Karl May — De Pe Tron La Esafod — V4 Plisc De Uliu

Karl May 


Karl May 


De Pe Iron La Eşafod 


Vol. 4 - Plisc De Uliu 


CUPRINS: 
Capitolul I - Un lord ciudat 1 

Capitolul II - O revedere pe Rio Grande 21 

Capitolul III - Semnalul mixtecaşilor 32 

Capitolul IV - Grandeprise, vânătorul 47 

Capitolul V - Doctorul Hillario 66 

Capitolul VI - Păcăliţi 79 

Capitolul VII - Un rămăşag 95 

Capitolul VIII - Un locotenent din burghezie printre nobili 
103 

Capitolul IX - Emisari politici 112 

Capitolul X - Două provocări la duel 125 

Capitolul XI - „ Maiestatea Sa Regele” 138 

Capitolul XII - Faţă în faţă 149 

Capitolul XIII - Misterul pendulei din perete 160 

Capitolul XIV - Braconierul paşnic 178 

Capitolul XV - Farsă de carnaval la Mainz 196 

Capitolul XVI - Plisc-de-uliu face pozne 212 

Capitolul XVII - Plisc-de-uliu în audienţă la Bismarck 228 


Capitolul I - Un lord ciudat. 

Deşi aşezat la revărsarea uriaşului Rio Grande del Norte 
în mare, râu destul de important şi cu multe mijloace de 
comunicaţie, oraşul El Refugio era, pe la 1866, prea puţin 
frecventat din pricina situaţiei tulburi de pe atunci, pe de o 
parte, iar pe de alta fiindcă Ţara, din interiorul 


continentului prin care curge râul, nu se deschisese încă 
traficului comercial. 

Când sir Henry Dryden îşi ancoră vasul încărcat cu arme, 
bani şi muniții pentru Juarez în portul acestui oraş, nu se 
afla aici decât o păcătoasă corabie braziliană şi nici un alt 
vas mai ca lumea. Lordul avea, pe lângă vaporul lui cel 
mare, încă două vaporaşe cu elice, care nu se puteau 
întrebuința decât la apă mică şi câteva bărci în care trebuia 
transportată încărcătura pe uscat. Ancorase cele două 
vaporaşe şi bărcile de remorcat ceva mai departe şi aici 
aştepta lordul întoarcerea lui Plisc-de-uliu, trimis de el la 
Juarez ca să-i comunice sosirea lui. În cabina mică şi 
cochetă a unuia din vaporaşe stătea într-o seară sir Henry 
Dryden de vorbă cu timonierul său. 

— După socoteala pe care mi-am făcut-o eu, zicea 
englezul. Plisc-de-uliu ar fi trebuit să se întoarcă până 
acum. Dacă nu vine nici mâine, plec singur la Juarez. 

— Fără pilot? întrebă timonierul. 

— Doi din marinarii noştri cunosc drumul până la un 
punct, de-acolo voi nimeri cred şi mai departe. De 
altminteri bănuiesc că-l vom întâlni pe Plisc-de-uliu în cale. 

— Dar dacă i se va fi întâmplat ceva în drum, acum, la 
întoarcere? 

— Atunci va trebui să mă descurc şi eu cum voi putea. 

— Şi dacă nici nu va fi ajuns la Juarez? 

— Ei vezi, asta ar fi într-adevăr neplăcut, fiindcă Juarez n- 
are cum şti că am sosit şi, ceea ce ar fi şi mai rău, 
încărcătura ar fi în mare primejdie. Cum vor afla francezii 
că sunt aici, vor veni negreşit să rechiziţioneze tot ce se 
găseşte pe vapor. 

De-abia sfârşi lordul vorba că şi zăriră, prin uşa deschisă a 
cabinei, pe cel aşteptat cu atâta nerăbdare. 

— Plisc-de-uliu! strigă cu bucurie sir Dryden. Slavă ie, 
Doamne! 

— Ai şi de ce să-i mulţumeşti, răspunse vânătorul 
răsuflând uşurat. Ce-am păţit, vai de sufletul meu! Habar n- 


aveam că sunteţi aici. 

— În sfârşit... bine că m-ai găsit. Ei, ce-ai făcut? 

— Ce mi-ai spus. 

— L-ai găsit pe Juarez? 

— Da, dar nu la Paso del Norte, ci la fortul Guadalupe. 

— A! Atunci ştia că vii şi ţi-a ieşit înainte? 

— Nu, sir, socot că nu ştia nimic de asta şi a venit pentru 
altele. Stai să ţi le spun şi dumitale. 

— Sunt foarte curios să aflu ce s-a întâmplat. 

— Şi eu. Dar ce-o să zici despre cele ce-ţi voi povesti! 

— Aşadar, lucruri importante pentru acţiunea noastră? 

— Şi încă altele tot atât de importante. 

— Hai, începe, de-abia aştept. 

— Mai întâi şi-ntâi, m-am dus la fortul Guadalupe unde am 
dat de bătrânul Pirnero - un moşneguţ tare cumsecade dar 
mare măgar - zise Plisc-de-uliu şi, la amintirea bătrânului, 
îşi ţuguie buzele şi scuipă o dată printre dinţi cu atâta 
putere, încât scuipatul trecu ca fulgerul pe lângă nasul 
lordului şi ţâşni prin fereastra deschisă, drept în apă. 

— Mă rog, rosti englezul dând repede capul la o parte, 
pentru mine era „împuşcătura” asta? 

— Nu te teme, sir, eu nimeresc numai acolo unde vreau şi 
cu dumneata n-am nimic, aşa că nu era nici o primejdie, 
răspunse râzând yankeul. Şi după cum spuneam, m-am dus 
la Guadalupe, unde m-am întâlnit cu Gerard cel oacheş. 
Socoteam să mă ducă el la Paso del Norte, dar n-a fost 
nevoie, căci a venit Juarez la mine - adică la fort. Şi ştii 
pentru ce, sir? 

— Nu. 

— Pentru că lupta a şi început. Juarez se agită. Are de 
partea lui vreo cinci sute de apaşi. Cu ajutorul lor i-a bătut 
pe francezi la Guadalupe şi acum se află la Chihuahua ca să 
ia oraşul în stăpânire. De aci se va duce la Monclava ca să 
te întâlnească pe dumneata. 

— În ce loc? 


— Unde se împreună Rio Sabinas cu Rio Salado. A socotit 
că dacă pornim mâine dimineaţă de-aici, o să ajungem în 
acelaşi timp cu el la locul de întâlnire. 

— Dacă n-ar fi atât de întuneric aş pleca chiar acum. 

— Ce-are a face! Apa e destul de lată şi la lumina ei se 
poate vedea foarte bine. 

— Juarez o să vină el singur sau o să trimită pe cineva în 
locul lui? 

— Vine chiar el - aşa socot. 

— Probabil cu o escortă destul de puternică. 

— Se-nţelege de la sine. N-o să fie lipsă de aşa ceva, 
fiindcă de îndată ce va apărea în Chihuahua au s-alerge 
mexicanii cu duiumul la el. 

— Ştii bine că i-a nimicit într-adevăr pe francezi la 
Guadalupe? 

— Păi dacă am fost de faţă! Ba am dat şi o mână de ajutor. 

— Juarez era în fruntea luptătorilor? 

— La drept vorbind, nu... Persoanele principale erau 
Gerard cel oacheş, însărcinat cu apărarea fortului şi Ochi- 
de-urs, căpetenia apaşilor. 

— Ochi-de-urs? spuse lordul ridicând mirat capul. Ce 
asemănare de nume... 

— Cu Inimă-de-urs, nu-i aşa? întrebă vânătorul. 

— Da. L-ai cunoscut şi dumneata? 

— Mai-nainte nu, doar acum, mormăi Plisc-de-uliu cu o 
nepăsare prefăcută. 

— Ce-ai spus? strigă lordul sărind de pe scaun. Ai cunoscut 
dumneata acum la Guadalupe pe un indian cu numele de 
Inimă-de-urs? 

— Da. 

— Nu se poate... o potrivire de nume... indienii au obiceiul 
să-şi pună nume de animale... 

— Nu-şi pun niciodată doi acelaşi nume. 

— Nici atunci când nu sunt din acelaşi trib? 

— Şi mai puţin. 


— Din ce trib era indianul pe care l-ai cunoscut dumneata 
la Guadalupe? 

— E un apaş şi frate bun cu Ochi-de-urs. 

— Ceea ce spui dumneata, mister Plisc-de-uliu, mă 
uimeşte! Am cunoscut şi eu odinioară un apaş cu acelaşi 
nume, dar acela a dispărut de foarte multă vreme. 

— Aşa e. Fratele său, Ochi-de-urs, l-a căutat ani de-a 
rândul; la urmă şi-a închipuit că a fost ucis de albi. 

— Zici că l-ai văzut dumneata pe atest dispărut, cu ochii 
dumitale? 

— Da. 

— Dumneata nici nu ştii ce înseamnă vestea asta pentru 
mine, zise foarte emoţionat lordul. Şi nu ai aflat unde a fost 
în tot timpul ăsta? 

— Unde vrei să fi fost? Prin savane ori cine ştie pe unde, 
pieile astea roşii sunt nişte haimanale. 

— Asta nu. Şi crezi că o să vină şi el cu Juarez? 

— Aşa socot. 

— În sfârşit, o să pot să-l văd şi eu şi să-l întreb dacă mai 
ştie ceva de foştii lui tovarăşi de odinioară. Poate că după ce 
voi găsi o urmă îmi va fi cu putinţă să urmăresc mai departe 
firul. Mai era cineva cu el, mister Plisc-de-uliu? 

— Da, un spaniol - îi zice Mindrello - o indiană, Karja, 
seniorita Emrna şi... 

Lordul se plimba agitat de colo până colo. 

— Seniorita asta pare să fie măritată, fiindcă mai era acolo 
unul cu care se zbenguia toată ziua. 

— Nu ştii cum îl cheamă? 

— Ba da. Îi zice Unger, poreclit Săgeata-trăsnetului. Era şi 
frate-său acolo, un căpitan de vas. 

Lordul puse mâna pe umărul vânătorului. Mâna îi tremura 
şi glasul de asemenea când întrebă: 

— Nu mai era şi altcineva acolo? 

— Stai să mă gândesc niţel, mylord. Aha, acu mi-aduc 
aminte... Era unul, o namilă de om cu o barbă până la brâu. 


E de meserie doctor, dar a fost la vremea lui un mare 
vânător. Îl porecliseră Stăpânitorul-stâncilor. 

— Sternau? întrebă lordul. 

— Bine zici, parcă aşa îl cheamă. 

— Şi altcineva? 

— Un domn bătrân, căruia îi ziceau toţi Don Fernando. 
Pare-mi-se că e conte, după cum l-am auzit pe Pirnero. 

Englezul nu-şi mai găsea astâmpăr. 

— Ciudat, foarte ciudat... murmură el. Mai era vreunul cu 
ei? 

— Da, dar ăsta e cel din urmă. Semăna grozav cu bătrânul 
conte. Sternau îi zicea Mariano. 

— Salvat şi el! strigă emoţionat lordul. Spune, spune mai 
departe, Plisc-de-uliu. 

— Stai că spun, mylord, numai că mi s-a uscat gâtlejul de 
atâta vorbă... 

— Poftim, bea, zise lordul şi-i puse dinainte o sticlă cu rom 
şi un pahar. 

După ce dădu paharul peste cap, Plisc-de-uliu povesti tot 
ce aflase din viaţa nenorociţilor aceia pe care mâini 
criminale îi făcuse să sufere atât. Lordul şi timonierul 
ascultau cu auzul încordat la grozăviile pe care le auzeau. 

— Atât e tot ce ştiu, încheie vânătorul. Amănuntele le veţi 
afla de la ei când vă veţi întâlni cu toţii. 

— Eşti de părere să plecăm chiar acum, nu eşti prea 
obosit? îl întrebă lordul. 

— Ei aş! Oameni ca de-alde mine nu ştiu ce e oboseala. 
Dacă vreţi, eu sunt gata, mylord. Aveţi toţi oamenii la bord? 

— Da. Cazanele sunt şi ele pregătite, după cum vezi. 

— Încărcaţi tot în cele două vaporaşe, deşi nu e tocmai 
bine aşa, dar nu se poate altfel. Eu o să stau lângă cârmaci, 
pe cel dintâi, ca să vă arăt drumul. Dar dumneata, mylord? 

— Tot acolo. 

— Să nu ancorăm niciodată seara la mal, cum se face de 
obicei, ci să rămânem tot la mijlocul râului. Oamenii sunt 
toţi înarmaţi? 


— Cred şi eu! Totuşi o să-i controlez. Dumneata du-te şi dă 
ordinele de plecare. 

Vânătorul se duse de la barcă la barcă şi găsi printre 
marinari o mulţime de cunoscuţi. Ceilalţi păreau de 
asemenea oameni de încredere. Îl sfătui pe cârmaciul celui 
de-al doilea vaporaş să se ţină cât mai aproape de ei, pe 
urmă se întoarse iar pe bord. În curând sirena fluieră şi 
convoiul se puse în mişcare. 

Era o noapte fără lună, dar stelele şi apa luminau 
îndeajuns ca să se poată orienta. Pe primul vaporaş Plisc- 
de-uliu stătea lângă cârmaci, iar lordul luă şi el loc alături 
de el. Amândouă malurile erau înţesate de tufe dese care se 
întindeau până la pădurile apropiate, pline de copaci 
bătrâni cu trunchiurile groase şi frunzişul bogat. Prin 
desişul acestor codri se putea vedea înaintând o ceată de 
călăreţi în goana cailor. Oamenii erau înarmaţi până-ll 
dinţi, clar caii păreau istoviţi de tot. În frunte mergea Pablo 
Cortejo, caraghiosul pretendent la preşedinţia Mexicului. 
Chipul îi era întunecat şi privea posomorât înaintea lui. 
Oamenii care îl însoțeau nu erau nici ei mai veseli. 

— Afurisită idee să pornească în acelaşi timp cu două 
vapoare, îi zise Cortejo cu glas scăzut tovarăşului de lângă 
el. 

— Asta n-ar fi nimic, dar mai al dracului e că nu vor defel 
să se apropie de mal, răspunse acesta morocăânos. 
Socoteam să-i atacăm pe întuneric, dar acum nu mai e chip. 

— Fir-ar al dracului de englez! Ne omorâm caii de la San 
Juan ca să nu-l slăbim din ochi şi totul degeaba. 

— Numai prin vicleşug putem pune mâna pe el. 

— Dacă se ţine tot la mijlocul râului... 

— O să-i fac eu să tragă la mal, fii pe pace! 

— Zii, nu te laşi? 

— Nu, dacă bineînţeles dai ce ţi-am cerut. 

— Bine, dau. Când ajungem unde ziceai tu? 

— Peste o jumătate de ceas. Locul e potrivit pentru scopul 
nostru. Am trecut odată prin partea aceea, ba am rămas 


chiar o noapte acolo. 

— Planul tău s-ar putea să fie bun, numai să reuşim să 
punem mâna pe englez. 

— O să reuşim, senior. 

Omul calculase bine timpul. După o jumătate de ceas 
ajunseră la un cot al râului care forma un fel de peninsulă 
acoperită cu tufe dese. De aici se putea vedea bine până pe 
malul celălalt, dar şi de acolo tot aşa de bine dincoace. La 
vreo cincizeci de paşi de mal începea însă pădurea şi prin 
desişul ei nu se putea zări nimic. Aci îşi opri Cortejo ceata 
lui de adunătură. 

În timpul acesta, lordul Dryden habar n-avea că era 
urmărit de o ceată de inşi cu gând să-l prade de tot ce 
ducea cu el. Soarele se lăsase cam de mult la asfinţit, când 
primul vaporaş ajunse la cotul pe care-l făcea râul. Lordul 
şedea cu Plisc-de-uliu lângă cârmaci. 

— Mai avem mult până la îmbucătura lui Rio Salado? îl 
întrebă el pe vânător. 

— Vom ajunge mâine pe la amiază şi... daria te uită colo, 
mylord, pe malul stâng... parc-ar fi un om. 

— Da, s-a aşezat acum pe pământ. 

— Nu, nu s-a aşezat, ci a căzut. Pare să fie bolnav sau 
rănit. 

— Aha, uite-l că s-a ridicat iar; ne face semne... parc-ar 
zice să-l luăm pe vapor. 

— Ce-ar fi să trimitem o barcă să-l aducă încoa? Nu se 
poate să lăsăm un om pierdut în pustietatea asta. 

— Stai s-auzim ce vrea... parcă spune ceva... 

Îl văzură pe om făcând mâna pâlnie la gură şi-l auziră 
strigând: 

— Juarez! 

Acest singur cuvânt îşi făcu efectul. 

— E un trimis al preşedintelui, trebuie să-l luăm cu noi, 
zise lordul. Mă duc eu însumi să văd ce vrea. 

— Să nu faci una ca asta, mylord. Ne aflăm aici departe de 
orice suflare omenească şi codrul e des şi nesfârşit, s-ar 


putea să te amenințe vreo primejdie. Să trimitem o luntre 
să-l aducă încoa, fu de părere vânătorul. 

Timonierul dădu un ordin şi o luntre cu doi vâslaşi porni 
spre mal, pe când vapoarele se opriră amândouă în loc. 

Cu toate că se însera, se putea vedea bine de pe punte 
cum luntrea trase la mal şi marinarii schimbară câteva 
vorbe cu străinul. Pe urmă luntrea veni îndărăt, unul din 
marinari se urcă pe punte, pe când celălalt rămase jos în 
luntre. 

— Ei, ce e, pentru ce nu l-aţi adus? întrebă lordul. 

— Zice că a căzut de pe cal şi şi-a scrântit un picior. Îl 
doare grozav când îl atingi şi nu-l poţi mişca din loc. Îl auzii 
că şi-a rupt şi câteva coaste, aşa că nu crede că o să mai 
scape. Când l-a trântit calul a leşinat şi după ce s-a 
deşteptat din leşin s-a târât cu mare greutate la mal, cu 
gând că poate o trece vreo luntre şi l-o vedea cineva. 

— Bine, bine, dar de ce ne făcea semne dacă nu vrea să-i 
dăm ajutor? întrebă Plisc-de-uliu bănuitor. 

— Zice că e un trimis de-al lui Juarez, care i-a poruncit să-i 
iasă în cale lui sir Dryden şi să-i comunice ceva important. 

— Hm... nu prea cred să fie aşa... Juarez ştie unde trebuie 
să ne întâlnim cu el. Dacă a trimis pe cineva înaintea 
noastră, înseamnă că a schimbat locul de întâlnire sau vrea 
să ne dea de veste că ne ameninţă vreo primejdie. De altfel, 
de ce nu ţi-a spus ce are de gând? 

— Vrea să vorbească personal cu lordul Dryden; zice că e 
foarte important şi nu poate spune altcuiva. 

— Mie nu mi se pare lucru curat la mijloc. I-ai văzut calul? 

— Nu, zice că după ce l-a trântit, a luat-o razna prin 
pădure. 

— N-ai văzut ceva urme de copite prin apropiere? 

— Nu, pământul e prea uscat şi nu se cunoaşte nimic. 

— Altceva n-ai zărit? 

— Nu. 

— Trebuie neapărat să văd ce vrea Juarez, hotări lordul. 


— Părerea mea ar fi să se ducă altcineva. Cine ştie câţi inşi 
vor fi pândind în pădure, zise Plisc-de-uliu. 

— Nici nu e nevoie să mă dau jos din luntre, îl întreb 
numai ce vrea şi mă întorc numaidecât. 

— Glonţul te nimereşte şi în luntre, sir. Ştii ce, mylord? Mă 
duc eu şi mă dau drept sir Dryden. Dordul râse cu poftă. 

— Ce, adică n-am eu figură de lord? zise vânătorul cu o 
mutră caraghioasă. 

— Cum să nu! Un lord cât se poate de autentic, răspunse 
englezul tot râzând. 

— Să vezi ce aere o să-mi dau! Ai vreun rând de haine la 
modă, mylord? 

— Chiar mai multe dacă vrei. 

— Dar joben, mănuşi, cravată şi monoclu, n-ar strica şi o 
umbrelă, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Te-aş ruga să-mi împrumuţi fleacurile astea - se poate? 

Negreşit că englezul nu stătu un moment la îndoială şi 
rezultatul fu că Plisc-de-uliu cobori ca un adevărat lord pe 
uscat, după ce avusese mai întâi grijă să-şi vâre pistoalele în 
buzunar. 

Înainte de-a porni de pe bord, îi zise îngândurat lordului: 

— Nu ştiu ce să cred, mylord. Ori că individul e într-adevăr 
un trimis de-al lui Juarez, ori toată înscenarea e o cursă în 
care vor să te atragă. Eu cred mai degrabă că asta e. Dacă 
se adevereşte ce bânuiesc eu, habar n-am cum o să se 
sfârşească afacerea. 

— Atunci ce-i de făcut, mister Plisc-de-uliu? 

— Să staţi pe loc până vin eu înapoi. 

— Şi dacă nu te mai întorci? 

— Dacă vedeţi că n-am venit până poimâine dimineaţa, 
plecaţi. De Juarez o să daţi în orice caz. Vă rog însă să fiţi cu 
ochii în patru. Tare mă tem că se unelteşte pentru la noapte 
ceva. 

— Ce anume? 

— Jefuirea bărcilor. 


— O să stăm de pază. 

— Tunurile să fie pregătite, băgaţi însă de seamă să nu se 
vadă când le încărcaţi. 

— Bine, bine, dar dacă ţi se întâmplă ceva? 

— Nu-mi purtaţi mie de grijă. N-au ce face cu mine şi chiar 
dacă vor voi să mă ţină prizonier, ştiu eu cum să scap şi să 
mă duc de-a dreptul la Juarez. 

— Pe jos? 

— Ei aş! Călare. 

— N-ai cal. 

— Au cei de colo. De altminteri cunosc destul de bine locul 
şi până pe-noptate am şi ieşit la câmp, iar dacă mi-e calul 
bun, mâine dimineaţă sunt la Juarez, care va porni probabil 
imediat să-i ia de chică pe ticăloşii lui... dracu ştie ai cui or 
fi! 

— Cum o să ştiu ce ţi se întâmplă? 

— Dacă pun mâna pe mine o să vedeţi de-aici, iar dacă 
scap o să auziţi de dincolo. Odată bine înţepenit în şa, nu m- 
ajunge nici cu tunul. Cunoşti dumneata, mylord, ţipătul 
vulturului mexican? 

— Da, foarte bine chiar. 

— Când veţi auzi întâiul țipăt, să ştiţi că sunt liber; la al 
doilea că am şi încălecat; la al treilea că am luat-o la 
sănătoasa şi dacă mai auziţi unul din depărtare, sunt în 
drum spre Juarez. 

— O să fim cu mare luare-aminte, mister. 

— Atunci să-i dăm drumul! zise yankeul, băgă mâna în 
buzunarul pantalonilor de stofă fină, scoase un sul de tutun, 
muşcă o bucată din el şi o vâri în gură. 

— Dar bine, sir, dumneata nu ştii că lorzii nu mestecă 
tutun? râse timonierul. 

— Ei aş! Tocmai ei îşi pot îngădui o astfel de cheltuială, că 
au de unde, slavă Domnului! răspunse foarte calm Plisc-de- 
uliu. Puse apoi umbrela subsuoară şi sări în luntre. 

În câteva minute fu la mal. Presupusul rănit de moarte 
aştepta cu nerăbdare să-l vadă venind. Ochii îi sclipeau 


fioros şi murmură printre dinţi: 

— În sfârşit! Mă, da' tâmpiţi sunt şi englezii ăştia, au şi 
căzut în capcană... Tii, ce nas are, domnule! Parc-ar fi o 
trompetă. 

Plisc-de-uliu cobori pe mal, pe când cei doi vâslaşi 
rămaseră în luntre. Le poruncise să fugă îndată ce vor 
vedea ceva suspect şi să n-aibă nici o grijă de el căci va şti 
să se descurce şi singur. 

Mexicanul se prefăcu incapabil să facă vreo mişcare. Cu 
mare greu se ridică într-o rână şi zise gemând: 

— Ah, senior, nu mai ştiu ce să fac de atâta durere... 

Plisc-de-uliu lăsă monoclul să-i alunece jos, se uită cu 
băgare de seamă la individ şi întrebă cu glas sforăitor? 

— Where? Doare rău? 

— Cum să nu mă doară, vai de mine! 

— A, prost lucru... Cum cheamă? 

— Pe mine? 

— Yes. 

— Frederico. 

— Ce este tu? 

— Argat. 

— Trimis al lui Juarez? 

— Da. 

— Ce veste? 

Mexicanul gemu, ca şi când s-ar fi aflat în ceasul morţii. 

În vreme ce vorbea, yankeul se uita cu coada ochiului în 
juru-i. Nu văzu nimic care să-i dea de bănuit şi nici urme de 
copite. 

— Dumneavoastră sunteţi lordul Dryden? îl întrebă 
mexicanul. 

— Yes, eu lord Dryden, ce vrei spui la mine? 

— Juarez e pe drum şi vă trimite vorbă să ancoraţi aici şi 
să-l aşteptaţi. 

— Ah! Wonderful! Unde e acum Juarez? 

— Vine-ncoa. 

— De unde vine? 


— A plecat azi două săptămâni din Paso del Norte, mai 
repede nu putea s-ajungă. 

— Foarte bine, dar eu mergem mai departe, o să întâlnim 
în drum, zise yankeul şi dădu să plece păşind ţanţoş spre 
mal. 

— Stai, mylord, dacă ţii la viaţă! strigă mexicanul sărind 
drept în picioare şi apucându-l de haină. 

Plisc-de-uliu ar fi putut dintr-o smucitură să scape din 
mâna ticălosului, dar luă o altă atitudine. Rămase în loc, ca 
şi când spaima l-ar fi paralizat. 

— Zounds! Ce este şi asta? bâigui el. 

— Eşti prizonierul meu, asta e. 

„Englezul” holbă ochii, apoi întrebă mirându-se: 

— Tu nu bolnav? 

— Nu, răspunse mexicanul râzând. 

— Pungaş! Pentru ce prefăcut? 

— Ca să-mi cazi în gheare, mylord, răspunse banditul 
privindu-l cu dispreţ. 

— De ce vrei să prinzi? întrebă iar Plisc-de-uliu, părând că 
nici nu-şi dă seama de primejdie. 

— Pentru ca să pun mâna pe încărcătura aceea de colo. 

— Marinarii mei o să scape pe mine. 

— Ţi-ai găsit! Au şi luat-o la fugă. Şi... ia te uită colo... 

Luntrea cu cei doi vâslaşi pornise într-adevăr în grabă 
când văzuseră că yankeul se lăsase de bunăvoie păcălit. 
Acesta văzu deodată o ceată de călăreţi ieşind din pădure şi 
înconjurându-l din toate părţile. Plisc-de-uliu păru uluit şi-i 
privea cu gura căscată. Călăreţii descălecară şi Cortejo se 
apropie de presupusul englez. 

— Cine eşti dumneata? îl întrebă el răstit. 

— Dar dumneata cine eşti? răspunse celălalt înfipt. 

— Te-am întrebat cine eşti? strigă Cortejo cu mânie. 

— Şi eu tot asta întrebat, zise Plisc-de-uliu. Eu sunt englez 
de familie mare şi om învăţat, am dreptul de întrebat, nu 
dumneata pe mine. 

— Fie! Mă cheamă Cortejo. 


Presupusul lord păru într-adevăr foarte mirat. 

— Cortejo? Nu cumva Pablo? 

— Aşa mă cheamă, răspunse acesta cu mândrie. 

— Thunderstorm! Asta nemaipomenit! exclamă yankeul 
nevenindu-i să creadă. 

— Cred şi eu că nu te aşteptai, râse Cortejo. Şi-acum, 
senior, spune-mi dumneata cine eşti? 

— Dryden, răspunse laconic americanul. 

— Minţi! Îl cunosc eu foarte bine pe lord, nu eşti 
dumneata. 

Plisc-de-uliu îşi veni repede în fire. Ascuţi buzele şi din 
gură îi ţâşni un fir lung de scuipat care trecu pe sub nasul 
spaniolului, apoi răspunse foarte calm. 

— Nu, nu sunt eu. 

Cortejo dăduse repede capul la o parte. 

— Bagă de seamă când scuipi, senior! se răsti el supărat. 

— Aşa şi fac. Nimeresc când vreau şi pe cine vreau, 
răspunse „englezul” fără să se tulbure. 

— Cred că n-ai avut intenţia să mă nimereşti. 

— Mai ştii! 

— Să nu cumva să-ndrăzneşti... Aşadar, nu eşti lordul 
Henry Dryden? 

— Nu. 

— Atunci pentru ce te-ai dat drept Dryden? 

— Fiindcă sunt. 

Felul lui de-a nu se sinchisi de nimic îl cam scoase pe 
Cortejo din pepeni. 

— Cum, domnule, eşti sau nu eşti Dryden? strigă el 
înfuriat. 

— Ai fost dumneata vreodată în Anglia? întrebă yankeul 
foarte calm. 

— Nu. 

— Atunci nu mirăm că nu ştii. Lord numai feciorul cel 
mare, ceilalţi nu lord. 

— Şi dumneata eşti un frate mai mic de-al lordului Henry? 

— Yes. 


— Cum te cheamă? 

— Sir Lionel Dryden. 

— Hm. Nu prea semeni cu fratele dumitale. 

Plisc-de-uliu făcu să ţâşnească scuipatul drept pe sub 
nasul lui Cortejo. 

— Nonsense! Prostii! murmură el. 

— Cum adică, tăgăduieşti? 

— Yes. 

— Că nu semeni cu fratele dumitale? 

— Tăgăduiesc, fiindcă nu eu, ci el nu se aseamănă cu mine. 

Spaniolul nu ştia ce să mai zică. Siguranţa şi nepăsarea 
englezului îl impresionau. 

— Bine, fie şi-aşa, dar eu îl aştept pe fratele dumitale, nu 
pe dumneata, spuse el în cele din urmă, neştiind ce să 
răspundă la argumentul „englezului”. 

— Lord Henry? Pentru ce aştepţi pe el? 

— Am aflat că însoţeşte încărcătura. 

— Nu adevărat, eu însoțesc. 

— Şi lordul unde e? 

— La Juarez. 

— Aşa? Atunci a luat-o înainte. Dar Juarez unde se află 
acum? 

— Da Paso del Norte. 

— Şi dumneata unde duci încărcătura? 

— La fortul Guadalupe. 

Un zâmbet de triumf flutură pe buzele lui Cortejo. 

— Lasă că n-ajunge ea până acolo. Trebuie s-o descarci 
aici şi să mi-o predai mie. 

Englezul aruncă o privire în juru-i. Părea că nici nu ia în 
seamă ce vede, totuşi ochii lui de vânător văzură ceea ce 
vroia să vadă. Într-o clipită ştiu care va fi calul care-l va 
duce de-aici. 

— Să o predau? Pentru ce? 

— Fiindcă am trebuinţă de ea. 

— Da? Eu nu vând nimic. 


— Nici nu am de gând să ţi-o cumpăr, ci îmi iau eu în dar 
amândouă vaporaşele şi bărcile cu tot ce se află în ele. 

— În dar? Eu nu dăruiesc nimic. 

— O să te silesc... 

— Să mă sileşti? râse cu poftă yankeul şi scuipatul lui ţâşni 
drept pe pălăria lui Cortejo, apoi se prelinse încet în jos de 
pe borurile ei. 

— Ce faci, omule? răcni spaniolul. Ştii dumneata că asta e 
o insultă? 

— Dă-te la o parte din drum, răspunse foarte liniştit Plisc- 
de-uliu. Eu englez. Un gentleman poate scuipat unde are 
poftă. Cine nu vrea stropit scuipatul, dat la o parte. 

— Lasă că o să te fac eu să-ţi treacă pofta de glume. Acum 
e vorba de încărcătura vaselor pe care trebuie să mi-o 
predai. 

— Nici nu gândim! 

— 'Te silesc s-o faci. Eşti prizonierul meu. 

— Pşşş! ţâşni iar scuipatul pe sub nasul lui Cortejo. 
Prizonier? Zău? Foarte bine. Vreau eu de mult să fiu 
prizonier. 

— ȚŢi s-a împlinit dorinţa. Să dai poruncă imediat oamenilor 
dumitale să stea pe loc. 

— O să dau. 

Zicând acestea, „englezul” făcu mâinile pâlnie la gură şi 
strigă, atât de tare cât să se audă pe vapor: 

— Staţi pe loc! Aici Cortejo! 

Acesta îl trase repede de mânecă: 

— Cine dracu te pune să-mi spui numele? Nu e nevoie să 
ştie nimeni cine sunt, zise el cu ciudă. 

— Păi de ce ai spus cine eşti? întrebă cu o mirare 
prefăcută „englezul”. 

— Nu ca să zbieri cât poţi şi s-o afle ceilalţi. De altminteri, 
nu e vorba să oprească vapoarele, ci să le descarce. 

Plisc-de-uliu clătină capul şi răspunse foarte liniştit: 

— Nu au să descarce. 

— De ce? 


— Fiindcă nu dat eu voie. 

— Da? O să vedem noi... Câţi oameni ai la bord? 

— Nu ştiu, eu uituc din fire, aduc aminte abia târziu. 

— Bine, o s-o aflăm noi şi singuri. Acum dă ordin să 
acosteze vapoarele. 

— Nu dau ordin. 

— Senior Dryden, zise Cortejo, punându-i ameninţător 
mâna pe umăr, bărcile trebuie să tragă la mal chiar înainte 
de-a se întuneca. Dacă nu dai ordinul pe care ţi-l cer, voi şti 
eu să te silesc. 

— Sileşti? Cum? întrebă Plisc-de-uliu foarte liniştit, şi vâri 
amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor, ca şi când 
nici nu şi-ar fi dat seama de situaţia gravă în care se afla. 

— Cu bătaia. O să pun să ţi se dea cincizeci de lovituri de 
băț. 

— Numai cincizeci? 

— Senior, eşti nebun? strigă Cortejo înmărmurit. 

— Well! Dar şi d-ta. 

— Bine. Dacă ţi se par prea puţine, o să ţi se dea atâtea, 
până ce te vei sătura. 

Plisc-de-uliu înălţă din umeri şi zise cu dispreţ: 

— Să mă bată... pe mine, un englez veritabil? 

— Poţi să fii de o sută de ori englez veritabil şi de-o mie de 
ori fecior şi frate de lord, o să te bat măr, dacă nu faci cum 
îţi spun. 

— Încearcă! 

— Descălţaţi-l! porunci Cortejo mexicanilor. 

Nu văzu privirea pe care vânătorul o aruncă în timpul ăsta 
asupra unui roib care părea să fie cu adevărat o minune de 
cal. Nu văzu nici mişcarea pe care o făcu Plisc-de-uliu 
scoțând pe jumătate revolverele din buzunare, ci mormăia 
mereu ameninţător: 

— O să pun să te bată ca pe o haimana, ca pe un 
derbedeu, dacă nu asculţi de poruncile mele... Şi cu ochii 
mei o să văd cum o să te tăvăleşti în ţărână cerând iertare... 


— Nu prea cred că or să-ţi vadă ochii aşa ceva, răspunse 
yankeul şi într-o clipită îl plesni cu ţevile revolverelor peste 
ochi pe spaniol, apoi se auziră aproape în acelaşi timp două 
împuşcături şi doi din mexicani se prăbuşiră la pământ. 

Cortejo căzuse jos şi dădea din mâini şi din picioare, nebun 
de durere. Răgea ca o fiară rănită şi ochii i se umflaseră cât 
cepele. Mexicanii rămaseră ca împietriţi, neaşteptându-se 
la un astfel de atac neprevăzut. Se temeau parcă să facă 
vreo mişcare, de frica „englezului” acesta trăsnit. Atâta îi fu 
de-ajuns lui Plisc-de-uliu, care sări ca fulgerul în spinarea 
roibului pe care îl ochise mai adineauri şi scoase un țipăt ca 
al vulturului. În clipa următoare se auzi al doilea țipăt şi 
roibul, izbit cu putere în burtă, o luă la goană spre pădure. 
Mexicanii stăteau înlemniţi. Pa al treilea țipăt, vânătorul 
pieri pe sub copaci şi, când se auzi al patrulea țipăt, Plisc- 
de-uliu era departe. 

De-abia acum se treziră mexicanii din buimăceală. 

— După el! După el! răcniră ei sărind în şa. 

Numai câţiva rămaseră lângă Cortejo ca să nu-l lase 
singur. 

— Ochii... ochii mei! Se văita el zvârcolindu-se de durere. 
Duceţi-mă la mal să mă răcoresc... nu mai pot... nu mai pot 
de durere... gemea nenorocitul întruna. 

Îl duseră la mal şi-i puseră o cârpă muiată pe ochi, ceea ce 
îi mai alină niţel durerile. 

Mexicanii porniţi în urmărirea lui Plisc-de-uliu se 
întoarseră foarte repede, zicând că pierduseră urma 
fugarului. Adevărul era că mai mult îi interesa prada de pe 
vapor decât englezul acela trăsnit care, în afară de cele 
două revolvere, nu părea să aibă altceva de preţ asupra lui, 
ca să merite atâta osteneală. Numai proprietarul roibului 
nu mai putea de necaz că rămăsese fără bunătate de cal. 
Dar lucrul era lesne de-ndreptat. Cele douăsprezece 
gloanţe ale lui Plisc-de-uliu, trase la repezeală, uciseseră 
şase mexicani şi caii rămăseseră fără stăpân, aşa că avea de 
unde alege. 


Trupurile mexicanilor ucişi fură aruncate repede în apă, 
dar răniții le dădeau de furcă, fiindcă nu ştiau ce să facă 
pentru moment cu ei. 

— Aş şti eu unde i-am putea pune la adăpost, zise unul din 
mexicani. 

— Unde? întrebă Cortejo, pe care îl mai slăbiseră durerile. 
— Am un prieten la vreo trei mile engleze de aici şi care 
locuieşte într-o casă de buşteni; îi putem duce acolo şi să-i 

lăsăm până ce s-or tămădui. 

— Ah, de m-aş putea duce şi eu cu ei! oftă spaniolul. 

— Cine te împiedică? 

— Crezi că pot pleca de-aici? 

— Pentru ce nu? Cum nu mai vezi, tot nu ne poţi folosi la 
ceva. 

— Poate că mi-o mai trece la unul din ochi, peste noapte. 

— Tot ce se poate, ar fi însă mai bine să te duci undeva să 
te cauţi. Spune-ne nouă ce e de făcut şi ne vom descurca şi 
fără dumneata. 

— Nu, nu, trebuie să rămân. 

Se înserase. Aprinseră un foc de vreascuri şi se aşezară 
toţi, tăcuţi, în jurul lui. După câteva vreme, mexicanul care 
părea mai isteţ şi-i plăcea să facă pe şeful, se ridică şi făcu 
semn câtorva din tovarăşii lui să-l urmeze. Când fură niţel 
mai departe, unul din ei îl întrebă în şoaptă: 

— Pentru ce ne-ai chemat? 

— Mi-a venit un gând năstruşnic, dar să nu-i spuneţi nimic 
lui Cortejo. 

— Bine, n-o să-i spunem. S-auzim despre ce e vorba. 

— Mai întâi aş vrea să ştiu un lucru. Ce părere aveţi 
despre Cortejo ăsta? 

— Dar tu? 

— Păi... eu cred că e un mare dobitoc. 

— Zău? Nu prea păreai să i-o arăţi. 

— Atunci aş fi fost eu un mare măgar. Nu cumva v-aţi 
închipuit voi, măi proştilor, că o s-ajungă unul ca el 
preşedinte? 


— Asta nu! 

— Cred şi eu. Aşadar aflaţi de la mine că Pantera Sudului 
s-a întovărăşit cu el numai şi numai pentru a trage foloase 
de pe urma lui. De ce să nu facem şi noi la fel, adică să 
punem mâna pe chilipir? 

— Fără Cortejo? Ei drăcie, ştiţi c-ar fi şi asta ceva? 

— Ei... ce ziceţi de ideea mea? 

— Minunată! 

— Aşa e! Murmurară şi ceilalţi. 

— Şi e lesne de făcut ce-am pus la cale. 

— Nu prea cred. Ce, crezi că o să vrea Cortejo? 

— Parcă o să-l întrebăm! Ehehei, de-aş şti eu că sunteţi voi 
oameni cu care se poate vorbi făţiş... Credeţi voi că o să se 
sinchisească vreun câine măcar dacă n-o mai fi Cortejo? 

— Păi... partizanii lui. 

— Ăia suntem noi. 

— Şi fie-sa? 

— Ce ne pasă nouă de ea! Oricum, aşa cum e el acum, n-o 
să vadă nimic din ce s-o întâmpla, îi vârâm cuțitul în piept şi 
gata! 

— Să-l ucidem? Brr! 

— Lasă că au mai murit şi alţii. la gândiţi-vă ce pleaşcă ne 
aşteaptă. 

— Auzeam că ar fi vreo câteva mii de puşti. Astea fac bani, 
nu glumă. 

— Şi nu ştiu câte tunuri... 

— Eu ştiu şi mai mult. Zice-se că pe vapor s-ar afla şi banii 
trimişi de Anglia lui Juarez... milioane, fraţilor! 

— Zău?! 

— Să-i lăsăm noi lui Cortejo, ca să-i arunce pe fereastră 
pentru gustul de-a se alege preşedinte ai? 

— Ştii sigur că sunt şi bani? 

— Mai încape vorbă! Am aflat de la spionii Panterei şi ăia 
ştiu ce spun. 

— Atunci am fi nişte neghiobi dacă i-am lăsa banii. 


— Să punem mâna pe ei. Când e vorba de milioane nu mai 
încape codeală. Deocamdată să iscodim cam ce zic ai noştri, 
pe urmă vedem noi ce e de făcut. 

— Păi, Cortejo ne-a fost şef şi nu s-a tocmit niciodată la 
plată. Ba ne-a lăsat să facem ce-am vrut fără să murmure, 
de pildă cu jefuirea conacului del Erina. N-aş vrea să-l 
omorâm. Am putea să scăpăm de el pe altă cale. De pildă, 
să facem o plută şi să-i dăm drumul pe apă, poate l-o vedea 
careva şi l-o trage la mal. 

— Ar fi şi asta ceva. Planul nu e rău. Ce ziceţi voi, băieţi? 

Toţi fură de aceeaşi părere şi hotărâră să-şi pună planul în 
aplicare. 

— Dar cu răniții ce facem? Dacă o fi să împărţim cu ei nu 
ne alegem cu mare lucru. Socot că n-ar fi rău să ne 
descotorosim şi de ei, zise mexicanul care făcea pe şeful. 

— Bine zici, îşi dădură cu părerea ceilalţi. 

— Să-i punem şi pe ei pe plută împreună cu Cortejo. 

— Nu, zise unul, care părea mai bun la suflet. Sunt 
tovarăşii noştri, poate mor la noapte. Acum e vorba să 
scăpăm de Cortejo, ca să punem mâna pe pradă, dar fără 
un conducător nu se poate. Să alegem pe unul din noi. 

În vremea asta se apropiară şi ceilalţi mexicani şi ţinură cu 
toţii sfat. Cortejo, care auzea vorbindu-se în şoaptă, deveni 
bănuitor. 

— Ce vă tot şuşotiţi acolo, întrebă el cu oarecare frică. 

— Păi... ne-ntrebăm şi noi ce e de făcut, răspunse 
mexicanul care făcea pe şeful. 

— Cum ce e de făcut? Vapoarele aşteaptă pesemne 
întoarcerea englezului; până să vină el, punem noi 
stăpânire pe tot. 

— Bine, bine, dar cum s-ajungem la ele? N-ar fi bine să 
întocmim câteva plute la repezeală? 

— Ar fi şi nu prea, fiindcă pluta e greu de cârmuit. Ah, de- 
aş avea eu iar vederea, într-un ceas ar fi şi vapoarele şi 
bărcile în stăpânirea mea. 


— Nu cred, senior. Luntre n-avem şi nici plute nu ne laşi să 
facem. 

— Treceţi înot. 

— Vezi că nu toţi ştiu să înoate. 

— Nici nu e nevoie. Creşte destulă papură pe mal. Faceţi- 
vă fiecare câte un snop mare din lemn şi trestie, legaţi-l 
strâns, încălecaţi pe ele şi cât ai clipi aţi ajuns la bărci. 

— Da, dar praful de puşcă se udă în apă. 

— Nu luaţi puştile cu voi, ci numai machetelel. 
Apropiindu-vă unul câte unul nu veţi fi văzuţi şi până să 
prindă ei de veste, voi aţi şi năvălit pe vapor şi în bărci şi-i 
înjunghiaţi pe marinari, fără să le lăsaţi timp să se 
dezmeticească. Ah, de-aş putea fi şi eu de faţă! 

— Nimic mai lesne, senior. Facem o plută mai mărişoară 
pentru dumneata şi te luăm cu noi. 

— Degeaba, tot n-o pot cârmui. 

— Nu-i nimic, îţi dăm oameni să te ajute. 

— Aşa ar mai merge. Durerile mi s-au mai potolit niţel şi 
nădăjduiesc ca până mâine să pot deschide un ochi; s-ar 
putea însă întâmpla ca până atunci să fie prea târziu. 

— Atunci să ne grăbim. 

— Se mai vede lumină pe vapor? 

— Nu, e întuneric beznă. 

— Dorm, pesemne. Cred că primejdia a trecut. Nişte 
proşti. Voi să vă împărţiţi aşa ca să ştiţi mai dinainte care la 
ce barcă să se repeadă. Să stingem şi noi focul, ca să nu 
vadă ce facem. Acu', duceţi-vă de adunaţi trestie şi crengi 
ca să faceţi pluta. 

— Da, senior; dumneata la care din vase vrei să te duci? 

— La vaporul din cap. Încărcătura rămâne până mâine în 
bărci, să nu s-atingă nimeni de ea. 

— Pentru ce, senior? 

— Ca să pot s-o văd şi eu. 

Era o mare nesocotinţă din partea lui Cortejo să ceară să 
fie dus pe vapor. N-avea însă destulă încredere în oamenii 
aceştia de adunătură şi socotea că prada va fi mai sigură 


dacă va lua şi el parte la atac. Ceea ce convenea de minune 
mexicanilor. 

— E mare pluta? întrebă Cortejo când i se spuse că totul e 
gata. 

— E lungă de doi metri şi jumătate şi lată de doi, răspunse 
şeful mexicanilor. 

— Prea mică, zise spaniolul clătinând capul. 

— Cum prea mică, senior? Încape doar foarte bine un om. 

— Da, dar plutaşii? 

— Au să vină înot pe lângă plută ca s-o împingă încotro va 
fi nevoie. Dacă am fi făcut-o mai mare, se vedea de pe vapor 
şi ne vâram în bucluc. 

— Bine, fie şi aşa; acu', încă un lucru. Să nu cumva să vă 
atingeţi de încărcătura ce se află în bărci şi pe vaporaşe, 
fiindcă totul e al meu, aţi înţeles? 

— Păi noi să nu ne-alegem cu nimic, senior? 

— Nu, ştiţi doar pentru ce ne trebuie. 

— Cum aşa? Să muncim şi să ne punem viaţa în primejdie 
pe degeaba? 

— O să vă împart a zecea parte din ce-om găsi. 

— Cam puţin, senior... 

— Ei aş! Pe vaporaşele astea se află milioane aşa că vi se 
cuvine, la un milion, o sută de mii; ia socoteşte acum cât 
vine de cap. 

— Aşa da, vezi, la asta nu ne-am gândit. Bine, atunci ne- 
nvoim. 

— Cred şi eu. 

Dacă ar fi putut vedea Cortejo privirile pe care şi le 
aruncau mexicanii, s-ar fi îngrozit. 

— Stingeţi focul, le porunci el, e timpul să începem. 

Mexicanii tremurau de lăcomie la gândul că vor pune în 
curând mâna pe atâta bănet. Îşi lăsară puştile la marginea 
pădurii, apoi fiecare se lungi pe mănunchiul de trestie şi 
crengi; cei doi care trebuiau să conducă pluta îl aşezară pe 
Cortejo pe ea şi-şi dădură drumul pe apă. 


Mexicanii înotau lesne şi înaintau în tăcere spre 
vaporaşele ancorate în mijlocul râului, când deodată de pe 
puntea primului vapor porniră câteva rachete, care 
luminară ca ziua. Spaima mexicanilor, când văzură că 
marinarii erau toţi la posturile lor, nu se poate descrie. 

— Foc! comandă lordul. 

Gloanţele căzură şi împroşcară apa în jurul înotătorilor, 
din care mulţi se duseră la fund. Un glonţ nimeri pe unul 
din conducătorii plutei. 

— Santa Madonna! răcni el, mi-a zdrobit braţul şi într-o 
clipă dispăru în apă. 

— Ajută-te de cel sănătos, îl povăţui Cortejo. 

— Prea târziu, senior, nenorocitul a fost pesemne lovit şi în 
altă parte, fiindcă s-a dus la fund, răspunse celălalt, speriat. 

— "Ţine-te atunci tu bine. Ce s-a întâmplat? Că eu nu văd 
NIMIC. 

— Au aruncat rachete de pe punte. 

— Şi mitraliere? 

— Da, senior. 

— Grăbiţi-vă, s-ajungem mai repede. 

— Cine? Fug toţi, adică atâţia câţi au mai rămas. 

— Aşadar, lovitura a dat greş? 

— Mai întrebi! 

— De-aş fi avut eu ochii zdraveni nu se întâmpla una ca 
asta. 

— Nu prea cred. Vederea nu te fereşte de gloanţe. 

— Du-mă la mal. 

— Nici prin gând nu-mi trece! răspunse omul pe alt ton. 
Nu te duc nici la mal, nici aiurea. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă aşa am poruncă. 

Cortejo înlemni. Înţelese primejdia în care se afla. 

— De la cine? 

— De la camarazi. 

— Aşadar răscoală pe faţă? 


— Zi-i cum vrei. Aş putea să te las acum în voia soartei, 
atât timp însă cât mă simt sigur pe apă, stau să-ţi dau 
răspuns. 

— Şi de ce v-aţi revoltat? 

— Fiindcă nu mai avem trebuinţă de dumneata, ba ne şi 
împiedici de la treabă. 

— V-am făgăduit... 

— Ce mai pricopseală! Ne luăm noi singuri tot, nu o parte. 

— Aşa? Omule, spune-mi adevărul, aţi hotărât să vă 
descotorosiţi de mine? întrebă el îngrozit. 

— La-nceput vroiau să te ucidă, pe urmă s-au gândit să-ţi 
dea drumul pe apă şi ce-o mai fi, treaba dumitale. 

— Nu te las să pleci! strigă Cortejo apucându-l pe dibuite 
de mână. 

— Zău! la să-ţi arăt eu acu' dumitale ce lesne te poţi scăpa 
de un orb, zise mexicanul şi cu o smucitură îşi trase braţul 
din mâna spaniolului. 

— Şi acu', senior, râse mexicanul, du-te pe apa sâmbetei. 
Vezi numai să nu pună englezul mâna pe dumneata. 

După ce zise aceste cuvinte, mexicanul împinse o dată cu 
putere pluta şi porni înot, îndărăt spre mal. 

Cortejo simţise ceva, de aceea întrebă cu glas tremurat: 

— Ai plecat? 

Nici un răspuns. 

— Răspunde, pentru Dumnezeu! Se rugă el. 

Nu se auzi însă nimic. 

— Singur... singur, orb şi părăsit, hărăzit morţii, gemu el. 
Ce să fac... cum să scap? 

Cu toată situaţia disperată în care se afla, tot mai spera 
încă. 

— Ce-ar fi să încerc s-ajung la mal înot? O să-i judec, să le 
placă şi lor! Nu se poate să nu fie câţiva din ei care să-mi fi 
rămas credincioşi. 

Se lăsă jos în apă, ţinându-se însă bine cu mâinile de plută. 
Nu vedea unde se află, dar băgă de seamă că pluta, în loc 


să se îndrepte spre mal, nimerise într-o vâltoare şi se 
răsucea în loc. 

— Nu merge! Se tânguia el. Sunt pierdut... Nu maie 
scăpare pentru mine. Să strig după ajutor, ar fi şi mai rău. 
Ar pune lordul mâna pe mine şi tot pierdut aş fi. Să mă urc 
iar pe plută, poate că m-o duce ea singură la mal. 

Aşa şi făcu. Lupta cu vâltoarea îl obosise. Ochii îl usturau. 
Muie cârpa în apă şi o legă la loc. 

Cu toată căldura care domneşte peste zi în ţările acelea, 
nopţile sunt răcoroase. Hainele de pe el erau leoarcă. Îl 
cuprinse un tremur şi cu fierbinţeli. Ar fi vrut să ţipe de 
durere, dar de frică se stăpâni. 

Clipele i se păreau ani. Pluta ieşise din vâltoare şi ajunse la 
mal. Simţi o zguduitură, apoi nimic. Pipăi cu mâna şi dădu 
de o cracă de care se agăţă cu toată puterea care-i mai 
rămăsese. Se târi pe mal. Păpuriş şi tufe. 

— Mai întâi să mă ascund, ca nu cumva să dea mexicanii 
de mine, îşi zise el. 

Pe dibuite găsi un ascunziş unde credea că va fi la adăpost. 

— Cel puţin am scăpat de înec, murmură nenorocitul. 'Tot e 
şi asta un noroc. Poate că voi putea fi salvat în cele din 
urmă. 

Oboseala şi durerile îl prididiră şi adormi. Îl trezi frigul şi 
simţi, după boarea de vânt, că zorile se apropiau. Văzu cu 
bucurie că poate zări cu un ochi. Când răsări soarele, o 
rază aurie străbătu spre el, ca prin ceaţă. Înţelese că ochiul 
stâng îi rămăsese zdravăn şi că în curând umflătura de pe 
pleoapă va dispărea. Ducea din când în când mâna la ochi şi 
din ce trecea o desluşea mai bine. 

Deodată i se păru dă aude tropot de cal. Auzi chiar un 
nechezat. 

Cine să fie? Să strige după ajutor? Dar dacă e vreun 
duşman? 

După ce luntrea în care se aflase Plisc-de-uliu porni spre 
mal, cei de pe punte aşteptau cu nerăbdare să vadă ce se va 
întâmpla. Urmăreau cele ce se petreceau cu o încordare de 


neînchipuit. Auziră deodată o împuşcătură, apoi altele şi iar 
altele. 

— Doamne, l-au omorât!... se tângui lordul. 

— Nu cred, răspunse timonierul. Deşi n-am ocheanul la 
mine ca să văd mai bine, mai degrabă cred că-i omoară el 
pe ei. 

Se auzi un țipăt de vultur, pe urmă altul. 

— În sfârşit, scapă... Uite-l pe cal, strigă lordul. 

— A pornit spre pădure, adăugă timonierul. 

Iar un țipăt de vultur, urmat de un altul mai îndepărtat. 

— E în drum spre Juarez! zise englezul plin de bucurie. 
Dar stai, mexicanii s-au luat după el... Numai de nu l-ar 
ajunge... 

— Nu-i duc eu grijă, râse timonierul mulţumit. A, dar pe 
cine duc ticăloşii ăia la râu? 

Lordul îşi îndreptă ocheanul într-acolo. 

— Cortejo e, trebuie să fie rănit... îl spală pe ochi... mai 
mult nu pot vedea, zise lordul mirat. 

Marinarii din bărci auzeau gemetele şi răcnetele de 
durere ale lui Cortejo, care încetară apoi încetul cu încetul. 

— Trebuie să fi fost rănit rău, îşi dădu cu părerea 
timonierul. 

— Las' c-a meritat. Mult aş da să-l am în mână pe ticălosul 
ăsta, zise lordul. 

— O să-l prindă Juarez când o veni. 

— Aşa sper. Din nenorocire, s-a întunecat şi nu se ştie ce 
se poate întâmpla. Poate că se duc p-aci încolo când vor 
vedea că planul lor a dat greş. 

Dar nu era aşa, căci peste puţin timp îi văzură pe mexicani 
înapoindu-se şi aprinzând focul, a cărui lumină se 
răsfrângea în apă. 

— N-au plecat, mylord, zise timonierul. Oare să fie vreun 
semn rău pentru noi? 

— Bun în nici un caz; probabil că au intenţia să ne viziteze 
la noapte, ca să pună mâna pe încărcătură şi pe persoana 
mea în acelaşi timp. Trebuie să fim cu mare băgare de 


seamă. Să pregătim mitralierele, ca să-i putem primi cu 
mare alai. Cred că vor să-şi facă o plută cu care să se 
apropie de vasele noastre. 

Mai trecu vreo jumătate de ceas, apoi focul din tabăra 
mexicanilor se stinse. Deodată, timonierul, care cerceta 
mereu suprafaţa râului, strigă: 

— Vin! 

— Să facem lumină? 

— Da, dă-i drumul. 

O rachetă ţâşni şi lumină apa. De la mal şi până la mijlocul 
râului se vedeau mexicanii, cap lângă cap, înaintând înot. 

— Foc! comandă lordul. 

Mitralierele începură să ţăcăne. Se auziră răcnete şi 
gemete, apoi se făcu iar linişte. 

— Daţi drumul la rachete, cât mai multe! strigă timonierul. 

La lumina lor se vedeau desluşit mexicanii rămaşi în viaţă, 
înotând cu disperare spre mal. O plută, pe care zăcea întins 
uri om, o luă la vale. Dacă ar fi bănuit lordul cine se afla pe 
plută, ar fi trimis îndată o luntre după ea, dar nici prin gând 
nu-i trecea că trupul acela, care părea neînsufleţit, era al lui 
Cortejo. 

— S-au întors la mal, am scăpat de ei pentru totdeauna! 
strigă cu bucurie timonierul. 

— Asta nu se ştie, poate că vor încerca un nou atac, 
răspunse îngrijorat lordul. 

— Ce să mai aşteptăm atunci? N-ar fi mai bine să ne 
îndepărtăm de locul acesta primejdios? 

— Bine, bine, dar ce facem cu Plisc-de-uliu? 

— Lasă că ne găseşte el. În nici un caz nu poate fi înapoi 
decât mâine dimineaţă, până atunci avem tot timpul să ne 
întoarcem. 

— Credeţi că mexicanii se vor lua după noi? 

— Pe întunericul ăsta? Ar trebui să fie nebuni! 

— Dar nouă nu ni se poate întâmpla nimic? 

— Nu, deşi trebuie să trecem de un cot primejdios, vom 
merge însă cât se poate de încet. 


— Bine, fie şi-aşa. 

Timonierul dădu un ordin, care se transmise aproape în 
şoaptă de la barcă la barcă şi în curând convoiul se puse în 
mişcare. 

Pe mal, mexicanii aprinseseră iar focul ca să-şi usuce 
hainele ude. De-abia acum văzură ei ce dezastru făcuseră 
mitralierele în rândul lor. Lipseau treizeci de inşi. 

— Fir-ar al dracului de englez! scrâşni şeful. Cum le-a 
venit să sloboadă rachetele taman când eram noi la 
jumătatea apei? 

— Ne-au simţit pesemne, răspunse unul din ei. 

— Nu se poate, trebuie să fie altceva la mijloc. 

— Îmi cam dau eu cu gândul care a fost pricina, zise un al 
treilea. Au văzut că stingem focul şi şi-au închipuit de ce. 

— Să ştiţi că aşa trebuie să fie. Să pornim iar la atac, dar 
să lăsăm focul aprins. 

— Păi atunci au să ne vadă venind. 

— Să mergem niţel în susul râului, trecem apoi înot pe 
malul celălalt şi le ieşim înainte pe neaşteptate. A, dar ia 
uitaţi-vă, ce dracu fac acolo? 

Pe coşurile celor două vaporaşe izbucniră scântei şi se auzi 
duduitul motoarelor. 

— Să ştiţi c-au plecat! strigă înfuriat şeful mexicanilor. 

— Aşa e, ne scapă printre degete, adăugă unul din ei. 

— O să ne luăm după ei când s-o face ziuă. 

— Da' cu răniții ce facem, îi luăm cu noi? 

— Ce ne trebuie belea pe cap? Aruncaţi-i în apă, tot nu mai 
pot fi de folos. 

Cu toate rugăminţile lor, nenorociţii fură azvârliţi fără milă 
în râu. În vremea asta, vapoarele, cu bărcile trase după ele, 
dispărură după cot. 

— Ei, şi-acu' ce facem? întrebă unul din mexicani. 

Conducătorul lor privea posomorât înaintea lui. 

— Nu ne rămâne altceva de făcut decât să le ieşim înainte, 
după cum spuneam. 

— Când pornim? 


— Mâine, cum s-o lumina de ziuă. Acum să dormim niţel ca 
să fim odihniţi pentru ziua de mâine. 

Capitolul II - O revedere pe Rio Grande. 

La o depărtare bunişoară de unde se petreceau acestea, 
pe locul unde râul Sabinas se revarsă în Rio Grande, sosea 
în acelaşi timp Juarez cu oamenii săi. Cu tot întunericul care 
domnea, cercetară malul dar nu-i găsiră pe cei căutaţi. Îşi 
făcură aici tabăra, după ce mai întâi priponiră caii în 
apropiere. Aspectul era altul în tabăra lor decât în cea a 
mexicanilor, deoarece santinelele stăteau de pază ca să nu 
se poată apropia nimeni de ea. 

Drumul fusese obositor, aşa că dormiră greu şi adânc până 
la revărsatul zorilor, când vânătorii se pregătiră să facă rost 
de ceva vânat pentru hrana oamenilor. Inimă-de-urs şi 
fratele său Ochi-de-urs fură cei dintâi în şa, dar de-abia 
ieşiră din tufiş că şi zăriră un călăreț venind în goană. 

— Oare cine să fie ăsta? strigă cu mirare Inimă-de-urs. 

— Vine cineva? întrebă Juarez de după tufe. 

Indianul arătă cu mâna spre un punct şi răspunse cu 
grabă: 

— Da, uite-l! 

Pe şesul care se întindea cât cuprindeai cu ochii, se zărea 
un călăreț alergând nebuneşte. Acum se desluşea bine 
îmbrăcămintea lui. 

— Cine-o mai fi şi caraghiosul ăsta? râse Juarez 
apropiindu-se de cei doi indieni. 

— După port pare să fie englez, îşi dădu cu părerea 
Sternau. 

— Atunci e vreun trimis al lui sir Dryden. 

— Hm! De unde până unde să aibă lordul cai pe bordul 
vaporului... se întrebă cu mirare doctorul. De altminteri, 
omul acesta nu călăreşte ca un englez, ci în felul cum 
călăresc indienii. 

— Uite-l că se ridică în scări... parc-ar căuta pe cineva... la 
să ieşim la vedere! 


Dădură tufele la o parte şi călăreţul îi zări numaidecât. 
Când fu mai aproape, începu să fluture cu o mână jobenul, 
cu cealaltă umbrela şi scoase un răcnet de bucurie. După 
câteva momente opri calul, sări din şa şi începu să se 
ploconească la dreapta şi la stânga, fluturând mereu 
jobenul pe care-l ţinea în mână. 

— Plisc-de-uliu! strigară ei încremeniţi, recunoscându-l 
după nas. 

— Da, eu, Plisc-de-uliu... am onoarea să vă salut, domnilor, 
răspunse acesta ploconindu-se iar. 

Înfipse apoi umbrela în pământ, cocoţă jobenul în vârful ei, 
îşi scoase haina şi o întinse deasupra. 

— Ah, bine c-am scăpat! răsuflă el uşurat. Fusei şi eu o 
dată în viaţa mea lord, dar nu mă mai prindeţi cât oi trăi! 

— Cum, ai făcut pe englezul? se miră Juarez. Pentru ce? 

— Ca să mă las prins, de aceea. 

— Cum asta? Nu te înţeleg. 

— Chiar aşa, senior. Ba am şi fost prins ieri, la Rio del 
Norte, de un anume Pablo Cortejo. 

— Pablo Cortejo? întrebă Sternau. Îl credeam la Sau Juan! 

— O fi fost, dar, acum ţi-l dau chiar azi după prânz în 
palmă. 

— la spune-ne şi nouă ce s-a petrecut, senior. L-ai găsit, 
sper, pe sir Dryden, la El Refugio... 

— L-am găsit şi am pornit imediat cu toţii la drum. Acum 
să vă spun cum de-am ajuns lord. 

Şi povesti întreaga întâmplare. 

— Aşadar lordul ne aşteaptă la cotul râului? întrebă Juarez 
după ce yankeul isprăvi ce avea de spus. 

— Da, senior şi i-am făgăduit să vin să vă iau. 

— Atunci să nu mai zăbovim. Poţi să ne conduci sau eşti 
prea obosit? 

— Eu? Vrei să râzi de mine pesemne. Dă-mi un alt cal, 
senior şi sunt gata de drum. 

Ţinură sfat şi hotărâră ca o parte din oameni să rămână pe 
loc, ca să se odihnească în ziua aceea. Pe când ceilalţi s- 


alerge în ajutorul lordului. 

Nu trecuse nici un sfert de ceas de la sosirea lui Plisc-de- 
uliu şi întreaga trupă, cu el şi cu Sternau în frunte, galopa 
peste şesul întins. După ce merseră astfel vreo două ceasuri 
fără întrerupere, le ieşi înainte un călăreţi. Îl înconjurară din 
toate părţile; dar omul părea că nici nu se sinchiseşte de ei. 
Era un bărbat potrivit de stat, în vârstă de vreo cincizeci de 
ani, pârlit de soare şi de vânt. Juarez se apropie de el şi-l 
întrebă: 

— Mă cunoşti pe mine, senior? 

— Da, eşti preşedintele Juarez, răspunse omul fără să se 
tulbure. 

— Aşa e. Dar dumneata cine eşti? 

— Vânător. De dincolo... din Texas. Locuiesc pe malul stâng 
al râului. 

— Cum te cheamă? 

— Grandeprise. 

— După nume pari să fii francez. 

— Nu, sunt yankeu de obârşie franceză. 

— Şi unde te duceai? 

— Acasă. 

— De unde vii? 

— De la Monclava. 

— De-acolo mă cunoşti? 

— Da. 

Juarez îl privi cercetător, apoi îl întrebă iar: 

— Ai auzit dumneata de unul Cortejo? 

— Da, la Monclava. 

— Dar de cunoscut îl cunoşti? 

— Nu, nu l-am văzut niciodată până acum. 

— Când ai plecat din oraş? 

— Ieri dimineaţă. 

— Te-ai întâlnit cumva în drum cu o ceată de oameni, sau 
ai văzut ceva care să ţi se fi părut suspect? 

— Nu. 


— Îl cunoaşte careva din voi pe omul acesta? întrebă 
Juarez întorcându-se spre ai lui. 

— Eu, răspunse Plisc-de-uliu. Am rămas o noapte la el, 
cred că-şi mai aduce aminte de mine. 

— Atât e de-ajuns. Înainte! 

Trupa se puse în mişcare şi caii porniră iar în galop. 
Grandeprise se uită lung după ei şi mormăi necăjit: 

— Să-i ia dracu' pe boierii ăştia care fac pe grozavii şi s- 
amestecă unde nu le fierbe oala... Dacă nu era Plisc-de-uliu 
mă luau la descusut cine ştie câtă vreme. Dar ce-mi pasă 
mie de ei! încheie el şi luând calul de căpăstru îşi văzu de 
drum. 

În fruntea coloanei mergeau acum alături de Plisc-de-uliu, 
Sternau şi Mariano. Acesta era foarte agitat. Se gândea că 
după atâţia amar de ani îl va vedea pe tatăl iubitei lui. Calul 
alerga în goană şi tânărului i se părea că stă în loc. 

Doctorul băgă de seamă şi-l dojeni: 

— Lasă calul să răsufle, Mariano, altminteri te lăsa-n 
drum. 

— Înainte! răspunse însă Mariano neluând în seamă sfatul 
prietenului său. 

Caii celor trei erau sprinteni şi iuți de picior, aşa că în 
curând o luară înaintea celorlalţi şi se îndepărtară binişor 
de ei. 

Era pe la amiază. Sternau observă deodată o mişcare în 
afară de zona vederii lui. Se opri brusc şi scoase ocheanul 
din buzunar. 

— Vezi ceva? îl întrebă Mariano, necăjit că-l ţine-n loc. 

— Da, vin nişte călăreţi. 

— Dinspre râu, nu-i aşa? zise Plisc-de-uliu. Să ştii că ăştia 
sunt oamenii lui Cortejo. la dă-mi şi mie niţel ocheanul. 

— Să mă spânzuri de limbă dacă nu sunt ei! rosti 
vânătorul dând îndărăt ocheanul. 

În vremea asta călăreţii se mai apropiaseră. 

— Eşti sigur? îl întrebă doctorul. 


— Deocamdată nu, căci sunt încă prea departe; să mai 
aşteptăm. 

Juarez cu ceilalţi îi ajunseră din urmă şi îi spuseră şi lui ce 
bănuiau. 

— Ce să facem, senior Sternau? îl întrebă el pe german. 

— Să ne despărţim în trei grupuri şi să ne ascundem după 
tufele de colo, pe urmă, la un semn al lui Plisc-de-uliu, să ne 
năpustim asupra lor şi să-i luării din trei părţi deodată. 
Înainte! 

Făcură întocmai. Plisc-de-uliu se aţinea pe lângă doctor. Se 
tot frământa în şa şi nu-şi găsea astâmpăr. În cele din urmă 
luă o hotărâre; îi zise acestuia: 

— Aş vrea să te rog ceva, senior. Îngăduie-mi să-mi bat 
niţel joc de ticăloşii ăştia. 

— Cum? 

— Ştii că ieri le-am tras clapa. Vreau să le fac gustul, să mă 
prindă iar. 

— Ar fi prea primejdios. 

— Ei aş! la mai dă-mi niţel ocheanul. 

După ce privi un timp, urmă: 

— Da, ei sunt. Cel din cap e ticălosul care s-a dat drept un 
trimis al preşedintelui. Zău, senior, lasă-mă să-mi bat niţel 
joc de ei. 

Zicând acestea, yankeul îşi trase calul afară din tufiş, se 
aşeză în iarbă, împinse jobenul pe ceafă şi deschise umbrela 
deasupra capului, ca să pară că stătea acolo cine ştie de 
când. Se aşezase înadins cu spatele la călăreţi şi părea 
adâncit în gânduri. 

Nu-l zăriseră încă, dar în curând fură atât de aproape, 
încât era cu neputinţă să nu-l vadă. Conducătorul 
mexicanilor îşi opri calul şi strigă uluit: 

— Ia uitaţi-vă, băieţi, cine o fi ăla de colo? 

Camarazii săi se opriră şi ei şi se uitară încotro le arăta el. 

— Ei drăcia dracului, ăsta e englezul! Am pus în sfârşit 
mâna pe el! strigară ei şi dădură pinteni cailor. 


Când fură lângă el, se opriră şi şeful bandei îi strigă 
râzând: 

— Dumneata eşti, senior, ori stafia dumitale? 

Plisc-de-uliu se ridică de jos, îşi închise tacticos umbrela şi 
răspunse foarte serios: 

— Stafia mea. 

— Cum, fără trup? 

— No. Am fost împuşcat ieri de nişte derbedei. 

— Nu vorbi prostii! leri ai reuşit să ne scapi din gheare, 
dar fii sigur că astăzi n-o să ne mai scapi. 

— Nici nu mă gândesc. Vreau să rămân cu voi. 

— Unde-ai fost azi-noapte? 

— În pădure, unde era să fiu! 

— Dar calul ăsta de unde îl ai? 

— Păi e tot ăla de ieri. 

— Nu-i adevărat. Cel de ieri era roib şi ăsta e murg. 

— Murgul e şi el stafia roibului. 

— Lasă gluma! Ne-ai ucis ieri doisprezece oameni şi ne-ai 
rănit o grămadă, o să ne plăteşti paguba, fii pe pace. Ştii 
unde se află acum vapoarele şi bărcile dumitale? 

— În mâinile voastre, socot. 

— Din nenorocire lovitura nu ne-a reuşit, fiindcă oamenii 
dumitale ne-au împrăştiat cu mitraliera. O să ne-o plăteşti şi 
pe asta, nu te teme. Scoală de-acolo! Să ne duci acum unde 
ţi-ai dosit vapoarele. Ne dai totul în primire fără să 
crâcneşti? Bine, nu? Altfel te omorâm pe loc. 

Plisc-de-uliu îşi ţuguie buzele şi scuipă drept pe pălăria 
mexicanului. 

— Unde e conducătorul vostru? întrebă el. 

— Eu sunt. Te sfătuiesc însă să te laşi de scuipat, altminteri 
o să te învăţ eu să faci deosebirea între o scuipătoare şi 
pălăria unui caballero, m-ai înţeles? 

— Caballero? zise presupusul englez dând din umeri cu 
dispreţ. Ei aş! Unde e Cortejo? 

— L-au omorât oamenii dumitale. Îl aşezasem pe o plută şi- 
| va fi nimerit o salvă, dacă nu s-o fi înecat. 


— Păcat! Tare-aş fi vrut să-l văd în spânzurătoare. 

— Asta o să facem noi cu dumneata. Acum însă vino cu noi. 
Dacă nu vrei de bunăvoie, o să-ţi ajut eu. 

— Ajuţi? Cum? 

— Uite-aşa. 

Şi scoțând un pistol de la brâu, mexicanul îi puse ţeava la 
tâmplă adăugând: 

— Dacă nu te scoli îndată de jos, îţi reped un glonte în 
creier. 

— Ba ţi-l reped eu, zise vânătorul şi smucind cu viteza 
fulgerului pistolul din mâna mexicanului, trase. Acesta se 
prăbuşi la pământ, fără să scoată un țipăt. Ceilalţi puseră 
mâna pe arme dar n-avură vreme să tragă, căci din tufiş 
răsunară peste o sută de împuşcături şi-i culcară pe toţi la 
pământ, fără suflare. 

— A mai rămas vreunul în viaţă? întrebă Juarez. 

— Niciunul, răspunse doctorul. 

— Păcat! Am fi putut afla câte ceva. 

— Nu e nevoie, vă spun eu tot ce vreţi să ştiţi, zise Plisc-de- 
uliu. 

— Da? Unde se află vasele lordului? 

— În acelaşi loc unde le-am lăsat ieri. 

— Şi încărcătura unde va fi transportată? 

— Pe malul râului Sabinas, după cum era hotărât. 

— Atunci cred că nu avem de ce-i lua pe toţi oamenii noştri 
cu noi. 

— Ar fi de prisos, tot trebuie să vă întoarceţi pe urmă aici. 

— Dar dacă s-ar întâmpla să ne iasă altă bandă în drum? 

— E prea puţin probabil. 

— Sunt şi eu de părerea lui Plisc-de-uliu, zise Sternau. Mă 
bucur că afacerea s-a terminat atât, de bine; nu-mi convine 
însă că nu ştiu ce s-a făcut cu ticălosul acela de Cortejo. 
Oameni de soiul lui nu prea mor cu una cu două. Aş fi foarte 
mulţumit să-i găsim leşul. 

— Bine, să-l căutăm, zise Juarez. 


— N-ar fi rău. Să luăm numai cincizeci de inşi cu noi; 
senior Juarez, eu şi Mariano plecăm cu ei, ceilalţi să se 
întoarcă la lagăr şi să ne aştepte acolo. 

Aşa şi făcură. În curând Plisc-de-uliu le arătă cu mâna 
printre copaci zicând: 

— Pădurea se răreşte. Colo e râul. 

Se opriră la mal, pe locul unde fusese prin în ajun 
vânătorul. În mijlocul râului stăteau ancorate vasele 
lordului. Sir Dryden nu cutezase să tragă la mal, dar 
luntrile stăteau pregătite. 

— Să fi plecat într-adevăr mexicanii? îl întrebă timonierul 
pe lord. 

— Cu siguranţă, răspunse el. 

— Dar Juarez, crezi că va veni? 

— Nu mai încape-ndoială dacă, bineînţeles, Plisc-de-uliu va 
fi dat de el. A, dar ce se vede colo? întrebă el arătând cu 
mâna spre mal. 

Din pădure înainta o ceată de călăreţi. Printre cei din 
frunte se desluşea lămurit unul îmbrăcat în haine cenuşii, 
cu joben pe cap şi o umbrelă în mână. 

— Ăsta e Plisc-de-uliu! strigă lordul. 

— Dar ceilalţi? 

Dryden privi prin ochean. 

— Acela din dreapta e Juarez, iar cel clin stânga... o, vreau 
să le ies înainte... O luntre, repede! porunci lordul cu 
înfrigurare. 

Când ajunse la mal, Plisc-de-uliu se apropie de el şi-i zise 
foarte serios: 

— Poftim îndărăt hainele, sir. Uite şi umbrela şi pe... senior 
Mariano şi Sternau. 

— Fiul meu! Fiul meu! repeta lordul, strângându-l pe 
Mariano în braţe. Sper că de-acum încolo nu vei mai avea 
de suferit. Ah, de-ar putea fi şi Amy aici! le-a aşteptat ani 
de-a rândul... 

— Aşadar e liberă... nu s-a măritat? 


— Nu, nu, ţi-a rămas credincioasă. Dar, îţi voi povesti mai 
târziu. Acum să dau mâna şi cu domnul doctor. 

Acesta îl privea cu ochii lucind de bucurie. 

— Mylord. 

— Domnule doctor! strigă lordul şi-l cuprinse în braţe. 
Dumnezeu a fost îngăduitor cu mine că mi-a dat zile să mă 
bucur de clipa aceasta... murmură lordul cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Vezi că e adevărată zicala că după ploaie şi furtună vine 
şi vreme bună, mylord. Dar să nu uităm că şi senior Juarez e 
pe-aici. Să ne ierte că ne-am gândit întâi la noi. 

— Dumneavoastră să mă iertaţi că vă tulbur cu prezenţa 
mea bucuria revederii, zise zâmbind preşedintele. 

— Nu ne-o tulburaţi defel, suntem fericiţi că vă avem 
printre noi. 

— Aş vrea însă să ştiu un lucru, mylord. Ştiai ieri că te afli 
în faţa lui Cortejo? 

— Da. Am aflat-o de la Plisc-de-uliu. 

— A luat şi el parte la luptă? 

— Nu ştiu, era întuneric şi nu se vedea nimic. 

— Plisc-de-uliu crede că lovitura pe care i-a dat-o la ochi l- 
a orbit. 

— Tot ce se poate. L-am auzit răgând ca o vită şi am văzut 
cum îl spălau oamenii lui cu apă pe obraz. 

— Atunci e sigur că n-a putut lua parte la luptă. Trebuie 
neapărat să aflăm ce s-a făcut. Ne-am întâlnit de curând cu 
banda lui, pe care am nimicit-o complet. Şeful bandei zicea 
că, după părerea lui, Cortejo a fost ucis de gloanţele 
dumneavoastră sau s-a înecat în râu. Să fie adevărat? 

— Mai probabil e că l-au omorât chiar ei. 

— Nu mai spune! N-aţi coborât încă astăzi pe mal? 

— Nu. 

— Atunci să cerceteze bine oamenii noştri malul. 
Rezultatul îl aşteptăm pe vapor. 

— Eu vă pun la dispoziţie luntrile ca să treacă oamenii şi 
pe malul celălalt; poate că-l vor găsi acolo, dacă aici nu e. 


Şi-acum, poftiţi pe bord... 

Se aşezară cu toţii pe covertă ca să-şi povestească 
întâmplările prin care trecuseră. Lordul le spuse că n- 
avusese timp să se ducă în Germania când fusese în ţară, 
dar că aflase numai veşti bune despre familiile foştilor 
dispăruţi. 

— Aşadar trăiesc toţi? întrebă cu bucurie Sternau. Mama, 
soră-mea, don Manuel şi Rosetta? 

— Când am plecat eu erau sănătoşi. 

— Şi miss Amy e cu ei? 

— Da. Am lăsat-o acolo până la întoarcerea mea. Timpul de 
grea încercare prin care am trecut s-a sfârşit. Am suferit 
nespus de mult toţi, dar Dumnezeu ne-a dat putere să 
îndurăm totul cu răbdare. 

— Îmi vei povesti mai târziu pe larg tot ce s-a petrecut în 
lipsa noastră, acum însă trebuie să ne gândim la prezent. 

— Eu sunt de părere să nu ne întoarcem călări, ci cu 
vaporul, zise Juarez. Dumneata ce zici, senior Sternau? 

— Ideea nu e rea, dar ce facem cu caii? 

— Îi putem lăsa în grija apaşilor, să ni-i aducă după ce vor 
fi găsit cadavrul lui Cortejo. E neapărat nevoie să ştim ce s- 
a făcut cu ticălosul acela. 

Lordul pusese la dispoziţie câteva luntre apaşilor, pentru a 
trece pe malul celălalt. Aceştia le întrebuinţară însă în alt 
chip de cum îşi închipuise el. O parte din ei trecură râul înot 
călare, deşi apa era destul de lată şi adâncă, alţii o luară de- 
a lungul malului celălalt, pe când vreo câţiva porniră în 
luntre, ca să vadă din mijlocul râului amândouă malurile. Da 
o astfel de cercetare amănunţită era cu neputinţă să nu-l 
găsească pe Cortejo. 

Lordul, Mariano şi doctorul stăteau de vorbă pe covertă şi 
nici nu băgară de seamă cum trecea timpul. Aveau doar 
atâtea să-şi spună! 

Deodată se auzi un strigăt de pe mal. 

— A, un indian! zise Mariano. Oare ce-o fi vrând? 

Sternau se apropie de parapet şi întrebă ce e. 


— O urmă. Să vie fratele meu alb repede, răspunse 
indianul. 

— Ce fel de urmă? 

— Nu ştiu, n-am văzut-o, m-au trimis ceilalţi. 

Germanul vâsli singur în mica luntre rezervată lordului şi 
ajunse numaidecât la mal. 

— Hai! îl îndemnă apaşul. 

Calul lui Sternau rămăsese acolo unde îl lăsase la sosire. 
Încălecă şi porni în galop după indian. După aproape un 
ceas de drum îi găsi pe câţiva din apaşii trimişi în căutarea 
lui Cortejo, aşteptându-l pe mal. Unul din ei - care după 
penele înfipte în pletele lui negre părea să fie ceva mai 
mare decât ceilalţi - stătea pe vine şi examina ceva cu mare 
luare-aminte. 

— Matava-se să vină încoa, zise el doctorului. 

Acesta descălecă şi se apropie de indian. 

— Ei, ce e? făcu el curios. 

— Să se uite şi fratele meu alb, răspunse indianul. 

Sternau se aplecă, devenind din ce în ce mai atent. 

— A, urme de copite! murmură el cu mirare. 

— Cunoaşte fratele meu alb câţi au fost? 

— Da, doi. Pe unul îl călărea cineva, celălalt însă era dus 
de căpastru. 

— Să se uite fratele meu mai departe, zise indianul 
arătând cu mâna spre mal. 

Doctorul se luă după urme, apoi se opri. 

— Au trecut apa înot, după ce mai întâi au tăiatun 
mănunchi ele papură ca să-l facă colac pentru a şi-l pune în 
jurul mijlocului. 

— Aşa e, fratele meu alb a ghicit. Cine să fi fost omul care 
a fost pe-aci? 

— Poate vânătorul pe care l-am întâlnit azi. Pare-mi-se că 
într-acolo îi era drumul. Ar trebui să ne încredinţăm. 

— Oamenii roşii au şi făcut-o. la să vină Matava-se mai 
aproape şi să vadă. 


Sternau îl urmă şi văzu un loc bătătorit de copite. Cu greu 
s-ar fi putut descurca un om mai neştiutor, dar doctorul 
zise, după ce se gândi câteva secunde: 

— Aici au fost lăsaţi caii să pască, în vreme ce omul aduna 
papură. Aceştia s-au luat la bătaie şi s-au muşcat; poate să 
se găsească şi fire de păr de cal. Căutaţi bine. 

— Oamenii roşii s-au gândit şi ei la asta. Uite firele astea 
din coada cailor. 

— Calul a fost murg. 

— Dar ghemotocul ăsta? întrebă indianul arătându-i un 
smoc de fire mai scurte. 

— Roib. Smocul e de la coama unui cal roib. Aşadar, unul 
din cai era murg, celălalt roib. Nu poate să fie altcineva 
decât vânătorul pe care l-am întâlnit azi. Avea doi cai ca 
ăştia cu el. 

— Oh! Roşii au fost şi mai prevăzători, zise indianul 
arătând spre doi apaşi care veneau în goana cailor dinspre 
pădure. 

— Unde-au fost? întrebă cu mirare doctorul. 

— Să-i întrebe chiar fratele meu. 

— Fraţii mei roşii s-au luat după urmele care duceau la 
locul unde ne-am întâlnit ieri cu vânătorul cel alb? 

— Matava-se a ghicit. 

— Atunci tot el era? 

— Da. 

Sternau înţelese că nu-i spuseseră tot ce ştiau. 

— Dar pentru ce au pus fraţii mei atâta preţ pe aceste 
urme, au mai descoperit şi altceva? întrebă el pe indianul 
care părea să fie mai marele lor. 

— Da. Matava-se îşi închipuie că vânătorul a trecut râul, 
nu-i aşa? Aşa au crezut şi războinicii apaşilor, dar când s-au 
mai îndepărtat au dat iar de urmele lui. 

— Aşadar a intrat în apă, pe urmă a ieşit iar şi a pornit mai 
departe călare? Nu prea înţeleg. Ca s-adapi caii nu e nevoie 
să intri cu ei în apă şi nici de colacii ceia de papură n-ai 


trebuinţă. Probabil că a fost împiedicat de cineva să treacă 
pe malul celălalt. 

— Matava-se e om înţelept. 

— A, au mai zărit şi altceva fraţii mei roşii? 

— Aşa e. Să vină fratele meu alb cu mine. 

Indianul se vâri în păpuriş urmat de Sternau. 

Înaintau cu greu căci trestia era deasă şi pământul cleios, 
dar osteneala le fu răsplătită cu prisosinţă, căci după ce 
făcură vreo sută de paşi şi ajunseră la dunga apei, doctorul 
văzu o plută făcută din crengi şi papură, mare cât să poată 
sta un om pe ea. 

— Fratele meu alb să se uite bine la pluta asta, zise 
indianul. 

— M-am uitat. A găsit fratele meu vreun semn din care să 
se poată şti cine s-a slujit de ea? 

— Şi încă un semn foarte bun. Uite-l! zise indianul şi 
scoase de la brâu o basma pestriță înnodată la capete ca şi 
când ar fi fost cineva legat cu ea la cap sau pe sub fălci. 

Dar după ce Sternau o examină mai bine strigă plin de 
mirare: 

— E pătată de sânge. A fost cineva legat la ochi cu ea. 
Unde aţi găsit basmaua asta? 

— Era agăţată de o creangă a plutei. 

— Nu mai încape-ndoială că e de la Cortejo. Au căutat 
feciorii apaşilor şi mai departe urmele? 

— Să vină fratele meu alb după mine, zise iar indianul. 

Printre trestii se vedea desluşit o cărăruie. Porniră pe o 
potecuţă şi dădură iar de urme de copite, la marginea apei. 

— Aha, pe-aici a ieşit vânătorul din apă, zise Sternau. 

— Şi a luat-o într-acolo, întări indianul arătând spre 
dreapta. 

Se luară după urme şi ieşiră într-o rarişte unde pământul 
era bătătorit de copite. 

— Au găsit fraţii mei pe-aici ceva? întrebă doctorul. 

— Pe locul ăsta l-a găsit vânătorul pe Cortejo, răspunse cu 
glas sigur indianul. 


— Şi unde duc de-aci urmele? 

— În pădure. 

— Le-aţi urmarit? 

— N-am vrut decât să vedem mai întâi ce zice Matava-se. 

— Bine-ai făcut. Crede fratele meu că vânătorul l-a luat pe 
Cortejo cu el? 

— Da. L-a urcat pe calul celălalt dus de căpăstru. 

— Să ia fratele meu câţiva oameni şi să se ţină pe urmele 
copitelor, ca să vadă dacă nu duc spre Candela şi Saltilo. 

— Au să trebuiască mai multe zile. 

— Aşa e, dar nu e nevoie să se ducă până la Saltilo, e de 
ajuns să le urmărească numai până mâine, când va fi 
soarele cruce pe cer şi vor şti încotro se duc. Feciorii 
apaşilor să vină apoi să-mi spună ce-au găsit. 

— Unde? 

— La Monclava. 

— Ah, zise apaşul şi fără să mai adauge un cuvânt se 
întoarse la tovarăşii săi. 

În câteva clipe cinci din indieni fură în şa şi porniră după 
şeful lor. 

— L-aţi găsit? îl întrebă Juarez pe german când îl văzu iar 
pe bord. 

— Da. 

— Chiar pe Cortejo în persoană? 

— Din nenorocire nu, ci urmele lui. 

— Atunci ticălosul n-a murit? 

— Nu cred. 

— În sfârşit, ce-ai aflat? întrebă şi lordul cu nerăbdare. 

— Mai întâi că a fost rănit la ochi şi al doilea că a luat-o în 
josul apei, pe o plută. 

— Aşadar e-adevărat ce bănuia timonierul meu. 

— Anume? 

— Că oamenii lui au căutat să scape de el. 

— Atunci trebuie să fi petrecut câteva ceasuri de groază, 
păcătosul, fiindcă nu e puţin lucru să pluteşti la întâmplare, 
pe o mână de crengi, fără să vezi încotro te duce apa. 


— Crezi într-adevăr că a orbit? 

— Pentru moment cel puţin. Dacă ar fi putut să vadă cât de 
puţin, nu se lăsa el cu ochii legaţi. Probabil că i-a alunecat 
basmaua şi n-a mai putut s-o găsească. Pluta fiind uşoară, a 
fost împinsă la mal. A simţit că s-a împotmolit în pământ şi s- 
a târât în păpuriş, unde a fost găsit de vânătorul pe care l- 
am întâlnit noi azi dimineaţă. 

— Atunci apaşii noştri au sosit prea târziu, din nenorocire. 

— Aşa e, căci, după cum cred, vânătorul s-a îndreptat cu el 
spre sud. 

— Tot e bine că ştim şi-atât. A rămas deci în apropiere. 
Dacă ar fi trecut însă pe malul celălalt. 

— Deci în Texas - am fi pierdut orice putere asupra lui. Ai 
vreo bănuială încotro o fi fugit? 

— Da, la hacienda del Erina, unde a lăsat-o pe fiică-sa. Orb 
cum e, deci în neputinţă de-a întreprinde ceva, simte nevoia 
să fie înconjurat de oameni credincioşi lui şi cine îi e mai 
aproape decât copilul său? 

— Şi crezi că vânătorul îl va duce la haciendă? Cu ce scop? 

— Cortejo îi va fi făgăduit o bună răsplată bănească. 

— Probabil, dar s-ar mai putea ca aceştia doi să se fi 
cunoscut mai de mult. 

Sternau tresări. 

— Ştii că părerea dumitale îmi dă de gândit? Îţi mai aduci 
aminte, senior Juarez, ce ne-a răspuns vânătorul când l-am 
întrebat cine e? 

— Da, zicea că-l cheamă Grandeprise. 

— Şi tot un Grandeprise e un aliat de-al lui Cortejo, căci 
adevăratul nume al lui Henrico Landola e Grandeprise. 

— Crezi că e rudă cu vânătorul? 

— Exclus nu e, deoarece numele Grandeprise nu e un 
nume comun. 

— Ar trebui atunci să facem tot posibilul ca să-i prindem. 
Ce măsuri ai luat? 

— Am trimis câţiva apaşi să se încredinţeze dacă urmele 
duc spre Saltilo şi să-mi aducă răspunsul la Monclava. 


— N-ar fi mai nimerit ca în loc de aceste câteva iscoade să 
pornim după ei un număr mai mare de oameni ca să putem 
fi mai siguri că punem mâna pe ticălosul ăsta de Cortejo? 

— Te-nşeli dacă îţi închipui că aşa ar fi fost mai bine. Mai 
întâi urmărirea ar fi trebuit să înceteze odată cu venirea 
nopţii. Grandeprise se va folosi însă de întuneric ca să le-o 
ia cu mult înainte. 

— Aşa cai buni avea? 

— Chiar dacă nu, găseşte destui în drum. Ar fi fost 
imposibil să-l ajungă. 

— Atunci să-l lăsăm pe Cortejo să ne scape printre degete? 

— Nici asta. Cu siguranţă că-l vom găsi la hacienda del 
Erina. Nu putem însă întreprinde nimic fără ajutorul 
dumitale. 

— Ce pot să fac eu? 

