Julia Navarro — Biblia de lut

ital DL: tii Rite ul 


JULIA NAVARRO 
Autoarea romanului 


CONEFRERIA SFÂNTULUI GIULGIU 


Sei si 


= -e E 


TACUO 


JULIA NAVARRO 


BIBLIA DE LUT 


www.virtual-project.eu 


Traducere 
ADRIANA STERIOPOL 


JULIA NAVARRO 
LA BIBLIA DE BARRO 
© Random House Mandadori S.A., 2005 
RAO International Publishing Company 


Mereu, pentru Fermin şi Alex, 
şi pentru prietenii mei, cei mai buni la care se 
poate visa 


1 


Ploua peste Roma când taxiul se opri în piaţa San Pietro. Era 
ora zece dimineața. 

Bărbatul plăti cursa şi, fără să aştepte restul, cu un ziar la 
subraţ, se îndreptă cu paşi grăbiţi până la primul punct de 
control, unde se verifică de obicei dacă vizitatorii intră în bazilică 
îmbrăcaţi adecvat. Nici vorbă de pantaloni scurţi, fuste mini, 
bluze decoltate sau bermude. 

Odată ajuns în interiorul catedralei, bărbatul nu se opri nici 
măcar în faţa statuii Pietă a lui Michelangelo, singura operă de 
artă, dintre multele pe care le tezaurizează Vaticanul, care 
reuşea întotdeauna să-l emoţioneze. Şovăi câteva clipe până se 
orientă şi apoi se îndreptă spre confesionale, unde, la acea oră, 
preoţi din ţări diferite îi ascultau în limba lor maternă pe 
credincioşii sosiți din toată lumea. 

În picioare, sprijinit de o coloană, aşteptă nerăbdător ca alt 
bărbat să-şi încheie confesiunea. Când îl văzu ridicându-se, se 
îndreptă spre confesional. O pancartă informa că preotul de acolo 
îşi exercita misiunea în italiană. 

Preotul schiţă un zâmbet când privi chipul uscăţiv al acelui 
bărbat îmbrăcat într-un costum bine croit; avea părul alb, 
pieptănat cu grijă pe spate, şi atitudinea nerăbdătoare a celui 
obişnuit să poruncească. 

— Ave Maria Preacurată. 

— Cea care a zămislit fără de păcat. 

— Părinte, mă acuz că voi ucide un om. Dumnezeu să mă 
ierte! 

După ce rosti aceste cuvinte, bătrânul se ridică şi, sub ochii 
uluiţi ai preotului, se pierdu iute prin furnicarul de turişti care 
înţesau bazilica. Lângă confesional, aruncat pe jos, lăsase un ziar 
mototolit. Călugărul zăbovi câteva minute până să-şi vină în fire. 
Un alt bărbat îngenunchease şi îl întreba nerăbdător: 

— Părinte, părinte... vă simţiţi bine? 

— Da, da... nu, nu... scuzaţi-mă... 


leşi din confesional şi ridică ziarul. Parcurse cu privirea pagina 
la care era deschis: concert al lui Rostropovici la Milano; succes 
de casă al unui film despre dinozauri; congres de arheologie la 
Roma cu participarea unor reputați profesori şi arheologi: Clonay, 
Miller, Schmidt, Arzaga, Polonoski, Tannenberg, acest ultim nume 
fiind semnalat cu roşu... 

Împături ziarul şi, cu privirea pierdută, părăsi locul, lăsându-l 
cu vorba în gură pe bărbatul care stătea tot în genunchi, 
aşteptând să-şi mărturisească păcatele şi necazurile. 

x x * 

— Doresc să vorbesc cu doamna Barreda. 

— Cine o caută? 

— Sunt domnul Cipriani. 

— Un moment, vă rog. 

Bărbatul îşi trecu mâna prin păr şi se simţi cuprins de un atac 
de claustrofobie. Respiră adânc, încercând să se liniştească, în 
vreme ce îşi lăsa privirea să rătăcească peste acele obiecte care 
îl însoţiseră în ultimii patruzeci de ani. Cabinetul lui mirosea a 
piele şi a tutun de pipă. Pe masă, se odihnea o ramă cu două 
fotografii, cea a părinţilor lui şi cea a celor trei copii ai săi. Pe cea 
a nepoților o aşezase pe consola de deasupra căminului. In 
spate, se găseau o canapea şi două fotolii cu rezemători laterale 
pentru cap, o lampă cu picior cu abajur de culoare crem; nişte 
rafturi de mahon acopereau pereţii şi adăposteau mii de cărţi, 
apoi covoarele persane... Acela era cabinetul său, iar el se afla 
acasă, aşadar, trebuia să se calmeze. 

— Carlo! 

— Mercedes, l-am găsit! 

— Carlo, ce spui?... 

Vocea femeii trăda o mare încordare. Părea că doreşte şi că se 
teme, în egală măsură, de explicaţia pe care urma să o audă. 

— Intră pe internet, caută în presa italiană, în orice ziar, în 
paginile de cultură; e acolo. 

— Eşti sigur? 

— Da, Mercedes, sunt sigur. 

— De ce în paginile de cultură? 

— Nu-ţi aminteşti ce se spunea în lagăr? 

— Ba da, bineînţeles că da... Aşadar, el... O vom face. Spune- 
mi că n-o să dai îndărăt! 


— Nu, n-o să dau îndărăt. Nici tu, nici ei; o să-i sun chiar acum. 
Trebuie să ne vedem. 

— Vreţi să veniţi la Barcelona? E loc pentru toţi... 

— Nu contează unde. Te sun mai târziu; acum vreau să 
vorbesc cu Hans şi cu Bruno. 

— Carlo, el este, cu adevărat? Eşti sigur? Trebuie să fim siguri. 
Pune-l sub supraveghere, nu-l putem pierde din nou, nu contează 
cât o să coste. Dacă vrei, îţi trimit bani chiar acum prin transfer 
bancar, angajează-i pe cei mai buni, să nu care cumva să 
dispară... 

— Am făcut-o deja. N-o să-l pierdem, nu-ţi face griji. O să te 
sun din nou. 

— Carlo, eu plec la aeroport, iau primul avion spre Roma, nu 
pot rămâne aici... 

— Mercedes, nu face nimic până nu te sun, nu avem voie să 
greşim. N-o să scape, ai încredere în mine. 

Închise telefonul, simțind aceeaşi nelinişte pe care o observase 
la femeie. Cunoscând-o, nu era exclus ca peste două ore să-l 
sune de la Fiumicino. Mercedes nu putea să stea liniştită şi să 
aştepte, şi cu atât mai puţin în momentul acela. 

Formă numărul de telefon al lui Bruno şi aşteptă nerăbdător să 
răspundă cineva. 

— Alo? 

— Cu profesorul Hausser, vă rog. 

— Cine întreabă? 

— Carlo Cipriani. 

— Sunt Berta! Ce mai faceţi? 

— Ah, dragă Berta, ce bine îmi pare să te aud! Ce mai fac soţul 
şi copiii tăi? 

— Foarte bine, mulţumesc, sunt nerăbdători să vă revadă, nu 
uită vacanţa pe care am petrecut-o acum trei ani în casa 
dumneavoastră din Toscana; niciodată n-o să vă putem mulţumi 
îndeajuns; ne-aţi invitat într-un moment când Rudolf era la 
capătul puterilor şi... 

— Lasă, lasă, nu-mi mai mulţumi. Şi eu vreau să vă revăd, 
sunteţi invitaţi oricând. Berta, tatăl tău este? 

Femeia simţi graba din vocea prietenului tatălui său şi 
întrerupse conversaţia, nu fără o oarecare îngrijorare. 

— Da, vine imediat. Sunteţi bine? S-a întâmplat ceva? 


— Nu, scumpo, nu, voiam doar să vorbesc puţin cu el. 

— Da, gata, a venit. Pe curând, atunci! 

— Ciao, scumpo! 

Nu după mult timp, vocea puternică şi răspicată a profesorului 
Hausser se făcu auzită. 

— Carlo... 

— Hans, trăieşte! 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi, fiecare ascultând respiraţia 
încărcată de tensiune a celuilalt. 

— Unde este? 

— Aici, la Roma. L-am găsit din întâmplare, în timp ce răsfoiam 
un ziar. Ştiu că nu-ţi place internetul, dar intră şi caută orice ziar 
italian, în paginile de cultură, îl vei găsi acolo. Am angajat o 
agenţie de detectivi care să-l supravegheze douăzeci şi patru de 
ore pe zi şi să-l urmărească oriunde ar merge, dacă pleacă din 
Roma. Trebuie să ne vedem. Am vorbit deja cu Mercedes, îl sun 
acum pe Bruno. 

— Vin la Roma. 

— Nu ştiu dacă e o idee bună să ne vedem aici. 

— De ce nu? El e acolo şi trebuie s-o facem. O vom face. 

— Da. Nimic pe lumea asta nu ne poate împiedica. 

— Ne ocupăm noi? 

— Dacă nu găsim pe altcineva, da. O s-o fac chiar eu. Toată 
viaţa m-am gândit la asta, la cum va fi, la ce va simţi... Am 
conştiinţa împăcată. 

— Asta, prietene, o vom şti când se va termina totul. 
Dumnezeu să ne ierte sau măcar să ne înţeleagă. 

— Aşteaptă, mă sună pe mobil... E Bruno. Închide, o să te sun 
din nou. 

— Carlo! 

— Bruno, tocmai urma să te sun... 

— M-a sunat Mercedes... E adevărat? 

— Da. 

— Plec imediat de la Viena spre Roma. Unde ne întâlnim? 

— Bruno, aşteaptă... 

— Nu, nu mai pot să aştept. Am făcut-o mai bine de şaizeci de 
ani şi, dacă el a apărut, nu am de gând să mai aştept niciun 
minut în plus. Vreau să particip, Carlo, vreau s-o fac... 

— O s-o facem. De acord, veniţi la Roma. O să-i sun încă o dată 


pe Mercedes şi pe Hans. 

— Mercedes s-a dus deja la aeroport, iar avionul meu pleacă 
peste o oră. Anunţă-l pe Hans. 

— Vă aştept la mine acasă. 

x kx * 

Era miezul zilei. Se gândi că mai avea încă timp să treacă pe la 
clinică şi să-i ceară secretarei să-i anuleze toate consultaţiile din 
zilele următoare. De cei mai mulţi dintre pacienţii săi se ocupa 
deja fiul său cel mare, Antonino, dar câţiva prieteni vechi insistau 
ca el să fie cel care să-şi spună ultimul cuvânt asupra stării lor de 
sănătate. Nu se plângea, pentru că asta îl ţinea în formă şi îl 
obliga să studieze în continuare, în fiecare zi, misterioasa 
maşinărie a trupului omenesc. Dar el ştia că, de fapt, ceea ce îl 
menținea cu adevărat în viaţă era dureroasa dorinţă de a încheia 
o socoteală. Işi spusese că nu putea muri până când nu avea să 
încheie toate socotelile, şi, în dimineaţa aceea, la Vatican, pe 
când se îndrepta spre confesional, îi mulțumea lui Dumnezeu că 
îi îngăduise să trăiască până în ziua aceea. 

Simţi o durere ascuţită în piept. Nu, nu era semnul unui infarct: 
era nelinişte, doar nelinişte şi mânie faţă de acel Dumnezeu în 
care nu credea, dar la care se ruga şi pe care îl lua la rost, 
convins că nu îl auzea. Se indispuse foarte tare când se trezi din 
nou gândindu-se la Dumnezeu. Ce avea el de-a face cu 
Dumnezeu? Doar nu se ocupase niciodată de el. Niciodată. Il 
părăsise atunci când avea mai multă nevoie de el, când credea în 
mod naiv că era de ajuns să aibă credinţă ca să se salveze, ca să 
scape de oroare. Cât de prost fusese! Cu siguranţă că acum se 
gândea la Dumnezeu pentru că, la şaptezeci şi cinci de ani, ştii 
că eşti mai aproape de moarte decât de viaţă şi, înaintea 
inevitabilei călătorii spre eternitate, în adâncul sufletului se 
aprind semnalele de alarmă ale fricii. 

Plăti taxiul, dar, de data asta, luă restul. Clinica, situată în 
Parioli, un cartier liniştit şi elegant din Roma, îşi avea sediul într- 
un edificiu de patru etaje, unde lucrau vreo douăzeci de 
specialişti, în afara altor zece doctori de medicină generală. Era 
opera lui, rod al voinţei şi al efortului său. Tatăl lui ar fi fost 
mândru de el, iar mama lui... Simţi că i se umezesc ochii. Mama 
lui l-ar fi îmbrăţişat cu putere, şoptindu-i că nu era nimic pe care 
el să nu-l poată face, că prin voinţă totul este posibil, că... 


— Bună ziua, domnule doctor. 

Vocea portarului clinicii îl readuse la realitate. Intră cu paşi 
hotărâți, demn, şi se îndreptă spre cabinetul lui, situat la primul 
etaj. li salută pe medicii cu care se întâlni şi dădu mâna cu 
pacienţii care, recunoscându-l, îl salutau. Zâmbi când o văzu. La 
capătul culoarului se desena silueta zveltă a fiicei sale. Lara 
asculta cu răbdare vorbele unei femei care tremura şi strângea 
cu putere mâna unei adolescente. Făcu un gest de tandreţe către 
tânăra fată şi se despărţi de femeie. Nu îl văzuse, iar el nu făcu 
nimic prin care Lara să-i observe prezenţa; avea să treacă mai 
târziu pe la cabinetul ei. 

Intră în anticamera biroului său. Maria, secretara lui, îşi ridică 
ochii de pe monitorul calculatorului. 

— Domnule doctor, ce târziu aţi venit azi! Aveţi o mulţime de 
apeluri telefonice în aşteptare şi, pe deasupra, domnul Bersini 
este pe punctul de a sosi; i s-au făcut deja toate analizele şi, deşi 
i s-a spus că are o sănătate de fier, insistă să-l vedeţi 
dumneavoastră şi... 

— Maria, îl voi vedea pe domnul Bersini imediat ce soseşte, dar 
după aceea te rog să anulezi toate consultaţiile. Timp de câteva 
zile e posibil să nu mai apar pe la cabinet; nişte vechi prieteni 
sosesc din străinătate şi trebuie să mă ocup de ei... 

— Foarte bine, domnule doctor. Pentru cât timp trebuie să 
anulez consultaţiile? 

— Nu ştiu, o să îţi comunic; poate o săptămână, cel mult 
două... Fiul meu este? 

— Da, şi fiica dumneavoastră. 

— Da, am văzut-o deja. Maria, aştept un telefon de la 
preşedintele Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări. Fă-mi legătura, 
chiar dacă sunt cu domnul Bersini, bine? 

— Am înţeles, domnule doctor, aşa voi face. Vreţi să-l sun pe 
fiul dumneavoastră? 

— Nu, nu, lasă-l, trebuie să fie în sala de operaţii; îl sunăm mai 
târziu. 

Găsi ziarele perfect aranjate pe masa din cabinet. Luă unul 
dintre ele şi căută în paginile de la sfârşit. Titlul spunea: „Roma: 
capitala mondială a arheologiei”. Ştirea informa asupra unui 
congres sub egida UNESCO, despre originile omenirii. Şi acolo, pe 
lista celor prezenţi, se afla numele bărbatului pe care îl căutau de 


mai bine de jumătate de secol. 

Cum de era cu putinţă ca, dintr-odată, să fie aici, la Roma? 
Unde fusese? Oare nimeni nu mai avea memorie? li venea greu 
să priceapă cum de acel om putea să participe la un congres 
mondial al UNESCO. 

ÎI primi pe vechiul său pacient, Sandro Bersini, şi făcu un efort 
de nedescris ca să-i asculte necazurile bătrâneţii. Îl asigură că 
are o sănătate de fier, ceea ce, de altfel, era adevărat, dar, 
pentru prima dată în viaţă, nu se jenă să se arate neîndatoritor şi 
îl invită amabil să plece, cu scuza că mai avea şi alţi pacienţi 
care-l aşteptau. 

Soneria telefonului îl făcu să tresară. Ştiu instinctiv că apelul 
era de la Agenţia de Investigaţii şi Asigurări. 

Preşedintele agenţiei îi explică fără ocolişuri rezultatul acelor 
prime ore de cercetare. Avea şase dintre cei mai buni oameni ai 
lui înăuntru, la sediul congresului. 

Informaţia pe care i-o transmise îl surprinse pe Carlo Cipriani. 
Trebuie că era vreo greşeală, numai dacă nu cumva... 

Bineînţeles! Bărbatul pe care îl căutau era mai în vârstă decât 
ei şi o fi avut copii, nepoti... 

Simţi un ghimpe de dezamăgire şi de furie; se simţea 
batjocorit. Ajunsese să creadă că acel monstru apăruse din nou, 
şi acum se trezea că nu era el. Dar ceva înăuntrul lui îi spunea că 
erau aproape, mult mai aproape decât fuseseră vreodată. Aşa că 
îi ceru preşedintelui de la Agenţia de Investigaţii şi Asigurări să 
continue supravegherea, indiferent până unde ar fi ajuns şi cât ar 
fi costat. 

— Tată... 

Antonino intrase în cabinet, fără ca el să-şi fi dat seama. Făcu 
un efort să-şi revină, pentru că ştia că fiul său îi observase 
îngrijorarea. 

— Cum merge, fiule? 

— Bine, ca întotdeauna. La ce te gândeai? Nici nu ţi-ai dat 
seama că am intrat. 

— Ai rămas cu acelaşi prost obicei pe care îl aveai de copil: nu 
baţi niciodată la uşă. 

— Haide, tată, nu te răzbuna pe mine! 

— Pentru ce să mă răzbun pe tine? 

— Pentru orice te contrariază... Te cunosc şi ştiu că azi nu ţi-au 


ieşit treburile aşa cum sperai. Ce s-a întâmplat? 

— Te înşeli. Totul merge bine. Ah! E posibil să nu vin câteva 
zile la clinică; sunt sigur că nu e nevoie de mine, dar ca să ştii. 

— Cum adică nu e nevoie de tine? Uf, ce nesuferit eşti azi! Se 
poate şti de ce n-o să vii? Pleci undeva? 

— Vin Mercedes, Hans şi Bruno. 

Antonino făcu o grimasă. Ştia cât de importanţi erau prietenii 
pentru tatăl său, dar aceştia îl nelinişteau. Păreau nişte bătrâni 
inofensivi, însă nu erau deloc aşa. Cel puţin lui îi treziseră 
întotdeauna un sentiment de teamă. 

— Ar trebui să te însori cu Mercedes, glumi el. 

— Nu vorbi prostii! 

— Mama a murit acum cincisprezece ani, şi cu Mercedes se 
pare că te simţi în largul tău, şi ea e singură... 

— Ajunge, Antonino. Am plecat. 

— Ai vorbit cu Lara? 

— O să trec s-o văd înainte de a pleca. 

x kx * 

La cei şaizeci şi cinci de ani ai ei, Mercedes Barreda mai păstra 
încă mult din femeia frumoasă de altădată. lInaltă, subţire, 
brunetă, cu o ţinută elegantă şi cu maniere desăvârşite, impunea 
respect bărbaţilor. Poate tocmai de aceea nu se măritase 
niciodată. Îşi spunea că nu găsise niciodată un bărbat pe măsura 
ei. 

Era proprietara unei firme de construcţii. Făcuse avere 
muncind fără odihnă şi fără să se plângă vreodată. Angajaţii ei o 
considerau o persoană dură, dar dreaptă. Nu lăsase niciodată un 
muncitor la ananghie. Plătea ce avea de plătit, erau toţi asiguraţi, 
se îngrijea să le respecte în mod scrupulos drepturile. Faima de 
femeie dură îi venea, cu siguranţă, din faptul că nimeni nu o 
văzuse râzând, nici măcar zâmbind, dar nici nu ar fi putut să o 
acuze vreodată că ar fi exagerat sau că ar fi ridicat glasul. Cu 
toate acestea, era ceva în ea care îi domina pe ceilalţi. 

îmbrăcată într-un taior de culoare bej şi purtând numai nişte 
cercei cu perle, Mercedes Barreda străbătea cu pas grăbit 
interminabilele culoare de la Fiumicino, aeroportul Romei. O voce 
anunţa sosirea avionului de la Viena cu care venea Bruno, aşa că 


puteau merge împreună acasă la Carlo. Hans sosise de o oră. 
x kx * 


Mercedes şi Bruno se îmbrăţişară călduros. Nu se mai văzuseră 
de mai bine de un an, dar vorbeau des la telefon şi îşi scriau pe 
internet. 

— Şi copiii tăi? întrebă Mercedes. 

— Sara e deja bunică. Nepoata mea, Elena, are un copil. 

— Adică, eşti străbunic. Mă rog, nu arăţi prea rău pentru un 
babalâc. Şi fiul tău David? 

— Un burlac convins, la fel ca tine. 

— Şi soţia ta? 

— Am lăsat-o pe Deborah protestând. De cincizeci de ani ne 
certăm pentru acelaşi lucru. Ea ar vrea ca eu să uit; nu înţelege 
că nu vom putea face asta niciodată. Nu voia să mă lase să vin. 
Ştii, cu toate că nu vrea să recunoască, îi e frică, foarte frică. 

Mercedes dădu din cap. Nu o învinuia pe Deborah pentru 
temerile ei, şi nici pentru faptul că ar fi vrut să-l reţină pe soţul ei. 
O simpatiza pe soţia lui Bruno. Era o femeie cumsecade, amabilă 
şi tăcută, întotdeauna dispusă să-i ajute pe ceilalţi. Deborah, în 
schimb, nu-i răspundea cu aceeaşi afecţiune. Când, cu o anumită 
ocazie, îl vizitase pe Bruno la Viena, Deborah o primise ca o bună 
amfitrioană, dar nu-şi putu ascunde teama pe care i-o inspira 
Catalana, cum ştia că o numeşte. 

În realitate, era franţuzoaică. Tatăl ei fugise din Barcelona 
când Războiul Civil din Spania era pe punctul de a se încheia. Era 
anarhist, un om bun şi afectuos. În Franţa, atunci când naziştii 
intraseră în Paris, se înrolase în Rezistență, ca atâţia alţi spanioli; 
acolo o cunoscuse pe mama lui Mercedes, care era curier, şi se 
îndrăgostiseră; fiica lor se născuse în cel mai prost moment şi în 
cel mai prost loc. 

Bruno Muller tocmai împlinise şaptezeci ce ani. Avea părul alb 
ca zăpada şi privirea albastră. Şchiopăta, motiv pentru care se 
ajuta de un baston cu mâner de argint. Se născuse la Viena. Era 
muzician, un pianist extraordinar, aşa cum fusese şi tatăl său. 
Familia lui trăia din şi pentru muzică. Când închidea ochii, o 
vedea pe mama lui zâmbind, în vreme ce el cânta la pian cu sora 
lui mai mare, la patru mâini. Se retrăsese deja de trei ani; până 
atunci, Bruno Muller fusese considerat unul dintre cei mai buni 
pianişti din lume. Şi fiul său, David, se dăruise trup şi suflet 


muzicii; viaţa lui era vioara, acel delicat Guarneri! de care nu se 
despărţea niciodată. 
x kx * 

Hans Hausser ajunsese acasă la Carlo Cipriani cu o jumătate 
de oră mai devreme. La cei şaptezeci şi şapte de ani ai săi, 
profesorul Hausser încă se mai impunea prin înălțime. Măsura un 
metru nouăzeci, şi extrema lui zvelteţe îl făcea să pară un om 
fragil. Dar nu era. 

În ultimii patruzeci de ani, ţinuse cursuri de fizică la 
Universitatea din Bonn, teoretizând asupra misterelor materiei, 
scrutând secretele Universului. 

Asemenea lui Carlo, era şi el văduv şi se lăsa îngrijit de singura 
lui fiică, Berta. 

Cei doi prieteni sorbeau dintr-o ceaşcă de cafea, când 
menajera îi conduse pe Mercedes şi pe Bruno în biroul doctorului. 
Nu pierdură timp cu formalităţile. Se întruniseră ca să ucidă un 
om. 

— Bine, o să vă povestesc cum stau lucrurile, începu Carlo 
Cipriani.  Azi-dimineaţă, am dat în ziar peste numele de 
Tannenberg. Înainte de a vă telefona, ca să nu pierd timpul, am 
sunat la Agenţia de Investigaţii şi Asigurări. Şi în trecut le-am 
încredinţat misiunea de a-i lua urma lui Tannenberg, nu ştiu dacă 
vă mai amintiţi... Mă rog, preşedintele, care a fost pacientul meu, 
m-a sunat în urmă cu câteva ore ca să-mi spună că, într-adevăr, 
există un Tannenberg la Congresul de Arheologie care se ţine la 
Roma, în Palazzo Brancaccio. Dar nu e omul nostru; este vorba 
despre o femeie care se numeşte Clara Tannenberg, de 
naţionalitate irakiană. Are treizeci şi cinci de ani şi este măritată 
cu un irakian, un om aflat în bune relaţii cu regimul lui Saddam 
Hussein. Este arheologă. A studiat la Cairo şi în Statele Unite, şi, 
în ciuda tinereţii ei, cu siguranţă datorită influenţei soţului, care 
este şi el arheolog, conduce una dintre puţinele săpături care mai 
subzistă în Irak. Soţul ei a studiat în Franţa şi şi-a luat doctoratul 
în Statele Unite, unde a trăit o lungă perioadă de timp; acolo s-au 
cunoscut şi s-au căsătorit, înainte ca americanii să fi hotărât să-l 
transforme pe Saddam într-un demon. Aceasta este prima ei 
călătorie în Europa. 


1 Giuseppe Antonio Guarneri (1698-1744), celebru constructor italian de viori, 
rival al lui Stradivarius (n.tr.) 


— Are vreo legătură cu el? întrebă Mercedes. 

— Cu Tannenberg? răspunse Carlo. E posibil, se prea poate să 
fie fiica lui. Şi, dacă e aşa, sper ca prin ea să ajungem la el. Nici 
eu nu cred că a murit, chiar dacă în cimitirul acela există o 
lespede cu numele lui şi al părinţilor săi. 

— Nu, n-a murit, afirmă Mercedes, eu ştiu că n-a murit. Am 
simţit în toţi aceşti ani că monstrul trăieşte. Cum spune Carlo, ar 
putea fi fiica lui. 

— Sau nepoata, interveni Hans. El trebuie să aibă în jur de 
nouăzeci de ani. 

— Carlo, ce facem? întrebă Bruno. 

— O s-o urmărim peste tot pe unde merge. Agenţia de 
Investigaţii şi Asigurări poate deplasa câţiva oameni în Irak, chiar 
dacă ne va costa o mică avere. Dar să ne fie foarte clar că, dacă 
nebunul ăla de George Bush invadează până la urmă Irakul, va 
trebui să găsim o altă agenţie. 

— De ce? 

Tonul lui Mercedes vădea nerăbdare. 

— Păi, ca să mergi într-o ţară aflată în război, e nevoie de alt 
gen de oameni, care să fie un pic mai mult decât nişte detectivi 
particulari. 

— Ai dreptate, conveni Hans. De altfel, trebuie să luăm o 
hotărâre. Ce se întâmplă dacă îl găsesc, dacă într-adevăr această 
Clara Tannenberg are vreo legătură cu el? O să vă spun eu: avem 
nevoie de un profesionist... de cineva căruia să nu-i fie greu să 
ucidă. Dacă el trăieşte încă, trebuie să moară, şi, dacă nu... 

— Şi, dacă nu, să moară copiii lui, nepoţii lui, oricine are 
acelaşi sânge cu el...! 

Vocea lui Mercedes răsună plină de mânie. Nu era dispusă să 
cedeze nici celui mai neînsemnat sentiment de milă. 

— Sunt de acord, încuviinţă Hans. Şi tu, Bruno? 

Cel mai admirat pianist concertist din ultima treime a secolului 
al XX-lea nu şovăi să răspundă afirmativ. 

— Bine. Ştim vreo companie dintr-acelea care dispun de 
mercenari pentru acest gen de misiuni? întrebă Mercedes, 
adresându-i-se lui Carlo. 

— Mâine o să aflu două sau trei nume. Prietenul meu, 
preşedintele Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări, susţine că există 


vreo două companii britanice care angajează foşti membri ai 
SAS? şi alţi oameni din forţele militare speciale din aproape toată 
lumea. Există şi o companie americană, o multinațională de 
securitate, mă rog, povestea cu securitatea e un eufemism. 
Dispun de mercenari pe care să-i trimită oriunde şi care să lupte 
pentru orice cauză bine remunerată; cred că se numeşte Global 
Group. Mâine vom hotărî. 

— Bine, dar este clar pentru noi toţi că familia Tannenberg 
trebuie să moară, indiferent dacă e vorba despre femei sau 
copii...? întrebă din nou Hans. 

— Nu mai insista, interveni Mercedes, ne pregătim pentru 
acest moment de o viaţă întreagă. Nu m-ar deranja să-i ucid cu 
mâna mea. 

O credeau în stare. Şi ei simțeau aceeaşi ură. O ură care 
crescuse cu o violenţă de nestăvilit de pe vremea când cei patru 
trăiau în infern. 

XXX 

— Are cuvântul doamna Tannenberg. 

Directorul comisiei de rapoarte cu privire la „cultura 
Mesopotamia” cedă podiumul femeii hotărâte şi mici de statură 
care, strângând la piept câteva foi, se pregătea să ia cuvântul. 

Clara Tannenberg era nervoasă. Ştia cât de mult risca în acel 
moment. Îl căută din priviri în public pe soţul ei, care îi zâmbea în 
semn de încurajare. 

Pentru câteva clipe, îşi pierdu concentrarea, gândindu-se cât 
de frumos era Ahmed. Înalt, zvelt, cu părul negru ca noaptea şi 
cu nişte ochi de un negru încă şi mai intens. Era mai mare decât 
ea cu cincisprezece ani, dar împărtăşeau aceeaşi pasiune: 
arheologia. 

— Doamnelor şi domnilor, astăzi e o zi cu totul deosebită 
pentru mine. Am venit la Roma să vă cer ajutorul, să vă implor să 
vă ridicaţi glasurile ca să evităm catastrofa ce se poate abate 
asupra Irakului. 

Un murmur se răspândi prin sală. Cei prezenţi acolo nu erau 
dispuşi să asculte discursul unei arheologe necunoscute, al cărei 


2 În engleză, acronim pentru Special Air Services, Servicii Speciale Aeropurtate 
- corp britanic de agenţi sub acoperire la ordinele guvernului, având misiuni 
de spionaj în teritoriile străine, în scopuri politice sau militare, mai ales în timp 
de război (n.tr.) 


principal merit părea să fie acela de a fi căsătorită cu un membru 
al clanului lui Saddam Hussein şi care, întâmplător, era directorul 
Departamentului de săpături. Pe chipul lui Ralph Barry, directorul 
comisiei de rapoarte cu privire la Mesopotamia, apăru o expresie 
de iritare. Se părea că temerile sale se confirmau; ştia că 
prezenţa Clarei Tannenberg şi a soţului ei, Ahmed Husseini, avea 
să creeze probleme. Încercase să o împiedice prin toate 
mijloacele, care erau multe, ţinând seama de faptul că lucra 
pentru un om puternic, preşedintele executiv al fundaţiei Lumea 
Antică, aceea care acoperea mare parte din cheltuielile 
congresului. În Statele Unite, nimeni dintre cei care se dedicau 
arheologiei nu-l contrazicea pe şeful său, Robert Brown. Dar se 
aflau la Roma, unde influenţa acestuia era mai limitată. 

Robert Brown era un guru al lumii artelor. Dăruise obiecte 
unice muzeelor din lumea întreagă. Colecţia de tăblițe 
mesopotamiene, pe care o expunea în mai multe săli ale 
fundaţiei, era considerată cea mai bună din lume. i 

Pentru Brown, arta era viaţa lui şi marea sa afacere. Intr-o 
noapte, la sfârşitul anilor cincizeci, când abia împlinise treizeci de 
ani şi încerca să-şi deschidă drum ca negustor de opere de artă 
la New York, a cunoscut pe cineva la o petrecere în casa unui 
pictor de avangardă, unde se aflau oameni de tot felul. In 
dimineaţa următoare, acel om i-a făcut o propunere care i-a 
schimbat viaţa, căci i-a reorientat profesia şi l-a ajutat să pună pe 
picioare o afacere şi mai rentabilă: aceea de a convinge 
importante companii multinaționale să contribuie cu fonduri la o 
fundaţie particulară pentru finanţarea săpăturilor şi a cercetărilor 
din lumea întreagă. În acest fel, multinaţionalele atingeau un 
dublu obiectiv: îşi reduceau impozitele şi dobândeau o anumită 
respectabilitate în faţa cetăţenilor mereu suspicioşi. Călăuzit de 
mentorul său, un om pe cât de bogat, pe atât de puternic şi de 
influent la Washington, a pus pe picioare fundaţia Lumea Antică. 
S-a constituit un patronat din care făceau parte bancheri şi 
oameni de afaceri care, în ultimă instanţă, asigurau fondurile; se 
întâlnea cu ei de vreo două ori pe an, întâi ca să aprobe bugetul, 
şi apoi ca să dea socoteală pentru acesta. Exact la sfârşitul 
acestei luni a lui septembrie aveau o reuniune. Robert Brown 
făcuse din Ralph Barry mâna lui dreaptă. Barry strălucea în 
lumea academică. Era un profesor reputat. Cât despre mentorul 


său, George Wagner, omul care îl adusese pe culme, manifesta 
pentru acesta o fidelitate de câine şi ascundea cu multă râvnă 
secretul numelui lui; în toţi aceşti ani, îi executase ordinele fără 
să crâcnească, făcuse ceea ce n-ar fi crezut niciodată că avea să 
facă, era o marionetă în mâinile lui. Dar se simţea fericit să fie 
astfel. 

Tot ceea ce era, tot ceea ce avea i-o datora lui. 

Brown îi dăduse instrucţiuni precise lui Ralph Barry, directorul 
Departamentului Mesopotamia al fundaţiei Lumea Antică şi fost 
profesor la Harvard: trebuia să-i împiedice pe Clara Tannenberg 
şi pe soţul ei să participe la congres şi, în cazul în care nu putea 
să o facă, trebuia măcar să evite ca ea să ia cuvântul. 

Pe Barry îl uimiseră instrucţiunile lui Brown, pentru că ştia că 
şeful lui îi cunoştea pe cei doi soţi, dar nu îi trecuse prin cap nicio 
clipă să nu dea ascultare ordinelor acestuia. 

x kx * 

Clara era conştientă de antipatia auditoriului. Se înroşi de 
mânie. „Unchiul” Robert finanța acel congres, iar ea venea „la 
pachet”. Îşi înghiţi saliva înainte de a continua. 

— Domnilor, nu vin să vorbesc despre politică, ci despre artă. 
Vin să vă cer să salvăm moştenirea artistică a Mesopotamiei. 
Acolo a început istoria omenirii, şi un război o poate distruge. Vin, 
de asemenea, să vă cer şi alt tip de ajutor. Nu e vorba despre 
bani. 

Nimeni nu râse la gluma ei, şi Clara se simţi şi mai prost, dar 
era hotărâtă să continue, chiar dacă avea să simtă pe propria 
piele intensa iritare a auditoriului. 

— Cu mulţi ani în urmă, acum mai bine de o jumătate de secol, 
bunicul meu, care făcea parte dintr-o misiune arheologică din 
apropiere de Haran, a descoperit un puț acoperit cu resturi de 
tăblițe. Dumneavoastră ştiţi că aceasta era ceva obişnuit. Chiar şi 
azi, găsim tăblițe utilizate de către ţărani la construirea caselor. 
Tăbliţele cu care fusese acoperit puţul consemnau suprafaţa 
anumitor câmpuri şi volumul de cereale din ultima recoltă. Erau 
sute de tăblițe, dar două dintre ele nu păreau să aparţină 
aceluiaşi grup ca restul, nu numai prin conţinut, ci şi din cauza 
liniilor cu care fuseseră scrise, ca şi cum cel care le-a realizat, 
atunci când a făcut inciziile în lut, încă nu mânuia cu destulă 
îndemânare beţişorul de trestie. 


În vocea Clarei se simţi o urmă de emoție. Era pe punctul de a 
dezvălui scopul vieţii ei, acela la care nu încetase să viseze de 
când căpătase uzul raţiunii, motiv pentru care se făcuse 
arheologă, ceea ce pentru ea era mai important decât orice şi 
oricine, chiar şi decât Ahmed. 

— Timp de peste şaizeci de ani, continuă ea, bunicul meu a 
păstrat aceste două tăblițe, în care cineva, cu siguranţă un 
ucenic de scrib, povesteşte că ruda sa, Avraam’, urma să-i 
istorisească în ce fel se formase lumea şi alte poveşti fantastice 
despre Dumnezeu, care poate tot şi vede tot şi care, la un 
moment dat, supărat pe oameni, a inundat pământul. Vă daţi 
seama ce înseamnă asta? Cu toţii cunoaştem importanţa pe care 
a avut-o pentru arheologie şi pentru istorie, dar şi pentru religie, 
descoperirea poemelor akkadiene* despre Creaţie, Enuma Elis, 
povestea lui Enki şi Ninhursag’, sau a Potopului în Poemul lui 
Ghilgameș. Aşadar, conform acelor tăblițe pe care le-a găsit 
bunicul meu, Patriarhul Avraam a adăugat propria viziune asupra 
facerii lumii, influenţată, fără îndoială, de poemele babiloniene şi 
akkadiene despre Paradis şi Creaţie. Azi ştim, de asemenea, 
pentru că arheologia a demonstrat-o, că Biblia a fost scrisă în 
secolul al Vil-lea înainte de Hristos, într-un moment în care 
guvernanţii şi preoţii israeliți trebuiau să fundamenteze unitatea 


3 În Biblie, Patriarhul Avraam se numeşte Avram, iar soţia lui, Sarai. Numele lor 
se schimbă în Avraam şi Sara atunci când Dumnezeu îi promite că va avea 
descendență. Avram şi Avraam sunt două forme dialectale ale aceluiaşi nume. 
Avraam se explică prin asonanţa cu Ab Hamân: „tatăl unei mulţimi”, (n.a.) 

4 Referitor la akkadieni, populaţie semitică, întemeietoare a oraşului şi a 
statului Akkad, în Mesopotamia mileniului al Ill-lea î.H. Limba vorbită de 
akkadieni era scrisă cu caractere cuneiforme, (n.tr.) 

5 „Când sus“ - titlul, format din primele două cuvinte ale poemului cosmogonic 
babilonian consacrat zeului Marduk şi celei de a doua creaţii a lumii. Unul 
dintre cele şapte cânturi din care este compus povesteşte istoria diluviului 
universal, relatat mai târziu şi în Biblie. Poemul a fost descoperit la Ninive, în 
anul 1842, în biblioteca regelui Assurbanipal (669-627 î.H.). (n.tr.) 

€ Zeu sumerian considerat al treilea ca importanţă, stăpân al pământului, 
ocrotitor al apelor dulci şi patron al înţelepciunii şi al cunoaşterii (n.tr.) 

7 Zeiţă sumeriană ocrotitoare a solului terestru, a pământului cultivabil, a 
fertilităţii şi a dragostei, considerată mamă a tuturor fiinţelor (n.tr.) 

8 Rege (sec. Al XXVIII-lea î.H.) al anticului oraş sumerian Uruk, din sudul 
Mesopotamiei. Epopeea lui Ghilgameş, poem eroic babilonian (mileniul al IIl- 
lea î.H.), scris pe douăsprezece tăblițe de argilă arsă, a fost găsit în biblioteca 
regelui Assurbanipal din Ninive. (n.tr.) 


poporului lui Israel, fapt pentru care aveau nevoie de o istorie 
comună, de o epopee naţională, un document care să servească 
propriilor scopuri politice şi religioase. In strădania sa de a dovedi 
ceea ce se descrie în Biblie, arheologia a descoperit adevăruri şi 
minciuni. Chiar şi în ziua de azi, e greu să deosebeşti legenda de 
istorie, pentru că acestea se împletesc. Dar este clar faptul că 
relatările sunt amintiri ale unui trecut, istorii antice pe care acei 
păstori care au emigrat din Ur la Haran le-au dus, mai târziu, în 
Canaan... 

Clara rămase tăcută, aşteptând reacţia colegilor ei, care o 
ascultau în tăcere: unii în silă, alţii cu un anume interes. 

—.. Haran... Avraam... În Biblie găsim o minuțioasă 
genealogie a „primilor oameni”, începând cu Adam; acel parcurs 
ajunge la patriarhii postdiluvieni, la fiii lui Sem, iar unul dintre 
descendenţii unuia dintre aceştia, Terah, i-a zămislit pe Nahor, pe 
Haran şi pe Avram, care mai târziu şi-a schimbat numele în 
Avraam, părinte al tuturor popoarelor. Cu excepţia relatării 
minuţioase din Biblie, în care Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam 
să-şi părăsească pământul şi casa şi să se îndrepte spre Canaan, 
nu s-a putut demonstra că ar fi existat o primă emigrație de 
semiţi de la Ur la Haran înainte de a ajunge la destinaţia stabilită 
de Dumnezeu, pământul Canaanului. lar întâlnirea dintre 
Dumnezeu şi Avraam trebuie că s-a produs la Haran, unde câţiva 
specialişti în Biblie susţin că primul patriarh ar fi locuit până la 
moartea tatălui său, Terah. Cu siguranţă că, atunci când Terah s- 
a deplasat la Haran, a făcut-o nu numai cu fiii săi, Avraam şi soţia 
acestuia Sara, Nahor şi soţia sa, Milca. l-a însoţit şi Lot, fiul fiului 
său Haran, mort în tinereţe. Ştim că, pe atunci, familiile formau 
triburi care călătoreau dintr-un loc într-altul, cu turmele şi cu 
uneltele lor, şi că se stabileau periodic în regiuni unde cultivau o 
bucată de pământ pentru a-şi acoperi nevoile de subzistență. 
Astfel că Terah, părăsind Urul ca să se stabilească la Haran, a 
făcut-o însoţit de alţi membri ai familiei, rude de un grad mai 
mult sau mai puţin apropiat. Credem... eu, bunicul meu, tatăl 
meu, soţul meu, Ahmed Husseini, credem că un membru al 
familiei lui Terah, cu siguranţă ucenic de scrib, ar fi putut avea o 
strânsă legătură cu Avraam şi că acesta i-a explicat ideile sale 
asupra facerii lumii, concepţia sa despre un Dumnezeu unic şi 
cine ştie câte încă alte lucruri. Ani de zile am căutat în regiunea 


Haran alte tăblițe ale aceluiaşi autor. Rezultatul a fost nul. 
Bunicul meu şi-a dedicat viaţa cercetării unei zone care se 
întinde pe o sută de kilometri în jurul localităţii Haran, dar nu a 
găsit nimic. Mă rog, munca nu i-a fost în zadar: în muzeul din 
Bagdad, în cel din Haran şi în cel din Ur, precum şi în multe 
altele, există sute de tăblițe şi de obiecte pe care familia mea le- 
a dezgropat treptat, dar nu am găsit acele alte tăblițe cu 
relatările lui Avraam pe care... 

Cu o expresie de proastă dispoziţie, un bărbat ridică mâna şi o 
agită, ceea ce o făcu pe Clara Tannenberg să-şi piardă 
concentrarea. 

— Da... vreţi să spuneţi ceva? 

— Doamnă, dumneavoastră afirmaţi că Avraam, Patriarhul 
Avraam, Avraam din Biblie, părintele civilizaţiei noastre, i-a 
povestit nu ştiu cui ideea lui despre Dumnezeu şi despre lume, şi 
că acest nu ştiu cine a scris totul, ca şi cum ar fi vorba despre un 
jurnalist oarecare, şi că bunicul dumneavoastră, pe care, de bună 
seamă, niciunul dintre noi nu am avut plăcerea să-l cunoaştem, a 
găsit această dovadă şi a păstrat-o mai bine de jumătate de 
secol? 

— Intr-adevăr, da, tocmai asta spuneam. 

— Aha! Dar aş fi curios să ştiu de ce n-aţi spus nimic până 
acum? Apropo, aţi fi atât de amabilă să ne explicaţi cine sunt 
bunicul şi tatăl dumneavoastră? Despre soţul dumneavoastră 
ştim câte ceva. Aici ne cunoaştem cu toţii, şi îmi pare rău să vă 
spun că, pentru noi, sunteţi o ilustră necunoscută pe care, din 
pricina intervenţiei dumneavoastră, aş califica-o drept infantilă şi 
fantezistă. Unde sunt tăbliţele acelea despre care vorbiţi? La ce 
expertize ştiinţifice le-aţi supus pentru a le garanta autenticitatea 
şi a data epoca în care spuneţi că au fost realizate? Doamnă, la 
congrese se vine cu lucrări documentate, nu cu poveşti de 
familie, ale unei familii de arheologi amatori. 

Un murmur străbătu întreaga sală, în vreme ce Clara 
Tannenberg, roşie de mânie, nu ştia ce să facă: să iasă în fugă 
sau să-l insulte pe bărbatul acela care îi ridiculiza şi îi jignea 
familia. Respiră adânc ca să mai câştige un pic de timp şi văzu 
cum Ahmed se ridica în picioare privind-o furios. 

— Dragă profesore Guilles... Ştiu că aţi avut mii de studenţi în 
lunga dumneavoastră activitate ca profesor la Sorbona. Eu am 


fost unul dintre ei; apropo, de-a lungul studenţiei mele, mi-aţi dat 
întotdeauna notă maximă. În realitate, am obţinut notă maximă 
la toate materiile, nu numai la a dumneavoastră, şi cred că-mi 
amintesc că la Sorbona s-a făcut o menţiune specială a „cazului 
meu”, pentru că, insist, timp de cinci ani nota la toate materiile a 
fost cea mai mare şi am obţinut licenţa cu magna cum laude. 
Apoi, domnule profesor, am avut privilegiul de a vă însoţi la 
săpături în Siria şi, de asemenea, în Irak. Vă amintiţi leii înaripaţi 
pe care i-am găsit aproape de Nippur, într-un templu dedicat lui 
Nabu?? Păcat că figurile nu erau intacte, dar măcar am avut 
norocul să dăm peste o colecţie de sigilii cilindrice ale lui 
Assurbanipal!0... Ştiu că nu am cunoştinţele, nici reputaţia 
dumneavoastră, dar conduc de ani de zile Departamentul de 
săpături arheologice din Irak, chiar dacă azi e un departament 
mort; suntem în război, un război nedeclarat, dar război. De zece 
ani, suferim din cauza embargoului, şi programul „petrol contra 
hrană” abia ne permite să subzistăm ca popor. Copiii irakieni mor 
pentru că în spitale nu sunt medicamente şi pentru că mamele 
lor nu reuşesc să le cumpere de mâncare, astfel că putem aloca 
puţine fonduri săpăturilor în căutarea trecutului nostru, de fapt, 
trecutul civilizaţiei. Toate misiunile arheologice şi-au abandonat 
lucrările în aşteptarea unor vremuri mai bune. În ceea ce o 
priveşte pe soţia mea, Clara Tannenberg, este asistenta mea de 
ani de zile; săpăm împreună. Bunicul şi tatăl ei au fost nişte 
oameni pasionaţi de trecut şi care, la vremea lor, au ajutat la 
finanţarea câtorva misiuni arheologice... 

— Jefuitori de morminte! strigă cineva din public. 

Glasul acela şi larma provocată de râsul nervos al câtorva 
persoane din asistenţă o răniră pe Clara Tannenberg ca nişte 
cuțite. Dar Ahmed Husseini nu se schimbă la faţă şi continuă să 
vorbească, de parcă n-ar fi auzit nimic jignitor. 

— Aşadar, suntem siguri că autorul acelor două tăblițe pe care 
le-a păstrat bunicul Clarei a reuşit să transpună pe ele relatările 
despre care susţine că i le-a făcut Avraam. Într-adevăr, putem 


? Zeu sapienţial babilonian, fiul lui Marduk, patron al ştiinţei şi al scribilor, el 
însuşi scrib divin în palatul ceresc (n.tr.) 

1 Rege assirian (669—626 î.H), cuceritor al Egiptului şi al Babilonului. În 
palatul său de la Ninive, descoperit în anul 1842, s-a găsit o importantă 
colecţie de tăblițe cuneiforme pe care erau transcrise poemele Enuma Eliş şi 
Poemul lui Ghilgameş. (n.tr.) 


vorbi acum despre o descoperire epocală în istoria arheologiei, 
dar şi a religiei şi a tradiţiei biblice. Cred că ar trebui să-i 
permiteţi doamnei profesor Tannenberg să continue. Clara, te 
rog... 

Clara îl privi recunoscătoare pe soţul ei, respiră adânc şi, 
temătoare, se pregăti să continue. Dacă vreun alt babalâc o va 
întrerupe şi va încerca să o umilească, va striga şi îl va insulta, 
nu se va mai lăsa călcată în picioare. Bunicul ei ar fi fost 
dezamăgit dacă ar fi văzut scena pe care au trăit-o. El nu voia să 
ceară ajutor de la comunitatea internaţională. „Sunt cu toţii nişte 
aroganţi nenorociţi care îşi închipuie că ştiu ceva.” Nici tatăl ei nu 
i-ar fi permis să vină la Roma, dar tatăl ei era mort, iar bunicul 
ei... 

— Ani de zile ne-am concentrat asupra localităţii Haran 
căutând resturi ale altor tăblițe de care suntem siguri că există. 
Nu am găsit nici urmă de ele. Exact în partea superioară a celor 
două pe care le-a descoperit bunicul meu apărea numele Şamas. 
In unele cazuri, scribii obişnuiau să-şi pună numele în partea 
superioară a tăbliţei, precum şi pe cel al supervizorului acesteia. 
In cazul acestor două tăblițe, apărea doar numele lui Şamas. Cine 
este acest Şamas? vă veţi întreba. De când Statele Unite au 
declarat Irakul cel mai mare duşman al lor, incursiunile aeriene 
au fost frecvente. Poate vă mai amintiţi că, acum câteva luni, 
piloţii unor avioane americane care au survolat Irakul au spus că 
au fost atacați cu rachete sol-aer, fapt pentru care au ripostat, 
dând drumul unei încărcături explozive. Astfel că, în zona 
bombardată, între Basra şi anticul Ur, într-un sat numit Safran, a 
ieşit la iveală scheletul unei construcţii şi al unui zid, al cărui 
perimetru îl calculăm la peste cinci sute de metri. Dată fiind 
situaţia din lrak, nu a fost cu putinţă să acordăm acestei 
construcţii atenţia pe care o merită, chiar dacă eu şi soţul meu, 
împreună cu un mic contingent de muncitori, am început să 
săpăm, mai degrabă cu voinţă decât cu mijloace. Credem că 
edificiul a fost depozitul unei case a tăbliţelor sau o altă anexă a 
unui templu. Nu ştim sigur. Am găsit resturi de tăblițe, şi surpriza 
a fost că între aceste resturi am găsit una cu numele lui Şamas. 
Este oare acelaşi Şamas care are legătură cu Avraam? Nu o ştim, 
dar se prea poate să fie aşa. Avraam a întreprins călătoria la 
Canaan cu tribul tatălui său. Există credinţa că Patriarhul a rămas 


la Haran până când tatăl său a murit, că doar atunci a început 
călătoria spre Pământul Făgăduinţei. Şamas făcea oare parte din 
tribul lui Avraam? L-a însoţit la Canaan? Vreau să vă cer să ne 
ajutaţi, visul nostru ar fi să se creeze o misiune arheologică 
internaţională. Dacă am găsi acele tăblițe... Ani de zile m-am 
întrebat în ce moment a încetat Avraam să mai fie politeist, 
precum contemporanii săi, şi a început să creadă într-un singur 
Dumnezeu. 

Profesorul Guilles ridică din nou mâna. Bătrânul profesor de la 
Sorbona, unul dintre cei mai reputați specialişti din lume în 
cultura mesopotamiană, părea dispus să-i amărască ziua Clarei 
Tannenberg. 

— Doamnă, insist să ne arătaţi tăbliţele despre care vorbiţi. În 
caz contrar, permiteţi-ne celor care ne aflăm aici şi care avem o 
contribuţie de adus să continuăm dezbaterile. 

Clara Tannenberg nu mai suportă. O rază de mânie îi străbătu 
ochii albaştri. 

— Ce se-ntâmplă, domnule profesor? Nu suportaţi ca altcineva 
decât dumneavoastră să ştie ceva despre Mesopotamia şi chiar 
să facă o descoperire? Atât de mult suferă ego-ul 
dumneavoastră...? 

Gulilles se ridică încet şi se adresă auditoriului: 

— Voi reveni în comisia de rapoarte când se va vorbi din nou 
despre lucruri serioase. _ 

Ralph Barry se simţi obligat să intervină. Işi drese glasul şi se 
adresă celor douăzeci de arheologi care asistau indispuşi la 
scena care o avea drept protagonistă pe acea colegă 
necunoscută lor. 

— Regret ceea ce se întâmplă. Nu înţeleg de ce nu suntem 
puţin mai modeşti şi nu ascultăm ce ne povesteşte doamna 
profesoară Tannenberg. Este arheologă, la fel ca noi, de ce 
atâtea prejudecăţi? Expune o teorie; să o ascultăm şi apoi să ne 
spunem părerea, dar să o descalificăm a priori nu mi se pare 
foarte ştiinţific. 

Profesoara Renh, de la Universitatea din Oxford, o femeie de 
vârstă mijlocie cu un chip ars de soare, ridică mâna, cerând să 
vorbească. 

— Ralph, aici ne cunoaştem cu toţii... Doamna Tannenberg s-a 
prezentat povestind ceva despre nişte tăblițe pe care nu ni le-a 


arătat, nici măcar în fotografie. A ţinut un discurs, la fel ca soţul 
ei, despre situaţia politică din Irak, pe care eu, personal, o 
deplâng, şi a expus o teorie despre Avraam, care, sincer, pare 
mai degrabă rodul fanteziei decât o lucrare ştiinţifică. Dar 
suntem într-un congres şi, în vreme ce în alte săli colegii noştri 
de alte specialităţi prezintă lucrări şi concluzii, noi... noi am 
impresia că ne pierdem timpul. Îmi pare rău, gândesc ca 
profesorul Guilles. Aş vrea să ne punem pe treabă. 

— Asta e ceea ce şi facem! strigă indignată Clara. 

Ahmed se ridică şi, în vreme ce îşi aranja cravata, se adresă 
celor prezenţi, fără să privească pe nimeni în mod special. 

— Vă amintesc că marile descoperiri arheologice au venit din 
partea unor oameni care au ştiut să asculte şi să caute prin 
cenuşa legendelor. Dar dumneavoastră nu vreţi nici măcar să 
luaţi în consideraţie ceea ce vă expunem. Aşteptaţi. Da, aşteptaţi 
să vedeţi ce se va întâmpla în momentul în care Bush va ataca 
Irakul. Dumneavoastră sunteţi iluştri profesori şi arheologi din 
ţările „civilizate”, aşadar, pentru că aveţi mai mult sau mai puţin 
o simpatie pentru Bush, nici nu o să vă puneţi pielea în joc 
apărând un proiect arheologic care ar presupune să veniţi în Irak. 
Înţeleg asta, dar ceea ce nu înţeleg este de ce aveţi această 
atitudine refractară care vă împiedică să ascultați şi să încercaţi 
să aflaţi dacă măcar ceva din ceea ce vă spunem este sau poate 
fi adevărat. 

Profesoara Renh ridică din nou mâna. 

— Profesore Husseini, insist să ne prezentaţi o dovadă a ceea 
ce spuneţi. Nu ne mai judecaţi şi, mai ales, nu ne mai ţineţi 
discursuri! Suntem oameni în toată firea şi ne aflăm aici ca să 
discutăm arheologie, nu politică. Nu umblaţi cu şiretlicuri, dându- 
vă drept o victimă. Prezentaţi o dovadă evidentă a ceea ce 
înfăţişaţi. 

Clara Tannenberg se ridică şi începu să vorbească, fără să-i 
lase timp lui Ahmed să-i răspundă femeii. 

— Nu avem tăbliţele aici. Dumneavoastră ştiţi că, dată fiind 
situaţia din Irak, nu am fi fost lăsaţi să le scoatem. Dispunem de 
câteva fotografii, nu sunt de bună calitate, dar pot măcar dovedi 
că tăbliţele există. Vă cerem ajutorul, ajutor pentru săpături. Nu 
dispunem de mijloace suficiente ca să le facem. In Irakul de azi, 
arheologia este ultima preocupare a tuturor, avem destule bătăi 


de cap numai ca să subzistăm. 

O tăcere adâncă îi însoţi de această dată vorbele. Apoi, cei 
prezenţi se ridicară şi părăsiră sala. 

Ralph Barry se apropie de Ahmed şi de Clara cu o expresie 
aparent mâhnită. 

— Îmi pare rău, am făcut ce am putut, dar v-am spus deja că 
acesta nu este cel mai bun moment pentru ca dumneavoastră să 
interveniţi la congres. 

— Aţi făcut imposibilul ca să ne împiedicaţi s-o facem, îi 
răspunse Clara pe un ton sfidător. 

— Doamnă Tannenberg, conjunctura internațională ne 
afectează pe toţi. Dumneavoastră ştiţi că în lumea arheologilor 
ne străduim întotdeauna să ne ţinem departe de politică. 
Altminteri, ar fi de neconceput să existe misiuni arheologice în 
anumite ţări. Ahmed, ştii că acum nu aveţi şanse să găsiţi ajutor. 
Dată fiind situaţia politică, fundaţiei îi este imposibil să ia în 
consideraţie realizarea unor săpături în Irak. Preşedintele ar fi 
blamat pentru acest fapt, iar consiliul de administraţie n-ar 
permite-o. V-am explicat că, în aceste împrejurări, ar fi fost mai 
bine ca prezenţa dumneavoastră la congres să fie discretă, dar v- 
aţi încăpățânat să faceţi invers. In sfârşit, să sperăm ca toate 
cele întâmplate în această după-amiază să nu sfârşească prin a 
deveni un scandal... 

— Nu suntem corecţi din punct de vedere politic şi se pare că îi 
molipsim şi pe alţii, îi aruncă furioasă Clara. 

— Vă rog! V-am prezentat situaţia în mod sincer; 
dumneavoastră o cunoaşteţi la fel de bine ca mine. Chiar şi aşa, 
nu vă pierdeţi speranţa. Am observat că profesorul Yves Picot vă 
asculta cu atenţie; este un om mai special, dar este şi o 
autoritate în materie. 

Ralph Barry se căi că le vorbise despre Picot. Dar era adevărat. 
Excentricul profesor o ascultase pe Clara cu interes. Deşi, cu 
antecedentele lui Picot, interesul putea fi nu numai academic. 

XXX 

Sosiră la hotel epuizați. jJenaţi faţă de ei înşişi şi unul faţă de 
celălalt. Clara ştia că se apropia furtuna. Ahmed îi luase 
apărarea, într-adevăr, dar ea era sigură că se supărase pentru 
felul în care prezentase lucrurile. O rugase din tot sufletul să nu-i 
menţioneze nici pe bunicul, nici pe tatăl ei şi să circumscrie 


descoperirea la momentul actual; dată fiind situaţia din Irak, 
nimeni nu va merge să verifice ceea ce spuseseră. Dar ea voise 
să-i omagieze pe bunicul şi pe tatăl ei, pe care îi adora şi de la 
care învățase tot ce ştia. Să nu spună că bunicul ei fusese 
descoperitorul tăbliţelor ar fi fost ca şi cum l-ar fi jefuit. 

Intrară în încăpere în momentul în care camerista tocmai 
termina de dereticat. Tăceau în continuare, aşteptând ca aceasta 
să iasă. 

Ahmed căută un pahar în frigider şi îşi turnă un whisky cu 
gheaţă. Nu-i oferi nimic, aşa că ea îşi luă singură un Campari. Se 
aşeză, aşteptând să izbucnească furtuna. 

— Te-ai făcut de râs, afirmă Ahmed cu duritate. Te-ai dovedit 
patetică vorbind despre tatăl tău, despre bunicul tău şi despre 
mine. Pentru Dumnezeu, Clara, suntem arheologi, nu ne jucăm 
de-a arheologii, nici nu era petrecerea de la absolvirea 
universităţii, unde trebuie să-i mulţumeşti tăticului pentru cât de 
bun este! Ţi-am spus să nu-l menţionezi pe bunicul tău, ţi-am 
repetat-o, dar tu trebuia să faci ce-ţi poftea inima, fără să 
analizezi consecinţele, fără să-ţi dai seama ce aveai să dezlănţui, 
ce poţi să dezlănţui! Ralph Barry ne-a cerut discreţie, ne-a spus 
foarte limpede că „şeful” lui, Robert Brown, vrea să săpăm, dar 
că ei nu ne pot ajuta direct; şi-ar pune capul în joc. Nu le poate 
spune prietenilor săi din consiliul de administraţie că e interesat 
de o arheologă necunoscută, nepoată a unui vechi prieten şi 
căsătorită cu un irakian bine văzut de regim, şi că are de gând 
să-i ajute. Ralph Barry a spus-o clar şi răspicat: Robert Brown şi- 
ar săpa propriul mormânt. Ce aveai de gând, Clara? 

— Nu-l voi jefui pe bunicul meu! De ce nu pot vorbi nici despre 
el, nici despre tatăl meu, nici despre tine? N-am nimic de care să 
mă ruşinez. Ei au fost colecționari de antichităţi şi au cheltuit o 
avere ajutând la săpături în Irak, în Siria, în Egipt... în... 

— Trezeşte-te, Clara, înţelege odată! Bunicul şi tatăl tău sunt 
simpli negustori. Nu sunt niciun fel de mecena! Maturizează-te, 
fă-te mare, încetează să te mai ghemuieşti în braţele bunicului)! 

Ahmed tăcu dintr-odată. Se simţea obosit. 

— Biblia de Lut, aşa o numea bunicul meu. Geneza povestită 
de Avraam... îngăimă Clara, cu voce joasă. 

— Da, Biblia de Lut. O Biblie scrisă pe lut cu o mie de ani 
înainte de a fi fost scrisă pe papirus. 


— O descoperire epocală pentru omenire, încă o dovadă a 
existenţei lui Avraam. Doar nu cumva crezi că ne-am înşelat? 

— Şi eu vreau să găsim Biblia de Lut, dar azi, Clara, ai irosit 
cea mai bună ocazie pe care am avut-o. Oamenii ăia fac parte 
din elita arheologiei mondiale. lar noi trebuie să ne cerem iertare 
pentru că suntem cine suntem. 

— Şi cine suntem, Ahmed? 

—O  arheologă necunoscută măritată cu directorul 
Departamentului de săpături al unei ţări cu un regim dictatorial, 
al cărei conducător a fost condamnat pentru că nu mai slujeşte 
intereselor celor puternici. Cu ani în urmă, când trăiam în Statele 
Unite, să fii irakian nu era un handicap, ba dimpotrivă. Saddam 
combătea Iranul pentru că asta servea intereselor 
Washingtonului. Asasina kurzi cu armele pe care i le vindeau 
americanii, arme chimice interzise prin Convenţia de la Geneva, 
aceleaşi arme pe care ei le caută acum. Totul e o minciună, 
Clara, şi de aceea trebuie să respecţi regulile. Dar pe tine nu te 
interesează nimic din ceea ce se întâmplă în jurul tău; pentru 
tine, e totuna, Saddam, Bush şi oricine ar putea muri din vina 
amândurora. Lumea ta se reduce la bunicul tău, nimic mai mult. 

— De partea cui eşti? 

— Poftim? 

— Ataci regimul lui Saddam, pare că-i înţelegi pe americani, 
alteori pare că-i urăşti... Cu cine eşti? 

— Cu nimeni. Sunt singur. 

Răspunsul o surprinse pe Clara. O impresionă sinceritatea lui 
Ahmed, dar totodată o durea să descopere acest sentiment de 
dezrădăcinare al soţului ei. 

Ahmed era un irakian prea occidentalizat. Îşi pierduse treptat 
rădăcinile de-a lungul şi de-a latul pământului. Tatăl lui fusese 
diplomat, un om devotat regimului lui Saddam, răsplătit cu 
diferite ambasade: cele din Paris, Bruxelles, Londra, Mexico, 
consulatul din Washington... Familia Husseini trăise bine, foarte 
bine, iar copiii ambasadorului deveniseră nişte cosmopoliţi 
desăvârşiţi: studiaseră în cele mai bune colegii europene, 
învăţaseră mai multe limbi şi fuseseră admişi în cele mai 
exclusiviste universităţi americane. Cele trei surori ale lui se 
căsătoriseră cu occidentali, n-ar fi suportat să trăiască din nou în 
lrak. Crescuseră libere în ţări democratice. lar el, Ahmed, se 


nutrise şi el din democraţie la fiecare nouă misiune diplomatică 
pe care o primea tatăl său, astfel că lrakul devenise sufocant 
pentru el, în ciuda faptului că, atunci când se întorcea, trăia cu 
privilegiile inerente de care se bucurau odraslele celor apropiaţi 
regimului. 

Ar fi rămas să trăiască în Statele Unite, dar o cunoscuse pe 
Clara, şi bunicul şi tatăl ei îi reclamau prezenţa alături de ei în 
lrak. Aşa că se hotărâse să se întoarcă. 

— Şi, acum, ce facem? întrebă Clara. 

— Nimic. Nu mai putem face nimic. Mâine o să-l sun pe Ralph 
ca să ne explice dimensiunile dezastrului pe care l-ai provocat. 

— Ne întoarcem la Bagdad? 

— Îţi mai trece prin cap altceva genial? 

— Nu fi ironic! Am făcut ceea ce credeam că trebuie să fac, îi 
sunt datoare bunicului meu. De acord, el a fost un om de afaceri, 
dar iubeşte Mesopotamia mai mult decât oricine şi ne-a insuflat 
această iubire mie şi tatălui meu. Ar fi putut fi un mare arheolog, 
dar n-a avut norocul să-şi poată urma vocaţia. Dar el şi numai el 
a fost acela care a descoperit acele două tăblițe, cel care le-a 
păstrat timp de peste o jumătate de secol, cel care şi-a cheltuit 
banii pentru ca alţii să facă săpături în căutarea urmelor lui 
Şamas... Îţi amintesc că muzeele din Irak sunt pline cu piese şi cu 
tăblițe descoperite în urma săpăturilor finanţate de bunicul meu. 

O grimasă dispreţuitoare se desenă pe chipul lui Ahmed. Ea 
tresări. Dintr-odată, soţul ei i se păru un străin. 

— Bunicul tău a fost întotdeauna un om discret, Clara, şi tatăl 
tău a fost la fel. Niciodată nu s-au expus în mod gratuit. 
Comportamentul tău de azi i-ar fi dezamăgit. Nu asta e ceea ce 
te-au învăţat ei. 

— Mi-au insuflat dragostea pentru arheologie. 

— Ţi-au transmis obsesia lor pentru Biblia de Lut, asta s-a 
întâmplat. 

Se făcu linişte. Ahmed îşi bău whisky-ul dintr-o înghiţitură şi 
închise ochii. Niciunul dintre ei nu mai voia să continue discuţia. 

Clara se vâri în pat gândindu-se la Şamas şi şi-l imagină cu un 
beţişor fin de trestie în mână, desenând în lut... 


— Cine a făcut prima capră? 

— El. 

— Şi de ce o capră? 

— Din aceeaşi pricină pentru care a făcut toate fiinţele de pe 
pământ. Copilul cunoştea aceste răspunsuri, dar îi plăcea să-l 
provoace pe unchiul său Avram". Acesta se schimbase mult. De 
ceva vreme, devenise un om ciudat, care căuta singurătatea şi 
se îndepărta de ai săi, spunând că are nevoie să se gândească. 

— Dar nu înţeleg motivul. De ce iubeşte caprele? Pentru ca noi 
să le îngrijim? Şi pe noi de ce ne iubeşte, ca să ne facă să 
trudim? 

— Pe tine, ca să înveţi. 

Şamas tăcu. Unchiul său îi amintea că la ora aceea ar fi trebuit 
să fie în casa tăbliţelor, făcându-şi temele. Celălalt unchi al lui, 
um-mi-a!?, se va plânge din nou de el tatălui său, şi acesta îl va 
mustra iarăşi. 

În dimineaţa aceea, în drum spre casa tăbliţelor, îl văzuse pe 
unchiul său, Avram, mergând printre capre în căutarea păşunilor 
verzi, şi îl urmase, deşi ştia că acesta prefera să fie singur şi să 
nu stea de vorbă cu nimeni. Dar cu el se arăta întotdeauna 
răbdător. De fapt, nu era unchiul său direct, ci o rudă îndepărtată 
a mamei sale, dar aparţineau aceluiaşi trib; toţi recunoşteau 
autoritatea lui Terah, tatăl lui Avram, dar prestigiul fiului mergea 
în paralel cu cel al tatălui, şi mulţi oameni din trib veneau la 
Avram în căutare de sfaturi şi de călăuză. Terah nu se supăra, 
pentru că ajunsese deja la bătrâneţe şi dormita o bună parte din 
zi. La moartea lui, Avram va fi acela care va avea grijă de toţi. 

— Mă plictisesc, explică băiatul în chip de scuză. 

— Ah, da? Şi de ce te plictiseşti? 


11 În conversațiile dintre Şamas şi Patriarh, s-a optat pentru folosirea primei 
denumiri: Avram, (n.a.) 
12 Învățător (n.a.) 


— Dub-sar'*-ul care ne învaţă nu e foarte vesel, cu siguranţă 
pentru că nu stăpâneşte încă beţişorul de trestie aşa cum i-ar 
plăcea lui ses-ga/* sau lui um-mi-a Ur-Nisaba. Lui dub-sar Ili, cel 
care se ocupă de noi, nu-i plac copiii, nu are răbdare şi ne pune 
să repetăm aceleaşi fraze, până când, după judecata lui, sunt 
perfecte. Apoi, când la nămiază ne cere să spunem lecţia cu voce 
tare, se supără dacă şovăim şi e nemilos atunci când ne dă 
exerciţii de scriere şi de matematici. 

Avram zâmbi. Nu voia ca micuţului Şamas să i se urce la cap şi 
mai tare dacă se arăta înţelegător faţă de nemulţumirile lui. 
Şamas era copilul cel mai ager la minte din tot tribul, şi sarcina 
lui era să studieze şi să devină scrib sau sacerdot. Era nevoie de 
oameni înţelepţi care să realizeze calculele pentru construirea 
canalelor care să aducă apă pe pământul uscat. Oameni care să 
ştie să facă rânduială în hambare, să vegheze la împărţeala 
grâului, să dea cu împrumut; oameni care să deţină cunoaşterea 
plantelor şi a animalelor, a matematicilor, care să ştie să citească 
în stele, în stare să se gândească şi la altceva decât la ce să le 
dea de mâncare copiilor lor. 

Tatăl lui Şamas fusese un mare scrib, un învăţător, iar micuțul, 
la fel ca mulţi alţi bărbaţi din familia lui, fusese înzestrat cu darul 
inteligenţei. Nu trebuia să îl irosească, fiindcă inteligenţa era un 
dar pe care El îl acorda câtorva oameni pentru a le face mai 
uşoară existenţa altora şi pentru a-i combate pe aceia care, fiind 
la fel de inteligenţi, se lăsau ispitiţi de Rău. 

— Trebuie să pleci înainte ca mama ta să se îngrijoreze şi să 
înceapă să te caute. 

— Mama a văzut că te-am urmat. E liniştită, ştie că alături de 
tine nu voi păţi nimic. 

— Dar aceasta nu o scuteşte de o neplăcere, pentru că e 
conştientă că nu profiţi de ocazie ca să înveţi. 

— Unchiule, dub-sarul Ili ne pune să o invocăm pe Nidaba, 
zeiţa cerealelor, şi ne asigură că ea a fost cea care ne-a inspirat 
cunoaşterea semnelor. 


13 Scrib (n.a.) 

14 Marele frate (n.a.) 

15 Zeița sapienţială sumeriană a scrierii şi a literaturii, reprezentată cu un stil 
metalic în mână (Dicţionarul de mitologie generală, Victor Kernbach, Editura 
Albatros, Bucureşti, 1983). Dialogul sugerează funcţia zeiţei de inspiratoare a 
scrierii, (n.tr.) 


— Trebuie să îţi însuşeşti ceea ce te învaţă dub-sar-ul. 

— Am înţeles, dar tu crezi că Nidaba este cea care ne inspiră? 

Avram păstră tăcerea. Nu voia să zăpăcească mintea copilului, 
dar nici să ascundă ceea ce gândea, ceea ce intuise, până la 
certitudine, şi anume, că zeii aceia pe care îi adorau nu erau 
însufleţiţi de niciun spirit, erau doar lut. El o ştia foarte bine, 
pentru că tatăl său, Terah, modela argila şi înzestra templele şi 
palatele cu aceşti zei ieşiţi din mâinile lui. 

Încă îşi mai amintea durerea pe care i-o pricinuise tatălui său 
în ziua când acesta îl găsise în atelierul lui, înconjurat de cioburile 
în care transformase figurinele puse la uscat, înainte de a deveni 
zei pentru totdeauna. 

Nu a ştiut de ce reacţionase aşa, dar, când a intrat în atelierul 
tatălui său, a simţit un impuls de neînfrânt să distrugă piesele de 
lut dinaintea cărora oamenii îşi plecau prosteşte grumazul, 
convinşi că şi necazurile, şi darurile, deopotrivă, le veneau de la 
acele figurine născute din mâinile tatălui său. 

Le-a aruncat pe jos şi le-a călcat în picioare; apoi s-a aşezat să 
aştepte urmările acţiunii sale. Nu era nimic în acele figurine; 
dacă ar fi fost zei, şi-ar fi dezlănţuit furia asupra lui, l-ar fi 
pedepsit. Nu s-a întâmplat nimic, şi a cunoscut doar mânia tatălui 
său când şi-a văzut roadele muncii făcute fărâme. 

Tatăl lui l-a mustrat pentru comportamentul său sacrileg, dar 
Avram i-a răspuns ironic că Terah ştia mai bine decât oricine, 
fiindcă el le construia, că în acele figurine nu era nimic altceva 
decât lut, şi l-a îndemnat să se gândească. 

Mai târziu, i-a cerut iertare pentru că îi distrusese roadele 
muncii, a curăţat resturile de lut zdrobit şi chiar a început să 
frământe argila ca să-l ajute să construiască alţi zei pe care să-i 
vândă. 

— Şamas, trebuie să îţi însuşeşti ceea ce te învaţă Ili, pentru că 
asta te va ajuta să faci deosebirea, va veni ziua când tu singur 
vei despărţi grâul de neghină, dar până atunci să nu dispreţuieşti 
nicio învăţătură. 

— Zilele trecute le-am vorbit despre EI, şi Ili s-a supărat. Mi-a 


spus că nu trebuie să le mânii pe Iştar!*, pe Isin, pe Inanna”, pe... 

— Şi de ce le-ai vorbit despre El? 

— Pentru că mă gândesc mereu la ce îmi spui. Ştii, eu nu cred 
să existe vreun spirit înăuntrul figurinei lui Iştar. Pe El nu ÎI pot 
vedea, aşa că există cu siguranţă. 

Pe Avram l-a uimit raţionamentul copilului: credea în ceea ce 
nu vedea, tocmai pentru că nu vedea. Dar ştia şi de admiraţia pe 
care i-o purta micuțul, pentru că, din pricina bătrâneţii lui Terah, 
el era de fapt şeful tribului, iar cuvântul lui era lege. 

— Învață, Şamas, învaţă! Du-te la şcoală şi lasă-mă să mă 
gândesc! 

— El îţi vorbeşte? 

— Simt că da. 

— Dar îţi vorbeşte prin cuvinte, cum vorbim noi doi? 

— Nu, nu aşa, dar îl aud tot atât de clar cum te aud pe tine. 
Dar să nu spui nimănui. 

— Îţi voi păstra secretul. 

— Nu e niciun secret, dar în viaţă trebuie să înveţi să fii discret. 
Pleacă, du-te la şcoală şi nu-l mai înfuria pe li. 

Copilul se ridică de pe piatra pe care stătuse şi mângâie gâtul 
unei capre albe, care, nepăsătoare la tot ce se întâmpla în jurul 
ei, ţopăia pe iarbă cu o vădită plăcere. 

Şamas îşi muşcă buza şi, schiţând un zâmbet, îi adresă o 
rugăminte lui Avram. 

— AŞ vrea să-mi povesteşti cum ne-a născocit El şi de cea 
făcut-o. Dacă o vei face, eu voi scrie povestea, voi folosi beţişorul 
de os pe care mi l-a dăruit tatăl meu. II folosesc doar când 
învățătorul îmi porunceşte să scriu ceva important... Mi-ar sluji 
drept practică... 

Avram îşi aţinti privirea asupra lui Şamas, fără să răspundă la 
rugămintea copilului. Avea zece ani. Să fie oare în stare să 
înţeleagă complexitatea acelui Dumnezeu care i se revela? Luă o 
hotărâre. 

— Îţi voi povesti ceea ce îmi ceri, vei scrie totul pe tăbliţele 
tale şi le vei păstra cu grijă. Le vei arăta numai când eu îţi voi 
16 Sau Astarte, în mitologia feniciană - la popoarele semitice, zeiţă a 
fecundității, a procreaţiei şi a iubirii; reprezentată cu coarne, simbol al 
fertilităţii, identificată cu Iştar, la babilonieni, şi cu Afrodita, la greci (n.tr.) 


1 Zeiţă sumeriană, ocrotitoare a dragostei şi a procreaţiei. Zeiţă patronală a 
oraşului Uruk, identificată de babilonieni cu Iştar (n.tr.) 


spune. Tatăl tău trebuie să ştie, mama ta, la fel, dar nimeni 
altcineva. Voi vorbi cu ei. Dar condiţia este să nu mai lipseşti de 
la şcoală. Nu te mai certa cu învățătorul tău, ascultă şi învaţă! 

Micuţul încuviinţă satisfăcut şi plecă în fugă. Ili avea să se 
supere pe el pentru întârziere, dar nu îi păsa. Avram urma să îi 
povestească secretele Dumnezeului său, un Dumnezeu care nu 
era de lut. 

x kx * 

Ili strâmbă din nas când îl văzu pe Şamas intrând asudat, 
agitat încă din pricina alergăturii. 

— Voi vorbi cu tatăl tău, îl amenință. 

Scribul continuă lecţia. Voia ca băieţii să se familiarizeze cu 
tabelele de calcul şi, mai ales, să înţeleagă magia numerelor şi 
prescurtările cu care se desenau zecile. 

Şamas făcea să alunece beţişorul de trestie pe argilă, scriind 
tot ce explica Ili, ca apoi să îi citească tatălui său şi să o 
uimească pe mama sa. 

x kx * 

— Tată, mi-ai putea da mai multe tăblițe pentru mine? întrebă 
Şamas. 

Tatăl său îşi ridică ochii de pe tăbliţa pe care o avea în mâini, 
uimit de cererea fiului său. Tocmai nota observaţiile pe care le 
făcea despre cer de ani de zile. Dintre cei opt copii pe care îi 
avea, Şamas era fiul preferat, dar şi cel care îl îngrijora cel mai 
mult din pricina nemaipomenitei lui isteţimi. Şi vărul său, Avram, 
îl lăudase pe micut. 

— lli ţi-a dat teme pentru acasă? 

— Nu, nu e asta. Unchiul Avram îmi va povesti de ce a făcut El 
lumea. 

— Aha! 

— Mi-a spus că va vorbi cu tine... 

— Nu a făcut-o încă. 

— Îmi vei da voie, tată? 

Bărbatul oftă. Ştia că ar fi cu totul în zadar să nu îi permită lui 
Şamas să asculte poveştile lui Avram. Micuţul era foarte ataşat 
de ruda sa. De altminteri, Avram era un om cu inima curată, prea 
inteligent ca să creadă că o bucată de lut e un zeu. Nici el nu 
credea, dar nu o spunea. Puțin îi păsa, atâta timp cât putea să 
continue să studieze ziua şi noaptea, curgerea apei, grosimea 


pământului... Avram credea într-un Dumnezeu ce semnifica 
începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Prefera ca Şamas să Il 
cunoască pe acel Dumnezeu, decât să i se sădească în minte că 
o bucată de argilă e înzestrată cu putere. 

— l-ai spus lui Ili? g 

— Nu. De ce trebuie să îi spun? Imi dai, tată? 

— Da. Scrie tot ce îţi povesteşte Avraam. 

— O să păstrez tăbliţele la mine. 

— Nu vrei să le duci la casa tăbliţelor? 

— Nu, tată, Ili nu ar înţelege ce îmi povesteşte Avram. 

— Eşti sigur? îl întrebă amuzat tatăl său. Ili este inteligent, dar 
nu are răbdare să vă înveţe. Şi nu uita, Şamas, să îl respecţi! 

— Îl respect, tată. Dar Avram mi-a spus că el este acela care 
hotărăşte cui şi cum vorbeşte despre Dumnezeu. 

— Fă ce ţi-a spus Avram. 

— Îţi mulţumesc, tată. Îi voi cere mamei să aibă grijă de 
tăbliţele mele şi să nu dea voie nimănui să le atingă. 

Băiatul ieşi ţopăind din casă, în căutarea mamei sale. Apoi 
avea să se uite după argilă în micul depozit unde tatăl său îşi 
făcea propriile tăblițe. Era nerăbdător să înceapă. A doua zi, avea 
să se întâlnească iarăşi cu Avram. Acesta ieşea cu caprele înainte 
de a se crăpa de ziuă, pentru că, îi explicase el, era cea mai bună 
oră pentru meditaţie. 

Lui Şamas îi era greu să se trezească în zori, dar nu îl deranja 
atâta timp cât făcea asta ca să îl caute pe Avram. 

Băiatul ardea de nerăbdare să înceapă, încredinţat fiind că 
unchiul său era gata să îi dezvăluie mari secrete. In unele nopţi, 
nu reuşea să adoarmă, întrebându-se de unde apăruseră primul 
bărbat şi prima femeie, prima găină, primul taur, cine dezvăluise 
secretul pâinii şi cum descoperiseră scribii magia numerelor. Se 
zbuciuma încercând să afle răspunsurile, până când adormea 
istovit şi disperat că nu era în stare să le găsească. 

x kx * 

Bărbaţii aşteptau plini de speranţă, aşezaţi în poarta casei lui 
Terah. Îi chemase bătrânul. De fapt, Avram era cel care dorea să 
se adreseze căpeteniilor de familie, dar şeful tribului era tatăl 
său, Terah, şi îi ceruse acestuia să îi cheme pe oameni. 

— Trebuie să plecăm din Ur, le spuse Terah, fiul meu Avram vă 
va explica de ce. Vino, Nahor, aşază-te lângă mine cât timp 


vorbeşte fratele tău! 

Murmurele se stingeau unul după altul, în vreme ce Avram, în 
picioare, îi privea pe rând. Apoi, cu o voce plină de emoție, îi 
anunţă că Terah avea să îi conducă până în Canaan, un ţinut 
binecuvântat de Dumnezeu, unde urmau să se aşeze şi să se 
nască fiii lor şi fiii fiilor lor. Îi îndemnă să se pregătească de 
plecare de îndată ce aveau să fie gata. 

Terah răspunse la neliniştea oamenilor, iar fiul său Nahor se 
arătă curajos dinaintea tuturor. Nu le era uşor să părăsească 
ţinutul Ur. Acolo se născuseră părinţii lor şi părinţii părinţilor lor. 
Acolo îşi păşteau turmele şi îşi aveau gospodăriile. Canaan li se 
părea foarte departe; cu toate acestea, în toţi se aprinse 
speranţa unei vieţi mai bune, pe un pământ rodnic, cu păşuni 
mănoase şi cu râuri năvalnice, în care să îşi astâmpere setea. 

În Ur, luptau împotriva deşertului, săpând canale ca să devieze 
apele Eufratului şi să îşi irige pământul ca să le dea grâul cu care 
să frământe pâinea. Existenţa lor nu era tihnită, chiar dacă, în 
tribul lui Terah, unii bărbaţi erau scribi şi se bucurau de protecţia 
templului şi a palatului. Printre ei existau buni meşteşugari, şi 
majoritatea dispuneau de numeroase turme. Caprele şi oile le 
dădeau lapte şi carne, dar, chiar şi aşa, îşi petreceau o bună 
parte din existenţă privind cerul, aşteptând ca zeii să le 
dăruiască ploaia care să îmbibe pământul şi să le refacă 
rezervele. 

Trebuiau să îşi strângă toate bunurile şi, mânându-şi turmele, 
să pornească în călătorie spre miazănoapte, urmând cursul 
Eufratului. Aveau să zăbovească zile întregi pregătindu-se şi 
luându-şi adio de la alte neamuri şi prieteni. Pentru că nu toţi 
puteau călători: bolnavii şi bătrânii care de abia puteau merge 
rămâneau în grija altor membri mai tineri ai familiei, care urmau 
să fie şi ei chemaţi într-o bună zi în Canaan, dar care, până 
atunci, trebuiau să rămână în Ur. Fiecare familie urma să 
hotărască cine avea să pornească în călătorie şi cine nu. 

Yadin, tatăl lui Şamas, îşi adună soţia, fiii şi soțiile acestora, pe 
unchii săi direcţi şi pe fiii unchilor săi, care se prezentară şi cu fiii 
lor; astfel, toate rudele sale cele mai apropiate se strânseră în 
zori în casa lui, unde se adăpostiră de răcoare în spatele zidurilor 
de chirpici. 

— Îl vom însoţi pe Terah până pe pământul Canaanului. Unii 


dintre voi veţi rămâne aici, ca să vă îngrijiţi de ceea ce lăsăm; şi 
bolnavii vor rămâne sub ocrotirea voastră. Tu, Hosen, vei fi şeful 
familiei în lipsa mea. 

Hosen, fratele mai mare al lui Yadin, consimţi uşurat. Nu voia 
să plece: locuia în templu, unde avea sarcina de a redacta 
scrisori şi contracte comerciale, şi nu avea altă ambiţie decât 
aceea de a continua să descâlcească misterul pe care Îl 
cuprindeau numerele şi aştrii. 

— Tatăl nostru, spuse în continuare Yadin, este prea bătrân ca 
să ne însoţească. De abia se ţine pe picioare şi sunt zile când 
privirea i se pierde în zare şi nu reuşeşte să rostească niciun 
cuvânt. Tu, Hosen, te vei strădui să nu-i lipsească nimic; iar 
dintre surorile noastre vă rămâne Hamisal, care, fiind văduvă şi 
neavând copii, se va putea îngriji de tatăl nostru. 

Şamas asculta fascinat dispoziţiile tatălui său. Simţea o 
gâdilătură în stomac, rod al nerăbdării. Dacă ar fi fost după el, ar 
fi pornit deja la drum în căutarea acelui pământ despre care 
vorbea Avram. Simţi deodată un ghimpe de îngrijorare: dacă 
plecau, nu va mai putea scrie istoria lumii pe care Avram 
promisese să i-o povestească. 

— Cat timp ne va lua să ajungem? 

Intrebarea micuţului îl uimi pe Yadin, pentru că era o 
obrăznicie ca un copil să îndrăznească să îi întrerupă pe cei mari. 
Privirea severă a tatălui său îl făcu pe copil să se înroşească şi să 
îşi lase ochii în jos, cerându-şi iertare în şoaptă. 

Cu toate acestea, Yadin răspunse la îngrijorarea lui Şamas: 

— Nu ştiu cât timp ne va lua să ajungem în Canaan, nici dacă 
nu va trebui să rămânem o vreme în vreun alt loc. Cine ştie ce se 
poate întâmpla atunci când porneşti în călătorie? Pregătiţi-vă! Să 
fiţi gata pentru când Terah va da semnalul de plecare. 

XXX 

Şamas văzu profilându-se la orizont chipul aspru al lui Avram şi 
alergă spre el. Trecuseră două zile de când tot încerca să îl 
întâlnească pe unchiul său, şi acum i se ivea ocazia. 

Avram zâmbi văzându-l pe Şamas alergând, cu faţa îmbujorată 
de căldură şi de efort. Infipse toiagul în care se sprijinea şi 
aşteptă ca micuțul să ajungă până la el, căutând din priviri un 
copac sub care să se adăpostească de ultimele raze de soare. 

— Odihneşte-te, îi spuse lui Şamas. Vino, să ne aşezăm lângă 


smochinul acela, aproape de fântână! 

— Când vei începe să-mi povesteşti istoria lumii? 

— Aha, asta te preocupă! 

— Dacă plecăm, nu vom putea arde argila ca să facem 
tăblițe... tatăl meu nu mă va lăsa să car mai mult decât e absolut 
necesar. 

— Şamas, vei scrie povestea Creaţiei pentru că eşti pe placul 
Domnului. Aşa că nu trebuie să îţi faci griji. El va hotărî cum şi 
când. 

Băiatul nu putu să-şi ascundă o strâmbătură de dezamăgire. 
Nu-şi dorea să aştepte, simţea nevoia să scrie povestea aceea, 
să înţeleagă de ce hotărâse El să se complice creând lumea, 
pentru că, oricât de mult îşi frământa mintea, nu înţelegea de ce 
o făcuse, numai dacă nu s-o fi plictisit şi voia să se joace cu 
oamenii, aşa cum surorile lui se jucau cu mărgelele şi cu păpuşile 
lor. Dar, în ciuda puternicei lui dorinţe, trebuia să îi facă o 
mărturisire lui Avram. 

— Va veni şi Ili? 

— Nu. 

— Îmi va fi dor de el, uneori mă gândesc că are dreptate să se 
supere pe mine pentru că nu dau atenţie explicaţiilor lui şi... 

Copilul şovăi dacă trebuia să vorbească în continuare. Avram 
nu îl întrebă nimic şi aşteptă ca micuțul să se hotărască. 

— Sunt cel care scrie cel mai prost din şcoală, tăbliţele mele de 
exerciţii au greşeli... Astăzi, m-am înşelat la un exerciţiu de 
calcul... l-am promis tatălui meu şi lui Ili că mă voi îndrepta, că 
nu vor mai trebui niciodată să îmi atragă atenţia, dar tu trebuie 
să ştii, pentru că s-ar putea să vrei să fie altcineva cel care să 
scrie istoria lumii, cineva care să nu facă greşeli cu condeiul de 
trestie... 

Şamas tăcu, aşteptând sentinţa lui Avram. Copilul îşi muşca 
nervos buza, căindu-se că nu era un şcolar mai bun. Ili îi reproşa 
că îşi pierde timpul făcând speculaţii şi punând întrebări absurde. 
| se plânsese tatălui său, şi acesta îl dojenise pe copil, dar cel mai 
rău fusese când îi spusese că era dezamăgit. Acum se temea de 
dezamăgirea lui Avram şi de faptul că acesta va pune capăt 
visului lui de a scrie istoria lumii. 

— Nu te străduieşti îndeajuns la şcoală. 

— Nu, răspunse temător copilul. 


— Şi, chiar şi aşa, crezi că, dacă îţi istorisesc povestea Creaţiei, 
o vei scrie fără greşeli? 

— Da, da, mă rog, măcar voi încerca. M-am gândit că e mai 
bine să mi-o povesteşti puţin câte puţin şi, apoi, acasă, o voi 
scrie încet, mânuind cu grijă beţişorul de trestie. In fiecare zi îţi 
voi arăta ce am scris şi, dacă o fac bine, îmi povesteşti istoria 
mai departe... 

Avram îl ţintui cu privirea. Puțin îi păsa că nerăbdarea avea să 
îl facă pe copil să greşească pe tăbliță, sau că mintea lui 
speculativă ar putea să îl îndemne să pună întrebări la care lIli, 
învățătorul, nu ştia să răspundă, sau că dorinţa de libertate a lui 
Şamas l-ar face să nu acorde atenţie explicaţiilor scribului. 

Şamas avea alte calităţi, cea mai importantă fiind capacitatea 
lui de a gândi. Când punea o întrebare, aştepta un răspuns logic, 
nu se mulțumea cu răspunsurile care se dau de obicei la 
întrebările copiilor. 

Ochii lui Şamas străluceau intens, şi Avram se gândi că, dintre 
toţi cei care făceau parte din tribul său, copilul acela avea să 
înţeleagă cel mai bine voia lui Dumnezeu. 

— Îţi voi istorisi povestea Creaţiei. Voi începe cu ziua în care El 
a hotărât să despartă lumina de întuneric. Dar acum întoarce-te 
acasă! Te voi înştiinţa când va sosi momentul. 


3 


Afară era o căldură infernală; la ora aceea, în Sevilla, 
termometrul arăta patruzeci de grade. Bărbatul îşi şterse cu 
mâna pielea capului, pe care nu-i mai rămăsese niciun fir de păr. 
Ochii lui albaştri, înfundaţi în orbite, dar cu strălucirea dură a 
oţelului, erau aţintiţi asupra monitorului. In ciuda celor peste 
optzeci de ani ai săi, era pasionat de internet. 

Soneria telefonului îl făcu să tresară. 

— Alo! 

— Enrique, tocmai m-a sunat Robert Brown. S-a întâmplat 
exact ceea ce ne-am temut că o să se întâmple: tânăra a luat 
cuvântul la congresul de la Roma. 

— Şi a spus... 

— Da... 

— Ai vorbit cu Frank? 

— Acum un minut. 

— George, ce facem? 

— Exact ce-am stabilit. Alfred a fost avertizat. 

— Şi ai pus în mişcare planul? 

— Da. 

— Robert va şti să-l îndeplinească? 

— Robert? E isteţ, ştii asta, şi duce totul la bun sfârşit. Face tot 
ce-i spun şi nu pune întrebări. 

— De mic ai fost cel care mânuia cel mai bine sforile 
marionetelor primite în dar de Crăciun. 

— E ceva mai complicat să te joci la fel de bine şi cu oamenii. 

— Nu pentru tine. In orice caz, a sosit momentul să punem 
punct. Şi Alfred? N-a mai luat legătura cu tine? 

— Nu, n-a mai făcut-o. 

— Ar trebui să vorbim cu el. 

— O să vorbim, dar e inutil; vrea să-şi urmeze propriul joc, şi 
nu putem permite una ca asta. Acum, n-avem altă soluţie decât 
să ne ţinem pas cu pas pe urmele nepoatei lui. N-o putem lăsa să 
rămână cu ceea ce ne aparţine. 


— Ai dreptate, dar nu-mi place că ne confruntăm cu Alfred, 
trebuie să existe vreun mijloc prin care să-l facem să-i vină 
mintea la cap. 

— După atâţia ani, a hotărât să joace singur. Ceea ce îşi 
propune el este un act de trădare. 

— Trebuie să vorbim cu el. Să încercăm măcar. 

Tocmai închidea telefonul, când zgomotul unor paşi grăbiţi îi 
atrase atenţia. În cameră intră ca un uragan un tânăr înalt, zvelt 
şi chipeş, îmbrăcat în costum de călărie. 

— Salut, bunicule! Sunt transpirat leoarcă. 

— Te văd; nu mi se pare foarte inteligent din partea ta că ai 
ieşit să călăreşti pe căldura asta. 

— Alvaro m-a invitat să văd tăuraşii pe care i-au cumpărat. 

— Nu cumva i-ai împuns cu sulița? 

— Nu, bunicule, ţi-am promis că n-o voi face. 

— De parcă tu te ţii de promisiuni... Unde e tatăl tău? 

— În birou. 

— Mă laşi să lucrez? 

— Dar, bunicule, nu mai eşti la vârsta la care să lucrezi! Lasă 
ce ai de făcut şi hai să luăm masa la club! 

— Ştii că îi detest pe cei de la club. 

— De fapt, deteşti toată Sevilla. Nu mergi nicăieri, bunica are 
dreptate: eşti un plicticos. 

— Bunica are întotdeauna dreptate, sunt un plicticos, dar toţi 
oamenii ăia mă ameţesc. 

— Asta e din pricina educaţiei tale britanice. 

— Aşa o fi, dar acum lasă-mă, trebuie să mă gândesc. Unde e 
sora ta? 

— A plecat la Marbella, e invitată acasă la familia Kholl. 

— Şi nici nu mi-a spus la revedere... Pe zi ce trece, sunteţi mai 
prost crescuţi. 

— Dar, bunicule, nu fi învechit! De altfel, Elenei nu-i place să 
stea aici, la ţară. Doar mie, ţie şi tatei ne place la fermă, dar nici 
bunicii, nici mamei, nici Elenei nu le place. Se sufocă între atâţia 
tauri şi cai. Bine, vii sau nu la club? 

— Nu. Rămân acasă. N-am chef să ies pe căldura asta. 

Când bătrânul rămase singur, zâmbi în sinea lui. Nepotul său 
era un băiat bun, mai puţin zăpăcit decât sora lui. Singurul lucru 
pe care li-l reproşa era că amândurora le plăcea mult să iasă în 


lume. El se străduise întotdeauna să aibă cât mai puţin contact 
cu cei din jur. Soţia lui, Rocio, fusese o binecuvântare. Se 
cunoscuseră în împrejurările acelea... Se îndrăgostiseră, şi ea se 
încăpăţânase să se căsătorească. La început, tatăl ei se opusese, 
dar apoi înţelesese că era inevitabil, şi, la urma urmei, el 
prezenta bune garanţii. Astfel că se însurase cu fiica unui 
reprezentant provincial al regimului lui Franco; acesta se 
îmbogăţise după război la bursa neagră. Socrul lui îl vârâse în 
afaceri, iar mai târziu se îndeletnicise cu activităţi de import- 
export şi devenise un om foarte bogat. Dar Enrique Gómez 
Thomson se străduise mereu să fie discret şi să nu atragă atenţia 
mai mult decât era necesar. Familia lui din Sevilla era una 
onorabilă, cu bune relaţii, respectată, şi niciodată nu dăduse 
ocazia nici la bârfe, nici la scandaluri. 

Avea să-i fie întotdeauna recunoscător soţiei sale. Fără ea, n-ar 
fi putut să o scoată la capăt. 

Se gândi la Frankie şi la George. Şi ei avuseseră noroc, deşi, în 
realitate, nimeni nu le oferise nimic pe degeaba. Pur şi simplu, 
fuseseră mai isteţi decât alţii. 

x x * 

Robert Brown dădu cu pumnul în masă şi simţi o durere 
ascuţită în mână. Era de mai bine de o oră la telefon. Întâi îl 
sunase Ralph ca să-i povestească despre intervenţia Clarei la 
congresul de la Roma, ceea ce îi provocase o puternică durere de 
stomac. Apoi trebuise să-l informeze pe mentorul său, George 
Wagner, care îi reproşase că nu fusese în stare să împiedice 
discursul tinerei. 

Clara era capricioasă, întotdeauna fusese aşa. Cum se putea 
ca Alfred să aibă o asemenea nepoată? Helmut era altfel. Băiatul 
nu-i făcuse niciodată vreo neplăcere lui Alfred. Păcat că murise 
atât de curând. 

Fiul lui Alfred se dovedise a fi un om inteligent; niciodată nu 
fusese indiscret, tatăl lui îl învățase să fie nevăzut, iar băiatul îşi 
însuşise lecţia, dar Clara... Clara se comporta ca o copilă 
răzgâiată. Alfred o răsfăţase, ceea ce nu se întâmplase şi cu 
Helmut. Era înnebunit după corcitura aia de nepoată. 

Helmut se căsătorise cu o irakiană cu părul negru şi cu pielea 
ca de fildeş. Alfred aprobase acea căsătorie, care lui i se păruse 
avantajoasă, pentru că - spunea el - fiul său intrase astfel într-o 


veche familie irakiană. O familie influentă şi bogată, cu prieteni 
puternici la Bagdad, Cairo, Amman, aşa că erau respectaţi şi se 
ţinea seama de ei oriunde ar fi fost. Pe deasupra, Ibrahim, tatăl 
lui Nur, soţia lui Helmut, era un om cult şi rafinat. 

Se gândi la Nur. Nu se făcuse niciodată remarcată prin nimic, 
ci doar prin frumuseţe, şi Helmut părea încântat de ea. Deşi 
poate că femeia aceea era mai inteligentă decât părea. Cu 
musulmanele nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi. 

Alfred îşi pierduse fiul şi nora pe vremea când Clara era abia o 
adolescentă, iar el o crescuse prost pe nepoata sa. Lui nu-i 
plăcuse niciodată Clara. Il irita faptul că îi spunea „unchiul 
Robert”, îl deranja siguranţa ei, care friza insolenta, şi, în plus, îl 
plictisea pălăvrăgeala stupidă cu care îl chinuia de fiecare dată 
când se vedeau. 

Când Alfred o trimisese în Statele Unite şi îi ceruse să aibă grijă 
de ea, nu-şi putuse imagina cât de obositoare avea să se 
dovedească această însărcinare, şi asta după ce că se străduise 
să o ţină cât mai departe cu putinţă de Washington. Dar el nu-l 
putea contrazice pe Alfred; la urma urmei, era asociatul lui şi un 
prieten cu totul deosebit al mentorului său, George Wagner. Aşa 
că o înscrisese la o universitate din California. Din fericire, se 
îndrăgostise de acel Ahmed, un om inteligent, cu care se putea 
discuta. Căsătoria cu Ahmed Husseini fusese o decizie inspirată. 
Cu Husseini se puteau face afaceri. El şi Alfred se înţeleseseră 
perfect cu Ahmed; problema era Clara. 

Conversaţia pe care tocmai o avusese cu Ralph Barry îi 
stricase ziua; îi pricinuise o puternică durere de cap, exact când 
trebuia să ia masa cu vicepreşedintele şi cu un grup de prieteni, 
toţi oameni de afaceri interesaţi să afle data la care urma să fie 
bombardat Irakul. Dar discuţia purtată cu mentorul său fusese 
încă şi mai neplăcută. Bărbatul insistase să ia frâiele în mâini şi, 
dacă nu era altă soluţie, chiar să-i ajute pe cei doi soţi. Odată ce 
existenţa Bibliei de Lut fusese dezvăluită, nu puteau permite ca 
Alfred şi nepoata lui să rămână cu ea. Ordinele fuseseră 
categorice: să pună mâna pe Biblia de Lut, fireşte, în cazul în 
care aceasta ar apărea. 

— Smith, sună-l din nou pe Ralph Barry! 

— Da, domnule Brown. Apropo, tocmai a telefonat asistenta 
senatorului Miller ca să i se confirme dacă veţi participa la 


picnicul pe care îl pregăteşte soţia dânsului pentru acest sfârşit 
de săptămână. 

„Altă proastă, se gândi Brown. Organizează în fiecare an 
aceeaşi farsă: o serbare câmpenească la ferma lor din Vermont, 
unde ne obligă să bem limonadă şi să mâncăm sendvişuri pe 
pleduri de caşmir, întinse pe iarbă.” Dar Brown ştia că trebuia să 
meargă, pentru că Frank Miller era mai mult decât senator: era 
un texan cu interese în sectorul petrolier. La blestematul ăla de 
picnic aveau să participe secretarul apărării şi cel al justiţiei, 
secretarul de stat, consiliera pentru siguranţa naţională, 
directorul CIA... şi, de asemenea, mentorul său. Era o ocazie 
ideală să vorbească între patru ochi, fără să atragă atenţia cuiva, 
tocmai pentru că urmau să discute în faţa a sute de oameni. Cel 
mai rău era bălciul de a sta cu toţii pe jos, mâncând tartine şi 
prefăcându-se că se simt minunat. In fiecare septembrie, 
faimosul picnic se transforma, pentru el, într-un coşmar. 

Soneria telefonului şi vocea lui Ralph Barry îl smulseră din 
gânduri. 

— Spune-mi, Robert... 

— Ralph, e posibil să se facă legătura între noi şi doamna 
Tannenberg? 

— Nu, absolut deloc. Ţi-am mai spus să nu-ţi faci griji. Cu toate 
protestele câtorva profesori, cu greu ar fi putut fi împiedicaţi să 
participe. Ani de zile, Ahmed Husseini a fost în legătură cu mulţi 
arheologi. Nu se putea săpa în Irak fără avizul lui. 

— In fine, mai bine că a fost aşa, dar trebuia să-i fi oprit. 

— Robert, nu era cu putinţă. Nimeni nu-i putea împiedica să se 
înscrie în comisia de rapoarte asupra Mesopotamiei şi, cu atât 
mai puţin, s-o oprească pe Clara să ia cuvântul. Nu s-a lăsat 
convinsă cu niciun chip. M-a asigurat că are consimţământul 
bunicului ei şi că asta ar trebui să-ţi fie de ajuns. 

— Alfred s-a ramolit. 

— E posibil; în orice caz, nepoata lui e obsedată de Biblia de 
Lut... Crezi într-adevăr că există? 

— Da. Dar n-ar fi trebuit să-i dezvăluie existenţa, nu acum. În 
sfârşit, o vom găsi şi va fi a noastră. 

— Cum? 

— Nu avem altă soluţie decât să-i ajutăm s-o găsească, şi, 
când o vor găsi... Date fiind cele întâmplate, nu ne rămâne decât 


să ne schimbăm planurile. Vor fi în stare oare să formeze un grup 
de arheologi care să facă săpăturile? Trebuie să găsim 
modalitatea ca ei să dispună de finanţare. Trebuie să ne gândim 
la ceva. 

— Robert, situaţia din Irak nu e ideală pentru a organiza 
săpături. Toate guvernele europene, pe lângă al nostru, sfătuiesc 
să nu se călătorească în zonă. Ar fi un gest sinucigaş să mergi 
acum acolo. Ar trebui să aşteptăm. 

— Aud bine ce spui, Ralph? Află că acum este cel mai bun 
moment pentru a merge în Irak. Vom fi acolo, dar vom face cum 
spun eu. lrakul a devenit pământul ocaziilor ce nu trebuie irosite; 
prost să fii să nu le vezi. 

— Profesorul Yves Picot este singurul care pare interesat de 
ceea ce a povestit Clara. Mi-a spus că ar dori să stea de vorbă cu 
Ahmed. Ce trebuie să fac? 

— Fă-i să stea de vorbă. Am încredere în Ahmed. El ştie ce are 
de făcut, dar, mai întâi, cere-i să-şi trimită soţia la Bagdad sau la 
dracu', dar să plece înainte de a ne distruge pe noi toţi. 

Ralph râse printre dinţi. Misoginismul lui Robert Brown era 
aproape bolnăvicios. Detesta femeile, se simţea stingherit în 
prezenţa lor. Era un burlac convins, căruia nu i se cunoştea nicio 
relaţie sentimentală de nicio natură. Până şi cu soțiile prietenilor 
lui îi venea greu să fie amabil. Nu avea nici măcar secretară, ca 
toată lumea. Smith era un sexagenar poliglot şi înţepat, care îşi 
petrecuse toată viaţa alături de Robert Brown. 

— De acord, Robert, o să văd ce pot face pentru ca ea să plece 
la Bagdad. O să vorbesc cu Ahmed. Dar e o femeie dificilă, 
orgolioasă şi încăpăţânată. 

„La fel ca tatăl şi ca bunicul ei, se gândi Brown, dar fără 
inteligenţa lor.” 

x kx X 

Vicepreşedintelui îi plăcea mâncarea spaniolă, aşa că îi 
invitase să ia masa de prânz aproape de Capitoliu, într-un 
restaurant spaniol. 

Robert Brown ajunsese primul. Era întotdeauna extrem de 
punctual. Il enerva la culme să aştepte şi să fie făcut să aştepte. 
Spera ca vicepreşedintele să nu fie nevoit să întârzie din pricina 
vreunei urgenţe de ultimă oră. 

Incetul cu încetul, sosiră toţi invitaţii: Dick Garby, John Nelly şi 


Edward Fox. Omul de la Casa Albă fusese ultimul, şi era cătrănit 
rău. 

Le explică faptul că negocierile cu membrii europeni ai 
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite pentru aprobarea 
acţiunii militare împotriva Irakului se complică tot mai mult. 

— Există proşti peste tot. Francezii o ţin pe a lor, ca 
întotdeauna; ei cred că încă mai sunt cineva, şi de fapt sunt un 
rahat. Povestea cu nemţii este o trădare; Germania are obligaţia 
morală să ne sprijine, dar acest guvern roşu-verde este mai 
preocupat să obţină aplauzele presei liberale decât să-şi 
îndeplinească angajamentele. 

— Ne bizuim întotdeauna pe Marea Britanie, declară Dick 


Garby. 
— Da, dar nu e suficient, răspunse cu o expresie gravă 
adjunctul lui Bush. li avem de partea noastră şi pe italieni, 


spanioli, portughezi, polonezi şi nu mai ştiu câte alte ţări, dar 
alea nu contează; fac act de prezenţă, dar nu contează. ŞI 
mexicanii ni se opun, iar ruşii şi chinezii îşi freacă mâinile 
văzându-ne în dificultate. 

— Când atacăm? întrebă direct Robert Brown. 

— Preparativele sunt în curs. De îndată ce băieţii de la 
Pentagon ne spun că sunt gata, vom bombarda Irakul în mod 
serios. Socotesc că nu în mai mult de cinci sau poate şase luni. 
Suntem în septembrie, să zicem că la primăvară. Vă voi anunţa. 

— Ar trebui să începem să punem în mişcare Comitetul pentru 
Reconstrucţia Irakului, spuse Edward Fox. 

— Da, ne-am gândit deja. Peste trei sau patru zile, veţi fi 
chemaţi. Tortul este mare, dar trebuie să fiţi primii, ca să profitaţi 
de cele mai bune felii, răspunse vicepreşedintele. Dar spuneţi-mi 
ce doriţi şi vom avansa lucrurile. 

x kx X 

Pe când degustau cod fiert în ulei, o mâncare tipică nordului 
Spaniei, cei patru bărbați puneau temeliile viitoarelor afaceri pe 
care urmau să le facă în Irak. Toţi aveau interese în firme de 
construcţii, petrol, utilaje; erau atât de multe de distrus, şi, apoi, 
atât de multe de reconstruit... 

Prânzul se dovedi a fi profitabil pentru cei patru. Urmau să se 
revadă la sfârşitul săptămânii, la picnicul familiei Miller. Acolo vor 
continua să stea de vorbă, cu condiţia ca soțiile lor să le dea 


pace. 
x kx * 

Robert Brown se întoarse la fundaţie, situată într-un edificiu 
din oţel şi sticlă, nu departe de Casa Albă. Priveliştea era 
încântătoare, dar lui nu îi plăcuse niciodată Washingtonul. 
Prefera New Yorkul, unde fundaţia păstra un mic edificiu în 
Village. Era o casă veche, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, 
construită de către un emigrant german care se îmbogăţise 
vânzând ţesături pe care le importa din Europa. Fusese primul 
sediu al fundaţiei şi, deşi nu mai avea nicio utilitate, el nu voise 
niciodată să se despartă de clădire. Când se afla la New York, 
întâlnirile importante le stabilea în biroul de acasă, un splendid 
duplex cu vedere spre Central Park. Aranjase nivelul de jos ca să 
poată lucra, iar în apartamentul de sus, în afară de dormitor, 
amenajase un salon. 

Şi lui Ralph Barry îi plăcea vechea casă din Village; el acolo 
lucra atunci când trebuia să vină la New York. Aceasta era şi 
scuza pe care o tot repeta Brown ca să nu se despartă de casă. 
La urma urmei, Barry era adjunctul lui, motorul fundaţiei. 

— Smith, vreau să vorbesc cu Paul Dukais. Acum. 

Nu trecuse un minut, că auzi la telefon vocea răguşită a lui 
Dukais. 

— Paul, prietene, aş vrea să luăm cina împreună. 

— Bineînţeles, Robert, când îţi convine. 

— Diseară. 

— Oh, e imposibil! Nevastă-mea mă duce la operă. Va trebui s- 
o lăsăm pe mâine. 

— N-avem mult timp, Paul. Suntem pe punctul de a porni un 
război, lasă-te de spectacole de operă! 

— Cu sau fără război, trebuie să merg la operă. Ca să particip 
la război, trebuie să am pace pe frontul domestic, iar Doris se 
plânge că n-o însoțesc la acţiunile sociale despre care spune că 
ne conferă respectabilitate. l-am promis, Robert, ei şi fiicei mele, 
aşa că, chiar de-ar fi să declarăm al treilea război mondial, tot voi 
merge la operă astă-seară. Putem lua cina mâine. 

— Nu, lăsăm cina, o să ne vedem la prima oră. Te invit la micul 
dejun la mine acasă. E mai bine decât să mergem la biroul meu 
sau la al tău. |ţi convine la ora şapte? 

— Robert, nu exagera, voi fi la tine acasă la opt. 


Brown se închise în birou. La şapte şi jumătate, Smith bătu 
uşor la uşă. 

— Aveţi nevoie de mine, domnule Brown? 

— Nu, Smith, du-te! Ne vedem mâine. 

Mai lucră încă puţin. Elaborase un plan minuţios cu ce avea de 
făcut în următoarele luni. Războiul era pe punctul de a începe, şi 
el voia ca totul să fie luat deja în calcul. 

x x * 

Ralph Barry se intersectă în poarta Palatului Congreselor cu un 
bărbat tânăr, cu părul castaniu, cu trup zvelt şi nervos, care se 
certa cu un agent de pază ca să fie lăsat să intre. 

Lui Barry îi atrase atenţia insistența tânărului. Nu, nu era 
arheolog, nici ziarist, nici istoric; refuza categoric să spună cine 
este, dar ţinea morţiş să intre. In momentul acela, sosi taxiul pe 
care îl comandase, aşa că nu află cum se termină confruntarea 
dialectică dintre agentul de pază şi tânăr. 

Soarele ilumina obeliscul din Piazza del Popolo. Ralph Barry şi 
Ahmed Husseini luau împreună prânzul în localul La Bolognesa. 
Ca de obicei, restaurantul era plin de turişti. Şi ei erau tot turişti. 

— Explicaţi-mi poziţia exactă a locului unde se află rămăşiţele 
edificiului. Domnul Brown a insistat să-mi daţi aceste coordonate. 
Vreau să ştiu, de asemenea, cu ce mijloace v-aţi putea descurca 
singuri. Nu putem interveni. Ar ieşi scandal dacă o fundaţie 
americană ar investi chiar şi un dolar într-o săpătură din Irak. 
Încă ceva: soţia dumneavoastră, Clara... O puteţi controla? Este... 
scuzaţi-mi adjectivul, dar este prea indiscretă. _ 

Ahmed se simţi stânjenit de aluzia la Clara. In această privinţă, 
chiar că era irakian. Despre femei nu se vorbea, şi cu atât mai 
puţin despre soţia cuiva. 

— Clara se simte mândră de bunicul ei. 

— Foarte lăudabil, dar cel mai bun serviciu pe care i-l poate 
face bunicului ei este să nu-l scoată în evidenţă. Alfred 
Tannenberg şi-a întemeiat succesul afacerilor pe discreţie, 
dumneavoastră ştiţi cât de susceptibil a fost în această privinţă. 
De aceea, nu înţelegem ce rost are, în aceste momente, să 
anunţe existenţa Bibliei de Lut. Peste câteva luni, odată ce 
Statele Unite vor pune mâna pe lrak, vom putea organiza o 
misiune de săpături. Poate dacă dumneavoastră i-aţi cere lui 
Alfred să stea de vorbă cu doamna Clara, să-i explice nişte 


lucruri... 

— Alfred este bolnav. N-o să vă plictisesc cu lista beteşugurilor 
sale; are optzeci şi cinci de ani şi i s-a găsit o tumoare la ficat. Nu 
ştim cât va mai trăi; din fericire, mintea îi funcţionează perfect. 
Are în continuare o fire imposibilă şi stă pe capul tuturor, nu lasă 
din mână frâiele afacerii. Cât despre Clara, e fetiţa lui, şi nimic 
din ceea ce face sau spune ea nu i se pare nepotrivit. El a hotărât 
că e momentul să scoată la lumină Biblia de Lut, ştiu că este 
pentru prima dată când George Wagner şi Robert Brown nu sunt 
de acord cu el, dar de-acum îl cunoaşteţi, e greu să-i înfrângi 
voinţa. Ah, să nu credeţi că prezenţa americană în Irak va fi o 
paradă militară. Nu va folosi la nimic. 

— Nu fiţi pesimist! O să vedeţi cum se vor schimba lucrurile. 
Saddam reprezintă o problemă pentru toată lumea. lar 
dumneavoastră nu vi se va întâmpla nimic; domnul Brown se va 
ocupa de tot, astfel încât să vă puteţi întoarce în Statele Unite. 
Vorbiţi cu Alfred. 

— Ar fi inutil. De ce nu o face domnul Wagner sau domnul 
Brown? E mai uşor ca Tannenberg să-i asculte pe ei. 

— Domnul Brown nu poate vorbi cu Irakul. Ştiţi că toate liniile 
de comunicaţii sunt ascultate, că orice apel în lrak este 
înregistrat. Cât despre George Wagner... e Dumnezeu, iar eu nu 
fac parte din curtea sa celestă. Sunt doar un angajat al fundaţiei. 

— Atunci, nu vă faceţi griji pentru Clara, ea nu reprezintă nicio 
problemă în Irak. O să vă spun de ce avem nevoie, dar mă întreb 
dacă va fi cu putinţă să începem săpăturile când ţara mea suferă 
un blocaj şi ultima grijă a lui Saddam ar fi să descopere mai 
multe tăblițe cuneiforme. Poate că n-o să găsim oameni suficienţi 
pentru săpături, iar pe cei pe care îi vom găsi va trebui să-i 
plătim zilnic. 

— Spuneţi-mi suma. Mă voi strădui să fac rost de ea. 

— Dumneavoastră ştiţi că problema noastră nu sunt banii, ci 
mijloacele. Avem nevoie de mai mulţi arheologi, aparatura şi 
materialele le poate cumpăra Alfred, dar experţii se află în 
Europa, în Statele Unite. Ţara mea e în faliment, abia dacă 
suntem în stare să conservăm patrimoniul muzeelor noastre. 

— Alfred nu trebuie să finanţeze această misiune, cel puţin nu 
în mod direct. Ar atrage prea mult atenţia. Sunt mii de ochi 
aţintiţi spre Irak, aşa că ar fi mai practic să găsiţi finanţare 


externă, vreo universitate europeană sau ceva de genul ăsta. 
Profesorul Yves Picot ar vrea să vă vorbească. Este alsacian, un 
om cu totul deosebit. A ţinut cursuri la Oxford şi... 

— Ştiu cine este Picot; de bună seamă, nu arheologul meu 
favorit, este cam neortodox, şi gurile rele spun că a fost invitat să 
părăsească Oxfordul din pricina unei relaţii sentimentale cu o 
studentă, ceva categoric interzis în instituţia aceea. Este un om 
care se cam îndepărtează de la norme. 

— Să nu-mi spuneţi că, dată fiind situaţia, pe dumneavoastră 
vă preocupă normele. Picot se bizuie pe un grup de foşti studenţi 
care îl adoră. Este bogat. Tatăl lui are o bancă în insulele din 
Canalul Mânecii; de fapt, a fost a familiei mamei lui Picot, şi acolo 
lucrează toată familia, cu excepţia lui. Este insuportabil, pedant, 
despotic. Eu aş spune că e un arheolog cu noroc, cu norocul de a 
fi avut o familie cu bani. Da, ştiu că nu e mai cu moţ, dar este 
singurul care s-a interesat de acele două tăblițe pe care le-a găsit 
Alfred. Dumneavoastră hotărâți dacă vreţi sau nu să vorbiţi cu el. 
Picot este singurul arheolog suficient de nebun ca să meargă să 
sape în Irak. 

— O să vorbesc cu el, dar nu mă încântă opţiunea asta. 

— Domnule Husseini, dumneavoastră n-aveţi nicio altă 
variantă. Îmi pare rău că v-o spun aşa. Apropo, Robert vrea să-i 
duceţi lui Alfred o scrisoare din partea lui. O va trimite mâine. Va 
veni cineva cu ea de la Washington, mi-o va da mie, iar eu o să 
v-o înmânez dumneavoastră. 

Ştiţi de-acum că ei doi au preferat întotdeauna să comunice 
prin curieri personali. Răspunsul lui Alfred îl vom lua de această 
dată de la Amman, în loc de Cairo. 

— Ştiţi ceva? Şi eu mă întreb de ce a hotărât Alfred tocmai 
acum să facă publică existenţa acelor tăblițe şi de ce domnul 
Brown, după ce s-a supărat, a hotărât să ne ajute. 

— Ştiţi ceva, domnule Husseini? Nici eu nu am habar, dar ei nu 
greşesc niciodată. 


— Mănâncă, Mercedes. 

— Nu mi-e foame, Carlo. 

— Atunci, fă un efort şi mănâncă, insistă Carlo. 

— Nu mai suport această aşteptare, ar trebui să facem ceva! 
exclamă Mercedes, contrariată. 

— Eşti la fel de nerăbdătoare ca întotdeauna, declară Hans 
Hausser. 

— Nici vorbă, trecerea timpului m-a silit să învăţ să-mi 
controlez nerăbdarea. Oamenii care lucrează cu mine îţi vor 
spune că sunt impasibilă, răspunse Mercedes. 

— Nu te cunosc prea bine! spuse râzând Bruno Muller. 

Cei patru prieteni cinau în casa lui Carlo Cipriani. Aşteptau ca 
preşedintele Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări să le trimită un 
raport cu ultimele noutăţi. Dintr-un moment într-altul, aveau să 
audă soneria de la uşă şi, câteva secunde mai târziu, menajera 
lui Carlo avea să intre în sufragerie ca să le înmâneze un plic de 
hârtie de Manila, precum cel care le sosise de dimineaţă. Plicul ar 
fi trebuit să fie deja acolo de o oră, iar Mercedes începuse să se 
neliniştească. 

— Carlo, sună-l, poate s-a întâmplat ceva. 

— Mercedes, nu s-a întâmplat nimic, pur şi simplu trebuie să 
pună pe hârtie toată munca de peste zi; şi asta cere timp, iar 
prietenul meu o fi vrut să arunce o privire înainte de a ni-l trimite. 

Auziră, în sfârşit, sunetul îndepărtat al soneriei şi nişte paşi 
apropiindu-se de sufragerie. 

— Nu vine singură! dădu Mercedes asigurări. 

Cei trei bărbaţi o priviră uimiţi. Două secunde mai târziu, 
menajera deschidea uşa sufrageriei şi introducea un bărbat. 
Preşedintele Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări aducea în mână 
un plic de hârtie de Manila. 

— Carlo, îmi pare rău pentru întârziere, îmi închipui că sunteţi 
nerăbdători. A 

— Chiar aşa, răspunse Mercedes, suntem. Incântată să vă 


cunosc. 

Mercedes Barreda îi întinse mâna lui Luca Marini, preşedintele 
Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări, un bărbat la vreo şaizeci de 
ani, bine conservat, îmbrăcat elegant şi cu un tatuaj la 
încheietura mâinii, acoperit discret cu un ceas din oţel şi aur. 

„ll cam strânge costumul, se gândi Mercedes. Asta e unul 
dintre aceia care cred că, dacă îşi cumpără haine cu un număr 
mai mic, par mai slabi. Are colăcei de grăsime.” 

— Luca, ia loc. Ai cinat? întrebă amabil Carlo Cipriani. 

— Nu, n-am cinat, vin de la birou. O să servesc ceva, dar mai 
ales mi-ar prinde bine un păhărel. 

— Foarte bine, vei lua masa cu noi. Ţi-i prezint pe prietenii mei, 
profesorul Hausser şi profesorul Muller. Mercedes s-a prezentat 
deja singură. 

— Domnule Muller, presupun că sunteţi obişnuit să auziţi asta, 
dar sunt un mare admirator al dumneavoastră, spuse Marini. 

— Vă mulţumesc, şopti Bruno Muller, stânjenit. 

Menajera mai aduse la masă o farfurie şi tacâmuri şi-i oferi lui 
Luca Marini un platou cu caneloni. Îşi puse din belşug, trecând 
peste nerăbdarea lui Mercedes, care îl privea furioasă că se 
aşezase la masă, în loc să-i informeze despre conţinutul plicului 
de hârtie de Manila. 

Mercedes hotărî că nu-i plăcea Marini. De fapt, nu-i plăcea 
nimeni care era greoi, aşa ca preşedintele Agenţiei de Investigaţii 
şi Asigurări. 

| se părea culmea lipsei de consideraţie să înfulece caneloni, în 
vreme ce ei aşteptau. 

Carlo Cipriani făcea paradă de o splendidă răbdare. Aşteptă ca 
prietenul său să termine de mâncat, aducând în discuţie teme 
generale: situaţia din Orientul Apropiat, cearta din parlament 
dintre Berlusconi şi stânga, starea vremii... 

Când Luca Marini termină desertul, Carlo le propuse să bea 
ceva în biroul său, unde puteau vorbi în linişte. 

— Te ascultăm, îl zori Carlo. 

— Bine, fata n-a venit azi la congres. 

— Care fată? întrebă Mercedes, iritată de tonul pe jumătate 
superior, pe jumătate părintesc folosit de Marini. 

— Clara Tannenberg, răspunse Marini, şi el iritat. 

— Aha, doamna Tannenberg! exclamă Mercedes ironică. 


— Da, doamna Tannenberg a ales ca azi să se dedice 
cumpărăturilor. A cheltuit peste patru mii de euro între Via 
Condotti şi Via de la Croce; este o cumpărătoare compulsivă. A 
luat prânzul singură la cafeneaua Il Greco, un sendviş, ceva dulce 
şi un cappuccino. Apoi s-a dus la Vatican şi a stat în muzeu până 
la ora închiderii. Când veneam încoace, am fost anunţat că 
tocmai intra în hotelul Excelsior. Dacă n-am fost sunat înseamnă 
că n-a ieşit încă. 

— Şi soţul ei? întrebă profesorul Hausser. 

— Soţul ei a ieşit târziu din hotel şi s-a plimbat prin Roma, fără 
o ţintă precisă, până la ora două, când s-a întâlnit să ia masa în 
restaurantul La Bolognesa cu Ralph Barry, directorul fundaţiei 
Lumea Antică, un om influent în lumea arheologiei. Barry a fost 
profesor la Harvard şi este respectat în toate cercurile 
academice. Chiar dacă acest congres s-a ţinut sub egida 
UNESCO, fundaţia Lumea Antică, împreună cu alte fundaţii şi 
firme, a fost cea care a acoperit cheltuielile. 

— Şi de ce au luat masa împreună domnul Barry şi domnul 
Husseini? vru să ştie Bruno Muller. 

— Doi dintre oamenii mei au putut să se aşeze în preajmă şi au 
reuşit să prindă unele amănunte din conversaţie. Domnul Barry 
părea mâhnit de comportamentul Clarei Tannenberg, iar soţul ei 
era foc şi pară. Au vorbit despre un anume Yves Picot, unul dintre 
profesorii care au asistat la congres şi care, după cât se pare, ar 
putea fi interesat de cele două tăblițe menţionate în raportul de 
azi-dimineaţă. Dar Ahmed Husseini pare să nu aibă prea multă 
încredere în Picot. Veţi găsi în plic un CV al personajului şi 
informaţii despre unele dintre peripeţiile acestuia. Este afemeiat 
şi destul de arţăgos. Ahmed Husseini l-a asigurat pe domnul 
Barry că nu are probleme cu banii, ci duce lipsă de arheologi, de 
oameni cu pregătire care să muncească. Şi, cel mai interesant, 
Ralph Barry l-a anunţat pe Husseini că mâine sau poimâine îi va 
înmâna o scrisoare din partea lui Robert Brown, preşedintele 
fundaţiei Lumea Antică, ca să i-o ducă unui bărbat, un anume 
Alfred, după cât se pare, bunicul fetei, şi... 

— El este! strigă Mercedes. Am dat de el! 

— Linişteşte-te, Mercedes, şi lasă-l pe domnul Marini să 
termine, apoi vorbim. 

Tonul vocii lui Carlo Cipriani nu admitea replică, şi Mercedes 


tăcu. Prietenul ei avea dreptate. Aveau să vorbească după ce 
pleca Marini. 

— În raport veţi găsi totul, dar oamenii mei înclină să creadă că 
acel Alfred şi domnul Brown comunică între ei, de ani de zile, prin 
scrisori pe care le trimit prin intermediari şi că răspunsul 
numitului Alfred va fi ridicat de la Amman. Husseini va lua mâine 
micul dejun cu Picot; apoi, dacă nu apar schimbări, cei doi soţi 
vor călători la Amman. Au rezervare la liniile aeriene iordaniene 
pentru ora trei după-amiază. Dumneavoastră va trebui să 
hotărâți dacă îmi trimit oamenii cu acelaşi avion sau dacă 
închidem cazul. 

— Să fie urmăriţi, oriunde ar merge, porunci Cipriani. Trimite o 
echipă bună, nu contează câţi oameni va trebui să deplasezi, dar 
vreau să ştiu totul despre acel Alfred: dacă e bunicul Clarei 
Tannenberg, unde locuieşte, cu cine, cu ce se ocupă. Avem 
nevoie de fotografii, e important să obţii fotografii şi, dacă e 
posibil, o înregistrare video în care să se vadă cât mai bine cu 
putinţă. Luca, vrem să ştim tot! 

— O să vă coste o avere, îi asigură Luca Marini. 

— Nu vă faceţi griji pentru averile noastre, declară Mercedes, 
şi străduiţi-vă să nu-i pierdeţi din ochi pe Clara Tannenberg şi pe 
soţul ei. 

— Dă dispoziţiile necesare, Luca, dar să nu îi pierzi. 

Tonul grav al lui Carlo Cipriani îl impresionă pe preşedintele 
Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări. 

— Poate că va trebui să angajez oameni de acolo, insistă 
Marini. 

— Fă ce trebuie, ţi-am mai spus-o. Şi, acum, dragă prietene, 
dacă nu te deranjează, am vrea să citim raportul tău... 

— De acord, Carlo, plec. Dacă ai nevoie de vreo lămurire, nu 
ezita să mă suni, voi fi acasă. 

Carlo Cipriani îl conduse pe Marini până la uşă, în vreme ce 
Mercedes, nerăbdătoare, rupea plicul şi începea să citească, fără 
să-şi ia rămas-bun de la detectiv. 

— Costumul şi ceasul nu ascund ceea ce este de fapt, şopti 
Catalana. 

— Mercedes, lasă prejudecățile, o mustră Hans Hausser. 

— Prejudecăţi? E un parvenit cu costum de comandă, nimic 
mai mult. Apropo, îl strângea haina. 


— Este şi inteligent, spuse Carlo, care în momentul acela 
revenise în birou. A fost un bun poliţist, a petrecut mulţi ani în 
Sicilia luptând împotriva Mafiei, mulţi dintre oamenii şi prietenii 
săi au fost asasinați sub ochii lui, şi până şi nevastă-sa i-a dat un 
ultimatum: ori el părăsea poliţia, ori ea îl părăsea pe el, aşa că s- 
a pensionat înainte de vreme şi a înfiinţat această firmă, care l-a 
făcut bogat. 

— Degeaba îmbraci o maimuţă în mătase, că tot maimuţă 
rămâne... insistă Mercedes. 

— Ce zici? o întrebă Bruno, care nu înţelegea ce voia prietena 
lui. 

— Nimic, e un proverb spaniol, care spune că nu contează 
dacă cineva îşi pune pe el un costum de bună calitate şi vrea să 
treacă drept un domn, pentru că se va vedea întotdeauna de 
unde provine. 

— Mercedes! 

Tonul lui Hans era plin de reproş. 

— Bine, haideţi să nu mai vorbim despre Luca, interveni Carlo. 
Este eficient, şi asta e tot ce contează. Să vedem ce scrie în 
raport. 

Luca Marini pregătise patru copii, astfel că fiecare dispunea de 
una. Citiră şi recitiră în linişte toate amănuntele referitoare la 
Clara Tannenberg şi la soţul ei, Ahmed Husseini. 

Mercedes rupse tăcerea în care se cufundaseră pentru lectură. 

Vocea ei răsună grav şi nu lipsită de emoție. 

— El este. L-am găsit. 

— Da, încuviinţă Carlo, şi eu cred asta. Mă întreb de ce a ieşit 
la lumină după atâţia ani. 

— N-a făcut-o în mod voluntar, interveni Bruno Muller. 

— Ba cred că da, insistă Carlo. Ce rost are ca nepoata lui să 
participe la acest congres şi să ceară ajutor internaţional pentru 
săpături? A scos-o în lumina reflectoarelor, iar cum ea este o 
Tannenberg... 

— Presupun că nu asta a fost intenţia lui, interveni profesorul 
Hausser. 

— De ce? întrebă Mercedes. Cum ştim ce are de gând 
expunându-şi nepoata? 

— Conform acestui raport, Ahmed Husseini susţine că Alfred 
Tannenberg îşi adoră nepoata, răspunse Müller, aşa că trebuie să 


aibă un motiv puternic ca s-o scoată la rampă. A fost invizibil în 
ultimii cincizeci de ani. 

— Da, trebuie să aibă un motiv pentru ceea ce a făcut, spuse 
Carlo, dar pe mine mă intrigă relaţia lui cu Robert Brown, după 
cât se pare, un foarte respectabil american aparţinând elitei, 
prieten apropiat al aproape tuturor membrilor din administraţia 
Bush, preşedinte al unei fundaţii cu prestigiu internaţional. Nu 
ştiu, dar ceva nu se potriveşte. 

— Nu ştim nici cu ce se ocupă Tannenberg, spuse Muller. 

— Cu antichităţile, după cum se spune în raport, arătă 
profesorul Hausser. 

— Asta e o chestie atât de ambiguă... Dar cum a putut să fie 
invizibil toţi aceşti ani cu asemenea relaţii de prietenie? se 
întrebă Mercedes cu voce tare. 

— Ar trebui să obţinem informaţii despre acel Robert Brown. 
Presupun că Luca va reuşi. Dar acum trebuie să hotărâm ce 
facem, nu credeţi? 

Toţi fură de acord. Era momentul să decidă ce demersuri 
trebuiau făcute. Conveniră ca Mercedes, Hans şi Bruno să 
rămână încă două sau trei zile la Roma ca să aştepte veşti de la 
Amman. De asemenea, aveau să-i ceară lui Marini ca fie 
compania acestuia, fie o alta, pe care le-ar recomanda-o, să le 
întocmească un raport despre Robert Brown. 

— Bine, să presupunem că Alfred Tannenberg este cel pe care 
îl căutăm. Cum îl vom ucide şi când? întrebă Mercedes. 

— Luca mi-a vorbit despre anumite agenţii care fac tot felul de 
treburi, v-am mai spus, grăi Carlo. 

— Atunci, să căutăm de îndată una dintre acestea şi să 
angajăm un om! insistă Mercedes. Trebuie să fim pregătiţi pentru 
atunci când ni se va confirma identitatea lui Tannenberg. Cu cât 
terminăm mai repede, cu atât mai bine. Aşteptăm acest moment 
de o viaţă întreagă. În ziua în care monstrul va fi mort, voi dormi 
liniştită. 

— ÎI vom ucide, Mercedes, să n-ai nici cea mai mică îndoială, 
afirmă răspicat Bruno Muller, dar trebuie să avem grijă. Presupun 
că nimeni nu se prezintă la o agenţie dintr-asta spunând că vrea 
să angajeze un asasin. 

Mi se pare, Carlo, că, profitând de prietenia ta cu Luca Marini, 
el ar trebui să fie cel care să ne îndrume în toată treaba asta. 


Stătură de vorbă până în zori. Nu voiau să treacă nimic cu 
vederea sau să lase pe mai târziu. Simţeau că sunt aproape de 
ţintă; în sfârşit, aveau să îndeplinească jurământul pe care îl 
făcuseră cu atâţia ani în urmă. Niciunul dintre ei nu se gândea că 
răzbunarea sosise prea târziu. Important era să o îndeplinească. 

Îşi împărţiră sarcinile şi căzură de acord să scoată din bancă un 
fond ca să-i plătească pe Luca Marini şi pe omul care urma să 
accepte să-l curețe pe Tannenberg. 

x x * 

În cafeneaua IlI Greco de pe Via Condotti aproape că nu era 
nimeni. Carlo Cipriani şi Luca Marini beau un cappuccino. Era 
cald pentru luna septembrie, iar turiştii nu ocupaseră încă Piața 
Spaniei. Nici magazinele elegante de pe Via Condotti nu-şi 
deschiseseră încă porţile. La ora aceea, Roma încă se mai 
scutura de somn. 

— Carlo, cu ani în urmă, mi-ai salvat viața. Tumoarea aceea... 
N-o să-ți reproşez nimic din ceea ce vei face, dar, spune-mi, ce e 
în spatele acestei poveşti? 

— Dragă prietene, există lucruri care nu se pot explica. Nu 
vreau decât numele şi un contact al uneia dintre acele agenţii 
care au oameni deprinşi cu de toate. 

— Când spui „de toate”, la ce te referi? 

— Ceea ce vrem este cineva care ştie să se descurce, pentru 
că poate va trebui să intre în gura lupului. Să călătoreşti acum în 
Orientul Apropiat nu înseamnă să mergi la Euro Disney. În funcţie 
de ceea ce vei afla, destinaţia poate fi Irakul. Cât crezi că 
valorează azi viaţa în Irak? 

— Mă păcăleşti. Încă nu mi-am pierdut flerul de poliţist. 

— Luca, vreau să mă pui în legătură cu una dintre acele 
agenţii, nimic mai mult. Şi vreau să mă bizui pe discreţia ta, pe 
faptul că vei păstra cuvenitul secret profesional. Tu singur mi-ai 
spus că, dacă ar fi război, n-ai putea să-i ţii acolo pe oamenii tăi, 
tu ai fost cel care mi-a sugerat să angajăm una dintre acele 
agenţii. 

— Există vreo două agenţii alcătuite din foşti membri ai SAS. 
Britanicii sunt cu adevărat profesionişti, eu îi prefer americanilor. 
După părerea mea, cea mai bună este Global Group. Uite, 
adăugă el, dându-i o carte de vizită, ai aici adresa şi numerele de 
telefon. Au sediul central la Londra. Poţi să întrebi de Tom Martin. 


Ne cunoaştem de ceva timp. E un tip cumsecade, dur, suspicios, 
dar cumsecade. O să-i telefonez să-i spun să te trateze ca pe un 
prieten. O să te coste o groază de bani. 

— Îţi mulţumesc, Luca. 

— Nu-mi mulţumi, pentru că sunt îngrijorat; nu ştiu prea bine 
ce vreţi să faceţi tu şi prietenii ăia ai tăi. Cea care mă sperie cel 
mai tare e femeia aceea, Mercedes Barreda. Nu i se citeşte 
niciun pic de milă în privire. 

— Te înşeli în privinţa ei. Este o persoană extraordinară. 

— Îmi închipui că poţi intra în belea foarte uşor. Dacă e aşa, o 
să te ajut cât pot, încă mai am relaţii în poliţie. Incearcă să fii 
prudent şi să n-ai încredere în nimeni. 

— Nici măcar în prietenul tău, Tom Martin? 

— În nimeni, Carlo, în nimeni. 

— Bine, o să ţin seama de sfatul tău. Acum, vreau să-ţi cer un 
alt raport, despre Robert Brown, un raport amănunţit. Vrem să 
ştim totul despre acel mecena. 

— De acord, nicio problemă. Pentru când îl vrei? 

— În clipa asta. 

— Îmi închipuiam. Să zicem trei sau patru zile, ce părere ai? 

— Dacă nu e chip altfel... 

— E minimum necesar... 

x x * 

La aceeaşi oră, în cafeneaua hotelului Excelsior, Ahmed 
Husseini şi Yves Picot se pregăteau şi ei să ia micul dejun. 

Cei doi aveau aproximativ aceeaşi vârstă. Erau arheologi, 
cosmopoliţi, dar destinul îi convertise în doi paria. 

— A fost foarte interesant ceea ce aţi povestit dumneavoastră 
şi soţia dumneavoastră. 

— Mă bucur că sunteţi de această părere. 

— Domnule Husseini, mie nu-mi place să pierd timpul şi 
presupun că nici dumneavoastră, aşa că voi trece direct la 
subiect. Arătaţi-mi, dacă le aveţi, fotografiile celor două tăblițe 
extraordinare despre care aţi vorbit dumneavoastră şi soţia 
dumneavoastră. 

Ahmed scoase fotografiile dintr-o veche servietă de piele şi i le 
dădu lui Picot, care le examină atent o bună bucată de vreme, 
fără să scoată un cuvânt. 

— Ei, bine, ce credeţi? îl întrebă Ahmed cu o oarecare 


nerăbdare. 

— Interesante, dar ar trebui să le văd ca să îmi dau cu părerea 
în cunoştinţă de cauză. Ce doriţi? 

— Ca o misiune arheologică internaţională să ne ajute să 
excavăm rămăşiţele acelui edificiu. Credem că poate fi o casă a 
tăbliţelor anexă templului sau poate o dependinţă a aceluiaşi 
templu. Avem nevoie de echipament modern şi de arheologi cu 
experienţă. 

— Şi de bani. 

— Da, bineînţeles, ştiţi că nu e cu putinţă să faci săpături fără 
bani. 

— Şi, în schimb? 

— În schimbul a ce? 

— Al unei echipe de oameni, materiale şi bani. 

— Gloria. 

— Vă arde de glumă? răspunse supărat Yves Picot. 

— Nu, nu-mi arde. Dacă am găsi nişte tăblițe în care să se 
povestească Geneza!’ dictată de Avraam, descoperirea Troiei sau 
a cetăţii Cnossos, acestea ar fi nişte pecata minuta”. 

— Nu exageraţi! 

— Dumneavoastră cunoaşteţi la fel de bine ca mine 
semnificaţia unei descoperiri de această natură. Ar avea o 
importanţă istorică, pe lângă cea religioasă şi politică. 

— Şi dumneavoastră ce câştigaţi? Strădania dumneavoastră e 
interesantă, ţinând seama de situaţia Irakului. Faptul că vă 
gândiţi să faceţi săpături când, peste puţin timp, veţi fi 
bombardaţi este cel puţin frivol. În plus, şeful dumneavoastră, 
Saddam, este oare dispus să permită ca o misiune arheologică 
străină să înceapă nişte săpături sau o va ţine pe-a lui, adică ne 
va aresta pe toţi acuzându-ne de spionaj? 

— Nu mă faceţi să repet ceva ce ştiţi mai bine decât mine: ar fi 
descoperirea arheologică de cea mai mare importanţă din ultima 


18 Atunci a căzut Avram cu faţa la pământ şi Domnul a vorbit cu el şi i-a spus: 
«Eu însumi, iată, fac legământul meu cu tine: vei fi părintele a mulţime de 
popoare, şi de aci înainte nu te va mai chema Avram, ci va fi numele tău 
Avraam, căci ţi-am hărăzit să fii părintele a o mulţime de popoare»>." (n.a.) 
Biblia, Vechiul Testament, Facerea, versetele 17, 3-5, în traducerea preoţilor 
profesori Vasile Radu şi Gala Galaction, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură 
şi Artă „Regele Carol II”, 1938, p. 15 (nitr.) 

19 „Păcate minore”, cu sensul de fleacuri (în lat. în orig.; n.tr.) 


sută de ani. Cât despre Saddam, nu va împiedica nişte arheologi 
europeni să călătorească în Irak, asta îi va servi drept 
propagandă. Nu vor fi probleme. 

— Numai dacă yankeii nu vă vor bombarda, iar eu nu cred să-i 
intereseze prea mult arheologia. Cu siguranţă că nu ştiu nici 
măcar unde este Ur. 

— Dumneavoastră decideţi. 

— Mă voi gândi. Spuneţi-mi cum să vă găsesc. 

Ahmed Husseini îi dădu cartea de vizită. Cei doi bărbaţi se 
despărţiră cu o strângere de mână. Un alt bărbat care stătea la 
masa de alături şi care citea neatent ziarul reuşise să 
înregistreze toată conversaţia. 


5 


Robert Brown locuia singur. Deşi nu era sută la sută adevărat, 
pentru că Ramón González locuia şi el în casa cu două niveluri 
situată în împrejurimile Washingtonului. 

Casa era mare. Cinci camere, trei livinguri, o sufragerie şi 
biroul, în afara zonei de serviciu, unde Ramón avea propriul 
apartament. 

Majordomul era de treizeci de ani în slujba lui Brown. La 
treburile casei îl ajutau o femeie de origine hispanică, asemenea 
lui, care venea zilnic să facă munca grea, şi grădinarul, un italo- 
american guraliv. 

Ramón González era dominican. Emigrase la New York de 
mână cu fratele său, în urmă cu patruzeci de ani. Găsiseră 
amândoi de lucru în casa unui broker care locuia pe Fifth Avenue. 
Acolo deprinsese meseria de servitor. După ce lucrase la vreo 
două case, îl cunoscuse pe Robert Brown şi, de atunci, nu se mai 
mişcase de lângă el. 

Brown era un şef exigent, dar care îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului în afara casei. De abia vorbea, cerea o discreţie 
totală şi le lăsa mult timp liber. 

Gonzâlez îi era absolut credincios şi se bucura de avantajul de 
a nu fi nevoit să se ocupe decât de bătrânul burlac. 

Pregătise micul dejun în salonaş, unde, la ora aceea, fereastra 
mare lăsa să se strecoare palide raze de soare. 

Brown trebuie că era pe punctul de a cobori; mai erau două 
minute până la ora opt. Se auzi soneria de la intrare, şi Ramón 
Gonzâlez se grăbi să-l primească pe musafirul domului Brown. 

— Bună ziua, domnule Dukais. 

— Bună zi, Ramón, deşi e răcoroasă. Aş dori o cafea tare, cu 
puţină apă, şi... mi-e o foame de lup; ca să ajung la timp, am 
plecat de acasă fără să mănânc. 

Ramón nu făcu niciun comentariu; schiţă doar un zâmbet în 
chip de răspuns şi îl conduse pe Paul Dukais în salon. Acolo îl 
aştepta Robert Brown. Ramón servi micul dejun şi ieşi închizând 


uşa, pentru ca bărbaţii să poată vorbi liniştiţi. 

Brown nu era dintre cei care să piardă timpul, şi cu atât mai 
puţin cu cineva precum Dukais. La urma urmei, ca în atâtea alte 
firme, el deţinea un important pachet de acţiuni la Planet 
Security. Pe Dukais îl cunoscuse când acesta era un vameş 
corupt în docurile de la New York. 

— Am nevoie să trimiţi nişte oameni în Irak. 

— Am câteva mii de oameni pregătiţi. De îndată ce va începe 
războiul, acolo va fi nevoie de securitate. leri m-a sunat omul 
meu de legătură din Departamentul de Stat; se doreşte ca 
oamenii mei să acopere anumite puncte, odată ce trupele 
noastre vor fi în Bagdad. Deja de câteva luni angajez oameni, îi 
am peste tot. 

— Acum ştiu cum funcţionează afacerea, nu-mi mai povesti, 
Paul, şi ascultă. Vreau să trimiţi mai multe grupuri, unii prin 
lordania, alţii prin Kuwait, Arabia Saudită şi Turcia. Parte dintre ei 
vor rămâne în diferite puncte ale frontierelor, unde vor aştepta 
până când vor primi ordine. 

— Ce ordine? 

— Nu-mi pune întrebări prosteşti! 

— Presupun că irakienii trebuie că-şi închid acum frontierele, 
şi, dacă nu o fac ei, o vor face turcii, sau kuwaitienii, sau ştiu eu 
cine. Tu vrei oameni la frontiere şi, în plus, înăuntrul Irakului. Nu 
poţi aştepta ca toată lumea? 

— Nu ţi-am spus să-i trimiţi mâine, îţi cer să organizezi mai 
multe grupuri şi să-i ai pregătiţi pentru când îţi voi da ordinul. 
Străduieşte-te să găseşti oameni care se pot confunda cu 
peisajul. 

— E periculos să introduci oameni înainte de vreme. Prietenii 
noştri de la Apărare organizează un spectaculos foc de artificii 
peste câteva luni, mi s-a spus că la primăvară; să nu facem 
greşeli, pentru că asta ar dăuna afacerii. 

— ţi repet că nu e nevoie să ajungă cu prea mult timp înainte; 
îţi voi spune data exactă când vor trebui să fie înăuntru. Apoi vor 
ieşi la fel de repede cum au intrat; nu vor sta mai mult de trei 
sau patru zile, după ce vor începe bombardamentele. 

— Pe ce o să punem mâna? 

— Pe istoria omenirii. 

— Ce prostie spui? 


— Oamenii tăi se vor pune la ordinele altor oameni care îi vor 
aştepta. Nu mă mai plictisi cu întrebările tale! 

Privirea lui Robert Brown îl sperie pe Paul Dukais. Ştia că nu 
era de glumă cu omul acela. Îi luase ceva timp să-l cunoască, să 
ştie ce se afla în spatele manierelor elegante, şi ceea ce 
descoperise îl făcea să-i fie frică, o frică profundă. Aşa că hotărî 
să nu mai continue să-l provoace. Lui nu trebuia să-i pese de 
ceea ce voia să facă Brown în Irak. 

— Acum, vreau să duceţi o scrisoare la Roma ca să i-o 
înmânaţi lui Ralph Barry. Peste cincisprezece zile, îmi veţi aduce 
răspunsul de la Amman. 

— Bine. 

— Paul, nu avem voie să greşim, este operaţiunea de cea mai 
mare anvergură pe care am organizat-o vreodată. Avem o ocazie 
unică, aşa că să nu faci greşeli! 

— Am făcut până acum? 

— Nu, n-ai făcut. De aceea eşti bogat. 

„Şi în viaţă”, se gândi Dukais. Nu se înşela în privinţa relaţiei 
lui cu Robert Brown; omul acesta discret şi cu o conduită rafinată 
ar fi în stare de orice. El o ştia bine, erau asociaţi de prea mulţi 
ani. 

— Când vei avea planul făcut şi oamenii aleşi, vreau să-mi 
explici totul. 

— Nu-ţi face griji, o să-ţi explic. 

— Paul, nu e nevoie să-ţi spun că această conversaţie n-a 
existat, că nimeni nu trebuie să afle de această însărcinare. Eu 
răspund în faţa consiliului de administraţie al patronatului 
fundaţiei, iar ei nu trebuie să ştie nimic despre asta. Te previn, 
pentru că s-ar putea să te întâlneşti cu vreunul dintre membrii 
consiliului şi să te ia gura pe dinainte. 

— Ţi-am spus să nu-ţi faci griji. 

x kx * 

Bărbatul încheie reuniunea consiliului de administrație. Era 
deja ora prânzului, de care el profita ca să ațipească în liniştea 
biroului său. 

Zgomotul străzii nu ajungea până la etajul douăzeci al 
edificiului din New York, de unde îşi conducea imperiul. 

Anii nu treceau fără să lase urme şi se simţea obosit. Se trezea 
în zori pentru că nu dormea bine noaptea şi îşi umplea timpul 


citind şi ascultând Wagner. Cel mai bine se odihnea la amiază, 
când îşi slăbea cravata, îşi scotea haina şi se trântea pe canapea. 

Secretara lui primise ordine stricte să nu-i facă nicio legătură 
telefonică, şi nici să nu intre să-l deranjeze, orice s-ar fi 
întâmplat. 

Exista doar un telefon care îl putea smulge din somnul 
reparator. Un mic mobil pe care îl purta totdeauna la el, de care 
nu se despărţea nici atunci când, la fel ca în aceste momente, se 
pregătea să doarmă. 

Tocmai se întinsese, când ţârâitul aproape imperceptibil al 
telefonului mobil îl făcu să tresară. 

— Da. 

— George, sunt Frankie. Ai adormit? 

— Eram cât pe-aci. Ce se întâmplă? 

— Am vorbit deja cu Enrique. Am putea merge la Sevilla să 
petrecem câteva zile cu el sau să ne întâlnim într-un loc de pe 
coastă, la Marbella, care e plină de bătrâni ca noi. În Spania, în 
septembrie încă mai e cald. 

— Să vin în Spania? Nu, nu văd de ce ar fi nevoie. Am întins 
prea multe curse, doar n-o să ne prindem şi noi în ele. 

— Şi Alfred... 

— A devenit un bătrân stupid, nu mai controlează nimic. 

— Nu fi nedrept! Alfred ştie ce se pune la cale. 

— Nu, nu mai ştie. Aminteşte-ţi ce a provocat. S-a încăpățânat 
să tragă sforile care nu trebuiau trase, şi acum face exact acelaşi 
lucru. 

— Era fiul lui, tu ai fi făcut la fel. 

— Eu n-am copii, aşa că nu ştiu. 

— Dar eu am copii şi înţeleg că nu se împacă nicicum cu 
gândul. 

— Ar trebui s-o facă, ar trebui să accepte lucrurile aşa cum 
sunt. Nu-i poate reda viaţa lui Helmut. Băiatul a făcut pe 
deşteptul. Alfred cunoaşte regulile, ştia ce se putea întâmpla. ŞI 
acum greşeşte din nou în privinţa acelei nepoate capricioase. 

— Eu nu cred că a devenit un pericol. El ştie ce e în joc, iar 
nepoata lui e o femeie inteligentă. 

— Care i-a sucit minţile şi din pricina căreia, de câtva timp, 
face numai greşeli. L-am rugat să-i spună adevărul. N-a vrut. 
Preferă să continue să joace teatru în faţa ei. Nu, Frankie, nu 


putem sta fără să facem nimic. N-am ajuns până aici pentru ca 
un bătrân sentimental să strice totul. 

— Şi noi suntem bătrâni. 

— lar eu vreau să fiu în continuare. Tocmai am încheiat o 
reuniune a consiliului de administraţie; trebuie să ne pregătim de 
război. 

O să câştigăm bani serioşi, Frankie. 

— Nici ţie, nici mie nu ne mai pasă de bani, George. 

— Nu, ai dreptate, nu e vorba despre bani. E vorba despre 
putere, să ştim că suntem printre cei care trag sforile. Acum, 
dacă nu te deranjează, am nevoie de odihnă. 

— Ah, era să uit. Săptămâna viitoare voi veni la New York. 

— Atunci, bătrâne prieten, vom găsi un mod de a ne vedea. 

— l-am putea spune lui Enrique să vină şi el la New York. 

— Prefer să-l văd la New York, decât la Sevilla. Nu-mi place să 
merg acolo, prea mare deranjul. 

— Intotdeauna ai fost puţin paranoic, George. 

— Eu sunt prudent, de aceea am ajuns până aici. Îţi amintesc 
că mulţi alţii au căzut pentru că au comis greşeli. Şi eu am chef 
să-l văd pe Enrique, dar prefer să n-o fac, dacă asta ne pune în 
primejdie. 

— Suntem de-acum bătrâni, nimeni nu ştie... 

— Taci! iți repet că vreau să fiu bătrân în continuare. O să te 
anunţ dacă e posibil să ne vedem la New York. 

x x * 

Frank dădu pe gât un whisky, în vreme ce punea receptorul în 
furcă. George, prudentul şi  suspiciosul George, dovedise 
întotdeauna că avea dreptate. 

Sună dintr-un clopoțel de argint pe care îl ţinea pe masa din 
birou, şi, o clipă mai târziu, intră un bărbat îmbrăcat în uniformă 
albă. 

— Aveţi nevoie de mine, domnule? 

— José, au ajuns domnii pe care îi aştept? 

— Încă nu, domnule. Turnul de control ne va înştiinţa de îndată 
ce se va apropia avioneta. 

— Bine, să mă anunţi. 

— Da, domnule. 

— Şi soţia mea? 

— Doamna se odihneşte; o durea capul. 


— Şi fiica mea? 

— Doamna Alma a plecat de dimineaţă devreme cu soţul 
dumneaei. 

— E adevărat... Adu-mi alt whisky şi ceva de mâncare. 

— Da, domnule. 

Servitorul ieşi în linişte. Lui Frank, Jose 
bună. Era discret, eficient şi vorbea puţin. Il îngrijea mai bine 
decât îl îngrijise vreodată capricioasa lui soţie. 

Emma era prea bogată. Asta fusese defectul ei major, deşi 
pentru el a însemnat un avantaj. Mă rog, iar urâţenia atârnase ca 
o povară. 

Cu tendinţă de îngrăşare, mică de statură şi brunetă, foarte 
brunetă. Culoarea pielii Emmei era aproape neagră, o piele 
fleşcăită, lipsită de delicateţe. Nu semăna cu Alicia. 

Alicia era neagră. Cu desăvârşire neagră şi frumoasă, 
scandalos de frumoasă. Erau de cincisprezece ani împreună. O 
cunoscuse în barul acelui hotel din Rio pe când îl aştepta pe unul 
dintre asociaţii săi. Fata mersese drept la ţintă, oferindu-i-se fără 
înconjur. Şi-a păstrat-o pentru totdeauna. Era a lui, îi aparţinea, şi 
ea ştia ce soartă ar putea avea dacă ar îndrăzni să-l înşele cu 
altul. 

El era bătrân, într-adevăr, şi de aceea o plătea generos. Când 
el avea să moară, Alicia putea să cheltuiască averea pe care 
urma să i-o lase moştenire, în afară de frumosul atic din Ipanema 
şi de bijuteriile pe care i le tot dăruise. 

Când o cunoscuse, Alicia tocmai împlinise douăzeci de ani; era 
aproape o copilă, cu picioare lungi şi gât interminabil; el era un 
bărbat de şaptezeci de ani care nu-şi arăta vârsta. Işi putea 
permite o fată ca ea: avea suficient de mulţi bani pentru ca unele 
femei să joace teatru făcându-l să se considere încă bărbat. 

Avea să o sune pe Alicia şi să se ducă să-i facă o vizită la Rio. 
Să fie pregătită. 

In realitate, nu-i plăcea să iasă prea mult din imensitatea 
fermei sale, situată la marginea selvei. Acolo se simţea în 
siguranţă, cu oamenii lui străbătând zi şi noapte perimetrul de 
nenumărați kilometri, protejat pe deasupra de un sofisticat 
sistem de senzori şi de alte dispozitive care făceau imposibilă 
pătrunderea intruşilor. 

Dar gândul la Alicia îi produsese un tremur de vitalitate, iar, la 


îi făcea o impresie 


vârsta lui, aceasta era nepreţuită. În plus, trebuia să meargă la 
New York, aşa că oricum era nevoit să treacă pe la Rio. 


6 


Clara Tannenberg şi Ahmed Husseini aşteptau nerăbdători un 
taxi la intrarea în hotelul Excelsior. Niciunul din ei nu acordă 
atenţie unui bărbat zvelt, cu păr şaten, care cobora nervos din alt 
taxi şi intra în hotel ca o vijelie. 

Taxiul lor sosi un minut mai târziu, aşa că nu-l putură vedea pe 
acelaşi bărbat ieşind din Excelsior şi strigând după taxiul în care 
tocmai urcaseră. 

Bărbatul intră din nou şi se îndreptă spre recepţie. 

— Au plecat... V-ar deranja să-mi spuneţi dacă mergeau la 
aeroport, dacă părăseau Roma? 

Recepţionerul îl privi cu neîncredere, cu toate că aspectul 
individului era cât se poate de normal. Trăsături plăcute, părul 
tuns scurt, ţinută elegantă, deşi era îmbrăcat sport... 

— Domnule, nu vă pot da această informaţie. 

— E foarte important să vorbesc cu ei. 

— Înţelegeţi-mă, domnule, noi nu ştim unde merg clienţii noştri 
când părăsesc hotelul. 

— Dar, când au cerut taxiul, or fi spus pe unde... Vă rog, vă 
implor, e foarte important! 

— Păi, nu ştiu ce să vă spun, lăsaţi-mă să mă consult... 

— Dacă aţi fi atât de amabil să-mi spuneţi doar dacă se 
îndreptau spre aeroport... 

Ceva din glasul şi din privirea bărbatului îl făcu pe bătrânul 
recepţioner să încalce codul profesional. 

— De acord, mergeau la aeroport. Azi-dimineaţă au schimbat 
data zborului la Amman, avionul lor pleacă peste o oră. Au ajuns 
târziu, doamna a întârziat şi... 

Bărbatul alergă din nou spre ieşirea din hotel, unde se urcă în 
primul taxi care trecea. 

— La aeroport, repede! 

Taximetristul, un bătrân roman, privi prin oglinda retrovizoare. 
Categoric, era singurul taximetrist din toată Roma care nu se 
molipsea de graba clienţilor, aşa că merse foarte încet până la 


Fiumicino, în ciuda disperării pe care o vedea reflectată pe chipul 
pasagerului său. 

Odată ajuns la aeroport, căută pe un monitor datele pentru 
plecările zborurilor spre Amman şi se îndreptă iute spre poarta 
pe unde trebuiau să se îmbarce pasagerii cu destinaţia lordania. 

Prea târziu. Toţi pasagerii trecuseră deja de controlul vamal şi 
un carabiniere refuză să-l lase să treacă. 

— Sunt nişte prieteni, n-am putut să-mi iau rămas-bun de la ei, 
doar un minut. Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă să trec! 

Carabinierul se dovedi a fi de neclintit, cerându-i să plece. 

Incepu să umble prin aeroport fără o ţintă precisă, fără să ştie 
ce să facă, nici în cine să se încreadă. Ştia doar că trebuia să îi 
vorbească femeii aceleia oriunde ar fi, oricât l-ar costa, chiar 
dacă ar fi s-o urmeze până la capătul pământului. 

XXX 

Pe scara avionului, simţiră fierbinţeala soarelui amestecată cu 
aroma mirodeniilor. Se întorceau acasă, se întorceau în Orient. 
Ahmed cobora scara avionului în faţa Clarei, cărând o sacoşă de 
la Vuitton. In spatele ei, un bărbat nu o pierdea din ochi, chiar 
dacă încerca să rămână neobservat. 

Nu avură nicio problemă să treacă prin vamă. Paşapoartele 
diplomatice le deschideau toate uşile, şi Ammanul, chiar dacă 
jura credinţă Washingtonului, avea propria politică, şi aceasta nu 
trecea drept potrivnică lui Saddam, oricât de puţin îl agrea pe 
dictatorul irakian. Dar Orientul este Orient, iar foarte 
occidentalizata familie regală iordaniană era expertă în cea mai 
subtilă diplomaţie. 

O maşină care îi aştepta pe Clara şi pe Ahmed la ieşirea din 
aeroport îi conduse la hotelul Marriott. Era deja târziu, aşa că 
luară cina în cameră. Intre ei era aceeaşi încordare. 

— O să-l sun pe bunicul meu. 

— Nu e o idee bună. 

— De ce? Suntem la Amman. 

— Cu americanii supraveghind peste tot. Mâine vom trece 
graniţa. Nu poţi aştepta? 

— Nu, nu pot. Am chef să stau de vorbă cu el. 

— Uite ce e, m-am săturat de capriciile tale. 

— i se pare un capriciu că vreau să vorbesc cu bunicul meu? 

— Ar trebui să fii mai prudentă, Clara. 


— De ce? De o viaţă întreagă aud că trebuie să fiu discretă şi 
prudentă, de ce? 

— Întreabă-l pe bunicul tău, răspunse Ahmed prost dispus. 

— Te întreb pe tine. 

— Eşti inteligentă, Clara, capricioasă, dar inteligentă, şi 
presupun că de-a lungul anilor vei fi tras propriile concluzii, chiar 
dacă bunicul tău continuă să te trateze ca pe o copilă. 

Clara rămase tăcută. De fapt, nu ştia dacă voia să i se spună 
tot ceea ce intuia. Dar existau atâtea lucruri nelămurite... Se 
născuse la Bagdad, la fel ca mama ei, şi îşi petrecuse copilăria şi 
adolescenţa între Cairo şi Bagdad. lubea deopotrivă ambele 
oraşe. Îi fusese foarte greu să-l convingă pe bunicul ei să-i 
permită să-şi termine studiile în Statele Unite. Reuşise până la 
urmă, ştiind însă că îi pricinuia bunicului ei o mare nelinişte. 

Se simţise bine în California, San Francisco era oraşul în care 
devenise femeie, dar ştiuse întotdeauna că nu avea să rămână 
să trăiască acolo. Îi era dor de Orient, de miros, de arome, de 
sensul timpului... şi de limba arabă. Ea gândea în arabă, simţea 
în arabă. De aceea se îndrăgostise de Ahmed. Tinerii americani i 
se păreau serbezi, chiar dacă o făcuseră să descopere tot ceea 
ce ei, ca femeie, îi era ascuns în Orient. 

— Oricum, o să-l sun. 

Îi ceru telefonistei să-i facă legătura cu Bagdadul. Aşteptă 
câteva minute până auzi vocea Fatimei. 

— Fatima, sunt Clara! 

— Copila mea, ce bucurie! Îl anunţ de îndată pe domnul. 

— N-a adormit? 

— Nu, nu; citeşte în bibliotecă, va fi bucuros să vorbească 
numaidecât cu tine... 

Prin telefon, auzea vocea Fatimei chemându-l pe Ali, servitorul 
bunicului ei, ca să-l anunţe pe acesta. 

— Clara, draga mea... 

— Bunicule... 

— Sunteţi la Amman? 

— Tocmai am sosit. De abia aştept să te văd, să fiu acasă. 

— Ce-ai păţit? 

— De ce mă întrebi? Te miră că vreau să te văd? 

— Nu, dar te cunosc. De mică alergai întotdeauna ca să te 
refugiezi la mine în braţe când ţi se întâmpla ceva, chiar dacă nu- 


mi spuneai despre ce era vorba. 

— N-au mers bine lucrurile la Roma. 

— Am aflat deja. 

— Ai aflat? 

— Da, Clara, ştiu. 

— Dar cum de ştii? 

— Ai de gând acum să-mi pui întrebări? 

— Nu, dar... 

Bărbatul oftă obosit. 

— Şi Ahmed? 

— E aici. 

— În regulă, am pregătit totul ca să vă întoarceţi cu bine 
acasă. Cheamă-l pe soţul tău la telefon. 

Clara îi întinse telefonul lui Ahmed, şi acesta vorbi scurt cu 
bunicul soţiei sale. Îi voia cât mai curând la Bagdad. 

La primă oră a dimineţii, Clara şi Ahmed erau în holul hotelului, 
aşteptând maşina care urma să-i ducă în Irak. Niciunul nu-şi dădu 
seama că patru bărbaţi, care aparent nu se cunoşteau între ei, îi 
supravegheau. Cu o noapte înainte, îi trimiseseră raportul lor lui 
Marini. Până în momentul acela, nu apăruse nicio noutate. 

La trecerea frontierei, Ahmed şi Clara nu întâmpinară 
probleme, dar oamenii lui Marini, da. Se împărţiseră doi câte doi 
şi plătiseră pentru ca nişte şoferi experţi să-i ducă de cealaltă 
parte. Nu fusese uşor, pentru că nimeni care nu avea familie în 
lrak sau care nu se îndeletnicea cu contrabanda nu avea vreun 
interes prea mare să treacă graniţa. 

Reuşiseră, plătindu-i cu generozitate pe şoferii recomandaţi de 
hotelul din Amman, cărora le dăduseră o primă ca să nu piardă 
din ochi o maşină Toyota de teren, de culoare verde, care 
mergea în faţa lor. 

Nu era mult trafic pe şoseaua spre Bagdad, dar îndeajuns cât 
să-ţi dai seama că pe acolo ieşea şi intra totul. 

Când ajunseră la Bagdad, era deja noapte. Una dintre maşini 
urmări Toyota până într-un cartier al oraşului, iar cealaltă se 
îndreptă spre hotelul Palestina. Li se spusese că acolo se aflau 
majoritatea occidentalilor, şi, la urma urmei, ei se prezentau 
drept oameni de afaceri, chiar dacă era cel puţin suspect să 
afirme că, în acele împrejurări politice, urmau să facă afaceri la 
Bagdad. 


Toyota frână lângă un grilaj şi aşteptă ca acesta să se 
deschidă. Oamenii lui Marini nu se opriră. De-acum, ştiau unde 
locuieşte Clara Tannenberg. A doua zi, urmau să vină să arunce o 
privire. 

Casa cu două niveluri, păzită de nişte bărbaţi înarmaţi 
nevăzuţi, se afla în mijlocul unei grădini foarte îngrijite. Casa 
Galbenă, cum era cunoscută din pricina culorii aurii în care era 
mereu impecabil zugrăvită, se afla într-un cartier rezidenţial. 
Inainte, fusese reşedinţa unui negustor britanic. 

Fatima aştepta în vestibul, moţăind, aşezată pe un scaun. O 
trezi zgomotul porţii. Clara o îmbrăţişă cu căldură. Femeia era 
şiită, şi o îngrijise pe Clara de când era mică. La început, se 
temuse de veşmintele negre ale Fatimei, dar se obişnuise şi, mai 
târziu, găsise în ea gingăşia care îi lipsea mamei ei. 

Fatima rămăsese văduvă de foarte tânără. Se văzuse nevoită 
să trăiască în casa soacrei ei, unde nu fusese niciodată bine 
primită, şi nici bine tratată. Dar se împăcase cu soarta fără să 
protesteze, în vreme ce îşi creştea singurul fiu. 

Intr-o zi, soacra ei o trimisese la casa aceea unde locuia un 
străin cu tânăra lui soţie, o egipteancă, doamna Alia. Şi acolo 
rămăsese pentru totdeauna. li slujise pe Alfred Tannenberg şi pe 
soţia sa, îi însoţise în deplasările lor la Cairo, unde cuplul avea o 
altă reşedinţă, şi, mai ales, se ocupase mai întâi de fiul familiei, 
Helmut, şi apoi de fiica acestuia, Clara. 

Acum, era deja o bătrână care-şi pierduse fiul în blestematul 
de război cu lranul. Nu mai avea pe nimeni, în afară de Clara. 

— Copila mea, nu arăţi deloc bine. 

— Sunt obosită. 

— Ar trebui să nu mai călătoreşti şi să faci un copil, pentru că 
îmbătrâneşti. 

— Ai dreptate; când voi găsi Biblia de Lut, o voi face şi pe asta, 
răspunse Clara râzând. 

— Vai, copilă, ai grijă să nu păţeşti ca mine! Am avut un singur 
fiu, şi, cum l-am pierdut, am rămas singură. 

— Mă ai pe mine. 

— Da, e adevărat, te am pe tine; altminteri, nu ştiu la ce mi-ar 
folosi să mai trăiesc. 

— Haide, Fatima, nu fi patetică, tocmai m-am întors. Şi 
bunicul? 


— Se odihneşte. Astăzi a fost plecat de acasă toată ziua şi a 
venit obosit şi îngrijorat. 

— A spus ceva? 

— Doar că nu vrea să ia cina; s-a închis în camera lui şi a 
poruncit să nu-l deranjăm. 

— Atunci, o să-l văd mâine. 

Ahmed se îndreptă spre camera lui, în vreme ce Fatima şi 
Clara continuau să vorbească. Era obosit. A doua zi avea să 
meargă să lucreze la minister, unde trebuia să prezinte un raport 
despre congresul de la Roma. Un eşec nemaipomenit! Dar el era 
un privilegiat. Nu uita acest lucru, chiar dacă îi era greață din 
această pricină. De ani de zile se simţea stingher în pielea lui. 
Mai întâi, descoperise că familia sa aparţinea elitei unui regim 
dictatorial. Dar nu avusese curajul să renunţe la atâtea privilegii 
şi preferase să se amăgească singur, spunându-şi că loialitatea 
lui era faţă de familia sa, nu faţă de Saddam. Apoi, o cunoscuse 
pe Clara şi familia Tannenberg şi viaţa lui se prăbuşise pentru 
totdeauna într-o prăpastie. Devenise corupt, cum nu se gândise 
vreodată că avea să ajungă. Nu putea da vina pe Alfred. El 
acceptase să intre în organizaţia acestuia şi să-l moştenească, 
ştiind ce însemna acest lucru. Dacă poziţia lui faţă de Saddam 
era solidă pe baza legăturilor lui familiale, cu Alfred devenise de 
neatins, dat fiind că acesta avea prieteni puternici în preajma 
dictatorului. 

Dar lui Ahmed îi venea din ce în ce mai greu să trăiască 
împăcat cu el însuşi şi, mai ales, cu o femeie precum Clara, care 
refuza să vadă ce se întâmplă în jurul lor, care prefera să trăiască 
în ignoranță ca să nu simtă oroarea şi ca să-i poată iubi în 
continuare pe cei dragi. 

Nu o mai iubea, deşi, de fapt, poate că nu o iubise niciodată. 
Când s-au cunoscut la San Francisco, s-a gândit că fata era 
numai bună pentru o aventură. Vorbeau în arabă, aveau la 
Bagdad prieteni comuni, amândoi îşi cunoscuseră unul altuia 
familiile, deşi ei doi aproape că nu avuseseră nimic de-a face. 

l-a unit faptul că erau emigranţi. Clara era o emigrantă de lux, 
cu bani din belşug în contul ei curent. El dispunea de suficiente 
fonduri ca să locuiască într-o mansardă comodă de unde vedea 
răsăritul soarelui peste golful San Francisco. 

S-au mutat împreună; aveau multe lucruri în comun: amândoi 


erau irakieni, arheologi, limba lor maternă era araba şi aveau 
aceeaşi senzaţie de libertate în Statele Unite, deşi le era dor de 
ţara lor şi de oamenii de acolo. 

Când tatăl lui l-a vizitat la San Francisco, l-a somat să se 
însoare cu Clara. Era o alianţă plină de avantaje, iar el intuia că 
lucrurile aveau să se schimbe. Printre diplomaţi, se scurgea 
această informaţie, şi era evident că Saddam nu mai era o 
marionetă necesară administraţiei Statelor Unite. Astfel că 
trebuia să se gândească la viitor: s-a însurat cu fata aceea aleasă 
de soartă, extrem de bogată şi peste măsură de ocrotită şi de 
alintată. 

— Ah, erai deja aici! îi spuse soţia lui în chip de salut. Mă 
deranjează că nu o bagi în seamă pe Fatima. Ai trecut prin faţa ei 
fără ca măcar s-o priveşti. 

— l-am spus noapte bună. N-am nimic altceva să-i spun. 

— Ştii ce înseamnă Fatima pentru mine. 

— Da, ştiu ce înseamnă pentru tine. 

Tonul lui Ahmed o surprinsese, deşi, de fapt, în ultima vreme, 
soţul ei se comporta de parcă ar fi fost tot timpul deranjat, iar ea, 
o povară greu de suportat. 

— Ce-i cu tine, Ahmed? 

— Cu mine? Nimic, doar că sunt obosit. 

— Te cunosc şi ştiu că se întâmplă ceva cu tine. 

Ahmed o privi stăruitor. Avea chef să-i spună limpede şi 
răspicat că nu-l cunoaşte, că de fapt nu-l cunoscuse niciodată şi 
că este sătul de ea şi de bunicul ei, dar că acum e prea târziu ca 
să mai scape. Dar nu-i spuse niciun cuvânt. 

— Hai să ne odihnim, Clara! Mâine avem de lucru. Eu trebuie 
să merg la minister şi, în plus, trebuie să pregătim serios 
săpăturile. După cum mi s-a spus la Roma, va fi război, deşi aici 
nimeni nu vrea să creadă asta. 

— Bunicul meu, da. 

— Da, bunicul tău crede. Hai la culcare! Vom desface bagajele 
mâine. 

x kx * 

Alfred Tannenberg era în biroul lui cu unul dintre asociaţi, 
Mustafa Nassir. Se certau de mama focului când intră Clara. 

— Bunicule... 

— Ah, eşti deja aici! Intră, copilă, intră. 


Tannenberg îşi aţinti privirea de oţel asupra lui Nassir, şi 
acesta zâmbi cu gura până la urechi. 

— Draga mea copilă, de cât timp nu te-am văzut! Nu-mi mai 
faci onoarea să vii să ne vizitezi la Cairo... Fiicele mele întreabă 
mereu de tine. 

— Salut, Mustafa. 

Tonul Clarei nu era prietenos, căci auzise cum se certa bunicul 
ei cu egipteanul. 

— Clara, avem de lucru; te voi chema de îndată ce termin. 

— De acord, bunicule, o să ies la cumpărături. 

— Să fii însoţită. 

— Da, da; de altfel, merg cu Fatima. 

Clara ieşi însoţită de Fatima şi de un bărbat care îndeplinea 
funcţia de şofer şi de gardă de corp. Se îndreptară spre centrul 
Bagdadului în Toyota verde. 

Oraşul era o umbră palidă a ceea ce fusese în trecut. 
Embargoul la care Statele Unite supunea regimul lui Saddam îi 
sărăcise pe irakieni, care trebuiau să-şi stoarcă minţile ca să 
supravieţuiască. 

