— Mâine, poimâine, când voi socoti nimerit. Mă mai 
gândesc. 

— Mâine sau poimâine va fi prea târziu. Ştii dumneata 
când trebuie lucrat? Astăzi! 

— Prea te grăbeşti. 

— Chestia e foarte simplă. Dacă individul crapă noaptea 
asta, scapi şi de urmările greşelii de adineauri, iar eu voi 
rupe poliţele căpătând-o, în schimb, pe Margot. 

— Dar ce te faci cu platoşa? 

— Un glonte. 

— Asta face zgomot. 

— N-o să ne expunem. 

— Bag de seamă că vorbeşti la plural. Aşadar vrei să 
participi şi dumneata la acţiune? 

— Da. Trebuie s-o am neapărat pe Margot. Nu ştiu cum se 
face, dar mi s-au aprins călcâiele atât de mult după fata 
asta, încât aş da totul ca s-o pot avea. Văd însă că neamţul 
nu-i uşor de răpus, aşa că te voi ajuta. 

— Asta înseamnă că vrei să mă însoţeşti? 

— Da. 

— Aşadar, te institui într-un fel de supraveghetor, ca să te 
încredinţezi că nu-s laş. Nu-i aşa? 

Richemonte ghicise. Dar Reillac nu voia să-l mai întărâte. 
Încercă să-l liniştească: 

— Prostii! E mult mai uşor să găureşti ţeasta cuiva cu un 
glonte, decât să lupţi împotriva lui cu pumnalul în mână, 
cum ai făcut mai adineauri. 

— Sunt de aceeaşi părere, încuviinţă căpitanul. 

— Sunt convins că de data asta nu vei mai greşi ţinta. Dacă 
te întovărăşesc, n-o fac din neîncredere, ci din alte motive. 

— Care anume? 


— În caz că ar interveni ceva neprevăzut, ne-am putea da 
ajutor unul altuia. De pildă, noaptea asta e foarte 
întunecoasă. Înainte de a slobozi glonţul, trebuie să te 
încredinţezi că n-ai greşit ţinta. 

— Vrei să zici că trebuie mai întâi să-l recunosc? 

— Să-l recunoşti? Zâmbi Reillac. Ceva mai mult, trebuie 
chiar să-i luminăm faţa înainte de a trage într-însul. Am 
acasă o lanternă oarbă. 

— Vrei s-o luăm? 

— Da. Apoi mai am şi o pereche de pistoale cu ţeava dublă. 
Nu prea există acum noctambuli, astfel că nu vom atrage 
atenţia. Afară de asta, ne vom da seama după paşi dacă 
trecătorul vizat e ofiţer sau nu. În sfârşit, n-avem de unde 
şti pe ce drum se va întoarce Greifenklau acasă, astfel că va 
trebui să-l aşteptăm chiar în faţa locuinţei sale. În felul 
acesta ne pică în labă, fără doar şi poate. 

— Dar chestia cu lanterna? 

— E cât se poate de simplu. Când îl vom vedea venind, îi 
luminăm o clipă faţa şi ne încredinţăm astfel că e dânsul cu 
adevărat, iar în acelaşi timp avem o ţintă sigură. Dumneata 
iei pistolul, iar eu lanterna. În vreme ce eu luminez, 
dumneata tragi. 

— Hm, nu e rău planul. Dar ne va recunoaşte. 

— Vom rămâne în întuneric şi, afară de asta, lumina bruscă 
îl va orbi în aşa fel încât, cel puţin câteva clipe, nu va putea 
vedea nimic. Şi-apoi, n-o să ne poată trăda, căci cine a 
văzut, vreodată, un cadavru vorbind? 

Căpitanul stătea pe gânduri. Toate astea veneau prea 
repede. Abia dăduse greş cu pumnalul, iar acum i se cerea 
s-o ia de la capăt. 

— Şi după aceea?... 

— Dăm fuga la mine acasă. În felul acesta avem alibi. 

— Mă îndoiesc. Servitorii dumitale ne vor da de gol, fără 
doar şi poate. 

— Mă subestimezi, căpitane. Ei mă cred în bibliotecă, unde 
arde o lumină. Le-am interzis cu străşnicie să mă deranjeze 


cât timp lucrez, aşa că nici măcar feciorul nu intră vreodată 
acolo, fără a fi chemat. 

— Ai vreo ieşire secretă? 

— Fireşte. 

— Mare şmecher mai eşti, baroane! 

— Ce vrei! În vremurile astea nu ştii ce se poate întâmpla. 
Şi apoi, mici aventuri poţi avea oricând, aşa că, în caz de 
nevoie, e foarte bine ca servitorimea să poată jura, cu 
cugetul împăcat, că stăpânul a fost acasă. 

— Bine! Dă mâna! 

— Noroc! Dar n-avem timp de pierdut, căpitane. 

— Da, trebuie să ne grăbim. Dumneata te duci să iei 
lanterna şi pistoalele, iar eu mă duc în Rue d'Ange, să aflu 
dacă individul se mai află acolo. 

— Şi unde ne întâlnim? 

— În gang, peste drum de locuinţa lui Greifenklau. 

— Bine. Cât crezi că durează? 

— Cinci minute. 

— Mie-mi trebuie zece. Sună-l pe chelner să plătesc. 

Richemonte nu avea mult de mers până în Rue d'Ange. 
Strada era pustie şi cufundată în beznă. Numai locuinţa 
văduvei mai era luminată. Umbrele alunecau încoace şi 
încolo şi, după câtva timp, observă profilul unui bărbat 
desenându-se lămurit pe perdea. 

„Ele! Murmură căpitanul. Bine că n-a plecat. De data asta 
nu trebuie să-mi scape.” 

Se întoarse, îndreptându-se spre locul de pândă. 

Nici baronul n-avea mult de mers până acasă. Ajunse acolo 
printr-o străduţă lăturalnică, care ducea drept la portiţa din 
zidul grădinii sale. O descuie, intră şi în câteva clipe, se 
pomeni în curtea casei. 

Aici se găsea o verandă sprijinită pe patru coloane. De la o 
coloană la alta erau întinse şipci pe care se încolăceau 
plante agăţătoare. Şipcile acestea erau bine fixate şi puteau 
susţine cu uşurinţă greutatea unui om. 


Reillac se caţără pe ele. Odată ajuns pe verandă, se 
apropie de una din ferestrele de la etajul întâi. Aceasta era 
închisă pe dinăuntru şi el bătu încetişor în geam. 

— Cine-i acolo? Întrebă, încetişor, un glas bărbătesc. 

— Eu, răspunse Reillac. 

— Dumneavoastră, conaşule? 

— Da. Dă-te în lături, Bierre! Trebuie să intru. 

— Să fac lumină? 

— Nu. Mergem în bibliotecă. 

Pătrunse prin fereastră în odaie iar de acolo merseră în 
camera de lectura. Acolo, flacăra lumânării desluşea o 
colecţie somptuoasă şi extravagantă de cărţi şi manuscrise, 
strânse laolaltă, mai mult pentru fală, decât pentru 
plăcerea stăpânului. 

Pierre, omul de încredere al lui Reillac, purta o uniformă 
cenuşie, jambiere de catifea şi o legătură albă la gât. Era 
tot atât de slăbănog ca stăpânul său şi, după cum i se putea 
citi pe figură, tot atât de viclean. 

— Conaşul se întoarce azi foarte devreme acasă, observă 
el. 

— Plec imediat, iarăşi. 

— Ah, domnul baron a venit să ia ceva bani? 

— Nu. 

— Credeam că domnul căpitan, după ce şi-a isprăvit 
treaba... 

— A pretins imediat plata? Râse baronul. Nu, şi-a făcut 
treaba atât de prost, încât numai plată n-ar mai fi putut 
pretinde. 

— Măgarul! 

În tonul ordonanţei puteau afla dispreţ, mândrie, 
conştiinţă de sine, compătimire şi nu numai atât. Se vedea 
bine ce voia să zică; anume că el ar fi făcut-o mai bine decât 
căpitanul. De altfel, Pierre era îndeajuns de politicos, numai 
că vorbele sale căpătaseră acea notă de intimitate obişnuită 
la servitorii bătrâni, care sunt iniţiaţi în tainele stăpânilor. 


— Ai dreptate, e un măgar, spuse baronul. Dar o scuză tot 
are: neamţul purta zale. 

— Mon Dieu! Atunci nu ajută decât glonţul. 

— Aşa e. Unde mi-s pistoalele? 

— Colo, în sertar. Dar nu veţi fi vrând s-o faceţi singur. 

Baronul dădu din cap afirmativ. 

— Dar căpitanul? 

— Are nevoie de cineva să-l îndemne. Sunt încărcate 
pistoalele? 

— Nu. 

— Încarcă unul, dar fii cu băgare de seamă! 

— Conaşule, gândiţi-vă la primejdie! 

— Aş! Nu e nici o primejdie. Lucrurile vor fi astfel 
orânduite, încât să mergem la sigur. La nevoie avem un 
alibi. 

— Aţi fost toată seara acasă, chiar eu v-am servit. Cât 
despre căpitan... 

— A fost la mine. 

— Bine! 

Zicând aceasta, Pierre trase sertarul biroului, scoase afară 
lădiţa cu pistoale şi începu să încarce unul. 

— Unde e lanterna? Întrebă Reillac. 

— Tot în birou. 

— Pune-o la punct! 

— Bine faceţi conaşule. Nu se ştie... 

Era un obicei de-al lui să rostească numai jumătăţi de 
fraze. 

— Fereastra o laşi deschisă! Porunci baronul. 

— De ce, conaşule? 

— S-ar putea să vină şi căpitanul cu mine, iar el nu trebuie 
să afle cât ştii tu din toată povestea. Mişcă-te repede, că n- 
am vreme de pierdut! 

Pistolul fusese încărcat. Pierre scoase lanterna şi zise: 

— Numai de-ar merge totul bine! Eu, în locul 
dumneavoastră, aş căuta să orânduiesc altfel chestia asta. 

— Cum anume? Întrebă baronul, devenind curios. 


— Păi, să presupunem că domnişoara Margot mi-ar refuza 
dragostea ei... chiar şi în acest caz ar exista o modalitate 
de-a o face să devină, totuşi, soţia mea. 

— Cum adică, mon ami? 

— Hm! Zise Pierre, îngândurat. După împrejurări. Nu mi- 
aţi spus, conaşule, că Blucher însuşi s-a dus s-o peţească? 

— Da. 

— Aşadar sublocotenentul se află în grațiile bătrânului? 

— Aşa presupun... 

— Deci, mareşalul l-ar putea invita să ia masa cu dânsul? 

— Fireşte, în privinţa aceasta se zice că Blucher are 
obiceiuri cam plebee... 

— Păi vedeţi, atunci avem o ieşire. 

— Nu pricep. 

— Ei, bine! Să zicem că vine la doamna Richemonte un 
ofiţer de ordonanţă într-o trăsură; fireşte un ofiţer german 
conaşule! Acest ofiţer aduce o invitaţie de la maregşal: 
domnişoara Margot e poftită să ia cina cu dânsul. E invitat 
şi logodnicul ei, dar nu vine s-o ia pentru că i se pregăteşte 
o surpriză. El nici nu ştie că va veni şi duduia. 

— Şiretule, acum încep să pricep. Dar mama nu e invitată 
şi asta va bate la ochi. 

— Parcă, spuneaţi că e bolnavă, conaşule? 

— Aşa e. 

— Păi vedeţi! Scuza e gata. Ofiţerul va spune că mareşalul, 
ţinând seamă de indispoziţia doamnei, regretă nespus că n- 
o va putea vedea şi pe dânsa la el. Cred că e de ajuns. 

— Fireşte. 

— Acum să trecem la partea a doua. Într-o străduţă din 
apropierea Senei cunosc un farmacist decăzut, care 
trăieşte de pe urma unor anumite leacuri, care nu se găsesc 
oriunde şi pe care le vinde numai prietenilor. 

— Şi tu eşti unul dintre aceştia? 

— Cred că da, rânji Pierre. Are el un fel de apă mirositoare 
din care dacă torni câteva picături pe o batistă şi o ţii în faţa 
unei cucoane, aceasta îşi pierde îndată cunoştinţa. 


— Ticălosule! Râse baronul. 

— Aşadar, domnişoara şade cu ofiţerul de ordonanţă în 
trăsură. Ofiţerul toarnă câteva picături din licoarea aceea 
pe batistă şi... 

— Eşti dat dracului, zău aşa! Spune înainte! Îşi pierde 
îndată cunoştinţa? 

— Imediat. 

— Pentru cât timp? 

— O jumătate de ceas. 

— Şi nu-i dăunează deloc? 

— Dimpotrivă. Se trezeşte ca după un somn îndelungat şi 
se simte cât se poate de bine. 

— Planul tău are multe părţi bune, dar e puţin cam 
fantezist. 

— Cum adică, fantezist? 

— Trebuie să te dai cu totul pe mâna ofițerului şi a 
vizitiului. 

— Nu e nevoie. 

— De unde îl luăm pe ofiţerul de ordonanţă? 

— Cunosc un tânăr care pentru două-trei sute de franci ar 
primi cu plăcere să îmbrace o uniformă de ofiţer german, 
pentru o jumătate de oră. 

— Are talentul necesar? 

— E actor de meserie. 

— Dar trebuie să cunoască limba germană. 

— O cunoaşte la perfecţie. 

— Trebuie să fie discret. 

— Este, în gradul cel mai înalt. 

— Garantezi pentru dânsul? 

— Fără nici o discuţie. 

— Atunci, trebuie să fii cât se poate de sigur pe el, căci, 
dac-o fi să sufle vreo vorbă, ai sfeclit-o. 

— N-am nici o teamă. Tânărul acela e chiar fiul meu. 

Baronul se uită încremenit la servitor. 

— Fiul tău? Întrebă el. Habar n-aveam că ai un fiu. 


Baronul era atât de entuziasmat de acest plan, încât 
aproape, că uită de întâlnirea cu Richemonte. Se fâţăia 
agitat prin odaie, chibzuind la cele auzite. 

— Se află la Paris, fiul tău? Întrebă el în cele din urmă. 

— Da. 

— Şi poate, deci, să-mi stea la dispoziţie oricând? 

— Fireşte. Oricum, nare, deocamdată, nici o slujbă. 

— Bine. Dar vizitiul? De unde-l luăm? 

— Există şi acesta. Cunosc unul pe care vă puteţi bizui. Eu 
însumi... 

— Pe toţi dracii, numai la tine nu mă gândisem. Ai 
dreptate. Dar trăsura? Că pe-a mea n-o pot lua, pricepi? 

— Ştiu pe cineva care împrumută trăsuri, conaşule. 

— E om de încredere? 

— N-are importanţă, căci n-o să afle la ce-mi trebuie. 

— Atunci n-o să ţi-o dea. 

— Ba bine că nu! Suntem prieteni şi clienţi ai aceleiaşi 
cârciumi. 

— Aşa! Hm! O să mă mai gândesc la planul tău. Acum însă, 
drace! Trebuie să plec, căpitanul mă aşteaptă. 

Vâri pistolul şi lanterna în buzunar, dând să plece. 

— Aşadar, conaşule, chiar vreţi să-l împuşcaţi? 

— Nu eu, Richemonte va face treaba asta. 

— Dar veţi fi şi dumneavoastră de faţă? 

— Fireşte. 

— Atunci vă rog respectuos să nu vă expuneţi unei 
primejdii prea mari. Lucrul nu e atât de simplu. 

— Ştiu, Pierre, şi voi fi cu luare-aminte. Nu încuia 
fereastra pe dinăuntru. Dacă vine şi căpitanul, vezi de nu te 
arăta nechemat. 

La bătrânul Blucher. 

Baronul ieşi pe fereastră şi îşi dădu drumul în jos pe 
verandă. Ajunse în stradă şi porni repede spre locul de 
întâlnire. 

— Dar unde Dumnezeu ai stat atâta? Îl luă în primire 
Richemonte. 


— M-au încurcat nişte amorezi, minţi Reillac. 

— Naiba să-i ia! Aştept de trei sferturi de ceas. 

— A ieşit ăla? 

— Nu, dar trebuie să se ivească din moment în moment. Ai 
lanterna? E întuneric ca într-un sac. 

— O am şi o voi aprinde îndată. 

— Dar pistolul? 

— Uite-l! 

— Încărcat? 

— Amândouă ţevile. 

Căpitanul luă arma şi o pipăi, ca şi când ar fi vrut să vadă 
dacă se poate bizui pe ea. Între timp, baronul intră în gang 
şi aprinse lanterna. După ce-o camuflă bine, şi-o prinse de 
buzunarul hainei, ca s-o aibă la îndemână. 

— Hai să trecem pe partea cealaltă! Zise căpitanul. 
Trebuie să apară. 

— Stai! Mai întâi trebuie să ne înţelegem asupra liniei de 
retragere. 

— Aşa e. Nu se ştie ce se poate întâmpla. În caz de 
nereuşită mi-ai făgăduit un alibi. 

— Fireşte! Rămâi noaptea asta la mine, după ce ai fost 
toată seara oaspetele meu. 

— Deci, dacă avem vreo surpriză, ne putem refugia acasă 
la dumneata? 

— Da, însă nu vom intra prin uşa principală. Cunoşti 
străduţa alăturată? 

— Desigur. 

— De-acolo poţi intra direct în grădina mea, printr-o 
portiţă uşor de găsit. Acolo ne vom aştepta unul pe altul, 
dacă vom fi nevoiţi să ne despărţim. Acum haide! 

Trecură încetişor strada şi rămaseră la pândă. După o 
bucată de vreme, auziră deodată, paşi apropiindu-se. Se 
adăpostiră în gangul porţii, ca să nu fie zăriţi imediat. 
Căpitanul scoase pistolul, în timp ce baronul duse mâna la 
lanternă. 


— Atenţie! Şopti el. Al nostru este! Îndată ce se va opri să 
sune la poartă, îi luminez brusc faţa. Dumneata îi lipeşti 
țeava de tâmplă şi tragi. Asta-i tot. 

Paşii se apropiau tot mai mult. 

— Ăsta e pas de militar, şopti căpitanul. Fac prinsoare. 

— Te cred, că doar asta ţi-e meseria. Când s-a oprit, îi 
luminez faţa. Nu trage decât dacă-l recunoşti. 

Străinul se apropie la zece paşi, apoi la opt, la şase, la 
patru, şi deodată se opri. Din pricina întunericului, nu 
vedeau ce face, dar li se păru că privea în sus, examinând 
fereastra. Căpitanul îl înghionti pe baron. Acesta ridică 
lanterna, o îndreptă asupra omului dinaintea sa, care fu 
imediat inundat de lumină, în timp ce ceilalţi doi 
rămăseseră în întuneric. 

— Drace! Exclamă omul, apoi adăugă într-o franţuzească 
stâlcită: Cine sunteţi? Ce căutaţi aici? 

Cei doi ticăloşi se înspăimântară, căci recunoscuseră pe 
mareşalul Blucher. Baronul acoperi repede lanterna, ca nu 
cumva lumina să cadă asupra lui însuşi. Fără să vrea, făcu 
însă o mişcare greşită şi lumina se revărsă pentru o clipă 
asupra căpitanului. Acesta ţinuse mâna ridicată, gata să 
tragă, dar de spaimă o lăsă iar în jos. Raza îi luminase din 
belşug pistolul. Blucher era prea soldat să nu observe arma, 
şi prea viclean ca să se dea de gol. Văzând că cei doi tac 
înspăimântați, repetă: 

— Am întrebat cine sunteţi şi ce căutaţi aici? 

Căpitanul se reculese cel dintăi şi răspunse: 

— Suntem gardieni de noapte. 

— Ce faceţi aici? 

— Aşteptăm să fim schimbaţi. 

— Aşa, aşa! la să vă văd mutrele! Scoateţi lanterna! 

Gluma se îngroşa, dar baronul găsi o ieşire. Lanterna era 
prevăzută cu un dispozitiv pentru stins lumina. Era de-ajuns 
o apăsare cu degetul şi treaba era făcută. 

— Imediat! Răspunse el. 

Vâri mâna în buzunar, apăsă butonul, apoi scoase lanterna. 


— Ah! Zise el, cu părere de rău. Iocmai s-a stins. 

— Fie! Noapte bună! 

Blucher le întoarse spatele şi-şi văzu de drum. 

— Tii, mareşalul! Scrâşni căpitanul. Cine s-ar fi gândit la 
una ca asta! Ştii dumneata, baroane, că am făcut o mare 
greşeală? Ar fi trebuit să-l împuşc. 

— Eşti nebun! De ce? 

— Omul acesta mi-a umilit patria. 

— Unde mai pui c-a peţit-o şi pe Margot... 

— Am fost un idiot. 

— Lasă, lasă, e mai bine aşa! Dacă am fi tras acum, ne-ar fi 
scăpat Greifenklau, şi doar cu el avem noi ce-avem. 

— Oare o fi crezut că suntem într-adevăr paznici de 
noapte? 

— N-aş prea crede. 

— Voia să ne vadă mai de aproape. Ce bine că ţi-a dat prin 
gând să stingi lanterna! Ne-ar fi recunoscut imediat. 

— Fără doar şi poate. Dar, colac peste pupăză, mai avem 
un motiv de îngrijorare. Aş vrea să ştiut dacă s-a dus într- 
adevăr acasă. 

— De ce? 

— Dacă da, atunci totul e în regulă. Dacă şi-a continuat 
drumul, tare mă tem că a ghicit pe cine aşteptăm... 

— la să ascultăm! 

Ciuliră urechile, dar nu se mai auzi zgomot de paşi. 

— Se vede că s-a dus acasă, spuse căpitanul. Nu se aude 
NIMIC. 

— Prea sigur nu e. Noi am stat de vorbă, în loc să fim cu 
luare-aminte. Dar e foarte important să aflăm. 

— Şi ce putem face? 

— Foarte simplu. La poarta casei lui stau două santinele; 
mă duc acolo şi întreb. 

— Bine. Dar dacă în vremea asta apare Greifenklau? 

— Atunci tragi într-însul. Eu mă voi grăbi. 

Cu pasul unui om care se întoarce de la cârciumă, porni în 
susul străzii, până la reşedinţa lui Blucher. Cele două 


santinele stăteau de ambele laturi ale porţii. 

— Bună seara, salută el. 

Unul din cei doi soldaţi o rupea puţin pe franţuzeşte şi 
răspunse la salut. 

— Spune-mi te rog, camarade, îl luă repede baronul, 
domnul care a venit acum era mareşalul Blucher? 

— Da. 

— A intrat în casă? 

— Da. 

— Mulţumesc. 

Baronul se întoarse liniştit la tovarăşul său şi aprinse din 
nou lanterna. 

Iscusit cum era, bătrânul Blucher, înţelesese pe loc 
adevărata semnificaţie a întâmplării, dar fără să se trădeze 
prin cel mai neînsemnat gest. 

„Cică-s paznici de noapte! Îşi zise el. Frumoasă treabă! 
Unul are lanterna, celălalt pistolul... Şi oare pe cine 
pândeau? Mii de draci, asta nu-i prea greu de ghicit! Eu I- 
am prevenit. Să nu se fi întors încă de la Margot? Tot ce se 
poate, deşi e foarte târziu. Ştiu însă, din proprie experienţă, 
că un îndrăgostit nu se teme de nimic. Trebuie să trimit 
îndată pe cineva acolo, dar pe cine? Nu cunoaşte nimeni 
casa. O să mă duc singur.” 

Se întoarse, dar deodată rămase locului, lovindu-se cu 
mâna peste frunte. 

„Halal mareşal! Mai degrabă ditamai idiotul! Cât pe ce să 
mai trec o dată pe dinaintea ticăloşilor, nu de alta, dar să 
ştie şi ei că m-am prins! Trebuie să fac un ocol. Dar dacă ăia 
au şi mirosit ceva, ce te faci? Poate c-au băgat de seama că 
nu prea am încredere în dumnealor, mai ştii? Căci am cerut 
să le văd mutrele. Şi, fără îndoială, nemernicul a stins într- 
adins lanterna. Hm! Dacă nu-s de tot proşti, vor încerca să 
afle de la santinele dacă am intrat în casă ori nu. Numai că 
am eu ac de cojocul lor!” 

Porni repede spre locuinţa sa. Santinelele îl auziră venind. 

— Stai! Cine-i acolo? 


— Tinere, nu te pripi! Zise Blucher. Eu sunt. 

— Cine eu? 

— Ei,eu! 

— Asta nu e nume. Aici nu poate intra nimeni fără 
permisiune. 

— După cum văd, sunt bine păzit! I-ascultaţi, nu-l 
cunoaşteţi voi pe bătrânul Blucher, ai? 

— Îl cunoaştem. 

— Atunci, ia priviţi-mi niţeluş mutra. 

— E tare întuneric aici, afară. Daţi-vă mai încoace, să vă 
vedem la lumina lămpii. 

— Bine, băiete. Îţi faci datoria aşa cum scrie la carte. Făcu 
câţiva paşi până sub bolta porţii, unde o lampă împrăştia o 
lumină slabă. 

— Măi Toma Necredinciosul, măi, vino aici şi pune-ţi 
ochelarii pe nas! Zise Blucher. Cine ştie ce, n-o să ai de 
văzut! 

Santinela se încredinţă că era mareşalul, dar nu se 
intimidă deloc. Cunoştea ciudăţeniile bătrânului şi ştia că ar 
fi fost pedepsit dacă i-ar fi îngăduit să intre prea uşor. 

— Ce zici, eu sunt? 

— Porunciţi, Excelenţă! Răspunse soldatul, prezentând 
arma. 

— Bine, tinere. Ţi-ai făcut mendrele cum ai vrut, dar acum 
vreau să mi le fac şi eu pe ale mele. N-am chef să intru în 
casă, fiindcă mai am treabă prin oraş. Băgaţi de seamă, 
însă, băieţi: o să vină cineva şi-o să va întrebe dacă am 
intrat sau am pornit mai departe. Îi spuneţi că m-am culcat. 
S-a înţeles? 

— Porunciţi, Excelenţă! 

— Bun! Vedeţi numai să nu mă daţi de gol! Şi pentru că 
sunteţi băieţi buni, vreau să vă răsplătesc şi eu cu cemă 
lasă inima. Uite ici, luaţi fiecare câte o băncuţă! 

Scoase din buzunar două monezi şi le întinse soldaţilor. 

— Iertaţi, Excelenţă! Spuse unul dintre ei. Când suntem în 
post, nu putem primi daruri. De fapt, ar trebui să vă 


raportez... 

Bătrânul îl luă de umăr. 

— Eşti dat dracului, băiete. Cu tine nu-i de glumit. Veniţi 
mâine dimineaţă la ora nouă la mine, ca să căpătaţi în loc 
de o băncuţă câte un taler întreg şi câte o pipă de tutun pe 
deasupra. Dar de raportat trebuie să raportați, că am 
încercat să vă mituiesc. 

— Porunciţi, Excelenţă! 

— Bun, să mă raportați, aşadar! Dracu' vă ia dacă n-o 
faceţi, să ştiţi! 

Făcând un ocol, Blucher se duse în Rue d'Ange şi găsi 
locuinţa doamnei Richemonte luminată. Sună, iar portarul, 
crezând că un locatar se întorcea acasă, nu mai ieşi afară, ci 
trase doar de funia care deschidea uşa. Blucher urcă 
repede scara şi sună la locuinţa văduvei. 

Se auziră paşi şi, peste puţin timp, Margot scoase capul 
afară în întuneric. 

— Cine e acolo? Întrebă ea. 

— Eu, scumpă duduiţă. 

Auzindu-i glasul, fata era cât pe ce să scape lumânarea din 
mână, de uimire. 

— Excelenţa voastră aici! Atât de târziu! 

— Da, scuză-mă, te rog. Tânărul acela, Greifenklau, mai e 
aici? 

— Nu, Excelenţă. Vă rog să intraţi! 

— Ferească sfântul! Dacă a plecat, sunt foarte grăbit. 
Când v-a părăsit? 

— Nu-s nici două minute. 

— Drace! Să ştii că-i pun ăia pielea-n băț! Noapte bună! 
Fără să mai răspundă la întrebările îngrijorate ale fetei, 
cobori scara în grabă, ceru portarului să-i deschidă şi dădu 

buzna în stradă. Aici, însă, se opri derutat. 

„Asta ghinion! Îşi zise. Încotro o fi apucat-o neghiobul ăla? 
Ah, dinspre stânga am venit eu, aşa c-ar fi trebuit să ne 
întâlnim. La dreapta a luat-o!” 


Porni înapoi pe Rue d'Ange şi coti înspre locuinţa 
locotenentului. Era cam mult până acolo, dar bătrânul 
mareşal alerga cât îl ţineau picioarele. Deodată, se opri şi 
ciuli urechile. Da, din susul străzii se auzea pasul cadenţat 
al unui bărbat, care nu putea fi decât militar. Dar judecând 
după sunet, omul nu mai era departe de locul primejdios. 
Blucher făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă: 

— Greifenklau! Opreşte! Înapoi! Eşti în primejdie! 

În aceeaşi clipă văzu fulgerând în susul străzii lumina unei 
lanterne, apoi detunară două împuşcături, una după alta. 

„Dumnezeule, s-a zis cu el!” gândi Blucher, îngrozit. 

În câteva clipe ajunse la locul unde-i întâlnise pe cei doi 
presupuşi paznici de noapte. Nu se vedea nimic. Picioarele-i 
loviră, însă, două obiecte. Se aplecă şi le ridică. Erau 
lanterna şi pistolul descărcat. 

— Straşnic băiat! Exclamă el, vesel. Care vasăzică, n-a 
răposat încă! 

Deîndată apărură grăbiţi soldaţii din garda care păzea 
casa mareşalului. Auziseră împuşcăturile şi veneau să vadă 
ce se întâmplase. 

— Încoace, băieţi! Strigă mareşalul. Aici s-a tras. 

Un caporal îndreptă lumina asupra lui. 

— Batalionul de pază. Excelenţă! Sunteţi cumva rănit? 
Întrebă el. 

— Nu, băiete. Să cauţi însă prin împrejurimi un locotenent 
de husari! 

— Un locotenent de husari? 

— Da, stimabile, dar nu mai întreba ei pune-te de îndată 
pe treabă, altminteri te fac una cu pământul, cotoi curios ce 
eşti! 

Oamenii se puseră pe căutat, dar nu găsiră nimic. Nici 
măcar o picătură de sânge sau vreo urmă de luptă. 

— Asta mă bucură, spuse Blucher. Acum, însă, luaţi-o din 
loc. 

Soldaţii se supuseră. Mareşalul se-ndreptă apoi spre cele 
două santinele: 


— Mă mai cunoaşteţi? 

— Porunciţi, Excelenţă! 

— A fost cineva să vă-ntrebe de mine? 

— Da. 

— Şi i-aţi spus că m-am culcat? 

— Desigur, Excelenţă. 

— Bine! Aţi auzit cele două împuşcături? Unde credeţi că 
s-au produs? 

— Ceva mai în josul străzii. 

— Aha! N-aţi băgat de seamă cine a tras? 

— Nu. N-avem voie să ne părăsim postul, Excelenţa. Am 
văzut însă nişte bărbaţi trecând în goană pe dinaintea 
noastră. 

— Bine! Sunteţi băieţi de treabă. Nu vă mai ofer nimic, 
altminteri mâine va trebui să mă raportați de două ori. Şi 
ziceţi că cei doi indivizi erau tare grăbiţi? 

— De fapt erau trei, căci unul îi fugărea pe ceilalţi din 
urmă... 

— Aha... Al treilea era urmăritorul... 

— Aşa părea. lar la poarta a doua... 

— Ei? 

— S-a oprit. 

— Idiotul. Ce i-o fi venit? 

— Pâi... şi-a scos cizmele. 

— Şi-a scos cizmele? Sfinte Sisoie! I-auzi domnule, în loc 
să alerge după bandiții ăia, el stă să-şi scoată cizmele! Ce L- 
aş mai scutura eu, mama lui de imbecil! 

— Numai că, pe urmă, s-a luat iarăşi după dânşii. 

— Mare scofală! Cu cizmele în mână! Ce idiot, Doamne! 

— Mă iertaţi, Excelenţă. Şi-a lăsat cizmele aici şi ne-a zis 
să avem grijă de ele. 

— Ce? Să-i paziţi cizmele? 1 s-a urcat la cap individului? 
Nu, asta-i prea de tot! Dac-aş şti cine-i tembelul ăla, l-aş 
chema la mine şi aş scoate şapte piei de pe dânsul. Auzi, 
dom-le, auzi! 

— Excelenţă, ne-a spus cum îl cheamă. 


— la te uită. Asta zic şi eu obrăznicie! Ei, şi cum se numea 
ticălosul? 

— Locotenentul von Greifenklau. 

— Lo... Co... te... nen... tul von...Grei...fen...klau? Ia te uită, 
cum de nu m-am gândit! Ditamai măgarul bătrân! Ar fi 
trebuit să-mi închipui de la bun început. De, cu cât avansezi 
în grad, cu atâta te prosteşti la minte. Şi când ai ajuns 
mareşal, nu ţi-a mai rămas nimic în căpăţână. Măi băieţi, 
măi, rugaţi-vă Domnului să n-ajungeţi maregşali, altminteri o 
să mă-ntreceţi în prostie. Şi chiar aşa zicea că-l cheamă? 

— Da. 

— E dat dracului. Ticăloşii nu-i mai aud paşii, pentru că 
merge în ciorapi. În felul acesta o să pună mâna pe dânşii. 
Nu v-a zis dacă l-au rănit? 

— Nu. 

— Atunci înseamnă că-i bine-mersi. Dar ciubotele alea ale 
lui tot trebuie să le punem în siguranţă. Ia du-te de le ia, 
băiete! 

— Mă iertaţi, Excelenţă, dar nu pot! 

— Şi de ce, mă rog? 

— N-am voie să-mi părăsesc postul! 

— Da, e adevărat! Dacă nu se poate altminteri, o să-l trimit 
şi eu o dată pe bătrânul nostru Împărat Fritz şi o să stau de 
santinelă. la dă-mi arma ta, frumosule! 'Te voi înlocui, în 
vreme ce tu o să te duci să iei cizmele. 

— Excelenţă, nici asta nu se poate. 

— Ei, drace! Nici asta? Dar de ce nu se poate, 
domnişorule? 

— Pentru că Excelenţa voastră e în civil. 

— lar ai dreptate. I-ascultă, băieţaş, nu eşti defel prost. 
Cunoşti regulamentul mai bine decât mine. Nici nu-i de 
mirare, dacă te gândeşti c-au trecut mai bine de cincizeci 
de ani de când l-am învăţat. Cum te numeşti, puiule? 

— August Liebmann. 

— Bine, scumpule. De azi în cincizeci şi doi de ani să vii la 
mine să văd dacă mai ştii regulamentul. Dacă nu-l vei fi 


uitat, te voi numi atunci „domnule” Liebmann şi nu doar 
August, ca acum. Până una-alta, o să mă duc să iau singur 
ciubotele alea. Unde sunt? 

— Colo, la poarta a doua. 

— Bine. O să le puteţi pune şi pe-ale voastre, tot acolo, 
după aicea. De vreme ce m-am apucat, cred c-aş putea face 
mereu treaba asta. Numai să nu uitaţi să mă treziţi când 
veţi avea nevoie de ele. 

Se îndreptă spre poarta cu pricina, luă câte o cizmă în 
fiecare mână şi se întoarse la santinele: 

— Locotenentul von Greifenklau va veni să se intereseze 
de „burlanele” lui. Spuneţi-i că-s la mine. Să se prezinte 
imediat, la orice oră, dar în ciorapi! Să nu cumva să se ducă 
întâi acasă, că dracu' l-a luat! Aţi înţeles? 

— Da, excelenţă. 

— Şi dacă veţi fi înlocuiţi înainte de venirea lui, transmiteţi 
ordinul camarazilor voştri! Aţi înţeles? 

— Să trăiţi, da, Excelenţă! 

— Noapte bună, dragă August. 

— Noapte bună, Excelenţă. 

Margot fusese nespus de uimită de vizita lui Blucher. Şi, 
auzindu-i vorbele, spaima de primejdia pe care-o crezuse 
trecută o cuprinse iarăşi în ghearele ei. 

S-o trezească pe maică-sa, ori pe slujnică, n-ar fi avut nici 
un rost, căci ele nu-i puteau fi de vreun ajutor, începu să se 
plimbe prin odaie, de colo până colo. Inima i se strânsese de 
îngrijorare. Nu mai putea suporta chinul acesta şi simţi 
nevoia să iasă afară la aer, voia să alerge spre locuinţa 
iubitului ei, să vadă cel puţin dacă fereastra era luminată. I- 
o descrisese atât de lămurit încât nu s-ar fi putut înşela. 

Îşi puse pălăria, un şal pe spate şi ieşi. 

Portarul fu iarăşi mirat, văzând-o ieşind pentru a doua 
oară în noaptea aceea. 

— Pentru Dumnezeu, domnişoară, ce s-a întâmplat iarăşi? 
Întrebă el. 

— Nimic! Deschide repede şi lasă vorba! 


La lumina felinarului pe care-l ţinea în mână el observă 
paloarea cadaverică de pe faţa tinerei fete. 

— Cine a fost domnul acela bătrân care a sunat adineauri 
la dumneavoastră şi apoi a părăsit casa atât de furtunos? 
Mai stărui el. Nici nu i-am putut deschide atât de repede. 

— Mareşalul Blucher. 

— Dumnezeule, atunci trebuie să fie vorba de lucruri 
foarte însemnate. Grăbiţi-vă, duduie! 

Îi deschise poarta şi Margot ieşi. 

Ea ştia că Hugo o luase spre dreapta, astfel că urmă 
acelaşi drum. Dar, de abia făcu doi-trei paşi, că şi auzi în 
depărtare, două împuşcături, una după alta. Cine trăsese? 
Aveau vreo legătură cu primejdia despre care pomenise 
Blucher? Fapt e că răsunaseră dinspre partea în care locuia 
Greifenklau. 

O spaimă cumplită puse stăpânire pe ea. Alergă în josul 
străzii, apoi coti pe după colţ. În depărtare văzu lumini de 
lanterne. Deodată, acestea se stinseră, apoi fata ajunse la 
casa în care locuia logodnicul ei. 

Ferestrele erau întunecate şi îngrijorarea fetei spori. De- 
ar fi fost acasă, Greifenklau ar fi aprins măcar o lumânare. 

Iarăşi răsunară glasuri în josul străzii. Alerga într-acolo şi 
ajunse tocmai la timp să-l audă pe bătrânul mareşal: 

— Noapte bună, dragă August. 

— Mareşalul a fost aici? Întrebă ea santinelele. 

— Da. 

— Trebuie să intru la el. 

Vru să înainteze, dar un soldat îi puse arma în piept. 

— Aici nu poate intra nimeni! 

— Dar eu trebuie să-l văd. 

— Veniţi în timpul zilei. 

Blucher auzi din prag discuţia. Se opri şi trase cu urechea. 
Percepu un glas de femeie, apoi răspunse lui August, care-i 
spunea să vină a doua zi. 

— Cine-i acolo? Strigă el. 

— O muiere, Excelenţă! Răspunse santinela. 


După accent, omul părea a fi de prin Pomerania, un ţinut 
unde toate femeile - indiferent de clasă - sunt tratate fără 
prea multă consideraţie. 

— O muiere? Tună Blucher. Asta-mi mai lipsea! Ducă-se 
dracului! Noaptea, la ora trei, să mă întreţin cu cine ştie ce 
cotoroanţă! 

— E tânără, Excelenţă, strigă omul, ca să fie auzit de 
mareşal. 

— Tânără?! Răcni acesta. Nu te lăsa dus, amice! Toate dau 
cel puţin cu unsprezece ani mai tinere decât sunt în 
realitate. Alung-o! 

— Spune că Excelenţa voastră o cunoaşte. 

— Nu-i adevărat! 

— Că Excelenţa voastră a fost abia adineauri la ea acasă. 

— Minciună sfruntată! Eu nu mă duc la muieri. Dă-i una 
peste bot: 

— Zice să vă amintesc numele Richemonte... 

— Richemonte? Repetă mareşalul. Sfinte Sisoie! Ai căpiat, 
băiatule? 

Se întoarse repede şi când ajunse la poartă ţinea încă sub 
braţ cele două cizme. O văzu pe Margot şi o recunoscu 
numaidecât. 

— Dragă August, mare măgar te-a mai făcut mă-ta! Păi 
muiere-i asta, mă, neghiobule?! 

Omul se uită năuc la mareşal. 

— Porunciţi, Excelenţă! 

— la mai tacă-ţi fleanca odată! „Porunciţi!” în sus, 
„Porunciţi!” în jos... de parcă nici n-ai mai şti şi altceva! 
Cine ţi-a dat ordin s-o numeşti pe duduia asta „muiere” 
bădăranule ce eşti? 

— lertaţi, Excelenţă, dar vedeţi şi dumneavoastră că este o 
persoana de sex femeiesc. 

— Hm, nu e rău spus! Şi orice doamnă, nu-i, de fapt, decât 
o muiere... Dar vezi tu, băieţaş, la Paris există doar două 
categorii de femei: doamne şi domnişoare. Dacă mi-ai fi 
spus că e o domnişoară aici, nu ţi-aş fi poruncit s-o dai 


dracului. La drept vorbind, ai merita să-ţi ard vreo două cu 
ciubotele astea, dar, pentru că în sfânta ta nevinovăție, 
habar n-ai ce-i aia o domnişoara, şi pentru că ai băgat de 
seamă numaidecât că nu e de sex bărbătesc, voi fi milostiv, 
mulţumindu-mă doar cu un simplu avertisment: la aminte, 
băiete, că data viitoare dai de belea! 

În vremea asta, Margot se apropiase de mareşal şi ridicase 
mâinile, implorator. 

— Iertaţi-mă, Excelenţă, îngrijorarea nu m-a lăsat să 
rămân acasă; şi-apoi am mai auzit şi împuşcături. 

— Nu eu trebuie să te iert, ci dumneata pe mine, 
domnişoară, răspunse Blucher. Te-am deranjat la o ori atât 
de târzie, apoi am plecat fără să te lămuresc. M-am purtat 
ca un birjar. Te rog, vino cu mine sus! 

Porni înaintea ei şi o conduse într-o încăpere foarte 
puternic luminată. După toate aparențele, fusese odaia unei 
femei. Mobila stil rococo era din lemn de trandafir, cu 
incrustaţii de santal, perniţele şi pernele din mătasea cea 
mai fină. Pretutindeni erau presărate ceasornice şi vaze 
scumpe, minunate porţelanuri, iar candelabrele străluceau 
în cele mai frumoase nuanţe ale curcubeului. Alături de-o 
superbă pendula cu incrustaţii, ce valora pe puţin cinci mii 
de franci, mareşalul plasase, însă, un lădoi cât toate zilele, 
în care-şi ţinea cizmele. De statuia de marmură a unei 
Venere îşi atârnase punga de băşică de porc, plină cu tutun, 
iar pe cuvertura patului, care era din mătase persană 
veritabilă, uitase o pereche de ciubote rebegite. O 
bombonieră de cristal era plină cu mucuri de ţigări şi, 
pretutindeni, chiar pe podea, zăceau împrăştiate hărţi, 
rapoarte, plicuri şi alte hârtii. 

— Aşa, domnişoară, îţi prezint camera mea de studiu, 
spuse bătrânul. Ia loc şi spune-mi fără înconjur ce te doare 
la inimă! 

Stătea în faţa ei, ţinând încă cizmele la subsuoară. Cu 
toată întristarea, fetei îi venea să râdă de bătrânul acesta, 
care părea, mai degrabă, un cârpaci cârcotaş. 


— Vizita Excelenței voastre m-a adus într-o stare de 
nelinişte grozavă, spuse ea. Era vorba de logodnicul meu? 

— Fireşte. Altfel cum aş fi venit la dumneata la o oră atât 
de nepotrivită? 

— Oh, spuneţi-mi, Hugo e în primejdie? 

— Se pare că a trecut, domnişoară! 

— Dumnezeule, primejdie mare? 

— Hm! Voiau să-l împuşte, puţintel. 

— E cu putinţă, Excelenţă? Exclama ea, înfricoşată. 

— De ce n-ar fi; l-au pândit la uşa casei sale. Erau doi 
indivizi. 

— Ce i-au făcut, Excelenţă? Vă rog din suflet, spuneţi 
repede! 

Era palidă ca un cadavru. El vru s-o liniştească şi scoase 
una din cizme de sub braţ, întrebând-o: 

— Cunogşti ciubota asta, domnişoară? 

— Nu! Răspunse ea mirată. 

— Atunci poate c-o recunoşti pe astalaltă?! 

O scoase de sub braţul stâng şi i-o vâri sub nas. 

— Nici vorbă, Excelenţă. 

— Mă mir, zău aşa. Totuşi, încălţările astea ar putea fi o 
mângâiere pentru dumneata. 

— Mă iertaţi, Excelenţă, dar nu pricep. 

— Ele vorbesc o limbă pe care ar trebui s-o înţelegi totuşi. 
Principalul, însă, e că le avem aici. Iar, în ceea ce-l priveşte 
pe proprietar, va apărea şi dumnealui, până la urmă dar în 
ciorapi! 

Margot avea senzaţia că mareşalul vorbeşte în dodii. 

— Cine anume? 

— Păi Hugo, cine altul? 

— Hugo? Ah, astea sunt cizmele lui? Dar cum se face... 

— Că are astfel de cizme? Păi dintr-astea are orice ofiţer, 
duduiţă. 

— Nu, nu! Vreau să întreb de unde are Excelenţa voastră 
aceste încălțări? 


— Crezi cumva că le-am împrumutat de la dânsul? Nu! Le- 
am găsit sub poartă. 

— Dar cum au ajuns acolo? Întrebă Margot, din ce în ce 
mai uimită. 

— Le-a lăsat chiar dumnealui, poruncindu-i santinelei să le 
păzească. 

— Excelenţă, tot nu pricep încă de ce a trebuit să facă una 
ca asta? Şi-apoi, ce legătură au cizmele cu primejdia în care 
se află? 

— O legătură foarte strânsă. Stai să vezi! În faţa locuinţei 
sale, stăteau doi indivizi care voiau să-l împugşte. El le-a 
scăpat însă; în ce fel, nu ştiu nici eu deocamdată. Indivizii 
au luat-o la fugă, iar el a pornit după dânşii Pentru ca 
domnii aceia să nu se prindă că-s urmăriţi, şi-a descălţat 
cizmele şi mi le-a dat în păstrare, adică santinelei mele, dar 
asta e totuna. 

— L-a urmărit?! Cât e de imprudent! 

— N-avea nici o grijă, domnişoară! De vreme ce şi-a lăsat 
cartea de vizită, nu va întârzia să-şi facă apariţia... O fi vrut 
să vadă cine sunt indivizii ăia. 

— Oh, nici nu-i greu de bănuit. 

— Într-adevăr?! 

— Da. În orice caz, trebuie să fie în legătură cu cel ce l-a 
înjunghiat acum câteva ore. 

— Înjunghiat? Drace! A fost înjunghiat? Unde? 

— În braţ. Dacă n-ar fi purtat zale, de bună seamă ca i-ar fi 
venit de hac chiar atunci. 

— Aşadar, purta zale? 

— Din fericire. 

— Deştept băiat! 

— Dar cine l-o fi atacat? 

— Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta, Excelenţă. 

— Spune-mi deschis şi fără teamă, domnişoară. Poate sunt 
în măsura să te ajut. Povesteşte-mi totul, dar îngăduie-mi 
mai întâi să-mi aprind o pipă. Nu pot sta locului fără să simt 
tutun sub nas. 


Mareşalul îşi umplu una din pipele sale de lut şi, după ce 
şi-o aprinse tacticos, o lăsă pe Margot să-i istoricească toate 
întâmplările zilei. 

Şi acum, iată ce se întâmplase cu Greifenklau. 

Margot îl petrecuse până la uşă şi, înainte de a se desparţi, 
îl rugă stăruitor să fie cu ochii în patru la toate primejdiile 
ce l-ar fi putut paşte în drumul spre casă. 

Îi ascultă sfatul, cu atât mai mult cu cât era el însuşi de 
părere că atacul a cărui ţintă fusese s-ar mai putea repeta. 
Ba îşi spuse chiar că, a doua oară, potrivnicii săi nu se vor 
mai folosi de un pumnal sau de un cuţit, ci de o armă de foc. 

În cazul acesta, i-ar fi fost mai greu să se apere, astfel că 
luă hotărârea să nu meargă pe trotuar, ci prin mijlocul 
străzii. Se aştepta ca duşmanul să stea pitit în vreun cotlon 
întunecat, din care i-ar fi fost greu să-l nimerească. 

Ajunse astfel până aproape de casă. Aici primejdia era şi 
mai mare, aşa că încetini pasul şi merse dibuind drumul. 

Când mai avea doar patru paşi până la poartă, auzi pe 
cineva strigând din toate puterile: 

— Greifenklau! Opreşte! Înapoi! Eşti în primejdie! 

Ghici imediat că mareşalul încerca să-l prevină şi dădu să 
se întoarcă, dar tocmai atunci se trezi fulgerat de lumina 
unei lanterne. 

Deprins să judece repede, tânărul ofiţer îşi dădu imediat 
seama că duşmanul aprinsese lanterna ca să aibă o ţintă 
sigură şi că în clipa următoare va detuna glontele. Se 
aruncă îndată la pământ şi, datorită acestei prezenţe de 
spirit, scăpă cu viaţă, căci nu atinsese încă pământul, când 
se şi auzi împuşcătura. Glontele i-ar fi găurit ţeasta; aşa 
doar trecu pe lângă el. 

— S-a trântit la pământ! Luminează în jos! Auzi dânsul un 
glas, pe care-l recunoscu imediat ca fiind al căpitanului 
Richemonte. 

Lumina lanternei îl învălui din nou, dar dânsul se azvârli 
cu toată puterea în laturi, şi tocmai la vreme, căci detună a 


doua împuşcătură şi un al doilea glonte izbi caldarâmul 
chiar alături de dânsul. 

Cele două focuri fuseseră trase, dar dacă ţintaşul ar mai fi 
avut încă un pistol, de bună seamă că Greifenklau ar fi fost 
pierdut. 

Aşa, se ridică cu iuţeala fulgerului şi se năpusti asupra 
celor doi indivizi. Un pumn bine ţintit zbură lanterna din 
mâinile unuia dintre agresori, făcându-l s-o rupă la fugă. 
Apoi tânărul ofiţer îl înhăţă pe căpitan. 

— Acum nu-ţi mai dau drumul, mizerabile! Răcni el. 

Îl ţinu strâns şi vru să-l trântească la pământ, dar 
Richemonte dădu drumul pistolului, ca să aibă mâna liberă, 
şi-l prinse pe locotenent de piept. Acesta însă era apărat de 
zale. 

— Laşule, scrâşni francezul. Te ascunzi îndărătul cuirasei? 

Îl apucă de braţul rănit şi Greifenklau scoase un strigăt de 
durere. 

— Aha, tocmai locul nimerit! Zise ticălosul. 

Adunându-şi toate puterile, strânse cu amândouă mâinile. 
Greifenklau fu nevoit să-i dea drumul, ca să-şi elibereze 
braţul rănit. Izbuti să facă aceasta, dar duşmanul scăpă şi o 
rupse la fugă. Tânărul se repezi după el, dar se poticni şi 
căzu la pământ. Datorită acestui fapt, fugarul câştigă un 
avans considerabil. 

Greifenklau încercă să recupereze. Dându-şi seama că 
ecoul paşilor săi îl acoperă pe acela iscat de paşii ticăloşilor, 
se opri şi-şi descălţă cizmele. Observă atunci că se găseşte 
în apropierea locuinţei mareşalului şi, cum tocmai trecea de 
santinelele din faţa reşedinţei, le strigă, fără a-şi încetini 
alergarea: 

— Sunt locotenentul von Greifenklau, aveţi grijă de 
cizmele mele! 

Şi continuă să gonească după duşmanii săi, care în vremea 
asta i-o luaseră cu mult înainte. 

Din fericire paşii se auzeau foarte bine, şi, cum era un 
alergător de forţă, nădăjduia să-i ajungă curând. Cuirasa pe 


care o purta îl împiedica la fugă. Cu toate acestea, distanţa 
dintre dânsul şi ceilalţi se micşora tot mai mult. 

La un moment dat însă, cei doi se despărţiră, unul cotind-o 
la stânga, într-o străduţă laterală, pe când celălalt alerga 
tot înainte. Neştiind pe care să-l urmeze, se opri nelămurit, 
pentru a trage cu urechea. 

Străduţa cea lăturalnică părea să nu aibă caldarâm, astfel 
că paşii fugarului nu puteau fi auziţi. De asemenea, ea ar fi 
putut duce într-o intersecţie mai mare, unde duşmanul s-ar 
fi putut face nevăzut cât ai clipi. De aceea, hotări să se ia 
după celălalt, care pornise drept înainte. 

După câţiva metri însă, băgă de seamă că şi el se abătu 
înspre stânga. Era nevoit să se oprească la fiecare colţ de 
stradă şi să piardă o mulţime de vreme ascultând dincotro 
se auzeau paşii. 

Întunericul, de asemenea, îl împiedica să înainteze repede 
în cele din urmă, se pomeni iarăşi în faţa unei ulicioare 
lăturalnice, în care paşii fugarului păreau a se pierde. 
Înaintă câţiva metri, privi cu atenţie în jur şi înţelese că se 
afla pe aceeaşi străduţă prin care se făcuse nevăzut celălalt. 

Era limpede că cei doi intenționau să se întâlnească aici. 

Dibui prin întuneric la dreapta şi la stânga. Drumul era 
foarte îngust. La dreapta se întindeau zidurile dosnice ale 
caselor, iar la stânga părea să fie un zid lung de grădină. 
Tiptil-tiptil, înaintă de-a lungul acestuia. 

Deodată i se păru că aude un zgomot ca acela făcut de o 
cheie răsucită într-o broască veche. Ciuli urechile şi 
zgomotul se repetă foarte aproape de el, venind dinspre 
zidul grădinii. 

Înainta în vârful picioarelor şi auzi şoapte. 

Dibuind cu mâna, Greifenklau simţi o portiţă care se afla în 
zid, iar îndărătul acesteia, adică în grădină, se certau cei 
doi indivizi, care habar n-aveau că urmăritorul lor se afla 
atât de aproape. 

— A fost o zi afurisită râu! Zise unul dintre ei. 

— Numai dumneata eşti vinovat, răspunse celălalt. 


— Eu? Cum adică? 

— Întâi ai dai greş cu pumnalul, apoi ai ţintit aiurea. 

— Cum aş fi putut să-l nimeresc, când ai luminat atât de 
prost? Şi apoi, de ce ai luat-o la sănătoasa? Amândoi l-am fi 
putut trimite pe lumea cealaltă, dar m-ai lăsat singur şi-ai 
şters-o ca un laş. 

— N-ai auzit strigătul acela, tocmai în clipa când dădeam 
să aprind lanterna? 

— Ba cum nu?! Cine să fi fost? Totul ne merge prost de la 
un timp încoace. Dar mai e şi mâine o zi. lar a amâna nu 
înseamnă a renunţa. 

— Fireşte. Hai să plecăm! Ăsta nu-i loc pentru discuţii! 

— Cum ajungem înăuntru? Pe uşă? 

— Nu, căci pe acolo am fi observați. Toţi servitorii mei îşi 
închipuie că lucrez în bibliotecă. Ne urcăm de-a lungul 
verandei, apoi intrăm pe fereastră. 

Glasurile se îndepărtară. 


Greifenklau rămase nemişcat. După un timp auzi o 
fereastră închizându-se, ceea ce însemna că cei doi 
intraseră înăuntru. 

Zidul era îndeajuns de înalt dar, folosindu-se de 
numeroasele-i crăpături şi denivelări, se caţără până sus, 
dându-şi apoi drumul în grădină. 

Făcea un lucru primejdios. Ca neamţ, aici, la Paris, era 
privit cu ostilitate şi, dac-ar fi fost descoperit pe o 
proprietate particulară, viaţa lui n-ar mai fi valorat nici cât 
o para chioară. 

Orientându-se cu greutate, porni în unghi drept tot înainte 
şi ajunse curând în curtea unde se afla veranda despre care 
vorbise unul din cei doi. 

„Pe aici s-au căţărat, îşi zise el. Dacă i-a ţinut pe ei, osămă 
ţină şi pe mine. În orice caz, voi încerca”. 

Dibui lanţurile şi se caţără pe ele ca pe o scară. Ajungând 
sus, cercetă acoperişul verandei şi-l găsi destul de trainic ca 
să-l susţină. Se ridică în picioare şi se pomeni în faţa unei 
ferestre care nu putea fi alta decât aceea prin care 
intraseră cei doi indivizi. 

Încăperea dindărătul ei era neluminată dar, alături, într-o 
odaie învecinată, o lampă mare împrăştia destulă lumina, ca 
să poată fi cu uşurinţă distinse siluetele a doi bărbaţi care 
umblau de colo-colo, cât se poate de agitaţi. Când trecură 
pe dinaintea uşii deschise, Greifenklau îi recunoscu imediat. 

„Ah, căpitanul şi baronul de Reillac! Mi-am închipuit eu!” 
îşi zise locotenentul. 

— Da, ăsta e cel mai bun lucru! Îl auzi spunând pe căpitan. 

— Şi astfel ajung, fără vărsare de sânge, în posesia ei, zise 
baronul. Nu ştiu însă dacă, în acest caz, voi avea tot atâta 
de plătit... 

— Asta e de la sine înţeles, căci fără consimţământul meu, 
praful s-ar alege de toată înscenarea... 

— În sfârşit, fie şi aşa! Cred că... nici n-are rost să număr 
paralele... vei fi cumnatul meu şi, ca om de onoare, nu... 


— Dacă izbutim... o să caute în zadar. Mai ales afurisitul 
ăla de Greifenklau... 

— Principalul e, urmă baronul, să aflăm la ce oră... 
altminteri e prea târziu... 

— Mâine voi şti sigur... spuse căpitanul... şi o să te anunţ 
din vreme... Va opune împotrivire... 

— N-o să-l ajute prea mult, căci mă bizui pe ajutorul 
dumitale, zise baronul. În orice caz, e de aşteptat... salvată 
cinstea Margotei, nu rămâne altceva de făcut decât... 
contez pe asta. 

La aceste cuvinte, închise uşa şi Greifenklau nu mai putu 
auzi nici un cuvânt. Mai rămase câteva clipe dar, văzând că 
totul e în zadar, porni înapoi pe drumul pe care venise. 

Căutând să memoreze cât mai bine împrejurimile, 
străbătu ulicioara de câteva ori, în sus şi în jos, cercetă şi 
străzile învecinate şi, în cele din urmă, rămase încredinţat 
ca putea reveni oricând în timpul zilei. Între timp, medita la 
cele auzite şi trase concluzia că cei doi tocmai puneau la 
cale o nouă lovitură împotriva sa şi a Margotei. Nu auzise, 
însă, îndeajuns, pentru a înţelege de ce natură va fi aceasta. 

Greifenklau ajunse curând în strada în care locuia. 
Aplecându-se să-şi ia cizmele de pe locul unde le lăsase, 
constată că acestea dispăruseră. Din pricina întunericului. 

Şi fiindcă mergea în ciorapi, santinelele nu-l observară, 
până când se apropie şi-şi spuse numele. 

— Locotenentul von Greifenklau. 

— Ah, domnul locotenent e poftit imediat la Excelenţa sa. 

— Atât de târziu? 

— Imediat. Spunea să nu vă duceţi întâi acasă. 

— Păi... sunt desculţ... 

— Cizmele le-a luat Excelenţa sa. 

— Asta-i bună! Le-a confiscat? 

— Nu ştiu. Ni s-a dat ordin să vă trimitem îndată la 
dumnealui, aşa în ciorapi, cum sunteţi. 

— Dacă-i ordin, n-am încotro. 

Urcă scara şi în vestibul îl întâlni pe subofiţerul de gardă. 


— Ce cauţi aici atât de târziu? Îl întrebă Greifenklau. 

— Am ordin să vă anunţ pe dumneavoastră. 

— Care vasăzică sunt aşteptat? 

— Da. 

— Atunci, fă-ţi datoria! 

Subofiţerul plecă şi trecu destul de mult timp până se 
înapoie, anunţându-l pe Greifenklau că putea intra. 

După ce închise uşa în urma sa locotenentul înaintă trei 
paşi şi luă poziţie. Blucher avea pipa în gură şi toată odaia 
era plină de un fum gros şi înecăcios. Pe masă trona o cupă 
japoneză de mare preţ, pe care mareşalul o folosise în chip 
de scrumieră, iar într-o fructieră de argint îngrămădise tot 
soiul de amnare şi fitile. 

— Ce-o mai fi şi asta? Întrebă Blicher, părând teribil de 
mirat. Intri pe nebăgate de seamă, ca un tâlhar. Dar... 
Drace! Unde-ţi sunt cizmele? 

— Ordonaţi, Excelenţă! 

— Ei, bine, unde-ţi sunt cizmele? 

— Nădăjduiesc că perspicacitatea dumneavoastră va 
contribui la dezlegarea acestei enigme. 

Blucher surâse şi ridică mâna ameninţător. 

— Tinere, lasă-te de bancuri! Ştii prea bine că, după câte 
glume proaste am fost nevoit să înghit, am căpătat o 
adevărată intoleranţă la cele bune! 

Apoi, continuă, de data aceasta pe un ton serios: 

— Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să primesc vizita unui 
ofiţer desculţ. 

— Cu atât mai de neînțeles mi se pare mie un mareşal care 
şterpeleşte cizmele unui amărât de locotenent. 

— Măi băiete, asta-i o glumă chiar mai proastă decât alea 
pe care-s învăţat să le îndur! Mai bine taci şi bagă la cap ce- 
ţi zic eu: a fost mai adineauri aici cineva, care ar fi făcut 
ochii mari văzânduc-ţi ciorapii. Ia te uită la ei cum arată! 
Sunt mai murdari ca nişte obiele de geambaş. Caută 
degrabă în dulapul de colo şi vâră-te în ciubotele alea ale 
tale! 


Greifenklau deschise dulapul şi, printre sfeşnice de argint 
şi vase aurite, dădu, într-adevăr, peste nepreţuitele-i 
încălțări. Le scoase afară şi le încălţă în prezenţa 
mareşalului. 

— Acum ai redevenit Hugo cel adevărat şi te poţi arăta 
chiar şi persoanelor ceva mai simandicoase decât mine, zise 
Blucher. Ia du-te la uşa aceea şi ciocăneşte într-însa! 

Greifenklau, curios, făcu întocmai şi nu mică-i fu mirarea 
când uşa se deschise: 

— Margot! 

— Hugo! 

Se îmbrăţişară, fără a se sinchisi de bătrânul mareşal. 
Apoi, tânărul se aşeză alături de logodnica sa şi începu să 
povestească, în vreme ce Blucher umbla de colo până colo 
prin odaie, fumând ca un turbat. 

Greifenklau istorisi totul, fără să scape nici un amănunt. 
Margot îşi sprijinise capul pe umărul lui şi plângea de 
fericirea de a-l fi regăsit. Amândoi îl considerau pe Blucher 
apropiat, ca pe un părinte, faţă de care nu simțeau nevoia 
să-şi tăinuiască nici cele mai intime emoţii. 

La urmă, însă, mareşalul izbucni furios: 

— Grozav! Propriul frate! Şi ce ai de gând să faci, băiete? 

— Să-i răpun pe amândoi, oriunde îi voi găsi. 

— Nu! Îţi interzic să te gândeşti măcar la una ca asta! Ai 
înţeles? 

— Excelenţă... 

— Spanac... Am fost nevoit să-i făgăduiesc duduii de colo... 

Şi arătă spre Margot. Greifenklau o privi în ochii umezi. 

— Tu vrei ca eu... 

— Hugo, nu te gândeşti că e, totuşi, fratele meu? 

— Bine, dar baronul de Reillac? 

— Lasă-l şi pe el în plata domnului. 

— Da, aşa să fie! Întări mareşalul, mişcat. Rebeca a adunat 
şi ea cărbuni încinşi la căpătâiul lui Herod... 

— Dar dacă nu le smulgem colții, putem fi expuşi oricând 
la o nouă nenorocire. De altfel, au şi pus la cale o nouă 


ticăloşie... 

— Lăsaţi pe mine! Zise Blicher. În loc să-i facem pe dânşii 
nevătămători, voi încerca să vă pun la adăpost; tot acolo 
ajungem. Ce-ai zice dacă te-aş trimite la Berlin, tinere? 

— Excelenţă, şi să rămână Margot singură? 

— Nici vorbă. De altfel, m-am sfătuit cu dânsa despre acest 
lucru. Doamna Richemonte are în Belgia o rudă apropiată, 
la care vor pleca încă de mâine. În felul acesta, cei doi 
ticăloşi vor fi nevoiţi să-şi pună pofta-n cui! 

— E o idee minunată, Excelenţă. 

— Vezi! Mi-am dat seama azi că aş fi putut deveni un 
foarte bun agent secret. Cât despre tine, băiete, le conduci 
pe cucoane la destinaţie, apoi te cari la Berlin. Vei afla mai 
târziu pentru ce. Dar nu te mişti de aici azi, toată ziua, ca 
să-mi dai o mană de ajutor, să pregătesc hârţoagele 
necesare. 

— Ordonaţi, Excelenţa! 

— Bun! Acum, condu-o pe duduia acasă, ca un adevărat 
cavaler, şi fix la ora nouă te aştept să ne punem pe lucru. 
Deseară ne vom vedea iarăşi cu toţii. Dar, ca să nu vi se mai 
întâmple ceva, vă dau o gardă de opt oameni înarmaţi până- 
n dinţi, patru pe o parte şi patru pe cealaltă. Uite ordinul, 
băiete! Prezintă-l jos la postul de gardă! Şi, acum noapte 
bună, copii! 

Încadraţi de gardă, ajunseră cu bine la locuinţa doamnei 
Richemonte. Margot, aflată încă sub influenţa întâmplărilor 
precedente, nu se putu stăpâni şi o trezi pe mama sa. 

Bătrâna se sperie aflând de primejdia prin care trecuse 
locotenentul, precum şi de imprudenţa de care dăduse 
dovadă Margot încumetându-se, noaptea, singură, pe 
străzi; dar având în vedere că totul se terminase cu bine, se 
linişti curând şi găsi binevenită propunerea mareşalului. 
Fusese invitată de nenumărate ori la rudele din Belgia, dar 
nu se gândise niciodată să se ducă. Era încredinţată, deci, 
că va fi primită cu braţele deschise şi trimise îndată o 


scrisoare în care îşi anunţa sosirea şi pe care Greifenklau se 
însărcina s-o expedieze urgent. 

Se înţeleseră să se pregătească de drum în cea mai 
desăvârşită taină. Chiar servitoarea urma să fie concediată, 
fără să i se spună nimic. Din Belgia mama şi fiica plănuiau 
să se îndrepte spre Berlin, unde urma să aibă loc nunta. De 
aceea luară hotărârea să nu se încarce cu bagaje grele, iar 
mobilele să fie vândute pe sub mână. Blucher însuşi urma, 
să se ocupe de întreaga afacere, astfel încât, noua adresă a 
celor două femei să rămână tăinuită de eventualele priviri 
indiscrete. 

Tot sfătuindu-se şi punând lucrurile la cale, trecu vremea. 
Se făcu ziuă şi, de îndată ce bătu ora opt, Greifenklau plecă 
la mareşal. Câtă vreme ei aveau să-şi vadă de treburile lor, 
mama şi fiica urmau să se pregătească de drum. 

Bătrâna fusese mereu suferindă în ultimul timp. 
Necazurile pricinuite de fiul ei vitreg o doborâseră de tot, 
astfel încât seara fu nevoită să se culce, pentru a fi odihnită 
a doua zi. 

— Crezi că va veni mareşalul? O întrebă pe Margot. 

— Dacă nu vine, ne va invita la dânsul, răspunse fata. 
Zicea că astă-seară ne vom vedea cu toţii, ca să discutăm ce 
mai e de discutat. 

— Dacă vine, să mă scoli. Dacă însă ne invită la el, caută să 
mă scuzi, căci mă simt prea slăbită ca să pot merge. Voi găsi 
mâine timp să-mi iau rămas-bun de la dânsul şi să-i 
mulţumesc pentru tot ce-a făcut pentru noi. 

Răpirea. 

Ziua se scursese cu pregătirile pentru plecare. Se 
întunecase, iar Blucher aprinsese minunatul său 
candelabru cu şase braţe, dar nu înainte de a da jos chipiul 
de militar, care stătuse spânzurat acolo tot timpul zilei. 

Greifenklau lucrase de zor cu mareşalul. Primise o 
însărcinare secretă la Berlin şi, în acest scop, bătrânul îi 
dictase un şir întreg de scrisori. 


— Se zice că Maiestatea Sa vrea să plece în Anglia, unde 
va fi sărbătorit ca salvator al Europei. Dacă Regele 
primeşte invitaţia, atunci n-am încotro şi trebuie să mă duc 
şi eu. O să ne plimbe pe acolo săptămâni întregi şi alte 
săptămâni vom pierde cu întoarcerea acasă. De aceea 
trebuie să-mi găsesc un om de încredere, care în vremea 
asta să stea cu ochii deschişi, ca să pot afla ce se întâmplă 
pe acasă. Am duşmanii mei, mari şi mici. Ai înţeles? 

— Foarte bine chiar, Excelenţă! Răspunse Greifenklau, 
zâmbind. 

— Văd eu că nu eşti băiat prost, tinere; de aceea te-am şi 
ales. Ştiu că-ţi pot vorbi fără ascunzişuri. la spune-mi, ce au 
făcut ăia cu Napoleon? 

— L-au deportat. 

— Unde? 

— În Elba. 

— Bun! Oricum, habar n-am de unde vine şi ce hram 
poartă ţara asta. Nici măcar numele nu i l-am auzit 
vreodată! 

— E o insulă. 

— Bine, bine, dar ce fel de insulă? 

— O insulă deschisă. 

— Foarte bine, băiete! Numai să nu fie atât de deschisă, 
încât Bonasvarte ăla s-o poată şterge exact când ne e nouă 
lumea mai dragă! Şi principalul lucru: unde e insula asta? 

— Pe lângă Italia. 

— Aha, deci foarte aproape de locurile în care Împăratul e 
adulat ca un zeu! Capete de tărâţe! Din partea mea să-l fi 
deportat şi în Italia, dacă alt loc mai bun n-au fost în stare 
să găsească, dar nu pe insula Elba, ci în măruntaiele 
Vezuviului. Acolo i-ar fi fost şi destul de cald. Ascultă ce-ţi 
spun eu, băiete, n-am încredere în povestea asta! Să vezi că 
individul se întoarce înapoi. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, Excelenţă. Are mulţi 
partizani în Franţa. Întoarcerea lui va fi chiar salutată cu 
entuziasm. 


— Întocmai. Noi soldaţii, ne-am dat toată osteneala să dăm 
cu dânsul de-a azvârlită, iar afurisiţii de conţopişti i-au 
păstrat deschisă uşa din dos, ca să poată strecura cât mai 
curând înăuntru. Idioţii ăştia ar trebui pisaţi cu toţii într-un 
mortier şi, după aceea, azvâriliţi binişor în aer! Şi mai fac un 
congres de pace! De parcă Europa ar fi totuna cu anteriul 
lui Arvinte: iei un petecuţ de ici, îl lipeşti colo şi... gata 
treaba! Unde mai pui că nici nu vor apuca să isprăvească 
bine cu trebuşoara asta şi se vor pomeni că Napoleon, în 
spatele lor, le şi dă peste degete Atunci, băiete, să-i vezi, ce 
le-ar mai rămâne de făcut?! 

— Vor striga: „Ajutor! Să vină Blucher!” 

— Da, aşa o să se întâmple. Ai dreptate. Şi tot ce-au 
izbutit, să însăileze amărâţii de cârpaci, cu aţa şi cu acele 
lor, voi fi eu nevoit să stric cu sabia; asta e mai sigur decât 
orice. De aceea trebuie să te duci tu la Berlin, să mă ajuţi 
să-i fac pe domnii de acolo să le vină mintea la cap. O să-mi 
scrii regulat şi eu o să-ţi răspund tot aşa. Şi dacă nu vei 
putea să-mi citeşti hieroglifele, atunci mai bine pui 
scrisorile pe foc, decât să le arăţi cuiva. Şi acum, înainte! O 
să-ţi dau indicaţii scrise. 

Cei doi lucrară până seara, când mareşalul zise: 

— Acum zvârle tocul în sobă, călimara de perete şi vâră în 
buzunar hârţoagele! Du-te la Margot şi spune-i să poftească 
puţintel încoace. Mai avem de pus la cale unele lucruri. 

Greifenklau plecă repede, să ducă la îndeplinire ordinul 
mareşalului. 

Era întuneric şi, când începu să coboare strada, o trăsură 
trecu în trapul cailor pe dinaintea lui, cotind în Rue d'Ange. 
El nu-i dădu nici o atenţie. 

Când ajunse la locuinţa logodnicei sale, servitoarea îi 
deschise. El salută şi întrebă: 

— Unde e domnişoara? 

— A plecat. 

— Încotro? 

— La mareşalul Blucher. 


— Zău?! Ciudat! Dar doamna Richemonte, s-a dus şi 
dânsa, nu? 

— Nu. 

— Cum adică, domnişoara Margot a plecat singură? 

— A venit un ofiţer după dânsa. 

Greifenklau tresări. 

— Ce fel de ofiţer? Întrebă el. German? 

— Nu ştiu. Întrebaţi-o pe coniţa. 

— Anunţă-mă, te rog, imediat! 

Doamna Richemonte fu foarte surprinsă aflând că 
Greifenklau voia să-i vorbească. 

— Margot a plecat la mareşal, domnule locotenent, îl 
anunţă ea, în loc de orice introducere. 

— Când? 

— Acum câteva minute. 

— Cu o trăsură? 

— Da. 

— Am întâlnit-o. Mi s-a spus că a plecat împreună cu un 
ofiţer german. 

— Aşa e. Un ofiţer de ordonanţă al mareşalului. 

— Un ofiţer de ordonanţă? Cu neputinţă! 

— Sau un aghiotant. 

— Nici asta nu se poate. 

— Oricine-ar fi fost, mareşalul l-a trimis să ne invite pe 
amândouă la cină. 

Greifenklau păli, dar se feri să-şi dea în vileag emoția. 

— S-a prezentat în vreun fel? Se interesă, încercând să 
păstreze un ton firesc. 

— Nu ştiu, nu l-am întrebat, ba nici măcar nu l-am văzut. 