— Din scrisoarea fetei lui reiese că la conac se află un 
număr mare de partizani de-ai lui Cortejo. Ne trebuie deci 
oameni, cât mai mulţi oameni, senior. 

— Cam câţi? 

— Cine poate să ştie! In orice caz, cel puţin atâţia câţi se 
află la conac. 

— Bine. Să vedem de câţi mă pot lipsi eu aici. Hacienda e 
un punct important, deoarece se află în apropierea 
drumurilor bine frecventate dintre sudul şi nordul ţării. Voi 
face tot ce-mi va sta în putinţă ca să pun mâna şi pe Cortejo 
şi pe hacienda. Părerea mea e să plecăm cât mai repede 
spre Monclava. 

— Dar trebuie să aşteptăm să se întoarcă luntrile. 

— Cât crezi că pot să mai zăbovească? 

— Cel mult un ceas. 

— Bine, vom câştiga timpul pierdut băgând în viteză mare 
maşinile. 

Sternau calculase destul de bine, căci după vreo oră 
luntrile fură îndărăt şi cum maşinile erau puse sub 
presiune, convoiul de vase porni numaidecât, iar apaşii 
trimişi înapoi în tabără. 


— Aş fi vrut s-ajungem noi înaintea lui Cortejo la hacienda, 
îi zise doctorul lui Mariano pe când stăteau amândoi de 
vorbă, mai la o parte de ceilalţi. 

— Cred că ar fi fost mai bine, răspunse Mariano convins. 

— Cum nu ştiu forţele pe care le-a adunat Cortejo acolo, 
ne-ar trebui cam la vreo mie de oameni pentru a merge la 
sigur, dar atâţia nu cred că ne poate pune la dispoziţie 
Juarez. 

— Atunci să ne mulţumim cu mai puţin; nu numărul, ci 
vitejia biruie în război. 

— Ai şi tu dreptate, şi-apoi hacienda s-ar mai putea lua şi 
prin şiretenie şi viclenie. Drumul până acolo e însă nesigur, 
fiindcă e posibil ca să mişune de francezi, care vor încerca 
să pună iar mâna pe Monclava. 

— Atunci să ştii că afurisitul de Cortejo ne scapă. O s- 
ajungă înaintea noastră la hacienda. 

— Uiţi că trebuie să facă şi el un mare ocol, fiindcă se teme 
tot atât de francezi cât şi de noi. 

— Bine zici. Dacă Juarez se grăbeşte şi noi zorim caii, s-ar 
putea, totuşi, să i-o luăm înainte. 

— Că e orb, de asta sunt aproape sigur; trebuie să aibă şi 
niţele friguri din cauza durerilor, aşa că o să cam 
zăbovească pe drum. În sfârşit, vom vedea noi. 

Capitolul III - Semnalul mixtecaşilor. 

În vremea asta, convoiul înainta destul de repede. Plisc-de- 
uliu stătea la prora primului vapor şi îndruma vasele. A 
doua zi dimineaţă trecură din Rio Grande del Norte în 
Salado, apropiindu-se din ce în ce de punctul unde se 
îmbucă râul cu Sabinas. 

Sternau stătea pe punte, cufundat în gânduri, când Juarez 
veni la el şi-l întrebă dacă nu au aflat cei de acsă de 
salvarea lor miraculoasă. 

— Nu încă, răspunse acesta, posomorât. Aveam de gând să 
le scriu din Guyamas, dar acolo nu există poştă, aşa că am 
amânat-o pentru mai târziu. 


— Din păcate nici aici nu e poştă şi chiar dacă e, e atât de 
nesigură comunicaţia încât nu te poţi bizui pe ea. 

— Atunci vor trebui să aştepte ai mei cine ştie cât, 
murmură doctorul îndurerat. 

— Aş vrea din tot sufletul să te ajut, dragul meu, dar nu-mi 
dau răgaz francezii, zise necăjit Juarez. Am încercat de 
două ori până acum să trimit două scrisori particulare, cu 
totul inofensive, mi-au fost însă respinse. Mai mult încă: din 
pricina lor, uneia din persoanele cărora le-au fost adresate - 
deşi deschise, aşa că le putea citi oricine - i s-a confiscat 
avutul, iar cealaltă de-abia a scăpat de închisoare. Totuşi o 
încercare nu strică. Ce-ar fi să scrii două scrisori identice 
pe care să le expediem în acelaşi timp? Poate că din două, 
una tot va ajunge la destinaţie. 

— Pe ce cale? 

— Vei trimite una prin lampico şi pe cealaltă prin 
Santiliana. În amândouă aceste oraşe am oamenii mei de 
încredere, care vor reuşi să le predea unui vapor în drum 
spre Europa. 

— Da, dar cine le duce până acolo? 

— Sunt printre trupele mele destui oameni curajoşi şi 
întreprinzători, care nu se sfiesc să-şi pună viaţa în pericol 
pentru mine. De altfel, de primejdie nu poate fi vorba în 
împrejurarea de faţă. Chiar dacă scrisorile vor fi deschise, 
se va vedea din conţinutul lor că nu e nimic compromiţător 
pentru stat. 

— Atunci va trebui să nu pomenesc în ele nimic despre 
dumneata? 

— Pentru ce? Ce vină are trimisul că dumneata te afli cu 
mine? 

— Când pot să le scriu? 

— Chiar acum, dacă n-ai altceva de făcut. Cum vom ajunge 
în tabără, voi alege doi oameni mai de credinţă, pe care să-i 
trimit la destinaţie. 

Sternau se apucă imediat de scris şi povesti în scrisoare 
tot ce i se întâmplase de când plecase de-acasă. În 


momentul când lipi plicurile se auzi un fluierat ascuţit: 
vaporul ajunsese la tabără. 

Se putea vedea de pe punte agitația care domnea aici. 
Carele sosiseră şi ele, împreună cu toate trupele 
preşedintelui. Bărcile fură trase la mal şi descărcate. De- 
abia acum îşi putu da seama Juarez de ajutorul primit. 
Butoiaşe pline cu monede de aur, mii de puşti, pistoale, 
revolvere şi pumnale, muniții din belşug; aparate 
telegrafice de câmp, tărgi pentru răniţi, instrumente de 
operaţie, pansamente şi instalaţii pentru lazarete. 

Lordul Dryden supraveghea el însuşi descărcarea şi Juarez 
lua lucrurile în primire. Doctorul, care-i dădea ajutor 
lordului, îl întrebă la un moment, dar în engleză: 

— Ce-o să fie cu vasele care au transportat toate acestea? 

— Se înapoiază la El Refugio. Eu rămân pe lângă Juarez. 

— Ca ambasador al Angliei? 

— Da. 

— Te-ai gândit la primejdiile care te ameninţă, mylord? 

— Să nu crezi că nu, dar nu trebuie să ţin seama de ele. 
Prezenţa mea oficială va da autoritate preşedintelui. Peste 
câteva zile va sosi şi reprezentantul Statelor Unite şi sper 
că vom scăpa astfel ţara de cotropitori. 

— Mariano va vroi desigur să rămână cu dumneata, deşi 
are îndatoriri de împlinit. 

— Cred că una nu o va împiedica pe cealaltă, cu atât mai 
mult cu cât până ce nu vom intra triumfali în Mexico nu se 
poate face nimic în afacerea Rodriganda. De aceea cred mai 
nimerit să rămânem cu toţii pe lângă Juarez, a cărui armată 
va spori atât de vertiginos, încât vom putea fi cât de curând 
în capitală. Ştiu că Statele Unite au trimis un ultimatum 
foarte serios împăratului francez. Dacă Napoleon nu-şi 
retrage armata din Mexic, trupele Uniunii vor porni încoace 
fără zăbavă. 

— Cum adică împotriva francezilor? 

— Bineînţeles. Bănuiesc că se şi pune ceva la cale într- 
ascuns. 


— Crezi că vor preda ţara, încetul cu încetul, lui Juarez? 

— Asta nu, s-ar face singuri de râs. 

— Atunci? 

— Ceva foarte simplu. Ei l-au trimis pe Maximilian ca 
împărat aici, tot ei îl vor sfătui să abdice de bunăvoie. Cum 
îl cunosc eu, sunt sigur că nu va voi; mai ales împărăteasa şi 
sfetnicii lui vor căuta să-l împiedice cu orice preţ. Francezii 
vor fi deci siliţi să-l lase în voia soartei. Se vor retrage 
treptat, treptat, cedând oraş cu oraş, provincie cu 
provincie. El însă nu va şti să se impună şi ţara va fia lui 
Juarez, ceea ce e ca şi când i-ar fi cedat-o Bazaine. 

— Şi de împăratul Maximilian ce se va alege? 

— Va trebui să tragă consecinţele faptelor sale. Sau se va 
retrage odată cu francezii, sau se va apăra până la sfârşit. 

— Doamne, nu cumva crezi că va fi ucis! 

Lordul înălţă din umeri. 

— Ce soartă îngrozitoare! Cum aş vrea să mă duc să-i spun 
să se ferească de un sfârşit atât de tragic... 

— Ar fi degeaba. A încercat-o generalul Mejia, cel mai 
devotat sfetnic al său, dar fără nici un folos. Să dea 
Dumnezeu să fiu eu profet mincinos, mă tem însă că soarta 
lui Maximilian e pecetluită. 

Pe când vorbeau ei aşa, Săgeata-trăsnetului se apropie de 
Sternau şi-l întrebă: 

— Cât o să maitreacă până ce se va isprăvi cu descărcatul, 
doctore? 

— Încă vreo două zile, cred. 

— Oh şi cu hacienda del Erina ce facem? 

— Despre asta vom vorbi mai târziu, dragul meu. 

— Aşa? Am aflat de la apaşi că ticălosul acela de Cortejo a 
scăpat, e-adevărat? 

— Din nenorocire... 

— E mai mult ca sigur că se va duce de-a dreptul la 
hacienda, unde ştie că e fiică-sa. Ai citit şi dumneata 
scrisoarea pe care aceasta i-o scria şi ai auzit ce spunea 
mexicanul acela în agonie. Grija de soarta socrului meu nu- 


mi dă astâmpăr. Nu mai pot s-aştept, plec singur la del 
Erina. 

Sternau se înspăimântă. 

— Ce vrei să faci, omule? Ţinutul mişună de francezi, vei fi 
prins numaidecât. 

— Nu cred. Ucigătorul-de-bivoli merge şi el cu mine; 
cunoaşte foarte bine toate potecile şi ascunzişurile, aşa că 
nu ne va vedea nimeni. 

— Bine, să zicem că aţi ajuns până la conac; ei şi pe urmă? 

— Îl eliberăm pe bătrân. 

— Numai voi doi? 

— Da. Hai cu mine s-auzi ce spune şi indianul. Ucigătorul- 
de-bivoli şi prietenul său Inimă-de-urs stăteau pe punte şi 
priveau la mişcarea înfrigurată de pe mal. Când îi văzu, 
mixtecaşul întrebă pe Săgeata-trăsnetului: 

— Ce zice fratele meu, Stăpânitorul-stâncilor de ideea ta? 

— Mă sfătuieşte să aştept. 

— Am aşteptat şi-aşa prea mult. 

— Aşadar fratele meu Ucigătorul-de-bivoli s-a hotărât să 
plece? îl întrebă doctorul. 

— Da. Eu sunt un indian liber, dar Karja, sora mea, a găsit 
la hacienda del Erina un cămin şi senior Arbellez mi-a fost 
ca frate. Trebuie să mă duc să-l scap. 

Sternau înţelese că hotărârea indianului era 
nestrămutată. Totuşi făcu o încercare: 

— Cum crede fratele meu că-l va scăpa? Ţinutul e plin de 
francezi. 

— Ucigătorul-de-bivoli îşi bate joc de francezi! răspunse 
indianul cu dispreţ. 

— Dar sunt mulţi... 

— Mixtecaşii sunt şi mai mulţi. 

— A, fratele meu vrea să-şi adune războinicii? Aşa ceva 
cere timp. 

— Nu, e de-ajuns o noapte. Când căpetenia mixtecaşilor va 
face să se ridice văpaia pe muntele Reparo, în noaptea 
următoare, o mie de războinici vor fi în jurul său. 


— Eşti sigur? Fratele meu a lipsit atâţia ani dintre ei. 

— Fiii mixtecaşilor nu şi-au uitat niciodată datoria. Fratele 
meu Inimă-de-urs vine şi el cu noi. 

— Da, încuviinţă apaşul. 

— Cine va conduce atunci apaşii lui Juarez? 

— Fratele meu, Ochi-de-urs. 

Doctorul citi pe chipul celor trei bărbaţi hotărârea 
neclintită. Privi câteva momente în pământ, apoi zise: 

— Fraţii mei au dreptate. Nu putem aştepta până ce ne va 
putea pune Juarez trupele lui la dispoziţie. Prietenul nostru 
Arbellez e în primejdie şi e de datoria noastră să-i venim cât 
mai repede în ajutor. 

Ochii apaşului luciră de bucurie. 

— Ştiam că Matava-se va veni cu noi; dar Karja şi prietena 
ei albă vor rămâne cu Juarez. 

— Nu ne luăm rămas-bun de la ele? 

— Nu. Ar stărui poate să rămânem. 

— Şi ce să le răspundă Juarez când îl vor întreba de noi? 

— Că ne-am dus să-l iscodim pe duşman. 

— Bine, să mergem atunci să vorbim şi cu Juarez. 

Mare fu mirarea preşedintelui şi a celorlalţi când aflară de 
hotărârea lor. Încercară mai întâi să-i întoarcă, dar nu fu 
chip. În cele din urmă Mariano, căpitanul Unger, micul 
Andrei, până şi Mindrello şi don Fernando spuseră că nu-i 
lasă să plece fără ei. Contele zicea că are o veche răfuială 
cu Cortejo şi apariţia lui o va face pe Josefa să 
mărturisească toate crimele făptuite de ea şi tatăl ei. 

— Luaţi cel puţin câţiva apaşi cu voi, se rugă Juarez. 

— N-avem trebuinţă de ei, răspunse Sternau. Fiind mai 
puţini, vom trece mai neobservaţi. 

— Dacă aş avea oamenii mei aici, v-aş da atâţia încât n-aţi 
avea nevoie să vă ascundeţi. Sper însă că nădejdea pe care 
şi-o pune Ucigătorul-de-bivoli în mixtecasii lui nu va fi 
dezminţită. Aşadar, pe curând la del Erina. 

După ce-şi luară rămas-bun de la Juarez şi lordul Dryden, 
cei nouă bărbaţi încălecară şi porniră la drum. De-abia a 


treia zi, când ajunse Juarez la Monclava, află de sosirea 
voluntarilor americani. Căută să-i câştige de partea lui, apoi 
alergă în ajutorul prietenilor săi. Aceştia făcură un ocol ca 
să fie mai siguri că nu vor fi simţiţi de la conac şi se 
îndreptară spre muntele El Reparo. Era acelaşi în care se 
afla peştera cu comorile mixtecaşilor, unde se petrecuse 
îngrozitoarea scenă cu crocodilii. Când fură în apropierea 
lui, Ucigătorul-de-bivoli, care călărea în fruntea lor, îşi opri 
brusc calul. 

— Un călăreț, zise el întinzând braţul. 

Ceilalţi se uitară încotro arăta el şi văzură un om stând jos 
în iarbă, pe când calul păştea în preajma-i. 

— Trebuie să facem aşa ca să nu ne vadă, fu de părere 
doctorul. 

Soarele se lăsa spre apus, totuşi putură desluşi bine chipul 
necunoscutului. 

— Ştiu cine e omul de colo, zise mixtecaşul, după ce se uită 
mai bine. E un argat de la hacienda del Erina. 

— 'Te poţi încrede în el? întrebă Sternau. 

— Da. Pe când mă aflam la conac, eram întotdeauna 
prietenos cu el şi părea că ţine la mine. 

— Să vedem dacă mai ţine şi acum, zise germanul şi se 
apropiară de el. 

În vremea asta argatul, auzind tropot de cai, sări drept în 
picioare şi puse mâna pe puşcă. 

— Aemilio n-are de ce să se teamă, sau nu mai e prietenul 
mixtecaşilor? îl întrebă prietenos indianul. 

Omul înlemni. 

— O, Dios! În sfârşit! strigă el. Ucigătorul-de-bivoli! Nu 
cumva au înviat morţii? 

— Morţii n-au înviat, dar cei care trăiesc se reîntorc. Îi 
cunoşti pe aceşti seniori? 

Aemilio lăsă privirile să-i rătăcească de la unul la altul şi 
mirarea lui crescu. 

— Valgame Dios! Nu mă-nşală ochii? Senior Sternau... 

— Da, ele. 


— Uite-l şi pe Inimă-de-urs, căpetenia apaşilor. 

— Da, Aemilio, vederea ta e încă ageră. 

— Salvatorii noştri! Dar unde sunt ceilalţi? 

— Vin şi ei după noi. 

— E jale ce se petrece la hacienda noastră... suspină omul. 
Conacul e plin de duşmani. 

— Câţi sunt? 

— Cam la vreo şase sute. 

— Cine e conducătorul lor? 

— Cortejo; e plecat însă de câtva timp şi în locul lui 
porunceşte fie-sa, Josefa. 

— Şi ce fac oamenii ăştia toată ziua? 

— Mănâncă, beau şi-i canonesc pe bieţii argaţi, aşteptând 
întoarcerea lui Cortejo. 

— Senior Arbellez unde e? 

— L-au închis în beci şi-l lasă să moară de foame. Seniora 
Maria Hermoyes şi Anselmo sunt cu el. 

— Anselmo? Acela care a fost la fortul Guadalupe? 

— Da. 

— Bine, hai cu noi. 

Argatul nu stătu o clipă la îndoială. Nădăjduia că situaţia 
se va îmbunătăţi în curând. Recunoscuse pe Sternau şi pe 
cei doi indieni, dar pe Săgeata-trăsnetului, care călărea 
alături de el, nu încă. 

— Te rog să mă ierţi de întrebare, senior, îi zise el după un 
timp, dar parcă te-am mai văzut eu pe dumneata cândva. 

— Cum, atât de mult m-am schimbat? îl întrebă acesta 
zâmbind. 

La zâmbetul şi glasul lui argatul îşi aduse numaidecât 
aminte cine e străinul. 

— Sfinte Dumnezeule, să fie adevărat» strigă el cu 
bucurie. Dumneata eşti senior Unger, nu-i aşa? Dar 
seniorita Emma mai trăieşte? 

— Trăieşte şi o să se întoarcă în curând la hacienda. 
Spune-mi, rogu-te, cine a dat ordin ca senior Arbellez să fie 
închis în beci? 


— Seniorita Josefa, după cât ştiu. 

— Era şi Cortejo la conac? 

— Da. 

— Bine. Au să-şi ia pedeapsa, fii pe pace. 

Unger scrâşni din dinţi şi ochii apaşului fulgerară de 
mânie. Vai şi amar de Cortejo şi de ticăloasa aia de Josefa 
dacă le va cădea în mână! 

Când fură lângă lacul crocodililor, Ucigătorul-de-bivoli 
scoase ţipătul cu care îşi chema crocodilii. Din adânc ieşiră 
imediat la iveală capetele hidoase ale teribilelor târâtoare şi 
alergară la mal căscând gura. 

— Oh, sunt flămânzi, zise mixtecaşul cu subînţeles. O să-şi 
poată potoli în curând foamea... are Ucigătorul-de-bivoli 
grijă de crocodilii lui... 

Înconjurară lacul şi descălecară în pădure, lăsând caii în 
seama argatului. Ucigătorul-de-bivoli porni apoi mai 
departe, urmat de camarazii săi. În centrul piscului 
muntelui se afla o movilă în formă de piramidă, care ar fi 
putut fi luată drept o operă a naturii. În dreptul ei se opri 
indianul şi zise solemn: 

— Aici e vatra neamului nostru. 

— A, un cuptor tăinuit? întrebă Săgeata-trăsnetului. 

— Da. E umplut cu smoală; răşină, pucioasă şi iarbă 
uscată. Cu toate că e aproape un veac de când a fost făcut, 
cred că va putea fi aprins şi flacăra lui îşi va răspândi 
lumina până departe. Să-l deschidem. 

Zicând acestea, indianul dădu la o parte un bolovan 
acoperit cu pământ şi muşchi. Pe urmă urcă până în vârful 
movilei, unde un copac, care părea frânt de trăsnet, îşi 
întindea crengile uscate şi despuiate de frunze, ca nişte 
braţe deznădăjduite. Indianul începu să-l clatine şi să-l 
mişte la dreapta şi la stânga până ce se făcu în jurul lui o 
gaură cât să încapă un om. 

— S-a întunecat, zise el. Să aprindem semnalul de luptă. 
Ucigătorul-de-bivoli a lipsit multă vreme dintre ai săi, dar 


fraţii mei albi vor vedea îndată că poruncile lui sunt 
ascultate. 

Se lăsă în genunchi şi puse câteva surcele rupte din 
trunchiul copacului, le aruncă în groapă, apoi le dădu foc. 
Cobori pe urmă de pe movilă şi aşteptă. Se auzi pârâind şi 
trosnind, o flacără de vreo jumătate de metru izbucni pe 
locul de unde dăduse la o parte bolovanul. 

— Prea puţin, zise Unger. 

— Să aibă puţină răbdare fratele meu alb, fiii mixtecaşilor 
se pricep să dea semnalul de război, răspunse liniştit 
indianul. 

Avea dreptate, căci de-abia trecură câteva minute şi 
văpaia se înălţă din ce în ce mai sus şi o flacără uriaşă se 
ridică spre cer. Părea un stâlp imens de foc care lumina ca 
ziua vârful muntelui. 

— Acum ne vor răspunde, zise mixtecaşul mulţumit. 

— Cum, sunt vetre de astea şi în alte părţi? întrebă cu 
mirare Unger. 

— Da, oriunde locuiesc mixtecaşi. Sunt oameni însărcinaţi 
să fie oricând gata să aprindă focul de război. 

— Dar dacă vor fi murit sau se află pe undeva departe? 

— Atunci au trecut slujba în seama altora. O să vadă 
fratele meu numaidecât. 

Focul ardea de vreun sfert de ceas, când, la miazăzi, apăru 
o altă flacără, la o depărtare care nu se putea calcula din 
pricina întunericului. La apus se ivi alta şi în curând se 
puteau vedea mai multe astfel de focuri în diferite puncte 
îndepărtate. Ucigătorul-de-bivoli se îndreptă acum spre un 
bolovan care se afla în apropiere şi cu toate că era destul de 
greu, îl împinse la o parte şi apăru o deschizătură în care se 
aflau nişte bile cât cele de biliard. Luă trei din ele, le aruncă 
în foc şi puse bolovanul la loc. 

— Ce rost are ce-ai făcut acum? îl întrebă mirat doctorul. 

— Să aştepte puţin fratele meu şi are să vadă. 

Nu isprăvi bine vorba şi trei trâmbe mari de foc izbucniră 
în acelaşi timp, se ridicară până în slava cerului, apoi se 


stinseră brusc. Imediat semnalul fu repetat de celelalte 
cinci focuri. 

— Asta ce-a fost? întrebă iar Sternau. 

— Răspunsul că mixetcaşii m-au priceput şi cunosc locul 
de întâlnire. 

— Bine, dar vor fi văzut şi duşmanii focurile. 

— Chiar dacă le-au văzut, nu ştiu ce înseamnă. 

Ucigătorul-de-bivoli îndreptă la loc copacul trăsnit şi 
acoperi groapa, ca să nu se cunoască nimic. 

— Şi acum unde mergem? întrebă doctorul. 

— Acolo unde să ne putem ascunde până mâine seară. 

— De ce să aşteptăm atât? Nu s-ar putea să-l salvăm peste 
zi pe Arbellez? 

— Nu. Însă mâine seară conacul va fi în mâinile noastre. 

Coborâră devale, unde-şi lăsaseră caii, încălecară şi după 
vreo jumătate de ceas ajunseră într-o râpă a cărei intrare 
era acoperită aproape în întregime de tufe dese. 

— Aici vom aştepta sosirea mixtecaşilor, zise indianul. 

Îşi rânduiră orele de veghe, ca să fie mai siguri, apoi se 
întinseră în iarbă şi adormiră. 

Trecu noaptea şi ziua următoare într-o linişte adâncă. Pe 
la orele şase începu să se însereze; totuşi, Ucigătorul-de- 
bivoli aşteptă încă vreo două ceasuri până ce se-ntunecă 
bine, pe urmă încălecară şi porniră pe acelaşi drum pe 
unde veniseră în seara trecută. 

Deodată auziră înaintea şi în urma lor tropote de cai. 

— Cine să fie? întrebă cu glas scăzut Săgeata-trăsnetului. 

— Să n-aibă fratele meu nici o grijă; sunt mixteeaşii care 
aleargă la chemarea mea, răspunse indianul. 

Când ajunseră în vârful muntelui, domnea o tăcere 
adâncă, dar în jurul lacului cu crocodili se vedeau, deşi 
nedesluşit, oameni şi cai, cap lângă cap. Indienii veniseră să 
vadă ce era cu semnalul focului. Trecură printre grupurile 
de mixtecaşi şi s-apropiară de lac. Căpetenia lor strigă fără 
să descalece. 

— N aha nitaketza! 


— Adică: Linişte, vreau să vorbesc. 

Se auzi un zăngănit uşor de arme, apoi o voce întrebând: 

— Taio taha? 

— Cine eşti tu? 

— Naha-Mokaşi-tayiss - Sunt Ucigătorul-de-bivoli. 
Cuvântul trecu din gură-n gură. Se putea cunoaşte din 
glasurile lor impresia pe care o făcuse acest nume printre 

indieni. Vocea de mai-nainte zise iar: 

— Ucigătorul-de-bivoli, căpetenia mixtecaşilor a murit. 

— Nu, trăieşte. A fost prins de duşmani, dar acum s-a 
întors ca să se răzbune. Cine a fost acela care mi-a vorbit? 

— Calul-care-nechează. 

— E un mare şef, vrednic urmaş al Ucigătorului-de-bivoli 
şi-l va fi înlocuit cu râvnă până acum. Să vină încoa cu o 
faclă aprinsă ca să mă vadă la faţă. 

Se văzu o lumină aprinzându-se şi câţiva indieni se 
apropiară de fostul lor şef. Cel care ţinea facla în mână zise, 
după ce privi cu luare-aminte la Ucigătorul-de-bivoli: 

— Aşa e. Bucuraţi-vă fii ai mixtecaşilor, marele nostru şef 
s-a întors. Scoateţi cuţitele şi tomahawkurile de la brâu şi le 
fluturări în vânt ca să-l cinstiţi după cum se cuvine, strigă 
indianul cu glas tunător. 

— Ah! răsună din toate piepturile, apoi se făcu iar linişte. 

Şi iar zise Ucigătorul-de-bivoli: 

— Să ne spună paznicii dacă suntem în siguranţă aici. 

— Nu se află nici un străin printre noi în afară de cei opt 
inşi veniţi cu un mixteeaş, se auzi un glas îndepărtat. 

— Eu sunt mixtecasul acela. Câţi oameni aţi adus? 

— Peste unsprezece sute. 

— Atunci fraţii mei s-asculte ce am să le spun, începu 
Ucigătorul-de-bivoli. Mâine vor afla unde am fost pe tot 
timpul cât am lipsit, acum însă e vorba de altceva. Juarez, 
zapotecul, s-a sculat să-i gonească pe francezi din ţară. Noi 
trebuie să-l ajutăm şi să luptăm alături de el. Deocamdată 
ne ducem la hacienda del Erina unde oamenii lui Cortejo - 
nişte nemernici - au pus stăpânire pe conac şi pe care 


trebuie să-i nimicim până la unul. Fraţii mei să se împartă în 
cete de câte zece inşi şi să mă urmeze. Când vom ajunge 
aproape de haciendă, de cinci ori câte zece de-ai noştri vor 
rămâne să păzească caii - să-i aleagă Calul-care-nechează, 
pe cine crede el. Ceilalţi să înconjoare pe nesimţite conacul 
şi la cea dintâi împuşcătură care se va auzi, să dea năvală 
peste duşman. Biruinţa e a noastră, fiindcă printre noi se 
află Stăpânitorul-stâncilor, Înimă-de-urs, căpetenia apaşilor 
şi Săgeata-trăsnetului, viteazul nostru prieten. 

— Ah! se auzi iar din toate piepturile. 

Mulțimea începu apoi să se pună în mişcare. 

— Fratele meu Ucigătorul-de-bivoli nu vrea să fie 
îndurător? îl întrebă doctorul pe indian. 

— Nu! răspunse cu asprime mixtecaşul. Hotărâseră 
moartea prin foame a fratelui meu Arbellez; nemernicii 
trebuie să-şi ia pedeapsa. 

— Toţi? 

— Oamenii lui Cortejo sunt nişte ticăloşi; să moară până la 
cel din urmă. 

Când fură aproape de conac toţi descălecară, în afară de 
Sternau. 

— De ce fratele meu nu descalecă şi el? îl întrebă 
Ucigătorul-de-bivoli. 

— Eu mă duc înainte la conac. S-ar putea ca, în momentul 
când vor vedea că nu mai e scăpare pentru ei, oamenii lui 
Cortejo să se răzbune omorându-l pe Arbellez, răspunse 
doctorul. 

— Fratele meu are dreptate. 

— Merg şi eu cu el, zise cu hotărâre Săgeata-trăsnetului. 
— Cu atât mai bine, vom fi doi. Va trebui însă s-aşteptăm 
până ce conacul va fi împresurat de ai noştri; eu vreau mai 
întâi să văd ce se petrece înăuntru şi la cea dintâi 

împuşcătură daţi năvală. 

Pe când cincizeci dintre indieni rămaseră de pază la cai, 
ceilalţi înaintau în tăcere. Se aşteptau să vadă foc de lagăr, 
dar mexicanii erau parte în curtea conacului, parte 


împrăştiaţi prin odăi, ceea ce dădu posibilitate mixtecaşilor 
să se apropie pe nesimţite. 

Sternau şi tovarăşul său porniră în trapul cailor, ca să aibă 
aerul că vin de departe. Se opriră la poartă şi bătură. 

— Cine e? se auzi un glas dinăuntru. 

— Aici e hacienda del Erina? întrebă el. 

— Da. 

— Se află şi oameni de-ai lui senior Cortejo printre voi? 

— Destul. 

— Suntem nişte ştafete. 

— Câţi sunteţi? 

— Doi. 

— Trimişi de cine? 

— De Pantera Sudului. 

— Bine. Puteţi intra. 

Poarta se deschise şi îndrăzneţii noştri prieteni îşi opriră 
caii în curte, apoi descălecară. Era întuneric beznă, de 
aceea fură duşi într-o cameră unde ardea o lampă cu petrol. 
Încăperea era plină de indivizi cu chipurile posomorâte. 

— Cine sunt tinerii ăştia? întrebă unul din ei, care părea să 
fie şeful bandei. 

— Tineri? zise Sternau jignit. Noi suntem oameni în toată 
firea şi venim din partea Panterei Sudului ca să vorbim 
numaidecât cu senior Cortejo, ai înţeles? 

Mexicanul păru intimidat de statura impunătoare a 
doctorului. 

— Mai întâi să vă legitimaţi, îndrăzni el totuşi să spună. 

— Zău? Dar cine eşti dumneata? 

— Eu? Nimeni nu pătrunde la elpână ce nu-l anunţ eu. 

— Bine, du-te de mă anunţă, restul nu te priveşte. 

Mexicanul îşi recapăta îndrăzneala. Râse batjocoritor şi 
zise: 

— O să-ţi dovedesc îndată că mă priveşte şi încă foarte 
mult. Suntem pe picior de război şi până ce nu vă legitimaţi, 
vă consider prizonierii mei. 


— Eşti nebun, omule? Te duci, ori nu, să mă anunţi? tună 
Sternau înfuriat. Cu cine crezi tu că ai de-a face? 

— Aha, acu' mă tutuieşti... bagă de seamă să nu pun să vă 
bată ca pe nişte... 

— Cum îndrăzneşti, netrebnicule? răcni doctorul 
curmându-i vorba şi-l izbi cu pumnul atât de grozav în 
creştet, încât mexicanul căzu grămadă la pământ. 

Ceilalţi nu cutezau să se mişte. Sternau privi în juru-i cu 
ochii scăpărând de mânie şi zise cu glas ameninţător: 

— Aşa va păţi oricine va îndrăzni să mă insulte. Şi-acum, 
unde e Cortejo? 

— Să ştiţi că ăsta e chiar Pantera, murmurară câţiva din 
fundul camerei. 

Părerea aceasta spori autoritatea germanului şi unul din 
mexicani răspunse cu glas şovăitor: 

— Senior Cortejo a plecat mai de mult şi nu ştim unde se 
află. 

— Seniorita însă e aici, nu-i aşa? 

— Da, o găseşti în camera de deasupra noastră. 

— Bine, nu-i nevoie să mă anunţi. 

Niciunul din mexicani nu cuteză să se ia după el când ieşi, 
urmat de tovarăşul său. 

Josefa stătea întinsă în hamac şi suferea dureri cumplite. 
Starea ei se înrăutăţise în urma tratamentului întrebuințat 
de fostul felcer mexican, dar gândul că în curând tatăl ei se 
va întoarce biruitor şi încărcat de prăzi o făcea să îndure cu 
răbdare durerile. 

Din coridor se auziră paşi de bărbat. Nu cumva era el? Se 
ridică într-o rână. Doi oameni necunoscuţi trecură pragul 
fără să salute ori să bată în uşă. Cine să fie? Oare nu mai 
văzuse ea cândva trupul acela de atlet? Din pricina bărbii 
nu-l recunoscu numaidecât pe Sternau. 

— Cine sunteţi şi ce vreţi? întrebă ea răstit. 

— Ce, nu mă recunoşti, seniorita? zise doctorul privind-o 
ţintă în ochi. 

Josefa se făcu pământie la faţă. 


— Eşti... ah, Dumnezeule... eşti... Sternau. 

— Da, eu sunt, răspunse el zâmbind. Şi dumnealui e senior 
Unger, soţul Emmei Arbellez. 

Josefa îşi veni repede în fire. 

— La ce-aţi venit şi cum aţi îndrăznit... începu ea. 

— Să-ţi dăm îndărăt hârtia asta, răspunse Sternau şi 
scoase din buzunar scrisoarea trimisă de ea lui Cortejo. 

Dintr-o aruncătură de ochi Josefa o recunoscu. 

— De unde o ai? bâigui ea. 

— Am luat-o de la cadavrul omului trimis de dumneata. 

— Cadavrul...? 

— Da. Nemerniciţi a căzut împreună cu tovarăşii săi în 
mâinile noastre şi n-a mai rămas niciunul în viaţă. 

Josefa, femeia care pusese la cale atâtea crime 
îngrozitoare, tremura acum în faţa omului pe care-l avea 
înaintea ei. 

— l-aţi... ucis... pe toţi? bolborosi ea. 

— Nu e nici o pagubă, seniorita, erau nişte ticăloşi. De 
altminteri scrisoarea tot n-ajungea în mâna tatălui dumitale 
fiindcă nu ştiu dacă o mai fi trăind. La un atac pe care l-a 
încercat asupra lordului Dryden am ucis toţi oamenii lui şi 
ce s-o fi făcut cu el nu se ştie. 

— Doamne... Doamne! Se tânguia ea. 

— Nu-l mai chema degeaba pe Dumnezeu în ajutor, 
seniorita. Eşti un diavol şi n-o să-ţi ajute, fii pe pace. 

Cuvintele acestea îi dădură oarecare energie. 

— Nu uita că te afli în cartierul general al tatălui meu, 
senior! începu ea cu glas ameninţător. 

— Ce, vrei să mă sperii? râse Sternau. 

— Un singur cuvânt de-al meu şi sunteţi prizonierii mei. 

— Te înşeli amarnic. Află că Juarez vine încoace. Farsa 
voastră a luat sfârşit. Crezi că aş fi venit eu la dumneata 
dacă nu ştiam că mă aflu în siguranţă? Conacul e înconjurat 
de peste o mie de mixtecaşi. Acum eşti dumneata în puterea 
mea. 

— Nu încă! strigă ea. 


În faţa primejdiei femeia aceasta îşi recăpătă toată energia 
de mai-nainte. Cu toate durerile pe care le îndura, sări din 
hamac, puse mâna pe un pistol care se afla pe masă şi 
trase. Lovitura dădu greş, căci doctorul sări repede la o 
parte. În clipa următoare ea zăcea cu mâinile legate 
zdravăn de Unger. 

Deodată izbucni un răcnet îngrozitor din sute de piepturi. 
Indienii auziseră împuşcătura şi crezură că e semnalul dat 
de Sternau. 

— Vin! Îi zise el lui Unger alergând la uşă. Ţine-o bine pe 
femeia asta şi la nevoie încuie-te cu ea în cameră. Eu 
trebuie să mă duc să văd ce e cu Arbellez. 

Casa părea acum un furnicar. Mexicanii se înghesuiau la 
uşi. Erau atât de îngroziţi, încât nici nu încercau să se apere 
măcar. Doctorul se amestecă printre ei şi cobori scara care 
ducea la beci. Un om stătea de pază la uşă. 

— Cine se află înăuntru? se răsti Sternau la el. 

— Arbellez şi... 

— Cheia unde e? 

— Păi de obicei e la seniorita... 

— De obicei? Acum însă e la tine; dă-o-ncoa! 

Omul îl privi uluit. 

— Cine eşti dumneata? Şi gălăgia asta ce-o mai fi? 
bolborosi el. 

— Sunt cineva de care trebuie să asculţi şi gălăgia nu te 
priveşte... răspunse doctorul cu asprime. Cheia, îţi spun! 

— Stai că nu merge p-aşa! Vreau să ştiu cine eşti... nu te 
Cunosc... 

— Lasă c-o să mă cunoşti numaidecât. 

Şi zicând acestea, Sternau îi dădu un pumn sub bărbie şi-l 
culcă la pământ. Îl scotoci apoi în buzunare şi găsi cheia. 
Într-o clipă uşa fu dată de perete. La lumina lămpii pe care 
o luă din gangul beciului, doptorul văzu o privelişte care-l 
zgudui până în adâncul sufletului. Pe pământul umed 
stăteau înghesuite unul într-altul trei trupuri omeneşti, deşi 


nu era loc decât pentru două, într-un colţ, un muc de 
lumânare şi un codru de pâine uscată. 

— Senior Arbellez e încă aici? întrebă cu glas tremurat 
Sternau. 

— Da, răspunse argatul ridicându-se anevoie de jos ca să 
vadă cine-l întreabă. 

— Care din voi e? urmă Sternau ridicând lampa. 

În clipa aceea lumina i se răsfrânse pe faţă şi argatul 
scoase un țipăt: 

— O, Doamne! Senior Sternau... suntem salvaţi! 

— Da, bunul meu Anselmo, sunteţi salvaţi. Ce e cu senior 
Arbellez? 

— Trăieşte, dar de-abia poate vorbi din cauza slăbiciunii. 

— Vinovaţii îşi vor primi pedeapsa, fii pe pace. Poate senior 
Arbellez să umble? 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. 

— Atunci o să mai zăbovim câteva minute. Las uşa 
deschisă ca să vă intre puţin aer. Eu trebuie să mă reped 
până sus, dar mă întorc repede să vă scot de-aici. 

— Sfântă Fecioară! Te-ai îndurat în sfârşit de noi... 
murmură bătrâna Hermoyes. Eşti dumneata cu adevărat 
senior Sternau şi suntem liberi... liberi? 

— Auziţi împuşcăturile? 

— Da, răspunse argatul. Nu cumva a sosit preşedintele cu 
oamenii săi? 

— Nu, nu e el. Ucigătorul-de-bivoli şi-a adunat mixlecaşii; 
până să vină Juarez ar fi, trebuit să treacă prea mult timp. 
Sternau lăsă lumina lămpii să cadă pe chipul bătrânului. 
Era galben ca un mort, dar un zâmbet de fericire îi flutura 

pe buze. 

— Dragul meu senior Arbellez, mă mai cunoşti? îl întrebă 
el cu milă. 

Bătrânul deschise încet ochii şi dădu uşor din cap. 

— "Ţi-a spus Anselmo că am fost salvaţi cu toţii şi că fiica 
dumitale trăieşte? 

Arbellez dădu iar din cap. 


— Să n-ai nici o grijă, e cu Juarez şi o s-o vezi în curând. 
Eu mă duc acum să văd ce se petrece sus, dar mă întorc 
repede. 

Sternau puse lampa jos şi urcă scara. Întâlni câţiva indieni 
şi le porunci să se ducă să stea de paza la bătrâni, ca să nu 
li se întâmple ceva. Coridorul era plin de cadavre de-ale 
mexicanilor, îngrămădite unele peste altele. Podeaua era o 
baltă de sânge. Din camerele de sus se auzeau şi acum 
răcnete de groază, pe când în curte şi în faţa casei lupta nu 
se sfârşise încă. Într-un colţ din fundul curţii se 
îngrămădiseră vreo zece, cincisprezece mexicani care 
încercau să ţină piept indienilor. Totuşi, înțelegeau că sunt 
pierduţi. 

Ucigătorul-de-bivoli stătea rezemat de gard şi trăgea fără 
milă în ei. 

— Să le dăruim viaţa, se rugă doctorul, destul sânge s-a 
vărsat până acum. Să fim îndurători... 

— Senior Arbellez trăieşte? întrebă cu răceală căpetenia 
mixtecaşilor. 

— Da, e jos în beci, o să-l scoatem acum afară. 

— E-adevărat că au vrut să-l lase să moară de foame? Ie 
rog să nu-mi vorbeşti de îndurare. Arbellez mi-e prieten şi e 
ca un frate pentru mine; trebuie să-l răzbun. 

Cu aceste cuvinte Ucigătorul-de-bivoli ochi şi culcă iar un 
mexican la pământ. Deodată atenţia germanului fu atrasă 
de o scenă care se desfăşura în imediata lui apropiere. Un 
mexican rănit se apăra cu toată puterea deznădejdii de un 
indian care vroia să-i vâre pumnalul în piept. 

— Iertare! lertare! Se ruga nenorocitul. 

— Nici o iertare... Trebuie să mori! zise indianul ridicând 
pumnalul. 

— Eu nu vă sunt duşman... le-am dat mâncare într-ascuns 
prizonierilor ca să nu moară de foame... bolborosea 
mexicanul. 

Dar mixtecasul nu luă în seamă cuvintele lui şi vru să 
repeadă pumnalul. În clipa aceea însă Sternau îl apucă de 


braţ. 

— Stai! strigă el. Să auzim mai întâi ce spune omul acesta. 

Mixtecasul, înfierbântat de luptă, întoarse capul şi zise 
dârz: 

— Ce te amesteci tu? Eu l-am învins pe mexican, fac ce 
vreau cu el. 

— Dacă a făcut într-adevăr ce spune, e vrednic de iertare. 

— Nu-mi pasă! Trebuie să moară. 

Doctorul scoase atunci revolverul de la brâu şi-l îndreptă 
spre indian cu aceste cuvinte: 

— Bine, înjunghie-l dacă îndrăzneşti... 

— Cum, mă ameninţi... pe mine, aliatul tău? 

— Da, dacă-l omori, te omor şi eu pe tine. 

— Bine, o să vorbesc eu cu Ucigătorul-de-bivoli, să vedem 
ce zice. 

— N-ai decât, dar nu încerca să te împotriveşti voinţei 
mele, că n-are să fie bine de tine... 

Indianul îi dădu drumul mexicanului şi se duse să se 
plângă şefului său. Sternau nu se sinchisi de asta şi se 
aplecă asupra omului care zăcea plin de sânge la picioarele 
lui. 

— Zici că ai dat de mâncare unor prizonieri? îl întrebă el. 

— Da, senior. Îţi mulţumesc că m-ai scăpat din ghearele 
indianului; dacă nu erai dumneata, mă omora fără milă. 

— Despre ce prizonieri vorbeai? 

— Aceia trei care zac jos în beci. Le lăsam în fiecare seară 
jos, prin ferestruică apă, pâine şi o lumânare. Unul din 
camarazii mei, care a plecat cu Cortejo, mi-a lăsat în grijă 
sarcina asta. Nădăjduiesc că o să iei în seamă fapta mea 
bună, senior. 

Doctorul înţelese că era vorba de mexicanul acela pe care- 
| mustra cugetul şi care a murit cu gândul la nevinovaţii 
închişi de Josefa. 

— Bine, îţi dăruiesc viaţa, zise el. Ia să vedem acum, cum 
stai cu rănile. 

După ce-l examina, văzu că nu erau primejdioase. 


— Rănile sunt uşoare, dar ai pierdut mult sânge, de aceea 
eşti atât de slăbit. O să te pansez şi o să pun să te ia de aici, 
îl linişti el apoi pe mexican. 

După ce-l pansă la repezeală, lăsă pe doi mexicani lângă el 
şi se duse să vadă ce e cu prizonierii. În vremea asta lupta 
se sfârşise. Curtea era plină cu cadavre. Doar din când în 
când, ecoul unei împuşcături, care venea de afară, dovedea 
că mixtecaşii îi urmăreau pe mexicanii care încercau să 
scape cu fuga. Inimă-de-urs ieşi înaintea lui Sternau în 
capul coridorului şi îi zise în felul lui scurt de a vorbi: 

— Biruinţa e a noastră. 

— Din duşmani a scăpat cineva? îl întrebă doctorul. 

— Vreo câţiva numai. 

— Să-i lăsăm în pace. S-a vărsat şi-aşa destul sânge 
omenesc. 

— Senior Arbellez trăieşte? 

— Da. Să mergem la el. 

Ucigătorul-de-bivoli se apropie şi el de ei. Nu pomeni 
nimic de plângerea mixtecaşului. Coborâră toţi trei în beciul 
unde se aflau încă prizonierii. 

Ucigătorul-de-bivoli se aplecă peste Arbellez şi-l întrebă 
mişcat: 

— Mă recunoşti, senior? 

Bătrânul dădu din cap că da. 

— Ai dureri mari? 

Un oftat adânc fu răspunsul. Nenorocitul trebuie să fi 
suferit cumplit. 

— Mulţi din vitejii noştri mixtecaşi au fost răniţi în luptă, 
dar senior Arbellez va fi cel dintâi căruia îi vom da ajutorul 
nostru medical, zise doctorul. Să-l ridicăm cu băgare de 
seamă şi să-l ducem sus în camera lui. 

— Lăsaţi-mă pe mine să-l îngrijesc, se rugă Maria 
Hermoyes; n-o să mă mişc de lângă el până ce nu-l voi 
vedea iar pe picioare. 

— Eu voi răzbuna pe fratele meu Arbellez, nimeni nu mă 
poate opri de la hotărârea mea. Unde e acela care a 


îndrăznit să se atingă de el? 

— Legată şi pusă sub bună pază într-una din camere, zise 
Unger, care tocmai intra pe uşă. O vom judeca mâine. Acum 
vreau să văd şi eu pe socrul meu, adăugă el aplecându-se 
spre bătrân şi sărutându-l pe amândoi obrajii. Ce dor mi-a 
fost de clipa aceasta... murmură Săgeata-trăsnetului 
înduioşat. Dorinţa mi-a fost în sfârşit împlinită, acum a sosit 
şi ceasul răzbunării. 

Bătrânul Arbellez îl privea cu ochii scăldaţi în lacrimi. Făcu 
o sforţare, îl cuprinse cu braţele de gât şi răspunse în 
şoaptă: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiul meu. 

Nu avea putere să spună mai mult, dar pe chipul lui supt 
se vedea bucuria că-şi regăsise copiii. 

Acum se apropie şi don Fernando de el şi-i puse mâna pe 
frunte. 

— Dar pe mine mă cunoşti, Pedro Arbellez? îl întrebă el cu 
glasul tremurând de emoție. 

Bătrânul îl privi o clipă, apoi o rază de bucurie luci în ochii 
lui stinşi. 

— Contele Fernando... stăpânul meu bun şi milostiv... 
Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că am trăit să-l mai văd odată... 
murmură el istovit de atâtea emoţii şi închise ochii. 

Inimă-de-urs îi cuprinse mâna şi zise cu glas adânc: 

— Fratele nostru bolnav se va însănătoşi iar şi va fi fericit 
ca mai-nainte, dar aceia care l-au făcut să sufere atât îşi vor 
primi pedeapsa pentru nelegiuirile lor. Mâine, când se va ivi 
soarele pe cer, vor fi judecaţi şi osândiţi după faptele lor. 

Capitolul IV - Grandeprise, vânătorul. 

Pe când Cortejo stătea dus pe gânduri în singurătatea lui, 
auzi aceste cuvinte spuse în limba franceză: 

— Tot nebun, Murgule? Lasă-l în pace pe Roibul. 

A, un francez? Primejdios lucru! Speranţele lui Cortejo se 
năruiră iar. După câtva timp auzi iar: 

— Hai, intră în apă... dincolo e coliba noastră şi nutreţ din 
belşug. 


Coliba? Aşadar străinul locuia peste râu, în Texas. Nu era 
deci un duşman, nici francez şi nici mexican. Vru să facă o 
încercare. 

— Ei, senior! strigă el. 

Nu-i răspunse nimeni; s-auzi numai un plescăit de apă. 

— Ei, senior! strigă el de astădată ceva mai tare. 

— Cine strigă? întrebă acum cineva cu mirare. 

— Un nenorocit care cere ajutor. 

— Aşa? Atunci nu încape zăbavă. Unde eşti, senior? 

— Aici! 

— Aici” nu-i destul. Spune-mi un semn după care să te 
găsesc. 

— Nu pot, fiindcă sunt orb. 

— Ei drăcia dracului! Ce cauţi atunci în pustietatea asta? 
Bine, vin. la mai strigă o dată ca să mă pot îndrepta după 
glas. 

— Aici! Aici! 

— Aha, acuma ştiu! Ei, Roibule, hai iar la mal, o să ne 
întoarcem pe urmă. 

Cortejo auzi tropot de copite apropiindu-se, pe urmă pe 
cineva lângă el. 

— Sfinte Dumnezeule, în ce hal eşti, senior! Cine eşti 
dumneata, omule? 

— O să-ţi spun mai târziu, deocamdată eu aş vrea să ştiu 
cine eşti dumneata. 

— Un vânător de pe malul celălalt. 

— Din Texas? 

— Da. 

— Yankeu? 

— De obârşie franceză. 

— De unde vii? 

— Din Monclava. 

— Aşa? Şi din ce partid eşti? 

— Din niciunul. Ce-mi pasă mie de politică? 

— Cum te cheamă? 

— Grandeprise. 


— Ciudat nume... 

— Nu atât de ciudat pe cât e de rar. 

— Cu toate acestea l-am mai auzit. Ai rude? 

— I-ascultă, senior, se zbârli străinul înciudat, dumneata 
nu mai ştii altceva decât să întrebi? Socot că ar fi mai bine 
să vedem ce e cu ochii dumitale, decât să ne pierdem 
vremea cu astfel de fleacuri. 

— Bine zici, senior Grandeprise, uită-te ce e cu mine. 

Omul se aplecă şi zise după ce-l examină: 

— Dar cine ţi-a făcut, senior, pentru Dumnezeu, rana asta 
groaznică? 

— Au încercat, din motive politice, să mă lase fără vedere. 
Ai auzit dumneata vreodată de numele lui Cortejo? 

— Da. Vrei să spui individul care a împărţit la toată lumea 
fotografia fie-şi, crezând că-şi câştigă astfel partizani care 
să-i susţină candidatura la preşedinţie? 

— Întocmai. Ce părere ai dumneata despre el? 

— Că e un mare dobitoc. S-a făcut numai de râs. 

— Lui Cortejo îi trecu un junghi prin inimă. Aşadar, toate 
sacrificiile pe care le făcuse nu folosiseră decât să ajungă 
de batjocura lumii. 

— Ştii dumneata unde se află acum? întrebă el mai 
departe. 

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dacă nu mă-ntâlneam 
din întâmplare cu Juarez habar n-aveam pe unde îşi poartă 
paşii. 

— A, te-ai întâlnit cu Juarez... Când? 

— Acu' de curând, în pădure. 

Era o veste rea pentru Cortejo. 

— Nu se poate! Ce să caute Juarez aici? rosti el necăjit. 

— Ba se poate şi se prea poate, fiindcă am şi vorbit cu el. 

— Eu îl ştiam la Paso del Norte. 

— Cine ţi-a spus? 

— Un englez care se ducea acolo să-l caute. 

— Un englez... hm... şi pe ăsta unde l-ai întâlnit? 

— Aici, pe mal. 


— Când? 

— Ieri. 

— Nu cumva o fi... la descrie-mi-l, te rog. 

— Un individ înalt şi slab cu un nas grozav, îmbrăcat în 
haine cenuşii, cu umbrelă, joben şi ochelari. 

— A, ăsta e englezul dumitale? râse vânătorul. Te înşeli, 
senior. Era Plisc-de-uliu, un vânător şi cercetaş renumit, dar 
în nici un caz englez. 

— Plisc-de-uliu? Parcă am mai auzit eu de el... 

— 'Tot ce se poate, e foarte cunoscut prin ţinuturile astea. 
Dar ia să vedem acum de ochii dumitale, de vorbit avem 
vreme şi pe urmă. Ai vreo batistă, ceva cu ce să te leg? 

— Am avut, dar am pierdut-o. 

— Bine, o să ţi-o dau pe-a mea. După cât văd, ochiul drept 
e pierdut cu desăvârşire; cel stâng ar mai putea fi salvat. 

Grandeprise se duse apoi la râu, muie batista în apă, îl 
legă pe Cortejo la ochi şi zise: 

— Aşa. Deocamdată ajunge. Acum să caut o buruiană 
indiană pe care o cunosc şi în câtva timp o să te tămăduieşti 
la mine acasă. 

— Nu se poate, senior, trebuie neapărat să mă întorc la ai 
mei. 

— Unde sunt? 

— Cunoşti dumneata hacienda del Erina? 

— A bătrânului Arbellez? Da, am rămas de câteva ori 
acolo. 

— Acolo se află pentru moment ai mei. 

— Te pomeneşti că oi fi rudă cu Arbellez? 

— Da, bătrânul mi-e chiar rudă de-aproape, zise Cortejo, 
neîndrăznind să spună adevărul. Ai fost dumneata vreodată 
la fortul Guadelupe? urmă el. 

— Cum să nu! 

— Atunci nu se poate să nu-l cunoşti pe Pirnero, hangiul. 

— Care vorbeşte numai de gineri? O, îl cunosc foarte bine. 

— Mi-e şi el rudă ca şi Arbellez. Pe mine tot Pirnero mă 
cheamă. Chiar de-acolo veneam acum şi mă-ndreptam spre 


Camargo, ca să mă întorc la del Erina. Nu departe de aici 
am fost prins de-o ceată de apaşi care m-au adus în halul în 
care mă vezi. 

— Auzi dumneata! Câinii! Mă mir că nu te-au ucis. 

— Asta n-ar fi fost nimic, îmi hotărâseră o moarte 
groaznică, să mă lase să mor încetul cu încetul ori să mă 
duc la fund, în râu. De aceea, după ce m-au orbit, m-au 
aşezat pe o plută şi mi-au dat drumul pe apă. Dacă nu 
împingeau valurile pluta la mal şi nu te trimitea Dumnezeu 
în ajutorul meu, eram pierdut. 

— Dumnezeu ajută pe cei drepţi, senior, am avut deseori 
prilejul să mă încredinţez de adevărul ăsta. El mi-a 
îndreptat paşii încoace, semn că nu trebuie să te părăsesc. 
De altminteri, nu prea înţeleg eu ce căutau apaşii pe aici. 
M-am întâlnit şi eu cu o ceată de-alde ăştia, printre care se 
aflau Juarez şi Plisc-de-uliu, acela despre care vorbeai 
dumneata adineauri. 

— Tare mă mir de Juarez că îndrăzneşte să s-arate prin 
părţile acestea care mişună de francezi. 

— Păi vezi că te-nşeli, senior. Dumneata nu ştii pesemne că 
Chihuahua şi Monclava sunt acum în stăpânirea lui Juarez. 

— Zău? Habar n-aveam. 

La aşa ceva nu se aştepta Cortejo. Grija pentru siguranţa 
lui crescu. Dacă aceste două provincii se aflau într-adevăr 
în mâinile lui Juarez, îi era cu neputinţă să mai rămână la 
del Erina. 

— Ştii bine ce spui? îl întrebă el îngrijorat pe vânător. 

— Cum să nu ştiu, dacă l-am văzut cu ochii mei pe Juarez? 
Chiar acum vin de la Monclava şi am aflat că trupele lui se 
ridică la vreo câteva mii de oameni. 

— Prost lucru! mormăi Cortejo necăjit. 

— De ce? Ai vreun motiv să te temi de Juarez? 

— Da. Înainte de a mă duce la Guadalupe am fost la Paso 
del Norte şi, dintr-o ceată pe care am avut-o cu el, mi l-am 
făcut duşman. 

— Pe cât îl cunosc eu, nu e nici răzbunător şi nici om rău. 


— Vezi că aici nu e vorba de lucruri personale, ci de un 
diferend politic. 

— Hm... atunci eşti din alt partid, pesemne. 

— Da. 

— Dacă-i aşa, trebuie să te fereşti. Cel mai nimerit lucru ar 
fi să-ţi cauţi un refugiu ocupat de francezi. 

— Şi ăştia îmi sunt duşmani. 

— Asta e şi mai rău. Dar ştii ce? Fiindcă mi-e milă de 
dumneata, o să caut să te-ajut, pe cât îmi va sta în putinţă. 

— Ah, de m-ai putea duce la del Erina! 

— Hm... greu lucru. Dumneata eşti rănit şi eşti şi orb şi - 
pe cât îmi spuseşi - trebuie să te mai şi fereşti să nu te vadă 
careva. 

— O să te răsplătesc împărăteşte. 

— Eşti bogat? 

— Da. 

— Ştiu şi eu ce să spun?... Eu nu sunt omul care să-l întreb 
pe om la nevoie dacă îmi dă sau nu ceva, dar vezi că drumul 
până la del Erina e primejdios, şi-apoi, când e vorba de 
câştig, nu zice nimeni nu. 

— Uite, dacă mă duci repede la del Erina, îţi dau o mie de 
dolari. 

— O mie de dolari! Atunci trebuie să fii într-adevăr foarte 
bogat... Bine, în cazul ăsta, ne-am înţeles. 

— În cât timp crezi că putem ajunge acolo? 

— Nu se poate spune dinainte, depinde de piedicile pe 
care le vom întâlni în cale. 

— Ai dreptate. Caii îţi sunt buni? 

— Buni ar fi ei, dar acum sunt cam osteniţi. Asta n-ar fi 
însă nimic, îi schimbăm în drum. Dacă vrem să fim oameni 
cinstiţi, îi plătim, nu-i luăm cu japca. Atâta am şi eu - cât să 
cumpăr doi cai. 

— Bani nu-mi lipsesc nici mie. Apaşii au uitat să mi-i ia. 
Cred chiar că am atât cât ţi-am făgăduit. Acu' ce-ai de gând, 
vrei să treci pe malul celălalt? Ai vreo treabă acasă la 
dumneata? 


— Nu. 

— Cu atât mai bine, fiindcă mă tem ca apaşii mă nu mă 
caute şi dacă mă găsesc mă omoară cu siguranţă. 

— Şi pe mine, când mă vor vedea cu dumneata. Aşadar 
vrei să plecăm chiar acum? 

— Da. 

— "Toate bune, numai nu ştiu cum o să poţi suporta drumul 
ăsta lung, în starea în care te găseşti. 

— Trebuie, ce să fac! 

— Atunci să nu mai pierdem timpul degeaba. Dacă într- 
adevăr apaşii te caută, vor da repede de urmele noastre şi 
se vor lua după noi. De aceea zic să călărim toată noaptea, 
fără întrerupere, ca să ne îndepărtăm bine de ei şi mâine 
dimineaţă să facem rost de alţi cai. 

Încălecară şi porniră numaidecât. Pentru Cortejo călăritul 
era un adevărat chin. Fiecare pas al calului îi producea 
dureri îngrozitoare, dar se stăpânea să nu ţipe; ştia că 
graba era singura lui salvare. Când ieşiră la câmp şi 
vânătorul văzu faţa schimonosită de durere a spaniolului, 
zise îngrijorat: 

— Trebuie că suferi îngrozitor, senior Pirnero, ce-ar fi să 
ne odihnim niţel? 

— Nu, nu, să mergem mai departe, răspunse el cu frică. 

— Bine, dacă aşa vrei... Până acum am mers în trap; acum, 
când avem savana întinsă înaintea noastră, o vom lua la 
galop şi nu vei mai simţi atât de tare durerile. 

Grandeprise avea dreptate, în galopul calului îi era mai 
lesne, deşi ochii îl ardeau cumplit şi avea fierbinţeli ca de 
friguri. De-abia spre seară vânătorul dădu de buruiana 
aceea indiană care alină durerile şi-i puse pe răni câteva 
fire mestecate în gură. Cortejo se simţi acum mai bine şi 
zori la drum. 

Merseră toată noaptea fără întrerupere. De dimineaţă însă 
caii erau atât de osteniţi, încât trebuiră să se oprească. 
Poposiră într-un tufiş. În zare se vedea un şir de clădiri. 

— Ce-i asta? întrebă îngrijorat Cortejo. 


— Conacul unei haciende, răspunse vânătorul. Mă reped 
până acolo să cer doi cai odihniţi, în vremea asta dumneata 
odihneşte-te puţin. 

— Şi... o să te mai întorci? zise spaniolul cu teamă. 

— Nu cumva mă iei drept un ticălos, senior? Ţi-am dat 
cuvântul meu de cinste că o să te scap şi eu sunt deprins să 
mă ţin de cuvânt, răspunse supărat vânătorul. 

— Bine, du-te. Caii o să-i iei singur de pe câmp? 

— Aş putea s-o fac, dar e mai cinstit să mă înţeleg cu 
arendaşul. O să-i las pe-ai noştri în schimb şi, clacă n-o să 
vrea altfel, îi mai dau şi ceva bani pe deasupra. Şeile şi 
hamurile le las aici, ca să vezi că n-am de gând să te 
părăsesc. 

Cortejo se simţea pentru moment mai în siguranţă. Şi- 
apoi, vedea că Grandeprise era omul pe care se putea bizui. 
Vânătorul acesta părea să fie, sub chipul lui aspru, un om cu 
desăvârşire cinstit. După ce rămase singur în liniştea aceea 
care-l înconjura, pe Cortejo îl fură somnul. Trebuie să fi 
dormit o bună bucată de vreme, când îl trezi tropot de cai 
şi-l simţi pe vânător lângă el. 

— Am dormit mult? îl întrebă el. 

— Cred şi eu! E aproape de amiază, râse Grandeprise. 

— Ei drace! Atunci să plecăm numaidecât. 

— Nu te grăbi aşa. Apaşii trebuie să fie cu mult în urma 
noastră, şi-apoi avem nişte cai - zmei, nu altceva. Din 
nenorocire, trebuie să facem un mare ocol, fiindcă au sosit 
din Statele Unite peste o mie de voluntari la Reynosa, care 
au umplut toate conacurile până la Monterey. 

— Ce rost au voluntarii ăştia? 

— Cum ce rost au? Sunt veniţi în ajutorul lui Juarez. 
Aşadar, ca să nu dăm nas în născu ei, trebuie să coborâm la 
Rio 'Tigre şi s-o luăm în jurul lui Monterey, ca să ajungem la 
del Erina pe la miazăzi, în loc s-ajungem pe la răsărit. 

— Prost lucru... Trebuie într-adevăr să ne ferim de ei? 

— Desigur, senior. Eşti cunoscut personal prin ţinutul 
acesta? 


— Da. 

— E probabil ca printre cei trimişi de Juarez să iasă 
înaintea voluntarilor să fie şi cineva care te cunoaşte. Şi- 
apoi, voluntarii aceştia sunt în mare parte vânători iscusiţi, 
care ştiu să observe mai bine decât mexicanii voştri. De 
aceea, cred că e mai bine pentru siguranţa dumitale să 
facem ocolul despre care-ţi vorbeam. 

— Cam cât am zăbovi? 

— Cel puţin două zile. 

— E mult, mult prea mult. Să pornim imediat. 

— Stai niţel. Am adus ceva de-ale gurii, să îmbucăm mai 
întâi niţel, pe urmă te leg la rană cu buruieni şi... la drum! 
Când e vorba de pierdut două zile, o jumătate de ceas mai 
mult sau mai puţin n-are-a face. 

Deşi durerile nu-l slăbeau de fel pe Cortejo, mâncă totuşi 
cu poftă câteva tortillas2, ceea ce îi mai dădu puteri şi-l făcu 
mai vorbăreţ. 

— Nu te superi că te-am întrebat ieri despre familia 
dumitale, îi zise el vânătorului pe când mâncau. 

— De ce să mă supăr? În pustietăţile astea are oricine 
dreptul să ştie cu cine are de-a face, numai că mi se părea 
mai grabnic să-ţi leg rana decât să stau de vorbă, răspunse 
zâmbind vânătorul. 

— Atunci îngăduie-mi să-ţi pun câteva întrebări. Ziceam că 
numele dumitale mi se pare cunoscut. Ceva rude mai ai? 

— Nu. 

— Dacă-i aşa, de prisos să te mai întreb altceva. Am 
cunoscut şi eu un marinar pe care-l chema... 

— Marinar? întrebă repede vânătorul. Mai trăieşte? 

— Da. 

— Atunci nu e cine cred eu. Trebuie să ştii că am avut şi eu 
un neam marinar. 

— Pe care-l chema ca pe dumneata? 

— Nu. Şi-a pus însă numele ăsta ca să mă facă de ocară. 
Era pirat - bandit al mărilor. 

— Cum, ce-ai spus... pirat? 


— Da, pirat, negustor de sclavi, tot ce vrei... 

— Slujea pe un vapor sau era el însuşi căpitanul? 

— El era stăpânul, căpitanul vasului, „Lion”. 

— A, atunci e acelaşi pe care l-am cunoscut eu. 

— Aşa? Nu cumva vei fi având şi dumneata vreo răfuială cu 
el? 

Din întrebarea vânătorului se vedea desluşit că între aceşti 
doi oameni trebuie să fi dăinuit o ură de moarte, de aceea 
Cortejo răspunse fără să se codească o clipă: 

— Da, dar n-am reuşit încă până astăzi. 

— Acum ar fi prea târziu, fiindcă ticălosul trebuie să fi 
murit de mult. L-am căutat zi şi noapte, cu ură şi dor de 
răzbunare în suflet; ani de zile i-am fost pe umne, dar cum 
ajungeam undeva unde credeam că dau de el, aflam că 
plecase cu puţin înainte, până ce într-o bună zi am auzit că 
vaporul s-a scufundat şi căpitanul împreună cu el. 

Glasul vânătorului era cu desăvârşire schimbat, cuvintele 
îi ieşeau mai mult ca un şuierat printre buze. 

— Şi l-ai urât într-adevăr atât? 

— Cât nu e limbă omenească s-o spună. 

— Dar zici că ţi-era rudă. 

— Frate, frate mi-era, adică frate vitreg. 

Curiozitatea lui Cortejo creştea din ce în ce. 

— Atunci trebuie să fi avut un motiv foarte puternic, zise 
el. 

Vânătorul tăcu un moment, apoi urmă: 

— Era un diavol, nu om. Din ziua când tata s-a însurat cu 
marna lui n-am mai avut o clipă de bucurie. 

— Mama lui era văduvă? 

— Da, tata de asemenea. Fra plantator. Mama mea a murit 
când m-a născut pe mine. Eram de douăzeci de ani şi mă 
logodisem cu o fată, frumoasă şi bună ca un înger. Nu ştiu 
ce i-a venit tatii să se însoare iar. Cunoscu în New Orleans 
pe văduva unui spaniol şi o luă de nevastă. 

— Neplăcut lucru... 


— Ce-mi păsa mie de asta! Tata era stăpân pe el, putea să 
facă orice-i plăcea. Dar spaniola avea un fecior, un băiat de 
nouăsprezece ani pe care l-a adus cu ea în casă. Ce să-ţi 
mai spun! Ticălosul mi-a luat logodnica şi l-a împuşcat pe 
bietul tata, lăsând să cadă vina pe mine. Am fost 
condamnat, dar un prieten m-a ajutat să fug din închisoare. 
Nemernicul îşi ajunsese scopul. Era acum proprietarul 
plantaţiei care mi se cuvenea mie de drept. Dar bucuria i-a 
fost de scurtă durată. După ce a tocat toată averea s-a 
apucat iar de meseria de marinar pe care o avusese înainte. 

— Şi dumneata n-ai căutat să te răzbuni? 

— N-aveam cum. Nu puteam să mă întorc acasă, fiindcă aş 
fi fost prins numaidecât. A trebuit să treacă ani de zile, să- 
mi crească barba mare şi să mă schimb într-atât, încât să 
nu fiu recunoscut. Când am putut în sfârşit s-o fac, ticălosul 
plecase de mult. Eram sărac, n-aveam bani să-mi fac un vas 
al meu cu care să-l urmăresc pe mare. M-am dus atunci la 
minele de aur şi am reuşit să mă îmbogăţesc repede, aşa că 
după patru ani am pornit în urmărirea ticălosului. Degeaba. 
Când ajungeam undeva, aflam că plecase fără să pot pune 
mâna pe el. În cele din urmă mi s-au isprăvit banii şi m-am 
pomenit iar sărac, fără să-mi pot împlini dorul de 
răzbunare. Mai mult încă; am aflat acum că din ziua aceea 
ticălosul a pierit odată cu vasul lui. 

— Pentru ce-şi zicea Grandeprise? 

— Fiindcă aşa mă chema pe mine. Vroia ca toată lumea să 
creadă că eu, ucigaşul tatălui meu, eram un bandit şi un 
pirat, groaza mărilor şi a tuturor oamenilor cinstiţi. 

— Auzi! Ştii că omul acesta e foarte deştept? 

— Deştept zici dumneata? Un ticălos, asta e! 

— Care era adevăratul lui nume? 

— Henrico Landola. 

— Şi nu ţi-a trecut niciodată prin gând că trăieşte şi-acum 
sub numele lui adevărat? Uite, eu pot să-ţi spun hotărât că 
n-a murit. 

— Doamne! E-adevărat? Îl cunoşti dumneata? 


— Ba am şi făcut o mulţime de afaceri cu el şi sper să-l 
revăd în curând pe prea stimatul domn Henrico Landola. 

Vânătorul îl privea cu ochii holbaţi. 

— Speri să-l revezi în curând? repetă el în neştire. 
Atunci... nu îi eşti prieten, ci duşman... 

— l-am fost cândva prieten, dar acum îl urăsc ca şi 
dumneata. M-a înşelat, m-a tras pe sfoară cu o neruşinare 
de neînchipuit. 

— Şi vrei să te răzbuni? 

— Ca şi dumneata. Vom fi deci aliaţi. 

— Hm... ştiu eu dacă mă pot încrede în dumneata... 

— O, senior, dă-mi putinţa să mă răfuiesc cu acest monstru 
cu chip de om şi voi face pentru dumneata tot ce e 
omeneşte posibil. Unde zici că se află acum Landola? 

— Pentru moment n-aş putea să-ţi spun. Să ajungem mai 
întâi la hacienda del Erina; odată ajuns acolo, voi avea şi 
veşti despre el. 

— Atunci să plecăm imediat. Caii sunt înşeuaţi. Dar, stai să 
te pansez la ochi. 

Vânătorul luă legătura de pe ochii lui Cortejo, care văzu cu 
bucurie că putea zări niţel cu cel stâng. 

Încălecară şi porniră la drum. După două zile ajunseră, pe 
înnoptate, la del Erina. Opriră caii într-o vâlcea, lângă 
conac. 

— Să aşteptăm niţel aici, zise Cortejo. 

— Pentru ce, senior Pirnero? întrebă cu mirare vânătorul. 

— Fiindcă nu ştiu ce se petrece la conac. Juarez e pe 
drum, francezii de asemenea, aşa că nu pot şti dacă dau de 
prieteni ori de duşmani. Mâine dimineaţă vom cerceta mai 
întâi, ca să vedem dacă putem sau nu să intrăm în conac. 

— Atunci să ne ferim s-aprindem focul. Cu ochii cum stai, 
senior? 

— Mai binişor. Buruiana dumitale a făcut minuni. Cu cel 
stâng aproape că văd ca şi înainte. 

— N-ai idee ce bine-mi pare. Acum să descălecăm şi să 
aşteptăm până se va lumina de ziuă. 


Legară caii de o tufă şi se întinseră în iarbă. Osteniţi cum 
erau, se gândiră că ar fi mai bine să doarmă decât să stea 
de vorbă. 

Trecu şi miezul nopţii şi era gata să-i fure somnul când 
auziră, deodată, tropot de cal. 

— Cine să fie? zise Cortejo ridicându-se într-o rână. A, încă 
unul! 

Puseră mâna pe armă. Primul călăreț care se oprise mai 
aproape de ei îl întrebă pe celălalt: 

— Cine-i acolo? 

Acum se opri şi cel de-al doilea. 

— Dar tu cine eşti? strigă el. 

— Unul care trage dacă nu răspunzi numaidecât la 
întrebarea lui. 

— Oho! Nu te grozăvi aşa că nu-mi sunt nici mie mâinile 
legate! 

— Răspunde: care ţi-e parola? 

— Parola? Păi dacă-i aşa, pari să fii om civilizat nu un 
păcătos de indian, după cum credeam. 

— Eu indian? Lua-i-ar dracul de pociţi! Te-aud vorbind 
spaniola, nu cumva eşti din cei de la del Erina? 

— Da, sunt din oamenii lui Cortejo. 

— Păi atunci suntem camarazi, frate-meu! 

— Cum, tot fugar eşti şi tu? 

— Vezi bine! De-abia am reuşit să scap diu ghearele 
apaşilor. 

— La ce să ne certăm atunci ca tonţii? Mai bine să ne 
întovărăşim amândoi, că unde-s doi puterea creşte... 

Cortejo ascultase cu-ncordare schimbul acesta de cuvinte. 
Acum ieşi din ascunzătoare şi zise cu bucurie: 

— Nu vă speriaţi, băieţi şi noi suntem de-ai voştri. 

— Ce faci, senior Pirnero? şopti Grandeprise supărat. N- 
auzişi că ăştia sunt oameni de-ai dobitocului acela de 
Cortejo? 

Fugarii se înspăimântară auzind glasuri străine şi unul din 
ei întrebă: 


— 'Tot de la del Erina veniţi? 

— Nu. 

— Aha, să fim cu băgare de seamă... Câţi sunteţi? 

— Numai doi. 

— Să vă creadă cine vrea, că eu nu. Dincotro? 

— De la Rio Grande del Norte. 

— Şi unde vă duceţi? 

— La hacienda del Erina, unde se află fata mea, Josefa. Nu 
mă recunoaşteţi? Sunt Cortejo. 

— Astâmpără-te, omule, îţi pui în joc viaţa! îi şopti 
vânătorul. 

— Cum ai spus? Cortejo? Lasă fleacurile! Nu vine el însoţit 
de un singur om. 

— Şi totuşi aşa e. Stai că vin acum să mă vedeţi la fată. 

— Bine, dar numai tu singur, altminteri trag. 

Fugarii stăteau cu puştile întinse. Auziră paşii unui singur 
om şi se liniştiră. 

— Are vreunul din voi un chibrit? Îi întrebă el. 

— Da. Dă-te mai aproape să te văd. 

La lumina care ţâşni, mexicanul rămase o clipă nedumerit, 
apoi zise cu mirare: 

— Adevărat, e senior Cortejo. Dar pe ceilalţi unde i-ai 
lăsat, senior? 

— O să aflaţi pe urmă. Acum spuneţi-mi repede de ce aţi 
fugit, s-a întâmplat ceva la conac? 

— Să descălecăm întâi. Suntem destul de departe ca să nu 
mai fim urmăriţi şi poate că reuşim să adunăm încă vreo 
câţiva de-ai noştri. 

— Haideţi cu mine colo jos în văgăună, le porunci Cortejo. 
La nevoie ne putem ascunde printre tufe şi dacă mai vin şi 
alţii de-ai noştri trebuie să treacă pe lângă noi şi ne va fi 
lesne să-i oprim. 

Vânătorul îi ascultase în tăcere. Acum însă îl apucă pe 
spaniol de braţ şi-i zise indignat: 

— Atunci nu e adevărat că te cheamă Pirnero şi că vii de la 
Guadalupe după cum mi-ai spus? 


— Stai, nu te înfuria aşa, senior, răspunse Cortejo vrând 
să-l îmbuneze. Am fost nevoit să te mint, dar n-am avut 
defel intenţia să-ţi căşunez vreun neajuns, crede-mă. 

— Bine, bine, m-ai auzit însă de câteva ori spunând ce 
părere am despre Cortejo. 

— Tocmai de aceea nu ţi-am spus cine sunt. Fii însă sigur 
că mă voi ţine de făgăduială, cu atât mai mult cu cât 
dumneata eşti acela căruia îi datorez salvarea mea. 

Grandeprise tăcu un moment, apoi zise iar: 

— Obiceiul meu e să nu mai dau crezare cui m-a minţit o 
dată, vreau însă să te rog să-mi spui adevărul: îl cunoşti sau 
nu pe Henrico Landola? 

— Îl cunosc foarte bine. 

— Şi e-adevărat că ai de gând să dai de el? 

— Cu siguranţă. 

— Bine, atunci te iert că m-ai minţit. Erai la nevoie şi eu te- 
am ajutat fiindcă scrie la lege că oamenii trebuie să se ajute 
unii pe alţii. Situaţia dumitale era în aşa fel încât trebuia să 
fii prevăzător, de aceea nu ţi-o iau în nume de rău că nu mi- 
ai spus adevărul. Vreau însă cu orice preţ să te ţii de 
cuvânt. 

— Adică în privinţa răsplatei băneşti? 

— Nu asta e principalul. Eu îl vreau pe Landola, nu banii. 

— O să-l ai, fii pe pace! 

— Atunci ne-am înţeles. Nu sunt partizanul dumitale politic 
şi în chestia asta nu te gândi că ţi-aş putea fi de folos. Dar 
când va fi vorba de pus mâna pe Landola, te poţi bizui pe 
mine ca pe dumneata însuţi. De aceea m-am hotărât să nu 
mă mişc de lângă dumneata până ce nu-l vom avea în mână. 

— Senior Cortejo, cine e omul ăsta? întrebă unul din 
mexicani. 

— Un vânător din Statele Unite, răspunse Cortejo. 

— Cum îl cheamă? 

— Grandeprise. 

— A, atunci îl cunosc foarte bine. Păcat că e întuneric şi 
nu-l pot vedea la faţă. 


— Mă cunoşti pe mine? De unde? făcu vânătorul cu 
mirare. 

— Mi-a vorbit unchiu-meu despre dumneata. Sunt 
Manfredo, nepotul doctorului Hillario. 

— Plillario, şef al spitalului de la mănăstirea Barbara din 
Santa Jaga, omul care mi-a salvat viaţa? 

— Chiar el. Ştii, când ai venit atunci bolnav la spital... 

— Mă prindeau frigurile. Senior Hillario m-a îngrijit până 
m-am vindecat. Dacă nu era el, muream cu siguranţă. Dacă 
eşti într-adevăr nepotul lui, îţi sunt prieten. 

— Spuneţi-mi, pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat la 
hacienda? Îi întrerupse nerăbdător Cortejo. 

— A fost luată cu asalt de câtre indieni, răspunse 
Manfredo. 

— Şi în loc să vă împotriviţi, aţi luat-o la fugă? 

— Aşa crezi? Ne-am împotrivit al dracului, dar erau peste 
o mie, cum era să nu ne biruiască? 

— Vai de mine! Şi fata mea unde e? 

— Cine poate să ştie! Pieile roşii au năvălit atât de 
năpraznic încât fiecare căuta să-şi scape pielea, nu să se 
intereseze de ce fac alţii. 

— Ce nenorocire! Din ce neam erau indienii? Nu cumva 
erau apaşi? 

— Nu, l-am auzit pe unul zicându-şi mixtecaş. 

— Trebuie neapărat să ştiu ce s-a întâmplat cu Josefa mea. 
Nu plec de-aici până n-oi afla. 

— Linişteşte-te, senior, pe cât cunosc eu, mixtecaşii nu 
sunt ca apaşii ori comanşii, ei nu ucid femei, zise 
Grandeprise. 

— Nu, nu, trebuie neapărat să aflu ce i s-a întâmplat. Dar 
cum? Eu nu mă pot duce şi nici vreunul din aceştia doi nu 
se poate apropia de conac. Doamne, Doamne, ce-i de 
făcut...? 

— Mă duc eu, zise Grandeprise. Mie n-au ce-mi face. Mai 
întâi de toate trebuie să aflu pentru ce au atacat conacul. 


Fără motiv n-au făcut-o ei. Nu s-a observat mai de mult ceva 
neobişnuit? 

— Ba da, răspunse Manfredo. leri, pe la miezul nopţii, a 
apărut pe vârful unui munte din apropiere o flacără mare, 
care s-a ridicat până în slava cerului, răspunse Manfredo. 

— S-ar putea să fie o simplă întâmplare. 

— Nu, nu, a fost cu siguranţă un semnal, căci în curând s- 
au văzut, în diferite locuri, alte cinci focuri la fel. 

— Atunci a fost într-adevăr un semnal. Mixtecaşii s-au 
chemat unii pe alţii ca să vă gonească pe voi, ca duşmani ai 
lui Juarez. Cine a fost şeful mişcării? 

— N-am avut timp să aflu. 

— Era vreun alb printre ei? 

— Ba chiar doi. Au zis că vor să vorbească numaidecât cu 
seniorita Josefa. N-am vrut să-i lăsăm, dar unul din ei, o 
matahală cât toate zilele, a trântit un pumn în capul omului 
care vroia să-l oprească, încât l-a lăsat lat la pământ şi s-a 
dus cu tovarăşul lui sus la seniorita. N-a trecut mult şi am 
auzit o împuşcătură. Pesemne c-a fost semnalul convenit, 
fiindcă indienii au dat imediat năvală peste noi, răcnind ca 
nebunii. 

— Câţi inşi eraţi în camera de gardă? 

— Vor fi fost peste douazeci. 

— Cum şi douăzeci de oameni zdraveni aţi lăsat pe unul 
singur să dea în camaradul vostru? întrebă Grandeprise 
batjocoritor. 

— Ce era să facem? Să.-l fi văzut cât era de voinic, te 
speriai şi dumneata de el. Şi-apoi, te lăsa să înţelegi că e un 
trimis sau un aliat de-al lui senior Cortejo. 

— Pe cât am aflat eu acum numai senior Cortejo avea 
dreptul să poruncească la conac. 

— Aşa e, dar vezi că unii din noi l-au luat drept Pantera 
Sudului. 

— Bine, nu ştiaţi că Pantera e indian? 

— Bine, dracu se mai gândeşte în momentele alea la aşa 
ceva! 


— la spune-mi şi mie cum arăta individul acela. 

— Unul ca ăsta, zise Grandeprise după ce mexicanul îl 
descrise pe Sternau, voinic şi cu o barbă mare, îl însoțea pe 
Juarez când m-am întâlnit cu el la râul Sabinas. Oare să fie 
acelaşi? 

— Ştii cine era? întrebă Cortejo. 

— Nu, dar Juarez părea să-i dea foarte multă atenţie. 

— Parcă ziceai că ai auzit în camera fetei mele o 
împuşcătură, e-adevărat? 

— Da. 

— Doamne, Doamne, dacă or fi omorât-o! 

— Nu cred, zise Grandeprise. Indienii au dat năvală îndată 
după aceea; împuşcătura era doar semnalul de atac, aşa că 
n-ai de ce să te temi că i s-a întâmplat ceva senioritei. 

— Oricum, prizonieră tot e. Trebuie neapărat s-o scăpăm. 

— Numai să se poată. Eu o să te ajut pe cât îmi va sta în 
putinţă. 

— N-ar fi bine să încercăm chiar acum? 

— Hm... bodogăni vânătorul, indienii sunt aproape şi o 
încercare ar fi primejdioasă. 

— Mâine, va fi şi mai greu, pe când întunericul ne-ar fi mai 
prielnic. 

— 'Te înşeli, senior. Indienii îi caută încă pe fugari. Dacă 
pun mâna pe mine, mă iau drept unul de-ai dumitale şi mă 
împuşcă pe loc; pe când dacă intru mâine dimineaţă, făţiş, 
pe poarta conacului, vor crede că sunt un drumeţ străin 
care habar n-are ce s-a petrecut. 

— Multe se pot întâmpla până atunci! Senior Grandeprise, 
pentru Dumnezeu, te rog, nu mai zăbovi şi fă ce ştii ca să-mi 
scapi copila. 

— Greu lucru îmi ceri... în sfârşit, să-ncerc. În ce direcţie 
se află conacul? 

— Într-acolo, răspunse Manfredo arătând cu mâna. 

— Cam în cât timp ajungi? 

— Într-o jumătate de ceas. 

— Bine, mă duc. 


— Mulţumesc... mulţumesc din suflet... Să ştii că n-ai să te 
căieşti pentru binele pe care mi-l faci... bolborosi Cortejo. 

— Nu uita ce mi-ai făgăduit, senior... Landola... Şi-acum, 
ce-o vrea Dumnezeu! Cunoaşteţi voi ţipătul cucuvelei 
mexicane? 

— Cum să nu! 

— Şi poate vreunul din voi să-l imite? 

— Eu, răspunse Manfredo. 

— Bine. Dacă la întoarcere nu voi putea găsi prin întuneric 
văgăuna, voi scoate un astfel de țipăt şi voi îmi veţi 
răspunde, ca să mă orientez după el. Dacă vedeţi însă că nu 
m-am întors până în zori, înseamnă că nu pot să vin şi faceţi 
singuri ce-o-ţi şti, în orice caz, staţi până atunci liniştiţi aci, 
să nu vă simtă indienii, care probabil colindă şi acum 
împrejurimile. Rămâneţi cu bine, eu mă duc. 

Cu aceste cuvinte, îndrăzneţul vânător încălecă şi pieri în 
întunericul nopţii. Dacă ar fi ştiut el toate faptele şi 
nelegiuirile lui Cortejo, cu siguranţă că nu şi-ar fi pus în 
primejdie viaţa pentru un astfel de ticălos şi pentru fata lui, 
care semăna aidoma cu tatăl ei. 

După ce-l văzură plecat, mexicanii povestiră cu de- 
amănuntul evenimentele din ziua aceea şi-i cerură lui 
Cortejo să le spună şi el ce făcuse, pe unde fusese în timpul 
din urmă. 

Bineînţeles că spaniolul nu le pomeni nimic de dezastrul 
cu jefuirea vapoarelor, zicând că-şi lăsase oamenii s-aştepte 
sosirea lordului, iar el venise la hacienda unde îl chemau 
treburi urgente. Pe drum însă fusese prins de apaşi, care îl 
aduseseră în halul de-acum. Mezxicanii crezură minciuna şi 
unul dintre ei zise necăjit: 

— Toate bune, dar pe cât văd eu, hacienda s-a dus pe 
copcă. 

— Nu încă, răspunse Cortejo. Trebuie să mai fi scăpat şi 
alţii de-ai noştri, nu-i aşa? 

— Nu prea cred. Cine n-a putut-o face în primul moment, 
cu greu va fi reuşit apoi. 


— Vom vedea noi când se va lumina de ziuă. 

— Ei şi? Chiar de vor mai fi scăpat câţiva, ce scofală putem 
face noi, o mână de oameni, împotriva a o mie de indieni? 

— Doar nu au să rămână în vecii vecilor la conac! 

— Dacă e precum spunea vânătorul adineauri, că sunt de- 
ai preşedintelui Juarez, apoi atunci nu pleacă ei curând de- 
acolo. 

— Da, dar în vremea asta vom avea şi noi pe-ai noştri. 
Agenţii trimişi de mine în propagandă trebuie să-mi fi 
câştigat mulţi partizani, care pot sosi din moment în 
moment. 

— Unde vrei să ne găsească? 

— Bine zici, au să ne caute la conac şi or să cadă de-a 
dreptul în mâinile mixtecaşilor, spuse Manfredo cu 
amărăciune. 

— O să ştim noi să împiedicăm o astfel de nenorocire. 

— Cum? 

— Să-i pândim undeva într-un loc bine tăinuit. 

— Adică să ne ascundem prin păduri ca tâlharii? 

— N-avem altceva mai bun de făcut. După ce vom fi destui 
ne va fi lesne să-i gonim pe mixtecasii care vor mai rămâne 
la conac. 

— Eu ştiu ceva şi mai bun, zise Manfredo. Nu-i aşa că 
mănăstirea della Barbara e chiar în drumul nostru? 

— Da, dar oraşul Santa Jaga ţine cu preşedintele. Au să ne 
prindă numaidecât sau, ce e şi mai rău, au să ne dea pe 
mâinile lui Juarez. 

— Aşa ar fi dacă ne-am bizui pe orăşeni. Mănăstirea însă e 
afară din oraş; ne ascundem acolo şi aşteptăm. 

— Imposibil! 

— Pentru ce ţi se pare imposibil? Fosta mănăstire e acum 
spital şi casă de nebuni, iar medic-şef e unchiul meu 
Hillario, unul din cei mai aprigi duşmani ai lui Juarez, aşa că 
ne va primi cu braţele deschise. Mănăstirea are o mulţime 
de odăi şi ganguri tăinuite, în care putem fi mai în siguranţă 
ca oriunde. 


— Ştiu şi ceilalţi medici sau oameni de serviciu despre 
aceste tainiţe? 

— Nu, nimeni afară de unchiul meu. 

— Asta ar fi într-adevăr ceva. O să mă mai gândesc la 
planul ăsta, deocamdată să ne odihnim niţel, fiindcă nu se 
ştie ce ne aduce ziua de mâine. Culcaţi-vă şi dormiţi, eu o să 
stau de veghe. 

Se făcu tăcere. Cortejo singur rămase în picioare şi începu 
să se plimbe agitat de colo până colo. Lovitura de la Rio 
Grande dăduse greş şi în loc să găsească un refugiu la del 
Erina aşteptând să-şi tămăduiască ochii bolnavi, găsise 
conacul în mâna indienilor şi pe fata lui prizoniera lor. Urât 
şi prigonit de o ţară întreagă, nu ştia încotro s-o ia. Făurea 
fel de fel de planuri de răzbunare, care de care mai smintite 
când, după vreo două ceasuri, fu tulburat din gândurile lui 
de zgomotul unei pietricele în cădere. Puse imediat mâna 
pe armă şi întrebă pe şoptite: 

— Cine e? 

— Eu, Grandeprise, se auzi glasul vânătorului. 

— Slavă Domnului! murmură Cortejo, răsuflând uşurat. 

Ceilalţi doi se treziră şi ei. 

— Ei, cum a mers? Ne-aduci vreo veste? îl întrebă el pe 
vânător. 

— Fata dumitale trăieşte, senior, dar mai ştiu ceva şi mai 
important. 

— Important e că Josefa n-a fost ucisă; trebuie neapărat s- 
o eliberăm, chiar dacă ar fi să-mi pun viaţa în joc. Mi-ai 
făgăduit că o să mă ajuţi. Sper că nu-ţi iei vorba înapoi. 

— Hm... vezi că nu ştiam pe cine avem împotriva noastră. 

— Da, nişte indieni! 

— Dacă ar fi numai ei, n-ar fi nimic. Ştii cine se află printre 
mixtecaşi? N-ai auzit niciodată până acum de Ucigătorul- 
de-bivoli? 

— Ba da, dar ăsta e mort de mult. 

— Aşa s-a crezut, nu e însă adevărat. El a fost acela care 
şi-a chemat, prin semnalul focului de ieri noapte, mixtecaşii, 


ca să elibereze conacul. De altminteri, dumneata senior mi- 
ai ascuns o mulţime de lucruri pe care le-am aflat de-abia 
acum. Dacă ştiam, te lăsam în plata Domnului. 

— Ce lucruri? 

— Că l-ai închis pe bietul Arbellez în beci şi l-ai lăsat să 
moară de foame. 

— Nu-i adevărat, te-a minţit cine ţi-a spus. 

— Nu mi-a spus nimeni fiindcă nici nu ştiau că sunt acolo şi 
că aud ce vorbesc ei. Dar pentru ce i-ai luat omului 
hacienda pe care o stăpânea pe bună dreptate, senior? 

— A mea era, nu a lui. A falsificat un act de danie, ca din 
partea contelui Fernando de Rodriganda, precum că i-o lasă 
lui după moarte. 

