Karl May — De Pe Tron La Esafod — V5 Moartea Imparatului

Karl May 


Karl May 


De Pe Iron La Eşafod 


Vol. 5 - Moartea Împăratului 


CUPRINS: 

Capitolul I - De la Barcelona la Veracruz 1 
Capitolul III - Sicriul gol 28 
Capitolul IV - O aventură înfiorătoare 40 
Capitolul V - O farsă reuşită 50 
Capitolul VI - În mănăstirea della Barbara 64 
Capitolul VII - O piedică neprevăzută 84 
Capitolul VIII - Pirnero îşi atinge ţinta 94 
Capitolul IX - În căutarea dispăruţilor 106 
Capitolul X - Evadaţi din temniţă 113 
Capitolul XI - În Zacatecas 131 
Capitolul XII - O hotărâre fatală 140 
Capitolul XIII - Un atac neizbutit 156 
Capitolul XIV - La „Izvorul Diavolului” 169 
Capitolul XV - Asediul oraşului Queretaro 186 
Capitolul XVI - Osândit 199 
Capitolul XVII - Ziua de 19 iunie 210 
Capitolul XVIII - Ecouri 228 


Capitolul I - De la Barcelona la Veracruz. 

Pe moşia întinsă, cu falnicul ei castel al vechii familii de 
Rodriganda y Sevilla, stăpânea, de şaptesprezece ani, falsul 
conte Alfonso şi părinţii săi, Clarissa şi avocatul Gasparino 
Cortejo. Pe când aceştia doi din urmă stăteau, într-o seară 
de la începutul anului 1867, de vorbă într-una din 
somptuoasele încăperi ale castelului, unul din servitori veni 


să aducă scrisorile sosite. Cortejo cercetă plicurile şi zise 
deodată cu mirare: 

— A, uite ceva din Mexic! 

Deschise scrisoarea şi începu s-o citească. Pe măsură ce 
citea, chipul i se îngălbenea şi, după ce sfârşi, căzu zdrobit 
pe canapea. Clarissa îl privea încremenită. Luă şi ea 
scrisoarea şi începu să citească răspicat, cuvânt cu cuvânt, 
următoarele: „Dragă unchiule, Îţi scriu în cea mai mare 
grabă de la hacienda del Erina, căci s-au petrecut 
evenimente foarte grave şi importante. Contele Fernando a 
reuşit să scape din sclavie şi s-a întors aici. Şi nu e singura 
lovitură pe care ne-o dă soarta. Toţi ceilalţi vrăjmaşi ai 
noştri, pe care îi credeam morţi de mult, sunt cu el: 
Sternau, cei doi fraţi Unger, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de- 
urs, Emma Arbellez, Karja, până şi Mariano! Landola a fost 
un ticălos care ne-a tras pe sfoară. În loc să-i omoare, i-a 
debarcat pe o insulă pustie, de unde au scăpat, nu ştiu prin 
ce mijloace şi acum se află toţi la fortul Guadalupe, în 
tovărăşia celui mai aprig duşman al nostru, Juarez. 

Tata a plecat şi am trimis pe cineva după el ca să ia măsuri 
grabnice pentru a înlătura pe aceşti neîmpăcaţi duşmani ai 
noştri. Dacă nu reuşeşte, suntem pierduţi! 

Nepoata ta, Josefa” 

Atât Cortejo cât şi demna lui tovarăşă nu bănuiau nici pe 
departe că evenimentele descrise de Josefa se petrecuseră 
cu mult înainte şi că nu numai duşmanii lor, dar ei înşişi se 
aflau de câtva timp în puterea bizarului doctor Hillario. 

— Trăiesc... toţi... toţi! bâigui Clarissa. În ce primejdie ne 
aflăm! Doamne! Doamne, nu ne putem şi noi bucura în 
tihnă de fructele muncii noastre? 

— Lasă bocetele, că nu folosesc la nimic. Acum trebuie să 
vedem ce e de făcut. Mai întâi cu don Fernando. Îngăduinţa 
lui Pablo se răzbună. 

— N-a fost îngăduinţă. Tu singur mi-ai spus că era numai o 
prefăcătorie, ca să ne aibă pe noi în mână. 


— Negreşit că îşi avea motivele lui. El are o fată şi noi un 
băiat. Fiul meu e moştenitorul contelui; socotea să-şi mărite 
fata cu Alfonso, ca să aibă şi el parte la avere. Alfonso n-a 
vrut. Deşi i-am lăsat pe Pablo şi pe Josefa să se bucure de 
veniturile moşiilor din Mexic, nu ne-a iertat însă că fiul 
nostru n-a vrut să-i ia fata. 

— Ai dreptate, Gasparino. Dar ce zici de reapariţia 
celorlalţi? Bănuiesc că-i o născocire de-a Josefei. 

— Nu cred. Sunt încredinţat că Landola i-a lăsat în viaţă cu 
un anumit scop. 

— Ce interes avea? Ca să se pomenească într-o bună zi cu 
ei în spinare? 

— La asta nu se aştepta el. Credea numai că atâta timp cât 
vor trăi ei, acolo în insula aceea părăsită, o să aibă cu ce mă 
ameninţa ca să-mi stoarcă bani, măcar că i-am plătit 
serviciile împărăteşte. Mă mir chiar că m-a lăsat în pace 
până acum. 

— Lasă că o să te pomeneşti cu el la timp, fii pe pace. 

— Pungaşul! Când mă gândesc ce bine pusesem toate la 
cale! Rodriganzii înlăturați. Contele Manuel n-a putut face 
atâţia ani nimic împotriva noastră. Să vadă cum corbii 
gonesc pe vulturi din cuib ca să se aşeze ei în locul lor... 
Nu-ţi venea să râzi? Şi acum... tot ce-am clădit se năruie 
dintr-o dată din pricina lăcomiei acestui Landola. Îmi vine 
să înnebunesc, nu alta. 

— Ce e de făcut? Trebuie să dispară toţi, ca acum 
şaptesprezece ani şi cât mai curând cu putinţă. 

— Treaba asta o las în grija lui Pablo. Deocamdată 
primejdia cea mai mare pentru mine e Landola. Fără 
mărturia lui nu se poate dovedi nimic împotriva noastră. 

— Atunci omoară.-l. 

— Să vorbesc mai întâi cu el. Poate că e mai bine să-l las 
încă în viaţă, cel puţin cât mai pot trage foloase de pe urma 
lui. 

— 'Tot la Barcelona e? 


— Da. Se pare că a făcut o imprudenţă şi asta îl sileşte să 
stea ascuns de frica poliţiei. la şi scrie-i imediat lui Alfonso 
la Madrid. Trebuie să afle şi el ce s-a întâmplat şi să ne 
sfătuim ce e de făcut. Eu plec chiar azi la Barcelona. În 
astfel de împrejurări, cea mai mică zăbavă poate avea 
consecinţe dezastruoase. 

În aceeaşi noapte, Gasparino Cortejo se afla în drum spre 
Barcelona. Odată ajuns acolo, trase la un han şi porni apoi 
pe jos pe străzile oraşului. Ajunse într-o uliţă mai dosnică şi 
intră în cocioaba unui cârpaci care închiria o odăiţă că vai 
de ea. Chiriaşul era Henrico Landola sub un nume fals. 

Îl găsi pe acesta plictisit de moarte. 

— Lasă că îţi aduc eu o afacere care o să te distreze, îi zise 
Gasparino Cortejo. 

— Aş fi foarte bucuros, cu atât mai mult cu cât poliţia văd 
că a mai slăbit cercetările şi ştii că mie îmi place mai mult 
munca şi lupta decât pacea şi trândăvia. 

— Foarte bine. O să-ţi dau eu imediat de lucru. 

— Ce anume? 

— O călătorie îu Mexic. S-au ivit oarecare nemulțumiri că 
rămăşiţele contelui Fernando au rămas acolo, în loc să fie 
aduse şi îngropate aici în cavoul familiei de Rodriganda. Ca 
să împiedicăm aceste imputări, trebuie să se ducă neapărat 
cineva în Mexic să aducă sicriul cu osemintele contelui. Vrei 
să te însărcinezi dumneata cu afacerea asta? 

— Du-te dracului cu afacere cu tot... mormăi Landola. Un 
cadavru pe bord atrage nenorocire. 

— Aş! Superstiţii prosteşti. Nu te ştiam-aşa slab de înger. 

— Lasă-l pe conte să se odihnească acolo unde e. 

— Unde adică? 

— Cum unde? În Mexic. 

— Ori în sclavie. 

Landola tresări şi-l privi pe Cortejo încremenit. 

— În sclavie? Ce vrea să zică asta? 

— Că l-ai vândut pe conte ca sclav. Tăgăduieşti cumva? 

— Cine ţi-a spus o minciună atât de gogonată? 


— Minciună? Cunosc fiecare amănunt al trădării dumitale 
şi încă de mult. 

— De la cine? 

— De la Alfonso. 

— Aşadar, fratele dumitale nu şi-a ţinut pliscul şi i-a spus 
nepotului său ce nu trebuia. 

— Atunci, ai lucrat din ordinul lui Pablo? Eu nu mai 
însemnam nimic... 

— Dumneata erai aici şi el acolo unde se petrecea 
povestea. Trebuia s-ascult de ce spune el. 

— Hm... Tot aşa ai făcut pe urmă, de pildă, cu Sternau şi 
tovarăşii săi? 

— Ăştia sunt morţi. 

— Sau sclavi... 

— Prostii. 

— Ori debarcaţi pe o insulă pustie... 

— l-ascultă, senior, dumneata visezi ori vorbeşti aiurea. 

— Aşa e, am visat şi ştii ce? Că din anumite motive nu i-ai 
înecat, ci i-ai lăsat undeva pe o insulă, ca să mă ai la mână 
când ţi-o veni să mă şantajezi. Toţi se află acum liberi în 
Mexic, mai bine zis la cartierul general al lui Juarez, cu 
prietenii şi partizanii preşedintelui. 

Landola se făcu pământiu la faţă. 

— Nu se poate! Poate stafiile lor... 

— Atunci e şi don Fernando un strigoi, deşi recunoşti că 
trăieşte. 

— Cum, e şi el cu ei? Cine ţi-a spus dumitale basmul ăsta, 
senior? 

— Basm? Îndrăzneşti să mă şi înfrunţi? strigă Gasparino 
Cortejo înfuriat. Ce obrăznicie! Crezi că am făcut drumul de 
la Rodriganda la Barcelona ca să-ţi spun basme? 

Landola se reculese. Văzu că totul fusese descoperit? pe 
ce cale nu ştia nici el? şi se gândi să ia o atitudine dârză ca 
să-l intimideze pe adversar. 

— Obrăznicie? zise el pe un ton rece, deşi în pieptul lui 
clocotea un adevărat vulcan. Te poftesc să nu mai 


întrebuinţezi astfel de expresii dacă vrei să-ţi răspund. Eu 
nu sunt un ticălos... 

— Atunci cum numeşti dumneata un om căutat de poliţie? 
zise Cortejo privindu-l cu dispreţ. 

— Senior, se indignă Landola, cercetările pornite 
împotriva mea sunt de ordin politic. Ştii foarte bine că sunt 
trimis de guvernul spaniol să aflu situaţia statelor din 
Europa centrală şi unul din aceste state are tot interesul să 
mă înlăture din cale. 

— Eşti un spion ordinar. 

— Senior Cortejo! 

— Spion şi nu al Spaniei, altminteri n-ar avea ea nici un 
interes să te extrădeze, dimpotrivă, ar căuta să te 
ocrotească. De ce vrea atunci să te aresteze? 

— În aparenţă numai ca să nu-şi atragă neplăceri. 

— Gogoşi! Ştiu eu ce spun. Spania n-are nici un amestec în 
mârşăviile dumitale. Ai luat bani de la o putere străină? 
pentru ce, nu ştiu? şi acum eşti căutat să dai banii înapoi, o 
sumă foarte mare. 

— Minciuni! 

— Ei aş! Dar au să te prindă în cele din urmă şi au să te 
extrădeze, fiindcă nu eşti cetăţean spaniol. 

— Să poftească! N-au să pună ei mâna pe mine. 

— Nu fi atât de sigur. Ce-ar fi să opresc pe cel dintâi 
sergent de stradă şi să-i spun că eşti Henrico Landola? 

— Te-aş avea tovarăş în puşcărie, fiindcă aş spune şi eu tot 
ce ştiu despre dumneata. 

— Nu ţi-ar conveni defel. Eşti executorul tuturor planurilor 
mele, deci părtaş, ba încă şi mai mult şi pedeapsa ţi-ar fi cel 
puţin ca şi a mea. 

— Crezi într-adevăr că asta m-ar împiedica să te denunţ? 

— Sunt sigur, zise Cortejo cu glas hotărât. 

— Atunci te înşeli grozav. Spuneai chiar dumneata 
adineauri că poliţia mă caută ca să mă aresteze şi să mă 
înlăture pentru totdeauna; adică: sau să mă condamne la 
închisoare pe viaţă sau la moarte. Aşa stând lucrurile, mi-e 


cu totul indiferent dacă denunţându-te pe dumneata soarta 
mea ar fi aceeaşi. 

— N-ai decât s-o faci, tot n-o să te creadă nimeni. 

— O s-aduc dovezi. Am destule la dispoziţie. De pildă, 
scrisorile dumitale, în care îmi spui cum să procedez în 
cutare sau cutare chestie. 

— Degeaba vrei să mă sperii. Scrisorile nu mai există. 

— Zău? Aşa crezi? hohoti Landola cu ironie. 

— Convenisem amândoi ca să le distrugem reciproc după 
ce le vom citi. 

— Aşa e. Sunt sigur că pe-ale mele le-ai ars imediat. 

— Bineînţeles! 

— Adevărat? întrebă Landola privindu-l iscoditor. 

— Eu m-am ţinut de cuvânt. 

— Ai procedat foarte cinstit, recunosc, dar şi prosteşte în 
acelaşi timp, zise Landola uşurat ca de o povară. Ar fi putut 
fi o dovadă împotriva mea. 

Cortejo râse batjocoritor. 

— Prosteşte, zici? Vezi mai bine de prostia dumitale! 
Scrisorile puteau fi în acelaşi timp şi dăunătoare mie. 

— Ai dreptate. Reieşea lămurit din ele că îţi executasem 
ordinele. şi crezi, într-adevăr, că eu le-am distrus pe cele 
primite de la dumneata? Te înşeli, senior. Le am pe toate, nu 
lipseşte niciuna din ele. 

— Atunci eşti un mincinos şi un trădător. Cu toate astea n- 
ai ce face nici dumneata cu ele, fiindcă te-ar putea acuza în 
egală măsură. 

— Zău? Cine poate dovedi că nu ţi-am executat ordinele? 

— Eu. Te denunţ, spunând că eşti piratul Grandeprise. 

— Întreprinderea ca şi corabia erau ale dumitale. Capitalul 
era al dumitale şi câştigul îl împărţeam. 

— Pe din două; vorbă să fie! Sunt sigur că m-ai pungărit în 
mod ordinar. 

Landola rânji. 

— Tot ce se poate, stimate senior Cortejo. Se înţelege de la 
sine că nouăzeci la sută opream pentru mine. 


— Nouăzeci! strigă Cortejo indignat. 

— Era şi firesc. Dumneata stăteai frumuşel acasă, la 
adăpost şi eu cu băieţii mei ne puneam viaţa în primejdie. 
Las' că şi aşa ai câştigat destul. 

— Nouăzeci la sută! mormăi cu disperare notarul. Trebuie 
să se fi ridicat la sume fantastice... milioane... Şi ce-ai făcut, 
pentru Dumnezeu, cu atâţia bani? 

— l-am băut, i-am jucat la cărţi... mai ştiu eu ce! 

— Mare dobitocie... 

— Pentru ce? Când nu ştii dacă mâine nu te vei bălăbăni în 
spânzurătoare, cauţi să-ţi trăieşti viaţa. Dar ca să te 
liniştesc, află că am pus şi ceva deoparte, atât cât să-mi 
petrec în tihnă bătrâneţile. 

— I-ai ascuns? Unde? întrebă repede Cortejo. 

— Nu cumva crezi că o să ţi-i dau? 

— Bine, păstrează-i, fii însă sigur că mă voi purta cu 
dumneata tot aşa cum te vei purta dumneata cu mine. 

— N-ai vrea să-mi spui şi mie ce vrei să-nţelegi cu asta? 

— Voi lăsa la o parte toate considerentele şi-ţi voi cere 
socoteală pentru faptul că l-ai lăsat în viaţă pe contele 
Fernando. 

— Dovedeşte-mi mai întâi că trăieşte. 

— Aşa mi-a scris nepoată-mea. Landola păli. 

— Nu l-am omorât, fiindcă fratele dumitale mi-a cerut să-l 
las în viaţă. 

— "Ţi-a spus şi pentru ce contele trebuia să dispară? 

— Da, ca să-i lase locul lui Alfonso. 

— Atunci ştii şi de ce nu te-a lăsat să-l omori. 

— Nu, mi-am închipuit însă care e pricina. Dumneata ştii 
că Josefa era îndrăgostită la nebunie de Alfonso? Vroia cu 
orice preţ să fie contesă de Rodriganda. Dacă reuşea, 
contele s-ar fi odihnit pe veci în mormântul lui. Dar Alfonso 
nu vroia să ştie de ea. 

— Nici eu. Bufnita aceea, contesă de Rodriganda! 

— Poate că ai dreptate, ea însă şi tatăl ei n-au zis tot aşa. 
Alfonso şi dumneata aveaţi tot, pe când ei n-aveau nimic. 


Vroiau şi ei partea lor, adică să stăpânească moşiile şi toată 
averea contelui din Mexic. 

— Le-au şi stăpânit, fiindcă nu mi-au trimis un gologan din 
veniturile pe care le-au încasat. 

— Nici nu le-ai cerut. 

— Ba da, dar degeaba. 

— Atunci înţeleg de ce nu s-a mai interesat fratele 
dumitale de conte. Dacă nu-l lăsai să se bucure în voie de 
venituri, mă trimitea să-l aduc. Atât dumneata cât şi Alfonso 
aţi fi fost pierduţi. 

— O să i-o plătesc eu lui Pablo, fii pe pace! Dar ce dracu' 
te-a făcut să te învoieşti la o trădare împotriva mea? 

— M-a plătit bine şi eu sunt pentru cine dă mai mult. 

— Eşti un nemernic! Vezi acum care e rezultatul mişeliei 
dumitale: don Fernando s-a întors acasă. 

— Cum a scăpat din sclavie? 

— Nu ştiu. Unde îl lăsaseşi? 

— În Harar. Comunicarea cu ţara aceea e foarte 
anevoioasă şi o fugă e aproape imposibilă. Nici nu-mi vine 
să cred că e adevărat. 

— O s-aflăm noi amănuntele. Dar cu ceilalţi despre care 
îmi scriseseşi că s-au înecat...? 

— Pesemne că au scăpat înot, râse Landola. 

Cortejo se înfurie. 

— Mai îndrăzneşti să-ţi baţi acum şi joc de mine? strigă el 
indignat. Dumitale îţi arde de glume, când suntem 
ameninţaţi din toate părţile. De ce nu i-ai înecat, după cum 
ne fusese înţelegerea? 

— Mai întâi fiindcă îmi plătiseşi prea puţin şi apoi, pentru 
că o dată morţi nu-mi mai puteau fi de nici un folos. Vezi că 
pungaşii nu sunt întotdeauna sinceri. Noi suntem amândoi 
nişte pungaşi. M-am gândit că poate o să vină o vreme când 
o să uiţi recunoştinţa pe care mi-o datorezi. De aceea am 
dus pe prizonieri pe o insulă pustie din Oceanul Pacific şi i- 
am lăsat acolo. 


— Mare prostie ai făcut! Tocmai unde circulaţia vapoarelor 
e mai mare. 

— Prostie? 'Te înşeli. Insula nu e cunoscută de nimeni, 
afară de mine. 

— Vezi acum că o mai ştiau şi alţii, altminteri n-aveau cum 
fugi prizonierii, Ai procedat cu o nesocotinţă de neiertat. 

— Afacerea e destul de neplăcută, recunosc şi eu, zise 
Landola. Aş putea zice chiar primejdioasă. 

— Şi ştii dumneata de ce e atât de primejdioasă? Fiindcă 
toţi evadaţii se află acum la cartierul general al lui Juarez. 

Landola se plimba îngândurat prin cameră. Deodată se 
opri în faţa lui Cortejo şi zise hotărât: 

— Cred că altceva mai bun n-am avea de făcut decât să 
plece cineva în Mexic şi să pună în practică planul de 
odinioară. 

— Adică să-i omoare? Şi cine s-o facă? 

— Eu. 

— Dumneata? Hm... Să mă mai gândesc. Afacerea cere 
multă băgare de seamă. Nu mă pot învoi să pleci, decât 
după ce mă voi încredința pe deplin că nu o să mă tragi iar 
pe sfoară. 

— Cât dai? 

— Eu nu dau nimic. Cere dumneata. 

— "Ţii minte cât mi-ai dat atunci? Zece mii de duros. Acum 
să îmi dai douăzeci. 

— Nici un gologan mai mult de cinci mii. 

— Da? Atunci să nu ne mai răcim gura degeaba, zise 
Landola şi-i întoarse spatele. 

— Oho! Se repezi Cortejo, stai că nu merge aşa. Vrei? 
Bine. Nu? Mă duc singur, fiindcă acum am de gând să 
supraveghez eu executarea. 

Landola se dădu un pas îndărăt şi-l privi uluit. 

— Cum, vrei să vii şi dumneata? 

— Da. Mai întâi, vreau să fac o vizită prea scumpului meu 
frate Pablo şi pe urmă, să fac şi eu cunoştinţă cu stimata 
mea nepoată. 


— Bine, bine, dar de ce tocmai acum? 

— Pentru că aşa îmi place. M-ai tras pe sfoară. Pablo de 
asemenea. De data asta n-o să vă mai meargă. 

— A, aşa? Vrei să ne supraveghezi... Crezi că suntem noi 
oamenii care să ne lăsăm controlaţi de alţii? 

— N-am spus că vreau să vă controlez. Vreau să lucrez 
împreună cu voi. 

— Hm... asta e altceva. Cum stau însă lucrurile, nu rămâne 
vreme multă de pierdut. 

— Vom pleca la cea dintâi ocazie. O să mă interesez ce 
vapoare sunt în port. 

— Pot să-ţi spun şi eu: unul singur care pleacă poimâine la 
Rio de Janeiro. 

— Cu atât mai bine. Odată pe vapor, scapi de urmărirea 
poliţiei şi la Rio vom găsi destule ocazii ca să ne îndreptăm 
spre Mexic. 

— 'Tot ce se poate, dar cum să mă urc pe bord? Pe 
mandatul de arestare sunt trecute toate semnalmentele 
mele şi au să mă recunoască imediat. 

— Foarte lesne de înlăturat primejdia. Ştii ce înseamnă 
colle de face? 

— A, ce-a făcut francezul acela care a transformat pe o 
babă într-o fată tânără, căreia i-au dispărut toate 
zbârciturile? 

— Da. Pe urmă o perucă şi o barbă false, un paşaport pe 
numele altuia şi treaba s-a făcut. De altminteri, n-ar fi 
pentru întâia oară, nu e aşa? 

Landola rânji. 

— Un paşaport pe numele altuia? Asta e o născocire a 
tartorului ca să-şi ajute drăcuşorii. 

— O să ţi le procur eu pe toate. O să am şi eu trebuinţă de 
aşa ceva; când vom merge în Mexic nu e nevoie să mă 
recunoască nici pe mine, nici Sternau şi nici prietenii lui. 

— Atunci deghizarea o vom face numai după ce vom 
ajunge acolo. 


— Nu se poate. Paşapoartele şi înfăţişarea trebuie să fie de 
la început aceleaşi. Nu putem părăsi vaporul decât sub 
aspectul sub care ne-am îmbarcat. 

— Bine zici. 

— Atunci ascultă. Eu călătoresc sub numele de Antonio 
Veridante, avocat şi împuternicitul contelui Alfonso de 
Rodriganda. Mă duc în Mexic ca să iau în primire raportul 
despre mersul afacerilor de acolo, cu acte în regulă... 

— Pe care ţi le vei fabrica singur... 

— Nici cu paşaportul nu voi avea prea multă bătaie de cap. 
Cu toate astea o să-mi iau şi actele mele adevărate de 
legitimare fiindcă s-ar putea să am nevoie de ele. 

— Eşti foarte prevăzător după cum văd. 

— Bineînţeles că-mi trebuie şi un secretar. 

— Şi conţopistul ăsta o să fiu eu? Ştii că o să mi se urce la 
cap! 

Discutară amândoi planul în toate amănuntele. 

— Rămâne acum de hotărât când şi unde să ne întâlnim, 
încheie Landola. 

— Poţi pleca din oraş la lumina zilei? îl întrebă Cortejo. 

— Nu prea, mai ales că am şi ceva bagaj cu mine. 

— Atunci sunt silit să rămân până ce se înnoptează în 
Barcelona. Dumneata să te duci când s-o întuneca la 
marginea pădurii şi să mă aştepţi pe şoseaua care duce la 
Manreza. Dacă vezi o trăsură apropiindu-se, fluieră de trei 
ori, ca să ştiu că eşti dumneata. Eu mă duc acum în port, să 
mă interesez de vapor. Adios. 

— Adios, senior. 

Se despărţiră. 

— Afurisit lucru!... mormăi Landola. Cum dracu' or fi 
scăpat, nu pricep. Ce prostie din partea mea să nu mă 
interesez atâta timp de ei! Nu e vorbă, cui i-ar fi trecut prin 
gând... La urma urmei, mie n-au ce să-mi facă, mă ascund şi 
atâta tot, dar Cortejo ăsta cu tot neamul lui e pierdut dacă 
nu reuşeşte să înlăture din capul locului primejdia. Cinci mii 
de duros... Lasă că o să dea el mai mult... o să-i scot şi dinţii 


din gură. O să-mi caut pe urmă un colţişor de lume tăinuit, 
unde să mă bucur în tihnă de rodul muncii mele. 

Cortejo află în port ce vroia să ştie. Aşteptă la un han până 
se întunecă, apoi porni spre casă. 

Când ajunse la locul hotărât, auzi un fluierat repetat de 
trei ori. Opri trăsura, Landola îşi puse cufărul pe capră, 
lângă vizitiu, se sui lângă avocat şi porniră mai departe. 

— S-a isprăvit cu căpitanul! râse fostul pirat al mărilor. 
Când plecăm? 

— Poimâine la nouă dimineaţă. 

— Atunci avem destulă vreme să ajungem. 

Până la Rodriganda nu mai schimbară nici o vorbă între ei. 
Ajunşi aici, Landola se ţinu tot la o parte, ca să nu fie văzut 
la lumina felinarelor. Cortejo îl duse într-una din camerele 
de musafiri şi-i aduse singur de mâncare, pe urmă trecu în 
apartamentul Clarissei, care-l aştepta cu nerăbdare. 

— Ah, cum mă neglijezi! se miorlăi ea. Ai sosit de mai bine 
de o jumătate de oră şi de-abia acum vii să mă vezi. 

— Am avut niţică treabă, răspunse el. Landola e aici. 

— Vai de mine! Nu ştii că e urmărit de poliţie? Ce-ai făcut, 
pentru Dumnezeu? 

— Nu-ţi fie frică, n-o să vină nimeni să-l caute în castel. 

— Şi cât stă? 

— Până mâine noapte, pe urmă plecăm. 

— A mărturisit? 

— Da, tot... 

— Banditul! Pentru ce a făcut ticăloşia asta? 

— Ca să mă aibă la mână. De altfel, fratele meu l-a plătit şi 
el destul de bine ca în loc să-l omoare pe don Fernando, să-l 
ducă undeva departe. 

— Aşadar frate-tău a fost şi el un ticălos care s-a purtat 
prost cu tine. 

— Cam aşa ceva! O să mă răfuiesc eu cu el, fii pe pace. 

— Cum o să faci? Tu aici şi el acolo... 

— Piedica asta o s-o înlătur eu, n-avea grijă. 

Clarissa se înspăimântă. 


— Ce... nu cumva vrei să pleci în Mexic? 

— Ai ghicit, mai ales că sunt silit s-o fac. 

— Şi când pleci? 

— Mâine seară. 

— Singur? 

— Nu, cu Landola. 

— Cu trădătorul ăsta! 'Te mai poţi încrede tu în el? 

— Întreabă-te mai bine dacă se poate încrede el în mine. 

Clarissa îl privi întrebător. 

— Ce înseamnă cuvintele tale? 

Notarul zâmbi cu înţeles. 

— Mă ştii pe mine că vorbesc fără rost? 

— Hm... citesc în ochii tăi că ai ceva de gând. 

— Fă-te cărturăreasă, dragă, râse el. Ce ghiceşti în ochii 
mei? 

— Nimic bun. 

— Tot ce se poate. 

— Ai aflat de la Landola ceva ce nu ştiam noi? 

Cortejo îi povesti amănunţit convorbirea pe care o avusese 
cu fostul pirat. 

— "Toate bune, zise ea la urmă, dar nu văd de ce te-ai 
deghiza şi tu. 

— Am eu motivele mele. Uiţi că cei din Germania ne-au 
urmărit mereu fiecare mişcare. 

— Ai dreptate. Poate că o fac şi acum. 

— Mai mult ca sigur. Sunt convinşi că Alfonso nu e 
adevăratul fiu al contelui. Probabil au şi aflat că dispăruţii s- 
au reîntors. Cine ştie ce le vor fi scris de pe acolo? Şi apoi, 
nu ştim cum stau lucrurile în Mexic. Frate-meu e suspectat, 
de aceea nu trebuie să se ştie că sunt şi eu un Cortejo. 

— Bine zici. Nu înţeleg însă de ce trebuie să te duci şi tu 
peste ocean. 

— Zău? Ce crezi tu că o să facă don Fernando când s-o 
întoarce acasă? 

— O să-şi ceară îndărăt moşiile. 


— Asta se-nţelege de la sine. Mai vine şi chestia cu 
mormântul. 

— A, o să pună să-l deschidă. 

— Nici asta n-ar fi nimic. Fusese îngropat fiind crezut 
mort, deşi nu era decât o moarte aparentă. Ştii tu ce este 
un somn cataleptic? 

— Mi se pare că e ceva groaznic. Auzi tot ce se petrece în 
jurul tău. 

— Aşa e. Deci, contele era în somn cataleptic. Alfonso al 
nostru se afla acolo. Contele a auzit tot ce a vorbit el cu 
Pablo şi Josefa lângă catafalc şi a aflat probabil cum stau 
lucrurile. 

— Madonna! Atunci trebuie negreşit să moară de-a 
binelea. 

— Moartea lui e o necesitate, un lucru bine stabilit, fiindcă 
nu numai că o să-şi reclame averea, dar o să ceară 
autorităţilor o pedeapsă foarte aspră pentru noi. Pe urmă 
mai e şi altceva. Doctorul acela Sternau e şi el tot atât de 
primejdios. 

— Bine zici. Bănuia el ceva atunci când a fost operat don 
Manuel. 

— Da. Şi-am observat eu bine. Era convins că Alfonso nu e 
veritabilul fiu al lui don Manuel. 

— Să moară şi el! 

— Nici nu se poate altfel. De asemenea, niciuna din 
persoanele amestecate în această afacere nu trebuie să 
scape. 

— Doamne sfinte, pe câţi i-ai condamnat la moarte, 
Gasparino dragă? 

Cortejo se întinse cu voluptate pe divan şi-şi aprinse 
tacticos o ţigară. 

— Stai să ţi-i enumăr: don Fernando, Pedro Arbellez, fiică- 
sa, Karja, Maria Hermoyes, Sternau, Mariano, cei doi 
Unger, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi Juarez. 

— Cum şi Juarez? întrebă Clarissa înfiorându-se de 
plăcere. 


— Da. La el se întâlnesc toate iţele. Ştie tot. Acum e vorba 
să aflăm cine ne mai cunoaşte secretul. Crezi că mă pot eu 
bizui, în împrejurarea asta, pe L.andola şi pe frate-meu? 

— Nici vorbă nu poate să fie, amândoi sunt nişte pungaşi şi 
trădători. 

— Şi apoi Pablo e foarte urât acolo şi surghiunit, aşa că nu 
ne poate fi de nici un folos. 

— Ai dreptate. Văd şi eu că trebuie neapărat să pleci. 

— Nu e aşa? Să nu crezi că nu-mi vine greu să te părăsesc, 
Clarissa... 

— Nici mie să te las să pleci, dar pentru copilul nostru 
trebuie să ne supunem soartei. Reuşim? Va fi revederea cu 
atât mai plăcută. Te rog însă din suflet, Gasparino, fereşte- 
te de acest Landola. 

— Fii fără grijă. 

— Vrei să-i dai banii înainte? 

Un zâmbet diavolesc apăru pe buzele lui Cortejo. 

— Banii? rânji el. N-o să-i vadă niciodată. 

Clarissa îl privi nedumerită. 

— Cum, vrei să-l tragi pe sfoară? 

— Ai mai văzut tu să tragă cineva pe sfoară un mort? râse 
el. 

— Ce... o să-l omori şi pe el? întrebă ea sărind de pe scaun. 

— După ce nu voi mai avea nevoie de el, îl expediez la 
repezeală pe lumea cealaltă. Cine a îndrăznit să mă înşele 
pe mine, Gasparino Cortejo, acela trebuie să-şi primească 
pedeapsa, chiar de-ar fi propriul meu frate. 

— Adică... bâigui ea. 

— Ce, adică? 

— Şi fratele tău te-a înşelat... 

— Nu numai atât, el e singurul vinovat de tot ce s-a 
întâmplat, strigă Cortejo, izbind înfuriat cu pumnul în masă. 
L-a plătit pe Landola ca să-l lase pe don Fernando în viaţă, 
ca să mă aibă la mână şi ticălosul acela s-a gândit să facă 
acelaşi lucru cu ceilalţi. 


— Înţeleg că ai dreptate, dar vezi că e fratele tău... zise ea 
cu un zâmbet perfid pe buzele ei cărnoase. 

— Aşadar şi aici suntem de aceeaşi părere, râse Cortejo. 
Nu te-ai supăra deloc dacă l-aş învăţa niţel minte şi pe 
frate-meu. 

— Te miri? Auzi! Să ne păgubească băiatul de o grămadă 
de parale... 

? Ca să-i arunce pe fereastră! În gura revoluţiei... 

— S-a făcut de râs. Mai întâi vreau să mă slujesc de el 
pentru a ina scăpa de vrăjmaşii mei neimpăcaţi, pe urmă 
vine rândul lui şi al lui Landola. 

— Şi cu Josefa ce vrei să faci? întrebă ea cu ochii sclipitori 
de ură. 

— Ceea ce o să fac şi cu ceilalţi. 

Clarissa îi puse atunci mâna pe umăr şi zise răsuflând 
adânc: 

— Mulţumesc, Gasparino. Numai aşa Alfonso al nostru 
poate fi adevăratul conte de Rodriganda, iar noi stăpânii 
unei averi imense. 

Capitolul II - Deghizarea. 

În rada portului din Rio de Janeiro, capitala Braziliei, se 
putea vedea într-una din zile un vapor ancorat, care, deşi 
nu era mare, era însă foarte cochet şi elegant. Se cunoştea 
imediat că vaporaşul nu era un vas comercial, ci particular, 
pentru excursii de plăcere. Vaporaşul se pregătea tocmai să 
ridice ancora, căci pe coş ieşea o trâmbă de fum gros, când 
marinarii de pe bord văzură o barcă, în care vâsleau cu 
putere patru oameni vânjoşi, alunecând ca o săgeată pe apă 
şi îndreptându-se spre vapor. Persoana care stătea pe 
banca din mijloc părea să fie un marinar adevărat. Ochii lui 
albaştri, cu privirea blajină, priveau cu plăcere la vaporaş 
şi, când ajunse lângă el, sări sprinten pe scăricică şi într-o 
clipă fu pe punte. Aici timonierul îi ieşi înainte şi-i zise: 

— Domnule căpitan, au venit doi domni care vor să 
vorbească imediat cu dumneata. Au aflat că ne ducem la 
Veracruz şi... 


— Vor să vină şi ei, nu e aşa? Hm... vom vedea noi, adăugă 
căpitanul, înaintând spre cei doi străini. 

— Ce doriţi dumneavoastră, domnilor? 

— Îmi daţi voie să mă prezint: mă numesc Antonio 
Veridante, avocat în Barcelona, iar domnul acesta e 
secretarul meu, zise unul din ei. Am auzit că vă duceţi la 
Veracruz şi v-aş ruga să aveţi bunătatea să ne luaţi şi pe 
noi. 

— Îmi pare rău, domnilor, dar nu se poate. 

— De ce nu? întrebă avocatul încruntând sprâncenele. 
Plătim bine şi... 

— N-are importanţă. Vasul nu e un vapor comercial şi nici 
de pasageri, ci particular. 

— Atunci ne refuzaţi? 

— Regret, dar n-am încotro. 

— Ne bizuisem atât de mult pe amabilitatea 
dumneavoastră încât adusesem şi bagajul cu noi pe punte. 

— Cum, aţi trimis înapoi luntrea care v-a adus aici? 

— Nu, nu, n-a vrut timonierul să ne lase. E de partea 
cealaltă a vasului. 

— Atunci, domnilor, vă urez să găsiţi cât mai curând o altă 
ocazie. 

— Bine ar fi, oftă avocatul, altminteri ar trebui să pierd o 
mulţime de bani într-o afacere care nu suferă întârziere. 

— Aha, aşa! 

Căpitanul îşi aruncă ochii la cei doi străini. Păreau să fie 
oameni de treabă. 

— Vreo bancă al cărei reprezentant sunteţi? întrebă el. 

— Nu, afaceri cu totul particulare. Sunt trimis de o 
persoană din aristocrație pentru... în sfârşit, ce să fac dacă 
nu se poate! 

— Îmi daţi voie să vă întreb despre cine e vorba? 

— Mă rog... contele de Rodriganda. 

La cuvintele acestea căpitanul se dădu mai aproape. 

— Cum, ce-aţi spus? Contele de Rodriganda, care are un 
castel pe moşia cu acelaşi nume în Spania? 


— Da. 

— Ştiu că are şi în Mexic câteva moşii întinse. Bine, vă iau. 
Aveţi acte de legitimare la dumneavoastră? 

— Cum să nu! Doriţi să le vedeţi? 

— Nu acum, mai târziu. Vaporul e gata de plecare şi mai 
am o grămadă de treabă. Trimiteţi luntrea care v-a adus 
îndărăt la mal. Peters! 

Un marinar veni în fugă. 

— Du pe domnii în cabina din faţă. Tu vei avea grijă de 
dumnealor pe tot timpul călătoriei aşa că eşti dispensat de 
serviciu. 

— Am înţeles, domnule căpitan! Salută marinarul, apoi 
întorcându-se spre cei doi străini, zise într-o spaniolească 
stricată: Urmaţi-mă! 

Îi duse într-o încăpere mică, dar drăguță, cu două paturi 
suprapuse. 

— Asta e cabina dumneavoastră. Poftiţi şi vă instalaţi, eu 
mă duc s-aduc apă şi ce maitrebuie. 

Când îl văzură plecat, Cortejo întrebă mirat pe tovarăşul 
său: 

— Ce-o mai fi şi asta, senior Landola? Căpitanul cunoaşte 
familia Rodriganda. 

— Deocamdată s-aşteptăm, vom afla noi mai târziu ce şi 
cum, răspunse Landola. 

Peste puţin timp veni şi Peters cu apă şi prosoape. 

— Sunteţi de mult în Rio? întrebă Cortejo. 

— Numai de trei zile. 

— De unde veniţi? 

— Dinspre capul Horn. 

— Probabil din Australia. 

— La drept vorbind da, acum însă din Mexic. 

— Din ce port? 

— Guyamas. 

— Aţi încărcat marfă? 

— Nu. Am debarcat nişte călători. 


— Căpitanul spunea parcă adineauri că nu e vapor de 
pasageri. 

— Nici nu e. E proprietatea contelui Fernando de 
Rodriganda. 

Cei doi străini se priviră speriaţi. Marinarul nu băgă de 
seamă. 

— Fernando de Rodriganda? întrebă Cortejo stăpânindu-şi 
cu greu emoția. Tu îl cunoşti pe conte? 

— Nu l-am văzut niciodată la fată. 

— Parcă spuneai că l-aţi debarcat la Guyamas? 

— Păi e adevărat, dar eu nu eram atunci pe bord. 
Avusesem un afurisit de căpitan şi l-am dat dracului la 
Valparaiso. A venit căpitanul Wagner, ăsta de acum, cu 
vaporaşul pe care vă aflaţi şi fiindcă i s-a îmbolnăvit un 
marinar pe care a trebuit să-l bage în spital, m-a angajat pe 
mine în locul lui. 

— Atunci nu ştii nimic despre vaporaş? 

— Ştiu şi eu ce-am aflat de la ceilalţi marinari. 

— Ce anume? 

— Că vaporul era al unui englez şi a fost cumpărat de 
contele de Rodriganda, undeva în Indii. 

— Ce căuta contele în Indii? 

— Păi fusese acolo cu Wagner, pe vasul „Sirena” din 
Germania, din Kiel. O întreagă poveste. Contele stătuse 
multă vreme în Harar ca sclav, dar a reuşit să fugă. A dat pe 
urmă de „Sirena” undeva pe coastă şi, după ce a cumpărat 
vaporul, s-a dus în Australia să-i ia şi pe ceilalţi. 

— Care ceilalţi? 

— Hm... Omul îl măsură cu privirea şi apoi tăcu. 

— Pentru ce nu răspunzi? îl întrebă Cortejo. 

— Fiindcă nu mai ştiu altceva. 

— Aşa! Până acum ştiai? şi foarte bine. 

— Vezi că omul uită lesne când vrea, îi tăie scurt vorba 
marinarul şi ieşi pe uşă. 

Cortejo se uită nedumerit la Landola. 


— Ce mai fu şi asta? mormăi el. Pun capul meu că omul 
ştia multe, dar n-a vrut să spună. 

— Dumneata eşti de vină, zise piratul. Prea te interesai de 
aproape de conte şi i-ai trezit bănuiala. Dacă nu eşti în stare 
să te stăpâneşti, să mă laşi altă dată pe mine să vorbesc. 

— Nu se poate, eşti doar secretarul meu. Dar fiindcă zici 
aşa, o să bag de seamă de acum înainte. 

— Şi foarte bine o să faci. Ai auzit cum stau lucrurile. 
Căpitanul ăsta l-a eliberat pe conte din sclavie şi l-a dus în 
India. Numai un lucru nu înţeleg eu. 

— Care? 

— Vaporul ăsta trebuie să coste o avere. 

— Bine zici. De unde a avut contele atâtea parale? 

— În robie nu se câştigă bani, asta e sigur, în sfârşit, o să 
aflăm noi. 

— Parcă spunea marinarul că s-au dus cu vaporul ăsta în 
Australia să-i ia şi pe ceilalţi. Cine să fie ăştia? 

— Sternau şi tovarăşii săi? nu mai încape îndoială. Dar 
cum a putut afla contele în izolatul Harar despre acest 
Sternau, mai ales că insula unde i-am debarcat nu e 
cunoscută de nimeni şi nu e însemnată pe nici o hartă? vezi 
asta nu pricep eu. 

— O să aflăm noi şi asta. 

— Te rog însă să iei bine seama la ce faci. I-ai spus 
căpitanului că eşti administratorul contelui de Rodriganda. 
Cum o să ieşi acum din buclucul în care te-ai vârât singur? 

— Foarte lesne. Pot foarte bine să fiu omul de încredere al 
lui Alfonso, fără să fiu duşmanul celorlalţi. 

— Ar fi fost de dorit să-i spunem că l-am cunoscut pe 
bătrânul conte Manuel. 

— Ideea nu e rea. Sper că din cele ce vom afla despre 
planurile lui Sternau să putem ajunge repede la ţintă. 

Nu trecu mult şi vaporul ridică ancora. Căpitanul stătu pe 
puntea de comandă până ce ieşiră în larg, pe urmă cobori 
în cabina lui, lăsând comanda în grija timonierului. Peters 
intră după el, salută milităreşte şi se opri lângă uşă. 


— Ce vrei, băiete? îl întrebă Wagner deprins să fie cât se 
poate de prietenos cu oamenii săi. 

— Pasagerii... 

— Ei, ce e cu dânşii? 

— Hm! Prea vor să ştie multe... 

— Da? Şi ce vor să afle? 

— Cât mai multe despre vaporaşul nostru. 

— Nu face nimic, n-au decât. 

— Şi despre conte. 

— Nici asta nu face nimic, băiatule. 

— Păi... vedeţi că mai e şi felul cum întrebau. 

— Nu e de mirare, fiindcă îl cunosc şi ei pe conte. 

— Aha, aşa...! 

— Mai ai ceva de spus? Nu? Du-te şi spune bucătarului că 
străinii mănâncă la mine în cabină, pe urmă pofteşte-i la 
masă. 

„Hm... hm... gândi Peters după ce ieşi. Zic că-l cunosc pe 
conte. O fi, dar mie mutrele lor nu-mi plac defel. Au ei ceva 
de gând, asta nu mi-o scoate nimeni din cap. Eu zic că n-ar 
strica să fiu cu ochii-n patru”. 

Peters era din oamenii aceia care nu ştiu să se prefacă, au 
însă înnăscut în ei simţul de-a ghici prefăcătoria altora. 
Când intră în cabina pasagerilor zise pe un ton pe care 
vroia să-l facă politicos, dar care suna mai mult a poruncă: 

— Poftiţi la căpitan, domnilor, dar acum, numaidecât! 

— Unde e? întrebă Cortejo. 

— În cabina dumnealui. 

— Bine, venim îndată. 

— N-ar fi rău să vă luaţi şi hârtiile, încheie el şi plecă dar 
se puse la pândă. 

Un marinar care trecea pe acolo îl întrebă râzând: 

— Ce e, Peters? Parcă ai fi un motan care pândeşte 
şoarecele. 

— Aşa şi e, răspunse el scurt. 

— Cum adică, pândeşti un şobolan? 

— Ba doi. 


— A, de ăia de câmp? 

— Ai ghicit. Sst, uite-i! 

Chipurile celor doi străini se vedeau desluşit la lumina 
felinarelor. Landola mergea înainte şi Cortejo după el. 

— Ai văzut? întrebă Peters pe camaradul său. 

— Ce să văd, mă? 

— Că unul din ei e marinar. 

— După ce cunoşti? 

— După mers. Şi apoi, am fost la ei să-i poftesc la căpitan. 
Alţii ar fi întrebat imediat unde e cabina. 

— Poate că au mai călătorit cu vaporul. 

— N-are a face, pe al nostru n-au mai fost până acum. 
Numai un adevărat lup de mare găseşte pe un vas străin şi 
pe întuneric, drumul la cabina comandantului. 

— Bine, bine, dar pentru ce îi pândeşti, ce-ai cu ei? 

— Nu ştiu nici eu. Nu-i pot suferi. 

Dacă ar fi bănuit Landola că Peters avea un astfel de spirit 
de observaţie s-ar fi ferit, dar habar n-avea că e spionat. 

Când intrară în cabina căpitanului, Wagner îi primi cu 
multă bunăvoință. 

— Bine aţi venit la bordul vasului meu, domnilor, le zise el. 
Să isprăvim mai întâi cu nişte formalităţi destul de 
neplăcute. Aveţi hârtiile de legitimare la dumneavoastră? 

— Poftim, senior comandant, răspunse Cortejo şi-i întinse 
paşapoartele. 

— Dreptul meu ar fi să le opresc la mine, urmă căpitanul, 
după ce-şi aruncă ochii pe ele, nu cred însă că e nevoie să 
fiu atât de sever. Luaţi-le îndărăt. Şi acum, şedeţi, vă rog, să 
bem un pahar cu vin. Să mai pălăvrăgim puţin. 

După ce mâncară şi dădură pe gât câteva pahare, 
conversaţia deveni foarte însufleţită. 

Cortejo şi Landola aşteptau cu nerăbdare momentul să 
aducă vorba despre Rodriganda. În sfârşit, după multă 
vreme, căpitanul începu: 

— Parcă ziceai, domnule Veridante, că eşti administratorul 
contelui de Rodriganda. Îi cunoşti bine toată familia? 


— Cât se poate de bine. 

— Aş vrea să aflu şi eu câte ceva despre ei. Vrei să-mi spui 
din câţi membri se mai compune? 

— Cu cea mai mare plăcere. Din nenorocire nu mai trăiesc 
astăzi decât doi dintre ei: contele Alfonso, care locuieşte la 
Madrid şi contesa Rosetta, măritată cu un medic Sternau, în 
Germania. 

— Aşadar o „mezalianţă”. 

Cortejo ridică din umeri. 

— Hm... Se naşte întrebarea ce înţelegi dumneata prin 
„mezalianţă”. Cunoştinţele şi reputaţia acestui medic 
valorează cât un titlu de conte. 

— Aşadar, dumneata îl cunoşti pe acest Sternau, întrebă 
cu bucurie comandantul. la descrie-mi-l şi mie, te rog. 

— Cu plăcere. E înalt şi voinic ca un uriaş. 

— Perfect. Şi unde l-ai cunoscut? 

— Da Rodriganda. L-a operat pe contele Manuel de o 
tumoare foarte primejdioasă şi cu prilejul acesta a 
cunoscut-o pe contesa Rosetta. 

— Îl cunoşteai de mai înainte pe don Manuel? 

— Da, demult. 

— Mi se pare că administratorul lui era un avocat pe nume 
Cortejo. 

Cortejo făcu o mutră ca şi când ar fi auzit un nume cât se 
poate de disprețuit. 

— Da, aşa e. Cortejo era însărcinat cu afacerile mărunte, 
fleacuri aş putea să zic. Când era vorba însă de ceva mai 
important, contele îmi făcea cinstea să mă viziteze în biroul 
meu de la Barcelona. 

— Aşa! Lai cunoscut probabil şi pe Cortejo? 

— Mai bine decât aş fi vrut. 

— Pari să-l dispreţuieşti, după tonul cu care vorbeşti. 

— Aşa şi e. N-aş putea să spun că-l urăsc, dar n-am nici 
cea mai mică stimă pentru el. Îl cred capabil de orice 
mişelie. 


— Aşa am auzit şi eu. Mi se pare că mai are şi un frate în 
Mexic? 

— Da, pe unul îl cheamă Gasparino şi pe celălalt Pablo. 

— Ce fel de individ este acest Pablo? 

— Un nemernic şi un pungaş ordinar. locmai, din pricina 
lui mă duc acum în Mexic. Vreau să văd ce jafa făcut din 
averea contelui. 

Căpitanul privi îngândurat înaintea lui, pe urmă zise cu 
mâhnire în glas: 

— Vă doresc succes, căci am aflat şi eu multe ticăloşii ale 
acestui Cortejo. 

Avocatul se prefăcu mirat. 

— De unde poţi şti dumneata manevrele acestui ticălos? N- 
ai vrea să-mi spui şi mie, poate că mi-ar fi de folos ce-aş afla 
de la dumneata. 

— Nu vi s-a părut bizar când aţi aflat atunci de moartea 
neaşteptată a lui don Fernando? 

— Ba da. Se zicea că l-a lovit damblaua. Eu, drept să-ţi 
spun, n-am crezut nici un moment că e adevărat... 

— Pentru ce? 

— N-aş putea să-ţi spun, senior. Omul mai gândeşte şi 
unele lucruri pe care le păstrează pentru sine. 

— Eşti un om chibzuit, după cum văd. Dar cum se împacă 
prudenţa asta a dumitale cu slujba de administrator al 
contelui Alfonso? 

Cortejo zâmbi cu înţeles. 

— Vrei să spui că ar fi vreo legătură între bănuiala mea şi 
contele Alfonso, nu e aşa? Poate că ai dreptate şi nu mă dau 
înlături să-ţi răspund. Mi-am propus să descopăr taina 
castelului Rodriganda şi nu o pot face decât rămânând în 
relaţii cu locatarii lui. De aceea am continuat să mă ocup de 
afacerile tânărului conte, după cum o făceam înainte cu 
bătrânul. 

Căpitanul nu se mai putu stăpâni. 

— Atunci, zise el cu însufleţire, pot să-ţi spun că-ţi vei 
ajunge în curând scopul. 


— Înţeleg eu bine sau mă înşel? Nu cumva vei fi dumneata 
în stare să mă ajuţi? Mă minunam până adineauri de 
cunoştinţele pe care vedeam că le ai despre situaţia 
Rodriganzilor, acum văd că ştii mai mult decât mi-aş fi putut 
închipui. Atâta pot să-ţi spun: vai şi amar de acela care va fi 
dovedit vinovat. Nu există iertare pentru el. 

Ticălosul se ridicase în picioare şi vorbea cu atâta 
indignare încât Wagner se simţi entuziasmat. Îi întinse 
amândouă mâinile şi strigă: 

— Foarte bine! Atunci o să fiu şi eu sincer cu dumneata. 
Ştii dumneata cine e proprietarul acestui vas? Însuşi 
contele Fernando de Rodriganda. 

— Cu neputinţă! Contele a murit demult! 

— Nu, trăieşte! 

— Ce spui dumneata, domnule? Nu se poate! Don 
Fernando trăieşte? Pentru Dumnezeu, unde e acum? 

— Aşteaptă, o să mai afli şi altele. Ştii dumneata cine mai 
trăieşte în afară de conte? Sternau şi Mariano, presupusul 
moştenitor al contelui. Am petrecut zile şi săptămâni întregi 
cu ei pe bordul acestui vapor. 

— Povesteşte, senior, sau mai bine îngăduie-mi, rogu-te, să 
te întreb şi dumneata să-mi răspunzi. 

— Poftim, întreabă. 

— Cunosc toate peripeţiile prin care a trecut Sternau până 
la plecarea lui din Spania. Ce-a căutat în Mexic? 

— Ca să dea de urma unuia Landola. Cred că n-ai auzit 
până acum deel. 

— Nu. Cine e? 

— Un căpitan de corabie. În realitate îl cheamă 
Grandeprise, temutul comandant al vasului pirat „Lion”, 
despre care nu se poate să nu fi auzit. 

— Parcă. 

— Adevăraţii instigatori sunt însă cei doi Cortejo. Cel dintâi 
şi mai primejdios complice al lor a fost Landola, pe care l-aş 
face piftie dacă mi-ar cădea vreodată în mână. 

— Aşa i s-ar şi cuveni, zise foarte calm Landola... 


— Cunoşti dumneata pe una Clarissa, care locuieşte la 
castelul Rodriganda? urmă comandantul adresându-se lui 
Cortejo. 

— Da, răspunse acesta. 

— Era amanta lui Cortejo, cu care a avut un băiat. Părinţii 
copilului s-au gândit să-şi facă băiatul conte, de aceea l-au 
substituit adevăratului fiu al lui don Manuel. 

— Auzi, domnule! Nici nu-ţi vine să crezi... 

— Şi totuşi e adevărat. Băiatul contelui Manuel fusese 
cerut de unchiul său din Mexic ca să-l crească şi să-i lase 
toată averea. Ce şi-au zis atunci ticăloşii? Hai să schimbăm 
copilul şi să-l trimitem pe al nostru. Pe adevăratul fiu al 
contelui l-au dat unui şef de bandiți că să-l omoare. Acesta a 
fost însă mai milos decât Cortejo. A crescut copilul şi l-a dat 
la învăţătură. I-a pus numele de Mariano şi, când s-a făcut 
mare, l-a trimis la castelul Rodriganda sub aparenţa unui 
locotenent de cavalerie francez, cu numele Dautreviile. 

Tot ce spunea căpitanul era atât de adevărat, încât lui 
Cortejo îi venea să răcnească de turbare. Totuşi se stăpâni 
şi zise cu o indignare bine simulată: 

— Santa Madonna! Atunci acest Mariano e adevăratul 
conte de Rodriganda, nicidecum Alfonso, după cum se 
crede?! 

— Da şi o să se dovedească. 

— Dacă aş fi ştiut... rosti nemernicul cu o părere de rău 
prefăcută. 

— Mariano trebuia înlăturat, urmă căpitanul, a fost însă 
salvat la timp şi a venit cu Sternau în Mexic, dar de-abia 
după ce se comisese o crimă odioasă împotriva contelui 
Fernando. I se dăduse o otravă care să-i provoace un somn 
cataleptic. Auzea şi vedea tot, fără să poată face o mişcare. 
L-au înmormântat, pe urmă l-au scos din coşciug, l-au băgat 
într-un coş şi l-au dus pe o corabie a lui Landola, care l-a 
vândut ca sclav în Harar. 

— Ce maşinaţie diabolică! Şi ce-a mai fost cu el? 


— Vai de capul lui ce-a pătimit, până ce s-a întâlnit acolo cu 
cineva care-l cunoştea. 

— În Harar unde nu există picior de european? Imposibil! 

— Şi totuşi a fost. Era unul, Mindrello din Manreza, care 
fusese adesea pe la castelul din Rodriganda. 

Cei doi nemernici se îngălbeniră, dar căpitanul nu băgă de 
seamă. 

— Şi cum a ajuns omul acesta în Harar? întrebă Cortejo. 

— Întocmai ca şi contele. Aflase unele secrete de-ale lui 
Cortejo; ticălosul a prins de veste, l-a predat şi pe el lui 
Landola, care l-a vândut ca sclav în Africa. 

— Doamne, Doamne, minunate sunt căile Tale! se minună 
ticălosul împreunându-şi mâinile şi privind cu evlavie în 
tavan. 

— Stai s-auzi ceva şi mai de mirare. Într-una din zile, un 
negustor aduse de vânzare o sclavă albă foarte frumoasă. 
Fata plăcu sultanului şi vru s-o cumpere, dar fiindcă nu 
înţelegea limba ţării, sultanul trimise după conte ca să-i 
slujească de interpret. 

— Şi contele a putut să se înţeleagă cu sclava? întrebă 
Cortejo, tremurând aproape de curiozitate. 

— Da, foarte bine chiar. I-a spus şi pe nume. S-ar putea 
zice o minune dumnezeiască, fiindcă sclava era? ghiciţi, 
domnilor...? 

— Imposibil de ghicit. 

— Dacă spui că într-adevăr cunoşti atât de bine situaţia 
Rodriganzilor, trebuie să fi auzit şi de o moşie a lor, căreia i 
se zicea del Erina. Arendaşul, acum proprietarul haciendei, 
Pedro Arbellez, are o fată, Emma. Ea era sclava. 

Cortejo sări ca ars, se uită încremenit la căpitan, apoi 
bâigui: 

— Emma Arbellez? Nu se poate! Fata a fost... 

Era cât pe aici să se trădeze, dar Landola îl dădu un picior 
pe sub masă şi-l făcu să tacă. 

Din fericire, căpitanul nu băgă de seamă şi urmă: 

— Nu crezi? Stai să vezi. 


După ce Wagner isprăvi de povestit cele ce ştim şi ajunse 
la aflarea insulei singuratice din mijlocul oceanului, Landola 
exclamă cu admiraţie: 

— Dumneata eşti un adevărat marinar! Să găseşti o insulă 
atât de mică într-o întindere nesfârşită de apă, numai după 
indicaţiile unei femei care a rătăcit atâta timp pe o plută 
şubredă, bătută de valuri, e într-adevăr ceva nemaipomenit. 

— Nu, nu, ar fi fost cu neputinţă, răspunse căpitanul. 
Meritul e al lui Sternau, care calculase fără instrumente şi 
aparate, latitudinea şi longitudinea insulei şi Emma şi-o 
memorase din întâmplare. 

— A, aşa! exclamă piratul. În orice caz, Sternau ăsta 
trebuie să fie foarte inteligent. 

— Aşa şi e. Ajungem deci în Indiile Răsăritene şi ne 
procurăm, cu o părticică din comoara luată de la sultan, un 
vapor. Cu o altă sumă de bani, contele cumpără bonuri ale 
statului englez iar bijuteriile le păstrează pentru sine. 
Pornim la drum, găsim insula, îmbarcăm pe nenorociţii 
lăsaţi acolo de Landola şi ne ducem în Mexic. 

— De ce tocmai în Mexic? 

— Fiindcă majoritatea celor salvaţi trebuia să pornească 
de acolo în urmărirea criminalilor şi pentru că ne venea 
geograficeşte mai aproape. Ancorăm la Guyamas. Aici, am 
primit ordinul să ocolesc capul Horn şi să mă duc la 
Veracruz, ca să aduc în patrie pe Sternau şi pe ceilalţi 
europeni. 

— Când trebuie să fi la Veracruz? 

— N-am hotărât o zi anumită. Cum voi ajunge, voi trimite 
pe cineva în Mexic. Cred că-i va găsi pe toţi în palatul 
contelui de Rodriganda. Dacă nu, omul meu se va duce la 
hacienda del Erina, unde nu se poate să nu-i găsească. Dar 
acum, domnilor, vă rog să mă iertaţi că vă părăsesc, dar am 
o mulţime de ordine de dat. 

Cu aceste cuvinte căpitanul se uită la ceas şi se ridică apoi 
de la masă. 


— Mulţumesc din suflet pentru cele ce mi-ai povestit, 
domnule comandant, zise Cortejo. Ceea ce am auzit m-a 
impresionat cât nu pot să-ţi spun; aproape că nu mă mai ţin 
picioarele. 

— Duceţi-vă în cabina dumneavoastră, domnilor şi căutaţi 
să dormiţi ca să vă treacă emoția. Vom mai discuta şi mâine 
despre afacerea asta. Acum, noapte bună. 

Cortejo şi Landola plecară. În cabina lor vorbiră încă multă 
vreme cu aprindere despre cele ce aflaseră. 

În vremea asta, Peters stătea rezemat de un stâlp din 
apropierea coşului Şi privea la stelele de pe cer. Nu ştia 
dacă să-i spună sau nu căpitanului gândurile care îi 
frământau mintea. Auzi deodată paşi în spatele lui şi 
întoarse capul. Era căpitanul, care îşi făcea rondul de seară. 
Peters salută. 

— Domnule căpitan... începu el. 

— Ce e, băiete? 

— Îmi daţi voie să vă întreb cine sunt ăşti doi pasageri? 

— N-ai decât să-l întrebi pe timonier, nu pe mine. 

— Ştiu, domnule căpitan, dar să vedeţi... cu oamenii ăştia 
nu e lucru curat... 

— De ce? Unul e avocat şi celălalt secretarul lui. 

— Nu cred. Avocatul o fi el avocat, dar secretarul e unul de 
ai noştri. 

— A! După ce cunoşti? 

— A găsit cabina dumneavoastră pe întuneric, fără să mai 
întrebe unde e. 

— Da? Văd eu că oamenii ăştia nu-ţi plac defel. 

— Chiar aşa, domnule căpitan. 

— Află atunci că sunt două persoane foarte învăţate şi 
oameni cât se poate de cumsecade. Bănuielile tale n-au nici 
un rost şi te rog să mă scuteşti de acum încolo de astfel de 
prostii. 

— Am înţeles, domnule căpitan. 

Peters plecă bombănind şi se întinse în hamacul lui. Nu 
mai spuse un cuvânt căpitanului, dar nu-i slăbea din ochi pe 


cei doi pasageri. 

Când ajunseră la Veracruz, îi văzu stând de vorbă pe punte 
cu căpitanul. 

— Ziceţi că vă duceţi de-a dreptul în Mexic? întrebă 
Wagner pe Cortejo. 

— Da. Dacă nu-l găsim acolo pe don Fernando, pornim 
călare spre hacienda del Erina. 

— Tot într-acolo se duce şi omul meu. Păcat, zău, că nu 
puteţi face drumul împreună. Nu-l pot trimite decât abia 
mâine. 

Ajunşi în port, îşi lăsară bagajele la vamă şi ei o luară pe 
jos în oraş, ca să se ducă la Gonzalvo Verdillo, agentul lui 
Cortejo, a cărui locuinţă Landola o ştia foarte bine. 

— Ce doriţi, domnilor? Îi întrebă agentul, nerecunoscându- 
i sub deghizarea lor. 

— Am vrea să cerem o informaţie, răspunse piratul. 

— Despre? 

— Unul Landola, căpitanul unui vas-pirat. 

Agentul se îngălbeni şi bâigui speriat: 

— Nu te înţeleg... senior. 

— Ba mă înţelegi foarte bine, tâlharule. Agentului i se 
îmbrobonă fruntea de sudoare. 

— Vă asigur, senior, că nu ştiu despre cine vorbiţi. 

— Zău? Despre mine, neghiobule! Ce, nu mă mai 
recunoşti? 

Landola, care îşi schimbase adineauri glasul, îi spuse 
aceste cuvinte râzând în hohote. Spaniolul îi întinse acum 
mâna, râzând şi el. 

— Trebuie într-adevăr să fiu tare schimbat sub deghizarea 
mea, ca să nu mă poată recunoaşte cineva care a călătorit 
doisprezece ani sub ordinele mele, zise piratul. 

— Se?or capitano, nici fratele dumitale nu te-ar putea 
recunoaşte, îl asigură agentul. 

— Dar domnul acesta ştii cine e? 

Agentul se uită lung la Cortejo, apoi clătină capul zicând: 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 


— Ba da, l-ai văzut, dar nu numai o dată. 

— Unde? 

— La Barcelona. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— E armatorul nostru. 

— Cum, senior Cortejo? Îşi împreună omul mâinile de 
mirare. Zău? Ce schimbare, domnule! Nici prin gând nu mi- 
ar fi trecut. Dar pentru ce deghizarea asta? 

— Fiindcă avem nevoie de ea. Acum, ia spune, ştii ceva 
despre senior Pablo ori Josefa? 

— Nu. 

— Cum se face că nu poţi să-mi dai nici o informaţie 
despre ei? 

— Seniorita mi-a trimis într-o zi o scrisoare, pe care s-o 
expediez lui senior Gasparino Cortejo. Am însemnat-o cu 
numărul 87. Aţi primit-o? 

— Da. Cu două zile înainte de plecarea noastră. 

— De atunci nu mai ştiu nimic. Capitala ţării mişună de 
francezi. 

— Ei drăcia dracului! Aşadar, omul nu mai e sigur de viaţa 
lui, zise cu spaimă Cortejo. 

— Nu, nu, nu omoară pe nimeni, fiţi pe pace. În orice caz, 
mai bine e să nu spuneţi că vă cheamă Cortejo. 

— Nici nu mă gândesc. Sunt Antonio Veridante, 
administratorul averii contelui Alfonso de Rodriganda, 
actualmente în Spania şi domnul de colo e secretarul meu. 
Bagă la cap ce ţi-am spus, fiindcă s-ar putea să fie nevoie s- 
O ştii. 

Agentul îşi însemnă numele şi zise: 

— Trebuie să vă mai spun încă un lucru, senior. De câtva 
timp se află aici în oraş un om, care vine zilnic să mă 
întrebe dacă n-a sosit vreo scrisoare de la senior Cortejo, 
din Spania. Mi-a arătat o dovadă de la senior Pablo ca să-i 
eliberez scrisoarea. Individul vine întotdeauna la aceeaşi 
oră, adică la... apoi uitându-se la ceas... trebuie să sosească 
peste un minut. 


— Sunt curios să-l văd şi eu, murmură Cortejo. 

De-abia îşi sfârşi vorba şi se auzi bătând în uşă. 

— Intră! răspunse agentul. 

Un individ înalt şi vânjos păşi pragul. Era Grandeprise, 
vânătorul. 

— Mă rog, a venit scrisoarea? întrebă el politicos. 

Landola îşi încleştă pumnii ca să nu ţipe. Recunoscuse pe 
fratele său vitreg. Se stăpâni însă şi zise, schimbându-şi 
glasul: 

— Aştepţi degeaba, senior. În locul scrisorii am fost trimişi 
noi de senior Gasparino Cortejo, ca să tratăm personal cu 
fratele său. Deoarece eşti omul lui, trebuie să ştii negreşit 
unde se află. 

— Da. E la doctorul Hillario, în mănăstirea della Barbara 
din Santa Jaga. Acolo trebuia să-i şi duc scrisoarea, 
răspunse vânătorul. 

— Înainte de a te întreba, luă acum cuvântul Cortejo, dacă 
vrei să ne duci la el, îngăduie-mi o altă întrebare: Dumneata 
eşti unul din partizanii lui? 

— Nu. Eu nu fac politică. 

— Cum ai ajuns atunci la el? 

— L-am găsit rănit pe malul lui Rio Grande del Norte şi l- 
am tămăduit. 

— Ce căuta acolo? 

— Un englez aducea bani şi arme pentru Juarez. Senior 
Cortejo vroia să i le ia şi s-a iscat o luptă între oamenii lui şi 
indieni. L-au rănit la amândoi ochii şi a rămas leşinat în 
păpuriş, unde am dat din întâmplare eu de el. 

— Dumnezeule, a orbit! strigă Cortejo. 

— Nu de tot. A pierdut un ochi, dar pe celălalt am reuşit să 
îl tămăduiesc cu o buruiană cunoscută de mine. 

Grandeprise istorisi apoi cum s-a dus cu Cortejo la 
hacienda del Erina, pe care a găsit-o în stăpânirea 
mixtecaşilor, cum a eliberat-o pe Josefa, fugind pe urmă cu 
toţii de acolo. 


— Cortejo nu ştia încotro s-o ia, urmă el. Da francezi nu 
putea să se ducă, la indieni de asemenea şi nici mexicanii 
nu-i erau binevoitori. Unul din partizanii săi, Manfredo, îl 
sfătui să se ducă la mănăstirea din Santa Jaga, unde unchiul 
lui era medicul spitalului. Cortejo i-a urmat sfatul şi ne-am 
dus cu toţii acolo. 

— De ce ai plecat? 

— Trebuie mai întâi să vă mărturisesc că l-am urmat pe 
Cortejo numai fiindcă îmi făgăduise să mă pună faţă în faţă 
cu unul Landola, pe care-l caut de ani de zile. Cortejo mi-a 
spus că aşteaptă o scrisoare de la un frate al lui din Spania, 
care îi va comunica unde se află Landola. Pentru scrisoarea 
asta am venit aici. 

— Aşa! Ce treabă ai dumneata cu Landola? 

— Nu trebuie s-o afle nimeni afară de el. 

— Pesemne că nu e ceva bun dacă nu vrei să spui. 

Grandeprise înălţă din umeri. 

— Bine, zise piratul, dacă ne duci la mănăstirea della 
Barbara îţi promit că o să-l vezi pe Landola. Mi-am dat şi eu 
întâlnire cu el şi va sosi mâine la mănăstire, chiar în aceeaşi 
zi cu noi. 

— Atunci ne-am înţeles, vă duc la mănăstire. 

— Trebuie să ne oprim mai întâi la Mexico. 

— N-am vreme. 

— Atunci n-o să mai dai de Landola. 

Vânătorul se uită cu băgare de seamă la cei doi străini, 
zise apoi izbind cu patul puştii în pământ: 

— S-ar putea să vreţi să mă trageţi pe sfoară, senior; vă 
spun însă hotărât că dacă e aşa, n-o să fie bine de 
dumneavoastră. Bine, mergem la Mexico. Când plecăm? 

— Cât mai curând. Au făcut francezii vreo cale ferată în 
direcţia aceea? 

— Da, ca să-şi transporte repede trupele din Veracruz, 
unde bântuie frigurile galbene. În două ceasuri ajung la 
Lomalto, trecând prin La Soledad. 

— La Lomalto nu mai bântuie molima? 


— Nu, e zonă temperată. 

— Foarte bine. Plecăm cu primul tren, după ce vom scoate 
bagajele de la vamă. 

— Aveţi nevoie de ajutorul meu? 

— Nu. Dumneata să ne aştepţi la gară. 

— Am înţeles. Mă încred în cuvântul dumneavoastră. 

Cu aceste cuvinte Grandeprise înclină uşor capul şi ieşi pe 
uşă. 

— Ce-o fi având cu dumneata? întrebă Cortejo pe pirat 
când rămaseră singuri. De ce nu i-ai spus cine eşti? 

— Fiindcă n-am poftă să mă pomenesc cu un glonte în 
creier ori cu un pumnal în inimă. 

— Zău? Atât de primejdios e individul? Îl cunoşti? 

— Şi încă foarte bine, fiindcă e frate-meu. 

Cortejo se uită uluit la pirat. 

— 'Ţi-e frate şi vrea să te omoare? 

— De douăzeci de ani mă caută, numai pentru plăcerea 
asta. 

— Dar ce i-ai făcut, omule? 

— Hm... treaba mea! 

— Şi care din voi doi are dreptate? 

— În nici un caz eu. l-am suflat moştenirea rămasă de la 
tată-său. 

— Trânteşte-i un glonte în cap şi scapă-te de el. 

— Ei aş! Am nevoie de prea scumpul meu frate vitreg, care 
e o călăuză admirabilă. 

— Cum adică, ţi-e frate vitreg şi mai stai la îndoială? 
Isprăveşte mai repede cu el, ca să scapi de belea. Şi acum, 
să dăm fuga la vamă, ca să ieşim o dată din afurisitul ăsta 
de orăşel, cu aerul îmbâcsit de molimă. 

Spuseră agentului ce mai aveau de spus, pe urmă se 
duseră să îşi scoată bagajele. Găsiră pe vânător aşteptându- 
i la gară. 

Curând după sosirea vaporului căpitanului Wagner, ancoră 
în radă încă un vas, dar ceva mai departe. 


Wagner îndeplini în port formalităţile şi după ce dădu 
ordinele trebuincioase pe bord, vru să se ducă niţel în oraş, 
deşi ştia că e bântuit de friguri. Când să coboare scăricica, 
văzu pe Peters rezemat de parapet şi privind îngândurat 
înaintea lui. Se opri un moment şi-i zise zâmbind: 

— Ei, băiatule, aşa e că te-ai înşelat în privinţa străinilor pe 
care i-am avut pe bord? 

— Nu, domnule căpitan. 

— Nu? exclamă Wagner impresionat. 

— "Tot eu am avut dreptate, domnule căpitan. Unul era 
marinar ca şi noi, iar celălalt un pungaş. Pot să vă dovedesc. 

— În ce fel? 

— Numai pungaşii îşi iau nume false, nu-i aşa? 

— Adevărat, dar paşapoartele lor erau în regulă. 

— 'Tot ce se poate, numai că, să vedeţi dumneavoastră, 
când erau între ei îşi spuneau altfel. 

— Ai auzit tu? 

— Nu numai o dată şi foarte desluşit chiar. Avocatului îi 
zicea celălalt senior Cortejo, iar acesta îi spunea lui când 
căpitane, când senior Landola. 

Căpitanul ameţi, ca şi când l-ar fi izbit cineva cu măciuca 
în cap. 

— Bine mă, de ce nu mi-ai spus imediat? 

— Am îndrăznit de două ori să vă vorbesc despre ei şi 
dumneavoastră mi-aţi spus să-mi ţin gura. 

— Afurisită treabă! mormăi căpitanul şi începu să se 
plimbe agitat pe punte. 

— Acum înţeleg eu... mormăi el. De aceea ştiau atâtea 
despre Rodriganda. Mare dobitocie am făcut! M-am lăsat 
păcălit ca un copil. Trebuie neapărat să îndrept lucrurile, 
Peters! 

— La ordin, domnule căpitan! 

— Îmbracă-te numaidecât şi vino cu mine. I-ai putea 
recunoaşte dacă i-ai vedea? 

— Cale de o poştă, domnule căpitan. 

— Bine. Repede, trebuie negreşit să-i găsim. 


Încântat de cinstea care i se făcea să meargă alături de 
căpitanul lui, Peters se duse în fugă să se schimbe şi se 
întoarse imediat, gătit ca de paradă. 

Coborâră în luntre şi se îndreptară spre mal. Văzură aici o 
întindere mare împrejmuită, cu morminte înşirate unele 
lângă altele. 

— Asta e cimitirul francezilor pe care i-a secerat molima, 
zise căpitanul. Sărmanii, unde a fost să le putrezească 
oasele...! 

Porniră să cutreiere străzile oraşului. Aflară la vamă că 
domnul Veridante fusese acolo să i se controleze bagajul, 
atâta tot. 

Intrară pentru a doua oară într-un restaurant unde mai 
fuseseră o dată şi căpitanul vru să stea jos să se odihnească. 
Era zdrobit de oboseală. Se apropie de o masă pe care o 
văzu mai liberă, dar se dădu deodată îndărăt speriat. La 
masă stăteau doi inşi, unul tânăr şi altul mai bătrân, care 
avea un nas atât de grozav încât te înspăimântai de el la 
prima vedere. 

Acesta scuipă o dată printre dinţi, se uită lung la căpitan, 
pe urmă zise cât se poate de calm: 

— Nu-ţi fie frică, senior, că nu-ţi face nimic. E cel mai 
blând nas din câte sunt pe lume, zău aşa. 

— Atunci pot să iau loc la masă fără frică, râse Wagner. 

— Poftim, n-avea grijă că nu te mănâncă. Tânărul avea o 
aparenţă atât de distinsă încât Wagner se înclină fără să 
vrea şi zise: 

— Wagner, căpitan de marină. 

Celălalt răspunse prezentându-se: 

— Căpitan Unger! 

Tovarăşul lui se recomandă şi el: 

— Căpitanul de dragorii, Plisc-de-uliu. Wagner nu încercă 
să-şi dea seama dacă vorbeşte serios sau glumeşte, căci 
privirile i se aţintiseră asupra tânărului şi nu-şi mai putea 
lua ochii de la el. 


Acestuia i se păru curios şi întrebă cu un zâmbet de 
politeţe: 

— Am avut poate plăcerea să ne fi cunoscut în altă parte? 

— Nu cred, domnule, dar mă surprinde o asemănare pe 
care o aveţi cu un camarad de-al meu. De altminteri purtaţi 
şi acelaşi nume, răspunse Wagner. 

Kurt deveni atent. 

— Din ce loc era? întrebă el cu încordare. 

— Din Rheinswalden, Germania. Vorbiseră până acum în 
spaniolă, dar omul se exprimă atât la bucurie cât şi la 
durere mai uşor în limba lui maternă. Kurt sări în picioare şi 
strigă în limba germană: 

— Tata! Îl cunoşti dumneata pe tata? Ce bine îmi pare...! 

— Eşti german? întrebă mirat Wagner servindu-se de 
aceeaşi limbă. 

— Desigur că sunt german. Spune-mi repede, căpitane, 
unde l-ai cunoscut pe tata... când te-ai despărţit de el... 
unde se află acum? 

— Nu ştiu nici eu bine, e însă mai mult ca sigur că e aici în 
Mexic. Am sosit adineauri cu vaporul meu în port ca să-l duc 
pe el şi pe tovarăşii săi în patrie. 

— Domnule căpitan, zise Kurt potolindu-se, spune-mi, te 
rog, tot ce ştii despre el. 

— Cu plăcere, dragul meu, dar fii bun şi ai niţică răbdare. 
Am intrat aici în restaurant să beau un pahar cu vin şi să 
mă odihnesc niţel. Alerg de un ceas să găsesc nişte 
criminali ca să pun să-i aresteze. 

— Ce crimă au comis? 

— Au... a, trebuie să-i cunoşti şi dumneata pe aceşti 
ticăloşi. Unul e Gasparino Cortejo iar celălalt Landola, 
piratul. 

Kurt păli. 

— Cum, pe ei îi cauţi? Sunt aici, în Veracuz? 

— Da, domnule Unger. Uită-te bine la mine: ai în faţa 
dumitale pe cel mai mare dobitoc de pe suprafaţa 
pământului. I-am avut de la Rio de Janeiro pe bordul vasului 


meu, fără să am habar cine sunt. Băiatul acesta simplu, un 
marinar de-al meu, a bănuit ceva şi mi-a atras atenţia, dar 
nu i-am dat ascultare. De-abia după ce au părăsit vaporul 
am aflat cine sunt şi acum colind toate străzile, alerg din 
cârciumă în cârciumă, doar voi da de ei. 

Kurt îl asculta cu încordare. 

— Eşti sigur că ei sunt? întrebă el. Dacă e aşa, atunci cu 
siguranţă că au venit să pună iar la cale vreo crimă, pe care 
trebuie neapărat s-o împiedicăm. Aveai dreptate adineauri 
când ziceai că nu e timp de povestit. Se impune să-i 
prindem pe aceşti ticăloşi. Cum erau îmbrăcaţi? 

Wagner descrise cu amănunţime îmbrăcămintea şi chipul 
lor. 

— Să ne mulţumim deocamdată cu atât, zise Kurt. Spui că 
i-ai căutat pretutindeni? 

— Da, dar degeaba, nu i-am găsit nicăieri. 

— La gară ai fost? 

— La gară? Nu, nu m-am gândit, răspunse bietul căpitan 
cam ruşinat. 

— Cum? întrebă Kurt mirat. Ăsta era cel dintâi drum pe 
care trebuia să-l faci. Grăbiţi cum erau, nici vorbă nu putea 
fi să plece cu trăsura sau călare. Să mergem imediat la 
gară, domnilor, încheie tânărul sculându-se în grabă de la 
masă. 

Capitolul III - Sicriul gol. 

Cortejo, Landola şi Grandeprise se interesară, imediat ce- 
au ajuns la gară, despre primul tren care pleca spre 
Mexico. Slujbaşul pe care-l întrebară se nimerise să fie 
chiar conductorul. Omul îi privi lung şi zise dând din umeri: 

— Trenul pleacă peste zece minute, vreţi să plecaţi cu el? 

Cortejo dădu din cap. 

— Regret. Trebuie s-aşteptaţi altă ocazie. Asta e numai 
pentru soldaţi şi persoanele care fac parte din personalul 
nostru sau care au un permis special din partea 
ministerului. 


— Neplăcut lucru, zise Cortejo necăjit. Suntem foarte 
grăbiţi. 

— Aveţi ceva, vreo recomandaţie? 

— Din nenorocire nu. N-avem decât paşapoartele noastre. 

— Plin! Din ce ţară sunteţi? 

— Noi doi suntem supuşi spanioli, iar domnul de colo un 
vânător american. 

— Şi mai rău. Pe spanioli n-avem voie să-i luăm în tren şi 
pe americani încă şi mai puţin. 

Grandeprise scoase atunci din buzunar un portmoneu şi 
zise: 

— Eu am o astfel de hârtie, senior. 

— Da? E valabilă? 

— Aşa sper. 

— la s-o vedem. 

— Poftim. Era o bancnotă de douăzeci de dolari. Ei, ce 
zici? E valabilă sau nu? 

Slujbaşul zâmbi şi dădu din cap. 

— Cât se poate de valabilă şi dacă domnii ceilalţi au şi ei o 
astfel de legitimaţie, nu mai am nimic de zis. 

Cortejo scoase atunci două hârtii de o sută de franci şi le 
puse în mâna condtictorului. 

— Toate bune, trebuie însă să lucrăm cu prevedere. Aveţi 
paşapoarte spaniole? 

— Da. Eu sunt avocatul Antonio Veridante şi dumnealui e 
secretarul meu. 

— Bine, zise conductorul, vă iau, dar o să călătoriţi în 
compartimentul meu. Acum urcaţi-vă repede, că pleacă 
trenul, încheie el şi îi vâri într-un compartiment rezervat, 
lăsându-i câteva momente singuri. 

— Mare noroc am avut, murmură Cortejo. 

— Banul deschide şi porţile raiului, îşi dădu cu părerea 
vânătorul. 

— În orice caz a fost cam îndrăzneţ lucru. 

— Nu e nici o îndrăzneală să arunci douăzeci de dolari pe 
fereastră. 


Cortejo înţelese aluzia, scoase iar o bancnotă din buzunar 
şi o întinse americanului. 

— Poftim. Ai cheltuit banii ăştia pentru noi. 

— Poate la fel de bine şi pentru mine, răspunse 
Grandeprise. Nu vreau însă să vă jignesc, de aceea îi 
primesc. Mulţumesc. 

Băgă bancnota în buzunar şi tăcu. 

Locomotiva fluieră, conductorul dădu semnalul şi trenul se 
puse în mişcare. 

În Lomalto se ştia de venirea lui, căci peronul era înţesat 
de soldaţi francezi care aşteptau să fie trimişi îndărăt, în 
patrie, prin portul Veracruz. Vagoanele sosite fură cuplate 
cu cele din gară şi trenul porni peste puţin timp înapoi. 

Diligenţa, care făcea legătura între Lomalto şi Mexico, 
stătea gata de plecare. Cortejo şi Landola luară loc 
înăuntru, pe când Grandeprise, căruia îi plăceau aerul şi 
câmpul deschis, se urcă pe imperială, ceea ce dădu prilej 
celorlalţi doi să poată discuta în voie. După ce porni 
diligenţa, Cortejo zise tovarăşului său: 

— Mare noroc ai avut că eşti deghizat. Dacă te recunoştea 
vânătorul, cine ştie ce s-ar fi întâmplat. 

— Ei aş! Nu e vorbă, tot mai bine că nu bânuieşte cine 
sunt, dar nu sunt eu omul care să se teamă de cineva, 
fiindcă, fie el cine o fi, nu l-aş povăţui să intre-n cârd cu 
mine. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Deocamdată avem trebuinţă de el, pe urmă voi vedea 
eu. 

— Crezi că e adevărată povestea cu doctorul. Hillario? 

— Fără îndoială. 

— Atunci vom găsi la el pe fratele meu sau vreo urmă de-a 
lui? 

— Hotărât. 

— Va trebui deci să terminăm cât mai curând afacerea 
noastră în capitală ca să ne ducem mai repede la Santa 


Jaga. 


— Afacerea noastră în capitală? Hm! Ce înţelegi dumneata 
cu asta? 

— Povestea aceea afurisită cu mormântul. 

— S-ar putea să te înşeli. Mai am eu şi altele de făcut în 
Mexico. 

— Pot să ştiu şi eu ce anume? 

— Moşiile contelui de Rodriganda au rămas fără stăpân. 

— Au ele stăpân, n-avea grijă. 

— Uiţi că don Fernando e considerat mort iar fratele meu 
exilat din ţară, aşa că, pentru moment, n-are cine se 
interesa de ele. 

— Dar statul unde e? 

— Vrei să spui că au fost confiscate? 

— În nici un caz, căci contele Alfonso, adevăratul 
proprietar, nu a fost exilat şi se bucură de toate drepturile 
lui. 

— Aşadar, crezi că statul le administrează numai? Mă 
îndoiesc. 

— De ce? se interesă Landola. 

— Hm... Cine reprezintă pentru dumneata statul? 

— Împăratul. 

— Împăratul e numai un om de paie al francezilor şi nu 
poate face nici o mişcare fără învoirea mareşalului Bazaine. 

— Atunci guvernul. 

— Crezi că n-are altă treabă decât să se ocupe de moşiile 
Rodriganzilor? N-are el timp pentru aşa ceva. 

— Pentru bani se găseşte întotdeauna vreme. 

— Cum adică, se miră Cortejo. 

— Puţine parale a pus fratele dumitale de o parte? Din ce 
şi-a făcut averea, nu din veniturile moşiei? Au să facă şi cei 
de la guvern la fel. Noi nu putem întreprinde nimic în 
situaţia în care ne găsim. 

— Cum să nu! Am doar în buzunar procura lui Alfonso 
pentru că să pun la punct chestia. 

— Se poate, se naşte însă întrebarea dacă o vor lua în 
seamă. În sfârşit, vom vedea noi. 


— În orice caz, de îndată ce voi ajunge în Mexico, mă voi 
duce să iscodesc ce e pe la palatul contelui Fernando. 

— La ce bun? Ca să ne vârâm în cine ştie ce bucluc? 

— De fel. Am hârtii în regulă şi sub deghizarea asta nu mă 
recunoaşte nici dracu. 

— Bine, fă ce ştii. Pe mine însă să nu mă târăşti după 
dumneata, ci să mă laşi să te aştept undeva într-un loc 
sigur. 

Ajunşi la Mexico, Grandeprise şi Landola rămaseră la 
hotel, în timp ce Cortejo se duse de-a dreptul la palatul 
contelui. Văzu lângă poartă două gherete în care păzeau 
santinelele. Înţelese că erau încartiruiţi militari. 

— Pe cine cauţi? întrebă una din santinele. 

— Cine locuieşte în palat? 

— Generalul Clausemonte. 

— Mulţumesc, nu vreau să deranjez pe domnul general. Aş 
vrea însă să vorbesc cu proprietarul. 