Spitalele încă mai funcționau graţie câtorva ONG-uri, dar, pe zi 
ce trecea, era şi mai stringentă nevoia de medicamente şi de 
alimente. 

Clara simţi o ură profundă faţă de Bush pentru ceea ce le 
făcea. Ei nu-i plăcea Saddam, dar îi ura pe cei care îi încercuiau, 
sufocându-i. 

Străbătură bazarul, până când găsi un cadou pentru Fatima, 
căci era ziua ei de naştere. Niciuna din cele două femei nu-şi 
dădu seama de prezenţa acelor străini care păreau că le 
urmăresc pe străduţele întortocheate ale bazarului. Dar garda de 
corp detectă prezenţa a doi bărbaţi, cu înfăţişarea unor turişti 
rătăciţi, pe care îi întâlneau la fiecare colţ de stradă. Nu le spuse 
nimic femeilor, ca să nu le alarmeze. 

Când reveniră la Casa Galbenă, bărbatul merse să-l vadă pe 
Alfred Tannenberg, luând-o înaintea Clarei. Mustafa Nassir 
plecase deja. 

— Erau patru bărbaţi, doi câte doi, îi explică garda de corp 
patronului său. Era evident că ne urmăresc. De altfel, îi trăda 
înfăţişarea. Felul de a se îmbrăca, trăsăturile feţei... sunt sigur că 
nu erau irakieni, şi nici egipteni sau iordanieni... Nici nu vorbeau 


englezeşte, mi s-a părut că vorbeau italieneşte. 

— Ce crezi că voiau? 

— Să ştie unde merge domnişoara. Nu cred că aveau intenţia 
să-i facă ceva, deşi... 

— Nu se ştie niciodată. Ai grijă să nu meargă nicăieri singură, 
iar alţi doi oameni să vă însoţească mereu înarmaţi. Dacă i se 
întâmplă ceva nepoatei mele, nu veţi mai trăi ca să povestiţi. 

Nu era nevoie să rostească această ameninţare. Yassir nu avea 
nici cea mai mică îndoială că, dacă i s-ar întâmpla ceva Clarei, el 
ar plăti cu viaţa, şi n-ar fi nici primul, nici ultimul om care ar muri 
din dorinţa expresă a lui Tannenberg. 

— Da, domnule. 

— Întăreşte paza casei. Vreau controale stricte la tot ce intră şi 
iese. Să n-aud de grădinari necunoscuţi care vin să ţină locul unui 
văr bolnav, nici de vânzători ambulanți amabili. Nu vreau să văd 
nicio figură necunoscută, cu excepţia celor autorizate de mine 
personal. Acum, îi vom surprinde pe aceşti misterioşi urmăritori. 
Vreau să ştiu cine sunt, cine îi trimite şi pentru ce. 

— Va fi greu să-i prindem pe toţi. 

— N-am nevoie de toţi; unul e de-ajuns. 

— Da, domnule, dar va fi nevoie ca domnişoara Clara să iasă 
din nou. 

— Da, într-adevăr. Nepoata mea va fi momeala. Dar 
străduieşte-te ca ea să nu-şi dea seama şi, mai ales, să nu 
păţească nimic! Răspunzi cu viaţa, Yassir. 

— Ştiu, domnule. Nu va păţi nimic. Aveţi încredere în mine. 

— N-am încredere decât în mine, Yassir, dar nu cumva să dai 
greş. 

— N-o voi face, domnule. 

Tannenberg o chemă pe nepoata sa. Timp de o oră, îi ascultă 
plângerile despre cele întâmplate la Roma. El ştia din capul 
locului că lucrurile nu puteau ieşi bine. Prietenii lui voiau să cadă 
Saddam ca să organizeze o misiune arheologică, cu scopul de a 
scoate la iveală resturile acelui edificiu găsit între anticele Ur şi 
Babilon. O misiune care, în afară de Biblia de Lut, avea să smulgă 
din pământ, fără îndoială, alte tăblițe şi vreo statuie. O misiune 
ca atâtea altele pe care le finanţase. Dar nu mai putea aştepta. 
Nu, ştia că îşi consuma ultimele zile de viaţă. li mai rămâneau 
poate trei, patru, cel mult şase luni. li ceruse medicului să-i 


spună adevărul, iar acesta era că se apropia de sfârşit. Avea 
optzeci şi cinci de ani şi ficatul plin de mici tumori. Nu trecuseră 
nici doi ani de când i se extirpase o bucată din acel organ vital. 

Clara rămânea în grija lui Ahmed şi avea bani suficienţi cât să 
trăiască tot restul vieţii, dar voia, mai ales, să-i facă un dar, cel 
pe care ea îl cerea de când era o adolescentă: să fie arheologul 
care să găsească Biblia de Lut. De aceea o trimisese la Roma: ca 
să facă publică existenţa acelor două tăblițe pe care el le găsise 
pe vremea când era mai tânăr decât era ea acum. 

Comunitatea arheologică putea râde cât poftea de povestea 
tăbliţelor lui Avraam, dar ştia deja de existenţa lor, deşi o 
considera o fantezie. Nimeni nu-i putea răpi nepoatei sale gloria. 
Nimeni, nici măcar ei, prietenii lui cei mai dragi. 

Avea deja pregătită scrisoarea pe care unul dintre oamenii lui 
urma să o ducă la Amman ca să-i fie înmânată altui om, care, la 
rândul său, trebuia să o ducă până la Washington, în biroul lui 
Robert Brown, pentru ca acesta, la rândul său, să i-o înmâneze 
lui George Wagner, dar, înainte de a o trimite, trebuia să se 
ocupe de acei intruşi care o urmăreau pe Clara; poate că avea să 
fie nevoie să mai adauge încă ceva. Spera să vorbească diseară 
cu Ahmed. De dimineaţă, când acesta îi înmânase scrisoarea din 
partea lui Brown, îl găsise încordat. 

Avea încredere în Ahmed pentru că îi cunoştea ambiția şi 
dorinţa de a scăpa pentru totdeauna din lrak. Acest lucru era 
posibil doar cu banii lui. Banii pe care îi va moşteni Clara şi de 
care Ahmed se va bucura cât timp va fi cu nepoata lui. 

x x * 

Oamenii lui Marini erau pregătiți de cu zori. Găsiseră un loc 
bun de unde să supravegheze intrările şi ieşirile din Casa 
Galbenă: o cafenea situată la colțul opus al străzii. Patronul era 
amabil şi, deşi încontinuu întreba despre motivele şederii lor la 
Bagdad, locul le slujea ca să nu fie expuşi privirii oamenilor care 
păzeau Casa Galbenă. 

La ora opt, îl văzură ieşind pe Ahmed Husseini în Toyota verde. 
Conducea el, dar alături se afla un bărbat care privea mereu în 
jur. Abia la zece dimineaţa Clara ieşi din casă, însoţită de femeia 
aceea îmbrăcată în negru din cap până în picioare. Erau din nou 
urmate de un bărbat, de această dată într-un Mercedes de teren. 

Echipa lui Marini era în continuare împărţită în două perechi, 


care comunicau prin walkie-talkie. Cei care se aflau în cafenea îi 
anunţară pe colegii lor, care erau într-o maşină închiriată, situată 
cu două străzi mai sus de casă. Aceştia aveau să le urmărească. 

Mercedesul se  îndreptă spre împrejurimile Bagdadului. 
Oamenii lui Marini îl urmăreau plini de încredere. 

Călătoreau de mai bine de o jumătate de oră, când Mercedesul 
se abătu pe un drum de pământ mărginit de palmieri. Oamenii 
Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări şovăiră, dar hotărâră să 
meargă înainte. Mercedesul acceleră, iar urmăritorii acestuia 
păstrară o distanţă prudentă. Ocupanţii maşinii nu erau dispuşi 
să piardă din ochi o femeie care avea să-i conducă la bătrânul pe 
care trebuiau să-l fotografieze. 

Deodată, Mercedesul acceleră, ridicând un nor de praf; o clipă 
mai târziu, de pe două drumuri adiacente apărură mai multe 
maşini de teren, care voiau să se năpustească la primul 
automobil al oamenilor lui Marini. Aceştia îşi dădură seama prea 
târziu că maşinile îi înconjurau şi îi sileau să frâneze. A doua 
maşină a detectivilor italieni se opri brusc. Nu purtau arme, nimic 
cu care să se apere de cei care se apropiau de automobilul 
tovarăşilor lor. Văzură cum îi scoteau din maşină şi începeau să-i 
lovească. Nu ştiau ce să facă: dacă veneau în ajutorul lor, şi ei ar 
fi devenit nişte victime, dar nici nu puteau asista netulburaţi la 
cotonogeala aceea brutală. Hotărâră să se întoarcă la şosea în 
căutare de ajutor, aşa că merseră în marşarier. Nu fugeau, îşi 
spuneau ei, deşi înăuntrul lor ştiau că, într-un fel, asta făceau. Nu 
văzură că pe unul din tovarăşii lor îl obligară să cadă în genunchi 
şi că îl împuşcară în ceafă şi că, în acel moment, celălalt nu se 
putu stăpâni să nu vomite. Două minute mai târziu, amândoi 
zăceau morţi în şanţul de scurgere. 

x kx * 

Carlo Cipriani îşi acoperi faţa cu mâinile. Mercedes era palidă, 
dar impasibilă, aşezată lângă el, în vreme ce Hans Hausser şi 
Bruno Muller aveau reflectate pe chipuri oroarea şi neliniştea 
pricinuite de ceea ce le povestea Luca Marini. 

Veniseră la biroul preşedintelui Agenţiei de Investigaţii şi 
Asigurări. Marini îi invitase. Firma era în doliu. Tăcerea angajaţilor 
nu lăsa nicio urmă de îndoială. 

A doua zi, urma să sosească avionul cu cele două cadavre ale 
oamenilor Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări. 


Asasinaţi. Fuseseră asasinați după ce primiseră o ciomăgeală 
zdravănă. Tovarăşii lor nu ştiau ce spuseseră, şi nici cui. Doar că 
zece maşini de teren, câte cinci de fiecare parte, îi siliseră să se 
oprească. Ei nu putuseră decât să vadă cum îi loveau; când se 
întorseseră mai târziu cu o patrulă a armatei pe care o întâlniseră 
pe şosea, găsiseră trupurile neînsufleţite ale tovarăşilor lor. 
Ceruseră o anchetă şi fuseseră pe punctul de a fi arestaţi ca 
principali suspecți. Nimeni nu văzuse nimic, nimeni nu ştia nimic. 

Poliţia îi interogase prin metode expeditive, lăsându-le urme 
serioase pe faţă, pe piept şi pe burtă. După mai multe ore de 
interogatoriu, fuseseră eliberaţi şi invitaţi să plece cât mai curând 
din Irak. 

Ambasada Italiei prezentase un protest oficial, iar ambasadorul 
ceruse o întrevedere urgentă cu ministrul de externe. | se 
răspunsese că acesta se afla în vizită oficială în Yemen. Fireşte, 
poliţia urma să cerceteze ciudatul incident, care părea opera cine 
ştie cărei bande de delincvenţi care se îndeletniceau cu jafurile. 

În buzunarele morţilor, nu se găsise nimic: nici acte, nici bani, 
nici măcar un pachet de ţigări. Nimic. Asasinii lor furaseră tot. 

Luca Marini retrăise cele mai proaste zile ale lui ca şef al 
Departamentului anti-mafie din Sicilia, când trebuia să le cheme 
pe nevestele tovarăşilor lui ca să le anunţe că soţii lor căzuseră 
loviți de gloanţele pistolarilor. 

Măcar, în împrejurările acelea, era o înmormântare oficială, 
venea ministrul, se punea o medalie pe sicriu şi văduva primea o 
pensie generoasă din partea statului. De această dată însă, 
înhumarea avea să fie privată, nu existau medalii şi trebuiau să 
facă tot posibilul ca presa să nu-şi vâre nasul în această poveste. 

XXX 

— Îmi pare rău, dar ce s-a întâmplat depăşeşte orice ne-am fi 
putut închipui. Consider anulat contractul meu cu voi. V-aţi băgat 
în ceva teribil. Oamenii mei au fost ucişi ca să fiţi avertizaţi să-l 
lăsaţi în pace pe oricine ar fi acela pe care-l căutaţi. 

— Am dori să ajutăm familiile acestor doi oameni, spuse 
Mercedes. Spuneţi-ne suma corectă în astfel de cazuri. Ştiu bine 
că nu le putem reda viaţa, dar măcar să-i ajutăm pe cei pe care i- 
au lăsat în urmă. 

Marini o privi uimit pe Mercedes. Femeia nu bătea câmpii. 
Avea simţul practic pe care îl au toate femeile şi, pe deasupra, nu 


pierdea timpul vărsând lacrimi. 

— Asta depinde de dumneavoastră, răspunse el. Francesco 
Amatore lasă o nevastă şi o fetiţă de doi ani. Paolo Silvestre era 
burlac, dar părinţilor lui le-ar prinde bine un ajutor, căci au şi alţi 
copii pe care să-i scoată la liman. 

— Vi se pare bine un milion de euro, o jumătate de milion 
pentru fiecare familie? întrebă Mercedes. 

— Socotesc că e o sumă generoasă, fu răspunsul lui Luca 
Marini. Dar mai e o problemă pe care trebuie s-o discutăm. Poliţia 
vrea să ştie de ce se aflau în Irak doi dintre oamenii mei, cine a 
plătit ca să-i trimit acolo şi pentru ce. Până acum, m-am scuzat 
cum am putut, dar mâine mă aşteaptă directorul general. Vrea 
răspunsuri, pentru că ministrul i le cere lui. Şi, deşi suntem vechi 
prieteni şi mă va ajuta, trebuie să-i dau aceste răspunsuri. Acum, 
spuneţi-mi ce vreţi să-i fac cunoscut şi ce preferaţi să las 
deoparte. 

Cei patru prieteni se priviră în tăcere, conştienţi de cât de 
delicată era situaţia. Se dovedea a fi destul de complicat să i se 
explice poliţiei motivele pentru care un medic ieşit la pensie, un 
profesor de fizică, un pianist concertist şi o antreprenoare în 
construcţii ar fi apelat la serviciile unei agenţii de investigaţii şi ar 
fi trimis patru oameni în Irak. 

— Spuneţi-ne dumneavoastră care ar fi versiunea cea mai 
plauzibilă, îi ceru Bruno Muller. 

— De fapt, dumneavoastră nu mi-aţi spus niciodată nici de ce 
voiaţi să aflaţi amănunte despre fată, nici pe cine căutaţi în Irak. 

— Asta e o chestiune care nu priveşte pe nimeni, îi spuse 
Mercedes cu un glas îngheţat. 

— Doamnă, există doi morţi, drept pentru care poliţia vrea 
nişte răspunsuri. 

— Luca, ne dai voie să vorbim un minut între noi? îi ceru Carlo 
Cipriani. 

— Da, bineînţeles, puteţi folosi sala de consiliu. Când vă vine 
vreo idee, să mă anunţaţi. 

Preşedintele Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări îi conduse într- 
o sală alăturată biroului său şi ieşi, închizând încet uşa. 

Carlo Cipriani fu primul care vorbi. 

— Avem două posibilităţi: ori spunem adevărul, ori căutăm o 
scuză plauzibilă. 


— Nu există scuze plauzibile pentru două cadavre, observă 
Hans, şi cu atât mai puţin pentru două cadavre de oameni 
nevinovaţi. Măcar de-ar fi fost ale lor... 

— Dacă spunem adevărul, s-a terminat totul. Vă daţi seama? 

În tonul vocii lui Bruno se simţea o undă de nelinişte. 

— Nu sunt dispusă să mă dau acum bătută, aşa că o să ne 
gândim la felul în care să facem faţă acestei situaţii. Asta nu e 
cel mai grav lucru care ni s-a întâmplat în viaţă, ăsta e încă un 
obstacol, dureros şi neaşteptat, dar numai un obstacol. 

— Dumnezeule, cât eşti de dură, Mercedes! 

Lui Carlo îi scăpă exclamaţia din adâncul sufletului. 

— Dură? Tu îmi spui mie că sunt dură? Carlo, sunt ani de zile 
de când ne pregătim, de când spunem că vom fi în stare să 
facem faţă tuturor dificultăţilor. Ei bine, iată-le! Acum, în loc să 
ne lamentăm, haideţi să ne gândim! 

— Nu sunt în stare, spuse Hans Hausser cu voce joasă. Nu-mi 
vine nicio idee. 

Mercedes îi privi cu iritare. Apoi, ridicându-se în picioare, luă 
asupră-şi rezolvarea situaţiei. 

— Bine, Carlo, noi doi suntem vechi prieteni; eu sunt în trecere 
prin Roma şi, dat fiind că războiul pare inevitabil, ţi-am spus că 
mă gândesc ca firma mea să fie printre cele care să apuce o felie 
din tortul reconstrucției. Aşa că, în ciuda vârstei mele, mă bate 
gândul de a mă instala, eventual, eu însămi la Bagdad, ca să 
observ situaţia de aproape şi să cunosc necesităţile viitoare. Tu 
mi-ai spus că sunt o bătrână nebună, că pentru asta există 
agenţii de investigaţii, oameni pregătiţi, capabili să evalueze 
situaţia dintr-o zonă de conflict. Mi-ai prezentat un alt vechi 
prieten al tău, Luca Marini. Eu ezitam, preferam să angajez o 
agenţie spaniolă, dar până la urmă m-am hotărât pentru Agenţia 
de Investigaţii şi Asigurări. Acceptăm versiunea irakienilor, 
oamenii lui Marini au fost ucişi ca să fie jefuiţi. Nimic ciudat, dată 
fiind situaţia din lrak. Fireşte, sunt dezolată şi vreau să ajut 
familiile cu o mică indemnizaţie. 

Cei trei bărbaţi o priviră cu admiraţie. Era de necrezut că, într- 
o clipă, i-a trecut prin minte o scuză precum aceea. Chiar dacă 
poliţia nu o va crede, era plauzibilă. 

— Sunteţi de acord sau vă vine în minte altceva? 

Nu le venea nimic în minte, aşa că acceptară să dea versiunea 


pe care le-o oferise Mercedes. 

Când i-o povestiră lui Luca Marini, acesta rămase pe gânduri. 
Nu era rea, doar că pe cineva îl putea lua gura pe dinainte şi 
putea să relateze că oamenii lui o urmăriseră pe Clara 
Tannenberg şi la Roma. 

— Da, aveţi dreptate, acceptă Mercedes, n-ar trebui să 
amestecăm cele două lucruri. N-aveţi de ce să explicaţi că 
oamenii dumneavoastră urmăreau pe cineva la Roma cu două 
zile mai înainte. Nu acela este „cazul”, dat fiind că la Roma nu s- 
a întâmplat nimic. Problema a fost în Irak. 

— Înţeleg, insistă Marini, dar „cazul”, cum spuneți 
dumneavoastră, a început la Roma şi are legătură cu femeia 
aceea. În plus, nu ştim ce au spus oamenii noştri înainte de a 
muri. E mai mult decât probabil să fi explicat că lucrau pentru 
Agenţia de Investigaţii şi Asigurări şi că aveau sarcina de ao 
urmări pe Clara Tannenberg. 

— Cu siguranţă că aveţi dreptate, interveni Hans Hausser, dar 
poliţia irakiană n-a spus nimic despre ceilalţi oameni ai 
dumneavoastră, nici măcar ambasadorului nostru, din câte ştiu. 
Mai mult decât atât, irakienii au închis cazul. Aşa că nu văd 
motivul pentru care nu s-ar închide şi aici. 

— Domnule Marini, spuse Mercedes foarte serioasă, ni s-a dat 
un avertisment prin asasinarea oamenilor dumneavoastră. Un 
avertisment macabru. Este un fel de a ne spune ce e dispus să 
facă acest om dacă ne apropiem mai mult de el şi de ai lui. 

— Despre ce vorbiţi? La cine vă referiţi? 

Luca Marini nu-şi putea ascunde curiozitatea. Era sătul de 
misterele cu care umblau aceşti patru bătrâni. 

— Luca, nu ne trece prin minte nimic mai bun decât ceea ce ți- 
am spus. Ajută-ne, dacă eşti de părere că această versiune nu se 
va dovedi satisfăcătoare pentru poliţia italiană. 

Tonul grav al lui Carlo Cipriani îl emoţionă pe preşedintele 
Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări. Cipriani era medicul lui, un 
vechi prieten care îi salvase viaţa atunci când alţi medici 
considerau că nu mai merita osteneala să-l opereze, că era fără 
speranţă. Aşa că îl va ajuta, oricât de mult l-ar irita femeia aceea, 
Mercedes Barreda. 

— Ar trebui să ai încredere în mine, să-mi povesteşti pe cine 
urmăriţi şi de ce. Aşa aş putea înţelege mai bine ce s-a întâmplat. 


— Nu. Luca, nu-ţi putem spune mai mult, îl asigură Carlo. Îmi 
pare rău, nu e vorba despre lipsă de încredere. 

— De acord, rămân la explicaţia doamnei Barreda. Sper ca 
prietenii mei din poliţie să fie miloşi şi să nu strângă şurubul mai 
mult decât e cazul. Familiile oamenilor mei sunt dezolate, dar 
cred că ei au murit din pricina haosului existent în Irak. Bush a 
recrutat deja două familii italiene pentru cauza lui împotriva 
„imperiului răului”. Am vorbit cu nevasta lui Francesco şi cu 
părinţii lui Paolo. Niciuna din cele două familii nu ştia pentru ce 
se duseseră în lrak, ei nu vorbeau acasă despre treburile de 
serviciu. Aşa că nu vor crea mai multe probleme şi dacă, pe 
deasupra, sunteţi dispuşi să le daţi acea indemnizaţie... Bine. O 
să vă sun şi o să vă spun cum mi-a mers cu prietenii mei din 
poliţie. 

— lartă-mă că te întreb din nou, dar eşti sigur că nu le-ai spus 
oamenilor tăi cine îi angajase? 

— Nu, Carlo, nu le-am spus. Tu voiai ca nimeni să nu ştie de 
voi, în afară de mine, iar eu îmi respect cuvântul dat. 

— Mulţumesc, prietene, spuse Carlo cu o voce liniştită. 

Îşi luară simplu la revedere. 

— Haideţi să bem ceva, sugeră Mercedes, sunt epuizată psihic. 

Intrară într-o veche cafenea. Soarele strălucea deasupra 
Romei, dar cei patru aveau sufletul mohorât. 

— Ne-a descoperit, afirmă Bruno. 

— Nu, nu; n-a făcut-o, răspunse Mercedes. Oamenii lui Marini 
nu i-au spus nimic, pentru că nu ştiau nimic. 

— Să nu ne pierdem simţul realităţii, notă Hans Hausser. 
Suntem prea în vârstă ca să devenim paranoici. 

— Să aşteptăm ca Luca să ne sune să ne spună cum i-a mers 
cu poliţia, propuse Carlo. Acum, prieteni, trebuie să vă las şi să 
trec pe la clinică; dacă nu mă duc, copiii mei vor începe să-şi facă 
griji. Dacă sunteţi de acord, ne vedem la ora cinei. 

— Carlo, îl întrerupse Mercedes, cred că nici unuia dintre noi 
nu i-ar prinde rău să se odihnească. Ne vedem mâine. 

— Da, Mercedes are dreptate. Chiar ne face bine să ne 
despărţim câteva ore ca să ne relaxăm şi să nu ne mai muncim 
mintea cu acelaşi lucru, declară Bruno. 

— Cum doriţi. 

Cei patru prieteni se despărţiră în uşa cafenelei. Aveau nevoie 


de câteva ore de singurătate, de regăsire sufletească. 
x kx * 

De îndată ce terminase lucrul cu secretara sa, Lara intră în 
cabinetul tatălui ei. 

— În sfârşit, tată! Unde te-ai ascuns cu amicii ăia ai tăi puşi pe 
rele? 

— Haide, Lara, ce manieră de a-i numi pe nişte bătrâni... 

— Dar eşti scump la vedere, tată, chiar eram îngrijoraţi, nu-i 
aşa, Maria? 

— Da, domnişoară doctor. 

— Mulţumesc, Maria, vom continua mâine. 

Maria ieşi din cabinetul doctorului Cipriani şi îl lăsă cu fiica lui. 

— Sper că nu vei întârzia astă-seară, spuse Lara. 

— Astă-seară? 

— Dar, tată, să nu-mi spui că ai uitat că e ziua de naştere a 
soţiei lui Antonino şi că mergem cu toţii să luăm cina la ei 
acasă... 

— Ah, ziua ei de naştere! Nu, n-am uitat, am crezut că te referi 
la altceva. 

— Minţi cu neruşinare. Ce i-ai cumpărat? Ştii că nevasta lui 
Antonino e puţin mai altfel. 

— Mă gândeam să merg acum la Gucci. 

— lar îi cumperi o eşarfă? 

— E foarte potrivită. 

— Mai bine o geantă. Vrei să merg cu tine? 

Carlo o privi pe fiica sa şi zâmbi. Da, i-ar prinde bine să facă o 
plimbare cu ea şi să asculte tot ce voia să-i povestească din cele 
întâmplate în ultimele zile la clinică. 

x x * 

Alfred Tannenberg îl asculta impasibil pe Colonel. Se 
cunoşteau de mulţi ani, şi Colonelul îl servise întotdeauna bine. Il 
costa scump, foarte scump, dar merita. Colonelul aparţinea 
clanului lui Saddam, amândoi erau din Tikrit, şi era în cercul lui 
de încredere din Departamentul de securitate a statului, astfel că 
Tannenberg era întotdeauna informat de ce se întâmpla la palat. 

— Haide, spune-mi cine i-a trimis pe oamenii ăia, insista 
Colonelul. 

— Îți jur că nu ştiu. Erau italieni, de la o firmă, Agenţia de 
Investigaţii şi Asigurări, au fost angajaţi s-o urmărească pe Clara, 


dar n-au spus mai mult, pentru că nu ştiau mai mult. Dacă ar fi 
ştiut, te asigur că ar fi vorbit. 

— Nu cred că e cineva interesat să-i facă ceva nepoatei tale. 

— Nici eu nu cred, dar, dacă îi face cineva ceva, e ca o 
pedeapsă faţă de mine. 

— lar tu, dragă prietene, ai mulţi duşmani. 

— Da, dar şi prieteni. Contez pe tine. 

— Ştii că da, dar aş avea nevoie să-mi spui ceva mai mult. Tu 
ai prieteni puternici. l-ai jefuit? 

Alfred nu se mişcă de pe locul său, şi nici nu-şi schimbă 
expresia feţei. 

— Şi tu ai prieteni puternici. Nici mai mult, nici mai puţin decât 
George Bush, care o să-şi trimită aici puşcaşii marini ca să vă 
azvârle în mare. 

Colonelul scăpă un hohot de râs, în vreme ce-şi aprindea o 
ţigară de foi egipteană. Îi plăceau, pentru că erau aromate. 

— Va trebui să-mi spui ceva mai mult; dacă nu, îmi va fi greu 
să te ajut cu protecţia Clarei. 

— Te asigur că nu ştiu cine i-a trimis pe cei doi. Ceea ce îţi cer 
este să întăreşti paza de la Casa Galbenă şi să fii atent la orice 
informaţie. Eu sunt cel care îţi cere să mă ajuţi să aflu cine i-a 
trimis pe nenorociţii ăia. 

— Aşa o să fac, prietene, aşa o să fac. Ştii? De câteva zile sunt 
îngrijorat. Cred că va fi război, chiar dacă la palat se vorbeşte că 
Bush ne ameninţă, dar că, în ultimul moment, va da înapoi. 
Impresia mea este că va încerca să termine ceea ce a început 
tatăl lui. 

— Şi eu cred asta. 

— AŞ dori să-mi pun soţia şi fiicele la adăpost. Cei doi fii ai mei 
sunt în armată, astfel că pentru ei, momentan, nu prea pot face 
mare lucru, dar femeile... mă îngrijorează cât mă va costa. 

— O să mă ocup eu. 

— Eşti un bun prieten. 

— Şi tu, la fel. 

x kx * 

Alfred Tannenberg nu ştia cine, şi nici de ce comandase să fie 
urmărită Clara. Detectivii erau italieni, aşa că cineva îi angajase 
la Roma, şi îi luaseră urma nepoatei sale până în Irak. Ori te 
pomeneşti că-l căutau pe el? Dar cine? Sau voiau să-l sperie, să-l 


avertizeze că nu putea încălca regulile, că nu îi vor permite să-i 
predea nepoatei sale Biblia de Lut. 

Da, asta era, „ei” erau, vechii lui prieteni. Dar de data asta nu- 
şi vor atinge scopul. Nepoata lui va găsi Biblia de Lut, şi gloria va 
fi a ei. Nu va permite nimănui să se pună de-a curmezişul în viaţa 
Clarei. 

Se simţi ametit, dar, făcând un efort supraomenesc, continuă 
să meargă spre maşină. Oamenii lui nu puteau vedea la el niciun 
semn de slăbiciune. Va trebui să-şi amâne călătoria la Cairo. 
Specialistul îl aştepta să-i facă noi analize şi să-l opereze, dacă ar 
fi necesar. Dar nu va intra din nou în sala de operaţii; acum, mai 
puţin ca oricând. L-ar putea adormi pentru totdeauna. Ei sunt în 
stare de asta şi chiar de mai mult. Şi nu pentru că nu l-ar iubi: îl 
iubeau, dar nimeni nu trecea peste reguli. De altfel, se gândi el, 
oricât ar încerca medicii, era inutil să pretindă că aveau să îi 
prelungească viaţa. Singurul lucru care îi mai rămăsese de făcut 
era să-şi urgenteze încă şi mai mult toate planurile, pentru ca 
nepoata lui, Clara, să poată face săpături. 

Ceru să fie dus la Ministerul Culturii. Avea nevoie să discute cu 
Ahmed. 

Acesta vorbea la telefon când Tannenberg intră în biroul lui; 
aşteptă nerăbdător să încheie conversaţia. 

— Veşti bune: era profesorul Picot, spuse Ahmed după ce 
închise telefonul. Nu se angajează la nimic, dar spune că va veni 
să arunce o privire. Dacă îi convine ceea ce vede, va reveni cuo 
echipă ca să începem să săpăm. O s-o chem pe Clara, trebuie să 
organizăm totul. 

— Când soseşte numitul Picot? 

— Mâine. Vine de la Paris. Vrea să mergem imediat la Safran; 
vrea să vadă şi cele două tăblițe... va trebui să i le arăţi. 

— Nu, nu mă interesează Picot. Ştii că nu mă văd niciodată cu 
nimeni cu care nu trebuie să mă văd. 

— Nu ştiu care este criteriul după care te întâlneşti cu unele 
persoane şi cu altele nu. 

— Asta nu te priveşte pe tine. Te vei ocupa de toate; vreau ca 
acel arheolog să vă ajute. Oferă-i tot ce e nevoie. 

— Alfred, Picot este bogat, nu e nimic ce i-am putea oferi. 
Dacă e convins că ruinele de la Safran merită osteneala, va veni; 
în caz contrar, nimeni şi nimic nu-l va convinge. 


— Unde sunt arheologii irakieni? Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Ştii că n-am avut niciodată mari arheologi; suntem puţini, iar 
cei care au putut au plecat de mult. Doi dintre cei mai buni ţin 
cursuri la universităţi americane, şi acum sunt mai americani 
decât Statuia Libertăţii; nu se vor mai întoarce niciodată. In plus, 
îţi amintesc că, de luni de zile, noi, funcţionarii, primim jumătate 
din salariu şi că aici nu e America, unde există fundaţii, bănci, 
firme care se îndeletnicesc cu finanţarea misiunilor arheologice. 
Aici suntem în Irak, Alfred, în Irak. Aşa că nu vei găsi alţi 
arheologi decât pe mine şi încă vreo doi care ne vor ajuta cu 
chiu, cu vai. 

— Îi vom plăti bine. Voi vorbi cu ministrul, veţi avea un avion 
care să vă transporte la Safran, sau poate mai bine un elicopter. 

— Am putea merge la Basra, şi de acolo... 

— Să nu pierdem timpul, Ahmed! O să vorbesc cu ministrul. La 
ce oră soseşte Picot? 

— Mâine după-amiază. 

— Duceţi-l la hotelul Palestina. 

— Nu l-am putea invita acasă? Hotelul nu e cea mai bună 
soluţie. 

— Întregul Irak duce lipsă de soluţii. Să fim civilizaţi în stil 
european, acolo nimeni nu te-ar duce la el acasă fără să te 
cunoască, iar noi nu-l cunoaştem pe Picot. Pe deasupra, nu vreau 
pe nimeni care să iscodească prin Casa Galbenă. Până la urmă 
tot ne-am întâlni, iar eu ţi-am spus deja că nu exist pentru Picot. 

Ahmed acceptă indicaţiile bunicului Clarei. Va face ce spune el, 
ca întotdeauna. Nimeni nu-l contrazicea pe Alfred Tannenberg. 

— Colonelul a spus ceva despre oamenii care o urmăreau pe 
Clara? 

— Nu, ştie şi mai puţin decât noi. 

— Chiar era nevoie să fie ucişi? 

Alfred se încruntă. Nu-i plăcea întrebarea lui Ahmed. Şi pe 
acesta îl miră faptul că se gândise cu voce tare. 

— Da, era nevoie. Cine i-a trimis ştie acum ce fel de joc jucăm. 

— Au venit după tine, nu-i aşa? 

— Da. 

— Pentru Biblia de Lut? 

— Asta e ceea ce trebuie încă să aflu. 

— Nu te-am întrebat niciodată, de fapt nimeni nu îndrăzneşte 


să vorbească despre asta, dar... fiul tău a fost ucis? 

— A suferit un accident în care el şi Nur au murit. 

— A fost ucis, Alfred? 

Ahmed îl privi cu duritate pe bătrân, dar acesta îi susţinu 
privirea. Nici măcar nu clipea atunci când cineva îi zgândărea 
rana deschisă de moartea lui Helmut şi a soţiei sale. 

— Helmut şi Nur sunt morţi. Asta e tot ce trebuie să ştii. 

Cei doi bărbaţi se măsurară câteva clipe, dar Ahmed fu cel 
care îşi plecă privirea, incapabil să suporte gheaţa din ochii de 
oţel ai acelui bătrân care devenea pe zi ce trecea mai cumplit. 

— Te îndoieşti, Ahmed? 

— Nu. 

— Mai bine aşa. Am fost cât se poate de sincer cu tine. Ştii 
care este natura afacerii. Într-o zi, o vei conduce tu, cu siguranţă 
mai devreme decât îţi închipui şi mai repede decât mi-o doresc. 
Dar nu mă judeca; n-o face, Ahmed, nu îngădui nimănui s-o facă, 
nici măcar ţie, căci nu-ţi va folosi la nimic scutul Clarei. 

— Ştiu, Alfred, ştiu ce fel de om eşti. 

În tonul vocii lui Ahmed nu se citea dispreţ, ci doar 
conştientizarea faptului că lucrează pentru diavolul în persoană. 


7 


La ora patru după-amiază, nu era nici ţipenie de om în Santa 
Cruz, cartierul cu străzi înguste şi piaţete solitare care reprezintă 
mai bine decât oricare altul esenţa Sevillei. Obloanele 
balcoanelor de la casa cu două niveluri pe care o ocupa familia 
Gómez erau închise. Soarele de septembrie se încăpăţâna să 
încălzească la patruzeci de grade şi, în ciuda aerului condiţionat 
care potolea dogoarea, nimeni cu mintea întreagă din Sevilla n-ar 
fi ţinut obloanele deschise, nici măcar întredeschise. 

Răcoarea era dată de întuneric; de altfel, aceea era ora siestei. 

Curierul apăsă iritat, pentru a treia oară, pe sonerie. Femeia 
care îi deschise uşa părea prost dispusă. Se vedea că dormea şi 
că soneria o smulsese din toropeala după-amiezii. 

— Plicul acesta este pentru don Enrique G6mez. Mi s-a spus să 
i-l predau lui personal. 

— Don Enrique se odihneşte. Lăsaţi-mi-l, i-l voi da eu. 

— Nu, nu, trebuie să mă asigur că don Enrique a primit plicul. 

— N-auziţi? Vă spun că i-l dau eu. 

— lar eu vă spun că ori i-l înmânez personal acelui domn, ori 
duc plicul înapoi. Sunt comisionar şi îndeplinesc ce mi se spune. 

— Vă rog să mi-l daţi! 

— Şi eu vă spun că nu! 

Femeia ridicase vocea, iar curierul, de asemenea. Se auziră 
nişte paşi grăbiţi şi un zvon de glasuri. 

— Ce se întâmplă, Pepa? 

— Nimic, doamnă, curierul ăsta, care insistă că trebuie să-i 
înmâneze plicul personal domnului, iar eu îi spun că nu. 

— Daţi-mi-l, îi ceru femeia curierului. 

— Nu, doamnă, nici dumneavoastră n-o să vi-l dau. Ori i-l 
predau domnului Gómez, ori plec. 

Rocio Alvarez îl privi pe curier de sus până jos, gândindu-se să- 
i închidă uşa în nas. Dar un al şaselea simţ o împiedică să o facă. 
Ea ştia că trebuia să fie prudentă cu tot ceea ce îl privea pe soţul 
ei. Aşa că, muşcându-şi buza de jos şi cu mare părere de rău, o 


trimise pe Pepa la etaj să-l anunţe pe soţul ei. 

Enrique Gómez cobori de îndată şi îl măsură pe curier cu 
privirea; ajunse la concluzia că exact asta era, un simplu curier. 

— Rocio, Pepa, nu vă faceţi griji, mă ocup eu de acest domn. 

Azvârli cuvântul „domn” ca să-l stânjenească pe curier, care, 
transpirat şi cu o scobitoare între dinţi, îl privea obraznic. 

— Auziţi, şefu', eu nu voiam să vă stric siesta, eu fac ce mi se 
spune, şi mi s-a spus să vă dau plicul ăsta în mână. 

— Cine v-a trimis? 

— Ah, asta nu ştiu! Firma mi l-a predat, iar eu vi-l aduc. Dacă 
doriţi să aflaţi ceva, sunaţi la firmă. 

Nu se deranjă să-i răspundă. Semnă recipisa, luă plicul şi 
închise uşa. Când se întoarse, dădu peste Rocio, la picioarele 
scării, privindu-l îngrijorată. 

— Ce se întâmplă, Enrique? 

— Ce să se întâmple? 

— Nu ştiu, dar am o presimţire, de parcă în plicul ăsta ti-ar 
veni veşti proaste. 

— Dar ce chestii spui, Rocío! Curierul era un dobitoc căruia i s- 
a spus să-mi aducă plicul şi să mi-l înmâneze, iar el nu s-a dat 
bătut. Hai, du-te să te odihneşti, că pe căldura asta nu se poate 
face altceva. Urc şi eu de îndată. 

— Dar, dacă e ceva... 

— Ce să fie? Hai, lasă-mă! 

Se aşeză în spatele mesei de scris din biroul său şi deschise 
îngrijorat plicul voluminos, de dimensiunea unei coli de hârtie A4. 
Nu-şi putu stăpâni o strâmbătură de neplăcere şi de scârbă la 
vederea fotografiilor pe care le avea în faţă. Se uită să nu fie 
vreo scrisoare în plic, şi nu fu mirat să vadă pe o foaie scrisul 
îndesat al lui Alfred Tannenberg. 

Dar cine erau oamenii ăia pe care îi omorâse? 

Mai aruncă o privire spre fotografii. Vedea doi bărbaţi zdrobiţi 
în bătaie, cu figurile de nerecunoscut. Într-o altă serie, apăreau 
cu o gaură de glonţ în cap. 

Pe coală, doar patru cuvinte: „De data asta, nu”. 

Rupse hârtia în bucățele mărunte şi le ascunse în buzunarul 
hainei, ca să le arunce în toaletă. Cât despre fotografii, nu ştia ce 
putea face cu ele, aşa că pentru moment avea să le păstreze în 
seif. 


Când urcă în cameră, soţia lui îl aştepta neliniştită. 

— Ce era, Enrique? 

— O prostie, Rocío, o prostie, nu-ţi face griji! Hai să ne 
odihnim, că încă nu e ora cinci. 

XXX 

Comisionarul se apropie de cei doi bărbaţi care discutau 
înflăcărat, în vreme ce luau micul dejun în colţul acela din barul 
hotelului, în care se zărea prin fereastră plaja de la Copacabana. 

— Scuzaţi-mă, domnule, tocmai a fost adus pentru 
dumneavoastră, şi de la recepţie mi s-a spus că sunteţi aici. 

— Mulţumesc, Tony. 

— Pentru nimic, domnule. 

Frank Dos Santos puse plicul în servieta diplomat şi continuă 
să vorbească nepăsător cu asociatul său. La amiază, sosea Alicia 
şi aveau să meargă să ia masa de prânz; apoi, urmau să îşi 
petreacă după-amiaza şi noaptea împreună. Trecuse mult timp 
de când nu mai venise la Rio, prea mult timp, se gândi el. Viaţa 
la marginea selvei îl făcea să piardă noţiunea timpului. 

Puțin înainte de ora douăsprezece, urcă în apartamentul pe 
care-l avea rezervat la hotel. Se privi în oglinda din vestibul 
spunându-şi că, pentru un bătrân de optzeci şi cinci de ani, încă 
mai arăta destul de bine. Dar n-avea importanţă, Alicia avea să 
se poarte ca şi cum el ar fi fost Robert Redford, doar o plătea 
pentru asta. 

x x * 

Era pe punctul de a urca în avionul său particular, când îl văzu 
pe unul dintre secretarii săi alergând pe pistă. 

— Domnule Wagner, aşteptaţi! 

— Ce se întâmplă? 

— Poftiţi, domnule, acest plic a sosit cu un curier. Vine de la 
Amman şi, după cât se pare, este foarte urgent. Au insistat că 
trebuie să-l primiţi imediat. 

George Wagner luă plicul şi, fără măcar să mulţumească, 
continuă să urce pe scara avionului. 

Se aşeză într-un fotoliu comod şi, în vreme ce însoţitoarea de 
bord personală îi pregătea un whisky, desfăcu plicul. 

Privi fotografiile cu o expresie de dispreţ şi mototoli furios 
hârtia scrisă de mâna lui Alfred, cu patru cuvinte: „De data asta, 
nu”. 


Se ridică de pe loc şi îi făcu un semn însoţitoarei de bord. 
Aceasta se grăbi să vină să primească ordinele şefului ei. 

— Spuneţi-i comandantului să amâne zborul. Trebuie să mă 
întorc la birou. 

— Da, domnule. 

Furia i se citea în priviri. Pe când străbătea pista în drum spre 
terminalul avioanelor particulare, scoase telefonul mobil şi sună 
undeva la mulţi kilometri distanţă. 


XXX 
Blestemata doamnă Miller! Robert Brown o blestema în sinea 
lui pe soţia senatorului. II durea spatele de la atâta stat, fără 


nicio rezemătoare, pe un pled în iarba reşedinţei familiei Miller. 
Şi, pe deasupra, nu-l văzuse nici pe mentorul său. Îi spusese că 
aveau să se vadă la picnic, dar nu apăruse. 

Simţi o uşurare când îl văzu apropiindu-se pe Ralph Barry. El 
urma să îl scape de nesuferita asta de nevastă a senatorului, 
care încerca să-l convingă să doneze o generoasă sumă în dolari 
pentru viitorii orfani din Irak. 

— Ştiţi bine, dragă domnule Brown, că războiul va lăsa urme. 
Din nefericire, copiii vor suferi cel mai rău de pe urma acestuia, 
aşa că eu şi prietenele mele am format un comitet de ajutorare a 
orfanilor. 

— Fireşte că puteţi conta pe contribuţia mea personală, 
doamnă Miller. De îndată ce consideraţi oportun, spuneţi-mi unde 
trebuie să transfer suma pe care mi-o veţi indica. 

— Oh, cât sunteţi de generos! Eu nu trebuie să vă spun cu cât 
trebuie să colaboraţi. Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră. 

— Zece mii de dolari, poate? 

— Minunat! Zece mii de dolari ne vor fi de mare ajutor. 

Ralph Barry se apropie. Ţinea în mână un plic voluminos, pe 
care i-l predă. 

— Tocmai a sosit de la Amman. Curierul susţine că e urgent. 

Robert Brown se ridică, cerându-şi scuze de la soţia 
senatorului, şi se îndreptă spre casă, în căutarea unui ungher 
ferit. Barry îl însoțea, zâmbitor şi relaxat. Pentru un fost profesor 
ca el, să stea cot la cot cu crema societăţii din Washington 
însemna că putea spune că ajunsese pe culme. 

Intr-un mic salon, găsiră un colţ unde să se aşeze. Brown 
deschise plicul şi scoase fotografiile. Expresia lui se înăspri. 


— Ce ticălos! exclamă el. Ce nemernic! 

Apoi, citi nota cu cele patru cuvinte scrise de mână: „De data 
asta, nu”. 

Ralph Barry observă încordarea şefului său, dar aşteptă ca 
acesta să-i arate fotografiile din plic. Dar Brown n-o făcu. Le puse 
la loc, fără să-şi ascundă expresia mânioasă. 

— Caută-l pe Paul Dukais! 

— Ce se întâmplă? 

— Nimic care să te intereseze, deşi, dacă mă gândesc... |ţi 
spun: avem probleme, probleme cu Alfred. N-o să mai stau mult 
la petrecerea asta prostească. De îndată ce vorbesc cu Paul, 
plec. 

Ralph Barry nu făcu niciun comentariu şi plecă să-l caute pe 
preşedintele agenţiei Planet Security. 

x x * 

Elicopterul survolă Tell Mukajjar, anticul Ur, înainte de a se zări 
Safranul; la aterizare, ridică un nor de praf galben care făcea 
onoare denumirii satului. 

Safranul modern era o aşezare cu aproape trei duzini de case 
construite din chirpici, vădit anacronice; doar antena de 
televiziune de pe acoperişul câte uneia trăda faptul că totul se 
întâmpla în zilele noastre. La mai puțin de un kilometru, anticul 
Safran apărea înconjurat de ţăruşi şi de benzi care delimitau 
perimetrul, cu pancarte pe care era scris: „Trecerea interzisă” şi 
„Proprietate a statului”. 

Țăranilor din Safran puţin le păsa de cum trăiseră strămoşii lor; 
le era de ajuns că trebuiau să supravieţuiască în prezent. Li se 
părea ciudat, într-adevăr, că, după ce căzuse blestemata aia de 
bombă, câţiva soldaţi instalaseră o tabără de corturi alături de 
groapa unde se spunea că erau resturile unui sat antic sau poate 
ale unui palat. Poate că o fi rămas vreo comoară, dar prezenţa 
celor patru soldaţi era descurajatoare. 

Colonelul nu putuse deplasa decât patru oameni în acel sat 
ascuns între Ur şi Basra, dar erau suficienţi cât să-i ţină deoparte 
pe ţărani, care priveau din nou cerul, uimiţi şi înfricoşaţi de 
zgomotul infernal al elicopterului. 

Yves Picot o observa cu coada ochiului pe Clara Tannenberg. | 
se părea exotică. Ochi de oţel, de culoare albastră, pe un chip 
brunet, încadrat de nişte lungi plete castanii... Frumuseţea ei nu 


se observa din prima; trebuia să o priveşti îndelung şi cu răbdare 
ca să-ţi dai seama de armonia trăsăturilor şi de privirea 
inteligentă şi neliniştită. 

O socotise o capricioasă isterică, dar poate că se pripise cu 
judecata. Fără îndoială, viaţa o răsfăţase, era destul să te uiţi la 
felul în care se îmbrăca în Irakul acela pe zi ce trece mai sărăcit. 
Dar altfel, conversaţia pe care o avuseseră în seara dinainte, 
luând cina la hotel, şi cea pe care o întreţineau acum în elicopter, 
aproape ţipând, îl făceau să intuiască faptul că tânăra Clara era 
mai mult decât capricioasă, era încăpăţânată; pe deasupra, 
părea un arheolog capabil, dar asta avea să vadă pe teren. 

Cel care era într-adevăr un arheolog calificat era Ahmed 
Husseini, lucru absolut evident. Pe deasupra, Husseini nu rostea 
niciun cuvânt de prisos, iar cele pe care le spunea erau gândite 
temeinic şi dovedeau cunoaşterea profundă a realităţii 
mesopotamiene. 

Elicopterul militar ateriză aproape de cortul unde se 
adăposteau cei patru soldaţi ai Colonelului. _ 

Săriră pe pământ încercând să-şi acopere faţa. Intr-o clipă, 
înghiţiră pulberea fină şi gălbuie din acel loc foarte ascuns, în 
vreme ce câţiva săteni curioşi se apropiau să vadă cine sosea. 

Şeful satului îl recunoscu pe Ahmed Husseini şi se îndreptă 
spre el; apoi o salută pe Clara înclinând din cap. 

Insoţiţi de şeful satului şi de soldaţi, străbătură ţinutul. 

Picot şi Ahmed se strecurară prin deschizătura care lăsa să se 
întrevadă resturile unei construcţii din care, din pricina lipsei de 
mijloace, abia putuseră curăța un perimetru de două sute de 
metri. 

Yves Picot asculta cu atenţie explicaţiile lui Ahmed, iar acesta 
răspundea la toate întrebările pe care i le punea arheologul 
francez. 

Se vedea o încăpere pătrată, cu numeroase rafturi pe care se 
îngrămădeau resturi de tăblițe sparte. 

Clara nu suporta să privească de sus agitația celor doi bărbaţi 
şi să asculte cum explica Ahmed că puţinele tăblițe pe care le 
găsiseră intacte le strămutaseră la Bagdad. Nerăbdătoare, le 
ceru soldaţilor să o ajute să se strecoare până unde erau cei doi. 

Rămaseră mai bine de trei ore privind, răzuind, măsurând, 
salvând resturi de tăblițe pe care abia de se putea citi conţinutul, 


atât de mici erau cioburile în care fuseseră fărâmate. 

Când ieşiră din spărtură, erau acoperiţi cu un strat fin de praf 
gălbui. 

Ahmed şi Picot vorbeau înflăcăraţi, fără să o ia prea mult în 
seamă pe Clara. Cei doi bărbaţi, spre necazul ei, păreau să se 
înţeleagă de minune, recunoscând fiecare competenţa în materie 
a celuilalt. 

— Tabăra am putea s-o ridicăm lângă sat. Am putea angaja 
câţiva oameni de aici care să ajute la sarcinile cele mai simple. 
Dar avem nevoie de experţi, oameni cu pregătire, care să nu 
distrugă construcţia. In plus, tu însuţi ai văzut, e posibil să găsim 
mai multe construcţii, chiar şi anticul Safran. Aş putea face rost 
de corturi de la armată, deşi nu sunt comode, şi, poate, de câţiva 
soldaţi în plus care să asigure paza. 

— Nu-mi plac soldaţii, afirmă răspicat Picot. 

— In această parte a lumii sunt necesari, răspunse Ahmed. 

— Ahmed,  sateliţii-spioni  baleiază Irakul, aşa că, dacă 
detectează o tabără militară, în ziua când vor hotărî să 
bombardeze, vor face locul ăsta una cu pământul. Cred că 
trebuie să procedăm altfel. Nici vorbă de corturi militare sau de 
soldaţi. Cel puţin, nu mai mult de ăştia patru, care pot sluji ca 
element de descurajare, dacă vreun sătean ar vrea să facă pe 
deşteptul. Dacă vin să sap, o voi face cu echipe şi cu material 
civil. 

— Veniţi? întrebă Clara cu o anume nelinişte. 

— Incă nu ştiu. Vreau să văd acele două tăblițe despre care mi- 
aţi vorbit, pe lângă celelalte despre care spuneţi că le-aţi găsit 
aici, cu parafa acelui Şamas. Până când nu le analizez, nu-mi pot 
face o părere solidă. In principiu, asta pare interesant; cred, la fel 
ca soţul dumneavoastră, că acesta este un templu-palat antic şi 
că, în afară de tăblițe, am putea găsi mult mai mult. N-aş 
îndrăzni, de asemenea, s-o afirm categoric. Răspunsul pe care 
trebuie să mi-l dau la întrebarea pe care mi-o pun este dacă într- 
adevăr ceea ce văd merită osteneala de a transfera aici douăzeci 
sau treizeci de persoane, cu mijloacele pe care le reclamă o 
excavaţie de această natură, şi costurile financiare implicite, în 
asemenea împrejurări, care nu sunt dintre cele mai propice. Într- 
una dintre zilele astea, avioanele F-18 ale Unchiului Sam vor 
apărea şi vă vor ciurui. Vor face Irakul una cu pământul, şi nu văd 


raţiunea pentru care nu ne-ar mătura şi pe noi, dacă vom fi aici. 
Mă îndoiesc sincer că le-ar păsa că încercăm să salvăm ruinele 
unui templu-palat de acum multe secole dinainte de Hristos. 
Astfel că, să venim acum, aici, ar însemna un risc inutil. Poate, 
după război... 

— Dar nu putem lăsa asta aşa! Se va distruge! 

Vocea Clarei vădea nelinişte. 

— Da, doamnă, fără îndoială că aveţi dreptate. Avioanele F-18 
nu vor lăsa nimic în urma lor, în afară de mai mult praf galben; 
chestiunea este dacă vreau sau nu să-mi pun şi pielea la bătaie, 
în afară de bani, într-o aventură ca asta. Nu sunt Indiana Jones, şi 
trebuie să analizez, cu riscul de a mă înşela, cât timp, 
aproximativ, le va lua yankeilor până să bombardeze, cât timp 
îmi va lua până să formez o echipă şi s-o deplasez aici, cât timp 
am investi ca să obţinem vreun rezultat... Războiul va începe 
peste cel mult şase sau opt luni. Citiţi ziarele. Am descoperit de 
ceva vreme că ziarele povestesc tot, dar volumul de informaţii şi 
ghiveciul de ştiri este atât de mare, încât, până la urmă, nu 
vedem ce este evident. Mă rog, am obţine ceva în şase luni? 
După părerea mea, nu. Dumneavoastră ştiţi că o excavare de 
această anvergură presupune ani de zile. 

— Aşadar, aţi luat deja hotărârea. Aţi venit doar din curiozitate, 
afirmă, mai curând decât întrebă, Clara. 

— Aveţi dreptate, am venit pentru că eram curios; în ceea ce 
priveşte hotărârea, încă n-am luat-o definitiv. Fac pe propriul 
avocat al diavolului. 

— Tăbliţele pe care vreţi să le vedeţi sunt la Bagdad. Le veţi 
vedea acolo. Am dorit să vă faceţi înainte o idee despre acest loc, 
interveni Ahmed. 

Şeful satului îi invită să se răcorească şi să servească o ceaşcă 
de ceai şi ceva de mâncare. Acceptară, punând pe masă şi 
alimentele pe care le aduseseră cu ei. Pentru Ahmed şi Clara fu o 
surpriză să-l audă pe Picot vorbind în arabă. 

— Vorbiţi destul de bine araba. Unde aţi învăţat-o? îl întrebă 
Ahmed. 

— Am început s-o învăţ în ziua în care am hotărât că vocaţia 
mea e arheologia. Dacă voiam să fac săpături, avea să fie în 
mare parte în ţări de limbă arabă, aşa că, neplăcându-mi 
niciodată intermediarii, am început să învăţ araba. N-o vorbesc 


chiar bine de tot, dar îndeajuns cât să înţeleg şi să mă fac înţeles. 

— Citiţi şi scrieţi, de asemenea? vru să ştie Clara. 

— Da, citesc şi scriu. 

Şeful satului se dovedi a fi un om ager la minte, încântat să-i 
aibă acolo pe vizitatorii aceia care, dacă se hotărau să facă 
săpături, aveau să le aducă oamenilor locului prosperitate. 

li cunoştea pe Clara şi pe Ahmed de pe vremea când aceştia 
începuseră săpăturile, dar apoi trebuiseră să le abandoneze din 
lipsă de mijloace. Oamenii din sat nu aveau suficiente cunoştinţe 
ca să-i ajute, fără să distrugă ceea ce ar fi găsit pe acolo. 

— Şeful se oferă să ne găzduiască la el acasă ca să ne 
petrecem noaptea. Putem să stăm şi în cortul militar pe care l-am 
adus în elicopter. Mâine am putea merge să vizităm zona, ca să 
vă faceţi o impresie despre regiune; am putea ajunge chiar până 
la Ur sau, dacă nu, ne putem întoarce acum la Bagdad. 
Dumneavoastră hotărâți. 

Yves Picot nu întârzie să ia o hotărâre. Acceptă să petreacă 
noaptea la Safran, pentru ca a doua zi să viziteze împrejurimile. 
Această călătorie căpăta pentru el o nouă dimensiune. Traseul în 
elicopter de la Bagdad, imensa solitudine a pământului galben 
care i se deschidea dinaintea ochilor, lipsa de comoditate ca 
element al aventurii... Se gândi că poate nu avea să se mai 
întoarcă niciodată în locul acela şi, în cazul în care ar face-o, ar fi 
cu cel puţin douăzeci de persoane, aşa că n-ar mai putea să se 
bucure de liniştea care învăluia totul. 

Ahmed prevăzuse posibilitatea de a rămâne acolo peste 
noapte. Aşadar, Colonelul dăduse ordin soldaţilor care-i escortau 
să pregătească corturi şi raţii de mâncare, dar el îi ceruse Fatimei 
să se ocupe de rânduirea mai multor pungi cu hrană şi băutură. 
Femeia îşi dădu toată silinţa, pregătindu-le în diferite sufertaşe 
salate, humus, pui fript, pe lângă gustări şi tot felul de fructe. 

Clara protestase când văzuse atâta mâncare, dar Fatima nu 
era dispusă să-i lase să plece fără ceea ce pregătise ea, aşa că 
erau bine aprovizionaţi. 

Soldaţii ridicară corturile, aproape de cei patru tovarăşi care 
păzeau ruinele. Picot putea dormi cu ei, iar în celălalt cort, 
Ahmed şi Clara. Dar şeful satului insistă ca Ahmed şi Clara să 
doarmă la el acasă, şi aşa rămase, spre satisfacția lui Picot, care 
se putea bucura de un cort numai al lui. 


Băură ceai şi mâncară fistic împreună cu alţi bărbaţi care 
veniseră la casa şeful satului. Se ofereau să muncească la 
săpături. Voiau să stabilească sumele pe care aveau să le 
primească pentru fiecare zi de muncă. lar Ahmed, secondat de 
Picot, începu o îndelungată tocmeală. 

La ora zece noaptea, satul era cufundat în linişte. Ţăranii se 
trezeau odată cu ivirea primelor raze de soare, aşa că se culcau 
devreme. 

Clara şi Ahmed îl însoţiră pe Picot până la cortul lui. Şi ei îşi 
începeau ziua de muncă de cum răsărea soarele. 

Apoi, în linişte, se îndreptară spre resturile acelui edificiu care 
îi fascina. Se aşezară pe nisip, sprijiniți de zidurile de cărămidă 
nearsă ale acelui palat milenar. Ahmed aprinse o ţigară de foi 
pentru Clara şi alta pentru el. Amândoi fumau, dar în fiecare zi se 
jurau că era pentru ultima dată, ştiind totuşi că nu se puteau ţine 
de cuvânt. Dar, dacă fumai, în Irak nu deveneai un proscris, ca în 
Statele Unite sau în Europa. Femeile fumau acasă sau în locuri 
închise, niciodată pe stradă; Clara respecta regula. 

Mantia de stele părea să încălzească şi mai mult noaptea. 
Clara dormita, încercând să-şi imagineze cum fusese acel loc cu 
mii de ani în urmă. In liniştea aceea, auzea sute de voci de femei, 
de copii, de bărbaţi. Ţărani, scribi, regi, tot atât de reali ca 
noaptea, treceau pe acolo cu toţii, pe dinaintea ochilor ei închişi. 

Şamas. Cum o fi fost Şamas? Pe Avraam, părintele tuturor 
oamenilor, şi-l închipuia ca pe un păstor seminomad, care, trăind 
în corturi, mergea pe la marginea deşertului cu turmele lui de 
capre şi de oi, dormind sub cerul liber în nopţi înstelate ca aceea. 

Avraam trebuie că avea o barbă lungă şi căruntă şi părul des şi 
încâlcit. Era înalt, da, îl vedea înalt, cu o ţinută impunătoare, care 
inspira respect pe oriunde mergea. 

Biblia îl prezenta, de asemenea, ca pe un om ager la minte şi 
dur, ca pe un conducător de oameni, nu numai de turme. 

Dar de ce însoţise Şamas clanul lui Avraam până la Haran şi 
apoi se întorsese? Din resturile tăbliţelor găsite acolo, la Safran, 
asta se putea deduce. 

— Clara, trezeşte-te, hai să mergem, e târziu! 

— Nu sunt adormită. 

— Ba da, eşti; hai, să mergem! 

— Du-te tu, Ahmed, lasă-mă să mai stau puţin aici! 


— E târziu. 

— E de abia ora unsprezece, şi soldaţii sunt aproape, n-o să 
păţesc nimic. 

— Clara, te rog, nu rămâne aici. 

— Atunci, rămâi cu mine, aşa, în linişte, cum eram până acum. 
Ţi-e somn? 

— Nu. Mai fumez o ţigară şi apoi mergem. De acord? 

Clara nu răspunse. Nu avea de gând să plece din locul acela 
multă vreme, voia să simtă în continuare răcoarea chirpiciului 
care o înconjura. 


8 


Ili îl îmbrăţişă pe Şamas. Băiatul pleca împreună cu clanul său, 
iar el trăia un sentiment de tristeţe, dar totodată şi de uşurare. 
Era cu neputinţă ca acel copil să fie disciplinat. Inteligent, într- 
adevăr, dar incapabil să se concentreze la ceva ce nu-l interesa. 
Cu siguranţă că nu avea să-l mai revadă, deşi nu era pentru 
prima dată când clanul lui Terah pleca spre miazănoapte să 
caute păşuni, purtându-şi încărcătura pentru negoţ. 

Îi auzise vorbind pe unii oameni că, poate cu această ocazie, 
urmau să străbată drumul până la malul Tigrului ca să ajungă 
până la Assur şi, de acolo, la Haran. 

Pe oriunde s-ar fi dus, fapt e că avea să treacă multă vreme 
până să îi vadă din nou, în cazul în care s-ar întoarce cu toţii. 

— Voi ţine minte tot ce m-ai învăţat, promitea Şamas. 

lli nu-i dădu crezare. Ştia că multe din câte îl învățase se 
pierduseră în zbor, pentru că, la multe lecţii, Şamas nici măcar 
nu-l auzea. Aşa că îl bătu pe umăr şi îi dădu mai multe condeie 
de trestie şi de os. Era darul lui pentru un elev pe care nu avea 
să-l uite din pricina multor clipe dulci-acrişoare prin care îl făcuse 
să treacă. 

Se crăpa de ziuă, iar clanul lui Terah era pregătit să înceapă 
lungul drum până la pământul Canaanului. 

Mai mult de cincizeci de persoane, împreună cu uneltele şi 
animalele lor, se porniră la drum. 

Şamas îl căută pe Avram, care mergea în frunte cu Yadin, tatăl 
copilului, şi cu alţi bărbaţi ai clanului. Băiatul nu reuşi să-l facă pe 
vreunul dintre ei să-i acorde atenţie. Oamenii nu se puseseră 
încă de acord asupra rutei, iar Terah, obosit, încheie discuţia, 
arătând că nu aveau să se îndepărteze de Eufrat, urmând a se 
apropia de Babilonia, a trece prin Mari şi, de acolo, spre Haran, 
înainte de a-şi continua drumul până în Canaan. 

Băiatul înţelese că trebuia să lase să treacă vreo câteva zile 
înainte de a-i cere lui Avram să înceapă relatarea despre Creaţie. 
Mai întâi, trebuiau să se acomodeze la rutina marşului, chiar 


dacă acesta fusese repetat şi în alte ocazii. Dar, în primele zile, 
mereu izbucneau fricţiuni, până când unii şi alţii se obişnuiau să 
meargă în pasul oilor şi al caprelor şi să trăiască având cerul 
drept acoperiş. 

Într-o seară, când femeile aduceau apă din Eufrat şi bărbaţii 
numărau turmele, Şamas îl văzu pe Avram îndepărtându-se pe o 
cărare de lângă fluviu şi îl urmă. 

Avram merse o bună bucată de drum, apoi se aşeză pe o 
piatră alungită şi netedă de lângă fluviu, în apele căruia arunca 
distrat pietricelele pe care le găsea la îndemână pe mal. 

Şamas îşi dădu seama că Avram medita, aşa că nu-şi făcu 
simțită prezenţa, ca să nu-l deranjeze. Avea să aştepte să se 
întoarcă în tabără ca să-i vorbească. 

După un timp, auzi că Avram îl cheamă. 

— Vino, aşază-te aici, îi spuse copilului, arătându-i o piatră din 
apropiere. 

— Ştiai unde sunt? 

— Da, m-ai urmărit din tabără, dar ştiam că nu mă vei deranja 
până când nu voi termina de meditat. 

— Ai vorbit cu El? 

— Nu, azi nu a vrut să-mi vorbească. L-am căutat, dar nu i-am 
simţit prezenţa. 

— Poate pentru că eram eu prin preajmă, răspunse copilul, 
mâhnit. 

— Poate. Dar, pesemne, nu avea nimic de spus. 

Şamas se linişti cu acest răspuns; i se părea firesc ca 
Dumnezeu să nu vorbească doar ca să se afle în treabă. 

— Am adus condeie, Ili mi le-a dăruit. 

— Până la urmă, v-aţi împăcat? 

— M-am străduit să fiu un elev mai bun, dar ştiu că nu mi-am 
îndeplinit sarcinile, cum se aşteptau cu toţii. Nu e vorba că nu 
vreau să ştiu, de bună seamă că vreau, dar... 

— Preferi să însoţeşti clanul? 

— Întotdeauna? 

— Da, întotdeauna. 

— Pot eu oare învăţa tot ce ştie Ili mergând dintr-un loc într- 
altul? 

— Există şi alte locuri unde poţi învăţa. Acum l-ai lăsat pe Ili în 
urmă, gândeşte-te la alte lucruri. 


— Da, de asta te-am urmat, voiam să-ţi cer să începi să-mi 
povesteşti cum a făcut El lumea şi de ce. 

— O voi face. 

— Dar când? 

— Putem începe mâine. 

— Şi de ce nu acum? 

— Pentru că se întunecă şi mama ta va fi îngrijorată că nu ştie 
pe unde umbli. 

— Ai dreptate, dar mâine, când anume? 

— Îţi voi spune. Hai, să nu mai zăbovim! 

Dar nu începură a doua zi, nici în următoarea, nici în a treia. 
Drumurile lungi pe jos, veghind asupra turmelor, câte un incident 
cu sătenii din locurile unde îşi ridicau tabăra de corturi îl 
împiedicau pe Avram să găsească liniştea necesară ca să-i 
explice lui Şamas de ce a creat El lumea. Dar băiatul nu pregeta 
să-l întrebe pe Avram de ce Dumnezeul acela e mai puternic 
decât Enlil, Ninurta?! şi chiar decât Marduk?”?, astfel că, în timpul 
drumului lung către Haran, Şamas îl ascultă pe Avram povestind 
că nu exista alt Dumnezeu decât El, că toţi ceilalţi erau doar 
figurine de lut. 

— Aşadar, Marduk nu a luptat împotriva lui Tiamat??? 

— Tiamat, zeiţa haosului... răspundea zâmbind Avram. Tu crezi 
că există un zeu care răspunde de haos, altul de apă, altul de 
cereale, altul de oi, altul de capre? 

— Aşa m-a învăţat Ili. Să-ţi explic! Marduk a luptat împotriva lui 
Tiamat şi a împărţit-o în două bucăţi: cu una a făcut Cerul, cu 
cealaltă, Pământul. lar din ochii ei au izbucnit Tigrul şi Eufratul, şi 
din sângele soţului zeiţei, zeul Kingu?*, a plămădit omul. Marduk 


2 Zeu sumerian, stăpânul aerului, apoi şi al pământului. În Sumerul arhaic, 
este venerat ca demiurg, considerându-se că el este acela care a modelat 
omul din argila cu mâinile lui. (n.tr.) 

21 Zeu sumerian agrar, Zeul-Plugar, fiul lui Enlil (n.tr.) 

22 Copilul-Soare, divinitate supremă în mitologia babiloniană, cel care a 
declanşat Potopul universal, purificator, ca pedeapsă pentru haosul creat în 
urma conflictului dintre două tabere de zei. (n.tr.) 

23 Zeița babiloniană a haosului acvatic primordial, personificată într-un dragon 
monstruos, din al cărui trup ucis Marduk creează a doua oară universul 
postdiluvian. (n.tr.) 

24 Zeu babilonian, al doilea soţ al zeiţei primordiale acvatice Tiamat, din 
sângele căruia zeul Marduk, amestecându-l cu argilă, va modela primii 
oameni. (n.tr.) 


i-a spus lui Ea”: „Voi frământa sângele şi voi alcătui oasele. Voi 
crea un sălbatic, care se va numi «om». Voi crea fiinţa 
omenească, omul, care să se ocupe de cultul zeilor, pentru ca 
aceştia să se simtă în largul lor”. 

Şamas repetă vorbele auzite de atâtea ori din partea lui Ili, 
care îşi îndemna elevii să înveţe Enuma Elish, poemul despre 
crearea omului. 

— la te uită, după cât se pare, ţi-ai însuşit câte ceva din ce te-a 
învăţat Ili. 

— Da, dar spune-mi adevărul, există Marduk? 

— Nu, nu există. 

— Există numai Dumnezeul tău? 

— Există numai Dumnezeu. 

— Aşadar, toţi oamenii greşesc, în afară de tine? 

— Oamenii încearcă să-şi explice ce se întâmplă şi privesc 
cerul, crezând că acolo există un zeu pentru fiecare lucru. Dacă 
ar privi în adâncul inimii, ar găsi răspunsul. 

— Ştii, eu mă străduiesc să privesc în inima mea, cum îmi spui 
tu, dar nu găsesc nimic. 

— Ba da, găseşti, ai găsit drumul ca să ajungi la Dumnezeu, 
căci întrebi de El şi vrei să-L întâlneşti. 

— E adevărat că ai distrus atelierul unde Terah modela 
figurinele zeilor? 

— Nu l-am distrus, am vrut numai să dovedesc că erau doar lut 
şi că înăuntrul acelui lut nu se afla nimic. Tatăl meu făcea zeii. E 
cumva Terah un zeu? 

Băiatul râse cu poftă. Nu, într-adevăr, Terah nu era un zeu. 
Bătrânul părinte al lui Avram, cu barbă deasă, nu părea un zeu. 
Striga supărat când copiii nu-l lăsau să se odihnească, în orele 
când soarele frigea, şi mulgea caprele la răsăritul soarelui. „Zeii 
nu mulg caprele”, îşi spunea Şamas. 

După cum se apropiau de miazănoapte, vremea se schimba pe 
nesimţite. Într-o seară, cerul se coloră în cenuşiu şi descărcă apoi 
milioane de picături de apă peste tabăra lui Terah. 

Strânşi în corturi, bărbaţii stăteau de vorbă, în vreme ce 
femeile pregăteau masa pentru sfârşitul zilei, iar copiii se jucau 
de-a evadarea de sub ocrotirea corturilor de piele. Un bătrân 


25 Zeul babilonian al înţelepciunii şi al cunoaşterii, binefăcătorul omenirii, 
protectorul tuturor îndeletnicirilor artizane şi al descântecelor. (n.tr.) 


anunţă că se aflau aproape de păşunile de la Haran, iar Terah 
încuviinţă, spunând că acolo urmau să se odihnească o vreme, 
căci în acel ţinut aveau neamuri, iar el însuşi era de acolo. 

Şamas se bucură. Avea chef să se stabilească undeva. Hotărât 
lucru, drumul acela dintr-un loc într-altul nu-i plăcea sub niciun 
chip. li era dor chiar şi de casa tăbliţelor unde lli dădea lecţii. In 
afară de conversațiile cu Avram, în clan nimeni nu părea în mod 
special interesat să vorbească despre altceva în afară de 
sănătatea turmelor şi de întâmplările de peste zi. 

In noaptea aceea, sub mantia de ploaie, în vreme ce Terah 
spunea că aveau să rămână la Haran, Şamas îl întrebă pe tatăl 
său dacă ar putea găsi o altă casă a tăbliţelor unde să-şi continue 
ucenicia. 

Yadin se miră când auzi o asemenea cerere din partea fiului 
său. 

— Credeam că, pentru tine, să mergi la şcoală era o pedeapsă. 

— Am greşit, tată, prefer să învăţ, decât să umblu. 

— Aşa trăim noi, Şamas. Nu disprețul ceea ce suntem! 

— Nu, tată, nu dispreţuiesc. Imi place să adorm privind stelele 
şi să mă joc din zori de zi. Le-am pus nume tuturor caprelor şi 
oilor noastre şi am învăţat să le mulg. Dar mi-e dor de învăţătură. 

Tatăl lui Şamas rămase pe gânduri. Ştia cât de inteligent era 
fiul său, şi această călătorie spre miazănoapte îl schimbase 
văzând cu ochii: dintr-odată, tânjea după învăţătură. 

Avea să vorbească cu Terah şi cu Avram, ca să hotărască 
soarta băiatului. 

Clanul se aşeză în afara zidurilor cetăţii Haran. Terah va 
modela din nou argila cu ajutorul fiilor săi Avram şi Nahor. 
Mâinile lui erau în stare să dea formă unui zeu, dar modela şi 
cărămizi, şi vase complicate. Aşadar, vor avea cu ce să-şi câştige 
existenţa, în afară de faptul că posedau turme de oi şi de capre şi 
nenumărați măgari de povară. 

Yadin îi ceru lui Terah să găsească mijlocul pentru ca Şamas 
să-şi poată relua ucenicia. _ 

Intr-o seară, la apusul soarelui, Avram îl căută pe Şamas. Il 
găsi jucându-se cu ceilalţi copii, dar pe chipul micuţului era o 
umbră de tristeţe. 

— Şamas! îl strigă Avram. 

Copilul veni în grabă. 


— M-am gândit că acum, dacă am ajuns, aş putea să-ţi 
povestesc istoria lumii. Putem arde argila ca să facem tăbliţele şi, 
fiindcă ai păstrat condeiele, ai putea scrie de ce ne-a făcut 
Dumnezeu. Ştii, din toate câte reuşeşte privirea să vadă, nu va 
rămâne decât ceea ce e scris. 

— Ţi-a spus-o El? 

— Am simtit-o înăuntrul meu. Fiii fiilor noştri pot ajunge să 
socotească drept adevărate poveştile cu zei, pentru că alţi 
oameni le-au lăsat scrise pentru totdeauna pe argila arsă. 
Aşadar, ca să Îl cunoască pe El şi să ştie ce a făcut, noi vom 
povesti tot, Şamas. 

— Noi? 

— Da, eu îţi voi povesti, iar tu vei scrie; chiar tu ai propus-o 
înainte de a pleca din ur. 

— Aşa vom face, răspunse copilul entuziasmat, conştient de 
noua sa responsabilitate. Când începem? 

— Mâine să ai pregătite nişte tăblițe pentru când soarele va fi 
la asfinţit. Atunci ne vom întâlni la curmalii din apropierea 
corturilor noastre şi acolo voi începe să-ţi povestesc istoria lumii. 

Şamas alergă spre cortul lui, îngrijorat. Trecuse multă vreme 
de când nu mai făcuse condeiul să alunece pe argilă. Să fi uitat 
oare? Aşa că le ceru părinţilor săi să-i permită să pregătească 
nişte tăblițe pe care să exerseze. Nu voia să-l dezamăgească pe 
Avram, dar, mai cu seamă, nu voia să se dezamăgească pe el 
însuşi. 

Când le avu pregătite, îşi scrise, cum îl învățase lli, numele în 
partea de sus: Şamas. 

„Voi scrie istoria lumii. Avram mi-o va povesti. Aşa, oamenii 
vor afla de ce i-a creat El.“ 

Şamas privi tăbliţa şi nu se simţi mulţumit de rezultat. Pierduse 
îndemânarea în mânuirea condeiului, şi semnele apăreau 
strâmbe. Hotări să exerseze în continuare până când scrisul avea 
să devină acceptabil. 

„Marduk este doar o figurină de lut. Zeii de lut sunt doar lut. 
Dumnezeul lui Avram nu se vede, de aceea este Dumnezeu. Nu 
se poate modela, nici nu se poate sparge.” 

Copilul privi din nou tăbliţa cu un ochi critic. Tatăl său aruncă o 
privire peste umărul acestuia. 

— Şamas, ce scrii acolo? 


— Doar exersez, tată. 

— Nu-ţi face atâtea griji, spuse Yadin cu afecţiune. 

— Nu pot scrie istoria lumii cu aceste semne strâmbe pe care 
nici eu nu le înţeleg, se plânse copilul. 

— Ai răbdare, vei reuşi. 

„Există doar un Dumnezeu care domneşte peste Cer şi peste 
Pământ, şi nu împarte puterea Lui cu nimeni”, continuă Şamas să 
scrie, şi tot aşa, până când lumina soarelui dispăru la orizont, şi 
nu mai putu face altceva decât să doarmă. 

De dimineaţă, de cum se crăpă de ziuă, Şamas îi ceru tatălui 
său să-i pregătească noi tăblițe pe care să continue să-şi 
perfecţioneze scrisul. Nu voia ca Avram să se ruşineze din pricina 
lui, când avea să citească ce îi povestea. 

Yadin îl ajută pe copil să pregătească mai multe tăblițe, înainte 
de a merge să îngrijească turmele. Urma să meargă apoi la oraş 
să discute cu sacerdoţii ca să se ocupe de desăvârşirea 
învățăturilor pentru Şamas. Terah se angajase să-l însoţească, 
fiind un om cunoscut în oraş. 

„Ca să vorbim cu Dumnezeu trebuie să căutăm în inima 
noastră. Avram spune că El nu vorbeşte prin cuvinte, dar că îi 
face pe oameni să simtă ce doreşte El ca ei să facă. Eu caut 
înăuntrul meu, dar încă nu sunt demn să-L aud. Cred că, dintre 
noi toţi, l-a ales doar pe Avram.” 

Şi Şamas continuă să scrie aşa toată ziua, până când soarele 
începu să asfinţească la orizont şi, în graba mare, se îndreptă 
spre curmalii unde Avram îl aştepta deja. 

Şamas îi arătă lui Avram tăbliţele, şi acesta nu făcu niciun 
gest, nici de încuviinţare, nici de reproş. 

— Te-ai străduit, şi asta e de ajuns, Şamas. 

— Voi încerca să o fac mai bine. 

— Ştiu. 

Copilul se aşeză sprijinindu-se de un curmal, cu tăbliţa pe 
genunchi şi cu condeiul în mâna stângă, pentru că era stângaci. 

Avram începu să vorbească, şi vorbele sale păreau dictate din 
înaltul cerului. 

— La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi 
pământul era fără chip, şi pustiu şi întuneric era deasupra 
adâncului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. 
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” şi s-a făcut lumină. Şi a văzut 


Dumnezeu că lumina este bună şi a despărţit Dumnezeu lumina 
de întuneric. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-a 
numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi. Şi a 
zis Dumnezeu: „Să fie o tărie în mijlocul apelor, care să despartă 
apele de ape”. Şi a făcut Dumnezeu tăria cerului şi a despărţit 
Dumnezeu apele care sunt dedesubtul tăriei de apele care sunt 
deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit Dumnezeu tăria cer; 
şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis 
Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se 
ivească uscatul”. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit Dumnezeu uscatul 
pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut 
Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: „Să odrăslească 
pământul pajişte verde, ierburi având sămânță în ele şi pomi 
roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămânță în ele, pe 
pământ”, şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară, şi a 
fost dimineaţă: ziua a treia. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători 
pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte, şi să fie semne 
ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor. Şi să fie luminători, pe 
bolta cerului, ca să lumineze pe pământ”. Şi s-a făcut aşa. Deci a 
făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai 
mare, ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să 
stăpânească noaptea, precum şi stelele. Şi i-a pus Dumnezeu pe 
bolta cerului, ca să lumineze pe pământ. Şi să stăpânească peste 
zi şi peste noapte şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut 
Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua 
a patra. Şi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de sumedenie de 
jivine cu viaţă în ele şi păsările să zboare pe pământ şi pe întinsul 
cerului”. Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi toate vietăţile 
viermuitoare de care mişună apele, după soiul lor, şi toate 
păsările zburătoare, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este 
bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu zicând: „Prăsiţi-vă şi vă 
înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor, şi păsările să se înmulțească pe 
pământ”. Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă: ziua a cincea. 
Şi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii după fel şi fel: 
dobitoace, târâtoare şi fiare, după soiul lor”. Şi s-a făcut aşa. Şi a 
făcut Dumnezeu fiarele pământului, după soiul lor, şi dobitoacele 
după soiul lor, şi toate târâtoarele de pe pământ, după soiul lor. 
Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem 
om, după chipul nostru şi după asemănarea noastră, care să aibă 


stăpânire peste peştii mării, şi peste păsările cerului, şi peste 
dobitoace, şi peste tot pământul, şi peste toate jivinele care se 
târăsc pe pământ”. Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul său, 
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, bărbat şi femeie i-a făcut. ŞI 
i-a binecuvântat pe ei Dumnezeu şi le-a zis lor Dumnezeu: „Fiţi 
roditori şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul, şi supuneţi-l, şi 
stăpâniţi peste peştii mării, şi peste păsările cerului, şi peste 
toate vietăţile care se mişcă pe pământ”. Şi a zis Dumnezeu: 
„lată, vă dau vouă toate ierburile care au sămânță în ele, de pe 
toată faţa pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămânță în 
ele. Acestea să fie hrana voastră. Şi tuturor dobitoacelor 
pământului, şi tuturor păsărilor cerului, şi tuturor jivinelor care se 
târăsc pe pământ şi care au în ele suflare de viaţă le dau ca 
hrană toată iarba şi toată buruiana”. Şi s-a făcut aşa. Şi a privit 
Dumnezeu la toate câte le făcuse şi iată erau bune foarte. Şi a 
fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. Aşa s-au desăvârşit 
cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în 
ziua a şaptea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a 
şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse. Şi a binecuvântat 
Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, căci întru ea s-a odihnit de 
toată lucrarea sa pe care a făcut-o Dumnezeu. lată obârşiile 
cerului şi ale pământului, atunci când au fost zidite.?€ 

Avram rămase tăcut câtă vreme Şamas termina de scris ceea 
ce îi povestise. Copilul nu ridicase ochii de pe tăbliță, iar Avram 
îşi dădu seama de strădania de a aşeza fiecare linie în coloane 
verticale fără să facă nicio greşeală. 

Şamas îi întinse lui Avram tăbliţele. Erau câteva semne greu de 
înţeles, dar, în general, copilul trecuse cu succes povestea 
originii lumii. 

— Se înţelege destul de bine. Acum, păstrează aceste tăblițe la 
loc sigur, unde fraţii tăi nu le pot sparge şi unde nu ar deranja-o 
pe mama ta. Întreabă-l pe tatăl tău, el îţi va spune unde. Aşadar, 
ce crezi despre ceea ce ţi-am povestit? 

— Cred că... 

— Spune, de ce te temi? 


26 Pasajele anterioare sunt reproduse din BIBLIE, Vechiul Testament, Facerea, 
versetele 1, 1-31 şi 2, 1-4, în traducerea preoţilor profesori Vasile Radu şi Gala 
Galaction, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatura şi Artă „Regele Carol II”, 1938, 
pp. 1-2. (n.tr.) 


— Nu vreau să te supăr, Avram, dar facerea lumii de către 
Dumnezeu seamănă cu facerea lumii de către zei. 

— Da, dar există mai multe diferenţe. 

— Care anume? 

— De pildă, în poemul Enuma Eliş pe care Ili te-a învăţat să-l 
reciţi, Marduk îl creează pe om ucigându-i pe zeiţa Tiamat şi pe 
soţul ei, zeul Kingu. Dar şi Marduk, la rândul său, a fost creat. Zeii 
nu creează nimic, îl fac pe om din ceea ce există, dar cine 
creează ceea ce există? Dumnezeu creează pentru că aşa 
hotărăşte, şi creează din nimic, pentru că nu are nevoie de nimic 
ca să creeze. 

— Dar ceea ce îmi povesteşti tu seamănă oarecum cu ceea ce 
îmi povestea lli. 

— Da, oarecum. Există oameni care au intuit un principiu 
creator şi au imaginat poveşti despre zei care să îl explice. 

— De ce nu au ştiut să-L audă pe El? 

— Pentru că nu e uşor să-L auzi. Suntem prea absorbiți 
gândindu-ne la noi înşine. Dumnezeu ne-a pedepsit, i-a pedepsit 
pe toţi oamenii, pe cei dintâi şi pe cei care vor veni după noi, să- 
şi dobândească hrana prin trudă, să îndure boli şi suferinţe, să 
rătăcească pe pământ, aşa că omul găseşte prea puţin timp ca 
să-L caute pe Dumnezeu. 

— Şi de ce ne-a pedepsit? De ce pe toţi oamenii? Eu încă n-am 
făcut nimic, cel puţin nimic foarte grav. 

— Ai dreptate, dar primii părinţi au păcătuit şi ne-au 
condamnat pe toţi. 

— Nu mi se pare drept. 

— Cine eşti tu ca să-L judeci pe Dumnezeu? 

— Dar de ce trebuie să accept o vină pe care nu am comis-o? 

— Mâine îţi voi povesti. Adu tăbliţele şi condeiul! 

Aproape că nu mai era lumină, aşa că Avram şi Şamas o 
porniră spre tabără, unde clanul se pregătea de odihnă după o 
lungă zi de muncă. Yadin îi făcu un semn lui Avram. Voia să-i 
vorbească în taină. 

— Fiul meu nu e fericit. 

— Ştiu. 

— Îi e dor de Ur, chiar şi de lli. Vrea să înveţe. Am fost la 
templu cu Terah; îl vor primi, dar mă tem că va vorbi despre ce îi 
povesteşti şi ne-ar putea face probleme. Spune-i să nu afirme că 


există un singur Dumnezeu, că ar putea ajunge la urechile 
regelui şi vom suferi consecinţele. 

— Yadin, tu crezi...? 

— Da, Avram, dar trebuie să fim prudenţi. Şi tatăl tău îţi va 
vorbi. 

x kx * 

Clanul avea să se aşeze pentru o vreme la Haran, înainte de a 
continua călătoria spre ţinutul Canaanului. Aşa că bărbaţii 
începură să ridice case de paie şi de chirpici, în care să locuiască 
până venea momentul să pornească din nou la drum. Yadin îi 
oferi lui Şamas o nişă în care să păstreze tăbliţele pe care scria 
întruna cu răbdare, sub dictarea lui Avram. 

În fiecare zi, Şamas ardea de nerăbdare, aşteptând ora când 
trebuia să se aşeze cu Avram sub curmal. 

Ştia de-acum de ce îi pedepsise Dumnezeu pe oameni. Era de 
neiertat cât de prost fusese Adam, se gândea copilul. Dumnezeu 
făcuse raiul în care să trăiască, un loc cu tot felul de copaci cu 
roade bune de mâncat, iar, în mijlocul grădinii, aşezase pomul 
cunoaşterii binelui şi răului, singurul de care nu trebuia să se 
apropie, pentru că, dacă ar fi mâncat din fructele lui, ar fi murit. 

— Nu înţeleg, de ce au mâncat? întrebă Şamas. 

— Pentru că Dumnezeu ne-a făcut liberi să alegem. Spune-mi, 
Şamas, ţii minte când lli v-a interzis să săriţi de pe fereastra 
şcolii, pentru că vă puteaţi face rău? 

— Da. 

— Şi câţi aţi sărit? 

— Mă rog... eu am sărit. 

— Tu şi alţi colegi de-ai tăi, şi, dacă îmi amintesc bine, unii şi- 
au rupt şi nişte oase. Ai prieteni care nu vor mai umbla niciodată 
la fel ca înainte. E adevărat că ştiaţi că se putea întâmpla aşa 
ceva? 

— Da. 

— Dar aţi făcut-o. 

— Dar nu e acelaşi lucru să-ţi rupi un os sau să mori, insistă 
Şamas. 

— Nu, nu e acelaşi lucru. Dar Adam şi Eva au crezut că, dacă 
vor mânca din acel copac, vor deveni zei, şi nu au putut rezista 
ispitei de a gusta. Când aţi sărit pe fereastră, nu v-aţi gândit la 
răul pe care vi-l puteaţi face; nici Adam şi Eva nu s-au gândit. 


— leri, m-am gândit că facerea Evei se aseamănă cu povestea 
lui Enki şi Ninhursag. 

— De ce? întrebă Avram la rândul său, uimit de memoria 
prodigioasă a lui Şamas, care auzise foarte de mic acele poveşti 
din gura învățătorului său în casa tăbliţelor. 

— Şi Enki trăieşte în rai, răspunse Şamas recitând, unde 
„corbul nu croncăne, pasărea-ittidu nu scoate ţipătul păsării- 
ittidu, leul nu ucide, lupul nu fură...” Mă rog, tu ştii mai bine 
decât mine. Nici în raiul acela nu e durere, iar Ninhursag, fără 
dureri în trup, aduce pe lume alte zeițe. Ninhursag a creat opt 
plante, şi Enki a mâncat fructele acelor plante, şi de aceea 
Ninhursag s-a supărat şi l-a condamnat la moarte. Apoi, când îl 
vede suferind, începe să creeze alte divinităţi ca să-i vindece 
bolile. Îţi aminteşti poemul? Ninhursag îi spune lui Enki: „Fratele 
meu, unde te doare? / Dintele mă doare. / Zeiţei Ninsutu i-am dat 
naştere pentru tine”. Apoi, o creează pe Ninti, „zeiţa din coastă”, 
ca să-i vindece suferinţa din această parte a trupului. Enki se 
îmbolnăveşte pentru că mănâncă plantele pe care nu trebuie să 
le mănânce şi este pedepsit; Adam şi Eva mănâncă din pomul 
cunoaşterii binelui şi răului şi, din acel moment, sunt condamnaţi 
la moarte. Ei şi noi toţi. 

— Vei fi un om înţelept, Şamas, însă vreau să ştii să-ţi foloseşti 
înţelepciunea ca să ajungi la El şi pentru ca raţiunea să nu-ți 
întunece calea. 

— Cum poate raţiunea să mă îndepărteze de Dumnezeu? 

— Pentru că poţi cădea în ispita de a crede că înţelegi tot, de 
a-ţi închipui că le ştii pe toate. Şi asta ţi se poate întâmpla pentru 
că suntem o oglindire a lui Dumnezeu. 

— De ce a aşezat Dumnezeu la intrarea în grădina raiului 
heruvimi care-şi agită săbiile? 

— Ţi-am mai spus: ca să-l împiedice pe om să mănânce din 
copacul vieţii şi să-şi recapete nemurirea. 

— Cum ştim ce este nemurirea? 

— Îi păstrăm amintirea în inimă. 


9 


Un preot cu păr castaniu, înalt, zvelt străbătea nervos bazilica 
San Pietro, fără să găsească un loc în care să îngenuncheze în 
intimitate şi reculegere, ca să se roage. Bazilica i se părea 
ciudată, un monument ridicat în numele puterii şi al trufiei 
oamenilor, în loc să fie Casa lui Dumnezeu. Trecuse de două ori 
prin faţa statuii Pietă a lui Michelangelo, şi doar în liniile pure ale 
marmurei i se păru că întrezăreşte o fărâmă de spiritualitate. 

De fapt, trecuseră mai multe zile de când nu mai conta cât 
timp se rugase, nici cât de mare îi era deznădejdea. Dumnezeu 
dispăruse, şi îl lăsase singur cu conştiinţa lui, rătăcind dintr-un 
loc într-altul. 

leşi din nou în piaţa San Pietro, şi nici măcar soarele de 
septembrie nu mai părea în stare să-i încălzească sufletul. 

Eşuase în căutarea doamnei Tannenberg. Nu ajunsese la timp 
ca să vorbească cu femeia aceea care mai întâi se pierduse într- 
un taxi în traficul infernal din Roma, şi apoi, când el ajunsese la 
aeroport, se îmbarcase deja spre Amman. 

Se gândi să-şi ia un bilet pentru următorul avion care pleca 
spre capitala iordaniană, dar, odată ajuns acolo, ar fi fost oare în 
stare s-o găsească? 

incepea să-şi piardă minţile, să înnebunească din pricina 
inactivităţii. Se foia dintr-un loc într-altul, dar fără să facă într- 
adevăr ceva. Tatăl lui îl sunase în dimineaţa aceea, dar ceruse să 
i se transmită că nu era acolo. Nu se simţea în stare să stea de 
vorbă cu nimeni, şi cu atât mai puţin cu el. 

— Gian Maria... 

Tânărul tresări. Vocea răspicată a părintelui Francesco îl 
speriase. 

— Părinte... 

— Te observ de ceva vreme; umbli ca un suflet rătăcit. Ce se 
întâmplă? 

Părintele Francesco primea spovedanii la Vatican de mai bine 
de treizeci de ani. Auzise şi iertase toate mizeriile pe care 


oamenii veneau să le descarce între acele ziduri, în căutarea 
iertării de păcate. Îl aprecia pe tânărul preot, care începuse de 
câteva luni să slujească în calitate de confesor în bazilică. Gian 
Maria transmitea iluzii şi bunătate în părţi egale, şi lui îi apărea 
reconfortantă credinţa neclintită a tânărului. 

Părintele Francesco fusese îngrijorat din pricină că nu-l mai 
văzuse în ultimele zile; şi, când se interesase de el, îi explicaseră 
că tânărul nu se simţea bine; văzându-l acum, îşi dădu seama că 
răul de care suferea se afla probabil în adâncul sufletului. 

— Părinte Francesco, eu... nu pot să vă spun. 

— De ce? Poate am cum să te ajut. 

— Nu pot încălca secretul confesiunii. 

Bătrânul preot rămase tăcut. Apoi, apucându-l de braţ şi 
ocolind turiştii, ieşiră din bazilica San Pietro. 

— Te invit la o cafea. 

Gian Maria vru să se împotrivească, dar părintele Francesco 
nu-i dădu posibilitatea. 

— Secretul confesiunii este sacru, aşa că pentru nimic în lume 
nu ţi-aş cere să-l încâlci, dar poate că te pot ajuta să găseşti o 
ieşire pentru suferinţa atât de mare pe care o văd oglindită pe 
chipul tău. 

Intrară într-o cafenea din afara Vaticanului, unde, la ora aceea, 
nu era prea multă lume. 

Părintele Francesco conduse abil discuţia astfel încât, fără ca 
Gian Maria să rupă secretul, el să-şi poată asuma amploarea 
tragediei care se abătea asupra tânărului preot. După ce vorbi 
aproape o oră, Gian Maria îi puse o întrebare directă. 

— Părinte Francesco, dacă dumneavoastră aţi şti că cineva va 
face ceva cumplit, aţi încerca să-l împiedicaţi? 

— Bineînţeles. Noi, preoţii, mai avem şi obligaţia de a 
împiedica răul. 

— Dar, dacă o fac, s-ar putea să trebuiască să plec departe de 
aici, şi, chiar şi aşa, nu ştiu dacă voi reuşi... 

— Dar trebuie să o faci. 

— Nu ştiu de unde să încep... 

— Eşti inteligent, Gian Maria, ştii că trebuie să iei o hotărâre, 
şi, odată ce ai luat-o, să-ţi fie foarte clar în ce fel vei înfrunta acel 
rău pe care vrei să-l împiedici. 

— Credeţi că superiorul meu îmi va permite să plec? Nici 


măcar nu ştiu cât timp mi-ar putea lua până să mă întorc... 

— Voi vorbi cu părintele Pio. Este un vechi prieten, am studiat 
împreună la seminar. li voi cere să-ţi dea o dispensă ca să poţi 
pleca. 

— Mulţumesc, părinte. Chiar mă veţi ajuta? Vorbind cu 
dumneavoastră, totul pare mai uşor. 

— Nu, cu siguranţă ceea ce te frământă nu este uşor de 
abordat, dar măcar poţi să încerci. In primul rând, trebuie să te 
linişteşti, apoi să te gândeşti... 

O jumătate de oră mai târziu, părintele Francesco se întorsese 
la confesionalul său de la Vatican, iar Gian Maria se plimba 
căutând soluţii. 

Congresul de arheologie se terminase şi erau puţine 
informaţiile pe care le obținuse despre femeia aceea. Nimeni nu 
părea să ştie ceva despre ea, o necunoscută, îi spuseră unii, eo 
nimeni, insistară alţii. Fusese acolo din pricina soţului ei, un 
anume Ahmed Husseini. Deodată, îşi dădu seama că ar putea să 
o întâlnească. Il zăpăcise într-atât gândul la ea, încât nu fusese în 
stare să vadă că ştiuse mereu unde se afla. 

Se simţi nespus de prost şi, în acelaşi timp, fericit. Da, fericit, 
în pofida tuturor. Cum de nu-şi dăduse seama mai înainte? 

Se sprijini de una dintre giganticele coloane din piaţa San 
Pietro. Ştia că trebuia să ia o hotărâre, că nu putea să cedeze şi, 
cu atât mai puţin, să dea înapoi. 

Soţul, i se spusese, era şeful Departamentului de săpături din 
lrak. Aşadar, ca să o întâlnească pe ea, trebuia să meargă la 
Bagdad. Călătoria i se părea ca o penitenţă. Dar trebuia, avea 
obligaţia să o facă. 

Merse pe jos până la o agenţie de voiaj aproape de Vatican, şi 
acolo, timid, ceru un bilet de avion pentru Bagdad. 

Nu, nu existau bilete pentru Bagdad; nu era uşor să mergi în 
Irak. In plus, de ce voia să meargă la Bagdad? Nu ştiu ce să 
răspundă şi improviză o minciună din mers: avea prieteni care 
lucrau într-un ONG şi urma să le dea o mână de ajutor. Cei de la 
agenţie îl priviră cu mai puţină suspiciune şi îi promiseră că 
aveau să vadă ce se putea face. 

Două ore mai târziu, ieşi din agenţie cu un bilet de avion 
pentru Amman. Urma să călătorească până în capitala 
iordaniană, să doarmă acolo, şi apoi să pornească înspre Bagdad 


şi, odată ajuns acolo... Dumnezeu să-l ajute! 

Se îndreptă spre casă şi intră tiptil. Nu voia să stea de vorbă cu 
nimeni, nici să dea explicaţii. Trebuia să aştepte până când 
părintele Francesco vorbea cu superiorul său, părintele Pio. Cât 
despre familie, sora lui avea cu siguranţă să se neliniştească, dar 
nu voia să-şi ia rămas-bun de la ea, pentru că acest lucru l-ar fi 
silit să dea explicaţii, şi el nu putea. Această poveste îl făcea să- 
şi piardă toate convingerile. 

Aşa că se închise în camera lui şi, când îl chemară la cină, se 
scuză spunând că nu-i era foame şi că se simţea obosit. Nu 
insistară. În liniştea odăii, redactă o scrisoare pentru ai săi, 
explicând că îşi lua o scurtă vacanţă, pentru că avea nevoie să se 
odihnească şi să se gândească. O să le pricinuiască o mare 
neplăcere, dar nu avea de ales. O să îi sune să le spună căe 
bine. 

ÎI trezi lumina zorilor. Nu trăsese perdelele. Când deschise 
ochii, îşi aminti ce se gândise să facă şi începu să plângă în 
linişte. Cu o zi înainte, totul părea atât de uşor... Dar, la lumina 
unei noi zile, se văzu asaltat de nenumărate îndoieli. Privi cerul 
pe fereastră şi, pentru prima dată, se întrebă unde era 
Dumnezeu. 

x kx * 

Se înnopta, când elicopterul ateriză pe o bază aeriană aproape 
de Bagdad. 

— Vreţi să luăm cina împreună sau sunteţi prea obosit? întrebă 
Ahmed. 

— Sunt destul de obosit, dar n-am nimic împotrivă să mâncăm 
împreună. Îmi veţi arăta astă-seară tăbliţele? 

— Cred că e mai bine să veniţi mâine la biroul meu. Acolo le 
veţi putea examina în linişte. 

— De acord, voi trece mâine pe la biroul dumneavoastră. Unde 
mergem pentru cină? _ 

— Dacă doriţi, pot veni să vă iau peste o oră. In ciuda 
embargoului, o mai fi rămas încă vreun restaurant unde să se 
poată mânca la Bagdad. 

XXX 

Clara nu se duse la biroul soţului ei. Intuiţia îi spunea că între 
Ahmed şi Picot se stabilise o legătură de simpatie şi de 
recunoaştere şi că ea putea fi un factor perturbator. Aşa că hotări 


să-şi petreacă dimineaţa făcând cumpărături cu Fatima pe 
străduţele bazarului. Cele două femei mergeau sub protecţia a 
patru bărbaţi înarmaţi, care nu le pierdeau din ochi. 

Fatima o certa pe Clara pentru încăpăţânarea ei de a refuza să 
aibă copii. 

— Soţul tău o să te lase cu timpul sau o să aducă acasă o altă 
femeie care să-i dea copii. 

— Lumea s-a schimbat, Fatima, bărbaţii vor alte lucruri, nu 
numai copii, iar eu sunt foarte aproape de a atinge un vis cu 
mâinile. Acum nu pot rămâne însărcinată, n-aş mai putea 
continua săpăturile. 

— De ani de zile îmi spui acelaşi lucru, n-o să găseşti niciodată 
momentul potrivit ca să fii mamă. Copila mea, bărbaţii sunt 
bărbaţi, să nu-i crezi diferiţi numai pentru că unii au carte, şi alţii 
nu sau pentru că trăiesc în alte ţări, cu alte obiceiuri. Sângele 
cere sânge, fie ca să dea viaţă, fie pentru răzbunare şi moarte, 
dar chemarea sângelui o simţim toţi aici. 

Fatima îşi arătă pântecele, sub privirea amuzată a Clarei. 

— Da, copila mea, ştiu că te gândeşti că sunt bătrână şi că nu 
ştiu nimic de pe alte meleaguri, din acele locuri pe unde ai fost 
tu, dar să nu crezi că sunt altfel. În plus, soţul tău e irakian. 

— Ahmed e diferit, el nu a fost educat aici. 

— Dar are sânge irakian, şi tu, la rândul tău, eşti irakiană. Nu 
contează de unde vin bunicul şi tatăl tău. Tu te-ai născut aici, 
chiar dacă bunica şi mama ta au fost egiptence. 

Aproape de amiază, Clara se îndreptă spre sediul Ministerului 
Culturii, în vreme ce Fatima, încărcată cu pungile de 
cumpărături, se întorcea la Casa Galbenă. 

Ahmed şi Picot erau pe punctul de a pleca atunci când Clara 
ajunse la biroul soţului ei. 

— la te uită, plecaţi fără să mă aşteptaţi! 

— Nu, urma să te sunăm ca să vii direct la restaurant, o lămuri 
Ahmed. 

Clara nu îndrăznea să-l întrebe pe profesorul Picot ce hotărâse. 
Nu era în stare să ghicească decizia francezului din conversaţia 
dintre cei doi bărbaţi, aşa că aştepta răbdătoare să fie serviţi în 
restaurant. 

— Asta e cel mai bun humus din Orient, declară Ahmed, 
adresându-i-se lui Picot. 


— Da, e bun, încuviinţă acesta. 

Cei doi bărbaţi vorbeau în continuare despre cât de bun e 
humusul, fără să se refere nici la tăblițe, nici la decizia lui Picot. 

— Cum vi s-au părut tăbliţele, profesore? 

Întrebarea Clarei, directă şi fără preambuluri, nu-l luă prin 
surprindere; de fapt, o aştepta. 

— Extraordinare! Poate că nu e absurd să se stabilească o 
legătură între Avraam din Biblie şi acel scrib numit Şamas. Ar fi o 
descoperire de o importantă semnificaţie ştiinţifică şi religioasă. 
Merită, realmente, riscul. 

— Aşadar, veţi veni...? întrebă timid Clara. 

— Să spunem că am argumente întemeiate ca s-o fac. l-am 
promis deja soţului dumneavoastră că îi voi da un răspuns în cel 
mult o săptămână. Mâine plec, dar nu voi întârzia să vă sun. Azi 
după-amiază vom face fotografii tăbliţelor. Vreau să le iau cu 
mine, ca să le studiez pe îndelete, îmi pare rău că plec fără să-l 
cunosc pe bunicul dumneavoastră. 

— Este bolnav, nu se află în situaţia de a primi pe nimeni. Ori e 
la spital, ori acasă, în pat. Îmi pare rău, pentru că şi lui i-ar fi 
făcut plăcere să vă cunoască. 

— Ar fi interesant să-mi povestească şi mie cum şi în ce 
împrejurări a găsit primele tăblițe. 

— V-am povestit noi deja, răspunse Clara cu prudenţă. 

— Da, dar nu e acelaşi lucru. lertaţi-mă că insist, dar, dacă se 
simte mai bine la un moment dat, aş dori să-l văd. 

Yves Picot era curios să-l cunoască pe bunicul Clarei. Avea 
impresia că i se dădeau tot felul de pretexte care să împiedice 
întâlnirea cu bătrânul, lucru care îl făcea să devină şi mai curios. 
Dacă se va decide să se întoarcă, va insista; pentru moment, 
trebuia să accepte explicaţiile care i se ofereau. 

Ahmed înveli cu grijă tăbliţele. Ştia că Tannenberg avea să i le 
ceară de îndată ce se întorcea la Casa Galbenă. Bătrânul nu se 
despărţea de ele, ceruse chiar să i se instaleze un seif în dormitor 
ca să le păstreze. Doar Fatima intra în camera lui Tannenberg, 
care nu avea încredere decât în ea. Cu ani în urmă, un servitor 
care tocmai fusese angajat în Casa Galbenă mâncase bătaie 
pentru că intrase în camera lui Tannenberg. Omul nu avea nimic 
de mărturisit, aşa că, în ciuda loviturilor primite, nu putu spune 
nimic, dar fu concediat fără menajamente. 


Tăbliţele erau pentru Tannenberg un soi de talisman. 
Deveniseră o obsesie pentru el, iar această obsesie o moştenise 
şi Clara. 

După ce înveli tăbliţele, le depozită într-o cutie metalică 
adaptată pentru transport. 

— De ce n-o fi vrut Picot să ia cina cu noi astă-seară? întrebă 
Clara mai mult pentru sine decât către soţul ei. 

— Mâine va pleca la prima oră. O fi obosit. 

— Crezi că se mai întoarce? 

— Nu ştiu; dacă aş fi în locul lui, eu n-aş face-o. 

Pe chipul Clarei se ivi o strâmbătură de spaimă. Ca şi cum ar fi 
primit o lovitură bruscă. 

— Dar ce spui? Cum poţi să afirmi aşa ceva? 

— E adevărul. Crezi că merită osteneala să vii într-o ţară 
împresurată ca să cauţi nişte tăblițe? 

— Nu e vorba să cauţi nişte tăblițe, e vorba să găseşti Geneza 
după Avraam. E ca şi cum cineva i-ar fi spus lui Schliemann că nu 
merita osteneala să caute Troia sau lui Evans, să renunţe să 
găsească Cnossosul. Ce-i cu tine, Ahmed? 

— Nu vezi, Clara? Nu vezi ce se întâmplă cu ţara asta? Nu vezi 
foamea celorlalţi, pentru că tu nu suferi de ea. Nu vezi neliniştea 
mamelor care îşi ştiu copiii sau bărbaţii condamnaţi din lipsă de 
medicamente, pentru că bunicului tău nu-i lipsesc. In Casa 
Galbenă, timpul nu există. 

— Ce ai cu mine, Ahmed? Ce îmi reproşezi? Ai început să te 
porţi aşa încă de la Roma şi, de când ne-am întors, văd că eşti pe 
zi ce trece mai nemulţumit şi mai stânjenit faţă de mine. De ce? 

Se priviră cântărindu-se unul pe celălalt, evaluând ruptura 
poate ireversibilă care se produsese între ei, fără să ştie în ce 
moment, nici din ce pricină. 

— O să mai discutăm despre asta. Acum nu mi se pare 
momentul cel mai potrivit. 

— Da, ai dreptate, să mergem! 

leşiră din birou. În anticameră, aşteptau patru bărbaţi înarmaţi, 
aceiaşi care o însoțeau pe Clara oriunde ar fi mers. 

Când sosiră la Casa Galbenă, fiecare din ei căută un loc unde 
să fie cât mai departe de celălalt. Clara se duse la bucătărie să o 
caute pe Fatima. Ahmed se închise în biroul lui. Puse la combina 
muzicală Eroica lui Beethoven, îşi turnă un whisky cu gheaţă şi, 


aşezat într-un fotoliu, cu ochii închişi, încercă să-şi revină. Avea o 
singură soluţie: să părăsească pentru totdeauna Casa Galbenă şi 
să plece în exil sau să continue să moară pe dinăuntru, puţin 
câte puţin. Dacă ar rămâne, ar trebui să facă un efort faţă de 
Clara; ea nu accepta să facă nimic pe jumătate, şi cu atât mai 
puţin când era vorba despre sentimente. Dar putea el oare să 
continue să trăiască alături de ea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic, ca şi cum lui nu i s-ar fi întâmplat nimic? 

Deschise ochii şi dădu peste Alfred Tannenberg, care-l privea 
stăruitor. Privirea bătrânului era nemiloasă şi brutală. 

— Spune, Alfred. 

— Ce se întâmplă? 

— Ce se întâmplă? La ce te referi? 

— Unde este cutia cu tăblițe? 

— Ah! Cutia! Scuză-mă că nu ţi-am adus-o imediat. Am venit 
direct în birou, mă doare capul şi sunt obosit. 

— Probleme la minister? 

— Ţara are probleme, Alfred. Ce se întâmplă în Ministerul 
Culturii este irelevant. Dar nu, n-am probleme; de fapt, n-am 
serviciu. Nu e nimic de făcut, oricât am continua să ne prefacem 
cum că am trăi în normalitate. 

— O să începi acum să-l critici pe Saddam? 

— N-ar avea importanţă dacă aş face-o, numai dacă m-ar 
denunta cineva şi aş sfârşi în vreo puşcărie. 

— Nu ne convine ca Saddam să fie ucis. Pentru afacerea 
noastră, e mai bine ca lucrurile să continue aşa cum sunt. 

— Asta e imposibil, Alfred, nici măcar tu nu vei putea schimba 
cursul istoriei. Statele Unite vor invada lrakul şi vor rămâne cu 
ţara; americanilor li se întâmplă acelaşi lucru ca ţie: le convine 
pentru afacerile lor. 

— Nu, n-o vor face, Bush este un fanfaron care-şi iroseşte 
energia proferând ameninţări. Americanii ar fi putut termina cu 
Saddam în timpul războiului din Golf şi n-au făcut-o. 

— Ori n-au putut, ori n-au vrut. Dar nu contează ce au făcut 
atunci; acum vor ataca. 

— Ţi-am mai spus că nu se va întâmpla acest lucru, afirmă 
mânios Tannenberg. 

— Ba da, se va întâmpla. Noi ne vom lupta, mai întâi împotriva 
lor, apoi între noi, sunniţii împotriva şiiţilor, şiiţii împotriva 


kurzilor, kurzii împotriva oricărei alte facţiuni, e acelaşi lucru. 
Suntem condamnaţi. 

— Dar cum îndrăzneşti să spui asemenea enormităţi?! strigă 
Tannenberg. Te pomeneşti că acum ai darul profeţiei şi ne 
condamni pe toţi! 

— Tu o ştii mai bine decât mine. Dacă n-ai şti, n-ai forţa 
săpăturile la Safran. N-ai face greşelile pe care ştii că le faci, n-ai 
fi ieşit la iveală cum ai făcut-o. Întotdeauna ţi-am admirat 
inteligenţa şi sângele rece; nu mă dezamăgi spunând că nu se va 
întâmpla nimic, că asta este doar o altă criză politică. 

— Taci din gură! 

— Nu, e mai bine să vorbim, să spunem cu voce tare ceea ce 
nu îndrăznim nici măcar să gândim, pentru că doar aşa vom 
putea evita să facem mai multe greşeli decât ar fi cazul. Trebuie 
să fim sinceri unul faţă de celălalt. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa? Tu eşti un nimeni, eşti 
ceea ce am vrut eu să fii. 

— Da, în parte ai dreptate. Sunt ceea ce ai vrut tu să fiu, nu 
ceea ce vreau eu să fiu. Dar suntem în aceeaşi barcă. Te asigur 
că nu-mi place să navighez cu tine în această cursă, dar nu mai 
am de ales, încerc să împiedic naufragiul. 

— Spune tot ce ai de spus. S-ar putea să fie ultimul lucru pe 
care îl vei spune în casa asta. 

— Vreau să ştiu ce ai pus la cale. Tu ai întotdeauna un colac de 
salvare. Şi nu înţeleg ce ai de gând. Chiar în cazul în care Picot ar 
veni să facă săpături, vom avea la dispoziţie cel mult şase luni, 
şi, în acest interval de timp, nu e cu putinţă să se obţină 
rezultate. O ştii la fel de bine ca mine. 

— O protejez pe Clara, îi salvez viaţa şi îi asigur viitorul. Fac 
bine ceea ce fac, pentru că văd că tu nu eşti bărbatul care o 
poate proteja. 

— Clara n-are nevoie de nimeni care s-o protejeze. Nepoata ta 
valorează mai mult decât eşti tu dispus să recunoşti. N-are 
nevoie nici de mine, nici de nimeni; singurul lucru de care are 
nevoie este să se elibereze de tine, de mine, de noi toţi, să iasă 
din acest impas. 

— Ţi-ai pierdut minţile! 

Vocea lui Tannenberg devenise dură şi rece ca gheaţa. 

— Nu, sunt mai zdravăn la cap decât oricând. Imi închipui că 


forţezi lucrurile pentru că ştii, la fel ca mine, că Irakul mai are 
doar câteva luni ca să mai fie o ţară, o ţară aşa cum am 
cunoscut-o, iar viitorul va fi - voi folosi un adjectiv binevoitor - 
cel puţin incert. De aceea te pregăteşti să te întorci la Cairo. Doar 
n-o să rămâi aici când vor începe să bombardeze, când 
americanii vor „striga catalogul” cu prietenii lui Saddam. Dar, 
până atunci, ai organizat o lovitură de pomină, făcând publică 
informaţia conform căreia ar putea să existe o Biblie de Lut. 

— Este moştenirea Clarei. Dacă găseşte Biblia de Lut, nu va 
mai trebui să-şi facă griji de nimic pentru tot restul vieţii. Va 
obţine recunoaşterea internaţională, va fi arheologul care a vrut 
întotdeauna să fie. 

— Şi tu, ce rol ţi-ai rezervat? 

— Eu sunt pe moarte. O ştii bine. Am o tumoare care-mi 
devorează ficatul. Nu mai am nimic nici de câştigat, nici de 
pierdut. Voi muri la Cairo, poate peste şase luni, poate mai 
devreme. Le-am cerut medicilor să-mi spună adevărul; ei bine, 
adevărul e că sunt pe moarte. Nici nu e o mare noutate, dat fiind 
că voi împlini optzeci şi şapte de ani. Dar nu voi muri până nu se 
va găsi Biblia de Lut. Chiar dacă ţara asta intră în război, voi 
mitui pe cine e nevoie ca să am oameni care să muncească zi şi 
noapte la Safran. Nu voi avea odihnă până când nu vor găsi 
tăbliţele pe care le căutăm. 

— Şi dacă nu există? 

— Sunt acolo, ştiu. 

— Poate sunt făcute zob. Atunci ce vei face? 

Tannenberg rămase tăcut, fără să ascundă ura imensă pe care 
începea să o simtă pentru Ahmed. 

— O să-ţi spun ce voi face: o să încep s-o protejez pe Clara. N- 
am încredere în tine. 

Bătrânul se întoarse cu spatele şi ieşi din încăpere. Ahmed îşi 
trecu mâna peste frunte. Era asudat. Cearta cu bunicul Clarei îl 
sleise de puteri. 

Îşi turnă alt whisky şi îl dădu pe gât dintr-o sorbitură. Îşi mai 
turnă unul, dar hotărî ca pe ăsta să-l bea încetul cu încetul, 
meditând în acest timp. 


10 


Enrique Gómez se plimba prin parcul Maria Luisa, căutând 
umbra copacilor seculari. Avea un nod în stomac, de care nu 
reuşise să scape de când primise fotografiile cu execuţia acelor 
doi nefericiţi. 

Frankie insistase că trebuiau să se vadă, iar George sfârşise 
prin a accepta în silă. De când se despărţiseră, cu cincizeci de ani 
în urmă, fuseseră rare ocaziile când se mai întâlniseră. Poate că 
asta avea să fie ultima, ţinând seama de vârsta lor. Lucrul cel 
mai surprinzător fusese că George terminase prin a accepta ca 
întâlnirea să aibă loc la Sevilla. El se împotrivise cu toată energia 
de care era în stare, dar Frankie îl convinsese pe George că în 
Sevilla aveau să treacă neobservaţi. 

George era de câteva zile la Marbella jucând golf. Frankie se 
afla la Barcelona. Încă o oră, şi cei trei prieteni aveau să se 
întâlnească în penumbra barului din hotelul Alfonso al XIII-lea. 

Emma, soţia lui Frankie, se încăpăţânase să se instaleze în 
hotelul cel mai emblematic din Sevilla, hotelul în care se caza 
oricine era un nume în almanahul Gotha” sau în paginile din 
hârtie cretată ale revistelor la modă. 

Rocio era neliniştită. De mai multe zile, îl înnebunea pe Enrique 
cu întrebări fără răspuns. Din fericire, în după-amiaza aceea, se 
dusese acasă la sora ei ca să asiste la proba rochiei de mireasă a 
nepoatei sale. Enrique nu-i spusese că avea pe înserat o întâlnire 
în hotelul Alfonso al XIII-lea. 

George urma să vină cu maşina şi apoi să se întoarcă la 
Marbella. Frankie rămânea vreo două zile, ca orice turist milionar 
în trecere prin Sevilla. Urmau să se vadă doar timpul necesar. O 
oră, două, cel mult trei. 

Plecase de acasă mai devreme, pentru că avea nevoie să ia 
aer. Simţea blestematul acela de nod în stomac. 

Enrique luase masa de prânz cu Rocío şi cu fiul lor, José; 


27 Anuar genealogic şi diplomatic, publicat la Gotha, în Germania, în franceză 
şi germană, între anii 1763-1944 (n.tr.) 


nepoţii lui, Borja şi Estrella, erau la Marbella, profitând de 
ultimele zile de vară, care în Andaluzia se prelungesc până în 
septembrie. Fiul său, Jose, îi spusese că simţea cât de îngrijorat 
era, ceea ce confirmase cele mai rele temeri ale lui Rocio. 

Când îl lăsaseră singur la ora siestei, încercase să doarmă, dar 
nu reuşise, aşa că se ridică din pat şi, de îndată ce o auzi pe 
Rocío ieşind din casă, plecă şi el. Lăsă în urmă străduţele înguste 
şi piaţetele solitare din cartierul Santa Cruz, ca să se îndrepte pe 
jos spre parc, aşteptând ora la care să meargă la întâlnirea cu 
prietenii lui de pe vremuri. 

x kx * 

George stătea la o masă, într-un colţ îndepărtat al barului. 
Enrique se îndreptă spre el. Le străluceau ochii amândurora. Era 
emoția reîntâlnirii. Dar nu se îmbrăţişară, îşi strânseră doar 
mâinile. Ştiau că nu era indicat să atragă atenţia. 

— Văd că arăţi bine, îi spuse George. 

— Şi tu la fel. 

— De-acum suntem bătrâni; tu mai puţin decât mine. 

— Cu un an, doarcuun an. 

— Şi Frankie? 

— Presupun că va apărea dintr-un moment într-altul; se pare 
că stă aici. 

— Da, aşa mi-a spus, pentru că Emma s-a încăpățânat. 

— În regulă. Oricum trebuia să ne vedem undeva. La ce te-ai 
gândit? 

— Alfred este bolnav, ştie că e pe moarte, că e o chestiune de 
luni, şi nu-i mai pasă de nimic, doar de nepoata lui. Aşa că 
acţionează ca un nebun, fără să ţină seama de consecinţe. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Ce crezi că vrea? 

— Ca nepoata lui să găsească Biblia de Lut. Dacă aşa stau 
lucrurile, va fi a ei şi a nimănui altcuiva. 

— Şi numitul Picot pe care vrea să-l angajeze? 

— Nu se poate aborda o excavaţie de o asemenea anvergură 
fără profesionişti, fără arheologi adevăraţi. Alfred poate angaja 
câţi muncitori pofteşte, dar are nevoie de arheologi, şi în Irak nu-i 
are. 

Frank Dos Santos intră în bar căutându-i din priviri. Merse spre 
ei fără niciun gest de prisos. Nici măcar nu le întinse mâna; se 
aşeză şi îi făcu semn chelnerului care venea deja să-l întrebe ce 


doreşte să comande. 

— Mă bucur să vă văd. Mă rog, cred că nu ne-am schimbat atât 
de mult, avem doar cu şaizeci de ani mai mult, râse printre dinţi 
Dos Santos. 

— Bine, putem să ne consolăm spunându-ne că arătăm la fel 
de bine ca acum mai bine de şaizeci de ani, dar avem vârsta pe 
care o avem, suntem pe ultima sută de metri, îl întrerupse 
George Wagner. Ce părere ai despre ce face Alfred? 

— Ah, Alfred! Face ceea ce ar face un om disperat. Prietenii tăi 
de la Pentagon îl vor ciurui pe Saddam. Nu ştim dacă Irakul va 
mai exista peste câteva luni, aşa că nu are de ales: ori găseşte 
acum Biblia de Lut, ori nu va fi niciodată a lui, răspunse Frank 
Dos Santos. 

— Am fi putut s-o căutăm după război, murmură George. 

— De obicei se ştie cum încep războaiele, dar nu şi cum se 
termină. 

Afirmația lui Enrique Gómez fu categorică, iar cei doi prieteni ai 
lui aprobară. 

— Când încep bombardamentele? întrebă sevillanul. 

— Cel mai târziu în martie, răspunse George. 

— Suntem în septembrie, interveni Frank, aşa că rămân cel 
mult şase luni, şase luni ca să găsească Biblia de Lut. 

— Dacă reuşeşte să găsească tăbliţele intacte sau măcar în 
aşa fel încât să poată fi reconstituite, ar intra în analele 
descoperirilor arheologice. Nu e nevoie să spun care ar fi 
valoarea pe piaţă a tăbliţelor. Şi asta, fără să socotim presiunea 
pe care, fără îndoială, ar face-o Vaticanul ca să pună mâna pe 
ele, ţinând seama de faptul că sunt o dovadă a inspiraţiei divine 
a Patriarhului Avraam. Geneza povestită de Avraam este o 
descoperire extraordinară. Idiotul ăla de Bush ar fi în stare să le 
dăruiască Vaticanului într-un gest de bunăvoință, dat fiind că 
papa e împotriva războiului. 

Comentariul lui George îi puse pe gânduri pe cei doi prieteni ai 
săi. 

— Dacă Alfred le găseşte, interveni Frank, sigur n-o să i le lase 
lui Bush, aşa că... 

— Aşa că va face imposibilul ca să profite de puţinul timp de 
care dispune, afirmă George. Dar de ce a ieşit la lumină prin 
nepoata lui? 


Răspunsul îl dădu din nou Enrique G6mez. 

— Pentru ca nimeni să nu-i smulgă tăbliţele. Acum, toţi 
arheologii din lume ştiu că, în lrak, un grup local în frunte cu 
Ahmed Husseini şi cu extravaganta lui soţie au găsit rămăşiţele 
unui templu sau ale unui palat şi că acolo pot exista nişte tăblițe 
dictate de însuşi Avraam. Orice s-ar întâmpla, nimeni nu va mai 
obţine performanţa asta. De aici, bâlciul făcut la Roma. 

— Riscă mult, observă Frank. 

— Da, dar e pe moarte, aşa că nu-i rămân multe alternative, 
insistă Gómez. Bine, George, oamenii tăi au aflat cine i-a angajat 
pe italieni? 

Cel menţionat clătină din cap. 

— Nu, n-am putut afla. Ştim că erau oamenii unei aşa-numite 
Agenţii de Investigaţii şi Asigurări. Cineva a apelat la serviciile 
acelei companii ca s-o urmărească pe Clara Tannenberg. Dar 
oamenii mei n-au găsit nimic în arhivele Agenţiei de Investigaţii 
şi Asigurări, niciun document, nicio referinţă. Nimic. Contractul s- 
o fi făcut prin preşedinte sau prin vreun membru al conducerii, 
cineva care nu trebuie să dea explicaţii, ci doar ordine. Dar, 
pentru moment, nu putem să ne vârâm mai mult nasul. Patronul 
Agenţiei de Investigaţii şi Asigurări este un vechi poliţist din 
cadrul Departamentului anti-mafie, decorat de mai multe ori şi 
având prieteni pe toată scara ierarhică a poliţiei. Aşadar, dacă 
facem o greşeală, singurul lucru pe care-l vom obţine va fi să 
avem poliţia italiană pe urmele noastre. 

— Dar trebuie să ştim cine i-a angajat pe oamenii ăia şi de ce. 
Avem un flanc descoperit, insistă Frank. 

— Da, îl avem; de aceea v-am spus că trebuie să întărim 
măsurile de securitate şi să nu comitem greşeli. Există o 
scurgere pe undeva sau Alfred l-a înşelat peste măsură pe 
vreunul dintre asociaţii lui de acolo, şi respectivul vrea să-i dea o 
lecţie, explică George. 

— Există o gaură neagră pe care nu suntem în stare s-o 
vedem. 

Enrique Gómez nu-şi putea ascunde neliniştea, care se 
traducea printr-un permanent nod în stomac. 

— Ai dreptate, încuviinţă George. Există o gaură neagră, şi 
trebuie s-o găsim. Pentru prima dată, s-a întâmplat ceva ce nu 
putem controla. Povestea cu Alfred este altceva; pe el îl putem 


controla, şi o vom face. Apropo, credeţi că ne putem bizui pe 
soţul nepoatei, pe Ahmed Husseini? Omul ăsta mi se pare 
elementul-cheie. Oamenii noştri de acolo m-au informat că 
Husseini s-a săturat de Alfred şi de nevastă-sa, că şi-a pierdut 
respectul pentru bătrânul nostru prieten şi că, în urmă cu câteva 
zile, au fost auziţi ţipând unul la celălalt. Soţul Clarei este un om 
valoros şi inteligent. 

— Mă tem că i se trezeşte conştiinţa, declară Frank. Cel puţin 
asta se deduce din raportul pe care l-am citit cu toţii despre cele 
întâmplate în ultimele zile în Casa Galbenă. Nu e nimic mai 
primejdios decât cineva care se hotărăşte să fie cinstit în ultimul 
moment. Va face orice numai ca să-şi îndrepte trecutul. 

— Atunci, nu ne vom mai bizui pe el; pur şi simplu ne vom 
folosi de el, afirmă George fără reţineri. Bine, acum vreau să 
auziţi la ce m-am gândit că trebuie să facem. Dragi prieteni, 
aceasta va fi, fără îndoială, ultima dată când ne vedem şi trebuie 
să cădem de acord asupra tuturor demersurilor pe care le vom 
face. Sunt multe lucruri în joc. 

— Ne punem în joc posibilitatea de a muri fiecare liniştit, în 
patul lui, atunci când ne va veni rândul, răspunse Frank. 

Enrique Gómez simţi o altă înţepătură de durere în stomac. 

Cei trei bărbaţi continuară. George îi înmână fiecăruia câte o 
mapă burduşită cu documente. 

Trecuse de zece şi jumătate noaptea când încheiară 
conversaţia. Băuseră mai multe pahare de whisky, însoţite de 
gustări cu brânză şi şuncă. Enrique răspunsese la două apeluri 
insistente ale lui Rocio, care îl întreba unde era şi dacă venea la 
cină. Frank îi spuse Emmei să o ia înainte şi să meargă la salonul 
flamenco, unde aveau o masă rezervată împreună cu alţi turişti 
care călătoreau în acelaşi grup cu ei, într-un tur al Spaniei. 

„Eu nu trebuie să dau explicaţii nimănui”, se gândi George. Se 
simţi satisfăcut de faptul că rezistase de unul singur, fără să aibă 
nevoie de nimeni. Părul cărunt îi asigura respectabilitatea pe 
care toată lumea o aştepta din partea unui om cu averea şi 
poziţia lui. Îi fusese greu să-şi apere singurătatea, mai ales de 
avertizările prietenilor săi care îl îndemnau să se refugieze într-o 
familie. Fusese neclintit, şi câştigase partida. Trăia cu o curte de 
servitori care îl îngrijeau în tăcere, fără să-i tulbure niciodată 
obiceiurile. Nu avea nevoie de mai mult. 


Fu primul care plecă şi se îndreptă spre maşina pe care o 
închiriase la Marbella. Dată fiind vârsta lui înaintată, încercaseră 
să-i pună bete în roate când prezentase carnetul de conducere. 
Dar nu era nimic pe care banul să nu-l rezolve, şi cu atât mai 
puţin într-un oraş precum Marbella. Astfel că putuse să închirieze 
un comod Mercedes Benz, ultimul model. Tehnologia germană 
continua să fie cea mai bună. 

Frank ceru un taxi la recepţie, în vreme ce Enrique G6mez 
ieşea în căldura nopţii, hotărât să meargă pe jos până acasă, în 
cartierul Santa Cruz. 

Nodul din stomac îl apăsa atât de tare, încât uneori simţea că 
nu mai putea respira. Nici măcar întâlnirea cu vechii lui prieteni 
nu-l calmase. Dimpotrivă, se împiedicase din nou de propriul 
trecut. Ei erau oglinda realităţii, a unei realităţi despre care fiul 
său, José, şi nebunaticii lui de nepoți nu ştiau nimic, dar Rocío, 
da. De aceea, ştia că nu avea să poată vreodată să o păcălească 
pe soţia lui. Ea îl cunoştea, ştia mai bine decât oricine altcineva 
cine era el. 


11 


Ca să nu se enerveze din pricina nesfârşitelor plimbări ale lui 
Mercedes prin sala de aşteptare, Carlo Cipriani răsfoia ziarul, fără 
să-şi ridice privirea. 

Hans Hausser îşi aprinse bătrâna lui pipă şi îşi lăsă privirea s 
rătăcească printre colacii de fum ce păreau că se pierd î 
gândurile sale. In acest timp, Bruno Miller stătea jos, fără să-l 
privească pe niciunul dintre prietenii lui. 

Luca Marini îi convocase pentru ora unu; era deja unu şi 
jumătate, şi secretara refuza să le dea vreo informaţie; nu voia 
să le spună nici măcar dacă Luca era la birou. 

Era trecut de două fără un sfert, când fostul poliţist intră în 
sala de aşteptare şi, cu o figură serioasă, îi invită să treacă la el 
în birou. 

— Tocmai am avut o întrevedere cu directorul general de la 
Securitate. Aş fi vrut să n-o am. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Carlo. 

— Păi, guvernul nu vrea să ia drept bună versiunea irakiană, 
care este cea care ne convine nouă. Are nevoie de ceva mai 
mult, pentru că i-ar prinde bine ca să-i poată convinge pe italieni 
că Saddam este ceea este, adică un monstru. În felul acesta, 
guvernul pregăteşte terenul pentru ca opinia publică să-l sprijine, 
dacă se hotărăşte să trimită trupe în Irak. Guvernului îi convine 
acest caz: disecat şi prezentat la televiziune. 

— lmi pare rău, prietene, reuşi să spună Carlo Cipriani, te-am 
vârât într-un mare bucluc. 

— Dacă am putea spune adevărul... insistă Luca, dacă mi-aţi 
spune ce e cu toată povestea asta... 

— Te rog, nu mai insista, îi ceru Cipriani, îndurerat. 

— Bine, o să vă spun cum stau lucrurile. Înainte de a-l vedea 
pe directorul general de la Securitate, am stat de vorbă cu alţi 
prieteni din departament. Mi-au cerut ceea ce vă cer şi eu vouă: 
să le spun adevărul ca să mă poată acoperi. Aşa că le-am dat 
versiunea la care aţi căzut de acord, şi m-au privit de parcă mi-aş 


ă 
n 


fi bătut joc de ei. Au făcut presiuni asupra mea, fireşte, dar am 
susţinut cele spuse; ba chiar am şi glumit, spunându-le că, oricât 
de absurd ar părea, ăsta e adevărul. Mercedes, nu ştiu dacă vă 
vor chema, ar fi posibil, măcar fie şi numai ca să răspundă 
curiozităţii pe care le-o pricinuieşte faptul că o persoană de 
vârsta dumneavoastră trimite detectivi în Irak. Cât despre tine, 
Carlo, directorul de la Securitate te ştie din auzite, aşa că nu cred 
să te deranjeze. 

— Noi n-am comis niciun delict, spuse Mercedes pe un ton 
arţăgos. 

— Bineînţeles că nu, nici dumneavoastră, nici eu, dar avem doi 
oameni morţi, şi nimeni nu ştie de ce. Mă rog, presupun că voi 
ştiţi sau măcar bănuiţi. Cu siguranţă că prietenii mei din poliţia 
italiană le vor cere colegilor din Spania un raport despre 
dumneavoastră. Cum îmi închipui că din Spania vor răspunde că 
sunteţi o persoană ireproşabilă, ne vor lăsa în pace. Dar eu vă 
spun că nu cred aşa ceva, pentru că directorul de la Securitate 
m-a asigurat că ministrul vrea să afle tot; este şocat. Personal, n- 
am văzut un politician şocat de ceva, mai curând cred ceea ce v- 
am spus: cineva speră să poată obţine un avantaj politic, dar 
pentru asta au nevoie de o poveste. 

— Ceea ce nu le vom da sub nicio formă, afirmă profesorul 
Hausser. 

— Cred că cel mai bine ar fi să ne întoarcem acasă, propuse 
Bruno Muller. 

— Da, ar fi cel mai bine, încuviinţă Luca, pentru că n-am nici 
cea mai mică îndoială că suntem urmăriţi cu toţii. Aşa că să nu 
ieşiţi împreună din această clădire, ci pe rând şi la intervale de 
timp diferite. Îmi pare rău, unul dintre dumneavoastră va trebui 
să rămână să ia masa în sala de consiliu, şi chiar şi aşa... 

— În cine nu aveţi încredere? întrebă Mercedes. 

— Veşnica intuiţie feminină! În principiu, am încredere în 
oamenii mei; mulţi au lucrat cu mine în Sicilia, alţii sunt persoane 
tinere, pe care le-am selecționat personal. Ne cunoaştem cu toţii, 
şi foştii mei colegi îi cunosc şi ei. Nu ştiu care este gradul de 
prietenie dintre ei, aşa că infiltrări pot exista oricând. In orice 
caz, n-avem altă soluţie. 

— Ce propuneţi să facem acum? 

Se vedea că Bruno Miller era stânjenit de situaţie. 


— Domnule Muller, răspunse Marini, cel mai bine e să acţionaţi 
cu naturaleţe. N-aţi spus că n-am făcut nimic? Aşadar, să credem 
în asta; n-am făcut nimic, aşa că n-avem nimic special de făcut. 

— Mi-ar face o mare plăcere să veniţi la mine acasă pentru o 
masă de rămas-bun, spuse Carlo. 

— Prietene, eu aş renunţa la mesele de rămas-bun. Profesorul 
Hausser şi domnul Muller ar trebui să plece la casele lor, oriunde 
s-ar afla acestea. Cât despre doamna Barreda, în cazul 
dumneaei, mi se pare logic să meargă la tine acasă ca să ia cina 
şi chiar să rămână încă vreo două zile în plus. Spuneţi-mi, 
doamnă Mercedes, ce vor povesti despre dumneavoastră din 
Spania? 

— Că sunt o bătrână excentrică. O antreprenoare din 
construcţii care se urcă pe schele şi îi cunoaşte personal pe toţi 
muncitorii ei. N-am avut niciodată nicio problemă cu nimeni, nici 
măcar vreo amendă de circulaţie. 

— Un comportament ireproşabil, şopti Luca Marini. 

— Vă asigur că aşa este. 

— Întotdeauna m-am temut de persoanele ireproşabile, afirmă 
fostul poliţist. 

— De ce? vru să ştie profesorul Hausser. 

— Pentru că ascund ceva, măcar şi numai în adâncul sufletului. 

Rămaseră tăcuţi câteva secunde, fiecare dintre ei pierdut în 
propriile gânduri. Apoi, profesorul Hausser îşi asumă rezolvarea 
situaţiei. 

— Dacă aşa stau lucrurile, cel mai bine e să le înfruntăm. 
Dumneavoastră, domnule Marini, veţi spune în continuare 
adevărul, pentru că, nu ştiu dacă v-aţi dat seama, dar până 
acum, asta aţi făcut. 

— Nu, n-am povestit tot adevărul, protestă Luca. 

— Ba da, aţi povestit tot ceea ce ştiaţi; nu puteţi povesti ceea 
ce nu ştiţi, afirmă profesorul. Cât despre noi, ar trebui să vorbim 
înainte de a ne despărţi. Bruno, cred că exagerezi când spui că 
trebuie să ne întoarcem cu toţii acasă. Fireşte că trebuie să ne 
întoarcem, dar nu acum, imediat, nu în goana mare, de parcă am 
fi nişte fugari. Suntem cu toţii nişte bătrâni respectabili, vechi 
prieteni. Aşadar, Carlo, eu voi veni cu mare plăcere la tine acasă 
la cină, dacă mă inviţi, şi cred că ar trebui să mergem cu toţii. 
Dacă poliţia va voi să stea de vorbă cu noi, vom spune adevărul: 


că suntem un grup de prieteni care ne-am întâlnit la Roma şi că 
Mercedes, care e foarte îndrăzneață, a hotărât că Irakul este un 
loc numai bun să facă afaceri, pentru că, de îndată ce războiul se 
va încheia, tot ce au distrus americanii va trebui reconstruit. Nu e 
nimic rău în faptul că ea, care are o firmă de construcţii, vrea o 
felie din tortul ăsta. După câte ştiu, n-a condus nicio manifestaţie 
purtând o pancartă împotriva războiului, ori te pomeneşti că ai 
făcut-o, draga mea? 

— Nu, pentru moment, nu, deşi chiar m-am gândit să merg la 
manifestaţiile care se vor organiza la Barcelona, îi spuse 
Mercedes. 

— Ei bine, n-o vei putea face, afirmă profesorul Hausser; poate 
cu altă ocazie. 

— Domnule profesor, mă uimiţi, spuse Luca. Se pare că nu m- 
aţi auzit: directorul de la Securitate vrea să existe un caz, pentru 
că sus se doreşte să existe un caz. 

— ltalia este un stat de drept, aşa că, dacă nu există un caz, 
nu se poate inventa unul, insistă profesorul Hausser. 

— Dar există un caz: avem două cadavre, răspunse supărat 
Marini. 

— Gata! exclamă Carlo Cipriani. Sunt de aceeaşi părere cu 
Hans; nu ne putem comporta ca nişte criminali, pentru că n-am 
făcut nimic. Noi n-am omorât pe nimeni. Dacă e nevoie, o să 
vorbesc cu nişte prieteni din guvern care sunt pacienţii mei. Dar 
n-o să acţionăm ca şi cum am fi nişte criminali, fugind sau ieşind 
pe rând din acest birou. Nu, refuz să am sentimente de vinovăţie. 
lar tu, Bruno... 

— Da, ai dreptate, n-am reuşit niciodată să-l îndepărtez... 

— Vă văd foarte siguri... Mă rog, mai bine aşa. Pentru mine, 
cazul e închis, cu condiţia ca vechii mei colegi să nu mă cheme 
din nou sau să ne pomenim cu toţii la televizor. Dacă e ceva, o să 
vă sun. 

Se despărţiră fără multe vorbe. Ajunşi în stradă, Carlo le 
propuse să meargă la el acasă să ia masa de prânz. 

— O să sun să ni se pregătească ceva. Acasă, vom sta de 
vorbă mai relaxaţi. 

Mâncară aproape în tăcere, spunând doar câte o banalitate, în 
vreme ce menajera lui Carlo Cipriani le servea o masă 
improvizată. 


Când trecură în salon ca să-şi bea cafeaua, Carlo închise uşa şi 
ceru să nu fie deranjaţi. 

— Trebuie să luăm o hotărâre, afirmă Cipriani. 

— E deja luată, îi aminti Mercedes. Ceea ce trebuie să facem 
este să angajăm una dintre acele companii despre care am vorbit 
şi să trimitem un profesionist să-l întâlnească pe Tannenberg şi 
să facă exact ce trebuie făcut. Asta e tot. 

— Suntem în continuare cu toţii de acord în această privinţă? 
întrebă Cipriani. 

Răspunsul afirmativ al celor trei prieteni ai săi nu se lăsă 
aşteptat. 

— Am numărul de telefon al unei firme, Global Group. Patronul, 
un anume Tom Martin, este prieten cu Luca. El mi-a spus că-l pot 
suna din partea lui. 

— Carlo, nu cred că e o idee bună să-l băgăm pe Luca în 
povestea asta. 

— Poate că ai dreptate, Mercedes, dar nu cunoaştem pe 
nimeni care să se îndeletnicească cu astfel de lucruri, aşa că mă 
gândesc foarte serios să-l sunăm pe acel Tom Martin; sper ca 
Luca să mă ierte. 

— Ar trebui să-l anunţi că-l vei suna pe Tom Martin şi, dacă-ţi 
cere să n-o faci, vom căuta pe altcineva. Luca e prietenul tău, nu 
trebuie să-l pui la zid. 

— Ai dreptate, Hans; îl voi suna. Şi-o voi face chiar acum. 

— Nu fiţi proşti, îi întrerupse Mercedes, să-l lăsăm pe Luca în 
pace, are destule probleme din pricina noastră! Putem suna la 
firma aceea fără să pomenim de el, fără să-l compromitem. Dacă 
Luca ţi-a spus că firma aceea este potrivită pentru ce vrem noi, 
atunci să nu mai stăm pe gânduri. 

— Mă rog, el nu ştie exact ce vrem noi, nuanţă Carlo. 

— Da, îmi închipui că nu i-ai spus că vrem să ucidem un om. 
Vă rog, haideţi să reacţionăm; e evident că suntem cu toţii 
copleşiţi de asasinarea acelor doi băieţi, dar am ştiut întotdeauna 
că nu e uşor ceea ce ne-am propus, că pe parcurs ar putea muri 
oameni, că şi noi am putea fi asasinați. De o viaţă întreagă ne 
pregătim pentru acest moment. Ştiu că ne-am imaginat mii de 
situaţii şi că niciuna nu este precum cea pe care o trăim, dar ştiu 
că suntem în stare să-i facem faţă. 

Căzură de acord să-l sune pe Tom Martin. Urma să o facă Hans 


Hausser. Avea să-i ceară o întrevedere şi să meargă să-l vadă la 
Londra. Ceea ce trebuiau să-i solicite era simplu: să trimită un 
om în Irak; ştiau deja unde locuia Clara Tannenberg, aşa că prin 
ea, mai devreme sau mai târziu, se putea ajunge la Alfred. Apoi, 
trebuia să găsească momentul cel mai bun pentru a-l ucide. 
Pentru un profesionist, asta n-ar trebui să fie nicio problemă. 

Bruno nu renunţă la ideea de a se întoarce cât mai curând la 
Viena. Nu se simţea prea liniştit la Roma. 

— În cazul în care ne sunt interceptate convorbirile, ar trebui 
să vorbim la alte telefoane decât cele obişnuite, propuse 
profesorul Hausser. Am putea să cumpărăm telefoane mobile cu 
cartelă şi să le folosim o singură dată. 

— Şi cum ne dăm numerele? întrebă Mercedes. Haideţi să nu 
devenim paranoici, vă rog! 

— Hans are dreptate, spuse Carlo. Ar trebui să fim atenţi. O să 
ucidem un om. 

— O să ucidem un porc, exclamă Mercedes, furioasă. 

— În orice caz, nu mi se pare rea ideea cu telefoanele mobile. 
Vom găsi mijlocul de a ne comunica numerele, poate prin poşta 
electronică, insistă Carlo. 

— Dar, dacă ni se interceptează convorbirile, o vor face şi cu e- 
mailurile. Internetul este locul cel mai puţin sigur pentru a păstra 
un secret. 

— Vai, Bruno, nu fi atât de pesimist! îl dojeni Mercedes. După 
câte ştiu, se pot crea adrese fictive pe internet. Hotmailul, poşta 
gratuită a companiei Microsoft, o permite. Aşa că ne vom 
deschide fiecare un cont pe Hotmail, şi astfel ne vom trimite 
numerele de telefon şi vom intra în legătură. Dar trebuie s-o 
facem cu grijă, pentru că Hotmailul nu e foarte sigur, oricine 
poate intra în contul nostru, aşa că să fim puţin criptici atunci 
când ne trimitem mesajele. 

Îşi ocupară o parte a după-amiezii hotărând numele pe care 
aveau să le folosească pe internet, iar profesorul Hans Hausser 
născoci o criptogramă în care literele urmau să reprezinte 
numere, cele ale telefoanelor mobile pe care le vor tot cumpăra 
şi pe care le vor arunca, odată folosite. 

Era târziu când cei patru prieteni se despărţiră, îmbrăţişându- 
se îndelung şi călduros. A doua zi, Bruno şi Hans aveau să 
părăsească Roma. Mercedes urma să mai rămână două zile, ca 


să nu lase impresia că fuge, în cazul în care poliţia ar fi urmărit-o. 
XXX 

Robert Brown aştepta agasat ca Ralph Barry să termine de 
vorbit la telefon. Când închise, îl întrebă nerăbdător: 

— Ei bine, ce va face Picot? 

— Omul nostru de legătură susţine că Picot s-a întors 
impresionat din Irak, că spune încontinuu cum că ar fi o nebunie 
să meargă acum să facă săpături, că nu e timp, că în şase sau 
şapte luni nu s-ar avansa deloc; tună şi fulgeră împotriva lui Bush 
şi a lui Saddam, spunând că amândoi sunt o apă şi un pământ. 

— Nu mi-ai răspuns, Ralph, vreau să ştiu dacă o să meargă sau 
nu. 

— N-a spus, dar se pare că nu exclude această posibilitate. 
Pentru moment, a plecat la Madrid. 

— Tot nu-mi răspunzi. 

— Păi, nu ştiu ce o să facă. 

— l-am putea oare pune pe oamenii lui Dukais să lucreze la 
misiunea asta? 

— Tu crezi că gorilele lui Dukais pot trece drept studenţi la 
arheologie? Hai, Robert, mai gândeşte-te! 

— Fireşte că mă gândesc! Dar am nevoie de oameni pentru 
săpăturile alea. Aşa că Dukais va trebui să-i găsească pe cei cu 
înfăţişarea potrivită. 

— Şi având cunoştinţe de istorie, geografie, geologie etcetera. 
Nu văd cum e posibil, Robert, nu văd. Gorilele nu prea ştiu unde 
e Mesopotamia. 

— Atunci, vor trebui să urmeze nişte cursuri intensive, să 
studieze zi şi noapte, să înveţe. Li se va da o primă, dacă sunt în 
stare să treacă drept studenţi sau profesori. 

— Ai grijă, Robert! Ştii că în lumea academică ne cunoaştem 
cu toţii. Nu poţi camufla o gorilă în profesor, ar ieşi imediat la 
iveală. 

Robert Brown deschise uşa biroului, uimindu-l pe dichisitul şi 
discretul său secretar. 

— S-a întâmplat ceva, domnule Brown? întrebă Smith. 

— N-a sosit Dukais? 

— Nu, domnule, dacă ar fi sosit, v-aş fi anunţat. 

— La ce oră i-ai spus să vină? 

— Păi, aşa cum mi-aţi spus dumneavoastră, la patru. 


— E patru şi zece. 

— Da, domnule, o fi întârziat din pricina traficului. 

— Dukais ăsta e un imbecil. 

— Da, domnule. 

Silueta impunătoare a lui Paul Dukais apăru în pragul biroului 
lui Smith înainte ca Robert Brown să se fi întors într-al său. 

— Era şi timpul! 

— Robert, traficul în Washington este infernal la ora asta; toată 
lumea se întoarce acasă. 

— Atunci, trebuia să fi plecat mai devreme. 

— În ultimul timp, nu te mai controlezi, răspunse cu răceală 
preşedintele agenţiei Planet Security. 

Odată ajunşi în biroul lui Brown şi după ce îşi turnară câte un 
whisky, Ralph Barry încercă să atenueze tensiunea dintre cei doi 
bărbaţi. 

— Paul, Robert vrea nişte oameni pentru misiunea arheologică 
pe care s-ar putea s-o pregătească Yves Picot. Voi face să-ți 
parvină un dosar cu tot ce trebuie să ştii despre Picot, dar acum 
o să-ţi spun că e francez, bogat, fost profesor la Oxford, afemeiat 
şi aventurier, dar îşi cunoaşte meseria şi îi ştie pe toţi din branşă. 

— Îmi ceri imposibilul. 

— Da, pentru că avem nevoie de oameni capabili de ceva mai 
mult decât să scrie şi să citească; trebuie să aibă diplomă 
universitară, oameni care să poată vorbi cu naturaleţe despre 
campusurile unde ar fi putut studia. Nu pot fi americani, trebuie 
să-i cauţi în Europa, poate în vreo ţară arabă, dar nu aici. 

— Şi, în plus, trebuie să ştie meserie şi să fie în stare de orice, 
nu-i aşa? întrebă ironic Dukais. 

— Exact. 

Tonul lui Robert nu lăsa loc nici unei îndoieli asupra supărării 
sale. 

— Apropo, Robert, am deja echipele de oameni pe care mi-ai 
cerut să-i trimit la diferitele frontiere cu lrakul. Când îmi vei da 
ordin, vor fi acolo. 

— Vor trebui să mai aştepte încă; nu mult, dar vor trebui să 
mai aştepte. Acum mă preocupă rezolvarea acestei probleme. 

— Nu ştiu, Robert, nu ştiu, nu cunosc niciun profesor 
universitar care să fie mercenar în timpul liber. O să caut în fosta 
lugoslavie; poate reuşesc să găsesc ceva acolo. 


— Bună idee! Acolo s-au ucis între ei de când lumea; trebuie să 
existe nişte profesori care să fi fost într-o grupare sau alta, 
trăgând cu arma, şi care să vrea să câştige nişte bani. 

— Da, Robert, trebuie să existe. A 

Ralph Barry îi asculta cu un amestec de admiraţie şi repulsie. li 
cumpăraseră conştiinţa de multă vreme şi o preţuiseră în mulţi 
bani. Nu se mai mira de ceea ce auzea, dar Robert îl surprindea 
mereu. Era lanus, zeul cu două feţe. Puţini erau cei care 
cunoşteau cele două feţe. Oricine ar fi spus despre el că e un om 
educat şi distins, cult şi rafinat, care-şi îndeplinea îndatoririle, 
fireşte, şi incapabil să treacă pe roşu. Dar Ralph îl cunoştea şi pe 
celălalt Brown, un om crud, fără scrupule, uneori grosolan, cu o 
poftă nemăsurată de bani şi de putere. Ceea ce nu reuşise să-l 
facă să-i dezvăluie era numele mentorului său. Uneori, Robert se 
referea la el numindu-l „mentorul meu”, dar nu spunea niciodată 
nici cine era, nici cu ce se îndeletnicea, nici cum se numea, dar 
Barry intuia că ar putea fi puternicul George Wagner, singurul om 
în faţa căruia Brown tremura. Nu-l întrebase niciodată; ştia că la 
această întrebare nu putea să obţină niciun răspuns, iar ceea ce 
Robert preţuia cel mai mult era discreţia. 

Cu Paul rămăsese stabilit să-i sune de îndată ce avea să 
găsească oamenii potriviţi, în cazul în care reușea s-o facă. 

x kx * 

Picot proiectă din nou diapozitivele cu imaginea tăblițelor şi le 
examină cu un ochi critic. Lângă el, Fabián îl observa pe furiş. 
Ştia că Picot lua acum o hotărâre şi că, în mod sigur, nu avea să 
fie cea potrivită, dar aşa era prietenul lui. Se cunoşteau din anii 
când Yves Picot ţinuse cursuri la Oxford şi Fabián îşi făcea 
doctoratul în scrierea cuneiformă. Se împrieteniseră imediat, 
pentru că amândoi erau ca nişte corpuri străine în acea 
universitate învechită. 

Picot era profesor invitat. Fabiân, un studios calificat, care 
venise în Regatul Unit ca să-şi dea doctoratul într-o materie care 
se bucura deja de specialişti de renume. Cei doi aveau ceva în 
comun: erau îndrăgostiţi de Mesopotamia, un loc convertit în 
Irak, prin opera şi bunăvoința colonialismului britanic. 

Fabiân îşi amintea impresia pe care i-o pricinuise Codul lui 


Hammurabi? când îl văzuse la Luvru. Avea zece ani şi era prima 
lui vizită la Paris. Asculta explicaţiile pe care i le dădea tatăl lui, 
ţinându-l de mână. După ce văzuse atâtea minunăţii strânse la 
un loc, când intrară în sălile Mesopotamiei, Fabiân se simţi 
cuprins de un neaşteptat interes. Ceea ce îl lăsă definitiv cu gura 
căscată fu să audă că pe acea bucată de piatră de bazalt erau 
scrise legi foarte vechi, bazate pe legea talionului”. Tatăl lui îi 
explică faptul că în norma 196 a codului se spune: „Dacă un om 
i-a scos ochiul altuia, i se va scoate ochiul”. În ziua aceea, hotărî 
că avea să se facă arheolog şi să meargă în Mesopotamia să 
descopere regate pierdute. 

— Te-ai hotărât sau nu? 

— E o nebunie, răspunse Picot. 

— Cu siguranţă, dar ori e acum, ori poate să nu mai fie 
niciodată. 

O să vedem noi ce o să mai rămână după război. 

— Dacă e să-l credem pe Bush, Irakul va deveni Arcadia”, aşa 
că am putea merge să excavăm ca şi cum am face o excursie. 

— Dar nici tu, nici eu nu îl credem pe Bush. Sunt sigur că acest 
război va libaniza Irakul. Cunoşti Orientul, ştii ce se întâmplă, nu 
va exista o intrare triumfală a băieţilor cu dungi şi stele’. 
lrakienii îl urăsc pe Saddam, dar îi urăsc şi pe americani; de fapt, 
în Orient, ne urăsc pe toţi, şi, în parte, au dreptate. Nu le-am dat 
nimic, am întreţinut regimuri corupte, le-am vândut ce nu aveam 
nevoie, n-am fost în stare să stimulăm crearea păturilor de mijloc 
şi a celor intelectuale, iar ei sunt zi de zi mai săraci şi mai 
frustraţi. Fanaticii religioşi i-au încălecat foarte bine: vin în ajutor 
în cartierele cele mai sărace, predau gratuit în şcolile musulmane 
de studii superioare, construiesc spitale ca să se ocupe de cei 
care nu pot plăti nici medicii, nici medicamentele... Orientul va 
sări în aer. 


* Rege al Babilonului (1793-1750 î.H.), iniţiatorul codului care îi poartă 
numele, cea mai veche culegere de legi cunoscute, gravate pe o stelă de 
bazalt descoperită în anul 1902 la Susa şi aflată, în prezent, la muzeul Luvru 
din Paris. (n.tr.) 

29 Principiu de drept penal, aşezat la baza legislaţiei ebraice, prin care se 
aplica vinovatului o pedeapsa identica faptei de care se făcea vinovat. (n.tr.) 

3% Regiune a Greciei antice, situată în partea centrala a Peloponesului, 
considerată în tradiţia poetică drept un tărâm mirific şi idilic. (n.tr.) 

31 Aluzie la drapelul american (n.tr.) 


— Da, dar ce spui tu nu se poate aplica în întregul Irakul. îţi 
amintesc că Saddam a impus o anume laicizare. Problema este 
petrolul; Statele Unite au nevoie să controleze sursele de energie 
şi îi vor pune în acţiune pe Frankensteinii*? necesari, ca apoi să 
se ofere să-i distrugă. 

— Orientul este pe zi ce trece mai sărac. 

— Fabiân, tu ai de gând să fii mereu băieţelul de stânga? 

— Sunt suficient de mare ca să nu mi se mai spună „băieţel”; 
cât despre stânga, poate că ai dreptate... In mod sigur, niciodată 
nu voi înceta să văd realitatea, chiar şi de pe canapeaua cea mai 
comodă de la mine de acasă. 

— Tu ce-ai face în locul meu? 

— Ce aş avea eu chef, chiar dacă ar fi o nebunie: aş merge. ŞI 
când se termină, se termină. 

— Ne-ar putea frige, dacă bombardează. 

— Da, posibil; problema este să putem pleca cu cinci minute 
mai devreme. 

— Cu cine? 

— Va trebui să plecăm singuri. Nu cred că universitatea mea 
sau oricare alta ne-ar da vreo leţcaie ca să mergem în Irak. În 
Spania, majoritatea e împotriva războiului, dar o săpătură în Irak 
li se va părea o frivolitate şi nişte bani aruncaţi pe fereastră. 

— Adică, să pun eu banii. 

— lar eu te ajut să formezi echipa. La Universitatea 
Complutense există o grămadă de studenţi din ultimii ani care ar 
da orice să poată face săpături, chiar şi în Irak. 

— Mereu mi-ai spus că în Spania nu sunt cine ştie ce specialişti 
în Mesopotamia... 

— Şi nici nu sunt, dar avem o mulţime de studenţi dornici să 
poată spune că au făcut pe arheologii. Şi tu ai nişte oameni. 

— Nu sunt sigur că vom găsi pe cineva care să vrea să ne 
însoţească în această aventură. Tu o să ceri un an sabatic? 

— Eu nu sunt bogat ca tine şi am nevoie să iau leafa la sfârşitul 
lunii, aşa că voi vorbi cu decanul să văd cum mă pot organiza 
anul ăsta. Când ar trebui să plecăm? 

— Acum. 


32 Tipul savantului nebun, personajul titular al romanului scriitoarei britanice 
Mary Shelley (1797—1851), devenit simbol al iresponsabilităţii unor oameni de 
ştiinţă care pot declanşa dezastre iremediabile. (n.tr.) 


— Când acum? 

— Săptămâna viitoare e mai bine decât următoarea. Nu e 
timp. 

— O să putem oare demara în două săptămâni o misiune 
arheologică de o asemenea amploare? 

— Cu siguranţă nu, asta e o nebunie... 

— Păi, dacă e o nebunie, s-o facem în forţă şi să vedem ce se 
întâmplă! 

Izbucnind într-un hohot de râs, cei doi prieteni bătură palma 
aşa cum fac jucătorii de baschet. Apoi plecară să sărbătorească, 
luând masa în Cartierul Literelor, locul în care îşi stabiliseră 
reşedinţa studenţi, artişti, scriitori, pictori, cartierul unde poţi 
simţi pulsul Madridului chiar şi în zori. 

Nu dormiră toată noaptea. Mai întâi, moţăiră prin baruri, apoi 
ascultară muzică prin cafenele, băură în localurile de cocteiluri, 
vorbiră şi râseră cu toţi cei pe care-i întâlneau în locurile acelea 
unde noaptea stabilea o camaraderie ce se destrăma cu primele 
raze de soare, când fiecare se întorcea la treburile lui. 

Yves se trezi înaintea lui Fabiân. Îşi imagina că prietenul lui 
doarme în continuare în braţele unei tinere pe care o întâlniseră 
în ultimul bar şi cu care se pare că întreținea o relaţie sporadică. 
Fata era o adevărată drăcoaică; îi făcuse ditamai scandalul 
prietenului ei că nu o sunase în noaptea aceea, aşa cum 
stabiliseră, dar până la urmă totul se aranjase, şi acum era acolo, 
în pat cu Fabiân. 

El se instala întotdeauna în mansarda lui Fabián. De pe terasă, 
se vedeau toate acoperişurile oraşului. Casa lui Fabiân avea o 
cameră de oaspeţi pentru când vreunul dintre prietenii lui ateriza 
la Madrid, iar Yves considera că odaia aceea era un pic a lui, 
fiindcă, de câte ori putea, dădea o fugă în acel oraş deschis şi 
vesel în care nimeni nu întreabă pe nimeni de unde vine şi 
încotro se duce. 

Se aşeză la masa de scris a prietenului său şi încercă să sune 
în Irak. li luă ceva timp până să reuşească să comunice cu 
Ahmed Husseini. 

— Domnule Husseini? 

— Cine e la telefon? 

— Picot. 

— Ah, domnule Picot! Ce mai faceţi? 


— M-am hotărât să vin; aşa că vreau să vă puneţi în mişcare, 
pentru că nu e timp de pierdut. O să vă spun de ce am nevoie din 
partea dumneavoastră. Dacă nu puteţi obţine, să-mi spuneţi. 

Timp de o jumătate de oră, cei doi bărbaţi vorbiră despre ceea 
ce ar fi de pus la punct pentru a începe săpăturile. Ahmed fu 
sincer cu el, explicându-i ce putea obţine în Irak şi ce nu. Dar îl 
surprinse mai ales când se oferi să finanţeze o parte din 
expediţie. 

— Vreti să puneţi bani? 

— Nu e vorba că vreau, ci că dorim să acoperim o mare parte 
din cheltuieli: noi finanţăm misiunea, dumneavoastră aduceţi 
personalul şi echipamentul, asta e înţelegerea. 

— Şi de unde veţi scoate banii, dacă nu sunt indiscret? 

— Vom face un efort având în vedere ce înseamnă pentru Irak 
această misiune, în acest moment. 

— Lăsaţi, domnule Husseini, mi-e greu să cred asta. 

— Ei bine, aşa vom face. 

— Instinctul meu îmi spune că şefului dumneavoastră, lui 
Saddam, nu-i arde să cheltuiască niciun dolar căutând tăblițe, 
oricât de importante ar putea fi. Vreau să ştiu cine plăteşte, 
altminteri nu vin. 

— O parte, ministerul, iar cealaltă, Clara. Ea are averea ei 
personală, moştenită de la părinţi. Este fiică unică. 

— Adică trebuie să-mi disput cu soţia dumneavoastră Biblia de 
Lut. 

— Trebuie să fie foarte clar că, dacă găsim Biblia, aceasta e a 
Clarei; ea este cea care ştie că există şi care se află în posesia 
primelor două tăblițe şi tot ea este cea care pune banii necesari 
pentru săpături, fără să ţină seama de cât ar costa. 

— Pare un sarcasm faptul că-şi cheltuieşte banii pe nişte 
săpături, având în vedere în ce situaţie se află ţara 
dumneavoastră. 

— Domnule Picot, aici nu e vorba despre a judeca moralitatea 
nimănui. Noi nu o vom judeca pe a dumneavoastră, iar 
dumneavoastră vă veţi abţine să o judecaţi pe a noastră. Biblia îi 
aparţine Clarei, dar dumneavoastră veţi putea spune că v-aţi 
aflat într-o misiune arheologică colectivă. La Roma, toată lumea 
a auzit-o pe Clara vorbind despre tăblițe. 

— la te uită, te pomeneşti că acum mi se pun şi condiţii! Fără 


mine, nu există nicio misiune arheologică. 

— La fel şi aici. 

— Pot aştepta ca Saddam să cadă, şi atunci... 

— Atunci n-o să mai fie nimic. 

— Mă miră că nu mi-aţi prezentat aceste condiţii când am fost 
în Irak. 

— Sincer, nu credeam că veţi accepta. 

— Mă rog, vă convine să redactăm un contract, un document 
în care să apară limpede participarea tuturor părţilor? 

— E o idee bună. Îl redactaţi dumneavoastră ori vi-l trimit eu? 

— Faceţi-l dumneavoastră, şi eu vă voi spune ce e de 
schimbat. Când mi-l trimiteţi? 

— Mâine e bine? 

— Nu, nu e bine. Trimiteţi-mi-l peste un sfert de oră la adresa 
de e-mail pe care o să v-o dau. Ori ajungem acum la un acord, ori 
s-a terminat. 

— Daţi-mi adresa de e-mail. 

Îşi petrecură restul dimineţii conversând prin e-mail sau la 
telefon, dar la ora unu încheiaseră contractul. Fabiân plecă la 
universitate, iar fata nu se trezise încă. 

În document, se arăta clar că se pornea o misiune arheologică 
cu participarea profesorului Picot pentru excavarea unui templu- 
palat antic, în care Clara Tannenberg bănuia că s-ar putea găsi 
resturi de tăblițe, precum cele găsite cu ani în urmă la Haran de 
către o altă misiune arheologică şi în care un scrib, care semna 
cu numele de Şamas, afirma că Avraam urma să-i povestească 
istoria lumii. 

Ahmed îi arătă limpede că soţia lui nu avea să permită să i se 
răpească laurii gloriei. 

x kx * 

Fabián îl sună pe Picot din biroul său de la universitate şi 
stabiliră să ia masa de prânz împreună. Partenera lui din timpul 
nopţii încă mai dormea, lucru care îl miră foarte tare pe Picot. 

— Nu cumva i s-o fi întâmplat ceva? îl întrebă el pe Fabiân. 

— Nu-ţi face griji, de obicei doarme mult. 

După prânz, merseră la biroul lui Fabiân. Acesta îi anunţase 
deja pe câţiva dintre cei mai buni studenţi ai lui şi pe alţi 
profesori, cărora le povestise ce îşi propuneau să facă. 

Dintre cei douăzeci de studenţi reuniți, se înscriseră opt, iar doi 


profesori promiseră că aveau să discute cu decanul ca să poată 
merge. Stabiliseră să se întâlnească din nou a doua zi pentru a 
pune la punct ultimele detalii. 

Când rămaseră singuri, fiecare cu un telefon, începură să sune 
colegi din alte ţări. Majoritatea le răspunseră că erau nebuni, 
alţii, că se mai gândesc. Toţi cereau timp. 

Picot hotări că a doua zi urma să plece la Londra şi la Oxford 
ca să vadă personal câţiva prieteni, trecând, de asemenea, prin 
Paris şi Berlin. Fabiân îşi lua obligaţia de a călători la Roma şi la 
Atena, unde cunoştea câţiva profesori. 

Era marţi. Duminică urmau să se întâlnească din nou la Madrid 
şi să vadă ce efective umane putuseră să adune împreună. 
Obiectivul era acela de a se afla în Irak cel mai târziu la 1 
octombrie. 

XXX 

Ralph Barry intră zâmbitor în biroul lui Robert Brown. 

— Am veşti bune. 

— S-auzim. 

— Tocmai am vorbit cu un coleg de la Berlin, Picot e acolo 
recrutând profesori şi studenţi ca să meargă în Irak. Spune-i lui 
Dukais; poate reuşeşte să-şi strecoare câţiva dintre băieţii lui, în 
cazul în care a găsit vreunul. A fost şi la Londra, şi la Paris şi a 
cam făcut valuri în comunitatea academică. Toţi cred că e nebun, 
dar unii simt o curiozitate bolnăvicioasă să meargă să vadă ce se 
întâmplă în lrak. Nu cred că va reuşi să obţină oameni cu 
greutate, dar probabil că anumiţi profesori şi studenţi vor merge 
cu el. Grupul pe care îl formează este dintre cele mai eterogene, 
aşa că, odată ajuns acolo, nu ştiu ce va fi în stare să facă. Nu 
merg cu un plan de lucru, nici cu o prospecţiune preliminară, nici 
cu un studiu amănunţit al resurselor necesare. Se pare că 
sprijinul cel mai important al lui Picot este Fabiân Tudela, un 
profesor de arheologie de la Universitatea Complutense din 
Madrid. E expert în Mesopotamia, şi-a luat doctoratul la Oxford şi 
a lucrat la mai multe săpături în Orientul Apropiat. Este 
competent, pe lângă faptul că e cel mai bun prieten al lui Picot. 

— Până la urmă, s-a hotărât... 

— Da. Tentaţia a fost foarte mare pentru cineva ca el. Dar mă 
îndoiesc că vor putea face ceva. Şase luni sunt nimic în 
arheologie. 


— Aşa e, dar poate au noroc. Măcar de-ar fi aşa! 

— În orice caz, au pornit deja acţiunea. 

— Bine, continuă să afli cât de multe poţi. Ah, şi sună-l tu pe 
Dukais. Explică-i pe unde umblă Picot şi cu cine. Sper că va fi în 
stare să găsească nişte oameni pentru expediţia asta. 

— Nu va fi uşor; nu poţi transforma o gorilă în student. 

— Tu vorbeşte cu el! 

Când rămase singur, Robert Brown formă un număr de telefon, 
aşteptând nerăbdător să i se răspundă. Se linişti când auzi vocea 
mentorului său. 

— Îmi pare rău că te deranjez, dar voiam să ştii că Yves Picot 
pregăteşte un grup ca să meargă în Irak. 

— Ah, Picot! Mi-am închipuit eu că nu va putea rezista. Ai 
organizat totul aşa cum ţi-am spus? 

— Am început. 

— Nu putem da greş. 

— Nu vom da. 

Brown şovăi câteva secunde înainte de a îndrăzni să întrebe: 

— Ai aflat cumva cine i-a trimis pe italieni? 

Tăcerea mentorului său fu mai rea decât un reproş. 
Preşedintele executiv al fundaţiei Lumea Antică începu să 
transpire, conştient de inoportunitatea întrebării sale. 

— Străduieşte-te ca lucrurile să iasă cum am prevăzut! 

Cu aceste cuvinte, mentorul încheie conversaţia. 

x x * 

Paul Dukais nota ceea ce Îi povestea la telefon Ralph Barry. 

— Adică, acum e la Berlin, afirma, mai degrabă decât întreba, 
preşedintele agenției Planet Security. 

— Da, şi a fost şi la Paris; va merge apoi la Londra, înainte de a 
reveni la Madrid. Suntem în septembrie, poate că reuşeşti să le 
înscrii în vreuna din aceste universități pe gorilele tale, ca să se 
ofere ca voluntari. 

— Tu însuţi mi-ai spus că se caută studenţi din anii terminali; 
cum crezi că o să ia cu ei pe cineva care s-a înscris în anul întâi? 
Nu ştiu de ce încăpăţânarea asta ca oamenii mei să meargă în 
această misiune arheologică. Pot găsi o altă acoperire ca să se 
ducă acolo. 

— Ordine din partea şefului. 

— Robert e un om imposibil. 


— Robert e nervos. E vorba despre nişte tăblițe care vor valora 
milioane de dolari. De fapt, valoarea lor e incalculabilă, dacă se 
poate dovedi că într-adevăr au fost inspirate de Patriarhul 
Avraam. Ar fi o descoperire revoluţionară, Biblia de Lut, Geneza 
povestită de Avraam. 

— Nu te entuziasma, Ralph! 

— Nu pot să nu mă entuziasmez. 

— Acum eşti om de afaceri. 

— Dar nu pot să nu iubesc istoria. De fapt, este singura mea 
pasiune. 

— Nu deveni sentimental, că nu ţi se potriveşte! O să te sun 
dacă am ceva. Mă pun pe treabă. 

x x * 

Mercedes se plimba fără o ţintă precisă pe străzile care 
dădeau în Piața Spaniei. Făcuse câteva cumpărături în buticurile 
luxoase de pe Via Condotti, Via de la Croce, Via Fratina... Două 
genţi, eşarfe de mătase, un costum taior, o bluză, o pereche de 
pantofi. Se plictisea. Nu îi plăcuse niciodată să meargă la 
cumpărături, deşi se străduia să acorde atenţie garderobei sale. 
Prietenii îi spuneau că e o femeie elegantă, dar ea ştia pur şi 
simplu că alegând îmbrăcămintea clasică nu dădea greş. 

Avea chef să se întoarcă în Spania, să revină la Barcelona, la 
firma ei, să meargă pe şantiere, să se urce pe schele sub privirile 
terorizate ale zidarilor, care o considerau o bătrână nebună. 

Activitatea constantă era lucrul care o ajuta să trăiască, să nu 
se gândească la nimic altceva decât la ceea ce făcea în clipa 
respectivă. Îşi petrecuse toată viaţa fugind, ca să nu se 
pomenească singură cu propria conştiinţă, dar, în realitate, ea 
alesese să fie singură. Nu se căsătorise, nu avusese copii, nu 
avea fraţi, nici nepoți, nici nu-i mai rămăsese vreo rudă în viaţă. 
Bunica ei, mama tatălui său, murise cu mulţi ani în urmă. Era o 
anarhistă dură ca o cremene, care cunoscuse supliciile 
închisorilor franchiste. Fusese, de asemenea, singura persoană 
care o ajutase să revină cu picioarele pe pământ, să se simtă ca 
făcând parte dintre oameni, o persoană în adevăratul sens al 
cuvântului. Pentru că bunica ei refuza să mitizeze latura 
extraordinară a vieţii amândurora. „Fasciştii sunt cum sunt, 
spunea ea, aşa că nimic din ceea ce au făcut nu ne poate mira.” 
În felul acesta, îi potolea coşmarurile, încercând să o convingă de 


faptul că tot ce se întâmplase trebuia să se întâmple pentru că 
răspundea tiparului de comportament al oamenilor care purtau 
stigmatul răutăţii. 

Trăise suficient de mult ca să fi învăţat să înfrunte viaţa 
privind-o drept în faţă. 

La ora aceea, la Barcelona, ar fi stat de vorbă cu arhitectul de 
la vreunul dintre şantierele ei, discutând proiecte, planificând 
următoarea construcţie. 

Obişnuia să ia masa de prânz singură, în biroul ei, la fel cum 
cina singură la ea acasă, în faţa televizorului. 

Acum trebuia să caute un loc unde să se aşeze ca să se 
odihnească şi să mănânce ceva, pentru că îi era foame. Apoi 
avea să se întoarcă pe jos la hotel şi să îşi facă bagajele. Urma să 
plece a doua zi cu primul avion. Carlo stabilise să treacă pe la 
hotel ca să cineze împreună într-un restaurant din apropiere şi 
să-şi ia rămas-bun de la ea. 

x kx * 

Cipriani o sună în cameră din holul hotelului. O aştepta. Când 
cobori, se îmbrăţişară călduros. Era un fel de a da drumul unor 
sentimente care îi copleşeau pe amândoi. 

— Ai vorbit cu Hans şi cu Bruno? 

— Da, m-au sunat de îndată ce au ajuns. Sunt bine. Hans are 
un noroc enorm cu Berta, este o femeie excepţională. 

— Şi copiii tăi sunt minunati. 

— Da, într-adevăr, dar eu am trei, iar Hans are doar o fată, aşa 
că e norocos că Berta e aşa cum e. Il îngrijeşte şi-l răsfaţă ca pe 
un copil. 

— Bruno e bine? Mă îngrijorează, am impresia că situaţia îl 
copleşeşte; parcă i-ar fi frică. 

— Şi mie mi-e frică, Mercedes. Şi presupun că şi ţie. Dreptatea 
pe care o reclamăm nu ne scuteşte de nicio pedeapsă. 

— Asta e tragedia fiinţei omeneşti, că nimic din ceea ce face 
nu rămâne nepedepsit. A fost blestemul lui Dumnezeu când i-a 
alungat pe Adam şi pe Eva din rai. 

— Apropo, când a sunat Bruno, am auzit-o protestând pe 
Deborah. Prietenul nostru mi-a povestit că Deborah e îngrijorată 
Şi i-a cerut chiar să nu se mai vadă cu noi niciodată. S-au certat, 
şi Bruno i-a spus că mai degrabă s-ar despărţi de ea. Că nimeni şi 
nimic nu-l va face să rupă legătura cu noi. 


— Biata Deborah! Îi înţeleg suferinţa. 

— Tu nu i-ai fost niciodată simpatică. 

— Pe mine de obicei nu mă simpatizează aproape nimeni. 

— De fapt, te străduieşti să nu fii simpatică, ceea ce este un 
simptom de nesiguranţă. Ştii, nu-i aşa? 

— Îmi vorbeşte medicul sau prietenul? 

— Îţi vorbeşte prietenul care, pe deasupra, mai e şi medic. 

— Tu poţi vindeca trupurile, dar sufletul n-are leac. 

— Ştiu, dar măcar ar trebui să faci un efort să vezi în alte culori 
ceea ce te înconjoară. 

