Kirsten Boie — Alhambra

KIRSTEN 
BOIE 
ALHAMBRA 


I. Papadopol, Corneliu (trad.) 


tura VIVALDI 
ucureşti, 2010 


Sfatul meu însă acesta este: luaţi 

Imprejurarea pe de-a-ntregul, aşa cum se găseşte. Dacă 

Fiecare dintre voi are inelul de la tatăl său 

Atunci creadă nestrămutat fiecare că inelul său 

Este cel adevărat. - (...) Haideţi! (...) 

Străduiască-se fiecare dintre voi, pe întrecute, 

Puterea nestematei inelului 

Să pună în lumină! Veniţi într-ajutor acestei puteri, cu 
blândeţe, 

Cu iubitoare îngăduinţă, cu fapte bune, 

Cu adâncă credinţă în Dumnezeu! 

Și dacă a nestematelor putere 

Se arată copiilor stră-strănepoților voştri 

Atunci, peste mii şi mii de ani, vă chem 

Din nou în faţa acestui scaun. Aci, 

Pe scaunul acesta, va sta un om mai înţelept 

Ca mine; şi va vorbi. Duceţi-vă acum! - Aşa grăi 

Judecătorul cel modest. 
Gotthold Ephraim Lessing 

Natan înțeleptul 


Prolog. Granada. Prezent. 


Plouă rar în Granada. 

Dar când se desferecă zăgazurile cerului (şi nicio 
formulare nu ar fi mai potrivită ca să descrie ce s-a 
întâmplat acolo în dimineaţa aceea), oraşul de la poalele 
munţilor îşi schimbă înfăţişarea. 

Pe dalele de granit, cam denivelate, din faţa catedralei şi 
între bolovanii albi şi negri ai pavajului din Realejo!, se 
adună băltoace; rigolele, tocite de secole, trimit puhoaiele 
în jos, pe ulicioarele strâmte ale cartierului maur Albaicin 
şi prin gangurile înguste din Alcaiceria. În bazarul oriental, 
dintre Plaza Bib-Rambla şi vechiul caravanserai, negustorii 
întind în grabă folii de plastic nesfârşit de lungi, deasupra 
ghetelor cu vârf ascuţit întors în sus, pernelor din piele 
pentru şezut pe jos, lămpilor de alamă şi narghilelelor. 
Negustorul african, de pe Calle des los Reyes Católicos, 
câştigă în câteva ore, cu umbrelele lui pliante ieftine, mai 
mult decât în tot restul anului, cu atâta nerăbdare îi smulg 
marfa din mână turiştii sosiți tocmai din nordul rece, 
ploios, dar pregătiţi, la destinaţia călătoriei lor, numai 
pentru soare. 

Băbuţe bondoace, în rochii negre şi cu papuci leorcăiţi, 
lipăie curajoase, în sus şi în jos pe colină, parcă fără să le 
pese cum e vremea, ca să cumpere peşte sau pâine. 

Străzile se golesc. Băbuţele deschid uşile caselor şi 
aruncă o ultimă privire spre vremea cenuşie. 

Mâine chiar, ele ştiu foarte bine, soarele va reda din nou 
oraşului culoarea lui adevărată, va usca băltoacele şi va 
prezenta turiştilor splendoarea de la poalele munţilor 
Sierra, aşa cum le-au promis-o ghidurile de călătorie. 
Poate chiar după-amiază. 

In bucătărie, băbuţele pun peştele în frigider sau pâinea 


1 Cuvintele sunt explicate în glosarul de la pagina cu indice alfabetic 


pe masă. Ploaia spune adevărul numai iarna şi atunci 
soarele rămâne mincinos. Dar se vor trezi într-o bună 
dimineaţă şi iată că ultima părere de zăpadă de pe 
piscurile munţilor, din spatele Alhambrei, va fi dispărut. Şi 
vara îşi va face intrarea, multicoloră şi luminoasă, venind 
dinspre Sierra. Aşa a fost întotdeauna. Aşa va fi din nou şi 
anul acesta. 


1. 


Granada în aprilie, prezent 

La aterizare au trecut prin nori şi Boston şi-a mai tras 
încă o dată fermoarul centurii de siguranţă, ca să verifice 
dacă şi ea stătea bine, când au început zguduiturile. Se 
simţi mai liniştit când văzu că, lângă el, pe furiş, făcea şi 
Kadir la fel, ca şi Tukan, pe partea cealaltă a culoarului. La 
urcare amândoi se înfuriaseră că nu primiseră locuri unul 
lângă altul. 

— De ce trebuie să stau lângă ăsta? ţipase Kadir. Păi 
nuu! De ce nu pot să stau lângă Tukan? 

— Nu vă desparte decât culoarul, spusese doamna 
Hilbert. Stai deci lângă Tukan şi ţine-ţi gura, Kadir. 

— Aşezaţi-vă, vă rog, aşezaţi-vă toţi! strigase timidul 
profesor stagiar de spaniolă, alergând agitat pe culoar. 
Parcă ar fi avut cineva alte intenţii... 

— Măi-măi, ce mizerie! spusese Kadir făcând o 
strâmbătură în spatele doamnei Hilbert. Boston se făcu pe 
cât posibil mai mic şi mai neînsemnat. În timpul zborului 
nici măcar nu scosese cartea din rucsacul de la picioarele 
lui, cu toate că Frodo era într-o situaţie cam fără 
perspective; dar probabil că iar ar fi avut ceva de spus 
Kadir. În loc de astă se holbase prin fereastră la norii care, 
de sus, arătau ca nişte tampoane de  vată 
supradimensionate. Deasupra soare, soare, soare. 

Fireşte, au aterizat în siguranţă. Aeroportul din Malaga 
era cufundat în gri-închis şi ploaia răpăia pe asfaltul lucitor 
al pistei de aterizare. 

— Na, super! spuse Serghei, în timp ce pasagerii 
avionului se înghesuiau între scaune, în stânga şi în 
dreapta, aşteptând nerăbdători să se deschidă uşa de 
coborâre. Pe vremea asta căcăcioasă puteam la fel de bine 
să rămânem acasă. 


— Alte expresii nu mai ştiţi, zău? spusese un bărbat mai 
vârstnic. Faţa lui era mult prea roşie. În timpul zborului, 
cei mai mulţi dintre pasageri se prefăcuseră că grupul lor 
nu-i deranjează, ca şi cum nu i-ar fi observat pe cei treizeci 
şi doi de băieţi şi fete. Boston însă găsea că ei se 
comportaseră tot timpul destul de bine, nu făcuseră nici 
gălăgie, nici cine mai ştie ce. Iar de băut, până la urmă, 
băuseră numai adulţii, înveselindu-se din ce în ce mai tare, 
alcoolul este eficace contra fricii de avion, se ştie. Dar ei n- 
au putut să bea deloc pentru că, în primul rând, 
stewardesele nu le-au dat nimic, iar în al doilea rând, 
pentru că, înainte de călătorie, toţi părinţii trebuiseră să 
semneze că nu aveau nimic împotrivă dacă, din cauza 
consumului de alcool, copiii lor vor fi trimişi înapoi, în 
Germania, pe proprie cheltuială şi neînsoţiţi. Mai rămânea 
de văzut dacă învățătorii îşi vor permite într-adevăr să facă 
asta. 

— Ei, în sfârşit! spuse Kadir. Coada de pe culoar începu 
să avanseze încet. Boston rămase aşezat. Merita să se 
ridice numai când era mai puţină înghesuială. 


Manuel Corazón se aşeză oftând pe un mic taburet, la 
uşa prăvăliei lui întunecoase. Cu o coadă de mătură, 
ridicase încă o dată prelatele puse deasupra mărfii de pe 
stradă, ca să nu se adune prea multă apă în pungile 
formate de plasticul transparent. Dacă mai turna aşa, 
trebuia să iasă din nou cu coada de mătură, peste câteva 
minute. 

— Mierda! mormăi el. Alcaiceria trăia din lumina 
soarelui. Numai când era soare veneau turiştii de pe plajă 
şi, după ce vizitau Alhambra, făceau cu autobuzele o mică 
escapadă în jos, pe străduţele întortocheate ale oraşului, la 
catedrală, apoi erau conduşi de ghizii amabili la bazar, ca 
să fie uimiţi de aerul oriental care aici, chiar şi după cinci 
sute de ani de la plecarea maurilor, mai adia încă pe 
străduţe; de când turiştii din nord deveni-seră tot mai 
numeroşi, îşi spuse Manuel cu ironie, aerul oriental se 
simţea din ce în ce mai tare, chiar de la an la an. Atunci 


oaspeţii scoteau mici strigăte de entuziasm, răsuceau în 
mâini obiectele din sticlă suflată, lăsau mâinile să le 
alunece cercetătoare pe sfeşnicele de alamă, expertizau ca 
nişte specialişti scrumierele decorate cu semne ale scrierii 
arabe, părea să fie chiar e-mail. Cercetau podoabele de 
argint, figurinele din steatită şi şeile pentru cămile, 
confecţionate în Taivan. Negustorii zâmbeau, dădeau din 
cap ademenitori şi aşteptau cu răbdare. Până la urmă, 
turiştii tot mai cumpărau câte ceva, aproape niciunul nu 
părăsea Alcaiceria fără pradă; chiar şi ghizii excursiei 
care, rămaşi la o cafea pe Plaza, îşi aşteptaseră protejaţi, 
primeau de la negustori mulţumiri în euro şi cenți. 

Pe ploaie, dimpotrivă, oaspeţii rămâneau în hotelurile de 
pe coastă şi jucau Bingo sau priveau la televiziunea prin 
satelit ce se întâmpla la ei acasă, în ţările lor. Pe ploaie 
câştigau numai barurile hotelurilor dintre Gibraltar şi 
Almeria, unde oaspeţii comandau cafea fierbinte sau cacao 
cu rom, pe care o numeau Lumumba. Chiar şi localurile de 
pe Bib-Rambla rămâneau atunci goale, deşi, ca protecţie 
împotriva fluviilor cereşti, deschiseseră, deasupra meselor, 
uriaşe umbrele îmbietoare şi întinseseră prelate. 

Manuel îşi spuse uşurat că acum trecuse timpul în care 
se întreba din nou, în fiecare dimineaţă, dacă mai merita 
să-şi deschidă prăvălia. Dar ce altceva să facă? 

Cât timp vecinii lui le deschideau pe ale lor şi stivuiau pe 
stradă, în faţa vitrinelor, ciocari, milieuri de dantelă şi 
brelocuri pentru chei, făcuse şi el tot aşa. Incasările erau 
ridicole, în schimb negustorii de pe stradă se întâlneau tot 
mai des la câte un mic taifas, la un cortado sau o ţigară, 
când era linişte deplină, mai trăgând şi câte un fum din 
narghilea. 

Nu profitase nici de data asta de zilele de iarnă ca să se 
hotărască, în sfârşit, ce trebuie să facă. 

Manuel se uită în jur speriat. Nimeni nu-i dădea atenţie. 

De mai multe săptămâni o regăsise, în partea întunecată 
a prăvăliei, pe care o numea depozitul, când scotocise prin 
rafturi. Numai iarna avea timp, nu erau clienţi care-l sileau 
tot mereu să iasă afară, pe stradă, şi, cu zâmbete şirete, 


încercau să coboare ridicol demult preţurile şalurilor şi 
ceşcuţelor de moca, numai pentru ca, până la urmă, să le 
cumpere totuşi la un preţ ridicol de ridicat. 

Manuel oftă. In fiecare toamnă îşi propunea să verifice 
serios rafturile depozitului din fund, să sorteze lucrurile ce 
ocupau loc degeaba, să le scoată în faţă, poate merita să 
mai vândă câte ceva din ele. În fiecare toamnă, la prima 
ploaie, începea din nou să facă ordine prin rafturi, dar 
până la urmă, i se făcea lehamite şi prefera să stea şi să 
pălăvrăgească cu alţi negustori, pe stradă. Lehamite şi 
frică. 

Se întoarse şi privi în întunericul din fundul prăvăliei. 
Cât de descumpănit fusese în toamna trecută, când o 
redescoperise pe neaşteptate, după mulţi ani. Fusese 
aproape primul lucru care îi venise în întâmpinare când 
ridicase încet capacul plin de praf al cutiei de carton, ca să 
vadă ce se ascunde înăuntru. Regăsise semnele scrierii 
arabe, de pe suprafaţa ei ciobită la margini, acolo unde 
placa fusese smulsă de pe perete, wa-la gahiba illa 'Ilah, 
nimeni nu mai vorbea arăbeşte în Granada, chiar de mai 
multe secole. 

Se întrebase de ce a reapărut aşa, deodată, tocmai 
acum, după ce nu o mai văzuse atâţia ani şi aproape că o 
uitase. După ce începuse să creadă că nu existase 
niciodată. Unele amintiri sunt, Manuel ştia asta foarte 
bine, ca şi poveştile care le însoțesc, numai nişte minciuni. 

Le-ar fi uitat cu plăcere. S-ar fi prefăcut şi mai departe 
că nu există. Deşi era curios, ce-i drept. 

Manuel se ridică. Nu era încă nevoie să scuture din nou 
apa de pe prelate. Cu paşi şovăielnici se apropie de 
depozit, acum era aprilie şi el nu luase încă nicio hotărâre. 


— Sigur că participi şi tu la excursie, Boston! îi spusese 
mama când, după seara culturală pentru părinţi, venise în 
camera lui să stingă lumina şi îl găsise treaz, în pat, cu 
cartea în mână. Nu trebuie să-ţi scape o şansă ca asta! 

— E cam scump, mormăise Boston, dar regretă imediat. 
Nu e vorba de bani, îi spunea mereu mama. De altfel, banii 


nu sunt cel mai important lucru în viaţă, să nu crezi asta 
niciodată. 

Dar Boston era destul de sigur că ea spunea aşa numai 
pentru că, oricum, nu-i avea. Chiar la începutul studiilor ei 
plecase pentru un an în SUA şi acolo îl cunoscuse pe un 
minunat tânăr american; apoi se întorsese în Germania 
pentru că era gravidă şi îl născuse pe Boston şi îi pusese 
numele Boston după oraşul unde trăia tati şi după aceea 
nu-şi mai terminase niciodată studiile. 

— Dar dacă tati era totuşi un om bogat? o întreba mereu 
Boston. De ce nu i-ai spus că o să mă ai pe mine? 

Ea se mirase un pic şi spusese că pe atunci nu ştia dacă 
voia să aibă complicațiile care, cu siguranţă că ar fi existat. 

Dar Boston era aproape sigur că ea ar fi dorit 
complicațiile şi de asemenea şi pe acest tati care putea să- 
şi urmărească originea familiei timp de patru secole. Asta 
în SUA avea la fel de multă valoare ca şi un titlu de 
nobleţe, spunea mama. Cine putea să spună că strămoşii 
lui imigraseră cu aproape patru sute de ani în urmă pe 
„Mayflower”, era un fel de baron! 

Boston citise după aceea ce era „Mayflower” şi hotărâse 
să nu-i mai fie frică de nicio complicaţie şi mai târziu să se 
ducă în America ca să-l cunoască pe tati al lui, de îndată ce 
va fi economisit destui bani. 

Dar acum nu avea bani suficienţi nici măcar pentru 
excursia în Spania. De altfel, avea un motiv în plus să 
aleagă călătoria la Granada şi nu cursul de administraţie 
sau cel de sport extra. Cei ce învățau spaniola se duceau 
anual în Spania pentru două săptămâni şi de îndată ce 
începeai cursul puteai depune lunar ceva într-un cont, la 
şcoală, ca să poţi aduna într-adevăr suma destul de mare. 
Excursiile în Spania erau vestite şi cei din ciclul superior, 
care aveau bani pentru asta, fuseseră acolo chiar de două- 
trei ori. Deci, probabil că era bine. 

— O să ne descurcăm cumva! spusese mama. De ce vinzi 
ziare? Măi Boston, ia gândeşte-te, Spania! N-am fost încă 
acolo! 

Ce mare lucru, îşi spusese Boston. Unde ai mai fost, în 


afară de America, şi asta acum o mie de ani. 

— Şi nu doar Mallorca, sau Costa del Sol, sau în altă 
parte unde să mai fie aşa de ieftin! Chiar Granada! E un 
oraş grozav, a povestit odată doamna Hilbert a voastră, 
există o cetate şi o catedrală şi... 

— Oricum nu prea ţin la asta, spusese Boston. Deşi 
minţea. Ştia deja de mai mult timp câte erau de văzut în 
Granada, căutase asta în mass-media prin Internet şi o 
văzuse la Google Earth. Dar asta era ceva ce nu trebuia 
mărturisit niciodată. Nici măcar propriei mame. Cine ştie 
cui i-ar mai fi povestit apoi, mândră de fiul ei inteligent, 
interesat, silitor, şi apoi s-ar fi vorbit, tranca-fleanca, în 
clasă şi el s-ar fi supărat. 

— Sunt şi prăvălii cu ţoale? Şi cârciumi? 

Mamă-sa l-a privit nedumerită, apoi a râs. 

— Trebuie să fie, spusese ea. În orice caz, te-am înscris. 
Şi aşa a rămas. 

In timp ce Boston vedea şiroind ploaia pe geamul 
autobuzului care trebuia să-l aducă din Malaga în 
Granada, pentru că era mai ieftin decât zborul direct, se 
întreba dacă nu ar fi trebuit să revoce planul. Din clasa lui 
erau numai patru, Kadir, Tukan, Serghei şi el; şi încă trei 
fete, dintre care pe una o chema Sylvia şi pe alta Yesim, pe 
cealaltă nu o cunoştea; şi încă şase băieţi. Cei din clasele 
superioare, oricum, erau prea mari pentru el. Poate că 
reuşea să hoinărească cu fetele. Kadir şi Tukan nu-l 
acceptau, în niciun caz, şi că Serghei încerca să se ţină 
după ei fusese limpede încă de la aeroport. 

Ploaia biciuia pe dinafară dungi neregulate pe geam. 
Picături grele trăgeau urme verticale tremurătoare, din 
faţă spre spate, apoi pe o curbă largă, parcă fără să vrea, 
în jos, unde apa se aduna la marginea ferestrei, deasupra 
garniturii de cauciuc şi, în sfârşit, dispăreau pe peretele de 
tablă al autobuzului. Din când în când părea că o picătură 
se opreşte pentru o clipă, ezitând parcă încotro s-o ia, 
înainte de a trece repede mai departe, pe acelaşi drum ca 
şi toate celelalte. 

Afară însă, dincolo de geam, se afla Spania, era Costa 


del Sol: cartiere monotone, blocuri de locuinţe, periferii 
nesfârşite; un hotel Golf lângă autostradă, care îşi lăuda 
poziţia unică pe panouri de afişaj uriaşe, în limbile 
spaniolă, germană şi engleză. Bineînţeles! gândea Boston 
şi simţea că este ceva mai binedispus. Uneori, în spatele 
aglomerării de case, între două dealuri, apărea pentru un 
moment o fâşiuţă gri-pal, numai ca să dispară imediat. 
Marea Mediterană. 

— Bă, ce nasulie! spuse Serghei lângă el. Vrei gumă? 
Boston încuviinţă din cap speriat. Tukan şi Kadir, de pe 
locurile din faţa lor, adormiseră, fireşte, capul lui Kadir se 
rezema pe umărul lui Tukan, o fată din cursul superior îi şi 
fotografiase aşa, pe amândoi. Între timp, mulţi dintre ei 
adormiseră, luaseră prima cursă de avion de dimineaţă, 
pentru că era cea mai ieftină. Totuşi Serghei n-ar fi trebuit 
să vorbească cu el. Şi nici să-i ofere gumă. 

— De-ar vedea asta bătrânii mei! mormăia Serghei 
întinzându-i lui Boston pacheţelul şifonat. Tata a muncit 
ore suplimentare, păi e oribil de scumpă şi acum mai e şi 
vremea asta! 

Boston încuviinţă din cap încă o dată. 

— În anotimpul ăsta vremea este cam schimbătoare aici, 
spuse el. Am citit... 

— Ilacă şi profesorul! spuse Serghei clătinând din cap. 
Dar Boston observă uşurat că nu suna chiar agresiv. Păi, 
ori se face frumos, ori rămâne tot aşa, pentru asta nu 
trebuie să citeşti nimic. Oricum nu se schimbă. 

— Nuuu, spuse Boston resemnat. 

— Trag şi eu un pui de somn, spuse Serghei. Şi aşa nu se 
întâmplă nimic afară. Dar să nu mă trezeşti dacă dau peste 
tine, bătrâne. Fă-mi loc. 

— Okay, spuse Boston. Se trase de lângă Serghei, 
aproape de fereastră, cât se putea mai mult. 

Dârele de ploaie de pe geamuri se împuţinară şi 
deveniră mai tremurătoare. Cerul se însenina. Boston 
închise ochii. 


Manuel Corazón scutură picăturile de ploaie de pe 


prelată şi o înfăşură cu mişcări îndemânatice. Ar fi fost mai 
bine dacă ar fi lăsat-o încă deschisă câtva timp, ca să se 
usuce; dar acum, când soarele strălucea din nou, sus, pe 
cerul azuriu, apăreau pe stradă şi primii turişti, cu 
umbrelele ude în mână şi totuşi, pentru că vremea bună 
tinea din nou, aşa cum le promiseseră prospectele, veseli 
şi împăcaţi. 

Ştia din experienţă că primele cumpărături vor fi 
sandalele, alpargatas, numai rar şi pantofii arăbeşti de 
piele, ornamentaţi artistic, cu care călătorii îşi vor schimba 
încălţămintea înmuiată de ploaia care mai băltea pe 
străzile denivelate ale Granadei. Două femei se opriseră 
deja în faţa prăvăliei şi răsuceau în mâini şlapi de plastic. 

Manuel zâmbi şi înghesui în prăvălie prelatele rulate, 
între şei de cămile şi feţe de pernă fără umplutură. Seara, 
după ce a dispărut şi ultimul turist, o să le scoată încă o 
dată şi o să le întindă pe jos. I se oferiseră deja primele 
monede, primele sandale fuseseră trase pe picioarele încă 
umede ale copiilor. Întinse unei femei o pungă în care să-şi 
poată pune pantofii uzi. 

Două familii cu copii se amuzau împreună de achiziţiile 
lor, ridicau ciocarii şi îşi arătau unii altora scrumierele şi 
brăţările. Probabil că veniseră împreună din Nord, poate 
că se cunoscuseră abia pe plajă, sau în restaurantul 
hotelului. O să le trebuiască câtva timp ca să se hotărască 
ce vor să cumpere pentru prietenii de acasă şi pentru ei 
înşişi, Manuel ştia asta din experienţă. Făcu un pas înapoi 
în prăvălie. Ei se puteau hotări mai repede dacă nu încerca 
să îi convingă, ştia, ca şi ceilalţi vânzători din bazar, că aşa 
erau oamenii din Nord; dar apoi trebuia să prindă 
momentul potrivit ca să transforme jumătatea de hotărâre 
într-una întreagă. Şi nu trebuia să îi urmărească, să îi 
supravegheze. Nu furau decât rar şi niciodată ceva de 
valoare. Dacă la el s-ar fi găsit aşa ceva. 

Manuel se întoarse şi se uită fix la cutia de carton 
deschisă. O va pune în faţă, lângă celelalte plăci care, 
împodobite cu ornamente maure şi totuşi arse undeva în 
Extremul Orient, având pe dedesubt lipit un strat de pâslă, 


trebuiau să servească cumpărătorilor ca suport pentru 
diferite vase. Dacă cineva l-ar fi întrebat de ce asta arăta 
atât de jalnic, atât de tocită şi de ciobită, el ar fi putut să 
spună că tocmai în asta constă valoarea ei: numai ea este 
autentică, veche, dar cât de veche nu se mai poate stabili 
exact. 

Inima îi bătu mai tare. N-ar fi fost o minciună, gândi 
Manuel. Şi de ce să le spun mai multe? Oricum, le-ar lua 
drept superstiții, poate că aşa şi simt. Aş scăpa de ea şi 
pentru cumpărător ar fi un adevărat chilipir. Dacă mă 
gândesc, e de fapt singurul lucru ce merită să-l ia de la 
mine, dar scoaterea peste graniţă, fireşte, este ilegală. 

Luă cutia şi o duse în faţă. Un puşti îi întinse cu o mână 
o pasăre de pluş cu gâtul şi picioarele din spirale de sârmă 
şi cu cealaltă o bancnotă mică. Manuel zâmbi, căută nişte 
mărunţiş pentru rest şi mângâie băiatul pe cap. Ştia că 
oamenii din Nord apreciau amabilitatea lui faţă de copii şi 
de ce să nu le dea ceea ce aşteptau. Atunci mai cumpărau 
din nou, cu plăcere. 

— Hola, chico! spuse Manuel. Copilul îşi feri capul, 
alergă la mamă-sa şi se lipi de picioarele ei. Chiar pe 
drumul până la hotel capul şi picioarele păsării se vor 
desprinde de pe sârmele lor - pe bani puţini doar o scurtă 
bucurie. 

— Şi pe asta te rog, spuse un bărbat aducând o carafă. 
Cât costă? 

Manuel aşeză cutia de carton cu descoperirea lui printre 
celelalte plăci şi făcu socoteala. De ce tot se mai temea să 
o atingă? Cine ar crede că s-ar putea întâmpla ceea ce îi 
povestise tatăl lui, şi tatăl acestuia înaintea lui şi aşa, la 
nesfârşit, tot mai demult? Oamenii nu dispăreau, indiferent 
despre ceea ce povesteau cei mai bătrâni dintre negustori, 
dar niciodată în gura mare. Pe atunci crezuse asta, pentru 
că era copil; şi credinţa copilului, îşi explicase el de mii de 
ori, chiar şi mai târziu, nu e uşor de zdruncinat, indiferent 
ce spune despre asta raţiunea. Nu s-a mai întâmplat de 
multă vreme. Dacă s-o fi întâmplat vreodată. 

Dar nu se poate şti niciodată, gândi Manuel şi îşi făcu 


cruce în grabă. Până la urmă totul ar fi posibil, dacă 
povestea era transmisă de atâtea generaţii în Alcaiceria. 
Dacă nimeni nu a dovedit niciodată contrariul. Dacă uşa 
încă mai era deschisă. 

Cine ştie ce cumpărător va da curând de chilipir. Nimeni 
nu putea să bănuiască, în ce constă cu adevărat. 


2. 


Micul dejun, bineînţeles, era mizerabil. 

— Păi chiar aşa? spuse Serghei holbându-se în paharul 
cu cafea cu lapte străvezie. Pentru asta au săpat bătrânii 
mei în mină! Îmi închipui că există un bufet cu gustări de 
dimineaţă? Că acum am ajuns şi eu într-un hotel. 

— Acesta este un hostal, chico, spuse doamna Hilbert. 
Dar mai central nu se poate, cred că ai observat asta ieri, 
la plimbarea noastră de orientare. Ţi-ar fi plăcut mai mult 
să luăm o gustare de lux şi pentru asta să facem până în 
oraş o oră cu autobuzul şi tramvaiul? 

— Serghei vrea poziţie centrală şi gustare de lux! spuse 
Kadir. Împreună cu Tukan şedea faţă în faţă cu Serghei şi 
Boston, la o masă cu placă de resopal. Ieri, în camera de 
patru paturi, niciunul nu făcuse gură când Boston, fără să 
întrebe, îşi aşezase încetişor geanta de voiaj pe ultimul pat 
liber. Dar, fireşte, niciunul nu se entuziasmase. 

— Mi se pare cool că toate prăvăliile sunt după colţ. 

— Tipic, spuse doamna Hilbert. Dar despre catedrală n- 
ai vrea să scapi măcar un cuvinţel mai amabil? 

— Uuaah! gemu Kadir scuturându-se. Dar se vedea că 
este extrem de mulţumit. Toți arătau extrem de mulţumiţi, 
gândi Boston, chiar şi Serghei. Ca şi cum micul dejun n-ar 
mai fi avut nicio importanţă. Soarele strălucea, hostalul se 
afla în centrul oraşului, pe Gran Via, şi că era cam 
dărăpănat şi poate nu chiar deosebit de curat, nu deranja 
pe nimeni în realitate. Cu toate că, fireşte, se văicăriseră şi 
înjuraseră, într-o excursie şcolară trebuiau să facă ce 
trebuia să se facă. Magazinele erau doar la o aruncătură 
de băț, ca şi catedrala, Albaicinul şi Alcaiceria; şi, la două 
aruncături de băț, invizibilă din apropiere, mult deasupra 
lor, chiar şi Alhambra. Ceea ce fireşte nu mai interesa pe 
nimeni, după ce aflaseră unde se găseau prăvăliile. 


Doamna Hilbert, împreună cu trei dintre elevii din ciclul 
superior care repetau călătoria şi se declarau foarte 
plictisiţi, de parcă s-ar fi născut în Granada, le arătaseră 
ieri împrejurimile. 

— Ca să nu se rătăcească niciunul dintre voi, când aveţi 
timp liber, spusese doamna Hilbert. Sigur că vreţi să mai 
aveţi şi timp liber. 

— Ura! strigase Serghei. 

— Întotdeauna numai el! spusese Boston, probabil nu 
prea tare, dar suficient ca Tukan să-i dea prieteneşte un 
pumn în coaste. 

Dar, fireşte, o călătorie în Spania nu putea începe 
imediat cu timp liber. 

— Aşa că în dimineaţa asta se va merge imediat la 
Alhambra, spuse doamna Hilbert. 

— Nuuu! gemu unul din a zecea. Nu imediat, se poate? 
Mă gândesc să mergem o dată şi la mare? 

Două fete cu păr lung, proaspăt spălat şi încă incomplet 
uscat cu fonul, intrară în sala micului dejun şi căutară 
locuri libere. Cel puţin feţele le aveau gata fardate. 

— O dată şi la mare mai înseamnă şi la mare odată, 
spuse doamna Hilbert. Şi odată nu înseamnă chiar în 
prima zi. Astăzi avem bilete pentru Alhambra, le-am 
comandat online de trei luni. Doar nu vă închipuiţi că altfel 
am putea intra acolo aşa uşor. 

— Pe cine deranjează asta? şopti Tukan şi Boston râse 
mai tare decât ar fi fost necesar. 

— Exact! spuse el, cu toate că doamna Hilbert se uita 
spre ei. Era aproape sigur că ea ştie cât de mult îl bucură 
această vizită, fiind probabil singurul interesat, sau poate 
împreună cu câţiva din ciclul superior, sau chiar d într-a 
zecea. 

— Boston! spuse doamna Hilbert. Ce este? 

— Nimic, totul e okay, spuse Boston silindu-se să-i 
zâmbească. Doamna Hilbert oftă clătinând din cap. Nimeni 
nu-l înghionti în coaste în semn de aprobare, totuşi Boston 
ştia că îşi mai câştigase încă o bucăţică deloc la masa asta 
şi în camera cu patru paturi. 


— Ne întâlnim peste douăzeci de minute, în faţa casei de 
bilete, spuse doamna Hilbert. Urcăm pe jos. 

Gemetele erau exact atât de puternice cât trebuiau să 
fie faţă de această afirmaţie. Boston citea pe feţele tuturor 
cât de bucuroşi erau că se află aici. 


al-Andalus, aprilie 1492 

Regina privea însorita Curte a Leilor, în a cărei fântână 
albă apa ţâşnea clipocind uşor: vertical, în mijlocul 
bazinului şi în curbe graţioase din gurile celor doisprezece 
lei ale căror spinări purtau cupa fântânii. Chiar şi acum, 
tot îi mai venea greu să creadă că toată frumuseţea asta îi 
aparţine numai ei. Îi mulțumea Domnului în fiecare zi. 

— Dar dacă îi lăsaţi  nepedepsiţi, spuse Marele 
Inchizitor. Umbra lui cădea lungă şi îngustă pe pietrele 
grele ale curţii. Atunci vă vor batjocori. Pe ascuns, în faţa 
infamelor altare ale necredinţei lor. Nu am dovedit noi în 
alte oraşe ale imperiului Vostru, în Burgos, în Toledo, în 
Cordoba şi Cadix că numai prin moarte... 

Moarte, tot mereu moarte. Ruguri, condamnaţi în 
sanbenito, cămaşa de penitent pictată cu semnul satanei, 
răcnind, contorsionându-se, apoi linişte, numai trosnetele 
focului. 

Ea era puternică. Născuse şase copii şi, împreună cu 
Ferdinand al ei, unise două regate. Când o bătălie era fără 
speranţă, ea alerga călare pe armăsar la locul luptei, ca să- 
şi încurajeze soldaţii. Granada ar fi rămas mereu în mâinile 
necredincioşilor dacă nu s-ar fi dus în taberele de 
campanie, dacă nu ar fi poruncit să se construiască Santa 
Fé, oraşul în forma Sfintei Cruci, pe Vega, în raza vizuală a 
Alhambrei. Ea lua hotărâri atunci când trebuiau luate, nu 
era o femeie şovăitoare. 

Numai când se puneau întrebări privind credinţa 
devenea mică şi umilă şi ezita. Nimic nu era mai greu 
decât să cunoască voinţa Domnului, care nu se milostivise 
niciodată să-i vorbească. El îşi exprima dorinţa numai prin 
gurile preasfinţiţilor săi preoţi şi cine putea să-i spună 


dacă slujitorii ei înțelegeau întotdeauna corect dorinţele 
Lui? Unde era dovada că toate morţile acestea, din toată 
împărăţia ei, toate aceste îngrozitoare morţi prin foc, morţi 
pentru ispăşire, erau într-adevăr voinţa Domnului? 

— V-am împlinit dorinţa şi am semnat Edictul evreiesc, 
spuse Isabella. Nu este de ajuns? Nu am putea să aşteptăm 
până expiră termenul pe care l-am acordat? 

— Domnul V-a ales, dintre toţi cârmuitorii, să înălţaţi 
stindardul singurei credinţe adevărate deasupra ţărilor 
Castiliei şi Aragonului, spuse Torquemada. V-ar fi îngăduit 
El victorie după victorie împotriva necredincioşilor, succes 
după succes, dacă nu ar fi fost voinţa Lui ca voi să 
întemeiaţi în ţara asta împărăţia Lui catolică pe pământ, 
fiica mea? Şi atunci, nu se cuvine, în primul rând, să fie 
pedepsiţi ereticii, pentru păcatele lor? 

— Domnul nostru a predicat iertarea, murmură Isabella. 
Totul ar fi fost mai simplu dacă Domnul şi-ar fi anunţat 
limpede fiecărui om voinţa Lui, şi ei, se înţelege. Dar Lui i- 
a plăcut să lase lucrurile  nelămurite.  „lubeşte-ţi 
aproapele!” L-a trimis să predice pe Fiul său. „lubiţi-i chiar 
şi pe duşmanii voştri!”. Dar preoţii Lui vorbeau o altă 
limbă şi care nu studiaseră ei Sfânta Scriptură şi nu erau 
ei atât de mulţi? 

— Domnul este iertare! strigă pătimaş Torquemada. 
Chiar şi pe necredincioşi îi iartă dacă se convertesc şi fac 
penitenţă! Dar aceştia, despre care vorbesc, ne-au înşelat 
nu numai pe noi, fiica mea, pentru că într-adevăr, aşa cum 
ne-a predicat Domnul Isus Cristos, noi trebuie să iertăm 
greşiţilor noştri. Ei L-au înşelat pe Domnul însuşi, nu au alt 
ţel mai puţin însemnat decât să distrugă Sfânta Mamă 
Biserica! Atunci la ce oare, fiica mea, ar mai folosi toate 
izbânzile Voastre împotriva necredincioşilor, dacă acum 
vreţi să îngăduiţi, sub ochii Voştri, să recucerească ţara 
pentru idolii lor mincinoşi? 

— Însă porunca a cincea nu spune oare: „Să nu ucizi!”? 
întrebă Isabella. Ceea ce o tulbura era, acum şi 
întotdeauna, că toate erau atât de contradictorii. Atât de 
uşor puteai să înţelegi greşit, atât de uşor puteai să 


păcătuieşti, fără să vrei. Şi nu stă această poruncă 
deasupra celorlalte? 

Episcopul zâmbi. 

— Deasupra tuturor celorlalte, fiica mea, stă porunca 
întâia: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău”. Şi încă: „Să nu 
ai alţi dumnezei în afară de Mine”. Nu ai văzut chiar tu că 
binecuvântarea Domnului se coboară asupra bătăliilor 
noastre dacă luptăm pentru gloria Lui? Dacă moartea este 
necesară pentru a aduce necredincioşii la credinţa noastră 
sfântă şi pentru a-i pedepsi pe cei îndărătnici, nu cere El 
atunci copiilor săi să dea uitării cea de a cincea poruncă 
pentru acest sfârşit în dureri? 

Isabella  tăcu. Să smulgă Granada din mâinile 
necredincioşilor fusese tot atât de necesar precum 
odinioară cruciadele în ţara Sfântă, de asta nu se îndoia. 
Dar toate acestea pe care i le cerea acum inchizitorul... 

— Şi nu stă porunca de a-L slăvi pe Dumnezeu tocmai de 
aceea pe primul loc, pentru că a o urma este cea mai 
nobilă obligaţie a oricărui creştin, astfel că toate celelalte 
porunci, oricât de sfinte ar fi, trebuie să se retragă în urma 
ei? 

Isabella încuviinţă din cap obosită. 

— Vreau să mă gândesc la asta, spuse ea. Însemna că 
întrevederea a luat sfârşit. Torquemada înţelese şi se 
înclină. La uşă se întoarse încă o dată. 

— Nu şovăiţi prea mult, Maiestate, spuse el şi vocea lui 
se asprise iar. Dacă şovăiţi prea mult, s-ar putea să fie 
prea târziu. Azi este joi. Chiar mâine-seară puteţi avea 
dovada pe care aţi cerut-o. Lăudat fie numele Domnului.” 

— Lăudat este numele Domnului, spuse Isabella. 

Insistă atât de mult pentru că este foarte bătrân, îşi 
spuse ea. Poate că se teme că Domnul nu-i mai acordă 
mulţi ani pe acest pământ şi vrea să-şi îndeplinească 
misiunea mai repede. 

Şaptezeci şi doi de ani, nu mai cunoştea pe nimeni altul 
care să fie atât de bătrân ca Marele Inchizitor. Chiar faptul 
că Dumnezeu i-a dăruit atât de mulţi ani dovedea că El 
vedea în Torquemada unealta Sa, oricât de groaznic ar fi 


putut să pară ceea ce El cerea. 
Isabella închise ochii. 


Granada în aprilie, prezent 

Era un sentiment plăcut să poţi trece pur şi simplu pe 
lângă cozile nesfârşite ale vizitatorilor care, struniţi de 
paznici, aşteptau în faţa ghişeelor Alhambrei, sus, pe deal. 

Tukan scoase o pălărie invizibilă şi o flutură în semn de 
salut. 

— O zi bună şi pentru voi, oameni buni! spuse el. Măi să 
fie, ăştia stau ore întregi aici numai ca să se holbeze la 
câteva pietre vechi! 

Nu se putea decide dacă turiştii îl înţeleg. Boston 
recunoscu diferite limbi, engleza, franceza, germana, şi 
alte limbi pe care nu le mai auzise niciodată şi, în orice 
caz, nu le înţelegea. Daneză poate, olandeză sau suedeză. 
Japoneză, cu siguranţă. 

Şi toţi aceşti oameni erau dispuşi să aştepte ore întregi. 
Toţi voiau să vadă Alhambra, palatul maur de deasupra 
oraşului. Era ciudat că exista un palat arab, aici în mijlocul 
Europei. El auzise când un elev din cursul superior ţinuse 
un referat despre asta la lecţiile, Powerpoint cu Beamer, 
pentru pregătirea călătoriei. Totuşi niciun om nu-şi putea 
închipui cu adevărat că mai înainte aici stăpâniseră arabii, 
şapte sute de ani. Maurii, musulmani, care clădiseră un 
oraş plin de moschei. Dintre turiştii de pe litoral, numai la 
o oră distanţă, cu siguranţă că nu ştiau asta nici măcar 
jumătate. 

— Rămâneţi împreună! strigă doamna Hilbert. Stagiarul 
de spaniolă cel timid îşi flutura braţele fără multă 
speranţă, de parcă ar fi vrut să arate că avea rost să fie 
luat şi el. 

— Fără mine nu intraţi, domnilor! 

— După asta ne ducem din nou jos! spuse Serghei 
făcându-i cu ochiul lui Tukan. Să bem câte o cerveza mică. 
Vii şi tu? 

Tocmai atunci controlorul de la intrare le făcu semn să 


treacă. 

— Mişto, spuse Kadir şi făcu o piruetă. Pentru asta îmi 
tocesc eu tălpile! 

Dar Boston nu mai asculta. Cireşi pe ambele părţi ale 
drumului îngust, atât de înalţi încât nu lăsau soarele să 
ajungă niciodată până la pavajul alcătuit artistic din pietre 
albe şi negre, parcă abia atunci montate. 

Boston se întrebă dacă erau realmente vechi. Originale. 
Pur şi simplu, dacă puteau face aşa ceva, cu mai mult de 
cinci sute de ani în urmă. Şi cum reuşiseră să găsească 
atât de multe pietre la fel de mari? Le şlefuiseră, sau cum 
făcuseră? 

— Hei, n-auzi! spuse Tukan. Ai ceva de băut, vrea să ştie 
Kadir! 

Boston băgă mâna în rucsacul lui, în care se afla 
mobilul, lângă portmoneu. Noaptea trecută îl încărcase, 
era o adevărată minune că dormitoarele din hostal aveau o 
priză. 

— Nuuu, din păcate. 

— Măi, mor de sete! spuse Kadir. Naşpa! 

— Rămâneţi împreună! strigă doamna Hilbert. Robert, 
numără tu! Aşa, iată că am ajuns la primul nostru obiectiv. 
Generalife a fost reşedinţa de vară a domnitorilor mauri... 

De ce vor mai fi avut nevoie de încă o reşedinţă de vară, 
gândi Boston. Sub ei, pe coasta colinei, ascunse printre 
pomi, se găseau clădirile Alhambrei. Turnuri cu ambrazuri, 
turnuri cu acoperişuri graţioase, ziduri de palat. Cele de 
dincolo nu le fuseseră suficiente? 

— ...cele mai frumoase grădini din lume; spuse doamna 
Hilbert. Observaţi cât de multă apă este peste tot. Au fost 
nevoiţi să o aducă cu trudă, din Sierra Nevada, printr-un 
mare apeduct. Sylvia? Ce este un apeduct? 

— Ce? spuse Sylvia ridicând speriată ochii de pe 
telefonul mobil. Răsucea în gură o gumă de mestecat. Nu 
v-am înţeles. 

— Ai face bine să mă înţelegi, măcar de acum înainte, 
spuse doamna Hilbert. lţi mai pun aceeaşi întrebare 
diseară, încă o dată; dacă e nevoie, după masă stai în 


cameră cu ghidul şi toceşti un pic, ca să te alegi într- 
adevăr cu ceva din călătoria noastră. Ce este un apeduct? 

Boston îşi apăsă cu putere braţele de coaste. Să nu 
strice acum totul cu ceilalţi din cameră. Unul din cursul 
superior explică instalaţiile de apă maure, pe tonul plictisit 
cu care poţi vorbi când eşti în cursul superior şi mai 
explică imediat, în plus, tot sistemul de conducte şi bazine 
subterane de pe colina Alhambrei. Şi asta era permis, fără 
să devii penibil, dacă erai în cursul superior. Să ştii. Şi să 
comunici. 

— Şi de aceea este patio-ul de la Acequia... spuse 
doamna Hilbert. Ea fusese atât de des aici, probabil că ştia 
totul pe de rost. Plăci roşii lângă un bazin dreptunghiular, 
lung şi îngust, adâncit în pământ. Un număr nesfârşit de 
fântâni de-a lungul lui, pe stânga şi pe dreapta, ale căror 
jeturi de apă, compuse parcă din mii de picături distincte, 
se înălţau în arce de aceeaşi mărime, până când, deasupra 
mijlocului bazinului, înainte de a ajunge în cădere la 
suprafaţa apei, aproape că se atingeau. Lângă zid, tufe de 
bougainvillea de un violet-închis, al căror nume Boston îl 
cunoştea numai pentru că mama lui încerca din nou, în 
fiecare vară, să menţină cu sila în viaţă o plantă cu aspect 
bolnăvicios. 

— „încă un tur! spuse doamna Hilbert. Nu ne mai 
întoarcem aici şi în timpul vostru liber cu siguranţă că nu 
veţi mai urca până aici. Apoi jos, la Alhambra. 

Boston încercă să-şi imprime imaginea în minte. El i-ar 
povesti mamei sale despre bougainvillea, asta ar interesa-o 
cel mai mult. Ea îi spusese să observe totul cu atenţie, ca 
să-i poată descrie foarte exact ce a văzut. La noi nu le 
merge deloc bine acestor bougibelele, ar spune el. Nici nu- 
ţi poţi imagina cât de uriaşe sunt acolo. Şi cum înfloresc. 

Porni în trap uşor. Ceilalţi dispăreau deja pe scară, doar 
trei elevi din cursul superior rămăseseră în urmă, ca şi el; 
bănuia însă că într-adevăr voiau să facă doar o vizită în 
linişte. 

— Ce vrei? îl întrebă unul, nepoliticos. 

Boston clătină repede din cap şi trecu pe lângă ei. Dacă 


ar fi avut o cameră, ar fi putut desigur să filmeze totul, ca 
să aibă ce arăta acasă. Dar poate că nici atunci nu ar fi 
făcut-o. În niciun caz, dacă toţi ceilalţi ar fi stat în jur, 
zgâindu-se la el. 


al-Andalus, aprilie 1492 

După plecarea lui Torquemada, Isabella ieşi afară, în 
curte. Razele soarelui care apunea nu mai luminau decât 
faţada dinspre răsărit, arcadele cu coloane duble, 
arabescurile de deasupra arcelor luau o culoare roşiatică. 
O ultimă strălucire în aşteptarea întunericului: Kala al- 
Hamra, cetatea roşie. Ea nu mai vorbea decât puţin 
arăbeşte, demult nu mai era necesar. 

In spatele ei se afla sala celor două surori, în umbră. 
Tavanul în formă de stea, nenumăratele stalactite 
împodobite cu aur şi lapislazuli: de ce crease Domnul atât 
de multă frumuseţe tocmai cu mâinile necredincioşilor? Îşi 
pusese mereu întrebarea asta când admirase eleganța 
moscheilor, fineţea lor, pietrele asemenea dantelelor 
brodate, chiar şi palatele, pe care, mai târziu domnitorii 
creştini, în ţările lor Castilia şi Aragón, ceruseră să fie 
construite după modelul reşedinţelor domneşti ale 
maurilor, de către meseriaşi mauri. 

De ce lăsa Domnul să ia fiinţă atâtea minunăţii din 
mâinile necredincioşilor dacă El cerea în acelaşi timp ca ei 
înşişi să fie nimiciţi? 

Sau convertiți, gândi Isabella. Poate că mai degrabă asta 
şi nimic altceva nu cere Torquemada. Convertiţi. Dar ei 
sunt nesfârşit de încăpăţânaţi, maurii şi evreii, se prefac, 
când le cerem, că au primit credinţa noastră adevărată, se 
duc la slujbe, sărbătoresc cina cea de taină şi cad în 
genunchi în faţa crucii; se roagă Sfintei Fecioare, însă în 
spatele uşilor închise ale caselor lor batjocoresc Sfânta 
Biserică, îl batjocoresc pe Domnul, îndeplinind mai departe 
riturile lor păgâne. O fac pretutindeni în Spania, evreii 
conversos şi musulmanii moriscos, de ce ar fi altfel aici, în 
Granada? Şi eu, care ştiu asta, nu pot răbda, altminteri aş 


fi vinovată ca şi ei, chiar mai vinovată, pentru că eu ştiu, 
altfel decât ei, încă de când eram copil, care este singura 
credinţă adevărată. 

Torquemada are dreptate. Domnul m-a ales să aduc 
credinţa noastră catolică adevărată şi celor fără 
Dumnezeu. Sacrificiile trebuie făcute. 

Ingenunche. Rochia ţeapănă, din tafta de mătase maură, 
cu broderii de Almeria, foşni. „Sfântă Fecioară Maria, 
Maica Domnului”, se rugă Isabella. Ea domnea peste 
Castilia; împreună cu soţul ei Ferdinand, domnitor al 
Arag6nului, smulsese necredincioşilor ultimul lor bastion. 
Frumoasa Granada, floarea Sierrei, era, în sfârşit, după 
secole, din nou în mâna celor drept-credincioşi. Dar soţul 
ei se îmbufna dacă voia să-i vorbească despre îndoielile ei, 
despre izgonirea, torturarea şi moartea celor încăpăţânaţi, 
despre teama ei de a nu înţelege greşit voinţa Domnului. 

— Noi am învins, Malaga şi Almeria ne aparţin, acum şi 
Granada, nu suntem mai bogaţi ca oricând? spunea el. 

De la început numai acesta îi fusese scopul şi ea se 
temea uneori pentru sufletul lui nemuritor. 

— Nu este asta chiar şi pentru tine, porumbiţa mea 
evlavioasă, o dovadă suficientă a voinţei Domnului? 

Nu spunea asta în gura mare, dar niciodată în public. 
Apoi cădea în genunchi, ca şi ea. 

Ca să scape de îndoieli, ca să capete limpezime asupra 
celor ce îi cerea Domnul, nu avea alţi sfătuitori decât 
preoţii ei. 

— Sfântă Fecioară Maria, Maica Domnului, şoptea 
Isabella. Îndură-te de mine. 

Chiar mâine vor vedea de pe colina Alhambrei deasupra 
căror acoperişuri din juderia se ridică fumul şi deasupra 
cărora cerul rămâne limpede. 

— Roagă-Te pentru mine. 

Ani întregi luptase să ajungă regină. Nu bănuise 
niciodată ce va cere de la ea acest serviciu. 

— Îndură-Te de mine. 


3. 


Granada în aprilie, prezent 

Doamna Hilbert a observat că ghidul ei de călătorie 
dispăruse, în Sala Audienţelor, (în spaniolă se numeşte 
sala de los embajadores), când a vrut să explice grupului 
friza de pe perete. 

— Sus mai era încă în poşetă! spuse ea aplecându-se 
asupra sacoşei pe care o purtase tot timpul pe umăr. 
Deschisă. În Spania. Probabil că lua drept prejudecăţi 
zvonurile despre hoţii de buzunare. 

Se auzi zornăind legătura de chei, apoi scoase, pe rând, 
tocul ochelarilor, un portmoneu mare şi o cutiuţă cu 
bomboane de mentă pentru respiraţie. Capul aproape că îi 
dispăruse în adâncul sacoşei. 

— Imposibil! Unde l-am lăsat? 

Boston văzu cum Tukan îl înghionti pe Serghei şi ridică 
în sus amândouă degetele mari. Dar dacă doamna Hilbert 
fusese deja de o sută de ori aici, oricum ştia aproape totul 
pe dinafară, şi cei doi cu siguranţă că se bucuraseră prea 
devreme. 

— Robert, nu ai şi tu unul la tine? 

Stagiarul de spaniolă cel timid clătină speriat din cap. 
Nici măcar pentru asta nu era util. 

Doamna Hilbert oftă. 

— Okay, atunci fără. Uitaţi-vă totuşi la pereţi. Ce puteţi 
vedea aici? 

Sylvia oftă şi ea încercând să frece cu salivă pe buricul 
arătătorului o pată de îngheţată de pe fusta mini. Yesim 
bătea cu degetul gros al mâinii drepte, cu o viteză 
nebunească, un mesaj pe telefonul mobil, de parcă nici n- 
ar fi existat tarife pentru străinătate. O fată din a zecea 
şuşotea cu un băiat din a douăsprezecea, aruncându-şi tot 
timpul peste umăr părul blond. 


— Aşadar? întrebă doamna Hilbert. Nimic? Nu vedeţi 
nimic? 

— Parcă sunt traforate în piatră, spuse prompt o fată din 
a zecea. Nimeni nu tropăi ironic, nici nu strigă bravo. Toţi 
auziseră din tonul doamnei Hilbert că buna dispoziţie 
coborâse sub punctul zero. 

— Minunat! spuse doamna Hilbert. Mulţumesc, Elvira. 
Se poate ceva mai precis? Niciunul nu a ascultat când 
Erkhan a ţinut referatul pentru voi? 

Erkhan ridică degetul, dar între timp doamna Hilbert nu 
mai era mulţumită. 

— Tukan? întrebă ea. „Kadir? Ümüt?” 

— De ce tocmai noi, mă rog? spuse Tukan. De ce ne 
aveţi din nou pe noi în vizor? 

— Nu te-ai dus tu în weekend la Şcoala de Coran, n-am 
auzit eu asta? spuse doamna Hilbert. Deci probabil că ne 
poţi citi ce scrie pe perete în arabă? Nu este totuşi din 
Coran? Deci nu poţi? 

— Păi... mormăi Tukan. 

— Numai Dumnezeu este învingător, spuse Erkhan 
arătând spre friză. Mereu, peste tot. Nu există alt 
învingător în afară de Allah. 

— Chiar aşa, spuse doamna Hilbert. Tukan, mai bine du- 
te şi joacă fotbal, dacă de tine oricum nu se prinde nimic. 
leşi în patio fără să mai vadă dacă o urmează cineva. 

— Măi-măi, repetă Tukan. Arăta de parcă i-ar fi fost 
penibil. 

— Are ceva contra noastră? întrebă Kadir. Are ceva 
contra noastră! 

— Ei, pe naiba, are ceva contra numai fiindcă nimeni nu- 
i atent! spuse Serghei. E amărâtă că cineva i-a. Manglit 
cartea. D-aia e aşa de acră. 

— Nu fură nimeni un ghid din geantă dar lasă banii 
înăuntru, spuse Tukan. E complet ilogic. A uitat-o undeva. 
Imbătrâneşte şi se uituceşte, asta-i tot. 

Cele trei fete, din a noua, se postaseră în faţa unui 
perete şi fotografiau. Fotografiile de grup probabil că nu 
erau penibile. 


Cel puţin cu mobilul, gândi Boston. Păcat că acolo, la 
flori, nu mi-a dat prin cap. les nişte poze nasoale, dar mai 
bine decât nimic. 

— Vă aşezaţi în faţa uşii? întrebă el. Serghei mişca două 
degete în spatele capului lui Kadir, ca şi cum acesta ar fi 
avut urechi de iepure. Tukan îşi băgă degetele groase în 
colţurile gurii şi trase de ea, lăţind-o până la urechi. Se 
mai uita şi cruciş. 

Apoi scoase degetele obosit. 

— Gata, ajunge! spuse el. Nu pot să fac asta mai mult 
timp! 

Boston râdea. 

— Mişto fotografie, spuse el. Acum erau oarecum 
oamenii lui. 


al-Andalus, aprilie 1492 
„Porumbiţa mea!” spuse Ferdinand. Se apropie de 
regină din spate şi o prinse cu două degete de ceafă. Cu 
degetul gros o mângâie uşor în sus şi în jos până ce, sub 
atingere, puful fin se ridică. Când îi mai suflă şi o sărutare 
peste păr, ea nici măcar nu simţi. El tocmai fusese din nou 
la alta, ea ştia întotdeauna, dar asta nu o deranja. Cât timp 
el se prefăcea că nu s-a întâmplat nimic şi ea că nu ştie 
nimic, n-avea importanţă. N-avea decât să-şi caute 
amantele unde îi plăcea. Cât timp proceda discret şi nu se 
făcea de râs. 

În dragostea lor nestrămutată nu se schimba nimic, ştia 
şi ea, ştia şi el. Legătura dintre ei era atât de puternică, 
indestructibilă, pentru că împărțeau un vis comun: Spania. 
O împărăție catolică unită, cuprinzând toate regiunile, un 
regat spre gloria Domnului. 

— După cum aud, tot nu l-ai dat încă dracului pe 
şarlatanul acela. _ 

— Te gândeşti la genovez? întrebă Isabella. li îndepărtă 
mâna de pe ceafă şi îşi roti o dată capul. Parcă ne-am 
înţeles că vrem să încercăm cu el! 

Ferdinand se aşeză în faţa ei pe un scaun, la pernele de 


pardoseală maure renunţase imediat după cucerire. 
Zâmbetul lui Ferdinand îi mai plăcea încă Isabellei, chiar 
dacă era ironic, ca acum. 

— Ştii că, de la început, nu mi-a picat bine, spuse el. 
Brusc, vocea lui sună serios. Ea îl iubea şi mai mult aşa. 
Când i-am dat speranţe acestui Colón, în ianuarie, nu 
cumva era încă beţia victoriei, dragă Isabella, bucuria 
noastră că am cucerit ultimul bastion maur, cea care ne-a 
îmbătat şi ne-a făcut să ne încredem în planurile lui 
nebuneşti? Deşi comisia ne reproşase de două ori că 
planurile lui sunt condamnate eşecului? Comisia asta, 
porumbiţa mea, pe care tu însăţi, nu-i aşa, ai numit-o şi a 
cărei sentinţă deci voiai să o respecţi. 

Isabella încuviinţă din cap. Intre timp se întreba ea 
însăşi de ce nu putea să renunţe la negocierile cu acest 
Colón. Era un lăudăros, se dovedise demult că poveştile pe 
care le tot turuia despre călătoriile lui, erau născocite şi 
mincinoase. Şi totuşi el avea ceva, un nu ştiu ce... 

— Nu uita că ne promite toate bogăţiile din Cathais şi 
din legendarul Cipangu, spuse ea. Nu eşti tu cel ce se 
plânge mereu că aurul nostru nu este suficient pentru 
planurile noastre? Dacă el găseşte calea spre India... 

— Calea spre India nu mai trebuie s-o găsim, spuse 
Ferdinand supărat. O cunoaştem demult şi negustorii 
noştri călătoresc pe ea de secole. Calea spre India trece 
peste Marea Mediterană. 

— ÎL uiţi pe sultanul otomanilor, spuse Isabella. Uiţi că 
vremurile s-au schimbat. Că este tot mai greu să 
călătoreşti prin Imperiul Otoman. Şi că imperiul lor creşte 
tot mai mult. 

Ferdinand sări în picioare. 

— Atunci tocmai acolo trebuie...! strigă el. Umblă în sus 
şi în jos. Ascultă-mă Isabella. Nu am încredere în acest 
Colón. Cei mai înţelepţi matematicieni ai ţării noastre au 
dovedit că ar trebui să călătorească pe mare, cel puţin trei 
ani, ca să ajungă pe drumul pe care îl propune. Toate 
calculele lui sunt greşite. In India cea mare nu se poate 
ajunge într-o viaţă de om, călătorind spre apus! Intre aici 


şi India, pe acest drum, se află numai oceanul imens, 
echipajele vor flămânzi pe drum, vor muri de scorbut, vor 
muri de sete, în primul rând! Asta mai trebuie să înţelegi! 

Isabella încuviinţă din cap. 

— Mă gândesc numai, spuse ea, că miza nu e mare. 
Numai două milioane de maravedis, numai 5000 de 
galbeni, ca să-i armăm corăbiile! Dacă îi pierdem, nu-i prea 
rău. În alte întreprinderi am pierdut chiar mai mult. Dar 
dacă ar avea dreptate, Ferdinand, gândeşte-te la tot aurul, 
gândeşte-te la sufletele tuturor necredincioşilor din ţările 
de peste ocean, pe care i-am putea salva! Pe care trebuie 
să îi salvăm, Ferdinand, nu este misiunea noastră sfântă 
să-i convertim pe toţi la credinţă? 

— Asta putem s-o facem şi luând drumul spre India prin 
Orient, dacă sufletele lor sunt atât de importante pentru 
tine, spuse Ferdinand impacientat. Convertire la răsărit, 
convertire la apus, care este deosebirea? Ceea ce m-ar 
putea convinge sunt numai comorile acestor ţări, numai 
comorile pe care, dacă el ar avea dreptate, le-am putea 
cuceri fără luptă cu musulmanii din Orient. Dar de ce 
trebuie să se întâmple asta tocmai acum, porumbiţa mea? 
Nu vom avea din nou, oricum, aur din belşug? 

Isabella se uită la el pe tăcute. Poate că nu voia să 
înţeleagă ce gândeşte. 

— Când va expira termenul, spuse Ferdinand, toţi evreii 
îndărătnici din Granada vor trebui să părăsească ţara şi să 
ne lase aici averile lor şi atunci, prea scumpa mea soţie, 
vom putea să umplem încăperea asta cu galbeni, până sus. 
Şi conştiinţa mea îmi mai spune că, poate, după aceea, nu 
vom proceda altfel. Nici cu maurii. De comorile din Cathais 
şi Cipangu, porumbiţa mea, atunci nu vom mai avea 
nevoie. 

— Nu am încuviinţat încă să ne purtăm atât de 
îngrozitor cu ei! şopti Isabella. Nu vreau aurul lor! Vreau 
sufletele lor. 

Ferdinand zâmbi. 

— Acestea, în general, sunt mai greu de căpătat, spuse 
el. Mă tem că va trebui să te mulţumeşti cu aurul lor. 


Granada în aprilie, prezent 

Chiar şi fără ghid, au mai rămas aproape două ore pe 
colină, apoi doamna Hilbert le-a dat liber până la cină. 

— Şi dacă între timp mai vreţi, mâncaţi câte ceva! 
strigase ea, dar nimeni nu o mai ascultase. 

— Burger?  întrebase Serghei. Intre timp li se 
alăturaseră două fete din a noua, de fapt era comic. Big 
Mac? Nu-i deloc departe de hotel. 

— De-aia am ajuns în Spania, ca să halesc burger? 
spusese Kadir dar, bineînţeles, veni şi el. Boston mergea 
undeva la mijloc. Se simţea, pur şi simplu, bine. 

Coada din local era nesfârşită şi de îndată ce se eliberă o 
masă cele două fete se aşezară ca să o ocupe. 

— Pentru mine numai salată! strigă Sylvia, de la capătul 
opus al sălii. Aţi auzit? Şi dressingul ăla roz! 

Boston făcu trei curse, ca să care totul la masă. Trei 
scaune erau în mod evident insuficiente pentru şase inşi, 
dar Sylvia şi Yesim se înghesuiră pe acelaşi scaun şi 
Serghei cu Tukan la fel, iar pentru Boston nu conta dacă 
mănâncă în picioare. Ăsta era avantajul burgerilor. 

— Exact acelaşi gust ca şi acasă, spuse Sylvia şi îşi linse 
vârful degetelor după ce dusese cu graţie la gură ultima 
foaie de salată. Scotoci în gentuţa împodobită cu paiete. 
Aici. 

Nu căutase batiste ca să-şi şteargă degetele, ar fi fost un 
gest ciudat. Pe toate tăvile, pe lângă tacâmurile de plastic 
şi punguţele cu ketchup în ambalaj etanş de plastic, erau 
stivuite şerveţelele. La mijloc, printre ele, trânti ghidul de 
călătorie. 

— Şi pe ăsta? spuse Tukan privind-o fix. De unde-l ai? 

Sylvia zâmbi şi îşi scoase din geantă o oglindă pliantă. 
Apoi începu să-şi încondeieze ochii cu fard proaspăt. 

— Doar nu-ţi închipui serios că o să stau astă-seară să 
citesc ghidul! spuse ea. În timp ce voi toţi veţi fi pe pistă! 
Ce, sunt tâmpită? 

— Asta e furt, la fix! spuse Kadir. Boston nu putea să 


spună dacă suna a admiraţie sau a frică. I l-ai şterpelit! 

Sylvia înclină puţin capul şi se şterse cu un deget în 
jurul ochiului. 

— Atunci bagă-l la loc şi dă-i-l înapoi acasă; spuse ea. 
Şoricelule! Fii aşa drăguţ. E aici, pe masă. 

— Ce-s tâmpit, se răsti Kadir. Câţiva turişti se întoarseră 
spre el. 

— Dacă i-l daţi înapoi, o să întrebe imediat de unde îl 
aveţi, spuse Tukan. Nu poţi să le potriveşti pe toate, asta 
este. 

— Yesim? spuse Tukan. I-l] dai tu înapoi? Hilbert n-o să 
creadă în niciun caz că tu i l-ai manglit. Spui că l-ai găsit 
aici, în cetate, pe jos. I-a căzut din geantă. La început nu ți- 
a dat prin cap că l-a pierdut ea. Abia acum ţi-a venit ideea. 

Yesim se bătu pe frunte. 

— Nuuu, spuse ea. 

Tukan oftă. 

— Cine mai vine cu noi la bazar? întrebă el. 

Abia după ce toţi se apropiaseră de ieşire, Boston băgă 
ghidul în rucsacul lui. De fapt nu dorise să ia decât o 
punguţă cu ketchup, ar fi fost păcat să o lase acolo, încă nu 
ştia cum ar fi putut să i-l restituie doamnei Hilbert. Poate 
reuşea, pur şi simplu, să-l strecoare în camera ei, când ea 
nu era acolo. Sau pe locul ei, în sala de mese. Sau, şi mai 
bine, pur şi simplu, să-l lase pe o masă oarecare din sală. 


al-Andalus, aprilie 1492 

— Şi poate că nici nu-i ruşine? îngăimă soldatul. De-a 
curmezişul obrazului său se întindea o cicatrice, încă roşie, 
vor mai trece poate chiar mai mulţi ani până să pălească, 
să bată mai puţin la ochi. Chiar şi atunci, tot va rămâne 
însemnat. 

Vorbea poticnit, din cauza rachiului. Se aşezaseră în 
patio, lângă sala de los embajadores, în întuneric, de parcă 
ar fi avut ceva de păzit, liniştea domnea demult în 
Granada. Totuşi, în faţa fiecărei porţi erau postate 
santinele, nu complet înarmate, totuşi cu halebarde, spade 


şi lăncii. Alhambra fusese cucerită şi ultimul emir plecase, 
cu toată trupa lui; undeva, în sălbăticiile munţilor 
Alpujarra. Maiestăţile Lor Catolice îi cedaseră totuşi un 
principat, o adevărată batjocură. Boabdil, ultimul domnitor 
al maurilor, nu va mai prezenta niciodată un pericol. 

— Dacă aşa le place Maiestăţilor Lor? spuse altul. Îşi 
desfăşurase obielele şi îşi răcorea picioarele în bazinul 
artezienei din mijlocul patio-ului. 

— Nimeni n-o să se încumete să spună că regina n-ar fi 
foarte credincioasă! Dacă ea îngăduie asta, dacă tocmai în 
palatul ei... 

Maiestăţile Lor se retrăseseră demult la odihnă, în 
harem. 

— Ruşine! mormăi din nou soldatul cu cicatrice. Wa-l/a 
Qhaliba illa'llah! Un verset din Coran, de o mie de ori, pe 
pereţii palatului nostru creştin! Pentru asta i-am izgonit pe 
necredincioşi? 

— Parcă eşti în stare să numeri până la o mie! spuse al 
treilea şi luă ulciorul. Pentru regina noastră! Pentru regele 
nostru! Pentru Spania unită, scăpată de musulmani şi de 
evrei! 

Al doilea soldat şovăi. 

— Ce e, Pablo? întrebă al treilea. Tu nu? 

Al doilea apucă ulciorul. 

— Pentru Spania unită! spuse el şi trase o înghiţitură. 
Apoi îşi înmuie din nou picioarele în bazin. 

Soldatul cu cicatrice se ridică greoi. 

— Wa-la ghaliba illa 'llah! bombăni el agitându-şi lancea. 
Se împletici spre Sala Ambasadorilor. Şi ce o să-i 
povestesc popii la următoarea spovedanie? Că am păzit 
versete păgâne! Am păzit versete din Coran! Am... 

— Nu! strigă Pablo. Dar soldatul lovise deja în mijlocul 
benzii cu scriere cufică, lovea şi iar lovea, ca ieşit din 
minţi. 

— Nu! strigă Pablo. 

O placă se desprinse şi căzu. 

Acum sări în picioare şi al treilea soldat. Îl prinse pe 
furibund din spate. 


— Te-au părăsit toţi sfinţii! şuieră el. Ia uite ce-ai făcut! 
Ce o să spună Maiestăţile Lor când vor descoperi 
stricăciunea, mâine-dimineaţă? 

Soldatul cu cicatrice încercă să scape. 

— Să cadă toate! Toate să cadă! răcni el. Nu era greu 
să-l oprească, băuse atât de mult rachiu şi nu se mai putea 
tine aproape deloc pe picioare. Când s-a aplecat ca să-şi 
vâre triumfător placa la cingătoare, aproape că s-a 
prăbuşit. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă comandantul. Venise, pe 
tăcute, prin poarta de intrare de lângă Patio de las 
Arrayanes. Ţinuta lui era corectă, ca întotdeauna. Cu mâna 
dreaptă pe mânerul spadei. 

— Se pare că acest camarad a băut o înghiţitură în plus, 
domnule comandant, spuse al treilea, cu umilinţă. Ar fi 
vrut să salute dar cel cu cicatricea încerca să scape şi 
trebuia ţinut. 

— Voiam tocmai să-l ducem înapoi în tabără, dar, după 
cum vedeţi, se zbate întruna. 

Comandantul aruncă o privire prin patio. Linişte deplină. 

— Nu e permis ca, în beţia lui, să o trezească pe 
Maiestatea Sa. Ştiţi bine că întotdeauna m-am purtat 
frumos cu voi, pentru că aţi făcut fapte mari în lupta 
împotriva necredincioşilor şi aţi avut multe de îndurat. Dar 
dacă, în timp ce sunteţi de gardă, se întâmplă să vă 
doboare rachiul... 

El ştia, desigur, că peste tot se bea. Cum ar fi putut 
soldatul să suporte zilele şi săptămânile şi lunile departe 
de soţie şi de copii, de satul lui, departe de părinţi şi de 
prieteni; şi să facă zi de zi de gardă, iar orele libere să şi le 
petreacă la jocul cu zaruri, care venea de la satana, şi de 
aceea era interzis. Comandantul ştia, fireşte, că trebuia să 
dea impresia că nu a văzut nimic, nu a auzit nimic, nu a 
ştiut nimic. Pentru ca, după aceea, din când în când, să 
dea un exemplu. Se întreba dacă acum nu venise 
momentul. 

— Íl duc în tabără, domnule comandant, spuse al treilea 
soldat ţinându-l cu putere pe beţiv. Garantez că nu se va 


mai întâmpla. 
Prefer aşa, gândi comandantul. Şi oamenii mei ştiu asta. 
Pablo veni desculţ şi salută. Apoi îl apucă pe camarad de 
partea cealaltă. Dacă comandantul ar descoperi placa la 
cingătoarea celui beat, cine ştie cum l-ar mai pedepsi. 


4. 


— Din nou tot despre genovez? spuse Ferdinand şi 
scuipă în curte sâmburele unei curmale. Picăturile de apă 
ale fântânilor sclipeau în toate culorile curcubeului. 

Isabella încuviinţă din cap şi îi întinse unui servitor 
scrisoarea împăturită. 

— Nu ne dă pace, spuse ea. Colón acesta solicită 
audienţă după audienţă. De parcă nu am avea alte 
probleme mai urgente decât blestemata lui Indie! Pe lângă 
asta, are pretenţii nemăsurate. 

Următorul sâmbure nimeri în capul unui leu de la 
fântână. Ferdinand izbucni în râs. 

— Păi, porumbiţa mea, lasă-l să se zbată. Tu eşti regina. 

De data asta sâmburele greşi ţinta şi se scufundă fără 
zgomot în apa bazinului. 

— Tu hotărăşti, nu el. Nu mi-a plăcut cum s-a prezentat, 
încă de la început. 

Făcu semn unui servitor şi ceru să i se aducă a doua 
cupă de curmale. 

— Dar de la prinţ nimic? Când te-am văzut cu scrisoarea 
am crezut un moment că ar putea să fie un mesaj de la el! 
Ce mai face Johanna? 

— Johanna mai este şi fiica ta, spuse Isabella, dar 
Ferdinand respinse reproşul. Un tată nu trebuia să fie 
familiar cu fiicele sale. Era suficient dacă se preocupa de o 
căsătorie convenabilă. 

— Tot se mai încăpăţânează? întrebă Ferdinand. Are 
treisprezece ani. Ar trebui să înţeleagă că binele 
imperiului trebuie asigurat. Dacă nu înţelege asta de la 
sine, atunci... A 

Isabella se ridică de pe scaun şi se aşeză lângă el. Il 
mângâie pe Ferdinand pe braţ. 

— Soarta nu apropie întotdeauna doi oameni într-un fel 


atât de fericit cum a făcut-o cu noi, spuse ea şi se aplecă 
ceva mai mult spre soţul ei. Simţea cum muşchii lui se 
încordează. Poate că totuşi ar fi trebuit să afle cine era 
noua lui amantă? Dar întotdeauna mai rămăsese loc şi 
pentru ea. 

— Johanna va învăţa să îl iubească, pentru că trebuie să 
înveţe să-l iubească, spuse ea zâmbind şi se depărtă puţin 
de el, parcă întâmplător. Ea este fiica noastră. Vrem să 
sperăm că Filip va apărea curând. 

Sâmburii de curmale care pluteau în bazinul fântânii, se 
scufundau încet. De îndată ce perechea regală va părăsi 
curtea, un servitor îi va pescui. 

— Nu a fost uşor să unificăm acest imperiu, spuse 
Ferdinand. Să sperăm că va fi mai uşor să-l asigurăm 
pentru multe generaţii. 


Granada în aprilie, prezent 

Turiştii se îmbulzeau în Alcaiceria. 

Abajururi, feţe de pernă brodate cu fire sclipitoare, 
cearşafuri indiene imprimate, podoabe. Uliţele strâmte 
erau şi mai strâmte din cauza coşurilor şi vaselor cu 
mărfuri aşezate pe stânga şi pe dreapta, în faţa intrării 
prăvăliilor. Covoare, întinse de-a curmezişul, sus, deasupra 
capetelor, pe cablurile electrice, rame de oglinzi turnate 
din fontă rezemate de ziduri, o firmă cu inscripţia „Bazar 
oriental”. Printre ele steaguri ale Germaniei, ale Angliei, 
pe canaturile uşilor fluturaşi autocolanţi arătând cărţile de 
credit acceptate. 

— Ce mişto! spuse Sylvia. Ia uite, Yessi, ce mai cercei! 

— Dulci! strigă Yesim învârtind în mâini un ursuleţ de 
pluş. 

Pe ăsta îl iau pentru surioara mea! 

— Femei, spuse Tukan rotindu-şi ochii în orbite. 

— Cum adică, nu-ţi place cum e aici? spuse Serghei. Te 
poţi simţi exact ca acasă. Nu e ca în Turcia, ce zici? 

— Le ştii tu pe toate? spuse Kadir. Nu eşti în toate 
minţile? 


— Lasă fetele în pace, să facă cumpărături, spuse Tukan. 
Ne aşezăm aici, în piaţa asta cu nume caraghios şi bem o 
cerveza. 

— Bib-Rambla, spuse Boston. Dar mai bine şi-ar fi 
muşcat limba. 

— Exact, încă un nume aiuristic, spuse Tukan. Dar şi 
cerveza spaniolă este tot o noţiune geografică. Hilbert o 
ţine întruna să cunoaştem ţara. O să fac un referat: Este 
cerveza spaniolă mai bună decât berea germană? 

Serghei râse. 

— Las-o mai moale, spuse el. 

Boston rămase cu un pas în urmă. Voia ca ei să observe, 
să se întoarcă şi să spună: „Hei, puştiule, ce este? Vii cu 
noi, sau ce faci?” Dar nu voia nici să bată la ochi. Nu voia 
bere. Nu băuse încă niciodată bere. 

— Ei, puştiule, ce e? spuse Tukan. 

Boston roşi. Oamenii lui. 

— Mă uit încă o dată rapid ce aş putea să-i duc mamei! 
spuse el repede. În curând va fi ziua ei. 

Ceea ce nu era adevărat. Dar era chiar atât de simplu 
să-i ducă mamei ceva? Unei surioare da, mai mergea, dar 
mamei? Nu putea să fie sigur. 

Tukan se şi întorsese fără să spună nimic şi flutură încă 
o dată mâna, la despărţire. Dar îl întrebaseră. Poate că 
astă-seară o să bea totuşi cu ei o bere. 

Lanterne cu aspect arab, la cinci metri deasupra străzii. 
La primul etaj, casele aveau ferestre cu arce în formă de 
potcoavă şi arabescurile de gresie roşie împodobeau 
fațadele albe. Prea puţini turişti îşi îndreptau privirile în 
sus, chiar şi aşa bazarul era pentru ei suficient de oriental. 
Dar Boston simţi o bucurie incredibilă la această privelişte. 

Fireşte, toate astea nu erau autentice, Miriam povestise 
la curs, în referatul ei despre oraşul vechi, că bazarul 
autentic arsese în urmă cu o sută cincizeci de ani. Dar era 
minunat că îl reconstruiseră la fel. Poate că acasă, mama 
lui va încerca să-i explice că toate astea erau kitsch şi el nu 
o va contrazice. În acest moment era atât de încântat, era 
mai beat de bucurie decât ar fi putut să-l îmbete o cerveza 


spaniolă, dar ea nu va afla. 

La capătul străzii apăru brusc o poartă dublă, gigantic 
de înaltă şi împodobită cu arabescuri pe arcul în formă de 
potcoavă de deasupra primei intrări, pe când cea de a 
doua intrare, joasă şi simplă, avea deasupra două ferestre. 
Caravanseraiul autentic, total autentic. Fundug-ul. Vechi. 
Aici se odihniseră în evul mediu negustorii veniţi la 
Granada să facă comerţ. Aici îşi adăpaseră vitele. Aici 
spuseseră prima rugăciune de dimineaţă. 

Boston şovăi dar, până la urmă, totuşi nu intră. Mai întâi 
cumpărăturile. 

Se opri în faţa unei tarabe. Mamele erau simple: se 
bucurau întotdeauna, indiferent ce le duceai. Dar mamele 
mai erau şi dificile: nimeni nu putea să ştie ce îi place cu 
adevărat unei femei de aproape patruzeci de ani. 

Boston roti raftul cu podoabe. Poate că era prea bătrână 
pentru cercei atât de lungi. Sau nu i-ar fi plăcut culoarea 
pietrelor. Atunci i-ar da o sărutare, l-ar strânge cu putere 
în braţe şi ar privi cerceii admirativ. „Îţi mulţumesc mult 
de tot, Boston!” ar spune ea. „Sunt extraordinar de 
frumoşi, zău!” Dar, după aceea, nici că-i va vedea vreodată 
în urechile ei. 

Aşa că era păcat de banii lui. 

Ţoalele erau exact la fel de riscante, nimeni nu ar vedea- 
o pe mamă-sa într-un T-shirt cu inscripţia „They vent to 
Granada and all I got was this lousy T-shirt’? iar să umble 
cu o zicală şi mai glumeaţă, în niciun caz. Lămpile şi 
covoarele erau prea scumpe şi poate că ea le va găsi totuşi 
kitsch. 

Tocmai când voia să plece mai departe, descoperi cutia 
de carton cu plăci: gri cu model albastru; ramuri cu frunze 
împletite; flori şi pămătufuri de palmieri şi modele 
geometrice; infinit de complicate, totuşi clare. Nu 
supraîncărcate. Poate că asta o să-i placă. Astea totuşi i-ar 
plăcea: cu siguranţă. 

Luă o placă în mână şi se uită la preţ. Dacă cumpăra 


2 M-am vânturat prin Granada și tot ce am găsit a fost T-shirtul ăsta 
jegos, (argou) 


patru bucăţi din astea, mama le poate folosi ca suporturi 
pentru pahare. Cu un strat de pâslă lipit pe partea de 
dedesubt. Atunci ar mai fi avut şi o scuză pentru astă-seară 
că nu a băut cerveza - cadoul pentru ziua ei a fost oribil de 
scump! 

Boston puse deoparte placa cea mai frumoasă şi căută 
mai departe. Toate erau asemănătoare, totuşi mai existau 
şi mici deosebiri. Le va lua numai pe cele mai frumoase. 

Cutia de alături o văzu abia când credea deja că a 
adunat tot ce îi trebuie, mai era şi aproape goală. În ea nu 
se mai găsea decât o singură placă, şi nu era de mirare că 
tocmai asta rămăsese nevândută. Avea marginile ciobite, 
modelele de pe faţă erau acoperite cu praf cenuşiu. De 
fapt, nu era deloc o plăcuţă ca lumea, gândi Boston. Mai 
curând semăna cu arabescurile de sus, de pe Alhambra. 
Sau aici, cu cele din jurul arcelor de la ferestre. 

Se aplecă mult peste carton şi suflă. Praful se în 
vârtejea, plutea şi cădea din nou la loc. Dacă ar fi fost în 
bună stare, placa asta ar fi însemnat poate ceva cu totul 
deosebit. Ornamentele de pe suprafaţa ei arătau ca nişte 
semne ale scrierii arabe. Dacă este cu-adevărat veche, 
mama s-ar bucura mai mult de ea decât de cele noi. Dar 
dacă este falsă şi învechită artificial, ar găsi că este, pur şi 
simplu, cel mai oribil kitsch. Se putea stabili ce era, una 
sau alta? 

Boston băgă mâna în cutie. 


al-Andalus, aprilie 1492 

— Căprioara mea! spuse doica pe un ton rugător, 
îngenunchease în faţa divanului şi masa picioarele 
prinţesei. Luna mea luminoasă! Scoală-te! 

— Vorbeşti exact ca maurii! spuse Johanna posacă şi îşi 
trase genunchii sub bărbie. Doica îi acoperi speriată 
picioarele cu rochia lungă, de mătase. 

— Va trebui să-l primeşti! Părinţii tăi au hotărât să te 
căsătoreşti cu el. Este o legătură minunată, atât de 
înţeleaptă, tu cu el, şi fratele tău cu sora lui! Nu poate 


exista o legătura mai strânsă între casele voastre Castilia 
şi Aragón şi habsburgii din Burgundia şi Viena! De cine ar 
mai trebui să se teamă atunci imperiul vostru? 

— Oricum nu mă tem de nimeni, spuse Johanna. Mi-e 
frică doar de prinţul ăsta! Ţi-a poruncit odinioară cineva cu 
cine să te căsătoreşti? Fii cinstită cu mine! 

Doica îi mângâie obrajii cu tandreţe, dar Johanna se 
răsuci cu faţa la perete, sub mâna ei. 

— Eu nu-s prinţesă, lunişoara mea. De mine nu depinde 
dacă domneşte pace între popoare! De tine însă şi de 
fratele tău... 

— Să se căsătorească Johann cu habsburgheza! spuse 
Johanna cu faţa întoarsă spre perete. Până la urmă, odată 
o să fie rege! Pe mine să mă lase în pace. Am treisprezece 
ani! Mai am încă timp destul! 

— Trebuie să fie tare frumos, Filip ăsta, spuse doica 
linguşitoare. Păr blond-roşcat! Ochi albaştri! Numai cu un 
an mai mare ca tine! 

— Măcar la atâta mă pot aştepta! Se întoarse şi o privi 
pe doică cu răutate. 

Părul blond o să-i cadă, dacă mai îmbătrâneşte. Ochii 
albaştri o să se tulbure. Şi ce o să am atunci? Mai bine mă 
duc la mănăstire. 

— Ah, porumbiţa mea, căprioara mea! spuse doica 
descurajată. N-o să fie chiar aşa de rău! 

— Asta ar trebui s-o bucure pe mama! spuse Johanna 
încăpăţânată. Dacă m-aş duce la mănăstire. Şi aşa stă 
toată ziua în genunchi şi pentru ea nimeni nu-i destul de 
evlavios! Du-te la ea doică şi spune-i că vreau să mă duc la 
mănăstire! Nu mă mărit cu prinţul habsburgez! 

— Ah, micuța mea Johanna, copilul meu de suflet! Nu fi 
atât de îndărătnică! El nu este încă aici. Aşteaptă mai întâi. 
Dacă îl vezi, poate că o să-l iubeşti ca pe o bucată albă şi 
dulce de cozonac cu migdale! 

Johanna o privi răutăcioasă. 

— Sper să-l atace pe drum tâlharii, asta sper! spuse ea. 
Sper că tâlharii îl vor înjunghia şi îl vor jefui, şi îl vor 
împuşca şi decapita! Sper atât de mult să moară încât nici 


chiar tata nu poate să-mi mai ceară să fiu soţia lui! 
— Ah, lunişoara mea, şopti doica. Sărmană lunişoară a 
mea! 


Granada în aprilie, prezent 

Manuel Corazón şedea în fundul prăvăliei şi îl observa 
pe băiat. 

Vremea fusese minunată toată ziua, turiştii se 
îmbulziseră pe străzi, cu toate că mai era timp destul până 
la ora exactă a plecării. El trebuia să mai comande în plus 
perniţe de pardoseală, iar podoabele din Taivan păreau 
foarte căutate în primăvara asta. O turistă îi pătase cu 
îngheţata pe băț o pereche de ciocari de mătase şi după 
aceea refuzase să-i cumpere. Dacă străzile erau atât de 
înguste încât nu mai aveai loc să treci de ceilalţi! Nu era 
ea vinovată. 

Manuel blestemase, răcnise chiar la ea. Nu se putea 
interzice intrarea turiştilor în bazar cu îngheţate şi 
băuturi, nici copiilor să pună mâinile lipicioase pe obiecte 
sensibile. Desigur, pierderile se adăugau la preţ. 

Băiatul se afla deja de mai mult timp aici, era unul ti 
între cei liniştiţi, timizi. Cu siguranţă că în realitate era 
mai mare decât arăta. Nu era din cei ce şterpelesc pe 
furiş, sau strică şi apoi dispar în înghesuială. 

Manuel făcu un pas înainte. Băiatul căuta printre plăcile- 
suport. Alegea cu grijă, asta însemna că nu prea are bani. 
Poate că Manuel îi va face o mică reducere. 

Era ridicol cât de mult cerea pe plăcile lui. 

Încă un pas. Se apleca acum băiatul într-adevăr 
deasupra cutiei? 

Manuel deschise gura să strige. 

Apoi se opri. Era oare vina lui? Ce ştia el? Ar fi fost o 
hotărâre dumnezeiască. 

Se întoarse şi dispăru în fundul prăvăliei. Se uită fix la 
peretele din spate şi numără până la o sută. 

Când reveni, prudent, din nou în faţă, cele patru 
suporturi mai erau încă acolo. 


Placa din cutie lipsea. 
Şi băiatul. 


5. 


al-Andalus, aprilie 1492 

Ceea ce a simţit Boston în primul rând, a fost căldura. 
După aceea a văzut că placa nu mai este în mâinile lui. O 
scăpase pe jos? Nu sunase. Lumina crescuse brusc. 

Boston se uită în sus. Se aprinseseră lanternele? De ce? 

Nu avea timp să se gândească înainte de a vedea. Erau 
numai fracțiuni de secundă ca să înţeleagă şi mai ales să 
nu înţeleagă. 

Strada dispăruse. El se afla, încă aplecat, ca în faţa 
prăvăliei din bazar, pe un drum de nisip alb care ducea în 
sus, printre cireşi şi pini, destul de lat ca să lase loc 
soarelui să-l lumineze. 

În al doilea rând, ceea ce a simţit, a fost greață. Parcă îi 
venea să vomite, iar gândurile, senzațiile i se învârtejeau 
în cap, totul era confuz, se rotea. 

Nu! Nu, nu! gândi Boston şi se agăţă cu toată puterea de 
primul cuvânt pe care îl putea desprinde din vârtejul minţii 
lui. Nu, nu, nu! Simţea că îl ajută, era un petec de realitate 
de care se putea agăța cu putere, în timp ce în jurul lui 
toate se prăbuşeau. Nu, nu, nu, ăsta era gândul, asta 
gândea el acum, pentru că voia să gândească în timp ce 
toate celelalte i se învârteau în cap necontrolabile, i se 
sustrăgeau, nimic nu însemna ceva în afară de haos, haos 
şi confuzie. 

Nu, nu, nu. Se împletici pe marginea drumului şi vomită 
violent printre copaci. Nu, nu, nu. 

Se culcă pe un covor de ace de pin, în timp ce deasupra 
lui ramurile subţiri ale copacului filtrau blând razele 
soarelui. Respira repede, cu putere, inima îi bătea tare, de 
parcă fiecare bătaie ar fi vrut să o întreacă pe cea de 
dinainte. Nu, nu, nu. Şi: soare, soare, soare. Pini. 

Pini, gândi Boston. Să mă liniştesc. Să mă liniştesc. Pini. 


Este o pădure. 

Simţi din nou că îi vine să vomite şi în acelaşi timp că 
bătăile inimii se domoliseră. 

Pini, este o pădure. 

Vomită, se înecă, rămase culcat pe spate, respiraţia i se 
calmă. Este o pădure. 

Işi sili privirea să călătorească. Piscuri înzăpezite. 
Parfumul acelor de pin, ca o mireasmă văratecă. E mai 
bine. Văd totul şi pot să înţeleg. Numai să nu-mi mai vină 
iar vâjâitul ăsta în cap. Totul e în ordine. Asta-i o pădure, 
stau culcat pe pământ, pot să văd totul şi să înţeleg. Să nu 
mă mai apuce iar vâjâitul ăsta în cap. 

Respiră mai încet. Asta-i o pădure. Dar adineaori mai 
eram încă pe o stradă. 

Nu, nu, nu. Ţine-te tare. Soare, soare, soare. 

Vâjâitul nu mai reveni. Inima tot îi mai galopa, respiraţia 
gonea, să respir liniştit, să respir încet, dar vâjâitul nu mai 
reveni. Asta era o pădure şi el înţelegea că era o pădure, şi 
cât timp înţelegea unde se află, şi cât timp îşi simţea din 
nou capul şi că ar putea gândi cu el, totul era în ordine. 

Boston închise ochii. Respiră adânc. Pământul nu se 
clătina sub el. Mireasma văratecă dăinuia. Dacă ar 
deschide ochii, s-ar afla tot culcat în această pădurice de 
pini. 

De undeva, din depărtare, auzi venind zgomote, parcă s- 
ar fi lovit metal de metal. O voce strigă ceva, foarte 
departe. Răcnetul unui măgar. 

Rămase cu ochii închişi şi îngădui gândurilor sale să 
facă ce vor. Zăpăceala nu mai revenea. Înţelese ce era atât 
de ciudat la aceste zgomotele: tocmai ce le lipsea. 

Nu era deloc zgomot de motoare, gândi Boston şi era 
totodată uimit şi bucuros că a înţeles şi deci că mintea lui 
funcţiona din nou, percepea, înţelegea. Cât de mare 
trebuie să fie pădurea asta dacă nu se aude niciun zgomot 
de motor. Şi totuşi, în aer pluteşte un văl de zgomote. Voci, 
hodorogeli şi zornăituri neobişnuite. 

Bine. Putea să cugete din nou, asta era bine. Dacă era 
din nou el însuşi, toate celelalte nu mai puteau să fie atât 


de înfricoşătoare. 
Boston deschise ochii. Soarele mai lumina încă printre 
vârfurile pinilor. 


Granada în aprilie, prezent 

Nu trebuia să însemne nimic, oricum numărase până la 
o sută. Cât de des dispăruseră clienţii dacă rămânea un 
moment în prăvălie, nu fiecare turist care se oprea 
căutând şi cercetând în faţa tarabelor lui mai şi cumpăra 
apoi câte ceva. 

Micul pezevenghi însă luase cu el placa, gândi Manuel, 
asta s-a dovedit. Dacă se gândea mai bine, poate că ar fi 
trebuit să fie mulţumit. Arăta atât de inofensiv, mititelul, şi 
uite ce-a făcut. Tot hoţ se numeşte. 

Luă cutia goală, o rupse pe muchii şi o împături, bucată 
peste bucată. Praful de pe mâini îl şterse pe crăcii 
pantalonilor. 

Uneori nu se poate prevedea. Arăta atât de inofensiv şi 
totuşi era hoţ. Dacă te gândeşti destul de des la o idee, 
devine realitate. Tocmai ceea ce voise el cu placa aceea 
veche. 

O femeie, cu chip posac, îi arătă un prosop şi întrebă de 
preţ, apoi îl puse la loc supărată. 

Cât de des ar fi trebuit să aibă acest gând până să 
creadă în el? 

Ar fi putut să strige. Ar fi putut să-l avertizeze pe băiat. 

Cum de se nimerea să se bage tocmai el într-o poveste 
veche şi caraghioasă. Băiatul nu era nimic altceva decât un 
hoţ. 


al-Andalus, aprilie 1492 
Boston aştepta. 
Nu se întreba ce aşteaptă. Să se regăsească deodată pe 
stradă? Să se trezească şi totul să nu fi fost decât un vis? 
Stomacul îi ghiorăia, dar la gândul mâncării simţea că îi 
vine din nou greață. Totul nu era decât un vis. 


Mai mirosise vreodată a pini în visele lui? Nu-şi putea 
aminti. Poţi să miroşi în vis? Poţi să gândeşti astfel de 
gânduri în vis? 

Să gândeşti, totuşi, îşi spuse Boston. Şi să te întrebi 
dacă doar visezi sau eşti treaz. Işi aminti de coşmarul în 
care limuzina decapotabilă venea cu toată viteza în urma 
lui, în ea se afla tocmai profesorul de sport şi îl urmărea 
prin curtea şcolii, tot mereu, în cerc. Şi limuzina se 
apropia, tot mai mult, şi în faţa sălii de sport se adunase 
jumătate din şcoală şi chiuia, şi el alergase ca de frica 
morţii şi tot timpul gândise: e doar un vis, e doar un vis! 
dar nu-i venea să creadă. Şi frica, în orice caz, nu era un 
vis şi decapotabila se apropiase şi apoi se trezise şi luase 
din baie paharul pentru spălat pe dinţi, plin cu apă, şi mult 
timp nu mai putuse adormi. 