— Aţi fost invitată şi dumneavoastră? 

— Da, însă m-am scuzat, deoarece nu mă simt deloc bine. 

— Atunci, am făcut o mică greşeală. 

— Anume? 

— Nu ştiam că mareşalul a fost atât de atent, încât să 
trimită o trăsură; credeam că am obligaţia de a veni să vă 
iau. Mă iertaţi, dar timpul mi-e măsurat. 


— Du-te, dragul meu, şi fii atât de bun să mă scuzi încă o 
dată faţă de mareşal. Înainte de plecare voi încerca să-i fac 
o vizită. 

Greifenklau plecă. 

Nu-şi trădase mai deloc spaima de care fusese cuprins, 
deşi era aproape încredinţat că se întâmplase ceva rău cu 
Margot. Alergă înapoi la mareşal şi dădu buzna în odaia 
acestuia, cu obrajii congestionaţi şi cu răsuflarea tăiată. 

— Drace, trebuie să fi alergat, nu glumă! Zise Blucher. Ce 
s-a întâmplat? 

— Margot e aici. Excelenţă? Gâfâi locotenentul. 

— Nu. Credeam că o aduci tu. 

— Aşadar, Excelenţa voastră n-a trimis o trăsură?! 

— Nu. 

— Şi nici un ofiţer de ordonanţă?! 

— Nu. 

— Atunci să ştiţi că Margot a fost răpită. Trebuie să plec 
imediat. 

Se îndreptă spre uşă, dar Blucher ordonă: 

— Stai! Stânga-mprejur! Or, n-ai aflat până acum, 
mârlanule, că n-ai voie să pleci până nu te concediez eu? Ce 
soi de militar eşti, dacă nici atâta lucru nu ştii?! la spune, ce 
s-a întâmplat cu Margot? Trebuie să aflu şi eu, căci dacă e 
la mijloc vreo nouă ticăloşie, nu trebuie să te azvârli orbeşte 
în primejdie, ci să procedezi cu cap. M-ai înţeles, tinere? 

Greifenklau îşi dădu seama că bătrânul avea dreptate şi 
încercă să se calmeze. 

— Margot a fost răpită, Excelenţă. 

— Asta ai mai spus-o o dată. Dovedeşte! 

— Acum câteva minute a venit o trăsură după dansa. 

— Cu un ofiţer? 

— Da. 

— Ce fel de ofiţer? 

— Nu ştiu. Bătrâna nu l-a văzut. S-a dat drept ofiţerul 
dumneavoastră de ordonanţă. 

— Al meu?! 


— Da, şi le-a invitat la cină. 

— Drace! 

— Doamna Richemonte s-a scuzat că nu se simte bine şi nu 
poate veni. 

— Şi Margot a căzut în plasă? 

— Da. 

— Încotro au luat-o? 

— În jurul acestei străzi eu însumi am întâlnit trăsura când 
am ieşit de la dumneavoastră. 

Greifenklau era grozav de agitat şi emoția îl făcuse să 
răguşească. Începu şi Bliicher să umble de colo-colo prin 
odaie. 

— Asta e o minciună sfruntată, o ticăloşie fără seamăn! 
Zise el. Eu n-am trimis pe nimeni. Da, a fost răpită, dar de 
cine? 

— De cine altul decât de baronul de Reillac? 

— Drace, nu m-am gândit că pot duce gluma atât de 
departe! Şi drăgălaşul ei de frate vitreg e şi dânsul 
amestecat în tărăşenia asta! 

— Fără îndoială, Excelenţă. 

— Dar unde au dus-o?! Dacă am şti! 

— Nu mi se pare prea greu de ghicit: la locuinţa lui 
Reillac. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că am băgat de seamă aseară că acolo este 
cartierul lor general. Vă aduceţi aminte, Excelenţă, ce 
spuneam că am auzit? Căpitanul urma să capete astăzi 
anumite informaţii. Oh, şi-mi pot închipui acum ce planuri 
au cu Margot! Trebuie să plec cât mai repede! Vă rog să-mi 
îngăduiţi, Excelenţă! 

— Da, da, numai că n-am de gând să te las singur! Ai 
arme? 

— N-am niciuna la mine. 

— Atunci ia câteva pistoale de-ale mele. Crezi că vom 
putea găsi casa baronului? 

— Mi-am întipărit-o foarte bine în memorie. 


— Bine, atunci o vom lua cu asalt. 

Blucher îşi încinse sabia, şi luă din panoplie două pistoale, 
cu un aer atât de bătăios, încât ai fi zis că se duce la război. 
Nici Greifenklau n-avea vreme de pierdut, dar un gând 
neexprimat îl făcea să ezite. 

— Excelenţă, remarcă el, sabia o să vă împiedice. 

— În ce fel? 

— Va trebui să ne căţărăm pe un zid şi pe o verandă. 

— Bine, atunci o las acasă. Crezi că ne vom descurca 
singuri? 

— Nu ştiu. Depinde de împrejurări. 

— Putem lua câţiva băieţi buni din corpul de garda. 

Greifenklau rămase pe gânduri. 

— Avem dreptul să intrăm aşa, cu una cu două, Excelenţă? 
Întrebă el. 

— De ce nu?! Ne urcăm pe verandă şi spargem geamul. 

— Violare de domiciliu. 

— Spanac! Nu ne poate face nimeni nimic. 

— E interzis să se pătrundă într-o casă, fără autorizaţie. 

— Indivizii ăia au răpit-o pe fată şi asta scuză orice. 

— Putem dovedi? Vom fi lăsaţi să cercetăm? 

Blucher făcu o mutră necâjită. 

— Cam ai dreptate, băiete, zise el. 

— Vă gândiţi ce scandal ar izbucni, Excelenţă? 

— Hm... da! 

— Mareşalul Blucher pe banca acuzării pentru violare de 
domiciliu! 

— Urât de tot. 

— Şi încă într-o ţară străină! Urmările ar putea fi extrem 
de neplăcute! 

— Da, da. Dar trebuie, totuşi, să acţionăm cumva! 

— Să căutăm o cale legală... Aş zice... 

— Dă-i drumul! 

— Ne ducem la Primăria arondismentului. Aha, la primarul 
de cartier! În faţa mea n-o să facă el mofturi! 


— Aşa cred şi eu. Îi spunem ce bănuim şi-i cerem să 
meargă cu noi la baron, ca să facem cercetări. 

— Foarte bine, dar vezi că e francez şi ştii bine, corb 
corb... 

— Îl convingem noi să accepte. 

— Poate... Dacă luăm cu noi câţiva din grenadierii mei 
pomeranzi. 

— De acord, Excelenţă, dar fără să bată la ochi. Îi pitim sus 
pe verandă, unde vor aştepta semnalul nostru poate c-or şi 
iscodi ceva. 

— Bună idee! Avem, care vasăzică, un plan pe care, 
negreşit, îl vom duce la îndeplinire. Ştii unde e Primăria? 

— Da. Tocmai peste drum de străduţa baronului. 

— Minunat! În felul acesta nu pierdem vremea. la 
pistoalele astea două! 

Fiecare vâri în buzunar câte două pistoale încărcate, apoi 
coborâră la postul de gardă. Apariţia mareşalului înarmat 
stârni oarecare senzaţie. Soldaţii luară poziţie de drepţi. 

Blucher îi cercetă repede cu privirea. 

— Mă, ăla de colo, nu eşti tu August, cel cu care am stat 
de vorbă ieri? 

— Ba da... Excelenţă. 

— N-aţi venit să vă luaţi banii. 

— Excelenţă... 

— Ce? 

— Ar fi părut o cerşetorie... 

— Mai să fie, da' mândru mai eşti, măi August! Mă bucur 
că te-am văzut şi vreau să-ţi ofer un prilej grozav de te face 
remarcat. Ei, ce zici? Te pricepi la căţărat? 

— Da. Excelenţă. 

— Chiar şi când e vorba de o verandă? 

— Fireşte. 

— Atunci e bine. Mai ia cu tine trei care se pricep şi ei la 
treaba asta. De arme n-aveţi nevoie. Restul o să-l aflaţi mai 
târziu. Dar repede! 


În câteva clipe, cei patru erau gata. Greifenklau se aşeză 
în frunte. Odată ajuns în faţa portiţei grădinii, le zise: 

— Căutăm o femeie, despre care se presupunem că a fost 
adusă aici cu forţa. Săriţi zidul ăsta şi vă furişaţi drept 
înainte, spre curtea şi veranda de colo. Urcaţi şi căutaţi să 
iscodiţi ce se petrece. Dar băgaţi de seamă, să nu dea 
cineva peste voi! La semnalul nostru, intraţi pe fereastră. 

— Da, întregi mareşalul: îndată ce-oi striga: „August, 
înăuntru!”, spargeţi fereastra şi pătrundeţi în cameră. 

August Liebmann se simţi măgulit. Nu era băiat prost, aşa 
că întrebă imediat: 

— Excelenţă, doamna aia a venit pe jos sau cu trăsura? 

— Cu trăsura, fireşte. Dar de ce întrebi? 

— Acum vreun sfert de ceas a intrat o trăsură în strada 
asta. 

— Ah! Ce fel de trăsură? 

— Una dintr-aia de lux! 

— De unde ştii asta? 

— Am văzut-o cu ochii mei. Ofiţerul de serviciu m-a trimis 
la Primărie şi atunci am observat, trăsura cotind încoace. 

— August, cu prilejul acesta, ai izbutit să-ţi dezminţi 
numele! Ei, începeţi treaba! Vedeţi să nu vă zărească 
cineva! 

Mareşalul „Înainte 

În vreme ce soldaţii urcau pe verandă, încercând să facă 
cât mai puţin zgomot posibil, Greifenklau şi Blucher se 
îndreptară spre Primărie. Întrebară pe un funcţionar 
inferior de primar şi li se indică biroul acestuia. Îl găsiră 
aplecat deasupra lucrului. Răspunse la salut dând din cap 
şi-şi văzu de scris. 

Blucher tuşi încetişor, dar deoarece primarul nu se sinchisi 
nici de data aceasta, mareşalul îl întrebă pe Greifenklau în 
şoaptă: 

— Cum se zice nătărău pe franţuzeşte? 

— Benet, răspunse locotenentul, cu fereală. 

Blucher făcu un pas înspre biroul primarului şi răcni: 


LIA 


— Benet, benet, benet! 

Ca muşcat de şarpe, acesta sări în sus de pe scaun. 

— Ce înseamnă asta? 

Blucher îi puse mâna pe umăr: 

— Ştii nemţeşte? 

— Da. 

— Ei, dacă aş fi ştiut asta, aş fi spus acelaşi lucru, dar 
folosindu-mi limba materna. 

Primarul îşi împinse ochelarii pe frunte şi-l fulgeră cu 
privirea pe mareşal. 

— Domnule, începu el, cum puteţi cuteza, aici în cabinetul 
meu... 

Se întrerupse brusc. Abia acum îl recunoscu pe mareşal. 
Pe chipul lui se întipări spaima. 

— Se pare că mă cunoşti, băiatule! Zise Blucher, prietenos. 

Primarul făcu o plecăciune adâncă. 

— Ce ordonaţi, Excelenţă? 

— Mai înainte de orice, tinere, aş dori ca pe viitor să nu 
mai fii nătărău. Cine vine la tine, vrea să-ţi vorbească, şi nu 
să-ţi vadă chelia. Ai înţeles? Apoi, aş vrea să ştiu dacă ai 
puţintel timp pentru mine. 

— Vă stau la dispoziţie. 

— Minunat! Îl cunoşti pe baronul de Reillac? 

— Chiar foarte bine. Am onoarea să-i fiu cumnat. 

— Din ce în ce mai bine! Hm! Dar de unde vine înrudirea 
asta? 

— Sunt căsătorit cu sora lui. 

— Dacă ştiam asta adineaori, nu m-aş mai fi mirat că eşti 
nătărău. 

Primarul înghiţise până acum toate înţepăturile 
mareşalului, dar de data asta îi sări ţandăra. 

— Excelenţa voastră uită că sunt funcţionar public. 

— Când te-am văzut înainte stând pe scaun, păreai mai 
degrabă vreunul din idioţii ăia împietriţi de prin templele 
budiste. Noroc că mi-ai adus aminte. Eşti primarul, nu? 

— Chiar aşa! 


— Bun! Pune-ţi surtucul, zvârle-ţi pălăria pe cap şi vino cu 
noi! 

— Unde? 

— Până la cumnăţelul dumitale! 

— Şi pentru ce anume? 

— Ai să vezi la momentul potrivit. 

— Excelenţă, permiteţi-mi să vă spun că trebuie să ştiu. 

— Iar dumneata, îngăduie-mi, de asemenea, să-ţi repet c- 
ai să afli la faţa locului! Vrei sau nu vrei să mergi? 

Primarul îşi scoase mânecuţele, îşi puse pardesiul, luă 
pălăria şi se declară dispus să-i însoţească pe cei doi. Ajunşi 
în stradă, îl luară la mijloc şi Blucher zise: 

— Domnule primar, vei fi auzit, poate, că sunt cam sucit. 
Totuşi, sunt un om de bine şi acum vreau să-ţi vorbesc ca 
unui reprezentant al statului şi al ordinii. Avem nevoie de 
ajutorul dumitale. 

— În ce privinţă? 

— Unei mame i-a fost răpită fiica. 

— Ah, răpire de persoană! Asta-i rău! Cine-i fata? 

— Domnişoara Richemonte. 

— O fi sora căpitanului cu acelaşi nume? 

— Întocmai. Îl cunoşti? 

— L-am văzut de câteva ori la cumnatul meu. Când a fost 
răpită? 

— Acum vreo jumătate de ceas. 

— Şi cine a făcut asta? 

— Aici e aici! Îl bănuim pe cumnatul dumitale. 

Primarul se opri locului, ca țintuit. 

— Pe cumnatul meu? Baronul? 

— Da, aristocratul ăla de ultimă oră! 

— Dar de ce să fi făptuit el aşa ceva, Excelenţă? 

— Pentru că e un nemernic, în stare de orice ticăloşie! 

— Excelenţă, mă iertaţi, dar nu pot îngădui să vorbiţi astfel 
despre o rudă a mea... 

— Spanac! Legăturile dumitale de rudenie nu ne 
interesează. Cumnatul dumitale vrea să se căsătorească cu 


duduia aceea, dar ea nu-l iubeşte. Domnul de colo, un tânăr 
prieten de-al meu şi un ofiţer merituos, este logodnicul 
fetei. Noaptea trecută cumnatul dumitale, împreună cu 
Richemonte, l-au atacat în mod laş pe stradă, slobozind 
două gloanţe asupra lui. Atentatul a dat greş însă, şi atunci 
baronul s-a hotărât s-o răpească pe fată. 

— Cu neputinţă! 

— Ia te rog să nu mai îndrugi prostii! Când eu, bătrânul 
Blucher, spun că e aşa, trebuie să crezi, altminteri te iau 
toţi dracii! Pentru mârşăvia asta s-a folosit chiar de numele 
meu şi a trimis pe un individ deghizat în ofiţer german la 
fată, ca s-o invite la mine la cină. Trăsura s-a îndreptat apoi 
spre locuinţa baronului. 

— Dar, Excelenţă, toată istoria asta sună atât de fantastic, 
încât... 

— Domnule! Tună Blucher. Crezi dumneata că am venit cu 
armata mea în Franţa şi-am cucerit Parisul numai ca să 
povestesc o fabulă unui primar de arondisment? Ceea ce 
spun e purul adevăr! 

— Dar ce doriţi de la mine? 

— Cumnatul dumitale locuieşte în acest arondisment, nu-i 
aşa? 

— Ba da. 

— Ei bine, vrem să facem o percheziţie la dumnealui 
acasă. 

— Şi v-aţi găsit tocmai pe mine să vă ajut? 

— Fireşte. Eu respect legile, domnule primar. 

— Atunci îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar o 
percheziţie domiciliară este cu neputinţă. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Există anumite condiţii prealabile, care... 

— Care, în cazul nostru, sunt îndeplinite întocmai, îi tăie 
vorba mareşalul. Pentru o percheziţie domiciliară se cer 
două condiţii. 

— Ba mai multe, mult mai multe. 


— Aiurea! Pentru o percheziţie domiciliară e nevoie în 
primul rând de o casă şi, în al doilea rând, de persoana care 
percheziţionează. Atât şi nimic mai mult. 

Casa există, percheziţionând de asemenea, aş putea spune 
că suntem chiar mai mulţi. Nu ai nici un motiv să te 
sustragi, domnul meu. 

— "Totuşi, refuz categoric! 

— Atunci, refuză dumneata cât pofteşti, pe noi n-o să ne 
deranjeze asta deloc. Vei avea doar bunătatea să ne conduci 
la scumpul dumitale cumnăţel. Unde a casa, Greifenklau? 

— Colo, Excelenţă! 

Curând ajunseră la poarta casei. Câteva ferestre de la 
primul etaj erau încă puternic luminate. 

Mareşalul sună şi portarul deschise. 

— Aici locuieşte baronul de Reillac? Întrebă locotenentul. 

— Da, domnule. 

— E acasă? 

— Da. 

— Mai e cineva la dânsul? 

— Cred că domnul căpitan Richemonte. 

— Şi mai cine? 

— Nimeni altcineva. 

— Aţi auzit? Zise primarul, triumfător. 

— Ce să fi auzit? Întrebă Bliicher, împingându-l pe scară în 
sus. Îţi închipui cumva că suntem atât de idioţi precum crezi 
dumneata? Ori, crezi oare că cel ce răpeşte o fată şi şi-o 
aduce acasă are, înainte de toate, grija să anunţe portarul? 
Dumnezeu să-ţi dea mintea care-ţi lipseşte! Greifenklau, 
sună! 

În vreme ce locotenentul şi mareşalul se duceau împreună 
la Primărie, Margot începu să se trezească din ameţeală. 

Puțin timp după ce se întunecase, o trăsură închisă, 
condusă de Pierre, „ordonanţa” baronului, adusese la 
locuinţa doamnei Richemonte, un tânăr deghizat în ofiţer 
german. Totul mersese strună. Mama şi fiica, aşteptându-se 
la o invitaţie din partea mareşalului, nu avură nici o 


bănuială. Nu le miră faptul că nu venise Greifenklau să le ia, 
închipuindu-şi că tânărul mai avea de lucru cu superiorul 
său. Datorită pregătirilor de călătorie, doamna Richemonte 
era atât de obosită, încât trebui să refuze invitaţia, ceea ce 
se potrivea de minune cu planul mizerabililor. După scurt 
timp, Margot se şi afla în trăsură, alături de „ordonanţă”, 
care se folosi la momentul potrivit de picăturile acelea 
adormitoare, despre care pomenise cu o zi înainte Pierre 
stăpânului său. 

Leşinată, Margot ajunse la locuinţa lui Reillac unde 
baronul şi ticălosul de frate-său vitreg o legară fedeleş de 
un fotoliu. Gura îi fu astupată cu o batistă, ca să nu poată 
ţipa când s-o trezi. După aceea, cei doi criminali se 
retraseră în sufragerie, ca să aştepte, la un pahar de vin, 
deşteptarea fetei. N-aveau nici o grijă, căci Reillac 
îndepărtase din casă toată servitorimea. 

Şi iată că tânăra se trezi. Privi în jur şi se văzu într-o odaie 
necunoscută. Nu şi dădea seama cum ajunsese aici şi, vrând 
să-şi ducă mâna la frunte, observă că era legată, ba chiar că 
avea şi gura astupată. Atunci îşi aduse aminte de ofiţerul de 
ordonanţă care o luase de acasă şi-şi dădu seama că era 
victima unei ticăloşii. 

Plimbându-şi ochii prin odaie, observă că era singură. 
Unde se afla? O cuprinse spaima. 

Deodată auzi un zgomot în spate. Fratele ei intrase în 
cameră. O privea cu braţele încrucişate pe piept, râzând 
batjocoritor: 

— Aşa se întâmplă când te înjoseşti până la a deveni iubita 
unui neamţ. 

Ea nu-i putu răspunde. Căpitanul avea chef să se joace ca 
pisica cu şoarecele, de aceea veni mai aproape şi-i 
îndepărtă puţin batista de la gură. 

— Îţi pare rău că te afli aici, cu mine, în loc să iei masa la 
Blucher, cu soldatul ăla al tău? 

Margot rămase tăcută. 


— Dar, slavă Domnului, s-a isprăvit! De acum încolo vei fi a 
altuia. 

Ea tresări puternic. 

— A cui? 

— A baronului. 

— Ah! Tu i-ai dat o mână de ajutor? 

— Întocmai. 

— Dumnezeule sfinte! Şi mai zici că eşti fratele meu! 

— Şi mai zici că-mi eşti soră! Ripostă el, batjocoritor. 

— Mama ştie unde sunt? 

— Asta-i bună! Izbucni el în râs. Crezi c-am înnebunit? 

— O să afle. 

— Fireşte. Asta şi vrem. 

— Când? 

— La momentul potrivit. 

— Nu pricep. 

— Vei pricepe îndată. Fii atentă! 

În clipa aceea intră baronul. 

— Nemernicule! Îi strigă ea. Aşadar dumneata eşti 
ticălosul care a făcut asta? 

— Las-o mai moale! Rânji el. Te afli acum în mâna mea şi 
voi şti eu să te îmblânzesc. 

— Diavole! 

— Da, sunt un diavol, iar dumneata un înger! Vom fi o 
pereche minunată. 

— Niciodată! Strigă dânsa. Dumnezeu o să mă ocrotească. 

Se gândea la ceea ce-i povestise în ajun Greifenklau, când 
fuseseră la Blucher. Curajul îi reveni. 

— Aşa, acum e a dumitale! Zise căpitanul. Baroane, ţi-o 
predau! Fă cu ea ce-ţi place! 

— Mersi! Şi eu îţi voi înapoia imediat una din poliţele 
dumitale. 

— Numai una? 

Reillac râse şi aruncă o privire obraznică spre Margot. 

— Celelalte, după cununie! 

— Atunci, ad-o încoace! 


— O am în birou. Hai s-o punem întâi la adăpost pe duduia. 

— Unde? 

— După cum ştii, am o încăpere tainică, în care nu poţi 
pătrunde decât printr-o uşă secretă. Acolo va fi mai în 
siguranţă decât în sânul lui Avram. 

Zicând aceasta, deschise uşa spre odaia alăturată, aceeaşi 
în care, cu o zi înainte, cei doi mizerabili, puseseră la cale 
planul lor mârşav. 

Afară, pe acoperişul verandei, stăteau cei patru grenadieri 
aduşi de Blucher. Izbutiseră să urce acolo fără să fie 
descoperiţi, dar cum trecuse ceva timp de când aşteptau 
fără a observa ceva deosebit, începuseră să-şi piardă 
răbdarea. 

— E plictisitor al dracului, şuşoti unul, după un timp. 

— Zău aşa! Încuviinţă altul. 

— Gura! Spuse August. Trebuie să veghem asupra fetei. 

— Dar unde e? 

— Colo înăuntru, de unde vin glasurile, fireşte. Dar ţineţi- 
vă fleanca, altfel nu s-aude nimic! 

Cei patru ciuliră urechile. 

— Parcă a strigat o muiere! Zise August. 

— O fi dânsa. 

— Ce ziceţi, intrăm? 

— Nu. Aveţi datoria să ascultați de mine, răspunse August. 
Mareşalul mi-a dat mie pe mână chestia. Chiar şi parola e 
numele meu. Ah, uite lumină! 

O uşă fu deschisă înăuntru, apoi a doua. Cei doi ticăloşi o 
aduseră pe Margot chiar în odaia la a cărei fereastră se 
aflau cei patru grenadieri. 

— Vedeţi să nu vă zărească! Şuşoti August. Dar băgaţi bine 
de seamă ce se petrece! 

Soldaţii începură să-şi împărtăşească observaţiile: 

— E legată de fotoliu. 

— Şi are un căluş în gură. 

— Drace! Ce-or fi făcând cu dânsa? Par-ar vrea să intre cu 
fotoliu şi cu ea cu tot, prin perete, zău aşa! 


— Păi chiar asta şi fac... ah! O uşă mascată! Aţi văzut cum 
se deschide? 

— Da, răspunse August, mândru. 

— Cum oare? Eu n-am băgat de seamă. Prea a mers 
repede. 

— Nu ţie trebuie să-ţi raportez, ci lui Blucher. 

Baronul şi căpitanul dispăruseră în odaia cu uşă mascată, 
de unde însă se întoarseră curând iarăşi în bibliotecă. Acolo 
baronul deschise un sertar secret al biroului, scoase dintr- 
însul o poliţă şi, întinzând-o lui Richemonte, zise doar atât: 

— “Ţine! 

Căpitanul i-o smulse din mână, o străbătu cu privirea, apoi 
o rupse în bucățele, pe care le vâri în buzunar. 

Atunci se auzi clopotul de la poartă. 

— Cine să fie? Întrebă Reillac. 

— Poate feciorul dumitale. 

— Posibil! Aşteaptă, mă duc să văd. 

Străbătu în grabă odaia până la sala de intrare, a cărei uşă 
o deschise. Dar în locul lui Pierre, se pomeni cu primarul. 
Ceilalţi doi stăteau ceva mai de-o parte, aşa că nu-i observă. 

— Ah, tu! Spuse baronul. Ce te aduce la mine, la o oră atât 
de târzie? 

— Vreau să-ţi prezint pe aceşti doi domni. 

— Pe cine?! 

Reillac ieşi până în faţa uşii, curios. 

— Baronul de Reillac? Întrebă Bliicher, scurt. 

— Chiar el. 

— Domnul Richemonte e la dumneata? 

— Da, răspunse celălalt, şovăind. 

— Altcineva, nimeni?! 

— Nu. 

— Să vedem! 

Baronul i se puse în drum. 

— Vă rog să ţineţi seamă, domnule, zise el, că nu amoră 
de primire acum. 


— În schimb, am eu oră de vizite, tinere, replică mareşalul, 
împingându-l în lături pe baron şi intrând înăuntru. O să-ţi 
dai seama îndată că nu glumesc. 

Baronul văzu că n-are încotro şi-i lăsă pe cei doi să intre. 

— Unde-i Richemonte? Întrebă mareşalul. 

— În biblioteca mea. 

— Să mergem într-acolo. Condu-ne! 

Când intrară în bibliotecă, Richemonte fu tot atât de 
năucit ca şi tovarăşul său mai înainte. 'Iotuşi, era prea 
stăpân pe sine ca să-şi trădeze spaima. Era sigur, însă, că-l 
aşteaptă clipe grele, cărora numai cu multă îndrăzneală şi 
sânge rece le va putea face faţă. 

— Căpitanul Richemonte... Excelenţa sa mareşalul von... 
Baronul avea intenţie să menţină uzanţele, aşa că încercă 
nişte prezentări cât de cât solemne. Numai că Blucher, care 

n-avea chef de conversaţie, îl întrerupse cât ai clipi: 

— Nu-i cazul să te osteneşti atât, căci am avut deja 
plăcerea să-l cunosc pe dumnealui... Unde-i domnişoara 
Margot?! 

Conform vechiului său obicei, bătrânul mareşal îşi ataca 
inamicul frontal şi fără menajamente. 

— Unde altundeva decât acasă? Ripostă căpitanul. 

— Acasă! Hm! Spuse Blucher, rotindu-şi privirea prin 
odaie. 

— Excelenţă, interveni Greifenklau, a ce miroase aici? 

Mareşalul trase aer în piept. 

— Hm... un miros afurisit! Parc-ar fi cloroform. Măi băiete, 
să ştii c-au adormit-o! 

— Dacă i s-a întâmplat ceva, oricât de neînsemnat, Domnul 
să-l aibă în paza lui! 

— Aşadar, scumpe baroane de Reillac, unde o ţii pe 
domnişoara Margot? 

— Excelenţă, zău că nu înţeleg de ce-mi cereţi informaţii 
despre o domnişoară în privinţa căreia numai locotenentul 
Greifenklau ar fi în măsură să vă informeze corect. 

— Asta a şi făcut, zise Blucher. 


— Atunci de ce mă mai întrebaţi pe mine? 

— Pentru că dumnealui susţine că Margot se află la 
dumneata. 

— Ah! Spuse baronul, zâmbind, până acum n-am avut încă 
onoarea s-o văd pe duduia la mine. 

— Nici astăzi? 

— Fireşte că nu. 

— Ne putem încredința? 

— Care vasăzică, vă îndoiţi de adevărul spuselor mele? 

— Da. 

— Domnule... în casa mea au acces numai oamenii 
civilizaţi. Cum vă puteţi imagina că v-aş îngădui asta, 
netam-nesam, să-mi cotrobăiţi prin camere?! 

Bătrânul făcu doi paşi spre dânsul. 

— Ce ai spus? Ticălosule! Adicătelea, noi nu suntem 
îndeajuns de civilizaţi pentru a putea călca pragul unuia de 
teapa dumitale?! Ei bine, am să-ţi dau chiar acum o lecţie 
de bună cuviinţă, pe care să n-o poţi uita prea curând! 
Priveşte, cât de politicos pot fi când îmi dau osteneala! 

Ridică dreapta şi-l pălmui de câteva ori cu atâta putere pe 
baron, încât se părea că vrea să-i sfărâme capul. 

— Excelenţă, pentru numele lui Dumnezeu! Strigă 
primarul îngrozit. 

Căpitanul se pregătea să sară asupra lui Blucher, dar 
Greifenklau trase amândouă pistoalele. 

— Stai! Cine se atinge de Excelenta sa e un om mort! 

Richemonte se dădu înapoi. 

Baronul rămase atât de năucit, încât nici n-avu răgazul să 
se gândească la apărare, doar când Blucher termină cu el, 
ridică pumnul, furios. Mareşalul, însă, îi şi vâri pistolul sub 
nas, răcnind: 

— Jos labele, mizerabile! 

Mâna baronului căzu inertă. 

— Aşa ceva n-am mai pomenit, domnilor! Exclamă 
primarul. Excelenţă, trebuie să-mi îngădui observaţia că o 
asemenea intervenţie, cu totul nelalocul ei... 


— Tu să taci! Îl întrerupse Bliicher. Totul decurge cât se 
poate de normal... Greifenklau a avut grijă ca licheaua de 
căpitan să primească ceea ce i se cuvenea; şi-a venit 
vremea să-l învăţ şi eu pe celălalt derbedeu regulile bunei- 
cuviinţe. Unele mutre sunt special făcute pentru a primi 
palme! 

— Dar văd că Excelenţa voastră mai are şi pistoalele în 
mână... 

— Da, din prevedere. Aseară, unul din ăştia doi a tras două 
focuri asupra locotenentului, în vreme ce celălalt îi ţinea 
lanterna. Cu astfel de oameni trebuie să fii prevăzător. 

— Ce calomnie! Strigă baronul. 

— Ce minciună! Mai puse şi căpitanul paie pe foc. 

— Ia te uită, nici palmele nu-i învaţă minte! Ca nişte mere 
care sunt atât de putrede, încât au început să şi pută; nu 
mai e nimic de făcut. Şi pentru că n-aţi reuşit să-l ucideţi pe 
logodnic, azi aţi răpit-o pe fată. Dar o vom găsi noi, să n- 
aveţi grijă! 

Baronul îşi adună tot curajul şi se-ntoarse spre primar. 

— Tu eşti funcţionar public; dacă nu ne poţi ocroti, voi 
depune plângere împotriva ta. Dacă oamenii aceştia nu 
părăsesc casa, mă voi retrage, pentru a fi ferit de atacuri, 
dar nu voi întârzia să-mi iau revanşa. Haide căpitane! 

Dădu să plece, numai că Blucher ridică pistolul. 

— Nimeni nu pleacă de aici, fără permisiunea mea! 

— Excelenţă, aţi împins gluma prea departe! Zise 
primarul. 

— Aiurea! La vârsta mea, ştiu măcar atâta, diferenţa 
dintre o glumă şi un lucru serios! lar eu, azi n-am terminat 
încă nici măcar jumătate din ceea ce aveam de făcut! 

— Asta înseamnă că vreţi neapărat să percheziţionaţi 
casa? 

— Fireşte! 

— Mă opun categoric şi vă atrag atenţia asupra 
consecinţelor. 


— Îţi mulţumesc pentru grijă, dar nu-i nevoie să te 
deranjezi... 

— Bine, dacă-i aşa, eu mă spăl pe mâini. 

— N-ai decât să te speli cât pofteşti şi în ce pofteşti. Putem 
începe? 

— Dacă mă siliţi în felul acesta, trebuie să mă supun. 
Declar deci, în calitate de cel mai înalt slujbaş al acestui 
arondisment, că Excelenţa sa, mareşalul Blucher, susţine că 
în această casă ar fi fost ascunsă o tânără femeie care a fost 
răpită prin viclenie şi forţă. Voi percheziţiona toate 
încăperile, pentru a o găsi pe dispărută, dar îmi declin orice 
răspundere. 

— Mi-o asum eu, în întregime, zise Blucher. 

— Bine! Călăuzeşte-mă! Se adresă primarul baronului. 

— Pe mine cred ca mă veţi scuti de a lua parte la această 
călătorie de explorare, zise căpitanul, batjocoritor. 

Primarul aruncă o privire întrebătoare mareşalului. 

— Trebuie să meargă cu noi! Domnule locotenent, nu-i 
lăsa din ochi pe aceşti doi indivizi! 

Percheziţia începu. Căutară cu toată luarea aminte, dar 
fără nici un rezultat. Când se înapoiară în bibliotecă, nu 
descoperiseră nici o urmă a bietei Margot. 

Baronul şi căpitanul schimbară priviri triumfătoare. 

— Am să v-o plătesc! Ameninţă Reillac. 

— Nu te pot sfătui să n-o faci, zise primarul, înălţând din 
umeri. Eu însumi am fost astfel tratat, încât voi încerca să- 
mi reabilitez onoarea de funcţionar ultragiat, pe calea 
justiţiei. Acum, însă, am îndatorirea de a atrage atenţia 
celor doi domni străini că trebuie să părăsească această 
casă. 

— Cer ca lucrul acesta să se întâmple imediat! Zise Reillac. 

Surâzând, Blucher i se adresă lui Greifenklau: 

— Ia te uită, tinere, cât de grăbiţi sunt! Ia să vedem, totuşi, 
dacă nu se bucură prea devreme. Haide! 

Se pregătea să mai dea o raită prin odăile mai dosnice, dar 
baronul strigă: 


— Stai! Răbdarea mea nu e nemărginită! A doua oară nu 
mai intră nimeni aici! 

— Ia nu te mai fandosi atâta! Îl repezi mareşalul. Mă veţi 
însoţi cu toţii, încă o dată, altminteri vă ia mama dracului! 

N-avură încotro şi-l însoţiră în odaia la a cărei fereastra se 
aflau soldaţii. Blucher se adresă iar primarului: 

— Dumneata susţii, care vasăzică, cum că persoana 
căutată de noi nu se află în această casă? 

— Pot să jur. 

— Bine. Nici eu n-am văzut nimic. Dar, pentru ca nu 
cumva, dracul să-şi fi vârât, totuşi, codiţa pe-aici, trebuie 
neapărat să stau niţeluş de vorbă cu nişte oameni, despre 
care nu m-aş mira să aflu că-s ceva mai deştepţi decât noi. 
„August, intră!”. 

La aceste cuvinte, fereastra sări în ţăndări şi cei patru 
grenadieri dădură buzna înăuntru. 

Primarul rămase încremenit, în vreme ce baronul şi 
căpitanul se speriară de moarte. Dacă aceşti soldaţi se aflau 
mai de mult pe verandă, atunci taina era descoperită. 

Căpitanul căută să se strecoare pe furiş în apropierea uşii, 
dar nu izbuti, căci Greifenklau îndreptă îndată arma înspre 
dânsul. 

— Opreşte! Înapoi, îi strigă el. 

— Ah! Spuse Blucher. Domnii vor s-o şteargă! I-aş sfătui să 
renunţe, dacă ţin la pieile dumnealor. Ia daţi-i drumul, toţi 
trei în colţul de colo! 

— Şi eu? Întrebă primarul uluit. 

— Fireşte. Dac-am asediat şi cucerit Parisul, voi fi fiind în 
stare şi să pun sub stare de arest trei indivizi de teapa 
voastră. Haide, fără mofturi! 

Ţinea pistolul ridicat şi, în faţa acestei ameninţări, 
primarul şi ceilalţi doi se retraseră în ungherul ce le fusese 
indicat. Blucher se adresă acum grenadierilor: 

— Închideţi fereastra, băieţi, şi trei dintre voi să stea la 
uşă! lar acum, scumpul meu August, ia spune-mi, ai băgat 
de seamă ceva? 


— Am văzut-o. Excelenţă! 

— Pe cine? 

— Pe domnişoara aia despre care dumneavoastră ziceaţi 
că nu e muiere. 

— Drace! Într-adevăr? Şi unde ai văzut-o? 

— Colo! Răspunse omul, arătând spre uşa mascată. 

— Păi acolo e peretele! 

— Da, însă îndărătul lui. 

— Pe toţi dracii! O fi o uşă secretă! Cum se deschide? 

— În podea se află un ciot. Nu trebuie decât să te apleci şi 
să-l apeşi încetişor... 

— Măi băiete, măi, cum de ştii tu atâtea? 

— Am băgat bine de seamă, răspunse grenadierul, ţanţoş. 

Blucher văzu ciotul şi procedă întocmai cum îl învățase 
August. Uşa din perete sări în lături, îndărătul ei ivindu-se o 
cameră întunecată. Mareşalul porunci grenadierului să 
aducă lampa din camera de lucru. Apoi, Greifenklau intră în 
odaia cu pricina, în timp ce ceilalţi rămaseră să-l păzească 
pe prizonieri. 

Deodată se auzi o exclamaţie de spaimă: 

— Dumnezeule! Margot! 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Bliicher, de afară. 

— E legată. 

— Pe toţi dracii! August! 

— Porunciţi, Excelenţă! 

— la rupe tu perdelele astea, să răsucim şi noi nişte funii 
pe cinste! Legaţi-mi-i pe ăştia doi, cât puteţi mai vârtos, nu 
de alta, dar să vadă şi dânşii cum e. 

Atâta aşteptau grenadierii. Cât ai clipi din ochi, perdelele 
fură prefăcute în funii, iar Reillac şi Richemonte legaţi 
fedeleş. 

— Iar acum vino încoace, să vezi isprava! Porunci Blucher 
primarului înspăimântat. 

Acesta se supuse. Când intrară în odaia cu pricina, o 
văzură pe Margot stând încă legată de fotoliu. Greifenklau îi 


îndepărtase numai căluşul şi o ţinea pe biata fată 
îmbrăţişată cu scaun cu tot. 

— Ei, tinere, chiar n-ai de gând s-o dezlegi?! Strigă 
mareşalul. 

Cei doi erau atât de fericiţi de revedere, încât nici nu se 
gândiseră la asta. Legăturile fură tăiate şi fata se repezi la 
Blucher, îi luă mâna şi o duse la buze. 

— Excelenţă, dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc, 
zise ea. 

— Că ai fost răpită, fetiţo? Întrebă el, zâmbind. 

— Nu, nu, ci că am fost eliberată. 

— Nu, te înşeli. Toată treaba a făcut-o logodnicul tău. De 
unde era să ştiu eu unde te-au adus? El însă a bănuit. 

— Singur, nu m-ar fi putut elibera. Cine i-ar fi dat 
ascultare? 

— Aha... vrei să zici că ţi-a fost de mare folos prestigiul 
bătrânului Blucher! Dar locotenentul s-ar fi dat cu capul de 
toţi pereţii şi te-ar fi scos şi fără mine. Acum, ia povesteşte- 
ne cum s-au petrecut lucrurile! 

Margot istorisi toată întâmplarea, ceea ce-l făcu pe 
mareşal să spumege de furie. 

— Or s-o plătească ticăloşii! Izbucni el. Greifenklau, ia 
găseşte-le tu o pedeapsă! Mie nu-mi trece prin cap nimic 
potrivit. 

— Eu i-aş gâtui! Scrâşni locotenentul. 

— O idee bună! Încuviinţă Bliicher. Au meritat-o cu vârf şi 
îndesat. 

Primarul ridică mâinile, îngrozit. 

— Excelenţă, zise el, gândiţi-vă că numai legea are dreptul 
să pedepsească. 

Blucher îi aruncă o privire furioasă, şi zise răstit: 

— Păstrează-ţi sfaturile pentru tine, idiotule. Mai înainte 
spuneai că numai legea e în drept să procedeze la 
percheziţie. Şi ce a găsii omul legii, ai? Aş fi cel mai mare 
măgar dacă i-aş preda pe aceşti doi mizerabili legilor 
voastre. Probabil c-ar fi decoraţi pentru ticăloşia lor. 


Primarul tăcu, dar Margot luă mâna mareşalului. 

— Excelenţă, lăsaţi-i în plata Domnului, se rugă ea. 

— Da, e fratele tău şi aşa mai departe... povestea pe care 
mi-ai mai spus-o. Nu-i aşa? 

— Ba da. 

— De data asta, însă, nu se mai prinde. Ne aflăm sub stare 
de asediu şi, ceea ce au făptuit ei, se pedepseşte cu 
moartea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

Continuă să-l implore, dar bătrânul nu se lăsă înduplecat. 
Greifenklau tăcea. El şi-ar fi dorit să-i vadă părpăliţi pe 
cărbuni încinşi, dar, pe de altă parte, nu vroia să şi 
îndurereze iubita. 

— Cum adică, să scape nepedepsiţi? Mormăi Blucher în 
cele din urmă. Mai întâi au tras asupra unui ofiţer german 
şi-apoi te-au răpit; ar merita cu vârf şi-ndesat să le pun 
pielea-n băț. Un singur cuvânt de-aş spune, mâine ar atârna 
amândoi în ştreang. Dar nu vreau să te îndurerez, fetiţo, de 
aceea le voi dărui viaţa. 

— Dar libertatea? 

Începu din nou să se roage de el, până ce bătrânul izbucni: 

— Ei, drăcia dracului! 'Ție nu ţi se poate refuza nimic. 
Haide, fie, o să le dăruiesc şi libertatea! Dar dacă mai spui 
ceva, îmi iau vorba înapoi şi-i spânzur încă din seara asta. 

Blucher făcu în taină un semn locotenentului, dându-i de 
înţeles că n-avea deloc de gând să-i lase cu totul 
nepedepsiţi. 

— Ceea ce mai avem de făcut aici e prea plictisitor pentru 
o femeie, spuse dânsul. Nu-i deloc distractiv să întocmeşti 
procese verbale şi să iei declaraţii. Sunt de părere, 
Greifenklau, s-o duci pe Margot acasă, iar eu voi veni îndată 
ce voi fi gata. 

— La locuinţa Excelenței voastre? 

— Nu, la doamna Richemonte. Trebuie neapărat s-o văd 
astă seară. 


Greifenklau o luă de braţ pe logodnica sa şi plecă, după ce 
Margot mulţumi călduros vitejilor grenadieri. 

Apoi începu interogatoriul. 

— N-o să vă cer declaraţii şi nici nu voi întocmi procese 
verbale, spuse mareşalul. Am vrut doar s-o eliberez pe 
domnişoara Margot. Aţi auzit, desigur, ticăloşilor, că vă 
dăruiesc viaţa şi libertatea. O fac, însă, cu o singură 
condiţie: să-mi răspundeţi la două întrebări, altminteri vă 
dau cuvântul de onoare că veţi fi totuşi spânzurați mâine. 
Cine a fost individul care a jucat rolul aşa-zisei 
„ordonanţe“? 

— Un actor de meserie, fiul cameristului meu, răspunse 
baronul. 

— Şi cine a fost vizitiul? 

— Cameristul meu însuşi. 

— Unde se află dumnealui acum? 

— Trebuie să fie acasă. L-am auzit venind în timpul 
percheziţiei. I-o fi spus portarul cine se află la mine. 

— Aşa că se teme? 

— Probabil. 

— Atunci o să-l poftesc încoace. 

Blucher se duse în bibliotecă şi trase de un clopot pe care-l 
observase acolo. Peste puţin, se auzi sunând în sala de 
intrare. 

Mareşalul deschise. 

— Cine eşti tu? Întrebă Blucher. 

— Cameristul, răspunse omul. 

— Bun. Stăpânul tău te aşteaptă de mult. Unde ţi-e fiul? 

— Jos, la portar. 

— Adă-l încoace, băiete. Baronul are nevoie de voi. 

După un minut îşi făcu apariţia şi actorul. Blucher îi luă în 
primire pe amândoi şi-i duse în camera unde se aflau 
ceilalţi. 

— Asta e cameristul tău? Îl întrebă pe baron. 

— Da. 

— Şi celălalt e fiul său? 


— Da. 

— Bun, am eu ac de cojocul lor! 

Abia acum băgă de seamă Pierre în ce cursă picase. Trase 
cu coada ochiului spre uşă, dar văzu că nu era rost s-o 
şteargă. 

Maregşalul se întoarse spre grenadierii săi: 

— V-aţi îndeplinit sarcina cât se poate de bine, aşa c-a 
venit vremea să vă şi distraţi puţintel. Dar, mai întâi, aş vrea 
să-mi găsiţi nişte nuieluşe. 

August luă poziţie: 

— Cred, Excelenţă, că nişte bastoane elastice ar fi cât se 
poate de potrivite. 

— Minunat, ai dreptate. la caută, tinere! 

Nu trecu mult şi August aduse toate bastoanele baronului. 

— Crezi c-o să meargă? Întrebă mareşalul. 

— Şi încă foarte bine. Mai ales astea trei de bambus. 

— Bun! Hai să începem! Îl luăm mai întâi pe domnul 
camerist, care, participând la o acţiune de răpire, joacă 
rolul vizitiului, şi-l mai îndeamnă şi pe fiul său să ia parte la 
o asemenea ticăloşie. Trageţi-i douăzeci pe spinare, dar nu 
mai înainte de a-i fi vârât un căluş în gură, ca să nu-i nud 
scâncetele! 

Pierre fu legat de grenadieri, care îi astupară şi gura; 
după ce şi încasă papara, veni rândul fiului său. 

— Ăsta, care s-a dat drept ordonanța mea, are stofă de 
mare escroc. Daţi-i treizeci. 

Zis şi făcut. 

Blucher arătă înspre căpitan: 

— Ăsta e deja legat. Nu-i punem căluş, pentru că vreau să 
văd dacă un căpitan al Gărzii imperiale ştie să tacă. 
Dumnealui şi-a vândut propria soră şi a tras cu arma asupra 
unui ofiţer prusac. Trageţi-i patruzeci, dar nu vă jucaţi! Îl 
vreau lat fleaşcă la pământ! În felul acesta ne asigurăm că, 
cel puţin câteva zile de acum încolo, nu va mai fi în stare să 
pună la cale alte ticăloşii. Începeţi, băieţi! 


Patruzeci de lovituri de baston nu poate suporta oricine. 
Dar căpitanul le suportă fără un scâncet măcar. La sfârşit 
avea buzele sfâşiate şi ochii injectaţi în sânge. Privirea lui, 
îndreptată spre mareşal, avea o expresie de ură drăcească. 

Veni şi rândul baronului. 

— Ăsta a răpit o fată şi a tras asupra unui ofiţer, spuse 
Blucher. Capătă tot patruzeci. Nu-l cruţaţi, băieţi. 

Până acum primarul tăcuse. Fiind însă vorba de cumnatul 
său, crezu de datoria sa să-i ia apărarea. 

— Excelenţă, îmi îngăduiţi să întreb dacă aceste cazuri 
intră în competenţa dumneavoastră? 

— Întreabă-i pe domnii de colo, dacă vânătăile şi cucuiele 
lor nu ţi se par îndeajuns de grăitoare. lar dacă nu-ţi ţii 
gura, o să-ţi dovedesc cu fapte cât de departe se întinde 
competenţa mea. Căci băieţii mei sunt în mare formă! 

Baronului, pe care nimeni nu-l bănuia de prea multă 
bravură, i se puse căâluş şi căpătă toate cele patruzeci de 
lovituri, fără nici o reducere. 

— Acum putem pleca, băieţi, zise bătrânul râzând. Aceşti 
patru domni, nu vor avea să se plângă de noi, căci le-am dat 
tot ce li s-a cuvenit, nu i-am înşelat cu nici o lovitură. 
Domnul primar poate rămâne aici în continuare, să 
experimenteze ce alifie le-ar prii cel mai bine. Sunt sigur, 
însă, că leacul nostru a fost, pe departe, cel mai sănătos. 
Dacă nu i-o place „competenţa” mea, atunci sunt dispus să 
aduc în faţa justiţiei chestia cu răpirea fetei şi atentatul 
asupra unui ofiţer prusac. Noapte bună, domnule primar! 

Şi Blucher plecă, însoţit de grenadierii săi. 

Ajuns acasă se despărţi de ei, pentru a se duce la doamna 
Richemonte. Înainte de asta însă, zise: 

— Ascultă, dragă August, prin faptele voastre de astăzi aţi 
binemerita felicitări de la oştire. Mâine veţi căpăta câte 
cinci taleri de căciulă şi tot atâtea pipe de tutun, câte 
lovituri aţi împărţit astăzi. 

— O sută treizeci, completă imediat Liebmann. 


— Cam mult... atât pentru cei ce-au simţit valoarea acestui 
număr pe propriile piei, cât şi pentru mine... mult al 
dracului! Cu toate că, ştiu bine, vouă v-ar fi convenit să-l 
batem şi pe primar, cu tot arondismentul lui cu tot! Dar, de 
unde-aş fi scos eu, mâine, atâta tutun? Ia, mai bine 
mulţumiţi-vă cu ceea ce-aţi câştigat în mod cinstit. Noapte 
bună, băieţi! 

Îşi continuă drumul, în cea mai bună dispoziţie. Avusese 
prilejul să facă un bine, eliberând un om din mâinile unor 
nemernici, şi, totodată, să facă dreptate, ori aceasta fusese, 
întotdeauna, una dintre cele mai, mari satisfacţii ale sale. 

Întoarcerea exilatului. 

Trecuse deja destul timp de la întâmplările povestite până 
acum. Franţa avea un nou rege, iar armatele aliate se 
retrăseseră din ţară. Blucher fusese sărbătorit împărăteşte 
în Anglia, iar în patrie i se făcuse, de asemenea, o primire 
triumfală. Avea mulţi duşmani, dintre care unii foarte 
periculoşi, dar, în inima poporului, rămăsese mereu vie 
icoana bătrânului mareşal „Înainte!”. Pe deasupra, ducea 
pe suflet o grea povară. Ştia ca nimeni altul ce jertfă 
aduseseră Prusia, Germania şi puterile aliate pentru a 
învinge Franţa şi pentru a-l înlătura pe acela ce încercase 
să stăpânească lumea şi care îi numea pe nemți „cochons”, 
adică, „porci”. 

La Viena avea loc vestitul Congres, cel ce avea sarcina de a 
modela rezultatele războiului. Delegații nu izbuteau, însă, 
să niveleze asperităţile. Aliaţii începeau să regrete că 
încheiaseră o pace prea lesnicioasă cu Parisul. Francezii 
păstraseră prea multă putere, iar avantajele dobândite prin 
luptă cruntă fuseseră scăpate din mână. Aceasta era, mai 
cu seamă, părerea lui Blucher. 

— Franţa a devenit iar puternică, ridica el glasul, 
încercând să-i prevină pe aceia care aveau urechi de auzit, 
începe iar să ia hotărâri, iar noi, care ne-am câştigat 
libertatea, care-am urmărit doar pacea şi liniştea, ne-am 
ales doar cu o pauză, care nici măcar nu va dura prea mult! 


Şi făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să aibă armata 
pregătită pentru un nou război. 

Napoleon fusese exilat, într-adevăr, dar continua să aibă 
milioane de partizani. Îşi dovedise în chipul cel mai strălucit 
talentul războinic, soldaţii îl idolatrizau şi, pe vremea aceea, 
fiecare francez fusese sau era soldat. Nimeni altul n-a 
zugrăvit mai mişcător ataşamentul francezilor faţă de acest 
general extraordinar, decât Heinrich Heine, în versurile 
sale: 

Ce-mi pasă de nevastă, ce-mi pasă de copii? 

Cu totul altceva mă roade. 

Ei pot cerşi de le e foame! 

Dar Împăratul meu e prizonier! 

Napoleon cunoştea toate aceste împrejurări şi hotări să se 
folosească de ele. Nu era el omul în stare să se 
mulţumească a juca, pe insula Elba, rolul suveranului 
pribeag. Făcu însă o greşeală imensă, părăsind prea 
devreme insula exilului său, într-un moment în care nu 
toate armatele duşmane se întorseseră în patriile lor. Ele ar 
fi fost gata de luptă deîndată ce ar fi primit ordin, iar faptul 
că delegaţii popoarelor se mai aflau în Congres la Viena, 
favoriza o înţelegere grabnică între dânşii, precum şi luarea 
unei hotărâri repezi pentru a se arunca din nou, cu puteri 
unite, asupra Corsicanului. 

Şi astfel, veni deodată vestea că Napoleon Bonaparte 
părăsise insula în ziua de 27 februarie 1815, debarcând în 
Franţa, cu o mână de oameni înarmaţi. Acţiunea aceasta, 
care părea la început hazardată, luă curând proporţii 
uriaşe. Peste câteva săptămâni, Napoleon se afla din nou la 
Paris, punând stăpânire pe întreaga Franţă, ca un Împărat. 

Puterilor aliate le dădu de veste că avea gânduri paşnice. 
Deoarece era, însă, prea inteligent ca să-şi închipuie că 
Europa ar putea fi capabilă a se uni în hotărârea de a lupta 
împotriva lui, el făcu cele mai grabnice şi temeinice 
pregătiri de război. 


Toţi parizienii i se alăturară şi, printre aceştia, fireşte, cei 
doi netrebnici, căpitanul Richemonte şi baronul de Reillac. 

Amândoi trecuseră prin momente grele. Pedeapsa 
corporală pe care le-o aplicase Blucher, îi imobilizase 
pentru multă vreme la pat. Luni de zile se scurseseră până 
să li se vindece rănile. Şi în timpul acesta ura lor împotriva 
germanilor, dar mai ales dorinţa de a se răzbuna pe 
Blucher, devenise o adevărată patimă. 

Tocmai când veni vestea că Împăratul se întorsese, starea 
sănătăţii lor se îmbunătăţise până într-atâta, încât fură în 
măsură să-şi ofere serviciile Corsicanului. 

Baronul de Reillac se prezentă la Napoleon, care-l 
însărcină cu furniturile pentru corpul întâi de armată, 
comandat de generalul Drouet. 

Richemonte avusese de gând să intre din nou în vechea 
gardă, însă prin mijlocirea lui Reillac căpătă o companie a 
gărzii noi. Aceasta făcea parte dintr-un regiment pus sub 
ordinele corpului întâi. Înainte, garda reprezenta un corp 
independent, rezervat pentru bătăliile decisive. Acum, însă, 
batalioanele şi regimentele ei au fost repartizate şi altor 
corpuri ale armatei. Comanda începerii marşului se dăduse 
deja. 

A doua zi, căpitanul trebuia să părăsească Parisul. Îşi lua 
dejunul tot la cafeneaua de odinioară, împreună cu Reillac, 
mult mai ocupat ca de obicei, din pricina noilor sale 
însărcinări. 

Cei doi erau acum chiar mai intimi ca odinioară, deoarece 
baronul nu pierdea prilejul să amenințe cu poliţele. De 
altfel, erau legaţi din pricina nenumăratelor matrapazlăcuri 
făptuite împreună şi asupra cărora erau nevoiţi să păstreze 
distanţa. Ele creaseră între dânşii o legătură puternică, dar 
căreia nu i se putea spune prietenie. Chipul lui Reillac 
căpătase o expresie stranie. 

— Ce veşti aduci? Întrebă Richemonte. 

— Unele atât de plăcute, încât am început să regret că nu 
sunt şi eu militar activ. Îl cunoşti pe generalul Drouet? 


— Fireşte. 

— Vreau să zic, patimile, obsesiile sale? 

— Pe astea, mai puţin. 

— Uite, vezi, una dintre acestea se potriveşte de minune 
cu părerile noastre personale. Trebuie să ştii că Drouet e 
un duşman încrâncenat al lui Blucher. 

— Bravo! 

— Dânsul a aflat că mareşalul a plecat din Berlin şi a luat 
drumul prin Colonia la Luttich, unde şi-a instalat cartierul 
general. Am putea da o lovitură. 

— Ai vreun plan hotărât? 

— Poate. Generalul te va primi cu plăcere. 

Ochii căpitanului fulgerară. 

— Mă voi duce la el, zise dânsul. 

— Aşa să faci! Desigur că nu ţi-ar fi neplăcut să fii avansat? 

— Asta se-nţelege de la sine! 

— Ei, vezi, acum ţi se oferă prilejul cel mai bun. De 
altminteri, nici eu nu voi rămâne la Paris. 

— 'Te alături corpului nostru de armată? 

— Da, căci generalul e de părere că în felul acesta îmi pot 
îndeplini mai bine obligaţiile. De fapt, vrea să mă aibă sub 
ochi. 

— Ceea ce înseamnă că n-o să mai poţi face avere, râse 
Richemonte. 

— Se poate. Şi vreau să-ţi mai comunic ceva... personal... 
Sora dumitale... 

— Ah! Exclamă Richemonte. Ai izbutit să-i dai de urmă? 

Şi adăugă, batjocoritor: 

— M-aş bucura, fireşte, s-o revăd. 

— Până acum, nimic! Am primit însă o scrisoare din Berlin 
şi astfel am aflat că locotenentul Greifenklau nu s-a 
căsătorit încă cu ea. 

— Să se fi răcit patima? 

— Prostii! 

— "Totul e cu putinţă. 


— Porneşti de la o supoziţie greşită. De fapt, Greifenklau 
ăsta e un individ şiret. El ştie că trebuie să se ferească de 
noi, de aceea păstrează cu străşnicie secretul locului unde 
se află logodnica lui. 

— Aş da orice să-l aflu. 

— Eu nu mai puţin, aşa că, astă-noapte, neputând dormi, 
m-am zvârcolit în pat şi, tot întorcând lucrurile de pe-o 
parte pe alta, mi-a venit o idee. Ne-am dat de ceasul morţii 
să aflăm adresa surorii dumitale, dar, totul a fost în zadar. Ia 
spune: mama dumitale nu primeşte pensie? 

— Primeşte, cum să nu primească? 

— Prin cine? 

— Prin bancherul Vaubois. 

— Aşadar, omul acesta trebuie să aibă adresa ei. 

— Mii de draci! Aşa e! Ce idiot am fost că nu m-am gândit 
încă la asta! Mă duc îndată la dânsul. 

— Stai, nu te pripi! Dar dacă mama dumitale l-o fi 
prevenit, oprindu-l să dea orice informaţie despre dânsa? 

— Atunci trebuie să căutăm un alt mijloc. 

— Eu l-am şi găsit. Fiica spălătoresei mele are un iubit 
care e angajat la o bancă din Paris. 

— O fi chiar banca Vaubois? 

— Din păcate, nu. Dar eu, care m-am dovedit destul de 
generos cu femeile astea, le pot cere, la rândul meu, un mic 
serviciu. Pe de altă parte, cu siguranţă că şi fata îi poate 
adresa iubitului ei o rugăminte. 

— Presupun. 

— E de la sine înţeles. Tânărul va merge deci la banca lui 
Vaubois şi va căuta să afle ceea ce ne interesează. 

— Şi dacă-l vor întreba de motiv? 

— Nu-l cunoaşte. E trimis de stăpânul său. 

— Dar dacă e refuzat? 

— Am să-l învăţ eu ce trebuie să spună. 

— Hm... ar putea avea şanse de reuşită. Ce păcat că 
trebuie să plec mâine, înainte de a afla vestea mult 
aşteptată. 


— Nu te grăbi cu regretele. Individul vine să mănânce la 
spălătoreasă mea la ora douăsprezece. Acum e unsprezece. 
Dacă plec imediat, mai e timp. Deseară ne întâlnim iarăşi 
aici. În caz de reuşită, îţi pot da adresa. 

— Minunat! Grăbeşte-te, baroane! 

Reillac părăsi în grabă cafeneaua. Richemonte mai rămase 
câtva timp, ca să chibzuiască asupra celor auzite, apoi plecă 
şi dânsul, ca să se prezinte generalului Drouet. 

Acesta era un bărbat activ şi îndrăzneţ, dar totodată, 
prevăzător şi chibzuit. Dacă pentru atingerea unui scop se 
cerea şiretenie sau îndrăzneală, el prefera s-o aleagă, 
totdeauna, pe cea dintâi. 

Îl primi pe căpitan deîndată şi, în vreme ce îl descosea, 
ochii lui ageri îl cercetau cu deosebită atenţie. 

— Ai luptat în Spania? Îl întrebă iscoditor. 

— Da, domnule general. 

— Sub cine? 

— Sub Suhet. 

— A fost un general vrednic, poate cel mai vrednic dintre 
cei care au luptat acolo. Care vasăzică, cunoşti bine 
războiul de guerilă? 

— Cred că da, domnule general. 

— Atunci vei fi ştiind că soarta unei bătălii atârnă adesea 
de împrejurări în aparenţă neînsemnate, de cunoaşterea 
ținutului, de dispoziţia locuitorilor şi aşa mai departe. De 
altfel, aceste circumstanţe nu sunt de neglijat nici în cazul 
războiului obişnuit. Acum ne vom îndrepta spre Olanda, 
unde-i vom avea adversari pe Wellington şi pe Blucher. Ce 
crezi dumneata despre Blucher? 

— Aş dori să-l ia toţi dracii, şi am motive pentru aceasta. 

— Şi ştii cumva unde se află acum? 

— La Luttich, după cum am auzit. 

— Întocmai, căpitane. Ard de curiozitate să aflu ceva 
despre pregătirile sale de război; dar asta e greu. N-avem 
destui oameni de încredere. Dumneata mi-ai fost 


recomandat. Ce părere ai despre o călătorie la Luttich sau 
prin împrejurimi? 

— Ar putea fi foarte distractivă. 

— Dar şi riscantă. Un comandant de corp de armată al lui 
Blucher îşi are şi dânsul tot acolo cartierul general. E vorba 
de Buelow, şi e un individ deosebit de periculos. 

— Atunci va trebui să fiu cu băgare de seamă. 

— Doresc cu deosebire să aflu ce forţe au adunat acolo şi 
ce planuri au domnii aceia. Şi, mai ales, aş dori să cunosc 
tot ce e în legătură cu personalitatea lui Blucher. 

— Îmi voi da toată osteneala. 

— Vă cunoaşteţi personal? 

— Da. 

— Atunci o întâlnire ar fi foarte riscantă. 

— Pentru mine, în nici un caz... Mai curând pentru el. 

— De! O să vedem! Cât despre recunoştinţă să n-ai nici o 
grijă, chiar dacă, deocamdată, îmi este cu neputinţă să mă 
exprim mai lămurit. 

— Pot intui, domnule general! 

— Poate că ai sesizat bine. Fă cum crezi! Dar călătoria 
costă parale. Ce posibilităţi ai? 

— Trăiesc din soldă, pe care nici n-am primit-o încă. 

— Asta sună destul de prost! Ia te rog acest mic aconto! 
Iar dacă-mi aduci veşti bune, nu vei avea decât de câştigat. 
Adio, căpitane! 

Generalul îi vârâse în mână un fişic cu bani. Desfăcându-l 
acasă, Richemonte numără cinci sute de franci. 

— Cinci sute de franci pentru capul lui Blucher! Dacă mă 
gândesc bine, ticălosul ăla nici nu merită mai mult! Şi să 
vedem ce-o mai da pe deasupra. 

După-amiază, la cazarmă, colonelul îi spuse că generalul îi 
acordase un concediu nelimitat şi solda pe trei luni. Primi 
imediat suma, împreună cu un plic sigilat, apoi plecă. 

Deschizând plicul, găsi înăuntru câteva paşapoarte pe 
diferite nume şi profesiuni. Semnalmentele de pe fiecare în 


parte corespundeau întocmai înfăţişării sale. Îşi cunoştea 
datoria, deşi nu-i fusese indicată în mod explicit. 

Când veni seara la cafenea îl găsi pe baron aşteptându-l. 

— Ai fost la general? Îl întrebă Reillac. 

— Da. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am căpătat un concediu pe timp nelimitat şi câteva 
paşapoarte. 

— Îţi doresc succes! 

— Scuteşte-mă de ironiile tale! 

— Concediul acesta nu-mi poate folosi la nimic, câtă 
vreme, crezându-mă mai bogat decât sunt în realitate, 
generalul mi-a acordat doar solda pe trei luni. 

— Asta-i rău! Dar vezi că nici eu nu stau mai bine cu banii. 

— Dumneata ai însă legături, pe când eu n-am. 

— Ai dreptate, aşa că-ţi voi mai împrumuta o mie de franci, 
dacă-mi făgăduieşti că o vei vizita şi pe sora dumitale. 

— Te pomeneşti că ai adresa! 

— O am. 

— Ţi-a fost greu s-o obţii? 

— Deloc. Tânărul acela s-a descurcat de minune! 

— Aşadar?! 

— La ferma Jeannette de lângă Raucourt. 

— Nu cunosc localitatea asta. Unde se află? 

— În pădurea Argonne, nu departe de Sedan. 

— E foarte aproape de drumul meu. 

— Cel mult, ai de făcut un mic ocol. Vreau să vizitezi ferma 
şi să mi spui cum stau acolo lucrurile! 

— Da, cu atât mai mult, cu cât sunt în joc o mie de franci. 
Dar unde să-ţi scriu? 

— Deocamdată mai rămân aici. Mai târziu, scrisorile îmi 
vor fi trimise pe calea cea mai sigură. 

Caseta furată. 

Trecură trei săptămâni. 

Pe şoseaua care trece prin Bouillon, spre Sedan, înainta 
un tânăr. Bouillon e o localitate foarte tristă, pitulată într-o 


vale a munţilor Ardeni şi îşi datoreşte celebritatea numelui 
marelui cruciat care a cucerit lerusalimul, Gottfried de 
Bouillon. 

Fusese o zi urâtă. Se înserase şi ploaia curgea în valuri din 
cerul negru ca smoala. Noroiul de pe aşa-zisa şosea era atât 
de adânc, încât abia puteai păşi printr-însul. Aşa stând 
lucrurile, călătorul nostru se bucură nespus când zări 
primele lumini ale oraşului. 

Căută să dea de hanul localităţii şi-l recunoscu cu tot 
întunericul ce domnea şi cu toată ploaia ce cădea în valuri, 
după paharul mare de vin care atârna deasupra intrării. În 
încăperea scundă, luminată de un opaiţ, nu era nici un 
muşteriu. Numai hangiul cu nevasta lui, doi oameni bătrâni, 
stăteau la o masă murdară. 

Noul venit salută politicos, dar i se răspunse printr-un 
mormâăit. 

— Îmi daţi voie să-mi usuc hainele la sobă? Întrebă el. 

— Usucă-ţi-le, veni replica. 

— Şi as putea găsi ceva de mâncare? 

— Lapte şi o bucată de pâine. Suntem oameni săraci, 
încotro mergi? 

— Pe vremea asta nu pot merge prea departe. 

— Doar nu vei fi vrând să rămâi aici? 

— De ce nu? 

Hangiul îi aruncă o privire temătoare. 

— De unde eşti? 

— Din Paris. 

— Şi dincotro vii acum? 

— De la Luttich. 

— Dumnezeule, unde sunt prusacii?! 

— Tocmai de ei am fugit. 

— Bine ai făcut. Aia vor iarăşi război. Dar Împăratul o să le 
strice socotelile. Ce meserie ai dumneata? 

— Muzicant. 

— Dar văd că n-ai nici un instrument. 

— Prusacii mi-au luat vioara. 


— Da, ăia sunt hoţi şi bandiți, dar Împăratul o să-i alunge 
curând. Ai vreo legitimaţie la dumneata? 

— Da. 

— Asta-i bine. Ia arată-mi-o, te rog! Fără legitimaţie n- 
avem voie să primim nici un străin. Ne-a fost interzis sub 
pedeapsă. 

— Dar de ce asta? Întrebă tânărul. 

— Pentru că locul mişună de spioni prusaci. 

— Hm... e o meserie foarte primejdioasă. 

— E însă foarte bine plătită, pe câtă vreme oamenii cinstiţi 
mor de foame. 

— E atât de mare sărăcia pe-aici? 

— Era încă înainte de război, apoi a devenit şi mai mare. 
De vină e caseta aia de război. 

— Ce fel de casetă? 

— Cum, nu ştii? 

— Nu ştiu nimic. Aşa cum v-am spus, nu sunt decât un 
străin. 

Bătrânul îl privi cercetător, apoi întrebă: 

— Ce sunt părinţii dumitale, domnule? 

— Tata e un biet ţesător. 

— Ah, ţesător! Locuitorii din Bouillon sunt toţi ţesători 
săraci. Dumneata ai o înfăţişare atât de cinstită, încât 
trezeşti încredere. 

— Nu trebuie să te temi de mine. 

— Bine! Zvârle un butuc în sobă şi apoi o să-ţi povestesc 
istoria cu caseta aia de război. 

Străinul se supuse. 

— Vrei chiar acum laptele şi pâinea? Întrebă femeia. 

— Dacă nu vă este cu supărare, da. 

— Atunci, fii bun şi arată-mi, te rog, paşaportul! 

Tânărul scoase din buzunar un carnet soios, pe care-l dădu 
bătrânei. La rândul ei, aceasta îl înmână bărbatului, după 
care ieşi afară ca să aducă de-ale mâncării. Hangiul luă 
ochelarii din sertarul mesei, îi puse pe nas şi începu să 
cerceteze paşaportul filă cu filă. 


— Trebuie să fi umblat prin multe locuri, domnule, zise el. 

— Asta cam aşa e, încuviinţă străinul. 

— Se vede după ştampilele nenumărate, presărate peste 
tot. De citit nu prea pot citi, dar cred că e în regula. Ce zici? 

— Aşa e. 

Femeia intră şi puse pe masă o strachină cu lapte şi un 
codru de pâine. Aceasta era toată gustarea, iar în vreme ce 
străinul înfuleca cu poftă, ea-şi întrebă bărbatul, care 
tocmai încuia paşaportul în dulăpior: 

— E în regulă, moşule? 

— Da, sunt nume şi ştampile într-însul. 

Ea îl măsură din nou pe străin cu toată luarea aminte şi 
şopti: 

— Pare să fie un om sărac, dar de treabă. 

— Da, încuviinţă hangiul. 

— Şi zice ca i s-a furat scripca? 

— Da. Îmi pare rău. 

— Ce zici, i-o spunem? 

— Cred că da. 

— Bine! I-o povesteşti tu? 

— Istoriseşte tu mai bine, Babo! Ştiu că-ţi face plăcere. 

Ea dădu din cap mulţumită şi se întoarse spre străin. 

— Ascultă, domnule, te-am privit la început cu 
neîncredere. 

— Am băgat de seamă. 

— Acum, însă, zicem că nu eşti dintr-ăia... 

— Te rog să crezi, că nu sunt, mămuco. 

La acest cuvânt bătrâna aruncă o privire mândră spre 
bărbatul ei, căci nici un client n-o numise încă astfel. 

— De aceea ne-am înţeles, eu şi moşneagul meu, să te 
lăsăm să dormi în podul cu fân. 

— În pod? Spuse străinul, puţin dezamăgit. 

— Da. Nu vrem să te adăpostim acolo unde dorm oamenii 
de rând, căci dumneata ai ceva deosebit. 

— Vă mulţumesc din inimă. Dar unde dorm aici oamenii de 
rând? 


— În staul. 

— Ah, în staul! Sunt capre acolo? 

— Numai doua. Dar vezi ca staulu-i plin cu paie ude şi-ai 
putea să răceşti. Ţi-a plăcut laptele? 

— A fost cât se poate de bun. 

— 'Tot de la caprele noastre e. Dar, ia spune, moşule, parcă 
voiai să povesteşti istoria cu caseta de război? 

— Aşa e, dar când te iei tu cu vorba nu mai ajungi la capăt. 

— Ei, povesteşte! 

— Da, da, insistă străinul. Mi-aţi trezit curiozitatea. 

— Dar să ştii că nu-i deloc veselă povestea, domnule. la 
spune, de Blucher ai auzit? 

— Foarte multe chiar. 

— Acum un an, când a trecut Rinul, a fost şi la 'Toul, colo, 
de partea cealaltă a munţilor din Sud, şi a trimis pe unul din 
generalii lui, pe prinţul Schischerbatoff, cu zece mii 
duşmani la Void şi Ligny. Acolo se aflau ai noştri cu o casetă 
mare de război. 

— Aha... Asta era caseta! 

— Ei, dac-am avea-o! Zise bătrânul. Francezii au fost prea 
slabi ca să se poată împotrivi multă vreme. Mai ales caseta 
aia de război le dădea de furcă. 

— Asta e lesne de înţeles, zise străinul, zâmbind. 

— Şi aşa s-a făcut că, în drum spre Marna, n-a putut fi 
salvată. 

— Probabil fiindcă nemţii aveau prea multă cavalerie? 

— Da. De aceea un căpitan cu o jumătate de companie a 
pornit la drum, traversând munţii şi pădurea Argonne, 
mereu de-a lungul Meusei. 

— Şi, până la urmă, a izbutit? 

— Ba nicidecum. E o istorie tristă. În timpul marşului 
începu să plouă cu gloanţe, când de la dreapta, când de la 
stânga, iar bieţii oameni, în prima seară pierdură 
doisprezece soldaţi, în a doua tot pe atâţia. 

— Cine a tras? 


— Nu s-a putut afla. Când ajungeau la locul de unde 
pornise glonţul, nu mai era nimeni acolo. După patru zile nu 
mai rămăseseră decât zece oameni, în ziua a cincea doar 
şase, iar în cea următoare patru! Aceştia au ajuns cu caseta 
la Bouillon. Voiau să meargă mai departe şi au cerut 
acoperire, dar, pentru a nu avea şi noi soarta soldaţilor, ne- 
am refugiat în munţi, sperând să scăpăm cu viaţa... poate. 

— Nu vi se putea lua în nume de rău. 

— A doua zi, cei patru grenadieri fură găsiţi împuşcaţi, nu 
departe de aici. Caseta dispăruse, însă. Peste câteva zile, 
nemţii au părăsit ţinutul şi ne-am pomenit aici cu o trupă 
de-a noastră, care ceru caseta. Când au aflat ce se 
întâmplase, ne-au impus, drept pedeapsă, o despăgubire 
enormă, care ne-a sărăcit cu totul. 