— Vrei să spui cu administratorul. Parter, la dreapta. 

Cortejo intră în gang şi văzu pe una din uşi o tăbliță pe 
care scria „Administrator”. Bătu în uşă. 

— Intră!” îi răspunse cineva dinăuntru. 

Se pomeni într-o încăpere cu mai multe birouri, la care 
lucrau câteva persoane. 

— Ce doriţi? îl întrebă una din ele. 

— Să vorbesc cu domnul administrator. 

— E ocupat, stă la masă. 

— Anunţă-mă, te rog. 

— N-am voie, nu permite să fie deranjat când mănâncă. 

Cortejo luă o poză mândră şi zise dârz: 

— Ţi-am spus să mă anunţi. 

Omul îl privi cu mirare. Păru întrucâtva impresionat. 

— Cine sunteţi dumneavoastră, senior? 

— Nu te priveşte pe dumneata. Spune-i că a sosit un domn 
din Spania, care doreşte să-i vorbească în privinţa 
administrării averii contelui de Rodriganda. 


— A, atunci e altceva. De ce n-aţi spus de la început? Poftiţi 
în camera de alături, eu mă duc să-l chem pe domnul 
administrator. 

Camera în care intră Cortejo părea mai mult un salon de 
cucoană decât un birou de afaceri. 

— Hm... mormăi spaniolul, domnului administrator îi place 
să trăiască bine, pe cât văd. Poate că are dreptate Landola. 

De-abia după un sfert de ceas auzi paşi şi un domn 
îmbrăcat după ultima modă se ivi în prag. După cioc şi 
mustață se cunoştea imediat că e francez. Se uită 
cercetător la Cortejo, apoi îl întrebă fără să-l salute: 

— Cine eşti dumneata, domnule? 

— Numele meu e Antonio Veridante. 

— Îmi pare bine. Spaniol, deci? 

— Da. Avocat în Barcelona. Administratorul şi 
împuternicitul contelui Alfons de Rodriganda. 

— Aşa! Ai dovezi? 

— Da, poftiţi procura mea, dată de conte şi legitimaţia. 

Cortejo întinse francezului hârtiile, acesta le examină cu 
atenţie, pe urmă i le dădu îndărăt zicând: 

— Regret, dar hârtiile dumitale nu sunt valabile. 

— Cum, vă îndoiţi de autenticitatea lor? 

— Câtuşi de puţin. Veniţi direct din Rodriganda sau 
Barcelona? 

— Da. 

— N-aţi trecut pe la Madrid sau Paris? 

— Nu. 

— Atunci aţi făcut călătoria degeaba. Trebuia să vă 
prezentaţi mai întâi ambasadorului francez la Madrid sau 
celui spaniol la Paris. 

— N-am crezut că e nevoie. Credeţi că e nevoie de o 
confirmare a ambasadei? 

— Nici nu se poate altfel. 

— Avem şi aici în Mexico un ambasador al Spaniei. 

— Aşa e, dar autoritatea lui nu e de ajuns. 

— Ah! O să mă informez. 


— N-ai decât s-o faci, domnule, zise francezul zâmbind cu 
ironie. 

— Sunt avocat şi cunosc legile. 

— Că eşti avocat, se poate, dar că eşti atât de versat în 
textele de legi, mă îndoiesc. 

— Vreţi să mă insultaţi, domnule? 

— Nici nu mă gândesc! îi răspunse francezul cu dispreţ. 

Tonul acesta dispreţuitor îl enervă pe spaniol. 

— Văd însă că vă îndoiţi de cunoştinţele mele profesionale. 

— Cam aşa ceva. Convingerea dumitale că intervenţia 
ambasadorului spaniol ar fi de ajuns, s-ar potrivi în alte 
timpuri, acum însă suntem pe picior de război şi ne aflăm 
într-o situaţie excepţională. 

— Fir-ar să fie legile astea ale dumitale! 

— Expresia dumitale nu e tocmai cuviincioasă, dar să 
zicem că n-am auzit. Aşadar suntem pe picior de război. 
Împăratul, văzând că averea contelui de Rodriganda a 
rămas fără stăpân, a găsit cu cale s-o treacă sub 
administrarea statului. Atâta vreme cât ne aflăm în această 
situaţie excepţională, nu pot recunoaşte procura dumitale 
decât după ce va fi autentificată de statul francez. Această 
autentificare nu o poţi avea decât prin ambasadorul 
dumneavoastră la Paris sau al nostru la Madrid. 

— Atunci trebuie să fac călătoria înapoi? Îngăduie-mi cel 
puţin să-mi arunc niţel ochii în registre. 

— Nu se poate. 

— Administrarea averii se afla până acum în mâinile lui 
Pablo Cortejo. De ce i s-a luat? 

— Fiindcă s-a dovedit că e trădător de ţară şi instigator la 
revoltă şi a fost exilat. 

— Unde se află acum? 

— De unde vrei să ştiu eu? Nu fac parte din jandarmerie. 
De altminteri, mi-e perfect egal unde se află acest Cortejo, 
care e nu numai trădător, dar şi escroc şi un pungaş 
ordinar. 

— Senior! strigă Cortejo fără să-şi dea seama. 


— Domnule? 

— Insulţi pe Pablo Cortejo. Ai dovezi împotriva lui? 

— Câte pofteşti! 

— Arată-le! 

— Cui? Dumitale? râse francezul. 'Ţi-am mai spus că n-ai ce 
să te amesteci. Văd însă că iei cu prea multă căldură 
apărarea acestui pungaş şi devii şi dumneata suspect. 

— Eu nu suspectez pe nimeni fără dovezi... 

— Nici eu. Repet numai că am mai multe dovezi decât ţi-ai 
putea închipui. Aproape fiecare rând din registre, fiecare 
cifră e o dovadă. A pungăşit pe contele de Rodriganda cu 
sume fantastice. Dacă va fi prins, e de ajuns atât ca să-l 
ducă la spânzurătoare, fiindcă dobitocia pe care a făcut-o 
punându-şi candidatura la preşedinţie, e numai un 
caraghioslâc. 

— Aşadar, e într-adevăr plecat din ţară? 

— Nu ştiu. Mai doreşti ceva? 

— În situaţia de fată, nu. 

— Atunci regret că am lăsat să fiu deranjat, Bună ziua, 
domnule! 

Cu aceste cuvinte francezul ieşi mândru din cameră. 

— Stai tu, nemernicule, o să vină vremea să mi-o plăteşti 
cu vârf şi îndesat... mormăi printre dinţi spaniolul. 

leşi în stradă şi se interesă unde locuieşte ambasadorul 
Spaniei. Află de la el că tot ce-i spusese actualul 
administrator era adevărat. Se întoarse la hotel şi-l găsi pe 
Landola aşteptându-l cu nerăbdare. 

— Ei, ce-ai făcut? îl întrebă el. Văd după mutra dumitale că 
ţi s-a întâmplat ceva neplăcut. 

— Aşa şi e, răspunse cu ciudă Cortejo? şi-i povesti cum 
stau lucrurile. 

— Atunci, afacerea asta a dat deocamdată greş. Acum ce 
facem? zise Landola. 

— Să umplem coşciugul, pe urmă plecăm la Santa Jaga. 

— Cu ce să-l umplem? 

Deşi erau singuri în cameră, Cortejo şopti cu teamă: 


— Nu aşa tare ca să nu ne-audă cineva. Cu ce vrei să-l 
umplem? Cu un cadavru. 

— Vrei să spui că ne informăm unde a murit cineva şi-i 
punem leşul în coşciugul gol al lui don Fernando? 

— Ar fi cea mai mare nebunie pe care am putea face-o. 
Recunoşti şi dumneata că vrăjmaşii noştri ne-ar putea 
aluneca printre degete, nu e aşa? 

— Da, ceea ce ar însemna o mare primejdie pentru noi. 

— Şi că s-ar putea întoarce aici în oraş? Cel dintâi lucru pe 
care l-ar face ar fi să deschidă mormântul. 

— Cu atât mai bine. Ar da de cadavru, ceea ce ar fio 
dovadă că don Fernando a murit cu adevărat. 

— Aşa?... exclamă spaniolul privindu-l batjocoritor. 

— Nu cumva eşti de altă părere? 

— la spune, prea deşteptule se?or secretărio, ce crezi 
dumneata că au să facă mai întâi cu cadavrul? 

— Au să-l examineze. 

— Foarte bine. Şi ce-au să găsească? 

Landola se uită întrebător la Cortejo şi fiindcă nu pricepea 
ce vroia să spună, răspunse râzând: 

— Un mort ca toţi morţii. 

— Da, dar au să găsească şi de ce boală a murit. 

— Bine zici. Acum pricep eu. Trebuie găsit cadavrul cuiva 
care a murit în acelaşi timp cu don Fernando. 

— De unde să-l luăm? 

— Din cimitir, de unde vrei să-l luăm! 

— Ai nimerit-o în sfârşit! Trebuie să dezgropăm peste 
noapte cadavrul şi să-l băgăm în sicriul contelui. N-avem 
decât să citim inscripţiile de pe morminte şi vom găsi unul 
cu anul şi data când a murit contele. 

— Bine, bine, dar îmbrăcămintea? 

— Despre asta nici o grijă. Am cercetat în drum pe medicul 
vaporului, care pare să fie un foarte bun chimist. 

— Rău ai făcut. Dacă prindea bănuieli, ce te făceai? 

— Prea mă crezi prost. Mi-a spus din proprie iniţiativă o 
mulţime de mijloace care prefac hainele în scrum la cea mai 


mică atingere cu aerul. 

— Dar nu aşa ca să pară arse, ci putrezite de vreme? 

— Da. 

— Ar fi formidabil. Rămâne acum să ne procurăm hainele. 

— Le găsim la orice croitor sau negustor de vechituri. 

— Trebuie însă să semene cu acelea pe care le purta 
atunci contele. 

— Fiul meu mi-a descris toată înmormântarea şi cum era 
îmbrăcat don Fernando, aşa că în privinţa asta nu mă pot 
înşela. 

— Îmi aduc şi eu foarte bine aminte cum mi l-au adus pe 
bord. 

— Atunci o să fi şi dumneata de faţă când voi cumpăra 
hainele. 

— Bineînţeles. Acum să discutăm ce e mai important. Să 
zicem că dezgropăm un cadavru. N-o să se bage de seamă a 
doua zi? 

— Să procedăm şi noi aşa ca să nu se observe nimic. 

— Afurisită afacere! Cum să ne procurăm sapă, lopată, 
felinare, scânduri şi o scară? 

— Felinare o să cumpărăm, celelalte se vor găsi poate în 
cimitir. Groparii au de obicei un loc unde le ţin peste 
noapte. 

— Trebuie mai întâi să ne convingem. Mai rămâne de 
stabilit ceva: avem nevoie de un om care să stea de pază ca 
să nu fim deranjaţi şi să ne dea de veste dacă se iveşte 
primejdia de a fi descoperiţi, ca să putem fugi la timp. 

— Pune-l pe fratele dumitale, dacă o vrea. 

— A, pe dobitocul ăsta îl convingi lesne. Am şi un mijloc 
foarte bun. Mă urăşte de moarte şi îi vor îndruga o poveste 
pe tema asta care îl va hotărî cu siguranţă să ia parte la 
întreprinderea noastră. Acum doarme, să-l lăsăm să-şi vadă 
de somn. Ei, ce zici, eşti gata? 

— Da. Să mergem. 

leşiră din hotel şi porniră să cutreiere străzile care 
forfoteau de soldaţi. Întrebând din om în om li se spuse 


unde e cimitirul şi se îndreptară într-acolo. Poarta era 
descuiată. 

Soarele ardea cu putere şi cimitirul era pustiu. 

Căutară mai întâi cavoul familiei Rodriganda, pe care-l 
găsiră lesne. Avea un grilaj de fier a cărui portiţă era 
încuiată. 

— O să putem noi s-o descuiem? întrebă Cortejo. 

— Ne trebuie unelte, zise Landola. 

— De unde să le luăm? 

— De la un lăcătuş. 

— Da, dar n-are voie să ne vândă o cheie falsă. 

— Uiţi că ne aflăm în Mexic. Cu bani vom putea obţine şi 
alte lucruri de care avem trebuinţă. 

Porniră să se plimbe printre morminte şi să citească 
inscripţiile. De-a lungul zidului văzură nişte mici clădiri, 
aşezate la rând, una lângă alta. 

— Şi astea tot morminte trebuie să fie, zise Landola. A, mi- 
a venit ceva în gând! Mi se pare că n-o să ne mai trebuiască 
nici sapă, nici lopată şi n-o să fie nevoie să dezgropăm nici 
un cadavru, la te uită la cavourile astea... 

— Ghicesc ce vrei să zici. Ideea nu e rea defel. 

— Nu se poate să nu fie în vreunul din aceste cavouri 
vreun cadavru cam de vârsta lui don Fernando. Mai toate 
aceste dormitoare macabre sunt descuiate. Ia să vedem ce 
scrie pe ele. 

Se opriră la fiecare cavou ca să citească numele şi data 
morţii celor ce odihneau aici pe veci. După câtva timp 
Cortejo arătă o cruce şi zise lui Landola: 

— la citeşte, se?or secretărio, ce scrie colo pe peretele 
acela. 

Landola se apropie, privi printre gratii şi văzu diferite 
nume de persoane decedate de multă vreme. 

— Aha, vrei să spui inscripţia aceea de sus? Răposatul a 
fost bancher, în vârstă de patruzeci şi şapte de ani şi a 
murit acum optsprezece ani. 

— Se potriveşte de minune. Dumneata ce zici? 


— Hm... ai dreptate. Dar cum să găsim coşciugul lui 
printre celelalte care se află în cavou? 

— Să le citim la rând şi vom vedea al câtelea vine la număr. 

Landola făcu după cum îl sfătui Cortejo, apoi zise: 

— Bancherul a fost cel din urmă dintre cei îngropaţi aici, 
aşa că sicriul lui trebuie să se fi păstrat încă foarte bine... 

—. şi va fi foarte uşor de găsit. Trebuie însă să ştiu un 
lucru: nu o să-ţi pierzi cumpătul când te vei vedea jos în 
cavou? 

— Nu cumva crezi că mi-e frică? 

— Vezi că una e să te afli cu arma în mână în faţa unui om 
viu şi alta să te cobori în mijlocul nopţii într-un mormânt, ca 
să despoi un cadavru şi să-l îmbraci pe urmă la loc. 

— Nu te teme, mie mi-e totuna dacă dezbrac ori îmbrac un 
om viu sau un mort. Chiar de-ar fi dracul în persoană, nu 
mi-e mie frică de el. Ba dacă mi-o cere un foc, îi aprind şi 
ţigara. Aşadar, nu te îngriji de mine, vezi mai bine de 
dumneata, să n-o iei la fugă. 

— De mine sunt sigur, mă întreb însă ce-o să zică fratele 
dumitale? 

— Nici nu trebuie să vadă cadavrul. Îl lăsăm să păzească la 
poarta cimitirului, fără să-i spunem la ce-am venit. O să-i 
îndrug cu nişte poveşti, să te cruceşti şi dumneata. Acum 
hai să vedem de unde facem rost de o scară. 

Găsiră ce căutau într-un colţ al cimitirului, unde îşi ţineau 
groparii uneltele. Se întoarseră apoi în oraş şi se duseră la 
o prăvălie să cumpere haine pentru mort. 

Când se înapoiară la hotel, era vremea prânzului. Cerură 
să li se servească masa în camera lor, căci restaurantul era 
plin şi preferau să fie singuri. Grandeprise se săturase de 
somn şi veni şi el la masă, dar mâncărurile acelea delicate 
nu-i plăceau defel. De altminteri, era şi aşa rău dispus şi 
morocănos. Da întrebarea pe care i-o adresă Landola în 
privinţa asta, răspunse necăjit. 

— Cum ai vrea să fiu altfel, master? Ce caut eu în afurisitul 
ăsta de Mexico unde mă plictisesc de moarte? Să-mi pierd 


vremea dormind? Am eu altceva mai bun de făcut. 

— A, te plictiseşti? Plimbă-te şi dumneata niţel prin oraş. 

— Îl cunosc şi-l prea cunosc. Trebuie să plec neapărat la 
Santa Jaga. 

— Plecăm împreună îndată ce ne vom fi sfârşit treburile pe 
care le avem aici. S-ar putea să fie chiar mâine. Întâmpinăm 
însă o piedică, de aceea mă tem că va fi nevoie să mai 
amânăm plecarea. Nădăjduim totuşi să găsim omul de care 
avem nevoie şi în care să putem avea toată încrederea. 

Grandeprise ridică repede capul şi-l privi cercetător. 

— Cum adică, în mine n-aveţi? întrebă el mirat. 

— De, ştiu şi eu ce să spun! Da şi nu. E vorba de o taină, o 
taină foarte mare. 

— De afaceri? 

— Nu. 

— Ceva unde nu vă pot fi eu de folos? 

Landola clătină îngândurat capul. 

— Mă văd silit să-ţi dau o explicaţie. E vorba de ceva unde 
ne poţi fi, dimpotrivă, de mare folos. Dacă am termina 
repede, am putea pleca mâine chiar la Santa Jaga, dar vezi 
că... 

Grandeprise ardea de nerăbdare să se afle cât mai curând 
faţă în faţă cu nemernicul de frate-său şi spera să-l 
întâlnească în mănăstirea della Barbara. De aceea şederea 
în Mexico îl enerva şi ar fi vrut să plece imediat de acolo. 

— Te somez să-mi spui ce te face să nu ai încredere în 
mine, zise el încruntând sprâncenele. 

— Greu ce-mi ceri dumneata, îşi tărăgănă Landola 
cuvintele, fiindcă eşti prietenul aceluia care... na, m-ai făcut 
să spun mai mult decât aş fi vrut. 

Vânătorul deveni curios. 

— Al cui prieten sunt? Hai, spune o dată. 

— Bine, fie! Eşti prietenul lui Landola, împotriva căruia e 
îndreptată întreprinderea noastră. 

— Eu, prietenul lui Landola! strigă americanul izbind cu 
pumnul în masă, încât farfuriile şi tacâmurile zăngăniră cu 


zgomot. Alerg de zeci de ani, ca diavolul după un suflet, ca 
să pnn mâna pe el şi să-l trimit în fundul iadului unde îi e 
locul. 

Tonul cu care Grandeprise spusese aceste cuvinte îl făcu 
pe Landola să se înfioare. Se stăpâni însă şi îi zise ca şi când 
s-ar fi bucurat de cele ce auzea. 

— Adevărat? Nu cumva am găsit în dumneata un aliat? 
Mare noroc ar fi! 

— Aşadar, îl urmăriţi şi dumneavoastră? Atunci sunt omul 
pe care-l căutaţi. Spuneţi-mi ce trebuie să fac. 

Piratul se uită la Cortejo, parcă l-ar fi întrebat ce e de 
făcut. Îl văzu dând aprobator din cap. 

— Eu zic că putem avea încredere în dumnealui. Pare să 
fie om de treabă şi nu cred că o să ne înşele, murmură 
spaniolul cu glas mieros. 

— Să vă înşel eu! strigă vânătorul. Puneţi-mă la încercare, 
senior şi o să vă daţi seama că vă puteţi bizui pe mine. 

— Bine, zise Landola, părând să ia o hotărâre. E vorba de 
o mică plimbare la cimitir. 

— Merg şi eu cu dumneavoastră. 

— Chiar în puterea nopţii? 

— Nu-mi pasă. Dar ce să faceţi acolo? 

— Să descoperim o ticăloşie de-a lui Landola. 

— Aha, încep să pricep! 

— Cu atât mai bine. Dumneata ştii că Landola a locuit 
câtva timp aici în oraş? Avea o drăguță... 

— Săraca! Mai bine s-ar fi măritat cu diavolul decât... 

— Nu s-a măritat nici cu dracu! nici cu Landola. S-a logodit 
cu altul, tot atât de fioros ca el: moartea! 

— Ei drace! A murit? Adică a trebuit să moară, nu e. aşa? 

— Aşa bănuim. Landola vroia să scape de ea fiindcă aflase 
cine e. Când ticălosul a încercat să-i dea cu piciorul, fata l-a 
ameninţat că-l denunţă. A doua zi dimineaţă a fost găsită 
moartă. 

— A, a ucis-o? 


— Probabil. Eu am bănuit aşa ceva şi am adus medici să 
constate, dar n-au găsit nimic; ziceau că a murit de un atac 
de apoplexie. Hm! E însă ciudat că Landola fusese în ajun la 
ea, se luaseră amândoi la ceartă, iar a doua zi fata era 
moartă. Mie lucrul mi s-a părut suspect, de aceea am cerut 
o anchetă. Trebuie să ştii că biata fată mi-era nepoată. 
Pusesem să-l aresteze pe Landola, i s-a dat însă drumul şi 
eu am fost acuzat de calomnie şi dat în judecată. De atunci 
m-a urmărit cu o stăruinţă diavolească pe mine şi pe toţi ai 
mei. Din pricina lui mi-am pierdut toată averea; copiii mi-au 
murit în chip misterios, nevasta de asemenea şi de câte ori 
se abătea o astfel de nenorocire peste capul meu, Landola 
era pe aproape. M-a cuprins atunci o furie nebună. Nu 
puteam să-i fac nimic pe cale legală dar am jurat să mă 
răzbun. Mai curând sau mai târziu trebuia să-mi cadă în 
mână ticălosul. 

— ȚŢi s-a întâmplat întocmai ca şi mie. 

— L-am căutat pretutindeni, dar zadarnic. Am aflat că ar fi 
în legături de afaceri cu Gasparino Cortejo. M-am dus în 
Spania şi am intrat ca secretar la senior Antonio Veridante, 
administratorul contelui de Rodriganda. Cu timpul ne-am 
împrietenit. Cortejo nu bănuia că prin el am dat de urma 
vrăjmaşului meu de moarte. Acum îl voi găsi cu siguranţă în 
Santa Jaga. Înainte de a pleca însă, vreau să mai examinez 
o dată cadavrul nepoatei mele. Mi-am adus aminte de ceva. 
Ştii dumneata cum se poate ucide cineva care are părul 
mare şi mătăsos, fără să lase urme? 

— Nu. Ce are a face părul... 

— Vezi, aici e aici; tocmai părul ascunde urmele. 

— Bine zici. Am auzit şi eu despre un astfel de caz. O 
femeie şi-a omorât bărbatul înfigându-i, pe când dormea, un 
cui subţire în creştet. 

— Aşa e. Un cui retezat la cap care se înfige adânc în 
creier; părul acoperă locul şi nu se mai cunoaşte nimic. 

— Hm! Şi asta vrei să dovedeşti dumneata acum? 

— Da. 


— Noaptea... în cimitir., adică într-ascuns. De ce n-o faci 
ziua şi cu ajutorul autorităţilor? 

— Zău? Ca să fiu acuzat iar de calomnie şi profanare de 
morminte? Nici nu mă gândesc! Şi acum te întreb încă o 
dată: Vrei să mă ajuţi sau nu? 

— Vreau. Ce trebuie să fac? 

— Nimic decât să stai de pază, ca să nu ne surprindă 
cineva. Dacă bănuiala mea se adevereşte, mâine dimineaţă 
pornim la Santa Jaga ca să-l arestăm pe criminal. 

— Ne-am înţeles. Aş vrea să vină mai repede noaptea ca să 
isprăvim cât mai curând cu afacerea asta. 

Răbdarea lui Grandeprise fu pusă la grea încercare, însă, 
căci mai era mult până în seară. 

Cortejo se duse după-amiază în oraş şi se întoarse cu mai 
multe chei şi unelte cu care spera să poată descuia cavoul. 
Dacă nu va reuşi, trebuia să-l deschidă cu forţa. 

— Mare dobitoc şi Grandeprise ăsta! râse Landola. 

— Probabil că nu e bănuitor din fire, fiindcă se vedea bine 
că povestea dumitale era trasă de păr, răspunse Cortejo. 
Bine că avem cel puţin pe cineva ca să stea de pază. 

În sfârşit se întunecă. Cerul se umplu de stele. Cei trei 
complici mâncară tot sus, în camera lor şi aproape de 
miezul nopţii ieşiră din hotel şi se îndreptară spre cimitir. 
Lăsară la poartă pe Grandeprise şi ei se apucară de treabă. 
Reuşiră să scoată cadavrul bancherului din cavou, îl 
îmbrăcară şi-l duseră la mormântul Rodriganzilor. 

— Să isprăvim mai repede ca să nu se plictisească paznicul 
nostru, zise Cortejo. 

— O să se mire că zăbovim atâta, îşi dădu cu părerea 
Landola. 

— Şi-o fi închipuind că vrem să dăm de cuiul bătut în 
creier. 

Cortejo încercă zadarnic să descuie uşa cavoului cu cheia. 
Scoase în cele din urmă o daltă din buzunar şi puse mâna 
pe clanţă ca să se sprijine. Uşa se deschise atunci de la sine. 


— Santa Madonna! exclamă el speriat! Nici nu era 
încuiată. 

— Nu se poate! Trebuie să te fi înşelat. 

— Poftim, vezi şi dumneata. 

— Nu cumva o fi cineva jos în cavou? murmură Cortejo, 
încredinţându-se şi el că era adevărat ce spunea Landola. 

Deschiseră uşa şi stătură câtva timp s-asculte. Nu se auzea 
însă nimic. 

— Pesemne că vreuna din cheile dumitale s-a potrivit la 
broască şi ai descuiat-o fără să-ţi dai seama, zise Landola. 

— Oare? Aş fi simţit când am vrut să vâr cheia în broască. 

— Se poate să nu fi băgat de seamă. Văd eu că ţi-e frică. 
Nervii îţi sunt mult prea solicitaţi. 

— "Tot ce se poate. Să mai ascultăm niţel. 

— Ne pierdem numai vremea zadarnic; să coborâm în 
cavou, zise enervat Landola. 

— Bine, dar cu băgare de seamă. Să lăsăm deocamdată 
mortul aici. 

Cortejo aprinse felinarul şi începură să coboare treptele, 
Landola înainte, Cortejo cu felinarul după el. 

Ajunseră în cavou fără să li se pară ceva suspect. 

— Luminează în jurul dumitale, zise Landola. Nici acum nu 
văzură nimic. 

— Aşa e că am avut eu dreptate? S-a potrivit vreuna din 
chei şi ai răsucit-o în broască fără să bagi de seamă. Să ne 
apucăm imediat de treabă; ştii bine că n-avem vreme de 
pierdut. Care e sicriul lui don Fernando? 

— Aici, răspunse Cortejo arătând un coşciug în partea de 
jos a căruia scria cu litere aurite: „Don Fernando, conte de 
Rodriganda y Sevilla”. 

— Bineînţeles gol, mormăi Landola. 

— Din nenorocire. Aş fi dat nu ştiu ce să-l ştiu pe conte 
înăuntru, chiar şi pe diavol în persoană, ca să văd dacă 
lăudăroşenia dumitale e adevărată: I-ai oferi şi acum foc să- 
şi aprindă ţigara? 

— Ba bine că nu! 


— Nu te cred, senior Landola. Cel puţin nu în deghizarea 
asta. Cu chipul dumitale adevărat l-ai fi putut înfrunta 
lesne, fiindcă te cunoaşte şi ştia că nu poţi să-i scapi. Aşa 
însă, părându-i străin, te-ar apuca numaidecât de guler. 

— Zău? râse Landola. Hai să vedem! Ridică acum capacul 
să iasă dracul. 

Nu văzură însă că, la cea dintâi atingere, capacul se ridică 
foarte uşor. În clipa următoare un răcnet de spaima ieşi de 
pe buzele celor doi complici. În coşciug stătea întins un om 
lung şi deşirat cu un nas enorm, asemenea unui Plisc-de- 
uliu. 

Se uitau înmărmuriţi la mortul acela misterios care nu 
semăna defel cu don Fernando de Rodriganda. 

Capitolul IV - O aventură înfiorătoare. 

Când Unger, Plisc-de-uliu, căpitanul Wagner şi Peters 
ajunseră în gară, văzură pe peron un soldat francez, 
bandajat la mână, care părea să îndeplinească slujba de 
macagiu. 

Kurt se apropie de el şi-l întrebă în franceză: 

— Dumneata faci parte din personalul gării, camarade? 

Omul văzu numaidecât după înfăţişarea tânărului că are 
de-a face cu un ofiţer în civil. 

— Da, domnule, răspunse cuviincios soldatul. Am fost rănit 
şi aştept un vapor care să mă ducă în patrie; până atunci, 
ca să nu stau degeaba am vrut să-mi câştig câţiva gologani 
pentru tutun. 

Kurt băgă mâna în buzunar şi scoase o piesă de cinci 
franci pe care o întinse soldatului. 

— "Ţine, camarade! De când ţi-ai început astăzi serviciul? 

— De dimineaţă. 

— Când a plecat ultimul tren? 

— Acum un ceas, dar numai până la Lomalto, mai departe 
nu merge. 

— Au plecat şi ceva civili? 

Soldatul clipi şiret şi zise zâmbind: 

— La drept vorbind, nu e voie. 


— Dar fără voie? 

— Păi, să vedeţi dumneavoastră... eu sunt macagiu şi ăla 
de i-a luat era superiorul meu. 

— Am înţeles. Câţi erau? 

— Numai trei, dar i-a luat în compartimentul lui. 

— Ai putea să-mi spui ce fel de mutre aveau? 

Soldatul îi descrise amănunţit. 

— Ei sunt, zise Wagner, dar cine era cel de-al treilea nu 
ştiu, nu l-am văzut la mine pe vapor. 

— O s-aflăm noi, răspunse Kurt. Mai pleacă vreun tren pe 
ziua de astăzi? 

— De-abia după trei ceasuri, când s-o întoarce maşina de 
la Lomalto. Aduce o grămadă de vagoane pline cu soldaţi, 
zise macagiul. 

— Nu pleacă vreun tren de marfă mai înainte? 

— Nu, domnule. 

— Bine. Mulţumesc camarade. Să mergem domnilor. 

— Aşadar, ne-au scăpat... scrâşni Wagner. Şi numai eu 
sunt de vină. Acum ce e de făcut? 

— S-avem răbdare, dragul meu, încercă Kurt să-l 
potolească. În orice caz, ştim că s-au dus la M&xico. Ne 
ducem şi noi după ei. Din nenorocire pierdem trei ceasuri 
până la plecarea primului tren, sper însă că vom pune mâna 
pe ei la Mexico. 

— A, mi-am adus aminte de ceva: Trebuie neapărat să 
trimit un om la del Erina cu nişte rapoarte, zise Wagner. I- 
aţi da voie să meargă cu dumneavoastră, domnule Unger? 

— Cu plăcere, numai să nu ne stânjenească. 

— Nu te teme. Ţi-ar conveni marinarul ăsta al meu? 

— Cred că da, mai ales că, după cât mi-ai spus, cunoaşte 
bine pe fugari. 

— Mai bine chiar decât mine. Ei, ce zici, Peters? 

— Ce să zic, domnule căpitan? Mă duc, cum să nu mă duc! 

— Parcă ştii niţel spaniola? 

— Ce-au uitat spaniolii, râse marinarul. 

— Şi câteva boabe franţuzeşte, nu e aşa? 


— Cât să nu mor de foame în tara francezilor. 

— Atunci ne-am înţeles. Acum să ne întoarcem pe bord ca 
să-ţi dau hârtiile şi să-ţi spun ce ai de făcut, pe urmă ne 
întoarcem în oraş. Unde să ne întâlnim, domnule Unger? 

— Cel mai nimerit ar fi în cârciuma asta de lângă gară. 

— Perfect. Eu mă duc şi mă înapoiez cât se va putea mai 
repede. La revedere. 

Căpitanul urmat de Peters se îndreptă spre port, pe când 
Kurt şi Plisc-de-uliu se duseră îndărăt la gară şi cerură să 
vorbească cu şeful. Acesta îi privi curios aşteptând să vadă 
ce vor. 

— V-aş ruga să-mi spuneţi când pleacă primul tren spre 
Lomalto, zise Kurt şefului de gară, deşi ştia de la macagiu. 

Funcţionarul se uită la ceas. 

— Peste două ceasuri şi jumătate, răspunse el. Doriţi poate 
să plecaţi cu el? Regret, dar trenul e numai pentru militari. 

— Daţi-mi voie să mă prezint. 

Cu aceste cuvinte Kurt scoase o hârtie din buzunar şi o 
întinse şefului de gară. Acesta o citi, apoi zise înclinându-se: 
— La ordinele dumneavoastră, domnule locotenent. Câte 

locuri doriţi? 

— Numai trei. 

— Vi se va rezerva un compartiment de clasa întâi. 

— Mulţumesc. Trenul are legătură cu diligenţa care pleacă 
de la L.omalto la Mexico? 

— Cel care a plecat înainte avea, dar acesta nu. Drept să 
vă spun, diligenţa aceea e o haraba care-ţi scoate sufletul şi 
n-aş sfătui pe nimeni să se servească de ea. Dacă vreţi să 
ajungeţi mai repede la Mexico, cel mai bun lucru ar fi să vă 
duceţi călare. 

— N-avem cai. 

— Găsiţi destui pe aici. 

— Socoteam să-mi cumpăr la Mexico. 

— De ce acolo unde sunt cu mult mai scumpi şi nici măcar 
mai buni? 

— Ştiţi aici pe cineva care să aibă cai de vânzare? 


— Chiar eu. Nişte cai grozavi: au rămas de la ofiţerii care 
s-au întors acasă; i-au lăsat fiindcă nu se puteau căra cu ei. 
Doriţi să-i vedeţi? 

— Da. 

— Atunci să mergem. Dacă ne învoim din preţ, nu mai 
aveţi nevoie de diligenţă, vă încarc eu caii pe gratis în tren. 
Făcură târgul. În mai puţin de o jumătate de ceas Kurt se 
văzu proprietarul a trei cai voinici, care păreau să 

întrunească într-adevăr toate calităţile. 

— Slavă 'Ţie Doamne! rosti Plisc-de-uliu fericit. O să-mi 
simt iar picioarele bălăbănind pe lângă burta unui cal. Dacă 
mai ţinea mult, mă tem că încălecam pe nasul meu şi o luam 
razna la galop. 

Mai era vreun ceas până la plecarea trenului, când veni şi 
căpitanul Wagner cu Peters. 

— Măi băiete, tu ştii să călăreşti? întrebă Plisc-de-uliu pe 
marinar. Avem nişte cai straşnici. O să facem drumul de la 
Lomalto la Mexico călare. 

— Păi,... calul e un animal care trăieşte pe lângă casa 
omului, aşa ne-a învăţat pe noi profesorul în clasa întâi 
primară. Şi apoi, ce crezi dumneata că-dacă eu sunt 
marinar n-am călărit niciodată? Când eram copil, mă urcam 
din fugă în spinarea celui mai afurisit armăsar. 

— Cu atât mai bine, fiindcă altminteri aş fi silit să te leg cu 
un odgon de şa. 

Şezură la o masă în cârciumă şi Wagner le povesti pe scurt 
cum se întâlnise cu don Fernando şi călătoria lor la insula 
aceea necunoscută. Kurt ştia toate astea de la Plisc-de-uliu. 
La sfârşit, povesti şi el căpitanului ce se mai petrecuse de la 
debarcarea dispăruţilor la Guyamas. Wagner ascultă cu 
încordare. 

— Cum? exclamă el înspăimântat, au dispărut iar? 

— Din nenorocire. Sper însă să-i găsesc şi vai de aceia 
care s-au atins de ei! 

— Poate că am şi dat de urma lor, am eu ideile rnele, zise 
Plisc-de-uliu. Unde credeţi dumneavoastră că s-au dus 


Cortejo şi Landola? Probabil că după ei. 

— "Tot ce se poate, de aceea trebuie neapărat să vedem ce 
au făcut aceştia doi şi să aflăm ce scop urmăresc. 

— O să ceară însă timp, îşi dădu cu părerea Wagner şi nu 
pot să-mi expun prea mult băieţii la clima primejdioasă din 
Veracruz. 

— Atunci caută un port apropiat dar sănătos. 

— Bine. O să v-aştept în golful Bermeja. 

Trenul era gata de plecare. Kurt se încredinţă că şeful se 
ţinuse de cuvânt şi caii se aflau în vagonul de animale; îşi 
luară rămas-bun de la Wagner şi se urcară în 
compartimentul rezervat pentru ei. Când trenul se puse în 
mişcare, Wagner le strigă de pe peron, fluturând şapca: 

— Drum bun, domnule căpitan. Adu-i pe ai noştri sănătoşi 
pe vapor şi dă-le la cap ticăloşilor pe care îi ştii. 

După două ceasuri trenul se opri în gara Lomalto. 
Conductorul, acelaşi care-i adusese pe Cortejo şi pe 
Landola, veni în fugă să le deschidă, serviabil, uşa 
compartimentului. Kurt îl luă prin surprindere: 

— Tot dumneata ai dus cu trenul celălalt, doi civili de la 
Veracruz la Lomalto, nu e aşa? îl întrebă el. 

Omul nu cuteză să tăgăduiască. 

— Da, domnule, răspunse el cu glas şovăitor. 

— Nu-ţi fie frică, îl linişti Kurt, aş vrea numai să ştiu 
încotro s-au dus. 

— La Mexico. l-am văzut când s-au urcat în diligenţă. 

— Bine, mulţumesc, zise prietenos tânărul şi-i dădu un 
bacşiş. 

După ce cumpărară în grabă ceva provizii de drum, 
încălecară şi plecară imediat. Plisc-de-uliu, care cunoştea 
drumul, făcea pe călăuza. Deşi erau toţi trei buni călăreţi, 
nu reuşiră totuşi să prindă diligenţa care era trasă de opt 
cai zdraveni. Ştiau că Landola şi Cortejo trebuie să fi sosit 
înainte de amiază în Mexico, iar acum soarele se lăsase spre 
apus. 


— Cum dracu' să găsim noi acul în carul cu fân, mormăi 
Plisc-de-uliu cu ciudă. Să fie afurisit oraşul ăsta cu ulițele lui 
întortocheate şi atâta forfoteală de-ţi vine ameţeală. Să fi 
fost în pădure ori pe câmpie, fiţi pe pace că le-aş fi dat eu 
repede de urmă ticăloşilor. 

— N-avem decât două căi să-i găsim, zise Kurt. Tare m-aş 
mira să nu se fi dus la palatul Rodriganzilor, să iscodească 
pe cineva de acolo. 

— Bine zici. Trebuie să ne ducem şi noi la wigwamul ăsta. 
Şi calea a doua care ar fi? 

— Dumneata ştii foarte bine că sicriul lui don Fernando e 
gol, nu e aşa? 

— Cum dracu' să nu ştiu dacă l-am văzut pe conte viu cum 
te văd şi cum mă vezi? 

— Landola o să-şi închipuie cu siguranţă că toată atenţia 
noastră o să fie îndreptată spre acest lucru. Vor avea deci 
grijă să bage mai întâi de toate un cadavru în sicriu. 

— Ăştia ar fi în stare! Master căpitan, halal să-ţi fie! Eşti 
tânăr dar tare deştept, după cum văd eu. Trebuie să le-o 
luăm înainte. Deci înainte, spre satul ăsta păcătos! 

Traseră la cel dintâi hotel care le ieşi în drum şi, după ce 
se odihniră niţel, Kurt se duse de-a dreptul la palatul 
Rodriganda, pe care i-l descrisese portarul de la hotel. 

Fu şi el oprit de santinelă, dar după ce spuse că are treabă 
cu administratorul, îl lăsară să intre. Îl găsi pe acesta în 
biroul lui. Kurt trimise mai întâi cartea lui de vizită şi fu 
primit numaidecât. 

— Cu ce vă pot servi, domnul meu? îl întrebă cu multă 
amabilitate francezul. 

— Vă rog mai întâi să mă iertaţi că vă deranjez, mai ales că 
vin într-o afacere cu totul particulară răspunse tânărul 
scuzându-se. Aţi primit astăzi vizita unui individ care s-a dat 
drept împuternicitul contelui de Rodriganda? 

— Da. Urmăriţi un anumit scop cu întrebarea aceasta? 

— Desigur. V-a cerut informaţii relativ la administrarea 
dumneavoastră? 


— Mai mult încă; cerea să i-o cedez lui. 

— Mi-am închipuit eu. S-a prezentat sub numele de 
Antonio Veridante, nu e aşa? 

— Da. 

— Ştiţi unde ar putea fi găsit? 

— Nu, nu mi-a spus la ce hotel a tras. 

— "Ţin mult s-o aflu. Trebuie să ştiţi că individul acesta e un 
pungaş foarte viclean şi primejdios. S-ar putea să mai vină 
pe la dumneavoastră, în cazul acesta v-aş ruga foarte mult 
să-l arestaţi imediat şi să anunţaţi pe ambasadorul 
Germaniei în Mexic. 

— Să-l arestez? Îmi pot lua eu o astfel de răspundere? 

— Fără cea mai mică şovâială. Acest Veridante nu e altul 
decât Gasparino Cortejo, fratele lui Pablo Cortejo pe care-l 
ştiţi şi dumneavoastră. 

— Cred şi eu! Reputația lui e destul de bine stabilită. 

— Şi aşa-zisul lui secretar care-l însoţeşte e Grandeprise, 
sub numele de Landola, fostul căpitan al vasului-pirat 
„Lion”. Amândoi sunt deghizați perfect şi paşapoartele lor 
sunt false. Eu îi urmăresc de la Veracruz. 

— Cele ce mi-aţi spus, ajung. Cum îl voi vedea pe Cortejo, 
îl arestez imediat. 

Kurt mai dădu câteva explicaţii? atât cât găsi el de 
cuviinţă? francezului, apoi se duse la domnul von Magnus, 
ambasadorul Germaniei, ca să îi predea documentele 
secrete trimise prin el. În cursul conversaţiei, deschise 
vorba şi despre afacerile lui particulare care-l aduseseră în 
Mexic. Diplomatul îl ascultă cu luare-aminte, pe urmă zise 
cu amabilitate: 

— Îţi făgăduiesc tot concursul meu, în limita posibilităţilor, 
bineînţeles. Zici că vrei să te convingi mai întâi ce e cu 
mormântul contelui? Trebuie să-ţi atrag atenţia că se cere 
să fii foarte prudent. La o cercetare a cavoului e nevoie să 
fie de faţă şi o persoană cu greutate, ale cărei mărturii să 
nu fie puse nici un moment la îndoială. Eu în locul dumitale 
nu m-aş încrede nici în francezi şi nici în vreun slujbaş de-al 


statului şi aş prefera un mexican. Ce-ar fi să te adresezi 
alcadebhii care i-a somat pe Pablo Cortejo şi pe fiică-sa să 
părăsească ţara? 

— Şi credeţi că alcadele o să vrea? 

— Sunt mai mult ca sigur. Mi-e bun prieten. O să-ţi dau 
câteva rânduri din partea mea. 

Nu trecu nici o jumătate de ceas şi Kurt predase alcadelui 
scrisoarea ambasadorului. Din ce citea, chipul mexicanului 
se întuneca tot mai mult. După ce sfârşi, zise întinzând 
mâna tânărului: 

— Aflu din scrisoarea ambasadorului dumneavoastră că e 
vorba să vă fac un serviciu. Vă stau bucuros la dispoziţie, 
deşi timpul mi-e măsurat şi, în vremurile tulburi prin care 
trecem, afacerile particulare rămân pe planul al doilea. Mă 
TOg, luaţi loc şi spuneţi-mi despre ce e vorba. 

Îşi aprinseră amândoi câte o ţigară şi Kurt se apucă să 
povestească. Alcadele îl ascultă până la sfârşit, fără să-l 
întrerupă, pe urmă începu să se plimbe cu paşi rari prin 
cameră. 

— Ceea ce mi-aţi povestit, e într-adevăr extraordinar, zise 
el la urmă. Mă voi duce împreună cu vreo câţiva din 
funcţionarii mei la cimitir. Mă însoţiţi şi dumneavoastră, nu 
e aşa? 

— Tocmai vroiam să vă rog. 

— Bine. O să trimit la palatul contelui pe cineva ca să-mi 
aducă cheia cavoului. 

— Părerea mea ar fi? dacă-mi îngăduiţi să v-o spun? să nu 
ştie prea multe persoane de planul nostru. 

— Hm! Poate că aveţi dreptate. Noi, judecătorii, avem chei 
false? e trebuinţă câteodată de ele? aşa că nu mai e nevoie. 
Vreţi să plecăm imediat? 

— Mă rog... 

Alcadele dădu câteva ordine apoi plecară; în drum luară 
cu ei pe Plisc-de-uliu şi se îndreptară spre cimitir. 

Găsiră aici vreo câţiva poliţişti care îi aşteptau, în urma 
ordinului dat de alcade. Acesta dădu unuia din ei cheia şi 


polițistul se duse singur să descuie cavoul, ca să nu atragă 
atenţia cuiva. 

Când acesta se întoarse ca să spună alcadelui că treaba s- 
a făcut, porniră unul câte unul, răzleţi, spre cavou; apoi 
când fură toţi la un loc, aprinseră felinarele şi coborâră 
treptele. Deschiseră coşciugul dar... acesta era gol! 

— Santa Madonna! zise alcadele înmărmurit, e deci 
adevărat! 

Cercetară, poate vor găsi oseminte sau rămăşiţe de 
îmbrăcăminte, însă nu găsiră nimic. 

— Văd şi eu că s-a comis într-adevăr o crimă odioasă 
împotriva contelui, zise alcadele. O să fac tot ce e omeneşte 
posibil să-i descopăr pe criminali. Din momentul acesta 
cimitirul şi mai ales cavoul va fi pus sub supraveghere 
poliţienească. 

— Credeţi că ar fi nimerit? întrebă Kurt. Criminalii sunt 
oameni vicleni şi deştepţi, n-au să vină ei la lumina zilei ca 
să pună un cadavru în sicriu, fiţi sigur. 

— Aşa e, aveţi dreptate, o vor face numai în întunericul 
nopţii. Dar de unde să ia cadavrul? 

— Astea sunt nimicuri pentru oameni ca Landola şi 
Cortejo. Le trebuie un cadavru de sex masculin, om care să 
fi murit cam în acelaşi timp cu presupusa moarte a contelui; 
au să-l găsească ei, fiţi pe pace! Cred că nu e nevoie să ne 
pierdem vremea degeaba atâta timp cât e încă lumină. Cum 
se va înnopta însă, trebuie să fim cu ochii în patru. 

— O să pun oameni de pază lângă cavou. 

— Şi să-i arestaţi? Eu cred că e mai bine să-i lăsăm să 
coboare înăuntru, fiindcă vor fi mai lesne de prins. 

— Bine zici. Acum să ne împrăştiem şi să ne întâlnim la 
noapte aici în cimitir. 

Aşa şi făcură. 

— Acum e vorba să luăm măsurile trebuincioase, zise 
alcadele. Voi pune doi oameni la poarta cimitirului. 

— Nu ar fi bine, fiindcă nu sunt ei proşti să intre pe poartă. 
Probabil că o să sară peste zid, fu de părere Plisc-de-uliu. 


— Atunci au să ne trebuiască vreo câţiva poliţişti, mormăi 
alcadele cam nemulţumit. 

— Pentru ce, master alcade? Eu găsesc că sunt şi aşa prea 
mulţi. Dumneata o să stai aici lângă sicriu şi restul mă 
priveşte pe mine. 

— Pe dumneata? întrebă alcadele cu mirare. Crezi că un 
singur om ajunge? 

— Păi vezi că urechile unuia ca mine aud mai bine ca zece 
poliţişti de-ai dumitale la un loc. Auzul lor nu e deprins s- 
audă gângania târându-se prin iarbă, ca al meu. 

— Vrei să spui că o să-i auzi pe criminali venind? 

— Cu siguranţă. 

— Chiar de la distanţă mai mare? 

Pe american îl plictiseau întrebările alcadelui. Scuipă o 
dată cu necaz drept pe sub nasul lui şi zise: 

— Socot că-mi poţi încredința mai mult ca oricui paza 
cimitirului; atât e tot ce pot să-ţi spun. Dacă crezi însă, poţi 
pune regimente întregi pe sub zidurile lui, ca şi când ar fi 
vorba să luăm cu asalt o fortăreață, dar fii sigur că indivizii 
noştri au să ne simtă ei pe noi, înainte de-ai vedea noi pe ei 
şi atunci ne-am şters pe bot, aşa să ştii. 

— Bine. Atunci rămânem aici în cavou şi dumneata stai sus 
să păzeşti. 

— Unul din oamenii dumitale poate să stea şi el sus, 
aproape de mine, ca să am pe cine trimite dacă trebuie să 
vă dau de ştire şi să nu fiu silit să vin eu singur. 

Plisc-de-uliu luă cu el un poliţist şi lăsă în cavou pe alcade, 
Kurt, Peters şi încă trei oameni. 

Răbdarea lor fu pusă la grea încercare, căci se apropiase 
miezul nopţii fără să se simtă vreo mişcare. 

— Poate că nici nu mai vin, zise alcadele. 

— Tot ce se poate; dacă e aşa, trebuie să veghem şi mâine 
seară, răspunse Kurt. 

— Sau vor fi şi venit, dar vânătorul ăsta... 

Se întrerupse căci auzi paşi apropiindu-se. 

Era polițistul pus de pază. 


— Vin? întrebă alcadele cu bucurie. 

— Da, senior. Sunt trei. Americanul vă roagă să ascundeţi 
felinarele. El s-a dus să vadă ce fac. Doi din ei au dispărut 
printre morminte, iar cel de-al treilea a rămas să păzească 
poarta. 

Vestea îi puse într-o încordare de neînchipuit. Peste puţin 
veni şi Plisc-de-uliu la ei, dar ca să nu fie luat drept unul din 
cei doi profanatori de morminte, îşi spuse în şoaptă numele. 

— Ce fac? Unde sunt? îl întrebară toţi cu nerăbdare. 

— O să punem îndată mâna pe ei. Scot un don Fernando 
din mormânt, râse americanul. Trimiteţi doi inşi să pună 
mâna pe cel de la poartă, dar numai după ce vor fi văzut pe 
ceilalţi doi coborând în cavou. 

Plisc-de-uliu se întoarse la postul lui, în vreme ce doi clin 
poliţişti se furişară spre poartă. 

Mai trecu o bună bucată de vreme până să vină iar 
americanul. De astă dată părea însă foarte grăbit. 

— Vin! şopti el. Aduc şi mortul. 

— Atunci să ne ascundem repede după sicrie. 

— Staţi, zise el, când văzu că vor să acopere felinarele. 
Mai am ceva de făcut. 

— Ce? 

— Ridicaţi capacul sicriului, o să vedeţi pe urmă de ce. 

Ridicară capacul şi-l văzură cu mirare pe Plisc-de-uliu 
vârându-se înăuntrul sicriului. 

— Asta ce mai e? întrebă uluit unul din poliţişti. 

— Lasă jos capacul, băiatule, îi porunci el întinzându-se 
foarte liniştit în sicriu. 

— Bine, bine, dar nu înţeleg ce rost... 

— Tacă-ţi gura dacă nu înţelegi, neghiobule. Ia închipuie-ţi 
tu ce mutră au să facă dumnealor când or deschide sicriul şi 
au să dea de nasul meu. Hai, lasă jos capacul! 

Omul se codea şi chiar lui Kurt i se păru gluma cam prea 
boacănă, dar auziră zgomot şi nu mai era timp de pierdut. 

Acum domnea o tăcere cu adevărat mormântală în cavou. 
Se auzi sus un scârţâit de cheie şi după câteva momente, 


paşi coborând treptele. La lumina felinarului lui Cortejo, 
chipurile celor doi criminali se vedeau cât se poate de 
lămurit. 

— Ei sunt? şopti Kurt la urechea marinarului. 

— Da. 

— Fă lumină în jurul nostru, auziră ei pe Landola spunând 
lui Cortejo. 

Găsiră repede sicriul căutat, după literele aurite. Polițistul 
nici n-avusese vreme să pună la loc capacul sicriului aşa 
cum trebuia. De aceea capacul căzu cu zgomot la pământ şi 
cei doi ticăloşi văzură cu groază pe Plisc-de-uliu cu nasul lui 
enorm privindu-i cu ochi sticloşi de mort. 

— Sfinte Dumnezeule! Ăsta cine o mai fi? strigă Cortejo 
după ce-şi veni niţel în fire. 

— Diavolul! şuieră Landola îngrozit. 

Şi nemernicii aceia care uciseseră atâţia inşi cu mâinile 
lor, oameni pentru care crima cea mai fioroasă era o 
jucărie, se simţiră cuprinşi de o frică nebună. 

— Diavolul! murmură Eandola iarăşi. 

— Aşa e, Satana... gemu Cortejo. 

Pşşş!” ţâşni o dâră groasă de scuipat drept pe feţele lor. 

— Da, Diavolul, Satan, Belzebut, eu sunt! strigă 
americanul sărind din coşciug. Am venit să vă iau cu mine în 
iad, ticăloşilor. Uite semnul pe care vi-l trimite tartorul, 
părintele meu! 

Şi cu aceste cuvinte le cârpi câte o palmă atât de zdravănă 
încât îi ameţi de tot. Le smuci apoi armele şi le aruncă într- 
un colţ al cavoului. Luă pe urmă felinarul lui Cortejo într-o 
mână, scoase cu cealaltă pumnalul de la brâu şi se aşeză în 
dreptul uşii cavoului. 

Cei doi criminali se dezmeticiră repede. 

— E om! strigă Cortejo, spumegând de furie. 

— Ce cauţi aici? răcni Landola care, crezându-l singur, îşi 
recăpătase îndrăzneala. Răspunde, ori te... 

— Ei aş! Pe cel dintâi care cutează să se atingă de mine îl 
pocnesc cu felinarul în cap să vadă stele verzi. Să încetăm 


acum cu gluma şi să vorbim serios. Vă declar prizonierii 
mei. 

Tonul fu atât de aspru încât însuşi Landola înţelese că se 
pregătea ceva grav. Se dădu cu un pas înapoi şi-şi căută cu 
ochii armele. 

— Eşti nebun, omule! Cum putem fi noi prizonierii tâi? 
murmură el. 

— Nu mă crezi? Priveşte! zise Plisc-de-uliu şi arătă cu 
mâna în spatele lor. 

Toţi ieşiseră din ascunzătoarea lor şi la lumina felinarelor 
cei doi ticăloşi înţeleseră ce îi aştepta. 

— Aşa? Nu puneţi voi mâna pe mine! răcni Landola. 

— Nici pe mine! scrâşni Cortejo şi se repeziră amândoi ca 
turbaţi la Plisc-de-uliu. 

Dar acesta era pregătit. Fără să se slujească de cuţit, 
pocni pe Landola, care i se părea mai primejdios, cu 
felinarul în obraz cu atâta putere încât geamul se făcu 
ţăndări şi dădu în acelaşi timp lui Cortejo un picior în 
pântece încât îl făcu să se rostogolească la pământ. Într-o 
clipă poliţiştii se năpustiră asupra lor şi le puseră cătuşele. 
Cortejo văzu că orice împotrivire ar fi zadarnică, Landola 
însă se zbătea ca un nebun, cu spume la gură, aşa că 
trebuiră să-l lege zdravăn ca să nu mai poată face vreo 
mişcare. 

— Am pus în sfârşit mâna pe ei, zise alcadele. Vrei să le 
luăm chiar acum interogatoriul? întrebă el pe Kurt. 

— Nu e aici locul şi nici timpul, răspunse acesta. Trebuie 
mai întâi să vedem ce-au făcut cu mortul dezgropat şi să-l 
arestăm pe individul pus de pază la poarta cimitirului. 

— Pe acesta îl vor fi arestat până acum oamenii mei. 

Dar alcadele se înşela. Grandeprise era un vânător iscusit. 
Pe când stătea lângă poartă şi aştepta pe cei doi tovarăşi ai 
săi, auzi în spatele lui un zgomot uşor. Cu auzul lui 
experimentat înţelese că erau paşii a doi inşi. Ca fulgerul se 
întinse la pământ, se târi la o parte, apoi veni pe la spatele 
lor. 


— Nu văd pe nimeni, zise unul din ei. 

— Nici eu, răspunse celălalt. 

— Cine ştie ce i s-o fi năzărit ăluia cu nasul lung; te 
pomeneşti că nu e nici un om de pază la poartă. 

— Hai să căutăm. 

— Hai! 

Grandeprise înţelese că erau poliţişti. 

— Ei drăcia dracului! îşi zise el. Asta ce-o mai fi? Nu cumva 
pe mine mă caută? la să mă duc eu să dau de veste 
tovarăşilor mei. 

Se furişă încotro văzuse pe cei doi îndreptându-se, dar nu- 
i găsi. Mai căută în dreapta şi-n stânga ascultând cu 
încordare. Zări o rază de lumină şi ajunse la cavoul familiei 
Rodriganda de unde se auzeau glasuri omeneşti. 

— Uite-l! zise cineva. 

— A! Un cadavru! Pesemne că pe ăsta vroiau să-l bage în 
mormântul contelui. Trebuie să aflăm de la ei de unde l-au 
luat. 

— De la cine? 

— De la arestaţi. 

— Aha, sunt arestaţi... îşi zise Grandeprise. Prost lucru. Nu 
au făcut nimic rău, săracii, dar francezii n-au să tărăgăneze 
mult lucrurile şi au să le pună ştreangul de gât. Şi eu cemă 
fac, cum mai pun eu atunci mâna pe Landola? Să vedem 
dacă nu e chip să-i scap. 

Se ascunse după un monument de unde putea să vadă tot 
ce se petrece. 

În vremea asta Landola şi Cortejo fură scoşi din cavou şi 
duşi lângă cadavru. 

— De unde aţi luat mortul? Îi întrebă alcadele. 

Niciunul nu răspunse. 

— Lăsaţi-i, zise Kurt. De obicei criminalii tac când văd că 
nu mai e scăpare pentru ei. Vom vedea mâine la lumina zilei 
din ce mormânt au furat cadavrul. 

— Bine zici. Până atunci să lăsăm toate cum sunt. Voi pune 
oamenii mei să păzească să nu se mişte nimic din loc. Noi 


ceilalţi vom duce pe criminali în oraş. 

Nu văzură însă că o umbră îi urmărea de la distanţă ca să 
vadă unde-i duc pe arestaţi. 

Ajunşi la închisoare, li se luă iar interogatoriul, dar nici de 
data asta nu vrură să răspundă la întrebări şi fiindcă nu era 
destul loc în temniţă, îi băgară pe amândoi în aceeaşi celulă. 

— Şi acum, senior Cortejo, zise Kurt la urmă, să nu crezi 
că tăcerea îţi va folosi la ceva. Ştiu tot şi n-am nevoie de nici 
o mărturisire. Dovezile vor vorbi ele în locul dumitale. 

— Ce poţi şti şi cine eşti dumneata? întrebă de astă dată 
cu dispreţ Cortejo. 

— Mă numesc Kurt Unger şi sunt fiul căpitanului Unger, 
pe care l-a dus Landola împreună cu ceilalţi în insula aceea 
pustie. Iertare nu încape pentru voi, dar o mărturisire 
completă v-ar uşura poate pedeapsa. 

— Şi ce ştii dumneata despre noi, cum văd că te lauzi, 
tinere? zâmbi Landola batjocoritor. 

— Atât cât să vă ducă la spânzurătoare, răspunse foarte 
calm, Kurt Unger. 

Capitolul V - O farsă reuşită. 

Grandeprise se tot învârtise în jurul închisorii şi cercetase 
cu băgare de seamă zidul care o împrejmuia. Văzu că nu 
era nimic de făcut dinspre partea asta. Zări însă lumină la o 
fereastră zăbrelită. 

— Aha, mormăi el, trebuie să fie celula unde i-au dus. Bine 
că ştiu deocamdată şi atât. Vorba e: i-o fi pus pe amândoi în 
aceeaşi celulă? 

Mai aşteptă câtva timp să vadă dacă nu se luminează şi 
altă fereastră, dar nu văzu nimic. 

— Aşadar i-a pus la un loc, îşi zise vânătorul. Rămâne 
acum să vedem plecând pe cei care i-au arestat. 

Se apropie de poarta închisorii şi se puse la pândă. Nu 
trecu mult şi văzu patru inşi ieşind pe poartă. 

— Ei sunt. Au plecat. Ei, şi-acum, ce e de făcut? Trebuie 
însă să lucrez repede, mâine poate să fie prea târziu. 


Porni îngândurat pe stradă. Auzi deodată zgomot de 
pinteni în spatele lui. Un ofiţer care se întorcea pesemne de 
la o petrecere trecu pe lângă el. 

„Asta ar fi ceva! îşi zise vânătorul. Ofiţerul e cam de 
statura mea. Înainte, nu e vreme de gândit, altminteri scap 
prilejul şi nu mă mai întâlnesc cu altul mai bun.” 

Se luă după ofiţer şi-l ajunse din urmă. 

— Domnule, domnule, zise el cu glas scăzut. 

— Ce vrei? întrebă ofiţerul stând în loc. 

— Nu eşti dumneata căpitanul Mangard de Vaittier? 

— Nu şi nici nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. 

— Nici eu, zise Grandeprise, râzând şi cu o mână îl apucă 
pe francez de gât iar cu cealaltă îi dădu un pumn în ceafă 
de-l lungi la pământ. 

— Aşa, s-a făcut! Acum să-l iau de aici, ca să nu mă vadă 
cineva, mormăi el. 

Luă pe umăr pe ofiţerul leşinat, îl duse după un colţ al 
zidului, îl dezbrăcă de uniformă, îl legă zdravăn, îi puse un 
căluş în gură, se îmbrăcă el cu uniforma, îşi puse armele în 
buzunar şi se îndreptă zăngănind din pinteni spre poarta 
închisorii. Se opri în poartă şi sună. 

— Cine e? îl întrebă santinela dinăuntru. 

— Ofiţerul de ordonanţă al guvernatorului. Deschide! 
răspunse el cu glas poruncitor. 

Se auzi cheia răsucindu-se în broască. Santinela deschise 
poarta, ridică felinarul, văzu o uniformă şi salută. 

— Directorul închisorii s-a culcat? 

— Da, trăiţi, domnule căpitan. Se sculase mai adineauri, 
fiindcă se aduseseră nişte arestaţi, pe urmă s-a culcat iar. 

— Cine-i ţine locul? 

— Un paznic. 

— Unde, jos la parter? 

— Da. 

Grandeprise străbătu curtea, se opri la uşa închisorii şi 
sună. Portarul veni să-i deschidă. 

Întrebă şi aici tot aşa de poruncitor: 


— Ce face directorul, doarme? 

— Da. Trebuie să-l scol, domnule căpitan? 

— Nu e nevoie. Câţi oameni aveţi în camera de gardă? 

— Opt. 

— Sunt ofiţerul de ordonanţă al guvernatorului. Pot avea 
doi oameni pentru trimiterea unui arestat? 

— Da. 

— Cheamă-i! Repede! N-am timp! 

În vreme ce portarul se îndepărta pentru a asculta de 
ordinele falsului căpitan, îndrăzneţul vânător examină 
dintr-o aruncătură de ochi încăperea în care se afla. 

Pe o tăbliță era însemnat numele fiecăruia din arestaţi. Citi 
sub numărul 32: „Avocatul Antonio Veridante cu secretarul 
său”. Ştia acum ce vroia să afle. Pe birou erau câteva foi de 
intrare şi ieşire a arestaţilor. Luă repede tocul şi completă 
una din ele cu numele celor doi arestaţi, punând jos 
semnătura guvernatorului, fără să-i fi văzut vreodată 
scrisul. Vâri apoi foaia în buzunar şi aşteptă întoarcerea 
portarului, care nu întârzie mult. 

— V-am adus oamenii, domnule căpitan, zise acesta 
intrând. 

— Bine. Aveţi o cheie care să se potrivească la toate uşile 
celulelor? 

— Da. O am în buzunar. 

— Înainte, marş! După mine! 

Deoarece Grandeprise văzuse de-afară luminată fereastra 
celulei, ştia că arestaţii se aflau la etajul întâi. Porni deci 
înainte pe scară şi se opri la uşa pe care văzu scris numărul 
e PA 

— Deschide! porunci el portarului. 

Acesta nu cuteză să se împotrivească. Santinela se dădu la 
o parte şi-i lăsă să treacă. 

Arestaţii văzură intrând un ofiţer francez şi nu se clintiră 
de la locul lor. 

— Dumneata eşti avocatul Antonio Veridante? întrebă 
Grandeprise, cu glas schimbat, pe Cortejo. 


— Da. 

— Şi omul acesta e secretarul dumitale? 

— Da. 

— Daţi încoace felinarul, se răsti vânătorul la portar. 

Luă felinarul din mâna lui şi veni aproape de arestaţi, ca şi 
când ar fi vrut să-i vadă mai bine. 

În realitate însă făcu însă ca lumina felinarului să-i cadă lui 
pe faţă, ca să-l vadă ei pe el. Cortejo şi Landola înţeleseră 
numaidecât. 

— Da, chiar ei sunt, mormăi falsul căpitan. Guvernatorul a 
fost deşteptat din somn ca să i se comunice arestarea lor. 
Cere să îi vadă imediat, deoarece sunt bănuiţi că sunt în 
legătură cu preşedintele Juarez. 

Zicând acestea, Grandeprise scoase foaia din buzunar şi o 
întinse portarului cu următoarele cuvinte: 

— Uite ordinul guvernatorului pentru transportarea 
arestaţilor. Peste un ceas îi aduc îndărăt. 

Grandeprise împinse pe arestaţi pe uşă şi făcu semn 
soldaţilor să-i ia între ei; portarul citi la lumina felinarului 
foaia de hârtie şi nu îndrăzni să murmure. 

Ajunşi în stradă, soldaţii porniră în direcţia palatului 
guvernatorului. Era întuneric beznă; străzile n-aveau 
felinare, aşa că soldaţii apucară fiecare de câte un braţ pe 
arestaţi ca să nu fugă. După ce merseră o bucată de vreme, 
Grandeprise scoase din buzunar cuțitul lui ascuţit de 
vânătoare. Băgase de seamă că arestaţii aveau cătuşe de 
curea, nu de fier, ceea ce îi uşura mult sarcina. 

— Vedeţi să nu vă scape, zise falsul căpitan cu glas aspru, 
soldaţilor. 

— Nu, domnule căpitan, îi ţinem strâns de braţ. 

— Dar curelele? 

— Par să fie foarte trainice. 

— la să văd şi eu. 

Grandeprise se dădu mai aproape prefăcându-se că pipăie 
cătuşele, dar le tăie repede fără ca soldaţii să bage de 


seamă. Arestaţii se simțeau acum liberi, nu făcură însă nici 
o mişcare, ca să nu se dea de gol. 

— Bine. Să mergem, zise Grandeprise. 

După ce trecură colţul străzii, auzi pe unul din soldaţi 
răcnind: 

— Aoleu! M-a ucis, ticălosul! 

— Ce e, ce s-a întâmplat? îl întrebă vânătorul. 

— Ce să fie, domnule căpitan, nemernicul ăla mi-a dat un 
ghiont în burtă de m-a rostogolit la pământ, pe urmă a luat- 
o la fugă. 

— la-te după el. 

Soldatul se ridică de jos, văietându-se şi porni după fugar. 
Nici nu se gândea să tragă, căci tot nu l-ar fi nimerit prin 
întuneric. 

— Vezi de-l ţine bine pe ăstălalt. Afurisit luciu dacă ne 
scapă şi el... mormăi Grandeprise. 

— Lăsaţi, domnule căpitan că nu-l las eu pe ăsta să-mi... 
Aoleu, mamă...! 

— Ce e, mă? 

— A fugit şi ăsta, domnule căpitan... 

— Fir-ar ai dracului de tâmpiţi! Unde e? 

— Uite-l colo... a luat-o la fugă... 

— Aleargă după el, tontule! Dacă nu-l prinzi, te-ai dus pe 
copcă! 

Soldatul fugea de-i sfârâiau călcâiele. Grandeprise se 
întoarse din drum. 

— Bine i-am mai tras pe sfoară pe francezi! Îşi zise el 
mulţumit. Soldaţii nu i-au văzut încotro au luat-o, dar eu, 
da. M-aş mira să nu dau nas în nas cu ei, chiar acum. 

Nu merse mult şi auzi pe cineva lângă el şoptind: 

— Ei ce zici, domnule căpitan? Era Cortejo. 

— Iată-mă şi pe mine, râse Landola. Unde sunt soldaţii? 

— S-au dus la dracu', mormăi americanul. 

— Ce idioţi! Îşi închipuiau că o s-o luăm ca nebunii pe 
stradă, când eu m-am lăsat frumuşel la pământ. 


— Eu tot aşa, zise Cortejo. Dar ia spune, senior, de unde ai 
luat uniforma asta? 

— Am doborât la pământ un ofiţer, l-am dezbrăcat şi m-am 
îmbrăcat eu cu ea. 

— Ce îndrăzneală! Şi cu ofiţerul ce-ai făcut? 

— l-am vârât un căluş în gură ca să nu crâcnească şi l-am 
târât undeva, pe aici pe aproape. Acum îl caut ca să-i dau 
îndărăt uniforma. 

* 

În vremea asta Kurt şi cu Peters, după ce se despărţiseră 
de alcade, se duseseră la hotel să se culce, iar Plisc-de-uliu, 
care ştia că tot n-o să se lipească somnul de el, porni să 
hoinărească pe străzi. 

Oare arestaţii vor fi ei bine păziţi în închisoare? Se întreba 
el cu o nelinişte neînţeleasă. Afară, prin prerii îşi păzesc 
oamenii singuri prizonierii şi sunt siguri că n-au să le scape, 
pe când aici trebuie să-i duci la închisoare. Cucoana asta, 
închisoarea, e o persoană ciudată şi pe timpurile acelea, 
prea puţin sigură. De aceea Plisc-de-uliu se gândi să 
iscodească niţel în jurul ei ca să vadă dacă totul e în regulă. 
Ajunsese aproape de locul unde se afla închisoarea, când se 
pomeni într-o ulicioară mărginită de două ziduri nu tocmai 
înalte, unde unul din ele făcea un cot; strada parcă era şi 
mai întunecoasă decât celelalte străzi. 

Cu auzul lui de cutreierător al savanelor, i se păru că aude 
un zgomot uşor. Se apropie şi ochiul lui ager zări jos la 
pământ o grămadă care părea că se mişcă. Scoase cuțitul 
de la brâu şi se aplecă să vadă ce e, dar se dădu îndărăt 
înmărmurit. Văzu un om aproape despuiat, legat zdravăn, 
cu un căluş în gură şi alături de el un pachet de haine. Îi 
scoase deocamdată căluşul, vrând mai întâi să ştie cine-i 
individul acela legat fedeleş. 

— Ei, domnule, cine eşti şi ce cauţi aici în halul ăsta? îl 
întrebă el. 

— Mon Dieu! gemu individul. Bine că pot în sfârşit să 
răsuflu în voie. 


— Ce-mi pasă mie de răsuflarea dumitale, eu te întreb cine 
eşti? 

— Sunt un ofiţer francez şi mă numesc Durand. 

— Asta s-o spui la alţii! Un ofiţer francez nu se lasă 
despuiat şi legat burduf ca dumneata. 

— M-a izbit mai întâi cu pumnul în tâmplă şi mi-am pierdut 
cunoştinţa, mormăi francezul ruşinat. 

— Aşa se întâmplă când ai ştiinţa în cap şi nu în pumni. 
Dar de ce te-au dezbrăcat? 

— Nu ştiu. Dezleagă-mă, te rog. 

— Mai domol, frate-meu. Trebuie mai întâi să ştiu ce şi 
cum. Ale cui sunt hainele astea? 

— Ale mele, probabil. 

— Aşa? De când umblă un căpitan francez în haine civile 
pe timp de război, ai putea să-mi spui? 

— Eram în uniformă, nu civil. 

— Eu văd aici nişte cizme grosolane, pantaloni de pânză, 
un surtuc vechi, o basma, o curea lată şi o pălărie ponosită. 

— Atunci nu sunt ale mele, trebuie să fie ale individului 
care m-a atacat. 

— Foarte frumos! Aşadar s-a dezbrăcat de hainele lui şi s-a 
îmbrăcat în uniforma dumitale. Ia povesteşte-mi şi mie cum 
s-au petrecut lucrurile. 

— Mă întorceam de la o petrecere, începu ofiţerul, când 
mă întâlnii cu un individ care m-a întrebat dacă nu sunt 
căpitanul cutare? am uitat numele. l-am răspuns că nu 
cunosc pe nici un căpitan cu numele ăsta şi el mi-a zis 
atunci râzând: „Nici eu”? şi mi-a trântit un pumn în tâmplă 
de am căzut jos leşinat. 

— Hm... ăsta e pumn de vânător al preriilor. Chiar şi 
hainele astea pe care nu le văd, dar le simt murdăria la 
pipăit, par să fie ale unui om al savanelor. 

— Nu ştiu. Dezleagă-mă, te rog, mai repede. 

În mintea lui Plisc-de-uliu începu să se trezească o 
bănuială. 


— Unde s-a întâmplat agresiunea, aproape de închisoare? 
întrebă el. 

— Da. 

— Am înţeles! Pe cel care stătea de pază la poartă nu l-am 
putut prinde. Cine altul decât un om al preriilor e mai 
indicat pentru pândă? 

— Nu pricep ce vrei să spui. 

— Nici nu trebuie. Stai niţel liniştit că mă întorc 
numaidecât. 

Zicând aceste cuvinte, Plisc-de-uliu o luă la fugă pe când 
ofiţerul strigă disperat după el. 

— Pentru Dumnezeu, nu mă lăsa aşa despuiat în stradă! 

Dar Plisc-de-uliu nici nu-l auzi. Alergă într-un suflet la 
închisoare şi sună la poartă. 

— Cine e? întrebă dinăuntru santinela. 

— Plisc-de-uliu. 

— Nu-l cunosc. 

— Nici nu trebuie. Deschide! 

— Nu e voie. 

— Păi am mai fost şi adineauri când au adus pe cei doi 
arestaţi. 

— Da, dar era şi alcadele cu dumneata. 

— Fir-ar a dracului de treabă! Dacă ar putea trece 
scuipatul prin zidul ăsta afurisit, te-aş împroşca din cap 
până-n picioare. Arestaţii sunt tot aici? 

— Nu. 

— Na, nenorocirea s-a şi întâmplat! Unde i-au dus? 

— La guvernator, a venit un căpitan francez de i-a luat. 

— Şi pe ăsta l-aţi lăsat să intre, nu? Păi aşa e. Pe pungaşi 
da, dar pe oamenii de treabă nu. Ştii tu cine era ăla, mă? 
Nu era căpitan, ci un pungaş care s-a îmbrăcat în haine de 
ofiţer, auzi? Dacă toţi oamenii împăratului vostru sunt tot 
atât de tâmpiţi ca voi, atunci nu mă mir că vă trimite tocmai 
aici ca să scape de nişte vite încălţate cu care n-ar avea ce 
face. 


— Stai! strigă santinela răsucind cheia în broască, acum 
poţi să intri. Poftim înăuntru, prietene. 

— Foarte mulţumesc! Fiindcă te-am luat niţel în răspăr mă 
pofteşti înăuntru. Ca să mă arestezi, ai? Degeaba, nu sunt 
eu aşa de prost ca voi. Dacă mai aveţi vreun loc liber în 
palatul vostru, pune să te închidă în locul meu pe tine. Am 
onoarea să te salut, fiule! 

Când ieşi în stradă santinela ca să pună mâna pe el, Plisc- 
de-uliu pierise ca în pământ. Coti după colţ şi se întoarse la 
ofiţer. 

— Te-ai întors? Credeam că n-o să mai vii, se tânguia 
francezul. 

— Vorbeşti prostii! Vroiam numai să văd dacă nu m-ai 
minţit. M-am încredinţat însă că tot ce mi-ai spus e 
adevărat. 

— Atunci dezleagă-mă o dată că nu mai pot! 

— Aş face-o bucuros, dar ne-ar scăpa din mână ticălosul 
care te-a atacat. Îşi închipuie probabil că o să te găsească 
unde te-a lăsat. I-a trebuit numai pentru câtva timp 
uniforma dumitale şi o să vină să ţi-o aducă îndărăt. Sst, 
vine! 

Plisc-de-uliu ciuli urechile şi ascultă cu încordare. 

— Nu e unul, sunt trei, şopti el. Doi păşesc ca orăşenii, pe 
când al treilea are pas de vânător. Ei sunt. Repede căluşul 
în gură! Prefă-te leşinat şi nu crâcni, altminteri ţi s-ar putea 
întâmpla ceva şi mai rău! 

Până să prindă ofiţerul de veste, Plisc-de-uliu îi şi vârâse 
căluşul în gură şi sărise sprinten peste zid. Se ghemui la 
pământ ca să nu fie văzut, dar putea auzi de acolo foarte 
bine tot ce s-ar fi vorbit. 

Paşii se opriră. Se auzi un murmur de voci, pe urmă o 
umbră se desprinse din întuneric şi se aplecă peste ofiţer. 

— Ei drăcia dracului! se miră individul. Pesemne că l-am 
pocnit mult prea tare, de nu şi-a mai venit în simţiri. 

— Te pomeneşti că l-ai omorât, răspunse un glas. 


— Nu, răsuflă. O să scot acum uniforma de pe mine, ca să 
mă îmbrac cu hainele mele. 

— Vrei să-l dezlegi? 

— Da. 

— Bine. Noi ne ducem, fiindcă mai avem niţică treabă; ne 
întâlnim pe urmă toţi trei la hotel. 

— Ne-am înţeles. 

— Pentru ce i-ai spus că avem niţică treabă? întrebă 
Cortejo pe Eandola după ce se îndepărtară. 

— Cum, nu ghiceşti? Ca să ne scăpăm de el. 

— O să vină după noi la hotel. 

— Până să vină el, noi vom fi plecaţi. Părăsim imediat 
oraşul. 

— Nu se poate, nu ne-am ajuns încă scopul. 

— Nici nu ni-l mai putem ajunge. Acum ne întoarcem la 
hotel, ne luăm ce avem mai de trebuinţă şi fugim. Când o 
vedea că bagajul e tot acolo, o să creadă că nu ne-am întors 
încă şi o să ne aştepte cine ştie cât degeaba. 

— Ca să vină pe urmă la Santa Jaga şi să dea de noi? zise 
Cortejo nemulţumit. 

— Până să vină el, noi ne vom fi sfârşit de mult treburile. 

— Bine, bine, dar cum ajungem până acolo? Pe jos nu se 
poate! 

— Ne ducem călare. Cumpărăm doi cai de la un negustor a 
cărui firmă am văzut-o eu astăzi în apropiere de hotel. 

— Atunci să ne grăbim. 

Ajunşi la hotel, săriră zidul şi se furişară înăuntru. Îşi luară 
ce credeau mai trebuincios şi se întoarseră pe aceeaşi cale 
în stradă. Bătură la uşa negustorului şi-l sculară din somn 
ca să-i spună că sosiseră chiar atunci, pe cai închiriaţi, de la 
Queretaro şi trebuie să plece numaidecât la Puebla, dar 
neavând timp de pierdut vor să-şi cumpere îndată cai pe 
seama lor. 

Negustorul îi duse în grajd să le arate ce are de vânzare şi 
căzură repede la-nvoială. 


În vremea asta Grandeprise se apucase să se dezbrace de 
hainele ofițerului, ca să se îmbrace iar cu ale lui. După ce 
sfârşi, scoase căpitanului căluşul din gură, îl dezlegă şi 
porni pe-aici încolo. Plisc-de-uliu se descălţă, sări zidul şi se 
luă după el. Urmări pe vânător pas cu pas şi-l văzu oprindu- 
se la poarta unui hotel. Grandeprise aşteptă ce aşteptă, 
apoi sări peste gard ca să se ducă la culcuşul lui. 

Plisc-de-uliu se duse ceva mai departe şi privi spre cer. La 
răsărit se vedea o geană de lumină. Deodată zări 
deschizându-se o poartă şi doi inşi ieşind călare în stradă. 
Un om rămase în poartă şi strigă după ei: 

— Adios, senior, drum bun şi să ne vedem sănătoşi. 

— Adios, răspunse unul din ei. 

Călăreţii se îndepărtară şi omul închise poarta la loc. Plisc- 
de-uliu se uită lung în urma lor. 

— Ce dracu'! mormăi el, glasul ăsta parcă era al unuia din 
cei trei pe care îi văzui lângă ofiţer. Nu se poate, trebuie să 
mă fi înşelat eu, fiindcă ăştia par să plece într-o călătorie 
lungă, pe când Landola şi Cortej s-o fi întors cu siguranţă la 
hotel. 

Mai făcu vreo câţiva paşi şi se opri iar îngândurat. 

— Naiba ştie ce-o mai fi asta! Bodogăni el. În lumea asta 
plină de păcătoşi, cel bun e întotdeauna păcălit de ceilalţi. 
Ce e bine nu e rău. la să mă informez eu, măcar că în 
wigwamul de-i zice hotel nu se vede încă ţipenie de om. 

Se întoarse la hotel. 

De când cu ocupaţia francezilor se introdusese şi aici 
moda nouă: chelneri, chelneriţe, oameni de serviciu şi 
portar. De-abia după ce sună pentru a treia oară, veni un 
individ somnoros şi morocănos să-l întrebe: 

— Cine dracu' sună aşa, de scoală lumea în picioare? 

— Eu, răspunse Plisc-de-uliu foarte liniştit. 

— Văd! Şi cine eşti dumneata? 

— Un călător străin. 

— Văd şi asta! Ce pofteşti? 

— Să vorbesc cu dumneata. 


— Până şi asta o văd. Dar n-am vreme! Noapte bună! 
Portarul vru să-i trântească uşa-n nas, americanul fusese 
însă destul de prevăzător ca să-l împiedice. Îl apucă de braţ 

şi, deşi omul era mai în vârstă ca el, îi zise cu glas mieros: 

— Ştii tu, băiatule, ce e un duros ori un dolar? 

— De cinci ori pe-atât cât un franc. 

— Uite, îţi dau doi dolari sau zece franci, dacă binevoieşti 
să-ţi deschizi guriţa şi să-mi răspunzi la câteva întrebări. 

Portarul îl privi uluit pe mărinimosul străin. 

— Zău, senior? Dă încoace banii. 

— Nu aşa, băiatule, spune-mi mai întâi dacă vrei să-mi 
răspunzi. 

— Răspund. 

— Bine, ţine banii. 

— Mulţumesc, senior. Drept e că şi somnul e bun, dar 
bacşişul nu e nici el de lepădat. Acum întreabă. 

— Aveţi mulţi călători la hotel? 

— Nu prea. Vreo zece ori doisprezece cu totul. 

— Sunt printre ei, trei veniţi împreună? 

— Nu, cel puţin aşa cred. Fiecare îşi are odaia lui, afară de 
doi care stau în aceeaşi cameră. Unul e senior Antonio 
Veridante şi celălalt secretarul lui. 

— Nu e şi un altreilea cu ei? 

— De venit au venit toţi trei deodată, dar ăsta din urmă nu 
stă la un loc cu ei. Cum îl cheamă nu ştiu. Umblă îmbrăcat 
prost, parcă ar fi un argat ori un vânător. 

— I-ai văzut ieşind aseară în oraş? 

— Da. 

— Şi când s-au întors? 

— Nu ştiu. 

— Aş avea ceva de vorbit cu vânătorul ori argatul ăsta, 
după cum îi zici. Se poate? 

— Răspunzi dumneata pentru mine să nu se supere când |- 
oi scula? dacă o fi cumva acasă? 

— E acasă şi iau asupra mea răspunderea. Aveţi vreo 
încăpere unde putem vorbi fără să ne audă cineva? 


— Doarme într-un hamac şi te poate primi oricând. Să-i 
spun cine-l caută? 

— Da. Spune-i că don Velasquo d'Alcantaro y Perfido de 
Rianza y Hallendi de Salvado y Caranna de Vesta-Vista- 
Vusta doreşte să-i vorbească. 

Americanul înşiră cu atâta trufie numele acestea, încât 
portarul nu bănui măcar un moment că-şi bate joc de el. 

O scară de lemn ducea din curtea hotelului în camerele de 
oaspeţi. Portarul urcă scara şi bătu la una din uşi. 
Grandeprise nu dormea încă. Stătea întins în hamac, aşa 
îmbrăcat şi se gândea. 

— Cine e? întrebă el foarte mirat. 

— Portarul. Pot să intru? 

— Da. 

Omul deschise uşa şi păşi în vârful degetelor, ca să nu 
trezească pe ceilalţi locatari. 

— Ce vrei? 

— E jos un domn care doreşte să-ţi vorbească, senior. i 
zice don... don... don Alcanto de Valesquo y... y... y...un 
nume lung, lung cât toate zilele. Trebuie să fie un boier din 
cei mari de tot. 

Vânătorul clătină capul. 

— Ştii că m-ai făcut curios? Bine, spune-i să vină. 

După ce ieşi portarul, Grandeprise aprinse lumina şi-şi 
puse revolverul la-ndemână. 

În momentul acela străinul intră pe uşă, o incluse în urma 
lui şi trase zăvorul. Când fură faţă-n faţă, se priviră 
încremeniţi. 

— Ei drăcie, păi ăsta e Grandeprise! exclamă Plisc-de-uliu. 

— Plisc-de-uliu! Ce cauţi aici, omule, te ştiam cu Juarez? 
întrebă celălalt uluit. 

— Şi eu te ştiam pe malul lui Rio Grande del Norte. Ştii 
dumneata că numele îţi sună foarte frumos, dar se 
potriveşte aidoma cu al unui mare ticălos? 

— Aşa! Îl cunoşti şi dumneata? 

— Foarte bine chiar. Şi personal şi din auzite. 


— Adevărat? Pentru omul ăsta răscolesc eu pământul de 
ani şi ani de zile, ca să dau de el. 

— Hm! Şi nu l-ai găsit încă? zise Plisc-de-uliu privindu-l cu 
mirare. 

— Din nenorocire nu. 

— Zău? Hm! Hm! Eu socoteam că un vânător trebuie să 
aibă ochii ageri. 

— Să sperăm că ai mei sunt destul de ageri. 

— Nu prea cred. 

Chipul lui Grandeprise se întunecă. 

— Nu cumva vrei să mă jigneşti? 

— Defel. Ia culcă-te iar în hamacul dumitale şi dă-mi şi mie 
voie să-mi iau un scaun, pe urmă o să vorbim ce avem de 
vorbit amândoi. 

— Bine, şezi. Ce-ai să-mi spui? 

Plisc-de-uliu îşi trase un scaun lângă hamac, scuipă o dată 
cu sete, vâri un ghemotoc de tutun în gură, îi potrivi locul, 
pe urmă începu: 

— Trebuie să-ţi spun mai întâi prieteneşte că ori eşti un 
pungaş fără pereche, ori un mare dobitoc. 

Grandeprise sări ca ars din hamac, puse mâna pe revolver 
şi se aşeză ameninţător în faţa lui Plisc-de-uliu. 

— Ştii dumneata cum se răspunde la o astfel de insultă? 
întrebă el cu ochii fulgerând de mânie. 

Plisc-de-uliu dădu din cap. 

— Da. Între noi, vânătorii, cu o înjunghietură de cuţit, ori 
cu un glonţ de puşcă, dacă nu poţi să dovedeşti că e 
adevărat ce spui. 

— Sunt sigur că nu ai cum s-o dovedeşti, master. 

— Aş! Pune jucăria aia la o parte şi ascultă încoace la 
mine. Dacă n-am cumva dreptate, sunt gata să ne găurim 
amândoi pielea. Până atunci, o să-ţi vorbesc deschis şi fără 
înconjur. 

— Bine, vorbeşte, dar să ştii că dacă spui un cuvânt prea 
mult, îţi trăsnesc un glonţ în cap. 


— Ori eu dumitale, râse Plisc-de-uliu. Zici că mă cunoşti; te 
înşeli însă grozav. Aş fi avut în noaptea asta de mai multe ori 
prilejul, poate chiar şi motivul să-ţi trântesc un glonţ în cap. 
Asta e însă lucru secundar. Acum să-mi răspunzi la o 
întrebare: Ai fost la Veracruz, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ai cunoscut acolo pe un individ Antonio Veridante şi 
secretarul său. Aţi venit împreună la Mexico şi ai stat peste 
noapte de pază la cimitir, pentru ca ei să profaneze un 
mormânt şi să comită o înşelătorie. 