— Şi ce-ţi păsa dumitale? Eşti cumva moştenitorul 
contelui? Dacă ţi se pare că arendaşul e un falsificator, dă-l 
pe mână parchetului, dar nu te face judecător şi nu te deda 
la fapte care nu sunt îngăduite de lege. 

— Dumneata ai înţeles greşit ce-ai auzit, senior, zise cam 
plictisit Cortejo, tot aşa după cum ţi s-a părut că l-ai văzut 
pe Ucigătorul-de-bivoli, când omul e mort de nu ştiu câţi 
ani. 

— Ba nu mi s-a părut defel; era cu încă unul care 
dispăruse odată cu el. 

De astă dată Cortejo îşi cam pierdu cumpătul. 

— Şi ăsta cine-ar fi? întrebă el. 

— Inimă-de-urs, vestita căpetenie a apaşilor. 

— Nu se poate! L-ai văzut cu ochii dumitale? 

— Da. 

— Îl cunoşti? 

— Foarte bine chiar, de pe vremea când vâna împreună cu 
Săgeata-trăsnetului, un vânător german, prin codrii Sierrei 
Warana. 

— Cum? L-ai cunoscut şi pe Săgeata-trăsnetului? 

— Da. L-am cunoscut odinioară şi l-am recunoscut acum. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nimic alta decât că e şi el acum la hacienda del Erina. 


— Vrei adică să mă faci să cred c-au înviat, morţii? 
Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi Săgeata-trăsnetului 
sunt morţi de mult. Ştiu de la unul care a fost de faţă. 

— Atunci spune-i ăstuia să-ţi dea banii îndărăt, fiindcă te-a 
tras pe sfoară. Eu nu uit niciodată când am cunoscut pe 
cineva. Nici Sternau, supranumit Stăpânitorul-stâncilor nu 
e omul pe care să nu-l poţi recunoaşte. 

— Sternau? spuse spaniolul îngălbenindu-se. Păi şi ăsta e 
mort... 

— Ba nu, trăieşte. Stătea în poarta conacului şi vorbea cu 
un bătrân căruia îi zicea don Fernando. 

— Contele Fernando! răcni Cortejo, ca nebun, în liniştea 
nopţii. Visezi senior, ori ai văzut strigoi! 

— Mai încet, senior Cortejo. N-am poftă să scoli lumea în 
picioare şi să mă pomenesc cu oamenii de la conac în 
spinare. 

— Te rog să mă ierţi, senior, dar îşi cam iese omul din fire 
când află că aceia pe care îi crede morţi de mult, trăiesc. 
Cât despre contele Fernando, te-ai înşelat, nu se poate să 
nu te fi înşelat... 

— Nu-ţi spun altceva decât ce-am auzit şi ce-am văzut; 
urechile şi ochii mei nu s-au înşelat încă niciodată până 
acum. Mai mult încă: mi s-a părut că între bătrânul conte şi 
un tânăr care stătea lângă el era o mare asemănare. 

— Ce asemănare? Cum îl cheamă pe tânărul despre care 
vorbeşti? 

— Din întâmplare i-am auzit şi numele când l-a strigat 
Sternau. Îi zice Mariano. 

Cortejo credea că se scufundă pământul sub picioarele lui. 
Aşadar, toţi aceia pe care-i credea morţi de-a binelea, 
trăiau. 

— Spune mai departe tot ce ştii, îl zori el pe vânător cu 
glas sugrumat. 

— Păi aşa a fost. M-am apropiat pe nesimţite de conac şi 
mi-am priponit calul; pe urmă m-am furişat până la un grup 
de mixtecaşi care stăteau. 


— Ce curaj! strigă Manfredo cu admiraţie. 

— Ei aş! Nu-i cine ştie ce ispravă. Cum vedeam că se 
apropie cineva, făceam pe mortul. Am auzit atunci indienii 
vorbind despre persoanele pomenite adineauri, ba am şi 
putut să le văd fiindcă în curte ardea un foc mare, care 
lumina ca ziua. 

— Şi de unde ştii că fata mea trăieşte? îl întrebă Cortejo, 
care-şi mai venise niţel în fire. 

— Tot de la ei am aflat. Ziceau că a fost închisă în beci, în 
locul lui Arbellez şi de-abia mâine vor hotări ce fac cu ea. 

— Dumnezeule, trebuie s-o salvez cu orice preţ! Nu se 
poate face nimic acum, senior Grandeprise? 

— Mă aşteptam la întrebarea asta şi ştiam că înainte de 
orice te vei gândi la soarta copilului dumitale. De aceea am 
făcut ceva şi mai cutezător. M-am furişat în spatele 
conacului, care era mai puţin păzit şi am sărit peste gard, 
ca să caut beciul unde ţi-e închisă fata. Cred că ştii şi 
dumneata că toate beciurile conacului au sus câte o 
ferestruică. 

— Ştiu? Pe urmă? 

— Am adunat câteva pietricele şi m-am târât la prima 
ferestruică, unde am lăsat o pietricică jos, prin geamul 
spart. Am avut noroc, fiindcă nimerisem chiar unde se afla 
fata dumitale. Am auzit imediat un glas de femeie: „Dios! E 
cineva? Dacă eşti om, ajută-mă! Sunt Josefa Cortejo.” N-am 
răspuns ca să nu-i trezesc o speranţă care s-ar putea să fie 
zadarnică. Şi-apoi, ştiam acum destul ca să nu te mai las să 
aştepţi. Am sărit iar gardul, am încălecat şi... iată-mă. Asta 
e tot ce ştiu. 

Ne putem închipui ce simţea Cortejo la auzul acestei 
povestiri. 

— Trebuie s-o salvăm pe fiica mea chiar în noaptea asta, 
zise el cu înfrigurare. Mâine s-ar putea să fie prea târziu, 
fiindcă, din motive pe care nu vi le pot spune acum, e mai 
mult ca sigur că oamenii aceia nu o vor cruța. Senior, vrei 
să-mi salvezi copilul? 


— Îţi dai seama ce-mi ceri? întrebă Grandeprise privindu-l 
încremenit. Să-mi pun în joc viaţa şi nu ştiu zău dacă 
meritaţi să fac un astfel de lucru pentru voi... 

— Din suflet te rog, salveaz-o şi o să te răsplătesc 
împărăteşte... se milogea Cortejo. 

— Ia slăbeşte-mă cu răsplata dumitale! se răsti vânătorul 
plictisit. Nu mă sinchisesc eu de bani şi nu pentru asta 
vreau să te ajut. Şi-apoi aş mai avea nevoie de încă un om. 

— Spune-mi ce trebuie să fac. 

— Dumneata? zise el privindu-l cu dispreţ. Nu te supăra, 
dar mai degrabă mi-ai fi o piedică decât un ajutor. 

— la-mă pe mine, senior, mă pricep binişor la astfel de 
treburi şi dacă e vorba să iasă ceva din afacerea asta nu mă 
dau în lături, zise Manfredo. 

Grandeprise privea îngândurat şi nehotărât înaintea lui. 
Nu-l trăgea defel inima să se-amestece într-o afacere pe 
care un glas lăuntric îl sfătuia să n-o facă. Bănuia că 
lucrurile nu sunt tocmai atât de curate după cum i le arăta 
Cortejo. Nu putu însă scăpa de el. 

— Bine, să-ncerc, zise vânătorul în cele din urmă. Cer însă 
să mi se dea ascultare la tot ce voi spune eu. 

Cortejo răsuflă uşurat. În cele câteva zile de când îl 
cunoştea, ştia că e singurul om pe care se putea bizui. 
Grandeprise începu să-şi desfăşoare planul. După ce spuse 
fiecăruia ce avea de făcut, încălecară şi porniră înspre 
conac, În vremea asta, Josefa se afla într-o situaţie cât se 
poate de neplăcută. O legaseră zdravăn de mâini şi de 
picioare şi o azvârliseră în beciul unde fusese închis 
Arbellez. Doi mixtecaşi stăteau de pază la uşă cu ordinul să 
nu lase pe nimeni să intre. Dar aceşti doi indieni nu erau 
nici apaşi şi nici comanşi, ci oameni care printr-o viaţă 
civilizată se dezvăţaseră de sălbăticia codrilor. Li se uri 
singuri şi se gândiră să se ducă să stea niţel de vorbă cu 
tovarăşii lor. Şi-apoi, ce rost avea străşnicia asta când toţi 
stăteau în curte în jurul focului şi nu s-ar fi putut strecura 
nimeni nevăzut înăuntru? 


Să fi fost pe la ceasurile două după miezul; nopţii, când 
două umbre se desprinseră din întuneric şi se strecurară 
spre fereastra unde era închisă Josefa. Una din ele - era 
Grandeprise - puse gura la fereastră şi şopti: 

— Seniora Josefa! 

— Sfinte Dumnezeule! Cine eşti şi ce vrei? întrebă ea 
speriată. 

— Spune-mi mai întâi dacă mai e cineva cu dumneata. 

— Nu, sunt singură. 

— Bine, atunci pot să-ţi spun că în curând vei fi liberă. 

— O, Dios! Adevărat să fie? 

— E-adevărat. Sunt un cunoscut de-al tatălui dumitale, 
care te aşteaptă aproape de conac. 

Josefa se stăpâni cu greu să nu scoată un țipăt de bucurie. 

— Dar cum mă puteţi scoate de-aici? întrebă ea. 

— Treaba mea! Sunt ceva paznici la uşă? 

— Erau doi, dar mi se pare c-au plecat. 

— Trebuie să fiu sigur. Bate de câteva ori în uşă. 

— Sunt legată, dar voi încerca să ajung cu piciorul până 
acolo. 

Trecură câteva minute până ce vânătorul auzi câteva bătăi 
repetate. 

— Nu răspunde nimeni, şopti ea. 

— Cu atât mai bine. Să începem imediat. N-ai altceva de 
făcut decât să asculţi dacă vine cineva. 

Cei doi bărbaţi se apucară de treabă. Gaura era prea 
strâmtă ca să poată trece un om prin ea, de aceea trebuiră 
să o lărgească puţin cu cuţitele, ceea ce nu era uşor 
deoarece zgomotul s-ar fi putut auzi. După vreo jumătate 
de ceas reuşiră totuşi să dea câţiva bolovani la o parte şi 
Grandeprise, legat de lasoul pe care-l ţinea Manfredo, se 
lăsă jos în beci. 

Josefa era foarte emoţionată. Reuşi-vă oare opera de 
salvare sau nu? Nerăbdarea o făcea să uite durerile şi 
fiecare minut i se părea o veşnicie, în sfârşit! Fereastra se 
întunecă o clipă şi o umbră se lăsă jos lângă ea. 


— Nici un cuvânt, seniorita, timpul e preţios. Eşti rănită? o 
întrebă în şoaptă Grandeprise. 

— Da, am probabil câteva coaste rupte. 

— Prost lucru. Vei putea răbda să te tragem sus? 

— Trebuie. 

— Strânge bine dinţii şi nu ţipa. Acum la treabă. 

Vânătorul îi legă lasoul în jurul pieptului şi îi făcu semn lui 
Manfredo să o tragă, pe când el o sprijinea de picioare. 
Josefei i se părea că fiecare mişcare îi rupe oasele din 
încheieturi. Îşi stăpâni însă durerile, dar când fu sus căzu 
leşinată. Manfredo lăsă iar jos lasoul şi-l scoase şi pe 
vânător afară. 

— Ce face seniorita? întrebă el. 

— A leşinat. 

— Cu atât mai bine. Şi-acum, repede la drum. Am avut 
până acum un noroc orb; să nu ne batem joc de el. 

Grandeprise o luă pe Josefa în spinare şi se apropie de 
gard. Manfredo se urcă primul şi când fu sus i-o trecu lui, 
pe urmă sări şi el dincolo. De aci porniră în fugă spre locul 
unde Cortejo îi aştepta, cu inima strânsă. 

Îşi poate închipui oricine necazul lui Sternau şi al 
tovarăşilor săi când, a doua zi dimineaţă, găsiră beciul gol. 
Cel mai necăjit însă era Săgeata-trăsnetului, care de-abia 
aştepta să răzbune chinurile îndurate de bietul Arbellez. 
Dar pentru copoi care adulmecă atât de repede urma, cum 
era Matava-se şi el, era uşor să ghicească încotro o luaseră 
fugarii. Dar cine să-i fi ajutat? Unii îl bănuiau pe Cortejo, 
dar acesta nu putuse încă ajunge până la conac, şi-apoi, în 
starea în care era, i-ar fi fost cu neputinţă s-o facă. 

În cele din urmă renunţară să-şi mai bată capul cu 
dezlegarea acestei enigme, lăsând timpului grija s-o facă. 
Era, bineînţeles, limpede că trebuiau să pornească fără 
întârziere pe urmele fugarilor. Mai întâi cinci oameni de 
încredere fură trimişi la Monclava, să-l înştiinţeze pe Juarez 
despre cele întâmplate. Aceştia plecară imediat pe un drum 
unde nu era primejdie să-i întâlnească francezii, pe când 


Ucigătorul-de-bivoli se duse la Inimă-de-urs să-i dea 
instrucţiunile necesare. 

— Voi părăsi conacul împreună cu ceilalţi, îi zise el, aşa că 
fratele meu e singurul şef al celor care rămân. Să aibă grijă 
de Arbellez şi să-i spună lui Juarez când va sosi că toţi 
războinicii mixtecaşilor sunt gata să moară pentru el. 

— Unde se duce fratele meu? 

— Nu ştiu. 

— Când se întoarce? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Nu vrea să-l însoţească nimeni dintre războinici? 

— Să vină zece inşi din cei mai pricepuţi ca să cerceteze 
urmele, atât îmi e de ajuns. 

Acestea fură singurele cuvinte schimbate între ei. 

Nu trecu nici un ceas şi şapte albi, însoţiţi de cele două 
căpetenii indiene, porniră, urmaţi de zece mixtecaşi, lăsând 
în urmă conacul. 

Capitolul V - Doctorul Hillario. 

Nu departe de hotarul de miazănoapte al provinciei 
Zacatecas se află orăşelul Santa Jaga, renumit pentru 
clădirea impunătoare care se ridica în vârful unui munte, 
cunoscută şi astăzi sub numele de mănăstirea della 
Barbara, deşi a fost de mult secularizată şi acum serveşte 
mai mult ca spital şi casă de nebuni. 

În oraş domnea o vie agitaţie, căci de câteva zile sosise aci 
o trupă de soldaţi francezi fără arme şi fără nici un fel de 
muniții. În curând se răspândi zvonul că francezii aceştia 
fuseseră izgoniți din Chihuahua de către Juarez, după ce 
mai întâi li se luaseră armele şi fuseseră puşi să jure că nu 
vor încerca nimic împotriva preşedintelui. Comandantul 
trimisese o ştafetă la cartierul general şi aştepta aici 
ordinele şefului său. Dar zvonurile acestea nu erau nimic pe 
lângă vâlva pe care o stârnise femeia care îi însoțea. Era de- 
o frumuseţe neînchipuită şi, în cele două rânduri când fu 
văzută la biserică, trezise cea mai mare invidie în sufletul 
femeilor şi tulburase adânc minţile bărbaţilor. 


Străina nu locuia în oraş, ci sus la mănăstire, la şeful 
spitalului, cunoscut sub numele de doctorul Hillario şi care 
era urât de toţi. 

Era seară şi senior Hillario stătea în camera lui, cufundat 
în cărţile lui de medicină. Camera era foarte modest 
mobilată; singurul lucru care atrăgea atenţia era o mulţime 
de chei atârnate pe pereţi. Doctorul era un omuleţ mic şi 
slab, chel, cu chipul aspru şi încruntat, ca al unui câine 
mops. Părea să aibă vreo şaizeci de ani, dar era încă destul 
de verde. Deodată se auzi o bătaie uşoară în uşă. Un 
zâmbet ciudat îi apăru pe buze. 

— Intră, zise el cu glas mieros. 

Uşa se deschise şi în prag apăru... seniorita Emilia, 
spioana lui Juarez. 

— Bună seara, spuse ea zâmbind cu amabilitate. Nu 
deranjez? 

— Vai de mine, seniorita! Se poate să spui una ca asta? 
răspunse el închizând cartea şi ridicându-se de pe scaun. 
Ştii că-ţi stau oricând la dispoziţie. Şi-apoi, eu am fost acela 
care mi-am permis să te invit la o ceaşcă de şocolată. 

— Invitaţie la care răspund cu cea mai mare plăcere, 
doctore, deoarece îmi dă prilejul să-mi mai treacă niţel de 
urât, stând de vorbă. 

— De vină eşti numai dumneata că te plictiseşti, seniorita. 
De ce n-ai vrut să locuieşti jos, în oraş, unde ai fi putut avea 
destule distracţii? 

— Foarte mulţumesc! Contactul cu o persoană ca 
dumneata, care şi-a închinat viaţa studiilor, e de o mie de 
ori de preferat nimicurilor pe care le numeşti distracţii. 

— Ce fel de studii, seniorita? 

— Cristalizarea eului propriu, senior. 

— Vrei să zici cumva că mă crezi un caracter cristalizat? 
— Desigur, răspunse ea privindu-l şăgalnic. Urăsc tot ce e 
nedefinit, nehotărât. Niciodată nu voi putea preţui un om al 

cărui exterior şi interior e încă în stare de evoluţie. 


— Uiţi, seniorita, că în clipa când încetează la om evoluţia, 
începe regresul. 

— O, asta numeşti regres, doctore? Când a ajuns cineva să 
renunţe la puterea spiritului şi a trupului său e o dovadă că 
posedă un mare belşug de forţe. 

Hillario vru să răspundă ceva, dar în clipa aceea se 
deschise uşa şi servitoarea aduse şocolata. 

— Poftim, seniorita, zise el întinzându-i ceaşca după ce ieşi 
servitoarea, e pentru prima oară când îmi faci această 
onoare şi aş da nu ştiu ce pentru ca plăcerea de acum să se 
repete cât mai des. 

— 'Ţi-ar face într-adevăr atâta plăcere? 

— Plăcere e prea puţin spus, seniorita, e o adevărată 
fericire pentru mine. Aş fi vrut să-mi fii, nu un musafir 
vremelnic, ci pentru totdeauna. Ce păcat că va trebui să 
pleci odată cu francezii. 

— Francezii? Ce-mi pasă mie de ei! 

Hillario deveni mai atent. 

— Cum adică, nu eşti de-a lor? Noi credeam că eşti soţia 
sau văduva vreunui ofiţer francez. 

— Zău? râse ea cu poftă. Am eu aerul unei femei bătrâne 
sau al unei văduve? 

Ochii bătrânului sclipiră. 

— Unei femei bătrâne, seniorita? Ai întrece-o şi pe Venus 
la un concurs de frumuseţe! 

— Un compliment prea măgulitor îşi pierde valoarea, 
senior. 

— Nu e compliment, seniorita, zise el înflăcărat. Şi zici că 
nu eşti de-a francezilor? Atunci pentru ce eşti cu ei? 

— Fiindcă au ordin să mă ducă la Mexico. Sub ocrotirea lor 
sunt în mai mare siguranţă. Aveam mai de mult intenţia să 
părăsesc Chihuahua, unde mă plictiseam grozav şi să mă 
mut în capitală, dar pe vremurile astea tulburi mi-ar fi fost 
greu să călătoresc singură. 

— N-aveai rude în Chihuahua? 

— Nu, sunt singură pe lume. 


— Şi ce anume te atrage la Mexico? 

— Ah, senior, mă pui în mare încurcătură cu întrebarea 
dumitale, murmură ea roşind, atât de natural, încât ar fi 
putut înşela pe cel mai şiret om. 

— Te rog să mă ierţi, seniorita, dar îmi eşti atât de 
simpatică, încât am crezut că-mi pot îngădui o astfel de 
indiscreţie. 

— Îţi sunt recunoscătoare pentru interesul pe care mi-l 
porţi, senior şi văd că mă pot încrede în dumneata. O 
femeie cu care natura a fost, oarecum, destul de darnică, 
simte de la un timp că nu a fost adusă pe lume ca să-şi 
trăiască viaţa în singurătate. Dumnezeu ne-a sortit să 
fericim şi să fim fericite prin iubire. Până acum eu nu mi-am 
împlinit soarta, de aceea... 

— Cum, n-ai iubit încă? exclamă Hillario privind-o cu ochi 
lacomi. 

Emilia lăsă pleoapele în jos peste ochii ei mari şi frumoşi şi 
şopti ruşinată: 

— Nu, senior... 

— Şi totuşi, nici o femeie nu e mai vrednică de iubire ca 
dumneata. 

— Din nenorocire n-am avut încă prilejul să-l întâlnesc pe 
acela a cărui privire să-mi spună că vrea să fiu a lui. Şi-aşa 
m-am gândit că Mexico e mai mare decât Chihuahua şi eu 
nu mai vreau să trăiesc atât de singură pe lume. lată 
motivul pentru care am plecat din oraşul meu, senior. 

— Crezi că aiurea nu se pot găsi bărbaţi care să ştie să te 
preţuiască? 

— Ai dreptate, senior, dar cine vrea să găsească un copac 
îl caută în pădure, fiindcă are de unde alege. 

— Bine zici, seniorita. Dar dacă îl găseşti în drum spre 
pădure, ce să mai cauţi acolo? 

Spioana făcu un gest de mirare şi zise râzând: 

— Atunci rămâi la cel aflat în drum, nu, senior? 

Bătrânul părea încântat... 


— Bineînţeles, seniorita; vorba e, ce vârstă şi ce calităţi să 
aibă copacul? 

— Să nu fie prea tânăr, fiindcă atunci nu te poţi sprijini pe 
el. Un copac bătrân e mai respectabil şi muşchiul crescut pe 
el îl face mai poetic. N-am dreptate, senior? 

— Îmi dai voie, seniorita, să caut eu un astfel de copac 
pentru dumneata? 

— De ce nu? Dacă-mi place, bine, dacă nu, nu mă sileşte 
nimeni. 

— Se înţelege că nu, zise el răsuflând adânc. Apoi adăugă 
cu glas tremurător de emoție: Copacul se află chiar aici, în 
oraşul nostru, la mănăstirea della Barbara. 

— La mănăstire? N-am văzut nici un copac... 

— Uite-l... în faţa dumitale. 

Bătrânul spuse aceste cuvinte gâfâind. Spioana făcu ochii 
mari de mirare. 

— Dumneata, senior! Vezi, la asta nu m-aşteptam. 
Spunând aceste cuvinte, Emilia îşi împreună mâinile ca o 
fetiţă şi se uită la el cu atâta nevinovăție, încât ai fi crezut-o 

făptura cea mai neştiutoare de pe lume. 

— Nu te-aşteptai? Singură ai ales copacul drept 
comparaţie. Şi nu m-ai înţeles, zici? 

— Ba te-am înţeles, senior, răspunse ea zâmbind. Vrei să 
spui că acest copac înseamnă tovarăşul de viaţă pe care-l 
caut şi dumneata vrei să fii tovarăşul căutat de mine? 

— 'Ţi-aş oferi tot ce se poate oferi ca să te fac fericită, 
seniorita. 

O privire sfredelitoare îl străpunse ca un fulger. Chipul ei 
se făcu aspru şi rece. 

— Şi ce-mi poţi oferi, senior? 

— După cum văd eu, seniorita, mă crezi un biet bătrân 
sărac şi neputincios, de la care nu poţi avea nimic. Spune, 
ce-ai cere de la omul căruia te-ai hotări să-i închini 
tinereţea? 

— Mai întâi dragoste, adevărata dragoste... 

— Asta o ai; sau poate te îndoieşti?! 


— Vreau să te cred. 

— Al doilea? 

— Eu, senior, deşi nu sunt bogată, n-am avut de luptat 
până acum cu sărăcia. Aş vrea să am siguranţa că nu voi 
duce niciodată lipsă de nimic. 

— O, despre asta să n-ai nici o grijă, sunt bogat seniorita. 

— Bogat... dumneata? se minună ea, privind cu 
compătimire la neînsemnata făptură din faţa ei. 

— Nu mă judeca după aparenţe, seniorita, zise el zâmbind. 

— Bine, zici că eşti bogat. Poţi să mi-o dovedegşti? 

Hillario rămase câtva timp îngândurat, pe urmă zise cu 
hotărâre: 

— Da, pot. Trebuie însă să mă asigur dinainte că vei deveni 
într-adevăr soţia mea. 

— Siguranţa aceasta o vei avea dacă poţi satisface şi a 
treia condiţie pe care ţi-o pun. Vreau, ca prin poziţia socială 
a omului al cărui nume îl voi purta, să pot avea prilejul să- 
mi scot în evidenţă calităţile fizice şi intelectuale pe care mi 
le-a hărăzit natura. Vreau să mă duc la Mexico şi să 
strălucesc la Curte, unde în curând voi avea destulă 
influenţă ca să-mi pot alege un bărbat pe care să-l cred 
vrednic de persoana mea. Zâmbegşti? Dacă eşti într-adevăr 
un bun psiholog, atunci îţi vei da seama că această 
convingere pe care o am nu e o lăudăroşenie, ci o siguranţă 
care nu poate fi pusă la îndoială. 

Spioana se ridicase acum în picioare; frumuseţea ei ieşea 
şi mai mult în relief în fata acestei stârpituri, pe care părea 
că îl domină prin strălucirea ei. Dar bătrânul nu păru defel 
intimidat. 

— Cum poţi să crezi aşa ceva, seniorita! Sunt convins că 
vei şti să-ţi joci bine rolul când vei fi la Mexico. Vei fi 
copleşită de onoruri şi admiraţie, fiindcă eşti frumoasă şi 
inteligentă. Totuşi, cea mai înţeleaptă femeie are nevoie de 
o îndrumare bărbătească. Văd că suntem egali în ce 
priveşte inteligenţa; vrei să te laşi condusă de mine? 


Pe chipul ei apăru o expresie de bunătate şi indulgență, pe 
care o ai faţă de un copil, când îl întrebă cu blândeţe: 

— A, eşti şi dumneata inteligent, senior? Judecând după 
situaţia modestă la care ai ajuns... hm! 

— Dar dumneata la ce situaţie ai ajuns? o întrebă el 
zâmbind. 

— Eşti ironic, senior, râse ea. Sunt situaţii despre care nu 
se vorbeşte. 

— Bine-ai grăit, seniorita. Aşadar, să nu mai vorbim nici 
despre situaţia mea, nici despre a dumitale - cel puţin 
deocamdată. 

— Cum îmi poţi dovedi, atunci, că ai posibilitatea să-mi 
oferi ceea ce îţi cer eu? 

— Foarte lesne. Sunt gata să-ţi dau această dovadă dacă 
am convingerea că mă pot încrede în discreţia dumitale. 

— Eu ştiu să tac, senior. 

— Bine, vino cu mine. 

Hillario luă din perete două chei şi aprinse un mic felinar 
orb. Spioana îşi memoră bine locul de unde luase cheile. 

Coborâră o scară şi trecură printr-un coridor lung, cu 
tavanul scund; apoi se opriră la o uşă grea de fier pe care 
Hillario o deschise cu una din chei. De aici, trecură într-o 
altă încăpere, deschise o mică uşă şi pătrunseră într-un 
gang îngust, cu multe uşi de amândouă părţile. Doctorul 
trase zăvorul uneia din ele şi intrară într-o încăpere mică şi 
întunecoasă cu aerul îmbâcsit. Celula părea să fie săpată în 
stâncă; avea o mulţime de crăpături şi pereţii ciocăniţi în 
diferite locuri. 

— Nu văd nimic, zise spioana. Nu cumva aici îţi ascunzi 
comorile? 

— Da. 

Bătrânul nu văzu cum ea iscodea cu ochii fiecare mişcare 
a lui. Apropie felinarul de una din crăpături - cea mai mare 
dintre ele - prin care de-abia puteai vâri degetul. Într-un 
singur loc numai, crăpătura era mai mare, atât cât să 
încapă o mână de om. 


Hillario băgă pumnul înăuntru; imediat se auzi un zgomot 
uşor şi peretele se dădu la o partej în faţa lor se căscă o 
încăpere mare, cufundată în beznă. Bătrânul păşi înăuntru 
urmat de spioană. Aceasta avu timp să pipăie bine 
crăpătura în care vârâse el mâna, dar se feri s-apese mai 
tare, de teamă ca peretele să nu se închidă în urma lor. 

La lumina felinarului ea văzu pe mese şi poliţe, înşirate pe 
perete, o mulţime de cărţi, sticle, instrumente şi aparate 
ciudate, despre a căror întrebuințare n-avea habar. Hillario 
trecu pe lângă ele, se opri la un perete, singurul liber şi 
bătu. Se auzi un zgomot înăbuşit. 

— Aici se află dovada pe care mi-o ceri, seniorita, zise el 
grav. 

Ochii spioanei îi urmăreau cu băgare de seamă toate 
mişcările. Hillario apropie bine felinarul de zid. Ea zări 
atunci un fel de dungă pătrată, care se desluşea bine din 
netezimea peretelui. 

— Asta e uşa. Încuietoare n-are. Se învârteşte în jurul unei 
axe, aşa că n-ai decât s-apeşi pe un resort ca să se deschidă 
de la sine, zise el. 

Mâna lui apăsă pe un fel de buton şi uşa se dădu lao 
parte. Intrară într-o încăpere tot atât de întunecoasă ca şi 
celelalte. N-avea nici o fereastră, ci numai uşa pe care 
veniseră ei. Pe unul din pereţi era înţepenit un dulăpior fără 
broască, iar câteva lăzi mari erau împrăştiate ici, colo în 
această hrubă întunecoasă. 

Încuietoarea dulăpiorului părea să fie bine tăinuită, deşi 
era foarte lesne să-l deschizi. Hillario scoase o latură de-a 
dulăpiorului dintr-un pervaz, în dulăpior se aflau o mulţime 
de hârtii şi scrisori. 

— Vezi dumneata, seniorita, zise bătrânul întorcându-se 
spre spioană, aici se află toate secretele mele. Nimeni nu 
ştie de existenţa lor. Valoarea lor e de neînchipuit. Eşti 
singura fiinţă căreia i-a fost îngăduit să le vadă. 

Spioana ardea de nerăbdare. Când Juarez o văzuse înainte 
de plecare, la Chihuahua, îi recomandase să tragă la 


mănăstire. Preşedintele ştia că în mâinile bătrânului se află 
firele cele mai importante ale mişcării duşmane şi 
cunoaşterea lor ar fi un mare avantaj pentru el. lată ce o 
făcea pe seniorita Emilia să procedeze după cum am văzut 
mai sus. 

— Aşa! zise Hillario. Vreau să-ţi dovedesc mai întâi că va 
veni vremea în care să-ţi pot crea o situaţie cum nici n-ai 
visat. 

Vâri mâna în dulăpior şi scoase un pachet de scrisori. Le 
desfăcu una după alta şi-i arătă diferite semnături. 

— Asta e corespondenţa mea secretă. Cunoşti numele 
persoanelor care le vezi iscălite în josul scrisorilor? 

Spioana le cunoştea pe toate. Erau numele celor mai de 
seamă personaje din ţară, oameni de stat şi ofiţeri 
superiori. Totuşi răspunse cu nepăsare: 

— Nu m-am ocupat până acum de politică în felul cum 
vreau s-o fac de-acum încolo. Pe câţiva din domnii aceştia îi 
cunosc, alţii îmi sunt însă cu desăvârşire necunoscuţi. 

— Îi vei cunoaşte pe toţi, dacă te hotărăşti să-mi primeşti 
propunerea. Frumuseţea dumitale şi priceperea mea se vor 
întregi în aşa fel, încât să putem realiza lucruri mari. 

Pe ea însă o interesa să afle conţinutul scrisorilor. 

— Pot să le citesc? întrebă spioana, întinzând mâna. 

— Nu, zise el trăgându-şi repede înapoi mâna în care ţinea 
pachetul cu scrisori. 

— De ce nu? Zici că vrei să fim aliaţi. 

— Ai dreptate, dar vezi că deocamdată nu suntem încă. 

— Dar sper că vom fi în curând, adăugă ea cu indiferentă. 

În ochii lui luci un fulger de bucurie. 

— Adevărat, seniorita? 

— Da. Omul care e în relaţii cu astfel de personalităţi are 
un viitor strălucit înaintea lui. 

— Viitor? Sunt om bătrân... 

— Bătrân? Ţi-am mai spus că eu nu socotesc bătrâneţea 
după vârstă. Zece ani de strălucire înseamnă pentru mine 


mai mult decât de cinci ori pe atât de viaţă monotonă şi 
banală. 

— Judeci înţelept, seniorita. Te-ai încredinţat acum că sunt 
în stare să-ţi înlesnesc realizarea dorințelor dumitale? 

— Da. Se naşte însă întrebarea: în slujba cui? 

— Un bun diplomat, spuse el înălţând din umeri, nu 
întreabă pentru cine lucrează, ci se gândeşte la propriul 
său folos. Numai pe Juarez nu vreau să-l slujesc. Ele 
vinovat că unele din planurile mele au fost nimicite. Cât voi 
trăi eu nu va reuşi el să se aşeze în scaunul prezidenţial. Am 
jurat şi o să-mi ţin jurământul. 

Bătrânul vorbise cu mare însufleţire. Ochii lui aruncau 
scântei; obrajii îi ardeau. Se vedea bine că omul acesta ar fi 
fost în stare de orice ca să-şi satisfacă dorinţa de 
răzbunare. 

Puse pachetul cu scrisori îndărăt în dulăpior. 

— Aşadar nu mă laşi să le citesc? îl întrebă ea. 

— Nu, doar după ce vei fi soţia mea. 

— Sau cel puţin logodnică, zise ea în glumă, deşi 
momentul era destul de serios. 

— O logodnă se poate strica lesne şi astfel de lucruri nu se 
încredinţează decât persoanei de care eşti legat pentru 
toată viaţa. Şi-acum să-ţi mai dau o dovadă că sunt şi bogat, 
încheie Hillario apropiindu-se de lăzi. 

Acestea erau prevăzute cu broaşte secrete care n-au 
nevoie de chei. Le deschise. Conţineau potirele şi odăjdiile 
fostei mănăstiri, precum şi lucruri bisericeşti, mai toate de 
aur, bătute cu pietre scumpe. 

— Ei, ce zici? o întrebă el zâmbind. 

— Ce bogăţie! Acestea reprezintă o avere imensă! zise ea 
încremenită. 

— Nu numai atât. Când puterea lumească a pus mâna pe 
mănăstire, tot avutul ei a trecut în mâinile mele, aşa că eu 
sunt astăzi stăpânul acestor bogății. 

— Cum aşa? Nu se poate să nu se fi ştiut de aceste lucruri 
preţioase. 


— Ba s-a ştiut foarte bine, sunt însă diferite mijloace ca să 
ajungi la împlinirea scopului... O să ţi le spun eu altădată. 
Şi-acum, te-ai convins că sunt cu adevărat bogat? 

— Dar lucrurile acestea nu sunt proprietatea dumitale... 
aparţin statului. 

— Statului? râse bătrânul batjocoritor. Statul al cui e? Al 
lui Juarez, al Panterei Sudului, al lui Maximilian de Austria, 
al francezilor? Al unuia din ei sau al tuturor la un loc? Ce e 
în realitate un stat? Mexicul acum, fără stăpân, e pradă 
anarhiei şi fiecare e liber să ia ce-i cade în mână. 

Spioana nu împărtăşea ideile lui, totuşi se feri să-l 
contrazică. 

— Te-ai convins acum că toate aceste bogății sunt ale 
mele? o întrebă el. 

— Da. 

— Şi te-ntreb iar: Vrei să fii stăpâna lor? 

Ochii lui o priveau cu încordare. 

„Cum? Să devină ea într-adevăr soţia acestui bătrân?” se 
întrebă ea. Ridicol! Nici un moment nu-i veni gândul să-şi 
lege viaţa de moşneagul pe care-l avea înainte. Desigur, 
sacrificiul acesta i-ar fi dat posibilitatea să pună mâna pe 
tainele şi bogăţiile lui, dar nu se putea oare pe altă cale? 
Mai erau doar şi alte posibilităţi. Va chibzui ea ce e de făcut. 
Deocamdată trebuia să câştige timp. 

— Îmi ceri să mă hotărăsc imediat? îl întrebă ea. Pasul pe 
care vreau să-l fac cere să-l cumpănesc bine înainte de a-ţi 
da răspunsul, de aceea te rog să nu mi-o iei în nume de rău 
dacă îţi cer timp de gândire. 

— Nu cumva vrei să te slujesc paisprezece ani, ca lacob 
pentru Rachela? 

— O, nu! râse ea, un astfel de răgaz m-ar plictisi grozav. Şi- 
acum, senior, mai ai şi altceva să-mi arăţi? 

— Nu, nimic. 

— Atunci să plecăm. 

— Şi când pot avea răspunsul, seniorita? 

— Peste trei zile. 


— Bine, ne-am înţeles. Acum să ne întoarcem în casă. 

O luară pe acelaşi drum pe care veniseră. Bătrânul încuie 
tot în urma lui. 

Spioana îi urmărea fiecare mişcare şi când ajunseră sus, în 
loc să se ducă în camera lui, se retrase în apartamentul ei. 

În vremea asta, Hillario se plimba agitat prin odaie. 

— Poate că am făcut astăzi cea mai mare prostie din viaţa 
mea, îşi zicea el. Mi-am trădat singur secretele. O să-mi 
aducă oare vreun folos nesocotinţa asta a mea? 

Deodată auzi bătând uşor în geam. Bătrânul deschise 
fereastra şi privi afară. Văzu o umbră desenându-se în 
întunericul nopţii. 

— Cine e? întrebă el încet. 

— Eu, unchiule. 

— A, tu eşti Manfredo? Stai că vin îndată. 

Hillario se duse să-i deschidă, dar nu poarta principală, ci 
o uşă dosnică pe care se vede că Manfredo o cunoştea 
foarte bine, căci îl şi găsi acolo. 

— Nu te-aşteptam, îi zise bătrânul. Îmi aduci veşti? 

— Da, foarte importante chiar. 

— Bine, hai în camera mea. 

Intrară în casă. 

— De unde vii? îl întrebă Hillario apoi. 

— De la hacienda del Erina. 

— Cum? E doar într-o direcţie cu totul opusă aceleia în 
care te-am trimis eu. Era vorba să te duci la Mexico şi să te 
întâlneşti cu unul din agenţii lui Cortejo. 

— Am fost şi-acolo, unchiule şi m-am întâlni cu agentul 
care mi-a spus că-l găsesc pe Cortejo la del Erina, unde m- 
am şi angajat printre oamenii lui. 

— Atunci ce cauţi aici la Santa Jaga? 

— Am venit să-ţi cer un serviciu pentru el, dacă, 
bineînţeles, nu e în opoziţie cu planurile tale. 

— Ce serviciu? 

— Să-l ascunzi la tine, aici. 


În câteva cuvinte Manfredo îl puse la curent pe bătrân cu 
situaţia şi-i povesti de reîntoarcerea contelui Fernando şi a 
tovarăşilor săi. 

— Nu-ţi pot povesti totul mai amănunţit, încheie Manfredo, 
dar ceea ce-ţi pot spune e că am trăit momente de groază 
nespusă şi că suntem urmăriţi. Cu mare greutate am reuşit 
să o scăpăm din mâinile lor pe fata lui Cortejo, care a 
pătimit şi ea destule. 

— Atunci, e şi fata lui cu voi? 

— Da. Cortejo, seniorita Josefa, Grandeprise, vânătorul pe 
care l-ai vindecat odată, aici în spital şi încă un mexican. 

— Unde e acum Cortejo? 

— Aici, aproape de mănăstire. Eu am venit să aflu mai întâi 
dacă eşti dispus să-l primeşti, deşi îl asigurasem că nu o să 
Zici nu. 

— Ce întâmplare! zise bătrânul, plimbându-se de colo 
până colo prin cameră. Bineînţeles că-l primesc. Adu-l 
încoace. 

Manfredo plecă şi se întoarse numaidecât cu spaniolul. 

Doctorul îi făcu semn nepotului său să-i lase singuri. 
Cortejo se opri în prag şi se uită bănuitor la bătrân. Acesta 
de asemenea la el. 

— Numele dumitale e Cortejo, senior? 

— Da. 

— Eşti acelaşi care a fost odinioară în slujba contelui de 
Rodriganda? 

— Da. 

— Îmi pare bine. Poftim, şezi. 

Cortejo se lăsă pe-un scaun, pe când bătrânul rămase în 
picioare şi-l privea cu atenţie. 

— După cum mi-a spus nepotul meu, ai avea nevoie de un 
refugiu pentru câtva timp. Sunt dispus să ţi-l ofer. 

— Mulţumesc. Voi fi însă în destulă siguranţă? 

— Te temi de trădare? 

— Din nenorocire, da. Cunogşti situaţia mea? 

— Ştiu că eşti candidat la preşedinţie, atâta tot. 


— Aşa e. Din pricina aceasta am fost exilat din tară. 

— De francezi? 

— Propriu-zis, de împăratul Maximilian, dar acesta nu face 
nimic fără permisiunea lor. Mă duceam în nordul ţării ca să 
fac propagandă pentru candidatura mea, când la del Erina 
au năvălit indienii asupra mea, mi-au ucis oamenii şi sunt 
sigur că sunt pe urmele mele. 

— N-au să te găsească; la mine eşti în siguranţă. 
Mănăstirea are atâtea ganguri şi încăperi tainice, încât se 
pot ascunde pe puţin o mie de oameni în ele. 

— Cu atât mai bine, mai ales că, pe cât am aflat, sunt şi 
francezi pe-aici. Voi şti să-ţi arăt recunoştinţa mea la timp; 
senior. 

— N-ai ce te teme de francezi. Au fost dezarmaţi de Juarez 
şi vor fi mulţumiţi să scape ei cu faţa curată. Cât despre 
răsplata despre care vorbeai, ia spune, rogu-te, care ar fi? 

— Sunt bogat, răspunse Cortejo. 

— În ce constă bogăţia dumitale? 

— Ţii numaidecât s-o afli? întrebă Cortejo, pe care 
întrebarea îl cam stingherea. 

— Da. Aş avea dreptul să mă conving dacă eşti într-adevăr 
în stare să-mi răsplăteşti serviciul pe care ţi-l fac. Totuşi 
trebuie să-ţi spun că nu asta mă interesează. Am vrut numai 
să cunosc situaţia, pentru a şti în ce chip îţi pot fi de folos. 

— Mulţumesc. Cum se face, senior, că eşti atât de curios 
să-mi cunoşti situaţia? 

— O să vezi îndată. Aşadar, ce fel de bogății ai? 

— Sunt administratorul averii contelui de Rodriganda. 

Un zâmbet ciudat flutură pe buzele bătrânului. 

— Aha, cu alte cuvinte te slujeşti de averea contelui în 
folosul propriu. 

— Nu asta am vrut să spun... răspunse Cortejo încurcat. 

— Ce-ai vrut ori n-ai vrut să spui, mi-e egal. Faptul în sine 
e ceea ce interesează. De altminteri, acum când eşti exilat 
din ţară, nu mai poţi fi administratorul contelui, aşa că n-ai 
nici cu ce mă răsplăti. 


— Am bani, senior, bâigui Cortejo, care se temea că 
doctorul nu va mai vrea să-l ocrotească. Sunt bine ascunşi, 
trebuie să mă pun la adăpost. 

— Vrei să zici că i-ai şterpelit din averea contelui? Da, dar 
trebuie să ştii că de-acum încolo s-a isprăvit cu şmecheria 
asta. Cum nu vei mai fi administrator... 

— Cum adică? 

— Păi, cred că don Fernando de Rodriganda o să strângă 
şurubul. 

— Ce tot vorbeşti senior? Contele a murit de mult, strigă 
Cortejo înspăimântat. 

Doctorul Hillario zâmbi cu subînţeles. 

— Lasă, nu te mai preface, ştii tot aşa de bine ca şi mine că 
don Fernando trăieşte. 

Spaniolului i se urcă sângele la cap. 

— Nu te-nţeleg... cine ţi-a spus? 

— Nepotul meu, Manfredo. 

— Nu e adevărat! 

— Nu te mai osteni degeaba, senior Cortejo, ştiu eu ce 
spun. Şi fiindcă n-ai fost sincer cu mine, regret că nu-ţi pot 
face serviciul cerut. 

— Dar bine, omule, ce-ţi pasă de familia Rodriganda? 

— Nu-mi pasă defel, dar nu-ţi închipui că voi ascunde la 
mine un om urmărit de o ceată întreagă, de care nu m-aş 
putea apăra la un moment dat. 

— N-are de ce să-ţi fie frică. 

— Zău? Nici dumneata nu crezi ce spui. Din puţinul ce am 
aflat de la nepotul meu am înţeles că aceia care te 
urmăresc sunt oameni şi jumătate. Dar ia spune, senior, ce 
au toţi ăştia cu dumneata? 

Pe Cortejo îl treceau sudorile. Situaţia în care se afla era 
cum nu se poate mai critică. Trebuia să dispară pentru 
câtva timp şi adăpost mai bun ca aici nu putea găsi. Şi, în 
definitiv, de ce să nu-i spuie doctorului taina? Îi astupă el 
gura pe urmă. Cum şi în ce fel n-are importanţă. Ridică 
hotărât capul şi zise: 


— Bine, îţi voi spune tot. Mă pot însă încrede în discreţia 
dumitale? 

— Jur că nimeni nu va afla nimic din gura mea. 

— Vreau să te cred, dar vai şi-amar dacă mă vei trăda. 

Şi Cortejo îi povesti doctorului atât cât crezu el de cuviinţă 
despre familia Rodriganda. Fu însă de-ajuns pentru ca 
bătrânul să rămână ca trăsnit de ceea ce auzi. 

— Senior Cortejo, zise el la urmă, e adevărat tot ce mi-ai 
povestit sau e un roman pe care l-ai citit cândva? 

— Ce roman, domnule! Crede-mă că mi-a venit destul de 
greu să-mi încredinţez taina unui străin. 

— Şi te temi că ne vom pomeni cu ei în curând aici? 

— Cu siguranţă. Oameni ca ei găsesc lesne urma unui 
fugar. 

— Bine, îi vom primi cum se cuvine. Crezi însă că avem 
trebuinţă de mexicanul pe care l-ai adus? Mai bucuros aş fi 
să nu-l ţinem aici. 

— N-ai decât să-l goneşti. 

— Cât pentru Grandeprise e altceva. Omul acesta mi-e 
dator recunoştinţă şi nu ne va trăda. Du-te acum, senior, şi- 
ţi adu faţa; vă voi găsi un adăpost sigur în subteranele 
mănăstirii. 

În vreme ce vorbeau ei, spioana stătea în camera ei şi 
chibzuia dacă ar fi bine să pună chiar acum mâna pe 
corespondenţa secretă a doctorului sau să amâne pentru 
mai târziu. Camera ei se afla destul de aproape de a lui, aşa 
că auzi pe cineva intrând şi ieşind de la el. Stinse lampa şi 
crăpă niţel uşa. După câtva timp auzi iar paşi. Văzu prin 
crăpătură uşa de la camera doctorului deschizându-se iar şi 
un bărbat şi o femeie păşind înăuntru. Avu destul timp să-l 
zărească pe bărbat şi băgă de seamă că-i lipsea un ochi. Şi 
iar auzi zgomot. Îl văzu pe Hillario cu un felinar în mână 
coborând scara care ducea la subsol, împreună cu cei doi 
necunoscuţi. Când trecu pe lângă uşa ei îl auzi vorbind dar 
nu prinse decât aceste cuvinte: 

— Seniorita Josefa, unde te duc eu vei fi la... 


Atâta tot. Un gând năstruşnic îi fulgeră prin minte. Luă o 
cutie cu chibrituri şi se furişă în camera lui Hillario. Aici era 
întuneric. Aprinse un chibrit şi la lumina lui văzu cheile pe 
care le ochise. Le luă din perete şi se întoarse în camera ei. 

De-abia după multă vreme îl auzi pe bătrân întorcându-se. 
Era singur. Nu băgă de seamă că fusese cineva în lipsa lui la 
el. Începu să se plimbe de colo până colo mormăind. 

— Dobitocul! Nici nu bănuieşte el ce mult contribuie la 
realizarea planurilor mele. Mare neghiob a fost să-mi 
încredinţeze mie toată povestea asta cu Rodriganda, pe 
care voi şti s-o folosesc spre pieirea lui şi în avantajul meu. 
Ce-ar fi să-l substitui pe Manfredo contelui? Ar trebui însă 
să-i fac să dispară pe toţi aceia care cunosc taina... O să 
aştept un moment prielnic. Mâine vor fi poate urmăritorii 
lui Cortejo în mâinile mele. Trebuie să fiu cu mare băgare 
de seamă. Şi-acum, e timpul să mă odihnesc niţel. 


Spioana aşteptă până se făcu linişte desăvârşită, luă apoi 
câteva foi de hârtie, un creion, o lumânare şi ieşi în vârful 
picioarelor din odaie, încuie uşa şi începu să coboare scara 
prin întuneric. Cum fusese cu mare luare-aminte la fiecare 
mişcare a bătrânului când o dusese să-i arate tainiţele 
mănăstirii, nimeri lesne în încăperea tăiată în stâncă. 
Scoase din dulăpior pachetul cu scrisori şi la lumina 
lumânării le citi una după alta. Erau de mare însemnătate 
pentru Juarez. Se apucă să copieze pasajele cele mai 
importante, sperând să sfârşească înainte de a se lumina de 
ziuă. Deodată auzi glasuri omeneşti. Ascultă. Îndreptă 
lumina dincotro veneau glasurile şi văzu o gaură în formă 
de jgheab al cărei rost nu-l înţelegea. Era însă vădit că 
ducea la încăperea de unde se auzea vorbă. 

Se lăsă la pământ şi puse urechea la jgheab. Desluşi două 
glasuri, unul de bărbat şi altul de femeie. 

— Ai tu atâta încredere în Hillario ăsta? întrebă femeia. Eu 
te-aş sfătui să fii cu mare băgare de seamă. 

— Nu-ţi fie frică, Josefa, Pablo Cortejo nu e omul pe care 
să-l tragă cineva lesne pe sfoară, cred că ştii asta. 

— De, ai putut să vezi şi tu în ultimul timp că sunt alţii şi 
mai deştepţi ca noi, răspunse femeia. 

— A fost un şir întreg de nenorociri care s-au abătut peste 
capul nostru, dar fii sigură că n-o să se mai întâmple ce s-a 
întâmplat. Aveam la-nceput intenţia să mă asociez cu 
Juarez. Dacă-mi reuşea lovitura cu englezul, fii sigură că 
zapotecul m-ar fi primit cu braţele deschise şi l-aş fi silit să 
joace după cum i-aş fi cântat eu. Aşa însă... 

— Unde-o fi acum Juarez? 

— Sigur e că, ajutat de Statele Unite şi Anglia, va face 
mari progrese în realizarea planurilor lui. Dacă voluntarii 
au reuşit să-l găsească, atunci are destule forţe ca să 
încerce lovitura şi să se ducă fără-ntârziere la hacienda del 
Erina. 

— De ce tocmai acolo? 


— Fiindcă afurisiţii aceia de mixtecasi şi-au găsit să 
pornească agitația lor de la hacienda asta, ceea ce ne-a pus 
beţe-n roate. 

Tăcură. Spioana mai ascultă câtva timp şi nemaiauzind 
nimic, plecă tot aşa, pe nesimţite, precum venise. 

— Cine să fie ăştia doi? se întrebă ea. Josefa şi Cortejo 
după cum am înţeles, s-au refugiat aici şi bătrânul le-a dat 
adăpost. Principalul însă e că Juarez cu ai săi vin încoace. 
Cu atât mai bine, îi pot spune secretele pe care le-am aflat. 
Nu e vorbă, ordinul era să plec cât mai curând la Mexico, 
dar n-am pe nimeni căruia să-i pot încredința lucruri atât de 
importante, aşa că trebuie să mă duc eu singură la 
hacienda del Erina. 

Agitaţia în care se afla nu o lăsa să închidă ochii. Începu 
să-şi facă pregătirile de plecare; voia să dispară fără să-i 
spună bătrânului. 

Dis-de-dimineaţă Hillario se sculă vrând să-i ducă lui 
Cortejo şi Josefei de mâncare. Spioana îi auzi paşii şi 
deschise uşa. 

— A, aşa devreme pe picioare, frumoasă seniorita? Nu 
cumva n-ai dormit bine? o întrebă el. 

— Minunat, senior, dar vroiam să fac o plimbare la aer 
curat. 

— Foarte bine, să o faci. În vremea asta chibzuieşte bine 
răspunsul pe care trebuie să mi-l dai. 

— O să fie aşa cum nici nu te-aştepţi, senior, zise ea 
zâmbind. 

— Sper că favorabil, nu, seniorita? 

— Ai răbdare, doctore, nu te pripi, râse ea şi-i strânse uşor 
mâna. 

— Ah, seniorita, acum ştiu ce să cred, rosti bătrânul plin 
de bucurie. 

Cum îl văzu dispărând după o cotitură a gangului, spioana 
alergă în cameră lui şi puse cheile la loc, apoi se întoarse în 
camera ei. După câteva momente ieşi purtând un pachet 


mărişor în mână şi cobori în oraş. Se duse de-a dreptul la 
un proprietar de trăsuri. 

— Dumneata închiriezi şi cai? îl întrebă ea. 

— Da, seniorita. Vrei să faci o plimbare călare? 

— Nu, dar trebuie să fac o călătorie grabnică despre care 
nu vreau să afle nimeni. Ştii să taci? 

— Sunt deprins să-mi vând tăcerea pe bani, seniorita, zise 
omul cu subînţeles. 

— Bine, îţi voi plăti înainte. Cunoşti hacienda del Erina? 

— Da. Până acolo e drum de câteva zile. Ai pe cineva care 
să te însoţească? 

— Nu. 

— Nu te-aş sfătui să pleci singură. Să-ţi dau ceva oameni 
cu dumneata? 

— Numai doi ajung. 

— Cum pofteşti. Am nişte argaţi foarte de treabă şi oameni 
pe care te poţi bizui. la-i cu dumneata. Peste o jumătate de 
ceas vor fi gata de drum. 

— Ne-am înţeles. Dă-le şi pachetul ăsta să-l ia cu ei. Eu mă 
duc să-i aştept afară din oraş. Nu vreau să se ştie în ce fel şi 
unde am plecat. 

După ce se învoiră din preţ, spioana plăti şi porni agale pe 
stradă ca şi când ar fi fost vorba de o plimbare. 

Nici nu trecu jumătatea de ceas şi cei doi argaţi o ajunseră 
din urmă aducând cu ei şi un cal înşeuat pentru ea. După ce 
încălecă, porniră toţi trei în goană spre hacienda del Erina. 

Capitolul VI - Păcăliţi. 

În acelaşi timp, la vreo jumătate de zi de drum, mai 
departe, spre nord, înainta în pasul cailor o ceată de 
oameni. Era Sternau cu tovarăşii săi. Ceva mai în urmă 
veneau mixtecasii care îi însoțeau. Ochii tuturor erau 
aţintiţi în pământ. Toţi tăceau. 

Deodată doctorul se opri şi zise: 

— Uitaţi-vă, pe-aici au trecut, iarba e şi acum călcată de 
copitele cailor. 

Descălecară şi cercetară cu băgare de seamă locul. 


— Aşa e, întări Ucigătorul-de-bivoli. Ei au fost. Se cunoaşte 
după mărimea copitelor. 

— Încotro duc urmele? întrebă Sternau. 

— La Santa Jaga. 

Încălecară şi porniră iar, de astă dată însă în trap. Să fi 
fost pe la amiază când văzură venind spre ei trei inşi călări. 
Se opriră iar. 

— Doi bărbaţi şi o femeie, zise Sternau. A, ne-au văzut... 
cotesc la stânga, înseamnă că vor să ne ocolească. Degeaba, 
nu-i lăsăm noi. 

— Să ne luăm după ei, fu de părere Ucigătorul-de-bivoli. 

Femeia înţelese că nu va putea să se ferească, de aceea 
luă iar drumul de mai înainte. Când fură atât de aproape că 
se puteau vedea unii pe alţii, Inimă-de-urs îşi opri calul şi 
strigă cu mirare: 

— A! Asta e femeia aceea frumoasă din Chihuahua. 

— Care femeie? întrebă doctorul. 

— Femeia care se afla la comandantul francezilor. 

— Seniorita Emilia? Aşa, bine zici. Dar ce va fi căutând ea 
aici? Trebuie să fie ceva foarte important. S-o întrebăm. 

— Doctorul Sternau! exclamă spioana, încremenită. 

— Chiar eu, seniorita. Dar ce te aduce prin pustietatea 
asta? 'le credeam în drum spre capitală. 

— O şi pornisem într-acolo, acum însă mă duceam la 
hacienda del Erina. Juarez e acolo. 

— Nu, dar va veni în curând. 

— Trebuie să-i comunic lucruri de mare însemnătate şi 
cum n-aveam pe nimeni de încredere pe lângă mine, m-am 
hotărât să mă duc eu personal. 

— Îţi putem pune noi un astfel de om la dispoziţie. 
Deocamdată să descălecăm şi să ne odihnim niţel. 

După ce se aşezară pe iarbă, Sternau o întrebă mai 
departe: 

— Şi zici că ai nevoie de un om care să se ducă la Juarez. 
Nu e deci nevoie să vorbeşti chiar dumneata cu el? 


— Nu, e vorba de nişte hârtii care trebuie s-ajungă 
neapărat în mâinile lui. 

— Dă-le la doi din mixtecaşii noştri şi fii fără grijă, vor fi 
predate lui Juarez imediat ce va sosi la hacienda del Erina. 
— Primesc cu plăcere propunerea, doctore. Ar trebui să 
aştept poate prea mult la hacienda şi e de mare importanţă 

să fiu cât mai curând în capitală. 

— De unde vii acum? 

— De la Santa Jaga. 

— Tot acolo ne ducem şi noi; sperăm să găsim nişte 
persoane pe care le urmărim de câteva zile. 

Spioana făcu un gest de mirare. 

— Te pomeneşti că or fi Cortejo şi fata lui? zise ea. 

— Nu cumva i-ai văzut în Santa Jaga? întrebă repede 
Sternau. 

— Da. Au sosit aseară la mănăstire şi au fost ascunşi în 
nişte încăperi tainice din subterană. 

Spioana povesti apoi tot ce i se întâmplase de ieri încoace. 
Ceea ce-l miră mai mult pe doctor şi pe tovarăşii săi era că 
tot Cortejo fusese acela care o scăpase pe Josefa, deşi cu 
ajutorul altora. 

— Aşadar, ai vrea să te vezi cât mai curând la Mexico? o 
întrebă germanul după ce sfârşi ea de povestit. 

— Da. 

— Ce-ar fi să-ţi dau pe mixtecaşii mei să te însoţească? 

— N-ai trebuinţă de ei? 

— Deoarece francezii sunt în oraş, nu putem face nimic cu 
forţa, trebuie să ne servim de viclenie. 

— Aşadar vreţi să puneţi cu orice preţ mâna pe Cortejo? 

— Bineînţeles. 

— Atunci n-aveţi decât să vă adresaţi francezilor. Când vor 
afla că acesta se află la mănăstire, n-au să stea o clipă la- 
ndoială să ceară ca aşa zisul pretendent la preşedinţie să le 
fie predat fără zăbavă. 

— Intenţia mea e alta. Eu îl vreau pe Cortejo în mâna mea 
nu în cea a francezilor. Ai vrea să fii atât de bună să-mi 


descrii cum se poate ajunge la locul în care se află ascuns? 

— Cum să nu! 

Spioana le descrise amănunţit ce aveau de făcut şi felul 
cum se deschide uşa secretă. 

— Bine, am înţeles, zise Sternau, dar după ce pot să 
recunosc cheile? 

— Sunt agăţate sub colivia de lângă fereastră. 

— Mulţumesc, seniorita. Aşadar, ţii numaidecât să pleci de- 
aici de-a dreptul la Mexico? 

— Da, dacă-mi dai indieni să mă însoţească. 

— Dar bagajul? 

— Am luat câte ceva cu mine, lucrurile ce-au mai rămas mi 
le vor trimite francezii pe urmă, deşi deocamdată habar n- 
au unde m-am dus. 

— Ţi le-aş trimite eu, dar în împrejurările de faţă mi-ar fi 
imposibil. Francezii m-au văzut la Chihuahua şi m-ar 
recunoaşte imediat. Primirea pe care mi-ar face-o n-ar fi 
tocmai în avantajul meu. 

— Bine zici. Ar fi bine nici să nu te vadă. 

— Aşa cred şi eu. Când ai plecat de la Santa Jaga, 
seniorita? 

— Azi dimineaţă la 7. 

— Aşadar noi vom fi acolo pe înnoptate? Cu atât mai bine. 
Acum descrie-mi apartamentul lui Hillario. 

După ce-i dădu instrucţiunile necesare, îi predă lui 
Sternau hârtiile. Acesta îi spuse Ucigătorului-de-bivoli 
despre ce e vorba şi peste puţin timp doi din mixtecaşi 
porneau în goana cailor spre hacienda del Erina, pe când 
ceilalţi se pregăteau s-o însoţească pe spioană la Mexico. 
Cei doi oameni veniţi cu ea primiră un bacşiş şi se 
întoarseră la Santa Jaga. 

După ce se îndepărtă spioana, Unger îl întrebă îngrijorat 
pe Sternau: 

— Nu era mai bine să-i fi oprit pe mixtecaşi cu noi, 
doctore? Drept e că suntem nouă inşi, dar nu poţi şti 


niciodată ce te aşteaptă şi s-ar putea întâmpla s-avem 
nevoie de ei. 

— Nu cred. Hillario n-o să aibă încotro, o să trebuiască să 
ni-l predea pe Cortejo. Ar fi trebuit însă să le spunem 
indienilor trimişi la del Erina unde ne ducem. 

— Vor fi auzit ei singuri. 

— Nu cred, erau prea departe de noi. Dar nu înţeleg de ce 
ne-a găsit tocmai acum frica. Acum, la drum, ca să n- 
ajungem prea târziu la Santa Jaga. 

Încălecară şi după vreo cinci ceasuri ajunseră la Santa 
Jaga. Deşi se-ntunecase, mănăstirea se desluşea destul de 
bine. 

— Ce facem cu caii? întrebă Unger. 

— Ştiu şi eu? Da mănăstire n-aş vrea să-i duc şi nici în 
oraş. Vom găsi noi pe deal un loc unde să-i ascundem până 
la plecare. 

Urcară dealul. Aproape de mănăstire dădură de un tufiş 
des şi-şi priponiră caii. 

— Cine rămâne de pază? întrebă doctorul. 

— Eu nu, răspunse Ucigătorul-de-bivoli. 

— Nici eu, zise Inimă-de-urs. 

— Eu şi mai puţin, trebuie să fiu de faţă la prinderea 
ticălosului aceluia de Cortejo, accentuă Săgeata-trăsnetului 
cu ură. 

De asemenea niciunul din ceilalţi nu vru să rămână. 

— Atunci trebuie să ne lăsăm caii fără pază, încheie 
Sternau. 

— Lasă, că nu ni-i ia nimeni. 

— Să sperăm. Acum să mergem. 

— Cum pătrundem în mănăstire, pe poartă? 

— Nu. Se cere să fim cu băgare de seamă. Să cercetăm 
zidul. Cel mai bun lucru e să nu ne vadă nimeni afară de 
Hillario. 

Pe când urcau ei dealul, nu văzură că un om se ridicase 
din iarbă şi pornise în grabă spre mănăstire. Era Manfredo. 


— Ce gâfâi aşa, băiete, îl întrebă bătrânul când îl văzu; ce 
s-a întâmplat? 

— Vin. Sunt nouă inşi. Unul din ei e voinic ca un uriaş, 
răspunse el de-abia trăgându-şi sufletul. 

— Ăsta trebuie să fie doctorul acela Sternau. Du-te acum, 
să nu te vadă. Nici Grandeprise nu trebuie să dea ochii cu 
el, e mai bine aşa. 

— Stai că nu vin numaidecât. I-am văzut intrând în tufiş, 
pesemne ca să-şi lege caii. Au de gând, probabil, să intre pe 
furiş în mănăstire. 

— Cu atât mai bine. Ştii ce ţi-am spus. Tu n-ai altceva de 
făcut decât să mergi cu lampa înainte ca să ne luminezi 
calea. Cum vom fi însă în încăperea despre care ţi-am 
vorbit, adică eu şi ei, trânteşti repede uşa după noi şi tragi 
zăvorul. Ai înţeles? Acum du-te. 

Hillario se aşeză la masă şi părea că se cufundă în cititul 
unei cărţi, dar cu auzul încordat căuta să prindă fiecare 
zgomot ce venea de-afară. Hillario nu era însă un om al 
preriilor, ca Sternau şi tovarăşii săi. Nu simţi când se 
deschise uşa şi acesta, urmat de ceilalţi, intră... 

— Dumneata eşti doctorul Hillario, senior? auzi el un glas 
în spatele lui. 

Tresări speriat şi întoarse capul. Spaima îl amuţise şi de- 
abia după câteva momente îşi reveni. 

— Da, eu sunt, dar dumneavoastră? bâigui el. 

— O să afli numaidecât. 

Ochii bătrânului priveau cu teamă la statura impunătoare 
a germanului. Înţelegea bine că despre o luptă cu aceşti 
nouă oameni voinici, înarmaţi până-n dinţi, nu putea fi 
vorba. 

După ce încuie uşa în urma lor, Sternau urmă: 

— Eşti singur, senior? 

— Da. 

— Nu ne poate auzi nimeni? 

— Nu. 


— Bine, atunci află că am venit cu o rugăminte la 
dumneata. 

Doctorul vorbise până acum cu atâta blândeţe, încât 
bătrânului îi veni inima la loc. 

— N-ai vrea mai întâi să-mi spui cine sunteţi? întrebă el. 

— O să-ţi spunem mai târziu. Acum te-aş ruga să ne 
răspunzi la câteva întrebări, dar vrem să ştim adevărul, 
numai adevărul. 

— Drept să-ţi spun, senior, nu ştiu ce să cred despre 
dumneavoastră, începu bătrânul. Pe cât se pare n-aţi intrat 
în casa mea pe unde trebuie... 

— Aşa e, avem însă motivele noastre. Dacă venirea noastră 
te nelinişteşte, depinde numai de dumneata să scapi cât mai 
curând de noi. Ia spune, rogu-te, ştiai de sosirea noastră? 

— Nu, de la cine era să ştiu? 

— N-au venit aseară o femeie şi un bărbat aici la 
dumneata? 

— Nu. 

— Unul, anume Cortejo? 

— Nu ştiu cine o fi ăsta. Eu mă ocup de bolnavii şi de 
ştiinţa mea, nu de politică. 

— Aşa? Atunci de unde ştii că numele acesta e în legătură 
cu politica? Te-ai dat singur de gol, senior. Nu încerca să mă 
minţi! Eşti în corespondenţă cu toate persoanele politice 
actuale. 

Hillario se înspăimântă. De unde ştia Sternau toate 
acestea? 

— Te înşeli, senior. N-am auzit în viaţa mea de omul pe 
care l-ai pomenit adineauri. 

— Aşadar, Cortejo şi fiică-sa n-au fost aici? 

— Nu. 

— Şi nu i-ai ascuns într-o încăpere din subterană? 

— Nu. 

— Şi încăperea aceea nu se află lângă camera unde îţi ţii 
dulăpiorul cu corespondenţa dumitale secretă? 


Bătrânul se sperie acum de-a binelea, totuşi încercă să 
facă pe indignatul. 

— Nu înţeleg cum v-aţi permis să pătrundeţi pe furiş în 
casa mea şi să-mi puneţi nişte întrebări pe care nu le 
pricep. O să-mi chem oamenii ca să... 

— Nu încerca, senior, ca să nu te căieşti mai târziu, îi tăie 
vorba Sternau. 

— Atunci fii cel puţin mai lămurit, ca să ştiu ce vreţi de la 
mine, bâigui el. 

— Ceva foarte simplu: să ni-i predai imediat pe Cortejo şi 
pe fata lui, atâta tot. 

— Dar dacă vă spun că nici nu-i cunosc! 

— Crezi dumneata că minciuna asta se prinde? Dacă te-aş 
apuca acum de beregată... uite-aşa... şi te-aş apăsa niţel 
mai tare, cât ai clipi ai fi o cârpă în mâinile mele. Am şti noi 
pe urmă să-l găsim şi singuri pe Cortejo, fii pe pace. 

În timp ce spunea acestea, doctorul îi puse mâna în 
beregată bătrânului şi-l strângea din ce în ce mai tare, aşa 
încât ticălosul abia mai putu îngâna: 

— 0... să... vă... spun... 

Sternau slăbi strânsoarea. 

— Cortejo şi fata lui se află aici? 

— Da. 

— Unde i-ai ascuns? 

— Într-o hrubă din subterană. 

— Hrubă? Nu-ţi vâri dumneata protejaţii într-o hrubă, ci la 
adăpost mai sigur. 

— Nu sunt protejaţii, ci prizonierii mei, minţi bătrânul. 

Doctorul îl privi cu asprime. 

— Nu încerca iar să mă minţi că o să-ţi pară rău, îl 
ameninţă el. 

— Nu te mint, senior. Nu ştiu de unde ai aflat, dar odată ce 
ştii, trebuie să-ţi mărturisesc adevărul. Cortejo e un mare 
duşman de-al meu. Întâmplarea mi l-a adus în palmă şi, deşi 
credea că o să-l protejez, eu l-am încuiat în subterană cu 


gând ca, după ce-l voi fi chinuit niţel, să-l dau pe mâna 
francezilor. 

— 'Ţi-ar fi mai lesne să ni-l predai nouă. 

— Ce-mi dai? 

— Cum adică, vrei să-ţi şi plătim? Mă tem că plata pe care 
ţi-am da-o nu ţi-ar plăcea defel, încă o dată: Vrei sau nu să 
ni-i predai pe Cortejo şi pe fata lui? Îţi las un minut de 
gândire. 

Hillario se prefăcu foarte speriat. 

— Bine, vi-i predau, trebuie însă mai întâi să-l chem pe 
nepotul meu. E paznicul lor şi cheile sunt la el. 

— Unde ţi-e nepotul? 

În camera de alături. 

— Bine, cheamă.-l. 

Hillario ciocăni de câteva ori în perete şi în curând apăru 
Manfredo. Acesta se uită curios, deşi cu teamă, la cele două 
persoane. 

— Domnii au venit să li-i predăm pe Cortejo şi pe fata lui, îi 
zise Hillario. 

— Cine sunt dumnealor? 

— Nu e treaba ta. la-ţi felinarul şi să mergem. Drumul e 
liber? 

— Da. 

— Bine, încheie bătrânul şi luă şi el un felinar. 

— Pentru ce vă trebuie două felinare? Întreabă Sternau. 
— Fiindcă numai al nepotului meu n-ajunge să lumineze 
atâtor persoane prin gangurile cele întunecoase. Sau poate 

vreţi să-i aduc pe prizonieri aici? 

— Nu, mergem şi noi cu dumneata, dar nu încerca să fugi 
că nu ţi-ar merge bine, crede-mă. Unul din voi să meargă în 
cap, iar celălalt în urmă. Dacă se întâmplă ceva, cel din cap 
e împuşcat pe loc. 

Porniră în ordinea stabilită de doctor, care era, din 
nenorocire, după cum o dorise şi Hillario. Acesta mergea 
înainte şi ei după el. Trecură printr-un gang, coborâră o 


scară, apoi alt gang şi se opriră în faţa unei uşi cu tăblii de 
fier. Hillario trase zăvorul. 

— Cheia e la tine? îl întrebă el pe Manfredo. 

— Da. 

— Prizonierii sunt în încăperea din dosul uşii? întrebă 
Sternau. 

— Nu, dincolo de ea. 

Păşiră înăuntru, fără să bage de seamă că uşa cealaltă nici 
nu era încuiată. Până să-şi dea ei seama ce primejdie îi 
aştepta, bătrânul făcu o săritură înapoi şi trânti uşa în urma 
lui. Auziră imediat trăgându-se zăvoarele şi rămaseră în 
întuneric. 

— Na, am căzut în cursă! strigă Unger. 

— Oh! Exclama apaşul cu ciudă. 

— Am fost traşi pe sfoară! adăugă doctorul. 

Ceilalţi tăceau înlemniţi. Nici mixtecasul nu zicea nimic 
dar slobozi un glonţ de puşcă în uşă. 

— Pentru ce-a tras fratele meu? îl întrebă cU mirare 
Sternau. 

— Ca să sparg broasca. 

— Degeaba. Are zăvoare pe dinafară. 

— Faceţi lumină. 

Doctorul băgă mâna în buzunar şi scoase o cutie cu 
chibrituri. Văzură răspândindu-se prin gaura cheii un abur 
uşor şi simţiră un miros greu tăindu-le respiraţia. 

— Vor să ne otrăvească sau să ne înăbuşe! strigă el cu 
groază. 

— Spargeţi uşa! răcni Săgeata-trăsnetului. 

Împinseră cu toţii cu toată puterea în uşa grea de fier, dar 
truda lor fu zadarnică. Dincolo de uşă bătrânul, cu un tub 
gol de sticlă în mână, stătea şi asculta. Un zâmbet diavolesc 
îi flutură pe buze. 

— I-am prins! exclamă el. l-auzi-i cum izbesc în uşă. 
Degeaba. Peste două minute se va face linişte. 

Aşa şi era. Loviturile slăbiră din ce în ce, apoi încetară cu 
totul. Se făcu o linişte ca de mormânt. 


— Să deschid? Să nu deschid?... se întrebă Hillario. Nici eu 
nu ştiu ce să fac. Dacă n-au adormit încă, sunt pierdut; dacă 
însă e prea târziu, îi găsesc morţi. Ceea ce vreau eu e să-i 
am în mână vii, nu morţi. În sfârşit... să-ncerc. 

Trase zăvorul şi deschise cu băgare de seamă uşa. Un 
miros greu îl izbi în faţă. Sări la o parte şi trase uşa cu. 
Putere. 

— Manfredo, deschide repede! strigă el. 

Acesta deschise şi uşa a doua, ca să iasă mirosul ucigător 
şi în curând putură intra. Prizonierii zăceau nemişcaţi la 
pământ. Hillario se lăsă în genunchi, le desfăcu hainele la 
piept şi ascultă să vadă dacă le mai bate inima. 

— Nu cumva au murit? întrebă Manfredo. 

— Nu, răsuflă, răspunse bătrânul. S-a întâmplat aşa după 
cum am prevăzut eu. la tot ce găseşti mai de preţ la ei, ăsta 
să fie câştigul tău. Tu stai de-i păzeşte, eu mă duc să-i aduc 
pe Cortejo şi pe fie-sa... Vreau să le văd bucuria când îi vor 
avea în faţă în halul acesta... Cum o să mă bucur eu pe 
urmă de spaniol când va afla că e prizonierul meu...! 

În vreme ce bătrânul se ducea să-i aducă pe cei doi, 
Manfredo îi jefui pe cei leşinaţi de tot ce aveau asupra lor, îi 
legă apoi zdravăn de mâini şi de picioare ca să nu poată 
face nici o mişcare când se vor deştepta din leşin. 

Bătrânul trecu prin mai multe ganguri întunecoase şi se 
opri la una din uşi. 

— Pot să intru? întrebă el. 

— A, Hillario! În sfârşit, a dat Dumnezeu! 

Bătrânul deschise uşa şi păşi într-o încăpere scobită în 
stâncă, luminată de o lampă atârnată de tavan. 

— Bine c-ai venit, zise Josefa. Sufăr dureri îngrozitoare, n- 
ai vrea să-mi dai ceva să-mi treacă? 

— N-am ce să-ţi dau, seniorita. Ai fost rău tratată de la- 
nceput, acum e prea târziu, nu mai e nici o scăpare pentru 
dumneata. 

Ea holbă ochii ei de bufniţă şi-l privi îngrozită. 

— Glumeşti pesemne, ori vrei să mă sperii, nu-i aşa? 


— Bine-ar fi să fie aşa, seniorita, răspunse el cu nepăsare. 

— Eu sper că o să mă fac în curând bine, zise ea vrând să- 
şi facă singură curaj. 

— Speră cât pofteşti din partea mea. 

— Da, speră, Josefa, zise Cortejo. Senior Hillario e rău 
dispus şi-şi varsă necazul pe noi. Ce se mai aude în lumea 
de-afară, doctore? Francezii, aud, tot n-au plecat? întrebă 
el ca să schimbe vorba. 

— Nu pleacă ei aşa curând, fii pe pace, răspunse bătrânul 
mMorocănos. 

— De s-ar duce o dată dracului! Din pricina lor nu putem 
ieşi decât noaptea afară, ca să respirăm şi noi niţel aer 
curat. N-ai putea să ne dai o altă încăpere, senior? 

— O să vedem noi. 

— Şi cu urmăritorii noştri ce e, au dat semne de viaţă? 

— Ba bine că nu! Erau nouă inşi, oameni tot unul şi unul! 
Mai ales acela înalt şi voinic, un adevărat uriaş. 

— A, Sternau trebuie să fie. 

— Doi erau indieni. 

— Aha, Ucigătorul-de-bivoli şi Inimă-de-urs. Şi ce-ai făcut 
cu ei? întrebă Josefa. 

— Eu? Nimic; ce era să fac? Am fost bucuros că m-au lăsat 
în pace. 

— Era doar vorba să pui mâna pe ei... 

— Crezi că s-ar fi putut? 

— Aşa? Atunci eşti un laş şi un fricos, senior! 

— Asta ţi-e recunoştinţa pentru că v-am adăpostit, 
seniorita? Ce-ai zice dacă v-aş da pe mâna francezilor? 

— Ei şi dumneata! interveni Cortejo. Fata mea n-a vrut să 
te jignească, zău, crede-mă... Drept e că şi eu îmi 
închipuiam că o să pui mâna pe ei, de altfel aşa ne era şi 
învoiala. Aflu acum că au scăpat şi că va trebui să-i înlătur 
pe altă cale. Şi ce ziceau? Ia spune-mi, rogu-te şi mie. 

— Mai pe urmă, senior, acum să mergem, vreau să vă mut 
în altă încăpere mai ca lumea. 


Porniră toţi trei prin gangurile cele întunecoase şi 
ajunseră unde se aflau prizonierii legaţi burduf sub paza lui 
Manfredo. Când îi văzu, Cortejo scoase un țipăt de uimire. 

— Ei drăcia dracului! zise el, păi ăsta e Sternau. 

— Unde? Unde? întrebă repede Josefa şi se înghesui să-l 
vadă. 

Acesta îşi venise în simţiri şi privea cu răceală la cele patru 
persoane în mâna cărora se afla. 

— Da, aşa e, ăsta e Sternau şi ăsta Ucigătorul-de-bivoli. 
Uite-l şi pe Inimă-de-urs, zise ea plină de bucurie. Parcă 
spuneai că ţi-au scăpat, senior? 

— Glumeam, seniorita. Cine mi-a căzut o dată în gheare 
nu-mi mai scapă, răspunse el zâmbind cu subînţeles. 

Ceilalţi se deşteptară şi ei din leşin. Stăteau cu ochii 
deschişi dar niciunul nu scotea un cuvânt. 

— A, iată-l şi pe Mariano! exclamă Cortejo frecându-şi 
mâinile. Să fiu al dracului dacă asta nu e cea mai frumoasă 
zi din viaţa mea! Şi ăsta... ăsta... e don Fernando de 
Rodriganda. Senior, spune-ne, te rog şi nouă, cum ai reuşit 
să scapi din închisoare? Tare-aş fi curios să ştiu. 

Sângele bătrânului clocotea de furie. Cu ce dor aşteptase 
să dea ochii cu acest ticălos din pricina căruia suferise 
optsprezece ani de chinuri groaznice, cât de diferit îşi 
închipuise el această revedere! O, de-ar fi putut să se 
repeadă la el şi să-l strângă de gât! Totuşi îşi stăpâni 
pornirile şi nici nu se uită la nemernicul din faţa lui, care-l 
privea batjocoritor. 

— A, eşti mândru şi faci pe grozavul! zise iar Cortejo. Nu 
face nimic, o să-ţi iasă fudulia pe nas. Dar cum ai reuşit, 
senior Hillario, să pui mâna pe toţi deodată? Se adresă el 
bătrânului. 

— Lasă c-o să-ţi spun eu mai târziu. Acum e vorba: ce 
facem cu ei? 

— Să-i zăvorăşti în gaura cea mai întunecoasă, se răsti 
Josefa. Şi în fundul pământului tot e prea bine pentru ei. Să 


pui să-i bată în fiecare zi şi să le dai de mâncare numai o 
dată pe săptămână. 

— Te-aş ruga să fii mai miloasă, seniorita, fiindcă s-ar 
putea să te găseşti şi dumneata vreodată într-o astfel de 
situaţie. 

Josefa nu văzu privirea pe care i-o aruncă bătrânul când 
spuse cuvintele acestea şi răspunse repede şi cu ură în glas: 

— Nu, nu, nici urmă de milă pentru ei... nu-i aşa, tată? 

— Mila n-ar avea nici un rost. Mi-au scos un ochi, mi-au 
luat hacienda şi mi-au ucis toţi oamenii. Nici o pedeapsă nu 
poate fi destul de aspră pentru astfel de ticăloşi. Unde sunt 
gropile în care le vor putrezi oasele? 

— Cu vreo câteva trepte mai jos. Vrei să le vezi, seniorita? 

— Da, vrem să ne încredinţăm cu ochii noştri ce plăcere îi 
aşteaptă. N-ar fi bine să le slăbim niţel legăturile de la 
glezne şi să-i luăm chiar acum cu noi? 

— Ei aş! Cu oameni de-alde ăştia nu e de glumit. Îi lăsăm 
deocamdată aşa cum sunt şi-i cărăm, unul câte unul, jos. 
Acum haidem! 

Coborâră o scară care ducea la un gang sub pământ; de 
amândouă părţile se aflau celule strâmte, pentru un singur 
om; n-aveau decât o uşă îngustă, cu o ferestruică mică la 
mijloc. 

— Asta e închisoarea? întrebă Josefa. Ia să vedem una din 
ele. 

Hillario deschise o uşă şi lumină celula. 

— Pentru ce sunt verigile astea de fier? întrebă Cortejo. 

— Ca să-i prinzi în ele pe întemnițați. 

— Zău? Şi cum faci ca să închei veriga? Văd că n-are lacăt. 

— Are încuietoare secretă. 

— Aş fi curios să văd şi eu cum o să se simtă Sternau când 
s-o vedea în capcana asta, râse spaniolul. 

— N-ai decât să-ncerci. 

— Şi eu şi eu, se înghesuia Josefa. 

— Să mergem atunci în celula de-alături, zise Hillario. E 
pentru două persoane şi are patru verigi. O să încercaţi 


amândoi deodată. 

Trecură într-o celulă asemănătoare, dar de mărime dublă. 
În perete, cam la înălţimea gâtului şi a gleznelor, se afla 
câte un cerc de fier înţepenit în zid. 

— Nici la cercurile astea nu văd vreo încuietoare, se miră 
Josefa. 

— Tot secrete sunt, răspunse Hillario. Cum ţi-ai vârât capul 
înăuntru se închid de la sine şi nu se deschid decât cu un 
mecanism ştiut numai de mine. Vreţi să încercaţi? 

— Da, da, ziseră Cortejo şi Josefa într-un glas. 

Hillario îi puse să se rezeme de perete, le puse cercurile în 
jurul gâtului şi al gleznelor, apoi apăsă pe un resort 
nevăzut. Cercurile se închiseră de la sine, fără să se mai 
cunoască locul unde era încuietoarea. 

— Admirabil! Nici dracu' nu mai poate scăpa de-aici! 
strigă Josefa încântată. 

— Aşadar găseşti că locuinţa asta e sigură? râse bătrânul. 

— Cât se poate de sigură. 

— Şi sunteţi mulţumiţi de ea? 

— Foarte mulţumiţi; am gustat şi noi plăcerile pe care le 
vor avea dumnealor, acum desfă cercurile şi să ieşim din 
gaura asta întunecoasă ca un mormânt. Ori nu cumva ai de 
gând să ne ţii în vecii vecilor aici? 

— Ai ghicit, senior. 

Urmă o tăcere de câteva secunde. Groaza îi împietrise. 

— Ce, eşti nebun? strigă în cele din urmă Cortejo, 
dezmeticindu-se. 

— Eu? Defel. Voi aţi fost nebuni că v-aţi dat prosteşte în 
puterea mea. Vă asigur că n-o să mai ieşiţi cât veţi trăi din 
temniţa asta şi aici au să vă putrezească oasele. 

— Senior, începu acum Cortejo cu glas rugător, isprăveşte 
cu gluma. Am vrut să ştim şi noi ce-ar simţi cineva când s-ar 
afla închis în gaura asta. 

— Staţi că n-aţi simţit-o încă. Numai după un timp osăvă 
puteţi da seama. 


— Senior, strigă Josefa, care înţelese de-abia acum 
situaţia, eşti un monstru, un călău! Cum îţi închipui că aş 
putea îndura aşa ceva?... Noi nu ţi-am făcut nimic... 

— Aşa e, dar acum îmi vreau plata pentru găzduirea 
voastră şi pentru că v-am scăpat de duşmanii voştri cei mai 
neîmpăcaţi. Nu cumva crezi că le-am făcut toate pe 
degeaba? 

— Dă-ne drumul şi-ţi dau cât vrei. 

— Stai, nu te pripi aşa, fiindcă nu ştii ce o să-ţi cer. 

— Ce? întrebă Cortejo cu înfrigurare. 

— Să-mi treci mie moştenirea contelui de Rodriganda, zise 
Hillario răspicat. 

— Moştenirea... contelui de... Rodriganda? spuse sacadat 
spaniolul, privindu-l cu ochii holbaţi. Eşti nebun de legat! 

— Tot aşa de nebun ca şi dumneata, care ţi-ai închipuit că 
poţi băga Rodriganda în buzunarul hainei. 

— Senior, eşti... eşti... un pungaş ordinar! 

— Te sfătuiesc să-ţi măsori cuvintele. Mai mare pungaş ca 
dumneata nu cred să existe pe suprafaţa pământului şi cred 
că fac o faptă bună dacă îţi smulg prada din gheare. 

— M-ai înşelat ca un nemernic... m-ai... 

— Nu te aprinde aşa, senior, că tot nu-ţi foloseşte la nimic. 
Socot că voi da averii Rodriganzilor o întrebuințare mai 
bună ca dumneata, care ţi-ai băgat în cap să te faci 
preşedinte de republică. Un neghiob ca dumneata 
preşedinte! Ha-ha-ha! Alte planuri am eu şi averea asta îmi 
pică la ţanc. În locul lui Alfonso o să fie nepotul meu, 
Manfredo, conte şi o să mă înfrupt eu acum din oala cu 
smântână. 

Ceea ce spunea el li se părea celor doi ticăloşi atât de 
monstruos, încât nu găseau ce să răspundă. De altfel, 
Hillario nici nu aşteptă vreun răspuns, căci ridică de jos 
felinarul şi plecă, zăvorând uşa în urma lui. Se întoarse la 
ceilalţi prizonieri şi-i duse, împreună cu Manfredo, într-o 
celulă comună, unde-i ferecă de zid; pe urmă dădu ordin 


nepotului său să le ducă pâine şi apă şi să vină apoi în 
camera lui. 

— Ei ce mai ziceau? îl întrebă el când îl văzu intrând. 

— Aia nouă tăceau mâlc, dar Cortejo şi fiică-sa mi-au 
împuiat urechile cu răcnetele şi jelania lor, răspunse 
Manfredo. Ai într-adevăr de gând să nu-i mai scoţi de-acolo? 

— Bineînţeles. 

— Niciodată? 

— Asta o să văd eu. Parcă spuneai că ai văzut unde şi-au 
ascuns prizonierii caii; ştii că dobitoacele astea ne-ar putea 
trăda? 

— Bine, să-i luăm de-acolo, dar unde-i ducem? 

— Du-te mai întâi şi ia-le şeile şi ce vei mai găsi pe ei, pe 
urmă dezleagă-i şi dă-le drumul pe câmp. 

— Păcat, i-am putea vinde. 

— Ca să intri în cine ştie ce bucluc? Hai, du-te şi fă ce ţi-am 
spus. Mulţumeşte-te cu ce te-ai ales de pe urma jafului. 

A doua zi Hillario cobori cu Manfredo în subterana unde 
erau închişi prizonierii. 

— Vrei să ne eliberezi, senior? îl întrebă Cortejo când îl 
văzu. 

— Hm..., depinde de dumneata. 

— Ce-mi ceri? 

— O să-ţi spun eu mai târziu. Acum e vorba să vedem dacă 
ţi-aş putea îmbunătăţi niţel situaţia. Sunt dispus să-ţi dau o 
celulă mai ca lumea şi hrană mai bună, dacă îmi vei da 
informaţii mai precise asupra lui Landola. 

— De unde până unde? 

— Mă priveşte. Ai făgăduit lui Grandeprise să i-l dai în 
mână pe pirat? 

— Da. 

— Erai deci sigur că o să-l găseşti. Spune-mi mie unde şi o 
să-ţi uşurez niţel situaţia, după cum ţi-am făgăduit. 

— Ce treabă ai cu Landola? 

— O mică răfuială, atâta tot. 

— Vrei să-l închizi şi să-l chinuieşti ca şi pe noi? 


— Ba ceva mai mult chiar. 

— Mi-ar părea bine, numai că nu ştiu unde se găseşte în 
momentul de faţă. 

— Dar există vreun mijloc ca să afli? 

Cortejo ezită să-i răspundă. 

— Bine, treaba dumitale dacă nu vrei să-mi spui, zise cu 
asprime bătrânul şi vru să-nchidă uşa în urma lui. 

— Pentru Dumnezeu, tată, spune-i, ce mai aştepţi? strigă 
Josefa. Nu vreau să mor... Vreau să scap de-aici... Ah, cum 
mă doare pieptul! 

— Cred şi eu! râse Hillario. Eu aş putea să fac să-ţi treacă 
durerile, să te vindec, dar văd că nu vreţi. 

— Ba vreau, vreau! Tată, spune-i... spune-i, să nu mă mai 
chinuiesc aşa... gemu ea. 

— Minte, o să ne înşele iar, răspunse Cortejo. 

— Dacă îmi răspunzi la ce te-am întrebat, vă făgăduiesc să 
vă scot de-aici, zise Hillario. 

— Bine, scoate-ne întâi şi pe urmă o să-ţi spun. 

— Aşa! N-ai încredere în vorba mea? Fie. Uite, vă desfac 
cercurile şi o să vă leg altfel, ca să nu-ncercaţi cine ştie ce 
năzbâtie. Dacă însă nici atunci nu-mi spuneţi ce vreau să 
ştiu, pedeapsa o să vă fie şi mai grozavă. 

Bătrânul le desfăcu apoi cercurile, dar îi legă atât de 
strâns, încât, deşi se puteau mişca şi umbla, n-ar fi putut 
totuşi să facă vreo încercare de a fugi. 

— Acum veniţi după mine, le zise el. 

Îi duse într-o încăpere de la capătul culoarului, care 
semăna mai mult cu o odăiţă de locuit decât cu o temniţă. 

— Ei, aici vă place mai mult? Îi întrebă el. Şi-acum, să-mi 
spui unde şi cum pot să dau de urma lui Landola. 

— E la fratele meu, răspunse Cortejo. 

— Adică la moşia Rodriganda, în Spania? Degeaba, n-am 
făcut nimic. Altă informaţie nu poţi să-mi dai? 

— Ne laşi într-adevăr să stăm aici dacă ţi-oi spune? zise 
spaniolul privindu-l bănuitor. 

— Da. 


— Bine. Dacă-mi făgăduieşti încă două lucruri, îţi spun. 

— Ce? 

— Că nu vom îi ucişi şi că o vei tămădui pe Josefa. 

— Fie. Cu o singură condiţie însă: să-mi dai lămuriri mai 
precise. 

— Află atunci că i-am scris fratelui meu să-mi răspundă 
unde se găseşte Landola. 

— Şi răspunsul? 

— Trebuie să fi sosit de-acum la agentul meu din Veracruz. 

— De ce nu la Mâxico? 

— Uiţi că nu trebuie să mă vadă nimeni acolo. 

— Aşa e, bine zici. Şi cine e agentul dumitale? 

— O să-ţi spun după ce ne vei da să mâncăm şi o vei 
examina pe fata mea. 

— Ascultă, senior Cortejo. Deşi în situaţia dumitale n-ar 
trebui să-mi pui condiţii, las să treacă de la mine. Manfredo, 
du-te de adu vin, pâine şi niţică brânză pentru dumnealor; 
în vremea asta eu o să văd ce e cu seniorita. 