— Fac deja efortul ăsta. Cum crezi că am putut trăi toţi anii 
ăştia? Ştii doar că nu vă am decât pe voi. De când a murit bunica 
mea, voi sunteţi singurul lucru care mă leagă de viaţă. Voi şi... 

— Da, răzbunarea şi ura sunt motoarele istoriei, chiar şi ale 
istoriilor personale. În ciuda anilor care au trecut, mi-o mai 
amintesc încă pe bunica ta. Era o femeie de un curaj 
extraordinar. 

— Nu s-a mărginit, ca mine, să fie o supraviețuitoare; a ţinut 
piept tuturor. Când a ieşit din închisoare, nu s-a supus, a 
continuat să fie anarhistă, organizând întruniri clandestine, 
trecând graniţa în Franţa ca să aducă în Spania propagandă 
antifranchistă şi ca să se întâlnească cu vechi exilați. O să-ţi spun 
un lucru: în anii cincizeci şi şaizeci, în toate cinematografele din 
Spania, înainte de a se da filmul, se prezenta un reportaj despre 
ce făceau Franco şi miniştrii lui. La Mataró, un oraş în apropierea 
Barcelonei, unde locuiam noi, era un cinematograf de vară la 
care vedeam filme în aer liber, iar noi, copiii, mâncam seminţe de 
floarea-soarelui. De cum apărea prima imagine a lui Franco, 
bunica mea îşi dregea vocea, scuipa pe jos şi murmura încetişor: 
„Ăştia îşi închipuie că ne-au înfrânt, dar se înşală amarnic; atâta 
timp cât putem gândi, suntem liberi”, şi arăta spre frunte, 
spunând: „Aici nu poruncesc ăştia”. Eu o priveam înspăimântată, 
temându-mă să nu fim arestate în orice clipă. Nu s-a întâmplat 
niciodată nimic. 

— Ne-a primit întotdeauna cu afecţiune şi nu ne întreba nimic, 
atunci când veneam să te vedem. Mi-o amintesc mereu 
îmbrăcată în negru, cu un coc strâns în creştetul capului, cu 
chipul plin de zbârcituri. Era atâta demnitate în ea... 

— Ştia despre ce vorbeam şi ce ne propuseserăm, cunoştea 


jurământul nostru. Nu mi-a reproşat-o niciodată; dimpotrivă, mă 
sfătuia doar să ne gândim bine la ce aveam de făcut, fără să ne 
lăsăm mânaţi de furie. 

— Nu ştiu dacă vom reuşi. 

— Avem noi grijă de asta, Carlo, avem noi grijă de asta. Cred 
că, apropiindu-ne de Tannenberg, ne apropiem încetul cu încetul 
de capăt. 

— De ce oare o fi ieşit la lumină după atâţia ani? Nu încetez să 
mă întreb, Mercedes, şi nu găsesc răspunsul. 

— Şi monştrii au simţăminte. Femeia aia poate fi fiica, nepoata 
lui directă sau nepoată de frate, cine ştie? Şi, din raportul lui 
Marini, mă gândesc că a trimis-o la Roma ca să fie ajutaţi să 
găsească acele tăblițe despre care a vorbit tânăra la congres. 
Trebuie că sunt foarte importante pentru ei, dacă a riscat să iasă 
la vedere. 

— Tu crezi că şi monştrii au simţăminte? 

— Priveşte în jurul tău, gândeşte-te la istoria recentă, la toţi 
dictatorii pe care i-ai văzut înconjurați de familie, cu nepoţii lor în 
braţe, mângâindu-şi pisica! lată cel mai bun exemplu: Saddam. 
Nu i-a păsat să bombardeze cu gaze satele kurde, asasinând 
femei, copii şi bătrâni, sau să-i facă să dispară pe opozanţii 
regimului, şi uite ce se povesteşte despre fiii lui. Sunt bucăţică 
ruptă din el, şi, pe deasupra, le îngăduie totul, are grijă de cei doi 
monstruleţi ai lui, de parcă ar fi nişte minuni. Sau Ceauşescu, sau 
Stalin, sau Mussolini, sau Franco, sau atâţia alţi dictatori care-şi 
răzgâiau odraslele. 

— Amesteci totul, Mercedes, râse Carlo, îi bagi pe toţi în 
aceeaşi oală. Şi tu eşti anarhistă! 

— Bunica a fost anarhistă, bunicul meu, la fel. Tatăl meu a fost 
şi el anarhist. 

Rămaseră tăcuţi, evitând să mai zgândărească răni care încă 
mai sângerau. 

— Hans l-a sunat deja pe acel Tom Martin? întrebă Mercedes, 
ca să schimbe subiectul. 

— Nu, dar mi-a spus că, de îndată ce va stabili întrevederea, 
ne va suna. Presupun că va aştepta două sau trei zile înainte de 
a face ceva. De abia a ajuns acasă, şi fiica lui Berta s-ar alarma 
dacă ar pleca din nou. 

— M-aş putea ocupa eu. La urma urmei, n-am familie şi, în 


consecinţă, nimeni nu-mi va cere explicaţii unde mă duc şi pe 
cine sun. 

— Să-l lăsăm pe Hans s-o facă! 

— Şi prietenul tău, Luca? 

— Nu ţi-e simpatic, ştiu, dar este o persoană cumsecade şi ne- 
a ajutat, continuă să ne ajute. M-a sunat înainte de a veni eu 
încoace. M-a asigurat că nu sunt noutăţi, că, pentru moment, 
foştii lui colegi n-au făcut nicio mişcare. N-a vrut să mă alarmeze, 
dar crede că şi-a vârât cineva nasul prin arhive căutând 
informaţii despre cele întâmplate. N-au găsit nimic, pentru că el 
n-a deschis niciodată un dosar. De acest caz se ocupa el în mod 
direct şi le dădea ordine oamenilor săi, fără să le spună cine era 
clientul. Crede că au umblat şi prin biroul lui. A căutat microfoane 
peste tot, dar n-a găsit nimic; chiar şi aşa, m-a sunat de la o 
cabină telefonică. Am stabilit să ne vedem mâine. O să treacă pe 
la clinică. 

— Tannenberg? 

— Poate fi el, poliţia sau cine ştie cine. 

— Nu poate fi decât el sau poliţia; nu mai există nimeni 
altcineva pe care să-l poată interesa cele întâmplate. 

— Ai dreptate. 

Continuară să stea de vorbă până târziu. Avea să treacă ceva 
timp până să se revadă. 


12 


— Paul, ţi-am găsit doi oameni care-ţi pot fi de folos. Au 
caracteristicile pe care mi le-ai cerut. Dacă mi-ai mai lăsa ceva 
timp, aş putea găsi mai mulţi. 

— Singurul lucru pe care nu-l am este timpul. A început deja 
numărătoarea inversă până când o să izbucnească blestematul 
ăla de război. 

— Nu te plânge, pentru că, mulţumită acestui război, o să 
câştigăm o grămadă de bani. 

— Da, Tom, războaiele au devenit o afacere excelentă. Am 
semnat mai multe contracte ca să trimit oameni în lrak de a doua 
zi. Presupun că şi tu la fel. 

— Da, şi vreau să-ţi propun o colaborare. Câţi oameni ai? 

— İn momentul ăsta, peste zece mii de angajaţi cu contract. 

— Măi, să fie, ce coţcărie! Eu nu ajung la atâţia, şi, în plus, nici 
nu vreau ageamii, ci oameni cu o anume experienţă. 

— Aici nu sunt greu de găsit. Acum încep să angajez asiatici. 

— Ce mai contează de unde sunt? Important este să fie 
pregătiţi de luptă. Am destui ex-iugoslavi: sârbi, croaţi, bosniaci - 
nişte tipi duri, foarte dornici să apese pe trăgaci. Aştia doi pe 
care ţi i-am găsit sunt două exemplare periculoase, sper că-i vei 
putea struni. Sunt tineri, dar nebuni. Au ucis mulţi, mult mai 
mulţi decât îşi amintesc. 

— Ce vârstă au? 

— Unul, douăzeci şi patru, iar celălalt, douăzeci şi şapte de ani. 
Unul este bosniac, iar celălalt, croat. Erau studenţi înainte ca în 
lugoslavia să înceapă să se omoare între ei. Sunt doi 
supraviețuitori care şi-au pierdut o parte din familie în războiul 
ăla. Croatul este trăgător de elită. Îi plac banii. Merge la 
universitate ca să studieze informatica, cred că e un mic geniu în 
computere. lar bosniacul e învăţător. 

— Niciunul nu studiază istoria sau arheologia? 

— Nu, n-am mercenari care să cadă în patima istoriei. Ştii de- 
acum că toate guvernele europene îşi spală conştiinţa 


acordându-le burse ex-iugoslavilor, aşa că, dacă te grăbeşti, poţi 
să-i înscrii la ceva în orice universitate care îţi convine, la cea din 
Berlin sau din Paris, şi acolo cu siguranţă vei găsi pe cineva care 
să-i apropie de cercul lui Picot. 

— Pe dracu’, n-o să-mi fie uşor! 

— Hai, Paul, gândeşte-te că ăia sunt în stare de orice pentru o 
răsplată bună. Sunt obişnuiţi să ucidă ca să supravieţuiască. Să-i 
înscriem la Berlin sau la Madrid. Îi putem strecura în Spania, 
unde să li se obţină cu uşurinţă noi identități. Este o ţară unde 
încă au mai rămas idealişti, dispuşi să-şi pună viaţa în primejdie 
pentru oricine le-ar povesti o istorie tristă. lar ăia chiar au o 
istorie tragică. Dă-mi coordonatele lui Picot, iar eu voi face în aşa 
fel încât să se apropie de cercul lui. Va trebui să-i recompenseze 
pe studenţii pe care-i ia cu el, aşa că ăştia doi pot declara că au 
nevoie de bani ca să-şi plătească studiile şi ca s-o scoată la 
capăt. 

— Dar cum vrei tu ca Picot să angajeze un informatician şi un 
învăţător? Are nevoie de arheologi şi de istorici. 

— Bine, prietene, tu hotărăşti, asta-i tot ce am. 

— O să-l trimit pe unul dintre oamenii mei să-i vadă şi să le 
explice ce dorim. Mâine va fi acolo. Să-mi trimiţi factura. 

— O să ţi-o trimit. Când vii la Londra? 

— Peste o săptămână am o întâlnire cu nişte clienţi pe care-i 
putem împărţi între noi. O să-ţi trimit un e-mail. 

— Bine. Mai vorbim. 

Tom Martin închise telefonul. Se înţelegea bine cu Paul Dukais. 
Amândoi se îndeletniceau cu aceeaşi afacere: să ofere securitate 
unora şi, uneori, să-i ucidă pe alţii. Firmele lor erau în 
expansiune, latura bună a globalizării. Fireşte că Irakul promitea 
să fie o bună afacere. Semnase patru contracte de milioane şi 
spera să mai semneze multe altele. 

Fără îndoială, Global Group era cea mai bună firmă europeană 
de securitate, la fel cum cea a lui Paul Dukais, Planet Security, 
era cea mai bună din America de Nord. Cele două firme controlau 
mai mult de şaizeci şi cinci la sută din afacerea globală; pe lângă 
ei, ceilalţi erau ca nişte furnici. Dar, în Irak, va fi destul pentru 
toţi. Şi anumitor misiuni vor trebui să le facă faţă împreună, atât 
oamenii de la Global, cât şi cei de la Planet; despre asta voia să-i 
vorbească lui Paul. 


Se gândea să-l invite la cină şi la mai multe păhărele, odată ce 
încheiau contractul pe care era sigur că aveau să pună mâna, 
aşa cum făcuseră de atâtea alte ori în trecut. 


13 


Cina se desfăşura în tăcere. Alfred Tannenberg evita să i se 
adreseze lui Ahmed, care nici el nu era foarte interesat să-i 
vorbească, astfel că responsabilitatea de a păstra o aparenţă de 
normalitate cădea asupra Clarei. 

De cum terminară cina, Clara îi ceru bunicului ei să nu se 
retragă în camera lui. 

— Ce doreşti? 

— Să stăm de vorbă. Nu pot suporta această tensiune dintre 
Ahmed şi tine, trebuie să-mi spuneţi ce se întâmplă. 

Cei doi bărbaţi se priviră fără să ştie ce poziţie să adopte; 
Ahmed fu cel care rupse tăcerea. 

— Eu şi bunicul tău avem păreri diferite. 

— Aha! Şi asta înseamnă că aţi hotărât să nu vă mai vorbiti, 
nu-i aşa? O să vă asumaţi misiunea arheologică! Ce fel de 
început e ăsta, când aici e o atmosferă de înmormântare? Ce se 
întâmplă? Care e divergenţa atât de teribilă încât să mai aveţi un 
pic şi vă luaţi la bătaie? 

Alfred Tannenberg nu era dispus să se înjosească nici măcar în 
faţa nepoatei sale, şi cu atât mai puţin în faţa soţului ei. 
Considera această conversaţie nedemnă, aşa că o reteză scurt. 

— Clara, refuz să purtăm această discuţie. Ai grijă să 
organizezi misiunea, toată responsabilitatea va fi a ta. [ie îți 
aparţine Biblia de Lut, tu trebuie s-o găseşti şi, mai ales, să ştii s- 
o păstrezi. Tot restul este irelevant faţă de ceea ce ne aşteaptă. 
Apropo, nu ţi-am spus, dar plec la Cairo pentru câteva zile. Dar, 
înainte de a pleca, îţi voi lăsa bani îndeajuns, dolari, ca să poţi 
face faţă săpăturilor. Va trebui să-i iei cu tine şi să-i administrezi. 
Ah! Vreau ca Fatima să te însoţească. 

— Fatima? Dar, bunicule, cum s-o iau pe Fatima într-o misiune 
arheologică? Ce vrei să facă ea acolo? 

— Să aibă grijă de tine. 

Când Tannenberg îşi exprima o dorinţă, nimeni nu îndrăznea 
să-l contrazică, nici măcar Clara. 


— De acord, bunicule, dar n-aţi putea, tu şi Ahmed, să vă 
împăcaţi de dragul meu? Mă simt atât de stânjenită de această 
situaţie... 

— Copila mea, nu te amesteca... Las-o aşa cum e! 

Ahmed nu rostise niciun cuvânt. Când bunicul Clarei ieşi din 
încăpere, o privi furios. 

— Nu puteai evita circul ăsta? Nu te mai strădui să fie mereu 
sărbătoare! 

— Uite ce e, Ahmed, nu ştiu ce aveţi voi doi de-mpărţit, dar 
ştiu că, de la o vreme, eşti agresiv şi antipatic cu toată lumea, în 
special cu mine. De ce? 

— Sunt obosit, Clara, nu-mi place cum trăim. 

— Şi cum trăim? 

— Închişi în Casa Galbenă, la cheremul bunicului tău. El ne 
marchează existenţa, ne umple orele din zi spunându-ne ce 
trebuie să facem, unde să nu greşim. Aici mă simt ca un deţinut. 

— De ce nu pleci? Eu nu te pot obliga să rămâi, şi nici n-o să ți- 
o cer. E dreptul tău să ai o viaţă diferită, dacă nu-ți place asta pe 
care o avem. 

— Mă pofteşti să plec? Nu-ţi trece prin minte că putem pleca 
amândoi? 

— Eu aparţin Casei Galbene, nu pot fugi de mine însămi. În 
plus, Ahmed, eu sunt fericită aici. 

— Mi-ar fi plăcut să fi trăit în continuare la San Francisco. Am 
fost fericiţi acolo. 

— Eu sunt fericită, sunt irakiană. 

— Nu, nu eşti irakiană, doar te-ai născut aici. 

— O să-mi spui tu de unde sunt? Sigur că m-am născut aici, şi 
m-am educat aici, şi am fost fericită aici, şi vreau să fiu aşa în 
continuare. Eu n-am nevoie să mă duc nicăieri în altă parte ca să 
fiu fericită, tot ceea ce iubesc se află aici. 

— lar eu, nimic din ceea ce iubesc nu găsesc aici; bineînţeles 
că ştiu că nu se află nici în casa asta, nici în ţara asta. Irakul nu 
are viitor, i se ia cu forţa. 

— Ce vrei să faci, Ahmed? 

— Să plec, Clara, să plec. 

— Atunci, du-te, Ahmed, eu n-o să fac nimic ca să te opresc. 
Ţin mult la tine, prea mult ca să doresc să rămâi, fiind nefericit. 
Pot face ceva? 


Ahmed fu surprins de reacţia Clarei. Chiar se simţi rănit în 
amorul propriu. Soţia lui n-avea nevoie de el, îl iubea, dar n-avea 
nevoie de el, şi lăsase să se înţeleagă limpede că nu va face 
nimic ca să-l reţină; dimpotrivă, îi va înlesni plecarea. 

— O să te ajut să găseşti Biblia de Lut. Cred că poţi avea 
nevoie de ajutorul meu, mai cu seamă dacă bunicul tău pleacă la 
Cairo. Apoi, când vor pleca cu toţii, voi merge cu ei. N-o să pot 
merge în Statele Unite, dar voi căuta refugiu în Franţa sau în 
Regatul Unit, voi aştepta să vină momentul când noi, irakienii, 
vom înceta să mai fim nişte ciumaţi şi mă voi putea întoarce la 
San Francisco. _ 

— N-ai de ce să rămâi, Ahmed. lţi mulţumesc că vrei să mă 
ajuţi, dar crezi că e o idee bună să trăim în următoarele luni ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ştiind că apoi vei pleca? 

— Tu n-o să vii? 

— Nu, n-o să vin, voi rămâne în Irak. Vreau să trăiesc aici. Mi-a 
plăcut America, am fost fericiţi acolo. Eu nu părăsisem niciodată 
Orientul. Bunicul meu nu mi-a permis niciodată. Viaţa mea se 
desfăşura între Irak, Egipt, lordania, Siria şi atât. Da, o să-mi facă 
plăcere să mai ajung prin New York şi prin San Francisco, dar în 
vizită. Îţi repet, eu voi trăi întotdeauna aici. 

— Îţi dai seama că ăsta e începutul despărțirii noastre? 

— Da. Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, pentru că eu ţin la tine, 
dar cred că niciunul din noi nu trebuie să renunţe să fie sincer cu 
el însuşi, pentru că atunci nu ne-am mai recunoaşte şi am sfârşi 
prin a ne uri. 

— Dacă nu vrei să rămân să te ajut să găseşti Biblia de Lut, mă 
voi strădui să găsesc o modalitate de a pleca din Irak. 

— Bunicul meu te va ajuta. 

— Nu cred. 

— Te asigur că o va face. 

— Oricum, gândeşte-te la oferta mea: nu mă deranjează să 
mai rămân câteva luni. Ştiu că-ţi pot fi de folos şi, în ciuda 
dorinţei mele de a pleca, mi-ar face plăcere să te ajut. 

— În noaptea asta am vorbit deja destul, Ahmed, lasă-mă să 
mă gândesc până mâine. Unde o să dormi? 

— Pe canapeaua din biroul meu. 

— Bine, trebuie să vorbim despre amănuntele divorţului, dar, 
dacă nu te deranjează, o vom face mâine. 


— Îţi mulţumesc, Clara. 

— Eu te iubesc, Ahmed. 

— Şi eu te iubesc, Clara. 

— Nu, Ahmed, nu mă iubeşti, de fapt e ceva vreme de când ai 
încetat să mă mai iubeşti. Noapte bună. 

x kx * 

Erau din nou tăcuți, în vreme ce luau micul dejun. Fatima intră 
în sufragerie cu paşi grăbiţi, căutându-l pe Ahmed. 

— Vă caută domnul Picot. Spune că e urgent. 

Ahmed se ridică şi ieşi din încăpere, ca să răspundă la telefon. 

— Ahmed la telefon. 

— Sunt Picot. Am deja o listă provizorie cu persoanele care vor 
participa la misiunea arheologică. Tocmai v-am trimis-o prin e- 
mail, ca să începeţi cât mai curând demersurile pentru vize. Am 
hotărât, de asemenea, să trimit înainte două persoane cu o parte 
din materiale, ca să le monteze. Când vom sosi noi, ceilalţi, aş 
vrea să se fi organizat deja o anume infrastructură, ca să 
începem de îndată lucrul. Trebuie să rezolvati rapid treaba cu 
documentele, pentru a nu fi probleme la vamă şi pentru ca 
oamenii mei să nu fie sâcâiţi. 

— Contaţi pe asta. Ce trimiteţi? 

— Corturi, alimente neperisabile, echipamente pentru săpături 
arheologice... Când vom sosi, vreau să avem pregătite corturile 
în care vom sta şi să fie selecționat contingentul de muncitori. Vă 
veţi ocupa de tot? 

— De tot ce voi putea în timpul rămas. Trebuie să vă mai spun 
ceva: eu nu voi participa la această misiune. 

— Cum adică? 

— Staţi calm, nu e nimic grav. Clara se va ocupa de toate. Dar 
nu vă faceţi griji, pentru că aceste prime sarcini le voi putea 
îndeplini chiar eu. 

— Dar... vă rog, ce se întâmplă? Vom investi o grămadă de 
bani în această excavaţie; nici nu vă închipuiţi cât de greu mi-a 
fost să conving un grup de studenţi şi de arheologi să vină în 
Irak, şi acum dumneavoastră spuneţi că nu veţi fi acolo. Ce 
glumă e asta? 

— Nu e nicio glumă. Faptul că eu nu voi participa la aceste 
săpături nu va schimba termenii acordului la care am ajuns. 
Prezenţa mea e irelevantă, veţi avea tot ce trebuie. Vă asigur să 


soţia mea, Clara, este un arheolog foarte capabil, n-are nevoie de 
ajutorul meu ca să ducă expediţia la bun sfârşit, şi nici 
dumneavoastră. 

— Nu-mi plac aceste lucruri neprevăzute. 

— Eu urăsc lucrurile neprevăzute, dar aşa e viaţa. În orice caz, 
o să citesc acum e-mailul dumneavoastră şi o să rezolv pe rând 
ceea ce îmi cereţi. Vreţi să vorbiţi cu Clara? 

— Nu, acum nu. Mai târziu. 

Clara îl observa de după uşă. Ascultase o parte din 
conversaţie. 

— Picot n-are încredere în mine. 

— Picot nu te cunoaşte. Se ghidează după stereotipuri, aşa că, 
dacă tu eşti irakiană, ceea ce se cuvine este să porţi văl şi să nu 
fii în stare să faci un pas fără soţul tău. Asta e imaginea pe care o 
au în Occident despre noi. Işi va schimba părerea. 

— E îngrijorat că tu nu vei fi acolo. 

— Da, e îngrijorat. Dar tu nu trebuie să-ţi faci griji. De fapt, n- 
aveţi nevoie de mine pentru nimic. Clara, am recapitulat de o 
mie de ori ce e de făcut. Cunoşti Safranul mai bine decât mine, 
iar despre arheologia mesopotamiană nimeni nu-ţi poate da nici 
măcar o lecţie. In plus, m-am gândit că-l poţi numi asistent pe 
Karim. Este un istoric destul de priceput. Pe de altă parte, e 
nepotul Colonelului, şi va fi încântat să participe la o misiune 
arheologică. 

— Şi tu, ce-i vei spune? Cum o să-i explici faptul că nu vei fi 
acolo? 

— Trebuie să discutăm, Clara, trebuie să hotărâm cum ne 
despărţim, când şi cum o vom spune, ce vom face în continuare. 
Să acţionăm cât mai bine cu putinţă, pentru tine, pentru mine, 
pentru toată lumea. 

Clara încuviinţă. Dorea sincer să se poată despărţi aşa cum 
începuseră să o facă: fără reproşuri şi fără scene. Dar se întreba 
în ce moment şi din ce pricină aveau să dea frâu liber tuturor 
reprimărilor. 

— Ce ţi-a cerut Picot? 

— Să mergem la birou ca să citim e-mailul. Apoi ne vom pune 
pe treabă. Nu avem timp de pierdut. Trebuie să-l sun pe Colonel. 
Picot trimite mai înainte o parte din material şi nu vrea să aibă 
probleme la vamă. Ai la îndemână planul de lucru pe care l-am 


făcut? 

— Îl are bunicul meu, i l-am lăsat să-l vadă. 

— Atunci du-te să-l iei şi, dacă eşti gata de plecare, vino cu 
mine la minister ca să începem pregătirea expediției. Trebuie să 
trimitem deja oameni la Safran. Poate că unul dintre noi va trebui 
să meargă înainte. 

x kx * 

Alfred Tannenberg era tot în sufragerie, şi nu-şi ascunse 
supărarea când intră Clara. 

— De când ai devenit atât de prost crescută încât mă laşi cu 
farfuria pe masă şi pleci? Pot să ştiu ce se întâmplă? 

— Era Picot. 

— Da, am auzit că era Picot. Trebuie să se oprească lumea în 
loc dacă sună Picot? 

— lartă-mă, bunicule, dar ştii că el e important ca să ne 
atingem obiectivul. A sunat să anunţe că trimite înainte 
materialul şi câţiva colaboratori, pentru ca, atunci când va sosi 
el, să fie totul pregătit şi să ne putem pune pe treabă. Trebuie să 
rezolvăm problemele de vamă. Ahmed o să vorbească cu 
Colonelul. lar unul din noi doi va merge la Safran pentru ca totul 
să fie pus la punct atunci când va începe să sosească materialul. 
Trebuie să selecţionăm muncitorii, să stabilim, de comun acord 
cu şeful satului, salariul despre care am discutat... în sfârşit, o 
mulţime de lucruri. 

— De acord, dar să nu mă mai laşi singur la masă. Niciodată. 

— Nu te supăra, te rog, suntem atât de aproape de a-ţi împlini 
visul... 

— Nu e un vis, Clara, Biblia de Lut există, e acolo, trebuie doar 
s-o găseşti. 

— O voi găsi. 

— Bine, şi când o vei găsi, ia tăbliţele şi întoarce-te cât poţi 
mai repede. 

— Nu vor păţi nimic, te asigur. 

— Dă-mi cuvântul tău că nu vei permite nimănui, dar nimănui, 
să le preia. 

— Îţi dau cuvântul meu. 

— Acum, du-te să lucrezi! 

— Veneam tocmai să-ţi cer să-mi înapoiezi hârtiile cu planul pe 
care l-am făcut eu şi Ahmed. 


— Sunt pe masa din biroul meu, ia-le de acolo. lar în ceea ce îl 
priveşte pe Ahmed, cu cât pleacă mai curând, cu atât mai bine. 

Clara îl privi uimită. Cum era cu putinţă ca bunicul ei să ştie ce 
se întâmpla între ea şi Ahmed? 

— Bunicule... f 

— Să plece, Clara, n-avem nevoie de el niciunul din noi. li va 
merge rău fără noi, pentru că fără noi nu e nimic. 

— Cum de ştii că Ahmed pleacă? 

— Ştiu tot ce se întâmplă în Casa Galbenă. Ce fel de prost aş fi 
dacă n-aş şti ce se întâmplă la mine acasă? 

— Eu îl iubesc, îţi cer să nu-i faci niciun rău; dacă o faci, nu ţi-o 
voi ierta niciodată. 

— Clara, în casa asta eu sunt cel care hotărăşte asupra 
voastră, a tuturor. Nu-mi spune ce pot face şi ce nu. 

— Ba da, bunicule, ţi-o spun. Dacă-i faci ceva lui Ahmed, o să 
plec şi eu. 

Tonul glasului Clarei nu lăsa loc de îndoieli. Alfred Tannenberg 
îşi dădu seama că avertismentul nepoatei sale era real. 

x kx * 

Când intră în maşina de teren a soţului ei, încordarea se 
oglindea pe chipul Clarei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ahmed. 

— Ştie că ne despărţim. 

— Şi cu ce m-a ameninţat? 

Clara se simţea sfâşiată din pricina celor doi bărbaţi pe care îi 
iubea cel mai mult pe lume. Nu suporta duşmănia dintre ei. 

— Hai, Ahmed, bunicul meu s-a purtat întotdeauna bine cu 
tine, nu-mi vorbi pe tonul ăsta! 

— Îl cunosc bine, Clara, de aceea mă tem de el. 

— Te temi de el? El s-a dat peste cap să te ajute, nu e nimic pe 
care l-ai vrut şi el să nu ţi-l fi dat, nu ştiu de ce trebuie să te temi 
de el. 

Ahmed tăcu. Nu voia să-i dezvăluie Clarei latura întunecată a 
afacerilor bunicului ei, afaceri în care el participase din ambiţie. 

— Bunicul tău a fost generos, fără îndoială, dar eu am muncit 
cu credinţă alături de el, fără să pun vreodată la îndoială ceea ce 
făcea. 

— Şi de ce trebuia să pui la îndoială ceea ce făcea bunicul 
meu? întrebă Clara supărată. 


— Haide, Clara, să nu stricăm totul din pricina bunicului tău! 
Lucrurile şi aşa merg cum merg între noi. 

— E clar că nu vă mai suportaţi unul pe celălalt. De când? Ce s- 
a întâmplat? Cum de nu mi-am dat seama până acum? 

— Nu-ţi mai pune atâtea întrebări. Lucrurile astea se întâmplă 
în familie, în afaceri, între prieteni. Într-o zi, pur şi simplu nu te 
mai înţelegi cu oamenii, şi asta e. 

— Atât de simplu? 

— Vrei să complici lucrurile? 

— Vreau ca niciunul din voi doi să nu complice lucrurile, vreau 
să mă lăsaţi în pace, nu vreau să mă transformați în câmpul 
vostru de bătălie! 

Ahmed încuviinţă. Conducea maşina şi nu-i vedea chipul, dar 
îşi dădea seama că armonia care domnise între ei era pe punctul 
de a se destrăma. 

— În ceea ce mă priveşte, mă voi strădui ca lucrurile să fie mai 
uşoare. Eu nu vreau pentru nimic în lume să-ţi fac vreun rău. Nu 
meriţi așa ceva. 

— Bineînţeles că nu merit! Aşa că nu mă mai sâcâiţi! 

— Bine, ce i-ai spus bunicului tău? 

— Nimic, doar că n-am negat că ne vom despărţi. Vrea să pleci 
cât mai curând. 

— În această privinţă, sunt de acord cu el. O să plec din Casa 
Galbenă. Pot merge să locuiesc acasă la sora mea. 

Deodată, Clara simţi o durere ascuţită în piept. Una era să 
vorbeşti la modul abstract despre o despărţire, şi alta, să vezi 
cum se materializează. 

— Fă ce crezi de cuviinţă, ce e mai bine pentru tine. 

— Pentru amândoi, Clara, pentru amândoi. 

Fu cât pe ce să-i spună că nu voia să se despartă, că începea 
să-i fie frică de durerea pe care avea să o aducă după sine 
plecarea lui. Dar nu îi spuse - prefera să încerce să-şi păstreze 
demnitatea. 

— O să vezi, Ahmed, singurul lucru pe care îl doresc este să 
evităm scenele unul faţă de celălalt. Şi, mai ales, vreau să-ţi cer 
să nu te cerţi cu bunicul meu. Eu îl iubesc. 

— Ştiu, Clara, ştiu cât de mult îl iubeşti. O voi face pentru tine; 
cel puţin voi încerca. 

Când intrară în minister, schimbaseră deja subiectul. Vorbeau 


despre care din ei doi va merge la Safran. 

— Merg eu, Ahmed; mai târziu, tu nu vei mai fi, şi prefer să ştiu 
de la început cum a fost organizat totul şi să-i aleg eu pe 
muncitori. 

Nu îi spuse că plecarea avea să o ajute să i se risipească 
neliniştea pe care începea să o simtă. 

— De acord, poate că ai dreptate. Eu o să rămân aici şi te voi 
ajuta de la Bagdad. Aşa, până una, alta, îmi organizez plecarea. 

— Cum o să pleci? 

— Nu ştiu. 

— Vei fi acuzat de trădare; Saddam poate trimite pe cineva să 
te asasineze. 

— Da, este un risc pe care trebuie să mi-l asum. 

Petrecură restul dimineţii la telefon, rezolvând problemele cu 
hârţogăraia şi cu permisele. La amiază, Ahmed plecă să ia masa 
cu Colonelul, iar Clara se întoarse la Casa Galbenă. 

— Ai venit la timp pentru prânz, îi spuse Fatima, bunicul tău e 
în birou cu un vizitator. 

Clara se duse la ea în cameră să se răcorească, după ce Îi 
spuse Fatimei să o anunţe când cobora bunicul ei la masă. 

Tannenberg termină de citit ultima pagină sub privirea 
răbdătoare a interlocutorului său. Ascunse apoi cu grijă hârtiile 
într-o mapă pe care o băgă în sertarul de sus al mesei de scris şi 
îşi aţinti ochii de oţel asupra lui Yassir. 

— Voi pleca la Cairo. Organizează o convorbire cu Robert 
Brown, vreau să meargă într-un loc unde să nu i se poată 
intercepta telefonul. 

— Imposibil. Sateliții americani înregistrează tot, în special 
conversațiile între Statele Unite şi acest sărman colţ al lumii. 

— Lasă-te de înflorituri, Yassir, vreau să vorbesc cu Robert! 

— Nu va fi cu putinţă. 

— Trebuie să fie. Vreau să vorbesc cu el şi cu alţi prieteni. Ori 
găsesc ei mijlocul de a intra în legătură cu mine, ori îi sun eu, 
direct la birourile lor. Trebuie să discutăm planul pe care mi l-au 
trimis, ei nu cunosc povestea asta şi au hotărât nişte lucruri 
absurde. Aşa cum au planificat ei totul, ar fi un dezastru. In plus, 
vreau să preiau comanda, ca întotdeauna. Nu accept să trimită 
pe nimeni care să conducă operaţiunea. De ce? Pentru că în 
această zonă eu comand, e teritoriul meu, aşa că nu mă vor 


elimina. 

— Nimeni nu vrea să te elimine. Ei ştiu că nu te simţi bine şi îţi 
trimit ajutoare. 

— Nu începe să mă subestimezi, Yassir, vezi să nu greşeşti şi 
tu. 

— Poate că sunt supăraţi că a apărut Clara la Roma, că ai ieşit 
la lumină anunțând povestea cu Biblia de Lut. 

— Asta nu e treaba lor. Spune-le că vreau să vorbesc direct cu 
ei; în caz contrar, nu va mai exista operaţiunea. 

— Dar ce spui? Vrei să ne ruinezi pe toţi? 

— Nu, ceea ce vreau este să ştiu exact ce se va întâmpla şi 
când. Trebuie să organizăm totul cu mare grijă. Vreau să vină un 
om al lui Paul Dukais să stea de vorbă cu mine. Eu îi voi spune 
cum vom proceda în continuare. Paul are o grădină zoologică, iar 
gorilele nu sunt bune chiar la orice. Voi conduce operaţiunea în 
felul meu. Oamenii lui Paul vor face exact ce spun eu, când spun 
eu şi unde spun eu. Dacă nu, te asigur că nimeni nu va face 
nimic, dacă nu cumva îşi doresc un război personal. 

— Dar ce e cu tine, Alfred? Se pare că ţi-ai pierdut minţile. 

Bătrânul se ridică, se îndreptă spre interlocutorul său şi îl 
pălmui. 

— Yassir, ai încetat să mai mănânci balegă de cămilă în ziua 
când m-ai cunoscut pe mine. Să nu uiţi asta! 

Ochii negri ai bărbatului străluciră de ură. Se cunoşteau de o 
viaţă întreagă, dar acel afront nu avea să fie iertat prea curând. 

— Du-te şi fă ce ţi-am spus! 

Yassir ieşi din birou fără să privească în urmă, simțind încă pe 
obraz palma lui Alfred. 

x x * 

Bătrânul o găsi pe Clara aşezată singură la masă, în umbra 
palmierilor, ascultând susurul apei din havuz. Ea se ridică şi-l 
sărută uşor pe obrazul proaspăt ras. li plăcea mirosul de tutun pe 
care-l răspândea bunicul ei. 

— Mi-e foame, ai întârziat, bunicule! îi spuse ea în chip de 
salut. 

— Aşază-te, Clara, mă bucur că suntem singuri. Trebuie să 
vorbim. 

Fatima termină de aranjat pe masă mai multe castroane cu 
diferite feluri de salată şi cu orez care să se servească cu carne, 


şi apoi îi lăsă. 

— Ce te gândeşti să faci? întrebă Tannenberg. 

— Nu ştiu la ce te referi... 

— Ahmed pleacă. Tu ce vrei? 

— Eu rămân în Irak. Asta e ţara mea, aici e viaţa mea. Casa 
Galbenă este casa mea. Nu-mi doresc să devin o exilată. 

— Dacă Saddam cade, ne va fi rău. Şi noi va trebui să plecăm. 
Nu putem fi aici când vor sosi americanii. 

— Chiar vor sosi? 

— Tocmai am primit un raport care confirmă faptul că 
hotărârea a fost luată. Speram să nu fie aşa, speram ca treaba cu 
Bush să fie o fanfaronadă, dar, după cât se pare, preparativele 
pentru război sunt în curs. S-a hotărât deja până şi ziua Z. 
Trebuie să începem să ne pregătim. Plec la Cairo, trebuie să 
organizez unele lucruri şi să vorbesc cu prietenii de acolo. 

— Tu eşti om de afaceri, te-ai înţeles cu Saddam, e adevărat, 
dar la fel s-a întâmplat şi cu alţii. Nu pot porni represaliile 
împotriva tuturor irakienilor cărora le-a mers bine în acest regim. 

— Dacă vor sosi, vor face numai ce vor ei. O armată care 
câştigă un război poate face orice doreşte. 

— Nu vreau să plec din Irak. 

— Ei bine, va trebui să plecăm, măcar până când vom şti ce se 
va întâmpla. 

— Atunci de ce începem săpăturile? 

— Pentru că ori găsim acum Biblia de Lut, ori va fi pierdută 
pentru totdeauna. Este ultima noastră şansă. Nu mi-am închipuit 
niciodată că Şamas ar fi revenit la Ur. 

— De fapt, la Safran. 

— Este alături, e totuna. Patriarhii erau nomazi; umblau cu 
turmele de colo până colo şi se aşezau vremelnic într-un anume 
loc. N-ar fi pentru prima dată că mergeau la Haran, nici că se 
întorceau la Ur. Dar am crezut întotdeauna că Biblia de Lut, dacă 
există, ar fi la Haran sau în Palestina, fiindcă Avraam se îndrepta 
spre Canaan. 

— Când pleci la Cairo? 

— Mâine, devreme. 

— Eu o să merg la Safran. 

— Şi Ahmed? 

Tonul cu care întrebă de soţul nepoatei sale era neutru. 


— Are nevoie de o anumită justificare ca să părăsească Irakul. 
Îl ajuţi? 

— Nu. N-o s-o fac. Avem afaceri de terminat. Când le 
terminăm, din partea mea, poate să-l ia dracu'. Dar trebuie să 
ducă la bun sfârşit ceva, nu poate pleca fără să ducă la 
îndeplinire ceea ce a semnat. 

— Ce afacere e asta? 

— Artă, cu asta mă ocup. 

— Ştiu, dar de ce trebuie Ahmed să rămână? 

— Fiindcă e nevoie de el pentru ca afacerea pe care sunt pe 
punctul de a o încheia să iasă bine. 

— Credeam că voiai să plece cât mai curând. 

— M-am răzgândit. 

— Va trebui să vorbeşti cu el. Am căzut de acord să plece din 
Casa Galbenă şi să se ducă la sora lui. 

— Nu mă interesează unde va locui, ceea ce vreau este să 
rămână până vin americanii. 

— N-o să vrea. 

— Te asigur c-o să vrea. 

— Nu-l ameninţa! 

— Nu-l ameninţ! Suntem oameni de afaceri. El nu poate fugi 
acum. Acum, nu. Bărbatul tău a câştigat mulţi bani datorită mie 
şi are nevoie de mine ca să plece de aici. 

— N-o să-l ajuţi dacă nu vrea să rămână? 

— Nu, n-o s-o fac, nici măcar pentru tine, Clara. Ahmed n-o să- 
mi distrugă munca de o viaţă. 

— Vreau să ştiu ce treabă are el de făcut, ce e aşa important 
încât numai el poate face. 

— Nu te-am amestecat niciodată în afacerile mele şi n-am de 
gând s-o fac acum. Aşa că, atunci când o să-l vezi pe Ahmed, 
spune-i că vreau să vorbesc cu el. 

— O să vină astă-seară să-şi ia câteva lucruri. 

— Să nu plece până nu mă văd cu el. 

x kx * 

— N-are încredere în noi. 

George Wagner vorbea pe tonul acela neutru despre care cei 
care îl cunoşteau ştiau că prevestea o furtună. lar Enrique Gómez 
îl cunoştea bine, astfel că, deşi vorbeau la telefon şi la o distanţă 
de multe mii de kilometri, nu-i venea greu să şi-l imagineze pe 


prietenul său cu un rictus înţepenit în colţul gurii şi cu un tic care- 
| făcea să i se mişte pleoapa ochiului drept. 

— Crede că povestea cu italienii şi cu nepoata lui a fost treaba 
noastră, răspunse G6mez. 

— Da, asta crede, şi cel mai rău e faptul că nu ştim cine i-a 
angajat. Yassir ne-a trimis vorbă că Alfred vrea să discute cu noi 
toţi şi că operaţiunea nu va avea loc dacă n-o conduce el. Vrea 
ca Dukais să-l trimită pe unul dintre oamenii săi ca să discute cu 
el despre cum se vor desfăşura lucrurile şi ameninţă că nu va fi 
nicio operaţiune dacă nu se face cum spune el. 

— El cunoaşte terenul, George, în această privinţă are 
dreptate. Ar fi o nebunie să lăsăm operaţiunea doar în mâinile lui 
Dukais. Fără Alfred, nu se poate face. 

— Da, dar Alfred nu poate să ne amenințe, nici să ne pună 
condiţii. 

— Noi vrem Biblia de Lut, dar nu ca s-o expunem într-un 
muzeu, iar el o vrea pentru nepoata lui; bine, avem o divergență, 
dar nu putem să nu mai avem încredere în Alfred, nici să 
azvârlim totul pe fereastră din pricina încăpăţânării de a exista 
un învins şi un învingător. Dacă dezlănţuim un război între noi, 
riscăm să dăm greş. Dacă am ajuns până aici a fost pentru că am 
acţionat ca o orchestră, fiecare cu partitura sa. 

— Până când Alfred a hotărât să distoneze. 

— Să nu exagerăm, George, şi să înţelegem că treaba cu Biblia 
de Lut o face pentru nepoata lui. 

— Proasta aia! 

— Haide, că nu e deloc proastă, e nepoata lui. Tu nu înţelegi 
asta, pentru că n-ai familie. 

— Noi suntem o familie, Enrique, noi, doar noi, sau ai uitat 
deja? 

Enrique Gómez rămase tăcut, gândindu-se la Rocío, la fiul său, 
José, la nepoţii lui. 

— George, unii dintre noi şi-au făcut o altă familie şi au 
îndatoriri şi faţă de aceasta. 

— Tu n-ai sacrifica nimic pentru familia aia pe care ţi-ai făcut- 
0? 

— Nu-mi pune această întrebare, pentru că n-are răspuns. Eu 
îmi iubesc familia, iar în ceea ce vă priveşte... sunteţi ca braţele 
mele, ochii mei, picioarele mele... Nu există cuvinte pentru ce 


suntem noi patru. Să nu ne comportăm ca nişte copii, întrebând 
pe cine iubeşti mai mult, pe tata sau pe mama. Alfred o iubeşte 
pe nepoata lui şi s-a înmuiat din pricina ei, vrea să-i ofere Biblia 
de Lut. Nu e a lui, ne aparţine nouă tot atât cât îi aparţine şi lui. 
Ei bine, să împiedicăm acest lucru, dar fără dramatism, şi să 
avem încredere în el, ca întotdeauna, pentru cealaltă operaţiune. 
Dacă îi declarăm război, va lupta şi ne va distruge. 

— Nu ne poate face niciun rău. 

— Ba da, George, poate; ştii asta şi mai ştii că, dacă îi forţăm 
mâna, chiar o va face. 

— Ce propui? 

— Să organizezi două operaţiuni. Una, cea pe care o aveam 
prevăzută, trebuie să se facă avându-l pe Alfred la comandă. 
Cealaltă, a Bibliei de Lut, trebuie s-o pregătim separat. 

— Este ceea ce am făcut din capul locului. Paul a găsit doi 
oameni care să se infiltreze în echipa lui Picot. 

— Bine, căci despre asta e vorba, să avem pe cineva care să 
nu se dezlipească de nepoata lui Alfred şi, în cazul în care găsesc 
Biblia, să pună mâna pe ea. Nimeni nu trebuie să sufere. 

— Crezi că fata va sta cu mâinile-n sân? Nu crezi că Alfred a 
organizat lucrurile în aşa fel încât să nu putem să i-o luăm? 

— Ba da, o fi prevăzut ce punem la cale, ne cunoaşte, dar şi 
noi pe el. Astfel că ne vom juca de-a şoarecele şi pisica, dar, dacă 
oamenii pe care-i trimite Paul sunt isteţi, vor şti să pună mâna pe 
Biblie şi să fugă. 

— Cunoşti tu vreo gorilă isteaţă? i 

— Trebuie să existe, George, trebuie să existe. In orice caz, să 
lăsăm forța ca ultimă opţiune, dar să fie ultima, nu prima. 

— Ştii bine cum stau lucrurile pe teren... Nu vom fi acolo ca să 
evaluăm situaţia, gorilele vor fi cele care vor hotărî. Şi-i pot face 
rău fetei. 

— Măcar să le dăm instrucţiuni clare să nu calce în străchini 
din prima zi. 

— O să mă consult cu Frank; şi, dacă e de acord, aşa vom face. 
Poate că el îţi va da dreptate; şi el are familie. 

— Şi tu ar fi trebuit să ai, George. 

— Nu i-am simţit lipsa. 

— Am spus că ar fi fost mai bine. 

— Da, şi pentru voi aşa a fost, dar eu n-am avut nevoie să-mi 


iau povara unei neveste şi a unor copii. Am scăpat de asta. 

— Nu e chiar atât de rău să ai o familie, George. 

— Te face slab şi vulnerabil. 

— N-aveam de ales. 

— Ştiu, aşa am hotărât, aşa că să nu ne mai batem capul! O 
să-l sun pe Frank. 

— Şi Dukais să trimită pe cineva inteligent să stea de vorbă cu 
Alfred. 

— Sper s-o facă. 

— Alfred n-a suportat niciodată să i se comande, ştii asta. 

— Ştiu. 

— Atunci, să facem bine treaba! Eu nu vreau să i se întâmple 
nimic lui Alfred, înţelegi, George? Nu vreau să i se întâmple 
nimic. Să-i luăm Biblia de Lut; el ştie că nu-i aparţine, şi va 
înţelege acest lucru, chiar dacă va încerca să ne împiedice. 

— Nu putem renunţa la Biblia de Lut numai pentru că fata nu 
vrea să ne-o predea. 

— N-am spus că trebuie să renunţăm la ceva, aş vrea doar să 
i-o luăm fără să-i facem vreun rău. 

— Dar... 

— Ai înţeles, George, să nu ne mai batem capul! Să facem ce e 
nevoie, dar numai dacă nu avem de ales. 


14 


Pe Yassir îl uimea faptul că un om de vulgaritatea lui Dukais 
era atât de important. Dar era într-adevăr important, şi el o ştia. 

Dukais mesteca gumă. Se descălţase şi îşi pusese picioarele pe 
masă, fără să-i pese că îşi expunea ciorapii lipiţi de tălpi din 
pricina sudorii. 

— Pantofii pe care mi i-a dăruit nevastă-mea mi-au făcut praf 
picioarele, spuse Dukais în chip de scuză. 

Yassir se instală în fotoliu, dându-se pe spate, fără să-şi poată 
ascunde dezgustul pe care i-l pricinuiau picioarele şi ciorapii lui 
Dukais. 

De altfel, era obosit. Se afla de două zile la Washington, şi 
oraşul acesta îl stresa; dar, nu în ultimul rând, observa şi 
xenofobia locuitorilor de acolo împotriva arabilor. Aproape că nu 
ieşise din hotel decât pentru reuniunile de lucru. 

Îl irita ignoranţa americanilor. Habar n-aveau unde era Egiptul, 
nici nu ştiau ce se întâmplă în Orient. Şi cu atât mai puţin 
înțelegeau de ce nu erau iubiţi. Îl surprinsese faptul că o ţară atât 
de bogată ca America, pe lângă elitele bine pregătite - cele care 
trăgeau sforile în lume -, avea un număr atât de ridicat de 
ignoranţi. 

El era om de afaceri, şi religia lui era banul, dar, când 
călătorea în Statele Unite, se trezea în el un anume naționalism. 
Nu suporta disprețul americanilor. 

„Egipt? E pe lângă Turcia? Are mare? Există faraoni?” Da, 
aceste întrebări i se puseseră nu o dată, ci în repetate rânduri. 

Ţara lui era săracă sau, mai bine zis, fusese sărăcită treptat de 
diferitele regimuri corupte cu ajutorul nepreţuit al marilor puteri 
pentru care globul pământesc nu însemna altceva decât o tablă 
de şah. Egiptul fusese sub influenţă sovietică, iar acum era sub 
cea americană şi, cum îi spunea fiul său, Abu, „la ce ne-a folosit? 
Ni se vând produse de care nu avem nevoie la preţ de aur şi 
suntem în permanenţă datori”. 

Chiar dacă se certau din pricina radicalismului acestuia, se 


gândi că Abu avea dreptate. Nu înţelegea de ce fiul lui, care 
avusese totul, se complăcea în a lua drept prieteni o şleahtă de 
fanatici care credeau că soluţia tuturor problemelor stătea în 
islam. 

Înainte de a lua avionul spre Washington, se certaseră din 
pricina bărbii pe care Abu o lăsase să-i crească. Pentru mulţi 
tineri egipteni, barba devenise un simbol al nesupunerii. 

x x * 

— Alfred va conduce operaţiunea, îi spuse Dukais lui Yassir, 
aşa va fi cel mai bine. De fapt, el cunoaşte Irakul, iar noi, nu, aşa 
că oamenii mei se vor pune sub comanda lui. Când te vei 
întoarce la Cairo, te va însoţi unul dintre oamenii mei; este un 
fost colonel din Beretele Verzi”. Negricios ca voi, pentru că e de 
origine hispanică, aşa că nu va atrage mult atenţia. Pe deasupra, 
vorbeşte puţin araba. El se va ocupa de băieţi, aşa că este cel 
mai bine să-l cunoască pe Alfred ca să-i spună cum se vor 
desfăşura lucrurile. Se numeşte Mike Fernândez şi este un tip de 
treabă. Pe lângă faptul că ucide, e în stare să şi gândească. A 
părăsit armata pentru că eu îl plătesc mai bine, mult mai bine. 

Dukais râse, în vreme ce deschidea o casetă de argint din care 
scoase o havană. Îi oferi alta lui Yassir, dar egipteanul o refuză. 

— Nu pot fuma decât la mine în birou. Acasă nu sunt lăsat, la 
restaurant nu sunt lăsat, în casele prietenilor, nevestele lor 
isterice, la fel de isterice ca a mea, nu mă lasă... Intr-una din zile, 
o să mă instalez aici pentru totdeauna. 

— Alfred e foarte bolnav, nu ştiu cât va mai trăi. 

— Cine e medicul lui? Tot cumnatul tău? 

— Cumnatul meu este directorul spitalului unde i se tratează 
tumoarea. Acolo a fost operat şi i s-a scos o parte din ficat, dar la 
ultimele ecografii i s-au detectat mici granuloame; la drept 
vorbind, are ficatul plin de tumori care îl ucid. 

— Va mai rezista şase luni? 

— Cumnatul meu spune că e posibil, dar nu e nimic sigur. 
Alfred nu se plânge şi îşi duce viaţa ca întotdeauna. Ştie că o să 
moară şi... 

— Şi? 

— În afară de nepoata lui, nu-i pasă de nimic. 


33 Denumire sub care sunt cunoscute trupele speciale de intervenţie ale 
armatei americane. (n.tr.) 


— Adică e un om disperat. 

— Nu, nu e disperat, doar că ştie că mai are puţin timp şi nu se 
teme de nimeni şi de nimic. 

— Asta e rău, întotdeauna trebuie să te temi de cineva, şopti 
Dukais. 

— Singurul lucru de care-i pasă este nepoata lui. Nu e de ajuns 
că-i lasă o grămadă de bani. Vrea să găsească acea Biblie de Lut 
pe care o căutaţi de atâţia ani. Spune că asta e moştenirea ei. 

Paul Dukais putea încălca cele mai elementare reguli de bună- 
creştere, ca, de pildă, să-şi pună picioarele pe masă, dar era 
extrem de inteligent, şi asta îl ajutase să ajungă în vârf. De aceea 
nu-i venea greu să înţeleagă de ce acţiona Alfred Tannenberg 
aşa cum acţiona. 

— Fata nu ştie nimic despre el, spuse Dukais, dar, când el va 
muri, va trebui să facă faţă realităţii, şi singurul mod de a evita 
să rămână stigmatizată este să o transforme într-un arheolog de 
prestigiu internaţional. De aceea au nevoie de Picot: ca să le dea 
o spoială de respectabilitate, care lor le lipseşte. Ar putea căuta 
singuri Biblia de Lut, dar asta n-ar scăpa-o pe Clara de stigmat. Ei 
bine, dacă o vor găsi în timpul lucrărilor unei misiuni arheologice 
internaţionale, atunci lucrurile ar fi diferite. Intotdeauna m-am 
mirat că fata nu ştie nimic. 

— Clara e foarte inteligentă, doar că nu vrea să se confrunte 
cu nimic care să întunece relaţia ei cu bunicul său, aşa că preferă 
să nu vadă şi să n-audă. N-o subestima! 

— De fapt, n-o cunosc. Am un dosar cu multe pagini despre ea, 
ce îi place şi ce nu, peripeţiile ei la San Francisco, situaţia 
academică, dar toate astea, în realitate, nu te ajută să cunoşti o 
persoană. În meseria asta, am învăţat că rapoartele nu sunt 
capabile să arate sufletul oamenilor. 

Pe Yassir îl impresionă cugetarea lui Dukais. Se gândi că 
preşedintele agenţiei Planet Security nu era atât de necioplit pe 
cât îi plăcea să se prefacă; aprecia la el anumite calităţi, în ciuda 
faptului că îl deranja peste măsură să-l vadă cu picioarele pe 
masă... 

— Dă-mi câteva ore ca să vorbesc cu nişte prieteni şi să 
pregătesc câteva pagini pe care să i le duci lui Alfred. Omul meu 
va merge cu tine. Îi voi spune să te sune diseară, şi aşa o să 
începeţi să vă cunoaşteţi. [i-am spus că-l cheamă Mike 


Fernández? Mă rog, nu contează, te va suna, pregătiţi-vă pentru 
călătorie. N-ar fi rău să-i ţii câteva lecţii despre ce-o să găsească 
acolo. 

— N-a fost niciodată acolo? 

— Ba da, în războiul din Golf. Dar ăla n-a fost război, asta o 
ştim cu toţii. A fost doar o demonstraţie, o desfăşurare militară 
ca să-l sperie pe Saddam, pe lângă încercarea mai multor 
artefacte, din acelea pe care le cumpără băieţii de la Pentagon 
pe seama contribuabilului. A fost şi în Egipt, dar, după câte ştiu 
eu, doar în concediu, ca să vadă piramidele, ştii tu. 

După ce a plecat Yassir, Paul îl sună pe Robert Brown, dar nu îl 
găsi la birou. | se spuse că avea să dea de el pe telefonul mobil. 
Lua masa de prânz cu rectori ai mai multor universităţi 
americane, cu care pregătea o serie de acte culturale de 
anvergură pentru anul viitor. 

Dukais hotărî să-l sune mai târziu. 

x kx * 

Fabián era nervos. Yves îl convinsese să plece în Irak înainte, 
şi, deşi acceptase cu entuziasm, trecuseră vreo două zile de când 
nu mai făcea faţă organizând totul şi încercând să obţină vizele 
pentru diferitele escale pe care trebuiau să le facă înainte de a 
ajunge. 

Reuşise să adune o echipă de douăzeci de persoane. Nu erau 
destui, dar nu găsise mai mulţi care să dorească să îşi pună 
pielea în joc mergând să sape în Irak în ajunul unui război. El 
însuşi îşi spunea că era o nebunie, dar era nevoit să-şi toarne 
aceste picături de nebunie în rutina vieţii sale. 

Puțin mai devreme, tocmai îl sunase una dintre studentele din 
anul cinci care avea să li se alăture pentru câteva luni, până de 
Crăciun. Voia ca el să-l vadă pe un băiat, prieten al altui prieten. 
Era bosniac, îi spusese ea, şi venise la Madrid ca să studieze. N- 
avea un ban în buzunar, şi când aflase că nişte nebuni plecau în 
Irak şi că, pe deasupra, se plătea bine, întrebase dacă n-ar putea 
merge şi el în această expediţie, unde ar fi dispus să facă orice. 

Dar ce putea face un învăţător care aterizase la Madrid ca să 
studieze două cursuri de spaniolă la universitate? Nu se angajase 
cu nimic; înainte, trebuia să discute cu Picot. Pe deasupra, în 
expediţie era şi un croat, îi spusese Picot. Il recomandase un 
profesor german; după cât se părea, tânărul studia informatica în 


Germania. „Un supravieţuitor al războiului care urăşte violenţa”, 
li se spusese, dar care, cu toate acestea, n-avea reţineri să 
meargă într-o ţară în stare de asediu ca să câştige un ban. 
Berlinul era foarte scump. 

Lui Picot nu-i păruse rea ideea de a avea un informatician care 
să proceseze treptat, din prima zi, lucrările de pe teren. Astfel că 
urma să-i însoţească. Acum, încorporarea unui bosniac era poate 
prea mult. Se omorâseră între ei până în urmă cu patru zile, şi 
ultimul lucru de care aveau nevoie în cadrul expediției erau 
tensiunile. În plus, se întrebă din nou la ce le-ar servi un 
învăţător. 

Picot intră fluierând în mansarda lui Fabián. Se vedea de la o 
poştă că era mulţumit. 

— Bună! Eşti acasă? 

— Sunt în birou! strigă Fabiân. 

— Am avut o zi grozavă, spuse Picot, azi mi-a ieşit totul bine. 

— Slavă Domnului, răspunse Fabiân, pentru că eu sunt depăşit 
de formalităţile de vamă. Parc-am duce tancuri în loc de corturi 
de campanie. lar cu vizele, m-au înnebunit. 

— Hai, nu-ți face griji! O să se rezolve, totul o să se rezolve. 

— Te văd foarte optimist. Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, sunt pe punctul de a încheia un acord cu revista 
Arheologia ştiinţifică pentru ca, în ediţiile din engleză, franceză, 
greacă, spaniolă, în sfârşit, în toate, să se publice rezultatele 
muncii noastre. Sper ca la sfârşitul anului să fi putut obţine vreun 
rezultat. Mi se pare important să avem sprijinul editorial al celei 
mai prestigioase reviste din sectorul nostru. Le vom trimite 
material cu articole explicative scrise de noi. Ştiu de-acum că ne 
vom speti muncind, dar ne va prinde bine. 

— Da, e foarte bine. Cum ai reuşit? 

— Pentru că m-a sunat editorul de la Londra, interesându-se de 
expediţie. La congresul de la Roma aflase din intervenţia Clarei 
Tannenberg, care afirmase că Avraam îi dictase unui scrib 
Geneza. Crede că, dacă eu sunt în joc, treaba poate fi serioasă şi 
vrea să aibă exclusivitate; va publica treptat tot ce vom face şi 
ce vom găsi. 

— Nu ştiu dacă-mi place să lucrez cu presa respirându-mi în 
ceafă. 

— Nici mie, dar, date fiind împrejurările, aşa e cel mai bine. Nu 


sunt foarte sigur în ce ne băgăm! 

— Nu-mi veni acum cu poveşti dintr-astea! 

— N-am încredere în oamenii ăia. E ceva ciudat, ceva ce-mi 
scapă, dar nu ştiu ce. 

— La ce te referi? 

— N-am reuşit să-l cunosc pe acel misterios bunic al Clarei 
Tannenberg. Nici nu mi-au spus în ce expediţie şi în ce an au 
găsit acele două tăblițe misterioase. Sunt o pereche ciudată. 

— Cine? Numita Clara şi soţul ei? 

— Da. El mi se pare un tip de încredere, care ştie despre ce e 
vorba. 

— lar ea ţi-a făcut impresie proastă din prima zi. 

— Nu, nu-i asta, dar e ceva ciudat în femeia aia, nu ştiu ce. 

— Sunt foarte dornic s-o cunosc. Sunt sigur că e o femeie mult 
mai interesantă decât spui tu. 

— Da, dar îţi spun că are ceva ciudat. În sfârşit, va trebui să te 
înţelegi cu ea când o să ajungi, pentru că ştii deja că soţul ei m-a 
anunţat că el nu va participa la misiune. Insă nu ştiu de ce. 

— Asta chiar că mă intrigă: de ce se dă el jos din barcă tocmai 
acum? 

— Nu ştiu. 

— Ah, era să uit! A sunat Magda, studenta din anul cinci care 
ne-a ajutat să recrutăm oameni. l-a fost recomandat un băiat 
bosniac, un învăţător care a venit la Universitatea Complutense 
să facă un curs de spaniolă pentru profesori străini. Se pare că 
băiatul stă rău cu banii şi n-ar avea nimic împotrivă să ne 
însoţească şi să ne ajute cu orice. Vorbeşte engleza. 

— Şi cursul lui de spaniolă? 

— N-am idee. Îţi spun pentru că nu ne prisosesc oamenii, deşi 
nu ştiu dacă ăsta ne poate servi la ceva. 

— Poate să ne ajute cu aprovizionarea, dar nu ştiu, lasă-mă să 
mă gândesc. Nici n-o să ne încărcăm cu oameni care să nu ne fie 
de folos la ceva concret. Cu croatul, e altceva, ne prinde bine un 
informatician. 

— M-am mai gândit că să pui alături un croat şi un bosniac ar 
putea crea probleme. 

— Asta e altă poveste, pentru că, până acum două zile, se 
ucideau între ei. Nu ştiu, o să mă gândesc, dar nu cred că eo 
idee bună. 


— Nici eu nu sunt convins, dar i-am promis Magdei că o să-l 
avem în vedere. 

— Bine, dintre cei care vin cu noi, avem vreunul care să fie un 
bun fotograf? 

— Pentru ce? 

— Pentru revistă! Ei nu vor trimite pe nimeni. 

— Nu spuneai că sunt foarte interesaţi? 

— Ba da, dar ţi-am spus că tot materialul îl vom face noi. Nu 
vor să rişte, nu pot trimite o echipă într-o ţară aflată în situaţia în 
care se află Irakul. O revistă ca Arheologia ştiinţifică nu e o 
revistă de actualități. 

— De parcă n-am avea destul de lucru! 

— Hai, nu te mai plânge şi spune-mi când pleci. 

— Dacă nu trebuie să mă mai cert cu vreun alt funcţionar, 
peste trei zile. Dar încă mai lipsesc nişte documente, aşa cănue 
sigur. 

— Cine ai hotărât să meargă cu tine să te ajute? 

— Marta. 

— Măi, să fie! 

— Auzi, eu n-am nimic cu Marta. 

— Dar ţi-ar plăcea, la fel ca mie, ca tuturor. 

— Te înşeli. N-ai înţeles niciodată că Marta este doar o 
prietenă, atât. Ne cunoaştem de când am studiat la universitate 
ŞI, fie că o crezi, fie că nu, n-am avut niciodată vreo idilă cu ea. 

— Ei bine, e femeia cea mai interesantă din câte se învârtesc 
în jurul tău. 

— Fără îndoială, dar e prietena mea; cea mai bună prietenă a 
mea, dar între noi nu e decât prietenie, cum e şi în cazul tău. Şi, 
din câte ştiu, cu tine nu mă culc. 

— De acord, Marta mi se pare inteligentă şi capabilă. 

— Este, şi mai are un dar: ştie să trateze cu toată lumea, 
indiferent că e ministru sau negustor de haine vechi. 

— Dar acolo este Irakul. 

— Marta a mai fost în Irak. Cunoaşte ţara, a fost acum câţiva 
ani ca arheolog, invitată împreună cu un grup de profesori 
subvenţionaţi de o fundaţie bancară. Au stat două luni. In plus, 
vorbeşte araba. Se va putea înţelege cu funcţionarii vămii, cu 
şeful satului, cu muncitorii, cu cine o mai fi nevoie. 

— Şi tu o rupi în arabă. 


— Tu ai spus-o: o rup. Tu şi Marta o vorbiţi, eu o vorbesc prost. 
Am încredere în ea, în judecata ei; pe lângă inteligenţă, e foarte 
intuitivă şi găseşte întotdeauna o soluţie pentru orice problemă. 

— În regulă, îmi pare bine. Sunt de acord cu tine că e o 
persoană valoroasă. Ca arheolog, n-o cunosc, dar dacă zici tu că 
e bună... 

— Este, în ultimii ani a participat la misiuni arheologice în Siria 
şi în lordania, cunoaşte zona anticului Safran, unde mi-ai spus că 
acel bunic misterios a găsit tăbliţele, aşa că nu poate fi decât cea 
mai potrivită pentru această muncă. _ 

— Fabián, te asigur că-mi pare bine că te însoţeşte Marta. Intr- 
o muncă precum a noastră, e important să faci echipă şi să 
lucrezi cu plăcere, iar acolo, lucrurile nu vor fi uşoare. 

— O să vină acum. 

— Minunat, avem de rezolvat o grămadă de lucruri. 


15 


Robert Brown intră în reşedinţa în stil neoclasic adăpostită într- 
un parc plin de stejari şi fagi. 

Burniţa; când cobori din maşină, fu întâmpinat de un 
majordom cu umbrela deschisă. Nu era primul sosit: murmurul 
conversaţiilor, amestecat cu câte un hohot de râs şi cu clinchetul 
paharelor, ajungea până la scara pe care se ajungea în casă. 

Mentorul său se afla la intrare, primindu-i pe invitaţi. 

Înalt, zvelt, cu ochi albaştri reci ca gheaţa şi cu părul alb care 
fusese odată de culoarea aurului, apărea impunător. Nimeni nu 
se îndoia că bărbatul acela deţinea multă putere, în ciuda vârstei 
sale înaintate. „Câţi ani să aibă?” se întrebă Brown, deşi socotea 
că depăşise, de ceva vreme, optzeci. 

Mai mulţi secretari de stat, aproape tot stafful Casei Albe, 
senatori, congresmeni, procurori şi judecători, împreună cu 
bancheri şi preşedinţi de companii multinaționale, petrolişti şi 
brokeri, vorbeau înflăcărat în saloanele minunat decorate, pe 
pereţii cărora atârnau tablouri de mari maeştri. 

Preferatul lui Brown era un Picasso din perioada roz, un 
arlechin tragic şi batjocoritor, care atârna deasupra şemineului 
din salonul principal, unde se mai puteau admira şi un Manet şi 
un Gauguin. 

În alt salon, atârnau trei tablouri din quattrocento, lângă un 
Caravaggio“. 

Reşedinţa era un mic muzeu. Tablouri ale marilor maeştri ai 
impresionismului, amestecați cu El Greco, Rafael sau Giotto. 
Mici figurine de fildeş, alături de tăblițe de pe vremea Imperiului 
Babilonian, două impunătoare basoreliefuri egiptene din perioada 
Noului Imperiu, un leu asirian înaripat... 

Oriunde se oprea, privirea întâlnea o operă de artă care scotea 
în evidenţă gusturile stăpânului casei. 

Paul Dukais se apropie de Robert Brown cu o cupă de 


34 Michelangelo Merisi, zis îl Caravaggio (1571-1610), pictor italian (n.tr.) 
35 Giotto di Bondone (1266-1337), pictor şi arhitect italian (n.tr.) 


şampanie în mână. 

— la te uită, suntem aici cu toţii! 

— Bună, Paul. 

— Grozavă petrecere! Nimeni n-a mai reuşit de ceva vreme să 
adune la un loc atâţia oameni puternici. In noaptea asta, au venit 
aproape toţi cei care trag sforile în lume. Lipseşte doar 
preşedintele. 

— Nici nu se observă. 

— Putem sta de vorbă? 

— Ăsta e cel mai bun loc în care să discutăm. Nimeni nu va fi 
atent la noi, toată lumea vorbeşte şi face afaceri. Dacă mai 
găseşti şi o cupă pe care s-o ţii în mână... 

Chemară un chelner, şi Robert ceru un whisky cu sifon; căutară 
apoi un colţ unde să poată sta de vorbă sub privirile tuturor, ca 
doi buni prieteni. 

— Alfred ne va crea probleme, îl asigură Dukais. 

— Spune-mi ceva nou. 

— Am făcut ce mi-ai cerut. Unul dintre cei mai buni oameni ai 
mei, un colonel în retragere, fost membru al Beretelor Verzi, Mike 
Fernândez, va pleca la Cairo cu Yassir ca să se întâlnească acolo 
cu Alfred. Am încredere în Mike, e un tip cu cap. 

— Hispanic... 

— În armată nu mai sunt americani de origine anglo-saxonă. 
Negrii şi hispanicii sunt cei care luptă pentru noi. lar printre ei se 
află şi oameni capabili, care au fost nevoiţi să lupte din greu ca 
să ajungă cineva, aşa că nu-i dispreţui pe toţi. 

— Nu-i dispreţuiesc, doar că nu ştiu dacă un hispanic se va 
putea înţelege cu Alfred. El e aşa cum e. 

— Vor trebui să se înţeleagă. Sunt sigur că Mike îi va face o 
bună impresie. 

— Acest Mike este dominican, portorican, mexican...? 

— Este american la a treia generaţie, s-a născut aici, la fel şi 
părinţii lui. Bunicii lui au fost cei care au traversat Rio Grande. N- 
ai de ce să te temi. 

— Nu-mi plac nicicum hispanicii. 

— Ţie nu-ţi place nimeni care nu e alb ca laptele. 

— Nu spune prostii! Am buni prieteni arabi. 

— Da, dar, pentru tine, arabii sunt altceva, nu ştiu de ce, dar 
sunt, deşi acum nu e corect din punct de vedere politic să ai 


prieteni printre ei. 

— Prietenii mei nu vând fleacuri în niciun bazar. 

— Mă rog, să nu mai pierdem timpul cu prostii! Spune-mi până 
unde poate merge Mike cu Alfred. 

— La ce te referi? 

— Dacă Alfred nu colaborează, dacă nu joacă cinstit, ce trebuie 
să facem? 

— Pentru început, lasă-i să se cunoască, să pornească 
operaţiunea şi, după aceea, vom vedea ce ne va povesti omul 
tău, dar mai ales vreau să ştiu ce spune Yassir. 

— Şi cu nepoata? 

— Dacă găseşte Biblia de Lut, i-o luaţi, străduindu-vă ca 
tăbliţele să nu sufere nicio stricăciune. Tăbliţele alea nu-i aparţin 
nici lui Alfred, nici nepoatei lui. Misiunea este să le luaţi şi să le 
aduceţi aici intacte. 

— Şi dacă fata nu colaborează? 

— Paul, dacă tânăra Clara nu colaborează, cu atât mai rău 
pentru ea. Oamenii tăi trebuie să facă exact ce ţi-am spus: ori cu 
binişorul, ori cu forţa. 

— Dacă se găsesc tăbliţele înainte de a porni cealaltă 
operaţiune, vom sfârşi prin a ne confrunta cu Alfred. 

— De aceea trebuie să evităm utilizarea metodelor extreme 
faţă de Clara, numai dacă nu cumva ne-ar fi imposibil să punem 
altfel mâna pe tăblițe. Dacă s-ar întâmpla aşa, trebuie să ai 
pregătit un plan pentru a duce la bun sfârşit ceea ce avem de 
făcut, fără să ţinem seama de Alfred. Yassir îţi va spune cum şi 
cu cine. 

Mentorul se apropie tiptil de cei doi bărbaţi, aşa încât cei doi 
tresăriră când îl observară lângă ei, schiţând un zâmbet care 
părea mai degrabă o grimasă. 

— Încheiaţi afaceri? 

— Stabilim ultimele detalii ale operaţiunii. Paul vrea să ştie 
până unde poate merge cu Alfred şi cu nepoata lui. 

— E greu de găsit un echilibru, spuse mentorul, privind în gol. 

— Ba deloc, de aceea vreau instrucţiuni precise, nu-mi plac 
reproşurile, afirmă Dukais, nici neînțelegerile. Aşa că mă bucur 
că eşti aici, ca să-mi spui care este limita. 

Bătrânul îl privi de sus până jos. Ochii lui reflectau disprețul pe 
care îl simţea pentru Dukais. 


— În război, nu există limite, prietene, contează doar victoria. 

Se întoarse cu spatele, pierzându-se în conversațiile altui grup 
de invitaţi. 

— Întotdeauna am avut impresia că nu mă place, spuse 
Dukais, fără să se plângă. 

— El nu-nghite pe nimeni, dar ştie foarte bine de cine are 
nevoie şi de cine nu. 

— lar de noi are nevoie. 

— Într-adevăr. Şi l-ai auzit: în război nu există limite. 

x kx * 

Frank Dos Santos şi George Wagner îşi strânseră mâinile fără 
alte gesturi teatrale. Petrecerea era la apogeu, cu o orchestră de 
coarde punctând conversațiile invitaţilor. 

— Lipseşte doar Enrique, spuse George. 

— Şi Alfred lipseşte. Hai, nu fi atât de dur cu el! 

— Ne-a trădat. 

— Alfred n-o consideră trădare. 

— Atunci? Ai vorbit cu el? 

— Da. Acum trei zile m-a sunat la Rio. 

— Cât e de imprudent! 

— Sunt sigur că a îndeplinit toate normele de siguranță. Eu 
eram la hotel şi m-a surprins apelul. 

— Ce ţi-a spus? 

— Vrea să ştim că intenţia lui nu este să ne trădeze, nici să 
provoace un război între noi. A repetat oferta: să conducă şi să 
se îngrijească de succesul operaţiunii pe care am pus-o în 
mişcare, renunțând la partea lui în schimbul Bibliei de Lut. Oferta 
e generoasă. 

— Şi asta numeşti tu a fi generos? Ştii cât vor valora tăbliţele 
alea, dacă sunt găsite? Ştii că sunt un element de putere pentru 
cel care le are? Hai, Frankie, sper că n-o să te laşi înşelat. Mă 
îngrijorează faptul că tu şi Enrique aveţi tendinţa de a trece cu 
vederea ceea ce face Alfred. Ne-a trădat. 

— Nu tocmai. Înainte ca nepoata lui să meargă la Roma, a 
încercat să ne convingă să-i cedăm Biblia de Lut, dacă o găsea, 
în schimbul tuturor beneficiilor celeilalte afaceri. 

— l-am spus că nu, iar el a hotărât să acţioneze de unul singur. 

— Da, a greşit. Dar acum este furios, crezând că noi am fost 
aceia care am pus la cale urmărirea nepoatei lui. 


— N-am fost noi! 

— Atunci, ar trebui să ştim cine şi de ce. Nu voi fi liniştit până 
nu aflăm. 

— Şi ce vrei? Să-l sechestrăm pe preşedintele companiei 
italiene de securitate ca să ne spună cine l-a angajat? Ar fi o 
nebunie, nu putem face această greşeală. 

— Nu te înţeleg, nu înţeleg cum de nu dai importanţă acelei 
întâmplări. Cineva o urmărea pe Clara, şi asta nu e normal. 

— Clara e măritată cu un funcţionar al lui Saddam, nu-ţi trece 
prin minte că cineva ar putea crede că Ahmed Husseini este 
spion? Saddam nu lasă pe nimeni să plece din Irak, şi fapt e că 
Husseini intră şi iese când pofteşte. O fi multă lume interesată să 
ştie de ce. De unde să ştim că n-au fost înseşi serviciile secrete 
italiene sau ale NATO, cine ştie? Oricine ar fi putut să vrea să-l 
urmărească pe Husseini. 

— Dar nu-l urmăreau pe Husseini, o urmăreau pe Clara. 

— N-avem de unde să ştim asta. 

— Ba da, ştim, nu te încăpăţâna să susţii contrariul! 

— Vom sta cu ochii deschişi şi aici, şi acolo, n-avem de ce să 
ne facem griji. 

— Nu te înţeleg, George... 

— Nu puteţi avea încredere în mine ca întotdeauna? 

— Avem încredere, dar eu şi Enrique parcă avem un 
presentiment, iar Alfred e supărat. 

— Eu sunt cel supărat! Ne-a trădat! Nu poate rămâne cu 
tăbliţele, nu-i aparţin! Chiar nu vă daţi seama ce a făcut Alfred? 
Niciunul dintre noi nu poate hotărî în funcţie de propriul folos sau 
interes, niciunul. Toţi patru am stabilit clar. lar Alfred vrea să ne 
fure. 

— Până unde eşti dispus să mergi? 

— Eu sau noi? 

— Noi, George, până unde mergem? 

— Nu există iertare pentru trădători. 

— O să dai ordin să fie ucis? 

— Nu voi îngădui să ni se ia ceea ce ne aparţine nouă, tuturor. 

XXX 

Clara ducea o geantă în mână. Aruncă o ultimă privire prin 
cameră, gândindu-se că uitase ceva, dar renunţă să mai încerce 
să-şi amintească. Ahmed o aştepta la poartă ca să o conducă la 


baza militară, de unde un elicopter avea să o transporte până la 
Tell Mukajjar**; de acolo, urma să călătorească până la Safran 
într-o maşină de teren. 

Respinsese oferta lui Ahmed de a o însoţi şi refuzase să fie 
escortată de Fatima. Îi erau de ajuns cei patru bărbaţi cărora 
bunicul ei le poruncise să nu o piardă din ochi. 

Ahmed nu mai locuia în Casa Galbenă. Era instalat de mai 
multe zile în casa surorii lui. 

Ştia că soţul său avusese o lungă discuţie cu bunicul ei înainte 
ca acesta să plece la Cairo. 

Niciunul din cei doi nu voise să-i spună despre ce vorbiseră. 
Ahmed îi zisese doar că, poate, avea să îşi amâne plecarea din 
lrak până când izbucnea războiul. Dar nu îl asigură de nimic. Ea 
insistase să-i explice de ce, dar soţul ei se refugiase în tăcere. 

Nici cu bunicul ei nu avusese mai mult noroc. 

— Sună-mă de îndată ce ajungi, vreau să ştiu că eşti bine, îi 
spuse Ahmed. 

— Voi fi bine, nu-ţi face griji; e doar pentru câteva zile. 

— Da, dar britanicilor le place la nebunie să bombardeze zona 
aceea. 

— Te rog, nu-ţi face griji. Nu se va întâmpla nimic. 

Urcă în elicopter şi îşi puse căştile ca să se protejeze de 
zgomotul rotoarelor. La amiază, avea să fie la Safran, şi se 
gândea să profite de singurătatea locului. 

Ahmed văzu cum elicopterul aluneca pe cer şi se simţi şi el 
eliberat. Timp de câteva zile, nu avea să se mai învinovăţească, 
pentru că aşa se simţea când era cu Clara. Era conştient de 
imensul efort pe care îl făcea ca să nu-şi piardă controlul asupra 
emoţiilor, ca să nu lase să-i scape nici cel mai mic reproş. Făcu în 
aşa fel încât lucrurile să fie uşoare, chiar foarte uşoare, şi nu îi 
dădu posibilitatea să facă pasul îndărăt. 

Dar trebuia să ia o hotărâre dificilă: ori accepta şantajul la care 
îl supunea bunicul Clarei şi participa la ultima operaţiune pusă 
deja în mişcare, ori încerca să plece, să fugă din Irak. 

Simţea în ceafă respiraţia Colonelului. Ştia că Alfred îi 
recomandase acestuia să-l supravegheze, motiv pentru care era 
complicat să fugă din Irak. Dacă rămânea, se îmbogăţea; Alfred îl 
asigurase că avea să îi plătească generos participarea la această 


36 Denumirea actuală a anticului Ur, situat în sudul Irakului (n.tr.) 


ultimă operaţiune şi, pe deasupra, să îl ajute să iasă din ţară. 

Doar bunicul Clarei i-ar putea garanta fuga, dar trebuia el oare 
să se încreadă în Alfred? Nu se va folosi oare de el pentru ca, în 
ultimul moment, să dea ordin să fie ucis? Nu putea şti; cu Alfred 
nu puteai fi sigur de nimic. 

Vorbise cu sora lui, singura care trăia la Bagdad şi care, la fel 
ca el, visa să plece; se întorsese abia cu un an în urmă, când 
soţul ei, un diplomat italian, fusese trimis la Bagdad, şi spera că 
urmau să fie evacuaţi de îndată ce începeau să sune tobele 
războiului. 

Pentru moment, îl primiseră la ei acasă, un apartament 
încăpător situat într-o zonă rezidenţială, unde locuiau mulţi 
diplomaţi occidentali. 

Ahmed ocupa camera celui mai mic dintre nepoţii lui, care 
trecuse să împartă camera cu fratele său mai mare. 

Sora lui îi spunea să ceară azil politic, dar el ştia în ce situaţie 
dificilă l-ar pune pe cumnatul său dacă s-ar prezenta la 
ambasada Italiei solicitând azil. Ar provoca un scandal 
diplomatic, şi probabil că Saddam l-ar împiedica să plece, cu 
toată acoperirea diplomatică pe care i-ar da-o italienii. 

Nu, nu asta era soluţia. Trebuia să fugă prin mijloace proprii, 
fără să compromită pe nimeni şi, cu atât mai puţin, pe rudele 
sale apropiate. 

x kx * 

Când elicopterul ateriză într-o bază aproape de Tell Mukajjar, 
Clara avea senzaţia că îi explodează capul. O dureau tâmplele, 
pentru că zgomotul rotoarelor trecuse prin căştile protectoare. 

Mare parte din materialul de război din Irak era fier vechi, la fel 
ca elicopterul acela care o transportase până acolo. Colonelul îi 
atrăsese atenţia că era singurul de care putea dispune. 

Odată urcată în maşina de teren, escortată de doi soldaţi şi 
urmată de altă maşină cu cei patru oameni ai bunicului ei, începu 
să se simtă mai bine. 

Era cald, o căldură uscată care creştea când se încrucişau cu 
vreo altă maşină ce ridica un nor de praf galben, pe care sfârşea 
prin a-l mesteca, fără să ştie cum. 

Şeful satului o primi în uşa casei sale şi o invită să bea un ceai. 
Schimbară între ei amabilităţile de rigoare până când, după un 
răgaz cerut de buna-cuviinţă, Clara îi spuse de ce se afla acolo şi 


ce anume dorea. 

Bărbatul o ascultă atent, zâmbind, şi o asigură că, urmând 
instrucţiunile telefonice ale lui Ahmed, organizase deja totul. 
Incepuseră să ridice mai multe case de argilă, un material care 
se găsea din abundență în regiune: la fel ca în urmă cu trei mii 
de ani, odată curățată de impurități, frământau argila cu apă şi 
adăugau paie tocate, nisip, pietriş sau cenuşă. Tehnica de 
construcţie era simplă: ridicau pe rând ziduri în trepte şi, când o 
parte se usca, adăugau un altul. Ca să le impermeabilizeze, le 
acopereau cu paie şi cu ramuri de palmieri. 

Terminaseră o jumătate de duzină şi, în ritmul în care 
mergeau, alte şase aveau să fie gata înainte de sfârşitul 
săptămânii. 

Pe dinăuntru, erau foarte simple şi nu prea mari; dar, într- 
adevăr, Ahmed se îngrijise să instaleze duşuri şi să fie asigurate 
serviciile sanitare elementare. 

Mândru de munca pe care o realizase într-un timp atât de 
scurt, şeful satului o asigură că el însuşi alesese omenii de care 
aveau nevoie pentru săpături. 

Clara îi mulţumi şi, dând o raită ca să nu-l jignească, îi explică 
faptul că dorea să aibă o întâlnire cu toţi bărbaţii din sat, pentru 
că muncitorii de care avea nevoie trebuiau să posede anumite 
calităţi. Era sigură, îi spuse ea, că el alesese bine, dar îi cerea să-i 
permită să-i vadă pe toţi oamenii care ar fi dispuşi să lucreze la 
misiunea arheologică. 

După îndelungi tocmeli, Clara hotărî să-l pomenească într-o 
doară pe Colonel, ca să încheie interminabila negociere, dat fiind 
că şeful satului insista că doar el putea alege oamenii. 

Când auzi numele Colonelului, şeful satului fu de acord cu 
cererea Clarei. A doua zi, îi spuse el, se putea întâlni cu cine 
dorea. Erau şi femei dispuse să muncească spălând şi făcând 
curăţenie în corturile străinilor când aceştia aveau să fie la 
săpături. 

Se înserase când Clara îi spuse că acceptă invitaţia de a se 
instala la ei acasă, alături de soţia şi de fiicele lui, până când 
soseau şi ceilalţi membri ai expediției. Dar înainte, îi spuse ea, 
voia să meargă până la ruine şi să stea puţin acolo, pentru a se 
gândi în linişte la munca din zilele următoare. Bărbatul consimţi. 
Ştia că doamna Clara Tannenberg făcea tot ce poftea şi, de altfel, 


lui nu-i revenea nicio responsabilitate, căci invitata lui venea 
escortată de la Bagdad. 

Clara se gândi că satul îşi datora, fără îndoială, numele culorii 
galbene a pământului, prafului galben care învăluia totul, 
pietrelor de culoarea paiului. li plăcea această culoare, care 
părea să mai uniformizeze locul acela pierdut, atât de aproape 
de anticul Ur. 

Le ceru celor din escortă să rămână la distanţă. Voia să fie 
singură, fără să le simtă prezenţa la fiecare pas. Refuzară, pentru 
că ordinele lui Alfred în această privinţă fuseseră categorice: nu 
puteau să o piardă din ochi, şi, dacă cineva încerca să-i facă 
vreun rău, trebuiau să-l ucidă, dar înainte, dacă era cu putinţă, 
să-l facă să mărturisească cine era şi pentru cine lucra. Niciun 
om nu putea să-i facă rău Clarei fără să plătească pentru asta cu 
viaţa. 

Protestele ei nu slujiră la nimic; singurul lucru pe care îl obţinu 
fu ca ei să rămână la o distanţă prudentă, dar ţinând-o mereu 
sub observaţie. 

Se plimbă prin tot perimetrul degajat, mângâind resturile de 
piatră cu care fusese ridicat acel misterios edificiu. Îl observă din 
toate unghiurile, desprinzând pământul lipit de piatră şi culegând 
mici cioburi de tăblițe pe care le vâra cu grijă într-o sacoşă de 
doc. Se aşeză apoi pe jos şi, sprijinindu-se de o piatră, lăsă să-i 
zboare imaginaţia prin locul aceia, în căutarea lui Şamas. 


16 


— Dar, Avram, ce îmi povesteşti tu se întâmplă şi în Poemul lui 
Ghilgameş, protestă Şamas. 

— Eşti sigur? 

— Cum să nu fiu, dacă l-am studiat cu Ili? 

— Ţi-am mai spus că, uneori, oamenii încearcă să explice ceea 
ce se întâmplă prin poveşti şi poeme. 

— Aşa o fi, dar continuă cu istoria acelui Noe! 

— De fapt, nu e vorba despre istoria lui Noe, ci despre 
supărarea lui Dumnezeu pe oameni pentru purtarea lor. Tot ce 
vedea Dumnezeu pe pământ era numai răutate, de aceea a 
hotărât să îşi nimicească de îndată creatura cea mai iubită: omul. 
Dar Dumnezeu, care e veşnic milostiv, s-a înduioşat de 
bunătatea lui Noe şi s-a hotărât să îl salveze. 

— De aceea i-a poruncit să îşi facă o arcă din lemn răşinos, da, 
am scris asta mai înainte, răspunse Şamas recitind una dintre 
tăbliţele pe care le avea stivuite lângă curmalul de care se 
sprijineau. Şi măsurile arcei: trei sute de coţi în lungime, cincizeci 
în lărgime şi treizeci în înălţime. Uşa arcei era pe o latură, şi 
Dumnezeu i-a poruncit să o construiască cât trei rânduri de 
înaltă. 

— Văd că ai scris tot ce ţi-am spus. 

— Bineînţeles. Dar această istorie nu îmi place atât de mult ca 
facerea lumii. 

— Şi de ce nu? 

— M-am gândit mult la Adam şi la Eva când s-au ascuns de 
Dumnezeu ruşinaţi că erau goi. Şi la blestemul lui Dumnezeu 
asupra şarpelui, pentru că a îndemnat-o pe Eva la neascultare. 

— Şamas, nu poţi scrie doar ce îţi place. Mi-ai cerut să îţi 
povestesc istoria lumii. Ei bine, e important să ştii de ce a vrut El 
să îi pedepsească pe oameni şi a inundat pământul. Dacă nu vrei 
să continuăm... 

— Ba da, sigur că vreau! Doar că îmi aminteam de Poemul lui 
Ghilgameş şi... Copilul îşi muşcă buza, temându-se să nu fi 


pricinuit supărarea lui Avram. Te rog, continuă şi iartă-mă! 

— Unde am ajuns? 

Şamas reluă ultimele rânduri scrise pe tăbliță şi citi cu voce 
tare: 

— „Şi a zis Domnul lui Noe: «Intră tu şi toată casa ta în corabie, 
căci numai pe tine te-am cunoscut drept, înaintea mea, în 
neamul acesta. Dintre toate dobitoacele cele curate, ia cu tine 
câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar 
dintre dobitoacele necurate, câte o pereche, parte bărbătească şi 
parte femeiască».” 

— Scrie, îl îndemnă Avram. La fel a vrut Dumnezeu ca Noe să 
ia cu el şi din păsările cerului câte şapte perechi, parte 
bărbătească şi parte femeiască. Apoi, Domnul l-a înştiinţat că 
peste şapte zile va slobozi ploaie pe pământ, timp de patruzeci 
de zile şi patruzeci de nopţi, şi va şterge de pe faţa pământului 
toate făpturile vii. lar Noe a făcut întru totul, aşa precum i-a 
poruncit lahve. Şi Noe era în vârstă de şase sute de ani, când 
apele potopului veniră asupra pământului. Şi au intrat Noe, şi 
feciorii săi, şi femeia sa, şi nurorile sale cu el în corabie, din 
pricina apelor potopului. Din dobitoacele curate, şi din cele 
necurate, şi din păsări, şi din tot ce se târăşte pe pământ, două 
câte două veniră la Noe în corabie, parte bărbătească şi parte 
femeiască, aşa cum îi poruncise Dumnezeu lui Noe. lar când s-au 
împlinit şapte zile, apele potopului au pornit pe pământ. In anul 
şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a 
şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea ţâşniră toate izvoarele 
marelui adânc şi stăvilarele cerului se crăpară. Şi a ţinut ploaia 
pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi... Apoi lahve a 
închis uşa după Noe. 

Copilul lăsa să îi alunece iute condeiul pe lut, impresionat să îşi 
închipuie cum se crăpau stăvilarele cerului prin care Dumnezeu 
revărsa ploaia. Se gândi la un urcior spărgându-se şi revărsând 
deodată apa. Şamas continua să scrie ce îi povestea Avram, fără 
să ridice privirea. 

— Şi apele au crescut uriaşe pe pământ, afară din cale, încât 
toţi munţii cei mai înalţi, de sub tot cerul, fură acoperiţi. Atunci 
pieri toată făptura care se mişcă pe pământ: păsări, dobitoace şi 
fiare, cât şi toate vietăţile care mişună pe pământ, precum şi toţi 
oamenii, până când, într-o zi, Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe 


şi a lăsat să bată vânt pe pământ şi apele au început să scadă. Și 
s-au închis izvoarele adâncului, şi stăvilarele cerului, şi ploaia din 
cer a contenit. Şi apele de pe pământ au dat înapoi, puţin câte 
puţin, şi după o sută şi cincizeci de zile au scăzut de tot. lar în 
luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit 
pe muntele Ararat. Şi apele au scăzut mereu, mereu până în luna 
a zecea, iar în luna a zecea, în cea dintâi zi a lunii, s-au arătat 
vârfurile munţilor.” 

Avram rămase tăcut şi îşi miji ochii. Şamas profită ca să se 
odihnească. Folosea tăbliţele pe amândouă părţile; nu era o 
sarcină uşoară cea la care se angajase. După ce Avram are să 
termine de povestit istoria lui Noe, o să-i vorbească despre ceea 
ce îi tulbură visele. Dorea să se întoarcă la Ur, se simţea străin la 
Haran, cu toate că acolo se aflau tatăl, mama şi fraţii lui. Dar, de 
când sosiseră la oraş, fericirea fusese alungată din căminul lor. 
Acum, de abia îl vedea pe tatăl său, iar mama lui era mereu prost 
dispusă. Toţi tânjeau după răcoarea din casa pe care o construise 
tatăl lui la porţile oraşului Ur. Nu le mai plăcea să meargă de colo 
până colo, ca înainte. 

— La ce te gândeşti, Şamas? 

— La Ur. 

— Şi la ce anume? 

— Că aş vrea să fiu cu bunica mea, chiar şi să merg la şcoală 
la Ili. 

— Nu îţi place la Haran? Şi aici înveţi. 

— Da, e adevărat, dar nu e la fel. 

— Ce nu e ia fel? 

— Nici soarele, nici noaptea, nici cum vorbesc oamenii, nici 
gustul smochinelor nu e la fel. 

— Aha, simţi nostalgie! 

— Ce este nostalgia? 

— Amintirea a ceea ce ai pierdut şi, uneori, a ceea ce nici 
măcar nu cunoşti. 

— Nu vreau să mă despart de trib, dar nu îmi place să trăiesc 
aici. 


37 Pasajele anterioare sunt reproduse din BIBLIE, Vechiul Testament, Facerea, 
versetele 7, 1-12; 16; 19; 21; 8, 1-5, în traducerea preoţilor profesori Vasile 
Radu şi Gala Galaction, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatura şi Arta „Regele 
Carol Il”, 1938, pp. 6-7. (nitr.) 


— Nu vom sta mult timp. 

— Ştiu că Terah e bătrân, şi, când el nu va mai fi, tu ne vei 
duce în Canaan, dar eu nu sunt convins că vreau să merg în 
Canaan. Şi mamei mele i-ar plăcea să ne întoarcem. 

Şamas rămase tăcut, mâhnit că îşi deschisese prea mult inima. 
Se temea că Avram îi va spune tatălui lui şi acesta se va întrista 
ştiind că el nu era fericit. Avram parcă îi ghici gândul. 

— Nu îţi face griji, nu voi spune nimănui, dar trebuie să ne 
străduim să fii din nou fericit. 

Copilul încuviinţă uşurat, în vreme ce apuca din nou condeiul 
ca să continue să scrie ce îi povestea Avram. 

— Şi aşa a aflat că Noe trimise mai întâi un corb şi apoi un 
porumbel ca să vadă dacă se uscase pământul, şi că trebui apoi 
să dea drumul altui porumbel, şi unui al treilea, până când acesta 
din urmă nu se mai întoarse. Şi cum Dumnezeu se milostivi de 
oameni şi spuse: „De acum înainte nu voi mai blestema 
pământul din pricina omului şi nu voi mai nimici toate 
vieţuitoarele precum am făcut”.** Dumnezeu, îi explică Avram, i-a 
binecuvântat pe Noe şi pe feciorii lui şi le-a spus să fie roditori, să 
se înmulțească şi să umple pământul. Tot El le-a dat oamenilor 
tot ce se mişcă şi are viaţă, precum şi toată iarba verde, dar i-a 
oprit să mănânce carne cu puterea ei de viaţă, adică cu sângele 
ei: „lar Eu vă făgăduiesc că voi cere sângele vostru, îl voi cere de 
la oricare fiară şi de la om, de la toţi şi de la fiecare în parte voi 
cere sufletul omului”.5% 

— Adică, ne-a întors înapoi în rai? întrebă Şamas. 

— Nu tocmai, dar Dumnezeu ne-a iertat şi a făcut din om fiinţa 
cea mai importantă din toată Creaţia Lui, dându-ne tot ce a făcut 
pe pământ; diferenţa e că nimic nu va fi dăruit. Oameni şi 
animale luptăm pentru supravieţuire, trebuie să trudim ca să 
obţinem sămânță din pământ, femeile trebuie să sufere ca să ne 
aducă pe lume urmaşii. Nu, Dumnezeu nu ne întoarce înapoi în 
rai, făgăduieşte doar să nu ne şteargă de pe faţa pământului. 
Niciodată nu se vor mai deschide stăvilarele cerului făcând să 
curgă ploaia ca un torent. Acum e timpul să ne oprim, soarele e 
la asfinţit. Mâine îţi voi povesti de ce nu vorbim toţi oamenii la fel 
şi de ce, uneori, nu ne înţelegem. 


38 Ibidem, versetul 8, 21, op. cit., p. 8 (n.tr.) 
3 Adaptare liberă de către autoare a versetului 9, 5 din op. cit., p. 8 (n.tr.) 


Copilul făcu mirat ochii mari. Avram avea dreptate, abia mai 
putea vedea, dar el ar fi vrut să continue. Bineînţeles că mama 
lui l-o fi căutând, iar tatăl lui urma să vadă ce învățase în ziua 
aceea la şcoala de scribi. Aşa că se ridică dintr-un salt, strânse cu 
grijă tăbliţele şi o luă la fugă spre casa de chirpici pe care familia 
lui o avea drept cămin. 

A doua zi, Avram nu veni la întâlnirea cu Şamas. Căuta 
singurătatea, pentru că simţea înăuntrul lui chemarea glasului lui 
Dumnezeu. În noaptea aceea, se trezise lac de sudoare, simțind 
că îl apăsa ceva pe suflet. 

După ce se sculă, ieşi din Haran şi umblă fără ţintă ore întregi, 
până când, la căderea nopţii, se aşeză să se odihnească într-o 
plantație de curmali înconjurată de iarbă proaspătă. Aştepta un 
semn de la Dumnezeu. 

Închise ochii şi simţi o împunsătură în inimă, în vreme ce auzea 
limpede vocea Lui sfântă: 

— Avram, ieşi din ţara ta, şi din nemetul tău, şi din casa tatălui 
tău, şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta. Şi voi face din tine 
popor mare, şi te voi binecuvânta, şi voi mări numele tău, încât 
vei fi binecuvântare şi pentru alţii. Şi voi binecuvânta pe cei ce te 
binecuvântează, iar pe cine te blestemă îi voi blestema, şi se vor 
binecuvânta întru tine toate neamurile pământului.“ 

Deschise ochii, nădăjduind să îl vadă pe Domnul, dar umbrele 
nopţii puseseră stăpânire pe plantaţia de curmali, luminată doar 
de o lună roşiatică şi de mii de stele ca nişte puncte mărunte 
strălucind pe cer. 

Neliniştea puse din nou stăpânire pe el. Dumnezeu îi vorbise 
limpede; încă mai putea simţi tăria vorbelor Sale pogorându-se 
înlăuntrul lui. 

Ştia că trebuia să o pornească spre ţinutul Canaanului, cum 
era voia Domnului. Încă înainte de a fi plecat din Ur, El îi arătase 
deja destinaţia pe care o amânase din pricină că Terah era 
bătrân şi voia să se odihnească la Haran, pământul strămoşilor 
săi. 

Zilele şi nopţile trecuseră fără ca tribul să se mişte din Haran, 
unde găsiră păşuni bune şi un oraş îmbelşugat ca să facă negoţ. 
Se aşezară întocmai cum voise Terah, dar Avram ştiuse 
întotdeauna că şederea aceea era vremelnică, pentru că avea să 


+9 Ibidem, versetele 12, 1-3, op. cit., p. 11 (n.tr.) 


vină ziua când Domnul îl va îndemna să îi împlinească voia. 

Ziua aceea sosise, şi simţi o amărăciune, ştiind că trebuia să îi 
dea ascultare lui Dumnezeu şi să îi pricinuiască neplăcere lui 
Terah. 

Bătrânul său tată, cu privirea împăienjenită şi mergând 
anevoie, moţăia o bună parte din zi, pierdut pe meleagurile 
bântuite de amintiri şi de teama lumii de dincolo. 

Cum îi va spune lui Terah că trebuie să plece? Durerea îl apăsa 
pe suflet şi lacrimile îi curgeau fără a li se putea împotrivi. 

Îl iubea pe tatăl său, care îl călăuzise de-a lungul întregii vieţi. 
De la el învățase tot ce ştia şi, observându-i mâinile 
îndemânatice care construiau statui, înţelesese că nişte mâini nu 
fac un Dumnezeu. 

Terah credea în Dumnezeu şi reuşise să facă în aşa fel încât 
acesta să prindă rădăcini în sufletul celorlalţi oameni din trib, 
chiar dacă şi azi mai erau încă unii dispuşi să preamărească în 
sanctuare figurinele de lut ale zeilor, împodobiţi din belşug. 

Avram mergea cu pas uşor. Trebuia să ajungă la casa tatălui 
său, unde Sara avea să îl aştepte trează, cu toate că soarele 
asfinţise de ceva vreme. 

Trebuia să se grăbească, pentru că simţea că Terah avea 
nevoie de el. Tatăl său îl chema neliniştit. 

Când ajunse aproape de Haran, întâlni un bărbat din trib care îl 
aştepta ca să îl ducă degrabă lângă tatăl său. Cu o seară înainte, 
îi explică omul, Terah căzuse într-o toropeală din care nimeni nu 
reuşise să îl trezească şi bolborosea încontinuu numele lui 
Avram. 

Când intră în casă, le porunci femeilor să iasă din odaia tatălui 
său şi îi ceru fratelui său, Nahor, să îl lase să îl vegheze el pe 
bătrân. 

Nahor, istovit după o lungă zi de trudă, ieşi să respire aerul 
răcoros al nopţii, în timp ce Avram avea grijă de Terah. 

Cei care erau în casă auzeau şoaptele stinse ale vocii lui 
Avram, dar li se păru că aud şi glasul obosit al bătrânului. 

Moartea lui Terah îi surprinse în zori. Sclava soţiei lui Avram se 
apropie de cortul acestuia ca să îl anunţe pe Yadin, tatăl lui 
Şamas, care se grăbi să meargă la casa lui Terah, situată la 
câţiva paşi de a lui. li găsi pe Avram şi pe fratele acestuia, Nahor, 
împreună cu nevestele lor, Sara şi Milca, şi cu nepotul lor, Lot. 


Femeile plângeau şi îşi smulgeau părul, în vreme ce bărbaţii nu 
reuşeau să rostească niciun cuvânt, atât de mare le era 
deznădejdea. 

Yadin îşi veni în fire şi trimise după soţia lui pentru ca, 
împreună cu celelalte femei, să spele cadavrul lui Terah şi să îl 
pregătească pentru somnul de veci în pământul Haranului. 

Terah murise în locul pe care îl iubea mai presus de toate 
celelalte, căci la Haran, în acel du-te-vino al turmelor, în căutarea 
păşunilor şi a ogoarelor, se născuseră aproape tot atâţia strămoşi 
ai lui ca şi la Ur. 

Tribul aştepta răgazul cuvenit înainte de a încredința trupul lui 
Terah pământului uscat şi sfărâmicios din acea perioadă a anului. 

Pe chipul lui Avram se oglindea durerea de a fi rămas orfan. 
Terah fusese tatăl şi călăuzitorul lui, îl învățase tot ce ştia. Il 
ajutase să îl găsească pe Dumnezeu şi niciodată nu îi reproşase 
că râsese de figurinele de lut pe care ei le transformau în zei la 
comanda vreunui nobil stăpân sau a regelui însuşi. 

Terah îl simţise pe Dumnezeu în inima lui, la fel cum îl simţise 
şi Avram. Acum era rândul lui să conducă tribul şi să se 
îngrijească să îl ducă pe pământuri cu păşuni, unde puteau trăi 
fără teamă. Un pământ făgăduit de Dumnezeu. 

x kx * 

— Vom merge în Canaan, anunţă Avram. Să ne pregătim de 
plecare! 

Bărbaţii se sfătuiră asupra drumului pe care aveau să îl 
urmeze. 

Unii preferau să se aşeze la Haran, alţii propuneau să se 
întoarcă la Ur, dar cei mai mulţi aveau să îl urmeze pe Avram 
oriunde s-ar fi îndreptat acesta. 

Yadin se întâlni cu ruda sa, devenită acum conducătorul 
tribului. 

— Avram, nu te vom însoţi spre Canaan. 

— Ştiu. 

— Ştii? Cum e cu putinţă, dacă până ieri nu ştiam nici eu? 

— Se putea citi în privirea familiei tale că nu mă veţi însoţi. 
Şamas visează să se întoarcă la Ur, soţia ta tânjeşte după oraşul 
acela, unde a rămas familia ei, şi chiar şi tu preferi să îţi 
călăuzeşti clanul de la Ur la Haran şi viceversa, căutând tot 
timpul păşuni şi grâne cu care să vă hrăniţi. Nu, nu am nimic a-ţi 


reproşa. Înţeleg hotărârea ta şi mă bucur pentru Şamas. 

— Fără îndoială că dorul pe care îl citesc în ochii fiului meu m-a 
făcut să iau hotărârea de a mă întoarce. 

— Şamas e hărăzit să dăinuie prin scrierile lui. Va fi un bun 
scrib, un om drept şi înţelept. Soarta lui nu e să păstorească 
turme. 

— Când vei pleca cu tribul? 

— Nu înainte de o lună. Mai am treburi de făcut şi, mai cu 
seamă, nu pot pleca înainte de a termina povestea pe care i-o 
istorisesc lui Şamas. Trebuie să le explice alor noştri care rămân 
la Ur şi tuturor acelora pe care îi va întâlni de-a lungul vieţii cine 
suntem, de unde venim şi care este voinţa lui Dumnezeu. Nu 
putem înţelege de ce trebuie să înfruntăm suferinţa dacă nu 
înţelegem de ce ne-a făcut Domnul şi păcatul săvârşit de acel 
bărbat dintâi şi de prima femeie. Nu dăinuie decât ceea ce este 
scris şi, înainte de a pleca, vreau ca Şamas să scrie tot ce am să 
îi spun. 

— Aşa va fi. Îi voi spune fiului meu să te caute şi voi pregăti 
destule tăblițe cât să poată păstra tot ce îi vei spune. 

x kx * 

Avram îl aştepta la locul dintotdeauna, în împrejurimile 
Haranului. Aproape că nu-şi mai adresaseră niciun cuvânt de la 
moartea lui Terah. Copilul se apropie cu un aer şovăitor, 
încercând să găsească vorbele prin care să îi transmită mâhnirea 
pe care o simţea pentru moartea bătrânului şi pentru durerea lui 
Avram. Dar nu fu nevoie să spună nimic, pentru că Avram îl 
strânse de umăr în semn de recunoştinţă şi îl pofti să se aşeze 
alături de el. 

— Imi pare rău că n-o să te mai văd, îl asigură Avram. 

— Nu te mai întorci niciodată la Ur, nici măcar la Haran? 
întrebă Şamas, îngrijorat. 

— Nu. Ziua în care mă voi aşterne la drum va fi pentru 
totdeauna şi fără să privesc în urmă. Nu ne vom mai revedea, 
Şamas, dar te voi păstra în inimă şi sper ca nici tu să nu mă uiţi. 
Vei rămâne cu tăbliţele cu istoria lumii şi le vei explica alor noştri 
ce ţi-am explicat eu ţie. Trebuie să afle adevărul şi să înceteze să 
mai adore figurinele de lut vopsite în purpură şi aur. 

Şamas încuviinţă, copleşit de misiunea dată de Avram, semn al 
încrederii pe care o avea în el. ÎI întrebă timid dacă El îi mai 


vorbise. 

— Da, a făcut-o în ziua în care îl pregătea pe Terah ca să îl 
redea pământului din care El a modelat primul om. Trebuie să 
îndeplinesc porunca Lui. Trebuie să ştii, Şamas, că stirpea mea 
se va întinde prin toate colţurile pământului şi despre mine se va 
spune că sunt părintele multora. 

— Atunci, te vom numi Avraam, afirmă copilul schiţând un 
zâmbet de parcă nu i-ar fi venit să creadă, pentru că ştia că Sara, 
soţia lui Avram, nu-i dăruise copii. 

— Tu ai spus-o, aşa mă vor cunoaşte şi fiii fiilor mei, şi fiii fiilor 
lor, şi fiii fiilor acestora, şi tot aşa de-a lungul timpurilor. 

Pe copil îl impresionă tăria cu care Avram susţinea că avea să 
devină părintele multor triburi. Dar îl crezu, aşa cum îl crezuse 
întotdeauna, ştiind că nu îl minţise niciodată şi că era singurul 
dintre ei toţi care putea vorbi cu Dumnezeu. 

— Le voi spune tuturor că trebuie să te numească Avraam. 

— Aşa vor face. Acum, pregăteşte-te, pentru că trebuie să 
scrii. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le cunoşti înainte de a 
ne despărţi. 

Şamas îşi scoase condeiul şi îşi puse tăbliţa pe genunchi, gata 
să scrie tot ce avea să îi povestească Avram. 

— Noe a trăit nouă sute cincizeci de ani şi a avut trei fii: Sem, 
Ham şi lafet. Ei au repopulat pământul cu fiii lor şi cu fiii 
acestora. Pe atunci, toţi oamenii vorbeau aceeaşi limbă, limba pe 
care o vorbea Noe. Mergând oamenii dintr-un loc într-altul, au 
găsit un şes în ţinutul Senaar şi au început să lucreze cărămizi, 
arzându-le în foc. Şi s-au slujit de cărămizi, în loc de piatră, şi de 
catran, în loc de mortar, şi au hotărât să clădească un turn atât 
de înalt, încât să se vadă de oriunde de pe pământ. Un turn cu 
care să ajungă până la cer şi să bată la poarta împărăției lui 
Dumnezeu. Când îl clădeau, El s-a pogorât să vadă lucrarea 
oamenilor şi s-a mâhnit iarăşi de trufia lor şi iarăşi i-a pedepsit. 

— Dar de ce? îndrăzni să întrebe Şamas. Nu văd unde e răul că 
doreau să ajungă până la cer. La Ur, sacerdoţii studiază stelele şi, 
de aceea, trebuiau să se apropie de firmament. La Ur, regele se 
gândea să ridice un zigurat aproape de Safran pentru ca 
sacerdoţii să poată desluşi misterele Soarelui şi ale Lunii, ale 
apariţiei şi dispariţiei stelelor, ale greutăților şi ale măsurilor. 
Ştim că pământul e rotund pentru că aşa au socotit sacerdoţii 


observând cerul... 

— Taci, taci! îi strigă Avram. Trebuie să scrii ce îţi povestesc şi 
nu să te cerţi cu Dumnezeu. 

Şamas păstră tăcerea. Se temea de Dumnezeu, de acel 
Dumnezeu care era al lui pentru că era al lui Avram şi al clanului 
acestuia, dar care, fiind în stare să citească în inimile lor, se 
supăra des pe oameni. Il va pedepsi oare şi pe el pentru că s-a 
gândit că e nedrept? 

— Oamenii aceia, continuă Avram, voiau să sfideze puterea lui 
Dumnezeu, să clădească un turn în care să se refugieze dacă El 
hotăra din nou să trimită o pedeapsă cumplită peste Pământ, aşa 
cum fusese potopul. Astfel că, de această dată, hotărî să 
amestece graiul oamenilor ca să nu se mai înţeleagă între ei. De 
atunci, fiecare clan are propriul grai şi triburile de la miazănoapte 
nu le înţeleg pe cele de la miazăzi, nici cele de la răsărit pe cele 
de la apus. Şi aşa, într-un oraş, găsim oameni care nici ei nu se 
înţeleg între ei, pentru că au venit dintr-un loc diferit de al 
celorlalţi. Domnul nu îngăduie nici orgoliul, nici trufia la creaturile 
Sale. Nu te poţi înfrunta cu Dumnezeu, nici să pretinzi să te 
apropii de hotarele pe care le-a stabilit între cer şi pământ.“ 

Din nou îi prinse asfinţitul soarelui şi apariţia lunii şi porniră 
spre Haran. Avram îl ajuta pe Şamas să ducă tăbliţele. În poarta 
casei, se întâlniră cu Yadin, care o pofti să intre pe ruda sa şi să 
împartă cu ei o bucată de pâine şi nişte lapte. 

Cei doi bărbaţi vorbiră despre călătoriile pe care amândoi 
trebuiau să le înceapă în direcţii opuse unul faţă de celălalt, 
ştiind că era puţin probabil să se mai întâlnească vreodată. 

Yadin voia să se lase de păstorit şi să se aşeze pentru 
totdeauna în Ur, unde Şamas avea să devină un scrib în slujba 
palatului. Ili va sfârşi prin a-l învăţa mânuirea acelor bullae” şi 
calculi”, în care Şamas ieşise în evidenţă în timpul uceniciei sale 
la Haran. 

In ultimii ani, Şamas devenise un adolescent conştient că 
învăţătura cerea dăruire. De altfel, scribii din Haran nu aveau cu 
ei nici răbdarea, nici tactul pe care le avusese învățătorul lui de 


4 Prelucrarea de către autoare a versetelor 11, 1-9 din op. cit., p. 10 (n.tr.) 

42 Obiect de argila în formă de sferă, de con sau de cilindru care se utiliza 
pentru înregistrarea schimburilor comerciale. (n.a.) 

+3 Ansamblu de fise de argilă care marcau cantităţile. (n.a.) 


la Ur, şi Şamas trebui să se străduiască, pus în faţa amenințării 
că nu aveau să îl mai înveţe dacă nu făcea un efort mai mare ca 
să studieze. 

Dar mai trebuia să dobândească încă multe cunoştinţe până să 
devină un dub-sar (scrib) şi, după mulţi ani de exerciţiu în 
această meserie, să obţină gradul de ses-ga/ (mare frate) şi să îşi 
împlinească viaţa ajungând un um-mi-a (învăţător). 

Şamas asculta în tăcere conversaţia dintre tatăl său şi Avram, 
precum şi recomandările pe care şi le făceau unul altuia. 

larna se sfârşise, iar primăvara se ivea colorând pământul în 
verde şi vopsind cerul în albastru intens. Era vremea potrivită 
pentru călătorie. 

Avram şi Yadin se înţeleseseră să se despartă jertfind un miel, 
cu speranţa că aceasta avea să fie pe placul Domnului. 

— Tată, când vom pleca? întrebă băiatul, de cum ieşi Avram 
din casă. 

— Ai auzit doar, peste o lună nu vom mai fi aici. Nu vom pleca 
singuri, şi alţi membri ai clanului se vor întoarce la Ur cu noi. Nu- 
ţi va părea rău că nu l-ai însoţit pe Avram? 

— Nu, tată, doresc să mă întorc acasă. 

— Aceasta este casa ta. 

— Simt că locul meu este casa în care am crescut la Ur. Îmi voi 
aminti de Avram, dar el mi-a spus că toţi trebuie să ne urmăm 
calea. El trebuie să facă întocmai cum i-a poruncit Dumnezeu, iar 
eu simt că de la mine se aşteaptă să mă întorc pe pământul 
strămoşilor mei. Acolo le voi explica alor noştri tot ce ştiu despre 
istoria lumii şi voi păstra cu grijă tăbliţele cu ceea ce mi-a 
povestit Avram. 

— Ţi-ai ales soarta. 

— Nu, tată, cred că Dumnezeu a ales pentru mine. Avram m-a 
întrebat ce simt înăuntrul meu, şi ceea ce simt este că trebuie să 
mă întorc. 

— Şi eu simt tot aşa, fiule, şi mama ta, la fel. Ea are inima plină 
de dor şi va râde din nou în ziua când ne vom apropia de Ur. Vrea 
să moară acolo unde s-au născut şi au murit ai ei. Aceasta este 
casa noastră, dar aici se simte străină. Da, trebuie să plecăm. 

Şamas încuviinţă fericit. Aşteptarea călătoriei îi pricinuia o 
emoție lăuntrică. Pentru el, era o nevoie vitală să rupă 
monotonia. Vor merge în timpul zilei, vor poposi în corturi pe 


înserat, şi femeile vor coace pâinea şi bucatele. 

Se bucura de pe acum de bălăcelile în Eufrat şi de conversațiile 
din jurul focului. 

Se gândi la Avram cu o împunsătură de părere de rău. Avea să 
îi fie dor de el. Ştia că ruda lui era un om deosebit, ales de 
Dumnezeu să devină părintele multor triburi. Nu ştia cum urma 
să se întâmple aceasta, căci Sara nu îi dăruise fii, dar, dacă 
Dumnezeu îi făgăduise, aşa avea să fie, de asta era convins 
Şamas. 

Scrisese istoria lumii. Facerea Lumii, după cum o ştia Avram. 
Nu avea nicio îndoială că aşa fusese. 

Legătura lui cu Dumnezeu era anevoioasă. Uneori, credea că 
era cât pe-aci să înţeleagă misterul vieţii, dar, când era pe 
punctul de a reuşi, mintea i se întuneca şi nu mai era în stare să 
gândească. 

În alte ocazii, nu înţelegea lucrările lui Dumnezeu, mânia şi 
asprimea cu care îi pedepsea pe oameni. Nu reuşea să înţeleagă 
de ce neascultarea îi era atât de nesuferită Domnului. 

Dar faptul că nu îl înţelegea pe Dumnezeu şi că îi reproşa în 
forul său lăuntric vreuna dintre hotărârile Sale în ceea ce îi privea 
pe oameni nu îl făcea să creadă mai puţin în El. 

Credinţa lui era ca o stâncă aşezată pe pământ în vecii vecilor. 

Tatăl lui îi ceruse stăruitor să fie prudent când ajungeau la Ur. 
Nu îi putea pune la îndoială pe Enlil, părintele tuturor zeilor, nici 
pe Marduk, nici pe Tiamat, nici pe atâtea alte divinităţi. 

Şamas ştia cât era de greu să vorbeşti despre un Dumnezeu 
care nu avea chip, care nu putea fi văzut, pe care îl simţeai doar 
în inimă. Aşa că trebuia să aibă grijă, atunci când avea să vină 
vremea să vorbească despre El, şi nu trebuia să încerce să îl 
impună înaintea celorlalţi zei. Trebuia să semene credinţa în 
inima acelora care aveau să îl asculte şi să aştepte ca din 
semănătură să răsară El. 

x kx * 

Sosi şi ziua despărțirii. Când se crăpă de ziuă, odată cu 
răcoarea zorilor, Avram şi tribul său şi Yadin împreună cu ai săi 
se pregăteau de plecare. Femeile încărcau asinii, iar copiii 
alergau în jurul lor cu ochii urduroşi, întrerupându-şi mamele din 
treburi. 

Şamas aştepta nerăbdător ca Avram să i se adreseze şi se 


simţi fericit când acesta îi făcu un semn, ca să stea de vorbă 
deoparte. 

— Vino, mai avem încă timp să vorbim până când ai noştri 
termină de pregătit călătoria, îi spuse Avram. 

— Acum, că pleci, simt cât de mult îmi voi aminti de tine, îi 
spuse Şamas. 

— Da, amândoi ne vom aminti unul de celălalt. Dar vreau să îţi 
dau o însărcinare, de fapt, ţi-am cerut-o cu zile în urmă: să nu se 
piardă istoria Creaţiei. Aşa cum ţi-am povestit, aşa a făcut 
Dumnezeu toate lucrurile. Noi, oamenii, uităm că suntem un fir 
din răsuflarea Lui şi înclinăm să credem că nu avem nevoie de El, 
iar alteori li vom reproşa că nu este aproape ca să ne ajute când 
avem nevoie de El. 

— Da, şi eu mă întreb de ce. 

— Cum să Íl înţelegem pe Dumnezeu? Am fost făcuţi din lut, 
precum acei zei construiți de Terah şi de mine. Umblăm, vorbim, 
simţim, pentru că El ne-a insuflat viaţă şi, atunci când vrea, ne-o 
ia, la fel cum distrugeam eu taurii înaripaţi pe care ceilalţi îi 
venerau ca zei. Erau zei creaţi de mine şi care încetau să mai fie 
zei prin forţa mâinii mele. Nu, pe El nu ÎI putem înţelege, nici 
măcar nu putem încerca, şi cu atât mai puţin, să-l judecăm 
faptele. Eu nu îţi pot răspunde la întrebări, pentru că nu am 
răspunsuri. Ştiu doar că există un Dumnezeu fără de început şi 
fără de sfârşit, creator a tot ce există, care ne-a făcut aşa cum 
suntem şi ne-a condamnat să murim, pentru că ne-a permis să 
alegem. 

— Dumnezeu te va însoţi oriunde vei merge, Avram. 

— Şi pe tine, de asemenea, şi pe noi toţi. El vede tot şi simte 
tot. 

— Cu cine voi vorbi despre Dumnezeu? 

— Cu tatăl tău, Yadin, care Îl poartă în inimă. Cu bătrânul 
lobab, cu Zabulon, cu atâtea dintre neamurile tale cu care începi 
călătoria, precum şi cu mulţi dintre cei care au rămas laur. 

— Şi cine mă va călăuzi? 

— E un moment în viaţă când trebuie să căutăm înăuntrul 
nostru ca să hotărâm. Tu îl ai pe tatăl tău, te poţi încrede în 
afecțiunea şi în înţelepciunea lui. Fă-o, va şti să te ajute şi vei 
găsi răspunsuri care să îţi mulţumească inima. 

Auziră glasul lui Yadin chemându-i să îşi ia rămas-bun. Şamas 


simţea un nod în gât şi făcea eforturi să nu plângă. Se gândea 
că, dacă o făcea, aveau să râdă de el, dat fiind că era aproape un 
bărbat. 

Avram îl îmbrăţişă pe Şamas, iar băiatul nu îşi putu opri o 
lacrimă care i se ivi în colţul ochiului, dar pe care o şterse de 
îndată cu mâna. 

— Să nu te ruşinezi să simţi durere la despărţirea de cei pe 
care îi iubeşti şi care te iubesc. Şi eu am lacrimi în ochi, chiar 
dacă nu le las să curgă. Imi voi aminti mereu de tine, Şamas, şi 
trebuie să ştii că, aşa cum eu voi fi părintele oamenilor, cum a 
fost şi Adam, datorită ţie, oamenii vor cunoaşte istoria lumii şi o 
vor povesti fiilor lor, şi aceştia, fiilor lor, şi tot aşa, până la 
sfârşitul timpurilor. 

Avram dădu semnalul de plecare, şi tribul porni la drum. În 
acelaşi timp, Yadin ridicase mâna spre soare, arătându-le alor săi 
că era ora plecării. Fiecare familie mergea în direcţii opuse; unii 
întorceau privirea şi ridicau mâna într-un ultim salut. Şamas 
privea înspre Avram, sperând ca acesta să-şi întoarcă ochii către 
el, dar el mergea semet, fără să îşi întoarcă privirea. Doar când 
ajunse în dreptul plantaţiei de curmali unde petrecuse atâtea seri 
cu Şamas, se opri câteva clipe, străbătând locul cu ochii. Simţi în 
depărtare privirea lui Şamas şi se întoarse, ştiind că băiatul 
aştepta acest ultim adio. Nu reuşiră să se vadă, dar ştiau 
amândoi că se priveau. 

Soarele era sus pe cer, şi începea numărătoarea inversă a încă 
unei zile din veşnicie. 


17 


— Doamnă! Doamnă! 

Clara îşi reveni din visare la strigătele unuia dintre bărbaţii 
care o însoțeau. 

— Ce se întâmplă, Ali? 

— Doamnă, s-a făcut noapte, şi şeful satului e supărat. Femeile 
vă aşteaptă la cină. 

— Vin acum, nu mai întârzii nicio clipă. 

Se ridică în picioare, în vreme ce se scutura de praful galben 
care i se lipise de haine şi de piele. N-avea chef să stea de vorbă 
cu nimeni şi, cu atât mai puţin, cu şeful satului şi cu familia lui. 
Dorea să profite de singurătatea locului, ştiind că în curând totul 
avea să se schimbe. 

Dăduse frâu liber fanteziei, înzestrându-l pe Şamas cu un chip; 
îi auzi sunetul vocii şi aproape că îi simţi paşii. 

Probabil că era ucenic de scrib, de unde şi caracterele puţin 
precise ale scrisului său, dar, în acelaşi timp, părea o persoană 
deosebită. Cineva cu un dar şi, mai ales, cineva foarte apropiat 
Patriarhului Avraam, încât acesta îi povestise Creaţia. 

Dar oare ce idee o fi avut Avraam despre Geneză? Să fi fost o 
imitație a vechilor legende mesopotamiene? 

Avraam era nomad, şeful unui trib. Toate clanurile nomade 
aveau propriile tradiţii şi legende, dar, în permanentul lor du-te- 
vino, intrau în contact cu alte triburi, cu alţi oameni de culturi 
diferite, de la care asimilau, la rândul lor, obiceiuri, legende şi 
zeități. 

Era evident faptul că potopul relatat de către evrei în Biblie 
avea legătură cu Poemul lui Ghilgameş. 

Când ajunse acasă la şeful satului, acesta o aştepta în uşă cu 
un zâmbet îngheţat pe care Clara se prefăcu a nu-l observa. 
Onoră masa la care fu invitată şi apoi se retrase într-o încăpere în 
care improvizaseră un pat lângă cel al uneia dintre fiicele 
familiei. 

Era obosită, şi dormi neîntoarsă, cum nu mai făcuse de când 


Ahmed părăsise Casa Galbenă. 
x kx X 

Casa lui Alfred Tannenberg din Cairo era situată în Heliopolis, 
zona rezidenţială unde locuiau demnitarii regimului. 

Prin ferestrele biroului se vedeau un şir de copaci şi mai mulţi 
oameni care supravegheau perimetrul casei. 

Cu vârsta, devenise încă şi mai bănuitor decât în tinereţe. De 
altfel, acum nu mai avea încredere nici măcar în prietenii săi, în 
oamenii pentru care înainte şi-ar fi dat şi viaţa, convins că şi ei, la 
rândul lor, şi-ar fi dat-o pentru el. 

Oare de ce se încăpăţânau să pună mâna pe Biblia de Lut? Le 
oferea tot ce avea în schimbul acelor tăblițe, care însemnau 
viitorul Clarei. Nu era vorba despre bani; nepoata lui avea deja 
suficient cât să trăiască în belşug tot restul vieţii ei. Ce dorea el 
pentru Clara era respectabilitate, pentru că lumea în care 
trăiseră se năruia, nu se mai putea lăsa înşelat, chiar dacă se 
supărase pe toţi cei care i-o spuneau. De fapt, rapoartele pe care 
i le trimitea George de un an de zile nu lăsau loc nici unei 
îndoieli. Din 11 septembrie 2001, lumea înnebunise. 

Statele Unite aveau nevoie să-şi precizeze adversarul ca să 
poată controla sursele de energie, iar arabii credeau că, pentru a 
scăpa de mizerie şi pentru ca lumea să îi respecte, trebuiau să 
facă uz de forţă, astfel că interesele, şi ale unora, şi ale celorlalţi, 
erau complementare. Doreau război şi se aflau în război, iar el 
era prins la mijloc, dispus să facă afaceri, ca în atâtea alte ocazii. 
Doar că, acum, îi mai rămâneau câteva luni de viaţă şi se temea 
pentru viitorul nepoatei sale. lar viitorul nu trecea nici prin 
Bagdad, nici prin Cairo. Ahmed, soţul Clarei, ştia asta, de aceea 
avea de gând să fugă. Dar el nu voia ca nepoata lui să fie o 
refugiată prost văzută peste tot, din pricină că era irakiană şi că 
era cine era, pentru că, mai devreme sau mai târziu, aveau să-i 
afle trecutul. Singurul mod de a o salva era acela de a o înzestra 
cu respectabilitate profesională, şi aceasta i-o putea da numai 
Biblia de Lut. Dar George nu voia să accepte şi, deşi Frankie şi 
Enrique aveau familie, nici ei nu păreau să-l înţeleagă. 

Era singur, singur împotriva tuturor, şi cu un inconvenient în 
plus: puţinul timp care îi mai rămăsese de trăit. 

Revăzu raportul medical. Voiau să-l opereze din nou, să-i 
extirpe tumoarea care îi invada ficatul. Trebuia să ia o hotărâre, 


deşi, de fapt, o luase deja. Nu va mai intra în sala de operaţii, cu 
atât mai mult cu cât, conform raportului, această intervenţie nu îi 
garanta viaţa. Putea chiar să şi moară, dacă inima se încăpăţâna 
să-i joace o festă. lar, în ultimul timp, puseurile de tahicardie şi 
tensiunea ridicată erau noi agresiuni la sănătatea lui. Singura lui 
grijă era să trăiască suficient timp pentru ca nepoata sa, Clara, 
să sape la Safran înainte ca americanii să înceapă 
bombardamentele. 

Sunetul unor degete bătând în uşa biroului îl făcu să-şi ridice 
privirea de pe raport, aşteptând să intre cel care bătea. 

Un servitor îi anunţă prezenţa lui Yassir şi a altui bărbat, Mike 
Fernândez. Îi aştepta; îi făcu semn să-i poftească. 

Se ridică şi se îndreptă spre uşa de intrare în birou ca să-şi 
salute vizitatorii. Yassir înclină uşor din cap, cu un zâmbet amar 
în colţul gurii. Nu îi ierta palma pe care i-o dăduse la ultima lor 
întâlnire. Alfred n-avea de gând să-şi ceară scuze, pentru că, 
după o asemenea ofensă, scuzele nu mai serveau la nimic. Yassir 
îl va trăda de îndată ce va avea cea mai mică ocazie, odată 
asigurată afacerea pe care o puneau la cale. Trebuia doar să fie 
atent ca să-i pareze lovitura înainte de a ridica mâna. 

Mike Fernândez îl măsură pe bătrân, în vreme ce se salutau. 
Fu surprins de tăria cu care Alfred îi strângea mâna, dar mai ales 
avu senzaţia că se afla dinaintea unui om rău. Nu ştia de ce, dar 
aşa simţea; nici el nu era tocmai un sfânt; era băgat de multă 
vreme în afaceri murdare la ordinele lui Dukais şi făcuse lucruri 
de care maică-sa, dacă ar mai fi trăit, n-ar fi fost prea mândră; 
dar, în ciuda celor trăite în ultimii ani, mai deosebea încă binele 
şi răul, iar din bătrânul acela ieşea răul prin toţi porii. 

Servitorul intră în birou aducând o tavă cu apă şi cu 
răcoritoare, pe care o puse pe o măsuţă joasă, în jurul căreia se 
aşezară. Când servitorul ieşi, Alfred nu pierdu timpul cu 
amabilităţi şi i se adresă direct lui Fernández: 

— Ce plan aveţi? 

— Aş vrea să arunc o privire la graniţa Kuwaitului cu lrakul şi, 
de asemenea, vreau să examinez câteva puncte de la frontiera 
iordaniană şi turcă. Aş vrea să ştiu pe ce infrastructură contăm în 
diferitele locuri în care vom hotărî să desfăşurăm oamenii şi, mai 
ales, ieşirile de urgenţă. Cred că putem avea o bună acoperire 
printr-o companie care exportă bumbac, baloturi mari de 


bumbac, din Egipt spre Europa. 

— Şi ce altceva? întrebă sec bătrânul. 

— Orice doriţi să-mi spuneţi şi să-mi arătaţi. Dumneavoastră 
conduceţi operaţiunea, iar eu voi fi pe teren; de aceea, vreau să 
văd pe unde va trebui să mă mişc. 

— Eu vă voi spune care sunt punctele prin care oamenii vor 
intra şi vor ieşi din Irak. De ani de zile, intrăm şi ieşim din ţară 
fără ca _ irakienii, turcii, iordanienii sau kuwaitienii să-şi dea 
seama.  Cunoaştem terenul ca pe propriul buzunar. 
Dumneavoastră vă veţi ocupa de oameni, dar la comanda 
operaţiunii de pe teren se vor afla ai mei, şi ei vor fi cei care vor 
intra şi vor ieşi din Irak. 

— Nu aşa ne-a fost vorba. 

— A fost vorba să se între şi să se iasă în cel mai scurt timp cu 
putinţă, trecând neobservaţi. Mă tem că dumneavoastră vă va fi 
foarte dificil să vă contopiţi cu peisajul şi mă îndoiesc că oamenii 
pe care îi va trimite Paul o pot face. În ceea ce vă priveşte, se 
vede de la o poştă că nu sunteţi de aici. Dacă veţi fi arestat, s-ar 
duce de râpă toată operaţiunea. Noi putem intra şi ieşi pentru că 
suntem de aici, ne pierdem în decor, dumneavoastră aţi fi la fel 
de vizibili ca Statuia Libertăţii. Socotesc că e bine să aveţi nişte 
oameni în câteva locuri strategice pe care vi le voi indica eu. În 
ceea ce priveşte compania aceea de bumbac, o cunosc, este a 
mea, dar nu e cea mai potrivită pentru această afacere. Noi 
avem nevoie ca prietenii noştri de la Washington să ne permită 
să călătorim în avioanele militare care îşi au bazele în Kuwait şi 
în Turcia şi care fac escală în Europa; odată ajunse acolo, ne vom 
ocupa de toate celelalte. Oamenii dumneavoastră sunt cei care 
vor trebui să călătorească în acele avioane cu dumneavoastră, 
acolo nu trebuie să intre oamenii mei. Fiecare trebuie să se mişte 
pe terenul său. 

— lar dumneavoastră hotărâți care este terenul fiecăruia. 

— Ştiţi? Când călătoreşti prin deşert, beduinii te iau mereu prin 
surprindere. Ai convingerea că eşti singur şi, deodată, ridici 
privirea şi ei sunt acolo. Cum au ajuns sau de când te urmăresc 
nu ştii niciodată. Sunt ca nisipul deşertului. Dumneavoastră aţi fi 
văzut de la kilometri distanţă, dar nu i-aţi vedea pe ei, chiar dacă 
ar fi la cinci metri. 

— Oamenii dumneavoastră sunt beduini? 


— Oamenii mei s-au născut aici, în aceste nisipuri, şi sunt 
invizibili. Ştiu ce au de făcut, încotro să meargă şi pe unde. 
Niciunul nu va atrage atenţia nici la Bagdad, nici la Basra, nici la 
Mossul, Kairah sau Tikrit. Vor intra şi vor ieşi la fel de liniştiţi cum 
intraţi şi ieşiţi dumneavoastră din casă. Intotdeauna am făcut 
aşa, ăsta este teritoriul meu, aşa că nu accept schimbări în felul 
în care se fac treburile. Ori nu cumva la Washington au înnebunit 
cu toţii? 

— Nu, n-au înnebunit, doar că vor să controleze operaţiunea. 

— S-o controleze? Eu sunt cel care o controlează. 

— Dumneavoastră o conduceţi, e adevărat, dar ei vor să aibă 
aici nişte oameni de-ai lor. 

— Mă tem că nu va avea loc nicio operaţiune dacă nu se face 
cum spun eu. La Washington se ştie că n-aţi putea trece nici o 
singură graniţă. 

— O să vorbesc cu Dukais. 

— Aveţi aici telefonul. 

Mike Fernández nici nu se ridică. Forţase nota, pur şi simplu 
pentru că nu voia să fie doar un figurant în planurile bătrânului. 
Dar ştia că Dukais avea să se va supere dacă îl suna, fiindcă 
ordinele fuseseră categorice: trebuia să facă întocmai ce spunea 
Alfred. 

— O să vorbesc cu el mai târziu, spuse Mike Fernández, 
surprins de duritatea bătrânului. 

— Faceţi cum doriţi, dar să ştiţi că nu-mi plac confruntările şi, 
dacă cineva îmi aruncă mănuşa, o pierde. Aşa a fost până acum 
şi aşa va fi până în ziua când o să mor. 

Fernández rămase tăcut. Işi măsuraseră puterile, şi era clar că 
Alfred nu era dispus nici măcar să împartă panoul de comandă. 

Se gândi că lucrul cel mai inteligent ar fi să accepte situaţia. La 
urma urmei, Tannenberg avea dreptate: ăla nu era teritoriul lui, 
şi se aflau în ajunul unui război. Operaţiunea s-ar duce de râpă 
dacă el sau vreunul dintre ai lui ar fi arestat. Aşa că el nu vedea 
niciun inconvenient ca alţii să fie cei care să-şi asume riscurile. 

Timp de o oră, Tannenberg le dădu o lecţie de tactică şi 
strategie militară. Desfăşură o hartă pe care indică unde trebuiau 
să se situeze forţele de sprijin ale lui Mike şi în ce fel şi pe unde 
trebuiau să se deplaseze până la bazele americane din Kuwait şi 
Turcia, ruta pentru a ajunge până la Amman şi chiar o cale 


alternativă de a ajunge în Egipt. 

— Şi pe unde vor intra oamenii dumneavoastră, domnule 
Tannenberg? 

— N-o să vă spun asta. Dacă v-aş povesti ar fi ca şi cum aş da 
un anunţ prin internet. 

— N-aveti încredere în mine? întrebă Mike Fernández. 

— Eu n-am încredere în nimeni, dar în cazul ăsta nu e vorba 
despre neîncredere. Dumneavoastră îi veţi povesti lui Paul 
Dukais planul şi, dacă eu vă spun pe unde vor intra oamenii mei, 
în mod logic îi veţi da această informaţie. Eu n-am nici cea mai 
mică intenţie ca această informaţie să fie la îndemâna oricui. 
Asta e afacerea mea, să intru şi să ies prin frontierele Orientului 
Apropiat fără să fiu observat de nimeni. Aşadar, cu ce v-am 
povestit, dispuneţi de informaţia de care aveţi nevoie, nu trebuie 
să ştiţi mai mult. 

Mike se aştepta la acest răspuns; ştia că bătrânul avea să se 
arate inflexibil şi că nu putea să mai scoată nimic de la el, dar 
hotări să insiste. 

— Totuşi, mi-aţi dat coordonatele unde trebuie să aştepte 
oamenii mei... 

— Aşa e, dar, dacă încercaţi să trageţi concluzii pe seama 
acestor coordonate, vă înşelaţi; e treaba dumneavoastră. 

— Bine, domnule Tannenberg, văd că nu va fi uşor să tratez cu 
dumneavoastră. 

— Vă înşelaţi, e foarte uşor, eu sper doar ca fiecare să ştie ce 
are de făcut. Îndepliniţi-vă partea dumneavoastră, eu mi-o voi 
îndeplini pe a mea, şi treaba e încheiată. Asta nu e o excursie în 
care să-ţi faci prieteni, aşa că nu e nevoie să-mi povestiţi cum îi 
vor convinge şefii dumneavoastră pe băieţii de la Pentagon să le 
împrumute avioanele, nici eu nu vă voi povesti câţi oameni de-ai 
mei vor participa în această operaţiune, nici pe unde vor intra şi 
vor ieşi. Dar vă voi spune de ce oameni aveţi nevoie. 

— Dumneavoastră îmi veţi spune? întrebă ironic fostul colonel 
Fernândez. 

— Da, o să vă spun, pentru că habar n-aveţi cum să ajungeţi 
de la punctele pe care vi le-am indicat până la bazele americane. 
Aşa că oamenii dumneavoastră vor fi escortaţi de câţiva dintre 
oamenii mei, ca să se asigure că totul ajunge cu bine. 

— Şi câţi oameni trebuie să aduc? 


— Nu mai mult de douăzeci, şi, dacă e posibil, să vorbească şi 
altceva decât engleza. 

— Vă referiţi la arabă? 

— Fireşte. 

— Nu sunt sigur că vă vom putea face pe plac în această 
privinţă... 

— Încercaţi. 

— O să-i spun domnului Dukais. 

— El ştie deja cum trebuie să fie oamenii pentru această 
misiune, de aceea v-a ales pe dumneavoastră. 

x kx * 

În vreme ce coborau pe scara avionului, simţiră căldura uscată 
a deşertului. Marta zâmbi fericită. Îi plăcea Orientul. Fabián simţi 
că îi lipsea aerul şi grăbi pasul în drum spre terminalul 
aeroportului din Amman. 

Aşteptau bagajele în faţa benzii transportoare, când un bărbat 
înalt şi negricios se îndreptă spre ei, vorbindu-le într-o spaniolă 
fără cusur. 

— Domnul Tudela? 

— Da, eu sunt... 

Bărbatul îi întinse mâna şi i-o strânse hotărât şi cu putere. 

— Sunt Haydar Annasir. M-a trimis Ahmed Husseini. 

— Aha! reuşi să spună Fabián. 

Marta nu dădu importanţă faptului că Haydar nu o salutase şi îi 
întinse, la rândul ei, mâna, spre uimirea acestuia. 

— Eu sunt profesorul Gómez, ce mai faceţi? 

— Bine aţi venit, doamnă profesoară, răspunse Haydar 
Annasir, plecându-şi uşor capul, în vreme ce dădea mâna cu 
Marta. 

— Doamna Tannenberg n-a venit? întrebă Marta. 

— Nu, doamna Tannenberg e la Safran, vă aşteaptă acolo. Dar 
înainte trebuie să retragem din vamă tot ce aţi adus. Daţi-mi 
recipisele, şi o să mă ocup să se scoată toate coletele şi să fie 
mutate în camion, preciză Annasir. 

— Vom merge direct la Safran? vru să ştie Fabiân. 

— Nu. V-am rezervat camere la hotelul Mariott ca să vă 
odihniţi la noapte; mâine vom trece graniţa cu Irakul şi vom 
merge la Bagdad, iar de acolo ne vom deplasa la Safran cu 
elicopterul. Sper ca peste două zile să vă puteţi întâlni cu 


doamna Tannenberg, răspunse Haydar Annasir. 

Trebuiră să îndeplinească toate formalităţile de vamă, dar nu 
întâmpinară nicio problemă, dat fiind că prezenţa lui Haydar era 
de ajuns pentru ca funcţionarii să nu le pună bețe în roate. 
Văzură containerele încărcate de-acum în trei camioane care îi 
aşteptau în zona de cargo a aeroportului. Apoi se îndreptară spre 
hotel. Haydar îi anunţă că avea să revină la ora cinei ca să le ţină 
companie; până atunci, dacă voiau, se puteau odihni. A doua zi, 
urmau să plece în zori, în jur de ora cinci dimineaţă. 

— Cum ţi s-a părut personajul? o întrebă Fabiân pe Marta, în 
vreme ce beau ceva la bar. 

— Amabil şi eficient. 

— Şi vorbeşte o spaniolă perfectă. 

— Da, cu siguranţă că a studiat în Spania; astă-seară ne va 
spune unde şi ce anume. 

— Pe tine, la început, nici nu te-a băgat în seamă. 

— Da, ţi s-a adresat ţie; tu eşti bărbat şi, ca atare, trebuia să 
trateze cu tine. O să-i treacă. 

— Ei bine, am fost uimit că nu i-ai trântit vreo obrăznicie 
pentru că te-a ignorat. 

— N-a făcut-o cu rea intenţie. E rodul educaţiei pe care a 
primit-o. Să nu crezi că voi sunteţi mai buni, răspunse Marta 
râzând. 

— Mă rog, ne-am reciclat şi am făcut un imens efort să fim la 
înălţimea fetelor, pentru că am aflat deja că sunteţi nişte 
supraoameni. 

— Cu siguranţă că Nietzsche s-a gândit la sora lui când a 
elaborat teoria supraomului. Dar, serios vorbind, sunt obişnuită 
să se întâmple aşa când vin să lucrez în Orient. Peste câteva zile, 
va ceda în faţa evidenţei şi va şti că eu sunt şefa. 

— Măi, să fie, tocmai ai pus mâna pe frâiele puterii, îţi 
mulţumesc că mi-o spui. 

Mai glumiră încă puţin, golind paharul de whisky cu gheaţă şi 
aşteptându-l pe Haydar Annasir. Acesta apăru la opt şi jumătate 
fix, aşa cum îi anunţase. 

„N-arată rău”, se gândi Marta, examinându-l cu un ochi critic, 
în vreme ce acesta străbătea barul îndreptându-se spre ei. 

Haydar purta un costum albastru-închis, bine croit, şi o cravată 
de la Hermes cu un desen cu elefanţi. 


„Cravata cu elefanţi e un pic cam demodată, dar e elegantă”, 
îşi spuse Marta, în vreme ce se străduia să nu lase să-i scape nici 
cel mai uşor zâmbet, ca să nu-l facă să se fâstâcească pe acel 
bărbat înfumurat care nu ştia pe ce teren se află cu aceşti doi 
străini. 

Îi duse să ia cina într-un restaurant situat în zona rezidenţială a 
Ammanului, unde nu erau decât occidentali. Oameni de afaceri în 
trecere prin capitala haşemită, care împărțeau masa cu oameni 
de afaceri şi politicieni iordanieni. 

Fabiân şi Marta îl lăsară pe Haydar să comande şefului de 
restaurant cina şi nu făcură niciun moment paradă de faptul că 
vorbeau araba. 

— Sunt curios să ştiu unde aţi învăţat spaniola, zise Fabiân. 

Haydar păru uşor stânjenit, dar răspunse politicos. 

— Sunt licenţiat în Ştiinţe economice la Universitatea 
Complutense din Madrid. Guvernul spaniol a avut întotdeauna o 
generoasă politică a burselor pentru ca şi cetăţenii iordanieni să 
poată studia în ţara dumneavoastră. Am trăit la Madrid şase ani. 

— În ce perioadă? vru să ştie Marta. 

— Din optzeci până în optzeci şi şase. 

— O perioadă foarte interesantă, insistă Marta, sperând ca 
Haydar să spună ceva mai mult. 

— Da, a coincis cu sfârşitul tranziţiei şi cu primul guvern 
socialist. 

— Ce tineri eram pe vremea aceea! exclamă Fabián. 

— Spuneţi-mi, lucraţi pentru doamna Tannenberg? întrebă 
Marta fără ocolişuri. 

— Nu, nu tocmai. Lucrez pentru bunicul ei. Conduc birourile 
domnului Tannenberg de la Amman, răspunse Haydar, nu fără o 
anume stânjeneală. 

— Domnul Tannenberg e arheolog? întrebă în continuare 
Marta, trecând peste stânjeneala evidentă a lui Haydar. 

— E om de afaceri. 

— Aha! Parcă înţelesesem că, în urmă cu ani de zile, a fost la 
Haran şi că acolo a găsit tăbliţele care au pricinuit mare vâlvă în 
comunitatea arheologică, notă Fabiân. 

— Îmi pare rău, dar nu ştiu. Lucrez pentru domnul Tannenberg, 
dar n-am cunoştinţă de nicio altă activitate în afara afacerilor 
sale actuale, insistă Haydar, eschivându-se. 


— Şi este o indiscreţie dacă vă întreb care sunt interesele 
domnului Tannenberg? 

Intrebarea Martei îl luă nepregătit pe Haydar, care nu se 
aştepta ca ea să îndrăznească să-l supună acestui interogatoriu. 

— Domnul Tannenberg are diverse afaceri, este un om 
respectat şi bine văzut, căruia îi place mai cu seamă discreţia, 
răspunse Haydar cu o anume neplăcere. 

— Nepoata lui e un arheolog cunoscut în Irak? insistă Marta. 

— O cunosc foarte puţin pe doamna Tannenberg; ştiu că eo 
persoană foarte apreciată în profesia ei şi că e căsătorită cu un 
reputat profesor de la Universitatea din Bagdad. Dar sunt sigur 
că îi puteţi pune ei toate aceste întrebări când veţi ajunge la 
Safran. 

Fabiân şi Marta se priviră, convenind tacit să nu mai continue 
cu întrebările. Fuseseră extrem de nepoliticoşi faţă de amfitrionul 
lor. Acolo era Orientul, şi în Orient nimeni nu pune întrebări 
directe fără riscul de a jigni. 

— Veţi rămâne cu noi la Safran? întrebă Fabiân. 

— Voi fi la dispoziţia dumneavoastră cât timp durează 
săpăturile. Nu ştiu dacă va trebui să rămân tot timpul la Safran 
sau la Bagdad. Voi fi acolo unde va fi nevoie de mine. 

Când se despărţiră la intrarea în hotel, le aminti că avea să îi ia 
a doua zi de dimineaţă la ora cinci. Camioanele cu încărcătura 
plecaseră deja spre Safran. 

— L-am pus în încurcătură, afirmă Fabiân, după ce se 
despărţiră în uşa ascensorului. 

— Da, a trecut prin momente neplăcute. Mă rog, nu mă 
interesează. Eu sunt curioasă să aflu în ce fel şi când a făcut 
acest Tannenberg săpături la Haran, fiindcă şi eu am săpat în 
zona aceea. Inainte de a pleca, am căutat toate expedițiile 
arheologice care s-au făcut la Haran, şi în niciuna nu figurează 
vreun Tannenberg. 

— De unde să ştiu eu dacă acest misterios bunic a săpat 
vreodată în alt loc decât în grădina casei sale? La fel de bine 
putea să cumpere tăbliţele de la vreun hoţ. 

— Da, şi eu m-am gândit. Dar mi se întâmplă acelaşi lucru ca şi 
prietenului tău Yves: mă intrigă bunicul Clarei Tannenberg. 

x kx * 


Călătoria la Bagdad se dovedi a fi extenuantă din pricina 


căldurii. Oraşul scotea în evidenţă semnele blocadei pe care o 
suferea. Se vedea sărăcia, de parcă prospera clasă medie 
irakiană ar fi dispărut peste noapte. 

Marta ameţi în elicopter şi nu se putu stăpâni să nu vomite, cu 
toată grija pe care i-o acordase Fabiân. 

Când ajunseră la Safran, era palidă şi se simţea epuizată, dar 
ştia că trebuia să facă un efort pentru că aveau să mai treacă 
încă multe ore până să se poată odihni. 

O surprinse înfăţişarea Clarei Tannenberg: brunetă, de statură 
mijlocie, pielea de culoarea scorţişoarei şi ochii albaştri ca oţelul. 
Era frumoasă. Pur şi simplu frumoasă. 

Şi Clara o măsură pe Marta dintr-o privire. Se gândi că probabil 
era trecută de patruzeci de ani, mai aproape de patruzeci şi cinci; 
se observa la ea acea siguranţă a femeilor occidentale care îşi 
datorează totul lor înseşi şi eforturilor lor şi care, în consecinţă, 
nu sunt dispuse să hotărască altcineva ce pot sau nu pot face. 
Nici Clarei nu îi scăpă faptul că Marta era o femeie atractivă. 
Avea părul negru, era înaltă, cu ochi căprui-închis; purta plete 
lungi până la umeri şi avea unghiile îngrijite. 

Se uita întotdeauna la mâinile femeilor. Bunica ei o învățase să 
facă aşa; îi spunea că putea recunoaşte după mâini cu ce gen de 
femei are de-a face. Sfatul nu dăduse greş. Mâinile oglindeau 
sufletul femeilor şi condiţia lor socială. Mâinile Martei erau 
înguste şi osoase, cu manichiura făcută recent şi cu unghiile 
acoperite cu un strat subţire de lac transparent care le dădea 
doar luciu. 

După saluturile de rigoare, îi informă că la Safran sosiseră deja 
camioanele, dar că nu avuseseră încă timp să descarce 
containerele. 

— Puteţi dormi într-una dintre casele ţăranilor sau, dacă 
preferaţi, în corturile pe care le-am instalat. Am început să 
construim mai multe case din chirpici, foarte simple, precum cele 
care se construiau în urmă cu secole în Mesopotamia şi pe care 
încă le mai ridică ţăranii în ziua de azi. Unele sunt deja gata, dar 
mai trebuie să sosească de la Bagdad saltele şi alte obiecte de 
interior; peste câteva zile, vor fi aici. Vor servi drept casă - nu 
ştiu dacă pentru toţi, dar măcar pentru o mare parte din membrii 
expediției. Nu va fi nimic luxos, dar sper să vă simţiţi confortabil. 

— Putem arunca o privire prin împrejurimi? întrebă Fabiân. 


— Vreţi să cunoaşteţi locul unde am găsit edificiul? veni replica 
Clarei. 

— Da, aş vrea, răspunse Fabiân cu cel mai plăcut zâmbet al lui. 

— Bine, voi spune să vi se ducă bagajele la locurile de cazare, 
şi noi vom merge pe jos până la palat. Nu e departe de aici, şi azi 
nu e prea cald, zise Clara. 

— Dacă nu vă deranjează, interveni Marta, aş prefera să merg 
cu maşina. Călătoria m-a ameţit şi nu mă simt prea bine. 

— Aveţi nevoie de ceva? Preferaţi să rămâneţi aici? îi spuse 
Clara. 

— Nu, aş dori doar să beau apă şi să mă pot răcori şi, dacă e 
cu putinţă, să nu merg pe jos, ceru Marta. 

Clara dădu câteva ordine şi, într-o clipă, bagajul uşor al Martei 
era instalat în casa şefului satului, în vreme ce al lui Fabiân era 
dus în casa unei familii care locuia alături. 

Marta se bucurase de răgazul de a bea apă şi a-şi reface 
forţele. Apoi plecară într-un jeep până la locul unde aveau să îşi 
petreacă următoarele luni. 

Fabian sări din maşină înainte ca soldatul care îl conducea să 
apuce să oprească. Cu pas grăbit, începu să străbată locul, 
oprindu-se să observe groapa apărută după explozia unei bombe 
devastatoare. 

— Văd că aţi degajat zona, afirmă Fabiân. 

— Da. Credem că ne aflăm pe acoperişul unui edificiu şi că de 
fapt ceea ce vedem prin breşa aceea este o încăpere unde cu 
siguranţă erau stivuite tăbliţele; de aici cantitatea de cioburi pe 
care le-am găsit. Drept pentru care, fără îndoială, acest loc a fost 
un templu-palat, răspunse Clara. 

— Nu există dovezi că ar fi existat un templu atât de aproape 
de Ur, spuse Fabiân. 

— Nu, nu există, dar vă amintesc, profesore, că valoarea 
oricărei descoperiri este tocmai aceasta: să găseşti ceva despre 
care, în multe cazuri, nu este niciun indiciu că ar exista. Dacă am 
săpa de-a lungul şi de-a latul Irakului, am găsi mai multe zeci de 
temple-palat, dat fiind că acestea erau centrele administrative 
ale unor zone întinse, explică Clara. 

Între timp, Marta se îndepărtase de ei, căutând un loc de unde 
să aibă o anumită perspectivă asupra zonei. Fabiân şi Clara o 
lăsară, fără să întrerupă acel du-te-vino al Martei. 


— E soţia dumneavoastră? îl întrebă Clara. 

— Marta, nu, nu este. E profesoară de arheologie la aceeaşi 
universitate cu mine, Complutense, din Madrid. Şi are o 
îndelungată experienţă în munca pe teren. Apropo, cu ani în 
urmă a fost aproape de Haran, unde bunicul dumneavoastră a 
găsit acele tăblițe misterioase. 

Clara confirmă în tăcere. Bunicul ei îi interzisese categoric să 
dea vreo informaţie despre el. Nu trebuia să spună niciun cuvânt 
mai mult, chiar dacă Fabiân ar insista să afle amănunte despre 
când şi de ce fusese la Haran, aşa că se hotărî să îndrepte 
conversaţia spre alte făgaşe. 

— Aţi fost foarte curajoşi să veniţi în Irak în împrejurările 
actuale. 

— Să sperăm că totul va merge bine. Nu va fi uşor să lucrăm 
sub presiunea timpului. 

— Da, noi, irakienii, avem convingerea că Bush doar îl 
provoacă pe Saddam. 

— Vedeţi să nu vă înşelaţi. V-a declarat război şi, de îndată ce 
va avea efectivele pregătite, va ataca. Nu cred că vor întârzia s-o 
facă mai mult de şase sau şapte luni. 

— De ce îl sprijină Spania pe Bush împotriva Irakului? 

— Nu confundați Spania cu guvernul nostru actual. Majoritatea 
spaniolilor sunt împotriva războiului, nu împărtăşesc motivele lui 
Bush pentru a porni la război. 

— Atunci de ce nu vă revoltați? 

Fabiân izbucni într-un hohot de râs. 

— Are haz să mă întrebaţi de ce nu ne revoltăm, când 
dumneavoastră trăiţi sub cizma lui Saddam. Uitaţi ce este, eu nu 
sunt de acord cu guvernul meu în ceea ce priveşte sprijinirea 
Statelor Unite împotriva Irakului, şi nici cu foarte multe alte 
lucruri, dar Guvernul Spaniei este unul democratic. Vreau să 
spun că-l putem da jos la urne. 

— lrakienii îl iubesc pe Saddam, afirmă Clara. 

— Nu, nu-l iubesc, şi, în ziua când va cădea, pentru că va 
cădea, îl vor apăra doar câţiva favorizați ai regimului său. 
Dictatorii sunt toleraţi, dar nimeni nu-i iubeşte, nici măcar cei 
care au trăit sub regimul lor fără să crâcnească. Din Saddam, 
singurul lucru care va rămâne va fi amintirea samavolniciilor 
sale. Uitaţi, ca lucrurile să fie clare, faptul că suntem împotriva 


războiului nu înseamnă că-l sprijinim pe Saddam. Saddam 
reprezintă tot ceea ce detestă un democrat: este un dictator 
sângeros, are mâinile pătate cu sângele irakienilor care au 
îndrăznit să i se opună şi cu cel al kurzilor pe care i-a asasinat în 
masă. Nu ne interesează Saddam, şi nici soarta pe care o poate 
avea. Suntem împotriva războiului pentru că nu credem că 
cineva trebuie să moară ca să dispară un singur om şi, mai ales, 
pentru că e un război din interese nelegitime: să pună mâna pe 
ţiţeiul din Irak. America vrea să aibă controlul asupra surselor de 
energie, pentru că simte în ceafă respiraţia colosului chinez! Dar 
insist: să nu vă înşelaţi, cei care sunt împotriva războiului îl 
detestă pe Saddam. 

— Nu m-ati întrebat dacă sunt adeptă a lui Saddam, îi reproşă 
Clara. 

— Nu mă interesează dacă sunteţi sau nu. Ce veţi face? Mă 
veţi denunța acestor soldaţi ca să mă aresteze? Imi închipui că 
dacă trăiţi în Irak fără să vă lipsească nimic este pentru că 
sunteţi o apropiată a regimului lui Saddam. N-am putea săpa aici 
în împrejurările actuale, dacă bunicul dumneavoastră n-ar fi un 
om puternic în Irak, aşa că nu puteţi păcăli pe nimeni. In schimb, 
vă înşelaţi crezând că noi cei care venim aici suntem dispuşi să 
ne ploconim dinaintea lui Saddam sau să ridicăm osanale 
regimului său. Este un dictator şi ne repugnă profund. 

— Dar, chiar şi aşa, aţi venit să faceţi săpături. 

— Dacă reuşim să evităm disputele politice, vom face săpături. 
Am venit să săpăm într-o împrejurare dificilă pentru noi, şi să nu 
credeţi că ne-a fost uşor să luăm hotărârea. Venirea noastră aici 
poate fi manipulată de către unii care să ne prezinte drept 
oameni care îl girează pe Saddam, aşa că ăsta nu e puţin lucru. 
Credem că suntem aproape să aflăm dacă într-adevăr ceea ce aţi 
afirmat în congresul de la Roma are vreun temei. Vom lucra fără 
odihnă şi contra cronometru şi, dacă nu ne atingem obiectivul, 
cel puţin vom fi încercat. Ca arheologi, nu puteam lăsa să ne 
scape ocazia. 

— Sunteţi prieten cu Yves Picot? 

— Da, suntem prieteni de multă vreme. E un tip heterodox, dar 
unul dintre cei mai buni specialişti şi, bineînţeles, doar cineva ca 
el ar fi fost în stare să ne convingă să venim să ne riscăm pielea 
în acest loc, afirmă Fabiân, lăsându-şi privirea să rătăcească în 


căutarea Martei. 

— Câţi arheologi vor participa la misiune? 

— Din nefericire, mai puţini decât avem nevoie. Echipa nu e 
îndeajuns de mare pentru ceea ce trebuie să facem. Vor veni doi 
experţi în prospecţiune magnetică, un profesor de arheozoologie, 
altul de anatolistică“*, şapte arheologi specialişti în Mesopotamia, 
în afară de mine, de Marta şi de Yves, şi mai mulţi studenţi din 
ultimii ani la arheologie. În total, vom fi vreo treizeci şi cinci. 

Clara nu-şi putu ascunde o grimasă de dezamăgire. Spera ca 
Picot să fi fost în stare să găsească mai mulţi specialişti pentru 
expediţie. Fabián îşi dădu seama şi resimţi o anume neplăcere. 

— Ar trebui să ziceţi mersi, cum spunem noi în Spania în 
situaţii din astea. Să vină treizeci şi cinci de persoane să 
muncească aici e un miracol, şi am făcut-o pentru Yves. Ţara 
dumneavoastră va fi făcută zob, şi nimănui n-ar trebui să-i ardă 
de aventuri arheologice; chiar şi aşa, Yves ne-a convins să ne 
abandonăm lucrările, şi să nu credeţi că e simplu să-i spui 
decanului facultăţii tale că pleci în plină lună septembrie, când 
cursurile sunt pe punctul de a începe. Aşa că toţi cei care am 
venit aici am făcut un sacrificiu ştiind cât de greu va fi să găsim 
ceva care să merite într-adevăr osteneala şi să justifice investiţia 
noastră de timp şi de prestigiu profesional. 

— Nu puneţi problema de parcă mi-aţi face o favoare! 
răspunse Clara exasperată. Dacă aţi venit este pentru că aţi 
crezut că veţi putea obţine ceva, altminteri n-aţi fi aici! 

Marta se apropiase de ei şi auzi ultima parte a conversaţiei. 

— Ce-aţi păţit? întrebă ea. 

— Schimb de opinii, răspunse Fabiân. 

Clara nu mai spuse nimic, îşi lăsă privirea în pământ şi respiră 
adânc. Nu dorea să-i iasă la iveală firea năbădăioasă şi, cu atât 
mai puţin, să se întâmple asta exact înaintea începerii lucrărilor. 
li lipsea Ahmed; el era descurcăreţ, ştia cum să trateze cu toată 
lumea şi să spună ce gândeşte fără să jignească, dar 
menţinându-se ferm pe poziţie. 

— Bine, continuă Marta, am aruncat o privire prin împrejurimi. 
E interesant ce se vede. Pe câţi muncitori putem conta? 

— În jur de o sută. Aici, în Safran, contăm pe cincizeci, iar 
restul vor veni din satele din apropiere. 


4 Studiul Anatoliei, denumire dată în Antichitate Asiei Mici (n.tr.) 


— Avem nevoie de mai mulţi. E imposibil să degajăm tot acest 
nisip dacă n-avem suficientă mână de lucru. Acelea sunt casele 
care se ridică pentru echipă? întrebă Marta arătând în faţă. 

— Da. Sunt cam la trei sute de metri, nu prea departe. Aşa că, 
locuind lângă şantier, nu vom avea nevoie de maşini ca să ne 
deplasăm, răspunse Clara. 

— Noi am adus corturi solide. După părerea mea, muncitorii 
vor trebui să termine ceea ce fac, ca să nu lase lucrurile la 
jumătate, dar prioritatea este să înceapă deja săpăturile. 

Tonul Martei nu lăsa loc de îndoială. 

— Deja? înainte să ajungă şi restul expediției? întrebă Fabián 
uimit. 

— Da. Nu e timp de pierdut. Sincer, nu cred că putem face 
treabă într-un timp atât de scurt, aşa că trebuie s-o pornim deja. 
Vom începe mâine. Dacă sunteţi de acord, acum, când ne 
întoarcem în sat, ar trebui să-i adunăm pe oameni ca să le 
explicăm anumite amănunte ale muncii pe care o au de realizat. 
Vom încerca să facem în aşa fel încât zona să fie cât mai 
degajată cu putinţă pentru când vor sosi Yves şi restul echipei. 
Sunteţi de acord? 

— Tu comanzi, răspunse Fabiân. 

— Din partea mea, de acord, afirmă Clara. 

— Bine, o să vă explic planul de lucru la care m-am gândit: iată 
ce putem începe să facem... 


18 


Hans Hausser intră cu pas hotărât în imensul hol al unui 
modern edificiu din inima Londrei. Un panou semnala zecile de 
firme care îşi aveau sediul în acel monstru de sticlă şi oţel. Căută 
cu privirea numele de Global Group, deşi ştia că se afla la etajul 
şapte. Se îndreptă spre ascensor, simțind un ghimpe de nelinişte 
în capul pieptului. 

Un ilustru profesor de fizică cuantică urma să angajeze un 
executant care să asasineze un bărbat şi familia acestuia, 
indiferent de cine şi de câţi ar fi fost. Nu simţea niciun fel de 
milă, ci doar îngrijorarea că poate nu va reuşi să negocieze cu 
bărbatul pe care avea să-l întâlnească. 

Birourile companiei Global Group păreau asemănătoare cu cele 
ale oricărei companii multinaționale: pereţi de culoare cenuşiu- 
deschis, tavane albe, mobilier modern, tablouri abstracte de 
bună calitate ale unor pictori cu nume imposibil de reţinut, 
secretare elegante, discrete şi amabile. 

Tom Martin nu-l făcu să aştepte. Îl întâmpină în uşa biroului, o 
încăpere împodobită cu o splendidă bibliotecă din lemn de 
culoare deschisă, care acoperea cei patru pereţi, o enormă 
fereastră prin care putea vedea vechea Londră cu Tamisa 
curgând liniştit, fotolii din piele şi niciun obiect personal. Nici 
fotografii, nici trofee; pe imensa masă de cristal şi oţel nu era 
nicio hârtie; doar un telefon sofisticat şi un computer personal. 

Odată instalaţi în fotolii cu câte o cafea dinainte, Tom Martin se 
pregăti să-l asculte cu o oarecare curiozitate pe bătrânul 
dezorientat din faţa lui. 

— Bine, spuneţi-mi cu ce pot să vă ajut... 

— Nu vă voi face să pierdeţi timpul. Ştiu că activitatea 
dumneavoastră este aceea de a trimite oameni în zonele de 
conflict. Aveţi o mică armată de oameni care vin şi pleacă în 
grupuri mari sau reduse, ba chiar individual. Mai ştiu că 
activitatea dumneavoastră este aceea de a oferi securitate, dar, 
dacă trecem peste eufemisme, în firma dumneavoastră se ucide. 


Oamenii dumneavoastră ucid alţi oameni pentru a proteja 
persoanele care îi angajează sau pentru a apăra interese 
materiale, fie că sunt edificii, zăcăminte petroliere sau orice 
altceva. 

Tom Martin îl asculta pe bătrân cu un amestec de perplexitate 
şi de amuzament. Unde voia să ajungă omul ăsta? 

— Domnule Martin, am nevoie să-l angajez pe unul dintre 
oamenii dumneavoastră ca să ucidă un bărbat. Mă rog, în 
realitate, va trebui să ucidă mai mult de o persoană, în acest 
moment nu ştiu exact câte, poate două, poate trei, poate cinci, 
nu ştiu. 

Patronul companiei Global Group nu-şi putu ascunde surpriza 
pe care i-o pricinuia cererea acelui bărbat: un bătrân cu înfăţişare 
distinsă care insistase să obţină, de câteva săptămâni, o 
întrevedere, prezentându-se drept domnul Burton, şi care stătea 
liniştit în faţa lui cerându-i nişte asasini plătiţi. Simplu ca bună 
ziua. 

— Scuzaţi-mă, domnule Burton. Burton e numele 
dumneavoastră? 

— Spuneţi-mi aşa, zise profesorul Hausser. 

— Adică, nu vă numiţi Burton... În sfârşit, eu n-am nevoie să 
ştiu cine sunt clienţii mei... 

— Dumneavoastră trebuie să ştiţi că veţi fi plătit şi că veţi fi 
plătit bine. Am de gând să fiu extrem de generos. 

— Dacă v-am înţeles bine, vreţi să ucideţi pe cineva. De ce? 

— Asta nu e treaba dumneavoastră. Să zicem că există o 
persoană ale cărei interese s-au ciocnit cu ale mele şi cu ale unor 
prieteni, persoană care nu s-a dat în lături să folosească 
împotriva noastră metode expeditive. Aşa că vrem să-l eliminăm. 

— Şi celelalte persoane pe care vreţi să le eliminaţi...? 

— Rudele lui directe. Cele pe care le veţi găsi. 

Tom Martin rămase tăcut, impresionat de calmul cu care 
bărbatul acela cu înfăţişare blajină îi cerea să comită câteva 
asasinate. l-o ceruse cu aceeaşi voce cu care ar comanda o cafea 
într-un bar sau cu care l-ar saluta dimineaţa pe portar: plin de 
cordialitate, fără să acorde vreo importanţă gestului. 

— Îmi puteţi preciza ce a făcut omul acela şi de ce trebuie să 
extindeţi sancţiunea asupra familiei sale? 

— Nu. Spuneti-mi dacă acceptaţi treaba şi cât mă va costa. 


— Să vă explic, eu n-am o agenţie de asasini, aşa că... 

— Haideţi, domnule Martin, ştiu cine sunteţi! Oamenii din 
branşă vă consideră cel mai bun şi vă laudă discreţia. Mi s-a 
recomandat să vă prezint lucrurile direct, şi asta este ceea ce 
fac. 

— Aş dori să ştiu cine v-a vorbit despre firma mea. 

— O cunoştinţă comună. Un om care vă ştie şi care a făcut 
afaceri cu dumneavoastră spre deplina lui satisfacţie. 

— Şi persoana aceea v-a spus că firma mea este una de 
asasini? 

— Domnule Martin, nu mă cunoaşteţi, şi de aceea n-aveţi 
încredere în mine. Dar cum numiţi ceea ce fac oamenii 
dumneavoastră în minele de diamante când mitraliază un biet 
negru pentru că s-a apropiat prea mult de împrejmuirea de 
securitate? Ce îmi spuneţi despre acele echipe de protecţie a 
oamenilor de afaceri care nu şovăie să apese pe trăgaci la 
indicaţia şefului de tură? 

— Trebuie să ştiu cine sunteţi, o referinţă... 

— N-o veţi avea, îmi pare rău. Dacă vă temeţi că e o cursă, 
staţi liniştit. Sunt bătrân, probabil că nu mi-a mai rămas mult 
timp de trăit, şi ce mi-a mai rămas vreau să-l dedic lichidării unei 
vechi datorii. De aceea am nevoie ca oamenii dumneavoastră să 
ucidă un om. 

Tom Martin rămase tăcut, examinându-l pe acel bătrân care, 
cu atâta aplomb şi fără ocolişuri, îi cerea să ucidă un om. Nu, 
sigur nu era poliţist. Curiozitatea îl dădu gata şi, sărind peste 
propriile reguli de siguranţă, se hotărî să rişte. 

— Cine este omul pe care vreţi să-l ucideţi? 

— Acceptaţi treaba? 

— Spuneţi-mi despre cine este vorba şi unde se află. 

— Cât va costa? 

— Pentru început, va trebui să facem o prospectare a terenului 
şi apoi hotărâm cum şi când; şi asta înseamnă mulţi bani. 

— Un milion de euro pentru bărbat şi altul pentru familia lui? 

Directorul companiei Global Group rămase impresionat. Ori 
bătrânul îl ispitea cu banii, ori habar n-avea de preţurile pieţei. 

— Aveţi această sumă? 

— În acest moment, am trei sute de mii de euro la mine. Dacă 
încheiem înţelegerea, vi-i voi da. Restul, pe măsură ce se 


îndeplineşte misiunea. 

— Pe cine vreţi să ucideţi, pe Saddam Hussein? 

— Nu. 

— Cine e bărbatul? Aveţi fotografii recente? 

— Nu. N-am fotografii ale lui. E bătrân, un om mai în vârstă 
decât mine, să tot aibă în jur de nouăzeci de ani. Trăieşte în Irak. 

— În Irak? 

Surpriza lui Martin era din ce în ce mai mare. 

— Da, cred că în Irak; cel puţin, există acolo o rudă a lui care 
are o casă. Priviţi aceste fotografii ale casei. Nu ştiu dacă el 
locuieşte acolo sau nu, dar persoana care locuieşte e rudă cu el, 
o femeie care trebuie şi ea să moară, dar nu înainte de a ne 
conduce la obiectivul nostru. 

Tom Martin luă fotografiile Casei Galbene pe care le făcuseră 
oamenii din echipa trimisă de Luca Marini. Le privi cu atenţie. 
Casa era o reşedinţă colonială, bine protejată, judecând după 
ceea ce prinseseră camerele de luat vederi. 

In câteva fotografii, apărea o femeie atrăgătoare, îmbrăcată 
după moda occidentală, însoţită de o altă femeie, în vârstă, 
acoperită din cap până în picioare. 

— Asta e la Bagdad? întrebă Tom Martin. 

— Da, la Bagdad. 

— Şi asta e femeia... mai mult afirmă decât întrebă Martin, 
privind altă fotografie. 

— Da, cred că e o rudă a individului care trebuie să moară. Are 
acelaşi nume de familie. Ea vă poate conduce până la el. 

— Care este numele de familie? 

— Tannenberg. 

Preşedintele Agenţiei Global Group rămase câteva clipe tăcut. 
Nu era pentru prima dată când auzea acest nume de familie. Nu 
de mult, prietenul său Paul Dukais îi ceruse oameni ca să se 
infiltreze într-o expediţie arheologică organizată de femeia 
aceea, acea Tannenberg, care, după cât se părea, voia să 
rămână cu ceva care nu era al ei sau, cel puţin, nu era numai al 
ei. 

După cum vedea, familia Tannenberg avea duşmani 
pretutindeni, dispuşi să-i elimine fără menajamente. Oare 
bărbatul acesta pe care îl avea în faţă voia acelaşi lucru ca 
Dukais ori motivul lui era diferit? 


— Acceptaţi treaba? 

— Da. 

— Bine, să semnăm un contract. 

— Domnule... domnule Burton, nu se semnează astfel de 
contracte. 

— Eu n-o să vă dau niciun euro dacă nu e cu contract. 

— Vom face un contract general, de cercetare a unui anume 
individ într-un anume loc... 

— Da, dar fără să se menţioneze numele individului. Vreau 
discreţie. 

— Dumneavoastră cereţi prea mult... 

— Şi plătesc la fel de mult. Ştiu că suma pe care o să v-o dau 
este mai mare decât ce încasaţi pentru acest gen de comenzi. 
Aşa că, pentru două milioane de euro, veţi face lucrurile cum vă 
cer eu. 

— Bineînţeles că le voi face. 

— Şi încă ceva, domnule Martin, ştiu că sunteţi cel mai bun, 
sau cel puţin aşa se vorbeşte. Dar vă plătesc atât de generos 
pentru că nu vreau greşeli, şi nici trădări. Dacă mă trădaţi, eu şi 
prietenii mei dispunem de suficienţi bani ca să vă căutăm şi în 
gaură de şarpe, dacă ar fi nevoie, întotdeauna va exista cineva 
care să dorească să facă treaba, inclusiv cineva de aici, 
dinăuntru. 

— Nu vă îngădui să mă ameninţaţi. Dacă aveţi dubii în ceea ce 
mă priveşte, închei aici această conversaţie, răspunse foarte 
serios Tom Martin. 

— Nu, nu este o ameninţare. Vreau pur şi simplu ca lucrurile să 
fie clare de la început. La vârsta mea, banii pe care-i am nu-i pot 
nici cheltui, nici nu-i pot duce în mormânt. Aşa că, fiind încă în 
viaţă, îi investesc în îndeplinirea ultimelor mele dorinţe, asta e 
ceea ce fac. 

— Domnule Burton, sau oricum v-aţi numi, în branşa mea nu 
ne îndeletnicim cu trădarea clienţilor. Cel care o face trebuie să 
tragă obloanele. 

Hans Hausser îi dădu toate informaţiile de care dispunea. Nu 
erau multe, căci Tannenberg detectase echipa lui Marini, şi 
aceştia nu avuseseră timp să trimită mai multe amănunte despre 
cine mai locuia în casa aceea de culoare galbenă, în afară de 
femeie şi de soţul ei, împreună cu câţiva servitori. 


După două ore, profesorul ieşea din compania Global Group. 
Se simţea mulţumit pentru că intuia că, în sfârşit, erau aproape 
de ora răzbunării. 

Se plimbă fără ţintă, convins că Martin pusese să fie urmărit. 
Intră în hotelul Claridge şi se îndreptă spre restaurant, unde luă 
masa de prânz, fără prea multă poftă de mâncare. leşi apoi în hol 
şi căută un ascensor. Cei care l-ar urmări se gândeau probabil că 
era cazat în hotel, aşa că apăsă pe butonul etajului patru. leşi 
acolo şi căută scările ca să coboare până la etajul doi. Odată 
ajuns aici, chemă din nou ascensorul şi apăsă pe butonul 
garajului. 