Grandeprise îl privi încremenit. 

— Cum îţi vine să presupui aşa ceva? E adevărat că am 
stat de pază la cimitir, dar nu era vorba de nici un sacrilegiu 
şi nici de o înşelătorie. 

— Eşti convins de ce spui? 

— Pot să jur pe ce vrei. 

— Hai să te cred, dar cu asta dovedeşti că nu eşti pungaş, 
ci un mare dobitoc. 

Grandeprise vru să izbucnească iar Plisc-de-uliu îl potoli 
însă cu un gest. 

— Stai liniştit, omule! O să-ţi dau dovezi. Cei doi tovarăşi ai 
dumitale au fost prinşi, aşa e? 

— Din nenorocire da. 

— Şi ca să-i faci scăpaţi, ai doborât la pământ pe un ofiţer 
francez şi i-ai scos pe ei din închisoare. 

Grandeprise se înspăimântă. 

— De unde ştii dumneata asta? A fost o farsă foarte reuşită 
de a noastră, vânătorii şi sper că dumneata, camaradul 
meu, n-o să mă dai de gol. 

— Eu nu sunt un trădător şi de felicitat nu te felicit defel 
pentru această farsă reuşită? cum îi zici dumneata. Dar ia 
spune-mi, de unde-l cunoşti pe nemernicul acela de 
Grandeprise? 

Vânătorul îl privi drept în faţă şi zise: 

— 'Toată lumea ştie că Plisc-de-uliu e un om cinstit şi un 
vânător iscusit, de aceea îţi îngădui să vorbeşti cu mine aşa 


cum nu cred că ar îndrăzni un altul. Află că acest pirat e 
duşmanul meu cel mai înverşunat şi-l caut de atâta amar de 
ani ca să mă răfuiesc cu el, o dată pentru totdeauna. 

— Aşa, aşa... zise Plisc-de-uliu râzând. Ştii ca ai haz! L-ai 
căutat, l-ai găsit şi, după ce mi-am dat atâta osteneală ca să 
pun mâna pe el, dumneata îl faci scăpat. 

Şi Plisc-de-uliu povesti pe scurt ceea ce ştia de la don 
Fernando. Grandeprise îl asculta cu gura căscată. 

— Sfinte Dumnezeule! strigă el la urmă şi tot eu am fost 
acela care l-am salvat pe Cortejo şi pe fata lui...? 

— Dumneata? întrebă cu mirare Plisc-de-uliu. 

— Da. Acum înţeleg... Dacă nu eram eu, rămânea orb şi se 
prăpădea, iar scorpia de, fiică-sa putrezea în închisoare. 

— la s-aud şi eu cum s-au petrecut lucrurile. 

Grandeprise puse la curent pe vânător cu tot ce se 
întâmplase din momentul când îl găsise pe Cortejo rănit în 
tufele de pe malul lui Rio Grande del Norte, până la 
evenimentele din ultima zi. 

Plisc-de-uliu îl ascultă cu încordare, apoi zise: 

— l-ascultă master, ştii că-mi pare foarte bine că ne-am 
întâlnit, fiindcă pot să aflu prin dumneata unde se găsesc 
dispăruţii! Şi acum, o să-ţi spun în sfârşit cine este acest 
avocat Antonio Veridante şi secretarul său: cel dintâi e 
Gasparino Cortejo... 

— Cu neputinţă! Îl, întrerupse Grandeprise. 

— Caută pe frate-său, urmă Plisc-de-uliu. Aseară vroia să 
pună un cadavru în coşciugul gol al lui don Fernando. L-am 
prins asupra faptului, dar dumneata n-ai avut de lucru şi i-ai 
dat drumul. 

— Îţi spun că e cu neputinţă. 

— Ei aş! Şi mai ştii dumneata cine e acest aşa-zis secretar 
al lui Gasparino Cortejo? Nimerii altul decât omul pe care îl 
cauţi cu atâta îndârjire, Henrico Landola, căpitanul-pirat 
Grandeprise. 

Vânătorul stătea ca împietrit. Sărise mai adineauri din 
hamac şi acum părea o stană de piatră. 


— Ăsta... ăsta... bâigui el în cele din urmă, ăsta să fie 
Henrico Landola? 

— Da. Te-a înşelat, şi-a bătut ioc de dumneata şi dumneata 
ai crezut toate minciunile pe care ţi le-a îndrugat. Şi când 
am reuşit să-l avem în mână pe acest diavol cu chip de om, 
dumneata ţi-ai pus în primejdie cinstea, libertatea, viaţa 
Chiar, ca să-l scapi şi să dai posibilitate viperei să ucidă şi 
alţi nevinovaţi cu înţepăturile ei veninoase. 

— Ştiu... îl ştiu de ce e în stare... mi-e doar frate vitreg... 
murmură întunecat Grandeprise. 

— Cum, ţi-e rudă? 

— Da. Rudenia asta a fost blestemul care m-a urmărit 
toată viaţa. Totuşi, susţin că nu se poate să fi fost el. 

— N-ai băgat de seamă că aveau ceva pe faţă, ştie dracul 
ce fel de zugrăveli, ca să nu fie recunoscuţi? 

De-abia acum i se luă lui Grandeprise vălul de pe ochi. 

— Aşa e! strigă el. De câte ori îi auzeam glasul, mi se 
părea că nu mi-e străin şi mi se înfigea parcă un cuţit în 
inimă. O, dobitoc ce-am fost! Măgar... idiot, asta sunt. Aveai 
dreptate, Plisc-de-uliu, acum recunosc şi eu. Îţi dau voie să- 
mi faci ce vrei, fiindcă merit! 

— Lasă, lasă, râse îngăduitor vânătorul, când îşi 
recunoaşte cineva greşeala, înseamnă că începe să se 
cuminţească. 

— Dar urmările! se tângui Grandeprise. Cum ai descoperit 
dumneata că am stat de pază la poarta cimitirului, că l-am 
atacat pe ofiţer şi i-am scăpat pe criminali din închisoare, 
nu pricep. 

Plisc-de-uliu îi povesti cum şi adăugă: 

— Negreşit că afacerea este cât se poate de încurcată. Dar 
eşti vânător ca şi mine şi te ştiu om de treabă. Suntem 
camarazi şi în savane avem legile şi moravurile noastre. Ce 
ne pasă nouă de legile altora? Şi apoi, prin dumneata am 
putut afla unde-i putem găsi acum pe Landola şi pe cei doi 
Cortejo: în mănăstirea delta Barbara, de la Santa Jaga. 

Grandeprise se lumină la faţă. 


— Te înşeli, zise el, îi avem mai aproape şi nici nu-ţi 
închipui ce uşor putem pune mâna pe ei! 

Plisc-de-uliu zâmbi cu milă. 

— Crezi că sunt acum aici în hotel şi poţi pătrunde în 
camera lor? 

— Oricând. 

— Bine, hai să vedem. 

— Să-i deşteptăm din somn şi să le cerem socoteală de 
faptele lor. 

— Prostii! N-o să avem pe cine deştepta, fiindcă n-o să-i 
găsim. 

— Aşa crezi? Hai cu mine! 

— Hm... să mergem, sunt însă sigur că ne ducem degeaba. 

Se duseră, cu lumânarea aprinsă, în camera unde 
Grandeprise ştia că locuiesc cei doi criminali, dar nu găsiră 
pe nimeni. 

— Au să se întoarcă, zise Grandeprise. 

— Aşa de proşti îi crezi? Cum s-o lumina bine de ziuă 
întâmplarea cu ofiţerul şi fuga arestaţilor o să se 
răspândească în tot oraşul cu iuţeala fulgerului şi au să 
înceapă imediat cercetările. Nu sunt ei nebuni să stea pe 
loc şi s-aştepte să fie arestaţi din nou. Părerea mea e că au 
şi fugit. 

— Şi m-au lăsat pe mine aici? 

— Ba bine că nu! Vrei să-ţi dau o dovadă? Ia te uită! 

Şi Plisc-de-uliu se aplecă să ridice ceva de jos. 

— Ce e asta? întrebă el pe Grandeprise. 

— Noroi. 

— Pipăie-l. Cum ţi se pare? 

— Moale şi umed. 

— Când au ieşit ei din cameră ca să se ducă la cimitir? 

— Pe-nserate. 

— Aşadar, dacă ar fi urmele lăsate de aseară, noroiul s-ar 
fi uscat de mult, pe când ăsta pe care-l vezi e proaspăt de 
tot, semn că nu sunt nici trei sferturi de ceas de când au 
fost aici. 


— Bine zici. Numai că fuga le-a fost degeaba, o să-i găsim 
noi la Santa Jaga, fii pe pace. 

— Tot ce se poate. Ţi-aş da însă un sfat: poliţia o să afle 
repede că fugarii au locuit aici în hotel. Dacă te găsesc, te-ai 
dus pe copcă. 

— Ai dreptate. Plec. Dar unde? 

— Cu mine odată. Plăteşte portarului socoteala şi să 
plecăm. O să-i spun că am venit eu să te iau. 

Aşa şi făcură. După zece minute ieşeau amândoi tacticoşi 
pe poartă. Când trecură pe lângă casa geambaşului, îl 
văzură stând în poartă. Plisc-de-uliu se opri şi-l întrebă aşa, 
într-o doară: 

— Ai mulţi cai în grajd, senior? 

— Azi n-am decât patru, zise el. 

— Vinzi vreunul din ei? 

— Unul da, ceilalţi îmi trebuie şi mie. Mai aveam doi de 
vânzare, dar mi i-au cumpărat azi-noapte doi străini care 
veneau de la Queretaro şi se duceau la Puebla. 

Plisc-de-uliu puse pe geambaş să-i descrie cum erau 
străinii şi se încredinţă imediat că nu puteau fi alţii decât 
Landola şi Cortejo. Grandeprise căzu la învoială cu 
negustorul şi-i cumpără calul pe care acesta îl mai avea de 
vânzare, pe urmă se îndreptară spre hotelul unde trăsese 
Kurt. 

Îl sculară din somn şi-i povestiră şi lui cele întâmplate. 

Hotărâră să pornească imediat pe urmele fugarilor: Kurt 
mai avea însă de vorbit cu ambasadorul şi alcadele, de 
aceea ar fi trebuit să mai zăbovească un timp. Nu era însă 
vreme de pierdut, deoarece, după evenimentele de peste 
noapte, Grandeprise nu mai putea să rămână nici un 
moment în oraş; Plisc-de-uliu plecă odată cu el, după ce se 
înţelesese cu Kurt ca amândoi să-l aştepte pe el şi pe Peters 
la Tuia. Erau siguri că Landola şi Cortejo spuseseră 
dinadins că vin de la Oueretaro şi se duc la Puebla ca să 
inducă în eroare eventualele cercetări. 


Vestea evadării lor se răspândi ca fulgerul în oraş şi poliţia 
descoperi repede? după cum prevăzuse Plisc-de-uliu? 
hotelul unde găzduiseră. Bănuielile căzură şi asupra lui 
Grandeprise, ba nici Plisc-de-uliu nu fu exclus. Portarul 
mărturisi că peste noapte venise un boier mare ca să-l ia pe 
vânătorul sau argatul acela? ce-o fi fost? şi au plecat apoi 
împreună. Cercetările stabiliră că era un bărbat înalt, slab 
şi cu un nas enorm. Şi iată-l pe don d'Alasquo Velantario, 
adică Plisc-de-uliu al nostru, cu un cazier la poliţie, cu 
semnalmentele de mai sus şi cu un mandat de arestare care 
dădea drept oricui îl va întâlni să-l apuce de guler şi să-l 
predea pe mâna celui dintâi sergent de stradă. 

Capitolul VI - În mănăstirea della Barbara. 

Doctorul Hillario stătea în biroul spitalului din fostul lăcaş 
al mănăstirii, cufundat în citirea unui studiu foarte 
interesant, Arta de a stăpâni pe regi, a lui Luigi Regerdis. 
Auzi pe cineva bătând la uşă şi strigă: „Intră”, supărat că 
fusese întrerupt tocmai la un capitol care i se părea din 
cale-afară de pasionant. Dar cum văzu pe cel care venea să- 
l tulbure, ivindu-se în prag, chipul i se lumină şi se sculă de 
la birou ca să-i iasă înainte. 

Noul sosit era un om scurt şi îndesat, cu nişte ochi mititei 
şi obrajii plini, cu un zâmbet prietenos pe buzele lui 
cărnoase. Ochii aceia care priveau acum râzători puteau fi 
însă în unele împrejurări aspri şi cruzi. 

— A, bine ai venit, senior Arrastro, îl întâmpină Hillario cu 
mâinile întinse. Drept să-ţi spun, la plăcerea asta nu m- 
aşteptam. 

— Îţi aduc o veste bună, doctore. 

— De la cartierul general al lui Juarez, nu e aşa? 

— Nu, din vizuina lupului nu poate veni nimic bun. 

— Atunci din lagărul mareşalului francez? 

— Nici. De la cartierul general al împăratului. 

— Aha, chiar de la împărat? 

— Aş! Ăsta e o momâie care o să se prăvălească la pământ 
la cea dintâi suflare de vânt. Vine de la şeful asociaţiei 


noastre, care m-a trimis să-ţi pun câteva întrebări. 

— Sunt gata să-ţi răspund. Dar ca să ne iasă mai lesne 
vorba din gură, o să ne udăm niţel gâtlejurile. 

Cu aceste cuvinte, doctorul scoase dintr-un dulăpior o 
sticlă înfundată, o destupă şi umplu două pahare cu un 
lichid gros şi dulce. Ciocniră şi duseră paharele la gură. 
Musafirul aşteptă mai întâi să vadă dacă Hillario bea într- 
adevăr şi numai după ce-l văzu deşertând paharul până 
aproape de fund, bău şi el. Nu cumva îl bănuia pe bătrân de 
vreun gând? 

Puseră paharele pe masă, pe urmă musafirul întrebă 
uitându-se cu grijă în jurul lui: 

— Eşti sigur că nu ne-aude nimeni? 

— Fii fără grijă. Nepotul meu are ordin să nu mă 
deranjeze nimeni când stau cu cineva de vorbă în biroul 
meu. 

— Atunci să discutăm politică, sau mai bine zis despre o 
latură a politicii, zise el aruncându-şi ochii pe titlul cărţii de 
pe birou. 

Luă în mână cartea, o răsfoi, apoi zâmbi dând din cap. 

— Citeşti cartea asta? Ştii că în unele ţări e interzisă? 

— Da, găsesc însă că autorul are unele concepţii 
admirabile! 

— Atunci merită s-o citeşti. O am şi eu şi pot să-ţi spun că 
mi-a procurat câteva momente foarte plăcute. Ce zici de 
capitolul care i-a inspirat titlul cărţii? 

— Hm... murmură bătrânul cu prudenţă, mi se pare că 
autorul şi-a îngăduit prea multă libertate. 

Burtosul îl privi iscoditor. 

— În totul, ca şi în fiecare individ în parte, urmă el, 
sălăşluieşte spiritul Domnului, care-i vorbeşte, după cum 
poate fiecare să-l priceapă, învăţăturile şi regulile aplicabile 
unuia nu se potrivesc altuia. Astfel se creează concepţii 
personale şi legi anumite, inspirate de Dumnezeu, mai 
sfinte şi imuabile decât cele stabilite de domnii jurişti. Qmul, 
influenţat de spiritul divin, e răspunzător numai sieşi şi n- 


are de dat socoteală nimănui de ce gândeşte, vorbeşte sau 
înfăptuieşte. Aceasta e rezultanta adevăratei filosofii. Nu 
vom ajunge niciodată la domnia libertăţii absolute, în care 
fiecare să fie judecătorul şi legiuitorul său propriu. Sunt 
prea puţini din aceşti „aleşi”. Autorul acestei cărţi 
dovedeşte că e unul dintre aceştia. 

Era o filosofie grozavă, împotriva tuturor legilor, care 
îngăduia oricui să facă tot ce-i trăsneşte prin cap: filosofia 
răului şi a nelegiuirilor omeneşti. 

Burtosul privi îngândurat înaintea lui, ca şi când ar fi 
cugetat adânc la cele ce spusese, dar pauza aceasta avea ca 
scop să observe efectul pe care îl făcuseră cuvintele lui 
asupra lui Hillario. Chipul acela dolofan luase acum 
expresia unei păsări de pradă, mulţumită de sine. 

— Pot deduce din tăcerea dumitale că împărtăşeşti 
vederile mele? întrebă el după câtva timp pe doctor. 

— În general da, dar nu şi individual, răspunse Hillario, 
înălţând din umeri. Mă măguleşte faptul că sunt şi eu ca 
ceilalţi oameni, inspirat de duhul divin, dar împrejurarea că 
fiecare e inspirat după însuşirile sale mă face să cred că 
niciodată doi indivizi na pot fi de aceeaşi părere în totul, ci 
numai în linii generale. De aceea trebuie să-mi păstrez 
individualitatea în ce priveşte felul meu de a gândi şi 
acţiona. 

Să fi bănuit Hillario că Arrastro adusese intenţionat vorba 
despre tema aceasta şi că urmărea un anumit scop? Bănuia 
el şi care era acest scop, pe care încerca să-l înlăture? 

Celălalt părea să fie de această părere, căci ochii i se 
făcură şi mai mititei şi-şi muşcă niţel buza de jos, înainte de- 
a începe un pe ton indiferent: 

— Nu se gândeşte nimeni să se atingă de individualitatea 
dumitale, senior Hillario. Ziceai că autorul acestei cărţi 
merge prea departe cu aserţiunile sale şi eu am găsit de 
datoria mea să-i justific părerile. 

— N-am vrut să-ţi fac nici o imputare, senior, se scuză 
bătrânul. 


— Mă bucur, cu atât mai mult cu cât împrejurările ne 
silesc adesea să procedăm după vederile expuse de acest 
autor. Dovada o vei avea imediat, deoarece ţi se iveşte 
prilejul să procedezi după spiritul dumitale într-o chestiune 
de care poţi fi mândru şi care îţi va aduce în acelaşi timp o 
răsplată neaşteptată. 

— Sunt dispus să te ascult, senior. 

Burtosul luă paharul, îşi muie buzele în el, ca şi când ar fi 
căutat să capete curaj, se aşeză bine pe scaun şi începu 
iarăşi: 

— Cunoşti situaţia ţării noastre şi ştii ce aşteptăm noi, 
adică oamenii cu aceeaşi mentalitate, de la ea. Sau crezi 
poate că salvarea va veni de la Juarez? 

— O, defel! 

— Ori de la austriac, sau alt conducător care e departe de 
principiile pe care le avem şi nici nu se gândeşte să 
recunoască revendicările noastre? 

— Nici. 

— Foarte bine. Atunci să cumpănim acum dacă suntem în 
drept să renunţăm la toate speranţele noastre. Ce părere ai 
dumneata despre continuarea dominaţiei franceze? 

— Francezii trebuie înlăturați. 

— Dar de domnia lui Maximilian? 

— Va cădea de la sine, de îndată ce nu va mai avea 
sprijinul francezilor. 

— Juarez va veni iar la cârmă. 

— Şi ce ne putem aştepta de la el? 

— La o răzbunare neînduplecată, o asuprire grozavă. 

— Văd că ne înţelegem de minune. Trebuie să înlăturăm o 
astfel de eventualitate; iată pentru ce se cere să ne unim 
toate puterile ca să rezolvăm problema. 

— Nu cred că vom reuşi. 

— De ce? întrebă burtosul cu un zâmbet ironic pe buze. 

— Putem noi reţine pe francezi? 

— Nici nu trebuie. 


— Sau să nutrim o speranţă nesăbuită că-l vom câştiga pe 
Juarez de partea noastră? 

— Şi mai puţin. Ştii dumneata ce a spus în ultimul timp 
despre noi? Că există în ţară un partid, căruia i se poate 
spune pe drept cuvânt partidul diavolului. Nici republican, 
nici imperial şi nici cu alte principii, alcătuit din oameni 
care nesocotesc legile omeneşti ca şi pe cele divine, oameni 
care s-au desprins de biserică, dar s-au adunat sub steagul 
creştinătăţii ca să înşele opinia publică. Membrii acestui 
partid nu sunt numeroşi, dau au o putere de acţiune şi o 
ferocitate care îi face de temut. 

Înainte de a răspunde, doctorul Hillario zâmbi mulţumit de 
cele ce auzea, apoi zise: 

— Acest Juarez pare să ne cunoască foarte bine; părerea 
lui despre noi nu e departe de adevăr. 

— De aceea, urmă Arrastro, nu ne putem aştepta nici la 
milă, nici la îndurare din partea lui. Vine preşedinte, suntem 
cu toţii pierduţi. De aici porneşte politica noastră actuală: 
francezii să plece şi Juarez să dispară. 

Bătrânul clătină capul. 

— Politica ar fi bună, dacă ar avea şanse de reuşită. 

Şi iarăşi flutură un zâmbet ironic pe buzele burtosului. 

— Cine nu ştie să se ajute singur, nu-i-ajută nici 
Dumnezeu, zise el. Din fericire avem în fruntea noastră pe 
Miramon, care ştie să se descurce oricând, aşa că o să ştie 
şi acum ce e de făcut. 

— Nu există nimic altceva de făcut decât să ne ocupăm de 
Juarez. Omul acesta trebuie să moară. 

— Crezi că e într-adevăr singura posibilitate? Dumneata n- 
ai mai auzit că de multe ori indivizii dispar dar ideile lor 
trăiesc şi după moarte? Moare Juarez, vin alţii în locul lui ca 
să lucreze în spiritul lui. Spiritul lui trebuie ucis, nu el. 

Hillario, cu toată inteligenţa lui, rămase perplex. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, senior. 

— Atunci te compătimesc din suflet. E nevoie ca Juarez să 
rămână în viaţă şi să facem din el unealta noastră. Spiritul 


lui însă, ideile lui, activitatea lui trebuie ucise atât politic cât 
şi moral, în clipa când va crede că opera lui a fost 
încoronată de succes, o să izbucnească flacăra care va 
distruge tot, până-n temelie. 

— Văd că urmăreşti un plan bine hotărât, dar mi-e cu 
neputinţă să-l ghicesc. 

— Atunci o să ţi-l spun pe scurt şi fără înconjur: împăratul 
Maximilian e un om bun şi nenorocit care a comis totuşi o 
mare greşeală, vrând să fericească Mexicul; se bucură însă 
de simpatia întregii omeniri. Soarta lui era abdicarea. Nouă 
nu ne convine soarta asta, ea trebuie să fie mult mai 
cumplită şi Juarez înfăptuitorul ei. Într-un cuvânt: Juarez 
trebuie să fie ucigaşul împăratului. 

Doctorul sări drept în picioare. 

— Ei drace! Juarez ar fi atunci pierdut. Hulit, condamnat 
de toată lumea, ar fi distrus din toate punctele de vedere. 

— Aşa e. Pe urmă s-a isprăvit şi cu Napoleon şi cu Bazaine 
şi cu austriacul şi cu Juarez şi rămânerii noi biruitori pe 
toată linia. 

— N-au să ajungă lucrurile până acolo. Nimeni n-o să-l 
poată convinge pe Juarez să-l omoare pe împărat. 

— Cunosc eu pe cineva care o să poată şi o s-o şi facă: 
dumneata, doctorul Hillario din Santa Jaga. 

Bătrânul făcu o mutră care nu se poate descrie. Totuşi se 
vedea bine că nici nu se mira şi nici nu se speria auzindu-şi 
numele. 

— Şi ce dracu' vreţi să fac eu? strigă el necâjit. 

— Cum, nu-ţi vine nimic în gând? Sunt doar atâtea căi 
subtile şi dibace. 

— Eu nu văd decât una: împăratul nu poate muri decât 
asasinat. 

— Nu, nu asa. Cunoşti şi dumneata comunicatul lui, prin 
care ordonă ca orice patriot să fie considerat drept tâlhar şi 
împuşcat. 

— Negreşit că-l cunosc. 


— Dar nu ştii că efectul acestui comunicat va fi aplicat 
însuşi celui care l-a redactat. 

— Ba ştiu. Dacă Maximilian cade în mâinile 
revoluţionarilor, trebuie să fie judecat şi condamnat. Juarez 
nu poate proceda altfel, altminteri îşi pierde toată 
autoritatea şi e un om distrus. 

— Bine că ai început să pricepi în sfârşit. Noi n-avem 
altceva de făcut decât să-l împingem pe Maximilian în 
mâinile republicanilor. 

— Cum? 

— Nu-ţi închipui cred că francezii se vor retrage de 
bunăvoie. 

— Elo să plece odată cu ei. Napoleon e obligat să-şi 
târască după el victima, dacă nu vrea să se facă urât de 
toată lumea. 

— Aşa e. Dar dacă victima asta nu o să vrea să plece? 

— Ar fi o mare nebunie. 

— Desigur. Nebunia însă de-a vrea să domnească peste noi 
era tot atât de mare. Maximilian e o fire moale şi 
influenţabilă. Arată-i o coroană de carton poleitşi el o să 
creadă că e de aur veritabil. Nu ne trebuie decât un om, cel 
mult doi, ca planul nostru să reuşească. Pe unul îl avem, al 
doilea vei fi dumneata. 

— Eu? strigă bătrânul uluit. Să-l hotărăsc eu pe împărat ca 
să nu plece odată cu francezii? Imposibil! 

— Au să ţi se dea în mână toate mijloacele ca să-l convingi. 

— N-o să mă creadă. 

— Nu-l cunoşti, noi însă îl ştim cum e. 

— Ar trebui să plec din Santa Jaga şi nu pot. Am o mulţime 
de obligaţii care mă ţin legat de spital. 

— Spune cât ceri şi o să ţi se dea. 

— Şi apoi, nu mă simt în stare de o misiune ca asta. 

— Te înşeli, noi ştim cu toţii că eşti persoana cea mai 
indicată. 

Doctorul se găsea într-o situaţie cu adevărat grea. Nu că 
nu se simţea în stare de rezolvarea unei astfel de probleme, 


dar avea pe prizonierii care trebuiau hrăniţi şi 
supravegheați de aproape. 

— Nu, zise el după ce cumpăni bine, vă rog să renunţaţi la 
mine, mai sunt şi alţii vrednici de o astfel de misiune. 

— Ceilalţi îşi au şi ei însărcinările lor. Am venit să-ţi aduc 
personal ordinul ca de azi în zece zile să fii în capitală. 

— Pe cât ştiu împăratul se află la Cuernavacca. 

— Vei primi la Mexico o invitaţie din partea lui ca să te 
prezinţi acolo. Vezi deci că totul e de mai dinainte pregătit 
şi nu mai poţi da îndărăt. 

— Şi cu toate acestea sunt silit să refuz. 

Arrastro se ridică în picioare. Chipul lui luă o expresie 
aspră şi neînduplecată, iar ochii lui se înfipseră ca două 
suliţi de foc în ai bătrânului. 

— Refuzi, cu tot ordinul strict pe care ţi-l aduc? 

— Sunt silit s-o fac. 

— Cunoşti dumneata statutele asociaţiei noastre? 

— Da. 

— Şi la ce se expune acela care nu se supune la ordinele 
ei? 

— Da, la o pedeapsă. 

— Aşa e, o pedeapsă, adică la pedeapsa cu moartea, zise 
burtosul zâmbind cu ferocitate. 

— Moartea! repetă Hillario îngălbenindu-se. Cine are 
dreptul să osândească la o astfel de pedeapsă? Nu recunosc 
nimănui dreptul să dispună de viaţa mea. 

— Ai recunoscut acest drept când ai intrat în asociaţia 
noastră. 

— O astfel de pedeapsă ar fi o grozăvie, ceva neomenos... 

— Ştii că ai haz! zise burtosul privindu-l batjocoritor. 
Dumneata vorbeşti aşa? Există un bandit mai fioros, mai 
crud ca doctorul Hillario? 

Bătrânul se dădu cu un pas îndărăt. 

— Cum îţi vine să vorbeşti aşa. Ce ştii dumneata despre 
mine? 


— Multe, mai multe decât îţi închipui. Crezi că noi nu ştim 
ce fac membrii societăţii noastre? Dacă nu i-am avea sub 
ochi nici nu am putea exista. Ne cunoaştem oamenii mai 
bine decât se cunosc ei singuri. Cât pentru pedeapsă, repet 
că nu e decât una: moartea. Şi acum: vrei sau nu să execuţi 
ordinul? 

— Dă-mi timp de gândit. 

— La ce bun odată ce totul e hotărât? Trebuie să asculţi 
orbeşte, după cum ascultăm toţi. Pot să-ţi mai spun că deşi 
moartea e singura pedeapsă cunoscută de statutele 
noastre, o putem înăspri încă printr-o execuţie oficială în 
chiar capitala ţării. 

— Cum? întrebă bătrânul înfiorându-se. 

— Hm! Deşi nu sunt dator să-ţi răspund atât de sincer, 
totuşi o s-o fac de hatârul dumitale. A, mi-am adus aminte 
de ceva: există vreo otravă care să omoare spiritul în om? 

Doctorul îşi închipui că nu era decât o simplă curiozitate 
din partea burtosului şi răspunse fără să se gândească la 
consecinţele pe care le va avea: 

— Da, ar fi curara, o otravă care transpune pe om într-o 
stare cataleptică. Pare într-adevăr mort, dar aude şi ştie tot 
ce se petrece în jurul său. Amestecată însă cu un alt 
preparat, efectul e altul, adică dă loc la nebunie, fără să 
influenţeze asupra altor organe, decât numai asupra 
sistemului nervos. 

— Ştii dumneata care e preparatul? 

— Nu. 

— Mai există şi altă otravă care să provoace nebunie? 

— Nu, răspunse bătrânul, de astă dată mai prevăzător. 

— Totuşi, mi s-a spus că ar fi una. 1 se zice toloadsi. 

— Toloadşi? repetă bătrânul prefăcându-se mirat. 

— O cunoşti? 

— Nu. 

— Mă mir. E o plantă care creşte pe la noi. 

— Se poate, dar eu nu-i cunosc efectul. 


— Se zice că se aseamănă foarte mult cu laptele cucului. 
Câteva picături din sucul ei, care n-are gust, nici culoare, 
provoacă o nebunie incurabilă, pe când corpul rămâne 
perfect sănătos şi nebunul poate ajunge la adânci bătrâneţi. 
Adversari politici, rivali, tot felul de vrăjmaşi şi concurenţi 
se pot face nevătămători pe calea asta. A, n-ai auzit că s-a 
întâmplat în istorie ca şi capete încoronate să fie făcute 
inofensive, dându-li-se să bea din această otravă? 

— Eu nu ştiu de aşa ceva, mormăi Hillario cu glas nesigur. 

— De pildă, urmă Arrastro, se aminteşte de o împărăteasă 
care fusese impusă cu sila poporului, într-o fostă mănăstire 
trăia un doctor bătrân care se ocupa foarte mult în viaţa lui 
cu otrăvurile şi cunoştea perfect planta toloadşi şi efectele 
ei. 

Hillario tuşi ca şi când s-ar fi înecat cu ceva. 

— Tuşeşti? Nu cumva ai răcit? îl întrebă burtosul în bătaie 
de joc. 

— Nu. 

— Sau te plictiseşte ceea ce pălăvrăgesc eu? 

— Defel. 

— Atunci să-ţi povestesc mai departe cazul, într-o zi veniră 
doi inşi la doctor şi-i cerură o otravă care să provoace 
nebunia. Îi spuseră pe şleau că le trebuie ca s-o dea 
împărătesei. Obţinură otrava în schimbul unei sume de 
bani, pe care pot să ţi-o şi spun dacă vrei. 

— Mi se pare că e o poveste fantastică, zise bătrânul, pe 
care îl treceau năduşelile. 

— Nu, căci împărăteasa căpătă otrava care începu încetul 
cu încetul să-şi facă efectul şi, peste puţin, nebunia izbucni 
în toată grozăvia ei. 

— Poate că alta să fi fost pricina. 

— Nimeni în afară de noi nu ştie că otrava a provocat 
nebunia. Ştii dumneata despre ce împărăteasă e vorba? 

— Bă... bănuiesc... bâigui bătrânul. 

— Atunci nu mai e nevoie să-ţi spun. Dar cine a fost 
otrăvitorul ştii? 


— Nu. 

— Otrava se afla într-o sticluţă neagră. 

Bătrânul gemu de spaimă. 

— Luni a fost comandată şi vineri a şi adus-o lui senior Ri... 

— Taci, pentru Dumnezeu! strigă Hillario împreunându-şi 
mâinile. 

— Ce ţi-e, omule? 

— Nu pot s-aud astfel de... grozăvii... 

— Dumneata, ca medic, ar trebui să ai nervii ceva mai tari. 

— Totuşi mă impresionează. 

— Cred şi eu! râse Arrastro. Îţi închipui atunci ce l-ar mai 
impresiona pe adevăratul făptaş. Cam ce crezi că i s-ar 
întâmpla dacă ar fi denunţat? 

— Fără dovezi... 

— Există şi dovezi, n-avea grijă... Dar văd că ne-am abătut 
de la problemă. Despre ce vorbeam, frăţioare, adineauri? 

Doctorul îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Despre ordinul pe care mi-l aduci. 

— Bine zici. Ei, îţi convine sau nu? 

— Hm... nu prea. 

— "Totuşi o să-l execuţi, nu e aşa? 

— Da. 

— Atunci ne-am înţeles. Povestea aceea cu otrava şi 
nebunia împărătesei s-o lăsăm încolo, fiindcă sper să nu mai 
fie nevoie să ţi-o reamintesc. Cred că ştii însărcinarea careţi 
se dă. Amănuntele le vei afla când vei fi în capitală. Totuşi, o 
să-ţi mai fac câteva comunicări. Dumneata ce crezi, are 
vreun gând rău Juarez împotriva împăratului? 

— Dimpotrivă. 

— Sunt şi eu de aceeaşi părere. Mai mult încă, am chiar 
dovezi. E sigur că Juarez va cruța pe cât se poate pe 
împărat. După cât am aflat, va intra pe ascuns în tratative 
cu el el să-l salveze. 

— Are vreun om de-al lui pe lângă împărat? 

— Da, o femeie. O fiinţă foarte primejdioasă. Frumoasă, 
inteligentă, dibace şi vicleană, cum numai o femeie poate fi. 


E creată parcă anume pentru o spioană. Noi am ghicit-o, 
alţii încă nu. E o partizană înfocată a lui Juarez, dar a reuşit 
să convingă pe francezi că e de-a lor. 

— Am cunoscut şi eu o astfel de femeie. 

— Sunt totuşi foarte rare. Aceasta despre care-ţi vorbesc i- 
a înşelat pe francezi, predându-i lui Juarez oraşul 
Chihuahua. 

Bătrânul tresări. 

— Nu cumva o cheamă Emilia? întrebă el repede. 

— Da, i se zice seniorita Emilia. Te pomeneşti că e 
aceeaşi... 

— Cu siguranţă. Unde se află acum? 

— La Cuernavacca. 

— Atunci are acces liber la împărat? 

— Asta nu, dar tratează cu personajele din jurul lui. 

— Misiunea pe care mi-o încredinţezi mă va pune în 
contact cu ea? 

— Negreşit; veţi fi adversari. Ea lucrează pentru Juarez şi 
dumneata vei lucra împotriva lui. Pe când spioana va face 
tot posibilul ca să-l hotărască pe împărat să plece, 
dumneata vei face tot posibilul ca să-l reţii. 

Atitudinea lui Hillario se schimbă ca prin farmec. 
Perspectiva de a da ochi cu spioana îl transformase brusc, 
făcându-l să uite chiar şi povestea cu împărăteasa cea 
nebună. 

Cei doi conspiratori se despărţiră foarte prieteneşte. 
Misteriosul vizitator părăsi călare mănăstirea. Aproape de 
poalele dealului se întâlni cu doi călăreţi care urcau la 
mănăstire. Caii păreau istoviţi şi oamenii de asemenea. 

— Nu e aşa, senior, că orăşelul de colo e Santa Jaga şi 
clădirea aceea, mănăstirea della Barbara? întrebă unul din 
ei oprindu-şi calul. 

— Da. 

— Probabil că dumneata cunoşti oamenii de pe acolo. E şi 
vreun doctor Hillario printre ei? 


— Desigur. Vrei să vorbeşti cu el? întrebă Arrastro 
privindu-i pe sub gene. E în camera lui. O să găsiţi poarta 
mănăstirii deschisă, intraţi în curte şi întrebaţi de doctor. E 
un medic foarte priceput. Sunteţi bolnavi? 

— Nu. Dar de ce întrebi? 

— Fiindcă vi se ia pielea de pe obraz şi vă curge vopseaua 
jos. Cine suferă de astfel de pete nu e bine să se arate în 
lume, altminteri o să creadă cine-i vede că nu e o boală ci 
vreun mijloc ca să se facă de nerecunoscut. Şi dacă o mai 
vedea că sunteţi doi la fel, bănuiala se întăreşte şi mai mult. 
Adios! 

Burtosul îşi văzu de drum zicându-şi în gând: 

— Indivizii ăştia s-au machiat. Se duc la bătrân. Tare mă 
tem că moşul se îndeletniceşte cu unele lucruri pe care noi 
nici nu le bănuim. Trebuie să-l dezvăţăm de obiceiul ăsta. 

Cei doi călăreţi rămaseră în loc speriaţi, uitându-se după 
el. 

— Ne-a simţit... mormăi Landola. 

— Ce dracu, eu credeam că nu se cunoaşte, zise Cortejo cu 
ciudă. 

— Altul nu ar fi văzut, dar ăsta pare să aibă o privire foarte 
ageră, ca să poată vedea zbârciturile de sub fard. 

— În orice caz, să fim prevăzători! Intrară în curtea 
mănăstirii şi întrebară pe un servitor de doctorul Hillario. 
Din întâmplare, Manfredo se afla pe aproape şi se oferi să-i 
ducă chiar el la unchiu-său. 

Bătrânul îi măsură cu privirea, apoi întrebă după ce ieşi 
Manfredo: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnilor? 

— O vei afla îndată senior, dacă ne dai voie să-ţi cerem o 
informaţie, zise Cortejo. 

— Bine, vorbeşte. 

— Cunoşti dumneata numele de Cortejo? Doctorul se sculă 
de pe scaun şi-l privi atent. 

— Pentru ce mă întrebi? 


— Nu pot să-ţi spun până ce nu-mi vei răspunde la 
întrebare. 

Hillario clătină capul şi zise cu prudenţă: 

— Numai după nume. 

— Personal nu? 

— Nu. 

Cortejo se uită stăruitor la bătrân şi murmură nedumerit: 

— Ciudat, foarte ciudat... 

Hillario se încruntă. 

— I-ascultă, domnule, eu nu te înţeleg. Dai buzna la mine 
în casă şi mă iei la cercetări, parcă ai fi judecător de 
instrucţie şi eu criminal. le miri că mă vezi prevăzător, pe 
când dumneavoastră veniţi la mine cu o mască pe faţă. 

— Mască? Ce fel de mască? 

— Nu te mai preface. Sunt bătrân, dar ochii mi-au rămas 
încă buni. Să ştiţi de la mine că e lucru primejdios să ţii 
prea multă vreme fardul pe piele. Trebuie spălat şi aplicat 
iar, din când în când, din pricina năduşelii şi fiindcă la noi, 
bărbaţii, barba creşte repede. Fiţi buni şi spălaţi-vă mai 
întâi bine pe faţă, pe urmă vom sta de vorbă. 

Zicând acestea, bătrânul împinse pe Cortejo spre un 
lighean din colţul camerei. 

— 'Te asigur că te înşeli, se amestecă acum Landola în 
vorbă, tremurând de furie. 

Hillario scoase un obiect mititel dintr-un sertar al biroului, 
pe urmă se aşeză în dreptul uşii şi zise hotărât: 

— Trebuie să recunoaşteţi că am tot dreptul să mă mir de 
vizita unor persoane cu chipurile mâzgălite. Spălaţi-vă mai 
întâi; poate că aşa o să mă conving că a fost vorba de o 
farsă. Nu vreţi, atunci înseamnă că e ceva grav la mijloc şi 
am tot dreptul să-mi iau măsurile pe care le găsesc de 
cuviinţă. 

— Pentru ce? Despre ce măsuri vrei să vorbeşti? zise 
Landola îngrijorat. 

— Uite-le! zise Hillario şi îndreptă revolverul spre ei. 
Supuneţi-vă, dacă nu vreţi să chem numaidecât oamenii în 


ajutor. 

— Aşa? Avem şi noi arme... ameninţă Landola. 

— Dacă faceţi vreo mişcare, trag. 

Amenințarea îşi făcu efectul. 

— Bine, fie! mormăi Landola scrâşnind şi se îndreptă spre 
lighean. 

În vreme ce ei se spălau, Hillario se uita cu mare atenţie la 
Cortejo. Un zâmbet îi flutură pe buze. 

— Gata! Acum eşti mulţumit? îl întrebă Landola după ce 
isprăviră. 

— Da, senior. 

— Spune drept, ţi-a fost frică de noi...? 

— Deloc, am vrut însă să ştiu cu cine am de-a face. Şi 
acum, cum vă numiţi dumneavoastră, domnilor? 

— Pe mine mă cheamă Bartolomeo Diaz, arendaş din 
ţinutul Parsedillo. 

— Şi tovarăşul dumitale? 

— Miguel Difetta, avocat. Il căutăm pe Pablo Cortejo 
fiindcă am un proces cu el. L-am luat pe senior Difetta cu 
mine, deoarece am nevoie de cunoştinţele sale juridice în 
chestia procesului. 

— Dar pentru ce v-aţi vopsit pe faţă? 

— Ca să nu ne cunoască împricinatul şi să vorbim cu el, ca 
şi când ar fi vorba de altul; poate că ar scăpa vreun cuvânt 
care ne-ar folosi la câştigarea procesului. 

— Sunteţi oameni deştepţi, după cum văd, numai că sunt 
alţii şi mai deştepţi ca dumneavoastră. De pildă, eu. Zici că 
eşti arendaş. Nu pot să te cred, n-ai dumneata mutră de 
arendaş. 

— Atunci ce fel de mutră am? 

— Privirea dumitale nu e a unui om care se ocupă cu 
agricultura şi creşterea vitelor ci a... a unuia care e deprins 
să cerceteze zarea depărtărilor, a unui cercetător al 
savanelor sau a unui marinar. Aş putea să jur că eşti unul 
din aceştia din urmă. 

— Te înşeli, senior. 


— Bine, vom vedea noi dacă mă înşel sau nu! Mai spuneai 
că eşti din ţinutul Parsedillo. Din întâmplare cunosc foarte 
bine oraşul şi împrejurimile lui. Nu există nici un arendaş cu 
numele de Bartolomeo Diaz. Hacienda dumitale trebuie să 
fie vreo insulă pustie în Oceanul Pacific. 

Cuvintele acestea fură spuse atât de apăsat încât Landola 
deveni foarte atent. 

Ce vrei să spui, senior? întrebă el bănuitor. 

— Că v-am recunoscut foarte bine. Dumneata eşti Henrico 
Landola şi dumnealui de colo Gasparino Cortejo. 

Vorbele lui făcură o impresie de nedescris asupra celor doi 
ticăloşi. Să fie bătrânul acesta un vrăjitor sau vreun bandit 
ca şi ei, care îi cunoştea mai de mult şi-şi bătea acum joc de 
ei? În amândouă cazurile, situaţia era cât se poate de 
neplăcută. Cel mai bun lucru ce aveau de făcut era să 
tăgăduiască. 

— Degeaba, nu se potriveşte, zise Cortejo. 

— N-ai ghicit, adăugă Landola. 

Bătrânul însă clătină capul cu gravitate. 

— Nu căutaţi să mă-nşelaţi, domnilor. E întocmai după 
cum am spus şi sunt în stare să v-o dovedesc. 

Scoase apoi din sertar o fotografie şi le-o arătă. 

— Fir-ar!... strigă Eandola. 

—. al dracului! Întregi Cortejo, în vreme ce bătrânul 
petrecea pe socoteala lor. 

— Nu ştiu cine e omul acesta, încercă Landola să se apere. 

— Nici eu, adăugă Cortejo. 

— Da? Şi nu găseşti nimic deosebit la fotografia asta? 
întrebă Hillario. 

— Ba da, seamănă puţin cu mine. 

— Numai puţin? 

— Chiar mult, dacă vrei, dar nu sunt eu... 

— Atunci nu mai avem nimic de vorbit, încheie bătrânul şi 
vâri iar fotografia în sertar. Aşadar ne-am înşelat toţi trei. 
Dumneavoastră nu vreţi să credeţi că ştiu cine sunteţi şi eu 
văd că asemănarea nu e decât un joc al naturii. Fotografia e 


a unuia Gasparino Cortejo din Manreza sau Rodriganda. E 
deci sigur că ne-am înşelat. Să ne despărţim în bună 
înţelegere. Adios, domnilor. 

Bătrânul le făcu un gest prietenos cu mâna şi porni spre 
uşă care dădea în camera de alături. 

— Stai, senior! strigă Cortejo după ce se înţelese din ochi 
cu L.andola. Te-am ruga să ne mai răspunzi la o întrebare. 

— La ce bun? zise bătrânul, prefăcându-se mirat. Cred că 
nu mai avem ce ne spune. 

— Poate că da. Fotografia pe care ne-ai arătat-o e 
proprietatea dumitale? 

— Da. Mi-a dat-o un bolnav care a fost în îngrijirea mea. 

— N-ai vrea să-mi spui cum îl cheamă? 

— Cum să nu! Mariano. 

— Mariano? întrebă Landola tresărind. De unde era? 

— Din Spania. Omul acesta trecuse prin multe în viaţa lui. 
Odinioară i se zicea Alfred de Dautreville. 

— De unde până unde a ajuns la dumneata? 

— Mi-a fost dat în îngrijire de un coleg al meu. 

— Cine era acest coleg? 

— Un medic german cu numele de Sternau. 

— Doctorul Sternau! exclamă fără să vrea Cortejo. Şi ştii 
dumneata unde se află acum acest Sternau? 

— Da. Îl cunoşti? 

— Am auzit şi eu de el. Sezicecăeun... 

— Taci! strigă Landola furios, apucându-l de braţ. Nu vezi 
că bătrânul ăsta se joacă cu noi de-a şoarecele şi pisica? 

Cortejo îşi dăduse şi el seama, dar încerca încă să se 
apere, pe când Landola, mai puţin stăpân pe sine, simţea 
cum îi clocoteşte sângele în vine de indignare. Hillario se 
uita zâmbind batjocoritor la el. 

— Cum îţi poţi închipui una ca asta, senior? Mi se pare că 
dumneavoastră vreţi să vă jucaţi cu mine, nu eu cu 
dumneavoastră. De ce nu-mi spuneţi fâţiş ce aveţi de spus? 

— Pentru că nu putem. 


— Vă ascundeţi chipul sub o mască, vă daţi nume false şi 
vă prefaceţi că nu cunoaşteţi pe niciuna din persoanele 
despre care mă întrebaţi. 

— Trebuia. Dar dumneata de ce nu vrei să ne spui 
adevărul? 

— Pentru că n-aţi fost sinceri cu mine. Sper însă că v-aţi 
convins în sfârşit că e mai nimerit să vă daţi pe faţă. Nu e 
aşa că dumneata eşti Henrico Landola, fostul căpitan de 
corabie Grandeprise? 

— În numele tuturor dracilor din iad şi de pe pământ, fie! 
Eu sunt Landola. 

— Şi dumneata Gasparino Cortejo, nu e aşa? 

— Da, mărturisi avocatul. 

— În sfârşit! Dar ia spuneţi-mi şi mie, ce căutaţi aici în 
Mexic? 

— Ştii, pentru ce ne mai întrebi? Cine ţi-a spus, cine? răcni 
Landola bătând cu pumnul în masă. 

— Stai că nu merge pe-aşa senior. Dacă vrea cineva să-i 
răspund, trebuie să se poarte cuviincios cu mine, aşa să ştii! 
Luaţi loc şi să ne înţelegem omeneşte, nu cu ameninţări. 

Se aşezară pe scaune, pe urmă bătrânul zise: 

— Sunt în casa mea şi deci în drept să pun întrebări, la 
care cer să mi se răspundă fără înconjur. 

Landola puse picior peste picior şi zise încruntat: 

— Întreabă, senior. 

— Da şi noi o să-ţi răspundem pe cât se va putea de sincer, 
adăugă Cortejo. 

— Mai întâi: cine v-a trimis la mine? 

— Vânătorul Grandeprise. 

— Unde v-aţi întâlnit cu el? 

— La agentul nostru, Gonzalvo Verdillo în Veracruz. 

— Unde s-a dus de acolo? 

— La Mexico, unde se află şi acum. 

— Ce face acolo? 

— Prostii care pot să-i mănânce capul. De altminteri, a fost 
o mare nesocotinţă din partea dumitale că tocmai pe el ţi-ai 


găsit să-l trimiţi. Nu e nici cinstit şi nici chibzuit. 

Bătrânul zâmbi. 

— Crezi că un pirat e mai cinstit decât el? 

— Da, izbucni Landola înfuriat. Dumneata îţi închipui că un 
pirat e un ticălos şi un trădător? Un pirat de treabă e 
întotdeauna cinstit cu oamenii săi. 

— Şi crezi că acest Grandeprise nu e? S-a purtat necinstit 
cu dumneavoastră? În ce chip? 

— Nu te cunosc aşa că nu pot să-ţi răspund la întrebare. 

— Mi se zice doctorul Hillario. 

— Nu e de-ajuns. Nu ştim ce fel de om eşti. 

— Puteţi s-o aflaţi foarte uşor. 

— Asta şi vrem. Trebuie neapărat să ştim dacă vom găsi în 
dumneata un prieten sau un duşman. 

— Prieten, desigur. N-aţi văzut că vă cunosc toate 
secretele? 

— Pari într-adevăr să ştii câte ceva. 

— Câte ceva numai? Ştiu totul! 

Landola clătină cu neîncredere capul. 

— Zău? S-auzim ce ştii. 

— Bine, începu bătrânul zâmbind. A venit unul, anume 
Pedro Arbellez, să ia cu sine împreună cu una, Maria 
Hermoyes, pe un băiat care a fost schimbat la Barcelona, cu 
fiul unuia, Gasparino Cortejo şi al Clarissei. 

— La dracu'! Cine ţi-a spus toate astea? întrebă Cortejo. 

— Stai că o să afli. Acest fals Alfonso a fost dus în Mexic şi 
crescut de un conte Fernando. Ce să vă mai spun, ştiu tot! 
Moartea aparentă a celor doi conți, Manuel şi Fernando, 
sclavia acestuia din urmă în Harar, intervenţia lui Sternau, 
căsătoria lui cu Rosetta, călătoria în insula pustie, salvarea 
lor de un căpitan? după cum vedeţi, nimic nu mi-a scăpat. 

Cei doi ticăloşi de-abia îşi puteau stăpâni furia. Se priveau 
încremeniţi. 

— De unde ştii dumneata toate astea, senior? întrebă în 
cele din urmă Landola. 

— Recunoaşteţi deci că e adevărat? 


— Din nenorocire, da. 

— Din nenorocire? O s-auziţi îndată că sunt iniţiat în 
secretele acestea numai spre folosul vostru. Senior Pablo şi 
seniorita Josefa mi-au povestit tot. 

— Aşadar ei? Cum s-a întâmplat asta? 

— Ce rol politic nesocotit au jucat, ştiţi. Au fost exilați din 
ţară. Viaţa lor e în primejdie. Deoarece nu au vrut să ia în 
seamă ordinul de expulzare, au căutat un refugiu sigur şi... 

— L-au găsit? întrebă repede Cortejo. 

— Da, aici la mine, în mănăstire. 

— Slavă Domnului! Răsuflă notarul. Sunt aici la dumneata? 

— Desigur. 

— Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Pot să vorbesc cu 
ei? 

— Cum să nu! 

— Atunci adu-i încoace repede. 

— Mai domol, senior. Nu pot să-i aduc aici în cameră. Nu 
cumva crezi că sunt singur în mănăstire? Nu trebuie să ştie 
nimeni de prezenţa voastră. 

— Aha, sunt bine ascunşi... 

— Atât de bine, încât numai eu pot să-i văd. 

— Unde? 

— În subterană. 

— Ptiu, drăcia dracului! 

— Nu se poate altminteri, senior. De altfel nu trebuie să-ţi 
închipui cine ştie ce grozăvie despre subteranele noastre. 
Au acolo tot ce le trebuie, dar din nenorocire se plictisesc al 
naibii. 

— O să-i distrăm noi. la spune, senior, cum s-a făcut de ţi- 
au spus şi dumitale tainele lor? 

— Foarte simplu. Cortejo şi fiică-sa au fost siliţi să fugă. 
Nepotul meu e unul din partizanii lui, a luptat alături de el 
şi i-a salvat fata de la moarte. Le-a ajutat să evadeze şi i-a 
adus aici la mine. Eu le-am oferit un refugiu şi i-am ascuns 
de urmăritorii lor. Bineînţeles că au fost nevoiţi să-mi spună 
tot, ca să ştiu cum să mă pun la adăpost. 


— Cine sunt urmăritorii? întrebă Landola. 


— Mai întâi, adversarii lui politici, adică oamenii lui Juarez 
şi ai împăratului. De asemenea şi francezii. Aceştia sunt însă 
cei mai puţin primejdioşi. Cu totul altfel stau însă lucrurile 
când e vorba de Sternau, Mariano, Ucigătorul-de-bivoli, 
Inimă-de-urs şi toată şleahta lor. Fratele dumitale a socotit 
că e bine să ştiu şi eu despre ce e vorba şi cred că bine a 
făcut? nu e aşa? 

— Să sperăm, zise Cortejo. Mulţumesc, senior şi fii sigur că 
vom şti să ne arătăm recunoştinţa faţă de dumneata. 

— Dar unde se află acum Sternau cu tovarăşii săi? întrebă 
Landola cu nerăbdare. 

— O, foarte aproape de aici, zâmbi. Bătrânul. 

— Probabil în cartierul general al lui Juarez? 

— Nu, într-al meu. 

— Într-al dumitale? Nu cumva în mănăstire? 

— Aşa e. 

— Ce? strigă Cortejo sărind în sus, sunt aici? 

— Da. 

— Prizonieri? 

— Ai spus-o singur. 

— Mulţumesc... mulţumesc de mii de ori diavolului... Dar 
cine a putut înfăptui o astfel de operă? 

— Eu, răspunse cu mândrie Hillario şi le povesti cele ce s- 
au întâmplat cu prizonierii. 

— Admirabil! Cu adevărat nemaiauzit! jubila Cortejo. 
Putem să-i vedem şi noi, senior? 

— Se-nţelege de la sine. Îndată după ce o să-ţi îmbrăţişezi 
neamurile te duc la ei. 

— Ah, ce satisfacţie! Mutra lor când m-or vedea! 

— Au să se bucure grozav... râse bătrânul. 

— Spune-mi repede, rogu-te, pe care din ai ai reuşit să pui 
mâna? 

Hillario îi enumeră pe toţi, până şi pe micul Andre, care 
era singurul pe care nu-l cunoşteau. Landola privea 
îngândurat înaintea lui. 


— Toate bune, zise el, dar n-ajunge. E neapărată nevoie să 
nu existe nici un martor. Oricine cunoaşte taina lui Sternau, 
Mariano, contelui Fernando sau a oricăruia dintre ei e tot 
aşa de primejdios ca şi ei. 

— Trebuie să dispară toţi... toţi... murmură Cortejo cu 
ferocitate. 

— Care toţi? întrebă Hillario cu mirare. 

— Stai să-i socotim, zise Landola. Mai întâi Emma şi Karja. 
Pe urmă Pedro Arbellez şi bătrâna Maria Hermoyes. Se 
cere să aflăm ce s-a mai petrecut la fortul Guadalupe şi 
oricare din cei de acolo ştie ceva, trebuie să moară. 

— O să fie cam mult de lucru, îşi dădu cu părerea Hillario. 

— Aşa e. Cu toate acestea tot nu e destul, mai e nevoie să 
îndrepţi o mare greşeală pe care ai făcut-o, senior. 

— Care? 

— Că l-ai trimis pe Grandeprise după scrisoare! 

— Aş! Ăsta nu ştie nimic. 

— Se poate, dar a fost împreună cu noi şi pot să-ţi spun cu 
siguranţă că ticălosul ne-a trădat. 

Minţea dinadins ca să-l piardă cu orice chip pe vânător. 

— V-a trădat? În ce chip? 

— Stai să-ţi spun. În Germania sunt câteva persoane care 
par să ştie totul şi... 

— A, înţeleg, zise Hillario. Contesa Rosetta şi toate 
neamurile lui Sternau şi ale Ungerilor. 

— Ai ghicit. Cu ei ne răfuim noi mai pe urmă. Feciorul 
timonierului Unger a venit în Mexic cu unul care îşi zice 
Plisc-de-uliu şi cu încă unul nu ştiu cum îl cheamă? să 
descopere secretele noastre. Noi vroiam să punem în sicriul 
gol al contelui un cadavru şi ne trebuia o a treia persoană 
ca să stea de pază la cimitir. Cum n-aveam pe altcineva la 
îndemână şi fiindcă ştiam pe Grandeprise trimis de 
dumneata, ne-am închipuit că putem s-avem încredere în el 


şi... 
— Ce imprudenţă! exclamă bătrânul. 


— Ai dreptate, recunosc şi eu acum, dar ce s-a făcut s-a 
făcut. Grandeprise ne-a trădat în faţa feciorului lui Unger; 
pe când duceam la cavou cadavrul scos dintr-un mormânt al 
cimitirului, am fost arestaţi şi... 

— Ce bine-mi pare că vă văd aici la mine! îl întrerupse 
Hillario. 

— Pentru ce? 

— Cum pentru ee? Fiindcă e cea mai bună dovadă că aţi 
scăpat, râse bătrânul cu viclenie. 

— Aşa e, numai vezi că afacerea a făcut vâlvă în oraş şi 
afurisitul acela de Unger, cu şleahta lui, o să ne urmărească 
până o să dea de noi aici. 

— De unde ştiu ei că aţi venit la mine? 

— De la Grandeprise, nu mai încape îndoială. 

— Hm! Asta nu-mi convine defel. În orice caz trebuie să ne 
scăpăm şi de ei. 

— Foarte bine ai vorbit. Mai e însă încă unul pe care-l 
uitasem: lordul Dryden. 

— A, englezul? Bine zici. 

— Oare unde s-o fi aflând acum? 

— Ca ambasador al Angliei, probabil în suita lui Juarez. 

— Atunci o să-i vină rândul mai târziu. Hacienda del Erina 
pare să fie viesparul, aşa că trebuie să-l distrugem 
neapărat. 

— Greu... are o mare întindere şi clădirea conacului e 
clădită din piatră. 

— Atunci ce e de făcut? 

— Aş şti eu ceva, zise Cortejo. Dumneata eşti doar doctor, 
senior Hillario. 

— Ce-are a face asta cu hacienda? 

— Foarte mult. Ar trebui să se ducă un om la conac... nu 
ştiu dacă o să se poată, ce cred eu. În ce fel se găteşte la o 
astfel de hacienda? Probabil pentru slugi într-un fel şi 
pentru boieri alt fel. 

Hillario înţelese numaidecât ce vroia Cortejo. 


— De gătit se găteşte separat, dar apa pentru gătit se ia 
din acelaşi cazan. 

— Bun, foarte bun... Planul meu ar putea reuşi deci cu 
uşurinţă. Ar trebui să se strecoare cineva în bucătărie şi să 
arunce un prăfuleţ în cazan. 

Atât Cortejo cât şi Landola se uitară cu încordare la 
Hillario. Acesta ţinea capul în jos şi nu zicea nimic. 

— Nu se poate să nu existe astfel de prafuri, urmă Cortejo. 

— Destul! porunci Hillario fără să ridice capul. 

— Dintr-acelea care nu lasă urme... adăugă Landola. 

— Sunt şi de astea. Ideea nu e rea, dar greu de îndeplinit. 
Pe cine să trimitem la conac? 

— Eu nu pot să mă duc, zise Cortejo. 

— Nici eu. Emma Arbellez m-ar recunoaşte imediat. Hm... 
mormăi Landola uitându-se iscoditor la bătrân, e mai bine 
să nu mai ştie şi altcineva de planul nostru. 

— Nu o să se poată altfel, răspunse Hillario. 

— Atunci o să trebuiască să se ducă unul din noi. Ce-ar fi 
să te duci dumneata, senior Hillario? 

Acesta clătină încet capul, în vreme ce un zâmbet ciudat îi 
flutura pe buze. 

— Ori dumneata... răspunse el tot zâmbind. 

— Eu nu. Ţi-am spus motivul. Au să mă recunoască 
imediat. 

— Şi eu nu pot să plec de aici. Mai ai niţel din fardul acela 
cu care v-aţi mâzgălit pe faţă, senior Cortejo? 

— Da. 

— Dacă e aşa, puteţi să vă faceţi singuri treaba. 

— Ne dai dumneata otravă? 

— Da, vom vorbi despre asta mai pe urmă, acum să vedem 
de prezent. Unde aţi tras? În oraş? 

— Nu, am venit de-a dreptul la mănăstire. 

— V-aţi lăsat caii în curte? Hm... Nu trebuie să se afle că 
sunteţi aici. 

— Vrei să ne găzduieşti dumneata? 

— Bucuros. 


— La un loc cu fratele meu şi cu nepoată-mea? întrebă 
Cortejo. 

— Da. Înainte însă de a vă duce la ei, o să vă trimit prin 
nepotul meu de mâncare, fiindcă trebuie să fiţi flămânzi 
după atâta drum şi-mi cunosc destul de bine datoria de 
gazdă. 

Hillario se duse să-l caute pe Manfredo şi-i spuse să ducă 
de mâncat şi de băut străinilor, apoi îi zise: 

— I-ascultă, băiete, aş vrea să-ţi pun o întrebare. M-ai 
slujit ani de zile cu o credinţă neclintită, fără să mă întrebi 
vreodată de ce fac cutare sau cutare lucru. M-am gândit de 
multe ori că trebuie să-ţi răsplătesc odată şi odată această 
credinţă. 

— N-ar fi rău, unchiule! râse Manfredo. 

— Nu ţi-am spus nimic până acum, aşteptând să găsesc 
ceva potrivit pentru tine. 

— Şi ai găsit în sfârşit? 

— Da. Răsplata a sosit cu străinii aceştia doi. 

— Zău? făcu Manfredo curios. 

— Măi băiete, vrei tu să fii conte? 

— Conte? Eşti bine dispus astăzi, unchiule, răspunse 
tânărul, râzând cu poftă. 

— Aşa e, dar şi chestia cu contele e adevărată, încă o dată: 
vrei să fii conte? 

— Ce fel de conte? 

— Conte de Rodriganda. 

— Nu mai spune! Pe cât ştiu, mai sunt încă vreo patru. Doi 
bătrâni, daţi drept morţi, un altul mai tânăr care vrea să fie 
şi nu e şi un al patrulea care nu e şiartrebui să fie. 

— "Toţi aceştia sunt problematici şi tu eşti al cincilea care 
vrea şi trebuie să fie! 

Hillario spuse lui Manfredo cine sunt străinii sosiți 
adineauri şi-i povesti toată convorbirea avută cu ei. 

— Ştii că e ceva extraordinar! exclamă Manfredo la sfârşit. 
Probabil că o să-i închizi şi pe ei la un loc cu ceilalţi. Ba 
socot că ăştia merită mai mult ca toţi. 


— Ai dreptate. O să le plătesc eu pentru toate nelegiuirile 
lor, căutând în acelaşi timp să trag foloase pentru noi 
amândoi. Să ştii că de mâine încolo las pe prizonieri sub 
paza ta, fiindcă eu trebuie să mă duc neapărat la del Erina. 

— A, la hacienda! Ce să faci acolo? 

— O s-o afli mai târziu. 

— Şi cât ai de gând să lipseşti? 

— Vreo cinci-şase zile. 

— Până atunci sper să n-am vreo neplăcere din partea 
prizonierilor! 

— Cu toate astea, o să mai fii silit să-i păzeşti şi pe urmă, 
deoarece trebuie să fiu peste zece zile în capitală. 

— În capitală? întrebă cu mirare Manfredo. Pentru ce? 

— Mi s-a încredinţat un important rol politic. Nu se ştie ce 
poate să iasă din asta. Te pomeneşti că eu ajung ministru şi 
tu conte de Rodriganda. Ce vrei mai mult decât atât! 

— Pe toţi sfinţii, unchiule, încep să cred că vorbeşti serios! 
Numai nu prea ştiu cum o să poţi tu să mă faci conte. 

— Foarte bine: te prezinţi în locul veritabilului conte de 
Rodriganda. 

— Adică Mariano. Dar dovezile? 

— Le vom lua cu sila de la prizonieri, pe urmă ne scăpăm 
de ei la repezeală. Lasă pe seama mea. Dacă a putut un 
Pablo Cortejo să-l facă pe nepotul său conte de Rodriganda, 
cu atât mai mult pot s-o fac eu. Acum du-te, ca să nu laşi pe 
musafiri să se plictisească singuri. După ce vor fi mâncat, 
vino cu eijos. Eu mă duc să le pregătesc o primire 
strălucită. 

Manfredo se duse să ducă de mâncat şi de băut celor doi şi 
după ce sfârşiră le zise foarte prietenos: 

— Acum, domnilor, vă rog să poftiţi după mine. Unchiul vă 
aşteaptă jos, ca să vă arate prizonierii. 

— Şi lucrurile noastre?... Caii? 

— Sunt deocamdată la loc sigur, pe urmă o să am eu grijă 
de ele. 


Grija aceasta se manifestă prin aceea că Manfredo vându 
caii iar lucrurile şi le opri pentru sine. 

Coborâră treptele şi porniră cu băgare de seamă prin 
gangurile acelea întunecoase. Manfredo mergea înainte, cu 
un felinar aprins în mână. Ajunseră într-o încăpere boltită 
unde îi aştepta Hillario. 

— Aţi venit? zise el cu o bucurie de-abia stăpânită? 

— După cum vezi, răspunse Cortejo. Dar ia spune, senior, 
aici în beci vrei să ne găzduieşti? 

— Vai de mine, se poate să spui aşa ceva! Vă duc mai întâi 
la prizonieri, pe urmă în camera dumneavoastră. 

Doctorul păşi înainte, Landola şi Cortejo după el şi 
Manfredo încheia alaiul. Când fură după un colţ de zid, 
bătrânul scoase un fel de sul din buzunar, îi dădu foc la un 
capăt, îl aruncă jos şi făcu o săritură înapoi, pe când 
Manfredo o lua la fugă îndărăt pe gangul pe care venise. 

O flacără mare ţâşni. Landola şi Cortejo vrură să ţipe, dar 
un fum gros îi înăbuşi şi căzură leşinaţi la pământ. 

Când Cortejo se trezi din leşin, îşi simţi capul aşa de greu, 
încât nu putu lega un gând. Pipăi în juru-i şi văzu cu groază 
că e ferecat de un zid de piatră. 

— Doamne! răcni el ca un nebun. 

— Aha, unul s-a trezit! şopti un glas înăbuşit de bărbat. 

— Auzi-l... vorbeşte, adăugă de partea cealaltă altul 
subţire de femeie. 

— Cine sunteţi? întrebă cu glas tremurător Cortejo. 

— Prizonieri ca şi tine, răspunse glasul de bărbat. 

— Parcă am auzit şi un glas de femeie... 

— Da, e fiica mea. 

— Tu cine eşti? 

— Un nenorocit? mai mult nu pot să-ţi spun, fiindcă nu te 
cunosc. 

Cortejo nu-şi dădea încă bine seama ce se petrecuse cu el. 

— Ce dracu' fac eu aici? Se întrebă el nedumerit. 

— Ai fost prins şi închis în subterană. 

— Închis? Nu se poate! 


— Pipăie zidul şi o să simţi lanţurile. 

Lanţurile zăngăniră sinistru. Cortejo pipăi în juru-i şi dădu 
de un codru de pâine uscată şi un ulcior cu apă. 

— Sfinte Dumnezeule! Trebuie să fie o glumă... strigă el 
înspăimântat. 

— Glumă? O nu, e crudul adevăr. La început am crezut şi 
noi tot aşa. Călăul nostru ne-a spus că o să ne aducă nişte 
tovarăşi care au să ne facă o mare bucurie. Tovarăşii sunteţi 
voi. Dar bucuria care e? 

— Cine e omul pe care-l numeşti călău? întrebă Cortejo. 

— Acelaşi care e şi al vostru: doctorul Hillario. 

— Doctorul e prietenul meu... 

— Prieten? Atunci te-ai încrezut şi tu în vorbele lui. Nu el 
ţi-a suflat gazele otrăvitoare în faţă? 

Lui Cortejo nu-i revenise încă bine memoria. Răspundea ca 
un om care se trezeşte încetul cu încetul din vis. Glasul 
înăbuşit pe care-l auzea i se părea că vine din mormânt şi 
că el însuşi se află într-o groapă adâncă. 

— V-a adus prin întuneric, nu i-am văzut la faţă, dar ştiu că 
el şi nepotul său erau. Spune, cine eşti tu, străinule? 

— Spune mai întâi cine eşti tu. Ziceai că ne-a adus. Maie 
cineva aici? 

— Da, unul pe care l-a ferecat la dreapta ta. 

— Ah, nu cumva o fi Lan... Se opri însă la timp şi urmă: Nu 
cumva o fi tovarăşul meu? 

— Probabil. Sunteţi amândoi morţi ca şi noi. Aici nu există 
lumină, viaţă, milă sau îndurare. Singurul lucru viu e dorul 
de răzbunare. 

Cortejo se înălţă atât cât îi era cu putinţă şi zise: 

— Pentru voi poate, dar nu şi pentru mine. Eu nu vreau şi 
nu trebuie să fiu prizonierul nimănui. Încercă să-şi desfacă 
lanţurile, dar nu putu. Atunci, răcni ca un nebun: eu sunt 
închis şi ceilalţi liberi! 

— Care ceilalţi? 

— Mi-a spus că vrăjmaşii mei cei mai neîmpăcaţi sunt aici 
în subterană! 


— Să te fi înşelat şi pe tine ca şi pe noi? Şi eu am nişte 
vrăjmaşi aici, nu-ţi închipui că ai tăi sau ai mei sunt liberi. 
Cine a coborât treptele acestei subterane nu mai vede 
niciodată lumina zilei. Care sunt vrăjmaşii tăi? 

— Nu pot să-ţi spun. Dar ai tăi cine sunt? 

— Nici eu nu pot să-ţi spun, fiindcă nu trebuie să afle 
nimeni cine suni. 

Se auzi un suspin adânc sub bolta umedă şi întunecoasă. 
Landola începu să se mişte. Fiind cel dintâi, Landola 
inspirase gaze mai puternic şi leşinul lui ţinuse mai mult ca 
al lui Cortejo. 

— Vai! gemu el încercând să-şi întindă mădularele. 
Lanţurile zăngăniră. Ah... gemu el iar, ce e... asta? 

— Henrico, Henrico, dumneata eşti? întrebă Cortejo cu 
spaimă. 

— Henrico? întrebă Landola cu glas obosit şi tărăgănat. 
Da, Henrico... aşa mă cheamă. 

— Doamne, Doamne, el e! Henrico, eşti dumneata într- 
adevăr? strigă iar Cortejo, ferindu-se să pronunţe numele 
de Landola. 

— Henrico... gemu piratul, cine... cine vorbeşte? Unde 
mă... aflu? 

— Suntem prizonieri amândoi. 

— Pri... zonieri... bolborosi el iar. A, ce... zângăne aşa... 
cine mă ţine şi nu vrea să-mi... dea drumul? 

— Lanţurile... lanţurile, Henrico. 

— Lanţuri? Da, lanţuri... Bătrânul vroia doar să ne arate 
pe... pri... zonieri... Stern... 

— Taci! se răsti Cortejo. Nu pronunţa nume... 

— De... ce... să nu pro... nunţ nume, Cortejo? 

— Taci! răcni iar Cortejo. 

— Cine mă cheamă? se auzi glasul din celula de alături. 

Gasparino tresări. 

— Nu te cheamă nimeni, zise el speriat. 

— Ba da, fiindcă eu sunt Pablo Cortejo. 


Gasparino smuci lanţurile cu furie şi strigă turbat de 
mânie: 

— Asa? Acum înţeleg eu! Ştii tu cine e ăsta care ţi-a 
pronunţat numele? E Henrico Landola. 

Lanţuri zăngăniră şi un glas îngrozit răcni: 

— Henrico Landola, piratul? 

— Da, eu sunt, răspunse Landola, căpitanul vasului-pirat, 
Landola... Landola... 

— Este oare posibil? Şi asta încă! strigă Pablo, lovind 
lanţurile sale cu furie. Şi tu cine eşti, cel cu care am vorbit 
mai întâi? 

— Eu? Ascultă aici şi blestemă pământul şi tot ce este viu 
pe el. Sunt Gasparino Cortejo, fratele tău! 

Se auziră două strigăte concomitent, unul al unui bărbat, 
celălalt scos de o femeie. După care, dincolo, se făcu o 
linişte absolută. Pablo şi fiica sa leşinaseră. Numai din 
partea asta mai putea fi desluşit zăngănit de lanţuri. 

Capitolul VII - O piedică neprevăzută. 

După ce sfârşi vizitele în Mexico, Kurt încălecă şi porni 
împreună cu Peters după Plisc-de-uliu şi Grandeprise, pe 
care îi găsi la Tula, pe urmă toţi patru îşi urmară drumul. 
Kurt avea în buzunar un permis în regulă şi cei doi vânători 
erau două călăuze pe care se putea bizui fără nici o teamă. 
Cortejo şi Landola însă, ştiindu-se urmăriţi, tocmiseră o 
călăuză şi o luaseră pe căi întortocheate, ceea ce le 
îngreuiase mult calea şi-i făcea să înainteze foarte încet. 
Era deci de prevăzut că, dimpotrivă, Kurt şi cu tovarăşii săi 
vor ajunge înaintea lor în Santa Jaga. Totuşi evenimentele le 
fură potrivnice. 

A doua zi, pe înserate, când sosiră în Zimapan, găsiră 
oraşul mişunând de trupele franceze care se pregăteau să 
se îndrepte, în frunte cu un general, comandantul lor, spre 
Queretaro, ca de acolo să ajungă la Veracruz şi să se 
îmbarce pentru Franţa. La nordul oraşului, temutul general 
Marquez aştepta cu trupele imperiale plecarea francezilor, 
pentru a ocupa el oraşul. Până atunci, o parte din soldaţii lui 


hoinărea pe străzi şi prin localuri, fraternizând cu camarazii 
lor francezi. 

Kurt şi tovarăşii săi îşi făceau cu anevoie drum prin 
această forfoteală de oameni. Mai bucuros ar fi poposit 
peste noapte undeva pe câmp, dar cei doi vânători nu-l 
sfătuiră s-o facă, temându-se să nu vină în conflict cu soldaţi 
beţi din amândouă armatele, pe când în oraş lucrul era cu 
totul exclus. Se duseră din hotel în hotel, întrebară din han 
în han, dar nu găsiră nicăieri un locşor unde să-şi pună 
capul sau să lase caii în grajd, ca să-i aibă odihniţi a doua zi. 
Şi-apoi, aveau nevoie şi de nutreţ ca şi de adăpat, căci 
bietele animale nu avuseseră toată ziua o clipă de odihnă. 
Din fericire aflară de la o indiancă bătrână, pe care o 
văzuseră ghemuită în pragul colibei ei dărăpănate, că la 
marginea oraşului curge un pârâiaş unde şi-ar putea aclăpa 
caii şi e şi iarbă destulă primprejur. Degeaba însă, nu găsiră 
nici pe câmp loc, căci cavaleria franţuzească îşi făcuse aici 
tabăra şi soldaţii stăteau la taifas în jurul focurilor. Totuşi 
Kurt se apropie de ei şi se aşeză ceva mai departe în iarbă. 

— Ce mai vor şi ăştia? bodogăni un sergent, uitându-se cu 
ciudă la ei. 

— Să se ducă dracului, nu ne trebuie nouă civili printre 
noi... mormăi un altul. 

— Ascultă, domnule sergent-major, se răsti un soldat mai 
dârz, cum îngădui dumneata haimanalelor astea să ne 
tulbure liniştea? Ori ţi-e frică de nişte civili? 

Sergentul-major aruncă soldatului o privire fulgerătoare, 
apoi zise cu dispreţ: 

— Tacă-ţi gura, găgăuţă! Tocmai un mucos ca tine s-a găsit 
să-mi facă observaţie? Frică, ai? Stai că-i iau eu acuşica la 
goană pe civilii ăştia, o să vezi tu numaidecât. 

Se apropie de Kurt, care stătea întins pe iarbă şi fuma o 
ţigară, pe când tovarăşii săi adăpau caii la pârâu. 

— Ce cauţi aici? Hai, cară-te! se răsti francezul. 

— Unde ţi-e încartiruirea în noaptea asta, plutonier? îl 
întrebă Kurt foarte liniştit. 


— Cum! strigă francezul indignat, cu ce drept mă întrebi 
pe mine aşa ceva? Nu ştii că vorbeşti cu un erou de-al 
Maiestăţii Sale împăratul? 

— Bine, mă scol, ţin însă să-ţi spun că o fac numai ca să nu 
dau loc la gâlceavă, dar te mai întreb încă o dată: unde ţie 
încartiruirea pentru noaptea asta? 

— Nu te priveşte pe dumneata! 

— Ba mă priveşte şi încă foarte mult. Dacă trupa dumitale 
are ordin de la comandant să poposească peste noapte aici, 
îţi cedez imediat locul; dacă nu, atunci am şi eu dreptul, ca 
şi dumneata, să stau aici unde sunt. 

Sergentul-major îl privi uluit. 

— Cine eşti dumneata, domnule? Pari să cunoşti niţel 
regulile milităriei. 

Soldaţii făcuseră acum cerc în jurul lor şi ascultau curioşi 
la ei. 

— Ştii să citeşti, plutonier? îl întrebă Kurt. 

— Milles tonnerers! strigă francezul, cum îndrăzneşti să 
mă întrebi...? 

— Fiindcă mi s-a mai întâmplat să cunosc de-alde dumitale 
care nu ştiau carte. Dar, deşi aş putea să mă adresez 
comandantului, hai să-ţi fac hatârul. 

Cu aceste cuvinte, Kurt scoase din buzunar paşaportul lui 
în limba franceză şi-l întinse plutonierului. 

— Cine ştie ce fleac o mai fi şi ăsta, mormăi acesta şi se 
apropie de foc ca să vadă mai bine. 

Cum citi însă paşaportul, veni la Kurt, salută milităreşte şi 
zise cu respect: 

— lertaţi, vă rog, domnule căpitan. Nu puteam să ştiu că... 

— Trebuie să te interesezi cu cine vorbeşti. Unde sunteţi 
încartiruiţi? 

— În oraş. 

— Atunci rămân pe loc. Poţi pleca! 

Plutonierul? un om mai în vârstă? făcu stânga-mprejur şi 
se întoarse la locul lui ruşinat. 

— De ce n-a plecat? îl întrebă un soldat pe şoptite. 


— Fiindcă n-avem dreptul să-l gonim. E ofiţer şi eu m-am 
purtat ca un mojic. Noroc că plecăm mâine dimineaţă. 

— E francez? 

— Nu, german. 

— Ce grad are? 

— Căpitan. 

— Numai? 

— Da, dar vezi că e la Statul Major. 

În vremea asta se apropie de ei un soldat care venea din 
oraş. Era unul din aceia care luptase în nordul ţării. Se 
informă despre ce e vorba, se uită la străini, pe urmă se 
bătu cu palma peste frunte exclamând: 

— Sacrebleu! Pe ăsta parcă l-aş cunoaşte... 

— Pe ofiţer? întrebă plutonierul. 

— Nu, pe ăla cu nasul lung. Să-mi faceţi mie ce-oţi vrea 
dacă n-o fi unul din aceia care au luptat la Cena Sonores. 
Ce de mai soldaţi de-ai noştri au căzut de mâna lui! 

— Cum... ce... e un duşman?... mormăi plutonierul 
încremenit. 

— Da. Era cu Juarez. E un vânător american poreclit Plisc- 
de-uliu. 

— Atunci e spion, zise unul din soldaţi ceva mai tare. 

— Eşti sigur de ceea ce spui? întrebă plutonierul. 

— Foarte sigur. O să mă duc să-i aduc pe Mallou şi Renard, 
care au luptat alături de mine, să vedem ce zic ei. 

— Du-te, flăcăule. Tare mă tem că nu e lucru curat la 
mijloc. Un ofiţer străin în civil, cu un spion de-al lui Juarez şi 
încă doi inşi care trebuie să fie tot spioni, ar fi ceva grozav 
dacă am putea pune mâna pe ei. 

— O să-i arătăm noi atunci dumnealui că n-are ce să caute 
aici. Ştirn noi unde îi e locul. 

— Ha-ha-ha! râseră soldaţii. 

— Tăcere, băieţi! porunci plutonierul. Să nu prindă de 
veste spionii şi să o ia la fugă. Mare păcat ar fi. 

— Să fugă? Nu-i las eu! se lăudă soldatul. 


— Tacă-ţi gura, mă prostule. Tu nu ştii de ce e în stare un 
vânător de ăsta, altminteri n-ai vorbi aşa. Dacă Juarez 
reuşeşte să-şi recapete puterea, numai ăstora o să aibă să 
le mulţumească. Ăştia-s oameni, nu glumă! 

În vremea asta soldatul se întoarse cu Mallou şi Renard. 

— Să vă spună şi ăştia doi dacă am sau nu dreptate, zise 
el. 

Cum îşi aruncară însă soldaţii ochii, la american, Renard 
strigă înspăimântat: 

— Ăsta e Plisc-de-uliu, vânătorul ăla vestit! 

— Face parte din trupele lui Juarez, asta e sigur, adăugă 
Mallou. Mulţi de-ai noştri au căzut seceraţi de gloanţele lui. 

— Sunteţi siguri că el e? întrebă plutonierul, neîndrăznind 
să procedeze cu uşurinţă într-un astfel de caz, atât de 
serios. 

— Putem să jurăm. Cine l-a văzut o dată, nu-l mai uită în 
viaţa lui. 

— Hm... mormăi plutonierul, ăstora le e pielea în joc. Dar 
pe ceilalţi îi cunoaşteţi? 

— Nu. 

— Nu face nimic. Acum e vorba să ne asigurăm că n-au să 
fugă, trebuie însă să lucrăm cu băgare de seamă, fiindcă 
unul din ei e ofiţer. Noi trei ne ducem să-i raportăm 
generalului, iar voi, ăştialalţi, nu-i scăpaţi o clipă din ochi. 

Kurt şi cu tovarăşii săi habar n-aveau de ce se uneltea 
împotriva lor. 

Nu trecu nici o jumătate de ceas şi apăru un căpitan de 
cavalerie, însoţit de câţiva soldaţi înarmaţi conduşi de 
plutonier. Mallou şi Renard rămăseseră în oraş, ca să 
slujească de martori. Când îl văzu pe căpitan apropiindu-se 
de el, Kurt se sculă în picioare. 

— După cum înţeleg, dumneata nu eşti de pe-aici, începu 
căpitanul adresându-se tânărului. 

— Aţi ghicit, domnule căpitan, răspunse cuviincios Kurt. 

— Eşti numai în trecere, nu-i aşa? 

— Da. 


— De unde vii? 

— Din Germania. 

— Şi nu crezi că e primejdios pentru cineva să 
călătorească prin Mexic în timpurile astea tulburi? 

— Permiteţi-mi să vă spun că nu înţeleg ce vreţi să ziceţi, 
zise tânărul privindu-l uimit. 

— O să-nţelegi numaidecât. Deocamdată te rog să-mi spui 
încotro de duci. 

— Mai întâi la Santa Jaga, iar de acolo la hacienda del 
Erina. 

— Aha, conacul de odihnă? cum i se zice, zâmbi ofiţerul cu 
subînţeles. 

— Nu ştiu cum i se zice fiindcă n-am fost niciodată acolo, 
răspunse Kurt, de bună-crediuţă. 

— Ce scop are călătoria asta? 

— E de ordin cu totul personal: mă duc să-mi văd nişte 
neamuri. 

— Persoanele care te însoțesc sunt tovarăşii dumitale? 

— Aş putea spune mai degrabă că-mi sunt prieteni. 

— Aşa? Hm! Prieteni... Nu e printre ei unul pe care-l 
cheamă Plisc-de-uliu? 

— Ba da. 

— Atunci trebuie să mergeţi toţi cu mine la generalul- 
comandant. 

Kurt îl privi uluit. 

— Ce înseamnă asta, domnule căpitan? 

— Nu sunt obligat să-ţi dau socoteală, răspunse dârz 
francezul. 

— Nu cumva sunt arestat? 

— Nu ştiu. Generalul m-a trimis să vă aduc la el. 

— Bine, vă stau la dispoziţie. 

Îşi luară caii de căpăstru şi-l urmară pe ofiţer, înconjurați 
de soldaţii care îl însoțeau. 

— Ei drăcia dracului! Ce-o fi având cu noi? mormăi Plisc- 
de-uliu la urechea lui -Grandeprise. 


— Ştiu şi eu! le pomeneşti că ne bănuiesc de spionaj, 
răspunse vânătorul îngrijorat. 

— Proastă afacere! Am auzit cum căpitanul îmi pronunţa 
numele. Ce i-o fi păsând generalului cum mă cheamă? 

— O să aflăm noi numaidecât. 

— Ce cinste, domnule, să stăm de vorbă cu un 
coşcogeamitea general! Lua-l-ar dracu'! 

Când ajunseră în oraş se opriră în faţa unei clădiri 
impunătoare, în care comandantul suprem al trupelor îşi 
făcuse cartierul general. O mulţime de ofiţeri îi aşteptau în 
poartă şi-i priveau răutăcioşi şi bănuitori. Căpitanul care îi 
însoţise pe prizonieri rămase în uşă cu vreo câţiva soldaţi, 
ca să păzească ieşirea. 

Generalul se adresă mai întâi lui Plisc-de-uliu, a cărui 
mutră părea să-l amuze foarte mult. 

— Numele dumitale! 

Plisc-de-uliu îi zâmbi prieteneşte. 

— Numele meu? 

Generalul se încruntă şi întrebă de astă dată ceva mai 
aspru: 

— Numele dumitale! 

Vânătorul păru că nu bagă de seamă. Făcu cu ochiul 
generalului şi repetă chicotind: 

— Da, da, numele meu... 

— Ce faci, omule? se răsti generalul. Vreau să ştiu cum te 
cheamă. 

— Aha, vrei să ştii cum mă cheamă! Vedeam că nu-ţi mai 
luai ochii de la năsucul meu şi fiindcă de la el mi se trage 
numele, credeam că ştii şi cum mă cheamă. Văd însă că nu 
e cazul. 

— Eşti nebun? Trebuie să ştiu neapărat cum te cheamă! 

— Aha, aşa! Dacă îmi spune cineva: „Stimate domn, vrei să 
fii atât de bun să-mi spui cum te numeşti?” înţeleg îndată ce 
vrea; dar când zice numai atât: „Numele dumitale!”, îmi 
închipui că se referă la ceva în legătură cu numele meu. Ce, 
dracu' ştie, eu nu! 


Generalul nu ştia ce să creadă. Era omul din faţa lui un 
obraznic sau un nebun? Se stăpâni însă şi zise: 

— Bine. Acum ştii că vreau să aflu: numele dumitale. 

— Pe cel adevărat, ori pe celălalt? 

— Pe cel adevărat. 

— Păi, o să fie greu, mormăi Plisc-de-uliu. 

Generalul se încruntă. 

— Pentru ce? Ai motiv să nu te slujeşti de el? Porţi un 
nume fals? Asta e ceva suspect. 

— Hm! Vezi că de atâta vreme nu mi s-a mai spus pe 
numele meu adevărat, încât aproape că l-am uitat. 

— Aminteşte-ţi-l. Ei, s-auzim! 

— Mi se pare că mă cheamă Williain Saunders. 

— De unde? 

— De unde mă cheamă aşa? 

— Nu, de unde eşti? se răsti generalul. 

— Din Statele Unite. 

— Şi numele celălalt? 

— Plisc-de-uliu. 