— Foarte trist! Zise străinul. Şi caseta nu s-a mai găsit 
niciodată? 

— Nu. 

— Şi nici vreo urmă de-a puşcaşilor care i-au ucis pe 
soldaţi? 

— Nu. 

— Autorităţile n-au făcut cercetări? 

— Ce-ţi închipui dumneata, domnule! Eram doar în război, 
guvernele se schimbau unul după altul şi, fireşte, totul a 
rămas aşa cum a fost. 

— Poate că hoţii au fost nişte soldaţi germani rămaşi în 
urmă? 

— Nu, căci aceştia nu puteau cunoaşte ţinutul. 

— Sau bandiți francezi? 

— Asta mai curând. Dar, mai bine n-am mai vorbi despre 
astA. La spune, mergi acum direct la Paris? 

— Da. 

— Ceea ce înseamnă ca vei avea norocul să-l vezi pe 
Împăratul cel mare? 

— Asta în orice caz. 

— Ce n-aş da să fiu în locul dumitale! Desigur, o vei lua 
prin Sedan? 


— Da. 

— Ajungi cumva şi până la Raucourt? 

— Tot ce se poate. 

— În sătucul acela se află ferma Jeannette, pe care n-ar 
trebui să scapi prilejul de a o vizita. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă acolo locuieşte cea mai frumoasă fată din 
Franţa. 

— Te pomeneşti, tătucule, că încă ţi se mai aprinde inima 
după fete frumoase? 

— Care-i francezul căruia să nu i se aprindă inima când e 
vorba de o fată frumoasă? Cu toată cinstea cuvenită, fireşte. 

— E chiar atât de nemaipomenită fata aia? 

— Hm... nu-s cunoscător, după cum îţi poţi da seama 
uitându-te la bătrânica mea, dar aşa spun toţi. 

— Ce? Strigă baba. Ce-ai vrut să zici cu asta? 

— Dac-aş fi fost cunoscător, aş fi luat una frumoasă. 

— Asta o spui acum! Zise ea. Pe vremuri ai fost chiar foarte 
mulţumit de mine. 

— Păi, tocmai pentru că nu-s cunoscător. 

— Hm... cred c-am fost destul de frumugşică, chiar dacă nu 
chiar ca aceea de la Jeannette. Da, domnule, face s-o vezi. 

— M-aţi făcut nespus de curios. Dumneavoastră aţi văzut- 
0? 

— Da, a fost aici la noi. 

— În vizită? 

— Nu, a rămas doar o jumătate de ceas, până s-a reparat 
oiştea la trăsură. 

— A avut probabil un accident? 

— Da. Voia să meargă la Luttich, unde avea rude, dar, pe 
undeva, pe-aici, s-a rupt oiştea şi a fost nevoită să se 
întoarcă la noi. Nici n-a plecat mai departe. 

— O fi superstiţioasă. 

— Păi vezi, dumneata, domnule, o oişte ruptă e 
întotdeauna semn rău. 

— Adevărat! Spuse străinul. 


— Şi-apoi, nemţii ăia! Erau la Luttich. Noi am sfătuit-o să 
nu se ducă. Ne-a ascultat şi s-a întors. 

— O fi chiar fiica fermierului? 

— Aş! E numai în vizită acolo. 

— Cum o cheamă? 

— Nu-ţi pot spune decât că maică-sa îi zicea Margot. 

— Frumos nume! 

— Şi i se potriveşte de minune. Dar vei fi obosit, domnule, 
şi noi te ţinem de vorbă. De altfel şi noi ne culcăm devreme. 

După răceala de la început, specifică regiunilor izolate, cei 
doi deveniseră foarte vorbăreţi. Străinului i-ar fi făcut 
plăcere să mai stea de vorbă, mai ales cu privire la fata 
aceea frumoasă. Chestia asta îl interesa chiar mai mult 
decât caseta de război. El o cunoştea pe fată, că doar era 
chiar logodnica lui, iar dânsul nu era altul decât Hugo de 
Greifenklau în persoană. 

— Atunci nu vreau să vă mai rețin, zise dânsul. Arătaţi-mi 
culcuşul! 

— Nu-i aici în casă, ci în curte. Haide să ţi-l arăt! Moşul 
aduse un felinar şi ieşi în curte. În fundul acesteia era 
staulul, deasupra căruia era podul cu fân. 

— Pe la noi trebuie să ţii fânul sub lacăt, altfel ţi se fură, 
zise hangiul. Uite scara pe care te urci. Trage-o după 
dumneata sus, e mai bine aşa. Pe vremea asta de război 
umblă fel de fel de oameni prin apropiere. Hainele ţi s-au 
uscat? 

— Aproape. Mulţumesc. 

— Păi, somn uşor. Îţi doresc noapte bună. 

— Noapte bună. 

Greifenklau urmă sfatul hangiului şi, după ce urcă, trase 
scara după dânsul. 

Zâmbi fără să vrea. Care vasăzică podul acesta mic şi 
scund era clasa întâi, iar staulul de jos clasa a Il-a! Cum 
puteau dormi oamenii dincolo, împreună cu caprele, pe 
culcuşul de paie umede? 


Şi hangiul trebuia să fie un om foarte sărac, de vreme ce 
n-avea nici măcar o vacă, ci doar două biete capre. 

Ploaia continua să cadă în valuri. Culcuşul de fân nu era 
deloc rău: foşnetul lui te adormea. Locotenentul începu să 
se gândească la fata cea frumoasă de la ferma Jeannette, la 
caseta de război şi la câte altele îi pot trece omului prin 
minte înainte de a adormi. 

Nu ştia cât stătuse astfel, nici măcar dacă fusese treaz sau 
visase. Dar deodată ciuli urechile, căci auzise un zgomot 
afară, în faţa staulului. Îşi încorda auzul şi prinse câteva 
şoapte rostite cu glas înăbuşit: 

— Te-ai dus să vezi? 

— Da. 

— S-au culcat? 

— Da, nu mai e nici o lumină în toată casa. 

— Atunci intrăm în staul. 

— Dar dacă mai e cineva acolo? 

— Vom vedea. 

Uşa staulului fu deschisă şi Greifenklau auzi pe cineva 
intrând. Caprele se agitară puţin, dar curând se liniştiră 
iarăşi. 

— Hai înăuntru, nu e nimeni aici, se auzi un glas. 

— Atunci e bine. 

— Aici e cald, mult mai bine ca afară. De câte ori am avut 
drum prin munţi m-am adăpostit în staulul asta. 

Greifenklau auzea totul, deşi cei doi de jos vorbeau în 
şoaptă. Îi era însă cu neputinţă să facă cea mai mică 
mişcare, căci altfel foşnetul fânului i-ar fi trădat prezenţa. 

Cine erau cei doi străini? Se întrebă el. Hangiul pomenise 
despre tot soiul de indivizi care se aţineau prin partea 
locului. Se furişaseră în chip misterios în staul şi tot 
misterioase le erau şi vorbele. 

— Ce-ar spune hangiul dacă ar da peste noi aici? 

— Nimic. Am intrat pentru că el dormea şi n-am vrut să-l 
trezim. Nu ne-ar lua-o în nume de rău. Dar ar trebui să 
plătim câteva centime pentru adăpost. 


— Asta nici n-ar fi prea greu, căci doar ai bani destui. 

— E drept, râse celălalt. Dar e mai bine să nu afle nimeni 
de prezenţa noastră aici. 

— Târnăcoapele şi lopeţile alea or mi fi acolo? 

— Fireşte; doar sunt îngropate... 

— Ah, dac-ar şti indivizii... 

— Am avut eu grijă de toate. În scopul acesta am prăpădit 
multă pulbere. 

— Dar cum se face că-mi împărtăşeşti mie o asemenea 
taină, câtă vreme, ceilalţi... hm?! 

— Am să ţi-o zic şi pe asta. Eram şase şi ne-am înţeles ca 
numai împreună să trecem la treabă, şi asta doar într-un 
moment dinainte stabilit. Eu însă, crezându-mă mai şiret, 
mi-am făcut însemnări. Dar n-a trecut mult şi am băgat de 
seamă că fiecare procedase astfel şi, rând pe rând, veneau 
după bani... Atunci i-am curăţat unul câte unul, patru eu şi 
tu pe al cincilea alaltăieri. Asta ţi-a fost examenul şi l-ai 
trecut cu succes. 

— Îţi închipui ca fost prima oară? 

— Ai mai făcut-o şi până acum? 

— Şase, în total! 

— Hm... felicitările mele. Şi zii, ai pus, într-adevăr, ochii pe 
fiica mea? 

— Da. 

— Şi ea ce zice? Ai vorbit cu dânsa? 

— Fireşte. Suntem pe deplin înţeleşi. 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci pot avea încredere în 
tine. Ginerele meu n-o să mă trădeze. 

— Nici prin gând nu-mi trece. Dar cum s-a făcut că te-ai 
gândit tocmai la casetă? Nu era o treabă tocmai uşoară. 

— Aşa a fost să fie. Vremurile erau proaste şi negoţul cu 
vânat nu mai mergea, căci fiecare îşi împuşca singur 
vânatul de care avea nevoie. Nu mai ştiam cum s-o scot la 
capăt... Atunci mi-am luat puşca şi am început să ţintesc în 
oameni. 

— Şi nu ţi-a fost greu? 


— De ce să-mi fi fost? Ş-apoi, adesea nici nu era nevoie. Se 
găseau destui morţi sau răniţi cu buzunarele doldora. 
Încetul cu încetul, mi s-au alăturat şi alţii. Cinci oameni şi cu 
mine şase. Ne făceam meseria cu chibzuială şi n-am păgubit 
deloc. Când au atacat prusacii la Ligny ne aflam prin 
apropiere. De pe munte, am privit toată scena. Atunci am 
văzut o căruţă cu patru cai şi care era însoţită de vreo 
cincizeci de infanterişti. Asta ne atrase luarea-aminte. Ne 
sfătuirăm, iscodirăm şi ajunserăm la convingerea că era 
vorba de caseta de război. locmai ce ne trebuia. 

— Mai departe? 

— Unii au fost atât de nebuni, încât au propus un atac 
deschis, eu însă am izbutit să-i conving că asta ar fi cea mai 
mare tâmpenie. Era neîndoios că ăia voiau să ducă caseta în 
munţi. Nu trebuia decât să-i urmărim pas cu pas şi astfel îi 
puteam curăța pe însoțitori unul după altul. Aşa s-a şi 
întâmplat. Nu departe de aici au căzut ultimii patru. Am 
găjbit caseta şi-am îngropat-o într-o văgăună pe care-o 
cunoşteam dinainte. Şi-acum e tot acolo. 

— Dar caii şi căruţa? 

Căruţa am distrus-o şi i-am dat foc, iar caii i-am încălecat 
şi ne-am dus să-i vindem. 

— Câţi bani erau în casetă? 

— Nu ştiu. N-am putut număra. 

— Chiar atât de mulţi? 

— Da, şi număratul ne-ar fi răpit prea mult timp. Am luat 
fiecare câte o mie de franci, restul a fost îngropat. 

— Aţi mai trecut după aceea pe-acolo? 

— Numai eu, de două ori, după aceea i-am înlăturat pe 
ceilalţi. 

— Unde-i văgăuna? 

— E lesne de găsit, dar poziţia e greu de descris. Vei vedea 
mâine. 

— Când pornim? 

— Îndată ce se luminează de ziuă, ca să nu fim descoperiţi 
aici. 


— Şi ce-ai de gând să faci cu tot bănetul ăsta? 

— Aştept până s-or linişti lucrurile pe-aici, apoi mă car în 
America. 

— Dar cu mine ce se va întâmpla atunci? 

— Prostule! Devii ginerele meu şi pleci, împreună cu mine. 
Acum hai să dormim! Avem nevoie de odihnă. Noapte bună! 

— Noapte buna! 

Se auziră paiele foşnind, apoi liniştea deveni deplină. 

Greifenklau rămăsese ca împietrit. Abia aflase de istoria 
casetei, că se şi găsea pe urmele tainei. Luă hotărârea să 
rămână treaz toată noaptea, iar în dimineaţa următoare să-i 
urmărească pe cei doi. Gândul la banii aceia mulţi nu-i 
dădea linişte dar, cu toate acestea, oboseala îl învinse şi 
aţipi. Se trezi însă, îndată ce-i auzi pe cei doi de jos reluând 
discuţia. 

— Mai dormi? 

— Nu. Tocmai m-am trezit. Cât o fi ceasul? 

— Să văd. 

Uşa staulului fu deschisă, apoi se auzi acelaşi glas: 

— Se face ziuă curând. Am putea porni. 

— Mai plouă? 

— Nu chiar atât de tare ca ieri, dar aş fi preferat o vreme 
mai bună. 

— Afurisită treabă! Cât avem de mers? 

— Două ceasuri. 

— E mult. O să ne udăm leoarcă. 

— În schimb, vom avea parale cu ghiotura. Unde mai pui 
că vom putea apoi aprinde un foc la coliba cărbunarului şi 
ne vom încălzi pe cinste. 

— E locuită coliba aia? 

— Nici vorbă. Suntem în deplină siguranţă acolo. Hai, 
ridică-te! 

Celălalt se ridică, ieşi afară din staul şi începu să-şi întindă 
mădularele. 

— Aşa! Eu sunt gata. La dreapta sau la stânga? 


— Trebuie să mergem pe stânga, de-a lungul țărmului. La 
cei trei arini mari, cotim în munţi. 

Plecară. Greifenklau n-avea nevoie să-i urmărească 
imediat, căci cunoştea direcţia în care trebuia s-o apuce. 

Pe de altă parte, misiunea îi era uşurată şi de faptul că, în 
pământul clisos, urmele rămâneau lămurit întipărite. După 
ce paşii se îndepărtară, deschise uşa podului, lăsă jos scara 
şi cobori, având grijă să închidă bine uşa în urma sa. 

Porni de-a lungul râuleţului, până la cei trei arini despre 
care auzise vorbindu-se şi unde amprentele paşilor o luau 
înspre stânga. Pe vreme frumoasă, la ora aceea s-ar fi aflat 
în plină zi, acum, însă, ploaia amestecată cu ceaţă întuneca 
totul de jur-împrejur, făcând să nu se poată distinge nimic la 
o distanţă mai mare de zece paşi. 

Înaintă astfel prin pădure, vreme de vreun ceas, până 
când desimea acesteia îl obligă la şi mai multă băgare de 
seamă, făcându-l, de asemenea, să iuţească paşii. Şi, într- 
adevăr, nu trecu mult până începu să audă glasurile celor 
pe care îi urmărea. Mergea chiar în spatele lor, la adăpostul 
arborilor, fără să rişte a fi descoperit. 

Cei doi înaintau pe un soi de drumeag, suficient de larg 
chiar şi pentru o căruţă, dar care la un moment dat se 
sfârşea într-un luminiş mic, unde se afla o căsuţă. Desigur, 
coliba cărbunarului despre care îi auzise vorbind. 

Indivizii nu intrară într-însa, ci străbătură luminişul de-a 
curmezişul. Greifenklau îi urmă, aţinându-se îndărătul 
copacilor de pe marginea rariştii. 

Poteca se sfârşise, arborii erau răriţi şi terenul urca 
încetişor. În cele din urmă, ajunseră într-o vâlcea, care 
părea să urce până aproape de creasta muntelui, 
continuând apoi într-o prăpastie largă, care înainta spre 
stânga. Într-acolo se îndreptară cei doi indivizi şi 
locotenentul îi urmă. Marginile văgăunii erau acoperite cu 
arbori deşi, tufe şi tot soiul de bălării. El, care mergea ceva 
mai sus, putea ţine pasul cu ei şi chiar îi putea auzi vorbind. 
Distinse că primul, cel mai în vârstă, era bărbos şi avea o 


ţinută de pădurar, cu trăsături îndrăzneţe şi destul de 
plăcute. Cel tânăr, purta şi el o bărbuţă rară şi scurtă, 
mergea încovoiat, iar chipul îi părea răvăşit de vicii şi lipsit 
de orice sclipire de inteligenţă. Pe scurt, un om în stare de 
orice mârşăvie. 

— Mai e mult? Întrebă deodată acesta. 

— Ai răbdare! 

Celălalt se uită în jur, apoi zise: 

— Fă doisprezece paşi drept înainte, dar nu prea repede! 

Tânărul făcu întocmai. 

— Stai! 

— Să stau? De ce? 

— Pentru că te afli acum exact deasupra casetei. 

— La ce adâncime e îngropată? 

— Vreo cinci picioare. 

— Atunci o s-avem de săpat, nu glumă. 

— N-avea nici o teamă, pământul e moale. 

— Dar târnăcoapele şi lopeţile? 

— Mai fă cinci paşi înainte. 

Celălalt îi făcu. 

— Stai! 

— Aici sunt? 

— Da. Sub picioarele tale, şi la o adâncime atât de mică, 
încât nu trebuie decât să înfigi cuțitul ca să dai de ele. 

— Începem imediat? 

— Da. Însă întâi tragem o înghiţitură. 

Cel mai în vârstă scoase o sticlă cu rachiu din buzunar, 
trase o duşcă, apoi o întinse tovarăşului său. 

Cei doi dezgropară uneltele din pământ. Erau două 
cazmale şi două hârleţe. 

— Ia ascultă! Zise cel vârstnic. Înainte de a porni la lucru 
cu cazmalele, trebuie să scoatem cu băgare de seama iarba 
cu hârleţele, ca s-o putem pune la loc după aceea. 
Altminteri o să se bage de seamă că s-a scormonit pământul 
pe aici. 


Luă o lopată şi trasă un patrulater, pe iarba care fu scoasă 
şi trasă la o parte. 

De-abia după aceea, începu adevărata muncă. 

Greifenklau se aşezase doar la vreo cincisprezece paşi 
deasupra locului cu pricina, la adăpostul unui stejar cu 
ramurile atârnânde. Ploaia nu pătrunsese acolo, aşa că 
putea sta foarte comod şi era acoperit de o tufă, prin 
frunzişul căreia putea observa totul, fără să fie văzut însă. 

Cei doi lucrară vreo jumătate de ceas, când cu cazmaua, 
când cu hârleţul. Deodată te auzi un sunet tare. 

— Ce a fost asta? Întrebă cel mai tânăr. 

— Am dat de ladă răspunse celălalt. 

— Vrei să zici că banii sunt într-o ladă? 

— Nu, într-o casetă de fier, dar aceasta, la rândul ei, se 
află într-o ladă. 

— Şi caseta de război e într-adevăr înăuntru? 

Era aprins la faţă şi ochii-i luceau ca doi cărbuni aprinşi. 

— Fireşte! 

— Atunci să săpăm mai departe! 

Luă cazmaua, în timp ce tovarăşul său scotea afară 
pământul. Când însă bătrânul se aplecă ceva mai mult, 
celălalt ridică cazmaua şi-l izbi cu toată puterea în ceafă. 
Fără să scoată un geamăt, nenorocitul se prăbuşi cu capul 
spart în groapă. Ucigaşul azvârli unealta crimei cât colo. 

— Idiotule, ţi-ai primit răsplata! Ca să pui mâna pe casetă 
i-ai omorât pe ceilalţi, dar iată că acum eşti tu însuţi mort şi 
eu am rămas singurul ei stăpânitor. Acum sunt bogat, 
bogat, bogat. Dracu s-o ia pe fiică-ta, căci acum pot avea 
pretenţii la cea mai frumoasă fată, mă pot duce în peţit 
chiar la ferma... Jeannette. 

Îngrozitoarea crimă fusese făptuită atât de repede, încât 
Greifenklau n-ar fi putut face nimic ca s-o împiedice. Se 
ridică cu iuţeala fulgerului, scoase repede din buzunar cele 
două pistoale pe care le avea la dânsul şi sări jos. 

Ucigaşul stătea ca vrăjit în faţa victimei sale. 


— Aşa-i că te-am nimerit bine? Zise el. Totuşi, ar fi bine să 
ieşi afară, că trebuie să iau caseta şi-mi stai în drum. 

Apucă mortul de picioare şi-l trase afară din groapă, apoi 
luă lopata de jos şi vru să-şi continue lucrul, dar deodată 
făcu nişte ochi mari, lopata îi căzu din mână şi rămase 
împietrit de groază. 

Îl zărise pe Greifenklau, care stătea la doi paşi de dânsul, 
cu armele îndreptate asupra lui. 

— Ucigaşule! 

Omul părea să-şi fi pierdut graiul. 

— Vezi imediat dacă mai trăieşte! Porunci locotenentul. 
Altfel îţi găuresc capul cu un glonte. Repede! 

Tonul şi toată atitudinea lui Greifenklau erau de aşa 
natură, încât ticălosul nu cuteză să se împotrivească. Se 
aplecă şi examină victima. 

— Mort de-a binelea! Zise dânsul. De ce-a fost atât de 
idiot? 

— Cine-i idiotul, se va vedea îndată. Cum te numeşti? 

Omul se reculese şi răspunse dârz: 

— Ce te interesează pe tine asta? 

— Pur şi simplu. Te fac atent că nu glumesc şi că, dacă-mi 
vei mai răspunde aşa cum ai făcut-o, îmi voi folosi fără 
preget pistolul! Repet: cum te numeşti? 

— Fabier. 

— Ce meserie ai? 

— Sunt măcelar în Raucourt. 

— Şi cel de aici?! 

— Barchand. 

— De unde e? 

— Tot din Raucourt. 

— Ce meserie? 

— Măcelar, ca şi mine. 

— Bine, ajunge deocamdată. Ia cazmaua şi hârleţul şi ia-o 
înainte! 

— Pentru ce? 

— Vei afla. 


— Ştii dumneata ce se află în groapa asta? 

— Da, caseta de război de la Ligny. 

— Drace! De unde ştii! 

— Sunt ofiţer. Cu asta te-am lămurit. 

— Ofiţer? Domnule, hai să împărţim ce-i în casetă! 

— Eşti nebun. 

— Eu mă mulţumesc numai cu o treime. 

— Taci şi fă ce ţi-am spus! 

— Numai cu un sfert. 

— Vrei să te supui, ori nu? 

— Bine, mai ai vreme să te răzgândeşti! 

Ridică uneltele de jos şi porni. Cu arma îndreptată asupra 
lui, Greifenklau îl îndemnă la drum, până ajunseră într-un 
loc mai retras. Arătând în jos, porunci: 

— Sapă aici o groapă pentru victima ta! 

— Cu plăcere, domnule. Dar n-ar fi mai bine să vorbim 
întâi despre casetă? 

— Mai târziu. În primul rând să-l îngropăm pe bătrân. 

— Bine, fie şi aşa! Începu să sape. 

Gândul la casetă îl îndemna să muncească de zor. În scurt 
timp, groapa era gata şi individul se uită întrebător la 
Greifenklau. 

— Dubleaz-o! Porunci acesta. 

— Pentru ce? 

— Fă ce-ţi spun eu! 

Omul se supuse şi, în curând, o groapă de şase picioare 
lungime şi patru lăţime fu gata. 

— Acum adu-l pe camaradul tău încoace şi vâră-l înăuntru! 

Ticălosul se făcuse galben ca ceara. O bănuială teribilă 
începu să-i dea târcoale. Se supuse totuşi, sperând să-l 
poată îmbuna pe ofiţer, în cele din urmă, şi de aceea căută 
să câştige timp. 

— Iar acum? Întrebă el după aceea, căutând să pară 
smerit. 

Lui Greifenklau nu-i scăpară privirile pânditoare ale 
ucigaşului. Miza era pe viaţă şi pe moarte. 


— Acum acoperi la loc caseta! Porunci el. 

— S-o acopăr? Pentru ce? 

— Ca să n-o găsească nimeni. Trebuie să rămână neatinsă. 

— Domnule... 

— Fă ce-ţi spun, altminteri îţi găuresc ţeasta cât ai clipi! 

— Şi după aceea? 

— Vei vedea. 

— Domnule, nu trebuie să fii atât de neîndurător cu mine! 

— Fireşte! Că doar n-ai trimis pe cealaltă lume decât şase 
oameni şi cu cel de colo, şapte! 

Omul îngălbeni de spaimă. Dar, deodată, caracterul lui 
adevărat ieşi la iveală şi spuse, râzând în hohote: 

— De vreme ce ştii atâtea, vei înţelege că ascult de 
dumneata numai fiindcă n-am încotro. 

— Ştiu. 'Te temi de glonţul meu. 

— 'Te înşeli. Nu orice glonţ îşi nimereşte ţinta. 

— Ale mele însă merg la sigur. 

— Să facem o probă! 

Greifenklau înălţă din umeri: 

— Idiotule! Zise el. Crezi c-o să mă poţi îndemna la 
împuşcături de probă? Ascultă ce-ţi spun, altminteri voi 
vedea îndată cât de bine ştiu să ţintesc. 

Individul începu să umple groapa cu pământ. Iarba fu 
iarăşi pusă deasupra şi bătătorită, astfel că, în curând, nu 
se mai puteau recunoaşte urmele gropii de dinainte. 

— Aşa, zise Fabier, taina noastră e iarăşi în siguranţă. 
Nădăjduiesc că acum vom putea cădea la învoială. Cum ai 
aflat de locul unde e îngropată comoara? 

Greifenklau ştia că adevărul îl va îngrozi şi mai mult pe 
ticălos. 

— Chiar de la voi, îi răspunse batjocoritor. 

— De la noi? Ce vrei să zici?! 

— Da, de la tine şi de la bătrânul ăla pe care l-ai omorât. 

— Dar cum? 

— Aţi vorbit aseară despre asta în staul. 

— În sta?... Şi dumneata unde erai? 


— Deasupra voastră, în podul cu fân. Am auzit totul. 

Omul rămăsese încremenit. 

— Ce prostie din partea noastră că n-am cercetat pe acolo! 
Dar ia spune, ce aveai de gând? 

— Voiam să cunosc locul, apoi să iau caseta. Poate că v-aş fi 
ucis pe amândoi, aşa cum i-aţi ucis şi voi pe tovarăşii voştri. 

Fabier începu să tremure. 

— Vrei să mă ucizi? 

— Fireşte! Răspunse Greifenklau, pe un ton hotărât. 

— Dar de ce? Că doar nu ţi-am făcut nimic! 

— M-ai fi culcat de mult la pământ, dacă nu te-aş fi ţinut la 
respect cu pistoalele mele. "Ţi-ai ucis camaradul, iar locul 
unde e îngropată caseta trebuie să rămână tăinuit: astea-s 
două motive îndeajuns de puternice ca să fii condamnat la 
moarte. Ţi-ai săpat singur groapa şi vei putrezi alături de 
victima ta. 

Câteva clipe Fabier privi în pământ, ca şi cum s-ar fi simţit 
copleşit de cele ce auzise. Dar în momentul următor, sări 
năprasnic, năpustindu-se asupra judecătorului său. 

— Încă n-am ajuns chiar atât de departe! Strigă el. Mori, 
câine! 

Dar Greifenklau nu era omul care să se lase luat prin 
surprindere. Observase la timp mişcările ucigaşului şi când 
acesta se năpusti asupra lui, se dădu repede în lături şi 
ridica arma. 

— Cu asta ţi-ai iscălit sentinţa, nemernicule! 

Glonţul porni şi Fabier se prăbuşi la pământ, cu ţeasta 
sângerândă. Păzitorii casetei de război fuseseră răzbunaţi. 

Locotenentul îngenunche mişcat lângă cei doi morți. 
Oamenii aceştia fuseseră nişte ucigaşi de rând, şi-şi 
meritaseră soarta cu prisosinţă, dar cu toate astea el se 
simţi emoţionat la gândul că răpusese o viaţă omenească, 
deşi fusese în legitimă apărare. 

Aşeză cadavrul lui Fabier în groapa pe care şi-o săpase el 
însuşi şi aruncă bulgări, de pământ peste cei doi morţi. 
După ce nivelă locul, în aşa fel încât cu greu s-ar fi putut 


recunoaşte ce se petrecuse acolo, împrăştie de jur-împrejur 
pământul de prisos, apoi îşi dădu osteneala să rânduiască 
cât mai bine locul unde era îngropată caseta, încât să nu-i 
dea nimănui în gând că o comoară de preţ se află ascunsă 
acolo. 

Nădăjduia că germanii vor învinge şi vor pătrunde iarăşi în 
Franţa, iar atunci el va dezgropa caseta şi o va preda 
mareşalului Blucher. 

Mai rămânea să ascundă uneltele. Măsură exact cu paşii 
poziţia casetei, a uneltelor şi a mormintelor, şi îşi scoase 
carnetul de notițe, ca să-şi însemneze toate acestea şi să 
facă o schiţă. 

Porni înapoi şi ajunse la hanul unde trăsese în ajun. 
Bătrânii se treziseră demult, dar, văzându-l, avură impresia 
că tocmai se deşteptase. 

După ce îmbucă ceva, plăti ce avea de plătit, îşi luă 
paşaportul şi-şi văzu de drum, petrecut de urările de bine 
ale celor doi bătrâni, care-l primiseră cu atâta răceală şi se 
despărţeau de dânsul ca de un vechi prieten. 

Bandiţii din pădurea Argonne. 

La începutul lunii iunie 1815, Marele cartier general al 
francezilor se afla în Laon, pe când acela al Armatei de 
Mosela era la Thionville. 

În cel dintâi sosise de câteva zile generalul Daure, 
comandantul armatei, şi acum era aşteptată, din zi în zi, 
sosirea Împăratului. Se mai spunea că Napoleon va merge 
la Strasbourg, pentru a se arăta soldaţilor săi şi a trezi într- 
înşii vechiul entuziasm pentru dânsul. De asemenea, era 
aşteptat şi la Thionville. 

Caracteristicile marelui soldat erau bine cunoscute, îi 
plăcea să apară pretutindeni şi să se arate mai ales acolo 
unde era aşteptat mai puţin. De altminteri, nici până acum, 
istoricii n-au putut stabili cu precizie, pe ce drum a ajuns el 
la câmpul de război. Se ştie doar că a făcut câteva din acele 
escapade ce-i erau specifice, şi care au rămas un mister 
Chiar şi pentru cei ce-i erau foarte apropiaţi. 


Obiceiurile unui suveran găsesc de regulă imitatori. Unii 
din mareşalii Împăratului au adoptat şi ei procedee 
asemănătoare, luându-i prin surprindere pe cei de sub 
comanda lor. Despre mareşalul Grouchy se ştie, mai cu 
seamă, că-i plăcea să se ivească pe unde te-ai fi aşteptat 
mai puţin şi nu era deloc un secret faptul că-şi datora multe 
din izbânzi tocmai acestui obicei. 

Spre amiaza zilei în care descoperise în chip atât de 
neaşteptat caseta de război, Greifenklau ajunse la Sedan. 

Ar fi vrut să ocolească oraşul, dar fluviul Mass nu putea fi 
trecut decât pe singurul pod din ţinutul acela, din pricina 
ploilor îndelungate, care-l umflaseră, făcându-l să-şi iasă din 
albie. 

Sedan, locul natal al celebrului Turenne, a fost în toate 
vremurile un centru important din punctul de vedere al 
operaţiunilor militare. De aceea, nu era de mirare că şi 
acum era plin de trupe, precum toate împrejurimile sale. 
Acestea făceau parte din armata mareşalului Ney, care, 
născut la Saarlous, ca fiu al unui dogar, ajunsese, graţie 
talentelor sale militare, mareşal al Franţei, duce de 
Esslingen şi prinţ de Moscova. 

Sub comanda sa se afla generalul Drouet, care fusese 
numit comandant al gărzilor lui Bonaparte. Drouet 
renunţase să locuiască în Sedan şi îşi instalase cartierul în 
localitatea Raucourt, în apropierea căreia se afla ferma 
Jeannette. Drouet rechiziţionase această fermă pentru 
dânsul personal, în vreme ce statul său major se afla la 
Raucourt. 

Când intră în Sedan, lui Greifenklau i se ceru legitimaţia. 
Fusese „fabricată” în cartierul general al lui Blucher, şi n- 
avea nici un cusur. Însă, în vremuri de război, măsurile sunt 
foarte drastice, astfel că locotenentul fu supus unui 
interogatoriu, de-l trecură toate sudorile. Dat fiind că 
luptase împotriva francezilor şi stătuse câtva timp la Paris, 
ar fi putut fi cu uşurinţă recunoscut de cineva şi, atunci, 
soarta i-ar fi fost pecetluită. 


De aceea se simţi nespus de uşurat când îşi recăpăta 
hârtia odată cu permisiunea de a străbate oraşul. 

Raucourt se află la două ceasuri de drum la sud de Sedan. 
Pe vremea aceea, şoselele dintre aceste două localităţi lăsau 
mult de dorit. Pădurea Argonne, care făcea parte din aceste 
ţinuturi, se bucura de un renume foarte prost, deoarece 
într-însa sălăşluiau tot soiul de indivizi certaţi cu legea, care 
se ţineau ascunşi prin văgăuni, de unde ieşeau la iveală 
când era vorba de dat vreo lovitură. 

Între Raucourt şi Sedan drumul era totuşi sigur acum 
pentru că armatele care făceau legătura între aceste două 
cartiere generale impuneau respect vagabonzilor şi 
tâlharilor. Mai încolo, cu deosebire spre Laon, unde drumul 
ducea peste Rethel, căile de comunicaţie erau mai puţin 
sigure, căci nu erau atât de folosite de armată. 

Orice război dă naştere la ticăloşi de tot soiul. Drojdia 
populaţiei, care nici înainte nu se afla în raporturi prea 
bune cu legea, îşi scosese cu mult curaj capul la iveală. 
Astfel de indivizi se găseau pe atunci cu duiumul prin 
pădurile munţilor Ardeni şi Argonne, astfel că, cel ce se 
încumeta a străbate acele ţinuturi, sigur şi neînarmat, 
putea fi, pe drept cuvânt, socotit un adevărat temerar. 

Odată ajuns la Raucourt, Greifenklau află cu uşurinţă 
drumul către Jeannette, unde, încă de la poartă, fu luat în 
primire de o santinelă care, punându-i arma în piept, îl opri 
să intre. 

— Încotro? 

— Înăuntru! Răspunse locotenentul scurt. 

— La domnul general? 

— Nu. Care general locuieşte aici? 

— Generalul Drouet. Dar la cine vrei să te duci dumneata? 

— La stăpâna fermei. 

— La doamna de Sainte-Marie? 

— Da. 

— Nu-i aici. A plecat azi-dimineaţă. 

— Atunci o fi altcineva care-i ţine locul. 


— E domnul cel tânăr. Îl cunoaşteţi? 

— Am de încheiat o afacere cu dânsul. 

— Aşa da. Poţi intra. Domnul baron Romain de Sainte- 
Marie locuieşte în camera de la parter, ale cărei patru 
ferestre le vezi colo la dreapta. 

Greifenklau mulţumi santinelei şi când bătu la uşa care i se 
arătase, un glas puternic îi răspunse: 

— Intră. 

Se văzu într-o încăpere care părea să fie cabinetul de 
lucru al unui bărbat neînsurat. Domnea într-însa acea 
dezordine care se întâlneşte, de obicei, la holteii din lumea 
bună. 

În timp ce închidea uşa, de pe canapea se ridică un tânăr 
care-l privi cercetător. Avea o înfăţişare plăcută, mai mult 
feminină decât bărbătească. Să tot fi avut douăzeci şi doi de 
ani, dar mustaţa subţire îl făcea să pară şi mai tânăr. 

— Domnul de Sainte-Marie? Întrebă Greifenklau. 

— Da. Ce doriţi de la mine? 

— Aş dori să ştiu dacă o pot vedea pe doamna Richemonte. 

Francezul tresări surprins. S-ar fi putut zice că era chiar 
îngrijorat. 

— A, doamna Richemonte? Întrebă el. Ce doriţi de la ea? 

Întrebarea era explicabilă, deoarece Greifenklau era prost 
îmbrăcat şi arăta ca un fluieră-vânt. 

— Am de discutat unele chestiuni personale, răspunse 
dânsul. Nu ştiu dacă mi-ar îngădui să vorbesc despre ele cu 
o terță persoană. 

— Nici nu caut asta. Dar o cunoşti pe doamna? 

— O cunosc de la Paris. 

Chipul tânărului se întunecă brusc. 

— Eşti căpitanul Richemonte? 

— Nu. 

— Aşadar, un necunoscut? 

— Da. 

— De unde ştii că doamna Richemonte se află aici? 

— Eu însumi am adus-o la fermă. 


— Ca vizitiu? 

— Nu, nu, zâmbi Greifenklau, ca însoțitor. 

Tânărul tresări puternic, în vreme ce obrazul lui oglindea 
atât spaimă, cât şi bucurie. 

— Drace! Exclamă el. le numeşti Greifenklau? 

— Da. 

— Şi ai cutezat să... ah! Vino, vino! 

Îl prinse pe locotenent de braţ şi-l trase repede din 
cameră, spre o uşă care dădea în altă încăpere. Baronul îl 
mai măsură o dată din cap până în picioare şi-i zise: 

— Dumnezeule sfinte, cum ai putut îndrăzni să vii la 
Raucourt? N-ai ştiut că generalul Drouet se află instalat în 
ferma noastră? 

— Am aflat abia la Sedan. 

— Şi totuşi ai venit încoace? Puteai fi arestat ca spion! 

Baronul privi năucit prin încăpere, apoi îi arătă un scaun. 

— Am venit doar ca să vorbesc cu doamna Richemonte. 

— Ia loc, domnule. Trebuie să lămurim lucrurile. Eşti într- 
adevăr prieten cu dânsa? 

— Cât se poate de sincer şi devotat. 

— Când au sosit aici, nu eram acasă. Mă aflam pe atunci 
prin ţinutul Reimsului, unde vizitam pivnițele unui prieten. 
Trebuie să ştii că sunt agricultor şi mai ales podgorean. 
Când m-am întors, le-am găsit pe cele două doamne. Mi s-a 
spus că au fost aduse aici de un ofiţer german, numit 
Greifenklau. 

— Eu sunt acela. 

— Prezenţa doamnei Richemonte aici e o taină, al cărei 
singur deţinător eşti dumneata. 

— Le-am fost de ajutor într-un moment greu. Dar nici nu 
mă gândesc să-mi adjudec vreun merit special pentru asta. 
— Îţi sunt recunoscător în aceeaşi măsură. Ştii, probabil, 

că doamna Richemonte îmi este rudă? 

— Mi-a spus chiar dânsa! 

— Mama mea şi doamna Richemonte sunt verişoare şi au 
fost crescute împreună. Tata a murit, astfel că eu am luat 


asupra mea toată sarcina administrării averii noastre. 
Trăim foarte singuratici aici, aşa că sosirea celor două femei 
a înviorat atmosfera, lucru pentru care le sunt 
recunoscător. Din păcate, totul s-a dus pe râpă o dată cu 
sosirea militarilor, care au întors totul cu josul în sus. 
Deoarece, din partea mamei, am puţin sânge german în 
vine, nu sunt partizanul habotnic al nici uneia dintre 
taberele beligerante. Ba, de data asta i-aş trimite bucuros 
la dracu' pe toţi domnii aceştia! 

— Te rog să nu ţii seama de mine, domnule baron. 

— Vrei, poate, să te alung? 

— Nădăjduiesc că nu vei face asta! Râse Greifenklau. 

— Dar am voie să primesc la mine un ofiţer german? 

— În condiţiile actuale, da, căci sunt în posesia unei 
legitimaţii care a fost examinată şi găsită în regulă la 
Sedan. 

— Asta-i altceva. Îţi mărturisesc deschis că atât eu cât şi 
mama nu ne bucurăm deloc de întoarcerea Împăratului 
războinic, ci suntem partizani ai lui Ludovic al XVIII-lea. Dar 
politică făţişă nu facem. Acum să revenim la ale noastre: 
doamna Richemonte nu e aici. 

— Dar unde e? 

— A plecat azi-dimineaţă la Vouzieres, împreună cu 
domnişoara şi cu mama mea. 

— Când se înapoiază? 

— Probabil deseară. 

— Seara? Întrebă Greifenklau, speriat. De ce nu mâine, în 
timpul zilei? De la Vouzieres până aici sunt şase ceasuri cu 
trăsura. 

— Aşa e. Dar, din pricina încartiruiţilor, mama nu poate 
lipsi prea mult de acasă. 

— Dar nu te gândeşti cât de periculos e drumul acela?! 

Baronul se dădu un pas înapoi, făcu o mutră înmărmurită 
şi se bătu peste frunte. 

— Aşa e. Dumnezeule! Abia acum îmi dau seama! 


— Drumul trece prin pădurile acelea care mişună de 
tâlhari. 

— Ai dreptate. Ce e de făcut? 

În ciuda firii sale distrate şi oarecum nepăsătoare, baronul 
se sperie de-a binelea. 

— Pe unde-au luat-o? 

— Prin Le Chesne şi Quatre-Champs. 

— Şi se înapoiază tot pe-acolo? 

— Fireşte. Sunt foarte îngrijorat. Dumnezeule, numai să 
nu li se întâmple ceva! Aş alerga să le întâmpin, dar mi-e cu 
neputinţă să părăsesc ferma, deoarece afurisitul ăsta de 
general are în fiecare clipă o dorinţă sau îmi dă o poruncă 
pe care trebuie să i-o îndeplinesc. 

— Atunci dă ordin să mi se înşeueze un cal. 

— Pentru dumneata? Întrebă baronul mirat şi vădit uşurat, 
în acelaşi timp. Dar îţi dai seama la ce primejdii te expui, ca 
german? 

— Nu-i nici o primejdie. Citeşte-mi, te rog, legitimaţia. De 
altfel, e bine şi pentru dumneata să-mi cunoşti numele 
actual. 

Baronul citi legitimaţia, apoi zise: 

— Un cal poţi avea, dar eşti înarmat? 

— Am două pistoale şi un cuţit. 

— Nu-i de ajuns. Tâlharii sunt organizaţi în cete, îţi voi mai 
da două pistoale. Cunoşti drumul? 

— Domnule, sunt ofiţer german! 

— Aşa e. Şi germanii au dovedit că hărţile lor sunt cât se 
poate de bune. Dar n-ai vrea să iei ceva în gură înainte de a 
pleca? 

— Mulţumesc, aş pierde prea mult timp. 

— Atunci, o să-ţi dau ceva merinde pe drum. Scuză-mă 
puţin! 

Plecă să dea dispoziţiile trebuitoare. 

Greifenklau se afla în vizuina leului. Fusese trimis în 
recunoaştere, ca să afle cât mai multe despre planurile 
dușmanului. Ştia cât de primejdioasă era această 


întreprindere, căci dacă era descoperit, ar fi fost 
condamnat la moarte prin spânzurătoare, ca orice spion. 
Dar chiar şi o asemenea primejdie i se părea floare la 
ureche, când se gândea că va avea prilejul să-şi revadă 
logodnica. Şi, pe lângă toate astea, mai era şi posesorul 
tainei casetei de război. 

În vreme ce aştepta calul, gândurile i se îndreptară înspre 
tânărul baron. Părea un om deschis, dar cam fluşturatic... 
De bună seamă că doamna Richemonte trecuse sub tăcere 
logodna lui cu Margot şi-l prezentase doar ca pe un prieten 
oarecare. Greifenklau nu cunoştea motivul care o 
îndemnase la aceasta, dar îşi zise că întâmplările prin care 
trecuse o îndemnaseră să fie cu luare-aminte chiar faţă de 
rude. 

După câtva timp, baronul se întoarse anunțând că totul 
era gata. Deschise o ladă şi scoase dintr-însa două pistoale, 
pe care le dădu locotenentului. 

— Sunt încărcate? Întrebă acesta. 

— Nu. Sunt un om paşnic şi nu le-am folosit niciodată. 
Armele, însă, sunt minunate, le-am moştenit de la bietul 
tata, care a fost şi el ofiţer. Am şi muniții. 

Aduse gloanţe şi pulbere şi Greifenklau încarcă armele. 

— Cum poate fi recunoscută trăsura lor? Întrebă el. 

— E un echipaj cam vechi, de pe vremea lui Ludovic al XV- 
lea. 

— Şi caii? 

— Unul e bălan, celălalt oacheş. 

— Afară de vizitiu, mai e cineva? 

— Din păcate nu, deşi e loc în spate pentru un servitor. 

— Mulţumesc, domnule baron. Pornesc imediat la drum. 

— Te vei întoarce cu cucoanele? 

— Cred că le voi însoţi până la fermă şi voi aştepta aici 
hotărârile doamnei baroane. 

Cei doi tineri ieşiră în curte, unde un căluţ jigărit, maro, îşi 
aştepta călăreţul. Greifenklau încalecă. Îşi dădu osteneala 
să călărească cât se poate de prost, aşa că fu lăsat să treacă 


fără multă greutate pe poartă, mai ales că era însoţit chiar 
de stăpânul casei. Avea înfăţişarea unui lucrător de rând, 
care vroia să facă o partidă de călărie, dar care nu se 
simţea deloc în apele sale într-o asemenea ipostază. 

Un timp călări astfel, ca vai de lume, dar, îndată ce lăsă în 
urmă satul, îşi înfipse pintenii în coastele animalului. 

Drumul ducea aproape neîntrerupt prin pădure. La 
dreapta curgea un râuleţ care făcea colturi nenumărate, iar 
la stânga nu se vedea decât o nesfârşită înşiruire de copaci. 

În drumul său întâlni o căsuţă singuratică şi descăleca 
pentru a lua ceva în gură din merindele ce-i fuseseră date şi 
pentru a se informa de drum. 

Intrând, văzu o tânără fată torcând şi care se ridică îndată, 
întrebându-l prietenos ce doreşte. Privirile, însă, îi erau 
îngrijorate. 

— Aş putea căpăta un pahar cu vin? Întrebă. 

Fata aduse vinul, i-l puse înainte, apoi îşi văzu iarăşi de 
lucru. Din când în când îl privea, dar Greifenklau se prefăcu 
nepăsător. 

— Cât mai e până la Le Cheme? Întrebă el, într-un târziu. 

— Un ceas şi mai bine, răspunse fata. Vrei să mergi într- 
acolo? 

— Da. Poate şi mai departe, până la Vouzieres. 

— Aoleu! Exclamă ea, uluită. 

— Ce e? Întrebă el. 

Ea roşi şi lăsă privirea în jos, stingherită. 

— Vezi că... până ajungi acolo se face noapte. 

— Mi s-a spus că nu prea eşti sigur de viaţă prin pădurile 
astea. E adevărat, domnişoară? 

Ea îl privi cercetător şi în loc de răspuns îl întrebă: 

— Nu eşti de pe aici, domnule? 

— Nu. 

— Dar văd că ai un cal de pe la noi. 

— Îl cunoşti? 

— Da. E de la ferma Jeannette. 

— Întocmai. Eşti cunoscută acolo? 


— Şi încă foarte bine. Sunt fina doamnei baroane. Bunicul 
meu a fost servitor la răposatul domn baron. 

— Atunci le cunoşti şi trăsura? 

— Fireşte. A trecut azi-dimineaţă pe aici. 

— Află, duduie, că merg în întâmpinarea doamnei. 

Ea tresări înspăimântată. 

— În întâmpinarea coniţei? Dumnezeule sfinte, atunci 
înseamnă că ea se întoarce acasă abia la noapte? 

— Probabil. 

— Atunci, cum să-i recunoască trăsura?! 

Întrebarea aceasta era din cale-afară de ciudată. 
Greifenklau deveni atent. 

— E nevoie ca trăsura să fie recunoscută? 

— Fireşte! Răspunse ea repede, fără să-şi dea seama. Nu 
trebuie să i se întâmple nici un rău. 

— Dar ce rău i s-ar putea întâmpla? 

Întrebarea aceasta o făcu să-şi dea seama că spusese prea 
mult. Chipul i se împurpura şi abia după câtva timp găsi un 
răspuns. 

— Domnule, eu locuiesc aici numai cu mama. Unii dintre 
cei care vin adesea pe la noi sunt oameni pe care nu trebuie 
şi, de altfel, noi nici nu vrem să-i cunoaştem. Curiozitatea 
poate fi foarte periculoasă. 

— Dar de ce nu vă mutaţi de aici, fetiţo? 

— Am vrea noi, dar nu se poate. Când tata a cumpărat 
căsuţa asta, era linişte şi bine în pădure. Veneau numai 
oameni cinstiţi la noi şi duceam o viaţă fericită. Dar iată că a 
izbucnit războiul şi au ieşit la suprafaţă tot felul de 
lepădături, care ne-au invadat ţinutul. 

Un ticălos dintre aceştia l-a împuşcat pe bietul tata, apoi 
bunicul a fost concediat de doamna baroană şi, după câtva 
timp, a murit. Eu şi cu mama am rămas singure, la 
cheremul tuturor acestor indivizi. 

— De ce nu vindeţi casa? 

— Cine să ne-o cumpere, domnule? 


— Cereţi ajutorul baroanei! Ea e o femeie bună şi n-o să vă 
refuze. 

— A şi făcut-o, deja! 

— De ce? 

Chipul copilei se făcu roşu ca macul. 

— Pentru câ... pentru că... e supărată pe noi. 

— Dar pentru ce, fetiţo? Spune-mi, poate sunt în măsură 
să te ajut. 

Ea îşi duse mâna la ochi şi lăsă capul în jos. Plângea. Câtva 
timp o tăcere adâncă domni în odaie, apoi el întrebă cu 
blândeţe: 

— 'Ţi-am făcut vreun rău? 

Ea ridică încetişor capul şi-l privi prin pânza lacrimilor. 

— O, nu, domnule; dimpotrivă, simt că ai gânduri bune. Şi 
de aceea vreau să-ţi împărtăşesc ceva. Cunoşti drumul pe 
care l-ai făcut? 

— Nu cine ştie ce. 

— Atunci află că de aici încolo vor urma câteva cotituri. 
Cunoşti cântecul Ma cherie est la belle Madeleine? 

— Da. 

— Atunci e bine. Când ajungi la a cincea cotitură de aici, 
vei vedea la marginea desişului, pe dreapta, o cruce. Acolo 
a fost cineva omorât. Îndată ce zăreşti crucea, începe să 
fredonezi cântecul acela! 

— Pentru ce? 

— Asta nu-ţi pot spune. 

— E însă lesne de ghicit. Îndărătul crucii stau pitiţi tâlharii 
aceia care vin pe la voi, din când în când. Cântecul e ca un 
fel de parolă; acela care-l fredonează scapă nevătămat. 

— Oh, te rog din suflet să păstrezi taina asta! 

— Poţi avea deplină încredere. 

— O singură persoană trebuie să ştie. 

— Cine anume? 

— Vizitiul doamnei baroane. Coniţei nu i se întâmplă nimic, 
dar pentru că noaptea trăsura e greu de recunoscui, s-ar 
putea face cu uşurinţă o confuzie. 


— Voi avea grijă, fetiţo. Dar nu te-ai gândit până acum că 
devii complicea acestor tâlhari, cunoscând nelegiuirile şi 
ascunzătorile lor, fără să-l denunţi? 

— Ştiu asta, domnule, dar vezi că atunci ne-ar omori iar eu 
aş deveni asasina propriei mele mame. 

— Aţi putea fugi, până vor fi curăţaţi toţi. 

— Ce tot spui dumneata! Apar mereu alţii. Fabier ăla... 

Se întrerupse şi chipul i se îmbujoră iarăşi. 

— Fabier ai spus, duduie? Fabier? 

— Da. 

— Atunci poate cunoşti şi numele Barchand? 

Ea ridică repede capul. 

— Barchand? ÎI ştii? 

— Nu-mi dau seama prea bine. Au fost şi ăştia pe aici, prin 
pădure? 

— Da. 

— Atunci să ştii că n-o să se mai întoarcă niciodată, căci 
sunt morţi. 

— Adevărat, domnule? 

— Pot să jur. 

— Slavă Domnului! Barchand a fost una dintre căpeteniile 
bandiţilor care ne-au chinuit pe mine şi pe mama, iar Fabier 
mă teroriza, pur şi simplu. 

— Te urmărea? 

— Oh, îngrozitor! Abia ieri-dimineaţă a fost pe aici 
spunându-mi că se va întoarce azi bogat. Şi atunci va trebui 
să aleg: să devin soţia lui, ori să fiu ucisă. 

— Aşadar, a înşelat-o pe fiica lui Barchand. 

— A înşelat-o? I-a spus că o iubeşte! 

— Da, ca să câştige încrederea tatălui ei. 

— Şi de unde ştii toate astea? 

— Am ascultat ce vorbeau înainte de a muri. Trebuie să-ţi 
spun, duduiţă, că Fabier l-a omorât pe Barchand, iar drept 
pedeapsă, şi pentru siguranţa mea personală, l-am 
împuşcat şi eu pe dânsul. 

— Dumneata? Spuse fata, uluită. 


— Da, şi i-am îngropat pe amândoi. 

Ea împreună mâinile şi zise: 

— Domnule, să nu-ţi pară rău. Ai împlinit o dreptate divină, 
devenind, prin aceasta, salvatorul meu şi al multor altora. 
Fabier m-ar fi împins spre moarte, căci nu-l puteam suferi. 

— Da, pentru că iubeşti pe un altul. 

— Pe un altul? Întrebă ea, roşind. 

— Fireşte. Singură mi-ai spus-o. Vrei să-ţi spun pe cine 
iubeşti, duduită? 

— N-ai de unde să ştii. 

— Şi totuşi, pot ghici. Inima dumitale aparţine tânărului 
baron de Sainte-Marie. 

— Domnule... 

— De aceea a fost concediat de la fermă bunicul dumitale 
şi de aceea era atât de furioasă baroana, fetiţo. 

— Te înşeli, domnule. 

— Ba deloc. Vreau să fiu prietenul dumitale şi să te ajut cât 
îmi stă în puteri. Baronul ţi-a spus cumva că te iubeşte şi 
dânsul? 

Fata clătină din cap. 

— Dar s-a purtat cu dumneata aşa încât să te facă să 
înţelegi asta? 

Ea încuviinţă cu sfială. 

— Domnule, nu ştiu cum se face că-ţi spun toate acestea. 
Cutez să-ţi împărtăşesc lucruri pe care nu le-am mărturisit 
nimănui până acum. Şi această sinceritate m-ar putea 
aduce în mare primejdie. 

— Niciodată, fetiţo, căci nimeni nu va afla, niciodată, nimic. 
Dar văd că am întârziat, deja, prea mult. Sper să te mai 
revăd. Baroana nu vine pe la voi? 

— Niciodată. 

— Dar baronul? 

— Uneori... 

— Unde-i mama dumitale? 

— E ocupată sus. 

— Şi cum te numeşti? 


— Berta Marmont. 

— Mulţumesc. Rămâi cu bine, Berta! Îţi sunt recunoscător 
din suflet pentru prietenia pe oare mi-ai arătat-o. 
Dumnezeu să-ţi dea fericirea pe care o meriţi. 

Îi întinse mâna, pe care ea o strânse cu putere, privindu-l 
ţintă în ochi. 

— Şi o să-mi urmezi instrucţiunile? Mai întrebă dânsa. 

— Mai e vorbă? Voi cânta: Ma cherie est la belle 
Madeleine. Dincolo de cruce cred că nu ne mai paşte vreo 
primejdie. 

— Până la Le Chesne nu. Mai încolo nu ştiu. 

Îi întinse o monedă de aur şi refuză restul. 

Fata îl conduse până la uşă, îl văzu încălecând şi privi după 
dânsul până îi dispăru din raza vederii. 

„Ce om bun! Murmură ea. Avea ochi atât de calzi, mult mai 
calzi decât ai baronului, pe care-l iubesc totuşi atât de 
fierbinte. Deşi era simplu îmbrăcat, părea totuşi un bărbat 
distins şi călăreşte ca un ofiţer. Tare-aş mai vrea să ştiu cine 
este. Numai de n-ar uita să fredoneze cântecul.” 

Cam la fel gândea şi Greifenklau: „Ce fată frumoasă şi de 
treabă! Atât de bună şi nevinovată, prinsă, ca într-o 
capcană, în vârtejul atâtor crime şi nelegiuiri. Aş pune 
rămăşag că imaginaţia ei a ţesut în jurul baronului un 
adevărat roman şi nădăjduiesc din tot sufletul ca sfârşitul 
acestuia să nu fie prea dureros pentru dânsa.” 

În vreme ce călărea, îşi pregăti pistoalele, ca să le aibă 
gata la nevoie, iar când zări crucea începu să fluiere aria 
cunoscută pe vremea aceea în toată Franţa: Ma cherie est 
la belle Madeleine. În acelaşi timp trăgea cu coada ochiului 
către tufişuri. 

Nici nu ajunse bine la locul indicat, că observă două 
capete, ridicându-se deasupra crengilor şi dispărând 
repede iarăşi. Scăpase cu bine. 

Deodată îi veni un gând. 

„Ce-ar fi să-i spionez pe indivizii ăştia? Aş putea afla 
niscaiva lucruri folositoare. De ce n-aş cuteza? Am patru 


pistoale cu ţeava dublă, ceea ce înseamnă opt focuri, şi, pe 
deasupra, cunosc şi melodia-parolă.” 

Ajungând la cotitura următoare, descălecă şi, luând calul 
de căpăstru îl duse în pădure. Acolo îl legă de un copac, 
apoi, la adăpostul arborilor, se întoarse în direcţia dincotro 
venise. Cu cât se apropia de cruce, cu atât devenea mai 
atent. Pătrunse şi mai adânc în pădure, şi, tupilându-se, din 
copac în copac, ajunse la tufele din marginea şoselei. Se târi 
încetişor mai departe şi în curând auzi nişte glasuri 
înăbuşite. Încordându-şi atenţia, înainta până ajunse în 
spatele unui desiş, de unde-i putea vedea bine pe tâlhari. 

Strânşi unul lângă altul se aflau acolo opt oameni. 
Îmbrăcămintea lor părea să fie alcătuită din lucruri de 
furat, o amestecătură de haine militare şi civile. Erau 
înarmaţi până-n dinţi şi mutrele lor erau adecvate întocmai 
meseriei pe care o practicau. 

Nu departe de dânşii şi foarte aproape de cruce mai 
stăteau doi, care păreau să facă de strajă. Spre deosebire 
de ceilalţi, care vorbeau atât de tare, încât Greifenklau îi 
putea auzi distinct, aceştia erau tăcuţi şi, doar din când în 
când, schimbau câte o şoaptă. 

— Crezi că e un argat? Nu, nu e argat, zise unul. Prea 
călărea milităreşte. 

— Şi ce barbă îngrijită! Îşi dădu cu părerea celălalt. 

— la nu va mai certaţi pentru idiotul ăla! Zise un al treilea, 
râzând. A trecut, ce mai vreţi? 

— Nu prea arăta să aibă gologani, observă al doilea. 

— Ar fi fost o captură proastă. Şi-apoi, vezi, ne cunoştea 
parola. 

— Cine să i-o fi spus? 

— Poate că a fluierat cântecul cu totul întâmplător. Sau o fi 
trecut pe la Berta Marmont? 

— Să fie vreun cunoscut de-al ei? 

— Poate un adorator, mai ştii! 

Unul din bandiți lovi cu pumnul în pământ. 


— Atunci să-l ia dracu! Berta e o trufanda prea bună ca s-o 
lăsăm unui străin. 

— Prostii! Mormăi unul, care era prea bătrân pentru a se 
mai gândi la dragoste. Ia nu vă mai certaţi! Câţiva dintre 
noi şi-au şi ars degetele cu dânsa. Niciunul nu vrea s-o 
cedeze celuilalt, şi de aceea ne-am înţeles s-o lăsăm în pace. 
Altminteri, ne-am ucide între noi. De ce n-ar lua pe unul 
care-i place? 

— la nu mai trâncăni de pomană! Dacă am fi fost toţi 
laolaltă azi-dimineaţă, am fi dat o lovitură frumuşică... 
Treizeci de soldaţi cu o trăsură. Ce să fi fost? Ceva de preţ, 
desigur. 

— Te pomeneşti că vreo casetă de război? 

— Tot ce se poate. Acum e însă prea târziu. 

— Răbdare! Spuse bătrânul. Aşteptaţi până diseară! 

— Dac-o fi adevărat. 

— Am auzit foarte bine. 

— Un mareşal? 

— Ba chiar doi. 

— Drace! Care? 

— Nu întreba! Numele n-au nici o importanţă. 

— Dar or fi având bani? 

— Ai mai văzut tu vreun mareşal călătorind cu punga 
goală? 

— Sau fără inele, ceasornice, bijuterii şi briliante? Adăugă 
un altul. 

— Dar şi cu o liotă de însoțitori. 

— Pe ăia îi culcăm la pământ. Dacă vin şi ceilalţi, suntem 
douăzeci de oameni. E de-ajuns. 

— Da, cu prisosinţă. Nu ne arătăm până nu vor fi toţi 
omorâţi. 

Era vorba, aşadar, de un atac împotriva, a doi maregşali. 
Greifenklau se întreba dacă era cazul să afle mai multe, 
pentru a-i preveni apoi pe cei ameninţaţi. Dar, la ce i-ar fi 
folosit? Ba, dimpotrivă. 


De altfel, indivizii schimbară vorba, aşa că degeaba ar mai 
fi zăbovit să asculte. 

Cea mai mică neatenţie l-ar fi putut trăda, astfel încât 
Greifenklau începu să se retragă, întâi încet de tot, apoi mai 
repede, până ajunse la locul unde-şi lăsase calul, îl scoase 
afară din pădure, încalecă şi îşi văzu de drum. 

Peste o jumătate de ceas ajunse la Le Chesne, unde îşi zise 
c-ar fi bine să poposească niţel, în speranţa c-ar putea să 
afle niscaiva noutăţi. De aceea descăleca în faţa hanului, 
legă calul în dosul acestuia, apoi ceru proprietarului un 
pahar cu vin. 

— Aş putea căpăta puţin fân pentru cal? Întrebă pe 
hangiul indolent şi îngâmfat. 

Acesta făcu o mutră acră şi, fără a se clinti de pe se scaun, 
zise: 

— Fân n-avem. Dar du-te în grădină, unde slujnica tocmai 
coseşte nişte iarbă. Asta-i chiar mai bună decât fânul. 

Greifenklau străbătu curtea şi deschise portiţa grădinii. Se 
văzu într-o alee acoperită cu verdeață, unde numai pe ici pe 
colo era tăiată câte-o alee, pe care puteai pătrunde. Una 
dintre acestea ducea în linie dreaptă la o boltă înverzită, de 
unde ajungeai pe un islaz. 

În timp ce mergea, Greifenklau auzi un glas. Se opri 
surprins, căci i se păru că auzise pomenindu-se numele lui 
Fabien. 

Ciuli urechile şi acum pricepu bine că afară, dincolo de 
alee, vorbeau două persoane. Deosebi un glas de femeie şi 
unul de bărbat. 

Se strecură încetişor mai departe, până exact în dreptul 
locului unde vorbeau cei doi, şi ascultă: 

— Aşadar, zici că n-ai nimic cu dânsul? Întrebă bărbatul. 

— Nu! Răspunse femeia, cu vocea hodorogită. 

— Cu toate acestea e amantul tău, stărui omul. Am văzut 
eu însumi cum vă sărutaţi alaltăieri, la gard. 

— Adică, el mă săruta pe mine. 

— Dar aţi dansat împreună. 


— Am dansat şi cu alţii. 

— Cu mine însă, nu. 

— Prostule! Tu vei fi soţul meu aşa că sunt sigură de tine. 

— Ah! Aşa, dar vezi că şi eu vreau să-mi joc logodnica. 

— Aşteaptă până ţi-oi fi nevastă. 

— Şi dacă nu mai vreau să mă-nsor cu tine? 

— Atunci nu te-nsori şi pace bună! Dar în cazul acesta, vei 
rămâne sărac, nu vei mai bea vin din căni argintate şi nici 
nu vei fuma din pipe de spumă de mare. 

— Mereu vorbeşti de bogăţiile tale. Ce ai, la urma urmei?! 
O fustă, două cămăşi, doi ciorapi, un şorţ, o scurteică, o 
băsmăluţă şi-o pereche de saboţi. Asta ţi-i toată averea! 

Femeia rase dispreţuitor. 

— Doar n-oi fi crezând că-mi port averea pe mine! 

— Atunci, unde o ţii? 

— Ascunsă. 

— Aha! O îngropi, de pildă. 

— Da. 

— Ce? Ai şi tu bani îngropaţi? Gogoşi dintr-astea să le vinzi 
altora, nu mie. Şi unde i-ai îngropat, mă rog?! 

— Asta nu te priveşte, deocamdată. O să afli abia când vei 
fi bărbatul meu. 

— Şi vrei să cred eu braşoavele astea? 

— Habar n-ai tu câţi bani am! 

— O mie de franci? 

— Mult mai mult. 

— Cinci mii? 

— Vai de capul tău! 

— Zece mii? 

— Mult, mult mai mult. 

— Eşti nebună. Nici nu ştii măcar ce vorbeşti. Cu zece mii 
de franci mi-aş putea cumpăra o casă frumoasă, ba chiar o 
moşioară, colea. 

— Nu mă murdăresc eu cu o casă ori o moşioara. Un castel 
vreau, cu turnuri şi ferestre dintr-alea înalte. 


Câteva clipe domni tăcerea, apoi se auzi iar glasul 
bărbatului: 

— Dar pentru aşa ceva e nevoie de peste un milion. 

— Păi, da. 

— Fato, tu nu eşti sănătoasă la cap. De la cine ai tu atâţia 
bani? 

— De la tata. 

— Despre care toată lumea ştie că-i sărac lipit pământului! 

— N-a pierdut abia acum două săptămâni optzeci de 
franci, la jocul de cărţi? 

— E adevărat. De unde-i avea? 

— Nu pot spune. 

— Care vasăzică, pentru a afla totul trebuie să devin mai 
întâi bărbatul tău? În cazul acesta aş fi chiar mai idiot decât 
mă crezi. 

— Vasăzică ai impresia că te mint! 

— Fireşte! Eu nu mă las dus cu cobza. Vrei să pui laba pe 
mine, ca după căsătorie să mă pomenesc că n-ai nici un 
franc, darămite un milion! 

Urmă o nouă pauză: 

— Şi totuşi, acesta e purul adevăr! 

— Dovedegşte! 

— Dacă ţi-aş spune totul, m-ai trăda şi nu m-ai mai lua de 
nevastă. 

— Prostii! Dacă pot deveni bogat prin tine, n-o să bat toba. 

— Dar dacă comoara aparţine altcuiva? 

— În cazul acesta va căpăta ceea ce merită. Numai un idiot 
poate să-şi îngroape banii! Dar cine e? 

— Nu e o persoană, ci statul însuşi. 

— Statul! Păi ăstuia îi putem lua banii, căci tot de la noi îi 
are. le pomeneşti c-o fi o casetă? 

— Întocmai. 

— Dumnezeule! N-o fi chiar caseta aia de război, care a 
fost căutată pretutindeni? 

— Ba chiar aşa, scumpule. 

— Ei, aş! Şi unde e? 


— În munţi, nu departe de Bouillon. 

— Ah! Cunoşti locul? 

— Eu nu, dar tata îl ştie. 

— Cum a aflat el o asemenea taină? 

— Cum?! Păi el însuşi a îngropat-o acolo. 

— EL însuşi? Ah, care vasăzică el a fost ăla care a şterpelit- 
o. Dar de unde ştii că e îngropată lângă Bouillon? 

— De la tata. 

— Dar dacă te-a minţit? 

— L-am urmărit când s-a dus să ia bani, şi m-am convins. 

— În cazul acesta ştii unde este. 

— Nu. Alerga prea repede şi l-am pierdut din ochi. Am fost 
nevoită, deci, să mă întorc. Dar când a venit acasă, avea 
buzunarele doldora cu monezi de aur. 

— De acolo are banii, care vasăzică? 

— Dar ia ascultă, ştii tu că Fabien te înşală. Aleargă după 
fetiţa aia de la cârciuma din pădure. 

— Ai băgat de seamă şi asta? Da' mi-ar fi luat banii şi i-ar fi 
dus la ea, dar am fost eu mai şmecheră decât dânsul. Acum 
însă nu mai e vreme de trăncănit. Hai, du-te, şi vino mai 
bine diseară, când sfârşesc treaba. La revedere! 

Greifenklau auzi cum se pupau, apoi zgomotul unor paşi 
care se îndepărtau. Se apropie de una din breşele tăiate în 
frunziş şi privi în afară. Văzu o fată scundă, murdar 
îmbrăcată, cu părul zbârlit şi cu faţa ciupită de vărsat şi 
pistrui. Avea o înfăţişare de idioată. Asta era fiica lui 
Barchand. 

Cel care stătuse de vorbă cu ea avea picioarele crăcănate 
şi un cap enorm. Se potriveau de minune unul cu altul. 

Greifenklau hotări să renunţe la iarbă, căci nu voia să fie 
văzut. În timpul conversaţiei lor fusese îngrijorat pentru 
caseta de război, căci se părea că fata ar cunoaşte locul 
unde era îngropată. Acum însă se liniştise. Dădu calului să 
mănânce pâine, plăti şi, încălecând, îşi văzu de drum. 

Napoleon Bonaparte. 


Timpul pe care-l pierduse Greifenklau spionând bandiții 
prin cârciumi, îl făcu să întârzie, astfel că atunci când porni 
iarăşi la drum pe şoseaua străjuită de copaci înalţi, 
începuse să amurgească. 

Dădu pinteni calului. 

În pădure domnea o tăcere adâncă şi îngrijorătoare. Şi-o 
imagină pe Margot atacată de bandiți şi, la gândul acesta, 
îşi pregăti pistoalele. 

Umbrele nopţii învăluiau tot mai mult pădurea. Se făcuse 
întuneric de-a binelea, astfel că nu mai putea recunoaşte 
drumul. Se încredința cu totul calului, ale cărui copite nu 
mai făceau aproape deloc zgomot pe pământul moale. 

Deodată i se păru ca aude un huruit înăbuşit. În depărtare 
fulgeră un glonţ, urmat de altele şi ecoul lor se înmulţi la 
nesfârşit în pădure. Glasuri de femei strigau după ajutor. 

Locotenentul îşi îndemnă calul la goană sălbatică. 

Deodată, i se iviră dinainte două luminiţe: erau felinarele 
trăsurii care fusese atacată. 

Greifenklau se temea că galopul calului îl va trăda, 
devenind astfel o ţintă sigură pentru gloanţele bandiţilor, 
înainte ca el însuşi să se poată apăra în vreun fel. Până 
acum, însă, era sigur că ei nu băgaseră de seamă 
apropierea lui. 

Îşi opri calul, descălecă, îl legă de un copac, apoi scoase 
pistoalele pe care i le dăduse baronul de Sainte-Marie. Le 
vâri în buzunarele hainei, iar în mâini şi le luă pe ale sale. 
Se afla la vreo numai două sute de paşi de trăsură. Grăbi 
pasul şi, în mai puţin de-un minut, străbătu întreaga 
distanţă. Când fu destul de aproape ca să poată observa 
scena, îşi domoli paşii, continuând, totuşi, să înainteze prin 
întuneric. 

Glasul doamnei Richemonte îi ajunse la ureche 

— Crede-mă că n-avem bani la noi. 

— Asta-i bună! Cucoană nobilă şi fără bani! Se auzi un glas 
gros. Daţi-vă jos! Vom face o mică percheziţie! 


Doamna Richemonte fu trasă afară. Apoi tâlharul lumină 
interiorul trăsurii, cu unul din felinarele acesteia şi 
exclamă: 

— Măi să fie! Ia priviţi ce mai păpuşică! Trebuie să 
recunosc că asemenea minunăţie n-am avut, încă. Afară, 
comoara mea! Afară! 

Unul dintre cai zăcea împuşcat la pământ, celălalt pufăia şi 
tremura alături. Vizitiul stătea încremenit pe capră, iar 
trăsura fusese înconjurată de şapte indivizi cu mutre 
fioroase. 

— Da, afară cu ea, dacă e frumoasă! Strigă unul, 
apropiindu-se. Tocmai ne lipsea puţină distracţie. 

Intră în trăsură, iar Margot începu să ţipe, îngrozită, 
încercând să se apere. 

— Chestiile astea nu-ţi folosesc la nimic! Zise unul. Trebuie 
să ieşi afară. Şi după aceea facem nuntă. 

— Iar eu am să vă dau binecuvântarea mea, ticăloşilor! 

Greifenklau slobozi un glonţ, apoi un al doilea. Cei doi 
tâlhari din apropierea trăsurii se prăbuşiră la pământ, loviți 
de moarte. 

— Hugo, scumpul meu Hugo, e cu putinţă?! Izbucni 
Margot. 

Cu toate că nu-şi putea explica neaşteptata lui apariţie, 
„frumoasa de la Jeannette” n-avea nici un dubiu asupra 
persoanei salvatorului. Îi recunoscuse glasul şi ştiu ca, din 
acel moment, nu mai avea de ce să se teamă. 

— Da, eu sunt! Răspunse el. Puţintel curaj şi veţi scăpa 
curând! 

Mai slobozi două gloanţe, care-şi nimeriră de asemenea 
ţinta: al treilea bandit se prăbuşi mort, în vreme ce al 
patrulea scăpă doar cu o rană ceva mai uşoară. Greifenklau 
dădu drumul pistoalelor descărcate şi le scoase pe celelalte. 
Bandiţii fuseseră atât de înspăimântați de ivirea lui încât, în 
primele clipe, uitaseră cu totul să se apere. Curând, însă, 
băgară de seamă că aveau de-a face cu un singur potrivnic 
şi unul dintr-înşii ridică arma, strigând: 


— În iad cu tine, câine! 

Dar, înainte ca glonţul să pornească, Greifenklau îi lipi 
țeava revolverului de frunte şi-i găuri ţeasta. 

Atunci se auzi un țipăt din trăsură: 

— Hugo! Îndărătul tău! 

EI se întoarse cu iuţeala fulgerului şi se azvârli într-o 
parte. Tocmai la timp, căci unul din bandiți îl ţintise pe la 
spate. Glonţul pornise, dar îşi greşi ţinta, nimerind în 
pieptul unuia din proprii săi camarazi, care tocmai se 
pregătea să se năpustească asupra ofițerului. 

— Idiotule! Horcăi acesta, prăbuşindu-se într-un lac de 
sânge. 

Numai că Greifenklau îl culcase deja la pământ pe 
neîndemânaticul puşcaş. 

Vizitiul îşi revenise. Sări jos de pe capră şi-l înhaţă pe 
banditul care era doar rănit. Acesta se apără cu disperare, 
dar zadarnic. 

— O să te învăţ eu să-mi omori caii! Răcni omul. Acum ţi-a 
venit şi ţie rândul, câine! 

Îl trânti la pământ şi-l apăsă cu genunchiul în piept. 
Greifenklau se apropie repede, dorind să-i vină în ajutor, 
dar acesta se împotrivi: 

— Nu e nevoie. Individul era aproape mort. l-am stors 
doar niţel sufletul... 