Însă de data asta nu se simţea absolut deloc aşa, gândi 
Boston. Nu alerg. Nimeni nu mă goneşte. Mă simt normal, 
ca în viaţă, inima îmi bate din nou, aşa cum bate mereu, 
normal. Numai că nimic nu este normal. Este ceva fals, dar 
ce? Trebuie să stau liniştit. Nu trebuie să-mi pierd capul, 
asta este cel mai important. 

Din când în când oameni urcau pe drum la deal, îi auzea, 
deşi erau încă departe, mai jos decât el, apoi se întoarse cu 
faţa la pământ, ca şi cum nu l-ar fi putut vedea dacă el nu 
îi vedea. Le auzea vocile, câteodată cineva râdea. Se 
însera. 

Dar dacă nu era un vis, atunci ce era? 

Teleportare, gândi Boston. Beamen:. Numai aşa, de 
exemplu. Văzuse la televizor o emisiune că, într-o zi, va 
putea exista teleportare, aşa spusese un fizician, un 
american ca şi tăticul lui, de asta era convins. Nu aşa ca în 
filmele de Science-Fiction, dar va putea să existe, poate că 
într-un viitor nu prea depărtat. Dacă examinăm cu mai 
multă atenţie principiile fizicii... 

Atunci închisese televizorul. Deci s-ar putea să fi fost 
teleportare ce i se întâmplase lui, era el primul om care 
fusese teleportat? Era ştiinţa mai avansată decât voia să 


3 Termen folosit în mass-media pentru teleportare 


recunoască mass-media? 

Prostii, gândi Boston, acum trebuie numai să rămân 
raţional. De nişte tehnică tot ar mai fi nevoie. Nu poţi să fii 
pur şi simplu teleportat, fără ceva în plus. Probabil că nu 
este un vis, dar nu este în niciun caz teleportare, din 
păcate. _ 

Atunci este nebunie? Innebunise dintr-o lovitură? Dar de 
ce? Îşi închipuise mereu altfel nebunia, nu îşi închipuise 
deloc nebunia, dar dacă acum era nebun, atunci era altfel 
decât îşi închipuise nebunia, dacă se gândise vreodată la 
asta. Ce prostie. 

Dar acum e bine, gândi Boston. Nu sunt dement. Mă 
simt ca întotdeauna. Numai lumea a înnebunit, brusc. 

Dar dacă nu era vis, nici teleportare, nici nebunie, atunci 
ce era? 

Exista o explicaţie logică, ea există întotdeauna. Trebuie 
însă să mă liniştesc complet şi să cuget. Dacă ştiu ce s-a 
întâmplat cu mine, pot să deduc şi ce trebuie să fac şi totul 
va fi din nou bine. 

Deasupra vârfurilor pinilor apăru luna. Era mare şi 
rotundă şi arăta ca o portocală. Pădurea asta se afla şi ea 
la sud. El fusese în Granada, pe o stradă, şi acum era într-o 
pădure spaniolă, probabil totuşi, în orice caz pinii arătau 
aşa, şi în ciuda înserării, nu era încă frig. Întrebarea era 
numai cum ajunsese de pe stradă în pădure, fără să 
observe că a făcut drumul până acolo. Dar era totuşi 
liniştitor că drumul ăsta nu putea să fie prea lung. 

Boston se rezemă cu spatele de trunchiul unui pin. Acum 
emoția era plină de bucurie. Se apropiase ceva mai mult de 
soluţie. 

De exemplu, s-ar fi putut să fi leşinat şi cineva l-a luat de 
pe stradă şi l-a dus în pădure. La întrebarea: De ce? nu 
trebuia să dea răspuns. Era o explicaţie logică şi se 
potrivea foarte bine. Vâjâiturile din cap! Nu se simţise 
exact aşa când, după operaţia de apendicită, de acum doi 
ani, se trezise din narcoză? Totul era limpede. Leşinase în 
îmbulzeala din bazar şi cineva îl adusese aici, în pădure. 

Cum de putuse să fie atât de panicat. Exista întotdeauna 


o explicaţie logică, pentru toate. Dacă s-ar fi gândit în 
linişte, ar fi ajuns la asta mai devreme. Trebuia să 
comunice imediat, cu siguranţă că doamna Hilbert era 
îngrijorată din cauza lui. Poate că anunţase poliţia sau, şi 
mai rău, pe mamă-sa. 

Şi ea nu ar muri atunci de frică? Ar trebui să-i scrie că în 
ceea ce îl priveşte totul e în ordine, acum, imediat. 

Boston scoase telefonul mobil din rucsac. Degetele nu îi 
mai tremurau. Totul era în ordine. 

Display-ul se aprinse, o după ce deblocase tastatura. 
Văzu de la prima privire că bateria era aproape plină. Ce 
bine că o încărcase noaptea trecută. 

Îşi bătu mesajul: „Totul e okay, nu-ţi face griji!” şi apăsă 
pe sent. 

Nu am găsit nicio reţea, spuse display-ul. 

— Blestemată porcărie! mormăi Boston. Nu putea să fie 
prea departe de oraş. Trebuia să se grăbească să revină. 

Când ieşi dintre copaci, pe drum, simţi timp de un 
moment cât de frumoase erau toate, liniştite şi parcă 
vrăjite. 

Vrăjite, gândi Boston ironic. Păi da. 

Se gândea dacă trebuie s-o ia la drum în sus, sau în jos, 
şi spera că răpitorii nu îl scoseseră prea departe de oraşul 
cel mai apropiat, ca să nu fie nevoit să meargă ceasuri 
întregi. Dacă nu putea găsi nicio reţea de telefon. 

Scoase încă o dată mobilul şi îl deconecta. Se auzi 
melodia de închidere, apoi display-ul se stinse. Nu trebuia 
să consume bateria. 


6. 


Isabella ridică privirea spre cer. Stelele încă nu 
răsăriseră. 

Ferdinand îşi luase rămas-bun, ea îşi putea închipui 
unde se duce. Mesagerii veniseră cu ştiri, rugăminţi, 
întrebări; vorbise cu comandantul gărzii din cetate, un om 
isteţ; Torquemada trimisese un mesaj, ca să-i amintească 
de convorbirea de ieri şi de seara asta; după-amiaza 
trecuse. Luna răsărise deasupra acoperişurilor. Era mare 
şi rotundă şi arăta ca o portocală. 

Cât de frumoase sunt toate astea, gândi ea şi se aşeză 
pe un jilţ adus în curte de un servitor. Şi drept mulţumire, 
Doamne Dumnezeul meu, vreau să fac tot ce îmi stă în 
puteri şi să mă străduiesc ca toţi necredincioşii să fie 
convertiți şi să Te preamărească aşa ca mine, făgăduiesc 
asta solemn, pe tot ce am mai sfânt. 

— Isabella? spuse o voce cunoscută. Cum de îl lăsase 
garda să vină aici, la ora asta târzie? 

— Copila mea. Văd că încă nu dormi. Dar cum ai putea? 
Prea multe griji îţi apasă sufletul, nu-i aşa? 

— Arhiepiscopul! spuse Isabella. Garda, pregătită să 
ducă oaspetele din nou afară dacă Maiestatea Sa i-ar fi 
făcut un semn oricât de mic, se retrase fără zgomot cu un 
pas, în întuneric, sub arcade. Vocea reginei sunase 
bucuroasă. 

— Am vorbit cu Marele Inchizitor, spuse oaspetele. 
Isabella, copila mea - îngăduiţi-mi, Maiestate, să vă 
numesc aşa şi de acum încolo, chiar dacă acum nu mai 
sunt duhovnicul Vostru - şi m-am gândit că, poate aveţi 
nevoie de sprijinul meu. 

Isabella ezită. Talavera, gândi ea. Cât de des i-am vorbit 
deschis, în umbra scaunului confesional, sub protecţia 
secretului spovedaniei, aşa cum nu i-am vorbit nici măcar 


soţului meu. Poate că nu trebuia să-l numesc arhiepiscop 
al acestui oraş, cu toate că, fără îndoială, nu există nimeni 
care să poată îndeplini această sarcină cu mai multă 
înţelepciune. Îmi lipseşte. Pentru o regină, puţini oameni 
pot fi mai importanţi decât un duhovnic înţelept. 

— Talavera, spuse ea zâmbind. Luaţi loc lângă mine. 
Aveţi dreptate, Marele Inchizitor m-a rugat să dau urmare 
edictului privind evreii şi m-a văzut ezitând. Dar până la 
urmă am înţeles că trebuie să fac ce îmi cere. E vorba de 
binele imperiului şi de sufletele necredincioşilor. 

— Păi da, spuse Talavera. Nu mi-ai cerut părerea, copila 
mea şi de aceea ţi-o spun neîntrebat. Ezitarea ta ţi se 
potriveşte mai bine. Marele Inchizitor este cu siguranţă un 
om corect, ce se străduieşte să-şi îndeplinească misiunea 
în mod cinstit, dar este el oare un sfânt ca să poată afirma 
că numai el cunoaşte voinţa Domnului fără să aibă 
îndoieli? 

Isabella aştepta. Toţi ştiau că relaţiile dintre Talavera şi 
Torquemada erau prea puţin amicale. 

— Nu am ascuns niciodată că, în multe privinţe, nu sunt 
de aceeaşi părere cu Marele Inchizitor, spuse Talavera. 
Edictul de izgonire a evreilor pe care l-ai semnat în ultima 
zi din martie, orice ar spune Torquemada, nu s-a născut 
din spiritul creştin. Şi tu ştii asta, Isabella. Tu ştii asta, 
copila mea. 

— Nu este un Edict de izgonire a evreilor, spuse 
Isabella. (Poate că nu ar fi trebuit să-i îngădui libertăţi atât 
de mari? Un arhiepiscop trebuie şi el să respecte nişte 
limite în relaţiile cu regina lui.) Acesta este un edict pentru 
salvarea sufletelor lor! Nu cere nimic altceva decât ca ei să 
treacă la adevărata noastră credinţă creştină şi veţi fi 
totuşi convins, ca şi mine şi toţi drept-credincioşii, că 
numai aşa le vor putea fi salvate sufletele! Nu vrem nimic 
altceva, Excelență, decât să-i facem cu adevărat 
credincioşi! 

— Înţeleg, spuse Talavera mângâindu-şi bărbia. Înţeleg. 
Dar nu ştiu dacă în cer nu va fi mai multă bucurie pentru 
un singur suflet convertit de bunăvoie decât pentru miile 


care şi-au renegat cu sila iudaismul şi au rostit crezul 
creştin. Tu ce părere ai? Pot fi oamenii siliţi să creadă, 
Isabella? Asta te întreb. Pot fi oamenii siliţi să creadă? 

Isabella îl privi în faţă. 

— Se spune că în oraş aveţi dezbateri publice cu preoţii 
mauri. Se spune că acceptaţi la slujbă instrumente 
muzicale arabe. Se spune că aţi poruncit să se traducă 
Sfânta Scriptură în limba arabă, ca să o poată citi maurii... 

Talavera încuviinţă din cap. 

— Cred în puterea cuvintelor. Dacă citiţi, veţi înţelege. 
Şi dacă nu, cu atât mai bine. Nu cred că Domnul din cer 
este atât de meschin încât să nu îi primească în raiul Lui 
pe acei oameni care, ce-i drept I se închină pentru că 
totuşi asta fac şi maurii, Isabella? Şi nu fac tot aşa şi 
evreii? Nu ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu? - dar ei nu 
vor să creadă numai în mântuirea prin Fiul Său. Trebuie 
să-i osândească numai pentru că nu sunt pregătiţi să 
înţeleagă şi să primească darul Său? 

Isabella îi întoarse spatele. 

— Domnul m-a numit pe mine, şopti ea. Când vorbea cu 
Talavera toate i se păreau schimbate. Cum de era totuşi 
posibil ca doi slujitori ai lui Dumnezeu să spună lucruri 
atât de contradictorii despre voia Domnului? Misiunea mea 
este să convertesc ţara asta. 

— Aşa e drept, copila mea, spuse Talavera. Aşa e drept. 
Oftă. Dar apoi îţi pun a doua oară întrebarea: pot fi siliţi 
oamenii să creadă? 

Isabella tăcea. Subtilităţi exagerate, gândi ea. Aşa ar 
spune Torquemada. Rafinamente. 

— Atunci? spuse Talavera. 

Isabella se ridică şi se întoarse către el. 

— Noi nu silim pe nimeni, Sfinţia Voastră! Cunoaşteţi 
edictul! Niciun evreu nu este silit să-şi renege religia. 
Numai celui care vrea să trăiască aici, în Granada noastră, 
aceluia îi cerem să se convertească la credinţa noastră. 
Ceilalţi însă pot să părăsească, nestingheriţi, ţările 
spaniole, până în iulie. 

— Şi să lase în urmă casele şi întreg avutul lor, spuse 


Talavera. Care, după aceea vor aparţine coroanei. Vocea 
lui, oricât de reţinută, era aproape jignitoare. 

— Păi, sigur că le va fi greu să-şi ducă cu ei casele în 
spinare. Au permisiunea să le vândă. 

— Dar nu le este permis să scoată din ţară aur, argint, 
podoabe şi alte obiecte de valoare, spuse Talavera, tot în 
şoaptă. Astfel că aurul pe care îl obţin din vânzarea averii 
lor trebuie să-l lase coroanei. Nu-i aşa? 

Isabella îşi privi genunchii. El fusese duhovnicul ei, 
totuşi. Dar nimic nu-i dădea dreptul să vorbească aşa cu 
ea. 

— La ce le foloseşte deci, dacă îşi vând casele? întrebă 
Talavera. Nu li se îngăduie să părăsească ţara cu nimic 
altceva decât ceea ce poartă pe trup. Cum ar mai putea să 
înceapă o viaţă nouă în alt loc, îmi explicaţi asta, 
Maiestate? Şi mai susţineţi că nu sunt siliţi să-şi renege 
credinţa, să devină conversos? Ce altă posibilitate le mai 
rămâne? 

Exact la fel îi vorbise şi ea lui Torquemada. Fusese şi 
Ferdinand de faţă când grupul evreilor din Granada, sub 
conducerea venerabilului Abravanel, propriul lor perceptor 
regal, venise la Alhambra, ca să le ofere treizeci de mii de 
ducați de aur şi cea mai strictă respectare a legilor 
evreieşti dacă li se va îngădui evreilor să trăiască mai 
departe în oraş şi să-şi practice credinţa. Nu voiau să 
părăsească juderia noaptea, erau gata să poarte chiar şi 
peticul galben, dacă li se îngăduia să rămână. Nu era 
Granada patria lor? Nu trăiseră ei aici timp de secole în 
pace, sub mauri? 

— De ce vreţi să vă mulţumiţi cu treizeci de mii de 
ducați când puteţi căpăta întreaga lor avere? spusese 
Torquemada şi ea văzuse sclipirea de o clipă din ochii 
soţului ei. Poate fi voia Domnului ca evreii din ţările 
Voastre să trăiască în bogăţie, după ce l-au răstignit pe 
Mântuitor? 

— Dacă se creştinează, pot să rămână, spusese Isabella, 
încercând să dea vocii ei fermitatea necesară. Şi să-şi 
păstreze toată avuţia. 


— Asta numiţi Voi de bunăvoie, spuse Talavera. Fără a 
mai vorbi de faptul că, fiind conversos, nu vor mai putea să 
se simtă siguri nici măcar o zi! Cine îl crede pe un 
conversos, cine îl crede pe un morisco că este într-adevăr 
cinstit când îşi recunoaşte apartenenţa la unica biserică 
adevărată? Nu dovedeşte Inchiziția, pretutindeni în ţară, 
că o convertire la credinţa creştină, pentru mauri ca şi 
pentru evrei, este aproape echivalentă cu o condamnare la 
moarte? Nu sunt spionaţi pretutindeni în ţările Voastre de 
către vecini, preoţi, membri ai Sfintei Frăţii, că, pe ascuns, 
rămân legaţi de vechea lor credinţă? Şi atunci această 
învinuire nu înseamnă pentru ei moartea necondiționată pe 
rug, chiar dacă nu există dovezi? Dacă i-a denunţat vreun 
vecin invidios, care le doreşte averea, dacă... 

— Ajunge! spuse Isabella. Se ridicase şi umbla agitată, 
de colo până colo. Apa ţâşnea din gurile leilor. Nu cumva 
vreţi să spuneţi, excelenţă, că în ţara mea sunt arşi oameni 
care nu îşi merită pedeapsa? Ştiţi ce spune Marele 
Inchizitor: dacă îl batjocoriţi pe Dumnezeu, singura 
speranţă de salvare a sufletelor voastre stă în ispăşire prin 
moarte în foc! Noi îi salvăm de osânda veşnică! Aici, la noi, 
ei ard doar câteva clipe - dar cât de mult timp ar arde în 
iad dacă autodafeurile nu le-ar da posibilitatea să-şi 
ispăşească păcatele chiar în această lume! 

— Ah, copila mea, spuse Talavera obosit. Voi, Maiestate, 
stăpâniţi un imperiu uriaş, şi eu vă cunosc de multă vreme 
şi ştiu că faceţi întotdeauna numai ce vă porunceşte 
cugetul. Cu atât mai important este să nu vă lăsaţi prea 
repede mulțumită, Isabella! Cufundaţi-vă în sufletul 
Vostru. Cădeţi în genunchi şi rugaţi-l. pe Domnul să vă 
lumineze. Şi gândiţi atunci: Dumnezeul nostru nu este un 
Dumnezeu crud. Fiul Lui a murit şi pentru cei ce nu cred în 
El. 

Isabella încuviință din cap şi tăcu. Ar fi putut să-l roage 
să mai rămână. Să fie şi el de faţă când Marele Inchizitor, 
aşa cum ea îi îngăduise, va fi gata să dovedească minciuna 
şi prefăcătoria acelor conversos. Dar ştia că atunci 
Talavera va distruge totul. li trebuia doar limpezime. Dacă 


l-ar fi lăsat pe arhiepiscop să participe la discuţie, 
conştiinţa ei nu i-ar mai fi permis să ia hotărârea care 
totuşi trebuia luată. 

Talavera aşteptă, apoi oftă. 

— Vreţi să plec, spuse el. Frământaţi ce V-am spus în 
inima Voastră. Vreau să mă rog ca Domnul să vă arate 
calea de urmat. Nu trebuie să fie chiar o minime. Lui poate 
îi va veni alt gând. 

Isabella făcu o reverență, aşa cum era obişnuită, şi 
Talavera zâmbi. 

— După cum văd, aţi început să îndepărtați din palatul 
Vostru versetele din Coran, spuse el, pe un ton mai lejer, 
de conversaţie. "Wa-la ghaliba illa 'llah? Nu ştiu ce ar putea 
să fie respingător în cuvintele acestea, transmiteţi totuşi 
asta Marelui Inchizitor, împreună cu un salut prietenesc, 
din partea mea. El nu poate avea nimic împotrivă dacă 
pereţii Voştri vestesc că numai Dumnezeu este învingător. 
Chiar dacă Coranul este cel ce afirmă asta. 

— Nu ştim cine a scos placa, spuse Isabella străduindu- 
se să vorbească la fel de calm. De îndată ce va fi găsită, va 
fi pusă la loc. Nelegiuitul îşi va primi pedeapsa. 


— Ce melodie ciudată! şopti băiatul, apropiindu-se 
prudent de Boston, printre trunchiurile copacilor. Ştii să 
fluieri mai plăcut decât o pasăre! În întunecimea din jurul 
lor putea să-i distingă numai silueta; un nor acoperea luna. 
Pacea fie cu tine. Dar nu mai era nevoie să te trimită. Nu v- 
a spus asta şi Santângel? 

— Cum? spuse Boston. După voce îşi dăduse seama că 
băiatul nu putea să fie mai mare decât el, după înălţime de 
asemenea, asta îl liniştea. Şi totuşi simţea că panica voia 
să revină. Cum de îl înţelegea atât de uşor? Cum de se 
descurca atât de bine în spaniolă, de parcă nu ar fi vorbit 
niciodată altă limbă? 

— De altfel, Santângel mi-a descris drumul, şopti băiatul 
şi îl trase pe Boston mai adânc printre copaci. N-am nevoie 
de ghid. Nu era deloc nevoie. li făcu un semn să se aşeze 
pe jos. Wa Allah! De ce te-ai travestit aşa? Credeai că o să 


te ia drept mâncător de porci? Chicoti. 

Dar Boston nu intenţiona să se scuze pentru 
îmbrăcămintea lui. Desigur, blugii nu erau de firmă. T- 
shirtul nici el; dar mai ciudat decât acest băiat nu puteai în 
niciun caz să fii îmbrăcat, chiar dacă întunericul ştergea 
culorile. 

— În primul rând trebuie să ştim cât vrea să plătească, 
şopti din nou băiatul. Armele sunt cele mai importante, ca 
să poată reuşi revolta noastră. Mâncătorii de porci au 
tunuri! Dar în felul ăsta ne fac un serviciu nouă, tuturor, 
să-i mulţumim lui Allah. 

Boston încuviinţă din cap, fără să se gândească. Băiatul 
purta un turban care îl făcea să pară mai mare şi o cămaşă 
largă, albă, care lumina în întuneric. Parcă ar fi vrut să 
meargă la carnaval, dar asta, fireşte, nu mai făcea nimeni 
la vârsta lor. 

— Nu trebuie să te pripeşti! şopti băiatul. Santângel este 
foarte îngrijorat pentru voi, foarte îngrijorat! Mulţi îl caută 
acum, aşa cum ştii, dar ce poate să facă fără să se pună el 
însuşi în pericol? Ya Allah!! 

Nu era nicio cameră de filmat pe acolo. Deci nu putea să 
fie vorba de asta. 

— Cât sunt gata să dea oamenii tăi? şopti din nou 
băiatul. Căpitanul spune că numai după ce vor ajunge pe 
punte destule mărfuri de tot felul, ca să nu observe nimeni, 
poate încărca o caravelă întreagă, ba două, sau chiar trei! 
Cu toate că, după cum am auzit, creştinii nu sunt dispuşi 
să vă plătească cât se cuvine, deci prea mult aur n-are cum 
să fie. Santângel spune că ei cumpără casele pe preţ de 
batjocură, pentru prăvălii nu plătesc nici jumătate, nici 
măcar a treia parte din valoarea lor! Unde le rămâne 
mărinimia? Spune că ei o numesc cumpărare, dar este jaf 
pe faţă, îşi liniştesc conştiinţa cu puţinul pe care-l dau, şi 
mai cred chiar că, după aceea, vor lua înapoi şi acest 
puţin, pentru că tot aurul trebuie lăsat aici. Ah, mă bucur 
că se înşală! Moarte şi pieire mâncătorilor de porci! Allah 
să-i pedepsească! 

Nu e film, indiferent cum sună. Despre ce vorbea 


băiatul? Drept cine îl lua? 

— Crezi că oamenii tăi ar fi gata să-i dea căpitanului 
jumătate din ceea ce duce pentru ei peste mare? şopti 
băiatul. El trebuie să ceară atât pentru pericolul pe care îl 
ia asupra lui ajutând să fie ocolit edictul împotriva evreilor! 
Mulţumirile voastre însă, ne folosesc prea puţin, cu ele nu 
putem cumpăra arme. Şi nu ştiu dacă te poţi încrede prea 
mult în Dumnezeul evreilor, chiar dacă Santângel spune că 
vă veţi ruga toţi pentru noi, în sinagogile voastre! 

Dacă ar fi leşinat acum, poate că şi-ar fi revenit în 
Alcaiceria. Poate că funcţiona în ambele direcţii. Boston 
simţea din nou cum i se face rău. 

— Trebuie să ne grăbim! spuse băiatul. Nu trebuie să fiu 
văzut noaptea în juderia! Ya Allah, cât de mult s-au 
schimbat toate! 

Asta se poate spune, gândi Boston. Numai că nu ne 
gândim exact la acelaşi lucru. 

Privi spre cer. Luna îşi schimbase poziţia şi se 
micşorase. Lumina ei pălise. 

Era indiferent ce făcea acum, cât timp nu se întâmpla 
nimic. Şi ce noroc că îl găsise tocmai un băiat. Cât de 
ciudat i se părea că îl aşteptase. Chiar dacă nu-şi putea 
închipui cu cine îl confunda, până la urmă tot va afla. 

— Acum hai sus, la Realejo, şopti băiatul. 

Boston încuviinţă din cap uşurat. Indiferent ce avea de 
gând să facă băiatul acolo, de la Realejo va găsi el singur 
drumul înapoi la hostal. Slavă Domnului! Fostul cartier 
evreiesc le fusese arătat chiar ieri, în turul de orientare, de 
către lăudăroşii elevi din treapta superioară. Câteodată 
este totuşi bine să fii atent. 

— E mai bine să umblăm tiptil, şopti din nou băiatul. 
Trebuie să fim prudenţi. Aşa cum spune Profetul: încrede- 
te în Allah dar leagă-ţi mai întâi cămila. 

Acum şi cămile, gândi Boston. Minunat. Simţi treptat, pe 
lângă frică, o curiozitate care devenea tot mai puternică. 


Ta 


Pe străzi era linişte şi întunericul era atât de profund 
încât Boston trebuia să-şi pironească ferm privirea pe 
cămaşa albă a băiatului, ca să nu-l piardă din ochi. Fireşte 
că, mai devreme, în Alcaiceria, îşi spusese cât de mult îi 
plăcuse că totul fusese reconstruit, ca şi cum ar fi fost 
vechi; nu îşi făcea griji dacă cineva de acasă va susţine că 
totul era numai kitsch. 

Dar, de fapt, de ce trebuiau să ducă atât de departe 
atenţia linguşitoare faţă de turişti? Pe stradă nu era aprins 
nici măcar un singur felinar, nici nu putea descoperi 
vreunul. Ai fi putut să crezi că în acest cartier din oraşul 
vechi nu există deloc felinare şi că, aproape 
înspăimântător, totul era doar foarte verosimil aranjat. 
Boston simţi că ameţeşte. 

De aceea şi travestiul ciudat al băiatului! Dar cât de 
greu le venea aşa oamenilor care trăiau aici, cât de ciudat 
şi neobişnuit era: nicio fereastră luminată pe undeva şi 
nicăieri, nicăieri, lumina pâlpâitoare de la ecranele 
televizoarelor. Aici nu exista nici măcar curent? Primeau 
oamenii rabaturi la chirie dacă se mutau într-o astfel de 
zonă? Era posibil ca aceste case să nici nu fie locuite? 

— Pe aici, pe aproape? şopti băiatul privindu-l întrebător 
pe Boston. Nu suntem aproape de destinaţie? 

Dar niciun automobil, nici măcar, nici măcar un 
automobil pe aceste străzi. Oricum, erau prea înguste, dar 
atunci ar fi trebuit să apară, măcar din când în când, un 
scuter, o trotinetă sau, pentru Dumnezeu, cel puţin o 
bicicletă. Fusese atât de neatent, ieri după-masă, şi nu 
observase nimic. 

Aici, ar trebui chiar să plăteşti intrarea, gândi Boston. 
Liniştea era de nepătruns dar lui îi răsuna în urechi. De 
fapt doamna Hilbert ar fi trebuit să ne avertizeze. 


— Totuşi, este aici, şopti băiatul. Bătu cu încheieturile 
degetelor un ritm ciudat pe o poartă de lemn adâncită mult 
în zid, o dată, de două ori şi aşteptă. Nu era locul cel mai 
bun pentru depozite, băiatul parcă vorbise de nişte 
depozite? Cum ar putea să vină până aici un camion în 
timpul zilei? Şi în spinare n-ar fi putut nimeni să care 
mărfuri pe străduţele astea înguste. 

Poarta fu întredeschisă. O femeie tânără ţinea în mână o 
lampă cu ulei şi îmbrăcămintea ei neagră era foarte 
demodată, ca şi a însoţitorului său. 

— Domnul vă aşteaptă deja, spuse ea încet. Se întoarse 
cu spatele şi merse înaintea lor. 


Isabella aştepta. 

Bătrânul din spatele ei respira greu, ea încerca să-i 
ghicească gândurile. 

— Trebuia să fie neapărat Torre de la Vela? spusese ea 
rugătoare. Chiar turnul cel mai înalt al Alhambrei mele? 
Desigur, ceea ce vreţi să-mi arătaţi va... 

Dar el o întrerupsese fără să scoată un cuvânt; numai cu 
privirea lui dominatoare. 

Acum stătea lângă parapet şi tremura. Aici, sus, vântul 
de seară era rece, ar fi putut să trimită jos un servitor să-i 
aducă un şal. Două scaune erau pregătite, aduse mai 
înaintea lor de santinele. 

— Aşa, spuse Marele Inchizitor păşind pe platformă. 
Respira greu, ea se temea pentru inima lui. 

Apoi se aşeză. Un slujitor îi sprijini cotul dar el îl 
respinse nemulţumit. 

— Priviţi acum, Maiestate, spuse el, de îndată ce i se 
linişti respiraţia. _ 

Isabella lăsă privirea să rătăcească. li plăcea să 
privească din acest turn în cursul zilei: sub ea 
acoperişurile oraşului, acum oraşul ei, atât de mic încât 
aproape că îi venea ameţeală; în spate, vasta câmpie 
roditoare a Vegăi. Toate astea îmi aparţin acum mie. Nouă. 
În numele Domnului. 

Dar acum numai întunecime; sub vârfurile copacilor 


care se conturau pe coasta colinei ca nişte umbre negre în 
lumina lunii, casele, străzile abia se ghiceau, estompate. 
Granada dormea. 

— Oraşul doarme, şopti ea. 

— La vremea asta încă nu, Maiestate, spuse 
Torquemada sec. Respirația lui era mai liniştită. Priviţi cu 
atenţie. Pentru asta ne-am urcat în turnul acesta. Priviţi cu 
atenţie. 

În stânga, jos, întunecat şi liniştit, Realejo, mai departe, 
în dreapta, Albaicinul, din care se înălţau zgomote de 
seară, o rază slabă de lumină, pe străzi. 

— Ei? întrebă Torquemada. Vârful bastonului său cu 
mâner de argint bătea un tact rapid în pardoseala de 
piatră, toc, toc, toc, nerăbdător. 

— Nu dorm toţi, spuse Isabella nesigură. Ce avea de-a 
face asta cu ceea ce îi cerea el? Se pare că în Albaicin, în 
unele locuri, se mai sărbătoreşte încă. 

Marele Inchizitor clătină din cap. 

— Este vineri. Sărbătoarea musulmanilor. Va trebui să le 
explicăm şi lor că, după creaţie, Domnul s-a odihnit în a 
şaptea zi, nu în a cincea. Gâfâia. Dar pentru asta e încă 
prea devreme, câtva timp trebuie să mai rămână valabile 
învoielile prin care, la predarea oraşului, aţi făgăduit cu 
atâta uşurinţă maurilor că nu îi veţi împiedica să-şi 
practice religia. Nu din cauza musulmanilor am urcat până 
sus scara asta abruptă. 

— Eminenţă? spuse Isabella întrebătoare. De pe străzile 
din Albaicin se auzea o lăută, undeva se cânta, se bătea din 
palme. Chiar şi râsetele pătrundeau până aici, sus, ce 
motiv de râs mai aveau maurii în oraşul lor învins? 

Vârful bastonului bătu în pardoseală. 

— Nu din cauza maurilor, spuse Isabella. Nu putea să-l 
lase să aştepte prea mult. Ştia bine despre ce vorbiseră. 
Este vorba de edict, eminenţă. Voi spuneţi că acei 
conversos mint şi înşală. Că se duc duminica la sfânta 
slujbă, aşa cum porunceşte edictul şi totuşi, în casele lor, 
practică pe ascuns ritualurile evreieşti păgâne, şi că de 
aceea trebuie să le salvăm sufletele. Că trebuie să-i 


prindem şi să-i ardem, spre mântuirea lor. 

Bastonul se oprise. 

— Şi? întrebă Marele Inchizitor. Vocea lui era slăbită de 
bătrâneţe. Cum mai putea să aibă totuşi atâta tărie? 

Isabella contemplă acoperişurile oraşului ei. De ce îi 
spusese lui Talavera să plece? Dar nici arhiepiscopul nu ar 
fi putut să conteste ce vedea ea acum acolo, jos. 

— Şi deci viaţa continuă în juderia? întrebă Marele 
Inchizitor. Se ridică de pe scaun, un servitor se apropie. 
Torquemada se duse spre ea la parapet şi se rezemă de 
pietrele aspre. 

— Vedeţi fumul ridicându-se peste acoperişurile din 
Realejo? 

— Este seară, şopti Isabella. 

— Şi în Albaicin nu este? întrebă Marele Inchizitor. 
Pentru mauri mai este încă zi? Putem recunoaşte raza de 
lumină din casele lor, chiar şi fumul, când luna nu se 
ascunde după un nor. 

Isabella clătină din cap. 

— Vreau să aud asta de la Voi, Maiestate, spuse 
Torquemada întorcându-se cu faţa către ea. Vocea lui suna 
mânioasă. Nimeni nu putea să conteste ce se întâmpla 
acolo, jos. 

— Evreii din Realejo sărbătoresc ajunul sabatului, şopti 
Isabella, ziua lor de odihnă. Nu au voie să muncească. Nu 
au voie să aprindă niciun foc. Se duc la sinagogă... 

— Cu siguranţă nu aici, la noi, în Granada! strigă Marele 
Inchizitor. Un servitor făcu un pas înainte dar se retrase 
speriat. 

— Şi tatăl îi binecuvântează pe copii. Mănâncă prima lor 
cină de sabat. Cântă. 

Isabella se ridică. 

— Cântă, eminenţă! strigă ea. Dar în Realejo este linişte, 
nu auziţi! Deci nu sărbătoresc! Deci nu este nicio 
înşelăciune! Ar trebui să auzim totuşi cântecele lor de 
preamărire! 

Marele Inchizitor pufnea. 

— Mă uimiţi, Maiestate! Nu aţi ezitat niciodată când a 


fost vorba să trimiteţi oamenii la luptă. De ce atunci, aşa, 
deodată, ezitarea asta când este vorba de ucigaşii 
Domnului Nostru? Vedeţi cu propriii voştri ochi că şi acei 
conversos botezați sunt tot marranos, porci! Evrei 
evlavioşi, care vă înşală, sub ochii Voştri şi tot mai vreţi să 
îi cruţaţi? 

Isabella tăcea. 

— Nu vă este de ajuns ce se întâmplă acolo, jos? întrebă 
Marele Inchizitor. Vreţi să vă urcați mâine, pe lumină, ca 
să mai vedeţi o dată ceea ce ştiţi deja de astă-seară? 

Veţi fi atunci, în sfârşit, gata să recunoaşteţi ce se 
întâmplă în faţa propriilor Voştri ochi? 

Dacă totuşi nu aş fi văzut, gândi Isabella. Dacă ochiul nu 
vede, inima nu trebuie să se mâhnească. Însă eu am urcat 
aici împreună cu el şi l-am trimis pe Talavera acasă. 

— Nu vreau ca acum să se şi ucidă, spuse ea. Mare 
Inchizitor, mă auziţi? Edictul le mai dă timp până în iulie, 
abia după aceea trebuie să fie creştini. 

— Chiar şi aceia dintre ei care susţin că şi-au renegat 
demult credinţa? întrebă Torquemada. Vreau numai să 
înţelegeţi viclenia! Vom trimite Sfânta Frăţie în Realejo. Să 
nu credeţi că noi nu ştim ce încearcă să ne ascundă. 

Isabella făcu o reverență. 


Gangul era lung şi îngust şi întunecos; înainte de a intra 
în sala mare de la capăt, tânăra femeie bătu încet la uşă. 

— Intră! spuse o voce de bărbat. Privirea cu care 
posesorul ei îi întâmpină pe Boston şi pe însoţitorul lui 
avea un efect liniştitor şi era în acelaşi timp interogativă. 

— Şalom, spuse bărbatul. Purta o mantie lungă, neagră, 
care îl făcea să arate ca un preot. Sau nu, pentru că mă 
dezvăţ doar greu de vechile obişnuinţe: Domnul fie lăudat! 
Sperasem că veţi fi voi. Zâmbi. Dar pot să fiu sigur? 

Băiatul cu turban părea să înţeleagă ce voia să spună. 

— Sunteţi Isaac, negustorul? spuse el. Numele meu este 
Tariq, salam alaikum. Pentru că salutul acesta încă ne mai 
este permis în Granada. Veţi înţelege, domnule, că acela, 
al cărui mesager sunt, n-a putut să-mi dea nimic scris ca 


dovadă pentru dumneavoastră. 

Încăperea întunecoasă era în mod evident un depozit. Pe 
rafturi erau aşezate coşuri, vase masive din ceramică de 
toate mărimile, boccele învelite în pânză; pe lângă pereţi 
erau stivuiţi saci de iută. Şi în afară de toate acestea, în 
mijlocul încăperii, se afla o masă lungă de sufragerie, sub 
care erau împinse dezordonat scaunele, parcă în grabă. 
Tacâmuri nu mai erau, dar firimiturile de pâine arătau că 
aici, cu nu prea mult timp înainte, se mâncase. Un sfeşnic 
de argint cu două braţe în care cele două lumânări, pe 
jumătate arse, fuseseră stinse de curând încât fitilurile 
încă mai fumegau, se afla la capătul mesei. În mijlocul ei, 
pe faţa de masă din pânză albă, groasă, se afla o bucată de 
pâine care se vedea că a fost împletită. Un băiat, rămas 
după prânz singur cu gazda, putea să fie cam de aceeaşi 
vârstă cu Boston şi însoţitorul lui, al cărui nume, după cum 
ştia acum, era Tariq, luă pâinea de pe masă. 

Omul în manta neagră încă mai zâmbea. 

— Ceva scris nu mai aşteaptă nimeni la vremea asta în 
Granada, spuse el. Ar fi nebun. Totuşi. Dovedeşte-mi că 
eşti cel ce susţii că eşti. 

— Vă voi recita primele versuri, spuse băiatul şi îşi drese 
glasul. Ya Allah! Ce ar spune mama dacă m-ar putea auzi! 
Părea intimidat. Deci, să spun: Slavă dar, slavă ție, 
Doamne, Dumnezeul nostru şi rege al întregii lumi. Şi aşa 
mai departe. Asta trebuie să spun, ca dovadă. 

Bărbatul zâmbi. 

— Da, aşa a fost înţelegerea. Dar ţi-a fost cam neplăcut, 
după cum am observat, maurule! Păi, că a ales tocmai cele 
două versuri pe care noi, evreii, le spunem în ajunul 
sabatului, la începutul rugăciunii - este uimitor. Pentru că 
şi cel ce te-a trimis, va fi ştiind că familia mea şi cu mine 
nu mai suntem demult evrei. Suntem supuşi fideli ai 
Maiestăţilor Lor Catolice şi creştini evlavioşi. Dar, fireşte, 
ne mai amintim încă vechile obiceiuri. 

Un moment, lui Boston i se păru că recunoaşte pe faţa 
băiatului o uşoară ironie. 

— Şi Santângel este, după cum cunoaşteţi, şi ştie toată 


lumea, demult cel mai evlavios dintre toţi creştinii, wa 
Allah! spuse el plecându-şi capul. Poate că era din nou 
zâmbetul acela. Şi oricum, este de mulţi ani vistiernicul 
casei regale de Aragón. Şi, pe lângă asta, este cel ce mă 
trimite să vă aduc vestea că marele căpitan îşi oferă 
ajutorul său pentru acei dintre confrații întru credinţă - 
pentru confrații voştri întru credinţa de dinainte - care nu 
posedă înţelegerea de a trece la credinţa respectatei 
perechi regale şi care de aceea trebuie să părăsească ţara. 
Căpitanul este gata să ia în taină toate avuţiile evreieşti, 
depozitate în încăperile voastre printre condimente şi 
mătăsuri, de îndată ce caravela pleacă din Malaka spre 
Constantinopol. Astfel confrații voştri - foştii voştri 
coreligionari - care nu posedă înţelegerea de a trece la 
credinţa respectatei perechi regale, şi care de aceea 
trebuie să părăsească ţara, la sosirea lor dincolo de Marea 
Mediterană, vor găsi cel puţin o parte din acea avere pe 
care, evlavioasa şi  preacinstita pereche regală, în 
nemărginita ei înţelepciune, nu vrea să le-o îngăduie. 

— Şi cât cere pentru asta? spuse omul în mantie neagră. 
O sumă este deja pregătită. După cum am auzit, aurul nu 
va îmbogăţi pe nimeni, ci este destinat pentru - să-l numim 
aşa - un scop nobil. Oftă. Sper să vă reuşească ce visati, 
maurule, spuse el. Ceea ce eu poate că voi tăgădui veşnic, 
chiar şi atunci când visez. 

În acest moment se auziră bătăi puternice şi furioase, 
afară, la uşa de intrare. 

— În numele Sfintei Inchiziţii! răcni o voce răguşită. 
Deschideţi uşa sau o spargem! 

Dar să deschidă, vizitatorii nechemaţi nu mai lăsară 
timp nimănui. Tocul uşii se sfărâmă. Şase oameni în tunici 
de piele năvăliră în încăpere. 


8. 


Că erau băuţi, Boston constata nu numai din felul cum 
vorbeau. De îndată ce se năpustiseră toţi şase pe uşă, 
încăperea se umpluse cu miros de rachiu ieftin, aşa cum îl 
cunoştea de la supermarket când aştepta uneori la coadă 
printre bărbaţi şi femei cu feţe congestionate, permanent 
zâmbitoare, a căror cumpărătură consta de cele mai multe 
ori dintr-o singură sticlă. 

— lac-aşa! spuse soldatul care intrase primul în 
încăpere. O cicatrice mare îi brăzda faţa de-a curmezişul, 
încă foarte proaspătă. Poate că el fusese acela care 
spărsese uşa. Poate că era şeful, dacă exista un şef al 
acestei acţiuni, pe care Boston nu trebuia s-o înţeleagă ca 
să tremure de frică. Tariq se retrăsese în colţul cel mai 
dosnic. 

Dar bărbatul în mantie neagră rămase liniştit. 

— Domnul fie lăudat! spuse el şi făcu un pas înainte. Un 
bun creştin ar trebui să salute când intră atât de nechemat 
într-o casă! Şi ce vrea să însemne că aţi năvălit aşa, pur şi 
simplu, fără să aşteptaţi să vă urez bun venit? În ceea ce 
priveşte uşa, sper că unul dintre voi este tâmplar. 
Altminteri va trebui să fac plângere la comandant. 

Boston văzu că cel cu cicatrice se cam clătina. Se propti 
de marginea mesei. 

— Nu fi obraznic, evreule! spuse el. Cel ce ne trimite 
este chiar comandantul! Se uită la oamenii lui cu înţeles şi 
arătă spre masă. Aici aveţi dovada, strigă el şi apucă 
sfeşnicul. Fitilele încetaseră demult să mai fumege. Puţină 
ceară picură pe faţa de masă albă. O lumânare se 
desprinse şi se rostogoli pe pardoseală. 

Stăpânul casei se ridică. 

— Dacă aude comandantul că în timpul gărzii voastre aţi 
băut rachiu, ce crezi că o să spună, beţiv ordinar? Îi 


smulse soldatului sfeşnicul din mână. Şi nu-mi mai spune 
încă o dată evreu, că îţi sfărâm sfeşnicul ăsta în cap! 

— Ho, ho, ho! strigă şeful rostogolindu-şi ochii. Trebuie 
să ne fie frică! Ce ziceţi, bărbaţilor? Aţi mai văzut vreodată 
un evreu aşa de neprietenos? 

Ceilalţi râseră. 

— Pungaşule! strigă omul în mantie neagră. Boston văzu 
cum băiatul se lipea cu spatele de perete. Avea cămaşa 
ciudat de umflată în faţă, încât nasturii trăgeau de 
butoniere. Pâinea de pe masă dispăruse. 

— Potoleşte-te odată, evreule care susţii că nu ai fi 
evreu, spuse şeful. De ce nu iese fum pe coşul tău? De ce 
nu arde niciun foc în casa ta? 

— Ți-e frig spuse bărbatul ridicând o sprânceană. Vrei să 
ţi se aducă un vas cu cărbuni? 

Soldatul bătu cu putere în masă. Ceilalţi cinci apucară 
armele. 

— Ţine-ţi gura! spuse el. Vocea lui suna mai ferm, de 
parcă furia l-ar fi trezit. Şi în bucătărie? 

— Există vreo poruncă, în noua Granadă, că trebuie să 
se gătească noaptea? spuse stăpânul casei înclinându-se 
uşor. Atunci cer iertare că nu ştiu nimic despre asta. 

Un soldat se repezi la el cu pumnalul. 

— Să-l iau? întrebă el. Ar trebui să-l ducem în faţa 
Închizitorului pe marrano ăsta! 

Şeful îl opri cu un semn al mâinii. 

— Ţi-am luat casa la ochi, evreule! spuse el. Astăzi n-am 
vrut decât să-ţi arătăm că nu poţi să ne păcăleşti! Dar data 
viitoare n-o să sară în ţăndări numai uşa. 

Ceilalţi râdeau. 

— Mulţumeşte milostivei tale regine care a vrut să mai 
vadă neamul vostru cruțat şi de data asta! strigă şeful. 
Cine să mai înţeleagă de unde i-a venit atâta blândeţe, 
marrano! Apoi făcu semn oamenilor săi să-l urmeze afară. 

Boston se uită în urma lor. În încăpere era o linişte 
mormântală. 

Când se întoarse din nou văzu că bărbatul tremura. 
Băiatul care se rezemase tot timpul de perete, fără să 


scoată un sunet, se prăbuşi încet. În timp ce cădea, pâinea 
împletită îi alunecă de sub cămaşă şi lovi cu un zgomot 
scurt pardoseala din plăci de faianţă. 

Bătrânul făcu un pas spre el. 

— Salomon! şopti el. Fiul meu! 

Boston văzu speriat cum îi aluneca o lacrimă pe obraz. 

Soldatul cu cicatrice îi amintise ceva. Dar ce? Ce fusese? 
Nu-l mai văzuse niciodată până atunci. 

Băiatul luă cu grijă pâinea de pe jos şi o întinse tatălui. 


— De ce te ţii tot timpul după mine? spuse Tariq 
supărat. Se rezemă cu spatele de un zid alb, tencuit. In 
faţa lor strada dădea într-o piaţă. Clipocitul fântânii se 
putea auzi până la ei. Du-te acasă! Misiunea ta a fost 
îndeplinită! Şi, după cum vei fi observat, nu ai fost necesar 
niciun minut. Nu am găsit eu singur drumul? 

Sub cămaşa lui albă, în punga de piele, monedele se 
loveau între ele. Bărbatul în mantie neagră scosese punga 
dintr-o nişă adâncită în perete, punga probabil că era grea. 
Boston a înţeles că Tariq nu mai voia să-l aibă lângă el, 
deşi nu înţelegea altceva nimic. 

— Nu ştiu unde să mă duc! şoptiel. 

— Nu ştiu unde să mă duc! repetă Tariq dispreţuitor. De 
unde ai venit, evreule, acolo să te întorci! La fel o să fac şi 
eu. 

Boston se holbă la el. De frica soldaţilor din casa 
evreului uitase pentru un moment cealaltă frică: nici din 
Realejo nu ducea niciun drum spre hostal, nimic nu arăta 
cum ar fi trebuit. Chiar şi străzile cunoscute acum îi erau 
necunoscute. Părea că nu mai există nicăieri o urmă din 
acea realitate care fusese a lui. 

— Mai înainte te mai pot întreba ceva? şopti el. 

— Mai înainte te mai pot întreba ceva? repetă Tariq şi 
făcu o strâmbătură. Căscă, dar cel puţin nu spuse nu. 

— Sunt cam nesigur, mormăi Boston. Dacă ar fi explicat 
ce i se întâmplase, însoţitorul său l-ar fi luat drept nebun. 
Nu ştiu prea bine - unde suntem de fapt? 

Tariq tocmai căscase a doua oară şi acum se holba la 


Boston. 

— În Ischibilia? spuse el ridicând din sprâncene, ca şi 
cum ar fi cugetat la o problemă dificilă. Hm, nu. In 
Kurtuba? Hm, hm, nici acolo. În Malaka, poate? Hm, hm, 
hm. Cu siguranţă nu. Să încercăm şi cu Gharnata? Sau 
asta ţi se pare a şaptea grădină a Paradisului? 

— Nu! spuse Boston. Aproape că se înfuriase, asta era 
bine. Că suntem în Granada ştiu şi eu! Vreau să ştiu ceva 
mai mult. Ezita. Nu voia să pronunţe întrebarea. Nici 
măcar să o gândească. De fapt când suntem noi aici? 

Tariq arăta gata să-şi piardă răbdarea. 

— Acum, spuse el. Nici ieri. Nici mâine. În orice caz de 
asta sunt destul de sigur. Acum, suntem aici, în Gharnata, 
în Albaicin, şi imediat mă duc să mă culc în fundug. Eşti 
mulţumit? spuse el făcând o plecăciune batjocoritoare. 

Oricum tot mă crede nebun, gândi Boston. Aşa o să mă 
şi prefac. 

— Dar când este acum? întrebă el repede. Ştiu ziua 
săptămânii, e vineri! Dar în rest? Scotoci în rucsac după 
mobil. Cu siguranţă că ar mai indica încă ora şi data de 
acasă. 

Avea nevoie de certitudine, oricât de înfricoşătoare ar fi 
fost. 

— În ce lună suntem? În ce an? Când apăsă tasta, 
display-ul se lumină o dată, scurt. Melodia de pornire sună 
straniu, pe strada întunecată. 

— Allahu Akbar! strigă Tariq şi căzu în genunchi. Cruţă- 
mă! 


Granada în aprilie, prezent 

Când, întorcându-se spre hostal, observaseră că Boston 
lipsea, se simţiră pentru un moment oarecum vinovaţi. 

— Măi! spusese Tukan. Unde o fi dispărut iar puştiul! 

Fireşte, nu băuseră cerveza spaniolă în timpul zilei şi în 
văzul lumii, în niciun caz. Pe lângă asta, spusese Kadir, 
taică-su l-ar omori în bătaie dacă ar fi trimis acasă din 
cauza alcoolului. 


— Acolo, orişicum, e nasol dacă bei! spusese el. Turcii 
nu pilesc, okay? Din cauza religiei noastre. 

— Turcii nu pilesc, ha ha, răspunsese Serghei, dar 
fiecare putea să vadă cât de uşurat era că acum mai exista 
încă un motiv ca să rămână la Cola. Care nu era spaniolă, 
nici germană, ci americană. Aşa că nu se realiza de fapt 
niciun fel de informare geografică atunci când şedeau pe 
Plaza Bib-Rambla, cu picioarele întinse în drum, sub o 
umbrelă mare de soare şi se uitau spre Alcaiceria unde 
turiştii intrau şi ieşeau îmbulzindu-se. 

Nu-l uitaseră pe Boston. Dar se miraseră că nu apăruse 
în hostal nici mai târziu, după-amiază, când rucsacul lui 
ecologic, tare urât, lipsea de pe patul lui şi el însuşi, 
orişicum. 

— Să o anunţăm pe Hilbert? întrebase Kadir. Poate căi 
s-a întâmplat ceva? 

Tukan se bătu pe frunte. 

— Pur şi simplu are chef de aventuri, puştiul! N-ai avut 
deloc încredere în el, nu-i aşa? 

— Nu fiţi turnători! spusese Serghei trăgând de guma de 
mestecat. Toţi ştiau că fumează. Dar Tukan spusese că 
dacă în cameră pute a fum, o să fie scandal. 

— Dacă nu, o să mai aibă probleme. 

Situaţia rămăsese încurcată. 

Dar când, la masa de seară, locul lui a rămas gol, 
doamna Hilbert a venit, fireşte, să întrebe. 

— Unde este Boston? Nu a ieşit mai înainte împreună cu 
voi trei? 

Tukan clătină din cap. 

— A spus că e obosit. A adormit şi n-am vrut să-l trezim. 

Doamna Hilbert părea cam sceptică. 

— Dar, în rest, toate sunt în ordine? întrebă ea. Obosit 
înseamnă obosit şi nu bolnav. Sau i-e dor de acasă? 

Serghei se bătu pe frunte. Profesorilor nu le plăcea asta. 
Dar acum era necesar. 

— Boston în niciun caz! spuse el umflându-se în pene. 

Doamna Hilbert zâmbi. Îşi făcuse griji cum se va integra 
băiatul. Şi totul mersese mult mai bine decât se aşteptase. 


— Dar dacă nu este nici mâine-dimineaţă aici, la micul 
dejun, încep să-mi fac gânduri. 

De aceea înfăşuraseră pătura de pe patul lui Boston, în 
forma unei ridicături lunguieţe, înainte ca timidul stagiar 
de spaniolă să-şi facă turul ca să le spună noapte bună şi 
să controleze dacă sunt într-adevăr toţi copiii în camerele 
lor. 

— Pssst! şoptise Tukan. Mai încet, frăţioare! Puştiul 
doarme! 

— Ah, aşa! spusese stagiarul şi trăsese, aproape fără 
zgomot, uşa după el, mulţumit că şi în camera asta totul 
era în ordine. 

Acum şedeau pe paturile lor, cu ferestrele larg deschise. 
Serghei nu rezistase fără ţigara de dinainte de culcare. 

— Şi dacă i s-a întâmplat ceva? şopti Kadir. Şi dacă vine 
mai târziu, cum intră? 

— Închipuie-ţi ce ar păţi dacă ar veni abia acum! spuse 
Tukan. Îi trebuie o scuză serioasă, băiete! Nuuu, aşa nu 
merge, nu-l putem turna. Se aplecă spre Serghei. 

— Lasă-mă şi pe mine să trag un fum! Dacă nu-i aici 
mâine-dimineaţă, atunci... 

Kadir se lăsă atât de mult înapoi încât se lovi cu capul de 
perete. 

— Ce crezi că o să păţească, şopti el. 

Serghei strivi mucul ţigării în lavoar. 

— Şi noi, în primul rând, spuse el. 


al-Andalus, 1492 

Boston nu se gândise niciodată cum ar putea să explice 
ce este un mobil, cuiva care nu ştia nici măcar ce este un 
telefon. Şi pentru ce? Oricine ştia ce este un telefon. 
Oricine ştia ce este un mobil. De ce era băiatul atât de 
speriat? 

Pentru că, realitatea era cea care îl speria pe Boston de 
când văzuse străzile întunecoase din Realejo: turbanul; 
soldaţii. De când trăise acea stranie întâlnire în casa 
evreului, aproape că nu mai avea nevoie de niciun răspuns 


la întrebarea lui. 

Tariq îşi acoperise ochii cu mâinile când se aplecase 
spre el. 

— Nu-i decât mobilul meu! spusese Boston ca să-l 
liniştească şi îi ţinuse telefonul aproape de faţă. Display-ul 
se luminase puternic şi Tariq răcnise atât de tare încât sus, 
la înălţime, se deschisese o fereastră într-un zid. 

— Linişte! E noapte! strigase o voce furioasă de bărbat. 
Nu se mai poate nici măcar dormi ca lumea în Gharmata, 
de când mâncătorii ăştia de porci s-au cocoţat aici, sus, pe 
Alhambra! 

După ce fereastra se închisese iar, Boston îi făcuse un 
semn pe muteşte lui Tariq, să vină în piaţă. 

Fântâna susura şi, pe colina de deasupra lor, luna scălda 
cu lumina ei palidă palatul liniştit. 

— Nu-i decât mobilul meu! şopti Boston. Cu degete abile 
căută printre fotografii o poză pe care o făcuse la amiază 
lui Tukan, Kadir şi Serghei. Kadir mai avea încă urechi de 
iepure şi Tukan se strâmba. În fundal, plăcile azulejo ale 
Alhambrei. Ia uită-te încoace! Asta e aici, sus! Arătă în sus, 
spre Alhambra. Asta a fost ieri! Înainte de a ateriza aici! Şi 
nu ştiu, zău, absolut deloc când şi de ce! 

Tariq se holbă la fotografie. A 

— Cine te-a lăsat să intri? şopti el. In cetate? 

— A comandat asta de acasă, online, învăţătoarea 
noastră, spuse Boston încercând să-l lămurească că se 
poate vorbi de la un loc la altul, în jurul lumii. Apoi privirea 
îi căzu din nou pe mobil şi tăcu speriat. 

Ştiu sigur că nu există călătorii în timp! spuse Boston 
insistent. Nu vreau să existe! Sigur că nici tu nu crezi în 
aşa ceva! Dar singura explicaţie care îmi vine, ştii? Care 
mai este un pic logică - cu toate că, fireşte, este de fapt 
total ilogică - este Deci, să-mi spui, pur şi simplu, în ce 
lună sunteţi chiar acum, aici? Şi în ce an? 

Tariq clătină din cap. Boston înţelese că, în acel 
moment, situaţia celuilalt poate că era şi mai ciudată decât 
a lui. Avusese cel puţin timp să se obişnuiască cu gândul 
ăsta. 


— Mâncătorii de porci o numesc luna aprilie, spuse 
Tariq. Şi este anul 1492, după numărătoarea lor, 891 după 
a noastră. Vrei s-o iei după numărătoarea lor sau după a 
noastră? 

Dar acum Boston era cel ce trebui să se aşeze pe 
marginea fântânii. 

— Eşti sigur? şopti el. 1492? 

— După numărătoarea lor. De ce? Cum l-ai numi? 

Boston clătină din cap. 

— Am nimerit în trecut! şopti el. Of, Doamne, vai de 
mine! 

Tariq se uită la el. Era limpede că nu îl crede. 

— Cum adică în trecut? spuse el. Acum este acum. N-am 
mai spus asta chiar adineaori? 

— Acum este mereu acum, mormăi Boston. Dar când 
este acum - asta diferă întotdeauna. 

Tariq strânse din ochi. Fântâna susura. De partea 
cealaltă a pieţei un măgar răcnea în somn, undeva, în 


grajdul lui. 
— Să-ţi explic, spuse Boston. Ca să pot crede eu însumi, 
gândi el. Deci mobilul ăsta, pe care îl am - şi 


îmbrăcămintea mea de asemenea, şi uite, punguliţa cu 
ketchup! - pe toate astea tu nu le cunoşti. 

Tariq încuviinţă din cap. Se uită la mobilul din mâna lui 
Boston, care era acum stins şi tăcut şi se îndepărtă puţin 
de el. Ketchupul nu prea părea să-l impresioneze. 

— Nu ştiu cum am ajuns aici, spuse Boston. Nu ştiu nici 
măcar de ce sunt aici. Încă mai sper că toate astea sunt un 
vis, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Dar în mod normal eu nu trăiesc în niciun caz acum. Eu 
trăiesc cu cinci sute de ani mai târziu, sau chiar cu mai 
mult. Şi, de fapt, sunt aici într-o excursie în Spania. 

— Excursie în Spania? întrebă Tariq. 

Şi în timp ce Boston explica, enormitatea celor ce i se 
întâmplaseră îi deveni din ce în ce mai evidentă... Dar în 
acelaşi timp simţea cât de consolator era faptul că Tariq 
şedea lângă el şi îl asculta. Că era cineva aici, pentru care 
toate acestea de aici erau obişnuite, la fel de normale cum 


era pentru ei lumea cu blocuri înalte şi automobile şi 
televizoare. Chiar dacă Tariq a râs când i-a povestit cum 
grupul de spaniolă sosise cu avionul. 

— O pasăre cu care oamenii zboară? spuse el. Wa Allah! 
Vreau să te cred că mă ceri de nevastă, spuse şoricioaica 
leului. 

— Chiar aşa! spuse Boston rugător. Adevărat! O, 
Doamne, tot ce îţi povestesc este adevărat! Dar astea de 
aici, de la voi... tăcu. 

Tariq clătină din cap. 

— Am crezut că astăzi, după-amiază te-au trimis la mine 
din juderia ca să-mi arăţi drumul spre Isaac. Ce vremuri! 

— Acum ştii, spuse Boston. Auzea cât de tare îi tremură 
vocea. Dacă sunt aici - se silea să nu lase din nou să se 
apropie frica - şi dacă nu am habar cum am ajuns aici şi, 
deocamdată, nici cum pot să mă întorc, atunci trebuie cel 
puţin să înţeleg ce a însemnat tot ce s-a întâmplat mai 
înainte. Îl privi rugător pe Tariq. Cu soldaţii. Şi cu aurul. Şi 
cu pâinea. 

Tariq nu mai căsca demult. Se uită în toate părţile, parcă 
ar fi vrut să se încredinţeze că nimeni nu îi ascultă, şi 
începu să povestească. 


9. 


Johanna şedea pe pervazul ferestrei şi privea spre vale. 
Soarele de dimineaţă încă nu se ivise deasupra orizontului, 
totuşi ea nu mai putea să doarmă. 

Ar trebui să li se interzică muezinilor de pe minaretele 
de jos, din oraş, să cheme peste tot la rugăciune, încă atât 
de devreme, gândi ea. Înfricoşător de tare! Trezesc toată 
lumea, şi la ce ne trebuie asta nouă, care nu suntem 
musulmani? Este supărător. Vreau înapoi, la Cordoba, 
Cordoba este demult a noastră, aici mai este încă tot o ţară 
străină. Nu vreau să călătoresc întruna de colo până colo, 
azi la curtea asta, mâine la cealaltă: azi încă în Córdoba şi 
mâine deja în Sevilla şi poimâine în Granada şi apoi te 
pomeneşti că şi la nord, în recea Barcelonă şi numai 
pentru că imperiul nostru este atât de uriaş. Nu vreau 
nicicum să am un imperiu. Imi pare foarte rău că sunt 
prinţesă. 

Săltă picioarele peste pervaz şi bătu toba cu tocurile în 
zid. Dacă se scoală acum doica şi mă vede, cade la pământ 
moartă. 

— Lunişoara mea! Căprioara mea! O să cazi de la 
fereastră! 

Se aplecă înainte până îi veni ameţeală. O clipă crezu că 
nu mai lipsea decât un pic şi se va prăbuşi. Senzaţia era 
înfricoşătoare şi totodată minunată. Se retrase, numai atât 
cât să-i bată inima mai liniştită. 

— Şi ce dacă aş cădea? gândi ea cu ciudă. Pe cine ar mai 
mărita cu frumosul habsburghez? Pe Maria poate? E 
proastă, proastă, proastă şi nu are deloc importanţă că mai 
este încă un copil, la cei zece ani ai ei. Şi la zece ani, eu tot 
eram mai deşteaptă decât ea. Mai este şi cuminte! 
Plictisitor de cuminte! S-o ia totuşi blondul pe Maria! 

Se aplecă din nou înainte, numai cât o părere, şi respiră 


mai repede. 

— Sau Katharina? Ea este un bebeluş şi plânge imediat 
dacă nu se face totul cum îi convine. Nici chiar evlavioasa 
noastră regină - mamă nu o poate suporta, observ cum se 
uită atunci la Katharina. Dacă ar lua-o pe Katharina am 
scăpa de ea! 

Chicoti. 

— Lunişoara mea! strigă doica. Era minunat că ştia 
întotdeauna, întotdeauna exact, ce va spune doica: 

— Căprioara mea! O să cazi din fereastră! 

Johanna râdea şi toboşărea cu tocurile peste piatră. 

— Păi atunci, ţine-mă bine! strigă ea fără să se întoarcă. 
Dacă nu, mă arunc în vale! Nu mă voi mărita cu 
habsburgul, niciodată! 

Braţul doicii o apucă strâns şi cu putere. Ea însă era o 
femeie foarte blândă, durdulie, drăgăstoasă. 

— Te vei mărita cu el, porumbiţa mea, spuse doica, cu o 
voce atât de tristă încât Johanna se ruşina că a speriat-o. 
Pentru că tu eşti prinţesă şi el este prinţ şi atunci nu se 
mai pun întrebări. 


Când Boston se trezi, mai rămase pentru un moment cu 
ochii închişi. 

Dacă îi deschid acum, gândi el, mă aflu iar culcat în 
patul meu scârţâitor din hostal. Deasupra mea doarme 
Serghei şi pe partea cealaltă dorm Tukan şi Kadir. Şi eu le 
povestesc despre visul meu. Sau poate mai bine nu. Abia 
de curând au început să mă considere ceva mai normal. 

Dar el ştia că şi cea mai bătătorită saltea din cel mai 
ieftin hostal nu ar fi putut să fie atât de tare ca pământul 
pe care îl simţea acum sub spatele lui. Sforăiturile şi 
hârşâiturile arătau că animalele se treziseră: măgari, 
cămile, catâri; la margine de tot, în fundug, chiar şi câţiva 
cai. 

Înainte de a-i povesti despre căderea Granadei, despre 
disperarea maurilor învinşi şi despre frica evreilor 
urmăriţi, Tariq venise cu el aici, în noaptea trecută. 

— Este imediat în spatele pieţei de mătăsuri, la Bab al- 


Ramla, spusese Tariq. Şi undeva trebuie totuşi să dormi. 

Boston deschise ochii prudent. 

Soarele era încă jos, dar primele lui raze cădeau în 
curtea interioară pătrată şi luminau centrul fântânii în 
jurul căreia se adunaseră oameni în haine albe. Sub 
arcadele de cărămidă care înconjurau curtea, pe toate cele 
patru laturi şi pe galeriile de deasupra, se odihniseră peste 
noapte călătorii veniţi în Granada să facă comerţ. Acum 
umblau prin curte, grăbiţi, preocupaţi. 

Totuşi am ştiut, gândi Boston. Să nu mă sperii, numai să 
nu mă sperii din nou, pentru că totuşi am ştiut. Acesta este 
caravanseraiul prin a cărui arcadă dublă a porţii m-am 
uitat ieri în Alcaiceria, fără să intru; şi soarele intră chiar 
foarte prudent în curte. Şi este 1492, şi singura posibilitate 
de a suporta toate astea fără să înnebuneşti este să te 
comporţi ca şi cum ar fi o călătorie foarte normală. 

Am călătorit la Marea Nordului. 

Am călătorit la Mallorca. 

Şi tu, Boston? 

Eu am călătorit la 1492. 

Locul de lângă el, unde se odihnise peste noapte Tariq, 
era gol. Boston nu ştia de ce era atât de sigur că băiatul se 
va întoarce. 

Dar cum am călătorit? Cum e posibil? La un moment dat 
eram în Alcaiceria şi totul era normal; şi apoi eram aici. 

Trase încet rucsacul spre el şi scoase ghidul de călătorie 
al doamnei Hilbert. Cu siguranţă că trebuie să scrie în el 
ceva şi despre istoria Granadei. Nimeni nu se uita la el. Nu 
atrăgea atenţia nimănui, era un călător printre alţi 
călători. 

În ianuarie 1492, îi povestise pe şoptite Tariq noaptea 
trecută - cu nici măcar o sută de zile mai înainte! - ultimul 
emir maur, Muhammad Abu Abd'allah, pe care spaniolii îl 
numeau Boabdil, predase cheia oraşului său, Granada, fără 
luptă, perechii regale Ferdinand şi Isabella, după ce fusese 
încheiat un tratat de capitulare care promitea maurilor din 
regatul Granadei că li se va îngădui să trăiască mai 
departe la fel ca şi până atunci: să se îmbrace ca mai 


înainte, să se hrănească, să-şi ţină sărbătorile şi să-şi 
practice religia nestingheriţi; ca şi cum Granada, după 
cucerirea ei de către regii catolici, ar fi putut rămâne 
oraşul musulman, maur, aşa cum fusese de secole. 

— Dar noi nu i-am crezut, chiar de la început! şoptise 
Tariq. În cele din urmă mâncătorii de porci ne-au cucerit 
toate imperiile din peninsulă... 

— Mâncătorii de porci? întrebase Boston. La câţiva paşi 
de el, un bărbat gemuse în somn. 

— Creştinii! răspunsese Tariq şi suna de parcă ar fi vrut 
să scuipe. 

Boston s-a gândit un moment dacă trebuia să-i spună că 
tocmai atunci urma cursul pentru confirmanzi“. Hotări că 
nu este important. Acasă nu fusese ceva important şi 
atunci de ce să mai joace un rol aici. 

— Ştim deja demult cum se poartă cu cei învinşi, ya 
Allah! Şi în tratat nu scria nimic despre evrei! spuse Tariq. 
Ei încearcă acum să-i izgonească pe toţi evreii din Spania; 
cine nu primeşte botezul, este ars; şi cine îl primeşte - este 
ars şi el. Pentru că ei nu cred că evreii iau botezul în 
serios. Ce fel de religie o mai fi şi asta, care nu poate să 
creadă că cineva se poate converti la ea, serios? 

Atâta vorbărie despre religie, gândise Boston. Cui îi pasă 
de asta. 

— Păi acum o să ardă şi aici, la noi, evreii, spusese 
Tariq. Aici, în Gharnata. Nu mai au mult timp până să 
părăsească oraşul. Şi tot aurul şi toate averile lor vor 
aparţine după aceea regilor spanioli. 

Boston arătase spre punga de piele care, şi aici în 
fundug, se odihnea în poala lui Tariq. 

— Şi asta? întrebase el. 

Tariq pufni în râs. 

— Tot n-ai înţeles? Evreii vor părăsi Gharnata, cu miile, 
vor fugi din toată Spania, cu nimic altceva în afară de 
hainele de pe ei. Pentru că mai mult nu le este permis, sub 
pedeapsă cu moartea. 

Boston se holbă la el. Ăsta era furt. 


t Pregătire religioasă pentru tinerii de religie catolică (n.tr.). 


— De ce să nu ne dea acum, cât se mai poate încă, o 
parte din banii lor, nouă, maurilor, care mai putem rămâne 
încă aici? întrebă Tarig. Pentru ca un curajos căpitan 
maur, şi asta este interzis, sub pedeapsă cu moartea, să 
ducă, pe ascuns, o parte a averii lor în afara ţării? El îşi 
pune viaţa în pericol, pe el îl aşteaptă, dacă este 
descoperit, rugul - atunci de ce să nu-l plătească? 

Boston încuviinţă. 

— Şi voi, maurii, vreţi să cumpăraţi pe banii ăştia arme, 
spuse el. Vreţi să faceţi o revoltă, nu-i aşa? Şi să-i alungaţi 
pe spanioli. 

— Spaniolii suntem noi! strigă Tariq. Noi suntem 
musulmanii Spaniei, tot aşa cum sefarzii sunt evreii 
Spaniei! Şi mâncătorii de porci, creştinii Spaniei! Poate 
exista numai un fel de Spanie? În ţara asta, aşa deodată, 
nu mai e loc decât pentru o religie, după ce, sub 
stăpânirea maurilor, a fost loc, şapte sute de ani, pentru 
toate trei? 

— Nu, murmură Boston. Nu voia ca Tariq să se agite 
atât de mult. Mi se pare ciudat. 

Dar nici pe departe atât de ciudat ca faptul că mă aflu 
eu aici. Ah, Doamne, eu am călătorit în timp. 

— Timp de şapte secole! strigă Tarig. Timp de şapte 
secole am trăit împreună în pace! I-am alungat noi, maurii, 
pe evrei? Am cerut creştinilor din ţările noastre să-l 
cinstească pe profet? 

— Habar n-am, murmură Boston. 

Tariq părea acum atât de treaz încât Boston se întreba 
dacă va tot vorbi neîncetat până dimineaţa. 

— Biruri trebuiau să plătească! strigase el şi tăcuse 
speriat când la câţiva paşi distanţă de ei un bărbat se 
mişcase în somn. Dar i-am ars noi? Allah să-i. Blesteme pe 
mâncătorii de porci! g 

Boston încuviinţă din cap. Ințelesese de ce Tariq fusese 
la evreul Isaac. Îi adusese vestea că acceptă comandantul 
corăbiei să ducă averile evreieşti, în siguranță, la 
Constantinopol. Şi atunci Tariq primise o primă plată 
pentru armele cu care maurii trebuiau să elibereze din nou 


Granada de regii creştini. Asta nu era deloc greu de 
înţeles. 

Mai greu de înţeles era că toate astea trebuiau să existe 
în realitate. Izgonire. Moarte pe rug. Şi că el era amestecat 
în toate. 

— Şi tu să nu crezi că o să ne lase mult timp în pace pe 
noi, maurii! şoptise Tariq. 

Odată ce îi vor fi izgonit pe evrei, după ce au pus mâna 
pe toată avuţia lor, crezi că o să fie mulţumiţi? Noi, 
musulmanii vom fi următorii şi averile noastre le fac ochii 
să sclipească! Convertiţi-i pe mauri! Izgoniţi-i pe mauri! 
Încoace aurul maurilor! 

— Dar tu ai spus că există un tratat, şoptise Boston, dar 
şi el însuşi auzise cât de prost suna acest cuvânt. Ce 
valoare putea să aibă un tratat pentru oamenii care 
puneau să fie arşi pe rug alţi oameni, numai din cauza 
religiei lor? 

— Numai o revoltă ne poate salva, a răspuns Tariq. Luna 
se oglindea în apa fântânii. 

Şi deci acesta este anul în care am nimerit, gândi Boston 
clipind orbit de lumina soarelui ce răsărise. Deci acum este 
anul 1492. 

Răsfoi ghidul de călătorie, încet, ca să nu atragă atenţia 
nimănui. 

Chiar înainte de a vedea titlul, îşi aduse din nou aminte 
de ce numărul anului i se păruse atât de cunoscut. 

Despre cucerirea Granadei nu ştiuse nimic. 

In acest an însă Columb descoperise America. 


10. 


Până să se întoarcă Tariq, Boston citi în ghidul de 
călătorie. Nu era foarte detaliat ce se găsea acolo despre 
istoria Granadei, dar îl ajuta să înţeleagă mai bine ceea ce 
explicase adineaori Tariq. În ianuarie 1492, regii creştini 
ocupaseră Granada. Chiar în 31 martie, semnaseră un 
edict care poruncea evreilor din oraş să se boteze sau să 
părăsească ţara, fără averile lor. Mii de oameni, spunea 
ghidul de călătorie, s-au îmbarcat în corăbii spre Africa de 
Nord, spre Constantinopole, şoselele Spaniei erau înţesate 
de coloanele pline de jale ale evreilor fugari. Doar cu 
câţiva ani mai târziu avea să le meargă exact aşa şi 
maurilor, în 1499, deci Tariq avea dreptate. Şi maurii au 
fost izgoniți din patria lor, executaţi, băile lor publice 
demolate, bibliotecile lor arse. 

Dar asta încă nu s-a întâmplat! gândi Boston. Revolta lor 
ar mai putea totuşi să reuşească! Răsfoi ghidul. Despre o 
victorie a maurilor, sau despre o revoltă, nu găsi nimic în 
el. 

Cine ştie, dacă nu se mai poate schimba ceva! La gândul 
ăsta îi veni ameţeală. Se putea schimba retroactiv cursul 
istoriei? Se putea anula ceea ce s-a întâmplat? 

Prostii. Cine să creadă aşa ceva. 

Dar cine să creadă ceea ce tocmai i se întâmplase lui? 

Că din prezentul lui, care devenise brusc un viitor foarte 
îndepărtat, el călătorise cu cinci sute de ani în urmă, fără 
să înţeleagă de ce? Era timpul oare atât de reversibil? 

Şi cum călătorise? 

Era aproape insuportabil ce i se întâmplase; dar faptul 
că nu ştia de ce, era şi mai îngrozitor. 

— Ei acum, în sfârşit, eşti treaz! spuse Tariq în spatele 
lui. Aruncă o boccea de pânză pe pământ. Na! Nu cred că e 
bine să umbli mai departe prin Gharnata în straiele laie 


străine! 

Boston se ridică în capul oaselor. Desfăşură pânza, o 
cămaşă cum purta Tariq, cum purtau toţi cei din curte. 

— Mulţumesc! şopti el. 

Tariq ridică din umeri. 

— Nu te-am trezit la rugăciunea de dimineaţă, spuse el. 
Dormeai aşa de adânc, cum numai un necredincios poate 
dormi la răsăritul soarelui. Niciun adept al profetului n-ar 
putea să doarmă în timpul rugăciunii de dimineaţă! Eşti 
deci într-adevăr evreu, sau mâncător de porci... 

— Nu! spuse Boston repede. 

— M-am gândit la toate câte mi-ai spus noaptea trecută. 
Şi nu pot să cred, pe Allah şi pe toţi profeţii! Dar dacă m-ai 
minţit: ce înseamnă atunci unealta asta ciudată? Se uită la 
Boston. Să nu laşi pe nimeni să vadă cutiuţa care poate 
arăta poze şi poate face muzică, oul cel negru împărţit în 
două! şopti Tariq insistent. Oricât de folositor ar putea să- 
ţi fie, te sfătuiesc: desparte-te de el! 

— De mobilul meu? De ce? întrebă Boston. 

— Dacă îl descoperă oamenii Inchiziției? Ya Allah! O să 
spună că e o unealtă a diavolului! O să spună că ai un pact 
cu diavolul! Nu povesti nimănui ce mi-ai povestit mie! 
Nimănui, ai auzit? 

— Dar ăsta este adevărul! Şi tu m-ai crezut. 

Tariq izbucni în râs. 

— Am hotărât doar să nu mă mai gândesc la ceva ce nu 
voi înţelege niciodată, spuse el. Dar pentru Torquemada 
orice este o dovadă. Dacă găsesc la tine cutia, vei arde. 

Se ridică în picioare. 

— Acum te las. Ştii ce am de făcut. 

Şi eu? gândi Boston. Pipăi mobilul din rucsac. Dacă nu l- 
ar mai avea, cum ar mai putea să sune acasă, să anunţe 
poliţia, s-o anunţe pe doamna Hilbert, ca să-i vină cineva în 
ajutor? 

Oricum, în trecut, nu există conexiuni radio. 

Cine ştie. 

Este ridicol, nu există nici măcar curent electric. 

Cine ştie. O să mă gândesc la asta mai târziu. 


— Şi ceea ce trebuie să faci tu este periculos! spuse 
Boston. Dacă te-ar prinde, te-ar băga la închisoare! Sau 
chiar te-ar arde! 

Tariq ridică din umeri. 

— De ce să se sperie de ploaie cineva care se îneacă? 
întrebă el. Nimic nu poate fi mai rău decât asuprirea. 

— Pe lângă asta, tot în acest an va fi descoperită şi 
America, spuse Boston, dus pe gânduri. America, unde 
trăia tatăl lui. De ce îi venise deodată gândul ăsta? La ce ar 
fi fost de folos cuiva? 

Tariq râse. 

— Cine va fi descoperită? întrebă el. O fată frumoasă? O 
mirodenie necunoscută? O plantă parfumată? Măi, 
străinule ciudat! Ai grijă de tine. N 

— Ia-mă cu tine! spuse Boston sărind în picioare. Işi 
trase cămaşa peste cap. Exact ca un arab. 

Tariq făcu un semn de refuz. 

— Ştii deja mult prea multe, spuse el. Şi dacă ai veni cu 
mine te-ai expune la mari pericole. 

Boston îl privi rugător. Nu voia ca acest băiat să plece şi 
să-l lase din nou singur! Abia îl cunoscuse; dar era singurul 
om apropiat în lumea asta străină. 

— Nu mi-e frică! strigă Boston. 

Tariq râse. 

— Ai putea să mori! spuse el. la-ţi acum bocceaua şi du- 
te. 

— De asta nu mi-e frică! strigă Boston şi observă speriat 
că acesta era adevărul. Oare putea să moară într-o vreme 
în care nici măcar nu se născuse încă? Şi dacă s-ar 
întâmpla, dacă l-ar nimeri o săgeată, dacă l-ar străpunge o 
spadă: nu era atunci posibil să se trezească din această 
moarte şi să se regăsească acasă, în viaţa lui adevărată? 
Nu cumva tocmai asta era calea pe care trebuia să 
meargă, dacă voia să se întoarcă acasă: calea prin moarte? 

Tariq clătină din cap nerăbdător. 

— Nu-mi eşti de folos, spuse el. Rămâi cu bine. Allah să 
te ocrotească. Se întoarse şi porni cu paşi mari spre 
poartă. 


Boston se uită în urma lui. Nu! gândi el. Nu! Nu mă lăsa 
singur! 

— Tariq! strigă el. Întoarce-te! Dar Tariq merse mai 
departe, ca şi cum nu ar fi auzit şi dispăru în labirintul 
străduţelor înguste. 

Boston simţi un nod în gât. 

Dar nu vreau să plâng, chiar dacă acum sunt din nou 
singur, gândi el. Şi aşa este indiferent ce mi se mai 
întâmplă, asta nu e viaţa mea. 

De ce s-ar speria de ploaie cineva care se îneacă. 


Granada în aprilie, prezent 

Nu se mai putea ţine ascuns. 

— Nici acum n-a venit! spuse Kadir şi, dintr-un salt, sări 
în picioare în pat. Chiar şi atât de devreme, de dimineaţă, 
în camera lor era prea cald. Ei drăcie! Ce facem acum? 

Serghei se frecă la ochi lăsându-se să atârne periculos 
demult în jos. Patul de sub el era gol. 

— Trebuie să-i spunem doamnei Hilbert. Nasol, mă, 
nasol! O să fie jale! 

Tukan căscă. 

— Pur şi simplu nu-i spunem nimic. Doar aşteptăm. 

Kadir se bătu pe frunte. 

— Şi dacă s-a întâmplat ceva? Dacă a avut un accident? 
S-au a fost atacat? 

— Ce mai contează, spuse Tukan, dar îşi luase deja 
picioarele de pe pat. Eu nu mai suport, pe bune, ştii asta? 
Numai necazuri cu puştiul, şi încă ce afurisite! 

Serghei încuviinţă din cap. 

— Şi ce spunem că a fost ieri? Că am tras-o pe sfoară? 

— O să facă urât un pic, spuse Kadir. O laşi până îşi mai 
revine. Dar de spus trebuie să-i spunem. i 

Zăboviră o vreme, ca să se spele şi să se îmbrace. Îşi 
dădură cu gel în păr. 

Apoi bătură la uşa doamnei Hilbert ca să-i spună că 
Boston dispăruse de ieri de la amiază. 


al-Andalus, aprilie 1492 

După ce soarele se mai înălţase, nu mai rămăsese 
nimeni în fundug. Boston se retrase adânc, în nişa de sub 
arcade. Ar fi dorit să se ducă la fântână ca să ia apă, 
simţea că îi este tot mai sete. Dar îi era frică să nu i se 
pună întrebări. Ce să răspundă la întrebarea: de unde 
vine? Ce caută în Granada? Poate că burnusul alb îl făcea 
să pară maur, un maur blond, cu ochi albaştri; totuşi, mai 
bine să se prefacă adormit. 

Se întoarse cu faţa la perete. Zgomotele din jurul lui se 
împuţinară. 

Când o mână îl apucă de umăr nu se miră. E hangiul şi 
vrea să-l roage să părăsească caravanseraiul pe timpul 
zilei. Sau să plătească pentru încă o noapte, se aşteptase la 
asta. Dar cel ce se afla în spatele lui nu era hangiul. 

— Nu! şopti Boston. 

Asupra feţei lui se apleca un soldat, în spatele lui, mai 
departe, erau încă doi. Şi toţi trei îi zâmbeau. Nu erau cei 
din noaptea de la Realejo, dar îmbrăcămintea arăta la fel, 
ca şi săbiile lor. În vremea aceea, în care oamenii erau arşi 
pe rug numai pentru că se rugau în mod greşit 
Dumnezeului adevărat, iată că zbirii Inchiziției îl 
prinseseră şi pe el. 

Soldaţii tot mai zâmbeau. 

— Alteță Regală! spuse cel ce se afla în faţă şi îl bătu pe 
umăr. lertare dacă V-am trezit! Soarele este deja sus, pe 
cer. Dorim să vă însoţim ultima bucată de drum. 
Maiestăţile Lor vă aşteaptă. 

Boston se holbă la el. Suna asta a moarte şi ardere? 
Suna asta a rug? Suna a ceva mai nebunesc decât toate 
câte i se întâmplaseră până acum în acest loc ciudat. 

Se ridică în capul oaselor. De ce nu, gândi Boston. N-am 
habar despre ce vorbesc ei, dar cel puţin se poartă 
prietenos. Tariq a dispărut, singurul om pe care îl cunosc 
aici; iar pentru încă o noapte în fundug, n-am bani. Trebuie 
să mă duc undeva, chiar dacă nu ştiu. Incotro şi pentru ce. 

Le răspunse zâmbind: 


— Bună dimineaţa! şi se ridică în picioare. 


11. 


Alhambra arăta la fel cum arătase şi în ziua precedentă, 
numai că acum, când nu se mai plimbau turiştii prin curţi 
şi prin pieţe, părea ciudat de goală. În placajul peretelui de 
la sala de los embajadores exista o gaură urâtă. 

— Regina vă aşteaptă în curtea leilor, spuse un soldat 
care îi întâmpinase în pas alergător, sus, pe deal, cu puţin 
înainte de Puerta de la Justicia. Se înclinase în faţa lui 
Boston. 

Curtea leilor arăta la fel cum arătase şi ieri. Lipsea 
numai banda de separație care trebuia să împiedice 
intrarea turiştilor în interiorul curţii, la fântână. O femeie 
în rochie de brocart ţeapăn şi cu bonetă de mătase, se 
odihnea culcată pe un divan, foarte aproape de şopotele 
din gurile leilor, ceea ce Boston îşi închipuise până atunci 
că ar fi posibil numai în interiorul unei camere de locuit, 
dar nicidecum în aer liber. Când soldaţii intrară împreună 
cu el în curte, ea se ridică în capul oaselor. 

— Iubitul meu prinţ, ce mult te-am aşteptat! Privirea ei 
era scrutătoare, aproape dispreţuitoare şi nu se potrivea 
deloc cu amabilitatea cuvintelor rostite. Zâmbi şi se ridică. 
O servitoare îi veni în ajutor, întinzându-i mâna. Văd că şi 
tu te-ai travestit pentru această călătorie, aşa cum a făcut 
şi soţul meu atunci când a venit pe primul drum către 
mine! Izbucni în râs şi se învioră brusc. Ferdinand a 
străbătut atunci Spania cea mare travestit în catârgiu, ca 
să nu-l recunoască nimeni şi să nu-l atragă în vreo cursă. 
S-a apropiat de mine prima oară travestit în catârgiu şi 
totuşi, tinere, asta nu a făcut să-mi scadă dragostea pentru 
el. 

Bătu din palme. 

— Anunţ-o pe Johanna că a sosit habsburgul, spuse 
regina fără să se întoarcă spre servitoare. Totuşi femeia 


dispăru imediat, retrăgându-se cu spatele şi cu capul 
plecat. 

— Un călător ne-a adus azi de dimineaţă vestea că 
noaptea trecută, în fundug, pe ascuns, ca şi cum ar fi vrut 
să nu-l recunoască nimeni, a înnoptat un băiat blond şi 
însoţitorul lui, spuse regina. Începu să meargă încet în 
jurul lui şi să-l măsoare de sus şi până jos, de parcă ar fi 
fost un catâr pe care poate că ar fi dorit să-l cumpere; sau 
poate că nu. 

— Iar după rugăciunea de dimineaţă a musulmanilor, 
însoţitorul l-a părăsit. Cu două degete îi ridică lui Boston 
bărbia. Cu siguranţă că o să ne explici ce ai făcut în timpul 
acestui popas nocturn şi de ce mai zăboveai încă astăzi în 
fundug. Aşa că am trimis după tine. Eşti mai mic decât m- 
am aşteptat. Ei, asta se va lămuri. 

Boston încuviinţă din cap. 

Am călătorit la Marea Nordului. 

Am călătorit la Mallorca. 

Am călătorit la 1492, liniştit, foarte liniştit. Am călătorit 
la Alhambra. Am călătorit ca prinţ, ce să fie ciudat în asta? 
Simţi cum i se înmoaie picioarele. Nimic mai ciudat decât 
că am călătorit prin timp. 

— Travestit în maur! spuse regina apucându-l de burnus. 

Era ea oare Isabella din ghidul de călătorie? 

— Păi, cu siguranţă că a fost o idee bună în vremurile 
astea periculoase, o măsură de protecţie foarte potrivită. 
Nu se ştie ce ar fi făcut maurii, dacă pe drum te-ar fi 
recunoscut cine eşti! Trebuie să ne păzim de ei, Filip, cu 
cât înţelegi mai devreme asta, cu atât mai sigur vei trăi 
aici. Trebuie să ne ferim de aproape toţi oamenii de aici, 
vei mai învăţa şi asta. De mauri şi de evrei, de conversos şi 
de moriscos. Toate astea tu nu le ştii din imperiul tău 
nordic liniştit, micul meu prinţ. Oftă. Şi nu vrei să-mi săruţi 
mâna? 

Boston încuviinţă din cap speriat. Nu vedea astfel de 
filme la televizor, cine mai făcea aşa ceva? Nu ştia cum se 
sărută mâinile sau cum se vorbeşte cu reginele, ba chiar 
deloc cu reginele, în anul 1492. 


Apucă mâna dreaptă a reginei şi o ridică la gură. Pielea 
ei era uscată şi rece. 

Regina se strâmbă. 

— Barbari din nord! şopti ea scuturându-şi mâna, parcă 
ar fi vrut să gonească o insectă. Vine îndată şi fiica mea 
Johanna. În sfârşit, logodnicul ei este aici. 


Granada în aprilie, prezent 

Cât de bine vorbea doamna Hilbert spaniola tinerii au 
observat când a telefonat la poliţie. Apoi la spitale, 
aproape până la amiază. 

— Nimic, spuse ea, când stagiarul cel timid o privi 
înfricoşat, fără să întrebe. Poate că ar trebui să mă bucur. 
Ar putea să însemne că pur şi simplu s-a rătăcit şi nu 
îndrăzneşte să întrebe pe cineva. Sau că a făcut cunoştinţă 
cu cineva şi a plecat cu el. Deşi asta nu i s-ar potrivi. 
Doamna Hilbert oftă. Mamei sale, în orice caz, nu-i spunem 
încă, deocamdată, altfel s-ar speria îngrozitor. Şi poate că 
se lămureşte totul de la sine. Iar în cazul când a plecat 
acasă, cu siguranţă că ea ne va informa. 

Tukan se uită la Serghei. Cât de simplu era pentru 
doamna Hilbert să aştepte un astfel de apel. 


al-Andalus, 1492 

Fata era mai înaltă cu un cap decât el. Ca şi regina, 
purta o rochie ţeapănă, strălucitoare, pe a cărei fustă şi 
corsaj sclipeau broderii de argint. Şi avea o mutră 
încăpăţânată, cum Boston nu mai văzuse niciodată la vreo 
fată. 

— Johanna! spuse regina şi făcu un pas spre ea. lată! 
Precum odinioară, când a venit la mine tatăl tău, tot aşa şi 
logodnicul tău a făcut drumul lung, din patria lui, 
Burgundia, în travesti, ca să-ţi ceară mâna de la tatăl tău. 
Dar nu ca păstor de măgari, precum odinioară regele 
Ferdinand, asta este adevărat, ci ca maur, pentru un prinţ 
creştin cu siguranţă cel mai înţelept dintre toate 


travestiurile! Întinde-i mâna, Johanna! Urează-i bun venit! 

Logodnicul tău. 

Fata nu făcu niciun pas înainte. O femeie mică şi grasă 
din spatele ei îi şopti ceva la ureche, apoi ridică din umeri, 
scuzând u-se. 

— Este tulburată, Maiestate, spuse ea pe un ton rugător 
şi Boston văzu foarte bine cum, în acelaşi timp, încerca să 
o împingă către el, fără să bată la ochi. Este atât de 
surprinsă. Nu aştepta încă sosirea înălţimii Sa le - făcu o 
reverență în direcţia lui Boston şi îi zâmbi - astăzi, mica 
mea porumbiţă! 

— Noi toţi am aşteptat de mai multe zile sosirea lui, 
doică! spuse regina cu asprime. Johanna, aştept din partea 
ta să-i urezi oaspetelui nostru un bun venit aşa cum se 
cuvine! 

Fata îi aruncă o privire plină de ură. 

— Doica nu V-a spus că mă duc la mănăstire? Vreţi 
neapărat să mă împiedicaţi dacă vreau să-mi dedic viaţa în 
întregime Domnului? Prințului daţi-i-o totuşi pe Maria! Sau 
pe botoasa Katharina! 

Se întoarse spre Boston. 

— Eşti foarte mic! spuse ea mijindu-şi ochii. Foarte, 
foarte mic pentru un băiat cu un an mai mare decât mine! 
Eşti aproape un pitic! Nu vreau un soţ mai mic decât mine! 
Amândouă surorile mele sunt şi ele mici. Ia una dintre ele. 

Boston se uită în pământ. Am călătorit la 1492, liniştit, 
foarte liniştit. Nu putea să fie el, cel cu care vorbeau. Nu 
puteau să creadă că este, ceea ce nu era: prinţul. 
Habsburgul. Logodnicul. 

Doica o luă pe fată de braţ, dar fata o respinse. 

— Ai făcut călătoria asta degeaba! spuse ea şi făcu o 
mişcare din mână ca şi cum ar fi gonit o muscă. Aici nu 
există nicio logodnică pentru tine. Întreab-o pe doica mea! 
Până acum toţi care au încercat să mă silească la aşa ceva 
au regretat. 