Până să isprăvească Hillario de-a o examina pe Josefa, se 
întoarse şi Manfredo. 

— Eu m-am ţinut de făgăduială, acum e rândul dumitale, 
zise bătrânul. 

— Agentul meu e pescarul Gonzalvo Verdillo, răspunse 
Cortejo. 

— Şi cum se poate obţine scrisoarea de la el? 

— Printr-o ştafetă. 

— Crezi că o să i-o dea? 

— Dacă va avea ordin în scris de la mine, da. 

— Bine, scrie-i! 

— Cu condiţia ca scrisoarea pe care o voi primi s-o citesc şi 
eu. 

— Pie! Acum mă duc s-aduc hârtie şi cerneală, Manfredo o 
să stea să vă păzească. 

Când se întoarse, Hillario aduse cele trebuincioase pentru 
scris, după aceea îi slăbi puţin legăturile lui Cortejo şi-l puse 
să-i scrie agentului. La lumina felinarului, bătrânul citi şi 


păru mulţumit. Încuie apoi uşa în urma lui şi plecă urmat de 
Manfredo. 

— Cine duce scrisoarea la Veracruz? îl întrebă tânărul pe 
Hillario. 

— Vânătorul acela american. 

— A, Grandeprise. Dar dacă întreabă de Cortejo? 

— Lasă că ştiu eu ce să-i răspund. Tu du-te de mi-l trimite 
încoace. 

Manfredo se întoarse numaidecât cu el. 

— Senior Grandeprise, începu bătrânul, aş vrea să-ţi cer 
un serviciu. Ai mai fost vreodată pe la Veracruz? 

— Da. 

— Atunci te-aş ruga să-mi duci scrisoarea asta acolo. 

Vânătorul rămase cam încurcat. 

— Senior, m-ai scăpat o dată de la moarte şi sunt obligat să 
fac orice mi-ai cere, acum însă mi-e imposibil fiindcă sunt în 
serviciul lui senior Cortejo şi nu pot să plec. 

— Păi tocmai el te trimite cu scrisoarea. 

Grandeprise încruntă sprâncenele. 

— Aha, zise el, bănuiesc eu cam ce să fie. Vrea să scape de 
mine ca să nu fie silit să se ţină de făgăduială. 

— Vrei să spui afacerea cu Landola? 

— Da, dar de unde ştii dumneata? 

— Mi-a spus-o chiar el. De altminteri pot să te asigur că n- 
are de gând să te înşele, fiindcă trimiterea dumitale la 
Veracruz e în strânsă legătură cu Landola. Vei găsi acolo 
veşti despre pirat. 

— La cine? 

— Ea agentul lui Cortejo. 

— Aşa mai merge. Dar de ce te-a pus pe dumneata şi n-a 
venit el să-mi spună ce are de spus? 

— Fiindcă nu mai e aici. A venit o ştafetă de la Pantera 
Sudului ca să se ducă imediat la el. 

— Lua-l-ar dracu'! 

— De-abia a avut timp să scrie în fugă scrisoarea. 


— Şi zici că e într-adevăr vorba de Landola? Cui îi e 
adresată scrisoarea? la s-o văd şi eu. 

— Pescarului Gonzalvo Verdillo, agentul lui Cortejo. Acesta 
a scris cuiva să se informeze unde se află Landola şi 
răspunsul trebuie să fi sosit pe adresa agentului. 

— Şi trebuie să mă duc după el la Pantera Sudului? 

— Nu, să mi-l aduci mie. Până te întorci, o să fie şi Cortejo 
îndărăt. 

— Bine, dă-ncoa scrisoarea, plec imediat. 

— 'Te-aş ruga chiar. Vezi însă să fii cu mare băgare de 
seamă, o scrisoare de-a lui Cortejo e, în timpurile de faţă, 
ceva foarte primejdios. 

Starea sănătăţii bătrânului Arbellez se îmbunătăţise 
simţitor, aşa că putu să se dea jos din pat. Şedea toată ziua 
într-un fotoliu la fereastră şi privea cu ochi dornici spre 
apus, căci în direcţia aceea se aflau fortul Guadalupe, 
Chihuahua şi Monclava. Dintr-acolo aştepta el să vină 
Emma, tot ce avea el mai drag pe lume. 

— Mă-mpac cu toate suferinţele pe care le-am indurat, îi 
zicea el Măriei Hermoyes, care stătea lângă el, numai să-mi 
mai văd o dată copila. 

— O, senior, nici nu ştii cum m-aş bucura şi eu, răspunse 
ea. 

— Spuneau că o să vină în curând, dar timpul trece şi ea 
nu se mai întoarce! oftă el cu durere. 

— Ai răbdare, senior, o aduce Juarez, fii pe pace. A, dar ce 
se vede colo? zise ea tresărind. Parc-ar fi nişte călăreţi. 

— Santa Madonna! Dac-ar fi el! murmură bătrânul. 
Călăreţii, mulţi la număr, se apropiau în galop. Erau apaşi 
şi printre ei câţiva albi. Mixtecaşii aflaţi la conac săriseră pe 

cai şi le ieşiră înainte. Se auziră strigăte de bucurie 
amestecate cu nechezat de cai, apoi uşa se deschise şi 
cineva se ivi în prag. 

— Juarez! şopti Arbellez cu emoție. 

— Preşedintele! murmură Maria Hermoyes cu glas 
tremurat. 


— Da, eu sunt, răspunse zapotecul. Bine te-am găsit, 
senior Arbellez. Ce-ai mai făcut de când nu ne-am văzut? 

— Rău... foarte rău, senior, răspunse Maria Hermoyes în 
locul lui. Josefa, fata lui Cortejo, l-a închis în beci şi a vrut 
să-l lase să moară de foame. Ce-a pătimit, sărmanul, vai de 
sufletul lui...! 

Juarez se încruntă şi vru să spună ceva, dar în clipa aceea 
se auzi un țipăt de bucurie. 

— Tată! 

— Emma, copilul meu! şopti bătrânul cu glas sugrumat. 
Vru să mai spună ceva dar nu putu. Deschise braţele şi 
Emma, făptura cea mai dragă lui pe lume, îi căzu plângând 
la piept. Juarez o apucă pe bătrâna Maria de mână şi o 
trase încetişor afară din cameră. 

— Să-i lăsăm singuri, îi zise el. Clipele acestea le aparţin 
numai lor şi nu trebuie să fie tulburate de nimeni. Dar ia 
spune-mi acum, seniora, unde e senior Sternau. 

— A plecat împreună cu Ucigătorul-de-bivoli şi ceilalţi; 
unde, nu ştiu. 

— N-au spus nimănui unde se duc? 

— Nu, fiindcă nu ştiau nici ei. Au pornit să o urmărească 
pe Josefa Cortejo. 

Bătrâna se întoarse apoi la Arbellez, însoţită de Karja, ca 
s-o îmbrăţişeze pe Emma pe când Juarez se duse la oamenii 
săi. Lordul Dryden veni şi el. După vreo jumătate de ceas, 
pe când stăteau amândoi de vorbă în camera lui Juarez, 
căpetenia mixtecaşilor intră pe uşă. 

— Ce-mi aduce fratele meu? îl întrebă preşedintele. 

— Scrisori de la senior Sternau, senior. Pe când îl fugărea 
pe duşman, s-a întâlnit cu fata care le-a adus. 

Nu erau scrisori, ci hârtiile copiate de spioană din 
corespondenţa secretă a lui Hillario. Juarez îşi aruncă ochii 
pe ele, mai întâi distrat, pe urmă tot mai interesat. Uitase 
cu totul de prezenţa lordului. 

— lartă-mă, sir, zise el după ce le citi cu mare atenţie, dar 
ceea ce văd aci e de-o importanţă cum nici nu-ţi închipui. 


— Ştiri de la doctor? 

— Nu, numai hârtii trimise prin intermediul lui. Îți aduci 
aminte că ţi-am vorbit odată despre o seniorită Emilia? 

— Spioana dumneavoastră? 

— Hm..., i-aş zice mai degrabă aliata noastră. Ei am să-i 
mulţumesc pentru multe, dar mai ales pentru ce-a făcut 
acum, în ultimul timp. Trebuie să plec chiar astăzi de la 
hacienda şi să mă duc de-a dreptul la Durango. 

— E un lucru cam îndrăzneţ. 

— Defel. Am aici copii de pe scrisori din toate taberele 
unde sunt aşteptat cu bucurie. E de ajuns să apar, ca să 
dăm lovitura. Poftim, citeşte şi dumneata. 

— Te poţi bizui pe copiile acestea? întrebă lordul după ce- 
şi aruncă ochii pe ele. 

— Fără cea mai mică şovâire. 

— Atunci veştile sunt într-adevăr cât se poate de 
îmbucurătoare şi nu trebuie să mai zăboveşti o clipă. Eu... 

— Dumneata te odihneşti până se înapoiază doctorul, pe 
urmă veniţi după mine. 

— Crezi că are să se întoarcă aici, la hacienda? 

— Cu siguranţă. Omul acesta n-o să aibă astâmpăr atâta 
timp cât nu va da de Cortejo şi fiică-sa. Tragedia 
Rodriganzilor va lua atunci sfârşit şi fii sigur că îi voi 
pedepsi nespus de aspru pe vinovaţi. 

Preşedintele părăsi chiar în după-amiaza aceea del Erina, 
luând cu el trupele care îl însoțeau. Lăsă aci numai aţâţi 
oameni câţi să vegheze asupra conacului şi să poată avea 
legătura cu posturile celelalte din nordul ţării. 

Capitolul VII - Un rămăşag. 

Într-unul din localurile cele mai elegante ale Berlinului, 
capitala Germaniei, frecventat mai ales de ofiţerii şi 
funcţionarii superiori ai oraşului, stăteau într-o duminică la 
o masă o mulţime de ofiţeri de diferite arme. Păreau foarte 
bine dispuşi, căci cam trăseseră la măsea băieţii. 

Locotenentul de cavalerie von Ravenow, un tânăr bogat 
care trecea drept unul din cei mai frumoşi ofiţeri ai 


garnizoanei, era atât de răsfăţat de femei, încât se lăuda că 
niciuna nu-i rezistase încă până atunci. De câtva timp, însă, 
se stabilise în oraş un prinţ rus, care avea o fată de o 
frumuseţe într-adevăr uimitoare. Era admirată de toţi 
tinerii din oraş, căutând care mai de care să-i facă o curte 
înfocată. Fata însă nici nu-i lua în seamă, aşa că în curând se 
zvoni că rusoaica e o duşmancă neîmpăcată a bărbaţilor. 
Unul din tinerii ofiţeri, locotenentul von Golzen, care 
încercase să se apropie de ea, fusese pus la locul lui cu 
atâta asprime, încât se făcu de râsul camarazilor săi. Mai 
mult haz decât toţi făcea însă locotenentul von Ravenow, 
pentru care rusoaica părea să fie ceva mai îngăduitoare, 
căci fusese văzută câteva zile însoţită de el. 

— De, Golzen, ce să-i faci, pesemne că domnişoara nu se 
uită la de-alde noi, zise unul din ofiţeri, un tânăr slab şi înalt 
ca o prăjină. 

— Cine dracu' vrei să se uite la tine! răspunse Golzen 
râzând. Nici cu scara nu te ajunge cineva. Mie nu mi-e 
necaz că m-a repezit rusoaica, dar mi-e ciudă pe Ravenow; 
care crede că nu există femeie care să nu-i cadă în braţe de 
cum şi-o răsuci niţel mustaţa. Lasă c-o să-şi găsească şi el 
naşul, nu te teme, de asta sunt sigur. 

— Hm... nu prea cred, zise locotenentul zâmbind cu 
îngâmfare. 

— Zău? la nu te mai lăuda aşa! Pe ce faci prinsoare? 

— Pe un chef straşnic aici; plătesc mâncarea şi băutura 
pentru toţi. 

— Ia seama la ce spui, băiete, îl ameninţă celălalt. Vezi să 
te ţii de cuvânt. 

— Sigur. Dar să ştii că dacă pierzi, plăteşti tu. 

— Mare scofală! Eu ţi-aş propune alt rămăşag. 

— Oricare, nu mă dau înapoi. 

— Bine. Eu pun la bătaie roibul meu, iar tu calul tău 
arăbesc. 

— Drace! strigă von Ravenow, nu se prea potriveşte unul 
cu altul dar, hai, fie! 


— Uite ce zic eu: Ie iei după prima fată ori femeie care 
trece pe stradă pe care ţi-o voi arăta eu; primeşte s-o 
însoţeşti, ai câştigat tu, dacă nu, am câştigat eu rămăşagul. 

Ofițerii izbucniră toţi în hohote. 

— Bravo! Golzen îşi pune la bătaie roibul ca von Ravenow 
să cucerească inima vreunei croitorese sau a unei fete de 
spălătoreasă, zise unul din ei. 

— Staţi! strigă von Ravenow. A fost vorba de o femeie care 
trece pe stradă şi pe care mi-o vei arăta; cu o condiţie. 

— Care? Care? strigară ceilalţi curioşi. Să-mi aleagă una 
din cele care trec în trăsură. 

— Bine, fie şi în trăsură de casă, încuviinţă Golzen. 

— Mulţumesc, răspunse von Ravenow zâmbind cu ironie. 
Şi cât timp îmi dai pentru a cuceri cetatea? 

— Cinci zile de azi înainte. 

— Ne-am înţeles. Timpul e prea de ajuns. Von Ravenow se 
sculă de la masă, îşi potrivi tunica pe trup, îşi răsuci 
mustaţa şi clipi şiret din ochi. Înfierbântat de băutură, cu 
obrajii aprinşi şi privirea sigură, era într-adevăr tipul 
seducătorului. 

Ofițerii se înghesuiră toţi la ferestre şi priveau cu 
încordare la forfota de pe stradă. Pe care din elegantele ce 
se lăfăiau în trăsuri o va alege Golzen? 

— Admirabil! 

— Extraordinar! 

— O astfel de prinsoare zic şi eu! se auzea din toate 
părţile. 

Deodată, unul din sublocotenenţi strigă entuziasmat: 

— Ia uitaţi-vă. O adevărată frumuseţe! 

— Unde? Unde? strigară toţi într-un glas. 

— Colo, echipajul acela tras de doi armăsari negri. 

— Adevărat! Ai dreptate. Cine să fie? exclamă un altul. 

Echipajul se apropia în pasul cailor. În fundul trăsurii, la 
stânga unei femei mai în vârstă, stătea o fată tânără, de o 
frumuseţe desăvârşită. Chipul ei gingaş şi copilăresc era 
încadrat de două bucle blonde şi mătăsoase. 


— Admirabilă! Neasemuită! exclamară tinerii. 

— Von Ravenow, asta de colo, zise scurt Golzen. 

— Foarte bine, răspunse locotenentul încântat, şi-şi încinse 
sabia, apoi, în clipa următoare, pieri pe uşă. 

— Tare sunt curios să ştiu cum o să facă, murmură 
locotenentul cel lung ca o prăjină, privind cu invidie după 
camaradul său. 

— O să se urce probabil într-o birjă şi o să se ia după ea ca 
să vadă unde locuieşte, îşi dădu cu părerea unul din ofiţeri. 

Golzen zâmbi cu îndoială. 

— Nu cred. Ar însemna să piardă o zi degeaba, zise el. Eu 
cred că o să încerce chiar astăzi să se-apropie de ele şi să le 
vorbească. 

— Crezi? 

— Lasă că ştie el, are destulă experienţă în chestii d-astea! 
Ş-apoi, ca să nu pierzi un armăsar ca al lui îţi pui în joc 
toată iscusinţa de care eşti în stare. 

— A, uite-l că s-a urcat într-o birjă... s-a luat după ele... 
Oare cine să fie cucoana cea bătrână? 

Von Ravenow porunci birjarului să urmărească trăsura şi 
când ajunseră pe o stradă mai lăturalnică, locotenentul îi 
strigă să o ia înainte. Birjarul dădu bice cailor şi când fu în 
dreptul trăsurii, ofiţerul se aplecă în afară şi se prefăcu 
foarte mirat. Dintr-o săritură fu pe scara echipajului, salută 
cu o bucurie nestăpânită şi strigă încântat: 

— Paula, dumneata aici? Ce întâlnire neaşteptată! De ce 
nu mi-ai scris ca să ştiu şi eu? 

— Domnule, dumneata ne confunzi cu altcineva, zise 
doamna. 

Locotenentul făcu o mutră mirată, ca şi când persoanele 
din trăsură ar fi vrut să glumească. 

— A, vă rog să mă iertaţi, stimată doamnă. N-am avut încă 
onoarea să vă fiu prezentat, dar sper că Paula va înlătura 
imediat acest neajuns. 

Ochii frumoşi şi adânci ai fetei îl priviră cercetător, apoi ea 
rosti cu glas melodios: 


— Ceea ce-mi ceri, domnule, e cu neputinţă, deoarece nu 
te cunosc. Cine eşti dumneata? 

— Cum? Nu mă recunoşti, Paula? întrebă el cu o mirare 
prefăcută. Prin ce am meritat eu o astfel de 
desconsiderare? A, uitasem că dumitale îţi place să 
glumeşti. 

— Te-nşeli, zise ea, de astă dată cu multă seriozitate şi 
mândrie, eu nu glumesc niciodată cu persoanele pe care nu 
le cunosc şi pe care nici nu vreau să le cunosc. Îmi place să 
cred că numai datorită unei regretabile confuzii ai dat 
buzna peste noi şi te rog să ai bunătatea să te prezinţi. 

Von Ravenow se prefăcu că se află în mare încurcătură. 

— Cum, să mă fi înşelat eu? bâigui el. Dar nu se poate, 
prea ar fi mare asemănarea! Totuşi trebuie să lămuresc 
acest lucru; apoi zise, înclinându-se adânc: 

— Sunt contele Hugo von Ravenow, locotenent în 
regimentul de gardă al Maiestăţii Sale Regele. 

— Atunci e adevărat că n-am avut unde să te cunoaştem, 
domnule locotenent. Sunt domnişoara Sternau şi doamna e 
bunica mea. 

— Domnişoara Sternau, rosti el cu un aer speriat. Vă rog 
să mă iertaţi, doamnelor, văd şi eu că m-am înşelat, dar 
asemănarea e într-adevăr uimitoare. 

— Atunci trebuie să te iertăm, zise fata, dar după tonul cu 
care spusese aceste cuvinte se vedea limpede că se- 
ndoieşte. Aş putea să aflu cine este această „sosie” a mea? 

— Cum să nu, domnişoară Sternau, e verişoara mea, Paula 
de Marsfelden. 

— Marsfelden? spuse tânăra privind cu un zâmbet ciudat 
la bunica ei. Şi unde se află această verişoară a dumitale? 

Chipul locotenentului se lumină. Bănui din întrebarea ei că 
tânăra fată e dispusă să stea cu el de vorbă, ceea ce se 
potrivea de minune cu planul lui. De altminteri, după 
numele lor simplu, de Sternau, erau nişte burgheze care 
vor fi măgulite să lege prietenie cu un ofiţer de cavalerie, 


care mai era şi conte pe deasupra. De aceea răspunse 
foarte calm: 

— Paula? O ştiam la moşie şi de aceea m-am mirat s-o văd 
aici. O să-i scriu chiar astăzi că am văzut în capitală o fiinţă 
încântătoare care îi seamănă foarte mult, ba o şi întrece în 
frumuseţe şi gingăşie. 

— Te-aş ruga să-ţi cruţi osteneala, zise zâmbind cu dispreţ 
tânăra fată. 

— Pentru ce, domnişoară? 

— Fiindcă o să-i scriu eu însămi Paulei de Marsfelden. 

— Cum aşa? 

— Paula e cea mai bună prietenă a mea. 

— Ah! 

Exclamaţia pe care o scoase locotenentul păru mai mult un 
strigăt de spaimă decât de mirare. 

Aşadar necunoscuta aceasta cunoştea numele unei 
persoane cu totul străină şi pe care îl spusese la-ntâmplare. 
— A, te-ai speriat? replică Roschen cu dispreţ. Aşadar nu 

m-am înşelat în presupunerile mele. Vei fi fiind dumneata 
conte şi ofiţer în garda regală, dar cavaler nu ştii să fii, află 
asta de la mine! 

— Domnişoară! 

— Să nu faci pe indignatul, domnule locotenent, zise ea cu 
o linişte jignitoare. 

— Dacă ai fi bărbat ar trebui să-mi dai socoteală pentru 
cuvintele acestea, zise el turbând de furie. Ce vină am eu că 
te-am confundat cu o persoană care-ţi seamănă ca două 
picături de apă? 

— Încetează, domnule! Dac-aş fi bărbat nu aş primi decât 
provocarea unui om de onoare, ceea ce mă îndoiesc că pot 
găsi la dumneata, judecând după purtarea pe care ai avut-o 
faţă de noi. Cât pentru asemănarea pe care o dai ca 
pretext, te pot asigura că Paula de Marsfelden seamănă tot 
atât de puţin cu mine pe cât semeni dumneata cu un om de 
onoare. Ai crezut că ţi se va prinde stratagema, dar te-ai 
înşelat; te rog deci să ne scuteşti de prezenţa dumitale... 


Aşa ceva nu i se mai întâmplase frumosului locotenent 
până acum. 'lotuşi nu voia să se dea bătut, de aceea 
răspunse cu îndrăzneală: 

— Bine, domnişoară, să admitem că ai dreptate într-o 
oarecare măsură. Mă aflu într-o situaţie care mă sileşte să 
mărturisesc adevărul, cu riscul de a-mi atrage mânia 
dumitale. 

— Mânia? zâmbi ea. Vrei să zici disprețul. Şi fiindcă nu- 
nţeleg ce rost au aceste explicaţii, te rog încă o dată să faci 
bine şi să-ţi vezi de drum. 

— Nu, nu, şi iar nu! Trebuie să mă asculţi. 

— Trebuie? zise ea privind cercetător în stradă. O să 
vedem noi îndată dacă trebuie. 

— Te urmăresc, începu el iar, din clipa când te-am văzut 
pentru întâia oară. Inima mea... 

— De săptămâni zici? îl întrebă ea şi izbucni într-un râs cu 
hohote. 

— Pe cinstea mea, domnişoară! 

— Aici, în oraş? 

— Da, răspunse el cam stingherit. 

— Da? Îţi repet atunci că minţi iar. N-am fost în viaţa mea 
în capitală şi am sosit abia ieri. Deplâng armata care are 
printre ofiţerii ei un om ca dumneata şi-ţi poruncesc pentru 
ultima oară să ne laşi în pace. 

— Nu, nu plec până ce nu mă voi justifica şi dacă nu m- 
asculţi voi răscoli pământul să aflu unde locuieşti şi să vin 
acasă la dumneata să-mi capăt iertarea. 

Un fulger de mânie luci în ochii ei frumoşi. 

— A, crezi că două femei nu sunt în stare să se apere! Îţi 
voi dovedi îndată că te-nşeli. Opreşte! 

Vizitiul ascultă de poruncă şi opri trăsura tocmai în dreptul 
unui sergent de stradă, dar locotenentul, care stătea pe 
scăunelul din faţă, nu-l văzu. Era hotărât să meargă până la 
capăt. 

— Sergent, vino te rog încoace, zise Roschen. 


Locotenentul se întoarse brusc. Când îl văzu pe sergent 
înţelese intenţia fetei. O roşeaţă vie i se ivi pe faţă şi 
deschise gura să spună o glumă ca să salveze situaţia, dar 
ea i-o luă înainte. 

— Sergent, zise ea, omul acesta a dat buzna în trăsura 
noastră şi nu e chip să scăpăm de el. Fii bun şi dă-ne o 
mână de ajutor. 

Polițistul se uită uluit la ofiţer. Acesta văzu că trebuie să 
bată în retragere, ca să nu se expună la ceva neplăcut. 
Cobori din trăsură şi zise zâmbind: 

— Domnişoara glumeşte, voi avea eu însă grijă să devină 
ceva mai serioasă. Apoi se îndepărtă cu paşi grăbiţi 
aruncând o privire amenințătoare în urma lui. 

— Aşa... am scăpat, în sfârşit! Mulţumesc, domnule 
sergent, adăugă ea făcând semn vizitiului să-şi vadă de 
drum. 

Locotenentul nu se simţise niciodată aşa de umilit ca 
acum. Scrâşnea din dinţi şi spumega de furie. Fetişcana 
asta să îndrăznească să-şi bată joc de el, când atâtea femei 
frumoase îi cădeau în braţe la cel mai mic semn al lui! Dar 
lasă, o să i-o plătească el, de asta să fie ea sigură! 

Zări o birjă goală. Sări în ea şi-i porunci birjarului să 
urmărească trăsura care se mai zărea încă în depărtare. 
Trebuia să afle cu orice preţ unde locuiesc. 

Trăsura se opri în faţa unei vile foarte elegante. 

Un lacheu în livrea deschise poarta şi trăsura trase la 
scară. Von Ravenow aflase ce vroia să ştie. Văzu peste drum 
o cârciumă şi se hotări să urmărească mai de aproape cine 
sunt cele două femei. Deocamdată îi dădu birjarului adresa 
lui şi se întoarse acasă să chibzuiască bine ce e de făcut. Se 
dezbrăcă de uniformă şi se îmbrăcă în haine civile, apoi se 
întoarse la cârciumă. Din nenorocire pentru el, cârciumarul 
era un om posac şi zgârcit la vorbă, aşa încât nu putu afla 
nimic de la el. Se hotări să aştepte. 

Nu trecu mult şi văzu un om mai în vârstă ieşind din vilă, 
trecând strada şi intrând în cârciumă. Omul se aşeză la o 


masă, ceru o halbă, despături un jurnal şi începu să 
citească. Se plictisi însă repede de citit şi se uita în juru-i, ca 
şi când ar fi căutat pe cineva cu care să stea de vorbă. 

Locotenentul atât aştepta. Înţelese după înfăţişarea 
omului că trebuie să fi fost cândva soldat şi se hotări să facă 
pe camaradul. În curând se încinse între ei o conversaţie în 
toată regula. Vorbiră despre armată, despre război, în 
sfârşit despre câte-n lună şi în stele. 

— I-ascultă, zise deodată locotenentul, după câte-nţeleg 
eu, dumneata trebuie să fi fost militar. 

— Cred şi eu! Am fost sergent major, răspunse omul. 

— Zău! Păi şi eu tot asta sunt. 

— Dumneata? întrebă celălalt băgând de-abia acum de 
seamă ce mâini albe şi fine avea „camaradul” lui. Hm... De 
ce eşti atunci civil? 

— Fiindcă m-am retras din armată. 

— Aşa! Hm... Şi ce meserie ai acum? 

— Sunt negustor. Dar dumneata? 

— Intendent. 

— Intendent? Unde? 

— La vila contelui de Rodriganda, aceea de peste drum. 

— A, vila e a unui conte? 

— Da, un spaniol, a cumpărat-o acum de curând. 

— Are multe slugi? 

— Nu prea. 

— E printre ei vreunul Sternau? 

Ludwig - fosta ordonanţă a căpitanului - căci el era - deşi 
om simplu, ghici cu şiretenia pe care o are un astfel de om 
din naştere - cu cine are de-a face, căci aflase de 
întâmplarea lui Roschen şi se hotări să fie cu băgare de 
seamă. 

— Sternau? Da, e unul pe care-l cheamă chiar aşa, 
răspunse el foarte liniştit. 

— Şi ce este el? 

— Vizitiu. 

— Ei pe dracu'! Are nevastă, copii? 


— Cum să nu! 

— Nu cumva erau nevasta şi vreo fată de-a lui alea două 
care se plimbau mai adineauri în trăsură? Nu prea 
semănau a nevastă şi fată de vizitiu. 

— De ce nu? Contele îşi plăteşte destul de bine slugile ca 
să-şi îmbrace nevestele şi fetele ca nişte cocoane. De 
altminteri nu ieşiseră, cum s-ar zice, la plimbare. Contele 
vroia să-ncerce nişte armăsari pe care i-a cumpărat, şi-i era 
totuna dacă mergea trăsura goală sau cu cineva. 

— Acum înţeleg eu de ce erau aşa de mojice, zise fără să 
vrea locotenentul. 

— Zău? Au făcut cuiva vreo mojicie? întrebă Ludwig 
privindu-l pe sub sprâncene. 

— Da. Eram pe aproape când am auzit cum au ocărât un 
biet locotenent, răspunse ofiţerul văzând că era cât p-aci să 
se dea de gol. 

— Aha, aşa! Şi de unde ştii că le cheamă Sternau? 

— Parc-aşa i-au spus sergentului. 

— Da? Dar de unde până unde te-apucaşi să mă descoşi 
cine şi ce sunt? 

— O simplă întâmplare. 

— Întâmplare, ai? Vezi să nu te pomeneşti cu o palmă 
zdravănă tot aşa, din întâmplare... 

— Cum, ce-ai spus? 

— Am spus că nu te-aş sfătui de-aci încolo să-l crezi pe 
Ludwig un dobitoc, după cum ţi-oi fi închipuit şi să-ncerci 
să-l tragi pe sfoară, asta am spus! Eşti locotenentul cu 
pricina pe care „fata vizitiului” l-a pus la punct şi-acu vii să 
iscodeşti, ca să nu le laşi nici de-acum încolo în pace. Să-ţi 
dau un sfat prietenesc, tinere: dacă nu te-astâmperi, o să-ţi 
dau o bătaie soră cu moartea! Mă duc să-l aduc şi pe vizitiu 
şi dacă mi-o spune că dumneata eşti, o să-ţi tăbăcim aşa de 
bine pielea, ca să ne ţii minte cât vei trăi! Şi-acum basta! 

După ce zise acestea, Ludwig se sculă de la masă, îşi plăti 
halba şi plecă p-aci încolo. Locotenentul aşteptă până ce-l 
văzu intrând pe poartă, pe urmă se îndepărtă repede 


ocărând în gând, căci n-avea defel poftă să se ia la bătaie cu 
astfel de oameni. Nici prin gând însă nu-i trecea că omul îl 
minţise când îi spusese că femeile din trăsură erau nevasta 
şi fata vizitiului. 

În vremea asta ofiţerii se adunaseră la masa de seară. Von 
Ravenow veni şi el ceva mai târziu. Bineînţeles că cel dintâi 
lucru pe care-l făcură era să-l întrebe cum au mers 
lucrurile. 

— Ce să vă spun? Minţi el. Deşi mai am încă atâtea zile 
înaintea mea, vă pot asigura de pe acum că am şi câştigat 
prinsoarea. 

— Dovedeşte-ne-o şi plătesc chiar acum, îl zori Golzen, 
care era şi el de faţă. 

— Să v-o dovedesc? spuse ofiţerul cu cinism. Ce dovadă 
vreţi când e vorba de fata unui vizitiu? 

— Fata unui vizitiu? întrebă Golzen uluit. Nu se poate! 

— Ba bine că nu! Pe tat-so îl cheamă Sternau şi e vizitiu la 
contele de Rodriganda. 

— Nu vorbi prostii! Nu seamănă ea a fată de vizitiu. 

— Nu? Du-te şi te convinge! 

— Aşa o să şi fac. E mult prea frumoasă ca să nu merite 
osteneala. De altfel vreau dovada că ai reuşit s-o seduci. 
Nu-mi dau eu roibul pe vorbe în vânt. 

— N-ai decât să ţi-l ţii! Ţi-l dăruiesc! Nu crezi că vreau să 
mă dau în stambă cu o fată de vizitiu numai ca să vă 
dovedesc că sunt în „gratiile” ei...? 

— Aici nu e vorba că mi-l dăruieşti ori nu. Am făcut o 
prinsoare şi trebuie s-o pierd sau s-o câştig. Încă o dată, te 
rog să-mi dai dovada pe care ţi-o cer. Cum şi ce fel, te 
priveşte. Dumneata ce zici, domnule căpitan? Eşti nou aici, 
deci nu ţii nici cu unul nici cu altul. 

Cuvintele acestea fuseseră adresate unui domn înalt şi 
slab care stătea la masa lor. Era îmbrăcat civil dar ştiau că-l 
cheamă Shaw, era căpitan şi făcea parte din marina 
Statelor Unite. Părea să fie cam de vreo şaizeci de ani, avea 


chipul caracteristic al yankeului şi fusese ataşat marinei 
germane. 

Căpitanul ascultase nepăsător la conversaţia lor, dar la 
auzul numelui Sternau şi Rodriganda tresări. 'locmai vroia 
să răspundă ceva, când uşa clubului se deschise şi în prag 
se ivi locotenentul von Branden, aghiotantul colonelului din 
escorta regală. Acesta părea foarte agitat şi tulburat. 

— Ei, Branden, ce e? Nu cumva te-a luat „moşul” la trei? îl 
întrebă unul din ofiţeri. 

— E înfuriat rău bătrânul, răspunse locotenentul 
ştergându-şi fruntea plină de sudoare. Regimentul nu ştie 
să se ţină cum trebuie pe cal, ofiţerii - nişte nevolnici şi câte 
şi mai câte! Zicea să le-o spun eu camarazilor între patru 
ochi ca să nu le-o spună el în faţa soldaţilor. 

— Nevolnici! rostiră ceilalţi revoltați. Nu, nu, nu ne lăsăm 
noi călcaţi în picioare de un ramolit ca el... 

Aghiotantul dădu pe gât un pahar cu vin, apoi zise îndâriit: 

— Dacă superiorii noştri au o astfel de părere despre noi, 
atunci nu mă mir că o să pătrundă în armata noastră de 
elită elemente de adunătură. De pildă, am să vă anunţ că ne 
vine un nou camarad. 

— A, în locul răposatului von Wiersbick? Cine e? 

— Un locotenent de pionieri din Darmstadt. 

— Un locotenent în escorta regală? Şi încă unul din 
provincie! strigară ofiţerii indignaţi. 

— Când veţi mai auzi şi cum îl cheamă...?! 

— Cum? 

— Unger. 

— Unger? N-am auzit de nici un nobil cu numele acesta, 
tună von Ravenow cu dispreţ. 

— Cred şi eu! Ăsta e nume de rând, burghez. 

— Cum, nu e din nobilime? 

— Ţi-ai găsit! Să ştiţi, camarazi, că dacă se mai întâmplă 
aşa ceva, eu îmi dau demisia din armată. Să stau eu cot la 
cot cu toţi nespălaţii! Individul se numeşte Unger, e dintr- 
un orăşel, nu ştiu de unde, tat-său e căpitan pe o corabie 


care rătăceşte la dracu-n praznic, avere n-are, dar e 
protejat de cineva de la Curte. Maiorul e indignat de 
venirea unui astfel de individ printre noi, colonelul tună şi 
fulgeră dar n-are ce face. Ordin de sus... trebuie să-l 
primim şi să-l tolerăm. 

— Să-l tolerăm? strigă von Ravenow. Eu din partea mea nu 
tolerez un bădăran şi un fecior de marinar alături de mine. 
Individul trebuie cu orice preţ izgonit din regimentul 
nostru. 

— Da, da, răcniră toţi în cor. 

În furia lor nu băgară de seamă cu ce încordare asculta 
ofiţerul american conversaţia lor şi fulgerele care îi luceau 
adesea în privire. 

— Şi când e vorba să ne vină această pacoste pe cap? 
întrebă unul din ofiţeri. 

— Chiar azi, răspunse aghiotantul. S-a dus să facă vizitele 
de rigoare şi voi avea cinstea să vi-l prezint acum la masă. 

— Atunci noi plecăm, zise von Ravenow. 

— Degeaba. Azi ori mâine tot trebuie să facem cunoştinţă 
cu el. Eu cred că e mai bine să ne găsească adunaţi pe toţi 
la un loc ca să înţeleagă după atitudinea noastră la ce să se 
aştepte. 

Propunerea fu primită cu entuziasm. Norii se 
îngrămădeau deci deasupra capului tânărului ofiţer, care 
habar n-avea ce-l aşteaptă. 

Capitolul VIII - Un locotenent din burghezie printre nobili. 

Kurt se afla în capitală. Rosetta Sternau îşi cumpărase şi 
ea aici o vilă, ca să aibă unde petrece din când în când câtva 
timp când vroia să scape de monotonia vieţii de la tară. 
Contele Manuel sosise de-abia ieri, împreună cu bătrâna 
doamnă Sternau şi nepoata ei Roschen, la oraş. 
Locotenentul Kurt Unger, prietenul ei din copilărie, venit 
chiar în ziua aceea, trăsese la vilă, în timp ce fata era cu 
bunica ei la plimbare. Aflase de la moşier de plecarea lor şi 
alergase după ele la oraş ca să le vadă. Stătea acum în 
camera lui, în uniformă de mare ţinută, ca să se prezinte 


după-amiază superiorilor săi. Uniforma îl prindea de 
minune. Din copilul drăguţ şi vioi, se făcuse un tânăr chipeş 
şi inteligent. 

Auzi deodată huruitul trăsurii intrând pe poartă. Alergă 
într-un suflet la fereastră. 

— Roschen, murmură el şi pe chipul lui se ivi un zâmbet de 
fericire. Ce mult s-a schimbat! Din copila mică şi 
zburdalnică s-a făcut o fată frumoasă ca o zână. Mă duc să-i 
vorbesc. 

Cobori scara care ducea la etajul de jos, unde erau 
saloanele şi deschise uşa unuia din ele, de unde se auzea 
zvon de glasuri. Rămase uluit în prag, ca orbit de ceea ce 
avea înaintea ochilor, în clipa aceea Roschen întoarse capul. 

— Kurt! strigă ea şi alergă spre el cu braţele întinse. 

Tânărul încercă să-şi potolească bătăile inimii, se înclină 
adânc în faţa ei, îi luă mâna şi o duse emoţionat la buze, 
fără să poată rosti un cuvânt. Fata îl privi uimită, încruntă 
sprâncenele şi zise, stăpânindu-şi râsul: 

— Cum, domnul locotenent nu mă mai recunoaşte? 

— S-ar putea să nu vă recunosc, domnişoară? Mai degrabă 
cred că aş putea uita propria mea persoană decât pe 
dumneavoastră, răspunse el tulburat. 

— Domnişoară”... „dumneavoastră“... repetă ea, izbucnind 
în hohote de râs. Ah, ţi-ai adus probabil aminte că mama e 
contesă, de aceea îmi vorbeşti în felul acesta. 

— Da, aşa e, răspunse el, neştiind ce altceva să spună. 

— Dar bine, Kurt, parcă înainte nu prea te sinchiseai tu de 
fleacurile astea. Eu eram Roschen şi tu Kurt şi tot aşa 
trebuie să rămânem de-acum înainte unul pentru altul. Sau 
a devenit prea mândru domnul locotenent de când a intrat 
în escorta regală, după cum am auzit? 

De-abia acum se uită ea mai bine la el. Zâmbetul şăgalnic 
îi pieri de pe buze şi obrajii i se împurpurară. Kurt nu-şi mai 
putu stăpâni impulsul inimii. O privi cu ochi plini de fericire 
şi strigă apucându-i amândouă mâinile: 


— Mulţumesc, Roschen! Am rămas acelaşi de mai înainte, 
gata să-mi vărs sângele pentru tine şi să mă iau de piept cu 
o întreg ă armată de duşmani. 

— Aşa ai fost tu întotdeauna când a fost vorba să te 
sacrifici pentru Roschen, o nebunatică şi o răutăcioasă care 
te chinuia cu toanele ei, râse ea. Dar să nu crezi că o să te 
pun să te iei la luptă cu o întreagă armată, deşi chiar astăzi 
aş fi avut nevoie să ridici paloşul în apărarea mea. 

— Cum, te-a insultat cineva? strigă el şi ochii îi fulgerau. 

— Aşa, niţel... 

— De ce nu mi-ai spus? întrebă contele, care nu se 
amestecase până acum în vorbă, îngrijorat. Cine te-a 
insultat, copila mea? 

— Un locotenent. Zicea că-l cheamă von Ravenow şi e tot 
din escortă, ca tânărul de faţă. De altfel, am ştiut eu să-l 
pun repede la punct pe domnul locotenent nu-i aşa, 
bunicuţo? 

— Şi încă bine de tot, răspunse bătrâna râzând. Nici nu 
mi-aş fi putut închipui atâta curaj la un copil care iese 
pentru prima oară în lume. 

— Ştiţi că m-aţi făcut curios? Ia povestiţi-mi şi mie ce s-a 
întâmplat, zise don Manuel, contrariat de cele ce auzea. 

Când Roschen sfârşi de povestit, Kurt sări indignat de pe 
scaun şi strigă: 

— O, asta e prea mult! Trebuie să-l provoc neapărat pe 
necioplitul acesta la duel. 

Contele însă îl potoli cu un gest. 

— Nu, Kurt, asta să n-o faci. Îţi vei face duşmani din toţi 
camarazii tăi, chiar de la început. 

— Cât despre camarazi, sunt prevenit mai dinainte că îmi 
vor fi ostili. Toţi sunt din nobilime şi părerea lor este că n- 
are ce căuta un burghez printre ei. Un duel cu Ravenow nu 
poate schimba cu nimic situaţia. 

— Vorbim mai târziii despre afacerea asta, căută bătrânul 
să-l îmbuneze. Acum e timpul să te prezinţi ministrului de 
război. Are informaţii favorabile despre tine şi te va primi 


foarte bine. Sper că aceeaşi primire ţi se va face şi de către 
superiorii tăi, pe care trebuie să-i vezi chiar astăzi. 

Kurt plecă imediat să facă vizitele de rigoare, dar îşi 
propuse să nu se lase de la-nceput jignit de vreunui din 
camarazii săi, mai cu seamă de Ravenow, pe care avea de 
gând să-l pună la punct cu prima ocazie ce i se va ivi în cale. 
Contele porunci ca trăsurica de un cal să stea pregătită. Şi 
tânărul ofiţer plecă să se achite de corvoadă. Se duse mai 
întâi la ministrul de război, căci avea ordin să i se prezinte 
imediat, ceea ce era o favoare pe care o au foarte puţini 
ofiţeri sosiți într-o garnizoană nouă. Şi încă şi mai mare era 
favoarea că fu primit de îndată, deşi erau alte persoane 
venite înaintea lui, care aşteptau ora de audienţă. 

Ministrul privi cu ochi binevoitori pe chipeşul ofiţer şi zise 
zâmbind: 

— Eşti foarte tânăr după cum văd, domnule locotenent, 
dar mi-ai fost recomandat ca un ofiţer distins şi voi lua în 
seamă aceste recomandaţii. Ţi-am citit lucrările şi nu pot 
decât să te felicit pentru ele. Armata îşi pune mari speranţe 
în dumneata, speranţe care sunt sigur că se vor realiza şi 
voi fi foarte fericit să te văd în curând printre ofiţerii 
Marelui Stat Major. Totuşi, trebuie să-ţi spun dinainte că vei 
întâmpina destule greutăţi în noua situaţie. Te rog însă să 
nu le iei în seamă - bineînţeles atât cât îţi îngăduie onoarea 
de militar. Ştiu că vei fi primit cu oarecare... să zicem 
răceală, de aceea îţi voi da câteva rânduri pentru colonelul 
dumitale. E o excepţie care sper că-ţi va înlesni primii paşi. 
Du-te cu Dumnezeu şi dă-mi cât mai curând veşti. 

Cu aceste cuvinte ministrul îi înmâna tânărului ofiţer un 
plic închis şi-i făcu un semn prietenos cu mâna că audienta 
s-a sfârşit. 

Kurt se duse de-a dreptul la cazarmă, pentru a se 
prezenta comandantului. Începutul fusese destul de 
încurajator, dar din nenorocire urmarea nu fu tot aşa. 
Colonelul şedea la birou şi semna nişte hârtii pe care i le 
întindea aghiotantul său, von Branden. Când intră Kurt pe 


uşă, colonelul ridică ochii şi-l privi în treacăt mormăind ceva 
în barbă, pe când aghiotantul îşi spuse numele, salutând cu 
răceală, fără să-i întindă mâna. 

După ce sfârşi, colonelul se ridică în picioare şi-l măsură 
pe tânărul locotenent prin monoclu cu o privire prea puţin 
binevoitoare. 

— E ceva neobişnuit la noi ca un ofiţer de pionieri să 
pătrundă în gardă, zise el. Trebuie să chibzuieşti bine, 
domnule locotenent, suntem foarte severi în privinţa asta. 
Ai făcut cunoştinţă cu viitorii dumitale camarazi? 

— Nu încă, domnule comandant. 

— Hm... fiindcă eşti neînsurat, va trebui să iei masa la 
popotă. Locotenentul von Branden te va prezenta. 

— Locuiesc la nişte prieteni şi v-aş ruga să-mi îngăduiţi să 
mănânc acasă, domnule comandant. 

Colonelul vru să spună ceva dar se stăpâni. 

— Ceea ce-mi ceri este împotriva regulamentului, vom 
vedea însă ce-i de făcut. În orice caz, nu te-aştepta la cine 
ştie ce bucurii la noi. Prezintă-te mâine dimineaţă la ora 
nouă fix la regiment. Acum poţi să pleci. 

— La ordin, domnule comandant! Mai înainte îngăduiţi-mi 
să vă înmânez scrisoarea aceasta din partea domnului 
ministru de război. Şi zicând acestea izbi pintenii, salută şi 
ieşi din cameră. 

Colonelul învârtea în mână scrisoarea, uitându-se 
nedumerit la aghiotant. 

— Băiatul ăsta nu-mi place deloc! zise cu ciudă 
aghiotantul. 

— Eu nu pricep cum de i-a încredinţat ministrul tocmai lui 
plicul. Sau poate că nu e ceva oficial, ci particular. la să 
vedem. 

Colonelul deschise plicul şi iată ce citi: „Domnule colonel, 
Aducătorul acestor rânduri e călduros recomandat de o 
persoană foarte sus-pusă şi sper că acest lucru se va lua în 
seamă de către camarazii săi; eu, la rândul meu, voi căuta 
să mă conving de calităţile care i se atribuie. Doresc ca 


originea lui burgheză să nu fie o piedică în ce priveşte 
recunoaşterea meritelor sale şi sper că va fi întâmpinat cât 
se poate de prietenos de către camarazii săi.” 

Colonelul rămase cu gura căscată. 

— Ei drăcia dracului! Asta e un adevărat ordin din partea 
ministrului, bombăni el uluit. Dar nu mă las eu intimidat cu 
una cu două, fie chiar din porunca unui ministru. Şi-apoi, 
Unger ăsta nu e omul pentru care să ne călcăm noi, cei din 
nobilime, demnitatea în picioare. 

De la comandant, Kurt se duse să le facă o vizită maiorului 
şi căpitanului escadronului său. Primirea pe care i-o făcură 
aceştia doi fu tot atât de jignitor de rece, aproape 
insultătoare. Înţelese că se hotărâse mai dinainte în 
regiment o atitudine duşmănoasă, împotriva căreia va fi 
greu de luptat. Unul singur dintre viitorii săi camarazi, 
locotenentul von Platen, o rudă de-a maiorului, îl 
întâmpinase cu adevărat camaradereşte şi-i devenise de la 
început simpatic, deşi nu schimbase decât câteva cuvinte cu 
el. 

— Tare mă tem ca inima dumitale bună să nu-ţi facă vreo 
boroboaţă, îi zise maiorul după ce plecă Kurt. 

— Inima mea bună nu mă va împinge niciodată la aşa ceva, 
răspunse locotenentul cu multă seriozitate. Impresia pe 
care i-o făcuse Kurt era cât se poate de bună şi ghicise de la 
prima vedere că avea de-a face cu un băiat inteligent şi de-o 
cinste exemplară, mult superior camarazilor săi. 

Unger trebui să-i povestească contelui la întoarcere 
primirea care i se făcuse. 

— M-aşteptam, zise bătrânul. Escorta e în toate ţările un 
corp de elită, mai ales când face parte din cavalerie, şi-şi 
are prejudecățile ei. 

— Bine, dar eu nu m-am vârât cu de-a sila printre ei, am 
executat numai ordinul care mi s-a dat, răspunse necâjit 
tânărul locotenent. 

— Negreşit. În cele din urmă vor trebui s-o recunoască şi 
camarazii tăi. Şi-apoi, cu toate că nu ai înaintea numelui 


titlul de conte sau de baron, vei şti să te impui prin meritele 
tale personale. 

— Voi face tot posibilul să-mi câştig stima lor. 

— Sunt convins de asta, dragul meu. Dar acum să vorbim 
despre altceva. Am primit câteva rânduri de la prinţul de 
Hessa, care se află actualmente în capitală. 

— Cum se poate? Îl ştiam în străinătate. 

— A fost chemat telegrafic la Curte. Reiese din rândurile 
lui că e vorba de o urgentă problemă diplomatică. Poate că 
e în legătură cu noua poziţie a principatului de Hessa faţă 
de Prusia, căreia i-a fost potrivnic în războiul ce abia s-a 
încheiat; sau s-ar putea să fie vorba de nişte chestiuni cu 
bătaie mai lungă. Acest von Bismarck are un cap 
excepţional şi lucrează cu date neobişnuite, de-a dreptul 
îndrăzneţe. Faptul că prezenţa Marelui Duce este atât de 
grabnic aşteptată lasă să se întrevadă existenţa unor 
probleme importante. Invitaţia îi conferă caracterul unei 
personalităţi importante şi, prin aceasta, influenţa sa capătă 
o greutate mai mare. Prinţul mă roagă să mă prezint 
imediat la el. Îi voi povesti şi lui felul cum înţeleg domnii 
ofiţeri să se poarte cu protejatul lui şi sper că satisfacția pe 
care ţi-o va da îi va pune cu botul pe labe. 

Contele îşi întrerupse vorba căci auzi o trăsură intrând pe 
poartă. În curând uşa se deschise şi contesa Rosetta intră 
urmată de o doamnă care, deşi nu mai era la prima 
tinereţe, păstrase încă urme de mare frumuseţe. 

— Fiica mea! strigă plin de bucurie contele. Cum se face c- 
ai venit aşa de curând după noi? 

— Vin să-ţi aduc un musafir foarte drag ţie şi binevenit în 
casa noastră, răspunse ea sărutându-l, Ia te uită şi ghiceşte 
cine e. 

Contele o privi eu atenţie pe doamna venită cu Rosetta, 
dar, deşi chipul ei trist îi părea cunoscut, nu-şi putu aduce 
aminte. 

— Cum, tată, n-o recunoşti? E miss Amy Dryden, buna şi 
draga mea prietenă de odinioară. 


— Prietena ta care dispăruse de atâta vreme? 

— Aşa e, dar acum uite-o că s-a întors, răspunse Rosetta 
cu bucurie. 

Contele întinse atunci mâinile şi zise cu glas tremurător de 
emoție: 

— Fii binevenită în casa mea, buna noastră prietenă! 
Multe am avut de pătimit, de când ne-am văzut pentru 
ultima oară. Nici nu-ţi închipui bucuria pe care am simţit-o 
acum o jumătate de an când am primit de la tatăl dumitale 
scrisoarea că trăiţi şi sunteţi sănătoşi. Ce rău îmi pare că n- 
a venit şi el! Sper însă că vei fi mai multă vreme musafirul 
nostru, nu-i aşa? 

Amy Dryden încuviinţă zâmbind şi răspunse: 

— Am primit cu bucurie invitaţia Rosettei să stau la 
dumneavoastră atâta timp cât tata va avea treabă în Mexic. 
La-nceput mă gândeam să-l însoțesc, pe urmă m-am 
răzgândit. Nu vroiam să mă expun primejdiilor care te 
ameninţă la tot pasul în ţara aceea pe jumătate sălbatică şi 
veşnic tulburată de lupte lăuntrice. 

— Şi foarte bine ai făcut, miss Amy. Dă-mi voie să ţi-l 
prezint pe tânărul nostru prieten, locotenentul Kurt Unger 
din escorta regală. 

— Unger? Numele mi-e cunoscut. Tot astfel îl chema pe un 
căpitan de vapor, frate cu un foarte renumit vânător al 
preriilor. 

— Căpitanul era tatăl meu, răspunse cu tristeţe tânărul. 

— Atunci, domnule locotenent, îţi pot spune câte ceva 
despre el. Din nenorocire nu cunosc evenimentele decât 
până în momentul când a „plecat de la hacienda del Erina. 

Luară loc pe scaune şi Amy povesti tot ce ştia de la Pedro 
Arbellez, dar când să spună mai departe despre 
întâmplarea din peştera comorilor se întrerupse zicând: 

— Am aflat de la Rosetta că n-aţi primit scrisoarea lui 
Juarez şi s-ar putea deci să se fi pierdut şi pachetul trimis 
dumitale. 

— Care pachet? întrebă cu mirare locotenentul. 


— Nu ziceai că eşti fiul căpitanului Unger? 

— Ba da. 

— Unchiul dumitale a primit în dar de la Ucigătorul-de- 
bivoli o parte din comoara regilor care, deşi nu era prea 
mare, conţinea totuşi o adevărată avere. Fusese hotărât ca 
jumătate din ea să fie trimisă în patrie pentru a-ţi înlesni 
studiile. La câţiva ani după dispariţia lui Sternau, arendaşul 
Pedro Arbellez s-a dus la Juarez şi i-a predat obiectele de 
valoare, ca să le expedieze în Europa. 

— Eu n-am primit nimic. Ori s-au pierdut pe drum, ori au 
fost adresate unei persoane străine. 

— Arendaşul nu-ţi cunoştea adresa. Ştia numai că locuieşti 
la ţară, pe moşia unui căpitan Rodenstein şi că tatăl 
dumitale e căpitan de corabie. De obicei lucrurile au fost 
trimise la o bancă din capitală şi bancherul a fost însărcinat 
să-ţi descopere adresa. 

— Nu se putea să nu mă găsească, fiindcă moşia e destul 
de aproape de oraş. Probabil că lucrurile s-au pierdut, dacă 
nu cumva corabia care le aducea s-a înecat. 

— Fuseseră asigurate. 

— Atunci ar fi trebuit să mi se dea valoarea lor în bani. 
Trebuie să aflăm neapărat numele băncii. 

— Auzisem de la arendaş numele ei, dar l-am uitat. Cred 
însă că făcând cercetări mai amănunțite, vom putea da de 
ea. Eu, împreună cu tata, am fost luaţi prizonieri de Pantera 
Sudului şi trimişi undeva departe, în nordul Mexicului. Am 
stat acolo ani de zile până ce influenţa lui Juarez s-a întins 
până în munţii noştri şi am fost eliberaţi de-abia acum opt 
luni. De aceea te rog să mă ierţi că evenimentele m-au făcut 
să uit un nume care în fond nu mă privea. 

— O, miss Amy, nici nu poate fi vorba de-o imputare! 
Dimpotrivă, îţi sunt foarte recunoscător că am aflat lucruri 
atât de importante care mă privesc de-aproape. Ziceai că e 
vorba de lucruri de valoare; aşadar nu bani? 

— Nu. Deşi nu le-am văzut, ştiu că sunt bijuterii şi pepite 
de aur, pietre preţioase şi obiecte de preţ, toate de pe 


vremea Mexicului de odinioară. 

— Aşadar aş fi un om bogat dacă, le-aş avea. Ştii că ideea 
îmi surâde? Nu sunt lacom de bani, totuşi voi începe 
cercetările, dacă nu de alta, dar măcar să le am amintire de 
la tata. Şi-acum, spune te rog mai departe, miss Amy. 

Ceea ce povestea englezoaica devenea din ce în ce mai 
pasionant. Cum stăteau cu toţii aproape de fereastră, 
deodată ochii ei rămaseră pironiţi afară şi-şi curmă brusc 
vorba. 

— Ce e? întrebă Rosetta cu mirare. 

— Doamne, nu mă-nşală ochii? zise ea arătând spre un om 
simplu îmbrăcat, care se oprise la poartă şi privea curios 
spre vilă. 

Era căpitanul Shaw. Când auzise pronunţându-se la masa 
ofiţerilor numele de Sternau tresărise numai, dar îşi puse în 
gând să urmărească singur mai departe. Găsise cârciuma 
de peste drum de vilă, unde spera să afle ceva mai multe 
amănunte despre persoanele care o locuiau. 

— Ce te-a făcut să te miri aşa, nu cumva îl cunoşti pe omul 
acela care trece strada? o întrebă iar Rosetta pe prietena 
ei. 

— Omul acesta... omul acesta... strigă ea palidă ca un 
mort, o singură dată l-am văzut într-o împrejurare pe care 
n-am s-o uit niciodată. 

— Cine e? 

— Nu poate fi altul decât Landola, piratul. 

Nu, se poate descrie impresia pe care o produse numele 
acesta asupra celor de faţă. 

— Landola, căpitanul „La Pendolei”? se minună Rosetta. 

— Căpitanul Grandeprise? Nu te-nşeli? exclamă don 
Manuel. 

— Nu, nu mă-nşel. Cine l-a văzut o dată nu-l mai poate uita 
toată viaţa. 

Kurt nu zise nimic. Se apropiase de fereastră şi-şi aţinti 
privirea asupra omului care fusese nenorocirea atâtor fiinţe 
dragi lui. 


— Examinează casa, zise contele. 

— Ştie pesemne că locuiţi aici, răspunse Amy. 

— Chibzuieşte cum să pună la cale alte mârşăvii, murmură 
Rosetta. 

— A, uite-l că intră în cârciumă. Vrea probabil să afle ce e 
cu noi. Stai că-l servesc eu numaidecât, zise Kurt. 

Tânărul ofiţer alergă în camera lui, îşi scoase uniforma de 
pe el şi se îmbrăcă în haine simple, civile. Trecu apoi strada 
şi intră în cârciumă, trist, ca un om tare necăjit, în afară de 
Shaw nu mai era nici un muşteriu în cârciumă. Îl văzuse pe 
Kurt ieşind din vilă şi se hotări să-l ia la descusut. 

— Mă rog, nu vrei să iei loc la masa mea? Îi zise el cu glas 
mieros. Prea e pustiu aici şi alunecă berea mai bine pe gât 
dacă mai stă omul niţel de vorbă. 

— Păi... aşa zic şi eu, supuse tânărul oftând. Cum sunt eu 
ele amărât... 

— 'Te văd. Vii de peste drum, pesemne că ai vrut ceva şi nu 
ţi s-a dat. 

— O fi şi asta. 

— Cine locuieşte în casa aceea mare? 

— Un conte. 

— Da? Cum îi zice? 

— De Rodriganda. 

— Ăsta e nume spaniol. 

— Aşa e, contele e spaniol. 

— Bogat? 

— Foarte! 

— Îi cunoşti bine situaţia? 

— Crezi că un conte stă de vorbă cu un nenorocit ca mine? 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Ce-ţi pasă? Pari să fii tot un boier de ăştia, care nu se 
sinchisesc de-alde noi, răspunse Kurt morocăânos. 

În ochii căpitanului luci un fulger de mulţumire. 

— Bravo! Aşa-mi place! Oamenii care nu flecăresc sunt cei 
mai simpatici pentru că te poţi bizui pe ei. Ai mai fost şi altă 
dată la vilă? 


— Nu. 

— Şi mai ai drum pe-acolo? 

— Da. 

Căpitanul se dădu mai aproape şi zise cu glas scăzut: 

— Ascultă, tinere, eşti omul care-mi trebuie mie. Ai avere? 

— Sunt sărac lipit. 

— Vrei să câştigi ceva parale? 

— Depinde... în ce chip? 

— Aş vrea să aflu câte ceva despre contele ăsta. Zici că 
trebuie să te mai duci pe-acolo. Dacă-mi comunici ce vreau 
să ştiu, te plătesc bine. 

— Hm... să mă mai gândesc. 

— Bine. Văd că eşti om cu judecată şi asta mă face să am 
încredere. Şi-apoi, după cum înţeleg, nu prea pari să înoţi 
în bani. Eu o să te pricopsesc. Sunt străin în oraş şi-mi 
trebuie un om pe care să mă pot bizui la nevoie. 

— Ce nevoie ai de un astfel de om? întrebă Kurt 
prefăcându-se că nu pricepe. 

Căpitanul îl privi iscoditor, dar tânărul făcea o mutră atât 
de amărâtă şi nevinovată, încât celălalt se linişti repede. 

— După cum văd, urmă el, nu vrei să-mi spui cum te 
cheamă. Dar tatăl dumitale ce e? 

— Pescar. 

— Aşa? Atunci eşti din popor. Cauţi poate vreo slujbă? 

— Mi s-a făgăduit una, dar mi se pun o grămadă de piedici 
în cale. 

— Dă-o-ncolo! Îţi găsesc eu ceva mai bun, dacă ştii să fii 
pişicher. 

Kurt clipi şiret. 

— Oho, aşa sunt eu, o să vezi numaidecât. 

— Da, dar trebuie mai întâi să ştiu cum te cheamă. 

— Bine, o să-ţi spun după ce te vei încredința că nu mă 
laud şi că-ţi pot fi de folos. Află că sunt unele persoane care 
nu mă văd cu ochi buni, aşa că se cere să fiu foarte 
prevăzător. 


Căpitanul fu foarte bucuros de această mărturisire. Aşadar 
tânărul făcuse vreo faptă în conflict cu legea şi odată ce-l va 
avea la mână îi va fi lesne să facă din el unealta lui. 

— Perfect, zise el. Te angajez. Şi fiindcă s-ar putea să ai 
nevoie de parale, să-ţi dau şi un mic acont din leafă. Poftim. 

Zicând acestea, căpitanul scoase o pungă din buzunar şi-i 
întinse lui Kurt câteva monezi de argint. 

Tânărul respinse banii şi răspunse cu o mândrie prefăcută. 

— Nu sunt chiar atât de calic ca să am nevoie de vreun 
acont, domnule. Mai întâi treaba şi pe urmă plata. Ce am de 
făcut? 

Căpitanul zâmbi mulţumit. 

— Cum pofteşti, tinere, mă-ntrebaşi ce ai de făcut. Mai 
întâi să cercetezi ce e cu acest conte Rodriganda, de unde 
vine, câţi inşi sunt în casă, dacă are familie şi ce caută aici. 
Ceea ce mă interesează însă şi mai mult e să aflu care din 
persoanele care locuiesc cu el se numesc Sternau şi dacă se 
află acolo vreunul pe care îl cheamă Unger. 

— O să fie lesne de aflat. 

— Aşa cred şi eu. Pe urmă o să te trimit la o moşie să-l 
supraveghezi pe un căpitan în retragere, despre care aş 
vrea să ştiu câte ceva. Pari să fii omul potrivit pentru astfel 
de lucruri. 

— A, eşti de la poliţie? 

— 'Tot ce se poate, răspunse căpitanul cu ton misterios. 
Dar am niţel de-a face şi cu politică. O să-ţi spun eu, sper că 
o pot face fără primejdie, nu-i aşa? 

— Spune şi dumneata numai atât cât să nu te expui 
vreunei primejdii, râse Kurt. 

— Hm, bag de seamă că eşti un mare pişicher, şi-mi pare 
bine. Ascultă! Austria a fost învinsă de Prusia şi-şi caută un 
aliat. Se pare că l-a găsit în Franţa. Napoleon al III-lea a 
trimis pe arhiducele Maximilian în Mexic ca împărat. Vorba 
e: o să ţină mult prietenia, mai bine zis alianţa asta? Anglia 
şi America de Nord nu vor să-l recunoască pe Maximilian şi 
vor să-l silească pe Napoleon să-şi retragă trupele din 


Mexic, aşa că Max va trebui să recurgă la ajutor din partea 
Austriei care, în urma războiului cu Prusia, e foarte slăbită 
şi nu va putea alerga în ajutorul lui. Mexicul va căuta atunci 
să se folosească de împrejurările acestea, ca să-l detroneze 
pe împărat. Se vor isca, bineînţeles, tulburări în cercurile 
politice şi fiecare stat va căuta să profite. S-au trimis deci 
oameni pretutindeni ca să iscodească în secret cum stau 
lucrurile şi să ţină la curent statul căruia aparţin. 

— Şi un astfel de trimis eşti şi dumneata? 

— Da. 

— Din partea cărei ţări? 

— Deocamdată nu pot să-ţi spun. le-am pus la curent cu 
anumite lucruri, ca să vezi că sunt omul care îţi poate 
asigura un viitor strălucit, dacă vei şti să fii deştept şi 
discret, Aşadar, prima însărcinare pe care ţi-o dau e să 
cercetezi tot ce poate fi în legătură cu numele de 
Rodriganda. 

— Şi după ce voi afla, unde şi cum te pot găsi? 

— Văd că trebuie să-ţi spun numele. Sunt căpitanul Shaw 
şi locuiesc la „Magdeburger Hof”. Dacă afli ceva, vino 
imediat şi caută-mă acolo. 

— S-ar putea să viu chiar foarte curând, zise Kurt cu 
subînţeles. 

— Sper. Cred că va fi spre binele nostru, al amândurora, 
că întâmplarea a făcut să ne cunoaştem. În cazul când vei fi 
aflat ceva, să ştii că nu mă poţi găsi la hotel decât de-abia 
după două ceasuri. La revedere! 

Căpitanul plăti şi plecă. Kurt îşi dădu seama că în acele 
două ceasuri va trebui să afle multe lucruri importante 
despre acest „căpitan”. Aci nu mai era vorba de afaceri 
particulare, ci de uneltiri politice care ar putea fi 
dăunătoare pentru pacea Europei. 

Capitolul IX - Emisari politici. 

Kurt se interesă la hangiu cura poate ajunge la 
„Magdeburger Hof”, achită nota şi plecă. Deoarece văzuse 
pe căpitan îndepărtându-se în direcţia opusă, putea fi sigur 


că nu va fi surprins de acesta. Ajunse la hotelul pe care-l 
căuta, intră în restaurant şi ceru ceva de băut. Chelneriţa îl 
servi numaidecât. Observă că fata îi zâmbea bucuroasă. 
Cum se uita întrebător la chipul ei drăgălaş, ea îl întrebă: 

— Nu mă mai recunoaşteţi, domnule locotenent? 

Kurt se concentră un moment ţi deodată îi reveni în 
memorie o amintire de pe meleagurile unde se născuse şi 
copilărise. 

— Fir-ar să fie! Oare aşa să fie? Nu cumva eşti Berta lui 
Uhlman din Bodenheim? 

— Da, eu sunt, râse ea cu bucurie în glas. Am fost adeseori 
la Rheinswalden şi acolo v-am văzut. 

— Dar eu nu te-am mai văzut de multă vreme şi de aceea 
nu te-am recunoscut imediat. Cum ai ajuns la Berlin? 

— Suntem mulţi copii acasă şi atunci tata a hotărât să 
încerc să-mi găsesc o slujbă. Mi-am găsit-o aici, căci 
proprietarul hotelului îmi este rudă, deşi îndepărtată. 

— Asta mă bucură. Aş vrea să te rog să-mi faci un serviciu. 

— Dacă vă pot fi de folos, o fac cu toată plăcerea. 

— Înainte de toate vreau să te rog să nu spui la nimeni că 
sunt ofiţer. Apoi aş vrea să ştiu dacă locuieşte aici un 
căpitan cu numele de Shaw. 

— Da, de puţină vreme. Ocupă camera cu numărul 11. 

— Cu cine se întâlneşte? 

— Cu nimeni. În schimb pleacă mult în oraş. Doar o 
singură dată a fost aici un domn care a dorit să-i vorbească. 

— Cine era? 

— Nu şi-a spus numele, dar a zis că se întoarce peste câtva 
timp. 

— După înfăţişarea lui n-ai putea deduce ce fel de om era? 

— Mi-a făcut impresia unui ofiţer în civil. Faţa îi era foarte 
bronzată şi vorbea germana ca un francez. 

— Mda! Spuneai că ofiţerul locuieşte în camera 11. Dar 
camera cu numărul 12 este ocupată? 

— Da, dar ea este situată pe un alt culoar. Camera 11 se 
află în coltul clădirii. 


— Dar numărul 10? 

— Este liber. 

— Peretele dintre cele două camere este gros? 

— Nu. Cele două camere comunică între ele printr-o uşă, 
care de obicei este încuiată. 

— Din camera numărul 10 se poate auzi ce se vorbeşte în 
camera alăturată? 

— Da, dacă nu se vorbeşte prea încet. Cu un zâmbet şiret, 
fata continuă: îl aveţi în vedere pe acest Shaw? 

— Da, dar nimeni nu trebuie să ştie. 

— Oh, în ce mă priveşte sunt mută. De altminteri acest om 
nu-mi place şi unui compatriot drag, ca dumneavoastră, i se 
poate face, desigur, un serviciu. 

— Aş putea să văd camera cu numărul 10? 

— Bineînţeles. 

— Dar, pe cât posibil, fără să se observe. 

— Nici o grijă. Nu se află sus nimeni din personalul de 
serviciu. Vă aduc cheia şi urcați liniştit. Penultima uşă este 
aceea a camerei numărul 10, ultima duce la numărul 11. 

Fata se îndepărtă şi peste câteva minute se întoarse cu 
cheia, pe care i-o dădu pe ascuns lui Kurt. Locotenentul 
părăsi încăperea, urcă treptele şi găsi culoarul gol. 
Deschise repede uşa şi intră într-o cameră în care se 
găseau un dulap, un pat, un spălător, o masă, o canapea şi 
două scaune. Uşa care comunica cu cealaltă cameră era 
închisă. Dulapul era gol. Pe deplin mulţumit, Kurt cobori în 
sala de mese, fără să fie observat. Când ospătăriţa se 
apropie de el, îl întrebă încet: 

— Aţi găsit-o? 

— Da, dădu el din cap. 

— După cum s-ar părea, vreţi să ascultați ce vorbeşte 
căpitanul. 

— Da, asta doresc. Atunci când coboară şi pleacă în oraş, 
predă cheia? 

— Nu, e foarte misterios şi grijuliu cu bagajele lui. Rămâne 
în cameră chiar şi când se face curăţenie. lar atunci când 


pleacă, ia cheia cu el, fără să-i dea prin minte că orice 
hotelier are chei cu care poate deschide toate broaştele. 

— Mda! Vrei să mă laşi să intru în camera numărul 10 
atunci când locatarul de la camera 11 va primi pe cineva în 
vizită? 

— Cu plăcere. Dar am uitat să vă spun că a pus condiţia ca 
numărul 10 să rămână neocupat. Plăteşte şi pentru cealaltă 
cameră. 

— Asta-mi confirmă bănuiala că se ocupă cu treburi 
necurate, care m-ar putea interesa. Ah, dar cine vine? 

În clipa aceea intrase un bărbat, la a cărui vedere 
locotenentul cu greu îşi putu ascunde uimirea. 

— Acesta este domnul care s-a mai interesat o dată de 
căpitan. V-am spus mai înainte că seva întoarce în scurtă 
vreme. 

— Nu ţi-a spus numele lui? 

— Nu. Se pare că-l cunoaşteţi. 

— Unii oameni se aseamănă, spuse Kurt, eschivând 
răspunsul. Văd că se uită la lista de băuturi. 

— Serveşte-l! 

Ospătăriţa se duse la clientul nou sosit, care o întrebă 
dacă s-a întors căpitanul Shaw. Când a auzit că acesta nu 
venise încă, a cerut o sticlă cu vin de Bordeaux, pe care a 
început să-l deguste cu aerul unui cunoscător. 

— El este, de bună seamă! se gândi Kurt. Numai aşa bea 
un francez vinul din ţara lui. Dar ce o fi învârtind pe aici, la 
Berlin, generalul Douai? S-or fi pregătind într-adevăr ceva 
evenimente diplomatice secrete, despre care nu trebuie să 
afle nimeni, din guvernul prusac?! Trebuie neapărat să 
ascult ce-şi vorbesc cei doi. S-ar putea să aflu ceva de mare 
importanţă. 

Nu era vreme de pierdut. Dacă între timp se întorcea 
căpitanul, era prea târziu. De aceea Kurt îi făcu semn fetei. 
Ea dădu discret din cap şi se făcu că trebuie să şteargă 
mesele, apropiindu-se în felul acesta de cea a 
locotenentului. 


— Trebuie să mă duc sus, îi şopti el. Conversaţia pe care o 
vor avea s-ar putea să fie interesantă şi atunci este posibil 
ca Shaw să vrea să se asigure că nimeni nu se găseşte în 
camera numărul 10. S-ar putea să ceară cheia camerei, de 
aceea nu trebuie să o păstrez. 

— Atunci am să vă încui eu acolo. Dar el va putea să vă 
vadă, în cazul când ar fi tentat să controleze camera. 

— O să mă ascund în dulap. 

— Şi dacă îl deschide? 

— Am să scot cheia din broască. 

— Puteţi, din interior, să trageţi uşa dulapului, ca să nu 
poată fi deschisă? 

— Asta va fi greu de făcut. Ai o şurubelniţă? 

— Să caut. Omul de serviciu are un dulăpior cu unelte. 

— Bine. Fă-mi semn când eşti gata şi atunci urcăm 
amândoi, iar după ce pleacă omul nostru, îmi dai drumul 
afară. 

După câteva minute, fata îi făcu semn că are ce-i trebuie. 
Kurt achită nota şi se făcu că pleacă. Apoi se întâlni cu 
ospătăriţa afară, în gang. Ea îl însoţi până la camera cu 
pricina, îi dădu şurubelniţa şi încuie uşa după el. Kurt 
descuie dulapul, scoase cheia şi o băgă în buzunar. Intră în 
dulap şi introduse şurubelniţa în broască, pe partea 
interioară a uşii. În felul acesta dispunea de un fel de 
mâner, cu ajutorul căruia putea să tragă uşa, ca să pară 
încuiată. Dulapul era destul de larg şi de adânc, încât se 
putu ascunde relativ comod în el. 

Şi Kurt începu să aştepte desfăşurarea lucrurilor. Trecu un 
sfert, apoi o jumătate de oră, fără ca să se audă vreo 
mişcare în încăperea de alături. După ce se mai scurse o 
jumătate de ceas, percepu paşii a două persoane care 
înaintau de-a lungul culoarului. Auzi apoi cum se introduce 
o cheie în broasca camerei numărul 10 şi uşa deschizându- 
se. 

— Aici locuiţi? întrebă o voce în franţuzeşte. 


— Nu, răspunse o altă voce, pe care Kurt o recunoscu ca 
fiind a căpitanului. Locuiesc alături, dar am închiriat şi 
această cameră, pentru a fi sigur că nu sunt ascultat. Am 
intrat mai întâi aici, ca să mă conving că nu e nimeni. 
Niciodată nu poţi fi destul de prevăzător. 

Căpitanul intră în cameră, privi sub pat, sub canapea şi 
ajunse în dreptul dulapului. 

— Ăsta e încuiat, spuse el, încercând să deschidă uşiţă. 

Kurt stătea nemişcat şi ţinea cu putere de mânerul 
şurubelniţei, pentru ca Shaw să nu poată deschide dulapul. 

— În ordine! spuse acesta din urmă celuilalt personaj şi 
părăsi camera. 

Kurt îi auzi pătrunzând în camera alăturată şi aşezându- 
se. Zgomotul făcut de tragerea scaunelor dintr-o parte într- 
alta a camerei i-a permis să iasă neauzit din dulap. Puse un 
scaun lângă uşa prin care comunicau cele două camere şi 
se aşeză. 

— Să ne grăbim! Îl auzi el pe căpitan spunând, nu am mult 
timp la dispoziţie, căci sunt aşteptat în altă parte. Aici 
nimeni nu bănuieşte că urmăresc apărarea intereselor 
Spaniei. Sunt socotit mai degrabă un american care, sub 
acoperirea reprezentantului diplomatic oficial, acţionează 
în favoarea Statelor Unite. Asta îmi dă posibilitatea să aflu 
cu mult mai multe decât mi s-ar permite să ştiu. Am primit 
comunicarea dumneavoastră, aşa că m-aşteptam să veniţi 
astăzi... 

—. dar mi-ai pus prea mult timp răbdarea la încercare, se 
auzi vocea francezului, pe un ton din care puteai lesne să-ţi 
dai seama că acesta nu are de gând să se considere pe 
picior de egalitate cu Shaw. Am mai fost o dată aici şi acum 
am mai pierdut o oră întreagă. 

— Probleme importante, excelenţă! încercă Shaw să se 
scuze. 

— Ei, asta-i! Misiunea dumitale cea mai importantă aici 
era să mă aştepţi pe mine. Ştii bine că sunt aici incognito şi 
că nimeni nu trebuie să mă recunoască. Ar fi trebuit să te 


îngrijeşti să nu mă pui în situaţia penibilă de a aştepta în 
sala comună. Sunt cunoscut de mulţi oameni, există multe 
portrete care mă reprezintă. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar afla 
acum, aici, cineva care mă cunoaşte şi care după aceea ar 
dezvălui faptul că generalul Douai se află la Berlin. Se ştie 
că am luptat în Mexic şi că am fost rechemat în ţară de 
împăratul francezilor, pentru a schimba sabia cu pana de 
diplomat. Se mai ştie că fratele meu este preceptorul 
prinţului moştenitor şi că, în consecinţă, mi se încredinţează 
sarcini importante. Dacă sunt recunoscut, misiunea mea 
poate eşua. Am dus tratative cu ţara dumneavoastră, cu 
Rusia, cu Austria şi Italia. Excelenta sa domnul ministru al 
afacerilor străine m-a împuternicit să-ţi transmit un 
memorandum al cărui conţinut trebuie să vă clarifice 
atitudinea pe care am dori s-o adoptați faţă de înţelegerea 
intervenită între mine şi cel ce conduce politica Madridului. 
lată documentul. Te rog să iei cunoştinţă de conţinutul lui şi 
să-mi spui ce ţi se pare eventual neclar. 

— Vă mulţumesc, excelentă. 

Se făcu linişte pentru un timp relativ lung şi Kurt putu 
desluşi foşnet de hârtii, după care auzi vocea căpitanului 
Shaw: 

— Aceste paragrafe sunt atât de clare, încât nici nu poate 
fi vorba de vreo neînțelegere. 

— Bine, atunci să rezumăm lucrurile! Împăratul l-a făcut 
pe slăbănogul ăsta de Maximilian suveran al Mexicului. 
Statele Unite, nemulţumite de această numire, cer Franţei 
să-şi retragă trupele din Mexic şi să-l lase în voia soartei. 

— Spania se alătură acestei cereri. 

— Da. Se consideră unicul stăpân de drept al acestei 
frumoase ţări. Împăratul este dispus să fie de acord cu 
pretenţia Spaniei, dacă aceasta va fi, în schimb, de acord cu 
contraserviciul pe care i-l cere. 

— Şi în ce constă acesta? 

— Prusia vrea să devină stăpâna Germaniei, a Europei. 
Trebuie să ne răzbunăm pentru cele întâmplate la Sadova3. 


Împăratul se pregăteşte să arunce Prusiei mănuşa. În cazul 
izbucnirii acestui război, ce nu poate fi refuzat, trebuie să 
fim siguri că avem spatele acoperit. Acest domn von 
Bismarck este însă şiret şi puternic; el o să ceară Spaniei să 
ne încalce graniţa, ca să ne slăbească. Noi, însă, trebuie să 
ne pornim armatele numai în cazul că suntem convinşi că 
nu avem duşmani de partea cealaltă a Pirineilor. Din 
această cauză Napoleon al III-lea, împăratul nostru, este 
gata să-şi retragă trupele din Mexic, numai dacă Spania se 
declară neutră în cazul izbucnirii unui război între Franţa şi 
Germania. Tratativele duse în această privinţă au fost 
încheiate şi acordul semnat. Dumneata ai acum o copie de 
pe acest document. Situaţia este, în prezent, următoarea: 
Franţa porneşte războiul împotriva Germaniei, mai degrabă 
împotriva Prusiei. Spania rămâne neutră. Rusia ne sprijină 
pe noi, luând poziţie la graniţa Prusiei şi încurajează o 
răscoală a ținuturilor poloneze ocupate de Germania. Cu 
Austria şi Italia mai trebuie purtate tratative. Eu plec de 
aici la Petersburg. Dumneata caută să afli cât mai temeinic 
situaţia de aici şi să transmiţi ministrului dumitale ştiri cât 
mai exacte. Acum mă duc la ministrul plenipotenţiar rus. 
Dumneata mă însoţeşti, ca să-l asigurăm că Franţa nu are 
de ce să se teamă de Spania. 

— Vă stau imediat la dispoziţie, numai să pun bine acest 
document. 

Kurt auzi o cheie răsucindu-se într-o broască. 

— Însemnările sunt în siguranţă în geamantanul acela? 
întrebă Douai. 

— Absolut! răspunse căpitanul. Oricum cheia o iau cu 
mine. 

— Atunci să mergem! 

Cei doi părăsiră camera şi Kurt auzi cum încuiau uşa. Era 
într-o dispoziţie excelentă. Aflase despre uneltirile secrete 
îndreptate împotriva Prusiei. Documentul avea o valoare 
uriaşă. Trebuia să încerce să intre în posesia lui. Dar cum? 


În timp ce cugeta la modalităţile pe care le-ar putea folosi 
în acest scop, auzi cum se introduce o cheie în broască. Era 
ospătăriţa, care venea să-l elibereze din prizonieratul său 
voluntar. 

— Au plecat amândoi, spuse ea. Aţi auzit conversaţia lor? 

— Da. Aş putea să intru în camera căpitanului? 

— Da, dar trebuie să aduc cheia originală de jos. Dar dacă 
ne surprinde Shaw? 

— Nu te îngrijora. Nu se întoarce atât de curând. 

— Atunci aşteptaţi puţin! 

Fata plecă, pentru ca după un minut să se întoarcă cu 
cheia. 

— Nu ştiu ce vreţi să faceţi acolo, domnule locotenent, zise 
ea. Dar nu pot să vin cu dumneavoastră, deoarece au venit 
mai mulţi clienţi pe care trebuie să-i servesc. lată cheia. 

— Cum o să ţi-o dau înapoi? Nu pot să mă întorc în sala de 
oaspeți. 

— Păi atunci puneţi-o lângă uşă, sub covor, îndată ce pot, 
vin s-o iau. 

După ce fata s-a îndepărtat, Kurt descuie uşa camerei 
căpitanului şi o încuie după el. Camera era mobilată în 
acelaşi fel cu încăperea alăturată. Un cufăr mare de voiaj se 
afla lângă perete, iar pe el se găsea un geamantan mic, de 
mână. Cum putea fi deschis? Documentul trebuia scos din 
el. 

Kurt căută în buzunarul hainei sale. Avea şi el un 
geamantan asemănător şi avea cheia acestuia asupra sa. 
Introduse cheia în broasca geamantănaşului şi constată, 
spre bucuria sa, că se potrivea! 

Broaştele se făceau în serie şi de multe ori o cheie 
deschidea broaştele mai multor geamantane. Pentru Kurt 
era un mare avantaj. 

În geamantan nu se aflau decât diferite hârtii. Deasupra se 
găsea un fel de caiet subţire. De cum îl răsfoi, îşi dădu 
seama că era documentul căutat. Era redactat în limba 
franceză şi purta sigiliul Ministerului Afacerilor Străine. 


Stătu un moment în cumpănă: să păstreze documentul sau 
să-l copieze? Nu avea la el hârtie de scris, dar descoperi în 
buzunar un caiet de notițe care i-ar fi putut servi pentru a 
nota principalele paragrafe ale documentului. Era însă mai 
bine dacă ar fi putut păstra originalul, dar aceasta ar fi 
însemnat ca Shaw să constate imediat dispariţia 
documentului. Se gândi câteva minute. Era hotărât să-l 
pună cât mai repede pe contele von Bismarck în posesia 
acestei convenţii viclene. Or, era evident că documentul 
original, purtând şi sigiliul ministerial, ar fi avut în mâinile 
acestui bărbat atotputernic o putere de convingere cu totul 
deosebită, în comparaţie cu notițele copiate de el; aşa că, în 
cele din urmă, luă hotărârea să ia caietul, ceea ce şi făcu. 
După care băgă cheia camerei sub covoraşul din faţa uşii, 
împreună cu câteva bancnote, drept mulţumire pentru 
amabilitatea chelneriţei şi părăsi clădirea fără să fie 
observat. 

Kurt se duse în grabă cu o trăsură la locuinţa contelui von 
Bismarck, în speranţa că acesta îl va ajuta la arestarea 
căpitanului. Sternau plecase însoţit de tovarăşii săi să-l 
prindă pe acest ticălos, dar el dispăruse fără urmă. Acum 
piratul se oferea singur pe tavă. El putea fi constrâns să 
destăinuie toate evenimentele tainice petrecute la 
Rodriganda şi putea să dea informaţii eu privire la soarta 
lui Sternau, în cazul că avea cunoştinţă despre ea. 

Ajuns la domiciliul contelui, Kurt află că acesta nu putea fi 
contactat, deoarece se afla în audienţă la rege. El se hotărî, 
pe loc, să se îndrepte spre palatul regal. Aici fu 
încunoştinţat că nu putea fi primit în audienţă. Kurt ridică 
din umeri şi declară aghiotantului de servici: 

— Trebuie să obţin audienta, domnule colonel! 

— Dar sunteţi în civil, domnule locotenent! 

— Nu am timp să mă schimb. 

— Pentru asta se găseşte timp întotdeauna. Maiestatea Sa 
poartă tot timpul uniforma. Aş primi o mustrare foarte 
aspră dacă v-aşi anunţa în ţinuta în care sunteţi acum. De 


altminteri, contele von Bismarck se află în audientă la 
Maiestatea Sa. 

— Păi tocmai pe Excelenţa Sa o caut. Mă bucură foarte 
mult să aflu că se află la Maiestatea Sa. Dumneavoastră, 
domnule colonel, pot să vă comunic numai că este vorba de 
o problemă de importanţă deosebită, care nu suportă nici 
un fel de amânare. Atât de importantă, că îmi iau 
permisiunea de a le întrerupe conversaţia. Este un caz de 
maximă urgenţă, fiind vorba de arestarea unui spion şi de 
demascarea unui caz de trădare a patriei. Mă văd obligat să 
arunc răspunderea asupra dumneavoastră, dacă refuzaţi să 
mă anunţaţi. 

Aghiotantul regal privi uimit la tânărul care ştia să se 
exprime atât de imperios. 

— Afirmaţi că este vorba de o problemă atât de importantă 
că nu poate fi amânată? 

— Da, aşa este. 

— Şi doriţi să i-o comunicaţi contelui von Bismarck în 
prezenta regelui? 

— Da. 

— Mă rog, dacă dumneavoastră afirmaţi acest lucru cu 
atâta fermitate, mă simt obligat să vă anunţ. Dar, tinere, vă 
atrag atenţia că vă puneţi cariera în joc, dacă forţaţi 
obţinerea unei audienţe la Maiestatea Sa într-o problemă 
care nu e atât de importantă precum afirmaţi. Vă asumaţi 
răspunderea? 

— Mi-o asum! răspunse Kurt, politicos, dar hotărât. 

Aghiotantul intră în sala de audienţe a Maiestăţii Sale şi 
reveni după câteva clipe. El îi făcu semn lui Kurt să intre. 
Tânărul se afla faţă în faţă cu cei mai importanţi oameni din 
Germania. 

Regele Wilhelm învinsese cu câteva săptămâni mai înainte 
Austria şi Germania de Sud, demonstrând că era un demn 
urmaş al lui Frederic cel Mare. Ce-i drept, nu atinsese 
culmea gloriei sale, pe care o va obţine câţiva ani mai târziu 
la Versailles. Dar de pe acum se simţea egalul potrivnicilor 


săi, care acum, după ce îşi biruise duşmanii, unelteau 
împotriva sa în secret, dar şi pe faţă. 

Printr-o singură lovitură ajunsese un monarh temut şi cu 
mare influenţă şi aceasta cu ajutorul celui care stătea acum 
alături de el. Cancelarul de fier reprezenta sufletul politicii 
prusace. Nici un diplomat nu îndrăznea să facă un pas fără 
să-l încunoştinţeze. Era funcţionarul, dar totodată şi 
prietenul monarhului său, iar ochii săi, care ghiciseră toate 
acţiunile duşmanilor, priveau acum cu admiraţie la tânărul 
de nici douăzeci şi cinci de ani, care îndrăznise să solicite şi 
obținuse primirea sa în audienţă în ţinută cu totul 
neprotocolară. Şi regele privea cu seriozitate la Kurt, care, 
după un salut plin de respect, aştepta liniştit să fie întrebat 
ce vrea. 

— Mi-a fost anunţat locotenentul Unger, spuse regele. 

— Eu sunt Maiestate, răspunse Kurt cu modestie. 

— Din ce unitate? 

— Până de curând în serviciul Alteţei Sale Marele Principe 
de Plessa; acum mutat la husarii de gardă ai Maiestăţii 
Voastre. 

— Ministrul meu de război mi-a vorbit de dumneata. Ai 
fost recomandat cu căldură, dar în anumite cercuri se 
consideră că a fost din partea dumitale un act de 
îndrăzneală să intri în corpul de husari. 

— M-au făcut să simt acest lucru, Maiestate! 

Un zâmbet delicat, cu o nuanţă de regret, pluti pe faţa 
deschisă a monarhului. 

— Sper că, în ciuda acestui lucru, dumneata îţi vei face 
datoria. Dar acum, de ce te-ai prezentat aici, în această 
ţinută, cu totul nepotrivită? 

— Maiestate, vă rog să-mi primiţi scuzele. După aceste 
cuvinte, Kurt scoase documentul secret şi-l întinse, cu o 
plecăciune respectuoasă, regelui. Acesta îl luă, îl despături 
şi începu să citească. Din prima clipă pe faţa sa se aşternu o 
uimire imensă; se îndreptă spre fereastră şi continuă să 
citească până la capăt, după care întinse foile cancelarului. 


— Citiţi, excelenţă! Este o comunicare excepţional de 
importantă, ceea ce ne-a adus domnul locotenent. 

Bismarek, care stătuse până atunci nemişcat şi se uita 
într-o doară la locotenent, luă documentul şi-l parcurse 
rapid. Faţa sa nu trăda nimic din impresia pe care i-o făceau 
cele citite. După ce termină, privi deodată cu atenţie la 
Kurt. 

— Domnule locotenent, cum a ajuns acest document la 
dumneata? 

— L-am furat, excelenţă, răspunse prompt acesta. 

— Ah, zâmbi ministrul. Ce numeşti dumneata furt? 

— Însuşirea, încălcând legea, a unei proprietăţi străine. 

— S-ar putea să te absolv de această infracţiune. Mi se 
pare că aceste documente sunt proprietatea Maiestăţii Sale 
şi că însuşirea s-a făcut pe cale foarte legală. Cine a fost 
proprietarul lor până acum? 

— Generalul Douai le-a adus unui om care se pare că e 
american, dar care, în realitate, este un spion al Spaniei. 

— Unde se află el acum? 

— Aici, la Berlin, la hotelul „Magdeburger Hof”. Dacă 
Maiestatea Voastră şi Excelenţa Sa îmi permit, pot să 
relatez împrejurările în care am ajuns în posesia 
documentului. 

— Relatează! ordonă regele. 

Kurt prezentă evenimentele care se petrecuseră mai 
devreme. După ce încheie, regele se îndreptă cu paşi repezi 
spre el, îi întinse mâna şi-i spuse pe un ton binevoitor: 

— Ne-ai făcut un mare serviciu, locotenente, îţi 
mulţumesc. 'le felicit că ne-ai adus documentul original şi 
nu o copie. Deocamdată îţi dau voie să te retragi, ca să iau 
măsurile necesare pentru a pune mâna pe Douai şi pe acest 
Shaw. Mă bucur să te ştiu în regimentul meu de gardă. Ţi-ai 
făcut o bună introducere la mine şi mi te-ai recomandat atât 
de bine, încât poţi fi sigur de aprecierea mea. Crede-mă că 
nu o să te pierd din ochi! 


Regele îi întinse mâna lui Kurt, care, cu respect, o duse la 
buze. Bismarck se apropie şi-i întinse şi el mâna. 

— Locotenente, spuse el, îmi sunt dragi oamenii 
prevăzători şi energici. S-ar putea să nu ne vedem pentru 
ultima oară. Astăzi însă te rog să dai dovadă de cea mai 
perfectă discreţie. Nimeni nu trebuie să afle ce te-a adus la 
Maiestatea Sa. Acum ştim în mod precis că francezii voiesc 
război şi ne putem pregăti să întâmpinăm cum se cuvine, 
bine înarmaţi, duşmanul. Aceasta înseamnă foarte mult şi ţi- 
o datorăm dumitale. Poţi fi sigur că nu o să fii uitat! Acum, 
du-te cu Dumnezeu. 