Un portar surprins îl întrebă unde era maşina lui, la care el nici 
măcar nu răspunse, zâmbind ca şi cum n-ar înţelege nimic. La 
vârsta lui, părea inofensiv. Străbătu garajul şi, după un moment, 
ieşi pe rampa maşinilor. Coti la primul colţ de stradă şi se 
îndepărtă de hotel, căută un taxi, pe care îl găsi imediat, şi ceru 
să fie dus la aeroport. Avionul lui pleca peste câteva ore cu 
direcţia Hamburg. De acolo, urma să ia alt avion spre Berlin şi, de 
acolo, acasă la Bonn. Nu ştia dacă reuşise să-l deruteze pe Tom 
Martin, dar măcar îi făcuse lucrurile mai anevoioase. 

x x X 

— Eu sunt. 

Carlo Cipriani recunoscu vocea prietenului său. Ştia că avea să 
îl sune, fiindcă primise un e-mail cifrat, iar el îi răspunsese 
trimiţându-i altul cu numărul de telefon mobil la care trebuia să-l 
apeleze. Odată încheiată convorbirea, se gândea să arunce 
cartela în Tibru. 

— Totul a mers bine. A acceptat şi se va pune în mişcare 
imediat. 

— Nu ţi-a făcut probleme? 

— Era surprins, dar domnul Burton a fost destul de 
convingător, râse printre dinţi Hans Hausser. 

— Când îţi dă de veste? 

— Peste două săptămâni. Trebuie să formeze o echipă, s-o 
trimită... asta înseamnă timp. 

— Măcar de-ar izbuti! răspunse Carlo. 

— Facem ceea ce trebuie să facem, şi, chiar dacă în anumite 
privinţe vom da greş, important e să mergem mai departe, să nu 
ne oprim. 


Prin telefon, se strecura o voce impersonală chemând 
pasagerii avionului spre Berlin. 

— O să te sun de îndată ce o să ştiu ceva. la legătura cu 
ceilalţi! 

— Aşa voi face, îl asigură Cipriani. 

Hans Hausser închise telefonul public de la care suna de pe 
aeroportul din Hamburg. 

Tocmai se anunţa zborul lui la Berlin. De acolo, urma să o sune 
pe Berta. Fiica lui era îngrijorată de plecările şi sosirile lui şi 
începuse să-l someze să-i spună ce se întâmpla. El o minţea, 
asigurând-o că pleacă în călătorie ca să se întâlnească cu nişte 
bătrâni profesori pensionaţi ca el, dar Berta nu-l credea. 
Bineînţeles că nu şi l-ar putea închipui niciodată pe tatăl ei 
angajând asasini ca să ucidă un om. Ar putea jura că e un om 
paşnic - la universitate fusese întotdeauna în fruntea protestelor 
împotriva războaielor sau a oricărei expresii de violenţă, oriunde 
şi oricum s-ar fi întâmplat. În plus, era un vajnic apărător al 
drepturilor omului, şi studenţii lui îl adorau cu adevărat, aşa că el 
continua să meargă la universitate ca profesor emerit. Nimeni nu 
voia ca Hans Hausser să se retragă definitiv. 

x kx * 

Mercedes Barreda se grăbi spre dormitor. Îşi lăsase pe pat 
geanta în care avea telefonul mobil cu numărul la care vreunul 
dintre prietenii ei o putea suna. 

Deschise iute geanta, temându-se că apelul s-ar putea opri în 
orice clipă. 

— Nu te agita, îl auzi pe Carlo spunându-i, înainte de a avea 
timp să rostească vreun cuvânt. 

— Veneam în fugă. 

— Linişteşte-te, lucrurile sunt în curs de desfăşurare. 

— Cum a mers totul? 

— Fără probleme. Peste două săptămâni, vom şti ceva mai 
mult. 

— Atât de mult timp? 

— Nu fi nerăbdătoare! 

— Ba sunt, întotdeauna am fost. 

— Nu e uşor ce vrem noi... 

— Ştiu, dar uneori mi-e teamă să nu mor şi să nu fi reuşit... ştii 
tu. 


— Da, şi eu am coşmarul ăsta, dar suntem pe ultima linie 
dreaptă. 

Când terminară convorbirea, Mercedes se prăbuşi pe canapea. 
Era obosită. Vizitase două şantiere pe care firma ei de construcţii 
le avea în lucru şi, pe deasupra, avusese şi o întâlnire cu mai 
mulţi arhitecţi şi şefi de lucrări care munceau pentru firma ei. 

Se gândi că toţi banii pe care îi strânsese urmau să aibă cea 
mai bună întrebuințare, pentru că îi investea în ucigaşi plătiţi să-l 
omoare pe Tannenberg. 

Banii nu o interesaseră niciodată. Îi câştigase muncind, într- 
adevăr, dar fără un scop anume. lşi făcuse testamentul: când o 
să moară, tot ce avea va ajunge la diferite ONG-uri şi la o 
organizaţie de ajutorare a animalelor, iar acţiunile firmei vor fi 
repartizate în părţi egale angajaţilor care lucrau cu ea de mai 
mulţi ani. Nu o spusese nimănui, pentru că îşi rezervase 
posibilitatea de a se răzgândi, dar pentru moment aşa dispusese. 

Menajera îi lăsase pregătite pe masa din bucătărie o salată şi 
un file de pui pane. Le puse pe o tavă şi se aşeză în faţa 
televizorului. Aşa se desfăşurau serile ei de când îi murise 
bunica, iar, de atunci, trecuseră mulţi ani. 

Casa era refugiul ei, nu invitase niciodată pe nimeni, în afara 
singurilor ei prieteni: Hans, Carlo şi Bruno. 

x kx * 

Bruno terminase de luat cina, când soneria telefonului mobil 
pe care îl purta în buzunarul hainei îl făcu să tresară. Soţia lui, 
Deborah, intră în fugă. Ştia că, de la un timp încoace, de când se 
întorsese de la Roma, soţul ei cumpăra şi distrugea cartele 
telefonice folosite fără să-i explice de ce. Dar nu era nevoie să o 
facă. Ea ştia că trecutul continua să fie prezent în viaţa lui Bruno. 
Nici copiii, nici nepoţii lor nu reuşiseră să-l şteargă. Pentru Bruno 
Muller, nimic nu era mai important decât cele trăite în urmă cu 
şaizeci de ani. 

Deborah îşi muşcă buzele ca să nu lase să-i scape niciun 
reproş, mai cu seamă pentru că, în seara aceea, Sara şi Daniel 
luau masa acasă. Nu era un fapt obişnuit ca amândoi copiii lor să 
vină deodată, căci Daniel călătorea întruna dintr-o parte într-alta 
a lumii, acompaniind cu vioara lui cele mai bune orchestre 
simfonice. 

— Scuzaţi-mă o clipă... spuse Bruno, pe când ieşea din 


sufragerie spre biroul lui. 

— Ce misterios e tata, remarcă Sara. 

— Nu poţi respecta intimitatea celorlalţi? îi reproşă Daniel. 

— Haideţi, să nu ne supărăm, e doar un telefon, interveni 
mama lor, căutând un subiect de conversaţie care să le distragă 
atenţia până când Bruno avea să se întoarcă. 

— Totul merge bine, spuse Carlo. 

— Ah! Mi s-a luat o piatră de pe inimă, răspunse Bruno; eram 
îngrijorat. 

— E în drum spre casă, şi peste două săptămâni ne va spune 
ceva. 

— Dar au acceptat treaba? 

— Da, ştii că avea o ofertă foarte generoasă la care e greu să 
spui nu. 

— Când o să ne vedem? 

— Poate când o să ştim ceva concret. Acum nu cred că e 
necesar. 

— Ai dreptate. Ai vorbit cu ea? 

— Chiar acum. E bine, e la fel de nerăbdătoare ca noi. 

— Am aşteptat atât de mult... 

— Am ajuns la capăt. 

— Ai dreptate. 

Când Bruno închise telefonul, scoase cartela din mobil şi o tăie 
în bucăţi; apoi merse la baie şi o aruncă în toaletă. De când se 
întorsese de la Roma, aşa făcea de fiecare dată după ce vorbea 
cu prietenii lui. 

x x * 

Luca Marini aştepta să fie anunțat Carlo Cipriani. Petrecuse 
toată dimineaţa făcându-şi tot felul de analize - controlul anual la 
care se supunea la clinica prietenului său. 

Peste câteva zile, Antonino, fiul lui Carlo, îi va da rezultatele, 
văzute cu siguranţă în prealabil de tatăl lui. Acum mergea să ia 
masa de prânz cu Carlo, aşa cum stabiliseră. 

Carlo intră în cabinetul de consultaţii al fiului lui şi îşi îmbrăţişă 
prietenul. 

— Mi s-a spus că stai extraordinar de bine cu sănătatea, nu-i 
aşa, Antonino? 

— Aşa se pare, răspunse acesta. După cum se vede, nu e nimic 
pentru care să fiţi îngrijorat. 


— Şi oboseala? întrebă Marini temător. 

— Nu ţi-a trecut prin cap că ar putea fi vârsta? glumi Carlo. E 
ceea ce îmi spune Antonino când mă plâng. 

Ajunşi la restaurant, Carlo Cipriani îl întrebă direct pe prietenul 
său ce anume îl preocupa. 

— Ai mai primit veşti de la foştii tăi colegi din poliţie? 

— Acum două seri am luat cina cu câţiva dintre ei, cu ocazia 
pensionării unui prieten. l-am întrebat în treacăt şi mi-au spus că 
n-au închis cazul, dar că l-au lăsat deoparte. După primele zile, n- 
au mai fost presaţi să continue cercetările, iar prietenul care se 
ocupă de dosar a hotărât să-l vâre într-un sertar. Dacă va mai fi 
presat, va spune că se mai ocupă încă. 

— Asta e tot? y 

— Asta e mult, Carlo, nu le pot cere mai mult de atât. Imi fac o 
favoare. Dacă se vor face presiuni asupra lor, mă vor anunța; 
dar, în orice caz, sunt conştienţi de faptul că, dacă eu nu le spun 
adevărul, nu le va fi uşor să găsească nicio pistă. 

— Ar putea dori să stea de vorbă cu Mercedes, asta pentru că 
ai desemnat-o ca fiind persoana care ceruse un raport despre 
situaţia din Irak. 

— Da, dar nu e un delict să vrei să ştii ce se întâmplă în Irak. 
Fără îndoială că e o poveste greu de înghiţit: o antreprenoare 
catalană, care angajează o agenţie de detectivi italieni ca să-i 
facă un raport despre situaţia din Irak, ca să ştie dacă poate să 
facă afaceri odată încheiat războiul care se anunţă, şi totul, la 
recomandarea unui prieten. 

— E cusută cu aţă albă... şopti Carlo. 

— Tocmai asta face ca povestea să fie credibilă, răspunse 
Marini; pe deasupra, sunt un actor desăvârşit, glumi el. 

— Ai prieteni buni, asta ne-a ajutat. 

— Sigur că am prieteni buni, iar tu eşti unul dintre ei. Dar, 
acum, vreau să-ţi spun că Mercedes Barreda mi s-a părut o 
femeie cumplită. 

— Nici vorbă. În realitate, este o femeie extraordinară şi cu 
mult curaj, cu un curaj pe care nici nu ţi-l poţi închipui. Este 
persoana cea mai curajoasă pe care o cunosc. 

— O apreciezi, într-adevăr. 

— Ţin foarte mult la ea. 

— Şi de ce nu te însori cu ea? 


— E o prietenă foarte dragă, nimic mai mult. 

— Pe care o şi admiri. Când sunteţi împreună, se observă o 
complicitate specială între voi doi. 

— Nu, să nu vezi ceea ce nu este, vorbesc serios. Pentru mine, 
Mercedes e mai mult decât o rudă. O port mereu în inimă, ca şi 
pe Bruno şi pe Hans. 

— Sunt prietenii tăi de suflet. De când vă cunoaşteţi? 

— De atât de multă vreme, încât, dacă-mi amintesc, îmi dau 
seama cât sunt de bătrân. 

Carlo schimbă în mod subtil tema conversaţiei. Niciodată nu 
rostea un cuvânt în plus despre prietenii lui şi, cu atât mai puţin, 
despre trecutul lor comun, care îi unea mai presus de bine şi de 
rău. 


19 


Se vedea că el comanda în grupul acela atât de pestriţ. Nu 
trebuia să fii foarte perspicace pentru a-ţi da seama că bărbatul 
acela înalt, bine făcut şi cu părul blond-închis îi domina pe 
bărbaţii şi pe femeile care nu încetaseră să râdă şi să facă glume 
tot aşteptând să-şi culeagă valizele de pe benzile transportoare. 
Ajunseseră înaintea lui cu o cursă anterioară şi se părea că toţi 
aveau bagaje în plus. Tresărise auzindu-i vorbind despre 
arheologie. Urmau să facă săpături în Irak, şi Gian Maria se gândi 
încă o dată că nu există coincidenţe şi că dacă el se întâlnise cu 
un grup de arheologi care mergeau în Irak era pentru că 
Providența voise să fie aşa. 

Îi auzise spunând că se îndreptau spre Irak, dar că, în noaptea 
aceea, înainte de a trece graniţa, urmau să doarmă la Amman. 
Preotul, nervos, făcu un efort aproape supraomenesc ca să-şi 
ascundă sfiala şi să discute cu şeful grupului înainte ca acesta să 
dispară din terminalul aeroportului. 

— Scuzaţi-mă, pot vorbi o clipă cu dumneavoastră? 

Yves Picot îl privi pe bărbatul care, roşu ca sfecla de jenă, 
aştepta cu teamă să-i dea verdictul. 

— Da, spuneţi... 

— V-am auzit zicând că mergeţi la Bagdad... 

— Da, aşa este. 

— Aş putea merge cu dumneavoastră? 

— Cu noi? Dar cine sunteţi? 

Tânărul se înroşi încă şi mai tare. Nu voia să mintă, nu putea, 
dar nici nu avea să-i spună tot adevărul. 

— Mă numesc Gian Maria şi merg în Irak să văd ce pot face. 

— Cum adică să vedeţi ce puteţi face? Ce anume v-aţi propus? 

— Printre altele, să dau o mână de ajutor. Am nişte prieteni 
care lucrează într-un ONG şi care vin în ajutorul copiilor din 
cartierele cele mai sărace ale Bagdadului, aprovizionând spitalele 
cu anumite medicamente. Ştiţi că duc lipsă de toate cele din 
pricina embargoului... Oamenii mor pentru că n-au antibiotice cu 


care să combată infecțiile şi... 

— Destul, ştiu cum e în Irak, aţi venit la întâmplare? 

— l-am anunţat pe prietenii mei că sosesc, dar ei nu pot veni 
să mă ia de la Amman, iar eu... Realmente, nu sunt obişnuit cu 
astfel de lucruri, şi dacă aş putea merge cu dumneavoastră la 
Bagdad... Voi plăti cât îmi cereţi. 

Yves Picot izbucni într-un hohot de râs. Îi era simpatic acest 
bărbat timid, pe care simplul fapt că îi vorbise îl făcuse să devină 
roşu ca racul. 

— În ce hotel staţi? îl întrebă Picot. 

— În nici unul... 

— Şi cum v-aţi gândit să mergeţi la Bagdad? 

— Nu ştiam cum... M-am gândit că o să aflu aici. 

— La cinci dimineaţa plecăm de la hotelul Mariott. Dacă sunteţi 
acolo, vă vom lua cu noi. Întrebaţi de mine; mă numesc Yves 
Picot. 

Se întoarse cu spatele şi îl lăsă pe tânăr uluit, fără să-i dea 
măcar şansa de a-i mulţumi. 

Gian Maria oftă uşurat. Îşi luă valijoara neagră în care îşi ducea 
puţinele lucruri şi ieşi din aeroport ca să caute un taxi. Se 
gândise să meargă la hotelul Mariott ca să vadă dacă nu găsea şi 
el, cu puţin noroc, o cameră acolo; dacă era cu putinţă, prefera 
să fie aproape de echipa de arheologi. 

Taxiul îl lăsă la uşa hotelului, şi Gian Maria intră cu paşi 
hotărâți, în hol, unde aerul condiţionat îl făcu să răsufle uşurat că 
scăpase de căldura de afară. Grupul lui Picot tocmai se înregistra 
la recepţie. Nu voia să pară sâcâitor, aşa că se retrase într-un loc 
discret aşteptând să se elibereze recepţia. După douăzeci de 
minute, se prezentă la ghişeu. 

Recepţionera îi explică, într-o engleză impecabilă, că n-avea 
nicio cameră de o persoană; îi rămăsese doar una dublă, pe care, 
probabil nu o dorea, îi spuse ea. 

Gian Maria şovăi câteva clipe. Nu-i prisoseau banii şi, dacă 
plătea o cameră dublă, resursele i s-ar fi redus considerabil, dar 
ajunse la concluzia că aşa era cel mai bine. Drept pentru care, 
cinci minute mai târziu, era instalat într-o cameră comodă, din 
care se hotări să nu iasă până a doua zi. Nu voia să se expună 
riscurilor şi, cu atât mai puţin, să se rătăcească într-un oraş 
necunoscut. În plus, nu i-ar prinde rău să se odihnească. Simţea 


nevoia unei pauze după atâtea zile de agitaţie, căutând 
modalitatea de a pleca din Roma, fără să trezească bănuieli. 

Îl sună la Roma pe superiorul său ca să-i spună că ajunsese cu 
bine şi că a doua zi urma să treacă frontiera în Irak. 

Apoi, tolănit în pat şi cu o carte în mână, adormi. Nu era nici 
ora trei dimineaţa, când se trezi brusc. Peste două ore, echipa de 
arheologi urma să părăsească hotelul. Temându-se să nu 
adoarmă la loc, sună la recepţie ca să le amintească să-l 
trezească la patru. Dar nu mai reuşi să adoarmă; nu putea, se 
gândea dacă n-ar trebui să-l întrebe pe arheologul acela care 
părea şeful echipei, pe Picot, dacă o cunoaşte pe Clara 
Tannenberg. S-ar putea să o cunoască sau măcar să ştie unde se 
află. Dacă mergeau în Irak, şi femeia trăia în Irak... Dar, de cum 
se hotăra să întrebe, se şi răzgândea. Nu, nu se putea destăinui 
nici unui străin. Dacă ajungea să-l întrebe de ea pe Picot, acesta 
va voi să ştie cine era şi, în cazul în care ar cunoaşte-o, l-ar pune 
în încurcătură. El nu putea dezvălui nimănui nici de ce, nici cu ce 
scop merge la Bagdad. Trebuia să păstreze tăcerea, chiar dacă 
acest lucru nu se dovedea a fi foarte uşor. 

x x X 

Yves Picot nu era binedispus. Se culcase târziu, îl durea capul 
şi îi era somn. N-avea niciun chef să stea de vorbă. Când îl întâlni 
în hol pe tânărul din aeroport, fu cât pe-aci să-i spună să-şi caute 
alt mijloc de deplasare la Bagdad, dar privirea tristă a acelui 
bărbat îl făcu să reacționeze cu o generozitate pe care, de fapt, 
nu o avea. 

— Urcaţi-vă în acel Land Rover şi nu deranjaţi pe nimeni! 

Îi spuse doar atât. Gian Maria nu crâcni şi intră în maşina pe 
care i-o indicase, în care şoferul aştepta ca grupul care îi fusese 
repartizat să urce. 

Un minut mai târziu, sosiră trei tinere; nu puteau avea mai 
mult de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani. 

— Tu eşti cel din aeroport! exclamă o blondă cu ochi verzi, 
mică de statură şi subţire. 

— Eu? întrebă Gian Maria, surprins. 

— Da, te-am observat cât timp aşteptam bagajele. Te tot uitai 
la noi, nu-i aşa, fetelor? 

Celelalte două râseră, în vreme ce Gian Maria se înroşea. 

— Mă numesc Magda, se prezentă blonda cu ochii verzi, şi 


zăpăcitele astea două sunt Lola şi Marisa. 

Îl sărutară în loc să dea mâna şi se aşezară lângă el, vorbind 
întruna. 

Gian Maria le asculta, fără să intervină. Doar din când în când i 
se adresau, şi el le răspundea, încercând să nu rostească niciun 
cuvânt de prisos. Trecură graniţa fără probleme, şi nu era încă 
ora zece când ajunseră la Bagdad. 

Yves Picot avea o întâlnire cu Ahmed Husseini la minister. 
Expediția se instală în hotelul Palestina, unde rezervaseră 
camere ca să-şi petreacă noaptea. Gian Maria se îndreptă cu ei 
spre hotel şi, de acolo, localiză ONG-ul unde era într-adevăr 
aşteptat. 

— Cu ce vă ocupati? îl întrebă deodată Magda. 

— Eu? întrebă descumpănit Gian Maria. 

— Da, fireşte, dumneavoastră. Cu ce ne ocupăm noi ştiu deja! 

— Sunteţi arheologi, nu-i aşa? întrebă el timid. 

— Nu, încă nu, răspunse Marisa, o fată lipsită de farmec, cu 
părul şaten. 

— Suntem în ultimul an, preciză Lola. Anul ăsta terminăm 
facultatea. Dar am venit pentru că e o ocazie unică şi, în plus, dă 
bine în CV... Să sapi sub conducerea lui Yves Picot, cu Fabiân 
Tudela şi Marta Gómez, e ceva! 

— Sper ca după asta să ne treacă la examen, spuse râzând 
Magda, pentru că Marta Gómez e o profesoară a dracului. Pe 
mine m-a picat anul trecut. 

— lar pe mine abia m-a trecut, şi m-am prezentat la examen 
ca-n filme, se plânse Marisa, dar pentru femeia asta niciodată nu 
ştii îndeajuns. 

— Să vedem dacă nu-şi găseşte vreun iubit şi se potoleşte, 
spuse Lola, izbucnind în râs; aici, bărbaţii îl au pe vino-ncoace. 

— Nu cred că Gómez duce lipsă de bărbaţi în jurul ei; uită-te 
numai cum o privesc ceilalţi profesori... răspunse Marisa. 

— Şi colegii noştri, la fel, interveni Magda. Toţi se ţin după ea. 

— Sunteţi italian? întrebă Lola. 

— Da. 

— Dar vorbiţi spaniola, insistă Lola. 

— Puțin, nu prea mult, spuse Gian Maria, stânjenit de 
întrebările celor trei fete. 

— Bine, şi cu ce vă ocupați? întrebă din nou Magda. 


— Sunt licenţiat în limbi moarte, spuse Gian Maria, rugându-se 
ca ele să nu mai insiste. 

— Dar cui i s-ar năzări să studieze limbile moarte?! Ce chestie 
plicticoasă! Nimic nu poate fi mai rău, exclamă Magda. 

— Adică, vreţi să spuneţi că vorbiţi ebraica, aramaica“*... vru 
să ştie Lola. 

— Şi akkadiana, şi hurrita“6... adăugă Gian Maria. 

— Dar câţi ani aveţi? 

Întrebarea Magdei îl descumpăni. 

— Treizeci şi cinci, răspunse Gian Maria. 

— la te uită, şi noi care credeam că sunteţi de vârsta noastră! 
exclamă Marisa. 

— Nu vă dădeam mai mult de douăzeci şi cinci, declară Lola. 

— Şi n-aveţi nevoie de un job? întrebă Magda. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră, insistă Magda. Pot să-i spun lui Yves; 
ducem lipsă de oameni. 

— Şi ce aş putea face cu dumneavoastră? 

— Mergem să facem săpături la Safran, aproape de Tell 
Mukajjar, anticul Ur, explică Magda, şi, dată fiind situaţia, nu e 
multă lume care să fi vrut să participe la această misiune. 

— În realitate, e o misiune foarte controversată, pentru că 
mulţi arheologi şi profesori cred că n-ar fi trebuit să venim acum 
în Irak; o văd aproape ca pe o frivolitate, spuse Lola. 

— Şi au oarecum dreptate, pentru că, peste câteva luni, Bush 
va bombarda Irakul, vor muri mii de oameni, şi tocmai în lunile 
dinainte noi ne apucăm să căutăm tăblițe, ca şi cum ar fi lucrul 
cel mai firesc, şi nu este deloc aşa, preciză Marisa. 

— Eu colaborez cu un ONG, se scuză Gian Maria. Lucrează în 
cartierele cele mai mizere, împărțind alimente şi medicamente... 

— Bine, dar asta nu vă împiedică să veniţi, dacă doriţi, să ne 
daţi o mână de ajutor. Veniţi! Eu o să-i spun lui Picot; în plus, se 
plăteşte splendid în această expediţie, aşa că dacă, la un 
moment dat, rămâneţi lefter... sugeră din nou Magda. 

Când coborâră din maşină la intrarea în hotelul Palestina, 


5 Limbă semitică vorbită în Antichitate în tot Orientul Apropiat (n.tr.) 

46 Limba a unei populaţii antice nesemite, purtând numele de hurriţi, originara 
din munţii Armeniei de azi, stabiliţi în nordul Mesopotamiei în a doua jumătate 
a mileniului al Ill-lea î.H. (n.tr.) 


dispoziţia lui Picot nu se ameliorase prea mult. Avea nevoie de o 
cafea tare, aşa că îl lăsă pe Albert Anglade, responsabilul cu 
partea operativă, să se înţeleagă cu recepţionerul de la hotel. 

— Domnule profesor! Domnule profesor! strigă Magda. 

Yves se gândi că lucrul de care ar avea cel mai puţin chef era 
să asculte ideile tinerei, oricât de mult l-ar fi ajutat să convingă 
câţiva studenţi din Universitatea Complutense să-i însoţească. 

— Spune... 

— Ştiţi? Gian Maria este specialist în limbi moarte... poate ne- 
ar fi de ajutor, îi spuse Magda. 

— Şi cine e Gian Maria? întrebă Picot, morocănos. 

— Băiatul ăla pe care ni l-aţi vârât în maşină şi care a venit în 
acelaşi avion cu noi. 

— Aha! Adevărul e că dumneata eşti foarte eficientă, nu 
încetezi să ne recomanzi oameni, răspunse prost dispus Picot. 

— Mă rog, înţeleg că n-aţi vrut să-l aducem pe învățătorul 
bosniac, dar un specialist în limbi moarte... Stăpâneşte 
akkadiana! insistă Magda. 

— Bine, întreabă-l unde va fi în Bagdad, şi, dacă avem nevoie 
de el, o să-l chemăm, admise Picot. 

— Păi, bineînţeles că avem nevoie de el! Dumneavoastră ştiţi 
care e volumul de tăblițe pe care le vom avea de descifrat? 
insistă Magda. 

— Domnişoară, te asigur că nu e prima dată când particip la o 
misiune arheologică. Ţi-am spus să-l întrebi pe tânărul acela dacă 
e disponibil şi... Mai bine spune-i să vină la bar. O să vorbesc eu 
cu el. 

— Splendid! 

Magda ieşi în fugă spre holul hotelului, temându-se ca Gian 
Maria să nu fi dispărut. Băiatul îi era simpatic, nu ştia de ce, 
poate din pricina înfăţişării lui de om neajutorat. 

— Gian Maria! strigă ea când îl văzu. 

— Da? răspunse acesta, înroşindu-se la gândul că îl priveau cu 
toţii. 

— Şeful vrea să stea de vorbă cu tine, te aşteaptă la bar. Eu, în 
locul tău, n-aş mai sta pe gânduri. Hai, vino cu noi! 

— Dar, Magda, am un angajament, am venit să dau o mână de 
ajutor, oamenii de aici o duc foarte greu, protestă el în chip de 
scuză. 


— Cu siguranţă că la Safran o duc la fel de greu, aşa că, în 
momentele libere, te poţi dedica ajutorării oamenilor din sat. 

Pe Gian Maria îl uimi vitalitatea fără margini pe care părea să o 
aibă Magda. Fata era plină de bune intenţii, dar era ca un 
cutremur care face să se năruie totul. 

Il găsi pe Picot bând o ceaşcă de cafea. 

— Vă mulţumesc că m-aţi adus la Bagdad, îi spuse în chip de 
salut. 

— Pentru nimic. Magda spune că sunteţi specialist în limbi 
moarte. 

— Da. 

— Unde aţi studiat? 

— La Roma. 

— Şi de ce? 

— De ce? 

— Da, de ce? 

— Păi, pentru că... pentru că este ceea ce îmi place. 

— Vă interesează arheologia? 

— Bineînţeles... 

— Vreţi să vă alăturaţi nouă? Nu dispunem de mulţi experţi. 
Cunoaşteţi bine akkadiana? 

— Da. 

— Veniti. 

— Nu, nu pot. V-am spus deja că mă aflu aici ca să ajut un 
ONG. 

— Dumneavoastră hotărâți. Dacă vă răzgândiţi, ne găsiți la 
Safran. E un sat pierdut între Tell Mukajjar şi Basra. 

— Mi-a spus deja Magda. 

— Nu e uşor să te mişti prin Irak, aşa că o să vă dau un număr 
de telefon. Este al directorului Departamentului de săpături 
arheologice, Ahmed Husseini; dacă vă hotărâți să veniţi la noi, el 
vă va înlesni totul. 

Gian Maria rămase tăcut. Se cutremură la auzul numelui lui 
Ahmed Husseini. Când reuşi să intre în sediul Congresului de 
Arheologie de la Roma ca să ceară informaţii despre Tannenberg, 
i se spuse că singurul nume de Tannenberg îi corespundea unei 
femei, Clara Tannenberg, care participa împreună cu soţul ei, 
Ahmed Husseini, la acest congres. 

— Ce se întâmplă? II cunoaşteţi pe Ahmed? întrebă curios 


Picot. 

— Nu, nu ştiu cine este. Să vă explic, sunt puţin obosit şi 
surprins de oferta dumneavoastră, eu... eu am venit să-i ajut pe 
irakieni şi... 

— Dumneavoastră hotărâți. Eu vă ofer de lucru, plătim bine... 
Acum, dacă-mi permiteţi, o să văd cum stau lucrurile înainte de a 
mă întâlni chiar cu Husseini. 

Îl lăsă acolo, descumpănit, în mijlocul barului. Câteva clipe mai 
târziu, intra Magda căutându-l din priviri. 

— Te-ai hotărât? 

— Păi, încă nu ştiu... 

— Probleme de conştiinţă? 

— Presupun că da. 

— N-o să crezi, dar şi eu trec prin asta; ce ţi-a spus Marisa e 
adevărat, această situaţie ne creează tuturor probleme de 
conştiinţă, dar asta e! Nu există situaţii ideale. 

— Asta este cea mai proastă cu putinţă... declară Gian Maria. 

— Da, într-adevăr. Peste câteva luni vor muri mii de irakieni... 
iar noi, între timp, căutăm oraşe îngropate în nisip, ştiind că nu 
vom putea pleca decât cu cinci minute înainte de a începe 
bombardamentul. Dacă ne-am gândi mai bine, am lua-o acum la 
goană, aşa că... 

— Aşa că te-ai hotărât să nu te gândeşti. 

— N-o să mai insist, Gian Maria. Dacă vrei, acum ştii unde ne 
poţi găsi. 

Se îndreptă spre ieşirea din hotel cu paşi nesiguri. Ceea ce i se 
întâmpla era aproape un miracol. Tocmai găsise acul în carul cu 
fân. Picot îl cunoştea pe soţul Clarei Tannenberg, iar el făcuse 
călătoria doar ca să o întâlnească. Dacă soţul ei era la Bagdad, 
nu va fi greu să o găsească. 

Trebuia să-şi pună ordine în gânduri înainte de a merge mai 
departe. 

Nu se putea arăta nerăbdător să-i fie prezentat acelui Ahmed 
Husseini. Hotări să aştepte două sau trei zile înainte de a încerca 
să ia legătura cu el. În plus, trebuia să se gândească ce avea să-i 
spună şi în ce fel. Obiectivul lui era să ajungă până la Clara 
Tannenberg; problema era să-l convingă pe soţul ei să-l ducă 
până la ea. 

Ajuns în stradă, găsi un taximetrist căruia îi arătă adresa pe 


care o avea scrisă pe o hârtie. Taximetristul zâmbi şi îl întrebă în 
engleză de unde este. 

— Din Italia, răspunse Gian Maria, fără să ştie dacă asta era 
bine sau rău, dat fiind că Silvio Berlusconi, şeful guvernului 
italian, îl sprijinea pe Bush. 

Dar pe taximetrist nu părea să-l intereseze prea mult de unde 
era el, şi îşi continuă conversaţia plină de întrebări. 

— O ducem greu, e mare foamete, înainte nu era aşa. 

Gian Maria dădea din cap fără să vorbească, de teamă să nu 
spună ceva care să-l înfurie pe taximetrist. 

— Mergeţi la Oficiul de Ajutorare a Copiilor? 

— Da, am venit să dau o mână de ajutor. 

— Oameni de treabă, îi ajută pe copiii noştri... Copiii irakieni nu 
mai râd, plâng de foame. Mulţi mor din lipsă de medicamente. 

Ajunseră în sfârşit la adresa unde erau birourile ONG-ului la 
care se înscrisese ca voluntar. 

Plăti taxiul şi, cu valiza neagră în mână, intră într-un gang 
dărăpănat, unde un afiş în arabă şi engleză anunţa că la primul 
etaj se află sediul Oficiului de Ajutorare a Copiilor, un ONG care 
se îndeletnicea cu îngrijirea copiilor din ţări aflate în stare de 
conflict. 

Un prieten al lui avea o rudă la Roma în conducerea acestui 
ONG şi, la insistenţele sale, îl ajutase să meargă la Bagdad. In 
mod normal, ONG-urile preferau să primească mai degrabă 
ajutor în natură decât voluntari entuziaşti, care, uneori, mai mult 
incomodează decât ajută, dar, pentru el, sprijinul unchiului 
prietenului său fusese un semn de la Dumnezeu. 

Explicase insistența lui de a pleca la Bagdad ca pe o obligaţie 
de a face ceva pentru cei nevoiaşi, declarând că nu putea sta cu 
braţele încrucişate văzând tragedia care se abătea asupra 
irakienilor. 

Îi veni greu să le explice alor săi, dar îl văzură atât de neclintit 
în decizia sa şi, mai ales, fură atât de impresionați de suferinţa 
lăuntrică pe care i-o citiră pe chip, încât, până la urmă, îi 
permiseră să plece, deşi fără prea mult entuziasm. Directorul 
Oficiului de Ajutorare a Copiilor de la Bagdad îi pusese tot felul de 
oprelişti până să cedeze în faţa inevitabilului: acea persoană 
recomandată urma să se prezinte în Irak. 

Uşa era deschisă, şi mai multe femei cu copii ţinându-se de 


poalele lor păreau că aşteaptă neliniştite să le acorde cineva 
atenţie. 

O fată tânără le spunea să aibă răbdare, că medicul avea să Îi 
examineze pe micuţi, dar că trebuiau să aştepte. Se apropie de 
ea şi aşteptă să răspundă la telefon. Când închise, rămase 
privindu-l de sus până jos. 

— Ce doriţi? îl întrebă în engleză. 

— Să vă explic: eu vin de la Roma şi aş dori să-l văd pe domnul 
Baretti, mă numesc Gian Maria... 

— Ah, dumneavoastră sunteţi! Vă aşteptam. Îl anunţ chiar 
acum pe Luigi. 

Tânăra trecuse cu naturaleţe de la arabă la italiană. Se ridică şi 
ieşi pe un coridor în care dădeau mai multe uşi. Intră pe a treia, 
şi, câteva clipe mai tărziu, îi făcu semn cu mâna să se apropie. 

— Poftiţi, îi spuse tânăra întinzându-i mâna, eu sunt Alia. 

Luigi Baretti avea în jur de cincizeci de ani. Chelise, avea 
câteva kilograme în plus şi părea energic şi deloc dornic să-şi 
piardă timpul. 

— Aţi pisălogit multă lume ca să veniţi şi, cum în viaţă e 
important să ai neamuri sus-puse, până la urmă aţi reuşit. 

Gian Maria se simţi ruşinat. Primirea i se păru umilitoare, şi ar 
fi vrut să fie în stare să spună o frază tăioasă, dar rămase tăcut. 

— Luaţi loc, mai degrabă îi porunci decât îl invită Baretti. 
Presupun că vă gândiţi că nu sunt foarte bine-crescut, dar n-am 
timp de menajamente. Ştiţi câţi copii ne-au murit săptămâna 
asta din lipsă de medicamente? O să vă spun eu: doar la noi au 
pierit trei. Nu vreau să-mi imaginez câţi or fi murit în restul 
Bagdadului. lar dumneavoastră aveţi o criză spirituală şi hotărâți 
să veniţi în Irak ca s-o rezolvaţi. Am nevoie de medicamente, de 
hrană, de medici, de infirmiere şi de bani, nu de oameni care vor 
să-şi spele conştiinţa venind puţin ca să privească mizeria de 
aproape, pentru ca apoi să se întoarcă ia viaţa lor confortabilă de 
la Roma sau de oriunde altundeva. 

— Aţi terminat? întrebă Gian Maria, care-şi revenise din şocul 
primirii de care avusese parte. 

— Ce spuneţi? 

— Vă întrebam dacă aţi terminat să vă exprimaţi nemulţumirea 
sau veţi continua să mă insultaţi. 

— Eu nu v-am insultat! 


— Ah, nu? Sunt mişcat de primirea dumneavoastră. Vă 
mulţumesc, sunteţi un om extraordinar. 

Luigi Baretti rămase tăcut. Nu se aştepta la un contraatac din 
partea unui om în stare să roşească. 

— Luaţi loc şi spuneţi-mi ce vreţi să faceţi. 

— Nu sunt medic, nici infirmier, n-am bani, aşa că nu pot face 
nimic, după părerea dumneavoastră. 

— Sunt depăşit, răspunse în chip de scuză reprezentantul 
Oficiului de Ajutorare a Copiilor. 

— Da, văd. Poate că a venit momentul în care ar trebui să fiţi 
înlocuit, dacă nu mai suportaţi presiunea acestei situaţii. 

Ochii lui Luigi Baretti ascundeau o furie imensă. Lunganul ăla 
punea la îndoială capacitatea lui de a conduce organizaţia, iar 
locul acela era viaţa lui. Se afla de şapte ani la Bagdad, după ce 
fusese şi în alte zone de conflict. Hotări să fie mai prudent, căci 
tânărul acela părea să aibă oameni importanţi care îl susțineau. 
Dovadă, faptul că era aici, şi cine ştie dacă nu cumva pentru ca 
să-i ia locul. 

Gian Maria era uimit de el însuşi. Nici el nu ştia de unde 
avusese tăria să-i vorbească în felul acela lui Baretti. 

— Fireşte că puteţi fi de ajutor, spuse reprezentantul Oficiului 
de Ajutorare a Copiilor. Aveţi permis de conducere? Ne trebuie 
cineva care să ştie să conducă şi care să-i poată duce pe copiii cu 
probleme la spitalul cel mai apropiat, sau să-i transporte acasă, 
sau să meargă la aeroport să ridice pachetele ce ni se trimit de la 
Roma şi din alte locuri. Bineînţeles că avem nevoie de ajutor. 

— Mă voi strădui să vă fiu de folos, afirmă Gian Maria. 

— Aveţi unde să staţi? 

— Nu. Mă gândeam să vă întreb dacă ştiţi vreun loc care să nu 
fie foarte scump. 

— Cel mai bine este să închiriaţi o cameră în casa vreunei 
familii irakiene. Vă va costa puţin, iar lor le vor prinde bine banii. 
O s-o întrebăm pe Alia. Când vreţi să începeţi lucrul? 

— Mâine? 

— Din partea mea, e bine. Instalaţi-vă azi, şi Alia o să vă spună 
cum ne organizăm aici. 

— V-ar deranja dacă aş suna la Roma să spun că am ajuns şi 
că sunt bine? 

— Nu, absolut deloc. Folosiţi telefonul meu; între timp, eu o să 


vorbesc cu Alia. 

Gian Maria se întrebă din nou de ce îşi asuma nişte 
angajamente pe care nu le putea îndeplini. Venise în Irak ca să o 
întâlnească pe femeia aceea, pe Clara Tannenberg, şi, în loc să 
facă asta, se abătea de la obiectivul lui. 

„Dar ce fac acum? De ce îmi scapă de sub control totul? Cine 
îmi călăuzeşte sau îmi abate paşii?” 

Simţea că în puţin mai mult de douăzeci şi patru de ore se 
transformase. Confruntarea cu lumea din afară îi pricinuise un 
şoc. Dar ceea ce îl neliniştea cel mai mult era faptul că îşi 
pierduse controlul asupra lui însuşi. 

Alia îi spuse că unul dintre medicii irakieni care colabora cu 
Oficiul de Ajutorare a Copiilor avea la el acasă o cameră liberă şi 
i-o putea închiria. Urma să meargă cu el până la spital şi să îl 
întrebe, iar în drum puteau duce şi o cutie cu antibiotice şi 
pansamente pe care o primiseră în dimineaţa aceea, trimisă de 
un ONG din Olanda. 

Gian Maria se instală lângă Alia, într-un vechi Renault. Fata 
conducea cu mare viteză, evitând obstacolele din traficul haotic 
al Bagdadului. 

Nu le trebuiră mai mult de cinci minute să ajungă, pentru că 
spitalul era aproape. Cu paşi hotărâți, Alia îl călăuzi de-a lungul 
culoarelor unde se amestecau plânsetele cu mirosul de plasmă şi 
cu tânguirile bolnavilor. 

Vedea trecând medici şi infirmiere cărora li se citea 
îngrijorarea pe chip, plângându-se de lipsa medicamentelor. 
Vedeau pacienţi murind din cauza asta. 

Ajunseră la secţia de pediatrie, şi acolo întrebară de doctorul 
Faysal al-Bitar. O infirmieră le arătă uşa sălii de operaţii cu o 
expresie obosită. 

Aşteptară destul de mult până când ieşi medicul. Ochii îi erau 
plini de mânie. 

— Alt copil care n-a putut fi salvat, spuse el cu amărăciune, 
fără să se adreseze cuiva în mod special. 

— Faysal! îl strigă Alia. 

— Ah! Eşti aici? Au trimis antibioticele? 

— Da, o cutie. 

— Doar atât? 

— Doar atât, ştii doar ce se întâmplă la vamă... 


Medicul îşi aţinti ochii negri îngrijoraţi asupra lui Gian Maria, 
aşteptând ca Alia să facă prezentările. 

— El e Gian Maria, tocmai a sosit de la Roma, vine să ne deao 
mână de ajutor. 

— Sunteţi medic? 

— Nu. 

— Cu ce vă ocupați? 

— Am venit să ajut, poate vă pot fi de folos la ceva... 

— Are nevoie de o cameră, interveni Alia, şi, cum mi-ai spus că 
ai una liberă, m-am gândit că poate i-o închiriezi lui. 

Faysal îl privi pe Gian Maria şi, schiţând un zâmbet care părea 
mai degrabă o strâmbătură amară, îi întinse mâna. 

— Dacă aşteptaţi puţin să termin şi mă însoţiţi acasă, o să vă 
arăt camera. Nu e foarte mare, dar poate vă e de folos. Locuiesc 
cu soţia şi cu cei trei copii ai mei. Două fete şi un băiat. Mama 
mea locuia cu noi, dar a murit acum câteva luni, de aceea amo 
cameră liberă. 

— Sigur va fi bine, afirmă Gian Maria. 

— Soţia mea e învăţătoare, explică Faysal, şi găteşte 
extraordinar, dacă vă place mâncarea noastră. 

— Da, sigur că da, fu răspunsul recunoscător al lui Gian Maria. 

— Dacă o să lucraţi la Oficiul de Ajutorare a Copiilor, cel mai 
bine ar fi să vă familiarizați cu acest spital. Alia o să vi-l arate. 

Tânăra îl conduse prin culoare şi cabinete de consultaţii, 
oprindu-se să-i salute pe câţiva medici şi pe infirmierele pe care 
le întâlneau în trecere. Toţi păreau disperaţi de lipsa materialelor 
şi a medicamentelor cu care să facă faţă suferinţei pacienţilor. 

O oră mai târziu, se despărţea de Alia la poarta spitalului, ca să 
meargă cu Faysal acasă la el. 

Maşina lui Faysal, alt model depăşit de Renault, strălucea pe 
dinăuntru şi pe dinafară. 

— Locuiesc în cartierul al-Ganir; în apropiere, e o biserică, dacă 
doriţi să mergeţi să vă rugaţi. Mulţi italieni vin la biserica asta. 

— O biserică catolică? 

— O biserică catolică caldeeană, e mai mult sau mai puţin 
acelaşi lucru, nu-i aşa? 

— Da, da, bineînţeles. 

— Soţia mea este catolică. 

— Soţia dumneavoastră? 


— Da, soţia mea. În Irak, există o importantă comunitate 
creştină care a trăit mereu în pace. Acum, nu ştiu ce se va 
întâmpla... 

— Şi dumneavoastră sunteţi creştin? 

— Da, oficial, da, dar nu sunt practicant. 

— Cum de nu sunteţi practicant? 

— Nu merg la biserică, nu mă rog. De multă vreme i-am 
pierdut urma lui Dumnezeu; a fost, cu siguranţă, într-una dintre 
acele zile când nu i-am putut salva viaţa vreunui micuţ nevinovat 
şi l-am văzut murind în chinuri groaznice, fără să înţeleg de ce 
trebuia să fie aşa. Şi să nu-mi vorbiţi de voinţa lui Dumnezeu, nici 
că El ne încearcă şi că trebuie să-l acceptăm vrerea. Copilul acela 
avea leucemie, s-a luptat doi ani pentru viaţă cu o tărie de spirit 
demnă de toată lauda. Avea şapte ani. Nu făcuse rău nimănui, 
Dumnezeu n-avea de ce să-l facă să treacă prin nicio încercare. 
Dacă Dumnezeu există, cruzimea Lui e nemăsurată. 

Gian Maria nu se putu abţine să nu se închine şi să-l privească 
pe Faysal cu mâhnire, dar mâhnirea lui nu se compara nici pe 
departe cu durerea şi cu mânia medicului. 

— Dumneavoastră ÎI învinuiți pe Dumnezeu pentru ce li se 
întâmplă oamenilor. 

— Eu ÎI învinuiesc pe Dumnezeu pentru ce li se întâmplă 
copiilor, fiinţelor nevinovate şi lipsite de apărare. Noi, adulţii, 
avem o răspundere pentru cum suntem, pentru ce am făcut, 
pentru ce facem, dar un nou-născut? Un copil de trei, sau de 
zece, sau de doisprezece ani? Ce au făcut aceste creaturi ca să 
trebuiască să moară în chinuri groaznice? Şi să nu-mi vorbiţi de 
păcatul originar, pentru că nu admit să mi se spună prostii. Halal 
Dumnezeu care împovărează milioane de nevinovaţi cu o vină pe 
care nu o au! 

— Aţi devenit ateu? întrebă Gian Maria, temându-se de 
răspuns. 

— Dacă Dumnezeu există, nu este aici, declară Faysal. 

Rămaseră tăcuţi până când ajunseră la casa lui Faysal, situată 
la ultimul nivel al unei clădiri de trei etaje. 

In vreme ce medicul deschidea uşa, auziră strigătele unor copii 
care se încăieraseră. 

— Ce se întâmplă? le întrebă Faysal pe două fetiţe care 
semănau ca două picături de apă şi care se păruiau în mijlocul 


unei spaţioase camere de zi. 

— Mi-a luat păpuşa, spuse una din fetiţe, arătând-o pe cealaltă. 

— Nu e adevărat, răspunse cea menţionată, păpuşa asta ea 
mea, dar ea nu le deosebeşte. 

— O să se termine odată povestea asta cu păpuşile la fel, 
declară Faysal, ridicându-le în braţe ca să le dea un sărut. 

Micuţele îl sărutară pe tatăl lor, fără să-i acorde atenţie lui Gian 
Maria. 

— Astea sunt gemenele, spuse Faysal. Ţi le prezint pe Rania şi 
pe Leila. Au cinci ani şi o fire năbădăioasă. 

O femeie brunetă, cu părul strâns într-o coadă şi îmbrăcată în 
taior, intră în camera de zi cu un copil în braţe. 

— Nur, ţi-l prezint pe Gian Maria. Gian Maria, Nur este soţia 
mea, iar el este Hadi, mezinul familiei. Are un an şi jumătate. 

Nur lăsă copilul jos şi îi strânse mâna lui Gian Maria, dăruindu-i 
un zâmbet. 

— Bine aţi venit în casa noastră. Faysal m-a sunat să-mi spună 
că veţi veni să vă instalaţi la noi, dacă vă place odaia. 

— Sigur că îmi place! fu răspunsul spontan al lui Gian Maria. 

— O să locuiţi aici? întrebă una din gemene. 

— Da, Rania, dacă el vrea, da, răspunse mama ei zâmbind 
către chipul uluit al lui Gian Maria, care se întreba cum de le 
putea deosebi, fiind leite. 

Faysal şi Nur îl însoţiră pe Gian Maria în odaie. Avea o fereastră 
la stradă; nu era foarte mare, dar părea confortabilă; un pat cu 
căpătâi de lemn deschis la culoare, o noptieră, o masă rotundă 
cu două scaune într-un colţ şi un dulap alcătuiau mobilierul. 

— Mi se pare foarte bine, afirmă Gian Maria, dar încă nu mi-aţi 
spus cât o să mă coste... 

— Vă convine trei sute de dolari pe lună? 

— Bineînţeles că da. 

— Mâncarea e inclusă... păru că se scuză Nur. 

— Intr-adevăr, îmi convine foarte mult, vă mulţumesc. 

— Vă plac copiii, aveţi şi dumneavoastră? vru să ştie Nur. 

— Nu, n-am copii, dar îmi plac foarte mult. Am trei nepoti. 

— Mă rog, sunteţi încă foarte tânăr, o să aveţi, afirmă Nur. 
Acum, dacă doriţi să vă instalaţi... 

Gian Maria încuviinţă. Două minute mai târziu, îşi puse micul 
bagaj în dulap, unde găsi şi nişte prosoape şi cearşafuri. 


— Avem doar o baie şi o mică toaletă cu un duş. Dacă doriţi să 
folosiţi toaleta, veţi avea mai uşor acces; cu trei copii, e greu 
uneori să ajungi la baie, îi explică Nur. 

— Din partea mea, e bine. Vă mulţumesc. Aş vrea să vă 
plătesc acum. 

— Acum? Dar de abia aţi sosit! Aşteptaţi să vedeţi dacă vă 
place la noi... protestă Nur. 

— Nu, prefer să vă plătesc o lună în avans. 

— Dacă insistaţi... 

— Da, insist. 

Între timp, Faysal începuse să lucreze într-un mic birou care 
dădea direct în camera de zi. De fapt, făcea parte din aceasta, 
dar, aşezând transversal o bibliotecă, creaseră un spaţiu 
oarecum independent. 

Casa era spațioasă. Pe lângă camera de zi, avea o bucătărie şi 
încă două odăi, în afara celei pe care tocmai o închiriase. 

— O să vă dau nişte chei de la casă ca să aveţi libertatea de a 
veni şi de a pleca atunci când doriţi, dar o să vă cer să aveţi în 
vedere că aceasta e o casă cu copii şi... 

— Pentru Dumnezeu! Nu e nevoie să-mi spuneţi nimic. Mă voi 
strădui să deranjez cât mai puţin posibil. Ştiu ce înseamnă să 
trăieşti în familie. 

— Veţi şti să veniţi de la oficiu până aici? vru să ştie Faysal. 

— O să mă descurc eu. Va trebui să învăţ. 

— Apropo, ştiţi ceva arabă? 

— Putin, cât să supraviețuiesc. 

— Mai bine aşa. În orice caz, dacă aveţi nevoie de ceva, nu 
ezitaţi să-mi spuneţi. 

— Mulţumesc. 

Faysal îşi cobori privirea pe hârtiile pe care le citea, şi Gian 
Maria înţelese că, dacă dorea să se integreze în viaţa familiei, nu 
trebuia să intervină în rutina lor, aşa că se hotări să iasă în oraş. 
Voia să se familiarizeze cu acel cartier şi să analizeze situaţia. 
Simţea nevoia să se gândească, şi era clar că o va face mai bine 
plimbându-se decât închis în cameră. 

— Eu o să ies să dau o raită. Aveţi nevoie de ceva? o întrebă el 
pe Nur. 

— Nu, mulţumesc. Veţi lua cina cu noi? 

— Dacă nu vă deranjează... 


— Nu, deloc. Cinăm devreme, la opt. 

— Voi fi aici. 

Se învârti prin cartier. Surprinse câteva priviri curioase, dar 
niciun fel de duşmănie. Femeile erau îmbrăcate ca în Occident, şi 
multe fete umblau în blugi şi tricouri cu nume de formaţii rock 
scrise pe ele. 

Se opri la o tarabă unde un bătrân avea expuse câteva legume 
şi un coş cu portocale. Hotărî să cumpere câte ceva ca să ducă 
acasă la Nur şi la Faysal. Luă câţiva ardei, roşii, ceapă, trei 
dovlecei şi portocale, despre care bătrânul îl asigură că erau din 
mica lui grădină. II întrebă dacă ştia unde era biserica, iar el îi 
arătă cum să ajungă acolo. Trebuia doar să meargă încă două 
străzi şi s-o ia la dreapta. 

Gian Maria şovăi; dar, până la urmă, se hotări să se îndrepte 
spre biserică; cele două pungi pe care le ducea nu cântăreau 
prea mult. 

Când intră, simţi un val de pace lăuntrică. Un grup de femei se 
rugau, iar şoaptele lor rupeau tăcerea. Căută un ungher şi 
îngenunche. Cu ochii închişi, încercă să găsească înăuntrul său 
cuvintele cu care să | se adreseze lui Dumnezeu, cerându-l să-i 
călăuzească paşii, aşa cum o făcuse până atunci. În tot ceea cei 
se întâmpla, vedea ajutorul lui Dumnezeu: grupul de arheologi 
din aeroportul din Amman, puterea lui de a-şi învinge timiditatea 
şi de a i se adresa şefului lor, profesorul Picot şi faptul că el 
acceptase să-l aducă până la Bagdad, întâmplarea de a-l fi 
menţionat pe Ahmed Husseini, faptul că acesta era la Bagdad şi 
că, în consecinţă, acum ştia cum să ajungă până la Clara 
Tannenberg. 

Nu, nimic din toată povestea asta nu era întâmplător. 
Dumnezeu era Cel care voise să-i călăuzească paşii protejându-l 
şi ajutându-l să-şi poată îndeplini misiunea. 

Dumnezeu era mereu acolo, trebuia doar să fie în stare să-L 
simtă, chiar şi în mijlocul tragediei. Dacă l-ar putea convinge pe 
Faysal... Se rugă pentru medic, un om bun la suflet, pe care 
durerea celorlalţi îl făcuse să se îndepărteze de Dumnezeu. 

Trecuse de şapte când ieşi din biserică, şi de aceea grăbi 
pasul. Nu voia să întârzie şi să le facă o impresie proastă lui Nur 
Şi lui Faysal. 

Când ajunse, auzi prin uşă râsetele gemenelor şi plânsetul 


micuţului Hadi. 

— Bună! spuse el intrând şi adresându-i-se lui Faysal, care 
continua să lucreze, neluând în seamă larma pe care o făceau 
copiii lui. 

— Ah, aţi ajuns deja! fu răspunsul medicului. 

— Da, şi am adus câte ceva... 

— Mulţumesc, dar nu trebuia să vă deranjaţi. 

— Nu e niciun deranj. Mi s-a părut că portocalele arată bine. 

— Nur e la bucătărie... 

— Bine, o să-i duc pachetele. 

Nur încerca să-l facă pe micuțul Hadi să mănânce un piure 
gros, dar copilul refuza, dând din picioare şi închizând gura de 
fiecare dată când mama lui se apropia cu lingura. 

— Nu e chip, mănâncă foarte prost, se plânse mama. 

— Ce-i daţi? 

— Piure de legume cu ou. 

— Of, nu mă miră! Şi eu când eram mic detestam legumele. 

— Aici nu prea ai de ales. Noi încă suntem norocoşi, pentru că 
avem ceva bani ca să cumpărăm. Deşi, dacă vreţi să vă spun 
adevărul, ne prinde foarte bine că aţi închiriat camera. De luni de 
zile n-am mai luat leafa întreagă, iar Faysal păţeşte la fel. Ce-aţi 
adus în pungile alea? 

— Nişte ardei, dovlecei, roşii, ceapă, portocale. Nu erau prea 
multe de cumpărat. 

— Dar nu trebuia să aduceţi nimic! 

— Dacă o să locuiesc aici, aş vrea să contribui, în măsura 
posibilităţilor. 

— Vă mulţumesc, alimentele sunt întotdeauna bine-venite, se 
găsesc cu greu. 

— Am văzut. Am fost şi la biserică. 

— Sunteţi credincios? 

— Da, şi vă asigur că de-a lungul vieţii n-am încetat să văd 
semnul lui Dumnezeu. 

— Atunci, aveţi noroc. Noi l-am pierdut urma de multă vreme. 

— Şi dumneavoastră v-aţi pierdut credinţa? 

— Mi-e greu să n-o fac. Dar, ca să fiu sinceră, cred că tot mi-a 
mai rămas puţină. Şi încă eu nu văd ce vede soţul meu la spital 
în fiecare zi. Dar când îmi povesteşte că a murit un copil deo 
infecţie pe care i-ar fi putut-o opri dacă ar fi avut antibiotice, 


atunci şi eu mă întreb unde este Dumnezeu. 

Nur se ridică făcând un gest de plictiseală, după ce renunţase 
să mai încerce să-l facă pe Hadi să termine piureul. Se îndreptă 
spre camera de zi cu copilul în braţe. 

— Rania, Leila, veniţi aici şi aveţi grijă de fratele vostru cât 
timp pregătesc masa. 

— Nu, răspunse una din gemene. 

— Cum adică nu? spuse Nur, iritată. 

— Eu acum mă joc, insistă copila. 

Mama ei nu mai continuă, aşeză copilul pe covor alături cu 
jucăriile lui şi se întoarse în bucătărie. 

Gian Maria o urmă. Nu ştia foarte bine ce să facă. 

— Pot să vă ajut? ă 

— Da, bineînţeles. Puneţi masa. In dulap găsiţi faţa de masă, şi 
tot acolo sunt paharele şi farfuriile. Tacâmurile se află în celălalt 
sertar. 

După cină, Faysal şi Gian Maria o ajutară pe Nur să strângă 
masa, în vreme ce ea punea farfuriile în maşina de spălat vasele. 
Apoi, Faysal le culcă pe fiicele sale, iar Nur reuşi să-l adoarmă pe 
Hadi, care protesta din leagăn. 

Gian Maria spuse noapte bună, conştient că, după o zi întreagă 
de muncă, venise probabil momentul în care cei doi soţi ar 
profita ca să stea de vorbă liniştiţi. 

De altfel, trebuia să găsească mijlocul de a se apropia de 
Ahmed Husseini. Yves Picot îi putea deschide această uşă, dar nu 
era sigur că ar fi nimerit să ajungă la Ahmed prin intermediul 
arheologului. 

Era epuizat. Ziua fusese agitată, nu erau încă douăzeci şi patru 
de ore de când se afla la Bagdad şi i se părea că trecuseră luni 
de zile. Adormi fără să mai apuce să-şi spună rugăciunea. 


20 


Robert Brown se certa cu Paul Dukais. Erau singuri în biroul 
celui dintâi. 

— Dar cum de ai doar un om? strigă Brown. 

— Ti-am mai explicat. Picot l-a respins pe bosniac, dar l-a 
acceptat pe croat. Aşadar, acum avem un om în expediţie; dacă 
n-ai mai ţipa, ai auzi ce-ţi spun. 

— Doar un om ca să-i ţină piept lui Alfred?! Eşti nebun. 

— N-am nici cea mai mică intenţie să-i ţin piept lui Alfred cu un 
singur om, deşi poate că ar fi lucrul cel mai inteligent. Un singur 
om nu atrage atenţia; mai mulţi, este ca şi cum ai da un anunţ la 
ziar. 

— Croatul ştie ce are de făcut? întrebă Brown coborându-şi 
vocea. 

— Da. | s-au dat instrucţiuni precise. Pentru moment, trebuie s- 
o urmărească îndeaproape pe Clara, să cunoască rutina de lucru 
a echipei şi, când va avea o idee clară, să-mi propună un plan de 
acţiune. Dar, dacă mă asculţi, o să-ţi spun că s-ar putea să trimit 
alte două persoane sub acoperire, ca oameni de afaceri dispuşi 
să încalce embargoul. Sunt o pereche de tipi isteţi şi capabili. 

— Ah, da? Şi ce o să facă doi oameni de afaceri într-un sat 
pierdut din sudul Irakului? 

— Robert, nu mă lua drept prost! Sunt de mulţi ani în afacerea 
asta şi te asigur că sunt în stare să le dau oamenilor mei 
misiunile potrivite. Aşa că o să te scutesc de amănunte. 

— Nu, nu mă scuti; eu am să fiu întrebat şi vreau să ştiu ce 
trebuie să răspund. 

— De acord, o să-ţi explic, dar să ţii seama de faptul că e de 
ajuns că-l avem pe croat şi că oricare dintre ceilalţi va trebui să 
intervină doar dacă e nevoie. 

— O să fie nevoie. 

— Nu, n-o să fie. Croatul e un asasin care se delectează cu 
munca lui. A ucis mai mulţi oameni decât îşi aminteşte. Nu numai 
că este un trăgător extraordinar, dar mânuieşte şi cuțitul cu o 


precizie de chirurg. Asta e tot ce îi trebuie pentru ca doamna 
Clara Tannenberg să-i predea tăbliţele, dacă vor fi găsite. 

— Şi cum o să plece de acolo? Fluierând? 

— O să plece, şi poate că o va face fluierând. 

Se mai certară o vreme. Dukais nu reuşi să-l liniştească pe 
Brown, dar, în realitate, ştia că acesta nu va fi liniştit până în ziua 
în care el nu va intra în birou şi nu îi va înmâna blestematele 
acelea de tăblițe. 

Când Robert rămase singur, îl sună pe mentorul său. Acesta îl 
invită la cină în seara aceea. Aveau să stea de vorbă liniştiţi şi 
fără martori, la el acasă. 

x kx * 

Enrique Gómez îl aştepta pe fiul său, José. Cu câteva minute în 
urmă, sunase George de la Washington. Operaţiunea era în curs. 
Avea un om care o urmărea ca o umbră pe Clara Tannenberg, 
dispus să facă tot ce ar fi fost nevoie. 

Insistase încă o dată pe lângă George să nu i se facă niciun rău 
lui Alfred, deşi ştia că, dacă nepoata acestuia ar suferi cea mai 
mică zgârietură, l-ar durea mai mult decât dacă ar fi el ucis. Dar, 
în situaţia dată, trebuia să se folosească de orice ocazie şi să 
încerce să salveze ce se mai putea salva, iar el paria pe Alfred. 
Erau legaţi pe vecie, oricât de supărat ar fi George. Dar mai ştia 
şi că omul pe care îl plasaseră pe lângă Clara trebuia să ia decizii 
din mers şi că nu-şi va pune viaţa în primejdie ca să împiedice 
moartea cuiva. Instrucţiunile lui erau clare: să pună mâna pe 
Biblia de Lut, cu binişorul sau cu forţa, şi să iasă imediat din Irak 
prin intermediul contactului ce i se dăduse. Asta avea să facă 
acel croat, a cărui biografie reprezenta o garanţie pentru lucrurile 
de care era în stare. Jose intră în biroul tatălui său şi se apropie 
să-l sărute. 

— Cum te simţi? 

— Bine, fiule, bine. Tu? 

— Sătul de muncă! N-am stat o clipă toată ziua. 

— Dar totul merge bine, nu-i aşa? 

— Da, dar n-am reuşit să încheiem fuziunea acelor două firme. 
Când par că sunt pe punctul de a ajunge la un acord, careva 
dintre avocaţii uneia sau alteia vine cu vreo obiecţie. 

— Mă rog, dar de-acum te-ai obişnuit, până la urmă tot vor 
semna. 


— Da, presupun că da. Ne-au chemat în iunie ca să arbitrăm 
operaţiunea, şi nu e chip să-i punem de acord. 

— Nu dispera. 

Conversaţia fu întreruptă de soneria telefonului, la care 
Enrique răspunse rapid. 

— Alo! 

— Enrique? Sunt Frankie... 

— Ce mai faci? Tocmai am vorbit cu George. 

— Ţi-a spus că avem un om în expediţie? Un croat... 

— Da, ştiu. 

— Pe mine tocmai m-a sunat Alfred, e nervos. Ne-a ameninţat. 

— Cu ce? 

— N-a fost foarte clar, a spus doar că, dacă trebuie să moară în 
luptă, aşa va fi. Ne cunoaşte şi ştie că vom încerca să-i smulgem 
Biblia de Lut. 

— Dacă o s-o găsească... 

— E de-ai noştri, aşa că nu trebuie să se străduiască prea mult 
ca să-şi imagineze cum vom acţiona în această situaţie. Mi-a 
spus că e sigur că vom avea oameni infiltraţi, că îi va descoperi şi 
îi va ucide, şi vrea să mai ştim că, dacă nu-i vom permite Clarei 
să rămână cu tăbliţele, va face publice dedesubturile afacerii. 
Spune că, dacă moare în următoarele luni, a dispus prin 
persoane de încredere să i se facă autopsia ca să se afle dacă 
moartea lui a fost din cauze naturale sau induse şi că, dacă îi 
facem de petrecanie, se va face public un memorandum care se 
află în posesia cuiva, la care nici nu ne gândim. După cum se 
pare, în acest memorandum povesteşte tot. 

— E nebun! 

— Nu, e pur şi simplu prevăzător. 

— Ce propune? 

— Nimic diferit de ceea ce a mai propus: să-i lăsăm Clarei 
Biblia de Lut, iar el va finaliza cu succes operaţiunea pe care o 
avem în curs de desfăşurare. 

— Dar n-are încredere că ne vom ţine acest angajament... 

— Nu, n-are încredere. 

— Vrea să-i rămână ceva ce nu îi aparţine. George are 
dreptate... 

— Cred că suntem pe punctul de a ne sinucide. 

— Dar ce spui? 


— Că am un nod în stomac şi senzaţia că nu vom putea evita 
prăbuşirea. 

— Nu fi irațional! 

— Nu sunt, te asigur. O să vorbesc cu el. 

— Nu e cam riscant să-l suni din Spania? 

— Presupun că da, dar, dacă nu mai e nimic de făcut, o să-l 
sun. Trebuie să plec într-o călătorie de afaceri; o să văd ce pot 
face acolo unde voi fi. 

— Sună-mă. 

Închise telefonul şi strânse din pumni. Fiul său îl observa în 
tăcere. Îl îngrijorau neliniştea şi mânia care se oglindeau pe 
chipul tatălui său. 

— Ce se întâmplă, tată? 

— Nimic care te priveşte. 

— Halal răspuns! 

— Îmi pare rău că sunt nepoliticos, dar nu-mi place să te bagi 
în treburile mele, doar ştii asta. 

— Da, ştiu. Nu pierzi nicio ocazie să-mi aminteşti că nu trebuie 
să te întreb şi, cu atât mai puţin, să mă amestec în treburile tale. 
Nu ştiu ce fel de treburi sunt astea, dar e clar că este ceva de 
care ne ţii cât mai departe. 

— Exact; aşa a fost şi aşa va fi mereu. Şi acum, aşvreasă mă 
laşi singur, trebuie să dau nişte telefoane. 

— Ai zis că pleci. Unde? 

— Plec câteva zile. 

— Da, dar unde şi de ce? 

Enrique se ridică dând cu pumnul în masă. Era un bătrân de 
aproape nouăzeci de ani, dar mânia oglindită pe chipul lui era 
atât de mare, încât Jose dădu înapoi. 

— Nu te băga în treburile mele şi nu mă trata ca pe un 
boşorog! Încă nu m-am ramolit! Du-te! Lasă-mă! 

Plin de mâhnire, Jose se întoarse cu spatele şi ieşi din biroul 
tatălui său. Îi venea greu să-l recunoască în acea fiinţă colerică, 
dispusă să-l lovească dacă se apropia prea mult. 

Enrique se aşeză din nou. Deschise un sertar şi căută un tub 
din care scoase două pastile. Simţea că îi plesneşte capul. 
Medicul îi atrăsese atenţia în mai multe rânduri că trebuia să 
evite stresul. Cu ani în urmă, suferise un infarct care nu îi lăsase 
sechele, dar avea vârsta pe care o avea. 


Îl blestemă pe Alfred şi se blestemă pe el însuşi că intervenise 
pentru acesta faţă de George. De ce nu putea Alfred să-şi joace 
rolul ca toţi ceilalţi? De ce trebuia să iasă din scenariu? 

Apăsă pe o sonerie de sub tăblia mesei şi, câteva clipe mai 
târziu, auzi nişte ciocănituri uşoare în uşă. 

— Intră! 

O servitoare, îmbrăcată în negru şi purtând un şorţ şi o bonetă 
foarte albe, aştepta în prag ordinele lui Enrique. 

— Adu-mi un pahar cu apă rece şi spune-i donei Rocio că vreau 
s-o văd. 

— Da, domnule. 

Rocio intră în biroul soţului ei cu paharul cu apă în mână şi, 
când îl privi, se sperie. Văzu ce mai văzuse şi în alte ocazii: o 
fiinţă străină, cu o privire îngheţată, care părea în stare de orice. 

— Enrique, ce se întâmplă? Te simţi rău? 

— Intră. Trebuie să vorbim. 

Femeia încuviinţă, puse paharul pe birou şi se aşeză într-un 
fotoliu aflat în faţa lui. Ştia că deocamdată nu trebuia să scoată 
niciun cuvânt. Îşi trase fusta, acoperindu-şi şi mai mult genunchii, 
de parcă în acest fel s-ar fi protejat de furtuna care ştia că putea 
izbucni în penumbra biroului. 

— În sertarul ăsta de aici, îi arătă el primul sertar al mesei, se 
află o cheie de la seiful din bancă. N-am păstrat niciodată hârtii 
compromiţătoare, ci numai câteva referitoare la afacerile mele. 
In ziua când voi muri, vreau să mergi la bancă şi să le distrugi. 
Jose nu trebuie să le vadă niciodată. Nu vreau să-i vorbeşti nici 
despre trecutul meu. 

— N-o voi face! 

Se uită stăruitor la soţia sa, încercând să scruteze cu privirea 
cele mai ascunse unghere ale sufletului ei. 

— Nu ştiu, Rocío, nu ştiu. Până acum, n-ai făcut-o, dar asta 
pentru că eram eu aici ca să te împiedic. În ziua în care nu voi 
mai fi... 

— Nu ţi-am dat niciodată vreun motiv de bănuieli sau de 
regret... 

— Ai dreptate. Dar, acum, jură-mi că vei face exact aşa cum îţi 
spun. Nu ţi-o cer pentru mine, ci pentru José. Dă-i voie să rămână 
aşa. [ine seama de faptul că, dacă acele documente ies la 
lumină... prietenii mei vor afla şi, mai devreme sau mai târziu, s- 


ar întâmpla ceva. 

— Ce ne-ar putea face? întrebă speriată femeia. 

— Nici măcar nu-ţi poţi imagina. Avem nişte reguli, nişte 
coduri, şi suntem obligaţi să le respectăm. 

— De ce nu distrugi chiar tu acele hârtii? De ce nu faci să 
dispară ceea ce nu trebuie să găsim? 

— Vei face aşa cum ţi-am spus. Sunt lucruri de care nu mă pot 
desprinde cât timp sunt în viaţă, dar care nu privesc pe nimeni 
când voi fi mort. 

— Vai, să dea Domnul să mor înaintea ta! 

— N-am nimic împotrivă să fie aşa, dar, pentru orice 
eventualitate, jură-mi pe Biblie că vei face întocmai cum îţi cer. 

Enrique puse o Biblie pe masă şi o îndemnă pe soţia lui să-şi 
aşeze mâna pe carte. 

Rocío era înspăimântată. Simţea că această cerere a soţului ei 
ascundea şi o ameninţare. 

jură cu mâna pe Biblie că avea să facă tot ce-i poruncea 
Enrique; ascultă apoi instrucţiunile soţului ei, care îi dezvălui că, 
în afară de documentele păstrate cu mare grijă la bancă, trebuia 
să le distrugă şi pe cele care se găseau în seiful ascuns în spatele 
tabloului din birou. 

Apoi, când rămase din nou singur, Enrique îl sună pe George. 

— Da. 

— Eu sunt. 

— Vreo noutate? 

— Ai dreptate. Nu ne permitem să avem slăbiciuni în faţa lui 
Alfred. E în stare să distrugă totul. 

— Să ne distrugă pe noi. El este cel care a încălcat regulile. Şi 
eu ţin la el, dar ori el, ori noi. 

— Noi. 

— Mă bucur. 

x x * 

Elicopterele aşteptau aliniate în baza militară foarte bine 
păzită de Garda Republicană. Ahmed Husseini îi demonstra 
comandantului bazei cât de important era pentru Irak ca 
misiunea arheologică să ajungă cu bine la Safran. Comandantul 
asculta plictisit. Avea instrucțiuni precise de la Colonel să-i 
transporte la Safran pe toţi acei străini şi numeroasele lor 
echipamente, şi exact asta va face, fără să mai fie nevoie să i se 


ţină o lecţie despre antica Mesopotamie. 

Yves Picot şi asistentul lui, Albert Anglade, îi ajutau pe soldaţi 
să aşeze în elicopter lăzile cu echipamente şi acelaşi lucru făceau 
Şi ceilalţi membri ai expediției, chiar şi femeile, pe care soldaţii le 
priveau râzând şi şuşotind. 

Picot fusese categoric când le recomandase să opteze pentru 
pantaloni, ghete şi cămăşi largi, nici vorbă de şorturi sau tricouri 
mulate pe corp. Dar, chiar şi aşa, soldaţii se desfătau privind 
acest grup de occidentale care păreau a nu avea altă grijă decât 
să ajungă tefere şi nevătămate la Safran. 

Când totul fu încărcat şi membrii echipei fură repartizaţi în cele 
două elicoptere rămase libere, Yves Picot îl căută din priviri pe 
Ahmed. 

— Îmi pare rău că nu ne însoţiţi, îi spuse în chip de rămas-bun. 

— V-am anunţat ieri că o să vin la Safran. N-o să pot rămâne 
mult timp, dar mă voi strădui să vin o dată la două săptămâni ca 
să arunc o privire. În orice caz, voi fi la Bagdad şi, orice s-ar ivi, 
voi putea rezolva mai bine din biroul meu. 

— Bine, sper să nu trebuiască să vă deranjez. 

— Vă doresc succes. Ah, şi să aveţi încredere în Clara! Este un 
arheolog foarte capabil şi are un al şaselea simţ prin care 
detectează tot ce e important. 

— Am înţeles. 

— Mult noroc. 

Îşi strânseră mâinile, şi Yves se urcă în elicopter. Câteva 
minute mai târziu, dispăreau pe linia orizontului. Ahmed oftă. 
Pierduse din nou frâiele propriei vieţi, era din nou în mâinile lui 
Alfred Tannenberg. Bătrânul nu lăsase loc de îndoieli: ori 
participa la afaceri, ori îl ucidea. 

Ba, mai mult, l-a ameninţat el, poliţia secretă a lui Saddam îl 
va trata ca pe un trădător. 

Ahmed ştia că Alfred n-ar avea nicio problemă să-l facă să 
dispară într-una dintre închisorile secrete ale lui Saddam, din 
care nimeni nu scăpa cu viaţă. 

Alfred îi spusese dispreţuitor că, dacă operaţiunea ieşea bine 
şi, în plus, Clara găsea tăbliţele, ar putea pleca oriunde ar vrea; 
n-avea de gând să-l ajute să scape, dar nici să-l împiedice. 

Ahmed era absolut sigur de faptul că Tannenberg dăduse ordin 
să fie urmărit zi şi noapte. El nu-i vedea pe oamenii lui Alfred, sau 


poate erau ai Colonelului, dar ei sigur îl vedeau pe el. 

Se întoarse la minister. Avea mult de lucru. Ceea ce îi ceruse 
Alfred nu era uşor de găsit, deşi, dacă putea avea cineva acces la 
astfel de informaţii, acela era el. 

XXX 

Auzind huruitul celor două elicoptere, Clara simţi un fior de 
emoție. Picot va fi surprins când va ajunge şi va constata că deja 
săpau. 

Fabián şi Marta se apropiară de ea. Şi ei se simțeau mândri de 
munca realizată. 

Când Picot puse piciorul pe pământ, Fabiân se apropie de el şi 
se îmbrăţişară. 

— Mi-ai lipsit, spuse Picot. 

— Şi tu mie, răspunse Fabián râzând. 

Marta şi Clara îl încurajau pe Albert Anglade, care tocmai 
cobora din elicopter, livid. La un semn al Clarei, apăru un sătean 
cu o sticlă de apă şi un pahar de plastic. 

— Beţi, o să vă facă bine. 

— Nu cred că pot, se lamentă Albert, refuzând să bea apă. 

— Hai, o să-ţi treacă; şi eu am ametit, îl consola Marta. 

— Te asigur că nu mă mai sui într-o chestie ca asta câte zile oi 
avea, afirmă Albert. O să mă întorc la Bagdad cu maşina. 

— Şi eu la fel, răspunse chicotind Marta, care începuse deja să 
bea apă. Clara are dreptate, o să te simţi mai bine. 

Fabiân îi arătă mândru lui Yves tabăra, casele din chirpici unde 
urmau să monteze laboratoarele şi să clasifice treptat tăbliţele şi 
obiectele pe care le găseau, locul unde aveau să instaleze 
computerele, casa cu o singură încăpere unde urmau să se 
adune ca să vorbească şi să dezbată în legătură cu munca 
realizată; îi mai arătă  duşurile, latrinele,  corturile 
impermeabilizate unde avea să locuiască o parte a expediției în 
următoarele luni, dacă nu cumva ar dori să se instaleze în 
camerele pe care câţiva ţărani erau dispuşi să le închirieze. 

Intrară într-una dintre case, unde Fabiân organizase un birou 
despre care spusese că avea să fie ca un post de comandă. 
Albert, care îi urma foarte anevoie, se prăbuşi pe un scaun, în 
vreme ce Marta şi Clara insistau să bea apă, dându-i, în acelaşi 
timp, un pahar şi lui Picot. 

— Aţi făcut o treabă excelentă, afirmă Yves Picot. Ştiam eu că 


a fost o idee bună să veniţi voi înainte. 

— De fapt, am început deja să lucrăm, afirmă Marta. De două 
zile, degajăm zona şi verificăm îndemânarea muncitorilor. Sunt 
tot felul de oameni, dar toţi hotărâți, aşa că sunt sigură că vor 
munci din greu. 

— În plus, deşi nu te-am consultat, am numit-o pe Marta şef de 
echipă şi i-am dăruit chiar şi un bici, spuse Fabiân râzând. Ne-a 
organizat pe toţi; mă rog, de fapt, ne-a militarizat. Dar muncitorii 
sunt încântați şi nu fac o mişcare fără s-o întrebe pe ea. 

— Întotdeauna e nevoie de un bun şef de echipă, afirmă Picot, 
glumind în continuare. Mai rău e că m-a lăsat fără activitate. 

Clara îi privea amuzată, dar fără să îndrăznească să participe. 
În zilele trecute, îşi dăduse seama că între Fabiân şi Marta era o 
prietenie solidă, dar nimic mai mult. Se observa complicitatea 
dintre ei, se înțelegeau din priviri, şi intuia că, în cazul lui Fabián 
şi al lui Picot, avea să se întâmple ceva asemănător. 

— Unde dormim noi? întrebă Albert, care nu reuşea să-şi 
revină din ameţeală. 

— În casa de alături am aranjat o odaie pentru tine, alta pentru 
Yves şi alta pentru mine. E o casă cu patru camere, aşadar, 
încăpem toţi trei. Sau, dacă preferi, mă uit pe lista ţăranilor care 
pun la dispoziţie camere... se oferi Fabiân. 

— Nu, îmi convine. Dacă nu vă deranjează, mă duc să mă 
întind puţin, aproape că se rugă Albert. 

— Vă conduc ca să vă arăt unde este, se oferi Clara. 

Când Clara şi Albert plecară, Yves i se adresă lui Fabiân: 

— Vreo problemă? 

— Niciuna. Aici, toată lumea are pentru Clara un respect 
reverenţios. Ea n-are niciun fel de obiecţie şi a acceptat toate 
sugestiile noastre; mă rog, mai bine zis, ordinele Martei. Işi spune 
părerea, dar, dacă nu ne convinge, nu-şi pierde timpul cu 
discuţiile. E drept că aici toată lumea e atentă la ea, vreau să 
spun că, în caz de fricţiuni, pe ea o vor întreba şi de ea vor 
asculta. Dar e foarte inteligentă şi nu face paradă de faptul că 
are pâinea şi cuțitul în mână. 

— E o femeie, Fatima, care are grijă de ea, de parcă i-ar fi 
mamă. Uneori, o însoţeşte până la săpături. Şi mai sunt încă 
patru bărbaţi care nu se despart de Clara nici ziua, nici noaptea, 
menţionă Marta. 


— Da, mi-am dat seama încă de la Bagdad; are protecţie, ceea 
ce nu e de mirare, dată fiind situaţia din Irak. Pe deasupra, soţul 
ei e un om important al regimului, afirmă Yves. 

— Nu, nu numai din pricina situaţiei din ţară, i-o tăie Marta. 
Zilele trecute, gărzile ei au pierdut-o din ochi. Era cu mine, nu 
puteam dormi, ne-am trezit înainte de zorii zilei şi ne-am dus la 
plimbare. Când ne-au găsit, păreau înnebuniţi, iar unul dintre ei i- 
a amintit că bunicul ei i-ar ucide dacă ar păţi ceva şi a făcut 
aluzie la nişte italieni. Clara m-a privit şi i-a făcut semn să tacă. 

— Adică tipa are duşmani, spuse Picot cu voce tare. 

— Nu lăsaţi să vă zboare imaginaţia, interveni Fabiân. Nu ştiu 
la ce incident se refereau gărzile ei. 

— Dar erau îngroziţi, te asigur, insistă Marta. Se temeau că i s- 
ar putea întâmpla ceva şi păreau să fie teribil de înspăimântați 
de ce le-ar face bunicul Clarei. 

— Pe care nu e chip să-l cunosc, se lamentă Yves. 

— Şi despre care Clara nu vrea să vorbească absolut deloc, 
comentă Marta. 

— Am încercat s-o facem să ne povestească în ce condiţii şi 
când a fost bunicul ei la Haran, dar n-a fost chip, nu scoate o 
vorbă, evită răspunsurile directe. În fine, hai să-ţi arătăm restul 
taberei, propuse Fabiân. 

Yves îi felicită şi se felicită şi pe sine că reuşise să-l convingă 
pe Fabiân să-l însoţească în această aventură. Aprecie şi munca 
Martei. Era o femeie cu o capacitate înnăscută de a organiza 
lucrurile. 

— Am dat nume caselor în care vom lucra şi vom strânge 
materialul, comentă Marta. Locul unde tocmai am fost se 
numeşte Cartierul General; acolo unde vom depozita tăbliţele va 
fi, în mod logic, Casa Tăbliţelor, iar echipamentele informatice le 
vom instala acolo, spuse ea arătând altă construcţie de chirpici, 
şi îi vom spune simplu Comunicaţii. Magaziile le vom numi tot 
aşa, dar vor fi numerotate. 

XXX 

Şeful satului organizase o petrecere de bun venit; luaseră 
masa cu el şi câţiva dintre oamenii cei mai răsăriţi din partea 
locului. Lui Yves nu îi plăcu deloc omul pe care îl aleseseră ca mai 
mare peste muncitori; nu ştia de ce, fiindcă bărbatul părea 
discret şi amabil, dar era ceva la el care sugera că nu ar fi un 


ţăran la fel ca toţi ceilalţi. 

Ayed Sahadi era înalt şi musculos, cu pielea mai deschisă la 
culoare decât restul localnicilor. Avea un aer marţial şi se vedea 
că era obişnuit să comande. 

Vorbea engleza, ceea ce îl surprinse pe Yves. 

— Am muncit la Bagdad, am învăţat acolo, fu singura lui 
explicaţie. 

Clara părea că-l cunoaşte şi îl trata cu o anumită familiaritate, 
dar el păstra o distanţă respectuoasă faţă de ea. 

Oamenii îi dădeau ascultare fără să crâcnească şi chiar şeful 
satului părea fâstăcit în faţa lui. 

— De unde a apărut Ayed? vru să ştie Yves Picot. 

— A ajuns la vreo două zile după noi. Clara susţine că-l aştepta 
pentru că a lucrat cu soţul ei şi cu ea în alte ocazii. Nu ştiu ce să- 
ţi spun, pare militar, răspunse Fabián. 

— Da, aşa mi s-a părut şi mie. Poate că e un spion al lui 
Saddam, afirmă Yves. 

— Mă rog, trebuia să ne aşteptăm că vom fi supravegheați şi 
că spionii vor mişuna peste tot. Aici e dictatură, şi suntem în 
ajunul unui război, aşa că nu putem să ne mirăm că acest Ayed e 
spion, spuse Marta cu o imensă naturalete. 

— Tot nu-mi place, se plânse Yves. 

— Să aşteptăm să-l vedem cum acţionează, sugeră Marta. 

x kx * 

În seara aceea, odată ce toată echipa se instală, Yves îi adună 
ca să le explice planul de lucru. Toţi erau profesionişti - studenţii 
care îi însoţiseră erau în ultimii ani de facultate, şi câţiva 
participaseră deja la alte săpături, astfel că Yves nu trebuia să 
piardă timpul cu vorbe de prisos. 

La ora patru dimineaţa, aveau să fie în picioare. Între patru şi 
cinci fără un sfert, toată lumea trebuia să fi trecut pe la duşuri şi 
să ia micul dejun, şi imediat, înainte de cinci, să fie deja la locul 
săpăturilor. La zece, trebuiau să facă o scurtă pauză de un sfert 
de oră şi apoi să continue să lucreze până la două. De la două la 
patru, luau masa de prânz şi aveau timp să se odihnească; la 
patru, începeau din nou să muncească până la apusul soarelui. 

Nimeni nu se plânse, nici echipa formată de Yves, nici cei 
angajaţi de prin sate. Aceştia urmau să primească leafa în dolari, 
iar suma era de zece ori mai mare decât ar câştiga într-o lună, 


fapt pentru care erau dispuşi să muncească oricât ar fi fost 
nevoie. 

Când şedinţa se termină, un tânăr de statură mijlocie, cu 
ochelari şi cu înfăţişarea cuiva care nu spărsese o farfurie în viaţa 
lui, se apropie de Yves Picot. 

— Am probleme cu instalarea computerelor. Tensiunea 
curentului electric e redusă, iar echipamentele sunt foarte 
puternice. 

— Vorbeşte cu Ayed Sahadi. El o să vă spună cum să rezolvaţi 
problema, fu răspunsul lui Picot. 

— Nu ţi-e simpatic. 

Comentariul Martei îl surprinse pe Yves Picot. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că se vede. De fapt, Ante Plaskic nu îi e simpatic 
nimănui. Nu ştiu de ce l-ai primit în expediţie. 

— Mi l-a recomandat un prieten de la Universitatea din Berlin. 

— Presupun că toţi avem prejudecăţi şi nu putem să nu ne 
gândim la uciderea bosniacilor de către sârbi şi croaţi, iar Ante e 
croat. 

— Prietenul meu mi-a explicat că individul e un supravieţuitor, 
că şi satul lui a fost ras de pe faţa pământului de către bosniaci 
ca represalii la un masacru pe care compatrioţii săi îl făcuseră 
înainte. Nu ştiu. In războiul ăla blestemat, cei care au suferit şi 
care au dus tot greul au fost bosniacii, aşa că poate ai dreptate: 
eu am prejudecăţi, chiar şi fără să vreau. 

— Uneori, ne mişcăm după scheme foarte simple: asta e bine, 
aia e rău, ăştia sunt toţi buni şi ăia sunt toţi răi, şi nu ne pierdem 
timpul cu nuanțele. Poate că Ante este cu adevărat o victimă a 
acelui război. 

— Sau poate că a fost călău. 

— Era foarte tânăr, insistă Marta, căreia îi plăcea să joace rolul 
de avocat al diavolului. 

— Nu chiar. Acum, probabil că are în jur de treizeci de ani, nu-i 
aşa? 

— Cred că are douăzeci şi şapte. 

— In războiul civil din lugoslavia au fost şi copii de paisprezece 
şi de cincisprezece ani care au ucis. 

— Trimite-l acasă! 

— Nu, după cum spui tu, n-ar fi drept. 


— Eu n-am spus asta, protestă Marta. 

— Să-l punem la încercare, şi, dacă voi continua să simt 
aceeaşi neplăcere de fiecare dată când îl văd, o să fac cum ai 
spus tu şi o să-l trimit la plimbare. 

Fabiân se apropie însoţit de Albert Anglade, asistentul lui Picot. 

— Vă văd îngânduraţi. Ce se întâmplă? 

— Vorbeam despre Ante, răspunse Marta. 

— Pentru că lui Yves nu-i place nici cât negru sub unghie şi 
regretă acum că l-a făcut să vină, greşesc? 

Yves Picot izbucni într-un hohot de râs la comentariul lui 
Albert. Il cunoştea bine, lucrau de mulţi ani împreună şi putea 
intui dinainte cu cine avea să se înţeleagă bine, cu cine rău şi 
cine avea să îi fie indiferent. 

— Are ceva care te nelinişteşte, spuse în continuare Albert. 
Nici mie nu-mi place. 

— Pentru că este croat, doar de asta, afirmă Marta. 

— Copii, astea sunt prejudecăţi rasiale. 

Comentariul lui Fabián veni ca o lovitură în adâncul 
convingerilor sale. Toţi urau orice idee rasistă şi gândul că ar 
putea resimţi chiar şi o fărâmă de aversiune faţă de cineva din 
pricina originii acestuia le repugna. 

— Asta zic şi eu că e o lovitură sub centură, se plânse Yves. 

— Concluzia e că această conversaţie nu-şi are rostul, spuse 
foarte serios Fabiân. Nu putem judeca o persoană pentru ceea ce 
au făcut altele din aceeaşi ţară sau comunitate. 

— Ai dreptate, dar de fapt nu ştim prea multe despre el, 
interveni Albert, sărind în ajutorul lui Yves. 

— Bine, să schimbăm subiectul! Unde este Clara? întrebă 
Marta. 

— Cu Ayed Sahadi. Au rămas să stea de vorbă cu muncitorii. 
Apoi, cred că a spus că o să se ducă la locul săpăturilor cu unii 
dintre ai noştri care voiau să arunce o privire, răspunse Fabian. 

x kx * 

Ayed Sahadi era ceea ce părea, adică militar, membru al 
Serviciului de contraspionaj irakian şi protejat al Colonelului. 

Alfred Tannenberg îi ceruse prietenului său să-l trimită la 
Safran pe Ayed, pe care îl cunoştea, pentru că acesta colaborase 
în unele afaceri la care participase Colonelul. 

Comandantul Sahadi avea renume de sadic. Dacă vreun 


duşman al lui Saddam cădea în mâinile lui, se ruga să moară cât 
mai degrabă, pentru că circulau poveşti cumplite despre lungile 
agonii la care îşi supunea victimele. 

Misiunea lui la Safran, în afară de protejarea vieţii Clarei, era 
aceea de a încerca să-i descopere pe oamenii despre care Alfred 
Tannenberg era sigur că aveau să fie trimişi de prietenii săi ca să 
pună mâna pe Biblia de Lut. 

Sahadi plasase câţiva dintre oamenii lui printre muncitorii 
angajaţi la săpături. Militari ca şi el, experţi în contraspionaj, 
urmau să câştige mulţi dolari dacă această misiune specială le 
reuşea. 

Clara îl cunoştea pe Ayed pentru că-l văzuse în câteva ocazii în 
Casa Galbenă însoţindu-l pe Colonel. Bunicul ei îi spusese clar că 
Ayed avea să devină umbra ei şi că ea trebuia să-l impună ca 
responsabil cu muncitorii, în acelaşi fel în care insistase ca 
Haydar Annasir să facă parte din echipă ca om de legătură cu 
Ahmed la Bagdad şi cu el însuşi. 

Ştiind că era zadarnic să se opună dorințelor bunicului ei, Clara 
acceptase în silă. 

x x * 

Un clopot îi trezi pe membrii adormiţi ai echipei de arheologi. 

Într-una dintre casele din chirpici, unde se improvizase o 
bucătărie, nişte femei din sat împărțeau cafea şi pâine proaspătă 
cu unt şi marmeladă, pe lângă fructe proaspăt culese. 

Yves Picot detesta să se scoale devreme, dar se trezise de la 
trei dimineaţa pentru că nu putuse să închidă un ochi; în schimb, 
spre disperarea lui, Fabiân şi Albert îşi petrecuseră toată noaptea 
sforăind. 

Nici Marta nu părea foarte bine-dispusă şi mânca în tăcere, 
răspunzând monosilabic atunci când i se adresa cineva. 

Singura care părea fericită era Clara. Picot o privea cu coada 
ochiului, uimit de cât de guralivă era la ceasul acela din zi. 

Nu era încă ora cinci dimineaţa când începură lucrul. Toţi ştiau 
ce aveau de făcut şi fiecare arheolog conducea un grup de 
muncitori cărora le dădea instrucţiuni precise. 

x x * 

Ante Plaskic rămăsese în tabără, în casa din chirpici, unde, în 
afară de echipamentul informatic instalat, dispunea şi de o odaie 
cu un pat de campanie în care să doarmă. Fusese un noroc că îi 


lăsaseră acel spaţiu doar pentru el. Observa aversiunea latentă a 
echipei faţă de el, dar hotărâse să nu ia în seamă semnele de 
antipatie. Era acolo ca să pună mâna pe nişte tăblițe şi ca să-l 
ucidă pe cel care ar încerca să-l împiedice; în plus, încetase de 
multă vreme să mai simtă nevoia de a fi acceptat. Putea trăi fără 
ceilalţi. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi ucis unul după altul pe toţi 
membrii misiunii. 

Se miră să-l vadă intrând în încăpere pe Ayed Sahadi, fiindcă 
ar fi trebuit să fie cu restul muncitorilor în zona săpăturilor. 

— Bună ziua. 

— Bună ziua. 

— Aveţi nevoie de ceva, e totul în ordine? îl întrebă Ayed. 

— Pentru moment, totul e bine, sper să funcţioneze sculele 
astea. Aşa ar trebui, pentru că sunt cele mai bune care există. 

— Bine, dacă aveţi vreo problemă ca ieri, căutaţi-mă, iar dacă 
nu mă găsiţi, întrebaţi de Haydar Annasir; el poate suna la 
Bagdad ca să ceară să ni se trimită orice aţi avea nevoie. 

— Aşa voi face. Oricum, peste puţin timp, o să merg să arunc o 
privire acolo unde se lucrează; aici, deocamdată, nu sunt multe 
de făcut. 

— Mergeţi când doriţi. 

Ayed Sahadi ieşi din casă, gândindu-se la informatician. Era 
ceva în el, pe faţa lui de copil, în ochelarii de intelectual, care îl 
ducea cu gândul la un impostor, dar îşi spuse în sinea lui că nu 
putea începe să vadă fantome doar pentru că observase golul, 
conştient sau inconştient, pe care îl lăsau ceilalţi în jurul acestuia. 
Nici lui nu-i plăcea croatul ăsta, care cu siguranţă o fi asasinat 
mulţi fraţi musulmani, şi el nici măcar nu era o persoană care să 
respecte religia lui Mahomed, ci dimpotrivă. Dar, chiar şi aşa, îi 
simţea pe bosniaci ca fiind de-ai lui. 

Activitatea era frenetică în jurul craterului şi al edificiului, care 
abia lăsa să se ivească o încăpere unde, în trecut, cineva aliniase 
sute de tăblițe pe rafturi de chirpici. Se hotărî să nu stea cu 
mâlinile-n sân, ci să participe la muncă, şi se aşeză lângă Clara. 

— Spuneţi-mi cu ce vă pot fi de ajutor, i se adresă el. 

Clara nu se gândi de două ori şi îi ceru să ajute la degajarea 
nisipului din perimetrul pe care îl marcaseră. 


21 


Lui Tom Martin îi fusese greu să se hotărască. În mod normal, 
îşi imagina imediat care era omul potrivit pentru fiecare misiune, 
dar, în această situaţie, instinctul lui îi spunea că solicitarea 
falsului domn Burton implica mai multe pericole decât cele 
obişnuite. 

De aceea, îi luă o săptămână până să găsească omul pe care 
avea să-l trimită în lrak să-i ucidă pe toţi membrii familiei 
Tannenberg de care ar fi dat. Pentru că despre asta era vorba: 
mai întâi, trebuia să afle dacă, într-un anume loc din ţara lui 
Saddam, exista un bătrân pe nume Tannenberg, şi apoi să-l 
lichideze pe el şi pe descendenţii lui. Cel care îl angajase fusese 
mai mult decât clar: niciun Tannenberg, indiferent de vârsta pe 
care ar avea-o, nu trebuia să scape cu viaţă. 

Şovăise dacă să trimită sau nu mai mulţi oameni, dar optă 
pentru unul singur; dacă acesta ar avea nevoie de întăriri, le va 
trimite. Ştia că indivizilor care se îndeletnicesc cu asasinatele la 
comandă nu le plăcea să-şi facă treaba în compania nimănui. 
Fiecare îşi avea propriile metode şi idei fixe, erau oameni foarte 
speciali. 

Îşi bătuse mult capul dacă să-i vorbească despre această 
sarcină prietenului său, Paul Dukais, preşedintele agenţiei Planet 
Security. La urma urmei, acesta îi ceruse ajutorul ca să-şi 
camufleze un om într-o misiune arheologică la care participa 
numita Clara Tannenberg, căreia trebuia să i se ia nişte tăblițe, în 
cazul în care ar fi apărut, şi să fie ucisă, dacă ar fi fost nevoie. 
Până la urmă, hotărâse să nu-i spună nimic lui Paul. Era sigur că 
tânărul croat pe care i-l recomandase lui Dukais avea să îşi facă 
treaba, iar omul său trebuia să şi-o facă pe a lui. El pleca însă cu 
un avantaj: acela de a şti că familia Tannenberg îi supărase pe 
mulţi dintre cei care aveau destui bani de cheltuit în încercarea 
de a o lichida. 

Lion Doyle intră în biroul lui Tom Martin şi aşteptă în picioare 
să fie invitat să ia loc. 


— la loc, Lion. Ce mai faci? 

— Bine, tocmai m-am întors din concediu. 

— Mai bine, aşa vei fi odihnit pentru misiunea pe care vreau să 
ţi-o încredinţez. 

Timp de o oră, cei doi bărbaţi trecură în revistă toate 
informaţiile de care dispuneau. Inclusiv cea despre misteriosul 
domn Burton, pe care Tom Martin îl fotografiase înainte de a ieşi 
din clădirea în care se afla Global Group. 

— N-am găsit nimic despre el. Cu siguranţă că nu e britanic, 
deşi engleza lui e perfectă, dar prietenii din Scotland Yard n-au în 
bazele lor de date niciun bărbat care să-i semene. Nici la Interpol 
n-am găsit nimic. 

— Deci este un cetăţean anonim care-şi plăteşte impozitele şi 
care n-are de ce să figureze în arhivele nici unei poliţii, comentă 
Doyle. 

— Da, dar cetăţenii oneşti nu comandă asasinate; în plus, ba 
vorbea la persoana întâi, ba spunea „noi”: comanda e din partea 
mai multor indivizi, nu numai a lui. 

— După câte văd, familia Tannenberg nu e foarte simpatizată. 
Au duşmani, se îndeletnicesc cu o afacere periculoasă. Contractul 
trebuie să fie al cuiva căruia i s-a jucat un renghi, care a fost 
înşelat. 

— Da, cu siguranţă că aşa este, dar am impresia că îmi scapă 
ceva. 

— Cât, Martin? 

— Cât ce? 

— Cât îmi oferi pentru contractul ăsta? Nu ştii dacă trebuie să 
ucid un Tannenberg sau patru, dacă, în afară de femeia aia şi de 
acel bătrân invizibil mai sunt şi alţi Tannenberg, inclusiv copii. 
Nu-mi place să omor copii. 

— Un milion de euro. Asta e ceea ce vei încasa. Un milion de 
euro curaţi de impozite. 

— Vreau jumătate înainte de a începe. 

— Nu ştiu dacă va fi cu putinţă. Clientul n-a achitat încă în 
totalitate. 

— Atunci, spune-i că vreau jumătate de milion. Simplu ca bună 
ziua. 

— De acord. 

— Ştii deja cum trebuie să-mi plăteşti. Dacă în trei zile am 


banii, plec în Irak. 

— Ai nevoie de o acoperire. 

— Da. Ce-mi poţi oferi? 

— Spune-mi ce preferi... 

— Dacă nu te deranjează, o să-mi caut singur acoperirea; în 
cazul în care am nevoie de tine, o să-ţi spun. Am trei zile timp să 
mă gândesc, o să te sun. 

După ce ieşi de la Global Group, Lion Doyle se îndreptă spre 
parcarea unde îşi lăsase maşina, o maşină monovolum de 
familie, de culoare gri. Se învârti prin Londra din pură obişnuinţă, 
ca să verifice dacă îl urmărea cineva; o luă apoi pe autostrada 
spre Ţara Galilor, unde se stabilise în sfârşit. 

Cumpărase o veche fermă, o reamenajase şi se căsătorise cu o 
profesoară de filologie de la Universitatea din Cardiff. O femeie 
splendidă, care rămăsese nemăritată până la patruzeci şi cinci de 
ani pentru că se dedicase în exclusivitate mediului academic 
până când devenise profesor titular. 

Marian avea părul castaniu-deschis, ochii verzi, era înaltă şi 
mai degrabă plinuţă. Se îndrăgostise de el de cum îl cunoscuse. 
Brunet, cu ochi căprui, bine făcut, Lion Doyle era un bărbat care-i 
inspira încredere şi siguranţă. 

Lion îi povestise că fusese în armată, dar că se săturase să nu 
aibă un cămin al lui şi că devenise consilier de securitate, afacere 
cu care prosperase şi câştigase nişte bani, îndeajuns cât să 
cumpere ferma, să o reamenajeze şi să o transforme în căminul 
său. 

Era prea târziu ca să-şi mai poată face planuri de a avea copii, 
dar amândoi fuseseră de acord că era suficient să se aibă unul 
pe celălalt şi să împartă clipele plăcute până la bătrâneţe. 

Dacă Marian ar fi ştiut că soţul ei avea un cont secret în insula 
Man şi că dispunea de suficienţi bani cât să nu mai fie nevoit să 
muncească tot restul vieţii şi cât să-şi poată satisface destule 
capricii, nu i-ar fi venit să creadă. Era convinsă că între ei nu 
existau secrete şi că, deşi se bucurau de o situaţie materială 
solidă, nu puteau cheltui chiar fără măsură. 

De aceea, Marian se mulțumea cu o femeie care să vină la 
fermă doar de trei ori pe săptămână ca să se ocupe de curăţenie 
şi ca un grădinar să dea o mână de ajutor, din când în când, în 
grădina de care lui Lion îi plăcea să se îngrijească personal când 


era acasă. 

Soţul ei pleca des şi lipsea săptămâni întregi, dar asta era 
munca lui, şi Marian accepta fără să crâcnească. Ştia că uneori 
uita să o sune şi că, atunci când ea forma numărul de telefon 
mobil al lui Lion, îi răspundea robotul. Dar el, atent, se întorcea 
întotdeauna cu vreun cadou: o geantă, nişte cercei, o eșarfă, mici 
daruri care dovedeau că se gândise la ea. Marian n-avea nici cea 
mai mică îndoială că Lion avea să se întoarcă întotdeauna acasă. 

x kx X 

La ora opt şi jumătate dimineaţă, Hans Hausser obişnuia să fie 
în biroul lui de la universitate. Îi plăcea să se bucure de câteva 
clipe de linişte înainte de venirea studenţilor, şi profita de aceste 
clipe ca să intre pe adresa de e-mail pe care i-o dăduse lui Tom 
Martin ca să corespondeze cu el. Era o adresă pe numele 
domnului Burton, înregistrată la Hong Kong. 

Tom Martin fusese laconic în e-mailul său: „Luaţi legătura cu 
mine”. 

Hausser o sună pe fiica sa, Berta, ca să-i spună să nu-l aştepte 
cu masa de prânz, şi nici cu cea de seară; trebuia să plece din 
Bonn, motiv pentru care se putea să nu se întoarcă până a doua 
zi. 

Berta se nelinişti. În ultima vreme, o descumpăneau lucrurile 
pe care le făcea tatăl ei. 

Profesorul părăsi campusul şi luă un autobuz care-l duse în 
centrul oraşului. De acolo, schimbă autobuzul ca să meargă la 
gară, unde cumpără un bilet pentru Berlin. 

La prima oră a după-amiezii, ajunse la destinaţie. Când ieşi din 
gară, căută alt autobuz care să-l ducă în centrul oraşului. 

Berlinul era un furnicar de oameni care umblau de colo până 
colo, într-un ritm accelerat. Toţi păreau că se grăbesc şi nimeni 
nu privea pe nimeni. Ar fi fost într-adevăr dificil să atragi atenţia 
în acea grădină zoologică urbană. 

Profesorul Hausser căută un magazin cu articole de telefonie 
mobilă şi cumpără un aparat şi o cartelă. Magazinul era plin de 
lume, şi vânzătoarea nu mai făcea faţă; se ocupa de clienţi, 
aproape fără să-i privească. 

Având telefonul în buzunar, o porni pe una dintre arterele 
principale ale oraşului. Se opri într-un colţ şi sună la numărul 
personal al lui Tom Martin. 


Martin însuşi răspunse la telefon. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi! Bine, mă bucur că m-aţi sunat. 
Voiam doar să vă spun că am găsit persoana potrivită, dar cere 
un avans. 

— Cât? 

— Jumătate din jumătate. 

— Înţeleg... Şi dacă nu? 

— Nu acceptă comanda. E o treabă dificilă, delicată, de 
artizan. De fapt, dumneavoastră ştiţi că e foarte complicată 
comanda pe care aţi făcut-o... 

— Când îi vrea? 

— Cel mai târziu peste trei zile. 

— De acord. 

Hans Hausser închise telefonul. Vorbiseră un minut şi 
jumătate. Căută un alt magazin şi cumpără încă un mobil. 

Pasul următor era să vorbească imediat cu prietenii lui. Căută 
un internet cafe şi plăti pentru o oră. Nu va avea nevoie de atâta, 
dar, chiar şi aşa, prefera să nu se simtă presat de timp. 

Mai întâi, îi trimise un e-mail lui Carlo, apoi lui Mercedes şi, în 
continuare, lui Bruno. Le trimitea celor trei numărul de telefon al 
mobilului recent cumpărat, folosindu-se de codul pe care îl 
inventaseră; în plus, îi anunţa că avea să stea în faţa 
computerului încă o jumătate de oră, dacă voiau să ia legătura 
cu domnul Burton, sau poate că îi va suna el la ultimele numere 
de telefon pe care le schimbaseră între ei. 

Era dificil să i se răspundă imediat, dar aşteptă pentru orice 
eventualitate. Bruno fu cel care îi trimise un e-mail, la care el 
răspunse rapid. 

leşi apoi din internet cafe şi opri un taxi, căruia îi ceru să-l ducă 
la aeroport. O sună pe Mercedes pe mobil de la un telefon public. 

Conversaţia nu dură niciun minut. Când închiseră, Mercedes îi 
spuse secretarei sale că pleacă acasă. leşi din birou şi se 
îndreptă spre Ramblas în căutarea unui internet cafe. Când îl 
găsi, căută un computer aşezat într-un colţ discret şi intră de- 
acolo în contul pe care îl utiliza doar ca să converseze cu prietenii 
ei. În afara mesajului trimis de Hans, Bruno îi transmitea că el era 
la curent, la fel şi Carlo, pe care profesorul tocmai îl sunase. 

În continuare, Mercedes căută o cabină telefonică de unde îşi 
rezervă un bilet de avion la Paris pentru a doua zi, la prima oră a 


dimineţii. 

În acel moment, la Roma, Carlo Cipriani tocmai rezerva un bilet 
pentru un avion care pleca în aceeaşi noapte spre capitala 
Franţei. Bruno Muller şi Mercedes nu putea sosi decât a doua zi. 

x x * 

Hans Hausser avea o slăbiciune pentru Paris. Taximetristul îi 
distrăgea atenția cu vorbăria lui, la care răspundea monosilabic, 
asta ca să nu pară prost crescut, în vreme ce-şi lăsa privirea să 
rătăcească pe malul Senei. 

In aeroportul din Berlin, avusese timp să-şi cumpere o geantă 
de mână, pe lângă o cămaşă, lenjerie intimă şi câteva ustensile 
pentru toaleta zilnică. Recepţionerul de la hotelul Du Louvre nu 
găsi totuşi nimic ciudat la acel venerabil domn cu păr cărunt care 
rezervase o cameră prin telefon, iar acum se prezenta la hotel. 
Nu se miră nici de faptul că domnul avea să plece la o oră după 
ce sosise. 

O luă pe jos spre Piaţa Operei şi se opri într-o cafenea. Ceru un 
pahar de vin şi o tartină. Îi era foame, nu avusese timp să 
mănânce nimic toată ziua. 

O jumătate de oră mai târziu, un alt domn de aceeaşi vârstă cu 
el îi făcu un semn, în vreme ce intra în cafenea. Hans se ridică în 
picioare, şi cei doi bărbaţi se îmbrăţişară. 

— Mă bucur să te văd, Carlo. 

— Şi eu. Ce aventură! Nici nu ştii ce a trebuit să inventez ca fiii 
mei să mă lase în pace. Acasă, am dat instrucţiuni să nu li se 
spună că plec într-o călătorie. Am senzaţia că am şters-o fără 
permisiune, de parcă aş fi un adolescent. 

— La fel mi s-a întâmplat şi mie. Am sunat-o pe Berta şi s-a 
isterizat, a trebuit să mă cert cu ea şi să-i spun că sunt destul de 
măricel ca să mă lase în pace. Dar ştiu că i-am pricinuit o 
supărare, şi asta mă întristează. N-ai vrea să luăm cina? Sunt 
mort de foame. 

— Ba da. Ştiu un bistrou în apropiere unde mâncarea nu e 
deloc rea. 

Hans Hausser îi explică prietenului său prin viu grai ceea ce îi 
povestise prin e-mail: scurta lui conversaţie cu Tom Martin şi cum 
acesta îi ceru imediat o jumătate de milion de euro. Îi dăduse trei 
sute de mii în ziua când semnaseră contractul, iar costul 
operaţiunii urma să fie de două milioane; dacă îi dădeau acum o 


jumătate de milion, ar fi ca şi cum i-ar plăti aproape jumătate în 
avans. 

— li vom plăti, n-avem încotro. Suntem nevoiţi să avem 
încredere în el. Luca mi-a spus că în branşă este considerat cât 
se poate de cinstit şi, dat fiind genul de afaceri cu care se 
ocupă... În sfârşit, presupun că n-o să ne tragă pe sfoară. Am 
adus banii cu mine, Mercedes şi Bruno vor aduce şi ei. Toţi am 
făcut aşa cum am convenit, am scos treptat sume de bani din 
bancă şi i-am ţinut în casă în cazul în care ar trebui să facem o 
plată urgentă ca acum. 

După ce luară cina, cei doi prieteni se despărţiră. Carlo 
rezervase o cameră într-un hotel nu departe de cel al lui Hans, 
hotelul D'Horse. 

La ora zece dimineaţa, în cafeneaua De La Paix nu era prea 
multă lume. Parisul se trezise sub un cer întunecat, cu o ploaie 
fină care impregna totul şi făcea ca traficul să fie şi mai dificil. 

Lui Mercedes îi era frig. La Barcelona, vremea era însorită, iar 
ea purta un taior uşor care nu o proteja nici de umezeală, nici de 
ploaie. Bruno Muller, mai prevăzător, era îmbrăcat într-un 
pardesiu. 

Cei patru prieteni savurau câte o ceaşcă de cafea. 

— La două pleacă avionul meu spre Londra, spuse Hans 
Hausser. Când ajung acasă, o să vă sun. 

— Nu, nu putem aştepta până mâine, îl întrerupse Mercedes. 
Eu aş muri de nerăbdare. Vrem să ştim că totul a mers bine. Te 
rog, sună-ne înainte. 

— O să fac ce pot, Mercedes, dar nu vreau să mor de grija că 
trebuie să vă sun. Nu mai sunt un copil, şi nici reflexele mele nu 
mai sunt foarte bune, destul am grijă să-i derutez pe oamenii lui 
Tom Martin, care sunt sigur că vor încerca să mă urmărească 
pentru a afla cine este misteriosul domn Burton, adică eu. 

— Hans are dreptate, spuse Bruno, va trebui să avem răbdare. 

— Şi să ne rugăm, conchise Carlo. 

— Să se roage ăla care ştie! fu răspunsul contrariat al lui 
Mercedes. 

Hans Hausser ieşi din cafenea cu o pungă de la Galeriile 
Lafayette în care pusese, sub un pulover, plicurile pe care i le 
înmânaseră prietenii lui: în total, o jumătate de milion de euro, 
pe care să i-i dea lui Tom Martin. 


După Hans, plecă şi Mercedes, care insistă să nu o conducă 
nimeni. Opri un taxi şi ceru să fie dusă direct la aeroport. Carlo şi 
Bruno hotărâră să ia masa de prânz împreună, înainte de a pleca 
şi ei din Paris. 

x kx * 

La Londra, ploua şi mai tare decât la Paris. Hans Hausser se 
felicită pentru ideea de a fi cumpărat un impermeabil în 
aeroportul Charles de Gaulle. Se gândi că, având bani în buzunar, 
putea merge oriunde fără să-şi facă griji pentru bagaje. 

Era obosit, simţea stresul din ultimele douăzeci şi patru de ore, 
dar, cu puţin noroc, putea fi acasă a doua zi în zori. 

O sunase pe Berta, iar fiica sa îl implorase să-i spună unde se 
afla. Parcă nu fusese el atunci când îi spusese că, dacă se mai 
amesteca în viaţa lui, nu mai puteau locui sub acelaşi acoperiş. 
Berta îşi înăbuşise un hohot de plâns înainte de a închide. 

Un taxi îl lăsă la trei străzi de sediul companiei Global Group. 
Merse pe jos cu un pas uşor, atât cât îi permiteau picioarele lui 
obosite. 

Tom Martin se miră când fu anunţat de la recepţie că domnul 
Burton aştepta să fie primit. 

— Mă uimiţi, îi spuse preşedintele lui Global Group în vreme ce 
îi strângea mâna. 

— De ce? întrebă sec falsul domn Burton. 

— Nu-mi închipuiam că vă veţi prezenta aşa, fără să anunţaţi. 
Puteaţi face un transfer... 

— Aşa e mai comod pentru toată lumea. Pregătiţi-mi o chitanţă 
cum că aţi primit o jumătate de milion de euro, şi treaba e 
terminată. Când va pleca omul dumneavoastră spre Irak? 

— De îndată ce va încasa banii. 

— V-am avansat trei sute de mii de euro... 

— Bineînţeles, dar profesionistul care va executa comanda 
dumneavoastră voia să se asigure de o sumă substanţială în 
avans. Îşi pune viaţa în joc, pur şi simplu. 

— N-o fi pentru prima dată. 

— Nu, nu este. Dar această misiune e ceva mai specială, dat 
fiind că nu ştie câte persoane va trebui să elimine, nici ce vârstă 
au şi de ce condiţie sunt acele persoane. Pe deasupra, acum, 
oricine intră în Irak este scris pe listă, şi nu doar de poliţia lui 
Saddam. Americanii sunt cu ochii în patru, ca şi foştii mei colegi 


de la MI5”. 

— Aşadar, aţi lucrat pentru MI5. 

— Nu ştiaţi? Credeam că ştiţi totul despre mine. 

— Nu mă interesează trecutul dumneavoastră, ci prezentul, 
serviciile pe care le oferiţi acum. 

— Intr-adevăr, am lucrat pentru Maiestatea Sa, dar, într-o bună 
zi, şefii au hotărât că trebuie să-i pensioneze pe cei care au 
participat la jocul Războiului Rece. Eram depăşiţi, duşmanul era 
altul, au spus ei. Şi, într-adevăr, s-au pornit să fabrice un nou 
duşman: arabii, şi asta doar pentru că se tem de chinezi. Arabii 
sunt săraci, chiar dacă guvernanţii lor sunt bogaţi graţie 
petrolului, dar marea masă trăieşte într-o extremă sărăcie, în 
regimuri dictatoriale, şi sunt uşor de manipulat ca să iasă la 
suprafaţă frustrarea acumulată. 

— Vă rog, scutiţi-mă de discursuri! 

— Bine, aşa o să fac. 

Tom Martin pregăti o chitanţă de mână pentru o jumătate de 
milion de euro, pe care o semnă şi căreia îi aplică ştampila 
companiei Global Group. Apoi i-o înmână falsului domn Burton. 

— Când o să-mi daţi veşti? întrebă profesorul Hausser. 

— Când le voi avea. Mâine, omul meu va primi banii, poimâine 
va porni la drum. Trebuie să găsească o acoperire ca să se 
prezinte în Irak şi, odată ajuns acolo, să dea peste familia aceea 
pe care vreţi s-o eliminaţi. Aveţi răbdare, chestiile astea nu se fac 
de pe o zi pe alta. 

— Bine, notaţi acest număr de telefon. Este un mobil. Când o 
să ştiţi ceva, sunaţi-mă. 

— Internetul e mai sigur. 

— Nu cred. Data viitoare, să mă sunaţi. 

— De acord. Sunteţi o persoană specială, domnule Burton... 

— Presupun că toţi clienţii dumneavoastră sunt la fel. 

— Bineînţeles, domnule Burton. Asta nu e numele real, nu-i 
aşa? 

— Domnule Martin, pentru dumneavoastră ar trebui să fie de 
ajuns că eu sunt domnul Burton, nu credeţi? Ofer două milioane 
de euro ca lucrurile să fie astfel. In plus, detest curioşii. 


+ Departamentul 5 din Military Intelligence, Serviciul Secret de Contraspionaj 
al armatei britanice, având responsabilităţi pe teritoriului naţional, spre 
deosebire de MI6, care acţionează în străinătate, (n.tr.) 


— În meseria mea, secretele le administrez eu, domnule 
Burton, şi, pentru mine, să vă cunosc identitatea nu e o 
chestiune măruntă. Dumneavoastră v-aţi prezentat în biroul meu 
ca să-mi daţi o comandă, să spunem, delicată. Dumneavoastră 
aţi bătut la uşa mea, nu eu la a dumneavoastră. 

— In meseria aceasta, domnule Martin, discreţia e vitală. Mă 
surprinde curiozitatea dumneavoastră, vă spun sincer, şi chiar mi 
se pare o dovadă de neprofesionalism. Nu irosiţi timpul 
angajaţilor punându-i să mă urmărească. Respectaţi acordul la 
care am ajuns, de aceea vă plătesc. Şi acum, dacă mă scuzati, 
trebuie să plec. 

— Dumneavoastră comandaţi, domnule Burton. 

Hans Hausser îi strânse mâna lui Tom Martin şi ieşi din birou, 
convins fiind că acesta va pune din nou pe cineva să-l 
urmărească. De data asta însă, nu mai funcţiona trucul cu 
hotelul, şi ştia că avea să fie şi mai dificil să-i evite pe oamenii 
companiei Global Group. 

Ajuns în stradă, o porni pe jos până când văzu un taxi căruia îi 
făcu semn să oprească şi îi ceru să-l ducă la spitalul central. Era 
uluit el însuşi de ceea ce făcea. De fapt, împrumuta toate ideile 
ca să-şi deruteze urmăritorii din numeroasele lui lecturi de 
thrillere, de care era mare amator. Măcar de n-ar da greş de data 
asta... Uneori, se simţea un pic ridicol comportându-se aşa şi se 
temea să nu întâlnească vreun cunoscut care să-i dea de gol 
identitatea de reputat profesor de fizică cuantică. 

Taxiul îl lăsă la intrarea principală în spital. Intră în imensul hol 
şi se îndreptă spre lifturi. Nu ştia dacă îl urmărise cineva sau nu. 
Aşa că urcă în primul lift care se opri la acel nivel. Nu apăsă pe 
niciun buton. Ascensorul mergea întruna, şi oamenii urcau şi 
coborau, în vreme ce el scruta cine ar putea fi urmăritorul. Cobori 
la penultimul etaj, împreună cu două femei cu înfăţişare 
bolnăvicioasă, un bătrân condus de o femeie într-un scaun cu 
rotile şi un tânăr cu aspect neîngrijit. 

„Oricare dintre ei ar putea fi un angajat al companiei Global 
Group”, îşi spuse el. Toţi începură să meargă, în afară de el. 
Niciunul nu întoarse ochii să-l privească, şi Hausser intră în 
celălalt ascensor. Nici de data aceasta nu apăsă pe vreun buton 
şi repetă manevra coborând la etajul trei şi aşteptând următorul 
lift. Trecu aşa o oră. In sfârşit, se hotărî să încerce să iasă din 


spital fără să fie văzut; aşteptă să se golească ascensorul cu care 
mergea şi apăsă butonul pentru subsol. Odată ajuns aici, căută 
tăbliţa care indica Urgenţele şi, cu un pas hotărât, o luă pe un 
culoar unde o altă tăbliță spunea clar că trecerea oricărei 
persoane străine era interzisă. Nu intră nimeni după el şi merse 
mai departe până într-un salon unde se aflau mai multe paturi cu 
bolnavi care tocmai fuseseră aduşi cu ambulanţele serviciului de 
urgenţe. Observă în spate o uşă pe unde se intra cu tărgile şi se 
îndreptă numaidecât către locul acela. 

— Ce faceţi aici? 

Medicul care îi vorbea îl privea încruntat, şi Hans Hausser se 
sperie. Se simţea ca un copil prins făcând o năzbâtie. 

— În această zonă, rudele pacienţilor nu pot intra; ieşiţi şi 
aşteptaţi afară, ca toată lumea, să vi se dea informaţii despre 
ruda dumneavoastră. 

Hans Hausser se albise la faţă din cauza unui puseu de 
tahicardie. 

— Dar ce-i cu dumneavoastră? îl întrebă medicul, văzând că 
omul se simte rău. 

— Un prieten m-a adus la spital, nu mă simt bine, nu pot 
respira, mă doare braţul drept, am tahicardie şi sunt în trecere 
prin Londra... reuşi să spună Hans Hausser, punându-şi toată 
nădejdea în Dumnezeu să-i ierte minciuna. 

— Poftiţi în salonul acela, îl îndemnă medicul. 

Trei minute mai târziu, i se făcea electrocardiograma; îi luară şi 
sânge şi îi mai făcură şi o radiografie a toracelui. II lăsară apoi pe 
un pat, în salonul de urgenţă, ca să-l ţină sub observaţie. 

Era ora şapte dimineaţa când medicii de la Urgenţă hotărâră 
că bărbatul acela nu avea nicio afecţiune cardiacă, episodul 
tahicardiei fiind probabil rezultatul unei indispoziţii trecătoare. 

El se plânse că nu se simţea bine, astfel că personalul 
spitalului hotărî să-l transporte la aeroport într-o ambulanţă, pe 
care, fireşte, avea să o plătească din propriul buzunar. Nu voiau 
să rişte ca pe traseu să i se întâmple ceva, şi apoi familia să le 
facă o reclamaţie. 

Hans Hausser plăti în numerar onorariul calculat pentru o 
noapte de spitalizare şi fu urcat în ambulanţă într-un scaun cu 
rotile. În timpul traseului, rezervă un bilet de avion spre Berlin 
pentru zborul de la ora nouă. Infirmiera îi spuse să anunţe că 


soseşte cu ambulanţa, într-un scaun cu rotile. 

Când ajunse la aeroport, infirmiera îl însoţi până la ghişeul de 
îmbarcare, unde menţionă că domnul Hausser poate călători, dar 
că echipajul trebuie să fie cu ochii în patru, în cazul în care ar 
avea o criză. O însoţitoare de bord împinse scaunul cu rotile până 
într-un salon unde aproape că nu aşteptă deloc, fiind condus 
direct la avion, fără să mai treacă pe la niciun control. 

La Berlin, ploua cu găleata. Cu greu reuşi să convingă o 
amabilă însoţitoare de bord că nu mai are nevoie de scaunul cu 
rotile şi că va lua un taxi spre gară. Avu noroc, pentru că, atunci 
când sosi, mai erau doar cinci minute până să se închidă uşile 
trenului care mergea la Bonn. 

O sună pe Berta din tren, anunţând-o că avea să fie acasă la 
mijlocul după-amiezii. Îl sună şi pe Bruno, ca să-i spună că era 
bine. El urma să le comunice lui Carlo şi lui Mercedes. Se simţea 
epuizat şi ridicol. 

Berta nu îşi putu ascunde îngrijorarea pe care o simţi atunci 
când, peste câteva ore, îl văzu pe tatăl ei intrând în casă. Hans 
Hausser nu arăta prea bine, avea înfăţişarea unui bătrân bolnav, 
aşa că, în ciuda protestelor acestuia, chemă medicul, un vechi 
prieten, care sosi imediat şi care nu găsi nimic în neregulă, cu 
toate insistenţele Bertei că tatăl ei nu se simţea bine. 

În cele din urmă, îl lăsară singur, şi Hausser se bucură în sfârşit 
de lucrul de care avea într-adevăr nevoie: un duş şi un somn 
liniştit în patul lui. 

x kx * 

Paul Dukais reciti raportul pe care Ante Plaskic făcuse să-i 
parvină. Alegerea croatului fusese un succes, avea să îi 
mulţumească lui Tom Martin că i-l recomandase. 

Pe mai multe pagini cu scris citeţ şi într-o engleză mai mult 
decât acceptabilă, Ante Plaskic făcea o relatare amănunţită a 
felului cum  decurgeau lucrările misiunii arheologice şi a 
dificultăţilor cărora trebuia să le facă faţă: 


Nu am încredere în Ayed Sahadi, iar el nu are 
încredere în mine. 

Sahadi este şef de echipă, asupra lui cade 
responsabilitatea bunului mers al săpăturilor, tratează 
cu muncitorii şi el este cel care stabileşte turele de 
lucru. 


După părerea mea, Ayed Sahadi este mai mult decât 
şef de echipă; poate fi spion sau poliţist. Misiunea lui mi 
se pare evidentă: să o protejeze pe Clara Tannenberg. 

Se străduieşte să nu o piardă din ochi. Sunt trei sau 
patru bărbaţi care îi stau tot timpul în preajmă, în afară 
de garda ei personală. E greu să te apropii de ea, fără 
să intri în vizorul vreunuia dintre aceşti oameni. 

Cu toate acestea, ei îi place să scape de sub privirea 
gărzilor ei de corp şi, în vreo două ocazii, a fost un 
adevărat şoc, pentru că ea dispăruse, de ambele dăţi, 
în zori; prima dată, ca să meargă să se scalde în Eufrat 
cu profesoara Gómez. In altă zi, a organizat în secret o 
escapadă cu mai multe femei care fac parte din 
expediţie. Nimeni nu a aflat, nici măcar Picot. 

Cu o altă ocazie, a hotărât să-şi petreacă noaptea 
lângă ruine, unde şi-a luat o pătură ca să doarmă sub 
cerul liber. 

Va fi imposibil să-i pot deruta pe oamenii care o 
păzesc. Doi dintre ei dorm pe pământ la câţiva metri de 
casa în care locuieşte ea. 

Există un fel de administrator, un anume Haydar 
Annasir, cel care îi plăteşte pe oameni şi căruia Ayed 
Sahadi îi cere orice are nevoie profesorul Picot. Omul 
acesta a avut o confruntare cu ea: a ameninţat-o că îl 
va suna pe bunicul ei şi chiar a făcut-o. De atunci, ea nu 
încetează să-l privească pe acesta cu ranchiună, căci, în 
afară de un mic contingent de soldaţi, a mai sosit de la 
Bagdad un grup de oameni înarmaţi care au înconjurat 
tabăra. 

Picot a cerut mai mulţi oameni, iar Ayed Sahadi şi 
Haydar Annasir au reuşit să angajeze încă o sută de 
muncitori. Ritmul de lucru este insuportabil, abia te poţi 
odihni, doar câteva ore pe noapte, iar tensiunea începe 
să apară în rândul echipei. Doi dintre profesorii care îl 
însoțesc pe Picot s-au înfruntat cu acesta pentru 
chestiuni referitoare la metoda de lucru, studenţii se 
plâng că sunt exploataţi, iar muncitorii cad răpuşi de 
oboseală, cu mâinile jupuite. 

Dar nici profesorului Picot, nici Clarei Tannenberg nu 


pare să le pese de oboseala muncitorilor, şi nici de cea 
a propriei echipe. 

Picot se bizuie pe un arheolog care joacă rolul de 
paratrăsnet, Fabiân Tudela, singurul în stare să calmeze 
spiritele, atunci când pare că totul va exploda. Dar e 
inevitabil să explodeze; muncim peste paisprezece ore 
pe zi. 

Se vorbeşte că ar fi găsit un templu, iar ceea cea 
scos la lumină bomba aceea americană este unul dintre 
nivelurile de sus, unde se spune că era amenajată o 
bibliotecă, de unde şi marea cantitate de tăblițe găsite. 
S-au degajat deja trei săli şi au fost recuperate peste 
două mii de tăblițe, care erau aliniate în nişte nişe. 

Studenţii, sub supravegherea a patru profesori, 
clasifică tăbliţele, asta după ce au procedat la curăţarea 
lor. După cât se pare, tăbliţele conţin în special socoteli 
ale administraţiei palatului, deşi în sala pe care o 
degajează acum s-au găsit resturi de tăblițe în care se 
menţionează detaliat lucruri despre minerale şi 
animale. 

Sălile descoperite până acum măsoară 5,30 pe 3,60 
metri, dar se spune că vom găsi şi spaţii mai mari. 

S-au găsit tăblițe cu numele scribilor în partea 
superioară, probabil că aşa era obiceiul; se pare că 
există câteva ale acelui Şamas cu un catalog al florilor 
din ţinut. Dar, pentru moment, nu s-a descoperit nici 
urmă de tăblițe cu poeme epice, nici cu fapte istorice, 
ceea ce o face pe Clara Tannenberg să fie din ce în ce 
mai nervoasă, iar pe Picot, să fie şi mai prost dispus şi 
să se plângă că îşi pierde timpul. 

Acum câteva zile, a avut loc o reuniune a întregii 
echipe, pentru evaluarea descoperirilor. Expunerea lui 
Picot a fost pesimistă, dar Fabiân Tudela, profesoara 
Gómez şi alţi arheologi au spus că se află în faţa unora 
dintre cele mai importante situri arheologice ale 
secolului, dat fiind că despre acest palat nu exista nicio 
referinţă, iar opinia generală este că are o relevanţă 
specială, pentru că se află în apropiere de anticul Ur. Se 
pare că proporţiile palatului nu sunt foarte mari, dar 


suficiente cât să adăpostească o bibliotecă importantă 
care, după cum se vorbeşte, este cea pe care am găsit- 
o, dat fiind că ne aflăm la nivelurile superioare. 

Profesoara Gómez îşi doreşte ca săpăturile să se 
extindă dincolo de ceea ce cred ei că ar fi perimetrul 
templului, ca să localizeze zidurile şi casele. Au discutat 
mai mult de trei ore asupra oportunității de a o face sau 
nu şi, până la urmă, s-a impus opinia Martei Gómez, 
pentru că Fabiân Tudela şi Clara Tannenberg însăşi au 
sprijinit-o. De aceea, au angajat mai mulţi muncitori şi 
caută încă şi mai mulţi. 

Nu e uşor în aceste momente să găseşti oameni, 
fiindcă ţara e în stare de alertă, dar sărăcia e atât de 
mare, iar familia Tannenberg, atât de influentă, încât se 
pare că peste câteva zile va veni un grup de oameni din 
alte părţi ale ţării ca să participe la săpături. 

Funcţia mea este aceea de a trece pe suport 
electronic toate descoperirile, pe care ei le fotografiază 
din poziţii diferite, pe lângă descrierea amănunţită a 
conţinutului acestora. 

Ca să o fac, dispun de ajutorul a trei studenţi. 

La Comunicaţii vin toţi arheologii ca să vadă cum le 
sistematizăm munca şi să dea instrucţiuni, dar cea care 
şi-a asumat controlul asupra noastră este profesoara 
Gomez, o femeie bănuitoare şi meticuloasă, cu 
adevărat insuportabilă. 

Ginerele şefului satului, omul de legătură pe care mi 
l-aţi dat ca să vă trimit rapoartele, este unul dintre 
şoferii care fac naveta cu satele învecinate în căutare 
de alimente, şi se pare că se bucură de încrederea lui 
Ayed Sahadi, în cazul în care acest om ar avea 
încredere în cineva şi dacă aici a avea încredere în 
cineva n-ar fi un act de curaj. 

Dacă vor reuşi să găsească tăbliţele pe care le caută, 
nu va fi uşor să pun mâna pe ele şi, cu atât mai puţin, 
să plec de aici. Cu bani îi poţi cumpăra pe oameni, dar 
mă tem că aici mereu există cineva dispus să 
depăşească chiar şi cea mai bună ofertă pe care aş 
putea-o face, astfel că nu m-aş mira dacă aş fi trădat, 


cu excepţia cazului în care omul meu de legătură ar fi 
înştiinţat de cineva că nimeni nu poate egala oferta 
mea pentru a mă ajuta să plec de aici... 


22 


Smith deschise uşa biroului, însoţit de Ralph Barry şi de Robert 
Brown. 

— Domnule... 

— Ah, sunteţi deja aici. Poftiţi înăuntru! 

Odată închisă uşa şi având fiecare câte un pahar cu whisky în 
mână, Dukais le predă o fotocopie a raportului. 

— Vreau originalul, îi ceru Robert Brown. 

— Fireşte, e al tău, tu plăteşti. În plus, individul are talent de 
povestitor. Este pentru prima dată când mă distrează să citesc 
un raport. 

— Ei bine? întrebă Brown. 

— Ei bine, ce? 

— Cum stau lucrurile? Se pare că n-au găsit nimic. Hai, că 
blestemata aia de Biblie de Lut n-o să apară, dar au salvat mai 
multe grămezi de tăblițe, a căror valoare o cunoaşteţi. 

— Nu-l bănuieşte nimeni? 

— Un anume Ayed Sahadi, şeful de echipă. Croatul crede că e 
ceva mai mult decât şef de echipă. O fi un om al lui Tannenberg, 
responsabil cu protecţia nepoatei lui. 

— Tannenberg o fi pus oameni peste tot, insistă Ralph Barry. 

— Da, aşa e, admise Dukais, dar ăsta, după cât se pare, e mai 
special. Yassir ne va confirma. 

— Am nimerit-o cu Yassir, afirmă Robert Brown. 

— Alfred l-a jignit atât de tare, încât Yassir simte că a scăpat 
de angajamentul faţă de el. 

— Să nu te laşi păcălit de Alfred; el ştie că Yassir îl va trăda, şi 
cu siguranţă că-l supraveghează. Alfred e mai isteţ decât Yassir 
şi decât tine, zise Brown cu obrăznicie. 

— Nu mai spune! răspunse nervos Dukais. 

— Doar n-o să vă certaţi... interveni Ralph Barry. 

— Yassir are cel puţin o duzină de oameni infiltraţi în echipa 
arheologică, în afară de omul de legătură directă al croatului, 
continuă Dukais, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă acest 


Ayed Sahadi este mai mult decât pare, o va afla. 
x kx X 

Când Robert Brown ieşi din biroul lui Dukais, îi ceru şoferului 
să-l ducă acasă la George Wagner. Trebuia să-i predea personal 
raportul croatului şi să aştepte eventualele instrucţiuni. Nu ştia 
niciodată la ce să se aştepte din partea mentorului său; era rece 
ca gheaţa, dar mânia i se oglindea în ochii de culoarea oţelului. 
Şi, când se întâmpla asta, Robert Brown tremura. 


23 


Gian Maria nu putea ascunde simptomele depresiei. Se simţea 
absolut incapabil. Motivul călătoriei sale în Irak devenea neclar, 
de fapt pierduse frâiele propriei vieţi, iar acum nici nu mai ştia 
pentru ce se afla acolo. 

Aproape că nu mai apuca să se odihnească. Luigi Baretti 
hotărâse să facă în aşa fel încât să-i iasă pe nas venirea la 
Bagdad, aşa că ziua lui de lucru începea la şase şi nu se termina 
niciodată înainte de nouă sau zece noaptea. 

Ajungea epuizat acasă la Faysal şi la Nur, nemaiavând chef să 
le acorde atenţie nici gemenelor, nici micuţului Hadi. 

In mod normal, lua cina singur. Nur îi lăsa o tavă cu mâncare, 
pe care el o înfuleca aşezat la masa din bucătărie. Apoi se 
trântea pe pat, sleit de puteri. 

In dimineaţa aceea, superiorul lui, părintele Pio, îl sunase de la 
Roma. Când avea de gând să se întoarcă? Depăşise criza 
spirituală? 

Nu ştia răspunsul la aceste două întrebări; simţea doar că se 
aruncase cu capul înainte, ştiind că acest lucru nu putea să îl 
conducă nicăieri. 

In zadar încercase să o întâlnească pe Clara Tannenberg, şi 
asta, după ce se prezentase în diverse ocazii la Ministerul 
Culturii, cerând să fie primit de Ahmed Husseini. Funcţionarii îl 
întrebau dacă domnul Husseini îl aştepta, iar, când el spunea că 
nu, îl invitau să plece sau să le dezvăluie motivul vizitei, pentru a 
i-l transmite directorului Departamentului de săpături. 

Încercă, de asemenea, să-l sune, dar o secretară foarte bine- 
crescută insista ca el să-i spună ce anume dorea de la domnul 
Husseini, care era foarte ocupat şi nu-l putea primi. 

Gian Maria o avea pe conştiinţă pe Clara Tannenberg, şi în 
fiecare zi căuta prin ziare vreo referire la acest nume. Nu îl găsi 
menţionat pe nicăieri. 

Timpul trecuse repede, foarte repede. Se apropia Crăciunul şi 
nu mai putea găsi scuze; ştia că are o cheie ca să ajungă la 


Ahmed Husseini şi că această cheie era Yves Picot. Nu dorise să 
folosească numele arheologului ca să nu-l compromită, dar nu 
mai avea nimic de făcut decât să cedeze în faţa evidenţei: 
Ahmed Husseini nu îl primea dacă nu intervenea cineva, şi, în 
cazul lui, acest cineva nu putea fi decât Yves Picot. 

— Azi plec mai devreme, Alia, o anunţă el pe secretara 
Oficiului de Ajutorare a Copiilor. 

— Ai o întâlnire? Cu cine? îl întrebă curioasă tânăra. 

Hotări să-i spună adevărul, măcar o parte de adevăr. 

— N-am nicio întâlnire. De fapt, vreau să mă văd cu nişte 
prieteni. 

— Ai prieteni în Irak? 

— Mă rog, nu sunt chiar prieteni, e vorba despre un grup de 
arheologi pe care i-am cunoscut la venire, m-au adus de la 
Amman. Ştiu că sunt la Ur făcând săpături şi aş vrea să aflu cum 
merge treaba. O să încerc să dau de ei. 

— Şi cum o să faci? 

— Mi-au spus că, dacă doresc să intru în legătură cu ei, să-l 
sun pe un anume Ahmed Husseini, cred că este directorul 
Departamentului de săpături. 

— Măi, să fie, cu ce oameni ai de-a face! 

— Eu? 

— Da, Ahmed Husseini este un om foarte important, un 
răsfăţat al regimului. Tatăl lui a fost ambasador, iar el e însurat 
cu o femeie foarte bogată, o irakiană pe jumătate egipteancă, pe 
jumătate nemţoaică. Familia tipei e cam misterioasă, dar are 
mulţi bani. 

— Dar eu nu-l cunosc pe acel Husseini; prietenii mei mi-au 
spus că de la el voi afla cum să iau legătura cu ei. Şi asta este 
ceea ce vreau să fac. 

— Ai grijă, Gian Maria, acel Husseini... 

— Fii serioasă, nu vreau decât să-l întreb cum să ajung la nişte 
arheologi! 

— Treaba ta, dar ai grijă, sunt oameni de proastă calitate, 
spuse Alia coborând glasul. Nu duc lipsă de nimic şi trăiesc 
punându-ne nouă, celorlalţi, piciorul pe grumaz. Dacă americanii 
invadează Irakul, o să vezi tu că neruşinaţii ăia o să se salveze. 
Singurul lucru care ar justifica venirea puşcaşilor marini ar fi să 
ne elibereze de toată oroarea asta. Eşti de puţin timp aici şi încă 


nu ţi-ai dat seama că Saddam e diavolul în persoană şi că a făcut 
din Irak un infern. 

— Ştiu cât suferiţi, crezi că nu văd şi singur? Dar toate astea se 
vor termina, sunt sigur. Hai să nu ne indispunem şi, dacă te 
întreabă, spune-i lui Luigi că o să mă întorc după ce mănânc. 

Alia îşi muşcă buza şi apoi îl atinse uşor pe umăr. 

— Ştii, am impresia că suferi, şi încă mult; se vede cu ochiul 
liber. Nu ştiu de ce, şi nici ce te face să suferi, dar, dacă ai nevoie 
de ajutor... 

— Dar ce prostii vorbeşti! Sunt doar obosit. Luigi nu mă lasă să 
stau o clipă, cum nu te lasă nici pe tine. 

— E adevărat, pe tine te exploatează. În orice caz, am impresia 
că nu te simţi bine cu noi. 

— Nici vorbă, serios! Acum, lasă-mă să-l sun pe Ahmed 
Husseini ăla care nu ţi-e deloc simpatic... 

La fel ca în alte ocazii, secretara îi spuse că domnul Husseini e 
ocupat şi numai la numele de Yves Picot observă o schimbare în 
tonul vocii când îi ceru să aştepte. 

După un minut, Ahmed Husseini era la telefon. 

— Cine sunteţi? 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez; să vă explic, îl cunosc pe domnul 
Picot, şi el mi-a spus să vă sun pe dumneavoastră ca să iau 
legătura cu el şi... 

Husseini i-o reteză scurt. Gian Maria îşi dădu seama că vorbea 
fără noimă şi că avea să facă o foarte proastă impresie acestui 
puternic funcţionar al regimului. 

Răspunse la întrebările puse de Ahmed Husseini, şi, când 
acesta păru satisfăcut, îl invită la el în birou în aceeaşi după- 
amiază. 

— Dacă sunteţi dispus să vă alăturaţi lor, acesta e momentul. 
Lipseşte mâna de lucru, aşa că dumneavoastră le veţi fi de mare 
folos prin cunoştinţele pe care le aveţi. 

În realitate, Gian Maria n-avea nicio intenţie să se întâlnească 
cu Picot şi, cu atât mai puţin, să pornească într-o călătorie spre 
sud ca să ajungă în acel necunoscut Safran. Singurul lucru pe 
care îl dorea era cel pe care ar fi trebuit să-l facă în ziua sosirii 
sale la Bagdad: să-l întrebe pe acest om de soţia lui, Clara 
Tannenberg, şi să-i explice că era de o importanţă vitală să stea 
de vorbă cu ea. Pentru că doar ei avea să îi spună de ce se afla 


acolo. Venise să o salveze, dar nu-i putea explica de ce, nici de 
cine, fără să trădeze toate acele idei în care credea şi pe care se 
angajase să le păstreze tot restul vieţii. 

Ahmed Husseini nu părea zbirul de temut al regimului pe care 
i-l descrisese Alia. In plus, îi atrase atenţia faptul că nu purta 
mustață, atât de mult pe placul irakienilor. Părea mai degrabă un 
cadru de conducere al unei companii multinaționale, decât 
funcţionar în serviciul lui Saddam Hussein. 

li oferi un ceai şi îl întrebă ce făcea la Bagdad, cum i se părea 
tara şi îi recomandă să viziteze câteva muzee. 

— Aşadar, vreţi să vă întâlniți cu profesorul Picot... 

— Mă rog, nu tocmai... 

— Atunci, ce doriţi? întrebă Ahmed Husseini. 

— AŞ vrea să ştiu cum să stabilesc legătura cu ei; ştiu că 
mergeau aproape de Ur... 

— Într-adevăr, sunt la Safran. 

Gian Maria îşi muşcă buza. Trebuia să-l întrebe de Clara 
Tannenberg şi nu ştia cum avea să reacționeze acest bărbat, în 
aparenţă blajin, dacă un necunoscut întreba de soţia lui. 

— Dar dumneavoastră şi soţia dumneavoastră sunteţi tot 
arheologi, nu-i aşa? 

— Da, într-adevăr. Aţi auzit vorbindu-se despre soţia mea? 
întrebă uimit Ahmed. 

— Da, am auzit. 

— Presupun că Picot vă va fi explicat că misiunea de la Safran 
se datorează în parte strădaniei personale a soţiei mele. Dată 
fiind situaţia din ţara noastră, nu e uşor să dispui de resurse 
pentru săpături. Dar ea iubeşte arheologia mai presus de orice şi 
este o cercetătoare a trecutului ţării noastre, astfel că a reuşit să- 
| convingă pe domnul Picot să vină să ne ajute să dezgropăm 
ceea ce para fi resturile unui templu sau ale unui palat, încă nu 
ştim în mod cert. 

Uşa biroului se deschise şi intră Karim, asistentul său, etalând 
un zâmbet până la urechi. 

— Ahmed, e totul gata pentru transportul la Safran. L-am sunat 
pe Ayed Sahadi să-i spun de plecarea camionului. N-am putut 
vorbi cu el, dar am avut noroc, pentru că am vorbit cu Clara... 

Ahmed Husseini ridică mâna într-un gest prin care ordona ca 
asistentul său, Karim, să tacă, în vreme ce lui Gian Maria îi apăru 


un licăr în privire. Tocmai o găsise pe Clara Tannenberg. De fapt, 
i-o spusese şi Ahmed Husseini, dar o confirma omuleţul care 
intrase. Acum, că ştia unde este, trebuia să meargă la Safran. Se 
simţi ca un prost că nu luase în consideraţie posibilitatea ca 
doamna Clara Tannenberg să participe şi ea la expediţia lui Picot. 
Îşi aminti că, atunci când reuşise să intre la Congresul de 
Arheologie de la Roma ca să o caute pe Clara Tannenberg, 
funcţionara care îl primise îl întrebase ironic dacă nu cumva era 
interesat să facă parte din expediţia pe care dorea s-o organizeze 
irakiana. De altfel, ziarele făcuseră publică declaraţia Clarei 
Tannenberg, susţinând că existau nişte tăblițe pe care ea le 
numea Biblia de Lut... Astfel că, dacă Yves Picot se afla acolo, 
scopul era să găsească acele tăblițe împreună cu soţia lui 
Husseini, iar el nu fusese în stare să facă legătura. _ 

Karim ieşi din birou fără să rostească un cuvânt. Il întrerupsese 
pe şeful lui, şi acesta îi aruncase o privire foarte neprietenoasă. 

— Soţia dumneavoastră este la Safran... bineînţeles... 

— Da, fireşte, răspunse Ahmed Husseini, descumpănit. 

— Sigur că da, e logic, fu singurul răspuns care-i trecu prin 
minte lui Gian Maria. 

— În sfârşit, spuneţi-mi, cu ce vă pot ajuta? întrebă Ahmed 
stânjenit. 

— Păi, să vă explic: eu voiam să vorbesc cu profesorul Yves 
Picot şi să văd dacă l-aş putea deranja să merg pentru două luni 
la Safran. N-am la dispoziţie mai mult timp, am venit în Irak ca să 
dau o mână de ajutor, colaborez cu Organizaţia de Ajutorare a 
Copiilor... Dar nu pot rămâne prea mult timp, aşa că, dacă pe 
profesorul Picot nu-l deranjează, aş vrea să merg să dau şi acolo 
o mână de ajutor, chiar dacă pentru puţin timp... 

Ahmed Husseini îl găsea ciudat pe omul acela. Nu ştia de ce, 
dar avea impresia că acesta cam improviza. Se gândea să ceară 
să fie cercetat înainte de a-i înlesni călătoria la Safran. 

— Voi vorbi cu profesorul Picot şi, dacă e de acord, în ceea ce 
mă priveşte, n-am nimic împotrivă să vă ajut să ajungeţi la 
Safran. Ştiţi că suntem în stare de alertă şi, din nefericire, din 
motive de siguranţă, nimeni nu poate merge oriunde doreşte fără 
autorizaţie. 

— Vă înţeleg, dar vă va lua mult timp organizarea călătoriei? 

— Nu vă faceţi griji, o să vă anunţ... Secretara mea vă va lua 


numărul de telefon şi adresa ca să vă putem găsi. 

— Voi merge la Safran... reuşi să spună Gian Maria temându-se 
de reacţia lui Ahmed. 

— Va trebui să aşteptaţi să vă sun eu. 

Tonul lui Ahmed Husseini conţinea un strop de ameninţare. | se 
părea că tânărul acela avea în el ceva patetic şi inocent, dar, la 
vârsta lui, nu mai avea încredere în nimeni. 

Când Gian Maria ieşi din minister, era ud de sudoare. Ştia că 
acum nu mai exista cale de întoarcere, că trebuia să fie pregătit 
pentru orice s-ar putea întâmpla. Ahmed Husseini avea să afle 
mai multe despre el. Observase că purtarea lui amabilă era, de 
fapt, o chestie bine gândită. Alia avea dreptate: Ahmed Husseini 
era un om al regimului şi putea face în aşa fel încât el să fie 
arestat sau expulzat din Irak. 

x kx * 

Ahmed Husseini nu pierdu timpul şi, de îndată ce Gian Maria 
ieşi din biroul lui, îl chemă pe Karim. 

— Vreau să-i ceri Colonelului să-l cerceteze pe omul ăsta. E 
prieten cu profesorul Picot şi vrea să meargă la Safran. Dacă 
Picot e de acord, va merge, dar înainte vreau să ştiu ceva mai 
multe despre el. 

Peste douăzeci şi patru de ore, Karim îi înmână şefului său 
două pagini cu rezultatul investigaţiei Colonelului şi, pe al treilea 
rând, descoperi de ce acest Gian Maria era ceva mai mult decât 
părea. Hotări să-l sune pe Picot. 

XXX 

Yves Picot râse când Ahmed Husseini îi explică la telefon 
povestea preotului. 

— Dar de ce te miri că e preot? îi spuse el lui Husseini. Pe mine 
nu mă deranjează că mi-l trimiţi, suntem depăşiţi de treburi, şi un 
specialist în akkadiană şi în ebraica patriarhală ne-ar prinde cum 
nu se poate mai bine. In cazul în care copoii tăi au isprăvit să-l 
cerceteze, suie-l într-un elicopter şi trimite-ni-l. 

— O să văd, mai am încă de făcut câteva investigaţii, nu sunt 
sigur de cum ar trebui să procedez în acest caz. 

— Lasă-l să vină. Gian Maria este în Irak ca să vă ajute. N-are 
de ce să spună peste tot că e preot, dar nici n-a ascuns-o. Nimeni 
nu l-a întrebat. 

— Crezi că Vaticanul e interesat de Biblia de Lut? întrebă 


Ahmed. 

— Vaticanul? Fă-mi plăcerea şi nu te lua după cai verzi pe 
pereţi! Vaticanul n-o să trimită un preot să ne spioneze. Picot nu 
se putea opri din râs. Nu fi paranoic, eşti un tip inteligent! Chiar 
te miră faptul că există oameni cumsecade care vor să aline 
suferinţa celorlalţi? 

— Dar de ce n-a spus că e preot? 

— Nici n-a ascuns-o. E scris în paşaportul lui, iar aici suntem în 
Irak, unde voi spionaţi pe toată lumea. Câţi spioni mi-ai băgat pe 
gât printre muncitori? întrebă Picot, fără să se oprească din râs. 

— Ar trebui să fii mai prudent, îl sfătui Ahmed, temându-se de 
consecinţele pe care le-ar putea avea conversaţia, care, cu 
siguranţă, era înregistrată de Muhabarat“. 

— Ştii tu ceva. Aşteaptă, să ţi-o dau pe Clara. 

— Din partea mea, n-am nimic împotrivă să vină, îl asigura 
Clara, puţin mai târziu, pe soţul ei. Care e problema că e preot? 
Sunt înconjurată de creştini. Ce crezi că sunt cei care au venit? 
Şi, după câte ştiu eu, şi în ţara noastră există preoţi... 

XXX 

— O să ne lipseşti... 

Nur părea sinceră când spunea că regretă plecarea lui Gian 
Maria. Cu două zile în urmă, îi anunţase că pleacă la Safran, unde 
urma să petreacă o vreme cu nişte prieteni care se aflau acolo 
făcând săpături. 

Faysal făcu o grimasă când află şi nu-i ascunse faptul că i se 
părea o frivolitate revoltătoare ca niște străini să facă săpături în 
căutarea unor comori în ţara lui, câtă vreme oamenii mureau din 
lipsa hranei şi a medicamentelor. Reproşul îl duru pe Gian Maria, 
care nu reuşi să găsească niciun argument în apărarea sa, ca să 
evite dezamăgirea ce se oglindea în ochii lui Faysal. 

Gian Maria termină de împăturit ultima cămaşă, închise 
valijoara neagră şi se pregăti să-şi ia rămas-bun de la Nur şi de la 
Faysal. Gemenele erau în camera de zi aşteptând ca mama lor să 
le ducă la şcoală după ce îl lăsa pe Hadi acasă la bunica lui din 
partea tatălui. 

Nu îi fu uşor să se despartă de ei. Ajunsese să aprecieze în 
mod sincer această familie care făcea faţă zilnic, cu o 


48 Serviciile secrete irakiene, corespondentul Securităţii româneşti din 


perioada regimului comunist (n.tr.) 


nemaipomenită demnitate, dificultăţilor traiului într-o ţară 
sărăcită, aflată sub un regim dictatorial. 

Nu luau parte, cel puţin după câte ştia el, la nicio mişcare anti- 
Saddam, dar ostilitatea lor faţă de dictator era vădită, cel puţin în 
conversațiile pe care le aveau cu prietenii care le treceau pragul 
casei. 

li explicaseră că ştiau de oameni care dispăruseră din 
căminele lor, de la locurile lor de muncă. Atunci când se întâmpla 
aşa ceva, însemna că primiseră vizita Muhabaratului sau a 
vreunui alt serviciu secret al lui Saddam. Existau familii ruinate 
pentru că, în încercarea lor de a şti de soarta fiilor, a soţilor, a 
taţilor, a unchilor lor, cineva le spunea că ar cunoaşte un poliţist, 
iar acesta îi convingea că pentru o sumă de bani ar reuşi să le 
dea veşti şi chiar să le facă mai uşor de suportat şederea în 
închisoarea în care s-ar afla. Aşa că îşi vindeau tot ce aveau şi îi 
dădeau bani poliţistului corupt, care, bineînţeles, nu făcea nimic. 

Il urau pe Saddam, dar mulţi n-aveau încredere nici în Statele 
Unite. lrakienii nu înțelegeau de ce armata Statelor Unite şi a 
aliaţilor lor n-a intrat în Bagdad în timpul războiului din Golf. 
Păreau că se complac în politica de embargo de pe urma căreia 
suferea doar poporul irakian, pentru că în palatele lui Saddam nu 
lipsea nimic. 

Cu Nur şi cu Faysal trăise realitatea ţării, foametea, frica, 
deznădejdea acesteia. 

Avea să-i fie dor atât de ei, cât şi de Alia, dar absolut deloc de 
Luigi Baretti. Reprezentantul Oficiului de Ajutorare a Copiilor îi 
părea un om depăşit de împrejurări şi incapabil să le dea, în afară 
de alimente şi medicamente, şi puţină afecţiune celor care 
veneau să-i ceară ajutorul. 

Ahmed Husseini îl aştepta în poarta casei lui Faysal ca să-l 
ducă la aerodrom, de unde urmau să plece amândoi la Safran. 

Gian Maria îi prezentă lui Ahmed pe prietenii lui, iar aceştia îl 
salutară cu răceală. Nu voiau să ştie nimic despre cineva care 
părea să fie prea aproape de Saddam. 

— Mă bucur că veniţi şi dumneavoastră, îi spuse Gian Maria lui 
Ahmed când erau deja în elicopter. 

— Vreau să văd cum merg lucrurile pe acolo. 

Huruitul elicelor făcea imposibilă orice conversaţie, şi cei doi 
bărbaţi se cufundară în propriile gânduri. 


Ahmed spera să nu fi făcut o greşeală în privinţa preotului, cu 
toate că ajunsese la concluzia că e inofensiv, după ce îl supusese 
unei minuţioase investigaţii. 

x kx * 

Clara nu se putu stăpâni să nu alerge spre Ahmed când acesta 
sări din elicopter. Îi simţise lipsa, mai mult decât i-ar fi plăcut să 
admită. 

Se îmbrăţişară, dar îmbrăţişarea dură doar câteva clipe, fiind 
amândoi conştienţi că nu mai era cale de întoarcere pe drumul 
pornit spre divorţ. 

Fatima îi observa de la o anumită distanţă, rugându-se ca 
Ahmed să se dezică de hotărârea lui de a se despărţi de Clara. 

Yves Picot îi primi cu bucurie. Ahmed îi era simpatic; poate de 
aceea nu făcea nicio încercare să o cucerească pe Clara. Femeia 
îi plăcea mai mult decât era el dispus să recunoască faţă de 
Fabiân, care îl tachina, spunându-i că se vede de la o poştă acest 
lucru. 

Dar, în codul personal al lui Picot, nu încăpea posibilitatea de a 
cocheta cu nevasta unui prieten şi, deşi Ahmed nu-i era prieten, 
îl simpatiza destul cât să nu se bage în căsnicia lor. 

ÎI primi pe Gian Maria bătându-l prieteneşte pe spate. 

— Cum vreţi să vă spunem? Părinte? Frate? 

— Vă rog, spuneţi-mi Gian Maria. 

— Mai bine aşa. Adevărul e că mi-aţi părut cam ciudat, dar nu 
puteam să-mi imaginez că sunteţi preot. Sunteţi foarte tânăr. 

— Nu chiar atât de tânăr. Peste câteva zile împlinesc treizeci şi 
şase de ani. 

— Dar păreţi de douăzeci şi cinci! 

— Întotdeauna am părut mai tânăr decât sunt. 

Gian Maria o privea pe Clara cu coada ochiului, aşteptând 
momentul în care avea să îi fie prezentat. Dar, mai înainte, primi 
o ploaie de reproşuri de la cele trei tinere studente cu care 
călătorise de la Amman. Magda, Marisa şi Lola îi spuseră că erau 
supărate pe el. 

— Şi, mă rog, de ce nu ne-ai spus că eşti preot? îi reproşă 
Magda. 

— Nu m-ati întrebat, se scuză el. 

— Ba da, te-am întrebat şi ne-ai răspuns că eşti licenţiat în 
limbi moarte, îi aminti Marisa. 


— Nu voiai să ne spui, declară Lola. 

— Dar de ce? insista Magda. 

Fabiân se apropie de el împreună cu Marta şi cu alţi membri ai 
echipei. 

— Aţi devenit foarte popular, îi spuse în chip de salut. Sunt 
Fabián Tudela. Veniţi, să vă prezint restului trupei şi o să vă spun 
unde puteţi să vă instalaţi. 

Când în sfârşit îl prezentară Clarei, se înroşi la faţă, ceea ce ei 
îi provocă un hohot de râs. 

— Mi s-a zis deja că vă înroşiţi din nimic, îi spuse Clara. Sunteţi 
dispus să puneţi totul la bătaie muncind? A 

— Bineînţeles, voi face tot ce mi se cere, eu... În sfârşit, sper 
să găsiţi Biblia de Lut. 

— O voi găsi. Ştiu că este aici. 

— Să dea Domnul să aveţi noroc. 

— Pentru dumneavoastră, ca preot, va însemna şi o experienţă 
deosebită. 

— Dacă ar fi adevărat că Patriarhul Avraam a ajuns să explice 
Creaţia... răspunse şovăitor Gian Maria. 

— A făcut-o. Vă asigur că a făcut-o, şi o să găsim acele tăblițe. 

— Avem timp suficient? întrebă el timid. 

— Timp? 

— Da, mă rog... Ştiţi că va fi război, nimeni nu se îndoieşte că 
Statele Unite şi aliaţii lor vă vor ataca. 

— De aceea lucrăm fără odihnă, dar sunt optimistă şi sper ca 
până la urmă să nu se întâmple nimic şi ca totul să rămână în 
stadiul de ameninţare. 

— Mă tem că nu va fi aşa, răspunse Gian Maria cu tristeţe. 

Fabiân îl însoţi până la o căsuţă ridicată în rând cu altele, exact 
la fel. 

— Veţi dormi aici. Este singurul loc unde mai încape un pat de 
campanie, îi explică el, invitându-l să intre la Comunicaţii. 

Ante Plaskic îl primi plictisit. Ar fi preferat să se bucure în 
continuare de relativa independenţă pe care o avusese până în 
acel moment. Dar ştia că nu poate şi că nici nu trebuie să 
protesteze împotriva instalării acelui preot intrus. 

Nici Ayed Sahadi nu părea mai puţin stânjenit de sosirea lui şi 
îi ceruse explicaţii lui Picot pentru angajarea lui Gian Maria. 

— Mă voi strădui să deranjez cât mai puţin posibil, îi spuse 


Gian Maria lui Ante Plaskic. 

— Să sperăm, răspunse Ante fără nicio urmă de simpatie faţă 
de nou-venit. 

Gian Maria nu ştia de ce le trezise atâta antipatie croatului şi 
şefului de echipă, dar hotărî să nu-şi facă griji din această pricină. 
Avea deja destule pe cap în strădania lui de a nu i se întâmpla 
nimic Clarei Tannenberg. Pentru că asta era misiunea lui, scopul 
vizitei lui în Irak: să evite ca femeii aceleia să i se întâmple ceva. 
Nu-i putea spune ce ştia, că cineva avea să încerce s-o ucidă, pe 
ea şi, cine ştie, dacă nu şi pe tatăl şi pe fraţii ei, în cazul în care i- 
ar fi avut. 

Simţea cum îl apasă povara secretului. Nu fusese conştient de 
faptul că, într-o zi, tragedia avea să se întâmple pe neaşteptate. 

Ascultase în confesiune oroarea care poate sălăşlui în inima 
oamenilor şi plânsese simțindu-se neputincios, din pricină că nu 
era în stare să aducă alinare în sufletele zdrobite de durere şi 
dispuse la cele mai crude răzbunări. Suflete care cunoscuseră 
infernul în timpul vieţii şi în care nu mai încăpea nici urmă de 
milă. 

Acum trebuia să-i câştige încrederea Clarei, să afle dacă mai 
avea şi alte rude în afară de Ahmed şi să împiedice ceea ce, în 
forul său lăuntric, ştia că era inevitabil dacă nu intervenea 
Dumnezeu. Va reuşi oare? 

XXX 

Lion Doyle studiase minuţios toate informaţiile puse la 
dispoziţie de Tom Martin şi ajunsese la o concluzie: ca să se 
apropie de Tannenberg, trebuia să o găsească pe nepoata lui, 
Clara, iar aceasta, după cât se părea, era aproape de Tell 
Mukajjar făcând săpături într-o misiune arheologică la care 
participau arheologi proveniţi din jumătate de Europa. 

Ştia de-acum că Alfred Tannenberg era aproape inaccesibil, că 
dispunea de protecţie douăzeci şi patru de ore pe zi, iar locuinţa 
lui, Casa Galbenă din Bagdad, în afară de propriii zbiri, era păzită 
şi de soldaţi ai lui Saddam. 

Şi casa lui Tannenberg de la Cairo dispunea de protecţie 
oficială. Ştia că putea să intre şi să iasă, dar riscul era prea mare, 
şi, după cât îi spusese Tom, bătrânul era cu ochii în patru, se 
aştepta ca unii dintre asociaţii şi prietenii lui să-i joace un renghi, 
aşa că o fi sporit măsurile de siguranţă. Nepoata avea să fie 


biletul de liberă trecere ca să intre în casa lui Tannenberg pe uşa 
principală. De altfel, şi ea trebuia să moară, după cum se 
menţiona în contractul pe care-l semnase. 

Il sună pe Tom Martin anunţându-l că avea să treacă pe la 
Global Group. Urma să se ajute de influenţa acestuia ca să facă 
rost de o legitimaţie, o legitimaţie de presă autentică. 

— Irakul este în prag de război, sunt jurnalişti din aproape 
toată lumea care relatează ce se întâmplă; în consecinţă, cel mai 
bun mod de a trece neobservat este să mă dau drept unul dintre 
aceştia. 

— Eşti nebun! Corespondenţii de război se cunosc între ei, sunt 
întotdeauna aceiaşi la toate conflictele. 

— Nu, nu-i adevărat; şi, în plus, eu mă voi da drept fotograf. Un 
fotograf independent, freelancer. Dar am nevoie de o legitimaţie 
de la vreo revistă, vreun ziar şi, în cazul în care ar fi întrebaţi, să 
susţină că sunt interesaţi de fotografiile mele. Mi-am cumpărat 
deja, la mâna a doua, un echipament profesionist. 

— Lasă-mi vreo două ore, să văd ce pot face. Cred că am 
soluţia. 

— Cu cât o ai mai repede, cu atât plec mai devreme. 

Nu trecuseră două ore când Lion Doyle intra într-o casă cu 
două niveluri dintr-un cartier mărginaş al Londrei, pe poarta 
căreia era lipit un afiş pe care scria: „Photomundi”. 

Directorul agenţiei îl aştepta. Era un bărbat zvelt, scund şi 
care, atunci când vorbea, scotea la iveală nişte dinţi mici şi 
ascuţiţi. 

— Aţi adus o fotografie pentru legitimaţie? 

— Da, oam aici. 

— Bine, daţi-mi-o. Veţi avea acreditarea într-un minut. 

— Vorbiţi-mi despre această agenţie, îi ceru Lion. 

— Facem de toate, de la fotografii de nuntă până la cataloage 
comerciale şi chiar fotografii pentru presă, dacă se iveşte prilejul. 
Dacă o revistă are nevoie de un fotograf pentru o treabă 
concretă, mă sună, îi trimit fotograful, face fotografiile, mă 
plăteşte, şi afacerea e încheiată. Îmi ajut şi patria. Am prieteni ai 
unor prieteni care au nevoie de o acreditare, ca dumneavoastră 
acum, mi-o cer, mi-o plătesc şi nu vreau să ştiu mai mult. 

— Şi dacă fotograful intră în vreun bucluc? 

— E treaba lui. Eu n-am niciunul pe schemă, toţi sunt 


colaboratori pe care îi chem în funcţie de necesităţi. Eu sunt 
subcontractat, aşa că şi eu, la rândul meu, subcontractez. Cineva 
mi-a spus că plecaţi în Irak şi că vreţi să faceţi fotografii pe care 
să le vindeţi vreunui ziar sau vreunei reviste la întoarcere. O să 
vă dau o acreditare în care se spune că sunteţi colaborator al 
agenţiei Photomundi, şi aici se termină răspunderea mea. Dacă 
vă întoarceţi cu fotografii, voi suna la vreo doi prieteni din presă 
ca să văd dacă sunt suficient de bune încât să le cumpere; dacă 
nu le vor, paguba e a dumneavoastră, nu a mea. Dacă intraţi în 
bucluc, eu nu sunt responsabil de nimic. Înţelegeţi? 

— Perfect. 

O jumătate de oră mai târziu, Lion Doyle ieşea de la agenţia 
Photomundi cu acreditarea de fotograf independent. Acum 
trebuia doar să-şi facă bagajele şi să caute un bilet de avion 
pentru Amman. 

x kx * 

Echipa era extenuată, dar erau din nou euforici, pentru că, în 
urmă cu două zile, când grupul pe care-l conducea Marta Gómez 
terminase de curăţat o nouă sală, găsise aproape intacte două 
statui de tauri înaripaţi de o jumătate de metru înălţime şi vreo 
două sute de tăblițe în stare bună. 

Gian Maria nu mai prididea copiind şi traducând conţinutul 
tăbliţelor. Dar Yves Picot şi Clara Tannenberg se arătau nemiloşi 
şi îi îndemnau să muncească fără odihnă şi pe muncitori, şi pe 
arheologi, deopotrivă. 

Clara era întotdeauna amabilă cu el şi venea des să-l ajute în 
munca lui de descifrare a complicatului limbaj al vechilor locuitori 
din Safran, astfel că petreceau destul de multe ore împreună. El 
observa disperarea femeii, ca în după-amiaza aceea, când 
încordarea i se oglindea pe fiecare muşchi al feţei. 

— Ştii, Gian Maria, deşi înaintăm şi templul se dovedeşte a fi o 
comoară arheologică, uneori mă îndoiesc că tăbliţele lui Şamas s- 
ar afla aici. 

— Clara, îndrăzni el să-i spună, şi dacă n-ar exista această 
relatare? Şi dacă Patriarhul Avraam nu i-a povestit niciodată 
ideea lui despre Creaţie? 

— Dar este menţionată pe tăbliţele bunicului meu! Şamas o 
spune foarte clar! 

— Dar Patriarhul putea să se fi răzgândit sau să se fi întâmplat 


ceva, sugeră Gian Maria. 

— De existat, există; ceea ce nu ştiu este unde se află. 
Credeam că le vom găsi aici. Când bomba a făcut craterul care a 
scos la iveală acoperişul templului şi am găsit resturi de tăblițe 
Şi, pe unele dintre ele, numele lui Şamas, am crezut că e un 
miracol, că asta nu s-a petrecut din întâmplare... se lamentă 
Clara. 

Gian Maria se gândi că într-adevăr părea un miracol: după 
atâţia ani, familia Tannenberg găsea din nou tăbliţele acelui scrib 
numit Şamas. El credea că totul se întâmplă cu voia lui 
Dumnezeu, dar, în acest caz, nu ştia ce vrea să spună 
Dumnezeu, cu toate câte se întâmplau. 

— Şi dacă n-ar fi în templu? întrebă Gian Maria. 

— Cum să nu fie în templu? La ce te referi? 

În imenşii ei ochi de culoarea oţelului se aprinse o scânteie ce 
părea a trăda o brumă de speranţă. 

— Hai să vedem: scribii aveau la templu nişte funcţii precise - 
se ocupau de ţinerea socotelilor, de administrarea locului, de 
contractele de vânzare-cumpărare... Am găsit un catalog al florei 
acestui ţinut, o listă cu minerale, în sfârşit, totul e normal. 
Aşadar, poate că acel Şamas n-a păstrat în templu tăbliţele cu 
istoria pe care i-a povestit-o Avraam. Poate că le păstra la el 
acasă sau într-un alt loc. 

Clara rămase tăcută, gândindu-se la ceea ce tocmai îi spusese 
Gian Maria. Poate că avea dreptate, dar nu putea omite faptul că, 
în antica Mesopotamie, scribii treceau pe tăblițe poemele epice, 
iar Creaţia, chiar dacă era în versiunea lui Avraam, tot un poem 
epic era. 

Chiar şi aşa, evaluă această posibilitate care ar presupune să 
înceapă să extindă perimetrul excavaţiei încă şi mai mult decât 
planificaseră; dar ştia că nu dispuneau de timp. Bunicul ei o 
sunase de la Cairo şi, pentru prima dată, îl simţise pesimist. 
Prietenii lui nu lăsaseră nici urmă de îndoială: Irakul va fi atacat, 
şi, de data asta, americanii nu se vor mulţumi doar să-i 
bombardeze; vor intra în ţară. 

Pe deasupra, avea să îi fie aproape imposibil să-l convingă pe 
Picot. El era la fel de disperat ca ea din pricină că nu găseau 
Biblia de Lut, dar sigur ar fi refuzat să înceapă să facă cercetări 
dincolo de cele pe care le planificaseră, pentru că asta ar 


însemna să-i împartă pe muncitori între cele două şantiere, şi 
acest lucru ar fi în detrimentul săpăturilor la templu. Chiar şi aşa, 
se gândea să discute cu Yves. Poate că Gian Maria avea 
dreptate. 

Clara simţi în ceafă privirea lui Ante Plaskic. Nu putea fi a 
altcuiva, pentru că nu era pentru prima dată când îl surprindea 
privind-o pe furiş când intra în Comunicaţii sau se instala alături 
de Gian Maria şi de alţi membri ai echipei ca să curețe tăbliţele 
pe care le aşezau pe nişte scânduri lungi în faţa caselor din 
chirpici care le serveau de refugiu. 

Nici Ayed Sahadi nu o pierdea din ochi, dar, în cazul lui Ayed, 
acest lucru nu o neliniştea. Bunicul ei îi spusese că omul acela 
urma să o protejeze dacă ar fi încercat cineva să-i facă vreun rău. 
De fapt, ea nu se temea de nimeni, se simţea ocrotită. Cunoştea 
groaza irakienilor de a ridica mâna împotriva oricui se bucura de 
simpatia lui Saddam, iar ea şi familia ei se bizuiau pe prietenia 
celui mai apropiat cerc al preşedintelui. N-avea de ce să-şi facă 
griji. 

x kx * 

Era duminică, şi Yves, conştient de starea de extenuare a 
echipei, propusese să se odihnească în după-amiaza aceea. Dar 
Clara şi Gian Maria nu-l luaseră în seamă, şi de aceea se aflau 
împreună, curăţând tăblițe la lumina înserării. Ante stătea 
degeaba, conştient de stânjeneala pe care i-o pricinuia femeii. 

Avea să-i fie uşor s-o ucidă. Trebuia s-o strângă de gât, fără 
alte arme, în afară de propriile mâini. De aceea, cerceta curios 
gâtul Clarei, gândindu-se la momentul în care îi va lua ultima 
suflare. 

N-avea niciun fel de stimă pentru femei, nici pentru ea, nici 
pentru altcineva. Se simţea respins de toţi, şi doar acest preot 
făcea eforturi să fie amabil cu el. Chiar şi lui Picot îi venea greu 
să-i laude munca, pe care el ştia că o face cu pricepere şi în mod 
conştiincios. 

Dar, în afară de Clara, trebuia să-l ucidă şi pe cerberul ei, pe 
Fatima, şiita care o urma prin toată tabăra ca un câine 
credincios; îl scotea din minţi s-o vadă rugându-se de trei ori pe 
zi, cu faţa spre Mecca. Avea să îl ucidă şi pe Ayed Sahadi, căci 
ştia că, dacă nu, putea să ajungă în situaţia care pe care. Nu mai 
avea nicio îndoială că şeful de echipă era ceva mai mult decât 


voia să lase impresia. Militarii de la garnizoana din apropiere luau 
uneori poziţie de drepţi când îl vedeau, dar Ayed le făcea rapid 
un semn să nu-l salute în felul acesta. Frica pe care le-o inspira 
oamenilor era o dovadă a faptului că aceştia ştiau că era ceva 
mai mult decât şef de echipă. Descoperise, de asemenea, că 
măcar şase oameni vorbeau cu Ayed mai mult decât era normal, 
ca şi cum l-ar fi informat despre alte treburi decât cele privind 
săpăturile. 

Dar Ante ştia, de asemenea, că era supravegheat, la rândul 
său, de şeful de echipă, care se arăta neîncrezător în diverse 
feluri, de parcă l-ar avertiza să nu încerce nimic. Amândoi erau 
asasini şi se recunoşteau ca atare. 

x x * 

Alfred Tannenberg ieşi din spital cu paşi hotărâți. Fusese 
internat vreme de o săptămână şi se simțea slăbit, dar voia ca 
nimeni să nu observe lucrul ăsta. Oamenii, asemenea animalelor, 
adulmecă slăbiciunea celorlalţi şi profită de ea ca să atace. 

Convorbirea pe care tocmai o avusese cu medicul său nu îi 
lăsă nicio îndoială: mai avea de trăit cel mult până la primăvară. 