— A, un nom de guerre, o poreclă pe care şi-o dau 
criminalii între ei. Cine te-a poreclit aşa? 

— Camarazii mei. 

— Mi-am închipuit eu. Camarazii ăştia erau probabil 
complicii dumitale? 

— Complicii mei? repetă Plisc-de-uliu uimit. Nu înţeleg. 

— Vreau să spun indivizi care îţi erau tovarăşi de rele. 

— Aha, pungaşi sau bandiți adică? 

— Da. 

— Ptiu, drace! Pşşşş! ţâşni scuipatul pe sub nasul 
generalului, care sări speriat la o parte. 

— Cum îndrăzneşti? Ştii în faţa cui te afli? 

— Da, răspunse vânătorul fără să se tulbure. 

— Atunci poartă-te cuviincios, m-ai înţeles? Şi cine ţi-erau 
complicii? 

— Complicii? Să mă spânzuri de limbă dacă ştiu ce vorbă e 
asta. Vei fi vrând să spui camarazii? 


— Da. 

— 'Tii, ce mai băieţi! Nu le păsa dacă vorbeau cu un 
general ori cu un papagal. Toţi unul şi unul. Vânători, 
cutreierători ai savanelor, squateri şi indieni. Trebuie să ştii 
că în prerii nu există vânător care să n-aibă o poreclă. 
Unuia i se dă după vreo însuşire, altuia după vreun defect. 
Însuşirea mea cea mai mare mi-e nasul. Nu e deci de 
mirare că afurisiţii aceia de camarazi m-au botezat Cioc-de- 
uliu sau Plisc-de-uliu? cum vrei să-mi spui. 

Generalul nu ştia nici acum ce să creadă despre acest om 
ciudat, de aceea trecu de-a dreptul la fapt. 

— Te-ai ocupat întotdeauna numai cu vânătoarea? 

— Nu; în acelaşi timp am mâncat, arn băut, am dormit, mi- 
am cârpit pantalonii, am mestecat tutun şi am mai făcut şi 
alte lucruri. 

— Milles tonnerres! Nu cumva vrei să-ţi baţi joc de mine? 

— Nu. 

— Nici nu te-aş sfătui s-o faci. Pe Juarez îl cunoşti. 

— Da, foarte bine chiar. 

— Ai luptat alături de el? 

— Nu, ceva mai departe. 

— Împotriva noastră, a francezilor? 

— Nu noi împotriva lor, ci ei împotriva noastră. 

— Ai omorât pe vreunul din ei? 

— Se prea poate. În luptă n-ai vreme s-alergi după fiecare 
glonţ ca să vezi dacă a nimerit ori a dat greş. 

— Ai luat parte şi la lupta din Cena Sonores? 

— Da. 

— Dar pe oamenii aceştia îi cunoşti? 

Şi generalul arătă spre cei trei soldaţi aduşi ca martori. 

— l-am văzut mai adineauri, afară, pe câmp. 

— Mai înainte nu? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Ei spun că te-au văzut pe câmpul de luptă de la Cena 
Sonores. 

— Treaba lor! 


— Susţin că gloanţele dumitale nimereau în plin. 

— Zău? Îmi pare bine, fiindcă nu există mai mare necaz 
pentru un vânător decât să afle că a tras în vânt. 

— Lasă gluma! se răsti generalul înfuriat. Nu vezi că aici e 
vorba de viaţă şi de moarte? 

— De viaţă şi de moarte? zise Plisc-de-uliu cu mirare. 
Pentru ce? 

— Dacă nu-ţi dai singur seama, eşti de plâns, crede-mă. 
Eşti acuzat că ai omorât o mulţime de francezi. Eşti deci un 
asasin. 

— Asasin? întrebă Plisc-de-uliu repede. 

— Da şi cu ucigaşii nu se tărăgănează mult lucrurile. 

— Ştiu. Ori un glonţ în cap ori ştreangul de gât. Dar cine 
poate dovedi că sunt un ucigaş? 

— E dovedit. 

— Oho, eu sunt luptător, nu ucigaş! Acum pricep eu ce e. 
Indivizii ăştia m-au văzut în luptă, acum m-au recunoscut şi 
au venit să mă denunțe. 

— Aşa e. Un comunicat imperial ordonă că oricine e acuzat 
de rebeliune să fie împuşcat imediat ce va fi prins. 

— Rebeliune? Eu un rebel? Ia citeşte, te rog, hârtia asta, 
domnule general, rosti americanul indignat, scoțând din 
buzunar o hârtie şi întinzându-i-o generalului. 

— A, eşti căpitan de cavalerie în armata Statelor Unite? 
Citi acesta. 

— Da, cu tot nasul meu enorm. 

Generalul se făcu că n-aude. 

— Nu-ţi foloseşte la nimic. Te-ai asociat cu o bandă de 
mexicani revoluționari. 

— Armata lui Juarez e o bandă? Poftim, citeşte şi asta, zise 
Saunders înfuriat, şi-i întinse o a doua hârtie. 

Generalul înălţă din umeri. 

— E numirea dumitale de căpitan voluntar în armata lui 
Juarez. 

— Da. M-am întâlnit din întâmplare cu el şi, cum avea 
acelaşi drum cu mine, m-a numit comandantul unei 


companii de vânători. 

— Atunci eşti dezertor. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă ai luptat împreună cu el, deşi erai ofiţer al 
Statelor Unite. 

— Asta numeşti dezertare? Şi chiar aşa să fie, e treaba 
preşedintelui meu, nu a dumitale. Am un concediu nelimitat 
de la el şi permisiunea să mă înrolez în armata lui Juarez. 
Nu sunt deci nici dezertor, nici ucigaş. 

— Exprimă-te pe alt ton, te rog! Chiar de-ar fi să renunţ la 
aceste două acuzări, rămâne totuşi faptul că, fiind aliat de- 
al lui Juarez, ai fost prins în tabăra noastră şi ştii ce 
înseamnă asta. 

— Prizonier de război adică? 

— Nu, ceva şi mai rău. le-ai furişat printre noi; eşti deci 
spion. 

— Stai că nu-i aşa. Nu mai sunt aliatul nimănui. Poftim, 
convinge-te. 

Cu aceste cuvinte Plisc-de-uliu întinse iar o hârtie 
generalului. 

— Ce-mi arăţi dumneata, zise generalul după ce-şi aruncă 
ochii pe ea, e dovada concedierii din cadrele armatei lui 
Juarez, ceea ce nu schimbă întru nimic situaţia. Ai fost găsit 
în tabăra noastră, eşti deci spion! 

— Atunci, după dumneata, orice străin care a nimerit din 
întâmplare într-un loc unde se află trupe militare trebuie 
numaidecât să fie spion? 

— Toate pretextele dumitale sunt de prisos. De altfel n-am 
nici timp, nici poftă să stau de conversaţie. Comunicatul 
împăratului e cât se poate de lămurit: orice individ care se 
ridică împotriva lui cu arma în mână e un rebel şi trebuie 
tratat ca atare, adică împuşcat. Sentința e pronunţată. 

Plisc-de-uliu se îndreptă din mijloc şi zise cu mândrie: 

— Generale, eşti supusul împăratului Franţei, care îl 
recunoaşte pe arhiducele Maximilian al Austriei drept 
împărat al Mexicului; ce zice sau face Napoleon sau Max 


poate să aibă valabilitate pentru dumneata, eu însă sunt 
supus al Statelor Unite, al cărui preşedinte nu a recunoscut 
şi nici nu-l va recunoaşte vreodată pe împăratul Mexicului, 
aşa că hotărârile lui ne sunt indiferente, atât preşedintelui 
meu cât şi mie. 

— Vei vedea că nu are de ce să-ţi fie indiferente. Te afli pe 
teritoriul stăpânit de noi şi vei fi tratat conform legilor 
stabilite de noi. 

— Încercaţi! Mă opun oricărei silnicii. Preşedintele meu vă 
va cere satisfacţie. 

— Aşa! Un preşedinte de băcani! zise generalul cu dispreţ. 

Pşşşş! porni o dâră de scuipat din gura lui Plisc-de-uliu şi 
se lipi de peretele de la spatele generalului. 

— Băcani? la spune-mi, generale, de ce îşi iau acum 
tălpăşiţa francezii din Mexic? Fiindcă acest preşedinte de 
băcani? cum îi zici dumneata? i-a spus ritos lui Napoleon că 
nu mai tolerează nici un francez în Mexic şi marele vostru 
împărat v-a poruncit să vă întoarceţi acasă. Asta vrea să 
zică, pare-mi-se, că aceşti băcani nu sunt aşa de nesocotiţi 
după cum crezi dumneata şi ordinele lor sunt luate în 
seamă la Paris. 

Nimeni nu îndrăznise să-i vorbească până acum în felul 
acesta fudulului general. Rezemat de puşcă, mândru şi 
impunător, conştient de cele ce spune, Plisc-de-uliu părea 
să fie el acela care-l domina pe francez. Generalului îi venea 
să dea ordin să-l împuşte pe loc, dar înţelegea adevărul 
susţinut de vânător. Se stăpâni deci şi zise cu o răceală ca 
de gheaţă: 

— Am avut indulgenţa să te ascult, acum însă îţi poruncesc 
să taci şi să iei aminte la cele ce urmează. 

Apoi, întorcându-se spre Grandeprise: 

— Cum te cheamă? 

— Grandeprise. 

— De unde eşti? 

— Din New Orleans. 

— Aşadar, tot supus al Statelor Unite? 


— De origine da, pe urmă nu şi acuma iar. 

— Nu înţeleg. Explică-te. 

— Sunt vânător şi locuiesc pe malul de dincolo al lui Rio 
Grande, adică pe teritoriul Texasului. 

— Ai luptat şi dumneata sub Juarez? 

— Nu. 

— Ce cauţi în Mexic? 

— Sunt în serviciul domnului căpitan Unger. 

— Şi dumneata? îl întrebă generalul pe Peters. 

— Sunt marinar, venit cu o însărcinare particulară în 
Mexic; poftim hârtiile mele. 

Răspunsul era scurt şi precis. 

Generalul citi hârtiile şi zise arătând spre Kurt: 

— Ceea ce nu te-a împiedicat să intri în serviciul acestui 
domn. 

— Fiindcă însărcinarea mea e în legătură cu afacerea care 
l-a adus pe dumnealui aici. 

— Atunci să lămurim mai întâi lucrurile. 

Cu aceste cuvinte generalul se întoarse spre tânărul care 
stătea nepăsător la o parte, ca şi când tot ce se vorbea nu l- 
ar fi interesat câtuşi de puţin. 

— Numele dumitale? 

— Poftim actele mele de legitimaţie, răspunse el scurt. 

Generalul le citi, se uită cu oarecare curiozitate la neamţ, 
apoi întrebă: 

— Te cheamă Kurt Unger şi eşti căpitan în regimentul de 
gardă din Berlin, da? 

— Aşa e. 

— Detaşat actualmente la Marele Stat Major? 

— Întrebările dumneavoastră sunt de prisos, domnule 
general; ar însemna să repet ceea ce aţi citit în actele mele 
de legitimaţie. 

— Eşti cam semeţ, tinere! râse cu răutate generalul. 
Degeaba, cu mine nu se prinde. Te întreb fiindcă 
documentele prezentate mi se par suspecte. Nu prea-mi 


vine să cred că un ofiţer? cum zici că eşti? poate fi în acelaşi 
timp şi spion. 

Lui Kurt i se urcă sângele la cap, dar se stăpâni. 

— Domnule general, aţi spus un cuvânt pentru care nu 
există decât două căi: sau dovediţi cele ce-aţi spus, sau îmi 
daţi satisfacţie pe calea armelor. 

— Nu te aprinde aşa, tinere, ci spune-mi mai bine de unde 
vii acum? 

— De la Mexico. 

— Ce treabă ai avut acolo? 

— Afaceri pur personale. 

— Şi acum unde te duceai? 

— La Santa Jaga, pe urmă la hacienda del Erina. 

— Aha, la faimoasa hacienda! Ştii că în momentul de fată e 
în mâinile lui Juarez? 

— Da. 

— Ajunge. Vii din capitală şi vrei să te duci la Juarez. 

— Am spus că vin din capitală şi vreau să mă duc la Santa 
Jaga cu afaceri personale. De-abia pe urmă mă voi duce la 
del Erina, n-am spus însă că vreau să mă duc la Juarez. 

— Nu e nevoie, se-nţelege de la sine. 

— Aşadar, presupuneri. Cred că atâta nu e deajuns ca un 
ofiţer şi om de onoare să fie insultat şi arestat fără dovezi. 

— Ee voi găsi eu, fii pe pace! se răsti generalul. 
Percheziţionaţi-i! 

— Protestez! strigă Kurt cu indignare. 

— Protestele dumitale n-au nici o valoare. Ordinul meu va 
fi executat. 

Cu toate împotrivirile lui Kurt şi ale camarazilor săi, li se 
cercetară lucrurile; până şi buzunarele le fură scotocite, 
dar nu se găsi nimic suspect. 

— Admiţând că nu sunteţi spioni, zise cu ciudă generalul, 
admițând că-l graţiez pe acest Plisc-de-uliu, trebuie totuşi 
să vă ţin închişi pentru câtva timp. 

— De ce? întrebă tânărul ofiţer. 


— Crezi că o să vă las să vă duceţi la Juarez ca să-i spuneţi 
ce se petrece aici la noi? Locotenente, luaţi pe aceşti patru 
indivizi şi duceţi-i la închisoare, porunci generalul unui 
ofiţer francez. 

Li se luară arestaţilor lucrurile care nu erau de neapărată 
trebuinţă şi fură duşi într-o încăpere de unde le-ar fi fost cu 
neputinţă să evadeze. Kurt ceru o anchetă, protestă din 
toate puterile lui, dar totul fu zadarnic. Abia după mai multe 
zile, când trupele franceze erau departe, fură puşi în 
libertate. 

Cei patru tovarăşi clocoteau de furie. Dacă în intervalul 
acesta Cortejo şi Landola făptuiseră iarăşi vreo crimă 
împotriva persoanelor în ajutorul cărora alergau? 

Capitolul VIII - Pirnero îşi atinge ţinta. 

Cine crede în Dumnezeu şi în destin are uneori prilejul să 
se convingă că soarta se împlineşte adesea, tocmai atunci 
când ţi-ai pierdut orice speranţă. Fortul Guadalupe era 
pustiu. Apaşii păzeau acum pentru Juarez ţinuturile 
mărginaşe, iar vânătorii şi oamenii capabili de luptă îl 
însoțeau toţi pe Juarez, care înainta mereu în inima ţării. 

Era într-o după-amiază, aproape de-nserat. Resedilla 
stătea la fereastră şi împletea. Părea acum ceva mai palidă 
la faţă, dar parcă şi mai frumoasă, privirea-i era mai blajină 
şi pe buze îi flutura un zâmbet de blândă resemnare. La 
fereastra cealaltă stătea Pirnero cu o carte în mână, dar 
ochii lui erau pierduţi în zare. Bătrânul se schimbase şi el 
foarte mult. Chipul i se zbârcise, chelise aproape de tot şi 
privirea îi era întunecată şi' duşmănoasă. În încăperea 
pustie domnea o tăcere apăsătoare. În cele din urmă 
bătrânul nu mai putu răbda. Tuşi niţel şi începu cântecul lui 
vechi. 

— Afurisită vreme! 

Resedilla nu răspunse. 

— Afurisită de tot, repetă el. 

Aceeaşi tăcere. 

— Ei, se răsti el. 


— Ce-i, tată? 

— A dracului vreme! 

— Ba e foarte frumos. 

— Cum, ce, frumos? zise el privind-o uluit, ca şi când ar fi 
auzit ceva nemaipomenit. 

— Uită-te şi dumneata. 

— Păi ce fac de azi-dimineaţă? Numai că nu văd nimic 
frumos. Soare, pomi şi tufe, apă, câteva case şi păsări, ici- 
colo un câine, dar nici ţipenie de om. Nu mi-a deschis unul 
uşa ca să bea un păhăruţ de rachiu sau să cumpere ceva 
din prăvălie, ca să aibă omul cu cine schimba o vorbă, două. 

— Ai dreptate, nu ne mai calcă nimeni pragul, oftă ea 
adânc şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nimeni, nici măcar un ginere, zise cu asprime bătrânul 
privind-o pe sub gene. 

Resedilla lăsă capul în jos şi nu răspunse. 

— Ei, nu zici nimic? Unde-ţi sunt gândurile? Câtă 
osteneală mi-am dat, săracul de mine, ca să găsesc unul, 
dar degeaba. De pildă, Andrei ăla, mititelul. Frumugşel băiat. 

— Hm! 

— Păi sigur, dumitale nu ţi-a plăcut! Şi avea, domnule, o 
groază de bulgări de aur. Pe urmă ălălalt. 

Ea nu întrebă care, ştia ce vrea să spună. 

— Îţi mai aduci aminte de el? 

— De cine? 

— Aşa zău! Mă zbat şi mă zbucium să-i aduc un ginere şi 
dumneaei nici nu ştie cine îi sunt peţitorii. Americanul ăla, 
care-a venit cu luntrea din josul râului. 

— A, Plisc-de-uliu? 

— Da. Un scout renumit, trimis încoace de lord. De nasul 
lui nu trebuia să-ţi pese, că numai fetele seamănă cu taţii, 
nu şi băieţii. Pe urmă a venit încă unul. 

Fata plecă ochii şi tăcu. 

— Ei? mormăi el. Nici de ăsta nu-ţi mai aduci aminte? 

— Vrei să spui... Gerard? întrebă ea de astă dată într-un 
murmur. 


— Da. Acesta îmi plăcea parcă mai mult ca toţi. [ie nu? 

— Ba da... şopti ea de-abia auzit. 

— Păi cred şi eu. Halal să-i fie! Voinic, viteaz şi chipeş cum 
nu sunt mulţi ca el. Şi blând, domnule, ca un mieluşel. Ba 
mai e şi bogat. Patul puştii îndesat cu aur. Îţi mai aduci 
aminte ce mai bulgăre a scos din el? 

— Cum să nu-mi aduc aminte, că doar eram de faţă. 

— Da' când i-a făcut piftie pe francezi, sus în odaie, măcar 
că era tot ciuruit de gloanţe? Săracul! Atâta vreme între 
viaţă şi moarte! Prin ce griji am trecut, nu-i aşa? 

— Mari griji, tată. 

— Până ce a dat Dumnezeu şi l-am văzut scăpat. Ştii tu, 
fată, ce-mi trecu mie acum prin gând? 

— Ce? 

— Că o să vină să te ceară de nevastă. 

Resedilla tăcu. 

— Ori măcar să-ţi spună că te iubeşte. 

Nici un răspuns. 

— Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva, ai? se răsti bătrânul. 

— Ba da. 

— Şi zi-i, nu te-a sărutat niciodată? clipi el cu subînţeles. 

— Nu. 

— Ori să te ciupească niţeluş de obraz? 

— Nu. 

— Da' mâna nu ţi-a strâns-o oleacă? 

— Ba da, la plecare. 

— Tocmai la plecare? Prostul! Cu ochiul ţi-o fi făcut, asta e 
sigur. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Mă, da mare tont! Ce-am mai ciupit-o şi-am înghiontit-o 
eu pe maică-ta când umblam după ea! Vezi că noi ăştia 
bătrâni ştiam ce e dragostea, nu ca voi. Auzi dumneata, să- 
ţi strângă mâna la plecare, ca boierii! Dobitocul! Aşa 
ginere, halal să-i fie! Dar de spus ţi-a spus unde se duce? 

— Da. 


— Cum, ţie da şi mie nu? Auzi al dracului! Să ştii, fetiţo, că 
mie nu-mi place să umble omul cu mişmaşuri. Eu una ştiu: 
ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă, m-ai auzit? Parcă ziceai că nu 
ştii unde s-a dus. 

— Ba ştiam. 

— Auzi dumneata! Şi mie de ce nu mi-ai spus? 

— Era un secret. 

— Cum? Ce? Aveţi secrete între voi? Stai că nu merge pe- 
aşa, fetiţo! Eu nu îngădui secrete nici când oţi fi bărbat şi 
nevastă, aşa să ştii! 

— Trebuia, tată. Văd însă că timpul trece şi nu se mai 
întoarce; cine ştie ce s-o fi întâmplat cu el... 

— Ţi-e frică să nu fie vreo primejdie? 

— Da, mai ales slăbit cum e... 

— la s-aud şi eu despre ce e vorba. Vroia... o, Doamne! 

Resedilla îşi întrerupse vorba şi rămase cu ochii pironiţi în 
zare, în timp ce-şi stăpânea cu mâna bătăile inimii. 

Pirnero se uită în direcţia în care privea ea şi strigă 
entuziasmat: 

— Uite-l că vine! apoi o zbughi pe uşă ca nebun. Resedilla 
îşi veni în fire şi lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii 
împurpuraţi. 

— Ele... murmură ea. Slavă, [ie, Doamne! Dar nu... nu 
vreau să mă vadă aşa... nu... nu... nu acum... 

Simţea că nu se va mai putea stăpâni şi-i va cădea 
plângând în braţe. De aceea se ridică de la fereastră şi 
dădu fuga în camera ei. Pirnero însă ieşi înaintea lui Gerard 
şi-i întinse amândouă mâinile. 

— Bine-ai venit, senior, strigă el. Unde-ai fost până acum, 
omule? 

— O s-o afli îndată, dragă senior Pirnero, lasă-mă mai întâi 
să descalec. 

Era acelaşi Gerard de mai-nainte. Înalt, voinic ca şi 
Sternau; nici urmă nu-i mai rămăsese din boala grea prin 
care trecuse. Hainele de pe el erau ferfeniţă, dar ochii îi 
sclipeau de voie-bună. 


Sări de pe cal şi în loc să-i dea bătrânului mâna, îl cuprinse 
în braţele lui vânjoase şi-l sărută pe amândoi obrajii. 

— Bine te-am găsit, moşule! strigă el cu glas tremurător 
de fericire. Nici nu-ţi închipui ce bucuros sunt că mă aflu iar 
printre voi... 

Aşa ceva nu i se mai întâmplase încă bătrânului. Ochii îi 
lăcrimară de emoție. 

— Zău? Eşti bucuros? Şi m-ai şi sărutat şi m-ai strâns la 
piept cum i-ai strâns Resedillei mâna la plecare... Senior, 
eşti un băiat tare de treabă şi... tot degeaba dacă vrei să 
rămâi flăcău... 

— Desigur. Dar seniorita Resedilla unde e, ce face, e tot 
veselă cum o ştiu? 

— Veselă? Nu prea. Pesemne că şi-a stricat stomacul, 
fiindcă nu mănâncă mai nimic. Slăbeşte pe zi ce trece, 
suspină şi oftează ca şi când ar fi pe patul morţii. l-am spus 
să-şi pună muştar pe piept şi-să se frece cu oţet de 
trandafir. Aş! Ţi-ai găsit! Nici nu vrea s-audă. Să fie un 
bărbat, să vezi cum ar asculta! 

Gerard îl cunoştea prea bine pe bătrân ca să ia în seamă 
vorbele lui. 

— Unde e acum? 

— În prăvălie. 

— Atunci îngăduie-mi să mă duc să-i dau bună ziua. 

Gerard păşi înăuntru. 

— Nu văd pe nimeni, zise el cu mirare. 

Bătrânul se uită şi el spre locul unde şedea de obicei fata. 

— Adevărat... mormăi el necâjit. Auzi dumneata purtare! 
Dar bine, ce i-ai făcut domnule? 

— Eu? 

— Nu vezi că nu te poate suferi? 

— Zău dacă-nţeleg... 

— Cum te-a văzut s-a făcut albă ca varul şi-a luat-o la fugă. 
Pesemne că n-are ochi să te vadă! 

— Aşa e, oftă Gerard nedumerit. Spune-mi, senior Pirnero, 
ai avea loc să-mi pui undeva calul şi catârii la adăpost? 


— Cum să nu! 

— Numai că povara ele pe ei ar trebui s-o încui undeva. 

— E ceva de preţ? 

— Da, plumb. 

— Zău? Plumbul se caută foarte mult pe la noi. Unde vrei 
să-l duci? 

— Deocamdată o să-l las aici. Socot să facem o afacere 
împreună. Cunoşteam o mină de plumb undeva în Sierra şi, 
fiindcă ştiam că o să-mi trebuiască în curând foarte multe 
parale, m-am dus de mi-am luat de-acolo cât am socotit eu 
că mi-ar ajunge. 

— Numai să nu-mi ceri prea mult pe el. Dar pentru ce îţi 
trebitie atâtea parale? 

— Ia ghiceşte! 

— Eu nu sunt ghicitor. Ei, s-auzim! 

— Mă-nsor. 

Bătrânul tresări speriat. 

— Te-nsori! Nu se poate! 

— Uite că se poate. 

— Când? 

— În curând. 

— Cu cine? 

— Cu o domnişoară de pe-aici. 

— Ce, ai înnebunit omule? Pentru însurătoare trebuie să 
fie cineva ori nebun, ori prea deştept. 

— Vreau şi eu să fiu o dată fericit în viaţa mea. 

— Fericit? Să te ia dracu'! Crezi că însurătoarea te face 
fericit? 'Te legi la gard prosteşte, te bagi la stăpân, îţi iei 
belea pe cap... Drept să-ţi spun, eu nu te-aş sfătui. 

— Prea târziu. 

— Deloc. Dă-o dracului. Părinţi are? 

— Numai tată; din nenorocire ăsta nu poate să mă sufere. 

— Păi atunci trimite-o la plimbare. Ce-ţi trebuie fata, dacă 
n-ai nici măcar un socru ca lumea? Pentru ce se însoară 
omul? Ca să aibă un socru cu care să trăiască în bună 
înţelegere. 


— Ai dreptate, numai că n-am ce face, acum e prea târziu. 

— Te plâng din toată inima. 

— Zici că putem descărca povara? întrebă Gerard, ca să 
schimbe vorba. 

— Da. Mă duc numaidecât să-mi chem oamenii să-ţi ajute. 
Ei drace, văd că ai pus peceţi la gura sacilor. Pentru ce 
atâta pază? 

— Fiindcă, vorba ceea: ce e bine nu-i rău. le rog să ai 
grijă, senior, să nu umble nimeni la saci şi dă-mi ceva de 
mâncare că-s flămând ca un lup. 

Bătrânul alergă la bucătărie ca să dea ordine pentru 
masă. 

— Unde-i Resedilla? o întrebă el pe servitoare. 

— Nu ştiu, am auzit-o însă urcând în fugă scările. 

— Pesemne că n-a vrut să dea ochii cu el, mormăi 
bătrânul. Nici nu mă mir. Mare dobitoc şi băiatul ăsta. 

— Pentru ce? întrebă slujnica, mirându-se că-l aude 
vorbind aşa. 

— Fiindcă vrea să se însoare, de aia. 

— Şi pentru atâta lucru te superi, senior? Mai întâi, 
seniorita Resedilla e tare drăguță, ba chiar frumoasă; al 
doilea? e bogată şi al treilea... 

— Întâi, al doilea şi al treilea te poftesc să-ţi ţii gura, se 
răsti el. Nu cu Resedilla vrea să se-nsoare. 

— Nu? întrebă slujnica, uluită. 

— Nu. Şi dacă şi-o fi închipuit, neghiobul, că-i dau fata de 
nevastă se-nşală amarnic. Să fie el aurit din cap până-n 
picioare, tot nu i-o dau şi pace! Altfel de ginere vreau eu, nu 
un nespălat ca ăsta. 

Cu cât vorbea, bătrânul se înfuria tot mai mult. Gândul că 
Gerard se însura cu alta îl scoase din fire. 

— Mă bucur, încheie el, că fata nici nu vrea să-l vadă în 
ochi. Bine-a făcut că a fugit de el. O să-i pregătim noi ceva 
de mâncare şi fără ea. 

În vremea asta Gerard urcă scara şi bătu la uşa camerei 
ei. 


— Intră, auzi el un glas aproape şoptit. 

Resedilla stătea la fereastră cu ochii plângi. 

— 'Te superi că am venit, seniorita? îngăimă el. 

— Nu. 

— A, ai plâns? 

— Puțin, răspunse ea zâmbind printre lacrimi. 

— Vrei să-mi spui şi mie de ce-ai plâns? 

Ea tăcu. 

— Pentru ce ai fugit când m-ai văzut venind? Nici un 
cuvânt de bun sosit nu mi-ai spus... îţi sunt într-adevăr atât 
de nesuferit? 

Rosti cuvintele acestea cu atâta mâhnire, încât ea nu se 
mai putu stăpâni şi-i întinse amândouă mâinile. 

— Bine-ai venit, senior. 

— Adevărat? tresări el. Îţi pare bine? 

— Da. 

— Şi totuşi ai fugit de mine, nu-i aşa? 

— Da, răspunse ea ezitând. 

— Pentru ce? 

Fata se roşi şi bâigui: 

— Pentru că... nu vroiam să mă vezi încă... pentru că... Nu 
mă sili să-ţi răspund, senior... 

— Te rog, seniorita. Aş da mult să ştiu... 

— Fiindcă nu eram singură. 

— Cum nu erai singură? 

— Nu, era şi tata de faţă. 

Pe Gerard îl străbătu un fior de fericire. 

— Şi. 

— Nu voiam să vadă cât îmi eşti de drag, Gerard şi cu câtă 
îngrijorare te-am aşteptat... murmură ea încolăcindu-şi 
braţele în jurul gâtului lui. 

Tânărului îi venea să ţipe de bucurie. O cuprinse de mijloc 
şi glasul îi tremură când o întrebă: 

— E-adevărat ce-mi spui...? 

— Da, mi-eşti drag, atât de drag...! 


— Iubito! Atât putu şopti el, beat de fericire şi buzele lor se 
împreunară într-un sărut lung. 

— Aşadar mă iubeşti? o întrebă el nevenindu-i să creadă. 

— Mai mult decât poţi să-ţi închipui, Gerard. 

— Mă iubeşti tu pe mine, un biet vânător sărac... un străin 
care în ţara lui n-a fost altceva decât un... 

— Taci! Să nu mai pomeneşti niciodată cuvântul. 
Dumnezeu ţi-a iertat păcatul şi te va face fericit. 

— Prin tine, numai prin tine, iubito! Nu puteam să sper în 
atâta noroc. Mi se părea că întind mâna la un bun pe care 
nu-l voi atinge niciodată. 

— Şi totuşi l-ai atins. Sunt a ta, Gerard, a ta pentru 
totdeauna. 

— A mea! jubilă el nebun de fericire. Dar ce-o să spună 
bătrânul? 

— Cine, tata? zâmbi ea şiret. Ţi-e frică de el? 

— Zău că da. 

— Cum, tu, vestitul vânător şi luptător neînfricat, te temi 
de bătrânul Pirnero? zise ea cu voioşie. 

— Da, repetă el zâmbind. 

— N-ai nici un motiv, dragul meu. Tata e aproape tot atât 
de îndrăgostit de tine ca şi mine. 

— Atunci eşti de părere să-i vorbesc? 

— Da. 

— Când? 

— Când vrei, răspunse ea roşindu-se toată. 

— Astăzi chiar? 

— Da, zise ea privindu-l cu ochii strălucind de bucurie. 

— Mulţumesc, Resedilla mea scumpă. l-am şi spus 
adineauri că vreau să mă însor. M-a întrebat cu cine şi i-am 
răspuns că fata e de pe-aici. Când a auzit, m-a sfătuit să nu 
cumva să fac aşa ceva. 

Resedilla râse cu poftă. 

— Vai de mine! strigă ea prefăcându-se speriată. A crezut 
probabil că vrei s-o iei pe alta şi trebuie să fie foarte rău 
dispus. Unde-i acum? 


— În bucătărie; îl rugasem să-mi dea ceva de mâncare. 

— Mă tem să nu rămâi flămând, râse ea. Vrei să te 
instalezi tot în camera ta de mai-nainte? 

— Aceea în care am adormit aproape, vorbind? 

— Şi unde am cercetat, pe când dormeai, dacă patul puştii 
tale e de aur. 

— Te-aş ruga chiar să mi-o dai pe aceea. Resedilla cobori 
după un timp în bucătărie, şi-l găsi pe bătrân robotind 
printre oale şi străchini cu slujnica. 

— Unde-ai fost? o întrebă el. 

— Sus, în camera mea. 

— Du-te înapoi, n-avem trebuinţă de tine. 

— Bine, dar trebuie să văd de mâncare... 

— Prostii! Lasă că suntem noi aici. Nu cumva crezi că o să- 
i dau lui Gerard ăsta cine ştie ce bunătăţi? 

— Credeam că ţii puţin la el, zise ea ascunzându-şi un 
zâmbet. 

— O fi fost odată... mormăi el. 

— Şi acum nu? 

— Nu e treaba ta. Unde-i dumnealui? 

— În camera lui. 

— Da' ce, nu poate să stea la un loc cu slugile? Nici măcar 
un rachiu n-a cerut de când a venit. O să-i dau o mâncare 
să-i placă şi lui! I-am pus în loc de unt seu, în loc de piper, 
zahăr, în loc de oţet, lapte şi în loc de o bucată de muşchi de 
vacă, nişte carne de bou. O s-o las să se prăjească până ce 
s-o face scrum, pe urmă o să i-o dau s-o mănânce. 

— Dar bine, tată, se poate să faci... 

— Ssst! Tu să taci! Pentru cineva care-i aşa de prost să se 
însoare, e prea bună şi o friptură de bou arsă, fiindcă nici 
pe asta n-o merită. 

Zicând acestea, Pirnero o împinse afară din bucătărie şi 
închise uşa în urma ei. Resedilla se duse la Gerard şi-i spuse 
râzând ce papară îl aşteaptă, pe urmă se aşeză iar la locul 
ei în prăvălie. 


După un timp veni servitoarea să pună masa, apoi îl chemă 
pe Gerard să mănânce. Pirnero şedea la fereastră, dar în 
aşa fel încât să fie cu faţa spre masă şi să-l vadă pe Gerard 
ce mutră o să facă atunci când o mânca. Acesta se aşeză 
foarte serios la masă şi înfipse furculiţa în bucata de carne 
tare ca piatra. 

— Minunată friptură! Plescăi el din limbă. Din ce e, senior 
Pirnero? Pare să fie foarte bună. 

— Carne de vacă... mormăi hangiul. 

— Mâncarea mea preferată, numai că-mi place rece mai 
mult decât caldă, de aceea o s-o las pe diseară. Fiindcă mai 
am niţel muşchi de vacă în sacul cu merinde, o să-mi frig 
acum o bucată la grătar. E niţel foc la bu cătănie, senior 
Pirnero? 

— Nu, răspunse bătrânul, necăjit că nu-i reuşise planul. 

Gerard nu se lăsă însă păcălit. Deschise uşa bucătăriei şi 
zise cu o mirare prefăcută: 

— Văd că e jar destul, senior. Mă duc s-aduc muşchiul şi o 
s-o rog pe seniorita Resedilla să mi-l frigă chiar dumneaei. 

Pirnero îi aruncă fetei o privire poruncitoare, ca să-l 
refuze. Dar ea se sculă de la locul ei şi-i zise lui Gerard cu 
bunăvoință: 

— Cu plăcere, senior, deşi e păcat de bunătatea asta de 
carne s-o mănânci rece şi nu caldă. 

Pirnero turba de necaz. Gerard aduse muşchiul şi se aşeză 
iar la masă. Tăceau amândoi. Tânărul cunoştea însă prea 
bine obiceiurile bătrânului şi ştia că tăcerea asta n-o să ţină 
mult. După vreo cinci minute, Pirnero începu să se frământe 
pe scaun şi îu cele din urmă zise uitându-se pe fereastră: 

— Afurisită vreme! 

Şi fiindcă Gerard nu-i răspunse, zise iar: 

— A dracului vreme! 

Nici un răspuns. 

— Ei! se răsti el necăjit. 

— Ai spus ceva? întrebă Gerard zâmbind. 

— Afurisită vreme! Zăpuşeala asta... 


— Nu e chiar aşa de grozavă. 

— Nu? Ce dracu' vrei mai mult! 

— Am apucat eu călduri mai grozave; când eram în Llano 
estacado, de pildă. 

— O fi pe-acolo, dar aici nu se potriveşte. Ai văzut râul? A 
secat aproape de tot. Peştii mor de sete şi oamenii de 
asemenea. Blestemată ţară, domnule! O las dracului, plec... 

Gerard se înspăimântă. 

— Cum, vrei să pleci? întrebă el. Unde? 

— Hm! Ştii de unde mă trag eu? Iocmai din Pirna, din 
Saxonia. Acolo mă duc. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă am primit ieri o scrisoare de la un fost camarad 
de şcoală. Ăsta a ajuns ceva mare? dracu' ştie ce?! Şi are un 
fecior care e acum şef de gară undeva, la o staţie din Pirna. 
Tată-său îmi scrie că vrea să-i dau fata de nevastă lui 
fecioru-său. 

— Nu mai spune! O cunoaşte? 

— Ce întrebare! Parcă trebuie numaidecât s-o cunoască! 
N-ai văzut că şi capetele încoronate se căsătoresc fără să se 
cunoască? 

— Şi dumneata ce i-ai răspuns? 

— Mi-am dat consimţământul şi binecuvântarea mea de 
părinte. 

— Nu ţi se pare că te-ai cam pripit? 

— De ce? Băiatul e de oameni de treabă; o fi şi frumos, are 
o slujbuşoară bună. Pe cine ar fi putut lua Resedilla mea 
aici? Cine ştie ce haimana de vânător, vreun calic care abia 
aşteaptă să aibă cu ce se sătura în' casa mea. 

— Hm! Poate că ai dreptate. Felicitările mele, senior! 

— Mulţumesc, rosti bătrânul clătinând fudul din cap. 

— Toate bune, urmă Gerard, dar dacă zici că pleci, ce faci 
dumneata cu proprietăţile pe care le ai aici? 

— Vând tot. O afacere ca asta a mea, care merge, slavă 
Domnului, foarte bine, găseşte oricând muşteriu. Cât 


pentru fermele alea ale mele, date în arendă, n-am eu grijă, 
au să se vândă ca pâinea caldă. 

— Te pomeneşti că ai şi găsit muşteriu. 

— Da. 

Bătrânului nici prin gând nu-i trecea să plece, dar minţea 
ca să-l necăjească pe Gerard. Acesta însă făcea o mutră 
foarte nevinovată, ca şi când l-ar fi crezut şi zise cu o părere 
de rău prefăcută: 

— Păcat! Tocmai venisem să te-ntreb dacă n-ai vrea să-ţi 
vinzi acareturile. 

— Cum... cum ai zis? strigă bătrânul întorcându-se brusc 
spre el. 

— Cunosc pe cineva care e muşteriu pentru toate. 

— Aşa! Şi cine e mă rog? 

— Păi ce să ţi-l mai spun dacă zici că ai unul? 

— N-are-a face! Din doi muşterii alegi pe cel care dă mai 
mult. Ei, s-auzim, cine e? 

— Eu. 

— Dumneata? N-ai cu ce plăti, oricât de greu o fi patul 
puştii; ba poate oi mai fi ştiind pe undeva niscaiava 
bulgăraşi de aur, dar tot n-ar ajunge. Nici chiar plumbul pe 
care l-ai adus acum nu poate întregi suma pe care o cer eu. 

— Plin! Poate că... Cât ceri, senior, pe tot ce ai? 

— Şaptezeci de mii de dolari! Îi ai? Pui mâna pe ce vezi 
aici aşa cum stă. 

Gerard clătină capul, îngândurat. 

— De, ce să spun, scump n-ar fi, numai că n-am atâtea 
parale. 

— Mi-am închipuit eu. Dumneata cât ai? 

— Douăsprezece mii de dolari. 

— Fleac! Atâta are şi ăl mai calic. Şi nici plumbul nu cred 
să facă mai mult de câteva sute de dolari. 

— Aşa e, bine zici. Dar cum plăteşti plumbul? 

— După calitate. 

— Aş vrea să ştiu cât dai pe-al meu. 

— Să-l văd. 


Gerard nu-i zise nimic, ieşi din prăvălie şi se întoarse cu 
unul din sacii de piele pe care îi adusese cu el. 

— Uite plumbul, dar tare mă tem că n-o să mi-l cumperi, 
zise el. 

— De ce? se miră bătrânul. 

— Fiindcă nu o să ai cu ce-l plăti. 

— Zău? Mai are bătrânul Pirnero atâtea parale în pungă, 
fii pe pace. 

— O să vedem noi. Poftim, senior, taie sacul la gură, zise 
Gerard întinzându-i cuțitul. 

Bătrânul râcâi jos ceara pecetluită şi tăie pielea sacului în 
curmeziş. Se aplecă pe urmă să vadă ce e înăuntru. Sări 
deodată îndărăt, speriat. 

— Ăsta e aur... aur curat... bulgări cât alunele de mari... 
bolborosi el uluit. 

— Ei, drăcia dracului! râse Gerard cu poftă. Uite ce făcui 
domnule, am greşit sacul. 

Pirnero vântură în mâini bulgăraşii de aur, nefiind în stare 
să scoată un cuvânt. Resedilla, care auzise din bucătărie 
cuvânt cu cuvânt ce vorbeau ei dincoace, intră şi ea acum în 
prăvălie. 

— Ai greşit sacul... strigă Pirnero, căruia îi revenise graiul. 
Pentru Dumnezeu, senior, ce greutate are ăsta? 

— Vreo şaizeci de pfunzi. 

— Şi fiecare sac cântăreşte tot pe-atât? 

— Da. 

— Ai cui sunt sacii? 

— Ai mei. 

— Atunci... atunci eşti foarte bogat... mai bogat chiar 
decât mine. 

— Probabil. 

— De unde ai atâta aur? 

— Din munţi. Şi mai e încă mult pe-acolo. 

— Mult zici? Vorbeşti cu atâta nepăsare de parcă ar fi 
vorba de un fleac. 


— Aurul nu dă fericire, senior. Mi-am luat şi eu niţel, atât 
cât îmi trebuie ca să mă însor, după cum ţi-am spus. 

— Ştiu, ştiu... Mare prostie faci. Măcar de ţi-ai fi luat o fată 
care să aibă un tată ca lumea. E şi asta ceva. 

— Ai dreptate, râse Gerard. M-am gândit şi eu la început 
că n-ar fi rău să am şi eu un socru de treabă, am venit însă 
prea târziu. Tată-său a făgăduit-o altuia. 

— Pesemne că nu te cunoştea. 

— Ba mă cunoştea foarte bine. 

— Atunci a fost un mare dobitoc. Cine te cunoaşte ştie să 
te şi preţuiască. 

— Probabil că nu preţuiam cât celălalt căruia i-a făgăduit- 
0. 

— A, e ceva de capul lui? 

— Grozăvie. Şef de gară într-o staţie ori haltă, cam aşa 
ceva. 

Pirnero se uită lung la vânător. 

— Ce vrei să spui cu asta, senior? 

— Vreau să spun ce e celălalt. 

— Ei drăcia dracului! Nu cumva puseşi ochii pe Resedilla 
mea? 

— Mai ştii! 

Bătrânul se înfurie. 

— Şi mireasa dumitale? 

— Ce te superi aşa, senior? Îţi spusesem doar că vreau să 
mă însor cu o fată de pe-aici. Păi fata dumitale nu e şi ea de- 
aici? 

— Aha, ţi-ai râs de mine! Mie nu-mi plac glume de astea, 
senior, aşa să ştii! Şi-apoi, Resedilla nu poate să te sufere. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. Cum te vede o ia la fugă. 

— Nu face nimic. M-am dus după ea şi am întrebat-o dacă 
fuge de mine fiindcă mă urăşte, sau tocmai pentru că mă 
iubeşte. 

— Prostii! Cine iubeşte nu fuge. 


— Şi totuşi aşa a fost. Resedilla mi-a spus că mă iubeşte şi 
vrea să se mărite cu mine. 

Bătrânul rămase cu gura căscată. 

— Aşa ceva n-am mai pomenit. Acum înţeleg de ce se ferea 
de dumneata. Şi zi, vă iubiţi, ai? întrebă Pirnero luminându- 
se la faţă. 

— Da, răspunseră ei într-un glas. 

— Atunci luaţi-vă şi basta! 

— Stai că nu merge pe-aşa, senior, zise Gerard. Ce te faci 
cu şeful de gară? 

— Ăsta nici nu există, zise bătrânul, neştiind cum să iasă 
din încurcătură, îi veni însă repede în gând o minciună. Am 
spus aşa ca să te pedepsesc, senior Gerard, adăugă el. 
Crezi că nu ştiu eu cum stau lucrurile cu voi doi? Dar 
fiindcă vroiai să mă faci să cred că ţi-ai ales altă fată, am 
născocit povestea cu şeful de gară. Acum, când mi-ai spus 
că vrei să-mi iei fata de nevastă, pot să-ţi mărturisesc că-mi 
placi grozav ca ginere. Şi zi, vrei cu adevărat să te însori cu 
Resedilla mea? 

— Din toată inima. 

— Şi tu, fetiţo, îl iubeşti, nu-i aşa? 

— Da, tată, râse ea printre lacrimi. 

— Atunci veniţi să vă strâng în braţe, copii, în sfârşit, am şi 
eu un ginere... şi ce mai ginere! 

Seara, când fură toţi trei la masă, Pirnero găsi că ar trebui 
să facă un fel de călătorie de nuntă şi că lucrul cel mai 
nimerit ar fi să se ducă împreună la cumnatul lui, Pedro 
Arbellez, unde au să dea cu siguranţă şi de Sternau şi 
camarazii săi. Singura greutate era cu cine să lase prăvălia. 
Avea însă oameni de încredere pe care se putea bizui la 
nevoie. 

— Ei, copii, ce ziceţi de ideea mea? Ia închipuiţi-vă mirarea 
lui Arbellez şi a Emmei când mă vor vedea, ba şi cu un 
ginere alături! 

Capitolul IX - În căutarea dispăruţilor. 


Într-una din zile, bătrânul Pedro Arbellez, care se 
restabilise acum pe deplin, stătea într-un fotoliu la fereastra 
camerei lui şi privea la câmpia întinsă pe care păşteau 
cirezile sale. Trupele se retrăseseră toate spre sud şi la 
conac se făcuse iar linişte. Totuşi chipul bătrânului arăta o 
adâncă mâhnire. Durerea fiicei lui, Emma, despre al cărei 
soţ nu se mai ştia nimic, îl impresiona peste măsură. 
Deodată văzu un alai de călăreţi înaintând spre conac. În 
frunte veneau doi bărbaţi şi o femeie, urmaţi de câţiva 
catâri cu poveri, conduşi de un argat. 

— Cine să fie? întrebă Arbellez pe credincioasa lui Maria 
Hermoyes care stătea lângă el. 

— O s-aflăm noi îndată, răspunse ea. Văd că vin încoace şi 
vor pesemne să poposească la conac. 

Când fură mai aproape, călăreţii dădură pinteni cailor şi 
intrară pe poarta larg deschisă a conacului. Ne putem 
închipui mirarea bătrânului când recunoscu într-unui din 
bărbaţi pe Pirnero, bucuria Emmei văzând-o pe verişoara ei 
Resedilla şi pe Gerard-cel-oacheş, pe care-l cunoscuse la 
fortul Guadalupe. După ce se potoli agitația şi bucuria 
revederii, începură să-şi povestească toţi cele întâmplate în 
timpul din urmă. Gerard ascultase fără să spună un cuvânt. 

— Şi nu s-a aflat nimic despre prietenii noştri de când au 
dispărut? întrebă el când bătrânul Arbellez sfârşi de 
povestit. 

— Nu, nimic. 

— Aţi făcut însă cercetări, i-aţi căutat? 

— Se-nţelege că da, dar degeaba. Până şi Juarez şi-a dat 
multă osteneală să dea de urma lor şi l-a însărcinat pe Plisc- 
de-uliu cu cercetările. Acesta a putut afla că au pornit spre 
Santa Jaga. S-a dus până acolo după ei şi nu i-a găsit. 

— Hm! Aşadar se ştie că au fost în Santa Jaga. Bine că ştiu 
şi atât! Ar trebui luate lucrurile de la început. 

— Da, dar cine? 

— Bineînţeles că trebuie să fie cineva care se pricepe. O să 
mă duc chiar eu. 


— Tu? Nu se poate! Nu-l las eu pe ginere-meu să se vâre 
într-o astfel de primejdie. 

— Atunci îi cred pierduţi, pe toţi ăştia ai noştri care ne 
sunt dragi. 

— Afurisită afacere! Trebuie găsiţi neapărat. Când a dat 
Dumnezeu să mă văd şi eu cu un ginere, să-l las acum să 
plece? Tu ce zici, Resedilla? 

Ochii tuturor erau aţintiţi la ea. 

— Logodnica mea e bună şi vitează, zise Gerard privind-o 
cu drag. 

— Nu sunt bucuroasă să pleci, Gerard, ştiu însă că tu eşti 
singurul care ai putea să faci ceva pentru ei. Du-te cu 
Dumnezeu; făgăduieşte-mi însă că vei fi prevăzător şi 
chibzuit, răspunse ea întinzându-i mâna. 

— Fii fără grijă, draga mea. Acum nu mai sunt singur şi am 
datorii sfinte de împlinit. Voi căuta să-mi cruţ viaţa pe cât 
îmi va fi cu putinţă, bineînţeles. 

— Bravo, băiete, vorbeşti ca-n carte! exclamă Pirnero 
încântat. Când vrei să pleci, dragă ginere? 

— Acum ar fi prea târziu, fiindcă a şi început să se- 
nsereze. Voi pleca deci mâine dis-de-dimineaţă. Ca să fiţi 
mai liniştiţi, o să iau şi doi argaţi cu mine care să vă poată 
aduce veşti din partea mea. 

Singur în camera lui, Gerard începu să se plimbe prin 
întuneric, chibzuind dacă ar mai fi şi o altă cale pentru 
dezlegarea problemei care îl preocupa. Se opri la fereastră 
şi privi lung la cerul înstelat care răspândea o lumină 
blândă şi dulce. I se păru deodată că aude jos sub fereastră 
un zgomot uşor. Ca vânător al savanelor, nu lăsa nimic 
neluat în seamă. Se aplecă pe fereastră şi văzu un om 
păşind încet prin curte. S-ar fi putut prea bine să fie un 
argat care se ducea să-şi vadă drăguţa? vreo slujnică de-a 
conacului. Se petrecuseră însă atâtea lucruri ciudate încât 
avea motiv să suspecteze orice mişcare. 

— Stai, cine eşti? strigă el. 


Omul nu răspunse şi o luă la fugă spre zidul care 
împrejmuia curtea. 

— Stai ori trag! 

Şi fiindcă individul fugea înainte, luă repede arma şi 
alergă la fereastră. 

Lumina era prea slabă ca să-l poată desluşi bine pe individ, 
dar văzuse direcţia încotro o luase. Apăsă de două ori pe 
trăgaci, nu auzi însă nici un țipăt. Detunăturile se auziră în 
toată casa. Gerard nu se mulţumi cu atât. Într-o clipă băgă 
revolverele şi cuțitul în buzunar, legă un capăt al lasoului de 
piciorul patului şi se lăsă jos prin fereastră. Nu trecuse nici 
un minut de la împuşcătură şi fu dincolo de zid; stătu s- 
asculte dacă nu se aude ceva. Auzi la stânga lui sforăitul 
unui cal. Alergă într-acolo, dar până s-ajungă el, tropotul 
răsună în tăcerea nopţii şi se pierdu în întuneric. Omul pe 
care-l urmărea gonea nebun peste câmp. 

Gerard rămase nemişcat. Ar fi fost o mare greşeală să 
cerceteze locul, deoarece ar fi şters urmele care i-ar putea 
folosi mai târziu. Se întoarse spre curtea conacului, nu însă 
pe unde venise, pentru acelaşi motiv. 

La auzul împuşcăturilor cei din casă săriseră speriaţi în 
picioare. În poartă îi ieşi înainte unul din argaţi. 

— A, senior, vă caută toţi pretutindeni, zise argatul 
îngrijorat. 

— Cum putem aduna oamenii conacului cât mai repede la 
un loc? 

— La uşa sălii de mâncare e un clopot mare, sunaţi şi au să 
alerge toţi acolo. 

Gerard trase cu putere de clopot şi în câteva minţite 
încăperea se umplu de lume. Tânărul le povesti 
întâmplarea, pe urmă întrebă pe arendaş: 

— Ce cameră se află sub a mea? 

— Bucătăria. 

— Argaţii dorm toţi în conac? 

— Nu, cei mai mulţi stau peste noapte afară la vite. 

— Dar vreo servitoare? 


— Nu. Seara încui eu uşa bucătăriei şi ţin cheia la mine, 
răspunse Maria Hermoyes. 

— Ai lăsat fereastra deschisă? 

— Da, ca să iasă căldura de peste zi. 

— S-ar putea să fi intrat vreunul din argaţi pe fereastră ca 
să-şi ia ceva din bucătărie? 

— Nu cred. Argaţii noştri au tot ce le trebuie în casa 
noastră şi nu au nevoie să fure. Şi-apoi îi cunoaştem şi ştim 
că nu e niciunul hoţ printre ei. 

— Întreb fiindcă aş vrea să merg la sigur. Să cercetăm mai 
întâi dacă bucătăria e tot încuiată. 

Uşa bucătăriei era aşa cum o lăsaseră decuseară. Maria 
Hermoyes vru să intre înăuntru, dar Gerard o opri. 

— Trebitie să fim cu băgare de seamă, îi zise el. Să 
cercetăm mai întâi prin curte, poate găsim acolo ceva 
suspect. 

Fiindcă se întâmplă adesea să s-arunce apă pe fereastra 
bucătăriei, pământul era aci umed; Gerard văzu urme de 
paşi care dovedeau că intrase şi ieşise cineva pe-acolo. 

— Se vede bine că individul a pătruns înăuntru prin 
fereastră. Nu a fost un argat, căci pare să aibă piciorul mic 
şi nu poartă cizme, ci ghete. O să desenez urma pe o bucată 
de hârtie, fiindcă nu se ştie la ce ne poate folosi. Acum să 
intrăm în bucătărie, să vedem ce mai găsim. 

Nu lăsă însă pe nimeni să intre înaintea lui. Cercetă cu de- 
amănuntul, dar toate erau la locul lor aşa cum fuseseră 
lăsate decuseară. 

— Care a fost cel din urmă în bucătărie? întrebă Gerard. 

— Eu, răspunse Maria Hermoyes. 

— Ai avut vreo sticluţă în mână? 

— Nu. 

— Hm! Aveţi vreo sticlă la care să se potrivească dopul 
ăsta? zise Gerard aplecându-se şi ridicând de jos un dop 
mititel pe care-l văzu lângă cazan. 

Bătrâna vru să-l ia în mână, dar Gerard n-o lăsă. 

— Bagă de seamă, poţi să vezi dopul şi aşa. 


— N-avem nici o sticlă atât de mică în casă, zise cu mirare 
Maria Hermoyes. 

— Hm! mormăi Gerard învârtind dopul în mână. Văd că e 
încă ud. Pun capul meu că dopula fost scos acum de curând 
din sticlă. Individul ori că l-a pierdut, ori că nu a putut să-l 
găsească prin întuneric. 

— Ce să fi făcut cu sticluţa? întrebă mirat Arbellez. 

— Să sperăm că o să aflăm în curând, răspunse Gerard 
apropiindu-se de fereastră. Uite, pe-aici a intrat, zise el 
arătând o urmă de noroi, apoi urmărind paşii. Văd şi lângă 
cazan alta. Dopul l-am găsit tot lângă cazan, deci aici s-a 
oprit. Explicaţia ar fi că străinul a deşertat sticluţa în cazan. 

— Aşa trebuie să fie! strigă Arbellez încremenit. Dar ce-o fi 
fost în sticluţă? 

— M-am uitat bine la apa din cazan. Seniora Maria, aţi 
gătit ceva cu grăsime pe ziua de ieri? întrebă Gerard pe 
bătrână. 

— Da, dar în cazan nu fierbem decât apa care ne trebuie 
la gătit şi care e întotdeauna foarte curată. Ba ieri am 
frecat chiar cazanul bine cu nisip, l-am limpezit pe urmă şi 
l-am umplut apoi cu apă curată de la fântână. 

— Atunci ce caută ochiurile astea de grăsime deasupra 
apei? Aveţi vreun câine ori vreo pisică mai jigărită prin 
curte? 

— Ei drace! Crezi că e otravă? întrebă bătrânul Arbellez 
speriat. Aduceţi căţeaua aia bătrână şi oarbă încoace, 
porunci el unui argat. 

Gerard puse ochiurile de grăsime pe o bucată de pâine şi o 
dădu câinelui s-o mănânce. După două minute câinele îşi 
dădu sufletul. 

— A otrăvit apa! A otrăvit apa! strigară toţi îngroziţi. 

— Da, cu otrava cea mai puternică, numită de indieni 
menelbale, adică planta morţii, răspunse Gerard. 

— Ce îngrozitor! exclamă bătrâna Maria Hermoyes 
făcându-şi cruce. A vrut, pesemne, banditul, să otrăvească 
pe cineva şi... 


— Nu pe cineva, ci pe noi toţi, zise Gerard îngândurat. 

Ne putem închipui impresia pe care o făcură cuvintele lui. 

— Să mulţumim lui Dumnezeu că te-a adus în casa mea, 
zise tremurând de spaimă Arbellez. Dacă nu erai dumneata, 
mâine eram toţi morţi. Dar cine o fi nemernicul care a pus 
gând rău unei case întregi de oameni? 

— Mai întrebi, senior? Nu vezi că aici era vorba să 
distrugă tot ce e în legătură cu familia Rodriganzilor? 

— Noi nu facem parte din această familie. 

— Aşa e, cunoaşteţi însă secretele ei. Sternau, cei doi fraţi 
Unger au dispărut împreună cu ceilalţi. Mai rămăseserăţi 
numai dumneavoastră, cei de la conac, pe care au vrut să-i 
otrăvească dintr-o-dată. 

— Văd şi eu. Cine să fie făptuitorul? Cine altul poate să fie 
decât Cortejo! spuse Maria Hermoyes. 

— Cortejo sau o unealtă de-a lui, zise Gerard. Deocamdată 
am stabilit un lucru: încercarea de asasinat; pe făptuitor îl 
voi descoperi eu pe urmă şi va trebui să mărturisească de 
cine a fost pus la cale. 

— Şi dacă n-o vrea? 

— Aş vrea să văd eu omul care nu mărturiseşte când 
încape pe mâna mea, murmură Gerard-cel-oacheş 
ameninţător. Noi, cutreierătorii savanelor, avem mijloacele 
noastre. 

— Crezi într-adevăr că-l vei putea ajunge? Ţi-a luat-o cu 
mult înainte. 

— N-o să-i folosească prea mult. Calul lui trebuie să fie 
ostenit şi sper că mie şi argaţilor care vin cu mine ne veţi da 
cei mai buni cai pe care îi aveţi în grajd. 

— Asta se-nţelege de la sine, mă tem însă că va fi degeaba. 
Dacă omul e de prin împrejurimi, va fi avut destulă vreme s- 
ajungă acasă până ce vei pleca dumneata. 

Gerard clătină capul zâmbind. 

— Ai venit atât de des în atingere cu vânătorii preriilor, 
zise el, încât trebuie să ştii că nu le scapă nimeni odată ce i- 
au dat de urmă. Acum să ne ducem la culcare, deoarece am 


nevoie de câteva ceasuri de odihnă; mâine în zori pornim la 
drum. 

Îndată ce se lumină de ziuă, Gerard se duse împreună cu 
cu de la conac să găsească locul unde fusese priponit calul 
străinului. 

— Vedeţi, aici a fost înfipt ţăruşul în pământ şi calul legat 
cu un lasou. la uitaţi-vă la cactusul ăsta, zise Gerard. 

Planta se afla în imediata apropiere a găurii lăsată de 
ţaruş. 

— Eu nu văd nimic deosebit, bodogăni Arbellez după ce se 
uită cu băgare de seamă unde-i arătase Gerard. 

Ceilalţi fură şi ei de aceeaşi părere. 

— Da, da, râse tânărul, un vânător vede mai multe decât 
un arendaş sau un argat. Asta ce e, domnilor? întrebă el 
trăgând ceva dintre ghimpii cactusului. 

— Un fir de păr din coada unui cal, răspunse Arbellez. 

— Şi ce culoare are? 

— Ai zice că e negru, da parcă nu tocmai. 

— Aşa e, senior. Calul n-a fost nici negru, nici murg, ci un 
roib cu părul închis de tot. Calul s-a zbătut niţel în pripon şi 
a nimerit cu coada în cactus. Iarba e bătătorită, dar urme 
desluşite nu se văd. 

— Păcat! exclamă arendaşul. Roibii sunt mulţi şi te poţi 
înşela. Dacă ai avea o urmă de-a calului cum ai de-a omului, 
l-ai putea recunoaşte mai lesne. 

— Aşa crezi dumneata? Călărețul trebuie să fi trecut 
pârâul şi vom găsi la malul lui o urmă bună de copită, zise 
el. 

Aşa şi era. Ajunşi la malul apei dădură de urme desluşite 
de copite şi Gerard întipări una pe hârtie. 

— Aşa! Acum am ce-mi trebuie; e necesar să mă grăbesc 
ca să nu mai pierd vremea degeaba. 

Se duse în camera lui să-şi ia armele. Resedilla veni după 
el ca să-şi ia rămas bun. Reuşi s-o liniştească repede, 
făgăduinclu-i că o să se cruţe pe cât îi va fi cu putinţă; apoi 
cobori în curte, încălecă şi plecă însoţit de cei doi argaţi. Se 


ţinură după urmele de copită şi nu se opriră decât pe- 
nnoptat, când nu se mai puteau desluşi urmele. 

— Vom poposi aici, zise el argaţilor arătând spre un tufiş. 

— Eu nu te-aş sfătui, senior, îşi dădu cu părerea unul 
dintre ei. Suntem aproape de conacul lui senior Marqueso 
şi sunt sigur că omul va fi poposit la conac. 

— Aşa crezi? Hm! Un ucigaş caută să fugă cât mai departe 
de locul crimei, asta e ştiut, dragul meu. Şi-apoi, nu-i prea 
dă mâna să s-arate când se ştie cu musca pe căciulă. De 
altminteri ne-am apropiat mult de el. Văzui adineauri după 
urmele copitelor că trebuie să-i fie calul tare ostenit; mâine 
dimineaţă punem cu siguranţă mâna pe el. 

A doua zi, când începu să se lumineze de ziuă, porniră iar 
la drum. Caii erau odihniţi şi zburau ca vântul pe întinsul 
câmpiei. Deodată Gerard îşi struni brusc calul. 

— Văd aici iarba călcată, zise el şi, sărind de pe cal, 
examină locul. Ei drăcie! Unde e conacul despre care 
spuneaţi aseară? 

— Colo, după tufele celea, răspunse argatul arătând spre 
dreapta. 

— Ticălosul a descălecat în locul ăsta şi s-a dus pe jos la 
conac. Uite ţăruşul unde şi-a priponit calul, pe urmă i-a dat 
drumul s-o ia îndărăt pe câmp. Uite şi urmele altui cal care 
duc drept înainte, Voi luaţi-vă după ele şi eu mă reped până 
la conac, apoi vă ajung din urmă. 

Argaţii porniră drept înaintea lor, pe când Gerard se 
îndreptă spre conac. Găsi aci pe un bătrân stând întins în 
hamac şi fumând. 

— Dumneata eşti senior Marqueso? îl întrebă el. 

— Da. 

— Nu cumva ai vândut ieri cuiva un cal? 

— Vândut? Nu, zise arendaşul sărind jos din hamac. Mi-a 
dispărut însă un roib din curte încă de ieri dimineaţă şi nu 
s-a mai întors. 

— Să ţi-l fi furat cineva? 


— "Tot ce se poate. Am bănuit şi eu aşa ceva fiindcă mi-am 
trimis toţi argaţii după el să-l caute şi nu l-au găsit. 

— Era iute de picior armăsarul? 

— Cel mai bun pe care-l aveam. 

— Afurisit lucru! Urmăresc de la hacienda del Erina un 
criminal şi socoteam să-l ajung astăzi, dar cu roibul 
dumitale. 

— Fir-ar al dracului! Atunci e adevărat că mi l-a furat! 
strigă arendaşul înfuriat. 

— Mai mult ca sigur. Avea roibul vreun semn? 

— Da. Botul e jumătate alb, jumătate negru. 

— Mulţumesc. Pot să-ţi mai spun că o să găseşti acolo 
lângă tufiş urmele calului pe care ţi l-a lăsat în locul roibului 
dumitale. Rămâi sănătos, senior. 

Cu aceste cuvinte, Gerard sări în şa şi pieri în goana 
calului. Îşi ajunse repede camarazii şi le spuse ce aflase de 
la arendaş, zorindu-i apoi la drum. Totuşi, oricât ar fi gonit 
ei de tare, Gerard înţelese că nu-l va putea ajunge pe fugar. 

— Omul ăsta e mai deştept decât m-aşteptam eu, mormăi 
el. 

— Pesemne că nu s-a odihnit defel, zise unul din argaţi. 

— Nu. A furat armăsarul şi şi-a văzut de drum. Are cel 
puţin patru ceasuri înaintea noastră. Ne-am mai apropiat 
noi de el, nu-i vorbă, totuşi nu-l putem ajunge până ce se va 
însera. 

Presupunerile, lui se adeveriră. Tocmai spre seară văzură 
în depărtare oraşul Santa Jaga. 

— Dacă a trecut prin oraş i-am pierdut urma, zise cu ciudă 
unul din argaţi. 

— N-avem decât să întrebăm din om în om şi să aflăm. De 
altminteri, dacă a apucat să intre în oraş cred că acolo a 
rămas, răspunse Gerard. Bănuiesc că locuieşte chiar în oraş 
şi vom da tocmai aici de el. 

Dădură pinteni cailor. Când fură la vreo zece minute 
departe de Santa Jaga se întâlniră cu un om care mergea 
lângă un car cu boi. 


— Mai e mult până la oraş? îl întrebă Gerard. 

— la, vreun sfert de ceas, răspunse omul. 

— Cunoşti pe cineva acolo? 

— Păi dacă aici m-am născut şi am crescut, cum să nu 
cunosc? 

Gerard văzuse urmele carului mai toată după-amiaza, de 
aceea întrebă mai departe: 

— Dumneata vii dinspre apus, ai întâlnit multă lume în 
cale? 

— Nici ţipenie, adică nici un pedestraş. 

— Dar un călăreț da? Îl cunoşti cine e? 

— Hm! mormăi omul clipind şiret, s-ar putea să-l cunosc. 

— De ce „s-ar putea”? 

— Fiindcă nu vroia să-l cunosc. A făcut un ocol ca să nu 
dau ochii cu el. 

— Aşa? Ce fel de cal avea? 

— Un roib. 

— Cu toate astea îl ştii cine e? 

— Da, după cum se ţinea în şa. Nimeni altul nu stă aşa pe 
cal. 

— Cine e? 

Omul clipi iar şi zise zâmbind: 

— După cum văd eu, senior, ai da mult ca s-o afli. Vezi că 
eu sunt om sărac şi de... 

Gerard băgă mâna în buzunar şi-i aruncă râzând o 
monedă de argint. 

— Să trăieşti! Călărețul era senior Hillario. 

— Cine e ăsta? 

— Un doftor de la spitalul mănăstirii della Barbara, de-aici 
din oraş. 

— Doctor? Aha! Avea calul vreun semn după care l-am 
putea recunoaşte? 

— Da, botul îi era jumătate alb, jumătate negru, măcar că 
încolo era roib. 

— Mulţumesc, seară bună! 


În timp ce-şi vedea de drum, mii de gânduri îl frământau 
pe Gerard. 

— Ceea ce am aflat, zise el deodată însoţitorilor săi, e de 
mare însemnătate pentru noi. E mai mult ca sigur că acest 
ticălos, care a vrut să omoare atâţia oameni, locuieşte aici 
în oraş. Vom trage la un han mai bun şi vom sta atât cât va 
trebui ca să dăm de urmele lui. 

Capitolul X - Evadaţi din temniţă. 

Doctorul Hillario se legăna în iluzia că planul lui criminal 
reuşise pe deplin. Nici pe departe nu bănuia că era urmărit, 
de aceea descălecă? foarte mulţumit de isprava pe care o 
făcuse? în curtea mănăstirii, tocmai când începuse să se 
îngâne ziua cu noaptea. Că furase calul altuia, i se părea un 
lucru fără cea mai mică însemnătate. Deoarece lipsise 
câteva zile de acasă, nepotul său Manfredo îl aştepta cu 
mare nerăbdare. 

— În sfârşit! exclamă acesta când îl văzu. Ia spune, 
unchiule, unde dracu' ai stat atâta vreme? 

— Vezi că nu puteam să prevăd că va trebui să mă 
învârtesc trei nopţi în şir în jurul conacului până să pot 
pătrunde înăuntru. 

— Şi cum a mers? 

Hillario îi povesti ce ispravă făcuse şi, deşi Manfredo era 
deprins cu sânge şi omor, nu-şi putu stăpâni un fior. 

— Brr! zise el, e groaznic... 

— Pentru ce? întrebă bătrânul cu nepăsare. Orice om 
trebuie să moară odată şi-odată. Ăştia au avut o moarte 
foarte frumoasă. Au adormit fără dureri. 

— Eşti sigur că n-a scăpat niciunul din ei? 

— Din ai casei, nimeni. 

— Şi pe ceilalţi, care ştiu taina Rodriganzilor, îi avem jos, 
în lanţuri. 

— Nu pe toţi, dar o să-i avem în curând şi pe ceilalţi în 
mână, când voi fi în Mexico. 

— Când vrei să pleci? 

— Imediat după ce voi fi mâncat. 


— Cum, chiar în astă seară? se miră Manfredo. Nu eşti 
ostenit de drum? 

— Ba da, am pierdut însă trei zile încheiate şi trebuie 
neapărat să plec. Călare n-o să pot, fiindcă aş adormi pe cal. 

— O să te duci atunci cu trăsura mănăstirii? 

— Da. Pune să înhame caii şi să tragă la poarta din dos; nu 
trebuie să ştie nimeni că am plecat iar. 

Hillario îmbucă la repezeală ceva, se primeni, dădu câteva 
instrucţiuni lui Manfredo, pe urmă plecă. 

Acesta ascultă până ce huruitul trăsurii se pierdu în 
depărtare şi vru să se ducă apoi în camera bătrânului ca să 
ia cheile subteranei unde erau închişi prizonierii. Văzu însă 
deodată un om intrând în curte. Era conspiratorul acela 
scurt şi gros care mai fusese pe-acolo. 

— Doctorul Hillario e acasă? întrebă el. 

— Nu. A, dumneata eşti senior Arrastro? 

— Da, Manfredo. Unde e unchiul tău? Când a plecat? 

— Chiar acum. 

— Cum, de-abia acum? De ce aşa de târziu? 

— N-a putut mai devreme, zicea însă că o să sosească la 
timp. 

— Se poate. Poţi să intri în camerele lui? 

— Da, fiindcă acolo locuiesc în lipsa bătrânului. 

— Atunci hai înăuntru, am ceva foarte important de vorbit 
cu tine. 

În vremea asta, Gerard-cel-oacheş ajunsese în oraş şi 
trăsese la un han, unde ceru să i se dea o cameră. Mâncă 
repede ceva şi vru să se ducă la mănăstire. După ce stinse 
lumânarea, deschise uşa şi ieşi pe coridor. Se izbi însă de 
cineva care dibuia şi el prin întuneric să coboare scara. 

— All devils! se văicărea acesta înjurând. 

— N-am ce-ţi face. N-ai decât să bagi de seamă! zise 
Gerard scurt. 

— Cum, ce-ai spus? Să bag de seamă? Na! 

La aceste cuvinte, Gerard se pomeni cu o palmă care-l 
făcu să vadă stele verzi. 


— Fir-ar al dracului! răcni el. Cum îndrăzneşti... şi-l apucă 
pe individ cu mâna stângă, iar cu dreapta îi cârpi o palmă 
tot atât de grozavă ca aceea pe care o primise. 

Într-o clipă se încăieram pe întuneric şi începură să-şi care 
la pumni, care mai de care răcnind: 

— Na! Poftim! Satură-te! 

La gălăgia pe care o făceau, o uşă din apropiere se 
deschise şi în prag se ivi un tânăr îmbrăcat într-un costum 
bogat mexican, cu o lumânare în mână. 

— Ce se petrece aici? întrebă el când îi văzu pe cei doi 
buşindu-se. 

— Vreau să-l învăţ minte pe nemernicul ăsta, răspunse 
unul din ei izbind cu sete. 

— Şi eu să-ţi mai îndes câteva scatoalce... gâfâia Gerard. 

— Ce-ai cu el, Plisc-de-uliu? zise cu mirare tânărul. 

Lumina era prea slabă şi cei doi beligeranţi nu se puteau 
vedea bine la faţă. 

— Cum? Ce?... Plisc-de-uliu?... strigă Gerard dând drumul 
adversarului său. 

Acesta îl întoarse cu faţa la lumină şi rămase încremenit. 

— Ei drăcia dracului! exclamă americanul rămânând cu 
gura căscată. Pe tine te-am bugşit, mă? 

— Şi eu pe tine? 

— Dar de unde vii, omule? 

— De la del Erina. Şi tu? 

— Din capitală. 

Acum se amestecă şi tânărul în vorbă: 

— Ce, vă cunoaşteţi? întrebă el râzând. Atunci te-aş ruga 
să-mi spui şi mie cine e domnul şi pentru ce l-ai salutat atât 
de prieteneşte. 

— Foarte simplu. El vroia să treacă pe coridor, eu de 
asemenea. M-a pocnit cu uşa în nas şi eu i-am tras o palmă, 
el mie alta şi ne-am hârjonit aşa până ce-ai intervenit 
dumneata. Cine e, o să-ţi spun pe urmă, când vom fi în 
camera dumitale, senior Kurt. Hai, mă, înăuntru. 

Plisc-de-uliu îl apucă pe Gerard de braţ şi-l trase după el. 


După ce închise uşa în urma lor, Plisc-de-uliu îi prezentă 
pe unul celuilalt şi peste puţin timp aflară unii de la alţii ce 
i-a adus în Santa Jaga. 

— Unde e Grandeprise şi marinarul? întrebă Gerard. 

— Într-o altă cameră, răspunse Kurt. 

— Curios... ţinta noastră, a mea şi a dumneavoastră, e 
aceeaşi: doctorul Hillario. Cunoaşteţi mănăstirea? 

— Noi nu, dar Grandeprise a mai fost pe acolo. 

— Tocmai vroiam să mă duc în cercetare. 

— Eu de asemenea. 

În clipa aceea se deschise uşa şi apăru Grandeprise. Mare- 
i fu mirarea când dădu cu ochii de Gerard. După ce îi 
spuseră despre ce e vorba, Grandeprise zise plin de 
bucurie: 

— Fericită coincidenţă. Un vânător iscusit preţuieşte mai 
mult decât alţi zece inşi şi tare m-aş mira să ne scape iarăşi 
Cortejo şi Landola din mână. 

— Dumneata ai mai fost vreodată în camera doctorului? 

— Da. De câteva ori chiar. N-are decât un divan, câteva 
scaune, o masă, un birou, nişte poliţe cu cărţi, iar pe pereţi 
tablouri şi o mulţime de chei. 

— La ce slujesc cheile astea? 

— Cine ştie! 

— Hm! Poate că se află în mănăstire încăperi şi ganguri 
tăinuite. Ce formă au cheile? 

— Cam ciudată şi par să fie de un sistem foarte vechi. 

— Atunci sunt aproape sigur că vom găsi în subteranele 
mănăstirii ceea ce căutăm. 

— Vrei să spui persoanele dispărute? 

— Da, dacă nu le va fi omorât bătrânul. S-ar putea însă să-i 
găsim pe Cortejo şi Landola tot acolo. 

— Sfinte Dumnezeule! Dacă-i aşa, să nu mai zăbovim nici 
un minut. Motivul pentru care Hillario s-a amestecat în 
afacerea asta îl vom afla noi mai târziu. Cine mai locuieşte 
în mănăstire? 


— Încă vreo câţiva medici în afară de Hillario. Clădirea, 
transformată în spital, are trei pavilioane: unul pentru tot 
felul de boli, altul pentru nebuni, iar cel de-al treilea? 
cândva locuit de călugări? e acum gol. Mai sunt şi alte 
clădiri mai mărunte, unde stau servitorii şi în care sunt 
bucătăriile şi cămările. 

— Atunci n-avem de ce ne teme. Trebuie să vedem mai 
întâi dacă doctorul Hillario e acasă; deci să se ducă unul din 
noi acolo. 

— Eu nu pot, fiindcă se poate să mă fi văzut la hacienda 
del Erina, zise Gerard. 

— Nici eu, pentru că mă cunoaşte. 

— Eu şi mai puţin, pentru că naşul meu poate să mă dea 
de gol. 

— Să se ducă Peters, fu de părere Grandeprise. 

— O afacere atât de importantă nu se poate încredința 
unui om simplu ca el, zise Kurt. Pe mine Hillario nu mă 
cunoaşte, deci mă duc eu. Grandeprise, spune-mi, te rog, 
cum se poate ajunge în camera bătrânului? 

— Treci curtea şi urci scara principală. Mai toate 
încăperile clădirii au un număr pe uşă. A lui Hillario e 25. 

— Unde răspund ferestrele? 

— Două spre o curte laterală şi una spre frontonul casei. 
Sub aceasta din urmă ne vom posta noi. Aşa vom fi siguri că 
nu i se poate întâmpla nimic lui senior Unger. 

— Cel mai indicat lucru ar fi să-l luăm pe doctor prin 
surprindere. Să nu întrebăm pe nimeni de el şi să intrăm 
de-a dreptul în casă. Ce va urma, vom vedea noi după 
împrejurări. Senior Unger se duce la el în cameră şi noi 
pândim sub fereastră. Dacă vede că e în primejdie, ne 
strigă şi alergăm toţi în ajutorul lui. 

Plecară bine înarmaţi de la han şi urcară dealul care 
ducea la mănăstire. Auziră huruitul unei trăsuri care cotea 
după un colţ al zidului; nu bănuia însă nimeni că în ea se 
afla chiar acela pe care-l căutau. Grandeprise le arătă 
fereastra camerei doctorului. Poarta era deschisă şi Kurt 


intră în curte. Ferestruica despre care vorbise Grandeprise 
era luminată şi cei trei vânători se uitau mereu spre ea ca 
să poată sări la cel mai mic semn în ajutorul tânărului. 
Deodată auziră paşi apropiindu-se. Se ghemuiră la pământ 
ca să nu fie văzuţi. O umbră trecu pe lângă ei şi păşi pe 
poartă. 

Era conspiratorul Arrastro, care se întâlni apoi în curte cu 
Manfredo. 

În vremea asta, Kurt urcase scara fără să întâlnească pe 
nimeni. Văzu camera cu numărul douăzeci şi cinci şi intră 
fără să bată la uşă. Lampa ardea pe masă, dar înăuntru nu 
era nimeni. O altă uşă ducea la odaia de dormit a 
bătrânului. Kurt crezu că-l va găsi pe doctor aici şi deschise 
uşa, dar nu văzu pe nimeni. Tocmai vroia să se întoarcă 
dincoace, când auzi paşi pe coridor. Instinctiv se dădu 
înapoi şi trase uşa după sine, lăsând-o însă întredeschisă. 
Văzu intrând în cameră două persoane: pe conspiratorul 
acela mărunt şi îndesat şi încă un individ pe care-l luă drept 
servitor. 

Burtosul se lăsă greoi pe un scaun, pe urmă îl întrebă pe 
celălalt: 

— Şi zi, unchiu-tău a plecat adineauri. Nu ştii ce l-a făcut 
să zăbovească atât? 

— Nu. 

— Eşti singura lui rudă, pare-mi-se, nu-i aşa? zise el 
aruncându-i o privire scrutătoare. 

— Da. 

— Hm! Mă mir atunci că nu are destulă încredere în tine. 

— Ba are. 

— De ce nu ţi-a spus atunci ce l-a împiedicat să-mi 
îndeplinească la timp ordinele? 

— Nu mi-a spus fiindcă nu l-am întrebat. 

— Şi ştii tu de ce s-a dus bătrânul în capitală? 

— Ca să împiedice plecarea împăratului odată cu francezii, 
pentru ca Maximilian să fie condamnat de Juarez la moarte 
şi executat. 


— Bine. Juarez, ucigaşul împăratului, îşi pierde toată 
popularitatea. În acest chip scăpăm de amândoi şi puterea 
e în mâinile noastre. I s-au dat lui unchiu-tău toate 
instrucţiunile. Se va întâlni cu Maximilian în Queretaro, nu 
în Mexico. Până aici lucrurile au reuşit perfect, dar s-ar 
putea să-şi vâre dracul coada şi cine ştie ce întâmplare să-l 
facă pe împărat să părăsească ţara. Prieteni deştepţi şi 
binevoitori îl pot face să înţeleagă că nu se mai poate bizui 
pe nici un sprijin, pe nici un ajutor şi pe nici un partizan. 
Trebuie convins că poporul ţine cu el. 

— N-o să fie uşor. 

— Şi greu şi uşor, după cum vrei s-o iei. Am dat dispoziţii 
ca împăratul să fie încredinţat că, fără ştirea celui mai aprig 
duşman al lui, Juarez, partizanii împăratului se ridică să 
lupte sub flamura lui. Cum o afla asta, Maximilian rămâne 
cu siguranţă în ţară şi e, cu tot atâta siguranţă, pierdut. 
Mâine vor izbucni în câteva localităţi răscoale şi cea mai 
importantă aici, în Santa Jaga. 

— Aici? zise Manfredo uluit. Toată populaţia e pentru 
Juarez. 

— Aş! Las' pe mine! Am tocmit vreo două sute de indivizi 
gălăgioşi care vor sosi chiar în noaptea asta la Santa Jaga 
pentru a manifesta mâine pe străzi pentru împărat. 

— Cetăţenii au să-i ia la goană. 

— N-au să reuşească. Mănăstirea a fost clădită pe 
timpurile când fiecare casă era o adevărată fortăreață. Are 
ziduri groase ca ale unei cetăţi. Oamenii noştri se vor 
adăposti în mănăstire. 

— Aşa se poate. 

— Faptul că mişcarea porneşte de aci va fi pentru unchiul 
tău cea mai bună recomandare. 

— Ştie bătrânul despre planul ăsta? 

— Nu, fiindcă nu-l cunoşteam nici eu când am fost ultima 
dată aici. Iocmai venisem să-i spun, dar zici că a plecat. O 
va afla la Queretaro şi va şti ce are de făcut. 

— Cei care vin sunt soldaţi? 


— Hm... sunt oameni bine înarmaţi, cărora le e indiferent 
pentru cine luptă. 

— Pe când să-i aşteptăm? 

— La noapte, pe la ceasurile patru. Iu să le dai drumul 
înăuntru fără să simtă cineva. Când se va lumina de ziuă, 
flamura împărătească va flutura pe zidurile mănăstirii şi 
cetăţenii nu vor îndrăzni să crâcnească. 

— O s-asculte de mine conducătorul lor? 

— N-ai decât să-i spui cuvântul de ordine „Miramar” şi va 
şti că eşti de-al nostru. 

— N-o să fii şi dumneata de faţă? 

— Nu. Trebuie să mă duc chiar în astă-noapte într-altă 
parte, tot în chestia asta. Vezi de fii tot atât de credincios 
cauzei noastre şi răsplata nu va întârzia, te asigur. Eu mă 
duc. Ţine instrucţiunile acestea scrise pentru conducătorul 
trupei şi să i le dai imediat ce va sosi. Noapte bună! 

— Stai să te conduc până jos, să văd dacă n-a închis cineva 
poarta în vremea asta. 

De-abia ieşiră ei şi Kurt alergă la fereastră, o deschise şi le 
şopti celor de jos: 

— Bătrânul a plecat. Totul merge bine. Staţi liniştiţi până 
vin eu. Ascundeţi-vă repede, să nu vă vadă cineva. 

Kurt închise repede fereastra şi se furişă iar în camera de 
alături. După câteva minute se întoarse şi Manfredo şi 
începu să se plimbe îngândurat prin cameră. Tânărul se 
gândea tocmai să dea buzna peste el şi să-l ia la întrebări, 
când îl văzu pe mexican luând nişte chei din perete şi 
îndreptându-se spre uşă. Se răzgândi. Manfredo băgă 
cheile în buzunar, aprinse un felinar şi plecă, lăsând uşa 
deschisă. Kurt se repezi la sfeşnicul cu lumânare de pe 
masă, pornind după el. Lumina felinarului cădea tot în faţă, 
de aceea Kurt păşea mereu în umbră. Îşi descălţă binişor 
cizmele ca să nu facă zgomot, apoi păşi mai departe, 
neslăbindu-l o clipă din ochi pe mexican. 

Trecură prin mai multe ganguri umede şi strâmte fără ca 
lui Manfredo să-i vină în gând să întoarcă măcar o dată 


capul. Gangul în care intrară acum avea mai multe uşi. 
Manfredo se opri la una din ele, trase zăvorul, pe urmă o 
descuie cu cheia şi intră. 

„Să fi fost şi aci un alt gang sau o temniţă” se întrebă Kurt. 
Stătu s-asculte. Auzi glasuri omeneşti. Se apropie în vârful 
picioarelor şi vâri niţel capul pe uşă. Văzu o încăpere 
pătrată şi câţiva inşi ferecaţi în lanţuri ele zid. Manfredo 
pusese jos felinarul şi se oprise în mijlocul încăperii. La 
lumina aceea slabă nu se putea desluşi chipurile 
întemniţaţilor. 

— Există o singură cale să scăpaţi de aici, îl auzi el pe 
mexican zicând. 

— Care? întrebă cineva din fundul încăperii. 

— Ştii că Mariano acesta e adevăratul dumitale nepot şi 
contele Alfonso fiul lui Gasparino Cortejo? 

— Da. 

— Bine. O să-ţi pun două condiţii şi dacă le îndeplineşti, 
sunteţi toţi liberi. 

— Să le auzim. 

Era contele Fernando care vorbea. Manfredo urmă: 

— Prima: Să declari că acest Alfonso e un înşelător şi să 
ceri să-şi ia pedeapsa atât el cât şi toate neamurile lui. 

— O voi face. 

— A doua: Să renunţe Mariano la drepturile lui şi să 
recunoşti că eu sunt copilul furat, căruia i-a fost substituit 
Alfonso. 

Urmă o tăcere. 

— Ei, răspunde! porunci Manfredo. 

— Aşa! zise în cele din urmă don Fernando. Vrei să devii 
conte de Rodriganda? 

— Da. Asta e condiţia principală pe care vi-o pun, răspunse 
cu obrăznicie mexicanul. 

— Nu mă voi învoi niciodată la o astfel de cerere. 

— Atunci o să rămâneţi închişi aici în vecii vecilor. Vă las 
un ceas de gândire până ce mă întorc cu pâine şi apă 


pentru voi. Zici „da”, bine, nu? Vă las pe toţi să muriţi de 
foame. 

— Dumnezeu o să ne salveze. 

— Ce stai de vorbă cu nemernicul ăsta? strigă indignat 
Sternau. 

— Nemernic, ai? Stai că-ţi arăt eu ţie! răcni Manfredo; se 
apropie de prizonier şi ridică mâna să dea, dar în clipa 
aceea îşi simţi braţul prins ca într-un cleşte. 

Se întoarse speriat şi văzu clipind prin întuneric doi ochi 
fulgerători şi ţeava unui revolver îndreptată spre el. 

— Cine eşti şi ce cauţi aici? întrebă Manfredo 
îngălbenindu-se. 

— O să afli numaidecât, răspunse Kurt. În genunchi, 
ticălosule! Stai tu, pungaşule, o să te leg ca să nu te poţi 
mişca. 

Cu aceste cuvinte îşi desprinse lasoul din jurul mijlocului 
şi-l legă de mâini şi de picioare fără ca Manfredo, îngrozit, 
să facă vreo mişcare de împotrivire. Acum putu în sfârşit 
Kurt să răsufle uşurat. 

— Slavă '[ie, Doamne, că am reuşit! Sunteţi liberi. 

— Liberi? strigară toţi cu bucurie. Cine eşti dumneata, 
senior? 