Kurt părăsi castelul într-o stare de euforie uşor de înţeles. 
Cuvintele celor două personaje atotputernice însemnau 
pentru el mai mult decât orice. Ce importanţă mai aveau 
toate necazurile şi afronturile celor din regimentul său, de 
la general până la ultimul ofiţer. Mergea, adâncit în 
gândurile sale, când, la un moment dat, observă că o luase 
pe un drum greşit. Atunci se hotări să oprească o birjă, 
care-l duse până acasă. Acolo era aşteptat cu nerăbdare. 
Erau cu toţii la un loc în camera de primire şi-i făcură 
reproşuri amicale pentru îndelungata sa absenţă, pe care 
nu puteau să şi-o explice. 

— Aşteptam întoarcerea ta din hotelul de vizavi şi ce 
vedem? Te întorci cu birja. Unde ai fost, de fapt? 

— Ei, asta n-o să ghiciţi în ruptul capului! răspunse el 
râzând. Aruncând o privire asupra sa însuşi, Kurt continuă. 
Ia priviţi la hainele mele. Un învăţător din cel mai umil 
sătuc şi se îmbracă mai bine, iar eu am fost în ţoalele astea 
la rege! 

— La rege? Imposibil! se auziră voci din toate părţile. 

— Şi totuşi aşa stau lucrurile. Am fost la rege şi la 
Bismarck. 

— Glumeşti! Îşi dădu cu părerea don Manuel. 

Numai Roschen aruncă o privire scrutătoare la colegul ei 
de şcoală din vremea copilăriei. Ea îl cunoştea bine; îi vedea 


ochii luminoşi, obrajii îmbujoraţi şi era convinsă că tânărul 
nu glumeşte defel. 

— Este adevărat, a fost la rege, o văd pe faţa sa, spuse ea. 
Şi frumoşii ei ochi străluceau de bucuria sinceră pe care o 
simţea. Era mândră de faptul că Kurt al ei se întâlnise cu cei 
doi oameni atotputernici. 

— Chiar aşa să fie? îl întrebă mama lui Roschen pe Kurt. 

— Da, dădu el din cap. 

— Dumnezeule, în ţinuta aceasta, strigă contele. Dar cum 
ai ajuns tu la Maiestatea Sa şi la contele von Bismarck? 

— Ei, asta nu am voie să destăinui. Am promis cea mai 
mare discreţie şi de aceea vă rog pe toţi să nu amintiţi 
nimănui de această primire. Pentru liniştea dumneavoastră, 
vreau totuşi să vă spun că la plecare am fost felicitat în mod 
deosebit. Am reuşit să le fac un serviciu deosebit. Amândoi 
mi-au strâns mâna şi mi-au spus că nu o să mă piardă din 
ochi. 

— Oh, ce minunat! strigă Roschen, încântată la culme. 

Fericit de bucuria pe care o manifesta tânăra, Kurt se 
simţi obligat să continue: 

— A trebuit să le povestesc despre Spania, despre 
Rodriganda şi acum regele doreşte să vorbească cu marele 
principe. Oricum, cu toţii veţi fi prezentaţi la curte şi putem 
spera că, sub protecţia regală, cercetările noastre vor avea, 
în sfârşit, succes. 

— Să dea Dumnezeu! spuse Rosetta de Rodriganda. Dar tu 
te-ai dus să tratezi cu căpitanul. Unde se află el? Unde l-ai 
lăsat? 

— În clipa asta cred că este arestat, declară Kurt. 

În această privinţă se înşela însă. În timp ce le povestea 
alor săi despre discuţia sa cu Shaw şi despre faptul că 
fusese la „Magdeburger Hof”, bineînţeles numai în măsura 
în care acest lucru putea fi făcut, dat fiind caracterul 
confidenţial al celor întâmplate, căpitanul se şi întorsese la 
hotel. Conversaţia cu ambasadorul Rusiei fusese scurtă. Pe 
când se întorcea se gândea la documentul important pe 


care-l deţinea. Aşa că, în momentul când intră în camera sa, 
primul său gest fu să descuie geamantanul pentru a-l reciti 
cu mai multă atenţie decât îi fusese posibil în prezenţa 
generalului. Începu să caute cu febrilitate, dar nu găsi nici 
urmă de document. Cercetă toate ungherele camerei, deşi 
îşi amintea perfect că-l pusese în geamantan şi-l încuiase. 
Totul fu zadarnic. Sună din clopoțel. Chelneriţa veni de 
îndată. Ea pusese cheia camerei la locul ei şi găsise şi 
bancnotele lăsate pentru ea de către Kurt. 

— A fost cineva aici în lipsa mea? întrebă căpitanul. 

— Nu. Nu a întrebat nimeni de dumneavoastră, îi răspunse 
ea. 

— Întreb dacă a fost cineva aici, în camera mea. 

— Nu. 

— Şi totuşi cineva a intrat aici! 

— Cum ar fi fost posibil. Doar dumneavoastră vă încuiaţi 
camera. 

— Trebuie să mai existe o cheie la proprietarul hotelului, 
la care nu m-am gândit. Am fost furat, furat fără ruşine. 

— Furat? întrebă fata pălind de spaimă. Nu putea să fie 
adevărat, gândi ea, locotenentul Unger nu putea fi un hoţ. 

— Ah, te-ai speriat? Te-ai albit la faţă! strigă căpitanul. 
Chiar dumneata trebuie să fi fost! Să-mi spui imediat unde-i 
documentul! Unde l-ai pus? Trebuie să mi-l restitui imediat, 
acum! 

La auzul cuvântului „document” fata îşi dădu imediat 
seama cum stăteau lucrurile. Deci nu era vorba de un furt 
obişnuit, ci de un document. Dacă locotenentul l-a luat, 
înseamnă că avea dreptul să o facă. 

— Eu? spuse ea. Dar ce vă închipuiţi! Nu vă permit să vă 
purtaţi cu mine în felul acesta! Unde aţi ţinut acel 
document? 

— Aici, în geamantanul acesta mic. 

— Păi, nu era încuiat? 

— Ba da. 

— Şi vă închipuiţi că o fată cinstită v-a spart geamantanul? 


— Nu a fost spart, ci descuiat, răspunse căpitanul. 

— De unde putea cineva să facă rost de o cheie potrivită, 
care să descuie tocmai broasca asta? 

— Un şperaclu. 

— Mă faceţi să râd! O ospătăriţă să aibă un şperaclu? Am 
să mă duc la stăpânul meu, ca să-i spun că dumneavoastră 
mă consideraţi pe mine, ruda lui, o hoaţă. 

— Da, du-te! Cheamă-l pe stăpânul dumitale! Documentul 
trebuie să mi se restituie! Necondiţionat! 

Fata părăsi camera, lăsându-l pe căpitan într-o stare de 
maximă supărare şi enervare. În clipa când ea ajunse în 
veranda hotelului, văzu mai mulţi domni intrând şi alte 
câteva persoane în uniforme de poliţişti, postate în faţa 
intrării principale. 

Unul dintre ei o întrebă: 

— Eşti chelneriţă aici? 

— Da, răspunse ea. 

— Unde-i stăpânul hotelului? 

— În bucătărie. 

— Condu-mă la el! 

Ea îi duse în bucătărie şi le arătă pe proprietar. Unul 
dintre ei i se adresă acestuia: 

— La dumneavoastră locuieşte un cetăţean străin, care s-a 
înregistrat sub numele de căpitanul Shaw? 

— Da, domnule. 

— Bine. Dumneavoastră l-aţi anunţat în mod corect la 
poliţie. Am verificat. lată legitimaţia mea, care dovedeşte că 
sunt funcţionar al poliţiei. 

Hotelierul privi legitimaţia, dădu din cap şi răspunse: 

— Tocmai acum s-a întors din oraş. Îl găsiţi în camera 
numărul 11. 

— Bine. Mă duc să-l ridic. Dar vă rog să vă preveniţi 
oamenii şi să le porunciţi să nu vorbească cu nimeni despre 
treaba asta. 

Omul poliţiei se îndreptă spre camera numărul 11. Ceilalţi 
doi care-l însoțeau se postaseră de o parte şi de alta a 


scării, în timp ce poliţiştii de afară pătrunseră în vestibulul 
clădirii. 

Polițistul bătu la uşa camerei şi intră, după ce auzi invitaţia 
celui dinăuntru. 

— În sfârşit! strigă căpitanul. Sunteţi proprietarul 
hotelului? 

— Nu, domnule căpitan. 

— Păi, cine sunteţi atunci? întrebă Shaw mirat. 

— Am onoarea să fiu funcţionar al poliţiei orăşeneşti. 

Căpitanul se sperie, dar îşi reveni repede şi spuse: 

— Ah, asta îmi convine de minune, domnule. Pentru că am 
fost furat... 

— Furat? întrebă funcţionarul zâmbind. Dar ce vi s-a 
furat? 

— Un document foarte important. 

— Atunci trebuie să vă spun că vă înşelaţi. Acel document 
nu v-a fost furat, ci confiscat! 

Shaw se dădu înapoi cu un pas. Se simţea ca trăsnit. 

— Confiscat? se bâlbâi el. De către cine? 

— Asta nu e cazul să discutăm acum. 

— Dar cine are dreptul, în lipsa mea, să-mi deschidă 
geamantanele? 

— Orice om de treabă pentru care e important să-şi apere 
patria de trădare. Căpitane Shaw, sau cum vă numiţi, 
urmaţi-mă! Sunteţi arestat! 

Shaw, care se speriase ceva mai înainte, era acum, în faţa 
pericolului iminent, stăpân pe sine. Îşi dădea seama că era 
pierdut dacă se lăsa arestat. Trebuia să scape, să fugă. Dar 
cum? leşirea principală era păzită de poliţişti, dar poate că 
strada era liberă; într-acolo, deci pe fereastră ducea 
singura cale de scăpare. Polițistul trebuia făcut inofensiv. 
Pentru aceasta trebuia să ajungă cât mai aproape de el fără 
să-i stârnească vreo bănuială, deoarece Shaw era sigur că e 
înarmat. De aceea făcu o figură mirată, apucă geamantanul, 
îl deschise şi spuse: 


— Domnule comisar, trebuie să fie o greşeală la mijloc. 
Priviţi în acest geamantan. Recomandaţiile şi actele de 
identitate o să vă... 

Aici se opri. Se apropiase între timp de poliţist, stătea 
acum Chiar în faţa lui, cu geamantanul întins spre el. În 
clipa următoare lăsă să-i cadă geamantanul şi-l apucă de 
gât pe comisar, strângându-l cu o forţă neobişnuită. 

Surprins, polițistul, care nu se aşteptase la un asemenea 
atac năprasnic, se sufoca. Faţa i se învineţi, mâinile i se 
zbăteau neputincioase, picioarele îi tremurau. După câteva 
clipe braţele îi căzură inerte pe lângă corp şi Shaw lăsă 
corpul să alunece pe podea. Polițistul îşi pierduse 
cunoştinţa. 

— Eh, pe jumătate sunt salvat, mormăi satisfăcut Shaw. Ce 
reprezintă un astfel de şobolan de câmp în faţa căpitanului 
Grandeprise! Încuie geamantanul, îl înşfăcă şi se îndreptă 
spre fereastră. Nu se vedea nimeni pe stradă. Doar în faţa 
clădirii vecine staţiona o trăsură, cu birjarul alături. 
Distanţa până jos nu era prea mare. Shaw sări pe fereastră 
şi în clipa următoare era pe trotuar, fără ca să-l fi zărit 
cineva. Landola, alias Shaw, se apropie liniştit de trăsură, se 
sui în ea şi-i porunci birjarului: 

— Dă-i drumul în direcţia Friedrichstrasse. Trăsura porni 
imediat. Deoarece trebuia să şteargă orice urmă din calea 
urmăritorilor săi, căpitanul cobori înainte ca trăsura să 
ajungă la strada respectivă. O luă pe jos înainte, schimbă în 
câteva rânduri direcţia de mers, apoi opri o altă birjă şi-i 
dădu adresa unde vroia, de fapt, să ajungă; Acolo lăsă 
trăsura să aştepte, urcă câteva trepte şi bătu la o uşă, 
intrând în clipa când auzi o voce spunând: Entrez! 

Era vocea generalului Douai. 

— Dumneata căpitane? întrebă acesta. Ce vrei atât de 
repede? 

— Să vă avertizez, excelenţă! răspunse Shaw. Trebuie să 
părăsiţi aceste locuri imediat. Am fost trădaţi. 

— Imposibil! 


— Ba aşa este! Am reuşit să scap din mâinile poliţiei numai 
doborându-l pe comisarul care vroia să mă aresteze şi 
sărind pe fereastră, în stradă. 

— Horrible! Cine ne-a trădat? 

— Nu ştiu. 

— Ce e cu documentele pe care ţi le-am predat? 

— Au fost confiscate. 

Generalul păli. 

— Atunci dacă ne prind, suntem pierduţi, spuse el. Trebuie 
că ai făcut o prostie teribilă. Pe drum va trebui să-mi 
povesteşti totul. 

— Vreţi să fugim împreună? 

— Este cel mai bun lucru. Eu nu pot să trec frontiera 
rusească. Trebuie să ne îndreptăm spre Saxonia. Dar nu cu 
trenul, căci aşa ne-ar prinde imediat. 

— Am jos o trăsură. 

— Bine, plecăm cu ea, dar o schimbăm înainte de a părăsi 
oraşul. Mai departe vedem cum ajungem. Ţi-ai salvat banii? 

— Da. 

— Geamantanul meu trebuie să rămână aici, dar banii pe 
care îi am asupra mea îmi sunt suficienţi ca să acopăr 
pierderea lucrurilor. Înainte! 

Îşi luă numai portvizitul, pălăria şi pardesiul şi părăsi 
locuinţa. 

Trăsura cu cei doi fugari se îndepărtă grabnic de casa în 
care locuise generalul. 

Capitolul X - Două provocări la duel. 

Era seară. În clubul regimentului, de gardă lumina era 
orbitoare şi toţi ofiţerii adunaţi, ca să arate noului lor 
camarad, locotenentul Unger, atitudinea ostilă pe care 
aveau de gând s-o adopte fată de el. Ofițerii mai în vârstă 
şedeau câte doi, trei la o masă, pe când cei tineri se 
grupaseră la un loc şi vorbeau cu mare însufleţire între ei. 
Locotenentul von Ravenow, donjuanul regimentului, juca cu 
Golzen şi von Platen biliard. Bila lui dădu pentru a doua 
oară greş. 


— Ce dracu'! zise el necăjit, azi n-am noroc! 

— Dar ai noroc în amor, glumi Platen. Te-aş sfătui însă un 
lucru: Să nu-ncerci să joci astăzi cu Shaw; eşti distrat şi 
americanul e un jucător, de forţă, merge la sigur. 

— Shaw? întrebă Golzen încet, las' că nu-l mai vedeţi voi 
pe-aici. Cu ăsta ne-am făcut toţi de râs. 

— De ce? 

— Hm! E mai bine să nu vorbim... 

— Nici între noi camarazii? 

— Nici, pereţii au urechi. 

— Spune, frate, ce e, nu ne ţine ca pe cărbuni aprinşi. 

— Ştiţi că mă duc din când în când în casa lui Jankows... 

— Consilierul de poliţie? 

— Da. 

— Am auzit că-i cam faci curte fetei. 

— Ori ea mie. Scurt, am fost şi azi pe-acolo şi am aflat că 
acest căpitan Shaw e un spion politic, mai mult încă, un 
escroc şi un bandit primejdios. 

— Glumeşti? se încruntă Ravenow, privindu-l înmărmurit. 

— Ba nu glumesc defel. Nu cumva crezi că se poate aresta 
un om, care trece drept o persoană din lumea mare, dacă 
nu ai dovezi sigure împotriva lui? 

— Cum, a fost arestat? 

— Au vrut să-l aresteze. 

— A! Au vrut numai, dar nu l-au arestat. 

— Dacă a luat-o la sănătoasa... 

— A fugit? Ştii sigur? 

— Tot aşa de sigur cum ştiu că a pus mâna în beregata 
comisarului care a vrut să-l aresteze, de l-a lăsat mai mult 
mort şi a sărit pe urmă în stradă, de la etajul întâi. 

— Ce ruşine! L-am primit printre noi cu tot numele lui 
burghez, fiindcă era american şi în America nu există titluri 
de nobleţe. Dar aşa-i întotdeauna: cine se vâră în tărâţe, îl 
mănâncă porcii, întâmplarea să ne fie învăţătură de minte. 
Să-l ţinem pe acest Unger cât mai la distanţă. 


— Eu cred, interveni Platen, care-i luase apărarea lui Kurt 
când îl întâlnise la maior, că între un criminal pripăşit cine 
ştie de pe unde şi un ofiţer cinstit e o foarte mare 
deosebire. 

În momentul acela intră pe uşă comandantul regimentului. 
Rareori era văzut pe-acolo şi venea numai când era vorba 
să le comunice ofiţerilor ceva cu totul în afara datoriilor de 
serviciu. De aceea înţeleseră toţi că trebuie să fie vreo 
comunicare urgentă care-i privea în special pe ofiţeri. 
Colonelul se aşeză la una din mesele ocupate de cei mai în 
vârstă şi ceru un pahar cu vin. Ofițerii stăteau toţi smirnă, 
aşteptând. Privirile lui se opriră asupra lui Ravenow, care 
era, cu toată uşurinţa lui, favoritul său. 

— Isprăveşte-ţi partida, dragul meu, îi zise el, dar alta să 
nu mai începi. 

— Am pierdut, domnule colonel şi trebuie să-mi iau 
revanşa, răspunse locotenentul. 

— Amân-o pe altă dată. Cruţă-ţi picioarele şi forţele pentru 
mâine. 

— Avem exerciţii? 

— Da, dar nu de călărie, ci de altceva mai plăcut. 

Ofițerii îl priviră curioşi. 

— Da, râse colonelul, foarte plăcut chiar. Vă văd 
nerăbdători, staţi că vă spun îndată. 

Pe cât fusese de sever în atitudinea lui faţă de Kurt, pe atât 
era acum de prietenos cu ofiţerii. Aceştia se apropiară de 
masă şi-l înconjurară din toate părţile. 

— O s-aveţi mâine exerciţii pedestre, începu el, din acelea 
cărora li se zice dans. Mergem cu toţii la bal. 

— La bal? Unde? Unde? întrebară toţi într-un glas. 

— Unde nici prin gând nu vă trece, dragii mei. Am aici un 
teanc de invitaţii care mi s-au trimis ca să le împart printre 
ofiţerii mei. Sunt în total şaizeci. Domnii ofiţeri căsătoriţi 
sunt invitaţi cu soțiile lor. 

— Bine, bine, dar la cine? întrebă un maior de lângă el. 


— Fac prinsoare pe leafa pe-o lună, maiorule, că n-o să 
ghiceşti. Ia închipuiţi-vă mirarea mea când am primit, 
adineauri, plicul cu invitaţii, însoţite de rândurile acestea: 
„Domnului baron von Winslow, comandantul regimentului | 
de gardă. 

Domnule colonel, Maiestatea Sa Regele a avut 
amabilitatea să-mi pună la dispoziţie gradina şi saloanele 
palatului regal Monbijou pentru balul pe care doresc să-l 
ofer mâine seară. Alătur un număr de invitaţii, pe care le 
veţi distribui printre ofiţerii dumneavoastră şi sunt convins 
că veţi binevoi a asista şi Dumneavoastră, împreună cu soţia 
şi fiicele Dumneavoastră, precum şi soțiile domnilor ofiţeri 
invitaţi. 

Ludwig III. 

Mare Duce de Hessa-Darmstadt” 

Ofițerii rămaseră cu gura căscată. 

— Ce-o mai fi şi asta, zise cu mirare maiorul. 

— M-am întrebat şi eu. Nevastă-mea - ştiţi că femeile se 
cred grozav de isteţe - bănuieşte că ideea de ai se dărui 
marelui principe regimentul nostru de husari trebuie să fi 
pornit de sus de tot. Ela fost în timpul războiului în tabăra 
ostilă Prusiei şi acum Maiestatea Sa doreşte să-l câştige de 
partea sa prin această cinstire. 

— După cum am auzit, a fost chemat astăzi telegrafic la 
Berlin, îndrăzni să observe locotenentul Golzen. 

— De unde ştii asta? îl întrebă repede colonelul. 

— Vă daţi seama, domnule colonel, că băieţii ţin legături 
strânse între ei, iar ordonanța mea este un şmecher care e 
la curent cu toate noutăţile, mai abitir ca o gazetă. 

— Această invitaţie, dacă se confirmă, lasă să se întrevadă 
evenimente diplomatice importante. Se prefigurează o 
atitudine binevoitoare faţă de statele din sud, ceea ce 
înseamnă că se doreşte atragerea lor. Domnii mei, cred că 
peste câtva timp o să pornim împotriva Franţei. Dacă acest 
lucru se va întâmpla în curând, înseamnă că suntem pe 
drumul cel bun. Dar să nu ne batem capul cu aşa ceva 


deocamdată. Cert este că suntem invitaţi şi vom petrece o 
seară plăcută. Castelul Monbijou nu ne-a fost niciodată pus 
la dispoziţie. De astă dată ni s-a făcut o cinste pentru care 
putem fi invidiaţi. Vom fi recunoscători şi surit convins că 
domnii ofiţeri, mai cu seamă cei mai tineri, o să se şi 
manifeste ca atare. Şi acum să trecem la împărţirea 
invitaţiilor! 

— Mă rog, domnule colonel, îmi este permis să vă întreb 
dacă şi locotenentul Unger este invitat? întrebă Ravenow. 

— Pentru ce întrebi? 

— Fiindcă dacă se duce el, nu mă duc eu. Nu vreau să stau 
cot la cot cu un burghez. 

— Nici noi. De altfel, Unger îşi începe de-abia de mâine 
serviciul şi noi vom împărţi invitaţiile chiar acum, aşa că nu 
ne pasă. Branden, începe! 

Aghiotantul luă teancul şi se apucă să-mpartă invitaţiile, 
punând de-o parte pe cele ale ofiţerilor care nu erau de 
faţă. De-abia isprăvi şi uşa se deschise; în prag apăru Kurt. 
Ochii tuturor se aţintiră asupra lui, apoi fiecare întoarse 
capul ca şi când nici nu l-ar fi văzut. Tânărul păru că nu 
bagă de seamă, se apropie de colonel şi bătu pintenii. 

— Am onoare să mă prezint: locotenentul Unger. Rog pe 
domnul comandant să mă recomande camarazilor. 

Colonelul, care ţinea în mână cărţile - tocmai începuse o 
partidă de bridge - întoarse încet capul şi se prefăcu că nu 
l-a înţeles. 

— Cum? Ce pofteşti? întrebă el cu nepăsare. 

— Rog pe domnul comandant să binevoiască a mă 
prezenta domnilor camarazi. 

Colonelul îl măsură cu privirea, încruntă sprâncenele şi 
zise arătând spre Branden. 

— Uite-l colo pe aghiotant, s-o facă el, dacă vrea. 

Kurt nu se clinti. 

— Ordonaţi, domnule colonel, am de făcut o observaţie, 
răspunse el cu glas tare. 

— Bine, pe scurt însă. 


— Voi căuta să spun cât mai pe scurt ce am de spus, 
domnule colonel. N-am venit printre dumneavoastră din 
propria mea voinţă, ci în urma ordinului primit de la 
superiorii mei. Cunosc principiile regimentului de elită pe 
care îl comandaţi; credeam însă că în urma meritelor care 
mi-au fost recunoscute de forurile competente voi fi primit 
cu mai puţină animozitate. Primirea care mi s-a făcut astăzi 
de către superiorii mei e revoltătoare. M-aşteptam de altfel. 
Voiesc însă să stabilesc un lucru, deoarece am oroare de 
echivocuri. Vreau să ştiu dacă voi fi primit ca un camarad 
sau nu şi aceasta chiar din primul moment. Dumneavoastră, 
domnule colonel, m-aţi tratat cu o desconsiderare 
echivalentă cu o insultă. Nici un om de onoare, în special un 
ofiţer, nu poate tolera o astfel de purtare, fie ea chiar din 
partea comandantului său şi vă rog să-mi daţi explicaţii. 

Colonelul era un om violent din fire şi băuse ceva cam 
mult. Sări în picioare şi strigă tremurând de furie: 

— Eşti nebun, băiete? Eu să-ţi dau explicaţii? Auzi 
domnule! Vine o haimana ca ăsta şi... Dar dacă vrei 
neapărat, să-ţi dau explicaţii, ascultă: te-am insultat 
intenţionat. 

— Mulţumesc, domnule colonel. Nu vreau să aduc cazul în 
fata autorităţilor militare, dar cer să-mi daţi satisfacţie. 

Salută, bătu pintenii, se întoarse brusc, îşi agăţă chipiul şi 
sabia în cui, luă un jurnal, se aşeză la o masă şi se-apucă să 
citească. Nimeni n-ar fi cutezat, după gestul îndrăzneţ pe 
care-l făcuse, să-i refuze un loc, dar toţi se îndepărtară 
instinctiv de el. Unul singur rămase la locul lui şi-l privi cu 
prietenie. Era locotenentul von Platen. Kurt băgă de seamă. 

— Îmi dai voie să iau loc lângă dumneata, domnule 
locotenent? îl întrebă el. 

— Cu plăcere, camarade, răspunse acesta întinzându-i 
mâna. Poftim. 

— Îţi mulţumesc din suflet, domnule locotenent. Deşi nu 
am fost prezentat camarazilor, mi se cunoaşte numele. N-ai 


vrea să fii atât de bun să-mi spui şi mie cum se numesc 
domnii? 

Domnea o tăcere mormântală, aşa că fiecare nume pe 
care-l pronunţa locotenentul Platen răsuna desluşit în 
marea încăpere a clubului. 

Mulţi dintre ofiţeri se prefăceau că citesc ziarele ca să nu 
se vadă încurcătura în care se aflau. Ofițerii de la masa 
unde stătea Kurt înclinau uşor din cap la auzul numelui lor. 
Numai von Ravenow nu vru să se dea bătut. Puse mâna pe 
tacul de biliard şi zise cu glas tare: 

— Golzen, hai să ne isprăvim partida. Tu ce faci, Platen, nu 
vii? 

— Mulţumesc, eu renunţ. 

Ravenow ridică din umeri şi zise cu dispreţ: 

— Treaba ta dacă te lipseşti de o cupă de şampanie pentru 
un pahar de oţet! 

Kurt păru că n-a auzit comparaţia, Platen de asemenea. 

— Ştii să joci şah, dragă Unger? îl întrebă el. 

— Cu camarazi, da. 

— Dar eu ce sunt? Lasă gazeta şi să facem o partidă de 
şah. Trebuie însă să-ţi spun un lucru: mi-a mers zvonul că 
nu e în stare nimeni să mă bată. 

— Acelaşi lucru s-a spus şi despre mine, răspunse Kurt 
râzând. Căpitanul Rodenstein, maestrul şi tatăl meu 
adoptiv, era un jucător neîntrecut. M-a învăţat aşa de bine 
că acum nu mai e chip să-mi câştige o partidă. 

— Cu atât mai bine, partida va fi şi mai interesantă. 

Locotenentul îşi atinsese scopul, căci cuvintele lui sparseră 
gheaţa. Cei de la mesele de cărţi îşi continuară jocul, pe 
când ceilalţi se sculară unul câte unul de la locurile lor ca să 
privească la partida de şah. Kurt câştigă prima partidă. 

— Felicitările mele, zise Platen. Aşa ceva nu mi s-a mai 
întâmplat de mult. Dacă o fi adevărat că un bun strateg e şi 
un bun jucător de şah, atunci să ştii că trebuie să fii şi un 
foarte priceput militar. 


Kurt înţelese că tânărul ofiţer căuta, prin aprecierea lui, 
să-i câştige pe camarazi pentru el. De aceea răspunse 
zâmbind: 

— Să nu ne pripim să tragem concluziile. Dacă un bun 
strateg în acelaşi timp şi un bun jucător de şah nu e 
numaidecât sigur că e tot atât de bun militar. De altminteri 
cred că ai vrut în prima partidă să-mi cunoşti forţele. Hai să 
mai facem una. Presimt că o s-o pierd. 

— S-ar putea să te înşeli. Dar parcă te-auzii vorbind de un 
căpitan Rodenstein, nu cumva e şef de ocol silvic în serviciul 
Marelui principe de Hessa? 

— Ba da. 

— A, îl cunosc şi eu. E un om tare de ispravă, cam aspru 
din fire, dar foarte cinstit. Prinţul ţinea foarte mult la el, pe 
cât ştiu. 

— L-ai descris foarte bine. Dar de unde-l cunoşti? 

— De la unchiul meu, bancherul Wallner. 

— Wallner? 

— Da. Mătuşă-mea, sora mamei, s-a măritat cu un burghez 
care e ceva rubedenie cu Rodenstein, aşa că suntem rude 
prin alianţă, ca şi maiorul nostru pe care l-ai cunoscut 
astăzi. 

Platen spusese dinadins acest lucra ca să-i dea oarecare 
satisfacţie pentru atitudinea semeaţă pe care o avusese 
maiorul azi dimineaţă faţă de el. Ceilalţi ofiţeri erau însă 
revoltați că locotenentul dăduse în vileag această 
„mezalianţă” survenită în cercurile lor. 

Kurt câştigă şi a doua partidă. 

La a treia, atenţia ofiţerilor fu atrasă de discuţia glumeaţă 
dintre Ravenow şi Golzen, care jucau în acelaşi timp biliard. 

— Iar mi-ai luat-o cu cincisprezece puncte înainte, zise 
primul râzând. Te pomeneşti că o fi adevărată zicătoarea 
că... 

— Cine pierde la joc, câştigă în dragoste, întregi Golzen. 

— Aşa şi e. Rămăşagul e ca şi câştigat. Fata o să fie - e 
aproape a mea. 


— Ce rămăşag, care fată? întrebă un maior. 

— Am făcut o prinsoare cu Ravenow. E vorba să ne 
dovedească puterea lui de seducţie; susţine că e irezistibil, 
răspunse Golzen. 

— Auzi domnule! la spune-mi şi mie. 

Golzen povesti cele ce ştia şi încheie astfel: 

— Ştim cu toţii că Ravenow e donjuanul regimentului. 
Susţine că fata i-a căzut aproape în braţe şi prinsoarea e ca 
şi câştigată. 

— Zău? exclamă colonelul, care se folosi de prilej să spună 
şi el ceva ca să iasă din situaţia penibilă în care îl pusese 
izbucnirea dârză a iui Kurt. 

— E foarte firesc să fie aşa. Nu numai eu, ci oricare din noi 
poate avea acelaşi succes la femei, zise Ravenow. 
Bineînţeles că dacă s-or strecura în cercurile noastre 
oameni de rând, s-a dus pe copcă reputaţia noastră! 

Aluzia pe care o făcea direct la Kurt îi făcu pe ofiţeri să-şi 
îndrepte privirile asupra tânărului nostru prieten, dar 
acesta nu zise nimic. 

— Mai sunt încă patru zile până la încheierea prinsorii, aşa 
că n-am nici un zor să mă grăbesc cu dovada, urmă 
Ravenow. De altminteri, fata cu pricina e a unui vizitiu şi cu 
una de teapa ei nu faci prea multe fasoane. Ceea ce pot să 
vă spun, e că m-am urcat lângă ea în trăsură şi am condus-o 
până acasă. 

— O fată de vizitiu? Felicitările mele, locotenente! râse 
colonelul aprinzându-şi ţigara. 

Kurt îşi scoase şi el o ţigară, aprinse un chibrit şi zise 
foarte liniştit: 

— Domnul Ravenow o să piardă prinsoarea. 

Deoarece tânărul locotenent tăcuse la aluziile jignitoare 
pe care le făcuse până acum camaradul său la adresa lui, 
ieşirea aceasta îi miră pe toţi. Nimeni nu se-aştepta să 
intervină tocmai într-o chestiune de care era cu totul străin 
şi care nu-l privea deloc, după cum credeau ei. Ravenow 
făcu un pas spre el şi întrebă încruntat: 


— Ai spus ceva, domnule? 

Kurt ţinu flacăra chibritului în dreptul ţigării, trase de 
câteva ori din ea, apoi urmă: 

— Da. Ziceam că domnul Ravenow o să piardă prinsoarea. 
Se laudă. 

Locotenentul mai înaintă cu un pas. 

— Eşti bun să mai repeţi o dată? spuse el ameninţător. 

— Cu plăcere: Domnul Ravenow nu numai că se laudă, dar 
minte cu neruşinare. 

— Îndrăzneşti să-mi spui în faţă... răcni locotenentul scos 
din fire. 

— Pentru ce nu? N-ar fi de demnitatea mea să iau în 
seamă lăudăroşenia dumitale dacă persoana despre care 
vorbeşti nu ar fi o bună prietenă a mea din copilărie, a cărei 
reputaţie e în joc şi căreia sunt dator să-i iau apărarea. 

— Auziţi, camarazi! O fată de vizitiu, prietena lui! Şi unul 
ca ăsta îndrăzneşte să vină printre noi... Ăsta ofiţer în 
escorta regală...! 

Ofițerii săriseră toţi în picioare. Nimeni nu vroia însă să se 
amestece. Străinul acesta cutezase să ţină piept colonelului, 
dar Ravenow va şti să-l înveţe minte! 

Numai Kurt nu se mişcase de la locul lui. 

— Nu am venit de bunăvoie, ci chemat din ordin superior, 
zise el foarte calm. De altfel, aş vrea să ştiu care din noi doi 
e mai cinstit: acela care ia apărarea unei fete - fie chiar şi 
de vizitiu, sau cel care vrea să-şi bată joc de ea? Domnul 
Ravenow a dat într-adevăr buzna în trăsura ei, cu o 
neruşinare şi obrăznicie nemaipomenită, dar n-a reuşit s-o 
conducă acasă după cum susţine, căci domnişoara a chemat 
un sergent de stradă şi l-a dat jos în mijlocul drumului. 

Un „ah” de mirare se auzi din piepturile celor de faţă; 
acum trebuia să urmeze deznodământul. 

Ravenow se îngălbeni: De furie sau de spaimă că Unger 
ştia adevărul? Dar furia fu mai tare decât spaima. Se 
apropie de scaunul pe care şedea acesta şi strigă scos din 
fire: 


— Cum? Ce-ai spus? Obrăznicie? Neruşinare? M-au dat 
jos? Sergentul de stradă? Să-ţi retragi cuvintele... 
imediat...! 

— Nici prin gând nu-mi trece! Am spus adevărul, atâta tot. 

Ravenow se îndreptă din şale gata să se repeadă la 
adversarul său care stătea liniştit pe scaun. 

— Îţi ordon să-ţi retragi cuvintele şi să-mi ceri iertare! 
Iertare, auzi? răcni el. 

— Dumneata să-mi ordoni mie? răspunse cu dispreţ 
locotenentul. 

— Mai mult decât atât: îţi poruncesc să pleci din 
regimentul nostru, eşti nevrednic de el. Şi dacă nu o faci de 
bunăvoie, te voi sili eu, fii pe pace! Ştii cum poate fi cineva 
izgonit din armată? 

Kurt, care tot nu se clintise de la locul lui, răspunse 
zâmbind nepăsător: 

— Şi un copil, o ştie. Îi tragi unui ofiţer o palmă şi e silit să- 
şi dea demisia. 

— Bine. Vrei să-ţi retragi cuvintele şi să-mi ceri scuze de 
fată cu toţi, dându-ţi cuvântul că vei căuta pe urmă să ceri 
mutarea în alt regiment? 

— Lasă prostiile astea că n-ai nici un haz! 

— Aşa? Ţine atunci palma! 

Cu aceste cuvinte Ravenow ridică mâna, dar, deşi gestul 
lui fu destul de rapid, Kurt sări în aceeaşi clipă de pe scaun 
şi-l apucă de mână, apoi ca fulgerul îl cuprinse de mijloc, îl 
ridică în sus ca pe un fulg şi-l trânti cu putere la pământ, 
lăsându-l în nesimţire. 

Nimeni nu s-aştepta ca tânărul locotenent să fie atât de 
puternic. 

Câteva minute domni o linişte mormântală. Unii dintre 
ofiţeri priveau uluiţi la Kurt, pe când alţii alergau să-i dea 
ajutor lui Ravenow, care zăcea nemişcat. Din fericire era şi 
un medic militar acolo, care zise după ce-l examină: 

— N-are nimic, e numai leşinat; o să se-aleagă doar cu 
câteva vânătăi care au să dispară repede. 


Colonelul găsi că a sosit timpul să-şi arate autoritatea. Păşi 
ameninţător spre Kurt şi-i zise cu glas răstit: 

— Domnule locotenent, ţi-ai permis să-l ataci pe domnul 
Ravenow... 

— Domnii aci de fată trebuie să recunoască fără să mă 
dezmintă că am fost în legitimă apărare, îi tăie el vorba. A 
îndrăznit să mă amenințe că mă va pălmui, s-a repezit la 
mine şi a ridicat mâna asupra mea. Totuşi am vrut să-l cruţ. 
Aş fi putut, cu o singură palmă, să-l silesc să-şi dea demisia, 
dar n-am vrut să-l nenorocesc. 

— Te rog să nu mă-ntrerupi. Sunt superiorul dumitale şi 
trebuie să taci când vorbesc eu, m-ai înţeles? Vei părăsi 
imediat clubul şi te vei duce acasă. Arest de cameră până la 
noi ordine. 

Ofițerii se luminară la faţă. Pedeapsa le convenea de 
minune. Dar Kurt salută politicos şi răspunse foarte liniştit: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule colonel, mâine voi fi la 
dispoziţia dumneavoastră, acum însă nu. Serviciul meu 
începe abia mâine dimineaţă, aşa că ordinul nu are încă 
valoare astăzi. 

— Domnule!... răcni colonelul. 

— Despre arest nu poate fi deci vorba, dar de plecat voi 
pleca imediat, deoarece nu sunt obişnuit să-mi petrec 
timpul în localuri unde pot fi ameninţat cu palme sau ocări. 
Noapte bună, domnilor! 

Se auziră exclamaţii de indignare, dar Kurt nu se sinchisi, 
îşi încinse tacticos sabia, salută şi ieşi cu capul sus fără să se 
uite în urmă. 

— Băiatul ăsta e dracul gol! rosti maiorul, clătinând din 
cap. 

— Lasă că-i scoatem noi gărgăunii din cap, completă 
colonelul. Auzi! Să mă provoace el pe mine la duel! 
Nemaipomenit, domnilor! 

Nimeni nu băgă de seamă că Platen se strecurase binişor 
pe uşă după Kurt, pe care îl ajunse din urmă în stradă. 


— Locotenente, îi şopti el apucându-l de braţ, vreau să-ţi 
spun ceva. A fost un întreg complot pus la cale împotriva 
dumitale. Vrei să mă crezi, pe cuvânt de onoare, că eu n-am 
avut nici un amestec în afacerea asta? 

— Cred, fiindcă mi-ai dat dovada, şi-ţi mulţumesc, dragul 
meu, răspunse tânărul strângându-i mâna. Drept să-ţi spun, 
nu m-aşteptam la atâta răutate şi mojicie din partea lor. Te 
asigur că-mi pare foarte rău de tot ce s-a petrecut astă- 
seară. 

— Te-ai apărat cu îndârjire, cu prea multă chiar şi tare mă 
tem că situaţia dumitale a devenit imposibilă în regiment. 

— Vom vedea noi. Respect privilegiile nobleţei, consacrate 
de secole, dar nu sunt de părere că titlul singur dă drept de 
prioritate. Valoarea omului nu se cântăreşte după titlu, ci 
după meritele sale. 

— Trebuie să-ţi dau dreptate, deşi fac şi eu parte din 
nobilime. Colonelul a meritat lecţia pe care i-ai dat-o; 
negreşit că nu se-aştepta nimeni să-l pui cu atâta 
îndrăzneală la locul lui. Cât îl priveşte pe Ravenow, spune- 
mi, rogu-te, e-adevărat că o cunoşti pe fata cu pricina? 

— Foarte bine chiar. Ea şi bunica ei mi-au povestit 
întâmplarea din trăsură. 

— Crezi că era adevărat? 

— Da, pot să-ţi spun, dacă-mi făgăduieşti să fii discret 
deocamdată, că nici nu poate fi vorba de o fată de vizitiu. 

— Nu? 

— E nepoata contelui de Rodriganda; vezi deci că nu 
trebuie să mă ruşinez de prietenia mea cu ea. 

— Ei drăcia dracului! Atunci de unde până unde a scos 
Ravenow... 

— E un lăudăros şi un nesocotit. Oricare altul şi-ar fi dat 
imediat seama că are de-a face cu o persoană cultă, din 
lumea mare, dar ela dat buzna ca un neghiob în trăsură şi 
de-abia au putut scăpa de insistenţele lui cu ajutorul 
sergentului. 

— Mare dobitoc! Dar de unde a dedus că e fată de vizitiu? 


— S-a apucat să-l descoase pe un servitor de-al meu, pe 
care l-a găsit într-o cârciumă, peste drum de vilă. Trebuie 
să ştii că eu sunt găzduit de conte şi am copilărit cu nepoata 
lui. Bătrânul meu Ludwig, servitorul, e un mare şmecher şi 
l-a făcut să creadă că tânăra e fata vizitiului. Acum cred că 
ai înţeles, nu? 

— Da, dar un lucru tot nu-l pricep; puterea extraordinară 
pe care o posezi. Eşti şi la lupta cu arma tot atât de iscusit 
ca şi la aceea cu pumnii? 

— Nu mi-e frică de nici un adversar. 

— Cu atât mai bine, fiindcă Ravenow te va provoca sigur. 
Dar cu colonelul ce-ai de gând? 

— O să-i trimit mâine martori. 

— Pe cine? 

— Hm... deocamdată nici eu nu ştiu. Nu vreau să afle ai 
mei de întâmplarea de astă-seară şi de cunoscut nu cunosc 
pe nimeni aici. 

— Îmi dai voie să mă ofer eu? 

— Ar însemna să-ţi creezi o situaţie neplăcută faţă de 
camarazii şi superiorii dumitale. 

— Ei şi! Mi-am ales cariera asta nu de nevoie, ci de 
plăcere. Averea pe care o am mă face independent şi te rog 
să dispui de mine. Ţi-ai câştigat toată stima mea prin 
purtarea dumitale. Vrei să fim prieteni, dragă Unger? 

— Primesc cu mare bucurie, dragul meu. Mi-ai fost 
simpatic din primul moment când te-am întâlnit azi- 
dimineaţă la maiorul nostru. 

— Şi-acum ce faci, te duci acasă? întrebă Platen. 

— Nu. Ţi-am părut adineauri foarte calm, nu e aşa? Totuşi 
fierbeam în mine, am căutat însă să mă stăpânesc. N-aş 
vrea să vadă cei de-acasă tulburarea mea, de aceea mă duc 
să beau undeva un pahar cu vin, ca să mă liniştesc. 

— Stai că merg şi eu, numai să-mi iau sabia şi chipiul. 

În vreme ce-l aştepta afară, Kurt nu bănuia nici pe departe 
însemnătatea pe care avea s-o aibă mai târziu pentru el 
cunoştinţa lui şi rudenia acestuia cu bancherul Wallner. 


După ce petrecură câtva timp într-un local de noapte, 
tinerii plecară. Platen îl conduse pe Kurt acasă ca să afle 
unde locuieşte, apoi se despărţiră strângându-şi cu căldură 
mâinile. Kurt văzu lumină în salon şi intră. Găsi aici 
musafiri. Marele Duce venise să-i facă o vizită vechiului său 
prieten, don Manuel de Rodriganda, pe care-l cunoştea din 
tinereţe. 

— A, uite-l şi pe tânărul nostru locotenent, zise prinţul. Vii 
de la club? 

— Da, Alteță. 

— Era şi colonelul acolo? 

— Da. 

— "Ţi-a dat invitaţia? 

— Ce fel de invitaţie, Alteță? 

— Aha, a vrut să te excludă după cum înţeleg, dar îi voi 
face eu o surpriză. Am aflat adineauri de la bunul meu 
prieten de Rodriganda despre greutăţile pe care le 
întâmpini şi am luat imediat hotărârea să le arăt că pot fi 
mândri să aibă pe locotenentul Unger printre ei. 

Kurt ascultase mişcat laudele pe care i le aducea prinţul. 
Bâigui emoţionat: 

— Alteță... nu ştiu prin ce-am... meritat... 

— Să lăsăm asta, dragul meu. Terminasem să vorbesc cu 
prietenul meu despre viitorul dumitale. Acum mă duc. 

După ce plecă prinţul, Kurt află că don Manuel cu toţi ai 
lui, împreună cu miss Amy, fuseseră invitaţi de prinţ la balul 
de a doua seară. Obosit, se duse să se culce pentru a se 
putea scula de dimineaţă, când trebuia să-şi înceapă 
serviciul la cazarmă. 

De-abia păşi în odaie şi cineva bătu la uşă. Tresări când 
auzi glasul lui Roschen întrebând: 

— Pot să intru? 

Inima tânărului locotenent bătea cu putere. 

— Te miri, nu-i aşa? zise fata trecând pragul. Trebuie însă 
să-ţi vorbesc. Ştiu că nu e frumos ca o fată să vină singură 
în camera unui băiat, dar noi suntem ca fraţii, Kurt. 


— Ştie mama ta că eşti aici? 

— Negreşit că ştie. 

— Şi ţi-a dat voie să vii? 

— Cum să nu! Chiar ea m-a trimis, fiindcă e foarte 
important ce am să-ţi spun. 

Ce fericit se simţea! Cu câtă încredere venea ea la el, atât 
de târziu în noapte! Îşi dăduse de mult seama că o iubeşte 
cu toate fibrele inimii lui, cu tot focul tinereţii. Şi-acum o 
vedea aici lângă el şi o privea, cu ochii fermecaţi de 
frumuseţea ei. 

— Şi ce ai să-mi spui, Roschen? Te ascult. 

— Dă-mi mai întâi mâna, Kurt. Aşa, ştii tu că noi ne-am 
îndrăgit dintotdeauna? 

Tânărul tresări. Cuvintele însă i se opriră pe buze. 

— Şi că ne iubim şi-acum? urmă ea. 

— Eu pe tine da, murmură el cu glas sugrumat. 

— Da, tu pe mine, ştiu. Crezi însă că eu nu te iubesc pe 
tine tot atât de mult? Vezi tu dragul meu, când iubeşti pe 
cineva, chiar dacă nu ştii tot despre el, ghiceşti. Eu îţi 
ghicesc toate gândurile şi când sunt lângă tine şi te privesc 
înţeleg şi ceea ce nu vrei să-mi spui; dacă nu cu mintea, cu 
sufletul. Vrei să mă crezi? 

Îi trebui o mare putere de stăpânire ca să răspundă liniştit 
„da”. 

— Vezi? Când te-ai întors de la club ochii tăi erau atât de 
senini, încât de-abia am putut zări în adâncul lor că te 
frământă un gând. Dar am ştiut imediat că ţi s-a întâmplat 
ceva care te-a îndurerat foarte mult. Te-au jignit poate şi tu 
nu eşti omul care să înduri o jignire. A urmat probabil o 
ceartă şi voi ofiţerii recurgeţi numaidecât la armă. Uită-te 
în ochii mei, Kurt... 

RoOschen îşi puse mâinile ei mici şi albe pe umerii lui şi-l 
trase mai aproape ca să-l privească mai bine. Rămase un 
moment cu ochii pironiţi în ochii lui, pe urmă îşi lăsă mâinile 
în jos. 

— Acum ştiu. Un duel, Kurt, nu-i aşa? 


— Roschen, strigă el speriat. 

— Sunt sigură. În adâncul ochilor tăi văd ceva ce-ai fi vrut 
să-mi ascunzi, dar eu am descoperit ce e. Văd în eio 
hotărâre neclintită, care desfide orice primejdie. Sau vrei să 
spui că mă-nşel? Să mă minţi tu pe mine, Kurt? 

— Nu, nu, niciodată! strigă el. 

— Atunci spune, nu-i aşa că inima mea a ghicit adevărul? 

— Îmi făgăduieşti să păstrezi taina? 

— Se-nţelege de la sine. În afaceri de onoare nici nu se 
poate altfel. 

Era atât de frumoasă în simplitatea ei copilărească, încât 
tânărul de-abia îşi putea stăpâni pornirile inimii. 

— Da, Roschen, ai ghicit. 

— Aşadar un duel. Am simţit eu, am bănuit că aşa trebuie 
să fie. Şi-acum, crezi că mi-eşti drag? 

Kurt duse cu duioşie mâna ei micuță la buze şi răspunse cu 
glas tremurat de emoție: 

— Credinţa aceasta e întreaga mea fericire. 

— Da, da, e o mare fericire când doi tineri se iubesc cu 
adevărat şi se încred unul în altul. Şi eu am încredere în 
tine. Crezi tu cumva că duelul acesta mă sperie? 

— Nu? întrebă el mirat. 

— De fel. Ştiu că-ţi vei birui adversarul. Mama însă e 
foarte îngrijorată şi, fiindcă ştie că tu îmi spui totul şi că de 
obicei duelurile nu suferă amânare, m-a rugat să vorbesc 
chiar în seara asta cu tine. 

— Ai mai spus şi altcuiva despre bănuielile tale? întrebă el 
mândru de încrederea ei. 

— Nu, numai mamei; ceilalţi nu trebuie să ştie nimic 
despre asta. Te-ar împiedica poate să-l înveţi minte pe 
adversarul tău şi aşa ceva nu trebuie să se întâmple. 

— Eşti o eroină, Roschen, strigă el cu entuziasm. 

— Numai când e vorba de tine, Kurt. Vrei să-mi spui şi mie 
cine ţi-e adversarul? 

— Nu e unul, sunt doi. 


— Cum, două dueluri? întrebă ea mirată. Cu atât mai bine, 
vei avea un îndoit prilej de a-ţi câştiga stima camarazilor 
tăi. Te-aş ruga însă un lucru: să nu-i ucizi. 

— Îţi făgăduiesc. 

— Mulţumesc, dragul meu. Drept răsplată, îţi îngădui să- 
mi mai săruţi o dată mâna, ca adineauri. 

Îi întinse mânuţa zâmbind drăgălaş şi adăugă cu gravitate: 

— Asta era răsplata pe care o acordau castelanele în evul 
mediu când plecau cavalerii la luptă. Ce-ar mai râde mama 
să ne vadă! Şi-acum, spune-mi, cine sunt adversarii tăi? 

— Primul e chiar colonelul meu. 

— Zău? Prostul! Ar trebui să fie încântat că are sub 
comanda lui un ofiţer ca tine. Şi al doilea? 

— Locotenentul Ravenow. 

— A, acela care s-a purtat atât de obraznic cu noi! Kurt, 
pentru mine te baţi... spune drept...! 

— Da, aşa e, Roschen, încuviinţă el. 

Nu mărturisea aceasta ca să se laude, ci pentru că firea lui 
cinstită nu-l lăsa să spună o minciună. 

— Vezi tu, Kurt, cum îţi citesc eu în ochi! râse ea fericită. 
Acum nu mai poţi spune că nu eşti un adevărat cavaler 
medieval. Îţi vei răzbuna iubita şi drept răsplată ea îţi va 
întinde mâna să i-o săruţi. Ba îţi va mai da şi un talisman. 
Ce? Trebuie să mă gândesc mai întâi. Acum mă duc să-i 
spun şi mamei. 

— Ce-o să-i spui? 

— Tot. Îţi închipui doar că n-am taine faţă de ea. 

— Să mă ferească Dumnezeu să cred aşa ceva, suflet 
nevinovat şi curat! zise el copleşit de un simţământ de 
adâncă fericire. Spune-i tot, dar mai spune-i că n-are de ce 
să-i fie teamă, fiindcă provocarea nu s-a făcut încă şi roag-o 
din partea mea să nu spună nimănui despre duel. 

— Bine. Sunt sigură că mama o să păstreze taina. Noapte 
bună, Kurt. 

— Noapte bună, dragostea mea. 


Fata îi întinse mâna, apoi Se îndreptă spre uşă. Se opri 
însă în prag, chibzui câteva clipe, se întoarse şi zise râzând 
copilăreşte: 

— Era să uit ce era mai important. Fiindcă te-am numit 
cavalerul meu, trebuie să fac şi eu, ca şi castelanele şi să-ţi 
dau drept talisman o panglică în culorile mele care să te 
apere în luptă. Asta de la cingătoare îţi place, Kurt? 

Lui îi clocotea sângele în vine, tâmplele îi zvâcneau de 
dorul de-a o strânge în braţe. 

— O, e foarte frumoasă... într-adevăr, mi-o dăruieşti? 

— Cum să nu! 

Cu un gest drăgălaş, Roschen îşi desprinse funda de la 
cingătoare şi i-o întinse zâmbind. 

— Când te vei duce la luptă, zise ea, s-o atârni pe piept. Ba 
nu, ar vedea-o toți... 

— O s-o plin sub tunică, la inima mea... murmură el beat 
de fericire. 

O roşeaţă uşoară se întinse pe obrajii ei fragezi; lăsă în jos 
pleoapele, apoi le ridică iar şi zise privindu-l adânc în ochi: 
— Bine zici, acolo e locul cel mai potrivit. O voi purta pe 

urmă cu mândrie, când mi-o vei da înapoi. 

— Cum? Să ţi-o restitui? strigă el, dezamăgit. 

— Nu vrei să mi-o înapoiezi...? 

— Ba da... dacă mi-o ceri... şopti el. Dar va trebui să dai 
plată pentru ea, cum făceau castelanele. 

— Plată? Ce fel de plată? 

— O sărutare. 

Roschen se îmbujoră şi murmură, cu ochii plecaţi: 

— Zici că aşa făceau castelanele? Nu ştiam. Dar dacă îţi 
dăruiesc funda? Atunci... O să mă mai gândesc. Tu ce 
preferi? Să ţi-o las sau să o iau înapoi? 

— Să mi-o laşi şi să-mi dai şi sărutarea... şopti el de-abia 
auzit. 

— Aşa? Vezi că nu-i atât de uşor ce-mi ceri tu. O să ceară o 
matură chibzuinţă. Deocamdată păstrează panglica, o să 
văd eu pe urmă ce-i de făcut. 


Roschen plecă, lăsându-l pe Kurt ameţit de atâta noroc. 
Duse cu evlavie la buze panglica de mătase care păstra 
parfumul ei dulce şi rămase multă vreme pe gânduri. 
Încetul cu încetul pleoapele i se lăsară în jos şi adormi. În 
vis îi apăru icoana făpturii atât de dragă lui. 

Capitolul XI - „ Maiestatea Sa Regele” 

Când deschise ochii, soarele îi râdea în fereastră. 
Adormise îmbrăcat pe canapea şi nu se trezise până 
dimineaţă. După ce făcu o plimbare călare prin parc, se 
întoarse în sufragerie şi-i găsi pe toţi adunaţi la cafea. 
Aruncă o privire fugară spre Râschen. Îi răpise oare somnul 
sărutarea pe jumătate făgăduită? Mama fetei, Rosetta, îl 
privi cu blândeţe şi el înţelese din privirea ei că păstrase 
taina. 

Veni apoi timpul să plece la cazarmă. Ludwig, care era 
acum în serviciul său, îi înşeuase calul şi-l aştepta la scară. 
Era un armăsar frumos, pe care i-l dăruise nu de mult 
contele. Găsi escadronul gata de plecare şi pe toţi ofiţerii 
adunaţi în curtea cazărmii. Aşteptau numai sosirea 
colonelului pentru a începe exerciţiile. 

Toţi ochii se aţintiră asupra lui Kurt. Ravenow, care îşi 
revenise din lovitura de aseară, era şi el acolo. Când îl văzu, 
întoarse capul şi privi în altă parte. 

— Staşnic armăsar! zise cu admiraţie Branden, 
aghiotantul. Cu ce dracu' l-o fi cumpărat feciorul ăsta de 
pescar? 

Kurt îşi salută camarazii, care abia îi răspunseră. Singur 
Platen veni la el cu mâna întinsă şi-i zise tare, ca să-l audă 
toţi: 

— Bună dimineaţa, Unger! Frumos armăsar ai. Mai ai şi 
alţii ca el? 

— E calul meu de serviciu, pe celălalt trebuie să-l cruţ şi 
nu-l pot călări în fiecare zi. 

În clipa aceea sosi şi colonelul. Era grozav de încruntat, ca 
şi când şi-ar fi stăpânit cu greu mânia. 

— Ceva nou? îl întrebă el pe aghiotant. 


— Ordonaţi, domnule comandant, locotenentul Unger s-a 
prezentat la serviciu. 

Kurt se apropie de ei şi se opri nemişcat în faţa colonelului. 
Cal şi călăreț păreau turnaţi dintr-o bucată. Colonelul îl 
măsură din cap până-n picioare, examină uniforma, 
harnaşamentul, armăsarul, Ar fi fost bucuros să descopere 
ceva în neregulă, dar nu găsi nimic de reproşat, spre 
părerea lui de rău. Zise apoi cu o privire plină de dispreţ: 

— Pentru moment sunteţi dispensat de serviciu. Restul îl 
veţi afla mai târziu. 

Kurt salută, îşi struni calul şi dându-i pinteni dispăru pe 
poartă. 

Începură exerciţiile, care ţintiră aproape patru ceasuri. 

Colonelul tocmai se întorsese şi voia să se odihnească 
puţin, când se prezentă la el Platen. 

— Ah, bine că vii, locotenente von Platen, i se adresă 
superiorul său, pe un ton, neprietenos. Vreau să-ţi fac o 
observaţie cu privire la seara de ieri. Nu pot să înţeleg 
purtarea dumitale. De ce i-ai permis acestui individ să stea 
lângă dumneata şi ai şi jucat cu el câteva partide de şah? 

— Pentru că sunt de părere că lipsa de politeţe este 
ruşinoasă din partea oricui, cu atât mai mult din partea 
unui ofiţer. Şi deoarece consider că dacă ministrul de război 
ne-a trimis un camarad nou, el se aşteaptă din partea 
noastră să-l tratăm ca atare. 

— Dar dumneata cunoşteai hotărârea noastră. 

— Nu am participat la luarea ei. 

— Dumneata ai şi plecat împreună cu el, după câte îmi 
aduc aminte. 

— Într-adevăr, răspunse Platen pe un ton categoric. Am 
găsit că este un om demn de toată stima. Am devenit 
prieteni. 

— Ah, strigă colonelul furios. Straniu lucru îmi e dat să 
aud. Ştii dumneata că prin aceasta te-ai situat pe o poziţie 
duşmănoasă faţă de camarazii dumitale? Sau îţi închipui 


cumva că o să ţi se treacă cu vederea faptul că ai luat 
apărarea unei oi râioase? 

— V-am adus la cunoştinţă că domnul locotenent Unger şi- 
a câştigat consideraţia şi prietenia mea şi de aceea vă rog 
respectuos ca în prezenţa mea să evitaţi aprecieri de acest 
fel. De altminteri mi-am permis să vă fac această vizită 
numai la cererea sa. 

— Ah, nu cumva în calitate de secundant la un duel? 

— Exact în această calitate. 

— Fir-ar să fie, îndrăzneşte deci să mă provoace la duel? 

— M-a însărcinat să vă rog să-i daţi satisfacţie. 

— Asta e o dovadă de lipsă de prevedere din partea 
dumitale. Ştii că sunt superiorul dumitale, nu? 

Întrebarea fusese rostită pe un ton ameninţător. Platen îi 
răspunse însă cu calm: 

— În relaţiile de servici îmi sunteţi superior, în probleme 
de onoare, însă, consider că sunt egalul oricui. Prietenul 
meu vă cere satisfacţie şi m-a rugat să mă înţeleg cu 
dumneavoastră asupra condiţiilor duelului. 

Colonelul începu să păşească enervat dintr-un colţ într- 
altul al încăperii. Era într-o situaţie foarte neplăcută, din 
care nu prea exista ieşire. De aceea spuse: 

— Locotenentul Unger nu s-o fi aşteptând ca superiorul 
său să-i ceară scuze?! Du-te la maiorul von Palm şi 
stabileşte cu el ce crezi de cuviinţă. Dar reţine bine: 
satisfacţie dau numai uniformei în care se află, nu şi 
domnului Unger! De altminteri, dumneata ştii foarte bine că 
ultimul cuvânt îl are consiliul de onoare! 

Locotenentul von Platen bătu din pinteni şi plecă. Se duse 
la locotenentul von Ravenow. Acesta îl primi cu un aer 
reţinut şi-l întrebă: 

— Ce îmi prilejuieşte onoarea vizitei tale, Platen? 

— Onoarea vizitei mele? Mda, cât de străin şi de formal mi 
te adresezi! 

— Întrucât ai trecut de partea inamicului, nu pot să 
comunic cu tine decât pe acest ton de politeţe rece; din 


aceeaşi cauză te rog să te comporţi la fel! 

Platen se înclină. 

— Cum doreşti. Acela care ia apărarea unui nevinovat 
împotriva unor prejudecăţi trebuie să fie pregătit pentru 
orice. Nu o să te deranjez multă vreme, deoarece m-a adus 
aici numai intenţia să-ţi transmit adresa prietenului meu 
Unger. 

— Ah, pentru ce anume? 

— Cred că trebuie să afli unde locuieşte ca să-i poţi face o 
comunicare urgentă. 

— Ai ghicit. De altminteri nici nu trebuie să-i cunosc 
adresa, căci bănuiesc că, de bună seamă, ai toată 
împuternicirea sa! 

— Aşa-i. El ţi se pune, prin intermediul meu, la dispoziţie. 

— Asta îmi ajunge. Golzen o să mă secondeze. Ce armă 
alege aşa-numitul tău prieten. 

— Îţi lasă ţie alegerea. 

În ochii lui Ravenow se aprinse o licărire de ură. 

— Ah, spuse el, se simte atât de sigur pe sine? I-ai spus că 
sunt cel mai bun spadasin al regimentului? De fapt i-am şi 
comunicat lui Golzen să insiste asupra săbiei. Dacă tipul e 
atât de nerod... Asupra orei şi locului te vei înţelege cu 
Golzen. Mai ai să-mi comunici ceva? 

— Nu. Îmi permiţi deci să mă despart de tine într-o 
atmosferă de, politeţe rece”. La revedere. 

Platen plecă şi se duse la preşedintele consiliului de 
onoare, un cavalerist mai vârstnic, care-i promise să se 
ocupe de îndată de problema duelului. Când ajunse la Kurt 
şi-i relată cele discutate şi faptul că Ravenow s-a decis 
asupra săbiei, acesta dădu din umeri cu indiferentă: 

— Acest „om de onoare” vrea să scape de mine definitiv. 
Nu umblă cu menajamente şi vrea să vadă dacă nu cumva 
dau eu înapoi. Colonelul este un laş. E imposibil ca şi 
consiliul de onoare să se pronunţe împotriva mea. Foarte 
probabil să se decidă asupra pistolului şi să fixeze o distanţă 
mare între duelişti. În ce mă priveşte, sunt hotărât să-l 


menajez. Arestul reprezintă pentru el o pedeapsă destul de 
serioasă. Pe când pot să aştept hotărârea? 

— Încă înainte de lăsarea serii. 

— Dumneata ai să-mi aduci ştirea? 

— Da, înainte de a pleca la balul Marelui Principe de la 
Monbijou. Şi în treaba asta ţi s-a făcut o figură. Erai 
îndreptăţit să primeşti o invitaţie, dar ea nu ţi-a fost 
înmânată. 

— Nu face nimic! zâmbi Kurt. Nu am nevoie de invitaţie, 
deoarece am primit una personală din partea Marelui Duce. 

— Ah, strigă Platen. Vei fi deci acolo? 

— Desigur. Ţin să-ţi spun că mă bucur de deplina 
bunăvoință a Marelui Duce. Ela auzit cum am fost primit la 
unitate şi mi-a declarat aseară, la sosirea mea acasă, că a 
organizat balul ca să aibă prilejul de a-mi oferi o satisfacţie 
publică. 

Platen făcu un gest care exprima o uimire extremă. 

— Domnule, eşti un copil al norocului, strigă el. Te bucuri 
de simpatia Marelui Duce. 

— El mi-a fost tot timpul favorabil, spuse Kurt cu modestie. 
De altminteri, te rog să nu spui nimănui că voi veni şi eu la 
bal. Mă bucur că domnii camarazi, care mă consideră un 
intrus, vor avea o decepţie. Aşa că poţi să-mi aduci acolo 
comunicarea şi eu, în schimb, o să te prezint Marelui Duce, 
contelui de Rodriganda şi doamnelor lui. 

— Cerule! Ce noroc pe capul meu! exclamă locotenentul. 
Eşti - pe Dumnezeul meu - o enigmă. Dar trebuie să 
recunosc că nu e deloc dezavantajos să-ţi fie cineva prieten. 
O să mă prezinţi şi acelei domnişoare splendide care a făcut 
obiectul acelui pariu nefericit? 

— Bineînţeles. Dar acum trebuie să ne despărţim, dragul 
meu Platen, ca să ne putem pregăti pentru petrecere. 

Consiliul de onoare s-a întâlnit în cursul după-amiezii. 
Membrii lui făceau parte cu toţii din rândul nobilimii şi ei 
vedeau în Unger o „oaie râioasă”, după cum se exprimase 
colonelul. De altfel ei fuseseră influenţaţi de către acesta; 


aşa se explică faptul că au ajuns la următoarea constatare: 
colonelul îl tratase pe locotenent cu asprime, dar Unger se 
făcuse vinovat de lipsă de respect faţă de superior; aşa că 
cele două greşeli se anulau reciproc. În consecinţă, Unger 
nu avea dreptul de a cere satisfacţie, iar colonelul nu era 
obligat să i-o acorde; deci nu putea fi vorba de duel. Ba 
acestea se mai adăuga şi observaţia că locotenentul Unger 
se făcuse vinovat de un comportament grosolan, care nu 
era făcut să-i câştige sentimente de prietenie din partea 
corpului de ofiţeri; prin urmare i se cerea să-şi ceară 
mutarea la o altă unitate militară, cu atât mai mult cu cât 
nici originea sa socială şi nici felul său de a gândi nu erau în 
armonie cu relaţiile ce domneau în corpul de gardă al 
ofiţerilor. 

Cele de mai sus au fost trecute într-un proces-verbal, o 
copie a acestuia fiindu-i predată lui Platen, ca să i-o 
transmită lui Unger. Platen îşi dădu seama că se aştepta din 
partea lui un comentariu la conţinutul procesului-verbal, 
dar se abţinu şi băgă, fără nici un cuvânt, documentul în 
buzunar. Era convins în sinea sa că lucrurile nu vor rămâne 
aici. 

Colonelul se simţea însă victorios. Era convins că 
locotenentul Unger nu o să îndrăznească să persevereze în 
dorinţa sa de a pătrunde în regimentul de gardă şi se 
întoarse acasă cu un simţământ de satisfacţie, pentru a se 
îmbrăca în uniforma de gală şi să plece, împreună cu 
doamnele sale, la festivitatea organizată de înaltul 
demnitar. 

Castelul Monbijou, situat într-un splendid parc de pe 
malurile râului Spree, din cartierul Spandati, era pavoazat 
şi împodobit festiv. În parc erau aprinse nenumărate 
lampioane, care îmbrăcau tufişurile şi decoraţiile florale 
într-o lumină feerică. Iar în imensele încăperi ale castelului 
oaspeţii erau întâmpinați de o mare de lumină. Servitorii 
alergau să ofere aperitive şi băuturi fine marelui număr de 


oaspeţi, primiţi cu eleganţă de maestrul de ceremonii al 
Marelui Duce. 

După prejudecata că a întârzia „face” nobil, cei dintâi s-au 
prezentat locotenenţii; după care au sosit alţi şi iar alţi 
invitaţi, cu cât erau mai mari în rang, cu atât mai târziu. 
Erau primiţi de aghiotantul Marelui Duce în anticamera 
castelului şi conduşi până la locurile ce le fuseseră 
rezervate. Cei din urmă au sosit comandanții de brigadă şi 
generalul de divizie, cu doamnele lor. 

Într-o parte a marii săli de ceremonii a castelului se afla 
fanfara militară, în sunetele căreia urma să se danseze. Era 
momentul acela de aşteptare în care se aud numai frânturi 
de convorbiri în surdină. Slugile ofereau diferite 
răcoritoare, iar din imensa sală de mese se auzea clinchetul 
paharelor şi al farfuriilor de porțelan. 

În sfârşit, aripile marii uşi de la intrare fură deschise de 
lachei şi maestrul de ceremonii anunţă sosirea Marelui 
Duce. El intră, având-o la braţ pe Rosetta de Rodriganda, 
soţia doctorului Sternau. Era urmat de don Manuel cu Amy 
Dryden şi de mama lui Sternau, iar în spatele lor venea 
Kurt, cu Roschen la braţ. 

La vederea acestuia domnii ofiţeri din regimentul de gardă 
au făcut ochii mari. Pe pieptul tânărului strălucea Ordinul 
austriac al Coroanei de Fier şi Ordinul militar Maria- 
Teresia, Ordinul Ludovic de Hessa, Ordinul Leului şi Ordinul 
Casca de fier, precum şi Crucea pentru merite militare. 

Ochii tuturor doamnelor se îndreptară spre zveltul 
locotenent, deoarece puţine dintre ele îl cunoşteau, iar ochii 
domnilor se aţintiră cu admiraţie asupra tinerei făpturi 
care-l însoțea şi care păşea alături de el cu o graţie şi un 
ataşament excepţionale. 

În mod firesc, toţi cei prezenţi se ridicară în picioare. 
Marele Duce se îndreptă spre generalul de divizie şi-i ceru 
să-i prezinte pe doamnele sale, după care îi spuse acestuia 
numele persoanelor care-l însoțeau. 


E lesne de închipuit impresia pe care a făcut-o asupra 
ofiţerilor apariţia lui Kurt în suita Marelui Duce. Adjutantul 
von Branden făcu ochii mari şi-i şopti prietenului său 
Golzen: 

— Ce dracu', am orbul găinilor, ori ce? Asta nu este 
locotenentul Unger? 

— Pe Dumnezeul meu, el este! Ai dreptate! îi răspunse 
acesta. Cum de a ajuns ăsta în suita Marelui Duce? 

Uimirea lui Branden urcă însă la cote şi mai înalte când 
privirea sa căzu pe pieptul locotenentului: 

— Să mă ia dracul! Cinci ordine şi o cruce de merit! Ce, 
sunt vrăjit? 

— Şi cu fata vizitiului la braţ! Măi Branden, măi, eu cred 
că ăsta şi-a bătut teribil joc de noi. 

— Stai, c-o să vedem noi imediat. Prinţul o prezintă. Fir-ar 
să fie! Ce îi spune oare generalului nostru en chef? se 
întrebă Branden. 

Platen, care stătea mai aproape de Marele Duce, 
răspunse, zâmbind: 

— l-a predat generalului pe cei doi tineri, pe locotenentul 
Unger şi pe domnişoara lui şi i-a cerut acestuia să-i prezinte 
ofiţerilor din garda regală. 

— Să mă ia dracu' dacă am mai trăit aşa ceva! Probabil că 
vrea să-i dea locotenentului o satisfacţie nemaipomenită, 
spuse Branden. 

— Aşa şi e, mărturisi Platen. Unger e favoritul prinţului şi 
acesta a vrut să le dea o lecţie domnilor ofiţeri din gardă. 

— E grav, pe onoarea mea! Uite-i c-au ajuns la colonelul 
nostru. 

— Domnule colonel, zise generalul, am onoarea să v-o 
prezint pe domnişoara Sternau şi pe locotenentul Unger. A 
fost transferat în regimentul dumneavoastră şi vi-l 
recomand cu căldură, pentru ca să-i acordaţi o atenţie 
deosebită. 

Pe colonel parcă-l strângea ceva de gât. Nu putu scoate 
nici un cuvânt şi doar se înclină în fata lor. 


— Domnule general, zise Unger, zâmbind ironic, găsesc că 
am abuzat mult prea mult de amabilitatea dumneavoastră 
şi vă rog să-l lăsaţi pe domnul colonel să continue 
prezentările. 

— Măi, al dracului este tânărul ăsta! zise Branden uluit. 
După ce l-a provocat la duel şi a fost găsit de colonel 
nedemn de a-i da satisfacţie pe calea armelor, îl sileşte 
acum să-l prezinte chiar el ofiţerilor. 

Generalul se înclină şi răspunse cu amabilitate: 

— Ar fi fost o plăcere pentru mine, domnule locotenent, 
dar fiindcă doreşti dumneata, te las în seama colonelului. 

Colonelul n-avu încotro şi trebui să-şi calce pe inimă. La un 
semn al lui, ofiţerii se apropiară şi-i prezentă pe rând, unul 
după altul. 

— Mulţumesc, domnule colonel, îi zise la sfârşit Kurt, cu 
răceală. Apoi se apropie de Platen şi i-l prezentă în cuvinte 
călduroase lui Roschen: 

— El este prietenul meu. Vrei să fii amabilă să-l prezinţi 
Marelui Duce? 

Ea îi întinse mâna lui Platen şi întrebă: 

— Dansaţi, domnule locotenent? 

— Cu pasiune, stimată domnişoară, răspunse el, 
îmbujorându-se de bucurie. 

— Atunci Kurt o să vă dea carnetul meu de bal, ca să vă 
înscrieţi numele în el. Prietenului lui îi acord, după el, 
primul dans. Acum veniţi cu mine la Marele Duce. Vă voi 
prezenta înaltelor gazde. 

Ei se îndepărtară şi colonelul rămase singur în mijlocul 
ofiţerilor săi. Scoase batista din buzunar, îşi şterse 
transpiraţia de pe frunte, inspiră adânc şi mărturisi: 

— Cred că am să leşin. Trebuie să mă aşez. 

Se îndreptă spre locul unde se afla soţia sa, ca să găsească 
un pic de consolare la ea. Se alcătuiră diferite grupuri, dar 
în toate o singură temă era în discuţie: Unger şi lecţia pe 
care o dăduse regimentului de gardă. Doamnele se arătau 
entuziasmate de tânărul locotenent. El dovedise că nu era 


numai un bărbat atrăgător ci un adevărat bărbat, în 
înţelesul deplin al cuvântului. Domnii începeau, la rândul 
lor, să-l privească cu alţi ochi. 

Dar urmă ceva şi mai deosebit. Uşa de la intrare se 
deschise larg din nou şi se auzi, rostit sonor, un anunţ 
solemn: 

— Maiestatea Sa Regele! 

Marele Duce se grăbi să-l întâmpine pe înaltul oaspete. 
Acesta intră în sală, însoţit de Bismarck. Printre cei din 
suita sa se afla ministrul de război şi un lacheu care purta 
pe braţe o perniţă de catifea. 

— Nu mi-am putut permite să nu intru pentru câteva clipe 
la înălţimea Voastră, spuse monarhul, adresându-se Marelui 
Duce. 

— Prezentaţi-mi oaspeţii dumneavoastră, continuă el. 

În câteva clipe în jurul regelui s-au strâns o seamă de 
personalităţi, în vreme ce ceilalţi oaspeţi stăteau mai la 
distanţă, ascultând sau conversând cu glas scăzut. 

Branden, adjutantul, nu se putea abţine să nu-şi rostească 
cu voce tare gândurile. 

— Regele, Bismarck şi ministrul de război aici? Asta 
reprezintă o mare cinste pentru regimentul nostru. Putem 
fi mândri. Ah, dar ia uitaţi-vă la ce ţine în mâini lacheul 
regelui! Să mi se taie capul dacă nu e o decorație 
importantă, vreun ordin chiar. Cred că e pentru Marele 
Duce, care urmează să-l primească în această ambianţă 
festivă. la priviţi-l pe contele de Rodriganda, se retrage la o 
parolă, într-un colţ al sălii, cu ministrul de război. Vorbesc 
încet, au nişte figuri serioase şi parcă privesc la colonelul 
nostru. Domnilor, ia să ne apropiem de colonel; cred că se 
va întâmpla ceva, simt eu acest lucru. Experienţa mea de 
adjutant mi-o spune. 

Avea dreptate, căci numai peste câteva minute, ministrul 
de război se îndreptă spre colonel. Acesta se ridică 
respectuos şi păşi în întâmpinarea superiorului său. 


— Domnule colonel, aţi primit mesajul meu scris referitor 
la locotenentul Unger? întrebă excelența sa, pe un ton nu 
prea prietenos. 

— Am avut onoarea, răspunse colonelul. 

— Şi l-aţi citit? 

— Imediat, ca toate documentele pe care le primesc din 
partea Excelenței Voastre. 

— Atunci este de mirare că rândurile mele au avut drept 
efect exact contrariul a ceea ce urmăream eu. Cred că vă 
amintiţi că vi l-am recomandat pe locotenent în mod expres. 

— Desigur, răspunse colonelul. 

— Şi cu toate acestea, aflu că a fost primit cu ostilitate. Se 
pare că unele capete, deşi născute în familii sus-puse, sunt 
goale şi se află în locurile pe care le ocupă numai datorită 
obârşiei lor. Un comandant militar se bucură când găseşte 
un om capabil, potrivit pentru locul său şi este deosebit de 
mâhnit când află că tocmai un asemenea om se loveşte, din 
întâmplare sau din rea-voinţă, de obstacole în calea sa. 
Aştept să aflu cât mai curând contrariul celor ce am auzit în 
această privinţă. 

După ce rosti ultimele cuvinte, ministrul se întoarse şi-l 
părăsi pe colonel, care amuţise şi stătea nemişcat, de parcă 
împietrise. 

Persoanele care-l văzură câteva clipe mai târziu, 
întorcându-se şi aşezându-se la locul său, puteau să-şi dea 
seama, fără să fi ascultat conversaţia celor doi, că primise o 
admonestare severă. 

„E limpede că pe ziua de azi e la pământ, zdrobit moral şi 
fizic”, gândi Branden. „Nu aş vrea să fiu în pielea lui. 
Locotenentul ăsta a picat printre noi ca o bombă şi acum au 
început să ne lovească schijele în cap. Dar unde dracii s-o 
afla el acum?” 

— Acolo, lângă oglinda aia mare. Bismarck vorbeşte cu el, 
îi răspunse Golzen. 

— Bismarck? Doamne Dumnezeule, e chiar aşa. Ce onoare 
pe el! Aş da douăzeci de solde pentru ca Bismarck să-mi 


facă un semn cu capul. Cerule, ia priveşte, chiar Maiestatea 
Sa Regele se îndreaptă spre el. 

Cei prezenţi priveau cu uimire spre tânărul locotenent cu 
care cele două personalităţi discutau cu atâta bunăvoință. 
Distanţa până la locul unde stăteau era prea mare pentru 
ca să le poată auzi conversaţia. Dar de pe trăsăturile afabile 
ale monarhului se putea ghici expresia bunăvoinţei sale faţă 
de locotenent. 

La un moment dat, regele făcu un semn discret 
şambelanului. Acesta păşi de îndată în mijlocul sălii şi rosti 
cu voce puternică: 

— Domnii mei, am onoarea să vă aduc la cunoştinţă, din 
înalta însărcinare a Maiestăţii Sale, că a binevoit să confere 
domnului locotenent Unger Ordinul de Cavaler al Vulturului 
Roşu clasa a II-a, pentru serviciile deosebit de importante 
pe care le-a adus patriei noastre în scurta perioadă pe care 
a petrecut-o la noi. Maiestatea Sa a ordonat să-i fie înmânat 
de îndată ordinul sus-numitului domn. După care 
şambelanul îi prinse pe piept tânărului locotenent 
importanta decorație, alături de celelalte. 

În sală domnea o linişte adâncă. Oare ce servicii 
importante adusese locotenentul Unger patriei sale, se 
întrebau mai toţi cei prezenţi. Trebuie să fi fost într-adevăr 
ceva cu totul deosebit, căci ordinul avea patru clase. 

În jurul celui decorat făcură repede cerc cei care se 
grăbeau să-l felicite. Regele le dădu primul exemplul. 
Bismarck şi ministrul de război i se alăturară. 

După plecarea celor mari trei demnitari şi a şambelanului, 
se iscă un murmur puternic de voci, care comentau cele 
întâmplate. Ofițerii superiori trecuseră cu toţii prin faţa lui 
Kurt şi de câteva clipe el rămăsese singur cu bucuria lui. 
Atunci se apropie de el Roschen: 

— Dragă Kurt, ce surpriză minunată, îi spuse ea, cu ochii 
plini de lacrimi de bucurie. Te-ai fi gândit la o asemenea 
cinstire? 


— Niciodată! Sunt încă înmărmurit de ceea ce mi s-a 
întâmplat, mărturisi el cu sinceritate. De parcă aş visa. 

— Ascultă Kurt, serviciul de care ai vorbit încă de ieri, 
trebuie să fi fost de o importanţă foarte mare. Dar nu vreau 
să pun la încercare discreţia ta. Vreau mai degrabă, dragul 
meu, să te felicit din adâncul inimii. Duşmanii tăi au fost 
teribil de ruşinaţi. 

Ea îi strânse mâna şi se întoarse lângă mama ei. 

Într-o încăpere alăturată se aflau colonelul cu maiorul von 
Golzen, Palm cu adjutantul lui şi locotenentul von Ravenow. 

Maiorul deschise discuţia: 

— Domnii mei, după întâmplările din această seară este 
imposibil să ne ţinem de hotărârile consiliului de onoare. Ar 
însemna să fim trimişi cu toţii la dracu', iar dumneavoastră, 
domnule colonel, în primul rând. Mâine dimineaţă am să-i 
convoc din nou pe membrii consiliului şi o să găsim un 
pretext pentru a schimba lucrurile. 

— Asta e şi părerea mea, spuse colonelul. Acum că m-am 
convins că nu-mi pătez onoarea duelând cu acest Unger, am 
să răspund provocării lui. Vă dau cuvântul meu de onoare 
că o să-mi dau toată silinţa să-l ucid. 

— Lăsaţi-mi mie această misiune, domnule colonel, spuse 
Ravenow. L-am provocat la duel şi ne vom bate cu sabia, nu 
poate să-mi scape. Ne vom lupta până ce unul din noi va 
cădea mort sau în incapacitate de a mai mânui sabia. 

— Unde şi când va avea loc duelul? întrebă colonelul. 

— Nu e încă stabilit, răspunse Ravenow. Aştept hotărârea 
dumneavoastră, căci oricum e mai bine ca cele două dueluri 
să aibă loc succesiv, unul în continuarea celuilalt. Sunteţi de 
acord cu mine? 

— Sunt de acord şi am să-i comunic imediat lui Platen că 
primesc provocarea. Ce loc ai propune locotenente? 

— Ce părere aveţi despre parcul din spatele fabricii de 
bere, de pe Kreuzberg? 

— Perfect, îmi convine. Şi când? 


— Nu vreau să pierd nici o clipă, căci ard de nerăbdare să- 
i zdrobesc ţeasta acestui Unger. Chiar acum aş vrea. Aici nu 
o să mai dureze mult, cu puţin după miezul nopţii se 
termină petrecerea. O oră ajunge ca să ne rezolvăm 
problemele personale. Ce părere aveţi despre ora patru, în 
zori? 

— Mie îmi convine. 

— Bine. Dar mai am o rugăminte care nu suferă, amânare, 
domnule colonel. Dumneavoastră sunteţi cap de familie şi 
poziţia dumneavoastră este alta decât a mea. Consecințele 
pentru dumneavoastră sunt mai grave decât pentru mine, 
indiferent de desfăşurarea lucrurilor. De aceea vă rog să-mi 
daţi mie întâietate. 

De fapt, luând în considerare gradul pe care-l avea, 
colonelul nu ar fi trebuit să fie de acord cu cererea 
ofițerului său, dar se gândi la familia sa, la pedeapsa la care 
se putea aştepta ca urmare a duelului şi se mai gândi şi la 
posibilitatea ca să nu mai fie nevoie să se dueleze cu Unger, 
în cazul când Ravenow l-ar fi ucis pe acesta din urmă. Aşa 
că răspunsul său sună astfel: 

— Sunteţi un om curajos, domnule locotenent, aşa că nu 
vreau să vă resping cererea. Domnul maior von Palm 
trebuie să rămână neutru, aşa că, vrei dumneata Branden, 
să mă secondezi? 

— Cu cea mai mare plăcere, domnule colonel, răspunse 
acesta. 

— Atunci du-te imediat la Platen, secundantul lui Unger şi 
comunică-i că îmi aştept adversarul mâine dimineaţă la ora 
4, la locul convenit. Am să aduc pistoalele. Luăm distanţa de 
douăzeci de paşi şi tragem până ce unul dintre noi cade 
mort sau în imposibilitate de a continua lupta. Am să mă 
îngrijesc şi de medic. 

— La ce intervale se va trage? 

— La comandă şi concomitent. 

— Condiţiile dumneavoastră sunt la fel de aspre ca şi ale 
mele, spuse Ravenow. Unger nu o să părăsească locul 


duelului viu. Am să vorbesc de îndată cu Golzen. El este 
secundautul meu şi se va duce imediat la Platen, ca să-i facă 
cunoscute condiţiile noastre. 

După câtva timp, von Golzen, adjutantul şi Platen, se 
apropiară de Kurt, care şedea alături de Roschen pe un 
divan. 

— Domnule locotenent, avem de vorbit cu dumneata, îi 
spuse Platen. 

— Veniţi în salonul de alături, răspunse Kurt. Domnişoara 
o să mă scuze câteva clipe. 

Cei doi secundanţi îi făcură cunoscute condiţiile duelului. 
După ce terminară, Unger le spuse următoarele: 

— Îmi dau seama că adversarii mei şi-au propus să mă 
ucidă. Locotenentul von Ravenow a ales o armă în care este 
experimentat, crezând că eu nu o cunosc bine. Domnilor, m- 
am exersat la lupta cu sabia încă din copilărie, în consecinţă 
nu am de ce să mă tem de Ravenow. Accept condiţiile pe 
care mi le propuneţi, dar pentru că sunt un om paşnic, vă 
declar că sunt dispus să iau în considerare orice ofertă de 
împăcare din partea domnului maior von Palm. Scuze 
sincere sau o declaraţie de retractare au pentru mine 
aceeaşi valoare, ca o satisfacţie sângeroasă. 

Cei doi ofiţeri au ascultat în linişte aceste cuvinte, după 
care adjutantul a declarat cu un zâmbet ambiguu: 

— Domnule camard, de scuze nu va putea fi niciodată 
vorba, după cum îi cunosc pe cei doi domni. Cât despre 
faptul că sunteţi dispus să acceptaţi o împăcare, prefer să 
nu le comunic acest lucru, căci ei ar considera-o ca o 
dovadă de lipsă de curaj din partea dumneavoastră. 

— Vă rog totuşi să le vorbiţi despre oferta mea. Îmi este 
absolut indiferent ce gândesc despre curajul meu înainte de 
duel. O să-şi poată da seama abia după desfăşurarea lui şi 
atunci o să mă poată judeca mai exact. Mă veţi găsi la locul 
stabilit la ora patru precis. 

Golzen, Ravenow şi adjutantul, împreună cu colonelul, se 
retraseră într-un colţ. După felul agitat în care discutau, un 


observator atent ar fi putut să-şi dea seama că problema 
care-i preocupa era deosebit de controversată. 

Tocmai atunci uşile marii sufragerii a castelului se 
deschiseră şi invitaţii fură poftiţi la banchet. Marele Duce o 
luă de braţ pe mama lui Sternau şi în spatele lor se formă 
un şir lung de perechi care se îndreptau fiecare spre locul 
lor la masa festivă. 

După ce se serviră numeroase feluri de bucate, unele mai 
gustoase decât altele, începu dansul. 

Roschen zbura la braţul lui Kurt şi apoi al lui Platen, prin 
toată sala. Ea dansă numai cu cei doi şi cu câţiva dintre 
ofiţerii superiori. 

Puțin după miezul nopţii Marele Duce se retrase. Contele 
de Rodriganda plecă şi el, cu ai săi acasă. După ce plecară 
şi celelalte personalităţi de vază, cei rămaşi, eliberaţi de 
constrângerile etichetei, continuară să danseze şi să se 
distreze cu tot elanul vârstei lor tinereşti. 

Capitolul XII - Faţă în faţă. 

În noaptea duelului Kurt nu închise ochii nici o clipă. Se 
lumina de ziuă când auzi pe cineva bătând în uşă şi Roschen 
se ivi în prag. 

— Bună dimineaţa, Kurt, îi zise întinzându-i mâna. Ai 
dormit ceva în noaptea asta? 

— Nu. 

— Ţi-ai făcut testamentul? îl întrebă ea râzând. 

— Draga mea, răspunse el grav, un duel e, chiar pentru cel 
mai bun duelist, ceva foarte serios. Nimeni nu e 
invulnerabil. Presupunând că scapi neatins, gândul că ai 
rănit sau ai ucis pe cineva te apasă pe suflet toată viaţa. 

— Ai dreptate, dragul meu. Ţie nu-ţi duc eu grija, iar în ce- 
i priveşte pe adversarii tăi, depinde numai de tine ca să nu- 
ţi faci remuşcări. Şi-apoi, ştii bine că ei sunt hotărâți să te 
omoare. 

— Se poate, dar eu nu vreau să-i omor. 

— Te rog să nu mergi atât de departe cu mărinimia încât 
să-ţi pui viaţa în pericol. Am auzit că Ravenow e un spadasin 


de forţă, iar colonelul un foarte bun ochitor. 

— Fii fără grijă, nu mă tem eu de ei. 

— Şi panglica mea, Kurt, să-ţi fie talisman. 

— O port la inimă, răspunse el zâmbind. Ei, ce-ai hotărât? 
Mi-o laşi ori nu? 

— Depinde. Dacă voi fi mulţumită de purtarea ta... Dar ştii 
că e ceasul patru? 

— La ora asta i-am spus lui Platen să mă aştepte la colţul 
străzii. 

— Atunci du-te. O, Kurt, dacă ar fi să te nimerească 
glontele... se tângui ea încet şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Fii fără grijă, Roschen, o mângâie el. Şi-acum, trebuie 
să plec. 

Îl găsi pe Platen aşteptându-l într-o trăsură. Pe după un 
colţ coti o altă trăsură şi porni în urma lor. 

— E colonelul cu Ravenow zise Platen. Sunt tot atât de 
punctuali ca şi noi, dar vom fi înaintea lor la destinaţie. 

Traversară parcul şi se opriră în afara oraşului. Imediat 
sosi şi trăsura cealaltă. Se salutară în tăcere. 

Martorii aleseră armele. Unul din ei vru să intervină 
pentru împăcare, dar Ravenow se împotrivi zicând: 

— De prisos, domnule. Am fost insultat în mod ordinar şi 
trebuie să mi se dea satisfacţie. Cine vrea o împăcare e un 
laş care nu merită decât disprețul meu. Să începem. 

Adversarii stăteau acum faţă în faţă. Kurt părea foarte 
calm, deşi îşi dădea seama de gravitatea momentului. Unul 
din martori numără până la trei şi lupta pe viaţă şi pe 
moarte începu. Ravenow se repezi cu atâta furie, încât ai fi 
crezut că e vorba să doboare un elefant, dar Kurt pară 
lovitura cu uşurinţă, apoi îi dădu riposta. Lovitura lui făcu 
să zboare sabia din mâna adversarului. Martorii îşi 
încrucişară spadele între cei doi adversari ca să nu-i dea lui 
Kurt timp să-l atace pe Ravenow, acum dezarmat. Medicul 
ridică spada şi i-o întinse acestuia în tăcere. Lupta începu şi 
mai dârz. Deodată se auzi un țipăt şi spada lui Ravenow sări 
cât colo. Martorii văzură cu groază că mâna locotenentului 


stătea şi acum încleştată pe mânerul ei. Kurt lăsă jos spada 
Şi zise: 

— Domnule doctor, fii bun şi examinează-ne ca să vezi 
dacă vreunul din noi e incapabil să continue lupta. Aceasta 
a fost condiţia pusă de adversarul meu. 

Acesta stătea nemişcat în acelaşi loc cu ochii holbaţi; din 
locul unde fusese până adineauri mâna lui izbucni un val de 
sânge. Se clătină pe picioare şi căzu grămadă la pământ. 

— Ei, doctore, ce zici? întrebă Kurt. 

— Mâna i-a fost retezată de la încheietură. 

— Vreau să spun dacă găseşti că toate condiţiunile 
duelului au fost îndeplinite? 

— Da. Locotenentul von Ravenow va trebui să-şi dea 
demisia din armată. 

— Atunci m-am ţinut de obligaţie şi pot să mă retrag, nu-i 
aşa? 


— Rolul meu s-a sfârşit şi pot să plec şi eu, adăugă Platen. 
Apoi întorcându-se spre Kurt îi şopti cu admiraţie: Eşti un 
spadasin cum n-am mai văzut până acum, dragul meu. 
Duelul ăsta o să facă senzaţie. Dar eşti tot atât de tare şi cu 
pistolul? 