Medicul refuzase să-i dea un pronostic despre câte zile îi mai 
rămâneau de trăit, dar el îl presase până îl făcu să spună că, 
dacă ar apuca luna martie, ar fi un miracol. Astfel că trebuia să 
se folosească în mod adecvat de timpul care îi mai rămăsese ca 
să-i asigure Clarei viitorul. 

Urma să mai stea câteva zile la Cairo ca să pună ordine în 
lucruri, şi apoi avea să plece în lrak. Se gândea să-i facă o 
surpriză nepoatei sale, pentru că voia să se instaleze la Safran, 
lângă ea, până în clipa în care ar fi trebuit să părăsească ţinutul. 
De fapt, aveau să plece împreună, în cazul în care el ar mai fi în 
viaţă în momentul acela. De aceea era important Ahmed. Ştia că, 
după moartea lui, Clara rămânea fără ocrotire şi avea nevoie de 
cineva care să-i fie devotat şi care s-o salveze. Oamenii lui 
primeau bani ca să o protejeze, dar vor înceta să o mai facă după 
ce el nu va mai fi, numai dacă nu cumva un alt bărbat ar lua 
frâiele în mâini. Nu-l interesa că Ahmed şi Clara aveau să 
divorţeze, dar asta trebuia să se întâmple numai după ce plecau 
amândoi din Irak, în cazul în care s-ar adeveri toate previziunile 
şi americanii ar intra în ţară. 

Alfred nu se îndoise niciodată că Ahmed va accepta 


înţelegerea, mai întâi pentru că nu voia să-i aducă vreun 
prejudiciu Clarei şi ştia că a o lăsa în Irak ar însemna moartea lui, 
apoi pentru că a se opune dorințelor sale însemna a-şi semna 
sentinţa de condamnare la moarte, iar, în al treilea rând, sau 
poate în primul rând, pentru că urma să primească o sumă 
substanţială pentru această ultimă treabă făcută pentru 
organizaţie, aşa că avea să îndeplinească tot ce i se ceruse. De 
aceea îi dăduse ordin să rămână la Safran începând cu luna 
februarie. Robert Brown, prin intermediul acelui Mike Fernândez, 
fost colonel al Beretelor Verzi, îi trimisese o informaţie crucială: 
atacul va avea loc în martie. _ 

Cu siguranţă că Mike Fernández îl aştepta deja. II convocase la 
mijlocul dimineţii la locuinţa lui, spre care se îndrepta acum în 
Mercedesul negru care nu ţinea cont de semafoare. 

Fostul colonel al Beretelor Verzi ştia deja ce fel de om este şi 
nu-şi pierdu timpul încercând să-l înşele. Alfred Tannenberg era 
întotdeauna cu mulţi paşi înaintea lui şi a lui Paul Dukais; părea 
să ştie nu numai ce făceau, dar şi ce gândeau. 

In ziua aceea, la amiază, aştepta răbdător în liniştea salonului 
de primire din casa lui Tannenberg, care părea din ce în ce mai 
bine păzită. 

Observase că se instalaseră camere de supraveghere chiar şi 
în copacii de pe stradă, în apropierea casei. Bătrânul părea sigur 
că cineva avea să încerce să-l ucidă dacă îi dădea cel mai mic 
prilej, şi nu era dispus să-l ofere. 

— Ei bine, colonele, ce noutăţi sunt? îl întrebă Tannenberg în 
chip de salut. 

— Ce mai faceţi, domnule? fu răspunsul lui Mike Fernândez. 

— După cum vedeţi. 

— Oamenii sunt deja aici. Am studiat hărţile cu ei şi aş vrea să 
ştiu dacă ne-am putea deplasa ca să recunoască terenul unde va 
trebui să-i aşteptăm pe oamenii dumneavoastră. 

— Nu, acum nu se poate. Vor trebui să se mulţumească doar 
cu studierea hărților. 

— Dar oamenii dumneavoastră se mişcă fără dificultăţi prin 
toată zona. 

— Aşa e, dar nu vreau să atrag atenţia, nu acum. Când va 
începe jocul de artificii, va fi altceva. Succesul operaţiunii stă în 
disciplină, în faptul că dumneavoastră şi oamenii dumneavoastră 


veţi urma indicaţiile alor mei. Dacă o veţi face, veţi pleca de aici 
în viaţă. 

— Domnul Dukais a organizat deja dispozitivul pentru ca 
oamenii şi încărcătura să poată pleca în avioane militare până la 
bazele din Europa. 

— Sper că aţi ţinut seama de recomandările mele şi aţi dat 
dispoziţii ca o parte din încărcătură să facă escală în Spania, şi o 
altă parte, în Portugalia. Sunt două ţări aliate şi prietene ale 
Statelor Unite şi sunt devotate cauzei. 

— Cărei cauze, domnule? vru să ştie fostul membru al 
Beretelor Verzi. 

— Fireşte, a lui Bush şi a prietenilor săi, care sunt şi ai noştri. 
Asta e o mare afacere, prietene. 

— O altă parte din încărcătură va merge direct la Washington. 

— Da, aşa e. 

— Şi dumneavoastră, domnule, unde veţi fi când va începe 
războiul? 

— Asta nu vă priveşte. Eu voi fi acolo unde va trebui să fiu. 
Yassir vă va transmite ordinele mele, nu vom întrerupe nicicând 
legătura, nici măcar atunci când prietenii noştri vor începe 
bombardamentul. 

Mike Fernândez era extrem de curios să ştie dacă Tannenberg 
era loial faţă de ceva sau de cineva şi nu rezistă tentaţiei de a-l 
întreba. 

— Presupun, domnule, că veţi fi îngrijorat ştiind că, de această 
dată, nu numai că vom bombarda, dar vom pătrunde în Irak. 

— Şi de ce ar trebui să fiu îngrijorat? 

— Mă rog, aveţi familia acolo şi mulţi prieteni importanţi în 
preajma lui Saddam... 

— Eu n-am prieteni, colonele, am doar interese. Mi-e indiferent 
cine câştigă sau pierde războiul. Eu voi continua să fac afaceri, 
banul este un cameleon care ia culoarea învingătorului. 

— Dar dumneavoastră trăiţi aici... ştiu că aveţi o casă 
frumoasă la Bagdad... 

— Casa mea este acolo unde mă aflu eu. Şi acum, dacă-mi 
permiteţi, în loc să vă satisfac curiozitatea, aş vrea să lucrez. 
Saddam este prietenul meu, iar Bush, de asemenea; graţie 
amândurora, voi face o mare afacere, şi dumneavoastră, la fel. 
Şi, împreună cu noi, alte câteva sute de persoane... 


— Vor muri şi oameni, vom pierde prieteni... 

— Eu nu voi pierde niciun prieten şi nu e cazul să deveniți 
sentimental; oamenii mor în fiecare zi, doar că în război mor în 
masă, asta e tot. 


24 


Lion Doyle era atent la grupul aflat la celălalt capăt al barului. 
Erau jurnalişti, se vedea de la o poştă. Doi dintre ei erau 
costumaţi în paramilitari: pantaloni verzi de camuflaj, veste kaki, 
bocanci negri înalţi, închişi cu şireturi. 

Îi recunoştea pe jurnalişti de la o poştă, din pricina maniei lor 
de a se îmbrăca în haine militare atunci când erau trimişi să 
informeze despre vreun război. Mulţi nici nu puneau piciorul pe 
front, şi locul unde se aflau cel mai aproape de conflict era barul 
unui hotel de lux, situat uneori la sute de kilometri de pericolul 
real. În momentul acela, Kuwaitul era înţesat de jurnalişti în 
haine de camuflaj, care transmiteau de la piscina hotelului 
informaţii despre tensiunile din zonă. 

Alţii îşi puneau pielea la bătaie, evitând controalele pe care 
autorităţile militare încearcă întotdeauna să le impună, indiferent 
de care parte ar fi. 

Cunoscuse jurnalişti într-adevăr curajoşi, care, după părerea 
lui, aveau îndrăzneala fanaticilor, convinşi că misiunea lor era 
aceea de a informa din inima infernului, pentru ca toţi cetăţenii 
să afle adevărul. Dar care adevăr? 

— la te uită, dar e chiar Lion! 

Auzindu-şi numele, deveni încordat înainte de a se întoarce şi 
de a da ochii cu o femeie pe care o cunoştea. 

— Bună, Miranda. 

— Să nu-mi spui că eşti în vacanţă la Amman. 

— Nu, nu sunt în vacanţă. 

— Eşti în trecere spre... 

— Spre lrak, la fel ca tine. 

— Ultima dată ne-am văzut în Bosnia. 

— Ultima şi prima dată, dacă bine-mi amintesc. 

— Şi mi-ai povestit că eşti şofer de camion pentru un ONG care 
transportă alimente sărmanilor bosniaci, nu-i aşa? 

— Hai, Miranda, nu fi ranchiunoasă! 

— De ce artrebui să fiu? 


— Poate pentru că a trebuit să plec din Sarajevo fără să am 
timp să-mi iau la revedere. 

Miranda izbucni într-un hohot de râs, în vreme ce se apropia de 
el şi se ridica pe vârfuri ca să-i ajungă la bărbie şi să-l sărute pe 
amândoi obrajii. Apoi îi prezentă un alt bărbat, care, de lângă ea, 
privea amuzat scena. 

— El e Daniel, cel mai bun cameraman din lume. Şi el este 
Lion. Lion nu mai ştiu cum. 

Lion nu-şi spuse numele de familie, însă îi strânse mâna lui 
Daniel. Cameramanul, mult mai tânăr decât el, probabil că nu 
avea mai mult de treizeci de ani, purta părul lung strâns cu grijă 
într-o coadă legată cu un elastic. li păru simpatic pentru că nu 
era deghizat în militar, ci, la fel ca Miranda, purta blugi, bocanci, 
un jerseu gros şi un hanorac. 

— Pe cine o să ajuţi? vru să ştie femeia. 

— Pe nimeni, acum îţi fac concurenţă. 

— Nu mai spune! În ce fel? 

— Nu ţi-am spus la Sarajevo, dar lucrez ca fotograf pentru o 
agenţie. 

Miranda îl privi cu neîncredere. Ea îi cunoştea pe toţi 
corespondenţii de război, indiferent din ce ţară erau. Se întâlneau 
în toate conflictele, în regiunea Lagos, la Sarajevo, în Palestina, în 
Cecenia... lar Lion în mod sigur nu era unul dintre aceia. 

— Sunt fotograf, dar nu de presă, îi spuse el, conştient de 
suspiciunea pe care i-o trezise Mirandei. Fac fotografii pentru 
cataloage comerciale şi, mă rog, când n-am de lucru, mai fac 
poze şi ia nunţi. Ştii tu, şedinţe foto ale unor miri care vor să 
păstreze un album despre ziua fericită a nunţii lor. 

— Aşadar... vru să ştie Miranda. 

— Aşadar, nu prea e de lucru, şi uneori trebuie să fac şi alte 
treburi, ca de pildă să conduc camioane sau ce-o fi. Agenţia care 
mă angajează cu contract pentru cataloage are legături şi cu 
presa. Patronul mi-a spus că acum ziarele sunt interesate de Irak 
şi că, dacă aş fi în stare să fac fotografii bune, le-ar putea plasa 
undeva. Aşa că o să-mi încerc norocul. 

— Şi cum se numeşte agenţia? vru să ştie Daniel. 

— Photomundi. 

— A, îi cunosc! afirmă Daniel. Fac contracte la bucată cu 
fotografii, le dau comenzi şi uneori îi lasă baltă, fără să le 


cumpere fotografiile. Sper ca povestea cu lrakul să-ţi iasă bine, 
că, dacă nu, o să te coste bani că ai venit. 

— Mă costă deja, spuse Lion. 

— Bine, dacă te putem ajuta cu ceva... se oferi Daniel. 

— V-aş fi recunoscător, pentru că eu nu sunt jurnalist; mi-ar 
prinde bine să mă îndrumați. Nu-i totuna să fotografiezi o 
conservă de sparanghel pentru un catalog şi un război. 

— Bineînţeles că nu-i totuna, spuse Miranda pe acelaşi ton 
neîncrezător. 

Daniel nu părea atât de suspicios precum colega lui şi îl invită 
pe Lion să se alăture grupului de jurnalişti care se aflau de 
cealaltă parte a barului. 

Lion şovăi o clipă. Nu voia să aibă de-a face cu jurnaliştii mai 
mult decât strictul necesar, dar nici nu putea refuza invitaţia 
cameramanului plin de încredere care o însoțea pe Miranda. Se 
alătură lor, şi fu prezentat unei duzini de corespondenţi de război 
din diferite ţări, care organizau călătoria în Irak. 

Nu îl băgară prea mult în seamă. Nu-l cunoşteau, şi faptul că 
Miranda îl prezentă ca fotograf de cataloage care doreşte să-şi 
încerce norocul în calitate de reporter de presă le trezi tuturor un 
sentiment de dispreţ. Il priveau cu condescendenţă; ei erau 
tăbăciţi pe câmpul de luptă şi, între două whisky-uri, îi povestiră 
că văzuseră moartea cu ochii şi alte grozăvii din care nu-şi vor 
mai reveni niciodată. 

A doua zi, urmau să plece cu mai multe maşini închiriate spre 
Bagdad, şi îl invitară să li se alăture, plătind anticipat partea 
corespunzătoare pentru vehicul. Lion întrebă cât l-ar costa şi, 
după ce se prefăcu a-şi face socotelile, spuse că da, ceea ce-i 
aduse câteva bătăi prietenoase pe umăr. 

De dimineaţă, erau cu toţii somnoroşi în holul hotelului 
Intercontinental. Nu mai păreau aceeaşi trupă veselă din ajun. 
Efectele alcoolului şi lipsa somnului lăsaseră urme serioase. 

Daniel fu primul care îl văzu şi ridică mâna în chip de salut, în 
vreme ce Miranda se strâmba. 

— Ce ai cu prietenul tău? vru să ştie Daniel. 

— Nu e prietenul meu, l-am cunoscut undeva, pe lângă 
Sarajevo, în mijlocul unui schimb de focuri. De fapt, aproape se 
poate spune că mi-a salvat viaţa. 

— Cum aşa? 


— Un grup de paramilitari sârbi ataca un sat, nu departe de 
Sarajevo. În ziua aceea, eram acolo cu mai mulţi colegi de la alte 
televiziuni. Schimbul de focuri ne-a prins la mijloc. Nu ştiu cum s- 
a întâmplat, dar m-am trezit deodată singură pe stradă, ascunsă 
între două maşini şi cu gloanţele şuierând în jurul meu. Era un 
franctiror pe acolo, pe undeva. Deodată, a apărut Lion, nu mă 
întreba de unde şi în ce fel. Ştiu doar că l-am văzut lângă mine, 
m-a obligat să-mi aplec capul şi m-a scos de acolo. Sârbii ar fi 
putut să ne lichideze pe toţi, dar, în ziua aceea, au considerat că 
era mai avantajos pentru ei să apară la televizor, aşa că am 
putut pleca. Lion m-a urcat într-un camion şi m-a dus la Sarajevo. 
Adevărul e că m-a impresionat cum s-a descurcat în situaţia 
aceea. Părea... părea soldat, nu camionagiu. Când m-a pus la 
adăpost, am stabilit să ne vedem mai târziu. A dispărut. Nu l-am 
mai văzut până aseară. 

— Dar nu l-ai uitat. 

— Nu. Nu l-am uitat. 

— lar acum ai sentimente contradictorii, nu ştii ce să crezi şi, 
mai ales, nu ştii dacă vrei să fii aproape de el. Greşesc? 

— Hai, Daniel, parc-ai fi psihanalist! 

— Doar te cunosc bine, răspunse Daniel cu un zâmbet. 

— E adevărat. Am fost nedespărţiţi în ultimii trei ani. Îmi petrec 
mai mult timp cu tine decât la mine acasă. 

— Munca e muncă. Esther se plânge de acelaşi lucru, că stau 
mai mult cu tine decât cu ea, şi, în plus, când ajung acasă, sunt 
epuizat. 

— Ce noroc ai avut cu Esther... 

— Da, e minunată. Alta m-ar fi dat pe uşă afară. 

— Nu ştiu de ce ai vrut să vii, când sunteţi pe punctul de a 
avea un copil. 

— Pentru că suntem jurnalişti şi trebuie să ne aflăm acolo unde 
se petrec lucrurile, iar acum, acel loc este Irakul. Esther înţelege. 
La urma urmei, şi ea e de meserie, deşi face reportaje despre 
familia regală. 

Lion împărţi maşina de teren cu Miranda, cu Daniel şi cu alţi 
doi operatori germani. 

Miranda nu părea binedispusă şi rămase tăcută o bună parte 
din călătorie, fără să participe la conversaţia lui Daniel şi a 
colegilor săi. 


Lion nu se înşela în privinţa Mirandei. Cu tot aspectul ei fragil, 
era o femeie călită nu numai în calitate de corespondent de 
război, ci şi în alte bătălii, în cele ale vieţii. 

Deşi subţire şi mică de statură, căci probabil că nu avea mai 
mult de un metru şaizeci, cu părul negru foarte scurt şi ochii de 
culoarea mierii, Miranda îi părea lui Lion o forţă a naturii. Femeia 
avea caracter, ştia să se impună şi, mai ales, părea a nu se teme 
de nimic. Când o cunoscuse în satul acela de lângă Sarajevo, îl 
mirase faptul că, în ciuda situaţiei, nu devenise isterică. 

Şoseaua spre Bagdad era pe cât de lungă, pe atât de plină de 
praf. Era mai mult trafic decât de obicei, pentru că ONG-urile 
preferau această rută ca să-şi transporte încărcăturile de la 
Amman; se încrucişară cu două convoaie de camioane, în afară 
de autobuzele care mergeau în cele două direcţii. La graniţa 
lordaniei cu lrakul era un autobuz înţesat de irakieni care 
încercau să convingă poliţia de frontieră să-i lase să treacă. Unii 
avură noroc; alţii, după controlul documentelor, fură arestaţi în 
mod brutal. 

jurnaliştii coborâră din maşini să ia imagini ale scenei şi să 
întrebe ce se întâmplă. Nu primiră răspuns, ci doar ameninţări, 
motiv pentru care hotărâră să-şi continue drumul. Voiau să evite 
problemele înainte de a ajunge la destinaţie. 

x kx * 

Hotelul Palestina cunoscuse şi vremuri mai bune. Lui Lion îi fu 
greu să obţină o cameră. N-aveau nimic fără rezervare, îi spuse 
un amabil recepţioner, depăşit de avalanşa de gazetari care se 
înghesuiau în faţa ghişeului cerându-şi cheile de la camere. Lion 
alese să-i dea un bacşiş în stare să-l îmblânzească. 

O sută de dolari îi deschiseră uşa unei camere de la etajul opt. 
Robinetul de la baie picura întruna, jaluzelele nu puteau fi 
coborâte, iar cuvertura de pe pat trebuia dusă la curăţătorie, dar 
măcar avea un acoperiş sub care să se adăpostească. 

Ştia că urma să îi găsească pe jurnalişti la bar, de îndată ce îşi 
vor fi lăsat bagajele în camere. Niciunul nu începea lucrul până a 
doua zi, chiar dacă porniseră deja să-şi caute traducătorii şi 
ghizii. Ministerul Informaţiilor avea un centru de presă care 
punea la dispoziţia corespondenţilor de presă străini interpreţi, 
dar alţii se străduiau să-i caute pe cont propriu, conştienţi de 
faptul că autorităţile le cereau interpreţilor oficiali informaţii 


despre jurnaliştii pe care îi însoțeau. 

— Vei avea nevoie de cineva care să te însoţească, îi spuse 
Daniel când se întâlniră la bar. 

— Nu. N-am bani pentru astfel de cheltuieli; o să încerc să mă 
descurc singur. Am investit destul ca să pot ajunge... se scuză 
Lion. 

— Vei fi obligat. N-o să le placă să aibă un fotograf britanic 
vârându-şi nasul peste tot. 

— O să mă străduiesc să nu dau de bucluc. Să-ţi explic: ideea 
mea este să fac un reportaj foto despre viaţa de zi cu zi la 
Bagdad. Crezi că ziarele ar fi interesate? 

— Depinde de calitatea fotografiilor, de conţinutul lor. Ar trebui 
să cauţi ceva puţin mai special, îl sfătui Daniel. 

— O să mă străduiesc. Mâine, o să plec cu noaptea în cap; 
vreau să fotografiez Bagdadul dis-de-dimineaţă, aşa că astă- 
seară o să mă culc devreme; sunt obosit după drum. 

— la masa cu noi, îl invită Daniel. 

— Nu, pentru că voi după aceea rămâneţi până târziu. Am 
coborât să beau un ceai, şi apoi mă bag în pat. 

Daniel nu mai insistă. Şi el era obosit; înţelegea că Lion avea 
chef să se ducă la culcare. 

Lion dormi neîntors. Nu minţise când îi spusese lui Daniel că 
era obosit. Se trezi în zori şi, după un duş rapid, îşi luă geanta cu 
aparatele de fotografiat şi ieşi în stradă. Trebuia să păstreze 
aparențele, motiv pentru care îşi petrecu o mare parte a 
dimineţii în bazar şi străbătând străzile Bagdadului. Fotografie tot 
ce îi atrase atenţia, dar, mai cu seamă, luă pulsul oraşului. 
Bagdadul se afla sub embargo, şi de aceea ducea lipsă de toate, 
dar, cum se întâmplă de obicei, unora nu le lipsea nimic. 
Magazinele erau goale, însă, dacă ştiai să baţi la anumite uşi, 
puteai obţine chiar şi produse de primă calitate. 

In lunga lui plimbare, nu încetase să se gândească la o 
acoperire ca să se prezinte la Safran. 

Când se întoarse la hotel după-amiază, nu mai găsi niciun 
membru al tribului de corespondenţi. Hotări să se îndrepte spre 
Ministerul Informaţiilor ca să vorbească cu responsabilul cu presa 
şi să-i prezinte intenţia lui de a călători la Safran. 

XXX 


Ca aproape toţi irakienii, Ali Sidqui purta o mustață neagră, 


stufoasă. Era un bărbat corpolent, a cărui burtă trecea aproape 
neobservată din pricina staturii lui înalte şi a ţinutei impunătoare. 
Ca al doilea responsabil al Centrului de Presă, se străduia să 
afişeze cel mai deschis zâmbet al său în faţa jurnaliştilor care 
veneau în fiecare zi, într-un număr tot mai mare, la Bagdad. 

— Cu ce vă putem ajuta? îl întrebă el pe Lion. 

li spuse că era fotograf independent şi îi arătă acreditarea 
agenţiei Photomundi. Ali îi luă toate datele lui Lion şi se interesă 
ce părere îşi făcuse despre Bagdad. După o jumătate de oră de 
conversaţie prietenească, Lion trecu direct la subiect. 

— Vreau să fac un reportaj special. Să vă explic: ştiu că este în 
curs de desfăşurare o importantă excavaţie arheologică aproape 
de Mukajjar, cred că într-un sat numit Safran. Aş dori să merg 
acolo şi să fac un reportaj despre săpături, să prezint lumii cum 
antica Mesopotamie continuă să-şi scoată la lumină secretele. 
Cred că misiunea e alcătuită din oameni de diverse naţionalităţi, 
aşa că va fi interesant de arătat că, în ciuda embargoului, în Irak 
se află nişte personalităţi academice. 

In vreme ce-l asculta pe Lion, Ali Sidqui se gândea că 
reportajul pe care acest fotograf britanic îşi propunea să-l facă 
putea fi o bună propagandă pentru regim. El nu ştia că la Safran 
ar fi vreo misiune arheologică, dar nu îi spuse acest lucru. Il 
ascultă cu interes şi îi promise să-l contacteze la hotelul Palestina 
dacă reuşea să-i obţină de la şefii lui un permis de călătorie la 
Safran. 

Lion ar fi putut opta să ajungă la Safran prin mijloace proprii, 
dar ştia că trebuia să se acomodeze cu noul său rol de fotograf şi 
să procedeze la fel ca şi ceilalţi reprezentanţi ai presei care îşi 
făceau apariţia la Bagdad. 

Îşi petrecu după-amiaza mergând dintr-un loc într-altul şi 
fotografiind ceea ce i se părea interesant. Se întoarse la hotel pe 
când dispărea şi ultima rază de soare. 

Miranda era la recepţie cu Daniel. Tocmai ajunseseră şi ei. 

— la te uită, dispărutul! fu salutul Mirandei. 

— Am muncit toată ziua. Voi? 

— Nici noi n-am stat o clipă. Oamenii ăştia o duc teribil de rău; 
am văzut un spital de-ţi venea să plângi, n-au de nici unele, se 
lamentă Daniel. 

— Da, mi-am dat seama deja de efectele embargoului. M-au 


mirat oamenii, cât de amabili sunt, în ciuda situaţiei în care 
trăiesc. 

— Care e foarte probabil să se înrăutăţească. O să aibă grijă de 
asta Bush şi prietenii lui, afirmă Miranda. 

— Mă rog, dar nici Saddam nu e tocmai un îngeraş, replică 
Lion. 

— Nu, nu este, dar Bush n-o să-l facă praf pentru că ar fi 
îngrijorat din pricina lui Saddam. Ce-l îngrijorează pe el este 
petrolul. 

Tonul vocii Mirandei arăta faptul că era dispusă să se certe, 
dar Lion n-avea niciun interes să polemizeze. li păsa de Bush tot 
atât cât îi păsa şi de Saddam. Era în Irak ca să facă o treabă şi 
pentru ca apoi să se întoarcă la ferma lui liniştită, alături de 
Marian, aşa că nu răspunse, dar Daniel era prea impresionat de 
periplul său prin Bagdad ca să renunţe la conversaţie. 

— lrakienii trebuie să fie cei care să-l înlăture pe Saddam, nu 
noi. 

— Ai dreptate, dar mi se pare dificil să-l poată înlătura. Aici, cel 
care face o mişcare sfârşeşte în închisoare şi, cu puţin noroc, e 
repede ucis. Nu putem pretinde miracole, oamenii îndură pentru 
că e greu să dărâmi un regim de dictatură. Ori primesc ajutor din 
afară, ori rămân cum sunt, răspunse Lion. 

— Uneori, ceea ce primesc din afară e un rahat. Saddam a fost 
copilul de suflet al americanilor, aşa cum a fost Pinochet sau Bin 
Laden. Acum, nu le mai e de folos, şi i-a venit şi lui rândul să fie 
lichidat. Mă rog, n-au decât s-o facă, în ceea ce mă priveşte, n- 
am nimic împotrivă; problema e că, pentru a o face, vor asasina 
mii de oameni nevinovaţi şi vor distruge ţara asta. Când se va 
încheia războiul, Irakul va fi încetat să mai existe, declară 
mânioasă Miranda. 

— Să nu ne certăm. Mi se pare că toţi am avut azi o zi grea. 
Hai mai bine să luăm cina! 

Daniel spuse că e obosit şi că preferă să meargă în cameră, 
dar Miranda acceptă propunea lui Lion. Se îndreptară spre 
restaurant, unde întâlniră alţi jurnalişti. Se aşezară la o masă la 
care erau doi reporteri spanioli, unul irlandez, trei suedezi şi 
patru francezi. Bine măcar că erau în stare să se înţeleagă în 
engleză. 

Fiecare povesti câte ceva din experienţa lui de peste zi, ştiind 


că toţi păstrau anumite informaţii. În ciuda solidarităţii dintre ei, 
exista şi concurenţă. 

După cină, se instalară la bar alături de alţi jurnalişti. „Ce mai 
adunătură!” se gândi Lion, fascinat de conversațiile încrucişate 
ale unora şi ale altora, de extravagantele anecdote pe care şi le 
povesteau şi de personalitatea unora dintre ei. 

— Ai trimis deja vreo fotografie? vru să ştie Miranda. 

— O să le trimit mâine. Sper să am noroc. Dacă se vând 
repede, o să mai rămân; altminteri, va trebui să plec. 

— Te dai bătut foarte repede, răspunse Miranda cu sarcasm. 

— Eu aş spune că sunt realist şi că-mi pot asuma anumite 
riscuri. Apropo, nu te-am întrebat de unde eşti. 

— Ce întrebare! Ce-ţi veni? 

— Păi, nu ştiu de unde eşti. Lucrezi pentru o producătoare 
independentă de televiziune. Vorbeşti o engleză perfectă, dar eu 
aş spune că ai un uşor accent de nu ştiu unde. Te-am auzit 
vorbind în franceză, o stăpâneşti atât de bine, încât, dacă nu te- 
aş fi auzit vorbind englezeşte, aş crede că eşti franţuzoaică, dar 
apoi te-ai luat la harţă într-o discuţie cu tipul de la televiziunea 
mexicană şi, după muştruluiala pe care i-ai tras-o, aproape fără 
să-l laşi să scoată o vorbă, aş zice că stăpâneşti şi spaniola. 

— Adică, eşti curios. 

— Nu, dar există vreun motiv pentru care nu-mi răspunzi? 

— Da, că n-am chef. Să-ţi explic: nu sunt de partea nimănui. 
Urăsc drapelele, imnurile şi tot ceea ce îi separă pe oameni. 

— Dar te vei fi născut undeva... 

— Da, m-am născut undeva, dar nu sunt nici de partea aceea, 
nici de vreo altă parte. Alegerea mea este să fiu apatridă. 

— Ai paşaport de apatridă? întrebă Lion curios. 

— Am un paşaport de ţară comunitară, pentru că, dacă vrei să 
mergi dintr-un loc într-altul şi să nu fii oprit la graniţă, trebuie să 
te prefaci că eşti cineva şi că eşti de undeva. 

— l-auzi, nu mai spune! 

— Ba am să-ţi spun. Tatăl meu s-a născut în Polonia, dar 
părinţii lui erau germani. Mama s-a născut în Anglia, dar tatăl ei 
era grec, iar mama ei spanioloaică. Eu m-am născut în Franţa; 
spune-mi, de unde crezi că sunt eu? 

— Cu ce se ocupau părinţii tăi? 

— Tatăl meu era pictor, mama mea, desenatoare. Nu erau de 


nicăieri şi au trăit peste tot. Urau frontierele. 

— Şi te-au învăţat să le urăşti şi tu. 

— Am învăţat singură să le urăsc, n-a fost nevoie să fiu 
instruită. 

Miranda nu mai discută cu el şi se alătură conversaţiei 
generale. 

Lion reuşi să audă că jurnaliştii spanioli pregăteau o călătorie 
la Basra, în vreme ce suedezii voiau să meargă la Tikrit, locul de 
naştere a lui Saddam Hussein. 

— Şi tu, Lion, rămâi la Bagdad? 

Întrebarea i-o punea un jurnalist francez din grupul cu care se 
întâlnise la Amman. Şovăi câteva clipe înainte de a-i răspunde. 
Hotări să-i spună adevărul. 

— Eu vreau să merg la anticul Ur. 

— Să faci ce? vru să ştie francezul. 

— Mi s-a spus că în apropriere lucrează o expediţie arheologică 
şi poate, dacă fac un reportaj bun despre ceea ce excavează, o 
să reuşesc să-l vând. 

— Şi unde este exact această expediţie? insistă francezul. 

— Ştiu acum la ce expediţie te referi, spuse un jurnalist 
german. E cea a profesorului Picot, nu-i aşa? 

— Cred că da. Adevărul e că nu ştiu prea multe despre această 
expediţie, dar poate fi interesantă, fu răspunsul lui Lion. 

— Cred că au găsit resturile unul palat sau ale unui templu şi 
că ar putea exista nişte tăblițe foarte valoroase cu o versiune a 
Genezei. 

Cam aşa ceva s-a publicat în Frankfurter, explică jurnalistul 
german. Ştiu, pentru că în expediţie sunt mai mulţi profesori şi 
arheologi germani. Dar nu-mi trecuse prin minte că asta ar putea 
interesa acum. 

— Mă rog, pe voi poate că nu, dar, dacă fac un reportaj 
fotografic bun despre această excavaţie şi agenţia i-l vinde 
vreunei reviste de specialitate... se justifică Lion. 

— Nu e o idee rea, cred că acolo se poate face un reportaj bun, 
spuse o jurnalistă italiancă. 

— Până când bombardează Bush, trebuie să umplem ziarele cu 
alte chestii, cugetă unul dintre jurnaliştii suedezi. 

— Oameni buni, să nu-mi suflaţi reportajul, că eu sunt 
independent! păru să se lamenteze Lion. 


— N-o să-ţi suflăm nimic. Aici, împărţim totul, răspunse 
Miranda. 

— Voi lucraţi pentru canale de televiziune şi pentru ziare, eu 
am venit fără un scop anume şi mi-am plătit călătoria... continuă 
să se plângă Lion. 

— Nu te mai smiorcăi! Povestea cu expediţia nu e niciun 
secret; după câte spune Otto, s-a publicat în ziare, insistă 
Miranda. 

— Şi în Italia, afirmă trimisul special al unei agenţii din Roma. 

Lion mai jucă puţin rolul novicelui îngrijorat; apoi îşi luă la 
revedere şi se duse la culcare. Trebuia să se pregătească pentru 
călătoria la Safran, şi dacă Ministerul de Informaţii îi dădea undă 
verde, şi dacă nu. 

Îl trezi soneria telefonului. Ali Sidqui, omul de la Ministerul de 
Informaţii, părea binedispus. 

— Am veşti pentru dumneavoastră. Şefii mei consideră că eo 
idee bună să mergeţi la Safran să faceţi un reportaj despre 
misiunea arheologică. Vă ducem noi acolo. 

— Sunteţi foarte amabil, dar prefer să mă organizez pe cont 
propriu. 

— Nu, nu, nu se poate. Acolo se poate merge doar cu 
permisiunea guvernului. Este zonă militară, şi misiunea 
arheologică dispune de protecţie oficială. Nimeni nu-i poate 
deranja dacă nu primesc permisiunea de la Bagdad. Aşa că, ori 
mergeţi cu noi, ori nu mai mergeţi deloc. 

Acceptă. N-avea de ales. Ali Sidqui îi spuse să treacă în 
dimineaţa aceea pe la centrul de presă al ministerului ca să pună 
la punct călătoria. Mai ştia de vreun coleg interesat să se 
deplaseze şi el la Safran? Lion răspunse că preferă să nu 
împărtăşească ideea nimănui şi, în orice caz, îi spuse el, ar fi bine 
ceilalţi să meargă când avea să se întoarcă el cu fotografiile 
făcute. 

x kx * 

La Ministerul de Informaţii, Ali Sidqui îl prezentă şefului său. 
Acesta părea entuziasmat de ideea că în Anglia urma să se 
publice un reportaj despre profesorul Picot şi săpăturile acestuia. 

— Intelectualii europeni nu ne abandonează, spuse şeful 
centrului de presă. 

Lion încuviință. Îi era indiferent ce îi spunea acel funcţionar al 


lui Saddam, care îl pusese să completeze un chestionar şi îi 
fotografiase paşaportul. 

— Vă vom suna peste două zile. Să fiţi pregătit. Presupun că n- 
o să vi se facă rău în elicopter. 

— Nu ştiu, nu m-am urcat niciodată într-unul, minţi Lion. 

x kx * 

Tom Martin tocmai primise mesajul lui Lion. Directorul agenţiei 
Photomundi redirecţionase la adresa de poştă electronică pe care 
i-o dăduse Lion o foarte lungă scrisoare cu impresiile acestuia 
despre Bagdad, menţionând în acelaşi timp cât noroc avusese să 
se poată deplasa într-un loc numit Safran. Îi trimitea, de 
asemenea, şi o colecţie de fotografii, rugându-l să facă tot 
posibilul să le vândă. 

Directorul agenţiei Photomundi nu se interesă în mod special 
de e-mailul lui Lion. Primea o sumă substanţială ca să nu vadă, 
să nu audă şi să tacă, mai ales să tacă. Insă chiar avea de gând 
să încerce să-i vândă fotografiile; erau mai bune decât ar fi 
sperat, deşi, de fapt, nu se aşteptase să primească ceva de la 
acel Lion. 

Tom Martin se cufundă în lectura mesajului trimis de omul său 
din Irak. Lion era deja la Safran, nici mai mult, nici mai puţin 
decât cu binecuvântarea regimului lui Saddam. 


Azi am ajuns la Safran. Elicopterul care m-a 
transportat era o veche rablă sovietică şi făcea un 
zgomot infernal. 

Aici sunt peste două sute de persoane care lucrează; 
şeful misiunii, profesorul Yves Picot, este obsedat să 
câştige bătălia cu timpul. 

E conştient de faptul că nu dispune de prea mult. l- 
am cunoscut pe oamenii cei mai de seamă ai echipei, 
care mă instruiesc cu amabilitate asupra importanţei 
muncii pe care o realizează. Unul dintre arheologi, un 
anume Fabiân Tudela, mi-a explicat că templul pe care 
îl dezgroapă este de pe vremea unui rege care apare în 
Biblie şi care se numea Amrafel“. Sper ca fotografiile şi 
reportajul să fie interesante pentru cititori, dată fiind 

4 Rege al Babilonului, menţionat în Geneză, în capitolul 14; a purtat o 


campanie victorioasă împotriva oraşelor de la sud de Marea Moartă, dar a fost 
învins, la rândul său, de Avraam. (n.tr.) 


importanţa muncii care se realizează aici. 

În tabără e o adevărată fierbere, pentru că, după cât 
se pare, vine să se instaleze aici pentru o vreme bunicul 
unuia dintre arheologi, Clara Tannenberg. Vestea a 
ajuns înaintea mea, şi toţi vorbesc despre acest 
personaj. Doar la auzul numelui său, unii încep să 
tremure. Se pare că va ajunge peste trei sau patru zile. 
Se amenajează o casă, şi s-a adus mobilă de la Bagdad 
ca să i se pună la dispoziţie tot ce i-ar putea trebui. 

Ca o curiozitate, îţi voi spune că pe lângă această 
Clara stă o femeie, o şiită acoperită din cap până în 
picioare. Nu mănâncă decât ce-i pregăteşte femeia 
asta, e o bătrână servitoare care se va ocupa şi de 
bunic. Am auzit că, în această călătorie, pe bătrân îl vor 
întovărăşi soţul nepoatei sale, care ocupă o funcţie 
importantă în Ministerul Culturii, plus un medic şi o 
infirmieră, cărora li se pregăteşte şi lor cazarea, pe 
lângă instalarea unui spital de campanie care a sosit de 
la Cairo. Este evident că omul e bolnav. 

Îţi vorbesc despre ei pentru că aici totul se învârte în 
jurul vizitei bunicului acelei doamne. 

Acest loc pare mai degrabă un mic fort, decât o 
nevinovată misiune arheologică, dar sper să duc 
reportajul la bun sfârşit. 


Directorul companiei Global Group zâmbi. N-avea nicio îndoială 
că Lion Doyle va putea face ceea ce numea eufemistic,„un 
reportaj” şi care nu va fi altceva decât „sancţionarea” familiei 
Tannenberg. 

Avusese noroc cu acest caz. Găsirea familiei Tannenberg în 
Irak s-ar fi dovedit mai complicată dacă el n-ar fi ştiut deja de 
existenţa acesteia graţie prietenului său, Paul Dukais. Se gândi 
că viaţa e plină de coincidenţe minunate, pentru că, altminteri, 
cum s-ar putea explica faptul că Dukais îi ceruse oameni pe care 
să-i trimită în Irak ca să o controleze pe Clara Tannenberg şi că, 
la scurt timp după aceea, domnul Burton se prezentase la el în 
birou oferindu-i două milioane de euro ca să elimine această 
familie? 

Încă mai şovăia dacă să-i povestească sau nu lui Paul Dukais 
despre afacerea pe care el însuşi o făcea pe spinarea familiei 


Tannenberg, dar îşi spuse din nou că nu trebuia să scoată o 
vorbă. Era mai bine să păstreze secretul profesional, mai ales că 
interesele lui şi ale lui Paul nu erau opuse. 

Formă numărul de mobil al misteriosului şi alunecosului domn 
Burton. 

Nu-i răspunse nimeni până la cel de al cincilea ţârâit. 

— Alo! 

— Domnule Burton, voiam să vă informez că un prieten al meu 
i-a vizitat pe acei prieteni ai dumneavoastră; să ştiţi că sunt bine, 
atât bunicul, cât şi nepoata şi soţul acesteia. Din nenorocire, 
bunicul este bolnav, încă nu cunosc cât de gravă este boala lui, 
dar sper să aflu în curând. 

— Nu mai era niciun alt membru al familiei? 

— Niciunul despre care să avem cunoştinţă. 

— Va îndeplini misiunea? 

— Bineînţeles. 

— Altceva? 

— Pentru moment, nimic, doar dacă nu vă interesează vreun 
alt amănunt. 

— Mă interesează să ştiu tot. 

— Prietenii dumneavoastră se află în sudul ţării, într-un sat 
încântător. Nepoata munceşte... cum să vă spun... în fruntea 
unei echipe numeroase, iar bunicul va veni să i se alăture. Dar să 
nu vă faceţi griji pentru ei, sunt protejaţi, nu numai de efective 
obişnuite; dispun şi de pază particulară. 

— Nimic altceva? 

— Să spunem că acestea sunt amănuntele esenţiale. 

— Voi veni să vă văd. 

— Nu este nevoie. De îndată ce aflu mai multe, vă sun. 

— Aşa să faceţi. 

x kx * 

Berta îşi ridicase privirea din carte şi îl observa îngrijorată pe 
tatăl său. 

— Cine era? îl întrebă ea. 

— De la universitate, răspunse Hans Hausser. 

— De ce nu te retragi definitiv? N-ai nevoie de această 
agitaţie. Spuneai că îţi doreşti să te pensionezi ca să citeşti şi să 
te gândeşti, şi, cu toate astea, nu te hotărăşti s-o faci. 

— Lasă-mă să-mi închei zilele cum îmi place mie. Să merg la 


universitate şi să fiu cu tinerii mă face să mă simt viu. La vârsta 
mea, timpul devine prea apăsător dacă în jur e doar singurătate. 

— Dar tu nu eşti singur! protestă Berta. Noi nu contăm, eu şi 
copiii? 

— Te rog, fata tatei, tu eşti ce am mai de preţ! Dar înţelege că 
trebuie să fiu activ, să cred despre mine că sunt ceva mai mult 
decât un bătrân şi că încă mai pot servi la ceva. 

Se ridică şi îşi îmbrăţişă fiica. O iubea mai presus de orice şi de 
oricine, era tot ce-i mai rămăsese. Berta simţi emoția din 
îmbrăţişarea tatălui ei. 

— Ai dreptate, dar îmi fac griji pentru tine, în ultima vreme ai 
fost foarte ciudat. 

— Berta, lasă-mă să am secretele mele! 

— Eu n-am avut niciodată secrete faţă de tine... protestă fiica 
lui. 

— Dar eu sunt tatăl tău, iar părinţii nu le povestesc tot copiilor 
lor. Nici tu nu le povesteşti tot alor tăi, greşesc? 

— Tată, sunt încă mici. 

— Şi tu eşti mică pentru mine. De altfel, e o glumă. N-am 
secrete faţă de tine, dar îmi place să fiu independent şi să vin şi 
să plec fără să trebuiască să dau explicaţii. De fapt, singurul 
lucru pe care-l fac este să vizitez vechi prieteni. 

Hans Hausser mai stătu încă puţin de vorbă cu fiica sa, dar 
simţea un ghimpe de nelinişte în stomac. Tom Martin îl anunţase 
că Alfred Tannenberg trăieşte, astfel că, în sfârşit, puteau duce la 
îndeplinire jurământul pe care-l făcuseră când erau copii. 

Trebuia să-i sune pe Mercedes, pe Carlo şi pe Bruno ca să-i 
anunţe că în sfârşit se materializase ceea ce era o posibilitate 
extrem de redusă. Acel bătrân bolnav la care se referea Tom 
Martin nu putea fi decât monstrul care li se cuibărise în suflet. 

Mercedes fu cea dintâi pe care o sună. Ştia că prietena lui abia 
dacă mai mânca din ziua când Carlo îi sunase de la Roma ca să le 
spună că are impresia că îl găsise pe Tannenberg. 

Mercedes îl asculta pe Hans Hausser şi simţea că inima mai 
avea puţin şi-i sărea din piept. 

— Aş vrea să merg până acolo, îi spuse ea lui Hans. 

— Ar fi o imprudenţă, şi tu o ştii; în plus, n-ai putea face nimic. 

— Pe Tannenberg ar trebui să-l omoram noi cu mâinile noastre 
şi să-i spunem de ce, ca să ştie de ce o facem. 


— Te rog, Mercedes! 

— Sunt lucruri pe care trebuie să le faci personal. 

— Da, numai că, în împrejurările date, n-o putem face 
personal. Este în Irak, într-un sat din sudul ţării, păzit de oameni 
înarmaţi. 

— Ai o fiică şi nişte nepoți; Carlo şi Bruno au şi ei copii şi 
nepoți, aşa că sunt de părere că voi n-ar trebui să faceţi nebunii, 
dar eu sunt singură, n-am pe nimeni; la vârsta mea, singurul meu 
viitor este acela de a continua să îmbătrânesc în singurătate. N- 
am nimic de pierdut. 

Hans Hausser se sperie. Se temea că Mercedes ar fi în stare să 
meargă în lrak şi să încerce să-l ucidă cu mâna ei pe Tannenberg. 

— Ştii, Mercedes? Nu ţi-aş ierta niciodată dacă Tannenberg ar 
rămâne în viaţă din vina ta. 

— Din vina mea? 

— Da. Dacă ai merge în Irak, ai fi arestată de îndată ce ai 
încerca să te apropii de el şi ar fi dejucată întreaga operaţiune pe 
care am pus-o în mişcare. Singurul lucru pe care l-ai obţine ar fi 
ca Tannenberg să trăiască în continuare, ca tu să ajungi într-o 
închisoare din Irak, iar noi... noi am fi de asemenea arestaţi. 

— N-are de ce să se întâmple aşa cum spui tu. 

— Trufia nu te mai lasă să gândeşti? 

Mercedes tăcu. Se simţea rănită de vorbele lui Hans. Ştia că 
acesta avea dreptate în ceea ce spunea. Totuşi... îşi petrecuse 
toată viaţa visând la momentul în care ar înfige un cuţit în 
pântecele lui Tannenberg, şoptindu-i ce anume o îndemnase să 
facă asta. 

Petrecuse multe nopţi de coşmaruri în care se apropia de omul 
acela şi îi înfigea unghiile în ochi. În altele, îl muşca precum o 
lupoaică, până făcea să-i ţâşnească sângele. 

Simţea că ea trebuia să fie aceea care să-i ia viaţa, că 
Tannenberg nu trebuia să moară fără să ştie de ce. 

Vocea lui Hans o readuse la realitate. 

— Mercedes, cu tine vorbesc. 

— lar eu te ascult. 

— O să vorbesc cu Carlo şi cu Bruno; nu sunt dispus să 
sfârşesc la puşcărie doar pentru că îngâmfarea şi mânia ti-au 
întunecat raţiunea. Dacă te amesteci, nu vreau să mai ştiu nimic 
de povestea asta, să nu mai contaţi pe mine. 


— Ce spui? 

— Că nu sunt nebun şi că refuz să-mi asum riscuri inutile. 
Suntem patru oameni bătrâni. Da, asta suntem, şi trebuie să ne 
mulţumim cu faptul că îl va ucide cineva pentru noi. Dacă acum 
te-ai răzgândit, spune-mi-o şi, îţi repet, să nu contezi pe mine ca 
să faci o nebunie. 

— Simt că te-ai supărat... 

— E puţin spus că m-am supărat. 

— Singurul scop al vieţii mele este ca tot neamul Tannenberg 
să moară în chinuri. 

— Dar nu e nevoie s-o faci tu personal. 

— Niciodată nu m-aţi lăsa singură. Ştiu asta. 

— Gândeşte-te la ce ţi-am spus! Acum o să-i sun pe Carlo şi pe 
Bruno. Cu bine! E 

Profesorul Hausser închise telefonul, îngrijorat. li părea rău că-i 
vorbise cu asprime prietenei sale, dar se temea de ea, se temea 
de ce ar fi în stare să facă. 

Viaţa lui Mercedes nu avusese alt scop decât acela de a-l găsi 
pe Tannenberg ca să-l ucidă. De altfel, o credea în stare. 

Carlo Cipriani se îngrijoră după ce Hans Hausser îi povesti ce 
reacţie avusese Mercedes, acum, când li se confirmase faptul că 
Tannenberg trăieşte. Acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Bruno. 
Stabiliră ca doctorul Carlo Cipriani să meargă la Barcelona ca să 
încerce să o facă pe Mercedes să renunţe la ideea de a da peste 
cap planul asupra căruia căzuseră de acord toţi patru. Bruno 
insistă să-l însoţească, dar atât Hans, cât şi Carlo ştiau că, dacă 
prietenul lor ar merge la Barcelona, Deborah ar face altă criză de 
anxietate, aşa că îl convinseră să rămână; dacă nici Carlo nu 
reuşea s-o facă pe Mercedes să-i vină minţile la cap, atunci 
aveau să încerce toţi trei, dar asta doar în ultimă instanţă. 

x x * 

La Barcelona ploua cu găleata. Carlo îşi încheie pardesiul şi 
aşteptă răbdător să-i vină rândul să se urce într-un taxi, înspre 
centru. Avea o valijoară cu strictul necesar, în cazul în care ar fi 
trebuit să rămână peste noapte, dar gândul lui era să se întoarcă 
la Roma în aceeaşi seară. Totul avea să depindă de 
încăpăţânarea lui Mercedes. 

Clădirea unde era firma lui Mercedes se afla la poalele 
muntelui Tibidabo. Recepţionera îl conduse într-o sală unde 


trebuia să aştepte până când, îi spuse ea, doamna Barreda va fi 
anunţată. Nu zăbovi nicio secundă până să revină urmată de 
Mercedes. 

— Dar ce faci aici? îi spuse ea. 

— A trebuit să vin la Barcelona, şi m-am gândit să trec să te 
văd. 

Mercedes îl luă de braţ şi îl conduse la ea în birou. După ce 
sârguincioasa ei secretară le aduse cafeaua şi îi lăsă singuri, cei 
doi prieteni se măsurară din priviri, aţintindu-şi ochii unul asupra 
celuilalt. 

— Hans ţi-a cerut să vii... 

— Nu. Eu am hotărât. Dar Hans m-a neliniştit, şi încă mult, la 
fel ca şi pe Bruno. Ce-ai de gând, Mercedes? 

Vocea lui Carlo se auzea îndurerată, dar fermă, fără concesii şi 
fără dispoziţia sufletească de a o justifica. 

— Nu poţi înţelege că vreau să-l ucid eu? 

— Ba da. Pot înţelege. Pot înţelege dorinţa ta de a-l ucide, şi eu 
simt la fel, şi Hans, şi Bruno. Dar nu este ceea ce trebuie să 
facem. N-am şti s-o facem. 

— Nu e greu să înfigi un cuţit în pântecele unui om. 

— Greu e să mergi în lrak, greu e să obţii permisiunea să te 
deplasezi până la locul unde se află omul ăla. Greu e să poţi 
explica de ce eşti acolo. Greu e să te lase să te apropii de el. 
Greu e să găseşti momentul în care să-i înfigi cuțitul ăla. Asta e 
greu. De aceea am angajat un profesionist, un om care ştie ce să 
facă în astfel de situaţii, care ştie cum să acţioneze şi care ştie, 
de asemenea, să ucidă, care va şti să găsească momentul 
potrivit. Noi nu ştim s-o facem, chiar dacă îl urâm din toată inima, 
chiar dacă simţim că am fi în stare să-l ucidem cu propriile mâini. 

— Nici măcar nu mă lăsaţi să încerc... se plânse Mercedes. 

— Te rog! În povestea asta nu există a doua şansă. Dacă 
încerci şi dai greş, nimeni nu se va mai putea apropia de 
Tannenberg, iar răzbunarea noastră ar deveni imposibilă. N-ai 
dreptul s-o faci, pur şi simplu nu-l ai. 

— Şi tu o să te superi pe mine, se plânse Mercedes. 

— Eu? Te înşeli. Nici eu, nici Bruno, şi nici Hans nu suntem 
supăraţi pe tine. Nu ne face să-ţi spunem ceea ce ştii. 
Sentimentul care ne uneşte pe noi patru este indestructibil, orice 
s-ar întâmpla. Numai că, în povestea asta, n-ai dreptul să 


acţionezi fără consimţământul nostru; nu e doar răzbunarea ta, 
Mercedes, este a tuturor, am jurat că o vom face împreună, nu 
încălca tu jurământul! 

— De ce să nu mergem cu toţii? 

— Pentru că ar fi o prostie. 

Rămaseră tăcuţi, fiecare cu propriile gânduri, meditând la ce 
să-i răspundă celuilalt. 

— Ştiu că aveţi dreptate, dar... 

— Dacă mergi, ne vei distruge pe noi şi nu vei izbuti să-l ucizi 
pe Tannenberg. Asta e singurul lucru pe care îl vei face. Dacă ai 
de gând s-o faci, spune-mi. 

— Te rog, mă faci să mă simt groaznic! 

— Simte-te groaznic! Nu-mi pasă; singurul lucru pe care ţi-l cer 
este să gândeşti, aşa cum erai în stare să gândeşti când erai de-o 
şchioapă, aşa cum ai fost în stare să gândeşti în toţi aceşti ani, 
cum ai făcut-o în ultimele trei luni de când am crezut că l-am 
găsit pe Tannenberg. 

— Arabii spun că răzbunarea e o mâncare ce se consumă rece. 

— Şi au dreptate. Doar aşa e cu putinţă să te răzbuni. Noi n-am 
uitat, nu vom uita niciodată, dar trebuie să acţionăm cu sânge 
rece. Altminteri, suferinţa noastră nu va fi servit la nimic. 

— Lasă-mă să mă gândesc! 

— Nu. Vreau un răspuns acum. Vreau să ştiu dacă trebuie să 
anulăm operaţiunea din Irak. Nu-i putem pune în primejdie viaţa 
omului pe care l-am trimis. 

— E un profesionist. 

— Tu ai spus-o: profesionist. Astfel că, dacă-i punem viaţa în 
primejdie intervenind în treburile lui, va trebui să ne asumăm 
consecinţele. Am angajat o agenţie, o agenţie de asasini. 

— O agenţie de securitate! 

— Să fim serioşi, Mercedes! Oamenii ăia sunt gata să ucidă, de 
asta sunt plătiţi. 

— Ai dreptate, hai să ne lăsăm de prostii! 

— Ce o să faci? 

— Mă mai gândesc, Carlo, mă mai gândesc... 

— Aşadar, nu te-am convins... 

— Nu ştiu... am nevoie să mă gândesc. 

— Pentru Dumnezeu, Mercedes, nu face o nebunie! 

— N-o să vă înşel niciodată. N-o să vă spun că nu voi face 


ceva, gândindu-mă dacă să o fac sau nu. Prefer să mă urâţi, 
decât să vă mint. 

— Preferi ca Tannenberg să trăiască, spuse Carlo pe un ton 
sentenţios. 

— Nu! strigă Mercedes mânioasă. Cum poţi spune asta? Vreau 
să-l ucid eu însămi! Eu! Eu! Asta vreau! 

— Văd că e inutil să discutăm cu tine. O să suspendăm 
operaţiunea. Hans îl va suna pe Tom Martin ca să-şi retragă 
omul. S-a terminat. 

Mercedes îl privi pe Carlo cu mânie. Îşi înfipsese unghiile în 
palme, şi un rictus de amărăciune părea să-i fi deformat chipul. 

— Nu puteţi face asta... şopti ea. 

— Ba da, putem, şi este ceea ce vom face. Ai hotărât să încâlci 
jurământul nostru şi să pui operaţiunea în primejdie. Dacă nu mai 
eşti cu noi, în aceeaşi barcă, s-a terminat. Renunţăm la 
răzbunare. Niciodată n-o să ţi-o iertăm, niciodată. După atâţia ani 
de căutare, l-am găsit, Tannenberg şi nepoata lui sunt acolo; îi 
puteam ucide, suntem pe punctul de a reuşi, dar tu, în mod 
paradoxal, o să împiedici totul pentru că ai de gând s-o faci 
personal. Bine, fă ce vrei! Am ajuns împreună până aici; începând 
de acum, vei merge pe drumul tău. 

O venă se desena pe tâmpla stângă a lui Carlo, scoțând în 
evidenţă hipertensiunea de care suferea. 

Şi Mercedes simţea o durere ascuţită în piept, rod al încordării. 

— Ce tot spui, Carlo? 

— Că n-o să ne mai vedem niciodată. Că eu, Hans şi Bruno nu 
mai vrem să ştim nimic de tine pentru tot restul vieţii care ne 
mai rămâne de trăit, că nu te vom ierta. 

Carlo se simţea epuizat de duritatea conversaţiei. Ţinea 
profund la Mercedes şi intuia imensa suferinţă a prietenei lui, dar 
nu putea consimţi la ceea ce părea că doreşte ea să facă. 

— Nu accept ultimatumul! răspunse Mercedes, albă ca varul. 

— Nici noi! 

Rămaseră din nou în tăcere, o tăcere grea şi stânjenitoare, 
preludiu al sfârşitului unei relaţii care părea de nezdruncinat. 

Carlo se ridică din fotoliu, o privi pe Mercedes şi se îndreptă 
spre uşă. 

— Plec. Dacă te răzgândeşti, sună-ne, dar fă-o până diseară. 
Mâine, Hans va merge la Londra să rezilieze contractul cu Tom 


Martin. 

Mercedes nu răspunse. Rămase jos, prăvălită pe canapea. 
Când secretara ei intră după câteva minute, se sperie. Femeia i 
se părea deodată bătrână, de parcă i s-ar fi ivit mii de riduri mici, 
pe care le ţinuse ascunse, şi amărăciunea i-ar fi schimonosit 
chipul mereu imperturbabil. 

— Dona Mercedes, vă simţiţi bine? 

Mercedes nu o auzea, şi nu răspunse. Secretara se apropie de 
ea şi-i puse mâna pe umăr, temându-se de reacţia acesteia. 

— Vă simţiţi rău? insistă secretara. 

Mercedes ieşi din starea ei de concentrare. 

— Da, puţin obosită. 

— Vreţi să vă aduc ceva? 

— Nu, nu e nevoie. Nu-ţi face griji! 

— Să anulez prânzul cu primarul? 

— Nu, dar sună-l pe arhitectul şantierului din Mataró. Când îl ai 
la telefon, fă-mi legătura cu el. 

Secretara şovăi, dar nu îndrăzni să-i mai spună nimic şefei 
sale; nu era o femeie faţă de care se putea insista. 

Când rămase singură, Mercedes respiră adânc. li venea să 
plângă, dar trecuseră prea mulţi ani de când murise bunica ei, de 
când nu-şi mai îngăduise să verse nicio lacrimă, aşa că făcu un 
efort să şi le stăpânească, în vreme ce bea un pahar cu apă. 

Soneria telefonului o făcu să tresară. Se gândi că poate era 
Carlo, dar vocea secretarei o anunţa că îl avea la telefon pe 
arhitectul şantierului din Mataró. 

XXX 

Carlo Cipriani era dezolat. Discuţia cu Mercedes se dovedise a 
fi o grea bătălie. Ştia că nu reuşise să o convingă; trebuia să-i 
sune pe Hans şi pe Bruno ca să decidă ce puteau face. 

Dacă Mercedes ar merge în Irak, nu numai că ar fi în primejdie, 
dar ar da peste cap toată operaţiunea. Trebuiau să decidă ce să 
facă, dar poate că, dacă Bruno ar vorbi cu Mercedes, ar avea mai 
mult noroc decât Hans şi decât el. 

În aeroport, de îndată ce avu tichetul de îmbarcare pentru 
primul zbor la Roma, căută un telefon de la care să-şi sune 
prietenii. 

Deborah răspunse la telefon şi îi ceru să aştepte până îl anunţa 
pe Bruno. 


— Carlo, unde eşti? 

— În aeroportul din Barcelona, Mercedes nu vrea să se 
astâmpere, ne-am certat; sunt praf, a fost o discuţie foarte dură. 

Bruno tăcu. Nădăjduise că prietenul său Carlo avea să fie în 
stare să o convingă pe Mercedes. Dacă el nu reuşise, nimeni n-ar 
fi putut să o facă. 

— Bruno, eşti acolo? 

— Da, iartă-mă, dar am rămas fără glas. Ce o să facem? 

— O să suspendăm operaţiunea. 

— Nu! 

— N-avem încotro. Dacă Mercedes o ţine una şi bună, ar fio 
nebunie să mergem mai departe. Hans trebuie să meargă la 
Londra... 

— Nu! Nu putem suspenda ceea ce am pus în mişcare, 
aşteptăm de o viaţă întreagă, şi doar n-o să ne retragem tocmai 
acum. Eu n-o voi face! 

— Bruno, te rog. N-avem încotro! 

— Nu, dacă voi vreţi să vă retrageţi, n-aveţi decât. O să merg 
la Londra, o să vorbesc cu omul ăla şi voi acoperi singur 
cheltuielile operaţiunii. 

— Am înnebunit cu toţii! 

— Nu, cea care a înnebunit e Mercedes. Ea este cea care ne 
face probleme, şopti Bruno. 

— Te rog, să nu ne certăm, trebuie să ne vedem. O să vin la 
Viena. 

— Da, trebuie să ne vedem. Eu o să-l sun pe Hans. 

— Lasă-mi câteva minute ca să-l sun eu. Probabil că e 
nerăbdător să afle ce s-a întâmplat cu Mercedes. 

— De acord. Apoi sunaţi-mă unul din voi ca să-mi spuneţi unde 
ne vedem. 

x x * 

Hans Hausser aştepta nerăbdător telefonul lui Carlo, deşi nu-şi 
închipuia că avea să vină atât de curând. Işi păstrase speranța de 
a o fi convins pe Mercedes şi, când află că nu fusese aşa, simţi că 
i se cască pământul sub picioare. Stabiliră să se vadă a doua zi la 
Viena. Atunci urmau să decidă ce era de făcut. 

Când Carlo ajunse la Roma, se duse direct la cabinet. Voia să- 
şi vadă copiii, să simtă un dram de normalitate. 

Lara şi Antonino încă nu reveniseră de la masa de prânz, iar 


Maria, secretara lui, nu era nici ea. 

Pe masa de scris, găsi fişa medicală a soţiei unui prieten pe 
care urma să o opereze peste două zile fiul său, Antonino. Işi făcu 
griji văzând rezultatul analizelor şi ecografia dinaintea operaţiei. 
Trebuia să stea de vorbă cu fiul său. 

Sună la Alitalia şi rezervă un bilet de avion pentru Viena. Urma 
să plece a doua zi la şapte dimineaţa şi să se întoarcă noaptea. 
Călătoriile dus-întors îl oboseau mai puţin decât atunci când era 
nevoit să nu doarmă acasă. În plus, aveau avantajul că fiul şi fiica 
sa nu se mai îngrijorau de faptul că se afla la Roma. 

Lara sosi prima. 

— Nu te-am văzut toată dimineaţa şi nu erai nici acasă, îi 
spuse ea tatălui său. 

— Voiai să-mi spui ceva? 

— Să vorbim despre starea sănătăţii lui Carol. 

— l-am văzut analizele şi ecografia. Nu sunt deloc bune. 

— Antonino e îngrijorat. 

— Vreau să-mi spună ce crede el şi, înainte de a face ceva, să 
vorbesc cu Giuseppe. 

— Antonino crede că poate n-ar trebui s-o opereze. 

— O să mai vedem. O să repetăm toate analizele. In orice caz, 
vom amâna operaţia câteva zile, până când vom şti sigur ce 
avem de făcut. 

— Cancerul i s-a extins la intestin. 

În acel moment, intră Maria, urmată de Antonino. 

— Bună, tată. Unde te-ai ascuns? 

— Am avut nişte treburi. 

— Pari obosit. 

— Să vorbim despre Carol! 

— După părerea mea, în afară de stomac, poate avea afectat 
şi intestinul. Nu ştiu peste ce o să dăm dacă o deschidem. 

— Dar trebuie s-o facem. 

— E foarte în vârstă... 

— Da, are şaptezeci şi cinci de ani, la fel ca mine. 

— Dar nu e ca tine, protestă Lara. 

— Ce propuneţi? Un tratament paliativ al durerii şi s-o lăsăm să 
moară? 

— Nu, eu cred că trebuie să repetăm analizele, să facem o 
ecografie de precizie mai mare, şi, pentru asta, ar trebui s-o 


trimitem la spitalul Gemelli, şi abia apoi să hotărâm, explică 
Antonino. 

— Bine, o să-l sun pe directorul spitalului Gemelli ca să i se 
facă azi ecografia. Mâine repetaţi restul analizelor, iar poimâine o 
internăm. Acum, lăsaţi-mă, o să-l sun pe Giuseppe. 

Îşi petrecu restul după-amiezii în cabinet. Când plecă, era 
aproape nouă. Era obosit, şi a doua zi trebuia să se scoale cu 
noaptea în cap. 

x kx * 

Deborah îi primi cu o figură puţin prietenoasă. Bruno era 
încordat; se vedea că se certase cu soţia lui. 

— E o încăpăţânată, nu înţelege ce facem. 

— Ştie ce facem? întrebă Hans îngrijorat. 

— Nu, nu ştie ce vrem să facem, ştie doar că l-am găsit. E 
nevastă-mea... se scuză Bruno. 

— Şi eu i-aş fi spus nevesti-mii, îl consolă Carlo. 

— Şi eu, la fel, aşa că nu-ți face griji, spuse Hans. 

Când Deborah intră în salon cu o tavă cu cafea, îi privi din nou 
cu resentiment. 

— Deborah, lasă-ne, avem de vorbit, îi ceru Bruno. 

— Da, o să vă las, dar, mai întâi, vreau să mă ascultați. Şi eu 
am suferit la fel de mult ca voi, şi eu am trăit în infern, mi-am 
pierdut părinţii, unchii, prietenii. Sunt o supraviețuitoare, la fel ca 
voi. Dumnezeu a vrut să mă salveze, şi Îi mulţumesc pentru asta. 
Toată viaţa mea m-am rugat ca ura şi resentimentul să nu-mi 
altereze sufletul. N-a fost uşor, nici măcar n-o să spun că am 
reuşit. Dar ceea ce ştiu este că nu ne putem răzbuna cu propriile 
mâini, pentru că am deveni nişte asasini. Există instanţe ale 
justiţiei aici, în Germania, şi în toată Europa. Aţi putea începe un 
proces. Justiţia trebuie să fie cea care să facă dreptate. Ce aţi 
deveni, dacă aţi comanda asasinarea unui om şi a familiei sale? 

— Nimeni n-a spus că vom pune să fie omorât, răspunse Bruno 
foarte serios. 

— vă cunosc, te cunosc. Aţi aşteptat momentul ăsta toată 
viaţa. V-aţi alimentat reciproc setea de răzbunare din pricina 
acelui jurământ pe care vi l-aţi făcut când eraţi copii. Niciunul 
dintre voi n-are curajul să dea înapoi de la acel jurământ. 
Dumnezeu n-o să vă ierte. 

— Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, replică Hans. 


— Văd că e inutil să stau de vorbă cu voi, spuse Deborah 
ieşind din salon. 

Cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi timp de un minut. Apoi Carlo le 
relată amănunţit cearta lui cu Mercedes. Căzură de acord s-o 
sune Bruno; avea să fie ultima încercare. 

— Dar nu vom suspenda operaţiunea, insistă Bruno. 

— Dacă n-o suspendăm, ar trebui să-l informăm pe Tom Martin 
despre această situaţie... sugeră Hans. 

— Ai putea merge să-l vezi şi să-i explici ce se întâmplă, dar, 
mai întâi, trebuie să aşteptăm să vedem dacă Bruno n-are mai 
mult noroc cu Mercedes. Eu n-am fost în stare s-o conving; poate 
că ar fi trebuit să mai rămân... 

— Să fim serioşi, Carlo, ai făcut ce ai putut, îl consolă Bruno. 
Ştim cum e Mercedes. Am mai puţine şanse decât tine s-o 
conving. Hai să nu ne lamentăm! 

— E de necrezut cât poate fi de încăpăţânată... Poate dacă am 
merge toţi trei s-o vedem... propuse Hans. 

— N-ar folosi la nimic, fu răspunsul tăios al lui Bruno. 

— Atunci, sun-o acum. O să aşteptăm să vorbeşti cu ea, şi apoi 
o să vedem ce e de făcut, spuse Carlo. 

Bruno se ridică şi ieşi din salon îndreptându-se spre bibliotecă. 
Prefera să discute cu Mercedes departe de urechile lui Deborah. 

Mercedes era în biroul ei. Bruno observă un ton de îngrijorare 
în glasul ei. 

— Bruno, tu eşti? 

— Da, Mercedes, eu sunt. 

— Sunt la pământ. 

— Şi noi la fel. 

— Vreau să mă înţelegeţi. 

— Nu, nu vrei să te înţelegem. Ceea ce ne ceri este să fim 
figuranţii tăi. Ai hotărât că noi patru nu mai suntem unul, ci 
patru, încălcând jurământul pe care l-am făcut. Aş vrea să te 
gândeşti mai bine, ne faci să suferim extrem de mult. 

Niciunul din ei nu mai vorbea. Se auzeau respirând de-a lungul 
liniei telefonice, dar nici Mercedes nu era în stare să rostească un 
cuvânt, nici Bruno, motiv pentru care secundele li se păreau 
interminabile. În cele din urmă, Bruno rupse din nou tăcerea. 

— Mă auzi, Mercedes? 

— Da, Bruno, te aud, şi nu ştiu ce să-ţi spun. 


— Vreau să ştii că, de atunci, n-am mai suferit niciodată ca 
acum. Acelaşi lucru li se întâmplă şi lui Carlo, şi lui Hans. Lucrul 
cel mai rău este că ai zădărnicit raţiunea noastră de a trăi, toţi 
anii ăştia n-au folosit la nimic. Bunica ta n-ar fi procedat aşa. O 
ştii bine. 

Rămaseră din nou tăcuţi. Bruno se simţea la capătul puterilor. 
Îşi simţea gura uscată şi îl durea stomacul; pe deasupra, era pe 
punctul de a izbucni în plâns. 

— Îmi pare rău pentru durerea pe care v-o pricinuiesc... reuşi 
să murmure Mercedes. 

— Ne răpeşti ani din viaţă. Dacă o ţii tot aşa, eu nu mai vreau 
să trăiesc. Pentru ce? De ce ar mai trebui să trăiesc? 

Disperarea lui Bruno era reală. Ceea ce îi spunea ieşea din 
adâncul fiinţei sale. Exprima în cuvinte zbuciumul lui şi pe cel al 
prietenilor săi, iar Mercedes ştia acest lucru. 

— Îmi pare rău! lertaţi-mă! N-o să fac nicio mişcare, cred că n- 
o să fac nicio mişcare. 

— Nu-mi foloseşte să-mi spui „cred că n-o să fac nicio 
mişcare”, am nevoie de adevăr, o somă Bruno. 

— N-o să fac nimic. Îţi dau cuvântul meu. Dacă mă răzgândesc, 
o să vă spun. 

— Nu ne poţi ţine aşa... 

— Nu, nu pot, dar nici nu pot să vă mint. De acord, n-o să fac 
nimic. N-o să fac nimic, dar, dacă mă voi răzgândi, vă voi anunţa. 

— Mulţumesc. 

— Şi Carlo şi Hans? 

— Sunt la capătul puterilor, la fel ca mine. 

— Spune-le să fie liniştiţi, n-o să fac nimic. Mai avem alte veşti 
de acolo? 

— Niciuna. Trebuie să aşteptăm. 

— O să aşteptăm. 

— Îţi mulţumesc, Mercedes, îţi mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi, eu sunt cea care trebuie să vă ceară iertare. 

— Nu e nevoie, important este ca toţi patru să fim uniţi. 

— Am fost pe punctul de a arunca peste bord prietenia 
noastră. Îmi pare rău. 

— Nu mai spune nimic, Mercedes, nu mai spune nimic. 

Bruno închise telefonul fără să-şi poată stăpâni lacrimile. 
Plânse, în vreme ce se ruga mulţumindu-l lui Dumnezeu că îl 


ajutase s-o convingă pe Mercedes. Apoi se duse la baie să se 
spele pe faţă şi reveni în salon. 

Carlo şi Hans erau tăcuţi, căzuţi pe gânduri şi nerăbdători. 

— N-o să facă nimic, le spuse el când intră. 

Cei trei bărbaţi se îmbrăţişară afectuos, plângând fără să se 
ruşineze. Bruno tocmai purtase o bătălie care li se păruse 
imposibil de câştigat. 


25 


Clara era nervoasă, încercând să audă zgomotul elicopterului 
în care călătoreau bunicul ei şi Ahmed. 

Soţul ei o surprinse când îi spuse că avea să-l însoţească pe 
bunicul ei la Safran. Era neliniştită din pricina stării de sănătate a 
acestuia. Ahmed îi spusese să nu-şi facă griji, dar faptul că 
trimiseseră cu zile în urmă un spital de campanie nu era un semn 
bun. 

Îşi petrecuse toată ziua ajutând-o pe Fatima să organizeze 
casa în care avea să se instaleze împreună cu bunicul ei şi nu se 
apropiase de zona de lucru. Ştia că bunicul ei era exigent şi, de 
altfel, dacă sănătatea lui se deteriorase, trebuia să dispună de 
anumite comodităţi în timpul şederii sale la Safran. Nu ştia cât 
timp urma să rămână, nici cât timp stătea Ahmed. 

De la fereastră îl văzu pe Fabiân venind grăbit spre ea. 

— Cred că am găsit ceva, îi spuse el cu o voce încărcată de 
emoție. 

— Ce? Spune-mi... îl îndemnă ea neliniştită. 

— Am găsit temeliile mai multor case situate la mai puţin de 
trei sute de metri de templu, în locul unde am început să săpăm 
în urmă cu o săptămână. Nu par foarte mari, o latură de 
cincisprezece metri şi o încăpere principală de formă 
dreptunghiulară. Într-una dintre ele, am găsit o imagine, o femeie 
şezând, vreo zeiţă a fertilităţii. Şi, de asemenea, cioburi de 
ceramică neagră. Dar e mai mult, echipa Martei a găsit într-una 
dintre încăperile templului o colecţie de bullae şi de calculi. Avem 
mai multe conuri, conuri perforate, sfere mici şi mari, în afară de 
cele perforate, şi, de asemenea, două sigilii, unul cu figura unui 
taur, celălalt pare că are incrustat un leu... lţi dai seama ce 
înseamnă asta? Yves parcă a înnebunit, iar Marta, nu-ţi mai spun. 

— Mă duc acolo! strigă ea entuziasmată. 

Chipul Fatimei se profilă în uşa casei. 

— Tu nu mergi nicăieri. N-am terminat încă, şi bunicul tău va 
sosi dintr-un moment într-altul, o mustră bătrâna servitoare. 


Se auzi zgomotul elicopterului, motiv pentru care Clara nu mai 
spuse nimic. Oricât de mult ar fi dorit să fugă la excavaţie, ştia că 
n-o putea face până când bunicul ei nu era instalat. 

Mai rămâneau câteva ore de lumină, dar ea se gândea să 
meargă, chiar dacă s-ar fi întunecat între timp. 

Ayed Sahadi, escortat de doi bărbaţi înarmaţi, intră în odaie cu 
un pas hotărât. 

— Doamnă, elicopterul este pe punctul de a ateriza. Veniţi? 

— Ştiu, Ayed, l-am auzit. Da, vin cu voi. 

leşi din casă, urmată de Fatima. Se urcară într-un jeep şi se 
îndreptară spre locul unde aparatul tocmai ateriza. 

Clara tresări când îl văzu pe bunicul ei. Bătrânul slăbise atât de 
mult, încât hainele păreau că plutesc pe oasele abia acoperite de 
piele. 

Ochii albaştri ca oţelul păreau că rătăcesc în orbite, iar el se 
deplasa cu o oarecare stângăcie, deşi încerca să meargă semet. 

Simţi că era mai puţină forţă în îmbrăţişarea pe care i-o dădu 
şi, pentru prima dată în viaţa ei, se confruntă cu faptul că bunicul 
ei este muritor, şi nu un zeu, aşa cum îl văzuse până atunci. 

Fatima îl conduse pe Alfred în camera lui, unde aranjase 
lucrurile aşa cum îi plăcea lui, deşi spaţiul era foarte strâmt. 
Medicul îi ceru să iasă ca să-l examineze pe Tannenberg şi să 
încerce să evalueze efectul călătoriei de la Cairo la Bagdad şi, de 
acolo, până la Safran. Fatima bombăni când văzu că infirmiera 
rămânea alături de medic. 

Când medicul ieşi din cameră, o găsi pe Clara în uşă, 
aşteptând nerăbdătoare. 

— Pot să intru? 

— Ar fi mai bine să-l lăsaţi să se odihnească puţin. 

Fatima întrebă dacă trebuia să-i ducă bunicului său ceva de 
mâncare, şi medicul ridică din umeri. 

— După părerea mea, ar trebui să doarmă. Este epuizat, dar, 
dacă doriţi, întrebaţi-l acum, când iese Samira. li face o injecție. 

— Pe dumneavoastră nu vă cunosc, doctore, spuse Clara cu o 
anume neîncredere faţă de bărbatul tânăr, înalt şi zvelt care îl 
însoţise pe bunicul ei împreună cu infirmiera foarte îngrijită, care 
se mai afla încă în dormitorul bătrânului. 

— Nu vă mai amintiţi, dar ne-am cunoscut la Cairo, în Spitalul 
American, când a fost operat bunicul dumneavoastră. Sunt 


asistentul doctorului Aziz, mă numesc Salam Najeb. 

— Aveţi dreptate, vă cunosc, iertaţi-mă... 

— Nu face nimic, ne-am văzut doar de două ori la spital. 

— Bunicul meu este... este foarte grav bolnav. 

— Da. Are o tărie extraordinară, dar tumoarea a crescut, nu 
vrea să se opereze din nou, iar vârsta... 

— Dacă s-ar opera i-ar servi la ceva? întrebă Clara, temându-se 
de răspuns. 

Medicul rămase tăcut câteva secunde, ca şi cum ar fi căutat 
cuvintele potrivite să-i răspundă. 

— Nu ştiu. Nu ştiu ce vom găsi când îl vom deschide. Dar aşa 
cum este... 

— Cât timp mai are de trăit? 

Vocea Clarei era aproape o şoaptă. Lupta să nu lase să-i scape 
nicio lacrimă, dar, mai cu seamă, nu voia ca bunicul ei să poată 
auzi conversaţia. 

— Doar Allah o ştie, dar, după părerea doctorului Aziz şi a mea 
personală, nu mai mult de trei sau patru luni, iar eu aş spune că 
şi mai puţin. 

infirmiera ieşi din odaie şi îi zâmbi timid Clarei în vreme ce 
aştepta dispoziţiile medicului. 

— l-aţi făcut injecţia? întrebă Salam Najeb. 

— Da, domnule doctor, acum e liniştit. A spus că vrea să 
vorbească neapărat cu doamna... 

Clara o dădu la o parte pe infirmieră şi intră în camera 
bunicului ei, urmată de Fatima. 

Alfred Tannenberg era întins şi părea împuţinat la trup între 
cearşafuri. 

— Bunicule... murmură Clara. 

— Ah, copila mea! Aşază-te! Fatima, lasă-ne, vreau să stau de 
vorbă cu nepoata mea. Dar aş vrea să-mi pregăteşti ceva bun 
pentru cină. 

Fatima ieşi din odaie surâzând. Dacă Tannenberg avea poftă 
de mâncare, atunci îi va surprinde cu cele mai bune bucate. 

— Sunt pe moarte, spuse Tannenberg, apucând mâinile 
nepoatei sale. 

Disperarea se citea pe chipul Clarei, care cu greu îşi putea 
stăpâni plânsul. 

— Să nu cumva să plângi, niciodată n-am putut suporta 


oamenii care plâng, o ştii bine. Tu eşti puternică, eşti ca mine, 
aşa că termină cu smiorcăielile şi hai să stăm de vorbă! 

— Tu nu vei muri, reuşi să spună Clara. 

— Ba da, voi muri, şi ceea ce vreau să împiedic este să fii 
ucisă. Eşti în primejdie. 

— Cine vrea să mă vadă moartă? întrebă uimită Clara. 

— Incă n-am reuşit să aflu cine a fost în spatele acelor italieni 
care te-au urmărit prin Bagdad. Eu n-am încredere nici în George, 
nici în Frankie, nici în Enrique. 

— Dar, bunicule, sunt prietenii tăi! Mereu ai spus că ei sunt 
una cu tine, că, dacă într-o zi ţi s-ar întâmpla ceva, ei mă vor 
proteja... 

— Da, aşa era în trecut. Nu ştiu cât timp voi mai trăi, doctorul 
Aziz nu-mi dă mai mult de trei luni, aşa că să nu mai pierdem 
timpul amânând discuţiile pentru mai târziu! Vreau să ai Biblia de 
Lut, pentru că aceasta va fi biletul tău de liberă trecere pentru a 
lua viaţa de la capăt departe de aici; va fi cartea ta de vizită. 
Trebuie să o găsim, pentru că nu există destui bani pe lume cât 
să se poată cumpăra respectabilitatea. 

— Ce vrei să spuli...? 

— Ceea ce ştii, ceea ce ai ştiut întotdeauna, chiar dacă n-am 
discutat despre asta niciodată. Nu-ţi pot lăsa moştenire afacerile 
mele, pentru că nu sunt ceea ce vreau eu pentru tine. Afacerile 
mele vor muri odată cu mine, iar tu vei dispune de bani ca să 
trăieşti restul vieţii fără nicio grijă. Dă-ţi toată silinţa în 
arheologie, fă-ţi un nume, este ceea ce am dorit amândoi 
întotdeauna, acolo îţi vei găsi propria cale. În domeniul ăsta sunt 
respectat, cumpăr şi vând indiferent ce, fac rost de arme pentru 
grupările teroriste, satisfac capriciile cele mai extravagante ale 
unor guvernanţi şi principi, mă ocup ca unii dintre duşmanii 
acestora să nu-i mai deranjeze, iar ei îmi fac favoruri; de pildă, 
închid ochii la jefuirea patrimoniului arheologic şi artistic al ţărilor 
lor. N-o să-ţi dau amănunte despre cum e afacerea mea, este cea 
care este, şi mă simt satisfăcut de ceea ce am obţinut. Eşti 
dezamăgită? 

— Nu, bunicule, niciodată nu m-aş putea simţi dezamăgită de 
tine. Te iubesc nespus de mult. Ştiam unele lucruri, îmi dădeam 
seama că afacerile tale erau... dificile. Nu te judec, n-aş face-o 
niciodată, sunt sigură că ai făcut întotdeauna ceea ce credeai că 


trebuie să faci. 

Loialitatea necondiționată a Clarei era singurul lucru care îl 
emoţiona pe bătrân. Ştia că în acele ultime momente nu se putea 
bizui decât pe ea. Putea citi în ochii nepoatei sale şi ştia că era 
sinceră faţă de el, care i se arăta aşa cum este. 

— În lumea mea, respectul are mare legătură cu teama, iar eu 
sunt pe moarte, nu e un secret. Sunt sigur că inimosul doctor 
Aziz nu păstrează secretul asupra stării mele. Astfel că vulturii 
zboară deasupra capului meu, îi simt, sunt aici. Se vor năpusti 
asupra ta, de îndată ce eu nu voi mai fi. Credeam că Ahmed se 
va ocupa de afacere şi că te va proteja, dar despărţirea voastră 
m-a obligat să-mi schimb planurile. 

— Ahmed ştie totul despre afacerile tale? 

— Suficient de mult. Nu e nici pe departe nevinovat, chiar dacă 
în ultimele luni îl mustră conştiinţa, dar te va proteja până când 
vei fi în afara Irakului. L-am plătit bine. 

Clarei îi era greață. Îi venea să vomite. Bunicul ei tocmai 
distrusese pentru totdeauna orice posibilitate de împăcare cu 
soţul ei. Nu îi reproşa. O pregătea să facă faţă realităţii, iar în 
această realitate era şi Ahmed, plătit să o protejeze. 

— Cine ar putea dori să mă vadă moartă? 

— George, Frankie şi Enrique pretind Biblia de Lut. Sunt sigur 
că aici există oameni de-ai lor gata să ne-o smulgă dacă o găsim. 
Nu are preţ, mai bine zis, preţul ei este atât de ridicat, încât 
refuză să accepte înţelegerea pe care le-am propus-o. 

— Ce le-ai propus? 

— Are legătură cu o afacere, cu aceea care va fi ultima mea 
afacere, dat fiind că nu mi-a mai rămas mult timp de trăit. 

— Ar fi în stare să trimită pe cineva să mă omoare? 

— Vor Biblia, aşa că vor încerca să ne-o fure, de îndată ce am 
găsi-o. Se vor strădui să nu-ţi facă niciun rău dacă vor pune uşor 
mâna pe ea, dar, dacă nu le-o dăm, vor face orice ar fi necesar. 
Or fi trimis oameni antrenați special pentru asta, şi, dacă e 
nevoie să ucidă, vor ucide. Şi eu aş face acelaşi lucru, dacă aş fi 
în locul lor. Aşa că mă străduiesc să le-o iau înainte în tot ce-ar 
putea întreprinde. Până nu apare Biblia, nu eşti în primejdie; din 
momentul în care o vom găsi, vor începe problemele. 

— Şi tu eşti sigur că aici sunt oameni trimişi de prietenii tăi... 

— Cu siguranţă. Ayed Sahadi nu i-a descoperit încă, dar sunt 


câţiva în care n-are încredere. Poate că s-au infiltrat printre 
muncitori, printre furnizorii care vin în tabără, poate fac parte 
chiar din echipa lui Picot. Să ucizi pe cineva e doar o chestiune 
de bani, iar ei au mai mult decât le trebuie, aşa cum am şi eu ca 
să te protejez. 

Conversaţia cu bunicul ei o sfâşia pe dinăuntru, dar pentru 
nimic în lume nu voia să apară în faţa lui ca o femeie lipsită de 
tărie şi, cu atât mai puţin, să-l lasă să creadă că îi era ruşine cu el 
sau că îl judeca. De altfel, nu-i reproşa nimic, nu o interesa câtuşi 
de puţin ce făcuse sau ce ar fi făcut bunicul ei. Ştiuse 
întotdeauna că existenţa ei era una lipsită de griji, deşi trăia în 
Orientul agitat, unde doar unii, puţini la număr, dispuneau de tot. 
Ea aparţinea grupului de privilegiați, de aceea avea o escortă de 
bărbaţi înarmaţi, gata să o protejeze cu propriile vieţi. Bunicul ei 
îi plătea pentru asta. De mică, îl ştiuse puternic şi neîndurător, iar 
ei îi plăcea să fie tratată cu deosebit respect la colegiu şi apoi la 
universitate. Nu, nu ignorase niciodată puterea bunicului ei, şi 
dacă nu pusese întrebări fusese pentru că nu voia să i se dea 
răspunsuri care i-ar fi putut pricinui necazuri. Se complăcuse într- 
o ignoranță pe cât de comodă, pe atât de ipocrită. 

— Care e ideea ta? 

— Ca prietenii mei să-ţi lase Biblia de Lut, iar ei, în schimb, să 
rămână cu întregul câştig de pe urma operaţiunii pe care o avem 
în desfăşurare. E mult ceea ce le ofer, dar nu vor să accepte. 

— Biblia de Lut este o obsesie şi pentru ei... 

— Sunt prietenii mei, Clara, şi ţin la ei ca la mine însumi, dar 
nu mai mult decât la tine. Trebuie să pleci de aici. Trebuie să 
găsim Biblia de Lut înainte de sosirea americanilor. De îndată ce 
va fi în mâinile noastre, trebuie să pleci imediat. Alianţa cu 
profesorul Picot e un succes; e un tip controversat, dar nimeni 
nu-i neagă calităţile de arheolog. Astfel că, de mână cu el, poţi 
intra într-o lume nouă, dar acest lucru va fi posibil doar dacă ai 
Biblia de Lut. 

— Şi dacă n-o găsim? 

— O vom găsi. Dar, dacă nu va fi aşa, va trebui să pleci din Irak 
fără doar şi poate, să mergi la Cairo. Acolo, vei putea trăi destul 
de liniştită, dar eu am visat întotdeauna că vei merge în Europa, 
că vei trăi la... oriunde ai hotări tu că doreşti să trăieşti, Paris, 
Londra, Berlin... Nu banii îţi vor lipsi. 


— N-ai vrut niciodată să merg în Europa. 

— Nu, dar trebuie să mergi doar cu Biblia de Lut, altminteri s- 
ar putea să trebuiască să te confrunţi cu nişte probleme pe care 
chiar nu ţi le doresc, n-aş suporta să-ţi facă cineva vreun rău. 

— Cine mi-ar putea face rău? 

— Trecutul, Clara, trecutul, care uneori năvăleşte ca un 
tsunami, spulberând prezentul. 

— Trecutul meu nu este important. 

— Nu, nu e. Nu despre trecutul tău vorbesc. Acum, explică-mi 
cum merge treaba! 

— Lui Gian Maria i-a venit ideea că Şamas putea să fi păstrat 
Biblia de Lut la el acasă şi nu la templu, aşa că am început să 
extindem perimetrul excavaţiei. Azi, s-au găsit resturi de temelii 
ale unor case ale satului ce se îngrămădea în jurul templului, 
poate că vom da peste cea a lui Şamas... In templu au apărut, în 
afară de tăblițe, bullae şi calculi, câteva statui. Avem nevoie doar 
de puţin noroc pentru a găsi resturile a ceea ce a fost casa lui 
Şamas. 

— Preotul ăla, Gian Maria, v-a făcut probleme? 

— Cum de ştii că e preot? 

Clara râse gândindu-se la absurdul întrebării sale. Bunicul ei 
era informat de tot ce se întâmpla în tabără; Ayed Sahadi, şeful 
de echipă, l-o fi informând în amănunţime despre tot şi, în afară 
de el, o fi având şi alţi oameni care n-ar lăsa să le scape niciun 
detaliu fără să i-l comunice. 

Alfred Tannenberg luă o gură de apă, în vreme de aştepta 
răspunsul nepoatei sale. Simţea oboseala călătoriei, dar era 
satisfăcut de conversaţia cu Clara. Erau aidoma, ea nici nu 
tresărise auzind că cineva o putea ucide. O încasase fără să 
clipească, fără să pună întrebări stupide, şi nici nu fusese 
surprinsă asemenea unei fecioare nevinovate aflând despre 
afacerile necurate ale familiei. 

— Gian Maria este un om bun şi foarte capabil. S-a specializat 
în limbile moarte; akkadiana, ebraica, aramaica şi hurrita nu sunt 
un secret pentru el. Se arată sceptic în privinţa faptului că 
Avraam ar fi putut dicta o versiune proprie a Creaţiei, dar 
munceşte fără să crâcnească. Nu-ţi face griji, nu e periculos, este 
preot. 

— Dacă ştiu ceva este că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce 


par. 

— Dar Gian Maria este preot... 

— Da, într-adevăr, am verificat. 

— Aşadar, ştii că nu e periculos. 

Tannenberg închise ochii, şi Clara îi mângâie cu tandreţe 
chipul brăzdat de riduri. 

— Acum aş vrea să dorm puţin. 

— Dormi. Astă-seară Picot va dori să te cunoască. 

— Mai vedem. Acum, du-te! 

Fatima îl instalase pe Salam Najeb într-o casă învecinată, iar 
pe infirmieră, într-o odaie apropiată de cea a lui Tannenberg, deşi 
credea că numita Samira nu făcea nimic din ceea ce ea n-ar fi 
putut face. Îl cunoştea atât de bine pe Tannenberg, încât ştia de 
ce anume avea nevoie acesta, chiar dacă nu i-ar fi spus. Un gest, 
o mişcare a mâinii, felul în care îşi apleca trupul într-o parte, 
semnale care o ajutau să anticipeze ceea ce urma să-i ceară 
domnul. Dar medicul se arătase de neclintit: Samira trebuia să fie 
aproape de bolnav şi să-l anunţe pe el pentru orice eventualitate. 
De fapt, casa pe care o pregătiseră pentru el era perete în perete 
cu cea a lui Tannenberg. 

— Ce-i cu tine, copila mea? o întrebă pe Clara când aceasta 
intră în bucătărie să o caute. 

— E foarte rău... 

— O să trăiască, o asigură Fatima, o să trăiască până când o să 
găseşti tăbliţele alea. N-o să te părăsească. 

Clara se lăsă îmbrăţişată de bătrâna ei ocrotitoare, ştiind că se 
putea bizui pe ea indiferent de împrejurări. lar cele care se 
apropiau erau cum nu se poate mai neliniştitoare: bunicul ei 
tocmai o anunţase că urma să se atenteze la viaţa ei. 

— Şi medicul, şi infirmiera? 

— Se ocupă de organizarea spitalului de campanie. 

— Bine, mă duc la excavaţie. O să mă întorc pentru cină, nu 
ştiu dacă bunicul meu o să vrea să mănânce singur, cu mine sau 
cu ceilalţi. 

— Nu-ţi face griji, mâncarea n-o să lipsească dacă vrea să aibă 
invitaţi. 

jJeepul era parcat în poarta casei şi o duzină de oameni 
aşteptau ca ea să spună unde voia să meargă. 

Cinci minute mai târziu, era la situl arheologic. 


Lion Doyle se apropie de ea zâmbitor. 

— Aţi aflat vestea? S-au găsit resturi de case, colegii 
dumneavoastră sunt entuziasmați. 

— Da, am aflat, n-am putut veni mai repede. Cum merge 
reportajul fotografic? 

— Bine, mai bine decât speram; de altfel, Picot m-a angajat. 

— V-a angajat? Pentru ce? 

— Se pare că o revistă de arheologie i-a cerut să trimită o 
relatare despre săpături, ilustrată, dacă e cu putinţă, şi mi-a 
cerut să mă ocup de realizarea fotografiilor. Călătoria mea nu va 
fi în zadar. 

Clara strânse din dinţi, supărată. Aşadar, Picot se gândea să-şi 
însuşească gloria cu anticipație, trimițând un reportaj unei 
reviste de arheologie. 

— Şi despre ce revistă este vorba? 

— Cred că se numeşte Arheologia ştiinţifică. Mi-a spus că are 
ediţii în Franţa, în Regatul Unit, Germania, Spania, Italia, Statele 
Unite... In sfârşit, se pare că e o revistă importantă. 

— Sigur că este. S-ar putea spune că există doar ceea ce se 
publică în Arheologia ştiinţifică, ceea ce nu se publică nici nu 
merită osteneala. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, aşa o fi; nu înţeleg nimic din 
asta, deşi recunosc că m-am molipsit de entuziasmul 
dumneavoastră. 

II lăsă baltă pe Lion Doyle şi se îndreptă spre zona unde lucrau 
Marta şi Fabiân. 

Dezgropaseră alt sector al templului şi găsiseră un silabar5*; 
părea că acel loc înceta deodată să mai fie un mister şi că îşi 
oferea roadele prin efortul îndârjit al acelui grup pestriţ. 

— Unde e Picot? întrebă Clara. 

— Azi e o zi nemaipomenită; a dat peste resturile zidurilor din 
Safran. E acolo, răspunse Marta, arătând spre locul unde Picot, 
împreună cu un grup de muncitori, păreau că sapă pământul cu 
propriile mâini. 

— Ştii, Clara, cred că ne aflăm deja la a doua terasă a 
templului. Pare un zigurat, dar nu sunt sigur, am găsit aici resturi 


50 Culegere elementară de tăblițe cuneiforme, pentru uzul copiilor, în care 
cuvintele sunt descompuse în silabe, ceva asemănător unui abecedar din 
zilele noastre. (n.tr.) 


ale zidului interior şi am început să curăţăm ceea ce pare o 
scară, o informă Fabiân. 

— Am avea nevoie de mai mulţi muncitori, afirmă Marta. 

— O să-i spun lui Ayed, dar nu cred că va fi uşor să facem rost 
de mai mulţi oameni. Ţara e în stare de alertă, răspunse Clara. 

x x * 

Yves Picot era cu o echipă de muncitori, cu mâinile vârâte în 
moloz, absorbit de ceea ce făcea, motiv pentru care nici măcar 
nu o văzu venind. 

— Bună, am aflat deja că azi e o zi mare, fu salutul Clarei. 

— Nici nu-ţi imaginezi. Se pare că norocul e de partea noastră. 
Am găsit resturi ale zidului exterior, şi, lipite de acesta, se văd 
clar temeliile câtorva construcții. Vino, priveşte! 

Picot o conduse prin nisipul galben arătându-i resturile de 
cărămizi perfect suprapuse, unde doar ochiul unui expert putea 
spune că aceea fusese o casă. 

— Am pus mai mult de jumătate dintre oameni să lucreze în 
zona asta. Dar Fabián ţi-o fi spus deja că s-a avansat mult la 
movilă şi că templul pare clar un zigurat. 

— Da, l-am văzut. O să rămân să lucrez în sectorul ăsta. 

— Bine. Crezi că am putea face rost de mai mulţi oameni? 
Avem nevoie de mai mulţi muncitori, dacă vrem să degajăm totul 
destul de repede. 

— Ştiu, Fabián şi Marta mi-au spus şi ei. O să văd ce se poate 
face. Apropo, fotograful, Lion ăla, mi-a spus că l-ai angajat. 

— Da, i-am cerut să facă un reportaj fotografic despre ceea ce 
realizăm. 

— Nu ştiam că te-ai înţeles cu cineva să publici munca noastră. 

Clara apăsă pe cuvântul „noastră” pentru ca Picot să-şi dea 
seama de neplăcerea ei. El o privi amuzat şi lăsă să-i scape un 
hohot de râs. 

— Hai, Clara, nu te burzului, nimeni n-o să-ţi fure nimic! 
Cunosc nişte oameni la revista Arheologia ştiinţifică, mi-au cerut 
să-i informez despre treaba pe care urma s-o fac aici. Toată 
lumea este interesată de Biblia de Lut. Dacă o găsim, va fi o 
piatră de hotar în istoria arheologiei. Nu numai că vom 
demonstra că Avraam a existat, dar şi că avea cunoştinţă de 
istoria Genezei. Va fi o revoluţie. Dar, chiar dacă nu vor apărea 
tăbliţele acelea, ceea ce găsim acum are destulă substanţă ca să 


ne simţim mândri. Suntem pe cale să dezgropăm un zigurat 
despre care nu se ştia nimic şi care e într-o stare mai bună decât 
am fi putut spera. Nu-ţi face griji, dacă va fi un succes, va fi al 
tuturor. Partea mea de vanitate e acoperită, doamnă, iar cariera 
mea e deja făcută. Ah, şi ai zis bine când ai spus „munca 
noastră”, pentru că nimic din toate astea n-ar fi cu putinţă fără 
Fabián Tudela, Marta Gómez şi ceilalţi colegi. 

Yves se aplecă şi continuă să lucreze ignorând-o pe Clara, 
care, fără să mai spună vreun cuvânt, se îndreptă spre grupul de 
muncitori care degajau în momentul acela o porţiune de teren. 

Soarele se ascundea când Picot anunţă că ziua de lucru se 
încheie. Oamenii erau sleiţi de puteri şi flămânzi şi nu doreau 
decât să ajungă la casele lor, unii în sat, alţii în tabără, ca să se 
odihnească şi să-şi refacă forţele. 

Fatima o aştepta pe Clara în uşa casei şi părea binedispusă. 

— Bunicul tău s-a trezit. Îi e foame şi te aşteaptă. 

— Trebuie să fac un duş. O să merg la el după aceea. 

— Mi-a spus că preferă să luaţi cina singuri, o să-i primească 
pe arheologi mâine. 

— Mă bucur. 

Tocmai terminau de luat masa, când Fatima intră în încăpere 
ca să anunţe că Yves Picot doreşte să-l salute pe domnul 
Tannenberg. 

Clara fu gata să replice, dar Alfred nu-i lăsă timp şi îi spuse 
Fatimei să-l poftească înăuntru. 

Cei doi bărbaţi se cântăriră din priviri pentru o fracțiune de 
secundă, atât cât dură să-şi strângă cu putere mâinile şi să se 
privească în ochi. 

Lui Picot nu îi plăcu Tannenberg. Privirea lui albastră ca oţelul 
reflecta cruzime; la rândul său, Tannenberg îl examină pe Picot şi 
reuşi să capteze forţa ce emana din francez. 

Alfred Tannenberg conduse conversaţia, motiv pentru care 
Picot fu cel care vorbi în cea mai mare parte a timpului, 
răspunzând la întrebările pertinente ale bătrânului, care voia să 
afle chiar şi cele mai neînsemnate amănunte ale muncii pe 
şantier. Picot răspunse cu minuţiozitate curiozităţii bunicului 
Clarei, aşteptând momentul să-i vină şi lui rândul să pună 
întrebări. 

— Eram dornic să vă cunosc. N-am reuşit s-o fac pe Clara să-mi 


povestească nici în ce fel, nici când anume aţi găsit la Haran 
acele tăblițe, care ne-au adus pe toţi până aici. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

— În ce an a fost expediţia? Cine a condus-o? 

— Prietene, a trecut atât de mult timp, încât nici nu-mi mai 
amintesc. Inainte de Marele Război, când în Orient ajungeau 
expediţii ale unor romantici, care erau amatori mai mult de 
aventură decât de arheologie şi când mulţi dintre ei săpau 
bazându-se pe intuiţie. Nu, n-a fost o expediţie a unor arheologi, 
ci a unor persoane pasionate de arheologie. Am săpat în zona 
Haranului şi am găsit acele tăblițe în care Şamas, sacerdot sau 
scrib, se referă la Avraam şi la Creaţie. De atunci, am crezut că 
într-o zi vom găsi şi restul tăbliţelor la care se referă scribul. Eu le 
numesc Biblia de Lut. 

— Aşa le-a numit şi Clara la Congresul de Arheologie de la 
Roma şi a contrariat comunitatea arheologilor. 

— Dacă Irakul ar fi trăit o perioadă de pace, s-ar fi pornit mai 
multe expediţii arheologice în încercarea de a obţine favoarea lui 
Saddam ca să li se dea exclusivitate pentru realizarea 
săpăturilor. Dumneavoastră aţi riscat venind în cel mai prost 
moment, aţi avut curaj. 

— De fapt, n-aveam nimic mai bun de făcut, răspunse Yves cu 
un anume cinism. 

— Da, ştiu, sunteţi bogat, aşa că nu vă vedeţi constrâns de 
dura realitate pentru a primi un salariu la sfârşitul lunii. Mama 
dumneavoastră provine dintr-o veche familie de bancheri, nu-i 
aşa? 

— Mama mea este britanică, fiică unică, iar bunicul meu, într- 
adevăr, are o bancă în insula Man. Ştiţi dumneavoastră, un 
paradis fiscal. 

— Ştiu. Dar dumneavoastră sunteţi francez. 

— Tatăl meu este francez, alsacian, iar eu am crescut făcând 
naveta între insula Man şi Alsacia. Mama mea a moştenit banca, 
iar tatăl meu este cel care o conduce. 

— lar pe dumneavoastră nu vă interesează nimic din lumea 
finanţelor, afirmă, mai curând decât întrebă, Tannenberg. 

— Într-adevăr, singurul lucru care mă interesează în legătură 
cu banii este cum să-i cheltuiesc în modul cel mai plăcut cu 
putinţă, şi exact asta fac. 


— Într-o bună zi veţi moşteni banca. Ce veţi face cu ea? 

— Părinţii mei se bucură de o sănătate excelentă, aşadar, sper 
ca ziua aceea să fie departe; pe deasupra, am o soră mult mai 
inteligentă decât mine, care este dispusă să se ocupe de 
afacerea familiei. 

— Nu vă preocupă să lăsaţi ceva concret copiilor 
dumneavoastră? 

— N-am copii, şi nici nu-mi doresc să las urmaşi. 

— Noi, bărbaţii, avem nevoie să ştim că în urma noastră 
rămâne ceva. 

— Doar unii bărbaţi, eu nu. 

Clara asista tăcută la conversaţia lui Yves cu bunicul ei, 
observând că arheologul nu făcea nimic ca să-i devină simpatic 
bătrânului. Samira fu cea care puse punct întâlnirii. Intră urmată 
de Fatima, care încerca s-o împiedice să năvălească în cameră. 

— Domnule Tannenberg, e ora injecţiei. 

Alfred Tannenberg o privi mânios pe infirmieră. Avea să-i tragă 
o palmă de îndată ce rămâneau singuri, pentru că îndrăznise să 
intre şi să i se adreseze în astfel de termeni, de parcă ar fi fost 
dădaca lui. 

— leşi! 

Tonul bătrânului era rece ca gheaţa şi prevestea o furtună. 
Fatima o apucă de braţ pe infirmieră şi o scoase din odaie, 
reproşându-i comportamentul. 

Tannenberg prelungi întâlnirea încă o jumătate de oră, neluând 
în seamă oboseala Clarei, care se stăpânea cu greu să nu caşte. 
Apoi îşi luă la revedere de la Yves Picot, promiţându-i că avea să 
dispună de o echipă suplimentară de muncitori. 

Câteva minute mai târziu, un țipăt sfâşietor rupse liniştea 
nopţii. Apoi se auzi plânsetul unei femei stingându-se încet, până 
se pierdu din nou în tăcere. 

Clara se zvârcolea în pat. Ştia că bunicul ei o făcuse pe Samira 
să plătească pentru îndrăzneala de a-l fi întrerupt şi de a-l fi 
tratat ca pe un copil, amintindu-i de ora injecţiei. Infirmiera 
trebuia să înveţe că Alfred Tannenberg îşi plătea foarte bine 
angajaţii, dar că nu ierta nicio greşeală. Işi imagină că o fi biciuit- 
o pe femeie; nu era pentru prima dată când îi pedepsea în acest 


fel pe cei care îl deranjau cu atitudinea lor. 
x x * 


Ayed Sahadi dăduse ordin ca Lion Doyle şi Ante Plaskic să fie 
supravegheați; n-avea încredere în niciunul din ei, fiind sigur că 
nu erau cine spuneau că sunt. 

Şi Lion Doyle, la rândul său, era cu ochii în patru faţă de Ayed 
Sahadi; intuia că era mai mult decât un şef de echipă. In privinţa 
lui Ante Plaskic, era sigur că e un asasin, la fel ca el, poate un alt 
om trimis de Tom Martin sau de prietenii acestuia, dar n-avea 
nicio îndoială asupra faptului că tânărul croat nu era paşnicul 
informatician care părea să fie. 

Cei trei bărbaţi se recunoşteau între ei ca fiind ceea ce erau: 
asasini, mercenari gata să-l slujească pe cel care plătea mai 
bine. 

Galezul intuia că se apropia momentul să acţioneze. Nu 
găsiseră încă Biblia de Lut, dar lucrările de excavaţie avansau în 
marş forţat, şi, de altfel, în tabără se simţea din ce în ce mai 
multă încordare. Veştile care soseau din afară nu erau prea bune: 
în orice moment, trupele Statelor Unite puteau lăsa să cadă tone 
de bombe asupra Irakului. 

Muncitorii glumeau, susţinând că îi vor vâna pe americani ca 
pe nişte iepuri, că nu le vor permite niciodată să calce pe 
pământul sfânt al Irakului, dar ştiau că fanfaronada lor le servea 
doar ca să-şi dea curaj, pentru că mulţi dintre ei aveau să moară 
îngropaţi sub bombe. 

Clara nu părea să se îndoiască de Lion. Nu-i evita niciodată 
compania şi îi prezenta cu răbdare roadele de lut smulse din 
pământ, explicându-i importanţa fiecărui obiect şi cum trebuiau 
să fie fotografiile ca să aibă valoare arheologică. 

Lion râse cu poftă când află de la directorul agenţiei 
Photomundi că fotografiile lui de la Bagdad fuseseră cumpărate 
de o agenţie de ştiri şi că reportajul din Arheologie ştiinţifică se 
dovedise a fi un succes, nu numai din pricina textului lui Picot, 
dar şi a fotografiilor care îl ilustrau. Singurul inconvenient era că 
reportajul făcuse canalele de televiziune să le ceară trimişilor lor 
în Irak să dea cu nasul pe la Safran şi să relateze ce se întâmplă 
acolo: un grup de arheologi din mai multe ţări care săpau, surzi 
la tobele războiului. 

Aşa că Lion Doyle nu se miră când o văzu pe Miranda, însoţită 
de Daniel, cameramanul, şi de un alt grup de jurnalişti, care, sub 
auspiciile Ministerului de Informaţii, aterizaseră la Safran. 


— la uite-l şi pe fotograf! îi spuse Miranda în chip de salut. 

— Mă bucur să te văd. Cum merg lucrurile pe la Bagdad? 

— Prost, îngrozitor de prost. Oamenii au ajuns la limită. 
Prietenul tău Bush insistă că Saddam are arme de distrugere în 
masă, şi acum două zile, în 5 februarie, Colin Powell”! a luat 
cuvântul într-o reuniune a Consiliului de Securitate al Naţiunilor 
Unite arătând fotografii luate din satelit în care, cică, se văd 
relocări ale soldaţilor, în afară de locurile unde se bănuieşte că ar 
fi adăpostite blestematele alea de arme. 

— Care tu crezi că nu există. 

— Nici tu nu crezi. 

— Eu nu ştiu. 

— Să fim serioşi, Lion, nu face pe inocentul! 

— N-am chef de ceartă, bine? 

Ca să aplaneze conflictul, Daniel hotărî să schimbe subiectul 
conversaţiei. 

— Cum aţi petrecut Crăciunul în locul ăsta? întrebă el din 
curiozitate. 

— N-am sărbătorit Crăciunul. Aici nu e timp de odihnă, se 
munceşte optsprezece ore pe zi. 

— Dar nu s-au oprit nici măcar pe 25? întrebă Daniel. 

— Singura schimbare a fost că am primit mâncare mai bună. 

— La Bagdad, am improvizat o petrecere. Am venit fiecare cu 
ce-a putut. 

Miranda îi părăsise şi străbătea tabăra privind curioasă de jur 
împrejur. | se vorbise despre Yves Picot şi despre Clara 
Tannenberg şi se gândea să le ia un interviu amândurora. Faptul 
că plecase de la Bagdad ca să-şi facă apariţia pe acest petic de 
pământ galben i se părea la fel ca excursiile pe care le făcea cu 
şcoala când era mică şi care o ajutau să învingă monotonia. 

Picot şi Clara cooperară foarte bine cu jurnaliştii aflaţi în 
deplasare, deşi nu puteau să nu afişeze o oarecare nemulţumire, 
pentru că trebuiră să-şi întrerupă ritmul de lucru. Era nevoie de 
toate mâinile, şi de ale Clarei, şi de ale lui. 

Clarei nu-i scăpă faptul că Picot părea fermecat de Miranda. Nu 


51 Colin Luther Powell (n. 1937), general american, consilier pentru Apărare al 
preşedintelui Ronald Reagan, şeful Statelor Majore Reunite ale Forţelor Armate 
ale Statelor Unite ale Americii între 1989—1993, comandant al operaţiunii 
Furtuna în Deşert din timpul primului război din Golf (august 1990-februarie 
1991), Secretar de Stat al Apărării în Administraţia George W. Bush (n.tr.) 


se despărţea de ea, îi vedea vorbind şi râzând împreună, străini 
de tot ce se întâmpla în jurul lor. Se gândi că poate se cunoşteau 
dinainte, şi nu-şi putu stăpâni un ghimpe de gelozie. 

Miranda era tot ce nu era ea: o femeie puternică, 
independentă, sigură, dintre cele care nu datorează nimic nici 
unui bărbat, obişnuită să-i trateze ca de la egal la egal, fără 
niciun fel de concesii. Nu se miră că părea să-l cunoască pe Lion 
Doyle; la urma urmei, toţi erau jurnalişti. 

La ora prânzului, Miranda împărţi masa cu Marta Gómez, 
Fabiân Tudela, Gian Maria şi Albert Anglade, pe lângă Daniel şi 
Haydar Annasir, asistentul lui Tannenberg, chiar şi cu Clara. Lion 
li se alătură, în ciuda privirii agasate cu care îl întâmpină 
Miranda. 

— Sunt manifestații în toată Europa, oamenii nu vor războiul 
ăsta, afirma Daniel. 

— Care război? încă nu suntem în război, poate că până la 
urmă Bush n-o să atace şi încearcă doar să-l sperie pe Saddam, 
spuse timid Haydar Annasir. 

— O să atace, afirmă Miranda, şi o s-o facă în martie. 

— De ce în martie? întrebă Clara. 

— Pentru că la data aceea va avea pregătit tot dispozitivul lui 
de luptă. Mai târziu, se va face prea cald, şi băieţii lui nu sunt 
obişnuiţi să se bată sub un soare orbitor precum cel din ţara 
asta, adică vor veni în martie sau, cel mai târziu, în aprilie. 

— Să sperăm că vor întârzia, spuse Picot. 

— Până când staţi aici? vru să ştie Miranda. 

— După socoteala dumneavoastră, mai avem o lună, fu 
răspunsul lui Picot. 

— După socoteala mea? întrebă Miranda. 

— Tocmai aţi spus că vor ataca în martie, şi suntem în 
februarie. 

— Aha! Păi, aveţi dreptate, mai e o lună. Şi cum o să plecaţi de 
aici? Soldaţii nu vă vor mai proteja; de îndată ce vor începe 
bombardamentele, Saddam o să aibă nevoie de toţi bărbaţii 
disponibili, şi, mai devreme sau mai târziu, muncitorii 
dumneavoastră vor fi şi ei mobilizați. 

Comentariul Mirandei îi cufundă în tăcere. Deveniseră dintr- 
odată conştienţi că lumea urma un ritm diferit de cel al satului 
pierdut în care se izolaseră cu câteva luni în urmă, încercând să 


găsească în nisip un secret tot atât de vechi precum timpul, un 
secret care era, poate, doar o himeră. 

Marta Gómez rupse tăcerea care se aşternuse peste ei. 

— Aţi văzut deja, am descoperit un templu, pare o parte dintr- 
un zigurat, deşi nu suntem siguri; după părerea noastră, datează 
de acum două mii de ani înainte de Hristos şi nu se ştia de 
existenţa lui. Suntem în curs să dezgropăm şi resturi ale unor 
temelii de case din aceeaşi epocă, dar, din nefericire, a rămas 
prea puţin din ele. Studiem sute de tăblițe găsite în două încăperi 
ale ziguratului, avem mai multe statui în stare bună, bullae şi 
calculi... Vreau să vă spun, Miranda, că munca pe care am 
realizat-o într-un timp atât de scurt este extraordinară. Ceea ce 
am făcut în aceste cinci luni ar fi însemnat ani de muncă în 
împrejurări normale. Înţeleg că, în aceste momente, oamenilor 
din orice parte a lumii puţin le pasă de munca arheologilor, dat 
fiind faptul că ţara asta se află în pragul războiului, dar, dacă 
bombele nu distrug ceea ce am găsit, vă asigur că acesta va fi 
unul dintre siturile arheologice cele mai importante din Orientul 
Apropiat, în cazul în care ne vom putea întoarce atunci când se 
va încheia blestematul ăsta de război. Cred că toţi ar trebui să 
fim mulţumiţi de ceea ce am făcut. 

— Aţi avut avizul lui Saddam ca să puteţi lucra, afirmă 
Miranda, în chip de răspuns pentru Marta. 

— Da, bineînţeles. Nu poţi merge să lucrezi într-o ţară fără 
permisiunea autorităţilor, oricare ar fi acestea. Ne-a permis să 
facem săpături, şi am dispus de mijloace pentru asta, mijloace pe 
care profesorul Picot le plăteşte din propriul buzunar, fu 
răspunsul lui Fabiân Tudela. 

— Credeam că doamna Tannenberg e coresponsabilă şi 
cofinanţatoare a expediției... 

Clara se hotărî să profite de întrebarea Mirandei ca să rămână 
clar stabilit faptul că aceea era expediţia ei şi că tot ce ieşise la 
lumină şi tot ce ar mai putea ieşi la lumină îi aparţinea ei tot atât 
cât şi lui Picot. 

— Într-adevăr, acesta e un proiect pe care l-am pornit eu şi 
profesorul Picot. Este un proiect costisitor şi dificil, date fiind 
împrejurările, dar, aşa cum v-a explicat doamna profesor G6mez, 
şi-a arătat deja roadele, nişte roade extraordinare. 

— Dar dumneavoastră căutaţi ceva mai mult; cred că 


dumneavoastră, într-un congres ţinut anul trecut la Roma, aţi 
vorbit despre nişte tăblițe în care cineva afirma că Patriarhul 
Avraam urma să-i relateze Creaţia şi că apoi, din întâmplare, aţi 
găsit aici alte tăblițe cu numele aceluiaşi scrib. Greşesc? 

De această dată, Picot fu cel care se hotărî să-i răspundă 
Mirandei. 

— Nu, nu greşiţi. Clara se află în posesia a două tăblițe, pe 
care le-am putut data, în care un scrib numit Şamas povesteşte 
că un anume Avraam urma să-i dezvăluie istoria lumii. Clara 
susţine ipoteza conform căreia Avraam la care se referă Şamas 
este Patriarhul Avraam, şi, dacă teoria ei se confirmă, 
descoperirea ar fi extraordinară. 

— Să ţineţi seama de faptul că ştiinţa pune la îndoială 
existenţa patriarhilor, nimeni n-a putut demonstra până acum că 
au fost într-adevăr făpturi în carne şi oase. Dacă vom găsi 
tăbliţele la care se referă cele pe care le are deja Clara, nu numai 
că s-ar demonstra că Biblia are dreptate, dar şi că Geneza a fost 
revelată de Avraam. Dumneavoastră nu vă puteţi imagina 
importanţa pe care ar avea-o acest fapt nu numai pentru 
arheologie, pentru ştiinţă, dar şi pentru religie, explică Fabiân. 

— Dar n-aţi găsit încă tăbliţele acelea... vru să ştie Miranda. 

— Nu, încă nu, răspunse Marta, dar am găsit multe tăblițe cu 
numele lui Şamas, aşa că mai nutrim încă speranţa de a găsi 
Biblia de Lut. 

— Biblia de Lut? 

— Miranda, ce altceva ar fi nişte tăblițe cu legenda Creaţiei? 
întrebă Marta, la rândul ei. 

— Ai dreptate; de altfel, îmi place numele... Biblia de Lut. Şi 
dumneavoastră ce credeţi despre toate astea? Cred că sunteţi 
preot. 

Întrebarea Mirandei îl făcu pe Gian Maria să se înece, 
înroşindu-se în acelaşi timp până în vârful nasului. 

— la te uită, e pentru prima dată când cunosc un bărbat care 
se înroşeşte! râse Miranda. 

— Hai, Gian Maria, că ţi-a pus doar o întrebare, îl încurajă 
Marta. 

Preotul nu-şi găsea cuvintele ca să răspundă. Faţa îi ardea, 
simțindu-se ţinta tuturor privirilor. Fabián încercă să-i vină în 
ajutor, abătând atenţia asupra sa. 


— Gian Maria este expert în limbi moarte; ne ajută extrem de 
mult, munceşte pe brânci la descifrarea tăbliţelor. Fără el, n-am fi 
putut avansa atât de repede. In orice caz, până când nu vom găsi 
tăbliţele acelea şi până nu le vom analiza nu numai noi, ci şi alţi 
experţi calificaţi, nu se va putea afirma că ele reprezintă Biblia 
de Lut. Până acum, ne mişcăm pe terenul ipotezelor. Există două 
tăblițe scrise de o mână puţin experimentată şi care par mai 
degrabă pagini dintr-un jurnal personal, un jurnal de lut, în care 
cineva anunţă că i se va povesti ceva. Cum v-a spus Marta, chiar 
dacă n-am găsit celelalte tăblițe, ceea ce am dezgropat până 
acum justifică munca noastră aici. 

— De ce spuneţi că acele două tăblițe, care sunt cauza 
prezenţei dumneavoastră aici, sunt scrise de o mână puţin 
experimentată? întrebă Miranda. 

— Din pricina trăsăturilor. Este ca şi cum acel Şamas n-ar fi 
stăpânit mânuirea condeiului care, după cum ştiţi, este un 
beţişor de trestie cu care se făceau incizii în lut. Mai mult decât 
atât, tăbliţele pe care le-am găsit aici, şi care poartă şi ele 
numele lui Şamas în partea superioară, nu seamănă deloc la scris 
cu cele pe care le are Clara. Şamas de aici a fost un scrib care 
stăpânea scrisul şi aritmetica, pe lângă faptul că era un expert 
naturalist care ne-a lăsat moştenire o listă a faunei din zonă, 
răspunse din nou Fabiân. 

— S-ar putea ca Şamas care a scris tăbliţele descoperite la 
Haran şi Şamas de aici să nu fie aceeaşi persoană, deşi Clara 
susţine că este, notă Marta. 

— Şi de ce credeţi că este aceeaşi persoană? vru să ştie 
Miranda. 

— Pentru că, deşi e adevărat că scrisul de pe tăbliţele de la 
Haran e diferit de cel de pe tăbliţele găsite, există aici linii, 
semne care par să fi fost făcute de aceeaşi mână, chiar dacă 
sunt mai ferme. Teoria mea este că Şamas a putut scrie tăbliţele 
de la Haran pe vremea când era adolescent sau copil, iar pe cele 
de aici, la vârsta maturității. 

Clara nu ezită să răspundă. Cunoştea tăbliţele ca pe propriul 
buzunar, iar laboratorul nu lăsase nicio urmă de îndoială: 
tăbliţele de la Haran şi cele de la Safran păreau scrise de aceeaşi 
mână. 

— Dar aş vrea să ştiu ce crede Biserica despre toate astea, 


insistă Miranda, adresându-i-se lui Gian Maria. 

Preotul, revenindu-şi din tresărirea iniţială pricinuită de faptul 
că i se adresaseră lui, se înroşi din nou, dar răspunse curiozităţii 
jurnalistei. 

— Eu nu pot răspunde în numele Bisericii, sunt doar un preot. 

— Atunci, spuneţi-mi ce credeţi despre toată povestea. 

— Cunoaştem din Biblie despre existenţa Patriarhului Avraam. 
Fireşte, eu cred că a existat într-adevăr, că a fost un om în carne 
şi oase, indiferent dacă există sau nu dovezi arheologice. 

— Şi credeţi că Avraam ştia despre Creaţie şi, în plus, a 
povestit-o cuiva? 

— Biblia nu spune nimic despre asta şi este destul de explicită 
în legătură cu viaţa Patriarhului Avraam. Aşa că... mă rog, sunt 
sceptic, nu-mi vine să cred că există o Biblie de Lut. Dar, dacă 
vor apărea acele tăblițe, Biserica va fi aceea care va trebui să 
avizeze autenticitatea lor. 

— Dar pe dumneavoastră v-a trimis Vaticanul? întrebă 
Miranda. 

— Nu, pentru Dumnezeu! Vaticanul n-are nicio legătură cu 
şederea mea aici, răspunse temător Gian Maria. 

— Atunci, ce faceţi aici? insistă Miranda. 

— Mă rog, a fost o pură întâmplare... 

— Atunci, explicaţi-mi-o, îl somă jurnalista, în ciuda evidentei 
stânjeneli a preotului. 

— Nu l-ai putea lăsa în pace? interveni Lion Doyle, care, până 
în momentul acela, tăcuse. 

— la te uită la Cavalerul Rătăcitor! Vii mereu în ajutorul celui 
care are nevoie de el, fie că e o femeie prinsă într-un schimb de 
focuri, fie că e un preot ajuns în încurcătură. 

— Eşti imposibilă, Miranda! răspunse Lion indispus. 

— Nu, n-am nimic împotrivă să răspund, spuse Gian Maria cu 
un firicel de voce. Să vă explic: eu eram la Bagdad colaborând cu 
un ONG, dar, din întâmplare, îl cunoscusem pe profesorul Picot, şi 
am venit aici să-i văd munca; el ştia că sunt expert în limbi 
moarte şi... mă rog... am rămas. 

— Şi, preot fiind, dumneavoastră faceţi ce poftiţi? insistă 
Miranda. 

— Am permisiunea să mă aflu aici, răspunse Gian Maria, 
înroşindu-se din nou. 


x k x 


În restul după-amiezii, Miranda şi Daniel îi filmară pe arheologi 
în vreme ce munceau. Le luară interviuri lui Picot şi Clarei, 
precum şi Martei Gómez şi lui Fabián Tudela, care, la fel ca restul 
echipei, trebuiră să-i primească şi să repete acelaşi lucru pentru 
alţi jurnalişti sosiți la Safran. 

— Sunt obositori, în special Miranda, chiar dacă îmi e 
simpatică. 

— Hai, Marta, îşi fac treaba, cum şi noi ne-o facem pe a 
noastră. 

— Tu eşti mereu înţelegător, dar ne-au făcut să pierdem toată 
ziua. 

Fabiân Tudela îşi aprinse o ţigară şi-şi lăsă privirea să-i 
rătăcească printre rotocoalele de fum. Marta avea dreptate, mai 
ales dacă relatările jurnaliştilor se potriveau cu realitatea - cu 
alte cuvinte, că războiul putea începe în martie, cel mai târziu în 
aprilie. 

Se aplecă lângă Marta şi începu să curețe nisipul de pe o latură 
ce părea a fi o terasă care lăsa să se întrevadă o curte pătrată cu 
resturi de cărămizi arse şi cu ceramică. 

Lumina soarelui se stinsese aproape complet când hotărâră să 
revină în tabără. Muncitorii protestau din pricina oboselii. Dar îi 
nelinişteau mai cu seamă ştirile furnizate de jurnalişti: războiul 
nu mai putea fi evitat şi era pe punctul de a începe. 

Clara dăduse dispoziţii pentru organizarea unei cine în jurul 
focurilor de tabără unde se frigeau încet o jumătate de duzină de 
miei condimentaţi cu ierburi aromate. 

Un jurnalist olandez filma entuziasmat scena, în vreme ce unul 
dintre colegii lui de la radio se plângea de problemele de 
conectare cu satelitul ca să trimită cronica zilei. 

Yves Picot se ocupa de unii şi de alţii, dând dovadă de o 
răbdare infinită şi străduindu-se să rezolve problemele pe care le 
întâmpina cu ajutorul bunului Haydar Annasir, care avea mereu 
soluţii pentru orice. 

— Se vede că sunteţi mulţumit. 

Picot se întoarse auzind vocea Clarei. 

— N-am motive să nu fiu. 

— Dar în noaptea asta păreţi mai vesel. 

— Mă rog, e multă vreme de când n-am mai avut contact cu 


lumea civilizată, şi oamenii ăştia ne-au adus veşti proaspete, 
amintindu-mi că mai există şi o altă realitate decât cea a 
săpăturilor arheologice. 

— Adică v-a cuprins melancolia. 

— Ce concluzie! Nu tocmai, dar săpăm de cinci luni de zile, 
înghițind praf; n-am făcut altceva decât să muncim, şi aproape 
că am uitat că dincolo de aceste gropi există o viaţă adevărată. 

— Vă gândiţi să plecaţi? 

— Mă îngrijorează siguranţa echipei. Mâine o să-l sun pe soţul 
dumneavoastră. Vreau ca Ahmed să-mi explice planul de 
evacuare. S-a angajat să pregătească mijloacele necesare pentru 
a ne scoate de aici când vor cădea primele bombe. 

— Şi dacă nu găsim până atunci Biblia de Lut? 

— Vom pleca indiferent de rezultat. Doar nu veţi pretinde să 
rămânem să săpăm în vreme ce americanii bombardează Irakul. 
Credeţi că vor face o excepţie şi nu vor bombarda Safranul 
pentru că un grup de nebuni sapă aici? Sunt răspunzător pentru 
oamenii ăştia, au venit pentru mine, unii îmi sunt prieteni şi nu 
există nimeni şi nimic pentru care să merite ca eu să le pun 
vieţile în primejdie, nimic, nici măcar Biblia de Lut. 

— Când aveţi de gând să plecaţi? 

— Nu ştiu, încă nu am habar. Dar vreau să fiu pregătit. Mi se 
pare că a venit momentul să punem totul cap la cap. Vreau să 
vorbesc cu oamenii mei, vom hotărî cu toţii, dar să nu ne minţim 
singuri, i-aţi auzit pe băieţii din presă. 

— Lucrurile nu stau mai prost decât acum cinci luni, nu s-a 
schimbat nimic. 

— Ei spun că da. 

— Jurnaliştii exagerează, din asta trăiesc. 

— Vă înşelaţi. Poate că unii exagerează, dar nu toţi, iar aici 
avem trei jurnalişti olandezi, doi greci, patru britanici, cinci 
francezi, doi spanioli... 

— Opriţi-vă, am înţeles... 

— Nu se poate să exagereze cu toţii sau să inventeze că Bush 
este gata de invazie. 

— Eu voi rămâne în continuare. 

Yves Picot o privi stăruitor pe Clara. Nu-i putea cere să lase 
totul baltă, dar îl irita faptul că ar putea continua fără el. 

— Veţi lucra sub o ploaie de bombe. 


— Poate că prietenii dumneavoastră nu vor câştiga. 

— Cine sunt prietenii mei? 

— Cei care ne vor bombarda. 

— Aţi intrat într-o criză de naționalism? Nu vă jucaţi de-a 
provocarea unui complex de vinovăţie în ceilalţi; cel puţin, n-o 
faceţi cu mine, pentru că vă pierdeţi timpul. Uitaţi ce e, osăvă 
mai spun încă o dată: mie, Saddam ăsta al dumneavoastră mi se 
pare un dictator sângeros care merită să stea la închisoare. N-aş 
da doi bani pe el, mă lasă rece soarta lui. Ce regret este că mulţi 
irakieni vor plăti din vina lui. 

— Din pricina lui Saddam sau pentru că vor să ne fure petrolul? 

— Din ambele motive. Saddam este alibiul, nu mă îndoiesc de 
acest lucru. Eu nu iau parte la jocul politicii, m-am dat jos cu mult 
timp în urmă din trenul ăsta. 

— Dumneavoastră nu credeţi în nimic. 

— Când aveam douăzeci de ani, eram de stânga, un militant 
pasionat, şi am ajuns să cunosc atât de bine pe dinăuntru 
partidul visurilor mele, încât am luat-o la fugă scârbit. Nimeni nu 
era ceea ce părea a fi şi, cu atât mai puţin, ce spunea că este. 
Am înţeles că politica şi impostura merg foarte des mână în 
mână, aşa că m-am detaşat. Apăr democraţia burgheză care ne 
permite să credem în iluzia că ne putem bucura de libertate, asta 
e tot. 

— Şi ceilalţi? Ce se întâmplă cu noi cei care nu ne-am născut în 
lumea dumneavoastră privilegiată? Ce trebuie să facem sau să 
sperăm? 

— Asta nu ştiu, dar îmi este clar că sunteţi victime ale 
intereselor celor mari, dar şi victime ale propriilor guvernanti şi 
ale dumneavoastră înşivă. Sunt francez şi apăr Revoluţia 
Franceză; cred că toate ţările ar trebui să aibă o asemenea 
revoluţie care să facă loc luminii şi raţiunii. Dar, în această parte 
a lumii, persoanele cultivate, ca dumneavoastră sau ca bunicul 
dumneavoastră, îşi întemeiază bogăţia şi puterea pe mizeria 
compatrioţilor voştri, aşa că nu mă întrebaţi pe mine ce puteţi 
face. Nu mă simt vinovat de nimic. 

— Consideraţi cultura dumneavoastră ca fiind superioară în 
comparaţie cu a noastră... 

— Vreţi să vă spun adevărul? Ei bine, da, asta cred. Islamul îi 
împiedică să facă revoluţia burgheză. Până când nu veţi separa 


politica de religie, n-o veţi scoate la capăt. Mie îmi face scârbă să 
le văd pe unele dintre compatrioatele dumneavoastră acoperite 
din cap până în picioare, ca femeia aia care vă urmează 
pretutindeni, Fatima se numeşte, nu-i aşa? Mă indignează faptul 
că merg în spatele soţilor lor sau că nu pot sta de vorbă liniştite 
cu un bărbat. 

Fabiân se apropie de ei cu câte un pahar în fiecare mână. 

— Ce noroc că asta nu e o ţară cu obiceiuri islamice stricte şi 
că putem să ciocnim un pahar. 

Îi oferi fiecăruia câte un pahar. Atât Clara, cât şi Picot îl luară 
ca nişte roboţi. 

— Ce-i cu voi? întrebă Fabiân. 

— l-am spus Clarei că trebuie să începem să ne gândim la 
plecare. 

— După câte ni s-au povestit, n-ar trebui să mai aşteptăm 
mult, încuviinţă Fabián. 

— Mâine o să-l sun pe Ahmed ca să stabilească împreună cu 
Albert amănuntele evacuării noastre. Vom sta atâta timp cât nu 
riscăm nimic, dar nicio secundă mai mult. 

Tonul vocii lui Picot nu admitea replici, şi Clara îşi dădu seama 
că pierduse bătălia. 

— Doamnă Tannenberg, am obţinut mult. Nu vă daţi seama? 
spuse Fabiân în încercarea de a o îmbărbăta. 

— Ce am obţinut? răspunse ea furioasă. 

— Am scos la lumină un templu necunoscut, un sat despre 
care nu se ştia nimic. Din punct de vedere profesional, această 
campanie a meritat osteneala, nu plecăm cu mâinile goale, 
putem fi mândri de treaba făcută. Am dispus de oameni 
extraordinari, care nu s-au plâns de zilele epuizante de muncă. 
De cinci luni nu facem altceva decât să săpăm, să săpăm, să 
săpăm... Doar nu vreţi să ne punem şi viaţa în joc, nu-i aşa? E 

Clara îl privi fix pe Fabián, dar nu ştiu ce să răspundă. In 
adâncul sufletului era conştientă că Picot şi Fabiân aveau 
dreptate, dar să o recunoască era ca şi cum s-ar fi dat bătută. 

— Când vreţi să plecaţi? reuşi ea să întrebe. 

— Nu voi şti până nu vorbesc cu Ahmed. Vreau să mai discut şi 
cu doi prieteni de la Paris şi cu părinţii mei. Bancherii ştiu 
întotdeauna când se va dezlănţui un război. Tu, Fabián, ar trebui 
să stai de vorbă cu oamenii tăi de la Madrid să vezi ce îţi 


povestesc. 

— Da, o să sunăm mâine. Acum, ar trebui să ne ocupăm de 
jurnalişti şi să ne înfruptăm din aceşti minunaţi miei. Sunt mort 
de foame. 

x kx * 

De la ferestruica din odaia Clarei aproape că nu se vedea 
nimic. Era o noapte fără lună. 

De câtva timp, nu se mai auzea în tabără nici cel mai uşor 
zgomot. Conversaţia cu Picot o tulburase la fel de tare ca aceea 
avută ulterior cu Salam Najeb, medicul care îl îngrijea pe bunicul 
ei. 

Acesta nu fusese prea delicat: bunicul ei leşinase, iar rezultatul 
analizelor era îngrijorător. După părerea lui, ar trebui mutat într- 
un spital adevărat. 

Clara intrase să-l vadă pe bunicul ei şi fu uimită că, doar într-o 
zi, îmbătrânise atât de mult. Avea ochii înfundaţi în orbite şi 
respiraţia întretăiată. Când auzise că se gândeau să-l transporte 
la Bagdad şi de acolo la Cairo, bunicul ei respinsese ideea dând 
din cap. Nu, nu va pleca până nu vor găsi Biblia de Lut. Ea nu avu 
curajul să-i spună că Picot era pregătit de plecare. 

Ceasul arăta trei dimineaţa şi vremea era rece; îşi puse un 
trening călduros şi, cu lumina stinsă, ieşi din odaie, îndreptându- 
se spre cea a Fatimei. Femeia avea somnul adânc şi nu se trezi 
când Clara deschise fereastra ca să sară afară. 

Gărzile care o escortau dormeau la intrarea principală şi în 
vestibulul casei, dar se părea că nu păzeau şi uşa din spate. 

Aşteptă câteva secunde până să i se liniştească bătăile inimii 
şi, aplecată printre umbre, începu să se îndepărteze de tabără, 
îndreptându-se spre zigurat. Simţea nevoia să atingă vechile 
cărămizi de argilă şi să simtă adierea nopţii, ca să-şi liniştească 
spiritul. 

Gărzile moţăiau fără grijă. Ayed Sahadi i-ar omori dacă ar şti 
că fusese cineva în stare să se strecoare în perimetrul arheologic 
fără ca ei să prindă de veste. Dar nu Clara avea să fie cea care 
să-i pârască. Căută un loc unde să se aşeze ca să se poată gândi. 
Simţea că viaţa ei era pe punctul de a se schimba iremediabil. 
Unde înainte nu era decât siguranţă şi certitudine acum îşi 
făcuseră loc durerea şi singurătatea şi, pentru prima dată, îşi 
dădu seama că niciodată nu stătuse cu adevărat să chibzuiască; 


pur şi simplu trăise, fără să-şi facă griji pentru nimic, fără să vrea 
să vadă nimic din ceea ce nu convenea comodităţii şi egoismului 
ei. 

Nu, nu era mai bună decât Ahmed, care urma să încaseze o 
sumă substanţială ca să o protejeze, doar că ea măcar nu era la 
fel de ipocrită ca el, pentru că pe ea nu o mustra conştiinţa. 

Adormi ghemuită pe patul de pământ şi de argilă şi îl căută în 
vis pe Şamas. 


26 


lli obținuse distincţia de um-mi-a (învăţător) şi era autoritatea 
supremă în templul acela, de unde îşi plăteau dările către 
stăpânirea din regiune. 

Regele dorise să-şi extindă puterea dincolo de Ur şi poruncise 
să fie ridicat acel zigurat de mici dimensiuni, unde oameni 
învăţaţi acumulau cunoştinţele ai căror păstrători erau, precum şi 
alte roade ale observării a tot ce era în jurul lor, flori, plante şi 
cer, până când le puteau dezlega misterele. 

Dimineaţa aceea era una specială; un dub-sar (scrib) avea să 
obţină calitatea de ses-ga!/ (mare frate). 

Bătrânul Yadin, ai cărui ochi împăienjeniţi de vreme nu puteau 
să-l vadă pe Şamas, avea să fie prezent la ceremonia de 
acceptare, râzând cu gura aproape fără dinţi. Trecuse ceva 
vreme de când soţia lui, mama lui Şamas, devenise ochii lui 
Yadin şi îi povestea soţului ei amănunte despre tot ce se 
întâmpla în jurul lor. Işi va ţine capul sus, mândră să ştie cât de 
important ajunsese neastâmpăratul ei fiu. 

Invăţătorul se bucura dinainte de preparativele ceremoniei de 
sărbătorire a celui mai drag elev al său. Şamas îi pricinuise multe 
dureri de cap şi nu de puţine ori trebuise să-şi stăpânească 
mânia lovindu-se de îndărătnicia elevului său şi de obrăznicia 
întrebărilor acestuia. 

Şamas nu se mulţumise niciodată cu răspunsurile simple. 
Simţea nevoia să disece tot ce i se spunea şi să găsească logica 
lucrurilor; nu accepta adevărul celorlalţi decât dacă era clar şi 
evident. 

Reuşise să-l convingă de faptul că era indicat ca, măcar în 
public, să nu manifeste dispreţ pentru zei. 

Unchiul său, Avraam, îl luminase pe tânărul Şamas că nu 
există decât un singur Dumnezeu şi că totul fusese creat din 
voinţa Lui. EI, Ili, îi explica, la rândul său, că ordinul Creaţiei 


pornise într-adevăr de la Elohim*?, însă după aceea aveau dispute 
asupra existenţei şi a altor zei pe care Şamas îi renega. 

Dar timpul nu trecu în zadar, iar Şamas îşi domoli cugetul şi 
deveni cel mai bun dintre scribi; acum obținea încă o demnitate, 
cea de ses-ga!/, şi într-o bună zi avea să ajungă um-mi-a, un um- 
mi-a al tuturor, fiindcă înţelepciunea lui era vădită, rod al 
observaţiei, al studiului şi al faptului că nu se mulțumea niciodată 
cu ceea ce era evident. 

Soţia lui Şamas, o tânără numită Lia, îl ajută să-şi pună tunica 
şi îşi luă la revedere de la el cu un surâs. 


In ziua aceea, Şamas deveni ses-ga/ sub oblăduirea lui Ili, în 
vreme ce îşi lăsa mintea să rătăcească pe alte teritorii, la multe 
zile distanţă. 


Se gândea la Avraam; şi-l închipuia pe pământul Canaanului, 
devenit părinte al multor triburi, căci ajunseseră până la Ur 
veştile despre paternitatea sa. Dumnezeu îi făgăduise şi 
Dumnezeu se ţinu de cuvânt. 

Dumnezeu îi părea în continuare lui Şamas o fiinţă capricioasă 
şi de nepătruns şi, deşi credea din inimă în El, nu reuşea să-L 
înţeleagă, dar îşi spunea că, până la urmă, el era doar un om, rod 
al răsuflării divine care dăduse viaţă lutului din care ieşiseră 
oamenii. 

Uneori, avea impresia că i-ar exploda capul dacă ar mai 
încerca mult să urmeze logica Creaţiei. Avea momente când 
credea că înţelegea tot, dar această himeră se spulbera imediat 
şi îşi simţea din nou mintea cuprinsă de întuneric. Ili, dregându-şi 
vocea, îl readuse la realitate. Nu auzise cuvintele învățătorului 
său şi de abia le dăduse atenţie scribilor şi sacerdoţilor, care, 
alături de el, se rugau la zeiţa Nidaba. 

Dorea cu înfocare să rămână singur cu Ili ca să-i ofere un dar 
la care lucrase în ultimii ani, dând ce avea mai bun în el. Era 
vorba despre nişte tăblițe în care, cu semne clare şi elegante, 
relatase tot ce îi povestise Avraam, istoria Facerii Lumii, mânia 
lui Dumnezeu faţă de oameni pentru fărădelegile lor, distrugerea 
turnului Babei şi amestecul graiurilor... Trei frumoase legende 
scrise pe argilă, pe care ar fi vrut să le vadă îmbogăţind una 


52 „Cei puternici”, denumire dată în mitologia ebraică arhaică unei divinităţi 
plurale, creatoare a Universului, predecesor al lui lahve, creatorul unic din 
Geneză (n.tr.) 


dintre încăperile în care se păstrau alte istorii şi poeme epice. 

La căderea serii, învățătorul şi discipolul se bucurară de câteva 
momente de singurătate pe care le dedicară mărturisirilor. 

Pe capul lui Ili nu mai rămăsese niciun fir de păr, iar mersul lui 
încet, precum şi sprâncenele de culoare albă arătau că ajunsese 
la bătrâneţe. 

— Vei ajunge să fii un bun um-mi-a, îi spuse li. 

— Sunt mulţumit de ceea ce sunt. Este un privilegiu să 
muncesc aici, alături de tine, unde în fiecare zi învăţ un lucru 
nou. 

— Care nu ţi-e niciodată îndeajuns, pentru că râvneşti să 
cunoşti mai mult, mult mai mult. Încă mai întrebi care este cauza 
existenţei, şi nici măcar Dumnezeul tău nu-ţi dă răspunsul. 

Şamas tăcu. Ili avea dreptate: erau mai multe întrebările care 
îi stăteau pe buze decât răspunsurile pe care era în stare să le 
obţină de la oamenii care îl înconjurau. 

— Eşti om în toată firea, continuă să-i spună lli, şi trebuie să 
accepţi că sunt întrebări pentru care nu există răspuns, indiferent 
ce zei invoci. Dar cel puţin ai învăţat să respecţi zeii; de altfel, m- 
ai făcut să sufăr nu o dată, temându-mă că îndrăzneala ta va 
ajunge la urechile stăpânului nostru. Dar nimeni nu te-a trădat, 
nici măcar cei care nu te înţeleg. 

— Da, lli, dar tu ştii la fel de bine ca mine că zeii pe care îi 
păstrăm în templu sunt doar lut. 

— Aşa este, însă când dorim ceva de la zei, nu lutul îl invocăm. 
Ci spiritul lor, şi asta este ceea ce tu nu admiţi, că lutul este doar 
reprezentarea unui zeu, pentru că e greu să te rogi la nimic, la un 
zeu care nu are nici chip, nici formă şi care nu se vede. 

— Avraam spunea că Dumnezeu a creat oamenii după chipul 
Său. 

— Aşadar, este ca noi? Seamănă cu tine, cu mine, cu tatăl tău? 
Dacă ne-a creat după chipul Său, înseamnă că ÎI putem 
reprezenta în lut ca să ne adresăm Lui. 

— Dumnezeu nu este în lut. 

— Te-am auzit spunând că Dumnezeul tău este pretutindeni, 
poate că şi în lutul acela din care i-a făcut pe oameni. 

Purtau aceeaşi discuţie de ani de zile, dar trecerea timpului le 
permisese să dezbrace cuvintele de orice semn de neînțelegere. 
Pur şi simplu stăteau de vorbă, nu se mai certau încercând să-şi 


impună unul altuia ideea proprie asupra divinității. 

— Ţi-am adus un dar, îi spuse Şamas, zâmbind la vederea 
chipului surprins al învățătorului. 

— Îţi mulţumesc, dar cel mai frumos dar a constat în faptul că 
mi-ai fost învățăcel, şi acum te văd asemenea mie, pentru că m- 
ai făcut să mă depăşesc zi de zi, ştiind că trebuia să răspund 
întrebărilor tale. 

Cei doi bărbaţi râseră. Ajunseseră să se preţuiască în mod 
sincer şi să se accepte unul pe celălalt aşa cum erau, dar această 
ucenicie nu fusese lipsită de durere. 

Şamas îl conduse pe lli într-o încăpere mică unde îi plăcea să 
lucreze şi îi înmână mai multe tăblițe învelite în pânză. 

Ili le dezveli cu grijă şi se minună de precizia semnelor făcute 
de condeiul celui care fusese cel mai neascultător dintre elevii 
lui. 

— Este istoria Facerii Lumii aşa cum mi-a povestit-o Avraam. 
Aş vrea să fie ale tale. 

Ochii lui Ili se împăienjeniră de emotie în vreme ce lua din 
mâinile lui Şamas pânza în care fuseseră învelite. 

— Mi-ai vorbit atât de mult despre legendele lui Avraam... 

— Le ai aici, aşa cum mi le-a povestit el. Păstrez tăbliţele pe 
care le-am scris la Haran, dar pe atunci mâna mea nu era atât de 
sigură şi încă nu făcuseşi din mine ceea ce sunt. Pe acestea sper 
că le aprobi. 

— Mulţumesc, Şamas, mulţumesc. Le voi păstra cu mine până 
în ultima zi a vieţii mele. 

În noaptea aceea, Lia îl asculta atentă pe soţul ei, încântată să- 
| ştie ajuns un om important în ierarhia templului. 

Mai târziu, când soţia sa dormea, Şamas dezveli vechile lui 
tăblițe, cele pe care le adusese de la Haran, şi le privi în linişte. 
Vederea lor îl purta cu gândul la copilăria lui, la adolescenţa lui, 
la anii de păstorit alături de tatăl şi de tribul său. Nu avea 
nostalgia trecutului, pentru că era mulţumit de prezent; îi era în 
continuare dor de Avraam, dor să stea de vorbă cu el despre 
Dumnezeu. Chiar şi pentru familia lui, Dumnezeul lui Avraam era 
încă un zeu, nu singurul, nu atotputernicul, ci un zeu mai 
puternic decât alţii. 

Înveli din nou tăbliţele în pânză şi le aşeză cu grijă pe un raft 
din mica sală, lângă alte tăblițe perfect stivuite. Se întrebă ce 


avea să se aleagă de ele după moartea lui. Fiii lui, o ştia bine, nu 
erau interesaţi de un Dumnezeu pe care nu-l vedeau. 
x kx * 

— Şamas, trezeşte-te, trezeşte-te! 

Vocea Liei vădea frică şi nelinişte. Şamas deschise ochii şi se 
ridică în pat în capul oaselor, văzând că prin fereastră pătrundea 
prima rază a zorilor de zi. 

— Ce se întâmplă? 

— lli a trimis vorbă după tine, du-te la templu. 

— Atât de devreme? A spus de ce? 

— Nu, tânărul care a venit s-a mărginit să spună că lli te 
aşteaptă. 

Şamas nu zăbovi cu pregătirile, îngrijorat de graba 
învățătorului său. 

Când ajunse în sala dreptunghiulară unde îl aştepta lli, 
împreună cu alţi scribi, înţelese că se întâmplase ceva grav. 

— Şamas, stăpânul palatului ne vrea pământurile. Este invidios 
pe prosperitatea templului. 

— Dar ce vrea de la noi? 

— Tot ce avem. Grâu, fructe, plantațiile de curmali, apa. Ne 
vrea vitele şi gospodăria. Spune că pe pământurile lui lipsesc 
fructele şi că pâraiele lui au secat. Vrea să mărească zeciuiala, 
zice că e puţin ce primeşte el, în comparaţie cu ceea ce posedăm 
noi. 

— Avem în depozite grâne îndeajuns cât să nu dispere din 
pricina lipsurilor. 

— Nu-i lipseşte nimic, ci se lăcomeşte, crede că e mult ceea ce 
avem noi şi vrea să dispună de tot. Este nepotul predecesorului 
meu, ultimul mare învăţător, şi crede că are dreptul să 
guverneze nu numai asupra palatului, ci şi asupra templului. Are 
pretenţia ca un administrator să ne controleze munca şi să 
hotărască în numele său ce parte trebuie să meargă în vistieria 
regală şi ce parte să rămână templului. N-am vrut să-ţi spun ieri, 
pentru că era o zi importantă pentru tine, dar acum câteva zile 
mi-a dat un ultimatum, şi azi, înainte de ivirea zorilor, unul dintre 
soldaţii săi a venit să-mi ceară răspunsul. Am crezut că vom 
putea sta de vorbă în continuare, că îl voi putea convinge, dar m- 
am înşelat. 

— Şi dacă ne împotrivim lui? 


— Ne va nimici, ne va pustii pământurile, ne va prăda 
depozitele... Ce putem face? se lamentă lli. 

Scribii  tăceau  amărâţi, temându-se de deznodământul 
conflictului pricinuit de enss5. Unii îl priveau pe Şamas, aşteptând 
o rezolvare de la mintea lui cea fără de astâmpăr. 

— Suntem oameni paşnici, nu ştim să ne luptăm, spuse lli. 

— Putem cere ajutorul suveranului din Ur, propuse Şamas. E 
mai puternic decât ensi al nostru, şi acesta nu va îndrăzni să se 
confrunte cu el. 

Hotărâră să trimită un emisar la Ur ca să ceară ajutorul regelui 
şi să-i implore protecţia. Ili îl desemnă pe un tânăr scrib să plece 
de îndată. Dar oare se va îndura de ei? 

Regii sunt capricioşi, şi logica lor n-are nicio legătură cu cea a 
muritorilor de rând, astfel că suveranul din Ur ar putea cere 
pentru ajutorul său un preţ şi mai mare decât cel cerut de ensi 
din Safran. 

Soarele strălucea în toată splendoarea lui, luminând 
pământurile galbene ale Safranului, când ţipătul unui bărbat se 
înălţă peste vacarmul din piaţă. 

lli şi Şamas se priviră, ştiind că acel țipăt prevestea moarte şi 
distrugere. 

Toţi scribii se duseră la porţile templului, unde sosiseră deja 
soldaţii hotărâți să intre. 

Trosnetul focului şi plânsetul femeilor se risipeau în văzduh 
împreună cu strigătele soldaţilor şi ale bărbaţilor care îşi apărau 
căminele. 

Şamas înţelese că nu puteau face nimic altceva decât să se 
aplece ca trestiile care creşteau pe malul Eufratului şi să aştepte 
să treacă furtuna. Dar instinctul lui se dovedi a fi mai puternic, şi 
îi înfruntă pe soldaţi, cu toate că Ili îl îndemna să cedeze. 

Ştia că strădania lui era zadarnică, dar nu se putea da bătut cu 
una, cu două în faţa nedreptăţii ce se săvârşea. 

Cât timp trecuse? Poate o secundă sau poate ore; se simţea 
groaznic de istovit, iar în capul lui domnea confuzia. 

„Niciun om nu e veşnic, chiar dacă e rege. Într-o zi, cineva în 
templul acesta va trăi din nou în pace, administrând pământurile, 
vitele şi gospodăriile oamenilor care se încred în treaba bine 
făcută a scribilor, care, la fel ca noi, muncesc din zori şi până-n 


53 Titlu sumerian dat conducătorului unui oraş din Mesopotamia (n.tr.) 


seară ca să fie ordine şi dreptate în comunitate”, se gândea 
Şamas, în vreme ce era târât de un soldat căruia îi ţinuse piept. 

II văzu pe lli, învățătorul său, căzut la pământ cu o rană la cap 
din care se scurgea un firicel de sânge. Alţi scribi zăceau morţi în 
jurul lui, asemenea servitorilor templului care veniseră să apere 
locul acela unde, până atunci, îşi petrecuseră liniştiţi viaţa. 

Îl durea capul, îşi simţea grele oasele trupului, abia mai putea 
să-şi mişte un braţ şi, pe deasupra, ochii i se împăienjeniseră. 

„Oare sunt şi eu pe moarte, la fel ca tovarăşii mei? Nu cumva 
am murit deja?” 

Se gândi că durerea pe care o simţea era prea intensă ca să fie 
mort, aşa că îi mai rămânea încă un firicel de viaţă, dar până 
când? Şi Lia, oare Lia mai trăia? Soldatul îi trase un picior în faţă 
şi îl azvârli între morţi; îl credea unul dintre aceştia, fiindcă abia 
dacă mai respira. 

Nu voia să moară, dar nu ştia ce putea face. De ce hotărâse 
Dumnezeu ca acesta să fie sfârşitul lui? Ştia că zâmbeşte; Ili i-ar 
reproşa că, într-un asemenea moment, pune întrebări, o 
întrebare lui Dumnezeu. Dar oare ceilalţi nu îl implorau pe 
Marduk? 

Dacă Avraam ar fi acolo, l-ar întreba de ce îi făcea plăcere lui 
Dumnezeu ca făpturile sale să moară violent. Era nevoie de un 
astfel de sfârşit? Nu ştia dacă avea ochii închişi, pentru că nu 
vedea nimic; îşi pierdea viaţa din lăcomia unui om. Cât de absurd 
i se părea totul! Unde era Dumnezeu? Îl va vedea oare până la 
urmă? Tresări la auzul unui glas, glasul lui Avraam cerându-i să 
aibă încredere în Dumnezeu. Apoi o lumină albă străluci în 
ungherul unde zăcea şi simţi o mână puternică apucând-o pe a 
lui şi ajutându-l să se ridice în picioare. Nu mai simţea nicio 
durere, şi înţelese că se contopea cu Veşnicia. 


27 


— Clara? Da, ea este. 

Vocea Mirandei o smulse din somnul adânc în care se întâlnise 
cu Şamas. Clara simţea o durere intensă în piept şi respira cu 
greutate. O dureau toate oasele şi se simţea incapabilă să-i 
răspundă Mirandei, care o privea îngrijorată. 

Daniel îşi lăsă camera de filmat lângă blocul de cărămizi de 
argilă şi se aplecă, apropiindu-se de Clara, care părea că dârdâie 
de frig. 

— Vă simţiţi bine? 

Soldaţii veniră grăbiţi să vadă cu cine conversau jurnaliştii şi se 
speriară văzând-o pe Clara ghemuită pe nisipul galben, cu 
privirea rătăcită, de parcă s-ar fi aflat la mulţi kilometri distanţă 
de acolo. 

Comandantul strigă la oamenii săi, şi unul dintre ei plecă în 
fugă să caute o pătură. 

Clara stătea nemişcată şi, pentru o clipă, chiar şi ea se temu să 
nu fi rămas paralizată. Nu ştia de ce, dar vocea nu-i ajungea în 
gâtlej, iar picioarele şi braţele nu ascultau ordinul de a se mişca. 

Simţi că Daniel îi trecea braţul pe sub cap şi că o ajuta să se 
ridice în picioare; apoi îi dădu să bea puţină apă. 

Miranda îi luă pulsul cu o figură îngrijorată, în vreme ce 
comandantul privea scena îngrozit. Dacă i s-ar întâmpla ceva 
acelei femei, el ar fi făcut răspunzător. 

— Are pulsul slab, dar cred că e bine, nu pare să aibă nicio 
rană, spuse Miranda. 

— Ar trebui s-o ducem în tabără ca s-o vadă un medic, 
răspunse Daniel. 

În momentul acela, sosi soldatul cu pătura, şi Daniel o înveli. 
Clara simţi cum căldura îi învăluie trupul. 

— Sunt bine, şopti ea. Îmi pare rău, probabil că am adormit. 

— Aproape c-aţi îngheţat, spuse Daniel. Cum de v-a trecut prin 
minte să rămâneţi peste noapte într-un loc ca ăsta? 

Clara îl privi şi ridică din umeri. N-avea un răspuns pentru 


jurnalist. Sau poate că răspunsul pe care-l avea s-ar fi dovedit 
foarte complicat în împrejurarea aceea. 

— O să vă conducem în tabără, îi spuse Miranda. 

— Nu, nu... vă rog... L-aţi speria pe bunicul meu. Sunt bine, vă 
mulţumesc, reuşi să spună Clara. 

— Păi, atunci, să-i dăm o cafea ca să se încălzească. 
Comandante, puteţi să ne faceţi rost de cafea? 

Întrebarea Mirandei era un ordin pe care comandantul, 
îngrijorat, acceptă să-l îndeplinească fără să crâcnească. Câteva 
minute mai târziu, Clara, însoţită de Miranda şi de Daniel, stătea 
în cortul ce le servea drept popotă soldaţilor care păzeau situl 
arheologic. Cafeaua îi readuse culoarea în obraji şi se simţea de- 
acum în stare să vorbească. 

— Ce vi s-a întâmplat? vru să ştie Miranda. 

— Am ieşit să mă plimb printre ruine. Îmi place că aici pot 
medita în linişte. Şi am adormit, asta e tot, răspunse Clara. 

— Ar trebui să aveţi mai multă grijă; noaptea, aici e frig. 

Tonul patern al lui Daniel o făcu pe Clara să zâmbească. 

— Nu vă faceţi griji, poate că am răcit, dar atât şi nimic mai 
mult. Vă rog însă să nu spuneţi nimic, eu... Mă rog, îmi place să 
mă plimb singură noaptea, mă ajută să îmi limpezesc gândurile, 
dar aici mi-e greu să fiu singură, iar bunicul meu îşi face griji că 
aş putea păţi ceva. Pe deasupra, dată fiind situaţia politică, aici e 
plin de soldaţi, aşa că mă străduiesc să mă fofilez fără să mă 
vadă nimeni. 

— Nu trebuie să ne daţi explicaţii, o asigură Daniel, doar că ne- 
am speriat când v-am văzut întinsă pe jos. 

— Am adormit. Sunt obosită, muncim contra cronometru... se 
justifică ea. 

— Noi voiam să filmăm ruinele în lumina răsăritului, ca să 
facem ceva diferit de ceilalţi colegi. Adevărul e că toate astea 
sunt foarte frumoase, spuse Miranda. 

— lar dacă dumneavoastră vă simţiţi bine, o să profităm 
înainte ca soarele să răsară de tot. Tu, Miranda, poţi rămâne cu 
Clara, propuse Daniel. 

Cele două femei rămaseră singure. Miranda nu opusese 
rezistenţă la ideea colegului ei, pentru că o intriga Clara. Femeia 
aceea avea ceva altfel, şi nu ştia ce anume. 

— Sunteţi irakiană, dar nu păreţi, comentă Miranda, ca să 


tatoneze terenul. 

— Sunt irakiană... mă rog, aici n-ar spune nimeni că nu par. 

— Aveţi ochii atât de albaştri, iar culoarea pielii... Ei bine, nu e 
precum cea a compatrioatelor dumneavoastră. 

— Familia mea e de prin alte părţi, suntem un amestec. 

Miranda simţi imediat un val de simpatie pentru Clara, 
deoarece acest amestec se regăsea şi în sângele ei. 

— Aha! Aşa se explică ochii şi înfăţişarea dumneavoastră. 
Spuneţi-mi, cum suportaţi să trăiţi aici? 

Întrebarea o luă pe nepregătite pe Clara, care se puse în gardă 
imediat, temându-se că nu avea să-i fie uşor să se eschiveze faţă 
de jurnalistă. 

— La ce vă referiţi? 

— La felul în care o femeie cultă, sensibilă e în stare să suporte 
un regim ca acesta. 

— N-am intrat niciodată în politică, nu mă interesează, fu 
răspunsul sec al Clarei. 

Miranda o studie din cap până-n picioare şi îşi dădu seama că 
doamna Tannenberg nu avea să-i fie chiar atât de simpatică 
precum crezuse. 

— Politica ne afectează pe toţi; chiar dacă unii spun că nu-i 
interesează, adevărul e că nu poţi scăpa de ea. 

— Mi-am dedicat toată viaţa studiului, nimic mai mult. 

— Presupun că în afara studiului veţi fi aflat ce se întâmplă în 
jurul dumneavoastră, insistă Miranda, enervată. 

— O să vă spun ce era în jurul meu: unul dintre puţinele 
regimuri laice din Orient, o societate cu o incipientă clasă mijlocie 
înainte de blocadă, o anume prosperitate şi o existenţă paşnică 
pentru majoritatea irakienilor. 

— A irakienilor devotați regimului. Ce aveţi de spus despre 
persoanele dispărute, asasinate, despre masacrarea kurzilor, 
despre toate ororile săvârşite de Saddam? 

— Ce aveţi de spus despre sprijinul Statelor Unite dat lui 
Pinochet sau juntei militare argentiniene? Sau despre ajutorul dat 
lui Saddam atâta vreme cât le-a convenit? Vor bombarda toate 
ţările care nu sunt ca ale dumneavoastră? Indrăznesc să vă 
asigur că nu vor mişca un deget împotriva saudiţilor, nici 
împotriva Emiratelor, nici a Chinei, nici a Coreei. Sunt sătulă de 
dubla morală a Occidentului. 


— Şi eu, şi, cum denunţ această dublă morală, mă simt liberă 
să spun cu voce tare ce gândesc. Şi asta este o dictatură dintre 
cele mai rele. 

— Ar trebui să fiţi mai prudentă atunci când vă exprimaţi 
opiniile. 

— Mă veţi denunța? întrebă Miranda ironic. 

— Nu, ce spuneţi?! Ce prostie! 

— Eu nu aprob războiul împotriva ţării dumneavoastră, sunt 
împotriva lui, dar doresc ca irakienii să se elibereze de Saddam. 

— Şi dacă nu vor? 

— Nu fiţi cinică, dumneavoastră ştiţi că nu pot. 

— Ţara asta are nevoie de o mână forte care să o conducă. 

— Cât dispreţ aveţi pentru compatrioţii dumneavoastră! 

— Nu, nu-i dispreţuiesc, exprim o realitate. Dacă nu e Saddam, 
va fi altul, dar, dacă nu e o mână forte, ţara se va duce de râpă, 
asta e realitatea. 

— Pentru dumneavoastră, drepturile omului, democraţia, 
libertatea, solidaritatea... înseamnă ceva? 

— Acelaşi lucru ca şi pentru dumneavoastră, dar să nu uitaţi că 
aici suntem în Orient. Greşiţi dacă ne aplicaţi unitatea 
dumneavoastră de măsură. 

— Drepturile omului sunt cele care sunt, aici sau în 
Pernambuco. 

— Dumneavoastră nu-i cunoaşteţi pe arabi. 

— Eu cred în libertatea şi în demnitatea fiinţelor omeneşti, 
indiferent unde s-au născut. 

— Faceţi foarte bine, n-o să vă contrazic. Dumneavoastră 
judecaţi Irakul cu propriii ochi, şi asta vă împiedică să vedeţi 
realitatea. 

— Acum un an, în călătoria mea anterioară, am cunoscut un 
jurnalist de la un radio local. Când am ajuns, în urmă cu câteva 
luni, l-am sunat, şi n-a răspuns nimeni la el acasă. M-am dus la 
postul de radio; acolo am fost informată că „a dispărut”. Intr-o zi, 
la postul de radio s-au prezentat cei din Muhabarat şi l-au luat pe 
sus. Nu l-a mai văzut nimeni de-atunci. Soţia lui a vândut tot ce 
avea, pentru că i s-a spus că în felul acesta l-ar putea îmblânzi pe 
vreun funcţionar corupt ca să-i dea veşti despre soţul ei. A 
vândut tot, casa, maşina, tot ce avea, şi i-a dat toţi banii unui 
neruşinat care a denunţat-o de îndată ce a primit suma. A 


dispărut şi ea. Copiii lor trăiesc ca vai de lume cu bunica lor. 

Clara ridică din umeri. N-avea un răspuns când cineva Îi 
spunea că faptele astea se întâmplau în Irak; tăcea. Ea era 
fericită, era singurul lucru pe care îl putea spune. Asta şi că în 
palatele lui Saddam fusese întotdeauna bine primită. Nu, n-avea 
de gând să-l judece pe Saddam Hussein: bunicul ei nu i-ar fi 
permis, şi nici ea n-avea chef să o facă. 

— Dumneavoastră ştiţi că se întâmplă toate astea, insistă 
Miranda. 

Tăcerea Clarei începea să o deranjeze pe jurnalistă. 

— Orientul are nevoie de o revoluţie, dar o revoluţie 
adevărată, care să termine cu atâţia guvernanţi criminali, cu 
aceste regimuri medievale care n-au nici cel mai mic respect 
pentru fiinţele omeneşti, în ziua în care oamenii îşi vor da seama 
de cancerul pe care-l au înăuntru şi vor hotărî să-l extirpe, în ziua 
aceea, Orientul va deveni o forţă, insistă Miranda. 

— Şi pe cine interesează să fie aşa? întrebă Clara pe un ton 
ironic. 

— Pe nimeni, bineînţeles. Îi interesează ca ei să continue să fie 
subjugaţi de guvernanţii lor corupți şi să creadă că vina pentru 
toate relele o are Occidentul, necredincioşii şi că soluţia este să-i 
măcelărească. Îi ţin pe oameni în ignoranță ca să se folosească 
de ei, şi lucrul cel mai rău e că oameni ca dumneavoastră nu fac 
nimic, stau cu braţele încrucişate, se izolează de tot ce se 
întâmplă în jurul lor, pentru că nu le lipseşte nimic. 

— Dumneavoastră de ce parte vă aflaţi? întrebă Clara. 

— Eu? Nu, nu sunt nici cu Bush, nici în favoarea războiului, ştiţi 
de-acum asta, dar nici nu sunt o progresistă de salon în genul 
celor care există în Occident, care au hotărât că e corect din 
punct de vedere politic să spui că tot ce e musulman e minunat 
şi că trebuie să fie respectate particularităţile fiecăruia. Eu nu 
respect nimic şi pe nimeni care nu este de acord de la început 
până la sfârşit cu Declaraţia drepturilor omului, iar în această 
parte a lumii nu există nimeni care s-o facă. 

— Trăiţi în contradicţie. 

— Vă înşelaţi, nu sunt ipocrită, doar incorectă din punct de 
vedere politic. 

— Vorbiţi ca Yves... şopti Clara. 

— Yves? Ah, profesorul Picot! Mi s-a părut un tip 


nemaipomenit. 

— Chiar este, deşi are ciudăţeniile lui. 

Clara o privi pe Miranda şi înţelese deodată că Picot simţea 
nevoia să plece nu numai din pricina războiului ce se apropia, ci 
şi de dorul altor lucruri de care, acum era sigură, jurnalista îi 
amintise. 

Expediţiile arheologice nu durau niciodată atâta timp fără 
întrerupere, şi, în orice caz, oamenii veneau şi plecau. Ei erau 
izolaţi de şase luni la Safran, ceea ce, pentru Picot şi prietenii lui, 
fără îndoială că era prea mult. 

— Sunteţi o femeie... specială, spuse Miranda. 

— Eu? De ce? Sunt un arheolog convins că aici, dedesubt, se 
află Biblia de Lut. 

— Doamna profesoară Gómez mi-a spus că nici măcar nu e 
sigur că a existat Patriarhul Avraam. 

— Dacă vom găsi tăbliţele, vom demonstra că Avraam nu eo 
legendă. Eu sunt convinsă că a existat, că a plecat din Ur ca să 
meargă la Canaan, că a fost ceva care l-a făcut să devină 
monoteist şi că, din acel moment, a purtat sămânţa credinţei în 
Dumnezeu pe oriunde s-a dus. De aceea trebuie să găsim acele 
tăblițe în care scribul Şamas a lăsat consemnată ideea Creaţiei 
după Avraam. 

— E curios că, atunci când aţi fost la Roma la Congresul de 
Arheologie, nicio înaltă faţă ecleziastică nu a intrat în legătură cu 
dumneavoastră, măcar pentru a vedea acele două tăblițe aflate 
în posesia dumneavoastră. 

— Nu, n-a făcut-o nimeni, dar nici nu mă aşteptam. Biserica nu 
pune la îndoială existenţa patriarhilor. Dacă găsim tăbliţele, cu 
atât mai bine, dar, dacă nu le găsim, e acelaşi lucru, nu 
afectează fundamentele religiei. 

— Şi preotul, acel Gian Maria, de ce se află aici? 

— Ne ajută, nimic mai mult. E o persoană cumsecade şi foarte 
eficientă. 

— Dar e preot şi n-are ce căuta aici. 

— Cine v-a spus că nu există preoţi arheologi? Gian Maria este 
expert în limbi moarte, aşa că aportul lui la această expediţie 
este esenţial. 

— Ce veţi face când vor pleca Picot şi oamenii lui? 

— Îmi voi ţine firea şi voi săpa. 


— Bombele nu aleg. 

Clara ridică din umeri. Războiul i se părea o entelehie, ceva ce 
nu credea că avea să se întâmple şi în orice caz n-avea nicio 
legătură cu ea. 

Huruitul jeepurilor sfâşie liniştea zorilor. Echipa de arheologi 
începea să sosească. Una dintre maşini se opri în faţa cortului în 
care stăteau de vorbă cele două femei. Ayed Sahadi sări din 
maşină şi, fără să-şi ascundă mânia, se îndreptă spre Clara. 

— lar ne-aţi păcălit! Bunicul dumneavoastră a poruncit să fie 
biciuiţi oamenii care se ocupă de siguranţa dumneavoastră, iar 
pe mine... pe mine nu ştiu ce mă aşteaptă. Vă amuză să 
provocaţi o nenorocire? 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa? 

Miranda observa fascinată scena. Mânia acestui bărbat nu era 
cea a unui simplu şef de echipă, chiar dacă îi fusese prezentat 
astfel cu o zi în urmă. Ţinuta lui era de militar, dar în ţara lui 
Saddam erau mulţi. 

Clara şi Ayed Sahadi se priveau furioşi, de parcă ar fi fost pe 
punctul de a sări unul la gâtul celuilalt. Secundele deveneau 
interminabile, dar Miranda văzu că Ayed Sahadi respira adânc şi 
îşi recăpăta controlul. 

— Urcaţi în maşină. Bunicul dumneavoastră vrea să vă vadă 
imediat. 

Ayed Sahadi ieşi din cort şi se aşeză la volan aşteptând-o pe 
Clara să se hotărască să-l însoţească. 

Clara termină de băut încet cafeaua şi o privi pe Miranda. 

— Bine, o să ne vedem mai târziu. 

— Bunicul dumneavoastră porunceşte să fie biciuiţi oamenii? 

Întrebarea Mirandei o prinse pe nepregătite. Pentru ea era 
firesc ca bunicul ei să procedeze cum credea de cuviinţă şi era 
obişnuită din copilărie ca el să poruncească să fie biciuit acela 
care încălcase vreuna dintre normele sale. 

— Nu-l luaţi în seamă pe Ayed, e modul lui exagerat de a vorbi. 

leşi din cort blestemându-l pe şeful de echipă, care-l dăduse de 
gol pe bunicul ei în faţa jurnalistei. Spera ca nefericitul 
comentariu al lui Ayed să nu aibă urmări, dar, dacă le va avea, 
ea însăşi va fi cea care va da ordin să fie biciuit până o va 
implora să-l ierte. 

Miranda îi văzu plecând şi căzu pe gânduri. Nu o crezuse pe 


Clara, era convinsă că Ayed spusese adevărul. Hotăriî să meargă 
în tabără, să încerce să-l cunoască pe bunicul Clarei şi să afle 
dacă fusese cineva biciuit. Simţi un fior doar la gândul că ar 
putea fi adevărat. 

x kx * 

Clara se dădea jos din jeep când Salam Najeb, medicul 
bunicului ei, ieşea din casă. 

— Vreau să vorbesc cu dumneavoastră. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea alarmată. 

— Starea bunicului dumneavoastră se înrăutăţeşte, ar trebui 
să-l transportăm la Cairo, aici... aici o să moară. 

— Aşadar, nu puteţi face nimic? 

— Ba da, l-aş putea opera, dar n-am mijloacele adecvate şi ar 
putea muri. 

— Şi la ce foloseşte sala de operaţii pe care bunicul meu a 
vrut-o aici? 

— Pentru urgenţe... dar bunicul dumneavoastră e într-o stare 
mai proastă, nu va rezista. 

— Dumneavoastră nu vreţi să vă asumaţi răspunderea pentru 
ceea ce i s-ar întâmpla, nu-i aşa? 

— Nu, nu vreau. Totul este o nebunie. Are cancer la ficat, cu 
metastaze la alte organe, şi noi ne aflăm în mijlocul unui sat 
înecat în praf; nu are sens. Dumneavoastră hotărâți. 

Nu-i răspunse şi intră în casă. Fatima o aştepta cu ochii 
scăldaţi în lacrimi în uşa odăii bunicului ei. 

— Copila mea, domnul se simte mai rău. 

— Ştiu, dar să nu te vadă bocind; nu suportă, şi nici eu. 

O dădu la o parte şi intră în încăperea aflată în penumbră, 
unde Samira, infirmiera, îl veghea. 

— Clara? 

Vocea lui Alfred Tannenberg se auzea stins. 

— Da, bunicule, sunt aici. 

— Ar trebui să dau ordin să fii şi tu biciuită. 

— lartă-mă, n-am vrut să te sperii. 

— Dar ai făcut-o. Dacă ţi s-ar întâmpla ceva, ar muri cu toţii, îţi 
jur că ar muri cu toţii. 

— Hai, bunicule, linişteşte-te! Cum te simţi? 

— Pe moarte. 

— Nu vorbi prostii! N-o să mori, şi cu atât mai puţin acum, 


când suntem pe punctul de a găsi Biblia de Lut. 

— Picot vrea să plece. 

— De unde ştii? 

— Ştiu tot ce se întâmplă aici. 

— Vom avea timp să găsim tăbliţele, nu-ţi face griji, şi, dacă 
pleacă, o să continuăm noi. 

— Am dat ordin să fie chemat Ahmed. 

— O să vină? 

— Trebuie să vină, trebuie să-mi spună cum merge 
operaţiunea la care lucrăm şi trebuie să definitivăm unele detalii 
pentru ca tu să pleci de aici. 

— Nu voi pleca! 

— Vei face ce-ţi spun eu! Niciunul din noi doi nu va rămâne 
aici! Dacă mor înainte, mi-e indiferent unde mă îngropi, dar, dacă 
sunt în viaţă, dacă îmi mai rămâne un strop de viaţă, mă voi 
agăța de el şi nu mă voi lăsa ucis de bombele nimănui. Aşa că o 
să plecăm amândoi, ori la Cairo împreună, ori vei pleca tu cu 
Picot. 

— Cu Picot? De ce? 

— Pentru că aşa spun eu. Şi acum, lasă-mă, simt nevoia să mă 
odihnesc şi trebuie să mă gândesc. În această după-amiază va 
sosi Yassir şi vreau să mă găsească pe scaun. Incă îi e frică de 
mine, dar, dacă mă vede chircit în pat, va încerca să mă omoare. 

Clara îl sărută pe frunte şi ieşi din cameră. Nu-i vorbise despre 
indiscreţia lui Ayed Sahadi, ca să nu-l necăjească şi mai mult. 
Bunicul ei avea dreptate, trebuia să se simtă bine sau cel puţin 
să pară că se simte bine, iar ea avea să îl ajute în strădania lui. 