— O să vă spun mai târziu. Deocamdată să vă scot din 
gaura asta împuţită. Puteţi umbla? 

— Da, răspunse Sternau. 

— Ştiţi cum se deschid lanţurile cu care sunteţi ferecaţi? 

— Omul acesta are cheia la el. 

Kurt scoase o cheie din buzunarul lui Manfredo şi descuie 
lanţurile prizonierilor, care căzură la pământ zăngănind. 
Vrură s-alerge toţi să-l îmbrăţişeze, el însă se feri, deşi ochii 
îi erau plini de lacrimi. 

— Nu încă, dragii mei, le zise el. Mai sunt şi alţi tovarăşi de 
suferinţă cu voi? 

— Nu, răspunse Sternau, care mai avea încă destulă 
vigoare în el. 

— Dar Cortejo şi Landola trebuie să fie şi ei aici. 


— Sunt. Cei doi Cortejo, Landola şi Josefa. 

— Cu atât mai bine, deşi nu înţeleg cum se face asta. Să 
ieşim acum la aer curat. 

Kurt luă cheile de la Manfredo, care zăcea legat burduf la 
pământ, îl împinse cu piciorul într-un colţ şi, după ce îi văzu 
pe toţi în gang, încuie bine uşa în urma lui. Mergeau însă 
foarte încet, căci mare parte din prizonieri de-abia se 
puteau ţine pe picioare. 

Aerul devenea tot mai curat cu fiecare pas pe care-l 
făceau. Ajunşi în beciul care răspundea spre scară, Kurt 
aprinse lumânarea şi o înţepeni de un stâlp. Acum se 
puteau vedea bine la faţă. Sternau apucă mâna salvatorului 
său şi zise cu glas rugător: 

— Senior, cine eşti dumneata? 

— Acum o să vă spun, zise el cu ochii umezi de emoție. 
Unul din dumneavoastră trebuie însă s-o afle cel dintâi. 

Se uită pe rând la fiecare prizonier în parte şi, când fu în 
faţa tatălui său, întrebă cu glas tremurat: 

— Vei avea destulă putere să afli o bucurie mare, 
neînchipuit de mare? 

— Da. 

Kurt îl cuprinse atunci de gât şi strigă plângând ca un 
copil: 

— Tată! Iată dragă! 

Unger nu-i putu răspunde căci zăcea leşinat de emoție în 
braţele lui. Ceilalţi îi priveau înduioşaţi pe când boabe mari 
de lacrimi li se prelingeau încet pe feţele lor slăbite şi 
palide. 

Sternau îşi veni cel dintâi în fire. 

— Kurt! Tu... tu eşti Kurt Unger? bâigui el emoţionat. 

— Da, eu sunt, răspunse tânărul întinzându-l cu băgare de 
seamă pe tatăl său pe pământ. 

— Doamne, Doamne, mari sunt puterile tale!... murmură 
Sternau cu evlavie. Şi-acum, dragul meu, înainte de-a ne 
răspunde la alte întrebări, spune-mi ce fac ai noştri. 

— Sunt toţi în viaţă şi sănătoşi. 


Şi Sternau, omul acela voinic cât un munte, care îndurase 
atâtea în viaţa lui fără să crâcnească, se lăsă în genunchi, îşi 
împreună mâinile şi zise printre lacrimi: 

— Dumnezeule Atotputernic, 'Ție, care vezi toate, care-i 
pedepseşti pe cei răi şi-i răsplăteşti pe cei buni, îţi 
mulţumesc din adâncul sufletului meu că mi-ai dat zile să 
trăiesc clipele astea de bucurie. 

Kurt se simţi cuprins iar de două braţe tremurătoare. 

— Ah, tu eşti unchiul Săgeata-trăsnetului, nu-i aşa? strigă 
el râzând. 

— Nu se poate să ne fi salvat numai tu singur, zise Sternau 
după ce se mai potoliră. Trebuie să mai fie cineva cu tine. 

— În mănăstire sunt numai eu, dar camarazii mei sunt 
afară în curte: Plisc-de-uliu, Gerard-cel-oacheş şi vânătorul 
Grandeprise. Să mergem, domnilor, să ieşim de-aici. Nu se 
ştie dacă ticălosul acesta de Hillario n-are complici. Să 
mergem deci încet ca să nu facem zgomot. 

Sprijinindu-l cu o mână pe tatăl său, care se trezise din 
leşin, cu felinarul în cealaltă, porni înaintea celorlalţi, care îl 
urmau în tăcere. Pa urmă venea Sternau, care ţinea 
lumânarea aprinsă. Ajunseră la locuinţa doctorului. Era 
târziu şi toţi ai casei dormeau. Infirmierii îşi aveau locuinţa 
într-o altă parte a clădirii, aşa că nu-i simţi nimeni. 

În camera lui Hillario ardea lampa. De-abia acum se 
putură vedea bine la faţă. Începură iar întrebările, dar Kurt 
le tăie vorba. 

— Mai târziu, mai târziu, acum avem altceva de făcut. 
Trebitie să vedem cum ieşim mai repede din vizuina asta. 

— Ai dreptate, încuviinţă Sternau. Unde sunt cei trei 
vânători despre care spuneai? 

— Stai că-i chem imediat. 

Kurt se apropie de fereastră şi zise cu glas scăzut: 

— Gerard! S-a întâmplat ceva suspect în curte? 

— Nu. Acolo cum stăm? întrebă Gerard mai mult în şoaptă. 

— Bine. Aruncă-mi lasoul tău să-l leg de fereastră, pe urmă 
urcaţi-vă sus. 


Gerard aruncă lasoul şi după ce Kurt îl legă bine se 
căţărară toţi trei pe rând şi săriră înăuntru. Mare le fu 
mirarea când se văzură într-o societate atât de numeroasă. 

— Uite-i, domnule! zise Plisc-de-uliu privindu-i cu ochii 
holbaţi. 

— Da, noi suntem, răspunse Sternau râzând. Vă datorăm 
multă recunoştinţă că aţi luat parte la salvarea noastră. 

— Ei aş! Dar cum dracu' a făcut băiatul ăsta de-a reuşit? 
se minună vânătorul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

— O s-o afli mai târziu, zise Kurt. Dumneavoastră rămâneţi 
aici ca să nu li se întâmple iar ceva, eu mai am puţină 
treabă. Unchiule Sternau, crezi că mai e cineva din 
mănăstire complice de-al lui Hillario? 

— În afară de nepotul său, nu cred. 

— O să vedem noi îndată. 

Zicând acestea, Kurt alergă spre uşă fără să ia în seamă 
teama lor. 

Din câteva sărituri fu în curte, a cărei poartă principală 
era încuiată. La lumina felinarului văzu încă o poartă, care 
ducea într-o curte laterală, unde era o clădire la care se 
vedea lumină la una din ferestre. Pe uşa camerei era o 
tăbliță pe care scria: „Sala de aşteptare”. Intră înăuntru. 
Paznicul sări speriat de la locul lui şi-l privea uluit. 

— Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici? îl întrebă omul 
încremenit. 

— Nu-ţi fie teamă, nu-ţi fac nimic, răspunse Kurt. Sunt în 
vizită la nepotul doctorului Hillario. Cine e însărcinat cu 
conducerea serviciului în lipsa bătrânului? 

— Ceilalţi doi medici. 

— Care din ei e de serviciu în noaptea asta? 

— Doctorul Menucio. 

— Scoală-l imediat. 

— Trebuie? Vezi că dacă nu e ceva grav... 

— Foarte grav. Spune-i că-l caută un ofiţer. 

După câteva minute paznicul veni să-l ducă la doctorul de 
serviciu. Acesta era somnoros şi-l primi cam morocănos. 


— Trebuia neapărat să mă scoli din somn? întrebă el 
necâjit. 

— Da. le ameninţă o mare primejdie, răspunse foarte grav 
Kurt. 

— Pe mine? Ascultă, domnule, nu sunt dispus la glume. 

— Nici eu. Vin să te rog să îngrijeşti de câţiva bolnavi. 

— Nu văd unde ar fi primejdia pentru mine? 

— Şi totuşi aşa e. le rog să-mi spui dacă dumneata cunoşti 
uneltirile criminale ale doctorului Hillario. 

— Cine eşti, senior, care îndrăzneşti să vorbeşti de uneltiri 
criminale? 

— Am tot dreptul să vorbesc astfel, răspunse Kurt şi-i 
povesti pe scurt despre eliberarea prizonierilor. 

Doctorul era atât de mirat, încât asculta clătinând numai 
capul cu neîncredere la cele ce auzea. 

— Vreau să mă conving şi eu că e adevărat ce-mi spui, zise 
medicul şi se îmbrăcă în grabă. 

Mirarea lui fu de nedescris când dădu cu ochii de 
nenorociţii aceia care zăcuseră atâta timp în întuneric, 
aproape nemâncaţi şi ferecaţi în lanţuri. 

— V-am adus un medic, le zise Kurt. Ne trebuie o cameră 
mai spațioasă şi o hrană substanţială; de asemenea şi ceva 
întăritor de băut. 

Medicului i se părea că visează. Când îl văzu însă pe don 
Fernando galben ca un mort, întins pe divan, înţelese că tot 
ce vedea era cruda realitate. Prizonierii nu ştiau nici ei 
cărei împrejurări îşi datorau salvarea, de aceea nu puteau 
da nici o lămurire precisă. Totuşi, din cele ce află de la ei, 
doctorul înţelese că e de datoria lui să intervină fără cea 
mai mică şovăire. 

Prizonierii fură duşi într-o cameră mare şi bine aerisită, li 
se dădură rufe curate şi baie la dispoziţie, pe urmă ceva de 
mâncare şi de băut, dar ei doreau mai mult să afle cărei 
împrejurări datorau salvarea decât să mănânce şi să bea. În 
sfârşit, Kurt îl lămuri pe deplin. 


— Prieteni, le zise la urmă Sternau, nu trebuie să ne lăsăm 
pe tâujală şi cum eu sunt cel mai în putere, o să am puţină 
treabă cu Kurt al nostru pe afară. 

Ucigătorul-de-bivoli şi Inimă-de-urs vrură să-i însoţească, 
el îi rugă însă să rămână. Luară numai pe Plisc-de-uliu şi 
Grandeprise, care nu vroiau să se lase cu nici un preţ şi 
ieşiră cu toţi pe uşă. Coborâră scara care ducea în 
subterană şi intrară în încăperea unde-l lăsaseră pe 
Manfredo. Îl găsiră în acelaşi loc, căci era atât de strâns 
legat, încât nu putea nici măcar să se mişte. 

Mexicanul, laş din fire, văzând că totul era pierdut, vru să 
iasă basma curată din această afacere. 

— Eu nu sunt vinovat... bolborosea el. A trebuit s-ascult de 
ordinele unchiului meu. 

— Nu e o scuză, se răsti Sternau la el. Vreau să ştiu dacă e 
adevărat ce spui, de aceea îţi cer să-mi răspunzi la ce te voi 
întreba. Pentru ce ne-aţi închis aici? 

— Fiindcă unchiu-meu zicea că vrea să mă facă pe mine 
conte de Rodriganda. 

— Ce idioţenie! Unde sunt lucrurile pe care ni le-aţi luat? 

— La mine; numai caii i-am vândut. 

— Bine. O să mi le restitui pe urmă. Ştii unde se află 
Landola şi Cortejo? 

— Da. Cheile sunt la domnul de colo, zise el arătând cu 
capul spre Kurt. 

— Să ne duci la ei. Cunogşti toate gangurile şi încăperile 
subterane? 

— Le cunosc. Bătrânul are în sertarul biroului un plan al 
clădirii. 

— Să mi-l dai. Există vreo ieşire tainică din subterană? 

— Da, una singură. 

— Unde corespunde? 

— La o carieră de piatră, afară din oraş. 

— O să ne duci acolo. Unde e unchiu-tău? 

— S-a dus în Mexico sau Queretaro; e la împărat. 

— Pentru ce? 


— Să nu-l lase pe Maximilian să plece din ţară... 

— Motivul îl ştiu. Cine era burtosul cu care te-am văzut 
aseară vorbind? 

Manfredo se înspăimântă iar. Aşadar şi asta o ştia Kurt. 

— Îl cheamă Arrostro. Vine adesea la bătrân ca să-i aducă 
ordine. 

— De la cine? 

— De la o asociaţie secretă. 

— Din ce persoane e alcătuită? 

— Nu ştiu. 

— Unde îi e sediul? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Hm! Primeşte unchiul tău documente secrete? 

Manfredo se codi să răspundă. 

— Dacă nu spui, o să te bat până ce-o să-ţi deschid pliscul, 
îl ameninţă Sternau. Te-am întrebat dacă primeşte 
documente secrete. 

— Da. 

— Şi ce face cu ele, le păstrează? 

— Da, într-o celulă tăinuită. 

— Să ne duci acolo. Scoală-te acum şi arată-ne unde i-aţi 
închis pe Corteji. 

Sternau îi slăbi niţel legăturile de la glezne ca să poată 
umbla. 

— Deocamdată să vedem ce e cu hârtiile pe care le-a adus 
burtosul ăsta-seară, zise Kurt. 

După ce îi scoaseră cheile din buzunar, îl luară pe 
Manfredo între ei şi se duseră la celula unde erau închişi 
ceilalţi prizonieri. 

Tânărul descuie uşa. Lumina felinarului căzu pe patru 
trupuri ghemuite jos la pământ. 

— Vii să ne dai în sfârşit drumul, ticălosule? răcni un glas 
răguşit. 

Era Gasparino Cortejo, care credea că Manfredo e singur. 

— Să vă dea drumul, nemernicilor? strigă Grandeprise, 
care luase felinarul din mâna lui Sternau şi păşise înăuntru. 


— Grandeprise! bâigui Cortejo privindu-l îngrozit. 

— Da, Grandeprise, care a venit să-ţi ceară socoteală ţie şi 
preascumpului meu frăţior. O, de data asta nu o să-mi mai 
scăpaţi, fiţi siguri! 

— Ce cauţi aici? Nu cumva te-a făcut Hillario paznic în 
locul lui Manfredo? întrebă Gasparino. Fă-ne scăpaţi şi-ţi 
dau un milion de dolari... 

— Un milion, pungaşule? Nici un gologan nu-ialtău. O să 
ţi se ia tot, până şi ticăloasa ta de viaţă. 

— Pentru ce? Doar n-am făcut nimănui nimic. 

— Nimic zici? Întreabă-l pe acesta şi o să-ţi spună. 

Grandeprise lăsă să cadă lumina felinarului pe chipul lui 
Sternau care intrase după el. 

Cortejo îl recunoscu. 

— Sternau! scrâşni el îngrozit. 

În momentul acela îl recunoscu şi celălalt Cortejo şi Josefa. 

— E liber! răcni Josefa. 

— Atunci dracul ne-a tras pe sfoară, mormăi Landola cu o 
înjurătură îngrozitoare. 

— Da, v-a tras pe sfoară, zise Sternau. Pedeapsa 
dumnezeiască începe. Veţi ieşi din această încăpere pentru 
a da socoteală judecătorilor de faptele voastre şi să vă 
primiţi pedeapsa pe care o meritaţi. 

— Ei aş! râse Landola. Nu ne sileşte nimeni să mărturisim. 
— Nu ne trebuie mărturisirea voastră, faptele vorbesc de 
la sine. De altminteri, există mijloace destule care să vă facă 

să mărturisiţi. 

Încuiară uşa celulei la loc şi porniră mai departe. 

— Acum să ne arăţi planul clădirii şi al subteranei, zise 
Sternau către Manfredo. 

Găsiră într-adevăr planul în biroul lui Hillario. Era atât de 
bine întocmit, încât nu mai era nevoie de ghid. Rămâneau 
de cercetat documentele secrete ale bătrânului. Fură duşi, 
fără cea mai mică împotrivire din partea lui Manfredo, în 
încăperea unde copiase spioana o parte din documente. 
Sternau îşi aruncă ochii pe ele, pe urmă cercetă lăzile şi 


cuferele care se aflau acolo. Văzu toate odăjdiile şi 
giuvaierurile pe care le arătase bătrânul şi Emiliei. 

— Ale cui sunt? îl întrebă Sternau pe Manfredo. 

— Ale bătrânului, mormăi el tremurând. 

— Minţi! De unde le are? 

— Când s-a desfiinţat mănăstirea i-au rămas lui. 

— Bine. Au să fie predate cui se cuvine. Acum să ne duci la 
gangul care corespunde afară. 

Manfredo se supuse. După vreo zece minute se aflau la 
ieşirea din gang, acoperită cu o grămadă de bolovani care 
păreau că se află acolo din întâmplare. Era însă de-ajuns să 
se dea doi, trei la o parte ca să rămână o gaură destul de 
mare cât să poată trece un om. 

— Se potriveşte de minune pentru scopul nostru, zise Kurt 
către Sternau, de astă dată în limba germană, ca să nu-l 
înţeleagă mexicanul. 

— Care scop? întrebă Sternau cu mirare. 

— Gangul prin care trebuiau să pătrundă în mănăstire 
cele două sute de inşi care vor sosi la ora patru. 

— Şi unde era vorba să-i aştepte ăsta? 

— În vale, unde începe urcuşul la mănăstire. Se plănuise 
ca mişcarea care trebuia să împiedice plecarea împăratului 
să pornească de aci. Se cere să zădărnicim neapărat planul, 
atât în interesul lui Juarez, cât şi al lui Maximilian. 

— Eu cred că şi în cel al locuitorilor orăşelului, deoarece 
aşa-zişii soldaţi care sosesc nu sunt altceva decât o 
adunătură de bandiți şi tâlhari. 

— Nici nu se putea altfel. Dar noi ce facem? Dacă dăm de 
veste cetăţenilor ne expunem primejdiei de a fi trădaţi. 

— Aşa e. N-ai vrea tu să primeşti trupele în locul lui 
Manfredo? 

— Cum să nu? 

— Bine. Vorba e să nu ceară să li se dea drumul pe poarta 
cea mare. 

— O să le spun că planul a fost simţit şi că Juarez a trimis 
oameni să împresoare mănăstirea. 


— Au să înţeleagă deci că nu pot pătrunde înăuntru fără 
ciocniri sângeroase. 

— Şi eu o să le spun că ar fi mai cuminte să-i bag în 
mănăstire printr-un gang, pe care îl ştiu numai eu şi 
Hillario. 

— Sunt sigur că au să te urmeze fără să şovăie, numai nu 
ştiu cum o să reuşim să-i facem pe urmă nevătămători. 

— Îi închidem şi gata. 

— Nu se poate, sunt înarmaţi şi vor sparge uşile cu gloanţe 
sau cu paturile puştilor. Trebuie să găsim un mijloc ca să-i 
dezarmăm. 

— Cu forţa nu merge. Stai, mi-am adus aminte de sistemul 
cu care îşi dezarmează Hillario prizonierii. 

— Vrei să spui gazele? Nu merge, sunt prea mulţi. 

— De ce nu? Principalul e s-avem praf din acela în 
cantitate mai mare. Să presupunem că am ajuns într-un 
gang cu două ieşiri, care e destul de lung ca să încapă toţi 
în el. Presărăm pe jos praful. Eu merg în fruntea lor, tu la 
coadă, iar ei la mijloc. Când am ajuns la uşă, ne aplecăm şi 
dăm foc pulberei. Flacăra se răspândeşte într-o clipă în 
lungul gangului. Tu fugi pe uşa ta, eu pe a mea şi încuiem 
repede uşile în urma noastră. 

— Hm! zise Sternau îngândurat. Planul ar putea reuşi, dar 
de unde să luăm pulberea? apoi întorcându-se spre 
Manfredo: Cine pregătea praful cu care ne-aţi ameţit pe 
n0i? 

— Bătrânul. 

— Cunoşti reţeta? 

— Nu. 

— Se alterează la umezeală? 

— Nu. Arde ud tot aşa de bine ca şi uscat. Noi îl ţinem într- 
o pivniţă umedă, dar nu se strică. 

— Şi se aprinde tot aşa de uşor ca praful de puşcă? 

— Şi mai repede chiar. 

— Aveţi ceva provizii din el? 

— Da, un butoiaş plin. 


— Arată-ni-l. 

Se întoarseră în gang. 

— Gangul acesta pare destul de lung pentru scopul nostru, 
îi zise Sternau lui Kurt. 

— Da, dar cum să ştiţi eu când ai ajuns la capătul lui ca să 
dau foc pulberei? 

— O să te strig pe nume, adică. Manfredo, deoarece 
trebuie să creadă că eşti nepotul lui Hillario. 

— Toate bune, ce facem însă cu caii, fiindcă e probabil că 
vor veni călări. 

— Îi vor lăsa desigur în paza câtorva din ei. Pe aceştia, 
suntem noi destui ca să-i biruim la repezeală. 

— Bine zici. Să încercăm mai întâi pulberea. 

Manfredo îi duse într-un beci unde se afla un butoiaş pe 
jumătate plin cu un praf negricios, care n-avea nici un 
miros. 

— Să facem o probă, zise Sternau; luă puţin praf, îl risipi 
pe jos şi-i dădu foc. 

Într-o clipă izbucni o flacără gălbuie care răspândi un 
miros tare şi înecăcios. 

— Cred că o să reuşim, fu el de părere; acum să ne 
întoarcem la ai noştri. 

ÎI duseră pe Manfredo iar în celulă, încuiară uşa în urma 
lor şi urcară scara ce ducea la locuinţa doctorului. 

— După cum aud, vii din capitală, îi zise Sternau lui Plisc- 
de-uliu. Unde e în momentul de faţă cartierul general al lui 
Juarez? 

— În Zacatecas. Toate localităţile la nord de oraş sunt 
ocupate de trupele lui. 

— Şi care ar fi cea mai apropiată de aici? 

— Nombre de Dios. Un bun călăreț e în patru ceasuri 
acolo. 

— Ai putea găsi drumul pe întuneric? 

— Plisc-de-uliu să nu-l găsească! spuse jignit vânătorul. 

— Vrei să te duci dumneata? 

— Da. Pentru derbedeii care vor sosi la noapte, nu-i aşa? 


— Da. Vei spune comandantului pieţei ce ştii şi îl vei ruga 
să-ţi dea oameni pentru prinderea lor. 

— Am înţeles. Mâine până la prânz sunt îndărăt. 

— Dar dacă n-au să te creadă? 

— Nu se poate. Când am venit încoace am trecut cu 
tânărul Unger pe acolo şi ne-am dus să facem o vizită 
comandantului. De altminteri mă cunoşteau dinainte, ne-am 
întâlnit cu el când aştepta împreună cu Juarez sosirea 
lordului Dryden. Pe atunci era numai locotenent, azi e 
maior. În tara asta binecuvântată înaintează omul repede. 
Acu' mă duc la han să-mi iau calul şi în zece minute sunt pe 
drum. 

Sternau le spuse celorlalţi ce văzuse şi ce găsise jos în 
subterană. Când aflară că era vorba să prindă o întreagă 
armată de oameni, fiecare vroia să fie de faţă, dar Sternau 
fu de părere că prea mulţi inşi ar da loc la bănuieli. 

În afară de don Fernando, care era tare slăbit, ceilalţi îşi 
reveniseră destul de repede. Bucuria revederii şi siguranţa 
că se află liberi făcuseră minuni. Din personalul spitalului, 
pus la curent cu cele întâmplate, se întrecea care mai de 
care să-i servească pentru a nu fi bănuiţi de complicitate cu 
Hillario. 

Când fu aproape de ora patru, Sternau se duse să presare 
pulbere pe gang, în vreme ce Kurt plecă să iasă înaintea 
trupelor. Cobori dealul şi stătu s-asculte. I se păru că aude 
zăngănit de arme. Deodată un glas lângă el strigă: 

— Cine e? 

Kurt tresări speriat, căci nu văzuse pe nimeni venind. 
Omul părea că răsărise din pământ. 

— Prieten, răspunse el repede. 

— Cuvântul de ordine? 

— Miramar. 

— Bine. Vino cu mine. 

Kurt se simţi tras de braţ şi dus o bucată de drum. Zări un 
grup de oameni şi cai adunaţi într-un loc. 

— A sosit? întrebă cineva. 


— Da, uite-l, răspunse omul care îl adusese. 

— Cine eşti? întrebă comandantul, care părea să aibă 
gradul de colonel. 

— Sunt Manfredo, nepotul doctorului Hallario. 

— Bine; poarta e deschisă? 

— Nu. Ar fi râu de noi dacă aş fi deschis-o, fiindcă m-ar lua 
imediat la cercetări comandantul. 

— Ce fel de comandant? Mie nu mi s-a spus nimic. 

— N-aveau cum să-ţi spună, fiindcă au sosit de-abia după 
miezul nopţii! 

— Cine? 

— Oamenii lui Juarez. Vreo cincizeci de inşi. Să fi simţit 
vreo mişcare? Conducătorul lor m-a întrebat cam în ironie 
dacă aşteptăm musafiri peste noapte. 

— Aha! Bănuiesc probabil ceva. O să-i iasă însă ironia prin 
nas. Mergem sus şi-i facem pe toţi piftie. 

— Numai să se poată, senior. Sunteţi în stare să treceţi 
prin zid ori printr-o poartă încuiată? 

— Asta nu, dar putem sparge poarta. 

— Şi în vreme ce-o spargeţi cei dinăuntru o să tragă. 

— Aş! Zici că sunt numai cincizeci. 

— Da, vezi însă că aceşti cincizeci adăpostiţi după zid sunt 
mai de temut decât o mie la un loc deschis. 

— Aşa e. Ei, drăcia dracului! Ce-i de făcut? Am ordin să 
pătrund cu orice preţ în mănăstire. 

— Şi eu să vă bag înăuntru. Mexicanii noştri au uitat 
pesemne că vechile mănăstiri au subterane şi ganguri 
tăinuite care duc pe căi întortocheate tot acolo. Un astfel de 
gang vom folosi şi noi. 

— Ce surpriză pentru ei când vor vedea mâine dimineaţă 
că mănăstirea e în stăpânirea noastră, râse mulţumit 
comandantul. Unde e intrarea gangului? 

— Foarte aproape de aici, pe stânga. 

— Ne trebuie şi felinare? 

— Numai două şi pe astea le avem noi. 

— Bine, du-ne în gang. Dar cu caii ce facem? 


— Lăsaţi câţiva oameni să-i păzească şi mă întorc eu pe 
urmă să-i pun la adăpost. 

Colonelului nu-i trecu nici o bănuială prin gând şi-l urmă 
pe Kurt fără cea mai mică şovăială. 

Când ajunseră la deschizătura gangului auziră pe cineva 
întrebând cu glas răstit: 

— Cine e? Stai! 

— Prieten, răspunse Kurt. 

— Cuvântul de ordine? 

— Miramar. 

— Bine, poţi să treci. 

— Ăsta cine e? şopti comandantul. 

— Unul de-ai noştri. Trebuie să fim pe puţin doi ca să 
trecem gangul. 

— Hm! Unde e intrarea? 

— Aici, zise Sternau luminând cu unul din felinare locul şi 
dându-i-l pe celălalt tânărului. 

— Cine merge înainte? întrebă colonelul. 

— Eu, răspunse Kurt. 

— Şi ăsta de colea la urmă? 

— Da. 

— Ne-ar mai trebui vreo câteva felinare, dar nu mai e 
vreme să te duci după ele. Înainte deci! 

Kurt se aşeză în fruntea coloanei şi intră în gang. 
Comandantul, imediat după el. Trecură prin mai multe 
ganguri înguste, unde nu puteau păşi decât câte unul, până 
ce ajunseră la cel mai lung dintre ele, în care era presărată 
pulberea. Kurt stinse pe furiş felinarul. 

— Ce faci, omule? se răsti colonelul îngrijorat. 

— Nimic, s-a făcut puţin curent când am ajuns la uşă. 

— Aprinde repede lumina. 

Kurt se lăsă pe vine şi trase un chibrit. Văzu numaidecât 
pulberea împrăştiată pe jos. 

— Manfredo! Îl auzi el, din fericire, în clipa aceea pe 
Sternau strigându-l de la capătul celălalt. 

— Ce e? întrebă Kurt şi lăsă jos chibritul aprins. 


O flacără gălbuie izbucni în acelaşi timp la amândouă 
capetele gangului. Tânărul sări îndată ca fulgerul pe uşă, 
trase zăvorul după el şi aprinse felinarul. 

Ascultă. Auzi înjurături şi gemete, pe urmă se făcu tăcere. 
Pulberea îşi făcuse efectul. Kurt alergă sus să le spună şi 
celorlalţi că planul lor reuşise pe deplin. Se întoarse, urmat 
de ei, la gang. Deschiseră cu băgare de seamă uşa ca să nu- 
i înăbuşe mirosul şi văzură că soldaţii erau întinşi, 
nemişcaţi, la pământ. 

— Kurt! auzi tânărul de la capătul celălalt al gangului, tu 
eşti? 

— Da. 

— Să-i dezarmăm repede şi să încuiem uşile la loc. 

După ce sfârşiră se adunară iar cu toţii în camera lui 
Hillario. 

— Straşnică păcăleală! zise micul Andre. Asta n-or s-o uite 
ei cât or trăi. 

— Stai că n-am isprăvit încă. Unde şi-au lăsat caii? întrebă 
Sternau. 

— Aproape de şosea, răspunse Kurt. Mă reped până la 
paznici să le spun că am reuşit să pătrundem în mănăstire 
şi să-i biruim pe republicani. 

— Crezi că au să ne urmeze de bunăvoie şi o să-i avem în 
mână fără luptă? 

— Mai ştii! Sunt destul de neghiobi. Cât priveşte caii ăştia 
mexicani, te urmează ca nişte căţeluşi. 

După puţin timp Kurt ieşi din mănăstire şi o luă fluierând 
pe drumul unde ştia că sunt caii. 

— lacă-mă! zise el cu o voioşie prefăcută. 

— Ce-ţi veni, mă, să fluieri aşa ca sa te audă toată lumea? 
zise unul din mexicani necăjit. 

— Cine vrei să m-audă? Republicanii sunt toţi închişi în 
beci. Până să prindă de veste i-am legat fedeleş şi i-am 
băgat la răcoare. 

— Ura! Auziţi, mâi? 

Mexicanii se adunară toţi în jurul lui. 


— Dar ai noştri ce fac? 

— Ce să facă, săracii! Mănâncă şi beau de zvântă... 

— Auzi ai dracului! Şi nouă ni s-a uscat gâtul de sete... 

— Păi voi staţi să paziţi caii. 

— Cine-a spus? Colonelul? 

— Nu, ăsta e sus la doftor şi beau amândoi pe-ntrecute. 
Altul zicea că... 

— Nu ne pasă nouă de ce zice altul; ei să bea şi să 
mănânce şi noi să stăm ca bufniţele pe întuneric? Să mă 
slăbească dumnealui! E mare curtea mănăstirii? 

— Destul de mare. 

— Încap toţi caii ăştia în ea? 

— Cum să nu! 

— Atunci mergem şi noi la mănăstire. Încalecă şi tu pe un 
cal şi arată-ne drumul. 

— Bine, eu vă duc, dar dacă vi s-o întâmpla ceva să nu 
ziceţi că eu sunt de vină. 

— Lasă vorba şi fă ce-ţi spun. 

Tânărul încălecă şi porni urmat de ceilalţi; caii veneau 
după ei ca oile. Ajuns sus, dădu un semnal şi porţile fură 
deschise imediat. Îndată ce intrară în curte se închiseră 
repede în urma lor. 

Când mexicanii văzură curtea pustie şi întunecoasă, unul 
din ei întrebă: 

— Bine mă, unde ne sunt camarazii? 

— În curtea cealaltă; stau şi benchetuiesc; haideţi să 
îmbucaţi şi voi ceva. 

Descălecară şi trecură în curtea de-alături, unde fură 
dezarmaţi şi legaţi la repezeală, fără să aibă timp să 
crâcnească. 

De-abia acum se putea spune că farsa reuşise pe deplin. 
După ce-i băgară şi pe ei în subterană, trimiseră după 
alcade. Acesta făcu un raport amănunţit despre cele 
întâmplate şi fu de părere ca Landola, cei doi Cortejo şi 
Josefa să rămână închişi în celulele lor până ce Juarez va 
afla de prinderea lor şi le va hotărî soarta. 


Acum rămânea de stabilit ce e de făcut. Era neîndoielnic 
că procesul în afacerea Rodriganda trebuia să pornească de 
aci, din Mexico, ceea ce nu se putea deocamdată din pricina 
tulburărilor care domneau în ţară. Francezii plecaseră şi 
tronul împăratului se clătina şi ameninţa să se prăbuşească 
din moment în moment. De-abia pe urmă se vor putea bizui 
pe ajutorul lui Juarez. 

După o matură chibzuinţă hotărâră ca Sternau, Kurt, Plisc- 
de-uliu, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs, Săgeata- 
trăsnetului şi micul Andre să se ducă la preşedinte, ca să-l 
pună la curent cu cele întâmplate, în timp ce Mariano, 
Gerard şi ceilalţi să rămână pe loc, pentru a supraveghea 
prizonierii. Aduseră şi pe cei doi argaţi de la han şi după ce 
li se spuse şi lor ce s-a întâmplat, îi trimiseră la hacienda del 
Erina pentru a duce şi acolo vestea cea bună că prizonierii 
fuseseră salvaţi. 

Până la amiază sosi şi Plisc-de-uliu, care-i comunică lui 
Sternau că maiorul împreună cu două sute de lăncieri vin şi 
ei în curând. 

Într-adevăr, trupa nu întârzie să sosească. Sternau îşi 
aminti că îl cunoscuse şi el pe maior la Rio Grande del 
Norte, pe când îl însoțea pe Juarez. Ne putem închipui 
indignarea ofițerului când auzi ce li se întâmplase. Hotări ca 
prizonierii să rămână deocamdată pe loc şi să lase o sută de 
soldaţi de pază. Aflând apoi că cei salvaţi vor să se ducă la 
Juarez, făcu un raport către generalul Escobedo şi-l rugă pe 
Sternau să i-l predea imediat ce vor sosi. Escobedo 
comanda trupele din nordul Mexicului, pe când Porfirio 
Diaz se îndrepta cu o întreagă armată spre capitala ţării. 
Juarez îşi stabilise cartierul general la Zacatecas, unde era 
în momentul de faţă şi Escobedo. 

Rămânea acum de pus la punct chestia odăjdiilor şi a 
giuvaierurilor mănăstirii din subteranele acesteia, de 
asemenea şi documentele complotului pus la cale de 
asociaţia din care făcea parte şi Hillario. Împachetară tot ce 


crezură că i-ar putea fi de folos lui Juarez şi luară lucrurile 
cu dânşii. 

Capitolul XI - În Zacatecas. 

Porniră chiar în după-amiaza aceea şi tocmai a treia zi 
ajunseră la destinaţie. Întâiul drum al lui Sternau şi Kurt fu 
la preşedinte. Acesta era din cale-afară de ocupat, dar când 
auzi cine-a venit, îi primi imediat. Zapotecul, înalt şi voinic 
ca un brad, le ieşi înainte în pragul uşii şi chipul lui, de 
obicei grav, strălucea de bucurie. 

— Dumneata eşti, într-adevăr, senior? Îi zise el lui Sternau 
întinzându-i amândouă mâinile. Nici nu-mi venea să cred 
când mi s-a spus că vrei să-mi vorbeşti. Aşadar nu-i 
adevărat ce-am auzit că ţi s-a întâmplat iar ceva? 

— Ba e foarte adevărat, senior, răspunse grav Sternau. 
Atât eu cât şi tovarăşii mei am fost într-o situaţie disperată 
din care ne-a scăpat tânărul acesta. Daţi-mi voie să vi-l 
prezint. Căpitanul Kurt Unger, din escorta regală şi unul din 
compatrioţii mei. 

Juarez îl privi binevoitor, apoi zise scrutându-şi memoria: 

— Kurt Unger... parc-am mai auzit eu numele ăsta. 

— Aveţi dreptate, senior, răspunse tânărul. Am primit prin 
intermediul dumneavoastră o casetă cu bijuterii din 
comoara mixtecaşilor. 

— Atunci eşti fiul căpitanului de vapor Unger şi nepotul lui 
Săgeata-trăsnetului? întrebă Juarez aducându-şi imediat 
aminte. 

— Da. 

— Fii binevenit printre noi, căpitane, senior Sternau mi-a 
procurat o adevărată bucurie dându-mi prilejul să te 
cunosc. Şi-acum, dragă senior Matava-se, te rog să-mi spui 
şi mie cum şi unde dispăruseşi iar. 

Sternau îi povesti peripeţiile prin care trecuse. Zapotecul 
îl ascultă până la sfârşit cu mare atenţie. 

— Nu pot pune la îndoială cele spuse de dumneata, zise 
zapotecul când Sternau sfârşi, mă întreb însă cum s-a putut 
petrece aşa ceva în Mexic. Acest doctor Hillario nu mi-e 


necunoscut. Seniorita Emilia l-a demascat, fapt pentru care- 
i sunt profund recunoscător. Totuşi nu-l credeam în stare de 
atâta mişelie. Care să fi fost scopul pe care-l urmărea nu- 
nţeleg. Şi cum aţi reuşit să scăpaţi? 

— Să vă spună tânărul acesta, zise Sternau arătând spre 
Kurt. 

— Povesteşte-mi şi mie, te rog. 

Kurt începu mai întâi cu întâlnirea lui cu Plisc-de-uliu în 
Germania şi sfârşi cu eliberarea prizonierilor şi prinderea 
trupelor complotiştilor. Uimirea prezidentului creştea clipă 
cu clipă, pe urmă chipul lui începu să se însufleţească din ce 
în ce. 

— Ceea ce mi-ai spus dumneata, senior, e pentru mine de 
mare importanţă, zise el la sfârşit. Aşadar există aici o 
asociaţie care voieşte să mă forţeze să devin ucigaşul lui 
Maximilian al Austriei. 

— Aşa se pare. 

— Şi omul acela mărunt şi gras e unul din membrii 
asociaţiei? Nu ştii cum îl cheamă? 

— Ba da, Arrastro. 

— Fie cine-o fi, voi pune eu mâna pe el. Şi doctorul Hillario 
e unealta lor? 

— Fără cea mai mică îndoială. 

— Zici că se află acum la Queretaro pe lângă împărat? 
Atunci e şi seniorita Emilia în primejdie, deoarece bătrânul 
i-a devenit duşman de moarte. O să vedem noi însă ce se 
poate face. Nici nu-ţi închipui, senior, ce serviciu imens mi- 
ai făcut. Zădărnicirea planului de la Santa Jaga a fost o 
lovitură de maestru. 

În vremea aceasta Kurt scoase o scrisoare din buzunar şi o 
întinse lui Juarez. 

— Ce recomandaţie excepţională! zise preşedintele după 
ce o citi. Ambasadorul dumneavoastră în Mexic îmi scrie 
foarte elogios despre dumneata. 

— Era nevoie de ea pentru a vi-o putea înmâna pe 
ceastălalta. 


Cu aceste cuvinte Kurt îi întinse un plic mare, sigilat, lui 
Juarez. În timp ce citea, chipul zapotecului părea din ce în 
ce mai mirat. 

— Dios mio! strigă el după ce sfârşi. Ceea ce văd eu aici e 
o distincţie deosebită pentru un om atât de tânăr ca 
dumneata. 

Sternau era şi el foarte uimit. Deşi nu ştia ce scrie în 
scrisoare, bănuia ce poate să fie. 

— În afară de câteva merite neînsemnate am avut norocul 
să mă bucur de bunăvoința unor persoane suspuse, 
răspunse tânărul cu modestie. 

— Da, văd. Mă bucur că aceste persoane au ştiut să aleagă 
pe cineva demn de încrederea lor. Sunt împotriva unor 
tratative pe cale oficială asupra soartei unui om care a 
contribuit mult la zdruncinarea republicii mexicane, dar 
admit un schimb de vederi pe cale particulară. 

— Toată lumea e de părere că în împrejurările actuale 
împăratul Maximilian nu poate avea nici un punct de 
reazem. Dumneavoastră ce ziceţi? întrebă respectuos Kurt. 

Juarez făcu un gest de dispreţ cu mâna. 

— Îl numeşti împărat? Cu ce drept? 

— Pentru că e recunoscut ca atare de toate statele 
europene. 

— Nu şi de acelea interesate în cauză. De altminteri, 
statele despre care vorbeşti ar fi trebuit să aibă atâta 
perspicacitate ca să înţeleagă de la început că e vorba de o 
farsă, care trebuia să se sfârşească odată ce s-ar fi terminat 
combustibilul. Acum totul s-a isprăvit. Eu n-am recunoscut 
nicicând şi nu recunosc nici acum pe un Max de Habsburg 
care s-a lăsat ademenit? în paguba lui? de Napoleon al III- 
lea să joace va banque. Banca a câştigat. Te-aş ruga să nu 
vorbeşti niciodată în faţa mea de un împărat al Mexicului, 
care nu există pentru mine. La întrebarea dumitale îţi pot 
răspunde numai atât: domnul acesta nu va fi în stare să se 
menţină. 

— Şi care credeţi că îi va fi soarta? 


— Senior Unger, văd că vorbeşti limpede şi deschis. Voi 
face şi eu acelaşi lucru. Dacă acest Max pleacă la vreme, 
scapă cu viaţa şi se va putea lăuda? dacă va dori? că s-a 
numit cândva împărat al Mexicului. Dacă se codeşte însă, 
atunci e cu siguranţă pierdut. 

— Ce înţelegeţi prin cuvântul „pierdut”? 

— Că îi va fi cu neputinţă să se mai salveze. Statul mexican 
îl va da în judecată. 

— Statul cine e? 

— Eu. 

Kurt se înclină. 

— Veţi fi preşedinte al Mexicului? 

Juarez îşi încruntă sprâncenele. 

— Cum, „voi fi”? Nu am fost şi până acum? 

Kurt nu-şi pierdu cumpătul. 

— Vă atrag atenţia, senior, că nu e vorba de părerea mea 
personală. 

— Sau nu mai sunt? zise Juarez cu trufie. Cine m-a 
înlocuit? 

— Napoleon şi Maximilian. 

— Aş! Ăştia doi!... Nici dumneata nu crezi ce spui. Fii sigur 
că peste câteva săptămâni întreaga ţară mi se va supune cu 
entuziasm. 'Ţi-am spus-o şi-ţi repet: comedia s-a sfârşit. 

— Atunci judecătorul lui Maximilian veţi fi dumneavoastră? 
Şi care va fi sentinţa? 

— Moartea prin glonţ. 

— Nu vă gândiţi că membrul unei familii imperiale nu 
poate fi împuşcat aşa, pur şi simplu? 

— Vom institui un tribunal. 

— Tribunalul acesta trebuie să ia în seamă cine e acuzatul. 
Se cer oarecare consideraţii pentru un arhiduce de Austria. 

— Cine vrea să i se dea consideraţie trebuie să ştie să o 
dea şi el altora. Un bandit, un calomniator, un ucigaş, un 
falsificator, un conspirator trebuie pedepsit, indiferent din 
ce strat social face parte. Şi cu cât e mai inteligent, cu atât 
trebuie să fie şi pedeapsa mai aspră, dacă individul a 


păcătuit împotriva legilor pe care ele în măsură să le 
cunoască mai bine ca un altul. 

— Acestea sunt principiile unui judecător neînduplecat. 

— Acela sunt eu. 

— Dar nu ale unui părinte de stat care are dreptul de-a fi 
milostiv şi iertător. 

— Cine-ţi spune că nu m-am gândit la iertare? 

— Propriile dumneavoastră cuvinte. 

Juarez se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe agitat 
prin cameră, apoi se opri brusc în faţa lui Kurt. 

— După cum înţeleg eu, tinere, scopul venirii dumitale e 
transmiterea dorinţei statului german ca să fiu îngăduitor şi 
iertător cu Maximilian. 

— Aţi ghicit, senior. 

— Cunoşti felul cum au pus stăpânire francezii pe ţara 
noastră pentru a i-o preda lui Maximilian? Ştii că eu eram 
pe-atunci omul ales de Dumnezeu şi de popor ca să 
domnesc peste Mexic? 

— Da. 

— Şi-ai putea susţine că mi-am făcut poporul nenorocit? 

— Sunt convins de contrariul. 

— M-a detronat poporul? 

— Nu, deşi venise o delegaţie la Paris să-i ceară 
împăratului... 

— O înscenare stupidă pe care nu o pot crede nici copiii 
din leagăn. Francezii mi-au fost adevărații duşmani. Lui 
Maximilian nu-i aduc decât ouă acuzări: întâi, că s-a învoit 
orbeşte la planul unui om care a devenit împărat printr-o 
mare vărsare de sânge în ţara lui şi al doilea, că acum, când 
francezii au părăsit ţara, se încăpăţânează să rămână. 
Numai bizuindu-se pe sprijinul lui Napoleon a fost în stare 
să facă unele greşeli care se vor răsfrânge asupra capului 
lui. Cunoşti Comunicatul de la 3 octombrie? 

— Da. 

— Îl cunoaşte şi guvernul dumitale? 

— Bineînţeles. 


— Bine. Ce scrie în comunicat? 

— Orice duşman al imperiului e un trădător de ţară şi 
revoluţionar, care va fi pedepsit cu moartea fără a fi 
judecat. 

— Comunicatul acesta a costat viaţa multora. Până şi cei 
mai credincioşi generali ai mei, Artega şi Salazar au fost 
asasinați fără a fi în prealabil judecaţi. Trăiam liniştiţi şi 
fericiţi în ţara noastră. Au venit atunci francezii şi ne-au 
spus că nu avem dreptul la pace şi linişte şi că Max o să ne 
fie împărat. Au început vărsările de sânge. Cine au fost 
răzvrătiţii, tinere? Noi? 

— Hm...! 

— Sau francezii? Ori Napoleon şi Maximilian? 

— Ai dreptate, senior, zise Sternau care ascultase până 
atunci în tăcere. 

— Şi totuşi noi am fost trataţi ca bandiți, urmă Juarez 
agitat. Conţinutul acestui comunicat sângeros nu e altceva 
decât dictonul acelui biruitor care a zis „Vai de cei învinşi!” 
Am fost cei învinşi şi a fost vai de noi. Dumnezeu e însă bun 
şi drept şi acum suntem noi învingătorii. Putem deci striga 
la rândul nostru: „Vai de ce învinşi!” Şi cu mai mult drept. 
Totuşi nu o facem. Nu vrem să fim cruzi şi răi. Ne cerem 
însă dreptul nostru şi, odată cu el, libertatea oricărui 
cetăţean al acestei ţări. Cunoşti, senior, dreptul talionului 
din Biblie? Dreptul acesta domneşte şi astăzi în prerii, 
pretutindeni unde popoarele trăiesc în pace şi bună 
înţelegere. 

— E groaznic! îl întrerupse Kurt. Acele popoare care se 
bucură de binefacerile civilizaţiei... 

— Civilizație? Aşa credeam şi eu mai înainte. Dar când o 
armată năvăleşte într-o ţară ca tâlharii! Asta e cultură, 
civilizaţie? Dacă Pantera Sudului ucide şi jefuieşte e pur şi 
simplu o fiară cu chip de om şi va fi închis în cuşcă. Dacă 
acest Cortejo vrea să fie preşedinte e nebun sau caraghios. 
Dacă însă Napoleon şi Maximilian al Austriei dau năvală, cu 
putere armată, într-o ţară străină ai cărei locuitori nu le-au 


făcut nici cel mai mic rău, atunci se aseamănă cu botocuzii, 
comanşii sau alte neamuri sălbatice pe care le numim 
barbare. Şi dacă te-am întrerupt când ai început să vorbeşti 
despre civilizaţia popoarelor, e că au şi ele înscris în 
legislaţia lor acest drept al talionului. Nu mai zic însă „ochi 
pentru ochi şi dinte pentru dinte”, dar pedepsesc omorul cu 
moartea şi celelalte crime cu o pedeapsă echivalentă sau 
amendă în bani. Ai numărat dumneata picăturile de sânge 
care au curs în timpul ocupaţiei Mexicului? 

Kurt clătină cu mâhnire capul. 

— Ai dreptate, nu s-ar fi putut număra, urmă Juarez. Au 
fost râuri întregi. Sunt nedrept dacă osândesc la moarte pe 
cel care le-a vărsat, când orice judecător dă pe mâna 
călăului pe oricine a ucis un singur om? 

— Repet, senior, că acela despre care vorbeşti astfel e de 
viţă împărătească. 

— Ei şi? Cu atât mai rău că nu şi-a dat seama ce face. Ce- 
ar zice austriecii dacă s-ar pomeni că vin în fruntea unei 
armate să le dovedesc că aş fi un mai bun domnitor decât... 

În clipa aceea uşa se deschise brusc şi un bărbat care se 
cunoştea după uniformă şi trese că e ofiţer superior, dădu 
buzna în cameră şi se repezi cu mâinile întinse la Juarez. 
Chipul lui oacheş, trăsăturile aspre şi ochii lui lucitori 
dovedeau un temperament energic şi o voinţă 
extraordinară. 

— Senior Juarez! strigă el cu o bucurie nestăpânită. 

— Generalul Porfirio Diaz, dumneata aici în Zacatecas! 
exclamă Juarez strângându-i mâinile. Te credeam mai la 
nord. Nu cumva s-a întâmplat ceva neplăcut? 

— Dimpotrivă, îţi aduc o veste cât se poate de bună, 
răspunse vesel generalul. 

— Ah! Vorbeşte! 

Diaz se uită la cei doi germani. 

— Senior Sternau şi senior Unger, zise Juarez, doi prieteni 
de care nu mă feresc. 

Cei trei bărbaţi se înclinară politicos. 


— Ştiu că n-ai primit ultimele două scrisori ale mele, 
începu generalul. Au fost interceptate de duşman. De aceea 
am venit eu însumi să-ţi comunic anumite lucruri. Că 
francezii au plecat din ţară, asta o ştii. 

— Da. 

— Că Max se află la Queretaro, de asemenea. 

— Da. 

— Nu mai are decât trei oraşe în stăpânirea lui: Capitala, 
Queretaro şi Veracruz. În capitală porunceşte generalul său 
Marquez, ticălosul acela care jupoaie populaţia până la 
sânge. 

— Multă vreme nu o s-o mai facă, fii pe pace. 

— Să sperăm. Aşteptam instrucţiuni de la dumneavoastră, 
dar fiindcă nu le-am primit, deoarece trimişii mei au fost 
prinşi şi împuşcaţi, am acţionat din propria mea iniţiativă. 
Cele trei oraşe care mai sunt în stăpânirea lui Maximilian 
trebuie izolate şi comunicaţia între ele întreruptă; de aceea 
am luat cu asalt Pueblal şi am ocupat-o. 

— Adevărat? întrebă Juarez cu bucurie. E un mare succes, 
pentru care îţi mulţumesc, generale. 

— Acum am venit eu însumi ca să mă înţeleg verbal cu 
dumneavoastră şi cu generalul Escobedo ce mai e de făcut. 
— Foarte bine ai făcut, senior. O să te anunţ eu când va fi 

momentul consfătuirii. Deocamdată te rog să primeşti 
ospitalitatea mea; să mergem să-ţi arăt camera unde vei fi 
găzduit pe timpul şederii aici. 

Bucuria îl transformase complet pe preşedinte. Se scuză 
faţă de Unger şi Sternau, îl luă pe victoriosul general la 
braţ şi ieşi cu el pe uşă. 

Se întoarse radios. Chipul lui sever strălucea de voie bună. 

— Dumneata ai mai auzit până acum de acest general 
Diaz? îl întrebă el pe Sternau. 

— Da, foarte mult chiar. 

— Când mă gândesc sau mă uit la el, îmi vine numaidecât 
în minte numele unui mare general de-al lui Napoleon 


Bonaparte pe care acesta îl numea cel mai viteaz dintre 
viteji. 

— A, vreţi să spuneţi mareşalul Ney? 

— Da. Diaz e mareşalul Ney al meu. Nu e numai un militar 
capabil, ci şi un bun diplomat. Sunt sigur că va fi odată şi- 
odată succesorul meu2. Cunoşti Puebla? 

— Da, am trecut doar pe acolo. 

— Se află situată între capitală şi portul din Veracruz. 
Îndată ce va fi cucerită, Maximilian de Habsburg e pierdut. 
Legătura cu portul e tăiată, deci nu ne mai poate scăpa. 

Kurt îşi împreună rugător mâinile. 

— Senior, vă implor... fiţi îndurător... 

— Şi eu vă fac aceeaşi rugăminte, adăugă Sternau. 

Juarez îi privi clătinând capul. Chipul lui luase o expresie 
de bunătate care se vedea rar la el. 

— Credeam că mă cunoşti, senior doctore, zise el. 

— Aşa şi e. Ştiu că sunteţi un om cu o energie de fier, a 
cărui voinţă e neînduplecată... 

— Altceva nimic? 

—, şi a cărui inimă nu e întotdeauna stăpânită de această 
voinţă. De aceea nădăjduiesc că rugămintea noastră nu va fi 
zadarnică. 

— Hm! De fapt ce doriţi să fac? 

— Lăsaţi-l pe arhiduce să fugă. 

— Dar dacă nu stă în puterea mea? 

— Atunci procedaţi în aşa fel ca să nu fie condamnat la 
moarte. 

Zapotecul clătină îngândurat capul. 

— Cereţi cam prea mult de la mine, domnilor. Maximilian 
şi-a hotărât singur sentinţa când a semnat comunicatul 
acela sângeros. Vroiam totuşi să fiu îndurător cu el, dar n-a 
vrut să mă asculte. Nu pot să-l recunosc de împărat al 
Mexicului, după cum n-a vrut nici el să mă recunoască ca 
preşedinte, aşa că între noi doi nu pot exista tratative 
diplomatice. Dar eu nu sunt numai preşedinte, ci şi om şi 


fiindcă e şi el om ca şi mine, i-am vorbit ca de la om la om. 
N-a vrut însă să mă asculte. 

— Ce nesocotinţă din partea lui! exclamă Sternau. 

— Am trimis-o la el pe seniorita aceea, Emilia. Ea i-a atras 
atenţia asupra celor din jurul lui. I-a dovedit că toţi sunt 
trădători sau oameni fără judecată care nu ştiu ce fac. 
Degeaba! 

— Atunci e singur vinovat. 

— Da. Am pus să i se spună că drumul spre mare îi stă 
deschis până în ultimul moment. Ce credeţi că a făcut? A 
râs. l-am mai spus că o dată în mâinile oamenilor mei nu-mi 
va mai fi cu putinţă să-l scap, a râs iar. 

— Altă cale nu există? întrebă Kurt. 

Juarez îl privi scrutător. 

— Poate, răspunse el îngândurat. Vrei să te însărcinezi 
dumneata cu afacerea asta? 

— Imediat, zise Kurt cu bucurie. 

— Va fi de prisos, ştiu. De altminteri, eşti singurul om 
căruia cutez să-i dau o astfel de însărcinare. Crezi că poţi să 
străbaţi prin avanposturi? 

— Vreţi să spuneţi ale împăratului? 

— Da. Pentru ale mele îţi voi da eu un permis. 

— Am destule acte de legitimaţie şi scrisori de 
recomandaţie la mine, aşa că n-au să mă oprească. 

— Şi crezi că vei putea pătrunde la Maximilian”? 

— Cu siguranţă. 

Juarez îl privi iar adânc în ochi, ca şi când ar fi vrut să-i 
citească până în fundul sufletului, pe urmă se aşeză la birou 
şi se apucă să scrie ceva. După ce sfârşi, întinse foaia de 
hârtie tânărului şi-l întrebă: 

— Crezi că va fi de ajuns? 

Kurt citi următoarele: „Prin aceasta interzic oricui să 
oprească din drum persoanele care vor prezenta aceste 
rânduri. Dimpotrivă, ordon să li se lase liberă trecerea prin 
toate posturile noastre şi să li se înlesnească pe cât se poate 


călătoria pentru a putea ajunge la locul hotărât. Cine nu 
ascultă de ordinul meu va fi pedepsit cu moartea, Juarez” 

— E mai mult decât trebuie, zise cu bucurie Kurt, care se 
şi vedea salvatorul împăratului şi sărbătorit ca un erou în 
patrie. 

— Nu prea cred, răspunse cu răceală Juarez. 

— Sunt sigur că ordinul va fi ascultat cu sfinţenie. 

— Asta da, numai de cel interesat în cauză, nu. 

— Maximilian? Ar trebui să fie nebun! 

— Bine, încearcă! 

— Pot să-i arăt şi lui biletul de liberă trecere? 

— Da. 

— Şi altora? 

— Nu. 'Te vei servi de el numai în caz de nevoie. De 
altminteri îţi atrag atenţia că dacă partizanii mei ar afla că 
am contribuit la salvarea arhiducelui, sunt pierdut. Cu toate 
acestea mă dau în mâinile dumitale, deşi eşti un copil 
aproape. Sper însă că vei fi vrednic de încrederea pe care 
ţi-o acord. 

Kurt vru să spună ceva, zapotecul însă îi curmă repede 
vorba. 

— Eu am făcut, după cum vezi, tot ce se poate face pentru 
salvarea lui Maximilian. Dacă totuşi arhiducele va cădea în 
mâinile noastre, nu mai există scăpare pentru el. Eu nu sunt 
un domnitor autorizat cu puteri nelimitate, ci supus voinţei 
poporului. De aceea rog pe Dumnezeu să-ţi ajute în 
îndeplinirea misiunii dumitale. 

Cu aceste cuvinte Juarez îi întinse mâna tânărului, apoi 
adăugă întorcându-se spre Sternau: 

— Cred că prietenul dumitale e grăbit şi va vroi să plece 
cât se poate mai repede. Ar fi de dorit să intervină la 
Queretaro pentru seniorita Emilia, pe care o ştiu în 
primejdie de când se află acolo doctorul Hillario. Cât pentru 
dumneata, voi face tot ce-mi va sta în putinţă. Astăzi aş vrea 
însă să-ţi fac eu o mare rugăminte. 

— Pe care o voi îndeplini cu mare plăcere. 


— Stai, nu te grăbi aşa, senior. Ce proiecte ai în momentul 
de faţă? 

— Deocamdată n-am hotărât încă nimic. Venisem să vă 
comunic numai ce s-a petrecut. Ştiţi că fără bunăvoința 
dumneavoastră nu se poate face nimic privitor la afacerea 
Rodriganda. 

— Asta aşa e. Cortejo, Josefa, Landola, Hillario şi nepotul 
lui trebuie aduşi pe banca acuzaților. Ar fi totuşi de dorit să 
avem o mărturisire completă din partea lor. Şi nici atunci 
chiar, nu vom putea avea o condamnare valabilă. 

— Pentru ce? 

— Gândegşte-te la situaţia noastră actuală. Nu ştim încă 
nici noi ce se va întâmpla. În această afacere se cere ca şi 
un alt stat să legalizeze sentinţa, mai ales în Spania. 
Trebuie deci să aşteptăm ca şi situaţia Mexicului să se 
clarifice. 

— Neplăcut lucru... 

— Sper însă că până în iunie să se sfârşească. Nu mai e 
mult, după cum vezi. Cum socoţi să-ţi petreci timpul până 
atunci? 

— Îmi îngăduiţi să rămân în apropierea dumneavoastră? 

— Cu mare plăcere. 'locmai ce vroiam să te rog. N-ai vrea 
să intri ca ofiţer în serviciul meu? 

Sternau clătină încet capul. 

— Ştiţi senior că eu... 

— Ssst! zâmbi Juarez. Ştiu ce vrei să spui. Viaţa dumitale e 
prea prețioasă unor persoane care ţi-au dus atâţia ani 
dorul, încât nu vrei să ţi-o primejduieşti pentru o cauză care 
nu te-priveşte direct. 

— Aşa e. N-aş vrea totuşi să fiu judecat fals. 

— Deloc, dragul meu. Nu mă îndoiesc nici de curajul şi nici 
de capacitatea dumitale extraordinară; ţin însă mult să te 
am în serviciul meu. 

— Dacă nu ca ofiţer, atunci nu-nţeleg... 

— Ca medic. Suntem în luptă continuă. Medici avem 
puţini? şi ce fel de medici! Rar unul care să se priceapă 


niţel mai ca lumea la operaţii. 

— Şi pentru cât timp m-aţi angaja? 

— Fără nici o obligaţie. Nu vreau să-ţi fiu o piedică. Poţi 
pleca oricând vrei. 

— Bine, primesc. 

— Aşadar, ne-am înţeles. Ştiu că faci un sacrificiu, pentru 
care îţi voi fi întotdeauna recunoscător. Pe cine mai ai cu 
dumneata? 

— Inimă-de-urs, Ucigătorul-de-bivoli, Plisc-de-uliu, 
Săgeata-trăsnetului şi micul Andre. 

— Ei ce-au de gând? 

— N-au hotărât încă nimic. Pentru micul Andre aş avea eu 
o idee. Tot are senior Unger trebuinţă de un însoțitor, i l-aş 
propune pe el. 

— Îl iau cu mare bucurie, zise Kurt repede. 

— Bine, şi-acum mai e ceva. Barcă spuneai de nişte odăjdii 
şi obiecte preţioase pe care le-aţi găsit în beciul mănăstirii. 

— Da, împreună cu scrisorile politice ale lui Hillario. 

— Vrei să mi le arăţi şi mie? 

— Vă stau la dispoziţie, atât scrisorile cât şi celelalte. 

— Mulţumesc. De azi înainte vei locui la mine şi după ce te 
vei odihni niţel vom discuta mai departe despre cele ce ne 
interesează. 

Capitolul XII - O hotărâre fatală. 

Un călăreț singuratic gonea grăbit pe şoseaua care ducea 
de la M&xico la Queretaro. Între aceste două oraşe se află 
micul orăşel 'Tuia. Călărețul îl străbătu fără să se oprească, 
deşi calul său părea să fie foarte obosit. Când fu însă afară 
din oraş, lăsă în urmă şoseaua care mişuna de soldaţi şi o 
luă peste câmp până ce ajunse la ruinele unei clădiri care 
căzuse probabil nu de mult pradă flăcărilor. Omul 
descălecă, lăsă calul să pască în voie şi se aşeză jos, lângă 
un zid năruit. 

Deodată auzi pe cineva că-l strigă încet pe nume: 

— Senior Hillario! 

Privi în juru-i, dar nu văzu pe nimeni. 


— Senior Hillario! Auzi el iar. 

Scoase pistolul de la brâu şi cercetă cu ochii prin toate 
ungherele, degeaba. 

— Senior Hillario! strigă de astă dată glasul ceva mai tare. 

Înţelese acum dincotro venea glasul. Se dădu după zid şi 
văzu că acela care îl strigase nu era altul decât Arrastro. 

— Nu te aşteptai, nu-i aşa? zise conspiratorul rânjind. 

— Dumneata?... Ce cauţi aici? îl întrebă cu mirare 
bătrânul. 

— Asociaţia noastră e pretutindeni. Te aşteptam. Am fost la 
Santa Barbara şi-am vorbit cu nepotul dumitale. Nu era nici 
un ceas de când plecaseşi. Am vrut să mă iau după 
dumneata, dar nu ştiam pe ce drum apucaseşi. Cum îţi 
cunoşteam însă ţinta călătoriei şi aflasem că împăratul nu 
mai e în capitală, mi-am închipuit că te vei duce de acolo la 
Queretaro. Am căutat deci un punct între aceste două oraşe 
şi ruinele astea mi s-au părut locul cel mai nimerit ca să te 
aştept. 

— Atunci ai să-mi comunici ceva important? 

— Da. 

— Ce mai era pe la mănăstire? 

Arrastro îl privi mirat. 

— Pentru ce mă întrebi? 

— E foarte natural să te-ntreb. Când pleacă omul de acasă 
are întotdeauna grijă să nu se întâmple ceva în lipsa lui. 

— Aşa? La un ceas după plecare... Hm! Ce vrei să se 
întâmple într-un interval atât de scurt? 

— Nu se ştie. 

— Tare mă tem că dumneata ascunzi ceva, senior. 

— Te înşeli. Trăim însă în timpuri tulburi şi fiecare clipă 
poate aduce o schimbare. 

— Nu cumva vrei să te joci cu mine de-a v-aţi-ascunselea? 
Nu te-aş sfătui, murmură Arrastro cu glas ameninţător. 

— N-am nimic de ascuns, răspunse bătrânul cu o nepăsare 
prefăcută. Ce ziceai că ai să-mi comunici? 


— Din ziua când ţi-am dat însărcinarea pe care o ştii, au 
survenit unele schimbări. Vin să-ţi uşurez simţitor sarcina. 
Asociaţia a trimis trupe în unele localităţi din spatele 
republicanilor, ca să le împiedice înaintarea. 

— Adică să-l ţină în loc pe Juarez. 

— Da. Mai mult încă. Mişcarea trebuie să pară în folosul 
împăratului. 

— Aha, am înţeles! Maximilian o să creadă că numărul 
partizanilor săi e mai mare decât s-aştepta. Curajul şi 
încrederea lui o să sporească şi n-o să vrea cu nici un chip 
să plece. 

— Întocmai. O să creadă că situaţia e mai bună decât e în 
realitate, ceea ce o să-l dea drept în mâna republicanilor. În 
urma Comunicatului său de la 3 octombrie, aceştia nu-l pot 
graţia şi vor trebui să-l execute. Juarez va fi socotit ucigaşul 
lui şi hulit de toată lumea. 

— Şi unde vor avea loc demonstrațiile? 

— Prima la Santa Jaga. 

— La Santa Jaga? întrebă bătrânul speriat. De ce tocmai 
acolo? 

— Aşa a hotărât asociaţia secretă... 

— Şi mănăstirea della Barbara? 

— Va fi punctul principal. Clădirea e ca o fortăreață şi nu 
poate fi atacată, de aceea a fost ocupată după plecarea 
dumitale de-ai noştri. 

— Ei drace! Şi eu nu sunt acolo... bombăni Hillario necâjit. 

— De ce te supără atât lucrul ăsta? îl întrebă burtosul 
privându-l bănuitor. 

— Cred că nu e greu de ghicit. Ca medic-şef al spitalului 
sunt răspunzător de tot ce se petrece la mănăstire. 

— Nu mă priveşte pe mine. 

— Dar cu atât mai mult pe mine. Câţi soldaţi aţi dus acolo? 

— Vreo două sute. 

— Am în spital bolnavi, unii mai grav, alţii mai uşor, 
convalescenţi şi alienaţi. Îţi poţi închipui efectul pe care-l va 
face zgomotul unei ocupaţii militare. 


— N-au decât să crape! 

— Îmi compromiteţi instituţia. 

— Aş! Ce eşti dumneata vinovat? 

— Cu toate acestea eu voi trage consecinţele. 

— Ah, râse Arrastro, de când ai devenit aşa de sensibil? 
Mă tem că nemulţumirea dumitale are o altă cauză. 

Avea dreptate. Bătrânului nu-i era de bolnavi, ci se gândea 
la prizonierii lăsaţi sub supravegherea nepotului său. Ce nu 
se putea întâmpla! Şi ce lesne se putea descoperi taina! 
Totuşi răspunse cu o linişte prefăcută: 

— Ce altă cauză poate avea? 

— Atunci nu te agita degeaba. Armata a intrat peste 
noapte în mănăstire şi a ocupat a doua zi oraşul în numele 
împăratului. 

— Eşti sigur? 

— Da. Eu n-am fost de faţă, sunt însă sigur că lovitura a 
reuşit, fiindcă nu era nimeni să opună vreo împotrivire. 
Astfel de lovituri s-au mai dat şi în alte nouă localităţi. Uite 
lista, încheie burtosul şi-i întinse doctorului o hârtie. 

— S-o păstrez? 

— Da, s-o arăţi maiorului Orbanez, aghiotantul generalului 
Miramon la Queretaro. 

— Şi Orbanez e aliatul nostr u? 

— Nu te priveşte. Te duci şi te anunţi la el, pe urmă o să 
vezi ce-o să mai fie. 

— Celelalte lovituri au reuşit? 

— Da. 

— Atunci sunt sigur că împăratul n-o să plece. 

— Şi eu. Mai ai să mă întrebi ceva? 

— Nu. 

— Bine, poţi să pleci sănătos. Ne vom revedea îndată ce va 
fi nevoie. 

— Dumneata unde te duci de-aici? 

— La Tuia. 

— Deci tot la Queretaro? 

— Nu. Nu intru în oraş, îl ocolesc numai. 


— Pentru ce? Am putea face drumul împreună. 

— E mai bine să nu fim văzuţi în acelaşi timp. Adios! 

Burtosul dispăru după o grămadă de ruine, apăru pe urmă 
călare şi se pierdu în zare. Hillario îşi urmă şi el drumul. 
Ceea ce aflase îl nemulţumea foarte mult. 

Ajuns la Queretaro, se duse de-a dreptul la maiorul 
Orbanez, a cărui locuinţă o găsi lesne. Acesta îl privi 
iscoditor. 

— Mi-ai fost anunţat ca doctorul Hillario, îi zise el. Te 
cunosc eu pe dumneata mai de mult. 

— Nu-mi aduc aminte să fi avut onoarea... 

— O, îl întrerupse maiorul, vreau să spun că numai din 
auzite. Ştiu că eşti un foarte bun medic. 

— Mă faci curios... 

— Şi un devotat partizan al Maiestăţii Sale împăratul. Sau 
mă înşel...? 

— Sunt gata să-mi dau viaţa pentru suveranul meu. 

— Nici nu m-aşteptam la altceva. De altfel, vizita dumitale 
mi-a fost anunţată încă de ieri de un prieten comun pe care 
nu vreau să-l numesc. Ce veste mi-aduci, domnule doctor? 

— Una tot atât de bună pe cât e de importantă: câteva 
oraşe s-au declarat în favoarea împăratului. 

— Ah! Ar fi într-adevăr foarte importantă... Ce anume 
localităţi? 

— Poftim lista. 

Ofiţerul luă hârtia şi o citi. 

— Numai oraşe din spatele armatelor lui Juarez! zise el cu 
o mirare prefăcută. Se pot considera aceste mişcări ca 
izbutite? 

— Da, toate. La una din ele am fost şi eu martor. 

— Vrei să spui Santa Jaga? 

— Exact! Am văzut când a intrat armata în oraş şi a înălţat 
în vârful turlei mănăstirii drapelul împărătesc. 

— Şi populaţia ce atitudine avea? 

— Admirabilă! La ziuă tot oraşul saluta cu urale steagul. 

— Ai fi dispus să repeţi în faţa împăratului ce mi-ai spus? 


— Cum să nu! 

— Bine. Te voi duce la el. Aşteaptă, te rog, puţin. 

Orbanez trecu în camera de-alături, chipurile să 
mijlocească o întrevedere cu împăratul, dar aci îl aştepta 
Arrastro. 

— Ei, cum ţi se pare? 

— Minunat. 

— Confirmă totul? 

— Mai mult încă. Susţine că a fost de faţă la revolta din 
Santa Jaga. 

— Nu m-aşteptam să-l văd atât de supus. E unealta pe 
care o sfărâmi după ce te-ai slujit de ea. 

— Vrei să-l sacrifici? 

— Ce alta putem face? Să cădem noi în locul lui? Îţi atrag 
atenţia că toate aceste revolte, în afară de cea din Santa 
Jaga, pe care le are trecute pe listă nici n-au existat. De 
altminteri, nici o pagubă de bătrânul ăsta şiret. Ascunde în 
mănăstire taine pe care ţin neapărat să le descopăr. Dacă 
nu dispare el, noi doi? dumneata şi cu mine? suntem 
pierduţi, şi... Miramon împreună cu noi. 

Zise ultimele cuvinte atât de încet, încât celălalt de-abia îl 
putu auzi. 

— Atunci o să-l duc la împărat. 

— Mai întâi la Miramon; e la mănăstirea La Cruz, în 
camera lui de lucru. 

Aşa s-a şi întâmplat. Şi unde ne întâlnim pe urmă? întrebă 
ofiţerul. 

— Eu părăsesc imediat Queretaro; îmi vei trimite toate 
comunicările acasă la mine, în Tuia. 

leşi pe o uşă lăturalnică, în vreme ce aghiotantul se 
întoarse în camera unde-l aştepta Hillario. 

— Vom merge întâi la generalul Miramon, îi zise el cu un 
zâmbet prietenos. Ştii şi dumneata că nu poţi intra aşa de 
lesne la un cap încoronat. 

— Mă rog, vă stau la dispoziţie. 


Trecură printr-un gang, apoi ofiţerul deschise o uşă şi 
intrară într-un fel de anticameră. Bătu la o altă uşă şi la un 
„Intră” spus cu glas poruncitor, o deschise. Când uşa se 
închise cu băgare de seamă în urma lui se afla în faţa 
faimosului şi temutului general. 

— Ce te aduce încoa'? Vii cu cineva? îl întrebă el pe ofiţer. 

— Cu o persoană pe care trebuie să vi-o prezint: doctorul 
Hillario din Santa Jaga. 

— A, unde am trimis noi două sute de oameni? zise 
generalul. Era acolo când au sosit? 

— Nu, plecase. 

— Păcat! Atunci nu ne poate da vreo informaţie mai 
precisă. 

— Ba da. Jură că a fost de faţă la răscoală. 

— Care a reuşit pe deplin, nu-i aşa? Foarte bine. Ai pus 
lucrurile admirabil la cale. Când voi fi preşedinte voi şti să 
te răsplătesc după merit. Dar, urmă el, stând câteva 
momente îngândurat, nu crezi că jocul nostru e prea 
riscant? 

Aghiotantul clătină capul. 

— Defel. 

— Şi totuşi mă tem. Dăm pe împărat pe mâna lui Juarez. 
Va voi el să ne fie recunoscător şi să ne lase să plecăm 
nesupăraţi? 

— Cu siguranţă. 

— Nu uita că pentru a prinde leul trebuie să ne vârâm mai 
întâi în capcana pusă lui. Mai că aş zice că mare prostie ar 
face Juarez să mă lase pe mine, rivalul lui, liber. 

— Îl cunosc eu pe Juarez. E o fire nobilă şi recunoscătoare. 

— Nobleţea lui mă lasă rece, eu pe recunoştinţă mă bizui. 
Cheamă-l înăuntru pe omul adus de dumneata. 

Hillario păşi pragul. Se găsea pentru întâia oară în faţa 
şefului conspirației. Generalul Miramon îl privi scrutător. 

— Mi s-a spus că vii din Santa Jaga, începu el. Ce ai să-mi 
comunici de pe acolo? 


— O trupă de imperiali a intrat în oraş şi au înălţat 
drapelul imperiului deasupra mănăstirii. 

Miramon se încruntă. 

— O trupă de nebuni vrei să spui, fiindcă o astfel de 
acţiune, care nu e susţinută de altele la fel, e o adevărată 
nebunie. 

— Nu e cazul. 

— Cum? S-au semnalat şi în alte părţi astfel de mişcări? 

— Da. Poftim lista, senior general. Cred de altminteri că 
mişcarea se întinde mereu. 

— Ah, îmi aduci, văd, o veste foarte bună. Poţi dovedi 
adevărul? 

— Răspund cu capul meu, generale. 

Miramon citi lista. 

— Şi răscoala a reuşit pretutindeni? 

— Da. 

Miramon îşi stăpânea cu greu un zâmbet, jumătate de 
milă, jumătate de bucurie. 

— Vestea mi-e destinată numai mie? urmă el. 

— Nu, generale. Sper că vestea mea bună îmi va înlesni o 
audienţă la Maiestatea Sa. 

— La împăratul? se prefăcu Miramon foarte mirat. 

— V-aş ruga... 

— Ajunge că mi-ai adus mie vestea. Ştii doar că eu sunt 
comandantul general aici. 

— Ştiu, senior, dar orice supus devotat al Maiestăţii Sale 
doreşte să vadă măcar o dată în viaţa lui pe suveranul său 
la faţă şi sper că vestea mea va contribui să mi se 
încuviinţeze o astfel de favoare. 

— Recunosc, zise generalul cu o ezitare bine jucată, că 
vestea dumitale merită o răsplată. Aşadar, garantezi cele ce 
susţii? 

— Cu viaţa şi cu capul meu! 

— Atunci sunt dispus să-ţi înlesnesc audiența. 

Miramon îşi încinse sabia şi-i zise lui Orbanez: 

— Mulţumesc, maior Orbanez şi la revedere! 


Ofiţerul salută şi ieşi, iar generalul făcu semn lui Hillario 
să-l urmeze. 

Împăratul Maximilian îşi făcuse la Queretaro cartierul 
general în mănăstirea La Cruz. 

În timp ce Miramon punea la cale noul plan pentru 
nimicirea împăratului său, acesta stătea la fereastră şi 
privea dus pe gânduri jos, în grădina mănăstirii, pe când în 
mijlocul camerei sătea în picioare şi aştepta un bărbat 
mărunt şi îndesat, în uniformă bogată de general mexican. 
Chipul lui pârlit de soare era tot atât de îngândurat ca şi al 
împăratului. Omul acesta? la care se cunoştea foarte bine 
obârşia indiană? era generalul Mejia. 

Dacă Juarez, vorbind cu Sternau despre generalul Porfirio 
Diaz îl numise „cel mai brav dintre bravi”, tot astfel ar fi 
putut să spună Maximilian despre generalul Mejia „cel mai 
devotat dintre devotați”. După cum Ney şi-ar fi dat viaţa 
pentru Napoleon, Mejia şi-ar fi sacrificat-o pe a sa pentru 
împăratul său. 

Se părea că împăratul avusese tocmai o convorbire 
serioasă cu generalul Mejia şi intervenise o pauză între ei. 
În cele din urmă Maximilian rupse tăcerea şi întrebă fără să 
se întoarcă: 

— Aşadar Puebla e pierdută? 

— Iremediabil, Maiestate. 

— Dar eu cred că localitatea poate fi recucerită. Avem 
doar aici cinci mii de oameni la dispoziţie. 

— Nu ne putem lipsi de niciunul din ei, fiind ameninţaţi de 
Escobedo. 

— Acesta se află în Zacatecas, după cât ştiu. 

— Dar şi-a întins avangarda atât de departe, încât în trei 
zile ne poate ajunge. 

Împăratul se întoarse brusc. 

— Ah! Te temi de Escobedo? 

Mejia nu răspunse. 

— Ei? întrebă Maximilian nerăbdător. 


— Nu mă tem de el, e însă unul dintre cei mai buni 
generali din câţi cunosc eu. De altminteri, cred că n-am dat 
încă dovadă să mă fi temut de cineva. 

— Văd însă că prea eşti prudent. 

— Nu pentru mine, ci pentru împăratul meu. 

— 'Tot din prudenţă vrei să renunţi pentru totdeauna la 
Puebla? 

— Pentru că nu avem mijloace s-o recucerim. 

— Dacă zici că avem trebuinţă de armata noastră de-aici, îl 
avem pe Marquez în capitală şi el are forţe destule. 

— Îi trebuie aceste forte. El este ameninţat de Diaz. 

— Atunci îl crezi pe Diaz tot aşa de bun general ca şi 
Escobedo? 

— Şi mai bun! 

— Marquez nu e mai prejos ca el. 

— Să-mi dea voie Maiestatea Voastră să mă îndoiesc. 
Marquez e urât de toţi. Domină capitala prin teroare. E 
prea tărăgănat, nu e sincer. Tocmai acestei tărăgăneli i se 
datorează faptul că Diaz a reuşit să ne ia Puebla. 

— Dumnezeule, ce perspective! 

— Din nenorocire, adevărate. Maiestate, suntem 
încercuiți... 

— Vrei să spui că nu ne putem îndrepta spre coastă? 

— Da. 

— Nici cu armatele reunite? Dispun de peste treizeci de 
mii de oameni de credinţă. Dacă m-aş hotări să plec, aceştia 
mă pot escorta fără primejdie la Veracruz. Dumneata ce 
zici, nu cumva te îndoieşti? 

— Din nenorocire, da. 

— Pentru ce? întrebă Maximilian cu ciudă. 

— Întâi, fiindcă n-am încredere în aceşti oameni „de 
credinţă” şi al doilea pentru că Porfirio Diaz ne-a tăiat 
calea. 

— Suntem mai tari ca el. Îl înlăturăm şi pace! 

— Îi va alerga imediat Escobedo în ajutor. 

— Îl înlăturăm şi pe el. 


— Să nu uite Maiestatea Voastră că, dacă rtnunţăm la 
Capitală şi la Queretaro, ne găsim fără nici un ajutor, pe 
când aşa avem cel puţin o acoperire. 

Maximilian nu era tactician şi bun strateg; fire 
impresionabilă, aci spera din toate puterile, aci dispera cu 
desăvârşire. 

— Aşadar crezi că totul e pierdut? 

— Da, răspunse grav Mejia. 

Împăratul îşi mângâie barba cu o mână tremurândă şi se 
uită cu imputare la general. 

— Ştii dumneata că nu eşti deloc ceea ce se cheamă „un 
curtezan”? 

— N-am fost niciodată, Maiestate. Eu sunt soldat şi supus 
devotat al împăratului meu. 

Maximilian îi întinse mâna mişcat. 

— Ştiu. Eşti dumneata niţel „cobe”, dar nu din răutate. 

— Cobe? replică Mejia impresionat. Nu, Maiestate! V-am 
prevenit de când aţi pus piciorul pe pământul acestei ţări. 
Prevestirile mele s-au adeverit, din nenorocire. Voi pieri 
împreună cu împăratul meu. 

Urmă iar o pauză, în care timp împăratul privea mâhnit pe 
fereastră. Se întoarse apoi încet şi cu anevoie spre indian. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc, generale, că mă căiesc acum 
că nu te-am ascultat. 

Mejia apucă mâinile împăratului, le acoperi de sărutări şi 
zise cu lacrimile în ochi: 

— Mulţumesc, mulţumesc pentru cuvintele acestea, 
Maiestate, ele mă despăgubesc de toate suferinţele pe care 
le-am îndurat în tăcere. 

— Da, da, ştiu că eşti credincios şi devotat. Şi crezi într- 
adevăr că trebuie să ne retragem? 

— Unde? 

— Hm, nu ştiu... 

— Nu mai există scăpare. Mexico şi Veraeruz vor cădea şi 
vom fi asediați aici. 

— Atunci ne vom împotrivi. 


— Ca să murim! 

— Cuvântul acesta nu-mi place. Nu mi-e frică de o moarte 
eroică pe câmpul de luptă. Nu cred însă că va îndrăzni 
cineva să ridice mâna asupra unui fiu al casei de Habsburg. 

— Şi totuşi vor îndrăzni, Maiestate. 

— Crezi? zise împăratul ameninţător şi semeţ. Ar fi un 
asasinat săvârşit împotriva împăratului lor. 

— Locuitorii acestei ţări zic că ei n-au împărat. 

— Mă vor răzbuna! 

— Cine? 

— Puterile. 

— Putut-au Anglia şi Spania face ceva? Şi-au retras din 
primul moment trupele. Şi Franţa? Napoleon şi-a scos 
repede capul din laţ şi ne-a lăsat pe noi în el. Care din 
Puteri o să ne răzbune? 

— Istoria. 

Spuse aceste cuvinte cu o convingere adâncă. 

— Istoria? zise Mejia uimit. Ea e întotdeauna 
nepărtinitoare? 

— Nu întotdeauna, dar posteritatea va condamna pe 
judecătorii şi călăii noştri. 

— Poate că posteritatea ne va condamna pe noi, judecând 
din punctul de vedere al mexicanilor. 

— Adică al călăilor noştri? 

— Să-mi îngăduie Maiestatea Voastră să privesc acest 
punct de vedere cu obiectivitate. Adevăratul mexican nu 
recunoaşte pe nimeni de împărat al Mexicului. Numeşte pe 
arhiducele de Austria un venetic care a îmbibat pământul 
ţării cu sânge. 

— Generale, întrebuinţezi expresii prea tari. 

— Aceste expresii sunt ale republicanilor. Vă rog să v- 
aduceţi aminte de Comunicatul de la 3 octombrie. 

— Nu mi-l mai aminti! strigă Maximilian indignat. 

— "Totuşi trebuie s-o fac, Maiestate. V-am sfătuit atunci să 
nu-l semnaţi, dar nu m-aţi ascultat. Din momentul când i-am 
considerat pe republicani asasini şi i-am tratat ca atare, 


aveau şi ei, din punctul lor de vedere, dreptul să ne 
considere şi pe noi tot astfel. Cade arhiducele Maximilian al 
Austriei în mâinile lor, nu se mai sinchisesc de părerea 
Puterilor şi nici de ce va scrie istoria. 

— Ar fi groaznic! 

— Da, vom fi consideraţi drept ucigaşi de rând şi vom fi 
împuşcaţi fără multă vorbă. 

— Mai degrabă mor cu sabia în mână! 

— Nu întotdeauna ai prilejul să-ţi alegi moartea. 

— Nu există deci nici o posibilitate să înlături o astfel de 
soartă? 

— Una singură. 

— Adică retragerea? 

— Retragerea, uncie? Exclus! Retragerea era posibilă 
când Bazaine aştepta să ia pe bord pe Maiestatea Voastră. 
O retragere mai era cu putinţă? şi ultima? când Puebla ne 
aparţinea încă şi calea la Veracruz ne mai era deschisă. 
Acum nu mai e. 

— Atunci ce mijloc de salvare zici că ar mai fi? 

— Ar fi... fuga. 

— Fuga? Pentru nimic în lume! 

— Altul nu există. 

— Niciodată! 

— Eu nu l-aş dispreţui. 

— Ai fi considerat drept laş. 

Mejia înălţă cu mândrie capul. 

— Maiestate, generalul Mejia e prea bine cunoscut ca să 
fie considerat laş. Oare laş a fost Napoleon când a fugit din 
Egipt sau din Rusia? În amândouă împrejurările şi-a lăsat 
armatele în urmă, ştiind că nu pot obţine nimic. 

— Napoleon a salvat ideea de Maiestate imperială, nu pe 
sine. 

— Acelaşi lucru trebuie să-l facă şi Maiestatea Voastră. 
Încă un exemplu: Fost-a Carol al Suediei un erou când a 
refuzat să se întoarcă în patrie? 

— Acesta a fost un zvăpăiat şi un nesocotit. 


— Şi cel puţin viaţa nu-i era în primejdie. Pe când aici, 
moartea cea mai hâdă o aşteaptă pe Maiestatea Voastră. 

— De altfel, cred că acest mijloc de salvare nici nu mai e cu 
putinţă. Toată ţara e plină de duşmani. 

Mejia puse acum mâna pe spadă şi zise cu ochii 
fulgerători: 

— Nu are Maiestatea Voastră câteva sute de husari unguri 
gata să-şi sacrifice viaţa pentru domnitorul lor? Mă oblig ca 
împreună cu aceştia să duc pe Maiestatea Voastră la coastă 
şi să-l îmbarc pe un vapor. 

— Nu-i pot sacrifica. 

— Acelaşi lucru se va întâmpla şi dacă rămâneţi. 

— Şi dacă plec eu ce se va întâmpla cu generalii mei? 

— La fel ca şi cu ei. 

— Se poate însă interveni... 

— Orice intervenţie va fi zadarnică. 

— Vor fi deci pierduţi Marquez, Miramon... 

— Ar încerca într-adevăr Maiestatea Voastră să-l salveze şi 
pe acest Miramon? Va fi cel dintâi căruia i se va intenta 
procesul. 

— E sub protecţia mea. 

— Protecţia aceasta nu va fi luată în seamă. Miramon e 
considerat de toată ţara drept trădător. 

— Generale! 

— Ştiu eu ce spun. 

— Generale! exclamă iar Maximilian cu glas aspru. 

Mejia nu se intimidă. Urmă: 

— Toată vina pentru cele ce s-au întâmplat lui i se atribuie. 

— Dovedegşte-o! 

— A auzit Maiestatea Voastră despre Jecker? 

— Desigur. 

— Acest elveţian emigrat în Franţa a împrumutat în 1859 
preşedintelui de atunci, Miramon, şapte milioane de franci 
pentru Mexic. Bani nu i-a înmânat decât trei milioane, 
restul în titluri fără valoare. În schimb, Miramon, care a fost 
mituit, a eliberat creanţe de-ale republicii Mexic în valoare 


de şaptezeci şi unu milioane franci. Aşadar, peste şaizeci şi 
opt de milioane au fost escrocate. 

— Generale! 

— Această datorie fictivă a fost cumpărată de domnul 
Morny, frate vitreg al lui Napoleon. Şi fiindcă Juarez nu a 
vrut să plătească suma... 