Isabella făcu un pas grăbit spre ea şi îi dădu o palmă. 

— Îţi poruncesc...! strigă ea. 

În acest moment un mesager intră în curte şi rămase 


adânc plecat. 

Regina respiră profund, apoi îi făcu semn din cap. 

— Ce vrei? Suna de parcă ar fi trebuit decapitat dacă 
vestea nu aducea nimic îmbucurător. 

Mesagerul înălţă capul încet. 

— Sunt trimis de genovezul señor Cristóbal Colón să vă 
comunic că se va înfăţişa îndată la Voi, aici, pe Alhambra. 
El m-a însărcinat să vă spun... ochii mesagerului rătăceau 
fără odihnă prin curte, de colo până colo şi Boston 
înţelegea că nu îndrăzneşte să spună totuşi care era 
mesajul său către regină... că aşteaptă, în sfârşit, să se 
lămurească lucrurile. Altminteri va prezenta oferta lui 
regelui francilor sau celui din nord, de la Londra, cu al 
cărui frate aţi vorbit deja. Făcu un salt înapoi speriat. 

— Prostănacul de genovez! spuse regina. Cum se 
obrăzniceşte! Vine, fără să-l fi invitat Noi! Vom vedea dacă 
găsim timp să îl primim. Mai avem, slavă Domnului, şi 
altele de făcut! Aruncă o privire fiicei sale. 

Mesagerul se depărtă, evident uşurat, aplecat şi 
mergând cu spatele, atât de grăbit încât se împiedică. Dar 
regina nu-i mai acorda nicio atenţie. Ea se uita ba la 
Boston, ba la Johanna. 

— Şi vouă amândurora, spuse ea pe un ton ameninţător, 
vă dau acum prilejul să faceţi cunoştinţă în linişte; mi se 
pare necesar. Bătu din palme şi servitoarele şi gărzile, 
care stăteau ascunse pretutindeni în umbră, sub arcade, se 
retraseră. Făcu semn doicii să o urmeze. 

— Când mă întorc, spuse ea, şi Boston se întrebă speriat 
dacă astfel de lucruri se puteau porunci, chiar şi atunci 
când erai o regină, atunci vă veţi fi găsit unul pe celălalt! 
Asta vă cer. Asta cere regele. Asta cere destinul caselor 
noastre Castilia şi Aragón, Burgundia şi Habsburg! 

— Mă duc la mănăstire! strigă fata. Dar regina părăsise 
deja curtea, ca şi ceilalţi. 


12. 


Johanna îl privea fix pe băiat, supărată. 

El era foarte blond, mult mai puţin roşcat decât i se 
povestise. lar ochii lui erau mai degrabă cenuşii decât 
albaştri. Artistul care pictase miniatura, prin care ar fi 
trebuit să-l laude pe prinţ, îl portretizase mult mai frumos 
decât era în realitate; fie, asta se obişnuia. Când admira ea 
însăşi pictura creată pentru a douăsprezecea ei aniversare, 
era uimită de atâta frumuseţe nepământească pe care, 
cinstit vorbind, nu o putuse vedea vreodată în nicio 
oglindă. 

Atunci de ce să fie atât de surprinsă? Şi prinţul trebuie 
să fi fost dezamăgit de ea; dar el nu scotea o vorbă. 

— Eşti urât. Nu făcea nici măcar un pas spre el. Era cu 
un an mai mare decât ea, şi el era băiatul. Dacă voia într- 
adevăr să-i fie soţie - şi asta voia totuşi dacă se încumetase 
să facă drumul lung din Burgundia şi până în Granada, de 
dragul ei - atunci să-şi ia inima în dinţi şi să se apropie de 
ea. Să o îmbrăţişeze, poate să o sărute, aşa cum cerea 
situaţia. Johanna îl privea stăruitor. Ah, numai să 
îndrăznească! L-ar zgâria şi l-ar muşca şi l-ar călca şi lovi. 
Ar fugi şi s-ar plânge mamei sale şi tatălui ei şi va întreba, 
dacă el nu ar putea s-o ia în locul ei pe Maria cea cuminte. 
Totuşi ar putea. Atunci n-ar mai trebui să se ducă la 
mănăstire. 

— Mai eşti şi pitic! Mi s-a povestit că ai fi un erou şi că 
ai fi frumos. Păi atunci oamenii din Burgundia trebuie să 
fie urâţi ca bufniţele noaptea, dacă acolo tu eşti socotit 
frumos! 

Băiatul se uita în jos. Nici acum tot nu se mişca. 

— Văd bine că mai eşti şi nătăfleţ! li venea să-l zgârie şi 
să-l muşte şi să-l calce şi să-l lovească, dar cum să facă 
toate astea dacă nu venea mai întâi el ca să-i dea un 


motiv? Mai eşti şi mut! Sau mai eşti şi surd? 

Băiatul clătină din cap negativ. 

— Ah, tânărul domn m-a înţeles! Tânărul domn vorbeşte 
limba noastră! Dar atunci de ce nu te urneşti, tontule? Ţi-e 
frică de fata care ar trebui să-ţi fie logodnică? 

Făcu un pas înainte. Nu voia să se ducă la el, asta nu 
trebuia să facă. Il apucă de umăr. 

Dar până să răcnească şi să-i ridice capul trăgându-l de 
păr, ca să se uite în cele din urmă la ea, să-l zgârie, să-l 
calce şi să-l lovească, o lacrimă căzu la picioarele ei pe 
pietrişul alb al curţii. 

Johanna ştia că trebuiau plânse multe lacrimi mai 
înainte ca una să devină atât de grea încât să cadă la 
pământ. 


Granada în aprilie, prezent 

Ca şi în ziua precedentă turiştii se îmbulzeau în 
Alcaiceria. 

— Şi acum? întrebă Kadir. 

— Acum întrebăm la fiecare prăvălie, spuse Tukan 
scoţându-şi mobilul din buzunar. 

— Dar vai, n-am găsit azi-noapte priza pentru 
acumulator! 

Săpă prin fotografiile lui. Poftim, nu-i chiar aşa nasol, 
mai merge încă. Aici l-am fotografiat pe Kadir în avion. 

Serghei şi Kadir se aplecară asupra aparatului. Imaginea 
de pe display îl arăta pe Kadir rânjind spre obiectiv cu 
gura dilatată. În spate, pe jumătate ascuns, şedea Boston 
şi se uita jenat, ca unul care ştie că nu el este cel pozat. 

— Acum poţi să faci exerciţii de spaniolă, spuse Tukan 
dându-i lui Serghei un ghiont în coastă. Hai, hai! Cred că 
ai luat un doi? 

— Hola, señor! spuse Serghei dregându-şi glasul. 

Umblară de la tarabă la tarabă. Nu avea timp pentru ei 
orice vânzător, nu toţi erau amabili. Dar aproape toţi erau 
cel puţin dispuşi să se uite la poza de pe display. 

Băieţii străbătuseră aproape toată Alcaiceria şi, treptat, 


pierduseră speranţa, când, în faţa unei tarabe care părea 
că vinde mai ales obiecte din alamă, un tânăr agitat le făcu 
semn din cap. 

— Da, pe ăsta-l recunosc! spuse el. 

Chiar dacă, altminteri, căutarea nu avea să ducă la 
niciun rezultat, observaseră, totuşi uimiţi cât de multă 
spaniolă înțelegeau. Şi cât de multă, nu. 

— A fost ieri aici, no? La vecinul meu. A stat ore întregi 
la taraba lui şi a luat toate lucrurile la mână. Cred că nu 
prea avea bani. Punea mereu lucrurile la loc, după ce 
vedea preţurile. Vânzătorul fluieră scurt. 

— Manuel! Ai clienţi! 

Dar vecinul nu-şi aducea aminte. 

— Tânărul ăsta? spuse el. Nu l-am văzut niciodată. 

— Ieri? întrebă Kadir. Ieri, în spaniolă era simplu, grele 
erau propoziţiile întregi. 

Bărbatul clătină din cap cu vehemenţă. 

— Nu l-am văzut niciodată, spuse el. Îmi pare rău. 

La taraba vecină, o tânără femeie plăti o scrumieră şi îşi 
continuă plimbarea. Vânzătorul veni dincoace, la ei. 

— A fost la tine, cu siguranţă, Manuel, spuse el luându-i 
lui Tukan mobilul din mână. Uită-te bine la el! S-a ginit la 
suporturile tale, ştiu precis! Dacă a şi cumpărat, ridică din 
umeri, nu pot să spun. În momentul acela a venit la mine 
un individ cu un câine care mi-a umplut de bale totul. Pufni 
în râs. 

— Suporturi, spuse vânzătorul scărpinându-şi bărbia, 
aşa cum fac oamenii în filme ca să arate cât de profund 
cugetă. Nu, nu-mi pot aduce aminte. Imi pare rău. Lo 
siento mucho. _ 

— Păi da, ce să-i faci, spuse Tukan. In orice caz foarte 
mulţumesc. Dacă vă vine totuşi vreo idee, ar fi bine să 
anunţaţi poliţia. 

— Poliţia? întrebă tânărul de la taraba vecină. O familie 
scotocea în coşurile lui şi, în timp ce vorbea, ţinea privirea 
aţintită asupra ei. Dar ce a făcut băiatul? 

— A dispărut, spuse Kadir. Ieri, la amiază. Când a fost 
aici, în Alcaiceria. 


al-Andalus, 1492 

Îi urmase pe soldaţi în Alhambra pentru că fuseseră 
prietenoşi şi pentru că nu ştia încotro să se ducă. În loc de 
rug acum îl aştepta o prinţesă care trebuia să devină soţia 
lui. Şi care după cât se pare nu doreşte asta câtuşi de 
puţin. Lui Boston i-ar fi venit destul de greu să spună ce 
era mai rău. 

— Eşti urât! spunea ea. Eşti pitic! 

Boston simţea din nou nodul în gât şi lacrimile în ochi. 

— Eşti fricos, spunea ea. Şi mai eşti şi mut! 

Vreau acasă. 

Băieţii nu plâng. 

Vreau acasă, acasă, acasă. 

— De ce nu te mişti, tontule!? spunea ea. Băieţii nu 
plâng. 

— Ţi-e frică de fată, băieţii nuplângnuplângnuplâng, 
care o să-ţi fie logodnică? 

Băieţii nu plâng. 

— Dar tu plângi! spuse fata. Din vocea ei dispăruse toată 
mânia. În schimb el îi auzea dezamăgirea. Dispreţul. Dar 
tu plângi, piticule! 

Boston clătină din cap. Lacrimile îi curgeau pe faţă. Apoi 
nu mai putu să-ţi reţină nici suspinele. 

Fata îl apucă zdravăn de umeri şi îl conduse repede pe 
sub arcade într-o sală splendidă. Printre lacrimi, Boston 
văzu stalactitele de pe tavan şi multe azulejos pe pereţi. Îşi 
aminti cum ieri, plictisiţi, fuseseră împinşi prin sala asta. 
Despre ceea ce le povestise atunci doamna Hilbert, nu îşi 
mai amintea. 

Dar dacă sala era aceeaşi, astăzi arăta totuşi schimbată. 
În ea se găseau otomane, o măsuţă cu placă de alamă, pe 
ea un ulcior cu apă. 

Boston tresări. Fireşte, printre lacrimi, vedea totul ca 
prin ceaţă, dar nu trebuia să se pripească. Semnele de pe 
pereţi îi aminteau ceva. Aşa arătase şi placa pe care voise 
să o cumpere pentru mama lui. Nu erau pe ea exact 


aceleaşi semne, probabil ceva scris? Aici se găseau de mii 
de ori, de jur-împrejur, de mii de ori. Poate, gândi Boston 
şi simţi că inima începe să-i bată mai tare. Ah, poate. Poate 
m-am mai apropiat un pic de dezlegarea enigmei. Placa din 
Alcaiceria şi plăcile de aici, din Alhambra. Există o 
legătură. Trebuie să existe o legătură. 

Fata îl sili să se aşeze pe o otomană. Pentru un moment 
o uitase. 

— Aşa! spuse ea şi se proţăpi în faţa lui, de parcă ar fi 
vrut să îl lovească. Acum te linişteşti. Doar nu crezi că 
vreau să mă mărit cu un bărbat care urlă ca un bebeluş! Il 
scutură. Şterge-ţi nasul! Şi termină cu văicăreala! Nu 
vreau să se trăncănească în cetate despre logodnicul meu! 

Boston încă mai sughiţa. Există o legătură. Nu trebuie să 
spun cine sunt. Tariq m-a avertizat. Nu trebuie să-i 
povestesc ei de unde vin. 

— De ce nu vorbeşti! spuse prinţesa. Tontule! 

Poate că, deocamdată, cel mai sigur este să rămân aici 
în cetate, ca oaspete al reginei. Aici unde toate plăcile 
arată ca aceea din Alcaiceria. Să mă prefac că aş fi prinţul 
din Nord, cu care evident că sunt atât de asemănător. Şi 
după aceea se va vedea ce mai urmează, gândi Boston şi 
inspiră o dată adânc. Dacă există o soluţie, ea există aici. 
Şi, în afară de asta, nu vreau să ard. Tariq m-a avertizat. 

— Sunt obosit, şopti el. Am dormit prea puţin în toată 
călătoria! 

— Călătoria? strigă Johanna. Ai venit în trăsură, ca 
femeile? Nu ai călărit? 

Boston o privi încremenit. Cât de repede te poţi trăda, 
gândi el. Trebuie să fiu atent să nu mă dau de gol. 

— Sigur că am călărit, spuse el ridicându-şi nasul. 
Fireşte că am călărit. Am spus asta numai aşa. 

Johanna îl privi dintr-o parte. 

— Un prinţ care urlă ca un disperat după ce a călărit 
câteva zile, poate fi potrivit în liniştita Burgundie, spuse 
ea. La noi, în Andaluzia, de altfel... 

În acest moment apăru doica de după draperie. Se uită 
la amândoi cu îndoială. 


— Ei, porumbiţa mea, te simţi mai bine? întrebă ea. 

Johanna spumega de furie. 

— Uită-te la el! spuse ea. 

Doica tresări. 

— O să meargă, o să meargă! spuse ea, dar pe un ton 
şovăielnic. Deci chiar şi ea îl găsea foarte disperat. Regina 
vă cheamă. A sosit genovezul. Să auziţi şi voi ce are de 
spus, înainte de a-şi rosti ea însăşi ultimul cuvânt, îi zâmbi 
lui Boston. Vă veţi obişnui, tinere domn, şopti ea. Şi veţi fi 
fericit că aţi găsit-o pe prinţesă. 

— Ce tot vorbeşti acolo, spuse Johanna. 

Boston îi zâmbi doicii. 

Totul cât mai lent. Pas cu pas. 


13. 


Isabella se rezemă de spătarul otomanei. Ar fi dorit ca 
soţul ei să se aşeze lângă ea şi astfel să-şi arate interesul 
pentru această discuţie; dar el stătea în spate şi îl auzea 
cum bate nerăbdător cu degetele pe mătasea tapiţeriei. 

Cel puţin bine că îl adusese pe Santângel, trezorierul lui, 
a cărui avere era evaluată la milioane de maravedis, dar ei, 
în definitiv, bogăţia acestuia ar fi trebuit să-i fie 
indiferentă. Îi convenea totuşi ca un bărbat atât de 
experimentat în treburile financiare şi care de aceea, după 
cum bănuia, îşi păstra capul limpede şi în alte probleme, să 
participe la disputa ei cu genovezul. Acesta o supăra cu 
lăudăroşenia lui, încă de mai mulţi ani. Voia, în sfârşit, să 
domnească claritatea, dar nu îndrăznea să poarte singură 
povara hotărârii definitive. 

Cu coada ochiului văzu că venise Johanna şi cu ea 
habsburgul. Era atât de mic şi slab încât înţelegea ezitarea 
fiicei sale. Cât de impozant se înfăţişase odinioară 
Ferdinand în faţa ei! Nu o deranjase când se spunea că 
avusese ici şi colo amante, încă de la şaptesprezece ani şi 
pe undeva, de mai multă vreme, un copil; era un bărbat cu 
care te puteai mândri. 

— Lăsaţi-l pe genovez să intre, spuse ea. 

Dar între Johanna şi logodnicul ei, asta se vedea dintr-o 
singură privire, în minutele cât fuseseră în doi, nu se 
schimbase nimic. Şi cum s-ar fi putut. Isabella oftă. 
Johanna era cel mai încăpățânat dintre copiii ei, în ea se 
recunoştea. Dar cât de incomod era când trebuia să-i 
impună cu sila fiecare ordin, în loc să poată conta pe o 
ascultare necondiționată, cum era cazul cu ceilalţi copii. 

— Maiestate! spuse o voce. 

De la prima privire văzu că genovezul tot mai purta 
aceeaşi mantie jerpelită. El avea răbdare, era pregătit să 


aştepte împlinirea viselor sale, să flămânzească pentru 
împlinirea lor, asta admira la el. Dar în acelaşi timp era 
atât de obraznic. 

— Señor Colón, v-aţi invitat singur la această discuţie! 
spuse Isabella, în timp ce vizitatorul îngenunchea cu 
umilinţă şi îi săruta mâna. 

El se ridică. 

— Şi pentru Voi, după cum văd, este foarte important, de 
vreme ce l-aţi invitat pe soţul Vostru, şi nu numai pe 
dânsul, spuse el înclinându-se uşor. Din nou impertinenţa 
ascunsă în spatele umilinţei. 

Isabella nu o luă în seamă. 

— Ştiţi că Comisia noastră regală a respins, cu doi ani în 
urmă, ca inexecutabile planurile voastre de a ajunge în 
India pe calea maritimă spre vest. Totuşi, săptămânile 
trecute, v-am oferit încă o dată posibilitatea să explicaţi ce 
vă face să fiţi atât de sigur. 

Genovezul nu se pregătea să vorbească. Isabella îi arătă 
un scaun. Vedea foarte bine zâmbetul lui reţinut în colţul 
gurii. l-ar fi plăcut mai curând să-l dea afară, de data asta 
definitiv. Dar trebuia să fie prudentă. Nu are rost să 
respingi planurile unui bărbat, numai pentru că îl găseşti 
respingător. 

— Aşadar, spuse Colón încrucişându-şi braţele pe piept, 
primul lucru pe care trebuie să-l înţelegeţi, este, că 
pământul este o sferă. 

Se uită în jur nerăbdător. Johanna căsca. 

— Johanna! spuse regina. 

— Că pământul este o sferă ştie demult fiecare copil din 
ţările noastre creştine, señor, spuse Santângel şi în acelaşi 
timp se înclină uşor către regină. Papa Pius al doilea însuşi 
a dat de veste tuturor creştinilor: Mundi formam omnes 
fere consentium rotundam esse. Aproape toți sunt de acord 
că pământul este o sferă. 

Aceşti conversos trebuie să dovedească mereu cât de 
bine cunosc tot ce este în legătură cu Sfânta Mamă 
Biserica, gândi Isabella. Dar în cazul de faţă el este foarte 
util. 


Tonul genovezului deveni mai tăios: 

— Ar fi mai cuviincios să mă lăsaţi să vorbesc până la 
sfârşit, spuse el. Se aplecă mult înainte pe scaun. O sferă 
care - şi acum fiţi atenţi! - este acoperită pe şase părţi cu 
uscat şi numai pe o parte cu apă. Ceea ce pentru oricine 
înseamnă, Maiestate, că navigând spre vest, distanţa 
dintre țărmurile Voastre şi misteriosul Cipangu, precum şi 
de Cathai, împărăţia Marelui Han, nu poate fi prea mare. 
Ceea ce, de fapt, este evident: căci nu trăiesc în India 
acele animale, cu care cartaginezii i-au învins odinioară pe 
romani, elefanții, cu pielea groasă şi cu trompele 
asemănătoare şerpilor? Şi nu trăiesc ei şi la noi, dincolo de 
strâmtoarea mării, în Africa? Nu putem deci admite că 
există o strânsă vecinătate între aceste ţări? Că elefanții, 
oricât de puternici şi de rezistenți se ştie că sunt, ar fi 
putut să înoate luni întregi de la o ţară la alta, asta totuşi, 
Maiestate, cu permisiunea Voastră, nu este de presupus. 

Mereu elefanții lui, gândi Isabella. 

— În privinţa asta comisia mea a ajuns la concluzia că, 
pe calea maritimă de vest, India se află la distanţă de mai 
multe luni, ba chiar de ani, spuse ea. Prea multe luni. Pe 
acest drum v-aţi îmbolnăvi de scorbut, aţi muri de foame, 
aţi muri de sete. Toţi savanții pe care i-am întrebat sunt de 
părerea asta şi de aceeaşi părere a fost şi comisia pe care, 
de mai mulţi ani, a numit-o regele Portugaliei ca să verifice 
perspectivele de succes ale planului vostru. Se pare, señor 
Col6n, că sunteţi singurul care crede în calea maritimă de 
vest spre India. 

— Ah nu, nu singurul! strigă genovezul şi sări în 
picioare. Mergea cu paşi mari de colo până colo, nu mai 
putea să şadă pe scaun. Cum puteţi tocmai Voi, Maiestate, 
care aţi înfrânt domnia necredincioşilor în Granada şi, 
împreună cu Sfânta noastră Inchiziţie, vă străduiţi, ca 
singura credinţă care aduce fericirea să domnească în 
sfârşit pretutindeni în ţările Voastre, cum puteţi să daţi 
mai multă atenţie cuvântului savanților decât celui al 
Sfintei Scripturi? Ce a prezis deja profetul Ezdra? Deschise 
larg braţele şi aruncă spre spate capul, în extaz. Tremura. 


E nebun, gândi regina speriată. E complet nebun. 

— Nu scrie în a patra carte a lui Ezdra: „În ziua a cincea 
însă i-ai spus şeptimii, în care era apă, că se vor ivi jivinele 
şi păsările şi peştii? Din şeptime! Şase părți uscat, numai O 
parte apă!” Gâfâia. In spatele lui, Johanna întindea braţele 
ca el şi îşi rostogolea ochii. 

— Johanna! spuse regina. 

— Şase părţi uscat, o parte apă! strigă Colón din nou, 
repezindu-se spre ea. Şi nu ne spune profetul Isaiia... 

— ...„ Insulele mă aşteaptă şi corăbiile pe mare, de multă 
vreme, ca să aduc încoace copiii tăi de departe, cu tot 
argintul şi aurul lor”, cită Santângel plecându-se uşor. 
Isaiia 60, verset 9. 

Toate astea le-aţi prezentat şi comisiei, señor, care însă 
nu a înţeles ce vor să dovedească. Cei mai buni 
matematicieni ai ţării nu au fost de părere că acest citat 
poate fi interpretat aşa cum doriţi să îl interpretaţi 
dumneavoastră. 

Genovezul părea că nu l-a auzit deloc. 

— Iată, sfârşitul lumii este aproape! strigă el. Şi atunci 
nu este misiunea noastră, Maiestate, să creştinăm mai 
înainte cât se poate de mulţi copii ai Domnului? Şi pe cei 
din depărtatul Cipangu! Din Cathai! Din India! Şi pe mine, 
pe mine, Maiestate, Domnul m-a ales, ştiu, simt, pe 
această cale... 

Este într-adevăr nebun, gândi Isabella. Ce face el aici 
este blasfemie, aşa mi-a spus deja înțeleptul meu duhovnic 
Talavera, pe vremea când avea conducerea comisiei. 

— Să lăsăm asta, spuse ea tăios. 

Colón se dezumflă. Se întoarse la scaunul lui. 

— Iertare!  mormăi el. Dar când este vorba de 
răspândirea credinţei... 

Isabella respinse cuvintele lui cu un gest al mâinii. 

— Să admitem deocamdată că m-aţi convins. Şi ce ar 
urma atunci, după părerea voastră? N 

Brusc, genovezul se îndreptă în scaun. Incă mai 
tremura, dar când vorbea, vocea lui suna puternic. De la 
cingătoare scoase un sul legat cu o panglică de mătase. 


— Atunci, deocamdată, ar trebui să vorbim despre 
cerinţele mele aşa cum vi le-am mai prezentat, spuse el 
desfăcând panglica. Războiul Vostru împotriva maurilor a 
înghiţit mult aur, dar eu voi descoperi pentru voi ţări care 
vă vor face din nou bogaţi! Şi pentru asta, Maiestate, cer o 
plată dreaptă. 

— Cere? spuse Ferdinand ridicând din sprâncene. Noi 
scoatem bogăţie nouă din alte surse! 

Dar Colón nici nu se uită la el. 

— Nimeni, în afară de mine, nu va găsi pentru voi calea 
maritimă spre India, Maiestate, pentru că numai eu singur 
sunt ales de Domnul! Şi atunci eu cer, începu să citească, 
ce era scris mărunt pe pergamentul lui: titlul de nobleţe, 
Don’. Pentru mine şi pentru toţi urmaşii mei, rangul de 
amiral al flotei Voastre, împuternicit cu aceleaşi drepturi 
ca şi contraamiralul; a zecea parte a veniturilor din noile 
ţări precum şi dreptul de a putea participa cu o optime în 
toate întreprinderile de acolo... 

— Şi nu vrea să mai ceară încă şi rangul unui rege de 
Castilia şi Aragón? întrebă Ferdinand pe ton de 
conversaţie. Mâna fiicelor mele, preferabil a tuturor celor 
patru? Alhambra şi toate palatele noastre, ca supliment? 
Señor? 

Dar Colón părea că nici nu a observat întreruperea. 
Vorbea mai departe, ca şi cum nu ar fi auzit nimic. 

— Dreptul de cavaler în toate țările noi; titlul unui 
vicerege şi guvernator general al tuturor domeniilor 
descoperite de mine precum şi dreptul de a alege şi numi 
eu însumi slujbaşii de acolo, şi, în sfârşit, ca toate aceste 
drepturi şi venituri băneşti să poată fi moştenite şi să 
treacă asupra copiilor mei. 

— Amin, spuse Ferdinand. 

Johanna izbucni în râs. 

— Altceva nimic, señor? întrebă regele. Asta să fie tot? 

Genovezul rulă pergamentul şi îl legă cu panglica de 
mătase. Apoi îl întinse reginei. 

— Trebuie numai să puneţi sigiliul Vostru dedesubt, 
spuse el. Şi toate bogăţiile din Cathai sunt ale Voastre. 


— Şi el trebuie să-şi ia picioarele la spinare şi să 
binevoiască să dispară, spuse Ferdinand făcând semn unui 
servitor. Pentru că altminteri s-ar putea să-mi ies din fire, 
palavragiule! 

— Maiestate! strigă Colón şi se aruncă în genunchi în 
faţa Isabellei. Pe Sfânta Fecioară şi pe toţi sfinţii... 

— Vă menţineţi toate cerinţele acestea? întrebă regina. 
Nu sunteţi pregătit să vă mulţumiţi cu mai puţin? 

— Domnul m-a ales! strigă Colón. Vocea lui era 
stridentă. Vă împotriviţi voinţei Domnului? Mi-a dezvăluit 
în somn care trebuie să fie răsplata pentru strădania 
mea... 

— Afară, spuse Ferdinand. leşi afară, amice. Şi să nu 
mai îndrăzneşti vreodată să te întorci aici. 

— Maiestate! strigă Colón. 

Servitorul îl apucă de braţ şi îl trase către uşă. Chiar şi 
de afară încă se mai auzea strigând. 

— Mă bucur pentru hotărârea Voastră, Maiestate, spuse 
Santângel înclinându-se. V-aţi fi făcut de ocară în faţa 
întregii lumi. Acest Colón este un posedat. E nebun. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, spuse Isabella şi respiră 
uşurată. Hotărârea fusese luată. Bogăţiile din Cipangu şi 
Cathai erau pierdute pentru totdeauna. Dar ea nu se va 
mai gândi niciodată dacă să-i îngăduie ciudatului visător 
călătoria lui. Ei şi acum, hai să vedem ce ne-a pregătit 
bucătarul. Sosirea ta, Filip de Burgundia, trebuie 
sărbătorită. 

Şi pe Johanna, gândi ea, o voi lămuri eu cine este aici 
regina. 


14. 


America nu va fi descoperită. Lui Boston aproape că îi 
venea să râdă. 

S-ar putea ca istoria să se desfăşoare altfel de acum. 
Înainte şi el să fie în mijlocul ei? Nu s-ar putea ca şi revolta 
lui Tariq şi a maurilor să reuşească? Cât de incredibile 
erau toate astea. Şi aveau de-a face cu placa, era aproape 
sigur. Trebuia să aibă de-a face cu placa. 

— Aşază-te lângă fiica mea, Filip de Burgundia, spuse 
regina. Dar mai întâi sărută inelul Marelui Inchizitor! Este 
o mare onoare, eminenţă, că vreţi să luaţi parte la această 
cină de salut. 

— După cum am auzit, aţi urmat sfatul meu? întrebă 
bărbatul pe care regina îl numise eminenţă. Boston se 
aplecă asupra mâinii sale şi sărută inelul. Bărbatul nu-i 
dădu atenţie. 

— Aţi aruncat o privire înflăcărată spre Realejo? 

Bărbatul, cu faţa serioasă care se confruntase cu 
Columb, tresări. 

Regina clătină din cap. 

— Mai târziu, spuse ea. Acum, Filip, locul tău este lângă 
logodnică. Întreţine-te cu ea în timpul mesei. Johannei îi 
plac conversațiile inteligente, nu-i aşa, porumbiţa mea? 

— Nu mi-e foame, spuse Johanna. 

Dar regina mai era încă tot cu gândul la discuţia cu 
genovezul. 

— Îmi pare rău numai de bietele suflete de dincolo de 
mare, spuse ea şi îşi privi soţul, căutând ajutor. Pe care nu 
le vom converti niciodată. Simt totuşi că ar fi obligaţia 
mea. 

Ferdinand se aplecă deasupra ei şi îi suflă o mică 
sărutare glumeaţă pe bonetă. 

— Dacă Domnul a făcut marea prea lată ca să o putem 


traversa, sigur că o să ne ierte dacă nu reuşim, spuse el. 

Bărbatul, care în discuţia de dinainte îl citase pe 
profetul Isaia, zâmbi obosit. 

— Este evident, Maiestate, că planurile acestui smintit 
se bazează pe calcule greşite, spuse el. Dacă i-aţi înzestra 
o corabie i-aţi trimite, pe el şi pe oamenii lui, la moarte 
sigură. Asupra mărimii globului pământesc există 
înţelegere deplină între savanţi, de la Lisabona şi până la 
Londra. În ceea ce priveşte distanţa dintre țărmurile 
noastre şi cele ale Indiei de asemenea. Ar călători luni 
întregi, dacă nu ani. Niciun om nu ar putea supravieţui. 

— Aşa este! spuse Ferdinand. 

Un servitor turnă vin, pentru toţi. Vinul era acru, dar 
Boston îl bău cu înghiţituri mari. Potolea prea puţin setea. 

— Nimeni nu pune la îndoială cuvintele Sfintei Scripturi, 
spuse din nou bărbatul. Dar trebuie să o interpretăm cum 
face genovezul? Doar o şeptime apă, ce prostie! Savanţii 
noştri ştiu că este mai degrabă invers, o şeptime uscat şi 
şase părţi apă. Gândiţi-vă, Maiestate, cât de departe 
trebuie să fie atunci India! Cât de total inaccesibilă! 

Vinul tot mai avea gust acru, Boston tot mai simţea că îi 
este sete; dar şi că devenea mai calm, chiar mai vesel. 
Servitorul îi umplu un al doilea pahar. 

— Dar dacă totuşi... spuse Boston. Observă speriat că se 
amestecase în discuţie. Nu îi mai păsa. Deodată se simţi 
uşor. Eu sunt prinţul, eu sunt prinţul! Numai că limba lui 
se transformase atât de ciudat, la fel şi buzele. Il mai 
ascultau, dar nu cum ar fi trebuit... dacă totuşi între 
Europa şi India s-ar mai găsi şi altceva? Încă o altă ţară? 

Regina izbucni în râs. 

— Îmi pare bine că te-ai trezit, prinţe Filip, spuse ea. O 
altă ţară! La vest, între noi şi India? Ce idee! 

Boston simţi privirea Johannei asupra lui. Mai luă o 
înghiţitură. 

— Păi o astfel de năstruşnicie nu susţine nici măcar 
genovezul, spuse Ferdinand şi ciocni cu Boston. Ca să 
ajungi la o astfel de idee trebuie să fii de spiţă burgundă! 

Marele Inchizitor mânca încet dar neîntrerupt. Asculta. 


— Nu se poate să mai existe încă o ţară între Spania şi 
India, prinţe Filip, spuse regina. Aici, în sud, noi ne-am 
preocupat de mulţi ani cu astfel de întrebări, aşa că te rog 
să-mi spui: dacă pământul există deja de multe mii de ani 
şi oamenii călătoresc pe el de la un țărm la altul: cum ar 
putea să mai existe încă o ţară care să rămână 
nedescoperită până acum? În toate călătoriile noastre nu 
ar fi trebuit să dea vreun om peste ea, măcar marele 
Marco Polo? 

— Vikingii, murmură Boston. Acum buzele lui erau ca 
două baloane umflate care se împiedicau reciproc. Râse. 
Foarte ciudat. Foarte, foarte ciudat. Buze ca baloanele. 

— Ce tot mormăie băiatul? întrebă Isabella. 

Ferdinand râdea şi el. 

— Prea mult vin! spuse el. Călătoria lungă, mâncare 
prea puţină, probabil - s-ar putea, micule prinţ Filip, să fi 
băut prea mult vin? 

Boston chicoti. 

— Prea acru! spuse el. Foarte acru! 

Isabella clătină din cap. 

— Se pare că în Burgundia, la masă, bei numai lapte. 
Păi, prinţe, atunci amânăm festivitatea noastră de salut. 
Pentru că locul tău, iartă-mă, este în pat. Regina bătu din 
palme. _ 5 

— În pat! spuse Boston râzând. În pat! Asta era cel mai 
comic lucru pe care-l auzise. Totul era comic. De ce nu 
înţelesese asta mai înainte. 

— E beat! spuse Johanna şi se depărtă de el. Doi 
servitori veniră şi îl apucară cu grijă de braţe, în stânga şi 
în dreapta. 

— Noapte bună, prinţ de Burgundia, spuse Ferdinand 
zâmbind. Aştept nerăbdător să aflu cu ce ne vei surprinde 
mâine-dimineaţă. Ridică paharul. Santângel, vreţi... 

În capul lui Boston se mişcă ceva. Voia să-i vină o idee 
dar nu se lăsa prinsă. Gândurile lui erau ca petele de ulei 
pe apă lucind mereu în culori noi şi apoi destrămându-se. 
Servitorii tot îl mai ţineau cu putere. 

Santângel. Asta era cuvântul. Cuvântul nu era comic. 


Santângel. 

Apoi îşi dădu seama, dar în această lume ciudată, foarte, 
foarte ciudată, care se învârtea şi se micşora şi iar se 
umfla, nu era important, pentru că absolut nimic nu era 
important. Santângel. Nu fusese ăsta numele pe care îl 
pronunţase ieri Tariq? Si Santângel este aşa cum ştiţi şi 
toată lumea ştie, demult cel mai evlavios dintre toți 
creştinii. Care participa la revoltă. Care voia să-i ajute pe 
evrei să-şi salveze o parte din averile lor. 

Sunt beat. 

Se întoarse către acesta. Era bărbatul mărunţel, atât de 
bine informat despre Tatăl Ceresc, Santângel. Ce însemna 
oare asta? În faţa ochilor lui Boston totul se înceţoşa. 

Sunt beat de-adevăratelea. 

Apoi văzu rucsacul pe jos, sub scaun. Cu un braţ, care 
probabil că ar fi putut să aparţină altcuiva şi care părea 
foarte lejer fixat de umărul lui, se întinse după el. 

Servitorii îl ţinură din nou mai strâns. Greaţa cobora şi 
urca în Boston de la cap la stomac şi iar la cap. Lumea se 
învârtea tot mai repede. Picioarele parcă nu mai atingeau 
cu adevărat pământul, sau pământul se transformase într-o 
masă ciudat de elastică. 

— Noapte bună! murmură el şi nu se înţelese nici pe el 
însuşi. 

Nici n-a observat că servitorii l-au culcat în pat. Când au 
vrut să-i ia rucsacul din mâini l-a ţinut atât de strâns, că i-a 
făcut să râdă. 

— Lasă-l să doarmă cu jucăria lui, spuse unul dintre 
servitori. Biata prinţesă. 

Celălalt nu răspunse. Dar îl aprobă pe tăcute. 


Johanna încercă să-şi dea seama dacă şi ceilalţi 
observaseră. La masă dispoziţia devenise tot mai veselă. 
Tatăl ei îl imita pe genovez; dând ochii peste cap şi 
întinzând braţele răsturnă o carafă de pe masă. Mama ei 
râdea. Chiar şi Santângel, de altminteri mereu serios, 
participa la veselie. 

Când habsburgul plecase, îi căzuse ceva din săculeţul 


urât pe care îl ţinea tot timpul strâns cu putere în braţe, de 
parcă ar fi ascuns în el cel mai mare secret. Acum obiectul 
se afla pe jos, lângă scaunul lui. 

Johanna puse repede piciorul pe el, abia după aceea se 
uită în jur. Nimeni nu o observase. Se aplecă. 

Era o perniţă mică, lunguiaţă, albă, nu mai groasă decât 
degetul ei mare. Materialul din care era făcută strălucea 
mai tare decât mătasea, ca şi cum cuiva i-ar fi reuşit să 
transforme sticla venețiană în pânză. Când o pipăia, simţea 
că suprafaţa, ciudat de moaie, ceda sub presiune. Scrisul 
de pe suprafaţă era minuscul. „Ketchup de tomate”, 
cuvinte pe care nu le mai auzise niciodată. Nu sunau ca 
vorbele din limba maură, nu sunau nici a burgundă. 
Dedesubt mai era scris ceva, într-o castiliană ciudată, cum 
nu mai întâlnise niciodată şi care nu avea niciun sens. 

Cu o mişcare rapidă, Johanna ascunse perniţa în 
decolteul rochiei. Între sâni o simţi rece pentru un 
moment, apoi nu o mai simţi deloc. 

Se uită spre uşa prin care dispăruse habsburgul. Filip de 
Burgundia, pe care îi numeau „cel frumos”, ea nu ştia de 
ce, avea un secret, brusc deveni sigură că este aşa. 

Dacă el era într-adevăr Fi lip. 

Johanna zâmbi în gol şi trase cu urechea. Dacă ar fi fost 
întrebată, voia să poată răspunde. 

Dacă el era într-adevăr Filip. 

Inima îi bătea mai repede. Poate că băiatul ăsta nu era 
deloc nebunul prostănac care se prefăcea că este. Filip de 
Burgundia, oricine ar fi fost, avea un secret, care aştepta 
să fie dezvăluit. 


Salomon respira greu. Nu era obişnuit să alerge, dar cu 
ce era obişnuit acum era total indiferent. 

Albaicinul, slavă Domnului, Realejo, rămăseseră în 
urmă. Nu era încă în siguranţă. Dar cel puţin aici nu 
patrulau soldaţii zi şi noapte. 

După apusul soarelui porţile oraşului erau închise, nu 
avea niciun sens încercarea de a părăsi oraşul în timpul 
nopţii. Dar nici pe stradă nu putea rămâne. Probabil că cel 


mai sigur era în caravanserai, cât timp gărzile regale, care 
patrulau acolo, nu erau aceleaşi care dăduseră foc casei. 

Bătu la poarta fundugului. Strâmtoarea şi înghesuiala îl 
vor ascunde. 

Când amurgul făcu loc întunericului şi în jurul lui 
discuţiile din curte amuţiră treptat, se mai linişti. Ştiuse 
dintotdeauna că tatăl lui se înşela. Nu era posibil să te duci 
duminica la slujbă şi sâmbăta să sărbătoreşti, pe ascuns, 
sabatul. In această nouă Granada nu mai erai sigur 
niciodată. Cum a putut oare să creadă tatăl lui că o să mai 
aibă vreodată linişte după vizita soldaţilor din seara 
trecută. 

Salomon gemu. Fugise de îndată ce auzise cum băteau 
cu spadele în poarta abia cârpăcită. Focul îl văzuse după 
aceea din uliţa de alături, nu putuse să-şi ia ochii de la el, 
era parcă fermecat. Flăcările se înălţau atât de sus încât 
începuseră să ardă şi casele învecinate. Ce s-a ales de tatăl 
lui, nu ştia. El doar fugise. 

Işi apăsă faţa în palme şi plânse. 

Un vânzător de apă se aplecă asupra lui. 

— Apă? întrebă el încet. Apă pentru noapte? 

Salomon refuză dând din cap agitat, dar omul îi întinse 
îmbietor ulciorul greu de lut, din al cărui ţurloi îngust apa 
curgea, de sus, în gura celui ce bea, fără să atingă ulciorul 
cu buzele. ; 

— Nu pot plăti! şopti Salomon. IÎncerca să-şi ascundă 
lacrimile. Oricine putea să fie un spion. Nicăieri nu erai 
sigur. Nu era nevoie de dovezi, orice învinuire era 
suficientă. 

— Bea, dacă ţi-e sete, spuse vânzătorul de apă. Astăzi 
am câştigat destul. 

Salomon simţi deodată că ar muri dacă nu ar căpăta 
acum o înghiţitură de apă. Apucă ulciorul şi bău cu 
lăcomie. Când îi înapoie ulciorul vânzătorului de apă, simţi 
că începe din nou să plângă. 

Omul îl privi obosit. 

— Deci şi tu, mormăi el. Sunt prea multe lacrimi în 
Granada. Oraşul se va îneca în propriile-i lacrimi, dacă nu 


va fi mistuit de flăcări, mai înainte. 


Granada în aprilie, prezent 

Când întunericul se aşternu peste Alcaiceria, Manuel 
Corazón mută înăuntru coşurile de pe tarabă. Cobori 
obloanele rulante. 

— Încă o duşculiţă, Manuel? strigă vecinul. Erau baruri 
în care turiştii nu intrau niciodată. 

Manuel clătină din cap şi dispăru în cealaltă direcţie. Nu 
avusese vânzare bună în după-amiaza asta, o narghilea 
mare, pe care nu reuşise să o vândă de mai mulţi ani, 
pentru că preţul îi speria pe turişti, poate şi gândul că la 
întoarcerea acasă trebuiau să o transporte cu avionul, 
dispăruse brusc de la locul ei. După aceea se silise cel 
puţin să nu mai piardă din ochi turiştii, când se îmbulzeau 
la taraba lui. Dar îi venea greu să-şi adune gândurile. 

Băiatul dispăruse. 

Pe Plaza Bib-Rambla turiştii şedeau sub ghirlande de 
becuri colorate şi îşi beau sangria din ulcioarele mari, în 
care îl turnase patronul, prea acru ca să-l bea, şi atunci îl 
umpleau cu fructe, prea coapte ca să le mai mănânce. 
Oamenii erau foarte bronzaţi; femeile îşi fardaseră feţele 
în culori deschise, bărbaţii purtau pălării. Râdeau, şi 
vorbeau şi ciocneau paharele, pentru cel mai frumos 
anotimp al anului. 

La o masă mai era un loc liber. 

— Se puede? spuse Manuel. Se aşeză fără să aştepte 
răspuns. 

Perechea îi zâmbi, asta cunoştea deja. Întotdeauna când 
voia să fie singur, se amesteca printre turişti. Toţi erau 
foarte amabili, nimeni nu i se adresa. Era un fel de câştig 
suplimentar, despre care ei puteau să povestească acasă. 

„Şi atunci s-a aşezat la masa noastră un spaniol autentic, 
închipuiţi-vă! Unul foarte taciturn. Dar a ciocnit cu noi.” 

Manuel comandă o carafă cu vin. 

— Ştii tu din care, Roberto. Chelnerul râdea. Chiar dacă 
nu primea bacşiş de la acest client o să-i aducă din raftul 


cel mai dosnic, vinul păstrat acolo numai pentru prieteni. 
O carafă nu era mult. Perechea plecă, în alt local se 
stingeau deja luminile. 

— Încă un vin! spuse Manuel. 

Dar în jurul lui mai şedeau ultimii clienţi, sub lămpiţele 
colorate. 

El a dispărut. De ieri de la amiază. De când a fost aici, în 
Alcaiceria. 

Băiatul a fost un hoţ, exact la fel ca şi turistul care i-a 
furat astăzi narghileaua. 

S-a uitat la suporturile tale, ştiu sigur! 

Manuel făcu semn chelnerului. Restaurantul se golea. 
Ghirlandele de becuri se stinseră. 

— Încă un vin! spuse el. 

Chelnerul aşeză carafa pe masă, în faţa lui. 

— Vrei să stau lângă tine, Manuel? întrebă el. 

Manuel clătină din cap. 

— Nu. 

Ore intregi a stat în faţa tarabei şi le-a luat pe toate în 
mână. 

Băieţii de vârsta lui fură ca nişte corbi. În băieţii de 
vârsta asta nu trebuie să ai încredere. 

El a dispărut. 

Iar vechile poveşti erau vechile poveşti, în care nimeni 
nu mai credea. Superstiţii. 

El a dispărut. 

Nici a treia carafă nu l-a ajutat. 


15. 


al-Andalus, 1492 

Când se trezi, Boston îşi simţi capul atât de greu, că abia 
putea să-l mai ridice. Camera se clătina sub ochii lui şi 
simţea că trebuie să vomite. 

— Tinere domn, şopti un servitor lângă el. Deci nu se 
trezise de la sine. De ce nu îl lăsau să doarmă? 

— E târziu! N-am reuşit să vă trezesc la timp pentru 
Sfânta Liturghie. Vă aduc un ceai contra durerilor de cap! 

Boston întoarse capul, foarte-foarte precaut. De gura lui 
se apropie o ceaşcă aburindă; omul îi sprijini capul. Ceaiul 
îi ardea buzele. 

— Vă voi conduce în hamam, spuse servitorul şi îl sili să 
mai bea o înghiţitură. La baie. Doar o înghiţitură încă, 
tinere domn. Ajută, după vin. Boston nu avea putere să se 
opună. Să dea la o parte mâna cu ceaşca. 

— Şi apoi o baie maură, fierbinte, şopti servitorul. Aici, 
sus, pe Alhambra, mai avem încă toate hamasurile lor. Jos, 
în oraş, curând vor începe să le dărâme. Marele Inchizitor 
spune că este păcat cum se bălăcesc acolo maurii cu 
trupurile goale. Este plăcere ruşinoasă. Bucuria Domnului 
pentru un suflet curat este de mii de ori mai mare decât 
bucuria lui pentru un trup curat, încă o înghiţitură! 

Boston simţea că încăperea se linişteşte treptat. Se mai 
clătina încă, dar nu chiar aşa de tare. Şi pe pereţi... 

— Dar aici, sus, le vom păstra, şopti servitorul. Băile lor! 
Reginei îi place să se îmbăieze. Şi că sufletul ei este cel 
mai curat din toate ţările spaniole nici măcar Marele 
Inchizitor nu poate pune la îndoială. Ce ar putea Domnul 
să aibă împotrivă dacă sufletul ei curat străluceşte într-un 
trup curat? li puse din nou ceaşca la buze. Acum e destul, 
tinere domn. Vă voi conduce în hamam. 

Dar înainte de a se lăsa ajutat de servitor, Boston întinse 


mâna căutându-şi rucsacul. Mai era încă acolo. Şi când îl 
deschise cu prudenţă văzu înăuntru totul intact. 


Pablo se aşezase la umbra zidului, pe pământul nisipos. 
Chiar şi acum, în aprilie, soarele putea să fie deja 
înţepător. 

Trase o înghiţitură din sticla de piele. Maurii se 
gândiseră bine: să fie pretutindeni apă din belşug. De 
aceea îi plăcea acest oraş. 

Pablo oftă. Sunt atât de multe lucruri care-mi plac la 
oraşele lor, gândi el. Dar psst! să nu gândeşti prea tare. 
Îndată te pândeşte rugul. 

Când auzi paşi, sări în picioare. Regina nu postase 
atâtea gărzi, peste tot pe colina ei, ca să stea moţăind la 
umbră în timpul soarelui de amiază şi să bea apă. 

Era un servitor cu băiatul care fusese adus în cetate ziua 
trecută, îl numeau Filip de Burgundia. Spuneau că ar 
trebui să se căsătorească cu a doua prinţesă mai mare, păi 
Pablo se bucura că era scutit de o astfel de fată arţăgoasă. 
Avea el o fată acasă, în satul lui, spera totuşi că îl aşteaptă. 

Servitorul îl salută din cap, în trecere. Băiatul arăta 
obosit, palid. Pablo văzuse prea des, în timpul nopţilor, 
cum camarazii lui se dedau la băutură şi văzuse în 
dimineaţa următoare feţele lor buhăite, ca să nu ştie ce îi 
lipsea acestui tânăr. Dar cu siguranţă că tristeţea şi frica 
de pe faţa lui nu veneau numai de la capul lui buimac. 

Atât de bogat, gândi Pablo. Şi prin căsătorie ajunge şi 
mai bogat. Dar cine ar vrea să facă schimb cu el. 

Prinţul se clătină şi servitorul îl prinse de braţ. Drumul 
spre Generalife are aproape peste tot umbră. Şi asta 
plănuiseră inteligent maurii. 

In general, mult din ceea ce făcuseră nu era greşit, 
gândi Pablo. Chiar dacă, fireşte, nu spun asta nimănui, 
poate numai fetei mele, după ce mai întâi îmi va fi nevastă. 
Apa din belşug. Umbra. Terasele pe care cresc fructe şi 
legume. Clădirile lor minunate, băile lor, bibliotecile lor, 
ştiinţa lor, din care au împărtăşit lumii întregi. 

Şi evreii, gândi Pablo şi îl apucă teama că gândurile îi 


rătăcesc aiurea, fără să le poată opri. A întrebat vreodată 
medicul la noi în sat dacă aparţinem credinţei mozaice, ca 
şi el? Pretutindeni în ţară medicii sunt evrei, şi savanţi, 
chiar sfetnici ai regilor şi principilor. De ce trebuie să 
părăsească ţara noastră, aşa deodată? 

Sau să ardă. Dumnezeu nu poate să vrea asta. 

Işi chemă gândurile la ordine. Din toate astea tu nu 
înţelegi nimic, Pablo. Tu trebuie să înţelegi doar că domnii 
cei mari sunt mai deştepţi decât ţăranii de la sat şi ştiu mai 
bine decât tine ce e bine pentru Spania. 

Tânărul prinţ trebuie să fi ajuns acum pe Generalife. 
Aerul tremura în arşiţă. Pablo se aşeză din nou la umbră. 

Totuşi. 

Sticla de piele era goală. 


Boston nu era sigur dacă regina nu arată şi mai supărată 
decât în ziua trecută. Ea şedea pe un scaun împletit şi 
broda cu fir auriu, aplecată mult înainte. În faţa ei şedea 
Johanna, cu doica lângă ea, şi arăta nemulțumită. Într-o 
colivie din ramuri de răchită ciripea în soarele de amiază 
un canar. 

După baie, servitorul îl condusese sus, pe Generalife. 
Capul încă îi mai vâjâia, îi mai era încă aşa de rău încât se 
temea că n-o să mai poată mânca niciodată dar, cel puţin, 
nu i se mai clătina pământul sub picioare şi lumea din jur 
încetase să se mai chircească numai ca să se umfle după 
aceea din nou. 

Aseară am fost beat, gândi Boston. Vai, mamă, cât de 
beat am fost! Trebuia să cer apă, eram atât de însetat. Dar 
înainte ca vinul să mă înveselească, n-am îndrăznii nici 
măcar atât. i 

— Ei, prinţe de Burgundia, spuse regina. li întinse 
broderia fiicei. Aici. Acum este din nou aşa cum trebuie să 
fie. Fă împunsăturile mai mici. 

Johanna nu răspunse. Lăsă trusa de brodat să-i cadă în 
poală fără să o privească. 

— Aşază-te lângă noi, spuse regina. Nu te-am văzut în 
capelă. Desigur, călătoria lungă a fost aceea care te-a 


obosit atât de tare încât aseară nu ai suportat vinul? Nu 
vreau să cred că este încă de acum o obişnuinţă să bei 
prea mult, prinţe Filip! 

Boston clătină din cap negativ. 

— Am mâncat prea puţin în călătorie, murmură el. 

Regina îi aruncă o privire cercetătoare. 

— Despre asta tocmai voiam să te întreb, spuse ea. 
Despre călătoria ta. 

Johanna nu se pregătea să brodeze. Doica îl privea 
curioasă. 

— De ce ai dormit alaltăieri noapte în fundug? De ce nu 
chiar aici, la noi, în Alhambra? De ce ai călătorit neînsoţit 
de nimeni, pe drumul lung din nord, dacă raportul pe care 
l-am primit din fundug corespunde adevărului, în afară de 
un singur băiat travestit în maur? Unde este acum acest 
băiat? De ce l-ai trimis acasă? 

Boston inspiră adânc. În spatele reginei se deschidea 
valea largă, Vega din Granada, şi peste culmile colinelor, 
nu departe de Generalife, străluceau, în lumina amiezii, 
acoperişurile Alhambrei. Artezienele ţâşneau în fântână. 
Pasărea tot mai ciripea. 

— Eu, şopti Boston... 

I-am trimis acasă pentru că mă enervau. Tatăl meu m-a 
trimis să fac drumul din Burgundia până aici, fără 
însoțitori, pentru că era mai puţin bătător la ochi. 

Soţiile lor i-au sunat pe mobil şi au spus să vină acasă că 
este gata cina. 

Nu. 

— Am fost atacați pe drum, şopti Boston. Apoi însoțitorii 
mei au dispărut, nu a mai rămas cu mine decât băiatul 
acela. El a spus că este bine să ne travestim amândoi în 
mauri, atunci nu vom mai fi atacați aşa uşor. 

— El a spus asta? întrebă prinţesa. Nu ar fi fost normal 
să faci tu propunerea? Nu eşti tu prinţul? 

Boston ridică din umeri nesigur. _ 

— Poate că am făcut-o chiar eu. Într-adevăr, nu mai am 
habar cine a propus asta. Îşi frământa rucsacul. Sub pânză 
simţea mobilul, ghidul de călătorie, portmoneul. 


— Felul în care te exprimi mă uimeşte, spuse regina. Ei, 
dar acum eşti aici. Şi Ferdinand, la vremea lui, pe drumul 
către mine, a fost atacat de bandiți. Se întâmplă. Te cred, 
micule prinţ. 

Zâmbi. Dar prinţesa, gândi Boston. Se uită atât de 
neîncrezătoare, atât de neîncrezătoare. Ce pot să fac ca să 
o conving şi pe ea? 

În acest moment un servitor intră în curte şi se înclină 
adânc. 

— Maiestate! spuse el aruncând o privire uluită spre 
Boston, înainte de a îndoi genunchiul în faţa reginei. lertaţi 
deranjul. Dar ceva - neobişnuit s-a întâmplat. 

— Nu este treaba ta să hotărăşti ce este neobişnuit, 
spuse regina pe un ton răstit. Sarcina ta este doar să 
transmiţi vestea. 

Servitorul încuviinţă din cap speriat. Se uită în pământ. 

— Iertare, Maiestate, spuse el. Dar chiar acum a sosit la 
Alhambra un călăreț din Burgundia cu un mesaj pentru 
Voi. El trebuie să vă spună că prinţul Filip s-a îmbolnăvit. 
Nu poate călători nicicum. Tatăl său vă roagă să aveţi 
înţelegere că logodna trebuie amânată. 


16. 


Tariq alesese drumul spre sud, de-a lungul fluviului Rio 
Xenil, pe care călărise şi emirul. Pe ruta prin trecătoare s- 
ar fi putut mişca mai sigur iar la vremea asta zăpada se 
topise; dar nu ar fi putut să o străbată decât călare pe un 
catâr. Şi timpul era prea scurt. 

Calul negru, pe care i-l dăduse un necunoscut aproape 
de poarta cetăţii, era mai iute decât orice cal pe care îl 
călărise până atunci. Nu făcuse aproape deloc pauze şi 
până seara aproape că ajunsese la Lanjarón. De acum 
putea să se simtă în siguranţă. Al-Pudxarras era ţară 
maură, ultimul domeniu de retragere pe care regii 
mâncătorilor de porci îl lăsaseră emirului ca principat, 
într-un gest de milă umilitor. Un principat al munţilor 
golaşi, al stâncilor colţuroase, al potecilor, prea înguste şi 
prea abrupte ca să poţi deplasa o armată. 

Şi totuşi, pornind de aici, ne vom recuceri patria, 
gândise Tariq, când se întorsese ultima oară pe culme, ca 
să privească înapoi spre oraş, înainte ca drumul să se 
piardă între dealuri. Pot să-i raportez lui Abu abd'Allah că 
vom avea aur destul. Îi voi preda punga plină de 
maravedos, care reprezintă deocamdată un avans. Îi voi 
raporta despre bărbaţii de pretutindeni, care nu aşteaptă 
decât să pornească pentru el şi cu el împotriva regilor 
catolici şi Inchiziției. În numele lui Allah şi al tuturor 
profeților: regatul Gharnata va fi din nou al nostru, de la 
Tarifa, în vest, până la Almeria în est, de la Malaka pe 
coastă, până departe în munţi, în spatele Gharnatei, la 
poalele Sierrei. 

În spatele lui, la nord, se întindea Vega, livezi de lămâi, 
măslini; acolo, parcă pictate cu pensula pe câmpie, în 
grădinile mari unde se aflau  conacele  moşiilor, 
pămătufurile  palmierilor se  înălţau mult deasupra 


acoperişurilor. Mai departe, mic, aproape de orizont, 
oraşul. 

Tariq miji ochii. Ceaţa acoperea priveliştea, s-ar fi putut 
înşela. Şi totuşi credea că ceea ce urcă spre cer, peste 
acoperişuri, este fum, fum, ca de la un foc mare. 

Dădu pinteni calului. Înainte de a arde toată Gharnata, 
trebuia să-l convingă pe emir. Abu abd'Allah nu trebuia să 
îngăduie cele ce se întâmplă în oraşul lui şi care, de asta 
Tariq era sigur, pentru că numai un copil ar fi putut crede 
altceva, însemnau doar începutul. 

Plescăi din limbă. Va petrece noaptea în Lanjarón. Chiar 
mâine emirul va şti că îl aşteptau, nu numai destui bărbaţi 
pentru o armată, ci şi destui galbeni pentru arme, ca să-i 
gonească pe regi din Gharnata. 


Până la sosirea pe Generalife a călăreţului din 
Burgundia în persoană, regina a tăcut. li aruncase lui 
Boston priviri greu de explicat. Prinţesa zâmbise pentru 
prima oară. 

Boston încercase o dată să vorbească cu regina dar ea 
ridicase mâna făcându-i semn să tacă. 

— Maiestate...! o implorase Boston înainte de a amuţi. 

Şi ce ar fi putut să spună? 

Îmi pare rău, totul a fost o confuzie, în realitate am sosit 
numai de curând din secolul 21. 

Regina nu l-ar fi crezut. Prinţesa nu l-ar fi crezut deloc. 

Ele îi vor lua rucsacul, dacă nu va putea să dea o 
explicaţie credibilă, cine este. Vor căuta în el dovezi. 

Să nu laşi pe nimeni să vadă cutiuţa care poate să arate 
poze şi să facă muzică! spusese Tarig. Ya Allah! O să spună 
că e unealta diavolului! O să spună că ai legământ cu 
diavolul! 

Şi ce altceva ar mai fi putut să creadă? Prinţesa îl 
observa. Fireşte, se bucură, gândi Boston. Că acum nu mai 
trebuie să se mărite cu mine. Nu va ezita niciun moment, 
dacă este vorba să mă trimită pe rug. 

Pentru Torquemada totul este o dovadă. Dacă ei găsesc 
cutiuța, vei arde. 


— Mesagerul a sosit, spuse regina. 

Bărbatul care a intrat în curte se vedea că nu mai poate 
să se ţină mult timp pe picioare, trebuie să fi călărit zi şi 
noapte. Avea părul năclăit de sudoare şi praf, faţa istovită, 
ochii îi pâlpâiau. 

Căzu în genunchi în faţa reginei. 

— Iertare, Maiestate, că în această stare... murmură el. 
Dar servitorul Vostru... 

Regina zâmbi cu blândeţe. 

— Servitorul meu mi-a spus deja de unde vii. Canarul 
ciripea. Ridică-te şi aşază-te lângă mine. Trebuie să fii 
istovit. 

Mesagerul clătină din cap neîncrezător. 

— Acum aş dori să aud de la tine însuţi ce te aduce atât 
de grăbit la noi. De ce te-a trimis la noi stăpânul tău, 
împăratul Maximilian? 

Între timp mesagerul respira mai liniştit. 

— Împăratul a aşteptat atât de mult, spuse el, pentru că 
până în ultima clipă a sperat că fiul lui se va vindeca şi 
atunci va putea să pornească în călătoria de logodnă, aşa 
cum a fost înţelegerea între casele Voastre. Dar medicii... 
Se opri. 

— Şi? întrebă regina. 

— Febra a crescut din nou, spuse mesagerul. Frumosul 
nostru prinţ zăcea sfârşit pe perne, dinţii îi clănţăneau, 
tremura de frig, cu toate că boala ardea în el! Medicii erau 
nedumeriţi. În delirul febrei spunea lucrurile cele mai 
absurde, Maiestăţile Lor trimiseseră deja după preot care 
să-i dea băiatului ultima împărtăşanie... 

— Ce extraordinar şi nemaiauzit de ciudat, spuse 
prinţesa pe un ton amabil şi se înclină. Zâmbea aşa cum 
Boston nu o mai văzuse niciodată până atunci. 

Poate fi frumoasă, gândi el surprins. Probabil că poate 
chiar să placă. 

— Nu este ciudat, Alteță Regală, spuse mesagerul 
înclinându-se în direcţia ei. Nu, boala nu era deloc ciudată. 
Prinţul ieşise călare dis-de-dimineaţă, pe ploaie şi vijelie, 
se întorsese abia noaptea, tremurând şi îngheţat! Medicul 


casei îi prezisese imediat că pentru lipsa lui de judecată va 
trebui să plătească cu boală şi cu febră. 

— Un prinţ care nu se teme nici de vreme rea, spuse 
regina. Ce frumos. Ce îmbucurător. Un molâu, şi aruncă o 
privire scurtă către Boston, de fapt nici nu mi-ar fi plăcut 
deloc pentru fiica mea. 

Johanna miji ochii. 

— Pare ciudat, mesagerule, nu am vrut să înţeleg că 
logodnicul meu s-a îmbolnăvit, spuse ea. Ciudat mi se pare 
mai de grabă că prinţul, şi acum îl privi pe Boston pentru 
prima oară în ochi, se află totuşi, încă de ieri, aici, printre 
noi. 

Mesagerul încremeni uluit. 

— Nu se poate! strigă el. Este imposibil! Când am 
părăsit Burgundia, Alteța Sa Regală îşi revenise în aşa 
măsură încât medicii ne dădeau speranţe pentru o 
apropiată vindecare completă, dacă nu va părăsi din nou 
aşternutul înainte de vreme. Drept pentru care tatăl său m- 
a trimis la voi cu însărcinarea să dau expresie profundului 
său regret. De îndată ce prinţul se va fi vindecat complet 
va porni la drum spre Granada şi va cere mâna prinţesei. 
Chiar şi în timpul febrei celei mai mari, el o privi pe 
Johanna rugător, suspinele lui, prinţesă, vă erau dedicate 
Vouă! 

Johanna izbucni într-un râs batjocoritor. 

— Aşa se şi cuvine, spuse ea înclinându-şi puţin capul. 

Nici pe acela nu-l vrea, gândi Boston nedumerit. Pe mine 
nu mă vrea, dar nici pe prinţul adevărat tot nu-l vrea. De 
fapt, nici nu e de mirare, cine să-l vrea, la nici treisprezece 
ani şi fără să-l cunoască. 

— Ei, băiete, spuse regina întorcându-se spre el. Auzise 
ce trebuia să audă. Ce ai de zis? 

Boston ştia că nu există explicaţie care să o 
mulţumească pe regină. Şi totuşi nu trebuia încă să se dea 
bătut. 

— Un escroc, maiestate, un escroc! strigă el arătând 
spre mesager. Încerca să pară indignat. Ce batjocură! Cine 
spune că acest mesager a fost trimis într-adevăr de regele 


Burgundiei? Există dovezi pentru asta? Să dovedească cine 
este! 

Era uimit de impertinenta lui. Cât de isteţ era! Aproape 
că se credea cineva. 

— Ce presupunere inteligentă! spuse prinţesa ţuguindu- 
şi buzele. Dar să punem totuşi o dată întrebarea invers. Ai 
tu, băiatule, dovezi că eşti habsburgul? Arătă spre rucsacul 
lui. Poate că acesta este motivul pentru care nu ai pus 
niciodată jos sacul acesta urât de când ai călcat în 
Alhambra? Conţine poate daruri regale de bun venit, pe 
care vrei să mi le predai în mod solemn? Pecetea 
Burgundiei? Hai să vedem ce duci cu tine, în săculeţ! Aşa 
va fi uşor de hotărât care dintre voi spune adevărul: 
mesagerul regal - sau tu. 

Regina încuviinţă din cap. Doica îl privi curioasă. 

Boston răsturnă scaunul şi fugi. 


17. 


Pablo îşi dădu seama că aţipise abia când tresări auzind 
deasupra lui zgomote, goană şi strigăte. Era de neiertat să 
adoarmă în timpul gărzii. 

Se uită în sus, spre Generalife, unde chiar de curând 
dispăruse un servitor cu băiatul despre care se spunea că 
ar fi prinţul de Burgundia; apoi trecu alt servitor cu 
mesagerul imperial. 

Paşii se apropiau sonori, pe pietriş, şi nişte voci răcneau 
ceva. La o cotitură a drumului, la vreo cincizeci de paşi 
distanţă, apăru tânărul prinţ cu ochii holbaţi. Fugea 
împrăştiind pietrişul, fugea de parcă era împieliţatul pe 
urmele lui, fugea cu săculeţul lui ciudat pe umăr, cu faţa 
plină de groază şi disperare. 

Pablo îşi cunoştea misiunea. Ce bine că se trezise la 
timp! Sări în picioare şi se postă în mijlocul drumului, cu 
sabia scoasă. 

În spatele băiatului auzea acum vocile apropiindu-se, 
dar nu dădea atenţie cuvintelor. 

Opriţi-l! 

Puneţi mâna pe el! 

Prindeţi-l pe băiat! 

Va primi o recompensă. Poate i se va permite să se 
întoarcă mai devreme acasă. Ce se va mai mira fata lui 
când îi va ieşi pe neaşteptate în faţă. 

— Opriţi-l! Acum înţelegea strigătele. Era aşa cum se 
gândise. 

Băiatul era deja în faţa lui. Ridică privirea. Abia acum 
părea să observe că în drumul lui există un obstacol. 
Probabil că până atunci toată atenţia lui se îndreptase 
numai spre zgomotele din spate, încercase să scape de ele, 
acum, deodată, pericolul se afla în faţă. 

Pablo era soldat. Ucisese oameni în război, cunoştea 


privirea cu care se uita acum la el băiatul. Frica asta 
nesfârşită, alimentată de conştiinţa că acum totul se 
termină. Că nu mai există nicio ieşire. Şi privirea lui, 
complet lipsită de speranţă, totuşi implorând întruna milă. 

Pablo ucisese oameni care îl priviseră aşa în ultimul 
moment. Bărbaţi care ridicaseră spada împotriva lui. 
Băiatul ăsta însă nu avea spadă. 

— Te rog! şopti el, şi Pablo îl văzu că era istovit. Oricum, 
tot va cădea înainte să ajungă la poalele dealului 
Alhambrei. Îl va prinde altă gardă. 

Să-l prindă altă gardă. 

Pablo făcu un pas mic într-o parte. 

— Ha! răcni el. Văzu nedumerirea din ochii băiatului. Ai 
să mi-o plăteşti! 

Băiatul gonea. Când Pablo căzu la pământ, el dispăruse. 

— Vai, vai, aoleu, gemu Pablo ţinându-se de genunchi. 
Un servitor trecu pe lângă el în goană, fără să-i arunce 
măcar o privire, apoi şi un al doilea, strigau şi cereau 
gărzii următoare, de pe drum, să-l prindă pe băiat. 

Pablo se zvârcolea de durere, pe pământ. 

— Au, au, au! gemea el. Următorii paşi de la Generalife i 
se păreau încă foarte obositori. Să meargă mai încet, mai 
uşor. Nu trebuia să fie neprevăzător. Piciorul meu! Piciorul 
meu! 

Prinţesa ezită o clipă când trecu pe lângă el, în jos, 
ridicându-şi fusta cu mâinile. Dacă nu ar fi fost doar o 
părere ar fi crezut că ea zâmbeşte. 

Pablo se rezemă cu spatele de un copac, ţinându-se de 
genunchi. Chiar dacă nu mai auzeau zgomote sus, nu 
putea să fie sigur că nu-l vede nimeni. 

De ce făcuse asta? 

Băiatul nu avea spadă. 

Pentru asta vei plăti, Pablo. Poate fi un băiat străin mai 
important decât tine? 

Nu m-am gândit. Timp de o secundă, pur şi simplu nu m- 
am gândit. Poate că am aşteptat secunda asta de mai mulţi 
ani. 

Inchise ochii. Ce fel de lume este asta, ce fel de vremuri! 


Sfântă Mărie, Maica Domnului, fie-ţi milă de mine! 


Boston gâfâia. Printre vârfurile pinilor de deasupra lui 
soarele îi desena pe faţă modele delicate de căldură şi 
lumină. Ciripitul unei păsări de pe o creangă, faţă de 
cântecul canarului reginei din colivia lui de pe Generalife, 
suna slab şi obosit. Toate erau ca la sosirea lui, parcă cu 
nesfârşit de mult timp în urmă. Numai că acum frica lui 
era alta. 

Dar nu mai putea fugi. Să se odihnească numai o clipă, 
aici, în pădure, cu toate că de pe drum încă mai 
pătrundeau până la el paşii şi strigătele urmăritorilor săi. 
Să se odihnească, numai o clipă. 

Şi după aceea? 

Trebuie să mă gândesc bine, nu trebuie să fac nicio 
greşeală. Pentru Torquemada totul este o dovadă. Aş putea 
să las rucsacul aici. 

Dar dacă mai târziu îl vor găsi urmăritorii lui? În 
Alhambra toţi ştiau al cui era rucsacul. Dacă găsesc cutia, 
vei arde. 

Sau ar putea să ia rucsacul şi să lase numai mobilul. Dar 
şi atunci ei ar bănui că este posesorul lui. Vor spune că 
este unealta diavolului. Te vor bănui că ai legământ cu 
diavolul. Şi, pe lângă asta, îi era imposibil să renunţe la 
mobil. Cine ar fi putut să spună dacă mai exista totuşi vreo 
posibilitate, indiferent care. 

Până la urmă mă vor prinde, jos, la poartă. Niciun alt 
drum nu duce în oraş. Cum aş putea să trec cumva dincolo 
de poartă? 

Vei arde. 

De pe cărare auzi scârţâitul unei căruţe, scrâşnetul 
roţilor pe pietriş, mersul tărăgănat al unui măgar. Lângă 
animal mergea un bărbat obosit, în straie maure. Boston 
strânse rucsacul mai tare. 

Grădinarii de sus, de pe Alhambra, erau tot cei din 
vremea emirului, nimeni nu ştia să îngrijească grădinile 
mai bine decât ei, nimeni nu se pricepea mai bine decât 
maurii la jocurile de apă. Nu avea de ales. Numai câţiva 


paşi până la cărare. 

— Te rog! şopti Boston. Te rog! 

Omul se prefăcu că nu îl aude. Că nu îl vede. Dar 
măgarul îşi încetini mersul, căruţa aproape că se oprise. 
Abia după ce Boston dispăruse în căruţă, sub crengile 
tăiate, vrejurile de mărăcini, tufele uscate, animalul începu 
să meargă din nou ceva mai repede. Până le tăie calea 
garda, jos, la poartă. 

— Ce-i cu astea, musulmanule? întrebă un soldat tânăr. 
Camaradul lui rămăsese aşezat pe pământ, cu paharul 
pentru zaruri în mână. 

— Hei, Juan! Aşteaptă, până mă întorc la tine, escrocule! 
Contează numai dacă văd şi eu! Il apucă de umăr pe maur. 
Ce scoţi tu din cetate? 

— Nu vezi? spuse maurul apucând creanga de deasupra. 
Crengi şi vrejuri de mărăcine şi lemn mort din grădinile 
Alhambrei! Crezi tu că prea-înţeleptele Lor Maiestăţi vor 
ca gunoaiele astea să ardă pe colină, sub ochii lor? Crezi 
că vor să inspire fumul de lemn jilav? Ya Allah, ce oameni 
sunteţi voi, creştinii ăştia! Nu mai aveţi şi în altă parte 
grădini la palatele voastre? Eu duc lemnul mort afară din 
cetate, afară din oraş, soldatule, acolo unde trebuie să 
ardă, dincolo de ziduri, la locul de ardere! 

În timp ce omul vorbea, soldatul de gardă se uita 
aproape tot timpul nerăbdător la camaradul lui. 

— Văd cum potriveşti zarurile! strigă el. Juan, măi 
escrocule! Să nu crezi că nu văd ce faci! Apoi se întoarse 
din nou spre maur. Şi tu, să nu te mai obrăzniceşti când 
vorbeşti cu mine! spuse el. Cu vârful spadei ridică plictisit 
câteva vrejuri de mărăcine, împunse la întâmplare printre 
crengile din căruţă. Boston îşi ţinea respiraţia. Spada trecu 
pe lângă braţul lui. 

— Păi, par să fie toate cum trebuie să fie. Camarade, dă-i 
drumul! Se trânti jos, pe solul nisipos, lângă al doilea 
soldat de gardă şi apucă paharul. Aşa! Şi aşa! Acum poţi să 
arunci zarurile, escrocule! 

— Ai controlat totul, camarade? strigă soldatul învârtind 
manivela grea care ridica grilajul vertical al porţii. Ştii că a 


fugit un băiat blond! 

— Arată maurul ăsta a băiat blond? strigă prima gardă şi 
numără ochii zarurilor pe degete. Ce o să te mai miri 
acuma, Juan, ticălosule! 

Căruţa ieşi pe poartă hodorogind, grilajul vertical cobori 
în spatele lor, dar abia acum inima lui Boston începu să 
bată, gata să se spargă. Maurul opri măgarul după ce intră 
pe primele străzi din oraş. 

— Aşa, animalul meu cuminte, spuse el atât de tare încât 
Boston se temu că măgarul speriat va face un salt şi va 
trage căruţa după el. lacă, am ieşit din Alhambra, pe 
poartă. Cât de prost a fost mâncătorul de porci când m-a 
crezut că există un loc de ardere afară din oraş! Trebuie 
numai să mă uit şi să găsesc un loc unde să-mi pot lăsa 
încărcătura. S-o mai duc înapoi, în cetate, unde trebuia să 
fie arsă, lângă casa grădinarului din Medina, nu se mai 
poate. 

Boston îşi ţinea respiraţia. Ştia că maurul îi vorbeşte lui. 
Şi că el nu voia să vorbească cu el. 

— Ei şi acum o să las o clipă căruţa singură, spuse el 
atât de tare încât măgarul speriat începu să zbiere 
caraghios. l-aaa! I-aaa! şi oamenii de pe stradă întoarseră 
capul după el. Da, da, acum o să părăsesc căruţa, doar o 
clipă. N 

Boston înțelese. Incet, atât de încet încât nici el nu 
auzea cum trosnesc crengile, se lăsă să alunece jos din 
căruță. Braţele îi erau zgâriate, pe faţă avea dâre subțiri 
de sânge uscat, dar nu-l dureau deloc. Se tupilă după 
primul colţ, dar înainte de a dispărea pe uliţă, se mai 
întoarse încă o dată înapoi. 

— Mulţumesc! şopti Boston. 

— Ce bine, animalul meu bun, că ţi-ai recăpătat puterile, 
spuse maurul scărpinând măgarul pe frunte. Acum hai să 
mergem mai departe. 


— Ei? spuse comandantul. 
Pablo stătea în faţa lui cu capul plecat. 
— N-ar fi trebuit să mi se întâmple, murmură el. Pereţii 


camerei de gardă erau văruiţi în alb şi era o răcoare 
plăcută. 

— Cum? întrebă comandantul. Uită-te la mine când 
vorbeşti. Cum s-a putut întâmpla? Un băiat neînarmat, şi 
tu cu sabie? 

— Avea în mână un pietroi, domnule comandant, spuse 
Pablo. Mi l-a azvârlit în genunchi. În primul moment am 
crezut că s-a rupt osul. M-am prăbuşit la pământ şi atunci 
a trecut pe lângă mine. Durerea era cumplită, domnule 
comandant. 

Comandantul clătină din cap nehotărât. 

— Ăsta e genunchiul? întrebă el arătând spre piciorul 
stâng al lui Pablo pe care soldatul îl ţinea uşor îndoit în 
timp ce se sprijinea pe un baston zdravăn. 

Pablo încuviinţă din cap. 

— Da, domnule comandant, spuse el. Dar acum se pare 
că nu mai e chiar aşa de rău. Camaradul meu m-a uns cu o 
alifie. 

Comandantul îşi sprijini bărbia în mână gânditor. 

— Cum se face însă că adineaori, când ai intrat aici, am 
avut impresia că piciorul drept ar fi cel care te doare, 
spuse el. Ei, poate că m-am înşelat. 

— E stângul, domnule comandant, strigă Pablo. Piciorul 
stâng, foarte sigur! 

— Mi se pare că în astfel de lucruri este greu să te înşeli, 
spuse comandantul şi îi sfredeli lui Pablo ochii cu privirea. 
Aşa o fi. În alte privinţe, de altfel... făcu un gest de 
lehamite. Este indiferent. Ai fost întotdeauna un soldat 
bun. Nu te voi pedepsi pentru neglijenţa ta. 

Pablo plecă fruntea. 

— Dar mă gândesc că, deocamdată, tu, cu genunchiul 
tău rănit, ca soldat eşti de prea puţin folos! Poţi să schimbi 
garda de la închisoare. Acolo, jos, nu trebuie să alergi. 
Acolo uşile sunt încuiate. Acolo trebuie numai să stai şi să 
vezi ca nimeni să nu găurească zidurile cu unghiile goale. 
Râse. E locul potrivit pentru un invalid ca tine. 

— Foarte mulţumesc, domnule comandant, şopti Pablo şi 
încercă să salute numai cu un singur picior. Când părăsi 


încăperea avu grijă să şchioapete cu piciorul care trebuie. 


18. 


La funduqg nu se putea duce, probabil că acolo l-ar fi 
recunoscut. Şi atunci încotro? Nu cunoştea pe nimeni în 
oraş. Dar era liber. 

Boston se rezemă de un zid. O adevărată minune, era 
liber. Pentru că trei oameni îl ajutaseră să fugă. 

În ceea ce îl priveşte pe maur, nu este chiar atât de 
uimitor, gândi Boston. Maurii îi urăsc pe regi. Duşmanul 
regilor este prietenul lor. Că maurul m-a ascuns în căruţa 
lui este deci de înţeles. Nu a făcut-o pentru mine; a fost 
răzbunarea lui faţă de creştini. 

Dar soldatul de pe deal? De ce a sărit într-o parte 
soldatul de pe colina Alhambrei? De ce îi lăsase drumul 
liber şi luase asupra lui pericolul de a fi văzut şi pedepsit? 

lar prinţesa, purtarea prinţesei era cea mai ciudată 
dintre toate. De ce îl ajutase prinţesa? Pentru că, totuşi, 
asta făcuse. Fără prinţesă nu ar fi scăpat niciodată. 

Sau a fost numai o întâmplare? Prostie? Prinţesa nu 
arăta a proastă şi stângace. De ce sărise în faţă 
servitorului tocmai în momentul când se pregătea să-l 
prindă? De ce fugise de colo-colo agitată, după aceea, când 
a venit şi al doilea servitor, şi aşa a putut, cu greu, să se 
strecoare pe lângă ea? 

Fără prinţesă nu ar fi putut părăsi niciodată Generalife, 
chiar dacă după aceea ea a strigat tare, „Prindeţi-l!” De ce 
l-a lăsat să fugă când era deja limpede că nu era el prinţul 
Filip, cu care ar fi trebuit să se mărite? Deci că el nu 
prezenta niciun pericol? Fusese sigur că ea voia să-l vadă 
arzând. 

O femeie cu voal pe faţă trecu pe lângă Boston cu un coş 
într-o mână şi cu un copil de cealaltă mână. Copilul 
plângea şi se zbătea şi mama îi vorbea supărată. Unele 
lucruri nu sunt deloc altfel decât la mine acasă, gândi 


Boston. 

Şi câtă vreme nu ştiu cum pot să mă întorc, trebuie să 
văd cum mă ascund aici de regină. Dar unde? Nu cunosc 
pe nimeni, în afară de Tarig. Şi el a dispărut. 

Un evreu bătrân şi gârbovit, cu perciuni la tâmple, trecu 
strada. Fireşte! Cunoştea un om. Cunoştea un om în 
Granada care trebuia să se ferească de regi, ca şi el. Poate 
că evreul îl va ascunde. 

Străzile semănau între ele, una arăta la fel ca şi cealaltă. 

— Spre Realejo? întrebă Boston şi bătrânul zâmbi. Poate 
îşi închipuie că şi eu sunt evreu, gândi Boston. Unui băiat 
mâncător de porci nu i-ar fi arătat atât de amabil drumul. 

În Realejo întrebă de Isaac. Nu înţelegea groaza care se 
furişa pentru un infim moment pe feţe de îndată ce 
pronunţa numele; până când ajunse pe stradă. Mai 
mirosea încă a foc. 

— Nu! şopti Boston. 

Acolo unde se aflase casa, prin a cărei poartă tânărul 
servitor îi condusese înăuntru pe Tariq şi pe el, nu mai 
exista acum decât o ruină înnegrită de funingine. Grinzi 
carbonizate se înălţau spre cer, sub planşeele prăbuşite 
erau doar cărămizi sparte şi cenuşă prăfoasă. 

Evreul nu ar fi trebuit să vorbească aşa cu soldatul, de 
ce nu fusese mai umil. Ar fi trebuit să ştie că astfel de 
oameni se răzbună. Întotdeauna. 

O femeie tânără ieşi pe stradă dintr-o casă învecinată, şi 
vru să treacă pe lângă el, dar Boston o prinse de braţ. 

— Asta este casa lui Isaac? întrebă el. Cu toate că ştia. 

— Asta a fost casa lui Isaac, spuse femeia. Nu trebuia să- 
şi desprindă braţul, Boston îi dăduse drumul mai înainte. 
Şi acum ştim că ne aşteaptă cu adevărat ceea ce ne-au 
ameninţat. Era un zvon... 

O fetiţă ieşi pe uşă şi se uită curioasă la Boston. Femeia 
o goni înapoi cu un gest. 

— Un zvon? şopti Boston. 

Femeia îl privi nesigură. Bănuitoare. 

— Păi, n-a fost decât un zvon. S-a vorbit că Isaac ar fi 
vrut să încalce interdicţia regilor de a scoate afară din ţară 


aur şi argint. Şi de aceea l-au... îşi acoperi faţa cu palmele. 
Poate că este adevărat, şopti ea. Soldaţii au umblat mult 
timp prin curte şi au căutat, înainte de a da foc casei. Au 
târât afară nişte saci, cine ştie ce o fi fost înăuntru! 

Apoi se uită din nou la Boston. Pe un ton hotărât spuse: 

— De aceea, noi ceilalţi de aici, nu vrem să încălcăm 
poruncile regilor! Ne strângem lucrurile. Impachetăm! Dar 
ce să împachetezi când nu ai voie să iei nimic. Părăsim 
Realejo şi ne părăsim patria, la fel ca şi toţi cei de pe 
strada asta. Nu aşteptăm să ni se întâmple ce i s-a 
întâmplat lui Isaac şi fiului său. 

— Ce li s-a întâmplat? întrebă Boston. Unde sunt acum? 

— I-au luat soldaţii. Nu ştie nimeni dacă mai trăiesc. Noi 
împachetăm! Dispăru în labirintul străduţelor. 

Boston se aşeză descurajat pe un rest de zid. În jurul lui 
totul mirosea a fum. 

Depozitul de mărfuri al lui Isaac fusese golit de soldaţi şi 
incendiat, acum evreii din Granada trebuiau să o ia de la 
capăt în noua lor patrie, fără pic de avere. Şi ce însemna 
asta pentru revolta lui Tariq? De unde vor căpăta acum 
maurii aur pentru arme? 

Dar pentru Boston asta nu avea nicio importanţă. Acum 
nu mai cunoştea pe nimeni în Granada. 


Johanna îi întoarse doicii spatele. 

— Lasă-mă în pace! spuse ea de la fereastră. Pot să fac 
ce vreau! Şi, în afară de asta, n-am făcut nimic. 

— Aşa a arătat, spuse doica. Căprioară dragă! Mama ta 
crede că l-ai lăsat intenţionat pe escroc să scape! Este 
foarte neliniştită. Ar fi putut să fie un spion al maurilor. 
Acum nu vom măi afla niciodată cine a fost. De ce s-a 
infiltrat la noi. Poate că a şi ajuns demult la cei ce l-au 
trimis, oricine ar fi ei, şi le trădează ceea ce trebuia să afle 
aici pentru ei. Asta bănuieşte regina. 

— Regina bănuieşte întotdeauna tot ce poate fi mai rău, 
spuse Johanna uitându-se mereu afară, pe fereastră. După- 
amiaza se apropia de sfârşit, cerul pălea. Ce ar avea de 
spus băiatul? Ce a văzut? Toată noaptea a fost beat! 


— Poate că s-a prefăcut! spuse doica. Dar uită-te totuşi 
la mine, lunişoara mea! Ca să se poată furişa noaptea mai 
uşor din camera lui! Ca să nu atragă atenţia gărzilor! Aşa 
bănuieşte mama ta! 

— Ah, prostii! spuse Johanna şi acum se întoarse totuşi 
spre doică; Era fricos şi prost şi tont! Maurii nu ar fi trimis 
niciodată ca spion un nătăfleţ atât de nepriceput! 

— Seamănă leit cu logodnicul tău, spuse doica. De asta l- 
au ales ca spion. Ştia toată lumea că îl aşteptăm pe prinţ. 
Nu era chiar aşa uşor să găsească un băiat care să se 
poată infiltra în interiorul cel mai intim al Alhambrei, chiar 
în cercul cel mai restrâns al familiei! Asta bănuieşte... 

— ...mama mea! spuse Johanna. Între sâni simţea 
perniţa albă. Avea muchiile ascuţite. 

Doica clătină din cap. 

— Reginei îi este teamă că maurii pregătesc o revoltă! 
Cine ştie? În curând nu va mai fi sigură, aici, în cetate... 

— N-are decât să creadă ce vrea! Ce-mi pasă mie? 
L.ogodnicul meu este în depărtata Burgundie şi cu celălalt, 
oricine ar fi fost, nu am nimic de-a face. 

— Dar părea că... 

— Nu totdeauna lucrurile sunt aşa cum par. Am crezut 
că eşti mai isteaţă, doică! Şi acum ajunge! De ce ar fi 
trebuit să fac asta? 

Doica ridică din umeri şi se retrase. Johanna se aplecă 
din nou afară, pe fereastră. 

Undeva acolo, jos, el fugea disperat. Era mic şi fricos şi 
ea mulțumea Sfintei Fecioare, în faţa căreia mama ei se 
arunca permanent în genunchi, că nu era el logodnicul ei. 
Dar avea un secret. Şi era foarte sigură că nu avea nimic 
de-a face cu o revoltă a maurilor. 

Johanna scoase cu grijă perniţa albă din decolteu şi o 
privi. De unde ar putea să vină? Din ce o fi făcută? La ce o 
fi bună? Băiatul avea un secret şi acum, fără ca cineva să 
ştie, ea era legată de el, participa la ceva misterios, 
necunoscut. 

li părea atât de rău că este prinţesă. Trebuia numai să 
aştepte. Va afla într-o zi în ce constă secretul. Până atunci 


nu va povesti nimănui despre asta. 


Nu avea niciun sens să mai rămână în Realejo, juderia 
din acest oraş era locul cel mai periculos. Dacă Boston, 
oricum, nu cunoştea niciun refugiu, era indiferent încotro 
se îndrepta, ca să se ascundă; dar să plece din Realejo, 
trebuia. 

Umblase pe străzi, fără ţintă, ajunsese în piaţa de 
mătăsuri de pe Bab al Ramla, şi, ca să aibă totuşi o ţintă, 
căutase străduţele în care se va afla în viitor Alcaiceria; 
mai  hoinărise şi pe uliţa pantofarilor şi pe uliţa 
postăvarilor. Pretutindeni oamenii se îmbulzeau, discutau, 
se tocmeau, deşi era duminică, dar asta pentru mauri nu 
avea nicio importanţă. Ziua lor de odihnă era alta. Care 
era ziua lor de odihnă? Nu îi întrebase niciodată pe Tukan, 
sau pe Kadir, sau pe toţi ceilalţi. Poate că acum ar fi fost 
bine dacă ar fi ştiut mai multe. 

Dar pentru mine nu sunt periculoşi maurii, gândi 
Boston. Pe mine mă caută regii din Granada. La toate 
porţile oraşului gărzile mă pândesc acum pe mine: un băiat 
blond, cu ochi cenuşii, îmbrăcat în cele mai fine haine 
regale. Ar trebui să am altceva cu ce să mă îmbrac, dacă 
vreau să părăsesc oraşul. Dar cum aş putea să plătesc? 

Şi în afară de asta: vreau într-adevăr să părăsesc 
Granada? Totul a început aici, cu placa aceea, în 
Alcaiceria, chiar dacă nu pot să spun ce legătură are. Dar 
asta trebuie să aflu. Numai aşa poate că voi găsi drumul 
înapoi. 

Stomacul îi ghiorăia. Nu numai pentru haine îi lipseau 
banii. 

Nu ai de ales, Boston, regina a hotărât demult pentru 
tine. Dacă te prind zbirii, ce crezi că vei păţi? 

Boston se opri. La marginea pieţei, de unde se deschidea 
o privelişte largă până sus, la Alhambra, se aşeză pe o 
treaptă. Scările duceau în oraşul de jos. Căută în rucsac 
ghidul de călătorie. 

Trebuie să părăsesc oraşul. Dar mai întâi trebuie să ştiu 
ce se întâmplă acum. 


Planul oraşului nu-i era de niciun folos, văzu asta de la 
prima privire. Oraşul se schimbase, cum să nu se schimbe 
în cinci sute de ani! Dar mai erau şi pagini despre istoria 
lui. Trebuia să ştie ce se va întâmpla. 

Un întreg capitol era dedicat anului 1492. Evreii au fost 
izgoniți, convoaie jalnice de oameni, care nu voiau să se 
convertească, părăseau ţara cu miile, neavând la ei nimic 
altceva decât ce purtau pe trup. Deci se va întâmpla cu 
adevărat. 

Pe mare piraţii au atacat apoi, ca să le prade, corăbiile 
cu evrei fugari bogaţi. În furia lor că nu au găsit comori, le- 
au despicat trupurile ca să le scormonească măruntaiele, 
după aur şi argint. Nu le venea să creadă că fugarii nu 
găsiseră vreo posibilitate să ia cu ei o parte din averile lor. 

Boston închise ghidul de călătorie. Îi venise rău. Existau 
lucruri care nu era admisibil să se întâmple, pe care viaţa 
pur şi simplu nu trebuia să le permită. 

Deasupra Alhambrei cerul de seară se colora în roşu. 

Dar poate că toate s-ar putea să vină altfel. In cele din 
urmă ghidul mai afirma că în acest an a fost descoperită 
America; dar el însuşi văzuse cum îl refuzase regina pe 
Columb. 

Putea să se întâmple altfel decât scria în cărţi? Ce s-a 
întâmplat, totuşi s-a întâmplat. 

Acesta este anul 1492, gândi el, şi totuşi, Boston, încă nu 
s-a întâmplat nimic. 


19. 


Emirul îl lăsă să aştepte. 

Tariq şedea în piaţa dintre căsuţele albe, lipite pe coastă 
ca nişte cuiburi de rândunele suprapuse, în aparentă 
dezordine, având acoperişuri dintr-un strat greu de 
pământ negru, care asigura în interiorul lor răcoarea chiar 
şi în verile cele mai fierbinţi. Între ele, labirintul 
străduţelor întortocheate; nu exista o ascunzătoare mai 
bună, în toată al-Andalus. 

Însă, totuşi, nu era un loc potrivit pentru un domnitor! 
gândea Tariq. Nu era un loc pentru Abu abd'Allah, emirul 
din Granada! De la palatele Alhambrei la colibele acestui 
sat de munte mizerabil! Şi să numeşti munţii ăştia 
principat! Umilirea nu putea fi mai mare. De ce nu îi 
lăsaseră regii-mâncători-de-porci cel puţin unul dintre 
palatele lui din oraşele fostului său imperiu? Pentru că se 
temeau de el. 

— Dar priveliştea, spuse o voce calmă în spatele lui şi o 
mână se aşeză numai pentru o clipă pe umărul lui Tariq, 
este incomparabilă. Nu eşti de aceeaşi părere cu mine? 