Îl găsi pe Salam Najeb în spitalul improvizat instalat puţin mai 
încolo. Medicul aranja în mod mecanic instrumentarul din sala de 
operaţii. 

— Bunicul meu trebuie să trăiască. 

— Toţi vrem să trăim. 

— Atunci, ţineţi-l în viaţă, faceţi orice! 

— Dacă am fi la Cairo, încă am mai putea încerca. 

— Dar suntem aici, şi aici vă veţi face treaba; vă plătim bani 
grei pentru asta, trebuie să faceţi tot posibilul ca el să reziste. 

— Eu nu sunt Dumnezeu. 

— Bineînţeles că nu, dar trebuie să cunoaşteţi vreo modalitate 
de a prelungi viaţa unui bătrân incurabil. Alinaţi-i durerile, 


administraţi-i orice ca să rămână treaz şi să poată da impresia că 
se simte bine. Vom vedea dacă ne întoarcem la Cairo, dar, câtă 
vreme suntem aici, bunicul meu trebuie să pară cel care a fost. 

— E imposibil. 

— Atunci, faceţi imposibilul! 

— Ceea ce îmi cereţi este să-i dau nişte medicamente care ar 
putea să-i scurteze viaţa. 

— Faceţi ce v-am spus! 

Tonul rece al Clarei nu lăsa loc îndoielilor. Salam Najeb o privi 
pe femeie, dar, în locul figurii atrăgătoare şi al privirii albastre 
transparente, se izbi de o grimasă în chip de surâs şi nişte ochi 
tulburi. Semăna cu bunicul ei, era replica lui fidelă. 

Miranda o aştepta la câţiva metri de spital. Jurnalista se 
îndreptă spre ea în vreme ce fuma o ţigară de foi. 

— AŞ dori să-l văd pe bunicul dumneavoastră. 

— Nu primeşte pe nimeni, răspunse Clara cu răceală. 

— De ce? 

— Pentru că e un bătrân cu sănătatea şubrezită, şi ultimul 
lucru la care l-aş supune ar fi o întâlnire cu presa. 

Clara intră în casă şi închise uşa, fără să-i lase Mirandei timp să 
o urmeze. Se aruncă pe pat şi izbucni în plâns. Simţea nevoia să 
se descarce. 

Când Fatima intră în camera Clarei peste o jumătate de oră, o 
găsi cu ochii roşii şi cu buzele tremurânde. 

— Copila mea, trebuie să fii tare. 

— Sunt, nu-ţi face griji! 

— Yassir o să sosească după-amiază. Convinge-l pe doctor că 
bunicul tău trebuie să pară puternic. 

— Aşa o să fie. 

— Bărbaţii nu respectă decât forţa. 

— Nimeni nu va înceta să-l respecte pe bunicul meu cât timp 
este în viaţă. 

— Aşa trebuie să fie. Spune-mi, unde te duci? 

— Jurnaliştii pleacă la amiază, trebuie să-i conducem. Vreau să 
vorbesc cu Picot şi să aranjez lucrurile pentru când va sosi Yassir. 

Fatima îşi dădu seama că draga ei Clara părea să se fi înăsprit 
în ultima oră. Vedea în ochii ei dârzenia feroce a bunicului ei şi 
ştiu că în acele momente ceva sau cineva făcuse ca din ea să 
iasă la iveală ce era mai rău în neamul Tannenberg. 


Yves Picot vorbea cu jurnaliştii. Clarei nu-i scăpară privirile pe 
care i le arunca Mirandei. 

„Se plac, se gândi ea, se simt atraşi unul de celălalt şi nu o 
ascund. De asta vrea el să plece cât mai degrabă, s-a săturat să 
mai stea aici; de cum o să plece, o să meargă după ea.” 

Fabiân şi Marta stăteau şi ei la taclale, la fel ca Gian Maria şi 
Lion Doyle. 

— Salut, cum de nu munceşti? întrebă Clara, încercând să aibă 
un ton nepăsător. 

Marta Gómez o cercetă pe furiş, dându-şi seama că în ochii 
Clarei erau urme de lacrimi. 

— Ne luăm la revedere de la prietenii noştri, explică Fabiân. 

— Sper că vi s-a părut interesant ceea ce facem noi aici, spuse 
Clara, adresându-se tuturor şi nimănui în mod special. 

jurnaliştii încuviinţară, multumind pentru amabilitatea cu care 
fuseseră trataţi, şi conversaţia continuă pe subiecte banale, dar 
Clara se simţea privită de Miranda şi de Marta. Işi pusese colir în 
ochi ca să-i dispară urmele bocelii, dar ştia că jurnalista şi 
profesoara îşi dăduseră seama că plânsese. 

Timpul i se păru nesfârşit până când îi văzu pe jurnalişti urcați 
în elicopter. Fabián părea necăjit că plecau, ceea ce o irită încă şi 
mai mult. 

Miranda se apropie de Clara. Cele două femei se priviră în ochi 
într-un duel mut şi surd pentru ceilalţi, cu excepţia Martei 
Gómez, care le observa. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, spuse Miranda, sper să ne 
revedem. Presupun că vă veţi întoarce la Bagdad la un moment 
dat; eu voi rămâne acolo cât timp va dura războiul, dacă n-o să 
fiu ucisă. 

— Veţi rămâne la Bagdad? 

— Da. Vom rămâne mulţi jurnalişti. 

— De ce? 

— Pentru că cineva trebuie să povestească ce se întâmplă, 
pentru că singurul mod de a încerca să opreşti oroarea este să 
relatezi despre ea. Dacă am pleca, ar fi şi mai rău. 

— Mai rău pentru cine? 

— Pentru toată lumea. leşiţi din castelul dumneavoastră, priviţi 
de jur împrejur şi veţi înţelege! 

— Vă rog, scutiţi-mă de predici! M-am cam săturat să mi se 


vorbească tot timpul cu acest aer de superioritate. 

— İlmi pare rău, n-aveam intenţia să vă supăr. 

— Drum bun! 

— Vă voi vedea la Bagdad? 

— Cine ştie... 

Picot se apropie de Miranda şi o trase de mână râzând, pentru 
că elicopterul era pe punctul de a decola. 

— Rămâi cu noi până plecăm! îi spuse el. 

— N-ar fi o idee rea, dar mă tem că şefii mei n-ar înţelege. 

Se sărutară pe obraji, şi el o ajută să urce în elicopter, apoi 
ridică mâna în semn de salut, în vreme ce aparatul se înălța, 
pierzându-se la orizont. 

— Se pare că v-aţi înţeles bine cu Miranda, îi spuse Clara 
supărată. 

— Intr-adevăr, este o femeie minunată. Mi-a făcut plăcere s-o 
cunosc şi sper să am ocazia s-o revăd în altă parte decât aici. 

— O să rămână la Bagdad. 

— Da, ştiu, e la fel de nesăbuită ca dumneavoastră. Amândouă 
credeţi într-o cauză şi sunteţi dispuse să vă puneţi pielea în joc 
ca să ajungeţi până la capăt. 

— N-avem nimic în comun. 

Clara era din ce în ce mai iritată. 

— Nu, doar încăpăţânarea, dar asta este, cu siguranţă, comună 
tuturor femeilor. 

— Pe noi, celelalte, lasă-ne în pace, interveni râzând Marta. 

— Să ne întoarcem la lucru, oamenii ăştia ne-au întârziat, şi, 
cât timp suntem aici, trebuie să mergem mai departe, spuse 
Fabiân. 

— Fabián are dreptate. Apropo, ai putut vorbi cu Bagdadul? vru 
să ştie Marta. 

— Da, Ahmed vine încoace. Cred că soseşte după-amiază, aşa 
că să vedem ce ne povesteşte şi vom hotărî după aceea. Dar, 
dacă va trebui să plecăm, o să-i cer lui Lion Doyle să fotografieze 
tot ce am găsit şi locul unde au apărut. Vreau să rămână foarte 
clar totul, pentru că, dacă vin băieţii Unchiului Sam şi aruncă 
bombele aici, toate astea vor dispărea. Nu vreau doar fotografii, 
vreau casete video, sper ca Lion să fie în stare să le realizeze. 

— Ca de obicei, Yves se gândeşte la toate, observă Fabiân. 

— Nu e vorba că mă gândesc la toate, dar mi se pare că a sosit 


momentul retragerii şi vreau să fim pregătiţi, în cazul în care ar 
trebui să plecăm la repezeală. 

— Bine, Yves, Lion pare un adevărat profesionist. Cel puţin 
reportajul din Arheologia ştiinţifică e foarte bun. 

— Şi tu, Marta, ai ieşit foarte bine, răspunse Picot. 

— Aş vrea să vorbim despre viitorul plan de lucru, şi dacă 
rămâneţi, şi dacă plecaţi, interveni Clara. 

— Treaba este gata, ne rămâne doar să găsim Biblia de Lut şi, 
de altfel, iată templul, peste două sute de tăblițe în stare bună, 
resturi de ceramică, statui... Expediția a fost un succes. Nu regret 
că am venit. Marta, Fabiân, voi? 

— Ştii că nici noi. A fost o experienţă deosebită să lucrăm în 
aceste condiţii. Cred că am devenit nişte roboţi, iar jurnaliştii ne- 
au amintit că există şi o altă realitate. Nu mă deranjează să 
continuăm, dar îţi mărturisesc că nici nu mă deranjează să ne 
întoarcem. Tu, Marta? 

— Eu, Fabiân, în afară de faptul că mi-e dor de o baie bună, 
trebuie să spun că nu mi-ar plăcea să plec fără să fi găsit Biblia 
de Lut. 

Clara o privi pe Marta cu recunoştinţă. Ajunsese să o aprecieze 
pe profesoara severă în stare să i se impună în mod firesc chiar şi 
lui Picot. 

— Căutam o legendă şi am dat peste o realitate. Nu e de 
ajuns? întrebă Fabiân. 

— Căutam Biblia de Lut şi am găsit un templu, nu e rău, dar... 
eu aş forţa timpul ceva mai mult, insistă Marta. 

— Nu e o problemă să forţăm timpul, ci faptul că americanii 
sunt pe punctul de a bombarda, ai auzit şi tu, şi nu sunt dispus să 
ne punem viaţa în primejdie. Am adus o grămadă de oameni, 
studenţi care au toată viaţa înainte şi cărora nu le putem cere să 
rişte săpând în continuare, doar-doar om găsi tăbliţele alea, 
protestă Picot. 

— Yves, ştiu că ai dreptate, dar, ca să-ţi spun adevărul, am 
chef să rămân, afirmă Marta. 

— Ar fi o prostie. Ştii că, dacă izbucneşte războiul, misiunea 
arheologică se va duce pe apa sâmbetei, bărbaţii vor fi obligaţi 
să se înroleze şi va începe acel atât de omenesc „scapă cine 
poate”. 

— Ştiu, Fabiân, ştiu. Îmi exprim doar un sentiment, nimic mai 


mult. Dacă ne întoarcem, ne întoarcem împreună, nu sunt deloc 
o aventurieră sinucigaşă. 

— În orice caz, Clara, mi se pare potrivit să recapitulăm ceea 
ce s-a făcut şi ceea ce rămâne de făcut. Dacă vă convine, vom 
face acest lucru după ce vom vorbi cu soţul dumneavoastră, în 
cazul în care soseşte după-amiază, aşa cum era prevăzut. De 
acord? 

Clara aprobă propunerea lui Picot. Nu avea de ales. 


28 


Robert Brown ieşi din biroul lui George Wagner, mentorul său. 
Preşedintele fundaţiei Lumea Antică era mulţumit de rezultatul 
întrevederii. Acum, nu mai rămânea decât ca Paul Dukais să se 
priceapă să ducă la bun sfârşit planul stabilit şi, mai ales, se 
gândi el, ca nebunul de Alfred Tannenberg să nu zădărnicească 
toată operaţiunea de dragul proastei lui de nepoate. 

Nu se înşela. Ştia că, fără Tannenberg, operaţiunea n-ar fi 
posibilă, că totul depindea de bătrânul acela bolnav, de care 
mulţi încă se mai temeau. 

Îl sună pe mobil pe Paul Dukais şi îl convocă la biroul său o oră 
mai târziu. Operaţiunea Adam era pe punctul de a începe. Chiar 
el o numise astfel, ca o aluzie la faptul că Dumnezeu îl făcuse pe 
primul om din lutul anticei Mesopotamii. 

În vremea asta, mentorul său vorbea la telefon cu un bărbat, la 
mii de kilometri distanţă. Enrique Gómez aştepta de zile bune 
apelul prietenului său. 

— Aşadar, va fi pe 20... spunea Enrique Gómez. 

— Da, pe 20 martie, mi s-a confirmat acum câteva ore. 

— Dukais are totul pregătit? 

— Robert zice că da. Şi tu? 

— Nicio problemă. Când transportul o să ajungă aici, îl voi 
prelua, cum am făcut şi în alte ocazii. 

— De data asta, va sosi la bordul unui avion militar. 

— Ştiu, dar omul de legătură pe care mi l-ai dat la baza 
militară este deja sub control şi a încasat în avans o parte din 
onorariu. Ştie, de asemenea, ce i se poate întâmpla dacă i-ar 
trece prin minte să şovăie sau să ne facă probleme. 

— Ai vorbit cu el? 

— Eu? Nu, mă folosesc în continuare de o persoană care mi-a 
fost credincioasă de când am ajuns aici. i-am vorbit despre el, 
despre Francisco... 

— Să n-ai încredere în nimeni. 

— Loialitatea lui Francisco este una bine plătită. 


— Ai stabilit legătura cu cumpărătorii? 

— Cu cei obişnuiţi, dar, mai întâi, vreau să văd materialul. Cum 
vei face loturile? 

— Robert Brown dispune de un om competent, Ralph Barry, un 
fost profesor la Harvard, expert în zona aceea. Va fi în Kuwait 
când va sosi materialul. Ahmed Husseini a pus la punct o listă 
provizorie. 

— Bună idee. Ştii, George, cred că ar trebui să ne gândim la 
retragere. Suntem prea bătrâni ca să mai continuăm cu povestea 
asta. 

— Bătrâni? Nu, nu suntem bătrâni. Bineînţeles că eu n-o să 
accept să mor cu o pătură pe genunchi, privind pe fereastră. Nu- 
ţi face griji, Enrique, totul o să fie bine, te vei putea bucura de o 
viaţă liniştită la Sevilla, întotdeauna mi-a plăcut oraşul tău, şi 
ceea ce mă surprinde cel mai mult e cum ai reuşit să te integrezi 
acolo. 

— Dacă n-ar fi fost Rocio, n-aş fi reuşit. 

— Ai dreptate, ai avut noroc cu soţia ta. 

— Ar fi trebuit să te însori şi tu... 

— Nu, n-aş fi suportat, cu asta chiar n-aş fi reuşit să mă prefac. 

— Ştii? Până la urmă, te obişnuieşti. 

— Niciodată nu m-aş putea obişnui să am lângă mine trupul 
unei femei. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi câteva clipe, lăsându-şi mintea 
să rătăcească. 

— Aşadar, pe 20 va începe războiul. 

— Da, pe 20. O să-l sun chiar acum pe Frank. 

x kx * 

Frank Dos Santos vorbea însufleţit, călărind alături de fiica sa, 
Alma. 

— Mă bucur că m-ai convins să te însoțesc. A trecut prea multă 
vreme de când nu m-am mai suit pe un cal. 

— Te-ai cam lenevit, tată. 

— Nu, fata tatei, muncesc prea mult. 

Sunetul agasant al mobilului întrerupse conversaţia. Alma se 
încruntă, supărată că nu putea să se bucure în continuare de 
momentul acela de linişte alături de tatăl ei. 

— Bună, George! Păi, unde să fiu? Călăresc cu Alma, dar sunt 
prea bătrân pentru asta, mă dor toate oasele. 


Frank Dos Santos tăcu, ascultându-l pe prietenul său, care îi 
repeta acelaşi lucru ca lui Enrique Gómez: războiul avea să 
înceapă pe 20 martie. 

— De acord, am totul pregătit. Clienţii mei sunt nerăbdători să 
vadă marfa. Ahmed va fi în stare să pună mâna pe lista de 
obiecte pe care ţi-am trimis-o? Pentru că, dacă reuşeşte, 
afacerea va fi perfectă. Bine, o să te sun, oamenii mei sunt 
pregătiţi pentru ziua Z. 

Vâri mobilul în buzunar şi oftă, ştiind că fiica sa îl observa. 

— În ce afaceri te-ai băgat acum, tată? 

— În cele dintotdeauna, fiica mea. 

— Odată şi odată, va trebui să-mi povesteşti câte ceva. 

— Mulţumeşte-te să cheltuieşti banii pe care-i câştig. 

— Dar, tată, sunt singura ta fiică. 

— De asta eşti favorită, răspunse râzând Dos Santos. Hai, să 
ne întoarcem acasă! 

XXX 

Robert Brown, însoţit de Ralph Barry, aştepta sosirea lui Paul 
Dukais. Preşedintele agenţiei Planet Security întârzia, ca de 
obicei. 

— Hai, Robert, calmează-te, o să sosească dintr-o clipă într- 
alta. 

— Dar, Ralph, omul ăsta mereu întârzie. Crede că poate 
dispune de timpul celorlalţi, m-am săturat de el! 

— În branşa lui, e cel mai bun. Aşa că n-avem de ales. 

— Nimeni nu e de neînlocuit, Ralph, nimeni, nici chiar Paul. 

Când Paul Dukais intră surăâzător în birou, Robert Brown pufni 
de necaz. 

— Se poate şti de ce râzi? 

— Tocmai m-a sunat nevastă-mea să-mi spună că are o 
migrenă şi că de aceea n-o să mergem astă-seară la operă. Ce 
noroc pe capul meu! 

Ralph Barry nu se putu împiedica să nu zâmbească la rândul 
său. Nu se înşela în privinţa lui Dukais, ştia că sub aparenta-i 
vulgaritate era un om inteligent, cu o minte meticuloasă, mult 
mai cult decât lăsa să se vadă şi, mai ales, în stare de orice. 

— Băieţii de la Pentagon au stabilit deja data invadării Irakului. 
Va fi pe 20 martie, i-o trânti Robert Brown. 

— Invadare? Aşadar, n-o să ne mulţumim doar să bombardăm. 


— invadare. Vom intra în Irak ca să rămânem. 

— Cu atât mai bine pentru afaceri! Cu cât soldaţii noştri vor 
ajunge mai devreme, cu atât mai repede vom începe să câştigăm 
bani. 

— Ralph pleacă în Kuwait. Vorbeşte cu colonelul ăla al tău, 
Fernândez, să-i organizeze un comitet de primire. 

— Nu e colonel, e fost colonel, şi Mike se află deja în zonă. O 
să-l sun, nu-ţi face griji. Dar, mai înainte, trebuie să-l anunţăm pe 
Yassir, pentru că azi pleacă la Safran. Alfred a trimis vorbă să-l 
cheme, ca şi pe Ahmed. Bătrânul nu lasă frâiele din mână. 

— Bine, atunci, ia legătura cu el. Trebuie să-i dăm de ştire şi lui 
Alfred. 

— O poate face Yassir, propuse Dukais. 

— Niciunul dintre noi nu-l poate suna. Ştii şi tu foarte bine că 
acum sunt interceptate toate comunicațiile. 

— Voi folosi curierul obişnuit, pe nepotul lui Yassir, care 
trăieşte la Paris. E omul lui Alfred. Îi datorează acestuia tot. 

— Şi unchiul lui? vru să ştie Ralph. 

— Yassir este unchiul lui, într-adevăr, dar loialitatea nepotului 
merge către Tannenberg. Îi datorează tot ce este, aşa că, în cazul 
în care nu e sigur, va paria pe Alfred. 

— Mai sunt cincisprezece zile, şopti Ralph Barry. 

— Da, dar totul este pregătit, nu-ţi face griji. Am încredere în 
Mike Fernândez, şi, dacă el zice că toată operaţiunea e bine 
unsă, atunci aşa e, susţinu Dukais. 

— Eu în Alfred am încredere. El ştie cum se fac treburile astea. 
Aşa că nu te mai împăuna atâta. Singura problemă a lui Alfred 
este nepoata lui, faptul că se încăpăţânează să-i lase o moştenire 
care nu e doar a lui. 

— Avem oameni în tabăra arheologilor. Fata n-are de ce să fie 
o problemă. 

— Dacă îi atingem un fir de păr, operaţiunea se va duce pe apa 
sâmbetei, nu-l cunoşti pe Alfred, afirmă Robert Brown. 

— Tu ai spus că, dacă ar fi necesar să acţionăm, o vom face... 

— Doar dacă ar fi necesar, absolut obligatoriu... Fireşte, nimeni 
şi nimic nu poate zădărnici operaţiunea, asta e clar pentru toată 
lumea, nu-i aşa? 

— Oamenii vor hotărî la faţa locului. Să sperăm că îi vor putea 
manipula pe Alfred şi pe nepoata aia a lui. 


— Să facă exact ce trebuie să facă, dar, dacă dau greş, sunt 
nişte oameni morţi. Bine, vrei să începem noi demersurile sau 
vorbeşti tu personal cu oamenii noştri de legătură de la 
Pentagon? 

— Nu-ţi face griji, mă ocup deja de restul operaţiunii. lar tu, 
Ralph, ar trebui să pleci cât mai curând. 

— Plec mâine. 

— Splendid. Aşadar, vom ataca pe 20. Era şi timpul! O să-i cam 
țâţâie fundul pramatiei ăleia de Saddam. 

— Nu fi vulgar, scuteşte-mă de expresiile astea ale tale, 
protestă Robert Brown. 

— Hai, Robert, nu mai face pe delicatul, suntem la tine în 
birou, nu ne aude nimeni. 

— Te aud eu, şi asta e de ajuns. 

— Acum o să vă certaţi? întrebă Ralph. 

— Nu, n-o să ne certăm, o să ne punem pe treabă. Plec. Am 
multe de făcut. 

Paul Dukais ieşi din biroul lui Brown fără să-şi ia la revedere. 
Preşedintele fundaţiei Lumea Antică îl deranja cu manierele lui 
rafinate. La urma urmei, nu era decât un delincvent la fel ca el, 
pentru că asta erau, îşi spuse Dukais; uneori, marile afaceri nu 
sunt altceva decât mari acte de delincvenţă organizată. Totul 
depindea de cine le săvârşea şi în ce fel şi, mai cu seamă, 
important era să nu fii prins. 

Nu, Brown nu era mai bun decât el, deşi era un fudul, fost 
student al celor mai bune universităţi americane. 

x kx * 

Ahmed Husseini şi Yassir se aflau în elicopter cu căştile 
antifonice pe urechi, când un soldat se apropie în fugă de aparat 
făcând semne să nu decoleze. 

Cei doi bărbaţi îl priviră intrigaţi pe soldatul care, roşu din 
pricina cursei, se opri şi îi înmână lui Yassir un plic închis. 

— A fost trimis de la birou. Mi s-a spus că e foarte urgent. 

Yassir luă plicul şi, fără să-i mulţumească soldatului, scoase 
dinăuntru o foaie de hârtie scrisă pe o singură faţă. 


Domnule, aţi primit un e-mail de la nepotul soţiei 
dumneavoastră, cel care trăieşte la Roma. Spune că, în 
ziua de 20 martie, va veni să vă vadă, împreună cu 
nişte prieteni, şi că e urgent ca dumneavoastră să o 


ştiţi; nu vrea să-i spuneţi soţiei dumneavoastră, şi nici 
restului familiei, pentru că vrea să le facă o surpriză, 
dar zice că va trebui să le-o spuneţi prietenilor 
dumneavoastră. A insistat că trebuie să aflaţi imediat 
că va veni. 


Vâri hârtia în plic şi plicul în buzunarul hainei, apoi îi făcu semn 
pilotului să decoleze. Dukais îi confirma data izbucnirii războiului. 
Trebuia să i-o spună lui Ahmed şi, fără doar şi poate, lui Alfred. 
De fapt, mesajul acela era pentru bătrân, nu pentru el. Oamenii 
primeau ordine doar de la Alfred Tannenberg; chiar şi ştiindu-l pe 
moarte, tot se temeau de el. Aveau motive să se teamă. O ştia şi 
el foarte bine. 

La căderea nopţii, elicopterul ateriză la câteva sute de metri de 
Safran. Luminile din case sclipeau ca nişte licurici şi vântul adia 
încărcat de răcoare. 

Ayed Sahadi şi Haydar Annasir îi aşteptau cu un jeep ca să-i 
transporte în centrul taberei. 

— Ce-i cu tine, Haydar, te văd necăjit?! îl întrebă Ahmed pe 
omul de încredere al lui Tannenberg. 

— Să trăieşti în satul ăsta a devenit de nesuportat. Sunt de 
prea multe luni aici. 

— Cineva trebuie să ţină socotelile acestei misiuni arheologice, 
şi domnul Tannenberg are încredere în tine, răspunse Ahmed 
Husseini. 

— Soţia ta te aşteaptă împreună cu domnul Tannenberg; la fel, 
Picot şi statul lui major. Sunt nervoşi, pentru că jurnaliştii pe care 
ni i-ai trimis au spus că războiul e inevitabil şi că, aşa cum stau 
lucrurile, Bush va ataca într-una din zilele astea, explică Haydar 
Annasir. 

— Da, mă tem că au dreptate. Sunt manifestații în toată 
Europa, chiar şi în Statele Unite, dar preşedintele Bush a pus în 
funcţiune maşina de război şi nu va da îndărăt. 

— Aşadar, ne vor ataca, spuse Ayed Sahadi, care, până în 
momentul acela, fusese tăcut. 

— Da, aşa se pare, fu răspunsul laconic al lui Ahmed, dar 
pentru moment trebuie să rămâi aici. Colonelul mi-a comunicat 
că putem dispune în continuare de tine. 

Ayed Sahadi îi informă că Yassir avea să se instaleze în casa 
primarului, în vreme ce Ahmed urma să împartă casa cu soţia sa 


şi cu Tannenberg. 
XXX 

Întâlnirea dintre Clara şi Ahmed se dovedi stânjenitoare. Dintr- 
odată, nu ştiau cum să se poarte unul cu celălalt, şi nici ce să-şi 
spună. 

— Va trebui să dormi în odaia mea, am instalat un pat de 
campanie, îmi pare rău, dar ar fi greu să explic că nu dormi aici; 
prefer ca, pentru moment, să nu existe comentarii despre noi. 

— Mi se pare corect. Singurul lucru pe care îl regret este că o 
să te incomodez din lipsă de spaţiu. 

— Va trebui să ne descurcăm cu ce avem. Până când rămâi? 

— Nu ştiu, imediat ce vorbesc cu bunicul tău, ar trebui să plec, 
am de rezolvat treburi care nu pot aştepta. Bunicul tău o să-mi 
spună ce vrea să fac. 

— Fireşte, doar te plăteşte pentru asta. 

Clarei îi păru rău că pronunţase această frază, dar nu mai era 
cale de întoarcere şi, pe deasupra, voia ca el să ştie că nu o va 
mai putea înşela niciodată. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre faptul că lucrezi pentru bunicul meu, că participi la 
cine ştie ce afacere de-a lui şi că te plăteşte pentru asta. Sau nu-i 
adevărat? 

— Ba da, este adevărat. 

— Bine, aşadar, la asta m-am referit. 

— Ai spus-o într-un fel... 

— Am spus-o în felul meu, n-am chef să fiu diplomată. 

— Până acum, am evitat confruntarea dintre noi, nu mi-ar 
plăcea să terminăm prost. 

— Nu, n-o să ne confruntăm, pentru că nu vreau să mă 
confrunt cu tine. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Bunicul meu 
vrea să vă vadă cât mai degrabă. 

— Lasă-mi un minut să mă aranjez şi apoi mă duc să-l văd. 

— Trebuie să-l aştepţi pe Yassir, vrea să vă vadă pe amândoi. 
Când sunteţi gata, anunţaţi-o pe Fatima. 

Clara se îndreptă spre odaia bunicului ei. Medicul tocmai îi 
făcea o injecție. Cu mai puţin de zece minute în urmă, terminase 
de făcut o transfuzie de sânge care părea să fi readus culoarea în 
obrajii scofâlciţi ai lui Alfred Tannenberg. 

Salam Najeb o privi pe Clara şi îi făcu semn să se apropie. 


— Sper ca transfuzia şi injecţiile să-l facă pe domnul 
Tannenberg să se simtă mai bine şi să poată face faţă muncii din 
următoarele zile. Dar, i-am spus-o deja şi lui, va trebui să-i facem 
zilnic o transfuzie, este singurul mod de a... de a... mă rog, dea 
se simţi în formă. 

— Vă mulţumesc foarte mult, şopti Clara. 

— Mă simt mult mai bine, îi asigură Alfred Tannenberg. 

— Dar este o ameliorare temporară, insistă doctorul Najeb. 

— Ştiu că nu-mi puteţi oferi mai mulţi ani de viaţă, dar măcar 
menţineţi-mă în această stare până când o să vă spun eu. 

Tonul vocii bătrânului nu lăsa loc de replică. 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, domnule. 

— Dacă reuşiţi, nepoata mea va fi extrem de generoasă cu 
dumneavoastră. 

— Bineînţeles, bunicule. 

Clara se apropie de bunicul ei şi îl sărută pe frunte. Mirosea a 
săpun. 

Salam Najeb îndeplinise instrucţiunile bunicului şi ale ei înseşi: 
îi ceruseră să facă orice voia, dar Alfred trebuia să pară îndeajuns 
de sănătos pentru ca nimeni să nu se îndoiască de poziţia lui de 
şef. Medicul fusese de acord cu aceste cerinţe. Cu banii pe care 
urma să îi primească, nu mai trebuia să-şi facă nicio grijă pentru 
următorii ani. 

— Bine, doctore, credeţi că bunicul meu poate să iasă din 
dormitor şi să suporte o conversaţie scurtă în camera de zi? 
întrebă Clara. 

— Da, dar nu prelungiţi prea mult întrevederea, ar putea... 

Câteva ciocănituri scurte în uşa camerei, urmate de intrarea 
Fatimei, îl întrerupseră pe medic. 

— Domnul Yassir şi domnul Ahmed vă aşteaptă în camera de 
zi, anunţă Fatima. 

— Bunicule, ridică-te şi ia-mă de braţ. Poţi? 

— O să merg singur, n-o să mă agăţ nici măcar de braţul tău. 
Hienele alea ar crede că sunt pe moarte şi, chiar dacă e 
adevărat, nu trebuie s-o ştie, nu încă. 

Clara deschise uşa şi ieşiră din odaie. Când intrară în camera 
de zi, Yassir şi Ahmed se ridicară în picioare. 

— Domnule... reuşi Ahmed să spună. 

— Alfred... fu singurul lucru pe care-l spuse Yassir. 


Alfred Tannenberg îi măsură de sus până jos. Ştia că oamenii 
se aşteptau să-l vadă într-o stare mai proastă decât era. li privi 
cu răutate, râzând cu poftă. 

— Credeaţi că aţi venit la înmormântarea mea? Aerul din 
Safran îmi face bine şi faptul că sunt cu Clara îmi dă putere să 
trăiesc, iar pofta de viaţă nu-mi lipseşte. 

Niciunul din cei doi bărbaţi nu răspunse, schiţară un zâmbet, 
aşteptând ca Tannenberg să ia loc, dar acesta preferă să se 
plimbe prin camera de zi, observându-i pe furiş. 

— Bunicule, ai nevoie de ceva? 

— Nu, copila mea, nu vreau nimic, doar apă, dar cu siguranţă 
că musafirilor noştri le este foame. Să aducă Fatima ceva de 
mâncare, avem multe de vorbit. 

Cei trei bărbaţi rămaseră singuri. Alfred Tannenberg îi domina 
prin simpla lui prezenţă. Ştia că Ahmed şi Yassir credeau că 
aveau să-l găsească într-o stare mai proastă de sănătate şi râdea 
în sinea lui de stupoarea pe care cei doi bărbaţi nu reuşeau să şi- 
o ascundă. 

Yassir îi înmână lui Alfred nota nepotului său. Acesta o citi şi o 
vâri în buzunarul hainei. 

— Aşadar, războiul va începe pe 20 martie. Bine, cu cât mai 
repede, cu atât mai bine, oamenii mei sunt pregătiţi. Ai făcut ce 
ţi-am cerut? îl întrebă el pe Ahmed. 

— Da. A fost o treabă complicată. Oricât de incredibil ar părea, 
nu tot patrimoniul muzeelor e catalogat. A trebuit să cheltuiesc 
mai mult decât era prevăzut pentru ca anumite persoane de 
încredere să-mi dea o listă a celor mai importante opere pe care 
le avem în fiecare muzeu. l-am predat listele lui Yassir, aşa cum 
mi-ai spus. 

— Ştiu. Enrique şi Frank au stabilit deja legătura cu clienţii lor 
şi există un număr important de cumpărători dispuşi să pună 
mâna pe comorile acestei ţări. Şi George şi-a anunţat clienţii prin 
Robert Brown, aşa că afacerea e pregătită. Ce se întâmplă cu 
Bereta Verde a lui Dukais? 

Yassir îşi drese vocea înainte de a răspunde. Ştia că lui îi pune 
această întrebare. 

— Şi Mike Fernândez e gata. Oamenii lui se află unde ai spus 
că trebuie să se afle. Nu vor fi probleme cu transportul mărfii. Nu 
ne rămâne decât să aşteptăm. 


— Asta e cea mai mare operaţiune de vânzare de opere de 
artă pe care am făcut-o vreodată, afirmă Tannenberg. De fapt, 
facem o favoare omenirii salvând patrimoniul artistic al Irakului. 
Dacă nu-l scoatem de aici, bombele îl pot distruge şi, în plus, 
odată ce va izbucni războiul, hoardele vor încerca să pună mâna 
pe tot ce este de valoare, fără să fie în stare să deosebească o 
tăbliță de un cilindru sumerian. 

Nici Yassir, nici Ahmed nu răspunseră la comentariul lui 
Tannenberg. Erau jefuitori, într-adevăr, dar nu li se părea necesar 
să se mai aducă în discuţie comportamentul lor reprobabil. 

— Câte piese socoteşti că vom putea scoate? îl întrebă 
Tannenberg pe Ahmed. 

— Dacă totul merge bine, peste zece mii. Am făcut o listă 
exhaustivă cu ceea ce trebuie să ia oamenii din fiecare muzeu. 
Au planuri amănunțite ale fiecăruia în parte, cu locurile unde se 
află piesele cele mai importante. Sper să nu pricinuiască 
distrugeri... 

— Cât eşti de sentimental! râse Tannenberg. Vom jefui, vom 
jefui această ţară, o vom lăsa fără nicio piesă de valoare, şi tu îţi 
faci griji ca oamenii noştri să ducă operaţiunea până la capăt, 
fără să le cadă vreo tăbliță. 

Ahmed strânse din dinţi umilit. Simţea râsul lui Alfred 
Tannenberg ca pe o palmă. 

— De cum vor începe bombardamentele, echipele vor intra în 
muzee. Trebuie să pună mâna pe piesele valoroase în cel mai 
scurt timp posibil şi să iasă din ţară imediat. Nu va fi o problemă 
să ajungă în Kuwait; să sperăm că, acolo, Bereta Verde va şti să- 
şi facă treaba, insistă Tannenberg. 

— Şi tu ce o să faci? Până când stai aici? 

Intrebarea lui Yassir nu îl luă prin surprindere. De fapt, 
Tannenberg o aştepta, ştia cât de nerăbdător era acesta. 

— Asta nu e problema voastră, dar nu-ţi face griji, Yassir, n-o 
să mor de bombele prietenilor noştri. Când o să le dea drumul, 
voi fi într-un loc sigur, încă nu m-am hotărât să mor. 

— Şi Clara? întrebă Ahmed. 

— Clara o să plece. Încă mai trebuie să hotărăsc dacă o să 
meargă cu echipa lui Picot sau dacă o trimit la Cairo, veni 
răspunsul lui Tannenberg. 

— Nu mai e mult timp, ceva mai mult de cincisprezece zile, 


dacă americanii atacă pe 20, insistă Ahmed. 

— Dacă o să fie nevoie, o să-ţi spun când o să plece Clara. Mai 
avem câteva zile ca să încercăm să găsim Biblia de Lut. 

— Dar nu mai e timp! protestă Ahmed. 

— Ce ştii tu? Nimeni nu ţi-a cerut părerea, aşa că abţine-te! 
Ascultă ordinele şi mulţumeşte-te cu banii; în felul ăsta, ai să 
scapi cu viaţă. 

Tannenberg îşi turnă un pahar cu apă şi o bău încetişor. Nici 
Ahmed, nici Yassir nu se atinseseră de mâncarea pe care le-o 
servise Fatima. Cei doi bărbaţi erau încordaţi, şi din acest motiv 
nu puteau să-şi abată atenţia de la bătrân. 

— Bine, să terminăm de revăzut operaţiunea. Acum, o să-l 
chem pe Haydar Annasir ca să pun la punct ultimele detalii 
financiare. O să câştigăm bani mulţi, dar a şi trebuit să investim 
mult. Oamenii mei ştiu întotdeauna că au în bancă în avans un 
depozit garantat, pentru ca familiile lor să-şi ia partea, în cazul în 
care ei ar suferi vreun necaz. 

x kx * 

Fatima nu permise nimănui, cu excepţia lui Haydar Annasir şi, 
mai târziu, a lui Ayed Sahadi, să intre în camera de zi. 
Tannenberg îi dăduse instrucţiuni precise: nici măcar Clara nu 
trebuia să-i întrerupă. Nici doctorul, doar în cazul în care l-ar 
chema el. 

Clara luă cina cu Picot şi cu restul echipei. Era nervoasă. 
Prezenţa lui Ahmed o iritase. Nu avea să fie uşor să împartă 
odaia cu el, nici măcar pentru o noapte. Mai rău decât atât, îl 
simţea ca pe un străin. 

— Când îl vom vedea pe soţul dumneavoastră? întrebă Fabiân. 

— Presupun că mâine. Astă-seară s-a întâlnit cu bunicul meu, 
vor termina târziu. 

— Rămâneţi în Irak sau veţi încerca să plecaţi înainte să 
izbucnească războiul? vru să ştie Marta. 

— Nimeni nu ştie când va începe războiul. Jurnaliştii care au 
fost aici n-au dat nimic drept sigur. Spuneau că, după cum cred 
ei, războiul e inevitabil, dar nimeni n-are cum să ştie ce se va 
întâmpla, răspunse Clara. 

— Asta nu e un răspuns, o provocă Marta. 

— Este singurul pe care vi-l pot da. In orice caz, vreau să 
rămân aici până când... mă rog, până când va deveni imposibil 


de stat. După aceea, voi vedea. Dacă izbucneşte războiul, o să 
vedem atunci unde mă aflu şi ce pot face ca să supraviețuiesc. 

— Veniţi cu noi! 

Invitaţia lui Picot o lăsă fără glas, dar se gândi că tonul 
indiferent al acestuia nu lăsa loc îndoielii despre cât de puţin îi 
păsa de soarta pe care ea ar putea să o aibă. 

— Vă mulțumesc, o să ţin seama de propunerea 
dumneavoastră. Imi acordaţi azil politic? răspunse ea, încercând 
să fie ironică. 

— Eu? Mă rog, dacă nu mai e nimic de făcut, ne vom strădui să 
vi-l dea cineva. Fabiân, crezi că o putem introduce fraudulos 
când ne întoarcem? 

— N-o luaţi în bătaie de joc, le spuse Marta. Şi Clara e la 
strâmtoare şi trebuie s-o ajutăm. 

Rămaseră tăcuţi, iar Lion Doyle profită de tăcere ca să-i ceară 
ceva Clarei. 

— Ştiţi deja că Yves vrea să-i fac un amplu reportaj despre tot 
ce aţi găsit aici. Mâine voi începe să fotografiez tot şi pe toată 
lumea. Credeţi că bunicul dumneavoastră ar poza pentru mine? 
Nu i-aş răpi mult timp, dar mi se pare drept ca o persoană care a 
investit atât de mult în povestea asta... în sfârşit, să fie 
recunoscut pentru această contribuţie. 

— Bunicul meu este om de afaceri, el finanţează o parte din 
această expediţie. Nu cred că va dori să apară în niciun fel de 
reportaj, chiar dacă l-aş ruga. 

— Vă mulţumesc. Chiar dacă bunicul dumneavoastră e un om 
modest, cred că artrebui să pozeze, măcar cu dumneavoastră. 

— V-am spus că o să-l întreb, dar nu mai insistaţi. 

— Eu aş vrea să rămân. 

Vocea suavă a lui Gian Maria îi readuse pe toţi la realitate. 
Clara îl privi cu drag. Ajunsese să-i poarte o autentică afecţiune 
preotului, care o urma pretutindeni, de parcă ar fi fost un câine 
de pază. Gian Maria suferea când ea dispărea sau când o pierdea 
de sub ochi. li dovedea un devotament care o mişca şi nu 
înţelegea de ce l-ar fi meritat. 

— Până când n-o să vorbim cu Ahmed, e mai bine să nu luăm 
hotărâri, afirmă Yves Picot. 

— In regulă, dar, dacă Clara rămâne să lucreze, o să rămân şi 
eu, fu răspunsul lui Gian Maria. 


— Dar ce spuneţi! Nu puteţi rămâne aici. Dacă începe războiul, 
credeţi că veţi putea continua să lucraţi? N-o să rămână niciun 
om care să vă ajute, vor fi mobilizați sau, în orice caz, n-o să 
sape în vreme ce bombele cad în jurul lor. 

Picot era furios. Şi lui ajunsese să-i fie drag Gian Maria. Se 
simţea responsabil pentru ceea ce i s-ar putea întâmpla. 

— Aveţi dreptate, dar, dacă rămâne Clara, rămân şi eu, insistă 
preotul. 

— Gian Maria, nu fi încăpățânat! îl somă Marta. 

— Când se va termina războiul, poate că ne vom întoarce, îi 
spuse Fabiân în chip de consolare. 

Clara tăcu, fără să ştie ce să spună. O surprindea fermitatea cu 
care Gian Maria insista să rămână cu ea. Preotul îi dovedea o 
loialitate pe care nu şi-ar fi putut-o imagina vreodată. 

Discuţia continuă, pentru că restul membrilor echipei 
interveniră ca să încerce să-l convingă pe Gian Maria că trebuia 
să se întoarcă împreună cu ei, dar strădania lor se dovedi 
zadarnică. 

Gian Maria rămase aşezat în uşa locuinţei pe care o împărțea 
cu Ante Plaskic şi cu Lion Doyle. 

N-avea chef să doarmă şi îi plăcea în mod special să fie singur 
când toată tabăra dormea. 

Îşi aprinse o ţigară şi îşi lăsă privirea să rătăcească pe cerul 
înţesat de stele. Simţea nevoia să-şi pună ordine în cuget. Era 
aici de multe luni de zile, şi uneori se întreba cine este, cine a 
fost, ce va fi de el. ; 

Credința lui în Dumnezeu continua să fie de neclintit. Asta era 
singurul lucru care nu se schimbase; n-avea îndoieli nici asupra 
vocației sale sacerdotale. Nu voia să fie altceva decât preot, dar i 
se părea un sacrificiu insuportabil să se întoarcă la liniştea 
locuinței sale din mănăstire unde trăise de când devenise preot. 
Înainte de a pleca din Roma, viața lui se desfăşura fără spaime. 
Pentru el fusese o surpriză când superiorul lui îl trimisese să 
primească spovedanii la bazilica San Pietro. Mai întâi, se simţise 
copleşit de răspundere şi îşi manifestase îndoielile asupra 
pregătirii sale ca să primească spovedania pelerinilor sosiți din 
toate colţurile lumii, dar superiorul său îl convinsese că acela era 
locul de unde trebuia să slujească Biserica. „Vaticanul, îi spusese 
el, are nevoie şi de tineri, de preoţi tineri care să ia contact cu 


realitatea lumii, şi, pentru asta, nimic nu e mai potrivit decât un 
confesional din bazilica San Pietro.” 

De aceea, atunci când nu studia sau când nu preda, asculta 
sufletele zbuciumate care veneau să-şi găsească alinarea, 
convinse fiind că acolo, la Vatican, erau mai aproape de iertarea 
lui Dumnezeu. 

Trebuia să se întoarcă, dar nu mai putea fi acelaşi. Avea să îi 
lipsească viaţa în aer liber, camaraderia pe care o cunoscuse 
alături de acea echipă eterogenă. 

În fiecare zi, înainte ca tabăra să se trezească, el se ridica din 
pat şi, după ce se ruga, ţinea slujba. O slujbă în care se întâlneau 
singuri, el şi Dumnezeu, căci nimeni nu-şi manifestase interesul 
de a participa, şi nici el nu ceruse nimănui să o facă. 

La Roma avea să-i lipsească această senzaţie de libertate care 
i se cuibărise în suflet. 

Se gândi la Clara şi îşi spuse că avea pentru ea o sinceră 
afecţiune. Tot încercând să o protejeze, o simţea ca pe o soră, o 
soră dificilă, cam neprietenoasă, dar soră. 

Poate că sosise momentul să-i spună că se afla acolo ca să-i 
salveze viaţa sau măcar ca să încerce să împiedice să ridice 
mâna asupra ei. Dar nu, nu o putea face fără să încalce un 
secret, fără să-L trădeze pe Dumnezeu şi pe omul care i se 
spovedise. 

Secretul confesiunii este sacru, aşa că nu-i putea explica nici 
măcar cum de ştia că avea să se încerce uciderea ei şi a lui 
Alfred Tannenberg, a amândurora. 

Clara se apropie încet de poarta casei lui Gian Maria şi se 
aşeză lângă el. Îşi aprinse şi ea o ţigară şi-şi lăsă privirea să 
rătăcească în zare. 

— Nu trebuie să rămâneţi, profesorul Picot are dreptate. 

— Ştiu, dar o să rămân. N-aş fi liniştit, ştiindu-vă aici. 

— Poate că bunicul meu o să mă oblige să plec la Cairo. 

— La Cairo? 

— Da, ştiţi că o parte a familiei mele este de acolo. Avem o 
casă, unde vă invit să veniţi când doriţi. 

— Să-nţeleg că totuşi plecaţi? o întrebă el, fără să-şi ascundă 
îngrijorarea. 

— Voi rezista cât voi putea de mult, dar, dacă izbucneşte 
războiul, e posibil ca bunicul meu să mă oblige să plec. 


Dumneavoastră, care sunteţi bun, l-aţi putea cere lui Dumnezeu 
să ne ajute să găsim tăbliţele acelea. 

— O să-i cer, dar cereţi-l şi dumneavoastră. Vă rugaţi 
vreodată? 

— Nu, niciodată. 

— Sunteţi musulmană? 

— Nu, nu sunt nimic. 

— Chiar dacă nu sunteţi practicantă, tot aveţi vreo religie. 

— Mama mea era creştină, eu sunt botezată, dar n-am călcat 
niciodată într-o biserică, nici n-am intrat în vreo moschee, nici 
măcar din curiozitate. 

— Atunci, de ce această obsesie pentru a găsi Biblia de Lut? 
Doar din vanitate? 

— Sunt copii care cresc ascultând poveşti cu zâne şi cu prinți 
fermecaţi. Eu am crescut ascultându-l pe bunicul meu vorbind 
despre Biblia de Lut. Îmi repeta că spera ca eu s-o găsesc şi îmi 
spunea poveşti în care eu eram eroina, un arheolog care găsea o 
comoară, comoara cea mai importantă din lume, Biblia de Lut. 

— Şi vreţi ca visul din copilărie să devină realitate. 

— Dumneavoastră tot nu credeţi că Patriarhul Avraam i-a 
vorbit unui scrib despre Creaţie. 

— Biblia nu spune nimic în această privinţă şi e atât de precisă 
în relatarea istoriei Patriarhului... 

— Dumneavoastră ştiţi că arheologia n-a găsit câteva dintre 
oraşele descrise în Biblie şi nici măcar nu certifică existenţa 
unora dintre personajele sale, dar, cu toate acestea, credeţi în tot 
ce spune Cartea Sfântă. 

— Clara, eu nu spun că n-ar exista o Biblie de Lut. Avraam a 
trăit pe acest pământ, cunoştea legendele despre Facerea Lumii, 
despre Potop; a putut foarte bine să vorbească despre aceste 
legende cu cineva, sau poate că Dumnezeu i-a revelat 
Adevărul... nu ştiu. Sincer, tot nu ştiu ce să cred despre această 
poveste. 

— Dar sunteţi aici, aţi muncit ca nimeni altul şi acum vreţi să 
rămâneţi. De ce? 

— Dacă există Biblia de Lut, şi eu vreau s-o găsesc. Ar fi o 
descoperire extraordinară pentru creştini. 

— Ar fi o descoperire precum cea a Troiei, sau a cetăţii Micene, 
sau a mormintelor faraonilor din Valea Regilor... Cine va găsi 


Biblia de Lut va intra în istorie. 

— Vreţi să intraţi în istorie? 

— Eu vreau să găsesc tăbliţele acelea ale bunicului meu, vreau 
să i le pot înmâna, vreau să-i îndeplinesc visul. 

— ÎI iubiţi mult. 

— Da, îl iubesc nespus de mult pe bunicul meu şi... cred că el 
nu m-a iubit decât pe mine. 

— Oamenii se tem de el, chiar şi Ayed Sahadi. 

— Ştiu, bunicul meu... bunicul meu este exigent, îi place lucrul 
bine făcut. 

Gian Maria nu vru să-i spună că oamenii susțineau că lui Alfred 
Tannenberg îi făcea plăcere durerea celorlalţi, că îi umilea pe cei 
supuşi lui şi că îi pedepsea cu sadism pe cei care i se 
împotriveau. Nu vru să-i spună nici tot ce ştia despre el. 

Doar într-o ocazie Gian Maria se întâlnise cu Alfred 
Tannenberg, în urmă cu câteva zile, când, într-o seară, venise să- 
i predea Clarei o copie a traducerii ultimelor tăblițe găsite. A 

Tannenberg citea aşezat în camera de zi, şi îl poftise să intre. Il 
interogase amănunţit timp de cincisprezece minute, apoi păruse 
să se plictisească şi îl trimisese la poarta din stradă să o aştepte 
pe Clara să iasă. Gian Maria părăsise casa ştiind că văzuse în 
Tannenberg o manifestare a diavolului în persoană. Era sigur că 
Necuratul îşi făcuse cuib în bărbatul acela. 

— Nu semănaţi cu bunicul dumneavoastră, afirmă preotul. 

— Ba eu cred că da. Tatăl meu spunea că sunt la fel de 
încăpăţânată ca bunicul meu. 

— Nu, nu mă refer la încăpățânare, mă refer la sufletul 
dumneavoastră. Sufletul dumneavoastră nu este precum cel al 
bunicului dumneavoastră. 

— Dar dumneavoastră nu-l cunoaşteţi pe bunicul meu, 
protestă Clara. Nu ştiţi cum este el. 

— Am reuşit să vă cunosc pe dumneavoastră. 

— Şi ce credeţi despre mine? 

— Că sunteţi o victimă. Victima unui vis, cel al bunicului 
dumneavoastră. Un vis care nu v-a permis să aveţi propriile visuri 
şi care v-a determinat viaţa atât de mult, încât sunteţi prizonieră 
fără s-o ştiţi. 

Clara îl privi stăruitor şi se ridică. Nu era supărată pe Gian 
Maria, nu putea fi supărată pe el, simţea că tot ce îi spusese era 


adevărat, şi, de altfel, preotul îi vorbise cu afecţiune, fără intenţia 
să o jignească, aproape întinzându-i mâna, ca să o călăuzească 
prin întuneric. 

— Îţi mulţumesc, Gian Maria. 

— Noapte bună, Clara, odihneşte-te! 

Fatima o aştepta în poarta casei şi îi făcu un semn să nu 
vorbească. Apoi o conduse în odaia bunicului ei, unde Samira, 
infirmiera, îi făcea acestuia o injecție sub privirea atentă a 
doctorului Najeb. 

— A făcut un efort supraomenesc pentru a demonstra că se 
simte bine, şopti medicul. 

— A avut vreo criză? vru să ştie Clara. 

— De cum a ajuns în cameră, a leşinat. Noroc că Samira era 
aici, aşteptând să-i facă injecţia înainte de a adormi, altminteri 
nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, explică doctorul Najeb. 

Samira o ajută pe Fatima să-l culce pe bătrân, şi acesta întinse 
mâna spre Clara, care se aşeză lângă el. 

— Ai mers prea departe. N-o să se mai repete, îl certă ea, în 
vreme ce-l mângâia pe mână. 

— Mă simt bine, sunt doar obosit. Oamenii ăia erau ca nişte 
hiene, au venit să constate dacă am murit, ca să se arunce 
asupra mea. A trebuit să le demonstrez că, dacă se apropie, ei 
vor fi aceia care vor muri. 

— Bunicule, n-ar trebui să ai încredere în mine? 

— Am încredere în tine, eşti singura persoană în care am 
încredere. 

— Atunci, explică-mi care este operaţiunea aceea atât de 
importantă, spune-mi ce vrei să se facă, iar eu îi voi obliga să-ți 
îndeplinească ordinele. Pot s-o fac. 

Alfred Tannenberg închise ochii, în vreme ce strângea mâna 
nepoatei sale. Pentru o clipă, fu ispitit să-i explice Clarei 
amploarea operaţiunii Adam, astfel încât, în felul acesta, să se 
poată odihni, dar n-o făcu, pentru că ştia că, dacă o punea în acel 
moment pe nepoata sa în fruntea afacerii, prietenii şi duşmanii 
săi ar interpreta acest lucru ca pe un semn al slăbiciunii sale. De 
altfel, îşi spuse el, Clara nu era pregătită să trateze cu oamenii 
pentru care hotarul dintre viaţă şi moarte era uşor de trecut, în 
cazul în care ar fi vorba despre moartea celorlalţi. 

— Doctore, vreau să rămân singur cu nepoata mea. 


— Nu trebuie să vă obosiţi... 

— Afară! 

Fatima deschise uşa, hotărâtă să ducă la îndeplinire porunca 
lui Tannenberg. Samira ieşi prima, urmată de doctorul Najeb, 
apoi Fatima închise uşa în urma ei. 

— Bunicule, nu te mai forţa... 

— Americanii vor ataca pe 20 martie. Ai cincisprezece zile ca 
să găseşti Biblia de Lut. 

Şocul veştii o făcu pe Clara să amuţească. Una era să fii 
încredinţat că avea să fie război, şi altceva, cu totul altceva, să 
ştii cu exactitate ziua în care urma să izbucnească. 

— Aşadar, e inevitabil. 

— Aşa este şi, mulţumită războiului, vom câştiga mulţi bani. 

— Dar, bunicule... 

— Hai, Clara, eşti femeie în toată firea şi presupun că ai învăţat 
deja că nu există o afacere mai rentabilă decât războiul. Eu 
întotdeauna am participat la războaie. Ne-am clădit averea graţie 
prostiei celorlalţi. Citesc în ochii tăi că nu vrei să-ţi spun 
adevărul, bine, s-o lăsăm baltă! Nu trebuie să spui nimănui că pe 
20 o să înceapă războiul. 

— Picot vrea să plece. 

— Să se ducă, nu contează, doar că va trebui să te străduieşti 
să mai rămână câteva zile în plus, să plece de aici pe 17 sau pe 
18. Până atunci, puteţi lucra. 

— Şi dacă nu găsim tăbliţele? 

— Vom fi pierduţi. Voi fi pierdut singurul vis pe care l-am avut 
în viaţă. Mâine o să vorbesc cu Picot. Vreau să-i propun ceva, 
pentru ca toată această muncă să nu fi fost în zadar şi, mai ales, 
ca să te salvez. 

— Mergem la Cairo? 

— O să-ţi spun. Ah, şi ai grijă cu bărbatul ăla al tău! Nu te lăsa 
îmbrobodită. 

— Eu şi Ahmed ne-am despărţit. 

— Da, dar vei moşteni o avere uriaşă, iar eu sunt pe moarte. S- 
ar putea să încerce o reconciliere. Prietenii mei au încredere în 
el, îl ştiu un om capabil, motiv pentru care nu i-ar deranja ca el 
să-mi ia locul în fruntea afacerii, dacă eu mor. 

— Pentru Dumnezeu, bunicule! 

— Copila mea, trebuie să vorbim despre tot, nu e timp pentru 


delicateţuri. Şi acum, lasă-mă să dorm! Mâine, oferă-le oamenilor 
salariu dublu ca să muncească mai cu râvnă, trebuie să continue 
să dezgroape blestematul ăla de templu până vor găsi Biblia de 
Lut. 

Când ieşi din odaia bunicului ei, Clara le găsi pe Samira şi pe 
Fatima aşteptând-o. 

— Doctorul a spus să-l veghez în noaptea asta, explică Samira. 

— l-am spus că pot rămâne eu... se plânse Fatima. 

— Tu nu eşti infirmieră, îi răspunse Clara cu blândeţe. 

— Dar ştiu să-l îngrijesc, fac asta de cincizeci de ani. 

— Te rog, Fatima, du-te să te odihneşti. Casa asta nu 
funcţionează fără tine, şi, dacă nu dormi, aici va fi un adevărat 
haos. 

O îmbrăţişă pe bătrâna servitoare şi îi făcu semn Samirei să 
intre în odaia bunicului ei. Apoi se îndreptă spre camera ei. 

Ahmed citea stând pe patul de campanie. Clara observă că el 
nu-şi pusese pijamaua, doar nişte pantaloni scurţi şi un tricou. 

— Noapte bună, Clara. 

— Noapte bună. 

— Pari epuizată. 

— Chiar sunt. 

— Te-am căutat, dar mi s-a spus că stai de vorbă cu preotul. 

— Ne-am aşezat să fumăm o ţigară. 

— V-aţi împrietenit? 

— Da, e o persoană cumsecade, iar eu n-am cunoscut prea 
mulţi asemenea oameni în viaţa mea. 

— Bunicul tău se simte rău, nu-i aşa? 

— Nu, şi mă mir că ai această impresie. 

— Mă rog, s-a aflat până la Cairo. 

— Presupun că Yassir este purtătorul acestor ştiri, dar sunt 
false. Bunicului meu nu i s-a înrăutățit starea de sănătate, dacă 
asta vrei să ştii. 

— Bineînţeles, are în continuare mintea limpede, dar pare... nu 
ştiu, mai fragil ca înfăţişare, mai slab. 

— Dacă spui tu... Ultimele analize sunt excelente, aşa că nu te 
îngrijora că i s-ar întâmpla ceva. 

— Hai, lasă ironiile! 

— Nu sunt ironică, ştiu că ai vrea să-l vezi mort pe bunicul 
meu, că ai vrea să-l vezi pe lumea cealaltă, dar n-o să-ţi facă pe 


plac. 

— Clara! 

— Hai, Ahmed, că ne cunoaştem bine. Mi-a venit greu să 
observ, dar e evident că-l urăşti pe bunicul meu. Presupun că, în 
fond, te irită faptul că eşti angajatul lui. 

Ahmed Husseini se ridică brusc şi strânse din pumni. Clara îl 
privi sfidător, ştiind că n-ar îndrăzni să ridice mâna, pentru că 
asta ar fi ca şi cum şi-ar semna sentinţa la moarte. 

— Am crezut că vom putea să ne despărţim civilizat, fără să ne 
facem rău unul altuia, replică Ahmed, străbătând odăiţa ca să ia 
o sticlă cu apă minerală. 

— Despărțirea noastră n-are nicio legătură cu adevărul. 

— Şi care este adevărul, Clara? 

— Că eşti un angajat al bunicului meu, că ai fost nevoit să 
rămâi în lrak pentru că vei primi o sumă importantă pentru 
colaborarea ta la această ultimă afacere împreună cu prietenii 
lui, Enrique, Frank şi George. 

— Lucrez pentru bunicul tău de ani de zile, asta nu e o noutate 
pentru nimeni. Ce-mi reproşezi? 

— Nu-ţi reproşez nimic. 

— Ba da, îmi reproşezi, dar nu reuşeşti să-mi spui ce anume. 
Presupun că toţi suntem nervoşi din pricina războiului. 

— De ce n-ai plecat deja? 

— Vrei să ştii adevărul? 

— Da. 

— Bine, poate că este momentul să începem să ne spunem 
deschis anumite lucruri pe care le-am trecut sub tăcere. N-am 
plecat pentru că bunicul tău m-a împiedicat. M-a ameninţat că va 
face în aşa fel încât să fiu arestat de Muhabarat. Ar fi făcut-o fără 
probleme, nu trebuia decât să dea un telefon ca să mă trimită în 
infern. Alfred Tannenberg are multă putere în ţara asta. Aşa că i- 
am acceptat condiţiile. Nu te lăsa păcălită, n-am făcut-o pentru 
bani, ci ca să supraviețuiesc. _ 

Clara îl ascultă fără să i se mişte un muşchi de pe faţă. Inţelese 
că Ahmed era dispus să-i spună tot ce trecuse sub tăcere timp de 
mulţi ani şi vedea în ochii lui o mânie atât de mare, încât ştiu că 
avea să încerce să dărâme piedestalul pe care ea îl aşezase pe 
bunicul ei. 

— Ştii în ce constă această ultimă afacere? O să-ţi spun, sunt 


sigur că bunicul tău ţi-o ascunde şi că, de altfel, tu te străduieşti 
să nu afli. Intotdeauna ai preferat să trăieşti ignorând adevărul, 
pentru ca nimic să nu-ţi tulbure sentimentele faţă de el. Bunicul 
tău a făcut avere graţie operelor de artă. Este cel mai mare 
jefuitor de comori din Orientul Apropiat. 

— Eşti nebun! 

— Nu, nu sunt nebun. Asta-i adevărul. Unele dintre misiunile 
arheologice pe care le-a finanţat au avut un singur scop: ca el să 
rămână cu cele mai valoroase piese pe care le putea găsi. Nici n- 
a avut mari probleme să corupă funcţionari care abia câştigă cât 
să le ajungă până la sfârşitul lunii şi care au închis ochii, 
permiţând ca hoţii să ia cu ei piese din anumite muzee. Eşti 
surprinsă? Este o afacere foarte rentabilă, care pune în mişcare 
milioane de dolari şi care i-a făcut bogaţi pe bunicul tău şi pe 
foarte respectabilii săi prieteni. Ei vând piese unicat unor clienţi 
speciali. Bunicul tău se ocupă de această parte a lumii, Enrique, 
de Bătrâna Europă, iar Frank, de America de Sud. George este 
nucleul afacerii. Vinde la fel de bine o sculptură romanică 
dispărută dintr-o sihăstrie din Castilia ca şi o pictură pe lemn 
dintr-o catedrală sud-americană. In lume, există persoane foarte 
capricioase care văd ceva şi şi-l doresc, fiind doar o chestiune de 
bani ca să-l poată obţine. Grupul capricioşilor amatori de artă nu 
e foarte amplu, dar e foarte generos când e vorba să plătească. 
Eşti palidă, vrei nişte apă? 

Ahmed luă sticla cu apă minerală şi umplu un pahar pe care i-l 
dădu Clarei. Bărbatul savura situaţia. De ani de zile îşi reprima 
indignarea faţă de atitudinea infantilă a soţiei sale, care prefera 
să nu audă şi să nu vadă ce se întâmpla în jurul ei. Clara se 
mărginea să trăiască, netezind ceea ce se interpunea în calea ei, 
apucând ceea ce îi era pe plac, întotdeauna de pe poziţia 
calculată a unei neştiutoare care o făcea să pară nevinovată în 
privinţa afacerilor murdare ale lui Alfred Tannenberg. 

— Bunicul tău nu m-a lăsat să plec fiindcă avea nevoie de mine 
pentru această ultimă operaţiune. Fără mine, i-ar fi fost mai greu, 
şi de aceea n-am avut de ales. Am să-ţi spun în ce constă toată 
treaba. lţi aminteşti primul război din Golf? Bunicul tău a ştiut 
dinainte ziua exactă în care americanii urmau să înceapă să ne 
bombardeze şi a conceput un plan ingenios. Când bombele 
aveau să înceapă să cadă, oamenii lui urmau să intre în anumite 


muzee şi să ia cu ei mai multe piese valoroase. A făcut o listă 
foarte precisă cu unele obiecte care erau în Muzeul din Bagdad. 
Nu erau multe, vreo douăzeci, dar de mare valoare. A fost o 
afacere uriaşă, şi asta i-a făcut pe el şi pe prietenii lui să 
pregătească una şi mai mare. Au informaţii, George are cele mai 
bune informaţii despre planurile Pentagonului. La urma urmei, 
este „un şoim” cu legături importante în administraţia 
americană. Îi cunoaşte pe toţi. Aşa că lui George nu i-a fost greu 
să afle data exactă când va începe războiul. Ştii în ce constă 
această operaţiune? 

Ahmed se opri, aşteptând ca fosta lui soţie, Clara, să-i ceară să 
continue. Da ea tăcu, privindu-l stăruitor, fără să clipească. 

— Este un jaf la scară mare. Alfred Tannenberg va lua tot ce e 
de valoare în ţara asta. Oamenii lui vor intra în cele mai 
importante muzee din lrak, nu numai în cel din Bagdad. Vrei să 
ştii cine le-a înlesnit lista cu piese unice a căror valoare e 
incalculabilă? Eu. Eu am pregătit această listă cu obiecte care 
sunt... care sunt patrimoniu universal. Dar care vor sfârşi în 
muzeele secrete ale unor milionari capricioşi care tânjesc să bea 
din aceeaşi cupă cu Hammurabi. Dar, dat fiind că vor intra după 
aceste piese, statui, tăblițe, sigilii, cupe, fresce şi chiar şi 
obeliscuri, vor profita să ia cu ei tot ce găsesc. Să zicem că le-am 
pregătit două liste, una cu obiecte unice, alta cu obiecte 
importante. 

— Este... este imposibil, reuşi Clara să spună. 

— E foarte uşor. În 20 martie, va începe războiul, nu ţi-a spus 
bunicul tău? Ei bine, în ziua aceea, oamenii lui vor intra în muzee 
şi vor ieşi rapid. Fiecare grup trebuie să se îndrepte spre o 
frontieră, cea cu Kuwaitul, cu Turcia, cu lordania, unde alte 
echipe vor aştepta ca să ducă încărcătura la locul de destinaţie. 
Enrique le-a promis deja nişte piese unor cumpărători importanţi, 
la fel ca Frank, de altfel, şi, bineînţeles, George. Alte piese vor fi 
păstrate şi le vor scoate la vânzare treptat, în funcţie de legea 
cererii şi a ofertei. Nu se grăbesc, deşi, dacă te gândeşti bine, toţi 
patru sunt bătrâni. 

— Dar, în mijlocul bombardamentelor... 

— Ah, asta face lucrurile şi mai uşoare! Când va începe 
războiul, nimeni nu va mai avea grijă să păzească muzeele, toată 
lumea va încerca să-şi salveze pielea. Oamenii lui Alfred sunt 


foarte buni, sunt cei mai buni tâlhari şi asasini din Orientul 
Apropiat. 

— Taci! 

— Nu tipa, Clara, nu te isteriza, răspunse Ahmed cu o voce pe 
cât de liniştită, pe atât de îngheţată. 

Clara se ridică din fotoliu şi începu să se agite prin încăperea 
strâmtă. Simţea nevoia imperioasă să fugă, să iasă de acolo. Dar 
se stăpâni. Nu, nu va face nimic din câte spera Ahmed ca ea să 
facă sau să zică. Se întoarse spre el, privindu-l cu ură din pricină 
că îi călcase în picioare lumea ei, o lume ireală şi falsă, în care se 
instalase din copilărie, în urma deciziei bunicului ei. 

— Ai spus că războiul va începe pe 20 martie. . 

— Aşa este. George ne-a transmis informaţia. In ziua aceea, ar 
fi bine să nu mai fii aici, dacă mai vrei să trăieşti. 

— Când trebuie să plecăm de aici? 

— Nu ştiu, bunicul tău nu mi-a spus. 

— Cum vei pleca din Irak? 

— Alfred a promis c-o să mă scoată, numai el poate s-o facă. 

Rămaseră tăcuţi. Clara simţi că îmbătrânise dintr-odată şi că îl 
urăşte pe Ahmed. Se întrebă cum de putuse să-l iubească pe 
omul acela care o privea cu răceală, aşteptându-i reacţia. 

Nu încercase să combată nimic din câte îi spusese, pentru că 
ştia că era adevărat. De aceea îl ascultase fără să rostească 
niciun cuvânt, absorbind toate informaţiile care fuseseră 
întotdeauna în faţa ochilor ei, oricât de mult ar fi orbit-o 
afecțiunea faţă de bunicul ei. 

Se gândi că puţin îi pasă de ceea ce face sau făcuse bunicul ei. 
Îl iubea la fel de mult, nu-i reproşa nimic şi hotărî în adâncul 
fiinţei sale că avea să îl apere de oricine ar fi dorit să-l vadă mort, 
precum Ahmed sau Yassir. 

Ahmed o observa foindu-se dintr-o parte într-alta a încăperii, 
temându-se să nu o vadă cum se prăbuşeşte fără să-şi poată 
stăpâni lacrimile. Fu surprins să vadă cum se stăpânea şi cum îşi 
recăpăta controlul asupra ei înseşi, fără să lase vreo şansă şirului 
nesfârşit de emoţii ce o copleşeau. 

— Sper că tu şi Yassir sunteţi la înălţimea sarcinii pe care v-a 
încredinţat-o bunicul meu. Bineînţeles că voi fi atentă să nu faceţi 
niciun pas greşit. Dacă îl faceţi... 

— Acum mă ameninţi? întrebă Ahmed, fără să-şi ascundă 


surpriza. 

— Da, aşa este, te ameninţ. Presupun că nu te miră, venind din 
partea unei Tannenberg. 

— Vrei să-ţi faci loc în marea afacere a delincventei? 

— Scuteşte-mă de ironii şi vezi să nu te înşeli în privinţa mea! 
Cred că nu mă cunoşti, Ahmed, mă subestimezi, şi asta este o 
greşeală pentru care ai putea să plăteşti scump. 

Bărbatul nu-şi revenea din uimire. | se părea într-adevăr că 
femeia aceea alături de care trăise în ultimii ani îi era cu 
desăvârşire necunoscută. 

Şi, într-adevăr, o crezu; auzind-o vorbind aşa cum vorbea, ştiu 
că femeia aceea ar fi în stare de orice. 

— Îmi pare rău că ţi-am pricinuit o supărare, dar era de-acum 
momentul să afli adevărul. 

— Nu fi cinic şi, acum, odihneşte-te dacă vrei! Mă duc să mă 
culc în odaia Fatimei, aici duhneşte, duhneşte a tine. Pleacă de 
îndată ce poţi şi, când se va termina operaţiunea, străduieşte-te 
să nu-mi mai ieşi în cale. Eu nu voi fi atât de generoasă ca 
bunicul meu. 

Clara ieşi din odaie închizând încet uşa. Nu simţea nimic, 
absolut nimic pentru Ahmed, regreta doar anii pierduţi alături de 
el. 

Fatima tresări când auzi ciocăniturile seci în uşă. Femeia se 
ridică din pat şi întredeschise uşa. 

— Clara! Ce-i cu tine? 

— Pot să dorm aici? 

— Vără-te în patul meu, eu o să mă culc pe jos. 

— Fă-mi loc, încăpem amândouă. 

— Nu, nu, patul e foarte mic. 

— Nu mai discuta, Fatima, o să mă întind în pat lângă tine, îmi 
pare rău că te-am trezit. 

— Te-ai certat cu Ahmed? 

— Nu. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? 

— Ahmed a vrut să mă rănească explicându-mi... explicându- 
mi în ce constă unele dintre afacerile bunicului meu. Jafuri, 
asasinate... O fi crezut că aveam să încetez să-l mai iubesc pe 
bunicul meu? Atât de puţin mă cunoaşte oare? 

— Copila mea, noi femeile nu trebuie să ne amestecăm în 


afacerile bărbaţilor, ei ştiu mai bine ce trebuie să facă. 

— Ce prostie! Te iubesc mult, Fatima, dar niciodată n-am 
înţeles supunerea ta fără margini faţă de bărbaţi. Soţul tău jefuia 
sau ucidea? 

— Bărbaţii ucid, ei ştiu de ce. 

— Şi pe tine nu te deranjează să trăieşti cu bărbaţi care ucid? 

— Noi, femeile, avem grijă de bărbaţi şi îi avem pe fiii lor, le 
aducem bunăstarea în casă, dar nu vedem, nici nu auzim, nici nu 
vorbim, altminteri n-am fi bune soţii. 

— E atât de uşor cum spui tu? Să nu vezi, să n-auzi, să taci... 

— Este aşa cum trebuie să fie. De când există lumea, bărbaţii 
se bat între ei. Pentru pământ, pentru hrană, pentru copiii lor, şi 
mor, şi ucid. Aşa stau lucrurile, şi nici tu, nici eu nu le vom 
schimba; de altfel, cine vrea să le schimbe? 

— Fiul tău e mort, a fost ucis, şi eu te-am văzut plângând. 

— ÎI plâng zi de zi, dar aşa e viaţa. 

Clara se trânti pe pat şi închise ochii. Era epuizată, dar 
conversaţia cu Fatima o făcea să se liniştească. Bătrâna 
servitoare părea că e împăcată cu tragediile pe care le rezerva 
viaţa. 

— Tu ştiai că bunicul meu are afaceri... afaceri în care e nevoie 
uneori să ucizi? 

— Eu nu ştiu nimic. Domnul face ce trebuie să facă, el ştie mai 
bine decât noi de ce e nevoie. 

Somnul le învinse, până când prima rază de soare se strecură 
printr-o crăpătură a ferestrei. 

x kx * 

Fatima se ridică din pat şi, după puțin timp, intră cu o tavă pe 
care o aşeză dinaintea Clarei. 

— Mănâncă degrabă, profesorul Picot vrea să te vadă. 

Când ajunse la excavaţie, membrii misiunii lucrau de ceva 
timp. Marta se apropie de ea cu nişte cioburi de argilă în mână. 

— Uită-te la argila asta, aici a fost un incendiu. Am găsit resturi 
care arată că templul a suferit un incendiu, nu ştiu dacă 
întâmplător sau provocat. E ciudat, dar în dimineaţa asta se pare 
că avem noroc, am putut degaja perimetrul unei alte curţi 
interioare şi au ieşit la iveală mai multe trepte şi arme, spade şi 
lănci frânte, mâncate de pământ. Mă gândesc că acest templu a 
fost poate atacat, distrus în cine ştie ce bătălie. 


— În mod normal, templele erau respectate, răspunse Clara. 

— Da, dar, în anumite ocazii, nevoia de bani i-a făcut pe unii 
regi să se confrunte cu puterea religioasă. De pildă, în timpul 
domniei lui Nabonid“, nevoia lui de bani l-a făcut să introducă 
schimbări în relaţiile dintre puterea regală şi cea religioasă. L-a 
suprimat pe scribul templului, l-a înlocuit cu un administrator 
regal, un reş-șarry, a cărui autoritate era mai presus de cea a 
sacerdotului administrator al templului, aşa-numitul gipu, şi a lui 
şatammu, responsabilul cu activităţile comerciale. Sau poate că 
s-a întâmplat ca, în vreo invazie sau în vreun război între regi, 
templul să fi suferit aceeaşi soartă ca alte incinte sau oraşe. 

Clara asculta cu atenţie explicaţiile Martei, pentru care simţea 
un mare respect, nu numai datorită cunoştinţelor ei, ci şi felului 
ei de a fi. O invidia pentru respectul de care se bucura din partea 
tuturor celor care lucrau la misiune, inclusiv Picot, care o trata 
întotdeauna ca de la egal la egal. 

Se gândi că, în toată viaţa ei, nu-şi câştigase dreptul de a fi 
respectată ca Marta. La urma urmei, îşi spuse ea, în biografia ei 
nu era nimic demn de a fi scos în evidenţă, absolut nimic, în 
afara numelui, Tannenberg, care în unele locuri din Orient era 
respectat şi temut. Dar respectul şi teama erau faţă de bunicul 
ei. Ea nu făcea decât să profite de faptul că era nepoata lui. 

— Profesorul Picot le-a văzut? 

— Yves? Da, bineînţeles, şi am hotărât să folosim mai mulţi 
oameni în sectorul ăsta, azi vom lucra până târziu. De fapt, 
trebuie să profităm de timpul care ne-a mai rămas. 

Fabiân, legat cu o frânghie şi suspendat de un scripete mânuit 
de nişte muncitori sub privirea atentă a lui Picot, se strecura 
printr-o spărtură care părea să conducă spre o încăpere 
necunoscută, unde totul era în întuneric. 

— Ai grijă, pare adânc, îi spunea Picot. 

— Nu-ţi face griji, daţi drumul mai departe la frânghie, o să 
vedem acum unde duce asta. 

— Ba îmi fac griji. Şi aprinde odată lanterna! Dacă jos e loc, vin 
şi eu. 

II coborâră încet pe Fabián până când se pierdu în adâncul unei 
găuri întunecate care părea să fie un alt nivel inferior al 


5 Ultimul rege al Babilonului (556—539 î.H.), învins şi luat prizonier de către 
regele Persiei Cirus al II-lea (n.tr.) 


templului; sau poate doar un puț. Nu puteau şti până când 
arheologul nu ieşea din nou la lumină. Picot părea nervos, şi se 
aplecă din nou pe marginea spărturii, strigându-l pe Fabián. 

— Cum merge? 

— Mai coborâţi-mă puţin, încă nu ating nimic, răspunse Fabián, 
dar vocea lui se auzea din ce în ce mai îndepărtată. 

Auziră apoi un zgomot surd şi în continuare tăcere. Picot 
începu să-şi lege o frânghie în jurul taliei, la fel cum făcuse şi 
Fabiân. 

— Aşteaptă, lasă ca Fabiân să ne spună ce e acolo jos, îi ceru 
Marta. 

— Nu vreau să-l las singur. 

— Nici eu, dar nu se va întâmpla nimic dacă aşteptăm câteva 
minute. Dacă nu primim niciun semnal, coborâm, spuse Marta. 

— Eu o să cobor, răspunse Picot. 

Marta nu mai zise nimic. Ştia că aveau să adopte această 
hotărâre în funcţie de împrejurări, aşa că evită discuţia. 

După câteva minute, văzură cum se întinde frânghia, semn că 
Fabiân îi chema. Yves Picot se apropie mai mult de gura spărturii 
şi reuşi doar să zărească un fascicul de lumină în întuneric. 

— Eşti bine? strigă el cu speranţa ca Fabiân să-l audă. 

Simţiră din nou o smucitură în frânghia prinsă de scripeţi. 

— Cobor. Legaţi-mă şi mergeţi să căutaţi reflectoare ca să 
luminăm ce poate fi acolo jos. 

— N-avem reflectoare, răspunse unul dintre muncitori. 

— Atunci, lămpi, lanterne, ce avem, răspunse Picot indispus, în 
vreme ce se asigura că e bine prins în scripeţi. Marta, o să cobor; 
rămâi tu responsabilă pentru tot. 

— Cobor şi eu. 

— Nu, tu stai aici. Dacă ni se întâmplă ceva, cine rămâne la 
conducerea misiunii? 

— Eu. 

Marta şi Picot o priviră pe Clara, care spusese un „eu” atât de 
categoric, încât îi uimi. 

— vă amintesc, profesore, că această misiune este a 
amândurora. Sunt sigură că nu se va întâmpla nimic, dar, în orice 
caz, eu sunt aici. 

Yves Picot o privi pe Clara de sus până jos, cântărind dacă 
trebuia sau nu să o numească responsabilă a expediției, apoi 


ridică din umeri şi, cu un gest al mâinii, îi indică Martei să-l 
urmeze. 

El se strecură primul şi simţi umezeala pământului lipită de 
haine. Marta îl urmă îndeaproape. 

Zece metri mai jos, atinseră solul şi văzură că Fabiân, aşezat 
pe vine, la câţiva metri, părea că răzuieşte o porţiune de zid cu 
spatula. 

— Mă bucur că am companie, le spuse Fabiân, fără să se 
întoarcă spre ei. 

— Pot să ştiu ce faci? îl întrebă Picot. 

— Cred că aici e o uşă sau ceva care împiedică trecerea în altă 
încăpere, răspunse Fabiân, dar mai sunt şi urme de pictură. Dacă 
vă apropiaţi, o să vedeţi, e un taur înaripat, foarte frumos, 
fireşte. 

— Ce e asta? vru să ştie Marta. 

— Pare o sală. Sunt resturi de scânduri de lemn; dacă priviţi 
peretele din faţa mea, o să vedeţi că scândurile sunt fixate în 
perete, deci asta probabil că a fost o sală unde, poate, la un 
moment dat, s-au depozitat tăbliţele. Nu ştiu, n-am avut mult 
timp să privesc, le spuse Fabiân. 

Marta aşeză pe jos două lanterne puternice pe care le purta 
legate în talie, şi acelaşi lucru făcu şi Picot. O lumină palidă lăsa 
să se vadă ceea ce părea a fi o încăpere dreptunghiulară, unde, 
aşa cum tocmai le spunea Fabian, erau resturi de scânduri de 
lemn care păreau mai degrabă rafturi pe care, în trecut, se 
rânduiseră tăbliţele. 

Pe jos, era plin de rămăşiţe formate din cioburi de argilă şi 
bucăţi de lemn, precum şi din sticlă topită. 

Picot îl ajuta pe Fabián să curețe porţiunea de perete unde 
apăreau urmele unui taur pictat, în vreme ce Marta continua să 
studieze pardoseala încăperii, unde găsise resturi de plăci cu 
basoreliefuri pe care figurau tauri, lei, şoimi, rațe... 

— Veniţi să vedeţi asta! 

— Ce-ai găsit? vru să ştie Picot. 

— Basoreliefuri, mă rog, ce-a mai rămas din ele, dar ce se 
vede e splendid. 

Cei doi bărbaţi nu luară în seamă invitaţia şi îşi continuară 
lucrul. 

— Dar de ce nu veniţi? vru să ştie Marta. 


— Pentru că aici e ceva, lângă relieful acestui taur. Peretele 
pare gol pe dinăuntru, ca şi cum ar mai fi o altă încăpere, spuse 
Fabiân. 

— În regulă, eu voi continua cu treaba mea, dar ar trebui să 
anunţăm sus că suntem bine. 

— Fă-o tu, îi ceru Picot. 

Marta se deplasă spre latura prin care se strecuraseră şi trase 
de frânghie de trei ori, ca să indice echipei că erau bine. Apoi se 
concentră din nou pe examinarea solului. 

O oră mai târziu, cei trei erau din nou la suprafaţă, afişând un 
zâmbet de satisfacţie. 

— Ce e jos? vru să ştie Clara. 

— Alte încăperi ale templului. Până acum, am excavat cele 
două niveluri superioare, dar sunt mai multe, nu ştiu dacă patru 
sau cinci, dar sunt mai multe. Problema e că trebuie să sprijinim 
ce e acolo jos, pentru că se poate prăbuşi. Nu va fi uşor, şi, cum 
nu avem timp... explică îngrijorat Picot. 

— Putem face rost de mai mulţi oameni... sugeră Clara. 

— Chiar şi aşa... Nu ştiu, va fi greu, asta e o lucrare de luni de 
zile, de ani, şi nu ştim cât timp vom mai putea sta aici, îşi 
exprimă Fabiân îngrijorarea. 

— Apropo, vreau să vorbim mai târziu cu Ahmed şi cu domnul 
Tannenberg. Aseară a fost imposibil să-l văd pe soţul 
dumneavoastră, iar azi-dimineaţă încă mai dormeaţi când am 
trecut eu pe acolo. 

— În seara asta, când ne întoarcem, o să puteţi vorbi. Acum, 
spuneţi-mi ce facem cu ce e acolo jos. 

— O să încercăm să salvăm tot şi să vedem ce mai e, dar nu 
sunt sigur că vom reuşi. Nu putem lupta împotriva timpului. 

x x * 


Clara se întoarse la tabără înaintea celorlalți. Fatima trimisese 
un om să o caute. 

Când intră în casă, tăcerea îi indică faptul că trebuia să se 
ducă imediat în camera bunicului ei. 

Intră fără ca nici doctorul Najeb, nici infirmiera Samira, nici 
Fatima, care avea ochii înecaţi în lacrimi, să-şi dea seama de 
prezenţa ei. 

Rămase nemişcată, observându-l pe medic în vreme ce acesta 
punea o mască de oxigen pe chipul bunicului ei, iar infirmiera 


schimba flaconul de ser. Doar după ce îşi terminară treaba cu 
bolnavul, părură să-şi dea seama de prezenţa ei. 

Medicul îi şopti Samirei să rămână lângă Tannenberg, în timp 
ce îi făcea semn Clarei să iasă din odaie cu el. 

Clara îl duse în micuța cameră de zi pe care o aranjaseră în 
chip de birou improvizat pentru bunicul ei. 

— Doamnă, sunt foarte îngrijorat, nu cred să mai pot face faţă 
în continuare acestei situaţii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Azi-dimineaţă, domnul Tannenberg şi-a pierdut cunoştinţa şi 
a suferit un preinfarct. Noroc că, în acel moment, tocmai îl 
examinam şi am putut acţiona cu rapiditate. Am încercat să-l 
mut în spitalul de campanie, dar refuză, vrea să nu ştie nimeni de 
starea lui de sănătate, aşa că mă obligă să mă ocup de el în 
camera în care, după cum vedeţi, am adus câteva aparate din 
spital... dar, dacă nu-l ducem într-un spital adevărat, nu va mai 
rezista mult timp. 

— E pe moarte, spuse Clara pe un ton atât de liniştit, încât îl 
sperie pe medic. 

— Da, e pe moarte, asta o ştiţi deja, dar aici va muri mai 
curând. 

— Vom respecta dorinţa bunicului meu. 

Salam Najeb nu ştiu ce să spună. Se simţea incapabil să lupte 
împotriva atitudinii aparent iraționale a bătrânului şi a nepoatei 
sale. Amândoi i se păreau nişte fiinţe ciudate, cu nişte reguli de 
comportament pe care nu reuşea să le înţeleagă. 

— Vă asumaţi răspunderea pentru ceea ce se va întâmpla, 
spuse medicul. 

— Fireşte că mi-o asum. Acum spuneţi-mi dacă bunicul meu e 
în stare să vorbească. 

— Acum este pe deplin conştient, dar, după părerea mea, ar 
trebui să-l lăsaţi să se odihnească. 

— Trebuie să vorbesc neapărat cu el. 

Lehamitea se oglindi pe chipul medicului, care ridică din umeri, 
ştiind că orice ar fi spus era inutil. În consecinţă, o însoţi pe Clara 
în odaia bunicului ei. 

— Samira, doamna doreşte să stea de vorbă cu domnul 
Tannenberg. Aşteaptă la uşă! 

Clara, la rândul ei, îi făcu un semn Fatimei să iasă şi ea din 


odaie, apoi se apropie de pat şi apucă mâna bunicului ei. O 
neliniştea să-l vadă cu masca de respirat acoperindu-i faţa, dar 
făcu un efort să zâmbească. 

— Bunicule, cum te simţi? Nu, nu încerca să vorbeşti, vreau să 
stai liniştit. Ştii, cred că norocul ne surâde: am ajuns la un alt 
nivel al templului. Picot a coborât cu Marta şi cu Fabiân şi, când 
au urcat, erau entuziasmați. 

Alfred Tannenberg păru că vrea să vorbească, dar Clara îl 
împiedică. 

— Te rog, ascultă-mă! Nu face niciun efort. Bunicule, aş dori să 
ai încredere în mine, aşa cum am eu încredere în tine. Aseară am 
vorbit cu Ahmed şi mi-a povestit tot. 

În ochii bătrânului se oglindi mânia, în vreme ce, făcând un 
efort supraomenesc, se ridică în capul oaselor, smulgându-şi 
aparatul care îl ajuta să respire. 

— Ce ţi-a spus? o întrebă el pe Clara cu un firicel de voce. 

— Lasă-mă s-o chem pe Samira să-ţi pună asta, eu... eu vreau 
să vorbim, dar nu-ţi poţi scoate masca de oxigen... 

Clara se sperie văzând reacţia bunicului ei; se simţea vinovată 
pentru ceea ce i s-ar putea întâmpla. 

— Nu pleca! îi porunci acesta. Să vorbim, apoi o chemi pe 
infirmieră sau pe cine vrei tu, dar acum spune-mi ce ţi-a zis 
prostul ăla. 

— Mi-a povestit despre operaţiunea care... care e în curs de 
desfăşurare, despre participarea prietenilor tăi, a lui George, a lui 
Enrique şi a lui Frank, mi-a explicat că e o mare afacere. 

Alfred Tannenberg închise ochii, în vreme ce-i strângea mâna 
Clarei ca să o împiedice să iasă în căutarea infirmierei sau a 
medicului. Când reuşi să-şi calmeze respiraţia, deschise din nou 
ochii şi o privi stăruitor pe Clara. 

— Nu te amesteca în afacerile mele! 

— Te poţi încrede în altcineva decât în mine? Te rog, bunicule, 
gândeşte-te în ce situaţie suntem. Ahmed mi-a spus că războiul 
va începe pe 20 martie, peste mai puţin de o lună. Tu... tu nu te 
simţi bine şi... mă rog, cred că ai nevoie de mine, de mine ai tu 
nevoie. Te-am auzit spunând nu o dată că, uneori, pentru ca o 
afacere să iasă bine, trebuie să cumperi loialitatea, şi, dacă se 
ştie că eşti bolnav, mă rog, s-ar putea ca unii dintre oamenii tăi 
să se vândă celui care plăteşte mai bine. 


Bătrânul închise din nou ochii, gândindu-se la vorbele Clarei. ÎI 
surprindea răceala cu care vorbea nepoata lui, naturaleţea cu 
care îşi asuma faptul că pregătea un mare jaf de obiecte de artă 
care avea să lase lrakul fără patrimoniul său artistic. Ea, care 
iubea atât de mult ţara aceea, care crescuse visând să descopere 
oraşe pierdute, care mângâia orice obiect din trecut, îi apărea 
deodată ca o femeie dispusă să pună mâna pe frâiele unei 
afaceri care consta, fără doar şi poate, într-un jaf. 

— Ce vrei, Clara? 

— Vreau ca nici Ahmed, nici Yassir să nu încerce să profite de 
situaţia noastră. Vreau să-mi spui ce trebuie să fac, ce trebuie să 
le spun, cum doreşti să se procedeze. 

— O să-i smulgem Irakului trecutul său. 

— Ştiu. 

— Şi nu te deranjează? 

Clara şovăi câteva clipe înainte de a-i răspunde. O deranja, 
bineînţeles, dar loialitatea faţă de bunicul ei era mai presus de 
orice altă loialitate şi, de altfel, credea că avea să fie imposibil ca 
oamenii lui Alfred să poată lua cu ei totul. Nu era uşor să goleşti 
un muzeu, şi, după cum părea, urmau să devalizeze mai multe. 

— N-o să te mint. Când Ahmed mi-a explicat în ce constă 
operaţiunea, aş fi vrut să nu-l cred, să nu fie adevărat, dar nu pot 
schimba lucrurile, şi nici pe tine, aşadar, cu cât se va termina mai 
repede această poveste, cu atât mai bine. Ce mă preocupă pe 
mine este faptul că eşti bolnav şi că încearcă să ţi se joace un 
renghi, asta este ceea ce mă deranjează cu adevărat. 

— Dat fiind că ştii tot, poţi începe să-ţi asumi responsabilităţi. 
Dar să nu dai greş, nu suport erorile! 

— Ce vrei să fac? 

— Nu sunt schimbări în operaţiune. l-am spus deja lui Ahmed 
ce aştept de la el, la fel ca şi de la Yassir şi... 

Bătrânul nu mai putu să vorbească. Ochii i se împăienjeniră, şi 
Clara îi simţi mâna îngheţată într-ale ei, o mână fără viaţă. 
Începu să tipe, şi ţipătul ei se auzi ca un urlet. 

Doctorul Najeb şi Samira intrară imediat, îndepărtând-o de 
lângă bolnav. Fatima veni în urma lor, şi o îmbrăţişă pe Clara. 

Doi oameni cu pistoalele scoase din teacă intrară şi ei în fugă 
în odaia lui Tannenberg. Credeau că cineva îl atacase pe bătrân. 

— leşiţi cu toţii! porunci medicul. Şi dumneavoastră, îi spuse el 


Clarei. 

Fatima fu prima care-şi reveni şi îşi asumă comanda, văzând-o 
pe Clara tulburată şi alte persoane înghesuindu-se în uşă cu 
armele în mână. 

— A fost o sperietură, nimic mai mult. Domnul este bine, 
spunea Fatima, încercând să fie convingătoare. 

In sfârşit, Clara păru să reacționeze şi li se adresă celor doi 
bărbaţi care aşteptau, fără să ştie ce să facă. 

— Totul este bine, a fost un mic accident, am căzut şi m-am 
lovit. Imi pare rău, îmi pare rău că am pricinuit această agitaţie. 

Oamenii o priveau, fără să o creadă: ţipătul sfâşietor pe care îl 
auziseră nu era al unei femei isterice care s-ar fi lovit într-o 
căzătură. De altfel, Clara nu părea să fi suferit nicio lovitură. Îşi 
dădură seama că minţea. 

Clara se ridică în picioare ştiind că de ceea ce se întâmpla în 
momentul acela avea să depindă reacţia ulterioară a oamenilor 
în alte împrejurări. 

— Am spus că nu s-a întâmplat nimic! Duceţi-vă la treburile 
voastre! Ah, şi nu vreau să aud bârfe! Cel care îşi va da drumul la 
limbă şi la imaginaţie va trebui să suporte consecinţele. Voi doi, 
rămâneţi aici, le porunci ea celor doi bărbaţi care intraseră în 
odaia lui Tannenberg. 

Fatima îi împinse pe ceilalţi oameni afară din casă şi închise 
uşa ca s-o împiedice pe Clara să vadă îngrijorarea pe care o 
manifestau gărzile lui Alfred. 

— Nu vreau să comenteze nicio vorbă despre ce au văzut mai 
înainte. 

— Nu, doamnă, răspunse una din gărzile de corp. 

— Dacă o fac, vor plăti scump. Dacă-şi ţin gura, voi şti să-i 
răsplătesc cu generozitate. 

— Doamnă, ştiţi că suntem cu domnul de mulţi ani, el are 
încredere în noi, protestă una din gărzile de corp. 

— Ştiu că încrederea are un preţ, aşa că să nu comită greşeala 
de a vinde informaţii despre ce se întâmplă în casa asta. Şi acum, 
rămâneţi la uşă şi nu lăsaţi pe nimeni să intre! 

— Da, doamnă. 

Clara se îndreptă din nou spre odaia bunicului ei şi intră, 
străduindu-se să nu facă zgomot. Doctorul Najeb îl privea 
îngrijorat pe bunicul ei. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Clara. 

— Asta voiam să vă întreb eu pe dumneavoastră. 

— Şi-a scos masca de oxigen, stăteam de vorbă, şi deodată şi- 
a dat ochii peste cap şi a avut un spasm. 

— N-o să vă spun mai mult, dar ori îl ducem pe bunicul 
dumneavoastră de aici, ori mă îndoiesc profund că va mai putea 
rezista. 

— Bunicul meu va rămâne aici în continuare. Şi acum spuneti- 
mi în ce stare se află. 

— Starea lui începe să devină critică. l-a cedat din nou inima. 
Trebuie să aşteptăm rezultatul analizelor pe care tocmai i le-am 
făcut. Radiografia ficatului ne arată că au apărut noi tumori. Dar 
acum inima e cea care mă îngrijorează. 

— Este conştient? 

— Nu, nu este. Ar trebui să mă lăsaţi să-mi fac treaba. Plecaţi, 
o să vă ţin la curent. N-o să mă mişc de lângă el. 

— Faceţi tot ce vă stă în puteri, dar nu-l lăsaţi să moară. 

— Se pare că vă ambiţionaţi să nu-l lăsaţi să trăiască. 

Cuvintele lui Salam Najeb avură efectul unei palme peste 
obraz, dar nu-i răspunse, pentru că ştia că n-ar înţelege-o. 

Il găsi pe Ahmed în uşa odăii bunicului ei, supărat că Fatima îl 
împiedica să intre. 

— Ce s-a întâmplat? Oamenii sunt tulburaţi, spun că ai ţipat şi 
cred că i s-a întâmplat ceva bunicului tău. 

— Am căzut şi am ţipat, asta e tot. Bunicul meu e bine, puţin 
obosit, nimic mai mult. 

— Ar trebui să vorbesc cu el, azi am fost la Basra. 

— Va trebui să vorbeşti cu mine. 

Ahmed o privi, încercând să întrevadă în atitudinea Clarei un 
indiciu despre ce se întâmplase în realitate. 

— Plec mâine şi vreau să mă consult cu el asupra unor lucruri. 
După câte ştiu eu, bunicul tău este la comanda operaţiunii, 
nimeni nu m-a anunţat că ar fi vreo schimbare. În orice caz, 
nimeni n-ar accepta un ordin din partea ta, nici chiar eu. 

Clara cântări vorbele soţului ei şi hotărî să nu pornească acum 
o bătălie cu el, convinsă că ar pierde-o. Dacă s-ar încăpăţâna să 
discute cu ea, Ahmed şi-ar da seama de înrăutățirea stării de 
sănătate a bunicului ei şi ea nu ştia ce ar putea dezlănţui acest 
lucru, aşa că hotări să se comporte precum Clara dintotdeauna, 


dar din care nici ea însăşi nu ştia cât mai rămăsese. _ 

— Bine, dar va trebui să aştepţi ziua de mâine. Incă ceva, 
caută-ţi alt loc unde să dormi. M-am săturat să mă mai prefac 
faţă de ceilalţi. 

— Crezi că e o idee bună să se ştie că ne vom despărţi? Vei 
avea numai de pierdut. Bărbaţii nu te vor respecta, dacă vor şti 
că ai rămas fără soţ, acum că bunicul tău e pe patul de moarte. 

— Bunicul meu nu va muri, să-ţi iasă din cap că-l vei vedea 
mort, răspunse Clara mânioasă. 

— N-am niciun interes să dorm în odaia ta. Dacă vrei, rămân în 
camera de zi, aşa n-o să te deranjez. 

Insistenţa lui Ahmed o irita, ştia că el voia să rămână ca să afle 
ce se întâmplă de fapt în casă. Dacă s-ar opune, l-ar face să 
bănuiască şi mai mult decât bănuia deja, dar nu se putea 
împiedica să nu-l respingă. 

— Mă deranjează să dorm sub acelaşi acoperiş cu tine, pentru 
că ştiu că ne doreşti răul, şi bunicului meu, şi mie, aşa că prefer 
să-ţi cauţi alt loc. 

— Nu-ţi doresc răul. 

— Ştii, Ahmed? Ţi se citeşte pe faţă. Nu ştiu în ce moment am 
trecut amândoi peste hotarul dintre afecţiune şi dispreţ, dar este 
evident că am făcut-o. Nu vreau ca în casa mea să doarmă 
străini, iar pe tine te simt ca pe un necunoscut. 

— Bine, spune-mi unde să dorm. 

— În spitalul de campanie este un pat pliant, îţi va fi de folos. 

— La ce oră pot să-l văd mâine pe bunicul tău? 

— O să te anunţ. 

— Picot mi-a spus că vrea să stăm de vorbă. Vii şi tu? 

— Da, ştiu că a convocat o reuniune ca să decidă când va pune 
punct final expediției. O să te întrebe dacă ai prevăzut un plan de 
evacuare a echipei în cazul în care izbucneşte războiul. Jurnaliştii 
care au fost aici susţin că războiul e inevitabil şi că Bush va da 
ordinul de atac în orice clipă. 

— Data o ştii deja, 20 martie, aşa că n-a mai rămas mult timp, 
dar nu le putem spune lor acest lucru. 

— Da, ştiu asta. 

— Bine, o să-mi iau geanta ca să mă instalez în spital. 

— Fă-o! 

Clara îi întoarse spatele, îndreptându-se din nou spre odaia 


bunicului ei. Deschise uşa cu grijă şi se rezemă de perete 
observându-i pe doctorul Najeb şi pe Samira, care, în momentul 
acela, păreau că-i fac o altă cardiogramă bunicului ei. Aşteptă ca 
ei să termine ca să-şi facă simțită prezenţa. 

— V-am spus că e mai bine să nu staţi aici, spuse medicul când 
O văzu. 

— Sunt îngrijorată. 

— Aveţi şi de ce, e foarte rău. 

— Mai poate vorbi? îndrăzni ea să întrebe, temându-se de 
răspunsul medicului. 

Dar Salam Najeb părea să se fi dat bătut în faţa evidentei 
inutilităţi de a mai insista asupra gravităţii stării bolnavului. 

— Chiar acum, nu. Poate mâine, dacă depăşeşte această criză. 

— E necesar ca oamenii să-l vadă şi... mă rog, să poată 
întreţine o conversaţie, măcar şi scurtă. 

— Ceea ce doriţi dumneavoastră este un miracol. 

— Ceea ce doresc eu este ca visul bunicului meu să nu se 
evapore fără să-l fi dus la bun sfârşit. 

— Şi care este visul ăsta? o întrebă medicul pe un ton 
resemnat. 

— Aţi auzit deja ce facem aici. Căutăm nişte tăblițe care vor 
însemna o revoluţie în lumea arheologiei şi, de asemenea, în 
istoria omenirii. Acele tăblițe sunt o Biblie, o Biblie de Lut. 

— Mulţi oameni îşi pierd viaţa urmărind visuri imposibile. 

— Bunicul meu va încerca până la capăt. Nu se va da bătut 
acum, nu voia să se dea bătut. 

— Nu ştiu cum va fi mâine, nu ştiu nici măcar dacă va mai fi în 
viaţă. Acum, lăsaţi-l să se odihnească! Dacă va interveni vreo 
schimbare în starea lui, voi trimite după dumneavoastră. 

— Dar să fiţi discret. 

— Nu vă faceţi griji, bunicul dumneavoastră m-a instruit cu 
privire la valoarea tăcerii. 


29 


A 


Yves Picot luase o hotărâre. De fapt, hotărârea îi fusese 
influenţată de Marta şi Fabiân. 

Dat fiind faptul că plecarea era inevitabilă, trebuiau măcar să 
reuşească să sustragă un număr cât mai mare de obiecte: 
basoreliefuri, sculpturi, tăblițe, sigilii, bullae şi calculi... recolta 
fusese bogată. 

Marta îşi imagina o mare expoziţie girată de vreo universitate, 
dacă ar fi posibil, chiar a ei, Universitatea Complutense din 
Madrid, în colaborare cu vreo fundaţie dispusă să-şi asume 
cheltuielile de organizare. 

Fabiân spunea că munca realizată trebuia să fie cunoscută de 
comunitatea ştiinţifică, ţinându-se seama de faptul că, dacă avea 
să fie război, era posibil ca din acel templu să nu mai rămână 
nimic. De aceea, credea el, asemenea Martei, că trebuiau să 
valorifice descoperirea făcută şi că acest lucru urma să se 
întâmple nu numai printr-o expoziţie, ci şi prin publicarea unei 
cărţi cu fotografiile lui Lion Doyle şi cu desenele, planurile şi 
textele tuturor. 

Dar, ca să ducă la bun sfârşit ideea prietenilor săi, trebuia să-l 
convingă pe Ahmed să-i lase să scoată din lrak comorile găsite, 
însă el prevedea că acest lucru avea să fie destul de dificil, dat 
fiind că făceau parte din patrimoniul artistic al ţării şi, în acele 
împrejurări, niciun funcţionar al lui Saddam n-ar îndrăzni să 
scoată vreun ciob de argilă ca să-l împrumute ţărilor care urmau 
să le declare război. 

Se gândea că Alfred Tannenberg şi-ar putea folosi influenţa 
pentru ca Saddam să le permită să ia în custodie obiectele 
găsite. Era dispus să semneze tot ce ar fi fost necesar, susţinând 
că acele obiecte erau şi aveau să fie întotdeauna ale Irakului şi 
că, în orice caz, trebuiau să revină în ţară. 

Sigur că, atât pentru Alfred Tannenberg, cât şi pentru nepoata 
lui, scopul expediției nu fusese atins: nu găsiseră Biblia de Lut, 
aşa că probabil avea să refuze să-i ajute, ca să-i oblige să 


continue, deşi doar un nebun s-ar gândi să rămână într-o ţară 
care, în orice moment, putea să intre în război. 

După ce luară cina, şi membrii echipei se împrăştiară care 
încotro, Picot împreună cu Marta şi Fabiân îi invitară pe Lion 
Doyle şi pe Gian Maria să li se alăture, ca să participe la 
întâlnirea cu Ahmed şi Clara. 

Prinsese drag de preot, iar Lion Doyle îi era simpatic. Era 
mereu binedispus şi gata să dea o mână de ajutor cui avea 
nevoie. În plus, era inteligent, iar Picot preţuia foarte mult acest 
lucru. 

| se păru că doamna Clara Tannenberg era nervoasă şi cam 
absentă, iar Ahmed, puţin încordat. Presupuse că se certaseră şi 
că se vedeau obligaţi să-şi păstreze calmul în faţa lor, la urma 
urmei, nişte necunoscuţi. 

— Ahmed, vrem să cunoaştem părerea dumneavoastră în 
legătură cu situaţia reală. Jurnaliştii care au fost aici susţin că 
războiul e în curs de desfăşurare. E 

Ahmed Husseini nu-i răspunse imediat lui Picot. Işi aprinse o 
ţigară egipteană, scoase fumul, îl privi zâmbind şi de abia atunci 
articulă un răspuns. 

— Şi noi am vrea să ştim dacă până la urmă ne vor ataca şi, 
mai ales, când. 

— Haideţi, Ahmed, nu vă eschivaţi, ăsta e un lucru foarte 
serios. Spuneţi-mi când credeţi că trebuie să plecăm şi, în orice 
caz, dacă aveţi un plan de evacuare pentru cazul în care aţi fi 
atacați prin surprindere, insistă Yves, vădind o anume 
stânjeneală. 

— Nu ştim decât că există ţări care încearcă prin toate 
mijloacele să evite dezlănţuirea conflictului armat. Ceea ce nu vă 
pot spune, dragi prieteni, este dacă vor reuşi. Cât despre 
dumneavoastră... mă rog, eu nu pot hotărî ce trebuie să faceţi. 
Cunoaşteţi situaţia politică, la fel ca mine. Deşi n-o să mă credeţi, 
n-avem mai multe informaţii decât cele de care puteţi dispune şi 
dumneavoastră şi care provin de la mediile occidentale de 
comunicare. Eu nu pot afirma că va fi război, dar nici nu pot 
susţine contrariul; fireşte că, din punctul meu de vedere, Bush 
merge prea departe, aşa că... În sfârşit, după modesta mea 
părere, sunt mai multe posibilităţi să fie război decât să nu fie. In 
legătură cu data când... totul va depinde de momentul în care 


credeţi că sunteţi pregătiţi. 

Yves şi Fabiân schimbară priviri vădind neplăcerea pe care le-o 
pricinuia Ahmed. Nu-l recunoşteau în omul acela cinic şi alunecos 
pe arheologul eficient şi inteligent cu care trataseră cu luni în 
urmă. Simţeau că erau înşelaţi. 

— Nu ne luaţi aşa, insistă Picot, fără să-şi ascundă supărarea. 
Spuneţi-mi când credeţi c-ar fi bine să plecăm. 

— Dacă dumneavoastră vreţi să plecaţi chiar acum, voi 
organiza totul cu multă plăcere, ca să puteţi ieşi cât mai curând 
din Irak. 

— Ce s-ar întâmpla dacă războiul ar începe acum, la noapte? 
Cum ne-aţi scoate de aici? insistă Fabián. 

— Aş încerca să vă trimit elicoptere, dar nu e sigur că aş putea 
dispune de ele dacă am fi atacați efectiv. 

— Aşadar, ne recomandaţi să plecăm, afirmă, mai degrabă 
decât întrebă, Marta. 

— Cred că situaţia este critică, dar nu sunt în stare să prevăd 
ce se va întâmpla. Dar, dacă doriţi un sfat, vi-l voi da: plecaţi 
înainte de a vă fi greu să o faceţi, fu răspunsul lui Ahmed. 

— Clara? 

Faptul că Marta o întrebase pe ea o surprinse chiar şi pe Clara, 
darămite pe Picot şi pe Ahmed. 

— Eu nu vreau să plecaţi, cred că încă mai putem găsi Biblia 
de Lut, cred că suntem aproape să reuşim, dar avem nevoie de 
mai mult timp. 

— Clara, singurul lucru pe care nu-l avem este timpul, îi spuse 
Picot. Trebuie să acţionăm ţinând cont de realitate, nu de 
dorinţele noastre. 

— Atunci, hotărâți dumneavoastră, de fapt, contează prea 
puţin părerea pe care aş putea s-o am. 

— Domnule Yves, vă deranjează dacă îmi spun şi eu părerea? 
întrebă Lion Doyle. 

— Nu, bineînţeles, spuneţi. V-am invitat la această reuniune 
pentru că mă interesează să ştiu ce gândiţi. Vreau să cunosc şi 
părerea lui Gian Maria, răspunse Picot. 

— Trebuie să plecăm. Nu e nevoie să fii foarte ager ca să ştii 
că Statele Unite vor ataca. Informaţiile colegilor mei din presă nu 
lasă loc de îndoială. Franţa, Germania şi Rusia au pierdut bătălia 
cu Naţiunile Unite, iar Bush se pregăteşte de luni de zile să atace. 


Militarii de la Pentagon ştiu că e cea mai bună perioadă ca să 
pornească un război împotriva unei ţări ca aceasta. Clima este 
hotărâtoare, aşa că probabil sunt pe punctul de a o face.E o 
chestiune de săptămâni, cel mult două luni. Poate că doamna 
Clara Tannenberg are dreptate şi, dacă am continua lucrul, am 
putea găsi acele tăblițe pe care dumneavoastră le numiţi Biblia 
de Lut, dar nu avem timp pentru asta. Aşadar, ar trebui să 
demontaţi tabăra şi să plecaţi de aici cât mai degrabă. Dacă vor 
începe să bombardeze, noi vom fi cea mai măruntă dintre 
problemele lui Saddam. Ne va lăsa în voia sorții, nu va trimite 
elicoptere ca să ne scoată şi, în plus, ar fi un act de curaj să ne 
suim într-un elicopter dacă americanii încep să bombardeze. 
leşirea din ţară pe şosea ar fi, de asemenea, o alegere 
sinucigaşă. În ceea ce mă priveşte, mă voi pregăti de plecare, nu 
cred să pot face mult mai mult aici. 

Lion Doyle îşi aprinse o ţigară. Îl ascultară fără să scoată un 
cuvânt şi nimeni nu se hotărî să rupă tăcerea. Gian Maria fu cel 
care le întrerupse meditaţia. 

— Lion are dreptate, eu... eu cred că trebuie să plecaţi. 

— Cum adică? Dumneavoastră rămâneţi? vru să ştie Marta. 

— Eu o să rămân, dacă rămâne şi Clara. Aş vrea s-o ajut. 

Ahmed îl privi descumpănit pe preot. Ştia că o urma pe Clara 
pretutindeni, că nu se desprindea de lângă ea. Părea un câine 
credincios, dar de aici şi până la a se arăta dispus să rămână într- 
o ţară în prag de război era ceva care îl descumpănea. Cu 
siguranţă că între soţia lui şi preot nu era altă relaţie decât cea 
pe care o puneau amândoi în evidenţă, dar, chiar şi aşa, nu 
înţelegea atitudinea lui Gian Maria. 

— Vom urma sfatul dumneavoastră, Lion. Mâine vom începe să 
strângem şi să ne pregătim să mergem la Bagdad, iar de acolo 
acasă. Când credeţi că ne puteţi scoate de aici? îl întrebă Picot 
pe Ahmed. 

— De îndată ce-mi spuneţi că sunteţi gata. 

— Poate peste o săptămână, cel mult două, trebuie să avem 
totul gata, încuviinţă Picot. 

Fabiân îşi drese vocea privind-o pe Marta, căutându-i ajutorul. 
Nu se putea hotărî să plece cu una, cu două, iar Picot se părea că 
uitase de ideea lui: să scoată din Irak tot ce găsiseră în excavaţia 
de la Safran. 


— Yves, cred că ar trebui să-l consulţi pe Ahmed în legătură cu 
posibilitatea de a organiza o expoziţie cu tăbliţele, cu 
basoreliefurile... în sfârşit, cu tot ce am găsit. 

— Ah, da! Să vă explic, domnule Husseini. Fabiân şi Marta s-au 
gândit că ar trebui să încercăm să facem cunoscute comunităţii 
ştiinţifice descoperirile de la Safran. Ştiţi că tot ce am găsit are o 
valoare incalculabilă. Ne gândim la o expoziţie care ar putea fi 
dusă în diferite ţări. Noi vom încerca să facem asta sub 


patronajul unor universităţi şi fundaţii particulare. 
Dumneavoastră ne-aţi putea ajuta la organizarea expoziţiei; la fel 
şi Clara. 


Ahmed cântări vorbele lui Picot. Francezul îi cerea să-l lase să 
scoată din ţară tot ce găsiseră, aşa, niciuna, nici două. Simţi un 
val de amărăciune. Multe dintre obiectele găsite erau deja 
vândute unor colecționari particulari, nerăbdători să li se livreze 
marfa. Clara, bineînţeles, nu ştia, şi nici Alfred Tannenberg, dar 
Paul Dukais, preşedintele agenţiei Planet Security, fusese 
categoric în această privinţă în timpul ultimei sale conversații cu 
Yassir. Erau colecționari care ştiau de existenţa obiectelor 
dezgropate din reportajele publicate în revista Arheologia 
ştiinţifică şi care se puseseră în legătură cu intermediari care 
sunaseră la biroul lui Robert Brown, preşedintele fundaţiei Lumea 
Antică, paravanul sub care se ascundeau afacerile murdare ale 
lui George Wagner, Frank Dos Santos şi Enrique Gómez, asociaţii 
lui Alfred Tannenberg. 

— Ceea ce îmi cereţi este imposibil, fu răspunsul tăios al lui 
Ahmed Husseini. 

— Ştiu că e dificil; ba chiar mai mult decât atât, dată fiind 
situaţia actuală, dar sunteţi arheolog, cunoaşteţi importanţa 
descoperirii acestui templu. Dacă lăsăm aici ce am găsit... ei 
bine, munca noastră, toate aceste luni de sacrificiu nu vor avea 
sens. Dacă ne ajutaţi ca şefii dumneavoastră să înţeleagă 
importanţa pe care o are pentru arheologie faptul că lumea va 
cunoaşte această descoperire, ţara dumneavoastră va fi prima 
care va avea de câştigat. Bineînţeles că toate obiectele vor 
reveni în Irak, dar, mai întâi, permiteţi ca lumea să le cunoască. 
Să încercăm să organizăm o expoziţie itinerantă la Paris, Madrid, 
Londra, New York, Berlin. Guvernul poate să vă desemneze pe 
dumneavoastră drept comisar al acestei expoziţii, din partea 


Irakului. Cred că o putem face. Nu vrem să luăm nimic, vrem ca 
lumea să cunoască tot ce am găsit. Am muncit din greu, Ahmed. 

Picot tăcu, încercând să cântărească din expresia lui Ahmed 
răspunsul acestuia, dar Clara fu cea care luă cuvântul. 

— Profesore Picot, nu credeţi că pe mine m-aţi uitat? 

— Absolut deloc. Dacă am ajuns până aici a fost datorită 
dumneavoastră. Nimic din ceea ce am făcut n-ar fi fost cu putinţă 
fără dumneavoastră. Nu vrem să vă scoatem din scenă, 
dimpotrivă. Ne aflăm aici numai datorită efortului pe care l-aţi 
făcut. De aceea, vreau să fiţi de acord să întrerupeţi săpăturile şi 
să veniţi cu noi. Sunteţi o parte fundamentală a proiectului 
nostru, avem nevoie de dumneavoastră ca să pregătiţi expoziţia, 
să ţineţi conferinţe, să participaţi la seminarii, să însoţiţi 
obiectele găsite, oriunde le-am duce. Dar nu vom putea face 
nimic dacă soţul dumneavoastră nu obţine permisiunea 
guvernului irakian de a scoate din această ţară ceea ce am găsit. 

— Poate că soţul meu n-o poate face, dar bunicul meu, da. 

Afirmația Clarei nu îi surprinse. De fapt, Picot se gândise să 
discute cu Alfred Tannenberg, dacă Ahmed se arăta prea 
reticent. Lunile petrecute în Irak îl învăţaseră că nu exista nimic 
pe care Tannenberg să nu-l poată obţine. 

—Ar fi minunat ca Ahmed împreună cu bunicul 
dumneavoastră să convingă membrii guvernului să ne permită să 
arătăm lumii comoara pe care trecerea timpului a ascuns-o la 
Safran, spuse Picot. 

Ahmed se gândi că nu era înţelept din partea lui să ducă o 
bătălie împotriva Clarei, nici măcar a lui Picot. Era mai bine să 
câştige timp, susţinând că avea să facă tot ce-i stătea în putinţă 
şi chiar să arate entuziasm. De altfel, poate că asta era şansa lui 
să scape din Irak. Picot îi oferea o acoperire nesperată. Problema 
era că multe dintre obiectele găsite nu aveau să iasă niciodată 
din Irak, nici cu el, nici cu Picot. 

— Voi face tot ce pot ca să-l conving pe ministru, afirmă 
Ahmed. 

— Ministrul nu e de ajuns, trebuie să vorbim cu Saddam. Doar 
el poate autoriza ieşirea unor obiecte de artă din Irak şi, cu atât 
mai mult, dacă sunt antichităţi, preciză Clara. 

— Aşadar, veniţi cu noi? o întrebă Marta pe Clara. 

— Nu, cel puţin nu pentru moment, dar mi se pare o idee bună 


ca lumea să cunoască tot ce am dezgropat la Safran. Eu voi 
rămâne aici, ştiu că pot găsi tăbliţele. Bineînțeles, 
dumneavoastră nu veţi scoate niciun obiect fără ca mai înainte 
să se semneze un contract în care să se menţioneze cum şi cine 
a făcut posibilă această expediţie, spuse Clara pe un ton sfidător. 

Discutară încă o vreme despre amănuntele părăsirii grabnice a 
Irakului şi, mai ales, despre cum îşi imaginau că trebuia să fie 
expoziţia. 

Nu se auzea niciun zgomot în tabără când Clara, însoţită de 
Gian Maria, se îndreptă spre locul ei de cazare, sigură că Fatima 
o aştepta trează. Ahmed intrase discret în spitalul de campanie 
unde urma să îşi petreacă noaptea. 

— Ţi-e somn? îl întrebă ea pe Gian Maria. 

— Nu, sunt obosit, dar în clipa asta n-aş fi în stare să adorm. 

— Mie îmi place noaptea, profit de linişte, este cel mai bun 
moment ca să mă gândesc. Mă însoţeşti la săpături? 

— Acum? întrebă Gian Maria, fără să-şi poată ascunde surpriza 
la auzul acestei propuneri. 

— Da, acum. Mai rău e că, aşa cum ştii, am doi oameni 
permanent pe urmele mele, dar sunt obişnuită să am escortă 
încă de mică, şi, atunci când nu pot scăpa de ei, uit că există. 

— Bine, dacă vrei, te însoțesc. Luăm maşina? 

— Nu, să mergem pe jos! E o plimbare lungă, ştiu asta, dar 
simt nevoia să mă mişc un pic. 

Oamenii care o escortau pe Clara rămaseră cu câţiva paşi în 
urma lor, fără să-şi manifeste neplăcerea pe care o presupunea 
renunţarea la orele de somn din pricina dorinţei nepoatei lui 
Tannenberg de a se plimba. 

Când ajunseră aproape de excavaţie, Clara căută un loc unde 
să se aşeze şi-l invită pe Gian Maria să i se alăture. 

— Gian Maria, de ce vrei să rămâi aici? Poţi fi în pericol dacă 
americanii încep să ne bombardeze. 

— Ştiu, dar nu mi-e frică. Să nu crezi că sunt un inconştient, 
dar acum nu mi-e frică. 

— Dar de ce nu pleci? Eşti preot şi, aici... mă rog, aici nu ţi-ai 
putut exercita vocaţia. Suntem cu toţii nişte cazuri pierdute, dar, 
într-adevăr, nici tu n-ai încercat să ne catehizezi, ai fost foarte 
respectuos faţă de noi. 

— Clara, aş vrea să te ajut să găseşti Biblia de Lut. Dacă ar fi 


adevărat că Avraam cunoştea Geneza... şi dacă o cunoştea, să 
fie oare aceeaşi Geneză care a ajuns la noi? 

— Aşadar, rămâi din curiozitate. 

— Rămân ca să te ajut, Clara. Eu... n-aş fi liniştit dacă te-aş 
lăsa singură. 

Clara râse. O emoţiona faptul că Gian Maria se gândea că o 
putea proteja tocmai pe ea, pe care o păzeau zi şi noapte oameni 
înarmaţi. Cu toate astea, preotul părea să creadă că posedă o 
putere taumaturgică deosebită, care făcea cu neputinţă ca ea să 
păţească ceva. 

— Ce îşi spun cei din congregația ta când vorbeşti cu ei? 

— Superiorul meu insistă să-i ajut pe cei aflaţi la ananghie. 
Este la curent cu neajunsurile din Irak. 

— Dar tu, de fapt, nu ajuţi pe nimeni. Eşti aici, cu noi, lucrând 
într-o misiune arheologică. 

Spunând acestea, Clara îşi dădu seama cât era de ciudat faptul 
că preotul se afla printre ei de două luni, muncind ca oricare alt 
membru al echipei. 

— Ei ştiu acest lucru, dar, chiar şi aşa, cred că pot fi de folos 
persoanelor care se află aici. 

— Nu cumva o fi Biserica pe urmele Bibliei de Lut? întrebă 
Clara cu o anume nelinişte. 

— Te rog, Clara! Biserica n-are nimic de-a face cu şederea mea 
la Safran. Mă doare că te poţi îndoi de cuvântul meu. Am 
permisiunea superiorului meu să mă aflu aici, ştie ce fac şi nu se 
opune. Mulţi preoţi muncesc. Nu sunt singurul, şi deci nu e ciudat 
că mi se permite să lucrez într-o misiune arheologică. Fireşte că, 
la un moment dat, va trebui să mă întorc la Roma, dar îţi aduc 
aminte că sunt aici de două luni, nu de doi ani, chiar dacă ţie ţi 
se pare un timp foarte îndelungat. 

— Nu, doar că... mă rog, dacă mă gândesc, mi se pare ciudat 
ca un preot să fi nimerit în această expediţie. 

— Nu cred că ţi-am dat niciun motiv să-mi judeci 
comportamentul ca fiind ciudat. Nu pot să fiu ipocrit, Clara. 

— Ştii, Gian Maria, deşi n-am vorbit niciodată despre chestiuni 
personale, uneori am impresia că eşti singurul prieten pe care-l 
am aici, singurul care m-ar ajuta dacă aş avea o problemă. 

Rămaseră din nou tăcuţi, lăsându-şi privirea să rătăcească prin 
infinitatea cerului înstelat, delectându-se cu liniştea nopţii, fără 


să aibă nevoie să-şi spună ceva. 

Stătură aşa o vreme, pierduţi în gânduri, fără să fie tulburaţi 
de zgomotele nopţii amplificate de linişte. 

Apoi frigul puse stăpânire pe locul acela, şi hotărâră să meargă 
la culcare. 

Clara intră în casă, străduindu-se să nu facă zgomot, şi se 
îndreptă spre odaia bunicului ei, sigură că Samira şi Fatima îl 
vegheau. Casa era în întuneric. 

Intră pe vârfuri în încăpere, surprinsă de întunericul deplin care 
o înconjura. Pipăi peretele ca să nu se împiedice şi şopti numele 
Samirei, fără să primească răspuns. In aer plutea un miros 
dulceag şi greu. Nu vedea nimic, şi nici Samira, nici Fatima nu 
răspundeau la chemarea ei. Găsi întrerupătorul. Era furioasă, 
gândindu-se că femeile adormiseră, în loc să-l vegheze pe 
bătrân. 

Când putu să vadă odaia, îşi înăbugşi ţipătul care se lupta să-i 
scape. Se rezemă de perete, încercând să-şi stăpânească greaţa 
care îi răscolea stomacul. 

Samira era trântită pe jos cu ochii deschişi. Un firicel de sânge 
părea să fi rămas inert în colţul buzelor palide, lipsite de viaţă. 

Infirmiera ţinea în mână ceva pe care Clara nu reuşea să-l 
identifice, pentru că lacrimile şi spaima o orbeau. 

Nu ştiu cât timp rămase acolo lipită de perete fără să se mişte, 
dar Clarei i se păru că trecuse o veşnicie, până când în sfârşit 
îndrăzni să se apropie de patul bunicului ei, temându-se să nu-l 
găsească mort, ca pe Samira. 

Bunicul ei, alb ca varul, zăcea fără cunoştinţă, iar masca de 
oxigen îi atârna de o parte a patului. Clara îi apropie degetele de 
gură şi simţi răsuflarea slabă a bătrânului. Işi lipi apoi urechea de 
inima lui şi auzi bătăile stinse ale celui care era pe punctul de a 
părăsi viaţa. Nu ştiu cum făcu, dar îi aşeză la loc masca de 
oxigen şi ieşi apoi în fugă din odaie, fără să vadă că, într-un 
ungher, zăcea alt trup. 

Când ieşi, îşi dădu seama că şi cei doi oameni care păzeau uşa 
bunicului ei erau întinşi pe jos, morţi. Simţi din nou un atac de 
panică. Era singură, şi, acolo, în casa aceea, se afla un asasin. 

leşi în fugă, şi în uşa de la intrare răsuflă uşurată găsindu-i pe 
oamenii care păzeau de obicei casa. Aceiaşi care o salutaseră cu 
câteva minute mai înainte, când o văzuseră despărţindu-se de 


Gian Maria. Cum era posibil să fi intrat cineva în casă fără ca 
aceşti oameni să-şi fi dat seama? 

— Doamnă, ce se întâmplă? i se adresă una dintre gărzile de 
corp care se apropie, văzând-o apărând în prag cu ochii ieşiţi din 
orbite şi cu o expresie de panică oglindită pe chip. 

Clara făcu un efort să vorbească, să găsească o urmă de 
putere ca să-l înfrunte pe bărbatul care putea să fie un asasin, 
asasinul Samirei şi al celorlalte două gărzi. 

— Unde e doctorul Najeb? întrebă ea cu un glas ce abia se 
auzea. 

— Doarme la el acasă, doamnă, răspunse bărbatul, arătând 
spre casa în care se odihnea Salam Najeb. 

— Cheamă-l! 

— Imediat. 

— Acum! 

Strigătul Clarei îi trăda disperarea. 

Apoi trimise un alt bărbat să-i caute pe Gian Maria şi pe Picot. 
Ştia că trebuia să-l anunţe pe Ahmed, dar nu voia să o facă până 
când nu soseau francezul şi preotul. N-avea încredere în soţul ei. 

Medicul apăru după aproape două minute. Nu avusese timp să 
se pieptene ca să apară prezentabil, deoarece garda de corp nu-l 
lăsase, aşa că abia dacă reuşise să-şi pună o pereche de 
pantaloni şi o cămaşă înainte de a ieşi să o întâlnească pe Clara. 

— Ce se întâmplă? o întrebă el, alarmat de înfăţişarea femeii. 

— La ce oră l-aţi părăsit pe bunicul meu? îl întrebă Clara, fără 
să răspundă la întrebarea pe care tocmai i-o punea medicul. 

— După ora zece. Era liniştit, Samira a rămas de gardă. Ce s-a 
întâmplat? 

Clara intră în casă urmată de medic şi îl duse până în odaia lui 
Tannenberg. Salam Najeb rămase înmărmurit în uşă, în vreme ce 
pe chipul lui se oglindea oroarea pe care i-o pricinuia situaţia 
aceea. Apoi, cu un pas hotărât, fără să bage în seamă trupul 
neînsufleţit al Samirei, se apropie de patul lui Alfred Tannenberg. 
Îi luă pulsul, uitându-se pe monitorul care afişa slabele semne de 
viaţă ale bătrânului. Îl examină conştiincios până când se asigură 
că nu păţise nimic şi îi potrivi din nou masca de oxigen. In 
continuare, pregăti o injecție şi îi schimbă flaconul cu ser şi cu 
medicamente în care abia mai rămăseseră câteva picături de 
lichid. Se luptă o vreme ca să smulgă un semnal de viaţă din 


trupul inert al bătrânului. 

Când termină, se întoarse spre Clara, care aştepta tăcută. 

— Nu pare să fi păţit nimic. 

— Dar este inconştient, îngăimă Clara. 

— Da, dar sper să înceapă să reacționeze. 

Medicul aruncă o privire prin cameră şi se apropie de Samira. 
Îngenunche şi examină cu grijă cadavrul femeii. 

— A fost strangulată. Probabil că a încercat să se apere sau să- 
| apere pe el, spuse medicul, arătând spre Alfred Tannenberg. 

Apoi se ridică şi se îndreptă spre un colţ al camerei unde era 
Fatima, întinsă într-o baltă de sânge. Până în momentul acela, 
Clara nu observase trupul femeii, dar acum nu-şi putu înăbuşi un 
țipăt. 

— Liniştiţi-vă, e în viaţă, respiră, dar are o rană la cap. Ajutaţi- 
mă s-o ridic, o s-o ducem în spitalul de campanie, aici nu mă pot 
ocupa de ea. Mă duc să-i examinez pe oamenii de afară. 

Clara îngenunche, plângând, lângă Fatima, încercând să o 
ridice. Două dintre gărzile de corp care priveau scena aşteptând 
instrucţiuni se apropiară şi o luară pe femeie ca să o ducă la 
spital, aşa cum ordonase medicul. 

Când Clara îi văzu intrând pe Yves Picot şi pe Gian Maria, simţi 
imediat o uşurare şi izbucni în plâns. 

Gian Maria se apropie şi o îmbrăţişă, în vreme ce Picot încerca 
să o facă să-i răspundă la întrebări. 

— Liniştiţi-vă! Sunteţi bine? Ce s-a întâmplat? Dumnezeule! 
exclamă el, văzând cadavrul Samirei. 

— Spuneţi-le gărzilor să ducă trupul neînsufleţit la spital, îi ceru 
doctorul Najeb Clarei. Oamenii de afară au fost împuşcaţi. Cred 
că asasinul a tras asupra lor de foarte aproape. Probabil că a 
folosit un pistol cu amortizor. Am cerut deja să fie duşi la spital. 

— Şi bunicul meu? strigă Clara. 

— Am făcut tot ce puteam face. Cineva ar trebui să rămână cu 
el, să nu se mişte de lângă el şi să mă cheme dacă se întâmplă 
ceva. Dar acum trebuie să mă ocup de femeia aceea, iar 
dumneavoastră ar trebui să chemaţi autorităţile ca să cerceteze 
ce s-a întâmplat aici. Samira a fost asasinată. 

Salam Najeb le întoarse spatele. Nu voia să fie văzut plângând, 
iar el plângea. Plângea pentru Samira şi plângea pentru el, 
pentru că acceptase să călătorească la Safran ca să-l îngrijească 


pe bătrânul Tannenberg. O făcuse pentru bani. Alfred 
Tannenberg îi oferise leafa pe cinci ani ca să-l îngrijească, în 
afară de faptul că îi promisese în dar un apartament într-o zonă 
rezidenţială din Cairo. 

Ayed Sahadi se întâlni cu medicul în pragul casei. Şeful de 
echipă părea tulburat, era palid, ştiind că Tannenberg avea să îl 
facă responsabil de orice nenorocire şi că şeful lui, Colonelul, ar fi 
în stare să-l tortureze el personal dacă sistemul de securitate de 
care era răspunzător ar fi dat greş. 

Când intră în odaia lui Tannenberg, doi dintre oamenii lui 
tocmai scoteau cadavrul Samirei. Clara plângea în continuare, iar 
Picot poruncea unuia dintre oamenii săi să meargă să-l caute pe 
primarul satului şi să găsească vreo femeie în stare să aibă grijă 
de bolnav. 

— Unde erai dumneata? îi strigă Clara lui Ayed Sahadi când îl 
văzu intrând. 

— Dormeam, răspunse acesta furios. 

— O să te coste mult cele întâmplate, îl ameninţă Clara. 

Şeful de echipă nu-i răspunse, nici măcar nu o privi. Începu să 
examineze încăperea, fereastra, podeaua, poziţia obiectelor. 
Oamenii care-l însoțeau erau în aşteptare, neîndrăznind să se 
mişte fără permisiunea lui. 

Câteva minute mai târziu, sosi comandantul contingentului de 
soldaţi responsabili cu protecţia Safranului şi a sitului arheologic. 

Comandantul nu-i luă în seamă pe Clara şi pe Picot şi începu să 
se certe cu Ayed Sahadi. Le era frică amândurora, pentru că ştiau 
că superiorii lor erau şi mai cruzi decât ei înşişi şi, mai ales, că 
erau stăpâni pe vieţile lor. 

Clara observa semnalele care apăreau pe monitoarele la care 
era conectat bunicul ei. | se păru că acesta îşi mişcă pleoapele, 
dar presupuse că era rodul imaginaţiei sale. 

Când sosi primarul, însoţit de soţia lui şi de două dintre fiicele 
sale, Clara le explică acestora din urmă ce dorea de la ele. 
Urmau să se ocupe de casă, iar cele două tinere nu aveau să se 
mişte de lângă patul lui Alfred Tannenberg. 

Ayed Sahadi şi comandantul garnizoanei păreau de acord 
asupra faptului ca oamenii lor să năvălească în toate casele şi 
corturile în căutarea vreunui indiciu care să-i conducă la 
persoana suspectată de asasinarea Samirei, dar mai ales la acela 


care fusese în stare să ajungă chiar până la patul lui Alfred 
Tannenberg. În afară de asta, toţi membrii taberei, indiferent 
cine ar fi fost, urmau să fie percheziţionaţi şi interogaţi de către 
soldaţi. Hotărârea cel mai greu de luat fu aceea de a-l chema pe 
Colonel. Fiecare dintre ei avea să îl informeze personal pe acesta. 

Alfred Tannenberg se mişca neliniştit, şi Clara se temu să nui 
se înrăutăţească şi mai mult starea, motiv pentru care o trimise 
pe una din fiicele primarului să-l caute pe doctorul Najeb. Copila 
se întoarse, dar însoţită de Ahmed Husseini. 

— Îmi pare rău, n-am venit mai devreme pentru că eram cu 
domnul doctor. Mi-a explicat ce s-a întâmplat şi l-am ajutat cu 
Fatima. Este inconştientă, a pierdut mult sânge. A fost lovită în 
cap cu ceva contondent. De fapt, nu cred să ne poată spune ceva 
până mâine, pentru că este sedată. 

— O să trăiască? întrebă Clara. 

— Ţi-am mai spus că da, cel puţin asta e ceea ce crede 
doctorul Najeb. 

— Unde este doctorul? întrebă Gian Maria. 

— O coase la cap pe Fatima. O să vină de îndată ce termină, fu 
răspunsul lui Ahmed. 

Fabiân şi Marta intrară în cameră, după ce ocoliră câţiva 
bărbaţi înarmaţi care erau la intrare. Yves Picot se apropie de ei 
şi îi puse la curent cu cele întâmplate. După ce îl ascultă, Marta 
preluă comanda. 

— Cred că ar trebui să mergem în camera de zi şi să 
continuăm discuţia acolo, dată fiind starea domnului Tannenberg. 
Aici deranjăm cum nu se poate mai mult. Dumneata, adăugă ea 
adresându-i-se nevestei primarului, du-te să pregăteşti cafeaua, 
noaptea va fi foarte lungă, şi când e gata, adu-o în cameră. 

Clara o privi recunoscătoare. Avea încredere în Marta, ştia că 
era în stare să pună ordine în tot acel haos. 

Marta li se adresă comandantului şi lui Ayed Sahadi, care 
continuau să discute într-un colţ al camerei. 

— Aţi examinat cu atenţie încăperea? îi întrebă ea. 

Cei doi bărbaţi răspunseră jigniţi. Ştiau să-şi facă treaba. Marta 
le trecu răspunsul cu vederea. 

— Atunci, cel mai bine ar fi să ieşiţi din odaie şi să mergeţi în 
camera de zi sau unde credeţi că e mai potrivit. Voi două, le 
spuse ea fiicelor primarului, veţi rămâne cu domnul Tannenberg, 


cum vi s-a spus, şi, după părerea mea, ar trebui să mai rămână 
doi bărbaţi în încăpere, dar nimeni altcineva. Să mergem în 
camera de zi, bine? spuse ea, fără să se adreseze cuiva anume. 
leşiră toţi din odaie şi merseră în micuța cameră de zi, aşa cum 
le ceruse Marta. Gian Maria nu se dezlipea de lângă Clara, iar 
Yves Picot şi Fabiân făceau speculaţii despre cele întâmplate. 

— N-ar fi mai bine să ne spună Clara ce s-a întâmplat? zise 
Marta. 

Comandantul şi Ayed Sahadi îşi dădură seama că n-o 
întrebaseră pe Clara cum şi când intrase în odaia lui Tannenberg 
şi găsise cadavrul Samirei. 

Soţia primarului intră cu o tavă încărcată cu cafea şi ceşti. 
Femeia pusese şi nişte biscuiţi pe o farfurie. 

Ayed Sahadi îşi aţinti ochii asupra Clarei, şi aceasta simţi că 
omul acela pe care bunicul său îl făcuse responsabil cu 
securitatea taberei o privea cu mânie. 

— Doamnă Husseini, explicaţi-ne la ce oră aţi intrat în odaia 
bunicului dumneavoastră şi de ce. Aţi auzit ceva ciudat? 

Clara, cu o voce monotonă, răpusă de oboseală şi de spaimă, 
relata plimbarea ei cu Gian Maria, conversaţia avută în apropiere 
de templu, dar nu, nu-şi amintea la ce oră se întorseseră. Le 
spuse că nu observase nimic ciudat. Oamenii care păzeau 
exteriorul casei erau la posturile lor, aşa că urcase încrezătoare 
în odaia bunicului ei, căutând-o pe Fatima. 

Descrise toate amănuntele pe care şi le amintea despre scena 
peste care dăduse când aprinsese lumina. Şi, într-adevăr, acum, 
că i se spunea, îşi aminti că nu-şi dăduse seama de absenţa celor 
doi bărbaţi care păzeau uşa bunicului ei şi pe care mai târziu îi 
găsise morţi. 

Timp de o oră, răspunse la întrebările lui Ayed Sahadi şi ale 
comandantului, care o presau să-şi amintească orice amănunt. 

— Bine, întrebarea care trebuie să vi se pună dumneavoastră, 
spuse Picot, adresându-se comandantului şi lui Ayed Sahadi, este 
următoarea: Cum e posibil ca, fiind casa înconjurată de oameni, 
cineva să intre fără să fie văzut şi, pe deasupra, să reuşească să 
ajungă până în odaia domnului Tannenberg, ucigând în prealabil 
două gărzi, o infirmieră şi rănind-o pe Fatima? 

— Da, asta e o întrebare la care vor trebui să răspundă 
amândoi. Colonelul va sosi mâine şi va cere explicaţii. 


Cei doi bărbaţi se priviră. Ahmed Husseini le dăduse cea mai 
proastă veste: sosirea Colonelului. 

— L-ai chemat? îl întrebă Clara pe soţul ei. 

— Da. Azi-noapte, au fost ucişi o femeie şi doi bărbaţi care 
erau responsabili cu paza bunicului tău. Nu e greu să-ţi imaginezi 
că acela pe care voiau să-l ucidă era chiar el. Aşa că obligaţia 
mea a fost să informez la Bagdad. Presupun, comandante, că 
deja ştiţi, veţi fi fost sunat ca să vi se comunice, dar, dacă n-au 
făcut-o, vă spun eu: un detaşament al Gărzii Republicane vine 
încoace ca să ne păzească. E clar că dumneavoastră n-aţi ştiut 
sau n-aţi putut s-o faceţi, şi nici prietenul nostru Sahadi, ca şef de 
echipă, n-a fost în stare să prevină trădarea. 

— Trădare? Trădare din partea cui? întrebă nervos Ayed 
Sahadi. 

— Trădarea cuiva care se află aici, în această tabără, nu ştiu 
dacă este irakian sau străin, dar n-am nicio îndoială că asasinul 
se află printre noi, spuse Ahmed sentenţios. 

— Inclusiv tu. 

Toţi o priviră pe Clara. Faptul de a-l acuza direct pe soţul ei că 
se află pe lista persoanelor suspecte scotea la iveală ruptura 
relaţiei lor, ceea ce, după cum ea ştia prea bine, era o greşeală. 

Ahmed o privi furios. Nu-i răspunse, dar se observa efortul pe 
care-l făcea ca să se stăpânească. 

— Intrebarea este de ce şi pentru ce, spuse Marta. 

— De ce? întrebă la rândul său Fabiân. 

— Da, de ce a intrat cineva în odaia domnului Tannenberg: ca 
să-l asasineze, cum crede Ahmed, sau a fost pur şi simplu un hoţ 
care a vrut să fure şi a fost surprins de Samira şi de gărzi? Sau... 

— Marta, e greu de crezut că intră cineva să fure tocmai în 
casa lui Tannenberg, care e înconjurată de oameni înarmaţi, o 
întrerupse Picot. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi, doamnă Husseini? 
întrebarea directă a Martei o luă pe Clara prin surprindere. Nu 
ştia ce să răspundă. Bunicul ei era un om temut şi puternic, aşa 
că avea nenumărați duşmani - oricare dintre ei ar fi putut dori 
să-l vadă mort. 

— Nu ştiu, nu ştiu ce să cred, eu... sunt... sunt epuizată... totul 
este oribil. 

Un soldat intră în camera de zi şi se apropie de comandant. Îi 


şopti ceva la ureche şi ieşi la fel de repede cum intră. 

— Bine, spuse comandantul, oamenii mei au început să-i 
interogheze pe muncitori şi pe săteni. Pentru moment, se pare că 
nimeni nu ştie nimic. Domnule Picot, îi vom interoga şi pe 
membrii echipei dumneavoastră şi inclusiv pe dumneavoastră. 

— Înţeleg. În ceea ce mă priveşte, sunt dispus să colaborez la 
anchetă. 

— Atunci, cu cât începem mai degrabă, cu atât mai bine. Aveţi 
ceva împotrivă să fiţi primul? îl întrebă comandantul pe Picot. 

— Absolut deloc. Unde vreţi să stăm de vorbă? 

— Chiar aici. Doamnă, ne permiteţi să lucrăm aici? 

— Nu, răspunse Clara, căutaţi alt loc. Cred că domnul Picot vă 
poate spune unde să vă instalaţi, poate într-unul dintre depozite. 

Comandantul ieşi urmat de Picot, Marta, Fabiân şi Gian Maria. 
Aveau să fie interogaţi primii. În camera de zi, în afară de Clara, 
rămaseră soţul ei şi şeful de echipă, Ayed Sahadi. 

— E ceva ce nu ne-ai spus? o întrebă Ahmed pe Clara. 

— Am povestit tot ce-mi amintesc, dar dumneata, Ayed, va 
trebui să explici cum a putut ajunge cineva până în odaia 
bunicului meu. 

— Nu ştiu. Am verificat uşile şi ferestrele. Nu ştiu pe unde a 
intrat, nici dacă a fost un singur om sau mai mulţi. Oamenii de la 
poartă jură că n-au văzut nimic, spuse şeful de echipă. E 
imposibil să intre cineva fără să fie văzut. 

— Ei bine, cineva a intrat. Şi trebuie să fi fost o persoană în 
carne şi oase, nu o fantomă, pentru că fantomele nu trag de la 
mică distanţă, nici nu strangulează femei lipsite de apărare, 
afirmă Ahmed supărat. 

— Ştiu, ştiu... Fapt e că nu-mi explic cum s-a putut întâmpla. 
Nu încape decât posibilitatea să fi fost cineva din interiorul casei, 
sugeră Ayed Sahadi. 

— În casă, nu se aflau decât Fatima, Samira şi oamenii care 
păzeau uşa de la odaia bunicului meu, insistă Clara. 

— Eraţi şi dumneavoastră. La urma urmei, dumneavoastră aţi 
fost cea care a găsit cadavrele... 

Clara tresări, se ridică în picioare şi se îndreptă furioasă spre 
Ayed Sahadi. Îi trase o palmă atât de tare, încât îi rămaseră pe 
obraz urme de degete. Ahmed se ridică dintr-o săritură şi, 
temându-se de reacţia lui Ayed, o apucă pe Clara. 


— Ajunge, Clara! Stai jos! Am înnebunit cu toţii? Şi dumneata, 
Ayed, nu mai face niciun fel de insinuări! Te asigur că nu sunt 
dispus să admit vreo necuviinţă nici faţă de soţia mea, nici faţă 
de familia mea. 

— Au fost trei asasinate, şi, până nu se găseşte vinovatul, toţi 
sunt suspecți. 

Ahmed Husseini se apropie de el. Părea că avea să-l lovească. 
Dar nu o făcu, murmură doar printre dinţi: 

— Şi dumneata eşti pe lista suspecţilor, poate te-a cumpărat 
cineva ca să-i curmi viaţa lui Tannenberg. Vezi să nu greşeşti, să 
nu greşeşti, că o să plăteşti foarte scump! 

Şeful de echipă ieşi din camera de zi, în vreme ce Clara se 
prăbuşea în fotoliu. Soţul ei se aşeză pe un scaun lângă ea. 

— Ar trebui să încerci să te stăpâneşti, să nu cedezi nervos. 
Atragi atenţia. 

— Ştiu, dar sunt distrusă, mă simt îngrozitor. 

— Bunicul tău se simte foarte rău, ar trebui să-l transporţi la 
Cairo sau măcar la Bagdad. 

— Ţi-a spus doctorul Najeb? 

— Nu e nevoie să-mi spună nimeni, trebuie doar să-l vezi ca 
să-ţi dai seama că e pe moarte. Recunoaşte, nu încerca să ne 
înşeli, ca şi cum am fi nişte tâmpiţi, nu poţi continua cu povestea 
asta cum că se simte bine. 

— A suferit un şoc, de aceea l-ai văzut aşa... 

— Nu fi ridicolă! Pe cine crezi că păcăleşti? În tabără, umblă 
zvonul că e pe moarte, crezi că ai reuşit să ascunzi asta? 

— Lasă-mă în pace! Ţi-ar plăcea să moară bunicul meu, dar el 
o să trăiască, o să vezi că o să trăiască şi o să vă sfâşie pe toţi, 
ca pe nişte trădători şi buni de nimic ce sunteţi! 

— Dacă nu pot discuta cu tine, mai bine mă duc acolo unde pot 
fi de ajutor. În locul tău, aş încerca să mă odihnesc. 

— Mă duc s-o văd pe Fatima. 

— Bine, merg cu tine. 

Nu apucară să iasă din casă, pentru că se întâlniră ia poartă cu 
doctorul Najeb. Medicul părea epuizat. 

Le spuse că încă nu cunoştea gravitatea consecinţelor loviturii 
primite de Fatima. Fără îndoială că fusese lovită cu un obiect 
greu, care îi deschisese o rană adâncă la cap prin care pierduse 
mult sânge. 


— Comandantul a plasat oameni înarmaţi în toate corturile. 

— Este singura persoană care ne poate spune ce s-a întâmplat, 
în cazul în care a avut timp să-şi dea seama ce se petrecea în 
jurul ei. 

Alfred Tannenberg respira cu dificultate, şi semnele lui vitale 
erau slabe. Doctorul Najeb le certă pe femei că nu îl anunţaseră. 
Clara îşi reproşă că nu rămăsese la căpătâiul bunicului ei, în 
vreme ce observa că Ahmed evalua starea bolnavului, fără să-şi 
ascundă o sclipire de satisfacţie. Acesta îl ura pe bunicul ei atât 
de tare, încât nici măcar nu mai era în stare să se prefacă. 

Medicul pregăti un flacon cu plasmă şi îi trimise să se 
odihnească, asigurându-i pe toţi că nu avea să se mişte de lângă 
Tannenberg. 

x kx X 

Zgomotul elicopterului sfâşie liniştea grea ce învăluia tabăra. 
Picot convenise cu Fabiân şi cu Marta să pună capăt aventurii în 
care îi îmbarcase. De îndată ce li se permitea, aveau să înceapă 
să demonteze tabăra, ca să se întoarcă acasă. 

Nu puteau rămâne nicio zi mai mult decât ar fi fost necesar, 
deşi Marta era adepta ideii conform căreia, în ciuda 
împrejurărilor, ar trebui să încerce să-l convingă pe Ahmed să 
facă demersurile necesare pentru scoaterea din lrak a tuturor 
obiectelor dezgropate, cu scopul de a organiza marea expoziţie 
pe care o plănuiau. 

Erau la fel de obosiţi ca restul taberei, mai ales pentru că, 
exact înainte de răsăritul soarelui, sosise un detaşament al Gărzii 
Republicane, temutul corp de elită al lui Saddam Hussein. 

Picot o observă pe Clara îndreptându-se cu soţul ei spre 
elicopter. Palele aparatului încă se mai învârteau, când un bărbat 
corpolent, cu părul negru şi o mustață deasă, care părea o copie 
a lui Saddam însuşi, sări sprinten. Apoi coborâră alţi doi militari şi 
o femeie. 

Bărbatul îmbrăcat în militar inspira autoritate, dar Picot se 
gândi că şi în acesta era ceva sinistru. 

Colonelul îi strânse mâna lui Ahmed şi o bătu pe umăr pe 
Clara, apoi îi însoţi până la casa lui Tannenberg, făcându-i semn 
femeii să-i urmeze. 

Femeia părea impresionată să se afle în locul acela, şi o 
expresie de încordare i se oglindea în colţul gurii. Clara se 


îndreptă spre ea, urându-i bun venit. Colonelul tocmai îi spunea 
că femeia este infirmieră, o infirmieră de încredere de la un spital 
militar. Crezuse potrivit să o aducă să-l ajute pe doctorul Najeb 
după ce aflase că Samira fusese asasinată. 

Soarele dogorea, când un soldat veni să-l caute pe Picot ca să-l 
anunţe că nou-venitul dorea să-i vorbească. 

Clara nu era în camera de zi, şi nici Ahmed; doar bărbatul pe 
care îl numeau Colonelul, fumând o havană şi bând o ceaşcă de 
cafea. 

Nu îi întinse mâna. Nici el nu făcu gestul de a continua salutul 
dincolo de o scurtă înclinare a capului. Hotărî să ia loc, deşi 
militarul nu-l invitase să o facă. 

— Bine, spuneţi-mi ce părere aveţi despre cele întâmplate, i se 
adresă direct Colonelul. 

— N-am nicio idee. 

— Dar o teorie tot aveţi. 

— Nu. N-am niciuna. L-am văzut pe domnul Tannenberg o 
singură dată, aşa că nu se poate spune că-l cunosc. De fapt, nu 
ştiu nimic despre el şi nu pot risca să spun de ce a intrat cineva 
în camera lui şi le-a ucis pe infirmieră şi pe cele două gărzi de 
corp care îl protejau. 

— Bănuiţi pe cineva? 

— Eu? Absolut pe nimeni. Să vă explic: nu mă împac cu ideea 
că există un asasin printre noi. 

— Ei bine, există, domnule Picot. Sper ca Fatima să poată 
vorbi. Există posibilitatea ca ea să-l fi văzut. In sfârşit... oamenii 
mei îi vor interoga şi pe membrii echipei dumneavoastră... 

— Au făcut-o deja, am fost interogaţi azi-noapte. 

— Îmi pare rău de deranj, dar veţi înţelege că este necesar. 

— Fără îndoială. 

— Bine, vreau să-mi spuneţi cine este fiecare. Trebuie să ştiu 
tot despre oamenii care sunt aici, fie irakieni, fie străini. Cu 
irakienii nu e nicio problemă, voi afla tot ce se poate afla, chiar 
mai mult decât ştiu ei înşişi despre ei, însă în ceea ce-i priveşte 
pe oamenii dumneavoastră... Vă rog să colaboraţi, domnule 
Picot, şi să-mi povestiţi tot. 

— Uitaţi ce este, îi cunosc de multă vreme pe cei de aici. Sunt 
arheologi şi studenţi respectabili. Nu veţi găsi asasinul printre 
participanţii la această misiune arheologică. 


— Aţi fi surprins să aflaţi unde pot fi găsiţi oameni dispuşi să 
asasineze. li ştiţi pe toţi? Există cineva pe care l-aţi cunoscut 
recent? 

Yves Picot rămase tăcut. Colonelul îi pusese o întrebare la care 
nu voia să răspundă, pentru că, dacă spunea că există membri ai 
misiunii pe care nu-i văzuse niciodată înainte de a veni în Irak, îi 
transforma în suspecti, şi asta era ceva care îi repugna, mai ales 
pentru consecinţele pe care le-ar fi putut avea asupra lor măcar 
şi umbra unei bănuieli. In Irak, oamenii dispăreau pentru 
totdeauna. 

— Gândiţi-vă, nu vă pripiţi, îi spuse Colonelul. 

— De fapt, îi cunosc pe toţi, sunt persoane recomandate de 
prieteni apropiaţi în care am mare încredere. 

— Cu toate acestea, eu trebuie să mă îndoiesc de toată lumea. 
Doar aşa vom obţine rezultate. 

— Domnule... 

— Spuneţi-mi Colonele. 

— Colonele, eu sunt arheolog, nu sunt obişnuit să am de-a face 
cu asasini, iar membrii misiunilor arheologice nu obişnuiesc să se 
îndeletnicească şi cu uciderea cuiva. lIntrebaţi ce doriţi, 
interogaţi-ne cât este nevoie, dar mă îndoiesc sincer că-l veţi 
găsi pe asasin printre noi. 

— Mă sprijin pe colaborarea dumneavoastră. 

— Voi contribui cât îmi va sta în putinţă, dar mă tem că n-am 
nimic de spus. 

— Sunt sigur că mă veţi ajuta mai mult decât vă închipuiţi. Am 
aici o listă a membrilor echipei. Vă voi întreba pe rând despre 
fiecare dintre ei; poate scoatem ceva la lumină, poate nu. Sunteţi 
de acord să începem? 

Yves Picot încuviinţă. N-avea de ales. Omul acela sinistru nu 
era dispus să accepte un refuz, aşa că trebuia să discute cu el, 
deşi era ferm hotărât să nu spună nimic altceva decât fleacuri. 

Nu începuse încă să vorbească atunci când Clara intră în 
camera de zi. Fu uimit să o vadă zâmbind. Cu trei cadavre şi un 
asasin în libertate nu prea avea de ce s-o facă. 

— Colonele, bunicul meu vrea să vă vadă. 

— Aşadar, şi-a recăpătat cunoştinţa... şopti militarul. 

— Da, şi spune că se simte mai bine ca oricând. 

— Vin imediat. Domnule Picot, vorbim mai târziu... 


— Când doriţi. 

Colonelul ieşi din camera de zi însoţit de Clara. Picot oftă 
uşurat. Ştia că nu avea să scape de interogatoriu, dar măcar 
câştiga timp să se pregătească. Deocamdată trebuia să îi caute 
pe Fabiân şi pe Marta ca să vorbească despre asta. 

Doctorul Najeb le făcu semn Clarei şi Colonelului să nu se 
apropie de patul lui Tannenberg până când infirmiera nu-i 
schimba flaconul cu plasmă. 

Femeia părea eficientă şi, un minut mai târziu, îşi terminase 
treaba. 

Salam Najeb era pe punctul de a adormi de-a-n picioarelea; 
semnele de oboseală pricinuite de veghea îndelungată, precum 
şi de încrâncenarea de a lupta pentru viaţa lui Alfred 
Tannenberg, erau evidente pe chipul lui. 

— Se pare că şi-a revenit într-un mod miraculos, dar n-ar trebui 
să-l obosiţi, le spuse el Clarei şi Colonelului în chip de sfat, chiar 
dacă ştia că aceştia nu-i vor lua în seamă recomandarea. 

— Ar trebui să vă odihniţi, doctore, îi răspunse Clara. 

— Da, acum, că domnişoara Aliya este aici, voi merge să mă 
spăl şi să mă odihnesc puţin. Dar înainte trec s-o văd pe Fatima. 

— Oamenii mei o interoghează, spuse Colonelul. 

— Le-am cerut să n-o facă până când nu le voi spune eu dacă 
e în stare să răspundă, protestă medicul. 

— Haideţi, nu vă supăraţi! A revenit din lumea morţilor şi poate 
să ne fie de mare folos. Doar domnul Tannenberg şi Fatima ştiu 
ce s-a întâmplat în această încăpere, aşa că obligaţia noastră 
este să vorbim cu ei. Avem trei cadavre, doctore, răspunse 
Colonelul, fără să lase nici urmă de îndoială că ar putea interveni 
cineva sau ceva în hotărârile sale. 

— Femeia aceea e într-o stare gravă, iar domnul Tannenberg... 

Salam Najeb se opri. Privirea Colonelului era îndeajuns de 
sugestivă pentru ca un om prudent să nu-şi răcească gura de 
pomană. 

Infirmiera se dădu la o parte, lăsându-i pe Clara şi pe Colonel 
să se aşeze lângă bolnav. Clara luă mâna bunicului ei într-ale 
sale şi o strânse, fericită să-l simtă în viaţă. 

— Nu ţi-au venit de hac, bătrâne prieten, fu salutul Colonelului. 

Alfred Tannenberg avea ochii înfundaţi în orbite, şi paloarea 
obrajilor arăta că moartea îi dădea târcoale în continuare, dar 


privirea feroce confirma dorinţa lui de a trăi, lupta îndârjită cu 
moartea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă bătrânul. 

— Asta numai tu poţi să ne spui, răspunse Colonelul. 

— Nu-mi amintesc nimic precis, cineva s-a apropiat de patul 
meu, am crezut că este infirmiera, mi-a luminat faţa, am auzit 
apoi nişte zgomote înfundate, am încercat să mă ridic în capul 
oaselor şi... nu ştiu, cred că am reuşit să-mi scot masca de 
oxigen. Lumina era stinsă şi nu vedeam nimic... cred că am fost 
împins... sunt confuz, nu-mi amintesc bine ce s-a întâmplat, de 
fapt, n-am văzut nimic. Dar ştiu că era cineva aici, cineva care s- 
a apropiat de mine. Puteam să fiu ucis! Vreau să-i pedepseşti pe 
oamenii răspunzători pentru paza casei. Sunt nişte nulităţi; nici 
viaţa mea, nici ţara asta nu sunt sigure în mâinile lor. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, o să mă ocup eu de ei, vor 
regreta tot restul vieţii faptul că au permis să se întâmple una ca 
asta, îl asigură Colonelul. 

— Presupun că nimic din toate astea nu va fi dăunat muncii 
misiunii. Clara încă mai poate găsi ceea ce căutăm, afirmă 
Tannenberg. 

— Picot pleacă, bunicule. 

— N-o să-i permitem, va rămâne aici, spuse bătrânul pe un ton 
sentenţios. 

— Nu, nu putem face aşa ceva, ar fi... ar fi o greşeală. E mai 
bine să plece, eu o să mai rămân cât timp mai este, dar tu ar 
trebui să pleci de aici. Colonelul este de acord. 

— O să rămân cu tine! strigă Tannenberg. 

— Ar trebui să-ţi schimbi atitudinea, prietene. Doctorul Najeb 
insistă că trebuie să te scoatem de aici. Garantez pentru 
siguranţa Clarei, o să am grijă să nu se mai întâmple nimic, dar 
tu trebuie să pleci, spuse Colonelul. 

Alfred Tannenberg nu răspunse. Se simţea sleit şi era conştient 
că viaţa-i atârna de-un fir de păr. Dacă îl duceau la Cairo, poate 
că reuşea să mai trăiască încă puţin, dar cât timp? Simţea că nu 
trebuie să o părăsească pe nepoata lui în pragul războiului, 
fiindcă, odată ce începea, nimeni nu se mai ocupa de ea. 

— O să mai vedem, încă mai avem timp. Acum, vreau să ţinem 
o şedinţă cu Yassir şi cu Ahmed. Ceea ce s-a întâmplat nu se 
poate răsfrânge asupra afacerii. 


— Ahmed pare în stare să continue treaba, comentă Colonelul. 

— Ahmed nu e în stare să facă nimic dacă nu i se spune ce are 
de făcut, încă n-am murit şi, chiar dacă voi muri, nu el va fi cel 
care mă va moşteni, spuse Tannenberg pe un ton sentenţios. 

— Am aflat de neînțelegerile voastre, dar poate că în aceste 
momente ar trebui să fii mai flexibil. Nu te simţi bine, nu-i aşa, 
Clara? 3 

Clara nu răspunse la întrebarea Colonelului. li va fi loială 
bunicului ei până la ultima suflare, şi, de altfel, nici ea n-avea 
încredere în Ahmed. 

— Bunicule, dacă vrei să ţii o şedinţă, mă duc să caut pe cine 
vrei tu. 

— Spune-i bărbatului ăluia al tău să vină. Vreau să-i văd şi pe 
Ayed Sahadi, şi pe Yassir. Dar, mai întâi, o să mă pregătesc să-i 
primesc. Spune-i infirmierei să mă ajute să mă îmbrac. 

— Dar nu poţi să te ridici din pat! exclamă Clara speriată. 

— Ba pot. Fă cum ţi-am spus! 

x kx * 

Oamenii Colonelului nu reuşiseră să o facă pe Fatima să 
povestească nimic relevant. Femeia de abia putea vorbi şi 
plângea încontinuu. Se afla lângă patul lui Alfred Tannenberg şi 
adormise, în vreme ce Samira pregătea flacoanele cu ser de care 
socotea că bătrânul avea nevoie de-a lungul întregii nopţi. Auzise 
un zgomot în afara odăii, dar nu deschisese ochii; îşi imaginase 
că le-o fi căzut ceva oamenilor care păzeau uşa. 

Deodată, alt zgomot, de data asta în odaie, o făcuse să se 
întoarcă spre locul unde era Samira. Văzuse pe cineva îmbrăcat 
în negru, din cap până în picioare, cineva care o strângea de gât 
pe aceasta. Nu avusese timp să strige, pentru că silueta tăbărâse 
asupra ei, îi astupase gura şi o lovise cu un obiect pe care-l avea 
în mână. Dăduse de mai multe ori, până când îşi pierduse 
cunoştinţa. Asta era tot ce-şi amintea. 

Nu, nu ştia dacă acela care o atacase era un bărbat, dar 
trebuie să fi fost, pentru că era foarte puternic. Purta mănuși, 
pentru că ea încercase să-l muşte de mâna cu care îi astupa gura 
şi simţise că era acoperită cu o pânză elastică. 

Nu, nu-şi amintea niciun miros deosebit, nici ca acea siluetă să 
fi rostit un singur cuvânt, doar că îi era frică, o frică absolută, 
profundă, pentru că simţea viaţa scurgându-i-se din trup. De 


aceea, îi mulțumea lui Allah că îi ţinuse în viaţă şi pe ea, şi pe 
domnul. 


30 


Lion Doyle se învârtea prin tabără căutând răspunsuri. Cineva 
intrase în odaia lui Tannenberg, şi acela nu fusese el; aşadar, ori 
clienţii care îl angajaseră, nerăbdători că întârziau rezultatele, 
trimiseseră pe altcineva, ori vreunul dintre duşmanii lui 
Tannenberg voise să-şi încerce norocul, căutând să-l elimine. 

Oamenii  Colonelului îl interogaseră. Erau mai degrabă 
neghiobi, decât pricepuţi. Se vedea că se obişnuiseră să obţină 
mărturisiri sub tortură, aşa că erau furioşi că trebuiau să se 
mulţumească să asculte, fără să-şi poată utiliza propriile metode 
ca să-l găsească pe asasinul Samirei şi al celor două gărzi de 
Corp. 

Lui Doyle nu îi fu greu să treacă de interogatoriu, şi nici să 
joace rolul de fotograf independent; de fapt, era un actor 
desăvârşit şi de multe ori fusese surprins de capacitatea lui de a 
adopta diverse personalităţi şi de a se simţi cu fiecare pe placul 
său. 

Vorbise cu Picot, dar profesorul avea şi el mai multe întrebări 
decât răspunsuri. Fabián şi Marta erau impresionați, dar nici ei nu 
ştiau mai nimic, şi nici Gian Maria, care nu-şi ascundea 
tulburarea pricinuită de cele întâmplate. 

Singurul care nu arăta nicio emoție era croatul. Ante Plaskic, 
după ce fusese interogat de oamenii Colonelului, se aşezase din 
nou în faţa computerului ca să-şi termine treaba rămasă din ziua 
anterioară. 

Lion îşi spuse că întotdeauna bănuise că Ante Plaskic era mai 
mult decât informatician, aşa cum nici el nu era fotograf sau cum 
şeful de echipă Ayed Sahadi se vădise deodată a fi un militar la 
ordinele Colonelului, chiar dacă umbla îmbrăcat civil. 

Aşa că Lion Doyle se hotări să meargă să stea la taclale cu 
Ante Plaskic ca să încerce să găsească o portiţă prin care să 
întrezărească adevărul despre cele întâmplate. Ştia că era greu 
să poată găsi acea portiţă, pentru că Ante i se părea un 
profesionist ca şi el, dar, chiar şi aşa, avea să încerce. 


Când intră în depozitul în care lucra croatul, fu surprins să-l 
găsească acolo pe fiul primarului din sat. Nu că ar fi fost ciudat 
să-l afle acolo, dat fiind că era şeful uneia dintre echipele de 
muncitori şi, în mod obişnuit, venea şi pleca de la situl arheologic 
în tabără. Discutau înflăcăraţi, dar rămaseră tăcuţi când îl văzură 
intrând. 

Admiră stăpânirea de sine a croatului care stăpânea atât de 
bine situaţia. Ante Plaskic scoase un oftat şi i se adresă lui Doyle. 

— Lion, muncitorii sunt neliniştiţi. Omul ăsta mă întreabă dacă 
o să continue lucrările şi ce se va alege de ei când noi vom pleca. 
Se tem de ce s-ar putea întâmpla şi că vreunuia dintre ei i s-ar 
pune în cârcă asasinatele. Zice că profesorul Picot nu le-a spus 
nimic. În sfârşit, dacă tu ştii ceva... 

— Ştiu acelaşi lucru ca tine, adică aproape nimic. Presupun că 
va trebui să aşteptăm să se lămurească situaţia şi să-l prindă pe 
asasin sau pe asasini, nu ştim nimic. În ceea ce priveşte plecarea 
noastră, mă rog, se pare că aici au rămas puţine de făcut şi că, 
date fiind împrejurările, ar fi mai prudent să plecăm. 

Ante Plaskic ridică din umeri şi nu spuse nimic. Fiul primarului 
bâigui nişte cuvinte de părere de rău şi plecă. 

Lion Doyle îl privi stăruitor pe croatul Plaskic. Acesta îi susţinu 
privirea. Fură câteva secunde în care cei doi bărbaţii se 
măsurară, recunoscându-se aşa cum erau şi înştiinţându-se unul 
pe celălalt că, dacă s-ar înfrunta, rezultatul ar fi fatal pentru unul 
din ei. 

— Ce crezi că s-a întâmplat în casă? îl întrebă Lion Doyle, 
rupând tăcerea. 

— N-am de unde să ştiu. 

— Sigur ai o părere. 

— Nu, n-am, nu fac niciodată speculaţii în legătură cu ceea ce 
nu ştiu. 

— Bine... în sfârşit, presupun că-l vor prinde pe asasin. Trebuie 
să fie aici. 

— Dacă spui tu... 

Îşi încrucişară din nou privirile în tăcere, şi Lion îi întoarse 
spatele şi plecă. Croatul se aşeză în faţa computerului şi păru că 
se concentrează asupra ecranului. 

Ante Plaskic era sigur că Lion Doyle îl bănuia pe el, dar mai ştia 
şi că fotograful nu avea niciun element pe care să-şi întemeieze 


bănuielile. 

Fusese extrem de grijuliu, în nicio clipă nu lăsase garda jos. 
Nimeni nu-şi dăduse seama de relaţia lui cu Samira. În realitate, 
nu se petrecuse nimic între ei, doar că infirmiera îi arunca priviri 
intense şi se străduia să-i iasă în cale ca din întâmplare. Vorbeau; 
de fapt ea vorbea, el o asculta fără niciun interes. Femeia îşi 
dorea să găsească un bărbat care să o scoată din Irak, şi se 
părea că hotărâse că acel bărbat ar putea fi chiar el. Nu ştia de 
ce, dar fapt e că mereu insinua că ar fi dispusă să înceapă o 
relaţie, indiferent cum ar fi. 

N-o atinsese niciodată. Nu-i plăceau femeile musulmane, nici 
măcar cele blonde şi cu ochi albaştri de pe meleagurile lui; cu 
atât mai puţin femeia aceea cu pielea închisă la culoare, cu părul 
negru şi nasul lătăreţ, ce părea că pufneşte întruna. 

Dar nu îi respinse apropierea, ştiind că-i era de folos. De folos, 
pentru că îl informa despre tot ce se întâmpla în casă, despre 
starea lui Alfred Tannenberg, despre cine îl chema, cine îl vizita şi 
despre problemele Clarei şi ale soţului acesteia, Ahmed Husseini. 

Samira era un izvor nesecat de informaţii, care îi permiteau ca, 
la rândul lui, să transmită rapoarte demne de încredere la 
agenţia care îl angajase, Planet Security. În realitate, el îşi scria 
rapoartele şi i le preda fiului primarului, un om al lui Yassir, 
egipteanul acela care fusese mâna dreaptă a lui Alfred 
Tannenberg, dar în ultima vreme cei doi bărbaţi se urau. Astfel 
că Yassir făcea în aşa fel încât rapoartele lui să ajungă în mâinile 
potrivite, adică ale celor care îl angajaseră, şi tot prin el primea 
instrucţiuni. 

Yassir sosise în tabără împreună cu Ahmed şi îi ceruse un 
raport credibil asupra stării de sănătate a lui Tannenberg. Nici 
Ahmed, nici chiar Yassir nu reuşiseră să obţină confirmarea 
bănuielilor lor, şi anume că Tannenberg era pe moarte. Doctorul 
Najeb refuza categoric să le dea această informaţie. 

De aceea, Plaskic îi ceru Samirei o întâlnire, iar ea acceptă 
entuziasmată. La căderea nopţii, când toată tabăra avea să 
doarmă, ea urma să îi înlesnească intrarea. 

Samira îi spuse că, dacă el era în stare să se fofileze printre 
umbrele nopţii şi să evite gărzile, s-ar fi putut întâlni. Îi explică 
faptul că toţi cei zece bărbaţi care înconjurau casa, cinci în faţă şi 
cinci în spate, obişnuiau să se strângă, după miezul nopţii, să 


fumeze o ţigară şi să bea cafea. Trebuia doar să aştepte 
momentul acela ca să se strecoare în spatele casei. Acolo era o 
ferestruică dând într-o încăpere pe care o foloseau drept cămară. 
Avea să o lase întredeschisă; trebuia doar să intre şi să aştepte 
ca ea să poată veni. 

Ante Plaskic acceptă planul, dar intenţia lui nu era să o aştepte 
în odaia din spate, ci să intre în camera bătrânului şi să vadă cu 
ochii lui care era starea acestuia, nefiind mulţumit doar să o 
descoasă pe Samira. 

În parte, totul decurse aşa cum plănuiseră. Aşteptă ca Picot să 
încheie reuniunea cu grupul său de încredere. Apoi aşteptă să se 
stingă toate luminile din tabără şi să se facă linişte. Era miezul 
nopţii când se ridică din patul de campanie şi, fără să facă 
zgomot, se târî până în spatele casei lui Tannenberg. Fu nevoit să 
mai aştepte în umbră încă o jumătate de oră înainte ca una din 
gărzile din faţă să vină să-i caute pe tovarăşii lor ca să-i invite la 
cafea. De fapt, aceştia nu-şi părăseau de tot postul de 
observaţie: rămâneau într-o latură a casei, pe pământul nimănui, 
dar aveau un unghi de vedere pe care-l credeau suficient cât să 
garanteze că nimeni nu se apropie din spate. 

Se înşelau. Ante Plaskic reuşi să-i păcălească, să se apropie de 
ferestruică şi să intre în casă. Doi bărbaţi dormitau pe scaune de 
o parte şi de alta a uşii, aşezaţi în faţa odăii lui Tannenberg. Nici 
măcar nu îl văzură intrând; înainte de a-şi da seama, fiecare 
dintre ei zăcea cu câte un glonţ în burtă. Amortizorul pistolului îşi 
făcuse treaba. Singurul zgomot fu cel al trupurilor prăbuşindu-se 
la pământ. 

Împinse apoi uşa. Samira avea dreptate. Bătrâna servitoare 
dormea, şi nici măcar nu îşi dădu seama că intrase cineva. 

Samira îl văzu cu pistolul în mână şi se sperie. Crezu că avea 
de gând să îl ucidă pe Tannenberg şi încercă să-l împiedice să se 
apropie de bătrân. Plaskic îi puse mâna la gură şi îi ceru să nu 
tipe şi să stea liniştită, dar ea nu îl luă în seamă, aşa că trebui să 
o ucidă. O strânse de gât, dar vina, îşi spuse el, era a ei, pentru 
că nu îl ascultase. Dacă ar fi rămas tăcută şi liniştită, ar mai trăi 
încă. 

Şi bătrâna servitoare hotărî să-i facă probleme, căci, atunci 
când îl văzu, sări din scaunul pe care şedea. Fu nevoit să-i astupe 
gura şi să o lovească în cap cu pistolul. Crezu că o omorâse, 


fiindcă o lăsase pe jos cu capul spart, sângerând, şi cu ochii daţi 
peste cap. Vrăjitoarea aia nenorocită scăpase cu viaţă. Ar fi 
preferat să o ştie moartă, dar nici nu era îngrijorat că trăieşte; 
nu-l văzuse, purta o cagulă ce-i acoperea faţa, iar odaia se afla în 
penumbră, aşa că era imposibil să-l fi văzut şi, cu atât mai puţin, 
să-l fi recunoscut. 

La fel ca în alte ocazii, Ante îl informase pe fiul primarului, 
omul lui Yassir, despre ce văzuse în casa lui Tannenberg. Doar că 
de această dată nu scrisese niciun rând; îi dădu doar un raport 
detaliat despre starea în care se găsea bătrânul: monitorizat, cu 
o perfuzie de sânge în braţul stâng şi cu una de ser în celălalt. 

Fiul primarului îl întrebă dacă el fusese cel care o ucisese pe 
infirmieră şi pe cei doi bărbaţi, dar Ante nu îi răspunse, ceea ce îl 
înfurie pe celălalt, care îi reproşă că, până la urmă, Colonelul 
avea să îi aresteze pe toţi. Acela fu momentul când Lion Doyle îi 
întrerupse. Şi Ante se gândea că englezul era mai mult decât 
ceea ce părea; de fapt, era încredinţat că Doyle se afla acolo cu o 
misiune similară cu alui. 

x x * 

A doua zi, Colonelul părea şi mai prost dispus decât în alte 
ocazii. Ahmed Husseini îl asculta cu răbdare, străduindu-se să nu 
spună nimic care să aţâţe şi mai mult furia militarului. Şi Yassir 
era tăcut. 

— N-o să plec de aici până nu-l prindem pe asasin. Trebuie să 
fie aici, printre noi, şi-şi bate joc de mine; dar o să-l prind, şi 
atunci o să-şi dorească să fie mort. 

Aliya, infirmiera, intră în camera de zi. Clara o trimisese ca să-i 
anunţe că bunicul ei îi aştepta. 

Il găsiră pe Alfred Tannenberg aşezat în fotoliu, cu o pătură pe 
genunchi şi fără nicio perfuzie. 

Părea să se fi împuţinat la corp, era numai piele şi os şi 
impresiona prin paloarea chipului. ` 

Lângă el, stând jos, Clara zâmbea satisfăcută. II convinsese pe 
doctorul Najeb să facă imposibilul pentru ca bunicul ei să-l poată 
primi pe Colonel stând în fotoliu şi prefăcându-se că se simte mai 
bine. 