— Aşa cred. 

— Atunci m-am liniştit. Acum iartă-mă niţel, trebuie să mă 
duc să văd ce face Ravenow. 

— Bine, du-te. 

Acesta zăcea întins în iarbă, palid ca un mort. Medicul 
trebui să se ostenească mult până să dea de vâna tăiată ca 
să-i potolească năvala de sânge. Rănitul scrâşnea din când 
în când din dinţi, fie de durere, fie de furie şi ochii lui se 
plimbau de la mâinile doctorului la Kurt. De câte ori îl 
privea, o ură de moarte îi fulgera în ochi. 

— Un schilod... schilod pe toată viaţa... murmura el cu 
disperare. Domnule colonel, făgăduieşte-mi că-l vei 
împuşca... da... ca pe un câine turbat... 

— Îţi făgăduiesc, răspunse colonelul impresionat de 
disperarea rănitului. Nu voi primi cu nici un preţ vreo 
încercare de scuză. 

— Ah, doctore... trebuie să... văd cu... ochii mei bucuria 
aceasta, bolborosi rănitul. 

— La drept vorbind n-ar trebui; orice emoție ţi-ar putea 
face rău în starea în care te afli. În sfârşit, dacă ţii 
numaidecât... Locotenentul Golzen să te sprijine de la 
spate. Părerea mea însă ar fi să te ducă imediat acasă. 

— Nu, nu, aş muri... Trebuie să-l văd cu ochii mei pe acest 
ticălos mort la picioarele mele, pe urmă fie ce-o fi! 

Platen auzise totul, cuvânt cu cuvânt, fără să spună o 
vorbă. Acum se întoarse spre aghiotant - martorul 
colonelului - şi-i zise numai atât: 

— Puteţi începe. 

Măsurară distanţa şi aghiotantul scoase dintr-o cutie, 
adusă de colonel, pistoalele. Kurt luă unul din ele şi-l 
examină cu atenţie, pe urmă zise foarte liniştit: 


— Deoarece nu cunosc această armă, vă rog să-mi daţi 
voie să trag un glonte în vânt, de probă. 

— Poftim, răspunse scurt aghiotantul. 

Pe chipul rănitului flutură un zâmbet ironic. Unger încărca 
pistolul, ţinti o rămurică dintr-un copac şi trase. Dar nimeri 
alături. 

— Slavă Domnului, e prost ochitor, îşi zise colonelul. 

Tot astfel crezură şi ceilalţi. Platen îl trase la o parte pe 
prietenul său şi-i şopti îngrijorat: 

— Pentru Dumnezeu, Unger, dacă nu te pricepi să 
mânuieşti genul acesta de pistoale, eşti pierdut! Colonelul 
şi-a dat cuvântul de onoare faţă de Ravenow că te va ucide 
fără milă. 

— N-are decât să-ncerce, răspunse el. De altminteri pot 
să-ţi spun că arma este admirabilă. 

— Ce, îţi mai arde de glumă? Dacă zici că e aşa de bună, 
cum se face că n-ai nimerit ţinta? 

— Dimpotrivă. M-am prefăcut că aleg rămurica, pe când în 
realitate ochisem un punct alături de ea pe care l-am şi 
nimerit. Vei fi ştiind şi tu că dacă te pricepi să-ţi induci în 
eroare adversarul, mergi la sigur. 

— Eşti un om primejdios, Unger şi pentru nimic în lume n- 
aş vrea să te am adversar. 

Martorii încărcară pistoalele, le acoperiră cu o pânză şi 
combatanții luară la întâmplare ce le veni la mână. Unul din 
martori - maiorul - crezu de datoria lui să intervină. 

— Domnilor, începu el, cred că e de datoria mea să... 

— Ajunge, domnule maior! strigă colonelul, orice cuvânt e 
de prisos. 

— Eu însă îl rog pe domnul maior să spună ce are de spus, 
zise Kurt. Părerea mea este ca, pe cât posibil, să se evite 
oricând o nenorocire. În ce mă priveşte sunt dispus să 
renunţ la duel, dacă domnul colonel, va cere scuze şi... 

— Scuze eu? răcni colonelul. Eşti nebun pesemne! Mi-am 
dat cuvântul că unul din doi va rămâne pe teren şi aşa 
trebuie să fie. Să-ncepem. 


Se făcură formalităţile obişnuite şi adversarii întinseră 
armele. Kurt ochi mâna colonelului. Cu capul puţin întors 
spre maior, care trebuia să dea semnalul, părea că aşteaptă 
cu cea mai mare încordare clipa hotărâtoare. Cu nici un 
preţ nu trebuia să-l lase pe adversar să i-o ia înainte, nici 
măcar cu o secundă. 

— Unu... doi... trei! 

Detunăturile porniră amândouă în acelaşi timp. 

— Doamne! se auzi imediat glasul colonelului şi mâna care 
ţinea pistolul i se lăsă moale de-a lungul trupului. 

— Sunteţi rănit? îl întrebă aghiotantul, repezindu-se la el. 

— La, la mână, murmură colonelul de-abia şoptit. 

Medicul se apucă să examineze rana. Clătină din cap şi se 
uită la Kurt, care stătea neclintit la locul lui. 

— Braţul e complet zdrobit, zise el şi tăie mâneca până la 
cot. Glontele a trecut prin palmă, a sfărâmat încheietura, 
apoi osul antebraţului şi a ieşit prin postavul tunicii. Trebuie 
să fie undeva pe-aici. 

— Mâna mai poate fi salvată? întrebă îngrijorat colonelul. 

— Imposibil, trebuie amputată imediat. 

— Aşadar pus în incapacitate de luptă? 

— Din nenorocire da. 

— Atunci pot pleca, zise Kurt; apoi aruncă jos pistolul şi se 
îndepărtă. 

Platen rămase pe locul de luptă. Îl văzu pe medic 
sfredelind cu bisturiul pe când colonelul gemea de durere. 

— M-a schilodit şi pe mine! Se tânguia el. Auzi Ravenow? 

— Aud, răspunse acesta, care se apropiase şi el, sprijinit 
de Golzen. Omul ăsta are pe dracu-n el! De l-ar duce mai 
repede în iad...! 

— Te înşeli, zise Platen. Nu are pe dracu' în el, ci ştie să 
mânuiască arma ca niciunul din noi. E prietenul meu şi nu 
permit nimănui să-l insulte când nu e de faţă. Nu ela fost 
acela care a insultat şi totuşi v-a cruțat. l-ar fi fost lesne să 
vă ucidă, dar n-a vrut să facă moarte de om, pentru că are 
un suflet mai nobil decât toate titlurile noastre de nobleţe la 


un loc. Şi-acum, am onoarea să vă salut, încheie 
locotenentul îndepărtându-se şi lăsându-i pe toţi 
încremeniţi de atâta îndrăzneală. 

— Ce dracu' l-a apucat? întrebă Ravenow uitându-se lung 
după el. Dacă n-aş fi rănit l-aş provoca imediat la duel. 

— Leul e pe moarte şi măgarul îi dă lovitura de gratie, 
mormăi colonelul. Aoleu! Ce faci, doctore, ce mă căsăpeşti 
aşa? 

— Trebuie să rabzi, domnule colonel. Vrei să ţi se infecteze 
rana? 

— Şi tocmai mâna dreaptă!... se tânguia la rândul lui 
Ravenow. Dar lasă, o să exersez cu stânga şi cum voi fi în 
stare să ţin spada în mână îi voi arăta eu lui. A doua oară n- 
o să-mi scape, fiţi pe pace... 

— Nu te mai enerva, locotenente, că-ţi face râu, căuta 
doctorul să-l potolească. Domnule Golzen, du-l, te rog, pe 
locotenent acasă, peste un ceas vin şi eu. 

— Bine, mă duc, tot nu mai am ce face aici, zise Ravenow. 
Apoi cu un rânjet ironic se adresă colonelului: Am onoarea, 
domnule colonel, să vă rog să-mi acordaţi un concediu. 

— Du-te, mormăi colonelul. Mă mir că-ţi mai arde de 
glumă... 

Kurt plecase imediat după duel, însoţit de Platen. 

— Şi-acum ce-ai de gând? îl întrebă acesta în trăsura care 
îi ducea în oraş. Trebuie să anunţi incidentul. 

— Nu ştiu încă nici eu ce să fac. Cred însă că e lucrul cel 
mai indicat în împrejurarea de faţă. Deocamdată vreau să 
mă odihnesc, fiindcă sunt frânt de oboseală. Tu nu te duci 
să te culci niţel? 

— Nici nu poate fi vorba de odihnă pentru mine. Trebuie 
să mă duc la cazarmă, mai ales că va lipsi şi Ravenow şi 
colonelul. Bănuiesc că voi avea astăzi o zi foarte agitată. 
Aşadar, la revedere dragă Unger şi vezi de chibzuieşte bine 
la ce ai de făcut. 

Aproape de casă Kurt cobori din trăsură şi o luă pe jos 
spre vilă. Toţi dormeau încă şi nu-l văzu nimeni intrând. Dar 


de-abia apucase să intre în camera lui şi se pomeni cu 
Roschen după el. 

— În sfârşit, te-ai întors!... strigă ea şi-i căzu la piept 
plângând. 

Kurt îi povesti amănunţit cum decurseseră lucrurile. 

— Şi-acum ce ai de gând să faci? îl întrebă ea. 

— Zău dacă ştiu. Ar trebui să raportez comandantului de 
regiment cele întâmplate, dar fiindcă e şi el interesat, n-are 
nici un rost. După ce mă voi odihni puţin voi vedea eu. 
Deocamdată mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu 
viaţă. Şi ştii tu ce m-a ferit de moarte? Panglica, talismanul 
pe care mi l-ai dat şi pe care-l port la inimă. 

— Da? Aşadar ai fost un cavaler viteaz care te-ai luptat 
pentru a apăra onoarea castelanei tale. 

— Şi ce să fac acum cu talismanul, Roschen? Să ţi-l dau 
îndărăt? 

— Vom vedea noi după ce te vei fi odihnit, răspunse ea 
roşind. Astfel de hotărâri importante trebuie bine chibzuite. 

— Ce răutăcioasă eşti! Parcă ziceai că după luptă... 

— Se poate să fi zis, nu zic ba, dar pentru ce atâta grabă? 

— Cum să nu fie? Trebuie să ştiu dacă îmi laşi sau nu 
talismanul. 

— Şi ce ceri în schimb? 

— O sărutare. 

— Bine. Dă-l încoace. 

Kurt scoase de la piept funda şi i-o întinse. 

— Poftim, Roschen. 

Fata îşi ţuguie buzele, puse mâinile pe umerii lui şi-l sărută 
repede pe gură. 

— Cum, asta numeşti tu sărutare? spuse el dezamăgit. 

— Vezi bine! 

— Foarte mulţumesc! Aşa te sărută bunica, dragă. Şi încă 
o bunică din cele urâte şi rele. 

— Multe din astea ai sărutat tu în viaţa ta? 

— Să mă ferească Dumnezeu! Eu nu sărut decât fete 
tinere şi frumoase. 


— Aşa? Foarte bine, domnule! Pentru vorbele astea meriţi 
o pedeapsă exemplară. Poftim îndărăt talismanul, n-am ce 
face cu el, zise Roschen, prefăcându-se supărată şi puse 
funda pe masă. 

— Mă rog, mă rog... stai că nu merge pe-aşa... 

— Ce? 

— Restituirea talismanului. În astfel de lucruri importante 
se cere să fim drepţi şi să procedăm în chip dezinteresat. 

— Aşa ţi-e obiceiul după câte ştiu, dar nu înţeleg... 

— În schimbul talismanului, mi-ai dat plata cuvenită. 
Acum, mi-l dai îndărăt, trebuie să-ţi dau şi eu plata 
cuvenită. 

O văzu tremurând toată, roşindu-se ca un bujor şi 
închizând ochii. 

— Roschen. Floarea mea dragă... uită-te la mine, murmură 
el cuprinzând-o de mijloc. 

— Nu! şopti ea de-abia auzit. 

— Eşti supărată pe mine, scumpo? 

— Nu, dragule... 

— Atunci îţi voi tămădui ochii care nu vor să se deschidă... 

Roschen simţi o sărutare fierbinte pe pleoapa dreaptă; pe 
urmă alta pe cea stângă, pe gropiţele din obraji. Buzele lui 
se opriră apoi lacome pe gura ei mică şi rămaseră multă 
vreme lipite de ale ei. Să se apere? La ce bun... era prinsă 
în mrejele primului sărut de amor. 

În cele din urmă tânărul se dezmetici. 

— Eşti supărată pe mine? repetă el cu teamă. 

— Nu, Kurt! 

Tânărul se lăsă iarăşi cuprins de vrajă şi începu s-o sărute 
pătimaş. 

Se auziră paşi pe coridor. Fata deschise ochii şi-l privi 
ruşinată, dar el îi apucă mâinile într-ale lui şi-i zise 
zâmbind: 

— Vezi tu, Roschen, asta se cheamă sărutare. 

— Acum mă duc, Kurt, te las să te odihneşti. 

— Nu, nu, mai stai... 


— Nu se poate, dragul meu, culcă-te şi dormi. 

— Ca să te visez pe tine... murmură el beat de fericire. 

— Bine, bine, dar să-mi spui şi mie cum m-ai visat, zise ea 
râzând şi ieşi pe uşă, uşoară ca o căprioară. 

— Doamne, cât o iubesc!... murmură el împreunându-şi 
mâinile ca pentru rugăciune. 

Când fu în camera ei, Roschen răsuflă adânc şi se întrebă 
nedumerită: 

— Ce-a fost asta? Ce-am făcut? O, de-ar afla mama! Dar 
nu, nu trebuie s-o afle niciodată, niciodată... 

Începu să se plimbe agitată de colo până colo; se opri de- 
abia când auzi servitoarea bătând în uşă. Aceasta se miră 
foarte mult văzându-şi stăpâna sculată, dar şi mai mare îi fu 
mirarea când băgă de seamă că patul era neatins. 

— Vai de mine, domnişoară, nu v-aţi culcat deloc în 
noaptea asta? întrebă ea îngrijorată. 

— Nu. Adu-mi o ceaşcă de cacao şi pune să-nhame caii la 
cupeu. 

Era ora opt, deci prea de dimineaţă pentru vizite, când 
Roschen deschise uşa cupeului şi porunci vizitiului s-o ducă 
la locuinţa ministrului de război. Excelenta sa nu se sculase 
încă şi tânăra trebui s-aştepte. Când află însă cine-l caută, 
se îmbrăcă repede şi veni în salon. 

Feciorul care stătea la uşă auzi pe vizitatoare vorbind mult 
şi cu însufleţire, ca şi când ar fi istorisit ceva, pe urmă un 
dialog foarte viu între ea şi ministru. După plecarea ei, 
ministrul dădu ordin ca locotenentul Platen, din escorta 
regală, să se prezinte imediat la raport. 

Când se întoarse Roschen acasă, îi găsi pe toţi îngrijoraţi 
de lipsa ei. La întrebările lor n-avu încotro şi trebui să le 
spună de unde vine şi pentru ce fusese la ministru. 

În vremea asta, Platen fu foarte mirat că-l cheamă 
ministrul. Îşi închipui însă numaidecât că e vorba de duel. 
Dar de unde ştia ministrul ce s-a întâmplat? Fu introdus 
imediat într-un salonaş elegant, unde o găsi pe soţia 
ministrului citind. 


— Poftim, domnule locotenent, îi zise ea cu amabilitate, ia 
loc. Bărbatul meu are puţină treabă, dar va veni imediat. Aş 
vrea să aflu de la dumneata, care ai fost de faţă, după cât 
mi s-a spus, despre un eveniment cu adevărat extraordinar. 

Platen şezu într-un fotoliu şi zări printr-o uşă rămasă 
întredeschisă, cum cineva stătea în spatele ei şi asculta. 
Locotenentul pricepu îndată ce e. Ministrul ştia despre duel 
şi avea motivele lui să afle pe altă cale şi nu în mod oficial 
de cele petrecute. 

— Am auzit că dumneata îl cunoşti bine pe locotenentul 
Unger, din escorta regală, începu soţia ministrului. 

— Da, doamnă, am cinstea să mă număr printre prietenii 
săi, răspunse Platen. 

— Atunci să nu mai facem nici un ocol şi să venim la fapt. E 
adevărat că locotenentul Unger s-a bătut azi-dimineaţă în 
duel? 

— Foarte adevărat. 

— Cu cine? 

— Mai întâi cu locotenentul von Ravenow şi pe urmă cu 
comandantul regimentului său. 

— Şi rezultatul care a fost? 

— Unger i-a retezat lui von Ravenow mâna dreaptă şi i-a 
zdrobit-o pe-a colonelului până la cot, aşa că amândoi nu 
vor mai putea sluji în armată. 

— Ce nenorocire! Dar povesteşie-mi, te rog, tot ce ştii 
relativ la motivele acestor dueluri. 

Platen începu mai întâi cu complotul urzit împotriva lui 
Unger, povesti primirea duşmănoasă şi jignitoare, 
revoltătoare chiar, pe care i-o făcuseră superiorii săi şi felul 
lui curajos şi onest de a se apăra. Reieşea desluşit, din cele 
spuse de el, că tânărului locotenent nu i se putea aduce nici 
cea mai mică imputare, ci numai laude. 

— După cum văd, zise soţia ministrului, prietenul 
dumneavoastră e un om desăvârşit şi-i prevăd o carieră 
strălucită. Dar ce gândeşte să facă pentru a se pune la 
adăpost de consecinţele acestor dueluri? 


— Să se pună la adăpost, doamnă? Unger nu e omul care 
să se ascundă în faţa unor responsabilităţi, de care nici 
măcar nu e vinovat. Sunt convins că va raporta el singur 
cazul autorităţilor respective. 

— Pari să ai foarte multă încredere în el. 

— Doamnă, sunt oameni care îşi cuceresc încrederea 
semenilor lor de la prima vedere. Unul dintre aceştia e şi 
Unger. 

— "Totuşi, situaţia e destul de penibilă şi nu e văzută cu 
ochi buni în cercurile competente. Te-aş ruga chiar să nu 
pomeneşti nimănui despre convorbirea pe care am avut-o. 

Platen băgă de seamă că umbra tupilată în dosul uşii 
dispăruse şi odată cu ea şi ministrul. Doamna se ridică din 
fotoliu dând să înţeleagă vizitatorului că poate să plece. 
Platen îi sărută respectuos mâna, gest la care ea răspunse 
cu un zâmbet şi câteva cuvinte amabile. 

De aici locotenentul fu introdus de-a dreptul în biroul 
ministrului. Îl găsi preocupat, în aparenţă, cu cercetarea 
unui dosar, pe care îl închise brusc la intrarea lui. 

— Te-am chemat, domnule Platen, să-ţi dau o însărcinare 
cam... neobişnuită, începu el după ce-l privi un moment 
zâmbind binevoitor. Am aflat că ai fost azi-dimineaţă la o 
mică partidă de vânătoare. 

Locotenentul înţelese numaidecât intenţia ministrului. 
Vroia să se creadă că duelul a fost o partidă de vânătoare la 
care doi din ofiţeri au fost răniţi din greşeală. 

De aceea răspunse înclinând capul: 

— La ordin, excelenţă! 

— Din nenorocire participanţii n-au vrut să ia în seamă că 
arma e un lucru primejdios şi au fost cam imprudenţi. 

— Aşa e, excelentă! Accidentul va avea urmări destul de 
serioase, deoarece aceşti doi domni ofiţeri vor fi pentru 
totdeauna în incapacitate de a rămâne în serviciul armatei. 

— Da, da, lucrul e cât se poate de trist... Mi s-a mai spus că 
vina e numai a lor şi nu poate fi acuzat nimeni, nu e aşa? 


Sper că afacerea se cunoaşte numai într-un cerc restrâns şi 
nu va străbate în afară, domnule locotenent. 

— Aşa sper şi eu, excelenţă! 

— Te vei duce deci dumneata la ofiţerii respectivi să le spui 
că e dorinţa mea şi îi rog să păstreze cea mai mare 
discreţie. Deoarece sunt deocamdată în imposibilitate de-a 
ieşi din casă, să nu primească sub nici un motiv vizite, 
pretextând că au arest de cameră. Am fost chemat pentru 
astăzi la Maiestatea Sa şi îi voi expune cu acest prilej cazul. 
Dumneata eşti rugat să te prezinţi la ora unsprezece fix la 
mine, la minister. 

Platen se duse de-a dreptul la colonel acasă, îl găsi în pat, 
înconjurat de toţi ai săi. Soţia colonelului îl întâmpină cu 
ochii fulgerând de mânie şi-i strigă indignată: 

— Locotenent Platen, trebuie să-ţi spun... 

— Mă rog, doamnă, îi curmă el repede vorba, astfel mi se 
spune de către camarazii mei şi încă de aceia cărora le-am 
îngăduit-o eu. 

— Da? zise ea şi mai înfuriată, atunci, prea stimate 
domnule locotenent Platen, trebuie să-ţi spun că eo 
neruşinare şi o mişelie ceea ce i s-a făcut soţului meu. 

Locotenentul se aştepta să-l audă pe colonel protestând şi 
fiindcă el tăcea, răspunse: 

— Vă înşelaţi, doamnă! Fiindcă sunteţi femeie şi interesată 
în cauză, nu voi lua în seamă această expresie cam... tare. 

— O, judec foarte drept. Mă voi duce chiar acum la 
ministrul de război şi-i voi cere să tragă la răspundere pe 
acest individ care şi-a permis să-şi schilodească superiorul. 

— Vă pot scuti de osteneală, doamnă, deoarece vin ca 
trimis al excelenţei sale. 

— Ah! exclamă ea înspăimântată. 

Colonelul, care tăcuse până atunci, întrebă îngrijorat: 

— Şi ce vrea? 

— Vă transmite ordinul ca să nu spuneţi nimănui despre 
cele întâmplate. Nu veţi ieşi câtva timp din casă şi nu veţi 
primi nici o vizită. 


— A, sunt arestat? 

— Asta e şi ceea ce crede ministrul. Din consideraţie 
pentru prietenul meu Unger, excelența sa a avut 
bunăvoința să considere cele întâmplate azi-dimineaţă 
drept un accident de vânătoare la care aţi fost rănit din 
greşeală. E deci de aşteptat ca, tot din consideraţie pentru 
acest disprețuit adversar al dumneavoastră, să fiţi scutit de 
închisoare, deoarece ştiţi bine că duelul în armată e 
interzis. Am onoarea să vă salut, domnule colonel. 

Ravenow, la care Platen se duse de aici, primi ordinul în 
tăcere. Medicul şi cei doi martori, pe care îi vizită mai apoi, 
făgăduiră să păstreze taina. 

După ce se achită astfel de însărcinarea ministrului, 
locotenentul se duse la Kurt să-i spună şi lui. Acesta rămase 
şi el înmărmurit când auzi că ministrul ştia despre duel. 
Don Manuel le povesti însă cele ce aflase de la Roschen şi 
de-abia acum înţeleseră ei cum stau lucrurile. 

După ce plecă Platen, Kurt apucă mâna lui Roschen şi-i 
zise zâmbind cu dragoste: 

— Aşadar, tu eşti aceea care a intervenit pentru mine. Dar 
ştii tu, draga mea, că a fost o adevărată îndrăzneală din 
partea ta? 

— Trebuia, Kurt. Tu aveai mare nevoie de odihnă. Şi apoi, 
nu cred că a fost chiar un lucru neobişnuit ceea ce-am 
făcut, adăugă ea zâmbind cu şiretenie. Hotărârea 
ministrului pare să dovedească tocmai contrariul. 

La ora unsprezece Platen se prezentă în audientă la 
ministru. 

— Eşti punctual, domnule locotenent, îi zise el, şi-mi pare 
bine de acest lucru, fiindcă peste puţin domnii ofiţeri vor fi 
adunaţi la popotă. lei şi dumneata masa acolo? 

— De obicei, domnule ministru. 

— Cu atât mai bine. Partida de vânătoare s-a organizat ieri 
la masă şi tot aici trebuie să se încheie discuţia despre ea - 
ne-am înţeles, nu e aşa? Acum te vei duce la colonelul von 
Marzfeld şi-i vei preda scrisoarea aceasta, pe care o va citi 


la club ofiţerilor, în faţa locotenentului Unger, pe care vei 
avea grijă să-l înştiinţezi. Asta e tot. 

Ca să ajungă mai repede, Platen luă o birjă şi trecu mai 
întâi pe la Kurt, apoi se duse la colonelul von Mărzfeld, să-i 
predea scrisoarea ministrului. 

Kurt era foarte curios să ştie ce se va petrece la club. Când 
intră în sală, nu mai era un loc liber. Platen nu venise încă. 
Dintre ofiţeri nu lipseau decât Ravenow şi colonelul. Pa 
vederea lui Kurt, ofiţerii părură foarte stânjeniţi. Deşi toţi îi 
erau ostili, cele petrecute la bal îi cam pusese cu botul pe 
labe. De aceea răspunseră, deşi cu răceală, la salutul lui. 
Unger se aşeză la o masă şi ceru o halbă, pe urmă desfăcu 
un jurnal şi se apucă să citească. După câtva timp veni şi 
Platen şi se aşeză la masa lui. 

— Ei? îl întrebă el. 

— Colonelul von Mărzfeld a rămas încremenit când i-am 
adus scrisoarea ministrului. Cam bănuiesc eu ce trebuie să 
fie. 

— Nu e greu de ghicit. Probabil că i se dă comanda 
regimentului nostru. 

Nu trecu mult şi colonelul von Maărzfeld apăru şi el. Ofițerii 
îl priviră uluiţi. Ce căuta ăsta de la geniu aici? Şi încă în 
uniformă de mare ţinută, cu toate decoraţiile pe piept? 

Se ridicară în picioare toţi ca să-l salute conform gradului 
său. Locotenent-colonelul şi maiorii îi ieşiră în întâmpinare. 

— Mulţumesc, dragii mei, le zise el cu amabilitate. Dar rog 
pe domnii ofiţeri să ia loc. 

— Ce vă aduce la noi, domnule colonel? îl întrebă 
locotenent-colonelul poftindu-l să stea. 

Mărzfeld scoase din buzunar o hârtie şi zise: 

— Am primit, prin domnul locotenent Platen, ordin de la 
domnul ministru de război să vă comunic, domnilor, unele 
dispoziţii luate de înaltele foruri privitor la dumneavoastră. 

Privirile celor prezenţi treceau de la colonel la Platen, fără 
să înţeleagă ce-ar putea să fie aceste dispoziţii. Colonelul se 
uită pe însemnări şi urmă: 


— Mai întâi: domnul comandant al regimentului de escortă 
e scos la pensie. Al doilea: locotenentul von Ravenow e 
considerat demisionat. Al treilea: locotenentul von Branden 
e mutat, ca şi locotenentul Golzen, într-un regiment de linie. 

Pe chipul ultimilor doi se citi o expresie de spaimă. Cum, 
de la escorta regală la regimentul de linie? Nici că se putea 
o mai mare umilire. Privirile tuturor se aţintiră acum asupra 
lui Kurt. Înţelegeau că toate aceste dispoziţii fuseseră luate 
ca să i se dea lui o cât mai mare satisfacţie. 

— Al patrulea... 

Aşadar, tot mai era ceva, îşi ziseră ofiţerii. Ce să fie? Aflară 
îndată că locotenent-colonelul şi cei doi maiori ai 
escadronului fuseseră trecuţi la linie - după cererea lor, 
chipurile. Aceasta ca să poată înghiţi mai uşor hapul. 
Numărul cinci era numirea colonelului von Maărzfeld 
comandant al regimentului de escortă şi a lui von Platen ca 
aghiotant al său. Încheierea era avansarea locotenentului 
Kurt Unger la gradul de căpitan şi trecerea lui în escorta 
regală, detaşat provizoriu la Marele Stat Major. 

Era o distincţie care ar fi trezit chiar invidia unui prieten, 
dar încă a atâtor duşmani. Şi culmea: după ce încheie, 
colonelul se apropie de Kurt şi-i strânse mâna zicând: 

— Sunt fericit, domnule căpitan, că eu sunt acela care a 
fost însărcinat să-ţi comunice vestea cea bună; regret însă 
că nu te pot avea deocamdată în regimentul meu; sunt însă 
încredinţat că la Marele Stat Major ţi se vor putea aprecia 
şi mai bine deosebitele merite pe care le posezi. Un ofiţer 
valoros ca dumneata e chemat să însemne ceva în analele 
armatei noastre. Trebuie să-ţi mai comunic că domnul 
ministru de război te aşteaptă astăzi la ora patru, acasă la 
domnia-sa. 

Ofițerii crăpau de necaz, numai Platen se duse să-i strângă 
mâna şi-i şopti zâmbind: 

— Nu mi-aş fi putut închipui, odată cu capul, când ţi-am 
luat apărarea, că prietenia ta cu mine o să-mi fie de folos. Ia 
te uită, Kurt, la ipocriţii aceia cum îl felicită pe Mărzfeld şi 


în gândul lor îl trimit la toţi dracii. Acum să plecăm, nu mai 
avem ce căuta aici. Stai numai un moment să-mi iau rămas- 
bun de la noul meu comandant şi să-l rog să-mi acorde o 

permisie de câteva zile. Trebuie neapărat să plec la Mainz. 

— Ce să faci acolo? 

— Am primit o scrisoare de la unchiul meu, bancherul. E 
vorba de o moştenire şi vrea să vorbească personal cu 
mine. 

Platen ceru colonelului permisia, apoi se întoarse la Kurt, 
care îl aştepta, şi-l pofti pentru seara la el. 

Tânărul căpitan povesti acasă cele întâmplate la club şi la 
ora hotărâtă se duse la ministrul de război ca să-i 
mulţumească. 

— N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, dragul meu, îi zise 
acesta. Am primit ordin de sus şi m-am gândit că poţi fi mai 
folositor la statul major decât la regiment. Îţi pun însă o 
condiţie: să te fereşti de accidente de vânătoare, care te pot 
face lesne inapt pentru serviciu, adăugă el zâmbind cu 
înţeles. Deocamdată nu te prezint încă generalului- 
comandant, deoarece s-ar putea să fi însărcinat cu o 
misiune militară şi politică în acelaşi timp. Se cere pentru 
aceasta un bărbat care să aibă curajul unui erou, şiretenia 
unui detectiv, sângele rece al omului matur şi să pară totuşi 
atât de neexperimentat şi nevătămător, încât să nu atragă 
atenţia asupra persoanei sale. Dumneata pari să fi cel mai 
indicat pentru această misiune. E vorba de o călătorie mai 
lungă şi-ţi dau timp o săptămână să-ţi faci pregătirile de 
drum. 

Era o distincţie care ar fi stârnit mândria, chiar a unui 
ofiţer superior. Kurt era fericit. 

— Excelenţă, răspunse el tu însufleţire, sunt încă tânăr şi 
de-abia acum păşesc în viaţă, îmi voi da însă toată silinţa să 
fiu vrednic de încrederea care mi se acordă. 

— Ştiu, dragul meu, de aceea sunt mai mult ca sigur că vei 
reuşi. Acum, la revedere şi noroc în noua dumitale carieră, 
încheie ministrul strângându-i călduros mâna. 


Când plecă de la ministru, tânărului ofiţer i se părea că 
nici nu atinge pământul de bucurie. Hotări să se ducă cât 
mai curând la ţară ca să-şi ia rămas-bun de la maică-sa şi de 
la căpitanul Rodenstein. După cum îi spusese ministrul, 
călătoria pe care o va face - nu ştia încă nici el unde - va 
dura mai multă vreme şi nu era lipsită de primejdii. Seara 
veni Platen şi-i spuse că pleacă chiar de a doua zi la Mainz. 
Cum conacul lui Rodenstein era la o palmă de loc de oraş, 
hotărâră să facă drumul împreună. 

Capitolul XIII - Misterul pendulei din perete. 

Dis-de-dimineaţă tinerii noştri ofiţeri stăteau singuri într- 
un compartiment de clasa întâi care-i ducea la locul de 
destinaţie. O rază de soare se strecură prin fereastră şi se 
opri pe degetul cel mic al lui Platen. 

— Ce frumos inel, zise Kurt, privind la piatra de preţ care 
arunca mii de ape în bătaia soarelui. Trebuie să fie vreo 
bijuterie veche de familie. 

— Nu cred, deşi inelul mi-a fost dăruit de unchiul la care 
mă duc acum. 

— Bancherul? 

— Da. l-am făcut un serviciu destul de important şi s-a 
simţit obligat să-mi dea şi el ceva în schimb. E foarte zgârcit 
şi ca să nu scoată bani din buzunar - aş fi preferat, crede- 
mă! Mi-a dat inelul ăsta, care probabil că nu l-a costat 
NIMIC. 

— Îmi dai voie să examinez mai de aproape inelul? 

— Mă rog... 

Platen scoase inelul din deget şi-l întinse lui Kurt. 

Acesta se uită cu băgare de seamă la el, îl suci pe toate 
părţile, apoi zise dându-i-l înapoi: 

— În orice caz, lucrătura pare să nu fie nouă. 

— Şi nici germană. M-am întrebat de multe ori din ce ţară 
poate fi. 

— Eu cred că e mexicană. 

— Şi eu. Dar de unde până unde să fi ajuns la unchiul 
meu? Pe cât ştiu, familia noastră n-a avut niciodată vreo 


legătură cu Mexicul său cu Spania. 

— La un bancher nu e de mirare. S-ar putea să fie vreun 
amanet, pus de cineva pentru o sumă oarecare de bani şi 
fiindcă nu l-a scos la timp, a rămas proprietatea unchiului 
tău. Trebuie să ştii, dragul meu, că eu am o mare 
predilecție pentru bijuterii, mai ales pentru cele vechi. 

— Pot să-ţi spun că unchiul meu are o mulţime de 
giuvaieruri de acestea vechi, la care ţine ca la ochii din cap. 
Nu le arată la nimeni; dar eu l-am surprins într-o zi cum le 
privea cu dragoste ca şi când ar fi fost o femeie iubită. 
Trebuie să ştii că, în afară de biroul lui, mai are un pavilion 
în grădină, unde îşi petrece orele libere, ba şi doarme 
uneori acolo. Am intrat într-o zi, din întâmplare, la el în 
pavilion şi am văzut pe masă o mulţime de lanţuri de aur, 
diademe, brățări şi alte giuvaeruri, care păreau să fie de 
mare valoare. Toate însă într-o lucrătură veche şi cu totul 
deosebită de aceea care se vede pe la noi. Când m-a văzut, 
s-a speriat, moşul, grozav şi am făcut un haz nespus de 
spaima lui că i-am descoperit taina. 

— Taina? 

— Da, zise Platen. Are o pendulă veche, pe care o luase jos 
din perete şi am văzut în dosul ei o nişă cu o uşă de fier. 
Probabil că mai erau acolo şi alte bijuterii, căci am zărit o 
casetă din care atârna un lănţişor de aur. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum trei ani. 

— Atunci să ştii că a schimbat tainiţa, spuse Kurt, cu o 
nepăsare prefăcută. În sufletul lui se trezise însă bănuiala 
că bijuteriile acestea s-ar putea să fie partea din comoara 
mixtecaşilor, trimisă lui de Săgeata-trăsnetului. 

— Nu cred, răspunse Platen râzând, i-am făgăduit doar să 
nu spun nimănui ce-am văzut. Drept e că nici n-am spus 
cuiva ceva până acum, doar ţie ca prieten... Cred că taina o 
s-o păstrezi şi tu ca şi mine fiindcă, în definitiv, nici nu te 
priveşte. 


— Ce-ai zice dacă mi-ar veni odată pofta să fac pe 
spărgătorul? întrebă aşa, într-o doară, Kurt, privind pe 
fereastră. 

— Vorbeşti prostii! 

— Nu ca să fur, ci ca să văd şi eu giuvaerurile lui unchiu- 
tău. 

— Pentru ce? De vândut nu le vinde, aşa că nu ţi-ar folosi 
la nimic. 

— Nu se ştie; depinde... Nici nu ştii ce importanţă au 
pentru mine cele ce mi-ai spus tu. 

— Zău dacă te-nţeleg! Ce-ţi pasă ţie de bijuteriile lui? 

— Stai să-ţi spun, dragă Platen, cum stau lucrurile. Tatăl 
meu a plecat de mult, pe când eram eu copil, în Mexic, unde 
s-a întâlnit cu un unchi al meu, care primise în dar o 
mulţime de bijuterii de mare preţ de la un şef indian. Pentru 
ce, o să-ţi povestesc eu mai târziu. 

— Ei drace! Ştii că devii interesant? zise Platen curios. 

— Pe când amândoi fraţii, adică tata şi unchiul meu, se 
aflau la un arendaş, a cărui fiică era logodită cu unchiul, au 
trebuit să plece într-o expediţie războinică şi de atunci nu s- 
a mai ştiut nimic de ei. Unchiul hotărâse ca jumătate din 
bijuterii să fie ale mele - adică să fie trimise în patrie - şi din 
banii care s-ar fi luat pe ele să-mi pot urma eu studiile şi să- 
mi rămână şi ceva pentru mai târziu. 

— Norocosule! făcu Platen zâmbind. 

— Arendaşul, urmă Kurt, văzând că tata şi unchiul nu se 
mai întorc, şi-a adus aminte de ce fusese hotărât înainte de 
plecarea lor; a luat partea mea şi a dus-o lui Benito Juarez 
să o expedieze în Europa. 

— Preşedintelui? 

— Da. Acesta era însă pe atunci judecător suprem în 
Mexic, nu preşedinte. Juarez s-a obligat să le trimită, sub 
bună pază, în Germania. 

— De unde ai aflat tu toate acestea? 

— Ai cunoscut-o şi tu aseară pe miss Dryden, nu e aşa? 
Tatăl ei se afla în vremea aceea ca ambasador al Angliei în 


Mexic şi se cunoştea cu arendaşul. Acesta vroia să-i predea 
lui bijuteriile, dar fiindcă apucase să vorbească mai întâi cu 
Juarez despre afacerea asta, preşedintele i-a propus să le 
expedieze el, deoarece ar ajunge în mai mare siguranţă la 
coastă. L-a pus pe arendaş să scrie o scrisoare pe care s-o 
adauge la bijuterii, dar fiindcă bătrânului îi venea greu să 
scrie, a scris-o miss Amy pentru el. 

— Şi a plecat scrisoarea? 

— Da, împreună cu bijuteriile. Juarez le-a asigurat chiar; 
n-au ajuns însă nici până în ziua de astăzi la destinaţie. 

— Dar bine, omule, de ce n-aţi făcut cercetări? 

— Fiindcă n-am ştiut nimic pană acum, Juarez credea că 
le-am primit încă de atunci. Sir Dryden a fost curând după 
aceea făcut prizonier, împreună cu miss Amy, de şeful unei 
bande mexicane şi ţinut multă vreme în munţi. De-abia 
acum opt luni a putut scăpa din ghearele bandiţilor şi ieri 
am aflat de la miss Amy ceea ce ţi-am povestit acum. 

— Ciudat, foarte ciudat... 

— Mai ciudat e următorul lucru: arendaşul îmi cunoştea 
numele, dar nu şi locuinţa; ştia numai că mă aflu la moşia 
unui căpitan Rodenstein, în apropiere de Mainz. Juarez 
trimisese de aceea bijuteriile unui bancher din acest oraş, 
cu însărcinarea ca acesta să facă imediat cercetări şi să-mi 
elibereze lucrurile trimise. 

Platen sări drept în picioare. 

— Ştii că acum încep să mă luminez? rosti el agitat. 

— Aşadar, urmă Kurt, bijuteriile n-au ajuns la conacul 
căpitanului. O înştiinţare că s-ar fi pierdut în drum, nu s-a 
primit. Zici că unchiul tău are o bancă în Mainz; porţi în 
deget un inel cu lucrătură veche mexicană, pe care îl ai în 
dar de la el; mai are şi alte bijuterii cate par să provină din 
aceeaşi obârşie - trage singur concluziile, deci! 

Platen se rezemase cu capul de speteaza canapelei. Se 
îngălbenise ca ceara şi vinele de la tâmple i se umflaseră. 
Se vedea bine că lupta cu sine. În cele din urmă zise: 


— Kurt, eşti un om grozav. Să cumpănim însă bine 
lucrurile şi să le discutăm pe faţă. Trebuie să-ţi spun însă, 
că dacă un altul mi-ar fi vorbit cum mi-ai vorbit tu, l-aş fi 
pălmuit pe loc. Dar tu îmi eşti prieten, ai fost sincer cu 
mine, deşi puteai să-ţi ascunzi bănuielile. Mi-ai dat prin 
aceasta dovada că ai încredere în mine şi vei vedea că nu 
te-ai înşelat. E într-adevăr o mare îndrăzneală să susţii că 
unchiul meu te-a jefuit, totuşi, se află în posesia unor lucruri 
care... care... 

— Spune mai departe. 

— Îmi vine greu, crede-mă. ie însă pot să-ţi mărturisesc 
că îl cred în stare să cadă în ghearele ispitei şi să calce în 
gura lăcomiei. Am băgat de seamă că face uneori afaceri nu 
tocmai cinstite. 

— S-ar putea să fi ajuns bijuteriile la el printr-o a doua sau 
a treia mână; de asemenea, s-ar mai putea să mă înşel eu şi 
bijuteriile să nu fie de provenienţă mexicană. 

— Posibil, totuşi noi trebuie să ne convingem. 

— Cum, vrei să iei şi tu parte la... 

— Se-nţelege de la sine. Vreau să te ştiu în posesia 
avutului tău şi să aflu, în acelaşi timp, dacă unchiul meu e 
un om cinstit sau un pungaş ordinar. 

— Mulţumesc, dragul meu şi te rog să crezi că n-am avut 
nici pe departe intenţia să te jignesc. Trebuie neapărat să 
văd bijuteriile, numai după aceea îmi va fi cu putinţă să 
judec. 

— Bine, le vei vedea. Îl vom sili pe unchiu-meu să ni le 
arate; mai simplu şi mai cinstit nici că se poate. 

— Şi tot atât de nesocotit. Dacă omul e nevinovat, 
înseamnă să-l jignim adânc, dacă nu, e degeaba, n-ajungem 
la nici un rezultat. 

— Poate că ai dreptate. Atunci, ce e de făcut? 

— Să ne furişăm în pavilion şi să examinăm bijuteriile, fără 
ştirea lui. 

— Ei drace! Asta înseamnă efracţie în toată regula... 


— Efracţie da, dar nu şi furt, fiindcă lucrurile rămân acolo 
unde sunt. 

— Hm! Vom vedea noi ce se poate face. Dacă lucrurile sunt 
ale tale, trebuie restituite neapărat. Pe de altă parte ţin să 
mă lămuresc dacă bănuiala că unchiul meu e om necinstit 
sau nu se adevereşte. Părerea mea ar fi să mergi chiar 
acum cu mine la el şi să te prezint. 

— Nu se poate. Dacă a primit într-adevăr bijuteriile trimise 
de Juarez, îmi cunoaşte foarte bine numele şi, cum mă va 
vedea, va bănui numaidecât pentru ce am venit. 

— Ai dreptate. Atunci? 

— Cercetezi tu mai întâi pe departe, aştepţi un moment 
prielnic şi cum conacul căpitanului e destul de aproape de 
oraş, mă înştiinţezi când ne putem strecura nevăzuţi în 
pavilion. 

— Aşadar, să nu pomenesc nimic despre tine? 

— Se-nţelege de la sine. Mai mult încă: nici nu trebuie să 
ştie că mă aflu la căpitan. 

— Bine, voi căuta să-ţi fiu de folos în limita puterilor mele. 
Dar dacă se va adeveri că unchiul e un... 

Îi venea foarte greu bietului ofiţer să pronunţe cuvântul 
pungaş. 

— Fii fără grijă, îi curmă Kurt vorba. Mă voi conduce după 
cum îmi vor dicta împrejurările. În orice caz, fi sigur că 
numele tău va ieşi nepătat din toată această afacere. 

— Te rog din suflet, dragă Unger, deşi e greu să te fi lipsit 
de o avere care ţi-ar fi putut înlesni calea în viaţă. 

— Nu i-am simţit lipsa, fiindcă am avut protectori bogaţi 
care au făcut pentru mine mai mult decât o întreagă avere. 
Banul nu înseamnă nici acum cine ştie ce pentru mine; 
totuşi, nu vreau să renunţ la ce mi se cuvine şi să se bucure 
un altul de ce ealmeu. 

Trenul se opri în gară. Se despărţiră pe peron. Platen se 
urcă într-o birjă să se ducă la unchiul său, pe când Kurt 
încălecă pe un murg trimis înşeuat gata de Rodenstein, prin 
Ludwig care îl aştepta în curtea gării. 


Când ajunse la conac, Kurt alergă mai întâi să-şi sărute 
mama, pe urmă se duse la bătrânul căpitan, să-i spună că a 
sosit. 

— Bine-ai venit, căpitane, îl întâmpină acesta sărutându-l. 
Ia te uită, domnule, parcă ai mai crescut în aceste câteva 
zile de când nu te-am văzut. Şi-aşa zi, căpitan, ai? Şi printre 
„ăi mari”, adică la statul major! Halal să-ţi fie, băiete! Ia 
stai, să te mai sărut o dată... 

— A, văd că Ludwig nu şi-a putut ţine gura, zise Kurt 
râzând. Îl rugasem doar să nu vă spună... 

— Dracul poate să-şi ţină gura când ţi-e inima plină! L-aş fi 
pisat în bătăi, dacă nu mi-ar fi spus vestea asta bună. Ia hai 
înăuntru să-mi povesteşti mai pe larg. O să-i tragem azi un 
chef să îi meargă pomina. 

— Vezi că m-aşteaptă mama, domnule că... 

— Ce face? D-apoi n-oi fi crezând că facem cheful fără ea. 
Când am eu cinstea să am în casa mea pe domnul căpitan 
Unger, care mi-e şi fin, să nu mă-mbăt de bucurie? Azi e zi 
mare, bâiatule, zi mare pentru mine, aşa să ştii! 

A doua zi Kurt se pomeni cu Platen la conac. 

— Ei, ce veste? îl întrebă el. 

— O să meargă mai lesne decât m-aşteptam, răspunse 
locotenentul. Unchiul a plecat din oraş şi se întoarce de- 
abia la noapte, aşa că avem tot timpul să ne punem planul 
în aplicare. 

— Bine, merg şi eu cu tine, dar n-o să se bage de seamă că 
punem ceva la cale? 

— De fel. Cui să-i pară nefiresc că a venit un camarad să 
mă vadă? Ne ducem la pavilion şi... 

— Nu, nu aşa. Îmi arăţi numai unde se află pavilionul şi pe 
urmă hotărâm momentul când să mă strecor în grădină. 

— Ai dreptate, nu strică să fim prevăzători. Nu ştiu însă 
cum să intrăm în pavilion. E întotdeauna încuiat. Uşa are un 
drug gros cu lacăt şi, în afară de el, o broască obişnuită; 
pavilionul se compune din trei încăperi, la care toate uşile 


sunt încuiate. De unde să luăm cheile? Habar n-am unde le 
ţine moşul. 

— Nu e atât de greu după cum crezi tu. Avem aici în sat un 
lăcătuş; o să-i cer lui vreun instrument, ceva cu care să le 
deschidem. Mă cunoaşte şi ştie bine că nu sunt un 
spărgător, aşa că o să mi-l dea numaidecât. 

— Bine, bine, dar o să ştii tu să umbli cu un astfel de 
instrument? 

— De, nu prea am experienţă... Şi apoi, trebuie să fii cu 
mare băgare de seamă ca să nu faci zgomot. Cel mai bun 
lucru ce-am avea de făcut ar fi să-l luăm pe lăcătuş cu noi. 

— Te poţi încrede în el? 

— Da, mi-a fost coleg de şcoală. 

— Atunci să-l luăm. 

— Eu mă duc acum la el. Tu rămâi să-l ţii de vorbă pe 
căpitan, fiindcă deocamdată nu vreau să afle nimic despre 
planul nostru. 

Lăcătuşul primi numaidecât propunerea lui Kurt. Hotărâră 
să plece imediat şi să-i aştepte la cârciuma din marginea 
oraşului. Lui Rodenstein nu i se păru defel suspect când 
tânărul căpitan zise că trebuie să-şi însoţească neapărat 
camaradul, aşa că pe înserate, ajunseră amândoi la oraş. 

Platen îl duse pe Kurt de-a dreptul la grădina în care se 
afla pavilionul bancherului, şi-i arătă portiţa din zid. 

— Trebuie să săriţi peste zid, dacă nu preferaţi să spargeţi 
poarta, îi zise el. 

— Am atrage atenţia cuiva, răspunse acesta. O să sărim 
mai bine zidul. 

Se despărţiră. Platen se duse acasă la el, pe când Kurt se- 
ndreptă spre cârciuma unde îl aştepta lăcătuşul. La ora 
hotărâtă, porniră amândoi spre pavilion. 

Era întuneric beznă aşa că putură sări peste zid 
neobservaţi. În grădină îi aştepta Platen. 

— Haidem, le şopti el. Nu mai e nimeni pe afară şi pe mine 
mă cred dus în oraş. 


Trecură pe sub copacii bătrâni şi ajunseră la o clădire ale 
cărei obloane erau ermetic închise. Uşa grea de stejar era 
prevăzută cu un drug gros şi un lacăt mare, cu încuietoare 
secretă. Lăcătuşul scoase dintr-o geantă de piele câteva 
instrumente şi în câteva momente reuşi să descuie lacătul. 

Tot atât de repede descuie şi broasca uşii. 

Intrară în pavilion şi Platen aprinse o lumânare. Păşiră 
într-o mică încăpere mobilată cu scaune de trestie, pe urmă 
într-alta care slujea de sufragerie şi de aici într-un fel de 
birou destul de confortabil, cu o masă de lucru, divan 
pentru dormit, lavoar, scaune şi o oglindă atârnată în 
perete. Se cunoştea imediat că odaia era adeseori locuită. 

— Uite, colo e ascunzătoarea, zise Platen arătând la 
pendulă. 

O luară jos şi în locul ei se văzu o uşiţă de fier cu două 
broaşte. 

— Aha, ca să fie mai sigur... mormăi lăcătuşul. Dar las' că îi 
vin eu acuş de hac! 

După o muncă de un sfert de ceas, reuşi să deschidă uşiţa. 

Văzură în firida din perete o casetă pe care Kurt o scoase 
imediat afară. Sub casetă se afla şi un teanc de hârtii. 
Caseta era destul de grea, dovadă că înăuntrul ei se aflau 
obiecte de metal. Lăcătuşul încercă mai multe chei până ce 
potrivi una la încuietoarea casetei. Când îi ridică în sus 
capacul rămase înmărmurit. 

— Sfinte lisuse Hristoase, atâtea minunăţii n-am văzut de 
când sunt! strigă el apoi, clipind din ochi, căci îl orbea 
strălucirea pietrelor scumpe care împodobeau giuvaerurile. 

Caseta era parcă toată o scânteiere de lumină, în toate 
culorile curcubeului. 

Kurt băgă pumnul înăuntru şi începu să înşire pe masă tot 
ce-i cădea sub mână. Îl cuprinseră şi pe el frigurile aurului, 
despre care îi vorbise Ucigătorul-de-bivoli lui Săgeata- 
trăsnetului, înainte de a intra cu el în peşteră. 

— Aici sunt milioane... multe milioane, bâigui el cu glas 
tremurător. Şi să fie toate ale mele...? 


— La o avere atât de mare, drept să-ţi spun nu m- 
aşteptam, zise şi Platen cam emoţionat. Acum înţeleg şi eu 
cum cel mai cinstit om poate fi ispitit. Şi crezi într-adevăr că 
tot ce vezi e de origine mexicană? 

Examină cu luare-aminte fiecare bijuterie în parte şi 
Platen se convinse că nu puteau fi decât cele trimise pentru 
Kurt. 

— Dragă Unger, zise el în cele din urmă, acum sunt sigur 
că ai avut dreptate. Un inel, două-trei brățări, le putea avea 
unchiul meu printr-o întâmplare, dar atâtea câte sunt aici, 
nu i-au putut cădea în mână pe cale cinstită. 

— Să nu-l învinuim încă, dragul meu, până ce nu vom şti 
cum a ajuns la bijuteriile acestea. A, dar asta ce o fi? zise 
Kurt zărind în fundul casetei două scrisori îngălbenite de 
vreme. 

Deschise una din ele şi se uită jos la semnătură. 

— Benito Juarez! exclamă el. E scrisoarea preşedintelui. 

— Acum nu mai încape nici o îndoială. Citeşte, te rog, 
scrisoarea, stărui Platen. 

— Tu ştii spaniola? 

— Nu. 

— Bine, atunci o să-ţi traduc eu. 

Kurt apropie lumânarea şi citi următoarele: „Domnului 
bancher Wallner Mainz. 

Alăturat vă trimit o casetă cu bijuterii al căror inventar e 
adăugat la scrisoarea mea. Aceste giuvaieruri aparţin unui 
băieţaş al cărui părinte e marinar şi se numeşte Unger. 
Băiatul locuieşte în apropiere de Mainz, la conacul unei 
moşii, proprietatea căpitanului în retragere Rodenstein. 
Tatăl şi unchiul băiatului au pierit, din nenorocire, aici în 
Mexic şi nu se mai ştie nimic de ei, aşa că ele singurul lor 
moştenitor. Veţi avea bunătatea să-i predaţi aceste bijuterii 
şi alăturata scrisoare, îndată ce veţi da de urma băiatului, 
ceea ce sper că nu va fi greu în urma indicaţiilor date. Dacă, 
totuşi, nu veţi reuşi să aflaţi adresa, vă rog să binevoiţi a-mi 
comunica şi mie rezultatul, iar caseta cu bijuterii s-o predaţi 


autorităţilor respective din ţara dumneavoastră, pentru a le 
ţine la dispoziţia celor în drept. 

Benito Juarez, Judecător suprem în Mexic” 

— Acum nu mai poate rămâne cea mai mică urmă de 
îndoială că unchiul e un hoţ, zise Platen îngălbenindu-se. 
După toate aceste indicaţii nu se putea să nu te găsească şi 
nici autorităţilor n-a predat caseta. Citeşte, te rog şi 
scrisoarea cealaltă. 

— E de la miss Amy Dryden şi adresată prietenei ei, 
Rosetta Sternau. Conţinutul nu te poate interesa. 

— Bine, acum ştiu destul. Bijuteriile sunt proprietatea ta. 
Ce ai de gând să faci? 

— O să le pun la loc şi o să chibzuiesc până mâine ce e de 
făcut, răspunse foarte liniştit Kurt. Ţin cu orice preţ să-l 
cruţ pe unchiul tău de neplăceri şi voi proceda aşa ca nici să 
nu bănuiască de unde ştiu. Dar n-am găsit inventarul. Văd 
însă şi nişte hârtii, îmi dai voie să le cercetez? 

— Fă ce ştii, eu nu mai vreau nici să văd nici s-aud nimic, 
răspunse amărât locotenentul şi se trânti pe divan. 

Kurt citi hârtiile una după alta, dar de la primele rânduri 
întoarse capul ca să nu-i vadă Platen expresia pe care o 
căpătase chipul lui. După ce sfârşi, le legă iar la loc cum 
fuseseră mai înainte şi zise cu o nepăsare prefăcută: 

— Nimic interesant, inventarul bijuteriilor lipseşte. 

— Caută mai bine, murmură locotenentul, care părea 
copleşit de durere. 

În sfârşit, tocmai la fund de tot, găsi Kurt lista obiectelor. 

Din bijuterii nu lipsea nimic decât inelul de pe degetul lui 
Platen. 

— Mie nu-mi trebuie lucru de furat! strigă acesta 
scoţându-l din deget. Mă arde ca un cerc de foc. Ia-ţi-l 
îndărăt... 

— Nu, Platen, se rugă Kurt, păstrează-l ca un dar de la 
mine. 

— După ce l-am purtat în chip necinstit? Mulţumesc, nu-mi 
trebuie! 


— Dacă nu vrei să-l primeşti, atunci ţine-l măcar până ce 
se vor lămuri lucrurile. Unchiul tău nu trebuie să ştie că tu 
bănuieşti ceva despre afacerea asta. 

— Bine, fie, dar te rog să ţi-l iei cât mai curând înapoi. Vrei 
într-adevăr să laşi bijuteriile aici? întrebă locotenentul. 

— Deocamdată. Mâine voi vedea eu ce e de făcut. 

Aşezară toate la loc; lăcătuşul încuie iar uşa firidei şi 
atârnă pendula în perete, apoi ieşiră din casă fără să lase 
urme. Când fură în grădină, Platen apucă mâna 
camaradului său şi murmură amărât: 

— lartă-mă, Kurt, eu nu sunt cu nimic vinovat de... 

— Lasă dragă, îi curmă Kurt vorba, sper că lucrurile au să 
se sfârşească într-un chip mulţumitor pentru toţi. 

— Fă cum crezi de cuviinţă. Fu mă duc acum acasă. 
Trebuie să fiu singur ca să mă reculeg. Drumul îl veţi găsi şi 
fără mine. Noapte bună! 

Cu aceste cuvinte tânărul locotenent se îndepărtă de ei. 
Kurt cu lăcătuşul se apropiară de zid şi ascultară câtva timp 
să vadă dacă pot sări peste zid fără să fie simţiţi. Deodată 
auziră paşi apropiindu-se. Se desluşea bine cum doi inşi 
încercau să descuie portiţa cu băgare de seamă. 

— Sst! Vine cineva! şopti Kurt. 

O cheie se răsuci în broască şi portiţa se deschise 
numaidecât. Cei doi inşi intrară în grădină şi pe când unul 
din ei încuia poarta la loc, auziră pe celălalt, al cărui glas îi 
păru cunoscut lui Kurt, zicând: 

— Nu cumva o fi cineva în grădină? 

— Aş! Cine să fie? 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. Mă cred toţi plecat. Aici în pavilion nu intră 
nimeni afară de mine. Haidem! 

Cel care vorbea trebuie să fi fost bancherul. 

Dar celălalt? Se îndreptară amândoi spre pavilion, dădură 
drugul la o parte şi intrară în casă. 

— Dumneata întoarce-te la han, vin şi eu numaidecât, şopti 
Kurt lăcătuşului. 


Acesta sări peste zid, în vreme ce tânărul ofiţer se furişă 
cu băgare de seamă spre pavilion, nădăjduind s-audă ce se 
vorbea înăuntru. Obloanele erau însă atât de bine trase, 
încât nu se zărea nici cea mai mică rază de lumină. 

Lipi urechea de unul din ele, n-auzi însă decât un murmur 
nedesluşit. Aşteptă vreun ceas. În sfârşit, murmurul încetă. 
Înţelese că se terminase convorbirea şi că persoanele aflate 
în pavilion vor ieşi iar în grădină. Alergă la poalele zidului 
sperând că tot va prinde câteva cuvinte din cele ce se 
hotărâseră înăuntru. 

În apropierea portiţei se afla o tufă deasă. Se dădu după 
ea şi se lungi la pământ. Auzi aproape îndată paşi 
îndreptându-se spre locul unde se afla tupilat. Cei doi se 
opriră lângă portiţă, atât de aproape de el încât putea auzi 
fiecare cuvânt. 

— Şi zici că hârtiile sunt la loc sigur în casa dumitale? 
întrebă un glas. 

— Da, poţi fi fără grijă, răspunse bancherul. Am eu o 
tainiţă, aici în pavilion, pe care nici dracu' n-o ghiceşte. Le 
voi ţine acolo până ce va veni trimisul să le ia. 

— Bine. Să-i spui să vină cat mai curând la Berlin, unde 
ştiu că a sosit chiar astăzi un trimis de-al Rusiei sub un 
nume fals. Îşi zice Helbitoff. Eu a trebuit să fug, fiindcă am 
simţit ieri că sunt urmărit. La ce hotel stă rusul, nu ştiu nici 
eu. Să caute şi el. Călătoreşte cu paşaport fals şi se dă drept 
negustor de blănuri. Hârtiile le ţine ascunse în căptuşeala 
pălăriei. Dacă ai ceva de comunicat, scrie-mi pe adresa 
contelui de Rodriganda, în Spania, unde cred că o să stau 
câtva timp. 

— Am înţeles. Eu nu mă bag în politică şi mi-e perfect egal 
ce se pune la cale împotriva capetelor încoronate, dar ţin să 
te servesc pe dumneata, fiindcă plăteşti bine. 

— Acelaşi lucru l-aş putea spune şi eu, numai că sunt plătit 
ceva mai gras pentru ceea ce fac, râse celălalt. Dar ştiu că 
poliţia mi-e pe urme, trebuie neapărat să trec peste graniţă 


şi încă în cel mai scurt timp posibil. Acum ştii tot, noapte 
bună! 

— Noapte bună! 

Cu aceste cuvinte bancherul descuie poarta şi-i dădu 
drumul spionului afară. Acesta nu era altul decât piratul 
Landola, falsul căpitan american Shaw. 

„Ce întâlnire neaşteptată” îşi zise Kurt. Să se repeadă la el 
şi să-l aresteze? 

Locul nu era potrivit pentru o luptă corp la corp. Şi chiar 
dacă ar face-o, piratul ar da alarma şi bancherul ar avea 
timp să distrugă hârtiile sau să le ascundă într-alt loc sigur. 

Wallner încuie poarta şi se întoarse în pavilion, unde stătu 
mai multă vreme; Kurt înţelese că pune hârtiile aduse de 
Landola la un loc cu celelalte. 

În sfârşit, cam pe la miezul nopţii, îl văzu ieşind din casă şi 
îndreptându-se spre portiţă, pe care o descuie şi păşi în 
stradă. Kurt sări gardul şi se luă după el. Trecură prin mai 
multe străzi şi se opriră în faţa unui han de a treia mână, pe 
care bancherul îl examină cu mare luare-aminte. 

— Oare aici să fi tras Landola? se întrebă tânărul. Aşteptă 
până ce văzu pe bancher îndepărtându-se, apoi intră în 
cârciuma hanului şi ceru o bere. 

— Ai avut ceva călători pe ziua de azi? întrebă el pe 
hangiţă când îi aduse berea. 

— Nu prea, numai două femei, răspunse ea. 

— Nici un bărbat? se miră el. 

— Ba da, unul singur până acum un sfert de ceas, dar nu 
ştiu ce-i veni că se hotărî, aşa deodată, să plece. 

— Cu trenul? 

— Nu, cu trăsura. 

— Unde? 

— La Kreuznach. 

Tânărul înţelese că străinul nu putea fi altul decât Landola. 
Plăti şi se duse de-a dreptul la poliţie. 

— Sunt căpitanul Unger din escorta regală, se prezentă el 
comisarului de serviciu. Aveţi dumneavoastră vreun mandat 


de arestare pentru o persoană urmărită de la Berlin, care 
călătoreşte sub numele de căpitanul Shaw, din marina 
americană? 

— Da, am primit chiar ieri mandatul. 

— Omul a fost până adineauri aici în oraş. 

— Nu se poate! ţipă comisarul sărind în sus. 

Kurt îi povesti ce aflase şi comisarul luă imediat măsurile 
trebuincioase. De aici căpitanul se duse la poştă şi trimise o 
telegramă cu următorul cuprins: 

Domnului von Bismarck, Berlin. 

Negustorul de blănuri rus, Helbitoff, trebuie arestat de 
îndată. Este un emisar secret. Are asupra sa documente 
secrete ascunse în căptuşeala pălăriei. 

Kurt Unger. 

Kurt se îndreptă apoi spre cârciumă, unde îl aştepta 
lăcătuşul şi porniră amândoi, chiar în noaptea aceea, spre 
casă. 

A doua zi, Platen intră în biroul unchiului său ca să discute 
chestia moştenirii. Bancherul băgă de seamă că nepotul său 
era astăzi cu totul altfel faţă de el ca în alte dăţi. Tocmai 
vroia să-l întrebe care e pricina, când servitorul veni să-i 
splină că un ofiţer doreşte să-i vorbească. 

— Cine e? întrebă el plictisit. 

— Poftiţi cartea de vizită, răspunse servitorul. 

— Pesemne că e iar o cerere de împrumut, mormăi 
bancherul. Ofițerii ăştia cheltuiesc mai mult decât au. Mai 
ales voi, aşa-zişii nobili, nu... 

Îşi curmă brusc vorba. Ochii i se opriseră pe numele tipărit 
pe bucăţica de carton şi se făcu alb ca varul la faţă. Încercă 
să se stăpânească şi zise cu glas nesigur: 

— A, m-am înşelat! Ăsta e un burghez, Kurt Unger. Tu îl 
cunoşti? 

Platen fu foarte mirat. Aşadar Kurt luase o hotărâre. 
Răspunse foarte liniştit în aparenţă: 

— Cum să nu-l cunosc? E cel mai bun prieten al meu. 

— Aşa? Şi de unde e? 


— A fost crescut la ţară, la conacul căpitanului Rodenstein. 

Pe când vorbea, Platen văzu pe bancher tresărind speriat. 
Totuşi, acesta zise cu un ton pe care voia să şi-l facă 
nepăsător: 

— Sunt curios să văd ce vrea. A, vrei să pleci? Stai, cred că 
o să-ţi facă plăcere să-ţi vezi un camarad. Apoi adăugă 
întorcându-se spre servitor: Pofteşte pe domnul în birou. 

Kurt venise în uniforma de căpitan. 

— Domnul bancher Wallner? întrebă el salutând. 

— Da, eu sunt, răspunse bancherul, privindu-l scrutător, ca 
şi când ar fi vrut să ghicească pentru ce a venit. 

Chipul, serios până acum, al tânărului căpitan se lumină 
când îl văzu pe Platen. 

— A, ce cauţi tu aici, dragă Platen? Bună dimineaţa! i se 
adresă el întinzându-i mâna. 

— Bună dimineaţa, Unger, răspunse locotenentul încurcat. 
Bănuiesc că ai de vorbit cu unchiul meu, de aceea nu vreau 
să vă deranjez. Te rog însă să vii niţel la mine în odaie, după 
ce vei termina. 

— Cu plăcere, dacă îmi dă voie domnul Wallner. 

— N-am nimic împotrivă, dar cred că nepotul meu poate 
foarte bine să rămână aici; conversaţia noastră n-are să fie 
cine ştie ce lucru important. Probabil că e vorba de un 
împrumut de bani pe care îl voi acorda cu plăcere, 
deoarece eşti prietenul lui, după cât văd. 

Locotenentul simţi cum i se umflă vinele de la tâmple de 
mânie când răspunse cu asprime: 

— Unger n-are nevoie de banii tăi. Cred că e mai bine să 
mă retrag, dar nu pentru el ci pentru tine. 

— Ce înseamnă asta? se răsti bancherul. Acum îţi cer cu 
tot dinadinsul să rămâi. Nu ştiu cu ce m-ar stingheri 
prezenţa ta. 

Platen aruncă o privire întrebătoare lui Kurt, care 
răspunse dând din umeri: 

— Mie mi-e perfect indiferent. Am venit într-adevăr cu o 
simplă rugăminte, care nu e defel în legătură cu un 


împrumut. 

— Poftim, spune, zise bancherul răsuflând uşurat. 

O simplă rugăminte nu putea fi revendicarea unor lucruri 
în valoare de milioane. 

— Îmi dai voie mai întâi să stau, nu e aşa? zise Kurt. Am 
venit, domnule Wallner, să te rog să-mi predai nişte acte. 

Bancherul clătină capul şi răspunse zâmbind: 

— Ai greşit adresa, domnule căpitan. Eu nu sunt nici 
conţopist şi nici avocat. 

— Ştiu, răspunse cu răceală tânărul. Şi fiindcă văd că m-ai 
înţeles greşit, mă văd silit să mă exprim mai lămurit. Ai avut 
aseară o vizită... 

— Vizită? Dimpotrivă, am fost plecat din oraş. 

— Nu cred. Ai avut vizita unui oarecare căpitan Shaw. 

Bancherul se cutremură şi strigă cu glas răguşit: 

— Domnule... cum îţi permiţi... 

— Acest Shaw ţi-a adus nişte documente secrete pe care 
te rog să mi le predai mie, urmă Kurt fără să se tulbure. 

Platen asculta cu încordare. La asta nu se aşteptase. 
Credea că Unger îi va vorbi despre bijuterii şi acum îl auzea 
pomenind de nişte documente secrete şi de căpitanul Shaw, 
pe care îl cunoştea şi el. Wallner se uită zăpăcit la Kurt şi 
bolborosi în neştire: 

— Nu te-nţeleg... care Shaw... ce fel de documente...? 

— Lasă că o să mă-nţelegi numaidecât, răspunse tânărul 
zâmbind. Mai întâi trebuie să-ţi spun că Shaw al dumitale 
nu va ajunge la Rodriganda, deoarece, din îndemnul meu, 
poliţia e pe urmele lui. Şi apoi trebuie să-ţi mai comunic că 
negustorul de blănuri Helbitoff e în momentul de fată la 
răcoare. 

Bancherul sări drept în picioare. Tremura vargă şi cu greu 
îşi putu ascunde spaima. 

— Ţi-am mai spus că nu te înţeleg... murmură el. 

— Bine, atunci mă duc. În calitate de prieten al domnului 
Platen am vrut să te cruţ, dar fiindcă nu vrei să recunoşti 


acest lucru, voi trimite poliţia în locul meu! zise foarte 
liniştit Kurt. 

— Aha, mă ameninţi! Mie nu mi-e frică de dumneata! 

— Au să caute... 

— Şi n-au să găsească nimic. 

— Zău? Prea te crezi în siguranţă. Nu au să caute numai 
aici în casă. 

— Atunci unde? întrebă cu ironie bancherul, deşi glasul îi 
tremura. 

— În pavilionul din grădină. 

— N-au decât! 

— În dosul pendulei. 

— Fir-ar... 

Vorba i se opri în gât. Parcă l-ar fi izbit cineva cu măciuca 
în cap. 

— Vezi deci că eu sunt atotştiutor, urmă Kurt. Va trebui să 
predai documentele poliţiei. Vrei să mă însărcinez eu cu 
afacerea asta? 

— Eu... nu... ştiu de niciun. document... bâigui bancherul. 

— Foarte bine. O să se caute atunci în dosul pendulei şi o 
să se găsească şi altceva nu numai documentele. 

— Da? Şi ce o să se mai găsească? 

— O colecţie de bijuterii care au fost ascunse de dumneata 
şi al cărei proprietar sunt eu. Ei, tot nu vrei să mărturiseşti? 

Wallner se clătina pe picioare şi trebui să se ţină de 
speteaza scaunului. 

— Sunt pierdut... bolborosi el. 

— Nu încă, răspunse Kurt. Nu există greşeală care să nu ţi 
se ierte, dacă o recunoşti şi te căieşti. Pentru faptul că ţi-ai 
însuşit ceea ce mi se cuvine, te voi ierta de îndată ce-mi vei 
restitui bijuteriile. Cât pentru fapta cealaltă, trebuie să şti 
că locotenentul Platen nu mai poate rămâne în armată ca 
nepot al unui trădător de ţară. Din consideraţie pentru el, 
voi găsi eu o cale. 

— Trădător de ţară? spuse locotenentul încremenit. 


— Din nenorocire! Explică-te cu el în timp ce eu voi trece 
pentru câteva momente alături, răspunse Kurt, ieşind fără 
să mai rostească un cuvânt. 

În camera de lângă birou se aşeză într-un fotoliu şi 
aşteptă. Auzi glasul lui Platen la început nedesluşit, apoi din 
ce în ce mai tare şi trecu o bună bucată de vreme până ce 
acesta deschise uşa şi-l rugă să treacă în birou. Wallner 
stătea zdrobit pe un scaun şi respira repede, ca un om 
fugărit. Pa vederea lui Kurt, se ridică în picioare şi zise pe 
nerăsuflate, ca şi când ar fi recitat o lecţie învățată pe 
dinafară: 

— Domniile căpitan, am primit cu mulţi ani în urmă un 
pachet expediat din Mexic. Cu toate cercetările şi osteneala 
pe care mi-am dat-o să descopăr persoana căreia i-au fost 
trimise, n-am reuşit. De-abia acum aflu că persoana aceasta 
eşti dumneata şi te rog să iei în primire obiectele 
respective. 

— Mulţumesc, zise Kurt simplu. 

După o pauză, ca şi când Wallner şi-ar fi căutat cuvintele, 
urmă: 

— Cu puţin în urmă, un necunoscut, care se dădea drept 
căpitanul Shaw, a depus câteva documente la mine. Nu 
cunosc conţinutul lor, ştiu însă că erau destinate unui 
anume Helbitoff. Documentele trebuiau ridicate - de cine, 
nu ştiu. Dar deoarece mă asiguri că păstrarea acestor 
documente ar fi primejdioasă pentru mine, sunt foarte 
bucuros să ţi le predau dumitale şi-ţi dau cuvântul meu de 
onoare că nu voi mai primi toată viaţa astfel de hârtii în 
casa mea. Vrei să vii cu mine la pavilionul din grădină? 

— Cu plăcere, domnule Wallner. 

Bancherul o luă înainte, urmat de Kurt şi Platen. Ajunşi la 
pavilion, Wallner descuie uşa şi trecu cu ei în camera din 
fund. Aici luă jos pendula din perete, descuie uşa firidei şi 
zise: 

— Poftim, ia-ţi bijuteriile, domnule căpitan! 


Kurt scoase afară caseta şi documentele; erau cele aduse 
cu o seară înainte de falsul căpitan Shaw. 

— Sunt într-adevăr atât de importante? întrebă Platen 
când îl văzu pe Kurt răsfoindu-le. 

— Mai mult decât ţi-ai putea închipui, dragul meu, urmă 
el, după ce se îndepărtă bancherul. E vorba despre un 
complot monstru împotriva Prusiei, complot al cărui cap e 
falsul căpitan Shaw, pe care exclusiviştii domni ofiţeri din 
escorta regală l-au poftit cu atâta amabilitate la club. Am 
avut norocul să descopăr prima oară iţele acestui complot şi 
de aceea am fost înaintat la gradul de căpitan şi decorat cu 
ordinul „Vulturul roşu”. Aseară, după ce m-am despărţit de 
tine, întâmplarea a făcut să aud o conversaţie între acest 
Shaw şi unchiul tău. El s-a lăsat ispitit de făgăduielile lui, 
deoarece i se promisese să-l facă ministru de finanţe sub 
noul regim. 

— Nenorocitul! 

— Zi-i mai bine nesocotit şi vanitos. Sunt nevoit acum să 
predau documentele autorităţilor respective, voi căuta însă 
să fac tot posibilul să-l scot din cauză. 

— Te rog, Kurt! Am avut de dus o luptă grea cu el, m-a 
asigurat însă că se va cuminţi. la-ţi avutul tău şi lasă-mi 
credinţa că numai ţie am să-ţi mulţumesc pentru faptul că 
numele unui membru al familiei noastre va rămâne nepătat. 

Luară caseta şi documentele, ieşind din pavilion fără să 
mai dea ochi cu bancherul. Se duseră în camera 
locotenentului şi se apucară să facă un pachet din 
documente, când un servitor veni în fugă şi zise gâfâind: 

— Veniţi repede... domnule locotenent la domnul Wallner... 

— Ce vrea? Întreabă Platen. 

— Nu vrea nimic... mi se pare însă că... 

— Ei, hai spune! 

— Că e bolnav... 

— Bolnav? Chemaţi un doctor! 

— Ce să-i facă doctorul? 

Platen privi speriat la servitor. 


— Cum ce să-i facă? Unde e unchiul meu? 

— În biroul lui. Mă dusesem să-i spun că-l caută cineva şi |- 
am găsit în fotoliu... mort... 

— Nu se poate! Nu sunt cinci minute de când am vorbit cu 
el. Du-te că vin. 

Când se întoarse, locotenentul era galben ca ceara: 

— Ai tu dreptate, Kurt, zise el, a fost un nesocotit; când s-a 
văzut strâns cu uşa, n-a mai ştiut încotro s-o ia. Sau poate 
pierderea bijuteriilor pe care le credea ale lui pentru 
totdeauna, l-a îndurerat într-atât încât n-a mai putut trăi 
fără ele. Dumnezeu să-i ierte păcatele! 

După un sfert de ceas, Kurt porni spre casă. Ducea cu elo 
comoară nevisată, dar mai de preţ decât ea i se păreau 
documentele care salvaseră poate viaţa suveranului său. 

Se duse mai întâi la maică-sa. Ne putem închipui uimirea 
bătrânei când văzu toate acele bogății în faţa ei. Ochii i se 
umplură apoi de lacrimi şi zise îmbrăţişându-şi feciorul: 

— Vor fi preţuind mult, foarte mult lucrurile pe care mi le 
arăţi tu, dar m-aş fi bucurat de mii de ori mai mult dacă s-ar 
fi întors taică-tu, aşa sărac cum era. Fă cu ele ce vrei, dar 
mie să nu mi le laşi, fiindcă nu vreau să le mai văd în ochi. 

Tânărul îi predete atunci pachetul cu documente, iar 
caseta o duse căpitanului Rodenstein. 

— Ei, băiete, zise acesta când văzu conţinutul, ce fudul o 
să fi de-acum încolo! Fiindcă, vezi tu, dragul meu, averea 
face pe om trufaş şi aspru la suflet. 

— Pe mine nu, naşule! Îl asigură tânărul râzând. 

— Hai să te cred! Dar cu fleacurile astea ce vrei să faci? 

— Să le dăruiesc. 

— Ce, mă, eşti nebun? 

— Ba sunt în toate minţile. 

— Şi cui vrei să le dăruieşti? 

— Lui Roschen. 

— Hm... Şi de ce tocmai ei? 

— Fiindcă ea e singura fiinţă vrednică să poarte astfel de 
podoabe de preţ, zise Kurt cu ochii lucitori. 


Deşi bătrânul căpitan nu se prea pricepea la astfel de 
lucruri, înţelese ceva, căci zise ameninţându-l cu degetul: 

— Măi omule, mi se pare că eşti îndrăgostit până peste 
urechi de fetiţa asta. Vezi de nu-ţi băga gărgăuni în cap. 
Dacă ţii numaidecât să te nenoroceşti, însoară-te, dar ia-ţi 
gândul de la Roschen; nu e de nasultău, e o floricică 
plăpândă care creşte tocmai sus în vârful muntelui. 

— N-am decât să urc muntele, naşule. 

Căpitanul zâmbi. 

— Te pomeneşti! Parcă te văd maior peste câţiva ani şi pe 
urmă retras la pensie, ca şi mine. Mare pricopseală! Eu zic 
să faci cu fleacurile astea ce vrei, dar pe Roschen s-o laşi în 
pace, m-ai înţeles? 

Cu primul tren Kurt se întoarse la oraş, însoţit de Ludwig; 
dar în loc să se ducă de la gară acasă, luă o birjă şi se 
îndreptă spre palatul prinţului Bismarck. 

Palatul era luminat şi lacheii forfoteau de colo până colo, 
căci era serata de gală. 

— Vreau să vorbesc cu Alteța Sa, zise Kurt unuia din ei. 

— Nu se poate, Alteța Sa e la supeu şi nu primeşte pe 
nimeni. 

— Nu face nimic, pe mine o să mă primească. 

— Nu prea cred, mormăi lacheul, privindu-l cu ironie. 

— Tine cartea mea de vizită şi du-o numai-decât Alteţei 
Sale, zise tânărul cu glas poruncitor. 

— Îmi pare rău, dar nu se poate, fiindcă... 

— Du-te când îţi poruncesc! 

Lacheul se cam fâstâci când îl văzu pe căpitan atât de 
sigur pe sine. Luă cartea de vizită şi plecă, deşi codindu-se. 
Se întoarse aproape imediat şi zise ploconindu-se cu 
respect: 

— Poftiţi, domnule căpitan. 

Kurt fu introdus în cabinetul prinţului care îi ieşi înainte cu 
mâinile întinse. 

— După cum văd, dragul meu, ai făcut iar statului un mare 
serviciu, îi zise el. În urma telegramei dumitale, rusul a fost 


prins şi s-au găsit la el documente extrem de importante. 
Dar ia spune-mi şi mie, de unde ai aflat dumneata de ele? 

— Înainte de a răspunde, rog pe Alteța Voastră să ia în 
primire aceste hârtii, poate tot atât de importante, zise el 
grav. 

— Nu-mi pot lăsa musafirii singuri, aşa că le voi citi mai 
târziu dar... A! 

Prinţul îşi aruncase în treacăt ochii pe una din hârtii, dar 
se porni s-o citească până la capăt. 

— Ia loc, ordonă el tânărului căpitan şi continuă să 
citească. 

Ochii lui păreau să înghită rândurile, pe când gura i se 
contracta într-un zâmbet de dispreţ. După ce citi toate 
documentele aduse de Kurt, se întoarse spre el cu o privire 
atât de mirată, încât tânărul căpitan se simţi cam stânjenit. 
Apoi întrebă rar şi apăsat: 

— Te întreb încă o dată, căpitane, cum ai ajuns dumneata 
la documentele acestea? 

— Acelaşi căpitan Shaw care a reuşit să ne scape printre 
degete rândul trecut, le-a dat în păstrare unui bancher din 
Mainz; acesta mi le-a predat mie, când i-am spus că 
documentele prezintă pentru el o mare primejdie. 

— Dar le cunoştea conţinutul? 

Privirea prinţului era atât de stăruitoare încât tânărul 
căpitan nu cuteză să mintă. 

— Alteță, omul e mort, răspunse el. 

— S-a sinucis? 

— Da. 

— Aşa? As vrea să ştiu şi eu cum s-au petrecut lucrurile. 

Kurt povesti dispariţia bijuteriilor, cum a dat de urma lor, 
descoperind în acelaşi timp taina trădătorului. Încercă să-l 
cruţe pe bancher pe cât îi fu cu putinţă, totuşi, prinţul zise 
la urmă: 

— Felul dumitale de-a apăra pe nemernicul acela îţi face 
cinste, totuşi, te rog să-mi vorbeşti cât mai deschis şi eu voi 


căuta să procedez astfel ca să uşurez situaţia persoanei pe 
care înţeleg că vrei să o aperi. 

Acum nu mai putea fi vorba de şovăială. Kurt trebui să 
mărturisească rudenia lui Platen cu trădătorul. 

— Domnule căpitan, zise prinţul strângându-i mâna, eşti 
vrednic de stima pe care ţi-o păstrez. Prietenul dumitale nu 
va avea de suferit de pe urma mişeliei unchiului său. Te rog 
să vii mâine dimineaţă la mine, ca să mergem împreună la 
suveran. Vreau să afle din gura dumitale cum ai reuşit să 
pui mâna pe aceste documente. Acum te rog să mă ierţi, 
dar trebuie să-mi fac datoria de gazdă faţă de musafirii mei. 

Kurt cobori scara palatului ca ameţit de cele ce auzise. 
Când sosi la vilă, găsi pe toţi ai casei în jurul casetei cu 
bijuterii, pe care o trimisese prin Ludwig de la gară acasă. 
Care mai de care se întrecea să-l felicite pentru norocul 
care dăduse peste el. 

— O, asta nu e nimic, zise tânărul cu glasul înecat de 
emoție. Vin de la prinţ. 

— De la prinţ? strigară ei plini de mirare. 

— Da. Ce mi-a dat el preţuieşte mai mult decât toate 
aceste giuvaieruri. Mi-a zis aşa: „Domnule căpitan, te 
încredinţez de stima pe care ţi-o păstrez. Consideră aceste 
cuvinte drept o distincţie.” Pe urmă m-a invitat să mă duc 
mâine dimineaţă cu el la rege. Cred că astfel de cuvinte nu 
pot fi comparate cu nici un alt bun pământesc. 

Îl zoriră acum să le spună cum s-au petrecut lucrurile. 

— Nu se poate, sunt secrete de stat la mijloc, zise el cu un 
aer important, glumind. Mai târziu o să vă spun, acum însă 
trebuie să păstrez cea mai mare taină. 

— Ia te uită, domnule, diplomatul! râse contele Manuel. 
Face pe grozavul, ca şi când ar fi mâna dreaptă a prinţului. 

— Dacă nu e, poate să devină, îşi dădu cu părerea 
Roschen. 

Înţelese însă repede că mersese prea departe şi se roşi 
toată. 

Mamă-sa o mângâie pe obraz şi-i zise zâmbind: 


— Da, fetiţa mamii, aşa e, Kurt al nostru o să ajungă 
departe, o să vezi tu. Dar cu bijuteriile ce vrei să faci, 
dragul meu? 

— Mi-a pus şi căpitanul Rodenstein întrebarea, zise el 
prefăcându-se nehotărât. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Că i le-aş dărui bucuros lui Roschen. 

Toţi izbucniră în râs. 

— Da? Şi el ce-a zis? 

— Hm... că să-mi scot gărgăunii din cap fiindcă nu am eu 
mutra să-i dăruiesc ceva. 

— Aşa? A vrut probabil să-nţeleagă că astfel de bijuterii 
reprezintă o avere care nu se poate dărui, ci păstra. Vom 
veghea cu toţii ca să nu se atingă nimeni de ele. 

După ce tânărul căpitan se retrase în camera lui, Roschen 
veni după el. 

— E adevărat, Kurt, că ai vrut să-mi dăruieşti mie 
giuvaierurile? 

— Da. 

— Păstrează-le, dragă, fiindcă mai târziu sper că-mi va fi 
îngăduit să le primesc, zise ea roşindu-se. 

— Nimeni afară de tine n-are dreptul să se atingă de ele, 
hotări el şi buzele lor se împreunară într-un sărut 
nevinovat. 

— Nu e aşa, Kurt, că Rodenstein nu ştie ce vorbeşte? Eu te 
asigur cu mâna pe cruce - şi poţi să te încrezi în cuvintele 
mele - că eşti vrednic să-i dăruieşti lui Roschen a ta, nu 
numai bijuterii, dar întreaga ta viaţă. Mă crezi, nu e aşa? 
încheie ea pecetluind aceste cuvinte cu o nouă sărutare. 

Capitolul XIV - Braconierul paşnic. 

Toamna se sfârşise şi iarna bătea la uşă. Deodată, din 
senin începu să ningă şi zăpada să se aştearnă pe cărări şi 
poteci, învăluind totul într-un alb imaculat. 

Se îngâna ziua cu noaptea şi totul era pustiu, cât 
cuprindeai cu ochiul. Totuşi, o suflare omenească cutreiera 
desişul codrului. 


Pe drumul înspre conacul căpitanului Rodenstein venea un 
om agale, nepăsându-i de gerul care domnea, deşi hainele 
de pe el erau subţirele şi nu-l prea puteau apăra de frig. În 
picioare era încălţat cu un fel de bocanci care nu se 
cunoşteau prin partea locului. Purta nişte pantaloni cam 
scurţi, albaştri, rupţi pe alocuri şi un surtuc strâmt, care 
pleznea pe el. Surtucul, descheiat la piept, lăsa să se vadă o 
cămaşă nespălată de cine ştie câte săptămâni, dacă nu 
chiar luni; pe cap avea o pălărie pleoştită, fără formă, nici 
culoare. În jurul gâtului, omul avea înnodată o basma 
murdară, iar mijlocul îi era încins cu un brâu lat de lână, 
vechi de când cu moş Adam şi biata Eva. In spate îi atârna o 
desagă plină şi peste umărul stâng un maţ lung de piele a 
cărui întrebuințare n-o putea cunoaşte decât cineva foarte 
iniţiat. Dar ceea ce era mai curios la omul acesta era chipul 
lui. Părea aproape descărnat, pârlit de soare şi vânt, gura 
lătăreaţă, cu buzele subţiri şi strâns lipite de dinţi. Ochii lui 
mititei priveau iscoditor de sub genele rare şi nasu-i era 
mare şi coroiat, adus până aproape de bărbie. 

Străinul tocmai apucase după o cotitură a drumului, când 
băgă de seamă că nu era singurul călător, deoarece la o 
mica depărtare de el văzu un omuleţ jerpelit înaintând cu 
greu. 

— Well, în sfârşit! mormăi străinul în englezeşte. Bine că 
văzui o suflare omenească. Socot că va fi fiind de prin 
partea locului şi va şti să-mi arate drumul. 

Grăbi pasul şi-l ajunse pe drumeţ din urmă, dar din pricina 
covorului moale de zăpadă acesta nu-l auzi venind. 

— Good morning, sir! strigă străinul, apoi dând-o pe limba 
ţării: încotro duce drumul, prietene? 

Omuleţul se răsuci în loc şi privi speriat la stafia aceea 
jerpelită. 

— Ei, parcă te-am întrebat ceva? se răsti străinul. 

Omuleţul fu cuprins de frică şi răspunse şovăind: 

— Bună dimineaţa. Drumul duce la conacul moşiei. 

— Cunoşti lumea de pe acolo? 


— Da. 

— Nu cumva eşti de la conac? 

— Nu. 

— Ce meserie ai dumneata, domnule? 

— Veterinar. 

— Veterinar, adică doctor de dobitoace. Frumoasa 
meserie! Vitele sunt mai uşor de tămăduit decât oamenii. Şi 
te duci acum la conac? 

— Da, m-au chemat la o vacă bolnavă. 

— Păi împuşc-o, ca să scapi mai repede şi n-o mai doare 
NIMIC. 

Omuleţul se uită speriat la străin. 

— Vai de mine! Să împuşc vaca? 

— Oho, câte vaci am împuşcat eu! 

Omuleţul îl privi uluit. 

— Ia nu te mai uita aşa! rosti el pe urmă, zâmbind. 

Străinul îşi ţuguie buzele. Se auzi un, pşşş” prelung, o 
dâră de scuipat ţâşni şi trecu drept pe sub nasul 
veterinarului, care se dădu speriat la o parte. 

— Ce dracu', domnule, bagă de seamă unde scuipi! strigă 
el cu ciudă. 

— Lasă că ştiu eu, răspunse străinul foarte liniştit. 

Omuleţul îl măsură cu privirea din cap până în picioare. 

— De ce mesteci tutunul, în loc să-l fumezi să-l să-l tragi pe 
nări? întrebă el cu mirare. 

— Da fumat nu-i simt gustul şi ca să-ltrag pe nări nu mă 
îndur să-mi prăpădesc bunătatea de nas. 

— Ai dreptate, ar fi păcat de el. Dar vezi că mestecatul 
tutunului e foarte vătămător. 

— Zău? De, ca veterinar, te vei fi pricepând dumneata la 
aşa ceva. Şi-aşa zi-i, te duci să tămăduieşti vaca. A cui e? 

— A cucoanei lui Unger, care stă în curtea conacului. 

— Unger? Hm! Cucoana asta e văduvă? 

— Nu, da' vezi că de bărbatu-său nu s-a mai ştiut multă 
vreme, până acum în urmă când a primit veste din Mexic că 
trăieşte. 


— Aşa... Conacul al cui e? 

— Al boierului. 

— Cum îi zice boierului? 

— Rodenstein. Dar pentru ce mă cercetezi aşa? 

— Nu e treaba dumitale. 

— Se prea poate, numai că nu prea ai mutra să te 
interesezi de boieri. 

— Cum aşa? 

Omuleţul se uită cu dispreţ la străin. 

— Fiindcă semeni mai mult a haimana decât a boier. 

„Pşşş!” ţâşni printre buzele străinului. 

— l-ascultă, domnule, bagă de seamă, ce dracu'! 

— Păi haimanalele nu se prea sinchisesc de nimeni. 

— Îţi interzic... 

— Tot degeaba, dacă nu te-nveţi minte să vorbeşti frumos 
cu oamenii. 

— Nu cumva vei fi vrând să pun şi mănuşi? Ai şi mutră! la 
te uită, domnule, la răpănosul ăsta care m-a făcut tot una 
de scuipat, de mi-eruşine să dau ochi cu oamenii! 

Şi zicând acestea, omuleţul îşi scoase pălăria plină de 
scuipat şi o arătă străinului. 

— N-ai decât s-o ştergi, răspunse el cu nepăsare. 

— Eu? Nici prin gând nu-mi trece! Cine mi-a murdărit-o 
ăla s-o şteargă că de nu... şi omuleţul ridică ameninţător 
bastonul. 

— Că de nu? întrebă străinul. 

— Te pocnesc o dată, să mă ţii minte! 

— Să mă pocneşti? Pe mine? Pşşş! şi trâmba de scuipat se 
prelinse pe surtucul omuleţului. 

— Aşa? Stai tu! răcni el şi repezi bastonul. 

N-apucă însă să dea căci, ca fulgerul, străinul i-l smuci din 
mână şi-l zvârli cât colo, apoi îl apucă pe omuleţ de mijloc şi 
începu să-l scuture, de să-i scoată sufletul, pe urmă îl puse 
binişor iar jos. 