Într-adevăr, locotenentul se încredința că banditul fusese 
gâtuit. 

— Da, e mort, zise el. Ultimul din cei şapte. Acum suntem 
gata. 

Margot îl cuprinse cu braţele. Buzele lor rămaseră lipite 
mult timp, până când dânsa îşi aminti deodată: 

— Dar unde-i mama? Au silit-o să coboare. 

Totul decursese atât de repede şi Greifenklau îşi 
concentrase întreaga atenţie asupra duşmanilor, încât 
uitase complet de doamna Richemonte. 

— E aici! Strigă vizitiul, luminând pământul cu felinarul 
scăpat din mâna banditului ucis de Greifenklau. 


Tânărul se lăsă în genunchi şi o examină pe bătrână. 

— E doar leşinată, zise dânsul. Dar n-a fost şi baroana cu 
voi? 

— Ba da, e în trăsură. 

Vizitiul lumină într-acolo şi toţi o văzură încercând să 
coboare din trăsură. 

— Domnule, îţi datorăm viaţa, zise dânsa. Dă-mi voie, 
deocamdată, să-ţi strâng mâna şi hai să plecăm cât mai 
repede din locul acesta! E groaznic. 

Margot, care stătea îngenuncheată lângă mama ei, 
observă abia atunci cadavrele bandiţilor. 

— Ce îngrozitor! Exclamă ea, cutremurându-se. Erau chiar 
atât de mulţi? 

— Şapte! Răspunse Greifenklau. Dar ia te uită, maică-ta a 
început să-şi revină! 

Într-adevăr, doamna Richemonte care, auzind 
amenințările pe care acele brute le proferaseră la adresa 
lui Margot, îşi pierduse cunoştinţa, începu să dea semne de 
viaţă. Se ridică încetişor, susţinută de Margot. 

— Au plecat... oamenii ăia? Întrebă ea înspăimântată. 

— Nu mai trebuie să te temi de ei, răspunse fata. Hugo i-a 
învins. 

— Hugo! Ah, da... Unde-i el acum? 

— Sunt aici, doamnă. Nu vreţi să urcați în trăsură? 

— Ba da. Oh, cât de mult îţi datorăm, fiule! Cum ai ajuns 
aici? Şi tocmai în clipa celei mai mari primejdii! 

— V-am căutat mai întâi la Raucourt, unde am aflat de la 
domnul baron că sunteţi plecate la Vouzieres şi că veţi 
reveni la noapte, ceea ce mi s-a părut a fi o imprudenţă de 
neiertat. Auzisem de nesiguranța care domneşte prin 
părţile acestea, de aceea am cerut un cal, ca să vă ies 
înainte. 

— A fost un gest cu adevărat cavaleresc! Şi-ai dovedit 
multă vitejie! Margot, însă, este de neiertat! Spuse 
baroana. 

— Dar ce-am făcut? Întrebă tânăra. 


— Observ acum că von Greifenklau îţi este mult mai 
apropiat decât m-ai lăsat să bănuiesc. N-aveai încredere în 
mine, aşadar. 

— Iartă-mă, draga mea, răspunse în locul fetei, maică-sa. 
Eu singură sunt vinovată că n-ai aflat de logodna copiilor. 
Sunt sigură însă, că vei înţelege că am avut motive 
temeinice. 

— Nu ţi-o iau în nume de rău. Dar spune-mi, domnule, cum 
va trebui să te numesc la Raucourt? Fireşte, vei fi invitatul 
meu. 

— Vă voi însoţi până acasă, doamnă, răspunse Greifenklau. 
Dacă întreabă cineva de mine, numiţi-mă... Sainte-Marie! 

— Ah, am o rudă cu numele ăsta la Marsilia. Dumneata vei 
juca rolul aceluia. 

— Ce meserie are? 

— Căpitan în marina comercială. 

— Bine. Dar avem iarăşi un necaz. Văd că ne moare şi 
ultimul cal. 

— Probabil că l-a nimerit şi pe el vreun glonte rătăcit, zise 
vizitiul. 

Îndreptă lumina spre animal şi-l văzu dându-şi sufletul. 
Avea o rană la piept. Celălalt era de mult mort. 

— Ce-i de făcut? Se tângui baroana. Trebuie să plecăm, nu 
putem rămâne aici. 

— Calul meu se află prin apropiere, o linişti Greifenklau. O 
să-l înhămăm şi ne va duce acasă. La nevoie vom 
împrumuta încă unul, când vom ajunge la Le Chesne. Vom 
fi, oricum, nevoiţi să ne oprim acolo, ca să anunţăm 
autorităţile. 

Îşi aduse armăsarul şi, împreună cu vizitiul, se apucă să 
deshame cei doi cai morţi, chestie destul de dificilă, căci era 
întuneric şi lucrau pe bâjbâite. Nu terminaseră încă treaba, 
când se auzi huruitul câtorva trăsuri care se apropiau. 

— Vine cineva! Zise vizitiul. N-o să poată trece, căci 
şoseaua e prea îngustă. Vor fi nevoiţi să aştepte câteva 
minute. 


Greifenklau se duse în întâmpinarea trăsurilor şi strigă 
celor din frunte să oprească. Văzu că erau trei şi, atât cât îi 
îngădui întunericul, observă că erau escortate de călăreţi. 

— Pentru ce să oprim? Întrebă vizitiul trăsurii. 

— Am fost atacați, iar drumul e blocat de cadavre şi hoituri 
de cai. 

Portiera primei trăsuri se deschise brusc şi răsună un glas 
poruncitor: 

— Atacaţi? Ia-o într-acolo, Jan Hoorn! Trebuie să vedem! 

Margot auzise aceste cuvinte şi le zise celorlalte cucoane: 

— Dumnezeule! Jan Hoorn este vestitul vizitiu al 
Împăratului, iar glasul acela a fost chiar al lui Napoleon. 

Un bărbat de statură înaltă se apropie de Greifenklau şi 
zise: 

— Domnule nădăjduiesc că nu vom fi reţinuţi multă vreme 
aici. Eu sunt mareşalul Ney şi domnul care vine încoace e 
mareşalul Grouchy. Dumneata cine eşti? 

— Doamna aceasta este baroana de Sainte-Marie, cu care 
mă înrudesc. De asemenea, am plăcerea să vă prezint pe 
doamna şi domnişoara Richemonte, din Paris. Ele au fost 
atacate de şapte bandiți de drumul mare, care zac acum 
morţi, la pământ. Caii au fost împuşcaţi. Daţi-ne câteva 
minute şi veţi avea cale liberă. 

— Dar indivizii aceia nu s-au apărat defel? 

— Ba, dimpotrivă, au tras cât au putut. 

— Şi sunt morţi toţi? 

— Da. 

— Cine i-a ucis? 

— Pe unul, vizitiul; al doilea a căzut secerat de glonţul 
propriului său tovarăş, care şi-a greşit ţinta; pe ceilalţi i-am 
curăţat eu. 

Ney luă felinarul trăsurii pe care-l ţinea în mână vizitiului 
şi-l lumină pe Greifenklau în faţă. Mareşalul era un bărbat 
puternic, bine legat, cu chipul ars de soare, avea ochi 
sclipitori şi o înfăţişare care impunea respect. Privi cu 
luare-aminte pe tânărul locotenent şi întrebă: 


— Oamenii aceştia au fost înarmaţi? 

— Chiar foarte bine. 

— Şi dumneata cum de-ai fost pregătit pentru atacul 
acesta? 

— Am pornit călare în întâmpinarea doamnelor, deoarece 
ştiam că pădurea şi împrejurimile ei sunt bântuite de tâlhari 
periculoşi. 

Portiera primei trăsuri se deschise şi persoana dinăuntru 
ieşi afară. Era un bărbat scund, care purta o pălărioară şi o 
haină cenuşie, iar în picioare avea cizme înalte. 

— Împăratul! Zise mareşalul Nev. 

Din câţiva paşi, Napoleon se apropie. 

— Lumină! Porunci el, în felul lui scurt. 

Mareşalul îşi dădu osteneala să lumineze locul. Napoleon 
privi cu toată luarea-aminte fiecare cadavru în parte. Omul 
acesta, care comandase sute de mii de oameni, îi putea 
recunoaşte pe fiecare, după ce-l văzuse fie şi o singură 
dată. 

— Bandiţi de drumul mare, murmură el. Pe unul dintre ei îl 
ştiu şi eu; a fost militar, dar prost. 

Apoi se apropie de Greifenklau, care, fără să vrea, luă 
poziţia militărească. 

— Cum te numeşti? Îl întrebă. 

— Sainte-Marie. 

— Ofiţer? 

— Nu. 

— Simplu soldat? 

— Nici asta. Căpitan al marinei comerciale. 

— Păcat! Eşti un viteaz. Cinci oameni daţi gata... în cât 
timp? 

— Ceva mai mult de un minut. 

— De necrezut aproape. N-ai vrea să devii militar? 

— Cred că pot fi de folos Franţei şi în calitatea pe care o 
deţin acum. 

— Ai dreptate. Ţi-aş fi încredinţat un vas. Am nevoie de 
astfel de oameni. Marina franceză e încă în stare de 


formare. Doamnele? 

Greifenklau le prezentă pe cele trei femei, întâi pe 
baroană, apoi pe doamna Richemonte şi, abia la urmă, pe 
logodnica sa. Ele se înclinară adânc în faţa lui Napoleon. 

Împăratul surâdea prietenos... Când, însă, ochii lui îi 
întâlniră pe cei ai tinerei domnişoare, duse, fără voie, mâna 
la pălărie. Rămase aşa o fracțiune de secundă, privind-o 
fascinat. 

— Domnişoara Richemonte? Întrebă el. Şi mai cum? 

— Margot, Maiestate. 

— Unde locuieşti, domnişoară? 

— Împreună cu mama, suntem în vizită la doamna 
baroană, la ferma Jeannette, de lângă Raucourt, Sire. 

Mareşalul Ney sesiză impresia puternică pe care o făcuse 
fata asupra Împăratului, astfel că îndreptă lumina 
felinarului asupra ei. Ochii lui Napoleon zăboviră cu 
admiraţie asupra chipului fermecător. 

— Ah, Raucourt? Ferma e pe-aproape de-aici? 

— Nu prea departe. 

Se-ntoarse repede spre Ney, ca să se informeze. 

— Mareşale, parcă spuneai că Drouet şi-a instalat cartierul 
general la Raucourt, nu? 

— Da, sire, răspunse cel întrebat. Cartierul său general e 
la Raucourt. Statul său major e acolo, dar el însuşi locuieşte 
la Jeannette. 

— Aşadar, la doamna baroană? Întrebă Napoleon, repede. 

— Da, Maiestate. Mă bucur de deosebita cinste de a fi 
gazda domnului general. 

Napoleon privi în pământ, apoi aruncă o ocheadă înspre 
Margot şi întrebă: 

— Ferma aceea e o clădire mare, domnişoară? 

— Ar putea fi numită un castel, Sire. 

— Are multe încăperi? 

— Da. Fostului proprietar îi plăcea societatea numeroasă. 
Avea adesea mulţi oaspeţi şi era loc pentru toţi. 

— Aşa că un musafir în plus nu v-ar stingheri prea mult? 


— Fireşte că nu. 

— Chiar dacă eu aş fi acela care v-ar cere ospitalitatea? 

Baroana şovăi. Nu ştia dacă trebuie ori nu să ia în serios 
vorbele Împăratului. În general, el nu prea ştia de glumă, 
iar acum nici nu era momentul pentru aşa ceva. Oricum, 
cinstea de al adăposti pe temutul Corsican, nu putea fi 
bagatelizată aşa, cu una, cu două. Pe de altă parte, pentru 
dânsa devenise deja limpede că motivul adevărat al dorinţei 
lui Napoleon de-a poposi la ferma ei nu era altul decât 
frumuseţea Margotei. Dar ce putea răspunde? 

— Maiestate, zise în cele din urmă, casa mea e prea simplă 
pentru a adăposti într-însa pe stăpânitorul Franţei. 

O umbră trecu peste chipul lui Napoleon. 

— Doamnă, zise el, în ultimul timp am fost atât de puţin 
tratat ca stăpânitor, încât m-am dezvăţat să fiu pretenţios. 
Sunt soldat şi-mi place simplitatea. Aveam de gând să mă 
îndrept spre Sedan, dar văd că s-a întunecat. Aţi constatat 
şi dumneavoastră ce nesigure sunt drumurile, iar Împăratul 
francezilor n-ar trebui să se expună primejdiei de a fi ucis 
de bandiți. Vă rog deci să-mi îngăduiţi să petrec noaptea la 
ferma dumneavoastră. 

Baroana se înclină adânc. 

— "Tot ce posed vă stă la dispoziţie, Sire. 

— Bine! Zise el. Cum vă gândiţi să plecaţi de aici, 
doamnelor? 

— Avem un cal care va fi înhămat imediat, Sire, răspunse 
dânsa. 

— Asta nu-i de ajuns, doamnă. Afară de vizitiu, sunteţi 
patru persoane: trei femei şi un bărbat. Cu un singur cal nu 
veţi ajunge prea departe. Căpitanul Sainte-Marie poate lua 
conducerea trăsurii dumneavoastră; două persoane ajung 
pentru un cal; cele trei doamne vor găsi însă loc la noi iar la 
Le Chesne vom mai opri o clipă. Dumneata ce zici, mareşale 
Ney? 

Era limpede că voia s-o aibă în trăsură pe Margot, dar o 
datorie de politeţe îi impunea s-o invite pe baroană, care 


urma să-i fie gazdă. De aceea puse ultima întrebare 
mareşalului, care pricepu îndată. 

— Sire, sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, 
răspunse Ney. Trebuie să le ferim pe doamne de orice 
neplăceri viitoare. O rog pe doamna de Sainte-Marie să-mi 
facă plăcerea de a lua loc în trăsura mea. 

Spunând acestea făcu o plecăciune în faţa baroanei. 
Mareşalul Grouchy era destul de perspicace, ca să-şi dea 
seama că acum era rândul său. Se înclină înaintea doamnei 
Richemonte şi zise: 

— Doamnă, îmi daţi voie să vă pun la dispoziţie trăsura 
mea? Faceţi-mi cinstea de a fi însoţitorul dumneavoastră. 

Napoleon râse: 

— Doamnele au acum prilejul să constate pe viu că 
Împăratul n-are alt rol decât acela de a conduce. Când e 
vorba de cuceriri, mareşalii i-o iau înainte. Domnişoară, 
pentru dumneata nu mai rămân, din păcate, decât eu. Vrei 
să mi te încredinţezi? 

— Mă supun poruncii Împăratului meu, răspunse ea. 

Zicând acestea, privirea ei se îndreptă înspre Greifenklau. 
Observase bine cu câtă plăcere o contemplase Napoleon, şi 
ştia că acesta era motivul pentru care fusese rezervată 
pentru el. l-ar fi plăcut mai mult să fie alături de iubitul ei, 
în trăsura cea veche a baroanei, dar asta era cu neputinţă 
acum. De aceea dăduse un înţeles dublu ultimelor ei 
cuvinte: încuviinţase cererea Împăratului, scuzându-se, 
totodată, faţă de logodnic: 

— Să urcăm deci! Zise Corsicanul. 

Cei doi mareşali dădură braţul doamnelor, iar Împăratul 
făcu la fel. Dânsul nu fusese singur în trăsură. După el 
coborâse un al doilea, care rămăsese lângă echipaj şi care 
acum deschise portiera. 

— Generalul Gourgaud, care ne va ţine de urât, 
domnişoară, zise Napoleon. 

Gourgaud, adjutant al Împăratului şi nimeni altul decât 
faimosul ofiţer ce-l va întovărăşi vreme de trei ani pe 


Napoleon la Sf. Elena şi care, ulterior, va susţine vestitul 
duel literar cu Walter Scott cu privire la istoria marelui 
Împărat, avea pe atunci numai treizeci şi doi de ani. 

Cele trei trăsuri erau însoţite de doisprezece oameni, toţi 
subofiţeri ai unui regiment de lăncieri din vechea gardă. 
Doamnele urcară şi convoiul se puse în mişcare. 

Ajunseră curând la Le Chesne. 

Margot stătea la stânga Împăratului, iar în faţa lor 
generalul Gourgaud. Era întuneric şi nu se puteau vedea 
unul pe altul. Napoleon se îngriji în schimb ca discuţia să nu 
lâncezească. 

Era una din acele convorbiri obişnuite între bărbaţi şi 
femei care nu se cunosc încă: o convorbire atentă, 
politicoasă, spirituală. La Napoleon fiecare cuvânt - chiar şi, 
cel mai neînsemnat - avea o importanţă deosebită. Margot 
observă, că el o tatona cu discreţie şi încercă să-i răspundă 
sincer şi simplu. Felul ei de a fi îi plăcu Împăratului, care se 
arătă din ce în ce mai captivat de farmecele ei. 

Ajungând la Le Chesne coborâră. Cârciumarul încremeni 
de emoție când îi văzu pe ofiţeri, iar când dădu cu ochii de 
Napoleon, căzu în genunchi. Uniformele cu fireturi de aur 
ale generalilor încetară să-l mai intereseze şi nu mai avu 
ochi decât pentru haina simplă a Împăratului. 

Acesta lăsă liber braţul tinerei. 

— Cârciumarul? 

— Eu sunt, Împărate. 

— Să vină primarul, îndată! 

În timp ce cârciumarul porni în goană să îndeplinească 
această poruncă, ceilalţi intrară în odaia dindărătul 
cârciumii şi Napoleon se întoarse spre Margot, ajutând-o 
să-şi scoată şalul de mătase. Maregşalii invitară de asemenea 
pe celelalte doamne să ia loc. 

Când Împăratul o văzu pe fată stându-i în faţă, frumuseţea 
ei răpitoare îl făcu să rămână mut de admiraţie şi, în 
primele momente, nu găsi nici un cuvânt cu care să 
reînceapă convorbirea întreruptă în timpul călătoriei. Ochii 


săi erau aţintiţi asupra ei, ca şi cum ar fi vrut să-l studieze 
fiecare trăsătură în parte. Nu se putea să nu-şi fi dat seama 
că privirile lui o stinghereau, dar el nu era omul care să ţină 
seama de convenienţe. Se aplecă, îi luă mâna şi o duse la 
buze. 

— Maiestate! Exclamă ea, speriată, retrăgându-şi mâna. 

— Scuză-mă, domnişoară. Acesta a fost omagiul pe care 
supusul l-a adus reginei sale. 

Ea se făcu roşie ca para focului. Din fericire, cârciumarul, 
care tocmai intra, o scuti să dea vreun răspuns. 

Împăratul porunci să, se servească tuturor câte un mic 
aperitiv. Căpătară un pahar cu vin şi felii de pâine cu miere. 

Cei doi mareşali se întreţinură cu celelalte doamne, pentru 
ca Împăratul să, se poată consacra alesei sale. Ceea ce el şi 
făcu, până la apariţia unui bărbat într-o haină cu fireturi şi 
perucă uriaşă pe cap. Acesta se înclină atât de adânc 
înaintea lui Napoleon, încât peruca fu cât p-aci să-i cadă pe 
podea. 

— Cine eşti? Întrebă Împăratul, scurt. 

— Sire, am onoarea să fiu primarul acestei comune, 
îngăimă omul şi privi înspăimântat la Napoleon. 

— Un slujbaş prost! Zise acesta. 

Privirea furioasă a Corsicanului se aţinti asupra 
primarului, care-şi pierdu de tot cumpătul. 

— Nu ştiu, Sire, cu ce am provocat supărarea... 

— Furia, nu supărarea! Cunoşti drumul spre Vouzieres? 

— Da. 

— Ai fost vreodată pe-acolo?! 

— Foarte des. 

— Şi noaptea? 

— Nu. Numai ziua. 

— Pentru ce? 

— Pentru că noaptea e periculos. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Locul e plin cu bandiți. 


— De aceea te fereşti să umbli noaptea prin pădure? Asta-i 
tot ce faci? 

Abia acum îşi dădu seama primarul de ce-l chemase 
Împăratul. 

— Ce altceva aş putea face, Sire? 

— Trebuia să ceri trupe. 

— Am cerut, dar n-am primit, niciodată, nici un soldat. 

— Şi de ce asta?! 

— Împăratul era plecat, iar regele acela, care spunea că e 
suveranul nostru... 

La aceste cuvinte omul înălţă din umeri. Era cea mai bună 
scuză de care se putea folosi. Ea avu chiar un efect imediat, 
căci chipul lui Napoleon se lumină. Făcu un gest 
dispreţuitor şi spuse: 

— Ah, regele ăla! Nu ţi-a dat armată, zici? 

— Nu. Mi s-a răspuns că n-are. 

Zâmbind, Napoleon se întoarse spre Ney: 

— Ce crezi dumneata despre asta, mareşale? 

Ney ridică din umeri, zeflemitor. 

— Ca să ai armată, trebuie să fii tu însuţi soldat, răspunse 
surâzând. 

— Aşa e! Regele ăla, o fi el un particular de treabă, dar 
suveran, soldat, războinic, nu va fi niciodată. Franţa are 
nevoie de un altfel de om, altminteri poporul va şi copleşit 
de bandiți. Am lipsit doar puţin timp din ţară, şi-mi vor 
trebui ani de zile ca să pun ordine în toate. 

Şi, adresându-se iar primarului, spuse: 

— Doamnele acestea au fost atacate mai adineauri. 

— Adevărat? Exclamă omul, speriat, pe bună dreptate, de 
altminteri, căci adevărata gravitate a problemei consta în 
faptul că Napoleon însuşi îi acorda atâta importanţă. 

— Le cunoşti? 

— Doamna baroană de Sainte-Marie, Maiestate. 

— Aşa e! Dacă nu le-ar fi venit în ajutor un tânăr viteaz, ele 
n-ar mai fi în viaţă acum. Mai încolo zac cadavrele 


bandiţilor şi doi cai împuşcaţi. Ai grijă să se curețe locul! De 
câţi soldaţi ai nevoie ca să faci ordine? 

— De cel puţin o companie, Sire. 

— O vei avea, chiar mâine! Cu ce vei începe? 

— Va fi nevoie de un proces verbal, Sire. 

— Ai hârtie? 

— Din păcate, n-am adus cu mine. 

— Gourgaud, mapa mea de scris! 

Generalul aduse din trăsură cele cerute. Napoleon se 
adresă primarului: 

— Stai jos şi scrie! Îţi voi dicta eu însumi procesul verbal! 

Zis şi făcut. 

Acesta era felul de a fi al Împăratului. Se ocupa de 
asemenea chestiuni, vrând să le demonstreze supuşilor săi 
că se pricepea la toate. De aceea slujbaşii îl respectau, iar 
în întreaga sa administraţie domnea cea mai desăvârşită 
ordine. 

Peniţa primarului zbura pe hârtie. Faptul că Împăratul, 
personal, îi dicta, îl făcea să tremure din toate încheieturile, 
iar sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte. 

Când sfârşi, Napoleon luă hârtia, o citi şi adăugă cu mâna 
lui ordinul de a se trimite o companie întreagă de soldaţi. 
Apoi iscăli. 

— Gata! Zise el. Mâine vin soldaţii. Poimâine trebuie să fie 
curățată pădurea. S-a înţeles? 

— Mă supun cu bucurie, Sire! Răspunse primarul, 
scoţându-şi batista, ca să-şi şteargă năduşeala. 

— Şi acum, hai s-o luăm din loc! 

Zicând acestea, puse şalul pe umerii Margotei, apoi îi dădu 
braţul ca s-o conducă la trăsură. 

Ney şi Grouchy îl urmară, împreună cu celelalte doamne, 
şi convoiul se puse iarăşi în mişcare, împreună cu întreaga 
escortă. 

Atacul. 

Scurt timp după ce Napoleon intrase în cârciumă, 
îndărătul casei se ivi un om, care părea să aştepte pe 


cineva. 

Era foarte nerăbdător şi agitat. Deodată, se deschise uşa 
din dos, şi fiica lui Barchand se furişă afară. 

— Berrier, eşti aici? Şopti ea. 

— Da, cine sunt domnii? 

— Oh, Berrier, n-o să-ţi vină să crezi... 

— Fără introduceri! N-am timp. Sunt mareşalii? 

— Da, doi la număr. 

— Ney şi Grouchy? 

— Nu-i cunosc. Mai e şi un general cu dânşii, şi încă 
cineva, pe care n-o să-l ghiceşti: Împăratul. 

— Eşti sigură? Chiar Napoleon în persoană? Şopti omul. 

— Da. 

— Dar nici nu-l cunoşti! 

— Ba i-am văzut portretul de o mie de ori. Seamănă leit. 

— Cum e îmbrăcat? 

— Poartă cizme înalte, o haină cenuşie, vestă albă şi o 
pălărie mică. 

— Exact. Numai că pentru Împărat nu suntem pregătiţi. 
Ce-i de făcut? 

— Vroiaţi să-i atacați pe mareşali, dar Împăratul v-a stricat 
socotelile?! 

— Ar fi prea riscant. 

— Va plăti şi el preţ de răscumpărare, întocmai ca ceilalţi. 
Ba, poate, chiar dublu. 

— Probabil că ai dreptate, cu toate că nu putem merge 
chiar atât de departe. Dar, la o adică, pe el îl putem cruța. 
Vom trage asupra cailor. Câţi soldaţi are? 

— Am văzut opt sau zece călăreţi. 

— N-ar fi cine ştie ce. Noi suntem acum nouăsprezece 
oameni. 

— Sunt însoţiţi de trei cucoane. 

— Cine-s alea? 

— Nu ştiu. Două stăteau în aşa fel încât nu le puteam 
vedea prin fereastra bucătăriei, iar pe a treia n-o cunosc. E 
tânără şi foarte frumoasă. 


— Asta-i bine. Dacă sunt şi femei, bărbaţii vor face totul ca 
să nu le pună pe ele în primejdie. Acum trebuie să mă întorc 
la ai mei. Noapte bună! 

— Noapte bună! 

Ea se întoarse la bucătărie. Individul străbătu satul, ajunse 
în curând la marginea pădurii, unde-şi lăsase calul, îl 
dezlegă, încăleca şi porni în galop spre Raucourt. 

La crucea dinspre şosea se aflau camarazii săi. În cursul 
după-amiezii mai veniseră şi alţii, astfel că erau cu totul 
nouăsprezece, acum. Ei auziră copitele calului său. 

— Un călăreț, şopti unul. 

— Cu siguranţă că e Berrier, zise altul. 

— Ne vom lămuri îndată. 

Avusese dreptate. Căci individul se apropie şi începu să 
fredoneze: Ma cherie est la belle Madeleine. 

— Berrier? Strigă unul. 

— Eu suni. 

— Cum stăm? 

— Bine, foarte bine. 

Îşi duse calul în pădure, îl legă de un copac şi veni la 
tovarăşii săi, care-l copleşiră cu întrebări. 

— Nu toţi deodată! Îi potoli el. Ascultaţi, băieţi, e rost de-o 
captură măreaţă. Ştiţi voi pe cine aşteptăm? 

— Pe maregşali. 

— Da, Ney şi Grouchy. Dar nu-s singuri. În primul rând, 
mai e un general cu dânşii. 

— Care? 

— Asta n-am putut afla. Apoi, şi asta e vestea cea mai 
importantă, Împăratul în persoană se află cu ei. 

— Împăratul? 

— Da. Sunt trei trăsuri: în cea dintâi Napoleon, în a doua 
Ney şi în cea din urmă Grouchy. Generalul pare să 
călătorească împreună cu Împăratul. 

— Atunci au şi escortă, fireşte? 

— Opt sau zece călăreţi din vechea gardă. 

— Drace, asta înseamnă că vom avea de furcă, nu glumă! 


— Aş! Ne pitim îndărătul tufelor şi culcăm la pământ caii şi 
gardienii. Apoi ne ocupăm de ofiţeri şi de cucoane. 

— Ce fel de cucoane? 

— Sunt trei doamne necunoscute. 

— Bărbaţii vor fi nevoiţi să se predea, ca să le cruţe pe 
femei. 

— Aşa am zis şi eu. Ce spuneţi de întreprinderea asta? 

În primul moment, gândul de a ataca pe merele Împărat le 
păru cu totul extraordinar şi, oarecum înfricoşător. Dar, 
aura care înconjurase odinioară creştetul lui Napoleon îşi 
pierduse mult din strălucire. Înfrângerea din Rusia, precum 
şi victoria aliaţilor dovedeau că la urma urmei, nici măcar el 
nu era invincibil. 

— O fi având bani la dânsul? Întrebă unul. 

— De asta poţi fi sigur; şi maregşalii la fel. 

— Şi chiar dacă n-ar avea bani, zise un altul. Ia gândiţi-vă 
niţeluş ce preţ de răscumpărare am putea căpăta dacă-l 
prindem! 

— Lucrul cel mai de seamă este cu totul altul, gândesc eu, 
îşi dădu cu părerea cel mai bătrân. 

— S-auzim! 

— Să zicem că-l prindem pe Împărat; ştiţi voi cine ar da 
oricât ca să-l aibă? Burbonii, orleaniştii, republicanii, ruşii, 
prusacii, austriecii, englezii şi olandezii, fără îndoială c-ar 
plăti sume foarte mari ca să pună laba pe dânsul, odată 
pentru totdeauna. 

— Drace, aşa e! 

— Cu un singur glonte sau înţepătură de cuţit, am câştiga 
averi uriaşe! 

— Asta-i sigur. 

— Dar când se vor ivi trăsurile? Răspunse Berrier: 

— Împăratul a trimis după primar, dar mult n-o fi având de 
vorbit cu dânsul. Aşa că se pot ivi din clipă în clipă. 

— E vorba deci să luăm o hotărâre rapidă. 

— Dar unde vom vâri ostaticii? 


— Ce întrebare idioată! Asta vom vedea mai târziu; ne vom 
sfătui de îndată ce vor fi în mâinile noastre. Acum însă 
trebuie să ne hotărâm cât mai repede, dacă dăm atacul sau 
nu. 

— Fireşte că-l dăm. 

— Putem câştiga dintr-o singură lovitură, atât cât să ne 
putem permite, apoi, să ne lăsăm de meserie. 

— E de la sine înţeles. 

— Bine! Hotări bătrânul. Care vasăzică îi prindem pe 
Împărat şi pe mareşali. 

— Şi escorta? 

— Îi împuşcăm! 

— Dar cucoanele? 

— Ah, am uitat de ele şi astea o să ne îngreuneze treaba. 
Cel mai bun lucru ar fi să le împuşcăm şi pe ele. 

— Din partea mea, n-aveţi decât! Dar tot mai bine ar fi, 
parcă, să vedem întâi cine sunt. Poate că scoatem şi pentru 
ele vreo sumă frumuşică. De data asta, însă, trebuie să fim 
cât se poate de atenţi şi cu ochii-n patru. Frânghii avem? 

— Da; sunt colo în spate. 

— Câte? 

— Trei. 

— Tocmai bine. Câte una de fiecare trăsură. Le întindem 
pe fiecare de-a curmezişul şoselei, legându-le, la un capăt, 
de câte un copac, iar la celălalt capăt le va ţine câte unul 
dintre noi. Când, la comanda mea, frânghiile vor fi trase, 
caii se vor împiedica de ele şi călăreţii la fel. Cu toţii se vor 
rostogoli la pământ şi, în momentul acela de derută, noi îi 
vom lichida pe cei din escortă, luându-i pe ceilalţi ostatici. 
Restul va veni de la sine. La lucru, băieţi! 

„Băieţii” se ridicară şi îşi începură pregătirile. Nu le trebui 
mult pentru aceasta. Apoi, fiecare se duse la postul său şi o 
tăcere adâncă se lăsă de jur-împrejur. 

În vremea asta, Napoleon nici măcar nu bănuia ce-l 
aşteaptă. Atacul fusese bine gândit şi cele trei frânghii 
trebuiau doar niţeluş smucite, pentru ca întreaga escortă, 


dimpreună cu caii, să se trezească la pământ. Şi, apoi, în 
zăpăceala scontată de tâlhari, ostaşii ar fi fost ucişi, 
înălțimile lor urmând să se descurce cum vor putea. 

Trecu astfel un sfert de ceas. Deodată se auzi huruitul 
roţilor, înăbuşit de pământul moale. 

— Ăştia sunt! Şopti bătrânul, ducând mâna la puşcă. 

leşi puţintel din frunziş şi privi încordat în josul şoselei, de 
unde se vedeau apropiindu-se lumini. 

— Da, ei sunt! Mai spuse el. Trei trăsuri cu felinare, care 
se văd de la o poştă că aparţin unor oameni de vază. 

Huruitul se auzea din ce în ce mai bine. Acum se vedea şi 
lumina pe care o aruncau pe şosea felinarele înaintea lor. În 
frunte călăreau doi lăncieri bărboşi; ceilalţi erau plasați de 
ambele părţi ale celor trei trăsuri. Imediat după aceea 
venea trăsura Împăratului, apoi cea a mareşalului Ney şi 
ultima era a mareşalului Grouchy. 

Călăreţii din frunte şi caii primei trăsuri trecuseră peste 
primele două frânghii. Caii trăsurii a doua aveau înaintea 
lor frânghia din mijloc, astfel că în momentul acesta se afla 
câte o frânghie în faţa fiecărei perechi de cai. Momentul 
cheie sosise. 

— Gata! Strigă bătrânul. 

Cei trei oameni care ţineau capetele frânghiilor traseră 
din toate puterile. Fură târâţi şi ei câţiva paşi, dar scopul 
era atins. Caii de la trăsuri se prăbuşiră. Încurcându-se în 
funii şi începură să izbească cu copitele de jur-împrejur. 

— Foc! Comandă bătrânul. 

Bandiţii erau obişnuiţi cu întunericul. Din tufişuri începu 
să plouă cu gloanţe şi mulţi gardieni căzură. 

— Pe ei! Strigă bătrânul. 

Apucă puşca de ţeava, ieşi din frunziş şi, cu patul armei, îl 
lovi pe unul care nu fusese încă rănit. 

Până acum totul mersese strună. Dar, cei atacați erau şi 
dânşii soldaţi obişnuiţi să lupte cu înverşunare. Astfel, 
câţiva din tâlhari căzură. 


Când bătrânul trase primul glonte, trăsura mareşalului 
Grouchy începuse să se clatine, iar doamna Richemonte, 
care se afla într-însa, scoase un țipăt de groază: 

— Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? 

— Nimic de seamă! Vreo doi, trei bandiți! Răspunse 
Grouchy. Dar le vom tăia urechile, obligându-i, pe urmă, să 
şi le înghită. 

Deschise portiera şi sări afară, ţinând sabia scoasă în 
mâna dreaptă şi pistolul în cea stângă. Îi trebui câtva timp 
până să se obişnuiască cu întunericul. 

Deoarece şi caii lui Ney se prăbuşiră, baroana se sperie şi 
ea şi strigă: 

— Ne răsturnam, ah! 

— Nu vă fie teamă, doamnă! Zise mareşalul, surâzând, cu 
sânge rece. Sunt câţiva oameni care vor să ne vorbească. 

Deschise portiera, sări jos şi fu, în acelaşi timp cu Grouchy 
afară, înarmat cu sabia şi pistolul. Dar nici el nu izbuti să se 
obişnuiască imediat cu întunericul. 

În trăsura lui Napoleon nu ţipă nimeni. La prima comandă 
a bătrânului bandit şi după prăbuşirea cailor, curajosul 
Gourgaud se şi afla afară. 

— Ce s-a întâmplat, generale? Întrebă Împăratul. 

— Un atac banditesc. 

— Fermecător! 

Ştia bine că oamenii săi îl vor apăra până la ultima 
picătură de sânge, dar instinctul războinic nu-i dădu pace. 
Scoase capul afară şi întrebă: 

— Sunt mulţi? 

— Nu se vede încă mare lucru, dar lăncierii par să fie ucişi. 

— Atunci e rândul nostru. 

Duse mâna la şold şi trase sabia scurtă pe care o purta de 
obicei. Apoi se adresă Margotei: 

— 'Ţi-e teamă, domnişoară? 

— Nu, atâta timp cât sunt alături de Împăratul meu, 
răspunse ea, liniştită. 

— Îţi mulţumesc. Nici n-ai de ce te teme. 


Dădu să coboare, dar generalul îl rugă: 

— Sire, vă rog, rămâneţi. Bandiţii tocmai au ieşit la iveală. 

— Atunci e o datorie de onoare pentru noi să apărăm 
doamnele. Allons! 

Îl împinse pe general în lături şi sări afară. 

Ney şi Grouchy se şi aflau la lucru. Îşi descărcaseră 
pistoalele şi acum se apărau cu săbiile. Gourgaud fusese şi 
el atacat. 

Nechezatul speriat al cailor, răcnetele bandiţilor, 
împuşcăturile care mai răsunau încă, zăngănitul. Săbiilor, 
toate astea păreau mai degrabă o scenă din infern. 

Toţi lăncierii fuseseră ucişi, astfel că Napoleon şi cei trei 
ofiţeri se aflau singuri în faţa bandiţilor. Jan Hoorn, 
credinciosul vizitiu al Împăratului, întorsese biciul şi-i lovea 
pe bandiți peste cap. Dar, în curând, se văzu nevoit să-şi 
concentreze toată atenţia asupra animalelor neliniştite. 

Ofițerii se apărau cu mult curaj şi iscusinţă. Câţiva tâlhari 
fuseseră răniţi, dar aceasta nu făcu decât să le sporească 
furia. 

Napoleon însuşi avea doi împotrivă, în timp ce generalul 
căuta să-l acopere, luptând cu patru deodată, care încercau 
să-l culce la pământ cu paturile armelor. Sabia sa lovea în 
dreapta şi în stânga, cu neîndurare. Dar era de aşteptat ca 
cei patru bărbaţi să-l dovedească în curând, dacă, din 
fericire, nu s-ar fi auzit glasul banditului cel bătrân: 

— Aşa nu mai merge! Luaţi-le acoperirea! Atacaţi-i pe la 
spate! Strecuraţi-vă pe sub trăsură! Dar nu-i ucideţi şi, mai 
cu seamă, păziţi-l pe Împărat! 

Atunci se auzi glasul lui Ney, viteazul vitejilor, după cum 
Napoleon însuşi îl numise adesea: 

— Acum e acum! Pe ei, Grouchy! 

Se năpusti în mijlocul duşmanilor şi începu să rotească 
sabia cu o repeziciune fantastică. La început, bandiții se 
dădură înapoi, dar nu trecu mult şi fu complet împresurat 
de dânşii. 


La fel i se întâmplă lui Grouchy, care-i urmase pilda, 
îndepărtându-se de trăsură şi avântându-se în mijlocul 
tâlharilor. 

Era o luptă pe viaţă şi pe moarte, care însă nu putea dura 
multă vreme. 

Când Împăratul şi mareşalii, împreună cu doamnele, 
părăsiră locul primului atac al bandiţilor, rămaseră în urmă 
doar Greifenklau cu vizitiul. 

— Afurisit lucru! Mormăi birjarul. Acum suntem singuri în 
hodoroaga asta. 

— Îţi închipuiai, cumva, c-o să se înhame Împăratul? Râse 
Greifenklau. 

— Hm! N-ar fi stricat. Când se-nhamă ăla la ceva, atunci să 
ştii că treaba merge. O să-mi daţi o mână de ajutor? 

— Se înţelege. 

— Atunci e în regulă. Calul va fi de îndată gata. 
Nădăjduiesc că va fi îndeajuns de puternic să tragă trăsura 
până acasă. Dar ce facem cu morţii? 

— Îi lăsăm aici. 

— Bine, bine... dar cu tot ce au asupra lor? Sunt o mulţime 
de puşti şi alte lucruri de folos. 

— Fă ce vrei! Dar eu unul, dac-aş fi în locul dumitale, n-aş 
vrea să se spună că un slujbaş al fermei Jeannette, vizitiul 
baroanei, a jefuit cadavrele unor bandiți. 

Omul se scarpină la ceafă şi mormăi: 

— Hm! Vreţi, într-adevăr, să las toate astea aici? 

— Da, toate! 

— Păi atunci să le ia dracu, deşi o să-mi cam pară râu mai 
târziu, de câte ori m-oi gândi la ele. Dar ţin şi eu puţintel la 
onoarea mea. Nu vreau să se poată spune despre mine că 
sunt un jefuitor de cadavre. 

— Foarte frumos din partea dumitale. Haide, adu calul! 

— Să caut întâi cel de-al doilea felinar. 

Îl găsi îndată, deşi era stricat. După un sfert de ceas 
putură s-o ia din loc. 

— Veţi sta în trăsură? Întrebă vizitiul. 


— Cu voia dumitale, da. 

— N-ar fi mai bine să vă aşezaţi colea lângă mine, pe 
capră? 

— De ce? 

— Ca să fim împreună dacă, Doamne fereşte, se mai 
întâmplă ceva. Patru ochi văd mai bine decât doi şi-apoi, 
mai putem sta şi niţeluş de vorbă. 

— Ai dreptate! Fă loc! 

Urcă pe capră, şi trăsura porni în trapul calului. 

La început tăcură amândoi. Vizitiul era ocupat să-şi 
orânduiască în minte toată întâmplarea, ca s-o poată 
povesti celorlalţi servitori. Greifenklau, pe de altă parte, se 
gândea la Margot şi nu-i plăcea deloc s-o ştie alături de 
Împărat. Acestuia îi plăcuse mult fata şi ţinea să locuiască la 
fermă, desigur ca să fie aproape de dânsa. Ce se mai putea 
întâmpla? Va fi şi dânsul acolo, chiar dacă numai pentru 
scurt timp. Dar prezenţa Împăratului putea dezlănţui o 
serie de incidente ale căror urmări nu puteau fi prevăzute. 

Vizitiul păru să fi ajuns cu gândurile într-un punct 
buclucaş. 

— Hm! Mormăi el. Proastă afacere! 

— Care anume? 

— Nu ştiu dacă e bine să vă mai supăr şi cu asta. 

— Vorbeşte! 

— Păi să vedeţi, tot atacul ăla mi s-a lămurit acum pe 
deplin. Am rămas, la început, cam mult pe gânduri, căci un 
adevărat vizitiu, care-şi cunoaşte bine meseria, nu trebuie 
să coboare de pe capră. Dar după ce m-am gândit şi m-am 
răzgândit, l-am ajutat, totuşi, pe individul acela să plece pe 
lumea cealaltă. Până aici, totul e în regulă. Dar chestia cu 
dumneavoastră, domnule, e o enigmă pentru mine, o 
enigmă pe care n-o pot dezlega. 

— Cum adică? 

— Păi da, când aţi fost prima oară la noi, de le-aţi adus pe 
coniţele Richemonte, vă numeaţi Greifenklau şi eraţi neamţ. 


Acum vă numiţi deodată Sainte-Marie şi sunteţi franţuz, ba 
încă şi căpitan de marină... 

— Şi asta îţi provoacă dureri de cap? 

— Păi, cam da... 

— Atunci ia spune, ce ţi-ar plăcea ţie mai mult să fiu, 
franţuz sau neamţ? 

— Ei bine, dacă vreţi adevărul gol-goluţ, atunci trebuie să 
vă mărturisesc că un singur neamţ mi-e mai drag decât toţi 
franţujii la un loc. Ştiţi dumneavoastră cum mă numesc, 
domnule? 

— De unde să ştiu! 

— Numele meu e Florian Rupprechtsberger. 

— Asta e un nume german. 

— Întocmai. Dar nu numai numele e nemţesc, ci şi cel 
care-l poartă. 

— Unde eşti născut? 

— Mă trag din ţinutul cuprins între Weisskirchen şi 
Mettlach. Acolo aveau părinţii coniţei o proprietate. Pentru 
că eram băiat de treabă, baroana m-a luat cu dânsa la 
Raucourt. Sunt câţiva anişori de atunci şi-am învăţat bine 
franţuzeşte în vremea asta. Acum poţi să-mi spui şi 
dumneata dacă eşti cu adevărat francez. 

— Sunt german şi mă numesc Greifenklau, după cum 
spuneai chiar dumneata adineauri. 

— Măi să fie! Exclamă Rupprechtsberger, nemţeşte. Al 
nostru eşti, domnule, şi ţi-o doresc din toată inima pe 
domnişoara Margot. 

— Dar de unde şi până unde?... 

Florian tuşi, puţin stingherit. 

— Crezi cumva, domnule, că dacă-s vizitiu n-am ochi de 
văzut? Şi-apoi, am aflat tot ce priveşte familia Richemonte 
tocmai de la unul de-al lor. 

— De la cine? 

— De la căpitanul cu acelaşi nume. 

Dac-ar fi fost lumină în pădure, vizitiul ar fi putut observa 
paloarea care se aşternuse pe chipul lui Greifenklau. Cele 


auzite îl înfricoşară. 

— De la căpitan? Întrebă el. A fost ăla pe la fermă? 

— A fost, acum o săptămână. 

— Drace! A văzut-o pe baroană? 

— Nu. 

— Dar pe vreuna din cele două doamne? 

— Nici pe dânsele. 

— Atunci pe baron? 

— Cu atât mai puţin. 

— Atunci la cine Dumnezeu a fost acolo? 

Vizitiul îşi umflă pieptul şi răspunse apăsat: 

— La mine! 

— Ah! Dar de unde şi până unde tocmai la dumneata? 

— l-am fost recomandat de domnul baron de Reillac. 

— Pe ăsta de unde-l mai cunoşti? 

— Ehei... îl cunosc chiar foarte bine? 

— Dar de unde, omule? 

— De unde? Hm... nu ştii că dumnealui vine foarte des la 
Raucourt? 

— La Raucourt? Habar n-aveam! 

— Păi îşi are cartierul la Sedan. 

— Locuieşte la Sedan? Probabil că în calitate de furnizor al 
armatelor Împăratului? 

— Chiar aşa. 

— Pe toţi dracii! Asta înseamnă că primejdia n-a fost nici 
pe departe depăşită. 

— Nici o teamă! Câtă vreme mai sunt şi eu pe-aici! 

— Dar spune-mi, te rog, cum se face că te vezi cu individul 
acela? 

— Păi să vezi! Într-o zi le-am dus pe coniţele la Sedan, 
unde am oprit la hanul nostru obişnuit. Tocmai îmi duceam 
caii la grajd, când numai ce se apropie de mine un domnişor 
elegant şi mă întreabă: 

— Dumneata le-ai adus încoace pe cele trei cucoane care 
au coborât acum? 

— Da. 


— Cine-s ele? 

— Una e baroana de Sainte-Marie. Celelalte două sunt 
musafire de-ale dumneaei, doamna şi domnişoara 
Richemonte. 

— Ah, numele acestea le-am mai auzit! Şi unde zici că 
locuieşte baroana, stăpâna dumitale? 

— La ferma Jeannette, de lângă Raucourt. 

— Mulţumesc. 

Îmi vârt în palmă un napoleon de aur şi plecă. 

— Ăla a fost baronul de Reillac, nu? 

— Chiar el. După câtva timp de la această întâmplare, mă 
aflam pe câmp, la treabă. Deodată văd venind un călăreț: 
era acelaşi domn de la Sedan. Începu să discute cu mine şi 
fu grozav de prietenos. Mi-am dat seama ca vrea să mă 
câştige pentru cine ştie ce scop, aşa că mi-am propus să fiu 
cât mai prevăzător. După ce am pălăvrăgit o vreme tot felul 
de nimicuri, numai ce-l aud întrebând: 

— Cele două doamne Richemonte au venit singure la 
fermă? 

— Nu ştiu domnule. Lipseam în ziua aceea. 

— A mai venit cineva odată cu ele? 

— Nu-mi pot aminti, de ce să vă mint. 

— Atunci, poate că-ţi aminteşti de un nume german, 
Greifenklau? 

— Nu. Nu l-am auzit în viaţa mea. 

Individul mă iscodi atunci cu privirea şi urmă: 

— Prima oară când ne-am văzut, ţi-am dat un napoleon de 
aur, nu-i aşa? Vrei să mai câştigi nişte bani? 

— Câţi? 

— "Totul depinde de dumneata. 

— Bineînţeles, aş vrea să încep numaidecât să-i câştig, 
domnule. Dar cât o să-mi plăteşti? 

— Îţi dau douăzeci şi cinci de napoleoni, şi mai capeţi şi 
alţii, în funcţie de valoarea serviciilor pe care mi le vei face. 

— Sunt mulţumit, domnule. 

— Bine, uite aici cei douăzeci şi cinci făgăduiţi. 


Îmi dădu banii şi continuă: 

— Doresc să ştiu tot ce-o priveşte pe domnişoara 
Richemonte. Sunt un adorator discret al ei şi aş vrea să aflu 
dacă inima ei mai e liberă, dacă primeşte scrisori sau vizite 
de la vreun domn, pe scurt: tot ce-ar dori să ştie un 
amorezat. Cred că mă înţelegi? 

— Pe deplin, domnule. Unde să vă dau de ştire ceea ce 
aflu? 

— La cartierul general din Sedan. Eu sunt baronul de 
Reillac, furnizorul armatei. Doamnele nu trebuie să ştie că 
mă aflu prin apropiere, de aceea nu mă voi arăta niciodată 
la ferma voastră. Şi nici de cunoştinţa noastră nu trebuie să 
ştie nimeni. Pentru fiecare veste, vei căpăta o plată 
îndestulătoare. Caută mai ales de află dacă vin scrisori de la 
Berlin, iar în caz că eşti în stare să-mi spui dacă sunt iscălite 
Hugo de Greifenklau, răsplata va fi şi mai mare. 

Pentru prima oară, locotenentul îl întrerupse pe vizitiu: 

— Care vasăzică ai fost cumpărat de el şi i-ai dat 
informaţii! Îngrozitor! 

— Cât poate fi de îngrozitor? I-am povestit o jumătate 
duzină de minciuni şi pentru fiecare mi-am primit 
napoleonul. 

— Ştii dumneata, Floriane, că eşti ceea ce se cheamă un 
escroc? 

— Când e vorba de indivizi de teapa ăluia, nu-mi pasă. Faţă 
de alţi oameni sunt, însă, cu atât mai cinstit. 

— Aşadar, te-ai văzut adesea cu baronul? 

— Foarte des. Ne vedem de câteva ori pe săptămână. 
Ultima oară mi s-a făcut poftă de un napoleon, şi m-am 
gândit să-l îndrug ceva care nici nu s-a petrecut. Nu l-am 
găsit pe servitorul lui acolo, vestibulul nu era încuiat, astfel 
că am intrat înăuntru. Atunci auzii din odaia baronului 
glasuri. Vorbea cu un bărbat. M-am aşezat pe un scaun şi 
am tras cu urechea. Vorbeau despre dumneata şi despre 
bătrânul Blucher. 

— Ah! 


— Despre un atac pe care dumneata l-ai zădărnicit... Apoi 
despre domnişoara Margot, pe care au dus-o la baron. 
După aceea ai venit dumneata acolo cu mareşalul... 

— Cine era persoana cu care vorbea baronul? 

— Aceeaşi care te-a înjunghiat şi a tras asupra dumitale. 

— Căpitanul Richemonte? 

— Da. Asta am aflat-o în cursul discuţiei lor. Dar am mai 
auzit şi altele. 

— Nemaipomenit! Povesteşte! 

— Mai întâi, baronul spunea că a izbutit să mituiască un 
tâmpit de servitor: ăla sunt eu! O să-i arăt eu cât de tâmpit 
sunt. 

— Aşadar, ştia şi căpitanul că Margot se află la fermă? De 
la cine, oare? Nu ştia nimeni! 

— Ba cineva tot a ştiut, şi anume bancherul de la care 
primeşte renta doamna Richemonte. 

— Ah! 


— Dar chestia principală am aflat-o abia la sfârşitul 
convorbirii, şi anume că domnul căpitan Richemonte a fost 
la ferma Jeannette. 

— A vizitat doamnele? 

— Nu, ci pe generalul Drouet! 

— Şi n-a fost văzut? 

— Nu, pentru că a fost seara, chiar spre miezul nopţii. 

— Ceea ce înseamnă că scopul vizitei sale e foarte 
misterios. 

— Nu numai misterios, dar şi murdar în ultimul grad. 

— S-auzim! 

— După cum presupun, domnule, eşti prieten cu bătrânul 
mareşal Blucher, nu? 

— Aşa e. 

— Oh, cât aş dori să fii militar! 

— Pentru că m-am hotărât să fiu sincer cu dumneata, îţi 
voi mărturisi că sunt soldat. 

— În armata lui Bliicher, care se află la Liăttich şi prin 
împrejurimi? 

— Da. Misiunea mea e foarte grea şi primejdioasă. 

Vizitiul plesni cu biciul de răsuna pădurea. Apoi zise: 

— Ah, vorbeşte mai încet! Domnule... domnule căpitan de 
marină, eşti omul meu! Bizuie-te pe mine! De altminteri, 
căpitanul Richemonte are o misiune asemănătoare cu a 
dumitale, de cealaltă parte a baricadei. 

— Informator? 

— Da, informator. Dar despre el aş putea spune mai 
curând că e spion şi ucigaş. 

— Ucigaş? Ce vrei să zici cu asta? 

— Păi... are sarcina să-l omoare pe bătrânul Blucher. Am 
auzit cu urechile mele. 

— Asta ar fi o mârşăvie fără seamăn. 

— Şi mai află, domnule... că a primit această însărcinare 
de la Paris. 

— De la cine? 

— De la generalul Drouet, dacă nu mă-nşel. 


— De necrezut! Un general nu face aşa ceva. Căpitanul 
trebuie să fi înţeles greşit vreo dispoziţie secretă dată de 
general. 

— Asta nu mă priveşte. Spun numai ce-am auzit: că 
Richemonte trebuie să-l trimită pe lumea ailaltă pe mareşal 
şi în acelaşi timp să se răzbune pe el. 

— A pomenit de vreo încercare făcută? 

— Se plângea că nu izbutise încă să ajungă în preajma 
bătrânului. 

— Drace... poate izbuti de la o zi la alta. Mareşalul se află 
în mare primejdie. Când ai surprins convorbirea aceea? 

— Acum opt zile. 

— Atunci nu pot zăbovi mult la fermă. Trebuie să plec cât 
mai repede eu putinţă, ca să-l previn pe mareşal. 

— Aşa să faci! Pentru asta ţi-am şi povestit totul. 

— Dar dacă e adevărat ce-ai spus, de ce n-ai făcut nimic ca 
să împiedici într-un fel sau altul atentatul? 

— Ce puteam face eu? Am aşteptat să vii dumneata şi mă 
gândeam c-o să găseşti o cale. 

— Dar nici nu ştiai că voi veni... 

— Ba ştiam foarte bine. Domnişoara Margot obişnuieşte să 
se plimbe numai prin grădină. De când a primit ultima 
scrisoare, iese zilnic de câteva ori la plimbare prin faţa 
fermei pe drumul care duce la Raucourt. Şi când intră vreo 
trăsură în curte, aleargă repede la fereastră. 

— Floriane! 

— Domnule căpitan de marină! 

— Eşti un om inteligent! 

— Ba nicidecum, dar vezi dumneata ce se întâmplă; 
simpatia mă face mai inteligent decât sunt. Aşadar, ştiam că 
vei veni. De aceea m-am gândit să nu fac nimic şi să te 
aştept pe dumneata. 

— Mulţumesc. Ai nimerit unde trebuie. Dar văd lumini 
colo! Să fi ajuns deja la Le Chesne? 

— Da. Trecem fără să ne oprim? 


— Ba nu. Ne dăm jos la cârciumă şi bem un pahar cu vin. 
Poate că Împăratul... ah drace! Tocmai mi-a venit o idee. 
Tiii, cum nu m-am gândit la asta! Floriane, dă bice calului, 
cât poţi, ca să ajungem mai repede! 

— Ei! Ce s-a întâmplat? 

Vizitiul lovi cu biciul spinarea calului şi trăsura porni cu 
iuţeală îndoită. 

— Primejdie! Răspunse Greifenklau. Împăratul se află în 
pericol împreună cu toţi acei care sunt cu el. Am spionat 
colo jos, la cruce, o discuţie între câţiva indivizi, care 
puneau la cale un atac împotriva a doi mareşali... 

— La crucea dinspre Raucourt? 

— Da. 

— 'Tiii, acolo şi-au lăsat mulţi viaţa. Ce-i de făcut? 

— Repede spre Le Chesne, la cârciumă! Împăratul a 
coborât acolo. Trebuie să-l prindem! 

— Afurisită poveste! Nu de Împărat mi-e mie, ci de 
cuconiţe. Când e vorba de domnişoara Margot şi de 
celelalte două, mai bine-mi omor calul decât să li se 
întâmple ceva! 

— Într-adevăr? Întrebă Greifenklau, surprins, nu-ţi iubeşti 
compatrioţii? 

Vizitiul lovi calul cu atâta putere, încât trăsura părea că 
zboară, nu alta. 

Cu toate hurducăturile drumului, Greifenklau izbuti să-şi 
încarce armele şi fu gata cu treaba asta tocmai când opriră 
în faţa cârciumii. Sări de pe capră şi intră înăuntru, urmat 
de vizitiu. 

— A fost Împăratul pe-aici? 

Cârciumarul stătea la o masă. Primarul mai era încă acolo, 
gata de plecare. 

— Da, răspunse el, dându-şi aere. Maiestatea Sa a vorbit 
personal cu mine... 

— Au oprit aici toate trei trăsurile Împăratului? Îl 
întrerupse locotenentul. 

— Da; au fost cu dânsul nişte domni şi cucoane, care... 


— Când au plecat? 

— Mai adineauri. Am avut cinstea să... 

— Răspunde-mi repede şi precis! Câte minute sunt de 
când a plecat Împăratul? 

— De vreo două minute. Dar ia ascultă, tinere, cum cutezi 
dumneata să vorbeşti pe tonul acesta cu prima... 

— Văd un proces-verbal în mâna dumitale. Despre ce e 
vorba? 

— Despre un atac în pădure. Însuşi Maiestatea Sa mi l-a 
dictat şi... 

— Atunci vei fi ştiind şi că salvatorul a fost un bărbat 
care... 

— A culcat la pământ cinci bandiți, completă primarul. 
Scrie şi asta în procesul-verbal. 

— Bărbatul acela sunt eu. Acum Împăratul se află din nou 
în mare primejdie. Ai vreun cal în grajd, patroane? 

— Da. 

— Scoate-l afară! Floriane, încaleci dumneata pe el! 
Cârciumarul sări în sus, speriat. 

— Să dau calul? Nici nu-mi trece prin... 

— Lasă vorba! Îl repezi Greifenklau. Afară e trăsura 
baroanei, care a fost atacată: nu are decât un cal. Cu 
trăsura asta nu-l putem ajunge pe Împărat, care, împreună 
cu mareşalii, urmează să fie atacat la cruce. 

— La cruce? Întrebă cârciumarul. 

— Atacat? Exclamă primarul. 

— Da. Şi trebuie să-mi daţi concursul imediat, altminteri 
veţi avea de-a face cu Împăratul! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, numai asta nu! Imploră 
primarul. Alerg, zbor, gonesc! Ce trebuie să fac? 

— Toţi cei care au un cal şi arme în comună, să încalece şi 
să vină la cruce, sub conducerea dumitale! 

— Sub conducerea mea? Îngăimă omul. Eu nu pot striga... 
Sunt răguşit, grozav de răguşit. 

— Ba aud că ai vocea destul de bună. Hai, grăbeşte-te! 
Cine nu va fi acolo la cruce într-un sfert de ceas, va fi 


împuşcat. 

— Dumnezeule sfinte, în cazul ăsta... 

Nu-şi mai sfârşi fraza şi dădu buzna afară. 

— Ei, cum stăm cu calul? Se adresă Greifenklau 
cârciumarului? Dacă până într-un minut nu-l am în faţa uşii, 
s-a zis cu dumneata. 

Scoase pistolul şi-l îndreptă spre dânsul. 

— Imediat, imediat! Într-o jumătate de minut e aici! 

Şi dădu buzna pe uşă afară. 

— Nu e nevoie să-i pui şa! Îi strigă locotenentul din urmă. 

— Călărim? Întrebă Florian. 

— Fireşte. 

— Atunci ia dumneata calul cârciumarului, eu îl iau pe 
celălalt. Iar aici văd o armă care-mi poate folosi. 

Deasupra uşii atârna o sabie grea de cavalerie, de pe 
vremea Revoluţiei. Vizitiul o smulse şi sări afară. 

Pe o masă erau două lumânări de seu. Zărindu-le, lui 
Greifenklau îi veni o idee: afară era întuneric... ce-ar fi să-şi 
fabrice o făclie? Treaba nu-i lua prea mult timp. 

De tavan atârnau nişte sârme, dintr-acelea de care se 
prind de obicei lămpile. Le rupse, luă dintr-un ungher un 
baston, aşeză lumânările în jurul capătului de sus şi le fixă 
cu sârmă. 

Îndărătul sobei se afla amnarul şi cremenea. Cu ajutorul 
acestora şi a unei grămăjoare de praf de puşcă orândui în 
aşa fel partea de sus a făcliei, încât putea fi aprinsă cu un 
foc de pistol. 

Totul durase doar câteva clipe. Un bărbat curajos face, în 
momente grele, în câteva secunde, mai mult decât alţii, în 
ore întregi. Greifenklau nu uită nici să pună pe masă o 
monedă drept plată, apoi dădu buzna afară. 

Florian deshămase în vremea asta calul şi-l încalecă, luând 
paloşul în mână. 

Cârciumarul veni cu celălalt armăsar. Văzând isprava 
vizitiului, strigă: 

— Stai! De unde ai luat sabia? 


— Atârna deasupra uşii, răspunse Florian. 

— Ea mea! 

— laţi-o! 

Zicând acestea vizitiul dădu pinteni calului, în vreme ce 
Greifenklau smulse căpăstrul din mâna cârciumarului şi se 
avântă pe cal. 

— Îl voi căpăta înapoi? Întrebă omul, speriat. 

— Da. Ţi-l vor aduce vecinii dumitale. 

Şi se avântă în noapte. 

— Să te ţii de cuvânt, ţipă hangiul. 

Se auzea acum sunând cornul de alarmă al paznicului de 
noapte din comună. Primarul îşi aduna oamenii, ca să plece 
cu ei în ajutorul Împăratului. 

Calul cârciumarului nu prea era de soi, dar sub 
conducerea îndemânatecului ofiţer de husari, zbura, nu 
alta. Nu trecu mult şi Greifenklau îl ajunse pe vizitiu. 

— Înainte! Înainte! Îi strigă el. 

— O să-ţi rupi gâtul, domnule, îi răspunse Florian. 

— Eu nu, cel mult calul. 

Cei doi goneau în draci. Florian îşi dădu toată osteneala să 
rămână în apropierea locotenentului, dar distanţa dintre ei 
creştea mereu. 

Deodată, Greifenklau auzi împuşcături înaintea sa. Înfipse 
pintenii în burta calului, încât acesta necheză de durere. 

Animalul coti acum pe şosea şi tânărul zări în depărtare 
lumina felinarelor trăsurii şi auzi larmă de luptă. 

Se apropie fără să fie observat şi hotări să procedeze 
întocmai ca întâia oară. Îşi struni calul, sări jos şi-l legă de 
un copac, apoi o luă la goană spre câmpul de luptă. 

Maregşalul Grouchy era împresurat de patru bandiți; până 
acum izbutise să-i respingă, dar puterile păreau să-l 
părăsească. 

În clipa aceasta, sosi Greifenklau. 

Primul glonte îl slobozi în făclie, care se aprinse imediat, 
astfel că putea ţinti bine. Îi văzu în luptă pe toţi patru şi 
strigă: 


— Rezistaţi, Sire! Sosesc ajutoare. 

Şi cu un glonţ găuri ţeasta aceluia care-l ameninţa mai 
mult pe Grouchy. Unui altuia îi azvârli pistolul descărcat în 
faţă, scoţându-i ochii şi turtindu-i nasul. 

— Salvare în ultimul moment! Exclamă Grouchy, apoi îl, 
culcă la pământ pe al treilea şi avu răgaz să se 
descotorosească în voie de al patrulea. 

Greifenklau scoase al doilea pistol şi veni în ajutorul lui 
Ney, culcând la pământ pe doi din duşmanii acestuia. Zvârli 
cât colo arma descărcată, o scoase pe a treia şi sări în 
sprijinul lui Napoleon. Cu două gloanţe îl scoase pe acesta 
din încurcătură. 

— Mai ai vreun glonţ, mon brave? Întrebă generalul 
Gourgaud. 

— Două. 

— Încoace, te rog! 

Se părea că soarta hotărâse ca Greifenklau să-i salveze pe 
toţi patru, la rând. Îi culcă la pământ pe cei doi cu care avea 
de furcă generalul. 

Din tufiş se auzi glasul bătrânului bandit. 

— Atunci, cel puţin, să se ducă el dracului! 

Glonţul porni în direcţia Împăratului. Când flacăra ţâşni 
din ţeavă, puşcaşul putu fi văzut lămurit. 

Greifenklau îşi zise că Napoleon fusese nimerit şi-l 
cuprinse o furie oarbă. Cu făclia în mână, fără nici o armă, 
se năpusti în urma banditului, care o rupsese la fugă. 

— Stai, ticălosule! Îi strigă locotenentul, al meu eşti. 

— Încă nu! Răspunse fugarul, iuţind paşii. 

Dar lumina făcliei îl orbi, în vreme ce Greifenklau se folosi 
din plin de acest avantaj. 

Fugarul se opri, trase aer în piept şi se întoarse. Tânărul 
ofiţer era la doar doi paşi de el. Atunci, banditul văzu că 
potrivnicul său era neînarmat; zvârli puşca, scoase cuțitul şi 
răcni: 

— Vino-ncoa', să te-mbrăţişez. 


Ca o panteră îşi făcu vânt înainte, dar Greifenklau aplecă 
în jos făclia, apoi o vâri cu toată puterea în obrazul 
duşmanului. 

Orbit, acesta îşi aruncă cuțitul şi duse ambele mâini la 
ochi, urlând de durere. Greifenklau, apucându-l puternic de 
ceafă, îl duse pe banditul, acum inofensiv, înapoi la locul 
luptei. 

— Îl aduc pe ucigaşul Împăratului! Strigă el. 

— Al Împăratului? Întrebă Ney, mirat. 

— Da, ăsta l-a împuşcat. 

Zâmbind, Ney arătă în lături. Acolo stătea în umbră 
viteazul Florian, cu paloşul însângerat şi, lângă dânsul... 
Napoleon. 

— Ah! Împăratul trăieşte? Exclamă Greifenklau. 

Îşi puse genunchii pe pieptul bătrânului bandit; în mâna 
stângă ţinea încă făclia arzândă, iar cu dreapta îl strângea 
de beregată. 

Napoleon se apropie. 

— Nu sunt mort, viteazul meu! Zise el. Ultimul glonte a 
fost tras asupra mea, într-adevăr, dar nu m-a nimerit. 

— Acesta a fost, Sire. 

— Dumneata l-ai prins? Fără armă? 

— Da. Cu făclia. 

— De necrezut! Jan Hoorn, o curea! Legaţi-l pe acest 
individ! Ne va da lămuriri! 

Abia acum se ridică Greifenklau. Napoleon îi întinse mâna 
Şi zise: 

— Îţi mulţumesc, mi-ai salvat viaţa. 

— Şi pe a mea, zise mareşalul Ney, apropiindu-se. 

— Şi pe a mea, spuse şi Grouchy. 

— Pe a tuturor! Încheie Gourgaud. 

Cei trei bărbaţi îi strânseră mâna. 

La portiera primei trăsuri se ivi un cap frumos şi palid de 
fată, în ai cărei ochi sclipeau lacrimi de bucurie. 

— Vorbeam cu vizitiul ăla dezgheţat de colo zise Napoleon. 
Cum aţi izbutit să ne veniţi în ajutor, domnule căpitan? 


— Sire, întâmplarea a făcut să pot spiona astăzi doi 
indivizi, care vorbeau despre nişte mareşali, bani şi un atac. 

— Ah, încep să pricep! Dar ce e asta? 

Din depărtare se auzea tropot de cai şi în curând se văzu 
şi un şir de lumini mişcătoare. 

— Îmi îngăduiţi, Sire, zise Greifenklau, e primarul din Le 
Chesne. 

— Ce vrea? 

— Eu i-am cerut să-i strângă pe toţi eroii comunei, ca să 
vină în ajutorul Împăratului. L-am ameninţat că va fi 
împuşcat, dacă până într-un sfert de ceas nu va fi pe câmpul 
de luptă. 

Împotriva obiceiului său, Napoleon izbucni în râs. Ofițerii îi 
țţinură tovărăşie. 

— Mersi! Zise Împăratul, redevenind serios. Ai lucrat cu 
multă chibzuială. Sunt convins că ai fi un ofiţer desăvârşit. 
Aceşti eroi şi călăreţi ne-ar fi putut fi de mare folos dacă 
lupta nu s-ar fi sfârşit, în chip atât de fericit. 

— Ne vor mai fi de folos încă, Sire, zise Ney. 

— Şi anume? 

— Trăsurile noastre au cam avut de suferit; de jur- 
împrejur sunt morţi şi răniţi, iar un prizonier trebuie 
transportat... 

— Da, da, aşa e. Să vină încoace! 

Călăreţii nu mai erau departe. Deodată se auzi glasul 
primarului: 

— Staţi! În numele legii! 

— Ce s-a întâmplat? Strigă Gourgaud. 

— Voi sunteţi bandiții? Întrebă celălalt. 

— Nu. 

— Sunteţi Împăratul. 

— Nu. 

— Atunci veţi fi fiind domnul căpitan de Sainte-Marie? 

— Nici ăsta. Sunt adjutantul-general al Împăratului. 

— Oho! Cum vă numiţi? 

— General Gourgaud. 


— Aşa e. Maiestatea Sa e acolo? 

— Da, şi vă porunceşte să vă apropiaţi, imediat. 

— Se mai trage? 

— Nu. 

— Pe cuvântul dumneavoastră de onoare? 

— Da! 

— Atunci e bine, venim! Înainte, marş! 

Oamenii îşi puseră caii în mişcare. Primarul cel viteaz 
călărea în frunte şi, la lumina făcliei lui Greifenklau, îl văzu 
pe Napoleon. Îşi îndreptă calul spre el, ca să-i dea raportul 
cât mai milităreşte cu putinţă. Cu mâna dreaptă la pălărie şi 
în stânga ţinând căpăstrul, strigă: 

— Sire, am onoarea să raportez că... 

Calul se împiedică de un cadavru şi căzu în genunchi. 
Curajosul părinte al comunei, alunecă peste grumazul 
animalului, căzu pe partea moale a trupului, şi îşi urmă 
raportul... 

— Am sosit cu douăzeci şi doi de oameni. 

Supuşii săi - oameni simpli de la ţară - crezură că aşa cere 
ceremonialul şi se pregăteau... să alunece şi ei în acelaşi fel 
de pe cai, îngrijoraţi doar că nu vor izbuti să aducă la 
îndeplinire mişcarea tot atât de repede şi natural ca şeful 
lor. Generalul Gourgaud le veni în ajutor şi, înăbuşindu-şi 
râsul, strigă: 

— Descălecaţi normal, domnilor! 

De porunca aceasta ascultară cu mai multă plăcere decât 
de pilda primarului, care tocmai se ridicase de la pământ şi, 
punându-şi pălăria care-i căzuse, continuă să facă 
plecăciuni în faţa lui Napoleon. 

Acesta îşi aţinti privirea mult timp asupra lui fără să 
clipească. Cine-l cunoştea, ştia prea bine că această 
seriozitate era numai veşmântul sub care îşi acoperea 
veselia. 

— Domnule primar, vei avea de întocmit un al doilea 
proces-verbal, zise el în cele din urmă. 

— Vă stau la dispoziţie, Sire. 


— Vezi ce s-a întâmplat aici? 

— Văd, Sire. 

Zicând aceasta, se dădu un pas îndărăt, căci unul din 
morţi, care stătea cu faţa în sus, părea că-i rânjeşte 
ameninţător. 

— M-au atacat pe mine, Împăratul. 

— O crimă care merită moartea, Maiestate. 

— Bandiţii au fost ucişi, afara de unul singur, care se află 
legat, în paza vizitiului meu. Va fi interogat. 

— Îl voi supune la torturi, Sire. 

— Nu mai departe decât astăzi s-a pus la cale atacul 
asupra maregşalilor mei. Cercetările vor trebui să 
dovedească dacă este vorba de un simplu act banditesc sau 
de un complot mai vast. 

— Voi descoperi complotul, Sire. 

— Dumneata? Mă faci să râd. Nu eşti un erou al spadei şi, 
cu atât mai puţin, unul al spiritului. Voi încredința altuia 
cercetările. Mâine dimineaţă la ora opt, te vei prezenta la 
ferma Jeannette, ca să întocmim procesul-verbal. 

— Voi fi la opt fără un sfert, Sire. 

— Acum, dă-mi voie să-ţi mulţumesc că ai venit atât de 
repede pe câmpul de luptă... Văd că fiecare din oamenii 
dumitale are câte un felinar... Cine a orânduit asta? 

— Chiar eu însumi, Sire, răspunse primarul, izbindu-se cu 
pumnul în piept. 

— De ce? 

— Pentru că astfel vezi mai bine unde dai. 

— Foarte inteligent. 

— Da, Sire. Şi pentru că se vede mai bine şi dacă, 
duşmanul e într-adevăr mort. 

— Care duşman?! 

— Acela cu care lupţi. 

Mareşalii întoarseră capetele, ca să nu pufnească în râs. 

— Bun! Un superior trebuie să le uşureze supuşilor săi 
toate îndatoririle, mai ales când acestea sunt atât de grele 


şi sângeroase, cum a fost aceea pe care-ai avut-o de 
îndeplinit dumneata astăzi. Te pricepi la trăsuri? 

— Cât se poate de bine. 

— Atunci, pune te rog în ordine trăsurile şi hamurile 
noastre. Apoi curăţă şoseaua de cadavre şi ia-l în paza pe 
prizonierul acesta, pe care va trebui să mi-l aduci mâine 
dimineaţă la fermă. 

Împăratul se întoarse. Îl văzu în apropiere pe Greifenklau, 
înconjurat de ofiţeri, care îi exprimau mulţumirile lor. 

— Eşti rănit, căpitane? 

— Nu, Maiestate. 

— Foarte bine! Cred ca niciunul dintre noi nu a fost nici 
măcar zgâriat. 

— Niciunul, încuviinţă Grouchy. 

— Atunci putem spune că am avut mare noroc. Acum să 
vedem ce-i cu doamnele noastre. 