Tariq se întoarse speriat. Nu se întâlnise niciodată cu 
emirul, cât timp acesta trăise în Granada. Il văzuse numai 
de la distanţă. Că emirul era tânăr, ştia, în asta se şi 
puneau toate speranţele. Tânăr şi puternic şi înţelept în 
război. Dar că era atât de tânăr, nu îşi închipuise. 

— Am iubit priveliştea de pe Alhambra, spuse emirul 
zâmbind. Dar acum mă întreb uneori: priveliştea asta de 
aici nu o întrece de departe? Ce ai prefera, băiete? 
Priveliştea vastă peste câmpiile Vegăi, sau cea de aici, din 
văile al-Pudxarras, spre piscurile Sierrei, acoperite de 
zăpadă iarna, golaşe şi cafenii vara, arzând roşii când 
apune soarele? 

Tariq simţi că se înfurie. Nu venise să converseze despre 


frumuseţea peisajului. Nu era vreme pentru visare. 

— Am o veste bună pentru Voi, Mulay, spuse el şi se 
înclină. Vă aduc bani pentru o armată. Apucă punga de 
piele. Şi acesta este numai începutul! Ştiţi că regii au 
început să-i alunge pe evrei! Noi îi vom ajuta pe fiii 
Israelului să-şi ducă averile peste mare, pentru asta ei ne 
vor răsplăti din plin. Mijloacele sunt aici pentru a porunci 
să se făurească arme, emirule! In toată Gharnata bărbaţii 
stau pregătiţi aşteptând ordinul Vostru! 

Emirul nu făcu niciun gest că ar vrea să primească 
punga. 

— Tu mi te adresezi cu un titlu care nu mi se mai cuvine 
de multă vreme, spuse el. Am auzit de soarta îngrozitoare 
a evreilor. Recunosc, sunt uimit. Nu m-am aşteptat să se 
întâmple atât de curând. 

— Mulay, spuse Tariq. Aurul! 

Abu abd'Allah se aşeză pe parapetul care mărginea piața 
în partea dinspre vale. Sub ei, pe coasta muntelui, se 
întindea plaiul cu terasele lui: livezi de măslini, portocali. 
Pe un ogor, doi băieţi adunau pietroaie mari şi le stivuiau 
pe margine. 

— Toată Gharnata aşteaptă numai cuvântul Vostru! 
strigă Tarig. Toată Gharnata îşi pune speranţa în Voi, 
Mulay! Dacă vă puneţi în fruntea noastră, cine ne mai 
poate opri? 

— Sunt abia trei luni de când am predat regilor oraşul, 
spuse emirul. Se întoarse foarte încet spre Tariq, ca şi cum 
i-ar fi venit greu să-şi desprindă privirea de la satele 
paşnice din vale. Ce s-a schimbat în aceste săptămâni? 
Crezi tu că regii au devenit mai slabi de atunci? Sau crezi 
că erau deja slabi astă iarnă? Le-aş fi predat eu oraşul fără 
luptă, din laşitate, dacă totuşi mai putea fi păstrat? 

Tariq tăcea. Asta era ceea ce presupuneau toţi în 
Gharnata, fapta despre care se şuşotea printre maurii din 
Albaicin: că Abu abd'Allah fusese prea laş ca să lupte 
pentru regatul său. Că nu mai voia decât să aibă linişte. Că 
nu-i păsa de ţara lui. 

— Pe nimeni nu îl doare pierderea Gharnatei mai mult 


decât pe mine, băiete, spuse emirul. Cât de mult timp am 
încercat totul! Dar ei au arme, pe care noi niciodată... 
tăcu. 

Tariq simţi cum îi creşte mânia. Nu plănuiseră şi 
pregătiseră ei revolta, sub ochii regilor, prietenii lui şi cu 
el, nu se îngrijiseră ei să se strângă bani, ca să se poată 
făuri arme; şi toate astea cu conştiinţa sigură a 
pericolului? Ei fuseseră convinşi că emirul le va fi 
recunoscător, va jubila. Nu va ezita nicio zi. 

— Când şi-au construit oraşul lor, la poalele dealului 
Alhambrei, spuse emirul, tabăra de campanie Santa Fe, în 
forma crucii lor; atunci am ştiut că zilele vechii Gharnata 
sunt pe sfârşite. Nu le-aţi văzut armele? De secole am 
luptat în ţările crucii şi semilunii, cavalereşte, om cu om. 
Noi luptăm cu spada şi cu lancea, acoperiţi de arcaşi. Regii 
însă, băiete, vocea lui deveni mai sonoră, au artilerie cu 
care străpung zidurile! Nu le-aţi văzut - tunurile? 

Tariq se uită la el. Desigur, tunurile. 

— Ce vreţi să faceţi împotriva lor cu spadele şi săbiile 
voastre? strigă emirul. Ce am fi putut să reuşim pe timp de 
iarnă împotriva unui duşman atât de înfricoşător? La ce 
ne-ar mai fi fost de folos, chiar şi cea mai tare fortăreață? 
Nopți întregi am vegheat şi am cugetat, am cercetat 
planurile Gharnatei: în cât de multe locuri vor lovi 
ghiulelele, cât de multe vor distruge? Ce am fi putut 
apăra? Sări în picioare. Vrei să auzi şi tu răspunsul, 
băiete? Nimic, chiar nimic nu am fi putut apăra! Mai întâi 
ne-ar fi spart zidurile oraşului şi în continuare ar fi făcut 
casele una cu pământul, cu tunurile lor! Şi ce crezi că face 
o astfel de ghiulea dacă nimereşte oameni? 

Mergea în sus şi în jos, în sus şi în jos, respira greu. 

— Ca şi cum eu nu mi-aş iubi patria la fel ca voi şi nu aş 
fi vrut să o apăr, dacă ar fi fost vorba numai de viaţa mea! 
strigă el. Dar cu ce preţ, băiete, cu ce preţ? Ar fi căzut mii 
de oameni seceraţi de ghiulelele lor şi până la urmă oraşul 
tot ar fi ajuns în mâinile lor şi noi maurii am fi fost nimiciţi 
pentru totdeauna! Gemu. Nu a fost mai înţelept atunci să 
negociem condiţii care să îngăduie poporului meu să-şi 


ducă mai departe viaţa în Gharnata aşa cum o cere de la 
noi Coranul, wa Allah? 

_ — Am putea să ne cumpărăm şi noi tunuri! strigă Tariq. 
li mai întindea încă emirului punga de piele. Căpătăm 
aurul de la evrei! Atunci vom fi egali cu regii! 

— Şi deci ar trebui să îndrept aceste tunuri împotriva 
propriului meu oraş? întrebă Abu abd'Allah. Ar trebui deci 
să distrug Gharnata mea? Să-i incendiez casele, să-i 
nimicesc locuitorii? Asta vrei tu, băiete? 

Tariq clătină din cap nelămurit. 

— Dar noi suntem atât de mulţi şi gata de luptă, Mulay! 
strigă el. Şi vom avea curând şi atât de mulţi bani! Cu 
siguranţă că există o posibilitate! 

Emirul zâmbi. 

— Băieţii vorbesc ca nişte băieţi, spuse el. Dar bărbatul 
trebuie să acţioneze ca un bărbat. Nu există întotdeauna o 
posibilitate în viaţă, băiete. Pentru Gharnata mea nu mai 
există nicio posibilitate. Perla Sierrei şi-a pierdut 
strălucirea pentru totdeauna. 

— Mulay! strigă Tariq. l-ar fi plăcut să creadă că emirul 
vorbea aşa din laşitate. Dar înţelegea că adevărul era mult 
mai lipsit de speranţă. 


Salomon şi-a petrecut ziua întreagă în inima oraşului. A 
cutreierat străzile. A zăbovit în pieţe, A ascultat discuţiile 
şi a tras cu urechea pe la ferestre. Incerca să afle ce se va 
întâmpla, încotro ar trebui s-o apuce. 

Toată lumea era revoltată, asta a înţeles repede, numai 
motivele nu erau peste tot aceleaşi. Printre mauri domnea 
mânia, furia, păşeau prin oraş cu capetele sus, arătau prin 
fiecare gest că îl socoteau încă tot al lor. Soldaţilor le 
aruncau priviri pline de dispreţ, vorbeau arăbeşte, nu 
numai între ei, deşi fiecare ştia că şi castiliana lor era la fel 
de bună ca şi a oricărui creştin, cădeau în genunchi, când 
striga muezinul. Oraşul nostru, oraşul nostru! strigau 
maurii fără glas, prin fiecare gest şi fiecare privire. 
Niciodată nu veţi face din Gharnata noastră un oraş al 
crucii! 


Evreii, dimpotrivă, fugeau aplecaţi, pe ascuns; se furişau 
lipiţi de ziduri, în umbra caselor, de parcă ar fi vrut să se 
facă nevăzuţi. Focul din Realejo le arătase ce îi aşteaptă şi 
că de acum încolo nu mai existau decât două căi. 

Salomon încercase să vorbească cu oamenii despre care 
ştia că ţineau, ca şi tatăl lui, două sărbători în fiecare 
săptămână; dar ei se grăbeau, nu îl mai cunoşteau, 
amenințau că vor chema soldaţii. 

— Noi suntem creştini! strigau aceşti conversos. 
Mulţumim Domnului că, în sfârşit, ne-a condus pe drumul 
cel bun! Mulţumim Sfintei Fecioare că, în sfârşit, am 
renegat superstiţia noastră mozaică! Ce să avem de-a face 
cu tine, copil de evreu? Marrano! Vrei să ne duci la 
pierzare? Crezi că vrem să ardem pe rug? 

Unul singur a vorbit cu el, repezit, în spatele perdelei 
unui negustor de legume. 

— De ce a făcut asta tatăl tău? şopti el şi îl apucă pe 
Salomon de umeri. N-a ştiut că prin asta ne face, pentru 
noi toţi, insuportabile ultimele săptămâni în Granada? Că 
acum vor cotrobăi în fiecare casă şi îl vor bănui pe fiecare 
că a încălcat poruncile regilor? Cum a putut să creadă că 
depozitul lui nu va fi descoperit? Acum frica domneşte în 
Realejo, e plin de soldaţi! Grăbeşte-te să părăseşti 
Granada, Salomon! Pentru tine n-o să fie niciodată 
suficient să te converteşti la creştinism. N-o să te creadă 
niciodată că o iei în serios. Pleacă din oraş! Pleacă din 
ţară! Soarta noastră va fi îngrozitoare. 

Dar nici cei care nu voiau să-şi abjure credinţa nu 
vorbeau cu el. Fugarii se adunau la porţi şi erau 
percheziţionaţi brutal de gărzile care înjurau, râdeau; 
copiii plângeau. Dincolo de porţi, convoiul lor fără sfârşit 
şerpuia pe şoselele Vegăi, prin întreg regatul: spre 
Málaga, spre Almeria, spre toate porturile de pe coastă. 

— Dă-ne pace, băiete! spuneau ei. Crezi că vrem să ne 
vadă soldaţii cu tine? Să creadă că vrem să încălcăm 
edictul, ca şi tatăl tău? Crezi că vrem să ardem pe rug? 

De dimineaţă Salomon încă mai crezuse că îl va prelua 
vreo familie, ca pe un fiu în plus; o familie care, ca şi tatăl 


lui, spunea duminica Tatăl Nostru şi sâmbăta Kidduşul. 

La amiază crezuse totuşi că ar putea să meargă 
împreună cu oamenii care îşi părăseau patria de dragul 
credinţei lor. 

Seara, în sfârşit, ştia că va rămâne singur. 

Nu mâncase nimic toată ziua şi îi era foame. La asfinţit, 
când ţăranii cu măgarii lor ieşeau pe porţile oraşului în 
drum spre casă, el aştepta lângă zid şi întindea mâna în 
tăcere, la fel ca nenumărați alţi cerşetori. A căpătat 
smochine uscate, atât de zbârcite încât nimeni nu voia să 
le cumpere, măsline, la fel de tari ca şi sâmburele lor, o 
ţărancă i-a dat o bucată de pâine. Când s-a întunecat, a 
hotărât că nu mai poate rămâne în oraş. 

Acum însă, porţile erau închise. Dar mâine, gândi 
Salomon, mâine... 

În clipa asta îl văzu pe băiat venind spre el. 


Înainte de toate Boston şi-a făcut rost de o pătură. Doi 
călăreţi mauri descălecaseră şi se aşezaseră la marginea 
pieţei de mătăsuri ca să converseze în acea limbă ciudată 
ale cărei sunete veneau din adâncul gâtlejului; un soldat i- 
a observat şi s-a furişat în spatele lor; Boston a înţeles că 
soldaţii regilor trebuiau să trăiască într-o permanentă 
frică, aici, în Granada. 

Bărbaţii îşi ţineau caii de căpestre, aceştia tropăiau, 
neliniştiţi, agitaţi. Pe el nu l-a observat nimeni. 

Ştia că soldatul nu va urmări pe cineva care fură de la 
mauri. Cu o mişcare rapidă a tras pătura de pe unul dintre 
cai. Şi a fugit. 

Boston nu mai furase niciodată, dar de pătura asta avea 
nevoie, câtă vreme nu îşi putea cumpăra haine noi. O 
aruncă pe umeri şi o tinu strânsă la piept. La spate îi 
atârna mult peste genunchi, în faţă îi acoperea vesta de 
mătase. Mirosul tare al sudorii de cal îi intră pe nas. li veni 
să strănute. Cel puţin la prima ochire poate că nu mai 
arăta exact ca acela pe care îl căutau. 

Apoi îl descoperise pe băiat. lată că mai cunoştea totuşi 
un om în Granada! Deci tânărul supravieţuise focului, nu îl 


luaseră nici prizonier; era băiatul care ascunsese pâinea 
împletită şi leşinase - un fricos ca şi el însuşi! 

De acum încolo Boston îl urmă pe băiat. Spera că îl va 
duce la tatăl lui, poate că şi tatăl lui a putut să scape, dacă 
fiul lui reuşise să fugă; dar a înţeles repede că băiatul era 
singur, ca şi el. Şi că nu putea să-l ajute, pentru că nu 
exista nimeni care să-l ajute nici pe el. 

Totuşi, Boston s-a simţit uşurat. Băiatul trebuia să fugă 
şi el de regi; dar se descurca bine în Granada, se descurca 
bine în epocă. Boston voia să meargă împreună cu băiatul. 

Abia după ce se întunecase, îi vorbi. 

— Hei! 

Băiatul se ghemuise pe pământ, lângă zidul oraşului, ca 
să doarmă; tresări şi se holbă la Boston, cu spatele strâns 
lipit de pietre. Apoi se uită în jur, parcă urmărit. 

— Nu te teme! şopti Boston şi se lăsă să alunece pe 
pământ, alături de el, lângă zid. Pământul mai era cald 
încă şi acum, seara, de la soarele din timpul zilei. 

Nu mă mai recunoşti? Eu ştiu cine eşti, Salomon. Mă 
bucur foarte mult că te-am găsit! îi zâmbi băiatului care 
tremura. Ştiu ce s-a întâmplat la voi acasă. 

— Taci! şopti băiatul. Un moment părea că va sări în 
picioare şi va fugi. 

— Linişteşte-te! 

Boston se uită la el. 

— Trebuie să plec din Granada! Cât mai repede posibil! 
Nu vrei şi tu? Sau atunci de ce te culci aici, la numai câţiva 
paşi de poarta oraşului, dacă nu vrei să părăseşti oraşul în 
Zori, ca şi mine? 

Băiatul şi-a strâns capul între umeri. Nu a răspuns. 

— Mă cheamă Boston. Brusc, a înţeles de ce îi era 
băiatului atât de frică de el. Şi-a strâns pătura de cal şi mai 
mult peste vesta de mătase. Îţi jur că nu sunt unul de al 
lor, indiferent cum ar arăta hainele mele! 

Văzu o scânteiere în ochii băiatului. 

— Am fugit de ei, şopti Boston. Exact la fel ca şi tine. Hai 
să fugim împreună! În doi nu mai eşti atât de singur. În doi 
eşti mai puternic. 


Băiatul nu-i răspunse nici acum. A 

— Eu nu mă descurc aici, şopti Boston. Inţelegi, 
Salomon? Sunt străin în Granada. Şi te rog mult de tot să 
mă ajuţi! 

Băiatul cobori umerii prudent. Părea că se gândeşte. 

— Oricum, nu pot să schimb nimic, spuse el cu voce 
slabă. Privirea lui aluneca cercetătoare peste părul blond 
al lui Boston, peste vesta lui de mătase de Almeria brodată 
cu argint; peste pantalonii de mătase, peste pantofii cu 
cataramă. 

— Acum tot eşti aici. Şi dacă vrei să mă torni, toarnă- 
mă! 

— Îţi dovedesc că nu vreau să te torn, şopti Boston. 
Ascultă-mă! Dacă aş vrea să te torn ar mai trebui să aştept 
până mâine-dimineaţă? De ce aş aştepta să dispari pe 
poarta oraşului? Nu ar fi cel mai inteligent să te torn acum, 
când porţile sunt închise şi oraşul încă nu doarme? Când n- 
ai putea să scapi? N-ar fi fost şi mai inteligent să te torn, 
fără să schimb absolut niciun cuvânt cu tine? Dacă m-ar fi 
interesat să te dau pe mâna soldaţilor regelui, de ce mai 
trebuia să aştept? 

Băiatul ridică din umeri resemnat. 

— Crezi oare că pot să-ţi spun unde să fugi? Că ştiu vreo 
ascunzătoare în care sunt dosite comori? Averile fugarilor 
evrei? 

Boston s-a întins pe pământ şi şi-a tras peste el pătura 
de cal, până când nu i s-a mai văzut nici părul. 

— Acum vreau să dorm, spuse el. O să ai destul timp să 
fugi de mine, dacă tot mai crezi că sunt un turnător. 

Observă brusc cât este de obosit. Somnul nopţii trecute 
nu mai conta. Somnul cu capul vâjâind, într-un pat care se 
învârtea. 

Niciodată nu crezuse că ar putea dormi aşa: cu soldaţii 
pe urmele lui, într-o vreme care nu era a lui, într-o ţară 
necunoscută; şi fără să aibă habar ce îi va aduce ziua 
următoare. Ochii i se închiseră. 


20. 


Au părăsit Granada la strigarea muezinului. Cântecul 
plutea din nenumărate minarete peste întreg oraşul, trezea 
pe oricine nu dormea buştean, indiferent dacă era creştin, 
evreu sau muslim. Maurii desfăşurau covoarele de 
rugăciune şi îngenuncheau, cu faţa spre răsărit, de unde 
soarele tocmai îşi trimitea primele raze peste orizont; spre 
Mecca, aşa cum hotărâse profetul. 

Creştinii îşi trăgeau încă o dată plăpumile până la bărbie 
şi se întorceau pe partea cealaltă, recunoscători că religia 
lor nu le cerea acest sacrificiu matinal; evreii însă, 
rămâneau culcaţi, deşteptaţi din somnul neliniştit, cu ochii 
pironiţi în tavan, plini de frică faţă de ceea ce le-ar putea 
aduce ziua care începuse. 

Salomon nu dispăruse în timpul nopţii, Boston văzu asta 
când se trezi. Băiatul era culcat lângă el, fără pătură, 
tremurând în răcoarea dimineţii, după o noapte fără somn. 

— Nu deschid acum porţile? şopti Boston. Tăcuse şi 
ultimul muezin. Deci totuşi mergem împreună? Rucsacul îl 
lăsase în spatele unei pietre; n-avea niciun rost să-l 
ascundă. Il vor găsi, asta nu putea împiedica, dar să-l 
găsească cât mai târziu, asta putea să încerce. N-ar fi 
putut să fugă niciodată din oraş cu rucsacul în spate. 
Unealta diavolului. 

Salomon încuviinţă din cap. Arăta de parcă s-ar fi lăsat 
în voia sorții, indiferent ce i-ar fi putut aduce. Îşi pierduse 
familia; casa lui arsese; în faţa lui se afla străinătatea sau 
rugul. De ce să nu meargă cu acest băiat străin? 

Paznicii de la poartă căscau somnoroşi. 

— Doi marranos pe drum spre cocina de porci? spuse 
unul şi vru să ridice cu sabia pătura pe care Boston o ţinea 
strâns înfăşurată pe el. Simţi mirosul de evreu, tarta te? la 
arătaţi-ne comorile voastre! 


Boston ştia, fireşte, că la poartă vor fi percheziţionaţi, la 
ce ar mai fi folosit edictul dacă nu era aplicat cu stricteţe? 
Tocmai de aceea părăsise rucsacul, banii, mobilul, ghidul 
de călătorie. Îşi ţinu respiraţia. 

Să scotocească în hainele lui Salomon nu dură mult, iar 
pungă nu avea. 

— Bravo, evreiaşule! spuse primul paznic şi-l îmbrânci 
pe Salomon care ieşi pe poartă împleticindu-se. Acum poţi 
să pleci afară, în lume! Să-ţi câştigi acolo tu însuţi pâinea 
muncind! Sau crezi că sunt prea bune mâinile astea fine şi 
albe, care n-au fost deloc bune când l-au răstignit pe 
Mântuitorul nostru? 

Dar fără bătaie, gândi Boston speriat. Salomon însă nu 
făcea niciun gest de apărare. Stătea cu capul plecat. 

— Şi acuma tu, purceluşule evreu, spuse paznicul. Poate 
că glumele îl treziseră definitiv. Nu vrei să grohăi pentru 
mine, marrano? la grohăie pentru mine ca fraţii tăi, porcii, 
ucigaş al lui Hristos! 

Îi vor lua pătura ca să caute monede ascunse, galbeni, 
bijuterii. Asta era sarcina lor. Vor descoperi hainele lui de 
mătase. Un băiat cu părul blond în veşminte regeşti. Vor 
ghici cine era. 

— Grrohh! făcu Boston. Trase aer în acelaşi timp pe 
gură şi pe nas, apăsă spatele limbii pe cerul gurii şi grohăi. 
Grrohh! Grrohh! 

Paznicul se bătu pe coapse. 

— Bravo! aşa-i cuminte, marrano! Nu-ţi pare bine că poţi 
vorbi din nou în limba ta porcească? 

Un al doilea paznic se apropiase şi râdea împreună cu el. 

— Încă! Mai fă aşa încă, purceluşule! Îi trase pătura de 
pe umeri. 

Boston tremura. 

— Grrohh! Grrohh! Fuga se sfârşise. 

— Ia uite aici! spuse paznicul surprins. Un evreu mucos 
în mătasea cea mai fină! Şi hainele de sărbătoare cele mai 
frumoase ale fraţilor mei şi ale surorilor mele sunt din 
pânză grosolană! Poate Domnul Nostru să vrea asta? Se 
pregătea să-i smulgă vesta, dar celălalt îl opri. 


— Avem instrucţiuni să-i lăsăm să plece, cu tot ce poartă 
pe corp, n-ai auzit? Aşa încearcă ei să ocolească edictul, 
dar regina e miloasă. Ei se îmbracă în mătăsurile cele mai 
scumpe, poartă cinci haine una peste alta şi speră să le 
vândă când ajung la destinaţie! Broderie de argint! Asta îţi 
aduce o cină, marrano, când o să ajungi în Sicilia, sau la 
Constantinopol, dar nu mai mult! Până te vor goni din nou 
şi de acolo! 

Il bătu pe Boston pe spate cu latul sabiei. 

— Mai grohăie o dată pentru noi, aşa-i cuminte! Şi acum 
afară, în lume! Nu-i aşa că fără ei doi Granada are deja un 
miros mai proaspăt, camarade? 

Salomon îl aştepta la numai câţiva paşi distanţă de 
poartă. Îl cuprinse pe Boston după umeri. 

— Nu trebuie să plângi, Boston, şopti el. Nu le face 
hatârul. Asta le place, vor să ne umilească! Nu plânge, 
Boston! Am scăpat de ei! 

Cu mâinile tremurânde Boston îşi înnodă din nou pătura 
pe el. N-au ghicit, eu nu sunt un marrano. N-au ştiut că 
sunt creştin, ca şi ei. 

Acum nu îşi mai putea opri suspinele. Dar paznicii îl 
percheziţionau deja de mai mult timp pe fugarul următor şi 
nu-i dădeau atenţie. 


Granada în aprilie, prezent 

Manuel se interesase în dreapta şi în stânga. Încercase 
să o facă fără să atragă atenţia, dar zadarnic. Nici măcar 
nu îşi putea aminti exact cum arăta băiatul. În afară de 
părul lui blond. 

— De ce nu te duci la poliţie, să reclami furtul? îl 
întrebau colegii de la prăvăliile vecine. A luat ceva de 
valoare? E prima oară când ţi se fură? De ce te tot agiţi, 
Manuel? 

Dar poliţia veni din proprie iniţiativă în Alcaiceria şi 
întrebă de băiat. Negustorii ridicau din umeri. Unii se 
uitau la Manuel încruntând sprâncenele. 

El nu mai credea încă demult că ar putea să-l găsească 


pe băiat. Dacă acesta dispăruse într-adevăr aşa cum se 
spune în poveştile de demult - nu îl observase chiar nimeni 
în acel moment? Un om nu putea să dispară de lao 
secundă la alta fără să observe nimeni! 

Dar nici tu însuţi nu ai observat nimic, Manuel. 

I-am întors spatele, am fost laş. Am crezut că nu pot 
suporta să văd ce se întâmplă. Acum nu pot suporta să nu 
ştiu. 

— Manuel! îl strigă negustorul de la prăvălia vecină. N- 
ai văzut! Şi acum alergi prin toată Alcaiceria întrebând 
dacă a observat cineva un hoţ şi în timpul ăsta ei te fură în 
fiecare oră sub ochii tăi! Unde ţi-e capul, Manuel? 

Manuel dispăru în fundul prăvăliei. Scoase din raft o 
sticlă şi trase o înghiţitură. Dacă îi merge tot aşa, o să o 
ducă de acum zilnic într-o uşoară beţie. Dar ar fi cel puţin 
o explicaţie pentru felul ciudat în care se purta, cel puţin 
vecinul lui va înceta să-l tot întrebe de ce devenise atât de 
indiferent faţă de hoţi. 

În afară de unul. 

— Manuel! strigă vecinul. Ai client! 

Manuel mai trase o ultimă înghiţitură. Căldura cobori pe 
gât, capul i se uşură. Nu se clătina încă. 

Oamenii din Nord n-au decât să ia ce le place. Manuel 
trebuia să ştie unde a rămas băiatul. 


al-Andalus, 1492 

Înaintau foarte încet, Salomon părea extrem de obosit. 
Dar cel puţin mai putea să arate direcţia în care trebuiau 
să meargă. 

— Spre sud! spuse el şi se poticni din nou. E uşor de 
găsit, după poziţia soarelui. 

Boston încercase să-şi amintească harta. 

— Spre mare? întrebă el. 

Salomon încuviinţă din cap. Pe lângă ei treceau familii, 
taţi cu copii pe umăr, mame cu copii de mână, bunicuţe 
bătrâne sprijinindu-se cu greu în bastoane cărora soldaţii 
le retezaseră măciuliile de argint; toţi mergeau pe drumul 


către coastă, spre Mâlaga, afară din ţară. 

— Mergem cu ei numai o bucată! murmură Salomon. 
Ochii aproape că i se închideau în mers. Apoi urcăm la 
munte. 

— La munte? întrebă Boston uluit. Ce să facem la 
munte? 

O familie trăgea după ea un cărucior în care se 
ghemuiau un bătrân şi doi copii. 

— Trebuie să mă odihnesc, murmură Salomon. Boston 
văzu că mergea aproape adormit. Acolo, sub măslini, unde 
nu arde soarele. După ce mă trezesc din nou, putem... 

Se prăbuşi. 

Pomii răspândeau o umbră tremurătoare, ca un model 
de şal din dantelă. Boston îl acoperi pe Salomon pe spate 
cu pătura şi se rezemă de un pom, lângă el. Salomon 
respira liniştit, poate că acum îşi uitase frica. 

Dar eu nu mi-am uitat frica, gândi Boston. Pretutindeni 
în ţară mă caută acum pe mine, pe băiatul care a înşelat-o 
pe regină şi care a scăpat de gărzile ei; pe băiatul blond, în 
haine de mătase. Indiferent unde aş ajunge... 

Apoi, brusc, se ridică în capul oaselor. Ce prostie din 
partea lui! Fireşte că în curând îl vor căuta peste tot în 
ţară: dar acum încă nu! Cum ar fi putut regina să 
transmită vestea mai departe? Nu existau telefoane fixe, 
nici mobile, nu existau nici măcar staţii de radio, sau 
telegraf Morse. Acesta era secolul al cincisprezecelea, cine 
voia să transmită o veste trebuia să trimită mesageri. 

— Şi aceştia, desigur, ar putea să fie călăreţi, murmură 
Boston. Numai atunci ar fi mai iuți decât mine. 

În oraş, până seara, fiecare va şti că regina poruncise să 
fie căutat un băiat, asta era sigur. În oraş i-ar fi dat de 
urmă. Dar cât de departe în ţară pătrunsese deja vestea? 

Ca fugar, sunt sigur, gândi Boston. Poate că sunt ceva 
mai sigur ca fugar evreu, care poartă haine scumpe, ca să 
le vândă la destinaţie. 

Boston se uită în sus, la coroana măslinului. Şi totul 
începuse cu placa, în Alcaiceria, acum era sigur. Nu putea 
să fie deloc o întâmplare că se trezise brusc în această 


epocă, de îndată ce atinsese placa ciudată; şi că acum 
găsea peste tot acelaşi scris, pe sute de plăci ca aceea. 
Exista o legătură între placa din bazar şi plăcile din 
Alhambra. Şi dacă el o înţelegea... 

Salomon se mişcă în somn şi gemu, apoi tresări şi se 
trezi. 

— Am visat! şopti el. Apoi închise ochii din nou. 

Dacă ar putea să regăsească placa, placa asta din 
Alcaiceria. Dacă ar atinge-o din nou, aşa cum o atinsese în 
cealaltă viaţă a lui, în bazar. Poate că acesta ar fi drumul 
lui înapoi. 

Este singura urmă pe care o am, gândi Boston, singura 
soluţie care îmi vine în minte. Şi de aceea trebuie să 
găsesc placa. 

Salomon ofta în somn. Apoi, brusc, surâse. 

— Visează mai departe, şopti Boston şi simţi cu uimire 
că privindu-l pe Salomon îi vine şi lui să surâdă. Dacă 
măcar visele te pot consola! 

Dar unde ar trebui să caute placa? Când se trezise pe 
neaşteptate, în crângul de pini, nu o mai avea în mână. 
Dispăruse. Dar unde se afla acum? Rămăsese în 
Alcaiceria? Atunci căutarea nu avea şanse. Alcaiceria 
însemna viitorul, şi ca să ajungă acolo avea nevoie tocmai 
de placă. 

Nu poate să fie aşa! gândi Boston. Dacă drumul în timp 
m-a dus în trecut, trebuie să existe şi o posibilitate care să 
mă ducă din nou în viitor. Poate că trebuia să rămân în 
Granada, Granada e plină de plăci ca aceea, e plină de 
scrisul acela. Dar în Granada nu puteam rămâne. Ce este 
mai important acum: să scap de regi sau să caut placa? 
Dacă mă prind în timp ce o caut, trebuie să ard pe rug. 

Fusese important să părăsească Granada. Pentru el nu 
exista nicio altă posibilitate, nu acum. 

Salomon se mişcă din nou în somn. Surâsul de pe faţa lui 
dispăruse. Boston îl bătu uşor pe umăr. 

— Crezi că acum putem să mergem mai departe? şopti 
el. Pe stradă treceau pe lângă ei familii; bătrânii 
rămăseseră în urmă, trebuiau căraţi, şedeau în cărucioare. 


Cu oamenii aceştia trebuia să fugă, dacă nu voia să fie 
recunoscut. 

— Cred că acum o să pot, spuse Salomon frecându-se la 
ochi. Nu mai dormisem demult. Se întinse. Era uimitor cât 
de puţin somn îi trebuise ca să se transforme în alt tânăr. 
Urcăm în munţi, la revoltați. Urcăm la Alpujarras. 

— La Alpujarras? şopti Boston, deşi nu era nimeni care 
să-i poată asculta. Umbrele de pe solul roşcat se mutaseră, 
se micşoraseră, se retrăseseră lângă trunchiuri. 

— De unde ştii unde se ascund revoltaţii? 

Salomon ridică din umeri. 

— Nu ştiu, spuse el. Doar m-am gândit. La Alpujarras 
trăieşte acum emirul. N-ar trebui să fie el conducătorul 
lor? 

Boston clătină din cap încet. Nu era sigur ce voia mai 
mult: să părăsească ţara asta la fel ca şi miile de oameni, 
sau să se alăture celor care luptă împotriva regilor. 

Despre care însă, istoria scrisă nu ştia nimic. 

— Şi oricum: cine ştie dacă am găsi loc pe o corabie, 
spuse Salomon. Între timp ajunseseră din nou pe şosea. 
Praful se ridica de sub nenumăratele picioare. Uită-te la ei! 
Câte corăbii ar trebui să fie în porturi ca să-i primească pe 
toţi! Şi cu ce am vrea să plătim călătoria? 

Boston se uită în jur. 

Şi aceştia erau numai oamenii care părăsiseră oraşul în 
dimineaţa asta. În porturi aşteptau de multă vreme alţii, 
fugiţi zilele trecute. O vestă de mătase nu ar fi suficientă 
pentru doi pasageri, ca să treacă peste mare. 

Chiar dacă m-aş urca pe o corabie, gândi Boston. Dacă 
aş călători cu ei la Constantinopol, la Neapole sau în 
Sicilia: cum aş putea atunci să mai găsesc placa? Din 
Granada a trebuit să plec, nu aveam de ales; dar călătoria 
ar fi bine să nu ducă prea departe. 

— Urcăm la Alpujarras! spuse el. 

li veni să râdă. Cât de ciudat era totul! Tukan şi Kadir l- 
ar invidia pentru această aventură, Serghei n-ar crede nici 
în ruptul capului că el a trăit toate astea, Boston, băiatul 
mamei. 


— Urcăm la Alpujarras! Nu trebuia să-şi facă griji. Doar 
nici nu se născuse încă, cum să-i fie frică de moarte. 

Pe drum erau copii desculți, zdrenţăroşi şi cu feţe 
murdare; le făceau semne cu mâna. Copiii nu înţeleg 
nimic, spuse Boston, aşa este peste tot şi în orice vreme. 

Nu-i era frică de moarte, poate. Dar, fireşte, îi era frică 
să moară. De rug. Bineînţeles şi de tortură. 


21. 


Regina umbla în sus şi în jos prin mexuar. 

— N-am închis ochii toată noaptea, spuse ea. 

Ferdinand se rezema de o coloană. 

— Bea-ţi moca, spuse el. În palatul musulmanilor trăieşti 
ca un musulman. O moca o să-ţi învioreze spiritul. 

Regina, supărată, făcu un gest de refuz. 

— Te-ai gândit vreodată, Ferdinand, cine putea să fie 
băiatul ăsta? întrebă ea. Neajutorat, de la bun început. Şi 
când l-am primit, se opri în faţa lui, în cămaşă de maur! 

— Asta poartă, după cum ştii, fiecare al doilea om în 
oraşul ăsta, spuse Ferdinand. Bea-ţi moca, porumbiţa mea. 
Linişteşte-te. 

— Şi blond! strigă regina reluându-şi mersul. Blond ca 
habsburgul! De aceeaşi vârstă cu habsburgul! Vrei să 
crezi, Ferdinand, că asta nu poate fi decât o întâmplare? 

Ferdinand ridică din umeri 

— Întâmplare sau nu! spuse el. Ce ştiu eu? Nu te mai 
agita aşa, Isabella. Nu face bine tenului tău alb ca laptele. 

Isabella aruncă după el cu evantaiul. 

— Cui îi trebuie un spion în Alhambra? Cine ar putea 
avea vreun interes să afle tot ce se vorbeşte aici? Tot! Şi 
când a venit, purta îmbrăcăminte maură! 

— Păi dacă era într-adevăr un spion al maurilor, spuse 
regele şi se aşeză pe un scaun de lemn care avea un spătar 
foarte drept şi frumos sculptat, atunci nu au aflat mare 
lucru de la el! Şi atunci, pentru ce te agiţi aşa de mult? 

— De ce le-ar trebui un spion acum, Ferdinand? Îşi reluă 
mersul, douăzeci de paşi încolo şi douăzeci de paşi 
încoace. Toată noaptea am cugetat. Ei plănuiesc un atac! O 
revoltă! Ferdinand, maurii vor să-şi recucerească oraşul! 

Ferdinand oftă. 

— Sigur că vor. Cine n-ar vrea, dacă i-a aparţinut odată 


un oraş ca Granada? Dar pot să o şi facă? Cum ar trebui să 
procedeze? Unde să se adune? De unde să ia bani pentru 
armata lor? 

— Evreul! şopti Isabella. Ai şi uitat ce au raportat 
soldaţii despre acel depozit de mărfuri din Realejo? Eu îţi 
spun, Ferdinand: cineva ar fi trebuit să ducă toate 
comorile lor pentru ei în afara ţării; şi cât aur ar fi primit 
pentru asta? Îl privi insistent. Maurii au adunat demult 
aurul pentru lupta lor, fii sigur! Şi pe conducătorul lor, 
pufni în râs, îl au şi pe el! 

— Laşul? întrebă regele. O ascultase dar nu era convins. 
Isabella era inteligentă, uneori i se părea că are două feţe; 
adeseori prevederile ei se şi adeveriseră. Boabdil? Se 
bucură că acum are linişte! 

— Tu îi spui laş. Eu îi spun inteligent. Nu poate fi numit 
inteligent comandantul de oşti care ştie când bătălia este 
pierdută? Dar cine ne spune că acum, cu forţe proaspete, 
nu începe un nou război? 

Un servitor intră şi se înclină. 

— Comandantul, Maiestate, spuse el. 

Isabella încuviinţă. 

— Să intre! 

Apoi se întoarse din nou către soţul ei. 

— Vom trimite trupe în Alpujarras. A fost uşuratic din 
partea noastră când i-am acordat acolo un principat, pe 
care îl controlează el singur, oricât de mic ar fi. Acolo, sus, 
poate aduna în jurul lui oameni, fără ca noi să observăm. 
Acolo poate să depoziteze arme, cât de multe vrea. Până 
este gata să lovească. 

— Prostii! spuse Ferdinand, dar vocea lui nu mai suna 
convingător. 

— Trebuie să-l oprim, înainte de a fi pregătit. Să-i 
înăbuşim planurile în faşă! Dacă aşteptăm prea mult, poate 
să fie prea târziu! 

Ferdinand o privi neîncrezător. 

— Am semnat un pact, spuse el. Pacta sunt servanda! Nu 
eşti tu aceea care susţine să respectăm fiecare literă? 

Isabella se arătă dezamăgită. 


— Ştiu, murmură ea. Ştiu! Nu trebuia să-i acordăm 
principatul. Ar fi trebuit să plece în Maroc, la Fez, dincolo 
de mare, în Maghreb! Acum avem pericolul în propria 
noastră ţară. 

Ridică privirea. Comandantul sta neclintit în faţa ei, cu 
capul plecat. 

— Aţi trimis după mine, Maiestate? spuse el. 

— Am pentru dumneavoastră o misiune în Alpujarras. 


Se  despărţiseră de convoiul fugarilor înainte de 
Lanjarón. Drumul şerpuia acum printre dealuri. Pe lângă 
pini creştea iarba de un verde primă văratic. Vorbiseră 
puţin, şi a doua zi, când ajunseseră în sfârşit la Orgiva, 
Salomon îl întrebase pe un ţăran cum să meargă mai 
departe. De acolo drumul urca, în serpentine abrupte, 
numai spre munte. 

Când Salomon a început să-i arunce scurte priviri 
piezişe, dar se întorcea speriat de câte ori ochii lor se 
întâlneau din întâmplare, Boston a înţeles că în curând el 
va pune întrebări. 

— Şi tu, de unde vii? De ce fugi? Cine eşti în realitate, în 
hainele astea scumpe? 

Cât timp merseseră pe câmpie şi apoi în sus, în munţi, 
Boston se gândise ce ar fi trebuit să-i povestească lui 
Salomon. Putea să gândească bine în timp ce mergea, cu 
susurul pârâului mereu alături. Salomon nu-l va pâri 
niciodată oamenilor lui Torquemada, el ura prea tare 
Inchiziția. Şi că Boston avea legământ cu diavolul nu s-ar fi 
gândit. Dar adevărul, asta îi era tot mai limpede lui Boston, 
nu l-ar fi crezut, nimeni nu putea să facă asta. 

Trebuie doar să mă gândesc cum mi-ar fi mers dacă 
cineva, acasă, mi-ar fi spus o astfel de poveste. Aş fi crezut 
că a înnebunit. Sau, poate, că minte. 

Salomon ar crede că minte şi de atunci înainte între ei 
ar rămâne un rest de neîncredere. Căci ce motiv ar fi avut 
oare Boston să nu-i spună adevărul despre locul de unde 
vine? Salomon nu ar fi putut să-l mai creadă după aceea. 

Sau ar crede că Boston e ţicnit, dement, că lucrurile 


despre care povesteşte sunt închipuite. Rucsacul rămăsese 
lângă zidul oraşului, cu singurele lui dovezi înăuntru. 
Oricine ar fi găsit rucsacul, s-ar fi minunat, ar fi fost 
speriat; dar nu ar fi ştiut că obiectele misterioase din el 
aparţineau băiatului blond, pe care regina a poruncit să fie 
căutat în toată ţara. 

Dacă l-ar mai fi avut încă, poate că i-ar fi arătat lui 
Salomon conţinutul, aşa cum i-l arătase lui Tariq în prima 
zi, când ştia încă prea puţine despre ţara şi epoca asta. 
Poate că i-ar fi povestit lui Salomon adevărul, dacă ar fi 
avut dovezi. Dar nu aşa. Avea nevoie de un prieten. 

— Am venit din Nord, din Franţa. Ce putea să spună 
dacă Salomon îl întreba, de ce? Ce căutase în Granada? 

— Pe drum m-am întâlnit cu Tariq, tânărul maur, cu care 
am fost la voi acasă. Dar în fundug m-au văzut nişte 
oameni care m-au confundat. Ei credeau că aş fi prinţul de 
Burgundia, pentru că am părut blond ca al lui şi pentru că 
el trebuia să sosească de mai mult timp în Alhambra. Aşa 
că m-au adus în cetate... 

— De ce nu le-ai explicat că se înşală? întrebă Salomon. 
Chiar şi faţă de povestea asta mai era încă neîncrezător. 

— Mi-a fost frică, spuse Boston. ie nu ţi-ar fi fost frică? 
Dacă m-ar fi recunoscut numai unul dintre soldaţii care mă 
văzuseră seara trecută la voi, în Realejo? Eu totuşi am 
fugit după aceea, de îndată ce a fost posibil! 

Salomon clătină din cap nehotărât. 

— Poate să fie adevărul, sau o minciună, spuse el obosit. 
În vremurile astea nimeni nu poate avea încredere în 
altcineva. Nimic nu mai e sigur. Dar de ce ar trebui să mă 
minţi tu? 

— Poţi să nu mă crezi Salomon, spuse Boston. Ei mă 
urmăresc! 

Salomon arătă spre casele albe, lipite pe coasta 
muntelui, deasupra lor, parcă aruncate, ca nişte zaruri, 
peste stânci, de mâna unui uriaş. 

— Acolo trebuie să fie, spuse el. 

Din tufele de pe stânga şi de pe dreapta drumului săriră 
doi bărbaţi în veşminte maure. Ridicară săbiile şi blocară 


poteca. Apoi îi luară cu ei pe băieţi, fără să întrebe de ce 
veniseră. 

— Păi, e bine, spuse Salomon şi îi zâmbi lui Boston. 
Acum ne vor duce la el. 


Țăranul se trase la umbră. Încă înainte de rugăciunea de 
dimineaţă, la ciripitul primei păsări din satul lui, pornise la 
drum; îşi întinsese pânza pe pământ când razele soarelui 
de dimineaţă se furişau sfioase peste orizont şi se rugase; 
apoi pornise mai departe, spre oraş. Oraşul era departe, 
dar coşul lui din spate nu era greu. Nu avea multe de 
vândut şi cine ştie cât va mai putea să se ducă încă la 
Granada, dacă oraşul va deveni primejdios pentru un maur 
ca el. 

Cu cât se apropia de zidurile oraşului, cu atât mai 
populate deveneau drumurile. Ei auziseră despre asta la ei 
în sat, ştia că evreii trebuie să plece; nu îşi închipuise cât 
de mulţi erau. Alhambra lumina roşie deasupra câmpiei; de 
câte ori se dusese la oraş se oprise mai înainte o clipă, ca 
să se minuneze de ce puteau face mâinile omeneşti. Acum, 
deasupra turnului Vela, flutura steagul cu crucea şi el îşi 
întoarse privirea de acolo. 

O familie îi ieşi în cale, bărbatul îl zgâlţâia pe băieţelul 
care nu mai voia să meargă şi se trântise în praf; băiatul 
răcnea şi bătea din picioare. Mama ducea în braţe o fetiţă 
care ţinea ochii strâns închişi; capul ei se odihnea pe 
umărul mamei. 

Ar fi putut să se facă şi mâncători de porci, desigur, 
gândi ţăranul. Atunci ar putea trăi şi acum în Gharnata. 
Dar wa Allah! Cine ar vrea să se facă mâncător de porci! 

El îi întinse copilaşului o mână din smochinele lui 
uscate. Băiatul încetă să răcnească şi îl privi uluit. Tatăl 
zâmbi. Țăranul încuviinţă din cap prietenos. Îndeplinise 
încă o dată una din porunci: să fii bun cu săracii şi să le dai 
pomană. El era un adept credincios al Profetului, chiar 
dacă nu face niciodată hâdă, adică nu se duce niciodată în 
pelerinaj la Mecca, este prea sărac şi ogoarele au nevoie 
de el. Profetul arătase alte căi ca să facă voia lui Allah. 


Abia când muezinul chemă la rugăciunea de amiază, 
ajunse la poartă. Cunoştea cu ochii închişi drumul la piaţa 
de legume. Dar înainte de a o lua într-acolo, trebuia să se 
mai odihnească un pic. 

Găsi un loc la umbră, lângă zid. Se mai oprise acolo 
câteodată, nu pentru mult timp. Numai pentru câteva 
minute, apoi va porni din nou. Nu trebuia să se întoarcă la 
noapte cu mâinile goale, îşi luase o a doua nevastă şi ea 
aştepta acum un copil. Avea multe guri de hrănit. 

Lucrul acela ciudat îl văzu abia după ce reuşise să se 
convingă că trebuie să meargă mai departe. Când se 
aplecase să ia în spate coşul. Materialul din care era făcut 
lucea în spatele unei pietre. 

Sacul nu era foarte mare şi ţăranul văzu dintr-o privire 
că cineva îl purtase mult timp. Pânza era uzată, curelele de 
piele erau decolorate şi în unele locuri se scorojiseră şi se 
scofâlciseră. Semăna cu un coş de spate din pânză, gândi 
ţăranul, un săculeţ din pânză. Nu mai văzuse aşa un sac 
niciodată. 

Clapa era închisă cu un nasture de lemn, trecut printr-o 
cheutoare din piele. În interiorul sacului simţi ceva greu. 

Țăranul împinse nasturele prin cheutoare. Deschise 
clapa şi băgă mâna. Când îşi trase mâna afară inima i se 
opri o clipă. 


22. 


— Şi eu nu am vrut să cred! strigă Tarig. Of, ce prost am 
fost, ce prost am fost! 

Trecuseră deja două zile de când era în munţi şi 
încercase iar şi iar să-l convingă pe emir; dar Abu 
abd'Allah rămânea neclintit. 

— M-am bătut în mai multe războaie decât anii pe care îi 
numeri tu, a spus el obosit. Care dintre noi doi ştie deci ce 
ne-ar aştepta dacă am îndrăzni să ne revoltăm? 

— Ce prost am fost, ce prost am fost! strigă din nou 
Tariq. Toată Gharnata a vorbit despre asta, mâncătorii de 
porci tare şi cu obrăznicie, credincioşii cu mâna la gură: 
ultimul emir de Granada este laş! Şi-a sacrificat oraşul, 
regatul, de dragul liniştii proprii! Eu n-am vrut să cred, ei 
au râs de mine, dovedeşte-ne că vrea să lupte, noi suntem 
gata! Cu multă trudă prietenii mei, care credeau în Voi, ca 
şi mine, l-au găsit până la urmă în Malaka pe căpitanul 
care era dispus să uite edictul contra evreilor: acum aţi fi 
putut avea bani din plin pentru lupta noastră! Dar voi nu 
vreţi să luptaţi! Emirul este laş! Lovi cu pumnul în parapet 
şi tresări speriat. Poate că vreţi să folosiţi aurul mai bine 
ca să vă înălţaţi un nou palat? Poate că de aceea nu 
puteţi... 

— Ce tot spui, băiete! spuse emirul. Pe fiul meu l-au 
ţinut ostatic ani întregi şi eu nu am renunţat la luptă! Dar 
am ştiut întotdeauna: dacă a căzut Almeria va cădea şi 
Granada! Vrei să numeşti înţelepciunea laşitate? 

— Mulay! strigă Tariq. Vă rog! 

— Hai să jucăm şah, spuse emirul. Servitorul să aducă 
tabla. Tâmplarul mi-a sculptat figuri noi. 

— Şi dacă vă înving? strigă Tariq. Lasă jocul ăsta să 
decidă, Mulay! Dacă învingeţi, nu voi mai insista de acum 
înainte. Dar dacă înving eu, atunci porniţi la luptă 


împotriva regilor. 
— Piesele albe sunt ale tale, spuse emirul. Ai prima 
mutare. 


Mai întâi se uitase în jur, în stânga şi în dreapta. Se 
uitase în jur dacă nu-l observă cineva. După aceea ţăranul 
cercetase obiectele găsite. 

Primul lucru era o carte, chiar şi cartea era suficient de 
înfricoşătoare. Materialul în care era legată nu era piele, 
nici pergament, dar nu era nici pânză. Culorile chipurilor 
din interior erau ţipătoare, Alhambra strălucea ciudat şi 
dedesubt mişunau oameni pestriţi şi neobişnuiţi. Nu 
cunoştea scrisul. Era mic şi negru, nu erau semnele 
arabice pe care le văzuse adeseori, iar în mijlocul paginii, 
din nou chipuri în culori pestriţe, pe care ţăranul nu le 
înţelegea. Inima lui o luase razna. Puse cartea la loc în 
săculeţ. 

Următorul lucru era o punguţă. Din piele de data asta, 
nimic deosebit, dar nu se putea deschide, era cusută de 
jur-împrejur. Niciun nasture. Nicio bandă care să o 
înfăşoare, ca să o ţină strânsă. Pur şi simplu o punguţă 
închisă, pe trei laturi, cu o fâşie din metal de care atârna 
un mic triunghi, tot din metal. În interior, putea să simtă 
prin piele, nişte lucruri tari, plate, care se frecau între ele, 
ca banii. 

Nerăbdarea lui crescu. Ceea ce găsise era ceva despre 
care nu mai auzise niciodată. Ceva de neînțeles, ceva 
străin. Scoase şi al treilea lucru din sac. 

Era un ou negru, turtit, dintr-un material strălucitor, 
ciudat, ceva mai mic decât palma, cu un şănţuleţ care se 
întindea pe o parte, de la capătul lat până la cel îngust şi 
se întorcea înapoi pe partea cealaltă. Când înfipse unghia 
degetului gros în şănţuleţ, oul se desfăcu în două. Pe o 
parte reflecta ca o oglindă de sticlă; pe cealaltă ieşeau în 
afară puncte minuscule având pe ele numere şi semne. 

Țăranul închise oul la loc. Nu încăpea nicio îndoială: 
ceea ce găsise nu era lucru pământesc. Nici mâncătorii de 
porci nu aveau astfel de lucruri, cu atât mai puţin evreii; 


ceea ce găsise el venea din altă lume. 

Țăranul căzu în genunchi, îşi îndoi spatele până atinse 
cu fruntea pământul prăfos. Voia să-l invoce pe Allah, pe 
Profet, dar ce voia să-i roage? Să nu fie ăsta sfârşitul lui, 
să-l apere. Allahu Akbar! Să-i vină în gând ce trebuie să 
facă. 

Dacă în acel moment nu ar fi venit soldatul, ţăranul ar fi 
ascuns din nou rucsacul în spatele pietrei. Ar fi încercat să- 
l uite, pe el şi conţinutul lui. Poate că ar fi povestit a doua 
zi nevestelor sale despre asta, ţinând mâna la gură. 

Dar acum nu avea de ales. Incă înainte de a-l întreba 
soldatul, el îi întinse mâna cu rucsacul. 

— Ia uite ce am găsit! Allah e mare! Ia uite ce ciudăţenie 
am găsit! 


Ceea ce, de departe, arăta ca un sat sărăcăcios, de 
colibe mici, avea de aproape un farmec straniu. Nu exista 
niciun palat, într-o piaţă deschisă spre vale, se aflau 
clădirile emirului. Priveliştea era copleşitoare. 

Pretutindeni meseriaşii se ocupau să transforme locul în 
reşedinţa unui principe; pereţii erau acoperiţi cu azulejos, 
urcați pe scări de lemn pictorii împodobeau zidurile cu 
semnele scrierii cufice. În faţa intrării, emirul se odihnea 
pe un covor ale cărui motive erau ca arabescurile din 
Alhambra şi privea o tablă de şah. 

— Nu arată bine pentru Voi, Mulay, şopti Tariq lăsând 
mâna să plutească deasupra figurilor. Şah! Nu văd cum aţi 
mai putea scăpa. 

— La jocul regilor se tace, băiete, spuse emirul. Arăta 
mai serios decât ar fi fost necesar pentru pierderea unei 
simple partide de şah. 

— Tariq! strigă Boston. Garda care îi răsucise braţul la 
spate, îl lăsă un moment mai lejer, apoi îl strânse din nou. 
Mă bucur mult că eşti aici! 

Şi de fapt, pentru ce? gândi Boston. Doar nu-mi este un 
vechi prieten, de mulţi ani. Nu l-am cunoscut nici măcar o 
zi întreagă. Şi totuşi. 

Nu mi-a fost prieten dar m-a susţinut. I-o fi fost frică, 


după toate câte i-am povestit şi arătat; dar nu m-a pârât 
nimănui. Mi-a dat o cămaşă maură, ca să mă pot ascunde. 

Tariq ridică privirea. Arăta supărat. 

— Cine îndrăzneşte să-l deranjeze pe emir, în timp ce 
joacă şah? întrebă el. Apoi tresări speriat. Privirea îi fugea 
de la Boston la Salomon. Probabil că în acel moment 
simţea că s-a întâmplat ceva care va nimici orice speranţă 
privind eliberarea Granadei. 

Emirul se uită la Tariq. Mâna lui se odihnea lângă tabla 
de şah. 

— Îi cunoşti pe aceştia doi? întrebă el. 

Tariq încuviinţă din cap. Emirul făcu semn soldaţilor. 
Boston îşi freca încheietura mâinilor. Pe cineva care vine 
înarmat, îl pot duce aşa, gândi el. Dar cine vine fără arme 
nu poate fi periculos pentru ei. Ce ar fi făcut, dacă în loc 
de noi, ar fi mărşăluit în sus pe munte soldaţii reginei? 

Cei doi soldaţi mai stăteau încă în spatele lor, cu mâna 
pe sabie. 

— Mulay, spuse Tariq. Boston văzu cât de încurcat era. 
Acesta este Salomon. Despre tatăl lui am mai vorbit. 
Emirul încuviinţă din cap. 

— Salomon, spuse el. Fii bine-venit la mine. 

Salomon făcu un pas înainte, prudent. Să se aşeze nu 
îndrăznea. 

— lar acesta, de aici, spuse Tariq, şi Boston înţelese că 
el încerca să înţeleagă ce vedea, este - un prieten. Am 
crezut că mi-ar fi prieten. Dar că acum stă în faţa noastră 
în haine de mătase... Se uită la Boston întrebător. 

— Înţeleg că eşti uimit, spuse Boston. Dar totul nu este 
decât o confuzie! Am fost dus pe Alhambra, Tariq, imediat 
după ce tu plecaseşi, pentru că m-au crezut un prinţ pe 
care îl aşteptau acolo! 

— Filip de Burgundia, spuse emirul. Privirea lui se 
plimba peste tabla de şah. Regele negru era singur, 
ameninţat de doi cai şi de doi pioni, în acelaşi timp; în 
spate pândea regina albă. Dar nu eşti tu? Înseamnă că 
regii vor să-şi asigure graniţele imperiului lor prin 
căsătoria între copii. Adică vor să-şi mărească imperiul 


prin căsătorie. Păi, întotdeauna este mai bine pentru toţi, 
decât prin război. În afară de, izbucni în râs, cei doi care 
trebuie să se căsătorească. 

Deveni din nou serios. 

— Deci nu eşti tu? Se spune că habsburgul ar fi blond ca 
tine, un tânăr de paisprezece ani - dar nu eşti tu acela? 

Boston clătină din cap că nu. 

— A fost doar o confuzie, spuse el. De aceea am şi fugit. 
Mi-a fost frică, sus, în Alhambra. Se gândi ce dovadă ar 
poseda că nu este prinţul de Burgundia şi nici nu are vreo 
legătură cu regii. Tariq! Îţi aminteşti totuşi ce ţi-am arătat 
în Granada! 

Tariq păli. 

— Tu m-ai silit, spuse Boston, să ascund rucsacul şi 
conţinutul lui şi aşa am făcut. 

Doar nu crezi că acest Filip de Burgundia...? 

Tariq nu răspunse. 

Emirul se uită curios de la unul la altul. 

În sfârşit, Tariq clătină din cap. 

— Nu, cum să cred... Ezita. De rucsac, înţelese Boston, 
nu voia să vorbească. Nu e cazul. Îi făcu semn din cap 
emirului. Putem să credem povestea lui. Confuzie. 

O servitoare aduse în tăcere o tavă de argint şi o puse 
jos. Ceaiul din păhărele era fierbinte şi dulce. 

Emirul îl cercetă pe Boston cu privirea. Probabil că, 
între timp, ajunsese la concluzia că acest băiat, indiferent 
cum ar fi fost îmbrăcat, nu se purta în niciun caz ca o 
alteţă regală. Lăsă paharul jos şi se adresă lui Salomon. 

— Şi tu? De ce ai venit? Te trimite tatăl tău cu vreo veste 
la mine? Mi-aduci aur? 

În ultimele trei zile Salomon umblase cu faţa 
încremenită şi aproape fără să vorbească. El venise din 
Granada în al-Pudxarras, uitând ce se întâmplase la el 
acasă. Acum îşi reamintise brusc. 

Incepu să plângă. 

— Ne-au dat foc la casă! şopti el. Totul a ars! L-au luat 
pe tata... 

— Ars? întrebă Tariq. Ce a ars? Ce s-a întâmplat cu 


depozitul? 

Suspinele îl scuturau atât de tare pe Salomon încât 
mâna îi tremura. Ceaiul se vărsă peste marginea 
paharului. 

Boston luă paharul cu atenţie. 

— I-au incendiat casa, spuse el şi se miră de curajul lui. 
Nu se ştie ce vor să facă cu tatăl lui! Şi tu mai întrebi de 
depozit! 

Dar Tariq parcă nu mai auzea nimic. 

— A ars totul? Sau poate aţi reuşit să predaţi măcar o 
parte căpitanului? Vorbeşte odată, Salomon! 

Salomon clătină din cap. Nu putea vorbi. 

— Tariq, spuse emirul. Acest băiat are dreptate. 
Prietenul tău este preocupat acum de cu totul alte lucruri. 

— Dar nu şi noi! strigă Tariq sărind în picioare. Regele 
negru se răsturnă şi se rostogoli pe tablă. Dacă evreului 
nu-i mai reuşeşte acum să scoată cu ajutorul nostru averea 
din ţară, n-o să fie atunci nici aur pentru plata noastră! Şi 
dacă nu sunt bani pentru noi... 

— Atunci nu putem îndrăzni nicio revoltă, spuse emirul 
şi se uită din nou la tabla de şah. Regele lui era pierdut, nu 
exista nicio mişcare salvatoare. Miile, zecile de mii de 
oameni despre care ai vorbit neîncetat, ce pot să facă fără 
arme? 

Fără aur nu sunt arme şi fără arme nu este război. 
Aproape că mă convinseseşi că asta-i obligaţia mea. Zâmbi 
şi ridică tabla de şah. Figurile se răsturnară unele peste 
altele. Dar Allah m-a scutit de o groaznică prostie. 

— Mulay! strigă Tariq. Lăsaţi-mă să mă întorc în oraş! 
Să văd dacă este într-adevăr aşa cum spune el! Lăsaţi-mă 
să vorbesc cu Santângel, dacă ştie vreo soluţie! 

— 'Trezorierul regelui? întrebă emirul ironic. De ce să te 
ajute tocmai pe tine să pregăteşti o revoltă împotriva 
regilor săi? 

Tariq mergea de colo-colo. 

— Despre asta n-o să afle nimic, spuse el. Lui îi pasă 
numai de fraţii lui evrei. El însuşi este un conversa, Mulay! 
Numai pe voi vrea să vă ajute! O să stabilească cu mine un 


alt loc în care să poată fi dusă averea, înainte de a fi 
îmbarcată pe vapor! Planul nostru mai poate fi realizat! 

Emirul bătu din palme. Un servitor veni. 

— Du-i pe băieţii aceştia în hamam, spuse el. Şi dă-le 
haine curate. După aceea să se odihnească şi nu-i trezi la 
rugăciune. Îi făcu semn din cap lui Salomon. Până la cină o 
să te simţi mai bine, spuse el. Somnul este cel mai bun 
consolator. 


23. 


Îl escortaseră trei soldaţi, ca pe un criminal. 

— La Marele Inchizitor! strigaseră ei. Trebuie să vadă 
Marele Inchizitor! Îl lăsaseră să ducă el săculeţul, a înţeles 
că nu vor să atingă unealta diavolului. 

— Dar n-am greşit cu nimic, strigă ţăranul. Eu doar am 
găsit sacul, dar nu e al meu! Fără mine nu-l găseaţi 
niciodată! 

Soldaţii nu i-au răspuns şi l-au împins înainte. 

Palatul se afla în piaţa mare, mai jos de Alhambra. Se 
povestea că Marele Inchizitor, temut de toţi, trăia modest, 
ca un pustnic, retras de la bucuriile lumii, în sihăstria lui. 

Avea o faţă cu trăsături aspre. În aceşti ochi surâsul nu 
era la el acasă, gândi ţăranul. În spatele acestor buze nu 
locuieşte râsul. În acest om, miile de izvoare ale bucuriei 
sunt demult secate. 

Spre deosebire de soldaţi, Torquemada nu se arătă 
înfricoşat. Făcu mai întâi semnul crucii şi apoi luă cu 
propriile mâini cele trei obiecte din săculeţ şi le aşeză pe o 
masă din lemn tare, de măslin. Le privi mult timp. 
Deschise cartea şi o răsfoi. Se uită la ilustraţii. Urmări 
scrisul cu degetul. Îndoi şi frânse coperta lucioasă şi 
flexibilă. 

Învârti şi răsuci în mâini punguţa de piele care nu se 
lăsa deschisă. O ţinu la ureche. Apoi clătină din cap. 

Cel mai mult se uită la ou. Îl deschise şi îl închise de mai 
multe ori. Lăsă degetele să-i alunece pe punctele înălțate. 
Deodată sticla se lumină şi sună o mică melodie. Pe fondul 
gri-închis se mai distingeau şi nişte semne. 

— Unde ai găsit asta? întrebă Torquemada. Avea o voce 
răguşită. 

Țăranul se înclină. 

— Ascunsă după o piatră, prea milostive domn, spuse el. 


Lângă zidul dinăuntru al oraşului. Am dat-o în primire 
imediat soldaţilor voştri. Trebuie să fie unealta diavolului, 
milostive domn. Cu aşa ceva nu vreau să am de-a face! 

Marele Inchizitor îl privi cu îndoială. 

— Aproape că îmi vine să te cred, maurule. Luă din nou 
oul în mână, cu prudenţă. În încăpere timpul părea că s-a 
oprit. Soldaţii îşi ţineau respiraţia. Începând din acest 
moment vor spune pretutindeni ce bărbat curajos era 
Marele Inchizitor, care nu a cunoscut frica nici chiar în 
faţa uneltelor diavolului. Mi se pare că am mai văzut 
săculeţul ăsta; şi nu era la tine. 

Unul dintre soldaţi se apropiase şi se aplecase mult 
înainte ca să observe cum Marele Inchizitor îşi trecea, 
parcă cercetând, a doua oară degetele peste punctele 
înălțate. 

Pentru un scurt moment sticla se lumină din nou, 
semnele deveniră vizibile, se auzi un sunet puternic. Apoi 
oul rămase tăcut şi întunecat. 

Marele Inchizitor pipăi săculeţul. 

— Pe ăsta, de aici, l-am mai văzut, mormăi el. Şi o să-mi 
aduc aminte unde. 

Făcu un semn soldatului. 

— Daţi-i drumul maurului, spuse el. Este destul de 
speriat. El doar a găsit unealta diavolului. Nu mi se pare 
întâmplător că diavolul i-a arătat calea spre misterele lui 
unui necredincios şi nu unui bun creştin. Maurul poate să 
plece. 

Țăranul căzu în genunchi. 

— Vă mulţumesc preamilostive domn! strigă el. Allah să 
vă păzească! 

— N-am nevoie de intervenţia ta, maurule, spuse Marele 
Inchizitor şi se întoarse cu spatele la el. Fă bine. Şi dispari. 
Aş putea să mă mai gândesc şi la altceva. 

Țăranul ieşi din încăpere alergând. Pe faţa Marelui 
Inchizitor se vedea că se chinuie să-şi aducă aminte. 

Dar ţăranului nu-i păsa ce mai putea să-i treacă prin cap 
lui Torquemada. Pentru piaţa de legume nu era încă prea 
târziu. Era liber. Ştia că nu trebuie să pomenească 


nimănui despre descoperirea lui. O să-şi vândă smochinele 
şi, la noapte, o să ajungă iar acasă. Poate că în viitor o să- 
şi ducă marfa pe altă piaţă. 


În Alpujarras cina se desfăşură aproape în tăcere. 
Salomon încă mai lupta cu lacrimile şi Tariq, Boston 
înţelegea prea bine, părea să cugete cum ar putea totuşi 
să-l convingă pe emir. 

Mâncarea avea gust exotic. Carne de miel foarte 
condimentată cu piper roşu şi usturoi, cu orez şi nişte 
pateuri mici din foitaj cu o umplutură care ardea cerul 
gurii. Numai salata îi mai amintea de acasă. 

— Hai, mâncaţi, spuse emirul şi luă o bucată de trestie 
de zahăr înmuiată în apă de trandafiri. După călătoria asta 
lungă trebuie să fiţi flămânzi. 

Farfuria lui Salomon era aproape neatinsă când plecă cu 
ea servitoarea. Bucătarul aduse un platou cu fructe. 
Boston nu crezuse niciodată că ar putea să mănânce atât 
de mult. 

— Am poruncit să vi se pregătească o cameră, spuse 
emirul şi se ridică de pe perna de pardoseală. Saltelele 
sunt deja desfăşurate. 

Aproape ca în hostal, gândi Boston întinzându-se, cu 
grijă, pe salteaua lui. Numai că acolo eram patru şi aici 
suntem numai trei. Şi că au trecut parcă o mie de ani şi de 
fapt nici măcar nu s-a întâmplat. 

— Nu poţi să dormi? şopti Salomon. Era primul care se 
învelise cu cearşaful. Trebuie să fii la fel de obosit ca şi 
mine! Poate chiar mai obosit dacă, doar cu câteva 
săptămâni în urmă, ai călătorit prin Franţa şi prin toată 
ţara noastră. 

Boston privea cerul prin fereastra deschisă. Luna se 
înălţase şi scălda încăperea într-o lumină rece. Era atât de 
multă lumină încât aproape că ai fi putut citi. 

Salomon se răsucea pe culcuşul lui. Tariq rămânea 
liniştit. 

— Nu mi-ai povestit încă de ce te-ai încumetat la drumul 
atât de lung din Nord, şopti Salomon. Dacă nu eşti acel 


prinţ, drept care te-au luat, atunci cine eşti? Am drumeţit 
împreună prin munţi şi ştiu cum te cheamă; dar în afară de 
asta nu ştiu nimic despre tine, Boston. 

— Nu e nevoie să şopteşti, spuse Tariq de la locul lui. 

Se rezemă într-un cot. 

— Nu dorm. Mă gândesc. Mă gândesc şi iar mă gândesc 
cum am putea să-i izgonim pe mâncătorii de porci din 
Alhambra. Mă tot gândesc până mi se încurcă gândurile. 

— Boston? întrebă Salomon, de data asta mai tare. Dacă 
nici tu, ca şi noi, nu poţi să dormi încă, nu vrei să-mi 
povesteşti? Poate că o să mă ajute să-mi abat gândurile de 
la clipele îngrozitoare în jurul cărora se învârtesc întruna. 

— Mai bine nu-l mai întreba, fiu al lui Isaac! spuse Tariq. 
O să-ţi toarne o poveste pe care nu poţi să o crezi; dar 
după aceea nu o vei mai uita. Vei cugeta că ceea ce susţine 
s-ar putea totuşi să fie adevărat şi atunci n-o să te simţi 
mai bine. 

Boston tăcea. Ştiu prea puţin despre acest timp, ca să 
mint, gândi el. Cum aş putea să inventez, pentru Salomon, 
o poveste credibilă despre călătoria mea încoace, tocmai 
din Nord? Şi câte am păţit pe drum? Ar observa imediat că 
toate sunt doar prostii, pe care eu singur le-am scornit. lar 
Tariq, oricum, ştie. 

— Spune-mi povestea ta, Boston, repetă Salomon. Mai 
îngrozitor decât ceea ce ni s-a întâmplat în Granada de 
când domnesc regii, nu poate să fie. Atunci de ce nu aş fi 
gata să te cred? 

— Nu mai am dovada, mormăi Boston. Am făcut ce m-a 
sfătuit Tariq. Am ascuns-o. 

— Dovada? întrebă Salomon. Dovada pentru ce? 

Boston se uită dincolo, spre Tariq, care se întorsese cu 
faţa la perete şi părea că doarme. Dar Boston era sigur că 
asculta fiecare cuvânt pe care îl pronunţa. 

— Am călătorit prin timp, spuse el încet. 


Nu-i dăduse răgaz, nu era prima oară când se simţea 
aşa, după discuţia cu genovezul. Fuga băiatului, grija de a 
şti din a cui însărcinare jucase el rolul prinţului, o făcuse 


să uite, însă acum o trezea şi noaptea din somn gândul la 
mulţimea de suflete neconvertite din Cathai şi Cipangu. 

Nu există nicio dovadă, gândi Isabella. Ăsta este 
necazul. Câtă vreme nimeni nu a încercat să călătorească 
spre vest, nu vom şti niciodată cine are dreptate: Acest 
Colón megaloman, sau savanții mei? A fost o greşeală că 
Talavera, preşedintele comisiei mele, nu a luat parte la 
discuţia de sâmbătă. În cele din urmă comisia a recunoscut 
că planurile genovezului sunt absurde şi a respins 
pretenţiile lui; dar pentru că acest Colón apăruse în faţa ei 
pur şi simplu, neinvitat, aşa cum făcea mereu în ultimul 
timp, nu am avut cum să-l convocăm atât de repede pe 
arhiepiscop. Desigur, Santângel i-a ţinut locul lui Talavera 
şi a explicat ce are de spus ştiinţa pe tema asta; şi totuşi, 
avea impresia că nu fusese destul de conştiincioasă ca să 
ia o hotărâre definitivă. 

De aceea convocase cercul în Sala Ambasadorilor, 
pentru ultima oară. Se uita la porţiunea lipsă din friza de 
pe perete, wa-la ghaliba illa'llah. Arăta urât, urât, un 
meseriaş trebuia să confecţioneze o placă nouă. Numai 
Dumnezeu este învingător. Nu avea nimic împotrivă, dacă 
propoziţia asta împodobea pretutindeni palatul ei, chiar 
dacă era în arabă. 

— Arhiepiscope Talavera! spuse Isabella. Era prima oară 
când îl vedea după convorbirea de vineri seara. O regină 
trebuia să poată uita neînțelegerile. Cât de amabil din 
partea Voastră că aţi dat curs atât de repede invitaţiei 
mele. 

Talavera se înclină uşor. 

— Oricând mă chemaţi, Maiestate, spuse el pe un ton 
cam protocolar, mă prezint cu plăcere. Şi totuşi am 
speranţa... 

Isabella îi tăie vorba. 

— După cum vedeţi, l-am invitat la această discuţie şi pe 
señor Santângel, trezorierul soţului meu. Şi soţul meu 
însuşi va apărea curând, se uită spre uşă, sper. 

Talavera a înţeles că nu va fi vorba de problemele 
despre care spera să discute. Regina nu îşi schimbase 


părerea privind edictul din martie. 

— Johanna! spuse el prietenos. Prinţesă! Mă bucur că te 
revăd! Mi s-a spus că logodnicul tău totuşi nu poate veni. 
Sper că nu eşti prea necăjită din cauza asta. li făcu cu 
ochiul. 

Johanna îşi răsfrânse buza de jos. 

— Nu cred că este cuviincios să se vorbească aşa despre 
asta, spuse ea. 

Arhiepiscopul zâmbi. 

— Sigur că nu, iartă-mă, Johanna, spuse el. Aşadar, 
Maiestate, pentru ce m-aţi chemat? 

— Este vorba, încă o dată, despre genovez, spuse 
Isabella. Se uită nervoasă spre uşă. Treptat, escapadele lui 
Ferdinand deveneau supărătoare. Dacă nu se mai putea 
desprinde de amante nici atunci când soţia lui voia să îi 
vorbească, atunci se atinsese punctul când trebuia să 
discute serios cu el. 

— Aş vrea să înţeleg, Sfinţia Ta, de ce comisia voastră de 
bărbaţi savanţi a respins planurile lui Colón. Mai explicati- 
mi asta pentru ultima oară, chiar dacă eu cred că señor 
Santângel, îi făcu acestuia un semn din cap, a prezentat 
foarte bine motivele voastre în discuţia avută cu acest 
Colón. Şi totuşi, eu încă mă îndoiesc, Sfinţia Ta. Ne este 
îngăduit să lăsăm cu atâta uşurinţă focului din purgatoriu 
toate aceste suflete de dincolo de mare, chiar dacă există 
numai o mică posibilitate de a le salva? 

Talavera oftă. Ar fi preferat să vorbească despre celălalt 
subiect. 

Omuleţul acesta în mantie jerpelită era nebun, în 
privinţa asta nu fusese numai el convins din toată comisia. 
Se credea ales de Dumnezeu, păi asta ar fi posibil. Dar nu 
ar trebui să fie ceva mai umil? Domnul însuşi nu a arătat 
nicidecum o astfel de îngâmfare când a umblat pe pământ 
şi, oricum, ar fi putut să aibă pretenţia că este fiul lui 
Dumnezeu. 

— Ceea ce propune el, Maiestate, este imposibil de 
înfăptuit, spuse Talavera înclinându-se uşor. Contemplaţi 
globul pământesc cu ochiul Vostru lăuntric! Distanţa 


dintre coastele Spaniei şi Indiei, pe calea de vest... 

Aproape fără zgomot uşa fu deschisă de un servitor. 
Regina încremeni. Pentru că lui Ferdinand nu îi era ruşine 
să întârzie de fiecare dată când toţi ştiau care era motivul. 
Era într-adevăr momentul să discute cu el. 

Dar nu era Ferdinand, cel care păşi acum în încăpere cu 
paşi grei. 

— Marele  Inchizitor! spuse Isabella surprinsă. 
Eminenţă! Ce avea de-a face Torquemada cu ruta vestică 
spre India? Ea nu poruncise să fie chemat. Dar apoi văzu 
ce ţinea strâns în mâna stângă. L-aţi prins pe băiat! 

Marele Inchizitor păru surprins. 

— Pe băiat? întrebă el. 

Servitorul îi apropie un jilt. Torquemada se cufundă în 
pernă, cu toată greutatea. 

— Pe băiat, fireşte! Ridică sacul ţinându-l aproape de 
ochi. De când ţăranul mi-a adus asta am tot cugetat unde l- 
am mai văzut. 

— Şi? întrebă regina. Unde este acum? 

Marele Inchizitor clătină din cap. Venise în Alhambra 
purtat într-o litieră, totuşi ultimii paşi pe jos îl obosiseră. 
Avea respiraţia grea şi neregulată. Dacă Domnul îmi cere 
să mai exercit slujba asta la anii mei, trebuie să-mi dea şi 
putere să fac asta, gândi el. Uneori mă îndoiesc. 

— Nu pe băiat Vi-l aduc, spuse el. Incotro l-a dus fuga 
lui, nu pot să spun. Însă trebuie să vă avertizez, Maiestate, 
că este extraordinar de urgent să fie găsit şi să fie 
descoperite uneltirile lui. Făcu o pauză ca şi cum ar fi vrut 
să mărească tensiunea şi îl măsură cu privirea pe fiecare 
din încăpere. El are într-adevăr legământ cu diavolul! 

Talavera scoase un fel de fluierat. 

— Torquemada, ştiţi că în problema legămintelor cu 
diavolul nu sunt în totul de aceeaşi părere cu Voi, spuse el 
şi făcu un pas înainte. Cu atât mai nerăbdător sunt să aflu 
cum vreţi să vă dovediţi afirmaţia! 

Marele Inchizitor rânji. Deschise cu grijă săculeţul care 
zăcea, inform şi dezumflat, pe genunchii lui. Când îi ridică 
clapa, mâinile îi tremurau. Un obiect din piele de mărimea 


palmei căzu pe pardoseală. Johanna se duse în genunchi şi 
îl ridică. 

— Nu acesta! spuse Marele Inchizitor enervat şi făcu un 
gest de refuz. Uitaţi-vă la ce vă arăt eu! 

Ridică în sus o carte. 

Talavera o luă. 

— Arată ciudat, recunosc, spuse el. O răsfoi. Şi scrisul... 

— Nu este conceput în nicio limbă cunoscută de noi! 
Uitaţi-vă bine toţi, cercetaţi-o cu atenţie. Care călugăr ar fi 
putut să scrie semne atât de mici şi de egale şi care nu au 
putut fi totuşi descifrate de niciunul dintre bărbaţii mei 
înţelepţi? Nici măcar moda asta nouă a tipăririi, despre 
care mi s-a vorbit, nu ar fi în stare să facă aşa ceva! Uitati- 
vă şi la imaginile păgâne! 

Johanna se aplecă peste umărul lui Talavera. Pozele 
erau strident colorate şi arătau obiecte pe care ea nu le 
înţelegea. Mai erau arătate şi case ciudate şi oameni în 
îmbrăcăminte neobişnuită; şi, printre ele, mereu acelaşi 
cuvânt pe care îl recunoştea: Granada. 

— Care călugăr, chiar dacă ar fi priceput în incunabulele 
cele mai alese, ar putea să execute astfel de imagini? Care 
sculptor ar putea să le cioplească tiparul? strigă 
Torquemada. Şi apoi, Maiestate, îi smulse lui Talavera 
cartea din mână, în această carte inexplicabilă este vorba 
şi de Voi, tot mereu de Voi! 

Acum se apropiase de ei şi Isabella. 

— Isabella! strigă Marele Inchizitor şi arătă cu degetul 
tremurând un cuvânt. Răsfoi mai departe. Isabella! Şi aici: 
din nou, Isabella! Isabella! şi: Ferdinand! Chiar dacă nu 
înţelegem ce mai scrie acolo. Vă mai puteţi îndoi? 

Isabella se uită la carte încremenită. 

— Numele noastre, murmură ea. Lăsă degetele să-i 
alunece peste scris şi le retrase speriată, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu se apropie prea mult de satana. 

— Ba chiar şi portretul Vostru! strigă Marele Inchizitor. 
Nu este aceasta, regină, pictura pe care Zittoz a lucrat-o 
pentru Voi, pe tabloul lui cu Sfânta Fecioară? Ce mână 
omenească ar fi putut să o deseneze atât de mică şi de 


gingaşă în această carte, chiar şi cu cea mai fină pensulă? 

Isabella se lăsă să cadă în jilţ. Tremura. 

— Mă înfricoşaţi, Mare Inchizitor, şopti ea. 

Între timp Torquemada, neatent, lăsase să cadă cartea 
pe pardoseală, de unde Talavera o ridică, curios. Santângel 
se uita peste umărul lui. 

— Dar asta! strigă Marele Inchizitor. Şi încă nu e tot! Ia 
să vedeţi ce mai purta la el băiatul! 

Cu degete tremurând de bătrâneţe, scoase oul din 
săculeţ. Îşi sprijinea mâna dreaptă cu stânga, atât de tare 
îi tremura. Pielea de pe dosul ei era străvezie, ca 
pergamentul, străbătută de riduri fine ca firul de păr şi 
presărată cu pete cafenii. 

— Acum, luaţi seama! 

Când deschise oul, deveni vizibil interiorul ciudat al 
acestuia şi imediat sticla din interior începu să lumineze. 
Se auzi o scurtă melodie, sonoră şi ciudată. 

— Ei? strigă Marele Inchizitor. Ei? 

Talavera sărise înapoi, ca şi Johanna şi Santângel, când 
apăruse lumina inexplicabilă. Se apropie cu prudenţă de 
jilt tocmai când lumina se stinsese. 

— Şi din nou scrierea asta păgână! strigă Marele 
Inchizitor. Ce ar putea să însemne dacă nu mesajul 
satanei? Işi făcu cruce. 

— Dar ce este? întrebă Santângel care se apropiase 
lângă Talavera de scaunul Marelui Inchizitor. 

— Asta nu va putea să vă spună niciun bun creştin, 
señor, strigă Marele Inchizitor aruncându-i trezorierului o 
privire plină de dispreţ. Îşi plimbă degetul peste interiorul 
oului până când lumina se mai aprinse încă o dată scurt şi 
sună melodia. Care bun creştin cunoaşte oare uneltele 
diavolului? Dar că acest - ou nu este de origine 
pământească: vreţi cumva să puneţi la îndoială? 

Talavera clătină din cap încet. 

— Din îndepărtatul Cathai, poate? întrebă el nesigur. Ei 
posedă acolo lucruri care nouă ne sunt cu totul 
necunoscute. Când marele Marco Polo s-a întors din 
călătoriile lui, a vorbit despre ele. Gândiţi-vă la compas! 


Cine ne spune că în depărtatul Cathai nu mai există şi alte 
unelte... 

Torquemada rânji plin de dispreţ. 

— Şi de unde cunosc oamenii de acolo numele regilor 
noştri? Numele oraşului nostru? Şi aici, făcu semn să-i dea 
Talavera cartea înapoi, chiar aici, răsfoi el. Degetele îi 
tremurau mai tare decât înainte şi i-a trebuit mul t să 
găsească ce căuta, aici, citeşte tu însuţi: de unde cunosc ei 
şi numele, făcu o pauză bine calculată, emirului? 

— Numele emirului? întrebă Isabella. 

Marele Inchizitor răsfoia. 

— Abu abd'Allah! strigă el. Şi aici: Alpujarras! Credeţi, 
preastimate arhiepiscop, că această carte provine din 
depărtata Cathai? Această carte şi această unealtă - sunt 
ale diavolului! 

Talavera tăcea. 

Isabella se uita la carte, apoi din nou la instrumentul 
neliniştitor. Acum geamul lui era întunecat. 

— Nu poate să fie nimic altceva, şopti ea. Trebuie să 
fie... 

— Diavolul s-a aliat cu maurii! strigă Torquemada. 
Altminteri ce ar putea să însemne scrierea asta? În această 
carte satana a scris despre voi şi despre oraşul Vostru şi 
despre emirul din munţi! Nu putem descifra ce este scris 
în limba lui diabolică: dar ce altceva ar putea să fie decât 
un îndemn la luptă pentru Boabdil? 

— Mare Inchizitor! spuse Talavera. Cu tot respectul... 

— Nimic, nimic nu este mai important pentru satana 
decât să împiedice ca Sfânta noastră Biserică să salveze şi 
alte suflete! strigă Torquemada. Faţa lui se înroşise atât de 
tare încât devenise aproape vânătă. Un om bătrân, foarte 
bătrân. Nimic! Chiar nimic, chiar nimic! Şi de cine să se 
folosească pentru uneltirile lui dacă nu de mauri? Pentru 
ca, Maiestate, să vă izgonească din aceste ţări pe Voi, 
apărătoarea credinţei, pentru ca... 

— Mare ÎInchizitor, spuse Talavera. Cum să reuşească 
asta maurii? Maurii sunt prea slabi şi încă de mai multă 
vreme! 


— Nu, dacă satana însuşi le susţine cauza! strigă Marele 
Inchizitor. Mâinile îi tremurau tare de atâta agitaţie şi 
gâfâia. Nu, dacă însuşi satana... 

În momentul acela ceva căzu pe pardoseală zăngănind şi 
se rostogoli pe dalele de piatră. 

— Johanna! strigă regina. 

Până atunci Johanna ascultase şi, aşa cum se cuvine 
unui copil, tăcuse. Se întâmplă ceva! gândise ea, ah, în 
sfârşit se întâmplă ceva interesant în viaţa mea! Şi era 
logodnicul meu cel ce avea la el toate lucrurile astea! 
Logodnicul meu, chiar dacă nu-mi era logodnic. 

Ea se jucase cu ciudata punguţă de piele fără să se uite 
la ea cu mai multă atenţie. O perniţă, nu era şi asta tot o 
perniţă ca şi cealaltă, mică, pe care o simţea între sâni? 
Asta era mai mare, cu o husă de piele mai puţin ciudată; 
totuşi, misterioasă. Ce zornăia şi clămpănea înăuntru? Ce 
era ciudata fâşie dinţată din metal de pe margine? Ce rost 
avea ciucurele neobişnuit de la capătul ei? 

Ţinuse obiectul mai aproape de ochi. Marele Inchizitor 
se certa cu arhiepiscopul, păi, ca întotdeauna, Marele 
Inchizitor va birui. Trăsese şi scuturase cu grijă de 
ciucure, în sus, în jos şi, deodată, banda de metal se 
despicase şi pielea se deschisese. 

— Sfântă Fecioară, Maica Domnului! strigă Johanna. 

Monedele se rostogoliră pe pardoseală. 

— Îndură-Te de noi! strigă regina şi îşi făcu cruce. 

Monedele erau la fel de ciudate ca şi limba şi scrisul din 
carte, ca şi oul neliniştitor; ca şi fâşia neobişnuită de metal 
care înconjura îmbrăcămintea de piele şi se putea despărţi 
în două. Aramă, alamă, argint, unele chiar în două culori, 
alamă cu margini argintii şi argint cu alamă la mijloc. 

— Sfântă Fecioară, roagă-Te pentru noi! 

Marele Inchizitor dădu din cap mulţumit. 

— Ce dovadă mai cereţi încă? întrebă el uitându-se în 
acelaşi timp la Talavera. lată deci că satan le trimite 
maurilor şi aur pentru războiul lor! 

— Păi atunci ar fi trebuit să trimită ceva mai mult! spuse 
Talavera ironic. Monedele acestea mi se par mai curând... 


Marele Inchizitor l-a întrerupt. 

— Acum credeţi, Maiestate? Băiatul nu era nimic altceva 
- decât un mesager secret al satanei! 

Foarte interesant, gândi Johanna. O, ce nemaipomenit 
de senzaţional este totul! 

— Eu, pentru orice eventualitate, am trimis soldaţi în 
Alpujarras, să-l supravegheze pe emir, spuse Isabella. Ca 
să nu-şi poată aduna oaste în jurul lui. 

Marele Inchizitor încuviinţă din cap. Treptat chipul lui 
revenea la culoarea normală. 

— Dar cel mai important este băiatul. Trimiteţi mesageri 
călare! Trebuie să-l găsim pe băiat, băiatul trebuie ars pe 
rug! Ucideţi sluga satanei! 

Un servitor deschise uşa cu atenţie. 

— Ferdinand! spuse regina. 

Regele se uită de la unul la altul zâmbind. 

— E ceva aşa de serios, spuse el. N-am pierdut nimic? 
Mie mi se pare că, în ceea ce îl priveşte pe genovez, totul 
ar fi lămurit demult. 

Isabella încremeni. Nu se mai poate trece cu vederea, 
gândi ea. Fiecare ştie de unde vine chiar acum. Trebuie să 
se termine odată. 

— Trimiteţi mesageri călare, spuse Marele Inchizitor şi 
se prefăcu că nu l-a văzut pe rege, trebuie să-l găsim pe 
băiat. Ucideţi sluga satanei! 

Ce palpitant, gândi Johanna. O, cât de uimitor de 
senzaţional este totul! 


24. 


După ce Boston şi-a terminat povestea, Salomon s-a 
aşezat pe saltea, în capul oaselor. Din ochii lui dispăruse 
toată oboseala. 

— Spui că ai călătorit prin timp? strigă el. Ce prostie! 

— Ţi-am mai spus că n-o să mă crezi, spuse Boston cu 
glasul stins. Acum vezi şi tu cum este. 

Salomon încreţi fruntea. 

— Ai dreptate, Boston. Imi vine greu să te cred, spuse el 
rezemându-se într-un cot. Se pare că ai avea dovada 
despre care ai vorbit. Şi cum ar arăta o astfel de dovadă? 

— E mică, seamănă cu un ou, spuse Tariq. Boston îl 
crezuse adormit. Işi mai ţinea încă faţa întoarsă la perete. 
Cât timp vorbise Boston, nu se mişcase. 

— Şi oul cântă o melodie ciudată. Se luminează, 
înăuntru arată poze. Alhambra era şi ea ascunsă în el. Apoi 
se adresă lui Salomon. Asta e dovada lui. Nu pot spune 
dacă o să crezi povestea lui Salomon, dar pe mine poţi să 
mă crezi că avea unelte cum n-a mai văzut vreodată un om 
de pe pământ. Unelte care parcă ar proveni - de la satana. 

Undeva în casă, în bucătărie, ceva căzu pe jos şi se 
sparse. O voce de fată scoase un strigăt de groază. 
Salomon se uită când la Tariq, când la Boston. 

— Dar de ce a trebuit să le părăsească? întrebă el. Dacă 
proveneau de la satana? Atunci ar fi fost un mare vrăjitor! 
S-ar fi putut feri de orice pericol! De ce trebuia să se 
despartă de ele? 

— Pentru că eu l-am sfătuit aşa, spuse Tariq. Inchiziția - 
înţelegi. 

Dacă ar fi găsit oul la el şi celelalte lucruri, l-ar fi dus, 
fără să şovăie, la rug. 

Salomon pufni cu dispreţ. 

— Nu cred în dracu’! Dar atunci cel ce crede în el, ca 


tine, nu ar trebui să fie convins că puterile dracului sunt 
chiar mai mari decât ale Inchiziției? Că deci Boston, sluga 
dracului, se putea apăra uşor cu ajutorul uneltelor 
dracului? Atunci de ce să le părăsească? 

Tariq îi făcu semn să se oprească. 

— De unde să ştiu? De unde să ştiu ce să cred şi ce nu? 
Cum să ştiu şi acum dacă pot să-l cred? Poate că spune 
chiar adevărul, ar fi posibil. Dar se pare că povestea lui 
este mai uşor de crezut dacă dracul a fost cel ce i-a dat 
lucrurile. 

Salomon tăcea. Se uita la Boston cu îndoială. 

— Şi zici că era o placă? întrebă el după aceea. Crezi că 
o placă te-a făcut să călătoreşti prin timp? 

— E singura explicaţie, spuse Boston. Singura care mi-a 
venit, Salomon, oricât de mult am cugetat. Exact în 
momentul când am atins placa, m-am şi aflat aici, la voi, pe 
colina Alhambrei, în vremea voastră. Şi apoi când, în 
cetate, am văzut peste tot acelaşi model... 

Salomon încuviinţă din cap. 

— S-ar fi putut să fi fost aşa, mormăi el. Dacă a fost cu 
adevărat aşa. Dacă ceea ce povesteşti despre călătoria ta 
este adevărat. N 

— Trebuie să mă crezi. Te rog, Salomon! In afară de voi 
doi nu mai este nimeni aici... înghiți în sec. Acum mă mai 
caută şi regina, pentru că ştie că sunt un escroc şi nu 
prinţul ăla de Burgundia. Şi mai cred... 

Din bucătărie se auziră voci. Vasele se ciocneau unele 
de altele, o voce de femeie râdea. 

Salomon trase cu urechea. 

— Ar mai exista încă o dovadă. Căci dacă e adevărat 
ceea ce susţine, Tariq, atunci ştie şi ce se va întâmpla în 
viitor. El ne poate spune deci ce se va întâmpla cu Granada 
noastră. El ne poate spune dacă, în cele din urmă, voi 
maurii, îi veţi învinge pe regi! Dacă neamul meu va fi 
salvat. Toate astea ar trebui să le ştie. 

Tariq râse. 

— Grozavă dovadă! spuse el. Boston poate să ne 
povestească orice vrea. Cum ai putea să-l verifici dacă 


spune adevărul, când încă nici nu s-a întâmplat? 