— Aşa, piticule, asta pentru vorba „haimana”. Şi acum ia-o 
la sâănătoasa dacă nu vrei să storc toată ştiinţa din tine. 


Omuleţul răsuflă adânc, ochii îi fulgerau de mânie, vru să 
spună ceva dar se răzgândi şi o luă la fugă, pierind pe sub 
copaci. 

— Secătura dracului! mormăi străinul. Lasă că ne mai 
întâlnim noi acugşi la conac. Tare sunt curios să ştiu ce 
minciuni o să îndruge acolo. Hm... Plisc-de-uliu o haimana! 
S-o ia dracul de civilizaţie care crede că oricine nu poartă 
fracul în spate e o haimana! 

Şi tot bodogănind aşa, străinul porni prin zăpada moale ca 
puful, dar deodată sări repede peste şanţul şoselei şi se piti 
după o tufă deasă. Auzise un zgomot pe care el, ca vânător 
iscusit, îl cunoştea foarte bine. În clipa următoare ieşi din 
pădure o căprioară care păşea agale în zăpadă. 

— Tii, ce mândreţe! îşi zise vânătorul şi fără să se 
gândească o clipă că aici nu se află în vestul Americii, îşi 
smuci puşca din teaca de piele atârnată peste umăr şi trase. 

Căprioara căzu fulgerată la pământ. 

— Halal să-mi fie! strigă străinul; ieşi din tufe, se repezi la 
sălbăticiune, scoase cuțitul de la brâu şi se apucă s-o 
jupoaie de piele. 

În vremea asta auzi paşi apropiindu-se, dar nici nu se 
sinchisi şi-şi văzu liniştit de treabă. 

Noul sosit se apleacă şi ridică mai întâi de jos puşca 
străinului, o privi cu mirare şi strigă: 

— Ce dracu' făcu ăsta, domnule! 

— Ce făcui? Dumneata nu vezi, răspunse Plisc-de-uliu 
întorcând capul. 

— Împuşcaşi căprioara, ai? 

— Ba că era s-o las să-mi scape. 

— Mă, eşti nebun! 

— Nebun? Psss! 

— Fir-ai tu să fi! Nu cumva mă iei drept scuipătoare? 

— Nu, dar drept un mojic fără pereche. Eu îţi spun 
„domnule” şi mă iei cu „tu”. Dacă nici asta n-o fi mojicie, 
apoi atunci să mă spânzuri de limbă. 

— De spânzurat o să te spânzure, fii pe pace. 


— Zău? Cine? rânji Plisc-de-uliu. 

— Lasă că o să vezi. Nu ştii, omule, că braconajul e 
interzis? 

Plisc-de-uliu căscă o gură cât toate zilele. 

— Ei, drăcia dracului, la aşa ceva nu m-am gândit! 

— Te cred! Nu vă gândiţi la asta decât după ce v-a băgat la 
răcoare. Da' cine eşti dumneata, domnule? 

— Hm... şi dumneata cine eşti? 

— Păi eu sunt Ludwig Straubenberger. 

În ochii vânătorului trecu un fulger de bucurie. 

— Ludwig Straubenberger zici? Ei şi? Ce-mi pasă mie la 
urma urmei cine eşti! 

— Ba o să-ţi pese şi să-ţi prea pese fiindcă sunt în slujba 
domnului căpitan Rodenstein. 

— Aşa! Şi ce slujbă ai dumneata, mă rog? 

— Acum n-am niciuna, fiindcă m-a luat domnul căpitan 
Unger pe lângă el. 

— Cum adică, slugă la doi stăpâni? 

— La doi, la zece, nu e treaba dumitale. Acum să faci 
bunătatea şi să mergi cu mine la curte, ca să te dau pe 
mâna boierului. 

— Pentru ce? 

— Cum pentru ce? Fiindcă te arestez, de aceea. 

— Ce faaace? Să mă arestezi? 

— Ba bine că nu! Hai când îţi spun, că altminteri... 

— Altminteri ce? 

— Te duc cu sila, zise Ludwig şi-l apucă de braţ. 

— Jos laba! strigă străinul smucindu-se. 

— Aha, nu vrei să mergi de bunăvoie, te duc eu şi fără 
voie, n-avea grijă. 

— Pşşşş!” ţâşni din gura lui Plisc-de-uliu o trâmbă de 
scuipat cafeniu care-l împroşcă de sus până jos pe Ludwig. 

— Aşa, mă mai şi scuipi! O să mi-o plăteşti tu, derbedeule! 

— Aşa m-a împroşcat şi pe mine, se auzi în clipa aceea un 
glas de după un copac. Vrei să te ajut, Ludwig? 

Acesta întoarse capul. 


— A, doctorul de dobitoace! Ce cauţi dumneata aici, 
domnule? îl întrebă el. 

Omuleţul ieşi cu băgare de seamă la iveală. 

— Păi... eram în drum spre conac, la Rheinswalden, când 
mă întâlnii cu ăsta de colo. A început să mă descoase, ba de 
una, ba de alta, până ce ne-am luat la gâlceavă şi m-a 
stropit din cap până-n picioare. Vrei să-ţi ajut să-l legăm 
fedeleş? 

— N-am trebuinţă de dumneata, sunt în stare eu să vin de 
hac unui derbedeu de teapa lui, dar n-ar strica să-mi dai o 
mână de ajutor fiindcă văd că face nazuri şi nu vrea să 
meargă de bunăvoie. 

— Ştii că ar avea haz! zise Plisc-de-uliu râzând. 

— Zău? Ce găseşti dumneata aşa cu haz? 

— Cum să nu fie, când văd că un braconier vrea să dea pe 
mâna jandarmului pe cel de-i cumpără vânatul. 

— Ce vorbă e asta? 

— Vreau să spun că braconierul e stârpitura asta de colo 
care împuşcă într-ascuns sălbăticiunile şi mi le vinde mie la 
oraş. De trei ani încoace am câştigat o groază de parale de 
pe urma lui. 

Bietului veterinar nu-i venea să-şi creadă urechilor. 
Ludwig rămase şi el ca trăsnit. 

— Măi să fie al dracului! strigă el venindu-şi în fire. E 
adevărat ce spune, doctore? 

De-abia acum se dezmetici omuleţul. 

— Eu... braconier? apoi ridicând mâinile în sus ca pentru 
jurământ: Jur pe ce am mai scump că n-am omorât în viaţa 
mea nici măcar o muscă darmite o sălbăticiune. 

— Aha, vrea să iasă basma curată dumnealui! rânji Plisc- 
de-uliu. Dar a cui e puşca asta, domnule? 

— Aşa e, a cui? Să fie a doctorului? 

— Ba bine că nu! Şi cine crezi că a împuşcat căprioara? 
Ştiu că eu nu, mă pusese numai s-o jupoi: 

— Sfinte lisuse Hristoase! exclamă omuleţul apucându-se, 
cu mâinile de cap. Să nu-l crezi, dragă domnule Ludwig. 


— Dracul ştie ce să mai creadă! mormăi Ludwig uitându-se 
zăpăcit de la unul la altul. 

— Crede ce pofteşti, zise foarte liniştit vânătorul. Eu atât 
ştiu: dacă mă arestezi pe mine să-l arestezi şi pe el. Dacă 
am fost prost să mă duc cu furnizorul meu după marfă, n-o 
să mai fiu prost să trag numai eu ponosul. 

— Doamne, Dumnezeule, ce o fi având omul ăsta cu mine! 
Se tânguia omuleţul. N-am ţinut în viaţa mea o puşcă în 
mână... 

— la nu te mai preface! O să dovedesc la judecată că e 
adevărat ce-am spus. 

Ludwig se înfipse odată cu călcâiele în pământ şi zise cu 
gravitate: 

— Juri? 

— Pe tot ce vrei. 

— Atunci n-am ce-ţi face, doctore, trebuie să te arestez şi 
pe dumneata. 

— Vai de mine! strigă îngrozit omuleţul. Sunt nevinovat, 
săraca de maică-mea! 

— O să se vadă la judecată. Deocamdată eşti prizonierul 
meu. 

— Prizonier? Nu mă las eu prins nici în ruptul capului! Şi 
zicând acestea omuleţul vru s-o ia la fugă. 

Ludwig îl apucă însă repede de braţ şi-l ţinu ca într-un 
cleşte. 

— Aha, vrei să fugi? Asta vrea să zică, domnule, că te simţi 
vinovat. O să vă leg pe amândoi fedeleş ca să nu scape 
niciunul. 

— Ei vezi, aşa mai înţeleg şi eu! spuse Plisc-de-uliu 
zâmbind. Dacă e vorba de dreptate, atunci de ce să ies 
numai eu vinovat. Poftim, leagă-mă. 

— Sunt nevinovat... ticălosul ăsta vrea să mă 
nenorocească... se tânguia omuleţul deznădăjduit. 

— O să ne lămurim noi acuşi, mormăi Ludwig; deocamdată 
o să vă leg unul de altul. Aşa. Şi acum la drum. Luaţi şi 
sălbăticiunea cu voi, doar n-oţi fi vrând s-o duc eu în braţe. 


— Păi vezi că eu am desaga asta grea în spinare... zise 
Plisc-de-uliu. 

— Ce e în ea? 

— Cinci iepuri mari. 

— Iepuri? De unde îi ai? 

— Doctorul a pus ieri nişte capcane şi când ne-am dus azi- 
dimineaţă să vedem ce s-a prins, am găsit iepurii ăştia. 

Omuleţul încremenise cu ochii holbaţi la el, dar Ludwig se 
încruntă grozav. 

— Aşadar şi de astea ştiţi să faceţi dumneavoastră... 
Foarte bine. Să ia doctorul căprioara în spinare. 

— Minte... minte... se zbătea bietul veterinar cu disperare. 
El i-o fi prins... eu habar n-am de iepuri. 

— O să vedem noi, zise Ludwig şi se apucă să lege 
picioarele căprioarei. 

— Doar nu vei fi vrând să mă duci legat ca pe un hoţ la 
conac? Ar fi groaznic... onoarea... reputaţia mea... O să cer 
daune... 

— Ia slăbeşte-mă, domnule! Eu îmi fac datoria, de altceva 
nu îmi pasă. 

— Mă faci de râsul lumii... 

— Lasă vorba şi ia căprioara în spinare! 

— Sfinte Sisoe! Să mai duc şi greutatea asta... 

— Tot mai uşoară decât păcatele pe care le ai pe 
conştiinţă, zise Plisc-de-uliu convins. 

— Ticălosule! Nemernicule! O să te fac praf când m-oi 
vedea scăpat... o să te otrăvesc... o să... 

— Aşa? Mai eşti şi ucigaş după ce eşti braconier! Ce-o să 
se mire domnul căpitan când o vedea ce pleaşcă îi aduc, 
zise Ludwig şi le dădu un brânci ca s-o ia înainte. 

Veterinarul se rugă, se tângui, imploră dar degeaba. 
Ludwig o ţinea una: trebuie să-şi facă datoria şi măcar că 
omuleţul se zbătea din răsputeri, americanul îl trase cu 
uşurinţă după el. 

Căpitanul se sculase de curând şi acum stătea la masă şi-şi 
bea cafeaua. Era rău dispus, deşi n-avea de ce. Sosise doar 


de câteva zile o scrisoare trimisă de Sternau, de la râul 
Sabinas, care bucurase nespus pe toţi. 

Deodată Ludwig intră pe uşă, salută milităreşte şi se opri 
smirnă în mijlocul odăii. 

— Ce e? îl întrebă morocănos căpitanul. 

— 'Trăiţi! Am adus nişte braconieri. 

Bătrânul sări drept în picioare. 

— Braconieri zici? 

— Trăiţi! Doi. 

— În sfârşit! Şi doi odată! zise căpitanul frecându-şi 
mâinile de bucurie. Mi-a venit şi mie apa la moară. O să-i 
pun pe roată şi o să-i întind până le-or ajunge picioarele la 
Londra. Ce-ai făcut cu ei? 

— I-am băgat în şopron. Sunt legaţi fedeleş şi am pus doi 
oameni zdraveni de pază la uşă. 

— Cine i-a prins? 

— Eu, să trăiţi! 

— Tu, mă? Unde şi cum? 

— Pe şosea. 

— Ia s-aud. 

— Pornisem dis-de-dimineaţă să văd ce mai e pe moşie. 
Când s-o iau pe şosea, auzii o împuşcătură; cunoscui că-i o 
armă străină. Mă dădui mai aproape şi când, ce să văd? Un 
găligan cât toate zilele se lăsase jos în zăpadă şi da să 
spintece o căprioară de toată mândreţea. 

— Fir-ar el afurisit să fie! Îl cunoşti? 

— Nu, zicea că-i negustor de vânat de aici de la oraş. 

— De când îşi împuşcă negustorii singuri marfa? 

— Păi n-o împuşcase el, ci celălalt. 

— Pe ăsta îl ştiu cine e? 

— Oho şi încă bine de tot. Când l-am văzut la faţă - că veni 
niţel mai târziu - nici nu-mi venea să cred. Ba mai prinsese 
peste noapte şi cinci iepuri în capcană. 

— Cinci într-o singură noapte? O să-l fac praf... o să-l bat la 
tălpi până o ieşi sufletul din el... 


— Păi aşa i se şi cuvine, să trăiţi, domnule căpitan. Omul 
ăsta ne pradă de ani de zile, ucigând vânatul din pădurile 
noastre ca să îl vândă la oraş. 

— Neruşinatul! Şi noi să nu-l prindem până acum! Aşa e 
când te laşi în nădejdea altora. Dar domnule, ce fac paznicii 
noştri, pasc bobocii, ori ce? O să le trag o papară să mă ţină 
minte! O s-o întorc pe foaia ailaltă, o să vezi tu. Care nu mi- 
o prinde măcar un braconier pe săptămână, îl dau afară. 
Numai aşa o să scap de tâlhari şi de nişte tonţi şi puturoşi 
ca voi, care-mi mâncaţi pâinea degeaba. Şi cine zici că e 
nemernicul? 

— Veterinarul nostru, să trăiţi, domnule căpitan. 

— Vete... şi cuvântul i se opri în gât căpitanului. 

—. rinarul, întregi Ludwig apăsat. 

— Măi băiete, tu eşti beat! Veterinarul nostru, braconier? 
Nu se poate! 

— Ba se poate, domnule căpitan. E jos în şopron. 

— Atunci dracu' l-a luat! Ai adus şi căprioara? 

— Da. D-am pus s-o -ia singur în spinare. 

— Bine i-ai făcut. Şi cu iepurii? 

— Sunt în desaga negustorului. 

— Bravo! O să vezi tu acum ce-o să le pata sufletul. Du-te 
şi adună oamenii de la curte la mine în birou şi adu şi pe 
vinovaţi să-i judecăm. Să le arăt eu cât face o căprioară şi 
cinci iepuri în desagă. 

Ludwig alergă în curte şi într-o clipă porunca căpitanului 
se răspândi ca fulgerul, iar în câteva minute curtea 
conacului gemea de lume. Căpitanul puse să se aşeze 
scaune lângă perete şi un fotoliu în mijlocul camerei, în care 
se aşeză chiar el în persoană. 

La un semn al lui, Ludwig scoase pe vinovaţi din şopron şi 
vru să-i ducă la judecată, dar îşi aduse aminte că trebuia să 
ia şi căprioara ucisă cu ei. 

— Stai, doctore, ia sălbăticiunea în spinare. 

— Nu cumva o duceţi martoră? întrebă americanul. 


— Se-nţelege! E doar corpus delictus care să dovedească 
fapta, iepurii de asemenea, sunt şi ei astfel de „corpuri”. 

— Dar bine, omule, sunt nevinovat! strigă veterinarul. 

— N-ai decât să i-o spui domnului căpitan, eu nu mă pricep 
la „criminalitate”. 

Veterinarul n-avu încotro, trebui să se care cu animalul 
împuşcat şi Plisc-de-uliu cu desaga. Când să străbată 
curtea, acesta zări un cal înşeuat, pregătit pentru căpitan, 
şi-un zâmbet îi flutură pe buze. Urcară scara şi Ludwig 
deschise uşa. Dintr-o aruncătură de ochi Plisc-de-uliu luă 
seama la broască. 

— Trăiţi, domnule căpitan, ăştia sunt, zise Ludwig 
închizând uşa în urma lui. Să-i iau doctorului căprioara din 
spinare? 

Bătrânul stătea înfipt în fotoliu, cu o mutră aspră de 
inchizitor. 

— Lasă-l să şi-o ia singur. 

— Păi nu poate, că e legat. 

— Dezleagă-l. După cât am auzit eu, pârâţii sunt duşi liberi 
la judecată. 

Ludwig îi dezlegă. Şi iarăşi flutură un zâmbet pe buzele lui 
Plisc-de-uliu. Veterinarul nici n-apucă să fie întrebat şi 
strigă cu disperare: 

— Domnule căpitan, mare năpastă a căzut peste capul 
meu! Zice că aş fi împuşcat eu căprioara şi eu săracu' de 
mine nici... 

— Tăcere! se auzi ca un tunet glasul căpitanului. Aici n-are 
voie să vorbească nimeni afară de mine. Dacă mai 
îndrăzneşti să spui un cuvânt, te împuşc, m-ai înţeles? 

Omuleţul tăcu. Rodenstein se întoarse atunci spre Plisc-de- 
uliu. 

— Pe ăsta îl cunosc, dar tu cine eşti? 

— Sunt negustor de... vânat în Frankfurt. 

— Cum te cheamă? 

— Henrico Landola. 

Bătrânul sări ca ars. 


— Enrico Landola! strigă el privindu-l îngrozit. Ce nație de 
om eşti? 

— Sunt spaniol, minţi vânătorul jucându-şi de minune 
rolul. 

— Omule! Ticălosule! Nemernicule! Pungaşule! Şi de când 
te-ai făcut negustor? 

— De câţiva ani încoace. 

— Ce erai înainte? 

— Căpitan de corabie. 

— Pirat, tâlhar, vrei să spui... 

— Aşa e, mărturisi Plisc-de-uliu fără să se tulbure. 

— Să te ia dracu, răul pământului, spaima oamenilor, 
Henrico Landola! În sfârşit am pus mâna pe tine! Dar de 
unde până unde te-ai întovărăşit cu veterinarul ăsta, măi 
ticălosule. 

— Păi, îmi pregătea otrăvurile când aveam de otrăvit pe 
cineva. 

Omuleţul făcu o săritură în aer, de spaimă. 

— Nu e adevărat! Jur pe tot ce am maiscump cănue 
adevărat! strigă el, tremurând vargă. 

— Tu să taci, otrăvitorule! se răsti căpitanul. A sosit ziua 
răzbunării. Azi sunt eu judecătorul şi voi da pe faţă crimele 
pe care nu s-a găsit încă nimeni să le descopere. Câţi 
oameni ai otrăvit până acum, Henrico Landola? 

— Două sute şaizeci şi nouă. 

Bătrânul se înspăimântă grozav. 

— Atâtea suflete nevinovate! Satano! Şi pentru ce, pentru 
ce? 

— Păi aşa a vrut doctorul ăsta de dobitoace. Dacă nu-i 
dădeam ascultare, mă omora şi pe mine. 

— Doamne lisuse Hristoase! răcni omuleţul. Minte! N-am 
omorât în viaţa mea pe nimeni... să vină cineva să spună... 

Plisc-de-uliu înălţă din umeri. 

— Tăgăduieşte, vezi bine! Mai înainte era cel mai setos de 
sânge dintre toţi marinarii mei. 


— Omule eşti o fiară... un monstru... De când sunt n-am 
fost altceva decât veterinar. 

— Sst! Nu crâcni! Te-ai pripăşit pe aici numai de trei ani, 
dracul ştie ce vei fi fost până atunci. 

— Am fost multă vreme la Elberfeldsen. 

— O să aflăm noi. Acum tacă-ţi gura. Trebuie să dovedim 
deocamdată ce e cu Landola ăsta. Omule, banditule, 
pungaşule, cunoşti tu pe unul Cortejo? 

— Da, mărturisi Plisc-de-uliu. 

— Aşa? Şi cum l-ai cunoscut? 

— Prin veterinarul de colo, e cumnatul lui Cortejo. 

— Nu, nu, strigă omuleţul, nu am auzit în viaţa mea de 
vreun Cortejo... 

— Taci din gură! răcni căpitanul, că te dau pe uşă afară. O 
să descopăr eu dacă ţi-e cumnat ori nu. Şi, adăugă el 
întorcându-se spre Plisc-de-uliu, ai făcut afaceri cu Cortejo 
ăsta? Să-mi spui adevărul, altminteri... 

— Cum să nu! Corabia mea era proprietatea lui. 

— Bine că ai curajul să mărturiseşti. Dar pe unul Sternau îl 
cunoşti? 

— Da. 

— A fost cât p-aici să te prindă într-o zi! 

— Da. 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— Ce-o să fac şi acum. Am luat-o la sănătoasa. Să ne 
vedem sănătoşi, domnule căpitan. 

Plisc-de-uliu nu lăsase jos desaga din spinare. Da ultimele 
cuvinte se întoarse brusc, se repezi la uşă, o trânti după el 
şi răsuci cheia în broască. Din câteva sărituri fu jos în curte, 
sări în spinarea calului, apoi o tuli pe poartă şi pieri ca o 
nălucă. 

Totul se petrecuse cu atâta repeziciune, încât lăsase pe cei 
dinăuntru uluiţi. Căpitanul se dezmetici cel dintâi. 

— Fuga! După el! răcni ca un nebun. Alergă la uşă, dar 
uşa era încuiată pe dinafară. 

Dădu fuga la fereastră. 


— Mi-a furat calul... Uite-l că a ieşit pe poartă... După el, 
că ne scapă! 

Nimeni nu cuteză să sară pe fereastră, toţi se înghesuiau 
la uşă. Veni în sfârşit o servitoare şi o descuie. 

— Scoateţi caii din grajd! Să ne luăm după el! Răcnea 
bătrânul ca scos din minţi. 

Câţi cai erau la curte, tot atâţia inşi încălecară şi porniră în 
goană pe poartă cu căpitanul în frunte. Întâlni în drum un 
ţăran. 

— Măi Tornas, nu văzuşi tu un om trecând călare? îl 
întrebă bătrânul. 

— Ba da, boierule, era chiar calul dumitale, răspunse 
omul. 

— Cu o desagă în spinare? 

— Da. 

— Încotro a luat-o? 

— Păi m-a întrebat unde e vila Rodriganda. 

— Atunci s-a dus spre vilă? 

— Aşa socot. 

— Bine. Măi băieţi, care din voi pune mâna pe el îi dau 
simbria pe un an. 

Cât era de bătrân, moşul tot cel din frunte era, ca şi când 
ar fi vrut să ia el simbria făgăduită. 

Mai curios era că nimeni nu se gândise la veterinar. Acesta 
stătea în mijlocul odăii şi se uita năuc spre uşă. 

— Sfinte lisuse Hristoase, ce să fac eu acum? S-o iau la 
fugă?... Poate că ar fi mai bine. Să rămân? Pune căpitanul 
mâna pe mine. Auzi, domnule! Eu otrăvitor, braconier şi 
pirat... Dacă reuşesc să ies nesimţit din conac, mă ascund în 
gaură de şarpe până s-o dovedi că sunt nevinovat. 

Cobori tiptil scara. În curte nici ţipenie de om; toţi, până şi 
cei care n-aveau cai, se luaseră, pe jos, după ceilalţi. Când 
se văzu în şosea, coti repede în pădure. Doamna Unger 
aşteptă în zadar să vină să-i tămăduiască vaca. 

Nu departe de conacul căpitanului, don Manuel de 
Rodriganda y Sevilia pusese să se ridice o vilă frumoasă în 


care locuiau el, Rosetta, Roschen, împreună cu sora şi 
mama lui Sternau. Bătrânul Rodenstein nu voia cu nici un 
chip să se despartă de ei şi bombănea toată ziua că-l 
lăsaseră singur cuc. Atâta doar că vila era aproape şi-şi 
putea vedea prietenii în fiecare zi. 

Cu puţin înainte de a fugi Plisc-de-uliu de la conac, o 
trăsură înainta pe şoseaua plină de zăpadă, în trăsură era 
Kurt, care mai avea numai trei săptămâni până la plecarea 
lui în străinătate, unde trebuia să fie trimis în misiune. 

În curând cocheta vilă a Rodriganzilor apăru în faţa lui. 
Poarta era dată de perete; tânărul cobori din trăsură, plăti 
birjarului şi o luă repede pe scară. Fu întâmpinat de un 
bătrân bondoc, care auzind huruitul trăsurii alergase să 
vadă cine e. Era administratorul vilei. 

— Bine-ai venit, domnule căpitan! strigă el cu bucurie. Ne 
era dor de dumneata, zău aşa! 

— Bine te-am găsit, dragă Alimpo. Aşa de devreme în 
picioare? 

— Păi cine se scoală de dimineaţă... vorba ceea. Aşa zice şi 
Elvira mea. Şi apoi, de somn îmi ardea mie când ştiam că 
trebuie să soseşti din moment în moment? 

— Deci Ludwig mi-a anunţat sosirea? 

— Da, el a venit alaltăieri. Acum este la Rheinswalden. 
Ţine atât de mult la domnul silvicultor şef. 

— Unde se află doamnele şi domnii? 

— În camera de zi. 

După ce şi-a depus mantaua şi capela, Kurt a intrat în 
încăperea indicată. Acolo se aflau don Manuel, Rosetta, 
doamna Sternau cu fiica ei şi Amy Dryden. Se salutară cu 
cordialitate. 

— Am venit numai pentru câteva ceasuri, ea să-mi iau 
rămas bun, căci am să fiu plecat mai multă vreme, spuse 
Kurt, după ce dăduse mâna cu cei prezenţi. Plec la drum 
chiar azi sau cel mai târziu mâine dimineaţa. 

— Ce păcat, spuse Rosetta. Pleci în interes de serviciu? 


— Da. Ghiciţi unde? O să fie o călătorie lungă şi într-o ţară 
din care am primit, numai cu câteva zile în urmă, o ştire 
îmbucurătoare. 

— O ştire îmbucurătoare? Dumnezeule! Oare ghicesc 
bine? E vorba de Mexic? 

Kurt dădu afirmativ din cap, zâmbind. Apoi se strădui să le 
dea informaţii mai amănunțite, dar fu întrerupt de sosirea 
năvalnică a unui călăreț, a cărui apariţie stranie atrase 
privirile tuturor celor de faţă. Noul venit era Plisc-de-uliu. 

EI sări de pe cal, îl lăsă nepriponit şi urcă repede scările, 
cu sacul în spinare. În capul scărilor îl întâmpină Alimpo: 

— Cine sunteţi? Îl cercetă el. 

— Dar dumneata cine eşti? replică americanul. 

— Eu sunt Alimpo, administratorul acestui castel. 

— Bun, asta îmi ajunge. Pot vorbi cu stăpânul tău? 

— Spuneţi-mi, întâi, cine sunteţi? 

— N-are rost. Oricum ei nu mă cunosc. Le aduc o veste 
importantă. 

— Tocmai s-au adunat cu toţii la un loc. Dar, dragă 
prietene, nu prea eşti în situaţia de a apare în faţa 
stăpânilor. 

— Ba abia că sunt, chiar aşa! În schimb, nu sunt dispus să 
mă mai las interogat. Dă-te la o parte! 

— Ei! Dar trebuie să întreb mai întâi dacă pot să vă las să 
intraţi. 

— Prostii! Am voie să intru oricând şi de câte ori vreau. 

Plisc-de-uliu îl împinse pe Alimpo la o parte, fără nici un fel 
de menajamente şi intră în încăpere. 

Contele îl întâmpină cu asprime: 

— Cum de intraţi aici cu sila? La cine aţi venit? 

— La dumneavoastră toţi. 

— Cine sunteţi? 

— Mi se spune Plisc-de-uliu. Un zâmbet trecu pe faţa 
contelui. Acest ins în zdrenţe avea tot dreptul, dat fiind 
nasul său lung, să poarte un astfel de nume. 

— De unde sunteţi? 


— Sunt - ah, dar iată că au şi venit! Nu mi-am închipuit că 
acest bătrân şef de ocol silvic o să-mi găsească atât de 
repede urma. 

În timp ce vorbea, omul nostru se îndreptă spre fereastră, 
cu atâta nonşalanţă, de parcă s-ar fi aflat la el acasă. Ceilalţi 
îi urmară exemplul, fără să vrea. Ei îl văzură pe bătrânul 
Rodenstein sărind de pe calul său înspumat şi neînşeuat. 

Alimpo auzise primul zgomot de potcoave şi alergase 
afară. 

— Bună dimineaţa, Alimpo, auziră toţi vocea căpitanului. 
Spune-mi repede dacă a sosit la voi, în momentul acesta, un 
călăreț! 

— Da. 

— Unul în zdrenţe şi cu un sac în spinare? 

— Da. 

— Slavă Domnului, am pus mâna pe el! Unde e individul? 

— La domni, în odaia mare. 

— Fir-ar să fie, asta-i treabă periculoasă! Trebuie să intru 
cât mai repede, înainte de a se întâmpla vreo nenorocire. 

Două clipe mai târziu, Rodenstein dădea de perete uşa 
încăperii şi intra. Într-o secundă îl zări pe fugar şi se aruncă 
asupra lui. 

— Ticălosule, acum te-am prins din nou! strigă el, 
neluându-şi timp nici măcar ca să-i salute pe cei prezenţi. O 
să te pun în lanţuri, de-o să-ţi plesnească coastele! 

— Ce e, pentru numele lui Dumnezeu, despre ce este 
vorba? întrebă contele. Dar cine este acest om, dragă 
căpitane? 

— Acest individ este cel mai mare criminal de pe suprafaţa 
pământului. A otrăvit peste două sute de oameni. 

Privirile celor de faţă se îndreptară cu uimire spre străin. 

— Da, uitaţi-vă bine la mine, spuse Rodenstein, cu 
respiraţia încă tăiată. Deschideţi bine ochii, deşi n-o să vă 
vină să credeţi, dar să ştiţi că acesta este adevărul! Ludwig 
l-a prins, dar a reuşit să scape tocmai când am vrut să-l 
supun judecății. Se numeşte Henrico Landola. 


— Henrico Landola? întrebă Kurt. Piratul? Oh, nu, nu este 
el acela, pentru că pe Landola îl cunosc eu. 

— Ei, asta-i, chiar el a recunoscut. 

— Că este Landola? Asta nu e posibil! 

— Întreabă-l chiar tu. 

Între timp americanul îi privea cu atenţie pe cei prezenţi. 

— Cum se explică faptul acesta? V-aţi dat drept piratul 
Landola? îl întrebă Kurt. Îl cunoaşteţi pe acel individ? 

— Am auzit despre el. 

— Dar ce v-a făcut să vă daţi drept el? 

Americanul dădu, zâmbind, din umeri. 

— O glumă, spuse el scurt. 

— Păi această glumă v-ar putea costa scump. Landola nu 
este o persoană care să se bucure aici de simpatie. 

— Ştiu. 

— Dar acest om este totuşi cel drept care s-a dat, glăsui 
şeful de ocol. Ticălosul mai are aici, în sacul său, cei cinci 
iepuri pe care i-a sugrumat doctorul veterinar. 

— Vorbiţi în şarade, nu mai înţeleg nimic, interveni don 
Manuel. Întorcându-se spre Plisc-de-uliu, îl întrebă: 

— De fapt, de unde vii dumneata? 

— Vin din partea lordului Dryden, răspunse prizonierul. 

— Înseamnă că veniţi din Mexic? întrebă Rosetta cu glas 
emoţionat. 

— Da, direct de acolo. Nu v-am văzut niciodată, dar după 
descriere trebuie să fiţi doamna Rosetta Sternau, sau 
Rosetta de Rodriganda. 

— Da, eu sunt. 

— Atunci eu am ceva pentru dumneavoastră. Plisc-de-uliu 
scotoci în sacul său şi scoase o scrisoare. Din partea lui Sir 
Henry Dryden, continuă el. Am fost călăuza şi însoţitorul 
său în Mexic. Am trecut prin multe şi sunt gata să vă 
povestesc totul. 

— Ce împletire a destinului, ce noroc uriaş! Mai aveţi ceva 
pentru noi? 

— Nu. Restul obiectelor din sac îmi aparţin. 


— Atunci fiţi binevenit la noi! Dragă tată, să citesc acum 
scrisoarea, ca să audă cu toţii? 

— Propun să amânăm puţin treaba asta, răspunse contele. 
Trebuie mai întâi să ne ocupăm puţin de acest brav om, 
care, atât pentru mine, cât şi pentru voi, este o adevărată 
enigmă. 

— Într-adevăr, îşi dădu cu părerea căpitanul, o enigmă a 
dracului de prostească. la spune-mi omule, ce te-a apucat 
să te dai drept Landola? De fapt, cine eşti dumneata? Dar, 
ia aminte, nu o să-ţi permit să ne spui braşoave. Dumneata 
ştii cine sunt eu? 

— Cum să nu. Judecătorul suprem din Rheinswalden, sir! 

În acest moment interveni în discuţie don Manuel: 

— Domnul căpitan nu foloseşte chiar serios expresia 
„braşoave”. El vrea să afle amănunte despre dumneata şi 
situaţia în care te afli. 

— Ah, spuse Plisc-de-uliu. Despre persoana mea nu e 
nevoie să afle mai multe, doar mă vede în faţa sa. Până şi 
nasul meu poate să-l cerceteze mai îndeaproape, pe gratis. 
Nici eu nu l-am întrebat pe domnul căpitan despre 
persoana sa în mod amănunţit. 

Contele dădu, zâmbind, din cap şi spuse: 

— Noi, totuşi, am vrea să aflăm mai multe despre 
dumneata. 

— Păi ce să mai aflaţi. Mă numesc Plisc-de-uliu şi sunt 
vânător în prerie. 

— Vânător în prerie, bombăni bătrânul şef de ocol silvic. 
De asta e atât de pornit împotriva animalelor din pădure. 

— Asta aşa e. Nu m-am putut stăpâni când am văzut 
căprioara. Am pus puşca la ochi şi am doborât-o. 

— Deci dumneata ai împuşcat-o şi nu doctorul veterinar. 

— Da! 

— Fir-ar să fie! Dar parcă ai spus că ani de-a rândul te-ai 
aprovizionat din vânat. 

— Doamne fereşte! râse Plisc-de-uliu. 


— Chiar aşa să fie? întrebă căpitanul. Deci el nu este 
braconier? 

— Bineînţeles că nu e. 

— Mii de tunete! Înseamnă că m-ai dus de nas. 

— Chiar aşa, răspunse Plisc-de-uliu. 

— Dar de ce? Ce motiv ai avut să faci asta? 

— Motiv? întrebă americanul. Deh, niciunul. 

Bătrânul rămase cu gura căscată. 

— Cum aşa? Niciunul? Deci ai vrut să-ţi baţi joc de noi toţi? 

— Da, răspunse Plisc-de-uliu cu un aer nevinovat. 

— Ei, atunci ştii ce-am să fac cu acela care şi-a bătut joc de 
mine şi de noi toţi? Am să-l bag la închisoare. 

Plisc-de-uliu, începu să râdă. 

— Închisoare? Din cauza unui căprioare? Vezi-ţi de treabă, 
omule, ar fi curată nebunie. 

Discuţia continuă pe acest ton un timp, până ce contele 
consideră că trebuie să intervină. 

— Domnule, acum că-ţi cunoaştem numele şi meseria, vrei 
să ne spui cum şi în ce împrejurări te-ai întâlnit cu 
persoanele de la care ne-ai adus scrisoarea? 

— Asta veţi putea afla îndată. Ştiţi ce este un scout4? 

— Nu. 

— Ei bine, dacă nu ştiţi, vă explic eu. Există oameni ai 
vestului care au un simţ al orientării atât de dezvoltat, încât 
nu se pot rătăci niciodată. Ei cunosc toate drumurile şi 
potecile, fiecare apă curgătoare, fiecare pom şi tufiş, 
descurcându-se cu siguranţă şi în locurile în care nu au fost 
niciodată înainte. Acestor oameni li se spune scout. Orice 
caravană, orice obşte de vânători are nevoie de unul sau 
mai mulţi asemenea oameni, dacă nu vrea să se aleagă 
praful de ea. Un asemenea scout sunt şi eu. 

— Mii de trăsnete! se auzi glasul căpitanului, înseamnă că 
dumneata cunoşti toate drumurile şi potecile continentului 
american?! Nu ţi se vede aşa ceva pe faţă. 

— Dar ce, am o faţă de prost? 

— Da, o faţă de mare prost. 


Yankeul replică pe loc: 

— Cum îşi permite dumnealui să-l facă prost pe un 
cutreierător al preriilor americane? Crede cumva 
dumnealui că un şef de ocol silvic de pe aceste meleaguri 
este mai înţelept decât un vânător din prerie? Sau îşi 
închipuie dumnealui că un căpitan din armata Marelui Duce 
ar putea să facă faţă unui cercetaş american? Dacă mă 
apreciază după îmbrăcămintea pe care o port azi, înseamnă 
că este pe un drum greşit. 

Plisc-de-uliu vorbea germana cu un accent străin. Dar se 
exprimase atât de clar şi de convingător, încât cuvintele 
sale l-au impresionat pe bătrânul căpitan. Simţea că se afla 
în faţa unui adversar de temut, aşa că se scărpină după 
ureche şi zise: 

— Păi deh, văd că acuma omul acesta a devenit politicos. 
Atunci, deocamdată am să tac. Mai departe o să iau 
atitudine văzând şi făcând. 

— Înseamnă că veţi face bine, îşi dădu Plisc-de-uliu cu 
părerea. 

Şi întorcându-se spre ceilalţi, continuă: 

— Deci, eu sunt un astfel de cercetaş. Într-o zi mă aflam la 
El Refugio şi acolo am fost angajat de un englez care vroia 
să urce pe Rio Grande del Norte. 

— Ah, e vorba de tatăl meu? întrebă miss Amy. 

— Da. Am fost angajat să mă duc în El Paso del Norte, ca 
să-l anunţ pe preşedintele Juarez că lordul îi aduce arme şi 
bani. L-am întâlnit într-un mic fort, care se numeşte 
Guadalupe. Dar înainte de asta am întâlnit şi alte persoane. 
Mai întâi un vânător care era cunoscut sub numele de 
„Gerard cel oacheş”. Mai era acolo şi un alt vânător, un ins 
mic de statură, dar iscusit, care o să stârnească printre 
dumneavoastră, sunt sigur, un interes deosebit. 

— O cunoştinţă? Cum îl cheamă? 

— Micul Andrei. Are un frate în Rheinswalden. 

— Nu avem pe nimeni în Rheinswalden cu acest nume. 


— Păi nici nu am înţeles aşa. Andrei nu este numele lui de 
familie, ci prenumele. Aici cred că i se zice Andreas. 

La aceste cuvinte bunul Ludwig ciuli urechile; el intrase 
tiptil în cameră, la începutul discuţiei cu străinul. 

— Andreas? Doamne Dumnezeule! Cred că asta mă 
priveşte pe mine. Am un frate care se numeşte Adreas. Ela 
plecat în lumea mare şi nu a mai dat nici un semn de viaţă. 

— Ce meserie avea? 

— Berar. 

— Aşa-i, atunci se potriveşte. Care e numele dumitale? 

— Ludwig Straubenberger. 

— Şi micul Andreas se nunteşte, de fapt, Andreas 
Straubenberger. 

La auzul acestui nume, Ludwig bătu din palme. 

— Este oare posibil? E adevărat? Fratele meu? Chiar el? 

— Da. 

— Slăvit fie Dumnezeu! Andreas trăieşte! Fratele meu e în 
viaţă! Dar unde se află el acum? 

— Ei, asta-i tocmai problema care m-a adus aici. Nu ştim 
unde se află; trebuie să-l căutăm. Dar mai înainte, să vă 
povestesc despre alte persoane pe care le-am întâlnit în 
fortul Guadalupe. Şi Plisc-de-uliu relată toate întâmplările 
ce se petrecuseră, de la prima sa apariţie acolo, până în 
clipa când sosise, împreună cu cei care-l însoțeau pe Juarez, 
la hacienda del Erina. Deşi el nu cunoştea în mod amănunţit 
legăturile între întâmplările şi persoanele de acolo, totuşi 
relatările sale i-au impresionat adânc pe ascultătorii săi. 
Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui. Ei aflau acum mult mai 
mult decât din scrisoarea lui Sternau. Faţa Rosettei 
strălucea de bucurie, pentru că ştia acum că soţul ei era în 
viaţă. Dar ea amuţi brusc şi se îngrozi în clipa când află că 
Sternau şi însoțitorii săi dispăruseră, din nou, fără urmă. 

— V-am mai spus că senior Sternau, senior Unger, cele 
două căpetenii şi ceilalţi cinci s-au despărţit de noi pentru 
ca, cu ajutorul mixtecaşilor, să smulgă hacienda din mâinile 
acoliţilor lui Cortejo. 


— Dar au reuşit s-o şi facă? 

— Da, bineînţeles. Armata preşedintelui a reuşit, pe 
neaşteptate, să se consolideze, aşa că noi, ceilalţi, am putut 
să pornim, mai repede decât am crezut, pe urmele lor. Dar 
când am ajuns, nu se mai găseau acolo. 

— Dar unde s-au dus sau au fost duşi? 

— Cine ştie! Cercetările noastre nu au dus la nici un 
rezultat. Lordul Dryden a ajuns la convingerea că este 
vorba de o nouă mare nenorocire. Din păcate era mult prea 
târziu pentru a o evita. Singurul care putea, într-adevăr, să 
facă ceva, eram eu. 

— Ah şi ce aţi reuşit să întreprindeţi? 

Plisc-de-uliu ridică din umeri. 

— Puțin, puţin de tot! La început Juarez a crezut că era 
vorba doar de o mică excursie, din care cel dispărut se va 
întoarce repede. Din păcate s-a înşelat. După ce a trecut un 
timp şi el nu s-a mai întors, iar preşedintele a plecat şi el, cu 
oamenii lui, înspre sudul ţării, lordul Dryden a început să fie 
îngrijorat de-a binelea. El nu putea însă să se despartă de 
Juarez. Şi atunci am pornit eu în căutarea celor dispăruţi. 
Le-am găsit urma până la Santa Jaga, de-acolo mai departe, 
însă, nimic. 

— Nu există nici un indiciu cu privire la dispariţia lor? 

— Cea mai plauzibilă presupunere e că ar fi fost atraşi de 
Cortejo într-o cursă. 

— Dumnezeule! Trebuie să-i salvăm, dacă acest lucru mai 
e posibil! 

— Păi, pentru asta am şi venit aici. Când le-am pierdut 
urma, m-am întors la englez. Ne-am dus imediat la Juarez şi 
acesta, după ce ne-a ascultat, a fost de părere că Cortejo s- 
a refugiat la Pantera Sudului şi că urmăritorii au căzut, mai 
mult ca sigur, în mâinile acestuia. Ela trimis imediat o solie 
la Panteră. Acesta i-a răspuns că Cortejo nu se află la el. Şi 
că acela nici să nu îndrăznească să vină la el. De aceea am 
pornit imediat eu la Panteră. Era o acţiune periculoasă. Mi- 
am pus în joc capul şi viaţa, dar am reuşit. 


— Şi rezultatul? 

— Din păcate, nemulţumitor. Am ajuns la concluzia că, atât 
Cortejo, cât şi cei dispăruţi, nu se găsesc la Panteră. Cred 
că sunt ţinuţi prizonieri în calitate de prieteni ai lui Juarez, 
pentru a-i face inofensivi o vreme. 

— Atunci ar mai exista speranţa să-i putem elibera? 

— Da, dacă am reuşi să le aflăm urma. Juarez şi lordul au 
făcut tot ce au putut, dar zadarnic; de aceea m-au trimis pe 
mine la dumneavoastră ca să vă spun cele ce v-am povestit. 

Se priviră toţi consternaţi. Ce puteau face ei când Juarez şi 
lordul Dryden nu reuşiseră să dea de urma dispăruţilor? 

Rosetta şi miss Amy plângeau. Contele, doamna Sternau şi 
RoOschen priveau amărâte pe fereastră. Bătrânul căpitan 
însă nu-şi putu stăpâni necazul şi strigă amenințând cu 
pumnul în aer. 

— Să mai fiu eu cum eram în vremea mea, m-aş repezi 
până în Mexic şi i-aş face pe toţi mexicanii harcea-parcea! 
Dar ce să fac, păcatele mele, bătrân şi neputincios... 

— Eu însă sunt tânăr şi voinic, naşule, strigă Kurt. 

— Aşa e, dragul meu, numai că n-ai nici în clin nici în 
mânecă, după câte ştiu eu, cu Mexicul. 

Rosetta tresări. 

— Nu e aşa, Kurt, că e vorba să te duci la Juarez cu o 
misiune din partea guvernului? întrebă ea pe tânărul 
căpitan. 

— Da. Am de rezolvat acolo o problemă, sper însă că-mi va 
rămâne timp să mă ocup şi de-ai noştri. 

Plisc-de-uliu îl privi cercetător. 

— Dumneata? Dumneata vrei să te duci în Mexic? zise el 
clătinând cu îndoială capul. Ştii ce, tinere? Stai mai bine 
acasă. Aerul acolo e nesănătos pentru de-alde dumneata, 
crede-mă. Miroase a praf de puşcă şi gloanţele şuieră pe la 
ureche când nici nu te aştepţi. 

— Cu atât mai bine, aşa-mi place şi mie. Plisc-de-uliu zâmbi 
răutăcios. 


— Păi vezi că un glonte de ăsta se-ntâmplă să te şi 
nimerească. 

— Ştiu, dar nu-mi pasă. Unde te duci dumneata când vei 
pleca de aici? 

— Îndărăt, în Mexic. Am spus ce-aveam de spus, aştept 
numai răspunsul pe care trebuie să-l duc lui Juarez şi 
lordului Dryden. Pot pleca chiar azi. 

— Vrei să călătorim împreună? 

— Cu plăcere. Cred că ţi-aş putea fi chiar de folos când 
vom ajunge acolo. Dumneata când vrei să pleci? 

— Plecarea era hotărâtă pentru ziua următoare. Te-aş 
ruga însă să-mi îngădui o întrebare. Dacă ţi-ar cere vreunul 
din mai-marii noştri câteva relaţii despre situaţia actuală a 
Mexicului, ai fi dispus să-i răspunzi sincer şi cinstit? 

— Dacă intenţiile ar fi tot atât de sincere şi cinstite, da. 

— 'Te-ndoieşti? 

— Hm... în astfel de împrejurări trebuie să fii prevăzător. 

— Noi suntem cu totul neutri, totuşi vrem să lămurim cum 
stau lucrurile între Franţa şi Austria. Prinţul Bismarck se 
interesează în special de chestia aceasta. La el vreau să te 
duc. 

— Bine, mă-nvoiesc, să mergem la el. 

— Da, dar vezică... hm... bodogăni Kurt - uitându-se lung 
la îmbrăcămintea americanului - nu te poţi prezenta astfel 
în faţa prinţului. 

— Aha, aşa? Stai că am eu alte haine mai bune în desagă. 
Un costum mexican veritabil. 

— Nu merge. Nici nu trebuie să se bănuiască măcar că 
eşti mexican. Se cere să te prezinţi incognito la prinţ. 

— Incognito? Ei drăcia dracului! Ce-o mai fi şi asta? 

— Te îmbraci în haine simple, europeneşti, pe care ţi le voi 
procura eu. 

— Adică să mi le plăteşti dumneata? Nu, tinere, Plisc-de- 
uliu nu e omul cu care să-şi facă pomană cineva. Un om 
care a putut face călătoria din Mexic până în Europa are 
destule parale să-şi cumpere un surtuc şi o cravată. 


— N-am vrut să te jignesc, crede-mă. 

— Nici nu te-aş sfătui s-o faci. Când plecăm? 

— Diseară cu ultimul tren. 

— Împreună? Vezi că aşa ceva nu-mi convine. Sunt deprins 
să mă descurc singur. Dă-mi mai bine o adresă la Berlin, 
unde să ne întâlnim. 

— Bine, fie şi aşa. Mâine la ora trei după-amiază să te 
găsesc la „Magdeburger Ptof”. Acum te las cu dumnealor, 
eu trebuie să mă duc să-mi fac pregătirile de călătorie. 

Nu trecuse nici o jumătate de ceas de când se afla în 
camera lui, când se pomeni cu căpitanul peste el. 

— Am venit, zise bătrânul, să-ţi spun că americanul vrea să 
plece imediat. 

— Unde? întrebă cu mirare Kurt. 

— La Mainz, apoi la Berlin, dar mai întâi o să treacă pe la 
mine ca să-şi ia puşca. O rablă! 

— Nu-l mai vâri la închisoare, naşule? râse tânărul. 

— Nu e vorbă, aşa i s-ar cuveni, dar americanul ăsta e 
prea mojic şi mie nu-mi place să am de-a face decât cu 
oamenii politicoşi şi bine crescuţi, aşa că prefer să-l las în 
plata Domnului. La revedere, băiete. 

Pe când trecea prin coridor, căpitanul bodogănea mereu: 
— Da, desigur, ar fi trebuit să-l bag la răcoare... dar... ei, 
să fie al dracului! N-am ştiut până acum că sunt atât de slab 

de inimă... mi-e milă, zău, mi-e milă de el... 

Capitolul XV - Farsă de carnaval la Mainz. 

La câteva ceasuri după cele povestite mai sus, îl vedem pe 
Plisc-de-uliu hoinărind pe străzile oraşului Mainz şi privind 
curios la vitrinele prăvăliilor. În sfârşit se opri la una din ele 
murmurând: 

— Magazin de haine vechi, Levi Hirsch”. Hai să intrăm aici, 
poate voi găsi ce-mi trebuie. 

Când îl văzu, negustorul îl măsură cu privirea şi nu prea fu 
încântat. 

— Mă rog, ce doreşte domnul? întrebă el. 

— Un rând de haine, răspunse americanul. 


— Un costum întreg? 

— Se-nţelege că întreg, vezi să nu fie rupt. 

— Rupt? Vai de mine! Aşa ceva nu se găseşte la mine în 
prăvălie, pe onoarea mea! Levi Hirsch e cel mai renumit 
negustor de haine vechi din tot oraşul; ce zic? Din toată 
ţara, aşa să am eu bine. Dar de unde e domnul? 

— Treaba mea. 

— E de aici din oraş? 

— Nu. Arată-mi hainele. 

— Numaidecât. Vreau mai întâi să se ştie că Levi Hirsch nu 
dă pe datorie. 

— Nici nu ţi-am cerut, am parale să plătesc peşin. 

— Asta îmi place, pe onoarea mea. Să vă arăt ceva, o 
haină, un pantalon şi o vestă de mătase? Am ceva fain de 
tot, aşa să trăiesc eu, numai parale să fie. 

— I-ascultă, domnule, nu cumva mă crezi un vagabond? 
Când ţi-am spus că am, am. Scoate marfa! 

— Mă rog, mă rog... am zis eu că n-ai? Dar dacă ai, de ce 
umbli iarna cu haine aşa de subţirele că ai tremura şi vara 
în ele? 

— Pşşş! '[âşni o trâmbă de scuipat pe sub nasul telalului 
care se lovi cu palmele peste obraz răcnind disperat: 

— Ce faci, domnule? Să mă scuipi pe mine, mare negustor 
şi om bătrân... ruşine, mare ruşine... aşa să am eu bine... 

— Dacă vrei să nu te scuip, nu-mi împuia capul cu 
palavrele tale. Arată-mi hainele şi lasă-mă în pace! M-ai 
înţeles? 

— Acum, îndată, momentan. Dar ce fel de haine doreşte 
domnul? 

— Hm... Mi-ar trebui un costum în care să nu mă 
recunoască nimeni. 

— Aha, am înţeles! Vrei ceva, aşa, ca la bal mascat. 

— Adică să nu se ştie de unde vin. 

— Atunci trebuie să ştiu de unde vine domnul. 

— Nu te priveşte. Atâta pot să-ţi spun că am intenţia să 
călătoresc cum s-ar zice incognito. 


— Să vă arăt atunci un frac pe care l-a purtat marele 
Metternich pe timpul congresului care s-a ţinut în capitala 
Viena împotriva lui Napoleon, împăratul francezilor. 

— Şi cine a fost Metternich ăsta? 

— Un ministru şi un prinţ puternic ca un împărat şi bogat 
ca Marele Mogul, care e de două ori mai mare ca un 
elefant, aşa să am eu bine, pe onoarea mea. 

Negustorul scoase din fundul unui dulap fracul mult 
lăudat. Era de culoare cafenie, cu reveruri late de-o palmă 
şi nişte nasturi cât talgerele de mari. 

— Cât costă fracul ăsta al ministrului? întrebă americanul. 

— Nici o para mai jos de douăsprezece coroane şi 
jumătate; aşa să am cu bine că mă costă mai mult. 

Vânătorul era obişnuit cu preţurile lor americane şi i se 
păru foarte ieftin. 

— Poftim treisprezece, zise el scoțând din desagă o pungă 
plină cu monede şi-i numără preţul. 

Telalul rămase uluit un moment, apoi urmă: 

— Aşa să am cu bine că am pierdut patru coroane la 
marfă, dar m-am gândit că domnul o să mai cumpere şi 
altceva. Poftiţi, mă rog şi o vestă, o pereche de pantaloni, 
ceva...? 

— Da, trebuie însă să mă facă şi astea tot incognito, 
altminteri... 

— Foarte bine, dar ce vrea să pară domnu'? 

— Hm! La asta nu m-am gândit. 

— Artist? 

— Artist zici? Admirabil! Nici nu se poate ceva mai potrivit 
pentru mutra mea. Sunt mai multe feluri de artişti? 

— Da. Mai întâi poeţii. 

— Foarte mulţumesc, ăştia n-au ce mânca. 

— Sculptorii. 

— Prea ciocănesc mult. 

— Compozitorii şi muzicanţii. 

— Hm... aşa ceva ar mai merge. Compozitor şi muzicanti... 
Ce vestă se potriveşte mai bine? 


— O să-i dau domnului una verde înflorată ca un câmp de 
maci şi o pereche de pantaloni ca pe vremea lui Sebastian 
Bach, care a bătut multe clape de orgă şi a scris coşuri 
întregi de note muzicale. 

— Bine, dă-le încoace. Adu-mi şi o pereche de cizme. 

— Am înţeles. O să-i mai dau domnului o pălărie înaltă cât 
a lui Orfeu înainte de a cobori în infern. 

— S-a făcut, cumpăr şi pălăria. 

Pălăria era o grozăvie. Avea un bor lat de trei palme şi 
fundul înalt cât un hogeac. 

— Păi dacă domnu' vrea vrea să pară muzicant, îi trebuie 
şi note ca să arate că e un mare compozitor, sări telalul. 

— Bine zici, era cât pe aici să le uit. Dă-le încoace! 

— Costă un taler, aşa să am eu bine. 

— Bine, fie! 

Telalul îi aduse un teanc de note pentru chitară şi o 
metodă de pian veche de când lumea, apoi zise foarte 
serios: 

— Compozitor fără instrument nu se poate; trebuie ori o 
trâmbiţă să sufli în ea, ori o scripcă să tragi cu arcuşul în 
sus şi în jos. 

— Ai dreptate. Ai şi instrumente de vânzare? 

— Am, aşa să trăiesc eu că am o scripcă, măcar că nu i-au 
rămas decât două coarde şi o trâmbiţă; aia de-a suflat la 
Ierusalim, de s-au năruit trei ziduri la Ierihon. 

— Adu-o încoace. 

— Scripca ori trâmbiţa? 

— Trâmbiţa. 

Ovreiul trase de sub o grămadă de fierărie veche o 
trompetă ruginită şi turtită în câteva locuri. 

— Poftim. 

— E turtită râu, se zborşi americanul. 

— Păi nu ţi-am spus că au căzut trei ziduri peste ea la 
Ierihon? 

— Bine, bine, dar vezi că e şi găurită. 


— Şi de ce să nu fie, mă rog? Sufli pe ţeavă şi răsuflă pe 
gaură, ca să nu te osteneşti. 

— Bine zici. Câte parale trâmbiţa? 

— Aşa să am eu bine că am dat zece coroane pe ea şi ţi-o 
dau dumitale numai cu opt. 

— Poftim banii. Adică stai să-ţi dau mai bine hârtii, că 
mărunţişul îmi trebuie. 

Zicând acestea Plisc-de-uliu băgă mâna în desagă, scoase 
un teanc de bancnote şi le puse pe masă. Alese apoi una şi 
pe celelalte le vâri în buzunarul pantalonilor. Telalul îi 
urmărea fiecare mişcare cu ochii plini de lăcomie. Ce 
imprudenţă să umbli cu atâta nepăsare cu grămada aceea 
de bani! 

— Aşa, dă-mi acum rest două coroane şi o pereche de 
ochelari. 

— Ce fel pofteşte domnu', mă rog? Pornion ori monoclu? 

— Ce se potriveşte mai bine la incognito. 

— O să-ţi dau atunci nişte ochelari faini de tot, rămaşi de la 
maistrul Gluck, care a compus multe lucrări pentru teatru. 
Uite-i. M-au costat, aşa să am eu noroc, patru coroane, hai 
să fie două pentru dumneata, fiindcă mi-ai făcut mult 
alişveriş. 

— Bine, ţi-i iau. Dar n-ai dumneata o încăpere ceva unde 
să mă pot îmbrăca? 

— Încăperea e prăvălia. Aici îi îmbrac şi-i dezbrac eu pe 
muşterii. Poftiţi, mă rog, colo în colţ şi eu să ajut pe 
domnu'la îmbrăcat. 

— Ascultă, jupâne, n-ai vrea să-mi cumperi dumneata 
bulendrele astea vechi? 

— Aoleu! Ce crezi că fac vreo para? O să mă uit mai bine la 
ele şi o să văd cât pot să dau. 

Cu toată văicăreala lui, telalului îl sclipeau ochii de 
bucurie. Urmărea fiecare mişcare a americanului, căci ştia 
de bancnotele pe care acesta le băgase în buzunarul 
pantalonilor şi spera să pună el mâna pe ele. 


După ce Plisc-de-uliu fu gata, împinse hainele lui încolo cu 
piciorul şi întrebă: 

— Ei, le iei ori nu? 

— Stai să mă uit mai bine, răspunse negustorul şi luând 
pantalonii în mână, începu să-i pipăie pe la buzunare. 

Simţi hârtiile fâşâind. Ştia că teancul cuprindea peste 
două sute de coroane. 

De secole se dezvoltase unilateral în sânul rasei sale simţul 
agonisirii, al câştigului, deoarece conaţionalilor săi li se 
făcuse imposibilă practicarea uneia dintre meseriile 
obişnuite. Din această cauză, în mod obligatoriu, căutau să 
nu tragă „paiul mai scurt” la stabilirea preţurilor. Ca 
urmare a unor experienţe amare, se crease la mulţi dintre 
ei dorinţa să-şi asigure cu orice preţ mijloacele de existenţă 
şi să le multiplice pe cât posibil. De aceea nu este de mirare 
că teama de a pierde câştigul făcea ca negustorului să-i 
tremure mâinile. 

— Şi ce ceri dumneata, mă rog, pentru bulendrele astea 
care nu fac cât o ceapă degerată? 

— Cât dai? întrebă scurt Plisc-de-uliu. 

— O coroană. 

— Zău? Adu-le încoace să le bag în desagă. 

— laca dau două, zise repede telalul. 

— Ei aş! Se strâmbă americanul întinzând mâna după 
lucruri. 

— Trei. 

— Nici gând! 

— Patru! 

— Nici. 

— Cinci, murmură el cu glas tremurător. 

— Fără patruzeci nu le dau nici în ruptul capului. 

— Patruzeci! strigă telalul cu ochii holbaţi. Mă rog, mă rog, 
nu face nici... 

— Face, vezi bine că face. Stofa e din lână de 
trambactarnba şi apără de friguri şi de răceală. 


— Lână de trambactarnba? Patruzeci de coroane! 
Dumnezeule al lui Avram, Isac şi lacob, de ce a trebuit să fie 
tocmai din lână de tam... tram... ban... Zece coroane, nici o 
para mai mult! 

— Patruzeci am zis. Hai jupâne, hotărăşte-te, că n-am 
vreme de pierdut, scap trenul. 

— Trenul? îşi zise telalul. Aşadar omul pleca şi scăpa 
gheşeftul. Nu, nu, cu nici un preţ. 

Plisc-de-uliu puse mâna pe pantaloni şi vru să-i tragă spre 
el, dar telalul nu le dădu drumul. 

— Treizeci! strigă el în spaima lui nebună. 

— Patruzeci am zis. 

— Treizeci şi cinci. 

— Ia lasă-mă, jupâne. Am zis patruzeci, nici un gologan 
mai puţin. Vrei, bine, nu? Dă-mi îndărăt lucrurile mele. 

— Pentru ce să fie ale dumitale? O să-ţi dau patruzeci de 
coroane şi basta! 

Negustorul mai pipăi odată buzunarele, auzi hârtiile 
fâşâind, împături hainele, le puse deoparte şi se grăbi să 
numere banii ca să nu-şi dea americanul seama. 

— Poftim, zise el apoi. Atâtea parale pentru nişte zdrenţe! 
Aşa să am eu bine că am rămas sărac, m-am nenorocit, m- 
am... 

Plisc-de-uliu îi râse în nas. 

— Lasă, lasă, jupâne, că m-ai jupuit destul la ce mi-ai 
vândut, dar vezi că eu nu mă tocmesc fiindcă sunt un 
gentleman, aşa să ştii. Să ne vedem sănătoşi. 

— Umblă sănătos. 

De-abia ieşise americanul pe uşă şi o uşiţă care răspundea 
într-o odaie din dosul prăvăliei se deschise şi în prag apăru 
Rebeca, nevasta telalului. 

— Levi, Levi, ce-ai făcut! începu ea să se vaiete bătându-se 
cu pumnii în cap. 

— Ce-am făcut? 

— O prostie mare, asta ai făcut. 

— Zău? zâmbi el eu şiretenie. 


— Să dai patruzeci de coroane pe zdrenţele astea care nu 
fac nici un gologan. Ai 'nebunit la cap, aşa să am eu bine! 

— Ba am fost foarte deştept, fiindcă am făcut un gheşeft 
foarte bun, răspunse telalul frecându-şi mâinile. 

Femeia se mai însenină la faţă. 

— Ce gheşeft, că eu am auzit ce-aţi vorbit. Cine era 
muşteriul ăsta? 

— Parcă eu ştiu? Ce, l-am întrebat? Un mare dobitoc, asta 
e. 

— Şi cumperi tu nişte zdrenţe,. ca să dai patruzeci de 
coroane pentru ele? 

— Ce ştii tu? Zdrenţele astea fac de patru ori câte 
patruzeci de coroane. 

— Fiindcă sunt din lână de tram... tram... bam, ori cum 
dracu' îi zice? 

— Rebeca, tare eşti tu proastă! Ce, parcă există 
tramtrambamul lui? L-am tras pe sfoară, asta e. 

— Atunci erau numai din lână de oaie şi tu dai patruzeci de 
coroane pe ele? O să te duc la balamuc, Levi, o să te-nchid 
la casa de nebuni, Levi, osă te... 

— Rebeca, Rebeca, ce prostii vorbeşti tu! Zdrenţele astea 
fac peste două sute de coroane. Stai că o să vezi tu acum. la 
bagă mâna aici în buzunar, zise Bevi şi despături pantalonii. 

— Ce e înăuntru? întrebă ea cu frică. 

— Bagă mâna şi vezi. 

Femeia vâri mâna în buzunar. 

— Ei? Ce-ai găsit? 

— Hârtii. 

— Bine. Scoate-le afară. 

Privirile telalului se aţintiră cu lăcomie la bucăţile de 
hârtie pe care mâna ei le trase una câte una din buzunar. 

— Ei, ce-ai găsit? 

— Petece de jurnal, ce să fie! 

— Aoleu, ăsta nu e buzunarul cu pricina, vezi în celălalt. 

Rebeca băgă mâna în celălalt buzunar. 

— Nimic, zise ea. 


— Nimic... nimic nu e înăuntru? bâlbâi el îngălbenindu-se. 

— Nu. 

— Şi dincoace? 

— Numai bucăţile astea de jurnal. 

Telalul scotoci şi el cu-nfrigurare, dar nu găsi nimic. De 
spaimă îi căzură pantalonii din mână. 

— Doamne, Doamne, începu el să se bocească, m-a 
nenorocit... m-a tras pe sfoară... sunt falit... şi căzu pe un 
scaun cu genunchii tremurând. 

Rebeca puse însă mâinile în şolduri şi răcni cu ochii 
fulgerători: 

— Falit, ai? Un dobitoc, asta eşti! Un măgar şi un tâmpit pe 
care-l trage pe sfoară cine vrea. 

— Rebeca... Rebecuţa... am văzut eu eu ochii mei, aşa să 
trăiesc, când a băgat o grămadă de hârtii în buzunar. 

— Hârtii? Ce fel de hârtii? 

— De câte zece coroane... un teanc întreg, să mor dacă n- 
am văzut. 

— Cu ochii tăi? 

— Da. 

— Atunci le-a scos iar. 

— Asta n-am văzut. 

— Cine e? 

— Ce, parcă eu ştiu! 

— Şi unde s-a dus? 

— Zicea că se duce la gară. 

— Du-te, fugi, aleargă după el, că o să-l găseşti. 

— Pentru ce, Rebeca? 

— Să-i dai pantalonii şi el să-ţi dea îndărăt banii. Nu vezi 
că te-a înşelat, dobitocule? 

— Nu m-a înşelat el pe mine, eu am vrut să-l înşel pe el. 

— Vai, Levi, Levi, ce mare prost eşti tu! 

— Ce să-i faci, Rebeca, eu sunt ca Iov, am fost bogat şi am 
ajuns sărac lipit pământului. 

— Taci, tontule, lov n-a cumpărat pantaloni de 
trambamban. 


— Dacă n-or fi fost aşa pantaloni pe vremea lui! Rebeca, 
aşa să-mi trăieşti, sunt prăpădit, sunt bolnav, am murit! 
Patruzeci de coroane! O, tambam... bon!... O, pantaloni 
vechi! O, Rebecuta. Testamentul... e acolo... în ladă... Tot ce 
am ţie îţi las. La creditori să nu dai nici un gologan. Rămâi 
sănătoasă! Adio lume... adio toate! 

După ce ieşi din prăvălie, Plisc-de-uliu o luă repede după 
colţ şi izbucni într-un râs cu hohote. 

— Măi Levi Hirsch, măi, mare dobitoc ai fost, mormăi el. 
Băgasem bancnotele în buzunar numai ca să te ispitesc şi 
când ţi-am oferit pantalonii, trecuseră de mult în ăştialalţi. 
E pesemne adevărată vorba că un american poate trage pe 
sfoară cinci evrei. Patruzeci de coroane pentru zdrenţele 
alea! Ceva nemaipomenit, zău aşa. Nu numai că le am pe 
astea de pe mine pe gratis, dar m-am ales şi cu ceva parale 
pe deasupra. 

Drept e că în hainele lui de acum Plisc-de-uliu părea foarte 
ciudat. N-avea defel aparenţa unui om serios şi de treabă ci 
a unui om mascat, mai ales că nasul lui contribuia foarte 
mult la impresia asta. Nici n-apucă să se îndepărteze bine şi 
copiii începură să se ia după el. Pălăria, fracul cu nasturii 
cât farfuria, pantalonii aceia vechi de piele, cizmele, 
ochelarii şi trombonul atrăgeau lumea după el. Lui îi făcea 
însă mare plăcere. 

— 'Tii, bine trebuie să-mi stea! O să mă pomenesc, ia acum, 
cu tot oraşul după mine. 

Păşea ţanţoş pe stradă, cu desaga în spinare şi puşca 
atârnată de umăr, ţinând strâns la piept trombonul. Alaiul 
creştea mereu şi vuia; pe la case se deschiseră ferestrele. 

— O, George Washington, ce senzaţie stârneşte apariţia 
unui concetăţean de-al tău! Multă vreme o să se 
pomenească de mine în oraşul ăsta paşnic, îşi zicea 
americanul. Păcat că nu ştiu cine sunt, fiindcă trebuie să 
rămân incognito, încheie el cu părere de rău. 

Dar incognito-ul lui nu avea să ţină multă vreme. Un 
gardist coti de după colţ, zări arătarea aceea ciudată şi 


lumea care se ţinea după ea şi se opri ca să-i lase să se 
apropie. Puse apoi mâna pe braţul americanului şi strigă: 

— Stai! Cine eşti? 

Plisc-de-uliu îl privi lung. 

Pşşş! ţâşni scuipatul pe sub nasul gardistului. 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Eu sunt păzitorul ordinii publice, răspunse gardistul cu 
mândrie. 

— Aşa? Atunci suntem camarazi, fiindcă eu sunt păzitorul 
ordinii pădurilor. 

— Lasă prostiile! Răspunde la ce te întreb. 

— Păi nu ţi-am răspuns? 

— Ăsta nu e răspuns. De unde eşti? 

— De dincolo. 

— Ce vorbă e asta „de dincolo”? 

— Adică nu de dincoace. 

Gardistului îi sări ţandăra. 

— Vorbeşte ca oamenii, altminteri te arestez, m-ai înţeles? 
se răsti el. Cum te cheamă? 

— Plisc-de-uliu. 

Gardistul se mânie de-a binelea. 

— l-ascultă, să nu-ţi baţi joc de mine că... Dincotro vii 
acum? 

— Dintr-acolo şi americanul arătă în spatele lui. 

— Şi încotro te duci? 

— Într-acolo, zise el arătând înainte. 

— Ei, acum te-ai întrecut cu gluma Urmează-mă. 

— Zău? Dar dacă nu vreau? 

— O să fi condamnat la trei ani închisoare pentru 
rebeliune împotriva forţei statului. 

— Aşa? Asta face treisprezece cu cei zece de azi- 
dimineaţă. 

— A, ai mai fost condamnat! Şi pentru ce? 

— Treaba mea! 

— Măi omule, ori eşti nebun ori vrei să faci o glumă care o 
să-ţi iasă pe nas, crede-mă! 


— Mai bine nebun, decât prost, ca alţii. 

— Adică prostul sunt eu, vrei să zici... 

— Ce să zic eu, că spui singur! 

— Văd eu că n-o scot la capăt cu tine. Hai, marş înainte! 

— Unde? 

— Lasă că o să vezi. Ce ai în desagă? 

— Bulendre. 

— Şi în teaca asta de piele? 

— Puşca. 

— Ai permis? 

— Da, am. 

— De la cine? 

— De la mine. 

— Aha, port ilegal de armă, alţi doi ani de închisoare. 

— Nu mai spune! Doi ani? 

— Da. 

— Fac cu totul cincisprezece. Creşte, creşte... 

— Dacă o merge tot aşa o s-ajungi departe, în vremea asta 
ajunseră la poliţie, urmaţi de o droaie de copii şi de gură- 
cască. 

— Aici o să afli ce înseamnă să fi arestat. 

— Las' că ştiu eu demult. 

— A, ai mai fost arestat şi în alte dăţi? 

— Nu e treaba ta. 

— Eşti un mojic şi o să-ţi astupăm noi numaidecât gura. 
Hai, înainte, marş! 

Intrară în gang şi de aici într-un vestibul unde se aflau 
câţiva gardişti şi o bancă lipită de perete, pe care stăteau 
mai mulţi inşi, veniţi cu vreo treabă la poliţie. 

— Şezi colo, zise gardistul arătându-i banca. Plisc-de-uliu 
se făcu că nu-l aude, trânti jos desaga şi puşca şi se lăsă pe 
un scaun pregătit pesemne pentru funcţionari. 

— Stai că nu merge pe-aşa! se răsti gardistul. Scaunul nu 
e pentru de-alde tine. 

— Hm)... Ce e aia „de-alde mine”? întrebă americanul 
făcând pe prostul. 


— De ăia care stau acolo pe bancă. 

— Păi atunci n-ai decât să şezi, că te potriveşti mai bine cu 
ei, eu ştiu unde mi-e locul. 

Ceilalţi gardişti îl priviră cu mirare şi unul din ei întrebă pe 
camaradul care venise cu americanul: 

— Cine e ăsta, mă? 

— Ştie dracu', că eu nu! răspunse gardistul morocănos. 

— Parcă ar fi la bal mascat. Nu cumva e nebun? 

— O fi! Se ţinea lumea după el ca după urs. N-a vrut să se 
legitimeze şi l-am adus la poliţie. 

— Lasă că o să-i deschidem noi pliscul. 

— Nu e nevoie, băiatule, zise Plisc-de-uliu. Dacă nu mă lua 
ăsta cu zorul şi cu mojiciile, îi spuneam eu ce aveam de 
spus. Şi apoi nici nu mi-a dat răgaz... 

— O să ai destul aici. 

— Nu cred, fiindcă trebuie să plec cu primul tren. 

— Nu ne priveşte. Şi unde vrei să te duci? 

— Hm! Nu cumva vrei să vii cu mine? 

— Nici prin gând nu-mi trece! râse gardistul. 

— Atunci ce zor ai să ştii unde mă duc? 

— Mă, da' mare mojic! O să te învăţăm noi să fii mai 
politicos, fii pe pace. 

Pşşş! trecu scuipatul pe sub nasul gardistului. 

— Tu sa mă înveţi? Nu prea ai mutră de aşa ceva. 

— Taci că te bag în pământ! se răsti gardistul. Auzi, 
domnule! Mă scuipă ca pe nu ştiu cine şi mă insultă în 
„exerciţiul funcţiunii”. Hai, cară-te de pe scaun, colo pe 
bancă, m-ai înţeles? 

Plisc-de-uliu se înţepeni şi mai bine în scaun, puse un 
picior peste celălalt şi zise foarte tacticos: 

— Nu te înfierbânta aşa, băiatule. Nici nu ştiţi voi ce cinste 
e pentru scaunul vostru că mi-am aşezat eu dosul pe el. 

— lar rebeliune, ai? Lasă că o să te aşez eu undeva să-ţi 
treacă pofta. Hai la beci. 

— La beci? Ce să fac acolo? Stau foarte bine şi aici. 


— O fi, dar nu te-ntreabă nimeni. Înainte, marş! încheie 
sergentul apucându-l de braţ. 

Plisc-de-uliu se smuci din mâna lui, se ridică în picioare şi 
zise foarte calm şi serios: 

— Ascultă-ncoace la mine, omule. N-am făcut nici o faptă 
rea şi pot să mă-mbrac cum îmi place. Dacă lumea e proastă 
şi se ia după mine nu e vina mea. Fii sigurcăosămă 
legitimez la timp, nu voi răspunde însă nici un cuvânt dacă 
nu voi fi tratat ca un gentleman ce sunt. 

Atitudinea şi vorbele lui îl impresionară pe gardist. 

— Gentleman? încheie el cu mirare. N-oi fi vrând să te dai 
drept american? Ce, crezi că o să te creadă cineva? 

— Crede ce pofteşti dinspre partea mea. Nu prea pari însă 
să fi avut de-a face cu gentlemeni, căci acestora li se zice 
dumneata, nu tu. 

Gardistul se făcu iar foc şi pară. 

— Cum îndrăzneşti, mă, să te obrăzniceşti iar? strigă el. 
Lasă că avem noi aici mijloace să „muiem” pe haimanalele 
ca tine! 

În momentul acela se deschise o uşă şi un domn cu 
ochelari băgă capul înăuntru. 

— Ce e gălăgia asta? întrebă el supărat. 

Gardiştii săriră toţi în picioare şi rămaseră smirnă înaintea 
lui. 

— Mă rog de iertare, domnule comisar, avem aici un 
arestat care nu vrea să se potolească defel. 

Comisarul îl examină curios pe american. 

— Cine dracu' e ăsta? întrebă el uluit. 

— Nu ştim nici noi. Nu vrea să dea nici o lămurire. 

— l-aţi cerut actele? 

— Nici nu vrea s-audă. L-am adus la dumneavoastră poate 
veţi scoate ceva de la el. 

— Pentru ce a fost arestat? 

— Fiindcă se ţinea lumea după el ca după urs. L-am luat la 
cercetări dar n-a fost chip să aflu ceva. 

— Te-a urmat de bunăvoie? 


— Da, cum am ajuns însă aici s-a obrăznicit, ba a îndrăznit 
să ne şi amenințe pentru că nu l-am - hahaha! - tratat ca pe 
un gentleman, după cum pretinde el. 

— Aşa e şi am fost ameninţat cu închisoare, se plânse Plisc- 
de-uliu care tăcuse până atunci. 

Comisarul se uită încruntat la american. 

— Să nu răspunzi până nu te-ntreb, se răsti el. 

— N-am vreme să aştept până ce ţi-o veni dumitale chef să 
mă întrebi, timpul meu e măsurat, trebuie să plec cu primul 
tren. 

— Unde? 

— Nu pot spune oricui. 

— Aşa! Atunci n-o să-mi spui nici mie? 

— Dacă ai cădere să afli şi dacă te, vei purta omeneşte cu 
mine, de ce nu? 

Comisarul zâmbi cu ironie. 

— Această cădere o am şi purtarea mea va fi după cum 
meriţi. Ce ai în teaca aceea de piele? 

— O puşcă. 

— A! Ai permis pentru port de armă? 

— Da. 

— Şi în desagă ce ai? 

— Diferite lucruri. 

— Vreau să ştiu ce, spune-le pe rând. 

— Cine vrea să afle n-are decât să caute. De altfel, te-aş 
ruga să-mi spui dacă aici e locul să-mi iei interogatoriul. 
Sunt dispus să stau de vorbă, dar ceea ce am de spusnue 
pentru urechile tuturor. 

— Bine, intră în biroul meu. 

Plisc-de-uliu văzu în biroul comisarului încă un domn care 
semăna cu acesta ca două picături de apă. Se vedea 
numaidecât că sunt fraţi. Purta o mustață frumoasă şi, deşi 
civil, se cunoştea de la prima vedere că trebuie să fie 
militar. Ceea ce atrăgea mai ales atenţia asupra lui era 
mâna dreaptă vârăâtă într-o mănuşă de piele, dar mâna era 
artificială. 


Tânărul acesta nu era altul decât von Ravenow, fostul 
locotenent din escorta regală, care se bătuse cu patru luni 
în urmă în duel cu tânărul Unger. 

Ravenow se uită cu mirare la Plisc-de-uliu şi zise zâmbind 
comisarului: 

— Cine dracu' e sperietoarea asta, dragă? 

— O enigmă vie a cărei dezlegare o vom afla în curând, 
răspunse acesta. Apoi adresându-se americanului: Acum 
poţi să-mi spui în sfârşit cine eşti. 

— Trebuie să ştiu mai întâi dacă eşti în drept să-ţi 
încredinţez ceea ce-mi ceri. 

— N-ai auzit că eu sunt comisarul? 

— Da, dar nu cred. 

— Ştii că ai haz. Ce te face să te îndoieşti? 

— Fiindcă un comisar de poliţie nu cere să i se 
încredinţeze o taină când mai e şi altcineva de faţă. Şi apoi, 
un astfel de slujbaş se cuvine să fie politicos cu oamenii cu 
care vine în contact. 

— Aşa zi-i, n-am fost destul de politicos cu dumneata? 

— Hm! Vreau numai să-ţi atrag atenţia că sunt deprins să 
mă port cu cineva aşa cum se poartă şi el cu mine. De acum 
încolo îţi voi spune şi eu dumneata dacă îmi vei spune şi 
dumneata mie tot aşa. Alege deci între tu şi dumneata. 

Fostul ofiţer îşi mângâie zâmbind mustaţa. 

— Auzi domnule! exclamă el. Uite că are o trompetă la 
subsuoară. Să ştii că e vreun muzicant scăpătat care umblă 
după cerşit. 

— Aha, râse comisarul, adică un artist! Bine, atunci o să 
mă conformez situaţiei şi o să-i spun „Dumneata”. Şi 
întorcându-se spre american: Am onoarea să mă prezint, 
comisarul von Ravenow. 

— Îmi pare bine, răspunse Plisc-de-uliu calm la ironia 
comisarului. 

— Şi dumneavoastră, domnule? întrebă comisarul. 

— Înainte de a răspunde, aş vrea să ştiu cine e domnul 
cestălalt. 


— Curios mai eşti dumneata! Domnul e fratele meu, 
locotenentul în retragere von Ravenow. 

— E şi el în serviciul politiei? 

— Nu. 

— Atunci l-aş ruga să ne lase singuri. 

— Ei, dar ştii că asta e o obrăznicie nemaipomenită! strigă 
fostul locotenent, sărind de pe scaun. Comisarul se încruntă 
şi el, apoi zise cu asprime americanului: 

— Dumneata mergi cam prea departe, domnule! Aici 
numai eu pot hotări dacă poate să rămână sau să plece 
cineva. 

— Atunci te rog să mă laşi să plec. Nu admit să fiu 
interogat în faţa unei persoane care nu face parte din 
poliţie. 

— Foarte bine. De plecat o să pleci dumneata, dar de-a 
dreptul la închisoare, unde vei avea timp destul să-ţi 
schimbi părerile. 

— În cazul acesta cer să fiu ascultat de prefectul poliţiei. 
Ceea ce va trebui însă să aflu cu orice preţ e dacă faptul că 
nu vreau să răspund în faţa unui străin atrage după sine 
închisoarea. 

Locotenentul tuşi încurcat şi mormăi printre dinţi: 

— Bagă-l la beci şi pune să-i dea câteva gârbace. 

Plisc-de-uliu se apropie de el cu pumnul ridicat şi strigă 
indignat: 

— Tacă-ţi gura, nemernicule, dacă nu vrei să-ţi cârpesc o 
palmă să răsune poliţia de la un cap la altul. Crezi că fiindcă 
eşti frate cu comisarul îţi poţi îngădui să-ţi baţi joc de 
oameni? 

Locotenentul sări speriat înapoi şi zise tremurând de 
ciudă: 

— Ei, ai văzut? Sper că nu o să laşi nepedepsit pe acest 
neruşi... 

— Sst! exclamă repede comisarul, nu te mai amesteca şi 
lasă-mă câteva momente singur cu el. 


— Cum, să mă dau eu bătut faţă de un astfel de derbedeu? 
mormăi locotenentul înfuriat. 

— Ce să-i faci, dragă, chestiuni de serviciu, răspunse 
comisarul dând din umeri. 

— Bine, mă duc, mai ales că am terminat ce aveam de 
vorbit. 

— Da, suntem perfect înţeleşi, admit cele propuse de tine 
şi rămânem la hotărârea luată de amândoi. Da revedere. 

— La revedere. 

Cu aceste cuvinte locotenentul păşi ţanţoş pe uşă. Mândrul 
aristocrat se simţea adânc jignit că trebuise să cedeze unui 
vagabond cules de pe drumuri. Comisarul înţelese 
supărarea fratelui său şi nu-i veni defel bine, de aceea se 
răsti la american: 

— Puşca dumitale! 

— Poftim. 

— Permisul? 

— Uite-l! 

Actul era pe numele adevărat al americanului. 

— Goleşte desaga! porunci comisarul unui gardist. 

Acesta scoase mai întâi o pungă foarte grea. Era plină cu 
monede de aur. 

— De unde ai aceşti bani? întrebă cu asprime comisarul. 

— I-am câştigat, zise vânătorul laconic. 

— În ce chip? Trebuie neapărat să ştiu, deoarece nu se 
potriveşte deloc o astfel de sumă cu persoana dumitale. 

— Cum adică, ar trebui să fie şi ea tot de aur? 

— Nu-ţi permit să faci astfel de glume; s-ar putea să-ţi 
pară rău mai târziu. Ce mai e în desagă? 

— A, uite două revolvere, spuse gardistul uluit. 

— Aha, iarăşi arme! 

— Da. Mai e şi un cuţit foarte mare. 

— Să-l văd! Ce pete sunt astea? întrebă comisarul după ce 
examină cuțitul. Parcă ar fi sânge. 

— Sânge omenesc. 

— Cum, ai înjunghiat vreun om? 


— Mai mulţi chiar. 

— Unde? 

— În diferite localităţi. 

— Cine şi ce erau? 

— N-am prea luat seama. Ultimul ştiu că era ofiţer. 

Comisarul îl privi încremenit. 

— Cum, îndrăzneşti să mi-o spui în faţă! răcni el. O să te 
pun în fiare... Gardist, caută înainte! 

Acesta scoase din desagă fel de fel de lucruri de 
îmbrăcăminte. Unele erai: împodobite cu fireturi de aur şi 
argint şi din stofa cea mai fină. 

— Ce e ăsta? întrebă comisarul uluit. 

— Un costum, răspunse Plisc-de-uliu foarte calm. 

— De unde îl ai? 

— L-am cumpărat. 

— Fireturile astea sunt de aur veritabil, trebuie să fi costat 
multe parale. Un muzicant n-are mijloace să-şi cumpere un 
astfel de costum de bal mascat. 

— Cine-ţi spune că e pentru bal mascat? 

— Oricine poate să-şi dea seama că nu poate fi pentru 
altceva. 

— Atunci acest oricine e un mare dobitoc. Şi apoi, ce te 
face să crezi că sunt muzicant? 

— Trombonul dumitale. 

— Trombonul meu e mut, n-a scos încă nici un sunet de 
când îl am. Mi l-am cumpărat acum o jumătate de ceas aici 
la Mainz la Levi Hirsch, negustor de vechituri. Tot de la el 
sunt şi hainele astea de pe mine. 

— Dar bine omule, ce-ţi veni să te îmbraci atât de 
caraghios? 

— Fiindcă aşa îmi place. 

— Cum te cheamă? 

— William Saunders. 

— De unde eşti? 

— Din San Luis, Statele Unite. 

— Ce meserie ai? 


— În timp de pace vânător şi călăuză a preriilor, dar în 
timp de război căpitan de cavalerie în armata americană. 

— Să te creadă cine vrea, că eu nu! Ai paşaport? 

— Poftim. 

Comisarul examină paşaportul şi-l găsi în regulă. 

— Adevărat. Numele şi semnalmentele corespund în totul, 
mai ales nasul... Văd că paşaportul e eliberat pentru Mexic, 
cum se face atunci că te afli în Germania? 

— În Mexic am şi fost, de acolo vin acum. 

— Poţi să dovedeşti? 

— Da. Ai auzit dumneata de sir Henry Dryden, conte de 
Nothingwell? 

— Cum să nu! Ambasadorul Angliei, trimis să-i ducă lui 
Benito Juarez arme şi muniții, nu e aşa? 

— Da. Poftim un certificat din partea lui. 

Comisarul citi certificatul şi zise mai mult dezamăgit decât 
mirat: 

— Dumneata ai fost călăuza şi însoţitorul preşedintelui 
Juarez? 

— Da. Scutul şi însoţitorul preşedintelui Mexicului. 

— Văd. 

— Uite încă un document care o să te lămurească şi mai 
bine. 

Comisarul părea din ce în ce mai uluit. 

— Dar bine, domnule, asta e o recomandaţie cât se poate 
de călduroasă a preşedintelui, scrisă în limba engleză şi 
franceză! exclamă el. 

— Întocmai. Cunoşti dumneata şi pe domnul von Magnus? 

— Nu vei fi vrând să zici ambasadorul nostru în Mexic? Ce 
e cu el? 

— Poftim de vezi. 

Plisc-de-uliu îi întinse încă un document. După ce îl citi, 
comisarul se uită uluit la american şi zise: 

— Dar bine, domnule, asta e o recomandare cât se poate 
de călduroasă din partea ambasadorului nostru. De unde 
până unde... 


— Am luat într-o zi masa la el. 

— Ca musafir? 

— Bineînţeles, doar nu ca lacheu. 

— Drept să-ţi spun, domnule căpitan, frumoasă păcăleală 
mi-ai tras. Hainele acestea trebuie să fie un costum mexican 
pe care l-ai purtat atunci, nu e aşa? 

— Să vezi dumneata: eu mă-mbrac de obicei foarte simplu 
dar când trebuie să te prezinţi la feţe de astea 
simandicoase, se cere să te-mbraci mai ca lumea. 

— Şi acum, te-aş ruga să-mi îngădui o întrebare: Ce 
anume te-a adus pe dumneata în Germania. 

— Afaceri familiale şi politice. 

— Cum, ai rude la noi? 

— Nu rude, ci prieteni. 

— Unde? 

— La Rheinswalden, la conacul căpitanului Rodenstein. 

— Am fost şi eu pe acolo. Pe cine cunoşti în afară de 
căpitan? 

— Pe contele de Rodriganda şi pe toţi al lui. 

— Nu mai spune! Cum se face că-i cunoşti? 

— Dar dumneata? 

Comisarul înghiţi bobârnacul fără să se supere. 

— Ilartă-mă, te rog, că am fost cam indiscret. Parcă vorbeai 
şi de nişte chestii politice. De ce natură sunt? 

— Regret că nu pot să-ţi fac confidenţe. 

— Bine, fie! Asta însă ai putea să-mi spui: Unde te duci de 
aici? 

— La Berlin. 

— În misiune secretă? 

— Probabil. Înţelegi deci şi dumneata că nu puteam vorbi 
în faţa fratelui dumitale. 

— Ai dreptate şi te rog să primeşti scuzele mele. 

Comisarul era acum pe deplin încredinţat că Plisc-de-uliu 
era în realitate persoana drept care se dădea. Hârtiile lui 
erau în regulă. Îşi zicea, pe drept cuvânt, că o reclamaţie a 
acestui om ciudat ar putea fi dăunătoare, atât lui cât şi 


subalternilor săi, de aceea se întrecea în amabilităţi. Totuşi, 
străinul acesta îl punea în mare mirare. De aceea încercă să 
mai afle câte ceva de la el. 

— Ai fost probabil şi ai vorbit cu persoanele de la conacul 
căpitanului Rodenstein, nu e aşa? întrebă comisarul iar. 

— Da. 

— Vai de mine! În hainele astea caraghioase? 

— Ei aş! Pe astea le-am cumpărat adineauri, aici, la Mainz. 

— Aşadar în costumul mexican? 

— Doamne fereşte! Nu mă dau eu în spectacol. 

— Atunci. 

— Uite, în bulendre ca astea. 

Americanul scoase din desagă un surtuc ponosit şi o 
pereche de pantaloni murdari. 

— Cum, în zdrenţele astea? întrebă comisarul speriat. Se 
poate? 

— Ba bine că nu! 

— Dar bine, omule, ai doar destule parale ca să-ţi cumperi 
un rând de haine ca lumea. 

— Păi nu vezi că mi-am şi cumpărat? 

— Ce, eşti copil? Se poate să umbli ca un caraghios pe 
stradă! Să nu te miri dacă vei fi iar arestat şi te sfătuiesc 
prieteneşte să-ţi schimbi îmbrăcămintea. 

— Nici nu mă gândesc! Nu cumva nu e liber omul să se- 
mbrace la dumneavoastră după gustul lui, domnule 
comisar? 

— Ba da, numai să nu stârnească scandal prin felul 
îmbrăcămintei. 

— Scandalul nu-l stârnesc eu, ci alţii. Ce stric eu dacă 
oamenii sunt proşti şi se iau după mine, în loc să-şi vadă de 
treabă. Dar cu închisoarea cum stăm, mă mai bagi la beci? 

— Odată ce te-ai legitimat... Poţi să pleci, eşti liber. 

— Foarte bine. Şi acum, să-ţi spun de ce mă-mbrac aşa. Ca 
să mă amuz. Sunt şi eu un glumeţ în felul meu şi-mi place să 
fac haz pe socoteala altora şi să-i văd făcând haz pe a mea. 
Adios, se?ior comissario! 


În vreme ce vorbea, Plisc-de-uliu îşi vârâse iar în desagă 
lucrurile, îşi aruncase în spate puşca şi ieşi apoi pe uşă. 

— Ce om! N-am mai văzut în viaţa mea un caraghios ca 
ăsta... mormăi comisarul uitându-se lung în urma lui. 

— lar o să se ia lumea după el, zise gardistul. 

— Aşa e, dar dacă-i face lui plăcere! 

— N-ar fi bine să trimitem un agent în civil să-l însoţească 
ca să împiedice vreun scandal? 

— N-ar fi rău. Să-l ducă până la gară şi să stea pe lângă el 
până ce va pleca trenul. 

Capitolul XVI - Plisc-de-uliu face pozne. 