Se îndreptă înspre trăsura sa. Cât de mult ar fi vrut 
Greifenklau să fie în locul lui! Şi, deoarece mareşalii se 
întorseseră şi ei la trăsurile lor, se apucă să-şi adune 
pistoalele pierdute în focul luptei. 

Recunoştinţa. 

Ney o găsi pe baroană liniştită. La început se speriase, dar 
apoi se hotări să închidă ochii şi să aştepte resemnată 
desfăşurarea evenimentelor. 

La fel se întâmplase şi cu doamna Richemonte. Atunci când 
Grouchy părăsise trăsura ea căzu leşinată, dar larma luptei 
o trezi. 

Împăratul se apropie de trăsura sa, în care se afla Margot. 

— Domnişoară, zise, regret mult cele întâmplate. Cum te 
simţi? 

— Mă simt foarte slăbită, Sire, răspunse ea, cu glas stins. 

— Jan Hoorn, întreabă doamnele dacă nu au vreo sticluţă 
cu săruri întăritoare. 

— Astea nu-mi vor folosi la nimic, Maiestate, zise fata. 

— Pentru ce, duduie? 

— Cred că sunt rănită... 


— Rănită? Vai de mine! Jan Hoorn, un felinar! Repede! 

Vizitiul smulse felinarul de la trăsură. Generalul Gourgaud 
i-l luă din mână şi lumină înăuntru, în vreme ce Împăratul 
deschise portiera. 

Într-adevăr, Margot zăcea ghemuită în fundul trăsurii, 
palidă ca un cadavru. Dintr-un umăr, sângele îi şiroia în 
poală, şi de aici în jos pe fundul trăsurii. 

— A fost împuşcată! Exclamă Napoleon. Când s-a 
întâmplat asta? 

— Ultimul glonţ, acela care vă era destinat 
dumneavoastră, Sire răspunse ea, cu glas slab. 

— A trecut pe lângă mine şi a pătruns în trăsură... Ce e de 
făcut, generale? 

— N-ar fi bine... începu Gourgaud, dar Margot îl 
întrerupse: 

— Vă rog, să vină mama! 

Împăratul alergă el însuşi la trăsura lui Grouchy. 

— Ah, Sire, s-a întâmplat ceva? Întrebă doamna 
Richemonte. 

— Doamnă, nu trebuie încă să ne pierdem curajul. 

În multe privinţe, Napoleon nu era altfel decât mai toţi 
bărbaţii din lume; anumite împrejurări neprevăzute îi 
făceau să le piară întreg curajul, dovedit şi răsdovedit cu 
prisosinţă alteori, transformându-i, pe loc, în nişte bieţi 
copii neîndemânatici. 

De data asta, în loc s-o liniştească, îi prezentă doamnei 
Richemonte o situaţie mult mai gravă decât aceea existentă 
în realitate. 

— Să nu-mi pierd curajul? Sire, ce s-a întâmplat cu 
Margot? 

— Glonţul acela, care trebuia să mă nimerească pe mine... 

— Glonţul... Copila mea împuşcată? 

— Da, doamnă. Trăsura e plină de sânge; totuşi... 

— Oh, copila mea, fiica mea! 

Sări afară, îl împinse pe Împărat şi alergă la cealaltă 
trăsură. 


Napoleon se uită uimit la Grouchy. 

— Ai văzut, mareşale? Întrebă el, emoţionat. 

— Da, Sire. 

— Şi cu toate astea, am menajat-o, cât mi-a stat în putinţă. 

— Nimic de zis. 

— Am încercat s-o pregătesc... 

— Aşa e, Maiestate. 

— Şi totuşi... Oh, femeile astea! Mai cu seamă mamele! 
Sunt ca leoaicele. Ia te uită, mai iese una din cuşcă! 

Văzu cu spaimă că şi baroana îşi părăsea trăsura. 

— Vrea să vadă şi dânsa cum stau lucrurile, spuse el. Un 
medic ar fi mai indicat decât zece mame. Nu eşti de aceeaşi 
părere, mareşale? 

Întrebarea era adresată lui Ney, care se apropiase. Aveţi 
dreptate, Sire, răspunse el. Tânăra doamnă e rănită? 

— Din nenorocire. Glonţul care trebuia să mă lovească pe 
mine a nimerit-o pe ea. 

— E grav? 

— Sângerează tare, răspunse Împăratul. 

— Atunci ar fi indicat să plecăm cât mai repede... 

— Da, cât mai repede! Încuviinţă Napoleon. 

— Sau să trimitem pe cineva după medic, spuse Grouchy. 

— Să meargă cineva imediat după medic! Zise şi 
Corsicanul. Jan Hoorn, un sol la chirurg! 

— Unde anume, Sire? 

— Acolo unde poate fi găsit cât mai repede! 

— Sire, zise Ney, înainte de a veni medicul rănita poate 
pierde tot sângele. Cel mai bun lucru e să pornim imediat la 
fermă. 

— Jan Hoorn, plecăm imediat la ferma Jeannette! Porunci 
Împăratul. 

Vizitiul era gata să urce pe capră şi să dea bice cailor, fără 
să-i pese de ce se întâmpla în trăsură, cine se afla pe scara 
acesteia şi nici măcar de Napoleon. 

În această nehotărâre generală, îşi făcu apariţia 
Greifenklau. Îşi găsise pistoalele, apoi se dusese cu Florian 


să caute şi puşca pe care o azvârlise prizonierul său. Acum 
se înapoia. 

Când doamna Richemonte urcă în trăsura fiicei sale, se 
înspăimântă cumplit, văzând în ce stare se afla tânăra fată, 
dar îşi adună toate puterile şi prinse mâna rănitei. 

— Scumpa mea copilă, e grav? 

— Cred că nu, mămico. 

— Nu? Slavă Domnului! Unde te-au nimerit? 

— În partea din faţă a umărului. 

— Ai dureri? 

— Deloc. Dar sunt foarte obosită. Aş vrea să dorm. 

— Lasă-mă să văd şi eu! 

Vru să examineze rana, dar tocmai atunci veni şi baroana. 
Aceasta era mai liniştită şi deci mai indicată pentru a da 
ajutor. Dar sângele curgea atât de abundent, încât rana nu 
putea fi examinată. 

— Sfinte Dumnezeule, ce ne facem? Se tânguia doamna 
Richemonte. 

— Unde-i Hugo? Întrebă Margot, în şoaptă. 

— Hugo? 

— Da, mamă. El se pricepe la răni. 

— Dar bine, copila mea... un bărbat... zise baroana. 

— E logodnicul meu. Mai bine să mă vadă el, decât 
Împăratul. 

Vorbise cu ton hotărât. Baroana ieşi afară din trăsura şi 
privi în jur. Îl văzu pe locotenent, care tocmai se apropia, şi- 
l strigă: 

— Vere, vino-aici! E nevoie de ajutorul dumitale! 

— Ajutor? Întrebă Napoleon pe mareşalul Ney. O fi şi 
medic, căpitanul ăsta?! 

— 'Tot ce se poate, Sire. Un marinar trebuie să ştie de 
toate. 

— Pentru ce e nevoie de ajutorul meu? Întrebă 
Greifenklau. 

— E o rănită, aici. 

— O rănită? Dumnezeule, nu cumva... 


Cât pe ce să se dea de gol, dar se reculese repede şi se 
apropie de trăsură, unde doamna Richemonte îi făcu loc. 

Celor două cucoane nu le dăduse încă în gând să 
îndepărteze şalul care acoperea umerii fetei. Greifenklau 
făcu asta imediat, în vreme ce baroana lumina cu felinarul. 
Când o văzu pe iubita sa zăcând palidă şi slăbită în pernele 
trăsurii, inima i se strânse. Sângele şiroia întruna. 

— Margot, iubito! Zise el, luându-i mâna. Ai dureri? 

— Nu, dragul meu, şopti ea, căutând să zâmbească. 

— Un glonte! 

— Da, cel din urmă, acela care era destinat Împăratului. 

— Slavă Domnului, asta înseamnă că nu e prea mult de 
atunci. Îmi dai voie să văd? 

— Te rog, chiar. 

Examină rana cu luare-aminte, apoi ceru: 

— Vă rog, daţi-mi batistele dumneavoastră, doamnelor. E 
doar o rană superficială, dar hemoragia puternică a slăbit- 
0. Voi face deocamdată un pansament provizoriu, ca să 
opresc sângele. 

Intre timp „armata” primarului din Le Chesne pusese 
trăsurile în ordine. Osiile rupte fuseseră legate, curelele 
înnodate şi, în locul cailor omorâţi sau răniţi, fură înhămaţi 
alţii. Funiile întinse de-a lungul şoselei fuseseră 
îndepărtate, iar cadavrele duse de acolo. Dacă n-ar fi fost 
rănită, s-ar fi putut pleca. 

În cele din urmă, Greifenklau ieşi din trăsură şi se apropie 
de Împărat. 

— Văd că eşti şi medic, căpitane, îi zise Napoleon. 

— Nu chiar medic, Sire, mă pricep doar să dau primul 
ajutor. 

— Cum stăm? Sper că nu e grav? 

— Până acum nu, dar o pierdere prea mare de sânge ar 
putea fi primejdioasă. 

— Ce facem atunci? Ajungem până la fermă? 

— Suntem nevoiţi să mai aşteptăm. Ar fi nevoie de un 
pansament mai îngrijit decât se poate face în actualele 


condiţii. 

— Ce ne sfătuieşti, căpitane? 

— Nu departe de aici e o cârciumă, Sire. 

— Crezi că ar trebui să ne oprim acolo? 

— Da. 

— Ce fel de om e cârciumarul? 

— E numai cârciumăreasa cu fiica ei; oameni săraci, dar 
de treabă, după cât mi s-a părut. 

— Îi cunoşti? 

— Am fost o singură dată, azi după-amiază. 

— Atunci să încercăm, căpitane. Dar cum plecăm, 
domnilor? 

— Eu împrumut de la primar un cal, zise generalul 
Gourgaud. 

— Şi eu la fel, spuse mareşalul Ney. În felul acesta 
Maiestatea voastră va avea loc în trăsura mea. 

— Dar viteazul nostru medic şi căpitan? 

— Eu trebuie să rămân lângă bolnavă, Sire. 

— Foarte bine! Mereu la datorie! Şi doamna Richemonte? 

— N-aş putea rămâne şi eu lângă fiica mea? Se adresă ea 
lui Greifenklau. 

— Doamnă, gândiţi-vă că acolo totul e inundat de sânge. 

— Le invit pe cele două doamne la mine, spuse mareşalul 
Grouchy. 

În felul acesta se aranjară lucrurile, fiecare căpătând un 
loc. Numai Florian rămăsese pe dinafară. El se apropie de 
trăsura imperială şi-i spuse lui Jan Hoorn: 

— Amice, nu-i aşa că n-o să laşi un coleg să rămână în 
drum? 

— Fireşte că nu, urcă-te! Unde mergi? 

— La Jeannetite. 

— Ah, da. Împăratul rămâne acolo, aşadar şi eu. Cred că 
ştii? 

— Da, şi sper că vei goli un păhărel de vin cu mine. 

— Fireşte, sunt oricând bucuros să întâlnesc un camarad 
de nădejde. 


Napoleon se apropiase de sătenii din Le Chesne. Aceştia 
formau un şir, ţinând caii de căpestre cu mâna stângă, iar în 
dreapta felinarele. Ofereau o privelişte din cele mai 
interesante. 

— Domnilor, zise Împăratul, vă mulţumesc pentru serviciul 
pe care mi l-aţi făcut. Atâta timp cât voi domni eu, nici un 
cetăţean de treabă nu va mai fi atacat pe şoseaua aceasta. 
Noapte buna! 

— Vive l'Empereur! Strigă primarul. 

— Vive l'Empereur! Strigară oamenii. 

— Ridicaţi felinarele! Sus! 

Rotiră felinarele, astfel încât acestea se ciocniră unul pe 
altul. 

— Elv-a dorit „noapte bună” strigaţi şi voi la fel! 

— Noapte bună! Strigară oamenii, ascultând de porunca, 
primarului lor. 

Petrecut de urale, micul cortegiu se puse în mişcare. 
Împăratul şi mareşalii săi scăpaseră de primejdie, cineva, 
însă, trebuia să plătească. 

Margot zăcea în trăsură, palidă şi nemişcată. Dar nu în 
pernele de mătase, ci în braţele alesului ei. 

— Dormi? Şopti el. 

— Nu, iubitule. 

— Ai dureri? 

— Deloc. 

— Temperatură sau frisoane? 

— Nu. Sunt atât de fericită! Voi muri, Hugo? 

— Ce tot vorbeşti! Vei trăi mult şi vei fi fericită. 

— Dar numai cu tine şi lângă tine. 

Îşi sprijini capul de umărul lui şi zise încetişor: 

— Mergem în trăsura imperială. 

— Dar spre un viitor mai bun decât acela al lui Napoleon. 

— Crezi? 

— Da. Ştiu că noi, germanii, vom învinge. El s-a întors prea 
repede. Marele vultur va fi iarăşi prins, i se vor reteza 
ghearele şi aripile îi vor fi legate în aşa fel, încât nu se va 


mai putea elibera niciodată. El, care decenii de-a rândul a 
dat lumii legi, va fi înlănţuit ca Prometeu, fără nici o 
nădejde de libertate. 

— E groaznic ceea ce-i prezici. Într-un fel, îmi pare rău, e 
un om înzestrat cu multă simţire... 

— Da, un om cu simţire, a dovedit-o şi azi, faţă de tine. 

— Hugo! 

— Margot! 

— Eşti gelos? 

— Nu. Ştiu că-ţi sunt mai drag decât toţi împărații lumii. 

— Ştii asta? Şi crezi? 

— Da. 

— Oh, cât de fericită mă faci! Căci ceea ce crezi tu e purul 
adevăr. 

— Atunci să căutăm a păstra această fericire, s-o ţinem 
strânsă, aşa cum te ţin eu acum, în braţele mele. 

Se auzi glasul lui Florian: 

— Am ajuns la casa văduvei Marmont, unde mi s-a spus să 
oprim. 

Trăsurile opriră şi Greifenklau cobori. Împăratul se 
apropie imediat de el şi-l întrebă: 

— Cum merge, căpitane? 

— Pansamentul a ţinut până acum, Sire. 

— Poate fi făcut unul mai bun aici? 

— Da. 

— Pe urmă vom putea pleca la fermă? 

— Sper că rănita va suporta drumul. 

— Dacă nu-l va suporta, voi rămâne şi eu aici. 

— Maiestate! 

— Ce? Întrebă Napoleon, scurt. 

— Jertfa aceasta... 

— Jertfa? Ce tot vorbeşti! N-a nimerit-o glontele care îmi 
era destinat mie? Îi sunt dator măcar cu atât. Şi-apoi, e 
frumoasă. Nu-i vorba de nici o jertfă aici. 

— Atunci îngăduiţi s-o ducem pe rănită în casă! 

— Cine va face asta? 


— Celelalte două doamne. Eu voi încerca să le ajut. 

— Asta o voi face eu însumi, căpitane! Zise Împăratul, cu o 
nuanţă de gelozie în glas. Mai întâi, însă, trebuie să vorbim 
cu cârciumăreasa. 

— Mă duc eu să vorbesc. 

— Nu, tot eu voi face şi asta. 

Se îndreptă spre căsuţă şi intră înăuntru, unde mama, cu 
ochelari pe nas, stătea la o masă, la lumina unei lămpi, iar 
fiica tocmai se pregătea să iasă afară, căci auzise trăsurile 
oprind în faţa casei. 

Când Napoleon se ivi în prag, fata scoase un țipăt slab şi 
se dădu înapoi. Bătrâna ridică ochii de pe carte şi sări în 
sus. 

Împăratul salută. 

— De ce te sperii de mine, fetiţo? Întrebă el. Ţi-e teamă? 

Ea părea că-şi pierduse graiul. 

— Am întrebat de ce te-ai speriat? Repetă Napoleon. 

— Oh, mamă! Zise acum fata, arătând spre dânsul. 

— Mă cunoşti, fetiţo? 

Ea arătă spre perete, unde atârna portretul generalului 
Napoleon apărând podul de la Lodi. 

— Dumneavoastră sunteţi acesta? Întrebă ea. 

— Da, eu sunt. 

Berta îşi împreună mâinile şi exclamă: 

— Mamă, oh, mamă, Împăratul! 

— Împăratul? Spuse bătrâna, clătinând capul cu 
neîncredere. Nu, nu e cu putinţă. Împăratul n-are ce căuta 
în coliba noastră sărăcăcioasă. 

— Şi totuşi, eu sunt, mămuco, zise Napoleon. 

Femeia se apropie, îl privi cu luare-aminte şi zise: 

— Da, Berta, el e, Împăratul nostru! Aşa mi l-a zugrăvit 
tatăl tău. 

— Tatăl acestei fetiţe? Bărbatul dumitale? Cum îl chema? 

— Oh, Maiestate, îl cunoaşteţi, trebuie să-l cunoaşteţi pe 
Jacques Marmont. 

— Jacques Marmont? E un nume destul de frecvent. 


— Ela luat parte la asediul 'Toulonului, apoi sub Defaix, în 
Armata Rinului; a luptat la Lodi, Castiglione, St. Georges, în 
Egipt, la Marengo, Castelnuovo şi Ragusa, la Wagram şi în 
Spania. A fost rănit şi s-a întors înapoi. 

— Ah, e vorba de acel Marmont care a salvat viaţa lui Soult 
la Badajoz? 

— Da, da, Sire, despre el e vorba. 

— Cum s-a descurcat după aceea? 

— Nu prea bine. Suferea de pe urma rănilor. Şi-a 
cumpărat aici căsuţa asta, ca să se odihnească, şi şi-a găsit 
curând odihna, căci a fost omorât. 

— Omorât? De cine? Întrebă Împăratul, încruntându-se. 

— De bandiți. 

— Unde? 

— Aici în pădure. 

— Ah! Încă unul! O să plătească ei! Iar eu voi avea grijă de 
voi. Am fost mai adineauri atacat în pădure. 

— Dumneavoastră, Sire? 

— Da, eu! De bandiți la drumul mare. 

— Dumnezeule! Au cutezat să se atingă de Împărat! 

— Nu vor mai cuteza! Au căzut mulţi şi pe cei care au mai 
rămas îi voi curăța până la cel din urmă. A fost rănită o 
doamna din grupul nostru. Trebuie să fie pansată aici la 
dumneavoastră. Permiteţi să fie adusă înăuntru? 

— Căsuţa şi tot ce posed e proprietatea dumneavoastră. 
Sire, mă duc eu însumi s-o aduc înăuntru pe doamna. 
Haide, Berta. 

leşi afară împreună cu fata. Acum nu mai era nevoie de 
ajutorul Împăratului. Greifenklau o şi scosese din trăsură pe 
Margot, care fu dusă de femei în casă. 

Napoleon se apropie de Hugo şi-l întrebă, cu oarecare 
asprime: 

— Domnişoara pare să-şi fi revenit, nu? 

Locotenentul bănuia ce vroia Napoleon şi răspunse: 

— Sper că, după ce-i vom schimba pansamentul, se va 
simţi mai bine. 


— Cine i-l va face? 

— Eu. 

— Bine, căpitane. Dar voi fi şi eu de faţă. Haide! 

Porni înainte, urmat de Greifenklau. Mareşalii coborâseră 
şi ei, dar nu intrară în cârciumă. Era ca şi cum o 
Împărăteasă ar fi poposit în acea căsuţă şi nimeni nu mai 
putea să-i calce pragul acum. 

Când intră Greifenklau, privirea Margotei se lumină, dar 
când îl zări pe Napoleon se întunecă imediat. În cursul 
drumului, stătuse prea mult de vorbă cu logodnicul ei, şi se 
simţea, acum mai obosită ca înainte. Stătea întinsă pe un 
pat simplu, iar în jurul ei trebăluiau mama şi baroana. 
Bătrâna Marmont, cu fiica ei stăteau deoparte, ţinându-şi 
privirile aţintite asupra fetei. Ochii Bertei oglindeau 
admiraţie, teamă, compătimire şi ură, în acelaşi timp. 

Împăratul lua mâna fetei. 

— Cum te simţi acum, scumpa mea? 

— Foarte, foarte obosită, Sire. 

— N-ar fi bine să mai aşteptăm cu al doilea pansament? 

— Primul pansament a fost provizoriu, Sire, şi este absolut 
necesar... zise Greifenklau. 

Împăratul se întoarse atunci spre el, tăindu-i vorba, pe un 
ton rece: 

— Am vorbit cu domnişoara! 

Greifenklau se înclină, fără să riposteze. Napoleon se 
adresă doamnei Richemonte: 

— Doriţi şi dumneavoastră, doamnă, să se reînnoiască 
pansamentul? 

— V-aş ruga, Sire, răspunse bătrâna, aproape cu teamă. 

— Atunci căpitanul poate începe, dar voi fi şi eu de faţă. 

Împăratul era gelos, în mod absolut vădit. Îşi încrucişa 
braţele pe piept, cum obişnuia să facă atunci când era mai 
mult sau mai puţin emoţionat, şi se aşeză astfel încât să nu 
piardă nimic din cele ce se vor desfăşura. 

Greifenklau rămase la locul său, fără să se clintească. 

— Începe, căpitane! Porunci Napoleon. 


Dar tânărul locotenent înălţă din umeri şi continuă să 
rămână nemişcat. 

Ochii Împăratului sclipiră sălbatic, iar el se întoarse pe 
jumătate. 

— N-ai auzit? 

Greifenklau se adresă Margotei: 

— Domnişoară, doriţi să vă pansez în prezenţa unui al 
treilea? 

— Unui al treilea? Izbucni Napoleon. Cine este acest al 
treilea? 

— Dumneavoastră, Sire, răspunse Greifenklau, calm. 

Susţinu privirea arzătoare a Corsicanului, fără să 
clipească măcar. 

— Eu sunt Împăratul! 

Locotenentul se înclină. 

— Maiestate, zise el, în asemenea cazuri doar soţul are 
dreptul de a rămâne în apropierea doamnei sale. Or, 
nădăjduiesc că dumneavoastră n-aveţi deloc intenţia s-o 
socotiți pe domnişoara Richemonte drept una dintre acele 
femei pe care le poţi contempla, dar despre care nu 
vorbeşti niciodată! 

— Domnule! Strigă Împăratul, izbind cu piciorul în 
pământ. 

Doamna Richemonte şi baroana de Sainte-Marie se 
făcuseră palide şi stăteau înmărmurite. Cârciumăreasa şi 
fiica ei se holbau şi ele la tânărul care cutezase să-l înfrunte 
pe puternicul suveran. Margot ţinea ochii închişi şi semăna 
mai degrabă cu un cadavru. 

La bătaia din picior a Împăratului, Greifenklau răspunse 
iarăşi cu o plecăciune şi adăugă zâmbind: 

— Sire, nimeni nu ştie mai bine ca înălţimea Voastră că nici 
un Împărat nu are dreptul să se folosească de neputinţa 
trecătoare a unei fiinţe, pentru a-i lua ceea ce ar şti să-şi 
apere dacă ar fi în puteri. 

În atitudinea şi tonul tânărului ofiţer era ceva care-l 
impresionă chiar şi pe Napoleon. Acesta făcu un pas înapoi 


Şi zise: 

— Domnule, eşti foarte îndrăzneţ. 

La care germanul răspunse: 

— La fel cum am fost când era vorba să vă apăr viaţa. 

— Ah! 

Era un scrâşnet în care se ascundea o lume întreagă de 
sentimente înăbuşite. Corsicanul întreg ieşea acum la 
iveală, gata să scoată pumnalul. 

— Domnule, spuse Napoleon, mi-ai pus la socoteală fapta 
dumitale, astfel că suntem chit. Poţi pleca! 

— Voi pleca de îndată ce nu va mai fi nimeni aici, care să 
aibă nevoie de ajutorul meu. 

— Îţi ordon! 

Greifenklau zâmbi. 

— Maiestate, puteţi dispune de această viaţă? Este 
domnişoara Richemonte soţia sau logodnica 
dumneavoastră? Chiar în unul din aceste cazuri, n-aţi avea 
dreptul să-i puneţi viaţa în joc. În împrejurarea de faţă, eu, 
ca medic, am mai mult decât dumneavoastră, dreptul să 
poruncesc. 

Napoleon îi aruncă o privire furioasă. 

— Voi pune să te dea afară! Strigă el. 

Greifenklau clătină capul, dispreţuitor. 

— Iar eu voi împuşca pe oricine va cuteza să mă 
îndepărteze, înainte de a pleca de bunăvoie de aici. 

— Chiar şi pe mine? 

— Pe oricine, fără excepţie. 

Împăratul se apropie de patul Margotei şi, luându-i mâna, 
zise: 

— Spune-i dumneata să plece! 

Un zâmbet slab lumină chipul bolnavei, când răspunse: 

— E prea mândru ca să facă aceasta. 

Berta Marmont se aplecă deasupra ei şi-i şopti ceva 
încetişor. Margot dădu din cap. Apoi fata zise: 

— Eu am fost la Mănăstirea Carmelitelor şi mă pricep să 
pansez răni; am şi o alifie care vindecă repede. 


— Copila mea, să te pansez eu? Întrebă doamna 
Richemonte. 

Toţi erau curioşi să afle răspunsul pe care-l va da Margot. 

— Doar dacă îngăduie căpitanul... murmură, bolnava. 

Greifenklau interveni: 

— Domnişoara ştie cum e mai bine. Plec, deoarece cred că 
se află în mâini bune şi sub privegherea unor ochi simţitori. 
Se întoarse, făcu o plecăciune adâncă şi ceremonioasă în 

faţa Împăratului, şi ieşi pe uşă afară. 

Lui Napoleon nu-i rămânea altceva de făcut decât să-l 
urmeze. Afară, şopti câteva cuvinte vizitiului său Jan Hoorn, 
care se apropie apoi de Greifenklau şi-i zise: 

— Maiestatea Sa vă trimite vorbă, domnule căpitan, că nu 
mai este nici un loc liber în cele trei trăsuri. 

Soarele lui Napoleon se apropia de amurg, şi nu doar din 
punct de vedere politic ori militar. Lucrul acesta ieşea tot 
mai mult în evidenţă şi fusese demonstrat chiar şi cu acest 
prilej, când, Împăratul a dat de înţeles tuturor că nu mai 
este capabil să-şi înfrâneze pasiunile. 

Greifenklau dădu doar din cap, fără să răspundă. Apoi se 
duse îndărătul casei, unde se afla Florian, căruia i şopti în 
trecere: 

— Vino după mine, fără să fii observat. 

Mai înaintă puţin, apoi se opri. Vizitiul nu întârzie să-l 
ajungă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el. 

— Ceva de necrezut: Împăratul s-a îndrăgostit de Margot. 

— Asta vede oricine. 

— Vroia să fie de faţă la pansat. 

— De... curiozitate împărătească... 

— Aşa se pare. N-am vrut să îngădui asta, şi ne-am cam 
luat la harţă. 

— Drace! Un ofiţer german cu Împăratul Franţei! Şi asta 
după ce i-ai salvat viaţa! 

— Recunoştinţa unui Împărat, deloc diferită de aceea a 
unui jitar oarecare! De altminteri, nici nu m-aş fi aşteptat la 


prea multe mulţumiri. 

— Acum, însă, te poţi aştepta. 

— Ştiu! 

— Trebuie să te pui în gardă! 

— Mi-a şi trimis vorbă prin Jan Hoorn că nu mai arc loc 
pentru mine în nici o trăsură. 

— Atunci nu mai plec nici eu cu ei. O să ajungem la fermă 
şi pe jos. 

— Fireşte. Dar nu vreau să fac nici un pas fără s-o 
înştiinţez pe baroană. Vrei să-mi faci un mie serviciu? 

— Cu plăcere, domnule. 

— Împăratul o fi păzind uşa cu ochi de Argus. Strecoară- 
te, într-un fel sau altul, şi încearcă să intri prin uşa din 
spate. Îi spui baroanei motivele pentru care nu vom mai 
călători împreună. O să-mi transmită un răspuns. 

— Bun! Unde te găsesc? 

— Aici! 

Florian se făcu nevăzut în întuneric. 

Abia într-un târziu, Greifenklau îi auzi paşii înăbuşiţi şi 
văzu, răsărindu-i alături, stătuta impunătoare a 
mesagerului. 

— Ei? Întrebă el. 

— Le-am găsit; întâi pe doamna Richemonte, apoi pe 
doamna baroană. 

— Şi ce-au spus? 

— Să mergem! 

— Unde? 

— La ferma Jeannette. 

— Nici prin cap nu-mi trece! Nu mă îndepărtez în ruptul 
capului de Margot! 

— Cred că poţi s-o faci, totuşi. 

— Cum aşa? 

— Deoarece nu Împăratul se va aşeza lângă ea în trăsură. 
Doamnele o vor lua cu ele pe Berta Marmont. 

— Se poate? 


— De ce nu? Fată se pricepe de minune să umble cu 
buruieni de leac şi alifii. O vor lua cu ei la fermă, unde va 
rămâne ca infirmieră, până când Împăratul va pleca. 

— Şi eu? 

— Am primit însărcinarea să te conduc la tânărul domn 
baron, care-ţi va da camera pe care i-o voi indica eu. 

— Ce fel de cameră e aceea? 

— Una de unde poţi ajunge unde vrei. 

— Asta-mi convine. 

— Şi mie. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te pot vizita foarte lesne acolo. Şi, apoi, coniţa 
n-a ales această cameră pentru dumneata fără anumite 
gânduri. 

— Crezi? 

— Da. Acum haide! O să-ţi povestesc totul pe drum. 
Trebuie să ajungem cât mai curând cu putinţă acasă şi, 
deoarece nu e nevoie să mergem pe şosea, o să sosim mai 
curând decât trăsurile. 

Ultima iubire a lui Napoleon. 

Florian o luă repede la picior şi coti pe un drumeag 
lăturalnic, lat doar cât să poată merge două persoane 
alături. 

— la spune, ce-i cu odaia aceea misterioasă? 

— În primul rând pot veni acolo la dumneata fără ca 
cineva să bage de seamă, căci e o scară în spirală care duce 
dintr-însa de-a dreptul în grajd. În al doilea rând, tot de 
acolo o poţi vizita pe domnişoara Margot de câte ori îţi 
place, fără să fii văzut. Şi în al treilea rând... ăsta e lucrul 
principal. 

— Ia spune! 

— Asta-i şiretlicul doamnei baroane. 

— Mă faci din ce în ce mai curios. 

— Din camera aia, scara în spirală duce sus pe acoperişul 
de piatră al clădirii principale. Dumneata vei căpăta o cheie. 
E drept că mai există o a doua intrare, mai mare chiar, dar 


aceea e mereu încuiată, şi nu pot s-o deschid decât eu. Vezi, 
deci, ce gânduri are coniţa cu dumneata. 

— Trebuie să mărturisesc că nu prea pricep încă. 

— Atunci trebuie să-ţi vin în ajutor, dragă domnule căpitan. 

— Vorbeşte! 

— Cheia intrării principale la acoperişul-terasă o iau eu, 
pentru ca nimeni afară de mine să nu poată urca acolo. 
Dumneata vei fi singurul care vei putea pătrunde, fără 
teama că vei fi surprins. 

— Pentru ce? E o perspectivă atât de frumoasă de acolo de 
sus? 

— Şi încă ce frumoasă! 

— Ce înseamnă tot misterul acesta? 

— Pentru că peisajul e cu atât mai minunat cu cât îl guşti 
mai în taină. 

— Vorbeşte mai lămurit! 

— Trebuie să-ţi spun, domnule... căpitan de marină, că ai 
avut un adevărat noroc întâlnindu-mă, căci eu sunt singurul 
servitor care cunoaşte totul. Odăile de la etaj au în mijlocul 
plafonului câte o gaură de ventilaţie, care toate duc sus pe 
acoperişul-terasă. Ele sunt închise cu nişte garnituri 
rotunde, care pot fi scoase de pe acoperiş, fără să se bage 
de seamă din camere, deoarece plafoanele sunt foarte bine 
tapetate. 

— Încep să pricep. 

— Ei, vezi! Dumneata eşti acum un soi de diplomat... 

— Întocmai. 

— Diplomaţii vor să audă şi să vadă. Dacă scoţi garniturile 
alea despre care ţi-am vorbit, atunci nu numai că poţi vedea 
tot ce se petrece în camere, dar poţi şi auzi tot ce se 
vorbeşte acolo. 

— Chiar şi atunci când se discută în şoaptă? 

— Da, căci odăile sunt astfel construite încât ecoul se 
izbeşte de colţurile rotunjite şi urcă până la găurile alea de 
ventilaţie. 

— Asta-i cât se poate de bine. 


— Da, însă principalul vine abia acum: Împăratul cu 
adjutantul său şi cei doi mareşali vor fi găzduiţi la etaj. 

— Ah! 

— Ei, vezi! Generalul Drouet tot acolo locuieşte. Şi acum 
încă ceva, dragă domnule căpitan de marină din Berlin, vei 
fi servit de o singură persoană, şi aceea sunt eu. Acum ştii 
totul. Eşti mulţumit? 

— Mai mult decât mulţumit. 

— Dacă vei avea nevoie de mine, fie ziua sau noaptea, 
tragi de un şnur cu clopot, care se află în cămăruţa 
dumitale. Nu se aude nici un sunet, dar eu primesc jos în 
grajd un semn pe care nimeni nu-l înţelege. Îţi dai seama 
acum ce vrea baroana? 

— Cred că bănuiesc. 

— Ea doreşte să te plimbi cât mai des pe acoperişul- 
terasă... Pentru că, vezi dumneata, ea e de obârşie germană 
şi tânărul conaş ţine şi el cu Germania, şi cu asta ţi-am spus 
tot ce era de spus. Acum, însă, pădurea s-a sfârşit şi drumul 
duce prin câmp deschis. Ţine-te după mine, domnule! 

Vizitiul o luă înainte, iar Greifenklau îl urmă. Astfel, 
ajunseră curând la fermă, dar nu la intrarea principală, ci la 
cea din spate. 

— 'Te pricepi la căţărat? Întrebă Florian. 

— Cred că da. 

— Atunci încalecă gardul ăla! 

Cât ai bate din palme fură dincolo şi vizitiul zise: 

— Am fi putut să trecem foarte bine pe poartă, dar n-aş 
vrea să dăm lămuriri curioşilor, care vor căuta să ştie cine 
eşti. De aceea, vino cu mine în grajd! 

— Păi era vorba să mergem la baron! 

— Ajungem noi şi acolo! 

Străbătură o grădină mare, până la peretele din spate al 
grajdului. Acolo era o uşiţă pe care Florian o deschise. Intră 
într-o încăpere în care se afla o ladă cu nutreţ. Vizitiul se 
aplecă şi trase un zăvor din partea de jos a acesteia. Lada 


se mişcă şi îndărătul ei, acolo unde stătuse lipită de perete, 
se ivi o deschizătură în formă de uşă. 

— Asta-i scara în spirală, zise Florian. 

— Şi spui că numai dumneata o cunoşti? Dar poţi fi lesne 
surprins aici. 

— Ba deloc. Partea aceasta a grajdului e despărțită de 
celelalte şi doar eu intru aici. Când închid afară, sunt în 
deplină siguranţă. Aşteaptă te rog câteva clipe! 

Se apropie de uşa din faţă, pe care o deschise pe 
dinăuntru. Când ieşi în curte, o încuie pe dinafară. 

După câteva minute, vizitiul se întoarse... împreună cu 
baronul de Sainte-Marie. Acesta se repezi la Greifenklau şi-i 
strânse mâinile cu căldură. 

— Fii bine venit, domnule căpitan! Îi zise. Florian mi-a 
povestit pe scurt cele întâmplate. Îţi datorez recunoştinţă 
nemărginită. Am auzit ce musafiri înalţi primim, şi asta nu 
mă bucură deloc, căci vom avea de lucru până peste cap. O 
să te mai vizitez curând, ca să-ţi mulţumesc încă o dată. 

— N-ai ce să-mi mulţumeşti, domnule baron - spuse 
locotenentul. Îmi dai voie să-ţi înapoiez pistoalele, care mi- 
au fost de mare folos. 

— Domnule căpitan, aceste arme nu le mai iau înapoi. Cu 
ajutorul lor, ai salvat oameni care îmi sunt nespus de dragi. 
Te rog din suflet să le păstrezi ca amintire a zilei de azi şi ca 
dovadă a stimei mele pentru dumneata. Şi acum dă-mi voie 
să-ţi predau această chei. 

— Mulţumesc, spuse Greifenklau, punând la loc pistoalele 
în buzunar şi luând cheia. 

— Florian o să te conducă în locuinţa dumitale. Mama va 
veni curând? 

— Aşa cred, răspunse Greifenklau. 

Şi, gândindu-se la convorbirea pe care o avusese în după- 
amiaza aceea cu frumoasa Berta Marmont, adăugă: 

— Cred că ai aflat că domnişoara Margot e rănită? 

— Din nefericire, da. Mi-a spus Florian. E grav? 

— Nu. Va veni însoţită de o infirmieră pricepută. 


— Cine e? 

— O fată simplă, dar foarte cumsecade şi pe deasupra 
frumoasă: fiica văduvei Marmont, care are o cârciumioară 
în pădure. 

Romain de Sainte-Marie tresări puternic. 

— Ce? Întrebă el. Berta Marmont? 

— Da, aşa cred c-o cheamă! 

— Minunea lui Dumnezeu! Cum s-a putut întâmpla una ca 
asta? 

— Am fost nevoiţi să oprim acolo, ca să facem un 
pansament, şi cu prilejul acesta fata s-a dovedit atât de 
pricepută încât doamna baroană a hotărât s-o invite la 
fermă. 

— Vestea asta mă uimeşte. Dar n-am timp de pierdut. 
Cunoşti împrejurările şi nu-mi vei lua în nume de rău dacă 
te voi ruga să-mi acorzi câteva minute mai târziu. La 
revedere, căpitane. 

— Cu bine, domnule baron. 

Greifenklau ştia bine ce anume îl uimea atât de mult pe 
tânărul Sainte-Marie. Acesta fusese singurul mijloc de a-l 
ţine pe Împărat departe de Margot şi numai din acest motiv 
fusese invitată la ferma, unde altfel n-ar fi putut veni. 

Florian dădu drumul stăpânului său, încuie uşa în urma lui 
şi se întoarse apoi la Greifenklau. Aprinse un felinar de 
mână şi-l ruga pe locotenent să-l urmeze. 

Intrară în deschizătura care dădea pe scară. Treptele 
urcau în spirală şi sus ajunseră într-un pod mic, care se afla 
deasupra grajdului, unde acesta avea legătură cu clădirea 
principală. 

Din podul acesta o uşă ducea în casă. 

— Ai cheia? Ceru Florian. 

O luă din mâna locotenentului şi deschise. Pătrunseră într- 
o cameră de mărime mijlocie, cu două ferestre. În faţa 
intrării era o altă uşă. 

— Asta e locuinţa dumitale, domnule căpitan, zise vizitiul. 


Greifenklau îşi roti privirea în jur. Mobilierul era compus 
dintr-o canapea, o masă cu patru scaune, un pupitru de 
scris şi un lavoar cu oglindă. Totul părea destul de 
confortabil. Vizitiul trase de o perdea lată şi atunci ieşi la 
iveală un pat. La capătul acestuia se afla scara în spirală 
despre care vorbiseră. 

— Drumul spre acoperiş? Întrebă locotenentul. 

— Da. Cheia dumitale se potriveşte şi aici. 

— Şi uşa aceea de colo? 

— Vino, domnule căpitan. 

Florian deschise şi-l invită pe Greifenklau să intre. Părea 
budoarul unei doamne, căci aerul era îmbălsămat de un 
parfum fin. 

— Cine locuieşte aici? 

— Ia ghici! 

— Te pomeneşti că Margot! 

— Întocmai. Dumneaei doarme aici şi alături are camera 
de zi. Bagă de seamă, domnule căpitan, că atunci când ţi s-a 
repartizat această odaie, s-a ţinut cont de anumite 
circumstanţe. Trebuie să recunoaştem că nu e o locuinţă 
potrivită pentru un ofiţer. Vei fi şi dumneata obişnuit cu mai 
mult confort, dar când te gândeşti la avantajele pe care ţi le 
oferă scara, o s-o ierţi pe doamna baroană că ţi-a oferit o 
locuinţă care nu e pe gustul dumitale. Şi te rog să nu mi-o 
iei nici mie în nume de rău. 

Bravul vizitiu stătea acolo cu o privire atât de sinceră şi 
plină de viclenie, totodată, şi abordase un aer atât de 
superior, încât pe Greifenklau îl pufni râsul. 

— Dar bine, Floriane... 

— Ce e, domnule căpitan? 

— Dumnezeu să te mai înţeleagă! 

— Principalul e ca dumneata să mă înţelegi! 

— Acum încep să mă luminez şi eu la minte. Oricine te-a 
văzut stând acolo pe capră, ca pe un biet vizitiu lălâu, şi te 
aude acum vorbind, nu te-ar mai putea recunoaşte auzindu- 
te din nou. Maestrul de ceremonii al unui castel de nobili nu 


s-ar putea exprima mai bine ca dumneata. Şi mutra 
dumitale de acum, atât de diferită faţă de aceea de 
dinainte! Floriane, Floriane, eşti dat dracului! 

Florian încuviinţă din cap. 

— Ce să-i faci domnule, e nevoie şi de asta câteodată. În 
general e bine să fii considerat mai prost decât eşti în 
realitate. Nu prea e măgulitor. În schimb îţi aduce numai 
avantaje. Şi acum să încuiem uşa de la odaia duduii Margot 
şi să urcăm pe acoperiş. 

Când se îndreptă spre scara în spirală, Greifenklau îl 
prinse de braţ: 

— Floriane, mărturiseşte-mi ceva! 

— Ce anume? 

— Că numai dumneata ai avut ideea acestei odăi, a 
vecinătăţii şi a nepreţuitei privelişti de pe acoperiş. 

— Eu?! Spuse vizitiul. Păi să ştii că nu te înşeli prea mult, 
domnule căpitan. Dă-mi voie să-ţi spun adevărul: sunt şi eu 
cineva în această casă. Vizitiul are adeseori un cuvânt chiar 
mai greu de spus decât tânărul stăpân. Mi-ai căzut cu tronc 
la inimă şi domnişoara noastră Margot şi mai mult. Sunteţi 
o pereche cum nici îngerii din cer n-ar fi putut-o potrivi mai 
bine, şi de aceea eu, care vă pot fi părinte, m-am făcut 
ocrotitorul vostru. Şi baroanei i-ai insuflat respect. Te-ai 
descurcat cu bandiții ăia ca nimeni altul şi-apoi, după cum 
mi-a spus coniţa, curajul pe care l-ai dovedit faţă de 
Împărat e de neînchipuit. Ea încremenise de spaimă, dar în 
schimb ai crescut mult în ochii ei. La toate astea se mai 
adaugă faptul că suntem germanofili şi că vroiam să-ţi fiu 
de folos; şi pentru că tot existau aceste instalaţii de 
spionare, am rugat-o pe coniţa să-ţi dea această cameră, 
ceea ce a încuviinţat cu bucurie. Dar, cel mai important 
lucru pe care l-a făcut este că a consimţit s-o aducă pe 
Berta Marmont. Era singurul fel în care domnişoara Margot 
putea fi scutită de prezenţa Împăratului. 

— la spune, nu-i aşa că n-o prea are la inimă pe fetiţa 
aceea? 


— Întocmai! Şi asta pentru că domnişorul nostru era cam 
îndrăgostit de dansa. Acum, însă, de când cu domnişoara 
Margot, nu mai e cazul... 

— Ce tot spui, Floriane? 

— I s-au aprins călcâiele după dânsa. El habar n-are că 
eşti logodnicul ei şi a încuviinţat să ţi se dea această cameră 
pentru că e încredinţat că uşa e totdeauna încuiată, că 
dumneata te gândeşti numai la politică şi fata nu te 
interesează deloc. 

— Dar dacă, află cum stau lucrurile? 

— Atunci o să se înfurie puţintel, dar apoi se va resemna, 
fără să-ţi poarte pică. Nu-i un om rău, dimpotrivă, are inimă 
bună, atâta că e cam superficial de felul său. Nu trebuie să 
ai nici o grijă, deci. Acum să urcăm, însă! 

Scara era închisă în partea de sus cu o placă de fier, care 
se putea deschide cu cheia primită de la baron. Acoperişul 
era plat şi cu un parapet de piatră de vreo patru picioare 
înălţime. 

— Să bagi de seamă, îi zise vizitiul, să nu te împiedici de 
găurile de aerisire! O să ţi le arăt. 

Îl luă de mână şi-l duse de la o gaură la alta, arătându-i 
cum trebuiau deschise. 

— Nu-ţi pot spune exact în ce camere vor fi cazaţi oaspeţii, 
dar când vei urca mai târziu pe terasă şi vei privi în jos, prin 
găuri, vei afla singur toate amănuntele. Te rog, însă, fii cu 
mare băgare de seamă. 

— Ca să nu fiu observat? 

— Fireşte. Ai aici posibilităţi mari, dar vezi de te foloseşte 
de ele în aşa fel încât dispozitivele alea secrete să rămână 
nedescoperite. Acum ştii totul. Eu mă duc şi voi purta de 
grijă să nu duci lipsă de nimic. 

Coborâră de pe acoperiş, iar Greifenklau închise la loc 
deschizătura cu placa de fier. După ce Florian plecă la 
grajd, el stinse lumina din camera sa, ca să nu-şi trădeze 
prezenţa, apoi deschise fereastra, de unde putea observa 
pe cei ce treceau pe acolo. 


Nu trecu mult şi sosiră trăsurile. Curtea se umplu de 
larmă, dar lumina felinarelor purtate de servitori era prea 
slabă pentru ca locotenentul să poată vedea în amănunt ce 
se petrecea jos. 

Ca să-şi omoare vremea, Greifenklau se întinse pe pat. 
Deocamdată, îşi zise el, nu-i era de nici un folos să stea la 
pândă. Abia după câtva timp urcă iar pe acoperiş şi se 
îndreptă spre ventilatorul cel mai apropiat de deschizătura 
scării. Era închis cu un fel de cep, care putea fi scos foarte 
uşor de sus. Îl trase uşurel şi privi-prin gaură. Ceea ce văzu 
îl mişcă nespus. 

Dedesubtul său văzu dormitorul Margotei. Tânăra fată 
zăcea, vegheată de mama ei. Din ordinul lui Napoleon, un 
medic militar, care făcea parte din cartierul general al lui 
Drouet şi locuia la fermă, venise s-o îngrijească. Examinase 
rana şi orânduise tratamentul de rigoare iar acum era gata 
de plecare. 

— Nu există nici un fel de primejdie, îi spuse el doamnei 
Richemonte, căutând s-o liniştească. Fiica dumneavoastră 
se va însănătoşi curând. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor, răspunse bătrâna. 

Cel mai bun lucru este odihna. Să evite orice efort! Rana 
nu e deloc gravă, dar femeile suportă mai greu 
temperatura decât bărbaţii. 

După ce plecă, mama luă mâna fetei într-a sa: 

— Scumpa mea copilă, sunt fericită că nu e nimic grav. Cu 
toate astea sunt îngrijorată, Margot. 

— Din cauza mea? 

— Fireşte. 

— Nu trebuie să ai nici o grijă. Ai auzit ce spunea doctorul. 
Temerile mele sunt de cu totul altă natură. 

— La ce te gândeşti? 

— Hugo... Şopti ea. 

— Baroana ne-a asigurat că nu i se poate întâmpla nimic. 
E atât de bine ascuns, încât nici un francez nu va putea da 
de dânsul. 


— Nu la asta mă refer. Dar închipuie-ţi cât va suferi 
gândindu-se la Împărat. 

— Vrei să spui că atenţia pe care ţi-a arătat-o Napoleon îl 
nelinişteşte? 

— Da, mamă. E atât de bătătoare la ochi această atenţie... 
încât mă îngrijorează nespus. 

— E un simplu capriciu, fetiţo. Atât şi nimic mai mult. 

— Nu cred. Hugo i-a salvat pe Împărat şi pe mareşali. 
Unuia care-ţi salvează viaţa nu-i mulţumeşti în felul în care 
a făcut-o Napoleon, dară ar fi vorba de un simplu capriciu, 
cum zici tu. 

— Dar nu cumva vei fi vrând să spui că... atenţia 
Împăratului e de natură mai serioasă? 

— Aş vrea să nu fie, dar sunt încredinţată că Hugo va 
crede altfel. Şi cu toate astea poate fi convins de dragostea 
şi credinţa mea. 

Doamna Richemonte rămase pe gânduri. Mamei unei fete 
frumoase i se poate ierta când, pe temeiul acestei 
frumuseți, clădeşte, o clipă, un castel în nori. 

— Nimic nu te poate abate de la dragostea ta? Întrebă 
dânsa. 

— Absolut nimic! Oh, mamă, copila ta va fi foarte, foarte 
fericită. 

Zicând acestea lipi de pieptul ei mâna mamei. 

— Dar visurile nu trebuie confundate cu realitatea, 
Margot, zise doamna Richemonte. Viaţa e serioasă şi proza 
ei e mai puternică decât poezia. 

Frumoasa fată o privi cu ochi mari: 

— Nu te pricep, mamă! 

— Scumpa mea copilă, vreau să spun că Hugo e doar un 
tânăr ofiţer. 

— Dar va avansa curând. 

— Niciodată, însă, nu va fi... Împărat. 

Fata se înspăimântă. 

— Mamă! Exclamă dânsa. 


— Nu te pripi, copila mea! Împăratul îţi acordă simpatia 
sa. Ştii tu ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că Dumnezeu mi-a dat darul frumuseţii 
cu scopul de a-l face fericit pe cel pe care-l iubesc. 

— Vei respinge, deci, iubirea Împăratului? 

— Fireşte, de îndată ce va deveni insultătoare. Ar fi cu 
putinţă să ai altă părere despre mine? 

Tonul ei era trist şi mustrător. Doamna Richemonte o privi 
adânc în ochi şi zise: 

— Singura mea dorinţă e să te văd fericită, Margot. 

— Strălucirea exterioară nu înseamnă nimic pentru lume, 
răspunse fata. 

— Te cunosc atât de bine, copila mea, şi totuşi ere 
credeam că aura dimprejurul persoanei unui Împărat ar 
putea să te impresioneze. 

— Strălucirea aceasta e pe cale să apună. 

— Crezi în căderea lui Napoleon? 

— Da. 

În clipa aceasta uşa se deschise încetişor şi Berta 
Marmont intră în odaie. 

— Vă deranjez? Întrebă, ea cu sfială. 

— Deloc. 

— Ce veşti ai fetiţo? Întrebă doamna Richemonte. 

— Domnul baron de Sainte-Marie e afară. 

— Doreşte să vorbească cu mine? 

— Întreabă dacă i se poate îngădui să exprime 
domnişoarei sentimentele sale de părere de rău pentru cele 
întâmplate. Fiind ocupat cu înalții săi oaspeţi, nu i-a fost cu 
putinţă până acum să vină. 

— “Tu ce zici, Margot? 

Chipul fetei se împurpură. Aruncă o privire cercetătoare 
asupra patului şi zise: 

— Romain este gazda şi ruda noastră. Îi datorăm atenţie. 

— Vrei să-l primeşti? 

— Da. Să poftească! 


Ultimele cuvinte fuseseră adresate Bertei, pe chipul căreia 
se putea citi o adâncă îngrijorare. Aruncă o privire 
neliniştită asupra bolnavei, apoi se îndepărtă. După o clipă 
intră baronul, care se înclină în faţa mamei şi fiicei. 

— lartă-mă, mătugşico, zise el, că am îndrăznit să vin. Dar 
eram atât de îngrijorat din pricina rănii verişoarei, încât 
vroiam să mă încredinţez personal dacă într-adevăr îi 
merge mai bine. 

Le vorbea cu atâta familiaritate, încercând să se apropie 
sufleteşte de ele, căpătând astfel dreptul de a manifesta o 
intimitate mai mare decât aceea ce i-ar fi fost permisă în 
împrejurări obişnuite. 

— Slavă Domnului, mai bine decât ne-am aşteptat. 

— Poate vorbi? 

— Nu i s-a interzis. 

Se apropie încetişor de pat, luă mâna fetei şi o duse la 
buze. 

— Dragă Margot, nici nu-ţi închipui cât de înspăimântat 
am fost când am auzit că eşti rănită, zise el. În primul 
moment, aş fi dorit din toată inima ca glonţul să mă fi 
nimerit pe mine în locul dumitale. 

Margot îşi trase încetişor mâna dintr-a lui. 

— Doreai într-adevăr asta, în primul moment? 

— Pe Dumnezeul meu! 

— Dar în momentul următor? 

El zâmbi stingherit. 

— Îţi mulţumesc, scumpul meu vâr, şopti bolnava. Sunt 
încredinţată că ai spus adevărul. 

E îşi ţinea privirea aţintită asupra ei. Nu se putea 
împotrivi de fascinația pe care frumuseţea ei o exercita 
asupră-i, şi nici nu îşi dădea osteneala să se stăpânească, îi 
mai luă o data mana şi o duse la buze. 

Clipa în care am aflat ceea ce ţi s-a întâmplat, îmi va 
rămâne neştearsă în memorie, ca una din cele mai 
importante din viaţa mea 

— De ce? 


— Pentru că atunci, întâia oară, am devenit conştient de 
adevăratele mele sentimente. Abia atunci mi-am dat seama 
cât îmi eşti de dragă. 

— Cred şi eu că nu-ţi este cu totul indiferent dacă 
verişoara dumitale e împuşcată sau nu, zise doamna 
Richemonte, pe ton glumeţ. 

Ea intervenise în discuţie pentru că vroia să evite 
declaraţia de dragoste care plutea în aer, dar baronul nu-i 
sesiză intenţia. 

— Oh, mătuşico, n-o lua aşa! Nu din punct de vedere 
general sau al legăturilor de rudenie dintre noi. Vroiam să 
zic că mi-am dat seama de faptul că inima mea aparţine 
Margotei! 

— Vere! Exclamă bolnava, speriată. 

— Da! Spuse el. Sper că mă vei crede. Simt că nu pot trăi 
fără dumneata. 

Se pregătea să se lase în genunchi înaintea patului. Iar 
renunţă la asta văzând gestul fetei, care-l opri. 

— Glumeşti! Spuse ea. 

— Să glumesc? Dimpotrivă, te rog să crezi că sunt mai 
serios ca oricând. 

Fata zâmbi cu blândeţe. 

— Îmi pare rău de dumneata, vere. 

— De ce? Întrebă el, mirat. 

— Pentru că, în cazul acesta, va trebui să mori. 

EI o privi înmărmurit şi se dădu un pas înapoi. 

— Ce? Am auzit bine? Nu mă iubeşti? 

— Ba te iubesc, doar eşti vărul meu. 

Dânsul făcu un gest de supărare. 

— Nu ca văr vreau să mă iubeşti, ci altfel... ca logodnic, ca 
soţ! 

— Atunci va trebui totuşi să mori, răspunse ea, pe un ton 
de regret. 

— Pic din al şaptelea cer... 

— Vezi să nu-ţi scrânteşti vreun picior... 

— Îţi baţi joc de mine? 


— Nu, dragă vere. Dar, după cât se pare, erai prea sigur 
că vei putea deveni logodnicul meu. Trebuia să te întrebi 
înainte dacă nu te vei izbi de vreo piedică. 

— Ce fel de piedică ar putea fi? Eşti cumva logodită, 
Margot? 

— Şi încă de mult. 

— Ah! Individului ăluia am să-i sucesc gâtul... iartă-mă! 
Dar acum cred, într-adevăr, că glumeşti. 

Ea dădu din cap cu seriozitate. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dragă vere, dar ai procedat 
cam neprevăzător. Te compătimesc, dar sunt încredinţată 
că, până la urmă, îţi vei găsi şi tu fericirea. 

Doamna Richemonte îi puse uşurel mâna pe umăr. 

— Te rog nu lua chestia asta prea în tragic! Îl rugă ea. 
Cred că fiica mea nu se înşeală crezând în tăria dumitale 
sufletească mai mult chiar decât dumneata însuţi. 

— Aşadar, într-adevăr, logodită? 

— Da, nu glumesc deloc... 

— De la Paris? 

— Da. 

— Asta mă linişteşte puţintel. Dacă ar fi cunoscut aici pe 
altcineva de care să se fi îndrăgostit, ar fi fost foarte 
dureros pentru mine. Dar, de vreme ce şi-a dăruit inima 
înainte de a mă fi cunoscut, suferinţa mea e mai mică. 
Păcat, totuşi, căci am fi fost foarte fericiţi împreună. 

Spusese ultimele cuvinte cu atâta convingere, încât nici 
doamna Richemonte nu-şi putu ascunde veselia, când 
răspunse: 

— Sunt încredinţată de asta. 

— Fireşte, fireşte! Dar cine e logodnicul acela, dacă-mi e 
îngăduit să întreb? 

Cele două femei se uitară una la alta. Intuiau amândouă că 
nu era indicat acum să răspundă la această întrebare. 
Oricât de uşor se mângâiase baronul, se afla totuşi sub 
înrâurirea primului refuz şi s-ar fi putut răzbuna. 


— Dă-mi voie să păstrez deocamdată tăcere în privinţa 
aceasta, spuse doamna Richemonte. 

— Pentru ce? 

— Consideraţii familiale... 

— În cazul acesta, mă supun. Dar spuneţi-mi cel puţin ce 
meserie are? 

— Ofiţer. 

— Îmi închipuiam. Francez? 

— Nu, e german. 

— Asta e deja şi mai uşor de iertat. Mulţumesc pentru 
informaţie. Mama ştie deja? 

— Da. 

— De necrezut! Mi s-a părut întotdeauna că şi ea îşi 
doreşte să ne vadă uniţi... 

— Atunci, trebuie să-ţi destăinuiesc că mama dumitale a 
aflat abia azi despre logodnă. 

— Şi ce-a spus? 

— Ne-a felicitat. 

EI se scarpină după ceafă, apoi îi întinse mâna. Ea i-o ţinu 
strâns şi întrebă: 

— Eşti supărat pe mine, Romain? 

— Nu, deşi ar trebui să fiu. Dar acum trebuie să vă 
părăsesc, căci domnii ăia sus-puşi au nevoie de mine. 

— Ce face Împăratul? 

Când l-am părăsit adineaori, tocmai se ridicase de la masă. 
A mâncat foarte puţin şi a ordonat mareşalilor să vină mai 
târziu la dânsul. 

Baronul plecă. 

În odaia alăturată se afla Berta Marmont. Privirea ei se 
aţinti asupra lui întrebătoare şi îngrijorată. Dânsul se opri, 
o privi o clipă şi întrebă: 

— De ce ai o figură atât de gravă? 

Ea se ridică şi răspunse: 

— O infirmieră nu trebuie să fie veselă, domnule baron. 

— De ce nu, de vreme ce însăşi bolnava e veselă? 


Privirea ei se întunecă. Cine e vesel, trebuie să se simtă 
fericit, şi fericit te simţi mai ales atunci când iubeşti şi eşti 
iubit. Gândul acesta o străbătu ca un fulger şi de aceea oftă 
când spuse: 

— O invidiez pe domnişoara. 

— Şi de ce, mă rog? 

— E atât de bine să poţi fi veselă! 

— Dar pentru ce nu poţi fi şi tu veselă? O întrebă el, 
apucând-o de bărbie cu vârfurile degetelor. 

Ea îşi trase capul. 

— Ce motiv aş avea să mă simt fericită? 

— Păi, acelaşi motiv pe care-l are verişoara mea. 

Ea îl privi întrebător. 

— Nu ghiceşti? 

— Nu, domnule baron. 

— Ce fericire mai mare poate exista pentru o fată, decât 
un logodnic? 

— Domnişoara are un logodnic? Exclamă ea, speriată. 
Cine... e? 

— Prostuţo! Crezi probabil ca eu sunt acela? 

— E... atât de imposibil? 

— Da. Nu pot fi eu, pentru că e un altul. 

Ea răsuflă adânc. 

— Asta... nu pot crede. 

— Şi de ce nu poţi crede, fetiţo? 

— Numai dumneata poţi fi logodnicul... 

— Crede-mă că nu-s! 

— Şi de ce nu? 

— E drept că Margot e frumoasă, dar are inima puţin cam 
prea... aspră. 

— Aşa? 

— Şi-apoi, chiar ruptă din soare să fie eu cunosc totuşi 
alta, care-mi place mai mult. 

Fata se făcu roşie ca para focului. 

— Şi nu mă-ntrebi cine-i aceea? Stărui el. 


— Cum aş putea să întreb ceva care te priveşte doar pe 
dumneata. 

— Tocmai tu eşti singura care poate întreba, căci eşti şi 
aceea pe care eu unul, o găsesc mult mai frumoasă... 

— Ah, lasă-mă! Nu merit să-ţi baţi joc de mine în felul 
acesta 

— Să-mi bat joc? Ce-ţi dă în gând! Eşti de zece ori mai 
frumoasă ca cealaltă, spuse el, petrecându-i braţul în jurul 
mijlocului. 

— Lasă-mă, domnule baron! Zise ea în şoaptă. Vom fi 
auziţi... 

— Nu! Răspunse el. O să te sărut atât de uşurel pe buzele 
tale frumoase, încât n-o să ne audă absolut nimeni. 

— Oh, nu, nu... te rog! Nu trebuie să se întâmple asta... 

— Şi de ce nu? 

— Dumneata eşti baron... 

— Ei şi! O să fii baroana mea şi pace! 

— Eu? 

— Chiar tu şi nimeni alta! 

Îi prinse căpşorul în mâini şi lipindu-şi buzele de ale ei, o 
sărută de nenumărate ori. Era atât de adâncit în treaba 
asta, încât nu băgă de seamă când uşa se deschise, 
încetişor. 

— Poftă bună! Se auzi îndărătul lui. 

Cei doi se despărţiră, înspăimântați. 

— Împăratul! Exclamă Berta, înlemnită şi cât ai clipi din 
ochi se făcu nevăzută din odaie. 

Tânărul baron rămase în faţa Împăratului cu ochii în 
pământ, ca un elev prins cu lecţia neînvăţată. 

— Se pare că ai gust, baroane, spuse Napoleon, cu 
zâmbetul lui ironic. Sper că-mi vei ierta întreruperea. 

— Maiestate... 

— De altfel, n-aveam deloc intenţia să vă stingheresc. 
Voiam să mă informez de starea frumoasei noastre rănite, şi 
m-am gândit să trec o clipă pe-aici. Unde se află 
domnişoara Richemonte? 


— În odaia de alături. Maiestate. 

— E singură? 

— Nu; cu mama ei. 

— L-ai vorbit? 

— Da. De la dânsa veneam, Sire. 

— Deci nu-i oprită intrarea? 

— Doamnele vor fi fericite de vizita Maiestăţii Voastre. 

— Anunţă-mă! Porunci Împăratul, în felul său scurt şi 
categoric. 

Baronul se apropie de uşa şi, deschizând-o, strigă: 

— Maiestatea Sa! 

Napoleon putea fi foarte amabil şi îndatoritor când vroia. 
Se înclină şi zise pe un ton politicos: 

— Vă rog să mă scuzaţi. Grija pentru domnişoara m-a 
făcut, poate, să comit o nepoliteţe; dar am auzit că intrarea 
e permisă. 

Doamna Richemonte se înclină până la pământ, iar Margot 
încercă să se ridice puţintel. Privirea arzătoare a 
Împăratului era aţintită asupra ei, iar fata citi într-însa ceva 
care o făcu că roşească. 

— A fost medicul aici? Întreba Corsicanul, trăgându-şi un 
scaun aproape de pat. 

— Ne-a părăsit de curând, Sire, răspunse doamna 
Richemonte. 

— Şi ce spunea? 

— Ne-a asigurat că nu e nimic grav, dar a recomandat 
linişte deplină. 

— Acelaşi lucru mi-a spus şi mie. 

Din nou îşi plimbă privirea, cercetător, de la mamă la fiica, 
de parc-ar fi încercat să le cântărească sentimentele, 
estimând gândurile fiecăreia, în parte, apoi zise: 

— Domnişoara a fost rănită din cauza mea. Aceasta mă 
obligă la recunoştinţă. Îmi îngăduiţi câteva întrebări? 

Doamna Richemonte se înclină. 

— Domnul Richemonte mai trăieşte? 

— Nu. 


— Sunteţi văduvă, aşadar? 

— Da, Sire. 

— Datoria suveranilor e să ajute văduvele şi orfanii. Aveţi 
ceva proprietăţi, avere? 

— Suntem sărace, Sire. 

— Ba, dimpotrivă, sunteţi foarte bogată, doamnă. Cine 
posedă o fată ca a dumneavoastră, posedă o imensă 
avuţie... Spuneţi-mi, domnişoara e cumva logodită? 

— Da, Maiestate. 

Fruntea i se încruntă, abia perceptibil. 

— Cu cine? 

Marelui cuceritor începea să-i devină indiferent dacă 
întrebările sale erau supărătoare sau nu. 

— Cu un ofiţer, răspunse mama. 

— Un ofiţer tânăr? 

— Da, Sire. 

— De ce nu vă îngrijiţi mai bine de viitorul fiicei 
dumneavoastră, doamnă? Domnişoara e frumoasă, 
spirituală, aşa că ar putea uşor să aspire la ceva mai înalt. 

— Nu ţi-ar face plăcere să apari la Curte, duduie? 

— Sire, singura mea dorinţă e să fiu fericită, ocoli Margot 
răspunsul. 

— Intrând în cercurile acelea vei fi fericita. 

— Cutez să mă îndoiesc de asta, Sire. 

— De ce? Întrebă, el, sfredelind-o cu privirea. 

— Prefer o fericire modestă, uneia strălucitoare. 

— Dar poţi foarte bine să faci parte din cercurile acelea, 
fără să ieşi prea mult în evidenţă. Modestia adevărată e şi 
acolo preţuită. Dumneata ai suferit pentru mine, aşa că mă 
simt dator să-ţi port de grijă. Ai putea deveni soţia unui 
ofiţer superior şi o podoabă a societăţii. 

— Sire, mama a avut cinstea să vă informeze că sunt deja 
logodită. 

— Am auzit, cu un ofiţer tânăr. 

— Are înaintea lui un întreg viitor. 

— Îl iubeşti? 


— Din toată inima. 

E îşi aţinti privirea într-un colţ al încăperii şi zise abia 
după câteva clipe: 

— Asta e frumos! Bine! Vreau să-l cunosc şi să-l răsplătesc 
după merit. Cum îl cheamă? 

Margot avu o tresărire de satisfacţie. 

— Maiestatea Voastră nu va putea face nimic pentru 
dânsul, zise ea... 

Aşa ceva nu i se întâmplase încă lui Napoleon Bonaparte. 
EI, atotputernicul, nu putea face nimic pentru un ofiţer... el, 
care făcuse maregşali, prinți şi duci din fiii din popor? 

— De ce nu, domnişoară? 

— Nu serveşte în armată, răspunse ea, zâmbind. 

— Atunci la marină? 

— De fapt nici ofiţer de marină nu e, ci căpitan al flotei 
comerciale. 

Împăratul tresări puternic. 

— Nu cumva o fi acel căpitan de Sainte-Marie? 

— Ba da, Sire. 

— Nu va fi soţul dumitale! 

Rostise aceste cuvinte pe un ton care nu admitea replică 
dar Margot răspunse totuşi calm: 

— Pe ce îşi întemeiază Maiestatea Voastră această 
afirmaţie? 

— Mă voi opune eu! Răspunse el, scurt. 

Ea îşi sprijini capul în mână şi-l privi pe furiş, ca şi cum nici 
n-ar fi vorbit cu un Împărat. 

— Maiestatea Voastră va avea în mine o supusă foarte 
neascultătoare. 

— Şi domnişoara va face cunoştinţă cu un Împărat foarte 
aspru. Unde se află acum căpitanul acela? 

— Era în escorta Maiestăţii Voastre. 

— A fost îndepărtat. Voi pune să-l caute! 

Spunând aceasta se ridică brusc, hotărât să nu i-o cedeze 
cu nici un chip pe Margot acelui tânăr oarecare. 


— Până mâine te vei hotări, domnişoară, dacă vrei să devii 
o ascultătoare supusă sau nu. Şi numai de dumneata 
depinde ca aşa-zisul „logodnic” să fie iertat de dizgraţia 
care pe bună dreptate, a căzut asupra lui. 

— Sire, aceasta dizgrație n-o să-l atingă, răspunse ea, cu 
un curaj nemaipomenit. 

— Eşti foarte îndrăzneață, domnişoară! Strigă el, furios. 

— Spun numai adevărul şi nimic altceva, căci logodnicul 
meu se află acum în siguranţă, dincolo de frontierele 
Franţei, şi va şti să vorbească despre întâmplările din seara 
asta după cum nu va ezita nici să-şi pretindă logodnica de 
acolo. 

Împăratul rămase mut. În felul acesta nu vorbise încă 
nimeni cu el. În cele din urmă, îşi recapătă graiul şi zise: 

— După cum văd, domnişoară, te bate gândul să intri într- 
o mănăstire? 

— Sire, răspunse ea, cred că orice cetăţeană franceză are 
dreptul să dispună de soarta ei. Prin urmare, îmi port 
singură de grijă şi nu voi îngădui nimănui să-mi hotărască 
viitorul. 

El îi aruncă o privire sălbatică şi zise: 

— Sunteţi foarte frumoasă, dar... foarte puţin inteligentă... 

leşi din odaie, fără să salute măcar. Chipul său părea tăiat 
în piatră, cu acea expresie de efigie pe care-o căpăta de 
câte ori lua o hotărâre nestrămutată. 

— Ce nenorocire! Se tângui doamna Richemonte. Suntem 
pierdute! 

— Ba deloc! Am câştigat! 

— Cum asta? 

— Împăratul poate iubi o fată săracă, din popor, dar nu 
una proasta. Dacă a avut intenţia să mă atragă în 
apropierea sa, cu siguranţă că acum a părăsit gândul 
acesta. 

— Dea Domnul să fie aşa, altfel suntem cu adevărat 
pierdute. 


— Nu pentru noi mi-e teama, ci pentru Hugo. Împotriva lui 
se va îndrepta furia Împăratului. 

— Cred că se află în siguranţă. 

— Acum nu mai e. Ile rog, mamă, înştiinţeaz-o îndată pe 
baroană despre cele petrecute, ca să ia măsurile necesare. 

Doamna Richemonte părăsi în grabă odaia. 

Greifenklau stătea pe acoperiş, în faţa gurii ventilatorului, 
de unde urmărise toată scena. După ce plecase Împăratul, 
închise la loc deschizătura şi se uită prin celelalte. Şi astfel 
putu să privească în camera lui Napoleon, în care acesta 
tocmai intrase. 

— Să vină baroana! Îl auzi pe Împărat poruncind. 
Servitorul ieşi imediat. 

— Să ştii că acum va întreba de mine, îşi zise Greifenklau. 

Corsicanul stătea într-un fotoliu, cufundat în gânduri. 
Când intră doamna de Sainte-Marie dânsul ridică repede 
capul şi o privi străpungător. 

— Eşti o bună franţuzoaică? Întrebă el. 

— Cred că da, Sire. 

— Vei avea prilejul să mi-o dovedeşti. De când e ruda 
dumitale, căpitanul acela de marină, logodnicul 
domnişoarei Richemonte? 

Ea tresări puternic. Aşadar aflase. De la cine? 

— De câteva luni, răspunse dânsa, prevăzător. 

— Unde a cunoscut-o? 

— La Paris. 

— E bogat? 

— Da, răspunse calm. 

— De când se află aici la dumneavoastră? 

— De câteva zile. 

— Unde poate fi găsit în momentul acesta? 

— Asta nu ştiu. Sire. 

— Ba ştii! 

Părea că vrea s-o ucidă cu privirea. Ea continuă să-l 
privească drept în ochi şi răspunse fără să se tulbure: 

— Sire, am spus adevărul. 


— Şi n-ai nici o idee? 

— Bănuiesc că a trecut repede graniţa, pentru a se pune 
la adăpost de furia Maiestăţii Voastre. 

— Sigur nu e la fermă? 

— N-ar putea fi aici fără să ştiu şi eu. 

— Bine. Voi pune să se cerceteze imediat toate 
ungherele... Mai aveţi ceva să-mi spuneţi? 

— Nu, Sire. 

— Atunci puteţi pleca. 

Abia părăsise odaia, că Împăratul puse mâna pe clopot. 

— Generalul Drouet! Porunci el servitorului care intrase. 

Nu trecură nici două minute şi generalul se înfăţişă. 

— Îţi aduci aminte de căpitanul acela despre care am 
discutat la masă? 

— Perfect, Sire. 

— Doresc să pun mâna pe el. Porunceşte imediat să se 
cerceteze toată ferma! Dacă nu e găsit aici, atunci să se 
trimită patrule de călăreţi în căutarea lui! Nu poate fi prea 
departe. 

Făcu un semn de concediere, dar Drouet nu se clinti. 

— Ei, ce mai e? 

— Banditul prizonier a fost adus. 

— Minunat! Altceva? 

— Veşti de la duşman, Maiestate. 

— A! De la care duşman? De la englezi sau de la prusaci? 

— Din ambele părţi, Sire. 

— Cine le-a adus? 

— Căpitanul Richemonte cel mai bun informator pe care-l 
am. 

— Richemonte? E cumva înrudit cu doamna Richemonte, 
care se află ca oaspete aici, la curte? 

— Tot ce se poate, nu ştiu. 

— Unde e căpitanul? 

— În cabinetul meu de lucru. 

— Să vină imediat! După ce vei fi îndeplinit ordinul meu de 
adineaori, adu-i pe Ney şi Grouchy la mine! 


Generalul se îndepărtă. După scurt timp servitorul îl 
anunţă pe căpitanul Richemonte, pe care-l introduse. 

Napoleon îl cerceta atent cu privirea, dar nu putu 
descoperi nici o asemănare între el şi Margot. 

— Unde eşti născut, căpitane? 

— La Paris, Sire. 

— Unde ai locuit în ultimul timp? 

— La Paris. 

— Erai în serviciu? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Vroiam să-l servesc doar pe Împăratul meu, nu şi pe 
regele care ne-a vândut duşmanilor. 

— Frumos, căpitane! Devotamentul acesta va fi răsplătit. 
Ai rude? 

Căpitanul tresări. 

— Da, răspunse el, mamă şi soră. 

— Cum o cheamă pe sora dumitale? 

— Margot, Sire. 

Napoleon dădu din cap, apoi zise: 

— Dar nu semeni deloc cu dânsa. 