— Generale! strigă Maximilian ameninţător. 

Mejia nu se tulbură şi urmă: 

— Napoleon a pornit război împotriva ţării noastre. 

— Şi mă faci pe mine părtaş! zise indignat împăratul! 

— Departe de mine gândul! Ţin numai să atrag atenţia 
Maiestăţii Voastre asupra glasului poporului, care va fi, 
poate, odată, glasul istoriei. 

— Eşti mai mult decât îndrăzneţ! 

— Sunt, ca să salvez pe Maiestatea Voastră. Trebuie să 
dovedesc că Miramon nu se poate aştepta nici la milă, nici 
la iertare. Şi nici Marquez, Vidauri sau ceilalţi nu vor putea 
fi salvaţi dacă Maiestatea Voastră se sacrifică pentru ei. 
Capul unui împărat e mai scump şi mai de preţ decât ei toţi 
la un loc. Maiestate, mă asociez la rugămintea tuturor 
supuşilor devotați ai Maiestăţii Voastre. Cuvântul „fugă” nu 
are, în împrejurarea de faţă, înţeles ruşinos ca în alte 
cazuri. Încredeţi-vă în mine! Să ne întoarcem în Europa, s- 
adunăm noi forţe ca să începem lupta din nou şi să ieşim 
biruitori. 

Mejia căzuse în genunchi şi strângea cu putere mâinile 
împăratului. 

— Nu... pot! murmură el. 

Mexicanul îşi juca acum ultimul şi cel mai bun atu. 

— Să se gândească Maiestatea Voastră la împărăteasa 
noastră. Poate că mai există salvare pentru ea. Poate că 
ochiul ei se va însufleţi iar când îl va vedea pe omul adorat. 
Să se afunde pentru totdeauna în noaptea neagră a 
nebuniei, când va afla că omul acesta a murit în ştreang ca 
un criminal odios? 


Împăratul îşi acoperi faţa cu mâinile şi îngăimă cu glasul 
frânt: 

— Despre... ci... ne vorbeşti? 

— Despre aceea pe care Maiestatea Voastră o mai poate 
salva, trebuie s-o salveze salvându-se pe sine. 

— Charlotte, o, Charlotte! 

La cuvântul acesta lacrimi mari şi fierbinţi se prelingeau 
printre degetele lui albe şi subţiri. 

— Maiestate... şopti generalul cu inima sfâşiată de durere. 

Maximilian lăsă mâinile în jos şi zise plângând. 

— Mejia, ai atins acum o coardă la al cărei răsunet nu mă 
pot împotrivi. 

— O, Doamne, să fi îndrumat Tu acum inima împăratului 
meu pe calea adevărată? strigă generalul şi sări în picioare. 
— Da, răspunse hotărât Maximilian. Charlotte, soţia mea 
scumpă, va fi scoasă din bezna adâncă a nebuniei, dacă mi- 
e cu putinţă să-i redau lumina minţii. Şi zici că există 

salvare? 

— Da, prin fugă. 

— Într-ascuns? 

— Nu, la asta se opune şi mândria mea. Negregşit că nu 
trebuie să-ştie toată lumea că Maiestatea Sa părăseşte ţara. 
În fruntea credincioşilor husari o duc pe Maiestatea Voastră 
cu siguranţă pe bord. 

— Dar republicanii? 

— Nu mă tem eu de ei. 

— Când vor afla, ne vor tăia calea. 

— Vor fi nevoiţi să ne lase să plecăm. 

— Da, după ce-i vom respinge. Eu însă vreau să se verse 
cât mai puţin sânge. 

— N-o să se verse deloc. Juarez ne va apăra. 

— Juarez? spuse împăratul uimit. Ce vrei să spui? Juarez 
să-mi înlesnească fuga? 

— Da, răspunse Mejia convins. Îşi mai aduce aminte 
Maiestatea Voastră de seniorita Emilia cu care a avut 
prilejul să stea de câteva ori de vorbă? 


— Da, m-a sfătuit în diferite rânduri să plec. 

— Referindu-se la Juarez, nu-i aşa? 

— Da. O credeam însă o aventurieră. 

— Poate că şi e. Dar Juarez se serveşte de ea pentru 
misiuni care nu trebuie să aibă un caracter oficial. 

— A, e o spioană? 

— Nu, mai degrabă o intermediară. 

— Eşti şi acum în relaţii cu ea? 

— Da. 

— Ştii că asta te-ar putea face suspect, generale? 

— Juarez nu vrea moartea Voastră, Maiestate. Ştie că nu 
vă mai poate salva odată ajuns în mâinile republicanilor, de 
aceea a trimis-o pe ea, ca să exprime în taină dorinţa lui. 
Femeia mi s-a adresat mie. 

— Are însărcinări limitate? 

— Nu le cunosc încă, dar îndată ce va şti că Maiestatea 
Voastră îi îngăduie, se va prezenta în audientă. 

— Ar fi totuşi o nesocotinţă din partea noastră să 
comunicăm unei persoane de-a lui Juarez că mă gândesc la 
fugă. Totuşi, vreau să văd ce are să-mi comunice. Trimite s-o 
cheme. 

— E jos, în grădină. 

— Aşa? Bănuiesc că dumneata ai adus-o sau i-ai spus să 
vină, nu? 

— Iertare, Maiestate! M-am rugat atât lui Dumnezeu ca 
împăratul meu să-mi asculte ruga! Eram convins că bunul 
Dumnezeu se va milostivi, de aceea i-am trimis vorbă să 
vină. 

— Bine, du-te de-o adu. 

Mejia plecă. Pe sală se întâlni cu Miramon şi încă un 
bărbat străin. Se salutară cu răceală şi trecură nepăsători 
unul pe lângă altul. 

— Aşteaptă-mă aici, zise Miramon către Hillario. 

Trimise pe ofiţerul de ordonanţă să-l anunţe la împărat, pe 
urmă intră la el. Pe chipul acestuia era ceva ce nu putea 


înţelege. Mejia ieşea de aici. Trebuia să şteargă impresia 
făcută de el. 

— Ce e nou? întrebă împăratul grav. 

— O veste cât se poate de importantă Maiestate, răspunse 
Miramon înclinându-se adânc. 

— Adevărat? Probabil că nu tocmai bună. 

— Dimpotrivă, foarte bună chiar. 

— M-aş mira, fiindcă nu mai sunt obişnuit cu astfel de 
veşti. 

— O, Maiestatea Voastră se va deprinde iar cu ele şi va 
domni încă mulţi ani fericit, spre binele şi gloria ţării 
noastre. Juarez va renunţa la Queretaro. 

— Da? spuse împăratul mirat. 

— Şi Diaz la Puebla. 

— Nu înţeleg... 

— Juarez e forţat de răscoala partizanilor noştri să dea 
îndărăt. 

— Răscoală? O răscoală împotriva lui Juarez, zici? 

— Da. În foarte, foarte multe localităţi. 

— Numegşte-le! 

— Mai întâi Santa Jaga. 

— Pe cât ştiu, oraşul acesta e mult mai la nord de 
Zacatecas. Răscoala ar fi deci în spatele lui Juarez. 

— Aşa şi e. 

— Şi celelalte? 

— Sunt toate înapoia republicanilor. 

— De unde ai veştile astea? 

— De la o persoană demnă de toată încrederea. 

— Unde e persoana? 

— La uşa Maiestăţii Voastre. 

— A, ai adus-o cu dumneata? 

— Mi-am zis că Maiestatea Voastră va avea dorinţa să afle 
o veste atât de importantă din însăşi gura acestei persoane. 

— Mulţumesc, generale. Cine e persoana? 

— Un medic foarte învăţat şi bine cunoscut în lumea 
ştiinţifică, doctorul Hillario, şeful spitalului de la mănăstirea 


della Barbara, din Santa Jaga. 

— Să intre. 

Ciudat, atitudinea împăratului se schimbase ca prin 
minune. Nu se mai gândea la fugă. Ochii îi sclipeau, obrajii i 
se înroşiseră şi se uită cu bunăvoință la cel care trecea 
pragul. 

— Dumneata eşti doctorul Hillario? îl întrebă el. 

— La poruncă, Maiestate, răspunse bătrânul şi se aplecă 
până la pământ. 

— Faci politică militantă? 

— M-am ocupat până acum numai de bolnavii mei, 
Maiestate. 

— Foarte frumos din partea dumitale. Mi s-a spus că 
instituţia pe care o conduci a fost tulburată în ultimul timp. 
— Maiestatea Voastră vrea să vorbească despre răscoala 

care a avut loc la Santa Jaga? 

— Da. Mişcarea era serioasă? 

— Destul de serioasă. Populaţia a pactizat cu armata. Ioţi 
locuitorii din oraş şi împrejurimi au pus mâna pe arme, s-au 
înălţat steaguri şi drapele, s-au tras clopotele la biserici, s- 
au alcătuit companii, batalioane şi regimente de civili care 
pornesc să-l apere pe împăratul nostru. 

— La cât se ridică numărul răsculaților în Santa Jaga? 

— Dimineaţa erau două sute şi seara trei mii. 

— Am auzit că astfel de mişcări au avut loc şi în alte părţi. 

— Aşa şi e. Am lista la mine. 

— S-o văd şi eu. 

Bătrânul întinse hârtia. Maximilian o citi, apoi îi zise lui 
Miramon: 

— Toate în spatele lui Juarez. 

— Cu atât mai bine pentru noi. 

— Vor reuşi şi acestea ca aceea din Santa Jaga? 

— Cu siguranţă. Astfel de mişcări se întind ca un incendiu 
în prerii. După socoteala mea, se află treizeci de mii de 
oameni în spatele lui Juarez şi numărul lor sporeşte mereu. 

— Se cere să le dăm un conducător destoinic. 


— Cer voie Maiestăţii Voastre să-mi îngăduie o discuţie în 
privinţa aceasta. Vedem însă că ideea de un imperiu a prins 
rădăcini adânci şi nu poate fi distrusă de nici un utopist 
republican. 

— În orice caz efectele acestei comunicări asupra armatei 
sunt nepreţuite. 

— Cred şi eu. Republicanii vor trebui să-şi îndrepte atenţia 
spre noul duşman de la nord, ceea ce ne dă timp şi loc 
pentru noi mişcări. 

În vreme ce împăratul discuta cu aprindere despre aceste 
lucruri, veniră Mejia şi seniorita Emilia din grădină. 

— E cineva la Maiestatea sa? îl întrebă el pe un lacheu? 

— Da. 

— Cine? 

— Generalul Miramon cu un străin. 

Fruntea lui Mejia se încreţi. Presimţea o primejdie şi, 
hotărât ca un soldat ce era, îi zise Emiliei. 

— Haidem înăuntru! 

Era împotriva protocolului ceea ce făcea el. Miramon se 
încruntă când îl văzu. Împăratul însă se apropie de el şi-i 
zise repede: 

— Ştii, generale, că nu mai e nevoie de planul nostru? 

Miramon tresări. Ce plan se făurea aici fără ştirea lui? 

Mejia se înclină cu răceală. 

— Aş fi fericit să aflu că au survenit noi evenimente care să 
facă planul nostru de prisos. Aş putea să le aflu şi eu? 

— Foarte simplu. Poporul se ridică împotriva lui Juarez şi 
chiar în localităţile din spatele lui. E deci silit să dea înapoi, 
ceea ce ne va da posibilitatea să-l prindem între două 
focuri. 

Inteligentul mexican clătină capul. 

— Are Maiestatea Voastră dovezi? 

— Da. Vestea ne-a fost adusă de dumnealui. 

Generalul se întoarse spre Hillario. Acesta nu îndrăznise 
să întoarcă capul când auzise uşa deschizându-se, de aceea 
n-O văzuse încă pe spioană. 


— Cine eşti dumneata? îl întrebă Mejia. 

— E un domn pe care l-am şi prezentat Maiestăţii Sale, 
zise Miramon cu glas aspru. 

Pe buzele lui Mejia flutură un zâmbet. 

— Asta nu împiedică să-l cunosc şi eu, răspunse el. 
Maiestatea Sa n-a binevoit încă să-mi spună numele său, de 
aceea întreb. 

— Domnul acesta e doctorul Hillario, de la mănăstirea 
della Barbara din Santa Jaga, explică împăratul. 

Mejia nu-şi putu stăpâni un gest de mirate. Aruncă o 
privire Emiliei, pe urmă bătrânului şi se opri privindu-l 
scrutător. 

— Îngăduie Maiestatea Voastră să pun câteva întrebări 
acestui om? 

— Cum să nu! Întreabă-l! 

— Cine te-a trimis pe dumneata la Queretaro? îl întrebă 
Mejia pe Hillario. 

— Populaţia oraşului Santa Jaga. S-a declarat, împreună 
cu locuitorii altor oraşe pentru Maiestatea Sa împăratul. 
Suntem treizeci de mii de oameni bine pregătiţi să-i ţinem 
piept lui Juarez. 

— Cine e conducătorul vostru? 

— N-avem încă şi rugăm să ni se dea unul. 

— În astfel de cazuri se trimite o delegaţie şi nu un singur 
om. Unde ţi-e delegaţia? 

— O delegaţie ar fi putut cădea în mâinile lui Juarez, de 
aceea am venit singur. 

— Sper că eşti om cinstit. O cunoşti dumneata pe doamna? 

Bătrânul se întoarse brusc. O recunoscu imediat, dar avu 
atâta putere de stăpânire să nu-şi trădeze sentimentele...! 

— Da, răspunse el liniştit. E o spioană de-a lui Juarez, pe 
care nu m-aşteptam s-o văd aici. 

— Ah! exclamă Miramon uitându-se cu atenţie la ea. 

Mejia îl măsură cu răceală şi zise: 

— Maiestatea Sa ştie cine e doamna. Am aflat de la eacăa 
fost la mănăstirea della Barbara. Se pare că lucrurile nu 


sunt tocmai în regulă acolo. 

Miramon interveni. Bănuia ce avea să urmeze, de aceea 
zise repede: 

— Chestiunile particulare ale acestui domn nu ne privesc 
pe noi, ci vestea pe care ne-a adus-o. 

— Eu o cred falsă, răspunse Mejia. 

— Senior! strigă Miramon indignat. 

— Ce ton e acesta în faţa Maiestăţii Sale, suveranul 
nostru? Repet că nu cred un cuvânt din ce spune omul până 
nu voi avea dovezi. 

Împăratul făcu un gest cu mâna şi se adresă lui Miramon: 

— Generale, dumneata l-ai introdus. Eşti convins că a spus 
adevărul? 

— Da. 

— Ajunge! apoi lui Mejia: Nu mai e nevoie de doamna; o 
poţi conduce afară. 

Mejia încleştă pumnii dar tăcu. Se înclină adânc, dar 
numai înaintea împăratului şi ieşi cu Emilia, lăsând la 
împărat pe duşmanul său de moarte. Şi de data asta 
trădătorul îl biruise. 

De-abia după un ceas plecă şi Miramon cu Hillario îi indică 
acestuia un han şi trimise apoi să-l cheme pe aghiotantul 
său. 

— S-a făcut, senior? îl întrebă Orbanez când intră. 

— S-a făcut, dar a mers foarte greu, răspunse dânsul. 

— A, împăratul a bănuit ceva? 

— Împăratul nu, ci Mejia. 

— A fost la împărat cu seniorita Emilia? 

— Da. Mejia făcuse un plan cu împăratul despre care nu 
trebuia să ştiu eu. 

— Pe dracu'! Nu cumva o fi vrând să fugă? 

— Aşa bănuiesc. 

— Trebuie neapărat să-l împiedicăm. Şi ce rost avea 
seniorita în toată afacerea asta? 

— Foarte important. Hillario mi-a spus că e o spioană de-a 
lui Juarez. 


— Atunci e de presupus că împăratul cu Mejia vroiau să 
fugă cu ajutorul lui Juarez, ceea ce nu trebuie să se 
întâmple cu nici un preţ. 

— Eu am făcut ce mi-a stat în putinţă. Împăratul crede ce 
i-am spus eu şi Hillario. E plin de speranţă şi aşteaptă 
vestea că Juarez a fost atacat pe la spate. Voi trimite un 
regiment care să simuleze un atac, aşa ca Maximilian să fie 
pe deplin convins şi să cadă în cursă. 

— Ar fi treaba făcută numai pe jumătate. Ce uşor ar putea 
să capete bănuieli! 

— N-a lipsit mult. Această seniorita Emilia trebuie să-i fi 
spus lui Mejia lucruri prea puţin recomandabile despre 
Hillario al nostru. Generalul începuse să pomenească nu 
ştiu ce, dar l-am întrerupt repede. 

— Atunci ar trebui să o îndepărtăm pe spioană. 

— În orice caz. Mejia nu va mai avea astfel nici o dovadă şi 
nici ajutorul ei pentru fugă. Bănuiala împăratului va cădea 
atunci asupra ei şi va crede că a şters-o ca să scape de 
răspundere. Ştii unde stă? 

— Da. Locuieşte la bătrâna seniora Miranda, mătuşa mea, 
şi-ţi închipui că nu se poate să nu-i cunosc casa. 

— Ai putea s-o ademeneşti diseară afară, fără să se bage 
de seamă? 

— O să încerc. Şi ce facem pe urmă cu ea? 

— Împăratul nu trebuie să ştie nimic. O trimitem apoi la 
Tuia şi îi facem acolo proces de spionaj. Colonelul Dopez e 
omul nostru de încredere, aşa că ne putem bizui pe el. O s-o 
ducă el la destinaţie, fii pe pace. 

Capitolul XIII - Un atac neizbutit. 

În timp ce se urzea acest plan împotriva Emiliei, spioana 
se întoarse acasă necăjită. Înţelegea că rolul ei aici se 
terminase şi ar fi vrut să plece cât mai curând din oraş. Auzi 
deodată paşi la uşă. Bătrâna servitoare a casei băgă capul 
înăuntru şi zise: 

— Au venit doi domni care vor să vă vorbească, seniorita. 
Unul îşi zice senior Un... Unger şi celălalt Straubenberger. 


— Nu-i cunosc, dar să poftească. 

Erau Kurt şi micul Andre. 

Când îl văzu pe Andre, Emilia se înveseli şi îi întinse 
amândouă mâinile. 

— Dumneata, senior? Ce surpriză plăcută! De unde vii? 
Spune repede, sunt nerăbdătoare... 

Andre se uită cu băgare de seamă în juru-i, pe urmă 
răspunse în şoaptă: 

— De la Juarez. 

— De la Juarez? Primejdios lucru. Şi domnul cine e? 


— N-ai auzit de cel doi fraţi Unger, care au fost împreună 
cu senior Sternau? 

— Ba da. Vrei să spui Săgeata-trăsnetului şi căpitanul de 
vapor? 

— Chiar aşa. Domnul acesta e senior Kurt, fiul căpitanului. 
A venit anume din Germania ca să ne salveze. Fiindcă 
trebuie să ştii că toţi am fost prizonieri până acum de 
curând. 

După ce-i povesti Andre ce-a păţit, Kurt o puse la curent 
cu scopul venirii lui aici. 

— Cum, vrei să vorbeşti cu împăratul? se miră ea. Pot să te 
întreb ce? 

— Te rog să mă ierţi că nu pot să-ţi spun, deşi sunt convins 
că eşti demnă de toată încrederea. 

— Nu face nimic, senior, zise ea cu amabilitate. Rămâneţi 
mai mult timp în oraş? 

— Nici eu nu ştiu, depinde de răspunsul pe care-l voi 
obţine de la împărat. Pe urmă mă întorc iar la Juarez. 

— N-ai vrea să mă iei şi pe mine? Aici nu mă simt deloc în 
siguranţă. 

— Cum să nu! le luăm negreşit, zise entuziasmat micul 
Andre. 

— Sunt de părerea prietenului meu, adăugă Kurt. 

— Când vă duceţi la împărat? 

— Imediat. 

— Veniţi după aceea pe la mine, ca să aflu când plecaţi. 
Chiar în astă-seară, nu-i aşa? Pe la ora nouă. Trebuie să ştiţi 
că la noi e obiceiul să se primească vizite până târziu. 

— Venim, seniorita. Ce zici, dragă Andre? 

— Cu plăcere. 

— Ce bine mi-ar părea să puteţi pleca mâine! 

— Posibil. O să-ţi spunem diseară. 

Andre se duse la hanul unde trăsese, iar Kurt la 
mănăstirea La Cruz, unde locuia împăratul. După cei se luă 
un foarte sever interogatoriu şi prezentă actele sale de 
legitimaţie, îl lăsară să intre. 


Se afla în sfârşit în faţa omului despre care vorbea o lume 
întreagă, pe care mulţi îl ridicau în slava cerului iar alţii îl 
condamnau. 

Maximilian se uita cu ochii lui mari şi frumoşi la el. 

— Mi-ai fost anunţat ca ofiţer în armata prusacă sub 
numele de Kurt Unger, nu-i aşa? începu împăratul cu glas 
prietenos. 

— Aşa mă cheamă, Maiestate, răspunse tânărul şi salută 
milităreşte. 

— Şi vii din Capitală, da? 

— Da, Maiestate, dar nu direct. 

— Ai fost trimis la mine de ambasadorul dumneavoastră? 

— Din nefericire nu, Maiestate. 

Chipul împăratului se înăspri. 

— Atunci e vreo afacere particulară care te-a adus aici? 

— Particulară? Da, mai că aş putea să-i spun asa. 

— Adică personală, care te priveşte pe dumneata? 

— Nu, Maiestate. Vin de la Zacatecas. 

Împăratul se dădu un pas îndărăt. 

— De la Zacatecas, din cartierul general al lui Juarez? Ai 
fost la Juarez? 

— Am şi vorbit cu el. 

— Ce-ai căutat dumneata ca ofiţer prusac la Juarez? 

— Nu în calitate de ofiţer, ci ca particular am fost acolo, 
Maiestate. A fost cu mulţi ani în urmă prietenul şi 
protectorul unor membri ai familiei mele şi în numele 
acestora m-am dus la el. 

— Şi cum se face că de la Juarez ai venit la Queretaro? 

— Am fost trimis de el la Maiestatea Voastră. 

Trăsăturile feţei împăratului deveneau tot mai aspre. 

— Mă crezi dumneata omul care să intre în tratative cu 
Juarez? întrebă el cu severitate. 

— Nicidecum. Am venit aici din însărcinarea unor 
persoane de seamă care, deşi în anturajul zapotecului, vor 
numai binele Maiestăţii Voastre. 


— Ce mare cinste! răspunse cu ironie Maximilian. Ei şi ce- 
ai să-mi spui? 

— Am adus Maiestăţii Voastre un document, obligându-mă 
pe cuvântul meu de onoare să-l distrug, dacă nu voiţi să vă 
serviţi de el. 

— Adică pot să-l citesc, dar pe urmă să ţi-l dau îndărăt. 

— Numai în cazul amintit, Maiestate. 

— Ce misterios sună! Dă-l încoa'! 

Kurt scoase din portofel o hârtie scrisă de Juarez şi i-o 
întinse. Împăratul o citi, la început mirat, pe urmă chipul lui 
se întunecă din ce în ce. 

— Nu-nţeleg ce înseamnă asta... Cine a scris rândurile 
acestea? întrebă el. 

— Juarez, răspunse cu răceală Kurt. 

Era destul de inteligent ca să vadă că misiunea lui dăduse 
greş. 

— Semnătura e autentică? 

— Maiestate... sunt ofiţer! 

— Vreau să spun dacă ai fost de faţă când a scris Juarez 
documentul. 

— Da. 

— Pentru care motiv a făcut-o? 

— A fost rugat de persoanele despre care am vorbit 
Maiestăţii Voastre. 

— Presupunea deci că am intenţia să fug? 

— Nu; e convingerea tuturor partizanilor săi că numai pe 
calea aceasta Maiestatea Voastră se poate salva. 

— Nu uita înaintea cui te afli, tinere! 

— Sunt perfect conştient de situaţia mea, Maiestate! 

— Din rândurile de faţă reiese că mi se oferă o persoană în 
care mă pot încrede. Cine e persoana? 

— Eu. 

— Aşa? exclamă împăratul uimit. Dumneata eşti acela care 
voieşte să mă salveze? 

— Da. 

— Un simplu căpitan! 


— Sunt încredinţat că mă pot achita de însărcinare, 
Maiestate. Aceeaşi părere şi-a exprimat-o şi Juarez. 

— Ar fi o nebunie! Poftim documentul înapoi. 

Tânărul îl băgă în buzunar, apoi zise: 

— Cred de datoria mea să atrag atenţia Maiestăţii Voastre 
că acesta a fost ultimul pas pe care l-a făcut Benito Juarez 
în problema pentru care am venit. 

— Observaţia dumitale a fost de prisos. 

— A pornit dintr-un sentiment de devotament, Maiestate. 
Şi, deşi a fost de prisos, îmi permit să mai fac încă una şi 
cea din urmă: s-a format un complot ca să-l distrugă pe 
Juarez, silindu-l să devină ucigaşul Maiestăţii Voastre. 

— Ştii că sună foarte romantic ce spui dumneata! 

— Totuşi, e adevărat. Şi deoarece nu devine ucigaş decât 
dacă Maiestatea Voastră va cădea în mâinile lui, complotiştii 
vor face tot ce le stă în putinţă ca să vă ţină în Queretaro. 

— De unde eşti atât de bine informat? 

— Îmi permit mai întâi să pun întrebarea dacă n-a fost aici 
un anume Hillario, medic la Santa Jaga? 

— Consider întrebarea ca inutilă. 

— Atunci nu-mi rămâne altceva de spus decât că acest 
Hillario e unealta complotiştilor şi ar fi bine să nu se ia în 
seamă ce spitne el. 

— Înţeleg. Juarez nu vrea prăbuşirea lui, de aceea mă 
îndeamnă să fug, ca să nu fie silit să mă prindă. 

Împăratul spuse aceste cuvinte cu o intonaţie insultătoare, 
dar tânărul căpitan răspunse cât se poate de liniştit: 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că Juarez nu a fost 
îndemnat decât de inima lui bună şi de rugăminţile noastre 
să scrie documentul pe care am avut cinstea să-l prezint 
Maiestăţii Voastre. Nu e el omul care să se lase influenţat 
de o astfel de maşinaţie şi ar prefera de o mie de ori să fie 
înfrânt, distrus, decât să facă astfel de calcule, nedemne de 
un suflet mare şi nobil ca al lui, încheie Kurt, apoi se înclină 
şi ieşi. 


Împăratul rămase mai impresionat decât s-ar fi putut 
aştepta. Uită să-l întrebe pe tânăr dacă acesta pleacă sau 
mai rămâne în Queretaro; uită că tactica militară i-ar fi 
dictat poate să-l aresteze pe acest om care văzuse ce se 
petrece în oraş şi l-ar fi putut trăda faţă de Juarez. Nu se 
gândea decât la ultimele cuvinte pe care le auzise. Îi 
răsunau în urechi ca un tunet îndepărtat dar... lăsă să 
treacă ceasul salvării fără să se folosească de el. 

Kurt nu se simţea dispus să se întoarcă la han. Se plimbă 
niţel prin oraş până ce se înseră, apoi se duse să cineze 
împreună cu Andre, care-l aştepta. 

— Ai reuşit? îl întrebă acesta când îl văzu. 

— Nu. Împăratul tot mai speră să-l doboare pe Juarez. 

— O să-i fie cam greu. 

Pe la ceasurile nouă, pe când seniorita Emilia îşi aştepta 
musafirii, auzi paşi la uşă; cineva o deschise atât cât să 
poată vedea înăuntru şi când se încredinţă că tânăra femeie 
e singură, intră. 

Emilia se sperie, dar când recunoscu în cel care intrase pe 
aghiotantul lui Miramon se linişti. 

— Te rog să mă ierţi, seniorita, că am pătruns de-a dreptrd 
la dumneata, începu el, e vorba însă de o afacere secretă. 
Ştiu că ai fost astăzi cu generalul Mejia la împărat. 
Maiestatea Sa n-a putut să-ţi acorde toată atenţia care ar fi 
trebuit deoarece Miramon era şi el acolo cu o persoană 
străină. Cum însă Maiestatea Sa ar dori să aibă câteva 
informaţii asupra acelei persoane, voieşte să-ţi vorbească 
chiar acum. 

— Şi ai venit să mă duci la împărat? 

— Da. Maiestatea Sa doreşte să nu afle nimeni de acest 
lucru. 

— E de datoria mea să mă supun, vreau însă să-i spun mai 
întâi servitoarei mele că... 

— Nu, nu, nici ea nu trebuie să ştie unde te duci. 

— Nici n-am de gând să-i spun. Aştept însă nişte persoane 
şi vreau să le las vorbă că mă întorc peste un ceas. 


— Bine. Eu mă duc să te aştept afară, zise maiorul 
Orbanez şi plecă. 

Emilia se îmbrăcă repede şi cobori scara. Dădu ordine 
servitoarei ce avea de făcut, apoi ieşi în stradă. 

— Aşa; acum îţi stau la dispoziţie, îi zise ea maiorului. 

— Nu bănuieşte nimeni unde te duci? o întrebă el. 

— Nimeni. 

— Atunci să mergem. 

— Haidem! 

Emilia îl urmă, dar de-abia făcu patru paşi şi fu apucată pe 
la spate de două braţe puternice. 

— Aju... 

Mai mult nu putu spune căci simţi cum i se astupă gura; o 
pânză i se puse peste faţă şi cineva o legă zdravăn de mâini 
şi de picioare. 

Imediat o urcară pe un cal, unde un călăreț o prinse în 
braţe şi calul porni în galop. De-abia putea respira. Drumul 
ţinu, după cum i se păru ei, o veşnicie, apoi calul se opri. | 
se scoase căluşul din gură şi pânza de pe obraz. În sfârşit, 
putea răsufla în voie. 

— Pentru Dumnezeu, ce înseamnă asta? Trebuie să vă fi 
înşelat asupra persoanei mele... se tângui ea. 

— Defel. Ştim foarte bine cu cine avem de-a face, râse 
călăreţul. 

— Şi ce aveţi cu mine? întrebă ea cu spaimă. 

— Tacă-ţi gura! O să ţi se răspundă la vreme. Cu muieri ca 
tine nu ne batem noi prea mult capul. Laţul de gât şi... 
basta! 

Cel care vorbea astfel era colonelul Miguel Lopez, unchiul 
soţiei mareşalului Bazaine, cavaler al Legiunii de onoare şi 
un musafir foarte bine văzut la curtea împăratului 
Napoleon al III-lea, la Paris. 

— Uite şi pentru tine un cal. Nu pot să mă târăsc mereu cu 
tine în braţe. Vei fi legată pe el. Nu te împotrivi şi nu 
încerca să crâcneşti ori să fugi, că te împuşc pe loc, m-ai 
înţeles? 


Emilia fu legată pe cal, colonelul luă frâul în mână şi porni 
în galop mai departe. După vreo trei ore de drum ajunseră 
la o cârciumă singuratică, la marginea şoselei. Printre 
obloane se zărea lumină. 

— Diego, ia te uită niţel înăuntru şi vezi cine e, porunci 
Dopez. 

Soldatul descăleca şi se uită pe una din crăpături. 

— Câţiva argaţi, zise el. Văd trei, dar nu cred să fie mai 
mulţi de cinci. 

— Să descălecăm şi să tragem o duşcă. Dezleag-o pe 
femeie de pe cal şi adu-o înăuntru. 

Legară caii de un par şi Lopez intră în cârciumă, urmat de 
ceilalţi. 

Când cei cinci soldaţi o legaseră pe Emilia la Queretaro şi 
porniseră cu ea, maiorul Orbanez făcuse imprudenţa să 
strige după ei: 

— Drum bun la Tuia! 

Călăreţii nu-l auziră, dar îl auziră alţi doi inşi, adică micul 
Andre şi Kurt, care tocmai veneau să facă vizita promisă 
spioanei. Cum străzile oraşului nu erau pavate pe vremea 
aceea, paşii lor nu fuseseră auziţi. Un țipăt: Aju... le ajunse 
la ureche. Se opriseră mitraţi şi micul Andre întrebă: 

— Parcă a strigat cineva după ajutor? 

— Da, era un glas de femeie. 

— Da. 1 s-a băgat un căluş în gură şi n-a mai putut sfârşi 
cuvântul. 

— Trebuie să vedem ce e. Înainte! 

— Stai! Să ne apropiem pe nesimţite, altminteri stricăm 
totul. 

Îşi înăbuşiră paşii pe cât era cu putinţă şi se furişară tiptil 
până aproape de casa în care locuia Emilia. Văzură un grup 
de soldaţi călări; aceştia dădură pinteni cailor, care porniră 
în goană, apoi auziră un glas strigând dupa ei: 

— Drum bun la Tuia! 

Într-o clipă Kurt fu lângă el şi-l apucă de braţ. 

— Ce se petrece aici? întrebă tânărul. 


— Nimic! şuieră omul printre dinţi şi cu o smucitură se 
smulse din strânsoare, apoi o luă la fugă. Kurt rămase cu 
haina individului în mână. 

— Scapă! strigă Andre şi vru să se ia după el. 

— Stai, îi porunci Kurt. 

Andre se opri, dar mormăi necăjit: 

— Vrei să-l lăsăm să fugă? 

— Poate că e mai bine aşa. Şi dacă presupunerile mele se 
adeveresc, tot nu ne poate folosi la nimic. 

— Cum, presupui ceva? Ori crezi că seniorita Emilia... 

— Să ne încredinţăm mai întâi. 

— Fir-ar ai dracului de ticăloşi! 

Cu aceste cuvinte micul Andre urcă scara în fugă. Găsi uşa 
încuiată şi casa cufundată în întuneric. Cobori iar, dar când 
ajunse în gang îi ieşi servitoarea înainte. 

— Pe cine căutaţi? întrebă ea. 

— Seniorita Emilia e acasă? 

— Nu. A, dumneavoastră sunteţi pesemne domnii pe care 
îi aştepta. Mi-a spus să vă întoarceţi peste un ceas. A fost 
pe-aici aghiotantul generalului Miramon şi dumneaei a 
plecat numaidecât după el. 

— Ia fă niţică lumină. Aşa. Cunoşti haina asta? 

— Sfântă Fecioară! E haina lui senior Orbanez, nepotul 
stăpână-mi! 

— Bine. Ştiu ce vroiam să ştiu. Seniorita a plecat pentru 
scurt timp în călătorie. Încuie camera şi să nu dai nimănui 
cheia, ai înţeles? 

Kurt o lăsă pe bătrână uluită şi o luă repede spre han, 
urmat de micul Andre, care era indignat. 

— Ei drăcie! mormăi el. Seniorita a fost răpită, nu mai 
încape îndoială. Şi dobitocul ăsta de aghiotant s-a dat 
singur de gol. Hm, la Tuia... Trebuie să ne ducem după ea. 

— Cunoşti drumul? îl întrebă tânărul căpitan. 

— Da, am fost de mai multe ori pe-acolo. 

Ajunşi la han, plătiră repede, încălecară şi vrură să plece. 


— Plecaţi, senior? întrebă hangiul. Degeaba. Nu e voie să 
iasă nimeni din oraş după ce s-a întunecat. 

— Tot ce se poate, pe noi însă nu ne opreşte nici 
întunericul, nici lumina, răspunse micul Andre jumătate în 
serios jumătate în glumă. Rămâi sănătos...! 

Cu aceste cuvinte dădură pinteni cailor şi porniră în 
goană. La porţile oraşului dădură peste o santinelă. 

— Stai, cine e? strigă santinela. 

— Ofiţeri! 

— Cu ce însărcinare? 

— Trimişi de-ai generalului Mejia. 

— Treceţi! 

— la spune, băiatule, n-au trecut pe-aici acum o jumătate 
de ceas câţiva călăreţi? Suntem de-ai lor. 

— Ba da, era şi colonelul Lopez cu ei. 

— Chiar aşa. Aveau şi o cucoană cu ei? 

— Da. Se grăbeau al dracului fiindcă îndată ce-au ieşit pe 
câmp au luat-o la goană ca nebunii. 

— Lasă că-i ajungem noi. Ţine! 

— Mulţumesc, senior. 

În timp ce soldatul prindea moneda de argint din zbor, cei 
doi călăreţi dădură pinteni cailor, care porniră ca săgeata. 
— Halal să le fie! Nici măcar un cuvânt de ordine n-au... 

mormăi Andre. 

— Cu atât mai bine pentru noi. 

— Tocmai mă gândeam să-i dau soldatului una cu patul 
puştii în cap ca să aflu parola. 

— Ar fi fost păcat de el, săracul. Şi poate o greşeală. Acum, 
la drum! 

Călăreau în galop de câteva ceasuri fără să a de urma 
răpitorilor, când zăriră o cârciumă de drum, prin ale cărei 
obloane se vedea lumină. 

— Nu cumva vor fi aici? întrebă Andre. 

— Cu siguranţă. Uite colo şase cai, ai lor trebuie să fie. 

— Bine zici. Bravo, am pus mâna pe ei! 


— Şst! Să-i legăm şi pe ai noştri, dar niţel mai departe. 
Dacă vedem că seniorita e înăuntru, ne facem că n-o 
cunoaştem şi că nu bănuim nimic. 

Descălecară. Din cârciumă se auzea zvon de glasuri. Îşi 
legară caii şi priviră înăuntru printre crăpăturile 
obloanelor. 

— Un ofiţer şi patru soldaţi... şopti Andre. 

— Şi câţiva argaţi la o altă masă, adăugă Kurt. Uite-o pe 
seniorita, colo lângă vatră. 

— O văd. Şi-acu', bucură-te, colonele Lopez, micul Andre e 
aici! 

— Să-i cruţăm pe cât va fi cu putinţă. 

— Hm, vom vedea noi... 

— Bănuiesc că nici n-au auzit tropotul cailor noştri. Să 
intrăm. 

Kurt avusese dreptate. Când îi văzu în uşă, Lopez sări 
speriat de pe scaun, dar văzând că nu sunt decât doi se 
aşeză iar la locul lui şi-i măsură sfredelitor cu privirea. Fără 
să le pese, se duseră şi se aşezară la o masă liberă de lângă 
uşă, ca să fie siguri că nu le poate scăpa nimeni. 
Cârciumarul se apropie de ei şi-i întrebă dacă vor să bea 
ceva. 

— Trei pahare şi o sticlă cu vin, porunci Andre. 

— Trei? Păi văd că sunteţi doi... 

— Nu e treaba ta! 

Colonelul se amestecă acum şi dânsul în vorbă. 

— Cine sunteţi dumneavoastră, senior? 

Andre, care stătea cu spatele la el, se întoarse, îl privi cu 
obrăznicie şi mormăi: 

— Da curios mai eşti dumneata! 

— Ce? se răsti Lopez. Ştiţi cine sunt eu? 

— Nu ne pasă! Mare lucru n-oi fi... 

— Eşti nebun, omule? zbieră Lopez şi se apropie de masa 
lor. 

Emilia înţelesese, din momentul când îi văzuse intrând pe 
uşă, că au venit s-o scape, dar nici un muşchi de pe faţa ei 


nu trăda ce se petrece în sufletul ei. Acum însă i se făcu 
frică pentru Andre. Acesta se uită fără teamă la colonel şi 
răspunse foarte liniştit: 

— Unul din noi trebuie să fie nebun. 

— Tu! 

— O să vedem noi care... 

Cu aceste cuvinte, Andre dădu un ghiont cu atâta putere 
în stomacul colonelului, încât acesta se prăbuşi la pământ. 
În clipa următoare îngenunche peste el şi-i puse mâna în 
beregată. Cei patru soldaţi vrură să sară în ajutorul 
superiorului lor, dar Kurt întinse revolverul spre ei. 

— Nici o mişcare, că trag! le strigă el. 

Cuvintele şi atitudinea lui erau atât de amenințătoare, 
încât niciunul nu cuteză să mai facă un pas. Argaţii şi 
cârciumarul, obişnuiţi cu astfel de scene, găseau că e mai 
bine să nu se amestece. 

— Gata cu colonelul? întrebă Kurt. 

— Îndată, răspunse Andr$6, izbindu-l încă o dată cu pumnii 
în cap. Aşa, acum îi ajunge pentru o bucată de vreme. 

— Dă frânghia aceea din cui, să-i legăm niţeluş pe ăştia 
patru seniori. 

Soldaţii fură legaţi burduf unul după altul. Nu îndrăzneau 
nici acum să se împotrivească, căci Kurt îi ţinea la respect 
cu revolverul, pe urmă îl legară şi pe colonel, ca să nu facă 
vreo năzbâtie când şi-o veni în simţiri. 

— Gata! porunci Andre. De-acum înainte nu mai iese 
nimeni din casă fără voia noastră. Care ascultă de poruncă, 
bine, care nu, îl ia ori pe el, ori pe mine dracul. 

Apoi, apropiindu-se de Emilia îi zise: 

— Te-ai speriat rău, nu-i aşa? Am sosit tocmai în momentul 
când ticăloşii ăştia porneau în galop cu dumneata. Poftim, 
seniorita, bea o înghiţitură, să-ţi mai treacă spaima. Ei, ce 
zici, cârciumar, aşa-i că am avut dreptate când ţi-am 
poruncit s-aduci trei pahare? 

Emilia mulţumi cu sufletul plin de recunoştinţă şi duse 
paharul la gură. În momentul acela se auzi de afară tropot 


de copite şi în clipa următoare apăru în prag... burtosul, 
agentul Asociaţiei secrete. Îi văzu pe soldaţi legaţi şi vru să 
se dea îndărăt, dar Andre fu mai iute decât el şi-l apucă 
strâns de braţ. 

— Stai, prietene! Cine-a apucat o dată să intre, nu iese 
până ce nu-i dăm noi voie. 

— Vezi, senior, că vreau numai să beau un pahar cu rachiu 
şi să-mi văd de drum... bolborosi Arrastro, speriat. 

— Dinspre partea mea bea şi-un butoi întreg, dar de stat 
trebuie să stai până ce-om isprăvi noi treaba, pe urmă n-ai 
decât să pleci unde vei voi. 

— Asta nu! zise Kurt zâmbind. Domnul va fi aşa de bun să 
ne însoţească la Juarez. 

Burtosul se îngălbeni ca un mort. 

— La Juarez? Pentru ce? 

— Fiindcă preşedintele doreşte foarte mult să te cunoască. 
Unde-ai fost astăzi? 

— La Queretaro şi prin împrejurimi. Sunt negustor şi 
călătoresc pentru afacerile mele. 

— Da, faci negoţ cu minciuni şi afacerile dumitale se 
rezumă la una singură: trădarea. 

— Vai de mine, senior! Mă luaţi drept altcineva... bâigui el 
înspăimântat. 

— Nu cred. Şi-apoi, o să vedem noi îndată. Te cunoaşte 
cineva la Santa Jaga? 

— Nu, nimeni. 

— Dar îi cunoşti desigur pe doctorul Hillario şi pe nepotul 
său Manfredo? 

— Doamne fereşte, nici n-am auzit de ei! 

— Minţi! Te-am văzut eu cu ochii mei în mănăstirea della 
Barbara. 

— Te înşeli, senior... 

Kurt nu se mai putu stăpâni şi-i arse o palmă de-l lipi ele 
perete. 

— De ce mă baţi, senior?... N-am fost eu, zău aşa... Ăla pe 
care l-aţi văzut o fi semănând pesemne cu mine... zise 


ticălosul ţinându-se cu mâna de falcă. 

— Semăna atât de bine, că eşti chiar tu, nemernicule! N-ai 
vorbit tu în seara de joi, în camera bătrânului, cu nepotu- 
său şi i-ai spus că vor sosi în noaptea aceea două sute de 
soldaţi pe care să-i ascundă în curtea mănăstirii? 

Arrastro îl privea cu ochii holbaţi, totuşi avu curajul să 
tăgăduiască încă. 

— Nu... nu... murmură el. 

— Soldaţii aveau ordin să ocupe mănăstirea, ca împăratul 
să fie ucis şi Juarez acuzat de moartea lui. 

— Nu. Nici nu m-am gândit la aşa ceva... 

— Poţi tu să tăgăduieşti cât vei pofti, dar te vom sili noi să 
vorbeşti, fii pe pace! O să te legăm acum pe cal şi o să te 
luăm cu noi. Să plecăm! 

Kurt aruncă o monedă de argint pe masă şi ieşi urmat de 
Andre, care-l ducea de braţ pe conspirator şi de Emilia 
care, acum liberă, încăleca singură pe cal. 

Burtosul fu legat zdravăn şi plecară, lăsând în urma lor pe 
soldaţi şi pe colonelul lor? care între timp se trezise? 
încremeniţi. 

Trebuiau acum să treacă prin apropiere de Queretaro, ca 
s-ajungă la avanposturile lui Juarez. Prudentul şi energicul 
zapotec dăduse ordin armatelor sale să se apropie cât mai 
mult de oraş, ceea ce nu ştia încă nici chiar generalul Mejia, 
aşa că înainte de amiază Kurt se întâlni cu o coloană în 
marş din divizia generalului Belez. 

Fură duşi imediat înaintea lui. Acesta îl cunoştea pe Kurt, 
căci îl văzuse la Juarez? de asemenea şi pe seniorita Emilia. 
Era un om aspru şi un republican înfocat. Ascultă cu mare 
atenţie la cele ce-i povesti tânărul, apoi porunci să-i fie adus 
prizonierul. 

— Tăgăduieşti acuzaţiile pe care ţi le-a adus acest senior? 
îl întrebă el arătând spre tânăr. 

— Cum să nu tăgăduiesc, dacă nu e adevărat? răspunse el. 
Pe mine mă cheamă Perdillo şi sunt un biet negustor cinstit. 

Generalul se uită la el batjocoritor şi zise zâmbind: 


— Dar ce-o să zici când ţi-oi spune că te cunosc eu şi încă 
foarte bine? 

— O să spun că te înşeli, senior... 

— Câine! Nu mă înşel niciodată când e vorba de o 
persoană şi mai ales de un ticălos ca tine. Ai cunoscut 
vreodată pe unul Taverna? 

Omul se făcu alb ca varul. 

— Nu... bolborosi el. 

— Care l-a predat francezilor pe generalul Tonamente? 

— N... nu l-am... cunoscut nici... odată... senior! 

— Nu? Atunci poate că ţi-e mai cunoscut numele Arrastro? 

Burtosul tremura tot. 

— Nu... ştiu despre cine... vorbiţi, senior. 

— Nemernicule! Pentru toate ticăloşiile ai avut curaj, 
numai să-ţi mărturiseşti fărădelegile eşti prea laş! strigă cu 
scârbă Belez. Ţi-ai zis Perdillo; mai bine-ţi ziceai Perdido? 
Pierdutul, căci pierdut eşti! Te-am demascat. Acum câteva 
luni ai fost condamnat la moarte prin spânzurătoare de 
către Consiliul de război din Monterey. Ai reuşit să fugi, am 
pus acum mâna pe tine şi-ţi vei împlini osânda. 

Arrastro tremura şi bolborosea cuvinte fără şir. 

— Sentința va fi executată; spânzuraţi-l! porunci 
generalul. 

Într-o clipă i se aruncă ticălosului un laţ de gât şi fu târât 
spre cel mai apropiat copac. 

— Generale, zise Kurt, poate că ne-am mai putea folosi de 
el ca să aflăm numele complicilor săi. 

— Mi-e egal. Sentinţele se dau ca să fie executate. Ridicaţi- 
| în spânzurătoare, ca să se vadă cum ştie armata 
republicană să-i pedepsească pe trădători. 

O smucitură şi Arrastro se bălăbănea între cer şi pământ. 
Se zgârci de câteva ori, se întinse iar, apoi rămase 
nemișcat; se sfârşise cu el pentru totdeauna. 

În aceeaşi zi colonelul Lopez se întoarse la Queretaro şi-şi 
poate oricine închipui în ce dispoziţie. Datoria lui era să se 
ducă imediat la Miramon ca să-i raporteze cele întâmplate. 


Generalul îl ascultă încremenit. 

— Ce? strigă el. V-aţi lăsat biruiţi de doi inşi? Şi unde au 
dus-o pe spioană? 

— La Juarez, după cum i-am auzit pe argaţi spunând. 

— Tot e bine şi-atât, fiindcă suntem siguri că n-o să mai 
dea ochi cu împăratul, de aceea o să-ţi iert greşeala pe care 
ai făcut-o. Sper însă că noua însărcinare pe care o să ţi-o 
dau o vei executa cu mai multă grijă şi cu mai multă 
prudenţă, ca să o duci. la bun sfârşit. 

Ce fel de însărcinare îl aştepta bănuia el, colonelul, dar se 
feri să spună Vreun cuvânt deocamdată. 

Evenimentele se succedau acum cu repeziciune. Escobedo 
înainta mereu şi înconjura cu douăzeci de mii de 
republicani ai lui pe cei cincisprezece mii de imperialişti pe 
care Maximilian îi avea de partea lui; asediul oraşului 
Queretaro începu. Tot astfel înconjură Porfirio Diaz cu 
armatele lui capitala ţării, Mexico, în care izbucni în curând 
foametea. 

Kurt nu vru să stea nici el degeaba. Se alătură armatei de 
geniu şi conduse lucrările de asediu, iar Sternau îşi clădea 
concursul în calitate de medic. 

Juarez îşi stabilise reşedinţa în San Louis Potosi. Dryden 
era cu el. Ne putem închipui bucuria lui când află de 
salvarea prizonierilor, printre care era şi Mariano. 

Îndată ce se lăsă liberă comunicaţia la coastă, Sternau 
scrise acasă că toţi sunt în viaţă şi sănătoşi dar nu ştie încă 
data întoarcerii în patrie, la Rheinswalden. 

Într-una din zilele următoare, căpitanul Rodenstein stătea 
în fotoliu la birou şi răsfoia nişte hârtii. Îmbătrânise rău 
bietul căpitan şi îl chinuia un acces afurisit de gută, de nu 
mai putea de dureri. 

Ludwig, credincioasa lui ordonanţă de odinioară, intră pe 
uşă, alătură călcâiele şi salută milităreşte, aşteptând să fie 
întrebat. 

— Bună dimineaţa, Ludwig, îi zise căpitanul. 

— Bună dimineaţa, să trăiţi, domnule căpitan. 


— Ce mai nou? Aţi prins vreun braconier? A fătat vreo 
vacă? 

— Nu, să trăiţi. 

— Să te ia dracu' cu „nu” altău! Atunci la ce-ai venit? 
Aoleu! Iar podagra asta..., se văietă bătrânul 
schimonoşindu-se de durere. Mă, Ludwig, mă, ce n-aş da eu 
să fiu în locul tău şi tu într-al meu! 

— Ca să mă doară pe mine, nu-i aşa, domnule căpitan? 
Lasă că am şi eu necazurile mele... 

— Zău? Ce fel de necazuri, mă, tontule? 

— Pâi... să-mi măriţi leafa, să trăiţi...! 

— Ce face? leşi afară, nemernicule! Auzi, să-i măresc 
leafa! Când ţi-oi da cu luleaua asta în cap îţi iese măritul 
lefii prin nas! Aoleu! lar mă doare... Da' ia vezi cine bate. 

— Nu ştiu, să trăiţi, domnule căpitan. 

— Uită-te, dobitocule! 

Ludwig se duse la uşă, o deschise şi scoase capul afară. 

— Factorul, să trăiţi, domnule căpitan. 

— Ia vezi ce vrea. 

Ludwig ieşi şi se întoarse fluturând în mână o scrisoare. 

— De unde e? întrebă bătrânul cu nerăbdare. 

— Din Mexic, domnule căpitan, ura! Scrisoare din Mexic! 

— Din Me... Me... Mexi... De unde, mă? 

— Din Mexic, domnule căpitan, n-aţi auzit? 

Căpitanul făcu ochii mari şi strigă: 

— Mă Ludwig, mă, să ştii că mă găseşte damblaua de 
bucurie! Du-te dracului, babo! O să te schimb cu una mai 
tânără? şi cu aceste cuvinte bătrânul zvârli la pământ 
luleaua lui veche şi afumată, care se făcu praf. 

— Să trăiţi, domnule căpitan! Mai bine mi-o dădeaţi mie... 
zise Ludwig, uitându-se cu părere de rău la cioburile 
risipite pe jos. 

Bătrânul deschise scrisoarea, citi puţinele rânduri pe care 
Sternau i le scria, comunicându-i pe scurt felul în care 
fuseseră salvaţi de Kurt, sări apoi în picioare răsturnând 
scaunul în spatele lui şi începu să strige: 


A 


— Salvaţi! Ura! Toţi! De Kurt. Gaudeamus igitur! „In 
curând o scrisoare mai lungă. In dulci jubilo. Al vostru, 
Sternau.” 

Ludwig îl privea înlemnit. 

— Dar bine, domnule căpitan, nu vă mai doare? 

— Ce să mă doară, mă? 

— Păi... podagra... 

Acu' îşi aduse bătrânul aminte că se văicărise până mai 
adineauri. Se minună parcă singur, bătu apoi cu piciorul în 
pământ şi zise râzând: 

— S-a dus, mă Ludwig, zău s-a dus. Dumnezeu s-o ierte! 

— Nu mai spuneţi! Cum se poate una ca asta, domnule 
căpitan? 

— De, mă, ştiu şi eu! 

— O fi bucuria ori scrisoarea, domnule căpitan? 

— Bucuria, mă, dobitocule! Auzi tu, mă, mie, mie mi-a scris 
întâi! Ce băiat de treabă şi Sternau ăsta! Şi dă fuga la 
bucătărie şi spune să vă facă o masă mare. Eu mă duc la 
vila Rodriganda să le arăt scrisoarea. 

Şi uitând de podagra lui care pierise că prin minune, 
bătrânul plecă sprinten ca un flăcău să ducă vestea cea 
bună şi celorlalţi. 

Capitolul XIV - La „Izvorul Diavolului” 

Pe când scrisoarea lui Sternau stârnise mare bucurie alor 
săi, prizonierii care se aflau în subteranele mănăstirii della 
Barbara erau foarte îngrijoraţi de soarta lor. Nu era vorba 
de soldaţii aduşi de Arrastro? care ştiau că Juarez nu va fi 
prea aspru cu ei, ci de cei doi Cortejo, de Josefa, Landola şi 
Manfredo, pe care, o dată liniştea restabilită în ţară, îi 
aştepta un proces atât de senzaţional şi o pedeapsă 
exemplară. 

Subteranele mănăstirii erau destul de încăpătoare pentru 
cei două sute de soldaţi, aşa că aceşti cinci prizonieri 
periculoşi fuseseră băgaţi? în afară de Josefa şi tatăl ei? 
într-o singură celulă. 


Zilele treceau pentru ei într-o disperare adâncă. Pe Josefa 
o mai chinuiau şi durerile pe care le avea în piept. Lui 
Gerard, care rămăsese la mănăstire cu Mariano, bătrânul 
conte Fernando, căpitanul Unger, Grandeprise şi Mindrello, 
i se uri în cele din urmă aici. Se duse la cartierul general al 
zapotecului ca să-i ofere serviciile sale. Energia lui se 
potrivea mai bine cu fapte de eroism decât să facă pe 
paznicul unor întemnițați pe care-i ştia în destulă siguranţă. 
Să fi bănuit el ce avea să se întâmple în lipsa lui în 
subterane... 

— Caramba?! înjura Landola, deprins cu întinsul şi vântul 
mării şi pe care întunericul şi aerul îmbâcsit îl făcea să 
sufere cumplit? dacă o mai ţiue multă vreme aşa, 
înnebunesc! Mai că aş vrea să mă văd o dată în faţa 
judecătorului şi să facă pe urma ce-or şti cu mine. Viaţa 
însă, în gaura asta puturoasă, n-o mai pot îndura. Cât o fi de 
când suntem închişi aici? Să mă ia dracu' dacă ştiu! Ani 
pierdut cu desăvârşire noţiunea timpului. 

— Douăzeci de zile, oftă Gasparino cu glas stins. Eu le-am 
socotit. Ni se dă zilnic câte o pâine şi un ulcior cu apă la 
vremea prânzului. După socoteala mea ni s-au dat până 
acum douăzeci de pâini. 

— Douăzeci de zile! Mi s-au părut o veşnicie. Nici nu-mi 
mai dau seama de ceea ce se petrece. Gândurile mi se 
încâlcesc în creier; aerul ăsta înăbuşitor şi bezna care mă 
înconjoară îmi sug măduva din oase. Aş da fericirea de 
apoi? în care, de altfel, nu cred? să mai văd o dată lumina 
soarelui şi să simt puntea unui vapor sub picioarele mele. 

— Cred că nu o să mai simţi în curând nimic sub picioare, 
fiindcă o să aibă grijă călăul să-ţi pună ştreangul de gât, ca 
să n-atingi nici pământul, zise Manfredo. Ah, de-aş avea eu 
numai mâinile libere, nu mi-ar mai chiţcăi şobolanii la 
ureche... 

— Dacă! zise Landola în bătaie de joc. Dacă ăsta e porc-de- 
câine. Şi apoi cum crezi dumneata că ai putea ieşi ferice 
vreodată din afurisita asta de subterană? Ştiu că mi-ai spus 


odată că ar exista un gang care duce la o carieră de piatră. 
Ai mărturisit însă singur că ai fost silit să predai planul 
duşmanilor noştri şi îţi închipui că au avut ei grijă să închidă 
gangul sau să pună pe cineva să păzească ieşirea, aşa încât 
ar fi cu neputinţă să fugim pe-aeolo. 

— Aşa e, dar nu v-am spus că ar mai fi o ieşire care nu era 
trecută pe planul pe care i l-am dat afurisitului ăla de 
neamţ. Unchiul meu a lăsat-o dinadins neînsemnată, ca să-şi 
păstreze o portiţă de scăpare în cazul când ar reuşi cineva 
să descopere planul mănăstirii. 

— Şi dumneata cunoşti portiţa asta de scăpare? 

— Da, numai că n-are nici un rost să vorbim despre ea 
atâta timp cât... 

Îşi curmă vorba căci auzi pe cineva trăgând zăvorul. Uşa 
căptuşită cu fier se deschise şi intră un om cu un felinar 
într-o mână, un ulcior în cealaltă şi o pâine la subsuoară. 

La vederea lui, Manfredo fu cât p-aci să scoată un țipăt, 
dar se stăpâni, căci omul încruntă sprâncenele şi-i făcu 
semn din ochi spre pâinea pe care o puse jos lângă el. 

În clipa următoare omul ieşi şi se făcu iar întuneric. 

— Ce-a fost asta? întrebă Landola. Băiatul parcă vroia să 
ne atragă atenţia asupra unui lucru. De altfel, nu era 
acelaşi care ne aducea până acum mâncarea. Oare ce-o fi 
însemnând? 

— Sst! îl opri Manfredo să continue. Nu vorbi aşa de tare, 
să nu ne audă paznicii. Eu ştiu cine era. E unul din 
infirmierii spitalului. I-am făcut odată un serviciu care l-a 
scos din mare încurcătură şi s-ar putea să vrea acum să-şi 
arate recunoştinţa faţă de mine. Nu ştiu însă cum a reuşit 
să i se dea lui însărcinarea să ne aducă mâncarea. L-am 
văzut când mi-a făcut semn spre pâine. 

Manfredo luă de jos pâinea şi o rupse în două. Ştiu îndată, 
deşi nu putea vedea nimic ce era în ea. 

— Cielo! Un amnar din cele care se întrebuinţează în 
prerii, şopti el de-abia stăpânindu-şi emoția. Uite şi un muc 
de lumânare!... Şi... o bucăţică de hârtie şi un creion. 


Ceilalţi ascultau tremurând de încordare. 

— Aprinde repede lumânarea, şopti Landola cu glas 
răguşit. 

— Dar dacă se vede lumina prin crăpăturile uşii? 

— Aş! Cum nu se vede de aici lumina când ne aduce 
mâncarea, n-o să se vadă nici afară. Hai, repede! 

Manfredo se supuse. La lumina slabă a mucului de 
lumânare citi următoarele cuvinte: „După mari greutăţi am 
reuşit să mă trimită pe mine cu mâncarea. Dacă ai vreo 
dorinţă, scrie-o în dosul biletului şi pune-l în ulcior după ce-l 
veţi goli.” 

— Valgame Dios! exclamă Manfredo. Suntem salvaţi! 

— Mai va! zise Landola. Cum vrei să-ţi desfacă lanţurile 
dacă n-are cheia? 

— Asta ar fi lesne. În camera unchiului meu există un 
dulăpior în care se mai află încă o cheie. Dacă infirmierul 
reuşeşte s-o ia, suntem liberi, răspunse Manfredo. 

— Bine, bine, dar cum ieşim dintre zidurile mănăstirii? 

— Las' pe mine! S-avem numai cheia şi un cuţit... 

— Atunci sunt de părere să scrii imediat ce ai de scris. 
Trebuie să economisim lumânarea. De sfătuit ne putem 
sfătui şi pe întuneric. 

— Are dreptate, încuviinţă Cortejo care mai prinsese curaj. 
Scrie repede biletul. 

Manfredo luă creionul, întinse hârtia pe genunchi şi scrise 
pe dosul biletului: „În camera de lucru a unchiului meu se 
află atârnat deasupra biroului un dulăpior. În el e cheia 
care ne poale descuia lanţurile. Procură-mi cheia şi un cuţit. 
Atâta e tot ce-mi trebuie.” 

Stinse mucul de lumânare şi îl ascunse, împreună cu 
celelalte lucruri găsite în pâine, în buzunarul hainei. Să fi 
intrat acum cineva în celulă, habar n-ar fi avut că în clipa 
aceea primul pas pentru fuga prizonierilor era făcut. 

— Şi? întrebă Gasparino după ce se făcu iar întuneric. 

— Nimic! răspunse Laudola. Trebuie să aşteptăm. 

— Cât? urmă Gasparino cu îndărătnicie. 


— Cel puţin trei zile. 

— Trei zile! De ce atât? Cred că nu mai pot indura trei 
ceasuri. 

— Eşti un prost, altminteri ar trebui să-ţi dai seama că nu 
se poate mai curând. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă prietenul ăsta al nostru nu are când citi biletul 
până mâine la prânz când va veni să ne aducă mâncarea; 
altă zi o să treacă până ce ne-o aduce ce i-am cerut şi 
tocmai a treia zi, când o veni iar cu mâncarea şi o fi uşa 
descuiată, ne putem gândi la fugă. Năvălim peste paznic 
Şi... 

— Îl omorâm? 

— Ba bine că nu! 

— Şi cu salvatorul nostru ce facem? 

— Îl legăm zdravăn ca să se creadă că e nevinovat. Dar tot 
n-am făcut nimic. 

— Din nenorocire! S-ar putea să intervină multe care să 
ne împiedice fuga. Şi dacă totuşi reuşim, ce facem cu frate- 
meu şi cu nepoată-mea care sunt închişi în celula de pe 
partea cealaltă a gangului? Trebuie să-i eliberăm şi pe ei. 

— Hm! mormăi Landola. 'Ți-e într-adevăr atâta milă de ei? 

— Hm! repetă şi Gasparino. La drept vorbind nu merită. 

— Ai dreptate. De altfel trebuie să te gândeşti că nepoata 
dumitale ne-ar fi o povară, în starea în care e. Ce să facem 
noi cu muierea asta, pe care şi aşa o s-o ia dracu' mâine- 
poimâine? Lui îi e totuna dacă o ia de aici ori de aiurea, de 
aceea sunt de părere s-o lăsăm unde e. 

Tonul cu care vorbea era revoltător, dar nimeni nu se 
sinchisi de el. Nu se gândeau decât la salvarea lor, fără să le 
pese de ceilalţi. 

— Rolul nostru în afacerea Rodriganda s-a sfârşit, urmă 
Landola. Nu ne-a mai rămas decât să salvăm ce-om putea 
din dezastrul planului nostru. Dumneata ce zici, senior 
Cortejo? 

— Nu prea ştiu ce-am mai putea salva. 


— Dumneata nu, dar pe feciorul dumitale Alfonso l-ai 
uitat? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Cred că afacerea e destul de limpede. El e deocamdată 
moştenitorul averii Rodriganzilor. Vindem proprietăţile la 
repezeală şi dispărem cu milioanele pe care le putem 
realiza de pe urma vânzării. 

— Dar dacă Alfonso nu vrea? 

— Parcă îi rămâne altceva de făcut? Nu-ţi vei fi închipuind 
că Alfonso îşi va mai putea juca rolul de conte de 
Rodriganda! O să fie chiar foarte mulţumit să apuce ce-o 
putea până a nu fi prea târziu. 

— Şi cum ai vrea să facem împărţeala? 

— Foarte simplu. Suntem trei, adică eu, dumneata şi el. 
Fiecare din noi ia a treia parte. 

— L-aţi uitat pe al patrulea, zise Manfredo. Ori nu cumva 
vreţi ca eu să nu m-aleg cu nimic? 

— Nu te teme, o să primeşti ce ţi se cuvine, zise Landola 
împăciuitor. Se înţelege de la sine că dumneata, căruia îi 
vom avea de mulţumit salvarea noastră, trebuie să ai drept 
la parte egală. 

Cuvintele păreau sincere, dar dacă Manfredo ar fi putut 
vedea prin întuneric zâmbetul drăcesc de pe buzele 
piratului, s-ar fi îngrozit. 

— Cum îţi închipui fuga? întrebă iar Cortejo. Ar fi cea mai 
mare prostie pe care am face-o. Drumul de la Veracruz e 
tăiat de trupele imperiale şi mexicane. Trebuie să căutăm 
un port de pe partea de vest a coastei, de pildă San Blas 
sau Manzanillo. Calea până acolo e aproape liberă. Sper că 
Maximilian o să-i mai dea atâta de furcă indianului ăla 
Juarez, până ce ne-om vedea noi în siguranţă. Principalul 
pentru noi e deocamdată să câştigăm timp. Până să se 
sfârşească tulburările în Mexic şi să poată ajunge în Spania 
vestea despre afacerea noastră, noi trebuie să fi isprăvit ce 
avem de făcut la Rodriganda. 


Discutară multă vreme planul în amănunţime apoi se mai 
liniştiră. De-abia aşteptau însă să treacă zilele. 

A patra zi, când paznicul veni să-l schimbe pe camaradul 
său, îl găsi pe acesta într-un lac de sânge şi pe infirmier 
legat cobză şi cu un căluş în gură. Prizonierii dispăruseră. 
În celula lui Pablo Cortejo şi a Josefei nimic nu era schimbat. 
Nenorocita zăcea în chinuri cumplite şi tată-său o privea 
neputincios, ferecat în lanţuri. 

Îl dezlegară imediat pe infirmier şi aflară de la el ce se 
întâmplase: ieri, pe când venise s-aducă mâncare 
prizonierilor, aceştia se repeziseră la el, îl legaseră într-o 
clipă, fără să-i dea timp să ţipe, pe urmă acela care îşi zicea 
Landola înfipse cuțitul în inima paznicului şi fugiseră cu 
toţii. 

De frică a leşinat şi nu ştie ce-a mai fost cu el, încheie 
infirmierul văicărindu-se. 

Cazul fu raportat imediat maiorului, comandantul armatei 
de ocupaţie la mănăstire. După cinci minute era la faţa 
locului împreună cu persoanele cele mai interesate în 
cauză, adică don Fernando, Mariano, Grandeprise, 
căpitanul Unger şi Mindrello. 

Grandeprise examină cu de-amănuntul celula dar nu găsi 
nimic care ar fi putut lămuri cazul. 

Clătină îngândurat capul şi-i zise maiorului: 

— Senior, dumneavoastră sunteţi de părere că fugarii s-au 
putut elibera fără ajutorul cuiva? 

— Exclus! răspunse maiorul. 

— Bine, vă rog atunci să-l arestaţi imediat pe omul care a 
fost aici legat. Sunt aproape sigur că eli-a ajutat să fugă. 

— Pe ce-ţi bizui bănuiala? 

— Pe multe. Susţineţi că prizonierii nu s-au putut elibera 
singuri. Deci, numai două persoane i-au putut ajuta, adică 
paznicul sau persoana care le aducea zilnic mâncarea. În 
severitatea cu care erau păzite ieşirile, ar fi fost cu 
neputinţă ca un al treilea să pătrundă înăuntru. Şi apoi, de 
ce l-au omorât fugarii numai pe paznic şi pe el nu? 


— Ai dreptate, răspunse maiorul. Apoi, întorcându-se spre 
infirmier, strigă cu glas ameninţător: Mărturiseşte, 
ticăloşiile, că tu le-ai înlesnit fuga! 

— Vă înşelaţi, senior, eu nu ştiu nimic... încercă el să se 
apere. 

— Bine. Se va dovedi pe urmă. Legaţi-l! 

Ancheta dovedi că niciunul din paznicii puşi la uşi nu 
văzuse în ajun pe nimeni ieşind din mănăstire. Pablo Cortejo 
şi Josefa fură şi ei luaţi la cercetări; nu ştiau însă nimic. 
Furia lor când auziră că părtaşii crimelor înfăptuite de ei 
fugiseră lăsându-i aici fu de nedescris. 

Problema evadării ar fi rămas poate nedezlegată, dacă 
maiorului nu i-ar fi venit o idee. Aveau pe lângă regiment un 
copoi care adulmeca urma când vreun soldat dezerta din 
front. După un sfert de ceas câinele fu adus în celulă, legat 
de o curea. I se puse sub bot un ghemotoc de paie din 
culcuşul prizonierilor şi câinele începu numaidecât să 
miroasă şi să tragă cât putea de curea, încât de-abia îl mai 
puteau ţine. 

Fără să se oprească din fugă, câinele alergă pe gang, intră 
într-o subterană, se opri înaintea unui perete şi începu să 
râcâie zidul cu laba. Se cercetă locul şi văzură cu mirare că 
se află acolo o uşă secretă. Apăsară pe un resort ascuns în 
zid şi în faţa lor se căscă o deschizătură. 

— Ei drace! exclamă Grandeprise. Doctorul Hillario mai 
ştia de o altă ieşire, neînsemnată pe plan. Mănăstirea asta 
pare să fie o adevărată vizuină. Repede, mai departe! 

Gangul ducea drept înainte, până la un perete vertical, la 
care câinele începu iar să miroasă. Apăsară şi aici pe un 
resort, o uşă se dădu la o parte şi lumina le năvăli în faţă. 

Ajunşi afară, câinele adulmecă urma şi vru să pornească 
din nou, dar Grandeprise îl ţinu în loc. 

— Staţi! Le zise el celor ce-l însoțeau. Ştim acum pe unde 
au fugit bandiții. Trebuie neapărat să ne luăm după ei. 
Senior maior vreţi să-mi mai lăsaţi câinele? 


— Cu plăcere. Nu cumva vrei să pleci singur în căutarea 
fugarilor? Nu te-aş sfătui. 

— Voi lua cu mine încă câţiva inşi destoinici care nu se dau 
în lături de la o vânătoare ca asta, răspunse el. 

— Nu se poate, zise Mariano. Uiţi că avem şi noi o răfuială 
cu oamenii aceia? Merg şi eu cu dumneata. 

— Şi eu, adăugă Mindrello. Ticăloşii mi-au amărât atâţia 
ani din viaţă că nici nu mă gândesc să rămân pe loc când e 
vorba să-şi capete pedeapsa pe care o merită. 

— Mindrello are dreptate, îşi dădu cu părerea don 
Fernando. Nici eu nu mă las. Nu vreau să se spună câ... 

— Nu! Îi curmă Grandeprise vorba. Sarcina asta s-o laşi în 
seama celor mai tineri, domnule conte. Îţi jur pe tot ce am 
mai scump că te poţi bizui pe noi şi că nemernicii nu vor 
scăpa. Dumneata ne-ai stingheri numai, căci nu poţi ţine la 
drum ca noi ăştialalţi. Şi-apoi trebuie să rămâi de pază la 
ceilalţi prizonieri, ca să nu scape şi ei. 

Bătrânul conte şi căpitanul Unger n-avură încotro. Maiorul 
stărui să-i dea lui Grandeprise câţiva călăreţi, dar 
americanul nu vru să primească, aşa că renunţă în cele din 
urmă. Nici nu trecu un ceas şi Grandeprise, Mariano şi 
Mindrello ieşeau pe poarta mănăstirii, aprovizionaţi cu 
merinde pentru o săptămână. În fruntea lor mergea copoiul 
cu nasul în pământ şi aşa ele repede încât de-abia îl puteau 
urma caii. 

Urmele fugarilor duceau deocamdată în jurul oraşului la o 
depărtare destul de mare. Era vădit că bandiții se fereau să 
fie văzuţi de cineva. 

Când se îndepărtară de oraş, câinele porni ca o săgeată 
spre miazăzi, ceea ce miră foarte mult pe urmăritori, care 
se aşteptau ca fugarii s-o fi luat spre apus, în ţinuturi mai 
puţin locuite. 

— Crezi, senior, că-i vom ajunge? îl întrebă Mindrello pe 
vânător. 

— Depinde de când şi-au putut procura cai, răspunse el. 
Dacă le-a reuşit repede, atunci va trece mai multă vreme 


până să dăm de ei. Au doar o după-amiază şi o noapte 
întreagă de drum înaintea noastră. 

Din fericire, temerile lui nu se adeveriră. Pe la prânz 
zăriră o fermă singuratică şi câinele o luă la goană într- 
acolo. Ocoli ferma şi se opri la un loc bătătorit de copite de 
cai. Mirosi câtva timp urmele, adulmecă aerul şi se aşeză 
jos dând din coadă. De aici câinele nu-i mai putu urmări pe 
fugari deoarece paşii încetau. 

Grandeprise întoarse calul şi goni spre fermă, în poartă îl 
întâmpină un argat cu privirea posomorâtă. 

— Buenos dias, se?or, îl salută vânătorul politicos. Ai putea 
să-mi spui dacă ai văzut trei inşi trecând ieri pe-aici? 

Bătrânul se întunecă şi mai niult la faţă. 

— Sunteţi de-ai lor, senior? 

— Nu, îi căutăm. Sunt trei criminali care au fugit din 
închisoare şi după socotelile noastre nu se poate să nu-i fi 
văzut. 

— Dacă aşa stau lucrurile, răspunse argatul mai 
luminându-se niţel, o să vă spun. De văzut n-am văzut pe 
nimeni, dar trei trebuie sa fi fost fiindcă ne-au lipsit azi- 
dimineaţă trei cai şi tot atâtea şei. 

— Nu mai încape îndoială că ei au fost, ştiu acum ce să 
cred. Mulţumesc, senior şi rămâi sănătos! 

— Umblă sănătos! Te-aş ruga însă, dacă cumva dai de ei, 
caută un copac cu crăci cât mai groase şi spânzură-i pe toţi 
cu capul în jos şi cu picioarele în sus. 

— Aşa o să şi fac, senior, fii pe pace. Adios! 

Vânătorul, se întoarse la prietenii săi şi examinară urmele. 
Erau vechi de-o zi, aşa că avuseseră destulă vreme să se 
îndepărteze. 

Grandeprise luă câinele de curea şi porniră la drum 
ţinându-se mereu pe urmele lăsate de fugari. Nu-şi 
pierdură curajul, ştiind că aceştia n-aveau la ei nici bani, 
nici arme şi nici merinde, aşa că nu vor putea ajunge prea 
departe. 


Pe înnoptate, când nici ochiul cel mai ager n-ar fi putut 
desluşi urma, descălecară să facă popas de noapte. Se aflau 
pe o hacienda cu iarbă grasă, cea din urmă care se afla în 
direcţia de miazăzi şi Grandeprise se duse cu Mariano şi 
schimbă caii cu alţii mai odihniţi, ştiind că de acum încolo cu 
greu ar mai fi avut prilej să găsească alţii. 

A doua zi porniră iar la drum. De astă dată, până şi câinele 
părea descurajat. Soarele se înălța tot mai mult pe cer şi 
dealurile erau tot mai anevoie de urcat. Fiecare din ele 
părea un vulcan stins, cu valea plină de bolovani enormi de 
lavă. Deodată între dealurile de acolo se ivi o vale întinsă în 
mijlocul căreia se vedea un sat. Puținele case erau din 
bolovani de lavă, iar zidurile, care împrejmuiau nişte 
porumbişti. Sărace, erau tot din bolovani de lavă. Ţinând 
uliţa cea mare a satului? de altfel singura care exista? 
călătorii noştri ajunseră la o clădire, care se deosebea de 
celelalte numai printr-atât că deasupra găurii care slujea de 
uşă era atârnată o scândură pe care scria cu litere negre: 
„Hotel Dolores”. 

Cuvântul spaniol „Dolores” nu înseamnă numai un nume 
de femeie, ci şi durere, ca în limba latină. Un alt nume nici 
că s-ar fi potrivit pentru o mai tristă locuinţă ca aceea. Când 
drumeţii îşi opriră caii şi îl strigară pe hangiu, apăru un om 
numai în cămaşă şi pantaloni, care îi privi cu ochi bănuitori. 

— Buenos dias, se?or, începu vânătorul. S-ar găsi ceva de 
îmbucat în casa dumitale? 

— Pe parale se poate. 

— De parale să nu duci dumneata grijă, avem, slavă 
Domnului! Dar ia spune, n-au trecut azi trei călători pe-aici? 

Hangiul se încruntă. 

— Nu cumva sunteţi de-ai lor? întrebă el şi mai bănuitor. 

— Să ne ferească Dumnezeu! Avem numai o vorbuliţă cu 
nemernicii aceia. Dar de ce întrebi aşa de supărat, nu 
cumva ţi-au făcut vreun pocinog? 

— Să-i ia dracu'! strigă hangiul necăjit. M-au ameninţat cu 
bătaia dacă nu le dau numaidecât de mâncare şi după ce s- 


au îndopat bine şi le-am cerut plata, m-au luat în râs şi s-au 
dus p-aci încolo. 

— De mult au plecat? 

— Păi, n-or fi mai mult de două ceasuri... 

— Gracias a Dios! jubilă Mindrello. Am pus, în sfârşit, 
mâna pe ei! 

— Nu încă, zise Grandeprise. Senior, adăugă el adresându- 
se hangiului, cum e drumul de-aici în munţi? 

— Rău, foarte rău. Până la poalele ăluia de colo mai merge, 
pe urmă să te ferească Dumnezeu! Numai bolovani şi râpe, 
să-ţi frângi gâtul, da mai al dracului e ăl de duce sus la 
Fuente del diablo. 

— Adică la Izvorul diavolului? Asta ce mai e? 

— Senior, aici la noi tot pământul e un vulcan. Craterele 
sunt toate stinse, nu-i vorbă, dar pe alocuri izbucnesc 
izvoare clocotite că ţi-ai putea fierbe cafeaua în ele. Cel mai 
mare şi mai fierbinte e Fuente del diablo. 'Ţâşneşte din 
adânc şi face un fel de lac care, măcar că are scurgere la 
vale, nu scade niciodată. 

— Nouă nu ne pasă ce şi cum, pe noi ne interesează numai 
calea cea mai scurtă ca s-ajungem în vârful dealului. 

— Hm, mormăi hangiul, aruncând o privire la caii 
drumeţilor. Cu ăştia nu puteţi ajunge decât pe drumul pe 
care l-au luat şi ceilalţi, dar ăsta e groaznic. Pe jos aş şti eu 
altul mai scurt, numai că e abrupt al dracului, măcar că nu-i 
mai greu decât celălalt de urcat. Nu cred însă că o să vreţi. 

— De ce nu? 

— Fiindcă ar trebui să vă lăsaţi caii aici şi v-ar trebui pe 
urmă să vă duceţi mai departe. 

— Te-nşeli, senior. Drumul nostru e numai până ce-om 
pune mâna pe oamenii despre care ţi-am vorbit; dacă i-am 
prins, ne întoarcem de unde-am venit. 

— Aşa mai merge. Vă duceţi calări până unde se isprăveşte 
poteca, pe urmă vă lăsaţi caii şi urcați cu piciorul. Ori şi mai 
bine, merg eu cu dumneavoastră şi aduc caii aici la mine. 

— 'Te poţi ţine după noi? 


— N-avea grijă. Caii vă sunt osteniţi; şi-apoi am un 
măgăruş care se ia la întrecere cu ei, fără să rămână de 
ruşine. Dar nu vreţi să intraţi să luaţi ceva? 

— Mai târziu, acum suntem grăbiţi. Trebuie să vedem să 
nu ne scape tâlharii din mână. 

Hangiul clătină capul. 

— Eu altminteri zic, senior. Niţică odihnă şi ceva de băut şi 
de mâncat nu strică. Vreme, berechet! Pe drumul pe care v- 
am spus eu ajungeţi cu un ceas înaintea lor la Izvorul 
diavolului. 

— Mă tem că o să pierdem vreme căutându-l, fiindcă nu 
ştim unde vine. 

— N-are a face. Eu vă însoțesc până la Barranca3 şi de 
acolo nu vă mai puteţi rătăci. Urcaţi râpa drept înainte şi 
curn ajungeţi în vârf aţi şi dat de Izvorul diavolului. Dacă 
vreţi, vă duc chiar până acolo. 

— Mulţumesc, senior, ne ducem singuri; îţi suntem însă 
recunoscători dacă ne însoţeşti până la râpă şi iei caii cu 
dumneata la han. Cum însă zici că ne putem odihni o 
jumătate de ceas la han fără să păgubim ceva, primim. Să 
descălecăm! 

În timp ce hangiul îşi ospăta muşteriii, Grandeprise îl 
întrebă: 

— N-ai băgat de seamă dacă fugarii se simțeau în 
siguranţă sau se temeau să nu fie urmăriţi? 

— Aş putea să-ţi răspund ceva hotărât, anume că unul din 
ei, căruia ceilalţi îi ziceau Landola, a răspuns râzând unuia 
din ei la întrebare, că li s-a pierdut de mult urma. Ba, zicea 
el, după ce-or trece dealul nu mai au să se teamă de nimic 
şi o să trebuiască să facă repede rost de ceva parale, mai 
ales că acolo are să fie mai lesne ca pe-aici. 

— Îmi închipui eu ce credea el. Ca să-şi ajungă scopul le 
trebuie bani şi speră să şi-i procure prin cine ştie ce crimă. 
Vom avea noi grijă să-i împiedicăm la vreme. Acum să 
plecăm. Am mâncat şi ne-am odihnit destul, să nu mai 
pierdem vremea degeaba. 


Pe când drumeţii încălecau, hangiul se duse în ogradă şi 
veni cu un măgăruş slab, să-i numeri coastele. Cu toate 
acestea urecheatul ducea la drum şi se ţinea pas cu pas 
după cai. 

După vreun ceas, ajunseră la poalele dealului, începu 
urcuşul. Poteca era plină de bolovani şi caii amenințau să se 
poticnească din clipă în clipă. Se opriră apoi în faţa unui 
povârniş unde cu greu putea urca un om cu piciorul. 

— Aici e râpa, zise hangiul. Ţineţi drumul drept înainte 
căţărându-vă pe stâncă şi după două ceasuri ajungeţi în 
vârf. Acolo e Izvorul diavolului. Calea pe care-au luat-o 
fugarii călări duce pe partea cealaltă cu multe cotituri şi... 
Cielo! Ce-i asta? strigă el arătând spre potecă. 

Văzură câinele cu părul zbârlit, înţepenit pe labele de 
dinapoi, privind cu ochii scânteietori în sus. Când îşi 
îndreptară şi ei privirea într-acolo, zăriră ceva întins la 
pământ, la o depărtare de vreo două sute de metri. 

— Santa Madonna! Un cal... se minună hangiul. 

— Un cal? Ai dreptate, acu îl văd şi eu. Să vedem ceecu 
el, zise Mariano. 

În câteva minute ajunseră la locul arătat de hangiu. 
Călăreţii îşi struniră caii şi scoaseră un țipăt de groază. La 
picioarele lor zăcea alături de calul lui mort, Manfredo, într- 
un lac de sânge, cu beregata tăiată. 

Descălecară. Grandeprise se aplecă să vadă dacă 
nenorocitul mai răsuflă, dar se încredinţă repede că era 
mort de câteva ceasuri. 

Vânătorul îşi aruncă ochii la calul ucisului, apoi zise: 

— Înţeleg foarte bine ce s-a petrecut. Calul, obosit, s-a 
poticnit, a căzut şi şi-a rupt picioarele. Manfredo s-a luat la 
ceartă cu unul din tovarăşii săi ca să-i dea lui calul şi în 
cursul certei a fost înjunghiat. Aş fi însă curios să ştiu care 
din ei a fost ucigaşul, Cortejo sau Landola? 

— Pot să vă spun eu, răspunse hangiul. Am văzut că numai 
ăla de-i zicea Landola avea un cuţit la el. 


— Atunci el a fost. De altfel mi-am închipuit eu. Celălalt n- 
ar fi avut atâta curaj şi nici atâta îndemânare. Va fi însă 
ultima crimă a ticălosului, jur pe toţi dracii din iad! 

— Mă îngrozesc de cruzimea acestor oameni, zise 
Mariano. Manfredo era doar acela care i-a scos dim 
mănăstire şi drept mulţumire l-au asasinat mişeleşte. Nu-i 
vorbă, nici n-a meritat o soartă mai bună, fiindcă le-a 
înlesnit fuga, deşi ştia cine sunt. În sfârşit, aşa i-a fost scris! 
Acum să ne grăbim, ca să nu ne scape criminalii din mână. 

Îşi luară rămas-bun de la hangiu şi porniră să urce râpa. 
Băgară în curând de seamă că se aflau pe un teren care 
clocotea fără întrerupere. Pe alocuri pământul era crăpat şi 
se auzea dinăuntru fierbând, ca într-un cazan cu smoală, iar 
apa ţâşnea printre bolovanii de lavă. Mindrello se opri la un 
moment dat şi băgă mâna în apă însă şi-o trase repede, 
scoțând un țipăt de durere. 

— Vai de mine, da fierbinte mai e, frate! Era cât p-aci să-mi 
opăresc toată mâna. 

Cam pe la ceasurile patru ajunseră în vârful dealului. 
Pământul clocotea sub picioarele lor şi după ce mai făcură 
câţiva paşi se şi aflau la Fuente del diablo. Într-o adâncime, 
împrejmuită de bolovani de un diametru de vreo zece metri, 
sclipea o apă neagră ca smoala. Luciul apei apărea numai 
atunci când o adiere de vânt risipea ceata care se forma din 
aburii calzi, amestecați cu aerul rece care domnea aici. 
Împrejurimile lacului erau alcătuite din bolovani şi 
sfărâmături de stâncă; părea că în timpuri imemoriale se 
jucaseră aici dracii de-a mingea, smulgând în furia jocului 
lor bucăţi întregi de stâncă. În orice caz, aspectul fioros al 
locului nu-şi dezminţea numele. Dacă porneai însă de-aici şi 
te îndreptai spre apus, aveai înaintea ochilor o privelişte de 
o frumuseţe neîntrecută... Munţii înverziţi coborâţi în pantă 
lină până departe. Deşi oceanul era la o depărtare de două 
sute de kilometri, aveai impresia că e la numai câţiva, paşi 
de poalele muntelui unde se întindeau încântătoarele şiruri 
de Sierra. 


Grandeprise îl puse pe Mindrello să observe coborâşul 
dealului care şerpuia în cotituri până departe. Toţi tăceau. 
Deodată Mariano înterupse tăcerea. 

— Ce-o să facem cu prizonierii, după ce-i vom prinde? îl 
întrebă el pe vânător. 

— Spune-mi mai întâi care e părerea dumitale? întrebă 
acesta în loc să răspundă. 

Mariano se gândi câteva momente, pe urmă zise: 

— La drept vorbind, ar trebui să-i ducem îndată la Santa 
Jaga şi să vedem pe urmă ce e de făcut cu ei. 

— Ca să ne scape iar şi probabil pentru totdeauna? Vrei să 
ţi-i iei în spinare? Dar ia spune-mi, rogu-te, pentru ce eşti 
de părere că ar trebui să-i ducem la Santa Jaga? 

— Avem nevoie de depoziţiile lor în procesul familiei 
Rodriganda cu fraţii Cortejo. 

— Şi ce aştepţi din aceste depoziţii? Crezi că au să fie atât 
de proşti să mărturisească? Şi apoi, îi ai pe Pablo Cortejo şi 
pe fata lui. Dinspre partea mea ţine-l şi pe Gasparino 
Cortejo, dar pe L.andola? glasul îi tremură când zise aceste 
cuvinte? pe Landola lăsaţi-mi-l mie. Nu dau voie nimănui să 
se atingă de el; e al meu şi numai al meu... 