Urmărit de o droaie de gură-cască, americanul ajunse la 
gară. Îşi luă un bilet de clasa întâi pentru Berlin, dar stătu 
până la plecarea trenului în sala de aşteptare de clasa a 
treia. Când trenul fu gata să pornească, un funcţionar îi 
spuse să se grăbească, dacă nu vrea să piardă trenul. leşi 
pe peron şi văzu dintr-o aruncătură de ochi că trenul n-avea 
decât un compartiment de clasa întâi. Când vru să se urce, 
conductorul îl privi nedumerit şi-l întrebă zâmbind: 

— Ce, domnule, aici vrei să te urci? Nu prea ai mutră de 
clasa întâi. Ia să-ţi văd biletul. 

Biletul era în regulă. 

— Hai, urcă-te, bodogăni el, clătinând capul cu adâncă 
mirare la mutra caraghioasă a americanului. 

În clipa când acesta dădu buzna în compartiment, maşina 
fluieră şi trenul se puse în mişcare. 

— Ce faci, domnule! se auzi cineva strigând indignat din 
compartiment. 

Era locotenentul von Ravenow, singurul tovarăş de 
călătorie al americanului. 

— Nu te priveşte pe dumneata... mormăi acesta aşezându- 
se comod pe canapea. 

— Ai bilet de clasa întâi? 

— Nici asta nu te priveşte. 

— Ba mă priveşte şi încă foarte mult. Trebuie să mă 
conving dacă ai dreptul să intri, aici, în compartiment. 


— Să fii mulţumit că nu te-ntreb eu dacă ai dreptul sau ba. 
Mai mult încă: e o adevărată cinste pentru cineva să-i fiu 
tovarăş de drum. 

— l-ascultă, domnule, eu nu sunt „cineva”, eu sunt „ceva” 
şi se cuvine să fii politicos cu lumea când îndrăzneşti să te 
urci acolo unde nu e de nasul dumitale. Bagă bine la cap ce- 
ţi spun, altminteri te azvârl jos din tren. 

— Vezi să nu te azvârl eu... 

— Ce... ce... ai spus, derbedeule... O să-ţi trag o pereche 
de palme să... 

— 'Te pot servi şi eu cu aşa ceva. Poftim, să-ţi dau o probă... 
şi cu aceste cuvinte Plisc-de-uliu trase o palmă atât de 
zdravănă fostului locotenent încât îl lipi cu capul de perete. 

— Aşa. Asta a fost pentru „derbedeu”. Dacă mai ai şi alte 
vorbe la fel, îţi stau la dispoziţie, râse americanul. 

Ravenow se dezmetici repede. Obrazul îi ardea, ochii lui 
zvârleau fulgere. Se repezi la Plisc-de-uliu, uitând că nu se 
putea sluji decât de o singură mână. Americanul se ridică 
de la locul lui, îl apucă de piept cu mâna stângă, îl pălmui de 
câteva ori cu dreapta, apoi îl trânti pe canapea. 

— Acum sper că te-ai potolit, zise el foarte flegmatic. După 
cum văd eu, se petrece foarte bine în Germania când 
călătoreşti la clasa întâi. Dacă doreşti, sunt gata să continui. 

Locotenentul fierbea de mânie. Pieptul îi zvâcnea cu 
putere, încleştă pumnul, sângele îl podidise şi gemea 
neputincios. De-abia după câtva timp îşi veni niţel în fire. 

Trenul se apropia tocmai de o gară. Sări la geam, smuci 
fereastra şi răcni ca nebun: 

— Conductor! Conductor! 

Acesta alergă să vadă ce e. 

— Deschide repede... Să vină imediat şeful de tren şi 
cineva din gară... 

Conductorul descuie uşa vagonului şi Ravenow sări pe 
peron. Şeful de tren veni în fugă. 

— Domnilor, sunt contele von Ravenow, fost locotenent în 
escorta regală... am fost atacat în timpul călătoriei... gâfâi 


el. 

— A şi de cine? întrebă şeful gării. 

— De ăsta de colo! 

Plisc-de-uliu stătea la fereastră şi privea foarte liniştit la 
scena care se desfăşura sub ochii lui. Cei doi slujbaşi se 
apropiară de fereastră ca să-l examineze mai bine. 

— Ce faci dumneata, domnule, la clasa întâi? îl întrebă cu 
glas aspru şeful de tren. 

— Păi unde vrei să mă duc? răspunse americanul râzând. 

— Ai bilet? 

— Are, zise conductorul, l-am văzut doar şi eu. 

— Bine am ajuns dacă indivizi de soiul ăstuia călătoresc la 
clasa întâi, spuse şeful de gară cu amărăciune. Domnule 
conte von Ravenow, îmi dai voie să te-ntreb ce înţelegi 
dumneata prin cuvântul, atacat. 

— S-a repezit la mine şi m-a luat la bătaie. 

— Adevărat? întrebă şeful pe american. 

— Da, răspunse acesta cu blândeţe. M-a făcut „derbedeu” 
şi eu l-am pălmuit. Ai dumneata ceva împotrivă? 

Şeful nu luă în seamă întrebarea şi urmă adresându-se 
locotenentului: 

— E adevărat, domnule locotenent? 

— Nici prin gând nu-mi trece să tăgăduiesc. Uită-te şi 
dumneata la el. Nu cumva vrei să îngădui unui astfel de 
individ să călătorească alături de mine când plătesc un bilet 
de clasa întâi? 

— Hm... aveţi dreptate... dar vedeţi că... mormăi încurcat 
şeful. 

— Oho, îl întrerupse Plisc-de-uliu, ce, eu nu l-am plătit? 

— Se poate... răspunse şeful ridicând din umeri. 

— Mă vezi rupt şi zdrenţăros? 

— Asta nu, dar... 

În clipa aceea maşinistul dădu semnalul de plecare. 

— Domnilor, zise Ravenow, văd că trenul trebuie să 
pornească. Cer ca obraznicul acesta să fie pedepsit 
pentru... 


— Obraznic eu? strigă Plisc-de-uliu indignat. Ţine-ţi gura 
că te iau iar la palme. 

— Sst! exclamă şeful, poruncitor. Dacă vreţi să fie pedepsit 
trebuie să facem o anchetă, domnule locotenent şi e nevoie 
de depoziţia dumneavoastră, aşa că veţi fi silit să vă 
întrerupeţi călătoria. 

— N-am vreme, trebuie să fiu la o anumită oră în Berlin. 

— Regret, am însă nevoie de prezenţa dumneavoastră. 

— Cum, să-mi încurc eu interesele pentru o secătură ca 
asta? De altminteri, nu e neapărat necesar să rămân eu. 
Arestaţi pe individ, luaţi-i interogatoriul, trimiteţi actele la 
Berlin - aveţi aici pe cartea asta de vizită adresa mea - şi eu 
voi semna acolo. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule conte. 

Zicând acestea, şeful se apropie de uşa vagonului şi zise 
poruncitor americanului: Dă-te jos! Eşti arestat. 

— Ei aş? Sunt şi eu tot aşa de grăbit ca şi contele ăsta de 
colo. 

— Nu mă priveşte! 

— Păi vezi că el a început, nu eu. 

— O să vedem noi, acum, dă-te jos. 

— Nici nu mă gândesc! 

— O să te silesc eu, n-avea grijă. 

— Nu mai faceţi atâtea mofturi cu el, zise locotenentul. Am 
fost de faţă la Mainz când a fost dus la poliţie. E un 
vagabond care călătoreşte în clasa întâi ca să facă pe 
grozavul. 

— Aha, ai mai fost arestat o dată! Dă-te jos, n-auzi? 

— Bine, mă dau, dar dacă mă opriţi pe mine, să rămână şi 
contele, răspunse Plisc-de-uliu foarte calm. 

— Tacă-ţi gura! Tu l-ai atacat. 

— A mărturisit doar singur că m-a insultat... 

— N-ai ce căuta în clasa întâi. 

— De ce nu, dacă mi-am plătit biletul? Am aceleaşi 
drepturi ca şi el. 

— O să vedem noi, acum dă-te jos! 


— Sunt dispus să mă legitimez. 

— Dă-te, domnule, jos, dacă nu vrei să te dau cu de-a sila! 

— Bine, dar să ştii că te fac răspunzător de fapta dumitale. 

— Ce, mă mai şi ameninţi! 

— Uite că vin, prietene, vin numaidecât, zise Plisc-de-uliu 
foarte liniştit şi, după ce zvârli pe peron desaga şi puşca, 
sări şi el după ele, aşteptând să vadă ce o să se mai 
întâmple. 

Ravenow se urcă iar în vagon şi trenul se puse în mişcare. 

— Hai! porunci şeful americanului, şi-l duse în biroul lui, 
trimițând în acelaşi timp să cheme pe comisar din oraş. 

Trebui să treacă o bună bucată de vreme, până să vină 
comisarul, căci orăşelul era cam departe de gară. 

În vremea asta Plisc-de-uliu stătuse tăcut la locul lui, mai 
ales că şeful nu părea defel dispus să lege o conversaţie cu 
el. Acum americanul, plictisit de atâta aşteptare, intră în 
vorbă cu jandarmul care-l păzea şi-i povesti cele întâmplate. 

Acesta îl privi şi întrebă cu mirare pe arestat: 

— Cum, ai îndrăznit să pălmuieşti pe contele von 
Ravenow? 

— Ba bine că nu! Dacă l-a pus dracu' să mă insulte... 

— Ţi-a atras atenţia numai că n-ai ce căuta într-un 
compartiment de clasa întâi. 

— Pentru ce nu? Mi-am plătit biletul ca şi el. Şi apoi pentru 
atâta lucru să mă facă „derbedeu”? 

— Bine, bine, trebuia să-l reclami, nu să-l iei la palme. 

— N-am eu vreme să mă ţin de fleacuri de astea! N-avea 
decât să mă reclame el, dacă s-a simţit jignit că m-am urcat 
în compartimentul lui. 

— Vezi că nu te-arată mutra să călătoreşti cu boierii la un 
loc. 

— Zău? Ştii dumneata cine şi ce sunt eu? 

— O s-o aflu, fii pe pace, răspunse zâmbind jandarmul. 
Acte de legitimare ai? 

— Am, cum să n-am! Am vrut să i le arăt şefului de gară, 
dar nu m-a lăsat. Nu face nimic, elo să tragă consecinţele, 


nu eu. 

Cu aceste cuvinte Plisc-de-uliu scoase toate hârtiile pe 
care le arătase şi comisarului clin Mainz şi le întinse 
jandarmului. Acesta le citi una după alta şi din ce citea, din 
ce se minuna mai mult. 

— Ei drăcia dracului! Ştii că se încurcă iţele? rosti el 
îngrijorat. Ştii dumneata, domnule şef, cine e domnul ăsta? 
Vânător celebru şi ofiţer american; uite scrie aici: căpitan 
de cavalerie. 

— Nu se poate! 

— Atâta franţuzească ştiu şi eu încă din şcoală. Domnul 
căpitan e un trimis de-al preşedintelui mexican Juarez. 

Şeful se îngălbeni. 

— Uite şi o recomandare de-a ambasadorului nostru în 
Mexic. 

— Cine şi-ar fi putut închipui! zise şeful uluit. 

— Ei ce zici? întrebă Plisc-de-uliu privindu-l foarte serios. 

— Dar bine, domnule, pentru ce vă îmbrăcaţi atât de 
caraghios? Numai hainele dumneavoastră sunt de vină că v- 
am luat drept ceea ce nu sunteţi, se scuză slujbaşul. 

— Hainele? Nu căuta pretexte, tinere! M-am oferit să mă 
legitimez, dar nu mi-ai dat voie. Vina e a dumitale, nu a 
mea. Şi acum ce ai de gând să faci cu mine? 

— Mă rog, sunteţi liber. 

— Cu toate că l-am pălmuit pe locotenent? 

— V-aţi insultat reciproc, aşa că aveţi amândoi dreptul să 
reclamaţi. Dacă vrea contele, n-are decât s-o facă, pe mine 
nu mă priveşte. 

— Aşa? Hm! Pentru că sunt ofiţer mă lăsaţi liber, dacă nu 
eram, mă băgaţi frumuşel la răcoare, fiindcă aşa era 
dorinţa domnului conte. Dreptate e asta, domnule? S-o ia 
dracul de dreptate! 

— Scuzaţi, vă rog, domnule căpitan, dar contele susţinea 
că dumneavoastră aţi început. 

— Astea sunt gogoşi! A mărturisit singur că l-am pălmuit 
fiindcă m-a insultat. Şi apoi, eşti dumneata sigur că omul 


acesta era într-adevăr contele von Ravenow? 

— Bineînţeles, mi-a dat doar cartea lui de vizită. 

— Aha, la legitimaţia mea n-ai vrut să te uiţi, dar la cartea 
lui de vizită da! O astfel de bucăţică de carton poate arăta 
orice pungaş. Lasă, domnule, nesocotinţa asta a dumitale o 
să-ţi dea de furcă, o să vezi dumneata...! 

— Domnule căpitan... vă rog să mă iertaţi... bâigui 
slujbaşul, înspăimântat. 

— Să te iert? Hai, fie! Aşa sunt eu, milos, să vedem numai 
ce au să spună „ceilalţi”. 

— Ceilalţi? Pot să aflu şi eu cine sunt aceştia? 

— Hm! N-ar trebui să-ţi spun, dar fiindcă mă rogi... Ştii 
unde mă duc eu acum? De-a dreptul la prinţul Bismarck. 

Şeful sări înapoi ca muşcat de şarpe. 

— Vai de mine! Sper că nu veţi pomeni nimic de 
întâmplarea asta nenorocită... 

— Aşa „speri”? Ei vezi, aici te-nşeli. Trebuie să-i povestesc 
amănunţit de ce n-am putut fi la vreme la audienţă. 

Bietul slujbaş se zăpăci de tot... Se uita năuc la american. 

— Adică, mai bine zis, la o conferinţă unde se vor discuta 
chestiuni de mare importanţă diplomatică, urmă foarte 
serios Plisc-de-uliu. Ce să-ţi fac dacă n-ai vrut să te uiţi la 
hârtiile mele când te-am rugat... 

— Dumnezeule, sunt pierdut! Dacă domnul căpitan va sosi 
cu trenul următor, nu e aşa că nu va fi prea târziu? 

— Ba da. Era calculat la minut. 

— Ce nenorocire! Şi acum, ce e de făcut, pentru 
Dumnezeu! 

— Nimic! Ori nu cumva crezi că o să iau un tren special 
din pricina dumitale? 

Şeful răsuflă adânc, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe 
inimă. 

— Un tren special? Asta s-ar putea... ar fi singurul mijloc 
să se recâştige timpul pierdut. 

— Tot ce se poate, dar nu vei fi pretinzând ca, după ce m-ai 
insultat, să mă mai coste şi parale. 


— Nu, nu, domnule căpitan, n-o să vă coste nici un 
gologan. Vă pun la dispoziţie o locomotivă şi un vagon care 
să vă ducă - dacă nu ajungeţi mai înainte trenul - până la 
Magdeburg, unde o să-l găsiţi negreşit. 

— Ştiu şi eu ce să spun...?! Şi când aş putea pleca de aici? 

— Imediat în nici un caz. Trebuie să telegrafiez mai întâi la 
Mainz să mi se trimită o garnitură. Vă rog din suflet să 
primiţi propunerea mea. Regret cele ce-am făcut, daţi-mi 
însă voie să-mi îndrept greşeala. 

Plisc-de-uliu se uită îngândurat înaintea lui, pe urmă se 
scărpină la nas şi zise zâmbind: 

— Nu e aşa că locotenentul zicea că se duce la Berlin? 

— Da. 

— Trece trenul şi pe la Magdeburg? 

— Stă chiar multişor în staţie. 

— Şi zici că poate ajunge acceleratul acolo? 

— Ba o să-l şi întreceţi. 

— Aşa că o să fiu înaintea contelui în Magdeburg? 

— Cu siguranţă. 

— Bine. Primesc propunerea dumitale. 

— Atunci daţi-mi voie să telegrafiez imediat, spuse 
slujbaşul cu bucurie. Dar nu e aşa, domnule căpitan, că n-o 
să pomeniţi nimănui nimic despre cele întâmplate? 

— Bine, să-ţi fac hatârul. Dar, ia spune-mi, ai o leafă bună? 

— Aş! Suntem plătiţi ca vai de lume. 

— Şi un tren special costă multe parale? 

— Destul de mult. O să trebuiască să mă strâmtorez ca vai 
de capul meu. 

— De, ce să-ţi fac? Cine te-a pus? Dar ştii ce? Ce-ar fi să 
împărţim cheltuielile pe din două? 

— E adevărat, domnule căpitan, vreţi să... 

— Alt chip nu e ca să te ajut să ieşi din bucluc. 

— Mulţumesc... mulţumesc... bolborosi bietul slujbaş, 
emoţionat. Se cunoaşte că sunteţi american şi un adevărat 
gentleman. 

Plisc-de-uliu se simţi foarte măgulit. 


— Şi mai bine ar fi, urmă el, să iau toată cheltuiala asupra 
mea, ce zici? 

— Ce să zic, domnule căpitan,. de, vă-nchipuiţi şi 
dumneavoastră... 

— Bine, plătesc eu trenul, cu o singură condiţie însă: să 
ajung înaintea contelui la Magdeburg. Pe urmă să-mi dai 
câteva rânduri că m-am legitimat şi că din cauza 
informaţiilor sale false te-ai pus într-o situaţie care îţi poate 
fi dăunătoare. 

— Pot să ştiu şi eu la ce vor servi rândurile mele? 

— Uite ce e: contele va căuta, când mă va vedea în 
Magdeburg, să se lege iar de mine. Scrisoarea îmi va servi 
drept dovadă că n-am fugit, ci, că am plecat cu învoirea 
dumitale. 

— O s-o scriu imediat ce voi trimite telegrama la Mainz. 

— Bine. Dumneata ce zici, domnule jandarm, nu mai e 
nevoie să mă păzeşti? 

— Nu, domnule căpitan. 

— Uite, ţine ca să nu-ţi fie osteneala degeaba. Cu aceste 
cuvinte, americanul băgă mâna în buzunar, scoase două 
monede de argint şi le întinse jandarmului, care mulţumi şi 
plecă împreună cu şeful, lăsându-l singur în birou. 

Nu trecu nici o jumătate de ceas şi garnitura de tren sosi 
de la staţia cea mai apropiată. Plisc-de-uliu se urcă în vagon 
şi trenul porni cu mare viteză. 

Se înnoptase de mult când trenul în care se afla von 
Ravenow ajunse într-o gară aproape de Magdeburg. 
Locotenentul îşi aprinse o ţigară, se lăsă mai bine în pernele 
canapelei, cu gând să aţipească după ce va sfârşi de fumat, 
când uşa compartimentului se deschise şi un călător intră 
înăuntru. 

— Bună seara, zise acesta. 

— Bună seara, ce plăcere! Domnul colonel... Călătorul se 
uită cu atenţie la locotenent. 

— Mă cunoşti dumneata? Cu cine am onoarea? 

Ravenow nu ştia ce să mai creadă. 


— Cum, nu mă mai recunoaşteţi? exclamă el încremenit de 
mirare. Nu sunt nici patru luni din ziua aceea „fericită” 
când ne-am văzut pentru ultima oară. Trebuie într-adevăr 
să vă spun cine sunt? 

— Vă rog chiar. 

— Să mă fi schimbat eu într-atât? întrebă Ravenow. 

— Probabil, zise colonelul zâmbind. Aşadar, numele 
dumneavoastră? 

— Nu e nevoie. Poftim semnul de recunoaştere - şi 
locotenentul ridică în sus braţul drept aşa ca să se vadă 
mâna artificială. 

Colonelul tresari. 

— Ce face? Dumneata eşti locotenentul Ravenow? Dar 
bine, omule, nu te-ai uitat în oglindă să vezi cum arăţi? 

— Cum... ce...?! bâigui acesta zăpăcit şi se apropie de 
oglindă. 

Sări însă înapoi speriat. 

— Vasăzică în aşa hal m-a adus ticălosul acela! mormăi el 
scrâşnind din dinţi. Dar stai tu, nemernicule, o să-ţi arăt eu 
ţie cine sunt! Nici nu pot să dau ochii cu oamenii... 

— Cred şi eu! zâmbi colonelul. Ce ţi s-a întâmplat, pentru 
Dumnezeu! Te-ai bătut cu cineva? 

— O să vă povestesc eu pe urmă ce-a fost, domnule 
colonel. Mai întâi însă aş vrea o lămurire: De unde veniţi? 

— De la Wolfenbuttel. Şi dumneata? 

— De la Mainz şi mă duc la Berlin. 

— Şi eu tot acolo. E vorba de o afacere pe care o s-o afli 
numaidecât şi-mi pare bine că te-am întâlnit în drum. 

— Acelaşi lucru vroiam şi eu să vă spun. Am primit ieri o 
telegramă de la locotenentul Golzen. 

— Zău? întrebă colonelul mirat. Şi eu. Bănuiesc că ne-a 
telegrafiat la amândoi acelaşi lucru. E vorba despre... 
ticălosul acela... 

— Unger? Da. 

— Golzen mi-a telegrafiat că l-a văzut ieri în Berlin. Cum 
am aflat, am şi pornit la drum. 


— N-ai uitat deci ce-ai jurat atunci? 

— Nu. Răzbunare pentru... şi colonelul arătă braţul 
artificial ca şi mâna lui Ravenow. 

Acesta bătu cu piciorul în pământ. 

— Când mi-aduc aminte, îmi vine să turbez, nu altceva! 
scrâşni el. Tânăr, bogat şi cu un viitor strălucit înaintea 
mea... Deodată vine nemernicul acela şi-mi zdrobeşte viaţa 
pentru totdeauna! 

— Dar eu? zise colonelul întunecat. Eram pe cale să devin 
general... Şi dumneata, tot stai mai bine ca mine... n-ai 
nevastă... 

— Înţeleg... rosti Ravenow cu ironie. 

— Toată ziua imputări... cicăleală... avere nu... Mi se pare 
timpul nesfârşit. 

— Şi mie, numai că eu am ştiut să-l întrebuinţez cu folos. 

— Şieu. 

— Cred că acum pot trage cu stânga tot aşa de bine, dacă 
nu chiar mai bine decât înainte cu dreapta. 

— Şi eu pot mânui foarte bine spada cu stânga, zise 
locotenentul. Mă duc acum la Berlin ca să-l provoc pe 
Unger. 

— Şi eu ca să-l împuşc ca pe un câine. 

— Dar la martori v-aţi gândit, domnule colonel? Cred că o 
să fie greu să găsim. 

— Ai dreptate. Au să înţeleagă toţi că e vorba de viaţă şi de 
moarte, adăugă încurcat colonelul. 

— Lăsaţi, domnule colonel, râse Ravenow, puteţi vorbi pe 
şleau cu mine. Credeţi că onoarea noastră a mai pierdut din 
strălucirea de odinioară? 

— Din nenorocire! oftă colonelul. 

— Eu nu dau o leţcaie pe astfel de prejudecăţi. Ce 
înseamnă în realitate cuvântul onoare? Şi prin ce şi-o 
pierde un ofiţer dacă s-a găsit un nemernic să-l ia la bătaie 
sau să-i tragă câteva perechi de palme? 

Ravenow făcu un gest de dispreţ, dar ochii îi fulgerau de 
mânie. Simţea parcă şi-acum pumnii americanului şi urmele 


palmelor se întipăriseră bine în obrajii lui plini de vânătăi. 
Nasul şi buzele i se făcuseră cât cepele, ochii roşii şi 
umflaţi. 

— Hm... zise colonelul, o palmă e ceva foarte delicat, poţi 
s-o consideri cum vrei. 

— Dar nici cel mai desăvârşit om de onoare nu e ferit de 
un astfel de accident. 

— S-ar zice după chipul dumitale că nici dumneata n-ai 
fost scutit de aşa ceva şi încă de curând, insinuă colonelul. 

— Şi dacă ar fi aşa? 

— Cum, a îndrăznit cineva să-ţi tragă o palmă? 

— Una n-ar fi fost nimic, râse locotenentul, dar râsul lui 
suna aspru şi ameninţător. 

— Probabil e un individ a cărui... să zicem, atingere nu e 
dăunătoare onoarei, nu e aşa? 

— Tocmai contrariul. Individul era un vagabond de rând, 
un muzicant ambulant. Stai să-ţi spun... şi Ravenow îi 
povesti colonelului toată întâmplarea. 

— Nici nu-mi vine să cred, zise colonelul înmărmurit. Eu în 
locul dumitale l-aş fi omorât. Bineînţeles că ai pus imediat 
să-l aresteze...! 

— Ba bine că nu! E acum la răcoare şi-şi aşteaptă 
pedeapsa. 

— Ştii ce, Ravenow? Afacerea asta nu-ţi face defel cinste. 

— Ştiu şi te miri, desigur, că ţi-am povestit-o fără înconjur. 
Cum ţi-aş fi putut explica altfel vânătăile şi umflăturile de pe 
faţă? Dracul ştie cât o să mă ţină! 

— Am auzit că e bine să pui carne crudă, dar imediat. 

— De unde s-o iau? 

— La Magdeburg. O s-ajungem în curând. Nu se poate să 
nu găseşti în restaurantul gării, trebuie să aibă ei la 
bucătărie. O să fim probabil singuri în compartiment şi mai 
avem câteva ceasuri până la Berlin. 

Trenul intră într-o haltă. Colonelul se miră că stătea atât, 
deschise fereastra şi întrebă: 

— Conductor, ce, nu mai plecăm odată? 


— S-a anunţat un tren special şi îl aşteptăm să treacă, 
răspunse conductorul. Nu trecu mult şi trenul anunţat intră 
în gară. Era numai locomotiva şi un singur vagon. La una 
din ferestre, apăru un cap care privea cercetător 
acceleratul sosit înainte. Deşi trenul trecuse cu mare 
iuţeală, colonelul zărise capul de la fereastră. 

— Ei drăcia dracului, spuse cu mirare, pasagerul avea un 
nas cum n-am mai văzut în viaţa mea! 

— Mai mare ca al vagabondului cu care m-am luat azi la 
ceartă nu cred să fie, zise locotenentul Ravenow. 

Acceleratul se puse în mişcare şi când ajunseră la 
Magdeburg, colonelul se duse în restaurantul gării ca să 
caute carne crudă pentru camaradul său, deoarece 
acestuia îi era ruşine să coboare din vagon în halul în care 
era. După ce porniră, locotenentul puse bucata de carne 
crudă pe umflătură, dar îl apucară nişte dureri atât de 
groaznice încât începu să se vaite ca o muiere. 

— Ce e, domnule, ce te văicăreşti aşa? îl întrebă colonelul. 

— Sunteţi sigur, domnule colonel, că leacul ăsta dă înapoi 
umflătura? 

— Foarte sigur. 

— Vezi că mă arde ca focul. 

— Aşa şi trebuie. 

Ravenow tăcu, dar după un timp nu se mai putu stăpâni; 
începu iar să geamă şi-şi smulse halca de carne de pe 
obraz. 

— Nu mai pot... se tânguia el, mă doare de-mi ies ochii din 
cap. 

— Ce dracu', domnule, nu-nţeleg ce te vaieţi ca o muiere! 
se răsti supărat colonelul. 

— Dumneavoastră aţi spus la restaurant pentru ce vă 
trebuie carnea? îl întrebă Ravenow. 

— Nu, dar pentru ce? 

— Dacă n-o fi curată? 

— Cum să nu fie, doar o dă clienţilor s-o mănânce. 

— “Tocmai de aceea. E sărată şi piperată pentru fript. 


— Hm... vezi, la asta nu m-am gândit. Arunc-o şi dumneata 
pe fereastră. 

În momentul acela trenul se opri într-o staţie. Auziră pe 
cineva intrând. 

— Merge la Berlin, conductor? 

— Da, dar mai la urma trenului. 

— Păi acolo e clasa a treia, eu am bilet de-a-ntâia. 

— Zău? la să-l văd şi eu. 

— Poftim. 

— Aşa e. Urcă-te repede că pleacă trenul. 

Conductorul deschise uşa compartimentului şi călătorul 
intră. 

— Bună seara, salută el politicos. 

Nu-i răspunse nimeni, fiindcă Ravenow amuţise de mirare 
şi colonelul găsea că un om cu o astfel de înfăţişare nu 
merită un răspuns. Noul-sosit se aşeză foarte liniştit în 
colţul lui şi trenul porni. 

— Pe toţi dracii! mormăi în sfârşit locotenentul, 
recăpătându-şi graiul. 

— Ce e? întrebă colonelul. 

Ravenow arătă spre străin. Colonelul se uită când la unul 
când la altul neînţelegând nimic. 

— Ştiţi dumneavoastră cine e individul ăsta? întrebă 
locotenentul. Vagabondul... care... ah, palma... 

— Parcă ziceai că a fost arestat? 

— A fost, dar se vede că a fugit iar. 

— Cu un tren special? 

— Cine poate să ştie cum s-au petrecut lucrurile. Când 
ajungem la prima staţie? 

— Peste şase minute. 

— O să cerem acolo să-l aresteze din nou. 

— Nu cumva te-nşeli? Eşti sigur că e el? 

— Cu nasul lui şi trombonul, e sigur. 

— Bine, stai că o să vedem îndată, zise colonelul şi 
întorcându-se spre american îl întrebă cu aroganță: Cine 
eşti dumneata, domnule? 


Plisc-de-uliu nu răspunse. 

— N-auzi domnule? Te-am întrebat cine eşti? 

— Un călător ca şi dumneata, răspunse cu amabilitate 
americanul. 

— Asta o văd eu, vreau însă să ştiu cum te cheamă. 

— Am uitat. 

— l-ascultă, lasă prostiile! De unde vii? 

— De la Mainz. 

— Aşa? După ce ai scăpat de la poliţia de acolo, ai fost 
arestat iar în drum, nu e aşa? 

— Da. 

— Şi cum ai ajuns la Magdeburg? 

— Cu un tren special. 

— În care te-ai strecurat probabil ca un hoţ. Lasă că o să 
avem noi grijă să nu mai scapi şi de, data asta, 
vagabondule! 

— Vagabond? Ştii ce, omuleţule? Te-aş sfătui să nu repeţi 
cuvântul ăsta în faţa mea! 

— Pentru ce? Şi colonelul îl privi provocator. 

— Pentru că s-ar putea să te câieşti. 

— Mă ameninţi? 

— Nu, te avertiizez numai. 

Locotenentul văzu că are în colonel un aliat pe care se 
putea bizui şi era sigur că amândoi la un loc vor putea veni 
de hac necunoscutului. 

— Nu vă mai stricaţi gura degeaba, domnule colonel, 
interveni el. O să-l dăm pe mâna poliţiei, care ştie mai bine 
cum să se poarte cu un astfel de derbedeu. 

Dar nici n-apucă să-şi sfârşească vorba şi Plisc-de-uliu îi 
cârpi o palmă atât de zdravănă încât se rostogoli jos de la 
locul lui. 

Colonelul se repezi atunci la american, îl apucă de piept şi 
răcni înfuriat: 

— Cum îndrăzneşti, ticălosule...? 

— Jos laba! îi porunci americanul cu ochii scânteietori de 
mânie. 


— Ce... cutezi să-mi porunceşti... tu... mie? Na, ţine! 

Colonelul ridicase mâna să dea, dar în clipa aceea se simţi 
apucat de braţ şi Plisc-de-uliu îi repezi un pumn atât de 
grozav în stomac încât îl făcu să cadă grămadă pe canapea. 

Lui Ravenow nu-i era cu putinţă să vină în ajutorul 
aliatului său, palma îl ameţise de tot, colonelul stătea 
ghemuit ca un arici şi gemea cu mâinile pe pântece. 

— Asta pentru „vagabondul” de adineauri, mormăi 
americanul. O să te învăţ eu să fii mai cuviincios cu oamenii 
pe care nu-i cunoşti. 

— Ai cutezat, nemernicule! bolborosi colonelul. 

— Nimic decât ceea ce ţi se cuvenea. 

— O să pun să te aresteze... 

— O să vedem noi numaidecât dacă o să poţi. 

În clipa aceea trenul intra într-o staţie. Plisc-de-uliu 
deschise fereastra şi chemă pe conductor. 

— Adu repede pe şeful gării şi pe şeful de tren, strigă el. 
Am fost atacat de doi indivizi, chiar în compartimentul meu. 

Conductorul plecă în fugă şi se întoarse imediat cu ceilalţi 
Plisc-de-uliu se aşezase în aşa fel la fereastră, ca să nu se 
vadă de afară ce făceau tovărăşii lui de drum. 

— Ce e, domnule, ce s-a întâmplat? întrebă şeiuj de tren 
apropiindu-se. 

— Cât staţi în staţie? 

— Numai un minut. Trebuie să plecăm numaidecât. 

— Un moment te rog... domnule şef, am fost atacat astăzi 
pentru a doua oară în acelaşi tren. Îţi cer să arestezi 
imediat pe agresori. Poftim paşaportul meu. 

Nu se luminase încă de ziuă. Şeful citi paşaportul la lumina 
felinarului, apoi i-l dădu înapoi zicând: 

— Vă stau la dispoziţie, domnule căpitan. Cine sunt 
indivizii? 

— Unul se dă drept conte iar celălalt e complicele lui. Pot 
să cobor pe peron? 

— Mă rog, poftiţi... 


Colonelul şi Ravenow auziseră fiecare cuvânt şi stăteau ca 
înlemniţi de întorsătura pe care o luau lucrurile. 

— Unde sunt? întrebă şeful de gară deschizând uşa 
compartimentului. 

— Uite-i colo. 

Şeful băgă capul înăuntru şi zise poruncitor: 

— Daţi-vă jos... repede! 

— Eu sunt... bolborosi colonelul... 

— Ştim, îl întrerupse şeful, dă-te jos când îţi spun! 

— Ştii dumneata, domnule, cu cine vorbeşti? Eu sunt 
locotenentul conte von Ravenow! tună acesta, scos din fire. 

Şeful ridică felinarul şi-l privi drept în faţă. 

— Ai şi mutră de conte, n-am ce zice! zise el înălţând din 
umeri. Dă-te jos dacă nu vrei să întrebuinţez forţa. 

— Avem bagaje... protestă colonelul. 

— Lasă că avem noi grijă de ele. Daţi-le jos, hamali! 

Cei doi ofiţeri fură duşi deocamdată într-o încăpere a gării 
şi puşi sub pază, pe când Plisc-de-uliu rămase pe peron cu 
şeful de gară să supravegheze descărcarea bagajelor. 

— Halal de aşa bagaje! râse unul din hamali. Ia uitaţi-vă: o 
trâmbiţă turtită şi numai găuri. Ce-ar fi să-i tragem un 
cântec? 

— Dar de desaga asta ce ziceţi? râse un altul. Adevărat 
lucruri de borfaşi. Asta e bagaj de clasa întâi? 

Luaseră bagajele americanului drept ale celorlalţi şi Plisc- 
de-uliu nu crezu de cuviinţă să-i lămurească. 

Trenul plecă împreună cu lucrurile ofiţerilor, care se aflau 
în vagonul de bagaje. 

— Vă rog să mă urmaţi în biroul meu, domnule căpitan, 
zise respectuos şeful de gară. 

Americanul ţinu să prezinte slujbaşului şi celelalte hârtii 
de legitimare pe. Care le avea asupra lui. Şeful le citi pe 
toate şi se minuna din ce în ce mai mult. Numai un lucru nu 
putea el pricepe: îmbrăcămintea acestui om de seamă pe 
care-l avea înaintea lui. 


— Poftim îndărăt hârtiile, domnule căpitan. De altminteri 
nici nu era nevoie să mi le prezentaţi, paşaportul ajungea. 
V-aş ruga însă să-mi îngăduiţi o întrebare. 

— Mă rog... 

— N-o să vă supăraţi? 

— Defel. 

— Pentru ce nu vă îmbrăcaţi conform rangului 
dumneavoastră? 

Plisc-de-uliu îşi luă un aer misterios, se aplecă spre şef şi îi 
şopti cu mâna la gură: 

— Incognito. 

— A, ca să nu ştie nimeni cine sunteţi... 

— Da. De aceea duc cu mine desaga şi trombonul. 

— Cum, ale dumneavoastră sunt? 

— Da. Călătoresc ca muzicant ambulant. Sper că 
incognitoul meu o să fie bine păstrat - nu e aşa? 

— Sunt mut ca un peşte, domnule căpitan. Şi acum v-aş 
ruga să-mi spuneţi cum s-a petrecut atacul din tren. 

— Stai să-ţi spun! Vin de la Mainz. Când m-am urcat în 
compartiment, cel mai tânăr din cei doi indivizi - care se 
dădea drept conte - s-a luat la gâlceavă cu mine. Bănuiesc 
c-ar fi un spion austriac care ţinea cu orice preţ să mă 
împiedice s-ajung la prinţul Bismarck, unde sunt trimis de 
preşedintele Juarez cu o misiune secretă. 

— Lăsaţi, domnule căpitan, o să avem noi grijă să-i treacă 
pofta. 

— Sper şi eu. Şi după cum îţi spuneam, când am văzut că 
spionul s-a obrăznicit, l-am luat la palme. Cum am ajuns la 
prima staţie, „domnul conte” a pus să mă aresteze drept 
vagabond. Şeful de gară de acolo, un dobitoc - nu om 
inteligent ca dumneata - l-a crezut pe cuvânt. M-a arestat 
pe mine şi pe el l-a lăsat să-şi vadă de drum. 

— Ce idioţenie! Se înfoie şeful măgulit. Se cunoaşte de la 
prima vedere că dumneavoastră sunteţi un om de seamă 
care călătoreşte incognito. 


— Aşa-zisul conte s-a legitimat numai printr-o carte de 
vizită; pe mine nici n-a vrut să m-asculte, dar când i-am pus, 
mai pe urmă, dinainte hârtiile mele şi i-am spus ce treabă 
am şi la cine trebuie să mă duc, bietul şefa rămas trăsnit. Îi 
venea să intre-n pământ de ruşine. La-nceput eram hotărât 
să pun să fie pedepsit cu asprime, dar mi-a fost milă de el şi 
l-am iertat. Am luat atunci un tren special până la 
Magdeburg, ca să ajung acceleratul; am avut însă grijă să 
iau mai întâi câteva rânduri de la şeful de gară ca să nu mă 
pomenesc că-mi pune aşa-zisul conte iar beţe-n roate. 

Şeful citi adeverinţa colegului său şi zise: 

— Rândurile acestea sunt pentru mine o bună justificare. 
Colegul meu scrie că a fost indus în eroare de depoziţiile 
false ale contelui. Cu mine însă nu şi-a găsit omul! Mă rog, 
continuaţi, domnule căpitan! 

— Am ajuns la Magdeburg şi când să intru în 
compartiment, pe cine văd? Pe „domnul conte” şi încă pe 
unul, complicele lui, probabil. Dacă am văzut că iar nu-mi 
dă pace, i-am tras o pereche de palme contelui şi fiindcă 
celălalt îşi băga şi el nasul, i-am trântit şi lui o „directă” în 
stomac. Din fericire, în momentul acela intra trenul în gară. 
Dacă apucau indivizii să se dezmeticească mai-nainte, mă 
duceam pe copcă. 

— Lasă că o să-i scarmăn eu niţel. Dar între noi fie zis, 
credeţi că şi celălalt e tot spion austriac? 

— Nu, ci rus... Ştie dracul ce va fi căutând el pe timpurile 
astea tulburi în Germania. 

— O s-o desluşim noi îndată. Îmi daţi voie să-i iau la 
cercetări? 

— Cu plăcere. 

— V-aş ruga să fiţi şi dumneavoastră de faţă. 

Se duseră amândoi în camera unde fuseseră închişi cei doi 
ofiţeri. Cum îi văzu, Ravenow începu să strige ca nebun. 

— Cum ai îndrăznit, domnule, să ne închizi ca pe nişte 
răufăcători? 

— Tăcere! se răsti şeful. O să răspunzi când vei fi întrebat. 


Plisc-de-uliu fu poftit să şadă, pe când arestaţii stăteau în 
picioare. 

— Cum te cheamă pe dumneata? întrebă seiful mai întâi 
pe colonel. 

Acesta îşi spuse numele. 

— Ai vreun act de legitimare? 

— Pentru ce? Doar n-oi călători la mine-n ţară cu 
paşaportul în buzunar! 

— Hm... hm... ai fost vreodată în Rusia? 

— Da, am nişte rubedenii acolo. Dar de unde până unde îţi 
veni să mă-ntrebi de Rusia? 

— Ştii dumneata mai bine ca mine. 

— Ce tot vorbeşti, domnule! Nu vei fi vrând să zici că sunt 
în legătură cu ruşii? Ar avea haz, zău asa! 

— "Tot ce se poate. Acum celălalt. Cum te cheamă şi ce 
profesiune ai? 

— Contele von Ravenow, fost locotenent în escorta regală. 

— Acte de legitimare ai? 

— Da, poftim! 

Şi acesta îi întinse o carte de vizită. 

— Altceva nu mai ai? Asta nu e destul, oricine îşi poate 
tipări o carte de vizită cu un nume fals. 

— Îţi dau cuvântul meu că aşa mă cheamă, strigă 
locotenentul indignat. 

— Ţine-l pentru dumneata, n-am ce face cu el. Cunoşti 
Austria? 

— Foarte bine chiar. De ce? 

— Aşadar recunoşti că ai fost prin Austria. Atât mi-ajunge. 
De unde vii acum? 

— De la Mainz. 

— 'Tot acolo s-a urcat şi domnul acesta? 

— Da. Dar de unde „domn”? Un derbedeu, asta e! 

— Nu te osteni degeaba să-l ponegreşti, ştiu cine e. Ai 
cerut apoi la cea mai apropiată staţie să fie arestat? 

— Da. 


— O să-ţi pară foarte rău de gestul dumitale. Şeful de gară 
de acolo îmi scrie că l-ai indus în eroare. 

— Cum ai putut să primeşti scrisoarea atât de repede? 

— Mă priveşte. Şi unde te-ai întâlnit cu acesta care se dă 
drept colonel? 

— În drum. 

— Vă cunoaşteţi? 

— Da, de mult. 

— De unde? 

— Ce-ntrebare prostească! Am servit în acelaşi regiment. 

— Dacă mai întrebuinţezi o astfel de expresie, o să-mi 
schimb atitudinea faţă de dumneata. 

— Prea bine! interveni unul din hamali, care păzea pe 
arestaţi, dând un ghiont locotenentului. 

— Să nu m-atingi, nemernicule, că te fac praf! răcni 
locotenentul. 

— Mai suntem şi noi pe aici, zise şeful zâmbind cu-nţeles. 
Doriţi să-i legăm, domnule căpitan? 

— N-ar fi râu, răspunse foarte serios Plisc-de-uliu. 

— Ăsta căpitan? Poate căpitan de bandiți... tună Ravenow 
cu ironie. 

Unul din hamali dădu fuga s-aducă o funie. 

— Dă-ncoace mâinile, îi zise el apoi venind cu frânghia. 

Ravenow se uită întrebător la colonel. 

— Fără opunere, murmură acesta. Ni se va da o satisfacţie 
strălucită pentru brutalitatea lor. 

— Ştiu. O să fie vai şi amar de ei. Poftim, legaţi-mă, dar o 
să vedeţi voi ce vă aşteaptă. 

— Un conte care se lasă pălmuit nu poate fi cine ştie ce 
primejdios. Dar ce e asta? Le lipseşte la amândoi mâna 
dreaptă, strigă şeful încremenit. 

Pe chipul americanului trecu un fulger de bucurie. 

— Tii, bine că-mi adusei eu aminte de-o întâmplare foarte 
importantă, zise el repede. Acum doi ani au fost prinşi la 
Constantinopol doi spioni străini. Unul era rus, se dădea 
însă drept colonel german, iar celălalt, austriac, zicea că e 


conte şi locotenent în escorta regală prusacă. Au fost 
condamnaţi amândoi la moarte, dar sultanului i-a fost milă 
de ei şi le-a dăruit viaţa, poruncind însă să li se taie mâna 
dreaptă. 

— Prostii! strigă colonelul. 

— E o minciună sfruntată! răcni locotenentul. 

— 'Tăcere! se răsti şeful. Acum ştiu cine sunteţi. Doriţi să 
faceţi o declaraţie, domnule căpitan? 

— Nu e nevoie. Procesul se va judeca la Berlin. Principalul 
e să-i păziţi bine, ca să nu scape. 

— Fiţi fără grijă. Îi voi preda jandarmilor, dar până la 
venirea lor o să-i băgăm legaţi fedeleş jos, în beciul gării. 
Hamali, luaţi-i de aici! 

Nenorociţii ofiţeri nici nu mai încercară să protesteze. 
Fură legaţi zdravăn şi duşi în beci. 

— Straşnică afacere, domnule căpitan, ce ziceţi de ea? 
întrebă şeful frecându-şi mâinile. 

— Cât se poate de importantă, răspunse foarte serios 
americanul. Când trece trenul cel mai apropiat spre Berlin? 

— Peste o jumătate de ceas soseşte acceleratul de la 
Hanovra. 

— Cu ăsta o să şi plec. Voi raporta cazul autorităţilor din 
Berlin şi cred că vei primi imediat instrucţiuni telegrafice. 

După o jumătate de ceas Plisc-de-uliu stătea tolănit pe 
canapeaua de pluş a unui compartiment de clasa întâi, iar 
cei doi ofiţeri rumegau în gând cele mai grozave planuri de 
răzbunare în beciul unei neînsemnate halte. 

Capitolul XVII - Plisc-de-uliu în audienţă la Bismarck. 

Ajuns în capitală, Plisc-de-uliu se urcă într-o birjă şi spuse 
birjarului să-l ducă la hotelul „Magdeburg Hof”. Când 
cobori din trăsură, se uitau toţi cu gura căscată la el. În 
afară de chipul lui, care era destul de caraghios, 
îmbrăcămintea îi era un adevărat costum de bal mascat. 

Americanul zâmbea însă mulţumit în sinea lui şi zise 
portarului: 

— Aş vrea să-mi daţi o cameră. 


Omul îl privi cercetător. 

— Ai un act de legitimare? 

— Negreşit că am. 

— Bine. Pofteşte după mine. 

Trecură printr-un coridor, ieşiră în curte, pe urmă portarul 
deschise o uşă şi-i zise: 

— Intră aici. 

Plisc-de-uliu trecu pragul şi se uită în juru-i. Era o 
încăpere întunecoasă, cu pereţii afumaţi: pe prichiciul 
ferestrei câteva perii şi cutii cu cremă de ghete. Într-un colţ 
o lădiţă cu unelte şi de pereţi stăteau atârnate o mulţime de 
haine care aşteptau să fie periate. La o masă cu vreo câteva 
pahare şi sticle, câţiva inşi jucau cărţi. 

— Unde dracu' m-ai adus, omule? întrebă americanul cu 
necaz. 

— În odaia slugilor, răspunse liniştit portarul. 

— Păi eu ţi-am cerut o cameră pentru mine, nu pentru 
slugi. 

— Adică, cum vine asta? zâmbi omul cu ironie. Ce fel de 
odaie pofteşti dumneata? 


— În orice caz nu pe asta. 

— Vei fi fiind deprins cu altele mai bune, ai? 

— Cred şi eu! 

— Nu s-ar zice. 

— Se întâmplă. Dumneata mă crezi că sunt un nimic şi 
totuşi sunt ceva, pe când dumneata... 

— Eu ce? 

— Te crezi că eşti ceva şi când colo nu eşti nimic. Dar să 
lăsăm asta. Te rog încă o dată să-mi dai o cameră ca lumea. 
Preţul n-are importanţă. 

Portarul făcu o închinăciune până la pământ, în bătaie de 
joc bineînţeles, apoi zise cu o amabilitate exagerată: 

— Mă rog, poftiţi după mine. Se înapoiară în gang, pe 
urmă urcară o scară şi intrară într-un salon elegant care 
răspundea într-o cameră de dormit. 

— Ei, asta îţi place? întrebă portarul, aşteptând să-l vadă 
pe american dându-se speriat îndărăt. 

— Hm, merge, deşi nu e cine ştie ce, răspunse Plisc-de-uliu 
uitându-se cu nepăsare în juru-i. 

Portarul fu foarte contrariat de efectul pe care-l făcuse 
salonul, căci se aştepta să-l vadă pe străin încremenit de 
luxul care îl înconjura. 

— Aici a locuit două zile Alteța sa prinţul de... 

— Mă mir, îi tăie scurt vorba Plisc-de-uliu, prinții sunt 
obişnuiţi să fie ceva mai pretenţioşi. 

— Nu cumva şi dumneata? 

— De ce nu? Crezi că titlul e cine ştie ce lucru mare? Oare 
dumneata, care n-ai nici un titlu, nu eşti tot un urangutan 
ca şi prinţul? Bine, opresc salonul şi dormitorul. 

Portarul vroise să facă o glumă. Acum se sperie când auzi 
pe străin că vrea să oprească aceste două camere. Dacă n- 
avea de unde să le plătească? 

— Apartamentul costă douăzeci de coroane pe zi, zise el 
repede. 

— Mi-e indiferent. 

— Fără serviciu şi încălzit. 


— Şi mai indiferent. 

În momentul acela ieşi o fată din dormitor şi se apropie de 
ei. Era chelneriţa care-l cunoştea pe Kurt de la moşia lui 
Rodenstein şi-l ajutase să descopere, prima oară, pe 
Landola sub numele de căpitanul Shaw. Auzise acum ce 
vorbeau ei dincoace şi era curioasă să vadă cine e muşteriul 
cu care îşi bătea atâta capul portarul. 

— Să văd legitimaţia, zise portarul. 

— Ce dracu', nici nu mă laşi să răsuflu... zise Plisc-de-uliu 
necâjit. 

— Aşa ne cere poliţia. N-avem voie să primim în hotel un 
client dacă nu ştim cine e. 

— Atunci ăsta nu e hotel, ci cârciumă unde nu există 
registru de pasageri. 

Tonul cu care vorbea americanul impresiona pe portar. 

— Ba avem, răspunse el cam stânjenit. 

— Bine, adu-l încoace. Dar ia spune, nu cunoşti dumneata 
pe un căpitan Kurt Unger? 

— Nu. 

— Atunci se vede că n-a sosit încă. 

— Nu ştiu, nu l-am văzut. 

— Îl cunosc eu foarte bine, zise fata. 

— A, a tras cândva aici la hotel? întrebă grăbit americanul. 

— Nu de aici îl cunosc, îl ştiu de la moşie, fiindcă şi eu tot 
de acolo sunt. 

— Aha, aşa! M-am întâlnit cu el la conac şi ne-am înţeles să 
ne-ntâlnim, aici, la hotel. 

— Atunci trebuie să sosească. Să-i oprim şi lui o cameră? 

— Nu mi-a spus. Şi dumneata, ce stai şi căşti gura, adăugă 
el întorcându-se spre portar, ţi-am spus să-mi aduci 
registrul de pasageri. 

Imediat, răspunse portarul, de astă dată pe alt ton. Mai 
porunciţi şi altceva? 

— Da. Ceva de mâncare. 

— Mă duc s-aduc lista. 


— Nu e nevoie, mi-e indiferent ce-o să-mi dai, dar adu mai 
repede, că sunt flămând ca un lup. 

Portarul - sau mai bine zis chelnerul, căci făcea amândouă 
slujbele - plecă în fugă. Plisc-de-uliu aruncă desaga, puşca 
şi trombonul pe canapeaua de mătase albastră şi întrebă iar 
pe fată: 

— Şi-aşa zi, eşti de pe moşia căpitanului. Atunci nu prea 
cunoşti lumea de pe aici. 

— Ba da, fiindcă sunt de mai mult timp în oraş. 

— L-ai văzut dumneata vreodată pe prinţul Bismarck? 

— Cum să nu! 

— Ştii unde îi e palatul şi cum pot ajunge până acolo? 

— Nu cumva vreţi să vă duceţi la el? întrebă fata 
surprinsă. 

— Ba da, fetiţo. 

— Vedeţi că e foarte greu, trebuie să te anunţi la minister, 
ori aşa ceva, nici eu nu ştiu bine. 

— Ei aş! Ce atâta tevatură! 

Fata descrise americanului pe unde s-o ia ca s-ajungă la 
prinţul Bismarck, care îşi avea palatul lui şi nu locuia la 
palatul regal. În vremea asta veni şi portarul cu registrul. 
Plisc-de-uliu îşi scrise numele, apoi ceru să se grăbească cu 
masa. După ce plecară ei, se apucă să-şi despacheteze 
lucrurile. Când veni chelnerul cu mâncarea, se uită uluit la 
ce vedea. Alergă la patronul hotelului ca să-i spună şi lui. 

— Şi tocmai ăstuia te-ai găsit să-i dai apartamentul cel mai 
frumos pe care-l avem? strigă hotelierul indignat. 

— Păi... i-l arătasem ca să-mi bat joc de el, se scuză 
portarul. 

— Cum s-a înscris în registru? 

— Căpitanul William Saunders, din armata Statelor Unite. 

— Vai de mine! O fi iar vreun escroc şi spion ca Shaw ăla, 
care se tot dădea drept căpitan. 

— Îl şi arată mutra, nu e vorbă. Are un nas cât o trompetă. 

— Şi ce lucruri duce cu el? 

— O puşcă... 


— Aoleu! 

— Două revolvere, un cuţit cu lama ascuţită, întors la vârf 
şi un trombon vechi şi găurit. 

— Trombon? Nu cred. Te-ai uitat bine să vezi? E de alamă? 

— N-aş putea să spun, zise încurcat portarul. Ştiu că e 
galben cam ca alama, dar ceva mai închis şi ruginit. 

— Mai închis? N-o fi metal de tun? 

— Tot ce se poate. 

— Te pomeneşti că e vreun fel de armă... vreo maşină 
infernală... Ai băgat de seamă dacă are trăgaci... vreun 
resort ori vreo rotiţă ca la ceas? 

— Nu. 

— Trebuie negreşit să ne încredinţăm. 

— Bine, bine, clar cum? Caraghiosul ăsta nu pare să fie 
omul care să te lase să-ţi vâri nasul în lucrurile lui. 

— Cum, aşa de bătăios arată? 

— Grozav! Şi râu al dracului. 

— Atunci ce e de făcut? 

Portarul se căia că fusese atât de neprevăzător şi căuta 
acum cu orice preţ să-şi îndrepte greşeala. 

— Nici aşa cu mâinile-n sân nu putem sta, trebuie să facem 
ceva, zise el. Eu drept să spun nu m-aş mira să pună la cale 
vreun atentat. 

Fata, care ascultase până atunci la ei fără să se amestece 
în vorbă, strigă deodată înspăimântată: 

— Un atentat? Sfinte Lisuse Hristoase! M-a întrebat unde e 
palatul prinţului Bismarck... 

Hotelierul se îngălbeni. 

— Palatul...? 

— Da. M-a pus să i-l descriu şi să-i spun pe unde s-o ia ca s- 
ajungă la el. Zicea că vrea să vorbească neapărat cu prinţul. 

— Doamne Dumnezeule, uite atentatul! 

— Eu i-am explicat atunci că nu e lesne de pătruns la prinţ, 
dar ştiţi ce mi-a răspuns? „Ce atâta tevatură.” 

— Să ştiţi că pune la cale un atentat, asta e sigur,. Vrea să- 
| împuşte pe prinţ... Ce să facem? 


— Să dăm numaidecât de veste la poliţie. 

— Da, da, mă duc chiar eu, încheie hotelierul. 

Prefectura de poliţie era cam depărtişor de hotel. Când 
ajunse acolo hotelierul, de-abia îşi trăgea sufletul de repede 
ce mersese. 

— Stai, domnule şi te linişteşte, îi zise comisarul, dându-i 
un scaun. 

— Ce să mă... liniştesc, păcatele mele... gâfâi hotelierul. E 
vorba de... un atentat. 

Comisarul sări speriat de pe scaun. 

— Un atentat? repetă el. 

— Da... şi eu vin... să vi-l... denunţ! 

— Aşa? Dar îţi dai dumneata seama de răspunderea pe 
care ţi-o iei şi primejdia care te aşteaptă când susţii aşa 
ceva? îl întrebă grav comisarul. 

— lau asupra mea şi răspunderea şi primejdia, tot... 
răspunse omul, zăpăcit, nedându-şi seama de ce spune. 

Comisarul zâmbi de zăpăceala hotelierului. 

— Bine, spune. Împotriva cui e îndreptat atentatul? 

— Împotriva prinţului Bismarck. 

— Ei drace! Zău? Şi cum va fi executat? 

— Cu puşcă, revolvere, pumnale şi maşină infernală. 

De data asta comisarul deveni serios. 

— Cine e atentatorul şi complicii lui? 

— Daţi-mi voie să vă pun mai întâi o întrebare: Vă mai 
aduceţi aminte de căpitanul Shaw, care a fost găsit la mine 
în hotel de către poliţie, dar care totuşi a reuşit să fugă? 

— Da. Zicea că e din armata Statelor Unite. 

— Ei bine, am acum un călător care se dă tot drept căpitan 
american. 

— Asta n-ar fi un motiv să-l găseşti suspect. 

— Aşa e, dar vezi că n-a vrut să se legitimeze şi a cerut să 
se înscrie numai în registrul de pasageri. 

— Curios într-adevăr. Cum îl cheamă? 

— William Saunders. 

— Un nume american sau englez. Când a sosit? 


— Acum o jumătate de ceas. 

— Cum e îmbrăcat? 

— Foarte ciudat, aş putea zice chiar caraghios, ca pentru 
bal mascat. Pantaloni vechi de piele, pantofi de lac, un frac 
cu nasturi mari, de metal şi o pălărie cât o umbrelă. 

— Hm... Omul pare să fie mai mult un original decât un 
criminal. Cine plănuieşte o crimă nu se îmbracă aşa ca să 
atragă privirile, ci tocmai dimpotrivă. 

— Dar armele! O puşcă, două revolvere şi un cuţit... Cea 
mai primejdioasă dintre toate pare să fie o drăcie din metal 
de tun, în formă de trombon. Cine poate să ştie cu ce 
explozibil e încărcată? 

— Ai văzut-o dumneata? 

— Eu nu, ci portarul. 

— De ce nu ai căutat să te încredinţezi? 

— Ca să nu bage străinul de seamă. Nu vroiam să-i trezesc 
bănuiala, ca să-l avem mai sigur la mână. 

— Şi de unde ştii că plănuia un atentat la viaţa prinţului? 

— Fiindcă s-a interesat la chelneriţă, care e o rudă de-a 
mea, unde se află palatul prinţului. 

— Hm... asta ar fi ceva, nu însă destul. 

— Ba a mai spus că „la ce atâta tevatură” pentru atâta 
lucru. 

— Când zicea că se va duce la prinţ? 

— N-a spus când. 

— Unde se află acum străinul? 

— În odaia lui, mănâncă. 

— Bine. Poate că te înşeli, e însă de datoria mea să văd ce 
e cu el. Totuşi, nu pot să-mi iau singur răspunderea, de 
aceea va trebui să întreb pe cineva mai mare ca mine. 
Dumneata du-te acasă şi vezi să nu plece străinul, peste o 
jumătate de ceas vin şi eu. 

— Să-l ţin cu forţa dacă va fi nevoie? 

— Numai în caz excepţional. Inteligența dumitale va găsi 
un mijloc ca să-l facă să stea de bunăvoie. 


— O să fac şi eu cum m-oi pricepe, zise măgulit hotelierul 
şi plecă. 

În vremea asta Plisc-de-uliu îşi vedea liniştit de mâncare, 
nebănuind ce se punea la cale împotriva lui. 

— Să-l aştept pe căpitan, ori să nu-l aştept? Se întreba el. 
Nu e vorbă, Plisc-de-uliu e el în stare să vorbească şi cu un 
împărat, nu numai cu un prinţ. Negreşit că la astfel de 
persoane simandicoase nu ţi-e îngăduit să faci 
giumbuşlucuri ca la alţii. Aşadar, îmi las lucrurile aici la 
hotel şi mă duc. Dar tare sunt curios să văd ce mutră o să 
facă prinţul când o vedea pe un caraghios ca mine în 
audienţă. 

Americanul îşi duse bulendrele în camera de dormit, o 
încuie şi băgă cheia în buzunar. 

— Nu e nevoie să ştie şi ăştia de aici ce am eu în desagă, 
mormăi el. Şi aşa a văzut portarul ce nu trebuia să vadă. Şi 
Chiar dacă au ei un passe-partout, apoi am şi eu cheia mea 
secretă. 

Scoase din buzunar un fel de şurub de siguranţă şi-l 
învârti în broască, pe urmă cobori tacticos scara. Nu-l văzu 
nimeni, fiindcă personalul hotelului era tot adunat în 
bucătărie, unde discuta cu aprindere evenimentul. Îl 
credeau la masă, căci habar n-aveau de iuţeala cu care 
putea mânca un vânător de-al preriilor. Putu ieşi deci 
nesupărat din hotel şi o luă pe drumul indicat de chelneriţă. 
Nu e vorbă, mai întrebă pe ici pe colo, dar ajunse în cele din 
urmă la ţintă. Văzu pe portar în uşă. 

— Mă rog, aici locuieşte prinţul Bismarck? îl întrebă el. 

— Da, răspunse omul zâmbind. 

— Sus la etaj? 

— Da. 

— Master e acasă? 

— Master? Cine e ăsta? 

— Prinţul, cine vrei să fie? 

— Vrei să spui Alteța Sa, prinţul Bismarck? 

— Da, chiar aşa, prinţul Bismarck. 


— Da, e acasă. 

— Atunci am nimerit-o bine, zise Plisc-de-uliu mulţumit, şi 
vru să treacă înainte. 

— Stai, domnule, unde te duci? strigă portarul apucându-l 
de braţ. 

— Păi unde să mă duc? La el. 

— Ai cerut audienţă? le aşteaptă? 

— N-am cerut nimic şi nu ştiu dacă mă aşteaptă ori nu. 

— Atunci trebuie să ceri, aşa cum se obişnuieşte. 

— Cum se cere? 

— Să faci o petiție în care să spui în ce chestiune vrei să-i 
vorbeşti. E vorba de o afacere particulară, diplomatică ori 
cam aşa ceva? 

— E „cam aşa ceva”! 

— I-ascultă, domnule, dumneata crezi că eu sunt pus aici 
ca să-ţi baţi dumneata joc de mine? zise supărat portarul. 
Dacă ai venit pentru „cam aşa ceva”, fă bunătatea de fă 
„cam aşa ceva” şi vezi-ţi de drum. 

Plisc-de-uliu îi zâmbi foarte prietenos. 

— Tocmai asta o să şi fac. De altminteri nici nu prea am 
vreme de pierdut. 

Cu aceste cuvinte americanul păşi înainte. 

— Stai, n-auzi că nu e voie să intri? se răsti poi tarul. 

— Eu o să-ţi arăt că e, zise foarte calm Plisc-de-uliu. Dădu 
pe om la o parte şi începu să urce scara. 

— Ţi-am mai spus o dată să-ţi vezi de drum, strigă şi mai 
indignat portarul, oprindu-l în loc. 

— D-apoi eu ce fac? 

— Ştii ce, domnule, cine dracu' oi fi, dacă nu pleci de 
bunăvoie, o să pun să te aresteze, m-ai înţeles? 

— Nu prea cred, bodogăni americanul şi mai urcă vreo 
două trepte. 

Portarul puse mâna pe el şi s-ar fi iscat o adevărată 
încăierare, dacă în momentul acela n-ar fi apărut în capul 
scării un domn înalt, în haine foarte simple, cu o pălărie 
tare şi un bastonaş în mână. Deşi civil, se cunoştea de la 


prima vedere că trebuie să fi fost militar. Călca sigur şi 
mândru, dar privirea ochilor lui albaştri era blândă şi 
îngăduitoare. 

Când îl văzu, portarul dădu drumul adversarului său şi 
rămase smirnă înaintea lui. Plisc-de-uliu se folosi de prilej şi 
sări câte două trepte deodată până fu în dreptul bătrânului; 
îşi scoase pălăria şi zise foarte politicos: 

— Good morning, domnule. Fii te rog bun şi spune-mi 
unde îl pot găsi pe prinţul Bismarck. 

Bătrânul îl măsură cu privirea, se încruntă niţel, pe urmă 
zise cam nemulţumit: 

— Vrei să vorbeşti cu Alteţa Sa? Cine eşti dumneata? 

— Hm... îmi pare rău dar nu pot să i-o spun decât lui 
personal. 

— Ai cerut audienţă şi eşti aşteptat? 

— Nu, my old master5. 

— Atunci nu se poate ce vrei dumneata. 

— Trebuie, afacerea e foarte importantă. 

— Ceva particular? 

Bătrânul îl impresionase pe american, altminteri nici n-ar 
fi catadixit să-i răspundă, de aceea zise cam stânjenit: 

— La drept vorbind, n-ar trebui să-ţi spun, te văd însă 
după înfăţişare că eşti un gentleman, de aceea o să fiu mai 
îngăduitor ca de obicei. Nu e vorba de o afacere 
particulară, atât e tot ce pot să-ţi spun. 

— Nu cunoşti pe nimeni care te-ar putea introduce la 
prinţ? 

— Ba da, doar că n-a venit încă şi n-am mai vrut să-l 
aştept. 

— Cine e persoana? 

— Nu e o persoană, e un căpitan din escorta regală, îl 
cheamă Kurt Unger. 

Bătrânul tresări. 

— Îl cunosc şi eu. Zici că vrea să vină să se prezinte 
prinţului? 

— Da. 


— Îl credeam plecat. 

— S-a dus mai întâi să-şi ia rămas-bun de la ai săi la moşia 
unui căpitan, a aflat însă ceva ce trebuie neapărat să-i 
spună şi prinţului. 

— Bine, o să te introduc atunci eu la prinţ, dacă îmi spui 
cine eşti. 

— Îţi spun, dar nu aici, să nu ne audă cerberul ăla de colo. 

— Vino după mine, zise bătrânul zâmbind. 

Intrară într-o cameră de aşteptare. 

— Acum suntem între noi, poţi vorbi, îi zise ei. 

— Păi nu vezi că şi aici stă unul lângă uşă ţeapăn, parcă ar 
fi înghiţit un baston? 

Domnul cel bătrân făcu semn servitorului să plece. 

— Ei? întrebă bătrânul, cam nerăbdător. 

— Sunt vânător de-al preriilor şi căpitan de cavalerie în 
armata americană, prietene. 

— Aşa, aşa... Şi uniforma de pe dumneata e a ofiţerilor 
americani? 

— Dacă iei dumneata bulendrele astea de pe mine drept 
uniformă, apoi prost te mai pricepi la militărie. Dar nu face 
nimic, moşule, nici nu e nevoie. Eu sunt, vezi dumneata, un 
fel de ţicnit căruia îi place să facă haz pe socoteala 
oamenilor şi m-am îmbrăcat ca să-i văd pe toţi gură-cască 
luându-se după mine. 

— Curios sport. Dacă vrei să te introduc în palat, trebuie 
neapărat să ştiu ce ai de vorbit cu prinţul. 

— Păi vezi, tocmai asta nu se poate. E ceva confidenţial. 

— Atunci n-o să te lase să ajungi până la el. De altminteri 
trebuie să ştii că prinţul n-are nici o taină pentru mine. 

— Zău? Oi fi vreun fel de aghiotant de încredere. 

— Aproape, sau cam aşa ceva. 

— Bine, hai să-ţi spun. Vin din Mexic. 

Chipul bătrânului păru deodată foarte atent. 

— Din Mexic? Ai luat cumva parte la luptă? 

— Nici vorbă că da, bătrâne. Am fost mai întâi călăuza 
unui englez care ducea bani şi arme lui Juarez. 


— Lord Dryden? Ai călătorit cu el? 

— 'Tot Rio Grande în sus, până am dat de Juarez. 

— L-ai văzut deci pe Juarez... Bătrânul părea să asculte cu 
mare încordare la cele ce spunea americanul. 

— L-am văzut cum te văd şi am şi vorbit cu el. 

— Cum stau lucrurile cu Maximilian? 

— Prost. Împărăţia lui se clatină, tronul lui se clatină, până 
şi capul lui se clatină. Cât pentru împărăţia şi tronul lui, eu 
ca american şi partizan al lui Juarez nu prea mă sinchisesc, 
dar de capul lui îmi pare rău, săracul! Şi acum, fiindcă ţi-am 
dezvăluit atâtea secrete, trebuie să-ţi arăt şi hârtiile mele 
ca să vezi cine sunt. 

Scoase din buzunar legitimaţia şi scrisorile de 
recomandare şi le întinse bătrânului. Acesta îşi aruncă ochii 
pe ele, pe urmă zise uitându-se lung la american: 

— Ciudaţi oameni sunt pe la dumneavoastră... 

— Parcă aici nu! Îi tăie scurt vorba Plisc-de-uliu. 

— Bine. Acum o să te prezint prinţului şi... 

În momentul acela se deschise o uşă şi în prag apăru chiar 
prinţul Bismarck, care, auzind glasuri, ieşise să vadă cine e. 
La vederea celor doi, prinţul scoase o exclamaţie de adâncă 
mirare: 

— Maiestatea Voastră aici? 

— Maiestate! strigă Plisc-de-uliu fâstâcit. All devils!6 

Prinţul se uită uluit la el, dar acela căruia îi spusese 
maiestate, zise zâmbind americanului: 

— Nu te speria, dragul meu. 

— De speriat n-am de ce să mă sperii, dar dacă acest 
master îţi spune maiestate, te pomeneşti că vei fi fiind chiar 
regele. 

— Da, aşa e, sunt regele. 

— Uite, domnule! Mare măgar am fost... Nu e vorbă, cine 
şi-ar fi putut închipui... Văd un bătrânel foarte cumsecade 
coborând scara, mă întreabă ba de una ba de alta şi când 
colo e chiar regele în carne şi oase. Măi Plisc-de-uliu, mă, 
mare dobitoc te-o fi crezând regele! 


— Plisc-de-uliu... cine e ăsta? întrebă regele. 

— Cine să fie? Iaca eu. În prerii i se zice fiecăruia pe 
poreclă. Pesemne că mie mi-au dat-o din pricina nasului 
meu. Dar domnul de colo cine e, Maiestate? 

— Prinţul Bismarck, cu care vroiai să vorbeşti. 

— Cum, ăsta e? zise americanul cu mirare. Altfel mi-l 
închipuiam eu. 

— Da? Şi cum ţi-l închipuiai dumneata? 

— Înalt şi subţire, încruntat la faţă şi... Ei, dar nu face 
nimic că e mai mărunţel şi dolofan, tot prinţ e la urma 
urmei. Şi acum, spune-ţi-i, vă rog, de ce-am venit. 

Zâmbind, regele întinse prinţului hârtiile americanului. 

— Bine, vino cu mine, căpitane, zise prinţul, după ce le citi. 

Intrară toţi trei în biroul prinţului. Servitorul, care se 
întorsese iar în anticameră, auzea discutându-se înăuntru 
cu mare aprindere. 

După ce hotelierul veni într-un suflet de la poliţie, cercetă 
numaidecât ce e cu muşteriul lui. 

— Unde e? întrebă el pe portar. 

— Sus în camera lui, stă şi acum la masă. 

— Să nu cumva să-l lăsaţi să plece. Trebuie să vină îndată 
şi poliţia. 

— Bine, o să mă aşez eu de pază pe coridor. 

— Nu, mă duc eu, ca să fiu mai sigur că nu ne scapă. 
Hotelierul urcă scara şi se aşeză pe un scaun aproape de 
uşa apartamentului americanului. Nu trecu nici un sfert de 

ceas şi sosi comisarul cu oameni de-ai poliţiei. Se luară 
măsuri severe de siguranţă. Agenţi secreţi înconjurară 
hotelul şi nu slăbeau din ochi ferestrele şi uşile. Alte echipe 
umpluseră curtea şi o trăsură aştepta în colţul străzii, ca să 
ducă pe arestat la poliţie. 

Unul din agenţi însoţi pe comisar sus, în hotel, să pună 
mâna pe „atentator”. 

— E tot aici? întrebă comisarul în şoaptă pe hotelier. 

— Da, mănâncă. 

— În ce cameră locuieşte? 


— Numărul unu, uite colo. 

Se îndreptară spre uşa arătată de hotelier. Portarul, 
curios, se apropie şi el. 

— Ce faci, omule? Îl mustră hotelierul. 

— Lasă că aşa de primejdios n-o fi... 

— Ce te pricepi tu! Habar n-ai de grozăvia unei maşini 
infernale, mai ales când e ca un trombon. 

— Ziceai parcă, se adresă comisarul hotelierului, că 
atentatorul a vorbit cu chelneriţa. Părerea mea ar fi să intre 
mai întâi ea la el. 

— Vai de mine! Dar dacă o împuşcă? 

— Ei aş! Mai degrabă ne-ar împuşca pe noi când s-ar 
pomeni că dăm buzna peste el. Cu fata n-are nimic. Să se 
ducă mai întâi ea înăuntru şi să vină pe urmă să ne spună 
ce face. 

Chemară chelneriţa şi-i spuseră ce are de făcut. 

Fata bătu de câteva ori în uşă, dar nu-i răspunse nimeni. 
Intră în salon. Când ieşi din cameră părea foarte 
îngrijorată. 

— Ei, ce face? întrebă comisarul. 

— Nu ştiu. Nu e nici în anticameră şi nici în salon. Probabil 
că e în dormitor, dar s-a încuiat înăuntru. 

— Poate că doarme. Ai bătut la uşă? 

— Da, degeaba însă, că nu mi-a răspuns. 

— Pesemne că e obosit şi doarme adânc, aşa că nu te-a 
auzit. 

— Ce să nu m-audă, că am bătut de s-ar fi trezit şi morţii! 

— Unde îi e bagajul? 

— L-a luat cu el în dormitor. 

— Poate că pune la punct aparatul şi se preface înadins că 
doarme. la hai cu mine, fetiţo, să vorbeşti dumneata cu el 
dacă o răspunde. 

Intrară toţi în vârful picioarelor în salon. Pe masă erau 
încă farfuriile goale şi tacâmul. 

— Bate în uşă! şopti comisarul fetei. 

Degeaba, nu se auzi nici o mişcare dincolo. 


Bătu mai tare. Acelaşi rezultat. 

— Stai să-ncerc eu, zise comisarul şi începu să izbească cu 
pumnii în uşă. 

Nici un răspuns. 

— În numele legii, deschide! zbieră comisarul. 

Nimic. 

— Trebuie să deschidem cu forţa. Daţi încoace burghiul. 

Comisarul se aplecă şi vru să se uite pe gaura cheii. 

— Fir-ar... strigă el înfuriat. E încuiat pe dinafară şi are 
gaura astupată. 

— Atunci nu e înăuntru. 

— Aşa se pare. 

Examinară toţi broasca şi văzură că era încuiată cu o cheie 
secretă, cu neputinţă de deschis. 

— A fugit! strigă comisarul. Dar asta n-ar fi încă nimic. Ţi-a 
spus că vrea să se ducă la prinţ? o întrebă el pe fată. 

— Da. 

— Aşadar s-a furişat pe nesimţite din hotel şi primejdia e şi 
mai mare. Urmaţi-mă, domnilor, trebuie să ne ducem 
imediat la palat. Casa rămâne deocamdată sub 
supraveghere. 

Comisarul şi câţiva agenţi se urcară în trăsură şi caii 
porniră în goană. De-abia plecaseră ei şi o altă trăsură se 
opri în faţa hotelului. Un tânăr ofiţer cobori din ea. Era Kurt 
Unger, care habar n-avea de ce se întâmplase şi nici ce 
însemnau oamenii aceia mulţi care se plimbau de colo până 
colo în jurul hotelului şi care nu erau altceva decât agenţi 
secreţi, puşi de comisar să supravegheze casa. 

Tânărul intră în restaurant şi ceru o bere. 

Chelneriţa îl recunoscu numaidecât. Păru foarte mirată la 
vederea lui. 

— Aşadar e adevărat că trebuia să sosiți, domnule căpitan? 
îl întrebă ea. 

— După cum vezi. Ţi-a spus cineva că o să vin? 

— Da. 

— Cine? 


— Un străin pe care îl caută acum poliţia ca să-l aresteze. 

— Să-l aresteze? Pentru ce? 

— Fiindcă a pus la cale un atentat cu o maşină infernală. 

— Ce tot spui? strigă înspăimântat Kurt, care nu bănuia 
nici pe departe că era vorba de Plisc-de-uliu. 

— Toată casa e înconjurată de agenţi secreţi şi poliţia e pe 
urmele atentatorului, care s-a dus să-l asasineze pe prinţ. 

— Ce grozăvie! Şi cine e individul? 

— Căpitanul acela american care zicea că vă aşteaptă pe 
dumneavoastră fiindcă v-aţi dat întâlnire aici la noi. 

— Avea individul ceva deosebit în înfăţişarea lui? 

— Da, un nas lung cât toate zilele. 

— Şi zici că e căutat de poliţie? 

— Da. Hotelierul s-a dus să-l denunțe fiindcă individul vrea 
să-l omoare pe prinţ. Are o grămadă de arme la el şi o 
maşină infernală. 

— Prostii! Crezi că s-a dus singur la prinţ? 

— Da. 

— Atunci nu e nici un moment de pierdut, trebuie să mă 
duc după el, zise Kurt, alergă în stradă, sări într-o trăsură şi 
porni în goana cailor. 

În vremea asta Plisc-de-uliu sfârşise convorbirea cu cele 
două personaje, primind ordinul ca îndată ce va sosi Kurt să 
fie trimis la prinţ, iar el s-aştepte ordinele lor. 

Porni agale pe străzi, mulţumit că-şi îndeplinise misiunea. 
Se întoarse pe alt drum la hotel, căci cu spiritul lui de 
orientare i-ar fi fost cu neputinţă să se rătăcească. Intră 
tacticos în restaurant, urmat de agenţii secreţi, pe care îi 
luă drept muşterii ca şi el. Se aşeză la o masă şi ceru ceva 
de băut. Unul din agenţi se apropie de el. 

— Îmi daţi voie? Mi se pare că am avut plăcerea să ne 
cunoaştem... zise agentul cu amabilitate. 

— Du-te dracului! mormăi americanul necâjit. 

— Nici nu mă gândesc! Şi dacă e vorba să se ducă vreunul 
din noi la dracu', apoi acela o să fii dumneata nu eu. 

Plisc-de-uliu îl măsură cu privirea. 


— I-ascultă, domnule, vrei să-mi cauţi pricină? 

— Mai ştii! râse polițistul. Cunoşti dumneata ce e asta? 
zise el apoi, scoțând o piesă de metal din buzunar şi 
punând-o sub nasul americanului. 

— Să te ia dracul cu gologanul tău cu tot, strigă acesta 
indignat. Să nu mai îndrăzneşti să te apropii că te pocnesc o 
dată cu el în cap să mă ţii minte, ai înţeles? 

— A, nu ştii ce e? E insigna mea de agent secret al poliţiei, 
pricepi? 

Plisc-de-uliu deveni atent. Privi în juru-i şi bănui că toţi 
aceia pe care el îi luase drept muşterii, nu erau altceva 
decât oameni de-ai poliţiei îmbrăcaţi civil. 

— Aşa... eşti poliţist. Foarte bine. Şi de ce mi-o spui tocmai 
mie? 

— Fiindcă am o deosebită predilecție pentru dumneata. le 
somez să-mi răspunzi la toate întrebările pe care ţi le voi 
pune acum, dar să nu încerci să mă minţi, că n-o să fie bine 
de dumneata. 

— Curioşi oameni mai sunteţi şi voi nemţii, zise cu 
nepăsare americanul. Aveţi ce aveţi cu arestatul. 

— Zău? Aşa crezi dumneata? 

— Nu cred ci e adevărat. De ieri dimineaţă încoace am fost 
arestat de două ori până acum. 

— Aha, ai fost arestat de două ori şi ai reuşit să scapi cu 
fuga? 

— După cum vezi. 

— Lasă că acum n-o să mai scapi, fii pe pace. 

— Eu cred că da. 

— O să am eu grijă să nu se mai întâmple aşa ceva. Fii bun 
te rog şi întinde mâinile. 

Zicând acestea, polițistul scoase din buzunar o pereche de 
cătuşe în vreme ce ceilalţi agenţi se apropiaseră încet-încet 
de masă. Americanul îşi cam ieşi din pepeni. 

— Ce, vrei să-mi pui cătuşe? strigă el indignat. Să vedem 
noi dacă îndrăzneşte cineva să se atingă de mine! Ce v-am 


făcut eu, potăilor, de mă înconjurați ca haita, 
sălbăticiunilor? 

— Nouă nimic, dar ştii dumneata foarte bine ce-ai făcut 
până acum şi ce puneai la cale să mai faci. Te cheamă 
William Saunders? 

— De când m-a făcut mama. 

— Eşti căpitan în armata Statelor Unite? 

— Da. 

— Unde ai fost de când ai plecat de la hotel? 

— La plimbare. 

— Prin ce parte? 

— Sunt străin şi nu cunosc străzile oraşului. 

— Nu cumva te-ai dus să vezi palatul prinţului Bismarck? 

— Tot ce se poate. 

— Eşti un criminal învechit în rele. Altul s-ar fi schimbat la 
fată când ar fi văzut că a fost descoperit, i s-ar fi tăiat 
picioarele de la genunchi... 

— Pune să ţi le taie pe ale dumitale. 

— O să-ţi treacă pofta de glume numaidecât. Tăgăduieşti 
că porţi, arme la dumneata şi totuşi ai o puşcă, revolvere, 
pumnale şi o maşină infernală sau aşa ceva. Ei, ce zici? 

— Maşină infernală? zise americanul privindu-l încremenit. 

— Da, din alamă sau alt metal asemănător. 

Acum înţelese Plisc-de-uliu despre ce era vorba. Îi venea 
să pufnească în râs, dar se stăpâni. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, zise el foarte serios. 

— Degeaba te prefaci, ştim noi ce ştim. De ce ai încuiat 
camera de dormit? 

— Nu cumva mă poţi opri s-o fac? 

— Nu, te vom sili s-o descui ca să facem şi noi cunoştinţă 
cu bagajul dumitale. 

— Sunt în puterea voastră şi trebuie să mă supun. Vă spun 
însă dinainte că nu ştie oricine să umble cu armele mele. 

— Fii fără grijă, vom fi prudenţi. Dă încoace mâinile! 

Cuvintele acestea fură spuse pe un ton care nu admitea 
împotrivire. Americanul lăsă să i se pună cătuşele şi porniră 


cu toţii spre apartamentul numărul unu. 

— Pentru ce ai încuiat uşa? îl întrebă polițistul când fură în 
faţa uşii dormitorului. 

— Fiindcă n-am vrut să-şi vâre oricine nasul în lucrurile 
mele. Ce, adică, dumneata n-ai fi făcut la fel? 

— Bine, bine, nu te-ai mulţumit însă să încui uşa, dar ai 
astupat nu ştiu cu ce gaura cheii. Sunt deci tainele pe care 
le ascunzi atât de primejdioase? 

— N-ai decât să te convingi! 

— Atunci descuie uşa! Ce-ai băgat în broască? 

— Un şurub cu resort. 

— Scoate-l afară. 

Plisc-de-uliu băgă mâna în buzunar aşa legat cum era şi 
scoase un cârlig subţirel, apăsă pe resort şi-l trase afară. 

— Aşa. Acum vârâţi careva mâna în buzunarul hainei şi 
luaţi cheia. 

Descuiară uşa. Dar polițistul se dădu speriat înapoi. 

— Staţi pe loc! strigă el. E de aşteptat să se, afle în cameră 
maşini infernale şi explozibile care ar putea să se descarce 
într-o clipă şi să ucidă pe cel care ar intra. Să treacă întâi 
arestatul. 

Plisc-de-uliu fu împins cu băgare de seamă înăuntru, pe 
urmă intrară şi ceilalţi după el. 

Polițistul îşi roti ochii în jurul lui. Privirea i se opri deodată 
la puşcă. O luă cu teamă în mână. 

— Ce armă e asta? 

— O puşcă sistem special. 

— E încărcată? 

— Nu. 

— Bine, omule, asta seamănă mai degrabă a măciucă 
decât a puşcă. Nu pricep cum poţi trage cu o astfel de 
rablă. 

— Dumneata nu, dar eu da. 

— Dar pumnalul ăsta ce e? 

— Nu e pumnal, ci un cuţit numit Bowi. 

— Bowi! Ai înjunghiat până acum mulţi oameni cu el? 


— Da. 

— Ce grozăvie! Dar revolverele astea? Ai ucis şi cu ele? 

— Cum să nu! Martfă excelentă, venită direct din fabricile 
Iyoneze şi nimereşte pasărea din zbor. De altminteri cred că 
nu m-aţi arestat ca să vă ţin un curs de tragere sau despre 
întrebuinţarea armelor, nu e aşa? 

— Ai răbdare că acum vine ce e mai important. Dar ia 
spune, ce e aceea care se vede colo sub desagă? 

— Maşina infernală. 

— Aha! Aşadar nu tăgăduieşti? E încărcată? 

— Se-nţelege! Gata să plesnească. 

— Să plesnească? Fiţi cu băgare de seamă, domnilor. 
Ţineţi-l bine pe individ, ca să nu se apropie. Arestat, te 
somez să spui cu ce e încărcată? 

— Cu aer. 

— În orice caz cu gaze. Se poate atinge cineva de ea fără 
să explodeze? 

— Da, zise foarte serios Plisc-de-uliu, nu există nici o 
primejdie. 

— Putem deci da la o parte hainele şi rufăria de deasupra? 

— Fără cea mai mică teamă. 

— Şi cum se descarcă grozăvia asta? 

— Foarte simplu: sufli în ea. 

— Bine, o să încerc eu, domnilor, cu primejdia de-a cădea 
fulgerat la pământ, victimă a datoriei, zise cu emfază 
polițistul. 

Apucă cu vârful degetelor cămaşa, pantalonii şi o pereche 
de ciorapi care acopereau instrumentul şi le dădu binişor la 
o parte; „grozăvia” rămăsese acum liberă în văzul tuturor. 

Cu precauţia cu care ar fi pus mâna pe o bombă cu fitilul 
aprins, ridică în sus trombonul. 

— Uşoară ca o trompetă obişnuită, murmură el. E însă 
ştiut că gazul explozibil e mai uşor şi decât aerul, adăugă 
polițistul cu importanţa unui savant. 

Ridică în sus trombonul şi începu să-l examineze cu băgare 
de seamă. Deodată instrumentul se desfăcu în două şi 


partea cea mai grea căzu cu zgomot la pământ. Bietul om 
crezu că i-a sosit ceasul din urmă. Era sigur că maşina 
infernală va exploda şi-l va face praf. Scoase un țipăt de 
groază. 

Plisc-de-uliu nu se mai putu stăpâni. Izbucni într-un râs 
atât de formidabil, încât se cutremurară pereţii. Şi râsul lui 
fu atât de molipsitor, încât toţi începură să râdă cu hohote 
când văzură că grozava maşină infernală nu era altceva 
decât un trombon vechi şi ruginit. 

Polițistul rămase câteva momente cu ochii holbaţi la ei, pe 
urmă aruncă jos cu ciudă şi jumătatea cealaltă a 
trombonului şi se răsti la american: 

— Ce, domnule, îţi baţi joc de mine? 

— Ce alta... vrei să fac? hohoti Plisc-de-uliu. 

— Îţi interzic, auzi? N-ai mărturisit singur că ai arme la 
dumneata? 

— Păi, am! 

— Şi o maşină infernală? 

— Ia suflă niţel în ea şi o să vezi ce zgomot infernal face. 

— Ziceai că e încărcată. 

— Cu aer. Am zis eu altfel? 

— Şi că poate să explodeze. 

— Da, explodează aerul prin găuri. 

— I-ascultă, domnule, ce crezi dumneata că eu sunt bătaia 
dumitale de joc? Gluma asta o să-ţiiasă pe nas, lasă că o să 
vezi dumneata... Şi chiar dacă nu e vorba de o maşină 
infernală, am destule motive ca să te arestez. Mai întâi: port 
de armă. Ai permis? 

— Da. 

— Dă-l încoace. 

— Ia-ţi-l singur. Vezi că din bunătatea dumitale îmi sunt 
mâinile legate. 

Polițistul vâri mâna în buzunarul arătat de american, 
scoase, o hârtie, o despături şi după ce o citi o arătă şi 
camarazilor săi. 


— Hârtia e valabilă, dar n-ajunge, după cum o să te 
convingi îndată. Ai spus chelneriţei că vrei să te duci la 
prinţ? 

— Da. 

— Şi că n-o să faci multă „tevatură” cu el. 

— Nu, am zis numai că n-o să fac multă tevatură, dacă nu 
m-or lăsa să intru la el. 

— Aş, mofturi! 

— Întreab-o. 

Chelneriţa confirmă cele spuse de american. Bietul poliţist 
vedea că-i alunecă arestatul printre degete, dar nu se dădu 
bătut. 

— Astea sunt pretexte, domnule. la du-te dumneata acum 
la prinţ, să vedem, o să te primească? 

— În orice caz mai repede decât pe cineva care nu ştie să 
deosebească un trombon de o maşină infernală... râse 
americanul. De altminteri, n-am la ce să mă mai duc, fiindcă 
am şi fost. 

— Când? întrebă polițistul cu ironie. 

— Mai adineauri. Chiar de acolo veneam. 

— Şi te-au lăsat să intri? 

— Mai mult încă, Maiestatea Sa regele a binevoit să mă 
introducă chiar El la prinţ. 

— Ăsta e nebun de legat! 

— Ba nu e nebun defel, spune adevărul! se auzi deodată 
un glas dinspre uşă. 

Toţi întoarseră capul şi-l văzură în prag pe Kurt Unger şi 
pe polițistul care alergase la palat, să împiedice presupusul 
atentat. 

— Scoateţi-i imediat cătuşele! porunci polițistul, Apoi 
întorcându-se spre Plisc-de-uliu urmă: Domnule, vi s-a făcut 
o mare nedreptate. Vina e a hotelierului care a venit să vă 
denunțe. Rămâne la bunul plac al dumneavoastră, dacă 
vreţi să cereţi pedepsirea lui sau nu. Eu însă am ordin de 
sus să vă cer mii de scuze şi să vă dau orice satisfacţie 
doriţi. Vă ascult! 


Plisc-de-uliu se uită în jurul lui; pe buze îi flutura un 
zâmbet şăgalnic, apoi zise: 

— Foarte bine. Cer o satisfacţie. Domnul acesta care a luat 
trombonul meu drept o maşină infernală să şi-l păstreze ca 
amintire a zilei în care aproape că a salvat viaţa prinţului. 

Toţi râseră, până şi bietul poliţist le ţinu isonul. 

— Altceva nu mai doriţi? 

— Nu, mă declar mulţumit, aş vrea însă să fiu lăsat în 
pace. 

Când rămase singur cu Unger, acesta îl privi mai de 
aproape apoi izbucni într-un râs cu hohote. 

— Dar bine, omule, eşti un adevărat măscărici! 

— Ce să-i faci! Dacă aşa mi-e firea. 

— Ai făcut o grămadă de comedii pe drum. La Mainz ai fost 
arestat... 

— Aşa e. 

— Pe urmă te-au dat jos din tren... 

—. ca să mă lăfăiesc într-unul special. 

— Şi hazul e că te-ai răzbunat admirabil, punând să 
aresteze pe colonel şi pe locotenent. 

— De unde ştii? 

— Am auzit vorbindu-se în tren şi din descrierea persoanei 
am înţeles că nu poate fi vorba decât de dumneata. De 
altfel, cei doi ofiţeri sunt duşmanii mei de moarte. Îmi 
purtau gând rău. M-am răzbunat şi eu în felul meu, dându- 
mă jos din tren şi stabilindu-le identitatea, ca să fie lăsaţi 
liberi. Vroiau să mă provoace la duel; le-am declarat însă 
că, lăsându-se pălmuiţi de un, muzicant ambulant, sunt 
descalificaţi şi nu pot cere reparația pe calea armelor. Aşa 
am putut scăpa de ei. 

— Bine, bine, dar acum ce facem? 

— Pornim chiar astăzi spre Mexic. După relatările 
dumitale despre Juarez şi situaţia lui Maximilian acolo, mi s- 
au dat noi instrucţiuni şi mi s-a poruncit să plec fără zăbavă. 
Deocamdată însă să mergem să mâncăm, fiindcă sunt mort 
de foame. 


SFÂRŞIT 


1 Armă albă specifică Americii Centrale şi de Sud. Unealtă 
pentru tăiat trestia de zahăr. 

2 Un fel de turte făcute din mălai. 

3 Localitate unde, la 3 iulie 1866, armata prusacă a înfrânt 
decisiv pe cea austriacă (n. ed.). 

4 Cercetaş (engleză). 

5 Bătrâne domn (engleză). 

6 Pe toţi dracii! (engleză).