— Atât mama cât şi sora îmi sunt vitrege, Maiestate. 

— Unde se află ele? 

— Aici, la fermă. 

Nu putu da alt răspuns, căci îşi zise că Împăratul trebuie s- 
o fi cunoscut, între timp, pe sora lui. 

— Dumneata ai venit aici întâmplător, ca să raportezi 
generalului Drouet, căpitane? 

— Da, Sire. 

— De unde ai venit? 

— De la Luttich, Namur şi Brussel. 

— Când ai sosit? 

— Acum un sfert de ceas. 

— Ai vorbit cu mama şi sora dumitale, căpitane? 

— Nu, Sire. 

— De ce nu? 


— Nici n-am avut timp, şi-apoi sunt certat cu dânsele. 

— Eşti certat? 

— Da. N-au păstrat credinţă Patriei, Sire, şi m-au făcut de 
ruşine. 

— Ce? Întrebă Napoleon, repede. Ce vrei să zici cu asta? 

— Sora mea s-a logodit cu un ofiţer prusac. 

Napoleon sări în sus de pe scaun, ca împins de un resort. 

— Asta e o greşeală, căpitane. Ai fost rău informat. Sora 
dumitale e logodită cu un căpitan de marină din Marsilia. 

— Despre chestia asta, habar n-am! 

— Acest marinar se numeşte Sainte-Marie şi e rudă cu 
proprietara acestei ferme. 

— Nici asta n-am ştiut, Maiestate. 

— Probabil pentru că nu întreţii relaţii cu cele două 
doamne. 

— M-am despărţit de ele abia de scurt timp. Afară de asta, 
le-am ţinut mereu sub observaţie, chiar şi aici. 

— Ciudat! Cum îl cheamă pe ofiţerul acela prusac? 

— Hugo von Greifenklau. 

— Ce grad are? 

— Locotenent de husari. 

— Îl cunoşti personal? 

— Da. Şi trebuie să va spun, Sire, e un protejat al 
mareşalului Blucher. 

— Descrie-mi-l exact! 

— E înalt şi bine legat, are păr blond, mustață puţin 
întoarsă, tot blondă, ochi albaştri, dinţi foarte sănătoşi şi o 
cicatrice mică, roşie, pe obrazul drept. 

Napoleon se apropie de căpitan: 

— Eşti sigur că nu te înşeli? 

— Foarte sigur. 

— Ah, au cutezat, aşadar, să mă inducă în eroare! Acest 
aşa-zis căpitan de marină nu e altul decât ofiţerul acela de 
husari, favoritul mareşalului Blucher! A venit încoace ca să 
spioneze... Trebuie făcut totul ca să fie prins! O să-l 
spânzur! Înaintea lui, însă, îşi aşteaptă altul rândul. Rămâi 


puţin în vestibul, căpitane! Trebuie să mă duc îndată la 
Drouet şi mă întorc repede înapoi. 

Greifenklau auzise totul, cuvânt cu cuvânt. Se sperie. 
Chestia putea lua o întorsătură primejdioasă, şi se hotări să- 
i prevină pe cei care-i erau dragi. Se duse în grabă în scara 
secretă şi cobori, să vorbească cu Margot. 

O percheziţie bizară. 

După ce plecă de la Împărat, baroana alergă la rudele 
sale. O întâlni pe doamna Richemonte în faţa uşii şi o aduse 
înapoi în cameră. 

— Nu te speria, Margot! Spuse ea rănitei. locmai vin de la 
Împărat. 

— Asta înseamnă nenorocire, zise doamna Richemonte. 

— Pare mai mare decât este în realitate. Împăratul a 
hotărât să se percheziţioneze ferma, şi să-l găsească pe 
căpitan. 

— Dumnezeule sfinte, vor izbuti? 

— Va fi cam greu. 

— Unde e ascuns? 

— Aproape de tot de voi. 

— Cu neputinţă! Unde? 

— Aici! Se auzi clar răspunsul lui Greifenklau care intră 
prin cealaltă uşă. 

— Hugo! Exclamă Margot. Eşti lângă mine? 

— Da. Însă să ştiţi că ne aflăm cu toţii în foarte mare 
primejdie. 

— Ştim deja asta. Doamna baroană tocmai vroia să-ţi 
comunice. 

— Oh, eu am aflat mai multe decât dânsa. Căpitanul 
Richemonte se află aici. 

— Albin, aici? Exclamară mama şi fiica, în acelaşi timp. 

— Da 

— Dumnezeule, atunci suntem trădate! Cum a aflat de 
domiciliul nostru? 

— Printr-un funcţionar al băncii de la care doamna 
Richemonte îşi primeşte banii. 'locmai a fost la Napoleon, 


căruia i-a spus că logodnicul tău nu e un căpitan de marină 
franceză, ci un locotenent german. 

— Suntem pierdute! 

— Încă nu! I-a descris Împăratului înfăţişarea mea şi n-a 
trecut cu vederea nici cicatricea pe care o am pe obraz. Dar 
cu toate acestea nu vi se poate face nimic. Trebuie să 
susţineţi doar că logodna cu mine a fost desfăcută şi că am 
fost înlocuit prin căpitanul de Sainte-Marie. 

— Asta e singura salvare! Încuviinţă baroana. 

— Oamenii mei îmi sunt cu toţii credincioşi. O să le dau de 
veste imediat şi, dacă vor fi chestionaţi, vor spune ca 
domnul căpitan de Sainte-Marie a fost aici în vizită. 

— Atunci trebuie să daţi o descriere amănunţită a 
înfăţişării mele, spuse Greifenklau. 

— Fireşte! Unde e Împăratul? 

— S-a dus la Drouet, cu siguranţă ca să grăbească 
percheziţionarea fermei. 

— Dumnezeule, dacă te vor descoperi! Exclamă Margot. 

— N-o să-l găsească, o linişti baroana. 

— Eu mă tem totuşi că voi fi găsit, spuse Greifenklau. 

— Cum aşa? 

— Desigur că va fi cercetată şi camera aceasta şi atunci se 
va observa uşa care duce în camera mea. Acolo vor 
descoperi scara şi ieşirea care duce pe acoperiş. Atunci... 

— N-or să ajungă lucrurile până acolo! Îi întrerupse 
baroana. Nu vor îndrăzni să intre în odaia bolnavei. 

— Pentru ce nu? Împăratul a şi fost aici, fără să-şi facă 
prea multe scrupule. În primul rând, vor presupune că mă 
aflu în apropierea logodnicei mele, şi vor scotoci, fără nici o 
jenă, peste tot. 

— Ei, nici chiar în cazul acesta nu e încă nimic pierdut. Du- 
te în camera dumitale şi sună-l pe Florian! Nu trebuie să-i 
zici decât să scoată scara, şi vei fi la adăpost. Dar repede! 
Aud paşi jos, ceea ce înseamnă că au şi început căutările. 

Greifenklau alergă în odaia sa, şi sună. Florian se ivi 
imediat. 


— Ce porunceşti? 

— Să scoţi scara de colo! 

— Ei, aş! Pentru ce? 

— Napoleon a aflat că nu sunt căpitanul de Sainte-Marie ci 
un husar prusac, şi a pus să se cerceteze casa. 

— Crezi c-or să vină şi încoace? 

— Bănuiesc. 

— Bine! Atunci o îndepărtăm deîndată. 

— E atât de uşor? 

— Nu trebuie decât să scoatem două şuruburi. 

— Şi unde-ai s-o pui? 

— Jos în grajd, sub bălegar. 

— leşirea spre acoperiş nu va fi, totuşi, descoperită? 

— Nu. N-ai observat că placa de fier are exact aceeaşi 
culoare cu plafonul camerei dumitale? 

— N-am observat. E drept însă că e întuneric de tot aici. 
Dar n-avem vreme de pierdut. 

— Atunci, urcă repede! 

— Cum, rămân pe acoperiş? 

— Fireşte! 'Te urci şi închizi placa pe dinafară. Trebuie să 
rămâi pe acoperiş până trece primejdia. Îndată ce-mi va sta 
în putinţă, voi veni să-ţi dau de veste. 

Căpitanul Richemonte rămase în vremea asta în vestibulul 
care dădea în odaia Împăratului. Când acesta se întoarse, 
zise: 

— Banditul din pădure a fost judecat şi e dus acum la 
spânzurătoare. A venit vremea să ne ocupăm de spionul 
neamţ. Percheziţia fermei a început. Dacă mai e aici, n-o să 
ne scape. O să-l recunoşti, căpitane? 

— Fără nici un dubiu. De altfel, se află pe aproape un al 
doilea, care-l cunoaşte tot atât de bine ca şi mine. 

— Cine e acesta? 

— Baronul de Reillac. 

— Aici la fermă? 

— Nu, la Sedan. 


— Atunci îl putem chema. Dar, ia spune-mi, cum s-au 
cunoscut sora dumitale şi Greifenklau acela? 

— Maiestate, asta nu ştiu. 

— Cine a dat încuviințarea pentru logodnă? 

— Mama mea vitregă. 

— În pofida faptului ca el e neamţ? 

— Ea însăşi are sânge german în vine. 

— Atunci trebuie să fim cu atât mai prudenţi. Nu s-a putut 
găsi nici un francez capabil să cucerească inima surorii 
dumitale? 

Căpitanul îşi dădu seama că Împăratul era personal 
interesat de Margot şi îşi zise că ar putea folosi această 
situaţie în avantajul său. Pe de altă parte i se oferea încă un 
prilej de răzbunare. 

— Acest locotenent de husari, zise dânsul, mi-a stricat unul 
din cele mai bune planuri. 

— Care anume? 

— Tatăl meu a hotărât pe patul de moarte ca Margot să 
devină soţia celui mai bun prieten al său şi al meu, baronul 
de Reillac... 

— Baronul de Reillac? Furnizorul armatei? 

— Da, Sire. 

— Dar sora dumitale n-a vrut? 

— Din păcate, nu. 

Un zâmbet misterios lumină trăsăturile Împăratului. 
Rămase câtva timp cu privirea aţintită în gol, apoi întrebă: 

— Baronul a renunţat, între timp, la mâna surorii 
dumitale? 

— Deloc. Lucrurile s-au întâmplat astfel: mama şi fiica au 
fugit din Paris, Reillac m-a ajutat să le găsesc şi nu e defel 
dispus să-şi abandoneze intenţiile. 

— Trebuie să recunoaştem că n-a ales tocmai rău. Sora 
dumitale ar putea fi o podoabă a celor mai elegante saloane 
pariziene. Am fost gata să-i netezesc drumul, ea însă a 
refuzat. 


— E cu putinţă? Exclamă Richemonte, profund consternat. 
Să respingi o astfel de favoare? Dacă Maiestatea Voastră ar 
binevoi să-mi încredinţeze mie sarcina de a o convinge, sunt 
încredinţat că voi birui încăpăţânarea surorii mele. 

— 'Te vei izbi de o împotrivire foarte dârză. 

— Având puteri depline din partea Împăratului meu, nu m- 
aş teme de aceasta împotrivire. 

— N-o să te izbeşti doar de îndărătnicia surorii dumitale, ci 
şi de cea a mamei acesteia. 

— Mama e destul de înţelegătoare şi are îndeajuns 
experienţa vieţii, ca să-şi dea seama ce comoară nepreţuită 
reprezintă favoarea Împăratului. 

Napoleon zâmbi batjocoritor. 

— În primul rând, să vedem dacă izbutim să punem mâna 
pe ticălosul de Greifenklau. Din câte ştiu eu, baronul de 
Reillac nu e, nici el, prea tânăr. 

— Are aproape cincizeci de ani, Sire. 

— Părerea mea e că aspiră la mâna surorii dumitale numai 
ca să se poată mândri cu dansa. 

— Tot ce se poate, Sire. 

— Să sperăm, totuşi... Aşadar, baronul ar avea 
încuviințarea dumitale? 

— l-am şi dat-o. 

— O să-i vorbeşti? 

— Da. 

— Când? 

— Mâine, când voi fi la Sedan. 

— Bine, atunci te însărcinez pe dumneata cu rezolvarea 
acestei chestiuni. 

Căpitanul se înclină şi zise: 

— Sire, viaţa mea aparţine Împăratului. 

— Sunt încredinţat de asta, răspunse Napoleon. Dar, vei fi 
ştiind, căpitane, că există unele lucruri despre care nu se 
vorbeşte. 

Richemonte se înclină, mut. 

— Şi pe care le rezolvi fără instrucţiuni prealabile... 


Căpitanul se înclină din nou. 

— Îţi pot spune doar că, în calitate de Împărat, sunt 
tutorele tuturor orfanilor. 

— E unul din privilegiile cele mai frumoase ale Coroanei, 
Sire. 

— Şi e de la sine înţeles că nu doresc să-mi exercit tutela 
prin violenţă. O femeie frumoasă trebuie şi merită să fie 
menajată... 

— Până la o anumită limită, Sire. 

— Las totul în seama inteligenţei dumitale. 

— Sper să găsesc mijloacele cele mai nimerite, Sire. 

— Bine! Nu uita, deci, să comunici baronului de Reillac că 
sunt dispus să-l consider logodnic al surorii dumitale. 

— Mâine va primi această veste fericită. 

— Îi interzic însă a se apropia de dânsa fără permisiunea 
mea. Ai înţeles? 

— Se va supune, deşi nu-i va veni uşor. 

— Va fi obligat! 

— Maiestate, nu-mi pot lua o astfel de răspundere. 

— De ce? 

— Având în vedere relaţiile proaste pe care le am cu sora 
mea, precum şi toate celelalte îndatoriri... 

— Aş! Îl întrerupse Împăratul. Vei relua raporturile cu sora 
dumitale, iar alţii vor primi ordin să-ţi ducă la îndeplinire 
celelalte îndatoriri, despre care vorbeşti. 

— În cazul acesta, nimic nu va mai sta în calea îndeplinirii 
dorințelor Maiestăţii Voastre. 

— Aşa să faci! Cartierul general va părăsi în curând ferma 
Jeannette, dar voi lăsa aici o gardă. 

Căpitanul se înclină. 

— Comanda acesteia o vei prelua dumneata, urmă 
Împăratul. Voi comunica cele necesare generalului Drouet. 
În afară de instrucţiunile pe care le vei căpăta de la dânsul, 
va trebui să-mi comunici zilnic în scris despre starea surorii 
dumitale. Dacă se va întâmpla ceva deosebit, trimiţi un 
curier special! 


— Maiestate, sunt fericit că mă onoraţi cu atâta încredere, 
totuşi trebuie să-mi explicaţi mai clar care-mi sunt 
împuternicirile. 

— E foarte simplu: sora şi mama dumitale îţi vor deveni 
prizoniere, fireşte, nu pe faţă, ci în modul cel mai discret cu 
putinţă. 

În clipa aceea fu anunţat Drouet. El intră imediat. 

— Prins? Întrebă Napoleon. 

— Din păcate, încă nu, Sire. N-a fost descoperită nici o 
urmă. 

— Asta înseamnă că s-a căutat prost. 

— Camerele doamnelor n-au fost cercetate. 

— Care doamne? 

— Baroana şi cele două doamne Richemonte. 

— Şi ce mai aşteptaţi?! 

— Nu trebuie să luăm în consideraţie starea domnişoarei? 

Napoleon lăsă capul în pământ, apoi zise: 

— Singurul menajament pe care-l pot îngădui, este ca 
percheziţia în camera ei să n-o facă persoane străine, ci 
fratele ei. Căpitane, se adresă el apoi acestuia, surâzând, 
căci în felul acesta înţelegea să se răzbune pe Margot, care- 
l refuzase pe dânsul, te vei duce imediat în încăperile 
rudelor dumitale şi vei proceda acolo la o cercetare cât mai 
amănunţită. 

Richemonte se înclină: 

— Îmi îngădui să observ că, în pofida zelului şi atenţiei 
noastre, cercetările pot rămâne fără rezultat şi germanul 
acela de negăsit. Ferma aceasta veche are ascunzători 
multe. Ca să mergem la sigur ar trebui să găsim pe cineva 
care cunoaşte bine casa. 

— Slujitorii nu vor consimţi să-şi trădeze stăpânii, spuse 
Droueit. 

— Eu cunosc totuşi pe cineva, zise Richemonte. 

— Cine anume? 

— Vizitiul Florian. 

— Tocmai ăsta pare a fi cel mai credincios dintre toţi. 


— Aşa pare, domnule general. În realitate, mie îmi este 
mult mai credincios decât baroanei sau baronului de 
Sainte-Marie. 

— Baronul ăsta pare să fie un individ cam uşuratic, zise 
Napoleon. 

— E cunoscut ca un om nestatornic, răspunse căpitanul. 

— Astfel de oameni sunt slabi şi se lasă lesne intimidaţi. Va 
trebui procedat cu oarecare asprime, pentru ca baronul să 
mărturisească adevărul. Generale, l-am numit pe căpitanul 
Richemonte comandant al gărzii la ferma Jeannette. Va 
merge acum la baroana şi la fiul ei, precum şi la doamnele 
Richemonte, şi le va aduce la cunoştinţă ordinele mele. 

— Aceste măsuri, atât de aspre... începu generalul. 

— Sunt foarte întemeiate! Întregi Napoleon. Cine ţine 
ascuns un spion prusac, se face vinovat de trădare de ţară, 
ceea ce în timp de război, se pedepseşte cu moartea. Să 
vină vizitiul despre care ai vorbit dumneata, căpitane! 

Richemonte transmise această poruncă unui servitor. Nu 
trecu mult şi Florian intră sfios în odaie 

— Tu eşti vizitiul baroanei? 

— Chiar eu, Maiestate. 

— Eşti de mult în serviciul ei? 

— Foarte demult. 

— Eşti mulţumit de dânsa? 

— Hm... mormăi bătrânul, învârtindu-şi şapca în mână. Nu 
cine ştie ce... zise în cele din urmă. 

— Dacă-ţi vei dovedi vrednicia, îţi putem oferi ceva mai 
bun. 

— De mult vroiam eu să-mi iau tălpăşiţa... 

— Bine, dacă vrei să fii un om făcut, fii sincer şi spune dacă 
cunoşti vreun neamţ, ofiţer de husari, găzduit, în taină aici, 
la ferma. 

— Aşa ceva nu cunosc, Maiestate. 

— Spui adevărul? 

— Da. 

— Poate ca omul acesta a fost aici sub un alt nume? 


— Mi-ar fi bătut la ochi. În ultima vreme, au fost numai 
oameni pe care-i cunoşteam bine. 

— Cunoşti cumva vreo rubedenie de-a baroanei care e 
căpitan de marină? 

— Cunosc. 

— E în vizită aici? 

— A fost. E domnul care i-a curăţat atunci pe bandiții ăia. 

— Venise de mult timp aici? 

— De câteva zile. 

— A stat mult împreună cu domnişoara Margot? 

Florian făcu o mutră de tâmpit şi lăsă capul în jos. 

— Hm... da! Râse el, prosteşte. 

— De ce râzi? 

— Pâi... erau amorezaţi. 

— Unde-i el acum? 

— S-a cărat! 

— Ne îndoim de asta. O fi ascuns pe-aici. 

— Ascuns? Asta nu se poate. Eu ştiu mai bine, Maiestate. 

— Zău? Şi de ce, adică, ştii tu mai bine? 

— Pentru că mi-a spus chiar el. 

— A! În sfârşit, o urmă! Ce-a spus? 

— Că şterge putina. 

— Dar n-a şters-o imediat! 

— Ba chiar imediat. 

— Asta e de necrezut. 

— Şi totuşi, chiar aşa a făcut. Când am oprit colo, la 
cârciuma din pădure, eu m-am aţinut ceva mai pe lături, şi 
atunci el s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit că trebuie s-o 
şteargă, pentru că... pentru că... 

Vizitiul se prefăcu jenat. 

— Hai dă-i drumul! Îl zori Napoleon. Îţi ordon să spui tot 
adevărul. De ce trebuia să fugă? Ce spunea? 

Florian părea tulburat şi ruşinat peste măsură: 

— Zicea... că trebuie să plece... pentru că... pentru că... 
Maiestatea Sa vrea s-o aibă el pe duduia Margot, şi câ... din 
pricina dumneaei v-aţi luat la ceartă... 


— Tâmpenie! Râse Napoleon, dispreţuitor. 

— Da, aşa spunea. Şi mai zicea că dacă rămâne, e pierdut. 
Nu vroia, însă, ca iubita lui şi baroana să aibă de suferit, de 
aceea nu mai are timp de pierdut. 

— Încotro? 

— Mi-a spus s-o înştiinţez pe coniţa că o ia mai întâi spre 
Luxemburg, după aceea se duce la K6ln. Când m-a părăsit 
s-a îndreptat spre Douzy. 

— Spui adevărul? 

— De ce-aş minţi? 

— Altceva n-a mai zis? 

— Ba da... Că o să se întoarcă. 

— Când? 

— Atunci când... când... Nu pot spune asta, Maiestate. 

— De ce nu poţi spune? 

— O să vă supăraţi. 

— Îţi ordon să spui! 

— Păi... spunea că se va reîntoarce negreşit atunci când 
Maiestatea Voastră va mânca bătaie de la Puterile Aliate. 

Napoleon se străduia să-şi stăpânească furia. 

— Asta-i tot ce ştii despre el? 

— Ba mai e ceva. 

— Şi anume? 

— Două lucruri. Spunea să le transmit doamnelor şi 
domnului baron regretele sale, iar duduii Margot, o mie de 
sărutări. 

Generalul Drouet izbucni în râs dar Împăratul rămase 
serios şi întrebă: 

— Şi altceva? 

— Să fiu cu ochii în patru şi să-i raportez mai târziu tot ce- 
am văzut. 

— Ce anume să-i raportezi? 

— Dacă Împăratul se duce des la duduia şi dacă o sărută 
mult. 

— Omule, văd că eşti sincer! Exclamă Napoleon. 

— De, Maiestate, sunt şi eu om cu frica lui Dumnezeu. 


Florian dădea acum de înţeles că luase exclamaţia de 
indignare a Împăratului drept laudă şi se împăuna ca un 
erou. 

— Aşadar, eşti încredinţat că a şters-o? 

— Păi, l-am văzut plecând. 

— Dar se poate să te fi păcălit. 

— Pe mine? Ala! Greu de crezut! 

— Se şi vede! Zise Napoleon batjocoritor. Cu toate astea 
este cu putinţă să nu se fi dus la Douzy, ci să se fi ascuns pe 
aici, pe undeva. Nu există locuri care să poată servi drept 
ascunzători? 

— Ba sunt foarte multe. 

— Unde? 

— În porumbar, de pildă. 

— Prostie. 

— Apoi magazia de lapte. Mă ascund şi eu uneori pe acolo. 

— Bine, bine! Spuse Napoleon, arătându-i uşa. Poţi pleca! 

Florian dădu să plece, dar când ajunse la uşă se întoarse şi 
zise: 

— Dar slujba aia nouă. Maiestate? Vă rog să nu mă uitaţi! 

Şi se făcu nevăzut. 

Împăratul se adresă căpitanului Richemonte: 

— Ne-ai recomandat un diplomat foarte viclean, domnule. 
E tot atât de mărginit pe cât de sincer şi sunt încredinţat că 
ne-a spus adevărul. 

Cu totul altfel ar fi vorbit Napoleon, dacă ar fi bănuit că 
prin gura ventilatorului din plafon se uita în jos şi auzea 
totul tocmai acela pe care se străduiau din răsputeri să-l 
prindă. 

— Cu toate astea e foarte posibil ca cel căutat să se afle 
aici, zise el. Misterul care-l înconjoară trebuie lămurit 
repede. Trebuie să aflăm dacă acel căpitan de marină şi 
locotenentul de husari sunt una şi aceeaşi persoană. 
Misiunea aceasta ţi-o încredinţez dumitale, căpitane. Poţi 
pleca! 


— Nu port uniformă, domnule general, se adresă 
Richemonte lui Drouet. Pot căpăta o escortă pentru 
misiunea mea? 

— Ia atâţia oameni de câţi ai nevoie. 

Căpitanul plecă. O bucurie nemărginită pusese stăpânire 
pe dânsul. Dintr-o dată, devenise stăpân pe situaţie. 
Doamna Richemonte şi soră-sa erau în mâinile sale, iar dacă 
Margot devenea iubita Împăratului, atunci norocul lui era 
asigurat; Reillac însuşi va fi pus cu botul pe labe şi obligat 
să-l trateze cu menajamente pe favoritul lui Napoleon. 

Cobori la corpul de gardă, unde-şi alese câţiva oameni 
care să-l însoţească. După aceea se duse la baronul de 
Sainte-Marie. 

— Mă cunoşti? Îl întrebă el. 

— Nu! Răspunse tânărul, mirat de această intrare bruscă. 

— Eu sunt căpitanul Richemonte, ruda celor două 
musafire ale dumitale. 

Nădăjduise să-l vadă pe baron foarte surprins, dar Sainte- 
Marie îl privi nepăsător. 

— Ce doreşti? Întrebă tânărul. 

— Sunt trimis de Împărat. Eşti prizonierul meu! 

Dar Sainte-Marie era pregătit: 

— Prizonierul dumitale? Cum adică? Mai bine zis, pentru 
care motiv? 

— Eşti bănuit de trădare de patrie. Adăposteşti un spion în 
casa dumitale. 

Romain înălţă din umeri: 

— Îl cauţi aici? 

— O să-l găsesc, chiar dacă nu în camera dumitale. În tot 
cazul prin apropiere, pe undeva. Cel mai bun lucru ar fi să 
mărturiseşti deschis. 

— Sunt obligat să ascult insultele dumitale? 

— Voi pune o santinelă în faţa uşii dumitale, cu ordinul să 
tragă îndată ce vei încerca să părăseşti camera. 

— N-am nici un motiv să fug. Pleacă! 


Richemonte îşi dădu seama că nu făcuse nici o impresie 
asupra tânărului, şi asta îl cam necăji. Dar ceea ce nu-i 
izbutise la baron, îi va reuşi cu atât mai mult la mama 
acestuia. Fără să se anunţe, intră la dânsa. 

Baroana îl întâmpină cu o surprindere bine jucată. 

— Domnule, se pare că aţi greşit odaia, îi zise. Căutaţi 
probabil pe vreunul din servitorii mei. El zâmbi cu 
superioritate: 

— Dumneavoastră sunteţi baroana de Sainte-Marie? 

— Da. 

— La dumneavoastră veneam. 

— Cine sunteţi? Întrebă ea rece. 

— În orice caz numele meu nu vă este necunoscut. Sunt 
căpitan în armata imperială şi mă numesc Richemonte. 

— Richemonte? Nu vă cunosc. 

— Atunci îmi daţi voie să vin în ajutorul memoriei 
dumneavoastră. N-aveţi cumva două musafire care poartă 
acelaşi nume? 

— Ba da. 

— Păi, eu sunt fiul uneia şi fratele celeilalte. 

— Ştiu de la doamna Richemonte că are un fiu vitreg. Dar 
relaţiile dintre ei sunt de aşa natură încât prezenţa acestuia 
nu-mi poate face plăcerea, mai ales când se dovedeşte a fi 
cu desăvârşire străin de cele mai elementare reguli ale 
bunei-cuviinţe. 

— Şi cu toate astea va trebui să vă resemnaţi cu prezenţa 
mea, răspunse căpitanul, ţâfnos. 

— Nu veţi fi vrând să insinuaţi că mi-am pierdut drepturile 
de stăpână a casei?! 

— Ba tocmai asta vreau să spun. Vin la dumneavoastră în 
calitate oficială. 

— Confundaţi probabil gradul de căpitan cu acela de 
gardian. Deduc asta din felul dumneavoastră de a va purta. 

Era prea de tot. Richemonte izbucni: 

— Mă aflu aici în calitate de împuternicit al Împăratului şi 
vă rog stăruitor să păstraţi politeţea cuvenită! Altminteri, s- 


ar putea să regretaţi amarnic. 

— Ca împuternicit al Împăratului? Aş putea să văd 
procura? 

— N-am nevoie să vă arăt nici o hârtie. Dovada mea se află 
în faţa uşii. 

O deschise şi arătă soldaţii. 

— E drept, asta-i de ajuns, zise baroana. Sunt totuşi foarte 
curioasă să aflu, cărei împrejurări se datoreşte faptul că 
Maiestatea Sa mă cinsteşte cu o gardă de onoare. 

— Dacă-i consideraţi pe oamenii aceştia drept gardă de 
onoare, atunci vă înşelaţi profund. Sunt, dimpotrivă, paznici 
în toată puterea cuvântului, care au menirea să împiedice 
fuga prizonierilor mei. 

— Mă uimeşti, domnule. Încearcă să fii mai explicit. 

— Există un singur motiv, dar foarte serios. El se numeşte 
trădare de ţară. Adăpostiţi aici, în mod tainic, un duşman al 
patriei, şi asta se pedepseşte cu moartea. 

— Un duşman al patriei? La cine anume vă referiţi? 

— La un anume Greifenklau, ofiţer de husari, prusac. 
Unde-l ţineţi ascuns? 

— Întrebarea dumitale e neruşinată. 

— Dacă nu-mi răspundeţi, voi fi nevoit să cercetez. 

— Cercetează! 

— Bine! Arătaţi-mi odăâile dumneavoastră! 

— N-ai decât să cauţi singur, cât pofteşti! 

— Te avertizez, doamnă, c-ai să-ţi regreţi atitudinea. Nu 
sunt obişnuit cu tonul pe care-l foloseşti. Voi căuta! 

— Dar nu vei găsi nimic. 

— Vrei, într-adevăr, să ne faci să credem, că aşa-zisa 
dumitale rudă şi salvatorul Împăratului, e un marinar 
francez? 

— Crezi sau nu, puţin îmi pasă. Vărul meu l-a salvat într- 
adevăr pe Împărat de la moarte. Cât priveşte mulţumirile, 
iată că le primeşte, cu vârf şi îndesat! 

Richemonte deschise singur odăile locuite de baroană şi le 
cercetă cu luare-aminte. Dar fireşte că nu găsi pe nimeni. 


— Sper să-l găsesc la o doamnă mai tânără, zise el, 
batjocoritor. Vizita mea a luat sfârşit. 

— Îmi face multă plăcere. 

— Cu toate astea, însă, noi nu ne-am încheiat, deocamdată, 
socotelile. 'Te opresc să părăseşti această cameră! Las aici o 
santinelă, care are ordin să tragă asupra dumitale, de 
îndată ce vei încerca să-mi încalci dispoziţiile. 

— Deocamdată, trebuie să mă supun, dar îmi rezerv 
dreptul de a mă plânge şi nădăjduiesc din toată inima că, 
măcar acum, îmi vei face plăcerea de a mă părăsi. 

— Fireşte, doamnă. O persoană acuzată de înaltă trădare 
nu e o companie agreabilă pentru un ofiţer. 

leşi, dând ordin unui soldat s-o păzească pe baroană, 
însoţit de ceilalţi oameni se îndreptă spre odăile doamnei şi 
domnişoarei Richemonte. 

Şi acolo era aşteptat. 

Îndată ce plecase de la Împărat, Florian, vizitiul, trecuse 
prin grajd în camera lui Greifenklau. După îndepărtarea 
scării care ducea pe acoperiş, la locotenent, procedă la fel 
şi cu jumătatea de jos a treptelor, care duceau din 
ascunzătoarea grajdului, în sus. Dăduse de-o parte şi pe 
aceasta, îngrămădind, în locul ei, bălegar şi paie. Jumătatea 
de sus a scării grajdului o lăsă însă neschimbată. 

— Aşa! Mormăi el, mulţumit. Dacă i-o da în gând 
individului să cerceteze şi aici o să vadă dumnealui cum 
miroase când îţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

Închise capacul şi se postă la pândă. 

Richemonte găsi goală odaia mamei sale. Bătrâna era la 
Margot, când intră el acolo. 

— Bună seara, mamă! Salută dânsul batjocoritor. Ţi-am 
făcut o surpriză deosebită, nu-i aşa? 

Se aşteptase să le vadă uimite şi se miră nevăzând pe 
chipul lor decât o expresie de nemărginit dispreţ. 

— Ce pofteşti? Întrebă doamna Richemonte. 

Margot se întoarse cu faţa spre perete. Îşi propusese să nu 
schimbe nici o vorbă cu el. 


— Să vă văd şi să vă dau bună ziua, fireşte, răspunse el, 
luând loc, ca unul care era de-al casei. 

— Ei, ne-ai văzut, ce mai vrei? 

— Vreau să vă previn de o primejdie mare şi să vă atrag 
atenţia asupra unui noroc şi mai mare care vă aşteaptă. 

— Dacă tu eşti acela care aduce veştile, primejdia poate fi 
o adevărată fericire, iar norocul, o nenorocire în adevărata 
putere a cuvântului. 

— "Te înşeli grozav, dragă mamă. N-am venit spre binele 
meu, ci ca mijlocitor din partea Împăratului. 

— Maiestatea Sa n-are nevoie să trimită un mijlocitor. 

— Vizita altcuiva v-ar fi fost mai plăcută, probabil? 

— Orice vizită ne este mai plăcută decât a ta. Dar 
chestiunea pentru care se pare c-ai venit, e rezolvată deja. 

— Cum asta? 

— Noi ne-am despărţit de tine. Nu ne interesează 
problemele tale şi ţinem neapărat să nu te interesezi nici tu 
de ale noastre. 

— Ai vorbit foarte lămurit, dar, din păcate, nepotrivit cu 
împrejurările de faţă. 

— Despre ce fel de împrejurări vorbeşti? 

— În primul rând, sunteţi obligate să ţineţi seamă de 
voinţa Împăratului. 

— Şi în al doilea rând? 

— În al doilea rând aflaţi că, acum o jumătate de ceas, am 
fost investit comandant al gărzii de la ferma Jeannette. 

— Cine te-a înălţat la gradul acesta? 

— Împăratul însuşi. 

— Împăratul are nevoie de o unealtă şi te-a găsit pe tine, 
însă va fi în zadar. Vom opune planurilor tale aceeaşi 
împotrivire ca odinioară, la Paris. 

— Bine! Vorbeşti de planurile mele. Sunt îndeajuns de 
bărbat să pot mărturisi deschis că am anumite planuri în 
ceea ce o priveşte pe Margot. Împăratul îi acordă o atenţie 
deosebită şi vreau ca lucrul acesta să fie folosit atât spre 
binele ei, cât şi al meu. Dacă se împotriveşte, atunci nu voi 


avea încotro şi va trebui să uzez de forţă. O voi face fără 
nici o şovăială. 

— Te ştiu în stare de orice, dar nu ne temem de tine. 

— Nu vă temeţi? Vă bizuiţi cumva pe ajutorul lui 
Greifenklau ala al vostru? Vax! EI, un locotenent prusac, 
faţă în faţă cu Napoleon Bonaparte, puternicul Împărat al 
Franţei! 

— Tronul său nu e deloc sigur. 

— Speraţi cumva că va fi bătut? Vă pot da cuvântul meu că 
bădăranul acela de mareşal, „Înainte” cum i se spune, nu va 
călca a doua oară la Paris. Marşul a şi început. Duşmanii 
Franţei vor fi seceraţi până la unul. Şi-apoi, Greifenklau nici 
nu va avea prilejul să lupte împotriva noastră, căci îl vom 
spânzura ca spion, înainte de a fi fost tras primul glonte. 

— Ridicol. 

— Tocmai mă pregătesc să-l caut. Unde l-aţi ascuns? 

— Bânuieşti că se află la fermă? 

— E ascuns aici şi-l voi găsi. 

— Caută-l! 

— Asta o să şi fac. Vă atrag atenţia că e mai bine pentru 
voi să mi-l predaţi de bunăvoie. 

— Aşa ceva n-am face, nici chiar dacă ar fi ascuns la noi. 

— Atunci vă declar prizonierele mele şi n-aveţi voie să 
părăsiţi odăile voastre fără încuviințarea mea. 

— Puțin ne pasă nouă de asta. 

— Ba o să vă pese! Ca să vă dovedesc că nu glumesc, o să 
vă pun o santinelă la uşă, cu ordinul să tragă asupra voastră 
îndată ce veţi încerca să ieşiţi afară. 

Bătrâna se apropie atunci de el şi întrebă, cu ochi 
scăpărători de mânie: 

— Vorbegşti serios? 

— Da. 

— Vrei să ne tratezi pe noi, rudele tale cele mai apropiate, 
ca pe nişte prizoniere? 

— Mă siliţi la aceasta. 


— Dumnezeu are să te pedepsească! Eşti un om fără 
inimă, o piază rea şi pedeapsa Lui o să te ajungă. 

— O voi aştepta cu răbdare. Înainte de asta, însă, voi 
cerceta puţintel pe aici, pe la dumneavoastră. 

Percheziţionă atent cele două camere, fără să dea însă de 
vreo urmă a locotenentului. Deodată observă uşa care 
dădea în odaia lui Greifenklau. 

— Unde duce uşa aceasta? 

— Nu ştiu, răspunse doamna Richemonte. Este încuiată de 
partea cealaltă. 

— După toate aparențele, o cameră înfundată, încuiată pe 
dinăuntru. Cred că mă aflu pe calea cea bună. Va trebui 
deschisă. 

Bătu într-însa, dar nu primi nici un răspuns. 

— Cine-i acolo? Strigă dânsul. Totul rămase tăcut. 

Apăsă pe clanţă şi uşa se deschise. 

— Aşadar, nu e încuiată. M-ai minţit, mamă. E suspect. Voi 
cerceta în amănunţime. 

Chemă un soldat şi luă lumină. Intrând în încăpere, văzură 
cele câteva mobile, dar nimic altceva. Deschizătura din 
tavan era atât de bine închisă, încât n-ar fi putut-o 
descoperi. 

— Nu e nimeni?! Strigă căpitanul. Dar văd aici încă o uşă. 
Încotro duce? 

Dădu soldatului lumânarea şi deschise. 

— E un pod cu fân! Ne aflăm deasupra grajdului. Aici 
trebuie să fie o ascunzătoare. 

Ceru să i se lumineze şi începu să caute. Găsi scara 
îngustă, care ducea în jos, spre ascunzătoarea lui Florian. 

— Pe aici a coborât. Repede după el! 

În vreme ce soldatul îi lumina din spate, el începu să 
coboare treptele. Una... două... trei... patru... Deodată... 
Richemonte căzu în gol, rostogolindu-se de-a berbeleacul. 

— Mii de draci! Răcni el. 

Căzuse pe ceva moale şi foarte urât mirositor. 


— Ptiu! Unde mă aflu? Strigă el. Luminează încoace: 
Soldatul se lăsă pe vine şi întinse făclia cât putu mai jos. 

— Lipseşte partea de jos a scării şi am căzut în bălegar. 
Leagă lumânarea de cureaua sabiei şi dă-i drumul în jos! 
Nu văd nici o ieşire aici. 

Când primi lumânarea, căpitanul zări uşa care ducea din 
cămăruţă în grajd. 

— Acum pot ieşi! Strigă el. Du-te înapoi la camarazii tăi şi 
aşteaptă până te chem! 

Florian stătuse ascuns în grajd, împreună cu câinele său 
ciobănesc. Acesta, auzind mai întâi zgomotul, apoi glasul, 
scoase un mârâit ameninţător. 

— Sst! Făcu vizitiul. Strici tot hazul! 

Richemonte deschise uşa care ducea în cămăruţă şi intră 
în grajd, fără să-l observe nici pe vizitiu, nici câinele din 
colţ. 

— Înhaţă-l şi culcă-l la pământ! Şopti Florian. 

Dulăul se năpusti asupra căpitanului şi cât ai clipi din ochi 
îl trânti la pământ. Richemonte scoase un țipăt, dar nu 
cuteză să-l repete, căci simţi colții câinelui la gâtul său. 

După ce Florian se încredinţă că francezul se afla prins 
fără nădejde de scăpare şi că lumina se stinsese fără să 
aprindă ceva, se strecură încetişor din ungherul său, 
deschise uşa care dădea în grădină şi părăsi pe furiş 
grajdul. Apoi, înaintând cu paşi de pisică, ajunse neobservat 
în curte. 

Fuga. 

Napoleon aştepta cu nerăbdare rezultatul cercetărilor. 

De la Cartierul general din Sedan venise un adjutant la 
fermă, aducând veşti importante. Se ţinu un consiliu de 
război secret. Dar pe acoperiş, Greifenklau stătea în faţa 
gurii ventilatorului şi auzea fiecare cuvânt care se vorbea 
jos. În felul acesta fu martor al întregului plan care se 
elabora. Napoleon se dovedi şi de astă dată un maestru 
greu de învins în războaie şi un bun cunoscător al 
împrejurărilor şi persoanelor cu care avea de-a face. 


— Plecarea! Ordonă el. 

După o scurtă odihnă vroia să se ducă el însuşi la 
Maubeuge, ca să-şi adune acolo trupele. După terminarea 
consiliului, Ney porni în grabă călare la Sedan, ca să ia 
măsurile cuvenite. 

Drouet şi Grouchy erau şi ei pregătiţi de plecare. În tot 
cursul nopţii curierii sosiră şi plecară, o ordonanţă venea 
după alta, şi nimeni n-ar fi crezut cu o zi înainte că mica 
fermă Jeannette va deveni locul unde au luat naştere 
planurile de care atârna soarta întregii Europe. 

Dar, după acest important consiliu de război, gândurile lui 
Napoleon se întoarseră iarăşi la Margot şi la căpitanul 
Richemonte. Se miră că nu-l vede venind şi trimise după 
dânsul. 

Servitorul se întoarse curând, raportând că domnul 
căpitan nu era de găsit nicăieri. Se porniră cercetări 
amănunțite, şi, în cele din urmă, fu descoperit în grajd, sub 
colții câinelui. 

— Împuşcaţi javra! Zise unul din soldaţi, pregătindu-se să 
ducă arma la ochi. 

— Stai! Strigă un altul. Ce vrei să faci? Câinele o să-l 
omoare pe căpitan îndată ce vei îndrepta puşca asupra lui. 
Trebuie să găsim un om de care să asculte. 

Unul din argaţi se apropie şi zise: 

— Nu ascultă decât de Florian. 

— Să vină imediat! 

Dar vizitiul cel şiret nu se grăbi prea tare. Sosi abia când 
grajdul era plin de oameni care ţineau să vadă spectacolul. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el, cu nevinovăție. Mi s-a spus 
că dulăul meu l-a înhăţat pe spion. 

— Cheamă câinele la tine. 

— Încetişor, încetişor! Mai întâi trebuie să-l vedem pe 
domnul căpitan ca să ne încredinţăm dacă e cu adevărat 
dumnealui. 

— Omule, îţi arde de joacă? Sau vrei poate să laşi pe un 
căpitan al Gărzii imperiale să fie sfâşiat de colții câinelui 


tău? 

— Nu cred ce spuneţi dumneavoastră. Un căpitan al vechii 
gărzi nu se furişează ca un hoţ în grajdurile oamenilor. 

— Câinele va fi împuşcat, ca pedeapsă că s-a dat la un 
ofiţer al marelui nostru Împărat. 

— Lăsaţi-o mai domol! Câinele meu nu şi-a făcut decât 
datoria. Cine se va lega de el, va avea de-a face cu mine şi 
cu colții lui. Luaţi aminte, e un veritabil câine de Pirinei, 
puternic ca un urs, deştept ca o vulpe şi iute ca un fulger. V- 
aş sfătui să nu faceţi prostii! 

Luă din mâna unui argat felinarul şi se apropie de grupul 
care era obiectul atenţiei tuturor. 

Când dulăul îşi recunoscu stăpânul, începu să dea din 
coadă, dar nu-şi desprinse colții de la gâtlejul căpitanului. 

— Ei, Tigrule, pe cine ai înhăţat? Întrebă Florian, 
aplecându-se să vadă. Drace, e adevărat! Păi ăsta e chiar 
căpitanul Richemonte! Dă drumul, Tigrule! Domnul acesta 
nu e hoţ, ci un individ vajnic ca şi tine. 

Câinele ascultă de poruncă şi se dădu înapoi. Richemonte 
se ridică, clătinându-se. Era mai mult mort decât viu şi o 
paloare cadaverică îi acoperea faţa. 

— Împuşcaţi dihania! Fură primele lui cuvinte. 

— Vă sfătuiesc de bine, domnule căpitan, spuse vizitiul, 
câinele e dresat să se repeadă la acela care ar face un cât 
de mic gest duşmănos. Dar cum de-aţi ajuns în grajdul ăsta? 

— Căutam fugarul. 

— "Tocmai aici? Păi nu i-am spus chiar eu Maiestăţii Sale că 
a şters-o de mult? Dumnezeule, cum arătaţi, domnule 
căpitan! 

— Am căzut de sus. 

— De unde de sus? 

— De pe afurisita aia de scară din pod. 

— Tiii! Cum aţi ajuns acolo? E numai o jumătate de scara. 
Dar aşa păţesc toţi cei ce nu dau crezare oamenilor cinstiţi. 
Şi acum arătaţi ca... ca... în sfârşit ca! Şi mirosiţi ca... ca... 
în sfârşit, ca! 


— Maiestatea Sa vă invită să veniţi imediat la el! Zise 
trimisul lui Napoleon. 

— La Împărat? Sfinte Dumnezeule, în halul ăsta? 

— Puteţi merge la postul de gardă, vă curăţaţi repede de 
murdărie şi îmbrăcaţi deocamdată uniforma unui soldat, în 
vremea asta eu voi raporta Maiestăţii Sale ce vă face să 
întârziaţi. 

Mulțimea curioasă se împrăştie repede şi, când Florian se 
văzu singur cu câinele, îl mângâie drăgăstos pe blană. 

— Ai procedat bine, Tigrule! Individul ăla a trecut prin 
frigurile morţii şi asta are să-i fie învăţătură de minte. 

După câtva timp, Richemonte apăru înaintea Împăratului, 
care se uită la el batjocoritor, şi zise cu un zâmbet uşor: 

— Din câte aud, căpitane, ai devenit un martir al cauzei 
noastre. 

— E drept, Maiestate, atâta doar că nu în spirit religios. 

— Simt şi eu că mirosul care exală din dumneata nu e 
tocmai de tămâie. Ce rezultate aduci? 

— Din păcate, încă niciunul. Din cauza accidentului a cărui 
victimă am fost, m-am văzut împiedicat să-mi urmez 
cercetările. 

— La cine ai fost? 

— Întâi la baronul Romain de Sainte-Marie. 

— Ce spunea ăsta? 

— A negat. Mi-am îngăduit să-l arestez în cameră şi să-i 
postez o santinelă în faţa uşii. 

— Bine! Mai departe! 

— După aceea m-am dus la mama lui. Şi ea a negat. 

— Ai arestat-o şi pe dânsa? 

— Da. 

— Hm! Ai cam exagerat. Totuşi, sunt oaspetele ei. Unde te- 
ai dus apoi? 

— La sora mea. 

Chipul lui Napoleon se însufleţi. 

— Cum aţi găsit-o pe tânăra domnişoară, întrebă el, vizibil 
încordat. 


— Stătea în pat. Maică-sa era şi ea acolo. 

— Cum au întâmpinat veştile dumitale? 

— Margot nu a rostit nici un cuvânt. 

Împăratul se posomori iarăşi. 

— Pare să aibă o mare putere de voinţă, zise el. Dar cea 
mai frumoasă podoabă a femeii este blândeţea caracterul 
blajin. Ce informaţii ţi-a dat mama? 

— Niciuna. Nici n-a mărturisit, nici n-a negat. 

— Mândră ca fiică-sa! Să fie vina trimisului? 

— A mea? Nu, Sire. 

— Poate, totuşi. Eşti pe picior de război cu ele, astfel nu te 
puteai aştepta la efuziuni sentimentale. 

— Îmi dau cuvântul de onoare, Maiestate, că voi şti să mă 
fac ascultat. Trebuie doar să punem mâna pe neamţul ăla şi 
asta nu poate fi chiar atât de greu. 

— Mai crezi şi acum că se află aici? 

— Nu mai ştiu sigur ce să cred. 

— Cum adică? 

— Dacă s-ar mai afla aici, ar fi trebuit să le simt liniştea. 

— Şi n-ai observat nimic? 

— Câtuşi de puţin. 

— Şi unde te-ai dus după aceea? 

— Din camera Margotei, o uşă duce în încăperea 
alăturată. Am intrat acolo şi am ajuns în podul unui grajd, 
care părea foarte potrivit pentru o ascunzătoare. Dar nu 
era nimeni acolo. 

Căpitanul Richemonte povesti apoi ce i se întâmplase. 
Napoleon îl ascultă până la sfârşit, apoi zise: 

— Prima dumitale încercare n-a corespuns dorințelor 
mele. Sper că ostenelile dumitale viitoare vor fi încununate 
de mai mult succes. 

— Sire, îmi pun toate puterile la dispoziţia Maiestăţii 
Voastre. 

— S-au mai făcut cercetări şi în altă direcţie? Întrebă 
Împăratul. 


— Da. Vin de la postul de garda, unde am aflat ca domnul 
general Drouet a pus să se cerceteze toată ferma. Dar şi 
asta a fost în zadar. 

— Atunci, să se oprească toate aceste cercetări 
nefolositoare. Cel mai bun lucru e ca doamnele să fie ţinute 
departe unele de altele. Ocupă-te de asta, căpitane. 
Gândurile mele le cunoşti. Şi ca să excludem orice surprize, 
este necesar s-o căsătorim pe domnişoara Margot cât mai 
curând cu putinţă. 

Richemonte se înclină: 

— Mi-aş îngădui să cer o mică indicație, Maiestate. 

— Mi-aţi vorbit despre baronul de Reillac. 

— Da, Şire. 

— O iubeşte pe sora dumitale? 

— Şi-a dat toată osteneala să mă încredinţeze de asta. 

Conform obiceiului său, Napoleon îşi împreună mâinile la 
spate şi începu să umble gânditor prin odaie. După câtva 
timp se opri înaintea lui Richemonte şi-l prinse de nasturele 
uniformei. 

— Presupun că mă pot bizui pe dumneata? 

— Viaţa mea aparţine Maiestăţii Voastre. 

— 'Te vei pricepe să îndeplineşti împuternicirea mea, dacă 
te voi autoriza s-o foloseşti numai în caz de absolută nevoie? 

— Cred că da, Sire. 

— Atunci îţi spun că sora dumitale trebuie să devină soţia 
baronului de Reillac chiar peste câteva zile. 

— Voi îndeplini porunca, Maiestate, deşi sunt încredinţat 
că voi întâmpina o împotrivire dârză. 

— Din partea cui? 

În primul rând din partea surorii mele. 

— O vei birui, căci eşti fratele ei. Apoi? 

— Din partea... autorităţilor, răspunse Richemonte, 
şovăind. 

Napoleon se încruntă. 

— Autoritatea sunt eu! Zise el. 


— Sunt convins de aceasta, Sire. Dar am nevoie de „da”-ul 
ei, şi mă tem că nu-l va rosti nici în ruptul capului. 

— Aşteaptă! 

Se duse la masă, luă o foaie de hârtie şi scrise ceva pe 
dânsa. O trecu apoi căpitanului şi zise: 

— Citeşte! 

Richemonte se supuse. Abia îşi aruncă privirea pe hârtie, 
că pe chipul său se întipări o expresie de bucurie, satanică. 

— E de ajuns? Întrebă Împăratul. 

— Toţi se vor grăbi să îndeplinească porunca Maiestăţii 
Voastre. 

— Cred şi eu. Mai doreşti ceva? 

— Nimic, decât să mă pot bucura şi pe viitor de încrederea 
Împăratului meu. 

— Asta depinde de dumneata. Eu ştiu să răsplătesc pe 
servitorii credincioşi. Îndeplinirea misiunii dumitale e legată 
de cheltuieli. Voi da ordin să ţi se pună la dispoziţie 
mijloacele trebuitoare în orice caz însă, înainte de plecare, 
voi căuta să te mai văd. 

— Pot pleca mâine la Sedan, la baronul de Reillac, Sire? 

— Da. Însă ai grijă, ca în lipsa dumitale să nu fie călcată 
niciuna din măsurile pe care le-ai luat. 

Împăratul se aşeză iarăşi la masa de scris, în vreme ce 
Richemonte plecă, după ce făcu o plecăciune adâncă. Acum 
era sigur de izbândă. Avea în mâini una din acele harţii în 
faţa cărora autorităţile cele mai înalte trebuie să se plece, 
împotriva cărora nu există nici o împotrivire, nici un apel, şi 
faţă de care toate paragrafele legilor trebuie să amuţească. 

Greifenklau nu scăpase nici un cuvânt din convorbirea 
aceasta. Aşteptă până când îl văzu pe Împărat pregătindu- 
se să plece la culcare, apoi se ridică de pe burtă. 

Cât p-aici să scoată un țipăt, căci văzu pe cineva stând 
lângă dânsul. 

— Pst! Zise omul. Nu te speria! 

— Ah, Florian! Credeam că ai luat scara! 


— Păi am şi luat-o. E la loc sigur. Dar ţi-am spus că mai 
este şi un drum principal spre acoperiş. 

— Ce noroc că nu s-a gândit nimeni să se folosească de el, 
ca să mă caute pe mine aici! 

— Aşa e. Tocmai ceea ce era la mintea cocoşului, au trecut 
ăia cu vederea. Dar am fost totuşi destul de prevăzător să 
păstrez cheia. 

— Aş fi fost pierdut. 

— Nu încă, domnule locotenent. Stăteam la pândă şi ţi-aş fi 
dat un mijloc să dispari. 

— Ce fel de mijloc? 

— Uite-l! 

Se dădu câţiva paşi înapoi şi ridică un obiect lung, în care 
Greifenklau recunoscu o scară. 

— Cu ajutorul acestei scări ai fi putut-o şterge înapoi, în 
camera dumitale, zise vizitiul. Dar, fireşte că trebuie să fim 
prevăzători şi de acum încolo. Împăratul este nemilos şi 
rapid în hotărârile sale. Cât despre banditul ăla bătrân, 
dumnealui nu se mai poate plânge de nici un fel de durere. 
Îl poţi vedea clătinându-se în bătaia vântului, colo, la 
marginea pădurii. 

— Brrr! 

— Da, brrr! Dar ia spune, ai făcut vreo treabă pe la găurile 
alea de ventilaţie? 

— Fireşte. 

— Ceva folositor? 

— Da. Acum trebuie să vorbesc cu domnişoara Margot şi 
cu mama ei. Pot cuteza? 

— De ce nu? 

— E o santinelă în faţa uşii. 

— Dar nu în odaie. Vei vorbi încet. Dar stai, mă duc jos şi o 
să intru în vorbă cu dumnealui, ca să-i abat atenţia. Spune- 
mi, ai de gând să mai rămâi mult la fermă? 

— Deloc. Trebuie s-o şterg imediat. 

— Nu cumva chiar în noaptea asta? 

— Ba da. 


— E prea primejdios. 

— Pentru ce? 

— Au fost trimişi călăreţi în căutarea dumitale. 

— N-are a face, eu tot plec. Trebuie să mă duc imediat la 
mareşalul Blucher. E foarte important. 

— Atunci se schimbă lucrurile. 

— Bine ar fi dacă m-aş putea deghiza. 

— De ce să nu poţi? Ah, tocmai mi-a venit o idee. Ştii 
dumneata ce ţi s-ar potrivi mai bine? 

— Ia spune! 

— Îţi pui uniformă de ofiţer francez. 

— Nu e rea ideea. Dar de unde oiau? 

— O furi. 

— S-o fur? 

— Păi ce! Altfel cum s-o căpăâtăm? Sau vrei cumva să faci o 
vizită vreunuia din domnii generali şi să-l rogi să-ţi 
împrumute o uniformă? 

— Ai dreptate. Dar cine să fie păgubaşul? Trebuie să fie 
cam de statura mea. 

— Chiar şi este. 

— Cine? 

— N-ai nimic împotrivă să devii maior? 

— Absolut deloc. 

— Atunci, uite ce: adjutantul care a sosit acum, e maior de 
dragoni. A călărit de i-a ieşit sufletul şi s-a dus îndată să se 
culce. Sforăie ca un ferăstrău şi n-o să se trezească prea 
uşor. Mă strecor în odaia lui şi-i iau uniforma. 

— Dar dacă te prinde? 

— Spun şi eu că vreau să-i curăţ hainele. 

— Nu-i rău. Dar cal de unde iau? 

— Nici asta nu-i prea greu de găsit. 

— Bine. Dar încă nu ştii nimic: Margot şi mama ei trebuie 
să vină cu mine. 

— Asta-i bună! Exclamă vizitiul. 

— Da, e foarte necesar. 

— Şi de ce, mă rog? 


— Împăratul vrea s-o căsătorească zilele astea cu baronul 
de Reillac. 

— Pe ăla să-l ia dracu'! Dar domnişoara Margot n-o să zică 
„da” nici în ruptul capului. 

— Va fi silită. Richemonte are ordinul Împăratului în 
buzunar. 

— Atunci chiar că doamnele trebuie s-o şteargă, şi chiar în 
noaptea asta. Se pricep la călărit? 

— Da. Mi se pare că le-am auzit vorbind despre asta. 

— Numai ca bărbaţii nu călăresc la fel ca femeile... 

— Să le deghizăm şi pe ele? 

— Fireşte! Vor fi servitorii dumitale. 

— Hm! Dar cum stăm cu îmbrăcămintea? 

— Se va face! 

— Floriane, Floriane! 

— Lasă, lasă! Din dragoste pentru dumneata şi 
domnişoara Margot sunt în stare să fur catedrala Notre- 
Dame din Paris şi s-o transport până în Siberia. 

— Dar caii? 

— O să mă îngrijesc de doi cai pentru cucoane. Încotro vă 
veţi îndrepta? 

— Trebuie să merg la Luttich sau Namour. 

— Atât de mult nu vor putea rezista cucoanele. 

— Da, e cam departe. 

— Nu-i numai asta. Şoseaua e ocupată de armată, şi cele 
două „ordonanţe” vor fi recunoscute imediat că-s femei. 

— Aş putea s-o iau pe drumuri ocolite, dar trebuie să mă 
grăbesc cât mai mult ca să ajung la timp la mareşalul 
Blucher. 

— Ce-i de făcut? Întrebă vizitiul, îngândurat. De, poate-mi 
vine vreun gând bun. Am la Gedinne un cumătru, care e un 
om minunat. Locuieşte singur-singurel la marginea pădurii, 
şi n-ai a te teme de vreo trădare. 

— Doamnele ar putea poposi acolo? 

— Da, în vizită... ca nişte rude îndepărtate. 

— De, ce să zic! E francez? 


— E născut olandez şi nu-i prea are la inimă pe franţuzi. 

— Dar să las femeile singure, într-un loc străin! Războiul s- 
ar putea întinde până acolo. 

— Cu atât mai bine. 

— Cum adică? 

— Germanii vor învinge, iar dacă trupele lor vor ajunge 
până acolo, doamnele vor fi în deplină siguranţă. Şi apoi, 
dacă doreşti voi rămâne cu ele. 

— Va îngădui baroana? 

— Fără îndoială. Dar eu nici măcar n-o voi întreba. 

— De ce? 

— Hm! Cred că e mai bine ca stăpânii să nu afle nimic. În 
felul acesta n-au nici o răspundere. 

— Ai dreptate. Aşadar mă duc acum să vorbesc cu Margot. 
Întrebarea e dacă se simte în stare de un asemenea drum. 

— La nevoie omul frânge şi fierul. Cred c-o s-o scoatem la 
capăt. Acum e ora cinci. Nu ştiu cum călăresc coniţele, şi 
afară de asta vom fi nevoiţi s-o luăm şi pe drumuri 
lăturalnice. Trecem prin Sedan şi Bouillon, apoi o luăm spre 
stânga, prin munţi. Dumneata vei putea ieşi mai târziu iar 
în şosea, ca s-ajungi repede unde trebuie să ajungi. 

— Bine, s-a făcut! Cel mai important lucru este ca cele 
două doamne să fie cât mai departe de acest ticălos căpitan 
Richemonte. Gedinne ăla e un loc izolat? 

— Cât se poate de izolat. Cumătrul meu are o cămăruţă la 
etaj şi acolo vor putea locui fără ca cineva să afle de 
prezenţa lor. Acum mă duc s-o fac pe hoţul de haine. 
Dumneata ia scara şi du-te de-o vizitează pe domnişoara 
Margot! 

Florian plecă pe furiş. Greifenklau deschise capacul scării 
prin care putea ajunge în odaia sa, cobori scara şi, cât ai 
clipi, se şi afla în faţa uşii de la camera iubitei sale. Auzi 
şoapte înăbuşite, semn că nici Margot şi nici mama ei nu se 
culcaseră încă. Deşi nu putea desluşi cuvintele, se 
încredința că în odaie nu se afla nici o persoană străina. 

Apăsă clanţa şi crăpă puţintel uşa. 


— Pst! Tăcere! Şopti el. 

Când îl văzu, chipul palid al fetei se împurpura iar ochii îi 
sclipeau de bucurie. 

— Hugo! Exclamă ea, întinzându-i mâinile. 

— Dumnezeule, ce curaj! Şopti doamna Richemonte. O 
santinelă se află în faţa uşii. 

— Obişnuieşte să intre? 

— Până acum n-a făcut-o, dar asta nu înseamnă că n-ar 
putea-o face oricând. 

— O să-l împiedicăm. 

Se apropie de uşă, în vârful picioarelor, şi puse zăvorul. 

— Dacă bagă de seamă că am pus zăvorul, vor fi cu atât 
mai bănuitori, zise mama. 

— Nu face nimic. Înainte de a deschide ei, am dispărut de 
mult. 

— Încotro? Întrebă Margot. 

— Pe acoperiş. 

— Eşti la adăpost acolo? 

— Pe deplin. Florian veghează asupra mea. Dar spune-mi, 
scumpo, cum îţi merge? 

— Eram foarte slăbită, acum însă mă simt iar în puteri. 

— Ai dureri? 

— Nu, dar sunt foarte îngrijorată din pricina ta. Mă tem că 
vei fi prins. 

— N-avea teamă! N-or să mă prindă. 

— Sper şi eu. Vei rămâne aici până ce va trece primejdia. 

— Din păcate, asta e cu neputinţă, Margot. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să plec chiar în noaptea asta. Mi se 
oferă posibilitatea de a face un mare serviciu prietenului 
nostru. 

— Cărui prieten? 

— Mareşalul. 

— Oh! Bătrânului Blucher! Pentru asta trebuie să pleci? 

— Da. El m-a trimis încoace, pentru a afla planurile 
duşmanilor noştri. Acum trebuie să mă înapoiez cât mai 


degrabă la dânsul. 

— Ai aflat ceva? 

— Lucruri foarte importante despre planurile lui 
Napoleon. 

— Ce noroc! Fireşte, în cazul acesta trebuie să pleci. 

— Dar câte pericole te vor pândi! Ce mult aş vrea să le 
împart cu tine! 

El o mângâie uşurel pe păr şi răspunse: 

— Ce-ai zice dacă ţi s-ar împlini această dorinţă, scumpa 
mea? 

— Ce vrei să zici? 

— Ai avea curajul să mă însoţeşti? 

— Oh, alături de tine m-aş arunca şi în vâltoarea luptei. 
Dacă ar fi nevoie, aş şti să mă arăt destul de tare. 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că tocmai asta va trebui să 
faci. 

— Ce vorbeşti? Interveni doamna Richemonte. Crezi că am 
putea fi nevoite să părăsim ferma? 

— Din nenorocire, da. 

— Motivul? 

— Margot e ameninţată de o mare primejdie, din partea 
Împăratului. Probabil că ştii, mamă, că fiul dumitale vitreg a 
devenit comandant al gărzii de aici? 

— Ne-a spus-o chiar el însuşi. 

— În această calitate, a căpătat puteri nelimitate şi toţi 
trebuie să-l asculte necondiţionat. Iar Împăratul i-a poruncit 
să vă ţină aici prizoniere. 

— Dar asta numai fiindcă a intrat la bănuieli în ceea ce te 
priveşte pe dumneata. 

— Ba nu, ci pentru că vor s-o căsătorească pe Margot cu 
baronul de Reillac. 

— Cu omul acela? Exclamă fata, îngrozită. 

— Da. 

— Cine vrea să mă silească? 

— Fratele tău, din însărcinarea Împăratului. 

— Nici un Împărat n-are putere să facă aceasta. 


— Totuşi, scumpa mea, am văzut că Napoleon i-a dat 
fratelui tău o procură. În acest caz, autorităţile îi stau la 
dispoziţie, pentru a te sili, într-un fel sau altul la acest 
mariaj. Mâine căpitanul va pleca la Sedan ca să-l informeze 
pe Reillac. 

— Ocroteşte-mă, Hugo! 

— Te voi ocroti din toate puterile, Margot, dar va trebui să 
părăsim ferma împreună. 

— Încă în noaptea asta? 

— Da. 

— Bine, atunci plecăm. 

Doamna Richemonte se făcuse palidă ca varul. 

— Să mai vedem! Zise ea, şovăind. Nu mă îndoiesc deloc 
de adevărul celor spuse de dumneata, fiule, totuşi, ai auzit 
cu urechile dumitale? 

— Da. 

— Şi nu există nici un alt mijloc decât fuga? 

— Eu, cel puţin, nu văd altul. 

— Dar cum am putea evada? Suntem doar prizoniere 
păzite. 

— Mai există şi altă ieşire din locuinţa aceasta. 

— Şi trebuie să plec şi eu? 

— Da. 

— Şi unde o să ne duci? La Blucher? 

— Asta e cu neputinţă, deocamdată. Împăratul a dat ordin 
de plecare trupelor şi mâine vor fi toate pe drum aşa că nu 
vom putea ajunge prea departe. Florian mi-a recomandat 
un om de treabă, la care veţi fi în siguranţă. Tot Florian ne 
va însoţi. 

— Încotro? 

— La Gedinne. 

— Asta înseamnă că trebuie să trecem prin Sedan, unde se 
află francezii. Nu crezi că e prea primejdios? 

— Nu, căci voi fi ofiţer francez. 

— Şi noi? 

— Servitorii mei! 


Doamna Richemonte se uită surprinsă la el. 

— Servitorii dumitale? Îţi arde de glume? 

— Ba sunt cât se poate de serios. Va trebui să va îmbrăcaţi 
bărbăteşte, pentru că, mâine dimineaţă, îndată ce se va 
descoperi fuga voastră, vor fi căutate pretutindeni două 
femei. 

— Dar cum călătorim? În trăsură? 

— Nu, căci asta ar fi prea bătător la ochi şi greu în acelaşi 
timp. Vom călări. 

— În haine bărbăteşti? 

— Da! 

Doamna Richemonte nu se lăsă convinsă chiar cu una, cu 
două, în schimb Margot acceptă planul eu însufleţire. 

— Când plecăm? Întrebă ea. 

— Florian ne va înştiinţa. Dar nu te simţi prea slăbită 
pentru o astfel de călătorie? 

— Nu. Sunt în deplinătatea puterilor. 

— Dea Domnul să nu te înşeli! 

— Verişoara mea ştie toate astea? Întrebă doamna 
Richemonte. 

— Nu. Nimeni nu trebuie să afle nimic, astfel încât nimeni 
să nu poată fi tras la răspundere. 

Uşa prin care intrase Greifenklau se deschise încet şi 
Florian intră înăuntru cu un pachet mare de haine. 

— Aici avem tot ce ne trebuie, şopti el. 

— Uniforma mea de maior? Întrebă locotenentul. 

— Da, şi încă două costume pentru doamne. 

— O, să se potrivească? Întrebă Margot. 

— Hm... asta nu pot garanta. Le-am ciordit pe întuneric şi 
n-am mai avut timp să iau măsura. 

— Le-ai furat? Exclamă doamna Richemonte, speriată. De 
ce-a trebuit să le furi? 

— Pentru că altminteri nu le-aş fi putut căpăta. 

— Nu te îngriji de asta, mamă! Zise Greifenklau. Fugim ca 
să scăpăm de prizonierat şi de multe altele. La război ca la 
război, vorba ceea! Dar văd şi haine femeieşti aici! 


— Da, răspunse Florian. Am adus pentru fiecare din coniţe 
câte o rochie, aşa cum poartă în ţinutul acela fiecare fată cu 
stare. 

— Şi pe astea le-ai ciordit? 

— Nu; chiar atât de specialist în hoţii nu sunt. Le-am 
împrumutat numai oleacă. 

— De la cine? 

— De la cârciumăreasă. 

— Şi i-ai trădat planul nostru? 

— Atât de prost mă crezi? I-am spus doar că vreau să fac o 
farsă cuiva şi m-a crezut. 

— Dar de ce era nevoie de îmbrăcăminte femeiască? 

— Lucrul e foarte simplu: în timpul zilei coniţele nu vor 
putea păcăli pe nimeni cu hainele lor bărbăteşti. Acestea-s 
bune numai pentru trecerea prin Sedan; mai încolo vom 
vedea. Şi-apoi, dumnealor trebuie să intre în Gedinne în 
haine femeieşti. Acum mă duc să văd cum punem mâna pe 
căişorii de care avem nevoie. 

— Crezi c-ar fi cu putinţă ca domnul căpitan Richemonte 
să ne mai viziteze o dată în noaptea asta? Întrebă bătrâna. 

— Sunt aproape sigur. 

— Dar atunci o să vadă hainele astea. 

— Nu, căci o să-l rog pe domnul locotenent... pardon, 
maior, să le ia cu dumnealui pe acoperiş, şi să mă aştepte şi 
pe mine acolo. Vi le-am adus aici numai ca să le vedeţi. 

Plecă. Greifenklau se întoarse şi el după câteva clipe pe 
acoperiş, luând hainele cu dânsul, şi se aşeză cât mai 
confortabil, în aşteptarea vizitiului. 

Se apropia miezul nopţii când un călăreț opri în faţa porţii. 

— Cine-i? Întrebă santinela. 

— Furnizorul armatei, Reillac. 

— Puteţi trece! 

Baronul intră în curte şi cobori de pe cal. După ce-l legă, 
se duse la postul de gardă, dar cum intră înăuntru se dădu 
surprins un pas înapoi. 

— Dumneata aici căpitane? Întrebă dânsul. 


Căpitanul Richemonte bântuia prin preajmă fiindcă-şi 
propusese să nu se culce deloc, ci să dea târcoale mereu 
fermei, sperând ca Greifenklau să-i pice, totuşi, odată şi 
odată în mână. 

— Dar dumneata de unde-ai mai apărut, baroane? Replică 
Richemonte. 

— Am aflat că Împăratul a tras aici şi am pornit îndată 
încoace, ca să-l rog să-mi acorde o întrevedere. 

— În problema furniturilor? Râse căpitanul. 

— Fireşte. Vroiam să preiau comenzile cartierului general. 
Nu credeam să te găsesc aici, căpitane. 

— Eu mă aflu pretutindeni unde e rost să-ţi fac un serviciu, 
răspunse Richemonte. 

— Dumneata mie? Întrebă Reillac, privindu-l mirat. 

Şi uimirea nu-i era deloc neîntemeiată, căci până atunci 
dânsul fusese acela care-i făcuse servicii căpitanului. 

— Da, eu dumitale. 

— Şi ce fel de serviciu? 

— Dacă vrei să afli, urmează-mă în locuinţa mea. 

— Ai o locuinţă aici? 

— Dar ce-ai vrea, ca în calitatea mea de comandant al 
gărzii, să nu pot locui unde mi-e postul? 

— Comandant al gărzii? La fermă? 

— Întocmai. 

— Şi eu oare te credeam prin apropierea posturilor 
duşmane! 

— De acolo m-am întors. Dar hai să mergem! 

Îl luă de braţ şi-l duse în camera pe care şi-o alesese. Acolo 
îşi aprinse o ţigară şi, cu aerul unui om conştient le puterea 
lui, se trânti pe canapea. 

— Ia loc, baroane! Spuse el cu condescendenţă. 

Reillac se aşeză încetişor şi-l măsură din cap până în 
picioare pe tovarăşul său de ticăloşii. 

— Căpitane, zise el, s-a întâmplat ceva cu dumneata. De 
unde şi până unde ai ajuns comandant al gărzii la fermă? 


— Ei, asta-i bună! Mai bine, lasă-mă să te întreb de unde şi 
până unde ai devenit dumneata furnizor al armatei? 

— Eu am banii necesari pentru calitatea asta. 

— lar eu am talentul necesar pentru calitatea cealaltă. 

— Măi să fie! Nu te mai recunosc, omule! Cum se face 
asta? 

— O să afli, fii fără nici o grijă. În orice caz, de azi încolo nu 
mai am nevoie de banii dumitale. 

— Asta s-o spui oricui, dar nu mie! În toată viaţa dumitale 
n-a fost o singură zi în care să n-ai nevoie de bani. 

— Din păcate, e foarte adevărat ce spui, dar acum s-au 
schimbat lucrurile. 

— Atunci, te pomeneşti c-a sosit şi vremea să-mi achiţi 
poliţele alea! 

— Tocmai la asta mă gândeam. 

— Prietene dragă, pentru aşa ceva ai nevoie de bani, nu 
glumă! 

— Casa Împăratului îmi stă la dispoziţie. 

— Aiurezi, dragă căpitane. 

— Eşti un mare măgar, scumpe baroane. 

— Oho! 

— Păi da, pentru că nu mă crezi în stare să dau şieuo 
dată o lovitură. Crezi dumneata că Împăratul mi-ar fi 
încredinţat aşa, fără nici un motiv, slujba asta de 
răspundere? 

— E drept. Trebuie să-i fi făcut servicii însemnate. Pot 
întreba de ce natură sunt? 

— Deocamdată asta rămâne secret. Îţi pot spune doar, că 
timp de câteva zile m-am aţinut prin apropierea cartierului 
general duşman. 

— Hm... restul nu-i greu de ghicit! 

— Chestia cu comanda gărzii am priceput-o, dar pe aceea 
cu puşculiţa imperială încă nu. 

— Puțin îmi pasă ce şi cât poţi dumneata înţelege din toate 
astea! Dar pentru că mi-ai făcut unele servicii, îmi permit să 
te întreb dacă ţi-aş putea fi de folos, într-un fel sau altul. 


Baronul făcu ochii mari. 

— Se pare c-ai devenit grozav de influent, căpitane. 

— Chiar sunt. 

— Păi atunci, plăteşte-ţi întâi poliţele. 

— O voi face curând. 

— Sau... mi-ar mai fi plăcut... şi poate că şi dumitale... hm! 

— Spune! 

— Să nu jucăm teatru, căpitane! Cunoşti prea bine 
intenţiile mele. 

— Ţinând seamă de favorurile înalte de care mă bucur 
acum, aceste intenţii nu mai sunt fără speranţă de 
realizare. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Până acum nimic. Deocamdată să discutăm lucrurile pe 
scurt. Mai doreşti să te căsătoreşti cu sora mea? 