Americanul, de obicei atât de calm, nu mai era de 
recunoscut. Obrajii îi ardeau, ochii îi luceau, pe chipul lui se 
citea o hotărâre care te înfiora. Să-l fi văzut acum Landola, 
duşmanul lui de moarte, s-ar fi îngrozit. Mariano vru să 
spună ceva, dar în momentul acela veni Mindrello şi le zise 
că fugarii se apropiau. 

Se făcură repede ultimele pregătiri pentru prinderea lor; 
Grandeprise rândui pe camarazii săi de pază după bolovanii 
de stâncă de la marginea potecii, pe când el aştepta, cu 
câinele ţinut de lanţ, venirea duşmanului. Nimeni nu avea 
voie să tragă, decât în caz extrem şi chiar atunci nu în cap 
sau în piept, căci vroiau să-i prindă pe cei doi bandiți de vii. 

După ce fiecare se aşeză la postul său, Izvorul diavolului 
părea tot atât de părăsit şi de înfiorător ca şi mai înainte. 
Răbdarea le fu pusă la grea încercare şi Grandeprise 


începu să creadă că Mindrello s-a înşelat, când auzi un 
zgomot ca şi când o piatră ar fi căzut în prăpastie. Pe urmă 
răsunară glasuri omeneşti şi-i văzură pe Henrico Landola şi 
Gasparino Cortejo apărând printre bolovani. Erau de 
nerecunoscut. Mizeria îndurată în subteranele mănăstirii, 
oboseala drumului, probabil şi foamea, lăsaseră urme 
adânci pe chipurile lor până atunci pline de sănătate. După 
ce ajunseră în vârful dealului, Gasparino scoase un suspin 
de uşurare şi descălecă, mai bine zis se lăsă să alunece de 
pe cal. Landola, deşi mai rezistent ca el, fu bucuros să 
găsească un loc de odihnă. 

— Cielo! Ce drum, zise Cortejo. N-am să-l uit câte zile oi 
trăi. Un adevărat calvar. Îţi foarte mulţumesc pentru ideea 
pe care ai avut-o să venim încoa'. 

— Nici nu m-aşteptam la altceva din partea dumitale. În 
loc să-mi mulţumeşti, te apuci acum să-mi faci imputări. 
Mare prost eşti, senior Cortejo, dacă nu-ţi dai seama că 
tocmai ăsta e drumul cel mai sigur; oricare altul ar fi fost 
de-o sută de ori mai primejdios. 

— Şi acuma crezi că suntem în siguranţă? 

— În cea mai mare siguranţă! Ceea ce ne-a mai rămas de 
făcut, adică drumul spre coasta Manzanillei, e un fleac pe 
lângă ăsta pe care l-am făcut. Bizuie-te pe mine. Cunosc 
locurile de dincolo de deal şi ştiu mijloace cum să ne 
pricopsim iar. 

— Numai de n-am păţi ceva din pricina afacerii cu 
Manfredo. Dar şi dumneata, Landola, prea eşti repede de 
mână când e vorba de viaţa unui om... 

— Aş! Cine dracu' se sinchiseşte de un nătărău ca ăla! Şi- 
apoi, dacă puneau mâna pe el, tot se bălăbănea în 
spânzurătoare. 

— La drept vorbind, avea omul dreptate. Calul era al lui şi 
ce vină avea el că al dumitale îşi frânsese gâtul? Să fi mers 
pe jos. 

— Da' ce, eram prost! În astfel de împrejurări nu te mai 
uiţi cine are şi cine nu are dreptate. Mie nu-mi pasă, eu fac 


aşa ca să-mi fie mie bine. 

— Bine că ştiu. Adică ai face la un moment dat cu mine 
cum ai făcut cu bietul Manfredo, care ne-a scăpat, săracul, 
din închisoare? 

— Nu vorbi prostii! Nu era vorba de dumneata, ci de 
Manfredo. Ori aşa, ori altfel, tot nu scăpa el de moarte. Ori 
vei fi avut de gând să împărţi cu el, cum îşi băgase dobitocul 
în cap? Te cunosc eu cine-mi eşti. I-ai fi făcut de petrecanie 
la cea dintâi ocazie. Vezi mai bine dacă poţi aprinde oleacă 
de foc, să frigem bucata asta de carne pe care am tăiat-o 
din calul lui. 

— Carne de cal... brr! mormăi Cortejo, uitându-se cu 
scârbă şi cu jind în acelaşi timp la bucata de carne, 
înfășurată într-o bucată de cârpă. Nu mi-aş fi închipuit că o 
s-ajung să mănânc scârboşenii de-astea... 

— Zii Doamne fereşte de mai rău! De altfel te asigur că n-o 
să ţină mult. O s-avem în curând ceva mai bun. Pentru asta 
ne trebuie însă bani şi iar bani. Cum oi întâlni pe cineva în 
drum, care să mi se pară cu chimirul doldora, n-am ce-i 
face... 

— Nu cumva oi fi eu? se auzi un glas de după bolovani şi 
Grandeprise i se aşeză în faţă cu puşca întinsă. 

Landola şi Cortejo, care numai la asta nu se aşteptau, se 
înspăimântară grozav. Eandola însă îşi veni repede în fire. 

— Grandeprise, tu! Dracul te-a adus pesemne în calea 
mea... Elte-a adus, elsăteia! 

Într-o clipă smulse cuțitul de la brâu şi se repezi ca un 
tigru la fratele său vitreg. N-ajunse însă până la el. Câinele, 
care-i urmărise fiecare mişcare, se năpusti mârâind asupra 
lui Landola şi-l trânti la pământ. Cuţitul îi căzu din mână. 

Mârâitul câinelui fu ca un semnal pentru tovarăşii 
vânătorului. Săriră din ascunzătoarea lor şi năvăliră asupra 
celor doi bandiți. Gasparino nu făcu nici o mişcare; era atât 
de uluit, încât nu cuteză să se împotrivească. Cu Landola le 
fu şi mai uşor. Câinele stătea pe pieptul lui cu dinţii rânjiţi, 


gata să-l apuce de beregată. Într-o clipă fostul pirat fu legat 
burduf, Cortejo pe urmă. 

Îi târâră lângă lacul cu apă fierbinte şi-i rezemată de un 
bolovan. Câinele nu se mişca de lângă ei. 

— Ei, senior Cortejo? începu Grandeprise după ce aruncă 
mai întâi o privire plină de ură fratelui său vitreg? aşa-i că 
nu te-aşteptai să ne mai cazi o dată în mână? 

Acesta tăcea şi ţinea, ca şi celălalt, ochii închişi ca şi când 
n-ar fi auzit. 

— Faci pe fudulul, ai şi nu vrei să răspunzi? Cu atât mai 
bine, vom isprăvi mai repede cu voi. Veţi fi crezând că o să 
vă târâm după noi? Nici gând! O să vă judecăm după legile 
savanelor şi o să vă osândim pe loc. 

Landola nu se putu stăpâni. 

— Nu suntem în savane şi nu puteţi să ne judecaţi voi; n- 
aveţi nici un drept s-o faceţi, răspunse el dârz. 

— Eu sunt un cutreierător al savanelor şi nu cunosc alte 
legi şi drepturi. 

— Te priveşte! Noi cerem să fim duşi înaintea unui tribunal 
adevărat. 

— Zău? Atunci de ce-aţi fugit când eraţi duşi la tribunalul 
adevărat? cum îi zici? Asta înseamnă că nu vă sinchiseaţi de 
el şi nu înţeleg de ce ne-am sinchisi noi. 

— N-aveţi dreptul să ne judecaţi, repetă Landola. 

— Aşa crezi tu, Landola? rosti Grandeprise cu glas tăios. 
Tu care l-ai ucis pe tata, mi-ai luat logodnica şi mi-ai răpit 
onoarea şi averea. Numai tu eşti de vină că a trebuit să 
hoinăresc o viaţă de om prin pustiuri, ferindu-mă de oameni 
ca un ciumat. Şi mai îndrăzneşti să spui că n-am drept să te 
judec? Ai haz, Landola, zău aşa! Te-am urmărit peste munţi 
şi văi, peste ape şi uscat, neobosit, ca un jidov rătăcitor care 
nu cunoaşte odihna; acum, când am reuşit să pun mâna pe 
tine în sfârşit, nici o putere de pe pământ nu mi te poate 
smulge din gheare. Eşti cel mai odios monstru care există şi 
ca un astfel de monstru trebuie să pieri. 


Landola ascultase cuvintele acestea cu o nepăsare 
aparentă, dar cu destulă teamă în suflet. Ştia că nu se putea 
aştepta de la omul acesta, căruia îi făcuse atâta rău, la nici 
o cruţare. Deci trebuia să câştige cât mai mult timp, singura 
posibilitate de scăpare. De aceea, după ce sfârşi 
Grandeprise, zise cu un râs în aparenţă nepăsător: 

— N-o să îndrăzneşti să te atingi de mine. E doar şi senior 
Mariano pe-aici. 

— Te înşeli, Landola, dacă îţi închipui că viaţa dumitale are 
vreo importanţă pentru mine, răspunse Mariano. Nici prin 
gând nu-mi trece să-ţi iau apărarea. 

— Dar dacă murim noi, cine vrei să dovedească pe urmă 
că eşti cu adevărat un Rodriganda? Dacă n-ar fi din alt 
punct de vedere, e de ajuns atât ca să ai tot interesul să 
trăim. 

— Te înşeli şi de data asta. Am şi-aşa destule dovezi, şi-apoi 
îi avem pe Pablo Cortejo şi pe Josefa la dispoziţie. 

— Mărturia noastră e însă cea mai sigură. Numai prin noi 
poţi dovedi că Alfonso ţi-a fost substituit dumitale. 

— Nu te mai osteni degeaba, Landola. Te faci că nu 
înţelegi situaţia în care te afli. N-avem trebuinţă de 
mărturia voastră. Depoziţiile conților de Rodriganda nu pot 
fi puse la îndoială. Eşti pierdut şi nici nu pot, nici nu vreau 
să contribui la salvarea dumitale. 

— Să vă ia dracu'! zise Landola pierzând orice stăpânire 
de sine. Hai, isprăviţi o dată cu comedia asta, ce mai staţi? 

— Comedia o să se preschimbe îndată în tragedie, zise 
Grandeprise. Senior Mariano, ce acuzaţii ridici împotriva 
acestui individ, zis Landola? Îţi atrag însă atenţia că nu ţi-e 
îngăduit să vorbeşti decât despre crimele comise împotriva 
dumitale cum şi a prietenilor dumitale, deoarece judecăm 
după legile savanelor şi nu ale codului penal burghez. 

— Am înţeles ce vrei să spui. Îl acuz pe Landola de crima 
de-a fi răpit libertatea individuală şi a fi pus stăpânire pe 
persoana noastră. 

— Faţă de cine? 


— Faţă de mine şi prietenii mei. 

— Şi dumneata, senior Mindrello? 

— Îl acuz de aceleaşi crime, ca şi de faptul de-a ne fi 
aruncat pe mine şi pe contele Fernando de Rodriganda în 
sclavie. 

— Ajunge. Domnilor, nu vreau să mai pomenesc despre 
cele ce a făcut omul acesta cu mine. Vă întreb însă: ce 
pedeapsă i se cuvine după legile preriilor pentru răpire de 
oameni? 

Mariano şi Mindrello, ajunşi pe neaşteptate juraţii unui 
tribunal atât de teribil, trăiseră îndeajuns departe de lumea 
civilizată ca să ştie ce trebuie să răspundă. De aceea 
strigară amândoi într-un glas: 

— Moartea! 

— Şi pentru crimele acestea comise asupra mai multor 
persoane? 

— De mai multe ori moartea! 

— Mulţumesc, domnilor, aţi răspuns după cum trebuia. 
Acum să trecem la senior Cortejo. Ce acuzaţie îi aduci, 
senior Mariano? 

— Îl acuz de substituirea unui alt copil în locul şi drepturile 
mele, de încercare de asasinat asupra tatălui meu şi răpirea 
averilor mele. Îl acuz de asemenea de complicitate la toate 
crimele părtaşului său, făcute sub îndemnul său. 

— Şi dumneata, senior Mindrello? 

— Îl acuz de răpirea libertăţii mele, de complicitate la 
crima de-a mă fi vândut sclav şi de suferinţele pe care le-am 
îndurat împreună cu don Fernando în sclavie. 

— Ajunge, domnilor. Repet întrebarea de-adineauri: ce 
pedeapsă i se cuvine după legile preriilor pentru aceste 
crime? 

— Moartea. 

— Şi pentru repetarea acestor crime? 

— De mai multe ori moartea. 

— Aţi auzit, zise vânătorul cu răceală celor doi acuzaţi. 
Sentința a fost dată. Pregătiţi-vă de moarte. 


Grandeprise tăcu şi se uită cu satisfacţie la ei să vadă ce 
impresie făcuse asupra lor osânda. 

Landola părea nepăsător, numai ochii lui aruncau fulgere 
de ură spre judecătorii săi. Altfel era însă cu Gasparino 
Cortejo. Acesta era mai puţin curajos ca tovarăşul său şi 
părea cuprins de-o teamă nebună. Ar fi fost în stare să-şi 
trădeze pe cel mai bun prieten al său, numai să scape. 

Deodată Grandeprise sări în picioare. Ochii îi luciră 
sinistru. Se apropie de lac, ca şi când ar fi vrut să încerce 
apa. Probabil că fu mulţumit, căci dădu de câteva ori din 
cap. Se aşeză apoi iar în faţa acuzaților; pe faţa lui se citea 
o expresie înfiorătoare. 

— Isprăveşte mai repede cu ei; se înserează şi mai avem 
de făcut drumul acesta primejdios înapoi, zise Mariano. 

— Mai repede? Cum îţi vine să vorbeşti aşa? Repede au 
trecut oare aceşti şaisprezece ani de suferinţă pe care i-aţi 
îndurat, dumneata şi Mindrello, din pricina acestui diavol cu 
chip de om? Şi puţin lucru crezi că au fost chinurile 
sufleteşti prin care am trecut eu de când nenorocirea mi l-a 
scos în cale? Vă asigur că un glonţ care ar pune capăt vieţii 
lor ticăloase ar fi o binefacere pentru aceşti nemernici şi eu 
aş fi cel din urmă de la care se pot aştepta la o astfel de 
binefacere. Nu, au meritat de zeci de ori moartea şi vreau 
să sufere chinuri atât de groaznice, ca să li se pară că mor 
de sute şi mii de ori. 

— Dar ce fel de moarte le-ai hărăzit, senior? întrebă 
Mindrello. Mare bucurie aş avea să-i văd ducându-se în iad 
în chipul cel mai plăcut cu putinţă. 

— Nu ghiceşti? Şi totuşi e aşa de aproape de dumneata! Ai 
uitat ce-ai simţit când ai băgat mâna în apa aceea clocotită? 

— Per todos los Santos!4 Ideea e minunată! strigă 
Mindrello cu entuziasm. Ai dreptate. Îi aruncăm pe 
nemernicii ăştia în Fuente del diablo şi... 

— Îi „aruncăm”? întrebă Grandeprise cu glas tărăgănat. 
Nici nu mă gândesc! Prea ar muri repede. Altceva vreau eu 
să fac. O să-i las să alunece cât se poate de binişor înăuntru, 


ca să simtă încetul cu încetul cum îi cuprinde moartea în 
ghearele ei. Clipele să li se pară veşnicii, să se zvârcolească 
în chinuri cumplite şi să-şi dorească sfârşitul ca o 
binefacere care să-i... 

Un țipăt grozav îi curmă vorba. Cortejo ţipase astfel. Se 
uita cu ochii holbaţi de groază la buzele americanului, ca şi 
când ar fi văzut un strigoi. Numai descrierea celor ce-l 
aşteptau îl zdrobise. 

Landola avea nervii mai tari, nu lăsa să se vadă ce simţea, 
deşi cuvintele vânătorului îl izbeau ca nişte lovituri de 
măciucă. 

— Valgame, Dios!5 răcni Cortejo îngrozit. Orice, numai 
asta nu!... Îndurare, senior, îndură-te, de mine, păcătosul... 
Doamne, Doamne...! 

— Nu te văicări aşa şi nu-l chema pe Dumnezeu în ajutor, 
ticălosule! Tot nu crezi în El, pentru ce-i batjocoreşti 
numele! se răsti vânătorul indignat. 

— Dacă faci ceea ce spui nu eşti om, ci fiară... 

— Noi suntem oameni, fiare aţi fost voi, care aţi făcut să 
sufere fiinţe nevinovate. Nu te mai ruga ca un laş ce eşti, că 
tot degeaba e. 

— Nu, nu, nu se poate să fiţi atât de neîndurători... Fie-vă 
milă şi lăsaţi-ue liberi! Jur pe ce am mai scump câănu o să 
ne mai vedeţi niciodată... Senior Mariano, ştiu că ai o inimă 
simţitoare şi nu o să ne laşi să murim în chinuri atât de 
grozave... 

— Taci, dobitoeule, nu vezi că le faci numai plăcere 
tânguindu-te aşa! Fii bărbat şi nu te mai boci ca o muiere, 
se răsti Landola la el, apoi se întoarse cu spatele, ca şi când 
ar fi vrut să le dea să înţeleagă că nici nu-i mai păsa de ei. 

Deodată, Mariano, care stătuse până atunci deoparte, făcu 
un semn spre Grandeprise că vrea să-i spună ceva. Acesta 
bănuia cam ce vrea şi se dădură amândoi mai încolo ca să 
nu fie auziţi. 

— Senior Mariano, zise americanul, ştiu ce vrei, dar îţi 
spun dinainte că orice intervenţie e de prisos. 


— Atunci au dreptate să spună că nu eşti om ci fiară, zise 
indignat Mariano. 

Vânătorul îi aruncă o privire aproape duşmănoasă. 

— Ştiu, începu el, că nu eşti de părerea mea, cu toate 
suferinţele pe care le-ai îndurat şi toţi ai dumitale din 
pricina acestor nemernici. Îţi admir mărinimia, dar nu-mi 
cere să-mi schimb hotărârea. Am dorit cu atâta nerăbdare 
clipa răzbunării, încât nu pot s-o las să treacă. Am răbdat 
de foame şi frig, m-au bătut ploile şi arşiţa trăind ca fugar 
prin pustiuri, dar n-am disperat; un glas lăuntric îmi spunea 
că speranţele mele nu vor fi zadarnice. Şi ceasul răzbunării 
a sosit în sfârşit. Da, ţi-o spun fără înconjur: eu nu pedeapsă 
vreau, ci răzbunare! Nu sunt eu de vină dacă simt altfel ca 
dumneata. 

— Bine, în ce-l priveşte pe Landola o să-ţi fac pe voie. Dar 
ce ţi-a făcut Cortejo ca să-l chinuieşti? 

— Nici nu vreau să-l chinuiesc. Nu-mi pasă mie de el. 
Trage-i un glonţ în cap, dacă se învoieşte Mindrello. Mă tem 
însă că n-o să vrea, fiindcă, pe cât îl cunosc eu, gândeşte şi 
el la fel ca mine. 

Mariano trebuia să recunoască, spre părerea lui de rău, că 
vânătorul avea dreptate în ce-l priveşte pe spaniol. De 
aceea nici nu mai încercă. Zise necăjit: 

— Bine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să vă schimb 
hotărârea, dar degeaba. Nu v-aşteptaţi însă de la mine să 
fiu de faţă la cele ce vreţi să faceţi. 

— Nici nu-ţi cere nimeni, suntem noi în stare, eu şi 
Mindrello, să ducem la bun sfârşit treaba noastră. 

Se întoarseră la locul de adineauri şi-l găsiră pe Mindrello 
făcând din curele un fel de lasou. Pentru care scop, nu era 
greu de ghicit. Cortejo îi urmărea fiecare mişcare cu ochii 
holbaţi de groază, pe când Landola stătea tot cu spatele 
întors la ei. În cele din urmă, avocatul nu se mai putu 
stăpâni şi strigă cu glas răguşit, care nu mai semăna a glas 
omenesc: 


— Dacă mai aveţi o scânteie de simţire omenească în voi, 
nu se poate să faceţi una ca asta. Nu cer să-mi lăsaţi viaţa, 
dar cruţaţi-mă de o moarte atât de cumplită. Trageţi-mi un 
glonţ în piept... vă rog..., un glonţ binefăcător. 

— Laş şi nemernic! 

Cuvintele acestea fuseseră spuse de Landola, pe care 
milogeala lui Cortejo îl scotea din fire. Se rostogolise, legat 
cum era, până la el şi-l privea cu scârbă şi dispreţ. 

— Dacă nu te-am cunoscut bine până azi, acum îmi dau 
seama ce fel de om eşti. lârăşte-te la picioarele lor şi sărută 
pulberea pe unde au călcat, zdreanţă omenească, laşule! 
Nu există moarte care să fie prea uşoară pentru un 
nemernic ca tine. Asta e părerea pe care o am şi pe care am 
avut-o întotdeauna despre tine. Acuma ţi-o spun ca să ştii! 

Cuvintele acestea îl făcură pe Cortejo să uite un moment 
situaţia în care se afla. Chipul i se făcu roşu ca para focului, 
ochii îi seânteiau de mânie. 

— Şi mi-o spui în faţă, nemernicule, pungaşule care m-ai 
adus aci! Atunci să-ţi spun şi eu ce gândesc despre tine. Jur 
pe toţi dracii din iad că dacă e un om care merită să 
clocotească în cazanul cu smoală de acolo, apăi acela eşti 
tu, Henrico Landola! Ce mai papară pentru Satan...! 

Vinele de pe fruntea lui Landola se umflară şi o furie 
nebună îl cuprinse. Se ridică pe cât putu, un horcăit îi ieşi 
din piept. Se zbătea să-şi rupă legăturile şi reuşi în cele din 
urmă să-şi elibereze mâna dreaptă. Repede ca fulgerul îşi 
încleştă degetele de braţul lui Cortejo. 

— Dacă sunt pierdut şi trebuie să mă duc în iad, o să mergi 
şi tu cu mine, canalie! şuieră el printre dinţi. 

Se rostogoli până la marginea lacului târându-l pe Cortejo 
după el şi se aruncă cu un râs sinistru în apa clocotită. Apa 
ţâşni, apoi se potoli iar. Nimic nu mai arăta drama grozavă 
care se petrecuse cu o clipă înainte. 

Mariano rămase câteva momente ca împietrit, apoi zise 
înfiorându-se: 


— S-a sfârşit. Landola şi-a împlinit singur osânda. Nu mai 
e nevoie să ne certăm asupra drepturilor pe care le-aveam 
asupra lor. Dumnezeu să-i ierte! 

Se înserase de-a binelea când cei trei drumeţi ajunseră la 
„Hotel Dolores”. Hangiul îi zorea cu întrebările dar niciunul 
nu-i răspunse. Se aşezară în tăcere la masă şi mâncară o 
„friptură de vacă” pregătită de nevasta hangiului. Friptura, 
destul de bună la gust, era, de fapt, o halcă de carne pe 
care hangiul o tăiase, după ce plecaseră ei, din calul găsit 
lângă Manfredo. 

A doua zi în zori, Grandeprise, Mariano şi Mindrello 
porniră la drum îndărăt spre mănăstire. 

Capitolul XV - Asediul oraşului Queretaro. 

Queretaro fu asediat şi în curând populaţia nu mai avea ce 
mânca. Maximilian încercă să intre în tratative cu 
Escobedo, oferindu-se să-i predea oraşul, cu condiţia ca să-l 
lase să plece împreună cu soldaţii săi europeni, iar 
partizanii săi mexicani să nu fie supuşi nici unei pedepse. La 
propunerea aceasta, iată ce răspunse generalul Escobedo: 
„Am ordin să ocup Queretaro şi să nu tratez cu aşa-zisul 
împărat al Mexicului? care pentm mine nici nu există. De 
altminteri, sângele acelora care au fost ucişi cfe nedrept 
pentru acest imperiu inexistent strigă răzbunare. 1 s-a 
oferit arhiducelui Maximilian în diferite rânduri 
posibilitatea să scape, dar a refuzat. Acum să-şi primească 
pedeapsa pe care o merită.” 

Văzându-se respins astfel de Escobedo, Maximilian încercă 
să se adreseze lui Juarez, dar nu i s-a dat nici un răspuns. 
Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Miramon. Ambiţiosul 
conspirator, care-l atrăsese atât de perfid pe domnitorul 
său în cursă, a căzut singur în ea. Stătea acum retras în 
camera sa şi în faţa lui se afla colonelul Miguel Lopez, acela 
care încercase zadarnic s-o înlăture pe Emilia din calea lor. 
Era cavaler al Legiunii de onoare franceze şi considerat ca 
prieten personal al împăratului fiindcă acesta îi botezase un 
copil. Maximilian îl făcuse mai întâi mareşal al Curţii, pe 


urmă comandant al gărzii împărăteşti. Avea deci destule 
motive ca să fie recunoscător împăratului. Atât el cât şi 
Miramon stăteau posomorâţi; fiecare simţea însă în alt fel. 
Generalul părea omul care se ştie pierdut, dar care se 
agaţă şi de un fir de pai ca să scape, deşi nu mai spera 
nimic. Colonelul Lopez nu se dădea încă bătut şi s-ar fi 
folosit de orice prilej, josnic chiar, ca să iasă din situaţia 
disperată în care se afla. 

— Nu mai putem rezista decât câteva zile, zise Miramon. 
Cerro des las Campanas a fost complet distrus de bombele 
inamicului, oraşul e pustiit, întăriturile sunt la pământ, 
numai fortul La Cruz mai dăinuieşte încă. 

— Pe ăsta nu-l distrug ei, fii pe pace, răspunse Lopez. 

— Te-nşeli. În curând Escobedo o să fie stăpân pe oraş şi o 
să ne aplice fără milă Comunicatul de la 3 octombrie. 

— Oare să nu existe nici un mijloc de scăpare? 

— Moartea de erou, cu sabia în mână. 

— Ei aş! O fi frumos să mori pentru împăratul tău, dar mai 
frumos e să trăieşti pentru tine însuţi, râse Lopez. 

— Poate că ai dreptate, răspunse Miramon îngândurat. Ce 
înseamnă pentru noi moartea? Renunţarea la tot ce-am 
clădit ani de-a rândul, la toate speranţele, dorinţele şi 
planurile noastre. Nu vreau, nu pot să mor cu ideea că 
acest Juarez, indianul acesta, va fi iar preşedinte al 
Mexicului, sărbătorit ca erou şi salvator al patriei. 

— Trebuie să găsim un mijloc de salvare. 

— Există unul, unul singur pe care aproape nu ţi-l poţi 
mărturisi ţie însuţi, cu atât mai puţin altuia. 

— Nici mie? 

— Numai dacă ştii să taci. 

— Sunt mut ca pământul. 

— Bine. Mă încred în discreţia dumitale. Să rezumăm mai 
întâi situaţia în care se află împăratul. 

— E pierdut. O dată cu Comunicatul de la 3 octombrie şi-a 
iscălit singur sentinţa de moarte, care va fi cu siguranţă 
executată. 


— Atunci nici sacrificiul nostru nu-i mai poate ajuta nimic. 

— Nici lui, nici nouă. 

— Mai ales nouă. Dacă am întrebuința acest sacrificiu în 
sens contrar, ne-ar putea fi chiar de folos. 

— Aha, vrei să spui că în loc să-l apărăm pe împărat ar fi 
mai bine să-l lăsăm în voia soartei? 

— Ar fi prea puţin, căci înseamnă să stăm inactivi şi pe noi 
activitatea ne poate salva. 

— Am înţeles, zise colonelul cu glas hotărât. 

— Bine. Eşti dispus să-mi serveşti de intermediar? 

— Da. 

— Nu e mult de când din nesocotinţa dumitale ne-a putut 
scăpa spioana din mâini. Te-am iertat atunci, ştiind că o altă 
însărcinare îţi va reuşi mai bine. Acum a sosit momentul. 

Lopez îi aruncă o privire vicleană. 

— Aşadar, prevedeai încă de atunci o astfel de posibilitate? 

— Şi mai de mult. 

— Cu atât mai bine. Înseamnă că ideea a fost bine 
chibzuită. 

— Aşa şi e. 

— Principalul e să găsim o persoană în care să ne putem 
încrede fără frică. 

— Am şi găsit-o. Generalul Velez, cu care am intrat de 
curând în tratative. 

— Velez, care se află în tranşeele din faţa mea? Îl crezi 
nimerit pentru aşa ceva? 

— Da. E un om aspru, îndrăzneţ şi ştie să-şi stăpânească 
soldaţii, dar nu şi sentimentele. Urăşte de moarte pe 
împărat şi ar da orice să se poată spune că ela fost acela 
care l-a prins pe austriac. 

— Crezi că e împuternicit să, încheie o convenţie ca aceea 
proiectată de noi? 

— Escobedo va fi mulţumit să pună stăpânire pe oraş fără 
vărsare de sânge. 

— Atunci ar trebui predat în primul rând fortul La Cruz. 


— Ata e şi părerea mea. Aşadar, eşti dispus să te 
însărcinezi cu tratativele? 

— Da. 

— Bine. Ţine cheia. În astă-seară pe la miezul nopţii Velez 
se va furişa la porţile oraşului. 

— Chiar el? 

— Da. Se bizuie pe cuvântul meu că nu i se va întâmpla 
NIMIC. 

— Ce condițiuni îi vei pune? 

— Trecere liberă pentru mine şi dumneata. 

— Şi ce asigurare îi vei cere? 

— Nu pot să-i cer să semneze pe hârtie. Nici un general nu 
e atât de imprudent să-ţi dea negru pe alb o astfel de 
obligaţie. 

— Să ne mulţumim deci numai cu cuvântul lui de onoare? 

— E de ajuns. Velez nu şi-a călcat niciodată cuvântul. 

— În asta constă toată însărcinarea pe care mi-o dai? 

— Da. Vreau numai să adaug că ora trebuie respectată 
exact: miezul nopţii. Nu mă culc diseară până ce nu vei veni 
să-mi spui ce-ai făcut. 

Lopez plecă. După ce ieşi îşi îneleştă însă pumnii şi 
murmură ameninţător: 

— Fiecare trebuie să-şi primească pedeapsa. Tu ai fost 
acela care l-ai împins pe împărat la moarte, iar eu voi fi 
acela care te voi trăda. Să mori şi tu odată cu el! 

De-abia aştepta miezul nopţii. Ziua şi seara i se părură o 
veşnicie. În sfârşit sosi momentul. Se furişă la una din 
porţile oraşului, o deschise încetişor, ieşi afară şi o închise la 
loc după el. 

Privi în juru-i. Nu departe de elo umbră stătea rezemată 
de zid. 

— Cine e? şopti umbra. 

— Trimis de-al lui Miramon, răspunse el. 

Umbra se apropie. 

— Generalul Velez? întrebă Lopez. 

— Da. Şi dumneata? 


— Colonelul Lopez. 

— A, te cunosc. Mi-ai trimis de curând o fată foarte 
drăguță... râse generalul înfundat. 

— Eu? Habar n-am! zise Lopez mirat. 

— Vroiai s-o duci la Tuia ca s-o spânzuri. 

— Aha, aia! A fost într-adevăr o afacere penibilă. 

— Ce cere Miramon? 

— Libertatea pentru mine şi pentru el. 

— Hm! Nu o merită... N-aş vrea să-l las să scape. 

— Nici nu e nevoie. 

— Cum ai zis? întrebă generalul uluit. Parcă ţi-e prieten... 

— Nu mi-e nici un fel de prieten. 

— La dracu'! Eşti doar împuternicitul lui. 

— Asta da. Dar „trebuie” numaidecât să descuie el porţile? 
Nu pot s-o fac şi eu? Voi face astfel ca să creadă că am 
convenit cu dumneata ca falsul prieten al împăratului să 
poată pleca nesupărat. 

— O să creadă că eu am procedat necinstit, nu dumneata 
şi n-aş vrea. 

— Aranjăm noi. Trebuie să hotărâm ziua. Dacă oraşul se 
predă cu o zi înainte, o să-şi închipuie că a fost o simplă 
întâmplare. 

— Bine zici. Să ne grăbim acum ca să nu se bage de seamă 
lipsa mea. 

— Aştept propunerile. 

— Vrei să închei convenţia pe propria răspundere fără să 
ceri sfatul cuiva? 

— Da. 

— Ia spune, ştii unde locuieşte împăratul? 

— Da mănăstirea La Cruz şi cunosc chiar şi apartamentul. 

— Cer să fiu lăsat să intru la o anumită oră. 

— N-ai decât s-o hotărăşti. 

— Mă vei conduce pe urmă la camera lui de dormit. Asta e 
tot ce-ţi cer. 

— Se poate, râse încet Lopez. În schimb cer libertate 
absolută pentru mine şi avutul meu, în care se cuprinde 


bineînţeles şi persoanele care fac parte din casa mea. 

— Mă învoiesc. 

— În afară de asta să mi se numere o sumă de bani pe care 
o voi stabili eu. 

— Dacă ceri prea mult renunţ la afacere. Aşadar... 

— Zece mii de pesos ţi se pare prea mult? 

— Aproape, totuşi ţi se va da. Deci: în noaptea de 14 spre 
15 mai îmi vei deschide la ora unsprezece portiţa aceasta. 
Vei găsi alături, într-un plic, suma hotărâtă, în bancnote 
engleze. Îţi dau răgaz până la miezul nopţii să le controlezi. 
Dacă nu-ţi ajung, consider pactul încheiat între noi ca nul şi 
încui poarta la loc. La miezul nopţii voi sosi eu cu două sute 
de inşi să mă conving dacă te-ai ţinut de cuvânt. Mai multe 
vieţi omeneşti nu vreau să risc. Dacă mă încredinţez că te-ai 
ţinut de cuvânt şi ai fost discret, trimit după întăriri iar 
dumneata mă duci la împărat. După ce-mi vei arăta 
apartamentul lui, poţi pleca. În orice caz vei fi luat de formă 
prizonier şi, ca să nu fii bănuit, va trebui să stai câtva timp 
închis. Îţi dau însă cuvântul meu că în interval de două 
săptămâni vei fi eliberat şi te vei duce unde vei vrea, 
restituindu-ţi-se averea neştirbită. Ne-am înţeles? 

— Perfect. 

Îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. Generalul Velez se 
întoarse în tabără şi Lopez se duse la Miramon, care-l 
aştepta cu înfrigurare. 

— Ei, ce-ai făcut? îl întrebă el când îl văzu. 

— Sper că vei fi mulţumit, răspunse Lopes zâmbind. 

— Slavă Ţie, Doamne! răsuflă generalul uşurat. Mă 
temeam că n-o să se facă. Astfel de tratative sunt totdeauna 
primejdioase şi pot avea urmări neplăcute. 

Lopez încruntă sprâncenele. 

— Primejdioase? Şi cine s-a expus, mă rog, acestor 
primejdii? 

— Noi amândoi! 

— Dumneata? Te-ai pus la adăpost şi m-ai trimis pe mine 
să-mi pun viaţa în joc. 


— Da, dar erai împuternicitul meu şi n-aveai decât să te 
referi la mine. Vezi deci că mă găseam şi eu în aceeaşi 
primejdie ca dumneata. 

— Să zicem, acceptă Lopez ca să schimbe vorba. Din 
fericire, întreprinderea aceasta primejdioasă a reuşit. 

— Condiţiunile? 

— Îi deschidem într-ascuns poarta la fort şi locuinţa 
împăratului ca să-l poată lua prizonier, iar pe noi ne lasă 
liberi. 

— Cu ce te-ai asigurat că va fi aşa? 

— Cuvântul lui de onoare nu e destul? 

Generalul clătină îngrijorat din cap. 

— Hm... Ştiu şi eu...! 

— Cum, te îndoieşti de cuvântul generalului Velez? 

— Îl cred om cinstit, dar în cazul de faţă... 

Miramon tăcu. Îi venea greu să-şi sfârşească gândul. 
Lopez îl înţelese şi întrebă zâmbind: 

— Ce te face să crezi că în cazul de faţă ar face o excepţie? 

— Pentru că... pentru că... ne consideră trădători. 

— Cuvântul nu e frumos, dar adevărat. Unii oameni sunt 
de părere că faţă de un tră... în sfârşit, un trădător, nu 
trebuie să te ţii de cuvânt. 

— Să fie şi Velez dintr-aeeia? 

— Sper că nu, nu mi-a fost însă cu putinţă să-i cer altă 
garanţie, fiindcă ne-ar fi cerut şi el nouă. Şi noi ce puteam 
să-i dăm? 

— Nimic, decât cuvântul nostru. 

— Ei vezi? N-are nici el vreun avantaj... 

— Ba da. Situaţia noastră e alta şi ştie că va trebui să ne 
ţinem de cuvânt. Dar ce soartă ne aşteaptă dacă ne ia 
prizonieri? 

— Plăcută în nici un caz. Dar nici rea, adăugă Lopez cu o 
intonaţie ciudată. Toţi prizonierii de război sunt eliberaţi 
după ce s-a încheiat pacea. 

— Eu nu intru în categoria celorlalţi. 


— Ah! exclamă Lopez cu mirare. (Nu-l iubea pe general şi-i 
făcea plăcere să-l chinuiască.) 

— Da, urmă Miramon, noi va trebui să împărtăşim soarta 
împăratului. 

— Nu cumva îţi închipui că Juarez va executa pe toţi 
oamenii lui Maximilian, începând cu el şi sfârşind cu cel din 
urmă soldat? 

— Asta ar fi o nebunie! 

— Aşadar, vor fi împuşcaţi numai împăratul şi câţiva 
generali de-ai lui. 

Miramon se posomori. 

— Colonele, nu e frumos din partea dumitale să mă 
înspăimânţi cu o astfel de perspectivă... 

— După înţelegerea pe care am avut-o cu Velez, urmă 
Lopez, acesta va veni aici cu două sute de oameni; dacă 
vede că ne-am ţinut de cuvânt, va trimite după o trupă mai 
mare de soldaţi. 

— E prevăzător omul! Pentru când s-a hotărât lovitura? 

— Pentru noaptea de 15 spre 16 mai. 

— De ce aşa de târziu? 

Ştim că Lopez stabilise cu Velez să vină cu o zi înainte, de 
aceea colonelul răspunse zâmbind: 

— Nu poate mai devreme, deoarece va lipsi până atunci 
din tabără. 

— Atunci n-avem încotro. Ce oră aţi hotărât? 

— Miezul nopţii. 

— Să sperăm că noaptea va fi destul de întunecoasă. Dacă 
lovitura reuşeşte, se-nţelege de la sine că voi avea grijă să 
te răsplătesc după cum meriţi, zise cu mărinimie generalul. 

Lopez dădu zâmbind din umeri. 

— Nimerii nu poate pune temei pe făgăduieli, senior. 

— Cum, te-ndoieşti de cuvântul meu? 

— Doamne fereşte! Numai că... 

— Adică? întrebă Miramon tărăgănat. 

— Trebuie să ne gândim că Juarez nu e numai adversarul, 
ci şi duşmanul dumitale. El va fi preşedinte şi nu vei avea 


nici o influenţă sub stăpânirea lui. 

— S-ar putea chiar să fiu expulzat din ţară. 

— Cu atât mai puţin mi-ai putea fi de folos. 

— Hm! Şi crezi că eu o să mă supun? Influenţa mea trece 
dincolo de hotar şi voi întrebuinţa-o ca să-l răstorn pe 
Juarez, de asta poţi fi sigur. 

— Grea problemă, pe care nu cred s-o poată rezolva nici 
măcar Napoleon, cu atât mai puţin Maximilian de Austria. 

— Şcoala şi experienţa pe care am făcut-o în timpul din 
urmă mi-au ascuţit mintea. Să nu-ţi închipui că odată liber, 
o să stea mult la putere Juarez. Miramon se bizuia pe 
Asociaţia secretă, cu ajutorul căreia spera să ia el 
conducerea ţării în mână. Plănuia să-i dea acestei asociaţii o 
cât mai mare extindere, ca să pericliteze astfel situaţia lui 
Juarez. Bineînţeles că se feri să pomenească faţă de Lopez 
despre planurile lui. Urmă: N-a venit încă timpul să 
discutăm despre asta. Sper însă că o vom face la momentul 
oportun. Acum să ne despărţim. Noapte bună, colonele. 

— Noapte bună, domnule general! 

Lopez plecă, în vreme ce Miramon se duse să se culce. Nu 
bănuia nici pe departe că Lopez plănuia să-l trădeze, după 
cum îl trădase el pe împăratul său. Ca să-l facă pe 
Maximilian să se simtă în siguranţă, trimisese un om să 
găsească pe unul din partizanii săi, conducător de trupe, 
căruia îi scrise următoarele: „La primirea prezentei, vei 
pleca imediat în fruntea armatei dumitale şi vei da un atac 
de noapte asupra lui Escobedo, având grijă ca soldaţii şi 
ofiţerii să strige lozinci şi ordine din care să reiasă că ei ar fi 
partizani ai împăratului. Atacul va fi fără folos pentru voi, 
dar cu atât mai mult pentru mine. Lupta să ţină cât mai 
mult, pe urmă retrageţi-vă iar în tabără. 

Miramon” 

Curierul avea ordin ca în cazul în care nu ar fi reuşit să se 
strecoare printre liniile duşmane, să înghită mesajul, ca nu 
cumva să fie desconspirat conţinutul lui. 


Acesta a pornit în misiunea sa la căderea nopţii şi a reuşit 
să treacă neobservat de asediatori. În timpul aceleiaşi zile i- 
a predat destinatarului mesajul secret, acesta trecând 
deîndată la executarea acţiunii de luptă ce i se ceruse. 

Kurt era ataşat trupelor de sub comanda generalului 
Velez. Statul Major al acestuia plănuise un atac prin care să 
pună stăpânire pe oraş, dar generalul fu de părere că e de 
prisos, căci el ştia că fortul va cădea prin trădare. Deoarece 
nu putea spune acest lucru Statului Major, se învoise şi se 
aştepta numai asentimentul generalului Escobedo. Pentru 
aceasta trebuia trimisă o persoană de încredere care să-i 
expună avantajele planului. Fu ales Kurt Unger. 

Kurt plecă chiar în după-amiaza aceea. Îl găsi pe generalul 
Escobedo în cartierul său general, la o depărtare de un 
ceas de Queretaro şi discutară cu atâta amănunţime planul, 
încât îi apucă noaptea. 

Se întunecase de-a binelea când tânărul porni îndărăt să 
ducă învoirea lui Escobedo şi, ca s-ajungă mai repede, se 
abătu din cale, ca să nu fie silit să treacă printre armatele 
de ocupaţie, ceea ce l-ar fi făcut să piardă prea mult timp. 
Deoarece era întuneric şi nu exista drum bătut, se putea 
rătăci lesne, ceea ce se şi întâmplă. Băgă de seamă şi se 
opri ca să se orienteze. 

În timp ce chibzuia pe unde s-o ia, i se păru că aude un 
sforăit de cal dinspre o dungă mai întunecată, probabil o 
pădure. Un alt sforăit, încă unul, ca şi când s-ar fi aflat mai 
mulţi cai la un loc. 

„Unde sunt cai sunt şi oameni, îşi zise el. Să fie prieteni 
sau duşmani? În orice caz duşmani. Trupele lui Escobedo se 
găseau de partea cealaltă, pe stânga şi n-aveau ce căuta în 
pădure.” 

Întoarse calul şi se înapoie o bucată de drum ca, dacă s-ar 
întâmpla să răspundă calul lui printr-un nechezat, să nu 
poată fi auzit de oamenii din pădure. Şi-l priponi de un 
ţăruş, apoi se îndreptă binişor spre locul unde auzise 


sforăitul cailor. Se furişă pe sub copaci şi se lăsă jos în 
iarbă. Nu trecu mult şi se auziră desluşit doi inşi vorbind. 

— Cât să fie ceasul? întrebă unul din ei. 

— Dracu' ştie! răspunse celălalt. Să tot fie unsprezece. 

— Aşadar mai avem un ceas. 

— Crezi eă pe la miezul nopţii pornim? 

— Da. Da unu trebuie să dăm atacul. Un plan idiot. Noi 
suntem patru sute şi duşmanul douăzeci şi cinci de mii! 

— Prostii! Pe cât ştiu, o să avem de-a face numai cu o mică 
parte din ei. Cu toate astea ne ducem la o moarte sigură. 

— Eu nu cred că o să fie chiar aşa. Pe când stăteam azi de 
santinelă, a trecut colonelul cu trimisul lui Miramon pe 
lângă mine şi am prins câte ceva din ce vorbeau. Colonelul 
era sigur că trebuie să se sacrifice, dar trimisul l-a liniştit 
zicând că nici nu e vorba de o luptă serioasă, ci se cerea să-l 
facă pe împărat să creadă că are în spatele duşmanului 
partizani care sunt gata să lupte pentru el. 

— Ei şi! Parcă i-ar mai folosi la ceva! 

— Nu se ştie. Eu nu sunt nici general şi nici ministru ca să 
ştiu. Atacăm; pe urmă, îndată ce încep să şuiere gloanţele, 
ne retragem. 

— Ori să ne lăsăm împuşcaţi strigând. „Viva Maximiliano”. 
Mare poftă aş avea s-o şterg şi să las pe alţii să strige până 
le-o astupa gloanţele gura. 

— Nu cumva ţi-e frică? 

— Frică? Defel. Dar una e să lupţi pentru o cauză care are 
vreun viitor şi alta pentru una pierdută dinainte. 

— Pierdută? Vrei să spui a împăratului? Vezi să nu te audă 
colonelul, te-ar culca pe loc cu un glonte la pământ. 

— Nu-l cred aşa de prost. Adevărul nu se plăteşte cu viaţa. 

— Adevărul! Crezi că, fiindcă ne-a mers de-a-ndoaselea 
până acum, tot aşa o să ne meargă mereu? Ie înşeli grozav. 
Miramon e un om şi jumătate, nu degeaba a fost el 
preşedinte. Poate că se cere să îl atragem pe Escobedo 
încoace şi să aibă ai noştri vreme să-i gonească pe 
asediatori. 


Pe când vorbeau ei, se apropiară paşi pe care Kurt îi auzi 
dar cei doi nu. 

— Cum vă vine să vorbiţi atât de tare? întrebă un glas 
poruncitor. 

— Colonelul! ziseră ei sărind drept în picioare. 

Kurt presupuse că trupa se afla înăuntrul pădurii, pe când 
aceştia doi făceau parte din posturile de santinelă de la 
marginea ei. Presupunerile se adeveriră îndată. 

— Mai încet! şopti colonelul. Parcă am dat ordin să nu se 
vorbească în post. 

Soldaţii, simțindu-se vinovaţi, tăcură. 

— E ceva nou? întrebă colonelul. 

— Nu, răspunse unul din ei. 

— Bine şi încetaţi să mai pălăvrăgiţi, în loc s-auziţi voi, vă 
pot auzi alţii pe voi. Eu mă duc să dau o raită prin 
împrejurimi. 

Kurt nu-l putea vedea, dar înţelese după paşi că se 
îndrepta spre copacul sub care se întinsese el. Se ridică 
repede şi se ghemui cât putu lângă trunchi. 

Ca să nu se lovească de ceva, colonelul mergea cu mâinile 
întinse înainte. Simţi trunchiul şi vru să treacă pe lângă el, 
dar se poticni de piciorul tânărului şi căzu. 

— Ce dracu să fie asta? mormăi el necâjit. Parcă era o 
cizmă... la veniţi încoa', băieţi! 

Kurt de-abia avu timp să se furişeze repede pe lângă 
câţiva copaci şi să se ascundă după un trunchi mai gros. 

Colonelul se ridică iar în picioare şi-i întrebă pe soldaţi: 

— Aveţi chibrituri la voi? 

— Da. 

Kurt se dădu iute îndărăt. 

— Aprindeţi mai multe odată ca să se vadă mai bine. 

Tânărul căpitan auzi pârâitul chibriturilor pe cutie şi zări o 
luminiţă care nu ajungea însă până la el. 

— Ei, se vede ceva? întrebă colonelul. 

— Nu, să trăiţi, domnule colonel. 

— Lăsaţi lumina spre pământ. 


Se uită jos, apoi zise, liniştindu-se: 

— Ah, o rădăcină acoperită cu muşchi moale; de aceea mi 
s-a părut că-i un picior de om. 

— Altceva nu poate să fie, întări unul din soldaţi. 

— Se cere să fim cu mare băgare de seamă în situaţia în 
care ne aflăm, zise colonelul. De aceea fiţi cu ochii deschişi 
şi cu urechile ciulite, aţi auzit băieţi? încheie el şi plecă. 

Kurt răsuflă uşurat, deşi colonelul spusese că se duce să 
dea o raită primprejur. Deodată îi trecu un gând prin minte. 
Ce-ar fi să-l ia pe colonel prizonier? Uşor nu era, dar se 
simţea în stare s-o facă. 

Se luă, îndoit de mijloc, după ofiţer. Acesta ieşise din 
pădure şi mergea încet pe lângă copacii care o mărgineau. 
Când văzu că nu mai poate fi auzit de santinele, se apropie 
în vârful picioarelor şi-l apucă de gât pe la spate. Colonelul 
scoase un horcăit şi bătu aerul cu mâinile. O apăsare mai 
tare şi ofiţerul se prăbuşi la pământ. Tânărul scoase batista 
din buzunar, o făcu ghemotoc şi i-o vâri în gură, pe urmă îl 
legă zdravăn cu lasoul său, ca să nu se poată mişca după ce 
se va deştepta, îl luă în spinare şi se îndreptă spre locul 
unde-şi lăsase calul; îl urcă pe prizonier pe cal, încălecă şi 
porni cu el mai întâi la pas, apoi, când fu sigur că nu poate fi 
auzit, dădu pinteni calului şi o luă în galop. În loc s-o ia însă 
în direcţia de mai înainte care l-ar fi dus la posturile de 
avangardă ale republicanilor, se îndreptă direct spre tabăra 
lor şi se opri numai când santinela îi ceru parola de trecere. 
După ce-o rosti întrebă cu glas poruncitor: 

— Cine e comandantul vostru? 

— Generalul Hernano, îi răspunse ofiţerul de gardă. 

— Duceţi-mă repede la el. Peste un ceas veţi fi atacați. 

— Drace! Dar pe cine aduci, senior? 

— Un prizonier. N-am timp să-ţi explic. Să ne grăbim. 

Ofiţerul dădu ordin oamenilor săi să fie cu mare băgare de 
seamă, încălecă şi amândoi porniră în goană spre cartierul 
generalului. Acesta se afla într-un fel de sătuleţ, departe, la 
o jumătate de ceas de Queretaro. Comandantul stătea 


tocmai la masă cu ofiţerii statului său major când îi fu 
anunţat Kurt. 

— Un nume german, mormăi el. Să vedem ce vrea. Să 
intre! 

Tânărul apăru cu prizonierul în spate. La vederea 
acestuia, ofiţerii săriră toţi în picioare. 

— Valgame, Dios! exclamă generalul, ăsta ce mai e? 

— Un prizonier, domnule general, răspunse tânărul; îl 
puse jos pe prizonier şi salută milităreşte. 

— Cine e? 

— Un colonel din armata imperială. 

— Hm! Nu prea are semne... Credeai că ai pus mâna pe un 
elefant şi când colo ai prins un şoarece, zise generalul 
zâmbind şi ofiţerii se crezură datori să facă haz de spiritul 
superiorului lor. 

— Mă rog, convingeţi-vă, răspunse Kurt fără să se tulbure. 

— Nu-l văd în uniforma imperială. 

— Totuşi e un imperial. Nici eu nu sunt în uniforma 
generalului Escobedo sau a preşedintelui, ci sunt îmbrăcat 
în costumul mexican, ca şi prizonierul. 

— Şi cu toate acestea eşti republican. Asta vrei să spui? 

— Nu. 

— Atunci ce? Mi s-a anunţat un căpitan. 

— Ceea ce şi sunt. Fac parte din armata germană, am 
venit în interes de familie în Mexic şi, din anumite motive, 
m-am devotat cauzei preşedintelui dumneavoastră. 

— În ce calitate? 

— În calitate de inginer. Am fost ataşat trupelor de geniu. 

— Hm! Eu, drept să-ţi spun, sunt pentru cavalerie. 
Inginerul e un fel de râmă care se sfieşte de lumina zilei. Mi 
s-a spus că te cheamă Ummer. Numele mi-e cu totul 
necunoscut. 

Kurt pricepu ce înseamnă asta, totuşi răspunse cât se 
poate de cuviincios. 

— Probabil că domnul ofiţer care m-a anunţat n-a auzit 
bine sau nu e familiarizat cu numele german. Pe mine mă 


cheamă Unger şi nu Ummer. 

Generalul ridică repede capul. 

— Unger? Faci parte din trupele generalului Velez, nu? 

— Da. 

— A, atunci se schimbă lucrurile. lartă-mă, te rog. Dacă mi 
s-ar fi spus numele dumitale exact, primirea pe care ţi-o 
făceam ar fi fost alta. Domnilor, am onoarea să vă prezint pe 
unul din cei mai destoinici şi mai importanţi reprezentanţi 
ai lucrărilor noastre de asediu. 

Ofițerii se apropiară de tânăr şi-i strânseră călduros mâna. 

— Şi acum, urmă generalul, să revenim la prizonierul 
dumitale. Crezi într-adevăr că e un colonel din armata 
imperială? 

— Da, deşi sunt de părere că e mai degrabă un conducător 
de bandă. Am auzit când i-au spus doi de-ai lui „colonel”. 

Kurt povesti întâmplarea din pădure; cei de faţă îl 
ascultară cu atenţie, apoi generalul strigă, după ce sfârşi el: 

— Ei drace! Vor să ne atace şi noi pierdem timpul 
flecărind. 

— Nu din vina mea, zise Kurt înălţând din umeri. 

— De ce nu mi-ai spus de la început despre ce e vorba? 

— Sunteţi general şi eu numai un simplu căpitan, răspunse 
tânărul maliţios. Nu mi-era îngăduit să vorbesc neîntrebat 
în fata superiorului. 

— Hm... mormăi generalul prefăcându-se că nu înţelege 
ironia. Voi trimite imediat o trupă de oameni la pădurea 
despre care mi-ai spus şi te rog să o iei sub comanda 
dumitale. 

— Vă stau cu plăcere la dispoziţie. V-aş ruga însă să vă 
ocupați niţel de acest colonel. 

— Pentru ce? Timpul ne zoreşte... 

— Nu atât cât să nu rămână vreme să-i puneţi câteva 
întrebări şi să-i scotociţi buzunarele. 

— Bine zici. Spuneai parcă adineauri că atacul va fi dat la 
ora unu din noapte şi că trebuie să fie pregătiţi încă de la 
miezul nopţii, nu-i asa? 


— Da. 

— Acum de-abia a trecut de unsprezece. Dezlegaţi-l! 

În timpul acesta prizonierul îşi venise în simţiri. Deschise 
ochii şi se uită înfuriat de la unul la altul. 

Îl dezlegară, îi luară căluşul din gură şi-i porunciră să se 
ridice în picioare. 

— Cum te cheamă? îl întrebă generalul. 

Îşi spuse numele. 

— Ai auzit ce-a spus domnul acesta? 

— Da. 

— Mărturiseşti că e adevărat? 

— Dumneavoastră ca general veţi recunoaşte singur că nu 
pot răspunde la întrebare. 

— Vrei să spui că datoria dumitale e să nu răspunzi? 
Bine... Admit. Totuşi trebuie să te întreb dacă-i adevărat că 
s-a pus la cale un atac asupra noastră. 

— Nici acum nu pot să răspund. 

— De la cine ai primit ordinul să... 

— Staţi! strigă Kurt întrerupându-l brusc pe general. 

Văzuse cum prizonierul vârâse binişor mâna în buzunar şi 
se căznea acum s-o ducă la gură nebăgat în seamă de 
ceilalţi. Tânărul îi urmărise însă mişcarea şi-l apucase la 
vreme de braţ, oprindu-l. Prizonierul făcea sforţări 
disperate să-şi desfacă braţul, apoi văzând că nu reuşeşte, 
aplecă repede capul. Înainte ca să-l poată opri cineva fu cât 
p-aci să vâre în gură ceea ce ţinea în mână. Kurt îl pocni 
însă ca fulgerul cu pumnul în tâmplă şi omul se prăbuşi 
leşinat la pământ. 

— Ce-a fost asta, domnule! se răsti generalul. 

— Avea nu ştiu ce în mână şi vroia să-l înghită, răspunse 
tânărul, gâfâind mea de lupta cu prizonierul. 

Desfăcu pumnul încleştat al acestuia şi scoase din el o 
hârtie mototolită. O netezi şi i-o întinse generalului. 

— Un ordin de-al lui Miramon, zise acesta după ce-o citi. 
Ordinul dovedeşte, urmă el, sau că oraşul nu e complet 


împresurat, sau că santinelele noastre nu veghează 
îndeajuns. 

Le citi şi ofiţerilor ce era scris, pe urmă încheie astfel: 

— Miramon a înţeles că atacul nu va fi de vreun folos 
imediat. Posturile noastre de avangardă ar fi dat alarma. 
Totuşi vorbeşte în scrisoare de un avantaj; oare care să fie? 

— După părerea mea, zise unul din ofiţeri, Miramon 
încearcă după miezul nopţii un atac ca să ne îndrepte 
atenţia în altă direcţie. 

— Părerea mea e alta, observă Kurt. Toate atacurile de 
până acum ale lui Miramon au fost respinse. Ultimul de la 5 
mai i l-am zădărnicit chiar eu cu o singură mână, aşa că, fie 
el numai un militar mediocru, nu se poate să nu-şi dea 
seama că toate întăriturile lui sunt împrejmuite de minele 
noastre. Oriunde ar încerca să dea atacul, îl aruncăm în aer. 
Nu, nu, intenţia lui e alta. Vrea să-l distrugă pe împărat, 
făcându-l să creadă că în spatele nostru se află partizani de- 
ai lui în număr destul de mare care să ne atace şi să ne 
îndepărteze de oraş. 

— Atunci totul să nu fie decât o şarlatanic? 

— Care urmăreşte un anumit scop. Credeţi că e imposibil 
ca împăratul să mai poată fugi într-ascuns? Trimisul lui 
Miramon a reuşit să se strecoare printre trupele de asediu, 
de ce n-ar reuşi şi Maximilian? 

— Hm... Va trebui să fim atenţi. 

— Pentru a înlătura gândul fugii din mintea lui, Miramon 
simulează o posibilitate de rezistenţă, chiar de biruinţă, a 
trupelor imperiale. 

— Ce folos poate să aibă el de pe urma prinderii 
împăratului? 

— Poate că speră să-şi salveze prin asta capul. 

— Crezi? 

— Da. Ştiu că se fac într-un anumit loc sforţări ca 
împăratul să fie înşelat. În orice caz e nevoie să fie transmis 
ordinul lui Miramon comandantului suprem şi să fie 


înştiinţat de atacul plănuit şi mijloacele ca să se împiedice 
neapărat atacul. 

— Se va face. Da cât se ridică numărul acestor querillas6? 

— La vreo patru sute, pe cât am înţeles. 

— Călăreţi sau pedestraşi? 

— Am auzit cai sforăind şi mi s-a părut că santinelele 
aveau pinteni la cizme, după zăngănitul pe care l-am auzit. 
Şi-apoi, bandele acestea sunt de obicei călări. 

— Eşti de părere să preîntâmpinăm atacul sau să-l lăsăm 
să se producă? 

— Nu, fiindcă nu se poate să nu cadă şi din oamenii noştri. 

— Atunci să-i atacăm noi mai întâi? 

— Nici. Ei sunt acoperiţi de copacii din pădure; deşi prin 
întuneric nu pot ţinti bine, ne expunem totuşi la gloanţele 
lor. Cel mai bun lucru ar fi să-i împresurăm. 

— Au să rupă rândurile. 

— N-au să reuşească, fiindcă veţi avea prevederea să 
trimiteţi un număr cât mai mare de soldaţi. 

— Negreşit. Dar încercarea lor de-a face o spărtură între 
rânduri ar însemna pentru noi morţi şi răniţi, ceea ce 
trebuie să împiedicaţi cu orice. 

— Îi vom împiedica, nelăsându-le vreme s-ajungă la 
încercarea de-a face spărtura. Împrejmuim pădurea şi-i 
avertizăm printr-un trimis de-al nostru. 

— Primejdios lucru! Indivizii aceştia nu ştiu multe; au să-l 
omoare. 

— Nu cred că au s-o facă, dacă trimiteţi pe cineva care să 
se priceapă cum să le vorbească. 

— Uiţi că nu ai de-a face cu o trupă de armată regulată, ci 
cu oameni de adunătură. Niciunul din ofiţerii mei n-o să 
îndrăznească să se ducă. 

— Atunci mă duc eu. 

— Dumneata? Vrei să tratezi dumneata cu ei? se minună 
generalul. Îţi pot spune categoric că te poţi considera de 
pe-acum un om mort. 

Kurt clătină capul. 


— Credeţi-mă că n-am de fel poftă să mor înjunghiat ori 
împuşcat de unul din ei. Ştiu eu ce fac. Pun însă o condiţie. 
Să mi se dea o copie de pe scrisoarea lui Miramon. 

— Se va face imediat, înainte chiar de raportul pe care-l 
vom redacta pentru generalul-şef al armatelor. 

După ce dădu ordin în consecinţă, Hernano urmă: 

— Ce părere ai, ajung două batalioane? 

— Cu siguranţă, răspunse Unger. Alegeţi numai buni 
trăgători şi împărţiţi oamenilor rachete şi facle, deoarece 
vom fi siliţi să luminăm locul. 

Generalul dădu ordinul, apoi cercetară buzunarele 
prizonierului. Nu se găsi la el nimic important; îl predară 
soldaţilor ca să fie ţinut sub pază. După puţin timp tânărul 
pornea în fruntea a două batalioane de soldaţi şi chiar 
înainte de miezul nopţii pădurea fu înconjurată din toate 
părţile. 

Înțelegerea era ca imediat după ce Kurt va aprinde o 
rachetă, soldaţii să facă acelaşi lucru ca să înţeleagă cei din 
pădure că sunt într-adevăr împresuraţi şi nu mai au pe 
unde fugi. 

Capitolul XVI - Osândit. 

Acum venise pentru Kurt momentul să se apuce de treabă. 

Înaintă spre pădure, căutând ca paşii lui să se audă 
desluşit. 

— Cine e? Stai! îl întâmpină un glas de sub copaci. 

— Un intermediar, răspunse el. 

— Stai, ori trag! se răsti iar glasul. 

Tânărul se opri. Urmă o pauză în care nu se auzea decât 
fâsâitul frunzelor şi trosnetul uşor al crengilor. I se păru 
însă, cu tot întunericul care domnea, că zăreşte câteva ţevi 
de puşcă îndreptate spre el. De-abia după ce trecu o bucată 
bună de vreme, auzi un alt glas întrebând: 

— Cine eşti? 

— Trimis de-al generalului Hernano. 

— Ei drace! Ce i-a venit? 

— O să-ţi spun după ce mă vei lăsa să mă apropii. 


— Câţi sunteţi? 

— Unul singur. 

— Bine, aşteaptă! 

Cu toate că îşi ţinea auzul încordat, Kurt n-auzi nimic, dar 
în clipa următoare şase umbre săriră ca din pământ 
înaintea lui fără să-i fi simţit venind. Una din ele îl întrebă: 

— Cine eşti dumneata? 

— Îi voi spune locţiitorului colonelului şi nimănui altuia. Vă 
rog să mă duceţi la el. 

Câteva mâini se întinseră spre tânăr şi se simţi târât de 
ele. Nu se împotrivi defel. După câteva momente se opriră 
înaintea unui grup de oameni. 

— L-am adus, domnule maior, zise unul din cei care îl 
târâseră acolo. 

— Ţineţi-l bine, răspunse un glas sforăitor. Are arme 
asupra lui? 

— Nu l-am întrebat. 

— Căutaţi-l, dobitocilor! 

— Ca intermediar, am venit dezarmat, zise Kurt. 

— Taci! se răsti maiorul. Căutaţi-l, v-am spus! 

Nu găsiră nimic la el decât racheta pe care o ţinea în 
mână. 

— Ce-i asta? îl întrebă maiorul. 

— O rachetă. 

— Ce să faci cu ea? 

— O să vă spun după ce mă veţi fi ascultat. 

— Să mă ierţi dumneata! O să-ţi luăm mai întâi racheta şi o 
să te ascultăm pe urmă. Legaţi-l! 

I se luă racheta, dar, când vrură să-l lege, Kurt zise? fără 
însă să se opună: 

— Bine, vă las să mă legaţi, deşi, după drepturile 
popoarelor, nu e îngăduit ca solul să fie legat. 

— Dar nici nu e îngăduit ca solul să poarte la el rachete, 
mormăi maiorul. 

— Aşa e. Nu am adus-o cu intenţii rele, după cum vă veţi 
convinge mai târziu. Faptul că am venit singur în mijlocul 


dumneavoastră dovedeşte că vin cu gânduri cinstite. 

— Vom vedea noi. Ei, aţi isprăvit? 

— Da, răspunse unul din cei care-l legaseră. 

— Atunci putem începe. Aşadar, cine te-a trimis la noi? 

— Generalul Hernano, după cum i-am mai spus domnului 
locotenent. 

— Hernano? se miră maiorul. Ce i-a venit omului ăstuia să 
te trimită aici? 

— Foarte simplu: fiindcă ştia că vă aflaţi aici. 

— Nu se poate! De unde a aflat? 

— A venit astăzi un trimis de-al lui Miramon la 
dumneavoastră cu un ordin al generalului. Cunoaştem 
ordinul pe care vi-l pot repeta cuvânt cu cuvânt după o 
copie pe care o am la mine. 

— Asta ar însemna trădare în toată regula. Zici că ai copia 
la dumneata? 

— Da. E în buzunarul drept al pantalonului şi n-a fost 
observată când m-au căutat. 

Simţi cum i se ia hârtia din buzunar, apoi fu înmânată 
maiorului. 

— Faceţi lumină! porunci acesta. 

După un moment licări lumina unui felinar şi maiorul citi 
biletul. 

— Trădare de neiertat! strigă el înfuriat. 

Un om care stătea lângă el îi şopti: 

— Se potriveşte, domnule maior? 

— Perfect. Ce zici de asta, senior? 

— Nu înţeleg nici eu, singur Miramon ştie de ordinul 
acesta. 

— Erai de faţă când l-a scris? 

— Da. Nu mai era nimeni în afară de mine şi am plecat 
imediat după asta. 

— Să fi spus chiar Miramon cuiva sau... A, nu, nn se poate, 
zise maiorul ca şi când ar fi vrut să înlăture un gând din 
minte. Apoi adresându-se iar lui Kurt: Ştii cum a ajuns 
ordinul acesta în mâinile alor dumitale? 


— Da, dar nu mi-e îngăduit să vă spun. Urmă o tăcere 
adâncă. Luminiţa felinarului se răsfrângea pe chipul 
încruntat al maiorului, figurile celorlalţi de-abia se zăreau şi 
vârfurile copacilor se pierdeau în întuneric. Sunteţi 
împresuraţi din toate părţile, continuă Kurt. O ieşire din 
pădure e imposibilă. Predaţi-vă mai bine, decât să provocaţi 
o vărsare de sânge care nu v-ar ajuta la nimic. 

— Pentru nimic în lume! zbieră maiorul aruncând pe jos 
hârtia şi călcând-o în picioare. 

Se auzi un murmur de indignare printre ofiţeri şi soldaţi. 

— Tăcere! se răsti maiorul la ei, apoi întorcându-se spre 
sol: Cine ne-a împresurat? 

— Un detaşament al generalului Hernano. 

— Din câţi oameni? 

— Senior, răspunse tânărul, sunt ofiţer şi nu pot trăda 
secrete militare. Sunt însărcinat să-ţi spun numai că 
generalul Hernano a trimis o trupă destul de puternică, în 
stare să biruiască un număr de cinci ori mai mare ca al 
vostru. Suntem perfect informaţi şi ştim că nu aveţi decât 
patru sute de oameni. 

— Trădare, iar trădare, de o sută de ori trădare! 

— Trebuie să recunoaşteţi că odată ce cunoaştem numărul 
vostru, e firesc să se fi trimis destui oameni ca să nu mai 
puteţi face nimic. Pădurea e atât de bine încercuită, încât 
niciunul din ai voştri nu poate-scăpa. Vă sfătuiesc să nu 
faceţi greşeala pe care a făcut-o colonelul, superiorul 
vostru, în interesul dumneavoastră propriu. 

— Colonelul? A, mă mir chiar că nu s-a întors încă... 

— E foarte explicabil, deoarece e în mâinile noastre. 

— Ce-ai spus? Prizonier? Acum înţeleg eu de unde ştiţi 
toate... De la el, nu-i asa? 

— Nu sunt îndreptăţit să vi-o spun. 

— Cu toate acestea nu poate fi altfel. Suntem trădaţi din 
toate părţile. Ştii, senior, că nu vei ieşi viu de aici? 

— Hm! Atunci mort... 

— Şi te faci că nu-ţi pasa? 


— Ce vrei să fac? Sunt în puterea dumneavoastră. Ai noştri 
au însă ordin să vă împuşte pe toţi, până la cel din urmă, 
dacă până într-o oră nu sunt înapoi. 

— O să le fie cam greu, fiindcă ştim şi noi să ne apărăm. 

— N-o să vă ajute la nimic, tot o să vă biruim. De altminteri 
venisem la dumneavoastră crezând că am de-a face cu şeful 
unei trupe regulate, nu cu o căpetenie de bandă. 

— Dacă ţi se pare că e vreo deosebire, te rog să te explici. 

— Foarte simplu. Cum mă veţi trata, aşa veţi fi trataţi în 
schimb. Mă omorâţi? Veţi fi împuşcaţi toţi ca ucigaşi. 
Respectaţi însă dreptul popoarelor? Veţi fi consideraţi 
prizonieri de război şi veţi fi eliberaţi după încheierea păcii. 

— Ceri deci să ne predăm? 

— Da. Orice împotrivire v-ar fi zadarnică şi vă dau 
cuvântul meu de onoare că am spus adevărul. 

— Aşadar, dacă ne predăm, suntem numai prizonieri de 
război şi ni se lasă şi avutul nostru personal? 

— Bineînţeles. În orice caz veţi fi dezarmaţi. Juarez nu e 
însă omul iubitor de vărsări de sânge ca să-şi ucidă 
prizonierii. 

— Cu ce ne poţi dovedi că suntem împresuraţi şi că o 
împotrivire ar fi zadarnică? 

— Pentru asta adusesem doar racheta. Îndată ce o voi 
arunca în aer, oamenii noştri vor lumina întregul cerc din 
jurul pădurii, ca să vă convingeţi că am spus adevărul. 

Să fi fost indignarea împotriva trădătorilor, laşitate sau 
înţelesese maiorul că nu are încotro? 

Scurt, nu mai stătu la îndoială şi zise: 

— Bine, vreau să mă încredinţez mai întâi, senior 
Gardenas, dacă te pricepi să umbli cu rachete. 

— Da, răspunse unul din ofiţeri. 

— Domnii ofiţeri să se împrăştie în jurul pădurii ca să 
poată cuprinde cu ochii cercul. Gardenas să arunce 
racheta, pe urmă întoarceţi-vă să-mi raportați. Puteţi pleca! 
ordonă maiorul. 


Urmă o tăcere de vreo cinci minute, apoi acesta îi făcu un 
semn lui Gardenas. Racheta şuieră în aer şi lumină o dungă 
întunecată care se întindea nu prea departe. 

— Sunt oamenii voştri, senior? întrebă maiorul arătând 
spre ea. 

— Da, răspunse Kurt. 

— Nu se desluşeşte bine ce e. 

— Aşteptaţi puţin. A, uite! 

În clipa aceea se auzi în afara pădurii un ordin dat cu glas 
puternic, ordin transmis din om în om şi după un moment 
se văzu înălţâudu-se în văzduh scântei şi flăcări care 
luminară în jurul pădurii ca ziua. 

— Ei drăcia dracului! zise maiorul. E deci adevărat... 

Zărise un cerc de soldaţi cu puştile întinse. 

— V-aţi convins, domnule maior? întrebă Kurt după ce se 
făcu iar întuneric. 

— Mai aşteaptă puţin. 

Nu trecu mult şi ofiţerii se întoarseră impresionați de 
numărul mare al soldaţilor care încercuiau pădurea. 

— Ce ziceţi, domnilor? întrebă maiorul. 

— Orice împotrivire ar fi zadarnică, îndrăzni unul să 
spună. 

— Aşa cred şi eu. Nu sunt deci nebun să ne expunem viaţa 
de prisos, cu atât mai mult cu cât văd că am fost trădaţi. 
Dezlegaţi-l pe parlamentar. 

Când Kurt fu iar liber şi vru să se întoarcă la generalul 
Hernano, se simţi apucat de braţ de trimisul lui Miramon. 

— Stai, senior, o întrebare: Voi fi şi eu considerat în 
rândurile militare? 

— Faci parte din trupă? 

— Nu. 

— Hm! Eşti numai trimisul lui Miramon, dar nu şi militar. 
În cazul acesta intri în altă categorie. Ştii cum se numesc 
aceia care transmit ordine secrete furişâudu-se dintr-o 
fortăreață? 

— Sper că nu voi fi luat drept... drept spion... 


— "Tocmai asta vroiam să spun. 

— Eu nu sunt spion. 

— Zău? Nu vei fi vrând să spui că eşti aghiotantul lui 
Miramon? 

— Nu. 

— Sau poate ofiţer? 

— Nu. 

— Atunci cum se face că transmiţi ordine militare? 

Militarul tăcu. 

— Nu răspunzi. le condamni deci singur. 

— Senior, nu cunoşteam importanţa misiunii mele. 

— Nu faci impresia. Scuzele dumitale cad de la sine. 

În momentul acela maiorul întrerupse convorbirea. 

— Domnule, zise el, îţi atrag atenţia că nu mă predau 
decât cu condiţia ca toţi care se află aici să fie consideraţi 
prizonieri de război. 

— Voi stărui pe lângă comandantul meu să se ia în vedere 
cererea dumneavoastră, domnule maior. 

— Nu e de ajuns. Vreau să-mi dai cuvântul de onoare că 
această persoană va intra în aceeaşi categorie cu noi toţi. 

Kurt se gândi un timp, pe urmă răspunse: 

— Bine. Cred că preşedintele nu va avea nimic împotrivă, 
aşa că mă învoiesc la cererea dumneavoastră. 

Tânărul habar n-avea cine era omul căruia îi dăruise viaţa. 

Republicanii erau siguri de la început că Unger nu se va 
mai întoarce, dar când văzură racheta începură să spere şi-l 
primiră acum cu strigăte de bucurie. Comandantul se învoi 
cu tot ce făgăduise el; recunoştea că era singura cale de a 
se împiedica o vărsare de sânge. 

După un sfert de ceas, Kurt, comandantul, maiorul şi 
însoțitorii săi stabileau condiţiile. Principala era ca 
prizonierii să predea chiar în noaptea aceea armele, apoi să 
aştepte să se facă ziuă ca să fie duşi în tabăra de la 
Queretaro. 

Negreşit că nici nu fu vorba de somn. Ofițerii prizonieri îşi 
dădură cuvântul de onoare că nu vor fugi, de aceea le era 


îngăduit să se mişte liberi. Mai era cineva care ar fi vrut 
grozav să se bucure de acest avantaj şi anume... trimisul lui 
Miramon. 

Crezuse că va găsi în Kurt un suflet milos şi îngăduitor şi 
trimise după el, cerându-i o întrevedere. 

— Ce doreşti? îl întrebă tânărul. 

— Aş vrea să vă cer o informaţie. Nu-i aşa că ofiţerii sunt 
liberi pe cuvânt? Nu s-ar putea să mi se dea şi mie această 
îngăduinţă? 

Kurt fu atât de mirat de cererea lui încât nu ştiu un 
moment ce să-i răspundă. 

— Dumitale? zise el apoi. Bine, omule, nu eşti în toate 
minţile? Parcă ţi-am spus că indivizii care fac ceea ce ai 
făcut dumneata intră în categoria spionilor. Mulţumeşte-te 
că ai scăpat cu viaţa. 

— Pe care ţi-o ofer din toată inima. 

— Foarte mulţumesc! Zici că vrei să te las liber pe cuvânt 
de onoare. Unde-ai mai auzit ca un spion să aibă onoare? 

— Senior, nu ştii cine sunt. Mă numesc Flores, sunt medic 
şi locuiesc la mănăstirea La Cruz din Queretaro. 

— Nu te mai osteni degeaba. Pentru mine nu eşti decât un 
spion care duce ordine secrete. Nu poţi fi lăsat liber. 

Deşi nu se luminase încă bine de ziuă, Kurt zări ochii 
medicului lucind ca ai unei pisici sălbatice, gata să-ţi sară în 
faţă. Totuşi omul zise cu glas umil: 

— Mă judeci rău, senior. Credeam că-mi şlujfesc împăratul. 

— Din partea mea, n-am nimic de zis; nu tot aşa vor judeca 
însă ceilalţi. Aşadar, eşti un credincios partizan al 
împăratului? 

— Da. Mărturisesc aceasta unui partizan al lui Juarez, 
dându-ţi în acelaşi timp dovada că nu sunt nici spion şi nici 
laş. 

Spuse aceste cuvinte cu o lucire sinistră în ochi, pe care şi- 
o potoli repede, dar care nu-i scăpă lui Kurt. 

— Ce privire! îşi zise el. Omul acesta trebuie să fie foarte 
primejdios şi n-ar fi rău să mă feresc de el. 


În sfârşit, se lumină de ziuă şi putură porni spre 
Queretaro. Prizonierii fură încadraţi de soldaţii republicani. 
Drumul ducea la un moment dat printr-o văgăună mărginită 
de o parte de-un povârniş acoperit cu tufe dese. Medicul nu 
mai putea de necaz că nu i se îngăduise şi lui să meargă 
călare precum ofiţerii prizonieri. Acum, la lumina zilei, 
vedea viitorul mai puţin trandafiriu de cum şi-l închipuise 
peste noapte. Va fi dus deocamdată la cartierul general, pe 
urmă la Queretaro. Dacă va fi recunoscut şi se va afla că nu 
e medicul Flores de la mănăstirea La Cruz ci doctorul 
Hillario din Santa Jaga? Fuga era singura lui salvare. Căuta 
zadarnic un prilej. Acum însă, când ajunseră în văgăună, 
crezu că a sosit momentul. 

Drumul era îngust. Atât pedestraşii cât şi călăreţii erau 
nevoiţi să treacă numai câte unul. Falsul Flores privi în juru- 
i. Nimeni nu se uita la el. Dacă reuşea să ajungă la tufe, s-ar 
putea ascunde în ele şi nici un glonţ nu l-ar mai putea 
nimeri. La capătul văgăunii se mai uită o dată în preajmă-i, 
apoi... ţuşti! sări în stânga. 

— Stai! strigă cineva după el. 

De-abia acum băgară şi ceilalţi de seamă fuga lui. Îl văzură 
alergând în salturi mari spre tufiş. Zece, douăzeci de 
împuşcături răsunară în acelaşi timp după el, dar niciuna 
nu-l nimeri. 

Pătrunse în tufiş. Bucuria lui fu aşa de mare încât scoase 
un chiot de biruinţă. 

Se bucurase însă prea curând. Unul singur din toţi nu-l 
slăbise un moment din ochi, Kurt Unger. Călărea calm în 
spatele lui şi când ajunseră la capătul văgăunii se apropiase 
şi mai mult, fără ca Hillario să bage de seamă. Când îl 
văzuse acum pierind în tufiş dădu pinteni calului, urcă râpa 
şi merse o bucată de drum pe marginea ei până înţelese că 
trecuse de locul unde dispăruse fugarul. 

Se opri, descălecă, îşi legă calul de un copac, se lăsă 
binişor la vale şi se ghemui la pământ. N-aşteptă mult. Auzi 
crengile trosnind şi un gâfâit de om. Câteva clipe numai şi 


tufele se dădură la o parte, iar din ele apăru doctorul. 
Câţiva paşi îl despărţeau de pădure. Dacă reuşea să dispară 
pe sub copaci nu mai avea de ce să se teamă, era ca şi 
scăpat. 

Kurt se ridică în picioare şi-l întâmpină cu un zâmbet 
ironic: 

— Bună dimineaţa, senior. Unde te duci aşa grăbit? zise el 
râzând. 

Hillario rămase un moment ca împietrit, privindu-l cu ochii 
holbaţi. Îl ştia pe Kurt în urmă şi i se părea ceva cu totul 
imposibil să-l vadă acum răsărind, ca din pământ, în faţa lui. 

— Afurisitule! mormăi el, în sfârşit şi încercă să urce 
povârnişul. 

— Stai, ori trag! strigă tânărul îndreptând revolverul spre 
el. 

— Trage, câine! scrâşni Flores/Hillario şi se căţără de zor, 
sperând că glonţul va da greş. 

Peste câteva momente va fi sus. 

Kurt se răzgândi. Poate că era mai bine să-l lase în viaţă. 
Într-o clipită îşi desfăcu lasoul din jurul mijlocului şi în 
cealaltă parte făcuse un laţ din el. Îl învârti deasupra 
capului: un şuierat în aer şi laţul se lăsă în jos. 

— Fir-ar... mormăi doctorul. 

Tocmai ajunsese deasupra povârnişului şi se credea 
scăpat, când îşi simţi braţele prinse în laţ şi cu o smucitură 
puternică rostogolit iar în râpă. 1 se părea că a căzut din rai 
de-a dreptul în iad. 

Închise ochii. Când îi deschise se afla jos, legat de mâini şi 
de picioare. 

— Ei, senior Flores, cum ţi s-a părut rostogolirea? îl 
întrebă Kurt râzând. 

— Să te ia dracu'! răspunse Hillario înfuriat. Pentru ce nu 
m-ai lăsat să fug? 

— Pentru că eşti un spion şi cu spionii trebuie să fim fără 
milă. 


— Dacă aş şti că nu s-a observat prinderea mea, zise 
Hillario stăpânindu-şi mânia, ţi-aş face o propunere care 
poate că ţi-ar conveni. 

— S-auzim. 

— Dezleagă-mă mai întâi, pe urmă îţi spun. 

— Nu se poate, dragul meu. S-ar putea întâmpla să 
trebuiască să te prind iar cu arcanul şi m-ar durea sufletul 
să te chinuiesc din nou. 

— Mă iei în râs? Nici nu-ţi închipui dumneata ce bogat te 
pot face eu dacă mă laşi liber. 

— Libertatea dumitale nu preţuieşte un gologan. 

— 'Te înşeli. Lasă-mă să fug şi-ţi dau cinci mii de dolari. Am 
bani mulţi, foarte mulţi... 

— Aşa? Atunci poţi da şi mai mult. 

— Bine, atunci îţi ofer zece mii. 

— Zău? Pesemne că ai mare trebuinţă de libertate. 

— Ai ghicit! Am acasă câţiva bolnavi grav care vor muri 
dacă nu sunt acolo să le dau ajutor la timp. 

— Îmi pare foarte rău de bolnavi, dar nu şi de medic. Mă 
tem că n-o să facem târgul. Haidem, senior! 

Cu aceste cuvinte tânărul îl ridică pe prizonier ca să-l iirce 
pe cal. 

— Cincisprezece mii! strigă el. 

— Aş! 

— Douăzeci! 

— Nu-mi mai bate capul degeaba. N-am eu trebuinţă de 
banii dumitale, zise Kurt şi-l aşeză în şa în faţa lui. 

— Atunci îndură-te din milă... se rugă bătrânul eu 
disperare. Îţi dau treizeci de mii de dolari... O avere! 

Tânărul dădu pinteni calului. 

— Fă bine şi încetează! se răsti el supărat, dacă nu vrei să- 
ţi vâr un căluş în gură; cu cât îmi oferi mai mult, cu atât 
devii mai suspect. Trebuie să fie motive puternice ca să vrei 
să scapi, motive pe care trebuie să le aflu în cele din urmă. 

Falsul Flores nu mai zise nimic. În curând ajunseră 
aproape de tabără. Bătrânul părea că s-a resemnat. Îl 


dădură jos de pe calca să facă restul drumului în rând cu 
ceilalţi prizonieri, care îl înghionteau de necaz pe înfundate. 
Rezultatul încercării lui de-a fugi fu că îl închiseră, pe când 
pe ceilalţi îi lăsară în tabără, unde li se uşura pe cât era 
posibil situaţia. 

Generalul Hernano era foarte mulţumit de succesul 
obţinut. 

La auzul numelui falsului Flores, dădu ordin să se facă 
imediat cercetări amănunțite asupra acestei persoane. 

După ce fu felicitat de toţi, Kurt Unger tocmai se pregătea 
să plece, când văzu un călăreț venind în goana calului spre 
tabără. Îl recunoscu de departe. Era doctorul Sternau. 

— Dumneata aici? strigă Unger când îl văzu. Ce surpriză! 

— Pe tine te căutam, dragul meu. Am profitat de faptul că 
lucrurile s-au potolit de câtva timp şi veneam să te văd. Mi 
s-a spus că te afli la Escobedo, dar că te vei întoarce chiar 
în seara aceea. Văzând însă că nu mai vii, am plecat după 
tine. 

— Ca să-mi faci o mare bucurie, răspunse tânărul, fericit. 

— Bucurie împărtăşită, dragul meu. Dar ia spune-mi, unde 
ai fost până acum? 

— Am trecut printr-o întâmplare ciudată, care s-a sfârşit, 
din fericire, cu bine. Nu vrei să descaleci şi să stăm niţel de 
vorbă? Sper că se va găsi un locşor în tabăra lui Hernano 
unde să nu ne deranjeze nimeni şi să putem bea în linişte 
un pahar cu vin. 

Găsiră ce le trebuia şi Kurt începu să povestească. Sternau 
îl ascultă cu atenţie şi zise după ce sfârşi: 

— Curios! Cunoşti tu bine situaţia actuală a mănăstirii La 
Cruz? 

— Nu. 

— Atunci cei de la cartierul general sunt mai bine 
informaţi. Foştii locatari au fost evacuaţi şi pe cât ştiu nu se 
află acum nici un medic acolo. N-ai vrea să mi-l descrii şi 
inie pe acest doctor Flores? 

— Cu plăcere! 


Din ce vorbea Kurt, din ce-l asculta mai cu atenţie 
Sternau. Când tânărul isprăvi, doctorul sări drept în 
picioare. 

— Nici nu bănuieşti cine e persoana pe care ai reuşit s-o 
prinzi. Trebuie să fie bătrânul Hillario. Ai intrare liberă în 
închisoare? 

— Da. 

— Atunci să mergem imediat la el. Eu o să te las pe tine să 
intri întâi, apoi vin şi eu. Vreau să-i rezerv o surpriză. 

— Bine. Vai de el dacă e cine spui! Mă duc pe urmă la 
general să-l vestesc. 

Plecară imediat la închisoare. Aceasta era beciul unei case 
singuratice, rămasă acolo din vremuri vechi. Era o clădire 
masivă, cu zidurile groase de peste o jumătate de metru şi 
cu gratii de fier la ferestre. Soldatul pus de pază îl 
recunoscu imediat pe Kurt şi-l lăsă să intre. Uşa rămase 
întredeschisă, ca să poată auzi Sternau ce se vorbeşte 
înăuntru. 

— Dumneata la mine? mormăi prizonierul când îl văzu pe 
tânăr intrând şi se sculă de jos. 

— După cum vezi, răspunse Kurt, cu o privire care îl sperie 
pe bătrân. 

— Şi ce te aduce, mă rog? 

— O să afli îndată. Ţi-am spus când mi-ai oferit un preţ atât 
de mare ca să te fac scăpat, că mi-ai trezit bănuieli şi că voi 
face cercetări în privinţa dumitale. N-ar fi mai bine să mă 
scuteşti de osteneală şi să-mi mărturiseşti singur pentru 
care motiv te temi atât să nu fii recunoscut? 

— Recunoscut? De cine? Nu mă tem de nimeni. Cine-l 
cunoaşte pe doctorul Flores nu poate decât să depună 
favorabil pentru mine. 

— Hm! Cereai cu atâta stăruinţă să fii liber nu pentru că ai 
bolnavi de îngrijit, ci prizonieri de supravegheat. De pildă 
unul Gasparino Cortejo, pe urmă altul care-şi zice Henrico 
Landola... 