Medicul pregătise o injecție cu un cocteil de medicamente care 
avea să îi permită lui Tannenberg să reziste câtva timp. Şi 
transfuziile de sânge îl ajutaseră să stea drept. Alfred 


Tannenberg nu-şi pierdu timpul cu amabilităţi. Tocmai pentru că 
timpul era ceea ce-i lipsea, trecu direct la subiect. 

— Prietene, spuse Tannenberg adresându-i-se Colonelului, 
vreau să-ţi cer o favoare. Ştiu că e dificil şi că doar un om ca tine 
poate izbuti. 

Ahmed Husseini îl privi intrigat pe bătrân, în vreme ce observa 
cu coada ochiului siguranţa de care făcea paradă Clara, de parcă 
Tannenberg ar fi trăit într-adevăr veşnic. 

— Cere-mi orice doreşti, ştii că te poţi bizui pe mine, spuse 
Colonelul. 

— Profesorul Picot şi echipa lui vor să plece. Mă rog, îi înţeleg, 
în împrejurările date, nu-i putem reţine. Clara va mai rămâne 
câteva zile, şi apoi li se va alătura, ca să participe la pregătirea 
unei mari expoziţii cu descoperirile de la Safran. Va fi o expoziţie 
importantă, care va străbate mai multe capitale europene, vor 
încerca s-o ducă chiar şi în Statele Unite; am certitudinea că 
prietenul nostru George va înlesni acest lucru prin fundaţia 
Lumea Antică. 

— Ce favoare vrei să-ţi fac? întrebă Colonelul. 

— Să faci rost de autorizaţii pentru ca Picot să poată lua cu el 
tot ce a găsit în templu. Ştiu că sunt piese foarte valoroase şi că 
va fi greu să-l convingi pe iubitul nostru preşedinte Saddam, dar 
tu vei putea reuşi. Este urgent să dispui de elicoptere şi de 
camioane pentru ca Picot şi oamenii lui să părăsească lrakul cât 
mai degrabă cu preţioasa încărcătură. 

— Şi care ar fi câştigul pentru noi? întrebă Colonelul fără 
ocolişuri. 

— Pentru tine, câştigul ar fi că vei găsi în contul tău secret din 
Elveţia o jumătate de milion de dolari în plus, dacă îmi faci 
această favoare cu aceeaşi eficienţă cu care ai acţionat şi în alte 
ocazii. 

— Vorbeşti cu palatul? vru să ştie Colonelul. 

— De fapt, am şi făcut-o. Deja fiii liderului nostru sunt 
informaţi, şi îl aşteaptă nerăbdători pe curierul meu. 

— Atunci, dacă Bagdadul este de acord, o să-l sun pe nepotul 
meu Karim să pornească operaţiunea. 

— Clara ar trebui să plece, spuse Ahmed. 

— Clara o să plece când va considera că e cazul, la fel ca mine, 
de altfel, dar, pentru moment, va continua să sape. Vreau ca 


lucrările arheologice să se reia mâine, să nu se oprească din 
pricina celor întâmplate, răspunse Tannenberg furios. 

— Sunt piese dintre cele găsite care... în sfârşit, ar fi delicat să 
le lăsăm să iasă, afirmă Ahmed. 

— Le-ai vândut deja? întrebă Tannenberg, surprinzându-i pe 
Ahmed şi pe Yassir, care se uitau în pământ. 

— Niciodată n-ai încredere în cei din jurul tău, protestă Ahmed. 

— Pentru că îi cunosc prea bine. Astfel că s-ar putea ca 
strălucitul nostru preşedinte al fundaţiei Lumea Antică, Robert 
Brown, să fi primit din partea lui George misiunea de a intra în 
legătură cu cei mai buni clienţi ai noştri ca să-i anunţe de 
descoperirile de la Safran şi ca aceştia, avizi de noutate, să fi 
scos deja din buzunar vreo sumă în contul obiectelor promise. 
Greşesc, Yassir? 

Întrebarea directă a lui Tannenberg îl lăsă cu gura căscată pe 
egiptean, care se simţi brusc cuprins de un val de sudoare care-i 
îmbibă impecabila lui cămaşă albă. Nu răspunse şi îl privi pe 
Ahmed, implorând ajutor. Se temea de reacţia lui Tannenberg. 

Colonelul fu cel care luă cuvântul, îngrijorat de întorsătura pe 
care o lua conversaţia. 

— Aşadar, există un conflict de interese cu prietenii tăi de la 
Washington... 

Tannenberg nu-l lăsă să continue. Improviză un răspuns, ştiind 
că prietenul său, Colonelul, nu voia să se trezească într-un război 
de acest gen. 

— Nu, nu e niciun fel de conflict de interese. Dacă la 
Washington au hotărât să se vândă unele dintre piesele pe care 
le-am găsit, îmi pare bine, asta e afacerea noastră, dar un lucru 
nu-l exclude pe celălalt. Piesele pot ieşi de aici ca să fie 
prezentate într-o expoziţie, doar că nu se vor mai întoarce în Irak, 
ci le vom preda noilor proprietari. Dar aceştia vor trebui să 
aştepte câteva luni, poate chiar un an întreg, înainte de a le avea 
în posesie, ceea ce nu va fi nicio noutate pentru ei, sunt obişnuiţi. 
Din momentul în care cer o piesă până când aceasta ajunge în 
mâna lor trec uneori şi doi ani, aşa că nu e nicio problemă. Vor 
avea ceea ce au cumpărat. 

— Îmi place să fac afaceri cu tine. Ai întotdeauna o soluţie la 
orice problemă, afirmă mai liniştit Colonelul. 

— În acest caz, nu e nicio problemă, doar dacă nu vom putea 


scoate piesele pentru expoziţie... 

— Dacă ai vorbit deja cu palatul, totul e în ordine. Lasă restul 
în seama mea. 

— Ce-ai aflat despre asasinate? vru să ştie Tannenberg. 

— Nimic, şi asta mă îngrijorează. Asasinul trebuie să fie un tip 
isteţ şi alunecos, care, pe deasupra, mai e şi foarte bine deghizat 
şi are un alibi şi mai bun. Important e că trăieşti, bătrâne prieten, 
îl asigură Colonelul. 

— Trăiesc pentru că n-a vrut să mă omoare. De asta sunt în 
viaţă, scopul n-a fost moartea mea. 

Colonelul rămase tăcut, cugetând la vorbele lui Alfred 
Tannenberg. Bătrânul avea dreptate; n-au vrut să-l omoare, dar 
atunci, ce căutau în camera lui? 

— O să găsim omul. E o chestiune de timp, de aceea vreau să-l 
mai rețin câteva zile pe Picot, poate fi cineva din echipa lui. 

— Fă-o, dar străduieşte-te să nu treacă prea mult timp, azi 
suntem în 25 februarie. 

— Ştiu, ştiu. 

— Vreau ca Picot să fie afară cel mai târziu pe 10 martie, 
porunci Tannenberg. 

— Dar tu şi Clara când veţi pleca? 

— Nu-ţi face griji, de asta mă ocup eu, dar, când va începe 
războiul, nu vom fi aici, te asigur, afirmă bătrânul. 

Colonelul îşi luă rămas-bun de la prietenul său şi îl lăsă cu 
Ahmed Husseini şi cu Yassir. Şi Clara ieşi din încăpere după ce îi 
dădu un sărut bunicului ei. Voia să vorbească cu Picot şi să-l 
anunţe că puteau începe să se gândească la expoziţie, dar, 
bineînţeles, avea să îi ceară mai întâi să se întoarcă la lucru. 
Colonelul fusese de acord cu cererile bunicului ei. Misiunea 
arheologică nu se putea opri, muncitorii trebuiau să lucreze în 
continuare; nu era timp de pierdut. 

— Aşadar, m-aţi şi trădat, declară Tannenberg. 

Yassir şi Ahmed se foiră stânjeniţi în scaunele lor. Se temeau 
de reacţia acelui om, în stare să poruncească chiar în clipa aceea 
să li se ia viaţa, fără ca nimeni să poată împiedica acest lucru, 
nici măcar Colonelul. 

— Nimeni nu te-a trădat, reuşi să spună Ahmed. 

— Nu? Atunci, cum de s-au vândut deja piese de la Safran fără 
ca eu să ştiu? N-ar fi trebuit să fiu informat? Atât de prost mă 


cred prietenii mei încât îndrăznesc să încerce să mă tragă pe 
sfoară? 

— Te rog, Alfred! se văicări Yassir. Nimeni nu vrea să te tragă 
pe sfoară... 

— Yassir, tu eşti un trădător. De fapt, de-abia aştepţi să mă 
vezi mort, iar ura îţi întunecă judecata şi scoate la iveală toate 
faptele tale mizerabile. 

Yassir îşi plecă ruşinat capul din pricina vorbelor bătrânului, îl 
privi pe Ahmed cu coada ochiului şi îl văzu la fel de nervos ca el. 

— Aveam de gând să-ţi spunem, de asta am venit. George voia 
să ştii că are cumpărători pentru piesele de la Safran. 

— Ah, da? Şi de ce nu mi-aţi spus serile trecute? Când vă 
gândeaţi să-mi faceţi surpriza? 

— Abia dacă am reuşit să te vedem, şi nu părea momentul... 
protestă Ahmed. 

— Eşti slab de înger, Ahmed, eşti doar o slugă, ca şi Yassir, şi 
asta vei fi tot restul zilelor tale. Oamenii ca tine nu comandă, 
doar se supun ordinelor. 

Ahmed Husseini se înroşi, simțindu-se umilit. l-ar fi tras o 
palmă bătrânului cu mare plăcere, dar nu îndrăzni să o facă, aşa 
că rămase tăcut. 

— Bine, acum o să vorbesc cu George, el o să-mi explice în ce 
constă noul joc. 

— E sinucidere curată! se văicări Yassir. Sateliţii-spion culeg 
toate apelurile, ştii bine. Dacă-l suni pe George, ar fi ca şi cum ai 
da un anunţ în New York Times. 

— George este cel care încalcă regulile jocului, nu eu. Din 
fericire, eşti un dobitoc, şi mi-ai spus fără să vrei ce pun la cale 
prietenii mei. Acum, plecaţi, trebuie să lucrez! 

Cei doi bărbaţi ieşiră, siguri că Alfred Tannenberg nu avea să 
stea cu braţele încrucişate. Îşi exprimase disprețul pe care-l avea 
faţă de ei şi se temeau de consecinţe. 

Când Alfred Tannenberg o strigă pe Aliya, îi porunci să anunţe 
una din gărzi, iar aceasta să-l caute pe Ayed Sahadi, falsul şef de 
echipă, unul dintre asasinii cei mai eficienţi din echipa 
Colonelului, căruia îi plătea de ani de zile sume considerabile ca 
să-l slujească fără ştirea şefului său. 

Ayed Sahadi fu surprins să-l găsească pe Alfred Tannenberg 
aşezat într-un fotoliu, la fel de furios ca întotdeauna. Dar fu şi 


mai surprins când auzi ce aştepta de la el. Cântări 
inconvenientele misiunii pe care i-o încredința bătrânul 
Tannenberg, dar banii pe care-i avea să-i primească îi risipiră 
orice urmă de îndoială. 

XXX 

Clarei îi fu greu să-l convingă pe Picot că trebuiau să-şi reia 
lucrul. 

— Nu poţi pleca şi lăsa misiunea de izbelişte. Eu rămân, poate 
că o să găsesc tăbliţele, poate că nu, dar măcar lasă-mă să 
încerc încă puţin. 

Fabiân era de aceeaşi părere cu prietenul său Picot: cu cât vor 
pleca mai repede, cu atât mai bine. Marta fu cea care interveni în 
favoarea Clarei, convingându-i pe cei doi bărbaţi că n-ar pierde 
nimic dacă ar continua lucrările arheologice. 

— Clara are dreptate, i-ar fi de mare ajutor ca muncitorii să 
creadă că totul merge mai departe ca până acum şi că tu eşti 
încredinţat că încă se mai poate găsi ceva. De altfel, nici nu ştim 
când vom putea pleca. In loc să stăm cu braţele încrucişate, ar fi 
mai bine să lucrăm. 

— Trebuie să ambalăm ceea ce am adus, şi asta necesită timp, 
protestă Fabiân. 

— De acord, dar nu ne împiedică să lucrăm în continuare. N-au 
nimic de-a face una cu alta. In plus, Clara a obţinut ceea ce 
doream: să fim lăsaţi să luăm cu noi piesele pentru expoziţie... le 
aminti Marta. 

— Ce şantajistă eşti! spuse Fabiân. 

— Nu, nu sunt şantajistă. Incerc să fiu corectă. Fără ea, n-ar fi 
posibilă această expoziţie la care ne-am gândit şi care justifică 
şederea noastră aici. l-o datorăm. 

Privirea recunoscătoare a Clarei o surprinse chiar şi pe Marta. 
Sfârşise prin a o aprecia pe Clara, deşi era o femeie cu care n- 
avea nicio afinitate, dincolo de faptul că amândouă erau 
arheologi. 

Se gândi că doamna Tannenberg se rătăcise în lumea aceea 
masculină care era Irakul, Orientul, şi o vedea ca pe o victimă a 
acelei societăţi care o împiedicase să fie ea însăşi, aflată mereu 
la cheremul bunicului şi al soţului ei. 

— De acord, încuviinţă Picot, putem lucra în timp ce ne 
organizăm ieşirea din ţară. Dar nu vreau să rămân nicio zi mai 


mult decât e nevoie. Simt că aici încep să mă sufoc. În plus, 
povestea cu asasinatele ne-a răvâăşit pe toţi, nu ştiu cum de mai 
aveţi chef de lucru. 

— Viaţa merge mai departe, afirmă Clara. 

— Pentru că nu dumneavoastră sunteţi cea moartă, răspunse 
Picot, fără să-şi ascundă supărarea pentru insensibilitatea Clarei. 

— Gian Maria, o să rămâi cu mine, aşa cum ai spus? vru să ştie 
Clara. 

— Da, o să rămân, reuşi să spună preotul. 

— Ei bine, e o imensă prostie să faceţi asta. Cel mai înţelept 
este să veniţi cu noi, aventura asta s-a încheiat, nu vă daţi 
seama? 

Preotul dădu din cap la întrebarea lui Picot. Nu avea să o 
părăsească pe Clara. Crezuse că femeia şi bunicul ei nu erau în 
pericol, că nimeni nu încerca să le facă vreun rău, că trecutul nu-i 
cerea socoteală bătrânului bolnav, şi deci nici ei. Dar acum ştia 
că nu era aşa, şi trebuia să rămână ca să îi protejeze. 

Picot îi strânse pe membrii echipei şi îi anunţă că trebuiau să 
înceapă să împacheteze materialul, ca să fie pregătiţi atunci 
când aveau să fie înştiinţaţi că puteau fi scoşi din Safran. Clara îi 
asigurase că nu se gândeau să stea mai mult de cincisprezece 
zile, motiv pentru care trebuiau să se grăbească. Fură surprinşi 
când Picot le spusese că urmau să lucreze până în ultima zi. 
Aveau să continue să sape, încercând să smulgă încă vreun 
secret din pământul de culoarea şofranului al acelui ţinut. 

Avură loc nişte proteste pe care Picot le potoli imediat, 
încercând, în plus, să-i entuziasmeze cu proiectul expoziţiei la 
care trebuiau să participe cu toţii. 

Clara se întoarse lângă bunicul ei. Aliya îl culcase, şi doctorul 
Najeb îl conectase din nou la aparatele de monitorizare. Bătrânul 
era epuizat din pricina efortului. 

— Totul o să fie bine, îl asigură Clara. 

— Nu sunt atât de sigur. Prietenii mei joacă murdar, şi asta 
face ca lucrurile să fie mai dificile. 

— O să îi învingem, bunicule. 

— Dacă o să găseşti Biblia de Lut. 

— O s-o găsesc, bunicule, o s-o găsesc... 

x x * 


Salam Najeb se întâlni cu Clara şi îi spuse adevărul fără 


ocolişuri: nu ştia dacă Alfred Tannenberg avea să mai reziste nici 
măcar câteva zile. 

— Imi spuneţi că ar putea muri în orice clipă? 

— Da. 

Clara era pe punctul de a izbucni în plâns. Se simţea îngrozitor 
de obosită şi, mai ales, simţea de zile întregi amărăciunea 
singurătăţii. Ca să facă faţă unei situaţii precum aceea cu care se 
confrunta, arăta faţă de bunicul ei o forţă şi nişte resurse care, 
de fapt, îi lipseau. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost îndeajuns, 
nici nu se putea bizui pe Fatima, căci femeia zăcea în spitalul de 
campanie mai mult moartă decât vie. 

— Dacă l-am muta de aici ar servi la ceva? 

Medicul ridică din umeri. De fapt, se gândea că Tannenberg 
era deja condamnat şi că nici în cel mai bun spital din lume nu ar 
reuşi să-l salveze. 

— După părerea mea, aţi întârziat prea mult timp până să luaţi 
în consideraţie această opţiune. V-am spus asta întruna, dar n-aţi 
vrut să mă băgaţi în seamă. 

— Răspundeţi-mi! Dacă îl ducem mâine la Cairo, va trăi? 

— Nu ştiu dacă va rezista călătoriei, răspunse medicul cu 
sinceritate. 

— Ştiu că bunicul meu v-a plătit cu prisosinţă, dar eu o să vă 
dau o sumă şi mai mare, dacă reuşiţi să-l ţineţi în viaţă câteva 
zile în plus şi, mai ales, dacă-i alinaţi suferinţa. 

— Eu nu sunt Allah, n-am putere asupra vieţii. 

— Sunteţi asemenea unui zeu în carne şi oase, dumneavoastră 
cunoaşteţi secretele vieţii. 

— Nu, nu le cunosc, dacă Allah vrea să-l ia, îl va lua indiferent 
ce aş face. 

— Incercaţi, în orice caz, şi să nu excludeţi posibilitatea ca eu 
să vă anunţ în orice clipă că plecăm de aici. Mai bine zis, vom 
pleca de aici peste câteva zile. 

— Mă tem că veţi pleca singură. 

— Asta, cum spuneţi dumneavoastră, numai Allah o ştie. 

x kx * 

Fiul primarului părea nervos. Tatăl lui le tot oferea dulciuri 
invitaţilor săi, Yassir şi Ahmed, convins că se conformează astfel 
legilor ospitalităţii. 

Yassir şi Ahmed refuzară să mănânce mai mult şi, ca să nu fie 


nepoliticoşi, lăsară să treacă timpul cuvenit înainte de a-şi lua 
rămas-bun de la amfitrionul lor. Fiul primarului se oferi să-i 
conducă până în tabără, care era instalată la câteva sute de 
metri de sat. 

Mergeau încet şi în tăcere, savurând ţigările de foi dăruite de 
primar. Ahmed nu avu timp să-şi dea seama ce se întâmplă, 
când, pe neaşteptate, din întuneric apărură trei bărbaţi care se 
postară de o parte şi de alta, lăsându-i în mijloc pe Yassir şi pe el. 
O clipă mai târziu, Yassir scotea un strigăt ascuţit şi cădea la 
pământ cu un pumnal înfipt în inimă. Mâinile fiului primarului 
erau pătate de sânge, de sângele lui Yassir. Cei trei bărbaţi care 
apăruseră se făcură imediat nevăzuţi, luând cu ei cadavrul lui 
Yassir, fără ca Ahmed să fi apucat să rostească un cuvânt. Ceea 
ce fiul primarului nu putu evita fu ca Ahmed să se oprească şi să 
vomite. În vreme ce îşi ştergea urmele de sânge de pe mâini cu o 
batistă, aştepta ca Ahmed să se oprească din vomitat. 

— De ce? îl întrebă Ahmed când îşi reveni. 

— Domnul Tannenberg nu iartă trădarea. Vrea s-o ştiţi şi 
dumneavoastră, şi oricine. 

— Pe mine când o să mă omoare? îndrăzni să întrebe Ahmed. 

— Nu ştiu, nu mi s-a spus, răspunse simplu fiul primarului. 

— Lasă-mă, vreau să fiu singur! 

— Mi s-a poruncit să vă însoțesc. 

Ahmed grăbi pasul, îndepărtându-se de omul acela care 
curmase viaţa lui Yassir fără să-i tresară un muşchi de pe faţă, 
dar acesta îl ajunse din urmă, şi acum mergea chiar lângă el. 

— Am primit sarcina să vă spun că domnul Tannenberg vă va 
supraveghea şi, chiar dacă el nu va mai fi, în cazul în care îl 
trădaţi, cineva se va „ocupa” de dumneavoastră, aşa cum am 
făcut eu cu domnul Yassir. 

— Sunt sigur de asta. Acum, lasă-mă! 

— Nu, nu pot, trebuie să vă însoțesc, ca să nu vi se întâmple 
ceva. 

XXX 

Ayed Sahadi se apropie de caravană. Cămilele se odihneau 
eliberate de povară. Un bărbat înalt îl primi cu o îmbrăţişare. 

— Allah să te ocrotească. 

— Şi pe tine, răspunse Sahadi. 

— Vino să bei o ceaşcă de ceai cu noi, îl invită bărbatul. 


— Nu pot, trebuie să mă întorc. Dar vreau să-mi faci o favoare, 
o să te răsplătesc. 

— Doar suntem prieteni. 

— Ştiu, de asta ţi-o cer. la asta, îi spuse el, înmânându-i un 
pachet bine învelit. Străduieşte-te să ajungă cât mai curând în 
Kuwait. 

— Cui trebuie să i-l predau? 

— În plicul ăsta e scrisă adresa. Va trebui să-l înmânezi 
împreună cu pachetul. la banii, şi Allah să te însoţească! 

Bărbatul luă teancul de dolari cu care îl plătea Ayed Sahadi. Nu 
fu nevoie să-i numere, ştia că, la fel ca în alte ocazii, suma era 
satisfăcătoare. Alfred Tannenberg îi plătea întotdeauna bine 
serviciile. 

Liniştea zorilor fu sfâşiată de un țipăt care trezi toată tabăra. 

Picot ieşi din casă urmat de Fabiân, şi amândoi rămaseră 
împietriţi; alţii săriseră din pat ca să vadă ce se întâmplă, şi nici 
ei nu puteau scoate o vorbă. 

Acolo, în mijlocul taberei, legat de un stâlp, era trupul unui 
bărbat. Fusese torturat. Avea membrele rupte şi îi lipseau mâinile 
şi labele picioarelor. Orbitele ochilor erau goale şi nu mai avea 
nici urechi. 

Unii oameni nu suportară vederea cadavrului ciopârţit şi nu-şi 
putură opri greaţa şi voma; alţii rămaseră încremeniţi, neştiind ce 
să facă, uşuraţi să-i vadă pe soldaţi venind şi ocupându-se de 
acel trup mutilat. 

— Vreau să plec de aici cât mai degrabă! O să ne omoare pe 
toţi! strigă Picot, intrând furios în casa pe care o împărțea cu 
Fabiân şi cu secretarul său, Albert Anglade. 

— Ce se întâmplă n-are de-a face cu noi, afirmă Fabiân. 

— Atunci, cu cine are de-a face? strigă Picot. 

— Calmează-te! N-o să rezolvăm nimic dacă ne pierdem cu 
firea. 

Albert Anglade ieşi din baie după ce vomitase, palid şi cu ochii 
plini de lacrimi. 

— Ce oroare! Asta e prea de tot, reuşi el să spună. 

Marta Gómez intră în casă, surprinzându-i pe cei trei bărbaţi. 
Se aşeză pe un scaun, îşi aprinse o ţigară, dar nu scoase niciun 
sunet. 

— Marta, eşti bine? vru să ştie Fabián. 


— Nu, nu sunt bine. Sunt îngrozită, nu ştiu ce se întâmplă aici, 
dar locul ăsta devine un cimitir, eu... cred că trebuie să plecăm, 
dacă e posibil, chiar azi. 

— Linişteşte-te, îi ceru Fabián. Trebuie să ne liniştim cu toţii 
înainte de a lua o hotărâre. Şi trebuie să vorbim de îndată cu 
Clara şi cu Ahmed. Ei ştiu ce se întâmplă şi au obligaţia să ne 
spună. 

— Omul ăla... omul ăla este cel care-l însoțea pe Ahmed, spuse 
Marta. 

— Da, ăla era cadavrul mutilat al lui Yassir, un om care, după 
cum spunea Ahmed, lucra pentru domnul Tannenberg, afirmă 
Fabiân. 

— Dar... dar cine a putut face aşa ceva? insistă Marta. 

— Hai, linişteşte-te, încercă să o consoleze Fabian. 

x x * 

— Vreau să-l văd pe bunicul tău. 

Tonul vocii lui Ahmed era cel al unui om învins de spaimă. 
Clara fu surprinsă să-l vadă astfel: neîngrijit, cu ochii roşii şi 
plânşi, cu mâinile tremurânde. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-ai ieşit să vezi? Ai pierdut spectacolul cu care bunicul tău 
ne-a dat bună dimineaţa? După ce că l-a omorât, mai era nevoie 
să-i profaneze şi cadavrul? E un monstru, omul ăsta e un 
monstru... 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, reuşi să bâiguie Clara. 

— Yassir... l-a ucis pe Yassir şi i-a profanat cadavrul. L-a expus 
acolo, în mijlocul taberei, ca să-l vedem cu toţii, ca să nu uităm 
că el e zeul nostru, stăpânul nostru, al tuturor... 

Ahmed plângea disperat, nebăgând în seamă gărzile de corp, 
care îl priveau fără să-şi ascundă disprețul pentru această 
dovadă de slăbiciune. 

Clara simţea nevoia să o ia la goană, să urle, dar reuşi să se 
stăpânească, sigură de faptul că oamenii nu l-ar respecta pe 
bunicul ei, şi nici pe ea, dacă s-ar lăsa cuprinsă de panică. 

— Bunicul meu nu te poate primi, se odihneşte. 

— Trebuie să-l văd, vreau să ştiu când o să mă omoare, strigă 
Ahmed. 

— Taci din gură! Nu mai spune grozăvii în prezenţa mea! 
Pleacă! Trebuie să te întorci la Bagdad să pui în mişcare ceea ce 


ţi-a încredinţat bunicul meu. Şi acum, lasă-ne în pace! 

Sosirea Colonelului o descumpăni pe Clara, dar se strădui să 
nu se lase înspăimântată de privirea rece a bărbatului. 

— Vreau să-l văd pe domnul Tannenberg. 

— Nu ştiu dacă s-a trezit. Aşteptaţi aici. 

Clara îl lăsă pe Ahmed în camera de zi şi se duse în odaia 
bunicului ei. Aliya tocmai îl bărbierea, şi doctorul Najeb se 
pregătea să-i scoată acul din venă, lăsându-l fără nicio perfuzie 
cu ser sau cu plasmă. 

— V-am spus că nu trebuie să mai facă eforturi, îi spuse el 
Clarei în chip de salut. 

— Tăceţi odată din gură! Şi, dacă credeţi că sunt gata, lăsați- 
ne singuri. V-am mai spus că azi am nevoie să arăt bine. 

— Dar nu arătaţi bine, iar eu nu-mi mai pot lua nicio 
răspundere pentru ceea ce fac... 

— Lăsaţi-mă cu nepoata mea, porunci Tannenberg. 

Infirmiera şi medicul ieşiră din odaie fără să protesteze. Le era 
frică de Tannenberg. Ştiau că era periculos să-l contrazică. 

— Ce se întâmplă, Clara? 

— Colonelul vrea să te vadă. E foarte grav. A venit şi Ahmed... 
spune că a apărut trupul lui Yassir... că tu ai pus să fie ucis şi 
mutilat... 

— Aşa este. Eşti surprinsă? Nimeni nu trebuie să se îndoiască 
de ce ar putea păţi dacă se pune cu mine. E un avertisment către 
oamenii de aici şi către prietenii mei de la Washington. 

— Dar... dar ce-a făcut Yassir? 

— A complotat împotriva mea, m-a spionat în folosul prietenilor 
mei, a făcut afaceri în spatele meu. 

— De unde ştii? 

— Ce? De unde ştiu? Eşti surprinsă că ştiu ce făcea Yassir, 
pentru că sunt aici, în patul ăsta, fără să mă mişc? Dar chiar şi de 
aici am ochi şi urechi peste tot. 

— Chiar trebuia să fie ucis? îndrăzni Clara să întrebe. 

— Trebuia, eu nu fac niciodată nimic inutil. Şi acum, spune-i 
Colonelului să urce, şi nemernicului ăluia de soţ al tău să plece. 
De-acum ştie ce are de făcut. 

— Ai de gând să-l ucizi? 

— E posibil, totul depinde de ce se va întâmpla în următoarele 
zile. 


— Te rog... te rog, nu-l ucide. 

— Copila mea, nici chiar pentru tine n-aş înceta să fac ceea ce 
cred că e necesar pentru ca afacerile mele să funcţioneze. Dacă 
şovăi, dacă nu fac ceea ce ştiu ceilalţi că pot face, atunci ne-o fac 
ei nouă. Astea sunt regulile, şi nu mă pot abate de la ele. 
Moartea lui Yassir a servit pentru ca George, Enrique şi Frankie 
să ştie că sunt în viaţă; şi asociaţii mei de aici, inclusiv Colonelul, 
au înţeles mesajul. Acum, du-te şi fă ce ţi-am spus! 

— Ce să le spun? şopti Clara. 

— Cui? 

— Lui Picot, Martei... Vor vrea să ştie ce se întâmplă... 

— Nu le spune nimic. Să sape şi să se străduiască să găsească 
Biblia înainte de a pleca, sau voi fi nevoit să-i împiedic să plece. 

Două ore mai târziu, tabăra revenise la normal. La o aparentă 
normalitate. Clara nu ştia de unde mai avea putere, dar, după ce 
purtase o discuţie cu Picot, care îi cerea explicaţii în legătură cu 
cele întâmplate, se dusese să sape cu o echipă de muncitori. 

Nici el, nici restul echipei sale nu voiră să o însoţească la 
templu şi îi reproşară că, după toate cele întâmplate, era în stare 
să continue munca de rutină. Nu le dădu atenţie, le înghiţi 
reproşurile fără să se schimbe la faţă, ştiind că n-avea de ales, 
că, dacă şovăia sau dădea semne de slăbiciune, putea sfârşi prin 
a se prăbuşi, şi asta era ceva ce nu-şi putea permite. 

Săpa, când auzi în depărtare zgomotul elicopterelor decolând. 
Ştiu că Ahmed plecase, şi asta o mai linişti. Nu-l mai iubea, dar n- 
ar fi suportat ca bunicul ei să dea ordin să fie ucis. Asta i-ar fi 
năruit toate falsele ei mijloace de apărare. Prefera ca el să fie 
departe. 

Nu ştia dacă plecase şi Colonelul, dar îi era totuna, bunicul ei 
stabilise foarte clar că el deţinea în continuare frâiele, că încă nu 
murise. 

La amiază, se hotărî să coboare prin spărtura care ducea la 
încăperea pe care o găsiseră cu zile în urmă. Ayed Sahadi îi ceru 
să nu o facă, dar ea îi porunci să tacă. Gian Maria, care o urma în 
tăcere peste tot, se oferi să coboare cu ea. 

— De acord, dar mai întâi o să cobor eu, şi, după ce voi vedea 
cum stau lucrurile, voi hotărî dacă să mă însoţeşti sau nu. 

Legată cu frânghia prinsă de scripeţi, începu să coboare în 
întunericul pământului, până atinse solul ferm. Mirosea a stătut, 


şi asta îi provocă o senzaţie de vomă, dar reuşi să se 
stăpânească. Era hotărâtă să exploreze sala aceea pe care o 
descoperiseră cu zile în urmă şi pe care Picot şi Fabiân o 
cercetaseră, susţinând că era intrarea către alte zone ale 
templului. 

Aprinse lanternele pe care le avea legate de centură şi le 
aşeză în locuri care-i părură strategice. Începu apoi să pipăie 
pereţii şi podeaua. 

Pierdu noţiunea timpului, dar trăgea din când în când de 
frânghie, ca să se ştie că e bine, fără însă a da semnalul ca Gian 
Maria să i se alăture. Stabilise foarte clar că putea cobori doar 
dacă îl anunţa ea. 

Nu ştiu cum, dar, lovind cu mânerul spatulei pe care o avea în 
mână, unul dintre pereţi se prăbuşi, învăluind-o într-un nor de 
moloz şi de praf. Când deschise ochii, rămase nemişcată, 
îngrozită, pentru că simţi că ceva trecea peste piciorul ei drept. 
De abia mai îndrăznea să respire, convinsă că ceea ce îi trecea 
peste picioare era un şarpe sau un şobolan. 

Secundele îi părură fără sfârşit. Nu găsea curajul să privească 
în jos şi rămăsese atât de nemişcată, încât părea ţintuită de 
podea. Deodată, o lumină îi alunecă pe chip, iar paşii fermi ai 
unui bărbat care-i vorbea o scoaseră din starea în care fusese 
până în acel moment. 

— Clara, eşti bine? 

Îl zări pe Gian Maria în umbră şi niciodată nu se bucură atât de 
tare ca în momentul acela că se întâlni cu o altă fiinţă 
omenească. 

— Nu te mişca, e ceva aici... 

— Unde? Nu văd nimic. Ce s-a întâmplat? 

— Nu vezi, sigur că nu vezi nimic... 

— Clara, nu e nimic, nu văd nimic. 

Găsi curajul să privească la picioare, şi într-adevăr nu era 
nimic. Animalul trecuse indiferent pe lângă ea. Oftă uşurată şi îi 
întinse mâna lui Gian Maria. 

— Cred că a trecut un şarpe sau un şobolan, nu ştiu, dar mi-a 
trecut peste picioare. Noroc că port bocanci. 

— Ce sperietură am tras! De ce nu ieşim de aici? 

— Atunci spune-mi de ce ai mai coborât, dacă vrei să pleci... 

— Am coborât să te caut, eram îngrijorat. 


— Îţi faci prea multe griji pentru mine. 

— Da, într-adevăr, aşa e, admise preotul. 

— Ajută-mă, vreau să arunc o privire pe aici, o să le cer 
muncitorilor să coboare şi să degajeze tot. E evident că ne aflăm 
la un alt nivel al templului. Trebuie să-l scoatem la lumină. 

— Nu va fi simplu, comentă Gian Maria. 

— Nu, nu va fi, dar nu putem dormi, nu avem timp. 

Clara trimise o echipă de muncitori în interiorul spărturii, în 
vreme ce alt grup degaja exteriorul. Dădu ordin să se instaleze 
reflectoare puternice în toată zona. Aveau să lucreze şi peste 
noapte, nu voia să irosească niciun minut, deşi era conştientă că 
punea în primejdie viaţa acelor oameni cărora le promisese o 
plată suplimentară dacă munceau în tura de noapte. 

Ştia că Picot avea să se supere, dar nu-i păsa. La urma urmei, 
ea conducea împreună cu el excavaţia, iar bunicul ei acoperea 
grosul finanţării. Era momentul să-şi exercite autoritatea. 

x kx * 

Lion Doyle citi faxul pe care i-l înmână Marta. 

— Mi se pare că e de la agenţia ta, tocmai mi l-a dat Ante. 
Împarte acum corespondenţa, dar nu ştia unde eşti. 

— Iţi mulţumesc. 

Faxul era trimis de directorul agenţiei Photomundi, dar Lion 
reuşi să citească printre rânduri şi află că în spatele cuvintelor 
era şeful lui, Tom Martin, directorul companiei Global Group. 


Nu ştiu nimic de tine de ceva vreme, şi clienţii noştri 
sunt nerăbdători să afle noutăţi. Ce se întâmplă cu 
reportajul promis? Dacă nu-l poţi face, trebuie să te 
întorci, pentru că mass-media nu te poate plăti pentru 
fotografii la bucată. 

Vreau veşti imediat sau, dacă nu, întoarce-te! 


Tom Martin îl presa, pentru că şi clienţii îl presau pe el. Cei 
care-l doreau mort pe Alfred Tannenberg nu erau dispuşi să mai 
aştepte, iar preşedintele companiei Global Group îl anunţa că ori 
îl ucidea imediat pe Tannenberg, ori considerau contractul 
reziliat. 

Încasase deja un avans substanţial, dar ştia că Martin avea să 
i-l ceară înapoi. 

Se duse la magazia care servea drept birou şi-l găsi pe Fabiân 


cu alţi doi arheologi dându-i instrucţiuni lui Ante Plaskic pentru a 
începe să aşeze în cutii tot materialul informatic şi să facă o listă 
a arhivelor. 

— Vreau să trimit un fax, le spuse el. 

— Păi, trimite-l, îi răspunse Fabián. Azi-dimineaţă, şeful tău ţi-a 
trimis unul, a fost dus cu restul corespondenţei. 

— Da, mai are un pic şi înnebuneşte. Vrea un reportaj cu 
ambianţă de război, şi aici nu există aşa ceva. Se pare că ziarele 
nu mai sunt interesate de reportaje despre săpături arheologice. 

— Adevărul e că suntem în preajma unui război, afirmă unul 
dintre arheologi. 

— Da, aşa este. Cred că o să vorbesc cu Picot, să văd cum pot 
pleca la Bagdad. 

— Aşteaptă, o să plecăm cu toţii. Yves vrea să plece deja, mai 
bine azi decât mâine, dar trebuie să aşteptăm ca Ahmed să ne 
dea semnalul de plecare şi, mai ales, ca acel faimos Colonel să 
obţină autorizaţia ca să putem lua cu noi pentru expoziţie ce am 
găsit, explică Fabiân. 

— De acord, o să aştept. Ante, pot folosi vreunul dintre 
computerele tale ca să-i scriu câteva cuvinte şefului meu? 

— Ala de acolo e conectat la imprimantă, îi arătă croatul. 

— Ce porcărie că nu avem internet! se plânse Lion. 

— Mă rog, aici nu sunt linii telefonice pentru aşa ceva, 
mulţumeşte-te cu ce avem. Scrie ce vrei şi lasă foaia pe tava 
aceea. Astă-seară va merge cineva la Tell Mukajjar să trimită 
faxurile şi să pună scrisorile la poştă. 

Răspunsul lui Lion Doyle către falsul său şef de la agenţia 
Photomundi fu scurt: „Săptămâna asta vei avea reportajul”. 


31 


Tom Martin deschise plicul pe care tocmai i-l adusese 
secretara. Îl aştepta. Directorul agenţiei Photomundi îl sunase ca 
să-l anunţe că avea un fax de la Doyle. 

Citi scurta notă şi rupse hârtia. Trebuia să îl sune imediat pe 
misteriosul domn Burton. Omul era supărat. Aşa îi spusese la 
telefon cu câteva zile în urmă. Plătise bani mulţi în avans, îi 
aminti el, şi voia rezultate. Dacă omul trimis în Irak îl găsise deja 
pe Tannenberg şi pe nepoata acestuia, dacă reuşise să se 
infiltreze printre ei, de ce nu ducea la bun sfârşit treaba pentru 
care fusese angajat? 

Directorul companiei Global Group îi spuse că misiunea din Irak 
nu era uşoară, că, dacă omul lui nu îşi făcuse încă treaba era 
pentru că îi fusese realmente imposibil şi că aştepta momentul 
prielnic; îi ceru să aibă răbdare, dar domnul Burton îl asigură că 
şi-o pierduse. 

Căută ultimul număr pe care i-l comunicase domnul Burton şi îl 
formă. Era un număr de telefon britanic, dar de fapt habar n-avea 
unde se află domnul Burton. 

— Alo! 

— Domnul Burton? 

— Da, spuneţi-mi, domnule Martin. 

— Ah, ştiaţi că sunt eu! 

— Vă ascult. 

— Mi s-a spus că săptămâna asta misiunea va fi îndeplinită. 

— Îmi garantaţi? 

— Vă transmit ce mi-a spus omul meu. 

— Când vom şti dacă a îndeplinit într-adevăr misiunea? 

— V-am spus deja că sper ca săptămâna asta să vă dau veşti 
bune. 

— Vreau dovezi, veştile nu sunt suficiente. 

— Domnule Burton, poate că asta e mai dificil, cel puţin în 
primul moment. 

— Este stipulat în contractul nostru. 


— Eu îmi respect clauzele din contract, domnule Burton. 

— Este obligaţia dumneavoastră, domnule Martin. 

— Bine, o să vă sun din nou. 

— Aştept veşti. 

x x * 

Hans Hausser închise telefonul şi se uită iarăşi la cartea pe 
care o citise până în momentul când fusese întrerupt de apelul 
preşedintelui companiei Global Group. 

Era târziu, trecut de şapte, dar trebuia să-i sune pe Carlo, pe 
Mercedes şi pe Bruno. Aşteptau nerăbdători să afle ce se 
întâmplă în satul acela pierdut din lrak unde se părea că 
monstrul se cuibărise împreună cu nepoata lui. 

Se ridică, îşi luă pardesiul şi se pregăti să iasă, străduindu-se 
să nu facă zgomot ca să nu o alerteze pe fiica sa, Berta, care în 
momentul acela le pregătea copiilor cina. Dar Berta avea auzul 
fin, aşa că ieşi în vestibul. 

— Tată, unde pleci? 

— Simt nevoia să-mi dezmorţesc picioarele. 

— Dar e foarte târziu şi plouă. 

— Berta, te rog, încetează să mă mai tratezi ca pe unul din 
copiii tăi! Stau toată ziua în casă şi am chef să merg pe jos. Faco 
plimbare şi mă întorc degrabă. 

închise uşa fără să-i lase fiicei sale timp să dea vreo replică. 
Ştia că o face să sufere, dar n-avea încotro, n-ar fi corect faţă de 
prietenii săi dacă nu i-ar informa imediat. 

Profesorul Hausser merse destul de mult, îndepărtându-se de 
casă. Urcă apoi într-un autobuz, cobori peste patru staţii şi căută 
o cabină telefonică. 

Doctorul Carlo Cipriani era la clinică, în sala de operaţii, 
asistând la intervenţia chirurgicală la care era supus un prieten 
căruia fiul său, Antonino, îi extirpa un rinichi. Maria, secretara lui, 
îl asigură că doctorul Cipriani avea să îl sune de îndată ce 
revenea în cabinet. 

Următorul număr pe care îl formă era cel al unui telefon mobil 
de care Bruno Miller nu se despărţea în ultimele zile. 

— Bruno... 

— Hans... Ce mai faci? 

— Bine, prietene, bine. Am veşti: mi s-a spus că săptămâna 
asta se va realiza comanda noastră. 


— Eşti sigur? 

— Este ceea ce mi s-a spus, şi sper să se ţină de cuvânt. 

— Am aşteptat atâţia ani, încât presupun că mai putem sta 
încă o săptămână... 

— Da, dar îţi mărturisesc că sunt mai nerăbdător ca oricând. 
Măcar de-am termina odată cu toată povestea asta ca să putem 
reveni la o viaţă normală. 

Bruno Muller rămase câteva clipe tăcut. Simţea în piept 
aceeaşi apăsare pe care ştia că şi prietenul său o simte. Işi 
doreau la fel de mult să ştie că Tannenberg e mort. In ziua 
aceea, cum spunea Hans, vor trăi din nou, viaţa li se va schimba 
în mod definitiv şi irevocabil. 

— Ai vorbit deja cu Mercedes şi cu Carlo? 

— Carlo era cu fiul său, Antonino, în sala de operaţii. Pe 
Mercedes o sun acum. Mi-e teamă de nerăbdarea ei. 

— Când vorbeşti cu Carlo, nu-l întreba de mezinul lui. Tot nu 
are veşti de la el, e distrus. 

— Incă n-a aflat unde e? 

— Nu, zilele trecute am vorbit cu el. Mi-a spus că nu le-a scris, 
nici nu i-a sunat, şi că de la el de acasă i se spune doar că e bine, 
dar nu l-au informat unde este, doar că trece printr-o profundă 
criză de identitate. Carlo se simte vinovat, nu mi-a spus de ce, 
dar zice că el e singurul responsabil. 

— Şi prietenul lui, preşedintele Agenţiei de Investigaţii şi 
Asigurări, nu poate face nimic să-l ajute? 

— Mă tem că tânărul a lăsat vorbă că, dacă tatăl lui îl caută, va 
rupe relaţiile cu el pentru totdeauna. 

— Copiii sunt un izvor de bucurii, dar şi de amărăciuni. 

— Da, într-adevăr, dar n-am fi nimic fără ei. 

— Ştiu, prietene, ştiu. Bine, o s-o sun pe Mercedes, şi, de 
îndată ce aflu ceva, îţi comunic. 

x kx * 

Mercedes Barreda tocmai termina să se machieze. În seara 
aceea, urma să meargă la teatrul El Liceo. Era invitată în loja 
consilierului delegat al uneia dintre băncile cu care firma ei 
menținea deschisă o linie de credit şi nu putuse să scape de 
invitație. 

Nu se prea dădea în vânt după operă, dar era pasionată de 
muzica clasică. Refuza mai ales spectacolul social, participarea 


doar de dragul de a fi văzut şi de a vedea, fără a manifesta însă 
interes pentru evenimentul artistic propriu-zis. 

O irita peste măsură să participe la acest spectacol social şi, 
de aceea, era cât se poate de prost dispusă. 

Auzi soneria mobilului şi se gândi să nu răspundă. Tresări 
subit, conştientă că nu suna telefonul ei personal, ci acela pe 
care îl cumpărase cu o zi înainte în aşteptarea apelului din partea 
lui Hans şi al cărui număr îi fusese transmis prin internet. 

— Da, răspunse ea cu o umbră de nelinişte în glas. 

— Am crezut că nu eşti acasă. 

— Am confundat soneria de la mobilul ăsta cu celălalt şi m-am 
pierdut. Spune-mi, cum merg lucrurile? 

— Bine, se pare că se va face săptămâna asta. 

— Ce garanţii avem? 

— Mi s-au dat asigurări în această privinţă, aşa că nu ne 
rămâne decât să aşteptăm. 

— M-am săturat să tot aştept. 

— Hai, mai e doar o săptămână, doar n-o să ne enervăm în 
ultimul moment. 

— Ai dreptate. Când mă suni? 

— De îndată ce aflu ceva. 

— Fă-o, te rog! 

— Ştii că o s-o fac, vei fi prima pe care o voi suna. 

— Iţi mulţumesc. 

— Ai grijă de tine. 

— Şi tu, la fel. 

x x * 

Hans Hausser ieşi din cabină şi se plimbă prin ploaie, până 
când, ud leoarcă, se hotărî să oprească un taxi ca să se întoarcă 
acasă. Era îngheţat şi începea să tuşească. Fiica sa Berta avea să 
îl certe dacă răcea. 

x kx * 

Robert Brown deschise uşa casei sale. Paul Dukais sunase la 
sonerie de mai multe ori, dar nerăbdarea nu era o caracteristică 
a preşedintelui agenției Planet Security. 

— Suntem toţi? îl întrebă Dukais pe Brown. 

— Da. Ralph Barry tocmai a sosit, şi l-am sunat pe mentorul 
meu. De îndată ce-mi vei spune ce e atât de urgent, o să mă duc 
să-l văd. 


Dukais intră în salonul lui Brown şi admiră eleganța simplă a 
acelei încăperi ce vădea bunul-gust al preşedintelui fundaţiei 
Lumea Antică. Ralph Barry stătea jos cu un pahar de whisky în 
faţă. Mă rog, era mai bine că se afla şi Barry acolo, dat fiind că 
era părtaş la afacere, ca director al fundaţiei. 

Ramón González, servitorul lui Brown, îl întrebă politicos ce 
dorea să bea. 

— Un whisky dublu cu gheaţă şi fără apă. 

Când avu paharul în mână şi după ce Ramón ieşi din salon, îi 
privi pe cei doi bărbaţi, imaginându-şi spaima pe care avea să le- 
o citească pe chip atunci când urma să îi informeze despre 
asasinarea lui Yassir. 

— Alfred Tannenberg a ordonat asasinarea lui Yassir. Dar nu s- 
a mulţumit doar să-i ia viaţa. A poruncit să i se taie mâinile şi 
labele picioarelor şi să i se scoată ochii, şi toate astea le-a pus 
într-o cutie, a legat-o cu panglici şi ne-a trimis-o în dar. Tocmai 
mi-a sosit, de asta v-am chemat. Am şi o scrisoare de la 
Tannenberg însuşi pentru mentorul tău, Robert, şi pentru 
asociaţii săi. Şi am reuşit să vorbesc cu unul dintre oamenii mei 
de la Cairo, care la rândul lui a putut vorbi cu Ahmed, şi mi-a 
spus că acesta, şocat de asasinarea lui Yassir, pare să-şi fi 
pierdut minţile. 

Paul Dukais nu îi scuti de vederea rămăşiţelor lui Yassir şi 
deschise o cutie metalică din care scoase, la rândul ei, o altă 
cutie, pe care o deschise, lăsând la vedere o grămadă de carne şi 
de oase amestecate cu sânge închegat şi nişte ochi pe punctul 
de a se descompune. 

Oripilat, preşedintele fundaţiei Lumea Antică se ridică în 
picioare palid, schimbat la faţă, cu gura căscată şi ochii ieşiţi din 
orbite. 

Ralph Barry era şi el în stare de şoc. Niciunul din cei doi nu 
părea capabil să rostească un cuvânt. Deodată, Barry ieşi în 
fugă, stăpânindu-şi un spasm de vomă. 

— Ascunde chestia aia! strigă isteric Robert Brown. 

Paul Dukais acoperi cutia şi o introduse din nou în cea 
metalică. O închise pe aceasta din urmă cu o cheie, pe care o 
băgă în buzunar, şi-şi aţinti privirea asupra lui Robert Brown, 
care, se gândi el, făcuse o mutră de nebun la vederea 
rămăşiţelor lui Yassir. 


— Dumnezeule, ce oroare! Tannenberg este un diavol! 

Dukais nu răspunse. Se gândi că nici Robert Brown nu era mai 
bun decât el sau decât Tannenberg; şi el comandase jaful şi 
asasinatul, doar că de departe, evitând să fie împroşcat cu 
sânge. Nu-l deosebea de oamenii pe care îi folosea ca asasini 
plătiţi decât faptul că aceştia erau cei care îşi puneau viaţa în joc; 
în timpul ăsta, el bea whisky, aşteptând rezultatul comenzii. 

Ralph Barry reveni de la toaletă cu chipul descompus. 

— Eşti un nemernic! îi reproşă el lui Dukais. 

— Nici mie nu mi-a plăcut să văd asta, spuse Dukais, arătând 
spre cutia pe care o aşezase pe o măsuţă din apropierea 
canapelei, dar asta este, şi n-o s-o rezolv eu singur. Voi sunteţi 
părtaşi la afacere, aşa că n-am de ce să vă scutesc de niciun 
amănunt. 

Paul Dukais se ridică şi se servi cu generozitate din sticla de 
whisky. 

— Whisky-ul îţi ia gustul rău din gură. 

Nici Brown, nici Barry nu se mişcară de la locurile lor, încă 
tulburaţi de vederea rămăşiţelor lui Yassir. În sfârşit, Robert 
Brown se smulse din această stare şi încercă să afle mai multe 
amănunte. 

— Ce-a spus Ahmed? 

— Şi Ahmed, şi oamenii mei de la Safran erau de părere că 
Alfred este pe moarte. Nu-i mai dădeau nicio săptămână de 
viaţă, dar s-au înşelat. Modul lui de a ne spune că trăieşte a fost 
să-l ucidă pe Yassir. Vrea să ştim că acela e în continuare 
teritoriul lui şi că nu ne putem mişca fără permisiunea lui. 

— Dar ce-a spus Ahmed? insistă Robert Brown. 

— Omul meu de la Cairo spune că singurul lucru pe care-l vrea 
Ahmed este să fugă cât îl ţin picioarele. Oricum, el va îndeplini 
partea lui din misiune. Omul meu i-a spus clar că din afacerea 
asta nimeni nu iese când doreşte. Nu trebuie să facem nicio 
schimbare, trebuie doar să aşteptăm. Mai sunt foarte puţine zile 
până când o să înceapă blestematul ăla de război. 

— Şi Clara Tannenberg? întrebă Ralph Barry. 

— După cât se pare, Ahmed crede că şi ea a devenit un diavol, 
la fel ca bunicul ei. 

— Au găsit tăbliţele? 

— Nu, Ralph, nu le-au găsit, dar, după cât se pare, Clara este 


dispusă să mai mute câteva tone de pământ. Ah! Ahmed a 
anunţat că Picot a convins-o pe Clara, iar ea pe bunicul ei, să 
scoată din Irak toate piesele pe care le-au găsit în excavaţie. 
Plănuiesc să organizeze o mare expoziţie în mai multe capitale 
europene şi se gândesc chiar s-o aducă şi aici, aşa că, mai 
devreme sau mai târziu, cu siguranţă că te vor suna. Tu eşti 
prieten cu Picot, nu-i aşa? 

Ralph Barry bău o înghiţitură mare de whisky şi oftă înainte de 
a-i răspunde lui Dukais. 

— Ne cunoaştem. În lumea academică ne cunoaştem toţi cei 
care am ajuns să fim cineva. 

— Aşadar, piesele de la Safran nu vor ajunge împreună cu 
celelalte, şopti Robert Brown. 

— Nu, asta e una dintre micile surprize ale Clarei şi ale 
bunicului ei. Se pare că Alfred nu se opune vânzării lor, este de 
acord ca piesele să dispară, dar numai după ce nepoata lui se va 
fi plimbat prin lume cu ele. Cred că Alfred consideră că trebuie să 
avem răbdare, pentru că este doar o chestiune de timp. 

— E nebun! afirmă dispreţuitor Robert Brown. 

— Eu aş zice că e în continuare înţelept, spuse pe un ton 
sentenţios Paul Dukais. 

Preşedintele agenţiei Planet Security îşi deschise mapa şi 
scoase trei dosare, pe care i le înmână lui Robert Brown. 

— Aici ai un raport detaliat, cu o relatare amănunţită despre 
toate cele întâmplate în ultimele zile la Safran, inclusiv moartea 
unei tinere infirmiere şi a două gărzi de corp. 

— Dar cum de nu ne-ai spus nimic de asta? Ce s-a întâmplat? 
întrebă Ralph Barry din ce în ce mai supărat. 

— Vă spun acum. Veţi citi în raport. Mi-aţi cerut să aflu care 
este adevărata stare de sănătate a lui Tannenberg, dar el e 
practic invizibil, mai ales de la sosirea lui la Safran, motiv pentru 
care unul dintre oamenii mei a reuşit să intre în odaia lui. După 
cât se pare, a întâmpinat dificultăţi şi s-a văzut obligat să le 
lichideze pe infirmieră şi pe cele două gărzi. De asemenea, a 
rănit-o grav pe bătrâna servitoare a lui Tannenberg. L-a văzut pe 
Alfred conectat la mai multe aparate şi trăgând să moară. Dar se 
pare că a renăscut. Aveţi aici totul. Acum, vă las. Să-mi spuneţi 
dacă trebuie să facem vreo schimbare. 

— Nu, n-o să facem schimbări, n-o să ne îndepărtăm de la 


planul stabilit, insistă Robert Brown. 

Paul Dukais se ridică şi plecă fără să salute. Era la fel de 
tulburat ca Brown şi Barry, dar nu-şi putea permite să o arate. El 
conducea o organizaţie de oameni dispuşi să ucidă din motivele 
cele mai respingătoare şi în modul cel mai brutal, aşa că nu era 
cazul să se arate impresionat de o pereche de picioare, de o 
pereche de mâini şi de o pereche de ochi dintr-o cutie. 

Singurul lucru care îl liniştea era faptul că Mike Fernândez, 
fostul colonel de la Beretele Verzi, susţinuse că planul era 
pregătit meticulos şi că n-avea de ce să se ducă pe apa 
sâmbetei. Avea încredere în Mike mai mult decât în oricare dintre 
soldaţii săi, şi dacă el îi spunea că planul merge înainte însemna 
că putea să continue. 

x kx * 

Robert Brown şi Ralph Barry rămaseră o vreme tăcuţi, fiecare 
cufundat în propriile gânduri. Cei doi rafinaţi oameni din lumea 
artelor erau tulburaţi. Mai neplăcută dintre toate, se gândea 
Robert Brown, avea să fie reacţia mentorului său. George 
Wagner o să fiarbă de mânie, chiar dacă nu o să ridice tonul 
deloc. Se temea de el mai cu seamă din pricina răcelii afişate. 
Duritatea privirii lui lăsa să se vadă cât se poate de clar de ce era 
în stare. De fapt, semăna foarte bine cu Alfred, doar că se mişca 
prin birourile mochetate de la Washington, câtă vreme 
Tannenberg făcea acest lucru prin străduţele întunecate ale cine 
ştie cărui oraş din Orient. 

— Mă duc să dau un telefon, aşteaptă-mă un minut, îi ceru el 
lui Ralph Barry. 

Acesta încuviinţă. Ştia că şeful lui urma să facă faţă unei 
conversații dificile. George Wagner nu era un om care să accepte 
provocări, nici măcar din partea vechiului său prieten 
Tannenberg. 

x kx * 

Oamenii erau sleiți de puteri. Clara aproape că nu le permitea 
să se odihnească. În ultima săptămână, mişcaseră din loc tone 
de nisip, degajând templul de dărâmături. 

Yves Picot o lăsa să facă tot ce dorea, dar abia dacă participa 
la munca frenetică pe care Clara le-o impusese muncitorilor. 

Echipa de arheologi o ajuta şi în acelaşi timp ambala materialul 
ca totul să fie pregătit când Ahmed Husseini avea să îi anunţe că 


puteau pleca. Chiar şi aşa, nu erau în stare să refuze anumite 
solicitări ale Clarei, care era în continuare păzită de Ayed Sahadi. 

Alfred Tannenberg îl avertizase pe militarul care făcea pe şeful 
de echipă că, dacă se mai producea un incident în tabără, el 
avea să fie acela care va plăti cu viaţa. 

Nici Gian Maria nu se dezlipea de Clara. Părea să tresară de 
fiecare dată când nu o vedea. 

Fabián şi Marta se străduiau să fie cât mai de folos, uimiţi de 
determinarea de care dădea dovadă Clara, care dormea pe 
apucate şi nici nu-şi pierdea timpul să mănânce. 

Părăsea excavaţia doar cât să meargă să-i vadă pe bunicul ei 
şi pe Fatima, cu care petrecea doar câteva minute, şi se întorcea 
imediat la munca ei de pe şantier. 

Clara îşi reproşa că nu petrece mai mult timp cu bunicul ei, 
ştiind bine că erau ultimele lui zile de viaţă. Alfred Tannenberg 
era vlăguit şi doar enorma lui voinţă părea să-l mai ţină în viaţă. 

Fatima se ridica deja din pat şi, deşi nu putea face mai nimic, îl 
implorase pe doctorul Najeb să-i permită să stea în casă aproape 
de stăpânul ei. 

— Doamnă Husseini. 

Clara nu-l luă în seamă pe acela care o numea astfel şi 
continuă să curețe cu o spatulă şi o perie resturile unei piese ce 
părea să fie un capitel. Hotărâse să nu răspundă când cineva i se 
adresa cu numele soţului ei. Nu o spusese, dar spera ca toţi să-şi 
fi dat seama şi să înceteze să o mai facă. Dar vocea insista. 

— Doamnă Husseini... 

Se întoarse enervată. Un băiat de vreo zece ani aştepta 
privind-o şi temându-se de mânia ei. Fusese deja prevenit că 
doamna era nesuferită şi că are obiceiul să ţipe. Se linişti când o 
văzu zâmbind. 

— Ce vrei? 

— Mi s-a poruncit să vă spun să mergeţi acasă. Doctorul Najeb 
vrea să vă vadă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea îngrijorată. 

— Nu ştiu, mi s-a spus doar să vin să vă caut. 

Clara se ridică alarmată şi îl urmă pe copil, care alerga din nou 
spre tabără. Se temea de ce era mai rău. Dacă doctorul Najeb 
trimisese să fie chemată înseamnă că starea bunicului ei se 
înrăutăţise. 


Intră în casă, şi liniştea de acolo îi dădu de înţeles că se 
întâmplă ceva rău. Odaia bunicului ei era goală, şi nu putu să se 
împiedice să nu izbucnească în plâns nevăzându-l acolo. leşi din 
casă ţipând. 

Băiatul se apropie de ea şi îi arătă spitalul de campanie. „Vă 
aşteaptă acolo”, îi spuse el. 

Doctorul Najeb şi Aliya încercau să-l reanime pe Alfred 
Tannenberg. Îl mutaseră la spital, după ce bătrânul suferise un 
atac cerebral. 

Inconştient şi cu jumătate de trup paralizată, Tannenberg lupta 
pentru viaţă din adâncurile pierdute ale conştiinţei, de unde 
doamna cu coasa îl invita să o urmeze. 

Rămase liniştită, observând ce făceau medicul şi infirmiera. 
Niciunul din ei nu se apropie să-i vorbească, şi doar doctorul 
Najeb o privi şi îi făcu un semn disperat. 

Nu-şi dădu seama cât timp trecu până când doctorul Najeb se 
îndreptă spre ea şi, prinzând-o de braţ, o scoase din spital. 

— Nu ştiu cât va mai rezista, poate câteva ore, o zi... dar mă 
îndoiesc că-şi va mai reveni. 

Clara izbucni în plâns. Era epuizată din pricina bătăliei contra 
timpului, dar mai ales pentru că nu se simţea în stare să meargă 
mai departe fără prezenţa bunicului ei. Ca ea să poată trăi avea 
nevoie să-l ştie în viaţă. 

— Sunteţi sigur? îngăimă ea. 

— Nu ştiu cum de a rezistat atâta. A făcut un atac cerebral. Nu 
cred să-şi recapete cunoştinţa, dar, dacă o face, cel mai sigur 
este că nu va putea vorbi, poate că nici măcar nu vă va 
recunoaşte. Nici nu se va putea mişca. Starea lui e critică. Imi 
pare rău. 

— Şi dacă îl ducem de aici? întrebă ea, căutând o licărire de 
speranţă. 

— V-am cerut-o de repetate ori, dar nici dumneavoastră, nici 
bunicul dumneavoastră n-aţi vrut să mă ascultați. Acum, e prea 
târziu. Dacă-l transportăm, nu cred că va supravieţui călătoriei. 

— Ce putem face? 

— Ce putem face? Nimic, tot ce se putea face am făcut deja. 
Acum nu rămâne decât să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Eu 
şi Aliya n-o să ne mişcăm de lângă el, iar dacă aş fi în locul 
dumneavoastră, aş sta pe aproape. V-am spus deja că poate 


muri dintr-un moment într-altul. 

Ayed Sahadi aştepta răbdător la câţiva paşi de Clara şi de 
doctorul Najeb, încercând să nu piardă niciun cuvânt din 
conversaţie. Gian Maria stătea lângă şeful de echipă, pregătit să 
o ajute pe Clara în tot ce ar avea nevoie. 

Ea se îndreptă de spate, căutând să-şi ascundă lacrimile. Şi le 
şterse cu mâna, lăsând pe faţă o dâră de nisip fin. Nu-şi putea 
arăta slăbiciunea într-un moment ca acela. Bunicul ei o 
avertizase: acolo, oamenii se mişcau doar la sunetul tobei şi al 
biciului. 

— Ayed, dublează paza în jurul spitalului! Bunicul meu a suferit 
o criză, dar o va depăşi, bunul nostru doctor face tot posibilul, 
spuse ea privindu-l stăruitor pe Salam Najeb, care nu îndrăzni să 
o contrazică. 

— Da, doamnă, reuşi să răspundă şeful de echipă. 

— Bine, fă ce ţi-am spus, şi nimeni să nu înceteze lucrul. Nu e 
niciun motiv s-o facă. Eu o să mai rămân puţin aici. 

— Şi eu la fel, afirmă Ayed Sahadi. 

— Tu o să faci întocmai cum ţi-am spus. Du-te la excavaţie şi ai 
grijă ca oamenii să muncească! 

— Domnul Tannenberg mi-a interzis să mă despart de 
dumneavoastră. 

Clara se postă dinaintea lui Ayed, care, văzând mânia ce i se 
oglindea în ochi, se temu să nu-l lovească. 

Apoi, cu o voce foarte scăzută, îi repetă ordinul: 

— Ayed, când vei fi sigur că totul merge cum vreau eu, te 
întorci! Ai înţeles? 

— Da, doamnă. 

— Bine că ai înţeles! 

Clara se întoarse cu spatele şi intră în spital, urmată de Gian 
Maria, care-i puse mâna pe umăr, cerându-i să-l asculte. 

— Clara, nu ştiu dacă bunicul tău a fost creştin practicant, dar, 
dacă tu vrei... dacă tu vrei... eu sunt preot, pot să-i dau ultima 
împărtăşanie ca să-l ajut pe drumul lui până să-l întâlnească pe 
Domnul. 

— Ultima împărtăşanie? 

— Da, ultimul sacrament. Ajută-l să moară ca un creştin, chiar 
dacă viaţa lui n-a fost a unui creştin. Dumnezeu este milostiv. 

— Nu ştiu dacă bunicul meu ar consimţi să primească ultima 


împărtăşanie... dacă ar fi... dacă ar fi conştient... 

— Nu vreau decât să-l ajut şi să te ajut pe tine. Este obligaţia 
mea, sunt preot, nu pot vedea murind un om care s-a născut în 
religia lui Hristos fără să-i ofer ultima mângâiere din partea 
Bisericii. 

— Bunicul meu nu credea în nimic. Nici eu nu cred. Dumnezeu 
n-a făcut parte niciodată din viaţa noastră, pur şi simplu n-a 
existat, n-aveam nevoie de niciun zeu. 

— Nu-l lăsa să moară fără ultima împărtăşanie, insistă Gian 
Maria. 

— Nu, nu te pot lăsa să-i dai ultima împărtăşanie, el nu mi-a 
spus niciodată să chem un preot când va fi pe moarte. Dacă te-aş 
lăsa să-i faci o slujbă, ar fi... ar fi ca un sacrilegiu. 

— Dar cum poţi să spui aşa ceva? Nu ştii ce vorbeşti! protestă 
preotul. 

— Imi pare rău, Gian Maria. Bunicul meu va muri aşa cum a 
trăit. Dacă Dumnezeul tău există şi e milostiv, cum spui tu, îi va fi 
totuna dacă îi dai sau nu bunicului meu ultima împărtăşanie. 

— Clara, te rog! Lasă-mă să te ajut, lasă-mă să-l ajut. Amândoi 
aveţi nevoie, chiar dacă nu o ştiţi. 

— Nu, Gian Maria, nu. Îmi pare rău. 

Îi întoarse spatele şi intră în spital. Nu era dispusă să-l supună 
pe bunicul ei nici unei ceremonii fără permisiunea lui. De fapt, nu 
ştia în ce consta ultima împărtăşanie. Ea nu era catolică, nici 
creştină; nici musulmană nu era. Dumnezeu nu ocupase niciun 
loc nici în Casa Galbenă, nici în căminul lor de la Cairo. Bunicul şi 
tatăl ei nu-i vorbiseră niciodată despre Dumnezeu. Pentru ei, 
religia era o treabă a fanaticilor şi a ignoranţilor. 

Gian Maria rămase nemişcat, neştiind ce să facă. Clara se 
arătase de neclintit, iar el nu-i putea impune nimic. 

Hotări să rămână aproape de spital şi să-i ceară lui Dumnezeu 
să o lumineze pe Clara, ca să-i permită să-i dea bunicului ei 
ultima împărtăşanie. 

Picot, Fabiân şi Marta se apropiară de spital ca să-i ofere Clarei 
orice ajutor de care ar putea avea nevoie. Acelaşi lucru făcură şi 
ceilalţi membri ai echipei de arheologi. 

Marta merse mai departe şi se oferi să se întoarcă la excavaţie 
până când Clara se putea reintegra în echipă. 

— iți mulţumesc, Marta. Dacă tu eşti acolo, sunt mai liniştită. 


Oamenii ăia nu sunt în stare să facă nimic fără să fie dirijaţi. 

— Nu-ţi face griji, o să-ţi ţin locul până când te vei întoarce. 

Noaptea aceasta fu cea mai lungă din viaţa Clarei. II vedea 
murind pe bunicul ei şi se simţea neputincioasă în faţa morţii. 

Salam Najeb îi spuse că nu credea că bolnavul avea să apuce 
ziua de mâine. Se înşelase. Dis-de-dimineaţă, Alfred Tannenberg 
deschise ochii. Văzându-l, aveai impresia că se-ntorsese de 
undeva de departe, iar privirea lui rătăcită exprima zbucium şi 
durere. 

Bătrânul părea că o recunoaşte pe Clara. Dar nu era în stare să 
rostească niciun cuvânt. Avea jumătate din corp paralizată şi se 
simţea extrem de slăbit. 

Clara urmărea în tăcere fiecare mişcare a doctorului Najeb, 
aşteptând ca medicul să-i spună ce puteau spera, dar, de abia 
mai târziu, în cursul dimineţii, medicul îi făcu un semn să iasă cu 
el din spital. 

— Starea bunicului dumneavoastră e stabilă, mergeţi să vă 
odihniţi. 

— Vreţi să spuneţi că n-o să moară? 

— Nu ştiu, nu ştiu dacă peste o oră nu va suferi un alt atac şi 
va intra iar în comă, nu ştiu dacă va rezista aşa încă o zi, două 
sau trei săptămâni. De fapt, nici măcar nu-mi explic cum a reuşit 
să depăşească situaţia critică în care se afla. 

— Şi acum, ce-o să facem? Ce-o să faceţi? 

— Pentru moment, o să fac un duş şi o să mă odihnesc puţin, 
iar dumneavoastră ar trebui să faceţi exact acelaşi lucru, pentru 
că nu ştiu ce se poate întâmpla. Odihniţi-vă! Sunteţi epuizată şi, 
în felul acesta, nu veţi fi de niciun ajutor nimănui. 

— Dar dacă i se întâmplă ceva? 

— Aliya este lângă el. Ea e odihnită, pentru că a reuşit să tragă 
un pui de somn. În momentul ăsta, n-are nevoie de noi. Şi Fatima 
face la fel. Nu înseamnă că şi-a revenit, dar, în caz de ceva, ne 
poate anunţa imediat. 

Hotări să urmeze recomandarea medicului. Era epuizată şi nu 
mâncase nimic de aproape o zi întreagă, dar nici nu-i era foame. 
De cum se trânti în pat, căzu într-un somn adânc. 

x x * 

Bărbatul o chemă pe Marta. Lovitura de târnăcop deschisese o 

breşă prin care se puteau întrezări resturile unei încăperi. 


— Doamnă, uitaţi-vă, o altă sală... îi arătă muncitorul. 

Marta privi prin spărtură şi văzu o încăpere mică şi nişte resturi 
de ceramică. Incă o sală a templului, dar aceasta părea mai mică 
decât celelalte. 

Le spuse muncitorilor să facă o deschidere mai mare, dar cu 
minimum de distrugeri, ca să se poată ajunge în sală. După două 
ore, sprijiniseră resturile zidului şi lărgiseră intrarea în noua 
încăpere. 

Nimeni nu părea să fie deosebit de entuziasmat. Doar dacă ar 
găsi cumva o statuie sau un basorelief intact, altfel, sala aceea ar 
fi încă una din multele pe care le avea templul-palat. 

Podeaua era plină de cioburi de argilă, de tăblițe căzute în toiul 
bătăliei. La un capăt al zidului sălii, păreau să existe nişte 
scobituri acolo unde, cândva demult, or fi fost aşezate scândurile 
pentru depozitarea tăbliţelor. 

Examină câteva tăblițe sparte, dar nimic din ce citi nu-i atrase 
atenţia în mod deosebit. Poeme, poeme sumeriene cunoscute şi 
repetate. Porunci totuşi ca toate resturile să fie strânse cu grijă şi 
duse în depozit ca să fie studiate şi clasificate. 

Găsiră, de asemenea, mai multe statui de mici dimensiuni, 
sparte, precum şi resturi de condeie. 

Trimiseră un muncitor să-i anunţe pe Picot şi pe Fabiân ca să 
vadă această nouă încăpere şi să analizeze dacă avea ceva 
deosebit. 

Când cei doi bărbaţi sosiră şi examinară locul, fură de acord cu 
ea: acolo nu era nimic ieşit din comun, dar, chiar şi aşa, era mai 
bine să examineze ceea ce mai rămăsese din tăblițe. 

Nu erau multe, dar unele bucăţi erau suficient de mari pentru a 
se putea citi mai multe fraze întregi. 

După-amiaza o petrecură înlăturând molozul din această parte 
a templului, în vreme ce strângeau cu grijă tăbliţele în vederea 
clasificării lor. 

— Gian Maria ar trebui să ne dea o mână de ajutor, cugetă 
Marta, dar umblă de parcă i s-au înecat corăbiile, dând târcoale 
prin spital. 

— Dacă vrea să fie de folos, atunci să fie cu adevărat. Trebuie 
să arunce o privire peste tăbliţele astea şi să vadă dacă merită 
osteneala, afirmă Picot. 

Fabiân plecă să-l caute pe preot ca să-i ceară să se întoarcă la 


lucru, şi acesta acceptă, convins fiind că doamna Clara 
Tannenberg nu avea să-i permită să se apropie de bunicul ei. 
x x * 

Timp de două zile, rutina părea să se fi instalat din nou în 
tabără, dar tensiunea membrilor echipei de arheologi, care 
aşteptau nerăbdători momentul plecării, începuse să iasă la 
suprafață. 

Luna martie năvălise cu putere, prelungind şi mai mult zilele şi 
dăruind, în afară de lumină, şi căldură. De aceea, apelul lui 
Ahmed Husseini fu primit cu uşurare din partea tuturor. 

Picot zâmbea fericit după convorbirea lui telefonică cu Ahmed. 
Acesta îi dăduse vestea cea bună conform căreia guvernul 
hotărâse să permită scoaterea obiectelor din templu ca să poată 
fi expuse în afara Irakului. O expoziție, atrase atenția Ahmed, ai 
cărei comisari vor fi el şi Clara. În plus, Picot trebuia să semneze 
un document care îl făcea pe deplin responsabil pentru toate 
piesele şi, fireşte, garanta restituirea lor către poporul irakian. 

Dacă erau gata, iar Picot îl asigură că erau, elicopterele aveau 
să îi ia peste o săptămână, în zorii zilei de joi. Îi duceau la Bagdad 
Şi, de acolo, la graniţa cu lordania. Peste cel mult zece zile erau 
acasă. 

Clara primi vestea cu indiferenţă. Singura preocupare era 
bunicul ei, şi puţin îi păsa de ceea ce se hotărâse la Bagdad, dar 
în unele momente îşi spunea că tânjea după linişte, iar pentru ea 
liniştea însemna să rămână singură pe acel pământ de culoarea 
şofranului, fără prezenţa lui Picot şi a colegilor acestuia. Tânjea 
după această singurătate pe care cineva o poate găsi doar în 
mijlocul alor săi. 

Alfred Tannenberg supravieţuia. Părea să fi depăşit în mod 
miraculos atacul cerebral, chiar dacă doctorul Najeb îi atrăgea 
atenţia că acea ameliorare era înşelătoare. 

De fapt, bătrânul nu vorbea şi aproape că nu se putea mişca. 
Uneori, părea că o recunoaşte pe Clara, alteori, privirea îi rătăcea 
prin ţinuturi inabordabile celor din jurul lui. 

— Domnul trebuie să iasă din spitalul ăsta, susţinea bătrâna 
Fatima, convinsă că Tannenberg s-ar simţi mai bine sub îngrijirile 
ei în micuța casă decât în spitalul de campanie, dar doctorul 
Najeb se arătă de neclintit în această privinţă. 

Ceea ce o durea cel mai tare pe Clara era faptul că nu-l putea 


însoţi pe bunicul ei pe tărâmurile unde părea să rătăcească. 
Chiar şi aşa, nu se dezlipea de lângă el. Nu îndrăznea să meargă 
la excavaţie, dar ştia tot ce se întâmplă din cele povestite de 
Marta. 

Într-o seară, când Clara îl veghea pe bunicul ei prinzându-l 
strâns de mâini, acesta începu să bâiguie nişte cuvinte pe care 
nu reuşi să le înţeleagă. Crezu că recunoaşte vreo vorbă în 
germană, limba lui maternă, dar nu-l putea înţelege. 

Tannenberg părea agitat şi încerca să se mişte, iar în ochii lui 
se ivi mânia. Doctorul Najeb nu găsi nicio explicaţie pentru ce se 
întâmpla, iar Clara refuză să i se dea vreun calmant, convinsă că 
bunicul ei încă mai era în stare să-şi recapete glasul. II convinse 
pe doctorul Najeb să-l aşeze pe bolnav într-un fotoliu şi să-l 
scoată să respire aerul cald al serii. Asta, cum spunea şi Fatima, 
avea să-i facă bine. 

Aşezată lângă el, fu surprinsă să-l vadă pe bunicul ei privind cu 
interes tot ce-l înconjura, parcă ar fi fost pentru prima dată. Râse 
apoi văzându-l cum schiţa un zâmbet. 

— Bunicule, bunicule, mă auzi? Bunicule, mă recunoşti? 
Bunicule, te rog, vorbeşte-mi! Mă auzi? Mă auzi? 

Alfred Tannenberg deschise larg ochii şi îşi lăsă privirea să 
rătăcească de jur împrejur. În uşa unui cort, arheologii stăteau la 
taclale fără griji. Erau oameni pe care nu-i cunoştea, nu îi văzuse 
niciodată, dar îi era totuna. 

O privi pe femeia de lângă el, care părea că-i vorbeşte, dar nu 
reuşea să o audă. Da, era Grete, dar nu-şi amintea să-l fi însoţit 
în călătoria aceea. Închise ochii şi respiră parfumul înserării. Se 
simţea plin de viaţă, chiar dacă cineva insista să-i vorbească, 
smulgându-l din starea plăcută în care se afla. 


32 


— Domnule Tannenberg, mă auziţi? Cu dumneavoastră 
vorbesc! Mă auziţi? 

Tânărul deschise ochii şi-l privi cu indiferenţă pe bărbatul care 
îi vorbise. 

— Ce doriţi, profesore? 

— Ar trebui să lucraţi împreună cu ceilalţi colegi ai 
dumneavoastră. V-am cerut să veniţi să lucraţi la zidul din vest, 
şi dumneavoastră staţi aici şi dormiţi. 

— Mă odihnesc, mă odihnesc şi aştept poşta. Sunt nerăbdător 
să aflu ce se petrece la Berlin. 

— Întoarceţi-vă la excavaţie! Nu sunteţi cu nimic mai presus 
decât ceilalţi! 

— Bineînţeles că sunt. Mă aflu aici pentru că familia mea vă 
plăteşte pe dumneavoastră şi plăteşte această expediţie. Toţi 
sunteţi angajaţii mei. 

— Cum îndrăzniţi? 

— Dumneavoastră, profesore, sunteţi un jidan obraznic! Tatăl 
meu n-ar fi trebuit să vă încredinţeze această misiune 
arheologică. 

— Tatăl dumneavoastră nu mi-a încredințat nimic, 
universitatea este cea care ne-a trimis! 

— Haideţi, profesore, şi cine este donatorul cel mai generos al 
universităţii noastre? Dumneavoastră şi profesorul Wesser 
sunteţi de doi ani în Siria graţie contribuţiilor universităţii. De ce 
nu vă întoarceţi? Ar trebui să fiţi acolo unde sunt toţi jidanii. Intr- 
o zi, directorul universităţii va trebui să răspundă pentru că vă 
ţine aici pe amândoi. 

Profesorul, un bărbat cu înfăţişare severă, înaintat deja în 
vârstă, se pregătea să-i răspundă, când se văzu întrerupt de 
strigătele unui băiat care fugea spre el. 

— Profesore Cohen, veniţi! Repede! 

Profesorul aşteptă ca băiatul să ajungă până la el. 

— Ce se întâmplă, Ali? 


— Profesorul Wesser vrea să veniţi, zice că pe tăblițe este ceva 
extraordinar. 

Tânărul Ali zâmbea, se vedea că era bucuros. Avusese norocul 
să fie angajat de nebunii ăia care săpau în pământ ca să 
găsească statui şi păreau că se mulţumesc şi cu cioburi de argilă 
cu inscripţii ciudate. 

Profesorul Wesser şi profesorul Cohen conduceau acel grup de 
tineri care se instalaseră la Haran. Aveau să plece în curând, 
pentru că tocmai începuse luna septembrie, iar cu un an înainte 
plecaseră cam la aceeaşi dată. „Dar se vor întoarce, îşi spuse Ali, 
se vor întoarce să caute alte cioburi de argilă pentru care arată 
atât de mult interes.” 

Profesorul Cohen îl urmă pe Ali până la puţul situat la câteva 
sute de metri de situl arheologic unde săpau în ultimele luni. Nici 
măcar nu îşi dădu seama că Alfred Tannenberg îl urma, intrigat 
de descoperirea pe care o făcuse profesorul Wesser. 

— Jakob, uite ce scrie aici! îi arătă profesorul Wesser 
profesorului Cohen, întinzându-i două tăblițe. 

Jakob Cohen îşi scoase ochelarii din tocul metalic pe care-l 
păstra în buzunarul hainei şi începu să-şi treacă degetul arătător 
peste rândurile de semne scrise pe o tăbliță de vreo treizeci de 
centimetri. Când termină de citit, îl privi pe colegul său şi se 
îmbrăţişară. 

— Binecuvântat fie Dumnezeu! Aaron, nu pot crede că e 
adevărat. 

— Este, prietene, este adevărat, şi le-am găsit graţie lui Ali! 

Băiatul zâmbi cu mândrie. El fusese acela care îi povestise 
profesorului Wesser că, în apropiere de acel loc, era un puț făcut 
din cărămizi care aveau aceleaşi desene ca tăbliţele atât de 
apreciate de el. Aaron Wesser nu se gândi de două ori şi se lăsă 
condus de tânăr până la puț, ştiind că nu era ceva neobişnuit ca 
ţăranii să fi utilizat resturi de tăblițe ca material pentru 
construcţii, aşa cum făceau şi la propriile case. 

Puţul nu atrăgea atenţia prin nimic şi doar nişte ochi experţi ar 
fi observat că unele cărămizi nu erau, de fapt, cărămizi. 

Profesorul Wesser începu să le examineze una câte una, 
descifrând înţelesul acelor semne atât de fascinante pentru Ali, 
care nu putea pricepe din ce motiv spuneau străinii că acelea 
erau literele pe care le foloseau strămoşii lui. 


Deodată, profesorul Wesser scoase un strigăt. Ali tresări, 
îngrijorat că acesta ar fi putut fi muşcat de vreun şarpe sau 
înţepat de un scorpion. Dar singurul lucru pe care îl dorea 
profesorul Wesser era să i se aducă uneltele ca să desprindă 
două cărămizi, operaţie care, aşa cum constată Ali, n-ar afecta cu 
nimic structura puţului. 

Aşa că dădu fuga la casa în care dormea profesorul Wesser, 
luă uneltele şi i le duse cât de repede putu. 

— Acum ştim că, atunci când Patriarhul Avraam a plecat spre 
Pământul Făgăduinţei, a luat cu el istoria Genezei. Dumnezeu i-a 
revelat-o, afirmă Aaron Wesser. ` 

— Dar cine o fi fost acel Şamas? întrebă profesorul Cohen. In 
Biblie nu e nicio referire la vreun Şamas, iar relatarea despre 
patriarhi este minuțioasă... 

— Ai dreptate, dar aceste tăblițe nu lasă nici urmă de îndoială. 
Acum, trebuie să găsim această relatare, tăbliţele în care Şamas 
a scris Geneza povestită de Avraam, observă profesorul Wesser. 

— Trebuie să fie aici. Avraam a petrecut vreme îndelungată la 
Haran înainte de a întreprinde călătoria spre Canaan. Trebuie să 
le găsim! exclamă entuziasmat profesorul Cohen. 

— Aşadar, strămoşii noştri au cunoscut Geneza prin Avraam, 
şopti Aaron Wesser. 

— Dar faptul cel mai important, prietene, este că dacă aceste 
două tăblițe nu mint, există o Biblie, o Biblie scrisă în lut, o Biblie 
inspirată de Avraam. 

— Biblia de Lut! Dumnezeule, dacă reuşim să găsim acele 
tăblițe, aceasta va fi descoperirea cea mai importantă care s-a 
făcut vreodată! 

Alfred Tannenberg asculta fascinat conversaţia celor doi 
profesori care, în entuziasmul lor, nu băgaseră de seamă 
prezenţa acestuia. Tocmai avea de gând să smulgă tăbliţele din 
mâinile profesorului Cohen, când unul dintre tovarăşii săi de 
expediţie, tot un tânăr universitar la fel ca el, sosi în goană, 
agitând o telegramă! 

— Război! Război! Alfred, am intrat în război! Le vom lua 
polonezilor ce ne-au furat! Portul Danzig va face din nou parte 
din patria noastră binecuvântată! Îţi dai seama, Alfred? Hitler îi 
va reda Germaniei demnitatea. Ţine, şi tu ai primit o telegramă! 

— Îţi mulţumesc, Georg, azi e o zi mare! Trebuie s-o 


sărbătorim, spuse tânărul Tannenberg şi începu să citească avid 
telegrama sub privirea îngrijorată a celor doi profesori, care 
amuţiseră auzindu-i pe cei doi tineri. 

— Tatăl meu spune că le tragem o bătaie zdravănă polonezilor, 
afirmă Georg. 

— lar al meu spune că Franţa şi Regatul Unit ne vor declara 
război. Georg, trebuie să ne întoarcem, nu vreau să pierd 
momentul ăsta, trebuie să fim alături de Hitler. El îi va reda 
Germaniei măreţia de odinioară, şi vreau să fiu prezent. 

— Sunteţi nebuni! 

Cei doi tineri îl priviră cu ură pe profesorul Cohen. 

— Cum îndrăzniţi să ne insultaţi? sări Alfred Tannenberg, 
apucându-l pe bătrânul profesor de pieptul cămăşii. 

— Daţi-i drumul profesorului Cohen! îi porunci Aaron Wesser. 

— Taci din gură, jidan împuţit! spuse tânărul numit Georg. 

Ali privea înspăimântat scena ce se desfăşura dinaintea ochilor 
lui. Se temea de ce i-ar putea face cei doi tineri, care începuseră 
să-i lovească pe profesori, iar aceştia abia se puteau apăra. 

Când cei doi bărbaţi căzură la pământ plini de sânge, Georg şi 
Alfred îl băgară de seamă pe Ali. Schimbară între ei o privire 
răutăcioasă şi începură să dea cu picioarele în băiat, care nu 
reuşea să-şi ferească nici măcar capul de loviturile pe care i le 
trăgeau. 

— Ajunge! Ajunge! Îl ucideţi! striga profesorul Cohen. 

Alfred Tannenberg scoase un mic revolver pe care îl purta 
ascuns în pantaloni şi trase în profesorul Cohen. Apoi se întoarse 
spre locul unde se afla profesorul Wesser şi îl împuşcă între ochi. 
Ultimul glonţ fu pentru micuțul Ali, care zăcea agonizând după 
bătaia primită. 

— Erau nişte porci de jidani, îi declară Alfred Tannenberg 
prietenului său Georg, care îl privea amuzat. 

— Nu-mi pasă că i-ai ucis, răspunse Georg, dar spune-mi cum 
ieşim basma curată. 

Alfred Tannenberg se aşeză pe jos şi îşi aprinse o ţigară, 
distrându-se cu rotocoalele de fum pe care le lăsa să-i scape şi să 
se risipească la adierea înserării. 

— O să spunem că i-am găsit morţi. 

— Aşa de simplu? 

— Aşa de simplu. Oricine i-ar fi putut ucide ca să-i jefuiască, 


nu-i aşa? 

— Dacă spui tu, Alfred... Bine, să facem un plan ca să nu ne 
contrazicem. Ştii? Ai dreptate. Germania trebuie să facă în aşa fel 
încât visul lui Hitler să devină realitate. Străinii ăştia ne sug 
sângele şi ne spurcă patria. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, ceva important, pe care îl vom 
împărtăşi doar cu Heinrich şi cu Franz. 

— Ce este? întrebă Georg, interesat. 

— Priveşte puţul! 

— ÎI văd. 

— Observă că lipsesc două porţiuni, două cărămizi. Sunt alea 
de acolo. 

— Şi ce e aşa de extraordinar cu acele cărămizi? 

— După părerea bătrânilor, sunt două tăblițe de o importanţă 
extraordinară. După cât se pare, Patriarhul Avraam a fost cel 
care a transmis Geneza... neamului său. Mai exact... ceea ce 
povesteşte Biblia despre Creaţie am fi aflat-o din dezvăluirile lui 
Avraam. 

Georg se aplecă şi ridică de pe jos cele două tăblițe, fără să 
reuşească să înţeleagă secretul scrierii cuneiforme. Până la 
urmă, acesta avea să fie cel de al doilea curs al său la 
universitate. 

Cei doi voiau să fie arheologi, ba chiar toţi patru, pentru că 
Franz şi Heinrich erau cei mai buni prieteni ai lor. Fuseseră la 
aceeaşi şcoală, aveau aceleaşi pasiuni, îşi aleseseră aceeaşi 
profesie şi, pe deasupra, părinţii lor erau prieteni din copilărie. Işi 
cimentaseră prietenia, pe cât de profundă, pe atât de 
indestructibilă, într-una dintre şcolile  naţional-socialiste 
patronate de Adolf Hitler, în care caracteristicile fizice şi rasiale 
erau una dintre condițiile de admitere. Se căutau tineri germani 
robuşti, fără sânge amestecat. 

Faptul că fuseseră acceptați în şcoala nazistă fusese o onoare 
pentru ei şi pentru familiile lor, fiindcă nu erau admişi decât acei 
tineri ale căror înfăţişare şi foaie matricolă erau pe măsură. 

Istoria, geografia, biologia, matematicile, muzica şi sportul, 
mai cu seamă sportul, erau, între altele, activităţile acestor şcoli 
speciale care se organizaseră după modelul vechilor institute de 
cădeţi, unde se formaseră ofiţerii Germaniei imperiale şi ai 
Prusiei. De aceea, se antrenau ca paramilitari, jucându-se de-a 


„capturarea” unui pod, de-a descifrarea unei hărţi topografice, 
de-a evacuarea unei păduri ocupate de un alt grup sau de-a 
mărşăluitul pentru o noapte pe vreme rea. 

Dar acele şcoli de cădeţi n-aveau nicio legătură cu şcolile 
naziste inspirate de Hitler, pornite să formeze elita la care visa el. 
De aceea, odraslele aparţinând claselor înstărite urmau aceeaşi 
instruire a copiilor din clasa muncitoare care se evidenţiaseră în 
şcolile locale şi care aveau înfăţişarea fizică atât de dragă lui 
Hitler. 

Când Alfred, Georg, Heinrich şi Franz îşi încheiară perioada de 
formare în şcoala nazistă şi trecură examenul de absolvire, 
trebuiră să hotărască încotro să se orienteze: spre armată, spre 
partid, spre administraţie şi industrie sau spre viaţa academică. 
În cazul celor patru, nu existară îndoieli, părinţii lor nu le 
permiseră să-şi spună cuvântul şi stabiliră de comun acord că 
trebuiau să intre la universitate şi să obţină doctoratul. 

Cei patru năzuiau să contribuie la redresarea Germaniei 
sărăcite, deşi nici unuia dintre ei nu-i lipsea nimic. 

Tatăl lui Alfred era patronul unei întreprinderi textile. Cel al lui 
Heinrich, avocat, la fel ca al lui Franz, în vreme ce tatăl lui Georg 
era medic. 

Adolf Hitler era eroul lor, al părinţilor lor şi al majorităţii 
prietenilor lor. Credeau în omul acela, de parcă ar fi fost vorba 
despre un zeu, şi vibrau la discursurile sale înflăcărate, convinşi 
că tot ce spunea contribuia la măreţia Germaniei. 

Se puseră de acord asupra celor ce aveau să spună şi 
ascunseră tăbliţele cu grijă. Aveau să-i ceară profesorului Keitel, 
un credincios susţinător al lui Hitler şi membru, la fel ca ei, al 
acelei expediţii arheologice şi cercetător al scrierii cuneiforme, să 
le dezvăluie conţinutul exact al acelor tăblițe. 

Profesorul Keitel îi era îndatorat tatălui lui Alfred. El şi familia 
lui munciseră în fabrica de textile până când el reuşise să intre la 
universitate graţie domnului Tannenberg, care îl luase sub 
protecţia sa, punându-şi în mişcare relaţiile ca să-i obţină un post 
de asistent universitar. Din nenorocire, fusese plasat pe lângă 
profesorul Cohen, un jidan pe care-l dispreţuia din tot sufletul, 
dar profesorul Keitel suportă umilinţa pe care o presupunea 
faptul de a lucra cu un jidan în aşteptarea zilei când aceştia 
aveau să fie înlăturați din societate. 


Cu un pas grăbit şi o expresie îndurerată, sosiră în tabăra 
instalată aproape de locul unde se dezgropau rămăşiţe milenare. 

Interpretară la perfecţie rolul tinerilor surprinşi de tragedie. 

Relatară, fără multe amănunte, cum găsiseră trupurile 
profesorilor şi pe cel al sărmanului Ali. 

Profesorul Wesser îi anunţase că avea să meargă să arunce o 
privire în zona unde era vechiul put. 

Profesorul Cohen îi spuse lui Alfred că era îngrijorat de 
întârzierea colegului său şi că avea să se ducă să-l caute însoţit 
de micuțul Ali. Cum nu mai reveneau, Alfred se apropiase de puț 
urmat de Georg, care voia să-i înmâneze telegrama pe care o 
primise de acasă. Când ajunseseră, îi găsiseră morţi pe profesori 
şi pe Ali. Nu ştiau ce se întâmplase, dar, spuseră ei, erau şocaţi. 

Însoţiţi de alţi arheologi şi studenţi, se întoarseră la puț ca să 
ajute la ridicarea cadavrului profesorului Cohen şi al profesorului 
Wesser. Unii dintre membrii expediției nu putură suporta să vadă 
trupurile celor doi bătrâni morţi şi nu făcură nimic să-şi ascundă 
emoţiile. 

Fără să-şi piardă cumpătul, Alfred şi Georg jucară rolul 
discipolilor mâhniţi. Pentru niciunul dintre colegi, şi nici pentru 
profesori, nu era un secret că ei erau antisemiţi. Dar făcură o 
demonstraţie publică de durere, spunând că n-ar fi vrut ca acei 
doi bărbaţi să-şi găsească un asemenea sfârşit. 

La stăruința tinerilor, profesorul Keitel deveni şeful provizoriu 
al expediției arheologice. Lui îi reveni sarcina să informeze 
autorităţile locale despre crime şi să trimită o corespondenţă 
consulului german ca să explice nefericitele fapte şi să obţină 
ajutorul acestuia pentru a li se comunica familiilor celor două 
victime vestea îngrozitoare. 

Profesorul Keitel anunţă, de altfel, că lucrările expediției erau 
încheiate, dat fiind că Germania intrase în război şi că patria 
putea avea nevoie de ei. 

Când ajunseră la Berlin la sfârşitul lunii octombrie, profesorul 
Keitel reuşise deja să descifreze secretul tăbliţelor: un anume 
Şamas susţinea că Patriarhul Avraam urma să-i povestească 
istoria Facerii Lumii. Înainte de a pleca de la Haran, încercaseră 
să găsească acele tăblițe misterioase, fără să le dea însă de 
urmă, dar cei patru prieteni juraseră că aveau să se întoarcă 
foarte curând ca să le caute; nu se întoarseră însă în ţara lor cu 


mâinile goale. E foarte adevărat că profesorul Keitel închise ochii 
la jaful celor patru protejaţi ai săi care ascunseră în bagaje 
câteva dintre obiectele descoperite în nisipul de la Haran. 

x kx * 

— Nu, Alfred, nu, nu-ți voi permite să te înrolezi în armată. 
Trebuie să-ţi continui studiile, există şi alte domenii unde poţi fi 
la fel de folositor. 

— Germania are nevoie de mine. 

— Da, dar nu luptând pe front. Trebuie să-ţi desăvârşeşti 
pregătirea. 

— Georg se va înrola săptămâna asta, şi Franz şi Heinrich, de 
asemenea. 

— Să fim serioşi, fiule! Doar nu crezi că părinţii lor le-o vor 
permite? Ei gândesc la fel ca mine, că trebuie mai întâi să 
obţineţi doctoratele la universitate. Germania are nevoie de 
oameni bine pregătiţi. 

— Germania are nevoie de oameni dispuşi să îşi rişte viaţa. 

— De murit, poate muri oricine, dar Germania nu-şi poate 
permite ca tinerii ei cei mai buni să piară pe câmpul de luptă. 

Herr Tannenberg îşi aţinti privirea asupra fiului său, ştiind că 
nu reuşise să-i învingă încăpăţânarea. Avea să i se supună, 
bineînţeles, dar fără să se dea bătut, insistând şi argumentându- 
şi obligaţia de a-şi servi patria pe front. 

— De acord, tată, voi face cum spui tu, dar aş vrea să te mai 
gândeşti. Măcar un pic! 

— De acord, Alfred, o să mă gândesc. Acum, vorbeşte cu 
mama ta! Organizează o serată muzicală şi vrea să asişti şi tu. 
Va veni familia Hermann cu fiica lor, Grete. Ştii că ne gândim că 
această tânără e potrivită pentru tine. Sunteţi la fel, arieni puri, 
puternici şi inteligenţi, un cuplu care îi va dărui ţării noastre cei 
mai buni fii. 

— Credeam că vrei să mă concentrez asupra studiilor. 

— Este ceea ce dorim eu şi mama ta, dar ai deja vârsta la care 
să începi să-i faci curte unei fete cu care să te însori într-o bună 
zi. Am dori ca această fată să fie Grete. 

— Nu mă interesează să mă însor cu nimeni. 

— Înţeleg că la vârsta ta încă nu vrei să te angajezi la nimic, 
dar, cu timpul, va trebui s-o faci şi e mai bine să te gândeşti de 
pe acum la ce e mai convenabil pentru tine. 


— Tu ai ales-o pe mama sau tatăl tău a ales-o pentru tine? 

— Nu fi obraznic. 

— Nu, tată, nu sunt, vreau doar să ştiu dacă e o tradiţie de 
familie ca părinţii să decidă cu cine trebuie să se însoare copiii 
lor. Dar nu te necăji, mi-e totuna dacă va fi Grete sau oricare 
alta. Cel puţin Grete e drăguță, dar e proastă ca noaptea. 

— Cum îndrăzneşti să spui asta? Într-o zi, va fi mama copiilor 
tăi. 

— Eu n-am spus că vreau să mă însor cu o femeie inteligentă. 
O prefer pe Grete, ştii? Cred că are chiar o calitate: tace tot 
timpul. 

Herr Tannenberg încheie conversaţia cu fiul său. Nu voia să-l 
mai audă legându-se de fiica prietenului său, Fritz Hermann. 

Fritz era un important ofiţer în SS, un om apropiat lui 
Himmler”, care petrecuse cu acesta multe zile la castelul din 
Wewelsburg, aproape de oraşul istoric Paderborn, din Westfalia. 

Acolo se întâlnea o dată pe an elita trupelor SS, adunarea 
secretă a ordinului. Fiecare membru avea un jilţ cu o plăcuţă de 
argint pe care era gravat numele său. Herr Tannenberg ştia 
precis că prietenul său, Fritz, avea propriul jilţ, pentru că făcea 
parte din grupul celor aleşi. 

Graţie prieteniei sale cu Fritz Hermann, mica sa fabrică de 
textile funcţiona cu profit şi nu suferea de pe urma crizei în care 
era cufundată economia germană. 

Fritz Hermann îi sfătuise pe superiorii săi să comande anumite 
piese de îmbrăcăminte pentru armată la fabrica prietenului său 
Tannenberg, iar acesta începuse să confecţioneze cravatele şi 
cămăşile trupelor SS. 

Dar Tannenberg voia să cultive şi mai mult relaţia avantajoasă 
pe care o întreținea cu Fritz Hermann. În acest scop, nimic mai 
bun decât pecetluirea alianţei lor printr-o căsătorie, cea a fiului 
său celui mare, Alfred, cu fiica cea mare a lui Hermann. 

Grete nu era tânăra cea mai plină de graţie, dar nici urâtă nu 
era. Blondă, cu ochi albaştri prea jucăuşi şi piele foarte albă, fata 
avea tendinţe de îngrăşare care se observau la mâinile plinuţe. 


5 Heinrich Himmler (1900-1945), om politic german, şef al Gestapoului (1934) 
şi al poliţiei Reichului (1938), apoi ministru de interne al lui Hitler (1943). A 
condus represiunea împotriva adversarilor regimului nazist şi a organizat 
lagărele de concentrare. (n.tr.) 


Mama ei, doamna Hermann, îşi supunea fiica la diete stricte ca 
să-i controleze tendinţa spre surplusul de greutate, iar tatăl ei o 
obliga să facă exerciţii fizice, cu speranţa deşartă că aveau să i 
se subţieze membrele. 

Ceea ce nimeni nu putea nega era faptul că Grete era o 
virtuoză a violoncelului. Părinţii ei insistaseră în zadar ca ea să 
înveţe să cânte la pian asemenea celorlalte tinere de aceeaşi 
condiţie, căci Grete se arătă de neclintit, până când reuşi să 
obţină permisiunea paternă de a lua lecţii de violoncel. In rest, 
era o fiică ascultătoare care nu le făcuse niciodată nici cea mai 
mică problemă părinţilor ei. Cei trei fraţi ai ei, de zece, 
treisprezece şi cincisprezece ani, o adorau, pentru că, deşi avea 
doar optsprezece ani, regăseau în ea o a doua mamă. 

x x * 

La universitate, nu mai rămăseseră profesori evrei. Majoritatea 
fuseseră nevoiţi să fugă lăsându-și în urmă toate bunurile; cei 
care rămăseseră, convinşi că poate rațiunea avea să se impună 
în cele din urmă, fiindcă nu făcuseră nimic rău şi erau tot atât de 
buni germani precum cei mai mulţi, se aflau acum în lagăre de 
concentrare. De aceea, nimănui nu-i păsă că nici bunul profesor 
Cohen, nici bunul profesor Wesser nu se mai întoarseră de la 
Haran. De fapt, cei doi bătrâni, deşi erau cele mai mari autorităţi 
în materie de limbă sumeriană, stăteau deoparte de orice 
activitate academică şi se duseseră la Haran doar pentru că 
directorul universităţii, pe care studenţii îl suspectau că ar fi 
putut avea şi el sânge evreiesc, reuşise să-i scoată din Germania 
cu doi ani în urmă, făcându-i să participe la această misiune 
arheologică. 

Îi ţinuse la Haran în ultimii doi ani, chiar dacă participanţii la 
misiune se întorceau în Germania odată încheiate lunile 
prevăzute să lucreze acolo. Din nefericire, cei doi bătrâni 
profesori îşi găsiseră moartea în acea regiune din nordul Siriei. 

x kx * 

Alfred îşi invitase prietenii la serata muzicală organizată de 
mama sa. Se gândea că, în felul acesta, obligația impusă de tatăl 
său avea să îl apese mai puţin. li plăcea muzica, dar nu acele 
concerte în familie, la care mama lui se aşeza la pian, iar 
prietenele şi fiicele ei cântau la alte instrumente, încercând să-i 
uimească pe toţi cu piese pe care le exersaseră vreme de 


săptămâni. 

O admira pe mama sa. În realitate, credea că nu există nicio 
femeie mai frumoasă decât ea. Înaltă, zveltă, cu părul castaniu şi 
ochi de un albastru-cenuşiu, Helena Tannenberg era o femeie de 
o eleganţă naturală, care trezea mereu murmure de admiraţie pe 
oriunde mergea. 

Să o vadă alături de Grete însemna să-şi amintească de 
povestea cu răţuşca cea urâtă şi lebăda. Fireşte, lebăda era 
doamna Tannenberg. 

— Aşadar, tatăl tău vrea să te însori cu Grete. Ce noroc pe 
tine! glumea Georg, înţepându-l pe Alfred. 

— Să vedem pe cine o să aleagă tatăl tău pentru tine. 

— Ştie că e în zadar chiar şi să încerce. N-o să mă însor 
niciodată, afirma Georg. 

— Va trebui s-o faci, toţi trebuie s-o facem, Fuhrerul nostru ne 
vrea pe toţi însuraţi şi zămislind copii de rasă ariană pură, spuse 
râzând Heinrich. 

— Ei bine, voi puteţi avea câţi copii poftiţi şi unul în plus pentru 
mine. Eu n-am de gând să las urmaşi, insistă Georg. 

— Hai, Georg, precis că-ţi place vreuna din aceste tinere! Nu 
sunt chiar de lepădat... intervenea Franz. 

— Încă nu v-aţi dat seama de lipsa mea de interes pentru 
femei? 

Tonul pe jumătate cinic, pe jumătate amar al prietenului lor îi 
făcu să abată conversaţia spre alte teme, mai puţin 
compromiţătoare. Niciunul nu voia să audă ceea ce le-ar fi putut 
spune Georg în această privinţă. Dacă o făcea, prietenia pe care 
i-o purtau n-ar mai fi putut rămâne la fel. 

Tatăl lui Alfred se apropie cu Fritz Hermann de grupul format 
din fiul său şi prietenii acestuia. 

Hermann se interesă de studiile tinerilor şi îi îndemnă să 
înceapă să contribuie la apărarea Germaniei. 

— Studiaţi, dar nu uitaţi că Reichul are nevoie de tineri ca voi 
în prima linie. 

— Am putea fi admişi în SS? 

Întrebarea lui Alfred îl luă pe nepregătite pe tatăl său şi chiar şi 
pe prietenii săi. 


— Voi în SS? Dar ar fi fantastic! Reichsfuhrerul5* ar fi mândru 
să poată dispune de tineri ca voi. Eu vă pot înlesni imediat 
intrarea în SS. Mâine după-amiază vă aştept în biroul meu, ştiţi 
unde se află cartierul general al Biroului de Siguranţă a Reichului, 
în Prinz Albrechtstrasse. Această serată s-a dovedit a fi mult mai 
reuşită decât mă aşteptam! exclamă satisfăcut Fritz Hermann. 

De îndată ce domnul Tannenberg şi domnul Hermann fură 
solicitaţi de un alt grup de invitaţi, Georg îl luă la rost pe Alfred. 

— Pot să ştiu ce-ai de gând? N-am niciun chef să mă înrolez 
nici în SS, nici în Gestapo, nici în vreun alt corp glorios al 
Reichului! Intenţia mea este să-l ajut pe tatăl meu şi să sap în 
continuare acolo unde mi se va permite. Vreau să fiu arheolog, 
nu soldat, şi credeam că şi voi vreţi acelaşi lucru. 

— Hai, Georg! Ştii că nu putem sta mult fără să ne înrolăm în 
armată, în SS ori în vreun alt corp. Părinţii noştri nu mai sunt atât 
de bine văzuţi. Tatăl meu nu vrea ca eu să merg în armată; ei 
bine, voi intra în SS, unde sper ca viitorul meu socru să-mi 
găsească un post comod, unde să nu trebuiască să-mi fac griji 
pentru nimic. Şi voi ar trebui să faceţi exact acelaşi lucru, se 
scuză Alfred. 

— Ştii, prietene? interveni Heinrich, ai dreptate. Eu o să te 
însoțesc la întrevederea ta cu Hermann. Nu mi-ar prinde rău un 
post în SS, ca să nu mai depind de tatăl meu. 

— Aşadar, vom fi SS-işti, admise Franz. 

— Ai vreo idee mai bună? îl întrebă Alfred. 

— Nu, într-adevăr, nu. Şi eu sunt de partea ta, afirmă din nou 
Franz. 

— Sunteţi nişte proşti! Ce rost are toată povestea asta? 

In vocea lui Georg se simţea o oarecare disperare. 

— Are rost, pentru că suntem în război şi avem obligaţia să 
facem ceva pentru Germania. Tatăl meu are dreptate, de murit, 
poate muri oricine, aşa că trebuie să fim acolo unde putem fi de 
folos fără să fim ucişi şi, pe deasupra, ar fi bine ca locul să ne 
poată avantaja într-un fel sau altul. Cred că o să-i cer lui 
Hermann să mă trimită la vreun lagăr, poate la Dachau. E un loc 


bun să-ţi petreci războiul. 
x x * 


56 „Conducătorul Imperiului”, altă denumire data lui Adolf Hitler (în germ. în 
orig.; n.tr.) 


Secretarul lui Fritz Hermann le ceru să aştepte într-o sală de 
lângă birou şi le dădu de înţeles că şeful lui era în momentul 
acela cu însuşi Himmler. 

Cei patru prieteni aşteptară răbdători o jumătate de oră până 
să fie primiţi de Hermann. 

— Poftiţi, poftiţi! Ce bucurie să vă am aici! l-am vorbit 
Reichsfiihrerului despre voi şi, de îndată ce veţi îndeplini toate 
formalităţile şi veţi aparţine de SS, o să vă duc să-l cunoaşteţi. 

Fritz Hermann ascultă cu răbdare pretenţiile tinerilor, cu care 
fu de acord: Alfred şi Heinrich voiau să fie repartizaţi la biroul 
politic al unuia dintre lagărele unde erau prizonieri duşmanii 
Germaniei, Franz prefera să meargă pe front într-una dintre 
unităţile SS, şi anume Waffen”, iar Georg ceru să fie încorporat 
într-o unitate a serviciilor de informaţii. 

— Perfect! Perfect! In SS veţi putea să vă dezvoltați cel mai 
bine inteligența şi calităţile! 

In după-amiaza aceea, cei patru prieteni ieşiră din biroul lui 
Hermann convertiți în membri ai SS. Fritz Hermann se dovedise a 
fi extrem de eficient şi, în mai puţin de două ore, le găsise 
fiecăruia un post în cadrul Cartierului General; în felul acesta, 
puteau să-şi continue studiile la universitate aparţinând, în 
acelaşi timp, de SS. 

XXX 

— Să bem pentru Germania! spuse Alfred ridicând o halbă de 
bere. 

— Să bem pentru noi, îi răspunse Georg. 

Petrecură o noapte lungă, aşa încât nu se întoarseră la casele 
lor până în zori. Incepeau o nouă etapă din viaţă, dar cei patru 
jurară că nimeni şi nimic nu avea să le distrugă prietenia, 
indiferent unde s-ar afla fiecare dintre ei în viitor. Aveau înaintea 
lor doi ani până când Fritz Hermann urma să-i trimită la posturile 
lor. Un post care, în cazul lui Alfred Tannenberg, va fi în Austria, 
ca om de legătură cu Serviciul Central de Siguranţă a Reichului. 

Heinrich avea să îl însoţească pe Alfred în Austria ca inspector 
al Serviciului Central de Administraţie şi Economie al SS, un 
organism însărcinat cu inspectarea lagărelor, cum era, în cazul 


5 Trupele de şoc aparţinând de SS, create în 1940, angajate în marile bătălii 
ale celui de al Doilea Război Mondial, în care s-au înrolat şi voluntari străini de 
armata germană, (n.tr.) 


Austriei, cel de la Mauthausen, unul dintre lagărele preferate ale 
lui Himmler, Franz se înrolă într-una dintre unităţile speciale de 
comando ale SS, iar Georg fu admis în SR, serviciul de informaţii 
controlat de temutul Reinhardt Heydrich” şi care era un serviciu 
la concurenţă cu un alt serviciu de informaţii, nu mai puţin 
eficient, cel al Abwehrului5?, controlat de amiralul Canaris. 

x kx * 

Franz Zieris, comandantul lagărului de la Mauthausen, îi primi 
cu destulă reținere pe cei doi tineri trimişi de la Berlin, mai ales 
pe Alfred Tannenberg. Venea de la Cartierul General şi, pe 
deasupra, era un protejat al lui Fritz Hermann, cu a cărui fiică, 
Grete, tocmai se însurase. De aceea, nu trebuia să-i spună cineva 
lui Zieris că Tannenberg avea să facă o carieră strălucită. Atât 
Alfred, cât şi Heinrich erau ofițeri SS de o categorie specială, cea 
a absolvenților de universitate, spre deosebire de comandantul 
Zieris, a cărui profesie fusese cea de tâmplar. 

Adevărul este că Tannenberg se dovedi a fi un ofiţer mult mai 
competent decât îşi închipuise Franz Zieris. În plus, avea nişte 
idei ingenioase pentru a duce la îndeplinire ordinele lui Himmler 
de a se descotorosi de deţinuţii care nu erau de niciun folos. Dar, 
mai ales, atât Alfred, cât şi Heinrich ştiau cum să atingă scopul 
Reichsfiuhrerului lor în privinţa prizonierilor: să-i facă să 
muncească până la extenuare timp de câteva luni şi, odată 
deveniți nişte adevărate ruine umane, să-i elimine. 

Viaţa în satul acela, situat în inima văii Dunării şi înconjurat de 
brazi, se dovedi a fi tot atât de plăcută pe cât o doreau cei doi 
prieteni. Locul nu putea fi mai pitoresc, cu ferme risipite pe 
pajişti şi cu fluviul năvalnic deschizându-şi drum printre copaci. 
Peisajul liniştit contrasta cu maşina morţii, adică lagărul de la 
Mauthausen, care se extinsese cu filiale prin tot ţinutul, ţinând 
seama de volumul de prizonieri ce soseau săptămână de 
săptămână. 

Organizarea lagărului de la Mauthausen era similară cu cea a 
altor lagăre. Consta dintr-un Birou Politic, un Departament de 


58 Om politic german (1904—1942), „protector al Reichului” în Boemia şi 
Moravia (1941), a murit ucis de patrioţii cehi. (n.tr.) 

5 „Apărare”, serviciul de informaţii al Statului-Major german (în germ. în orig.; 
n.tr.) 

5 Wilhelm Canaris (1887—1945). Amiral, şef al serviciilor de informaţii ale 
armatei germane între 1935-1944, executat la ordinele lui Hitler (n.tr.) 


pază a deţinuţilor, un serviciul sanitar, administraţia şi 
comandamentul garnizoanei. 

Zieris îi însoţi în timpul vizitei lor la Mauthausen, dar apoi îl 
însărcină pe unul dintre oamenii lui, comandantul Schmidt, să le 
explice cum funcţiona lagărul. 

— Ca să-i deosebim pe deportaţi, aceştia poartă cusut un 
triunghi care ne indică delictul fiecăruia. Verdele este culoarea 
delincvenţilor de drept comun; negrul, pentru cei neintegraţi în 
societate - ţigani, cerşetori, borfaşi; rozul este pentru 
homosexuali; roşul, pentru delincvenţii politici; galbenul, pentru 
porcii de jidani, iar violetul, pentru cei care obiectează din motive 
de conştiinţă. 

— Au existat încercări de evadare? întrebă Heinrich. 

— Vrei să vezi o tentativă de evadare? îl întrebă la rândul său 
comandantul Schmidt. 

— Nu vă înţeleg... 

— Veniţi, o să vă ofer un spectacol de evadare pe viu. Însoţiţi- 
mă la cariera de piatră. 

Heinrich şi Alfred se priviră uimiţi, dar îl urmară pe comandant. 
Coborâră cele o sută optzeci şi şase de trepte ale scării 
cunoscute sub numele de „scara morţii”, care despărţea cariera 
de lagăr. Schmidt îl chemă pe unul dintre kapo*! responsabil cu 
supravegherea prizonierilor. Kapo purta un triunghi verde şi, 
după cum le povesti comandantul, bărbatul acela omorâse mai 
mulţi oameni. Înalt, vânjos şi chior, kapo le inspira o frică 
profundă prizonierilor, care simţiseră pe pielea lor, în numeroase 
ocazii, brutalitatea acestuia. 

— Hans, alege-l pe unul dintre nemernicii ăştia, îi spuse 
comandantul Schmidt lui kapo. 

Asasinul nu stătu pe gânduri şi se duse după un omuleţ cu 
părul cărunt, cu mâinile jupuite şi într-o asemenea stare de 
slăbiciune, încât părea imposibil să mai aibă putere să se mişte. 
Triunghiul pe care-l purta era roşu. 

— Un blestemat de comunist, dădu asigurări kapo, în vreme 
ce-l împingea spre locul unde se aflau comandantul şi cei doi noi 
ofiţeri SS. 


5 Cuvânt de origine incerta, desemnând în lagărele naziste de concentrare 
deţinutul de drept comun numit de conducerea lagărului ca mai-mare peste 
ceilalţi prizonieri, (n.tr.) 


Comandantul Schmidt nu rosti niciun cuvânt. Îi smulse boneta 
pe care o purta şi o azvârli spre gardul de sârmă ghimpată. 

— la-o de pe jos, îi porunci el prizonierului. 

Acesta începu să tremure şi şovăi dacă să dea sau nu ascultare 
ordinului, deşi ştia că n-avea de ales. 

— Du-te după beretă, strigă Schmidt. 

Omuleţul o porni spre gardul de sârmă ghimpată cu pas încet, 
până când, din nou, vocea poruncitoare a comandantului, 
îndemnându-l să alerge, îl obligă să înceapă o fugă istovitoare. 
Când ajunse în apropierea gardului de sârmă ghimpată unde îi 
căzuse bereta, nu avu timp nici măcar să se aplece să o ridice. O 
rafală de automat trasă de una dintre santinele sfârşi cu ce-i mai 
rămăsese din viaţă. 

— Uneori, bereta cade pe gardul de sârmă ghimpată şi, când o 
apucă, prizonierul primeşte o descărcare de înaltă tensiune care 
îi curmă viaţa. O gură mai puţin de hrănit. 

— impresionant... grăi Heinrich. 

— Prea uşor, spuse Alfred pe un ton sentenţios. 

— Prea uşor? întrebă îngrijorat comandantul Schmidt. 

— Da, e un mod foarte simplu de a le face de petrecanie 
lepădăturilor. 

— De fapt, domnule, avem alte metode. 

— Arătaţi-ni-le, îi ceru Heinrich. 

x kx * 

În aparenţă, aceea era o sală cu duşuri, dar mirosul impregnat 
în pereţi indica faptul că nu era apă ceea ce ieşea pe țevi. 

— Folosim gaz Cyclon B, care este un compus de hidrogen, 
azot şi carbon, îi informă comandantul Schmidt. 

— Şi cu asta le faceţi baie prizonierilor? întrebă Heinrich, 
scoțând un hohot de râs. 

— Într-adevăr. Îi aducem aici şi, când încep să-şi dea seama, 
sunt deja morţi. Aici ne descotorosim de nou-veniţi. Când 
comandamentul trimite mai mulţi prizonieri decât cei de care 
trebuie să ne descotorosim rapid, imediat ce ajung în lagăr, îi 
aducem să facă un duş, din care nu scapă niciodată. Ceilalţi 
deportaţi habar n-au ce se întâmplă aici, altminteri, ar putea fi 
ispitiţi să se răzvrătească în momentul în care îi aducem aici. 
Când sunt de ceva vreme la Mauthausen şi nu mai sunt buni de 
nimic, îi trimitem la Hartheim. Bineînţeles că şi acolo sunt alte 


duşuri, nu mai puţin eficiente. 

— Alte duşuri? vru să ştie Heinrich. 

— Da, experimentăm un nou sistem ca să scăpăm de 
indezirabili. Când termină lucrul la cariera de piatră, îi trimitem 
să facă duş acolo, în bazinul acela, la capătul esplanadei. Se 
dezbracă şi trebuie să suporte apa îngheţată timp de o jumătate 
de oră. Majoritatea cad răpuşi, după părerea doctorului, din 
pricina problemelor de circulaţie. 

Vizita continuă şi după-amiază. Schmidt îi însoţi la castelul din 
Hartheim. Locul părea încântător, iar servitorii de la castel, 
amabili şi eficienţi. 

Comandantul îi conduse la vechile temnițe care se închideau 
cu trape şi chepenguri. De fapt, în acel subsol se instalase o altă 
cameră de gazare, pentru prizonierii care erau de mai multă 
vreme la Mauthausen. 

— Când sunt foarte bolnavi, le spunem că îi mutăm aici, în 
acest castel care, de fapt, e un sanatoriu. Ei urcă plini de 
încredere în mijloacele de transport. Odată ajunşi aici, le cerem 
să se dezbrace, îi fotografiem şi îi conducem în această 
subterană. După ce îi gazăm, sunt arşi în crematoriu. E adevărat, 
avem o bună echipă de dentişti, atât aici, cât şi jos, la 
Mauthausen, ca să li se scoată acestor nemernici dinţii de aur. În 
plus, la Hartheim sunt primiţi, de asemenea spre lichidare, acele 
fiinţe care ne dezonorează societatea: am scăpat de peste 
cincisprezece mii de bolnavi mintali veniţi din toată Austria. 

— impresionant, afirmă Alfred. 

— Nu facem decât să îndeplinim dispoziţiile Fuhrerului. 

x kx X 

Alfred Tannenberg şi Heinrich învăţară la Mauthausen să se 
cunoască pe ei înşişi. Descoperiră că le făcea plăcere să ia viaţa 
altor oameni. Alfred prefera, la fel ca Zieris, comandantul suprem 
de la Mauthausen, să ucidă trăgând un glonţ în ceafa 
prizonierilor. 

Heinrich se distra cu jocul de-a aruncatul beretei prizonierilor 
în sârma ghimpată, aşa cum le arătase comandantul în prima zi. 

Erau seri când ucideau prin această metodă zeci de oameni 
disperaţi, dintre care unii înaintau spre moarte de parcă ar fi fost 
drumul spre eliberare. 

Se împrieteniră, de asemenea, cu unii dintre medicii lagărului 


cărora le plăcea să facă experimente pe prizonieri. 

— Ştiinţa avansează graţie faptului că dispunem aici cu 
prisosinţă de material ca să cunoaştem mai bine secretele 
trupului nostru, îi povestea Alfred lui Grete la desert, în lungile 
nopţi de iarnă, explicându-i cu lux de amănunte cum li se 
inoculau bărbaţilor, femeilor şi copiilor încă sănătoşi diferiţi 
viruşi, ca să vadă evoluţia bolii. Îi operau, de asemenea, de boli 
inexistente, ca să cunoască mai bine ascunzişurile maşinăriei 
care este trupul omenesc. 

Grete încuviinţa supusă tot ce îi spunea soţul ei, fără să pună 
sub semnul întrebării niciuna dintre vorbele sale. La Mauthausen 
şi în celelalte lagăre pe care Alfred trebuia să le viziteze atât de 
des, nu erau fiinţe omeneşti, cel puţin nu erau oameni ca ei, ci 
doar jidani, ţigani, comunişti, homosexuali şi delincvenţi, de care 
societatea se putea lipsi foarte bine. Germania nu avea nevoie 
de asemenea lepădături, şi, dacă trupurile lor serveau pentru ca 
ştiinţa să progreseze, vieţile lor vor fi avut măcar un rost, se 
gândea Grete, privindu-l entuziasmată pe soţul ei. 

x kx * 

— Heinrich, azi am vorbit cu Georg. Spune că Himmler e 
mulţumit de acordurile la care am ajuns cu marii industriaşi. Noi 
le furnizăm mâna de lucru, iar ei contribuie la măreţia Germaniei 
şi a cauzei noastre. Fabricile au nevoie de muncitori, bărbaţii 
noştri sunt pe front. In plus, Himmler doreşte să fim pregătiţi ca, 
după război, noi, SS-iştii, să fim independenţi din punct de 
vedere economic. Aici avem oameni cu prisosinţă, care ne pot fi 
de folos în acest scop. 

— Să fim serioşi, Alfred, aici mâna de lucru nu serveşte la mai 
mult decât pentru a căra pietre de la carieră. De altfel, nu sunt 
de acord cu această politică. Trebuie să terminăm cu ei, 
altminteri nu vom rezolva niciodată problema Germaniei. 

— Le putem folosi mai mult pe femei... sugeră Alfred. 

— Pe femei? Pe ele trebuie să le exterminăm mai întâi, este 
singurul mod de a le împiedica să aibă copii şi de a evita ca 
aceştia să sugă din nou sângele Germaniei, argumentă Heinrich. 

— Mă rog, vrând-nevrând, ordinele sunt ordine şi trebuie să le 
îndeplinim. Trebuie să selecţionezi prizonierii care sunt într-o 
stare mai bună. Fabricile noastre au nevoie de muncitori, şi 
Himmler vrea să facem rost de mână de lucru. 


— Şi eu am vorbit cu Georg. 

— Ştiu, Heinrich, ştiu. 

— Atunci, ştii că va veni peste două zile cu tatăl lui. 

— De ore întregi organizez totul, Zieris nu vrea greşeli. Tatăl lui 
Georg este unul dintre medicii preferaţi ai Cartierului General, iar 
unchiul lui Georg, care vine şi el, este un ilustru profesor de 
fizică. Restul membrilor expediției sunt civili care se bucură de 
sprijinul Fuhrerului şi sunt foarte interesaţi să cunoască 
experimentele medicilor de la Mauthausen. 

— Ştii, Alfred? De-abia aştept să-l văd pe Georg... 

— Şi eu la fel, Heinrich. Dar, pe deasupra, Georg ne pregăteşte 
o surpriză: s-ar putea să-l aducă pe Franz. Nu mi-a spus, dar m-a 
anunţat că o să ne facă o surpriză, şi cea mai bună surpriză ar fi 
să ne întâlnim din nou toţi patru. 

— Ultima scrisoare a lui Franz era descurajantă, lucrurile nu 
merg bine pe frontul rusesc. 

— Lucrurile nu merg bine nicăieri, şi tu o ştii. Mă rog, dar să nu 
mai vorbim despre politică! 

— Alfred, ştii ce experiment vor să-i arate tatălui lui Georg şi 
medicilor de la Berlin? 

— Căţelele alea sunt o povară greu de suportat. Au venit în 
lagăr însărcinate, nu putem cheltui banii statului cu întreţinerea 
acestor persoane. Medicii vor să vadă nivelul de rezistenţă a 
femeilor în împrejurări extreme. Doctorul crede că putorile alea 
pot suporta mai mult decât se pare. Le-am sugerat să le aducă 
aici, şi ele să fie cele care să coboare la carieră şi să suie cu 
bolovanii încărcaţi în spinare. Vom vedea câte rezistă şi câte 
caută gloanţele gardienilor, dar ştii deja că eu cred că eo 
greşeală să li se permită să moară atât de uşor. E o moarte 
rapidă, prea rapidă pentru scursurile alea. Cred, de asemenea, că 
le vor deschide ca să studieze fetuşii, nu ştiu ce vor să 
dovedească, dar, după părerea doctorului, asta va servi la 
extinderea cunoştinţelor ştiinţifice ale omenirii. 

— Şi copiii lor? întrebă Heinrich. Unele au fost aduse în lagăr 
cu bastarzii lor. 

— Îi vom duce şi pe ei la cariera de piatră, şi apoi, să asiste la 
tratamentul medical la care le vom supune pe mamelor lor. 
Veniţi, haideţi să vorbim cu doctorul. El este cel care a dezvoltat 
formula pentru injectare. Să vedem ce efect are când sunt 


înţepate cu acul în inimă. Bineînţeles că unora li se va face mai 
întâi o baie. 

— Cu câte se va face experimentul? 

— Am selecționat cincizeci, jidoavce, ţigănci şi deţinute politic. 
Unele sunt mai mult moarte decât vii, aşa că, până la urmă, ne 
vor fi recunoscătoare. 

x kx * 

Ziua răsărise cenuşie, stropită cu o ploaie fină şi un vânt 
înghețat care se strecura prin crăpături, dar vremea urâtă nu 
părea să-i afecteze pe cei doi ofițeri SS care priveau nerăbdători 
la ceas, aşteptând să se deschidă porţile lagărului, ca să lase să 
intre şirul de maşini plecate de la Berlin. 

În picioare, aliniate pe mai multe rânduri şi stând nemişcate, 
cincizeci de femei îşi aşteptau în tăcere soarta pe care ofițerii 
aceia o gândiseră pentru ele. Ştiau că era o zi deosebită, pentru 
că aşa îi auziseră vorbind pe kapo din lagăr, care, între hohote de 
râs şi priviri conspirative, le anunțau că nu aveau să uite 
niciodată ceea ce urma să li se întâmple. 

Unele dintre ele erau de doi ani în lagăr, muncind pentru 
fabricile care furnizau material maşinii de război germane; altele 
erau de doar câteva luni, dar pe chipul tuturor se oglindea cu 
aceeaşi asprime foamea şi deznădejdea. 

Suferiseră tot felul de torturi şi abuzuri din partea gardienilor, 
care le puneau să muncească din zori şi până în noapte, 
arătându-se nemiloşi faţă de orice semn de oboseală sau de 
slăbiciune. 

Când vreuna se oprea din lucru şi cădea sleită de puteri, 
primea o ploaie de lovituri cu vâna de bou şi cu bastonul, 
instrumente de care erau atât de ataşaţi gardienii din lagăr. 

Dar erau încă în viaţă în mijlocul acelui coşmar în care li se 
scurgea existenţa, căci apucaseră să le vadă murind pe multe 
dintre tovarăşele lor, fără să le poată veni în ajutor. 

Unele cădeau epuizate la pământ, unde erau răpuse cu lovituri 
de picior de către cei mai cruzi kapo; altele cădeau fulgerate de o 
criză de inimă după ce ajungeau la limita rezistenţei; erau şi 
unele care dispăreau, cele mai extenuate, cele care nu mai 
puteau munci şi pe care veneau în fiecare dimineaţă să le ia. Nu 
le mai vedeau niciodată, nu reuşeau să afle care le fusese soarta. 

Când lăsau fii în urma lor, celelalte femei, făcând un efort 


supraomenesc, se străduiau să-i protejeze ca pe ai lor, până când 
aceştia creşteau şi erau duşi în secţia de bărbaţi, fie în altă 
baracă, fie în alt lagăr. 

XXX 

Maşinile sosiră încet pe esplanadă. Civilii care coborâră din ele 
păreau nerăbdători, privind curioşi de jur împrejur. Mauthausen 
era considerat unul dintre cele mai importante lagăre ale 
Reichului, un model urmat de alte lagăre. 

Georg şi Alfred să îmbrăţişară călduros după ce se salutară cu 
braţul întins şi rostiră obligatoriul „Heil, Hitler!” înainte să apuce 
să se desprindă din îmbrăţişare, auziră exclamaţia veselă a lui 
Heinrich: 

— Franz! Sfinte Dumnezeule, ai venit! 

— Franz! 

Alfred îl îmbrăţişă pe prietenul său. 

Cei patru îşi arătară fără nicio jenă bucuria pe care le-o 
pricinuia întâlnirea, fără să le pese de privirile critice ale 
comandantului lagărului de la Mauthausen, Zieris, şi nici de ale 
celorlalţi şefi din SS. Se ştiau siguri pe ei, de neatins, favoriţi ai 
regimului. 

Tatăl lui Alfred fabrica mare parte dintre uniformele de care 
aveau nevoie soldaţii; cel al lui Franz, avocatul, devenise un 
diplomat desăvârşit la ordinele lui Hitler, fiindcă reuşise, cu ani în 
urmă, să convingă un mare număr de ţări să participe la Jocurile 
Olimpice de la Berlin, ceea ce îl făcuse să devină un om de cea 
mai mare încredere din cercul Fuhrerului; tatăl lui Heinrich era 
unul dintre avocaţii care-şi pusese talentul în elaborarea 
eşafodajului legal al noii Germanii, în vreme ce tatăl lui Georg era 
medicul de încredere al celor mai înalţi comandanţi ai SS. 

Femeile îi priveau pe aceşti patru tineri ofiţeri care ieşeau în 
evidenţă faţă de toţi ceilalţi, în vreme ce unele se înfiorau şi îi 
strângeau de mână pe copii, pe care fuseseră obligate să-i aducă 
pe esplanada lagărului. 

Copiii abia se ţineau pe picioare, epuizați cum erau, dar le 
dădeau ascultare mamelor lor, conştienţi de oroarea care se 
putea dezlănţui dacă li se împotriveau acelor bărbaţi în negru. 

Cei patru ofiţeri, care păreau atât de bucuroşi, se apropiară să 
le privească pe prizoniere. Dispreţul şi scârba se oglindeau în 
ochii tinerilor la vederea acelor femei care erau doar puţin mai 


mult decât nişte ruine omeneşti. 

— Ce spectacol! spuse Franz. 

— Să mergem, prietene, să vezi cum o să te mai distrezi! Azi 
va fi o zi mare! îl asigură Heinrich. 

— Bine, am venit să ne distrăm, să văd ce ne-ai pregătit, vru 
să ştie Georg. 

— Azi va fi o zi de neuitat, vă asigur, decretă Alfred. 

Apoi, Alfred Tannenberg făcu un semn către kapo, şi aceştia 
începură să prindă bolovanii de spinarea prizonierelor. 

Tannenberg spuse din nou: 

— O să ne distrăm, asta n-o s-o uitaţi niciodată. 

Femeile tremurau de frică la vorbele acelor ofiţeri SS şi o 
expresie de deznădejde şi mai mare decât cea pe care o purtau 
pe chip păru să pună stăpânire pe ele. 

— O zi de neuitat, şopti din nou ofiţerul SS, în vreme ce 
zâmbea. 


33 


Clara îl privea dormind pe bunicul ei, dar, din când în când, 
acesta întredeschidea ochii şi părea să zâmbească unor fiinţe 
imaginare care nu se găseau acolo. 

Era obosită, dar aparenta ameliorare a stării bunicului ei o 
umplea de speranţă. Nu credea că Alfred Tannenberg ar putea 
redeveni el însuşi, dar cel puţin era în viaţă şi, în împrejurările 
date, era mai mult decât se aştepta. Hotărî să meargă la 
excavaţie ca să vorbească cu Ayed Sahadi, după care avea să îi 
invite la cină pe Picot, pe Fabiân şi pe Marta; se gândea să le 
spună şi lui Gian Maria şi lui Salam Najeb să li se alăture. 

Cu ajutorul infirmierei, îl duse pe bunicul ei înăuntru în spitalul 
de campanie şi îl culcară în pat. Tannenberg încerca să se opună, 
dar cele două femei se dovediră de neclintit. Bătrânul avea 
nevoie de odihnă. 

După ce îi schimbă flaconul de ser şi îi dădu una dintre 
pastilele pe care doctorul Najeb le lăsase, Aliya se aşeză lângă 
bolnav, hotărâtă să nu-l piardă din ochi, aşa cum îi poruncise 
Clara. 

Salam Najeb trecu pe la spital înainte de a merge la cina 
organizată de Clara. Îl găsi pe bolnav agitat, dând ordine într-o 
limbă ce i se păru ciudată. Când se apropie să-i injecteze un 
calmant, teroarea se oglindi în ochii lui Tannenberg, care încercă 
să-l împiedice cu braţul pe care-l putea mişca. Aliya, împreună cu 
una din gărzile de corp, îl ţinu strâns, pentru ca doctorul Najeb 
să-i poată face injecţia. Niciunul nu înţelegea ce le spune, dar 
ştia că îi insultă. Apoi se cufundă într-un somn agitat. 

— Să nu vă mişcaţi de lângă el, şi, dacă observați vreo 
schimbare, să mă anunţaţi imediat, îi spuse Aliyei. 

— Aşa voi face, doctore. 

Infirmiera se aşeză lângă Tannenberg şi scoase o carte ca să-i 
treacă timpul, în vreme ce auzea înteţindu-se zgomotele din 
tabără, căci se apropia ora cinei. Oftă resemnată. Pentru asta 
fusese ea angajată, să aibă grijă de bătrân, în momentele în care 


ceilalţi îşi luau o pauză. Hotări să nu se mai gândească şi să se 
cufunde în lectură, aşa că stinse toate luminile, cu excepţia unei 
lămpiţe care-i lumina paginile cărţii pe care o ţinea pe genunchi. 

Nu auzi nimic, nici nu văzu figura care se năpusti asupra ei 
astupându-i gura. Ultimul lucru pe care îl simţi fu răceala oţelului 
care îi deschise gâtul. Nu putea ţipa, nici măcar nu se putea 
mişca. Muri fără să ştie cine o ucisese. 

Lui Lion Doyle îi păru rău că trebuise să o ucidă pe Aliya. Dar n- 
avea de ales. Nu putea lăsa martori. 

Se apropie iute de patul unde Alfred Tannenberg dormea 
adânc, deşi somnul lui era încărcat de coşmaruri. Nu pierdu nicio 
secundă, îi tăie gâtul la fel cum o făcuse cu infirmiera, şi apoi se 
asigură că nu avea să supravieţuiască, înfigându-i cuțitul în burtă 
de jos în sus. 

Bătrânul nici nu îşi dădu seama, şi Lion Doyle ieşi din spital în 
linişte, tot atât de repede cum intrase. În noaptea aceea, nimeni 
nu mai avea nevoie de el: Picot, Fabiân şi Marta erau cu Clara. 
Restul echipei îşi termina de făcut bagajele, fiindcă a doua zi 
trebuiau să vină elicopterele să-i ducă la Bagdad. Pleca şi el, nu 
găsise nicio scuză plauzibilă ca să mai rămână. De fapt, îşi 
reproşa că nu-l lichidase pe Tannenberg mai înainte. Se înşelase, 
spunându-şi că erau prea multe dificultăţi. Într-adevăr, aşa era; 
dar la fel de adevărat era şi faptul că îi plăcuse să se afle în locul 
acela, integrat în echipa lui Picot. li părea rău că nu este cel care 
spunea că este. Îi lipsea doar Marian şi ştia că, dacă ar fi fost 
acolo, şi ea ar fi fost fericită. 

Ascuns în umbrele nopţii, se fofilă într-un loc din tabără unde 
urma să aştepte să fie descoperite cadavrele. Avea să fumeze, să 
fumeze până când auzea semnalul de alarmă. 

Când terminară cina, Clara hotărî să-l însoţească pe doctorul 
Najeb la spital ca să vadă cum se simţea bunicul ei. 

Merseră în tăcere unul lângă celălalt. Cina fusese plăcută 
pentru că, fără să se fi pus de acord, păreau că toţi hotărâseră că 
era mai bine să nu vorbească nimic despre cele întâmplate în 
ultimele săptămâni. 

Fabiân îi amuzase povestind o mulţime de anecdote despre 
numeroşii lui ani din învăţământ. 

Oamenii care păzeau spitalul le spuseră noapte bună. 

Clara intră prima, urmată de medic, şi ţipătul ei răsună în toată 


tabăra. Fu un țipăt ascuţit, îndelung, care părea că nu se mai 
termină. 

Aliya era pe jos, în mijlocul unei bălți de sânge. Alfred 
Tannenberg era alb ca varul, cu mâinile crispate, ţinându-se de 
cearşafurile pătate de sânge. 

Doctorul Najeb încercă să o scoată pe Clara din încăpere, dar 
ea nu se oprea din ţipat şi nu îl lăsa să se apropie şi, văzându-i 
intrând pe oamenii de gardă, tăbări asupra lor, lovindu-i cu 
pumnii şi cu picioarele, insultându-i în mod grosolan. 

Doctorul Najeb nu o putu împiedica pe Clara să pună mâna pe 
unul din pistoalele gărzilor de corp şi să înceapă să tragă în toate 
direcţiile, în vreme ce-i insulta, nimerindu-i cu gloanţe pe doi 
dintre ei. 

— Porcilor! Sunteţi nişte porci buni de nimic! O să vă omor pe 
toţi! Porcilor! 

Ţipetele Clarei răsunară în tăcerea nopţii precum cele ale unei 
fiare rănite, înfiorându-i pe toţi cei care o auziră. Picot, Fabiân şi 
Marta veniră în fugă până la spital, urmaţi de Gian Maria şi de alţi 
membri ai expediției, între care se aflau şi Lion Doyle şi Ante 
Plaskic, dar înaintea tuturor ajunse Ayed Sahadi, cel care reuşi 
până la urmă să-i ia arma şi să o imobilizeze. 

Gian Maria o scosese din spital, după ce doctorul Najeb reuşi 
să-i facă o injecție cu un tranchilizant puternic. 

Fu o noapte lungă în care se auziră ţipete, reproşuri şi în care 
domni confuzia. Nimeni nu văzuse nimic, niciuna din gărzile de 
corp care supravieţuiseră gloanţelor Clarei nu putea povesti ce 
se întâmplase, pentru că nu văzuseră şi nu auziseră nimic. Nici 
metodele brutale ale lui Ayed Sahadi interogând gărzile, nici cele 
mai puţin brutale ale comandantului garnizoanei din Safran nu 
folosiră la obţinerea altei declaraţii decât a aceleia că nu ştiau 
nimic. 

— Avem un asasin printre noi, spuse Picot pe un ton 
sentenţios. 

— Da, cu siguranţă că aceeaşi persoană care i-a ucis pe 
domnul Tannenberg şi pe Aliya i-a asasinat şi pe Samira şi pe 
cele două gărzi de corp şi aproape i-a curmat viaţa Fatimei, 
răspunse Marta mâhnită. 

Lion Doyle asculta aceste speculaţii cu un aer trist, care se 
regăsea şi pe chipurile celorlalţi membri ai echipei, dar simţea în 


spate privirea rece a lui Ante Plaskic. 

— Vreau să plecăm din locul ăsta. 

— Şi eu, Fabiân, şi eu... îi răspunse Yves Picot prietenului său. 
Din fericire, mai avem doar o zi, cea de azi, mâine plecăm. 
Pentru nimic în lume n-aş mai rămâne aici niciun minut în plus. 

x kx * 

Clara nu putu să-şi ia la revedere de la ei. Doctorul Najeb îi 
administrase o doză bună de tranchilizante care o ţineau în stare 
de apatie, fără să-şi dea seama de ce se întâmpla în jurul ei. Intre 
timp, Fatima, în ciuda slăbiciunii ei, preluase conducerea. 

Plecaseră toţi membrii misiunii arheologice, în afară de Gian 
Maria. 

Lion Doyle ştia că era încă dator cu uciderea Clarei, dar să 
încerce în aceste împrejurări ar fi fost curată sinucidere. 

Îşi reproşa că nu-şi făcuse treaba mult mai înainte, în ciuda 
faptului că încerca să-şi ascundă sentimentul de frustrare, 
spunându-şi că misiunea era peste măsură de complicată, 
aproape imposibilă: uciderea unui protejat al lui Saddam şi a 
nepoatei sale, amândoi fiind păziţi douăzeci şi patru de ore pe zi. 
Astfel că se gândea, din când în când, că faptul de a-l fi ucis pe 
Tannenberg fusese un succes pentru care trebuiau nu numai să-i 
completeze plata, dar să-l şi felicite, însă Tom Martin, şeful lui de 
la compania Global Group, nu era dintre cei care te bat 
prieteneşte pe umăr, ci aştepta doar ca angajaţii săi să-şi facă 
treaba. El îndeplinise cel puţin jumătate din misiune, şi această 
misiune i se părea mai importantă, pentru că nu reuşea să-şi 
imagineze ce putea să fi făcut Clara pentru a dori cineva să o 
vadă moartă. Bineînţeles că asta nu era problema lui, şi nici el nu 
avea de ce să se bage în motivele celorlalţi; el era un 
profesionist, atât şi nimic mai mult. 

Dar Lion Doyle nu se înşela prea mult, astfel că recunoştea că 
lunile petrecute în Irak îi lăsaseră grele sechele. 

Ayed Sahadi postase şase oameni în uşa de la odaia Clarei, în 
afară de faptul că poruncise să înconjoare casa, nelăsând nicio 
palmă de teren fără supraveghere. Colonelul îşi anunţase sosirea 
şi îi făcuse deja cunoscută supărarea din cercul lui Saddam 
pentru asasinarea lui Alfred Tannenberg. | se ceruse un vinovat, 


iar Colonelul era hotărât să-l găsească. 
x x * 


Gian Maria se ruga în tăcere pentru sufletul lui Tannenberg şi 
al bietei Aliya, care, la fel ca infirmiera dinainte, Samira, fusese 
omorâtă doar pentru că îl îngrijea pe bătrânul în agonie. Ştia că 
asasinul avea să încerce să-i curme viaţa Clarei şi nu şi-ar fi 
iertat-o niciodată dacă n-ar fi fost în stare să-l împiedice. 

Îi ceruse Fatimei permisiunea de a rămâne în casă alături de 
Clara, dar femeia refuzase, şi nici Ayed Sahadi nu îl sprijinise, 
pentru că socotea că era absurd ca preotul să încerce să joace 
rolul de gardă de corp. 

Colonelul nu sosise până după-amiază, provocând un adevărat 
şoc în tabăra militară şi în sat. De data aceasta, venea însoţit de 
o echipă mai mare, doisprezece dintre oamenii lui cei mai buni, 
anchetatori tăbăciţi în înfruntarea cu cei mai duri adversari ai 
regimului lui Saddam, oameni care cu metodele lor erau în stare 
să facă să vorbească până şi pietrele. 

XXX 

Ahmed Husseini aranjase ca echipa de arheologi să petreacă 
două zile la Bagdad înainte de a fi transportaţi la frontiera cu 
lordania, de unde urmau să călătorească la Amman şi, de acolo, 
fiecare spre casa lui: Picot, la Paris, Marta Gómez şi Fabián, la 
Madrid, alţi profesori, la Berlin, Londra, Roma... Toţi erau 
tensionaţi şi doreau să plece cât mai curând din Irak, dar Ahmed 
le ceruse să aibă un pic de răbdare, pentru că nu era simplu să 
dispună de elicoptere în momentul acela, şi nici nu era 
recomandabil să o ia pe şoseaua spre frontiera iordaniană. 

În holul hotelului Palestina, îi întâlniră pe unii dintre jurnaliştii 
care îi vizitaseră la Safran şi care spuneau că erau siguri că 
războiul avea să înceapă în câteva zile; cel puţin asta li se 
comunica din redacţiile lor. Unii se pregăteau să se întoarcă 
înainte de a se declanşa invazia, dar majoritatea se organiza 
pentru atunci când urma să înceapă războiul şi pentru ceea ce se 
putea întâmpla, strângând alimente şi apă îmbuteliată. 

Lion Doyle trimise un fax limpede şi categoric la sediul agenţiei 
Photomundi: „Mă întorc mâine. Aduc suficient material, dar nu în 
întregime. În ultimele zile, a fost greu să lucrez. Dar ce era mai 
important s-a făcut”. 

În noaptea aceea, Picot şi restul echipei de arheologi luară cina 
împreună cu Miranda şi cu alţi jurnalişti. 

— De ce nu vii? îi propuse Picot Mirandei. 


— Pentru că n-aş fi eu dacă aş pleca acum. N-am rezistat tot 
acest timp ca să fug în ultimul moment. 

— Te invit să petreci câteva zile cu mine la Paris; de fapt, mi-ar 
plăcea să rămâi cât timp doreşti. 

Miranda îl privi pe Picot cu un zâmbet complice. Jurnalistei îi 
plăcea arheologul tot atât de mult cât şi ea îi plăcea lui, dar 
amândoi ştiau că vieţile lor erau paralele, că nu se puteau 
intersecta niciodată şi că, dacă s-ar întâlni, şi-ar putea face rău 
unul altuia. 

— Las-o baltă, Yves! 

— De ce? Mi-ai spus că eşti singură. 

— Chiar sunt. 

— Atunci... 

— Atunci, nimic. Eşti un tip nemaipomenit, într-atât încât nu 
mă tentează să fii o aventură de o noapte. 

— Nu-ţi propun o aventură de o noapte, protestă Picot. 

— Ştiu, dar, dată fiind situaţia ta şi a mea, mă îndoiesc că ne- 
am putea oferi ceva mai mult. 

— Te rog, Miranda, dă-ţi o şansă şi, până una-alta, dă-mi şi 
mie! 

— Când o să scap de blestematul ăsta de război care e pe 
punctul de a începe, o să vin la Paris sau oriunde ai fi, şi atunci, 
la rece şi departe de acest moment, ori o să râdem de ce vorbim 
acum şi o să bem un pahar şi apoi fiecare o s-o ia pe drumul lui, 
rămânând prieteni, ori... ori o să vedem. 

Picot nu mai insistă. Ştia că Miranda avea să rămână la Bagdad 
şi simţi un ghimpe de nelinişte gândindu-se la pericolul care o 
păştea. 

Ahmed Husseini, şi el la cină, bea whisky, fără să se poată 
abţine, pahar după pahar. Fabián încerca să-l calmeze pe 
individul acela care aproape că nu mai avea nimic în comun cu 
omul care fusese. 

Elegantul şi puternicul director al Departamentului de săpături 
arheologice era acum un bărbat neîngrijit, cu cearcăne adânci şi 
cu zbuciumul oglindit în privirea neliniştită, care umbla dintr-un 
loc într-altul de parcă s-ar fi temut pentru viaţa lui. 

— Mergeţi la Safran? vru să ştie Marta Gómez. 

— Nu ştiu, doctorul Najeb nu m-a lăsat să vorbesc cu Clara, 
sper să-mi permită mâine. O să fac ce vrea ea, o să mă duc, dacă 


îi pot fi de folos cu ceva. 

— Dar e soţia dumneavoastră! Cum să nu-i fiţi de folos într-un 
moment ca acesta? protestă Marta. A 

— Nu ştiu, doamnă profesoară, nu ştiu... eu... În sfârşit, tot ce 
s-a întâmplat e cumplit, şi acum războiul... Nu ştiu ce va i... In 
orice caz, Clara trebuie să se întoarcă la Bagdad, nu cred că 
poate rămâne multă vreme singură. 

Fabian îi făcu un semn Martei cerându-i să nu mai insiste şi 
îndreptă conversaţia spre viitoarea expoziţie pe care se gândeau 
să o organizeze. 

— Vă suntem recunoscători că aţi reuşit să convingeti 
autorităţile irakiene să ne permită să facem o expoziţie cu cele 
găsite la Safran. 

— Da, profesorul Picot a semnat deja documentele, spuse 
Ahmed. 

— Şi dumneavoastră, când vă alăturaţi nouă? îl întrebă Fabian. 

— Eu? Nu ştiu, depinde de Clara, eu aş vrea să plec deja, chiar 
mâine, dacă aş putea... Dar nu e uşor să pleci din Irak, şi acum 
că Tannenberg a murit, nu mă vor lăsa să plec... 

Soneria de la telefonul mobil al lui Ahmed le întrerupse 
conversaţia. Acesta nu se ridică să vorbească discret în alt loc, ci 
ascultă în tăcere vocea care, de la celălalt capăt al firului, părea 
să-i dea ordine. 

Ahmed Husseini încuviinţa fără să crâcnească, cu o expresie 
din ce în ce mai crispată. 

— Cine era? întrebă Marta, fără să-i pese că e indiscretă. 

— Era... era Colonelul, dumneavoastră nu ştiţi cine e. Mă rog, o 
persoană foarte importantă... 

— Colonelul? Ba da, îl cunoaştem, a fost la Safran, a sosit cu o 
echipă de anchetatori după asasinarea Samirei şi a celor două 
gărzi de corp, îşi aminti Fabian. 

— Părea un om cumplit, şopti Marta. 

— Mâine, la prima oră, plec la Safran cu o delegaţie de 
personalităţi din ţara mea ca să iau parte la înmormântarea lui 
Tannenberg. La palatul prezidenţial se doreşte să fie îngropat cu 
toate onorurile. 

Mi s-a ordonat să merg, să fiu cu Clara şi să o conving să se 
întoarcă la Bagdad. 

— Aşa e cel mai înţelept, spuse Lion Doyle. 


— Şi ce se întâmplă cu noi? întrebă Picot pe un ton îngrijorat. 

— Dumneavoastră veţi pleca în elicoptere poimâine, la prima 
oră. Nu sunt schimbări în programul dumneavoastră. Karim, 
asistentul meu, este nepotul Colonelului şi va avea grijă să nu 
întâmpinați probleme; el vă va însoţi la bază, dacă eu nu sosesc 
la timp. Dar cred că o să mă întorc chiar mâine şi, dacă e posibil, 
împreună cu Clara. 

Ahmed Husseini dădu de înţeles că masa de seară se 
terminase. N-avea niciun chef să mai stea acolo, iar excesul de 
alcool îşi făcea efectul: se învârtea totul cu el, îi venea să vomite 
şi îl usturau ochii. Ştia că lucrul cel mai bun pe care-l putea face 
era să încerce să doarmă, numai să reuşească. 

Picot era obosit, dar n-avea chef să se culce, aşa că propuse 
grupului să bea ceva la bar, şi aproape toţi acceptară. De fapt, 
doar Ante Plaskic îşi luă la revedere, ca să meargă la culcare. 

— Ce tip ciudat, afirmă Miranda, în vreme ce Ante traversa 
holul spre ascensoare îndreptându-se spre camera sa. 

— Intr-adevăr, spuse Picot. 

— N-a făcut nimic ieşit din comun, îi luă Marta apărarea. 

— Ai dreptate, dar toate lunile astea s-a arătat distant faţă de 
noi toţi, n-a făcut nici cea mai mică încercare de a fi amabil, îi 
replică Picot. 

— A lucrat bine, s-a arătat întotdeauna bine-crescut, a făcut tot 
ce i-am cerut... Mi se pare nedrept să i se reproşeze că nu e 
simpatic, mai ales că era conştient de faptul că echipa nu-l 
plăcea, insistă Marta. 

— Mă rog, nu contează, adevărul e că e ciudat, insistă Picot. 

Băură până târziu şi discutară despre război, fiind siguri că era 
pe punctul de a izbucni. Nimeni nu ştia când, putea fi peste 
câteva zile sau peste o lună, dar nu erau convinşi că Bush avea 
să invadeze Irakul. 

x kx * 

Trei elicoptere aterizară pe pământul de culoare gălbuie, la 
câțiva metri de ceea ce rămăsese din tabăra arheologilor. 

Clara, împreună cu Colonelul, aştepta cu un aer absent ca 
bărbaţii regimului să coboare din aparate: mai mulţi generali şi 
doi miniştri, în afară de câteva rude apropiate ale clanului lui 
Saddam. 

Toţi îi strânseră mâna transmiţându-i condoleanţe şi susținând 


că lrakul pierduse pe unul dintre cei mai buni prieteni şi aliaţi ai 
săi. De abia îi auzea; de fapt, îi era greu să audă ce-i spuneau, 
pentru că nu era în stare să acorde atenţie la nimic altceva decât 
la durerea care o sfâşia atât de tare, încât credea că nu avea să 
mai respire. 

Nu îşi putea scoate din cap imaginea bunicului ei cu gâtul 
tăiat. Cel care îl asasinase căutase nu numai să-l elimine, ci şi să- 
i facă ei rău, să-i întoarcă cine ştie ce afront. 

Niciodată nu se simţise singură până în momentul acela, nici 
măcar atunci când părinţii ei muriseră în acel fatal şi ciudat 
accident. Nu putea suporta durerea pricinuită de faptul evident 
că bunicul ei era mort şi nu era în stare să găsească alinare în 
niciunul dintre cuvintele pe care le auzea, nici măcar în cele atât 
de sincere ale Fatimei, care o strânsese în braţe ca atunci când 
era mică, încercând să-i redea seninătatea pierdută. 

Ahmed se apropie de Clara şi o sărută uşor pe obraz, apoi o 
apucă de braţ, conducând-o spre casă. 

Clara nu opuse rezistenţă. Îi era totuna dacă Ahmed se afla 
sau nu acolo, deşi Fatima îi anunţase prezenţa, insistând pe 
lângă ea să-l lase s-o însoţească, măcar pentru salvarea 
aparenţelor într-un moment ca acela. Ajunşi înăuntrul casei, 
Fatima le servi ceai şi dulciuri bărbaţilor, în aşteptarea cortegiului 
care trebuia să se formeze pe drumul spre locul unde urma să fie 
înmormântat Alfred Tannenberg. 

Într-un prim moment, Clara se gândi să-i ceară Colonelului ca 
un elicopter să o transporte împreună cu sicriul bunicului ei până 
la Cairo, ca să-l îngroape acolo; apoi se gândi că bunicului ei i-ar 
fi fost totuna: ea ajunsese să-l cunoască bine şi ştia că nu simţise 
niciodată o sinceră apreciere pentru vreun loc anume. Dar ea 
chiar credea în valoarea simbolurilor, aşa că se hotărî să-l 
îngroape pe bunicul ei aproape de ruinele templului unde, cu 
atâta râvnă, încă mai căutau acele tăblițe care fuseseră obsesia 
bunicului ei. 

Nu rămase cu bărbaţii, ci se închise în încăperea în care 
bunicul ei zăcea în sicriu. 

Fatima spălase şi pregătise trupul neînsufleţit al bărbatului 
căruia îi fusese credincioasă timp de patruzeci de ani, şi o făcuse 
cu acelaşi respect şi venerație cu care ar fi făcut-o dacă ar fi fost 
în viaţă. 


Clara apucă mâna inertă a bunicului ei şi nu se putu abţine să 
nu plângă cu disperare. 

— Bunicule... bunicule... de ce? De ce ţi-au făcut asta? 
Dumnezeule, ajută-mă să găsesc asasinul! Bunicule, nu mă 
părăsi... nu mă părăsi, te rog... 

Nişte ciocănituri uşoare în uşă îi anunţară prezenţa Fatimei, 
care intră să-i spună că sosise momentul ca sicriul să fie luat. 

Clara izbucni şi mai tare în plâns şi îmbrăţişă trupul lipsit de 
viaţă al bătrânului, strigându-şi deznădejdea. 

Cu ajutorul lui Ahmed, Fatima o dădu la o parte, în vreme ce 
Colonelul închidea sicriul şi, ajutat de alţi bărbaţi, îl scoteau din 
casă până la maşina care urma să îi conducă la câteva sute de 
metri, unde era pregătită deja groapa în pământul de culoarea 
şofranului în care Tannenberg avea să se odihnească pe vecie. 

Doctorul Najeb se apropie de Clara şi îi oferi o pastilă, însă ea o 
refuză. Voia să iasă din toropeala în care se afla de cu două zile 
în urmă, când îl găsise asasinat pe bunicul ei, chiar dacă durerea 
ameninţa s-o sfâşie pe dinăuntru. Salam Najeb nu insistă. 

Dimineţile de martie sunt calde în Irak, şi ziua aceea nu făcea 
excepţie. Toţi bărbaţii şi femeile din Safran, pe lângă soldaţii din 
garnizoană, precum şi autorităţile din satele şi oraşele din 
apropiere se îmbulzeau în jurul locului unde se pregătise 
mormântul lui Alfred Tannenberg. 

Sătenii îi priveau curioşi pe generalii şi pe miniştrii sosiți de la 
Bagdad, şi câte unul şoptea că în ultimul minut ar putea apărea 
chiar Saddam în persoană. 

Nu avu loc niciun ritual religios, nici catolic, nici musulman. ŞI 
nici nu pronunţă nimeni vreun discurs de adio. Fusese dorinţa 
expresă a Clarei ca bunicul ei să fie înmormântat fără vreo altă 
solemnitate decât aceea a durerii celor care l-au iubit, şi ea ştia 
că, dintre toţi cei adunaţi acolo, doar ea şi Fatima ţinuseră la el. 

Bărbaţii coborâră sicriul până îl depuseră pe nisipul uscat al 
mormântului, şi ţipătul Clarei rupse liniştea dimineţii. Ahmed o 
apucă ferm, dar nu putu evita ca femeia să nu încerce să se 
arunce în golul în care pământul începea să acopere sicriul. Mâna 
fermă a Colonelului fu cea care o opri pe Clara, împiedicând-o să- 
şi ducă gestul până la capăt. 

Ea ţipă şi plânse fără jenă, până când o duseră din locul acela, 
de îndată ce sicriul fu acoperit de pământ. 


Pe drumul de întoarcere domni calmul. 

Colonelul veni în încăperea care îi servise drept birou lui Alfred 
Tannenberg ca să vorbească cu Clara şi cu Ahmed. 

— Putem să discutăm ceva? o întrebă el afectuos. 

— Da, da... răspunse ea, ştergându-şi lacrimile care încă îi 
înecau ochii. 

— Atunci, ascultă-mă şi acceptă-mă ca pe tatăl pe care nu-l 
mai ai, fiindcă bunicul tău a fost totul pentru tine. Ahmed mi-a 
spus că ai cunoştinţă de afacerile bunicului tău. Dacă aşa este, 
vei înţelege că nu putem opri operaţiunea care este în 
desfăşurare. Soţul tău va fi în fruntea întregii afaceri, iar tu vei 
pleca. După părerea mea, cu cât pleci mai degrabă din lrak, cu 
atât mai bine. Cred că ar trebui să mergi la Cairo, la casa pe care 
o aveţi acolo. La Cairo vei fi în siguranţă până când va trece 
totul. Apoi, te poţi ocupa de expoziţia aceea pe care o pregăteşte 
profesorul Picot. Nu ştiu ce se va întâmpla peste o lună, nici dacă 
vom mai fi în viaţă, sper că da, dar am încredere că omul acela, 
Picot, se va ţine de cuvânt şi vei participa şi tu la expoziţie. 

— Nu vreau să plec, şopti Clara. 

— Războiul, fetiţo, este pe punctul de a începe. Aşa că ar fi 
absurd să rămâi aici, numai dacă nu cumva vrei să mori. Nu te 
sfătuiesc s-o faci, cu siguranţă că bunicul tău n-ar fi vrut să fii 
ucisă. 

— Vreau să mai rămân câteva zile. 

— Fă-o, dar trebuie să ieşi din Irak înainte de 20 martie. În 
orice caz, nu pot să mai mobilizez aici prea mulţi soldaţi, iar toţi 
bărbaţii disponibili, inclusiv cei din sat, vor fi chemaţi să-şi 
îndeplinească datoria faţă de patrie. 

— Clara, întoarce-te cu mine la Bagdad, îi ceru Ahmed. 

— O să mai rămân câteva zile... Vreau să stau aici. O să mă 
întorc pe 17 sau pe 18... 

— Dacă o să zăboveşti mai mult, n-o să te mai pot scoate din 
Irak, spuse Colonelul pe un ton sentenţios. 

x x * 

Când elicopterele decolară, Clara se simţi uşurată. Cortegiul de 
la Bagdad rămăsese doar cinci ore la Safran, dar ea simţea 
nevoia imperioasă de a fi singură, de a nu trebui să vorbească 
sau să asculte pe nimeni, de a încerca să se refacă pe dinăuntru 
ca să poată înfrunta viaţa fără bunicul ei. 


Gian Maria se ţinuse la o distanţă respectuoasă în timpul 
înmormântării şi câtă vreme stătuseră reprezentanţii Guvernului 
lui Saddam. Putuse vorbi câteva minute cu Ahmed, căruia îi 
spusese că avea să se îngrijească de Clara şi să o convingă să se 
întoarcă la Bagdad cât mai repede cu putinţă. 

Ahmed îi ceruse să-l sune ca să le trimită vreun mijloc de 
transport care să-i ducă în capitală sau direct la frontiera cu 
lordania. 

Comandantul contingentului de soldaţi dădu ordin pentru a se 
începe demontarea taberei. Apoi trebuiau să revină la cazarmă. 

Şeful satului şovăia dacă să meargă sau nu acasă la Clara ca 
să o întrebe dacă oamenii urmau să muncească în continuare la 
excavaţie sau trebuiau să se întoarcă la îndeletnicirile lor 
anterioare. Unii primiseră deja ordinul de mobilizare militară. 

Clara îl primi însoţită de Fatima, de Ayed Sahadi şi de doctorul 
Najeb, pe care Colonelul îi însărcinase să aibă grijă de ea. 

Spre uimirea Fatimei şi a doctorului Najeb, Clara îl asigură pe 
şeful satului că lucrările arheologice aveau să continue câteva 
zile şi că avea nevoie de toţi oamenii disponibili. Era dispusă să 
le dubleze salariul dacă munceau zi şi noapte. 

După ce bărbatul plecă, Ayed Sahadi o întrebă îngrijorat dacă 
n-ar fi mai bine să considere încheiată misiunea. 

— Vom mai rămâne câteva zile, poate zece, şi în acest timp 
vom lucra fără odihnă. Poate că totuşi o să găsim ceea ce caut. 

Oamenii nu îndrăzniră să o contrazică, dată fiind starea ei de 
deznădejde. Ayed Sahadi o asigură că aveau să muncească de 
zor, dar îi atrase atenţia că erau mai puţini muncitori decât cei pe 
care contaseră până în momentul acela, căci, aşa cum o 
anunţase şeful satului, mulţi fuseseră mobilizați. Dar Clarei se 
părea că nu-i păsa şi insista asupra faptului că ea avea să 
continue să lucreze şi de una singură. 

XXX 

Lion Doyle nu reuşea să adoarmă. Se gândise să rămână la 
Bagdad. 

La întoarcerea sa de la Safran, Ahmed le povestise că domnul 
Colonel voia ca şi Clara Tannenberg să se întoarcă la Bagdad, dar 
că ea insistase să mai rămână câteva zile şi că acceptase să se 
întoarcă, iar Doyle se întreba dacă merita să rişte să o ucidă în 
oraşul acela în stare de război sau să aştepte să i se alăture lui 


Picot într-o capitală europeană, unde nu avea să-i fie greu să-i 
facă de petrecanie. Fu uşor să intre în lrak, mai greu era s-o 
şteargă, dacă izbucnea blestematul ăla de război, aşa că ori 
pleca împreună cu echipa de arheologi, ori nu mai ştia nici cum, 
nici când ar putea s-o facă şi, mai ales, dacă avea să poată 
îndeplini cealaltă jumătate a contractului. 

Ca să rămână, îi trebuia o scuză, dar asta, îşi spuse el, n-ar fi 
greu, era suficient să spună că rămâne ca să muncească în 
continuare, mai ales în momentul acela când trimişii speciali 
susțineau că războiul este iminent. Hotări să-l sune la Londra pe 
directorul agenţiei Photomundi şi să-i explice falsului director al 
acesteia cele întâmplate în ultimele ore. O fi primit deja faxul, 
care cu siguranţă că se afla în mâinile lui Tom Martin, dar ar fi 
mai bine să aibă o conversaţie în care să nu mai încapă îndoieli 
în legătură cu moartea lui Alfred Tannenberg. Mai mult decât 
atât: s-ar acoperi cerând instrucţiuni. Să fie Tom Martin cel care 
să decidă dacă să rămână ori să se întoarcă. 

Cel care se hotărâse într-adevăr să rămână era Ante Plaskic. 
Croatul auzise conversațiile purtate în timpul cinei, aşa că acum 
ştia că doamna Clara Tannenberg avea să fie în curând la 
Bagdad, iar el trebuia să se asigure că femeia se întorcea cu 
ceva, cu acele tăblițe blestemate pe care le căutau de luni de 
zile. Dacă era aşa, el trebuia să pună mâna pe ele şi să le scoată 
din Irak. Era hotărât să-şi îndeplinească misiunea pentru care 
urma să fie plătit atât de generos. 

Plaskic se întreba cine să fi fost asasinul lui Tannenberg şi nu-i 
putea ieşi din cap ideea că omul care-l ucisese pe bătrân şi pe 
infirmieră era fotograful ăla, Lion Doyle, deşi îl bănuia şi pe şeful 
de echipă, pe Ayed Sahadi. Se gândi că era mai probabil să fi fost 
Sahadi, pe care l-ar fi putut plăti oricine ca să săvârşească o 
răzbunare împotriva acelui om puternic care fusese Alfred 
Tannenberg. 

Era improbabil ca doamna Clara Tannenberg să găsească 
tăbliţele, dar nu putea risca, aşa că trebuia să rămână. Lui Picot 
urma să îi spună că se întâlnise cu nişte prieteni şi că avea să se 
întoarcă peste câteva zile. li era totuna dacă-l credea sau nu. 


34 


Tom Martin termină de citit faxul pe care directorul agenţiei 
Photomundi i-l trimisese în dimineaţa aceea. Nu îl putu citi mai 
devreme, pentru că tocmai sosise de la Paris, unde îşi petrecuse 
ziua în reuniuni cu colegii din branşă. Secretara lui îl anunţase de 
primirea faxului, şi de aceea venise direct la birou. Hotări să-l 
sune imediat pe directorul agenţiei Photomundi. 

Bărbatul dormea când ţârâitul telefonului îl smulse dintr-un 
somn adânc. 

— Alo. 

— Salut, sunt eu. 

— Adică cine, mai precis...? Ah, scuzaţi-mă, sunt încă adormit. 
Cât e ceasul? 

— Două noaptea. 

— Şi începeţi munca la ora asta? întrebă prost dispus directorul 
agenţiei fotografice. 

— Mai devreme, mult mai devreme, de fapt, lucrez douăzeci şi 
patru de ore pe zi. Spuneţi-mi, aţi primit vreo comunicare din 
partea colaboratorului dumneavoastră de la Bagdad? 

— Nu. 

— Niciun apel telefonic? 

— Nici măcar. 

— Bine, atunci treziţi-vă şi mergeţi la birou, sunt sigur că va 
lua din nou legătura cu dumneavoastră. 

— Da, dar nu la ora asta... protestă bărbatul. 

— Nu mai pierdeţi timpul, nici pe al dumneavoastră, nici pe al 
meu, Şi faceţi ce v-am spus. Aştept veşti, şi ştiu că le vom primi 
chiar în noaptea asta. 

Directorul agenţiei Photomundi mormăi ceva înainte de a 
accepta să îndeplinească ordinul lui Tom Martin. Nu-l putea 
refuza, pentru că era client permanent, unul dintre cei mai buni, 
aşa că, dacă-i cerea să se scoale la ora două noaptea şi să 
meargă imediat la birou, n-avea încotro şi trebuia să o facă. 

Bineînţeles că Lion Doyle avea numărul lui de mobil, aşa că 


putea să-l găsească în orice clipă, chiar şi într-un moment ca 
acela, când stătea liniştit în pat. În orice caz, se trezi şi se vâri 
sub duş ca să se dezmeticească. O să meargă la birou să aştepte 
să-l sune blestematul ăla de Lion Doyle. 

Işi punea cravata, când se auzi soneria mobilului. Vocea lui 
Lion Doyle era inconfundabilă; apăsă butonul reportofonului ca 
să-i dea apoi lui Tom Martin înregistrarea cu discuţia telefonică. 

— Mă bucur să vă salut, aţi primit faxul? 

— Da, l-am primit. Ce mai faceţi? 

— Sunt surprins că nu m-aţi sunat; vreau să mă întorc, mai 
ales din pricina evenimentelor din ultimele zile, nici nu ştiţi ce 
cumplite au fost. A fost găsit asasinat bunicul Clarei Tannenberg, 
da, acea doamnă arheolog care cofinanţează expediţia împreună 
cu profesorul Picot. Bunicul ei era bătrân şi bolnav şi nimeni nu-şi 
explică de ce ar fi vrut cineva să-l ucidă. Era păzit douăzeci şi 
patru de ore. Chiar şi aşa, cineva le-a păcălit pe gărzi şi i-a 
retezat gâtul; la fel şi infirmierei care-l îngrijea. Vă puteţi imagina 
situaţia, dar acum, din fericire, suntem la Bagdad, pregătiţi să ne 
întoarcem chiar în dimineaţa asta, numai dacă nu cumva doriţi să 
rămân să fac vreun reportaj special. Întotdeauna mai e ceva de 
făcut. Apropo, chiar dacă nu vor servi la nimic, am făcut câteva 
fotografii cu tragedia de la Safran, mă rog, nu se ştie niciodată... 

Directorul agenţiei Photomundi încuviinţă tot ce-i spunea, 
asigurându-l că avea să se intereseze la toate ziarele şi revistele, 
să vadă dacă merită osteneala să mai rămână. Urma să îl sune 
mai târziu, trebuia doar să nu ţină linia telefonică ocupată. 

La ora trei fix, Tom Martin primea în biroul lui înregistrarea cu 
convorbirea dintre Lion Doyle şi directorul agenţiei Photomundi, 
pe care unul dintre oamenii lui fusese să o ia de acasă de la 
acesta din urmă. 

Zâmbi auzind explicaţiile cinice ale omului său. „Lion este un 
actor desăvârşit”, se gândi directorul companiei Global Group. 

Lion îndeplinise cel puţin jumătate din contract, fără îndoială, 
partea cea mai dificilă, eliminarea lui Alfred Tannenberg, aşa că, 
se gândi el, clienţii săi se puteau declara satisfăcuţi. Bineînţeles 
că trebuia să-i consulte imediat ca să ştie dacă renunţau la 
uciderea Clarei Tannenberg sau era absolut obligatoriu ca femeia 
aceea să moară. Lui îi era indiferent, dar considera că faptul de a 
se fi dus la îndeplinire uciderea bătrânului chiar că era un tur de 


forţă într-o ţară ca Irakul, mai ales pentru că Tannenberg era un 
protejat al regimului lui Saddam. 

N-avea altă soluţie decât să-l sune pe falsul domn Burton, chiar 
dacă era ora trei şi zece minute noaptea. 

x kx * 

Profesorul Hausser avea somnul uşor al unui om care lăsase 
deja în urmă tinereţea şi maturitatea. Se trezi imediat ce auzi 
sunetul unuia dintre mobilele pe care le ţinea permanent 
deschise. Aprinse veioza şi răspunse la telefon. 

— Alo! 

— Domnul Burton? 

— In persoană. 

— Sunt Tom Martin... 

Hans Hausser simţi o contracție dureroasă în stomac, în vreme 
ce se uita la ceasul care arăta ora unu şi jumătate noaptea. 

— Vă ascult. 

— Comanda a fost executată, mă rog, jumătate din comandă, 
să zicem că partea cea mai importantă. Obiectivul principal a fost 
eliminat. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut sigur. 

— Aveţi dovezi? 

— Bineînţeles. 

— Şi ce s-a întâmplat cu... cu cealaltă parte? 

— A fost un miracol că s-a obţinut, sau, mai bine spus, s-a 
reuşit ceea ce mi-aţi cerut. Cunoaşteţi situaţia de la faţa locului? 

— Bine, când se va încheia definitiv comanda? 

— De asta v-am sunat, s-ar putea realiza aici, în Europa. Acolo, 
şansele sunt mai mici, date fiind împrejurările: sunt multe riscuri, 
dar, dacă dumneavoastră doriţi, putem încerca. De asta v-am 
sunat, am nevoie de instrucţiuni: ori aşteptăm puţin ca să se 
îndeplinească şi partea a doua, ori încercăm din nou. Vă spun 
însă că acolo posibilităţile sunt mai reduse. 

Profesorul respiră adânc ca să câştige timp, fără să ştie ce să 
spună. Nu putea lua el singur hotărârea, trebuia să se consulte 
cu prietenii lui. 

— Lăsaţi-mi câteva minute şi vă sun înapoi. 

— Da, o să aştept, dar trebuie să-mi daţi un răspuns înainte de 
ora şase dimineaţa. 


— O să-l aveţi mult mai repede. 
x kx X 

Carlo Cipriani citea. Participase la o cină cu nişte vechi 
prieteni, medici la fel ca el, şi, când se întorsese acasă, se 
aşezase să citească liniştit în tăcerea nopţii. Când auzi sunetul 
telefonului, sări ca ars şi răspunse imediat. 

— Carlo... 

— Hans? 

— Da, prietene, eu sunt. 

— Ce se întâmplă? întrebă temător medicul. 

— S-a făcut. Nu mai există. 

— Cum? Ce vrei să spui...? 

— A murit, a murit. Tocmai m-au sunat şi mi-au spus şi sunt 
dovezi că aşa este. 

— Dar... eşti sigur, Hans? 

— Sunt sigur. S-a terminat. 

Ramaseră tăcuţi, neştiind ce să spună, căutând fiecare în 
sufletul lui vreo emoție specială pe care nu reuşeau să o 
găsească, în ciuda faptul că îşi petrecuseră toată viaţa aşteptând 
această clipă. 

— Monstrul este mort... reuşi să murmure Carlo Cipriani. 

— Da, am reuşit. Ştii? Mă simt gol pe dinăuntru, afirmă 
Hausser cu o voce lipsită de emoție. 

— Şi totuşi... 

— Şi totuşi trebuia s-o facem, n-am fi murit împăcaţi dacă n- 
am fi făcut-o. 

— l-ai sunat pe Bruno şi pe Mercedes? 

— Nu, te-am sunat mai întâi pe tine. Trebuie să luăm chiar 
acum o hotărâre în privinţa nepoatei lui. 

— Trăieşte? întrebă Carlo Cipriani. 

— Da. Dificultăţile în îndeplinirea comenzii au fost imense, şi 
mai lipseşte ea. M-au întrebat dacă vrem să încerce în continuare 
acolo sau dacă poate acţiona aici, în Europa unde, după cât se 
pare, ea o să vină. 

— Unde? 

— Nu ştiu, dar pleacă de acolo. 