— Pe toţi dracii! Îţi baţi joc de mine? Ziua şi noaptea nu-mi 
iese din gând femeia aceea, şi dacă aş întrevedea o cât de 
mică posibilitate... 

— Ce-mi dai dacă te ajut să-ţi vezi visul cu ochii? 

— Rup poliţele. 

— Ce folos ar avea sora mea, de pe urma acestui mariaj? 

— La moartea mea rămâne cu o pensie princiară. 

Căpitanul râse în hohote. 

— Scumpe baroane, din câte-o cunosc eu pe Margot, puţin 
îi pasă de pensia dumitale! Şi-apoi, cu tenacitatea care te 
caracterizează, te pomeneşti că trăieşti o sută de ani! Nu, 
prietene, pun condiţia ca, după ce vei fi trecut în lumea 
drepţilor, sora mea să rămână singura moştenitoare. 

— Căpitane, ceri cam mult. 

— Dar nici dumneata nu ceri mai puţin. Margot valorează 
mai mult decât orice avere. 

— Am mai putea vorbi despre asta. 

— Să vorbim? Nu, baroane, dă-mi voie să-ţi spun că n-am 
chef să-mi pierd timpul cu palavre. 

— Vrei fapte? Fii explicit! 

— Îi vei face un testament... 


— De acord: după nuntă. 

— Nu, înainte. După aceea ar putea fi prea târziu, iar eu 
vreau să fiu cât mai sigur cu putinţă. 

— Bun! Mai departe? 

— Rupi toate poliţele mele. 

— Fireşte, după nunta. 

— Nu, tot înainte! Nu cedez o iotă din pretenţiile mele. 

— Nici eu. Ce mă fac dacă rup azi poliţele şi aflu mâine că 
din toată combinaţia nu s-a ales iarăşi nimic? 

— Îţi dau garanţii. 

— Ce fel? 

— Ţi-e de ajuns ordinul de căsătorie al Împăratului? 

— Dragul meu, Împăratul are acum alte griji decât să se 
ocupe de căsătoria baronului de Reillac. 

— 'Te înşeli! Poţi rupe poliţele fără grijă! 

— Doar nu vei fi vrând să zici că Împăratul va da acest 
ordin? 

— Nu, căci l-a şi dat. 

Cuvintele acestea fuseseră rostite pe un ton atât de 
hotărât, încât baronul sări de pe scaun. 

— Ce-ai spus? 

— Sunt gata să-ţi arăt ordinul scris al Împăratului şi să mă 
conformez lui numai după ce vei fi îndeplinit cele două 
condiţii. 

— Anume? 

— Îmi dai imediat în scris că sora mea devine singura 
dumitale moştenitoare, şi te înapoiezi la Sedan ca să-mi 
aduci poliţele, şi asta chiar înainte de a se lumina de ziuă. 

— De ce graba asta? 

— Pentru ca Împăratul pleacă de dimineaţă. Nu pricepi că 
vreau să i-l prezint pe logodnicul surorii mele? 

Ochii baronului scânteiară: 

— Într-adevăr, căpitane? 

— Pe cuvântul meu de onoare. 

— Bine îţi dau în scris ceea ce-mi ceri, îndată ce-mi vei 
arăta ordinul Împăratului. După aceea plec imediat la 


Sedan să-ţi aduc poliţele. 

— Şi promiţi c-ai să-ţi respecţi făgăduielile? 

— Fireşte! 

— Atunci, uită-te aici! 

Căpitanul scoase portvizitul şi dintr-însul hârtia pe care i-o 
dăduse Napoleon. Baronul i-o smulse din mână şi înghiţi 
rândurile cu ochii holbaţi, apoi ţinu documentul contra 
luminii, ca să-l examineze. 

— E veritabil! Zise el, triumfător. Margot va fi a mea. În 
sfârşit! În sfârşit! Cum o să-mi mai plătească pentru câte 
mi-a făcut! 

— Răzbună-te cât pofteşti, căci o merită cu prisosinţă! Dar 
acum fii bun şi dă încoace hârtia! 

Îi luă lui Reillac decretul împărătesc: 

— N-ai citit că mi s-a dat împuternicire să iau măsurile 
trebuitoare? 

— Ba da. 

— Şi ai îndeplinit condiţiile puse de mine? 

— Trebuie să le îndeplinesc imediat? 

— Da, căci vreau să mă folosesc de prezenţa Împăratului. 

— Atunci, adu nişte hârtie! În ce formă vrei să-ţi dau 
declaraţia? 

— Cât se poate de scurtă. Spui într-însa că sora mea e 
singura dumitale moştenitoare, deoarece intenţionezi să te 
căsătoreşti cu ea. 

În agitația de care era stăpânit, văzându-se în preajma 
realizării celui mai fierbinte dor al său, baronul nu se mai 
gândi să recitească cele ce-i dictase căpitanul şi puse 
semnătura şi data dedesubt. 

— Bun! E de-ajuns! Zise Richemonte. Privirea lui se aţinti 
ca aceea a unei fiare de prada asupra acestui document 
important, pe care-l împături apoi şi-l puse în portvizit. 

— Dar, ia spune, zise el, ştii ce i s-a întâmplat azi 
Împăratului pe drum? 

— Am auzit la Sedan. A fost atacat. 

— Ce se spunea acolo despre felul cum a fost salvat? 


— Lucruri extraordinare. Cică un tânăr i-ar fi salvat viaţa, 
un adevărat Roland, care i-a secerat pe bandiți cum seceri 
spicele. 

— Ei, da! Şi ştii cine a fost eroul? Nimeni altul decât 
locotenentul Greifenklau. 

Baronul făcu ochii mari şi abia izbuti să îngâne: 

— Grei... fen... klau? Câinele acela afurisit l-a salvat pe 
Împăratul nostru? Cu neputinţă! Auzisem c-ar fi fost un 
căpitan de marină din Marsilia. 

— Ba chiar Greifenklau a fost. E drept că s-a dat drept 
căpitan de marină, pentru că se aţinuse ca spion pe aici. Am 
cercetat toată ferma ca să dăm de el. 

— Şi n-a fost găsit? 

— Din nenorocire, nu. 

— Ce păcat! 

— E drept. Eu însumi am primit de la Împărat sarcina să-l 
caut, dar nici sforţările mele n-au dus la nici un rezultat. 
Însă cu prilejul acesta am făcut o observaţie; îl cunoşti pe 
vizitiul Florian? 

— Da. L-am mituit chiar eu. 

— Fereşte-te de el. Mi s-a jucat un renghi şi numai el poate 
fi vinovatul. Pe de altă parte, să ştii că nici nu-i chiar atât de 
idiot pe cât vrea el să pară. 

— Dar pe mine m-a servit mult. 

— Dar, în taină, te-o fi păgubit, desigur, şi mai mult. O să 
am eu grijă de dânsul. Uite, de pildă, în seara asta am băgat 
de seamă că tot umbla forfota de colo-colo. Presupun că 
pune ceva la cale. Te pomeneşti că lucrează mână-n mână 
cu Greifenklau acela. 

— Nu se poate! 

— Vom vedea. Acum să punem punct, căci am pierdut deja 
prea mult timp. Trebuie să ne despărţim. 

— Pentru ce? 

— Trebuie să văd dacă nu pun totuşi mâna pe neamţul ăla 
şi de aceea mă învârt neîncetat împrejurul fermei. Cu 


prilejul acesta l-am observat şi pe Florian ăla al dumitale, 
care mi-a devenit nespus de suspect. 

— Atunci să nu te mai rețin, căpitane. M-aş bucura şi eu 
dacă ai reuşi să pui mâna pe Greifenklau. Plec acum înapoi 
la Sedan, să-ţi aduc poliţele. La revedere! 

— Cu bine! 

Baronul plecă şi căpitanul rămase cu auzul încordat, până 
ce paşii se pierdură în depărtare. Apoi murmură răsuflând 
din adâncul pieptului: „În sfârşit, îl am la mână! Afurisitele 
alea de poliţe vor fi distruse şi chestia cu moştenirea... ah, 
scumpul meu baron, asta e o afacere minunată!” 

Şi, fredonând un şlagăr parizian, ieşi încetişor afară, ca să- 
şi continue rondul. 

Cu puţin timp înainte Florian se urcă pe acoperiş, unde îl 
aştepta Greifenklau. 

— Cred, Floriane, că e vremea să plecăm! Zise 
locotenentul. 

— Ba nu, răspunse vizitiul. Eu mă cam tem că ne va fi cu 
neputinţă s-o ştergem. 

— Ce? Spuse Greifenklau, speriat. 

— Pentru că Richemonte ăla are draci azi. Umblă de colo- 
colo, ca şi cum ar bănui ceva. 

— O să se plictisească, tot dând târcoale. Să mai avem 
puţintică răbdare. 

Mai trecu un ceas. 

Florian apăru din nou, iar Greifenklau îl auzi scoțând o 
înjurătură. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Acum am avut puţintel răgaz, răspunse vizitiul. A sosit 
un călăreț cu care căpitanul a stat de vorbă până mai 
adineauri. M-am folosit de timpul acesta ca să duc caii în 
grădină. Cu trei am izbutit, dar al patrulea mai e încă în 
grajd. 

— Căpitanul mai dă târcoale? 

— Ba bine că nu. 


— Am putea face ceva. Cât durează să aduci al patrulea 
cal în grădină? 

— Vreo cinci minute. 

— Putem pleca de acolo fără să fim auziţi? 

— Da, de îndată ce se deschide poarta mare pe dinăuntru. 

— Pe unde se plimbă căpitanul? 

— Mai mult pe dinafară, prin jurul clădirii. 

— Câinele dumitale nu ne-ar putea fi de vreun folos? 

— Ba cum nu! La asta nu m-am gândit. 

— Ei, vezi! Să-l ţină sub labele sale până vom fi noi 
departe. 

— Voi avea grijă îndată de asta. Deocamdată, schimbă-te, 
domnule Greifenklau, şi du şi doamnelor îmbrăcămintea. 
Costumul pe care-l porţi şi hainele dumnealor vor fi învelite 
în mantale. Toate celelalte lucruri rămân aici. 

Florian se duse apoi la grajd şi dezlegă câinele din lanţ. 

— Vino, Tigrule! Îl îndemnă el. Îl mai înhaţi o dată pe 
individul ăla greţos, dar încetişor, ca să nu se producă 
larmă. Şi-apoi o să ne însoţeşti, căci eşti băiat viteaz şi ne 
poţi fi de mare folos. 

Vizitiul ieşi afară cu dulăul şi se aşeză la pândă în spatele 
unei clădiri învecinate. 

După vreun sfert de ceas auzi paşi uşori. Cu tot întunericul 
îl recunoscu pe căpitan, pe care-l lăsă întâi să treacă, apoi îi 
şopti câinelui: 

— Pe el! 

Animalul făcu câteva sărituri înainte, după care se auzi un 
țipăt, o bufnitură şi un mârâit, apoi totul reintră în tăcere. 

Vizitiul se simţi acum în siguranţă, cât despre nedoritul 
spion, îl ştia straşnic supravegheat. Se întoarse în grajd, luă 
calul şi-l duse în grădină. Acolo îi legă pe toţi împreună de 
căpestre şi-i duse afară, la un tei singuratic, care se afla la 
oarecare depărtare de fermă. 

După ce făcu treaba aceasta, Florian se duse iar în 
cămăruţa sa, ca să ia tot ce credea necesar, apoi se urcă pe 


acoperiş, unde-l găsi pe Greifenklau în uniformă de ofiţer 
francez. 

— A mers totul bine? Îl întrebă locotenentul. 

— Da. E în labele câinelui. Cum stau cucoanele? 

— Sunt gata. Treaba a mers mai repede decât credeam. 

— Atunci mă duc să le iau. 

Cobori repede scara şi le aduse pe cele două femei 
deghizate. Trase scara după el şi o sprijini de horn, ca să 
pară că fusese folosită de un coşar. Apoi închise gaura de 
ventilaţie. 

— Acum vă rog să mă urmaţi! Zise el. 

Sub conducerea lui cei trei străbătură acoperişul, 
coborâră în curte şi de aici ajunseră cu bine pe câmp. 

— Unde-s caii? Întrebă Greifenklau. Credeam c-o să-i 
găsim în grădină. 

— l-am dus ceva mai departe, căci mi s-a părut mai 
înţelept. 

Florian îi conduse pe toţi la teiul singuratic, unde dădu 
fiecăruia câte un armăsar. 

— Mai aşteptaţi o clipă! Trebuie să-i dau drumul 
căpitanului. 

— De ce? 

— Fiindcă vreau să iau câinele cu mine. Ne poate fi de 
folos. 

O luă înapoi şi, când ajunse în apropierea locului unde 
zăcea Richemonte, începu să meargă nepăsător, 
prefăcându-se că tocmai ar fi cotit după colţ. 

— Hei! Ce-i asta? Întrebă dânsul. Tu eşti, Tigrule? Ce-ai 
mai ciordit acolo? Ia să văd. 

Se apleacă şi scoase o exclamaţie. 

— Ah! Un individ! Care vasăzică Greifenklau ăla a fost 
totuşi aici şi mi-a picat în capcană. Ce bine am făcut că am 
stat la pândă! Ia stai, tu, băiete, că acuş te dau pe mâna 
căpitanului Richemonte! Scoală-te, dar să nu care cumva să 
încerci s-o ştergi, căci dulăul meu te-nhaţă iar, cât ai clipi 


din ochi, şi atunci nu mai garantez pentru dumneata. Aşa să 
ştii! Dă-i drumul, Tigrule! Dar fii cu ochiii-n patru! 

Câinele ascultă porunca şi Richemonte se ridică. 

— Mii de draci! Înjură el. E a doua oară când mi se 
întâmplă asta. 

— Aoleu! Dumneavoastră eraţi, domnule căpitan? Exclamă 
Florian. 

— Da, eu sunt! I-ascultă, omule, de ce laşi câinele să umble 
aşa, liber? 

— Pentru că vreau să mi-l prindă pe Greifenklau. 

— Păi singur spuneai c-a şters-o! 

— Aşa e, dar Maiestatea Sa zicea că poate tot mai e pitit 
pe aici, pe undeva. Mă supără mult faptul c-am fost minţit 
de neamţul acela şi de aceea îmi dau toată osteneala să pun 
mâna pe dânsul. 

— Mai bine ţine-ţi javra legată de lanţ şi nu te mai arăta 
aşa zelos. Din pricina asta am avut de suferit şi de două ori 
am fost la un pas de moarte. 

— Da, Tigru e un câine minunat. 

— Să-lia dracu'! lar tu ai face mai bine să te duci la 
culcare decât să pui în primejdie viaţa oamenilor. 

— Nu fiţi atât de aspru, domnule. 

— Ce, ţi se pare că nu meriţi? 

— Tot ce se poate. Dar vedeţi că Tigrul meu ar putea crede 
că vă certaţi cu mine şi lui atât îi-trebuie; numai ce-l vedeţi 
că vă culcă iar la pământ. 

— Javră afurisită! 'Ţine-l bine, căci vreau să plec! 

— Cred că ar fi bine şi pentru dumneavoastră să vă culcaţi, 
domnule căpitan. Nemţii ăştia nu merită chiar atâta 
osteneală, zău aşa. 

Richemonte se îndepărtase câţiva paşi, apoi se opri. 

— Ce vrei să zici cu asta? Întrebă el. 

— Nimic altceva decât ceea ce am spus, domnule căpitan. 

— l-ascultă, mi se pare că joci teatru cu mine. Bagă de 
seamă să nu te prind că umbli cu cioara vopsită, că n-o să-ţi 
meargă deloc bine. 


— Da, dar până acum aţi avut de-a face doar cu un biet 
câine prost! 

Furios, Richemonte se îndepărtă, iar vizitiul se grăbi s- 
ajungă la cei trei tovarăşi ai săi. 

— Ai fost cam neprevăzător, zise Greifenklau. Mai bine-ai fi 
fluierat câinele, decât să te duci într-acolo şi să te arăţi 
individului. 

— Păi vreau să ştie şi el cine şi-a bătut joc de dânsul, 
altminteri toată povestea n-are nici un haz. 

Încălecară şi porniră. 

Se făcuse târziu. Cele două femei nu erau obişnuite să 
călărească bărbăteşte, astfel că nu străbătuseră încă nici 
jumătatea drumului şi începu să mijească de ziuă. 

— Trebuie să ne grăbim, altminteri ne paşte primejdia de 
a fi opriţi la Sedan, spuse vizitiul. 

— Da, se face deja lumină, zise Greifenklau. Şi uite şi un 
călăreț care-şi încrucişează drumul cu al nostru. 

Florian îşi încorda privirea, dar îl recunoscu abia când 
individul era deja foarte aproape de dânşii. 

— Aoleu! Ştii cine e? Baronul de Reillac. 

— Zău? Până aici ne-a fost! Nu există vreun drum 
lăturalnic pe care să putem apuca? Da, chiar el e. Acum îl 
recunosc şi eu. 

— Din păcate, nu, răspunse vizitiul. 

— Atunci nu avem de ales. Înaintăm în galop, chiar pe 
dinaintea lui, fără să ne sinchisim de dânsul. În felul acesta, 
n-o să ne recunoască. 

— Aşa e! Încuviinţă Florian. În afară de asta, voi încerca 
să-i distrag atenţia. 

Îndemnară caii la galop şi când Reillac fu destul de 
aproape, Florian îşi dădu osteneala să pară că abia se ţine 
în şa. Izbuti prin aceasta să-l facă pe baron să-şi abată 
privirea de la ceilalţi trei, dar nu înainte de a le azvârli, 
totuşi, o ocheadă curioasă. 

— Floriane? Încotro cavalcada asta? 


— La Sedan, domnule Reillac, răspunse vizitiul, 
prefăcându-se că are de furcă cu calul. Nişte însărcinări din 
partea doamnei baroane. 

— Şi ce-i graba asta? 

— Caii-s de vină; aleargă. 

— Cine-i ofiţerul, cu cei doi tineri? 

— Habar n-am. 

— Păi nu eraţi împreună? 

— Ba cum nu, atâta tot că nu-i cunosc. Sănătate, domnule 
baron! 

Prinse calul de căpăstru şi o zbughi după ceilalţi. 

Acest mic incident le făcu pe femei să se obişnuiască cu 
galopul. O ţinură întruna aşa şi, nici când intrară în Sedan, 
nu-şi încetiniră goana. La pod stătea o santinelă care 
prezentă arma. Trecură prin oraş, priviţi, cu multă 
curiozitate de sute de ofiţeri şi soldaţi, şi ieşiră în acelaşi 
tempo pe şoseaua care duce la Bouillon. 

Numai că, pe măsură ce se apropiau, îşi încetineau şi 
galopul, căci cele două amazoane se simțeau deja foarte 
obosite. 

Greifenklau o privi cu îngrijorare pe Margot, care 
devenise foarte palidă şi, când trecură prin Bouillon, începu 
să se clatine în şa. El se grăbi s-o sprijine şi îi zise: 

— A fost o încercare prea grea pentru tine... Te doare 
rana? 

— Nu răspunse ea, încercând să zâmbească. Sunt doar 
puţin obosită. 

— Aici e un han unde am fi putut cobori să ne odihnim 
puţintel, dar oamenii mă cunosc. Ai mai putea rezista două 
minute, până ieşim din oraş? 

— Încerc. 

— Stai să te ajut... 

Se aplecă spre dânsa, încercuindu-i mijlocul cu braţul, 
tocmai la timp, căci ea se dezechilibra şi, fără ajutorul lui, 
ar fi căzut, de bună seamă. 

— Apă! Ceru biata fată. 


Greifenklau sări jos de pe cal, o luă în braţe şi o duse la 
râuleţul din apropiere. Era atât de ocupat cu dânsa, încât 
nu observă că doi oameni se aflau acolo, pe pajişte, un 
hangiu bătrân şi nevasta lui, pe care, de altfel, îi cunoştea, 
căci tot la dânşii poposise când mai trecuse pe acolo. 

— Ia te uită, bărbate! Zise femeia, sprijinindu-se în greblă. 
Soldatul ăluia îi vine rău. E şi prea tânăr pentru armată! 

— Da, încuviinţă omul. Dar ofiţerul pare a fi om de treabă. 
Îl dă jos de pe cal. Ah, îl duce chiar la apă! 

Deodată, bătrâna îl prinse de braţ pe moşneag. 

— la priveşte-l pe ofiţer, moşule! Nu ţi se pare că-l cunoşti 
de undeva? 

— Cu siguranţă că l-am mai văzut cândva. 

— Fără îndoială că l-ai văzut. Chiar la noi. 

— La noi n-a tras niciodată un maior, spuse bătrânul, 
frecându-se la ochi. 

— Pe vremea aceea nici mu era maior. 

— Atunci, ce naiba era? 

— Muzicant! Nu-ţi aminteşti de el? l-am povestit istoria cu 
caseta de război. 

— Da, da, da! Care vasăzică dumnealui e ofiţer. Ne-a 
înşelat! De ce, oare? 

Bătrâna îl prinse încă o dată de braţ pe bărbatul ei şi-l 
strânse cu toată puterea. 

— Ce s-a întâmplat, babo? Întrebă el. 

— Nu vezi? Soldatul ăla e o fată. 

— Visezi! 

— Visez? Nu observi părul acela frumos şi lung, care s-a 
despletit acum? 

— Hm! Ciudat! 

Margotei îi trecu repede slăbiciunea. Apa era curată şi 
gustoasă, iar copila se învioră, ridicându-se în picioare. 

— Îţi mulţumesc! Şopti dânsa. Mă simt bine. 

— Dar de călărit nu mai poţi călări. 

— Ba, poate că da! Ajută-mă să încalec! 


El o ajută şi fata se ţinu bine. Din păcate, însă, doamna 
Richemonte începu şi ea să dea semne de slăbiciune. Nu se 
plângea încă, dar atitudinea ei arăta că simţea nevoia de 
odihnă. 

Dintr-o dată, Florian o coti la stânga, prin acelaşi loc pe 
unde o luase şi Greifenklau, când îi urmărise pe cei doi hoţi 
ai casetei. 

— Încotro vrei să mergi, Floriane? Îl întrebă el, surprins, 
pe vizitiu. 

— În munţi, după cum ţi-am spus. În felul acesta scăpăm 
de urmăritori. Coniţele pot descăleca şi se pot odihni mai 
uşor aici, decât în şoseaua deschisă. 

O luară înainte pe drumul de munte, iar când ajunseră la 
coliba părăsită a cărbunarului, doamna Richemonte zise: 

— Oh, vă rog, daţi-mi răgaz măcar cinci minute să mă 
odihnesc. 

Florian o ajută să descalece. Ea se aşeză în muşchiul 
moale şi răsuflă adânc. Greifenklau se gândi c-ar fi bine să-i 
destăinuiască logodnicei sale ascunzătoarea casetei de 
război. 

— Încotro o luăm acum? Întrebă dânsul. 

— Mereu înainte, peste munte, răspunse Florian. 

— Vom trece pe lângă o prăpastie adâncă, un fel de 
văgăună săpată printre stânci. 

— Vrei să descaleci şi tu, Margot? 

— Nu, scumpul meu. 

— Atunci hai s-o luăm noi înainte până la văgăuna aceea. 
Mama va veni cu Florian, îndată ce se va simţi mai bine. 

— De ce? 

— Îţi voi explica mai târziu. 

Călăriră încetişor mai departe, unul lângă altul. El îşi 
întipărise bine în minte direcţia şi ajunse la intrarea în 
peşteră. 

— Să descălecăm! Zise dânsul. 

— Ai devenit atât de misterios, Hugo! 

— Ai dreptate, dragă Margot! 


— Aşadar, cunoşti ţinutul acesta? 

— Da, îl cunosc, fără doar şi poate. De-abia alaltăieri am 
mai trecut pe-aici şi trebuie să-ţi spun că văgăuna asta a 
fost teatrul uneia din cele mai însemnate întâmplări din 
viaţa mea. Îţi voi spune despre ce e vorba, la faţa locului. 
Haide! 

Descălecară, Greifenklau legă caii de un copac şi o duse pe 
logodnica sa în inima peşterii. 

Demonul aurului. 

Văzându-l pe vizitiul Florian că o ia la sănătoasa, fără să-i 
fi dat lămuririle cerute, baronul de Reillac privi după dânsul 
şi-şi zise: „Hm! Cu siguranţă că s-a petrecut ceva la fermă! 
Dar ce-o fi? În orice caz, pe ofiţerul ăsta l-am mai văzut eu... 
E foarte tânăr pentru gradul de maior. Şi cei doi soldaţi îmi 
par şi ei puţin cunoscuţi...” 

Îşi încorda memoria, dar fără nici un rezultat. „Aş! De ce 
să-mi mai frământ mintea degeaba! Voi afla totul deîndată 
ce voi ajunge.” Şi zise toate astea cu voce tare, de parcă ar 
fi vrut să se lămurească pe sine însuşi că nu e cazul să-şi 
facă griji suplimentare. 

Calul, simţindu-şi stăpânul agitat şi auzindu-l vorbind, o 
luă la galop, şi astfel merse până începu să se vadă ferma, 
când deodată călăreţul îl opri brusc. 

„Ei, drace! Exclamă el. Richemonte nu prea avea 
încredere în Florian. Te pomeneşti că iar ni s-au stricat 
socotelile. Repede, înainte! Trebuie să mă încredinţez!” 

Dădu pinteni calului şi nu se opri decât în curte. Sări 
repede jos şi se năpusti în odaia căpitanului, pe care-l găsi 
stând treaz pe canapea. 

— Ai şi venit? Întrebă Richemonte, căscând. 

— Precum vezi. 

— Ai adus poliţele? 

— Da. Însă nu-s încă sigur dacă e cazul să le rup. 

— Cum asta? 

Abia acum îl privi mai atent pe baron şi băgă de scamă că 
acesta era neliniştit la culme. 


— Ce ai? Îl întrebă. S-a întâmplat ceva? 

— Mă tem că da. Răspunde-mi repede la câteva întrebări! 

— Cu plăcere. 

— S-a dat între timp de urma lui Greifenklau? 

— Nu. 

— Mama şi sora dumitale mai sunt aici? 

— Păi unde-ai vrea să fie? 

— Foarte misterios! Florian se mai află şi dânsul la fermă? 

— Pereşte. Nu e mult de când am vorbit cu el. 

— Atunci află că a şters putina. Şi eu am vorbit cu dânsul. 

— Unde? 

— Pe drumul dintre Raucourt şi Sedan. Era însoţit de un 
maior de dragoni şi doi tineri. 

— Venea de la fermă? 

— Da. 

— Nu se află decât un singur dragon aici. A adus nişte 
informaţii noaptea trecută, iar acum doarme dus. 

— Tot ce se poate; pentru că dragonul pe care l-am văzut 
eu era chiar Greifenklau al vostru, în persoană. 

Căpitanul Richemonte sări în sus, împins parcă de un 
resort. 

— Ce tot spui, baroane? Nu cumva te înşeli? 

— Nu mă înşel deloc. Neamţul a trecut în galop pe 
dinaintea mea, astfel că a fost nevoie de ceva timp, până să- 
mi cadă fisa. 

— Mii de draci! Te-ai fi putut lua după dânsul şi l-ai fi putut 
aresta. Acum mi-a scăpat. 

— Şi cei doi indivizi de asemenea. Aş dori din toată inima 
să mă înşel, dar semănau cu mama şi sora dumitale... 

Richemonte se făcu alb la faţă. 

— Nu vei fi vrând să spui... îngăimă el. 

— Ba tocmai asta vreau să zic: că acest prusac afurisit a 
cutezat să se strecoare în Cartierul nostru general şi în 
imediata apropiere a Împăratului, ca să-mi răpească 
logodnica de sub ochi. 

— E cu neputinţă! 


— Încredinţează-te! 

— Aşa e. Vino cu mine! 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre camera Margotei. 

— S-a întâmplat ceva? Întrebă Richemonte santinela. 

— Nu 

— Ai auzit vreun zgomot? 

— Defel. 

Baronul şi căpitanul se priviră surprinşi, şi răsuflară 
uşuraţi. Richemonte cercetă mai departe: 

— A fost cineva străin în odaie? 

— N-am auzit nimic! Răspunse soldatul. 

— Să intrăm! Spuse căpitanul. 

Puse mâna pe clanţă şi deschise brusc. 

— Nu-i nimeni înăuntru! Dar mai e uşa aceea secretă de 
colo. 

Ajunse în odaia care fusese a lui Greifenklau, dar nici aici 
nu descoperi nimic. Înaintă apoi până la scara care ducea în 
grajd şi de pe care căzuse în bălegar. 

— Fără îndoială că pe aici au coborât. Ticălosul de Florian 
i-a ajutat şi l-a ţinut pe neamţ ascuns pe undeva prin 
apropiere. Trebuie să vedem dacă baroana ori fiu-său au 
vreo idee de cele petrecute. 

Urmat de Reillac, alergă în camera doamnei de Sainte- 
Marie. Santinela stătea nemişcată în faţa uşii. 

— Prizoniera mai e înăuntru? 

— Da. Tocmai am vorbit cu dânsa. 

— Ce anume? 

— A venit la uşă şi a cerut să vină fata, s-o ajute la 
îmbrăcat. 

— E aici fata asta? 

— Tocmai a sosit. 

— Să vedem! 

Deschise uşa. Baroana stătea în faţa oglinzii, într-un capot 
de casă. Zărindu-i pe cei doi bărbaţi, se ridică surprinsă. 

— Îmi daţi voie, domnule... 


— Doamnă, aţi părăsit în cursul nopţii această cameră? 
Întrebă Richemonte, fără să salute. 

Ea îl măsură dispreţuitor cu privirea, şi zise: 

— Domnule, cum îţi permiţi să intri, fără să te anunţi şi 
fără să saluţi, în odaia unei doamne? 

— Nu-i un lucru neobişnuit, atunci când doamna 
respectivă e prizonieră. Aţi auzit întrebarea mea şi vă rog 
să-mi răspundeţi. 

Ea îi întoarse spatele şi rămase tăcută. 

— Trebuie să vă spun că mama şi sora mea au fugit în 
noaptea asta... 

Doamna de Sainte-Marie tresări, totuşi continuă să tacă. 

— lar dumneavoastră sunteţi bănuită că le-aţi dat o mână 
de ajutor, urmă Richemonte, pe un ton aspru. 

Ea nu răspunse nici de data asta. Furia căpitanului spori şi 
mai mult, aşa că, apropiindu-se de dânsa, strigă: 

— Ţi-ai pierdut graiul, cucoană?! Vom găsi noi curând 
mijlocul de a te face să vorbeşti! 

Nici ameninţată astfel, baroana nu găsi de cuviinţă să 
răspundă. 

Atunci interveni Reillac, apucându-l pe Richemonte de braţ 
şi trăgându-l după sine. 

— Camera are doar o singură ieşire, zise el. Soldatul 
spunea că doamna n-a părăsit-o, şi sunt de părere că-l 
putem crede. Să mergem la baron! 

leşiră şi se duseră la parter, unde se afla apartamentul 
tânărului baron de Sainte-Marie. Santinela de aici spuse de 
asemenea că prizonierul nu părăsise încăperea. Totuşi, cei 
doi dădură buzna în odaie, fără să bată. 

Baronul stătea întins pe canapea, palid şi ostenit ca după o 
noapte de insomnie. Când îi văzu intrând, se ridică. 

— Eşti învinovăţit de a fi complicele unei întâmplări care 
poate abate asupra dumitale o pedeapsă grea, începu 
căpitanul, cu asprime. Sper, deci, că vei fi suficient de 
inteligent ca să-mi răspunzi sincer şi pocăit la toate 
întrebările. 


— Pocăit? Spuse Romain, surprins. Nu ştiu să fi făcut ceva 
de care să-mi pară râu. 

— Vom vedea! Ai părăsit camera aceasta în cursul nopţii 
trecute? 

— Nu. 

— Ai schimbat semne cu cineva, ori ai avut orice alt fel de 
legături? 

— Nu. 

— Dar ştii ce s-a întâmplat, totuşi? 

— Ştiu doar că în cursul nopţii am izbutit să citesc o carte 
până la sfârşit. Atât şi nimic altceva. 

— O să-ţi spun eu, cu toate că sunt absolut sigur că nu eşti 
chiar atât de inocent cum pretinzi; doamna şi domnişoara 
Richemonte au fugit. 

Romain făcu un gest de nespusă surprindere. 

— La întrebarea asta vei putea răspunde dumneata însuţi. 

— Pe onoarea mea că n-am nici cea mai mică idee. 

— Nici că vizitiul vostru a plecat cu ei? 

— De unde să ştiu? În faţa uşii mele stă o santinelă. Am 
fost complet izolat. 

— Nu te cred. 

— Nu mă crezi când îţi dau cuvântul de onoare? Ştii ce 
înseamnă asta, domnule? 

— Nu înseamnă nimic altceva decât că, eu, în calitate de 
anchetator, n-am voie să mă încred în spusele acuzatului. 
Altminteri, aş da dovadă de cea mai mare imprudenţă. 

— Mă iei drept mincinos, deci? 

— Da. 

— Atunci cred că ştii ce-mi datorezi în calitate de ofiţer: va 
trebui să-mi dai satisfacţie. 

— Nici nu-mi trece prin gând. În momentul de faţă nu eşti 
altceva decât prizonierul meu. 

Baronul de Sainte-Marie se duse într-un colţ al camerei, 
unde se afla un baston, îl luă şi îi zise: 

— Nu eşti dumneata omul care să mă poată numi pe mine 
acuzat ori prizonier. 'Te întreb doar atât: vrei sau nu să-mi 


dai satisfacţie? 

— Ţi-am mai spus-o: nici prin cap nu-mi trece. 

— Atunci, vei fi silit. 

Zicând acestea, tânărul ridică bastonul, gata să lovească. 
Richemonte se dădu însa repede înapoi şi arătă înspre 
santinelă: 

— Stai! Un singur pas dacă mai faci şi omul acesta îşi va 
descărca pistolul în dumneata! 

Baronul se opri, chibzui o clipă, apoi azvârli bastonul. 

— Domnule, eşti un laş fără pic de onoare. Dar, adăugă el 
repede, văd colo pe cineva cu care mă voi putea înţelege. 

Napoleon se sculase şi tocmai ieşea pe poartă. Romain îl 
zărise şi, înainte de a putea fi împiedicat, deschise 
fereastra. 

— Sire! Maiestate! Strigă dânsul. 

În agitația de care era cuprins, nu-şi dădu seama că era 
ceva neobişnuit să te adresezi în felul acesta Împăratului. 
Napoleon se întoarse, totuşi, şi veni mai aproape. Fruntea i 
se încruntă. 

— A, baronul! Ce pofteşti! Întrebă el scurt şi aspru. 

— Dreptate, Sire! 

— 'Ţi se va face! 

Se pregătea să-şi vadă de drum, dar Sainte-Marie strigă 
iarăşi: 

— Am fost închis pe nedrept. Acum, sunt tratat în modul 
cel mai neruşinat cu putinţă. Mi-a fost întinată onoarea, fără 
nici un motiv, şi mi se refuză orice mijloc de apărare. Cer să 
fiu ascultat! 

— Tinere, eşti foarte îndrăzneţ. Vin îndată! 

Şi se întoarse din drum. Richemonte şi Reillac îl traseră 
înapoi de la fereastră, dar era prea târziu. 

— Nebunule, ce-ai făcut? Întrebă Reillac. 

— Împăratul! Ah, vine Împăratul! Exclamă Richemonte. 

Se făcuse alb ca varul. Avusese în paza lui pe cele două 
fugare, iar acum i se făcu negru înaintea ochilor gândindu- 
se cum va întâmpina Napoleon vestea dispariţiei lor. 


— Da, vine! Zise Sainte-Marie. Dar eu, unul, n-am de ce 
mă teme de dânsul! 

— Poţi să te duci dracului! Dar dacă vei fi bănuit de 
complicitate cu fugarele, ori eu am în acest sens o dovadă, 
să ştii că nu te aşteaptă nici pe dumneata clipe uşoare! 

În acelaşi moment, santinela prezentă arma. Se apropia 
Împăratul. Intră încetişor şi aruncă o privire scrutătoare 
asupra celor de faţă. 

— Căpitane Richemonte, ce s-a întâmplat? Întrebă el. 

— Sire, ceva ce n-aş putea comunica Maiestăţii Voastre 
decât în camera Sa, răspunse cel întrebat. 

— Vorbeşte aici! Zise Napoleon, poruncitor. 

Căpitanul abia izbuti să îngâne: 

— Prizonierele au fugit, Sire. 

Ochii Corsicanului aruncau fulgere. 

— Care prizoniere? Întrebă el. 

— Mama şi sora mea. 

Împăratul se întunecă la obraz. Se apropie repede de 
fereastră şi privi afară, ca şi cum ar fi observat ceva 
deosebit acolo. Făcu însă aceasta numai ca să-şi ascundă 
sentimentele şi să câştige timp pentru a se linişti. Când se 
întoarse, chipul său era iarăşi neclintit, ca de bronz. 

— Când au fugit? Întrebă el. 

— În zorii zilei. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Tocmai pentru a cerceta acest lucru am venit încoace, 
Maiestate. Fără ajutorul cuiva, ele n-ar fi putut evada. 

— Când s-a observat dispariţia lor? 

— Domnul baron de Reillac le-a întâlnit pe drumul care 
duce la Sedan. 

— Şi nu le-a oprit? 

— Nu le-a recunoscut, căci erau deghizate în soldaţi. 

— Erau singure? 

— Nu, le însoțea vizitiul Florian, iar în fruntea trupei se 
afla locotenentul acela german, Greifenklau. 


Împăratul strânse buzele. Trecu câtva timp până să-şi 
redobândească stăpânirea de sine. 

— Dar n-aveau o santinelă la uşă? Întrebă el, aproape 
batjocoritor. 

— Ba da, Maiestate. 

— Şi acela dormea? 

— Nici vorbă, Maiestate. Cu ajutorul vizitiului, prizonierele 
au ajuns în grajd şi apoi s-au făcut nevăzute. 

— Ceea ce înseamnă că odaia lor avea o a doua ieşire? 

— Fireşte, Sire. 

— Şi acolo nu păzea nimeni? Nu. 

— Cunoşteai această a doua ieşire? 

Întrebările Împăratului se succedaseră cu atâta 
repeziciune, încât căpitanul abia prididea să-i răspundă. 
Acum, însă, se poticni. 

— Ei, spune! Porunci Napoleon. 

— Da, o cunoşteam! Zise Richemonte, cu greutate. 

— De ce n-ai pus să fie păzită? 

— Pentru că o ştiam impracticabilă. Erau aceleaşi scări de 
pe care m-am prăbuşit eu. 

— Şi ce cauţi aici? 

— Am venit să-l interoghez pe baron, după ce am fost la 
mama sa. 

— Ce spune dânsa? 

— Că nu ştie nimic. 

— Dar, dumneata, baroane? Se adresă Bonaparte 
tânărului. 

— Nici eu nu ştiu nimic, răspunse acesta. l-am dat 
cuvântul meu de onoare, dar el m-a făcut mincinos, iar când 
i-am cerut satisfacţie, m-a insultat din nou, în modul cel mai 
ordinar cu putinţă. 

Împăratul îl privi pe Richemonte cu o expresie nedefinită 
pe figură. 

— Aşadar, cele două santinele şi-au făcut datoria? Întrebă 
dânsul. 

— Da, Maiestate. 


— Camera baroanei are doar o singură ieşire, aceea care 
era păzită? 

— Da. 

— Şi asta de aici la fel? 

— Da, precum se poate încredința lesne Maiestatea 
Voastră. 

— În cazul acesta, numai dumneata eşti vinovat de 
dispariţia prizonierelor, pentru că n-ai pus să se păzească 
scara. Meriţi să te pedepsesc aspru. 

Căpitanul se făcuse pământiu de spaimă. Napoleon se 
gândi puţin, apoi zise: 

— Totuşi, acum avem probleme mult mai însemnate decât 
aceasta. Dac-au dispărut, treaba lor! Baronul de Sainte- 
Marie şi mama lui, însă, sunt, în orice caz, nevinovaţi. 
Arestul la cameră se ridică: sunteţi liberi amândoi! 

— Maiestate, vă mulţumesc! Exclamă baronul. Am avut 
întotdeauna încredere în dreptatea Împăratului meu! 

Napoleon nu dădu atenţie acestei efuziuni, ci se întoarse 
spre Richemonte: 

— Problema e rezolvată, deci. Trimite santinelele de aici şi 
du-te apoi în odaia dumitale! Baronul de Reillac te va însoţi. 

Se întoarse şi plecă. 

Cei doi îl urmară. Când ajunseră în odaia căpitanului, 
acesta spuse: 

— Ce zici de asta, baroane? 

— Afurisită poveste! 

— Şi cum m-a mai făcut de râs în faţa mucosului aceluia! 
Cât despre muieri putem să ne luăm la revedere! 

— Greu de crezut. 

— Pe ce te bazezi? 

— Sunt încredinţat că nepăsarea Împăratului e aparentă. 
A avut intenţia să-i facă pe baron şi pe mama sa să se 
creadă în siguranţă şi nu m-aş mira dacă peste câteva 
minute vei fi chemat la dânsul. 

— Drace! Te pomeneşti că ai dreptate! 


— Fireşte! Ne-a ordonat să ne retragem în camera 
dumitale... Cu ce alt scop decât să fim la dispoziţia lui când 
ne-o chema? 

— Mor de necaz, nu alta! Este... 

Se întrerupse, căci uşa se deschise brusc şi... intră 
Împăratul. 

Cei doi se ridicară speriaţi. Napoleon îşi aţinti privirea 
asupra lui Reillac. 

— Baroane, am auzit că o iubeşti pe duduia Margot. E 
adevărat? 

Reillac se înclină. 

— E logodnica dumitale? 

— Încă nu. 

Cu glas tăios, Napoleon decretă: 

— Ba este! O spune Împăratul însuşi, iar căpitanul 
Richemonte are chiar o confirmare scrisă. Aşadar, ţi-a fugit 
logodnica. Care-i datoria dumitale? 

— Să alerg în căutarea ei, răspunse repede Reillac. 

— Aşa e. Sper că o vei face cât mai grabnic. 

— Cu plăcere, Maiestate. Dar celelalte datorii ale mele, 
atât de importante... 

— Care anume? 

— Sunt furnizorul armatei, Maiestate. 

— N-ai nici un înlocuitor? 

— Ba da. 

— Atunci, grăbeşte-te! Sper că vei izbuti să le ajungi cât 
mai repede pe fugare. Povesteşte pe scurt cum şi unde le-ai 
întâlnit. 

Baronul raportă cele observate şi Împăratul îl urmări cu 
atenţia încordată. Apoi se întoarse cu o mişcare rapida spre 
Richemonte. 

— Căpitane! Zise el pe acel ton tăios, de care se temeau 
atâţia. 

— Sire! Răspunse Richemonte, aproape tremurând. 

— 'Ţi s-a pretins satisfacţie? 

Căpitanul se înclină afirmativ. 


— Ai refuzat-o? 

Aceeaşi înclinare. Inima lui Richemonte bătea nebuneşte. 

— Ai lăsat să dispară oameni pe care eu însumi ţi i-am 
încredinţat. Ştii ce înseamnă asta? 

Sudoarea curgea şiroaie de pe fruntea căpitanului. 

— Adineaori ziceam că te iert. M-a silit prezenţa baronului 
de Sainte-Marie. Dar, în ochii mei, ai încetat să fii ofiţer şi, 
cu atât mai puţin, om de onoare. Pleacă şi dumneata în 
urmărirea fugarelor şi să nu îndrăzneşti să apari fără ele. 
Dacă vei avea succes, abia atunci vei putea spera să te 
tratez cu mai multă blândeţe. Eşti sigur că locotenentul 
acela german se află împreună cu Margot? 

— Da, Maiestate. 

— Adu-mi-l viu sau împuşcă-l îndată ce-l întâlneşti! Pe 
doamne, însă, trebuie să le am, negreşit! 

— Vom pleca fără întârziere. 

— Încotro? 

— Mai întâi la Sedan unde cred că vom afla în ce direcţie 
au luat-o. Cred că Maiestatea Voastră ne va permite să luăm 
cu noi şi câţiva oameni. 

— Ce idee! Ai nevoie de un regiment ca să poţi prinde 
două femei? Vrei să atragi atenţia lumii asupra acestei... 
urmăriri? Trei-patru oameni îţi voi da, totuşi. Dacă veţi 
călări bine, le veţi ajunge în cel mai scurt timp. 

Se întoarse şi ieşi repede afară. 

— Vezi c-am avut dreptate? Spuse Reillac. A venit chiar el 
însuşi, în loc să ne cheme la dânsul. Acum s-o ştergem! 

— Fireşte! Încuviinţă Richemonte. Trebuie să plecăm 
imediat, căci asta e singura noastră salvare. 

Napoleon tocmai se îndrepta spre scara care ducea la 
apartamentul său, când se deschise o uşă care-l izbi în cap. 

— Ce porcărie! Cine a... se auzi un glas furios din cameră. 

Un bărbat bărbos, îmbrăcat numai în cămaşă, se ivi, 
drăcuind de zor. Era maiorul de dragoni căruia Florian îi 
şterpelise uniforma. 

Napoleon îşi duse mâinile la cap. 


— Dumnezeule! Câtă neatenţie! 

Maiorul observă abia atunci pe cine izbise cu uşa şi 
exclamă înspăimântat: 

— Ah, Împăratul! 

— Da, chiar Împăratul! Te sfătuiesc ca pe viitor... Ah! 
Maiorul Marbeille! 

— Vă rog să mă iertaţi, Maiestate... îngăimă ofiţerul, îmi 
căutam uniforma, pe care nu ştiu cine a luat-o. 

Napoleon îşi dădu imediat seama despre ce era vorba. 

— "Ţi-a fost furată, spuse el, abia stăpânindu-şi râsul, în 
faţa bărbosului în neglije. 

— Furată? Pe Dumnezeul meu, pe hoţul acela am să-l 
spânzur... 

— Întâi să vedem dacă vrea să se lase spânzurat. 

— Dar ce mă fac eu? 

— Împrumută-ţi până una-alta o uniformă şi închide uşa, 
domnule maior! 

Zicând acestea, Împăratul se îndepărtă. Marbeille, însă îşi 
dădu abia atunci seama de starea în care fusese surprins. 

„Drace! Zise el. În cămaşă! La taclale cu Împăratul! O să 
sun îndată să mi se aducă alte haine, apoi pornesc în 
căutarea hoţului!” 

După câteva minute doar, Reillac şi Richemonte părăseau 
ferma călare, urmaţi de trei cavalerişti, şi toţi împreună o 
luară în galop întins spre Sedan. 

Aflară mai întâi că cei căutaţi trecuseră pe acolo, iar la 
ieşirea din oraş li se spuse că se îndreptaseră către 
Bouillon. 

Urmăritorii galopară mai departe. 

Înaintau mult mai repede decât Greifenklau, care trebuise 
să ţină seamă de cele două femei. Într-un timp relativ scurt 
ajunseră la Bouillon. Când ieşiră din sat, zăriră două 
persoane pe câmp şi opriră. 

— Sunteţi de pe aici? Întrebă Richemonte. 

— Da, domnule 

— Cine sunteţi? 


— Eu sunt proprietarul hanului din sat, iar dumneaei e 
nevastă-mea. 

— De când lucraţi aici? 

— De vreo trei ceasuri. 

— N-au trecut nişte călăreţi? 

— Ba da. 

— Câţi erau? 

— Patru. 

— Militari? 

— Trei militari; un ofiţer de dragoni şi doi soldaţi. 

— Cine era al patrulea? 

— Trebuie să fi fost un ţăran. 

— N-aţi observat nimic deosebit la dânşii? 

Cei doi se priviră unul pe altul. 

— Să-i trădăm? Şopti el. 

— Hm! Cine poate şti cum e mai bine! Răspunse ea, tot în 
şoaptă. 

Richemonte îi observă şuşotind nehotărâţi, şi le spuse: 

— Vin din însărcinarea Maiestăţii sale Împăratul. Trebuie 
să-mi spuneţi adevărul, dacă nu vreţi să fiţi pedepsiţi. 
Răspundeţi deci: ce vi s-a părut în neregulă la aceşti 
călăreţi? 


— Ei... răspunse bătrânul, şovăind. 

— Spune! 

— Unul dintre soldaţi era... femeie. 

— De unde ştiţi asta? 

— Pentru că i s-a despletit părul când maiorul o ajuta să 
coboare de pe cal. Probabil că i se făcuse rău, căci a dus-o 
la apă şi i-a dat să bea. 

— Au rămas mult timp aici? 

— Nu. După câteva minute, au pornit mai departe. 

— Încotro? Desigur că spre Paliseul. 

— Ba nu, ci spre stânga, în munţi. 

— Drace! Ce caută acolo? Îi şopti căpitanul lui Reillac. Vor 
să ne scape cu tot dinadinsul. 

— Da! Încuviinţă baronul. Prin munţi şi păduri ne va fi 
greu să-i urmărim. Din păcate, nu suntem indieni şi nu ne 
pricepem a citi urme de picioare omeneşti sau copite de cai. 
Dar de luat după ei, trebuie să ne luăm. 

— Asta fără doar şi poate. 

Şi întorcându-se spre hangiu, Richemonte întrebă: 

— Călăreau repede, indivizii aceia? 

— Nu, foarte încet. 

— Au stat de vorbă cu voi? 

— Deloc. Dar pe maior îl cunoaştem. 

— Da? Cum îl cheamă? 

— Asta nu ştiu. De curând a dormit o noapte la noi. 

— Era în uniformă atunci? 

— Nu. S-a dat drept muzicant din Paris. 

— Asta-i o minciună! Aflaţi că e un spion prusac foarte 
periculos. Încotro duce drumul pe care au luat-o ei? 

— În pădure, spre o colibă mică de cărbunar. 

— Şi mai departe? Spre nici un oraş sau sat? 

— Nu. 

— Asta-i prost. Cât e de când au fost aici? 

— Vreo jumătate de ceas. 

— A! Atunci poate că tot îi mai prindem înainte de a intra 
în pădure. 


— Dacă o să vă îndemnați caii, se poate să-i mai găsiţi la 
colibă. 

— Atunci, la drum! 

Dădu pinteni calului şi-l îndrumă pe cărarea îngustă şi 
abruptă. Ceilalţi îl urmară. 

Era greu să te caţări pe acolo, dar cei doi urmăritori nu-şi 
cruţară caii, izbutind astfel să micşoreze considerabil 
distanţa. 

Richemonte privea cu încordare înaintea sa şi îşi struni 
calul tocmai când era cât pe ce s-o cotească pe după o tufă. 

— Ce e? Întrebă Reillac. 

— Ia te uită! 

Şi arătă cu mâna înainte. Baronul îşi îndreptă privirea în 
direcţia indicată. 

— Drace! Striga el. Asta trebuie să fie coliba cărbunarului. 

— Mai e vorbă! Şi cei doi care stau pe iarbă! 

— Afurisitul ăla de Florian. 

— Dar soldatul de lângă el? Ăla care stă cu spatele la noi? 

— Ah, s-a întors puţin! Richemonte, aia-i maică-ta! 

— Chiar aşa! Cine s-ar fi gândit vreodată c-o s-o văd 
costumată astfel? Dar unde or fi ceilalţi doi? 

— Greifenklau şi Margot? Cu siguranţă că înăuntrul 
colibei. 

— Nu cred! Zise căpitanul, cu îndoială. Nu le văd caii! 

— Ai dreptate. Să se fi despărţit special, ca să-i inducă în 
eroare pe urmăritori? 

— Aş, de unde? Or fi luat-o puţin înainte. Sunt doar 
îndrăgostiţi. 

— Să-i ia dracul! Ce ne facem? 

— Foarte simplu: dăm buzna peste dânşii, în aşa fel încât 
viteazul ăla de Florian să nu se poată apăra. 

— Mai bine ar fi să ocolim călare coliba, pe furiş, apoi ne 
apropiem încetişor şi-i atacăm pe la spate. 

— Ai dreptate. Înainte! 

Făcură un ocol şi ajunseră astfel în spatele colibei. 
Descălecară şi se furişară încetişor mai aproape. Cei doi, 


care stăteau pe iarbă, nu bănuiau ce primejdie îi ameninţă. 
Nici câinele nu adulmecă nimic, deoarece vântul bătea din 
partea opusă. 

— O să puteţi merge mai departe, doamnă? Întrebă 
Florian. 

— Cred că da, răspunse doamna Richemonte. M-am 
odihnit puţintel! Şi cred că putem porni. Dar îi vom găsi pe 
tineri? 

— Fireşte. 

— La ce văgăună spuneau că ne aşteaptă? 

— O cunosc eu. Să vă ajut să urcați în şa? 

— Te rog, Floriane! 

Se ridică de pe iarbă şi vizitiul vru să facă acelaşi lucru, 
dar nu mai apucă, deoarece fu înhăţat de şase braţe 
puternice şi culcat la pământ, după ce mai întâi câinele fu 
ameţit de o lovitură puternică cu patul puştii. Alte patru 
braţe o înhăţară pe doamna Richemonte. 

— Aşa! În sfârşit, am pus mâna pe voi! Zise căpitanul. 

Bătrâna se întoarse spre el. 

— Albin! Dumnezeule, e Albin! Exclamă ea, înspăimântată. 

— Da! Zise el batjocoritor. Chiar eu, împreună cu viitorul 
dumitale ginere, care a venit să-şi recupereze logodnica. 

— Ticăloşilor, daţi-mi drumul! Strigă Florian, făcând o 
sforţare supraomenească pentru a se elibera. 

Zadarnic, însă, căci ce putea face el, de unul singur, 
împotriva tuturor? 

— Resemnează-te, băiete! Îi spuse Reillac. Altminteri n-o 
să-ţi meargă bine. Eşti un mincinos şi un trădător. 

— Ce tot spui dumneata! Plec la plimbare cu cine-mi place, 
răspunse vizitiul. 

— N-ai decât, numai că plimbarea asta de azi o să ţi se 
aplece. Unde-i Greifenklau? 

— Nu ştiu. 

— Dar Margot? 

— Cuel. 


Florian nădăjduia că locotenentul va izbuti să scape, 
împreună cu logodnica sa, de urmăritori. 

— Ascultă, omule, răspunde ca lumea, altfel mănânci 
bătaie! Unde pot fi găsiţi cei doi? 

— Nu ştiu. N-aveţi decât să mă bateţi. 

— Pentru asta e timp şi mai târziu. De altfel, te înşeli dacă- 
ţi închipui cumva că n-o să-i găsim. Văgăuna aceea despre 
care vorbeai, nu poate fi prea departe. 

— Pe aici au trecut, interveni Richemonte, arătând spre 
pământ. Se văd urmele. 

— Aşa e! Zise şi Reillac. N-o să ne fie greu să-i urmărim. 

— Vroiau s-o aştepte pe mama şi pe scumpul de Florian. 
Aşa că avem timp să mergem pe jos. 

— Asta e cel mai bun lucru. Călare e greu de înaintat. Dar 
să avem grijă mai întâi ca păsărelele astea două să nu ne 
zboare iarăşi. 

Vizitiul şi doamna Richemonte fură legaţi. Soldaţii 
căpătară poruncă să-i păzească, după care căpitanul şi 
baronul porniră pe urmele lui Greifenklau. 

Acestea se întipăriseră destul de adânc în pământul moale 
al pădurii, pentru a fi recunoscute uşor, şi astfel cei doi 
ajunseră curând la locul unde erau legaţi caii. 

Richemonte îi zări mai întâi. Îl apucă de braţ pe tovarăşul 
său şi-l trase înapoi. 

— Stai! Zise el. Vezi colo caii? 

— Îi văd. Dar unde or fi călăreţii? 

— Pe aproape, în orice caz. 

— Îi aşteptăm aici? 

— Nu; am eu o idee mai huna. 

— Şi anume? 

— Probabil că vor să cerceteze văgăuna. 

— Dar pentru asta trebuie să aibă un motiv. 

— Întocmai, iar motivul acesta nu poate fi decât tainic, de 
vreme ce s-au dus acolo singuri. 

— Ar fi interesant să aflăm cine ştie ce minunăţie. 


— Tot ce se poate. S-o luăm spre marginea de susa 
văgăunii, dar încetişor şi cu băgare de seamă. 

Făcură aşa şi-l zăriră îndată pe Greifenklau, în faţa căruia 
stătea Margot, pe o piatră. Părea că-i povesteşte ceva 
foarte interesant, căci ea asculta cu luare-aminte. 

— Uite-i colo! Şopti Reillac. 

— Da. Oare ce-i povesteşte? De-am putea auzi! 

— De ce nu?! 

— Ai dreptate. Lângă dânşii sunt nişte tufe, îndărătul 
cărora ne putem piti. 

— Îl împuşcăm? 

— Ar fi un sfârşit prea bun pentru câinele ăsta. Mai bine 
să-l luăm prizonier, ca să-l putem admira apoi atârnând în 
ştreang! 

Izbutiră să se furişeze neobservaţi până la tufele mai sus 
pomenite, unde se lăsară pe vine, ţinându-şi răsuflarea. Se 
aflau atât de aproape de cei doi tineri, încât putură auzi 
fiecare cuvânt. 

— Aşadar, asta e chiar caseta de război despre care 
povestise hangiul? Tocmai întreba Margot. 

— Fără nici o îndoială. 

— Ştii ce conţine? 

— O avere uriaşa! 

— Şi cine mai cunoaşte locul acesta? 

— Câteva persoane, care au informaţii vagi; însă nimeni 
afară de mine nu ştie precis unde e îngropată. 

— Şi la ce-ţi foloseşte această informaţie? 

— Voi aştepta, deocamdată, sfârşitul războiului şi abia 
după aceea voi şti ce-i de făcut. 

— Te rog arată-mi şi mie locul, dragă Hugo! Aş vrea să ştiu 
cum te simţi când stai pe o comoară ascunsă. 

— Îţi voi împlini dorinţa, Margot! Vino! 

O luă de mână şi o duse chiar acolo unde îngropase caseta. 

— Aici, Margot, zise el, te afli pe o comoară foarte mare. 
Nădăjduiesc că duhurile celor morţi pentru dânsa o vor 


păzi de lăcomia celor vii, astfel încât ea nu va mai cădea în 
mâinile vreunui tâlhar. 

Spunând acestea, se întoarse puţintel spre dreapta, ca să 
arate exact spaţiul unde erau îngropaţi ucigaşul cu victima 
sa şi, cu acest prilej, privirea îi căzu pe tufele îndărătul 
cărora stăteau la pândă căpitanul şi baronul. 

— Drace, m-a văzut! Şopti Richemonte. 

— Mi se pare că da, se sperie Reillac. 

— Totuşi, nu. Continuă să vorbească cu Margot, ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Se vede că i-a luat Dumnezeu 
lumina ochilor. 

Dar Richemonte se înşela amarnic. Greifenklau îi 
observase pe amândoi, dar avu stăpânire de sine şi urmă 
liniştit: 

— De altminteri, asta nu-i singura comoară pe care o 
cunosc. 

— Cum aşa? Întrebă Margot, surprinsă. 

— Da, scumpa mea. În ziua aceea am avut un noroc teribil. 
Bandiţii ăia făptuiseră totodată şi un furt de diamante. 
Nestematele sunt îngropate tot aici, în apropiere. 

— Unde? 

— Nu departe de ieşirea din văgăună. 

— Ce minunâţii aflu astăzi! Ce-o să faci cu ele? 

— Mai târziu le voi înapoia adevăraţilor stăpâni. 

— Nu mă mir că gândeşti astfel, Hugo! Dar un altul, în 
locul tău, ar fi fost ispitit să şi le însuşească. 

— Eu, însă, îmi cunosc datoria, care îmi impune să păstrez 
secretul comorii. Aceste nestemate au fost îngropate atât 
de prost, încât o simplă întâmplare poate duce la 
descoperirea lor. De aceea am venit încoace, pentru ea, 
împreună cu tine, să le ascundem mai bine. 

— Şi unde vrei să le duci? 

— M-am gândit să le îngrop împreună cu caseta de război. 
Nimeni n-ar putea bănui vreodată că aici se ascunde o 
astfel de comoară. Eşti de acord? 

— Fireşte. 


— Atunci, aşteaptă aici, Margot, până mă înapoiez. Mă duc 
să aduc diamantele. 

— Cât vei zăbovi? 

— Vreo zece minute. 

— E prea mult. Dacă am fost urmăriţi? 

— Nimeni nu va bănui că am urcat în munţi. Suntem în 
deplină siguranţă. 

— Mă tem de fratele meu. 

— Eunu. 

— Dar eu n-aş vrea să rămân singură nici măcar zece 
minute aici, unde sunt îngropaţi cei doi morţi. la-mă te rog 
şi pe mine! 

— Bine, fie! Peste zece minute vom fi înapoi, iar 
îngroparea comorii nu va dura mai mult de cinci minute, 
aşa că peste un sfert de ceas putem porni iarăşi la drum. 

O luă de mână şi o conduse către ieşirea din văgăună, 
unde se aflau caii, care însă nu mai puteau fi văzuţi din 
ascunzătoarea urmăritorilor. 

Richemonte şi Reillac se priviră unul pe altul. 

— Repede după ei! Şopti baronul, pregătindu-se să 
părăsească ascunzătoarea. 

— Stai! Nu face prostii, baroane! Zise căpitanul. 

— Cum adică?! 

— În primul rând ne-am putea da de gol, şi atunci comoara 
ar fi pentru totdeauna pierdută. Dacă vrei să luăm 
nestematele, va trebui să aşteptăm aici. 

— Ai dreptate. 

— Dar, ia spune, ai auzit totul? 

— Fiecare cuvânt. 

— Şi crezi? 

— Fără doar şi poate! 

Ochii căpitanului scăpărau de lăcomie. El, care de dragul 
banilor făcuse atâtea în viaţa lui, se afla acum în faţa unei 
comori, care era destul de mare ca să-i poată scăpa de o 
mie de ori de toate necazurile. Numai că, la izvorul acestei 
bogății se mai afla cineva care vroia să se înfrupte şi 


dânsul... Cum ar fi putut îngădui una ca asta? lar omul de 
lângă dânsul, nu era, oare, păstrătorul acelor poliţe, care-i 
căşunaseră lui atâtea ceasuri de amărăciune? N-o făcuse pe 
Margot singura lui moştenitoare? Or, ea l-ar putea moşteni 
doar dacă... 

Un gând sinistru fulgeră prin mintea lui Richemonte, 
devenind repede hotărâre de neclintit. 

— Ce zici de povestea asta? Întrebă el. 

— Minunat! Cine-ar fi putut bănui că aici se află îngropată 
o casetă de război! 

— Şi cât de frumos ne-a desconspirat Greifenklau locul! 

— Admirabil, căpitane, admirabil! Da cum o fi ajuns el să 
afle taina aceasta? 

— Cine ştie! Dacă am fi sosit mai devreme, desigur că am 
fi aflat. Dar asta n-are nici o importanţă. Întrebarea e ce 
vom face? 

— Păi, e foarte simplu. Mai întâi punem mâna pe ei, fără să 
le dăm a înţelege că i-am spionat. Îi aducem pe toţi patru la 
Împărat, şi apoi... 

— Ei, şi apoi? 

— Apoi luăm caseta. 

— Dacă vrem să procedăm astfel, nu trebuie să-i arestăm 
aici. 

— De ce nu? 

— Pentru că atunci vor şti că i-am pândit, şi poţi să-ţi iei 
adio de la casetă! 

— Ai dreptate. Cel mai bun lucru va fi deci să aşteptăm să 
îngroape diamantele, apoi vom vedea ce e de făcut. 

— Aşa e! Poate n-ar strica nici să ne ascundem ceva mai 
adânc în frunziş, căci am putea fi lesne observați. 

— Da, haide! 

Reillac o luă înainte, urmat de Richemonte, care însă 
rămase puţin în urmă, pentru a-şi aduce planul la 
îndeplinire. Vâri mâna în buzunar şi scoase un cuţit de 
vânătoare, care era o lamă în formă de pumnal. 


— Şi ce vom face cu caseta de război, când vom pune 
mâna pe ea? Îl întrebă pe celălalt, ca să-i abată atenţia. 

— Fireşte c-o împărţim, răspunse baronul. Ziua de astăzi e 
cea mai fericită din viaţa noastră. 

— Nici nu-mi dă prin gând s-o împart. Am nevoie de toţi 
banii pentru mine singur! 

— Zău?! Exclamă Reillac, dând să-şi întoarcă repede 
capul. Îţi închipui c-o să-ţi las toată comoara? 

— Da. 

— Ha-ha-ha, atât de nebun nu sunt, pentru că... 

Şi gemu adânc, căci tocmai în clipa aceea cuțitul 
căpitanului îi pătrunse prin spate în inimă. Trupul i se 
încordă câteva clipe, apoi rămase înţepenit pentru 
totdeauna. 

— Aşa, dragă domnule baron! Rânji Richemonte. Acum nu 
mai avem nimic de împărţit. L-ai distrus pe tatăl meu, iar pe 
mine ai încercat să mă nenoroceşti! Dacă am ajuns cum am 
ajuns, e din vina dumitale. Şi asta-ţi este pedeapsa! 
Împăratului îi voi spune că te-a înjunghiat Greifenklau, în 
luptă. Caseta de război şi diamantele vor fi ale mele, de 
asemenea şi poliţele. 

Desfăcu haina mortului şi cotrobăi prin buzunare. Găsi o 
pungă doldora şi un portvizit plin cu bancnote. Luă totul cu 
mâinile tremurând de emoție. 

— Am câştigat partida! A lăsat-o pe Margot moştenitoare 
unică şi, cum ea se află în mâinile mele, eu voi fi, de fapt, 
adevăratul stăpân. Acum n-are decât să vină Greifenklau şi 
să îngroape diamantele. Îl voi culca la pământ cu un glonte, 
îndată ce voi vedea că şi-a isprăvit treaba. 

Aşteptând sosirea locotenentului, vâri prada în buzunare. 
Dar abia termină, că şi auzi o împuşcătură. 

— Ce să fi fost? Se întrebă el, tresărind. O împuşcătură! 
Drace! Încă una... şi încă una! Trei! Veneau dinspre partea 
unde se află coliba cărbunarului. Ce s-o fi întâmplat acolo? 
Trebuie să aflu! 

leşi repede dintre tufe şi alergă către ieşirea văgăunii. 


— Caii au dispărut! Murmură el. 

Şi, bătându-se cu palma peste frunte, adăugă: 

— Pe toţi dracii, Greifenklau m-a tras iarăşi pe sfoară! 
Caseta e aici, dar povestea cu diamantele a inventat-o 
numai ca să poată şterge putina cât mai discret şi fără să 
dea de bănuit. Fără îndoială că m-a observat printre crengi. 
Dar n-am sfârşit unul cu altul, domnule Greifenklau. Mai 
avem o socoteală, laolaltă... 

Îşi scoase amândouă pistoalele şi alergă spre coliba 
cărbunarului, aţinându-se pe după copaci. Bănuiala lui se 
dovedi întemeiată. 

Când Greifenklau o luase de mână pe Margot şi ajunsese 
cu ea la cai, îi dezlegă în grabă, îndemnând-o: 

— Repede pe cai, Margot, repede! 

— Ce s-a întâmplat?! Întrebă ea, surprinsă de înfăţişarea 
lui, care se schimbase brusc 

— Îţi voi spune mai târziu. 

O ridică în şa, încălecă şi dânsul, apoi luă calul ei de 
căpăstru şi-l duse pe un drum ocolit, înapoi spre colibă. 

— Ne întoarcem? Întrebă ea, din ce în ce mai surprinsă. 

— Trebuie să-i salvăm pe ceilalţi, răspunse el. Au fost 
dibuiţi. 

— Dumnezeule sfinte! De unde poţi să ştii asta? 

— Ştiu. Ia ghici pe cine am văzut adineaori, când îţi 
povesteam despre caseta de război? 

— Pe cine? Întrebă ea înspăimântată. 

— Pe fratele tău. Se afla în tufiş şi lângă el am mai zărit un 
individ, fără să-l pot recunoaşte, însă. Au dat de urma 
noastră, s-au luat după noi şi ne-au spionat. Acum ştiu şi ei 
taina noastră şi, cu siguranţă, ne-ar fi luat prizonieri, dacă 
n-aş fi inventat istoria cu diamantele. 

— Asta ai inventat-o? 

— Am povestit-o numai ca să ne salvăm. Ei ne-au îngăduit 
să ne îndepărtăm, gândindu-se că vor pune stăpânire şi pe 
aceasta comoară. 

— Dumnezeule! Mama! Hugo, ce-i de făcut? 


— De vreme ce urmăritorii se află deja în văgăună, cu 
siguranţă că maică-ta şi Florian au fost deja prinşi... 

— Atunci sunt pierduţi... 

— Încă nu. Trebuie să aflu câţi sunt. Te las aici şi mă duc în 
recunoaştere. 

Ajunseră la un copac stufos, care nu era departe de coliba 
cărbunarului. Opriră caii. 

— Nu mă părăsi, te rog! Imploră fata. 

— Fii fără grijă! O linişti el. Te afli în siguranţă, iar eu mă 
voi întoarce foarte curând. 

— Atunci du-te, Hugo! Dar gândeşte-te la mine! Dacă vei fi 
prins, toată străduinţa noastră a fost zadarnică... 

El descălecă şi porni pe furiş spre colibă. Când se apropie 
îndeajuns, o zări pe doamna Richemonte la pământ, legată 
fedeleş; lângă ea zăcea Florian, de asemenea legat, şi 
amândoi erau păziţi de trei soldaţi. 

— Bieţii de ei! Îşi zise dânsul. Dar nu-i pot cruța. 

Ajunse cu bine până la peretele colibei, care se afla în 
partea opusă, şi scoase amândouă pistoalele. Le trase cu 
toată luarea-aminte piedica, dar zgomotul acesta nu scăpă 
urechilor obişnuite cu războiul ale francezilor. 

— Cine-i acolo? Întrebă unul din ei, venind repede după 
colţ. 

În aceeaşi clipă, glontele lui Greifenklau îl nimeri în frunte 
şi înainte ca ceilalţi doi să se poată folosi de arme, avură 
parte de aceeaşi soartă. 

— Domnul locotenent! Exclamă Florian, plin de bucurie. 

— Oh, fiul meu! Oftă şi doamna Richemonte. 

— Am avut noroc! Râse Greifenklau, tăind legăturile 
prizonierilor. Mai sunt? 

— Doar căpitanul şi Reillac, răspunse Florian. 

— Atunci repede pe cai, înainte de a se întoarce ei. 

Încălecară, cât ai clipi din ochi şi porniră cu toţii spre locul 
unde aştepta Margot. Auzise împuşcături şi fu cuprinsă de 
cea mai cumplită spaimă, dar, zărindu-i pe cei dragi, chipul i 
se lumină îndată. 


— Cine a tras? Întrebă dânsa. 

— Eu, răspunse Greifenklau. 

— Asupra cui? 

— Mai târziu! Mai târziu! N-avem timp de discuţii. Veniţi 
după mine! 

Călări în frunte, înapoi spre văgăună. Dacă n-ar fi făcut 
ocolul de mai înainte, ar fi dat nas în nas cu Richemonte, 
care gonea către colibă. Când Greifenklau coti în văgăună, 
Florian întrebă mirat: 

— Ce naiba căutăm aici?! 

— Nu întreba, ci fă ce fac eu! Trebuie să bătătorim puţin 
iarba. Dar repede! 

Îşi îndreptă calul spre locul în care fusese ascuns 
Richemonte şi zări o baltă de sânge. 

— Ia te uită! Sânge! Ce înseamnă asta? 

Florian sărise de pe cal şi se apropie prevăzător: 

— Un mort! Exclamă el. 

Cele două femei întoarseră capetele într-o parte, 
cutremurându-se. Descălecă şi Greifenklau, care încă nu 
pricepea ce se întâmplase. Traseră cadavrul din tufiş şi-l 
întoarseră cu faţa în sus. 

— Reillac! Îl recunoscu Florian. 

— Da, Reillac! Încuviinţă Greifenklau. 

Se aplecă să-l cerceteze, apoi zise: 

— E cât se poate de mort! Înjunghiat în spate, până în 
inimă. Ceasornicul şi punga au dispărut. Ghiciţi cine e 
ucigaşul! 

Bătrâna mama scoase un țipăt de groază. 

— Richemonte! Continuă Greifenklau. Îmi dau seama şi 
motivul pentru care l-a ucis. Dar acum n-avem timp. 
Glontele său ne-ar putea nimeri oricând, pe la spate, aşa 
cum îi e obiceiul. Să plecăm. Mortul poate rămâne pe loc. 

Locotenentul îşi purtă o vreme calul prin jurul locului unde 
se afla îngropată caseta de război, apoi dădură pinteni 
cailor şi se îndepărtară. 

După Waterloo. 


În ziua de 14 iunie, puţin timp după cele povestite mai 
înainte, un tânăr călăreț gonea în cea mai mare grabă pe 
drumul care ducea de la Luttich la Namcur. Era îmbrăcat 
civil, dar câte un ofiţer prusac dintre cei care mişunau pe- 
acolo îl saluta, respectuos, când îi trecea pe dinainte. 

Odată ajuns, întrebă de cartierul mareşalului Blucher. I se 
arătă şi, acolo, se anunţă şi fu deîndată primit. 

Cu toate că era înconjurat de câţiva ofiţeri superiori, 
Blucher ieşi vesel în întâmpinarea noului venit. 

— Greifenklau, băiete! Exclamă el. Ce naiba cauţi pe-aici?! 
M-ai căutat cumva la Luttich? 

— Da. Excelenţă. Încă nu aflasem că aţi mutat cartierul 
general la Namour. 

— A fost nevoie de asta, căci începe, băiete! O să fie bătaie, 
o bătaie grozavă. Dar cine o s-o ia pe coajă, lista nu se poate 
şti încă... Ori, poate vei fi având tu vreo bănuială? 

— Nici eu nu ştiu. Dar cine ar merita-o, cu vârf şi îndesat, 
da, asta că pot spune precis! 

— Ia spune! 

— Excelenţa Voastră. 

— Ce? Se miră bătrânul mareşal. Eu, să mănânc bălaie? 
Cine a spus o asemenea tâmpenie?! 

— Împăratul însuşi. 

— Ce vorbeşti! Păi, în cazul ăsta, chiar că şi-a pierdut de 
tot minţile, ceea ce în treacăt fie zis, nici nu-i o noutate 
chiar atât de mare! Şi cui, mă rog, i-a spus?! 