Trebuia să fiu mai atent la lecţiile de istorie, gândi 
Boston. Oricum, a fost şi aşa penibil cât de des am ridicat 
mâna. Dar nu ar fi trebuit să uit imediat după teză tot ce 
am învăţat. Atunci aş fi putut să le povestesc câte ceva. 
Poate că atunci m-ar fi crezut. Am nevoie de ei, îmi trebuie 
prieteni, nu vreau să fiu singur aici! Dar tot ce pot să le 
povestesc ştiu din ghidul de voiaj al doamnei Hilbert, şi 
asta nu e mult. 

— Deci ce se va întâmpla cu emirul? întrebă Salomon 
nerăbdător, parcă nici nu l-ar fi auzit pe Tariq. Va îndrăzni 
revolta? Şi îi va învinge pe regi? 

Boston clătină din cap nesigur. g 

— Nu ştiu nimic despre vreo revoltă! lIncerca cu 
disperare să-şi aducă aminte. Regii ţin Granada ocupată, şi 
la câţiva ani, Tariq, după evrei, îi vor izgoni într-adevăr şi 
pe mauri, neţinând seamă de asigurările date prin tratatul 
încheiat cu Boabdil. Ei vă distrug bibliotecile. Ei. Vă 
dărâmă moscheile şi băile, ard orice carte arăbească. 
Granada devine un oraş creştin şi nimeni nu mai are voie 
să vorbească arăbeşte. Şi apoi, mai târziu, pe vremea mea, 
îl privi insistent pe Salomon, în noul mileniu: aproape 
nimeni nu-şi va mai aduce aminte de Granada sultanilor. 

— l-auzi măi, ce aiureli inventează! Cine oare ar vrea să 
ardă cărţile noastre, când în ele este adunată toată ştiinţa 
lumii! Care medic, fie el maur, evreu sau creştin, nu se 
foloseşte de cărțile noastre? Care matematicieni? 
Astronomi? 

— Şi noi? întrebă Salomon, ca şi cum Tariq nu l-ar fi 
întrerupt pe Boston. Se uită la Boston nerăbdător. Şi noi? 

Boston clătină din cap. Nu putea să-i spună lui Salomon 
adevărul: cât de mulţi conversos au trebuit să moară pe 
rugurile Inchiziției. Ce li s-a întâmplat după ce au plecat. 
Şi despre evreii care vor pieri pretutindeni în secolele 
următoare, izgoniți, ucişi. 

— Regii nu vor fi alungaţi, spuse el. Şi Inchiziția rămâne. 
Rămâne încă mai multe sute de ani. 

Salomon clătină din cap resemnat. Poate că nici nu voia 


să ştie mai mult. Trăise destule nenorociri, voia să audă 
numai atât cât putea suporta. 

Şi atunci de ce, gândi Boston. De ce să îi mai povestesc 
ce se va întâmpla la noi peste multe, multe secole. Fapte 
despre care am vorbit aşa de mult la şcoală încât nimeni 
nu vrea să mai audă de ele. De ce ar trebui să ştie Salomon 
că regii nu sunt încă nici pe departe ultimii, nici Inchiziția; 
şi nici pe departe cei mai groaznici. 

— Şi tu îl crezi? strigă Tariq. Crezi în poveştile lui? 

Salomon ridică din umeri. 

— Şi apoi, spuse Boston, şi se bucura că îi mai venise în 
gând ceva despre care putea vorbi fără să-l sperie pe 
Salomon, în anul acesta, desigur, va mai fi descoperită şi 
America! De aceea, pe vremea mea, fiecare cunoaşte 
această dată: 1492. In octombrie, Columb ajunge pe coasta 
de vest a Cubei, cu trei corăbii. 

— America! strigă Tarig. America! Despre asta mi-ai 
vorbit atunci, în fundug. Ce, pe numele Profetului, este 
America? 

— Când Columb, în timpul verii, încearcă să navigheze 
spre India, spuse Boston, atunci, în loc de asta... 

— Vorbeşti de Col6n? întrebă Salomon. Cel ce a colindat 
aproape toate ţările de pe pământ ca să găsească un rege 
care să-i creadă povestea despre calea de vest spre India? 

— L-am întâlnit chiar eu! spuse Boston şi deodată îşi 
dădu seama ce grozăvie a spus. Când a vizitat-o pe regină. 
Ea i-a respins cererea. 

— Ca şi regele Portugaliei, înaintea ei, spuse Salomon. 
La fel ca şi toţi ceilalţi de dinainte. Ce visează el este o 
prostie. Calculele lui le poate contrazice chiar şi un copil. 

— Asta a şi făcut Santângel, spuse Boston şi se sperie. 
Cum de nu-şi dăduse seama ce însemna asta? 

America nu va fi descoperită. 

— Santângel? întrebă Salomon. 

— Santângel, spuse Tariq. Imediat după rugăciunea de 
dimineaţă mă voi duce să vorbesc cu Santângel. Chiar 
dacă emirul este lipsit de curaj, chiar dacă regii mâncători 
de porci au ars depozitul lui Isaac, tot mai trebuie să existe 


o cale! Noi, maurii, niciodată nu ne dăm bătuţi! 

— Prietenul nostru din viitor nu ştie nimic despre vreo 
revoltă victorioasă a maurilor, spuse Salomon. li zâmbi lui 
Boston. America nu va fi descoperită! 

— Prietenul nostru din viitor, poate că nu vine nicidecum 
din viitor! strigă Tariq. Poate că e un mincinos! Şi pe lângă 
asta... sări în picioare. Undeva în sat, cineva cânta la lăută, 
o voce de bărbat. Intră încă o voce. Astăzi este întotdeauna 
astăzi şi acum este acum. Vreţi să susţineţi că este deja 
hotărât tot ce ni se va mai întâmpla, pentru că, după cum 
susţine el, s-a şi întâmplat în realitate? Că orice hotărâre 
pe care o iau în viaţa mea nu mai este de fapt deloco 
hotărâre, pentru că deznodământul ei este hotărât demult? 
Noi nu trăim deci, în realitate, propria noastră viaţă? Să fie 
oare cu totul indiferent ce facem, pentru că, oricum, va fi 
totdeauna numai ceea ce i-au spus în viitorul îndepărtat 
cărţile lui? Pe Allah şi toţi profeţii! Cine ar putea să creadă 
asta? Cine ar vrea să creadă asta? 

Salomon clătină încet, foarte încet, din cap. 

— Nu ştiu. 

— Dar America! şopti Boston şi, treptat, nici el însuşi nu 
mai ştia ce ar putea să creadă. America, totuşi, nu va fi 
descoperită! Regina l-a dat afară pe Columb pentru că 
avea pretenţii exagerate. Ea nu îi va pune corăbiile la 
dispoziţie. Se uită la Tariq. Şi dacă ar fi aşa, Tariq, dacă 
America nu va fi descoperită, cum învaţă acum la noi 
fiecare şcolar; dacă, totuşi, istoria se poate desfăşura şi 
altfel: de ce atunci nu v-ar reuşi şi o revoltă despre care 
epoca mea nu ştie nimic? 

Tariq se uită la el îngândurat. 

— De ce nu ne-ar reuşi atunci şi o revoltă, wa Allah, 
murmură el. 

— Tu trebuie să crezi povestea mea, Tariq! spuse 
Boston. Oare mai credea el însuşi în ea? Crede-mă totuşi, 
te rog! Cum aş putea să plec vreodată de aici? Singur nu 
aş reuşi niciodată! Nu mă descurc deloc aici, la voi. Şi 
trebuie să înţelegi: dacă găsesc placa asta, dacă o ating 
din nou, ca în Alcaiceria - cred că atunci mă duce înapoi, 


aşa cum m-a adus aici. 

Dar America nu va fi descoperită. 

Salomon se uită la el dus pe gânduri. Tariq se îmbufnă. 

— Dacă este corect cum gândesc, spuse Boston 
strângând pumnul. Trebuiau să-l creadă, trebuiau să-l 
creadă! Şi el însuşi trebuia de asemenea. 

— Atunci nu trebuie decât să regăsesc placa! Nu 
înţelegeţi asta? 

— De ce n-ai ţinut-o mai bine? spuse Tariq cu dispreţ. 
Odinioară, când ai atins-o, în acel viitor, care era prezentul 
tău? Atunci ai mai avea-o încă. Atunci ai fi avut-o de la bun 
început. Atunci ai fi putut să te întorci înapoi. 

— Ea nu mai exista, spuse Boston în şoaptă. Pur şi 
simplu nu mai exista. 

— Şi unde vrei să o găseşti, Boston? întrebă Salomon. Îi 
vorbea insistent, ca unui copil pe care nu vrei să-l sperii. 
Dă-ţi seama, Granada e mare! Să zicem că Tariq şi cu mine 
te credem şi încercăm să te ajutăm; de unde începem? 
Unde vrei să o găseşti? 

Boston ridică din umeri descurajat. Desigur, Salomon 
avea dreptate. Nu ar fi putut să atingă fiecare placă de pe 
pereţii Alhambrei! Şi, în afară de asta, placa lui era unică, 
separată, nu una dintre cele ce împodobeau pereţii 
Alhambrei. 

— Dar dacă mă ajutaţi să caut, şopti el. Poate că 
împreună... 

Granada este mare. 

Tariq izbucni în râs. 

— N-avem şi aşa deja destule de făcut şi de gândit 
pentru noi, Boston-Cel-Poate-Venit-Din-Viitor? spuse el. Nu 
este viaţa noastră şi aşa destul de amărâtă? Şi acum mai e 
şi placa asta a ta? Pufni. O să mă întorc înapoi, în Granada. 
O să vorbesc cu Santângel, ne trebuie un nou plan, ne 
trebuie un nou depozit, trebuie să-i înşelăm pe regi. Ce-mi 
pasă mie de placa ta? Ce mă interesează pe mine 
pălăvrăgeala ta despre viitor? Noi îi vom învinge pe regi, 
indiferent ce vrei să ne faci să credem! 

Boston tăcu. Nu trebuie să plâng. 


Salomon îi puse mâna pe umăr. 

— Trebuie să încerci să ne înţelegi, Boston, şopti el. Noi 
nu putem crede ce ne povesteşti. Crezi oare tu însuţi în 
povestea ta? Şi poate că nici nu vrem. Nu, după tot ce ne- 
ai spus, despre ceea ce, dacă vorbele tale sunt adevărate, 
ne va aduce nouă viitorul. 

Boston sări în sus. 

— Dar eu am spus totuşi că este posibil ca totul să se 
întâmple şi altfel! strigă el. Te rog, Salomon! Te rog Tarig! 
Dacă America, totuşi, nu va fi descoperită, şi chiar aşa stau 
lucrurile acum! Regina l-a dat afară pe Columb! Deci dacă 
viitorul poate că nu este încă stabilit, dacă totul poate fi cu 
totul altfel! Atunci aţi putea totuşi... 

Se opri speriat. De ce, of, de ce nu prevăzuse asta încă 
mai înainte? De când îl întâlnise pe Colón în Alhambra? 

America. 

Ar fi cu mult mai bine, dacă toate s-ar întâmpla altfel 
decât în cărţi, păi da, înţeleg asta foarte bine. Ar fi mai 
bine pentru mauri, pentru evrei în orice caz. Şi pentru 
creştini ar fi mai bine, că şi ei au suferit mult sub 
Inchiziţie. Dar pentru mine... sări în sus. 

— Trebuie să mă gândesc, murmură Boston şi puse 
mâna pe turban. Îi veni ameţeală. Brusc, placa îi deveni 
complet indiferentă. 

— Boston, strigă Salomon. Boston, încotro vrei să te 
duci? 

Aşa nu ar trebui să se întâmple niciodată. 


25. 


Noaptea în munţi parcă era vrăjită. În lumina palidă a 
lunii, drumul în sus, de la picioarele lui, era uşor de 
recunoscut: nisip şi pietre cu muchii ascuţite, care 
scrâşneau când Boston călca pe ele, înfricoşător de sonor 
în liniştea din jur; plăci de stâncă netede, aşezate de 
oameni ca să facă mersul mai puţin obositor; ici şi colo 
câte un platou pe care se putea odihni. Şi mai departe, 
mult mai departe, la mare înălţime, şerpuia în Sierra 
poteca pe care Salomon îi spusese că ar fi putut să ajungă 
în Alpujarras. Dar până târziu, în toiul primăverii, 
trecătoarea era înzăpezită şi încă mult timp după aceea 
pâraie foarte reci, din topirea zăpezii, se repezeau la vale 
prin şanţurile adâncite în drum. 

Dincolo de culme se afla Granada, era de neînchipuit cât 
de mult ocoliseră mergând pe lângă râul Xenil. Boston se 
aşeză pe o stâncă ieşită în afară şi se uită în jos, spre satul 
ale cărui case albe străluceau în lumina lunii, pe fondul 
plumburiu al munţilor. Sub sat valea, pe ale cărei terase 
creşteau migdali, măslini; iar la capătul văii, următoarea 
vale, mai deschisă, şi în sfârşit, Lanjarón şi drumul înapoi, 
spre Granada. 

Satul încă nu se culcase, în liniştea nopţii zgomotele 
ajungeau departe. Sunetul unei lăute, râsete, cântece. 
Strigătul tânguitor al unui măgar adormit. 

Am călătorit la 1492. 

Ce minunat ar fi fost dacă aş fi călătorit pur şi simplu 
aici, ce incredibil de frumos este acest peisaj. Dar asta nu 
este o ţară pe care să o pot părăsi, cum aş putea să mă 
întorc la Granada, asta este altă epocă. Şi poate că demult 
nici nu mai e vorba despre placă şi de aceea nici despre 
modul în care aş putea să o regăsesc. Doar dacă pentru 
mine mai este într-adevăr posibilă vreodată o cale de 


întoarcere. Dacă eu voi exista. 

De ce, pentru Dumnezeu, se lămurise abia acum? 

Boston se rezemă cu spatele de stânca aspră. Trebuia să 
cugete. 

Regina îl refuzase pe Columb, America nu va fi 
descoperită. 

Dar dacă America nu va fi descoperită... 

Jos, în sat, începuseră acum să cânte în cor, băteau 
ritmic din palme, poate că şi dansau. Ce motiv aveau 
maurii să danseze? 

Dacă America nu va fi descoperită, atunci istoria se va 
desfăşura de acum încolo altfel decât în cărţile de şcoală, 
cu totul altfel. Respiră adânc. 

Sigur, cândva, mai târziu, cineva totuşi va debarca pe 
coastele ei, niciun om nu-şi poate închipui că va rămâne 
nedescoperită pentru totdeauna. Cineva o să călătorească 
pe mare spre vest, cândva, şi cu siguranţă că nu va mai 
dura mult. Ce se poate descoperi se şi descoperă. Chiar 
mai târziu. 

Dar atunci vor fi spaniolii cei ce ajung primii? gândi 
Boston. Care îi jefuiesc aurul şi argintul, care se 
îmbogăţesc şi astfel îşi înzestrează armatele? Nu cumva 
vor fi portughezii sau englezii, navigatori ca şi poporul 
regilor, şi atunci se va întâmpla altceva? Ce se va întâmpla 
atunci, când şi unde? 

Atunci toată istoria se va desfăşura altfel; şi dacă la 
începutul ei s-a desfăşurat altfel, cum ar putea să mai 
devină din nou la fel ca în cărţi? Dacă Cortez nu i-ar 
extermina pe azteci, puritanii nu s-ar îmbarca în 1620 pe 
„Mayflower” şi nu ar debarca pe coasta nordică a 
Americii? Ar exista atunci vreodată o ţară cum e patria 
tatălui său? Cum ar rămâne cu toate războaiele şi păcile 
dificile de după aceea? Ce s-ar întâmpla cu descoperirile şi 
invențiile, cu banda rulantă şi cu Internetul; ce s-ar 
întâmpla cu el? 

Poate că tu nu vei exista niciodată, Boston. Dacă 
America nu va fi descoperită, tu nu vei exista niciodată. 
Pentru că, în primul rând, nu va exista nici tatăl tău, acest 


american, atât de mândru că îşi poate urmări arborele 
genealogic înapoi, până la „Mayflower”. Dacă în 1620 
„Mayflower” n-a părăsit niciodată coastele Angliei cu o 
ţintă atât de nesigură. 

În sat se făcuse linişte. Un nor acoperi luna, trecu încet 
peste ea. Abia acum Boston simţi răcoarea. 

Şi chiar dacă ai exista, Boston, în ciuda tuturor 
probabilităților, ar exista atunci şi Alcaiceria unde ai dat 
peste placă? Cum s-ar fi dezvoltat Granada într-o Spanie 
care nu ar fi răpit nemăsuratele comori din Vest? S-ar fi 
întors oare maurii? Ar exista atunci Granada cu toate 
străzile şi pieţele ei şi cu hostalul în care Tukan şi Kadir şi 
Serghei cu siguranţă că dorm acum fără să-i simtă lipsa? 
Ar exista atunci într-adevăr acel loc, acelaşi loc, de unde a 
venit şi în care s-ar putea întoarce? 

Boston suspină. Cum a putut să fie chiar atât de 
nesocotit! 

De ce se lămurise abia acum, când el ştiuse totuşi, de 
mai multe zile, că America nu va fi descoperită? 

Au fost multe altele, mai importante, mai înfricoşătoare. 
Şi în afară de asta: ce putea să facă el? 

Boston închise ochii. Chiar dacă reuşea să găsească 
placa, tot nu i-ar fi fost de folos. Pentru că el nu va exista 
în viitor. Pentru că viitorul lui nu va exista. Va rămâne 
pentru totdeauna în Granada, pentru totdeauna în epoca 
asta. Nu se va mai duce la şcoală, unde se plictisea la ore 
şi în pauze nu va mai fi selecționat în echipa de fotbal; nici 
la cofetărie, ca să cumpere batoane de ciocolată în loc de 
sănătoasele gustări gata preparate pentru care îi dădea 
mama bani. Nu va mai distribui ziare după-amiaza, ca să 
încaseze bacşişuri, nu se va mai uita niciodată la meciurile 
de fotbal de la televizor şi nu va râde când mamă-sa îşi 
muşcă unghiile agitată. Nu va mai fi niciodată acasă. 

Suspină. Nu trebuia să se întâmple aşa. Acum va adormi 
cu capul rezemat de stâncă; şi când se va trezi totul va fi 
doar un vis. 

Auzi strigăte. Mai sărbătoreau încă în continuare în sat? 
Nechezau cai speriaţi, cineva răcnea ordine, se sfărâmau 


lemne. 
Chiar dacă adoarme acum, la deşteptare nu va fi numai 
un vis. Trebuia să ştie ce se întâmplă. 


Comandantul încercase să-şi lămurească oamenii că nu 
merg la război. Ei erau epuizați de marşul rapid, nu le 
dăduse decât puţine pauze şi somn deloc. Regina se temea 
de o revoltă. 

— Maurii nu s-au răzvrătit încă împotriva noastră, lăsaţi 
săbiile la cingătoare! le explicase comandantul. Misiunea 
noastră de onoare e mai degrabă paşnică: să avem grijă să 
nu se ajungă niciodată atât de departe! 

Dar oamenii lui erau simpli şi erau obosiţi. De ce 
mărşăluiseră aşa departe dacă acum nu puteau nici măcar 
să se distreze un pic? Prima poartă sări în ţăndări. 

— Opriţi! răcni comandantul. Toată lumea înapoi! Nu 
venim ca duşmani! 

Soldatul se uită la el încurcat. De jur-împrejurul pieţei, 
uşile erau un pic crăpate, cu prudenţă. 

— Nu venim ca duşmani! Pe noi ne trimite Maiestatea 
Sa, regina de Castilia! strigă comandantul. Doresc o 
convorbire cu emirul! 

— Aşa târziu, noaptea, comandante? spuse o voce calmă 
în spatele său. Încă de când îl văzuse, la predarea 
Granadei, comandantul fusese uimit. Cum de putea 
învinsul să  radieze mai multă demnitate decât 
învingătorul? 

Îşi interzicea să se gândească la regele Ferdinand. 

— Emire, spuse comandantul şi făcu o plecăciune, cer 
iertare pentru acţiunea pripită a oamenilor mei. Sunt 
obosiţi şi nu ştiu prea multe. Poarta va fi plătită, 
Maiestatea Sa apreciază relaţiile prietenești. 

Emirul surâse ironic. 

— Pot să cred asta, spuse el. Se uită la soldatul care încă 
mai stătea lângă poarta sfărâmată şi se uita speriat, când 
la unul când la celălalt. Obosit? Păi mai degrabă de rachiu. 

— Rachiul este interzis oamenilor mei, Emire, răspunse 
cu mândrie comandantul. Numai când sunt acasă, în satele 


lor... 

Uşile din apropiere au fost deschise cu prudenţă. Dar 
oamenii rămâneau înăuntru. 

Emirul clătină din cap şi surâse din nou. 

— Hai să nu pierdem timpul cu palavre, dacă Allah, în 
înţelepciunea Sa, i-a dat omului doar un scurt răstimp aici, 
pe pământ, spuse el. Cu ce misiune v-a trimis regina? 

Chiar şi acum, gândi comandantul, când mai este 
cârmuitor doar peste acest principat, mai mic decât o 
moşie oarecare din roditoarea Vega şi, în orice caz, mai 
pietros, rămâne un principe. Şi cât timp sunt comandant îl 
voi trata aşa. 

— Maiestatea Sa regina, este îngrijorată. Un spion, aşa 
se pare, s-a strecurat în interiorul Alhambrei. Regina se 
teme, că el ar putea... Ezită. Vă rog să mă iertaţi! Trebuie 
să-l găsim. In Granada teama de o revoltă creşte. 
Maiestăţile lor m-au pus pe drumurile principatului Vostru 
ca să... Se opri. Cum ar fi putut să spună ce avea de spus 
fără să-l umilească şi mai mult pe emir? Pe drumul din 
munţi nu descoperiseră deloc bărbaţi care să se adune 
acolo, şi chiar o privire aruncată acestui sătuc amărât 
dovedea că în el nu erau ascunse trupe. Bănuiala reginei 
era ridicolă. Nu întâmplător îi acordase emirului, în cele 
din urmă, peticul acesta de pământ din munţi, ale cărui 
intrări puţine era o joacă de copii să le ţii sub control. 

Emirul tăcea. Îmi uşurează misiunea. Dar de ce ar face- 
o? După ce că sosim la lăsarea nopţii mai şi sfărâmăm o 
poartă în satul ăsta prăpădit; cel puţin acum basmul că 
este tratat ca principe, cu aceleaşi drepturi ca şi regii şi că 
Alpujarras este un principat adevărat, se dovedeşte că este 
doar un basm. Umilinţa pe care o adaug prin această 
vizită, este îngrozitoare. 

— Oricum, voi domniţi peste acest principat al 
Alpujarrasului, spuse comandantul, încercând să treacă cu 
vederea surâsul ironic de pe faţa celui cu care vorbea, şi V- 
ar fi uşor să adunaţi în jurul Vostru oameni înarmaţi... 

Emirul se înclină. 

— Spuneţi reginei voastre, că mă onorează dacă 


Maiestăţile Lor mai văd încă în mine un pericol permanent, 
cu toate că eu însumi am avut toată grija să nu mai fie 
cazul niciodată, spuse el. Sunteţi încercat în luptă; aţi 
văzut drumurile care duc în sus. Unde s-ar fi putut 
adăposti trupele mele? 

Când comandantul vru să vorbească, el ridică mâna. 

— Şi prin trecătoare, în Sierra? Puteţi vedea voi înşivă. 
Trimiteţi oamenii voştri acolo, acum, imediat, ca să nu se 
nască bănuiala, când nu vor descoperi nimic, că am 
profitat de orele nopţii ca să ascundem ceva sau pe cineva. 
Cercetaţi fiecare casă, fiecare şopron, fiecare încăpere; 
numai pe oameni, trataţi-i cu respect. Şi, spuse el, în timp 
ce comandantul simţi urcând în el ruşinea, dacă este 
posibil, şi porţile. 

Emirul se întoarse şi privi spre piaţa în care uşile se 
deschideau treptat. 

— Mauri din al-Pudxarras! spuse emirul. Vă cer iertare 
că prin mine vi se întâmplă această nedreptate. Deschideţi 
uşile voastre soldaţilor reginei, lăsaţi-i să scotocească în 
toate sipetele şi în spatele fiecărei perdele. Daţi-le de băut 
după un marş atât de lung. Purtaţi-vă cu ei prieteneşte, 
atunci şi ei - aici el îşi lăsă privirea să colinde peste 
soldaţii regali care între timp arătau atât de epuizați, de 
parcă ar fi fost gata să adoarmă pe loc - se vor purta 
prieteneşte. 

Din case veni o rumoare. 

— Şi pe voi, comandante, spuse emirul, vă rog să intraţi 
între timp la mine în casă, la un pahar de ceai. Sau, dacă 
doriţi şi credeţi că oamenii voştri vor avea destul de mult 
de furcă cu căutatul, la o partidă de şah. 

— Vă mulţumesc pentru ospitalitate, spuse comandantul 
stingherit. Pentru o partidă de şah sau pentru mai multe, 
ne va rămâne timp destul. Deoarece porunca reginei cere 
ca oamenii mei să rămână de acum înainte în principatul 
Vostru, cu ochii aţintiţi la intrări şi să aibă grijă ca din 
Alpujarras să nu se mai poată naşte niciodată un pericol 
pentru ţările noastre creştine. 

Emirul se întoarse cu spatele. Dacă totuşi regina ar fi 


trimis pe altul, gândi comandantul. Sau nu. Cine ştie ce 
ar.fi făcut aici, în locul meu. 

— Atunci ştim amândoi că ne rămâne timp destul pentru 
jocul regilor, spuse emirul. Lăsa tot mereu privirea să 
rătăcească peste vale. 

Ştiuse de la început că principatul acesta era o 
batjocură, gândi comandantul, dar a participat la joc. 
Acum are dovada. 

— Trimit să ne aducă tabla de şah. 


De la marea din sud veneau tot mai mulţi nori care 
ascundeau luna şi asta făcea să fie tot mai greu de 
observat ce se întâmplă jos, în sat; dar în acelaşi timp 
întunericul îl ajuta să se ascundă. Stânci erau destule şi 
copaci răsturnaţi de vânt. 

După sfărâmarea lemnului se făcuse brusc linişte. 
Boston auzise vocile, una dintre ele fusese a emirului. In 
sat fusese agitaţie, oamenii alergaseră de colo până colo; 
dar fără zgomote de luptă, fără alte zgomote de distrugere, 
nici strigăte. 

Soldaţi? gândi Boston uluit. Soldaţii regilor? Dar n-au 
venit să lupte? Chiar dacă emirul a poruncit oamenilor săi 
să predea satul fără luptă, acolo, jos, zgomotele ar fi acum 
altele. Nu fiecare maur s-ar supune, nu fiecare s-ar învoi să 
predea armele soldaţilor reginei. 

Cu toată prudenţa de care era în stare, se furişă mai 
departe în jos, pe pantă. Pe drumul mare nu putea rămâne, 
cât timp nu ştia ce se întâmpla acolo, jos. Din sat l-ar fi 
putut descoperi prea uşor. El se ţinea pe de lături, căuta 
protecţie în spatele stâncilor, încerca să nu facă zgomot pe 
grohotiş. 

Trebuie să ştiu ce se întâmplă, gândi Boston, nu mă 
întorc mai înainte la Salomon şi Tariq. 

Acolo, jos, se aprindeau peste tot felinare, lămpi cu ulei; 
fiecare ungher în care lumina lunii, care între timp se 
ascunsese aproape de tot în spatele norilor, nu putea 
ajunge, era luminat cumva. 

Ei caută ceva, gândi Boston. Ce caută ei în sat, sau pe 


cine? Nu cumva mă caută pe mine? Merit eu să mă caute 
soldaţii în Alpujarras? Ce am aflat eu atunci la Alhambra, 
ce aş putea trăda? 

Boston îşi îndesă şi mai mult turbanul pe cap. Părul lui 
blond era cel mai mare pericol. Dacă într-adevăr îl căutau 
pe el, cum ar fi putut altfel să-l recunoască în 
îmbrăcămintea lui maură? Era pur şi simplu un băiat ca 
toţi ceilalţi băieţi de aici, de la munte. 

Şi nu e deloc vorba de tine, Boston, nu fi prost. Nu te 
crede atât de important! Este vorba de emir; oricine ar fi 
venit, cu siguranţă că se interesează de emir. Până la urmă 
acesta este noul lui principat. 

Ajunsese aproape de primele case. Acolo, jos, mai 
umblau încă de colo-colo oameni cu lămpi, cu facle, vedea 
cum se mişcă luminile pâlpâitoare. Ele descopereau casele, 
insule de lumină neliniştită făceau vizibile pentru câteva 
secunde zidurile, ferestrele, apoi totul se pierdea din nou 
în întuneric. Se puteau recunoaşte şi umbrele oamenilor, 
fugitive şi estompate. Acum drumul pe lângă care mergea, 
coti pentru ultima oară în jurul unei stânci ieşite în afară, 
ca să coboare apoi în sat, lărgindu-se. 

Ar fi putut să stea pe loc şi să aştepte. Ar fi putut să 
tragă cu urechea dacă vine cineva spre el. Dar el era 
imprudent, deşi nu era lipsit de atenţie. 

Boston auzi strigătul chiar în acelaşi moment când simţi 
izbitura. Apoi două mâini i se înfipseră în umeri. 

Chiar dacă nu era vorba de el acolo, jos, chiar dacă nu 
era el, cel pe care îl căutau: acum îl găsiseră. 


26. 


Totul a mers atât de repede încât Boston n-a mai putut 
să gândească. 

Auzi strigătul, strigătul de durere, strigătul de groază; 
simţi cum îi vâjâie capul acolo unde se lovise cu fruntea de 
al celuilalt; simţi degetele ce i se înfipseseră în braţ, 
unghiile adânc în carne; şi auzi respiraţia gâfâită, 
accelerată de graba cu care urcase. 

Ascultă fără să poată gândi. Era numai unul. Nu erau 
voci, care strigau, nici paşi scrâşniţi urcând pe munte, în 
spatele lui. În afară de respiraţia horcăitoare era numai 
linişte. 

Gândirea îi reveni. Deodată i se păru că o parte din el Îi 
stă alături, foarte calmă şi că el trăieşte parcă din afară, ca 
prin lupa timpului, ce i se întâmplă tocmai atunci, cu o 
privire limpede ca sticla. Cu un adversar în faţă era destul 
de rău; dar cu unul singur ar putea încerca să se înţeleagă. 
El nu fusese niciodată puternic în viaţa lui adevărată, 
ceilalţi copii râdeau de el; nu se bătuse niciodată, 
întrerupsese chiar şi cursul de Judo. Acum totul era 
indiferent. Nu fusese niciodată vorba de viaţă şi de moarte 
în viaţa lui adevărată. 

Cu o putere, până atunci necunoscută pentru el, Boston 
încercă să se desprindă, mut; încercă să nimerească cu 
piciorul fluierele picioarelor adversarului invizibil, îndârjit 
şi până era gata să-şi piardă echilibrul; auzi şi respiraţia 
gâfâită, întreruptă şi, gândi Boston uluit, parcă în panică. 

O dată îl şi nimerise cu piciorul, de două ori; trase şi 
smulse până simţi că braţul drept se eliberase. Fără să 
ezite, îl lovi pe celălalt cu pumnul în faţă, de mai multe ori. 
Asta ar fi trebuit Tukan să vadă, gândi Boston şi se miră 
cum de poate să gândească aşa ceva într-un moment când 
era în joc tocmai viaţa lui. Serghei, Kadir, băiatul mamei, 


ei? Gândurile lui erau limpezi şi reci. 

La a treia lovitură celălalt scoase brusc un răcnet şi 
dădu drumul braţului de care îl mai ţinea pe Boston şi se 
împletici. 

— Auuuu! 

Boston  încremeni. Nici acum nu-şi putea vedea 
adversarul; dar nici nu mai era nevoie. 

— Salomon! şopti el neîncrezător. Limpezimea de sticlă 
trecuse, acum era numai el însuşi. Începu să tremure. M-ai 
băgat în sperieţi! Acum te rog nu mai răcni aşa! Se aude 
până în sat! 

Urletele se transformaseră în scâncete. 

— Mi-ai rupt nasul! se văicări Salomon. Boston, de ce 
mi-ai rupt nasul? 

Boston simţi o uşurare în tot trupul. Cât de ciudat că 
adineaori fusese atât de puternic şi acum, când totul 
trecuse, tremura ca frunza de plop. 

— N-am ştiut că eşti tu, Salomon! şopti el. Mă bucur că 
eşti tu! Îl trase în grabă în spatele stâncii ieşite în afară. 
Dacă a auzit strigătele cineva din sat! Dar n-aveam cum să 
ştiu! Pipăi faţa lui Salomon. M-ai apucat de umeri ca un 
luptător! Sângerează tare? 

Salomon făcu semn că da, cu capul în mâna lui. 

— Doare îngrozitor! mormăi el. 

— Dar ai totuşi noroc că sunt eu, cel care ţi-a turtit 
nasul, şopti Boston. 

Acum vino-ncoace, apleacă capul. Gândeşte-te puţin. 
Oricum, mai bine eu decât cel care probabil că te aşteptai 
să fie. Vru să caute în buzunarul blugilor o batistă de 
hârtie ca să o dea lui Salomon, apoi îşi dădu seama cât de 
absurd este. Dar tu eşti un luptător destul de bun, 
Salomon! Am crezut, de fapt, că eşti altcineva! Ar fi trebuit 
să ne vadă Tariq! 

Salomon ridică nasul, cu grijă. 

— Nu ştiu dacă merita, şopti el. Il simt de parcă ar fi cel 
puţin de două ori mai mare! Dar durerea a mai scăzut. 
Poate că totuşi nu mi-ai rupt nasul. 

— Atunci m-aş bucura cu adevărat! Şi aşa e destul de 


rău să-ţi curgă sânge din nas. Regret. Dar acum aşază-te, 
Salomon! Povesteşte-mi ce s-a întâmplat acolo, jos. 

Treptat, Salomon respira mai liniştit. Norii dezvăluiră 
din nou luna şi Boston văzu lacrimile de durere de pe 
obrajii lui Salomon. Sângele îi picurase pe burnus. 

— Sunt soldaţii reginei, şopti el pipăindu-şi nasul, parcă 
neîncrezător. Nu i-am numărat dar sunt mulţi. Cum au 
sosit au şi spart o poartă. 

— Şi atunci ai fugit? şopti Boston. De ce ai fugit? Ţi-a 
fost frică să lupţi? 

Salomon tot îşi mai tampona faţa cu degetele. 

— Se umflă, mormăi el. Ştiţi să luptaţi bine voi, cei din 
viitor! Dă-ţi seama, Boston! Dacă m-ar fi recunoscut unul 
dintre soldaţi... 

Boston aşteptă. 

— ...unul care era printre cei ce ne-au ars casa, şopti 
Salomon. Care ştiau deci de depozitul tatălui meu şi la ce 
trebuia să servească. 

— Desigur, murmură Boston. Desigur! Uitasem cu 
desăvârşire asta. Şi pe tine te caută. 

Salomon scuipă pe poala burnusului şi începu să-şi frece 
faţa. Ce bine că e întuneric, gândi Boston. Că nu pot să 
vadă decât contururi, negre şi albe şi gri. La lumină 
probabil că ar arăta groaznic, mânjit cu atâta sânge. 

Salomon scuipă încă o dată. Apoi îşi pipăi obrajii. 

— Nu e numai asta, şopti el. Am auzit ce i-a spus 
comandantul emirului. 

— Şi? întrebă Boston. Ce a spus? Ce vor ei aici? 

— Trebuie să-l păzească pe emir, spuse Salomon cu voce 
stinsă. Ca să nu... ca să nu mai pornească niciodată o 
revoltă de la mauri. 

— Şi dacă te-ar fi văzut... murmură Boston. Mai ales 
fiindcă bănuiesc ce trebuia să se întâmple cu aurul pe care 
tatăl tău voia să-l dea maurilor... 

Salomon încuviinţă. 

— Sigur că da! Prezenţa mea poate că ar fi fost folosită 
drept dovadă. Dovadă că se pregăteşte o revoltă. Dovada 
asta încă le lipseşte. Şi emirul tăgăduieşte totul. 


— Şi Tariq? A auzit şi el? şopti Boston. Că ei bănuiesc o 
revoltă? Ştia ce trebuia să însemne asta pentru Tariq. 

Salomon încuviinţă din cap. 

— Dar el a vrut să rămână, şopti el. Nu îl las singur pe 
emir, a spus. Nu e un fricos care fuge de îndată ce apare 
pericolul. 

— Ce mai prostănac! spuse Boston. Şi dacă îl descoperă? 
Şi pe el îl cunosc. Asta agravează totul! 

— Tariq nu se gândeşte la asta, spuse Salomon. Pentru 
el întotdeauna cel mai important este să nu fie laş. 
Îndrăzni să respire o dată adânc. Nu părea să fie foarte 
dureros. Acum percheziţionează tot satul... După arme. 
După soldaţi ascunşi, cu care emirul ar putea să atace. 

De aceea fuseseră luminile acolo, jos, asta sperau ei să 
găsească. Boston pufni cu ironie. 

— Oricine poate totuşi să vadă că într-un sat aşa de mic 
nu se poate ascunde o armată! spuse el. Ce neghiobie! 

Salomon tăcea. 

— Salomon? întrebă Boston. Sau nu ţi se pare că este 
absurd să cauţi aici, jos, o armată? 

Salomon tăcea. 

— Salomon? De ce nu spui nimic? 

— Pentru că... şopti Salomon. Apoi tăcu din nou. 

— Da, pentru că? Salomon, vorbeşte! Începe să-mi fie 
frică! 

— Pentru că ei nu scotocesc numai după soldaţi şi arme, 
spuse Salomon în şoaptă. Ei îl mai caută şi pe spionul 
blond al emirului care s-a furişat în Alhambra. Boston, ei te 
caută pe tine. 

Boston încremeni. Ştia totuşi de ce era atât de speriat. 
Dar nu-i venise să creadă. 

— Trebuie să fugi, Boston, şopti Salomon. De îndată ce 
se luminează de ziuă; de îndată ce putem îndrăzni să o 
luăm pe drumul spre trecătoare. Nu poţi rămâne aici! 

În sat, la numai câţiva paşi distanţă de ei, răcni un 
măgar. Lumina unor făclii trecu repede peste peretele de 
lemn al unui şopron; apoi se mută la casa următoare. 

— Dar vii şi tu cu mine? şopti Boston. Mergem împreună 


şi îşi dădu seama brusc că pentru el acum, nimic nu era 
mai important. Nu voia să meargă singur. 

— Asta o ştii, totuşi, foarte bine, şopti Salomon. Mergem 
împreună. 

Un nou răcnet al măgarului îi făcu să tresară. Era foarte 
aproape, venea din şopronul pe care tocmai îl luminaseră 
făcliile soldaţilor. Măgarul striga şi iar striga, parcă ar fi 
vrut să răcnească lumii întregi toată mânia satului. 

Boston îi făcu semn lui Salomon să se apropie, apoi făcu 
cei câţiva paşi până la şopron, fără să se întoarcă. Se lipi 
de scândurile peretelui şi ridică pânza care acoperea, de 
bine de rău, golul uşii. Măgarul striga în continuare, nu 
era nimeni în sat care să-i dea atenţie. _ 

— Stai cuminte, foarte cuminte, şopti Boston. In 
încăperea plină de praf mirosea a animale, a gunoi şi a 
căldură închisă, care nici noaptea nu găsea pe unde să iasă 
afară. Pe jos cotcodăceau două găini speriate. Cuminte, 
stai cuminte! Îl mângâie pe măgar pe blana scurtă. Îl bătu 
uşor pe coaste şi îl scărpină între ochi. Măgarul mai strigă 
o dată, apoi tăcu. Era legat cu o funie subţire de un 
belciug, găinile ciuguleau printre copitele lui. Boston se 
lipi de corpul cald al animalului. 

Salomon lăsă să cadă la loc pânza de sac care închidea 
golul uşii. 

— Nu cred că ne mai caută aici, şopti el. Soldaţii 
cercetaseră chiar adineaori şopronul, poate că erau în 
siguranţă pe timpul nopţii. 

— Cuminte, fii cuminte, şopti Boston. Măgarul părea că 
a adormit sub mângâierile lui. 

Poate că în noaptea asta suntem siguri aici. Atât de 
siguri cât putem să fim deocamdată în satul ăsta. 

— Hai să dormim, Salomon! Orice s-ar întâmpla mâine 
vom avea nevoie de puterile noastre. 


27. 


De îndată ce auzise lemnul sfărâmându-se, Tariq sărise 
în picioare şi fugise pe stradă. După discuţia dintre 
comandant şi emir ştia că perspectiva unei revolte 
scăzuse. Cum puteau să se ridice împotriva regilor când 
soldaţii îi controlau zi şi noapte? Cum să facă rost de arme 
şi să adune o armată? 

Emirul ezitase prea mult. Dacă ar fi făcut imediat ce îi 
spusese Tariq... 

— Tariq, şoptise Salomon. Trebuie să fugim de aici, vino! 
Nu trebuie să ne descopere! Ştii ce se întâmplă dacă ne 
găsesc! 

Dar Salomon era fricos, Salomon nu fusese niciodată şi 
nu va fi niciodată curajos. 

— Da’ pleacă odată! a spus Tariq. Salvează-te, ce mai 
stai, laşule! Eu nu îl părăsesc pe emir! 

— Te rog, Tariq, insistă Salomon şi încercă să-l tragă 
după el. Tu nu poţi să-l ajuţi pe emir. 

Dar Tariq îl respinse. 

— Eu nu sunt laş. 

Şi Salomon dispăruse, singur, în sus, pe munte, în sus, 
spre trecătoare, fără zgomot, ca o umbră. Soldaţii căutau 
acum în tot satul, deschideau fiecare uşă, se uitau în 
fiecare sipet, luminau fiecare ungher cu făcliile lor. 

Dar nu mai sfărâmau uşile, nu mai spărgeau geamurile. 
Tariq stătea ascuns între două case de pe coastă şi îi 
observa. 

Dacă emirul l-ar fi ascultat. Dacă ar fi făcut imediat ce îl 
sfătuise Tariq. 

Şi dacă? gândi Tariq. Boston-Din-Viitor spune că nu ştie 
nimic despre o revoltă victorioasă a maurilor, asta dacă a 
spus adevărul în întregime. Asta dacă a venit la noi cu 
adevărat din viitor şi deci ştie ce ni se va mai întâmpla. 


Încrucişă mâinile pe piept cu îndârjire. Nu putea să fie 
aşa, acum era acum. Şi numai ce se întâmpla acum hotăra 
viitorul. Şi, pe lângă asta, cine a auzit vreodată că un om 
poate călători prin timp? 

Emirul se retrăsese chiar atunci, ca să joace şah cu 
comandantul, politicos, de parcă comandantul ar fi fost un 
oaspete bine-venit. Tariq se uita în urma lor. Cum putea 
emirul să permită toate astea fără să lupte? De ce nu 
chemase locuitorii satului la rezistenţă? În loc de asta le 
poruncise oamenilor să îngăduie soldaţilor să facă ce le 
cereau regii, wa Allah. De ce oare nu voia încă să creadă 
că şi emirul era laş? 

Un soldat cu o faclă veni clătinându-se în direcţia lui, se 
sprijinea cu mâna de zid, se împleticea. Tariq văzu la 
lumina pâlpâitoare cicatricea de pe faţa lui şi i se tăie 
respiraţia. Nu pe ăsta, Allah ajută! Nu-l las pe ăsta să mă 
descopere! Nu pe ăsta care m-a văzut în Granada! Nu pe 
ăsta care a dat foc casei lui Isaac! 

Se retrase mai adânc în întuneric. Raza de lumină a 
făcliei căzu pe faţada casei, pe uşa mică. Soldatul care, 
învăluit în ceața rachiului băut, nu dădea atenţie la nimic, 
izbi plin de furie lemnul cu piciorul. 

— Deschideţi, musulmanilor! răcni el. N-aţi auzit ce v-a 
poruncit emirul vostru, fricosul! Izbi cu şi mai mare 
putere. Deschideţi-mi uşa! Că dacă nu, îmi fac drum cu 
focul faclei! 

Emirul vostru, fricosul. Tariq scrâşni din dinţi, apoi îşi 
tinu respiraţia. Să fiu calm. Să fiu cât mai calm. 

Uşa fu deschisă puţin, cu teamă. La lumina faclei Tariq 
văzu faţa tăbăcită de vreme a unui ţăran, vocea îi tremura. 

— Fii bine-venit, soldat de la oraş! Ţi-e sete? Vrei să te 
odihneşti un pic? Emirul ne-a îndemnat, aşa cum ai auzit, 
să vă salutăm ca pe nişte oaspeţi, şi, dacă vreţi, să vă 
ospătăm. 

Soldatul cu cicatricea îl lovi în piept. 

— Fă-mi loc, musulmanule, bâigui el. Tariq îl recunoscu 
şi după asta. Cine să bea apa ta împuţită? Ce vrem să 
avem, ne luăm singuri, n-avem nevoie de invitaţia ta! 


Țăranul încremenise. 

— Îmi stai în drum, musulmanule! Dă-te din uşă. Sau 
vrei să facem cu colibele voastre prăpădite ce am făcut 
chiar şi cu palatul din Granada? Duse mâna la cingătoare. 
Fii mulţumit dacă nu-ţi caut decât în sipete. Chiar şi în 
Granada, el îi întinse mâna triumfător, şi la lumina faclei 
Tariq văzu ce ţinea în ea, nu am şovăit să spargem ce ne 
stătea în cale! 

Țăranul sări speriat într-o parte, dar soldatul nu intră. 
Acum găsise să se distreze speriindu-l. 

— Sfărâmată! strigă el. Sfărâmată, Alhambra! Distruse 
ornamentele batjocoritoare ale celor fără Dumnezeu. Wa-la 
ghaliba illa'llah! E dumnezeul vostru, învingător? Acu’ vezi 
chiar tu cine-i învingătorul, musulmanule! Eu îs 
învingătorul, musulmanule, ce este dumnezeul tău pe 
lângă mine? Dă-te la o parte! Apoi se bălăbăni pe uşă, 
mereu cu facla în mână. 

Țăranul scoase un răcnet; dacă îl arsese facla soldatului 
sau aprinsese numai lucrurile din casă, Tariq nu putu să 
vadă. Sări afară din ascunzătoare şi fugi. Soldatul care 
pătrunsese noaptea în depozitul lui Isaac, se comporta la 
fel cu maurii ca şi cu evreii. Şi cine ştie, gândi Tariq, dacă 
nu se purta la fel chiar şi cu fraţii lui creştini, când era 
beat. Este un bărbat lipsit de onoare. 

În faţa lui se afla piaţa satului, se opri pe loc cu inima 
palpitândă. Un grup de mauri se adunase, stăteau strâns 
înghesuiți, ca şi cum ar fi vrut să se apere unii pe alţii. 
Tariq li se alătură. Pe covorul din faţa casei mari, unde 
jucase şi el şah cu emirul, şedeau Abu abd' Allah şi 
comandantul, faţă în faţă şi, la lumina lămpii cu ulei, se 
uitau gânditori la tabla de şah. Amândoi arătau de parcă 
nu ar fi avut nimic altceva în minte decât mutarea corectă. 
Oricine din piaţă ştia mai bine la ce se gândeau. 

Tariq se ţinea ascuns în înghesuială şi se uita spre ei. 
Dar gândurile lui nu erau acolo. Poate. Poate că totul era 
altfel decât visase vreodată. Poate că băiatul străin 
spusese totuşi adevărul. Putea oare să fie o întâmplare ce 
văzuse în mâna omului beat? Nu încăpea nicio îndoială. 


Lucrul pe care i-l arătase soldatul ţăranului era o placă. O 
placă, exact aşa cum o descrisese Boston. 

— Sunteţi un bun jucător, comandante, spuse emirul şi 
mută calul. Sunt uimit că profesia voastră grea vă mai lasă 
timp şi pentru asta. 

Comandantul se uită la tablă. Mutarea lui următoare 
dovedea că înţelesese intenţiile emirului. 

— Nopțile, emire, nopţile lungi, spuse el. În lunile de la 
Alhambra ce altceva îmi mai rămânea să fac? 

Emirul îşi plimbă mâna pe deasupra tablei. La un 
adversar ca acesta putea să piardă repede. Trase cu 
urechea la zgomotele din sat. Locuitorii păreau să facă 
ceea ce el îi rugase, soldaţii regilor, asta îl uimea şi mai 
mult, la fel. Emirul îşi sili gândurile să se întoarcă la joc. 

Dacă retrăgea acum nebunul cu trei câmpuri şi 
comandantul nu observa ce avea de gând, la mutarea 
următoare avea de ales între cal şi regină. Comandantul 
era strâmtorat. 

— Ah! spuse el. Îşi rezemă capul în mâini. 

Era aproape îngrijorător cât de liniştit se desfăşoară 
căutarea. Nu vor găsi în sat oameni înarmaţi, nu mai mulţi 
decât îi îngăduise regele ca să-l apere de bandiți. Peste 
câteva ore soldaţii vor întrerupe căutarea fără succes şi 
din acel moment se vor posta peste tot în al-Pudxarras. Vor 
păzi fiecare intrare, oricine va voi să intre în vreunul din 
satele sale, va fi percheziţionat. Aşa cum se temuse când 
acceptase oferta regilor, de a se muta aici, sus, în ultimul 
său principat. Ba încă şi mai rău. 

— Dacă faceţi mutarea asta, e şah! spuse emirul. 
Comandantul îşi retrase mâna, atins înseamnă mutat. Şi el 
era cu gândurile aiurea. Soldaţii nu vor găsi la el oameni 
înarmaţi. 

Dar cum ar fi dacă l-ar descoperi pe băiat? Din primul 
moment emirul ştiuse că, de fapt, în asta consta pericolul. 
Regii luau băiatul drept spionul lui, infiltrat în Alhambra; 
deci ce se va întâmpla dacă îl descopereau într-adevăr la 
el? 

— Îmi  permiteţi să-mi gândesc mutarea? întrebă 


comandantul. 

Emirul zâmbi. 

— Totdeauna este înţelept să gândeşti o mutare, înainte 
de a o executa, spuse el. Dar cât de des, nu sunteţi şi 
dumneavoastră de părere, comandante, ar fi de mare 
ajutor dacă ai putea să o retragi, când recunoşti cât de 
nechibzuit ai fost. 

Dar până acum nu l-au descoperit. 

— Hai să nu mai jucăm ca nişte copii! spuse 
comandantul. Eram cât pe aci să fac o greşeală grosolană. 
Aţi câştigat! 

Emirul se înclină. 

— Mi se pare, spuse el, că oamenii voştri au cercetat 
deja fiecare casă. Satul este mic. Lăsaţi-l să doarmă. 

— Oamenii mei, emirule, au o misiune de îndeplinit, 
spuse comandantul. Şi până nu este cercetată fiecare casă 
din acest sat, fiecare grajd... Se opri şi îşi întoarse privirea 
uimit. 

Un călăreț sosi galopând în mijlocul grupului de mauri în 
aşteptare, care se dădură la o parte scoțând strigăte 
speriate. Calul avea nările înspumate, sudoarea curgea pe 
blana lui lucioasă. 

— Băiatul are legământ cu diavolul strigă mesagerul şi 
se prăbuşi în şa. Sunt dovezi că băiatul blond are legământ 
cu dracul! Ordin extrem de urgent al Maiestăţilor Lor: 
băiatul trebuie găsit! Găsiţi sluga satanei! Băiatul trebuie 
să ardă. 


28. 


O rumoare străbătu grupul maurilor. Tariq îşi ţinea 
respiraţia. Se întâmpla aşa cum se temuse, chiar şi mai 
Tău. 

— Are legământ cu dracul! şopti un maur frământându- 
şi înfricoşat burnusul, Ya Allah! Cu asta nu vreau să am 
nimic de-a face! 

— Dar emirul nostru n-o să-l...! spuse altul. Emirul nu va 
face niciodată cauză comună cu satana! 

— O fi ştiut el ceva? întrebă al treilea. Crezi că satana ar 
putea să-l păcălească pe emir? Dacă trimisul spune că sunt 
dovezi pentru legământul cu dracul? 

— Unelte! strigă din nou mesagerul. Cum ochii 
oamenilor n-au mai văzut niciodată! Făcu semnul crucii. 
Toată ţara îl caută acum, ca să-l împiedice pe dracul însuşi 
să ia prin el puterea! Băiatul trebuie să ardă! 

Tariq văzu cum comandantul se cutremură. 

— Am căutat deja în tot satul, spuse el. Şi tocmai pe 
acest băiat, despre care până acum am crezut că ar fi doar 
un spion. Şi nu a fost de găsit nicăieri. 

Nici nu trebuie să ne găsiţi, gândi Tariq şi înţelese 
speriat: pe Salomon şi pe mine. Pentru toată lumea noi am 
devenit deodată prietenii unui aliat al satanei. Prietenul 
unui aliat al satanei nu cumva a făcut şi el legământ cu 
satana? Aşa o să gândească. Dacă pun mâna pe noi, pe 
Salomon şi pe mine, ne aşteaptă Inchiziția. 

Comandantul clătină încet din cap. 

— Şi Voi, emire? Nu cumva l-aţi văzut totuşi pe băiatul 
căutat? Poate vă mai amintiţi? Am fost întrerupţi tocmai 
când discutam. 

Tariq văzu că ochii emirului scânteiază, comandantul 
probabil că observă şi el. 

— Nu l-am întâlnit niciodată pe acest băiat, spuse emirul 


privindu-l acum pe comandant drept în ochi. Cât despre un 
trimis al diavolului, făcu un gest de exorcizare. Doar nu 
credeţi, comandante, că aş ascunde la mine un astfel de 
om. Un astfel de băiat nu a fost niciodată la mine, în al- 
Pudxarras. 

— Fie, murmură comandantul aruncând o privire rapidă 
spre mesagerul care abia se mai ţinea pe picioare. Aş dori 
să vă cred, emire. Nimănui nu-i face plăcere să aibă de-a 
face cu dracul. 

Dar pe Boston l-a văzut tot satul, gândi Tariq. Pe Boston 
şi pe noi. Cât de repede ar putea pălăvrăgi cineva. Un 
copil. Un laş, care speră o recompensă. 

Nu mai aşteptă. Încet, ca şi cum s-ar fi gândit numai să 
ajungă acasă, se desprinse din grupul de mauri, fără să 
atragă atenţia. Traversă piaţa agale şi dispăru pe prima 
ulicioară; aici întunericul era aproape de nepătruns. 

Doi soldaţi veniră spre el, fără să-i dea atenţie, vorbeau 
şi râdeau şi băteau cu o lingură de lemn într-o tavă de 
alamă. Sunetul se auzea până departe. 

Tariq îşi simţea bătăile inimii până sus, în gâtlej. Vestea 
adusă de mesager schimbase totul. 

Fusese uimit când văzuse placa în mâna soldatului, chiar 
uluit: poate că Boston spusese totuşi adevărul, când 
vorbise despre călătoria lui prin timp? Chiar dacă era un 
adevăr incredibil. Şi nu cumva găsise el atunci tocmai 
mijlocul ca să-i deschidă lui Boston poarta prin care să se 
întoarcă înapoi prin timp? 

Nu se putea abtine să cugete, deşi nu voia. Ce-i păsa lui 
că Boston era într-o situaţie periculoasă! Important era 
acum emirul şi ce se va întâmpla cu Granada; puştiul 
străin, a cărui poveste suna atât de neverosimil, mai putea 
să aştepte. 

Dar acum se întâmplase ceea ce se temuse cu mai multe 
zile în urmă, când Boston deschisese sacul ciudat. Ce 
altceva ar fi putut să fie o dovadă pentru un pact cu 
satana, ce altceva puteau să fie uneltele despre care 
vorbise mesagerul decât lucrurile pe care i le arătase 
Boston în acea seară în fundug? Încă de atunci Tariq ştiuse 


ce pericol se ascunde în ele; acum oamenii Inchiziției chiar 
le găsiseră. 

Umblă fără ţintă prin  întunecime, încercă să 
hoinărească, calm, ca şi cum în noaptea asta nu s-ar fi 
năruit toate planurile lui. Discret, foarte discret. Trebuia 
să devină invizibil, mergând indiferent, cu pasul de fiecare 
Zi. 

Ei nu trebuiau să-i dea de urmă lui Boston. Dacă 
credeau că este aliat cu diavolul şi, pe lângă asta, un spion 
al emirului: atunci, pentru ei, şi emirul era aliat cu dracul 
şi odată cu el toţi cei care fuseseră văzuţi cu Boston. Şi 
Salomon. Şi el însuşi. 

Nu trebuiau să-l găsească pe Boston, nu aici. Tariq 
respira greu, se apropia de ultimele case din sat. De dovezi 
nu vor întreba. Regilor le era întotdeauna indiferent dacă 
există dovezi, la fel şi Inchiziției; credeau ce voiau să 
creadă. Şi că îl vor duce pe Boston în faţa lui Torquemada, 
dacă îl prindeau, pe un băiat care pactizase cu dracul, nu 
încăpea nicio îndoială. Pe Boston şi pe toţi cei ce îl 
cunoşteau. Şi atunci nu va arde numai Boston. 

Tariq se rezemă de un zid. Simţea în spate piatra rece. 
Allah dăruieşte-mi un cap rece. Aş putea să fug, cine ar 
vrea să mă oprească? Să părăsesc satul pe întuneric, chiar 
mâine aş putea să dispar, să mă ascund câtva timp printre 
mauri undeva, în ţară, până când soldatul cu cicatrice nu 
îşi va mai aduce aminte faţa mea, nici că m-a văzut odată 
cu aliatul diavolului. Aş putea să mă asigur. 

Dar chiar în timp ce îi venea acest gând, ştia că nu va 
face asta niciodată. Nu era laş. Nu putea să caute pentru 
el salvarea şi să-i lase pe Salomon şi pe Boston în mâinile 
soldaţilor. Trebuia să-l găsească pe străin şi să-l ajute să 
fugă: dar să-l apere şi pe emir, pe sine însuşi şi pe 
Salomon. 

Pe Allah şi toţi profeţii, cine mai auzise una ca asta! Dar 
dacă într-adevăr este ceea ce susţine Boston: Atunci poate 
că îl pot ajuta acum să facă drumul înapoi, prin timp. Şi 
pentru noi ar fi de folos. Înapoi în viitor, zbirii Inchiziției 
nu vor mai putea să-l găsească pe Boston niciodată. 


leşi în mijlocul uliţei. Unde se ascundea oare Boston 
acum? 

Încotro fugise? Poate pe drumul prin trecătoare, Boston 
ştia drumul prin trecătoare. Ar fi greu pe întuneric. Peste 
tot grohotiş, uşor de surpat. Dar nu avea de ales. Tariq 
trebuia să-l urmeze. Uliţa se lărgea, la marginea satului 
ultima casă. Dintr-un grajd venea strigătul unui măgar. 
Când mai auzi pe lângă asta şi voci şoptind, Tariq simţi 
cum îl podideşte un râs încurajator. Cât de nepricepuţi 
erau, evreul şi călătorul prin timp! Cât de imprudenţi şi de 
lipsiţi de experienţă faţă de pericol. Şi totuşi, chiar acum, 
cât de folositori pentru el. Nu mai trebuia să rişte în 
noaptea asta drumul prin trecătoare. 

Tariq ridică pânza de sac care acoperea uşa grajdului. 
Măgarul răcnea. 

— N-aţi învăţat să fiţi muţi ca peştii când vă urmăreşte 
rechinul? şopti el. În loc de asta ciripiţi ca nişte păsărele 
când soarele vesteşte o nouă zi! 

— Tariq, şopti Salomon. 

În spatele lui pânza de sac cobori, acoperind intrarea. 
Era încă noapte. Acum trebuia să se întâmple. 


29. 


Boston se rezemase de peretele şopronului. Găinile îşi 
ascunseseră capetele sub aripi şi dormeau; simţea că acum 
nu mai are altă dorinţă. 

Dar Tariq vorbea întruna. 

— Şi zici că ai dat de urma plăcii? Eşti foarte sigur? 
întrebă Salomon. Dar atunci Boston n-ar putea...! 

— Nimeni nu poate să fie sigur până când nu o ţine în 
mână, spuse Tarig. Cine se încrede prea devreme în 
podişca pe care n-a încercat-o cu piciorul lui, cade în 
prăpastie. Cred că asta e placa lui Boston. Sper. 

— Boston! spuse Salomon zgâlţâindu-l. Tu ai adormit 
tocmai când Tariq a spus că ţi-a găsit placa. Ai fi crezut că 
asta se poate întâmpla aşa de repede? Hai, bucură-te, 
Boston! N-ai auzit? 

Boston deschise ochii în silă. Ieri încă ar fi sărit în sus. 
Ieri încă ar fi jubilat, ar fi fost plin de speranţă. Placa, 
Tariq a descoperit placa! Drumul înapoi! 

Acum nu mai voia să audă nimic de ea, era prea dureros. 
Voia să doarmă, să nu se mai gândească la nimic. 

— M-am înşelat, Salomon, mormăi el. Nici cu placa nu 
mă mai pot întoarce înapoi. 

— Înşelat! strigă Salomon. Tariq îi apăsă mâna pe gură. 
Salomon dădu din cap speriat. 

— Nu ne-ai spus tu că trebuie numai să găseşti placa 
asta, ca să călătoreşti înapoi, în vremea ta? Şi acum a 
descoperit-o Tariq, pentru tine! De ce nu te bucuri? 

Boston se uită la el descurajat. Nu fusese asta şi dorinţa 
lui? În cele din urmă l-au crezut amândoi şi au vrut să-l 
ajute; găsiseră placa şi totuşi nu îl lăsau singur. Trebuia să 
le explice. 

— Nu cred că mă mai pot întoarce vreodată! spuse el 
încet. Nici cu placa. Am înţeles asta abia adineaori. Dacă 


America nu va fi descoperită, înghiţi în sec, dacă toate se 
întâmplă altfel decât spun cărţile noastre de şcoală, atunci 
şi vremea mea din viitor va fi cu totul alta! Nu înţelegeţi 
asta? Tatăl meu nu va exista şi de aceea nici eu. Şi atunci 
unde aş putea să mă mai întorc? Dacă eu nu exist deloc? 

Tariq se holbă la el. 

— Dar tu ai spus aşa! 

Salomon făcu ochii mari. Apoi clătină din cap încet. 

— Dacă într-adevăr toate vor veni altfel, murmură el. 
Fireşte! Ai dreptate, Boston. Atunci tu nu vei exista! 

Boston aprobă din cap, obosit. 

— Şi de aceea nici placa nu-mi mai este de folos, Tariq! 
Când v-am povestit despre asta încă mai credeam că ea m- 
ar fi putut aduce înapoi, în viaţa mea viitoare. Dar dacă 
viaţa asta nu va exista... 

Tariq lovi cu palma deschisă pământul plin de praf. O 
găină ridică speriată capul şi bătu din aripi; apoi adormi la 
loc. 

— Tu ai spus că îţi trebuie numai placa, şuieră el. Eu am 
găsit-o! Şi acum nimic nu mai e valabil? 

Boston clătină din cap necăjit. 

— Nu înţelegi, şopti el. Eu nu voi mai exista! Totul va 
veni altfel, dacă nu descoperă Columb America. La ce să- 
mi mai servească atunci placa asta? 

Tariq pufni pe nas supărat. 

— Laşule! şuieră el. Deci renunţi? 

Salomon se uitase ba la unul ba la celălalt, apoi făcu un 
semn afirmativ din cap. 

— Boston are dreptate, Tariq, spuse el. Fără placă nu se 
poate întoarce în lumea lui din viitor; dar dacă nu 
călătoreşte Colón, viitorul lui Boston nu va exista deloc. 
Dar de aceea trebuie oare să dăm uitării placa? Ce se 
întâmplă dacă, totuşi, reginei îi vin alte idei? Poate că până 
la urmă îi armează totuşi corăbiile lui Colón? 

Boston se gândi la bărbatul agitat în mantie slinoasă. La 
pretenţiile lui atât de absurde încât îi făcuse pe toţi să 
râdă. Şi el nu va renunţa la ele niciodată. Era maniac. 

— Regina nu-i dă corăbiile, spuse el obosit. Columb cere 


mult prea multe. 

Salomon îi puse mâna pe braţ. 

— Boston, ţi-ai pierdut speranţa, şopti el. Şi, crede-mă, 
eu pot să te înţeleg. Dar dacă ne pierdem speranţa... Se 
uită la Tariq. Atunci se întâmplă tocmai ceea ce ne 
înfricoşează, cu siguranţă. Să nu-ţi pierzi niciodată 
speranţa, Boston! Să nu renunti, niciodată, niciodată! 

— Amin, mormăi Boston. Şi pentru ce? Eu ştiu doar că 
genovezul nu va călători. Atunci de ce să mai fur placa? De 
ce să mă pun în pericol fără să fie nevoie? 

Tariq tresări. Se vedea că este supărat. 

— Păi, nici n-am vrut să-ţi spun! De ce să te mai 
neliniştesc cu preziceri despre soarta care te aşteaptă în 
Granada, când tu, în câteva ore, ai fi putut să fii în patria 
ta! Dar dacă ai hotărât să rămâi aici... 

— Nu am hotărât! strigă Boston. Înţelege-mă, te rog! 

Tariq făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să înlăture pur şi 
simplu observaţia lui Boston. 

— Dacă vrei să rămâi, spuse el, ca şi cum Boston nu l-ar 
fi contrazis niciodată, atunci trebuie să ştii şi că tocmai 
acum a venit un mesager din Granada cu un mesaj al 
regilor care te priveşte. 

— De ce au mai avut nevoie de al doilea mesager? 
întrebă Salomon mirat. Nu a transmis mai înainte 
comandantul mesajul regilor? 

Tariq nu îi dădu atenţie. 

— Un ţăran a găsit săculeţul tău, Boston. Toate au venit 
aşa cum le-am prezis eu. Ei au văzut lucrurile tale. Şi iată 
ordinul ce i s-a dat mesagerului: Există dovezi că băiatul 
blond are legământ cu diavolul! Ordin extrem de urgent al 
Maiestăţilor Lor: băiatul trebuie găsit! Prindeţi unealta 
satanei! Băiatul trebuie să ardă! Ei, Boston-Din-Viitor? Nu 
crezi şi tu că ar fi mai bine pentru tine dacă vei încerca să 
călătoreşti cu placa? 

— O unealtă a satanei, murmură Salomon. Boston, 
pricepi tu ce înseamnă asta? Acum te caută fiecare în toată 
ţara, acum nu mai există salvare pentru tine în Granada. Şi 
maurii, Boston, şi evreii mei se tem de dracu'. În toată 


Granada nu există altul care să fie mai căutat ca tine. 

Boston se uita în pământ. Dacă ar încerca să vorbească, 
vocea i s-ar opri în gât. I-au dat lacrimile. 

— Trebuie să încercăm să furăm placa, nu avem altceva 
de ales, spuse Salomon insistent. Nu-mi vine nicio altă idee 
ca să te ajut! Tariq, eşti de acord cu mine? Nu merită, 
măcar o încercare, imediat, oricât de periculoasă ar fi? 

Tariq pufni furios. 

— Cine renunţă aşa pripit, ca tine, Boston-Din-Viitor, 
cum poate să reuşească în viaţă? Drumurile voastre 
trebuie să fie foarte drepte şi netede în lumea ta din viitor, 
dacă chiar şi o pietricică te poate împiedica să mai mergi 
înainte. li făcu un semn din cap lui Salomon. Noi furăm 
placa, spuse el. Cine se gândeşte la pericol? Trebuie să se 
întâmple în zori, înainte de a se colora în auriu piscurile 
Sierrei. 

Boston uluit, simţi, împotriva voinţei sale, o adiere de 
speranţă. Ştia totuşi că placa nu îi va folosi la nimic. Nu va 
putea să se întoarcă acasă, deoarece casa lui nu mai 
exista. Dar Tariq şi Salomon voiau să-l ajute, deşi, acum, 
pentru ei nu exista nimic mai periculos decât să rămână cu 
el. Ei erau gata să amâne propria lor fugă ca să fure placa 
pentru el. Oamenii lui. Nu mai era singur. 

— Oricum, este tot una, mormăi Boston. Dar dacă vreţi 
să încercaţi... 

Tariq se ridică în picioare. 

— Trebuie să se întâmple în timp ce dorm soldaţii, spuse 
el. Şi ce-o să mă mai bucur! Profetul ţine cu cei curajoşi, în 
numele lui Allah! Când se va trezi, soldatul va căuta placa. 
Unde o fi? se va întreba el. Cum de a putut să dispară? Şi 
atunci tu, Boston vei fi demult plecat. Izbucni în râs. Eu o 
iau la drum. Boston, Salomon, aşteptaţi-mă să revin înainte 
ca muezinul să cheme la rugăciunea de dimineaţă. 

— Să vin şi eu? întrebă Salomon. Boston vedea cât de 
greu îi era să întrebe. De fapt, eu ar fi trebuit... mormăi el. 

Dar Tariq râse. 

— Tare mă bucur că pot să le joc cel puţin festa asta 
soldaţilor reginei, şopti el. Pe profet! Allah mă va apăra! 


Pânza de sac căzu la loc, în urma lui. Oamenii mei, gândi 
Boston. Nu sunt singur. 


Granada în aprilie, prezent 

— Manuel, spuse vecinul. Peste tot în Alcaiceria coşurile 
erau deja demult strânse în interiorul prăvăliilor, de 
asemenea şi narghilelele, tăvile de alamă, suporturile cu 
podoabe şi ceştile cu nume pe ele; obloanele rulante erau 
coborâte. 

— Manuel Corazón! 

Manuel ridică capul cu prudenţă. De mai multe zile 
vuietul din spatele frunţii lui nu mai înceta, nu-l mai putea 
suporta. Era indiferent dacă încerca să ţină capul drept 
sau dacă îl rezema de perete, unde i se încurcau în păr 
cerceii din Taiwan. Nimic nu ceda, nici vuietul, nici 
ameţeala, nici greaţa. Pipăi cu vârful degetelor, pe 
pardoseală, după sticla lui. Nu era de găsit. De fapt ce 
căutase? Lăsă braţul să-i atârne, cu toată greutatea. Nu-i 
mai păsa de nimic. 

— Manuel Corazón, bazarul se închide! Trebuie să încui 
prăvălia. 

Of, of, din nou vocea asta. Nu îl plictisise ziua întreagă? 
Manuel Corazón, nu vezi? Un hoţ! Manuel Corazón, cineva 
vrea să plătească! Dacă mai lua o înghiţitură poate că 
dispărea şi vocea. 

— Dacă nu laşi oblonul, Manuel, peste noapte o să te 
fure hoţii! 

O mână pe umărul lui, cum a ajuns o mână pe umărul 
lui, totul era complicat, greu de înţeles. 

— Manuel, hai să te ajut! 

O siluetă cunoscută, cu siguranţă cunoscută, îi ducea 
coşurile în prăvălie. Aşa fusese întotdeauna? Aşa trebuia 
să fie? Era nedesluşită, aşa de înceţoşată. Trase în jos 
obloanele. li apăsă o cheie în mână. 

— Trebuie să te duci acasă, Manuel Corazón! Hai, ridică- 
te! Te duc eu! 

Să se ridice, de ce trebuia să se ridice, putea să rămână 


aşezat aici până mâine-dimineaţă când veneau turiştii, de 
ce, între timp, să mai facă drumul lung până acasă. 

— Nu, spuse el supărat şi încercă să se apere de mâinile 
care încercau să-l apuce şi să-l ridice. Dar braţele nu-l 
ascultau, ciudat, foarte ciudat. Nu-i păsa de nimic. 

— Nu poţi să dormi aici, Manuel, bazarul... 

Apoi o altă voce; de ce îl tot deranjau, ce voiau ăştia, el 
voia numai să fie lăsat în pace. Încă o înghiţitură. 

— De când se îmbată în fiecare zi? Un braţ din spate 
băgat la subţioară. Nu a mai făcut totuşi asta mai înainte? 

Să nu se scoale, of, ce greu era să se scoale, dacă 
picioarele de sub el se târau ca două boccele străine. 

— De când îl caută pe băiatul ăsta, cred, spuse vocea pe 
care Manuel o cunoştea, de unde oare, de unde oare, care 
a dispărut aşa, deodată. De aceea este agitat. 

Îl târau pe pavaj, nu era frumos din partea lor, voia să le 
spună că nu e frumos, dar nu putea să ridice capul, nici 
buzele lui nu ştiau ce trebuie să facă. 

— Ai idee de ce? 

Să nu mai vorbească, să nu vorbească. 

— M-am gândit la ceva, ei se opriseră şi el căzu 
grămadă, nu mai trăgeau de el, să nu râzi de mine: s-a 
trăncănit mult despre placa aia... A 

Să nu vorbească, să nu vorbească, să nu vorbească. Încă 
o înghiţitură. Să nu vorbească, să nu vorbească. Să nu 
audă. 


30. 


al-Andalus, 1492. 

Lui Tariq nu i-a trebuit mult să caute. Unde se găsea 
tabăra de noapte a soldaţilor putea oricine să audă, de la 
kilometri distanţă. La capătul de jos al satului, la intrarea 
în vale îşi făcuseră focul, pe un mic platou. Şi cu toate că 
noaptea se apropia deja de sfârşit, ulcioarele treceau din 
mână în mână, şi auzea zarurile ciocnindu-se între ele în 
paharele de piele. După o zi de marş şi o noapte agitată în 
sat, soldaţii nu-şi găseau liniştea. 

Şi ăştia vor să fie războinici! gândi Tariq dispreţuitor, în 
timp ce se apropia fără zgomot de foc, protejat de copaci. 

Soldaţii îşi  îndepliniseră misiunea, satul fusese 
percheziţionat; acum se odihneau, mâncau carne de porc 
friptă pe jăratic, din care picura grăsimea şi mormăiau 
cântece ciudate. Nici măcar santinele nu puseseră, atât de 
siguri se simțeau. Numai doi soldaţi obosiţi, pe şoseaua 
care urca în sat, ca şi cum numai de acolo, de sus şi de 
nicăieri altundeva nu i-ar ameninţa pericolul. 

Tariq aşteptă ascuns după trunchiul unui copac 
pipernicit. Toată oboseala se evaporase dintr-odată, aşa 
era întotdeauna. Acum nu mai era decât aşteptarea 
încordată, aproape ca şi o bucurie, pentru că, în sfârşit, 
are ceva de făcut. Fără zgomot şi rapid, nimeni nu-l va 
observa. 

Îl descoperise imediat pe soldatul cu cicatrice, printre 
ceilalţi. Îşi aşezase bocceaua alături, în iarbă şi şedea, cu 
ochii închişi, în timp ce, în jurul lui, camarazii se duceau, 
rând pe rând, la odihnă. S-ar fi putut crede că doarme, 
dacă n-ar fi întins tot mereu mâna după ulciorul pus, 
pentru siguranţă, într-o gropiţă. 

Focul pâlpâia, şi cu un trosnet puternic, mai aruncă încă 
o dată o ploaie de scântei aurii, înainte de a se domoli; în 


lumina jarului, soldaţii deveneau umbre roşietice. Unul 
după altul se culcau pe pământul pietros, cu tunica, cu 
bocceaua sub cap. In ultimele zornăituri ale zarurilor se 
amestecau primele zgomote ale somnului. Cântecul 
amuţise. Mai rămăsese doar pârâitul focului care se 
stingea. 

Totuşi, Tariq mai aştepta. Soldatul cu cicatrice se 
culcase ghemuit, strâns în sine însuşi, ca şi cum ar fi vrut 
să se facă mic, mic de tot. Respira pe gură, sacadat. La 
cingătoare lucea placa. 

Cât de simplu este totul, gândi Tariq. Acum e o joacă de 
copii. Să mai aştepte numai câteva minute, ca să fie sigur 
de tot că a adormit şi ultimul mâncător de porci. Numai un 
pic de răbdare. 

Un soldat de la marginea taberei strigă şi se zbătu în 
somn, apoi se făcu linişte din nou. Norii trecuseră mai 
departe, luna era sus pe cer, albă-albăstrie şi uşura 
mersul. Stelele luceau ca milioane de licurici. În curând 
vor începe să pălească. Era timpul. 

Tariq se ridică cu atenţie. Se mai rezemă doar o clipită 
de copac şi trase cu urechea; apoi porni. Fără zgomot şi 
rapid, nimeni nu-l va descoperi. Se uita la pământul de sub 
picioare, nicio piatră nu trebuia să se clintească, acum 
niciun zgomot. Numai câţiva paşi încă. Placa de la 
cingătoare se vedea limpede în lumina lunii, nu putea să 
fie decât placa lui Boston. Aşa ceva nu putea să fie doar o 
întâmplare! Imediat va pune mâna pe ea, cu grijă. Beţia 
soldatului era profundă, Tariq nu simţi frică ci numai un 
triumf înflăcărat. Imediat îi va deschide lui Boston poarta 
de întoarcere înapoi, prin timp. 

O creangă trosni sub piciorul lui, Tarig încremeni. Dar în 
tabără nu se mişca nimic, zgomotul fusese fără importanţă. 
Soldatul cu cicatrice zăcea nemişcat, ulciorul de la 
picioarele lui se răsturnase pe o parte, era gol demult. 
Numai doi paşi încă. Un pas. 

Tariq se aplecă prudent spre cel adormit. Aburul de 
rachiu şi duhoarea de sudoare de peste zi îl izbiră în faţă, 
mâncătorii de porci erau ei înşişi nişte porci. Îşi tinu 


respiraţia. Încet, milimetru cu milimetru, mâna i se 
apropia de cingătoare. Imediat. Acum. Poarta prin timp. 

Degetele îi atinseră placa. Îl copleşi un sentiment de 
triumf înflăcărat. Acum Boston va putea să se întoarcă, 
nimeni nu îl va mai descoperi pe aliatul diavolului. Voi, 
regilor, nu l-aţi pus la socoteală pe Tariq! Degetele lui se 
închiseră. 

În acest moment soldatul sări în picioare şi se aruncă 
peste el. Îl trânti pe Tariq de solul pietros, respiraţia 
încărcată cu rachiu îl izbi în faţă. 

Dar nu spuse niciun cuvânt. Nu scoase niciun sunet. 
Când pumnul lui lovi, Tariq încă nu se dumirise. 


Soldatul cu cicatrice apucă ulciorul. În jurul lui 
camarazii cântau, jucau zaruri, deşi era interzis; câte unul 
bea pe ascuns, ca şi el. Comandantul închidea un ochi, toţi 
ştiau că se va preface comandantul că nu a observat, aşa 
făcuse întotdeauna. Dacă n-ar fi fost atât de afurisit 
prieten al maurilor, soldatul ar fi zis că este un om bun. 

Puse ulciorul la gură. Ar fi trebuit să facă mai multă 
economie, abia dacă mai era în el cât să-şi umezească 
buzele. N-ar fi trebuit să bea atât de des, nici atât de mult 
şi atunci ulciorul n-ar fi fost gol. 

Nepăsător, lăsă ulciorul să se rostogolească în gropiţă. 
Dar dacă nu bea, ce trebuie să facă? Nu mai era de 
suportat, mânia asta mare. Nu îi biruise el pe musulmani? 
Şi acum se purtau cu ei, de parcă Sfânta Fecioară le-ar fi 
interzis să le clintească nici măcar un fir de păr. Se 
purtaseră aşa musulmanii cu creştinii când năvăliseră în 
Zahara, în noaptea aceea de Crăciun, pe vremea când era 
copil? Îşi ceruseră ei iertare şi înlocuiseră porţile? 

Este război, comandantul n-a înţeles asta? Un război nu 
se termină numai pentru că regii au semnat o înţelegere. 
Războiul continuă şi tot continuă până când amintirea 
morţilor, invalizilor, caselor şi ogoarelor arse se va şterge 
de tot din minţile celor ce au fost şi de o parte şi de 
cealaltă. Cât timp mai există undeva ură şi amintire şi 
dorinţă de răzbunare, războiul nu s-a sfârşit. 


Vă mulțumesc pentru ospitalitate! Ce batjocură! 
Vorbiseră maurii aşa când se năpustiseră peste Zahara, 
atunci, în timpul nopţii, când oamenii se rugau în biserici? 
Ei au ucis, au ucis şi n-au întrebat dacă sunt bine-veniţi. 
Acesta de aici era un război, n-a înţeles asta comandantul? 

În tabără se făcuse linişte, el auzea sforăitul 
camarazilor, când şi când un strigăt. Vecinul lui se întoarse 
pe o parte şi se acoperi cu braţele. Un război nu se poate 
uita numai pentru că s-a semnat o înţelegere. Un război se 
cuibăreşte în capete, se furişează în somn, nimiceşte 
visele. El o strigase pe mamă-sa. Se ascunsese, aşteptase, 
aşteptase, era încă un biet copil. Îl strigase pe tatăl lui. 
Când războiul avea să se sfârşească, tatăl lui îl va învăţa să 
are „Acum eşti destul de mare ca să faci asta”. Nu învățase 
deloc să are. 

Noi nu venim ca duşmani! Poarta trebuie înlocuită! 
Maurii nu înlocuiseră nicio poartă, nu-şi ceruseră iertare. 
În Zahara distrusă nu mai rămăseseră decât ruine, moloz 
şi cenuşă, în noaptea când se născuse Domnul. Atunci a 
înţeles. 

Unde era acum tatăl său, mamă-sa? Cine putea să-i 
ceară să spună că pentru el războiul s-a sfârşit? 

Ulciorul era gol, pentru el nu mai era nici consolare, nici 
somn. O creangă trosni. 

Cum de putea să mai fie atât de treaz după o zi ca asta, 
cu capul atât de limpede? Până şi păsările încă mai 
dormeau, nimic nu se mişca în sat şi pe ogoare. Cum se 
putea rupe o creangă? 

Paşii care se apropiau, mai mult îi bănui, cu urechea 
lipită de pământ. Poate că se înşela, miji ochii, foarte 
puţin. Domnului, care în Zahara îl părăsise atât de ruşinos, 
îi va mulţumi pentru lumina lunii. Cel ce se apropia, pe 
furiş, ca un animal sălbatic, era aproape un copil. Nu purta 
armură, nici pieptar de piele, ca pentru luptă; ca şi cum 
chiar atunci s-ar fi sculat din pat, băiatul se apropia de el 
în burnus arăbesc. 

Soldatul îşi încordă muşchii. Băiatul nu avea armă, mâna 
pe care o întindea era goală. Când ajunsese destul de 


aproape, soldatul sări în picioare. Pumnul lui îl lovi pe 
băiat în tâmplă. Cum putea cineva să creadă că războiul s- 
a terminat? 


31. 


Boston nu se împăca cu gândul că toate se întâmplau 
numai din cauza lui. Lui Tariq nu trebuia să i se întâmple 
nimic. 

— Ar fi trebuit să fie demult aici! şopti Salomon. Soarele 
se va ivi curând la orizont. Unde întârzie oare? 

— A spus că trebuie s-o facă înainte să strige muezinul, 
murmură Boston. Noaptea încă nu s-a sfârşit. Poate că nu 
se grăbeşte... 

Salomon tăcea. Rămase nemişcat, cu braţele încrucişate, 
rezemat de peretele de scândură; şopronul era prea mic ca 
să umble de colo până colo. Găinile adormite arătau 
ciudat, cu capul ascuns sub aripă, măgarul fornăia visând. 

— De ce îi trebuie atât de mult timp? Dacă maurii încep 
să-şi facă rugăciunea, e prea târziu. Trebuie să dispari 
până nu te descoperă cineva! Unde o fi întârziind Tariq? 

— Poate că soldatul n-a adormit? şopti Boston. Poate că 
Tariq nu-i poate fura placa? N-ar fi chiar atât de rău, 
Salomon. Pentru mine nu-i chiar atât de rău dacă nu poate 
lua placa. Ştii doar că nici ea nu mă poate aduce înapoi în 
timp, dacă America nu va fi descoperită! 

Salomon se holbă la el. 

— Dar poate că te duce totuşi undeva! Măcar să pleci de 
aici, în altă parte, spuse el. Dacă ai călătorit cu ea o dată, 
cum spui! Numai despre asta e vorba acum! Tu ne ceri să 
credem incredibilul, Boston! După ce ne-am străduit să 
acceptăm că ar fi fost posibil ca tu să fi venit la noi din 
viitor şi am vrut să te ajutăm să te întorci înapoi, tu nu mai 
vorbeşti decât de ţara despre care nimeni n-a mai auzit: 
America! Ca şi cum, brusc, placa ti-ar fi total indiferentă! 

— Nu-i adevărat, şopti Boston. Sigur că este importantă 
pentru mine! 

— Şi Tariq? spuse Salomon. Dacă lui Tariq i s-a 


întâmplat ceva? La asta nu te gândeşti? Bătu în lemn. N-ar 
fi mai bine să mă duc şi să văd dacă nu are nevoie de 
ajutor? Tu nu poţi să te duci, dacă descoperă că ai părut 
blond, asta înseamnă rugul. 

— Nu, Salomon, te rog, rămâi aici! spuse Boston. Dacăi 
s-a întâmplat ceva lui Tariq... tăcu. Nu vreau să fiu iar 
singur! şopti el. Te rog, rămâi cu mine, Salomon! 

Salomon făcu un pas spre el. Vocea îi tremura. 

— Ca să nu rămâi tu singur, să-l las pe Tariq în voia 
sorții? Dacă are totuşi nevoie de ajutorul meu? Tocmai tu 
îmi ceri asta, cel de dragul căruia Tariq şi-a pus viaţa în 
pericol? Te-aş dispreţui, Boston, dacă n-aş şti câtă frică ai 
avut de suportat în ultimele zile şi cât de tulburat trebuie 
să fii. Numai de aceea pot să uit ce ai spus. 

Boston tăcea. Dacă ar fi vorbit, nu şi-ar fi putut reţine 
lacrimile. 

— Eu mă duc acum, Boston. Urează-mi succes. 

Boston încuviinţă din cap. Lacrimile îi umpluseră ochii. 

— Ai grijă de tine. 

Salomon nu trebuia să păţească nimic. Tariq nu trebuia 
să păţească nimic. Toate erau numai din cauza lui. Altfel ar 
fi din nou singur în această lume înfricoşătoare. 


Emirul se trezi, pentru că, de afară, cineva ciocănea 
uşor la uşă. Mai era încă noapte. 

— Mulay! şopti un servitor. lertaţi-mă că vă trezesc! Dar 
comandantul vrea să vă vorbească. Vă roagă să ieşiţi în 
faţa casei. 

Emirul aruncă un halat peste cămaşa de noapte. În piaţa 
din faţa casei pâlpâiau din nou facle. Ce mai era acum? Nu 
s-au dus toţi la culcare? La orizont mijeau zorile. 

— Comandante? spuse emirul. Aţi trimis să fiu chemat? 

Se vedea că şi comandantul dormise până atunci. El 
arătă, fără să vorbească, spre doi soldaţi cu feţe 
triumfătoare, care ţineau prinşi, fiecare, câte un băiat. 
Numai unul dintre băieţi ţinea capul plecat. Emirul tresări. 
Dar al treilea încă mai lipsea. 

— Aceştia sunt, domnule comandant! strigă imul dintre 


soldaţi. Nu era el chiar acelaşi care spărsese poarta, mai 
devreme? O cicatrice, încă proaspătă şi roşie, îi brăzda 
faţa. Băiatul, pe care îl împingea înainte cu genunchiul, era 
micul evreu al cărui tată încercase să încalce edictul. Deci 
îi descoperiseră oaspeţii. 

— Uite ce am găsit! 

Comandantul îi măsură cu privirea pe băieţi. 

— Şi? întrebă el. Nu se uita la emir. Unde e spionul? 
Sluga satanei? Am crezut că mi-l aduceţi pe trimisul 
satanei, numai de aceea am trimis să fie deşteptat emirul! 
Dar niciunul dintre ei nu are părul blond! 

Numai doi, nu trei, ce însemna asta? Cel blond nu era cu 
ei. 

— Ştiţi, noi le-am smuls tuturor turbanul de pe capete, 
domnule comandant! spuse al doilea soldat. Îi răsucise lui 
Tariq braţul la spate. Tariq se uita încruntat în pământ. 
Niciunul din acest sat nu are păr bălai. Trei erau raşi în 
cap, dar prin piele mijea păr negru. Băiatul care a înşelat-o 
pe regină, nu se ascunde în satul ăsta, domnule 
comandant, chiar de-ar fi mic numa’ cât un şoricel. 

Emirul încercă să pară calm. Poate că nu era totul 
pierdut? Chiar în timpul percheziţiei se întrebase unde se 
ascunsese cel cu părul cânepiu, ce ascunzătoare din sat 
putea să fie atât de sigură încât să nu fie descoperită de 
soldaţi. Băiatul cu părul cânepiu nu trebuia să fie găsit la 
el, pentru că îl credeau spionul lui, aliat cu satana. Dacă îl 
găseau, asta ar fi însemnat pieirea lui şi a satului întreg. 
Unde dispăruse băiatul? 

— Şi atunci de ce mi i-aţi adus pe aceştia? întrebă 
comandantul. Este miezul nopţii! Ce îmi pasă mie de doi 
băieţi mauri! Arăta supărat, îl treziseră din somn, 
ceruseră, agitaţi, să fie chemat emirul; şi acum era doar 
atât. 

Soldatul care îl împinsese pe Salomon, ieşi în faţă. Pasul 
lui era nesigur, emirul putea să simtă rachiul din respiraţia 
lui. 

— Pentru că s-au furişat pe întuneric! Ei au vrut să ne 
atace tabăra, în miez de noapte! Ăsta de aici, îl înghionti 


pe Tariq cu pumnul, avea deja mâna băgată în cingătoarea 
mea! Au vrut să ne fure armele şi să ne omoare în somn! 
Acum vocea lui suna triumfător. lar ăstălalt, domnule 
comandant, strigă el, mai este şi fiul evreului pe care l-am 
afumat în Granada! Face parte dintre cei care încalcă 
edictul regilor şi vor să-şi scoată clandestin din ţară averile 
lor evreieşti, murdare! Pretinde că este un conversos şi nu 
este decât ceea ce simt toţi: un marrano împuţit! Îl 
îmbrânci pe Salomon. 

Ah, Tarig, gândi emirul. Cum ai putut să uiţi de orice 
rațiune şi să fii atât de bătăios? Cum ţi-ai închipuit că ai 
putea să faci ceva de unul singur? De ce nu ai vrut să mă 
crezi că îndrăzneala poate fi prostie şi prudenţa 
inteligenţă? 

Comandantul ezita. Emirul vedea foarte bine că îi era 
ruşine de oamenii lui. 

— Poţi să fii sigur? întrebă el. Este chiar el? 

— Am fost şi eu în acea seară în juderia, domnule 
comandant! spuse al doilea soldat. Camaradul meu spune 
adevărul. I-am găsit în casa evreului. Pe aceştia doi - şi în 
plus pe băiatul bălai. Pe aliatul satanei! 

Când l-am prins pe ăsta, era aproape gata să se pişe în 
pantaloni de frică! strigă soldatul cu cicatrice. Îi dădu un 
brânci lui Salomon. 

Salomon scânci. 

— În seara aceea l-am văzut prima oară pe cel cu părul 
cânepiu, în Realejo, dar de atunci niciodată, domnule 
comandant! strigă Tariq. Şi nimeni nu ştia cine era şi de 
unde venise! A apărut aşa, deodată, lângă noi, domnule 
comandant! Ceea ce dovedeşte, emirul vedea cât de greu îi 
vine băiatului să spună asta şi cât de mult se dispreţuia 
făcând-o - tocmai ce v-a raportat mesagerul din Gharnata: 
trebuie să fie vorba de un trimis al iadului, care poate să 
apară şi să dispară când îi place! Noi nu avem nimic de-a 
face cu el! 

— Ei, spuse comandantul descurajat, şi emirul înţelese 
că lucrurile luaseră o întorsătură pe care comandantul nu 
şi-o dorise. 


— Aţi atacat totuşi tabăra de noapte a soldaţilor mei, 
asta nu se poate tăgădui. Aş fi putut să vă pedepsesc la 
faţa locului - dar dacă doi dintre oamenii mei i-au 
recunoscut pe aceşti băieţi... îl privi pe emir, parcă ar fi 
vrut să-i ceară iertare. 

Va trebui să-i ducă în faţa Inchiziției, gândi emirul, doi 
copii, nu încape nicio îndoială; chiar dacă, văd bine, o face 
împotriva voinţei lui. Nu voi putea să-i salvez. Dar ce va 
mai urma? Eu i-am adăpostit, mă va duce comandantul şi 
pe mine la Gharnata? Aş putea să mă fac că nu ştiu nimic 
şi că nimic nu este dovedit. Dacă asta ar avea vreo 
importanţă pentru Torquemada... 

Comandantul făcu un semn din cap celor doi soldaţi. 

— Duceţi-i pe băieţi la Granada, spuse el. Imediat, nu 
mai pierdeţi vremea. Nu depinde de mine să hotărăsc dacă 
ei spun adevărul. Torquemada, cu instrumentele lui... tăcu. 

— Domnule comandant... 

Chiar de mâine va porunci meseriaşilor să înceteze 
lucrul. Chiar de mâine, dacă va mai fi încă un om liber. Nu 
mai putea să rămână în al-Pudxarras. La ce îi mai trebuia 
un principat care nu era al lui. Va pleca în Maroc, sultanul 
îl va primi ca pe un prinţ. 