Hillario se văzu descoperit. I se păru că l-a izbit cineva cu 
o măciucă în cap. Totuşi ticălosul reuşi să se stăpânească. 

— Nu ştiu despre cine vorbeşti, zise el cu o nepăsare bine 
jucată. 

— Atunci poate că-l cunoşti mai bine pe Pablo Cortejo şi pe 
fata lui, Josefa? 

— Numele acestora le-am mai auzit într-adevăr. Orice 
mexican ştie rolul ridicol pe care l-au jucat ei în politica 
țarii. 

— Rolul pe care-l joacă ei acum închişi în subterana 
mănăstirii della Barbara din Santa Jaga nu mai e ridicol, ci 
tragic. 

Kurt vorbea tărăgănat, lăsând cuvintele să cadă ca 
picăturile de apă, una după alta. Bătrânul se îngălbeni ca 
un mort. Glasul îi tremura când întrebă bolborosind: 

— Ce vrei să spui? Nu te-nţeleg... nu ştiu despre cine 
vorbeşti... 

— Zău? Atunci o să-ţi mai spun încă vreo câţiva. De pildă 
contele Fernando de Rodriganda y Sevilla. Îl cunoşti? 

— Nu... răspunse Hillario şi genunchii îi tremurau. 

— Mariano, Unger, micul Andre... Sau poate că-l cunoşti 
pe Inimă-de-urs, pe Ucigătorul-de-bivoli...? 

— Nici pe ei. 

— Dar pe Sternau nu se poate să nu-l cunoşti. 

Hillario se rezemă de perete ca să nu cadă. 

Totuşi putu bolborosi: 

— N-am... n-am auzit... încă niciodată numele... numele 
ăsta... 

— Toţi aceştia stăteau legaţi într-o altă subterană, păziţi de 
Manfredo, nepotul dumitale. Am reuşit să-i eliberez şi acum 
sunt toţi liberi. 

— Ce... ce?... răcni bătrânul. 

— Şi l-am închis în locul lor pe Manfredo, care îşi aşteaptă 
pedeapsa, pe care o vei împărtăşi cu el. 

Hillario îl privi înlemnit. Când se petrecuseră toate 
acestea? Şi unde eraţi soldaţii din mănăstire? 


Explicaţia veni imediat. 

— Şi celelalte maşinaţiuni ale dumitale au fost descoperite, 
urmă Kurt. Aliatul dumitale, care te-a trimis la Queretaro, a 
fost prins şi spânzurat. Seniorita Emilia şi micul Andre au 
fost salvaţi de mine. Şi ce e mai important: asasinatul în 
masă de la del Erina, plănuit de dumneata, a fost zădărnicit. 
Nimeni n-a băut din cazanul în care aruncaseşi otrava. 

Era mai mult decât putea îndura bătrânul. Ochii lui 
priveau sticlos, ca ai unui mort. Auzea nume şi fapte pe care 
le credea tăinuite pe veci. Se simţea pierdut; încercă totuşi 
să tăgăduiască; deşi limba i se împleticea în gură: 

— Nu... în... înţeleg... ni... mic... 

— Nu, nemernicule! tună un glas la uşă şi statura voinică a 
lui Sternau apăru în prag. 

Hillario îl zări. Bătu aerul cu mâinile. 

— Ster... Ster... Ster... 

Vru să pronunţe numele, dar nu-l putu spune până la 
sfârşit. Glasul i se stinse într-un horcăit. Se clătină câtva 
timp pe picioare, pe urmă se prăbuşi grămadă la pământ cu 
spume la gură. 

Kurt întoarse capul, dar Sternau se lăsă în genunchi şi zise 
după ce-l examină: 

— Pe acesta nu-l vom mai judeca noi, l-a judecat Cel-de- 
Sus. 

— E mort? 

— Nu încă. 

— Mai poate fi judecat? 

— Nu. Va muri încetul cu încetul în chinuri cumplite. După 
cum văd în privirea lui, mintea i-a rămas perfect lucidă. 

— Ce grozăvie! 

— Eu rămân lângă el, deşi nu cred că o să mai poată vorbi. 

— Aude ce spunem noi acum? 

— Cu siguranţă. Nu vezi spaima din ochii lui? 

— Ba da. Dumnezeu nu lasă nimic nepedepsit. Dacă 
moare, rămân o mulţime de crime de-ale lui nedescoperite. 


— De asta nu mă tem. Avem destui martori şi dovezi. Din 
gura lui Hillario nu vor mai ieşi decât cuvinte neînţelese, 
dar cu timpul nu va mai fi în stare nici atât. Conştient de tot 
ce se petrece cu el şi în jurul lui, se va stinge încetul cu 
încetul, dându-şi seama că moare. 

Îl chemară pe paznic şi-i spuseră ce s-a întâmplat. Peste 
puţin, păcătoasa zdreanţă omenească a celui care fusese 
doctorul Hillario fu transportată la infirmeria taberei. 

Sternau se duse apoi să raporteze generalului Hernano 
cele petrecute, în vreme ce Kurt încălecă şi plecă la postul 
său, pe care-l părăsise din ajun şi unde era poate nevoie de 
prezenţa lui. 

Capitolul XVII - Ziua de 19 iunie. 

În drum, Kurt se întâlni cu o doamnă voalată care călărea 
pe un catâr, cu un servitor după ea şi escortată de câţiva 
cavalerişti. Deoarece calul lui mergea mai repede ca al 
acestora îi ajunse repede din urmă. 

Ca om politicos ce era, îşi scoase pălăria şi salută când 
trecu pe lângă ea. Mare îi fu mirarea când o auzi pe 
doamnă zicând: 

— Oare nu mă-nşel? Dumneata aici, domnule căpitan? 

Deoarece cuvintele acestea îi fuseseră adresate în limba 
germană, răspunse şi el în aceeaşi limbă. 

— A, am onoarea să vorbesc cu o doamnă germană? 

— Da. Nu-i aşa că eşti căpitanul Kurt Unger, din armata 
germană? 

— Da. De unde mă cunoaşteţi dumneavoastră? 

— Ne-am văzut la Viena şi la Darmstadt, la curtea Marelui 
Principe. Sper că-ţi mai aduci aminte de mine. 

Cu aceste cuvinte, doamna îşi ridică voalul şi tânărul văzu 
cu surprindere un chip pe care-l cunoştea. 

— Cum, sunteţi aici, stimată doamnă? Ati avut curajul să 
ieşiţi afară din oraş? 

— Ştiai că mă aflu în Queretaro? 

— Ştiam numai că sunteţi devotată soţului, pe cât e el de 
devotat împăratului. Am urmărit cu viu interes soarta 


dumneavoastră. 

— Mulţumesc şi uite mâna mea. Dar ce vânt te aduce în 
Mexic? 

Kurt duse la buze mâna care i se întindea. Era prinţesa 
Salm, măritată cu prinţul Salin, aghiotantul lui Maximilian şi 
omul care a împărtăşit până la sfârşit soarta tragică a 
împăratului său. 

— Vă aduceţi poate aminte, stimată doamnă, că am 
discutat odată, pe când vă aflaţi în Germania, despre familia 
Rodriganda. 

— Desigur. Şi? 

— Din cauza acesteia am fost nevoit să trec Oceanul. 
Rezultatul, deşi a trebuit să-l aştept cam mult, e 
satisfăcător. 

— Mă bucur. Şi ce cauţi acum în lagărul duşman? Pari să 
fii bine cunoscut şi chiar respectat. 

— Ce caut? răspunse el zâmbind. Asediez Queretaro. 

— Cum şi dumneata? zise ea tot zâmbind, crezând că 
tânărul glumeşte. 

— Da şi eu. Sunt ataşat la lucrările de asediu. 

— Serios? 

— Foarte serios. 

Expresia feţei ei se schimbă. 

— Nu se poate! 

— Nu numai că se poate, dar e chiar adevărat. M-am pus 
singur la dispoziţia lui Juarez şi a lui Escobedo. 

— Dumneata, un neutru? se minună ea jumătate în glumă, 
jumătate în serios. 

— Sunt sigur că mă veţi ierta, doamnă. Îmi daţi voie să vă 
încredinţez un secret? Fii sigur că n-o să-l trădez. 

— Ba trebuie şi vă rog să-l trădaţi, dar numai la două 
persoane. 

— Şi care sunt acele persoane. 

— Împăratul şi soţul dumneavoastră. 

— Nu înţeleg... 


— "Totuşi e uşor de-nţeles. Din nenorocire, insistenţele 
mele de până acum au fost zadarnice. 

— Ca şi ale noastre. Vin tocmai de la Juarez. 

— De la Juarez? Mă interesează extraordinar de mult ceea 
ce-mi spuneţi. 

— M-a primit şi am putut vorbi cu el. 

— În misiune? 

Prinţesa se uită atent în jurul ei, apoi zise: 

— La drept vorbind, inima mi-a dictat să mă duc la 
zapotec, dar fiindcă te cunosc, îţi pot spune confidenţial că 
mi s-a dat şi o misiune din partea unei persoane pe care nu 
cred că e nevoie s-o mai numesc. M-am adresat lui 
Escobedo să-mi dea o escortă, aşa că am putut ajunge până 
la Juarez. 

— Şi? 

— Din nenorocire mă întorc fără nici o speranţă. 

Ochii prinţesei înotau în lacrimi. 

— Doamne, urmă ea, ce om fără inimă...! 

Kurt clătină din cap. 

— Vă înşelaţi, doamnă. În aparenţă pare să fie un om 
aspru şi neînduplecat, dar în pieptul lui bate o inimă 
simţitoare şi miloasă. 

— Nu, nu, nu poate să fie cum zici. M-a ascultat cu răceală 
şi nepăsare, pe urmă m-a lăsat să plec. 

— Cu răceală şi nepăsare? Credeţi? Vroia numai să pară 
astfel. E indian şi un indian nu-şi manifestă simţămintele 
decât rareori faţă de un bărbat şi niciodată faţă de o 
femeie. 

— Dacă e simţitor într-adevăr, atunci trebuia să-mi asculte 
rugămintea. 

— Şi ce i-aţi cerut? 

— Viaţa împăratului. Răspunsul a fost aspru, nepoliticos, 
aproape grosolan. Zicea că împăratul a dispus singur de 
viaţa lui şi că el, preşedintele, nu mai poate face nimic, că e 
o imprudenţă din partea mea să-i cer un astfel de lucru şi 


că speră să nu i se mai facă din partea nimănui, o astfel de 
rugăminte. Nu-i o josnicie, chiar o insultă ce mi-a spus? 

— Nu găsesc. 

— Cum, nici dumneata n-ai inimă, suflet, de vorbeşti asa? 

— Nu e vorba de mine, ci de zapotec şi înţeleg că n-a spus 
decât adevărul. 

— Atunci nu-l mai înţeleg pe împărat... 

— Să vă spun ceva. Juarez a avut dreptate când v-a spus 
că împăratul şi-a hotărât singur soarta. Juarez a vrut să-l 
salveze; mai mult încă, a trimis la el diferite persoane cu 
însărcinarea să-l salveze. Eu însumi am fost una din aceste 
persoane. Preşedintele mi-a dat o legitimaţie ca să pot trece 
printre posturile republicane, amenințând cu moartea pe 
cine nu va lua în seamă ordinul lui. 

— Doamne, dacă mi-ar spune-o altul nici nu l-aş crede! Şi 
ai ajuns până la împărat? 

— Da. Acum câteva zile. N-am obţinut însă nici un rezultat. 
Împăratul a citit ordinul de trecere al lui Juarez, dar mi l-a 
dat îndărăt şi mi-a spus să plec. 

— Nici asta n-o înţeleg... 

— Într-o oarecare privinţă, nici eu. Adică m-am mulţumit 
că n-am fost declarat „propagandist republican” şi împuşcat 
de imperiali. 

— Nu ţi se pare că exagerezi? 

— Nicidecum. O altă persoană care se afla de mai multă 
vreme în apropierea împăratului, trimisă anume de Juarez 
ca să stăruiască pentru salvarea lui... 

— Cine e această persoană? 

— Iertaţi-mă, doamnă, dar nu sunt îndreptăţit să vă spun 
numele. Această persoană a reuşit să câştige încrederea 
generalului Mejia... 

— Mejia e devotat şi curajos. 

— Şi-au dat amândoi toată osteneala să-l convingă pe 
împărat;? degeaba. Miramon, pe care toţi îl ştim un 
trădător, a împiedicat încercarea de salvare. Are de partea 
lui o Asociaţie secretă care nu urmăreşte alt scop decât să 


hotărască pe împărat să rămână în ţară până ce nu va mai fi 
nici o posibilitate de plecare. Moartea lui va fi atribuită lui 
Juarez, arătându-l apoi pe preşedinte ca pe un asasin al 
împăratului, lucrând astfel la răsturnarea lui. 

Kurt povesti prinţesei pe scurt evenimentele din ultimele 
zile. 

— Nefericitul nostru Max! şopti ea cu adâncă mâhnire. Voi 
istorisi totul soţului meu, care va stărui să fie imediat primit 
de împărat. 

Tânărul înălţă din umeri. 

— Mă tem că va fi de prisos. Vedeţi deci că Juarez a vrut 
numai binele împăratului care, respingând toate 
propunerile lui, şi-a iscălit singur sentinţa de moarte. 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, dragă căpitane. Parcă mă 
cuprinde disperarea... 

— Juarez i-a întins în diferite rânduri colacul de salvare, 
dar a fost disprețuit. Indianul nu era persoana cu care poţi 
trata, căreia să-i datorezi viaţa. E de demnitatea lui ca 
preşedinte să mai încerce încă o dată, acum, când nici nu 
mai poate fi vorba de salvare? 

— Recunosc că nu. Ca om însă trebuie să se îngrozească la 
gândul că se poate vărsa sângele unui cap încoronat. Şi 
totuşi m-a respins. 

— Acum. Să revenim la ceea ce aţi numit dumneavoastră 
mojicia lui. Spuneţi-mi, vă rog, dacă putea face făţiş ceea ce 
a făcut până acum pentru împărat? 

— De ce nu? 

— Şi-ar fi atras ura partizanilor săi. Toată consideraţia de 
care se bucura ca preşedinte şi om politic s-ar fi năruit într- 
o clipă. Vă miraţi, da? Şi totuşi aşa e. Sunt convins că 
preşedintele e şi acum dispus să contribuie la salvarea vieţii 
împăratului. 

— Da? exclamă ea cu bucurie. Aşadar mai e vreo 
speranţă? 

— Dacă trebuia s-o tăinuiască la început, cu atât mai mult 
acum. După ce republicanii vor fi siguri că-l au pe împărat 


în mână, vor căuta să-l ţină cu orice preţ. Numai prin 
şiretenie le poate scăpa. 

— Aşa cred şi eu. 

— Paşii pe care-i va face Juarez în această direcţie trebuie 
ţinuţi în mare secret. Nimeni să nu bănuiască nici pe 
departe că preşedintele nutreşte un astfel de gând. 

— Recunosc, nu înţeleg însă ce urmăreşti cu explicaţia 
aceasta amănunţită. 

Kurt făcu un gest cu mâna şi urmă: 

— Iar dumneavoastră vă duceţi în văzul tuturor să-i cereţi 
să cruţe viaţa împăratului? În văzul şi auzul tuturor care nu 
aşteaptă decât s-audă şi să vadă ca să-l condamne. 

— Doamne, acum înţeleg eu ce vroiai să spui! 

— Vă întreb atunci: Are sau nu dreptul Juarez să vă 
considere imprudentă? 

— O, mai mult decât atât! 

— Chiar faptul că a pronunţat acest cuvânt înseamnă că 
doreşte prudenţă, deci îl preocupă gândul pe care vroiaţi să 
i-l sugeraţi. 

— Domnule căpitan, murmură prinţesa apucându-i mâna, 
dumneata îmi prezinţi lucrurile într-o lumină pentru care n- 
am cuvinte să-ţi mulţumesc. 

— Am vrut numai să demonstrez că Juarez nu a fost 
necuviincios faţă de dumneavoastră, ci a căutat pe o cale 
diplomatică să vă asigure că va face tot ce-i va sta în putinţă 
să vă împlinească dorinţa. 

Prinţesa se mai înveseli. 

— Mi-ai dat o lecţie la care nu m-aşteptam, zise ea. le 
ştiam un ofiţer capabil, dar văd că poţi fi şi un foarte bun 
diplomat. 

— Mă copleşiţi, doamnă! zise Kurt râzând. Să revenim însă 
la subiectul convorbirii noastre. Va pot da chiar dovada că 
judec răspunsul pe care l-aţi avut de la Juarez în adevăratul 
lui înţeles. Vă spuneam adineauri că-l asediez pe împărat 
numai ca să-l scap. Juarez ştie foarte bine că Mexicul nu mă 
priveşte întru nimic, că mi-e perfect egal dacă ţara aceasta 


e stăpânită de un monarh sau de un preşedinte. Ştie de 
asemenea că nu entuziasmul pentru republică mă 
îndeamnă să stau aici, la porţile Oueretaro-ului şi să lucrez 
la facerea unei spărturi în zidurile oraşului. 

— Vrei să spui că-ţi cunoaşte intenţiile şi le aprobă? 

— Cu siguranţă! Altminteri nu mi-ar procura el singur 
toate înlesnirile. 

— "Ţi-a spus-o pe faţă? 

— Pe faţă nu, dar m-a lăsat să înţeleg. 

— Aşadar, crezi că mai e vreo speranţă de scăpare pentru 
împărat? 

— Da, deşi salvarea lui ar fi ceva foarte greu; el nu poate fi 
salvat decât dacă vrea să fie salvat. Până acum însă n-a 
vrut. 

— Trebuie convins. 

— Ceea ce s-ar putea face numai în cazul când ar putea fi 
sustras influențelor unor persoane care nu urmăresc decât 
pierzania lui. Pentru aceasta timpul e scurt, de aceea se 
cere să procedaţi cu mare iuţeală. Mijloacele vi le-am dat în 
mână. 

— Îţi sunt foarte recunoscătoare şi voi căuta să mă servesc 
de ele fără zăbavă. Pot să-i vorbesc despre dumneata? 

— Da. Asiguraţi-l, vă rog, de tot devotamentul meu şi 
rugaţi-l cu insistenţă să m-asculte când mă va vedea iar în 
faţa lui. 

— Şi anume...? 

— Când Queretaro va fi luat cu asalt. 

— E groaznic! Crezi că oraşul va cădea? 

— Peste câteva zile. Voi fi fericit să-l văd în haine civile şi 
dezarmat. Să urmeze întocmai seninul pe care i-l voi face şi 
sper să-l pot salva. Acum să ne despărţim, doamnă. 

— Nu doreşti să mă însoţeşti? 

— Nu. Vă rog să mă iertaţi, dar se ştie pentru ce v-aţi dus 
la Juarez şi dacă ne vor vedea împreună s-ar putea să fiu 
suspectat, ceea ce nu trebuie. Mai mult încă, voi face un 
ocol. 


Se despărţiră cu o strângere de mână cordială şi prinţesa 
duse cu sine o speranţă pe care o pierduse după plecarea ei 
de la Juarez. 

Trecură câteva zile. Veni ziua de 14 mai. Kurt fu chemat la 
generalul Velez, cu care avu o lungă convorbire. După ce se 
sfârşi întrevederea, tânărul se întoarse mai grav ca oricând 
în cortul său. 

Îl găsi pe micul Andre, care-l aştepta. 

— Ce s-a întâmplat domnule căpitan, ce e faţa asta gravă 
la dumneata? 

Kurt nu răspunse şi se plimbă câtva timp îngândurat, cu 
paşi mari, prin strâmta încăpere. Se opri apoi în faţa lui 
Andre. 

— Unde e Sternau? îl întrebă el. 

— În lagărul lui Escobedo. 

— Pune şeile pe cai, trebuie să ne ducem imediat acolo. 

— Pentru ce? 

— Nu mai întreba. 

Peste zece minute zburau în galop spre cartierul 
generalului-comandant. Andre avusese dreptate; îl găsiră 
pe Sternau chiar în locuinţa lui. Fu întrucâtva mirat când îi 
văzu intrând înfierbântaţi de drum. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Trebuie să se fi petrecut 
ceva grav ca să veniţi după mine. 

— Într-adevăr, răspunse Kurt. Putem vorbi fără să fim 
deranjaţi? 

— Da. Dar de ce? 

— Pentru ca ani să-ţi comunic ceva foarte important. 

— Bine. Şedeţi. 

Sternau încuie uşa, le oferi câte o ţigare, îşi aprinse şi el 
una şi aşteptă în felul lui liniştit comunicarea. 

— Ceea ce am să-ţi spun, începu Kurt, trebuie să rămână 
între noi. La noapte Queretaro va fi în mâinile noastre. 

Andre sări drept în picioare. 

— Zău? În sfârşit! N-ai idee ce bine-mi pare... 


— Vor să dea asaltul definitiv? întrebă Sternau. Escobedo 
nu mi-a spus nimic despre asta. 

— Nu e vorba de un asalt, oraşul va cădea prin trădare. 
Colonelul Lopez va preda lui Velez cheia uneia din porţile 
oraşului. Îţi spun asta pentru că am nevoie de tine pentru 
îndeplinirea unei misiuni foarte grele. Vreau să-l scap pe 
împărat. 

Sternau clătină încet capul şi zise zâmbind: 

— Crezi că e cu putinţă? 

— În anumite împrejurări, chiar foarte lesne, înainte de 
miezul nopţii portiţa va fi deschisă. Velez se strecoară 
înăuntru cu două sute de oameni şi... 

— A, îl întrerupse Sternau, mare pişicher! Vrea să se 
convingă mai întâi dacă nu i s-a întins o cursă. 

— Aşa e. Are încredere în mine şi mi-a încredinţat 
comanda unei unităţi din aceste două sute. Se va duce 
imediat la împărat ca să-l aresteze, dar sper să i-o iau eu 
înainte. Împăratul a fost înştiinţat de mine să fie în haine 
civile şi... 

— Prin prinţesa Salm, probabil. 

— De unde ştii? 

— Că ai vorbit cu ea când se întorcea de la Juarez? După 
cum vezi, ştiu mai mult decât bănuieşti tu. 

— Ai ghicit. La poartă rămâne numai un soldat de 
santinelă. Dacă se iveşte ceva neprevăzut, Velez va trimite 
după ajutoare. Din momentul când vom pătrunde în fortul 
La Cruz, până la sosirea ajutoarelor, voi avea destulă vreme 
să-l scot pe împărat pe ascuns afară din fort. 

— Şi santinela? 

— Nu contează. 

— Dacă se va observa că împăratul a dispărut şi se va afla 
că ai ieşit tu pe poartă cu un civil, bănuielile vor cădea 
imediat asupra ta. 

— Există destule pretexte ca să îndepărtez santinela 
pentru câteva momente. 

— Bine, să zicem. Şi pe urmă unde-l duci pe împărat? 


— Mai întâi la mine în cort, unde-l va aştepta Andre. 

— Eu? Să-l salvez eu pe împărat? întrebă acesta 
entuziasmat. 

— Da. Eu trebuie, fireşte, să mă întorc în fort. Dumneata îl 
scoţi tiptil din tabără şi mă aştepţi la locul pe care-l vom 
hotări dinainte. 

— Locul e hotărât de pe acum, zise Sternau zâmbind. 

— Care e? 

— Aici, în locuinţa mea. 

— Mult prea primejdios. Să-l aduc pe împăratul fugar 
chiar în cartierul general al lui Escobedo? 

— În unele împrejurări eşti mai sigur în cuşca leului decât 
aiurea. Tu îngrijeşte-te de o travestire pentru el şi Andre îl 
aduce călare aici. 

— Bine, bine, dar nu poate rămâne multă vreme... 

— Numai cinci minute. Un loc de refugiu a şi fost stabilit 
de mai înainte şi oamenii mei aşteaptă numai instrucţiunile 
inele. 

— Ce vrei să spui? Despre ce loc de refugiu vorbeşti? 

— N-ai ghicit încă? Trebuie să fie foarte retras, unde nu i- 
ar trece nimănui prin gând să-l caute pe împărat şi unde 
poate sta ascuns până ce i se va înlesni calea spre mare. 
Locul acesta e hacienda del Erina. 

— Da, la hacienda... încuviinţă Andre, dând din cap. 

— N-am fost încă pe-acolo, zise Kurt, însă cred că o 
alegere mai nimerită nici că se putea. Dar cine să-l ducă 
acolo? 

— Eu, răspunse Sternau. 

— Dumneata? Ar fi trebuit atunci să-ţi iei un concediu. 

— Nu e nevoie. Sunt stăpân pe persoana mea şi pot să plec 
şi să vin când vreau. 

— Ce-o să zică Juarez? 

— O să tacă, ba în sinea lui o să se bucure că nu i-am spus 
unde mă duc. 

— Cum? Crezi că bănuieşte ceva? 


— Juarez e mai inteligent decât îţi închipui şi mai bun 
decât îl crede lumea. 

— Dar dacă Velez, Escobedo şi ceilalţi prind de veste şi-i 
iau urma? 

— Îi rămâne împăratului partea neruinată a peşterii 
comorilor, unde nu-l poate găsi nimeni. 

— Ai şi vorbit cu Ucigătorul-de-bivoli despre asta? 

— Da. El şi Inimă-de-urs îl vor însoţi împreună cu mine pe 
împărat. 

— Ce... Ce spui? N-au luptat şi ei împotriva împăratului? 

— Atât timp cât a fost împărat. De îndată ce nu mai e decât 
un simplu om ca şi noi şi are nevoie de ajutor, suntem datori 
să-l ajutăm. Sunt hotărâți să-l apere şi să lupte pentru el 
până la ultima picătură de sânge. 

— Ce suflete alese! Dar ce se întâmplă cu prizonierii noştri 
de la Santa Jaga dacă pleci? 

— Mă întorc doar. Şi-apoi te poţi bizui fără grijă pe Juarez 
în privinţa asta. 

Planul era pus la cale, rămâneau de discutat acum numai 
amănuntele, ceea ce făcură; pe urmă Kurt şi micul Andre se 
întoarseră în tabăra lor. 

Această zi atât de importantă pentru Mexic era pe sfârşite. 
Se înserase. Timpul era atât de plăcut, încât soldaţii aflaţi la 
Queretaro îşi făcură tabăra pe străzile oraşului. Aşezară 
puştile în piramide şi stăteau de vorbă pe şoptite. 

Împăratul hotărâse pentru a doua zi dimineaţă un atac 
împotriva asediatorilor, sperând să aibă mai mult succes 
decât cu celelalte, care fuseseră toate respinse. Va fi o luptă 
dârză fără îndoială, de aceea soldaţii se gândiră că au 
nevoie de odihnă. 

Încetul cu încetul se făcu linişte. Oraşul dormea. Numai 
santinelele vegheau, ocărând în gând că nu le e dat şi lor să 
se odihnească. Maximilian nu-şi găsea astâmpăr în 
apartamentele lui, de aceea coborâse cu prinţul Salm, 
aghiotantul lui, în grădină, fără să fie observat de cineva. 
Nădăjduia să găsească mai multă odihnă în cortul lui decât 


între zidurile înăbuşitoare ale mănăstirii. Era miezul nopţii. 
O umbră se strecură prin portiţa grădinii afară. Se auzi un 
scârţâit de cheie şi poarta se deschise. Lângă ea se afla o 
geantă îndesată pe care omul? era colonelul Lopez? o luă, 
apoi se dădu înapoi în gang, scoase un felinar, îl aprinse şi 
cercetă conţinutul genţii. Stinse pe urmă felinarul 
murmurând: 

— Totul e în regulă. Generalul s-a ţinut de cuvânt, sper că 
o să fie mulţumit de mine. 

În vremea asta se făcuse şi afară, în tabără, linişte. Nimeni 
nu bănuia ce se pregătea. În interiorul oraşului stătea 
mereu un regiment pregătit pentru orice eventualitate, 
deoarece se puteau aştepta oricând la un atac. În lagărul 
republicanilor însă se aduna în tăcere un detaşament de 
două sute de soldaţi înarmaţi până în dinţi. Paşi uşori se 
apropiară de cortul lui Kurt, perdeaua fu dată la o parte şi 
un glas înăbuşit întrebă: 

— Eşti gata, senior? 

— Da, generale. 

— Atunci haidem. 

Se îndreptară amândoi spre grupul celor două sute de 
soldaţi şi se puseră în fruntea lor. Generalul dădu un ordin 
şi trupa se puse încet şi cu băgare de seamă în mişcare. 

Cerul sclipea de stele. Ar fi fost mai bine pentru cele ce 
aveau să urmeze să-şi ascundă faţa în nori, ca să nu vadă 
cum trădarea şi necredinţa învinge adesea pe lume 
credinţa şi devotamentul. 

Când ajunseră la portiţă o găsiră numai rezemată. Velez o 
întredeschise puţin şi vâri binişor capul în gang. 

— Senior, şopti el cu glas scăzut. 

— Generale! i se răspunse tot în şoaptă. 

— Cum stăm? 

— Bine. Toţi dorm, fără să bănuiască nimic. 

— Împăratul unde e? 

— S-a dus de mult să se culce. De altfel e bine că am ales 
ora asta. Înainte de-a se lumina de ziuă o să aibă locun 


atac. 

— Hm! Nu ne-ar fi convenit defel. Ne conduci? 

— Da. 

— O sută de oameni intrară în curtea mănăstirii. 

— Şi ceilalţi? 

— O să-i împrăştii pe afară. 

— Atunci să mergem. 

Generalul scoase sabia din teacă, în stânga luă revolverul, 
pe urmă ceata se strecură înăuntru, cu Lopez şi cu 
generalul în frunte. 

Kurt avea numai cincisprezece soldaţi la dispoziţie. Când 
pătrunse în grădină, le porunci să înconjoare gardul, ca să 
nu se poată strecura nimeni afară. Când îi văzu plecaţi se 
îndreptă binişor spre cort. 

Deodată se auzi zăngănit de arme din interiorul 
mănăstirii. Maximilian se trezi şi ieşi din cort. 

— Ce €...? 

— Sst! Tăcere, pentru Dumnezeu! îl întrerupse Kurt în 
şoaptă, Maiestate! 

— Ei, eu sunt, ce vrei? 

— Să vă salvez. Urmaţi-mă. 

— Să mă salvezi? Cine eşti şi ce s-a întâmplat? 

— Sunt căpitanul Unger şi... 

— A, dumneata? Cum ai intrat în mănăstire? 

— Velez a pătruns înăuntru prin trădare, cu oamenii săi. 
Vă implor, Maiestate, urmaţi-mă repede. 

— Doamne! Unde? 

— Afară la câmp. Calea e încă deschisă, peste un minut 
poate nu va mai fi. 

— Şi pe urmă? 

— Câţiva prieteni stau de veghe. Pe dată ce veţi trece 
poarta sunteţi în siguranţă. 

Maximilian nu răspunse. Cele ce auzea îl doborau. Kurt îl 
apucă de mână şi-i zise rugător şi stăriritor: 

— Vă rog, pentru Dumnezeu, nu mai zăboviţi o clipă, ca să 
nu fie pe urmă prea târziu. 


Împăratul se reculese. 

— Mulţumesc, căpitane. Dacă e vreo posibilitate de 
scăpare nu mă împotrivesc, dar nu plec fără credinciosul 
meu Mejia şi acela de colo, zise el arătând spre cort. 

— Cine e? întrebă tânărul gâfâind. 

— Prinţul Salm, aghiotantul meu. 

— Bine, fie! Şi Mejia unde e? 

— La Cerro de las Campanas. 

— Atunci nu poate fi salvat. 

— Dacă-i aşa, rămân şi eu. 

Zăngănitul se auzea acum mai tare. Kurt auzi oameni 
alergând spre poarta gangului să aducă ajuţoare. 

— Pentru Dumnezeu, Maiestate, nu mai staţi la îndoială! 
Peste câteva minute vor fi în grădină şi republicanii pătrund 
în oraş. 

— Nu plec fără Mejia! răspunse cu îndărătnicie împăratul. 

— Vă rog, vă implor în numele partizanilor Voştri, în 
numele a tot ce-aveţi mai scump, în numele patriei Voastre, 
urmaţi-mă! Eu voi... Ah! Prea târziu, prea târziu! Veniţi, 
veniţi! 

Îl apucă pe împărat de braţ şi-l trase într-o alee de frunziş, 
urmat de aghiotant. Generalul Velez coborâse cu ceata lui 
în grădină şi strigă înfuriat: 

— Nu e înăuntru... Nu e în mănăstire! Căutaţi-l aici, aici, 
aici! 

De afară se auzea armata venind în pas alergător. Velez 
intrase în grădină şi gangul rămase un moment pustiu. Kurt 
îl trase pe împărat într-acolo. 

— Dumnezeule, pentru fugă e prea târziu... suspină el. Să 
ieşim repede afară şi la Cerro de las Campanas, Maiestate! 

Îl trase pe Maximilian, îl împinse de la spate cu de-a sila 
împreună cu aghiotantul şi ieşiră din grădină, dar aici le ieşi 
înainte o ceată de republicani. 

— Staţi! Cine sunteţi şi încotro? strigă conducătorul lor 
punându-le sabia în piept. 


— Ce-ţi veni, Orbejo? răspunse Kurt. Nu vezi că dumnealor 
sunt nişte cetăţeni paşnici care îşi văd de drum? 

— Să-i spui altuia nu mie! Şi-apoi, dumneata cine eşti? Se 
apropie de tânăr ca să-l vadă mai bine şi-l recunoscu. A, 
dumneata eşti, senior Unger? Păi atunci se schimbă treaba! 
Dar ce caută ăştia doi hidalgo aici? 

— Se întorceau oamenii de la cârciumă şi s-au oprit curioşi 
când au auzit gălăgie. 

— Aha, au auzit gălăgie! Altă dată să facă bine să stea 
acasă la ei când aud gălăgie. Hai, lăsaţi-i să treacă! 

Republicanii se îndreptară apoi spre grădină. 

— Să plecăm repede, repede! Îi zorea Kurt, trăgându-l pe 
împărat după el. 

Deodată Maximilian se opri. 

— Lasă, zise el cu o linişte admirabilă. Recunosc şi eu 
acum că ar fi trebuit să te ascult. Prinţesa Salin mi-a vorbit 
despre dumneata. N-am vrut să te iau în seamă. Ai vrut să 
mă salvezi, dar n-ai putut fiindcă destinul a fost mai 
puternic şi a trebuit s-ascult de el. Acum e prea târziu. 
Lasă-mă să-ţi mulţumesc din suflet şi du-te cu Dumnezeu. Îi 
strânse mâna tânărului cu un oftat înăbuşit. 

— Maiestate, Dumnezeu să vă apere mai bine decât am 
ştiut eu să vă apăr... răspunse Kurt izbucnind în plâns. 

Împăratul cu aghiotantul său dispărură în întunericul 
nopţii, pe când el rămase nemişcat în loc, ascultând paşii 
care se îndepărtară tot mai mult. Deodată îl zgâlţăi cineva 
de umeri. 

— Ce stai mă şi te zgâieşti? Hai la biruinţă, n-auzi? 
Trăiască republica! Trăiască Juarez! Trăiască Escobedo şi 
Velez al nostru! 

Pe Kurt îl cuprinse o furie grozavă. Ridică braţul şi pumnul 
lui căzu ca un ciocan în capul republicanului şi-l culcă la 
pământ. 

— Na! Satură-te! scrâşni el. Dacă aş putea aş omori pe 
toată lumea... Acum să plec, să plec cât mai repede, nu mai 
am ce căuta aici! 


O luă ca un nebun peste câmp şi se opri de-abia când se 
văzu în cortul său. 

— În sfârşit! zise micul Andre când îl văzu. Unde e 
împăratul? 

— Acolo, răspunse el arătând spre oraş. 

— Cum, n-a reuşit? 

— Ar fi reuşit, dar n-a vrut el. 

— N-a vrut? Ce nebunie! Bine domnule căpitan, de ce n-a 
vrut? 

— Lasă-mă în pace, altminteri te pocnesc acu' cum am 
pocnit şi pe celălalt! 

Se întinse în pat şi vâri capul sub pătură fără să-i pese de 
ce se întâmplă afară. Aşa îl găsi Sternau a doua zi după 
prânz când veni ca să-l întrebe cum a dat greş lovitura. 
Aşteptase în zadar şi zadarnic luase toate măsurile pentru a 
înlesni fuga împăratului. 

Când se lumină de ziuă, fortul La Cruz şi oraşul Queretaro 
se aflau în stăpânirea lui Escobedo, care alergase mirat 
auzind că nu fusese nevoie de nici o luptă. Cerro de las 
Campanas, unde împăratul putuse ajunge fără vreo piedică, 
nu putuse rezista decât vreo câteva ceasuri. 

La ora şapte Maximilian trimise un parlamentar care să 
trateze capitularea şi la opt şi-a predat sabia generalului 
Escobedo. 

La o lună, adică la 21 iunie, s-a predat şi capitala Mexico 
generalului Porfirio Diaz, după ce nemernicul comandant 
general Marquez a fugit pe ascuns din oraş, iar la 27 din 
aceeaşi lună trupele preşedintelui îşi făceau intrarea 
triumfală în Veracuz. 

Întreaga republică fu reconstituită şi lui Juarez i se 
recunoscu titlul şi atribuţiile de preşedinte. 

În ziua de 15 mai, generalul Escobedo trimise ministrului 
de război al preşedintelui Juarez, la San Euis Potosi, 
următorul raport: „Azi dimineaţă la ora trei trupele noastre 
au luat cu asalt fortul La Cruz biruindu-i pe duşmanii lor, iar 
pe la ora opt Maximilian s-a predat la Cerro de las 


Campanas, fără nici o împotrivire. Vă rugăm s-aveţi 
bunătatea să trimiteţi cetăţeanului preşedinte felicitările 
mele pentru această victorie a neamului. 

General Escobedo” 

În acest comunicat nu se aminteşte, bineînţeles, trădarea 
colonelului Lopez, dar ofiţerii superiori republicani ziceau 
de câte ori venea vorba despre el: „Astfel de oameni sunt 
buni numai să te serveşti de ei, pe urmă să le dai un 
picior...” 

Îndată ce se răspândi vestea despre căderea împăratului, 
toţi reprezentanţii Puterilor îşi încordară forţele ca să-l 
salveze pe prizonier. Juarez însă a rămas surd. Cum ar fi 
putut el lua în seamă stăruinţele lor când aceste Puteri 
îngăduiseră umilirea lui aprobând ideea imperiului! 

Ambasadorul austriac la Washington se adresă Uniunii 
Statelor Americane cu rugămintea ca aceasta să intervină 
pentru ca împăratului să i se acorde graţierea. Uniunea 
interveni; răspunsul zapotecului a fost scurt şi cuprinzător: 
„Recunosc că prinţul ispăşeşte vina altuia mult mai vinovat 
ca el. Totuşi domnia lui a fost un atentat la neatârnarea 
poporului meu, de aceea e cu neputinţă să fie grațiat. Să-l 
lăsăm noi ca un pion central al unor viitoare maşinaţiuni? 
Ar fi într-adevăr o glorie pentru republică să i se cruţe 
viaţa, dar şi un pericol, astfel că siguranţa statului pretinde 
executarea lui. 

Juarez” 

La 21 mai împăratul avu o întrevedere cu Escobedo. Se 
oferi să abdice, cerând în schimb să fie lăsat să plece 
împreună cu ofiţerii şi soldaţii germani, de asemenea, cu 
Mejia şi cu secretarul său particular. Miramon a fost exclus. 

Juarez respinse propunerea. Era de părere că un împărat 
captiv, fără ţară şi supuşi, nu poate vorbi de abdicare. Şi 
totuşi încercă şi de data asta să-l salveze aducându-l în faţa 
unui consiliu de război anume instituit, în loc să lase să fie 
judecat de tribunalele civile. 


Vroia să câştige astfel timp, până ce se vor potoli spiritele. 
În vremea asta va putea interveni ca împăratul să fie 
condamnat de către consiliul de război la expulzare şi nu la 
moarte. Şi poate că intenţiile lui s-ar fi realizat, dacă însuşi 
omul pe care vroia să-l salveze n-ar fi lucrat chiar el 
împotrivă. 

Acesta scrise o proclamaţie prin care abdica în favoarea 
bătrânului şi neputinciosului Iturbide şi-i numi pe Parez, 
Lakunza şi Marquez membrii regenței: toţi duşmani 
neîmpăcaţi de-ai lui Juarez. 

Se mai făcură şi din alte părţi intervenţii pentru eliberarea 
lui Maximilian, ceea ce-i îndâăriji şi mai mult pe republicani, 
aşa că Juarez se văzu silit să renunţe la tot ce-ar fi putut 
întreprinde în favoarea împăratului. 

În ziua de 13 iunie începu procesul în faţa consiliului de 
război. În noaptea de 14 iunie la ora unsprezece se dădu 
sentinţa. Toţi trei fură condamnaţi la moarte prin 
decapitare. Singura favoare care li se făcu era 
preschimbarea executării. În loc să moară pe eşafod li se 
încuviinţă moartea prin împuşcare. 

Împăratul era acuzat de conspirație, în complicitate cu 
Mejia şi Miramon. 

Execuţia trebuia să aibă loc a treia zi, dar li se mai acordă 
un termen de încă trei zile ca să aibă timp să-şi aranjeze 
afacerile familiale. Răgazul acesta dădu loc la o intervenţie 
pentru salvarea împăratului. Domnul von Magnus, 
ambasadorul Prusiei, adresă Preşedintelui Curţii Supreme 
de Justiţie următoarea scrisoare: „Excelenței Sale senior 
Sebastian Lerdo de Tejada. 

Sosit astăzi în Queretaro, am constatat că prizonierii 
condamnaţi în ziua de 14 iunie sunt încă de duminică, 16 c., 
morţi moraliceşte. Toată lumea va recunoaşte acest lucru: 
condamnaţii, care îşi aşteptau executarea sentinţei pentru 
ziua aceea, erau distruşi cu desăvârşire. Spiritul umanitar 
al secolului nostru nu poate îngădui să se repete mâine o 
tortură atât de groaznică. În numele umanităţii şi al onoarei 


vă conjur să fie graţiaţi. Vă repet convingerea mea că 
Maiestatea Sa Regele Prusiei şi toate capetele încoronate 
ale Europei vor fi dispuşi să vă garanteze că niciunul din 
condamnaţi nu va mai călca vreodată pământul mexican.” 

Era însă prea târziu. Răspunsul Preşedintelui Curţii a fost 
următorul: „Cu regret vă înştiinţez că, după cum v-am mai 
comunicat alaltăieri, preşedintele republicii nu e de părere, 
în folosul siguranţei statului şi al dreptăţii, să-l graţieze pe 
Maximilian de Habsburg.” 

Maximilian ceruse să i se aducă condei şi cerneală şi scrise 
în ultima noapte două scrisori: una soţiei şi alta mamei sale, 
arhiducesa Sofia, în cea dintâi scria: „Mult iubita mea 
Charlotta, Dacă se va milostivi Dumnezeu să te tămăduieşti 
şi să poţi citi rândurile mele, vei înţelege toată grozăvia 
destinului care mă loveşte mereu de la plecarea ta în 
Europa. Ai luat cu tine sufletul şi norocul meu. De ce n-am 
ascultat de glasul tău? Atâtea evenimente, atâtea, vai! 
Atâtea lovituri au năruit toate speranţele mele, aşa că 
moartea va însemna pentru mine o eliberare fericită şi nu 
un chin: Voi muri glorios ca un soldat, ca un rege înfrânt, 
dar nu dezonorat. 

Suferințele mele sunt cumplite. Dar dacă Dumnezeu îmi va 
îngădui să mă întâlnesc în curând cu tine, voi binecuvânta 
mâna Lui divină. 

Rămâi cu bine. 

Nefericitul tău Max”. 

Adăugă la scrisoare o buclă din părul său, o sărută şi lipi 
plicul. 

Cu totul alta a fost atitudinea celorlalţi doi condamnaţi. 
Credinciosul Mejia primi sentinţa de moarte cu mult sânge 
rece. Era indian şi indienii nu se tânguiesc când simt dureri 
trupeşti sau sufleteşti, cea mai mare glorie pentru ei e să 
moară pentru prietenul pe care-l stimează şi-l respectă. 

Altfel au stat lucrurile cu Miramon. În noaptea trădării se 
deşteptase speriat şi trimisese imediat după Lopez, care 
veni numaidecât. 


— Ce s-a întâmplat, ce e zgomotul ăsta? îl întrebă el. 

Lopez înălţă cu nepăsare din umeri şi răspunse: 

— Au intrat republicanii în oraş. 

— Cum, l-au luat cu asalt? 

— Nu. 

— Atunci pe unde-au pătruns înăuntru? 

— Nu se ştie. 

— Cine e în fruntea lor? 

— Velez. 

— Parcă era vorba pentru mâine seară. 

— Nu s-a ţinut de cuvânt, după cum vezi. 

Tonul cu care vorbea îl uimi pe general. Începu să 
bănuiască adevărul. 

— Dar faţă de dumneata, da? 

— Mai ştii! 

— Trădătorule! 

— Dumneata ce eşti? Să le spun tuturor că m-ai însărcinat 
să tratez cu Velez? Ai căzut singur In cursa pe care voiai să 
o întinzi şi vei împărtăşi soarta împăratului, pe care l-ai 
trădat. 

Cu aceste cuvinte Lopez ieşi râzând batjocoritor din 
cameră. 

Miramon se înarmă repede, dar îşi dădu imediat seama că 
orice împotrivire ar fi de prisos. Fu luat prizonier împreună 
cu Mejia şi cu Maximilian. 

De atunci, stătea în închisoare posomorât tot timpul şi nu 
scotea un cuvânt. 

Fusese un neîmpăcat duşman al lui Juarez, voise să-l 
răstoarne, simțind totuşi că nu are destule forţe să 
îndeplinească singur o astfel de lovitură. În Mexico a fost cu 
neputinţă să găsească un aliat, aşa că s-a gândit să-l 
răstoarne pe Juarez cu ajutorul unui străin, a cărui domnie 
să dureze cât mai scurt timp. Ela fost unul dintre cei care 
au adus pe arhiducele Maximilian al Austriei ca împărat. 
Prinţul acesta a fost unealta lui Napoleon al III-lea ca şi a 
lui. 


De la venirea prinţului în ţară, Miramon s-a declarat făţiş 
partizanul său, lucrând însă în ascuns pentru binele lui 
propriu. Convins că imperiul va fi de scurtă durată, pescuia 
în ape tulburi; dar socotelile lui s-au izbit ele îndărătnicia lui 
Juarez. Încercase pe toate căile şi cu toate mijloacele să-l 
înlăture, n-a fost însă chip. Ultima încercare fusese 
trădarea împăratului, dar căzuse singur în propria lui 
capcană. 

Acum vedea că totul e pierdut. O singură speranţă îi mai 
rămăsese: graţierea împăratului. Dacă-l graţia pe el, nici 
generalii lui n-ar fi fost împuşcaţi. Ar fi fost în cazul cel mai 
rău o expulzare, ceea ce i-ar fi dat prilej lui Miramon să-şi 
reînceapă uneltirile împotriva preşedintelui. 

Acesta fusese şi motivul pentru care ideea graţierii fusese 
înlăturată. Nu numai că ar fi existat încontinuu un 
pretendent la tronul Mexicului, dar ar fi rămas în viaţă 
Miramon şi partizanii săi, care ar fi adus mereu tulburări şi 
agitaţii în ţară. 

Şi acum, Miramon vedea cu ciudă că toate speranţele lui 
se năruiseră. Nu că l-ar fi chinuit remuşcările, ci furia şi ura 
împotriva lui Lopez, care-l trădase, îi clocotea în piept. Ca 
să se răzbune împotriva lui, Miramon trimise după unul din 
judecătorii de instrucţie şi-i destăinui fapta colonelului, fără 
să pomenească de complicitatea lui. 

— Pentru care motiv îmi vorbeşti despre această afacere 
tenebroasă? îl întrebă judecătorul după ce-l ascultă cu 
răbdare. 

— Ca să spuneţi împăratului cine a fost trădătorul, 
răspunse Miramon. 

— La ce i-ar folosi? Nu mai are decât câteva ceasuri de 
trăit. 

— Să ştie cel puţin cine e vinovat de moartea lui. 

— Ştie. 

— A aflat şi el despre trădarea lui Lopez? 

Judecătorul îl privi neclintit şi răspunse rar şi apăsat: 


— Împăratul ştie foarte bine? după cum ştim toţi? că 
trupele noastre n-au pătruns în oraş luând cu asalt fortul La 
Cruz şi că Lopez n-a fost altceva decât unealta unui general 
de-al său. 

Miramon se stăpâni şi zise cu o linişte prefăcută: 

— Asta e ceva nou şi mi se pare imposibil. Nu poate să fie 
decât o născocire de-a lui Lopez ca să-şi justifice fapta. 

— Te înşeli, senior. Nici nu i-a trecut prin minte lui Lopez 
să pomenească despre aşa ceva, deci nu poate fi vorba de-o 
justificare. 

— Aş vrea să ştiu şi eu numele persoanei a cărei unealtă 
zici că a fost. 

— Îl cunoşti mai bine ca oricine. 

— Eu? sări Miramon eu o mirare bine jucată. 

— Da, fiindcă persoana eşti chiar dumneata. 

— Cum îţi vine, domnule... izbucni trădătorul. 

Judecătorul îl întrerupse cu un gest. 

— Mai bine să nu mai vorbim despre asta. 

— Ba, dimpotrivă, ţin să vorbim. Nu vreau să planeze 
asupra mea o acuzaţie atât de ruşinoasă. 

— Acuzaţie care va rămâne ca o pată pe numele dumitale, 
zise eu dispreţ judecătorul. Cunoaştem discuţia pe care ai 
avut-o cu Lopez. 

— N-am avut nici o discuţie cu el relativ la afacerea asta. 
Şi-apoi, aşa să fie, cine putea s-o divulge? Nu cumva însuşi 
Lopez? 

— Nu e atât de prost! O să-ţi dezvălui misterul. Generalul 
cu care ai intrat în tratative e cunoscut ca om deştept şi 
foarte şiret... 

— Care general? 

— Nu e nevoie să pronunţăm nume. Şi-apoi, îl ştii tot aşa 
de bine ca şi mine. Acest ofiţer ştia perfect primejdia la care 
se expunea. A vrut să se convingă dacă eşti de bună- 
credinţă şi a reuşit să câştige de partea lui pe cineva din 
imediata dumitale apropiere, care era în acelaşi timp în 
foarte bune relaţii cu Lopez. 


— Cine e ticălosul? întrebă Miramon înfuriat. 

— Repet că nu e nevoie să spun nume. Caută printre... 
aghiotanţii dumitale. 

— Atunci declar afirmaţia aceasta o minciună sfruntată. 

— Declaraţia e de prisos. Persoana respectivă te-a 
supravegheat zi şi noapte şi a auzit cuvânt cu cuvânt 
convorbirea. 

— Şi totuşi e o minciună! 

— Protestele dumitale n-au nici o valoare, zise judecătorul 
cu dispreţ. Se ştie perfect ce s-a petrecut. Când cei trei 
condamnaţi vor fi la locul de execuţie, Maximilian va fi 
compătimit, Mejia admirat, iar dumneata... nu mă sili să 
spun epitetul pe care îl meriţi... 

Apoi judecătorul îi întoarse spatele şi ieşi. 

Miramon rămase într-o stare de nedescris. 

— Dispreţuit... voi fi disprețuit, a vrut omul acesta să mă 
facă să înţeleg, mormăi el. Ah, de-aş fi iar liber! Făpturile 
acestea ale zapoteeului... le-aş învăţa eu nu numai să mă 
respecte, dar să se şi teamă de mine! 

Nu era în stare să se pocăiască şi nici preotul care veni să- 
| spovedească nu reuşi să-i schimbe sentimentele. 

lată ce zicea, printre altele, un raport american din 30 
mai: „Mâine vor fi probabil condamnaţi la moarte 
Maximilian şi cei mai distinşi generali ai săi”. 

Se ştia deci şi în străinătate soarta prizonierilor. Orice stat 
are latitudinea să acuze şi să pedepsească pe toţi aceia care 
caută, prin silnicie sau vicleşug, să contribuie la distrugerea 
organizaţiei de stat. După acest principiu s-au condus şi 
judecătorii lui Maximilian când l-au condamnat la eşafod, 
preschimbându-i apoi osânda la moarte prin împuşcare. 
Execuţia trebuia să aibă loc în ziua de 19 iunie la Cerro de 
las Campanas, la sud de oraşul Queretaro. 

Împăratul desconsiderase salvarea pe care i-o oferise 
Kurt; se refugiase la Cerro, hotărându-şi astfel singur 
sentinţa de moarte. 


În dimineaţa execuţiei domnea în Queretaro o linişte 
apăsătoare, deşi nimeni nu închisese ochii în noaptea aceea. 
Mexicanul se scoală de obicei foarte de dimineaţă; străzile 
oraşului erau încă de la ora şase înţesate de mii de oameni. 

Burghezi, soldaţi, argaţi călări şi pe jos, indieni şi albi, 
negri, mulatri etc. Oameni de toate neamurile şi în toate 
porturile, stăteau înghesuiți în pieţele publice sau 
cutreierau străzile în tăcere, aşteptând să vadă execuţia 
unui împărat. În ochii acestor oameni numai pe jumătate 
civilizaţi nu se citea satisfacţie, chipurile lor grave şi 
serioase exprimând mila şi compătimirea pe care şi un 
barbar o simte pentru un nenorocit lovit de soartă. Toţi 
vorbeau în şoaptă, ca şi când s-ar fi aflat în biserică sau în 
casa unde a murit cineva. 

La ora şapte condamnaţii fură scoşi, din celulele lor, 
fiecare fu urcat într-o trăsură separată, înconjurată de o 
escortă puternică. Pe strada principală cele trei trăsuri se 
întâlniră şi porniră la pas una după alta. Convoiul era însoţit 
de un escadron de cavalerie şi de o lume imensă care-l 
conducea pe împărat la locul de execuţie. O muzică militară 
cânta un marş funebru. În urma fiecărei trăsuri câte patru 
indieni duceau sicriele, deasupra cărora se aflau crucile ele 
care urmau să fie legaţi condamnaţii ca să primească 
gloanţele dătătoare de moarte. Când ajunseră în strada 
principală, Mejia strigă cu glas răsunător ca să fie auzit de 
toţi: 

— Maiestate, daţi-ne pentru cea din urmă oară o pildă de 
curajul şi simţămintele Voastre înălţătoare. Noi Vă urmăm 
la moarte fără nici un regret în suflet! 

În momentul acela trecea procesiunea călugărilor 
franciscani în frunte cu episcopul din Mexico. Doi călugări 
duceau crucifixul şi aghiasma, ceilalţi purtau făclii aprinse 
în mână. Pe chipul lui Maximilian era o expresie pe care 
nimeni care l-a văzut pe împărat trădat şi oropsit în ultimele 
lui momente nu o va putea uita vreodată. 


După ce trăsura ieşi din oraş, ochii lui mari şi frumoşi se 
aţintiră neclintiţi spre răsărit unde era patria lui şi tot, tot 
ce lăsase în urmă ca să urmeze un miraj care-l ducea acum 
în mormânt. 

Departe, dincolo de mare, era şi falnicul Miramar, acolo 
nenorocita împărăteasă Charlotta, cu mintea întunecată, 
rătăcea ziua şi noaptea prin încăperile şi grădinile palatului 
fără ca ochii ei să vadă frumuseţile care o înconjurau. Un 
zâmbet dureros îi flutura pe buze. Cu o mână se rezema de 
pernele trăsurii, iar cu cealaltă îşi mângâia barba lui 
mătăsoasă. Când convoiul ajunse la locul de execuţie, 
mulţimea fu respinsă şi trupele formară un pătrat, lăsând 
doar un singur loc de trecere. Escobedo, însărcinat cu 
execuţia, se apropie de cele trei trăsuri şi zise 
condamnaților să coboare. 

— Vamos nos a la liberlad!7 zise Maximilian privind încă o 
dată soarele pe care-l vedea pentru cea din urmă oară. 

Scoase apoi ceasul din buzunar şi apăsă pe un resort. 
Capacul se deschise şi se văzu chipul împărătesei. O sărută, 
întinse pe urmă ceasul duhovnicului şi zise: 

— Să predaţi, vă rog, amintirea aceasta soţiei mele în 
Europa. Dacă va mai putea vreodată să vă înţeleagă, 
spuneţi-i că am închis ochii cu imaginea ei în minte şi în 
suflet. 

Clopotele băteau jalnic, într-o limbă. În faţa zidului care 
împrejmuia mănăstirea, condamnaţii se opriră. Li se 
arătară locurile. Maximilian păşi mândru, cu capul ridicat 
spre cruce. Mejia de asemenea, dar Miramon şovăia, se 
clătina pe picioare, ca un om beat. Privirile lui se îndreptau 
rătăcite în toate părţile, ca şi când ar fi cerut ajutor. 

Se citi sentinţa de moarte, apoi li se îngădui condamnaților 
să-şi spună ultima lor dorinţă. Miramon bolborosi câteva 
cuvinte neînţelese. Mejia făcu un gest dispreţuitor cu mâna. 
Împăratul însă făcu un pas înainte şi zise, fără ca glâsu-i să 
tremure: 


— Mor pentru o cauză dreaptă, pentru libertatea şi 
neatârnarea Mexicului. Fie ca sângele meu să cruţe ţara de 
orice nenorocire care s-ar putea abate asupra ei! 

Cuvintele lui nu găsiră nici un răsunet în sufletele 
asistenţilor. 

Se formară trei plutoane, compuse din câte cinci soldaţi şi 
doi sergenţi, care se apropiară la trei paşi de condamnaţi. 

Împăratul făcu semn subofiţerului care comanda 
plutoanele, scoase un pumn de monede de aur din buzunar 
şi i le dădu zicând: 

— Împarte banii aceştia soldaţilor după moartea mea. 
Spune-le să ţintească drept în piept... în inimă şi să nu dea 
greş. 

Împăratul se dădu iar înapoi. 

Soldaţii îndreptară armele. Miramon se rezemă de crucea 
care i se arătă. Maximilian îmbrăţişa pe Mejia. Acesta 
răspunse la îmbrăţişare murmurând câteva cuvinte pe care 
nimeni nu le putu înţelege, apoi credinciosul general 
încrucişă mâinile pe piept aşteptând cu bărbăţie gloanţele 
ucigătoare. 

Episcopul se apropie acum de Maximilian. 

— Maiestate, daţi prin persoana mea ţării şi poporului 
mexican sărutarea de împăcare. lertaţi în ultimele 
momente tot şi tuturor. 

Împăratul se lăsă îmbrăţişat şi sărutat. Era prea 
emoţionat. Ştia ce vroia să zică episcopul. O luptă lăuntrică 
se clădea în sufletul său. Pe urmă se linişti şi zise cu glas 
tare: 

— Spuneţi-i lui Lopez că-l iert pentru trădarea lui. Mulţi 
plângeau. Ce va fi simţit Escobedo n-ar fi putut ghici 
nimeni. Chipul lui era grav şi împietrit parcă. A la 
disposicion de usted8? zise acum Maximilian, întorcându-se 
spre el şi se lipi de stâlpul crucii hotărâtă lui. 

Sergentul se uita la Escobedo. Acesta dădu din cap şi 
comandă: 

— Adelante9. 


Soldaţii se apropiată. Se văzu o sabie sclipind şi ţevile 
puştilor se lăsară în jos. Sabia se ridică pentru a doua oară. 
Împuşcături, tobe, trâmbiţe... apoi o linişte de moarte şi 
împăratul se prăbuşi cu inima ciuruită de gloanţe, peste 
crucea de care stătea rezemat. Îl ridicară imediat şi-l 
întinseră în sicriu. 

Miramon se rostogoli în ţărână, mort şi el. Numai Mejia 
rămase în picioare, bătând aerul cu mâinile. 

Nu-l nimeriseră bine. Unul din subofiţeri se apropie de el, 
îi puse ţeava pistolului în dosul urechii şi apăsă pe trăgaci. 
Glonţul tras atât de aproape îl culcă pe devotatul general la 
pământ. 

— Libertad y independencia!10 răsună până dincolo de 
cele trei sicrie. 

Acesta a fost singurul discurs pronunţat la înmormântarea 
împăratului şi a celor doi generali ai săi de naţiune 
mexicană. 

În ziua de 30 iunie, împăratul Franz Josef al Austriei, care 
se afla pe atunci la Mimchen, primi vestea morţii lui 
Maximilian. În ziarul Wiener Fremdenblatt scria 
următoarele despre împuşcarea nenorocitului său frate: 
„Împăratul Maximilian al Mexicului nu mai e. Din expediţia 
temerară a unui arhiduce curajos şi inteligent s-a născut o 
tragedie pe care imaginaţia celui mai genial poet n-ar fi 
putut-o închipui. 

Împăratul, pornit să înfăptuiască o operă de civilizaţie, 
zace acum ucis de vrăjmaşii săi pe câmpiile Mexicului, iar 
împărăteasa rătăceşte nebună prin încăperile castelului din 
Miramar. 

Într-adevăr, istoria a dat viitoarelor generaţii o problemă 
din cele mai grele şi mai misterioase de dezlegat. 

Noi însă zicem: Aşa a murit Maximilian al Austriei. Era 
demn să moară pentru o cauză mai bună; dovada a dat-o 
prin atitudinea pe care a avut-o în ultimele zile ale vieţii 
sale.” 

Capitolul XVIII - Ecouri. 


Juarez era din nou atotstăpânitor în Mexic. Kurt nu fusese 
de faţă la execuţie. Simţămintele sale nu se puteau împăca 
de fel cu moartea unui om pe care se trudise atât de mult 
să-l scape, în timp ce avea loc funebra ceremonie stătea cu 
micul Andre în cortul său, cu chipul întunecat şi inima 
strânsă de durere. 

Detunăturile puştilor ajunseră până la ei. 

— Auzi? Acum i-a... i-a împuşcat... sunt morţi! glăsui Andre 
sugrumat. 

— Maximilian putea fi considerat mort din clipa când n-a 
vrut să mă asculte, răspunse Kurt. 

— Nu mai era într-adevăr nici un mijloc de salvare? Poate 
că ar fi fost chip să-l scoţi din închisoare pe furiş. 

— Înainte ca Maximilian să fi fost captiv îl puteam scăpa, 
fără să comit o crimă. 

— Pe urmă s-ar fi numit crimă? 

— Desigur şi încă una pe care orice text de lege o 
pedepseşte foarte aspru: participare la evadarea unui 
prizonier. 

— Atunci şi ceea ce voiai înainte era tot împotriva legii. 

— Nu. Era încă liber printre ai săi. De îndată însă ce-a 
căzut în puterea republicanilor a trebuit să mă ţin 
deoparte. 

— Hm! Ai dreptate. Ce să-i faci dacă n-a vrut...! 

— De aceea nu avem de ce ne face imputări. Aici nu mai 
avem ce căuta. Am vrut numai să fiu martor la una din cele 
mai mari tragedii istorice care au existat, acum pot pleca. 

— Ceri concediu sau îţi dai demisia? 

— Niciuna, nici alta. Nu depind de Escobedo. 

— Şi unde ne ducem? 

— La Juarez. Încalecă, te rog şi du-te de-i spune doctorului 
Sternau să-l găsesc gata când voi veni. 

A doua zi dimineaţa Sternau, Kurt şi micul Andre călăreau 
însoţiţi de cele două căpetenii indiene, spre San Luis Potosi. 
Când ajunseră la Guanajuato, Andre se opri. 


— Ia uitaţi-vă la calul de colo, îl cunoaşteţi? zise el arătând 
un cal înşeuat, care stătea legat de un stâlp din faţa unei 
cârciumi. 

— Calul lui Gerard cel negru! se miră Sternau. Trebuie să 
fi tras aici la han. Haidem în cârciumă să vedem. 

Dar Gerard îi şi văzuse şi le iesşi înainte. Fusese la Santa 
Jaga să-i caute, ca să le spună despre fuga lui Landola şi 
Cortejo din mănăstire şi moartea lor la Izvorul-diavolului. 

Lui Sternau nu-i plăcu defel vestea, deoarece prezenţa lor 
la proces ar fi fost de mare importanţă; aşa, însă, era de 
prevăzut că procesul va dura ceva mai mult. 

Plecară mai departe împreună cu Gerard şi, cum ajunseră 
la Potosi, Sternau şi cu Kurt se duseră la preşedinte, care îi 
primi imediat, deşi era foarte ocupat. 

— Aduceţi o veste tristă? întrebă el cu chipul întristat şi 
grav. 

— Da, aduc ecoul împuşcăturilor care au pus capăt vieţii 
lui Maximilian de Austria, răspunse Kurt îndurerat. 

— Ai fost de faţă la execuţie? 

— Nu. La ce bun să văd cu ochii mei o tragedie pe care o 
vedeam venind? 

— Trimisul lui Escobedo a ajuns înaintea dumneavoastră. 
Mi s-a spus că Maximilian a murit ca un bărbat. Eu am fost 
adversarul său politic, dar nu şi duşmanul lui personal. 

Era ca şi când ar fi căutat să se dezvinovăţească în faţa lor, 
de aceea Sternau îl întrerupse repede: 

— Noi o ştim mai bine ca oricine, senior. 

— Aşa? exclamă Juarez cu un uşor zâmbet misterios. 
Atunci m-aţi înţeles şi v-aţi dat osteneala să... 

— A fost de prisos. L-a respins şi pe căpitanul Unger ca şi 
pe mine. 

— Credeai deci că ar fi fost cu putinţă, ca arhiducele... 
înţelegi ce vreau să spun...? 

— Nu numai cu putinţă, dar şi foarte lesne, răspunse 
tânărul. 


Juarez clătină din cap, se apropie de fereastră şi privi 
multă vreme îngândurat afară. Pe urmă se întoarse repede 
Şi zise: 

— A fost voinţa lui care l-a dus la moarte. Să-l lăsăm să se 
odihnească în pace. Dumneavoastră însă vă mulţumesc că 
mi-aţi înţeles gândul şi v-aţi dat osteneala să-l puneţi în 
aplicare. Că n-a fost de folos? nu e vina noastră. Lumea mă 
va judeca pe nedrept; mă cunoaşteţi mai bine, deşi va 
trebui să nu spuneţi nimănui nimic, atâta timp cât voi fi 
însărcinat să conduc afacerile ţării. În vremea aceasta nici 
un republican nu trebuie să afle ce-am vrut şi ce-am făcut. 
Dar după ce voi pleca de la cârma statului sau voi fi murit, 
aduceţi-vă aminte că a sosit momentul să afle lumea 
întreagă cât am luptat să-mi salvez adversarul. E 
testamentul meu moral pe care vi-l încredinţez când veţi 
părăsi ţara care a fost teatrul unei tragedii îngrozitoare, pe 
care n-am dorit-o şi pe care n-am înfăptuit-o eu. 

Vorbea cu glas mişcat şi ochii aproape umezi. Cei doi 
germani îl ascultau, tot atât de mişcaţi şi de gravi. 

Urmă o pauză, pe urmă Juarez îi întrebă: 

— Probabil că veţi pleca în curând? 

— Sperăm. Va trebui însă să mai rămânem câtva timp sub 
ocrotirea dumneavoastră. 

— Mă bucur. Voi face tot ce-mi va fi cu putinţă. Cred că 
acum a sosit timpul să ne ocupăm şi de afacerea 
Rodriganda. 

— Cărui magistrat să ne adresăm? 

— Mie. Mă însărcinez eu să dau această afacere în mâini 
bune ca să vi se facă dreptate. Prizonierii se află tot în 
mănăstirea della Barbara? Aduceţi-i. Să vină şi Maria 
Hermoyes, bătrânul arendaş Arbellez cu fiică-sa şi indiana 
Kara. 

— Aici la Botoşi? 

— Nu. Mă duc eu în capitală. Acolo să fie aduşi şi 
prizonierii. 

— Veţi face o anchetă oficială? 


— Bineînţeles. 

— N-aş fi de părere. Până să sfârşim noi, acuzaţii care se 
află în Spania vor prinde de veste şi vor căuta să se 
sustragă justiţiei. 


— Bine zici. Vom proceda deci cât se poate mai discret şi 
voi preveni autorităţile din Spania dând adevăratul motiv, 
ca să fie cu mare băgare de seamă să nu se afle nimic acolo. 
Cât îl priveşte pe aşa-zisul conte Alfonso de Rodriganda, să 
fie ţinut sub o severă supraveghere poliţienească. Ajunge 
atât? 

— Da, senior. 

— Pentru aducerea prizonierilor de la Santa Jaga vă pun la 
dispoziţie un detaşament de soldaţi. Când vreţi să plecaţi? 

— Mâine dimineaţă. Până atunci caii noştri se vor fi odihnit 
îndeajuns şi apoi mai avem şi câte ceva de vorbit cu 
Săgeata-trăsnetului şi Plisc-de-uliu. 

— Bine. Avem destul timp ca să dau ordinele 
trebuincioase. 

Sternau şi Kurt se duseră să-l caute pe lordul Dryden, a 
cărui misiune se încheiase. 

Se sfătuiră apoi cine să plece la hacienda ca să-i aducă pe 
Maria Hermoyes, Pedro Arbellez, Emma şi Karja. Hotărâră 
să plece Săgeata-trăsnetului, Gerard şi Inimă-de-urs. 

După ce făcură cu toţii o vizită senioritei Emilia, care se 
afla tot la Potosi plecară a doua zi de dimineaţă spre del 
Erina. 

Peste puţin timp Juarez, ales în unanimitate preşedinte al 
republicii mexicane, îşi făcu iar intrarea în capitală: Fu 
primit cu un entuziasm de nedescris. Oraşul era decorat, se 
ridicaseră arcuri de triumf şi o adevărată grădină de flori 
ploua peste calul său care păşea falnic, conştient parcă de 
solemnitatea momentului. Dar încă de-a doua zi 
entuziasmul se potoli şi fiecare aştepta cu îngrijorare ce 
avea să vină. Cu nepărtinire şi dreptate, Juarez se apucă să 
selecţioneze. Cercetă cine fusese amestecat în politica din 
timpul ocupaţiei franceze şi rolul pe care-l jucase în tot 
acest timp. 

Alegea cum s-ar zice, neghina din grâu. Unde era posibil 
să ierte, ierta; unde vedea însă că indulgenţa ar fi fost o 


primejdie pentru binele obştesc, pedepsea cu aprigă 
duritate. 

În curând ordinea domnea în ţară şi viaţa îşi reluă cursul 
ei normal. 

Într-o seară, pe când locuitorii capitalei se lăsau furaţi de 
cel dintâi somn, un convoi de călăreţi se apropia de oraş 
dinspre miazănoapte. 

Luna lumina ca ziua şi se putea vedea desluşit, un 
prizonier păzit de soldaţi. Prizonierul era legat în şa; pe doi 
catâri era aşezată o targă acoperită din care se auzeau 
mereu gemetele unei femei, ceea ce nu părea să înduioşeze 
de fel pe însoțitorii ei. Convoiul intră în oraş, trecu prin mai 
multe străzi şi se opri apoi în faţa unei clădiri impunătoare. 
Călăreţii descălecară şi unul din ei se se apropie de 
santinelă. 

— Preşedintele nu s-a culcat încă? întrebă el. 

— Nu. Lucrează în toate nopţile până spre ziuă, răspunse 
santinela. 

— Bine. Du-te de mă anunţă. Numele meu e Sternau. 

— Sternau? Nu cunosc. Nu e voie s-anunţăm acum pe 
nimeni. Vino mâine dimineaţă. 

— Când să vin nu e treaba dumitale. Anunţă-mă imediat, ai 
înţeles? 

Cuvintele acestea fură spuse cu atâta hotărâre, încât 
santinela nu mai îndrăzni să spună ceva. Se întoarse 
aproape îndată şi-i zise lui Sternau că preşedintele îl 
pofteşte la el. 

Neamţul vru să ceară scuze lui Juarez că-l deranjează, 
acesta însă îl întrerupse exclamând: 

— Ai venit, în sfârşit! De când te aşteptam! 

— N-am putut mai devreme, senior. A trebuit s-aşteptăm 
persoanele de la hacienda şi în intervalul acesta Josefa 
Cortejo s-a îmbolnăvit atât de grav încât n-am putut-o 
transporta la oraş. 

? Şi acum s-a restabilit? 


— Nu. După cum ştiţi a fost izbită cu cizma în piept de un 
argat la del Erina; fiind greşit tratată la început, starea ei s- 
a agravat în beciurile de la Santa Jaga. 

— Nu se mai poate vindeca? 

— Imposibil. Am întrebuințat toate mijloacele de care 
dispune ştiinţa medicală ca să o pot transporta până aici. 
Suferă însă dureri cumplite. Geme zi şi noapte. De îndată ce 
aceste mijloace îşi vor pierde efectul, moare. 

Juarez dădu din cap îngândurat. 

— Însuşi Dumnezeu a pedepsit-o înainte de-a o pedepsi 
legile omeneşti, zise el. Dar vreo mărturisire ai putut obţine 
de la arestaţi? 

— Din nenorocire nu. 

— M-aşteptam. Criminalii aceştia vor tăgădui cu 
încăpățânare până la sfârşit. Noroc că avem în mână 
scrisoarea pe care a scris-o Josefa de la haeienda del Erina 
tatălui ei şi care e o dovadă importantă. 

— Eu sper totuşi ca Josefa să mărturisească totul în cele 
din urmă. Avem un puternic aliat în durerile pe care le 
suferă. Am căutat să i le alin niţel cu mijloacele de care vă 
vorbeam adineauri. Nu o voi mai face însă, ca să o forţez să 
mărturisească. Sunt sigur că durerile vor deveni de 
nesuportat şi atunci îndărătnicia ei va fi înfrântă. 

— Ca om, mi-e milă de ea, ca jurist însă pot spune că şi-a 
meritat soarta. Senior Sternau, vă rog să fiţi oaspetele meu. 
Palatul e destul de încăpător pentru toţi. Pe Corteji voi pune 
să-i supravegheze cu străşnicie. 

Sună şi dădu ordinele necesare. 

A doua zi începu interogatoriul acuzaților. Cum era de 
aşteptat, Cortejo şi demna lui fiică tăgăduiră toate 
acuzaţiile care li se aduceau. Când judecătorul îi puse sub 
ochi epistola pe care o scrisese cu mulţi ani în urmă 
nepotului său, Cortejo îndrăzni să susţină că e falsificată de 
duşmanii lui ca să-l piardă. 

Nimeni nu fu mai revoltată de minciuna asta a lui decât 
Karja, sora căpeteniei indiene Ucigătorul-de-bivoli care, 


după cum ştim, luase într-ascuns scrisoarea de la Alfonso, la 
hacienda del Erina. 

Primul interogatoriu n-avu deci nici un rezultat, dar nu 
trecu mult şi se dovedi că prevederile lui Sternau erau 
întemeiate. Durerile pe care le simţea Josefa deveniseră de 
neîndurat. Sternau sfătui ca să fie chemat Cortejo la ea în 
celulă. 

Oricât de ticălos era omul acesta, suferinţele copilului său 
îl doborau. Văzu că Josefa nu mai are decât puţine ore de 
trăit, ore de chinuri cumplite, chinuri care erau poate o 
pedeapsă dumnezeiască pentru păcatele şi crimele 
înfăptuite de ei. Simţea în suflet o deznădejde adâncă şi o 
durere sfâşietoare. Un preot venit s-o împărtăşească se 
folosi de aceste momente ca să-i facă pe cei doi să se 
spovedească şi să-şi salveze astfel măcar sufletele lor 
încărcate de păcate. Josefa, simțind că moare, zise cu glas 
tremurător că vrea să mărturisească totul; tatăl ei nu mai 
avu curajul să se împotrivească. 

Juarez veni imediat cu alţi câţiva martori; printre altele 
află şi de existenţa celui de-al doilea testament, pe care don 
Fernando îl făcuse înaintea duelului şi care fusese ascuns 
de Pablo Cortejo. 

Josefa dezvălui locul unde se afla testamentul, care se găsi 
într-adevăr ascuns în palatul Rodriganda. Nu mai rămânea 
acum nici o îndoială de vinovăția acuzaților. 

După câteva ore Josefa îşi dădu sufletul. 

A doua zi vecinii palatului Rodriganda, care stătuse pustiu 
de la plecarea francezilor, văzură că se află în palat mult 
mai multe persoane decât înainte de-a fi fost locuit de 
francezi, dar cine erau aceste persoane nu ştia nimeni. 
Trebuia să se ţină ascuns faptul că don Fernando? pe care 
toţi îl credeau mort de mult? trăieşte, pentru ca zvonul să n- 
ajungă încă în Spania, înaintea lui. 

Erau încă multe de făcut în pripă. 

După câtva timp, ieşi pe poarta de din dos a palatului o 
trupă de călăreţi, însoţind câteva trăsuri, care luară drumul 


spre Veracruz. 

Nu trecu mult şi se zvoni că Pablo Cortejo fusese 
condamnat la moarte ca agitator şi încă pentru alte motive, 
ba chiar împuşcat în curtea închisorii. 

Curând după aceasta muri şi doctorul Hillario, în chinuri 
cumplite. 

Aici poate ar fi locul să-i înfăţişăm cititorului, pe scurt, care 
a fost soarta personalităţilor istorice menţionate în cartea 
noastră. 

Benito Juarez a ocupat funcţia de preşedinte al Mexicului 
până s-a stins din viaţă, la 18 iulie 1872, în vârstă de 66 ani. 

Câţiva ani mai târziu, conducerea ţării i-a revenit celui mai 
capabil dintre generalii săi, Porfirio Diaz. Acesta a condus 
cu mână forte Mexicul, atât de tulburat de neîncetatele 
răscoale. El a deţinut preşedinţia ţării din 1877 până în 
1880 şi în perioada 1884-1911. În 1911, la vârsta de 81 de 
ani, a fost silit să-şi părăsească funcţia şi să se expatrieze. 
El a murit în exil, la Paris, în 1915, la vârsta de 85 de ani. 
Urmaşul său, Madero, a fost obligat să facă faţă unor noi 
lupte îndârjită între partidele politice. 

Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, cel care a avut 
ultimul cuvânt în tragedia lui Maximilian al Mexicului, şi-a 
pierdut libertatea şi coroana la 2 septembrie 1870, la 
Sedări, unde armata franceză a capitulat, ca urmare a 
înfrângerii suferite în faţa armatei imperiale germane. Ela 
murit în exil, la Chiselhurst, lângă Pondra, la 9 ianuarie 
1873. Soţia sa, împărăteasa Eugenia, a murit la 94 de ani, 
la 11 iulie 1920, în Spania. 

Şi viaţa reprezentantului lui Napoleon în Mexic, generalul 
Bazaine, a coborât, din înălțimile la care ajunsese la un 
moment dat, la un nivel deosebit de scăzut. El, cel mai 
glorios dintre comandanții de oşti ai lui Napoleon al III-lea, 
care în războiul germano-francez din 1870-1871 avusese, 
alături de generalul Mac-Mahon, comanda supremă a 
armatelor franceze, a fost nevoit să se predea inamicului, ca 
şi generalul Mac-Mahon. Acesta din urmă a reuşit să-şi 


refacă cariera, ajungând chiar preşedinte al Republicii 
Franceze. Soarta lui Bazaine a fost însă cu totul alta. Ela 
fost dat în judecată pentru înaltă trădare, fiind acuzat de 
laşitate în faţa inamicului şi chiar de a se fi lăsat corupt de 
acesta. A fost condamnat la moarte, dar a reuşit, cu ajutorul 
bogatei sale soţii creole, să evadeze, scăpând cu viaţă, 
pentru a se sfârşi în cele din urmă, la Madrid, la 77 de ani, 
în sărăcie şi disprețuit de toţi. 

Soţia lui Maximilian, împărăteasa Charlotta, a murit la 19 
ianuarie 1927, la 87 de ani, la castelul Bouchout din 
Bruxelles, unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, fără să-şi 
fi revenit din starea de nebunie, agravată şi de moartea 
tragică a soţului ei. 

Locuitorii frumosului castel Rodriganda erau la curent ai 
toate întâmplările din Mexic. Cu puţin timp înainte fuseseră 
înştiinţaţi din Spania, prin scrisoarea lui Sternau, că acolo 
totul era în regulă şi că falsul Alfonso se află, împreună cu 
mama sa Clarissa, în închisoare. Totodată, notarul unei 
comune din Pirinei se prezentase în faţa autorităţilor, 
spunând că doreşte să depună o mărturie importantă. Cu 
mulţi ani în urmă îl vizitase căpetenia unei cete de bandiți 
de prin preajma locului şi-i lăsase un document, într-un plic 
sigilat, cu menţiunea ca acesta să fie deschis după trecerea 
unei perioade de timp, în cazul că el nu ar mai apărea pe 
acolo. După trecerea timpului respectiv şi deoarece 
căpetenia nu se mai arătase? cititorul ştie din ce cauză? 
primarul a deschis plicul şi a constatat că era vorba de o 
declaraţie dată de Gasparino, în care acesta recunoştea 
răpirea micului conte Alfonso. 

Speriat de cele citite în documentul ce-i fusese încredinţat, 
el s-a apucat să se intereseze de întâmplările survenite de-a 
lungul anilor la Rodriganda. Ceea ce a aflat l-a determinat 
să se adreseze autorităţilor şi să le aducă la cunoştinţă tot 
ce se petrecuse. 

La descoperirea adevărului au contribuit şi mărturisirile 
scrise ale cerşetorului Tito Sertano, pe care acesta le 


încredinţase, înainte de a muri, lui Mariano şi din care 
reieşea cu certitudine că acesta din urmă era veritabilul 
conte de Rodriganda, iar falsul Alfonso un escroc. Astfel că 
nimic nu mai putea sta în calea recunoaşterii lui Mariano de 
către autorităţile judecătoreşti competente ca fiu al contelui 
Manuel. 

Constatând evoluţia favorabilă, a lucrurilor, Sternau a 
ajuns la concluzia că în două săptămâni ar putea să 
pornească acasă, spre Rheinswalden. 

Primirea veştii sosirii sale i-a umplut de bucurie pe toţi cei 
prezenţi la conac şi la Rodriganda. 

Don Mantiei, Don Fernando şi Sir Henry Dryden stăteau 
laolaltă în jurul unei mese rotunde şi discutau cu însufleţire 
şi bucurie epilogul fericit al evenimentelor petrecute în anii 
din urmă. În faţa lor era Rosetta cu soţul ei şi 
Mariano/Alfonso, cu Amy. Alături şedeau sora şi mama lui 
Sternau. 

Roschen, Trandafiraşul de pădure, îl întâmpinase cu toată 
dragostea pe tatăl ei iubit. După puţin timp ea se retrăsese, 
ca să-i lase singuri pe părinţii ei, care nu se văzuseră atâta 
amar de vreme. Inima ei era atât de plină, încât nici nu 
observase intrarea lui Kurt, care, după ce îşi salutase mai 
întâi mama şi pe căpitanul von Rodenstein, precum şi pe 
bătrânul Ludwig, se apropiase încet de ea şi o ajunsese din 
urmă tocmai când ea voia să intre în camera ei. 

La vederea noului venit, Roschen nu-şi putu reţine un gest 
de bucurie şi fericire: 

— Kurt, dragul meu Kurt, strigă ea; aruncându-se cu un 
suspin în braţele acestuia. 

Puțin după aceasta, în altă încăpere a conacului, bravul 
Ludwig Straubenberger discuta cu bătrânul Rodenstein 
despre ultimele întâmplări, când cineva îl bătu pe umăr. Se 
întoarse şi văzu lângă el un om mărunt de statură. 

— Ludwig Straubenberger, nu mă recunoşti? îl întrebă 
noul venit. 


Cel întrebat se uită atent la interlocutorul său, dădu din 
cap şi spuse: 

— Cred că am mai văzut această faţă, dar mă întreb oare 
unde? Nu-mi aduc aminte. 

— Fi, atunci, ca să scurtăm vorba, am să-ţi spun eu. Sunt 
fratele tău, Andreas Straubenberger. 

Ludwig rămase înmărmurit de uimire şi bucurie. 

— Chiar este adevărat? se bâlbâi el. 

— Bineînţeles că e adevărat. Plisc-de-uliu mi-a povestit 
atâta despre tine, că a trebuit să vin să te mai văd odată în 
viaţă. După asta am să mă întorc în singurătatea savanelor 
şi pădurilor mele. 

Cei doi se îmbrăţişară fără să scoată vreun cuvânt. 

Abia după ce s-au regăsit cu toţii la o masă festivă, 
Sternau avu prilejul să le relateze întâmplările prin care 
trecuseră cei mai mulţi dintre cei prezenţi, despre procesul 
şi judecata din Spania, care între timp se sfârşise şi prin 
care Mariano fusese recunoscut oficial ca fiind adevăratul 
conte Alfonso de Rodriganda y Sevilla. Clarissa fusese 
condamnată la închisoare pe viaţă. Şi falsul Alfonso trebuia 
să-şi petreacă restul zilelor după îndărătul gratiilor. La 
capătul relatării sale, Sternau anunţă logodna fiicei sale, 
Roschen, cu tânărul ofiţer Kurt Unger. 

Impresia, produsă de această din urmă veste a fost de 
nedescris. Toată lumea striga, se minuna, se bucura, îi 
felicita pe tineri şi pe părinţii lor. Cei, doi stăteau îmbrăţişaţi 
într-un colţ al încăperii, fericiţi şi emoţionaţi, în mijlocul 
părinţilor lor. 

Zilele de sărbătoare şi de veselie durară cât durară, dar în 
cele din urmă viaţa îşi luă cursul obişnuit. Aşa că nu ne mai 
rămâne mult de povestit. 

Contele Fernando nu s-a mai întors în Mexic. El îşi vându 
toate bunurile de acolo şi se stabili cu Manuel în 
Rodriganda germană. Mariano, tânărul conte, locuia fericit 
cu soţia sa Amy în Rodriganda spaniolă, dar era adesea 
oaspetele rudelor sale germane. Devotatul Mindrello a fost 


răsplătit din belşug pentru devotamentul său faţă de casa 
de Rodriganda. El primi postul de administrator al 
castelului, bucurându-se încă mulţi ani de o viaţă tihnită şi 
fericită. Bravul Pedro Arbellez, împreună cu fiica sa Emma 
şi ginerele său, gospodăreau haeienda del Erina. La ei se 
stabilise şi micul Andre, dar nu pentru a se odihni, ci pentru 
a-şi continua, de fapt, viaţa aventuroasă de vânător, ca unul 
care inspirase mult prea mult aerul şi trăise viaţa preriei, ca 
să le mai poată părăsi vreodată. Nici Săgeata-trăsnetului nu 
putea să uite viaţa liberă din savană, deşi alături de el se 
afla Emma, iubita lui soţie. Adesea prindea un mustang din 
herghelie şi pornea, împreună cu Andre, în lungi expediţii 
prin sălbăticiile îndepărtate. Mulţi ani încă numele de 
Săgeata-trăsnetului era cunoscut şi temut în wigwamurile 
pieilor-roşii, iar la focurile de tabără ale trapperilor se mai 
povestea despre faptele sale curajoase. Gerard-cel-negru 
trăia împreună cu Resedilla şi bătrânul Pirnero în 
Guadalupe, unde adesea primeau vizita lui Plisc-de-uliu şi a 
lui Grandeprise. Ucigătorul-de-bivoli vână încă multă vreme 
bizoni şi urşi şi îşi făcea şi el adesea apariţia la prietenii săi. 
Inimă-de-urs luase cu el pe Karja, care-i devenise squaw-a, 
în locurile de vânătoare şi păşunat ale apaşilor. Dar şi 
peregrinările sale îi duceau adeseori la vechii săi prieteni. 


SFÂRŞIT 


1 La 2 aprilie 1867. 

2 Aşa s-a şi întâmplat. 

3 Râpă. 

4 Pe toţi sfinţii! (spaniolă). 

5 Ajută-mă, Doamne! (spaniolă). 
6 Mercenari (spaniolă). 

7 Să murim pentru libertate! 


8 Sunt la dispoziţia dumitale (spaniolă). 
9 Inainte! (spaniolă). 
10 Libertate şi independenţă! (spaniolă).