— Lui Ney, Grouchy şi Drouet. 

— A! Ăştia sunt unul şi unul, pe care o să-i am în labă. Eşti 
cumva înrudit cu vreunul dintre dânşii, de-ai aflat ce-şi 
vorbesc?! 

— N-am onoarea aceasta, Excelenţă. 

— Mai ştii?! Prea eşti bine informat... 

— l-am spionat. 

— Unde? 

— La ferma Jeannette. 

— Acolo unde ţi-ai dus logodnica? Bonaparte e tot acolo? 


— Da, Excelenţă. 

— Şi ce-mai are de gând?! 

— Păi, printre altele, să-mi fure iubita, Excelenţă! 

— Ai căpiat: se vede cât de colo! 

— Fapt este că i-a făcut Margotei o declaraţie de dragoste 
în toată regula. 

— Mii de bombe! În loc să-şi facă rost de o pereche de 
papuci de pâslă şi de un sfârşit bun! Ia povesteşte! 

— Excelenţă, povestirea tuturor acestor întâmplări ne-ar 
răpi un timp prea preţios. N-ar fi mai bine să raportez întâi 
despre intenţiile strategice ale lui Napoleon, care fac 
necesară luarea unor hotărâri imediate? 

— Fireşte! Vorbeşte! Are de gând să atace? 

— Da. 

— Când? 

— Mâine sau cel mai târziu, poimâine. 

— Bun! Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Dar pe cine 
va ataca? 

— Pe Excelenţa Voastră. 

— Nu pe Wellington? 

— Nu. Cunosc şi motivul pentru care vă va ataca întâi pe 
dumneavoastră. Excelenţă. 

— Să auzim, băiatule! 

— Spunea că Excelenţa Voastră ia cu multă uşurinţă 
hotărâri pripite, în vreme ce Wellington stă de chibzuieşte 
lucrurile cu mai multă luare-aminte. Dacă l-ar ataca pe 
acesta, atunci mareşalul Blucher i-ar sări repede în ajutor... 

— Asta e drept! O să vadă el pe dracu'! 

— Dacă vă atacă, însă, pe dumneavoastră, Wellington ar 
putea sta pe gânduri, până ce prusacii vor fi bătuţi măr! 

— Pe Dumnezeul meu, individul ăla nici nu e chiar atât de 
bun pe cât credeam. Are multă dreptate. 

Greifenklau povesti apoi tot ce auzise la fermă şi mai 
târziu, în cursul călătoriei sale. În urma acestor rapoarte 
fură necesare măsuri imediate, care îi răpiră mareşalului 


tot timpul, astfel încât abia spre seară avu puţin răgaz 
pentru locotenent. 

Atunci, fiecare îşi luă pipa, iar Greifenklau povesti 
întâmplările din ultimele zile. Blucher îl întrerupse adesea 
cu câte o înjurătură, o observaţie hazlie sau o întrebare, 
care-i dovedeau interesul. După ce locotenentul sfârşi, 
interlocutorul său întrebă: 

— Crezi, aşadar, că Richemonte v-a urmărit şi mai târziu? 

— Da. Excelenţă. 

— Ceea ce înseamnă că Margot n-ar fi în siguranţă nici la 
Gedinne? 

— Aşa e, deşi Florian o păzeşte. 

— Hm! Ceea ce mi-ai povestit pare un adevărat roman... 
Dar, fiindcă nu-i ficţiune, trebuie luat foarte în serios! Nu 
ştim ce va aduce ziua de mâine, de aceea flecare trebuie să- 
şi facă datoria. Tu nu faci nici o excepţie de la regulă... 

— Dă-mi prilejul. Excelenţă. 

— Îndată, băiete! Şi ştii ce va trebui să faci, înainte de 
toate? 

— Vă rog să-mi spuneţi. 

— Trebuie să lupţi ca să poţi păstra fata. 

— Excelenţă! 

— Bine, bine! Ştiu ce vrei să spui. Numai că în vreme ce-ţi 
pui la adăpost fericirea, poţi face şi patriei un serviciu. 
Înţelegi la ce mă gândesc? 

— La caseta de război? 

— Da. Crezi că Richemonte va încerca să pună mana pe 
dânsa cât mai repede cu putinţă? 

— Da. 

— În cazul acesta e nevoie să i-o luăm înainte. 

— Dar cum? Locul se află în ţara duşmană. 

— Va fi în curând al nostru. 

— Însă până atunci, caseta se poate duce dracului. Ar 
trebui păzită, cel puţin până vom apărea noi! 

— Asta e prea primejdios, sau chiar de-a dreptul imposibil, 
Excelenţă. 


— Ai vreo idee mai bună? 

— Cred c-ar fi de-ajuns s-o scoatem de-acolo şi s-o punem 
în alt loc, unde ar putea rămâne până la sfârşitul războiului, 
fără ca Richemonte s-o mai poată dibui. 

— Ai dreptate, tinere. Vrei să te însărcinezi tu cu asta? 

— Din toată inima. 

— Dar de ce n-ai făcut-o până acum? 

— N-avem ajutoare. Pentru o asemenea misiune, am 
nevoie de câţiva oameni foarte credincioşi, care să poată 
păstra o desăvârşită discreţie... 

— Pe ăştia ţi-i voi da eu. De câţi ai nevoie? 

— Cu şase cred c-o voi scoate la capăt. 

— Bine, îi vei avea. Alegeţi-i singur! Cum vei proceda, te 
priveşte. Şi, ca să te răsplătesc, îţi promit că voi avea grijă 
ca asasinatul acela murdar, făptuit de Richemonte asupra 
tovarăşului său, să nu rămână nepedepsit. 

După câteva zile sosi în Gedinne un individ zdrenţăros, a 
cărui îmbrăcăminte abia putea să-i acopere goliciunea. În 
schimb îşi înfăşurase capul cu o sumedenie de zdrenţe, care 
alcătuiau un turban deosebit de caraghios. 

În faţa cârciumii se opri, părând că meditează în ce fel ar 
putea bea ceva pe gratis. Cineva dinăuntru îi bătu în geam. 

— Intră, băiete, dacă ţi-e foame! Zise un glas puternic. 

Zdrenţărosul nu aşteptă să fie rugat a doua oară. Intră şi 
găsi acolo câţiva dintre clienţii obişnuiţi ai cârciumii. Singur, 
cel care-l chemase, nu era de prin partea locului. 

Toţi ochii se aţintiră asupra lui. Oamenii dădură din cap, 
oarecum nemulţumiţi, iar cârciumarul se interesă: 

— Omule, cine eşti? 

— Un biet savoiard, răspunse străinul. 

— Ce cauţi aici? 

— Ştiu şi eu?! Domnul acesta m-a chemat înăuntru. 

Cârciumarul se adresă atunci celuilalt: 

— Domnule, de ce-mi aduci astfel de oameni în local? 

Cel întrebat era un om încă tânăr, chipeş şi arătos. 

Îl privi pe cârciumar cu superioritate şi zise: 


— Mă cunoşti? 

— Nu. 

— Ai auzit de furnizorul armatei, baronul de Reillac? 

— Milionarul? Pe ăla îl cunoaştem toţi, cel puţin după 
nume. 

— Ei bine! Ela dispărut fără urmă, iar eu am fost 
însărcinat de Împăratul nostru să-l caut, deoarece se 
bănuieşte că a fost ucis. 

— Atunci vei fi fiind de la poliţie? 

— Nu, sunt avocat. Dacă l-am chemat înăuntru pe acest 
om, e pentru că am citit pe chipul lui nevoia, foamea şi 
setea, aşa că-mi iau răspunderea faptului. 

— Ai dreptate, domnule. Fă ce-ţi place! Vezi numai ca 
individul să aibă hârtiile în regulă! 

— Asta se va face îndată. 

Şi, adresându-se vagabondului, adăugă: 

— Ce meserie ai? 

— Aveam un maimuţoi şi o marmotă, cu care băteam 
drumurile până în Olanda, răspunse cel întrebat, în dialect 
savoiard. Dar am căzut în mâinile prusacilor, şi ăştia mi-au 
luat atât animalele cât şi banii pe care-i aveam. Acum caut 
s-ajung acasă. 

— Cere să ţi se dea de mâncare pe socoteala mea, şi stai 
colea jos, lângă mine! 

Savoiardul primi invitaţia cu o plăcere vădită şi, când i se 
aduse mâncarea, o înghiţi cu lăcomie. Avocatul începu cu 
dânsul o convorbire banală. Atâta doar că, uneori, coborau 
vocea atât de mult, încât nu mai puteau fi auziţi de cei din 
preajmă. 

— Sunt toate împreună? Întrebă avocatul la un moment 
dat, când nimeni nu le dădea atenţie. 

— Toate! Răspunse vagabondul. 

— Şi uneltele? 

— Sunt în pădure, domnule caporal. 

— Nu mai îmi zice aşa! Mă surprinde cât de desăvârşit îţi 
joci rolul. 


— Nu e greu. Unde-l găsesc pe domnul locotenent? 

— În căsuţa aceea singuratică de la marginea pădurii. 

— Ce nume poartă? 

— Întrebi de Florian! Restul vine de la sine. Ordinele 
locotenentului le aduci la locul de întâlnire. Acum plec. Şi 
nu mai forfoti nici tu prea multă vreme pe-aici. 

Presupusul avocat plăti consumaţia şi plecă. Savoiardul 
făcu la fel, după scurt timp. Abia părăsise odaia, că un nou 
client intră. Acesta privi în jurul său şi zise pe un ton ales: 

— Îl caut pe primar, mi s-a spus c-ar fi aici. 

Unul din cei de faţă se ridică şi răspunse: 

— Eu sunt primarul, domnule. Ce doriţi? 

— O informaţie. 

— Cine sunteţi? 

— Căpitanul Richemonte. 

— La ordinele dumneavoastră. 

— S-a înmulţit în ultimul timp populaţia comunei dumitale? 

— Da, asta cam aşa e... Acum două săptămâni am avut o 
naştere. 

— Ha-ha-ha! Râse Richemonte. Dar nu mă interesează 
nou-născuţii, ci dacă nu cumva s-au instalat ceva străini pe 
aici, pe la voi. 

— Asta nu, domnule căpitan. 

— Vizitele vă sunt anunţate? 

— Da. 

— Şi s-a anunţat cineva? 

— În ultimul timp, nu. 

— Hm! Caut trei persoane, două femei şi un servitor; 
femeile sunt mamă şi fiică. Trebuie să se fi ascuns prin 
ţinutul acesta şi l-aş răsplăti bine pe acela care mi-ar da 
relaţii. 

— Mi-aţi putea descrie cum arată aceste persoane? 

— Fata e foarte frumoasă... 

— Ciudat! Astăzi toţi vin numai să caute. Mai adineauri a 
fost aici un avocat din Paris, care căuta şi el pe cineva. 

— Pe cine? 


— Pe baronul de Reillac, furnizorul armatei, care cică ar fi 
dispărut. 

Căpitanul făcu feţe-feţe. 

— Încotro a plecat avocatul acela? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Armată mai e prin locurile astea? 

— Nu. Dat fiind că Împăratul a câştigat alaltăieri bătălia de 
la Ligny, toate trupele au fost retrase. Comandaţi ceva? 

— Un pahar cu vin. 

Căpitanul se aşeză şi îşi bău în tăcere vinul. Părea muncit 
de gânduri. 

După ce părăsi cârciuma, porni la drum, vorbind singur, cu 
voce tare; stătu locului, merse mai departe şi iar se opri. 

— Ce ghinion! Mormăi el. Armata câştigă bătălie după 
bătălie, iar eu aici nu mă pot arăta în faţa Împăratului. Cum 
au putut să-mi scape afurisitele alea? Cel puţin pe 
Greifenklau de aş putea pune mâna! 

Merse mai departe, dar iar se opri, îngândurat. 

— Caseta aceea de război o să mă despăgubească de 
toate. Dar o fi cu adevărat îngropată o casetă acolo? De ce 
nu m-aş lămuri măcar în privinţa aceasta în loc să tot alerg 
degeaba după Margot! Reillac zace acolo neîngropat... 
Dacă îl vor găsi? Cei trei grenadieri au murit într-adevăr, 
toţi? Oricare dintre ei ar putea fi un martor împotriva mea, 
iar eu nici măcar nu sunt sigur... Azi mai rămân pe-aici, dar 
mâine în zori pornesc către peşteră, ca să rezolv măcar o 
treabă... 

Ciuli urechile, căci i se păru că aude ceva ca un tunet 
îndepărtat. 

— S-or fi bătând iarăşi? Se întrebă el. Ucideţi-vă cât vreţi, 
dar lăsaţi-mi mie caseta! 

Presupunerea sa era întemeiată. În ziua aceea 18 iunie 
1812, avea loc cea mai înverşunată bătălie, aceea de la 
Waterloo. 

La marginea pădurii se afla o căsuţă frumuşică. 
Proprietarul, prieten şi rudă cu Florian, se declară imediat 


dispus să le primească şi să le ascundă pe cele două femei. 
În ultimele zile fireşte că nu-i fusese deloc uşor, căci 
fuseseră încartiruiţi o sumedenie de soldaţi prin zonă şi i se 
repartizaseră şi lui câţiva în gazdă. De aceea fusese nevoit 
să le ascundă pe femei în pivniţă. Acum însă ele se aflau 
însă în odaia din turnuleţul casei, în vreme ce el stătea cu 
Florian în grădiniţă, la taclale. 

Deodată, îşi întrerupseră vorba şi ciuliră urechile. 

— Ai auzit, Floriane? Întrebă proprietarul casei. 

— Da, de câteva ori până acum. 

— Pare-ar fi un cutremur. 

— Nu, seamănă mai degrabă cu un tunet. De la amiază tot 
aud. 

— Să fie vreo bătălie? 

— Fără îndoială. 

— Atunci, nemţii vor fi încă o dată bătuţi. 

La aceste cuvinte îl privi pe vizitiu cercetător cu coada 
ochiului. 

— De ce iarăşi nemţii? 

— Aşa îmi dau eu cu părerea. 

— Aşa ţi-ar conveni, poate? 

— Ba nu. Ştii că nu-s francez, dar pentru că şi tu te arăţi 
atât de misterios faţă de mine, o să-mi fie îngăduit să mă joc 
şi eu niţel de-a v-aţi ascunselea. 

— Fără să izbuteşti, însă. Ştiu că eşti un băiat de treabă... 

— Atunci de ce n-ai încredere în mine? 

— Ce motiv ai să te plângi de mine? 

— Am. N-am observat, oare, chiar azi-dimineaţă că se află 
în pădure indivizi străini, care privesc din când în când 
încoace? 

— Eu n-am observat nimic, răspunse Florian, cu toată 
sinceritatea. 

— Atunci, spune-mi cine a fost domnul acela pe care l-ai 
adus la mine cu cucoanele? 

— Hm! E drept că nu ţi-am spus până acum... dar ştiu că 
pot avea încredere în tine. E un neamţ. 


— Un german? Mare curaj a avut. 

— Într-adevăr. E un adevărat viteaz. O să-ţi povestesc. 

Şi începu să-i povestească, în timp ce celălalt asculta cu 
multă luare-aminte. Când Florian sfârşi, olandezul zise: 

— Cam miroase a roman, dar eu te cred, totuşi. la te uită, 
vine unul cu un căruţ... Vreun ambulant dintr-ăia. la să 
vedem ce are de vânzare. 

Omul care se apropia încet de casă avea părul şi barba 
roşii, era neglijent îmbrăcat şi trăgea după dânsul un 
cărucior cu patru roţi. 

Când ajunse în faţa grădinii, duse mâna la şapcă şi salută. 

— Ce ai de vânzare? Întrebă proprietarul. 

— Nimic, răspunse străinul. Eu cumpăr, nu vând. 

— Şi ce cumperi? 

— Oase, fier vechi, cositor şi altele asemenea. N-aveţi ceva 
pentru mine? 

La auzul acestui glas, Florian privi cu multă luare-aminte 
la străin şi împreună mâinile. 

— E cu putinţă, domnule?! Spuse el. Zău că eşti de 
nerecunoscut. Peruca şi barba asta te schimbă cu totul. 

— Dar cine e? Întrebă cumătrul său. 

Florian se repezi la străin şi-i scoase şapca şi peruca. 

— Uită-te şi dumneata, cumetre! 

În faţa celor doi se afla... Greifenklau. 

— Presupun, zise el, adresându-se olandezului, că Florian 
ţi-a spus deja că sunt german. 

Înainte ca omul să poată răspunde, fereastra odăii de sus 
se deschise brusc şi se auzi glasul Margotei: 

— Hugo, scumpul meu Hugo! Pot veni jos? 

— Nu, draga mea, rămâi acolo, căci vin eu la tine! 
Răspunse el, zâmbind fericit. 

Cât ai clipi din ochi intră în casă şi începu să sară treptele, 
câte trei o dată... Ea îi deschise uşa şi-i căzu în braţe. 

— Te-am văzut venind, dar nu te-am recunoscut, spuse 
Margot! O, ce urât eşti! 

— Dac-ai şti pe lângă cine-am trecut! 


— Hai, spune-mi! 

Greifenklau intră cu ea în odăiţă, o salută pe bătrână, apoi 
arătă afară pe fereastră. 

— Îl vezi pe omul acela care înaintează spre Paliseul? 

— Îl văd. 

— E fratele tău. 

— Căpitanul? Exclamă ea, speriată. Şi zici că nu te-a 
recunoscut? 

— Nu. Şi-o fi spus că m-a văzut cândva, căci s-a uitat lung 
după mine, dar de recunoscut cu siguranţă că nu m-a 
recunoscut. 

— Ar fi fost o mare nenorocire, căci ne caută mereu. 
Proprietarul spunea că întreabă pretutindeni de două femei 
şi un servitor. Dar spune-mi, iubitule, ce te aduce înapoi 
aici? 

— Mareşalul m-a trimis să pun caseta de război la adăpost. 
Trebuie să-i caut alt loc, pentru ca fratele tău să n-o 
găsească. De aceea, am cerut să mi se trimită încoace 
oameni, care vor veni azi. 

— E adevărat că prusacii au pierdut o bătălie? 

— Da, la Ligny. În schimb, vor câştiga azi, una cu atât mai 
importantă. Ai auzit zvon de lupte? 

— Da. Pe unde? 

— La miazăzi de Brussel, pe lângă Waterloo. 

— Dar dacă nu ies victorioşi Aliaţii? 

— Sunt convins că vor învinge. 

— Cum te-a primit mareşalul? 

Greifenklau începu să povestească şi asta îl făcu să nu-l 
observe pe savoiardul care se apropia de casă. Când acesta 
îi zări pe cei doi oameni care stăteau în grădiniţă, salută 
foarte politicos şi întrebă: 

— Nu locuieşte aici un domn Florian? 

— Eu sunt ăla, răspunse vizitiul. Străinul îl privi cu luare- 
aminte. 

— Trebuie să mă informezi despre cineva. 

— Cine e acel cineva? 


Savoiardul îi şopti ceva la ureche. 

— Ah! Zise vizitiul. Care vasăzică, eşti iniţiat! Îl cauţi pe 
domnul locotenent Greifenklau. 

— E aici? 

— "Tocmai a venit mai adineauri. Vrei să-i vorbeşti? 

— Da. 

— Îl voi chema! 

Urcă şi-l aduse pe tânărul ofiţer. 

Când acesta îl zări pe savoiard, izbucni în râs. 

— Minunat, Heinz! Nimeni n-ar putea bănui în tine un 
prusac! Ce ai să-mi raportezi? 

— Că au sosit cu toţii! lar uneltele le am eu. 

Apoi adresându-se cumătrului lui Florian: 

— Pot pune la adăpost trăsurica mea la dumneata? 

— Mai e vorbă! 

— Afară de oase şi fier vechi, mai am acolo ceva muniţie şi 
puşti, de care vom avea nevoie. Auziţi canonada? Se-ncurcă 
lucrurile, nu glumă! 

— Dea Domnul ca Aliaţii să învingă, zise Florian. 

— Poţi fi sigur, iar marşul nostru triumfal va avea loc mai 
devreme ca data trecută. 

Din convorbirea pe care o legă cu stăpânul casei, 
Greifenklau îşi dădu seama că putea avea deplină încredere 
într-însul. Se înapoie apoi la cele două femei, cu care mai 
stătu de vorbă. Margot se vindecase aproape complet şi se 
bucura în sinea ei că Hugo nu lupta şi el astăzi. 

— Ce va face Napoleon, dacă va învinge? Întrebă ea. 

— Va deveni imediat stăpân al Rinului. 

— Şi dacă învingem noi? 

— Atunci vom fi până într-o săptămână la Paris şi vom 
impune o pace care nu va mai putea fi încălcată! Şi mai ştii 
ce-o să se întâmple după aceea. Margot? 

— Ce? Întrebă ea, roşind. 

— Îţi vei face intrarea triumfală în Berlin. 

Către miezul nopţii, locotenentul se duse la locul de 
întâlnire din pădure, unde-l găsi pe Heinz şi pe alţi cinci 


bărbaţi vânjoşi şi plini de curaj, care-l aşteptau. 

Aduseră căruţa cu armele şi porniră la drum. 

Sosiră la poalele colinei în zori de zi, şi începură să urce. 
Merseră şi merseră, prin pădurea calmă şi pustie şi izbutiră 
să ajungă la văgăuna cu pricina fără a fi descoperiţi de 
cineva. 

— Aici e! Zise Greifenklau. Rămâneţi de pază, până mă 
înapoiez. Voi căuta un loc potrivit, care nu trebuie să fie la 
prea mare depărtare. 

Cine l-ar fi văzut acum pe locotenent, nu l-ar fi luat drept 
un ofiţer prusac, căci purta iar peruca şi barba roşie, 
întocmai după cum şi ceilalţi erau deghizați. 

După ce Greifenklau se îndepărtase, oamenii se aciuiră 
între tufe aşteptând înapoierea lui. 

— Ptiu drace, ce rău pute aici! Zise unul. Dumnezeule, un 
cadavru! 

Se apropiară. Era corpul lui Reillac. 

— Ăsta o fi baronul ăla francez despre care povestea 
domnul locotenent, spuse caporalul. Zicea că o să încheie 
proces-verbal despre asta. 

Greifenklau se întoarse după mai mult timp. 

— Dezgropaţi! Ordonă el. 

Scoaterea la iveală a casetei se făcu repede, datorită 
iscusinţei celor şapte camarazi, care împletiră la repezeală 
şi o targă de rămurele, cu ajutorul căreia fu transportată la 
locul nou ce i se alesese. După aceea, locotenentul întocmi o 
schiţă, ca să poată găsi locul mai târziu. Erau numai 
indicaţii vagi, care n-ar fi putut folosi unui străin, căci un 
plan exact nu se încumetă să alcătuiască. 

Se făcuse amiază. Oamenii îmbucară ceva apoi se 
întoarseră la văgăună, să închidă la loc groapa. 

Căpitanul Richemonte nu stătuse nici el cu mâinile în sân. 
Înarmat cu o sapă se dusese în zori de zi în munţi. Avea de 
gând să-l îngroape pe Reillac şi să se încredinţeze apei de 
existenta casetei. 


Ajuns la văgăună, se îndreptă spre locul ştiut, dar deodată 
rămase țintuit locului, recunoscând după marginile ei 
netede, groapa în care fusese comoara. 

— S-a dus! Exclamă el. Vin prea târziu... Ah! 

O mare speranţă i se năruise şi se simţea sfâşiat de 
oboseală şi deznădejde. 

— Asta s-a întâmplat de curând, îşi zise el, apoi, căci 
pământul e proaspăt de tot. Cine să fi fost aici? 

Privi de jur-împrejur, dar nu putu găsi nimic după care să 
se poată orienta. 

Înciudat, lovi cu piciorul în pământ. 

„S-a dus şi speranţa asta! Scrâşni el. Desigur, iarăşi 
Greifenklau! Oh, cât aş vrea să pun mâna pe el!” 

Tocmai în vremea asta se întoarse locotenentul la văgăună. 
Nici nu s-ar fi gândit să întâlnească acolo pe cineva, de 
aceea rămase înmărmurit când zări lângă groapa deschisă 
un om agitând braţele ca un disperat. Făcu semn oamenilor 
săi să-l urmeze încet şi înainta, în vârful picioarelor. 
Recunoscându-l pe căpitan, îi puse mâna pe braţ. 

— Cu cine vorbeşti aici, domnule Richemonte? 

Celălalt se întoarse repede şi îngălbeni de spaimă. 

— Cine... cine eşti dumneata? Îngăimă el. 

— Căutător de comori, ca şi dumneata, dar ceva mai 
norocos, răspunse locotenentul. Dar bine că te-am găsit. la 
apropie-te de cadavrul acela! Îl cunoşti? 

Richemonte se uită acum mai bine la celălalt şi scrâşni: 

— Mii de draci! Greifenklau! 

— Da, eu sunt. Dar n-avea grijă, că nu-ţi voi face nici un 
rău. Oricum, eşti fratele vitreg al viitoarei mele soţii, de 
aceea nu vreau să fiu eu judecătorul dumitale. Dar trebuie 
să-mi mărturiseşti că eşti ucigaşul acestui om. 

— Pe dracu o să mărturisesc! 

Zicând acestea, se sili să scape din strânsoarea braţelor lui 
Greifenklau, dar zadarnic. 

— Cel puţin recunoşti că acest cadavru este al prietenului 
dumitale Reillac? Întrebă locotenentul. 


— Ce mă interesează pe mine cadavrul? 

— Fie şi aşa! Dar atunci, vei îngădui să te căutăm puţintel 
prin buzunare. [ineţi-l, băieţi! 

Cu toată împotrivirea lui fu ţinut atât de strâns, încât nu 
izbuti să se mişte. Spumega de furie, dar nu-l putu totuşi 
împiedica pe Greifenklau să-i scoată din buzunar portofelul 
şi portvizitul celui ucis. Amândouă aveau pe ele numele şi 
stema baronului. 

— Asta-i de-ajuns! Zise locotenentul. N-avem nevoie de 
mai mult. Voi păstra aceste obiecte şi le voi prezenta acolo 
unde trebuie. Luaţi-i armele şi trageţi-i un picior în spate, 
băieţi! Asta-i tot ce-i putem oferi! 

Ordinul fu îndeplinit întocmai. 

Cadavrul fu cercetat şi îngropat. Se întocmi un scurt 
raport la faţa locului, care fu semnat de-cei de faţă, şi pe 
care Greifenklau îl băgă apoi în buzunar. După care se 
ordonă înapoierea. 

Richemonte era ca năucit. Nu îndrăznise să rostească nici 
un cuvânt şi chiar lovitura de picior o primi fără să 
crâcnească. Când ajunse la poalele muntelui, totul i se păru 
un vis. Apoi, însă, îşi reveni şi rămase locului. 

— Răzbunare! Răzbunare! Acum ştiu totul! Murmură 
dânsul. Pe ticălosul acesta deghizat l-am văzut îndreptându- 
se spre coliba aceea singuratică. Acolo trebuie să fie 
Dulcineea lui. 

Începu să meargă atât de repede, încât ajunse la Gedinne 
încă înainte de a se lumina de ziuă. Nimeni nu dormea în 
comună. Un grup de soldaţi fugari, care se mai afla acolo, 
adusese vestea că Împăratul fusese bătut şi că Franţa era 
pierdută. Tânguielile şi blestemele nu mai conteneau. 
Căpitanul vru să se folosească de această coincidentă. Se 
alătură oamenilor şi le spuse că vrea să le dea pe mână 
şapte spioni germani. Logodnica şefului acestora se afla în 
casa singuratică de la marginea pădurii. 

Locuitorii comunei nu se lăsară atât de uşor câştigaţi 
pentru această cauză; în schimb soldaţii, sub conducerea lui 


Richemonte, se îndreptară imediat spre casa cu pricina, o 
ocupară şi luară prizonieri pe cei dinăuntru. În timp ce 
câţiva rămaseră acolo de pază, ceilalţi se duseră înaintea 
„spionilor” ca să-i nimicească. Prusacii socotiseră mai 
nimerit să rămână de-acum împreună. Greifenklau 
încuviinţă asta, apoi se îndepărtă de ei. Astfel porniră la 
drum, târând căruţul după dânşii, când, deodată, detună o 
salvă şi toţi şase se prăbuşiră la pământ, loviţi de moarte. 

Fratele Margotei îi cercetă şi zise: 

— Şeful nu e printre aceştia. O să vină şi el. Nu trebuie să 
ne scape. 

Se înşela însă. Pe drum, Greifenklau îşi dădu seama că 
Richemonte îl observase când se dusese la căsuţa din 
pădure, şi asta îl îngrijoră nespus. De aceea, se despărţi de 
oamenii săi şi o porni repede, înainte, tăind drumul în linie 
dreaptă, şi scăpând de privirile urmăritorilor săi. 

Ajuns în apropierea căsuţei, realiză, imediat cele 
petrecute. Dar mai observă ceva, şi anume că ocupanţii nu 
puteau fi prea mulţi. În schimb, o patrulă de husari se 
apropia călare dinspre marginea pădurii. 

Se apropie de căsuţă şi intră. Santinela de la uşă vru să-l 
oprească, dar în aceeaşi clipă locotenentul auzi glasul 
logodnicei sale, care striga după ajutor. Îşi trase repede 
pistoalele şi dădu buzna înăuntru, unde o văzu pe Margot 
luptându-se cu patru soldaţi. Stăpânul casei şi Florian 
zăceau legaţi într-un ungher, iar doamna Richemonte era 
leşinată. Patru împuşcături detunară, cei patru soldaţi se 
prăbuşiră. Dar santinela intrase înăuntru după locotenent. 

Margot scoase un țipăt de prevenire, care-l făcu pe 
Greifenklau să se întoarcă repede. Dar era prea târziu. 
Paloşul francezului spinteca aerul şi căzu pe capul 
locotenentului, care căzu la pământ, cu Margot lângă el. 

Între timp patrula prusacă ieşise din pădure. Ofiţerul care 
o comanda se opri şi privi în jur. Auzi cele patru împuşcături 
din casa apropiată şi în acelaşi timp un țipăt de spaimă. 


— Ce-i asta? Acolo se petrec lucruri ciudate! Strigă el. 
Poate că e nevoie de ajutorul nostru. Înainte, băieţi! 

Dădură pinteni cailor, descălecară şi pătrunseră înăuntru, 
în momentul acela, francezul care-l lovise în cap pe 
Greifenklau sări pe fereastră, nădăjduind, în ultimul 
moment, să se salveze. Dar ofiţerul de husari îşi dădu 
seama dintr-o privire ce se întâmplase şi slobozi după el un 
glonte, care nu-şi greşi ţinta. 

Florian şi gazda fură dezlegaţi şi aflară că un detaşament 
important de prusaci se îndrepta spre Gedinne, astfel că nu 
mai aveau de ce să se teamă acum. Povestiră pe scurt cele 
întâmplate şi, la ordinul ofițerului, le transportară sus pe 
cele două femei. 

Rana lui Greifenklau era gravă. 1 se făcu un pansament 
provizoriu, care trebuia să ţină vreun ceas, până aveau să 
vină prusacii, şi un medic se va ocupa de dânsul. 

Când veni medicul şi examina pe rănit, clătină capul cu 
seriozitate, dar dădu un răspuns liniştitor Margotei, care-şi 
revenise, deşi nu-i îngădui să-şi vadă logodnicul. 

Richemonte nu se mai întoarse la casa din pădure, căci 
auzise pe drum despre sosirea prusacilor şi preferă să evite 
primejdia. Astfel că nu află nimic nici despre rănirea gravă 
a duşmanului său de moarte. 

Ultima bucurie a lui Blucher. 

După bătălia de la Waterloo, bătrânul mareşal supuse 
Franţa pentru a doua oară. Parisul fusese cucerit şi se 
încheie o nouă pace, care-l costă pe Napoleon tronul şi 
libertatea. El fu deportat în insula Sfânta Elena, de unde nu 
era atât de uşor să se întoarcă înapoi, ca de pe insula Elba. 

Greifenklau nu putuse lua parte la această înfrângere a 
marelui Corsican. Luni de zile rămase țintuit în pat, de pe 
urma rănii grave pe care o căpătase. Multă vreme zăcuse 
fără cunoştinţă şi abia târziu de tot izbuti să le recunoască 
pe cele două femei care stăteau de veghe la căpătâiul său: 
doamna Richemonte şi Margot. 


Din clipa aceea, starea sa începu să se îmbunătăţească, îşi 
putu aminti ziua în care se oprise la căsuţa singuratică, 
unde viteazul Florian o pusese la adăpost pe Margot. Mai 
încolo, însă, totul rămăsese învăluit în ceaţă şi, în pofida 
tuturor sforţărilor, memoria refuza să-l ajute. Şi asta, chiar 
în pofida faptului că medicii îl declarară complet restabilit. 

Ştia bine că venise aici ca să mute caseta de război într-un 
loc mai sigur. Avea la dânsul şi schiţa respectivă, dar era 
incapabil s-o folosească. Mai avea şi raportul pe care-l 
întocmise cu privire la uciderea baronului, care fusese 
semnat şi de însoțitorii săi. Dar când se întâmplaseră toate 
acestea? 

După însănătoşire, cel dintâi drum pe care-l făcu fu la 
văgăună, în locul unde stătuse caseta la început. 
Scormonind pământul dădu peste mormintele celor doi 
bandiți, dar îi fu totuşi cu neputinţă să-şi aducă aminte ce se 
petrecuse în cursul celor vreo douăsprezece ore dinaintea 
rănirii sale. 

Începu cercetări despre cei şase oameni care îl ajutaseră 
la dezgroparea casetei, şi află că niciunul din ei nu se mai 
înapoiase, vreodată, acasă. Astfel se văzu nevoit să plece la 
Berlin, fără a fi putut descurca, în vreun fel, iţele întregii 
afaceri. 

În apropierea Crăciunului, Blicher veni în capitală. 
Greifenklau se duse la dânsul: 

— Bună dimineaţa, băiete! Zise mareşalul. Am auzit c-ai 
încasat o izbitură în cap şi că puţin a lipsit să nu treci 
dincolo, pe urmele prietenului tău, Reillac! 

— Da, a fost o lovitură, nu glumă! Răspunse locotenentul. 

— Dar, vorba proverbului: Scula rea nu piere! Asta am 
constatat-o şi la mine de sute de ori. 

— "Totuşi, a fost cumplit, Excelenţă! 

— Da, o astfel de lovitură nu e glumă. le-au doftoricit, însă 
bine de tot... Trebuie să recunosc asta, cu toate ca eu n-am 
să dau niciodată voie vreunui doctor să-şi experimenteze 


Jleacurile pe pielea mea! În felul acesta, nădăjduiesc să 
ajung mult mai uşor la Sfântul Petru! 

— Tot ce se poate, Excelenţă. Dar nu numai lovitura aceea 
m-a necăjit. 

— Ei! Dar ce-a mai fost? 

— Două lucruri! 

— S-auzim! 

— În primul rând, că n-am putut participa mai departe la 
campanie. 

— Ai dreptate. Asta trebuie să fi fost, într-adevăr, cât se 
poate de neplăcut. Dar trebuie să te resemnezi, n-ai încotro. 

— Şi izbuteşti chiar, spuse Greifenklau, când ignori 
anumite întâmplări! 

Blucher îşi scutură pipa de colţul mesei, astfel că scrumul 
care încă ardea căzu pe covor; apoi privi pe furiş la 
locotenent şi zise: 

— Anumite întâmplări? Care sunt astea? 

— Păi, răspunse Greifenklau, şovăitor, avansarea aia 
ratată, de pildă. 

Bătrânul clătină capul. 

— Hm... da, asta e adevărat, zise el. Aşa ceva te poate face 
să te iei singur la palme! Atâta că asta n-ar fi o ocazie de tot 
pierdută! Tu ne-ai adus servicii de mare preţ, ne-ai fost de 
folos de zece ori mai mult decât dacă ai fi fost combatant. 
Dă-mi voie să-ţi port eu de grijă, fiule! Cuvântul bătrânului 
Blucher încă mai valorează ceva! Nu eşti de aceeaşi 
părere? 

— Ba da, Excelenţă. 

— Ei, vezi? Nici nu te-aş sfătui să dai cu piciorul unei 
recomandări venite de la mine. În astfel de chestiuni sunt 
un om de onoare. Dar, care-i celălalt motiv pentru care eşti 
necăjit?! 

— Caseta de război. Excelenţă. 

— Caseta de război? Ei, drace, aşa e! Îmi aduc aminte că 
te-am trimis cu câţiva oameni ca să pui la adăpost puşculiţa 
aia veche. Înapoi nu te-ai mai întors, iar eu am fost nevoit să 


merg mai departe, tot mai departe, pe urmele lui Napoleon, 
ca să-i arăt ce pot. Pe urma am auzit că ai fost rănit. Ce s-a 
făcut cu caseta? 

— “Tocmai asta nu ştiu nici eu, Excelenţă. 

— Nu? Întrebă Bliicher, mirat. Care vasăzică ai fost rănit 
înainte de a fi ajuns la ea? 

— Ba nu; mai târziu. 

— Dar atunci, nu mai înţeleg nimic... 

— De găsit, am găsit-o în orice caz. 

— Şi ai îngropat-o în altă parte? 

— Cred că da. 

— Crezi? la ascultă, băiete, ce fel de vorbe sunt acestea? 
Aici nu eşti la biserică, să crezi sau să nu crezi... 

— Aşa e, dar vedeţi că am uitat. 

— Ai uitat? Chestia cu caseta? Mai băiete, cum ai putut 
uita aşa ceva? 

Greifenklau arătă cicatricea roşie care se întindea peste 
tot capul, până la rădăcina nasului, şi zise: 

— N-am încotro, Excelenţă, nu-mi mai pot aduce aminte! 

— Rana? Mii de bombe! Te-a făcut să-ţi pierzi memoria? 

— Din nenorocire! Noaptea dinaintea rănirii mele a rămas 
o enigmă perfecta! 

— Nu ţi-ai dat osteneala îndeajuns, băiete! 

— Ba încă ce mult m-am chinuit! Zile şi nopţi de-a rândul 
am stat treaz şi mi-am stors creierii, dar ce să fac, amintirea 
n-a vrut să reînvie. 

— Asta-i ciudat! Dar ai fost acolo sus, unde era îngropată 
caseta? Şi au fost şi oamenii cu tine? 

— În orice caz. 

— Şi aţi scos-o afară?! 

— Cred că da. După ce m-am însănătoşit, m-am dus acolo 
şi am constatat că nu mai este. 

— S-o fi descoperit altul?! 

— Tot ce se poate. 

— Cum adică? 

— Ar fi putut-o lua căpitanul Richemonte! 


— A, ăla? A fost acolo, sus? 

Greifenklau păru stingherit şi înălţă din umeri. 

— Mai mult ca probabil. 

— Iarăşi vorbe dintr-astea! Drace! Măi băiete, măi, nu-s 
deloc mulţumit de tine. Ce fac eu cu atâtea probabilităţi?! 
Certitudini vreau, nu supoziţii! 

— Vă pot da şi certitudini, Excelenţă. E aproape sigur că 
eu am fost acela care a dezgropat caseta, căci am întocmit o 
schiţă care cred că este a locului unde am îngropat banii a 
doua oară. Asta e. 

Mareşalul luă hârtia şi o privi cu atenţie. 

— Dracul să mai priceapă! Zise el. Aici stejari, colo fagi, ici 
o cruce, probabil locul unde aţi îngropat puşculiţa! Ascultă- 
mă, băiatule, în toată pădurea aia, cum să te poţi descurca 
având la mână doar amărâta asta de fiţuică?! 

— Am căutat zile întregi, dar n-am găsit locul. 

— Şi nici copacii ăia, băiatule? 

— Nu; nu-mi pot aminti în ce direcţie am pornit atunci de 
la văgăună. 

— Asta e o istorie afurisită, care poate face să ţi se stingă 
până şi pipa! 

O puse de-o parte, deşi tocmai o umpluse şi-i dăduse foc. 
Cu schiţa în mână, începu să umble de colo până colo prin 
odaie, apoi o aruncă pe masă. 

— De, în orice caz tu nu eşti vinovat. Lovitura aia de paloş 
ţi-a cam stâlcit creierul, băiete! Nu-i nimic de făcut în 
privinţa asta. Dar unde sunt ceilalţi care au fost cu tine? Aia 
şi-o fi putând aminti. 

— Am căutat să dau de ei, dar am constatat că niciunul nu 
mai e în viaţă. 

— Ducă-se dracului de treabă! Au căzut în luptele de mai 
târziu? 

— Nu cred; mai degrabă chiar în ziua aceea. Casa care ne 
adăpostise a fost asediată de francezi; atunci am fost şi eu 
rănit. Husarii prusaci, aceiaşi care ne-au sărit în ajutor, au 


găsit ulterior câţiva oameni împuşcaţi, tocmai atâţia câţi am 
avut eu cu mine. 

— Nu s-a găsit asupra lor nimic care să fi putut servi la 
stabilirea identităţii? 

— Nu, căci au fost jefuiţi până la piele. 

— Prost! Totuşi, avem cel puţin mângâierea că n-am putea 
căpăta caseta nici chiar dacă ai şti precis unde se află 
îngropată. 

— De ce? Dac-ar fi aşa, eu nu cred c-ar fi deloc greu s-o 
iau, Excelenţă. 

— Ar fi curată hoţie, băiete. Se află pe pământ francez. 
Dar, spuneai că acel căpitan Richemonte a fost şi el acolo 
sus, în munţi? De unde deduci asta? 

— Pentru că am aici o hârtie din care reiese că el l-a 
asasinat, acolo, pe baronul de Reillac. Eu însumi am fost 
martor. Stă negru pe alb aici că noi am descoperit cadavrul 
şi că Richemonte se afla alături de el. Sunt trecute şi 
obiectele pe care le avea la dânsul, dar care aparținuseră 
baronului. 

— Dar cred că i le-aţi luat, nu? Unde sunt? 

— Le-am găsit mai târziu la mine şi le mai am. 

— Dar, din câte ştiu, Richemonte v-a scăpat şi el! 

— Poate că încă i-am mai putea da de urmă! 

— Crezi?! Ah, da! Ai dreptate! Ar putea fi găsit cadavrul lui 
Reillac? 

— Desigur. 

— Hm! Nu e rea ideea. Avem şi dovezi, anume ceea. Ce ai 
văzut tu semnăturile voastre, apoi obiectele care-i 
aparținuseră lui Reillac şi pe care le-aţi luat voi căpitanului. 

— Măi sunt şi alte dovezi, Excelenţă. 

— Anume? 

— Margot a primit de la el o scrisoare prin care îi 
comunică... 

Blucher îl întrerupse repede: 

— Margot! Drace! La fetişcana asta dulce nici nu m-am 
gândit. Ce idiot sunt! Unde se află acum? 


— Aici, la Berlin, împreună cu maică-sa. 

— Zău? Păi să ştii că trebuie să le vizitez numaidecât. 

Greifenklau spuse, stingherit: 

— Tocmai aveam de gând s-o invit pe Excelenţa Voastră... 

— Da! S-a întâmplat ceva deosebit? 

— Cam aşa ceva... Urmează să ne căsătorim. 

— Nuntă? Vrei să te însori cu Margot, băiatule? Când? 

— Poimâine e cununia. 

— Chiar poimâine? Mii de tunete şi fulgere! Cum pot eu 
procura atât de repede un dar?! Dar... ia stai... mi se pare 
că am acasă un vătrai, un cărucior de copil... ba chiar şi un 
buchet de flori de tei! I-ascultă, domnule, de ce n-am fost 
înştiinţat mai din vreme? 

— Excelenţa Voastră abia a sosit la Berlin. 

— Asta e drept. Dar ia spune, ai vreun cavaler de onoare? 
Cine e? 

— Sublocotenentul Wilmersdorf. 

— Von Wilmersdorf? Întrebă mareşalul. Drace! De ce 
tocmai ăsta? 

— E un bun prieten de-al meu. 

— Prostii! Pun pariu că nici n-are deloc stofă de cavaler... 
Bagă de seamă, dacă eram cu cincisprezece ani mai tânăr, 
aş fi dorit-o pe Margot pentru mine. Dar, pentru că am 
ghinionul de a fi moşneag, mi se cuvine măcar o mică 
compensație. Eu însumi voi fi cavalerul tău de onoare, 
tinere. Ai priceput?! 

— Ordonaţi, Excelenţă! 

— Ia mai termină cu vocabularul asta! Mai ales în 
chestiunile care n-au nici o legătură cu armata şi disciplina 
militărească. la spune, ai ceva împotrivă?! 

— Excelenţă, n-ar fi doar o mare onoare ci şi o 
nemărginită bucurie... 

— Păi vezi! Îl întrerupse Blicher. În sfârşit, îţi vine mintea 
la cap. Aşadar eu o conduc pe Margot la altar, iar 
sublocotenentul ăla, Wilmersdorf, n-are decât să conducă 


câinii unde o pofti. Dar parcă începuseşi să spui că 
Richemonte i-a scris ceva logodnicei tale? 

— Da, de trei ori. Dar ea nu i-a răspuns. 

— Unde se află acum? 

— E pentru două săptămâni la Strasbourg. 

— Aveţi adresa lui? 

— Da. Aşteaptă acolo răspunsul. 

— Asta-i bine. Ştim unde poate fi găsit. Dar ce scrie? 

— Îi cere Margotei să mă părăsească şi să vină la ei. 

— E nebun, individul. 

— Are un pretext bun. Margot e săracă, dar el va face din 
ea o moştenitoare putred de bogată, dacă mă părăseşte pe 
mine şi se duce la dânsul. 

— Mogştenitoarea cui?! 

— A lui Reillac! 

Blucher tresări surprins. 

— Reillac? Fireşte, e mort. Aşadar pe dumnealui să-l 
moştenească! Cum vine asta? Fă-mă să înţeleg! 

— Vă aduceţi aminte. Excelenţă, când v-am spus că 
Napoleon a văzut-o pe Margot? 

— Da, a pus un ochi pe dânsa, ori chiar pe amândoi. 

— Planul Împăratului era s-o căsătorească, împotriva 
voinţei ei, cu Reillac, înlesnindu-i astfel accesul la curte. 

— Aha, pentru ca dumnealui să aibă prilejul de a o apuca 
din când în când de fuste?! Acuma... pe Sfânta Elena, cred 
că i-a trecut pofta... 

— Richemonte era amestecat în asta. El scrie că Reillac a 
murit, fără să lase vreun moştenitor apropiat, şi că dânsul, 
căpitanul, are în mână încuviințarea scrisă a Împăratului 
pentru căsătoria Margotei cu baronul. 

— Aha! Pe atunci, asta avea valoare de logodnă. 

— Apoi, Reillac a lăsat un testament. 

— Da? Atunci tot există un moştenitor. Cine e? 

— Chiar Margot. 

— Margot?! De unde şi până unde? 


— Reillac şi-a cumpărat, ca să zic aşa, logodnica tocmai 
prin acest testament. 

— Ce noroc! Zise Blucher, batjocoritor. 

— Dimpotrivă, ar fi o adevărată ruşine pentru Margot să 
primească... 

— Aşa e, băiete. Eşti un tânăr de nădejde, care ştie ce-i 
onoarea. Ce spune fata despre toate acestea? 

— Ea nu vrea să ştie nimic despre moştenire. 

— Bravo! E drept că n-aveţi niciunul din voi avere, dar voi 
avea eu grijă să avansați repede şi să nu înduraţi lipsuri. 

Chipul lui Greifenklau se întunecă. 

— O! Excelenţă, zise el, cred ca avansarea nu mai e cu 
putinţă. 

— Ce-ai spus? Zise Blucher. 

Locotenentul arătă pentru a doua oară cicatricea şi spuse: 

— Din cauza asta. 

— Ei, drace! O cicatrice onorabilă nu e nici pe departe o 
pată ruşinoasă, ci dimpotrivă... 

Greifenklau zâmbi cu amărăciune. 

— N-a spus chiar Excelenţa Voastră mai adineauri că 
lovitura aceea mi-a cam stâlcit creierul? 

— Ei, aş! Glumeam, doar... 

— Ştiu asta, şi totuşi e tragic de serios. Memoria mea a 
suferit şi nu mă mai pot bizui pe ea. 

— A suferit numai în ceea ce priveşte povestea casetei de 
război. 

— Până acum, da. Dar mă poate părăsi în orice clipă, în 
chestiuni care pot fi de cea mai mare însemnătate în ce 
priveşte serviciul. 

— Cine spune asta? 

— Medicii care m-au tratat şi care acum vor avea să 
hotărască în calitate de specialişti asupra viitorului meu. Voi 
fi nevoit să-mi iau rămas-bun... 

— Ai înnebunit, băiatule? 

— Deja mi s-au făcut nişte aluzii. 


Blucher se duse la fereastră, privi o clipă afară, şi, după ce 
îşi recăpătă stăpânirea de sine, se întoarse. Obrajii i se 
înroşiseră şi ochii îi erau umeziţi, când spuse, pe un ton, în 
aparenţa foarte liniştit.: 

— Care vasăzică ţi s-au făcut aluzii ca să-ţi dai demisia din 
armată? Un ofiţer atât de tânăr şi plin de speranţe! Ce-ai 
hotărât? 

— Să mă supun. 

— Mii de bombe. Şi de ce, mă rog?! 

— Pentru că, altminteri, voi fi demis. 

— Asta se va întâmpla doar peste cadavrul meu! 

— Vă sunt foarte recunoscător, Excelenţă. Dar îmi daţi voie 
să vorbesc deschis? 

— Dă-i drumul! 

— Intervenţia Excelenței Voastre ar fi destul de 
convingătoare ca să fiu menţinut, dar va trebui totuşi mai 
târziu să lupt cu împrejurările şi cu superiorii. 

— Da, da, ştiu ce vrei să spui! Ai avea de contracarat o 
mulţime de uneltiri din acelea mărunte şi împotriva cărora 
eu nu te-aş putea ocroti. Trebuie să-ţi dau dreptate, 
băiatule. Aşadar eşti hotărât să demisionezi? 

— Ferm hotărât. 

— Din partea mea n-ai decât s-o faci. Dar când? 

— Cât mai curând cu putinţă. 

— Cât timp îi trebuie minţii tale suferinde, pentru a 
compune o demisie? 

— Aş putea-o scrie chiar astăzi! 

— Şi ce mai aştepţi?! 

— Excelenţă, mi-aş îngădui o părere... 

— Taci! Aici numai eu îmi dau cu părerea! Izbucni 
bătrânul. Fă-o scurtă! Ai colo cerneală, hârtie şi condei! 
Aşează-te şi scrie-ţi petiția! Dar cât mai pe scurt! În vremea 
asta, eu o să-mi mai aprind o pipă. Hai, dă-i drumul! 

Greifenklau se supuse. Luă pana şi se pregătea să scrie, 
când mareşalul îl opri: 

— Stai! Cum gândeşte omul mai bine: cu sau fără pipă. 


— Cu. 

— Atunci îndoapă-ţi una înainte de a începe mâăzgăleala. 
Haide, ia de aici! 

Locotenentul fu nevoit să asculte. Îşi umplu o pipă 
olandeză, o aprinse, apoi începu 

— Stai! Interveni bătrânul pentru a doua oară. Cui i-o 
adresezi? 

— După cum prevede regulamentul: comandantului 
regimentului. 

— Prostii! Pe tine nu te privesc prevederile 
regulamentului. Vor să scape de tine şi să aibă şi 
încuviințarea ta pe deasupra. Cu asemenea indivizi nu e 
cazul să corespondezi! 

— Dar cui să mă adresez atunci, Excelenţă? 

— Ia ascultă, domnule, chiar trebuie să-ţi dau mură-n 
gură? Mie îmi scrii şi nimănui altcuiva. 

— Trecând peste toate celelalte instanţe? 

— Da, domnule! 

— Dacă Excelenţa Voastră ordonă... 

— Da, îţi ordon! Şi acum începe odată! Dar îndeasă-ţi mai 
întâi tutunul în pipă, ca să-ţi vină mai uşor inspiraţia! 

Greifenklau începu să scrie. Îşi dădu toată osteneala să 
facă asta cât mai repede, totuşi după douăzeci de minute 
puse condeiul de-o parte. 

— Citeşte! 

Locotenentul se ridică de pe scaun şi începu: 

— Către Excelenţa Sa, domnul mareşal... 

— Stai! Tună Blucher. Ce naiba-i asta?! 

— “Titulatura, Excelenţă... 

— la mai du-te naibii, băiete, zău aşa! Vreau să le arăt 
oamenilor ălora că între noi există o relaţie de prietenie şi 
tu îi tragi întruna cu titulatura! Câte rânduri are petiția ta? 

— Vreo cincizeci. 

— Sfinte Sisoe, cincizeci! E nevoie de atâta vorbărie? Stai 
jos şi ia altă hârtie. O să-ţi dictez eu. 


Greifenklau se supuse. Blucher îşi reaprinse pipa, care se 
stinsese, începu să umble de colo până colo prin odaie, şi, 
după câtva timp, începu: 

— În ce zi suntem azi? 

— În 22. 

— A, da, răspoimâine e Crăciunul. Care vasăzică te însori 
tocmai de Crăciun? Mă bucură şi-mi convine. Ai înmuiat 
bine pana? 

— Da. 

— Atunci dă-i drumul: „Berlin, la 22 decembrie 1815. 
Prietenului şi protectorului meu Gebhard Leberecht von 
Blucher!” Eşti gata? Ei, mai departe: „Dragă prietene şi 
camarad de campanie! Am căpătat o lovitură a dracului 
peste cap şi de aceea mi se cere să-mi dau demisia din 
armată ceea ce, cu toate regretele, sunt nevoit să accept. 
Mi-e mai plăcut s-o depun în mâinile tale decât în ale altora, 
căci, tu ştii, mai bine decât oricine, că mi-am făcut datoria. 
Devotatul tău, Hugo de Greifenklau, locotenent.” Ei, acum 
ştii cum se face o demisie? 

— Excelenţă, cum puteam eu să scriu aşa ceva? 

— Uite-aşa! la arată-mi-o! Ai presărat nisip pe deasupra? 
Sau scrum, tot aia e! 

Blucher luă hârtia şi zise: 

— Până una-alta, ai un scris chiar mai frumos decât al 
meu! la ghici, cine va citi asta? 

— Habar n-am, Excelenţă. 

— Habar n-ai? Prostule, cine altul decât Regele? 

Greifenklau tresări: 

— Excelenţă, zise el, şovăind, în cazul acesta, cu prinsul ar 
trebui exprimat prin alte cuvinte. 

Blucher se încruntă. 

— Ce vrei să spui cu chestia asta? Îţi închipui, cumva, că 
nu-s în stare să redactez o petiție? 

— Excelentă, se grăbi Greifenklau, surâzând, sunt cât se 
poate de convins... 


— Sau că nu-s capabil s-o dictez? Îl întrerupse mareşalul. 
Petiţia asta e o capodoperă stilistică şi Regele o va aprecia 
la adevărata ei valoare. Şi cu asta, basta! Dar acum mai 
departe: ce facem cu Richemonte? Punem ori nu mâna pe 
dânsul?! 

— Nu ştiu dacă e cu putinţă. Strasbourgul aparţine 
Franţei. 

— Ei, aş! Ce titulatură poartă în Franţa capul justiţiei? 

— Procuror general. 

— Bine! Îi voi scrie acestui domn procuror general. Şi 
vreau să văd dacă lui îi dă mâna să nesocotească o cerere a 
bătrânului Blucher! Ce i-aţi luat lui Richemonte când l-aţi 
găsit lângă cadavrul victimei sale? 

— Punga şi portvizitul lui Reillac. Pe ele se află numele şi 
stema sa. 

— Asta-i de ajuns. Aţi îngropat cadavrul şi cred că ai mai 
putea găsi locul, nu? 

— Fără îndoială. 

— E cu putinţă să ţi se ceară să te duci acolo. Ai fost 
martor ocular la crimă? 

— Nu. 

— Asta-i prost! Poate nega. 

— Ba nu. L-am văzut împreună cu Reillac. După nici zece 
minute m-am înapoiat şi nu l-am mai găsit pe căpitan, în 
schimb baronul zăcea înjunghiat la pământ. Trupul îi era 
cald. Îi lipseau obiectele pe care le-am găsit apoi la 
Richemonte. 

— Atâta ar putea fi, totuşi, de ajuns. Dar cum o fi ajuns 
testamentul în mâinile căpitanului? 

— Poate că e fals. Dacă e într-adevăr veritabil, atunci 
trebuie că Reillac o fi avut vreun motiv temeinic să i-l 
încredinţeze. 

— Asta e adevărat, zise Blucher, Richemonte n-are nici un 
fel de avere? 

— Nu. În schimb foarte multe datorii, după cum ştiţi. 


— Atunci trebuie să fie al dracului de neplăcut pentru 
dânsul să aibă în mână o avere enormă, din care nu poate 
căpăta nici o centimă. 

— De aceea vrea s-o atragă pe Margot la dânsul. 

— Da, vrea să ridice moştenirea în numele ei, şi pe urmă 
să şteargă putina. N-o să-i meargă, însă! Poimâine voi fi la 
voi, unde vom discuta totul şi apoi vom trece la acţiune. 
Acum te poţi căra, băiatule! Transmite-le complimentele 
mele lui Margot şi mamei sale. De demisie mă îngrijesc eu. 
La revedere! 

— La revedere, Excelenţă! 

Greifenklau plecă. Întrevederea cu bătrânul mareşal îl 
binedispuse, făcându-l să se întoarcă la ai săi mai încrezător 
şi mai plin de curaj. 

Într-adevăr, era sărac. Mica moşie, pe care-o considera 
avutul său, nu le-ar fi putut înlesni decât un trai foarte 
modest. Şi totuşi, când se uita în ochii Margotei, atât de 
fericiţi şi de încrezători, era sigur că soarta fusese, totuşi, 
deosebit de generoasă cu dânsul! 

Sosise Crăciunul şi, o dată cu el, ziua mult aşteptată a 
nunţii celor doi. 

Când sosi mareşalul, oaspeţii se strânseseră deja demult. 
Bătrânul îşi pusese cea mai strălucitoare uniformă şi, la 
apariţia sa, toţi cei prezenţi se simţiră înfioraţi de o adiere 
de tinereţe şi prospeţime. 

— Bună ziua, tuturor! Strigă el, vesel, rotindu-şi privirea în 
jur. Aşa mai zic şi eu! Asta-i Crăciun, nu glumă! Ce n-aş da 
să mă mai simt, măcar o dată, tânăr! Dar unde e domnul 
acela, von Wilmersdorf? 

— Aici, Excelenţă! 

Blucher îl măsură din cap până-n picioare şi zise: 

— Care vasăzică, chiar dumneata eşti banditul care-ai vrut 
să fii cavaler de onoare în locul meu! 

Sublocotenentul se simţi stingherit, dar îşi adună curajul şi 
răspunse: 


— Cer iertare, Excelenţă, n-am avut nici cea mai mică 
intenţie de a sta în calea superiorului meu. Mă retrag 
supus. 

— Aşa se şi cuvine! Numai că eu ştiu să fiu şi generos, la 
nevoie! Unde e duduia Margot? 

— În odaia de alături. 

— De fapt, trebuia să mă duc s-o iau. Îţi permit să te duci 
dumneata în locul meu! 

Sublocotenentul se îndepărtă. Blucher îi salută pe toţi 
ceilalţi, iar când o văzu intrând pe Margot, făcu o mutră 
grozav de surprinsă. 

— Mii de bombe! Exclamă el. Să fii chiar dumneata, în 
persoană, tânăra noastră Margot?! 

— Şi se plecă în faţa ei, de parc-ar fi fost o adevărată 
prinţesă. Ca un cavaler desăvârşit, îi duse mâna la buze, o 
privi drăgăstos în ochi şi zise vădit mişcat: 

— Domnişoară, ştii dumneata că bătrânul Blucher nu va 
mai trăi mult? Chiar dacă nu las să se vadă, sunt totuşi 
încredinţat că doamna aceea cu coasa întinde încetişor 
mâna spre mine. Nu voi mai avea multe bucurii de acum 
încolo, dar vă mărturisesc sincer că asta de acum e una 
dintre cele mai mari pe care le-am avut vreodată în viaţă. 

Cuvintele acestea întristară pe toţi cei de faţă şi, poate c- 
ar fi picurat şi câteva lacrimi, dacă bătrânul n-ar mai fi 
presărat şi câteva vorbe de duh, îndulcind atmosfera... 

Se răspândise vestea că însuşi mareşalul ceruse să fie 
cavaler de onoare la nunta lui Greifenklau. Astfel, la 
biserică se adunase un public atât de numeros, cum numai 
la sărbători mari puteai să mai vezi. Tinerii prezenţi îl 
pizmuiau pe locotenent pentru frumoasa franţuzoaică pe 
care şi-o adusese ca pradă de război. Dar nu era nimeni 
care să nu-i dorească din toată inima fericirea atât de greu 
câştigată. Şi toţi se bucurau că Blucher călcase protocolul 
rigid al înaltei societăţi, urmându-şi doar glasul inimii, de 
dragul unui biet locotenent. 


După ce se sfârşi cununia şi preotul îi binecuvântă pe cei 
doi, mareşalul îl luă pe Greifenklau de mână şi-i zise. 

— Băiatule, aceasta e soţia ta. Preţuieşte-o ca pe cea mai 
valoroasă nestemata a pământului. 

Sărută mireasa, apoi îi luă mâna: 

— Copila mea, alesul tău e un bărbat destoinic, îi zise el. 
Chiar dacă viaţa îi va refuza ceea ce merită, tu îl poţi face să 
se simtă fericit, căci privirea caldă a femeii iubite 
îndepărtează toate relele din lume. 

Vorbele lui răsunară în toată biserica şi produseră o 
impresie mai puternică decât predica pastorului. 

Pe urmă, oaspeţii se adunară la masă şi glumele 
continuară să curgă, spumoase ca şampania, din gura 
mareşalului cu inimă de copil. 

Spre sfârşit, se ridică şi bătu în pahar. Imediat se făcu 
tăcere în jur şi toate privirile se aţintiră asupra sa. 

— Copii, începu el, am epuizat astăzi toate urările 
obişnuite într-o astfel de zi. De aceea, voi continua cu o 
rugăminte. Înainte, însă, am să-l rog pe Greifenklau să 
umple paharele! Şi acum ascultați, oameni buni! Am ajuns 
celebru, se vorbeşte despre mine, iar mâzgălitorii de hârtie 
vor găsi o mulţime de întâmplări de povestit, adevărate ori 
mincinoase. Şcolarii îmi vor citi numele în cărţile de 
istorie... cu sau fără folos. 'Iot ce am izbutit să îndeplinesc 
cu ajutorul spadei, a lui Dumnezeu şi a soldaţilor mei, va fi, 
mai devreme sau mai târziu, stricat tocmai de aceşti jalnici 
„scârţa-scârţa” pe hârtie, după cum fiecărui delir îi 
urmează o destindere, şi fiecărui an de entuziasm, câţiva de 
amărăciune. Mă tem că ceea ce am câştigat cu sânge, va fi 
stricat, iarăşi, cu cerneală... 

Făgăduielile vor fi încălcate, în ciuda faptului că sângele 
unui popor e prea preţios pentru a fi risipit zadarnic. Va 
veni, însă, nu mă îndoiesc, şi ziua adevărului. Atunci, am să 
vă rog să vă reamintiţi de mine, să ridicaţi şi să goliţi în 
amintirea mea un pahar şi să povestiţi, copiilor şi nepoților 
voştri, despre bătrânul Blucher, mareşalul care ar fi 


preferat să snopească în bătăi întregul congres vienez, 
întocmai cum au făcut francezii dincolo de Rin. 

Efectul acestor cuvinte fu de nedescris. Toţi erau 
emoţionaţi până la lacrimi. Bătrânul îşi dăduse drumul 
amărăciunii; vorbise ca un profet care dezvăluie 
concetăţenilor săi viitorul, lăsându-le, totodată, un 
testament pe care-l vor transmite copiilor şi nepoților... 
Paharele fură golite într-o atmosferă de adâncă reculegere. 

Dar tot Blucher readuse buna dispoziţie. Arătând spre o 
masă pe care erau aşezate darurile de nuntă, el zise: 

— Acum priviţi olecuţă într-acolo, copii. Veţi fi crezut că, în 
focul cuvântării, am uitat tocmai ceea ce ora mai important. 
Să ştiţi că vă înşelaţi. În ciuda faptului că nu-s bogat şi că 
paralele, multe, puţine, mi-au alunecat, deseori, prea lesne 
printre degete, m-am gândit să dăruiesc ceva acestor 
tineri... 

Scoase din buzunarul hainei un plic mare, pe care îl 
înmână miresei. Ea îl luă cu sfială, şi vru să mulţumească, 
dar el o întrerupse: 

— Stai! Nu vreau s-aud nimic! Am să vă spun doar ca 
Regele s-a amuzat copios citind o anumită demisie, iar eu 
am ştiut să-i speculez în mod inteligent buna dispoziţie. 
Asta-i tot ce trebuia să ştiţi. Şi acum rămâneţi cu bine! Fiţi 
fericiţi şi, în măsura posibilităţilor, amintiţi-vă măcar din 
când în când de mine. 

Se ridică de pe scaun şi cât ai clipi din ochi dispăru în 
întunericul nopţii. Hugo alergă după dânsul, dar bătrânul o 
luase la picior cu o repeziciune tinerească şi urcă repede în 
trăsura care-l aştepta, nu departe de casă. 

Când locotenentul se înapoie la oaspeţii săi, toţi erau 
curioşi să afle ce conţine plicul. Îl deschise, scoase dintr- 
însul două hârtii, citi una dintre ele, apoi o înmână 
Margotei. 

— Demisia mea! Zise dânsul, cu un zâmbet, în care 
bucuria se amesteca cu durerea. 

Ea îl privi îngrijorată în ochi. 


— Citeşte, te rog, scumpa mea! O îndemnă el. 

Fata citi şi, când fu gata, zise cu mulţumire vădită: 

— E într-adevăr demisia ta, dragul meu, dar arată cât se 
poate de onorabil. 

— Şi ca un fel de avansare, adăugă el. 

— La gradul de căpitan de cavalerie, cu permisiunea de a 
purta uniforma. Asta nu-i chiar de colea... 

— Şi cealaltă hârtie? Întrebă doamna Richemonte. 

Greifenklau o desfăcu şi pe aceasta. După ce o citi, chipul 
său se însenină, şi zise: 

— Uite, dragă Margot, încă ceva ce-i datorăm bătrânului 
nostru prieten. 

Ea luă hârtia şi citi rândurile. 

— E cu putinţă? Întrebă surprinsă. 

— Ce este? Ce?! Exclamară toţi oaspeţii. 

— Un dar, răspunse ca, un dar regesc, cum nici în vis nu 
ne-am fi putut dori. Pentru serviciile importante aduse în 
război de Hugo, Maiestatea Sa îl face proprietarul moşiei 
Breitenheim. 

Asta stârni senzaţie. Îl întrebară pe Greifenklau în ce 
constau aceste servicii, importante şi Hugo povesti cum îi 
spionase pe Napoleon şi pe mareşalii săi, având astfel 
posibilitatea să-l informeze pe Blucher şi pe Wellington 
despre intenţiile şi planurile Împăratului. Apoi adăugă: 

— Ăsta e un dar care ne va scoate din toate nevoile, dragă 
Margot. Se cuvine să-i fim foarte recunoscători Maiestăţii 
Sale, căci ne-a oferit mai mult decât meritam. Bunul 
mareşal mi-a exagerat vrednicia. Cel mult dacă mă 
gândisem la o avansare. Dar ştii tu în ce constă adevărata 
valoare a acestui dar? 

— Nu ştiu. 

— În faptul că moşia Breitenheim e învecinată cu a mea. 
Cred că atât Regele cât şi mareşalul s-au gândit la asta. 
Demisia mă întristase mai mult decât am lăsat să se 
observe. Abia acum sunt împăcat cu noul meu destin, căci 


am căpătat un alt câmp de activitate, care-mi va oferi 
posibilitatea de a mă dovedi, în continuare util. 

Viitorul dovedi că Greifenklau intuise corect avantajele 
şansei ce i se oferise. 

Audienţa la Rege avu loc chiar într-una din zilele 
următoare. Fireşte că tânăra pereche se duse şi la Blucher, 
ca să-i mulţumească. 

Cu prilejul acesta, mareşalul aduse vorba despre căpitanul 
Richemonte. La nuntă, ocolise intenţionat subiectul, din 
pricina musafirilor. 

— Să fac să fie urmărit pe cale judiciară? Întrebă el. 

— Ar merita-o cu prisosinţă, răspunse Greifenklau. 

— Dar dumneata ce părere ai, doamnă Greifenklau? E pe 
jumătate fratele dumitale. 

Tânăra şovăi câteva clipe, apoi răspunse: 

— Ura şi blestemele mele îl vor urmări, oricum, 
pretutindeni. Vi se pare că sunt prea aspră? 

— Câtuşi de puţin. Dar cum gândeşte mama dumitale? 

— La fel ca mine. A fost piaza noastră rea şi nici acum n- 
am încetat să ne temem de dânsul. 

— Bine, atunci îl vom face inofensiv. Voi merge chiar astăzi 
la ambasadorul Franţei, ca să-i expun cazul. 

Îşi ţinu făgăduiala şi ambasadorul îl asigură că va 
transmite celor în drept, şi cât mai repede, cele aflate. Dar 
lucrurile luară o cu totul altă întorsătură. 

Greifenklau primi o somaţie din partea justiţiei, şi i se ceru 
să dea o declaraţie şi să depună obiectele luate de la 
căpitan şi procesul-verbal redactat la văgăună. 

— Unde se află Richemonte? Întrebă Greifenklau. 

— La Strasbourg, în arest preventiv. 

— În cazul de faţă, însă, denunţul vine din străinătate, iar 
germanii nu sunt prea îndrăgiţi de francezi. 

— Se poate să aveţi dreptate, deşi eu, ca slujbaş public, n- 
ar trebui să recunosc asta. Doriţi să fac o remarcă în acest 
sens? 


— Vă rog să atrageţi atenţia autorităţilor că Richemonte 
este un om foarte primejdios, capabil să scape de sub orice 
pază şi să-şi continue şirul fărădelegilor. 

— Voi atrage atenţia, cu toate că de data asta, Richemonte 
nu se va osteni să fugă... 

— Vreţi să spuneţi că, până la urmă, va scăpa basma- 
curată? 

— Hm! Pot spune numai că în această chestiune, foarte... 
romantică, totul e cu putinţă... 

În cursul lunilor următoare se dovedi că funcţionarul nu 
greşise în presupunerile sale. Greifenklau află că 
Richemonte fusese transportat la Sedan şi de acolo în 
munţi. Hugo aşteptă zadarnic să fie chemai pentru a 
depune mărturie. Tribunalul din Berlin primi o comunicare 
în care scria negru pe alb că indicaţiile reclamantului 
fuseseră pe deplin îndestulătoare pentru a găsi locul unde 
fusese îngropat baronul de Reillac. 

După câtva timp, Greifenklau fu chemat în faţa 
autorităţilor, unde i se aduse la cunoştinţă că Richemonte 
nu făcuse deloc un secret din vizitele sale la văgăună. 
Dimpotrivă, indică exact unde se afla cadavrul lui Reillac, 
întorcând, însă, totul pe dos prin declaraţia sa. El spuse că 
locotenentul şi spionul german fusese acela care-l asasinase 
şi jefuise pe baron. Stăruia ca acesta să fie arestat şi să i se 
facă proces. 

Ce putea să răspundă Greifenklau? Pe vremea crimei 
fusese într-adevăr acolo, luase în stăpânire obiectele furate, 
şi tot el fusese acela care-l îngropase pe baron. Din fericire, 
Margot şi doamna Richemonte îi întăriră spusele. De 
asemenea şi Florian, care-l urmase în Germania, şi era 
acum în slujba lui, depusese mărturie pentru dansul. Totuşi, 
n-ar fi scăpat fără unele neplăceri, dacă mareşalul Blucher 
nu şi-ar fi pus în cumpănă cuvântul în favoarea protejatului 
său. 

Justiţia franceză ajunse, în consecinţă, la următoarea 
concluzie: Există doi bănuiţi, un german şi un francez, 


aceştia se învinovăţesc reciproc. Germanul e cel mai 
împovărat. Cu toate acestea, justiţia ţării sale nu vrea să 
întreprindă nimic împotriva lui. Prin urmare, nu i s-ar putea 
lua nici justiţiei franceze în nume de rău dacă va suspenda 
urmărirea judiciară împotriva lui Richemonte. Şi consideră 
cazul ca făcând parte dintr-acelea care nu pot fi lămurite. 

Moştenirea lui Reillac fu atribuită unor rude îndepărtate, 
iar căpitanul Richemonte fu pus în libertate. 

Nu se găsise la dânsul nici o urmă din testamentul 
baronului şi din autorizaţia imperială pentru logodna 
acestuia cu Margot. Când i se arătară scrisorile adresate de 
el surorii sale vitrege, răspunse cu semeţie că inventase 
basmul acesta, ca s-o salveze pe sora sa de la o căsătorie 
dezonorantă. Nu voia ca dânsa să devină soţia ucigaşului 
prietenului său. 

Şi, din acel moment, căpitanul Richemonte dispăru fără 
urmă. 

Puțin timp după asta, Margot şi Hugo primiră vizita 
baronului de Sainte-Marie. El venise împreună cu soţia sa, 
Berta Marmont, care îi dăruise un fiu. Copilul căpătă de 
naşi pe soţii Greifenklau şi pe doamna Richemonte. Baroana 
de Sainte-Marie, îşi învinsese orgoliul, înzestrându-l pe 
Romain cu toate cele necesare unui trai lipsit, de griji. 

Vremea trecu... După câţiva ani, Margot născu şi dânsa un 
băieţaş, care căpătă numele de Gebhard Leberecht, spre 
marea bucurie a bătrânului Blucher. 'Tot el ţinu morţiş să fie 
naşul acestui vlăstar ce avea să-i ducă numele mai departe. 
De altfel, a fost ultima bucurie ce i-o rezervase soarta, căci 
mareşalul se săvârşi din viaţă la 77 de ani, plâns de 
întreaga ţară şi, mai cu seamă, de Margot şi Hugo von 
Greifenklau. 


SFÂRŞIT 


1 Denumire dată trupelor de cavalerişti în armata Prusiei 
şi în cea austro-ungară. (n.e.) 

2 Pharao = (sec. XVII-XVIII), joc de cărţi la care se putea 
trişa foarte uşor; pe una din cărţi era tipărit un faraon. 

3 Biribi = itaL. Biribisso = joc al hazardului.