— ...domnule comandant, aceştia doi - sunt oaspeţii mei. 
Cum ar fi putut să-i mai ajute? 

Comandantul clătină din cap dus pe gânduri. 

— Şi totuşi, iertaţi-mă, emire, va trebui să-i duc la 
Granada. Presupun că nu ştiţi nimic despre planurile 
evreilor. Şi nici că aceştia doi, aici de faţă, sunt cei căutaţi. 

Îmi face concesii, nu ştiu de ce, gândi emirul. Ştie că, 
oricum, nu mai prezint niciun pericol. Ce ruşine! Este oare 
laşitate? Ar trebui să mărturisesc că i-am ascuns pe băieţi 
ştiind care erau planurile lor, indiferent ce se va întâmpla 
cu mine după aceea? 

Tariq se holba la el. 

— Cu siguranţă că nu veţi voi să-mi arestaţi oaspeţii, 
spuse emirul istovit. 

Comandantul aştepta. Este laşitate dacă susţin că nu 
ştiu nimic, sau este înţelepciune? Trebuie să plec peste 


strâmtoare. În ţara asta nu mai există pentru mine decât 
subjugare şi ruşine; sau moartea. 

— Presupun, repetă comandantul, şi de data asta vocea 
lui sună mai aspru, că nu aţi şti nimic despre planurile 
odioase ale evreilor şi că îmi daţi cuvântul vostru de 
onoare în privinţa asta? Că nu ştiţi nimic despre alianţa cu 
diavolul? Cuvântul de onoare al unui nobil, fie el maur sau 
creştin, trebuie să-mi ajungă. 

Este înţelepciune sau laşitate? Chiar mâine aş putea să 
plec peste strâmtoare. 

Comandantul aştepta. Emirul văzu că a înţeles. Soldaţii 
plecaseră cu băieţii, acum erau singuri, în doi. 

— Aşadar, emire, spuse comandantul obosit, de data 
asta vreau să vă cred. Regina nu a dat, dacă l-am înţeles 
corect pe mesager, nici acum porunca să fiţi adus la 
Granada; acest principat încă vă aparţine. Dar noi vom 
rămâne aici, emire. Îl privi pe emir. Nu am de gând să mai 
joc şah. Noapte bună. 


32. 


Granada în aprilie, prezent 

În atmosfera sufocantă a  hostalului, tinerii se 
rostogoleau, când pe o parte când pe alta, în paturile 
transpirate. Micul dejun era prost, la ce să se mai scoale. 
Doamna Hilbert nu se mai certa demult cu ei dacă 
întârziau. Ea arăta palidă şi epuizată, parcă nedormită de 
când a sosit. 

— S-a făcu joi, băiete! spuse Tukan. Hei, nu e nimeni 
treaz, ce-i asta? Suntem aici deja de o săptămână întreagă, 
măi! 

— Da” ce, noi nu ştim? spuse Serghei. Vă zic, nu dorm ca 
lumea. Dorm chiar mizerabil. Mă trezesc şi mă gin dese la 
puştiulică. Că nu i-am dat destulă atenţie, sau cam aşa 
ceva. 

— Numa’ prostii îţi trec prin cap, spuse Kadir. Ce, am 
ajuns acuma şi mămica lui? 

Tukan se ridică în capul oaselor. 

— Şi eu dorm nasol de tot, spuse el. Mă bucur dacă 
zburăm înapoi, pă bune. 

După ce doamna Hilbert alarmase poliţia, după ce 
Boston nu se întorsese nici sâmbătă la amiază, a fost 
chestionat tot grupul; dar cei mai importanţi au fost totuşi 
ei trei. Pentru că fuseseră ultimii care îl văzuseră pe pici. 
Era ca într-un roman poliţist. 

Doamna Hilbert ar fi voit să se întoarcă toţi acasă, cu 
avionul, dar grupul protestase. Economisiseră atât de mult 
pentru călătoria asta... 

Doamna Hilbert vorbise la telefon cu părinţii, cu 
direcţiunea şcolii. Au rămas. Dar după cele întâmplate 
Granada nu mai era aceeaşi. Doamna Hilbert intra în 
panică dacă la numărătoare îi lipsea un elev, tipa la ei. 
Doamna Hilbert, de altfel, nu era una dintre cele care ţipă. 


Apoi nu se mai interesase de nimic, spusese că acum au 
timp liber toată ziua şi pot să facă ce vor. Pe stagiarul de 
spaniolă cel timid îl bruftuluise, nu mai apărea decât foarte 
rar. 

Mama lui Boston a sosit, a întrebat şi a plâns, a rămas 
încremenită şi s-a cazat la ei în hostal. Poliţia mai 
interogase grupul încă o dată. Trecuse aproape o 
săptămână şi Boston nu era de găsit. 

— Nu ştiu ce vreţi voi să faceţi, măi, spuse Tukan. Dar 
eu o să-l caut aşa cum trebuie. 

— Fleoşc! spuse Kadir. James Bond 007 în persoană, nu 
cumva? 

— Ba o să-l caut eu singur! spuse Tukan. Curcanii sunt 
chiori şi proşti. Chiori şi proşti în Germania, chiori şi proşti 
aici, ştie toată lumea. Eu, în orice caz, îl caut, nu-mi pasă 
dacă veniţi cu mine. Sări jos din pat. 

— Nu mai fi aşa încuiat, bătrâne! spuse Kadir. Merg şi 
eu. 

— Şi eu, spuse Serghei. Treaba cu piciul este tare 
căcăcioasă. Nu era chiar tâmpit. In schimb, dacă e şiret, 
tot nu face nimic. 

— Păi şi tu eşti şiret, Serghei, spuse Kadir. 

Tukan îşi strânse cureaua. 

— Dar Serghei este mult mai normal, spuse el. Asta e 
diferenţa. 

— Şi chiar dacă piciul nu-i normal, nici atunci nu poate 
face nimic, spuse Serghei. Okay, mergem să-l mai căutăm 
încă o dată. 


al-Andalus, 1492 

După plecarea lui Salomon, Boston n-a mai dormit. Din 
nou era nelinişte în sat. De la intrarea în marş a soldaţilor 
şi până în zori, nimeni nu se odihnise. 

Treptat, temerea lui devenise certitudine. Cei doi nu se 
întorceau. Desigur ar fi putut să fugă, puteau să-l lase 
singur şi să se pună numai pe ei înşişi în siguranţă: cine să 
le-o ia în nume de rău? Şi totuşi, Boston ştia că nu era aşa. 


Ei nu l-ar fi lăsat niciodată singur, nici Tariq, nici 
Salomon. Că nu s-au întors, putea să însemne numai un 
singur lucru. 

Boston a rămas culcat, fără să doarmă, ascultând 
sforăitul măgarului; era o consolare că nu-i singur de tot. 

Soldaţii îi arestaseră, nu exista nicio altă explicaţie. Il 
arestaseră pe Tariq, pe Salomon de asemenea şi motivul 
era că voiseră să ia placa, pentru el. Fără el ar fi putut să 
fie demult în siguranţă, amândoi. 

Intre veghe şi frică şi aţipeală luase o hotărâre. Nu 
exista altă alegere pentru el. Trebuia să se întoarcă înapoi, 
la Granada. 

Va părăsi satul imediat după ivirea zorilor, pe faţă şi în 
ochii soldaţilor, un catârgiu în drum spre vale. Aici, sus, 
abia acum vor întoarce cu fundul în sus fiecare piatră; şi 
aici, sus, îl văzuse prea multă lume. Trebuia să plece şi 
destinaţia lui era Granada. În Granada sigur că fuseseră 
duşi şi Tariq şi Salomon; şi chiar dacă nu ştia cum ar putea 
să-i ajute - nu el, Boston - ci Boston aliatul satanei - 
pentru el era limpede că nu trebuia să-i lase singuri. 
Trebuia să facă tot posibilul ca să-i elibereze. În Granada 
mai putea să caute şi placa, dar acum cel mai important 
era să facă totul ca să-i ajute pe cei ce îşi puseseră viaţa în 
joc pentru el, oricât de lipsit de perspectivă ar fi putut să 
pară asta. 

Nu trebuie să-ţi pierzi speranţa niciodată, niciodată. 

Incă înainte de răsăritul soarelui, Boston deznodă funia 
măgarului de la belciugul din perete. Trebuia să iasă din 
sat, înainte de rugăciunea de dimineaţă. 

Primele păsări începură să intoneze cântecele lor 
matinale, întunericul nu mai era negru ci plumburiu, luna 
dispăruse. 

Boston mână măgarul cu atenţie, ţinându-l de funie, pe 
ulițele abrupte, acoperite cu pietriş, la vale, printre case. 
Părea că satul voia să redobândească acum, în ultimele 
minute înainte de strigătul muezinului, somnul nopţii 
întregi. Boston bătu uşor măgarul pe coaste, ca să-l 
liniştească. 


— Taci, taci cuminte, îi şopti el. Măgarul îl urma aproape 
adormit. Numai să nu strigi acum, taci, taci cuminte. 

Când Boston a trecut pe lângă casele scunde în care 
trăia emirul, ar fi dorit să arunce o privire prin ferestrele 
înalte. Soldaţii dormitau pe parapetul care mărginea piaţa 
înspre vale, uitând de misiunea lor, cu capul pe braţe şi 
ochii închişi. Un soldat gemu şi se mişcă în somn; apoi 
capul îi căzu la loc, pe braţe. 

Trebuie să ies afară din sat, până nu strigă muezinul. 
Dacă s-au trezit toţi, e prea târziu. 

La ieşirea din sat, acolo unde începe drumul pietros şi 
abrupt care coboară spre vale în serpentine, şedea un 
soldat cu spatele rezemat de un chiparos. O mână se 
odihnea pe mânerul sabiei; dar ochii i se închiseseră, 
respira regulat. 

— Taci, taci cuminte, şopti Boston bătându-l uşor pe 
măgar pe flanc. 

Picioarele soldatului erau mult ieşite în drum; trebuia să 
treacă peste ele cu măgarul. Boston simţi cum i se 
accelerează bătăile inimii. Să nu comită nicio greşeală 
tocmai acum, taci măgarule, taci cuminte. 

Poate că animalul călcase pe o pietricică şi asta 
alunecase; măgarul se împiedică, speriat, făcu un salt. 
Strigătul lui răsună tare şi jalnic la ivirea zorilor. 

Nu, gândi Boston. 

Soldatul ridică brusc capul. Apoi sări în picioare şi 
scoase sabia. 

— Hei tu! Ce te furişezi pe lângă mine! Se bălăbăni 
puţin, nu era încă treaz. 

Boston strânse tare ştreangul. Animalul mai scoase un 
strigăt, apoi se făcu linişte. 

— N-am vrut să vă trezesc, domnule! spuse Boston. 
Soldatul ar fi trebuit să ia frica lui drept umilinţă. Trebuie 
să mă duc cu măgarul nostru în vale şi, după cum vedeţi, 
nu ducem cu noi nimic interzis. Nici boccele. Nici saci. 
Căutaţi-mă, dacă vreţi, nu ascund nimic! 

Soldatul se scărpină în cap şi se uită somnoros la 
Boston. 


— Eu trebuie să păzesc intrarea asta, mormăi el. 
Probabil că în acest moment, pe jumătate adormit, se 
întreba pentru prima oară ce trebuia să facă. Dacă veneau 
mauri înarmaţi, mă rog, atunci ştia fiecare ce este de făcut. 
Dar cum era dacă un ţăran voia să se ducă la câmp sau se 
întorcea de pe ogoarele lui? Trebuia percheziţionat fiecare 
maur? Era fiecare maur un inamic? 

— Tu arăţi ca şi cum n-ai duce cu tine nimic din ceea ce 
nu îngăduie regii, spuse el. 

Boston se înclină. 

— Am cu mine numai măgarul nostru, domnule, spuse el. 

Soldatul încuviinţă din cap. Tot se mai scărpina. În ochii 
lui apăru o expresie vicleană. 

— Dar tu nu ţi-ai făcut rugăciunea, maurule! spuse el. 
Cum poţi să porneşti înainte de rugăciunea de dimineaţă? 
Am crezut întotdeauna că rugăciunea de dimineaţă, pentru 
voi musulmanii, este sfântă! 

Boston îl bătu pe măgar pe coaste, taci, taci cuminte. 
Între timp tot mai multe păsări îşi cântau viersul lor 
matinal. Curând primele raze de soare vor lumina cerul 
deasupra orizontului. Trebuia să fie plecat înainte de a 
striga muezinul. Înainte ca tot satul să fie în picioare. 

— Sunt aşteptat până diseară în Lanjarón, spuse Boston. 
De asta a fost nevoie să pornesc la drum aşa devreme. Şi 
când va răsări soarele o să-mi fac rugăciunea pe marginea 
drumului. 

— Hm, spuse soldatul. Boston vedea cât de încordat 
cugetă. 

— Păi, de fapt, eu stau aici ca să păzesc să nu-şi strângă 
emirul oaste în jurul lui, mormăi el. Privirea îi mai era încă 
înceţoşată de somn. Şi orice maur care pleacă din sat este, 
lua l-ar dracu', un maur mai puţin. Logica lui părea să-l 
liniştească. Poţi să pleci, băiete. Comandantul zice că am 
venit ca prieteni grijulii. 

Boston se mai înclină încă o dată, apoi trase măgarul de 
ştreang, spre vale. Copitele îi alunecau mereu pe poteca 
înclinată, dar animalul cunoştea drumul. Căuta cu 
prudenţă locul cel mai sigur. 


Boston se întoarse şi se uită înapoi, către case. Bătăile 
inimii se liniştiseră. Pentru un moment sunt în siguranţă, 
gândi el. Trebuie numai să arăt ca un tânăr maur şi să mă 
port ca un tânăr maur. Atunci nu mă ameninţă niciun 
pericol mai mare decât pe orice tânăr maur. 

Când ajunsese la a doua cotitură a drumului, îl auzi pe 
muezin strigând, cântecul lui răsuna până departe, peste 
vale. Măgarul începu din nou să răcnească şi Boston îl 
trase înainte. 

Dar ce însemna oare că era, pentru un moment, în 
siguranţă. Prietenii lui erau arestaţi; soldatul tot mai avea 
încă placa la cingătoare; Columb nu va porni în călătorie; 
Lumea Nouă nu va fi descoperită; şi el nu va exista 
niciodată. 


33. 


În închisoarea de sub turnul Comares era greu de 
deosebit ziua de noapte; chiar şi atunci când soarele era 
sus pe cer pătrundea numai puţină lumină până în 
întunecimea rece de jos. 

Pablo se ridică şi îndoi genunchii, îi întinse, îi strânse 
iar. Poate că se obişnuise deja prea mult să şchioapele. Cel 
puţin dacă nu exista niciun pericol că îl observă cineva, 
trebuia să-i arate piciorului că într-o zi va fi iar folosit. 

Se ridică cu prudenţă şi făcu câţiva paşi. Deţinutul din 
celula aflată în spatele lui dormea; respira liniştit. Până 
acum nu îl chemaseră încă niciodată la interogatoriu, cu 
siguranţă că Marele Inchizitor avea destul de furcă cu alţi 
eretici, erau atât de mulţi din ăştia acum în ţară. 

Pablo gemu. Nu era bine să-ţi petreci ziua şi noaptea 
aici, jos, în singurătatea închisorii. Nu îşi putea ţine 
gândurile în frâu, asta fusese slăbiciunea lui dintotdeauna. 
Numai acasă, în braţele iubitei lui şi în marşurile lungi şi în 
toiul bătăliei, reuşea să nu gândească. 

Aruncă o privire deţinutului. De ce trebuia pedepsit un 
evreu, dacă tot era silit să-şi părăsească patria şi voia 
totuşi să ia cu el măcar o parte din avutul lui, măcar o 
parte? 

Pentru că este încăpățânat şi nu vrea să primească 
adevărata credinţă, Pablo. Pentru că edictul îi interzice şi 
edictul l-a dat regina. Şi regina, pentru că e regină, nu are 
numai dreptatea de partea ei ci chiar şi Sfânta Biserică şi 
pe Domnul Dumnezeu însuşi, asta ştie orişicine. 

Numai el nu ştie ce să mai facă, cu capul lui prost. 

Pablo îşi lovi fruntea cu prudenţă de două ori de pietrele 
umede ale zidului. Ca şi cum aşa ar fi putut să-şi scoată 
gândurile din minte. De ce nu putea să-şi spună pe şleau 
că e un ţăran prost, care nu pricepe nimic? De ce nu putea 


să lase gândirea în seama celor pe care i-a hotărât pentru 
asta Dumnezeu: regilor şi bisericii? 

Trebuie să fac ceva ca să ajung din nou la lumina zilei, 
gândi Pablo. La camarazi, la misiunile soldaţilor, asta m-ar 
linişti. 

Se lăsă în genunchi şi se ridică din nou, o dată, de două 
ori, de zece ori. Data viitoare, când va trebui să dea 
raportul comandantului, Pablo îl va ruga să îl mute cu 
serviciul de la închisoare. Stătea bine cu genunchii, putea 
să lupte. Dar comandantul zăbovea la Alpujarras, ca să-l 
păzească pe emir şi să-l vâneze pe tinerelul care nu era 
doar o iscoadă ci chiar în cârdăşie cu iadul. 

Pablo oftă. Dacă ei spuneau aşa, el trebuia să-i creadă, 
oricât l-ar fi mirat aflând cât de mulţi ucenici avea acum 
satana pretutindeni printre oameni, şi zilnic tot mai mulţi. 
Dacă Marele Inchizitor spune aşa, dacă regina spune aşa, 
ar trebui să fie adevărat. Domnul Dumnezeu hotărâse ca ei 
să domnească şi deci să cunoască. Pe el hotărâse doar să 
fie ţăran; şi de prea mult timp deja, soldat. 

Deţinutul din celulă se mişcă şi Pablo aruncă o privire 
înăuntru, prin ferestruica cu gratii a uşii. Ulciorul pentru 
apă se răsturnase dar pardoseala era uscată. Să lingă apa 
de pe pereţi! - aşa spusese camaradul lui. Trebuia să aibă 
grijă să ia apă pentru deţinut. 


Cu cât soarele se înălța mai mult deasupra munţilor, cu 
atât Boston se simţea mai obosit. Trecu pe lângă 
crângurile de măslini, terasele se întindeau până în vale; 
poteca se apropia uneori de pârâu, atunci Boston îl lăsa pe 
măgar să se adape, mai bea şi el câte o gură de apă. Nu se 
aşeza niciodată, ştia că ar adormi. 

Scăpase din sat; dar pretutindeni erau soldaţi şi îl vor 
căuta peste tot. Şi ca aliat al satanei, cu părul lui blond, va 
fi mai suspect chiar şi pentru fiecare maur. Îşi pipăi 
turbanul. 

Măgarul se oprise la marginea drumului şi se aplecă să 
pască nişte buruieni prăfuite. Boston îl lăsă în voia lui. Şi 
ce o să fac dacă ajung în Granada? Cum am de gând să-i 


ajut pe Tariq şi pe Salomon? 

Chiar dacă cei doi ar fi liberi, pericolul rămâne acelaşi. 
Mă aşteaptă rugul; trebuie să mă întorc înapoi, în viitor. 
Dar regina l-a refuzat pe Columb, America nu va fi 
descoperită. De aceea, în anul 1620, niciun quaker cu faţă 
cenuşie, împreună cu soţia şi cei trei copii, nu va porni la 
drum din Plymouth către Lumea Nouă, ca să-şi întemeieze 
acolo o nouă patrie pentru el şi familia lui: pentru că, 
probabil, până atunci nimeni nu mai era destul de nebun 
ca să cerceteze calea maritimă vestică spre India. 
Quakerul nu va şti nimic despre America şi de aceea îşi va 
sfârşi zilele în vechea lui patrie, şi atunci nu se va naşte în 
Boston, cu secole mai târziu, un copilaş care va deveni 
tatăl meu. 

Sunt prea multe. Tariq şi Salomon arestaţi, placa în 
cingătoarea soldatului; şi America, probabil pentru 
totdeauna, nedescoperită. Nu există speranţă. 

Măgarul înălţă capul şi făcu un pas înapoi, pe potecă. 
Probabil că mai făcuse de multe ori drumul cu proprietarul 
lui, probabil că îl cunoştea mai bine decât Boston. 

Şi totuşi trebuie să mă întorc înapoi în Granada, în 
Granada se va hotări totul. Ce spusese Salomon? Dacă ne 
pierdem speranța, se întâmplă tocmai ceea ce ne 
înfricoşează, cu siguranţă. Trebuie să mă înapoiez în viitor. 
Nu renunţ. 

Işi încordă umerii. Regina trebuie convinsă. 

De tine, Boston, ce, ai înnebunit? Cum vrei să o convingi 
tocmai tu pe regină să-i aprobe lui Columb călătoria spre 
India? Cum vrei să faci? Tocmai tu, iscoada, spionul 
maurilor? Aliatul diavolului? În Granada sunt mai mulţi 
soldaţi decât în tot regatul! 

Măgarul rămase pe loc şi răcni; apoi se întoarse şi porni 
agale, pe cărare, în sus. 

— Trebuie să ajungem la Granada, măgarule! spuse 
Boston şi încercă să-l tragă de ştreang înapoi. Tu eşti 
camuflajul meu. 

Măgarul îşi înţepeni copitele în pietriş. Voia să se 
întoarcă la grajdul lui. 


Boston oftă. 

— Păi atunci, drum bun! spuse el şi la despărţire dădu 
animalului o palmă peste fund. Țăranul sigur că îi simţea 
lipsa; aşa că de acum încolo trebuia să meargă mai 
departe, fără măgar. În labirintul satelor maure nu va bate 
la ochi; şi sub turban părul lui tot blond rămânea, chiar 
dacă ducea cu el măgarul. 

Chemarea de amiază a muezinului Boston o auzi, 
coborând la vale, când ajunsese deja în al treilea sat. La 
intrarea în sat nişte spălătorese îngenuncheaseră la pârâu, 
altele întindeau pânzele albe la uscat. Puțin mai departe, 
în josul pârâului, vopsitorii îşi clăteau postavurile. Aici 
valea se lărgea brusc, casele, la fel de albe ca şi cele de 
sus, de pe munte, erau mai arătoase; satul arăta aproape 
ca un orăşel, cu negustori şi căruţe cu măgari, cu moschee 
şi piaţă. La fântână veniseră femeile cu ulcioare de lut, cu 
căldări de piele şi cu sticle pentru apă. Boston se trase cu 
un pas înapoi, la umbra caselor. Între timp oboseala îl 
copleşise în aşa măsură încât, din când în când, imaginea 
din faţa ochilor i se înceţoşa. 

O femeie se apropie de celelalte de la fântână. 

— Am auzit că noaptea trecută soldaţii reginei au 
mărşăluit prin oraş, spuse ea. Dar se spune că erau pe 
drum spre emir, cu gânduri paşnice. Care dintre voi ştie 
mai mult? 

— Îl căutau pe ortacul dracului! strigă o bătrână 
gârbovită, care sta puţin mai departe sprijinită în băț şi 
asculta ce se vorbeşte. Boston se înfioră. Doar puţin după 
ce au trecut soldaţii a venit de la Alhambra un sol, pe un 
cal înspumat. Cel pe care îl căutaseră până atunci ca 
iscoadă, un băiat cu păr bălai, are de-adevăratelea 
legământ cu dracu’. Şi emirul nostru l-ar fi adăpostit! Noi 
toţi, cei de aici suntem supuşii credincioşi ai lui, Allah îmi 
este martor! Şi regii creştini, făcu un gest plin de dispreţ, 
ca şi cum ar fi vrut să taie beregata cuiva, dar wa Allah! 
Dacă e aşa cum a spus trimisul, dacă băiatul ăsta are 
legământ cu dracu’: atunci doresc şi eu să ardă. Din 
mulţime se desprinse o rumoare favorabilă celor spuse de 


bătrână. 

Începuse într-adevăr fântâna să se clatine? Boston 
simţea cum pe fruntea lui se adunau broboane de sudoare. 

— Ah, prostii, babo! strigă o a treia femeie. Între timp, în 
jurul fântânii se strânsese tot mai mult un cerc de curioşi. 

— Mâncătorii de porci spun despre oricine că are 
legământ cu dracu’. Bucură-te dacă nu ţi se întâmplă şi ţie 
şi alor tăi! 

— Dar au dovezi! strigă baba. Au de la băiatu' ăsta 
dovezi ce nu se pot tăgădui. Ducea cu el unelte pe care 
mâna omului nu le poate face. 

Din nou se auziră strigăte de aprobare. Şi maurii se 
temeau de diavol. 

Şi fântâna se clătina acum de-adevăratelea, vocile 
veneau tot mai de departe. Boston simţea un nod în gât. 

— Le-ai văzut cu ochii tăi, babo? întrebă femeia care 
aştepta la rând, în faţa lui Boston. De când crezi în 
minciunile mâncătorilor de porci? 

Boston observă că şi pământul de sub picioarele lui 
începuse să se învârtească. Nu trebuia să cadă, nu trebuia 
să piardă turbanul, trebuia să vadă ce mai urmează. 

O luă la fugă. Capul nu-i mai gândea şi i se părea că 
pământul se clatină tot mai tare sub paşi. Auzi nişte femei 
strigând în urma lui; dar nimeni nu se luă după el. 

Abia după ce lăsase în urmă ultimele case şi ajunsese pe 
drumul spre Lanjarón, care se întindea tot mai neted şi 
mereu de-a lungul pârâului, se trânti sub un măslin. 
Simţea că iar i se face rău. 

Era aşa cum spusese Tariq. De acum înainte, pentru 
întreaga ţară, el era un vasal al diavolului. Şi auzise asta în 
sat: de acum înainte nici măcar maurii nu îl vor mai apăra. 


34. 


Granada în aprilie, prezent 

Manuel şi-a adus aminte de îndată ce i-a văzut pe băieţi. 
Forfota de pe străzi crescuse din acea dimineaţă, el 
încercase să fie vigilent; prea i se furaseră multe în 
ultimele zile, din neatenţie. Între timp el dispărea mereu în 
prăvălie ca să mai tragă o duşcă. Intr-o bună zi, toate vor fi 
trecut de suficient de mult timp; atunci o să-l poată uita pe 
puştiul blond, de asemenea, şi placa. N-o să mai aibă 
nevoie de băutură. Şi acum iată-i din nou pe ăştia trei. 

— Dumneavoastră aţi fost, señor, nu-i aşa? spuse primul. 
Manuel şi-l aminti, data trecută nu vorbise el, deşi era cel 
mai înalt şi părea să fie şi cel mai mare. Pe buza de sus îi 
mijea deja o mustăcioară. 

— Ce am fost? întrebă Manuel. Cu coada ochiului îl 
observa pe vecinul lui. Dacă nu se amesteca din nou, totul 
putea să meargă foarte repede. Nu ştiu nimic, nu cunosc 
nimic. N-am văzut nimic. Despre cine vorbiţi? 

— N-a apărut nici acum! spuse cel mai mic. Vorbea cu 
întreruperi, îşi căuta cuvintele. Spaniola lui era de groază. 
Vă rog! Dacă ştiţi ceva, señor! Vă rog! 

O femeie tânără, cu faţa înroşită, îşi ţinea un lanţ colorat 
ţipător în decolteul adânc al bluzei şi întorcea capul, 
încoace şi încolo, în faţa oglinjoarei soioase de pe tocul 
uşii. 

— Cât costă? întrebă ea. 

Manuel încasă banii. Tinerii mai erau tot acolo, muţi, în 
faţa stivelor de feţe de pernă din piele şi aşteptau. 

— Nu ştiu nimic! spuse Manuel. Nu ştiu nici măcar 
despre ce vorbiţi. Poliţia a fost şi ea aici dar eu nu ştiu 
nimic! 

— Vă rog, señor! spuse cel mic din nou. Vă rog, señor! 
Cu puținele lui cuvinte, cu spaniola lui săracă, poticnită, 


arăta neajutorat, ca un copil mult mai mic. Ajutaţi-ne, vă 
rog, señor! 

Manuel văzu cum vecinul îi aruncă o privire. Ştie tot, 
gândi el, dar ce poate să ştie? Bănuielile nu sunt suficiente 
ca să vorbeşti despre ele la poliţie. Chiar deloc despre 
nişte presupuneri ca asta. 

— Nu vă pot ajuta! spuse el şi făcu o mişcare ca şi cum 
ar fi vrut să gonească un cârd de gâşte. Nu ştiu cine v-a 
dat ideile astea. 

— Întrebaţi-l de placă! strigă vecinul, peste umăr. Hei, 
Manuel, ce este? Întrebaţi-l de placă, băieţi! După aceea 
vecinul trebui să scoată portmoneul greu şi să-i dea bani 
schimbaţi unui turist. 

Încărcătura unui autobuz de călători mai în vârstă se 
revărsă pe stradă, patru femei probau inele, luau baticuri 
de pe suporturi, le înfăşurau cu impertinenţă în jurul 
şoldurilor şi îşi clătinau râzând fundurile grase; după ce 
dispăruseră, fără să cumpere, Manuel răsuflă uşurat. 
Băieţii nu se mai vedeau nicăieri; vecinul lui întoarse arcul 
unui câine de jucărie mecanic, care dansa pe stradă 
hămăind şi dând din coadă. 

Am scăpat, gândi Manuel, şi făcu un pas înapoi în 
prăvălia întunecată. Dar cât o să mai rezist minţind, când 
mie îmi tot vine să vorbesc. Mâna îi tremura când apucă 
sticla, de data asta nu îi mai ajungea o singură duşcă. 

Simţi ochii aţintiţi asupra lui în timp ce încă mai bea şi 
cum, pentru câteva minute, se răspândea în el acea 
uşurare minunată care îl ajutase în ultimele zile să 
depăşească frica şi sperietura. Numai că îi lua şi vigilenta. 
Şi că dispărea din nou, prea repede, lăsând în urmă numai 
melancolie şi tristeţe. 

— Vă rog, señor, vă rog! spuse micuțul aproape invizibil 
din fundul prăvăliei, unde se îngrămădeau tot mai mult pe 
rafturi tot ce nu mai voia nimeni să cumpere 

— Ce căutaţi aici, înăuntru, mormăi Manuel. Puse sticla 
deoparte cu grijă. Ce minunată uşurare. De fapt, de ce să 
nu vorbească, ce s-ar putea întâmpla? 

— Povestiţi-ne despre placă, señor, spuse cel cu puf pe 


buza de sus. 

— Toate astea sunt numai legende şi basme, murmură 
Manuel şi se aşeză pe o şa de cămilă. Ochii tânărului 
pluteau undeva deasupra lui. Superstiţii! Numai legende şi 
basme. Vorbind simţea că se uşurează. 

În sfârşit, acum se va întâmpla ceea ce aşteptase în 
ultimele zile: să-şi spună povestea; şi ascultătorii lui să 
râdă. Numai de aceea povestea acum. Să râdă de el, când 
va termina de povestit, să râdă de el. 

Atunci va şti, în sfârşit, că nu s-a întâmplat absolut 
nimic; şi că nu era vinovat. 


al-Andalus, 1492 

Boston s-a odihnit doar scurt timp sub pom. Greaţa 
creştea în valuri şi apoi pleca. Tot mai simţea oboseala 
aceea fără margini, dar ştia totuşi că acum nu trebuie să 
se gândească la somn. 

Doi copii veniseră şi îi aruncaseră priviri temătoare; apoi 
întinseseră sub copaci o pânză şi bătuseră coroanele 
pomilor cu un băț, plini de speranţă; dar nicio măslină nu 
răpăise pe pânză. Boston încercase să le zâmbească. 

Ocolise LanjarOnul, oraşele erau periculoase, acum totul 
era periculos. Noaptea o petrecuse într-un staul de oi gol, 
fără să doarmă. 

Acum îl căuta toată ţara. Pe un ins, aliat al satanei, nici 
maurii nu îl vor apăra de Inchiziţie şi, cu siguranţă, nici 
evreii, oricât de mult i-ar fi urât pe regi. Nu mai avea nicio 
îndoială că vestea despre bunurile lui inexplicabile se va 
răspândi pretutindeni, mai repede decât lumina. Rucsacul 
era dovada lor, în primul rând mobilul. 

Dar ce ar fi putut să creadă oamenii despre proveniența 
acestor obiecte la care totul era străin şi neliniştitor? 
Lumina de pe ecran, sunetele din interiorul lui, chiar şi 
materialul ciudat din care era făcut. Ce ar fi putut să 
creadă oamenii, dacă ei şi aşa căutau peste tot urmele 
dracului, ce altă explicaţie ar fi putut să existe pentru ei? 

Dacă voi fi recunoscut, sunt pierdut, gândi Boston. Din 


acest moment oricine din ţara asta înseamnă pentru mine 
o ameninţare. Povestea asta va pătrunde până şi în cel mai 
mic sătuc maur; şi dacă îmi vor vedea părul blond, mă vor 
târi pe Alhambra. Dar, pentru mine, poate că moartea ar 
putea să însemne întoarcerea acasă. De unde să ştiu dacă 
placa este cea care mă va duce înapoi? Se frecă la ochi. 
Poate că nu ar trebui să-mi fie frică de moarte. Nu vreau 
să mă gândesc la tortură, la rug. Dacă ne pierdem 
speranţa, se întâmplă tocmai ceea ce ne înfricoşează, cu 
siguranță. 

Când auzi muezinul, porni din nou la drum. Picioarele îi 
mergeau parcă de la sine. Trebuia să fie atent să nui se 
închidă ochii în mers. Sunt mult prea obosit ca să mai 
gândesc. 

Drumul devenise mai larg acum, aproape o şosea 
pietruită, soarele era sus pe cer. În stânga şi în dreapta se 
despărţeau drumuri laterale şi dispăreau în munţi. Din 
când în când, întâlnea câte un băiat mânând o capră, o 
femeie cu ulcior de apă, copii cu coşuri în spinare. Nimeni 
nu îi dădea atenţie. 

Sunt mult prea obosit ca să gândesc, prea obosit ca să 
merg. Numai un pui, un puişor de somn, numai până voi 
putea să gândesc din nou, să merg din nou. Numai un pui, 
un puişor de somn. 

Boston se împiedică. 

— Măi, măi, măi! spuse o voce prietenoasă. O căruţă cu 
catâri se opri în faţa lui şi aşteptă. 

— Ce-o fi cu copilul ăsta de maur aşa de obosit? 

Pe capră, cu hamurile ţinute lejer în mâinile bronzate, 
şedea un călugăr. 

Boston vru să fugă. Un călugăr era mai rău decât oricine 
altul, un slujitor al bisericii care înalţă ruguri şi îl 
urmăreşte cu patimă pe orice necredincios. Care îl căuta 
pentru că avea legământ cu dracul. Tocmai un călugăr îi 
dăduse de urmă. Dar picioarele nu-l mai ascultau. 

— Ei, ei, ei! spuse călugărul. Între timp, greoi, se lăsase 
să alunece jos din căruţă. Rasa stătea întinsă pe burta lui 
rotundă şi crucea de lemn de pe piept sălta la orice 


mişcare. O să cazi grămadă de obosit ce eşti, băiat de 
maur! Nu cumva avem acelaşi drum? Urcă-te la mine în 
căruţă! 

Soarele ardea deasupra câmpiei, pe care, în depărtare, 
aproape topit în ceaţă, se putea desluşi oraşul. 

— Pot să merg, murmură Boston. Apoi simţi cum i se 
înmoaie picioarele. 

În clipita dinainte de a leşina, gândi, aproape cu 
uşurare, cât de bine era că acum totul ajunsese la un 
sfârşit. Nu mai trebuia să fugă. 


35. 


Soldaţii se grăbeau să revină în Granada, chiar şi pe 
prizonieri îi urcaseră pe cai, cu mâinile legate. 

— Ce se va mai bucura Marele Inchizitor! strigase 
soldatul cu cicatrice. Noi suntem puşi aici ca să-i facem 
bucurii reginei! 

Işi frecase mâinile şi îşi îndemnase oamenii să 
călărească mai repede. Chiar şi peste noapte le îngăduise 
doar un scurt popas. Marele Inchizitor aştepta, rugul 
aştepta; pe soldatul cu cicatrice îl aştepta o recompensă. 

Tariq, cu privirea încremenită, se uita printre urechile 
calului tot înainte, la drum; în spate, îl auzea pe Salomon 
scâncind. Placa tot mai era înfiptă în cingătoarea 
soldatului, acum era total indiferent. Tariq se gândise o 
clipă dacă trebuie să-i spună comandantului adevărul; apoi 
îşi dădu seama cât de imposibil ar fi fost. Acum, încă mai 
puteau să spună că nu ştiu nimic despre Boston, Salomon 
şi el, că nu l-au văzut decât o dată, în acea împrejurare, în 
Realejo. Dar dacă i-ar fi vorbit despre placă, prin asta ar fi 
mărturisit că îl cunoaşte pe Boston şi că voia chiar să îl 
ajute. Mai bine să-l lase să creadă că este destul de smintit 
şi a vrut să le fure armele noaptea, prosteşte, ca un copil. 

Şi totuşi, nu credea că minciuna asta era suficientă ca 
să-i apere pe Salomon şi pe el. Marele Inchizitor va vedea 
în ei prietenii aliatului satanei. El va cere să i se spună 
unde îl putea găsi pe Boston. Il va trăda Salomon pe 
Boston sub tortură? Îl va trăda chiar el? Mărturisind că 
Boston se ascunde în satul emirului, ar însemna că îl 
trădează şi pe emir. 

Din când în când, Tariq aţipea; dar simţea tot timpul sub 
el pasul calului. Capul îi cădea înainte, pe coama calului şi 
atunci îl ridica speriat. 

Nu-l voi trăda niciodată pe emir, gândi Tariq; şi nici pe 


Boston cu uneltele lui diavoleşti. Să-l caute ei singuri, cine 
poate să ştie dacă se mai ascunde în sat. Eu voi rămâne la 
ceea ce le-am spus de la început: că nu-l cunosc pe băiatul 
blond. 

Dar cine ştie ce va mărturisi el sub tortură. 

Ajunseră la marginea oraşului la revărsatul zorilor, când 
cântecul  muezinului răsuna deasupra  acoperişurilor. 
Soldatul cu cicatrice nu i-a îngăduit să se roage pe drum, 
Tariq nu s-a necăjit. Allah ştie a cui e vina. 

— Hei, hei, hei, sculaţi, deschideţi poarta! strigă soldatul 
şi bătu tare în lemnul ferecat cu fier. Un paznic scoase 
capul obosit, sus, deasupra crenelurilor. 

— Daţi-ne drumul! Ne aşteaptă regina şi Marele 
Inchizitor de asemenea! 

Tariq auzi cum era învârtită manivela. Poarta se ridică 
încet. Paznicii, somnoroşi, îi lăsară să intre. 

Pe drumul ce ducea în sus, la Alhambra, soldatul îşi 
ştergea mereu pieptarul şi îşi netezea părul. Zâmbetul de 
pe faţa lui arăta oricui cât de mult se bucura pentru 
recompensa ce va primi. Ce-i drept, nu-l adusese chiar pe 
aliatul dracului, pe spion însuşi; dar, oricum, pe prietenii 
lui, cărora, dacă li se vor arăta mai mult timp 
instrumentele, e foarte sigur că vor spune cum se poate 
ajunge la el. 

La Puerta de la Justicia îi opri o santinelă. 

— Vom da de veste! spuse soldatul. Maiestăţile Lor dorm 
încă adânc. Aţi venit prea devreme. 

— Poate fi prea devreme când e vorba să învingi satana? 
strigă soldatul cu cicatrice. Lăsaţi-ne înăuntru! 

Şi totuşi, dură câtva timp până să li se dea drumul. Lui 
Tariq i se închideau ochii, ba se trezea, ba adormea din 
nou; îl văzu pe Salomon căzut în şa, cu capul pe gâtul 
calului. 

— La carceră cu voi! strigă soldatul cu cicatrice. Îi 
împinse prin curte, spre palat; lui Tariq nu i se mai 
îngăduise niciodată până atunci să calce în aceste clădiri. 
Temniţa se găsea chiar sub mexuar, sub turnul Comares. 

Cu fiecare pas în jos, pe trepte, se făcea tot mai frig, 


paşii lor răsunau. Aici zidurile nu mai erau construite din 
gresia roşie care dăduse numele cetăţii; pe blocurile grele, 
cenuşii, lucea umezeala. Brusc, Tariq simţi cât de însetat 
era. 

La piciorul scării un soldat se rezema, obosit, de perete, 
în întunecimea închisorii era cam greu de observat. 

— Oaspeți noi? întrebă el şi se apropie de ei. Tariq văzu 
că şchiopăta. Câţi încă? Aici nu mai e loc şi pentru ei! 

— Ei, Pablo, tu ai cam uitat câte ceva în postul ăsta 
liniştit, crede-mă! spuse soldatul cu cicatrice. Fă bine şi 
cazează-i! Pe ăştia doi i-am prins în Alpujarras, erau 
împreună cu băiatul care are legământ cu dracu’! Il 
înghionti pe Tariq în spate. Ei o să ne mărturisească unde 
putem să-l găsim şi pe el, dacă Marele Inchizitor le va 
arăta mai întâi instrumentele lui binecuvântate! 

Inima lui Tariq bătu mai repede. 

— Am mai spus că nu îl cunoaştem pe aliatul satanei! 
răcni el. Despre asta trebuia să fie vorba, numai despre 
asta. Cel ce cunoştea un aliat al satanei era, pentru 
Torquemada, el însuşi aliatul satanei. Salomon şi el nu îl 
cunoscuseră niciodată pe Boston! Era asta laşitate? 

Soldatul de gardă luă legătura de chei. Metalul zornăi pe 
metal. 

— Pot să-i bag cu ăsta de aici, spuse el căutând în 
mulţimea de chei una potrivită. 

— Dacă Marele Inchizitor îi arată instrumentele lui 
binecuvântate, spuse soldatul cu cicatrice şi un zâmbet 
fericit i se lăţi pe toată faţa, o să-şi aducă aminte şi ce n-a 
avut habar până atunci că ştie. Mai aşteptaţi un pic şi 
instrumentele o să facă şi la voi minuni! Gradul întâi: 
menghină pe degete şi fierul roşu. Gradul doi: scaunul de 
tortură şi după aceea roata. Gradul trei: strivitorul de cap 
şi... 

— După strivitorul de cap n-o să mai puteți afla prea 
multe de la el, spuse soldatul de gardă. Alese din legătura 
lui de chei una uriaşă şi o băgă în broasca uşii negre de 
lemn, în care, cam la înălțimea capului, era tăiată o 
ferestruică cu zăbrele. 


— Pentru un interogatoriu, strivitorul de cap este un 
instrument nepotrivit! N-am înţeles niciodată cum de nu îşi 
dă seama de asta şi excelența sa, Marele Inchizitor. i 

Uşa se roti în balamalele groase, schelălăind. In 
încăperea mică, ce primea o lumină slabă numai prin 
ferestruica zăbrelită a uşii, şedea pe podea un om cu capul 
pe genunchi, acoperindu-l cu braţele. Mirosea a mucegai, 
sudoare veche de mai multe săptămâni şi excremente. 

— Ţi-au venit oaspeţi, bătrâne! strigă soldatul cu 
cicatrice. Tariq simţi din nou genunchiul lui în spate, totuşi 
încercă să rămână drept. 

Omul de pe pardoseală ridică încet capul. Arăta obosit, 
buimac, descurajat. Apoi făcu ochii mari. 

— Salomon, şopti el. 

Salomon ridică şi el capul. j 

În munţi era atât de curajos, gândi Tariq. În al- 
Pudxarras era la fel de puţin fricos ca şi mine. Probabil că 
trebuie să înţeleg de ce priveliştea asta îi este suficientă ca 
să-l apuce plânsul. 


— Zău că aici ai o viaţă liniştită, Pablo! spuse soldatul cu 
cicatrice. El îşi predase prizonierii aşa cum i se ordonase, 
acum putea, în sfârşit, să se odihnească. Scara era în faţa 
lor, scara din beciul de sub turnul Comares; simţi brusc că 
nu va ajunge niciodată până la capătul ei. Era nesfârşit de 
lungă. Avea nesfârşit de multe trepte. N 

— Să mai dorm şi eu odată! spuse el. Ințelegi ce vreau 
să spun? Am crezut că la război e rău; dar acum, jur pe 
Sfânta Maică a Domnului, este şi mai rău. 

Se rezemă de perete, la piciorul scării. O scurtă pauză, 
apoi va urca înapoi. 

— Nu ne dau pace, mormăi el. Maurii! I-am biruit, să ne 
lase în pace! Îşi rezemă capul de piatră. Nu mai ai nişte 
rachiu, camarade? Nouă ni s-a terminat, în timpul 
marşului. Prea multe marşuri! Maurii să ne lase odată în 
pace! 

— Beciul este ticsit, spuse Pablo. Acu’, mai aduceţi şi 
copii! Cu cât trece mai mult timp de la război, cu atât mai 


mult se umplu închisorile. Aşa ar trebui să fie? 

Nu îl întrebase el pe Pablo dacă îi dă ulciorul? Măcar o 
duşcă? 

— Ar trebui să aveţi de băut, aici, în cetate! spuse 
soldatul cu cicatrice. Pablo, înainte să mă culc... 

Pablo clătină din cap obosit. Fireşte, gândi soldatul. Aici, 
jos, în postul lui liniştit, la ce să-i trebuiască sfânta beţie. 
Cu siguranţă că aici putea să şi doarmă. Viaţa nu era 
dreaptă, nici în timp de război şi tot atât de puţin şi după. 
Începu să urce scara. Atât de nesfârşit de lungă, nesfârşit 
de lungă. Trebuia să se sprijine de pereţi. Să doarmă. 

Din cingătoare îi căzu ceva, auzi cum se lovea de trepte. 
Soldatul ştia ce este şi fără să se uite. De fapt, de ceo 
purtase la el atâta timp? Un trofeu. Greutate de prisos. Dar 
în Alpujarras a putut să-i sperie cu ea, se bucurase să vadă 
frica în ochii lor. 

Că Pablo se aplecase şi cu o mişcare rapidă făcuse să 
dispară placa sub cămaşă, nu observă. Atât de multe 
trepte. Atât de obosit. 


36. 


Când Boston îşi reveni din leşin, simţi mai întâi 
zdruncinături în sus şi în jos, sub spate. Scândura pe care 
era culcat degaja un miros puternic. Încă înainte de a 
deschide ochii ştia unde se află. li dăduseră de urmă; fuga 
se sfârşise. 

De pe capra căruţei auzi o voce subţire de bătrân 
cântând monoton, suna ca un coral. Cu toată prudenţa de 
care era în stare, se ridică în capul oaselor. 

Lumina blândă anunţa venirea serii, pe ogoare oamenii 
îşi curăţaseră sapele şi coasele cu iarbă şi frunze şi 
porniseră la drum spre casă. Strada rămăsese părăsită. 

Doar un salt şi sunt liber! gândi Boston pipăindu-şi 
prudent şi uimit încheieturile mâinilor. De ce nu era legat 
de căruţă? Cât de uşuratic era călugărul! De ce nu îi erau 
legate mâinile şi picioarele. Fratele de la mănăstire îl lua 
drept maur. Cu atât mai uşor putea să scape, chiar acum. 

Boston îşi săltă prudent picioarele peste scândurile 
laterale ale căruţei. Cântecul de pe capră se auzi mai tare, 
la un sunet prea înalt vocea se frânse şi îşi schimbă 
registrul. Boston se propti cu mâinile de marginea 
atelajului şi căută un sprijin sigur ca să sară jos. 

— Să nu facă asta... băiatul de maur, spuse foarte tare 
vocea de pe capra căruţei. 

Boston încremeni. 

— Putea să-mi scape aşa uşor, aşa uşor! murmură vocea. 
Călugărul se uita tot timpul în faţă, la drum, Boston nu 
vedea decât o cunună de păr rar şi o tonsură spre ceafă. 
Părea că vorbeşte cu sine însuşi. Domnul, în nemăsurata 
Sa înţelepciune a făcut picioarele băieţilor mai iuți decât 
căruţa cu catâr, sau picioarele bătrâne ale unui vechi 
călugăraş! Şi câte un... maur, poate fi mai în siguranţă în 
sânul bisericii decât în altă parte. Prrr, surule! Ho! 


Căruţa se zgudui, apoi se opri. Boston ezita. Sări! gândi 
el. Sări odată, Boston! Ce mai aştepţi? 

Dar se mai simţea încă epuizat, după două nopţi de 
veghe. Dorinţa de a rămâne pur şi simplu pe loc, era 
copleşitoare. 

— Şi câteodată, spuse vocea, Domnul, în nemăsurata Sa 
înţelepciune, aduce, pe neaşteptate, în faţa celui mai umil 
slujitor al său, lucruri pe care acesta n-a dorit deloc să le 
vadă. Călugărul cobori greoi de pe capra căruţei şi căută 
în traista cu nutreţ. Dinţii catârului măcinau regulat şi 
plescăiau. Sfânta Maică a Domnului, ce îl sfătuieşti pe 
cucernicul tău fiu, în nemăsurata Ta bunătate? Nu s-ar fi 
putut tot atât de bine întâmpla ca acest prea umil servitor 
al bisericii Tale să nu vadă ce a văzut, cu toate că şi-a 
întors privirea, când... băiatului de maur i-a zburat de pe 
cap turbanul, atunci când a căzut la pământ? Călugărul 
ridică ochii spre cer, parcă ascultând; apoi încuviinţă din 
cap. Lui Boston inima i se opri o clipă. Aşa mi s-a părut şi 
mie, Sfântă Fecioară, cea plină de har, spuse călugărul 
mulţumit. Aşa cum spui, s-au mai pomenit chici blonde 
printre mauri, de ce să nu fie băiatul acesta unul de ai lor? 
Un băiat de maur, doar un nevinovat băiat de maur! Şi că 
neîncrederea ce domneşte în aceste zile pretutindeni, 
printre oamenii creştini, nu este deloc plăcută Domnului, 
îmi mai spui, Sfântă Fecioară? Scărpină catârul între 
urechi. Boston era încă pregătit să sară. Pe de altă parte, 
Sfântă Mărie, Maica Domnului, spuse călugărul, ştii Tu 
însăţi cât de puţini dintre credincioşi împart aceeaşi 
credinţă cu noi! Nu vreau să-i numesc orbiţi, sunt doar un 
biet frate de la mănăstire, care se pricepe întrucâtva să 
facă brânză şi cu siguranţă nu e treaba mea să pun la 
îndoială înţelepciunea Bisericii Mamă, întruchipată de 
Marele Inchizitor al nostru! Însă noi doi, Maica Domnului, 
Tu şi cu mine, suntem oare de aceeaşi părere faţă de 
această întrebare? Ridică din nou ochii spre cer apoi 
încuviinţă din cap evlavios. Nu voi întârzia, drept 
mulţumire, să rostesc o Ave-Maria, spuse el. Însă Tu 
înţelegi, Sfântă Fecioară, că acum nu pot zăbovi. Brânza 


trebuie să ajungă în oraş, preamilostivele Lor Maiestăţi o 
aşteaptă cu nerăbdare. Oftă, apoi se uită la Boston ca şi 
cum ar fi observat abia acum că băiatul îşi venise în 
simţiri. 

— Ei, ei, ei, micuțul meu prieten maur s-a trezit! strigă 
el prietenos. Ai fost sleit de puteri când te-am întâlnit, 
nădăjduiesc că am făcut bine când te-am urcat în căruţa 
mea? Drumul spre Granada este şi drumul tău? 

Boston încuviinţă din cap. Încerca să înţeleagă. 

— Aşa m-am gândit şi eu, spuse călugărul mulţumit. 
Cum le potriveşte întotdeauna Domnul atât de minunat, în 
nemăsurata lui bunătate, când întâlnim omul potrivit, în 
momentul potrivit. Surâdea. De altfel, băiete, eu cred, şi îl 
măsură cu privirea pe Boston mai atent şi mai repede 
decât s-ar fi potrivit cu tonul, că trebuie să facem un mic 
popas la pârâul cel mai apropiat. Sfânta Fecioară, după 
cum îţi pot spune cu bucurie, împărtăşeşte convingerea 
mea. Dacă vrei să te aşezi din nou între coşurile mele cu 
brânza pe care regina o doreşte deja atât de mult, ne 
putem continua călătoria. 

Căruţa se urni din loc. Are dreptate călugăraşul ăsta 
ciudat, gândi Boston. După ce mă voi odihni cum trebuie 
voi putea scăpa de el uşor. Cum ar putea să mă mai ajungă 
cu picioarele lui obosite şi bătrâne şi cu căruţa cu catâr, 
atât de rablagită. Între coşurile lui cu brânză sunt la fel de 
sigur ca şi oriunde în ţara asta, poate chiar mai sigur; pot 
sări jos, în orice moment. Atunci de ce să nu merg cu el? 
Fiecare milă pe drumul spre Granada, pe care nu trebuie 
să o parcurg cu picioarele proprii, mă duce mai repede la 
destinaţie. Dar trebuie să am grijă să nu adorm, oricât aş fi 
de obosit. Trebuie să rămân treaz. r, 

Totuşi el se trezi când căruţa se opri cu o smucitură. În 
liniştea nopţii, la marginea drumului, se putea auzi 
limpede susurul unui pârâu. 

— Trebuie să cobori, băiete, spuse călugărul, acum şi 
vocea lui era obosită. Îngenunchează lângă apă. 

Boston ezită. Ar fi putut să mă lege, dacă ar fi vrut să mă 
predea! gândi el. Oare nu ştie cine sunt? Cu siguranţă că 


există o recompensă când i se aduce Marelui Inchizitor un 
eretic care are legământ cu diavolul. Dar călugărul nu a 
făcut asta. Aş fi putut să fug în orice moment, dar el nu a 
luat nicio măsură preventivă. De ce să nu am şi acum 
încredere în el? 

Pârâul era mai lat decât se aşteptase Boston. Sărea 
clipocind peste pietre şi prundiş, apa de la topirea zăpezii 
din Sierra se învolbura şi spuma ţâşnea când se lovea ici şi 
colo de câte o lespede de stâncă. 

— Trebuie să îngenunchezi, băiete, spuse călugărul din 
nou, oftând. Altfel eşti prea înalt pentru mine, biet om 
bătrân. Boston îl privi întrebător dar călugărul se uită într- 
o parte. Şi acum - ştiu că asta nu îi place unui musulman, 
dar ai toată încrederea în mine băiatule de maur! - 
turbanul jos! 

Boston îşi duse mâinile la cap. Călugărul se uita şi acum 
într-o parte. 

— Ştie şi Sfânta Fecioară că există mauri bălai, spuse el. 
N-a avut Boabdil însuşi, ultimul dintre nasrizi, chica 
bălaie? Jos turbanul, băiete! 

Boston ezita; dar apoi aşeză turbanul lângă el, în iarbă. 

— S-ar putea să doară un pic, băiete, spuse călugărul şi 
scoase cu mâinile apă din pârâu. O lăsă apoi să curgă 
peste capul lui Boston până îi căzu părul pe ochi, în şuviţe 
ude. Dar sunt învăţat de mulţi ani. N-avea frică. 

Mă botează, gândi Boston uimit. Să fie ăsta un botez? 
Apoi văzu cuțitul deasupra capului. 


De când curtea coborâse în Granada, Johanna era trezită 
în fiecare dimineaţă de cântarea muezinului. 

— După aceea te întorci pe partea cealaltă şi adormi din 
nou, porumbiţa mea, spuse doica. Ce treabă ai tu cu 
rugăciunea de dimineaţă a păgânilor? Dormi mai departe, 
căprioara mea, ai deja nişte umbre sub ochii tăi frumoşi! 

Dar Johanna se scula în fiecare dimineaţă fără să scoată 
o vorbă. Dacă ar fi fost sinceră şi-ar fi mărturisit că, între 
timp, asta devenise pentru ea cea mai plăcută oră a zilei: 
în afară de mauri, oraşul dormea; mama ei, tatăl ei, toată 


curtea. La această oră matinală cetatea îi aparţinea. 

Johanna împinse cu grijă plapuma la o parte. Doica, de 
pe culcuşul de lângă uşă, scotea nişte sforăituri 
asurzitoare, cu fiecare zi era tot mai greu de suportat. 
Dacă aş putea să dorm buştean ca ea, n-ar mai trebui să 
mă trezească niciun muezin. Curând vor putea să o culce 
pe unul dintre minarete, ca să trezească cu sforăitul ei 
maurii! Chicoti. 

La fel ca în fiecare dimineaţă, căută mai întâi la 
picioarele patului. Perniţa mai era acolo. Câteodată o 
pipăia noaptea, pe jumătate adormită, cu degetele de la 
picioare, apoi simţea o uşoară înfiorare înainte de a se 
întoarce în somn. 

Muezinul moscheii de lângă dealul cetăţii avea o voce 
frumoasă, puternică. Se aşeză la fereastră, răsuci în mâini 
perniţa ciudată, şi ascultă. Aici, în Granada, simţea în 
fiecare dimineaţă cât de plin de speranţă era oraşul, la 
această oră vrăjită, când ivirea zorilor poleia cu aur cerul 
deasupra caselor. Ca şi cum fiecare zi ar fi putut aduce o 
minune pentru Granada, fiecare zi obişnuită şi asta tot 
mereu. După ce străzile se umpleau, promisiunea asta se 
evapora. Când se trezeau ceilalţi. Dar ea o simţise, o 
simţea din nou în fiecare zi. 

Perniţa dintre degetele ei nu-şi pierduse nimic din luciul 
exotic. Uneori, când se aburea între sâni, scuipa pe 
degetul arătător şi o ştergea. Sticla ciudată, flexibilă, din 
care era făcută, i se părea între timp tot mai familiară. 

Şi totuşi nu-i cunosc secretul, gândi Johanna. Cine a fost 
logodnicul care nu-mi era logodnic? Ce vrajă ascunde 
perniţa asta? Dacă ar şti Marele Inchizitor că ascund unul 
dintre obiectele diavolului, ba că îl port chiar peste tot cu 
mine, ce ar face oare? Dacă ar şti mama, ar muri de frică. 
Ar crede că sufletul meu nu mai poate fi salvat. 

Johanna se strâmbă ironic. Se speriase şi ea când 
Marele Inchizitor arătase cartea, oul ciudat, perna de piele 
cu monede în ea. Dar trebuiau să fie chiar toate neapărat 
unelte ale satanei? Tot ce era ciudat, străin, atrăgător, 
minunat? Talavera spusese că lucrurile astea puteau să 


vină din depărtatul Cathai, pe care Marco Polo l-a cercetat 
odinioară, asta i-ar fi plăcut mult mai mult. Ce ar fi dacă 
oamenii din depărtatul Cathai ar putea să facă obiectele 
cele mai ciudate? Ce ar fi dacă ea însăşi ar putea să 
călătorească o dată acolo, în haine băieţeşti poate, şi fără 
doică, şi acolo să cunoască toate lucrurile astea? 

Poate că mamă-sa n-ar trebui să-l refuze pe genovez. 
Poate că lucrurile astea, în loc să dovedească puterea 
diavolului, arată tocmai că la misteriosul Cipangu şi la 
Cathai se putea ajunge pe un drum mai scurt decât 
credeau până acum toţi învățații? Dacă evlavioasa ei mamă 
şi Marele Inchizitor nu ar bănui că în spatele tuturor 
lucrurilor se ascunde întotdeauna dracul! Răsuci perniţa 
între degete. În orice caz ea prefera să creadă în Cathai. 

Muezinul îşi sfârşise chemarea, în spatele ei doica 
horcăia în somn şi se căznea să-şi întoarcă trupul greoi pe 
o parte. Apoi sforăi, parcă uşurată, mai departe. 

Dacă aş şti ce este, gândi Johanna. Dacă aş şti ce voia să 
facă cu ea. El are un secret, dar acesta trebuie să fie 
întotdeauna dracul? Poate că a călătorit numai departe! 
Poate cunoaşte ţări pe care nimeni nu le-a mai văzut, poate 
că tocmai de aceea era atât de obosit, pentru că a călătorit 
atât de mult până aici! Imi pare bine că l-am lăsat să 
scape! Nu vreau să-l găsească! Dar, pe de altă parte, nu 
voi mai putea niciodată să-l întreb. Nu mai pot răbda să nu 
ştiu nimic. 

O muscă zburătăci pe fereastră şi se învârti agitată 
deasupra feţei doicii. Bâzâitul ei răsuna puternic şi speriat, 
în liniştea dimineţii. Apoi se aşeză pe fruntea doicii. 

Doica sări în sus agitându-şi braţele. 

— Uşş, uşş, uşş! strigă ea. Porumbiţa mea! Căprioara 
mea! Ca în fiecare dimineaţă, ca în fiecare, fiecare, fiecare 
dimineaţă. Să nu cazi de la fereastră! Vino înăuntru! 

Johanna pufni în râs şi se aplecă înainte ca şi cum ar fi 
vrut să sară în gol. N-are habar de cel mai periculos lucru 
al meu, gândi ea mulţumită. Despre asta nimeni nu 
bănuieşte nimic. i 

Ah, în sfârşit am şi eu un secret. În sfârşit pot spera să 


mi se întâmple ceva minunat. 


37. 


La prima atingere, Boston tresărise atât de tare încât 
briciul îi crestase pielea capului; apoi înţelesese ce făcea 
călugărul. A 

— Vrei să mă razi în cap! şoptise el. Imi tai părul! 

Şuviţele îi cădeau pe umeri în stânga şi în dreapta, i se 
lipeau după urechi, treceau prin faţa lui luate de apa 
înspumată a pârâului, spre confluenţa cu râul următor. El 
a stat liniştit, pe cât i-a fost posibil. 

— Păi, Creatorul fie lăudat că fratele brânzar are cel mai 
ascuţit brici din toată mănăstirea! spuse călugărul şi tăie 
încă o şuviţă ţinută între degete. Pentru că, de fapt, fratele 
brânzar nu este numai fratele brânzar, băiete, ci, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, şi fratele bărbier! Cu dosul mâinii îl 
mângâie pe Boston pe cap. Şi totuşi, şi totuşi, numai cu 
apă... Oftase nemulţumit. Numai o mică tonsură nu e de 
ajuns, tinere prieten! Când râdea, parcă behăia. 

În cele din urmă, după ce călugărul ştersese briciul cu 
un smoc de iarbă, Boston ştiuse că acum ţeasta lui este 
pleşuvă. Încercase, la lumina lunii, să-şi recunoască 
imaginea oglindită în pârâu; dar chiar dacă lumina lunii ar 
fi fost destul de puternică, apa era totuşi prea neliniştită ca 
să vadă. 

Poate că şi asta este foarte bine, gândi Boston. Habar n- 
am cum arăt cu chelie! N-aş mai îndrăzni să mă arăt 
printre oameni! Dar de ce face asta călugărul? 

— Fireşte o să-ţi crească curând noi tuleie blonde, 
trebuie să ai grijă, spuse călugărul şi se ridică de jos 
oftând, îşi deznodă încet sfoara care-i ţinea rasa strânsă 
deasupra burţii, apoi Boston văzu speriat că începuse să-şi 
tragă peste cap, pe îndelete, postavul aspru, cafeniu. 

— Da'-ntoarce-te cu spatele băiete! Nu trebuie să te uiţi 
cum un bătrân... Rasa veni în zbor şi ateriză în faţa lui 


Boston, era cât pe-aci să cadă în pârâu. 

— Ce mai aştepţi? întrebă călugărul nerăbdător. Nu vrei 
să-mi dai în schimb burnusul tău? Cât de mult trebuie să 
aştepte un frate obosit şi bătrân, sub cerul înstelat, în 
costumul lui Adam, gol, cum l-a creat Domnul Dumnezeu? 
Oftă din nou şi îşi făcu cruce. Fie binecuvântat întunericul, 
spuse el. Şi totuşi, cine ştie! Unele animale văd bine şi 
noaptea! Va trebui să-mi mărturisesc destrăbălarea. Insă 
Domnul mă va ierta. 

Boston nu îndrăznea să se întoarcă spre el. Cu degete 
tremurătoare scoase burnusul peste cap şi îl azvârli 
călugărului. Văzu numai conturul unui spate bondoc, 
dedesubt picioarele slabe şi strâmbe. 

— Îţi vine bine rasa mea? Acum, când putea să-şi 
netezească burnusul pe deasupra burţii, vocea lui se 
calmă. Işi aşeză şi turbanul pe cap. 

Boston se ridică în picioare şi îşi înnodă sfoara de mijloc. 
Rasa era largă şi atârna pe el, dar sfoara o ţinea strânsă în 
mai multe falduri. Mirosea tare a om bătrân şi a brânză. În 
viaţa lui de dinainte i-ar fi făcut scârbă. 

Boston simţi cum colţurile gurii lui voiau să se destindă 
într-un surâs. 

— Sunt călugăr! şopti el. Arăt ca un călugăr! 

Călugărul se urcă pe capra căruţei cu mişcări obosite. 
Burnusul i se întindea pe burtă, la fel ca rasa mai înainte şi 
pe piept îi sălta crucea de lemn. 

— Păi cine ar putea să-i refuze ceva Sfintei Fecioare, 
Maica Domnului, spuse el ciocănind în căruţă ca să-l 
cheme. Urcă-te, am pierdut destul timp! Regina aşteaptă 
brânza ei! N 

Boston sări în căruță. Impinse într-o parte un coş şi se 
aşeză pe fund. 

— De ce faci asta pentru mine? întrebă el. 

Călugărul plescăi din limbă şi îndemnă catârul cu 
hăţurile. Abia când Boston credea că nu vrea să răspundă, 
sau că nu i-a auzit întrebarea, el începu să vorbească pe 
îndelete. 

— Cine sunt eu, un biet călugăraş, ca să nu ascult 


dorinţa Sfintei Fecioare? Sfânta Fecioară, înţelegi tu, 
băiete, este de mai mult timp la fel de îngrijorată ca şi 
mine! Ea nu se poate învoi cu toate morile astea, cu 
groaznicele torturi şi cu rugul! Mi se pare că Ea se teme că 
fiul ei a murit degeaba. Sfânta Fecioară nu vrea ca tu să 
arzi. De aceea te-am făcut frate monah. 

Boston se uită la el încremenit. Pe întuneric nu se putea 
recunoaşte dacă într-adevăr călugărul credea ce spune; 
dar oricum, el era călugăr. 

— Asta este o înşelătorie, şopti Boston. Are voie un 
călugăr ca tine să mintă? 

Călugărul îi aruncă o privire obosită. 

— Nu vreau să fiu părtaş la moartea ta, băiete, chiar 
dacă eşti păgân - se uită din nou înainte la drum - sau 
eretic. Moartea unui om, care a fost totuşi creat după 
chipul lui Dumnezeu, cântăreşte mai greu decât o 
minciună, mi se pare, care se poate spovedi uşor: un 
rozariu, două Ave-Maria. Sunt un simplu frate monah şi îi 
mulţumesc zilnic Domnului că nu mă pricep la nimic 
altceva decât la făcutul brânzei şi la tăiatul părului. Ce se 
întâmplă aici afară, în lume, nu trebuie să mă îngrijoreze la 
mine, la mănăstire. Mă trezesc la Vigil, mă duc în capelă la 
Laudes, fac rugăciunile de amiază şi de vecernie şi închei 
ziua cu Completul. Mă duc în căşăria mea şi condimentez 
brânza cu ierburi. Simţi aroma asta? Oftă. Acum şi regina 
cere brânza noastră, de parcă n-ar fi brânză destulă în tot 
regatul ei! Dar ea vrea să aibă brânză de la mănăstire, 
trebuie să fie brânză de la mănăstire, brânză de la capre 
binecuvântate, stoarsă în coşuri de mâini care se roagă. 
Pufni. Aşa o neghiobie, cu tot respectul! N-a mâncat însuşi 
Domnul nostru cu plăcere, odinioară, în ţara Sfântă, 
brânza pregătită de păgâni din laptele oilor şi vacilor lor, 
sau poate Biblia să spună altceva? Cere cumva Sfânta 
Scriptură să ne ferim de brânza păgânilor? Plescăi din 
limbă şi încercă să mâne mai repede catârul. Brânză 
binecuvântată! strigă el. Şi evlavia poate fi dusă prea 
departe, Sfântă Maică a Domnului, ce părere ai? 

Boston aştepta. Evident, Maria era de aceeaşi părere cu 


fratele monah, ca de obicei. Călugărul dădu din cap 
mulţumit. 

— Ştiu bine, ştiu! spuse el. Maiestatea Sa are numai 
gânduri bune! Cere brânza noastră cu cele mai bune 
intenţii. Totuşi, cu toată umilinţa, îţi spun, Sfântă Fecioară, 
că tot mi-e dor de vremea când maurii domneau la 
Alhambra şi nu trebuia să iau drumul spre Granada la 
fiecare lună plină! 

Boston se ridică în capul oaselor. 

— Frate călugăr la mănăstire? spuse el. Dar, de fapt mă 
bucur foarte mult pentru asta. 


Au ajuns la poarta oraşului când pe străzi era deja 
animaţie intensă. Ca şi în dimineaţa în care, împreună cu 
Salomon, plecaseră la munte, Boston văzu convoaiele 
nesfârşite de evrei care părăseau Granada numai cu 
îmbrăcămintea purtată pe corp. 

Călugărul oftă. 

— Sfântă Fecioară, Sfântă Fecioară! mormăi el. Ştiu 
bine că şi Tu socoteşti prigoana asta drept o ruşine! Dar, 
Tu, Maria cea plină de har, poţi până la urmă să faci ceva 
împotrivă, sau nu? Eu nu sunt decât un biet călugăr 
bătrân, care se pricepe să facă brânză, dar Tu, Sfântă 
Fecioară, poţi găsi ascultare la Cel de Sus, la Ziditorul 
însuşi! N-ar trebui poate să-ţi dai ceva mai multă 
osteneală? Nu i-ai iertat încă pe copiii Israelului, că ţi-au 
răstignit fiul pe cruce? Atunci gândeşte-Te că nu au fost 
aceştia de acum, ci stră-, stră-, strămoşii lor, cu veacuri în 
urmă! Şi mai gândeşte-Te, Sfântă Fecioară, spuse el, şi 
tonul lui deveni ceva mai sever, că pe atunci şi Tu făceai 
parte din acel popor, de asemenea şi Fiul tău! Vei avea 
motivele Tale, dacă laşi să se întâmple nenorocirea asta - 
dar iartă-l pe umilul tău servitor, Sfântă Mărie, Maica lui 
Dumnezeu cea plină de har, dacă nu poate recunoaşte 
aceste motive. 

Catârul se opri brusc şi călugărul îi aruncă lui Boston o 
privire scurtă dar cercetătoare. Apoi se întoarse spre 
poartă unde un soldat nerăbdător îi făcea semn să se 


apropie. 

— Ce să mai cred întrebă el ursuz. Boston văzu de la 
prima privire că era aceeaşi santinelă care, cu mai puţin 
de o săptămână în urmă, făcuse glume cu el şi cu Salomon. 

Il năpădi frica. Dar îşi mai putea aduce aminte oare 
soldatul, care lăsa să intre şi să iasă zilnic sute de oameni, 
de un tânăr evreu îmbrăcat în catifea şi mătase, dacă acum 
cerea să intre un tânăr călugăr ras în cap într-o căruţă cu 
brânză? 

— Ce-i cu căruţa asta ciudată? 

Călugărul cobori cu greu de pe capră şi burnusul i se 
ridică, descoperindu-i picioarele. 

— Ai tot dreptul să mă întrebi, frate! strigă el agitat. Nu 
mă mai recunoşti? În fiecare lună îi duc reginei brânză: de 
capră, de oaie, brânză de vaci; cu ierburi şi fără, proaspătă 
sau învechită în saramură! Reginei îi place brânza noastră 
de la mănăstire. Zău că şi ţie ţi-ar plăcea, dacă ai putea s-o 
guşti! Regina ne răsplăteşte cu dărnicie mănăstirea că 
pregătim brânza asta plăcută lui Dumnezeu, dar nu ştiu 
dacă n-o să fie pentru ultima oară! 

— Cum aşa? întrebă soldatul. Se învârti agale în jurul 
căruţei, verifică bătând în spiţele roţilor de lemn, băgă 
mâna în unul dintre coşuri şi în celălalt, apoi se opri. Arăta 
de parcă, treptat, ar fi început să-şi amintească ceva. Şi de 
ce eşti îmbrăcat ca un maur, dacă eşti călugăr? 

Călugărul se ţinuse după el alergând cu picioarele lui 
strâmbe, acum se oprise. 

— Bine că mă întrebi! strigă el. Chiar că e o întrebare 
bună! In răspunsul meu este cuprins şi motivul pentru care 
duc Maiestăţilor Lor brânza preferată, chiar dacă o să-i 
ducă dorul! Pentru că nu mai pot să pornesc la drum în 
veşmântul de ruşine al păgânilor, chiar dacă fratele abate 
îmi porunceşte atât de aspru să fac asta! 

— Fratele abate? întrebă soldatul scărpinându-se în cap. 
De ce vrea fratele abate ca un călugăr cucernic să se 
îmbrace ca un musulman? 

— De grijă, frate, de grijă! strigă călugărul. Pentru că, 
uite, părintele abate s-a gândit: trebuie să trecem prin ţara 


maurilor; dar dacă maurii văd căruţa noastră cu brânză 
creştină, cine ştie? Nu ne vor prăda ei atunci? Dar dacă pe 
capră li se pare că şade unul de-al lor, atunci nu ne vor 
cruța? 

Soldatul încuviinţă, dus pe gânduri. 

— Da, pe seama maurilor se pun multe rele! Părintele 
abate al vostru a avut dreptate să fie îngrijorat. Dar de ce 
porţi peste burnus crucea? 

Călugărul luă o mină şireată. Îi făcu soldatului semn să 
se apropie. 

— Nu-i decât un truc, şopti el. Burnusul şi turbanul 
pentru mauri, crucea pentru creştini! Numai pentru evrei 
nu port nimic, pentru că, aşa cum puteţi vedea cu proprii 
ochi la poarta voastră, ei nu sunt primejdioşi. Dar pot eu să 
fiu sigur, chiar dacă sunt deghizat în maur, că vreun aliat 
al regilor creştini nu îmi va lua brânza crezând că este 
brânză musulmană? N-ar fi chiar obligaţia lor de creştini 
drept-credincioşi? Îi este îngăduit maurului să aibă 
brânză? În vremurile astea, frate, nu mai ştii de cine să te 
păzeşti! Cel mai bine, de toţi! Cum să mai fi altfel sigur? 

Soldatul se uită la el cam încurcat. 

— S-ar putea să ai dreptate, mormăi el. La asta nu m-am 
gândit. 

— Nici nu trebuie, nici nu trebuie, frate! spuse 
călugărul. Pentru gândit nu avem Sfânta Mamă Biserica? 
Nu gândeşte ea pentru mine şi pentru tine şi pentru noi 
toţi? Vezi şi tu cu câtă şiretenie s-a gândit părintele abate! 
Oftă. Dar data viitoare n-o să mai umblu aşa, Dumnezeu să 
mă ierte. În straie de păgân! Pe tot drumul mi-a frecat şi 
mi-a zgâriat pielea, parcă ar fi vrut să-mi aducă aminte că 
sunt un trădător al portului ordinului meu! Fratele meu 
mai tânăr, de aici, se întoarse şi îl arătă pe Boston, nu a 
mai putut s-o suporte şi şi-a luat din nou rasa. Nu-i 
adevărat ce spun? 

Boston încuviinţă din cap speriat. 

„Mai bine să fiu jefuit de mauri decât să trădez portul 
ordinului meu”, aşa a spus. Da, este un creştin adevărat! 
Preferă să i se fure brânza decât să poarte burnusul. 


Soldatul încuviinţă din cap plin de respect. 

— Aveţi o misiune grea, cucernice frate, murmură el. 
Dumnezeu să vă păzească. 

Apoi făcu semn căruţei să intre în oraş. 

Boston şedea liniştit între coşurile cu brânză. 

— Iar ai minţit, călugărule, spuse el după aceea. 

Călugărul de pe capra căruţei încuviinţă din cap cu 
tristeţe. 

— De îndată ce va fi timp pentru asta, o voi ruga pe 
Sfânta Fecioară să mă ierte, mormăi el. Ce fel de vremuri 
or mai fi şi astea în care nu poţi alege decât între păcate 
diferite, dacă vrei să faci ceea ce este plăcut lui 
Dumnezeu? 


38. 


De la palat, Isabella se duse, prin Piaţa Exerciţiilor, 
peste drum, la Alcazaba. Dimineaţa era la fel de 
strălucitoare ca şi toate celelalte din ultimul timp, nu ar fi 
trebuit deci soarele să-i lumineze cugetul? Am prea multe 
de dus, prea multe, gândi ea. Toate hotărârile astea 
înfricoşătoare. Am crezut că dacă vom elibera ţara de sub 
domnia maurilor, totul va fi bine. Dar nimic nu este bine şi 
când vine vorba de evrei, povara cade întotdeauna pe 
umerii mei. Pe lângă asta şi un soţ care nu-mi dă niciun 
ajutor, nu-mi este de niciun folos, pentru că se distrează cu 
micile lui curtezane. Talavera mi-a prezis asta demult. 
Povara cea mai grea a regilor este singurătatea. Sperasem 
că, împreună cu Ferdinand, voi scăpa de ea dar, de atâţia 
ani, este tot aşa. 

Strânse buzele. Drumul de astăzi trebuia să fie. 
Aşteptase special până înainte de amiază, mai devreme 
încă ar fi putut să-şi spună că văzduhul senin de peste 
Realejo nu însemna nimic. Dar la ora asta? Era sâmbătă, în 
toate bucătăriile creştine şi maure din oraş mâncarea de 
prânz era pe vatră. În momentul acesta ar fi trebuit să o 
creadă definitivă. Pentru că întotdeauna îi venea atât de 
greu să ia această hotărâre. 

— Maiestate! spuse Santângel, plecându-se adânc. 
Intrase aproape fără zgomot în piaţă, prin Poarta Vinului. 
Mi-aţi trimis un mesager? 

De ce îl alesese pe el, tocmai pe el, un conversos? Dar 
pe cine altul? Dacă l-ar fi luat cu ea în turn pe Talavera, 
ştia ce ar fi spus. Nu are nicio importanţă, fiica mea. 
Coboară de aici, copila mea, şi uită ce ai văzul. 
Atotputernicul Tată Ceresc va lua lucrurile în propriile 
Sale mâini, El iţi va da un semn, dacă îţi cere aceste morți. 
Până atunci încrede-te numai în Domnul şi coboară din 


turn. 

Şi după aceea? gândi Isabella întristată. După aceea m- 
aş frământa noapte de noapte în pat şi m-aş întreba dacă 
nu este totuşi obligaţia mea ceea ce îmi cere Torquemada. 
Dacă salvarea sufletelor bieţilor îndărătnici este posibilă 
numai prin foc şi dacă de mine depinde să dau această 
poruncă! Talavera nu m-ar fi ajutat, Talavera dă întâietate 
blândeţii; în tot ce spune îl contrazice pe Marele Inchizitor, 
neînţelegerea asta mai rău mă încurcă. 

Şi atunci de ce nu pe Torquemada? De ce să nu mă 
însoţească încă o dată în turn Marele Inchizitor? 

Deoarece, ca şi la Talavera, ştiu dinainte răspunsul lui, 
răspunsul lui contrar, el vrea întotdeauna să-i vadă pe toţi 
arzând. Şi eu stau între ei şi trebuie să iau hotărârea, 
ajută-mă Sfântă Fecioară, ajută-mă. Cum pot să ştiu ce îi 
este plăcut Domnului, dacă slujitorii bisericii Lui îmi cer 
lucruri atât de diferite? 

Şi deci de aceea Santângel? Ce sfat ar putea să-i dea 
tocmai Santângel? 

Nu trebuie să-mi dea niciun sfat, gândi Isabella. Vreau 
numai să văd cum îi fulgeră ochii acolo, sus, în turn, dacă 
nu se înalţă focul peste juderia. A renegat încă demult 
credinţa iudaică, în tot regatul nostru nimeni nu merge 
mai des şi cu mai multă evlavie la biserică decât el - şi 
totuşi. Dacă privesc sâmbăta, împreună cu un converso, 
coşurile din Realejo, pot să fiu sigură. Voi recunoaşte după 
faţa lui. Şi atunci voi şti ce am de făcut. 

— Vrem să urcăm împreună pe turnul Vela, señor 
Santângel, spuse regina. Îmi puteţi da ajutor să răspund la 
o întrebare grea. 

Santângel se înclină uşor, încă o dată. 

Ştie despre ce este vorba. Este aproape de prisos să mai 
urcăm în turn. Văd încă de acum din pâlpâirea ochilor săi 
ce ne aşteaptă acolo. 

— Am mai fost o dată acolo sus, acum o săptămână, 
spuse Isabella. Împreună cu Marele Inchizitor. El a vrut să- 
mi arate că cei conversos din Granada nu iau în serios 
noua lor credinţă? Că sunt încă tot nişte marranos, evrei, 


señor Santângel, care ţin sărbătoarea de sabat. N-a fost 
niciun fum deasupra acoperişurilor în ajunul sabatului! Il 
privi ţintă în ochi pe Santângel. 

— Nu ştiu dacă din cuvintele Voastre pot să ghicesc o 
jignire, Maiestate! spuse el. Nu vreţi să spuneţi totuşi, că 
eu... 

Regina îl opri printr-un gest. 

— Nicidecum, señor Santângel, câtuşi de puţin, spuse 
ea. Serviţi casa soţului meu de atâţia ani şi sfatul vostru a 
fost întotdeauna înţelept! Nimeni nu cântă cu mai multă 
însufleţire la misă decât dumneavoastră. 

Santângel aştepta. 

— Dar toţi ceilalţi care, cu numai patru luni înainte de 
sosirea noastră în Granada, aparţineau credinţei părinţilor 
voştri? spuse regina. Mult prea repede, señor Santângel, şi 
mult prea mulţi dintre foştii fraţi întru credinţă ai voştri şi- 
au abjurat credinţa, de îndată ce a cerut-o edictul! Pot eu 
să am încredere în ei? Au primit ei cu adevărat toate 
sfintele învățături catolice ale noastre, sunt sufletele lor 
salvate? Sau vor să evite soarta tristă de a părăsi ţara fără 
averile lor? 

— Voi înşivă le-aţi lăsat numai aceste două posibilităţi, 
Maiestate, spuse Santângel ceremonios. Cum puteţi să mai 
fiţi nemulțumită dacă au primit singura noastră credinţă 
adevărată numai ca în felul acesta să scape de soarta grea 
a pribegiei? 

Regina clătină din cap nerăbdătoare. 

— Nu sunt nemulțumită! spuse ea. Nu gândesc ca 
episcopul Talavera pentru care este plăcut lui Dumnezeu 
numai un creştin botezat de bună voie! Pentru mine este 
suficient ca evreul să fie botezat şi să se ducă la biserică, 
să se spovedească, să urmeze riturile Sfintei noastre 
Biserici Catolice! Cu voia Domnului toate celelalte se vor 
desăvârşi. Ce-i drept însă, señor Santângel, şi acum îl privi 
de parcă ar fi descoperit chiar şi sub fruntea lui un rest de 
iudaism, numai dacă evreul nu-şi ţine în acelaşi timp şi 
riturile lui ebraice! Să sfinţeşti sabatul? Niciun foc în 
vatră? 


Santângel tăcea. 

Pe cealaltă parte a Pieței Exerciţiului ieşea Johanna din 
palat. Arăta visătoare. Ţinea o mână apăsată pe piept. 

Ce face aici, ce ascunde la piept? gândi Isabella mirată. 
S-ar putea să ţină ascunsă acolo miniatura habsburgului, 
aşa cum am tinut-o eu odinioară pe a lui Ferdinand? S-ar 
putea ca vederea acelui băiat blestemat, aliat cu dracul, şi 
totuşi atât de pirpiriu, să-i fi deschis în sfârşit ochii ca să 
vadă ce noroc înseamnă prinţul Filip pentru ea? Poate că 
aşa, deodată, visează acum la el, strângându-i la piept 
portretul? S-ar putea deci, să dăinuie speranţa că acest 
copil recalcitrant se cuminţeşte? 

Respiră adânc. 

— Johanna! strigă regina. 

Johanna tresări. Luă mâna de la piept, parcă surprinsă. 
Regina zâmbi. Într-adevăr! Într-adevăr! L-a ascuns acolo şi 
nu vrea să observ, ce altceva ar putea să fie. Privirea asta 
visătoare! Nu îl va mai refuza pe habsburg, de asta sunt 
acum sigură de tot, Domnul le-a potrivit pe toate minunat. 

— Vino cu mine sus, pe turnul Vela, spuse Isabella şi 
mângâie braţul fiicei sale cu tandrete. Johanna se trase 
înapoi. Într-o zi poate vei fi regină şi va trebui să iei 
hotărâri, aşa ca mine acum. E bine dacă înţelegi de 
timpuriu ce vei avea de făcut. 

Johanna plecă fruntea cu buzele strânse, dar nu o 
contrazise. 

În timpul urcuşului toţi trei tăcură. Johanna mergea 
înainte. 

— Ei? spuse Isabella. Nu îndrăznea să-l privească pe 
Santângel în ochi. 

Când fusese cu Torquemada, sus, pe platformă, era 
seară, seara dinainte de sabat. Ce însemna dacă seara nu 
se înălța fum din hornuri? Toată săptămâna a trebuit să se 
gândească la asta. Se supusese prea repede voinţei 
Marelui Inchizitor. Ce însemna oare dacă în Realejo, în 
ajun de sabat, vetrele rămâneau reci? Nu putea să însemne 
tot atât de bine că acei conversos găteau acum toţi chiar în 
ziua de sabat, ca să dovedească cât de definitiv şi-au 


repudiat credinţa? 

De aceea fusese neliniştită toată săptămâna. Numai 
lipsa fumului deasupra acoperişurilor în ajunul sabatului 
nu putea să fie o dovadă, oricât ar vrea s-o convingă cu 
insistența lui Torquemada. Se apropie de parapet. Din 
case, pretutindeni în oraş, se înălța fum deasupra 
acoperişurilor. 

Numai peste Realejo cerul era albastru, ca mantia 
Fecioarei. 

— Iată, sehor Santângel! 

Santângel tăcea. 

— Nu este niciun foc aprins în Realejo, şopti Isabella şi 
simţi, aproape cu durere, cât de mult îşi dorise să fie altfel. 
Nicio vatră nu e aprinsă acolo, cu toate că fiecare om din 
Granada aşteaptă prânzul. Dumneavoastră vedeţi fum, 
señor Santângel? Dumneavoastră vedeţi fum? 

Faţa, altfel atât de bine stăpânită a lui Santângel, arăta 
chinuită. Tăgădui din cap, încet. 

— Şi cum puteţi explica asta, señor Santângel? 
Ferdinand s-ar bucura, întotdeauna ea se temuse că lui nu 
îi pasă de suflete ci de aur, acum îl va căpăta din plin. 
Ajutaţi-mă, señor! Cum putem explica asta? 

Santângel tăcea. 

In acest moment Johanna se aplecă cu braţele întinse, 
mult peste parapetul turnului. 

— Zbor! strigă ea. Zbor! 

Aşteptă un moment, dar nicio doică nu o strigă. Apoi se 
întoarse către mama ei. 

— Nu înţeleg de ce vă miraţi, spuse ea. Nu se vorbeşte 
pretutindeni că pentru cina de sabat evreii taie copii de 
creştini şi le beau sângele? N-aţi auzit poveştile din 
Segovia? Izbucni în râs. Atunci de ce ar mai trebui să 
gătească în juderia? Sângele proaspăt de creştin oricum 
este cald! Apoi începu să râdă cu atâta poftă, încât se 
scutura. 


39. 


Nu departe de poarta oraşului, călugărul opri căruţa. 

— Acum suntem în Granada, băiete, spuse el. Indiferent 
din ce pricină ţi-ai dorit tot timpul ăsta. Pentru că nicăieri, 
aş vrea să mi se pară, primejdia nu-i mai mare decât aici. 

Boston simţi un moment dorinţa arzătoare să-i 
povestească totul. Era atât de greu să păstreze tăcerea 
despre un adevăr pe care nu îl putea niciun moment uita. 
Călugărul însuşi nu era şi el niţeluş smintit? Nu s-ar putea 
să-l creadă? 

Dar prudenţa a învins. 

— Foarte mulţumesc, frate! şopti el. Că nu m-ai... 

— Poate vrei să mai mergi cu mine şi sus, pe Alhambra? 
întrebă călugărul. Sau treaba ta este aici, jos, în oraş? 

Boston clătină din cap că nu. 

— Pe Alhambra, spuse el. 

Căruţa porni. Tariq şi Salomon trebuiau să fie pe 
Alhambra, temniţa era pe Alhambra. Şi poate că tot acolo 
va găsi şi placa asta blestemată, dar la ce i-ar mai fi folosit 
acum? Acolo sus mai era şi regina, şi dacă exista vreo 
posibilitate să pornească Columb totuşi în călătorie, asta 
se afla şi ea sus, în cetate. 

— Prrr! strigă călugărul. La intrarea de jos, spre colina 
cetăţii, a vorbit cu santinela, nu a mai durat atât de mult 
ca mai înainte, la poarta oraşului. 

— Minciunile mele se înalţă treptat cât un munte, cât 
muntele Ararat, mormăi călugărul. Of, cât de mult doresc 
să mă spovedesc! 

Sau aş putea să mă întorc cu fratele călugăr, gândi 
Boston, înapoi la mănăstirea lui, cu siguranţă că mă vor 
primi acolo, dacă reuşesc să pun pe cineva să mă radă în 
cap la timp. Unde aş putea să fiu mai ferit de Inchiziţie 
decât direct sub ochii ei? Şi peste mai mulţi ani, cine ştie, 


poate că va fi uitată şi povestea cu aliatul satanei. Aş putea 
să învăţ cum se face brânza şi să spun rugăciuni din zori şi 
până seara, n-ar mai trebui să-mi fie frică. 

Se apropiau de Medina, voci şi râsete, zgomotele 
cotidiene. 

Şi America? Uiţi America? 

America nu va fi descoperită, şi dacă eu rămân pentru 
totdeauna în mănăstire, îmi poate fi indiferent. De ce să 
cred că va fi descoperită dacă îndrăznesc să mă duc acum 
la regină? La mănăstire aş fi sigur până ce, după ultimul 
maslu, voi adormi paşnic, în cântecul fraţilor călugări. Fără 
tortură. Fără rug. 

În Medina, căruţa se opri în faţa clădirii bucătăriei. 

— Ce stai, băiete? întrebă călugărul. Nu crezi că ar 
trebui să-mi ajuţi să descarc brânza din căruţă? 

Boston încuviinţă din cap. Şi Tariq? Şi Salomon? 

Ridică un coş, brânză de oaie, brânză de vacă, brânză de 
capră, proaspătă sau învechită în saramură. Intr-o zi 
călugărul se va odihni după drum, în cetate; în timpul ăsta 
el îşi va căuta prietenii. Şi totuşi ştia că nu are şanse. Cum 
ar fi putut să-i elibereze? 

Dacă nu îi va descoperi, se va întoarce cu călugărul la 
mănăstire, hotărârea era luată. Voia să-i spună, de îndată 
ce va fi lăsat brânza în bucătărie. Nu putea să spere 
nesfârşit la o întoarcere în viaţa lui adevărată, îl mai ţinea 
aici numai dorinţa de a-i ajuta pe Tariq şi Salomon. Cum ar 
fi putut să trăiască ştiind că, din cauza lui, ei trebuie să 
sufere în mâinile Inchiziției? 

Dacă pierdem speranța, vine ceea ce ne temem, cu 
siguranță. 

Apucă coşul de amândouă toartele, conţinutul era greu. 
Lacrimile ce voiau să urce le sili să se întoarcă înapoi. 
Disperarea şi uşurarea se amestecau într-un fel ciudat; la 
mănăstire ar putea cel puţin să trăiască fără frică viaţa 
asta străină. 

Şi Tariq? Şi Salomon? 

În acest moment se auzi strigat. 

— Filip! strigă o voce. Nu tare. Doar atât cât să-l facă să 


tresară. Sau cine vei fi tu, aliatul dracului! Lasă coşul pe 
loc şi vino-ncoace! Altfel trebuie să chem garda! 


Johanna coborâse scara turnului ultima. Deci nu era 
deloc fum peste juderia, ce o neliniştea oare pe mamă-sa 
atât de mult? Era vina ei dacă căpăţânoşii de evrei nu 
voiau să se lase convertiți? Cine putea să-i ceară reginei să 
salveze şi sufletele care nu voiau să se lase salvate? Dacă 
făcea un rozariu în plus, sau poate chiar zece, Domnul îi va 
ierta această vină, dacă, totuşi, era vreuna, cu adevărat! 
Trebuia să-i lase pe evreii încăpăţânaţi să ardă în iad în loc 
să-i trimită pe rug, numai ca să le salveze intrarea 
sufletelor lor în rai! În fiecare zi acelaşi lucru. Era 
plictisitor, plictisitor, plictisitor. 

Nici chiar perniţa dintre sâni nu-şi ţinuse promisiunea. 
Nu se întâmplase nimic. Aproape că şi-ar fi dorit să fie într- 
adevăr unealta dracului, cât de interesant ar fi fost atunci. 

leşi afară pe poartă, spre Medina. Grădinarii lucrau în 
straturile de legume şi flori. Băieţii de bucătărie aduceau 
căldări cu apă de la fântână şi fluierau aşa, numai pentru 
ei. Chiar şi slugile aveau o viaţă mai veselă decât a ei. 

O căruţă a mănăstirii se opri în faţa clădirii bucătăriei, 
ea o mai văzuse deja deseori, ultima oară poate cam acum 
o lună. Brânza puţea până la cer, cu siguranţă că tot aşa şi 
fratele călugăr de pe capră; avea o burtă mare, nu 
înţelegea de ce mamă-sa îi prefera pe oamenii aceştia 
evreilor sau maurilor care erau atât de manieraţi şi de 
curaţi. Burta grasă a călugărului sălta la fiecare pas sub 
burnusul subţire. Era ruşinos cum se purtau cuvioşii 
aceştia, mamă-sa nu vedea asta? 

Dar la jumătatea unui pas se opri. Burnusul. Turbanul. 
De ce purta călugărul burnus şi turban? Aruncă o privire 
scurtă însoţitorului. Până atunci fratele de la mănăstire 
venise întotdeauna singur pe Alhambra. Dar celălalt purta 
cel puţin o rasă, aşa cum trebuie. Era încă tânăr, ras în 
cap, se purta stângaci. Şi arăta ca... 

Johanna inspiră cu putere. 

— Filip! strigă ea şoptit. Sau oricine vei fi, aliatul 


dracului! Lasă coşul jos şi vino-ncoace! Altminteri trebuie 
să-mi chem gărzile! 

Dar nu era deloc sigură. Dacă tânărul şi-ar fi întors faţa 
încet şi mirat, sau nici măcar nu ar fi ştiut că era vorba 
despre el şi ar fi muncit mai departe liniştit, ea ar fi înţeles 
că asemănarea era doar o iluzie. 

Dar el nu ezită. De îndată ce auzi vocea începu să 
tremure. Aliaţii dracului tremurau? Speriat, lăsă coşul jos. 

Johanna îi făcu un semn cu mâna şi dispăru în 
spălătorie. Spălătoresele o priviră cu respect şi făcură o 
reverență adâncă. 

— Uşş, uşş, uşş! spuse Johanna şi le goni din încăpere ca 
pe nişte muşte. Puteţi pleca! 

Una dintre femei, zăpăcită, apucă cearşaful pe care 
tocmai îl frecase într-un ciubăr cu o perie, dar Johanna o 
lovi peste mână cu evantaiul. 

— Nu v-am spus că sunteţi libere până mâine? strigă ea. 

În uşă, ultima femeie se ciocni de tânărul călugăr. 
Johanna nu crezuse nicio secundă că el se va opune 
chemării ei. Dacă era deştept ştia că pentru el nu mai 
exista o a doua scăpare. Nu fără ajutorul ei. Dar voia el să 
scape? De ce a revenit oare? 

Tânărul ţinea capul plecat, parcă ar fi vrut să-şi ascundă 
faţa. Rasa largă îi flutura pe trupul slab, nu fusese o 
confuzie. Acum va afla totul. 

— Vorbeşte! 

Tânărul ridică încet capul şi o privi. Nu arăta chiar atât 
de jalnic ca acum o săptămână. Poate că asta era din cauza 
capului ras. Poate că depindea şi de ceea ce ştia acum 
despre el. 

— De ce te furişezi pe Alhambra după ce n-ai găsii 
altceva mai bun de făcut decât să fugi de aici? Vreau să-mi 
povesteşti, aliat al dracului! 

În sfârşit, se va întâmpla ceva palpitant. 


40. 


Boston nu ezitase prea mult înainte de a o urma pe 
prinţesă în clădire. Îl recunoscuse, cum să mai scape de 
ea. 

Îi tăiaseră drumul nişte femei, unele mai bătrâne, altele 
mai tinere, aruncând în urmă priviri nedumerite; părul de 
sub basmale le atârna în şuviţe umede, rochiile şi şorţurile 
erau ude, din cap până în picioare. Se mira că îşi dă seama 
de aceste amănunte. 

În încăpere era cald. Pe jos erau căzi de lemn cu rufe 
înmuiate, din care se înălța abur care făcea aerul umed şi 
lipicios, printre ele căldări cu apă de la fântână; într-o 
vatră de cărămidă mocnea un foc, deasupra căruia era 
încălzit un cazan de aramă uriaş. 

— Vorbeşte! spuse prinţesa. 

Boston înălţă capul. Cu o săptămână în urmă ea îl 
ajutase să fugă. 

— De ce te furişezi în cetate travestit aşa, după ce acum 
câteva zile n-ai ştiut să faci nimic mai bun decât să fugi de 
aici? Vreau să-mi mărturiseşti totul, aliat al dracului! 

Eu aş fi vrut totuşi să mă fac călugăr, gândi Boston 
obosit. Am păţit atâtea în ultimele zile, nici măcar nu mă 
mai pot speria. Se rezemă de perete. Voalul de abur din 
aer estompa trăsăturile prinţesei. 

— De ce m-ai lăsat să scap atunci? întrebă el. 

Prinţesa se înfurie. 

— Nu ţi-am pus eu ție o întrebare? strigă ea. Vreau să 
ştiu cine eşti, aliat al dracului! 

Boston încuviinţă din cap. Ar putea să fie şi drăguță, 
gândi el. Dacă n-ar fi atât de nerăbdătoare, dacă nu s-ar 
înfuria atât de iute, dacă n-ar arăta atât de nemulțumită, 
încât nemulţumirea şi nerăbdarea să i se înscrie atât de 
persistent în trăsături. Se miră de propriile gânduri. Ar fi 


mai bine să decidă ce vrea să-i povestească. 

Boston se înclină şi îşi împreună mâinile. 

— Venisem atunci în Granada - ca să mă călugăresc! 
spuse el hotărât. Când m-aţi prins în fundug, eram pe 
drum... voiam să ajung la mănăstire, dar când aţi crezul 
că... 

— Prostii, taci! spuse prințesa. Ochii îi fulgerau de furie. 
Astea să i le povesteşti evlavioasei mele mame, dar nici 
măcar ea n-o să te creadă! Ți-am găsit uneltele! 

— Unelte? Nu avea sens să tăgăduiască 

— Oul! Perniţa de piele cu banda zimţată de fier! Cartea 
ciudată în care este vorba de Granada, de mama, chiar şi 
de Boabdil! Dacă nu eşti aliatul dracului, explică-mi 
obiectele astea! 

— Nu ştiu despre ce... spuse Boston, dar între timp 
prinţesa se înfuriase şi mai tare. I se epuizase din nou 
răbdarea. 

— Pot să chem gărzile! şuieră ea. Gândeşte-te bine ce 
vrei, aliat al dracului! 

Boston încuviinţă din cap. 

— Dar n-o să mă crezi, dacă nu vrei să mă crezi nici 
măcar că sunt călugăr. Se uită în jur căutând ceva. Lângă 
perete, sub fereastra prin care aburul ieşea afară în 
vălătuci groşi, se afla o bancă tocită şi lustruită, pe care 
spălătoresele puneau coşurile de rufe goale. 

Mută un coş pe pardoseală, şi încă unul. Apoi se aşeză 
pe bancă şi o invită cu privirea pe prinţesă. 

— E o poveste mai lungă. 

Vedea cum curiozitatea şi mânia ei intraseră în 
contradicţie. Curiozitatea însă a învins. 

— Eu nu sunt din ţara voastră, a spus Boston prudent. 
Prinţesa nu l-a întrerupt. S-ar putea chiar, gândi Boston 
uimit, să-i placă, dacă îi spune adevărul. Şi ce îi mai 
rămânea de ales decât să explice mobilul şi rucsacul? Să o 
convingă că nu dracul îi dăduse lucrurile astea? 

— Eu nu sunt nici măcar din vremea voastră. 

Prinţesa a tresărit, dar a rămas tăcută. Era evident că 
adevărul incredibil nu o mânia la fel demult ca minciunile 


de dinainte. Poate că, de fapt, îl găsea mai credibil, în 
orice caz mai interesant. lar el nu avea de ales. 

— Vremea căreia îi aparţin se află cu mai mult de cinci 
sute de ani în viitor, spuse Boston căutându-i ochii. Ştiu că 
sună ca un basm. Dar este adevărat. 

Aştepta. Prinţesa tăcea. Boston vedea că încheieturile 
mâinii ei, cu care ţinea muchia băncii, erau albe de 
încordare. 

— Nu ştiu exact cum am ajuns aici, m-am trezit aici aşa, 
deodată; şi cum să mă întorc ştiu mult mai puţin. 

— Instrumentele, spuse prinţesa. Vocea ei, care trebuia 
să sune amenințătoare, suna doar înăbuşită. Să-mi explici 
instrumentele. 

— Cartea, este o carte, spuse Boston. Pur şi simplu o 
carte obişnuită. În vremea mea lucrurile arată altfel, asta 
îţi poţi închipui. S-a inventat mult în aceşti cinci sute de 
ani. S-a inventat şi s-a descoperit. 

America! gândi el. Dacă aş putea să o fac pe prinţesă să 
mă creadă, atunci şi ea ar putea să o convingă pe mama ei 
că Columb trebuie să călătorească. Iar ceea ce tu numeşti 
ou, este în realitate un instrument cu care se poate vorbi 
cu oameni din alte locuri; iar punga de piele... 

— Puahhh! spuse prinţesa. Este o lampă! Este o lampă! 

— Da, fireşte, este şi asta, spuse Boston repede. Numai 
să nu se înfurie din nou! Însă, de fapt... 

— Şi cum vrei să dovedeşti tot ce spui? întrebă Johanna. 
Că vii din viitor? Că uneltele sunt deci uneltele viitorului şi 
nu uneltele dracului? Cum vrei să dovedeşti asta? 

Boston tăcea. 

— Cinci sute de ani! spuse Johanna. Atunci sunt moartă! 

Boston dădu din cap afirmativ. Dar nu mai este din nou 
chiar atât de furioasă, gândi el prevăzător. Poate un pic 
cam impulsivă, mai curând neîncrezătoare, nu atât de 
mânioasă ca la început, când am vrut să mă prefac că aş 
vrea să devin călugăr. Crede mai curând adevărul, dar asta 
este o nebunie. Pentru că adevărul este cel mai nebunesc. 

Apoi îşi dădu seama brusc cum ar putea să-l ajute 
Johanna. Fireşte! Ea era prinţesă. Dacă el ar putea să o 


convingă... 

În primul rând America. După aceea Tariq şi Salomon. 

— Şi de aceea, înţelegi tu, spuse el insistent, încercând 
să o privească în ochi, pentru că vin din viitor, de aceea 
ştiu multe despre vremea voastră! Ştiu ce se va întâmpla 
în următorii cinci sute de ani! Şi de aceea mai ştiu şi - mă 
asculţi? 

Johanna întorsese capul ca să evite privirea lui. Cugetă 
dacă trebuie să mă creadă, gândi Boston. Dacă nu sunt 
totuşi aliatul diavolului. 

— Mă asculţi? 

Prinţesa încuviinţă din cap. 

— Continuă, spuse ea sec. 

— De aceea ştiu, spuse Boston şi încercă să-şi păstreze 
tonul calm, şi că mama ta este gata să comită o greşeală 
îngrozitoare! 

— Îndrăzneşti să susţii că regina greşeşte? Bădăranule! 

Boston făcu un gest de contestare. 

— Trebuie să-l lase pe genovez să călătorească, spuse el. 
Colón! El va descoperi pentru voi America, înţelegi? Şi prin 
asta Spania va deveni nemăsurat de bogată! 

— Aurul îi este indiferent mamei mele, spuse prinţesa, 
dar Boston vedea cât de puţin crede în ceea ce spune. Pe 
mama mea, în tot ce face, o interesează permanent numai 
sufletele. Şi, în afară de asta, Colón vrea să călătorească 
spre India. Despre vreo Americă, se uită la el 
neîncrezătoare, nu am auzit niciodată. 

— Fireşte că nu! Ea nici nu este încă descoperită! Este 
un continent total necunoscut, voi nu ştiţi absolut nimic 
despre el! Dar el există, Johanna, crede-mă totuşi! America 
există şi ea va îmbogăţi Spania! 

Johanna se ridică în picioare. _ 

— Tu îmi povesteşti că vii din viitor! spuse ea. Imi 
povesteşti că va fi descoperit un continent despre care noi 
nu ştim! Îmi povesteşti, cu alte cuvinte, numai lucruri în 
care nu poate crede niciun creştin. Dar unde este dovada 
ta? 

Boston se dezumflă. Un moment simţise că prinţesa, 


chiar dacă încă nu-l credea cu adevărat, cel puţin i-ar fi 
plăcut să-l creadă. Dar nu avea nicio dovadă pentru ea. 

— Încearcă totuşi să consideri că ar fi posibil spuse el. Ţi 
se pare mai uşor să crezi în dracul? 

Johanna clătină din cap foarte încet. 

— Nu ştiu ce să cred, murmură ea, fără să-l slăbească 
din ochi. Mâna ei se îndrepta şovăind spre decolteul 
rochiei. Ochii ei se înfipseră în ai lui, ca şi cum ar fi 
încercat să-l vrăjească. Şi asta de aici? Ce este asta? 

Mai întâi retrase mâna ezitând dar apoi i-o întinse, 
aproape amenințătoare. Ţinea în ea, nimic altceva decât 
punguliţa cu ketchup, dintr-un lanţ de magazine 
hamburgheze. Boston o recunoscu. 

— Asta! întrebă el uluit, şi simţi că îl podideşte râsul. 
Aşteptarea fusese atât de mare, se aşteptase la orice: şi 
acum asta: doar o punguliţă cu ketchup. Asta este, acum 
nu-şi mai putu reţine râsul, nu este nimic mai mult decât 
nişte ketchup! 

Prinţesa arăta supărată; cât de repede i se schimba 
dispoziţia. Retrase mâna cu punguta şi o ţinu aproape, în 
faţa ochilor. 

— Ket-ce? 

Nu trebuia să-l creadă nebun. Avea nevoie de ea, avea 
nevoie de ea. 

— Ketchup! Pur şi simplu numai ketchup. Dar nici asta 
probabil că încă nu cunoaşteţi. Se face din roşii. Abia când 
văzu faţa uluită a Ioanei îşi dădu seama că nu avea cum să 
ştie nici ce sunt roşiile. Roşiile creşteau în America; şi 
America nu era descoperită. 

— Roşiile vin din America, spuse Boston. la uită-te, 
Johanna! 'Tocmai despre ce ţi-am povestit. Trebuie să-l 
lăsaţi pe Colón să călătorească! 

Cu o mişcare rapidă îi luă punguţa din mână. O simţea 
cam lipicioasă şi un pic umedă de sudoare. Pe linia asta se 
rupe! 

Johanna se holba la mâinile lui. Se retrăsese un pas 
speriată, ca şi cum ceea ce voia el să-i arate ar fi fost ceva 
periculos. 


— Pe aici se deschide, spuse Boston. Vezi? Aşa. Apucă 
plicul cu vârful degetelor de marginea superioară; o rupse 
de-a lungul perforaţiilor. Era prudent. Ketchupul păta 
dezgustător, nu trebuia să stropească. Aici! spuse Boston. 

Prinţesa se aplecă puţin înainte fără să-şi mişte 
picioarele de pe loc. Întinse gâtul, şi apoi scoase un strigăt 
înăbuşit. Duse o mână la gură. 

— Pur şi simplu ketchup! spuse Boston ca să o 
liniştească. Apăsă punguta, ketchupul ieşi peste margine. 
El îl linse şi îi întinse prinţesei punguţa. Gustă! 

Abia după aceea văzu că ea tremură. Tremura atât de 
tare încât lui i se făcu frică. Avea ochii ficşi şi ieşiţi din 
orbite. 

— Dar nu-i decât ketchup! strigă din nou Boston, şi ca să 
dovedească, a stors conţinutul vâscos din ambalaj şi l-a 
supt. E chiar destul de gustos! 

În acel moment prinţesa începu să tipe. 


41. 


Acum Santángel nu mai voia decât un singur lucru: să se 
întoarcă imediat în oraş. Trebuia să cugete ce a însemnat 
vizita în turn. Sora lui mai trăia încă în oraş cu soțul ei, cu 
copiii ei, încă nu se hotărâseră cum să se comporte după 
edict; acum el ştia că era prea târziu pentru orice 
hotărâre. 

Oare să îi sfătuiască: Faceţi ca mine! Botezaţi-vă!? 

Văzuse totuşi adineaori ce li s-ar întâmpla chiar şi 
atunci. Marele Inchizitor nu ar fi convins niciodată că o 
făceau cinstit, când îngenuncheau în faţa crucii, 
Torquemada nu va renunţa niciodată la spionaj şi 
prigoană. În Granada, un conversos trebuia să înveţe să 
trăiască cu rugul în faţa ochilor. 

Chiar şi faptul că regii îl exceptau pe el însuşi din 
îndoielile lor, se putea schimba repede. Mai era încă prea 
important pentru Ferdinand, în calitate de consilier, când 
era vorba de aur şi bogății, regele avea nevoie de el, îi era 
mai util viu decât mort. 

Să o sfătuiască deci pe sora lui să părăsească ţara? Să 
lase aici averea, aşa cum poruncea edictul, să caute o 
corabie aşa cum făceau mii şi mii de evrei? Era oare viaţă 
sigură în străinătate, fie şi în sărăcie, era oare de preferat 
amenințării cu moartea din Granada? 

Dacă există totuşi o viaţă sigură în străinătate. 
Santângel se înfioră amintindu-şi ce se întâmplase în 
secolul trecut cu fraţii lui întru credinţă în Franţa, în 
Augsburg, Regensburg, Nurenberg, atâtea nume ciudate, 
atât de multe mii de morţi şi acolo. Totuşi încercase, cu 
ajutorul maurilor, cu ajutorul lui Isaac, să uşureze exodul 
evreilor din Granada. Ei ar fi putut să-şi ia cu ei averea, un 
evreu bogat era oriunde şi întotdeauna mai bine-venit 
decât unul care cere de pomană. 


Dar dacă Moartea Cea Mare bântuia, ca acum o sută de 
ani, de la vărsarea Ronului, în îndepărtata Bavarie, peste 
stepele maghiarilor şi prin toată ţara habsburgilor; dacă 
ciuma bântuia undeva în Europa, atunci erau vinovaţi 
evreii, pentru că ei ar fi otrăvit fântânile: aşa se spune 
mereu. Ei pângăresc ostiile; ei beau sângele copiilor 
creştini: aşa se spune. Orice nenorocire îngrozitoare s-ar 
întâmpla pentru creştini, evreii vor purta veşnic vina. 
Indiferent unde ne ducem, şi la noua destinaţie, într-o zi 
tot vom arde. 

Ce sfat să-i dea atunci surorii lui? Nu poţi să rămâi şi nu 
poţi să pleci. Acolo unde eşti nu poţi trăi; dar nici în altă 
parte. 

Un servitor veni spre el grăbit, peste Piaţa Exerciţiilor. 

Să-i rog pe regi încă o dată să cugete asupra edictului? 
Dacă aş fi crezut că ar putea să fie de folos, o făceam 
demult. Evlavia reginei, zelul fanatic al lui Torquemada nu 
vor îngădui niciodată ca poporul meu să fie lăsat în pace. 
Şi Ferdinand, despre ale cărui interese financiare nimeni 
nu este mai informat decât mine, Ferdinand, în ai cărui 
ochi speranţa de a avea aur îi vrăjeşte o sclipire pe care 
numai gândul la amanta lui o mai poate da, Ferdinand, 
înaintea tuturor, nu va putea să fie niciodată de acord. El 
aşteaptă deja de multă vreme bogăţia pe care această 
prigoană i-o promite. Războiul cu maurii a fost scump. 

— Señor, spuse servitorul înclinându-se respectuos. 
Maiestatea Sa vă invită în Sala Ambasadorilor. Eminenţa 
Sa, Marele lInchizitor, vrea să înceapă interogatoriul 
însoţitorilor aliatului satanei. 


Johanna se aşezase pe bancă, lângă băiat. Va încerca el 
totuşi să-i povestească basmele lui, oare cât de proastă o 
credea? Era el călugăr? Nici vorbă! Orice altceva decât 
călugăr! 

Ea aştepta. Povestea lui era de necrezut, mult mai de 
necrezut decât tot ceea ce sperase. Din viitor! Nimeni nu 
putea să vină din viitor. Degetele ei se cramponau de 
bancă. Oare nu putea nimeni să vină cu adevărat din 


viitor? Povestea lui era minunată, nicidecum plictisitoare. 

— Unde e dovada? întrebă Johanna. El nu va putea s-o 
dovedească, trebuia să-i dea totuşi crezare? Dacă, în ciuda 
tuturor, spunea adevărul? Dacă el venea cu adevărat dintr- 
o vreme în care instrumente ca acelea pe care Marele 
Inchizitor le prezentase triumfând, ca dovadă pentru 
alianţa cu diavolul, nu erau deloc deosebite? In care printr- 
un flecuşteţ caraghios, cum era oul negru, puteai vorbi cu 
oameni care se aflau în alte locuri? Dacă într-adevăr ar 
exista un continent, un întreg continent încă nedescoperit, 
între coastele Spaniei şi Indiei, atât de apropiat încât 
oamenii ar putea ajunge la el cu corăbiile, în câteva 
săptămâni? 

A dus mâna la decolteu. Să mai explice totuşi şi asta! 
Dacă poate explica şi asta, voia să-l creadă. Perniţa 
minunată, misterioasă. 

— Şi asta? Ce este asta? 

Văzu că lui îi venea să râdă. Cum îndrăznea să râdă de 
secretul ei? 

— Nu e nimic mai mult decât ketchup, spuse el. Acum 
râdea de-a binele. 

Johanna simţi că o năpădeşte mânia. Ce credea el, cine 
era? Spunea poveşti în care nimeni nu putea să creadă, 
pentru care trebuia să arzi, da, să arzi! Şi să mai şi râdă de 
secretul ei! 

— Ket-ce? întrebă ea. 

El povestea despre America, povestea din nou despre 
America. Dar mult mai interesant era ce făcea. 

Rupea perniţa, perniţa ei. 

Johanna s-a speriat. A întins gâtul dar nu s-a apropiat. 
Pe margine, acolo unde băiatul rupsese perniţa, lucea 
roşu. 

A scos un strigăt înăbuşit. Din ea ieşea ceva roşu, roşu 
ca sângele. Şi-a pus mâna la gură. 

— Ketchup! a spus din nou băiatul. A apăsat perniţa, 
peste marginea ei ieşea sânge. L-a lins, apoi i-a întins şi ei 
perniţa. 

— Gustă! 


Johanna a simţit că i se taie picioarele. În Segovia, se 
spunea că evreii au tăiat copii creştini ca să le bea sângele. 
Dracul voia sânge de creştin. 

Ea ar fi vrut să fugă dar nu se putea urni din loc. Cum ar 
fi putut să mai stea la îndoială că băiatul ăsta e aliat cu 
dracul? Acum primea pedeapsa pentru încăpățânare şi 
îndărătnicie. Maică Sfântă Mărie, iartă-mă că m-am îndoit! 

Tremura atât de tare că nici măcar nu mai putea să 
strige. 

— Nu este decât ketchup! a strigat din nou băiatul. Şi a 
tras o înghiţitură mare. Din ochii lui se vedea ce mult îi 
place. 

Acum, în sfârşit, ea a putut să tipe. 


42. 


Au fost duşi la palat legaţi. În lumina rece a amurgului, 
Tariq a recunoscut-o pe regină, i-a recunoscut pe 
Arhiepiscopul de Granada, despre care se spunea că dădea 
mână liberă blândeţii, de câte ori era posibil şi pe Marele 
Inchizitor, la mijloc. Lângă Marele Inchizitor era chiar 
Santângel în persoană şi se prefăcea că nu i-a văzut 
niciodată pe cei trei. 

Şi Tariq îşi goli privirea când o trecu peste faţa 
trezorierului, spera ca Salomon şi Isaac să nu facă acum 
nicio greşeală. Cel care lipsea era numai regele, putea să 
fie un semn bun, sau unul rău, sau, poate că nu însemna 
nimic? 

— Îngenuncheaţi pentru interogatoriu! spuse Marele 
Inchizitor. 

Foarte încet, Tariq căzu în genunchi. Spre Mecca, spre 
Mecca, gândi el. Îngenunchez cu ochii spre Mecca. Nu voi 
îngenunchea niciodată în faţa unui om viu, niciodată în 
faţa unui mâncător de porci. 

— Aşa! spuse Marele Inchizitor. Pe o măsuţă joasă, în 
dreapta lui, Tariq recunoscu speriat sacul ciudat al lui 
Boston din care, pe neaşteptate, se auzi un sunet straniu, 
scurt şi piţigăiat. Allah. Să ne păzească! 

Marele Inchizitor se aplecă înainte, ca şi cum nu ar fi 
auzit sunetul, ca şi cum nu i-ar fi fost frică. Tariq văzu în 
ochii lui cât de mult ardea de nerăbdare Torquemada să 
înceapă discuţia. Cu mâna dreaptă, care îi tremura, căută 
pe măsuţa de lângă el. 

— Aşa! 

Nu trebuie să mă uit în ochii lui, gândi Tarig. S-ar mânia 
şi mai tare. Trebuie să fiu umil, cu ochii plecaţi. Toţi trei 
trebuie să fim umili. 

— Acum sunteţi toţi trei din nou împreună! 


Tariq văzu că Isaac nu mai putea să stea în genunchi. 

— Ce ni se reproşează? întrebă el. Eu sunt un negustor 
respectat din acest oraş, pe lângă asta, creştin credincios 
ca şi Voi! Cât de bucuroşi am fost, când regii, se înclină 
către Isabella şi ar fi căzut dacă nu s-ar fi sprijinit, au 
intrat în această cetate! Când s-a încheiat, în sfârşit, 
domnia maurilor! Totuşi acum... 

— Taci! spuse Marele Inchizitor. Vrei să ştii pentru ce 
sunteţi acuzaţi? Evreule! Capetele de acuzare sunt atât de 
multe şi îi cer prea mult efort unui om bătrân ca mine, să 
le ţină minte pe toate! Râdea. Râsul lui era lipsit de 
bucurie şi Tariq simţi că începe să tremure. Era indiferent 
cu câtă umilinţă s-ar fi purtat, era indiferent, orice ar fi 
spus. Marele Inchizitor ştia deja cu ce sentinţă se va 
încheia acest interogatoriu: La fel ca toate interogatoriile 
lui. Un interogatoriu al Inchiziției nu se încheie altfel decât 
cu moarte, aşa se spune. 

— Nu este adevărat că aţi vrut să încălcaţi edictul din 
martie al regilor, prin aceea că aţi făcut pregătiri să 
scoateţi din oraş averile evreilor îndărătnici, cu toate că 
acestea revin de drept coroanei? Nu este adevărat că în 
acest scop aţi încheiat un contract cu navigatorii mauri 
care ar fi trebuit să scoată pentru voi, cu corăbiile lor, 
aurul evreiesc în afara ţării? Şi nu este adevărat, că aceşti 
mauri trebuiau să capete aur, atât de mult, încât Boabdil 
ar fi putut, acolo sus, la el, în Alpujarras, să-şi înzestreze o 
oaste şi să pornească război împotriva regilor? Şi toate 
astea - cu ajutorul satanei? 

Respirația îi hârâie în piept, gândi Tariq. E bătrân şi 
bolnav, de ce nu cade mort? De ce nu-l trăsneşte Allah, ca 
să-i apere pe adevărații credincioşi? 

Isaac se clătină din nou lângă el, însă Tariq îşi dădu 
seama că motivul nu era frica, ci epuizarea. Nu plânge, 
gândi Tariq uimit. Deşi acum venise într-adevăr momentul. 
Nu e deloc fricos, dar ce mai contează asta acum. 

— Recunoaşteţi învinuirile ce vi le aduce Sfânta 
Inchiziţie? întrebă Talavera. El se ridicase în picioare şi 
făcuse un pas spre ei, părea că ar vrea să-l sprijine pe 


Isaac care se clătina. Sau poate că mai există o cu totul 
altă explicaţie pentru ceea ce au găsit soldaţii în ajun de 
sabat, cu o săptămână în urmă, în casa voastră, Isaac? Nu 
este neobişnuit dacă un negustor ca dumneata spune că un 
depozit plin de mărfuri este proprietatea lui. 

— Linişte! strigă Marele Inchizitor şi bătu cu pumnul pe 
braţul scaunului. De când este arhiepiscopul de Granada 
însărcinat de Inchiziţie? Să întreb, dacă aceştia de aici, 
arătă cu degetul tremurător spre Isaac, vor să 
mărturisească, sau dacă este necesar, să le arăt mai 
înainte instrumentele, depinde numai de mine, frate 
Talavera! Aliatul diavolului a fost văzut cu ei! 

Talavera se înclină uşor. 

Şi  Santângel? gândi Tariq. Ce gândeşte acum 
Santângel? Arată atât de calm. Nu se teme că îl vom 
învinui? Cum poate fi sigur că vom mai tăcea şi atunci 
când Marele  Inchizitor va porunci să se aducă 
instrumentele? Menghina. Scaunul de tortură. Roata. 
Strivitorul de capete. 

— Dar acum, strigă Torquemada, ridicând sacul pe 
genunchi, este vorba despre altceva! Este vorba de o 
acuzaţie care cântăreşte mai mult decât tot ce am arătat 
până acum! Pentru că, aşa cum adeveresc cu jurământ 
soldaţii Maiestăţii Sale, în noaptea aceea aţi fost împreună 
cu un băiat pe care, fără orice îndoială, l-am dovedit ca 
aliat al diavolului! Mâinile lui se căzneau zadarnic să 
scoată ceva din săculeţ. Nerăbdător, făcu semn unui 
servitor care se uita în jur speriat şi şovăitor, sperând că s- 
ar putea să fie vorba de altul. Fără nicio îndoială! strigă 
Marele Inchizitor din nou. Îi întinse servitorului sacul cu 
un gest poruncitor. 

Mâinile omului tremurau de frică atunci când îi întinse 
lui Torquemada oul negru. Din nou se auzi sunetul 
neliniştitor, scurt şi piţigăiat. Marele Inchizitor nu tresări 
nici de data asta. 

— Ei? Nu-i aşa că dracul însuşi v-a inspirat planurile, că 
dracul însuşi, sub înfăţişarea unui băiat străin, sau în 
alianţă cu el, a pus la cale complotul evreilor cu maurii? Că 


satana însuşi îl susţine pe regele maurilor Boabdil să-şi 
realizeze planurile de a recuceri domnia Andaluziei, ca să 
înlăture credinţa creştină? 

— Nu! strigă Tarig. Cu dracul noi nu vom avea 
niciodată...! Cu toate că era fără rost. Cu toate că era 
indiferent şi tot ce spuneau nu avea nicio importanţă. 

— Taci, pui de maur! strigă Marele Inchizitor. Trebuie să 
vă arătăm mai întâi instrumentele? Nu vreţi mai bine să 
mărturisiţi, după ce aţi fost puşi în faţa mulţimii de dovezi 
zdrobitoare? Vedeţi, cu voi sunt îngăduitor! Nu vreau 
tortura, nimeni nu urăşte tortura mai mult decât Marele 
Inchizitor! Depinde de acuzat, întotdeauna de acuzat, 
depinde numai de voi, numai de voi înşivă! Dacă 
mărturisiţi acum, toţi trei, atunci flăcările vă vor curăța 
sufletele prin moarte, fără să trebuiască să vă mai adaug 
înainte acele dureri pe care totuşi, eu însumi, ochii îi 
pâlpâiau, nu aş vrea să le mai trăiesc iar şi iar! Strigătele! 
Gemetele! Trosnetul oaselor de la degete, frângerea şirei 
spinării şi crăparea capului! Gemu. Ochii dilataţi îi 
străluceau. 

— Copiii nu, eminenţă! spuse regina încet. Până atunci 
tăcuse. Eminenţă, nu copiii! Trebuie să vă ajungă salvarea 
sufletelor lor numai prin foc. 

Torquemada îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

— Veţi recunoaşte că aceşti copii... 

În acest moment uşa a fost deschisă brusc. 

— Îl avem! răcni un soldat. Vocea lui se gâtui. L-am 
prins pe aliatul dracului! 

Împreună cu camarazii lui îl târî pe Boston în sală. 


43. 


Primul lucru care îi trecuse prin cap lui Boston când 
santinelele se năpustiseră asupra lui, era gândul, oricât de 
ridicol ar fi fost, că urma să intre în mâinile Inchiziției 
numai din cauza unei stupide punguţe de ketchup, tocmai 
când crezuse că, probabil, toate s-ar putea încă îndrepta 
spre bine. Dacă n-ar fi luat punguta atunci, în viaţa lui de 
dinainte, când s-a dus la masă cu Tukan, Kadir şi fetele, 
după vizita la Alhambra. Dacă nu s-ar fi dus absolut deloc 
cu ei. Mamă-sa susţinea că dacă mănânci prea des în 
buticurile astea cu hamburgeri îţi dăunează sănătăţii. 

Foarte rău pentru sănătate, gândi Boston. Mai rău nu ar 
putea să fie, în niciun caz. De ce îmi vin nişte gânduri atât 
de absurde. În ultimele săptămâni mi-a fost pur şi simplu 
frică, atât de des, încât nu mai simt demult că frica este 
frică. 

— Aliatul satanei! strigă Marele Inchizitor. Se sprijini cu 
amândouă mâinile pe braţele scaunului şi încercă să sară 
în picioare dar căzu înapoi. 

Lângă Marele Inchizitor şedea regina, mai şedeau şi doi 
bărbaţi. De unul dintre ei Boston îşi amintea de la discuţia 
cu genovezul. Santângel. În faţa lor îngenuncheaseră 
Tariq, Isaac şi Salomon fără să ridice privirile. 

— Ei, acum vă avem deci pe toţi împreună! 

Acu’ îl loveşte damblaua, s-a învineţit la faţă, gândi 
Boston. Ar fi vrut să le zâmbească celor trei; dar a văzut cu 
câtă disperare se sileau să nu se uite la el şi a înţeles. 

— Ei, aliat al diavolului, nu vrei să-ţi saluţi complicii? 
Aceştia trei de aici susţin că nu te cunosc! 

— Nu sunt aliatul diavolului! spuse Boston privindu-l 
drept în ochi pe Marele Inchizitor. Este o absurditate! 

— Îi cunoşti pe cei trei, sau nu-i cunoşti? strigă Marele 
Inchizitor. Nu a sunat aşa întrebarea mea? 


Se învineţeşte tot mai tare, gândi Boston. Dacă se mai 
agită încă un pic, cade mort. 

— Nu i-am văzut niciodată până acum, spuse el. Vedea 
cum umerii lui Tariq se lăsau în jos. Isaac se clătina. Iar eu 
nu sunt aliatul diavolului! 

— L-am găsit la prinţesă! strigă soldatul care tot îi mai 
ţinea braţul lui Boston răsucit dureros, la spate. A băut 
sânge, sânge, eminenţă! Prinţesa... 

— Fiica mea? strigă regina. Ce are el cu Johanna... 

În acest moment intră în sală Johanna, la braţ cu doica. 
Îi aruncă lui Boston o privire plină de ură. Pe faţa ei se 
puteau recunoaşte urme de lacrimi, dar se ţinu dreaptă 
când se aşeză încet, pe taburetul adus în grabă de un 
servitor. 

— Johanna! strigă regina. Nu sări în picioare, nu făcu 
niciun pas către copila ei. El nu a! Işi privi fiica cu 
nerăbdare. 

— Toate se vor lămuri imediat, strigă Marele Inchizitor 
bătând cu palma pe braţele scaunului. Şşş! Şşş! Marele 
Inchizitor conduce interogatoriul! Îl privi fix pe Boston. 
Susţii că nu eşti aliat al satanei? Păi toţi tăgăduiesc, 
ereticii! Nu sunt vrăjitoare, nu sunt marrano, n-am 
pângărit ostia! Crezi tu, băiete, că am întâlnit vreodată un 
acuzat care să recunoască vina care i s-a găsit. Dar toţi au 
mărturisit până la urmă, toţi! Ceea ce dovedeşte că Sfânta 
Inchiziţie este îndrumată sigur de Sfântul Spirit în greaua 
sarcină de a-i recunoaşte pe eretici! Pentru că toţi, toţi 
recunosc, în cele din urmă, când le arătăm instrumentele... 

— Dar eu pot dovedi! strigă Boston. Nu a fost sânge. A 
fost, pur şi simplu, numai ketchup! Pot să dovedesc! 

Marele Inchizitor râse. 

— Aduceţi menghina, spuse el. 

— Pot să dovedesc, strigă din nou Boston. Ah, frica se 
mai putea totuşi simţi ca frică. Aveţi doar rucsacul meu! In 
el este... 

Marele  Inchizitor făcu din nou semn servitorului. 
Servitorul se înclină; apoi veni la Boston cu ghidul de 
călătorie al doamnei Hilbert. 


— Ei? strigă Marele Inchizitor. Cum vrei să ne explici 
cartea asta pe care o avem aici, în faţă? 

Boston inspiră adânc. Desigur, aveau deja cărţi în anul 
1492, ştia precis; chiar şi tiparul fusese inventat. 

— Asta este, pur şi simplu, numai o carte! spuse el. Noi 
numim astfel de cărţi ghiduri de călătorie. Când oamenii 
zboară spre Granada, ca... 

— Zboară? strigă Marele Inchizitor agitat. Oameni care 
zboară? 

Boston văzu că toţi se uitau la el încremeniţi. 

— El susţine că vine din viitor, spuse prinţesa cu o voce 
mică şi monotonă. Dintr-o vreme în care oamenii zboară şi 
pot vorbi între ei de la un loc la altul. Doica o strânse mai 
tare de braţ. 

— Ha! strigă Marele Inchizitor. Blasfemie! Blasfemie! 
Numai îngerii Domnului pot zbura! 

— Vă rog! spuse Boston încercând să facă un pas spre 
el. Braţul răsucit la spate îl durea de parcă îi fusese smuls 
demult din umăr. Priviţi cartea! Aici scrie totul! Se uită la 
pagina deschisă. „Granada (270 000 locuitori) este un 
animat oraş universitar şi totodată păstrătoarea...” 

— Taci! strigă Marele Inchizitor. Taci, taci, taci! Ce 
altceva ne dovedeşti cu cunoaşterea limbii în care este 
scrisă cartea asta, decât că stăpâneşti limba diavolului? 
Privi triumfător în jurul lui. Nu-i aşa? Nu-i aşa? Niciunul 
dintre învățații noştri nu a fost în stare să descifreze acest 
scris! Tu însă, băiatule, susţii că îl înţelegi. Ce altceva ne 
dovedeşti prin asta decât că eşti aliat cu diavolul? 

— Nu! strigă Boston! Dacă-mi aduceţi punguliţa cu 
ketchup, vă pot arăta... 

În sală intră un mesager scăldat în sudoare. 

— Un mesaj pentru Maiestatea Sa! spuse el timid şi se 
înclină adânc. 

— De ce ne tulburi interogatoriul? strigă Marele 
Inchizitor. Nu mai putea să aştepte ce aveai de spus? 

Mesagerul clătină din cap înfricoşat. 

— Mă trimite señor Colón, Maiestate, spuse el. Să vă 
comunic că părăseşte Granada chiar zilele acestea, ca să 


călătorească în ţara francezilor. A primit veste de la fratele 
său că regele din oraşul Paris îi va pregăti corăbii pentru 
călătoria lui spre India şi Cipangu şi Cathai! 

Regina se uită la el plictisită. 

— Nu are decât să se ducă şi Domnul fie cu el, spuse 
regina. Transmiteţi asta lui señor Colón, din partea mea. 
Granada nu îl va regreta. Dorim regelui francezilor mult 
noroc! 

Mesagerul se înclină şi ieşi din sală repede, cu spatele. 

— Un visător! spuse Isabella şi se adresă din nou 
Marelui  Inchizitor:  Continuaţi eminenţă şi  scuzaţi 
întreruperea. 

America nu va fi descoperită, gândi Boston. Acum este 
sigur. Regina îl lasă pe Columb să plece şi eu nu mă mai 
pot întoarce. Viaţa mea nu va exista, şi eu nu vreau să mor 
pe rug acum, chiar deloc. 

— Dacă îmi aduceţi punguliţa, spuse el uitându-se 
imploră tor spre regină, vă pot dovedi... 

— El susţine că sângele este făcut dintr-un fruct 
necunoscut, spuse prinţesa pe un ton inexpresiv, care 
creşte într-o ţară numită America, aflată între noi şi India. 
O ţară uriaşă, nedescoperită, pe care señor Colón o va 
descoperi pentru noi. 

Vocea ei era la fel de monotonă. Îi este frică, gândi 
Boston. Frică îngrozitoare. Este uluită. Am speriat-o atât 
de tare, ce prostie din partea mea, nu mai ştie ce să 
creadă, un adevăr este la fel de înfricoşător ca şi celălalt. 

— El susţine... 

Ochii Marelui Inchizitor erau gata să-i iasă din orbite. 

— Blasfemie! Blasfemie! Oameni care zboară ca îngerii 
şi o ţară pe care Domnul, în indescriptibila Lui creaţie 
armonioasă, a uitat să o plăsmuiască! Nu există nimic între 
coastele Spaniei şi depărtata Indie, nimic! Este dovedit, 
cunoscut tuturor învăţaţilor! Pomeneşte Biblia cumva de o 
ţară care va apărea în mijlocul oceanului, multe mii de ani 
după ce Domnul şi-a încheiat creaţia, în numai şase zile? A 
fost deci creaţia lui nedesăvârşită, cum susţine acest băiat, 
Domnul a uitat ceva? Domnul ar fi fost deci uituc, ca orice 


babă? Mai inspiră de câteva ori adânc, hârâitul suna 
înfricoşător. Blasfemie! Sfânta Scriptură nu ştie nimic 
despre această ţară! A aruncat-o poate chiar satana acolo, 
în valuri, ca să ne ducă în ispită? Ce tot spui, ereticule? 

— Sfânta Scriptură, în Cartea Facerii nu pomeneşte nici 
de regatul nostru spaniol, eminenţă, spuse un bărbat în 
costum de episcop. Şi totuşi nimeni nu va tăgădui că el 
există. Nu tot ce nu descrie Biblia nu înseamnă, de aceea, 
că nu există. 

— Nu poate arhiepiscopul să renunţe a-l contrazice pe 
Marele Inchizitor? strigă Torquemada. Acest băiat... 

— De ce nu îl lăsăm să ne arate şi să ne explice 
pretinsele dovezi? întrebă episcopul neclintit. Noi toţi, nu 
veţi contesta asta, eminenţă, nu găsim explicaţii pentru 
ceea ce s-a găsit în săculeţul lui. Numai de aceea le 
socotim drept uneltiri diavoleşti, nu-i aşa? Cum ar fi dacă 
băiatul ar şti totuşi să le explice? 

— Am fotografii pe mobil! şopti Boston arătând spre 
obiectul care se găsea neluat în seamă pe genunchii lui 
Torquemada. Voia să le arate zgârie-norii, statuia libertăţii. 
Ce bine, ce bine, ce bine, că îşi dorise mereu să vadă 
America. Şi le va face o fotografie tuturor. Nici atunci nu îl 
vor crede? 

Marele Inchizitor îşi drese glasul: 

— Oul! strigă el poruncitor şi făcu semn unui servitor. 
Miji ochii. 

Acum vei putea să ne dovedeşti ce susţii! Să nu spună 
nimeni că Sfânta Inchiziţie nu este plină de generozitate! 
Dacă îţi reuşeşte să convingi Sfânta Inchiziţie, atunci vom 
cugeta ce trebuie să se întâmple cu tine! Dacă nu reuşeşti 
să dovedeşti, Marele Inchizitor rânji, nu vei fi numai ars! 

La un semn al lui, soldaţii îi dădură drumul lui Boston. 
Un servitor îi înmână mobilul. Boston nu-şi mai amintea să- 
i fi tremurat vreodată degetele atât de tare. 

— Este un aparat cu care se poate vorbi prin aer, cu 
oameni care se găsesc în alte locuri. Chiar şi în locuri 
depărtate. Dar cu el se mai pot face şi poze, voi face asta 
imediat. Şi pozele se pot arăta. Am memorizat poze din 


America, veţi vedea. Veţi descoperi America, Maiestate, şi 
astfel Spania se va îmbogăţi! Există aur şi argint din 
belşug! 

Nimeni nu se clinti. Nicio uimire. Nicio bucurie. Nici 
măcar îndoială. 

— Există zgârie-nori... 

— Zgârie-nori! strigă Torquemada. Cerul este împărăţia 
Domnului! Cine se încumetă să se atingă de nori... 

Boston se căzni mult timp să deschidă mobilul. Display- 
ul era stins. 

— Ei? strigă Marele Inchizitor. Ei? 

Regina şedea aplecată mult în faţă. Prinţesa se strânsese 
lângă braţul doicii şi îşi ascundea faţa pe umărul ei. 

Dar display-ul rămase întunecat. Boston încerca mereu, 
cu degetele care-i tremurau, să pornească mobilul. Dar 
display-ul rămânea întunecat. 

— Acumulatorul,  şopti Boston. Acumulatorul este 
descărcat! 

— Ce? strigă Marele Inchizitor. Ce tot spui, băiete? Nu 
voiai să ne dovedeşti... 

— Acumulatorul este descărcat, şopti Boston din nou. 
Nu merge decât dacă are curent. Acumulatorul este 
descărcat. 

— Ha! strigă Marele Inchizitor. Făcu semn servitorului 
să-i aducă mobilul. Servitorul tremura. 

Le este frică tuturor, gândi Boston. Numai lui 
Torquemada nu. Marele Inchizitor nu se teme nici de 
dracul, în care totuşi crede. Este îngrozitor. 

— Acumulator! Curent! Ce tot spui băiete! Cu mâna lui 
tremurătoare încercă, la fel ca şi Boston, să aprindă 
mobilul. Display-ul rămânea întunecat. 

— Avem acum dovada definitivă! strigă el apăsând tasta 
iar şi iar. N-am lăsat eu însumi să stea lumina tot timpul 
aprinsă în unealta asta a diavolului, nu am pus-o eu să 
sune? Acum rămâne întunecată şi mută. Băiatul a vrăjit 
unealta ca să nu descoperim ce ascunde diavolul în ea! Ce 
urmăreşte diavolul prin asta! Ce dovadă ne mai trebuie? 

— Se întâmplă, dacă îl laşi prea mult timp deschis! 


strigă Boston. Vă rog. Se întâmplă pur şi simplu dacă... 

— Duceţi-l înapoi în carceră! spuse Marele Inchizitor, ca 
şi cum Boston nici nu ar fi vorbit. Aceştia trei, arătă spre 
Isaac, Tariq şi Salomon vor arde pe rug, pentru că au 
încălcat edictul regilor. Dar acesta, de aici, ochii lui se 
îngustară ca nişte fante. Rânji către Boston. Faceţi-l să 
guste mai înainte instrumentele. Ţineţi totul pregătit, 
pentru că vreau să fiu de faţă! Incepem cu menghina. 
Mâine, chiar mâine! Sufletul lui este atât de îndărătnic că 
pentru a-l salva nu e de ajuns să ardă. Scoateţi diavolul din 
el! 

— Nu! răcni Boston. Nu! 

Cât de mult mai putea simţi încă frica lui ca frică. 


44. 


Santángel se afla sus, pe turnul Vela şi privea în jos, 
către oraş. De data asta urcase singur. Trebuia să cugete. 

Peste Realejo cerul era la fel de albastru, sabatul nu se 
sfârşise încă. Fusese ceva în ceea ce spusese băiatul, 
ciudatul băiat pe care îl credeau aliat al diavolului. 
Povestea lui era incredibilă, nu era de mirare, că îl 
aruncaseră înapoi, în carceră. Totul era absolut incredibil. 

Şi totuşi. Exista oare o altă explicație mai credibilă? 
Diavolul, gândi Santángel. Buzele lui se strâmbară a 
batjocură. Cât de util pentru Marele Inchizitor că în orice 
situație se poate referi la diavol! Dar dacă aş fi dracul... 
chiar şi pentru această presupunere Torquemada m-ar 
trimite în foc - aş alege un băiat atât de nepriceput ca aliat 
al meu împotriva regilor? Împotriva bisericii puternice? Nu 
ar exista un aliat mai bun? Nu aş pregăti mai inteligent 
revolta maurilor, dacă acesta ar fi fost scopul meu? Intr- 
adevăr, satana trebuie să fie destul de prostănac, dacă 
procedează atât de neîndemânatic! 

Dar dacă n-a fost dracul cel ce i-a predat băiatului 
aceste lucruri, oul ciudat, despre care nimeni nu poate 
spune la ce serveşte, atunci de unde provin? 

Fumul ieşi pe primul horn în juderia, altele îl vor urma. 
Sabatul trecuse. Cât timp încă, câte zile, câte săptămâni va 
mai fi sărbătorit sabatul, undeva în Granada? 

De ce să nu crezi, chiar dacă te îndoieşti, că ar putea să 
fie adevărat ce povesteşte băiatul? Nu este unica explicaţie 
în care se adună toate? Ce ştim noi despre esenţa timpului, 
şi timpul, în curgerea lui, ascultă numai de Dumnezeu. Nu 
ar putea El atunci, dacă I place, să facă ce vrea cu el? 

Deci, dacă ar fi adevărat că băiatul vine din viitor, atunci 
nu ar putea să fie adevărat şi ce a spus despre acea 
misterioasă ţară din mijlocul oceanului? Ţara pe care 


ochiul omenesc nu a văzut-o niciodată: America. Cum ar fi 
dacă băiatul ar spune adevărul? Dacă acolo, între coastele 
Spaniei şi depărtata Indie, s-ar găsi cu adevărat o lume 
necunoscută, plină de bogății nemăsurate? 

Şi fără Inchiziţie. 

Santângel privi în jos, spre oraş, deasupra căruia cerul 
îşi pierdea treptat culoarea. Regilor le trebuiau bani, le 
trebuiau bani imediat. Războiul împotriva maurilor le 
golise tezaurele, făcuse să crească muntele de datorii, 
încât însuşi lui Ferdinand începuse să-i fie frică. Şi singura 
sursă care exista pentru ei, erau evreii lor. 

De aceea, pentru poporul lui nu exista speranţă; nici 
pentru sora lui, cu întreaga ei familie, nici pentru toţi 
ceilalţi de jos, din Realejo, care acum, la sfârşitul 
sabatului, aprindeau focurile în vetre. Toţi vor trebui să 
moară, ca averea lor să revină coroanei. Şi chiar dacă fug, 
totul aparţine coroanei. Aşa hotăra edictul. 

Se simţea tot mai agitat. Dar cum ar fi dacă această 
ţară, America, ar exista cu adevărat? Dacă de acolo ar 
curge aurul spre Spania, în cantităţi nemăsurate, cum 
afirmase băiatul, aur care ar fi putut să-i îmbogăţească pe 
regi? 

Atunci ei nu ar mai avea nevoie de averile evreilor. 

Santângel dădu din cap afirmativ. Această Americă ar 
putea însemna salvarea, o ţară fără Inchiziţie; dacă 
această Americă există, Colón trebuia să călătorească. 

Aruncă o ultimă privire asupra oraşului în lumina 
amurgului. Ştia ce are de făcut ca să o convingă pe regină, 
era sigur că nici nu îi va fi greu să o facă. 

Santângel traversă în grabă curtea, mergând spre palat. 
La vremea asta regina se retrăgea în încăperile ei 
particulare. 


Granada în aprilie, prezent 
Nu râdeau. Niciunul dintre ei nu râdea de el. 
— Ei, bătrâne, spuse cel mic. O întreagă Horrorstory. 
Ce a spus? Limba lor suna aspru, neinteligibil. 


Cel cu puf pe buza de sus şi celălalt, care la prima lor 
vizită fusese vorbitorul, tăceau duşi pe gânduri. Manuel 
luă sticla. 

— Spuneţi deci că a făcut o călătorie prin timp? întrebă 
cel cu tuleie de mustață. Cel puţin încerca să o facă în 
spaniolă. 

Râdeţi! De ce nu râdeţi? gândi Manuel. Spuneţi-mi că 
toate astea sunt năluciri, că nu există călătorii prin timp! 
Că nu sunt vinovat dacă tânărul a dispărut! 

— Pentru că a găsit placa? întrebă cel care vorbea cel 
mai bine spaniola. 

Manuel încuviinţă din cap obosit. 

— Când a fost smulsă de pe perete, aşa mi s-a povestit, 
pe vremea când eram un copilaş, şi astăzi oricine ştie asta, 
aici, în Alcaiceria, s-a deschis o fereastră în timp, spuse 
Manuel. N-am ştiut ce se va întâmpla dacă atingem placa, 
dacă o luăm în mână. Apucă sticla dar nu bău. Eram foarte 
prudenti. Foarte prudenţi, întotdeauna, toţi. 

Tinerii se holbau la el. Nu râdeau numai din cauză că nu 
îl înțelegeau? 

— Şi atunci aţi pus placa intenţionat, în faţă de tot, ca să 
o ia cineva? întrebă cel cu tuleie, parcă în treacăt. Pentru 
că aţi vrut să scăpaţi în sfârşit de ea? 

Manuel încuviinţă din cap. 

— Ei, bătrâne, lasă! spuse iar mărunţelul. 

— Bunicul mi-a povestit - pe vremuri, când se mai 
vorbea încă mult despre placă, chiar dacă pe şoptite - că 
numai prin ea se poate închide la loc poarta timpului, 
murmură Manuel. Dar cât de adevărat... 

— Şi ce s-a întâmplat atunci cu cel ce a călătorit prin 
timp, întrebă tânărul cu tuleie. Şi cel ce închide poarta din 
nou? În care parte ajunge? 

— Da, în ce parte ajunge? întrebă mărunţelul. Acum sau 
atunci? Înţelegea şi el deci ce se spune. 

— Nimeni nu ştie, spuse Manuel. De data asta trase o 
duşcă. Credeţi că altfel n-ar mai fi încercat să o facă şi alţii 
până acum? Credeţi că noi, copiii, n-am fi fost curioşi şi nu 
ne-ar fi plăcut să încercăm? Simţi o ameţeală uşoară. Puse 


sticla deoparte. Dar nu ştiam... 

— ...dacă vă veţi mai întoarce înapoi, spuse băiatul care 
vorbea cel mai bine spaniola. Ei, într-adevăr! Cum aţi fi 
putut să mai puneţi placa jos ca să o ia altul? 

Manuel plecă fruntea. 

— Poate că dispariţia prietenului vostru nu are nimic de- 
a face cu placa! spuse el rugător. Poate că este doar o 
întâmplare! O coincidenţă ciudată! 

— Puah! spuse mărunţelul. 

După aceea vorbiră din nou în limba lor neinteligibilă. 
Ca şi cum el nu ar mai fi fost acolo. 

— Dar povestea asta nu le-o poţi spune nici măcar 
curcanilor, trânti cel cu tuleie pe buza de sus. Mai bine, 
hai să mergem, nu? Altfel Hilbert o să intre din nou în 
panică. 

Nu îşi luară rămas-bun. Plecară pur şi simplu, fără să se 
mai uite la el încă o dată şi dispărură în aglomeraţia de pe 
străzi. 

Şi acum? gândi Manuel. Poate că se duc la poliţie, poate 
că nu. Şi chiar dacă vor fi crezuţi... Oftă. Nu eşti pasibil de 
pedeapsă dacă expui la vânzare o placă. 

Dar, oricum, poliţia nu-i va crede pe cei doi tineri. 

Şi, în afară de asta, nu avea importanţă dacă era pasibil 
de pedeapsă. Tânărul blond se afla undeva în trecut şi nu 
putea să se întoarcă înapoi. 


45. 


al-Andalus, 1492 

— Johanna! spuse regina. Servitorul aprinsese faclele în 
Curtea Leilor, lumina lor se oglindea în apa bazinului 
Capetele leilor aruncau umbre tremurătoare pe pietriş. Ce 
întâmplare îngrozitoare pentru tine! Şi totuşi ce noroc 
pentru Granada şi pentru întreaga creştinătate. Dacă nu ai 
fi strigat de frică atunci când a băut sângele, băiatul 
satanic ar fi rămas pentru totdeauna nedescoperit. 

Trebuia să vorbească foarte tare ca să acopere clipocitul 
fântânii arteziene. Johanna stătea din nou la distanţă, pe 
partea cealaltă a bazinului, copila era atât de îndărătnică. 
Bine că doica avea grijă de ea, ca o cloşcă de puii ei. Cine 
ştie câte ar mai fi putut să ticluiască acest atât de dificil 
copil al ei, câte ar mai fi păţit. Întâlnirea cu ambasadorul 
diavolului mai avusese încă o dată un deznodământ bun. Şi 
ea, ca regină, până la urmă nu putea să se ocupe de toate. 
Dacă ar fi sprijinit-o măcar Ferdinand. 

— Johanna? spuse regina. 

Dar Ferdinand nu fusese prezent la interogatoriu, nici în 
după-amiaza asta. Lipsea şi acum, când ar fi avut atât de 
multe de discutat. Se şuşotea deja în odăile slugilor din 
Medina, se şuşotea în tot oraşul. Şi ea rămânea singură cu 
hotărârile ei, nu avea ca sfătuitori decât pe Marele 
Inchizitor şi pe arhiepiscop, ale căror sfaturi se 
contraziceau permanent. Ar fi avut nevoie atât de urgentă 
de sfatul lui. 

Aşa le fusese oare înţelegerea, odinioară, când tinerelul 
de şaptesprezece ani îi pusese ironic inima la picioare? 
Jocurile lui Ferdinand trebuiau să aibă un sfârşit. Până la 
urmă domnea şi el peste aceste ţări; însă ei i se părea tot 
mai mult că pentru el era mai important să cucerească 
femeile tinere decât imperiile; că bogăţiile erau pentru el 


mai importante decât sufletele. 

Pe Santângel îl observă abia când, din umbra turnului, 
intră în interiorul curţii. 

— Iertare, Maiestate, că vă tulbur la ora serii, spuse el 
plecându-se adânc. 

Ea nu avea încredere în el. Era un converso. Dar era 
inteligent, nimeni nu se pricepea mai bine ca el în 
chestiuni financiare. Ferdinand nu se putea lipsi de el. 

— Luaţi loc lângă mine, señor Santângel, spuse Isabella. 
Trebuie să fie ceva important, dacă vă aduce la mine în 
acest moment, de asta sunt sigură. Ceva ce nu poate 
aştepta? 

Santângel se înclină. 

— Este foarte adevărat ce spuneți, Maiestate, 
rugămintea mea nu poate aştepta. Am şovăit deja prea 
mult timp şi dacă mai tac încă, el se îndreptă de mijloc, se 
poate întâmpla să mă încarc cu o mare vină în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor. 

Isabella se aplecă înainte. 

— Atunci vorbii, señor Santângel, spuse ea. Sunt 
curioasă să aud ce aveţi de spus. 

Santângel îşi frecă bărbia. 

— Am venit să vă vorbesc despre un vis, Maiestate, 
spuse el. Un vis în care îmi... Se întrerupse. 

— Aşadar, spuse regina nerăbdătoare. Aşadar, señor 
Santângel? 

— Iertare, Maiestate, dar nu degeaba am şovăit atât de 
mult, să vă vorbesc despre asta, spuse el. De grijă. De 
teamă că nu mă veţi crede, aşa cum ar face şi eminenţa sa 
Marele Inchizitor, care m-ar acuza de blasfemie. Dar 
acum, Maiestate, tăcerea îmi apasă greu sufletul! Hotărâţi 
voi ce sunteţi dispusă să credeţi. Hotărâţi ce vreţi să 
faceţi! 

— Asta şi fac, señor Santângel, spuse regina pe un ton 
rece. Nu este necesară permisiunea dumneavoastră. Eu 
sunt regina. 

Santângel făcu din nou o plecăciune adâncă. 

— Mă tem, Maiestate, că Spania este tocmai acum în 


situaţia de a comite o gravă eroare! Dar pentru asta şi eu 
port vină! 

Isabella se simţi tot mai neliniştită. 

— Terminaţi odată cu introducerea! spuse ea supărată. 
Terminaţi cu scuzele! Vorbeaţi despre un vis. 

Santângel rămăsese tot în poziţie înclinată. 

— Vă amintiţi, Maiestate, de discuţia Voastră cu señor 
Colón, cu câteva zile în urmă, la care era de faţă şi aliatul 
diavolului travestit în Filip, prinţul habsburg, şi în care V- 
aţi hotărât definitiv să nu mai sprijiniți pe mai departe 
planurile genovezului de a căuta calea maritimă de vest 
spre India. 

Isabella încuviinţă din cap aproape inobservabil. 

— Şi vă mai amintiţi, de asemenea, că la această 
convorbire nu era de faţă excelența sa arhiepiscopul 
Talavera, care deţinea conducerea comisiei numite de 
înălţimea Voastră pentru a verifica planurile lui Colón; 
astfel că în acea zi i-am ţinut locul eu şi, în disputa cu 
señor Colon, am înfăţişat motivele care determinaseră 
comisia să declare planurile lui ca fiind neexecutabile. 

Isabella încuviinţă din cap, în tăcere. 

— Am procedat de bună credinţă, Maiestate! strigă 
Santângel. Pentru asta vă cer iertare! Dar în noaptea 
următoare mi-a apărut în vis... Ezită din nou. 

— Cine oare? strigă Johanna şi Isabella văzu mulţumită 
că fiica ei părea să prindă din nou interes pentru viaţă. 
Povestiţi prea complicat, señor Santângel! Aproape că îmi 
vine să-mi pierd răbdarea cu dumneavoastră! 

— În noaptea următoare mi-a apărut în vis - Sfânta 
Fecioară! şopti Santângel şi îşi făcu cruce. Mi s-a arătat 
limpede şi luminoasă, tronând pe un nor şi în jurul ei erau 
raze ca de la o mie de sori! Şi mi-a vorbit mie, Maiestate, 
robului Ei prea umil, care, chiar şi în somn, abia îi mai 
putea suporta strălucirea! Se înclină pentru a suta oară. 
Ea mi-a poruncit, să vă spun Vouă că toată ştiinţa 
învăţaţilor nu este decât deşertăciune pământească şi că 
acel ce se încrede în ea nu poate decât să fie abătut de la 
calea credinţei şi dus la rătăcire! Orice ar vrea să spună 


învățații Voştri: numai credinţa vă duce pe calea cea 
dreaptă! 

— Ca să mi se explice asta, señor Santângel, sigur că nu 
am nevoie de dumneavoastră, spuse regina supărată. 

— Nici nu sunt cuvintele mele, Maiestate, ci ale Sfintei 
Fecioare, cele pe care vi le repet aici, cu toată umilinţa, 
spuse Santângel aruncându-i o privire scurtă. Sfânta 
Fecioară şi nu eu a fost cea care V-a prevenit să nu vă 
încredeţi în ştiinţele arogante şi înşelătoare şi de dragul 
lor să respectaţi mai puţin credinţa! 

— Şi care hotărâre a ştiinţei, señor Santângel, a fost 
anume aceea care a stârnit mânia Sfintei Maici a 
Domnului? întrebă Isabella. Nu ştia nici ea de ce nu îl 
crede. Fireşte, era un converso. A vrut Ea să vă spună că 
pământul este totuşi o tipsie? 

Santângel clătină din cap cu putere în semn de negaţie. 

— Cu totul dimpotrivă, Maiestate! strigă el. Nu! Nu! 
Domnul a creat pământul în formă de glob, pentru ca omul 
să poată ajunge din oricare loc în oricare altul, fără să se 
prăbuşească vreodată peste margine! Aşadar, Maiestate, 
nici de pe coastele Voastre spaniole şi până în depărtata 
Indie! 

— Asta nu ar tăgădui-o nimeni, spuse Isabella 
nerăbdătoare. Sfânta Fecioară nu trebuia să se ostenească. 
Ceea ce face totuşi imposibilă această călătorie, señor 
Santângel, este, aşa cum chiar dumneavoastră ne-aţi şi 
explicat, durata ei. Omul ar muri de foame pe drum. 
Niciun navigator nu ar putea să ajungă viu în India. 

Santângel îşi frângea mâinile. 

— Şi tocmai asta a stârnit mânia Sfintei Fecioare! Dacă 
Domnul le-a dăruit urmaşilor lui Adam pământul în formă 
de sferă, aşa mi-a vorbit Ea, ca omul să poată ajunge dintr- 
un loc în altul fără să se prăbuşească peste margine, cum 
pot îndrăzni atunci oamenii să nu primească darul 
Domnului cu toată încrederea că Domnul va ţine mâna Sa 
ocrotitoare asupra corăbierilor? Că deci nimeni nu va muri 
de sete şi de foame dacă se încumetă să folosească calea 
maritimă spre India? Poate exista vreun bine-credincios 


creştin care să se încreadă mai mult în ştiinţă decât în 
bunătatea Domnului? 

Johanna, de partea cealaltă a fântânii, spumega de furie. 

— Ce prostie! spuse ea şi se depărtă de doică. Ce prostii 
tot spuneţi, señor Santângel! 

Regina clătină din cap supărată. 

— Fii cuminte, Johanna, fata mea! spuse ea severă. 
Continuati, señor Santângel. Ce v-a mai vestit Sfânta 
Fecioară? 

— Ea mi-a poruncit să vă vorbesc, ca prin preamilostivul 
Vostru ajutor, toate sufletele nemântuite din Cathai şi din 
depărtata Indie să poată fi salvate! Ea mi-a poruncit să vă 
spun că puteţi pregăti pentru señor Colón corăbiile, pentru 
ca, aşa cum, fără îndoială, este dorinţa Voastră, Maiestate, 
oamenilor din depărtatele ţări de dincolo de ocean să li se 
poată aduce sfânta noastră credinţă. Sunteţi aleasă pentru 
asta, Maiestate. Primiţi această misiune. Incredeţi-vă în 
bunătatea Domnului! 

Isabella tăcea. 

— Ascultaţi-mă, Maiestate! spuse Santângel insistent. 
Ce lucru rău se poate întâmpla dacă faceţi ceea ce vă 
îndeamnă Sfânta Fecioară? Ce aveţi de pierdut? 

Isabella răsfrânse buzele. 

— Pretenţiile lui señor Colón, cum prea bine ştiţi, sunt 
nemăsurate. Vă mai amintiţi? Vrea să fie contraamiral! 
Vicerege! Şi cât de multe încă mai vrea să fie ale lui! Şi, 
trebuie să-i revină toate astea, aşa, dintr-odată? 

Santângel începuse să meargă de colo până colo. 
Pietrişul scrâşnea uşor sub pantofii lui. 

— Dar el obţine tot ce cere numai dacă ajunge cu 
adevărat în India, spuse Santângel implorator. Înţelegeţi 
totuşi, Maiestate! Nu pierdeţi nimic dacă îi acordaţi ceea 
ce vă cere! Pentru că nu capătă nimic din toate acestea, 
dacă el şi corăbiile lui pier pe drum! Dacă nu ajunge la 
coastele Indiei, nu capătă niciun maravedi! Dar dacă 
corăbiile lui vor ajunge la acel țărm, aşa cum mi-a promis 
Sfânta Fecioară, calea maritimă spre India nu şi-ar merita 
preţul? Gândiţi-vă la suflete! Gândiţi-vă, Maiestate, şi la 


aur! 

Isabella îi aruncă o privire mânioasă. 

— Sfânta Fecioară nu ţi s-a arătat pentru că o interesau 
bogăţiile! Şi pentru mine, ca şi pentru Ea, este vorba 
numai de suflete! 

Santângel se opri în faţa scaunului ei şi o privi de sus. 

— Nu există nimeni în regatul Vostru care să pună asta 
la îndoială, Maiestate, spuse el insistent. Dar înţelegeţi, 
totuşi, că tot ce aţi putea pierde, sunt doar cele două 
milioane de maravedis, cât ar costa, pentru armarea 
corăbiilor lui Colón. Toate celelalte le capătă numai dacă 
ajunge cu adevărat la destinaţie! Mesagerii noştri îl mai 
pot încă rechema. 

Isabella clătină din cap dusă pe gânduri. 

— Poate, murmură ea. 

— Şi ca să mă credeţi, Maiestate, ca să mă credeţi cât 
de multă nădejde îmi pun în această prevestire, vreau eu 
însumi să-mi pun în joc întreaga mea avere pentru asta! 
Nu numai coroana să plătească expediţia lui Colón. Dacă 
Sfânta Fecioară mi s-a arătat mie, Maiestate, este un semn 
prin care îmi cere să plătesc şi eu partea mea. 

— Ce vrea să însemne asta, señor Santângel? întrebă 
regina aspru. 

— Voi participa la cheltuielile de armare a caravanelor, 
spuse Santângel. Cu tot ce posed. Coroana dă numai 
restul. 

Nimeni nu-l observase pe rege care, ia ultimele cuvinte, 
intrase în curte în pas de promenadă. Îşi sărută acum soţia 
pe ceafă. 

— Isabella, spuse el. După cum văd ai o vizită! O 
conversaţie mică, în fapt de seară? 

Isabella tresări. 

— Unde ai fost? întrebă ea. Unde ai fost, Ferdinand? Au 
trebuit să fie rezolvate treburi importante, aliatul 
diavolului a fost găsit cu ajutorul fiicei tale, Marele 
Inchizitor a judecat: şi regele iar a lipsit! Unde ai fost, 
Ferdinand? 

Ferdinand zâmbi şi îi făcu o bezea fiicei sale. 


— Afaceri importante, Isabella, afaceri importante! 
spuse el şi îngenunche lângă scaunul ei. Începu să-i 
mângâie braţul. Regret nespus dacă mi s-a simţit lipsa! 

Isabella îi dădu la o parte mâna de pe braţul ei. 

— Nu ţi-a simţit lipsa! i-o tăie ea. Nimeni. Toţi din acest 
regat s-au obişnuit deja de mai mult timp ca hotărârile 
importante să fie luate fără regele lui. 

Ferdinand zâmbi ironic. 

— Ia uite! spuse el. Să înţeleg că există aici o mică 
supărare, preaiubita mea soţie? Şi atunci l-ai chemat ca 
înlocuitor pe trezorierul meu, ca să găseşti la el sprijin 
pentru hotărârile tale? 

— Señor Santângel a venit ca să-mi ceară să-l las pe 
genovez să călătorească, spuse Isabella cu răceală. I s-a 
arătat Sfânta Fecioară. 

— I s-a arătat Sfânta Fecioară! strigă Ferdinand. Ah, 
minuni peste minuni! Şi Sfânta Fecioară doreşte ca señor 
Colón să călătorească? Sfânta Fecioară nu mai are şi alte 
griji? 

— Ferdinand! strigă Isabella. Cum vorbeşti despre 
Maica Domnului? 

— Păi, señor Colón nu va porni în niciun caz în călătorie 
pe aurul meu, strigă Ferdinand şi se ridică. Îşi scutură 
genunchii de praf. Există deja o cale spre India, prin 
Marea Mediterană, scumpa mea soţie, de ce mai avem 
nevoie şi de această a doua cale? Genovezul nu 
călătoreşte. 

— Genovezul nu călătoreşte? strigă Isabella. De ce te 
opui? Nu ai fost niciodată de faţă când s-au discutat 
lucrurile, dar hotărârea vrei s-o iei tu? Nici măcar nu ai 
auzit ce are de spus señor Santângel, şi gata: Señor Colón 
nu călătoreşte! sări în picioare. Ajunge, Ferdinand! strigă 
ea. Zău, este prea de tot! Purtarea asta a ta trebuie să ia 
sfârşit odată! Eşti rege, Ferdinand! Porţi răspunderea 
pentru toate sufletele din ţară! Acum Domnul ne-a 
însărcinat şi cu răspunderea pentru sufletele de dincolo de 
mare! Şi tu vrei să le laşi nemântuite? Nu vrei să urmezi 
porunca Domnului? 


Ferdinand o prinse de braţ, dar ea îl respinse. 

— Ajunge, Ferdinand, cât timp nu te porţi ca un rege, nu 
vei putea nici să iei hotărâri ca un rege! Genovezul va 
călători. Respiră adânc. 

— Trimite să-l recheme, señor Santângel, spuse ea apoi, 
mai liniştită. Aveţi dreptate. Dacă nu ajunge în India, ce 
avem de pierdut? Dar dacă el descoperă într-adevăr calea 
maritimă, cât de mult s-ar câştiga! Nu ar fi aceasta 
răsplata şi pentru mine? Încuviinţă din cap încet. Toate 
sufletele nemântuite, señor Santângel. Toate sufletele 
nemântuite. Vă mulţumesc că sunteţi gata să vă daţi şi 
dumneavoastră averea pentru ele. 

Santângel se înclină adânc. 

— Aşa a vrut Sfânta Fecioară, spuse el. 

Johanna, pe partea cealaltă a fântânii, surâdea. 


46. 


Granada în aprilie, prezent 

Pe drumul înapoi, spre hostal, n-au vorbit. Au mers 
repede, ca şi cum pentru ei ar fi fost important ca doamna 
Hilbert să nu mai aibă grija elevilor dispăruţi. Dar, în 
realitate, doamna Hilbert le era indiferentă. După discuţia 
din Alcaiceria trebuiau să alerge, să facă ceva, ca să nu-i 
înnebunească povestea auzită. 

Au pomenit despre asta numai după cină. Ca şi cum ar fi 
luat o hotărâre comună, nu le-au povestit nimic celorlalţi 
din ceea ce auziseră în Alcaiceria. S-au întors în cameră şi 
au încuiat uşa. Apoi s-au suit în paturi, deşi mai era timp 
liber. Prin fereastra deschisă pătrundea cu putere 
zgomotul de pe Gran Via. 

— Tu crezi? întrebă Serghei, uitându-se la Tukan. E 
căcăcioasă tare, nu-i aşa? 

Tukan se uita pe fereastră. Soarele la asfinţit se oglindea 
roşu într-o fereastră de pe cealaltă parte a străzii. 

— Habar n-am, spuse el, fără să ridice privirea. N-am 
absolut nicio idee. 

Tăcură câtva timp. Soarele cobori un milimetru şi, în 
cele din urmă, dispăru. 

— Eu îl cred, spuse Kadir convins. Tipul era terminat! 
Povestea asta l-a dat gata! In orice caz, credea ce spune. 

Ceilalţi doi dădeau din cap afirmativ. 

— Şi cum să meargă asta, ia zi? Dacă unul a smuls placa 
acum o mie de ani, sau când... 

— Mai de curând, de vreo cinci sute, spuse Tukan. 

Serghei îi făcu semn să se oprească. 

— Okay, să zicem cinci sute: Atunci ar trebui să existe 
aici o gaură unde a fost, nu-i aşa? În sala ambasadorilor, 
sau cum s-o fi numind. De unde au scos-o. 

— Dar nu era, spuse Kadir. Când am fost noi acolo, sus, 


nu era. 

Tukan clătină din cap. 

— Şi? Ce dovedeşte asta? Credeţi că ei, lasă cinci sute 
de ani o gaură acolo, nu cumva? Turiştii nu mai vin, măi 
omule, dacă nu e totul în regulă. Era logic să o repare. 

— Dar atunci gaura nu mai există, spuse Serghei. In 
care să fie pusă la loc placa originală. Deci poarta în timp 
nu mai poate fi nicicum încuiată. 

Tukan se bătu cu degetul pe frunte. 

— În trecut, cap sec, spuse el. Atunci gaura mai există! 
tăcură. 

— Dar într-un fel, mormăi Kadir, totul este complet 
ilogic, nu? Eu cred că cei cinci sute de ani, sau cât o fi, au 
trecut fără placă, iar dacă cineva o pune acum la loc, 
aceşti ani trec brusc înapoi, cu placă, dar cum e posibil 
asta, zău? Ori aşa, ori aşa! Timpul nu poate trece de două 
ori, ce zici? 

— Măi-măi, mormăi Serghei. Multe îţi mai trec prin cap, 
bătrâne! Asta ar însemna chiar, îi privi fix pe amândoi, că 
tot ce s-a petrecut se putea întâmpla de două ori, nu-i aşa? 
Atunci s-ar putea ca şi altceva să fie altfel, ce zici? Atunci 
s-ar putea... 

— Termină odată, spuse Tukan. Oala e plină cu rahat, 
îmi vine rău! Se uita pe fereastră. Fațada de peste drum 
era acum în umbră. La trecut nu se mai poate schimba 
nimic, după aceea, asta-i logic! Atunci şi prezentul ar fi 
logic cu totul altfel, dacă voi, amândouă capetele seci, aţi 
pricepe ce spun eu! 

— Tranca fleanca, spuse Serghei înclinându-se. Vrei să 
studiezi, sau ce? La ce multe te gândeşti! 

— Ei şi? spuse Tukan. Este totuşi logic, nu? Timpul nu 
există decât o dată. 

— Explică asta la fizică, spuse Serghei. Poţi să iei o notă 
bună. Îţi scrie în carnet: Tukan gândeşte! Pui pariu? 

Tukan sări în picioare şi îi trase lui Serghei un pumn în 
braţ. 

— Termină, bătrâne, spuse el. Termină, odată! 

Câtva timp rămaseră tăcuţi. 


— Oricum, nimeni nu poate să înţeleagă, spuse Kadir; că 
cineva poate să meargă înapoi. Pentru că atunci timpul ar 
exista de două ori, nu? Şi că a doua oară, logic, totul va fi 
altfel decât prima oară. 

— Şi din care trecut suntem atunci în prezent? întrebă 
Serghei. Te-ai gândit la asta, aiuritule? Din primul sau din 
al doilea? 

— Măi, măi, spuse Tukan, 

— N-am niciun chef să-mi bat capul cu beleaua asta, 
spuse Serghei. Tipul era matol. Era pilangiu. Rachiul i-a 
ars becul şi acum spune poveşti de rahat. 

Kadir încuviinţă uşurat. 

— Pun pariu că mititelului i s-a întâmplat ceva, spuse 
Serghei. Ceva complet normal, cred eu. Imi pare de-a 
dreptul rău pentru el, dar aşa e câteodată. Mama mea se 
va ruga pentru el. 

Tukan se ridică. 

— Mai ieşim pe-afară? întrebă Serghei sărind şi el din 
pat. Să ginim gagici mişto? Şi o cerveza mică? 

Kadir chicotea. Fireşte, n-o să fie decât Cola. Asta le 
trebuia urgent. 


al-Andalus, 1492 

Johanna era culcată în pat, nemişcată. Doica, pe culcuşul 
ei din faţa uşii, gâfâia şi fornăia şi sforăia, cum să mai 
doarmă? 

Inima îi bătea repede. Răsucea punguţa în mâini, era 
lipicioasă şi lăsase o urmă roşie în locul unde o ascunsese 
între sâni. 

De ce făcuse asta? De ce nu o lăsase pur şi simplu în 
curte când gărzile veniseră la ţipetele ei şi îl prinseseră pe 
băiat? 

Ca dovadă? gândi Johanna. Poate că am vrut să i-o arăt 
Marelui Inchizitor, sau mamei mele, regina. Dar de fapt, 
nu. De fapt nu se gândise la nimic. 

Pe marginea ruptă, punguţa era acum cafenie-roşcată, 
lichidul se închisese la culoare, aşa cum face întotdeauna 


sângele. De ce credea din nou, aşa, deodată, că băiatul 
spusese adevărul? 

Doica, pe culcuşul ei vorbea în somn. 

— Nu, mormăi ea agitându-şi braţele, nu! lartă-mă, 
satano! Nu! 

Păzeşte-te, doică, păzeşte-te, gândi Johanna. Dacă te-ar 
auzi acum Torquemada, ai fi deja întinsă pe roată. Uneori 
noaptea, când Johanna putea să înţeleagă ce vorbea doica, 
îi povestea dimineaţa despre cele auzite. Atunci faţa doicii 
se acoperea de ruşine şi de frică. 

— Prostii, porumbiţa mea! Ce neghiobii tot spui. 

Nu o voi trăda niciodată, orice ar spune, gândi Johanna. 
Şi în afară de asta, gândul mi-e la altele. 

Începuse din nou să-l creadă pe băiat, pentru că nu-l mai 
credea pe Santângel, asta reieşise acum. Şi de aceea îi 
bătea atât de tare inima. Căci dacă Santângel o minţise pe 
regină... 

Se aşeză în capul oaselor şi admiră secera alb-albăstrie 
a lunii. Navigatorii ştiau să o folosească ca să-şi găsească 
drumul peste mări. Spre India. 

Desigur, Santângel inventase povestea. De ce să i se 
arate Sfânta Fecioară tocmai unui converso? Johanna 
strânse din buze. Oricum ea nu credea că toţi sfinţii 
aceştia se arată permanent celor evlavioşi, tot atât de 
puţin cum putea să creadă că dracul are în puterea lui 
jumătate din ţările lor spaniole. Dar, bine, bine, fie şi aşa: 
chiar dacă Sfânta Fecioară ar fi vrut neapărat să i se arate 
cuiva, de ce atunci tocmai lui señor Santângel? De ce nu, 
dacă voia ceva de la regină, chiar reginei însăşi? De ce 
ocolul ăsta, care cu siguranţă că mai ascundea şi pericolul 
ca regina să nu îl creadă pe Santângel? În timp ce Isabella, 
dacă Sfânta Fecioară i s-ar fi arătat ei însăşi în somn, ar fi 
îndeplinit poruncile ei fără ezitare? De ce oare Maria nu se 
gândise la asta? De ce, chiar dacă aven să transmită un 
mesaj, trebuise să i se arate tocmai acestui converso? 

Santângel minţise, şi foarte inteligent. El ştia ce trebuie 
să-i povestească reginei, la ce ispite ea nu putea rezista. 
Dar de ce trezorierul tatălui ei, care cu câteva zile în urmă 


fusese cel mai mare adversar al genovezului, dorea 
deodată atât de insistent ca acesta să călătorească? Chiar 
acum o săptămână le explicase tuturor de ce o astfel de 
îndrăzneală era condamnată să eşueze; de ce insista acum 
deodată ca regina să-i dea caravelele cerute? Şi de ce, 
pentru Dumnezeu, era gata să-şi pună în joc, pentru asta, 
propria-i avere? 

Johanna bătea cu degetele pe plapuma de mătase. Dacă 
aş avea cu cine să vorbesc, gândi ea. Mama are ţările ei şi 
evlavia ei, tata are o iubită, surorile mele sunt mici, şi 
doica e proastă. N-am pe nimeni. Întotdeauna singură, 
întotdeauna singură. Dacă nu l-aş fi trădat pe băiat, atunci, 
în curte... 

Pentru că numai asta putea să fie cauza schimbării de 
opinie a lui señor Santângel: El l-a crezut pe băiat. 

Pe trezorier nu-l interesa drumul spre India, gândi 
Johanna. Ştia foarte exact că era prea lung şi de aceea 
inaccesibil. Pe el îl interesa misterioasa ţară America, 
despre care povestise băiatul, ţara necunoscută dintre 
coastele cunoscute, atât de apropiată încât oamenii puteau 
ajunge la ea. Numai aşa se putea explica de ce señor 
Santângel stăruia brusc să-şi armeze Colón caravelele. 

Johanna se uită cu atenţie la punguţă. Dacă señor 
Santângel, prudentul Santângel, credea cele spuse de 
băiat despre America, asta nu trebuia să însemne că îl 
crede şi în ceea ce priveşte călătoria prin timp? Şi deci că 
băiatul nu era un aliat al diavolului? Că într-adevăr, într-un 
fel misterios, provenea dintr-un viitor îndepărtat? 

Degetele îi tremurau. Un mesager din viitorul 
îndepărtat. Şi ea îl dăduse pe mâna lui Torquemada. 

Johanna duse cu grijă punguţa la buze. Dacă spusese 
adevărul, atunci ceea ce el băuse nu era sânge. Atunci era 
într-adevăr sucul acelui fruct străin care nu exista decât în 
America. 

Cu vârful degetului bătu uşor în punguţa cu lichid 
maroniu. Apăsă tare pe sticla albă, flexibilă, până când ieşi 
prin deschizătură şi ultimul rest de roşu. Dulce, şi niţel 
picant şi ca un fruct pe care nu-l mai gustase niciodată. 


Johanna lăsă punguţa să cadă, o pată apăru pe mătasea 
albă. Nu e sânge, nu e sânge. Sângele are gust de metal, 
sângele e sărat. Băiatul a spus adevărul. 

Inima ei bătea acum atât de repede încât îi tăia 
respiraţia. Îi plăcea când inima îi bătea mai repede, simţea 
că trăieşte. Nimic nu o mai plictisea. Señor Santângel 
credea că băiatul venise la ei dintr-o altă vreme; acum 
credea şi ea. 

— Sfântă Maică a Domnului, îţi mulţumesc, şopti 
Johanna. 

În curând, Marele Inchizitor va porunci să i se pună 
băiatului menghina pe degete şi să fie legat de roată. Cum 
de Torquemada nu se întreba niciodată de ce toată 
mulţimea de oameni pe care îi acuza de alianţă cu satana, 
vrăjitoarele, ereticii şi aliaţii lui, nu evadau cu toţii din 
închisori cu ajutorul dracului? De ce satana nu le venea 
niciodată în ajutor complicilor lui, ceea ce ar fi trebuit să 
însemne o treabă uşoară pentru stăpânul iadului? 

Johanna pufni. Marele Inchizitor era atât de prost şi de 
orbit. Dacă băiatul ar fi fost cu adevărat trimis de diavol, 
de ce acesta nu l-a eliberat încă mai demult? 

Dar pentru că băiatul nu era aliat cu dracul, pentru că 
nu era nimic altceva decât un călător venit la ei dintr-un 
viitor îndepărtat, el stă acum în carcera de sub turnul 
Comares, până îl vor lua zbirii lui Torquemada ca să îl 
ducă la feluritele lor instrumente de tortură şi apoi la rug. 

Numai ea era de vină. Dacă n-ar fi tipat. Dacă l-ar fi 
crezut. Era vinovată. 

Şi după moartea lui, asta era şi mai îngrozitor, totul va fi 
ca şi înainte, şi tot mereu aşa. Fiecare zi la fel, mereu şi 
mereu şi întotdeauna. 

O dată în viaţă se întâlnise cu o minune; şi ea o 
distrusese. 

Johanna clătină din cap încet. Luna dispăru în spatele 
orizontului. Ea îl băgase pe băiat în temniţă ea îl va elibera 
din temniţă. 


47. 


Deoarece mesagerul încă nu se întorsese la Alhambra 
nici până aproape de amiază, Isabella porunci să se 
înşeueze un cal. 

De ce nu venea? Nu îl mai ajunsese pe Colón? Sau Colón 
nu voise să-i ierte umilinţele din ultimii ani şi îşi 
continuase drumul spre regele de la Paris? 

Nu mai putea să rabde incertitudinea. Dacă însuşi señor 
Santângel era dispus să-şi pună în joc averea, el care, 
totuşi, putea rămâne trezorierul lui Ferdinand numai 
pentru că era atât de inteligent şi de viclean, atunci şi ea 
putea să fie sigură că señor Colón îşi va atinge cu adevărat 
scopul. Că acolo există comori ascunse. Şi, cu siguranţă, 
suflete. Dar Colon nu se întorcea înapoi; deci porni în 
întâmpinarea lui călare. 

Abia la Santa Fé, în tabăra de campanie, care, la asediul 
Granadei, poruncise să fie construită în formă de cruce 
pentru trupele ei, au reuşit în sfârşit să se întâlnească. Ea 
a luat-o drept o prevestire. 

— Señor Colón, mă bucur mult că vă întoarceţi. 

Genovezul se înclină foarte puţin. Pe faţa lui nu se mai 
putea descoperi nimic din umilinţa linguşitoare căreia, 
oricum, nu-i dăduse crezare. 

— Eram, señor, în cursul unor discuţii importante, ieri, 
când a sosit vestea de la dumneavoastră, spuse Isabella. 
Că vreţi să părăsiţi definitiv ţara. Era vorba de un 
interogatoriu al Inchiziției, señor Colón. A fost prins un 
băiat pe care satana însuşi l-a trimis în palatul nostru. 

Genovezul se înclină abia perceptibil. Arăta extenuat, 
mantia lui slinoasă era plină de praf. Mirosea a sudoare şi 
epuizare. 

— De aceea nu am avut timp să vă rețin şi să vă invit la o 
nouă discuţie, spuse ea. Pentru că Inchiziția, după cum 


ştiţi, are întâietate. 

De data asta Colón nu îşi mai dădu osteneala să se 
încline. 

— Păi, ce a fost a fost, spuse Isabella. Nu trebuia să se 
observe că în prezenţa acestei haimanale, venite de nu se 
ştie unde, ea se simţea de fiecare dată parcă surprinsă. De 
îndată ce interogatoriul s-a terminat am trimis să vă 
cheme. Pentru că, señor Colón, am hotărât, făcu semn unui 
servitor care se apropie cu un sul de pergament în mână, 
să vă armăm două caravele pentru călătoria voastră spre 
India. 

Genovezul nu se clinti. 

— La ultima noastră convorbire mi s-a părut că luaţi 
ceea ce v-am prezentat drept nişte năluciri, spuse el. 

Isabella făcu un semn de contestare. 

— După o matură chibzuinţă, spuse ea, am ajuns totuşi 
la convingerea că această călătorie vă poate fi aprobată. 

Colón clătină încet din cap. O privi în ochi. 

— Nu este suficient, spuse el cu răceală. 

Ah, cât e de obraznic. Mereu obrăznicia asta. Nu s-ar fi 
putut să fie un alt bărbat, mai bun, doritor să se încumete 
pe drumul spre India? De ce îl alesese Domnul tocmai pe 
acest fiu al unui ţesător? 

— Şi ceea ce dumneavoastră cereţi, señor Colón, spuse 
Isabella silindu-se să surâdă, vi se va cuveni. Luă 
pergamentul din mâna servitorului. După cum vedeţi, ne- 
am pus deja pecetea. Călătoriei voastre, señor Colón, nu-i 
mai stă nimic în cale. 

Ea văzu ironia din ochii lui, nici măcar nu mai încerca să 
o ascundă. 

— Este îmbucurător. Admiră pecetea. Nu se pregăti să îi 
sărute mâna. Nu căzu în genunchi, nu dădu niciun semn de 
recunoştinţă. 

— Titlul de nobleţe „Don” pentru mine şi toţi urmaşii 
mei? Rangul de amiral al flotei voastre, împuternicit cu 
aceleaşi drepturi ca şi contraamiralul? A zecea parte a 
tuturor veniturilor din noile ţări precum şi dreptul de a 
participa cu o optime în toate întreprinderile de acolo? 


— Totul vi se acordă. 

— Dreptul de cavaler în toate ţările noi? Titlul de 
vicerege şi guvernator general ale tuturor domeniilor 
descoperite de mine, precum şi dreptul de a alege şi a 
numi toţi slujbaşii de acolo? Asigurarea că toate aceste 
împuterniciri şi venituri băneşti vor fi ereditare şi vor trece 
asupra copiilor mei? 

— Totul vi se acordă, spuse din nou Isabella. Era o 
capitulare. 

— Aşa, spuse Colón zâmbind. Ea îl ura. Nu mai era 
dispreţ, ci ură. Atunci să discutăm despre tot ce trebuie ca 
să pot porni în călătorie. 

Faţa lui nu mai era cenuşie şi obosită. Ochii erau plini de 
trufie. 

De ce tocmai omul ăsta, Doamne? Sfânta Fecioară i-o 
cerea. Era vorba numai de sufletele din depărtata Cathai. 


Celula era rece şi întunecoasă. Boston se rezemă cu 
spatele de zid, cu capul în piept. Frica de tortură era atât 
de mare încât nu se mai putea gândi la altceva, de când, 
după interogatoriu, îl duseseră în carceră. Rugul, care mai 
urma, nici nu-l va mai simţi. Cine a trăit scaunul de 
tortură, strivitorul de capete, cum să mai poată simţi 
durere după aceea? 

Cum de a putut să i se pară atât de important să revină 
acasă! Nimic nu era important, absolut nimic nu era mai 
important decât îngrozitoarea frică de durere. Care îl 
încremenea atât de tare încât îi oprise orice gând. 

— Boston, spuse Tariq, Boston, plângi? Nici măcar nu 
observase. 

Nimic nu mai exista în afară de frică. j 

— Nu le face hatârul ăsta! spuse Tariq. Nu fi laş. In 
curând te vei afla în a şaptea grădină a Paradisului! 

— Un creştin? întrebă Isaac zâmbind, Tariq! 

— Nu suntem toți dhimmi, copiii unicului Dumnezeu? 
strigă Tariq. În a şaptea grădină a Paradisului vom bea toţi 
din acelaşi izvor! 

Boston clătină din cap. 


— Mi-e îngrozitor de frică, Tariq, şopti el. Ţie nu ţi-e 
frică? De rug? Mie nu-mi este frică de moarte, încă demult, 
dar va durea atât de tare! Va durea îngrozitor de tare! 

Tariq se uită la el. 

— Trebuie să-ţi impui să nu te mai gândeşti la asta, 
spuse el şi se ridică în picioare. Mergea de colo până colo 
prin celula mică. Nu fi laş! Gândeşte-te la casa părintească 
şi la păsările care te-au trezit cu ciripitul lor primăvara! 
Gândeşte-te la sărbătorile vesele de care te-ai bucurat, la 
muzica lăutei şi cum ai mâncat şi ai băut, până ai stat sătul 
şi plin de tristeţe în faţa celor mai gustoase feluri, cu burta 
atât de plină că puteai bate toba pe ea! Gândeşte-te la 
fetele care te-au vizitat în vis! Gândeşte-te la toate astea şi 
nu la ceea ce trebuie să vină acum. 

— Tu faci aşa? şopti Boston. Se mira că îi mai vine să 
vorbească. Frica se ţinea de el atât de tare că nici nu mai 
putea să se mişte. Dar să vorbească era o consolare, cine 
s-ar fi gândit la asta. 

— Îmi pare atât de rău de toate, Tarig! Tu eşti aici 
numai din cauza mea. Şi tu, Salomon. Dacă n-aţi fi încercat 
să furaţi placa pentru mine... Respiră adânc. Şi pe 
dumneata, Isaac, te rog să mă ierţi. 

Ca şi el, Isaac se rezema de zid cu ochii închişi. Pusese 
braţul pe umerii fiului său. Salomon părea că doarme. 

— Nu este vina ta, băiete, spuse Isaac deschizând ochii. 
Chiar dacă nu ai fi fost tu, tot m-ar fi prins, poate şi pe fiul 
meu, poate şi pe Tariq. Că am pactizat cu satana nu ne 
puteau învinovăţi! Dar chiar dacă nu ai fi fost tu, noi am fi 
încălcat legea regilor şi s-ar fi cerut să fim pedepsiţi. 
Inchiziția nu ar fi putut să permită niciodată ca oameni de 
felul nostru, care au încercat să o înşele, să scape cu viaţă. 
Nu ar fi încercat atunci şi altul să facă ce am făcut noi? Şi 
fără tine am fi fost duşi la rug, băiete, şi toată Granada ar 
fi privit şi ar fi strigat: Ei sunt cei ce au vrut să-i ajute pe 
marranos să-şi scoată averile din tară! Care au vrut să-i 
ajute pe mauri să recucerească Granada! Uitaţi-vă la ei 
cum ard! Pedeapsa lor e meritată! 

— Mulţumesc, şopti Boston. Să vorbească era pentru el 


o consolare, simţea că nu este singur. 

— Dar eu am făcut ceva şi mai rău. Tariq şi Salomon 
puteau să fie liberi. 

Tariq sări în picioare şi începu să bată în uşă. În 
ferestruica cu gratii apăru faţa santinelei; Boston avea 
impresia că îl mai văzuse. 

— Hei, mâncătorule de porci! De ce nu deschizi uşa? Nu- 
ţi e frică că diavolul, cu care suntem aliaţi, te va pedepsi 
groaznic pentru asta când vei fi în iad? 

Faţa din fereastră rămase liniştită. 

— Cine ar putea să pedepsească mai rău decât Marele 
Inchizitor? Vreţi apă? 

Salomon se trezi la cuvintele tatălui său. 

— Soldatule, ai putea să spui, că ne-a eliberat chiar 
dracul! Cine eşti tu ca să te împotriveşti dracului? Poţi să 
spui că el a spart uşa şi te-a ameninţat cu sabia de foc... 

— Vreţi apă, întrebă din nou soldatul. Boston văzu în 
ochii lui compătimirea. 

— Dă-ne drumul, răcni Tariq şi bătu toba cu pumnii în 
uşa de lemn, întărită cu fier. Dă-ne drumul! 

— Tariq! spuse Salomon şi îl trase înapoi de mânecă. 
Nu-ţi fie frică. Nu eşti singur! 

Umerii lui Tariq se încordară. 

— Nu sunt laş, mormăi el. 

— Nu există laşi, spuse Isaac. 


48. 


Nu voise să ducă discuţia în curte, la fântână, aproape 
prieteneşte, nestânjenită. Nu era locul potrivit pentru a-l 
primi pe genovez. Voia o sală în care totul să arate că ea 
era regina. Spătarul scaunului ei era înalt, culoarea aurie a 
braţelor şi picioarelor îl făcea să arate ca un tron. Al doilea 
scaun, pe care se aşezase señor Santângel, cu liste de cifre 
în mână, părea mic, pe lângă primul. Al treilea scaun era 
încă liber. Colón era doar un cartograf, un fiu de ţesător. 
Ce o făcea să se sperie atât de tare? 

— Ah, señor Colón, spuse Isabella când genovezul intră 
în Sala de los embajadores. Avea barba tunsă, era 
parfumat cu ulei de trandafir, ştia deci şi el să aprecieze 
incomparabilele hamam, băile maurilor. Numai mantia lui 
era aceeaşi, plină de praf şi tocită. Să discutăm acum cum 
se va desfăşura călătoria dumitale. 

— Don Cristóbal, preciză genovezul cu răceală. Şi pentru 
Voi, Maiestate, de azi înainte nu mă mai numesc señor 
Colón. Se aşezase pe al treilea scaun fără să-i sărute mâna. 
Nu mai sunt señor, Maiestate. Cu pecetea Voastră m-aţi 
înălţat acum la rangul de nobil. 

Isabella îl privi uimită. Nu mai întâlnise un om ca el. 

— Don Cristóbal deci, spuse ea. Putea să-şi retragă 
aprobarea. _ 

— Două milioane de maravedis, spuse Colón. Îmi vor fi 
necesari. Construcţia navelor, dotarea lor. Pe lângă asta, 
nu va fi simplu să găsesc destui marinari pentru o călătorie 
atât de primejdioasă. Şi pentru asta trebuie puşi la 
dispoziţie bani. 

Santângel ţinea capul aplecat peste hârtii. 

— Cinci mii de galbeni, spuse el. Mi se pare normal, 
corespunde propriilor mele calcule. Două milioane de 
maravedis pentru nave, don Cristóbal. 


— Vi s-au asigurat, spuse regina fără să-l privească pe 
Colón. 

— Mai rămâne să se decidă de unde să înceapă 
călătoria, spuse Colón. Faima de mai târziu va fi legată de 
acest port. 

Ah, megalomania lui. 

— Malaga? spuse Isabella. Nu ar fi bine să înceapă 
călătoria de acolo? Nu e departe de Granada, reşedinţa 
regală din prezent? 

Colón făcu un gest de refuz. 

— Drumurile spre această coastă sunt înţesate de fugari, 
spuse el. Evreii Voştri, Maiestate, la porunca Voastră, 
părăsesc ţara cu miile şi aproape toţi pe mare! Nu vom 
găsi niciun căpitan dispus să facă o călătorie plină de 
pericole cum este a mea, câtă vreme este mult mai uşor să 
câştige fără pericol aur de la marranos. 

Santângel ridică privirea. 

— Înseamnă asta, señor Colón, zâmbi ironic şi se înclină, 
don Cristóbal, iertaţi-mă, că, după părerea dumneavoastră, 
în vremurile acestea nu se poate naviga? Atunci de ce vă 
străduiţi atât de insistent să-i câştigaţi pe regi pentru 
planurile voastre? 

Colón făcu un gest negativ. 

— Evreii fug pe Marea Mediterană, spuse el. Spre 
Sicilia! Spre Constantinopol! Porturile de pe coasta Mării 
Mediterane sunt ca nişte case de nebuni. In vest totuşi, 
zâmbi, şi într-acolo mă va duce călătoria mea, oricum, 
porturile sunt liniştite. Portul Palos, Maiestate mi se pare 
potrivit. Trei caravele. Porunciţi oraşului Palos să armeze 
trei caravele. 

— Ştiţi foarte exact ce vreţi, don Cristóbal, spuse regina 
cu răceală. N 

— Şi un tălmaci, spuse Colón. Imi mai trebuie şi un 
tălmaci. Un om care să stăpânească atâtea limbi încât 
printre ele să fie din fericire şi una pe care să o înțeleagă 
şi Hanul din Cathai. Arabă. Ebraică. Coptă, poate Limbile 
orientului. Toate vor fi mai apropiate de limbile din Cathai 
şi Cipangu decât de a noastră. 


— Asta mi se pare necesar şi mie, Maiestate, spuse 
Santângel. Căci, de fapt, dacă el ajunge la coastele 
răsăritene ale apusului, ridică din umeri, cum se va putea 
face înţeles de păgâni? Înţelegem noi ce vor să i comunice 
oamenii de acolo? Şi sufletele lor, Maiestate, sufletele lor, 
le vom câştiga numai dacă Sfânta Noastră Învăţătură 
Creştină li se va predica într-o limbă pe care o înţeleg. 

— Cunoaşteţi un astfel de om în Granada? întrebă 
Isabella. Care stăpâneşte toate aceste limbi? 

Santângel ezită. 

— Numai pe savantul Luis de Torres Vi-l pot numi, spuse 
el. Care mai stăpâneşte şi limba grecilor şi armeana. 
Totuşi... tăcu. 

— Totuşi? spuse regina. 

— Este evreu, spuse Colón. Nici măcar converso. Şi mie 
mi-a fost pomenit numele lui. Vorbeşte castiliana, la fel de 
bine ca şi araba, ebraica şi greaca, armeana şi copta. Dar 
este evreu. Vreţi, Maiestate, ca din însărcinarea Voastră 
regală, să trimiteţi în călătorie un evreu? 

Regina lăsă capul în jos. 

— Nu s-ar putea să fie convertit înainte de călătorie? 
întrebă ea încet. 

Santângel şi Colón clătinară negativ din cap, parcă 
înţeleşi. 

— Nici dacă i s-ar arăta instrumentele? şopti regina, fără 
să-i privească. 

— Mai curând ar muri decât să-şi renege credinţa, 
Maiestate, spuse Santângel. După câte am auzit, nu este 
numai foarte învăţat, ci şi foarte îndărătnic. 

Regina clătină din cap, dusă pe gânduri. 

— Atunci, dacă Domnul a hotărât ca un evreu să fie cel 
ce câştigă pentru credinţa noastră sufletele din depărtata 
Indie, spuse ea hotărâtă, atunci evreul să călătorească. 
Nepătrunse sunt căile Domnului. 

Colón se înclină, pentru prima oară în această discuţie. 

— Voi reveni mâine, Maiestate, spuse el. După ce 
scriitorul Vostru va fi întocmit ordinul regal către oraşul 
Palos. Cu pecetea voastră dedesubt. Părăsi sala fără să 


aştepte răspunsul. 

După aceea domni tăcerea. 

— Dumneavoastră aţi vrut aşa, señor Santângel, spuse 
după câtva timp, regina. 

— Sfânta Fecioară a vrut aşa, Maiestate, spuse 
Santângel. O privi zâmbind. N 

Ştie ce simt, gândi Isabella. Ințelege că nu-l pot suferi 
deloc pe Colón. 

— Porunciţi să se emită şi un ordin prin care i se permite 
evreului Torres să călătorească pe caravelele lui don 
Cristóbal, spuse Santângel. Şi care îl împuterniceşte ca 
tălmaci în numele coroanei. În vremurile acestea, 
Maiestate, acum zâmbetul de pe faţa lui dispăru, pentru un 
evreu nu e simplu să călătorească nestânjenit prin ţările 
Voastre. 

— Ordinele vor fi întocmite, spuse Isabella. Dacă vreţi să 
aşteptaţi. 

Sună după scriitor. 

Un servitor aduse un ulcior cu apă în care înotau felii de 
lămâie. 

Aşteptau şi tăceau. 


49. 


Johanna îl aşteptase pe Santângel la Puerta de la 
Justicia, pe drumul lui de întoarcere în oraş. Îl pândise, 
ascunsă în tufărişul de la marginea drumului, ca un tâlhar; 
era minunat. 

— Spuneţi vizitiului să plece. Santângel ridică din 
sprâncene. Se aplecă pe fereastra trăsurii. 

— Mă surprindeţi, prinţesă, spuse el. Făcu un semn 
vizitiului. Nu te depărta prea mult! 

— Poate că imediat vă voi surprinde şi mai tare, señor 
Santângel, spuse Johanna şi se urcă la el în trăsură. 

După ce terminară de discutat, Santângel cobori 
fruntea. 

— Aş vedea o posibilitate, şi într-adevăr, prinţesă, mă 
surprindeţi chiar mai mult decât pot spune. Nu vreau să 
întreb care sunt motivele. 

— De ce s-o faceţi? Ele nu vă privesc deloc, spuse 
Johanna. Pot să mă încred în promisiunea dumneavoastră? 
Dacă nu reuşeşte, señor Santângel, vă riscaţi propriul cap. 

Santângel se înclină ironic. 

— Capul unui converso, oricum, nu are prea mare 
valoare în acest regat. Cine ştie ce s-ar mai putea întâmpla 
sărmanului meu cap. Dar Voi, Alteță Regală, este posibil să 
Vi-l riscaţi şi pe al Vostru. 

Johanna pufni în râs. 

— Eu, capul meu? spuse ea. Ce să mi se întâmple? Sunt 
fiica reginei, Inchiziția nu se va atinge de mine niciodată. 
Dacă planul eşuează, señor, dacă se află ce am făcut: 
atunci vor spune numai că sunt nebună. Juana la Loca! 
Johanna nebuna. Aşa vor spune, trezorierule, şi nu mai 
mult. Deci ce mi s-ar putea întâmpla? 

— Sunteţi fiica mamei voastre, prinţesă, spuse 
Santângel. Chiar dacă încă nu vă daţi seama. Niciodată 


două femei nu au semănat mai mult. 

Fluieră vizitiul. Johanna cobori din trăsură. 

— La ivirea zorilor, spuse ea. Trebuie numai să ieşiţi în 
stradă şi să i-l daţi. Scurt. Mai mult nu va fi nevoie. 

Santângel se înclină. 

— Să ne rugăm Sfintei Fecioare pentru reuşită. Şi să fiţi 
cruţată, prinţesă, de a vă numi, în viitor, „nebuna”. 

Birjarul se urcă pe capră. Johanna râdea. Nu mai era 
nimic plictisitor, toate erau bune. 


Ceaţa învăluia munţii. Încă nu se risipise când soarele se 
mai înălţase; abia îl puteai ghici prin abur. 

Nu mai e soare la al-Pudxarras, gândi Abu abd'Allah. 
Poate că luminează departe, acolo unde se află încă şi mă 
aşteaptă oraşul meu, Gharnata, floarea Sierrei. 

Privi spre vale. Soldaţii regilor erau paşnici, seara erau 
văzuţi la jocul interzis cu zaruri. Comandantul era politicos 
şi se purta de parcă ar fi fost vorba de o vizită de prietenie, 
de parcă el şi oamenii lui se vor retrage într-o zi şi la 
despărţire vor face semne de adio, aşa cum se face când 
pleci de la prieteni. 

Dar eu sunt prizonierul lor, gândi emirul. În propriu-mi 
principat, din mila lor, ce ruşine. 

— Emire, spuse vocea comandantului, în spatele lui. Am 
venit să te invit la o partidă de şah. 

Abu abd'Allah aruncă o ultimă privire peste vale. 

— De acord, comandante, spuse el zâmbind. 

Va pleca. Dincolo de strâmtoarea mării, Sultanul 
Marocului îl va primi cu bucurie. 

Cedezi aşa oraşul? Regatul tău, definitiv de data asta? Ai 
pierdut orice speranţă? 

Ce putea face împotriva regilor? Cu aurul jefuit de la 
evrei îşi vor întări oştirea, încă demult nu mai aveau de ce 
să se teamă de el. Se va duce peste strâmtoare, nu va mai 
fi principe, dar va fi liber. 

Îţi părăseşti poporul la ananghie. 

Ce putea face împotriva regilor? Hotărârea era luată. 

— Cine mută primul? întrebă emirul. 


Pe drumul spre Medina, Johanna cugeta. Asta era treaba 
cea mai grea, toate celelalte, după discuţia cu Santângel, i 
se păreau deodată foarte uşoare. Primul pas. Ultimul pas. 
Numai de unde să ia trăsura nu-i venea nicio idee. 

Bucătăriile erau destul de departe de palat şi santinelele 
erau rare, asta era bine. Servitorii care veneau în calea ei 
coborau grăbiţi privirile. În mărăcini? Rochia se rupsese 
într-un loc, părul de sub bonetă era ciufulit, în el se 
prinseseră frunze. Aş putea să-i bag pe toţi la închisoare, 
nimeni nu ar întreba de ei, gândi Johanna cu încăpățânare. 
Oameni simpli. Slugi. Plebe. N-au decât să se zgâiască. 

Pe piaţa pietruită din faţa depozitului de alimente, se 
opri uluită. Un catâr striga. Poate că Sfânta Fecioară îi 
sprijinea îndrăzneala. 

— Mai eşti încă aici? întrebă Johanna. Călugărul cel mic 
se înclină. Purta din nou rasa, nu se ştie unde o fi găsit-o; i 
se întindea peste burtă, crucea de deasupra sălta la fiecare 
respiraţie. 

— Am fost întrebat foarte mult, Alteță Regală, spuse el. 
Şi pe drept, chiar pe drept. Pentru că, ia gândiţi-vă, eu am 
fost cel care l-a adus pe aliatul diavolului în cetatea 
Voastră. Îşi puse mâna pe gură şi se uită speriat. Gândiţi- 
vă numai câte se puteau întâmpla! Am fost o unealtă a 
satanei! Îşi făcu cruce. 

Johanna îl privi neîncrezătoare. Nicio secundă nu se 
gândise la micul călugăr când ea strigase în momentul în 
care băiatul bea sânge sub ochii ei. Sigur că nu. Dar era o 
minune că încă mai trăia. Că stătea atât de nestânjenit 
aici, lângă căruţa lui care răspândea încă mirosul tare de 
brânză, chiar şi atunci când toate coşurile erau demult în 
cămară. 

— O unealtă a satanei! strigă călugărul şi o privi cu ochii 
holbaţi. Cât de recunoscători trebuie să fim Sfintei 
Fecioare, Alteță Regală, că ne-a ferit încă o dată de 
urmări! 

— Vrei să spui că te-a scăpat de rug? întrebă Johanna. 
După cum mi se pare Sfânta Fecioară are multe de făcut la 


vremea asta, aici, în cetate! 

— Că a avut grijă să fie prins băiatul! strigă călugărul. 
Că l-aţi recunoscut Voi, prinţesă, cine este! Şi că, astfel, 
Sfânta Inchiziţie ne-a apărat de el! 

— De tine, dimpotrivă, frate, Sfânta Inchiziţie, după cum 
se vede, nu s-a interesat, spuse Johanna. Altfel nu ai mai fi 
fost aici. 

Călugărul oftă. 

— Am fost dus în faţa fratelui Talavera, spuse el. 
Episcopul Granadei însuşi! A vrut să ştie de ce l-am adus în 
cetate pe băiat, travestit în călugăr. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

Călugărul o privi plin de zel, cu ochii lui mari. Ca un 
copil, gândi Johanna, se poartă ca un copil. Şi toţi îl cred, 
prostănacii. 

— Adevărul, Alteță Regală, ce altceva? Nimic altceva 
decât sfântul adevăr! li este îngăduit unui călugăr să 
mintă? Că stăpânul iadului m-a orbit. Nu am fost cuprins 
de neîncredere când la ieşirea din mănăstirea noastră 
băiatul dracului a apărut aşa, deodată, în faţa mea, 
îmbrăcat în călugăr şi a zis: fratele abate i-a poruncit să 
meargă cu mine. El este nou în mănăstirea noastră şi a fost 
pus să înveţe facerea brânzei. Acum trebuie să mă 
însoţească. Holbă ochii şi mai tare. Şi eu, nebunul, i-am 
dat crezare, Alteţă Regală! M--a orbit satana, fără doar şi 
poate! Gândiţi-vă ce nenorocire ar fi putut să ne aducă 
nouă, tuturor! 

— M-am gândit la asta, frate brânzar, spuse Johanna. Şi 
m-am mai gândit încă ce noroc ai avut că cel ce te-a 
întrebat a fost episcopul Talavera şi nu Eminenţa Sa, 
Torquemada. Strânse din buze. Sau eu, frate brânzar, sau 
eu, spuse ea. Pot să mă mâniez foarte tare dacă cineva 
încearcă să mă înşele. Şi ca să cred în dracul mai trebuie 
să învăţ. 

Privirea lui se schimbase. Se întreabă ce vreau să spun 
prin asta. Ei, am să-l lămuresc. 

— Vino cu mine în cămară „frate brânzar, spuse ea. S-ar 
putea să facem o treabă împreună. Numai tu şi cu mine. 


Fără să-şi bage deloc dracul coada, ceea ce în aceste locuri 
pare să se întâmple tot mai rar. 

Văzu privirea trează de pe faţa lui. Tot ce fusese 
copilăresc la el, dispăruse. 

— Îmi vine să cred că încep să înţeleg, mormăi 
călugărul. 

Aşa putea să reuşească. Dacă ar fi crezut, ca mamă-sa, 
că sfinţii se amestecă tot timpul în treburile oamenilor, ar 
fi bănuit că pe călugăr l-a trimis Sfânta Fecioară. Acum 
totul era simplu. 

— Îţi poruncesc, să duci coşurile înapoi, în căruţă. 
Brânza era stricată. 


50. 


Boston se trezi în toiul nopţii. În faţa închisorii se certau 
două voci. 

— Dacă îţi ordon să deschizi uşa, trebuie să mă asculţi! 
Fără îndoială că era vocea prinţesei, o mai auzise destul de 
des. 

— Nu pot să vă ascult, Alteță Regală! răspunse santinela 
în şoaptă. Vă implor! Dacă vă deschid uşa şi prizonierii îmi 
scapă - mama Voastră nu va şovăi nicio clipă să mă 
condamne la moarte. 

— Cum îndrăzneşti, tontule! Boston simţi că acum se 
treziseră şi ceilalţi trei. Eu sunt Prinţesa Regală şi ştii ce 
se întâmplă cu tine dacă te opui ordinului meu! Crezi că aş 
şovăi o secundă să te dau pe mâna călăului? Teme-te nu 
numai de mama, teme-te şi de mine! Deschide! 

— Regina a poruncit... şopti santinela. 

— Deschide! răcni Johanna. Nu avea deloc grijă că poate 
să trezească cetatea! Dar zidurile groase ale închisorii 
înghiţeau orice zgomot. 

— Sunt patru, Alteță Regală, şopti insistent gardianul, 
dar Boston auzi deja zornăitul legăturii de chei. 

— Ce se întâmplă dacă vă copleşesc? Ce se întâmplă 
dacă vă scapă? Acum, la miezul nopţii? 

— Dacă spun, am de vorbit cu deţinuţii! Cheia grea se 
învârti în broască. Să nu mă împiedici, soldat! După ce m- 
ai lăsat să intru încui din nou, în urma mea! Şi tu te duci la 
scară şi tragi cu urechea dacă nu cumva am fost urmărită! 
Dacă auzi pe cineva, te întorci şi mă anunti. 

Uşa se deschise puţin şi Johanna intră; apoi cheia se 
întoarse în broască, pe dinafară. 

Boston se ridică în capul oaselor, 

— Pssst! şopti prinţesa şi întoarse capul ascultând. 
Aşteptaţi până nu ne mai poate auzi. 


Şi ceilalţi se holbau acum la ea. 

— E nebună! spuse Tariq frecându-se la ochi. Ce cauţi 
aici? Te putem ucide, prinţesă! Putem... 

Salomon îl întrerupse. 

— Putem să o luăm ostatică, şopti el. O luăm ostatică 
pentru ca regina să ne lase să plecăm. Sări în picioare. 

— Cred că ar trebui să renunţaţi, spuse Johanna. Tariq o 
apucase de braţ; ea încerca să scape din mâna lui, dar 
zadarnic. Cât de departe credeţi că aţi putea ajunge? 
Pufni. Ar trebui să mă omorâţi, ca să nu mai strig! lar 
moartă nu aş mai avea prea multă valoare, ca ostatică. Nu 
fiţi proşti! Il lovi pe Tariq peste mână dar el nu slăbi 
strânsoarea. De ce credeţi voi că am venit? Ai? Ca să vă 
eliberez, nătărăilor! 

— Să ne eliberezi? întrebă Isaac. Acum se ridicase şi el. 
Voi, Alteța Regală? Pe noi? 

— Taci, evreule, spuse Johanna. Ţi-am îngăduit eu să mi 
te adresezi? Pe tine, precum şi pe fiul tău de colo şi pe 
acest băiat maur. Încercă din nou să-şi elibereze braţul şi îi 
aruncă lui Tariq o privire mânioasă. Veţi fi liberi numai 
pentru că eu vreau ca băiatul din viitor, îi zâmbi lui Boston, 
să scape de rug. Şi evadarea lui poate reuşi numai 
împreună cu voi. 

Boston o privi încremenit. 

— Să scap de rug? şopti el. Mâinile îi tremurau. Inima îi 
bătea de nu mai putea nici să-şi tragă respiraţia. De ce? 

Dar Johanna nu răspunse. 

— Voi chema imediat gardienii, ca şi cum aş fi foarte 
înfricoşată, spuse ea. Ascultaţi-mă! Totul trebuie să se 
întâmple aşa cum vă spun eu! Mocofanul de afară va 
deschide uşa şi înainte de a putea să-şi scoată sabia, voi 
trei îl doborâţi şi mă târâţi pe mine cu voi, afară din 
închisoare. Eu voi striga, voi cere ajutor, despre asta vor 
vorbi mai târziu reginei ceilalţi deţinuţi. 

— Alteță Regală, eu nu înţeleg, spuse Isaac, de parcă nu 
îl mustrase adineaori. Ce se întâmplă dacă el a şi chemat 
deja alţi gardieni în ajutor? Cum mai scăpăm atunci? 

Prinţesa pufni în râs. 


— Acum, la miezul nopţii? spuse ea. Unde o să-i 
găsească atât de repede? Şi pe lângă asta: gândiţi-vă la ce 
pedeapsă trebuie să se aştepte dacă regina află că m-a 
lăsat să intru la voi, în carceră! El aşteaptă singur şi 
tremurând, fiţi convinşi! Pufni în râs. Toţi vor spune că 
sunt nebună dacă intru la voi în temniţă; dar eu voi 
răspunde că sunt somnambulă şi că umblu aşa în fiecare 
noapte. Medicii o să-mi fiarbă licori, o să fie o distracţie! 
Ce distracţie o să fie! 

Râsul ei suna strident. Este într-adevăr nebună, gândi 
Boston speriat. În orice caz, ciudată este. 

— Nu V-au mai rămas mulţi medici în Granada, mormăi 
Isaac. Toţi erau evrei. 

Prinţesa nu răspunse. 

— Gardianul va fi decapitat, spuse Salomon. Dacă facem 
ce aţi spus. Fără îndoială că gardianul va fi decapitat. 
Imaginaţi-vă altă poveste! 

— Ce-mi pasă mie de gardian, spuse Johanna. Ascultaţi- 
mă! Voi veţi părăsi cetatea... 

— În ce fel? şuieră Tariq. Boston văzu că, între timp, el îi 
eliberase braţul. Cum? 

Prinţesa îi făcu semn să tacă. k 

— Am avut grijă de toate, şopti ea. In oraş vă veţi duce 
la casa trezorierului... 

— Santângel? şopti Tariq uluit. Dar cum? 

Pe culoar se apropiau paşi. 

— Alteță Regală? şopti gardianul. Vocea lui era agitată, 
înfricoşată. Alteță Regală, sunt îngrijorat... 

— Nu ţi-am spus să aştepţi la scară? răcni Johanna. Vrei 
să pun să ţi se taie capul? 

Paşii se depărtară grăbiţi. Nu şchioapătă chiar deloc, 
gândi Boston şi se miră că observase asta. Cum de nu mai 
şchioapătă? 

— Acolo trezorierul îţi va da ţie, evreule, o hârtie care te 
legitimează drept señor Luis de Torres, împuternicit de 
regină pentru a-l însoţi pe señor Colón ca tălmaci în India, 
unde trebuie să descifreze limba hanului. Tu chiar vorbeşti 
ebraica, evreule? Şi araba? Băieţii te vor însoţi ca servitor, 


fiu şi catârgiu. Aşa veţi putea călători fără pericol. 

— Colón va naviga? întrebă Boston agitat. Totuşi? Va 
naviga? 

Johanna izbucni în râs. Suna aproape vesel. 

— Nu ne-ai spus tu că va descoperi pentru noi o ţară 
nouă, băieţaş? 

lată, señor Santângel te-a crezut, altfel decât mama. Lui 
i-a reuşit să o convingă că Colón va ajunge în India. Ea îi 
armează trei caravele. 

— Şi de unde? întrebă Isaac. Toate porturile sunt ticsite. 

— Palos, în Vest. Şi după ce va fi descoperită, vorbea 
agitată, ţara străină, America, atunci voi călători şi eu 
acolo, cine m-ar putea împiedica? O lume nouă! 
Descoperim o lume nouă! 

Boston îl apucă pe Salomon de braţ. Simţea cum 
pământul începuse din nou să se clatine. Va fi liber. Fără 
torturi, fără rug. Şi America va fi descoperită. 

— Sunteţi gata? 

Pentru prinţesă totul este doar o joacă, gândi Boston. 
Pentru noi e vorba de viaţă şi de moarte. 

Incuviinţă din cap, ca şi ceilalţi. Cât de mult îşi dorise 
întotdeauna să călătorească o dată în America. Acum se va 
întâmpla; într-o viaţă neadevărată. 

— Gardian! răcni Johanna. Vocea ei se sparse. Ajutor! 
Mai repede! Gardian! Ajutor! 

Tariq şi Salomon se postară lângă uşă, îşi aruncară o 
privire şi aşteptară. 


Granada în aprilie, prezent 

— Ajunge, Manuel Corazón, zău, ajunge! strigă vecinul. 

Peste Alcaiceria se lăsase întunericul, străzile erau 
pustii. Turiştii părăsiseră demult bazarul, ca să-şi ia cina în 
hotelurile de pe plajă şi să privească la o sangria, la o bere, 
programul de varietăți gratuit. In faţa prăvăliilor, 
obloanele rulante erau coborâte, pernele şi ceştile, plăcile 
şi cerceii dispăruseră din drum. 

Numai Manuel Corazón nu dusese nimic în prăvălie. 


— Ce-ţi închipui, de câte ori mai vrei să te târăsc până 
acasă? Ce crezi că o să spună nevastă-mea dacă de mai 
multe zile vin aşa târziu, după ce a dus copiii la culcare? 
Ajunge Manuel Corazón, zău, acum e de ajuns! 

Manuel gemu. De câteva ore şedea ghemuit pe pavajul 
străzii. Taburetul fusese prea înalt, foarte înalt. Şi 
incomod. Se legănase, se clătinase întruna. 

— Manuel Corazón, strigă vecinul şi îl împinse uşor cu 
vârful pantofului. Nu mă mai auzi chiar deloc? 

Nici măcar tinerii nu au râs de el când le-a spus 
povestea lui, nimănui nu-i venea să râdă. Dispăruse, 
băiatul, da, băiatul dispăruse. 

Unde era sticla? Cine îl tot lovea cu piciorul, să nu mai 
dea, unde-i era sticla? 

— Să nu mă calci, mormăi Manuel. Se ghemui cu 
genunchii sub bărbie. Unde mile sticla? 

— Of, Manuel Corazón. N-aş vrea să te las aici zăcând! 
Dar n-am încotro! Îţi doresc tot binele, Manuel Corazón! 
Când îşi face turul guardia o să te ia cu ei. Poate că asta o 
să te facă să-ţi vii în fire! 

Paşii se depărtară, omul îi luase sticla. Nu trebuia! Nu 
trebuia! 

Manuel simţise umezeală şi căldură pe obraji. 

Apoi adormise. 


al-Andalus, 1492 

Pe gardian îl doborâseră dintr-o singură lovitură, 
Johanna încă mai ţipa. Tariq o ţinea strâns de un braţ, 
Boston de celălalt, o târau aşa de-a lungul gangului. Lângă 
uşa carcerei soldatul zăcea pe jos gemând. 

— Acum tiptil, şopti Johanna şi se desprinse de Tariq şi 
de Boston. Şi repede! Eu merg înainte! 

Piaţa Exerciţiilor era cenuşie căci se crăpa de ziuă. Pe 
cer stelele păleau, luna se ascundea în spatele norilor 
negri, nici nu putea să existe un moment mai favorabil. 
Curând, primele raze ale soarelui vor colora în auriu cerul 
deasupra orizontului şi jos, la poalele colinei, se vor 


deschide porţile. _ 

— La bucătării, şopti Johanna. In vocea ei Boston simţi 
emoție şi veselie. Pentru ea totul este doar o joacă, pentru 
noi e vorba de viaţă şi de moarte. 

— Nu l-aţi terminat definitiv pe gardian, zevzecilor! 
Veniţi repede până nu se trezeşte iar şi scoală toată 
curtea! 

Boston recunoscu imediat căruţa din faţa cămării. 

— Fratele brânzar, şopti el. 

În bezna nopţii fără stele, coşurile abia se distingeau. 
Prinţesa făcu ion semn scurt. La lumina zilei ar fi fost uşor 
de descoperit că s-au ascuns printre coşuri; acum, pe 
întuneric, era mai greu. 

— Îţi poruncesc să porneşti, frate brânzar, spuse 
prinţesa. Şi toate aşa cum ne-am înţeles. 

Apoi se aplecă încă o dată peste căruţă. 

— Şi tu, băiatule, ai grijă de tine! Să te ducă soarta 
înapoi, acolo de unde ai venit la noi. Îi puse lui Boston 
mâna pe braţ. Dacă nu ar fi fost Johanna, el ar fi crezut că 
simte o uşoară mângâiere. Şi nu mă uita, băiatule, şopti 
ea. Nu mă uita! Îşi retrase mâna. 

— Mulţumesc, Johanna, şopti Boston. Fără tine... căruţa 
o luă din loc; roţile scrâşneau pe nisip. 

Boston ridică mâna ca să-i facă bezele; întunericul o 
înghiţise deja demult pe prinţesă. Era ciudată, asta cel 
puţin. Şi îngrozitoare. Nu înţelegea de ce îi părea atât de 
Tău. 

— Ce ai de gând să-i spui paznicului de la poarta de jos, 
frate brânzar? şopti Boston. Tot îi mai era frică, dar era 
altfel de frică decât cealaltă, din carceră. Mai vie, 
amestecată cu curaj, plină de speranţă. Atât de multe 
feluri de frică puteau exista! 

Călugărul nu se întoarse, vorbea spre gâtul măgarului. 

— Pe Sfânta Fecioară, ce ruşine! Ce ruşine o să-mi fie 
când o să-i spun paznicului că i-am adus reginei brânză 
stricată, de pute pân-la cer! Nu vă pute? Regina era gata 
să poruncească să fiu biciuit! A cerut să fie cât mai grabnic 
îndepărtată brânza împuţită din cetatea ei şi să-i aduc alta 


proaspătă. Ce ruşine-mi este! 

Boston pufni în râs. 

— Minţi şi iar minţi, frate brânzar! spuse el. N-ai teamă 
deloc pentru sufletul tău nemuritor? 

Catârul se opri brusc. Poate că îl speriase vreun zgomot 
nocturn. 

— Sufletul lui n-are ce să păţească, wa Allah, spuse 
Tariq mânios. Şi tu, frate călugăre, te vei plimba împreună 
cu noi în cea de a şaptea grădină a Paradisului. Allah ţine 
seama mai mult de fapte decât de vorbe. 

— Asta ar fi putut s-o spună şi un evreu, spuse Isaac. 

Călugărul cobori şi bătu uşor catârul pe gât. 

— Dă-i drumul surule, spuse el. Tragi o încărcătură 
valoroasă. Apucă dârlogii. Ascundeţi-vă acuma între 
coşuri, mai avem puţin până la poartă. 

Măgarul se încăpăţâna. 

Tariq atinse braţul lui Boston. 

— Boston-din-Viitor şopti el. Despărțirea se apropie. 
Dacă ne reuşeşte evadarea din cetate, îl strânse mai tare, 
eu vă voi părăsi la ieşirea din oraş. Nu vreau să merg cu 
voi în lumea voastră nouă. Mă întorc în al-Pudxarras. Mă 
duc în căruţă cu călugărul. 

Totul va fi cum a fost, gândi Boston. Şi totuşi cât de 
uimitor. Ce s-a întâmplat, se va întâmpla. Dacă Columb 
poate călători; dacă prin el va fi descoperită Lumea Nouă; 
atunci se vor întâmpla şi toate celelalte aşa cum stă scris 
în cărţi, acum ştiu asta. Numai că eu nu voi lua parte. 
Acum ştiu, a fost corect că, la munte, Tariq şi Salomon au 
încercat să-i fure soldatului placa, deşi eu eram descurajat. 
Dar nu au reuşit; şi acum e prea târziu. 

— Emirul nu va mai rămâne mult timp acolo, şopti 
Boston. În principatul său de la munte. Îmi pare tare rău 
Tariq! Vino cu noi! Nu veţi recuceri al-Andalus pentru 
mauri, acum sunt foarte sigur. Totul se va întâmpla aşa 
cum s-a întâmplat. Emirul se va duce în Africa. Granada e 
pierdută pentru totdeauna. 

Catârul făcu un prim pas şovăielnic, trăgând căruţa cu 
urechile date spre spate. 


Tariq tăcea. 

— Poate că este adevărat ce ne povesteşti tu despre 
viitor, spuse el. Şi totuşi, păzească-mă Allah, eu mă duc cu 
el! Îl urmez pe emir. 

Boston încuviinţă din cap. 

— Şi eu îţi mulţumesc pentru toate, spuse el. Pentru că 
m-ai ajutat încă din prima noapte - îţi mulţumesc, Tariq. Şi 
în munţi. Ţi-ai pus viaţa în joc pentru mine. Aş dori să nu 
ne despărţim. 

— Asta aş dori şi eu, şopti Salomon. Gândeşte-te Tariq! 
Am trecut prin atât de multe împreună! Vino cu noi în 
America! 

Dar Tariq clătină din cap. 

— Sunt maur, murmură el. Şi maur voi rămâne. Ce să 
caute un maur în ţara regilor, chiar dacă se află dincolo de 
mare? Astăzi sunteţi voi, copiii Israelului, cei ce trebuie să 
fugă din Spania; chiar mâine însă, vor urma şi maurii. 
Dacă ţie, prietene Boston, îţi este totuşi cunoscut viitorul, 
spune: va fi oare vreodată pace între dhimmi, popoarele 
cărţii, aşa cum a fost în zilele de aur din al-Andalus? La 
vremea ta, în viitor, Boston, cum o să fie? 

Boston văzu cu ochii minţii sufrageria de acasă, pe 
mamă-sa cu o ceaşcă de ceai în mână, la televizor ştirile, 
care nu-l interesau. Totul fusese atât de infinit de departe, 
acum era foarte aproape. 

— Nici atunci nu, încă mult timp, încă mult timp nu. Era 
calm. 

Tocmai în acel moment catârul răcni. O siluetă sări în 
drum, în faţa căruţei, şi întinse braţele. 

— Luaţi-mă cu voi, vă implor! şopti gardianul de la 
închisoare. Dacă află regina, că aţi plecat, mă omoară! 

Călugărul trase hăţul, măgarul se opri. 

— Nu! strigă Tariq. 

— Urcă-te, spuse călugărul. Nu se întoarse şi nu ceru 
voie nimănui. Dacă mai este loc între coşurile mele, atunci 
să fie şi pentru tine. 

Boston îşi dădu din nou seama unde îl văzuse pentru 
prima oară pe soldat. 


— Stăm spate în spate, spuse el. 


51. 


— O să ne toarne! şopti Tariq. Boston, ai înnebunit? Pe 
Allah şi toţi profeţii! Mâncătorul de porci o să ne toarne, 
jos, la poartă! 

Boston aruncă o privire soldatului care şedea ghemuit şi 
încovoiat între coşuri. 

— El m-a lăsat să scap când a aflat regina că nu sunt 
Filip de Burgundia. De ce ai făcut asta, soldatule? El ne-a 
dat să bem apă când eram prizonieri în carceră. Cred că 
vorbeşte serios, Tariq. Vrea într-adevăr să fugă cu noi! 
Dacă ar fi vrut să ne toarne ar fi putut demult să strige 
după ajutor. 

Soldatul l-a întrerupt. 

— Ascultaţi-mă, şopti el. Ce credeţi că aş păţi dacă ar 
afla regina că din vina mea aţi evadat din închisoare? 
Chiar dacă, după aceea, aş fi dat ajutor să fiţi prinşi din 
nou! Ce credeţi că ar spune prinţesa despre ce s-a 
întâmplat şi dacă cuvintele ei nu s-ar potrivi cu ale mele - 
cui îi va da crezare regina? Pe întuneric nu i se putea 
distinge faţa. 

— Nu cred niciun cuvânt! spuse Tariq aspru. De ce 
trebuia... 

— Vă implor! şopti soldatul. Dacă mă lăsaţi aici sunt 
pierdut! Nu mai pot răbda viaţa asta! Torturi şi omoruri 
pretutindeni! Luaţi-mă cu voi! 

Oftă. Şi la mine în sat, mă aşteaptă iubita mea. 

— Ăsta chiar că-i un motiv! spuse Tariq ironic. 

Soldatul băgă mâna în cămaşă. 

— Dar asta, spuse el, n-o s-o iau cu mine. Cine vrea să 
uite nu trebuie să ia cu el nimic. 

— Stai! strigă Boston. Mult prea tare, mult prea tare. 
Deasupra acoperişurilor cerul începuse să se lumineze, dar 
deocamdată în cele mai variate nuanţe de gri; Boston 


putea mai mult să ghicească decât să vadă ce scotea acum 
soldatul de la cingătoare. Şi totuşi... Stai! Nu o arunca! 
Vocea i se frânse. 

Soldatul ţinea în mână placa din Alcaiceria. 

— Taci! şuieră Tariq speriat. Pe Allah, Boston, taci! 

Mai mult ghicită decât văzută: cu muchiile ciobite, 
modelul de pe suprafaţă îmbâcsit de praf cenuşiu. De fapt, 
nicidecum o placă obişnuită. Mai curând ca arabescurile 
de sus, de pe Alhambra. Dacă ar fi fost în stare bună, poate 
că ar fi însemnat ceva cu totul deosebit. Ornamentele de 
pe suprafaţa ei arătau ca semnele scrierii arabice şi brusc, 
Boston fu absolut sigur. Drumul lui înapoi. Poarta de 
întoarcere în timp. 

— N-o arunca! _ 

Dar soldatul nu îl luă în seamă. Îşi luă avânt şi azvârli 
placa cu toată puterea, curentul de aer îi trecu lui Boston 
peste faţă. Undeva, în spatele căruţei auzi bufnitura pe 
Nisip. 

— Nu! Nu! Placa! 

Sări din căruţă, fără să se gândească. Pentru un infim 
moment crezuse că pentru el mai există o cale de 
întoarcere; acum speranţa dispărea în beznă, împreună cu 
placa. A 

— Nu, ah, nu! Nu! Îmi trebuie! Eu... Alergă în sus, la 
deal, înapoi, înapoi. Il mai aşteptau oare prietenii? Era 
indiferent, total indiferent. Un singur lucru mai conta 
acum: să o regăsească, salvarea lui, poarta lui spre viitor. 
Zgomotul roţilor, pe drumul gloduros, se depărta în jos. 

Şi apoi o văzu. La ivirea zorilor placa abia se distingea 
pe drum, şi totuşi ea trebuia să fie, o pată mai întunecată 
pe drumul cenuşiu. Boston făcu un salt, se aplecă. Inima i 
se strânse când întinse mâna spre ea. Acum. 

Inapoi în viitor, aşa cum atingerea de atunci îl dusese în 
trecut. Totul se va întâmpla cum s-a întâmplat. Acum. Şi 
nimic. 


Dezamăgirea îl copleşi pe Boston atât de brusc încât i se 
opri respiraţia. Era ca şi cum, în acelaşi timp, îl părăsea şi 


speranţa întregii sale vieţi. 

Placa nu-l adusese înapoi, totul fusese amăgire. Nu era 
nicidecum placa ce deschidea şi închidea timpul. 
Zadarnică încercarea lui Tariq de a o fura soldatului cu 
cicatrice, zadarnică speranţa lui în America. Nici placa nu. 
Il ducea înapoi. 

Un muezin strigă de pe minaret, încă unul intonă 
chemarea matinală, apoi şi al treilea. Abia după ce 
răsucise iar şi iar în mâini placa ciobită pe margini, un 
obiect vechi, total lipsit de putere magică, Boston îşi dădu 
seama că şi fuga lui ajunsese la sfârşit. Nu va mai ajunge 
din urmă căruţa. 

Auzi strigătele santinelelor. Se mai afla încă tot pe 
dealul cetăţii. Incă în Granada regilor. Placa nu l-a dus 
înapoi, acasă; dar cu strigătele lui trezise gărzile de pe 
Alhambra. 

Boston se înfioră. Nu se mai auzeau nici măcar copitele 
catârului. Căruţa plecase mai departe, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, poate că dispăruse deja prin poarta de 
jos; şi aici, pe deal, se adunau acum gărzile, fluierau 
avertismente, se deşteptau unii pe alţii. 

— Vocea aliatului satanei! strigă un soldat şi Boston sări 
speriat în tufele de pe marginea drumului. Pot să jur că era 
vocea lui! Temniţa e goală! Dracul l-a eliberat! Trebuie să 
fie undeva aproape! 

Paşi repezi pe nisip. Boston se lipi de trunchiul unui 
chiparos. Vocile se îndepărtară, pe deal în jos. Il căutau din 
nou. 

Cât de multe feluri de frică există. Asta însă, îi lăsa 
foarte liniştit. Acum totul era indiferent. Găsise placa, o 
ţinea în mână, era grea, şi pentru un moment fusese atât 
de sigur; dar nici cu ea nu exista pentru el niciun drum 
înapoi, acasă. Era prea mult, prea mult. Totul era 
indiferent. 

Boston ieşi din tufe, înapoi pe drum. Primele raze de 
soare poleiau vârful copacilor; cântecul muezinului plutea 
peste oraş. Nu rămase mult pe gânduri. Urcă mai departe 
dealul, pe drumul lăsat în urmă, sus pe Alhambra, în timp 


ce mai jos gărzile răcneau şi îl căutau. De data asta nu va 
mai exista scăpare. 

Dacă trebuie să se întâmple, să se întâmple repede. Nu 
exista o cale înapoi, în viitor, nici vreo speranţă de 
scăpare. Nu mai voia. Trebuia să se termine odată. 

În mijlocul Pieței Exerciţiilor se afla prinţesa. 

— Băiatule! Îşi duse mâna la gură. De ce nu ai fugit cu 
ei? 

Din palat veni doica fugind. Peste tot voci. Alhambra se 
trezise; vestea despre evadarea prizonierilor se 
răspândise; toți porniseră să-i caute. _ 

— Vino cu mine! şuieră Johanna. În odăile mele. Îl apucă 
de braţ. Doica scoase un țipăt scurt. Urmăritorii erau 
aproape. 

Boston voia să se apere dar nu mai avea putere. Totul 
eşuase; totul era indiferent. 

— Pe aici, drept înainte! Prin Sala Ambasadorilor! 

Ferestrele înguste erau la înălţime, soarele ajunsese 
deja la ele. Degete de lumină pipăiau pereţii, făceau să 
lucească plăcile azulejos, aur şi albastru. Şi de jur- 
împrejur, pe toţi pereţii: wa-la ghaliba illa 'llah. Iar şi iar. Şi 
apoi golul urât, ca o rană. 

— Vino afară, în curte, şopti prinţesa. Vino repede! 

El nu voia să se grăbească, acum totul era indiferent. Nu 
va mai fugi niciodată, nu se va mai ascunde niciodată, totul 
trebuia să se sfârşească. Prinţesa striga după el. Doica 
striga. Soldaţii năvăliră imediat în Sala Ambasadorilor, 
soldatul cu cicatrice în fruntea lor, cu sabia scoasă. 

— Opriţi-l! răcni el. Prindeţi-l pe aliatul diavolului. Mâna 
lui se cobori pe umărul lui Boston. 

Boston nu-i dădu atenţie. Ridică placa cu grijă. Fie şi 
asta, la urma-urmei. Marginile ei ciobite se potriviră exact 
în locul gol şi astupară rana. 


52. 


Granada în aprilie, prezent 

Ca şi acum câteva zile, Boston observă ce se întâmplase 
abia când se schimbă lumina. Sus, pe Alhambra, ziua deja 
începuse; dar ulițele din Alcaiceria mai erau încă aproape 
scufundate în întuneric. 

Spaima era nemărginită. Ar fi trebuit să fie bucurie, 
fericire; în loc de asta era în primul rând neîncredere şi 
sentimentul de irealitate. 

Inapoi. Din nou acasă. 

Nici rug, nici torturi. Din nou înapoi, în vremea lui. 

— Sunt din nou acasă, şopti Boston. Ca şi în zilele 
trecute, pământul de sub el începu să se clatine, ca şi 
atunci inima o luă la goană. Numai că de data asta ştia ce 
se întâmplase. Spaimă; uimire; dar de data asta fără frică. 

— Sunt iar acasă! 

Pe pământ, la picioarele lui, cineva gemea. Boston sări 
înapoi. 

În acel moment prima rază de soare căzu pe uliţă şi 
coloră în roşu zidul de peste drum, trecu mai departe şi 
scoase scântei în vitrina prăvăliei. 

Boston se aplecă. Îl recunoscu imediat. 

— Hei? şopti Boston şi îl scutură de umăr. Măi! Era 
ciudat că inima i se calmase imediat. Ca şi cum chipul 
acesta ar fi fost o dovadă că se întorsese într-adevăr. 

— Vă pot ajuta? 

Omul se întoarse pe spate şi se holbă la Boston buimac, 
cu ochii injectaţi. 

— Nu! mormăi el. Nu vreau... Apoi îşi trase răsuflarea cu 
un zgomot care se sfârşi într-un geamăt. 

— Sfântă Maică a Domnului, spuse Boston şi simţi că îl 
podideşte râsul. 

Wa Allah, ya Allah, pe barba profetului! Am fost eu într- 


adevăr plecat vreodată? 

Apoi văzu rasa de pe burtă strânsă cu o sfoară, 
transpirată şi plină de pete. În lumea cealaltă asta nu ar fi 
contat. 

— Te-ai întors; şopti omul. Se aşeză cu greu în capul 
oaselor. Arăta ca şi cum s-ar fi dezmeticit după o lovitură. 
O, Sfântă Mărie, cea plină de har, Maica Domnului, îţi 
mulţumesc. Privirea căzu pe mâinile lui Boston. Unde e 
placa? _ 

— Aţi ştiut...? In loc de râs, acum mânie. Şi totuşi m-ati 
lăsat să iau placa aia afurisită? Acum ea este din nou pe 
Alhambra, la locul ei. 

Omul îşi făcu cruce a doua oară. 

— Slavă Cerului şi tuturor sfinţilor, spuse el. Iată că 
poarta spre trecut s-a închis, până la urmă. Nimeni nu mai 
trebuie să se teamă că se poate rătăci prin timp. 

— Şi de aceea eu a trebuit...? întrebă Boston. De aceea 
placa asta...? Cu numai câteva minute mai înainte ar fi 
aruncat-o fără să ezite. Dar aici era altă lume. 

Dinspre Plaza Bib-Rambla se apropiau paşi. 

— Vino repede, şopti omul. Mâna cu legătura de chei îi 
tremura. Înainte să te vadă aşa! Trebuie să vorbim! 

Boston împinse uşa prăvăliei. Nu era încuiată. O sticlă se 
rostogoli pe pardoseală. 

— Duşca, mormăi omul. Păi da, duşca. Vino în spate. 
Acum a trecut, slavă Domnului! 

— la uite, te-ai sculat chiar aşa devreme, Manuel 
Corazón? spuse o voce la uşă. Boston se pitulă într-un colţ 
din fundul prăvăliei, printre perne şi narghilele. Vrei să fii 
primul care câştigă ceva? Degeaba te-ai sculat de noapte, 
Manuel Corazón! Turiştii dorm mult! Râdea. 

Manuel râdea împreună cu el. 

— Pasărea harnică prinde viermele, spuse el. Vreau să 
fac puţină ordine până vin cumpărătorii. Nu mi-a mers 
prea bine în ultimele zile. 

— Toată lumea a vorbit despre asta, spuse vocea. Mă 
bucur că a trecut. O zi bună, Manuel Corazón. O zi 
norocoasă! 


— Mulţumesc, asemenea! strigă Manuel. Boston îl văzu 
intrând în prăvălie. A fost guardia, n-am vrut să te 
descopere. Mai întâi un cortado tare. Scoase o oală dintr- 
un colţ, turnă în ea cafea măcinată, apoi apă, dintr-o sticlă. 
Aşeză oala pe o plită unsuroasă. Trebuie să ne gândim. 

Boston se lăsă pe o şa de cămilă. 

— Dumneavoastră aţi ştiut, repetă el. Şi totuşi m-aţi 
lăsat să iau placa. 

Manuel clătină din cap. Scotoci într-un raft după cești. 

— N-am ştiut: doar m-am temut! Ai călătorit prin timp, 
văd după îmbrăcăminte. Nimeni n-a ştiut că ceea ce se 
spusese de secole despre placă nu este doar un basm! 

— Şi de aceea aţi vrut să încercaţi? întrebă Boston 
neîncrezător. Era indiferent ce se va întâmpla? Vă puteţi 
închipui cum mi-a mers? Zău că îmi vine să vă iau la 
bătaie! 

Manuel Corazón îi aruncă o privire scurtă. 

— Crede-mă că te înţeleg foarte bine, spuse el. Crede- 
mă şi că am suferit ca un câine! Nici chiar tu nu poţi să fii 
mai fericit că te găsesc din nou aici. În oală, apa începu să 
clocotească şi să pătrundă în cafeaua măcinată. Mirosea a 
gustare de dimineaţă şi a zi senină. 

— Aş putea să mă duc la poliţie, spuse Boston. Vă pot 
reclama! 

Manuel Corazón pufni în râs. 

— Şi crezi că te-ar crede? Te-ar cerceta, şi cu cât ai 
protesta, cu cât mai neclintit ai susţine că povestea ta este 
adevărată, cu atât mai mult te-ar ţine la arest. O călătorie 
prin timp! Ar trebui să fii nebun ca să crezi aşa ceva! 

— Aş putea să le povestesc păţaniile mele! strigă Boston, 
dar chiar în timp ce vorbea ştia cât de absurd era. Nimeni 
nu l-ar crede; nici dovezi nu avea. Aş putea să cer să se 
examineze rasa! Sunt metode prin care se poate stabili 
vechimea unui obiect. 

Manuel turnă cafea în două ceşcuţe fine, apoi aruncă în 
ea zahăr. 

— Şi crezi că ar fi făcut-o? spuse el. Metoda de analiză e 
scumpă. Nu ar folosi-o pentru cineva care susţine că a 


călătorit în trecut! Când explicaţia este evidentă şi la 
îndemână: băiatul e ţicnit! 

Boston luă ceaşca. li venea să o răstoarne, să o 
trântească de pământ; dar ştia că negustorul are dreptate. 
Dacă şi-ar spune povestea nimeni nu l-ar crede. Isabella! 
Johanna! Columb şi America! Chiar şi mamă-sa ar fi 
disperată. 

— Trebuie să ne gândim şi să găsim ceva care să explice 
de ce ai dispărut atâta timp, spuse Manuel Corazón. Ceva 
în care oricine să poată crede uşor. Bea-ţi cafeaua. Trebuie 
să dispărem de aici înainte să vină ceilalţi şi să deschidă 
prăvăliile. 


Au luat-o pe autostradă cu maşina lui Manuel. Din lăzile 
prăfuite ale prăvăliei, el scosese mai înainte, pentru 
Boston, un şort jenant de pestriţ şi o cămaşă brodată 
ridicol. 

— Arăt mizerabil, spusese Boston, dar Manuel i-o 
retezase cu un gest categoric. Boston văzu uimit că nu mai 
avea ochii injectaţi. Manuel arăta că poate rezolva orice 
problemă pe care viaţa i-o pune în faţă. 

— Crezi că răpitorilor la pasă de Haute Couture? 
Modelele sunt vechi de cel puţin cinci ani. Haine vechi, în 
astea poliţia te crede. 

Trecură, prin străzi mai mici, direct în mijlocul munţilor. 
Cu cât urcau, cu atât mai departe ajungea privirea; stânci 
netezite de ploi milenare, în ale căror crăpături şi 
adâncituri se prinseseră pinii, giganţi, verzi şi străvezii. 
Munţi şi, până la orizont văi, singuratice, nelocuite; numai 
ici şi colo lucea undeva departe o casă albă, probabil o 
gospodărie părăsită. În rest nimic, nici ţipenie de om. 

Dar asfaltul era neted şi nou, cu benzi limitatoare pe 
stânga şi pe dreapta, cu mici refugii, de unde priveliştea 
spre depărtare era splendidă. Manuel opri maşina. 

— Mergi pe lângă şosea încă o bucată în jos, la vale, 
spuse el. Dar nu te duce prea departe! Nu ştii exact unde 
ai fost în ultimele zile, ei n-au întins decât o prelată printre 
copaci. În ultima noapte ţi-a reuşit să scapi de ei, ai fugit 


pe întuneric, ceasuri întregi, încotro, nu poţi să spui. Să-i 
caute poliţia! N-o să găsească locul, cine să se mire, în 
pustietatea asta? Zâmbi încurajator. Curând vor trece pe 
aici turiştii, spre lacul de baraj, fă în aşa fel ca să te 
descopere. Sau, dacă durează prea mult: Nu departe, în 
spatele curbei, se ramifică o potecă nisipoasă care duce la 
un bar, numai Dumnezeu ştie cum suportă proprietarul 
singurătatea, după ce seara a plecat şi ultimul client. Ştii 
ce am stabilit. După ce totul va fi în regulă, treci pe la 
mine şi fă-mi o vizită. Se aplecă peste locul partenerului de 
drum şi îi deschise uşa lui Boston. 

Boston cobori. Văzduhul mirosea a dimineaţă, a iarbă 
umedă şi a pini. Dacă nu ar fi şi maşina aici, gândi el. Dacă 
n-ar fi ţoalele astea ordinare şi pestriţe, ar putea să fie 
chiar Granada regilor. Ce bine le merge altora. Sper că ar 
putea scăpa prin poartă. 

— Şi iartă-mă, spuse Manuel Corazón, înainte de a 
închide portiera automobilului. Mă auzi, tinere? lartă-mă. 
Poate că nici n-am crezut cu adevărat în povestea asta. 
Boston cobori târâş, pe pantă. Cămaşa trebuia să fie 
murdară, pantalonii şi ei murdari, transpiraţi, plini de praf. 
Mai ridică mâna în semn de bun-rămas, fără să se mai 
întoarcă încă o dată. 

Nu era mai puţin incredibil decât prima oară. 

Bliţuri. Jurnalişti, poliţişti, mama lui plângând. Şi mereu 
aceleaşi întrebări. 

Nu, nu ştiu unde am fost. Poate găsiţi pe undeva 
rucsacul cu lucrurile mele. Nu, nu ştiu de ce m-au răpit, m- 
am gândit că ar fi vorba de bani, pentru răscumpărare. 

Nu au pus condiţii? Nici asta nu ştiu. 

Intrebări la pază, întrebări chiar în barul izolat cocoţat 
sus, deasupra văii, de unde l-au luat poliţiştii; întrebări în 
hostal, din nou la gardieni. 

Dar nu ştiu nimic. Nu pot să spun nimic. Nu ştiu prea 
bine spaniola, nu i-am putut înţelege deloc pe răpitori. 

Spaniola ta ni se pare uimitoare, tinere. 

Am învăţat-o în ultimele zile. 

Nu, nu ştiu nimic, deci nu pot să spun nimic. 


— Dar acum ajunge! Mai lăsaţi-l totuşi în pace pe băiat! 
spuse doamna Hilbert care avea permisiunea să-l 
însoţească ca interpretă. Vă purtaţi de parcă s-ar fi lăsat 
răpit cu intenţie! Nu credeţi că pentru acest tânăr a fost 
destul de rău tot ce a avut de suportat? Aţi dori să se 
întâmple aşa ceva copilului dumneavoastră? li fulgeră pe 
poliţişti cu privirea. Spaniola ei era fantastică, într-adevăr, 
dar Boston nu ştiuse asta. Aţi dori să se poarte aşa cu el 
nişte poliţişti încăpăţânaţi? 

Poliţiştii ridicau din umeri. Mamă-sa plângea. 

— Noaptea trecută ai strigat mereu în somn! şopti ea. 
Vorbeai de torturi. De rug. 

Nici ei nu trebuie să-i spun adevărul. Ei chiar cel mai 
puţin. 

— Aţi auzit! strigă doamna Hilbert. Ce dovadă vă mai 
trebuie? Te-au ameninţat cu tortura, Boston? 

Boston încuviinţă din cap. Doamna Hilbert traducea. 
Poliţiştii priveau neîncrezători. 

— Toată zona a fost cercetată, spuse un poliţist. Şi n-am 
găsit decât urme proaspete de pneuri, într-un refugiu, 
foarte aproape de locul unde a fost găsit. Ce are de spus 
despre asta? 

Boston ridică din umeri. Nu ştiu nimic. Nu pot să spun 
nimic. 

— Dar lăsaţi-l odată în pace! răcni doamna Hilbert. Vă 
avertizez! Presa germană aşteaptă la uşă! 

Comisarul îi aruncă o privire lui Boston. 

— Poate că îţi mai vine vreo idee, spuse el suspicios. 

Boston fu eliberat. 

Nu sunt proşti, gândi Boston. Dar n-au putut să-mi 
demonstreze că mint. Şi ceea ce mi s-a întâmplat de- 
adevăratelea, oricum, n-ar fi crezut. 


53. 


— Măi, spuse Tukan. Sunt tare bucuros că în sfârşit ne 
întoarcem acasă, dar pe bune! 

— Pe bune! spuse Kadir. 

— Vreme căcăcioasă! spuse Serghei. 

Pe dalele de granit, cam denivelate, din faţa catedralei şi 
între bolovanii albi şi negri ai pavajului din Realejo se 
adunaseră băltoace; rigolele tocite de secole trimit 
puhoaiele în jos, pe ulicioarele strâmte ale cartierului maur 
Albaicin şi prin gangurile înguste din Alcaiceria. În bazarul 
oriental dintre Plaza Bib-Rambla şi vechiul caravanserai, 
negustorii întind în grabă folii de plastic, nesfârşit de 
lungi, deasupra ghetelor cu vârf ascuţit întors în sus, 
pernelor de piele pentru şezut pe jos, lămpilor de alamă şi 
narghilelelor. Negustorul african de pe Calle de los Reyes 
Católicos, câştiga în câteva ore, cu umbrelele lui pliante 
ieftine, mai mult decât în tot restul anului, cu atâta 
nerăbdare îi smulgeau marfa din mână turiştii sosiți tocmai 
din nordul rece, ploios, dar pregătiţi la destinaţia călătoriei 
lor, numai pentru soare. 

Băbuţe bondoace, în rochii negre şi cu papucii leorcăiţi, 
lipăie curajoase în sus şi în jos pe colină, parcă fără să le 
pese cum e vremea, ca să cumpere peşte sau pâine. 
Străzile se golesc. Băbuţele deschid uşile caselor şi mai 
aruncă o ultimă privire în urma lor, spre vremea cenușie. 

Mâine chiar, ele ştiu foarte bine, soarele va reda din nou 
oraşului culoarea lui adevărată, va usca băltoacele şi va 
prezenta turiştilor splendorile de la poalele Sierrei, aşa 
cum le-au promis ghidurile de călătorie. Poate chiar după- 
amiază. Ploaia spune adevărul numai iarna şi atunci 
soarele rămâne mincinos. Acum însă se vor trezi într-o 
bună dimineaţă şi iată că ultima părere de zăpadă de pe 
piscurile munţilor, din spatele Alhambrei, va fi dispărut. 


Multicoloră şi luminoasă, venind de pe Sierra, vara îşi va 
face intrarea în oraş. Aşa a fost întotdeauna. Aşa va fi din 
nou şi anul acesta. 

— Nu te bucuri, Boston, bătrâne, grăsane? Ei, mititelule, 
trebuie să fii tare bucuros că scapi de aici! 

Se bucura? Boston nu era sigur. 

La revedere, Tariq, gândi el. Salomon, la revedere. Şi ţie 
Johanna, şi ţie. Cât de multe am păţit! Sper că vă merge 
bine. 

În autobuz mamă-sa şedea lângă doamna Hilbert şi 
stagiarul de spaniolă. 

— Măi, ştii ce a povestit un aiurit în bazarul ăsta? Ţi-a 
povestit deja Tukan? 

Boston clătină din cap. 

— Vrei să spui Bib-Rambla. Alcaiceria. 

Sergei încuviinţă din cap. 

— Numa’ rahat, grăsane! S-a pişat pe el. Că tu ai 
călătorit în trecut. Călătorie prin timp, pe bune! Şi credea 
fix ce a spus! Se bătu pe coapse. 

— Păi am şi fost, spuse Boston. 

— Ei, grăsane, eşti nemaipomenit de mincinos, ştii asta? 
strigă Tukan. Afară, ploaia biciuia dungi neregulate pe 
geamul autobuzului. Picături grele trăgeau, aproape 
orizontal, dâre tremurătoare: spre spate, apoi pe o curbă 
prudentă, parcă fără să vrea, în jos, unde apa se aduna la 
marginea de jos a ferestrei, deasupra garniturii de 
cauciuc, dispărând în cele din urmă pe peretele de tablă al 
autobuzului. Din când în când, părea că o picătură s-a oprit 
un moment, ezitând încotro s-o ia, înainte de a trece mai 
departe pe acelaşi drum, ca şi toate celelalte. 

Şi afară, dincolo de geam, mai era încă Spania, Costa del 
Sol: aşezări monotone, blocuri de locuinţe, periferii fără 
sfârşit, un hotel Golf, direct pe autostradă, care îşi lăuda 
poziţia unică pe panouri uriaşe, în limbile spaniolă, 
germană şi engleză. Uneori, în spatele mării de case, între 
două dealuri, apărea pentru o clipă o fâşie mică, gri-pal, ca 
să dispară din nou, imediat. Marea Mediterană. 

— Aţi mai auzit una ca asta, fraţilor? El a şi fost! 


Tot autobuzul râdea. Sylvia îi aruncă un zâmbet. Boston 
râdea şi el. 

Oamenii mei, gândi el. Oamenii mei. 

— Mare aiureală, spuse Tukan, chiar pe bune! În trecut, 
bătrâne! La ce să folosească asta, ai? Ai? 

Boston încuviinţă din cap. 

— Probabil, ca să poată fi descoperită America? spuse el. 

Tukan, Kadir, Serghei, se uitară la el fără să înţeleagă. 
Când au râs în hohote Boston a râs împreună cu ei. 

In faţă, în autobuz, râdeau chiar şi doamna Hilbert şi 
stagiarul cel timid şi, ceva mai târziu, li se alătură şi 
mamă-sa. 

În avion, după ce străpunseseră norii, soarele îl orbi. 


al-Andalus, 1492, în august 

Valurile spălau plaja din Palos. Era o noapte senină şi 
înstelată, calea laptelui strălucea ireal, transparentă, ca un 
voal alb. 

— Aici! strigă Salomon. O cometă! Am văzut o cometă! 

— Acum este timpul lor, spuse Isaac. Veniseră să-şi ia 
rămas-bun de la patrie, pentru totdeauna. 

— Şi Tariq? spuse Salomon. L-a luat oare călugărul până 
la al-Pudxarras, cum i-a promis? Şi Boston, ce o mai fi 
acum cu el? L-au prins? 

Isaac tăcea, apoi clătină din cap. 

— Am fi auzit, dacă aliatul satanei ar fi fost prins. Asta 
ar putea să însemne totuşi că prietenul tău este acum, din 
nou, la el acasă. Să nu ne mai gândim. 

— Încă una! strigă Salomon arătând în sus, spre stele. Şi 
aici! Şi aici încă una! Crezi că ne aduc noroc, señor de 
Torres? Împingea cu picioarele pietricelele albe încolo şi 
încoace. Mâine vom naviga; şi ce va fi pe urmă? 

Fără să vrea, au întors amândoi privirea spre port, unde 
cele trei caravele se legănau uşor în bătaia valurilor. 
Catargele se înălţau semeţe, către cer. 

— Atunci descoperim o lume nouă? întrebă Isaac. Zâmbi. 
Două stele căzătoare, apoi o a treia, s-au încrucişat pe 


boltă şi apoi s-au stins. Ai vreo îndoială? Atunci 
descoperim o lume nouă. 


Indice alfabetic al personajelor istorice, 
localităţilor şi noţiunilor dificile 


Abu abd'Allah: ultimul emir al Granadei; vezi şi Boabdil. 

al-Andalus: (arabă) Denumirea teritoriului din Spania 
stăpânit de musulmani. Nu este identic cu Andaluzia 
actuală ci, în diferite epoci, a fost mai mic sau mai mare. 
În cele din urmă, al-Andalus a constat, până la preluarea 
de către regi în 1492, numai din regatul Granada. 

Albaicin: cartierul maur al Granadei 

Alcaiceria: fosta piaţă de mătăsuri a Granadei, astăzi o 
piaţă turistică asemănătoare unui bazar. 

Alcazaba: vechiul fort, în incinta Alhambrei. 

Alhambra: cetate maură pe o colină, în faţa Granadei 
(astăzi în Granada). Din Alhambra mai făceau parte în 
1492: Alcazaba (v. acolo) şi palatul nasrizilor, cu Curtea 
Leilor, Sala Ambasadorilor etc. Astăzi mai face parte şi 
palatul construit la porunca lui Carol V, nepotul Isabellei 
şi fiul Johannei. 

Allahu Akbar: (arabă) Dumnezeu este mare. 

Alpargatas: (spaniolă) numiţi şi espadrilles, pantofi din 
pânză de bumbac, cu talpă din fibre de plante împletite. 
Alpujarras (spaniolă), al-Pudxarras (arabă): lanţ muntos 
între Granada şi coasta Mării Mediterane. Ultimul 

domeniu în care s-au retras maurii din Spania. 

Arabesc: ornament, având originea în arta islamică, 
frecvent din stuc. Alcătuit din linii împletite, semne ale 
scrierii arabice, sau tulpini de plante stilizate. 

Autodafe: Aplicarea unei sentinţe a Inchiziției, frecvent pe 
rug. Numărul de Autodafe indicat de istoriografie, numai 
sub Marele Inchizitor Torquemada, este evaluat între 
400 şi 8000. 

Azulejo: mozaic din plăci ceramice glazurate şi pictate în 
mai multe culori 


Bab: (arabă) poarta oraşului. 

Boabdil: alterare spaniolă a numelui Abu abd'Allah, ultimul 
emir din Granada. Acesta a predat lui Ferdinand şi 
Isabellei, în ianuarie 1492, regatul său Granada, după ce 
victoria, în urma unui lung asediu, părea lipsită de 
şanse. El a primit un regat minuscul în Alpujarras. (v. 
acolo) A negociat un contract de predare prin care 
maurilor le era îngăduit să-şi practice religia şi să 
trăiască în continuare după tradiţia lor. Acest contract a 
fost încălcat curând de regii catolici. În 1499 maurii au 
fost expulzați din Granada, sau siliţi să se convertească, 
la fel ca şi evreii în 1492. Bibliotecile, băile lor etc. Au 
fost arse, moscheile distruse sau transformate în biserici 
creştine, limba arabă a fost interzisă. Boabdil a părăsit 
Alpujarras şi a plecat în exil la Fez, în Maroc, unde a mai 
trăit încă aproape patruzeci de ani. 

Boston: cel mai mare oraş din Noua Anglie, pe coasta 
estică a SUA, întemeiat în 1630 de puritanii emigraţi din 
Anglia. În această carte este şi numele unui tânăr. 

Calle de los Reyes Católicos: bulevard în centrul Granadei 

Caravelă: prima corabie cu pânze spaniolă, cu două sau 
trei catarge, care putea naviga contra vântului. În 
secolul al cincisprezecelea a fost dezvoltată în 
Portugalia ca mare velier. Două din cele trei corăbii ale 
lui Columb (Nisa şi Pinta) au fost caravele, a treia (Santa 
Maria) era o caracă. 

Cathai: China 

Cerveza: (spaniolă) bere 

Chico: (spaniolă) tânăr 

Cipangu: Japonia 

Colón: Cristóbal Colón, numele spaniol al lui Cristofor 
Columb. 

Converso: (sp.) evreu convertit la creştinism. 

Cortado: (sp.) cafe cortado, cafea foarte mică, foarte tare, 
cu frişcă bătută. 

Costa del Sol: extremitatea sudică a coastei mediteraneene 
a Spaniei, deschisă pentru turişti până la ultimul 
grăunte de nisip. 


Dhimmi: islamul îi numeşte dhimmi pe monoteişti, deci pe 
oamenii care cred, ca şi musulmanii, că există numai un 
singur Dumnezeu. Aceştia sunt, în principiu, evreii şi 
creştinii, numiţi încă şi „Popoarele cărţii” (Thora, 
respectiv Biblia) Ei se află sub protecţia statului islamic, 
totuşi trebuie să plătească un impozit şi posedă numai 
drepturi limitate. 

Divan: canapea tapiţată 

Edictul contra evreilor: la 31.3.1492 regii spanioli Isabella 
şi Ferdinand au semnat un edict care îi obliga pe toţi 
evreii din Spania să se convertească la creştinism sau, 
dacă nu, să părăsească ţara. Trebuiau să-şi lase toată 
averea în ţară. A urmat un gigantic val de emigrări. 

Ferdinand: Ferdinand de Aragón, 1452-1516, rege al 
Siciliei, s-a căsătorit cu Isabella de Castilia. Astfel cele 
două regate au fost unite. Era considerat drept politician 
abil şi viclean. 

Filip: „Filip cel Frumos” de Burgundia, din casa Habsburg, 
1478-1506, fiul împăratului Maximilian I, s-a căsătorit 
cu Johanna, fiica Isabellei şi a lui Ferdinand în 1496. 

Frodo: personajul principal al romanului „Stăpânul 
inelelor”. 

Funduq: vezi caravanserai. 

Generalife: palatul de vară al domnitorilor arabi, deasupra 
Alhambrei, având grădini minunate. 

Genovez: Columb era originar din Genova. 

Gharnata: (ar.) Granada. 

Gran Via (sp.) stradă mare, bulevard. Stradă în centrul 
Granadei. 

Granada: oraş în Andaluzia - Spania de Sud, la poalele 
munţilor Sierra Nevada şi la cca. 80 km distanţă de 
Marea Mediterană. 

guardia: (sp.) garda 

Hadsch: (ar.) pelerinaj islamic la Mecca pe care trebuia să- 
l] facă o dată în viaţă fiecare musulman credincios, dacă 
îi permitea situaţia financiară şi familială. Contează 
drept unul din „cei cinci stâlpi ai Islamului”. Ceilalţi 
patru sunt: rugăciunea de cinci ori pe zi, postul în luna 


Ramadan, mila faţă de săraci, pomenile. 

Hamam: (ar.) baie publică. In Granada, pe vremea 
maurilor, ar fi existat sute de băi care, în 1499, la 
„epurarea oraşului” de tot ce era maur, au fost 
incendiate sau demolate. 

Harem: spaţii particulare într-un palat arab, spre 
deosebire de divan, spaţiu public şi oficial. In sens 
restrâns şi domeniul în care locuiau femeile. 

hola!: (sp.) Hei! 

hostal: (sp.) han, hotel modest 

Inchiziţie: un fel de tribunal bisericesc pentru judecarea, 
prigonirea şi pedepsirea ereticilor. Iniţial au fost 
prigoniţi mai ales evreii convertiți la creştinism şi 
musulmanii, fiind suspectaţi că îşi practică vechea 
religie pe ascuns. Mai târziu Inchiziția s-a îndreptat 
chiar şi contra catolicilor disidenţi. 

Isaac Abravanel: 1437-1508, politician şi filosof evreu, în 
serviciul domnitorilor Portugaliei, Spaniei, Neapolelui şi 
Veneţiei. Din 1483 trezorierul regilor Isabella şi 
Ferdinand. A încercat să împiedice edictul contra 
evreilor din 31.3.1492. Deşi nu a reuşit, şi-a păstrat 
totuşi credinţa şi nu s-a convertit la creştinism ci a fugit, 
în Sicilia, la Neapole şi în cele din urmă la Veneţia. 

Isabella: Isabella de Castilia, 1451-1504. S-a căsătorit cu 
Ferdinand de Aragón. Sub titlul de „regi catolici” 
(acordat de papă) au domnit în Spania unită. 

Ischibiliya: (ar.) Sevilla. 

Johanna: 1479-1555 mai târziu numită şi „Johanna 
nebuna”. Fiica Isabellei de Castilia şi a lui Ferdinand de 
Aragón, a fost logodită cu Filip cel Frumos de Burgundia 
din Casa Habsburg, în vârstă de paisprezece ani (v. 
Acolo) cu care s-a căsătorit în 1496. 

Juderia: (sp.) cartier evreiesc; în Granada era Realejo. 

karavanserai: în arabă fundug; loc în care pe vremea 
maurilor puteau  poposi călătorii. Funduq-ul din 
Granada, vizavi de Alcaiceria, s-a mai păstrat încă. 

Kurtuba: (ar.) Córdoba. 

Lo siento mucho; (sp.) Imi pare rău. 


Luis de Torres: traducător evreu care l-a însoţit pe Columb 
în prima călătorie din însărcinarea reginei, cunoscător al 
mai multor limbi. Astfel se spera că vreuna dintre ele să 
fie vorbită şi în India. Deşi locuitorii Cubei, unde Columb 
a acostat pentru prima oară, nu vorbeau nici ebraica, 
nici araba, Torres a reuşit să se înţeleagă cu ei. Ela 
rămas acolo de bunăvoie şi nu s-a mai întors niciodată în 
Spania. 

Málaga: port la Marea Mediterană, în Andaluzia, Spania de 
Sud. 

Malaka: (ar.) Málaga. 

maravedis: valută spaniolă din vremea regilor catolici. O 
monedă de aur valora patru sute de maravedis. 

Marele Inchizitor: Conducătorul Inchiziției (v. acolo) în 
1492 Torquemada (v. acolo) 

marrano: (sp.) porc; de-numire pentru conversos (v. acolo) 
despre care se bănuia că practicau în continuare ritul 
ebraic 

mauri: musulmani, originari din Africa de Nord şi Asia 
Mică, care au domnit în Spania din secolul al optulea 
până în al cincisprezecelea. Au stăpânit vreo trei sute de 
ani practic întreaga Spanie şi au fost treptat împinşi 
înapoi de domnitorii creştini până când, în cele din 
urmă, le-a mai rămas numai Granada, care în 1492 a fost 
cucerită de Ferdinand şi Isabella. 

Mayflower: corabie cu pânze cu care aşa-numiţii părinţi 
pelerini au emigrat în 1620 din Plymouth (Anglia), în 
America. Erau separatişti religioşi, probabil puritani, 
care nu aveau voie să-şi practice religia în Anglia. 

Medina: oraş pe teritoriul Palatelor Alhambrei, cu clădiri 
de locuinţe pentru personalul de serviciu. 

Mexuar: sală în Palatul Nasrizilor de pe Alhambra, zonă 
pentru judecăţi şi manifestări oficiale. 

mierda!: (sp.) Rahat! 

minaret: turn al moscheii din care muezinul (v. acolo) 
cheamă credincioşii de cinci ori pe zi la rugăciune. 
Modelul probabil au fost clopotniţele bazilicilor creştine 
răspândite în Orientul apropiat. 


Moartea cea mare: noţiune contemporană pentru ciumă 
(mai târziu în loc de asta: Moartea Neagră). În secolul al 
paisprezecelea ciuma a bântuit în aproape toată Europa. 
Deoarece nu se cunoştea nicio explicaţie medicală, s-a 
dat vina pe evrei, care ar fi otrăvit fântânile. Au urmat, 
în multe oraşe, pogromuri îngrozitoare, în care au fost 
ucişi mii de evrei. 

morisco: (sp.) musulman convertit la creştinism. 

muezin: crainic care, din minaret, (v. acolo) îi cheamă la 
rugăciune pe musulmani. Prin asta el îndeplineşte o 
funcţie asemănătoare clopotelor din creştinism. 

mulay: adresare către stăpân (domn). 

Nasrizi: dinastie maură care a domnit în Granada între 
1237 şi 1492. 

osmani: turci. În această epocă imperiul lor a crescut şi 
calea spre răsărit - India - prin Marea Mediterană, a 
fost foarte mult îngreuiată, ceea ce a condus la interesul 
pentru calea maritimă de vest, spre India. 

otomană: mobilă tapisată cu spătar semicircular, originară 
din imperiul otoman. 

pacta sunt servanda: (lat.) Contractele trebuie îndeplinite. 

patio: (sp.) curte, curte interioară. 

Patio de la Acequia: curtea Generalife (v. acolo). 

Plaza Bib-Rambla: piaţă mare în centrul oraşului vechi al 
Granadei, alături de Alcaiceria. 

Puerta de la Justicia: (sp.) Poarta Dreptăţii; poarta de 
intrare în cetate, sus, pe colina Alhambrei. 

Realejo: cartierul evreiesc al Granadei, 

sabat: după cartea Creaţiei din Thora (Cinci cărţi Moise), 
în a cincea zi Dumnezeu s-a odihnit. Este ţinută de evrei 
ca zi de repaus. Sabatul începe vineri seara şi se 
sfârşeşte sâmbătă seara. În acest timp munca este 
interzisă - în primul rând nu este admis nimic din tot ce 
ține de activitatea lucrativă. Nu este permisă nici 
aprinderea focului. De aceea lipsa de fum de sabat, 
deasupra acoperişurilor, era pentru Inchiziţie o dovadă 
că în acele case se ţinea ritul iudaic. La cina din seara 
de ajun a sabatului se mânca pâine împletită şi se 


folosea sfeşnicul cu două braţe. 

Sala de los embajadores: (sp.) Sala Ambasadorilor; sală de 
audienţe pe Alhambra 

Salam alaicum!: (ar.) Pacea fie cu tine! Cel mai frecvent 
salut între musulmanii din lumea întreagă. 

sanbenito: cămaşa  penitentului, în care victimele 
Inchiziției erau duse la rug. 

Santa Fe: (sp. Sfânta credinţă) La asediul Granadei din 
1491, tabăra de campanie spaniolă, compusă din corturi, 
a ars complet. În acel loc Isabella a poruncit să se ridice 
un oraş nou de piatră, în formă de cruce, pentru că ea 
considera Reconquista, recucerirea Spaniei de la mauri, 
drept o cruciadă. Aici a fost semnat în 17.4.1492 şi 
„Contractul de la Santa Fe” prin care Isabella îi aproba 
lui Columb călătoria spre India şi îi făcea mari concesii, 
drept pentru care acest contract mai poartă şi numele 
„Capitularea de la Santa Fe”. 

Santângel: Luis de S., trezorierul lui Ferdinand de Aragón, 

era un converso (v. Acolo). 
Până astăzi nu s-a explicat de ce şi-a pus în joc toată 
averea ca să facă posibilă călătoria lui Columb. Numai 
prin intervenţia lui a primit Columb acordul regilor 
catolici pentru planurile lui privind India. 

Şalom: (ebr.) Pace! Salutul curent între evrei, strâns 
înrudit cu arabicul salam. 

Segovia: În 1490 aici un evreu a mărturisit, sub tortură, că 
ar fi răstignit un copil creştin şi că i-a scos inima. 
Această mărturisire, ca şi altele, au dus la zvonurile 
răspândite timp de secole despre omorul ritual la evrei. 

se puede?: (sp.: se poate?) Este permis? Permiteţi? 

Sierra Nevada: (sp.: munte înzăpezit) Lanţ muntos, la nord 
de Granada. 

stalactite: ţurţuri de piatră atârnând în peşterile 
calcaroase. În arhitectura maură tavanele casetate au 
fost împodobite adesea în mod asemănător. 

Talavera: Hernando de T., 1428-1507, duhovnic şi 
consilier intim al reginei Isabella, numit arhiepiscop 
după cucerirea Granadei. A iniţiat traducerea Bibliei în 


limba arabă şi a admis instrumentele muzicale arabe în 
serviciul divin. A încercat să-i convingă pe mauri în 
favoarea creştinismului prin discuții cu clerici 
musulmani. Intre 1486 şi 1490 a fost preşedintele 
comisiei de savanţi, numită de Isabella, care trebuia să 
verifice planurile lui Columb. Pe baza unor erori de 
calcul, i-a dat lui Columb un verdict negativ. 

Torquemada: 1420-1498, din 1484 Mare Inchizitor pentru 
întreaga Spanie. Avea o mare influență asupra regilor 
Isabella şi Ferdinand, a reorganizat Inchiziția (v. Acolo). 
Considerat extrem de crud. 

Vega: câmpie fertilă în fața porților Granadei 

wa Allah!: (ar.) pe Dumnezeu! 

Wa-la ghaliba illa'llah: (ar.) Nu există alt învingător în 
afară de Dumnezeu (Allah); numai Dumnezeu (Allah) 
este învingător. Verset din Coran. Inscripția se găseşte 
pretutindeni pe pereții Palatului Nasrizilor din 
Alhambra. 

Ya Allah!: (ar.) O, Doamne! 

Zahara: După ce, în 1481, Marchizul de Cadix a cucerit 
orăşelul maur Villaluenga atacându-l prin surprindere, 
maurii au atacat fortul castilian în noaptea de Crăciun. 
Garnizoana a pierit, populaţia a fost înrobită. 


Postfaţa 


Înainte de a scrie această carte, am citit infinit demult: 
despre Spania maură, despre Reconquista (recucerirea 
ținuturilor maure de către domnitorii spanioli), despre 
Inchiziţie, despre Columb şi descoperirea Americii. Am 
încercat să mă menţin, pe cât posibil, la faptele reale, sau, 
mai bine zis, la ceea ce istoriografia ne prezintă drept 
fapte reale; cu unele excepţii totuşi, pe care le voi 
menţiona imediat. 

De fapt, peste şapte sute de ani în Spania a existat un 
imperiu maur, musulman-arab, al-Andalus. Mai mult sau 
mai puţin în toată Spania deocamdată, apoi, după 
recucerirea tot mai multor oraşe şi regiuni de către regii 
creştini, a mai rămas, în cele din urmă, numai regatul 
Granada. Şapte sute de ani înseamnă mult: prin 
comparaţie, SUA există abia de vreo două sute de ani. Este 
deci normal ca domnia maură să lase urme adânci în 
Spania, şi chiar în toată Europa, deoarece, pe când în 
restul Europei chiar în acest timp domnea „Evul Mediu 
întunecat”, Spania maură era foarte civilizată. Acolo aveau 
mare pondere ştiinţele şi artele, arhitectura şi medicina. 
Araba era în acea vreme limba celor culţi, indiferent de 
credinţă. Savanţii din toată Europa călătoreau la al- 
Andalus, ca să cunoască ştiinţa vremii în bibliotecile de 
acolo. 

Şi între diferitele religii, în al-Andalus avea loc un 
schimb activ. Deoarece Coranul, cartea sfântă a 
musulmanilor, recunoaşte iudaismul şi creştinismul ca 
religii frăţeşti, a fost posibil să se asigure creştinilor şi 
evreilor o viaţă fără încercări de convertire şi fără 
persecuții. Oricum, ei trebuiau să plătească impozite 
speciale. La curţile maure existau (ca şi până la Inchiziţie 
şi la curţile creştine din Spania) mulţi consilieri evrei, 


medici şi savanţi. Şi convieţuirea musulmanilor cu creştinii 
ne apare astăzi surprinzător de săracă în conflicte, mulţi 
creştini ocupau servicii maure: aşa era de exemplu 
episcopul creştin din Elvira, Racemundo, ambasador al 
califilor mauri la curtea creştină a împăratului Otto I. In 
vremea maurilor, Spania era cea mai progresistă ţară din 
Europa, chiar dacă nu ar trebui să o idealizăm prea mult. 
Astfel a existat şi în Granada, în anul 1066, un pogrom al 
evreilor, din motive necunoscute. Cu desăvârşire lipsită de 
conflicte, cu siguranţă că nu era nici convieţuirea religiilor 
în al-Andalus. Dar exista viaţa cotidiană, existau căsătorii 
mixte, se convieţuia paşnic, spre folosul general. Şi când 
domnitorii creştini au cucerit mai târziu oraşele maure, au 
preluat, la început, multe dintre tradiţiile existente acolo. 
Timp de secole ei au cerut ca palatele lor să fie construite 
de meseriaşii mauri, în stil maur. Era cu totul de la sine 
înţeles să stăpânească araba, ca limbă cultă. Şi, pentru 
moment, funcţiona chiar şi convieţuirea religiilor în 
oraşele creştine. 

Când „regii catolici”, soţii Isabella de Castilia şi 
Ferdinand de Aragón, au cucerit în 1492 Granada, acesta 
era deja de două sute de ani ultimul regat arab din 
peninsula spaniolă. Se poate deci presupune că, pentru 
Isabella, Reconquista avea un substrat de-a dreptul 
fanatic, în timp ce pe Ferdinand îl interesau în primul rând 
bogăţiile acestui regat având trei sute de kilometri lungime 
şi un kilometru lăţime. Dar, fireşte, personajele din această 
carte sunt personaje ale fanteziei mele. Ceea ce gândesc şi 
spun ele, ca şi toate celelalte personalităţi istorice, am 
inventat pe baza celor citite despre ele. 

În fapt, sub Isabella şi Ferdinand a apărut în Spania 
Inchiziția, care la început s-a îndreptat numai împotriva 
evreilor conversos, apoi împotriva tuturor evreilor, apoi 
împotriva maurilor şi, în cele din urmă, împotriva oricui. 
Evreii, mai târziu maurii, au fost izgoniți şi acum, în „pur- 
creştina” Spanie, a dominat timp de secole un climat al 
fricii. Şi metodele de tortură pomenite în carte au existat, 
iar descrierea personalităţii lui Torquemada se sprijină pe 


ceea ce am citit în cărţile de istorie. 

Este de la sine înţeles că toate datele menţionate în 
această povestire sunt corecte din punct de vedere istoric. 
O singură dată mi-am permis totuşi să trişez. Astfel, fiica 
Isabellei, Johanna, s-a căsătorit cu prinţul Filip în 1496, 
fiind logodită cu el în 1493, când avea paisprezece ani. 
Despre o călătorie a lui Filip la logodnică, proiectată cu un 
an înainte, în anul 1492, nu se cunoaşte nimic, ea mi s-a 
părut pur şi simplu potrivită pentru povestire. De altfel, 
Johanna a fost într-adevăr numită „nebuna”, dar abia în 
1506, după moartea soţului ei, pe care se pare că l-a iubit 
foarte mult. Există însă o istoriografie care pune la 
îndoială această nebunie. Pentru că după moartea mamei 
sale, în 1504, Johanna a moştenit rangul de regină, pe care 
l-a împărţit cu tatăl ei - şi asta cu toate că Ferdinand, ca şi 
fiul său mai mare, erau interesaţi ca Johanna să fie 
considerată nebună, cel puţin pentru a nu mai fi aptă să 
domnească. 

Cea mai uimitoare însă, pare să fie povestea lui Columb. 
Aici istoriografia este relativ de acord. Columb era fiul 
megaloman al unui ţesător de lână din Genua, posedat de 
ideea fixă de a descoperi calea maritimă de vest spre India. 
In contradicţie cu savanții vremii sale, era obsedat de o 
imagine a lumii complet absurdă. În timp ce ei calculaseră 
foarte corect că niciun om nu ar putea supravieţui 
călătoriei pe mare spre India cu corabia cu pânze, pe ruta 
vestică, pentru că, pur şi simplu, era prea departe - că 
pământul era o sferă, era un fapt în general demult 
cunoscut şi acceptat de savanţi - convingerile lui Columb 
nu se întemeiau pe calcule ştiinţifice, ci în primul rând pe 
pasaje din Biblie, cum este acela pe care l-am citat în 
povestire. În mod evident mai era posedat şi de o manie 
religioasă. Din acest motiv nici regele Portugaliei, nici 
regina Spaniei nu voiau să-i aprobe călătoria - dacă 
Isabella i-a aprobat totuşi cele două caravele şi o caracă, 
este de fapt rezultatul influenţei trezorierului din Aragon, 
acel converso Santângel, şi cercetarea caută şi astăzi 
motivul pentru care şi-a pus averea în joc pentru această 


îndrăzneală, care mai era şi împotriva intereselor regatului 
său Aragón, deoarece Aragónul nu avea interes pentru o 
nouă cale maritimă spre India. Prin portul Barcelona, 
Arag6nul era orientat spre Marea Mediterană. De ce a 
susţinut atunci brusc trezorierul lui Ferdinand planurile lui 
Columb? De ce în general, şi de ce atât de brusc - 
deoarece şi faptul că Columb, spumegând de furie, a plecat 
din Granada spre Franţa şi ulterior regina a trebuit să-l 
recheme, printr-un mesager, este atestat istoric. 
Istoriografia nu cunoaşte niciun răspuns la asta. 

Informaţiile istorice din această carte pot fi privite cu 
încredere în cea mai mare parte. Este dovedit şi faptul că 
evreul Luis de Torres l-a însoţit pe Columb ca traducător; 
că în locul lui a călătorit altcineva, este invenţia mea. 
Personajele secundare ca Tariq, Salomon, Isaac, micul 
călugăr, ţăranul, Pablo, comandantul, doica sau soldatul cu 
cicatrice permanent beat, sunt de asemenea imaginate, ca 
şi Boston şi toate personajele din prezent. Dar că ele ar 
putea să existe aşa, sau să fie asemănătoare: De asta sunt 
convinsă.