— Hans, ce crezi că trebuie să facem? 

— Nu ştiu, putem lăsa lucrurile aşa cum sunt sau... 

— Mercedes nu se va mulţumi doar cu atât, afirmă mâhnit 


Carlo Cipriani. 

— Dar noi, Carlo? Noi ne mulţumim? 

— Crezi că biata noastră conştiinţă poate face faţă la toate? 

— Conştiinţa mea poate, te asigur, prietene, afirmă profesorul 
Hausser, fără nicio urmă de şovăire. 

— Ai dreptate. Presupun că încă mai sunt în stare de şoc... 

— Şi eu sunt, îl asigură Hausser. 

— Poate că ar trebui să-i lăsăm pe ei să ia hotărârea asupra 
celui mai adecvat loc pentru a realiza... comanda, spuse doctorul 
Cipriani, gândindu-se că Mercedes nu avea să renunţe la ideea 
ca răzbunarea să fie completă. 

— Sunt de acord. 

— În orice caz, spune-le că nu renunţăm la partea a doua. 

— Nu putem renunţa, am aşteptat o viaţă întreagă, şi azi 
Dumnezeu a vrut să ne dăruiască vestea despre sfârşitul 
monstrului. 

— Dumnezeu n-a fost niciodată de partea noastră, Hans, 
niciodată. N-a fost acolo, n-a fost în toţi aceşti ani. Mercedes are 
dreptate: dacă există, pe noi ne-a părăsit. 

Rămaseră din nou tăcuţi, fiecare pierdut în propriile cugetări, 
bântuiţi de fantomele unui trecut care refuza să se risipească. 

— O să-l sun pe Bruno, şi apoi pe Mercedes, dacă e vreo 
noutate o să îţi telefonez din nou. 

— Fă-o, Hans, fă-o, asta va fi o noapte foarte lungă. 

— Eu o să dorm în pace, Carlo. 

— Noapte bună, Hans. 

x x * 

Deborah tresări când auzi soneria telefonului şi sări din pat. 

— Deborah, fii liniştită, e doar telefonul, îi spuse soțul ei. 

— Dar, Bruno, e aproape ora două noaptea, dacă sună cineva 
nu poate fi decât o veste proastă, o nenorocire... 

Bruno Muller se ridică din pat şi se îndreptă spre salon ca să 
răspundă la telefon. Deborah îl urmă temătoare, dârdâind de frig, 
de frigul pe care îl produce incertitudinea. 

— Cine este? întrebă cu o voce răspicată Bruno Muller. 

— Bruno... sunt Hans... 

— Hans, ce se întâmplă? întrebă Bruno alarmat. 

— Monstrul este mort. 

— Dumnezeule! exclamă muzicianul. 


— Dumnezeu n-a avut de-a face cu moartea lui, noi am avut. 

Bruno Muller simţi un val de căldură străbătându-i trupul, şi 
apoi, un fel de fior de gheaţă ce i se cuibărea în inimă. Chipul lui 
oglindea atâtea emoţii, încât părea pe punctul de a-şi pierde 
cunoştinţa. 

— Bruno! Bruno! Ce se întâmplă? întrebă Deborah foarte 
iritată. 

— Lasă-mă, Deborah, întoarce-te în pat! 

— Dar, Bruno... se plânse femeia. 

— Fă ce-ţi spun! strigă paşnicul violonist. 

Hans Hausser auzea conversaţia prin telefon, simțind şi el 
aceleaşi emoţii care străbăteau în clipa aceea sufletul prietenului 
său. 

— Hans, eşti sigur? întrebă Bruno, temător. 

— Sunt sigur, monstrul nu mai există, am terminat cu el. 

— Am reuşit, până la urmă l-am învins... voi putea muri 
împăcat. 

Hans Hausser încuviinţă în sinea lui cuvintele prietenului său. 

x kx * 

Mercedes dormea adânc. Luase o pastilă ca să se odihnească, 
pentru că în ultimele luni abia dacă reuşea să doarmă câteva ore 
pe noapte. 

Telefonul sună insistent până când ea reuşi să-l audă şi să 
răspundă. 

— Da... 

— Mercedes? 

— Da... 

Lui Hans Hausser i se păru că prietena lui îi vorbea de dincolo 
de mormânt. Tonul catifelat al vocii şi dificultatea în articularea 
cuvintelor îl îngrijorară. 

— Te simţi bine? 

— Cine e? reuşi să spună Mercedes, căreia îi era greu să se 
desprindă din lumea viselor. 

— Sunt Hans... 

— Hans? Hans... Dumnezeule! Ce se întâmplă? 

— Veşti bune, de asta te sun acum, văd că ai somnul adânc. 

— Hans... spune-mi! 

— Monstrul a murit. 

Femeia scoase un strigăt care părea mai degrabă un urlet. Un 


țipăt îndurerat ieşit din adâncul sufletului. Luă paharul cu apă de 
pe noptieră şi bău o înghiţitură, încercând să risipească în grabă 
ceața în care se afla. Apoi reuşi cu mare greutate să se aşeze şi 
să-şi coboare picioarele jos din pat. 

— Mercedes, te simţi bine? vru să ştie Hausser. 

— Eram... eram foarte adormită, am luat o pastilă pentru că 
mi-e greu să dorm şi... Hans, e adevărat? 

— Da, e adevărat, e mort; avem şi dovezi. 

— Cum a fost? Când? îl presa Mercedes. 

— A fost deja îngropat. 

— A suferit? 

— Nu ştiu, încă nu cunosc amănuntele. 

— Sper să fi suferit, ca în ultimul moment să fi ştiut de ce 
moare. Şi ea? Nepoata... 

— Trăieşte. 

— De ce? Nu există iertare pentru niciunul dintre descendenţii 
lui, afirmă Mercedes, pe un ton isteric. 

— Nu există iertare, tu ai spus-o, dar lucrurile trebuie făcute 
bine. După cum se pare, au fost dificultăţi în desăvârşirea 
comenzii, şi acum ne întreabă dacă să rămână acolo sau poate 
să încerce în Europa, pentru că ea are de gând să vină aici. 

— Şi cum să ştim noi ce e mai bine? răspunse Mercedes 
supărată. 

— Mi s-a atras atenţia că o treabă bine făcută necesită timp, 
uneori luni, şi aşa a fost, au trecut câteva luni. Acum, ce facem? 

— Să facă tot ce am cerut, să îndeplinească tot contractul, şi 
cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Atunci... 

— Hans, eşti sigur? E adevărat că monstrul nu mai există? 

— Sunt sigur, Mercedes, sunt sigur... 

Mercedes începu să plângă, şi suspinele ei îl emoţionară atât 
de tare pe vechiul său prieten, încât nici acesta nu-şi mai putu 
stăpâni lacrimile. 

— Mercedes, nu mai plânge, pentru Dumnezeu, linişteşte-te, 
Mercedes, nu mai plânge... te rog, Mercedes, trebuie să fii tare, 
Mercedes, nu mai plânge... 


35 


— Mercedes, nu mai plânge. Te rog, fetiţa mea, nu mai 
plânge... 

Fetiţa, agăţată de mâna mamei sale şi tremurând de frig şi de 
foame, de abia se ţinea pe picioare. Gardianul o împinsese, 
pentru că nu stătuse liniştită, aliniată în rând cu celelalte 
prizoniere şi cu copiii lor. Căzuse pe jos, cu feţişoara în noroi. Se 
ridicase imediat, pentru că mama ei trăsese de ea, cuprinsă de 
groază. În lagăre, prizonierii se străduiau să se confunde cu 
cenuşiul cerului ca să nu atragă atenţia SS-iştilor, nici a vreunui 
Kapo, nici a vreunuia dintre oamenii aceia dispuşi să-i facă să 
sufere. 

Mama ei o strângea de mânuţă, în vreme ce îi cerea cu voce 
joasă şi neliniştită să nu mai plângă. Gardianului care o 
împinsese îi atrăsese atenţia alt copil care ieşise din rând, şi, în 
acele secunde preţioase, Mercedes încerca să-şi stăpânească 
lacrimile, aşa cum îi cerea mama ei. 

Observă un grup de ofiţeri din SS îmbrăţişându-se călduros cu 
alţi ofiţeri care tocmai coborâseră din nişte maşini negre. 
Oamenii păreau bucuroşi, şi unul dintre ei îl asigura pe un altul 
că ziua aceea avea să fie de neuitat. 

Timp de câteva clipe, Mercedes se gândi ce-ar putea face 
oamenii aceia atât de deosebit încât ziua respectivă să devină 
una de neuitat şi se înfioră din nou. 

Unul dintre kapo, pe nume Gustav, se apropie de locul unde 
erau şi le ordonă copiilor să formeze un rând în faţa mamelor lor. 
Cei mai mici refuzau să se desprindă din mâinile acestora, dar 
unul dintre gardienii SS-işti se apropie cu o vână de bou în mână 
şi începu să împartă lovituri, astfel că femeile fură cele care îşi 
implorară copiii să le dea imediat ascultare. 

— Auziţi! strigă un ofiţer SS pe un ton care-i sperie pe micuţi. 
De la Berlin a venit să vă vadă un comitet ştiinţific, continuă să 
spună SS-istul. Veţi ajuta ştiinţa, măcar pentru asta să fiți de 
folos. Voi toate veţi cobori până la cariera de piatră; acolo vă 


aşteaptă un cadou cu care va trebui să urcați imediat. Bastarzii 
voştri vor rămâne aici - pentru ei avem alt mic dar. 

Alfred râse la cuvintele camaradului său din SS, iar Georg îl 
întrebă curios cât avea să dureze proba. 

— O să vedem de ce sunt în stare căţelele astea, răspunse el. 

Mercedes îşi înghiţea lacrimile, în vreme ce mama ei îi 
zâmbea, încercând să o liniştească, pe când începea coborârea la 
carieră. Femeia era însărcinată în luna a opta. Fusese adusă cu 
şapte luni în urmă la una dintre secţiile depinzând de 
Mauthausen, şi ea însăşi se minuna că supravieţuise până în 
momentul acela. Credea că tăria ei era o moştenire de la părinţi, 
truditori ai ogoarelor, ca şi bunicii şi toţi strămoşii ei până la cei 
pe care reuşise să-i afle. Alte femei în situaţia ei muriseră, 
incapabile să reziste torturilor şi muncii din zori şi până în 
noapte. Unele dispăruseră după ce fuseseră chemate la 
infirmerie ca să se constate evoluţia sarcinii. Dar ea era încă şi 
mai slabă decât înainte de a rămâne însărcinată, şi pântecele ei 
puţin umflat nu atrăgea atenţia. 

O arestase Gestapoul în Franţa Guvernului de la Vichy“? când 
încerca să fugă cu fiica ei. Fuseseră deportate în Austria într-un 
tren de vite, închise într-un vagon, din care nu li se mai 
permisese să coboare nici ziua, nici noaptea. Acolo, îngrămădite 
cu alte sute de prizonieri, îşi spunea că, atât timp cât aveau să 
fie în viaţă, nu-şi pierdea speranţa. Soţul ei era spaniol şi, la fel 
ca ea, colabora cu Rezistenţa. Fusese ucis într-o încăierare cu 
Gestapoul în plin centru al Parisului, când încerca să scape dintr- 
o razie. Rămăsese singură, fără să ştie că era însărcinată, 
încercase să fugă în Spania ca să se refugieze la familia soţului 
ei, decimată în timpul Războiului Civil. Se gândea să meargă la 
Barcelona şi să o caute pe mama lui, fiind sigură că aceasta avea 
să le ajute. Şefii din Rezistență acceptaseră să o ducă la graniţă, 
dar, de îndată ce reuşise să ajungă la barieră, fusese arestată. 

Odată ajunsă în lagăr, i se ordonase să se dezbrace la fel ca 
restul prizonierelor şi i se dăduseră haine, pe care trebuia să le 
poarte, cu un triunghi roşu în mijlocul căruia era litera „F“. 
Triunghiul roşu era cel al prizonierilor politici, litera, cea a 


6&2 Guvern al statului francez sub ocupaţia germana între iulie 1940 - august 
1944, condus de mareşalul Philippe Pétain, care a dus o politică de colaborare 
cu Germania lui Hitler. (n.tr.) 


naţionalităţii sale. 

Aflase abia mult mai târziu că aştepta un copil. Credea că i se 
oprise ciclul de frică, din pricina torturilor, a înfometării şi a 
epuizării. Când devenise conştientă de faptul că avea să fie din 
nou mamă, plânsese deznădăjduită, învinuindu-se că fiul ce urma 
să se nască devenea prizonier, din prima zi a existenţei sale. 
Apoi deznădejdea lăsă loc speranţei şi dorinţei de a trăi, căci 
faptul de a se şti însărcinată îi dădu noi puteri: trebuia să rămână 
în viaţă pentru fiul care urma să se nască şi pentru Mercedes. 
Amândoi aveau nevoie de ea, nu mai era nimeni pe lume care 
să-i ajute, dar o făcuse pe Mercedes să memoreze adresa bunicii 
ei de la Barcelona, pentru cazul în care, într-o zi, ar fi reuşit să 
scape de acolo. 

— De ce bastarzii ăştia nu coboară şi ei după pietre? întrebă 
Georg. 

— E o idee, dar lor le-am rezervat o altă surpriză. O să facă duş 
acolo. Să vedem cât rezistă, răspunse Heinrich printre hohote de 
râs. 

— Să coborâm să vedem ce mai fac căţelele alea, le propuse 
Alfred. 

Fericitul grup de ofiţeri şi de civili cobori mai multe trepte ale 
„scărilor morţii” ca să vadă mai bine ce se petrecea pe fundul 
carierei de piatră, unde femeile abia cărau cu mare efort 
bolovanii ce li se legau în spinare. Câţiva soldaţi le împingeau, 
strigându-le să nu se oprească, dar multe dintre ele nu puteau 
căra povara şi cădeau la pământ, strivite de pietre. Din cincizeci 
de femei, cincisprezece au murit sub loviturile date cu picioarele 
şi cu bastoanele de către soldaţii care le mai şi sileau să se ridice 
în picioare şi să urce cele o sută optzeci şi şase de trepte care 
duceau de la cariera de piatră până la esplanada lagărului. 

Chantal de abia mai putea respira. Doar imaginea lui Mercedes 
şi dorinţa de a-l vedea născându-se pe fiul ei o făceau să capete 
puteri din cele mai ascunse unghere ale sufletului ei. Mergea 
aplecată de spate, târându-şi picioarele şi încercând să-şi 
stăpânească greaţa şi, deşi expresia ei era îndurerată, în sinea ei 
zâmbea, simțindu-se în stare să depăşească fiecare pas. 

Unu, doi, trei... Deodată, ridică privirea şi văzu cu groază cum 
gardienii îi împingeau pe copii să coboare până la cariera de 
piatră. 


O zări cu greu pe Mercedes şi îşi închipui cât de speriată era, 
pe punctul de a izbucni în plâns. Se îndreptă de şale pentru ca 
fiica ei să o vadă, încercând să-i transmită forţa care, de fapt, îi 
lipsea şi ei. Se temea de ceea ce SS-iştii ar fi putut să 
născocească, pentru că nu reuşea să înţeleagă de ce îi 
împingeau pe copii spre ele. 

Ideea îi aparţinea căpitanului Alfred Tannenberg şi fusese 
foarte aplaudată de prietenii săi. Copiii trebuiau să meargă, 
lovindu-le pe femei cu bețe peste fund, de parcă ar fi fost 
animale de povară. 

— Ele sunt catârce, le spuse Alfred râzând, iar voi, cei care le 
mânaţi. Trebuie să fiţi duri: dacă vreuna se împiedică şi cade, o 
loviți cu putere, nu contează că e mama voastră. Dacă n-o faceţi, 
o să vă încărcăm pe voi cu pietre şi o să fiţi biciuiţi până ajungeţi 
sus. 

Micuţii erau terorizaţi, dar aproape că nu îndrăzneau să 
plângă, ştiind că, dacă o făceau, aveau să fie pedepsiţi. Fiecare 
luă băţul care i se dădu şi coborâră toţi temători scara. Femeile, 
care cu mare greutate păşeau pe primele trepte, îi priveau în 
aşteptare, până când înţeleseră jocul crud născocit de acele 
minţi perverse ale oamenilor din SS. 

— Cel care nu va lovi catârca va fi pedepsit, striga Alfred 
Tannenberg, în hohotele de râs ale prietenilor săi şi ale celorlalţi 
invitaţi la spectacol. 

— Haideţi, haideţi! începeţi! strigau kapo. 

Copiii le priviră îngrijoraţi pe mamele lor, neîndrăznind să 
ridice beţele. 

— Mercedes, loveşte-mă cu bâăţul, pentru Dumnezeu, copilă, 
nu-ţi face griji! o implora Chantal pe fiica ei. 

Deodată, o femeie căzu, şi chipul ei se cufundă în noroi. Un 
kapo se apropie de ea şi o călcă în picioare, dar Alfred îi strigă să 
se oprească, căutându-l pe copilul prizonierei. 

— Ei, tu! Vino aici! îi porunci unei fetiţe atât de slabe, încât 
părea un spectru. 

Copila, de vreo opt ani şi care abia avea putere să ţină băţul în 
mână, se apropie temătoare, la câţiva paşi de acel ofiţer SS. 

— E mama ta? întrebă căpitanul Tannenberg. 

Micuța încuviinţă fără cuvinte. 

— Atunci începe să loveşti catârca până se ridică. Hai, dă-i 


drumul! 

Fură câteva clipe de tăcere. Copila nu se mişcă. Abia dacă 
auzise ceea ce-i spunea omul acela, pentru că era surdă şi încă 
nu era în stare să citească iute de pe buzele celui care-i vorbea. 

Căpitanul Tannenberg se înfurie văzând-o că nu se mişcă şi 
apucă băţul cu care o lovi fără milă pe femeia care zăcea în 
noroi. Micuța îl privi cu groază şi se aruncă la pământ lângă 
mama ei, în vreme ce ofiţerii SS-işti izbucneau în râs. 

Deodată, un băiat, doar cu doi ani mai mare decât fetiţa, se 
apropie, încercând să le ajute pe femeie şi pe copilă să se ridice. 
Tannenberg îl privi cu ochii scoşi din orbite de furie. 

— Cum îndrăzneşti? Bastardule! 

O clipă mai târziu, scoase pistolul din teacă şi trase asupra 
copilei, după care îl dobori pe micuţ cu o lovitură de picior. 
Acesta rămase întins pe a treia treaptă, în vreme ce mama abia 
dacă mai avea putere să geamă. Femeia încercă să se apropie, 
târându-se până la trupul inert al fiicei sale, dar un picior tras de 
Tannenberg în figură o prefăcu într-o grămadă de carne 
însângerată. Băiatul încercă să se ridice, dar nu putu, pentru că 
ofiţerul îl lovi din nou cu picioarele până îl lăsă inconştient. 
Rămase căzut acolo, lângă cadavrul mamei şi al surorii sale. 

— Haideţi, catârcelor! Haideţi! Cine nu merge de bunăvoie va 
sfârşi ca aia, iar voi, ori îmboldiţi catârcele, ori o s-o păţiţi la fel 
ca nefericitul ăla. Maică-sa era o blestemată de comunistă, o 
putoare de italiancă, dar s-a făcut dreptate. Scroafa naibii a fătat- 
o pe fiinţa aia pe care o numea fiică. Aia era o copilă? Era un 
monstru! striga Tannenberg, înflăcărat de spectacolul din care el 
însuşi făcea parte. 

Mercedes începu să tremure înspăimântată văzându-l pe 
prietenul ei, Carlo, întins pe jos fără să se mişte. Carlo era mai 
mare decât ea, avea zece ani, dar se arăta întotdeauna milos şi 
amabil şi îi spunea că nu trebuie să-i fie frică. 

Oamenii din SS le strigau să le lovească pe femei, şi Mercedes 
lăsă să-i scape o lacrimă. Nu voia s-o lovească pe mama ei şi 
privi disperată în jur: niciunul dintre prietenii ei nu ţinea băţul 
ridicat. Simţi o mână pe braţul ei. Era mâna lui Hans, care o 
îndemna din priviri să meargă. 

— Mercedes, te rog, nu te opri. Mişcă băţul, dar fără s-o loveşti 
pe mama ta. 


— Nu, nu... scânci copila. 

O femeie însărcinată ţipă cu disperare, căzând la pământ. 
Avorta acolo, pe scările acelea, zvârcolindu-se, cuprinsă de o 
teribilă durere. Doamna Muller era austriacă, o evreică austriacă, 
profesoară de pian, care stătuse ascunsă în casa unor prieteni, 
dar cineva o denunţase, şi erau deja patru luni de când sosise în 
infernul acela, împreună cu micuțul ei Bruno. _ 

Căpitanul Tannenberg se apropie de ea şi o privi cu răceală. li 
făcu apoi semn unui medic din lagăr. 

— Doctore, crezi că fetuşii de jidani sunt ca toţi ceilalţi? Ar 
trebui să ne convingem, nu cred că scroafa asta mai poate fi de 
vreun folos. 

Rămaseră cu toţii tăcuţi în aşteptare, în vreme ce medicul se 
apleca şi cu un bisturiu deschidea pântecele femeii care urla de 
durere. Îşi chirci apoi trupul şi încetă să mai ţipe - era moartă. 
Ceilalţi medici se apropiaseră curioşi să participe la acea 
cezariană improvizată, făcută fără niciun fel de anestezie. 

Micuţul Bruno izbucni disperat în plâns. Incercă să se 
îndepărteze, dar un kapo îl prinse cu putere, obligându-l să 
privească măcelul la care era supusă mama lui. 

Câţiva copii începură să vomite, incapabili să suporte acea 
scenă dantescă, în vreme ce vizitatorii de la Berlin aplaudau 
entuziasmați. 

Urcaseră cincisprezece trepte, când Chantal se împiedică şi 
căzu. Un fir de sânge îi scăpă prin colţul buzelor. 

Căpitanul Tannenberg o împinse pe Mercedes spre mama ei. 

— Loveşte-o! Haide! Femeia asta e un animal! E doar o 
catârcă! Fă ce-ţi spun! 

Mercedes era paralizată de groază. Nu era în stare să scoată 
niciun sunet şi îl privea cu ochii scoşi din orbite pe omul acela 
care o împingea. 

— Loveşte  catârca! Fă ce-ţi ordon! strigă căpitanul 
Tannenberg, din ce în ce mai furios. 

Chantal nu putea vorbi, simţea cum i se scurgea viaţa, fără să 
îşi poată ocroti fiica şi copilul care avea să se nască. Reuşi să 
întindă mâna spre Mercedes, şi aceasta îngenunche alături de 
mama ei, izbucnind în plâns. 

Căpitanul Tannenberg se apropie de Chantal şi îi trase o 
lovitură de picior în pântece, lăsând-o inconştientă, în vreme ce 


sângele începea să-i curgă printre picioare. Ridică apoi vâna de 
bou ca să o lovească, dar nu apucă să o facă: nişte dinţi mici şi 
ascuţiţi i se înfipseră în încheietura mâinii cu o forţă neobişnuită, 
provocându-le un hohot de râs spectatorilor sosiți de la Berlin. 

Mercedes îi muşca mâna căpitanului cu toată puterea ei. Avea 
doar cinci ani şi era un pachet de oase, dar undeva găsise tăria şi 
curajul de a înfrunta o asemenea fiară de om. 

Căpitanul Tannenberg o împinse şi o trânti la pământ. Era 
furios că fusese atacat de copila aceea zdrenţăroasă, avea de 
gând să o împuşte, dar devie pistolul spre pântecele lui Chantal. 
Trase în pântecele ei ca într-o ţintă, un glonţ în mijloc şi alte 
patru de jur împrejur; apoi scoase cuțitul regulamentar al SS- 
iştilor din teacă şi o spintecă de sus până jos ca pe un animal, 
smulgând din măruntaiele moarte cadavrul copilului care nu 
avea să se mai nască niciodată. Il azvârli spre Mercedes, 
nimerind-o pe faţă cu rămăşiţele acelei creaturi. 

Ţipetele copilei erau cumplite, dar căpitanul Tannenberg încă 
nu terminase cu ea: o ridică într-o singură mână şi o aruncă pe 
scări în jos. Trupul fetiţei rămase zdrobit între pietrele de granit, 
iar sângele îi şiroia dintr-o rană la cap. 

Micuţul Hans Hausser alergă pe scări în jos ca să încerce să o 
salveze, fără să audă geamătul zbuciumat al mamei sale, care se 
temea de represaliile acelui căpitan SS-ist. 

Un kapo îl luă pe sus şi nu-l lăsă să ajungă acolo unde zăcea 
trupul inert al lui Mercedes. 

— Tu, jidane! Vrei s-o sfârşeşti ca ea? 

Kapo îl ciomăgi pe micul Hans sub privirea indiferentă a 
căpitanului Tannenberg şi a prietenilor săi, care urmăreau cu 
mult interes chinurile femeilor de a ajunge „la culme”, la capătul 
scărilor. 

Dintre cele cincizeci de femei, sosiseră doar şaisprezece, 
celelalte ori se împiedicaseră, căzând pe scări în jos, ori se 
îndreptaseră deznădăjduite către santinele, sperând să fie 
împuşcate, aşa cum auziseră că făceau cu bărbaţii. 

Doamna Hausser fu una dintre puţinele care ajunseră pe 
esplanada lagărului, dar nu-şi făcea iluzii, ştia că prin asta nu-şi 
putea cumpăra viaţa. Privi în urma ei, încercând să afle unde era 
fiul ei, şi plânse văzând cum un kapo îl lovea cu un băț. 

Marlene Hausser găsi puteri să strige, încercând disperată ca 


fiul ei să o audă. 

— Hans, trebuie să trăieşti! Fiule, să nu uiţi asta niciodată! 
Trăieşte! Trăieşte! 

O santinelă o trimise la pământ cu o lovitură. Primul lucru pe 
care îl văzu când deschise ochii erau cizmele strălucitoare ale 
unui ofiţer SS. 

— Femeia asta suferă de inimă, trebuie s-o operăm urgent, 
spuse tânărul acela blond cu înfăţişare angelică, înveşmântat în 
odioasa uniformă neagră. 

Unul dintre kapo o ridică de pe jos şi, îmbrâncind-o, o duse la 
infirmerie împreună cu celelalte femei. Medicii veniţi de la Berlin 
şi colegii lor de la Mauthausen se pregăteau să le opereze pe 
supraviețuitoare de afecţiuni de care nu suferea niciuna. 

— O să prăpădim anestezicele? întrebă unul dintre infirmierii 
asistenţi. 

— Să le facem anestezie doar cât să nu se mişte prea mult, nu- 
mi place să operez cu ţipete, răspunse unul dintre medici. 

O aşezară pe Marlene Hausser pe un pat pliant şi îi legară 
mâinile şi picioarele. Femeia simţi o înţepătură în braţ şi, după 
puţin timp, o cuprinse somnul. Nu se putea împiedica să nu 
închidă ochii, dar auzea tot ce se spunea în preajma ei. De abia 
putu scoate un țipăt când bisturiul îi pătrunse în piept, 
deschizând-o până mai jos de cutia toracică. Durerea era 
insuportabilă, şi plângea neputincioasă, dorindu-şi să moară. 

Chiar şi aşa, reuşi să articuleze o rugăciune pentru fiul ei, 
Hans. Dacă Dumnezeu exista cu adevărat, nu avea să se mai 
înverşuneze şi asupra micuţului nevinovat, ci avea să îi îngăduie 
să trăiască. 

Inainte de a-şi da ultima suflare, simţi că îi strângeau inima. 

Cadavrul lui Marlene Hausser fu ciopârţit de oamenii aceia care 
îşi spuneau medici şi care doreau cu înflăcărare să exploreze cele 
mai ascunse cotloane ale trupului omenesc. 

Una după alta, cele şaisprezece supraviețuitoare ale „scării 
morţii” fură operate de boli de care nu sufereau. Inimă, creier, 
ficat, rinichi... organe vitale disecate în mici bucăţi, în vreme ce 
medicii participanţi făceau disertaţii asupra cunoştinţelor lor. 

Oamenii aceia se distrară cu unele cadavre ale femeilor ce 
rămăseseră pe treptele morţii. Ba chiar îi tăiară capul micuţei 
italience surde, ca să-i studieze pe îndelete urechile bietei 


nefericite. 

În timpul acesta, mai mulţi kapo, la îndemnul căpitanului 
Tannenberg, le ordonaseră băieţilor şi fetelor să se dezbrace şi 
să se vâre sub duş. Un bazin plin cu noroi, cu apa îngheţată care 
cădea peste capetele chinuite ale acelor făpturi care tocmai 
rămăseseră orfani, fu ultima distracţie pe care Tannenberg le-o 
dărui invitaţilor săi de la Berlin. 

Unii copii muriră congelaţi, iar alţii leşinară. Reuşiră să 
supravieţuiască doar şase dintre ei, dar muriră câteva ore mai 
târziu. 

În noaptea aceea, oamenii de la Berlin se desfătară cu o cină 
copioasă, şi niciunul nu vorbi despre ce era mai important: 
Germania era pe punctul de a pierde războiul. Toţi se comportau 
de parcă armata lor ar fi fost un colos care încă mai pustia 
pământul îngheţat al Europei. Doar mai târziu, când Alfred 
Tannenberg rămase singur cu Georg, Heinrich şi Franz, dădură 
frâu liber îngrijorării. Atunci îşi spuseră ceea ce n-ar fi spus 
niciodată în faţa altora, ci doar între ei, şi începură să se 
gândească la căile de salvare în momentul în care Hitler pierdea 
războiul. 

— Eu o să vă dau de ştire, îi asigură Georg, vreau ca tu şi 
Heinrich să fiţi pregătiţi. Lui Franz i-am spus deja că trebuie să 
ceară transferul la Cartierul General, influenţa tatălui său şi a 
părinţilor mei va fi de ajuns ca să reuşească. Nu trebuie să se 
întoarcă pe front. 

— Eşti atât de sigur că o să pierdem războiul? întrebă Alfred 
neliniştit. 

— L-am pierdut deja, presupun că doar nu crezi în propaganda 
lui Goebbels®. Soldaţii noştri au început să dezerteze. Hitler nu 
mai e ce a fost, nu e în stare să înţeleagă ce se întâmplă, iar 
oamenilor care îl înconjoară le e prea frică de el ca să i-o spună. 
Să fim practici şi să înfruntăm realitatea: aliaţii vor dori să-i dea 
Germaniei o pedeapsă exemplară, şi vom plăti toţi cei care i-am 
fost credincioşi Fuhrerului, aşa că trebuie să ne pregătim de pe 
acum căile de salvare. Îl cunoaşteţi pe unchiul meu, este un 
adevărat savant. Înainte de război, un coleg american l-a invitat 


s5 Joseph Paul Goebbels (1897-1945), om politic german, ministru al 
propagandei şi informaţiilor între 1933-1945 în guvernul naţional-socialist al 
lui Hitler (n.tr.) 


în Statele Unite la universitatea acestuia, ca să lucreze într-unul 
dintre laboratoarele secrete ale guvernului. Unchiul meu lucrează 
de luni de zile la o bombă care ar putea pune punct final 
războiului, dar mă tem că nu va fi gata la timp. Dar avem noroc, 
colegul lui american a reuşit până la urmă să ia legătura cu el. S- 
a oferit să-l scoată din Germania. Există oameni puternici în ţara 
lui, dispuşi să fie generoşi şi să-i ierte pe oamenii de ştiinţă care 
vor să colaboreze cu Statele Unite. Unchiul meu mai întâi s-a 
speriat, apoi mi-a povestit tot. L-am îndemnat să rămână mai 
departe în legătură cu prietenul lui, şi acum ne poate fi de mare 
folos ca să fugim. 

— Dar, Georg, nu cred să ne poată scoate şi pe noi, afirmă 
Heinrich. 

— Noi trebuie să începem să ne pregătim propriul plan de 
evadare, îl întrerupse Alfred. 

— Vom avea nevoie de identități noi... spuse Franz. 

— M-am ocupat eu de asta, am comandat cu luni în urmă să se 
pregătească documente false pentru nişte prieteni ai mei foarte 
speciali, răspunse Georg râzând. Partea bună când lucrezi în 
serviciile secrete este că ai posibilitatea să cunoşti nişte 
lepădături foarte interesante, cu îndemânări nebănuite. O să vă 
fac rost de o nouă identitate, lăsaţi asta în seama mea. Important 
este să fiţi pregătiţi să fugiţi de cum vă dau de ştire. Tu, Franz, ai 
fost pe front, dar pe Heinrich şi pe Alfred îi informez acum care 
este situaţia, deşi lui Alfred îi vine greu să creadă că Germania ar 
putea fi înfrântă. Dar este cum vă spun, aşa că trebuie să aveţi 
bagajele gata pregătite. 

— Din partea noastră, nu e nicio problemă, spuse Heinrich, 
vorbind în numele său şi al lui Alfred. 

— Eu sunt în permisie, aşa că nimeni nu va avea nevoie de 
mine, pentru moment, pe front, iar mâine, când o să ajungem la 
Berlin, o să cer transferul, le comentă Franz. 

— In regulă, spuse Georg, şi acum, haideţi să ne gândim ce 
vom face când vom pleca din Germania... 

x x * 

Mercedes delira. Carlo, Hans şi Bruno o priveau speriaţi, 
temându-se să nu moară. Supravieţuiseră printr-o minune, 
trântiţi acolo pe treptele îngheţate unde căzuseră mamele lor, 
călcate în picioare de gardienii care pe ei îi crezuseră morți. Apoi, 


când oamenii importanţi de la Berlin intrară în infirmerie ca să 
urmărească operaţiile pe viu, nimeni nu păru să se intereseze de 
cadavrele care zăceau pe „scările morţii”, nici de copiii aceia 
răniţi, mai mult morţi decât vii. 

Când Hans se apropiase de Mercedes ca să o ajute, una dintre 
santinele îl lovise până când îşi pierduse cunoştinţa. Chiar şi aşa, 
reuşise să audă strigătul mamei sale, cerându-i să trăiască. 

O echipă de prizonieri fu obligată să curețe „scările morţii” şi, 
imediat ce putură, îi ridicară pe copii şi îi duseră într-unul dintre 
pavilioane. Îi puseră pe un prici, şi un medic polonez, numit 
Lechw, încercă să-i reanime doar cu nişte bucăţi de pânză 
îmbibată în apă cu care îi spălă de sânge. 

Starea fetiţei era cea mai gravă. Era inconştientă, şi prizonierul 
polonez înjura cu voce joasă, neputincios, din cauză că nu avea 
tot ce-i trebuia ca să o poată salva. Se gândi că pe băieţi i-ar fi 
lăsat acolo, pentru că îşi pierduseră mamele, dar pe fetiţă ori o 
răpuneau pe loc, ori o făceau dispărută la infirmerie, de unde 
puţini bolnavi reuşeau să iasă în viaţă. 

Medicul polonez îi cusu lui Mercedes rana de la cap cu un ac şi 
aţă cu care deţinuţii îşi cârpeau hainele. Unul dintre prizonieri, un 
rus, scoase de nu se ştie unde o sticlă cu resturi de votcă pe care 
i-o întinse doctorului ca să-i dezinfecteze rana fetiţei. Aceasta 
gemea şi se zvârcolea de durere, dar nu reuşea să iasă din 
starea de inconştienţă pricinuită de lovituri. 

Unul dintre prizonieri îi avertiză că era periculos să ţină acolo o 
fetiţă. 

— Dacă o descoperă, îi pot face orice, iar nouă, la fel... 

— Şi ce sugerezi, s-o predăm unui kapo? Nemernicul ăla de 
Gustav ar fi în stare s-o strângă de gât cu propriile mâini. Mă 
îndoiesc că ar fi dusă la secţia de femei de unde au venit copiii 
ăştia... răspunse medicul. 

— De fapt, cu părul ăsta tuns chilug, nu se ştie dacă e fată sau 
băiat, interveni alt prizonier. 

— Dar voi sunteţi nebuni! Dacă o să fie descoperită, o să ne 
stâlcească în bătaie! spuse un bărbat în vârstă. 

— Eu n-o s-o predau, faceţi ce poftiţi, răspunse polonezul, în 
vreme ce-i curăța cheagurile de sânge de pe cap. 

Fetiţa aceea îi amintea de a lui, despre care nu mai ştia ce-i 
rezervase soarta. Nişte prieteni îl asiguraseră că aveau să le 


ocrotească pe soţia şi pe fiica lui, dar oare chiar făcuseră asta 
sau micuța se afla într-un lagăr precum cel de la Mauthausen? 
Dacă aşa era, se ruga la Dumnezeu să aibă cineva milă de ea, 
aceeaşi milă pe care o simţea el pentru fetiţa aceea care zăcea 
inconştientă şi despre care nu era sigur că avea să 
supravieţuiască. 

— Vă rog, n-o predaţi. 

Oamenii îl priviră pe băiatul care încercase cu ore în urmă să-şi 
apere mama şi sora pe scările morţii. 

— Cum te cheamă? îl întrebă medicul polonez. 

— Carlo Cipriani, domnule. 

— Ei bine, Carlo, trebuie să ne ajutaţi să nu fim descoperiţi. 
Străduiţi-vă ca nimeni să nu vă bage de seamă; e greu să treci 
neobservat de către kapo, dar nu imposibil, îi explică polonezul. 

— Da, domnule, aşa vom face, nu-i aşa? spuse Carlo 
adresându-li-se prietenilor săi, Bruno şi Hans. 

Copiii încuviinţară; n-ar fi făcut pentru nimic în lume ceva care 
să o trădeze pe Mercedes. Se aşezară apoi pe jos, aproape de 
priciul pe care se găsea micuța, aşteptând să revină la viaţă. Şi ei 
erau răniţi, dar cele care sângerau cel mai mult erau rănile din 
suflet. Mamele lor fuseseră ucise cu sălbăticie sub ochii lor, 
făcându-i să se simtă neputincioşi pentru că nu reuşiseră să le 
ajute. 

In noaptea aceea, Mercedes intră în comă, navigând printre 
întunecimile dense din preajma morţii. Fu un miracol că în 
dimineaţa următoare îşi recăpăta cunoştinţa, după cum spuse 
medicul polonez. 

De cum o văzu deschizând ochii, Carlo o strânse de mânuţă. O 
veghease toată noaptea cu Hans şi cu Bruno. Se rugaseră toţi 
trei, rugându-se la un Dumnezeu pe care nu-l cunoşteau să se 
milostivească de prietena lor. Medicul le spuse că Dumnezeu îi 
auzise şi o smulsese din întuneric. 

Când mai mulţi kapo veniră în pavilion poruncindu-le oamenilor 
să iasă să se alinieze, nu le dădură atenţie copiilor răniţi care îşi 
făceau de lucru, înspăimântați, într-un ungher. 

O acoperiseră pe Mercedes, care abia se zărea, şi nimeni nu se 
apropie de prici să vadă micuțul balot care nici nu se mişca. 

De îndată ce rămaseră singuri, Hans îi dădu lui Mercedes să 
bea puţină apă. Fetiţa îl privi recunoscătoare. O durea capul, era 


ameţită, dar mai ales îi era frică, o frică profundă, cuibărită în 
sufletul ei. Simţea gustul sângelui pe buze, sângele fratelui ei 
mort, pe care omul acela din SS i-l aruncase în faţă. 

— Trebuie să-l ucidem... şopti Carlo, şi cei trei prieteni ai lui 
aşteptau privindu-l. 

Abia dacă se puteau mişca din pricina loviturilor primite şi a 
rănilor necicatrizate, dar se apropiară ca să audă vorbele şoptite 
ale copilului. 

— Să-l ucidem? întrebă Mercedes. 

— Trebuie să-l ucidem, el le-a ucis pe mamele noastre, insistă 
Carlo. 

— lar frăţiorii noştri... nu se vor mai putea naşte, spuse 
Mercedes cu ochii plini de lacrimi. 

Nici Hans, nici Bruno, nici Carlo nu lăsară să le scape vreo 
lacrimă, cu toată imensa durere care le sfâşia sufletul. 

— Mama mea spunea că, dacă îţi doreşti ceva mult de tot, se 
îndeplineşte, şopti Hans, timid. 

— Eu vreau să-l ucidem, insistă Carlo. 

— Şi eu, la fel, spuse Bruno. 

— Şi eu, afirmă Mercedes. 

— Atunci, îl vom ucide, spuse Hans în cele din urmă, dar cum? 

— De îndată ce o să putem, răspunse Bruno. 

— Aici o să fie greu, spuse Hans, mâhnit. 

— Atunci, când o să ieşim de aici, n-o să mai stăm multă 
vreme, insistă Bruno. 

— Asta e aproape imposibil, nu cred să scăpăm cu viaţă de 
aici, spuse Hans, pe un ton sentenţios. 

— Mama mea zicea că aliaţii vor învinge, ştia ea, insistă Bruno. 

— Cine sunt aliaţii? întrebă Mercedes. 

— Păi, cei care sunt împotriva lui Hitler, îi răspunse Hans. 

— Să jurăm, propuse Carlo. 

Îşi puseră mâinile peste cea a lui Mercedes şi închiseră ochii, 
conştienţi de solemnitatea momentului. 

— Jurăm să-l omorâm pe omul acela hain care le-a ucis pe 
mamele şi pe fraţii noştri. 

Copiii repetară vorbele lui Carlo întărind cu priviri arzătoare 
acel jurământ care îi angaja pentru restul vieţii lor. Se ţinură de 
mânuţe, strângându-se ca să imprime tărie jurământului şi să se 
încurajeze unii pe alţii. 


Îşi petrecură restul zilei imaginându-şi momentul în care aveau 
să îl ucidă, discutând despre cum şi cu ce urmau să îi ia viaţa. 
Când oamenii sosiră noaptea la baracă, îi găsiră rebegiţi de frig, 
flămânzi, dar cu o privire strălucitoare pentru care nu găsiră altă 
scuză decât febra pe care o aveau toţi patru ca urmare a rănilor 
suferite. 

Medicul polonez îi examină, şi pe chipul lui se oglindi 
îngrijorarea. Rana de la cap a lui Mercedes se infectase. O curăţă 
din nou cu resturile de votcă ale acelui prizonier rus înzestrat cu 
darul de a pune mâna pe ceea ce nu-i aparţinea. 

— Avem nevoie de medicamente, declară medicul. 

— Nu te frământa, nu e nimic de făcut, răspunse un alt 
prizonier polonez, inginer minier. 

— N-o să mă dau bătut! Sunt medic şi o să mă lupt pentru 
viaţa acestor copii până la ultima suflare! | 

— Nu vă supăraţi, interveni alt polonez. Asta de aici, spuse el 
arătându-l pe rus, îi cunoaşte pe cei care fac curăţenie în 
infirmerie, poate să le ceară să ne aducă ei ceva. 

— Dar am nevoie acum, se tângui medicul. 

— Lasă-ne timp, îi ceru prietenul său. 

Se crăpa de ziuă când medicul polonez simţi că îl strângea 
cineva de braţ. Adormise în timp ce veghea somnul copiilor. 
Prietenul său şi rusul îi înmânară un pacheţel, şi apoi fiecare 
merse la priciul său. 

Medicul desfăcu cu grijă pacheţelul şi abia îşi stăpâni un strigăt 
de bucurie când văzu ce conţinea. Pansamente, dezinfectant şi 
analgezice - cea mai bună pradă visată vreodată. 

Se ridică în picioare cu grijă ca să nu trezească pe nimeni şi 
observă somnul agitat al celor patru copii. Scoase bucata de 
pânză cu care înfăşurase capul lui Mercedes şi îi dezinfectă din 
nou rana. Copila se trezi, şi el îi făcu semn să nu tipe, ci să 
suporte durerea. Micuța muşcă pătura cu care era învelită şi, 
palidă ca moartea, rămase nemişcată, în vreme ce medicul părea 
absorbit, îngrijindu-i rana. Apoi acceptă paharul cu apă şi cele 
două pastile pe care i le dădu acesta. 

Hans, Bruno şi Carlo primiră şi ei îngrijirile medicului, care le 
curăţă din nou rănile ce le acopereau micuţele trupuri. Primiră, 
de asemenea, un analgezic, ca să suporte mai bine durerea, cu 
care aproape că se obişnuiseră. 


— L-am auzit pe un kapo spunând că războiul merge prost, 
afirmă un comunist spaniol, privindu-l pe medicul polonez în 
vreme ce termina de îngrijit copiii. 

— Şi tu crezi? îl întrebă doctorul. 

— Da, cred. li povestea altui kapo; după cât se pare, auzise un 
comentariu al unuia dintre ofiţerii veniţi de la Berlin. Şi am un 
prieten care face curăţenie în sala de radio şi care susţine că 
nemţii sunt nervoşi, ascultă BBC-ul de dimineaţa până seara, şi 
unii încep să se întrebe ce va fi de ei dacă Germania pierde 
războiul. 

— Să te audă Dumnezeu! exclamă polonezul. 

— Dumnezeu? Ce treabă are Dumnezeu în toate astea? Dacă 
Dumnezeu ar fi existat, n-ar fi îngăduit această monstruozitate. 
Eu n-am crezut niciodată în Dumnezeu, dar mama mea credea, şi 
presupun că acum se roagă să mă vadă într-o zi din nou acasă. 
Dar, dacă o să ieşim de aici, nu Dumnezeu va fi cel care ne va 
scoate, ci aliaţii. Nu cumva tu crezi în Dumnezeu? întrebă 
spaniolul pe un ton în care se ghicea ironia. 

— Eu cred; dacă n-ar fi fost aşa, n-aş fi suportat toate astea. El 
mă ajută să supraviețuiesc. 

— Şi de ce nu le-a dat o mână de ajutor mamelor acestor bieţi 
nefericiţi? îl întrebă spaniolul, arătând spre copii. 

Mercedes asculta conversaţia fără să piardă o vorbă, făcând un 
mare efort să înţeleagă ce spuneau cei doi bărbaţi. Vorbeau 
despre Dumnezeu. Când era la Paris, mama ei o ducea uneori la 
biserică, mergeau la Sacre Coeur, pentru că locuiau în apropiere. 
Nu rămâneau niciodată foarte mult înăuntru, mama ei intra, îşi 
făcea semnul crucii, părea că şopteşte ceva şi apoi plecau. Mama 
ei îi spunea că Dumnezeu avea să îl ocrotească pe tatăl ei şi că 
mergeau la biserică pentru a-l cere lui Dumnezeu să aibă grijă de 
el. Dar tatăl ei dispăru, şi ele trebuiră să fugă, iar Dumnezeu nu 
făcu nimic ca să împiedice acest lucru. 

Se gândi la ce spunea spaniolul acela, că Dumnezeu nu era 
acolo, şi îi dădu dreptate în tăcere. Nu, la Mauthausen nu era 
Dumnezeu, despre asta n-avea nicio îndoială. Închise ochii şi 
începu să plângă, străduindu-se ca nimeni să nu audă. O vedea 
pe mama ei, zdrobită pe pietrele acelor scări interminabile. 

Se simţi consolată auzindu-i pe bărbaţi punându-se de acord în 
ceea ce-o privea. Prietenii ei, Carlo, Hans şi Bruno, îi implorară pe 


oamenii aceia s-o lase să stea cu ei, promiseră să aibă grijă de 
ea, jurară că nu aveau să deranjeze pe nimeni şi îşi luară 
angajamentul să nu plângă ca să nu fie descoperită. 

Aşa că urma să rămână în continuare acolo, în pavilionul acela, 
şi cum era vorba despre un băiat, trebuia să se poarte ca atare 
şi, mai ales, să încerce să treacă neobservată; dacă ar fi 
descoperită, ar plăti-o cu toţii, şi pentru nimic în lume ea n-ar fi 
făcut ceva care să-i rănească pe ceilalţi. 

XXX 

Alfred Tannenberg era nervos. Apelul lui Georg cerându-i să 
vină de urgenţă cu Heinrich la Berlin sosise la numai o 
săptămână după vizita lui la Mauthausen. 

Georg nu-i dăduse nicio explicaţie. li spusese doar că îl aştepta 
în ziua următoare, la prima oră, în biroul său. 

Zieris, comandantul lagărului de la Mauthausen, încercă să-l 
tragă de limbă când îl anunţă că avea să plece. Bineînţeles, i-o 
reteză scurt: el, Tannenberg, pleca la Berlin din ordinul 
Serviciului Central de Siguranţă a Reichului, la fel ca prietenul 
său, Heinrich. 

Călătoriră o bună parte din noapte şi ajunseră la Berlin tocmai 
când se crăpa de ziuă. Heinrich propuse să meargă fiecare acasă 
la părinţii lui, ca să îi îmbrăţişeze şi să facă baie înainte de a se 
prezenta la biroul SCSR, şi lui Alfred i se păru o idee bună. li era 
dor să-şi îmbrăţişeze tatăl şi chiar să asculte pălăvrăgeala mamei 
sale, care cu siguranţă că avea să se văicărească văzându-l atât 
de slab. 

La ora opt fix dimineaţa, cei doi ofiţeri se prezentară în biroul 
lui Georg, unde îl găsiră şi pe Franz. După salutul hitlerist, cei 
patru prieteni se îmbrăţişară călduros. 

— Am pierdut, e doar o chestiune de zile ca totul să se năruie, 
ruşii au depăşit poziţiile noastre. Hitler şi-a ieşit din minţi, dar a 
pierdut războiul, iar în Germania nu mai conduce nimeni. Trebuie 
să plecăm. 

— Şi Himmler? întrebă Alfred. 

— Pe Himmler l-am convins că trebuie să merg în Elveţia şi să 
mă întâlnesc acolo cu un grup al agenţilor noştri. Dată fiind 
întorsătura pe care o lua războiul, l-am convins cu luni în urmă de 
necesitatea de a ne pregăti pentru ceea ce s-ar putea întâmpla. 
De aceea, ca măsură de prevedere la căderea Reichului, avem 


oameni în mai multe ţări care organizează sosirea alor noştri. 

Georg scoase dintr-un sertar trei dosare şi le dădu câte unul 
fiecăruia dintre prietenii săi. Le deschiseră şi examinară noile lor 
documente de identitate. 

— Tu, Heinrich, vei pleca la Lisabona, şi, de acolo, în Spania. 
Avem buni prieteni în cercul generalului Franco. Te vei numi 
Enrique Gómez Thomson. Tatăl tău e spaniol, mama ta 
englezoaică, de aceea nu vorbeşti limba, pentru că ai trăit 
întotdeauna în afara Spaniei. Ai aici numărul unuia dintre cei mai 
buni oameni ai mei, un agent care a organizat încetul cu încetul, 
de mai mult timp, infrastructura necesară pentru a primi câţiva 
prieteni, în cazul în care am pierde războiul. Este un vechi prieten 
al nostru de la universitate, Eduard Kleen. 

Heinrich încuviinţă, fără să-şi desprindă privirea de pe acele 
documente care îl converteau în alt om. 

— Cum voi ajunge la Lisabona? 

— Vei pleca mâine după-amiază cu avionul, sper ca aliaţii să 
nu te doboare, răspunse Georg râzând. Oficial, mergi cu 
delegaţia ambasadei noastre de la Lisabona, ai acolo ordinul cu 
numirea ta ca aghiotant al ataşatului militar. Dar, de îndată ce se 
anunţă sfârşitul războiului, pleacă din Lisabona. Înainte, te vei 
pune în legătură cu prietenul nostru Eduard Kleen, el va pregăti 
călătoria ta în Spania. Mai întâi la Madrid, apoi îţi va spune el. 
Eduard a făcut o treabă bună, aceste documente sunt într-adevăr 
spaniole, de la prietenii noştri franchişti, nu e nimic ce ei să nu 
poată, dacă le pui pe masă un teanc gros de bancnote. 

— Şi pe mine mă trimiti în Brazilia... comentă Franz, în vreme 
ce parcurgea datele de pe noul său paşaport. 

— Da. Trebuie să mergem în locuri unde să nu ne caute 
nimeni, unde să avem prieteni, unde guvernele să închidă ochii şi 
să n-aibă niciun interes să cerceteze cine suntem. Brazilia este o 
bună ascunzătoare. Acolo, am un alt agent dintre favoriţii mei. 
Este un bon vivant care, la fel ca Eduard, pregăteşte de luni de 
zile mai multe ascunzători pentru câteva persoane importante, 
care n-au nici cea mai mică intenţie să-şi petreacă restul zilelor la 
închisoare. 

— Eu nu vorbesc portugheza, se plânse Franz. 

— N-avem ce-i face! Este o bună destinaţie, Franz, nu te 
plânge. Nu putem pleca împreună şi în acelaşi loc. N-ar fi un 


lucru inteligent, ci o nebunie prostească. 

— Georg are dreptate, interveni Alfred, care era satisfăcut de 
identitatea de care-i făcuse rost. 

Elveţian, va fi un elveţian din Zurich, dar destinaţia sa finală va 
fi Cairo. 

— Şi tu, Georg? vru să ştie Frank. 

— Eu plec chiar mâine, v-am spus deja, mai întâi în Elveţia, 
însoţindu-l pe unchiul meu, şi de acolo prietenii noştri americani 
ne vor duce în minunata lor ţară. Părinţii mei au plecat azi, vor 
rămâne în Elveţia cu o identitate falsă. În ceea ce îi priveşte pe ai 
voştri, vreau să vorbiţi cu ei şi, cel mai târziu peste două ore, să- 
mi spuneţi ce vor să facă. li pot trece în Elveţia şi pot să le dau 
documente false, dar trebuie s-o facem azi; mâine, eu nu voi mai 
fi aici şi n-am încredere în nimeni în afară de mine şi de voi. Aveţi 
două ore. Mergeţi acasă, vorbiţi cu familiile voastre, dar vă 
sugerez să fiţi discreţi; dacă află cineva şi ajunge la urechile cui 
nu trebuie, vom fi împuşcaţi. Peste două ore, vă aştept aici. 

— Dar Himmler nu va accepta să dispari... comentă Franz. 

— Fapt este că nu voi dispărea. Mă voi ocupa de supervizarea 
ascunzătorilor pe care le-au ales agenţii noştri. Şi, în mod logic, 
avem prieteni şi în Statele Unite, mult mai mulţi decât vă 
imaginaţi. 

x kx * 

Alfred Tannenberg aştepta nerăbdător răspunsul tatălui său. 
Acesta rămăsese tăcut, pierdut în gândurile sale, fără să ia în 
seamă cererile pline de frământări ale soției sale. 

— Tată, te rog, vreau să plecaţi, insistă Alfred Tannenberg. 

— O să plecăm, fiule, o să plecăm, dar nu vreau să mergem 
foarte departe de Germania. Chiar dacă o să pierdem războiul, 
asta este ţara noastră. 

— Tată, n-avem timp... 

— Bine, o să ne pregătim. 

x kx * 

Nici lui Franz, nici lui Heinrich nu le fu greu să-şi convingă 
părinţii; erau dispuşi să treacă graniţa şi să se instaleze în 
Elveţia, de unde aveau să urmărească evenimentele. De multă 
vreme, banii lor, ai tuturor, se aflau puşi bine la adăpost în 
băncile elveţiene, astfel că pentru niciunul dintre ei nu era o 
problemă să trăiască în ţara vecină. 


Georg îşi demonstra enormele sale calităţi de organizator, 
pentru că, atunci când, peste două ore, prietenii săi intrară în 
biroul lui, avea deja paşapoartele semnate pentru ei toţi şi pentru 
fiecare dintre membrii familiilor lor. Trebuiau să plece în aceeaşi 
după-amiază, cel mai târziu la noapte, pentru că, insista el, 
războiul era pe punctul de a se încheia. 

Îi invită apoi la prânz la el acasă. 

— Bine, acum trebuie să abordăm partea a doua - ce vom face 
când vom fi departe de aici. 

— Să ne însurăm, afirmă Franz fără şovăire. 

— Să ne însurăm? întrebă Heinrich. 

— Da, am vorbit cu Alfred, şi este lucrul cel mai inteligent. 
Trebuie să ne însurăm imediat cu o femeie din ţara în care vom fi 
sortiţi să trăim. El nu poate, pentru că e deja însurat cu Grete, 
dar e o idee bună. 

— Insuraţi-vă voi, eu n-am de gând să mă căsătoresc, spuse 
Georg, şi prietenii săi nu făcură niciun comentariu. 

— Am un plan pe care vreau să vi-l propun. 

Cuvintele lui Alfred aţâţară curiozitatea prietenilor săi. Toţi 
aveau cunoştinţă de inteligenţa lui întortocheată, de capacitatea 
lui de improvizație în împrejurările cele mai dificile. O dovedise 
cu vârf şi îndesat. 

— Părinţii noştri au bani, aşa că n-ar trebui să ne facem griji, 
dar mă tem că poate nu va fi foarte simplu să obţinem fonduri ca 
să trăim. Da, ştiu că avem deja banii noştri, pe care i-am strâns 
în toţi aceşti ani, dar s-ar putea să nu reuşim să-i scoatem pe 
toţi. Pe deasupra, nu ştiu ce se va întâmpla, nici cât se vor chinui 
aliaţii să ne urmărească. Suntem ofiţeri ai SS, numele noastre 
sunt cunoscute, nu suntem nişte oarecare, pentru că nici părinţii 
noştri nu sunt. Cred că vor sta în Elveţia mai mult timp decât au 
ei impresia şi mă tem că, dacă vor începe să caute responsabili 
pentru... pentru ceea ce s-a petrecut aici, cineva ar putea decide 
că şi noi avem partea noastră de vină. Vreau să spun că trebuie 
să punem pe picioare propria afacere, şi vă asigur că va fi o 
afacere prosperă. 

II ascultau plini de nerăbdare, ştiind că ideea lui Alfred avea să 
îi surprindă, fără îndoială. 

— Ne vom dedica artei, antichităţilor, profesiunii noastre, doar 
suntem arheologi, nu-i aşa? 


— Hai, Alfred, despre ce e vorba? îl întrebă Franz pe un ton 
nerăbdător. 

— Destinația mea e Cairo, a lui George, Boston, tu mergi în 
Brazilia, iar Heinrich, în Spania: este perfect! 

Alfred vorbea mai mult pentru el decât pentru prietenii săi. 

— Explică-te, îl presă Georg. 

— Încă mai am tăbliţele pe care le-am luat de la bătrânii ăia la 
Haran, în afară de alte tăblițe şi obiecte pe care le-am adus, vă 
amintiţi? 

— Da, bineînţeles, răspunse Heinrich. 

— Bine, atunci, haideţi să vindem antichităţi, obiecte unicat, 
care constituie visul oricărui colecţionar! Orientul este plin de 
antichităţi mai vechi de două mii de ani. 

— Şi de unde o să scoatem aceste obiecte? întrebă Franz. 

— Văd că la universitate n-ai fost un student sârguincios. Nu-ţi 
aminteşti niciun curs despre jefuitorii de morminte? Ţările din 
Orient au guverne corupte, e o chestiune de bani, bani ca să 
săpăm unde şi cum poftim, bani ca să punem mâna pe ceea ce 
vom găsi, bani ca să cumpărăm chiar şi unele obiecte care se 
află în muzee şi care în acele ţări nu interesează pe nimeni, 
pentru că nici măcar nu ştiu ce au. Vă asigur că în lume există 
oameni dispuşi să plătească oricât am cere pentru anumite 
obiecte. Astfel că eu organizez afacerea de la Cairo. Mă voi 
deplasa prin Siria, Transiordania, Iran, Palestina... şi voi furniza 
materia primă, iar voi o veţi vinde. Tu, Georg, te vei ocupa de 
piaţa americană, Heinrich, de cea europeană, iar Franz, de cea 
latino-americană. Bineînţeles că avem nevoie de paravane, dar la 
asta ne vom gândi când va veni momentul. 

Alfred Tannenberg vorbea cu atâta entuziasm, încât îi molipsi 
şi pe prietenii săi. Cei patru bărbaţi îşi lăsară imaginaţia să 
zboare, făcând planuri pentru viitorul imediat. 

— În definitiv, vom jefui la scară mare, vom rămâne cu 
comorile acelor ignoranţi care nu ştiu ce au, îi asigură Alfred. 

— Ar trebui să punem pe picioare o firmă de import-export cu 
birouri în locurile unde ne vom instala, propuse Heinrich. 

— Tu, Georg, care vei trăi la Boston, ar trebui să înveţi cum se 
pune în funcţiune o asociaţie culturală care se ocupă de 
promovarea artei. Americanii au fundaţii... nu ştiu dacă o 
fundaţie ne poate servi drept paravan, dar avem nevoie de o 


acoperire având legătură cu arta, o asociaţie sau o fundaţie care, 
cu timpul, să finanţeze expediţii arheologice, cu ale căror roade 
bineînţeles că vom rămâne noi. O fundaţie este întotdeauna 
lipsită de transparenţă, astfel că, plecând de acolo, putem opera 
ca să vindem artă cui vrea să cumpere, îi asigură Alfred. 

— Fundaţiile nu sunt firme, sări Franz. 

— Fundaţia noastră va fi, chiar dacă nu va părea. Va fi ca noi, 
va părea un lucru, dar va fi altceva. Avem nevoie de 
respectabilitate, îi răspunse Alfred. 

— Dar nu e uşor să ai o fundaţie. Fundaţiile depind de bănci, 
de universităţi, iar eu nu ştiu peste ce voi da în Statele Unite, 
comentă Georg, îngrijorat. 

— Vei da peste faptul că americanii îl vor plăti bine pe unchiul 
tău, îl vor introduce imediat în cercurile academice, îl vor pune să 
lucreze la proiecte secrete... Veţi cunoaşte oameni importanţi. 
Totul va depinde de cum te organizezi tu, de felul în care te vei 
integra în acel mediu, de cum vei profita de calea deschisă de 
unchiul tău. Nu, nu vom putea avea o fundaţie nici în primul, nici 
în al doilea an, înainte trebuie să facem parte din societatea în 
care fiecare dintre noi va fi sortit să trăiască. Atunci când nu vom 
mai atrage atenţia, când vom face parte din peisaj, atunci vom 
începe să ne punem în funcţiune planul. Între timp, eu voi 
strânge treptat material pentru când va sosi momentul. În ceea 
ce priveşte firma de import-export pe care s-o avem, mi se pare 
o idee bună: în Europa vor avea nevoie de multe, i-am făcut una 
cu pământul, trebuie totul reconstruit, iar tu tocmai ai spus că 
avem în Statele Unite mai mulţi prieteni decât ne imaginăm. 
Pacea ne va face bogaţi, spuse Alfred râzând. 

— Vindem tăbliţele de la Haran? vru să ştie Georg. 

— Nu. Vreau să găsesc şi restul. Dacă am da peste tăbliţele 
scrise de acel Şamas, am revoluţiona lumea arheologiei, ca să nu 
mai zic că am deveni extrem de bogaţi. Dar nu trebuie să ne 
pripim, eu o să sap în continuare la Haran, să caut în nisipul din 
deşert, oriunde s-ar afla, acele tăblițe în care este scrisă 
versiunea Genezei pe care Patriarhul Avraam i-a povestit-o 
numitului Şamas. Ce ştia Avraam despre Creaţie? Versiunea lui 
este aceeaşi cu cea din Biblie? Vă asigur că nu mă voi opri până 
nu voi da peste toate tăbliţele. Când le voi avea, hotărâm ce 
facem, şi ceea ce vom face va fi de importanţă mondială. 


— Nu ne convine să ne expunem, răspunse Georg neliniştit. 

— Fii liniştit, nu ne vom expune, ţine minte că peste câteva zile 
vom fi deja alţii. In plus, întotdeauna vor fi oameni care să ne 
servească drept paravan. Nu v-am spus, dar singurul meu vis 
este să pun mâna pe acele tăblițe... Dumnezeule, ce n-aş da să 
le găsesc! 

— Voi n-a trebuit să-l suportaţi toţi aceşti ani în contul 
tăbliţelor de la Haran, se plânse Heinrich, dar n-a fost zi în care 
să nu fi vorbit despre ele, e obsedat! 

— Trebuie să ne fie foarte clar ce vom face şi cum vom face. 
Mi se pare important să punem la punct modul în care vom lua 
legătura între noi. Cât despre tăbliţele de la Haran... le voi 
împărţi cu voi, bineînţeles, dar lăsaţi-mă să fiu eu acela care să-şi 
ia sarcina de a le găsi primul, şi apoi vom decide ce vom face cu 
ele, le ceru Alfred. 

— Din partea mea, aşa să fie, consimţi Heinrich. 

— Ce se va întâmpla cu Fuhrerul? 

— Presupun că n-o să devii sentimental, nu-i aşa, Franz? Ne e 
totuna. Nu ne putem asocia cu un perdant. A avut o idee mare 
pentru Germania, dar n-a ştiut să câştige războiul, aşa că ar fi 
absurd să ne lăsăm învinşi alături de el, fu răspunsul rece al lui 
Georg. 

— Dar unde este? insistă Franz. 

— Se pare că l-au convins să se instaleze în buncărS*, nu ştiu, 
şi nici nu mă interesează. Eu o şterg de aici, la fel ca voi. Crezi că 
el îşi face vreo grijă pentru oricare dintre noi? Să ne salvăm noi 
cei care putem, este singurul lucru care mai poate fi făcut. El îşi 
are deja locul în istorie. 

Se despărţiră, ştiind că avea să treacă multă vreme până când 
să se poată revedea, dar îşi jurară loialitate până la sfârşitul 
zilelor, bucurându-se de afacerea gândită de Alfred. Aveau să 
jefuiască, să smulgă din măruntaiele Orientului cele mai 
preţioase comori ale sale. Le era indiferent cui ar fi aparţinut, 
erau dispuşi să le vândă celui care plătea mai mult, şi ştiau că 
aveau să găsească întotdeauna colecționari lipsiţi de scrupule şi 
dornici să deţină piese unicat, ce nu erau la îndemâna muritorilor 


5 Este vorba despre buncărul construit la Berlin sub Cancelaria Reichului în 
care Hitler, împreuna cu cei mai apropiaţi colaboratori, a petrecut ultimele luni 
ale celui de-al Doilea Război Mondial, înainte de a se sinucide. (n.tr.) 


de rând. 
XXX 

La Mauthausen, primăvara nu reuşea să sosească. Era frig, şi 
prizonierii, mai mult morţi decât vii, observau neliniştea 
gardienilor, convinşi că nu mai era mult până să se întâmple 
ceva. În ultimele zile, santinelele se arătau şi mai brutale, 
împuşcându-i şi numai dacă se împiedicau. 

Alfred Tannenberg privea în afara lagărului de la fereastra 
biroului lui Zieris. Peste noapte, se lăsase gerul, şi santinelele 
care păzeau lagărul îşi frecau neliniştiţi mâinile îngheţate. Alfred 
şi Heinrich sosiseră abia de o oră la Mauthausen, şi se prezentară 
imediat la biroul lui Zieris ca să-i arate hârtiile cu noile lor ordine. 
Comandantul lagărului îi ascultă curios, neîndrăznind să pună 
întrebări pe care era sigur că ofiţerii aceia cu relaţii atât de bune 
aveau să le ocolească. Trebuia să încerce el, prin mijloace 
proprii, să afle motivul pentru care cei doi ofiţeri fuseseră 
chemaţi pentru nişte misiuni în afara Austriei, într-un loc 
nedeterminat. 

De îndată ce se despărţiră de Zieris, Heinrich şi Alfred se 
îndreptară spre casele lor, situate în afara lagărului, în 
încântătorul sat care-i dădea şi numele, Mauthausen. 

In mai puţin de două ore, Heinrich îşi făcuse bagajul şi îşi 
strânsese toate obiectele personale din casa în care trăise în 
ultimii ani sub îngrijirea lui Frău/eins5 Heines. Menajera lăsă să-i 
scape o lacrimă atunci când află că acel bine-crescut ofiţer SS 
pleacă şi, în mod previzibil, nu avea să se mai întoarcă niciodată, 
dar înţelese că nu era momentul pentru sentimentalisme şi îl 
ajută pe domnul ei să-şi strângă lucrurile în două valize şi o ladă. 
Apoi, în momentul despărțirii, el îi strecură mai multe bancnote 
care, îi spuse el, aveau să îi fie de folos până când găsea o altă 
casă unde să-şi poată oferi serviciile eficiente. 

Cincisprezece minute mai târziu, Heinrich bătea cu putere în 
poarta casei lui Tannenberg. Când prietenul său îi deschise, ştiu 
că se întâmplase ceva care îl îngrijora peste măsură. Ştia că 
Grete, soţia lui Alfred, aşteaptă un copil, dar încă mai erau vreo 
două luni până să nască. 

— Ce se întâmplă? întrebă Heinrich, fără să-şi ascundă starea 
de nelinişte pricinuită de chipul îngrijorat al lui Alfred. 


65 „Domnişoara” (în germ. în orig.; nitr.) 


— Grete... se simte rău, foarte rău. Am trimis după medic. Sper 
să nu piardă copilul, nu i-aş ierta-o... 

— Hai, nu spune asta! Lasă-mă s-o văd... 

— Pofteşte înăuntru, dar nu te sfătuiesc să intri în cameră, 
servitoarea încearcă s-o ajute... 

— Atunci, nu rămân, trebuie să plec, iar tu, de asemenea. Ţine 
minte că Georg vrea ca mâine să fim departe de aici. 

— Nu-ţi face griji, întoarce-te la Berlin şi ia avionul spre 
Lisabona, eu... eu o să văd ce pot face, dar acum n-am altă 
soluţie decât să rămân aici. 

— Georg a spus să plecăm cât mai degrabă! 

— Georg n-are o soţie însărcinată, aşa că o să fac ce pot, iar în 
acest moment nu pot pleca. 

— Trebuie să treci graniţa mâine-noapte... insistă Heinrich. 

— Nu ştiu dacă o să pot, dar pleacă tu, fă-mi această favoare, 
pleacă de aici cât mai degrabă. Nu voi fi liniştit până n-o să vă 
ştiu pe toţi în siguranţă. ; 

Se îmbrăţişară îndelung. li lega nu numai copilăria şi anii de 
universitate, ci şi anii trăiţi la Mauthausen, care îi marcaseră 
pentru totdeauna. Transformaseră suferința celorlalți în cel mai 
grozav amuzament, încât pierduseră din memorie numărul 
prizonierilor pe care îi torturaseră şi îi asasinaseră ei personal. 

— Ne vom revedea, îl asigură Alfred. 

— Sunt sigur de asta, îi răspunse Heinrich. 

Medicului îi luă mult până să sosească, şi, când ajunse, Alfred îl 
ameninţă că avea să plătească scump întârzierea. Grete urla de 
durere, şi servitoarea nu fusese în stare să-i dea vreun ajutor. 

Timp de o oră, Alfred aşteptă în bucătărie bând rachiu, în 
vreme ce medicul se lupta să-i salveze viaţa fiului său şi lui 
Grete. Nu se rugă la Dumnezeu cerându-l ajutorul, pentru că nu 
credea în nimic, astfel că timp de o oră făcu un plan ca să încerce 
să iasă cât mai curând din Austria, dat fiind că în noaptea aceea 
nu putea proceda aşa cum prevăzuse Georg. 

Când îl văzu pe medic în pragul uşii şi, în spatele lui, o observă 
pe servitoare plângând, ştiu că ieşise ceva prost. Se ridică de pe 
scaun şi, apropiindu-se de doctor, aşteptă ca acesta să 
vorbească. 

— Imi pare rău, a fost imposibil s-o salvez pe fetiţă, iar soţia 
dumneavoastră... mă rog, starea doamnei Tannenberg este 


foarte delicată. Ar trebui s-o transportaţi la spital, a pierdut mult 
sânge. Dacă o lăsaţi aici, nu cred să poată rezista. 

— Fetiţa? Era fetiţă? reuşi să întrebe el, roşu de furie. 

— Da, era fată. 

Alfred Tannenberg îi trase o palmă medicului, iar acesta nu 
opuse rezistenţă. Niciodată n-ar fi îndrăznit să înfrunte un ofiţer 
din SS, şi, cu atât mai puţin, un om precum acela, a cărui privire 
lăsa să se vadă că nu cunoaşte nicio limită. 

Nu îndrăzni nici măcar să se mişte, astfel că rezistă în picioare, 
cu obrazul înroşit de lovitură şi de ruşine şi simțind o durere 
insuportabilă în ureche. 

— Fă rost de o ambulanţă, în clipa asta! strigă Tannenberg. Şi 
dumneata, îi spuse servitoarei, du-te la soţia mea! 

Femeia ieşi în grabă din bucătărie, temându-se să nu o 
lovească şi pe ea. Grete gemea pe jumătate inconştientă, 
chemând-o pe fiica ei pierdută. 

Ambulanţa întârzie încă o oră, şi, la momentul acela, Grete 
intrase într-o stare de comă profundă care lui Tannenberg i se 
păru vecină cu moartea. 

Când ajunseră la spital, Grete era deja un cadavru, şi singurul 
lucru pe care medicii reuşiră să-l facă fu să îi constate decesul. 

Tannenberg arătă mai curând furie decât durere, o furie 
despre care medicii şi infirmierele crezură că era din pricină că îşi 
pierduse soţia, dar, în realitate, ceea ce îl înfuria pe căpitanul SS 
era că pierduse nişte ore preţioase pentru planurile lui de fugă. 

Acum, trebuia să-i anunţe pe părinţii lui Grete şi să-i aştepte să 
vină ca să asiste la înmormântare, ceea ce avea să îl întârzie cel 
puţin două zile, iar Georg lăsase foarte clar de înţeles că timpul 
era împotriva lor. Măcar Heinrich şi Franz îndeplineau planul 
prevăzut. El trebuia să rămână până la înmormântarea lui Grete; 
altfel, ar fi comis un afront faţă de influentul său socru, Fritz 
Hermann, ceea ce ar însemna să-l supere pe Himmler, şi, atâta 
vreme cât Germania nu cădea definitiv, aceşti oameni erau cei 
care trăgeau sforile în Reichul de-acum vlăguit. 

Se întoarse acasă cu trupul neînsufleţit al lui Grete şi îi porunci 
servitoarei să-l acopere. Nu-i regreta prea mult moartea, deşi 
fusese o soţie iubitoare şi credincioasă care nu-i înşelase 
niciodată aşteptările, pentru că se supusese tuturor capriciilor lui 
fără să le pună sub semnul întrebării şi fără să protesteze. 


Trecură mai mulţi ani până să conceapă un copil, o fiică, spusese 
doctorul, şi Grete se simţea nespus de fericită din acest motiv. 
Lui începuse să-i placă ideea de a avea descendenţi şi se simţea 
tulburat de faptul că Grete purta un copil în pântece. ŞI-I 
închipuia blond, cu pielea foarte albă şi cu privirea albastră, 
zâmbitoare şi fericită. 

Comandantul lagărului de la Mauthausen se arătă îndatoritor 
când află de moartea lui Grete şi îl întrebă de misiunea lui din 
afara Austriei, la care întârziase, dar Tannenberg nu îi răspunse; 
îl informă doar că socrul său, Fritz Hermann, era pe punctul de a 
sosi şi că trebuia să dea dispoziţiile necesare pentru a-i face 
onorurile cuvenite unuia dintre oamenii cei mai apropiaţi lui 
Himmler. 

Zieris înţelese mesajul şi nu mai insistă, dar îi făcu încă o 
confidenţă. 

— În aceste ultime ore, am primit un telefon de la Berlin. 
Crucea Roşie insistă pe lângă Himmler să i se permită să viziteze 
lagărul de la Mauthausen. De luni de zile încearcă să intre în 
lagăre. Am prieteni care m-au asigurat că Reichsfuhrerul nostru 
are de gând să negocieze o soluţie cu aliaţii. Mă tem că totul este 
pierdut... Ruşii au ocupat deja o parte din Germania, iar aliaţii 
sunt pe punctul de a ocupa Austria, dar presupun că 
dumneavoastră ştiţi deja toate astea, sau mă înşel? 

Tannenberg nu îi răspunse, ci rămase tăcut, în picioare, 
privindu-l stăruitor pe comandantul lagărului. 

— Ce păcat că plecaţi, un contingent de SS-işti vine să ne ajute 
să evacuăm lagărul, trebuie să scăpăm de unii dintre prizonieri. 
Asta trebuie să pară... mă rog, doar un lagăr de prizonieri. 
Castelul de la Hartheim va fi transformat imediat în orfelinat. Și 
trebuie să ştergem orice urmă a camerelor de gazare, a 
cuptoarelor de incinerare a cadavrelor... în sfârşit, ne aşteaptă o 
sarcină anevoioasă, îmi pare rău că nu ne puteţi da o mână de 
ajutor, pentru că nu avem prea mult timp ca să facem ceea ceni 
s-a ordonat. 

Comandantul nu reuşi să-l scoată pe Alfred Tannenberg din 
tăcerea în care se instalase. Nu era greu să-ţi dai seama că pe 
Alfred Tannenberg nu-l mai interesa nimic din ceea ce îi povestea 
Zieris. 

Herr Hermann şi soţia sa plânseră neconsolaţi moartea fiicei 


lor, Grete, şi a nepoatei nenăscute. Acum, că Reichul se 
prăbuşea, lui Tannenberg i se păru că socrul său, cândva 
influent, era doar un simplu om, prea lipsit de imaginaţie ca să 
încerce să se salveze. Nu îi spuse că el pleacă, ci doar că i se 
încredinţase misiunea de a face în aşa fel încât, orice s-ar fi 
întâmplat, SS-ul să supravieţuiască şi, într-o zi, să încerce să-i 
redea Germaniei măreţia. 

Fritz Hermann îl asculta, în vreme ce îşi ştergea lacrimile. 

Când socrii săi, mai degrabă nedumeriţi decât lămuriţi, îşi 
luară la revedere de la el ca să se întoarcă la Berlin, Tannenberg 
oftă uşurat. În sfârşit, putea să-şi organizeze propria fugă, pentru 
că era evident că nu mai avea timp de pierdut. 

Căută documentele pe care i le dăduse Georg şi le puse într-o 
servietă de piele. Apoi, cu o valijoară în care păstra cele două 
tăblițe de la Haran şi ceva îmbrăcăminte şi cu încă două genţi, 
una cu dolari şi alta plină cu inele, ceasuri şi bijuterii smulse de la 
prizonierii care soseau în lagăr, era pregătit să părăsească 
Mauthausenul pentru totdeauna. 

O maşină cu şofer îl aştepta în poarta casei. leşi fără să-şi ia 
măcar la revedere de la servitoare şi nu îl salută nici pe soldatul 
care urma să-l transporte în Elveţia. 

Când ajunseră la graniţă, zâmbi uşurat. De îndată ce avea să 
ajungă la Zurich, se gândea să îi caute pe părinţii săi, dar nu 
putea rămâne mult timp în Elveţia. Odată stabilite contactele 
prevăzute de Georg, trebuia să plece imediat la Cairo. Însă, mai 
întâi, trebuia să ajungă la Zurich şi, acolo, să adopte noua 
identitate de care îi făcuse rost prietenul său. 

Părinţii lui se instalaseră într-un hotel discret aproape de 
centrul oraşului, care în zilele acelea era înţesat de agenţi de prin 
toate colţurile lumii în căutare de informaţii, dar era, mai ales, un 
loc ideal pentru a privi sfârşitul celui de al Treilea Reich. 

Mama sa îl îmbrăţişă uşurată, şi nici tatăl lui nu îşi ascunse 
emoția când îl văzu, dar mama sa izbucni în lacrimi când îi 
anunţă despre decesul lui Grete şi pierderea fiicei sale. 

— Cât timp rămâi? vru să ştie tatăl său. La Berlin, mi-ai spus 
doar că ne vedem aici şi că ţi s-a încredinţat o misiune delicată. 

— Nu voi rămâne decât două zile, cât să găsesc un avion care 
să mă ducă la Lisabona sau la Casablanca şi, de acolo, la Cairo. 

— La Cairo? De ce trebuie să mergi în Egipt? 


— Tată, nu mai trebuie să-ţi spun că am pierdut războiul. 

— Nu spune asta! Germania încă mai poate câştiga! Hitler nu 
se va preda niciodată! 

— Hai, tată, ai acceptat să vii în Elveţia pentru că erai 
conştient de situaţie. 

— Am făcut-o pentru că m-ai convins că e mai bine să aştept 
aici sfârşitul războiului, dar nu-l consider încă pierdut. 

— Ei bine, consideră-l pierdut; cu cât îţi asumi mai curând 
acest fapt, cu atât mai bine pentru familie. Şi ştiu deja că vei dori 
să te întorci când se va termina, dar eu în locul tău n-aş face-o. 
Aliaţii îi vor căuta pe toţi aceia care au avut un rol important 
alături de Hitler şi îi vor judeca asemenea Fuhrerului. E mai bine 
să accepţi realitatea, de aceea plec la Cairo. Voi începe o nouă 
viaţă, las tot, nu mai pot face nimic pentru Germania. 

Amărăciunea puse stăpânire pe Herr Tannenberg, care îl 
privea neîncrezător pe fiul său. 

— Ne laşi şi pe noi...? îl întrebă direct mama sa. 

— Intr-un anume fel, da, vă las. Trebuie să ne despărţim. Nu vă 
pot lua cu mine. Dacă m-aţi asculta, aţi rămâne aici, în Elveţia. 
Tată, aici avem bani, suficienţi cât să trăiţi comod tot restul vieţii 
voastre. Dacă te întorci în Germania când se va termina războiul, 
îi vei pierde pe toţi. 

— O să ţii legătura cu noi? îl întrebă mama sa. 

— Da, o să mă străduiesc să vă înştiinţez ce mai fac şi să am 
veşti de la voi şi de la restul familiei. Dar nu ştiu nici când, nici 
cum o voi putea face. Trec în clandestinitate: o să-mi schimb 
numele şi trebuie să adopt o nouă identitate, astfel că nu-mi va fi 
uşor să iau legătura cu voi în mod regulat. O s-o fac când o să 
pot, când n-o să mai fie riscuri pentru mine sau pentru voi. 

Mama lui începu să plângă, în vreme ce tatăl, în picioare, se 
plimba prin cameră, cugetând la vorbele fiului său. 

— Am vorbit cu părinţii lui Georg şi cu ai lui Heinrich; ai lui 
Franz sunt deja la Geneva. 

— Ştiu, Georg a pregătit totul în mod meticulos. Aici o să vă 
simţiţi bine, sunt mulţi germani, mulţi prieteni care ştiu că 
Reichul este pe ducă. Dacă aş fi în locul tău, tată, aş începe să 
mă gândesc să pun pe picioare vreo afacere, ceva care să-ți 
permită să prinzi rădăcini în Elveţia şi să te ţină ocupat. Şi aş mai 
face ceva, aş începe să spun cu voce tare că sunt dezamăgit de 


Hitler, care a dus Germania la ruină, că mă simt înşelat. 

— Dar asta ar însemna o infamie! 

— Asta ar însemna că accepti realitatea. Peste câteva luni, 
Hitler va fi un ciumat, aliaţii îl vor judeca şi îl vor spânzura. Îi vor 
căuta pe toţi cei care au colaborat cu el, ca să le facă acelaşi 
lucru, aşa că e momentul să te distanţezi. 

— Am crezut că în SS ai învăţat ce înseamnă onoarea, se 
plânse tatăl său. 

— În SS am fost învăţat mai ales să supraviețuiesc, şi asta este 
ceea ce am de gând să fac. 

— Ce-o să faci la Cairo, fiule? îl întrebă blând mama sa. 

— O să mă însor, de îndată ce-o să pot. 

— Dumnezeule! Dar, fiule, abia au trecut patru zile de când ai 
rămas văduv! 

— Ştiu, mamă, ştiu. Dar nu foloseşte la nimic să port doliu. 
Trebuie să încetez a mai fi Alfred Tannenberg, trebuie să încep o 
viaţă nouă, şi, pentru asta, am nevoie de cineva care să-mi 
înlesnească să trăiesc în acord cu noua mea identitate. 

— N-o să te mai numeşti Tannenberg? Ţi-e ruşine cu numele 
tău? îl întrebă tatăl său, roşu de mânie. 

— Nu, nu mi-e ruşine că sunt un Tannenberg, dar nu vreau să 
fiu împuşcat din acest motiv, aşa că, până nu ştim ce se va 
întâmpla când va cădea Reichul, cel mai bine este să trec 
neobservat, iar un ofiţer SS trece neobservat destul de greu. 

— Fiule, insistă mama lui, spune-ne ce-o să faci la Cairo, de ce 
ai nevoie, cere-ne orice... 

— Am nevoie de bani, franci elveţieni, dolari, orice poţi să-mi 
dai, tată. Cât despre ceea ce-o să fac... bine, eu, Heinrich, Georg 
şi Franz am ajuns la un acord; de îndată ce va fi cu putinţă, vom 
pune pe picioare o firmă de import-export, dacă e posibil, de 
antichităţi. Dar asta mai târziu; mai întâi, să ajung la Cairo, să 
caut legătura pe care mi-a indicat-o Georg şi să mă pierd în 
peisaj până la sfârşitul războiului. Nu ştiu sigur ce demersuri voi 
face, va trebui să improvizez, dar fiţi siguri că modul cel mai bun 
de a fi altcineva este să găsesc o familie care să mă primească şi 
să mă protejeze şi, de aceea, o să mă însor imediat ce-o să pot. 

În seara aceea, luă cina cu părinţii şi cu surorile sale, precum şi 
cu părinţii lui Heinrich şi ai lui Georg. Aceştia se arătară 
îngrijoraţi, la fel ca părinţii lui, faţă de hotărârea adoptată de fiii 


lor, deşi, în cazul părinţilor lui Georg, faptul că ştiau că fiul lor era 
cu unchiul lui în drum spre Statele Unite îi mai liniştea cât de cât. 

Cu toţii se opuneau ideii de a se exila pentru totdeauna şi 
vorbeau despre întoarcerea în Germania de îndată ce se încheia 
războiul. Işi afirmau convingerea că, până la urmă, aliaţii nu 
aveau să îi judece pe civili, pentru că, dacă ar face-o, ar trebui să 
aşeze pe banca acuzaților o bună parte a Germaniei. 

— O să vedeţi voi că viitorii conducători ai Germaniei vor fi unii 

dintre deţinuţii politici care azi sunt prizonieri în lagărele de 
concentrare, numai dacă nu cumva o să aibă cineva prevederea 
de a-i ucide înainte, comentă Alfred. 
_ După două zile, Alfred Tannenberg se despărţea de părinţii săi. 
In adâncul sufletului, ştia că era pentru totdeauna. Nu putea să 
dea îndărăt şi, cu atât mai puţin, să se întoarcă în Germania, 
astfel că, oricare ar fi fost soarta părinţilor săi, drumurile lor se 
despărţeau acolo în mod iremediabil. 

Când avionul ateriză la Cairo, simţi un nod în stomac. Din acel 
moment, începea restul vieţii lui, şi nu reuşea să vadă altceva 
decât incertitudine. Călătorise cu paşaportul său autentic, aşa 
cum îi recomandase Georg. Trebuia să utilizeze documentele 
false atunci când instinctul îi spunea că sosise momentul, cu alte 
cuvinte, atunci când devenea oficial faptul că Germania pierduse 
războiul - o chestiune de săptămâni sau poate de zile. 

Un taxi îl duse la un hotel discret din apropierea ambasadei 
americane. Zâmbi în sinea lui gândindu-se la cât de aproape era 
de duşmanii săi, care n-ar fi bănuit niciodată că un ofiţer SS se 
instalase în preajma lor. 

Hotelul mirosea a mucegai, şi oaspeţii săi erau în marea lor 
majoritate europeni: refugiaţi, spioni, diplomaţi, aventurieri. Îi 
înmână recepţionerului paşaportul. 

— Să vedem, domnule Tannenberg, mi-a rămas doar o cameră 
dublă; dacă o doriţi, va trebui să plătiţi ca şi cum ar fi ocupată de 
două persoane, îi spuse omul de la recepţie, ştiind dinainte că 
neamţul acela înalt şi cu privirea de oţel nu avea să refuze să 
plătească dublu. 

Alfred Tannenberg acceptă, conştient de faptul că acestea 
erau regulile jocului şi că nu i-ar folosi la nimic să protesteze şi, 
cu atât mai puţin, să-l facă hoţ pe omuleţul ăla zâmbăreţ. 

— Imi convine; de altfel, mai aştept o persoană, spuse el 


trăgând o minciună. 

— Ah, da? Şi când va sosi persoana? vru să ştie recepţionerul. 

— O să vă spun, răspunse Tannenberg, pe un ton indiferent. 

Camera nu era prea spațioasă, dar, de la fereastră, se vedea 
Nilul. 

Un pat mare, noptiera cu o veioză, o canapea care putea 
deveni la rândul ei pat, o masă cu două scaune şi un dulap era 
tot mobilierul. O uşă dădea către o mică baie. Tannenberg îşi 
spuse că acela avea să fie un cămin provizoriu până când îl 
găsea pe agentul lui Georg, un ofiţer din SS, având şi el misiunea 
de a găsi ascunzători pentru alţi camarazi care, cunoscând 
situaţia din Germania, găsiseră pretexte plauzibile ca să fugă la 
timp. 

In realitate, toţi plecaseră de la Berlin cu binecuvântarea 
şefilor lor. Georg, ca să-i supervizeze, chipurile, pe agenţii din 
străinătate, Franz, ca să se înroleze în efectivele SS din America 
de Sud, Heinrich, ca să facă parte din reprezentanța diplomatică 
a Germaniei în Portugalia, iar el, ca să lucreze cu grupul de 
agenţi marcanţi de la Cairo. Toţi aveau o acoperire oficială şi, pe 
deasupra, documente false, pentru ca în orice moment să-şi 
asume noua lor identitate. 

Hotări să fie prudent, aşa că, după ce studie harta oraşului 
Cairo, plecă să caute locul unde, după cum îi spusese Georg, 
avea să îl întâlnească pe omul său de legătură. Merse pe jos 
aproape o oră, constatând că oraşul era înţesat de europeni. Îi 
atrase atenţia circulaţia haotică: taxiurile traversau străzile fără 
ca şoferii să privească nici la stânga, nici la dreapta, 
automobiliştii păreau să-şi ţină degetul lipit de claxon, iar pietonii 
evitau pericolele din trafic cu indiferenţă. 

Zâmbi satisfăcut atunci când văzu firma localului: 
„Restaurantul Kababgy”. 

Impinse uşa şi intră. Un chelner cu o uniformă impecabilă se 
apropie serviabil, vorbindu-i englezeşte. 

Alfred Tannenberg vorbea cursiv engleza, dar fu uimit de 
faptul că şi acel chelner din Cairo o vorbea la fel de bine. Acesta 
confundă perplexitatea noului client cu necunoaşterea englezei şi 
îl întrebă ce limbă vorbeşte. 

— Franceză, germană, italiană, spaniolă...? 

— Germană, reuşi să spună Tannenberg. 


— Ah, bine aţi venit! Aveţi rezervare? 

— Nu, n-am avut timp, tocmai am sosit şi... mă rog, un prieten 
mi-a spus că ăsta e unul dintre cele mai bune restaurante din 
oraş. 

— Vă mulţumesc, domnule... îmi puteţi spune cine e prietenul 
dumneavoastră? 

— Bine, e posibil ca dumneavoastră să nu cunoaşteţi numele, 
este... este german, la fel ca mine. 

— Printre clienții noştri avem mulţi europeni ca 
dumneavoastră... Dar poftiţi, o să vă caut o masă. 

Restaurantul gemea de lume, şi rămăsese liberă doar o 
măsuţă situată într-un colţ discret, la care îl conduse chelnerul. 

Cină cu poftă, observându-i pe ceilalţi clienţi din restaurant. 
Fără doar şi poate, clientela era pestriță. Când se întoarse la 
hotel, îşi spuse că a doua zi avea să plece să-l caute pe omul său 
de legătură. Georg îi dăduse o adresă în apropiere de cartierul 
Khan el Khalili, locul unde bătrânii meşteşugari din Cairo îşi 
realizau şi îşi păstrau comorile. 

Se trezi cu puţin înainte de răsăritul soarelui şi se simţi plin de 
viaţă. Dorea să continue să descopere oraşul, să meargă la 
piramide, să călătorească până la Alexandria, dar îşi spuse că 
toate aceste excursii trebuiau să mai aştepte. 

Khan el Khalili se dovedi a fi un oraş în oraş, străzile strâmte, 
întortocheate i se păreau toate la fel, iar mirosul greu al 
mirodeniilor îi producea o plăcută gâdilătură în stomac. Umblă 
mult timp, incapabil să găsească adresa pe care o căuta, până 
când se hotărî să-l întrebe pe un bărbat, aşezat în uşa micii sale 
prăvălii, care fuma o ţigară lungă, aromatizată. Omul îi explică 
amabil pe unde trebuia să meargă şi, când se despărţiră, îi spuse 
că nu avea să se rătăcească, pentru că la Cairo toată lumea 
cunoştea prăvălia lui Yassir Mubak. 

Clădirea cu trei niveluri părea mai îngrijită decât celelalte case 
din zonă. O pancartă spunea că acolo se afla sediul unei firme de 
import-export, pe lângă un magazin unde se promiteau 
antichităţi autentice. 

Când împinse uşa, fu uimit să se trezească brusc într-o 
prăvălie înţesată de obiecte. Nu era un centimetru liber, dar o 
privire rapidă îi fu de ajuns ca să-şi dea seama că acele 
antichităţi erau de fapt nişte obiecte de doi bani şi imitații. Un 


tânăr cu aspect îngrijit se apropie de el. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— İl caut pe domnul Mubak. 

— Vă aşteaptă? 

— Nu, de fapt, nu ştie că sosesc azi, dar spuneţi-i că vin din 
partea lui Herr Wolter. 

Tânărul îl privi de sus până jos şi se codi, dar apoi îi arătă un 
scaun pe care să aştepte, în vreme ce el se pierdea pe o scară ce 
ducea la etajele superioare. 

Tannenberg aşteptă mai mult de un sfert de oră, ştiindu-se 
observat, înainte ca Yassir Mubak să coboare scara şi să se 
apropie zâmbitor de el. 

— Poftiţi, poftiţi, prietenii lui Herr Wolter sunt întotdeauna 
bine-veniţi. Fiţi bun şi urmaţi-mă în biroul meu! 

Urcară nişte scări până la primul etaj, şi bărbatul îl conduse 
printr-o uşă într-o încăpere amplă, decorată după moda 
occidentală, unde o altă uşă dădea în biroul domnului Mubak. Nu 
ştia de unde, dar auzea voci şi zgomotul unor maşini de scris, 
ceea ce vădea că în locul acela erau mai mulţi oameni care 
munceau. 

— Bine, domnule... Mi-aţi spus cum vă numiţi? 

— Nu, nu v-am spus. Sunt Alfred Tannenberg şi trebuie să mă 
întâlnesc destul de urgent cu domnul Wolter. 

— Sigur, sigur că da... lată cum vor proceda: eu îi voi trimite 
vorbă domnului Wolter că doriţi să-l vedeţi, iar el va lua legătura 
cu dumneavoastră. Vreţi să-i lăsaţi vreun mesaj sau să-i 
transmiteţi ceva în mod special? 

Tannenberg scoase un plic sigilat şi i-l înmână lui Yassir Mubak. 

— Daţi-i-l din partea mea lui Herr Wolter şi spuneţi-i că stau la 
hotelul Naţional. 

— Sigur că da. Cu ce altceva v-aş mai putea fi de folos? 

Era pe punctul să-i răspundă, când se deschise uşa biroului şi 
intră o femeie brunetă, semănând oarecum cu Yassir Mubak, 
îmbrăcată la fel ca el, după moda occidentală. Femeia purta un 
sobru taior gri cu o bluză albă, pantofi negri cu tocul înalt şi părul 
strâns într-un coc. 

— Îmi pare rău! Credeam că eşti singur... 

— Intră, intră... Alia, ţi-l prezint pe domnul Tannenberg. Este 
sora mea şi, în plus, mi-e de mare ajutor în afaceri. 


Alfred Tannenberg se ridică în picioare şi lovi din călcâie, 
înclinându-şi capul. Nu îndrăznea să-i întindă mâna, pentru că, 
deşi femeia părea foarte occidentalizată, se temea să nu 
considere drept ofensă intenţia unui bărbat de a o atinge. 

— Doamnă... 

— Încântată, domnule Tannenberg, îi răspunse Alia într-o 
germană acceptabilă. 

— Vorbiţi limba mea! 

— Da, am trăit câţiva ani la Hamburg, însoţind-o pe sora mea 
mai mică, măritată cu un om de afaceri din ţara dumneavoastră. 

— Cumnatul meu e fabricant de îmbrăcăminte şi cumpăra de 
la noi bumbac. A cunoscut-o pe sora mea şi... mă rog, s-au 
îndrăgostit, s-au căsătorit şi au trăit fericiţi la Hamburg până 
acum doi ani. Războiul i-a obligat să părăsească Germania, şi 
acum sunt aici, îi explică Yassir. 

— lar eu am locuit multă vreme la Hamburg, ajutând-o pe sora 
mea să-i crească pe cei patru copii neastâmpăraţi ai ei, îi explică 
la rândul său Alia. 

Yassir Mubak îl invită pe Tannenberg să bea un ceai, şi acesta 
acceptă, observând-o fără încetare pe Alia. Femeia nu era nici 
frumoasă, nici urâtă, nici înaltă, nici scundă, dar avea un farmec 
deosebit - fără doar şi poate, exercita asupra lui un anumit 
magnetism. Timp de o oră cât stătu în birourile lui Mubak, nu 
încetă să se uite la Alia cu coada ochiului. Tannenberg calculă că 
femeia avea în jur de treizeci de ani şi părea foarte sănătoasă. 
Acela fu momentul în care luă hotărârea. Avea să se însoare cu 
Alia Mubak, în cazul în care agentul SS i-ar confirma că familia 
aceea este de încredere, deşi trebuia să fie, dat fiind că birourile 
lui Mubak erau punctul de întâlnire dintre agenţii SS care soseau 
din Germania. 

În aceeaşi seară, primi vizita lui Herr Wolter, în realitate 
comandantul SS Helmut Wolter. 

Aveau mai mult sau mai puţin aceeaşi vârstă şi păreau fraţi 
gemeni. Wolter era blond, cu ochi albaştri ca oţelul şi cu pielea 
albă, acum arsă de soare. Inalt, cu o constituţie atletică, era 
modelul de ofiţer pe care Himmler l-ar fi vrut pentru SS. 

Comandantul Wolter îl informă despre situaţia din Egipt. Ca şi 
în celelalte ţări din zonă, egiptenii erau simpatizanți ai cauzei lui 
Hitler, iar ura lor faţă de jidani era proporţională cu cea a 


nemților. Aici se aflau în siguranţă, n-aveau nimic de ce să se 
teamă şi, în toţi aceşti ani, el şi alţi agenţi puseseră bazele unei 
organizaţii închise. Acum, că războiul părea pierdut, aveau să o 
consacre protejării alor săi, cu speranţa ca situaţia să se schimbe 
din nou în Germania. 

— Trupele SS, îi spuse el, nu se vor da niciodată bătute. 

Dincolo de discursul patriotic, pe care Alfred presupuse că 
Wolter se vedea obligat să i-l ţină, simţi un val de simpatie 
pentru agentul acela care deja era la Cairo de cinci ani 
îndelungaţi şi care călătorise prin Orient, studiind terenul şi 
împărțind bani ca să cumpere bunăvoință. 

— Yassir Mubak e de încredere? întrebă Alfred. 

— Da, bineînţeles că da. Este cumnatul unui întreprinzător 
german, nazist ca noi, care a făcut multe servicii Reichului. Yassir 
şi restul familiei sunt simpatizanți ai cauzei noastre şi ne-au oferit 
ajutor necondiţionat. Ne putem încrede în Yassir ca în noi înşine, 
îl asigură comandantul Wolter. 

— Lucrează pentru noi? 

— Colaborează cu noi, ne dă multe informaţii bune. Yassir are 
propria reţea de agenţi distribuiţi în tot Orientul Apropiat. Este 
comerciant şi susţine că un comerciant trebuie să fie bine 
informat. Colaborarea lui e gratuită, n-a acceptat niciodată bani. 

— Nu-mi plac oamenii care nu primesc bani pentru munca lor, 
spuse Tannenberg. 

— El nu lucrează pentru noi, lucrează cu noi, asta este 
diferenţa, căpitane. 

— Şi familia lui? 

— Yassir este însurat, are cinci sau şase copii, mai mulţi fraţi şi 
surori, nişte părinţi de-acum bătrâni şi nenumărați unchi, veri şi 
alte neamuri. Dacă îi sunteţi simpatic, vă va invita într-o zi să 
intraţi în sanctuarul său familial, vă asigur că e o experienţă 
nemaipomenită. 

— Am cunoscut-o pe sora lui, Alia. 

— Ah, da, Alia! Este o femeie deosebită, fata bătrână a familiei, 
îl ajută pe Yassir în afaceri, fiindcă vorbeşte engleza şi germana. 
A învăţat-o la Hamburg, a fost acolo în calitate de mătuşă a celor 
patru copii ai surorii ei. 

— De ce fată bătrână? 

— Are treizeci de ani şi, în Egipt, dacă o femeie ajunge la 


vârsta asta fără să se mărite, cu mare greutate îşi va găsi un soţ, 
numai dacă nu cumva familia i-ar da o zestre extraordinară. Dar 
ea nu pare îngrijorată că va rămâne nemăritată. In plus, aici e 
considerată puţin cam ciudată, nu vrea să se îmbrace precum 
celelalte femei şi nu e bine văzută din această pricină, dar nimeni 
nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că Yassir este un om cu 
multe relaţii cu oficialităţile guvernului. 

Alfred Tannenberg ascultă cu atenţie informaţiile despre 
familia Mubak pe care i le dădea comandantul Wolter. Apoi, cei 
doi bărbaţi discutară despre viitorul imediat şi despre rolul pe 
care Alfred însuşi îl putea avea în serviciul secret al SS din Egipt. 

În zilele următoare, căpitanul Tannenberg începu să-şi 
urzească propriul plan de acţiune. Veştile care soseau din 
Germania erau categorice, aliaţii erau din ce în ce mai aproape 
de câştigarea războiului, şi nici în sânul comunităţii 
internaţionale, care în zilele acelea umplea până la refuz cele mai 
bune hoteluri din Cairo, nu încăpeau îndoielile: odată cu 
înfrângerea Germaniei, începea o nouă eră. 

Într-o după-amiază, când Tannenberg îl vizită pe Yassir în 
clădirea din Khan el Khalili, îi făcu deschis două propuneri. 

— Domnule Mubak, scuzaţi-mă dacă vă ofensează ceea ce o să 
vă spun, dar aş vrea să am permisiunea dumneavoastră să-i fac 
curte Aliei. Intenţiile mele sunt limpezi ca apa: dacă ea vrea şi 
familia dumneavoastră ne dă binecuvântarea, pentru mine ar fi o 
onoare să o iau de soţie. 

Yassir rămase privindu-l uimit. Nu putea înţelege că bărbatul 
acela care arăta atât de bine şi care, pe deasupra, dispunea de o 
avere deloc neglijabilă ar fi pus ochii pe iubita lui soră. Alia nu 
era atrăgătoare, se gândi el, nici nu ieşea cu nimic în evidenţă, 
decât prin cunoaşterea englezei şi a germanei şi prin faptul că 
învățase să scrie la maşină. El se îndoia că ar fi putut fi o bună 
soţie, iar în familie se resemnaseră deja cu gândul că Alia avea 
să rămână fată bătrână, şi, deodată, neamţul acela îi cerea 
permisiunea să-i facă curte. De ce? 

— Nu voi face nimic fără consimţământul tău, îi spuse 
Tannenberg, văzând ivindu-se o bănuială în privirea noului său 
prieten. 

— O să vorbesc cu tatăl meu, el este cel care trebuie să vă dea 
permisiunea. Dacă tatăl meu va lua în seamă propunerea 


dumneavoastră, o să vă înştiinţez. 

Dar lui Yassir îi mai rămânea încă o surpriză. 

— Bine, prietene, acum aş vrea să vorbim despre afaceri. 
Vreau să pun pe picioare o firmă, o firmă de antichităţi, şi vreau, 
de asemenea, să finanţez săpături arheologice. Ştiţi că sunt 
arheolog, mă rog, eram înainte de război. 

De când se afla la Cairo, Tannenberg cumpănise ce fel de om 
era Yassir Mubak şi ajunse la concluzia că singurul lucru care-l 
interesa pe comerciant era să câştige bani, cu cât mai mulţi, cu 
atât mai bine. Cu ajutorul lui Yassir, ar putea duce la bun sfârşit 
unele dintre ideile sale; de fapt, ar putea îndeplini obiectivul 
împărtăşit şi de camarazii săi, de Georg, Franz şi Heinrich: 
jefuirea comorilor arheologice din Orient şi scoaterea lor la 
vânzare. Era sigur că Yassir avea să fie asociatul potrivit pentru 
această acţiune. 

După cinci ore, timp în care Yassir ceru să nu fie deranjat de 
nimeni, ajunseră la un acord ca să creeze o companie care urma 
să se ocupe de antichităţi. Yassir îşi continua afacerile şi avea să 
fie asociatul lui Tannenberg în cea pe care căpitanul dorea să o 
pună pe picioare. Legăturile unuia împreună cu ideile celuilalt 
puteau să-i facă să devină încă şi mai bogaţi decât erau. In plus, 
aveau ceva în comun: lipsa de scrupule. 

Răspunsul tatălui Aliei şi al lui Yassir veni după o săptămână 
printr-o notă trimisă de bătrân, în care îl invita să ia masa de 
prânz cu familia sa vinerea următoare. 

Alfred Tannenberg zâmbi satisfăcut. Lucrurile nu-i puteau 
merge mai bine: tocmai pusese pe picioare o afacere şi, în plus, 
urma să se însoare. Căsătoria cu Alia îi aducea multe avantaje, 
între altele, faptul că el avea să ajungă să facă parte din clanul 
Mubak. Acest lucru îi oferea protecţia uneia dintre principalele 
familii din Egipt, iar acum, când războiul era în faza lui finală, 
avea nevoie mai mult ca oricând de aşa ceva. Asocierea cu Yassir 
avea să îi deschidă, de asemenea, porţile în tot Orientul, unde un 
străin ar fi putut să nu prezinte încredere, dar nu şi dacă era 
vorba despre un membru al respectatei familii Mubak. 

Avantajul de a trăi într-o epocă extraordinară ca aceea a 
războiului îi oferi posibilitatea de a-l convinge pe tatăl Aliei să nu 
întârzie prea mult nunta, dar, chiar şi aşa, fu nevoit să accepte să 
lase să treacă nişte luni. 


În ziua în care comandantul Wolter îi telefona ca să-l informeze 
despre sinuciderea lui Hitler, fu surprins el însuşi gândindu-se că- 
i era totuna şi că singura lui grijă era situaţia căreia trebuiau să-i 
facă faţă SS-iştii aflaţi în Egipt şi în alte locuri din Orient. Dar 
comandantul Wolter îi recomandă să pună în aplicare planurile 
prevăzute şi să treacă în clandestinitate. Aveau documente de 
identitate false şi bani în acest scop. Războiul ajunsese la final, şi 
aliaţii aflaseră că infernul exista pe pământ, şi anume, în lagărele 
de concentrare risipite prin Germania, Austria, Polonia... prin 
toate acele ţări peste care călcase cizma lui Hitler. 

— Dacă n-ar fi fost blestemaţii ăia de americani, am fi câştigat, 
se plânse comandantul Wolter. 

— Am început să pierdem războiul în Rusia, Hitler s-a înşelat, l- 
a judecat greşit pe Stalin, îi răspunse Alfred. 

— Mă întreb de ce nu l-a înţeles America pe Hitler, insistă 
Wolter. 

Alfred Tannenberg chibzui împreună cu Yassir şi cu Wolter 
dacă trebuia sau nu să adopte o nouă identitate. Comandantul 
Wolter îl îndemnă să o facă. Yassir, la rândul său, îi spuse că 
nimeni nu avea să-l caute în Egipt şi că tatălui său nu i-ar plăcea 
ca una dintre fiicele lui să se mărite cu un bărbat cu identitate 
falsă. Argumentul îl făcu pe Alfred să decidă să se numească în 
continuare Tannenberg. Ştia că-şi asuma riscuri, dar era de acord 
cu Yassir, care considera că în Egipt ar putea supravieţui fără a-şi 
schimba identitatea. 

La un an după încheierea războiului, Alfred Tannenberg se 
însurase deja cu Alia Mubak şi, ceea ce era şi mai bine, afacerile 
începuseră să-i meargă mult peste aşteptări. Reuşise să se pună 
în legătură cu Georg, care, sub protecţia unchiului său, începea 
să-şi clădească noua sa viaţă în Statele Unite. Heinrich era la 
Madrid, bucurându-se de noua identitate, sub aripa protectoare a 
regimului lui Franco, iar Franz se arăta nespus de încântat în 
Brazilia, unde reţeaua SS se dovedise a fi cum nu se poate mai 
eficientă în protejarea alor săi. Fireşte că mai trebuia să treacă 
un timp până când avea să înceapă să funcţioneze afacerea de 
jefuire a antichităţilor, aşa cum o concepuseră, dar Tannenberg 
făcea tot ce putea pentru a începe să caute obiectele pe care să 
le scoată pe piaţă atunci când ar fi venit momentul oportun. 

Yassir îi prezentă persoanele potrivite, jefuitori de morminte 


care cunoşteau Valea Regilor ca pe propriul buzunar. Dar chiar 
el, Tannenberg însuşi, fu cel care, aplicând cunoştinţele de istorie 
antică, făcu un plan amănunţit pentru finanţarea săpăturilor în 
Siria, lordania, Irak... şi, mai ales, depuse un efort deosebit în a 
conduce el personal o echipă care se puse pe treabă la Haran. 

Visa să găsească tăbliţele lui Avraam, tăbliţele scrise de acel 
Şamas, care relatau istorii povestite de Avraam. 

Tannenberg o molipsi şi pe Alia de pasiunea lui pentru tăbliţele 
biblice şi îl convinse pe Yassir de importanţa acţiunii. 

Acele tăblițe erau o obsesie, principalul motor al vieţii sale; era 
convins că, în ziua în care le-ar fi adunat pe toate, în ziua aceea 
avea să intre pe poarta cea mare a istoriei şi că trecutul său n-ar 
mai fi interesat pe nimeni. Nu că s-ar fi căit de ceva din câte 
făcuse la Mauthausen, dimpotrivă, dar era conştient de faptul că 
puterile aliate voiau să-i vadă judecaţi pe toţi cei care lucraseră 
în lagărele de concentrare. Pe el aveau să îl caute, dar îşi dădu 
seama în curând că nu o făceau cu destulă râvnă, şi, cum spunea 
Yassir, nimeni nu ar fi venit să-l caute acolo. 

În Egipt, mai târziu în Siria şi în Irak, găsi un refugiu sigur, la fel 
ca mulţi dintre camarazii săi. Despre procesul de la Nurenbergs 
află pe când săpa din nou la Haran, visând să găsească tăbliţele 
despre Facerea Lumii. Acolo, la Haran, Alia l-a adus pe lume pe 
fiul său, Helmut, în vreme ce lui i se pierdea urma printre 
nisipurile din deșerturile Orientului Apropiat. 


s Proces organizat între 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946, intentat de 
un tribunal militar internaţional împotriva a douăzeci şi patru de membri ai 
partidului naţional-socialist şi a opt organizaţii ale Germaniei hitleriste, acuzaţi 
de crime de război şi de conspirație împotriva umanităţii (n.tr.) 


36 


— Mercedes, te rog, nu mai plânge... 

Cuvintele lui Bruno nu reuşeau să găsească ecou în sufletul lui 
Mercedes, care nu izbutea să-şi stăpânească lacrimile. 

Carlo îi aduse un pahar cu apă, şi Hans scoase din buzunarul 
hainei o batistă albă, imaculată, şi i-o întinse prietenei sale. 

La ora aceea a după-amiezii, în Barcelona, zarva străzii se 
strecura prin ferestrele întredeschise ale casei lui Mercedes. 

Ideea de a se reuni toţi patru fusese a lui Hans şi, doar în 
câteva ore, aterizaseră cu toţii la Barcelona, îngrijoraţi, de altfel, 
de şocul emoţional căruia îi căzuse pradă Mercedes din 
momentul când aflase vestea morţii lui Alfred Tannenberg. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău, se scuză Mercedes, nu mă pot 
stăpâni, am plâns încontinuu de când m-aţi sunat... 

— Mercedes, te rog, nu mai plânge, insista Carlo. 

— Ştii? Mi se pare un miracol că am putut ucide monstrul. 
Întotdeauna m-am gândit că vom reuşi într-o zi, dar uneori eram 
deznădăjduită şi... 

Mercedes lăsă din nou să-i curgă lacrimile. 

— Haide, haide, te rog, nu mai plânge, trebuie să fim bucuroşi, 
spuse Bruno, încercând să găsească vorbe de consolare. 

— Încă mai ţin minte ziua când au sosit americanii la 
Mauthausen... Tu erai ascunsă în pavilionul acela cu noi. Păreai 
un băiat; bunul medic polonez ţi-a salvat viaţa şi i-a convins pe 
ceilalţi să rămâi acolo, îşi aminti Carlo. 

— Dacă te-ar fi descoperit... spuse Hans. 

— Nu ştiu ce am fi păţit, dar cu siguranţă că bestiile alea i-ar fi 
făcut să plătească pe medic şi pe toţi bărbaţii din pavilion, se 
gândi Bruno. 

— Pe atunci, erai mai puternică decât acum şi nu plângeai 
atâta, încercă să facă o glumă Carlo. 

Mercedes îşi şterse lacrimile cu batista lui Hans şi luă o 
înghiţitură de apă. 

— lertaţi-mă... mă duc... mă duc să mă spăl pe faţă, vin 


imediat. 

Când femeia ieşi din salon, cei trei prieteni se priviră fără să-şi 
ascundă neliniştea. 

— Mă întreb cum de e posibil ca monstrul să fi trăit toţi aceşti 
ani în Orientul Apropiat, fără ca nimeni să-l denunte, se lamentă 
Bruno. 

— Mulţi nazişti s-au refugiat în Siria, în Egipt, în Irak, precum şi 
în Brazilia, Paraguay şi în alte ţări latino-americane. Cazul lui 
Tannenberg nu este unic, încă mai există mulţi nazişti ajunşi la 
bătrâneţe care trăiesc liniştiţi fără ca nimeni să-i deranjeze. 

— Să nu uitaţi că marele muftiu de la Ierusalim a fost un aliat 
statornic al lui Hitler şi că arabii au fost mai toţi adepţi ai 
regimului nazist, aşa că, de ce să ne mirăm? răspunse Carlo. 

— Cum de n-am reuşit să-l găsim în toţi aceşti ani? se întrebă 
Bruno. 

— Pentru că este mai uşor să găseşti un om într-o ţară 
democratică, chiar dacă şi-a schimbat identitatea, decât într-o 
ţară cu un regim feudal sau dictatorial, răspunse Carlo. 

Mercedes reveni în salon mai liniştită, dar cu ochii înroşiţi de 
plâns. 

— Incă nu v-am mulţumit că aţi venit, le spuse ea, schiţând un 
zâmbet. 

— Trebuia să ne vedem şi să fim împreună, răspunse Hans. 

— Dumnezeule, ce drum lung am străbătut! exclamă 
Mercedes. 

— Da, dar a meritat osteneala. Toţi aceşti ani de suferinţe, de 
coşmaruri au avut până la urmă o singură compensație posibilă: 
răzbunarea, răspunse Bruno. 

— Răzbunarea, da, răzbunarea; în toţi aceşti ani, nu m-am 
îndoit nicio clipă că trebuie să ne îndeplinim jurământul. Ceea ce 
am trăit noi... a fost... a fost infernul, de aceea mă gândesc că, 
dacă Dumnezeu există şi ne pedepseşte, niciodată nu va putea fi 
mai rău decât la Mauthausen, spuse Mercedes, din nou cu ochii 
înecaţi în lacrimi. 

— Ai mai vorbit cu Tom Martin? îl întrebă Carlo pe Hans, ca să 
încerce să-i abată atenţia lui Mercedes. 

— Da, şi i-am spus că trebuie să-şi termine treaba. M-a 
asigurat că omul lui va îndeplini înţelegerea şi mi-a reconfirmat 
uriaşele dificultăţi pe care le-a avut de înfruntat ca să-şi 


îndeplinească sarcina. Crede că nu ştiu să apreciez ce înseamnă 
să te infiltrezi în Irak şi să ucizi un om protejat de Saddam, 
răspunse Hans. 

— l-a luat destul timp să-şi îndeplinească sarcina, comentă 
Bruno. 

— Da, dar numai astfel a putut s-o facă şi de aceea ne-a costat 
cât ne-a costat. Global Group nu e o agenţie de asasini obişnuiţi. 
Dacă ar fi fost aşa, cu siguranţă că nu l-ar fi putut ucide pe 
Tannenberg. În orice caz, am insistat pe lângă el că partea a 
doua a trebii, eliminarea Clarei Tannenberg, va trebui să fie mai 
rapidă decât cea a bunicului ei, explică Hans. 

— S-ar putea ca eliminarea Clarei Tannenberg să devină mai 
complicată; toate ziarele par să fie sigure că Bush va da în orice 
moment ordinul de atacare a Irakului, şi, dacă e aşa, dacă începe 
războiul, omului lui Tom Martin nu-i va fi uşor să îndeplinească 
sarcina, declară Carlo pe un ton îngrijorat. 

— Dar nu ştim dacă până la urmă va fi război, chiar dacă 
ziarele spun că e iminent, răspunse Bruno. 

— Va fi război, cu siguranţă. Administraţia americană este 
hotărâtă. Sunt multe lucruri în joc, răspunse Carlo. 

— Ştii, întotdeauna m-a uimit faptul că poţi fi comunist, îi 
spuse Hans. 

Carlo râse, dar râsul lui era plin de amărăciune. 

— Mama mea se afla la Mauthausen tocmai pentru că era 
comunistă. Mă rog, de fapt, pentru că tatăl meu fusese comunist. 
El a murit înainte de a ajunge în lagăr, iar mama mea... mama 
mea îl adora şi şi-a asumat ideologia lui, care era şi cea a 
părinţilor ei. Ce altceva puteam fi eu? Dar, în plus, cred în 
continuare că există şi valori în ideologia comunistă, în ciuda 
ororilor suferite în spatele Cortinei de Fier, cu Stalin şi cu 
gulagurile lui. 

— În orice caz - şi nu ştiu dacă mă interesează prea mult 
motivele lui -, Bush va elibera lumea de un ticălos, de un asasin, 
pentru că asta e Saddam, comentă Hans. 

— Dar, ca să termine cu Saddam, vor trebui să moară mulţi 
nevinovaţi, şi asta, prietene, este inacceptabil din punct de 
vedere moral. Dar eu nu voi fi niciodată antiamerican, le datorăm 
viaţa, interveni Bruno. 

— Câţi nevinovaţi au murit ca să fim noi eliberaţi? îi răspunse 


Hans. Dacă Statele Unite n-ar fi sacrificat mii de oamenii de ai 
lor, noi am fi murit la Mauthausen. 

— Amândoi aveţi dreptate, interveni Mercedes. 

Rămaseră tăcuţi, pierduţi în gânduri. Viziunea lor asupra 
realităţii fusese întotdeauna marcată de ororile de la 
Mauthausen. 

Carlo se ridică din fotoliul în care şedea, bătu din palme şi, pe 
un ton care încerca să fie vesel, le propuse prietenilor săi să 
meargă să sărbătorească undeva cu o masă bună. 

— Eşti amfitrioana noastră, aşa că uimeşte-ne! Dar vezi ca 
prânzul să fie memorabil, ni l-am câştigat, aşteptăm acest 
moment de cincizeci de ani. 

Cei patru erau conştienţi că trebuiau să facă un efort şi să 
depăşească emoţiile din ultimele ore. Mercedes le promise că 
avea să-i invite la cel mai bun prânz la care ar putea visa. 

Niciunul dintre cei patru nu-şi putuse învinge vreodată foamea. 
Trecuseră mulţi ani de când lăsaseră în urmă chinurile de la 
Mauthausen, dar aveau durerea şi foamea întipărite în 
străfundurile fiinţei lor. 


37 


Gian Maria curăța cu grijă o tăbliță pe care abia se vedeau 
semnele cuneiforme, când un muncitor intră strigând în 
încăperea în care lucra acesta. 

— Veniţi, domnule! Veniţi! Am găsit altă sală! A mai căzut un 
zid! strigă bărbatul, cuprins de o mare agitaţie. 

— Ce s-a întâmplat? La ce zid vă referiţi? 

leşi în urma bărbatului care alerga spre excavaţie. Ayed 
Sahadi, foarte nervos, dădea ordine grupului de muncitori care 
găsiseră din întâmplare o altă încăpere, când unul dintre ei lovi 
un zid cu târnăcopul. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Gian Maria pe şeful de echipă. 

— Omul ăla de acolo a lovit zidul, care s-a dărâmat. Am găsit o 
altă încăpere cu resturi de tăblițe. Am trimis după domnişoara 
Clara. 

În momentul acela, Clara sosea în fugă, urmată de Fatima. 

— Ce-aţi găsit? întrebă ea. 

— Altă încăpere şi mai multe tăblițe, răspunse Gian Maria. 

Clara le ceru muncitorilor să sprijine încăperea aceea şi să 
strângă toate tăbliţele care se aflau acolo. Gian Maria se aşeză 
pe jos ca să arunce o privire la noile descoperiri. Îl dureau ochii 
de cât citise acele semne devenite aproape de nedesluşit prin 
trecerea timpului, dar ştia că, mai devreme sau mai târziu, Clara 
avea să îi ceară să examineze tăbliţele găsite. 

Nu găsi niciuna care să-i atragă atenţia şi începu să le alinieze 
cu grijă pentru ca muncitorii să le ducă în tabără unde, în 
ultimele zile, aşezau într-un container unele dintre piesele pe 
care Picot nu le luase cu el. 

Se gândi ce bine le prinsese întoarcerea lui Ante Plaskic. 
Ahmed Husseini o sunase pe Clara ca să o anunţe că, în ultimul 
moment, croatul hotărâse să rămână în Irak şi să se întoarcă la 
Safran, neţinând seama de opinia lui Picot, care spusese plin de 
supărare că nu-l mai interesează de soarta lui. 

Ante  Plaskic îl convinsese pe Ahmed să-i înlesnească 


întoarcerea la Safran, în ciuda faptului că acesta din urmă îl 
asigurase că doamna Clara Tannenberg nu avea să rămână mai 
mult de o săptămână. Insistă atât de mult, încât, în pofida 
haosului ce domnea la Bagdad, reuşi să vină înapoi cu un 
elicopter militar. De când se întorsese, nu încetase să 
muncească, ajutând-o pe Clara în strădania ei de a săpa în 
continuare. 

— Câte tăblițe sunt? îl întrebă Clara pe Gian Maria, făcându-l 
să tresară, căci era concentrat la clasificarea tăbliţelor sub 
privirea atentă a lui Ante Plaskic. 

— Vai, ce m-ai speriat! exclamă Gian Maria. 

— Merită osteneala? insistă Clara. 

— Nu ştiu, unele sunt resturi de tranzacţii comerciale, altele 
par rugăciuni, dar n-am avut timp să le examinez cu atenţie. In 
orice caz, mâine le vom introduce în container, pentru că 
presupun că vei dori să le duci la Bagdad. 

— Da, dar aş vrea să faci un efort şi... te rog, să le examinezi 
cu atenţie, în cazul în care... 

— Clara! încă mai crezi că vei găsi tăbliţele pe care le căuta 
bunicul tău? 

— Sunt aici! Trebuie să fie aici! îi răspunse Clara, iritată. 

— În regulă, nu te supăra. Măcar fii realistă: aproape că n-au 
mai rămas muncitori. Ayed face tot ce poate, dar oamenii sunt 
pregătiţi de plecare. Îi cheamă armata, iar alţii... mă rog, ştii ce 
se întâmplă, preferă să se îngrijească de casele lor. Parc-au 
mirosit că vine războiul. 

— Mai avem două zile, Gian Maria, numai două. Peste două 
zile, Ahmed ne va scoate de aici. Ministerul consideră încheiate 
săpăturile. 

Ante Plaskic asista în tăcere la conversaţia dintre Gian Maria şi 
Clara. De fapt, nu spunea niciodată nimic, doar stătea acolo. 

De când bunicul ei fusese asasinat, Clara era prea nervoasă şi 
tulburată ca să mai fie preocupată şi de altcineva decât de 
propria persoană sau de altceva decât de dorinţa ei de a găsi 
tăbliţele lui Şamas. Aşa că o interesa prea puţin faptul că 
informaticianul croat se întorsese, nici măcar nu-şi pusese 
întrebări în legătură cu motivele prezenţei sale acolo. Îl primise 
cu indiferenţă; în realitate, n-avea nevoie de el absolut deloc. 

Relaţia ei cu Gian Maria era diferită. Ajunsese să simtă 


afecţiune pentru preot, genul de afecţiune pe care îl ai faţă de un 
copil. Gian Maria era mereu în preajma ei, dispus să o ajute, iar 
ea îi mulțumea fără cuvinte. 

Trecuseră doar câteva zile de când plecaseră Picot şi echipa de 
arheologi, dar Clarei i se părea o veşnicie. Acolo unde înainte era 
tabăra mereu în plină zarvă, acum nu mai era nimic, cu excepţia 
depozitelor goale şi a unei linişti permanente. Timpul se oprise 
din nou în locul acela pierdut din sudul Irakului. 

Rămăseseră doar câţiva muncitori, dat fiind că armata 
mobilizase aproape toţi bărbaţii. Cei care rămăseseră o priveau 
altfel, sau cel puţin aşa i se părea Clarei, convinsă că dispariţia 
bunicului ei atrăsese după sine o scădere a consideraţiei pe care 
i-o purtau oamenii aceia. 

Doar datorită prezenţei lui Ayed Sahadi se păstra cât de cât 
ordinea, iar muncitorii continuau să lucreze aproape fără odihnă. 

Clara ştia că invazia avea să înceapă pe 20 martie şi că trebuia 
să fie afară din lrak cel mai târziu pe 19, dar simţea că o reţine 
ceva pe acel pământ plin de praf şi de forţa timpul, conştientă 
totuşi că, dacă ar rămâne, ar putea muri. Avioanele de luptă nu 
făceau distincţie între prieteni şi duşmani, între trădători şi 
devotați. 

Ceasul arăta ora cinci dimineaţa când o trezi soneria 
telefonului mobil. Auzind vocea agitată a lui Ahmed, se sperie. 

— Clara... 

— Dumnezeule, Ahmed! Ce se întâmplă? 

— Clara, trebuie să vii imediat. 

— Este... este vreo noutate? 

— Sunt îngrijorat. 

— Eşti depăşit de situaţie. 

— Indiferent cum aş fi eu, tu n-ar trebui să întinzi atâta coarda. 
Aseară am vorbit cu Picot, este foarte încântat. 

— Unde este? 

— La Paris. 

— La Paris? oftă Clara. 

— Spune că a început să se agite cu organizarea expoziţiei şi 
vrea să ştie dacă până la urmă vei merge şi tu. 

— Unde să merg? 

— Nu ştiu, presupun că acolo unde o vor organiza, nu l-am 
întrebat. 


— Dar tu, Ahmed, mergi? 

— Vreau să te însoțesc, răspunse Ahmed cu prudenţă. 

Ştia că Ministerul de Interne înregistra toate convorbirile şi că, 
după asasinarea lui Alfred Tannenberg, ordonase o anchetă 
amănunţită. În anturajul lui Saddam, oamenii fuseseră 
întotdeauna obsedati de trădare, de aceea se credea că asasinul 
lui Tannenberg aparţinea cercului de apropiaţi ai bătrânului. 

— E ora cinci dimineaţa, dacă nu mai ai nimic să-mi spui... 

— Ba da, că trebuie să vii, azi e 17 martie... 

— Ştiu, o să rămân până pe 19, azi am găsit o altă încăpere şi 
mai multe zeci de tăblițe. 

— Nu, Clara, nu mai poţi rămâne. Trebuie să fii la Bagdad, la 
tine acasă. Armata va mobiliza toţi bărbaţii, aproape că nu mai ai 
muncitori care să te ajute. 

— Încă două zile, Ahmed. 

— Nu, Clara, nu. Trimit elicopterul azi... 

— Azi nu plec, Ahmed, aşteaptă măcar până mâine. 

— Atunci, mâine, în zori. 

x kx * 

Gian Maria nu dormise toată noaptea. Rămăsese treaz ca să 
clasifice în continuare ultimele tăblițe găsite, înainte ca 
muncitorii să le ambaleze ca să le depoziteze în containerul pe 
care aveau să îl ia cu ei la Bagdad. 

Îl dureau ochii de cât de mult îşi aţintise privirea asupra 
semnelor neclare imprimate în lut. Încă mai avea de examinat 
câteva tăblițe, când luă una dintre ele la întâmplare. Preotul sări 
în sus şi fu cât pe-aci să scape tăbliţa din mână şi să o facă 
bucățele. În partea superioară a tăbliţei, apărea numele lui 
Şamas. Simţi că pulsul i-o ia razna şi începu să citească, 
trecându-şi degetul peste liniile regulate ale semnelor 
cuneiforme. 

— „La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi 
pământul era fără chip, şi pustiu şi întuneric era deasupra 
adâncului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. 
Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» şi s-a făcut lumină. Şi a 
văzut Dumnezeu că lumina este bună şi a despărţit Dumnezeu 
lumina de întuneric. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi 
întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: 


ziua întâia.” 

Ochii preotului se umplură de lacrimi. Era profund emoţionat şi 
simţea nevoia imperioasă să cadă în genunchi şi să-l 
mulţumească lui Dumnezeu. 

Îmbrăţişă acea bucată de lut plină de semnele desenate cu 
peste trei mii de ani în urmă de un scrib care susţinea că 
Patriarhul Avraam îi dictase istoria Creaţiei pentru ca oamenii să 
afle Adevărul. 

Tăbliţa aceea de lut aduna cuvintele lui Avraam inspirate de 
Dumnezeu şi care, multe secole mai târziu, aveau să fie strânse 
în cartea prin excelenţă care este Biblia. 

Gian Maria reuşi cu greu să citească mai departe, atât de mare 
era emoția pe care o simţea. 

— „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie în mijlocul apelor, care să 
despartă apele de ape». Şi a făcut Dumnezeu tăria cerului şi a 
despărţit apele care sunt dedesubtul tăriei de apele care sunt 
deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit Dumnezeu tăria cer; 
şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua...”68 

Continuă să citească fără să-şi dea seama că o făcea cu voce 
tare. Se simţea aproape de Dumnezeu, aşa cum nu se simţise 
niciodată. Şi ştiu că, în afară de tăbliţa aceea, în vraful care încă 
mai rămăsese de clasificat, avea să găsească şi altele cu 
semnătura lui Şamas. 

începu să caute, nerăbdător, îndreptându-şi atenţia în partea 
de sus a tăbliţelor, acolo unde scribii îşi puneau numele. Mai 
întâi, găsi o porţiune de tăbliță, apoi altele, şi aşa reuşi să pună 
alături cioburi şi tăblițe întregi, opt în total, opt bucăţi de lut cu 
numele lui Şamas. 

Preotul se ruga, râdea, plângea, într-atât de diverse erau 
emoţiile care puneau stăpânire pe el pe măsură ce găsea 
tăbliţele de lut în acel morman descoperit în urmă cu nişte ore. 

Ştia că trebuia să o anunţe pe Clara, dar simţea nevoia să 
savureze în singurătate momentul acela, atât de încărcat de 
spiritualitate pentru el. Aceea era o minune, îşi spunea el, şi li 
mulțumea lui Dumnezeu că îl alesese pe el să fie cel care să 


© Pasajul anterior este reprodus din BIBLIE. Vechiul Testament. Facerea, 
versetele 1, 1-5, în traducerea preoţilor profesori Vasile Radu şi Gala 
Galaction, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Arta „Regele Carol II”, 1938. 
p. 1. (n.tr.) 

68 Ibidem, 1, 6-8, op. cit., p. 1 (n.tr.) 


găsească lutul ars în care erau întipărite urmele divine. 

Incerca să descifreze semnele întipărite cu grijă de condeiul lui 
Şamas şi se întreba la cine ar fi putut fi acel scrib, de ce îl 
cunoştea pe Patriarhul Avraam şi cum ajunsese acesta să-i 
povestească istoria Creaţiei. 

Işi punea întrebări, de asemenea, în legătură cu ciudatul 
parcurs al acelui om ale cărui prime tăblițe fuseseră scrise la 
Haran, căci acolo găsise bunicul Clarei cele două tăblițe care 
povesteau că Patriarhul Avraam avea să-i relateze Geneza. Şi, cu 
toate acestea, acelaşi Şamas îşi lăsase urma şi la Safran, în 
templul din apropiere de Ur, unde găsiseră resturi de tăblițe cu 
dispoziţii legale, comunicate oficiale, liste de plante, poeme... 

Pe unele dintre ele apărea numele lui Şamas, pe altele, numele 
altor scribi. 

Incăperea unde apăruseră ultimele resturi de tăblițe nu era 
extraordinară. Mai degrabă mică, fără nicio decoraţiune, doar 
scobiturile în pereţi unde odinioară vor fi fost rafturile pe care 
scribii aşezau tăbliţele. Dar Clara spusese că aceea părea camera 
unui bărbat, din pricina dimensiunilor reduse şi pentru că 
tăbliţele găsite nu erau unele obişnuite. Acolo găsiră doar 
fragmente de poeme, ceea ce dovedea că aceea nu era o 
dependinţă oficială a templului, ci poate locul de lucru al lui um- 
mi-a, învățătorul. 

Gian Maria se gândi la întorsătura pe care o luase viaţa lui în 
ultimele luni. Lăsase în urmă siguranţa zidurilor de la Vatican, 
rutina confortabilă împărtăşită cu alţi preoţi, liniştea spirituală... 

Nu-şi mai amintea când dormise ultima dată buştean, pentru 
că înainte de a fi părăsit Roma în căutarea Clarei, toate nopţile 
lui fuseseră bântuite de teamă. Teama că nu avea să fie în stare 
să oprească mâna dispusă să săvârşească o crimă. 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi, în vreme ce citea 
cuvintele care îl purtau în clipa când Dumnezeu crease omul. 

— „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om, după chipul nostru şi 
după asemănarea noastră, care să aibă stăpânire peste peştii 
mării, şi peste păsările cerului, şi peste dobitoace, şi peste tot 
pământul, şi peste toate jivinele care se târăsc pe pământ». Şi a 
făcut Dumnezeu pe om, după chipul său, după chipul lui 
Dumnezeu l-a făcut, bărbat şi femeie i-a făcut. Şi i-a 
binecuvântat pe ei Dumnezeu şi le-a zis lor Dumnezeu: «Fiţi 


roditori şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul şi supuneţi-l, şi 
stăpâniţi peste peştii mării, şi peste păsările cerului, şi peste 
toate vietăţile care se mişcă pe pământ». Şi a zis Dumnezeu: 
«lată, vă dau vouă toate ierburile care au sămânță în ele, de pe 
toată faţa pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămânță în 
ele. Acestea să fie hrana voastră».” 6° 

x kx * 

Lumina se strecura pe fereastră când Gian Maria îşi dădu 
seama că Ante Plaskic îl observa. Nu simţise prezenţa croatului, 
atât era de absorbit de lectura tăbliţelor. 

— Ante, nici nu-ţi închipui ce am găsit! 

— Spune-mi, răspunse sec croatul. 

— Bunicul Clarei avea dreptate, el a crezut întotdeauna că 
Patriarhul Avraam ne-a lăsat moştenire istoria Creaţiei, şi iat-o 
aici, tăbliţele există, priveşte-le... 

Croatul se apropie de Gian Maria şi luă una dintre tăblițe. | se 
părea de necrezut ca oamenii să poată ucide pentru bucata 
aceea de lut, dar aşa era, iar el trebuia să o facă, dacă cineva ar 
încerca să-l împiedice să pună mâna pe ele. 

— Câte sunt? întrebă Ante. 

— Opt, am găsit opt. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat 
această şansă, răspunse vesel preotul. 

— Trebuie să le împachetăm bine ca să nu sufere nicio 
stricăciune; dacă vrei, te ajut, se oferi croatul. 

— Nu, nu, mai întâi, trebuie s-o anunţăm pe Clara. Ştiu că 
nimic nu poate compensa pentru ea pierderea bunicului ei, dar 
cel puţin îi va fi împlinit visul. Asta e un miracol! 

În momentul acela, Ayed Sahadi intră în depozit şi îi privi de 
sus până jos pe cei doi bărbaţi. 

— Ce se întâmplă? îi întrebă el, pe un ton bănuitor. 

— Ayed, avem tăbliţele! exclamă Gian Maria, bucuros ca un 
copil. 

— Tăbliţele? Care tăblițe? întrebă Ayed. 

— Biblia de Lut! Domnul Tannenberg avea dreptate. Clara 
avea dreptate. Patriarhul Avraam i-a explicat unui scrib concepţia 
lui despre originea lumii. Este o descoperire revoluţionară, o 
mare descoperire în istoria omenirii, îl lămuri Gian Maria, din ce 
în ce mai emoţionat. 


© Ibidem, op. cit., p. 2 (n.tr.) 


Şeful de echipă se apropie de masa unde erau aliniate cele opt 
tăblițe, trei dintre ele reconstituite, pentru că erau sparte în 
bucăţi. Bucăţi aşezate de Gian Maria ca să le facă lizibile. Acolo 
nu se puteau restaura, acest lucru trebuiau să-l facă experţii, şi 
Gian Maria visa ca doamna Clara Tannenberg să-i permită să 
ducă tăbliţele la Roma ca să fie examinate de oameni de ştiinţă 
de la Vatican şi chiar să le reconstituie cu tehnicile foarte 
avansate de care dispuneau. 

Aceea era cea mai importantă noapte din viaţa lui, se gândi 
Gian Maria, care se ruga în continuare, fără să înceteze, din acest 
motiv, să stea de vorbă cu Ayed Sahadi şi cu Ante Plaskic. 

Şeful de echipă îi ceru lui Gian Maria să meargă acasă la Clara. 
Nu voia să-l lase pe croat singur cu tăbliţele. Preotul acceptă fără 
să crâcnească şi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre casa Clarei. O 
găsi deja îmbrăcată şi bând o ceaşcă de ceai cu Fatima. 

— Văd că te-ai trezit cu noaptea în cap, îi spuse ea în chip de 
salut. 

— Clara, Biblia de Lut există, reuşi el să spună emoţionat. 

— Bineînţeles că există! Sunt sigură de asta, la urma urmei, 
deţin două tăblițe care o dovedesc. 

— O avem, avem Biblia de Lut, am găsit-o. 

Clara îl privi uimită, fără să reuşească să-l înţeleagă. Gian 
Maria spunea mereu lucruri care o descumpăneau. 

— Erau acolo, în încăperea aceea pe care aţi descoperit-o ieri. 
Sunt opt, opt tăblițe lungi de douăzeci de centimetri. Sunt... sunt 
Biblia de Lut! 

Clara Tannenberg se ridicase în picioare, cuprinsă de o agitaţie 
necontrolată. 

— Dar ce spui? Unde sunt? Spune-mi ce am găsit! 

Gian Maria o apucă de mână şi o trase după el. leşiră din casă 
şi o luară la fugă spre depozit, în vreme ce preotul îi povestea 
cele întâmplate în timpul nopţii. 

Ayed Sahadi şi Ante Plaskic lăsau să se vadă tensiunea 
momentului. Cei doi bărbaţi se măsurau din priviri, dar Clara nu 
le dădu atenţie. Se îndreptă spre masa unde erau aşezate cele 
opt tăblițe. 

Luă una dintre ele căutând numele scribului şi simţi un val de 
emoție când văzu în partea de sus semnele cuneiforme alcătuind 
numele lui Şamas. Începu apoi să citească în linişte acele semne, 


având forma unor cuie, întipărite în lut cu peste trei mii de ani în 
urmă. 

Nu îşi putu stăpâni lacrimile, şi Gian Maria se molipsi de la 
emoția Clarei. Plângeau şi râdeau în acelaşi timp, cercetând 
întruna tăbliţele, pipăindu-le ca să fie siguri că într-adevăr se 
aflau acolo şi că nu erau rodul imaginaţiei. 

Le înveliră apoi cu grijă, şi Clara insistă să le aibă în preajmă. 

— O să le pun în aceeaşi ladă cu celelalte, nu vreau să mă 
despart de ele nicio clipă. 

— Ar trebui să le punem sub pază, sugeră Ayed Sahadi. 

— Ayed, mă ţii sub pază douăzeci şi patru de ore pe zi, aşa că, 
dacă tăbliţele vor fi cu mine, vor fi în siguranţă. 

Ayed Sahadi ridică din umeri. N-avea chef să se certe cu 
femeia aceea încăpăţânată de care dorea să scape cât mai 
curând posibil. Dacă nu i-ar fi cerut Colonelul să o apere chiar cu 
propria viaţă, ar fi plecat, lăsând-o în voia sorții. 

— Când plecăm de aici? întrebă Ante Plaskic. 

— De abia ai ajuns şi vrei deja să pleci, îi răspunse Clara. 

— Ei bine, m-am gândit că puteam încă să vă fiu de folos, de 
aceea m-am întors, se scuză croatul. 

— Vreau ca muncitorii să încerce să degajeze încă puţin zona 
în care am găsit tăbliţele. Poate că o să plecăm poimâine. 

— Nu, o să plecăm azi după-amiază. Tocmai l-am sunat pe 
Colonel şi ne trimite un elicopter ca să ne întoarcem la Bagdad 
chiar azi după-amiază. 

— Dar nu putem pleca acum! Trebuie să mai căutăm! strigă 
Clara disperată. 

— Dumneavoastră ştiţi că nu puteţi rămâne mai mult timp, că 
trebuie să plecaţi! Nu vă forţaţi norocul şi nu puneţi în primejdie 
viaţa celorlalţi! îi strigă, la rândul său, Ayed Sahadi, spre uimirea 
Clarei. 

— Să nu ţipaţi la mine! protestă Clara. 

— N-am tipat la dumneavoastră, şi, dacă am făcut-o... Bine, eu 
am ordinele mele şi le voi duce la îndeplinire. Pregătiţi-vă, 
plecăm azi după-amiază! 


38 


Bărbatul moţăia în liniştea biroului său. Tocmai se încheiase o 
lungă reuniune şi hotărâse să se odihnească puţin, câteva 
minute, aşa că îi spusese secretarului său să nu-i facă nicio 
legătură telefonică şi să nu îl deranjeze până când nu avea să-l 
anunţe el. 

Ţărâitul telefonului îl smulse din gândurile în care era cufundat. 
Deschise ochii enervat. O să îi dea afară pe toţi pentru că 
îndrăzniseră să-l deranjeze. Nu suporta ca ordinele lui să nu fie 
duse la îndeplinire întocmai. Ţârâitul se auzi din nou, şi vocea 
temătoare a secretarului său rupse tăcerea. 

— Domnule Wagner, este urgent... 

Se ridică de pe canapea şi se aşeză în spatele biroului. Apăsă 
butonul care îl punea în legătură cu secretariatul. 

Zbieră mai curând decât întrebă de ce era deranjat. 

— Este domnul Brown, domnule, preşedintele fundaţiei Lumea 
Antică. Zice că e foarte urgent, că trebuie să vă spună ceva ce nu 
suferă amânare. 

George Wagner ridică telefonul, dispus să-l trimită la dracu' pe 
omul pe care îl manipulase ca pe o marionetă în ultimii patruzeci 
de ani. 

— Vorbeşte, îi spuse el lui Robert Brown. 

— Nu ştii ce s-a întâmplat! Au găsit-o! Există! strigă Brown. 

— Dar ce spui? Vorbeşte şi nu mai îndruga tâmpenii! g 

Robert Brown îşi înghiţi saliva, încercând să se liniştească. In 
vreme ce Ralph Barry, lângă el, bău un pahar de whisky dintr-o 
singură înghiţitură. 

— Biblia de Lut... există... au găsit-o! Opt tăblițe cu Geneza, 
semnate de Şamas... reuşi să spună Robert Brown. 

George Wagner strânse braţele fotoliului, străduindu-se să nu 
lase să se simtă nicio emoție. 

— Despre ce vorbeşti? insistă el. 

— Tocmai am primit o comunicare anunţându-mă că ieri, la 
Safran, în lrak, au descoperit o altă încăpere a templului. Se pare 


că e vorba despre o încăpere mică, cum ar fi cea a unui scrib. Au 
găsit câteva zeci de tăblițe, şi nu şi-au dat seama până acum 
câteva ore că între ele se află Biblia de Lut. Sunt opt tăblițe, trei 
dintre ele, în stare foarte proastă, vor trebui să fie reconstituite, 
dar nu e nicio îndoială că fac parte din Biblia de Lut, conchise 
Robert Brown. 

George Wagner se simţi tulburat. În urmă cu câteva zile, Alfred 
Tannenberg murise asasinat, şi acum apărea Biblia de Lut... 
Destinul îşi bătuse joc de prietenul său, refuzându-i ceea ce 
dorise mai mult pe lume, ceea ce, de fapt, fusese raţiunea 
existenţei sale. 

— Unde sunt tăbliţele? întrebă el. 

— La Safran. Mă rog, s-ar putea ca la ora asta să fie deja la 
Bagdad. Urmau să o ia de-acolo pe Clara la Bagdad. Omul nostru 
e cu ea şi, de îndată ce poate, va pune mâna pe tăblițe, deşi 
situaţia e foarte delicată. 

— Vreau să pună imediat mâna pe tăblițe. De îndată ce le va 
avea, îl vom scoate de acolo. Sună-l pe Paul Dukais, spune-i că e 
o prioritate, că, înainte de orice, chiar şi de restul operaţiunii, 
trebuie să se ocupe de obţinerea tăbliţelor. 

— Dar... încă n-a reuşit să vorbească nimic cu omul nostru, 
prietenii noştri au fost cei care mi-au trimis mesajul, comentă 
Robert Brown. 

— Nu cumva s-or fi înşelat? întrebă neîncrezător George 
Wagner. 

— Nu, nu e nicio greşeală, te asigur. Biblia de Lut există. 

— Ce ştim de Ahmed Husseini? 

— Are aceleaşi instrucţiuni ca omul nostru: să pună mâna pe 
tăblițe. Nu-ţi face griji, le obţinem noi, răspunse Brown. 

— Ba da, îmi fac griji, dar fireşte că o să le obţinem, sau, dacă 
nu, o să dau ordin să vi se taie capul. 

Robert Brown rămase tăcut câteva clipe. Ştia că George 
Wagner nu ameninţa în van. 

— O să-l sun chiar acum pe Paul Dukais... îl asigură el. 

— Sună-l! 

— Şi dacă ea...? Mă rog, dacă ea se opune...? 

— Clara este un grăunte de nisip în vieţile noastre, veni 


imediat răspunsul. 
x kx * 


Colonelul tocmai sosise la Casa Galbenă şi simţea prezenţa lui 
Alfred Tannenberg în biroul acela în care se afla acum, stând de 
vorbă cu Clara. 

Ahmed Husseini asista nervos la întrevedere, temându-se de 
reacţia soţiei sale. 

— Draga mea copilă, cel mai bine ar fi să-mi predai tăbliţele. 
Eu le voi scoate din Irak, şi voi face în aşa fel încât să fie 
depozitate într-un loc sigur. 

— Dar tocmai mi-ai spus că trebuie să ies chiar mâine din 
Irak... De ce nu le pot lua cu mine? 

Militarul era prea îngrijorat de situaţie ca să mai facă paradă, 
cu această ocazie, de calităţile sale diplomatice. 

— Clara, bunicul tău avea nişte asociaţi, şi ştii ce o să se 
întâmple când o să înceapă războiul... Aşa că nu fi încăpăţânată 
şi uşurează-ne munca! 

— Aceste tăblițe n-au nicio legătură cu afacerile bunicului meu. 
Sunt ale mele, ale nimănui altcuiva. 

— Asociaţii bunicului tău nu sunt de aceeaşi părere. Predă-le, 
şi îţi vei primi partea când va sosi momentul. 

— Nu, nu sunt de vânzare, nu vor fi niciodată, răspunse Clara, 
pe un ton sfidător. 

— Te rog, nu face ca lucrurile să fie dificile! o imploră Ahmed. 

— Nu, nu fac asta, refuz doar să mă las jefuită. Bunicul meu 
mi-a explicat în amănunt în ce constau afacerile lui şi m-a 
asigurat că aceste tăblițe, adică Biblia de Lut, sunt ale mele, aşa 
că nu fac parte din operaţiune. 

Colonelul se ridică în picioare şi se apropie de Clara. Aceasta 
citi în ochii bărbatului că era dispus să facă orice numai să pună 
mâna pe tăblițe. Un fior îi străbătu şira spinării. Îl privi pe Ahmed, 
dar în ochii soţului ei nu vedea decât nelinişte şi resemnare. 
Unde era bărbatul de care se îndrăgostise? Îşi dădu seama că 
trebuie să câştige timp sau, altminteri, putea pierde tot, chiar şi 
viaţa. 

— Dacă vi le dau, îmi promiteţi că nu veţi face nimic până când 
nu vorbesc cu asociaţii bunicului meu? întrebă ea, schimbându-şi 
registrul vocii. 

— Bineînţeles, bineînţeles... Asociaţii bunicului tău sunt nişte 
domni rezonabili. Nu vor să-ţi aducă prejudicii. E o idee bună să 
discuţi acest lucru cu ei. Dar acum nu mă face să pierd timpul! 


Ştii că mai sunt doar două zile până când vom fi atacați şi că 
trebuie să plecăm de aici, atât tu, cât şi noi. Mie mi-e mai greu să 
scap, dar voi reuşi. Aşa că nu mă face să întârzii! 

— Bine, o să vă dau tăbliţele mâine... 

— Nu, nu mâine, acum. Le vreau acum, Clara. 

Clara înţelese că nu putea face altceva decât să i le predea. 
Colonelul nu avea să plece fără ele. 

— De acord, răspunse ea pe un ton fără vlagă, aşteptaţi-mă 
aici. 

leşi din birou şi urcă scara din două în două trepte până în 
camera ei. Fatima încă mai desfăcea bagajele. 

— Du-te în camera ta şi adu-mi haine de-ale tale, plecăm! îi 
porunci ea bătrânei servitoare. 

— Dar unde? Ce se întâmplă? întrebă femeia, alarmată. 

— Vor să-mi ia Biblia de Lut. Trebuie să fugim chiar acum. Nu-ţi 
pot cere să mă însoţeşti, pentru că, dacă mă prind, ne vor 
ucide... Dar măcar grăbeşte-te şi adu-mi hainele tale! 

— Şi Gian Maria şi celălalt bărbat, Ante Plaskic? l-am dus în 
camerele de oaspeţi... Ei te pot ajuta... o să-i anunţ... 

— Nu! Fă ce ţi-am spus! Repede! 

Clara scoase o geantă şi o umplu cu haine luate la întâmplare. 
Vâri înăuntru şi săculeţul în care păstra tăbliţele. Se temea să nu 
ajungă bucăţi, dar îşi asuma riscul. Orice, numai să nu le predea 
Colonelului. Dacă o făcea, nu avea să le mai vadă niciodată. 

Fatima se întoarse în grabă cu îmbrăcămintea pe care i-o 
ceruse Clara. Într-un minut, Clara îşi puse peste îmbrăcămintea 
pe care o purta o tunică neagră şi, în plus, îşi acoperi capul cu un 
văl negru care îi ajungea până aproape la picioare. 

— Vii? o întrebă ea pe Fatima. 

— Da, n-o să te las, răspunse femeia, înspăimântată. 

Ayed Sahadi era pe casa scării, aşteptându-le pe cele două 
femei. Colonelul îi ordonase să supravegheze scara, şi el se 
postase pe palier, de unde putea vedea uşa de la camera Clarei. 

Fatima îşi stăpâni un țipăt de frică văzându-l pe omul 
Colonelului  rezemat de perete şi fumând una dintre 
inconfundabilele lui ţigări de foi egiptene. 

Clara îşi aţinti ochii asupra lui Ayed Sahadi, măsurându-l şi 
chibzuind la posibila lui reacţie. 

— Ce faci aici? îl întrebă ea, pe un ton mânios. 


— M-a trimis Colonelul, răspunse el, ridicând din umeri. 

— Colonelul n-are încredere în mine, afirmă Clara. 

— Credeţi că are motive? o întrebă pe un ton batjocoritor 
bărbatul care fusese umbra ei în ultimele luni. 

— Vrea Biblia de Lut, răspunse Clara. 

— O vor asociaţii bunicului dumneavoastră, face parte din 
operaţiune, răspunse Ayed Sahadi. 

— Nu, nu face parte. Tu ştii mai bine decât oricine cât am 
muncit ca să le găsim. Tăbliţele acelea nu sunt doar o comoară 
arheologică, sunt visul bunicului meu. 

— Nu vă creaţi probleme: dacă nu le predaţi, o să vă fie luate 
cu forţa, aşa că mai bine acţionaţi inteligent. 

— Cât vrei ca să mă ajuţi? 

Propunerea Clarei îl surprinse. Nu se aştepta ca ea să încerce 
să-l mituiască, pentru că ştia că a-l trăda pe Colonel era acelaşi 
lucru cu a-şi semna sentinţa la moarte. 

— Viaţa mea nu are preţ, răspunse el, serios. 

— Chiar şi viaţa ta are un preţ. Spune-mi cât vrei ca să mă 
ajuţi să ies de aici. 

— Din casa asta? 

— Din Irak, 

— Dispuneţi de un paşaport egiptean, puteţi pleca oricând 
doriţi. De altfel, aveţi o autorizaţie din partea Colonelului. 

— Nu-mi serveşte la nimic autorizaţia aceea dacă nu-i predau 
tăbliţele. Două sute cincizeci de mii de dolari sunt de ajuns? 

Lăcomia se oglindi în zâmbetul nervos al lui Ayed Sahadi. Omul 
simţea curgându-i prin vene ispita banului, chiar dacă ştia că a-i 
accepta era un act de trădare. 

— Eu voi câştiga bani în orice caz, lucrez pentru Colonel de 
multă vreme şi cunosc regulile afacerii. 

— Atunci, cunoşti legile cererii şi ale ofertei. Eu trebuie să ies 
din Irak, şi dumneata mă poţi ajuta să plec. Cât vrei? Stabileşte 
suma, eu o voi plăti. 

— Puteţi să-mi plătiţi o jumătate de milion de dolari? 

— Îţi pot plăti o jumătate de milion de dolari în Egipt sau în 
Elveţia, oriunde, în afară de Irak, aici n-am banii ăştia. 

— Şi cum ştiu că o să mi-i plătiţi? 

— Pentru că, dacă n-o voi face, dumneata m-ai putea ucide 
sau m-ai preda Colonelului, ceea ce ar fi acelaşi lucru. 


— Pot să vă predau chiar şi acum. 

— Atunci, fă-o sau acceptă-mi propunerea, dar nu mai pierde 
timpul! 

Nu avu timp să răspundă. Zgomotul uşii care se deschidea le 
atrase şi lui, şi Clarei atenţia. Gian Maria tocmai ieşea din camera 
de oaspeţi şi aştepta privindu-i. 

— Dar ce se întâmplă? întrebă el, neînţelegând de ce purta 
Clara îmbrăcăminte de şiită, ca Fatima. 

— E simplu: Colonelul vrea Biblia de Lut, şi eu nu vreau să i-o 
dau, aşa că îi propun lui Ayed Sahadi să mă ajute să fug. 

Gian Maria îi privi uimit, fără să reuşească să înţeleagă 
semnificaţia vorbelor Clarei. 

Rămaseră tăcuţi preţ de câteva secunde, schimbând priviri, 
până când Ayed Sahadi schiţă o grimasă şi le făcu semn să intre 
în camera lui Gian Maria. Odată ajunşi acolo, începu să se plimbe 
nervos prin odaie, meditând la cum să obţină jumătatea de 
milion de dolari fără să-şi pună viaţa în joc. Ajunse la concluzia că 
toată povestea era ca un pariu la cazino: totul sau nimic. Dacă o 
ajuta pe Clara, îşi putea pierde viaţa sau putea câştiga mai mulţi 
bani decât visase vreodată. 

— Dacă ne găseşte, o să ne omoare, şopti Ayed Sahadi. 

— Da, aşa e, răspunse Clara. 

— Dumneavoastră cunoaşteţi casa asta mai bine decât mine şi 
ştiţi că sunt soldaţi care o păzesc. 

— Pot ieşi ca şi cum aş fi Fatima, nimeni nu mă va băga în 
seamă. 

— Atunci, aşa să faceţi: mergeţi la bucătărie, luaţi un coş şi 
ieşiţi prin poarta din spate, ca şi cum aţi merge la cumpărături. 
Fatima trebuie să rămână în camera ei, iar dumneavoastră, Gian 
Maria, într-a dumneavoastră. 

— Dar unde va merge Clara? întrebă Gian Maria, înspăimântat. 

— Cred că singurul loc unde aţi putea fi în siguranţă, cel puţin 
pentru câteva ore, este hotelul Palestina, răspunse Ayed Sahadi. 

— Sunteţi nebun! Hotelul e plin de jurnalişti şi mulţi o cunosc 
pe Clara, spuse Gian Maria, din ce în ce mai speriat. 

— De aceea trebuie să găsească pe cineva în care poate să 
aibă încredere. Poate jurnalista aceea care se avea atât de bine 
cu profesorul Picot. Cereţi-i să vă ascundă până când voi putea 
veni să vă caut. Dar să nu ieşiţi din cameră. 


— Crezi că pot avea încredere în ea? îl întrebă Clara. 

— Cred că ei îi place profesorul Picot, iar lui nu i-ar plăcea să 
ştie că aţi păţit ceva pentru că n-aţi fost ajutată. Asta ar crea 
probleme între ei. Aşa că, deşi nu-i sunteţi prea simpatică 
jurnalistei, vă va ajuta. 

— Măi să fie, ce mai psiholog eşti dumneata! răspunse acră 
Clara. 

— Să nu mai pierdem timpul, plecaţi! Ascundeţi-vă faţa! 
Fatima o să vă ajute să vă puneţi vălul aşa cum îl poartă femeile 
şiite. Şi lăsaţi geanta aia atât de mare pe care o duceţi în mână. 
Va trebui să ascundeţi tăbliţele în altă parte. Căutaţi ceva mai 
Mic... 

— Dar nu încap... protestă Clara. 

— Avem un cărucior de cumpărături, îşi aminti Fatima. Poate 
că încap acolo. 

— Bună idee! exclamă Clara. 

— Vin cu tine, afirmă Gian Maria. 

— Nici să nu vă treacă prin minte! Vreţi să fim ucişi cu toţii? 
Plecaţi odată! Voi doi, faceţi ce v-am spus. Peste puţin timp, aici 
va fi un infern. Colonelul o să vrea să vă interogheze, şi cel mai 
rău o să fie de tine, Fatima... 

— Ea vine cu mine, afirmă Clara. 

— Nu, nu poate pleca. Avem o singură şansă, n-o irosiţi. Acum 
totul depinde de Fatima. Colonelul va porunci să fie torturată, 
convins fiind că ea ştie unde aţi putut fugi. Dacă vorbeşte, vom fi 
cu toţii morţi... numai dacă nu cumva... 

— Nu cumva ce? întrebă Gian Maria. 

— Numai dacă nu cumva i-am face să creadă că ori Clara a 
plecat fără să-i spună nimic, ori că a răpit-o cineva şi că a luat şi 
tăbliţele... spuse Ayed Sahadi, gândind cu voce tare. 

— Dar soldaţii o să spună că au văzut ieşind o femeie, pe care 
o vor lua drept Fatima, aşa că povestea cu răpirea nu se susţine, 
comentă Clara, descurajată. 

— Atunci, să jucăm totul pe o singură carte! încercaţi să ieşiţi 
amândouă, dacă soldaţii nu vă vor opri... Indreptaţi-vă spre 
hotelul Palestina, o să ne întâlnim acolo. Şi dumneavoastră, Gian 
Maria, închideţi-vă în cameră, prefaceţi-vă că dormiţi. Unde este 
croatul? vru să ştie Ayed Sahadi. 

— Într-o cameră de la parter, aproape de uşa care dă în garaj, 


îl informă Fatima. 

— Mai bine aşa. Să sperăm că nu-şi dă seama de nimic. 

Cele două femei se strecurară tiptil spre bucătărie. Se 
străduiau să nu facă zgomot şi aproape că nu îndrăzneau să 
respire. Gian Maria, peste măsură de agitat, se refugie în camera 
lui, căzu în genunchi şi începu să se roage cerându-l lui 
Dumnezeu să îi ajute. Doar Dumnezeu îi putea salva, o ştia foarte 
bine. 

Clara goli conţinutul genţii în căruciorul de cumpărături, 
aşezând tăbliţele cât putu mai bine ca să nu sufere nicio 
stricăciune. O îmbrăţişă pe Fatima, simțind în momentul acela că 
o iubea ca pe mama ei, pe care abia avusese timp să o 
cunoască. 

Deschiseră uşa de la bucătărie care dădea în grădina din spate 
şi ieşiră cu un pas hotărât şi liniştit spre poarta din faţă. Părea că 
nimeni nu le băgase de seamă. Când ieşiră în stradă, Clara îi 
şopti Fatimei să nu grăbească pasul, ci să meargă liniştită, la fel 
ca de obicei. Mergeau în tăcere, lăsând în urmă Casa Galbenă. 

Ayed Sahadi îşi aprindea altă ţigară, când Ahmed Husseini 
apăru la picioarele scării întrebându-l nervos de Clara. 

— Nu m-am mişcat de aici, aşa că o fi în camera ei, răspunse 
Sahadi, trăgând fumul de ţigară. 

Ahmed Husseini urcă scara cu pas iute, se apropie de camera 
care fusese şi a lui şi bătu în uşă ca să se anunţe. Nu răspunse 
nimeni. 

— Clara, deschide-mi! 

Se întoarse cu faţa spre locul unde stătea rezemat Ayed 
Sahadi şi îl întrebă din nou de Clara. 

— V-am mai spus că nu m-am mişcat de aici de când m-a 
trimis Colonelul. Bineînţeles că n-am văzut-o ieşind, aşa că 
trebuie să fie acolo. 

Ahmed Husseini deschise uşa şi intră în cameră. Fatima pusese 
flori într-o glastră aşezată pe o comodă. Mirosul florilor împreună 
cu parfumul Clarei impregnau încăperea, pricinuindu-i un val de 
nostalgie. 

— Clara... şopti el, sperând ca soţia lui să apară dintre umbrele 
înserării care începeau să întunece odaia, dar era evident că ea 
nu era acolo. 

leşi din cameră şi îl întrebă din nou pe Ayed Sahadi cu o 


expresie plină de tristeţe. 

— Dar unde este soţia mea? 

— Nu e în cameră? 

Ayed Sahadi se strădui să-i imprime vocii sale un ton alarmat. 

— Nu, nu este, trebuie s-o fi văzut ieşind... 

— Nu, nu, n-a ieşit, vă asigur, aici nu s-a clintit nici aerul, de 
când m-a trimis Colonelul să păzesc. Trebuie să fie acolo... 

— Nu! Nu este! strigă Ahmed. 

Ayed Sahadi se îndreptă spre cameră şi deschise uşa. Intră ca 
şi cum ar fi crezut că o va găsi pe Clara. 

— Trebuie să-l anunţăm pe Colonel! spuse Ahmed Husseini. 

— Aşteptaţi... poate că e altundeva în casă, răspunse Ayed 
Sahadi. 

Fiecare căută în câte o parte a casei, fără să dea nici peste ea, 
nici peste Fatima. Două dintre servitoarele care credeau că o 
văzuseră pe Fatima plecând cu cineva se gândiră că era vreo 
vară a acesteia, pentru că purta aceleaşi haine pe care le poartă 
şiitele. 

Când intrară în camera de zi, Colonelul vorbea la telefonul 
mobil şi, după ton, nu era greu să-ţi dai seama că se certa cu 
cineva. 

Văzându-i pe cei doi bărbaţi singuri, Colonelului nu îi fu greu 
să-şi imagineze că doamna Clara Tannenberg dispăruse. 

— Unde este? îi întrebă el pe un ton rece ca gheaţa. 

— Nu e în camera ei, răspunse Ahmed. 

Colonelul îl întrebă direct pe Ayed Sahadi, şi, de data aceasta, 
din tonul vocii vădea neîncredere. 

— Unde este? 

— Nu ştiu. M-am postat pe casa scării şi am rămas acolo, până 
când a venit Ahmed. Aşadar, trebuie că a plecat înainte ca 
dumneavoastră să mă fi trimis. Eu nu m-am mişcat de acolo. 

— Am căutat-o prin toată casa, spuse Ahmed, temându-se de 
reacţia Colonelului. 

— Am fost nişte tâmpiţi! strigă Colonelul. E la fel de vicleană 
ca bunicul ei şi şi-a bătut joc de noi! 

leşi din camera de zi, dând ordine soldaţilor care păzeau casa. 
Un minut mai târziu, cele două servitoare erau interogate. Unul 
dintre oamenii Colonelului îl scoase din camera lui pe Gian Maria 
şi, aproape împingându-l, îl duse până în camera de zi, unde se 


afla deja Ante Plaskic răspunzând la întrebările Colonelului. 

— Tu ai ajutat-o să fugă! zbieră militarul. 

— Vă asigur că n-am făcut-o, îi răspunse croatul, fără să pară 
că îi era frică. 

— Ba da, tu ai făcut-o, şi vei mărturisi! Şi tu la fel, strigă 
Colonelul, adresându-i-se lui Gian Maria. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Gian Maria, cerându-l lui 
Dumnezeu să-i ierte minciuna. 

— Unde este Clara Tannenberg? Sigur ştii! Ea nu făcea un pas 
fără tine! Spune-mi unde este! 

— Dar... dar... eu... eu nu ştiu... Clara... Clara... 

Gian Maria se simţea depăşit de situaţie. 

Unul dintre soldaţi se apropie de Colonel şi îi şopti ceva cu 
voce scăzută. Cele două servitoare nu ştiau nimic. O văzuseră 
ieşind pe Fatima cu o altă femeie. Crezură că era vorba despre 
vreuna dintre rudele ei. Duceau cu ele căruciorul de cumpărături, 
şi ele nu bănuiseră nimic. 

— Aşadar, s-a îmbrăcat ca femeile şiite... Trebuie să căutăm în 
casele rudelor Fatimei, ordonă Colonelul. 

Gian Maria primi câteva lovituri de la unul dintre oamenii 
militarului. Preotul se gândi că nu avea să suporte interogatoriul 
şi îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu, cerându-l să-i dea putere 
ca să n-o trădeze pe Clara. N-o trădă, însă pierduse doi dinţi şi îi 
curgea sânge din ureche când soldatul termină cu el. 

Nici Ante Plaskic nu era într-o stare mai bună după ce trecu 
prin mâinile anchetatorului său. Norocul, se gândi croatul, era de 
partea lui, pentru că ar fi fost normal ca bărbatul acela să-l fi 
făcut bucățele, dar se mulţumise doar să-l lovească. 

— Ăştia nu ştiu nimic, afirmă Ayed Sahadi. 

— Şi tu de unde ştii? îl întrebă Colonelul. 

— Pentru că, dacă a fugit, cum se pare, n-a spus nimănui. Ea 
ne cunoaşte, ştie că avem metodele noastre ca să-i facem să 
vorbească pe toţi, aşadar, nu putea să rişte să se încreadă în 
nimeni. 

Colonelul se gândi la vorbele lui Ayed Sahadi, însuşindu-şi-le. 
Omul lui de încredere avea dreptate. Clara ştia că el i-ar fi 
interogat pe toţi cei din casă şi că, dacă era nevoie, ar fi dat 
ordin să fie ucişi, aşa că nu-şi putea permite luxul de a-şi 
încredința planurile nimănui. 


— Ai dreptate, Ayed, ai dreptate... Bine, lăsaţi-i în pace pe 
ăştia doi! Vreau ca oamenii să supravegheze casa, porunci el. 
Mergem la Cartierul General să începem vânătoarea. Tânăra 
Tannenberg va plăti scump că m-a sfidat. 

— Colonele, mai sunt doar două zile, n-ar trebui s-o lăsăm 
deocamdată în pace pe Clara? spuse Ahmed Husseini, făcând un 
efort să pară liniştit faţă de militar. 

— Vrei s-o salvezi? Atunci, să nici nu-ţi treacă prin cap! N-o să 
las pe nimeni să-şi bată joc de mine! 

— Peste două zile, americanii şi englezii vor începe să 
bombardeze Irakul. Se presupune că avem o treabă de făcut. 
Mike Fernández m-a sunat azi-dimineaţă. Este îngrijorat, chiar 
foarte. Se teme că dispariţia lui Tannenberg va îngreuna 
operaţiunea, adăugă Ahmed Husseini. 

— Bereta aia Verde e mereu îngrijorată. Noi o să ne facem 
treaba noastră, el să şi-o facă pe a lui, răspunse Colonelul. 

— Domnule, insist că soţia mea Clara n-ar trebui să fie o 
prioritate. Operaţiunea este mai importantă. Misiunea noastră e 
dificilă, oamenii noştri trebuie să înceapă să acţioneze în 
momentul în care vor începe bombardamentele. N-ar trebui să ne 
abatem atenţia din pricina Clarei. Nu poate merge foarte 
departe... 

— Ascultă, Ahmed, eu mă pot ocupa şi de Clara, şi de 
operaţiune, se pare că tu nu eşti în stare să stăpâneşti o femeie. 
Prietenii noştri de la Washington vor Biblia de Lut, e partea cea 
mai importantă a operaţiunii, aşa că o s-o aibă. Vreau să te văd 
peste o jumătate de oră la mine în birou. Sună-l pe nepotul meu 
să vină şi el. 

Când Colonelul plecă, Ahmed Husseini încercă să îl ajute pe 
Gian Maria să se aşeze în fotoliu. Îi ceru apoi unei servitoare să-i 
caute în dulăpiorul de farmacie ceva cu care să-i îngrijească 
rănile. 

Ante Plaskic era încă pe jos, nemişcat, aşa că Husseini încercă 
să-l ajute şi pe el să se ridice în picioare, dar croatul era într-o 
stare încă şi mai proastă decât Gian Maria şi de-abia se putea 
mişca, aşa că îl lăsă pe jos. 

Cei doi soldaţi care rămăseseră în încăpere priveau 
netulburaţi, fără să facă nimic pentru a-l ajuta. Erau aceiaşi 
soldaţi care tocmai îi interogaseră pe preot şi pe croat, şi le era 


indiferent dacă aceştia trăiau sau mureau; ei îşi făceau treaba, 
adică se supuneau orbeşte ordinelor Colonelului. 

Ayed Sahadi preluă controlul situaţiei şi le ordonă celor doi 
oameni să cerceteze din nou casa şi să se asigure că toate porţile 
spre exterior erau păzite, aşa cum poruncise Colonelul. 

— Gian Maria, unde este Clara? întrebă Ahmed. 

— Nu ştiu, răspunse preotul în şoaptă. 

— Ea are încredere în dumneavoastră, insistă Ahmed. 

— Da, dar nu ştiu unde este, n-am văzut-o de când am ajuns 
acasă la ea. Eu... şi eu aş vrea s-o întâlnesc. Sunt îngrijorat de 
ceea ce ar putea păţi. Colonelul... este un om cumplit. 

Ahmed Husseini ridică din umeri cu o expresie obosită. O 
senzaţie de greață îi strângea stomacul. 

— Nu vreau să i se întâmple nimic Clarei. Dacă dumneavoastră 
ştiţi unde este, spuneţi-mi, ca s-o pot ajuta. E soţia mea... 

— Nu ştiu unde este, mă tem pentru ea, răspunse preotul, 
căutând privirea lui Ayed Sahadi, care tocmai îl ridica de pe jos 
pe Ante Plaskic şi îl întindea pe canapea. 

— Trebuie să plec, Colonelul mă aşteaptă la el în birou, şi pe 
dumneavoastră, Ayed, de asemenea. Aşa că nu mai putem 
rămâne aici mult timp. Servitoarele vă vor ajuta. Plecaţi, plecaţi 
cât mai curând. Dacă puteţi, plecaţi chiar azi din Irak. Voi suna la 
mine la birou să vină cineva să vă aducă o autorizaţie care să vă 
permită să ocoliţi punctele de control, în cazul în care vă hotărâți 
să plecaţi de aici pe şosea. Dar eu, în locul dumneavoastră, m-aş 
strădui să o pornesc la drum cât mai degrabă. 

Gian Maria încuviinţă spusele lui Ahmed Husseini. Abia se 
putea mişca, dar ştia că trebuia să o facă. 

— Voi merge la hotelul Palestina, reuşi el să spună. 

— La Palestina? De ce? vru să ştie Ahmed. 

— Pentru că acolo sunt majoritatea străinilor şi vreau să aflu 
cum să plec de aici: dacă pot merge cu cineva, dacă pot fi 
ajutat... 

— Pot să încerc să vă găsesc o maşină până la graniţa cu 
lordania, dar nu sunt sigur că voi reuşi, în împrejurările date, 
afirmă Ahmed. 

— Dacă nu e altă soluţie, vă voi cere ajutorul, dar, dacă ar fi 
posibil, n-aş vrea să fiu nevoit să recurg la dumneavoastră. Cred 
că nu trebuie să-l întărâtăm pe Colonel. 


— Mergeţi la hotelul Palestina, acolo vă veţi simţi mai bine 
decât aici, şi urmaţi sfatul domnului Husseini: plecaţi cât mai 
curând din Irak, spuse Ayed Sahadi pe un ton sentenţios, 
schimbând cu Gian Maria o privire plină de subinţelesuri, care nu- 
i scăpă lui Ante Plaskic. 

Înainte de a pleca, Sahadi se apropie de preot şi îi atrase 
atenţia cu voce joasă: 

— Nu-i spuneţi omului ăstuia unde se află Clara. N-am 
încredere în el, nu este ceea ce pare. 

Gian Maria nici măcar nu răspunse. Apoi, când Ahmed Husseini 
şi Ayed Sahadi plecară, se făcu linişte în toată casa. Doar din 
grădină venea ecoul unor cuvinte schimbate între soldaţi. 

Zăboviră mai mult de o jumătate de oră până să se poată 
mişca, în vreme ce servitoarele încercau să-i ajute. Dar, fiind 
nervoase din pricina situaţiei, nu ştiau ce să facă. 

Ante Plaskic le ceru să aducă ceva pentru calmarea durerilor, 
în vreme ce îşi ştergea de pe faţă urmele de sânge. Mai dură 
ceva până să fie în stare să se ridice şi chiar să rostească o 
vorbă. 

XXX 

Clara şi Fatima intrară grăbite în hotelul Palestina, înainte să le 
întrebe cineva unde merg. Din fericire, la intrare era o oarecare 
agitaţie, căci un grup de jurnalişti descărcau dintr-un jeep 
echipament de televiziune, în vreme ce alţii veneau grăbiţi să le 
dea o mână de ajutor. 

La recepţie, li se spuse că Miranda era în cameră, la 501, şi că 
aveau să o anunţe imediat. Clara aşteptă ca recepţionerul să o 
audă pe Miranda la celălalt capăt al firului şi ceru să vorbească 
direct cu ea, în ciuda faptului că bărbatul insista ca ea să-şi 
spună numele ca să i-l transmită clientei sale. 

— Bună, Miranda, sunt o prietenă a profesorului Picot, ne-am 
cunoscut la Safran. Pot urca să vă văd? 

Miranda recunoscu vocea Clarei. Se miră că femeia nu îi 
spusese deschis cine este şi că folosise artificiul de a-l menţiona 
pe Picot, dar o invită să urce. 

Două minute mai târziu, când deschise uşa camerei, dădu cu 
ochii de două femei şiite, acoperite în negru din cap până în 
picioare. Le invită să intre şi, după ce închise uşa, rămase în 
expectativă. 


— Vă mulţumesc, ne-aţi salvat viaţa, îi spuse Clara, scoţându- 
şi vălul de pe faţă şi indicându-i Fatimei printr-un gest să se 
aşeze pe singurul scaun care părea să existe în încăpere. 

— Ştiam că sunteţi dumneavoastră, v-am recunoscut vocea. 
Dar ce se întâmplă? 

— Trebuie să plec din Irak, am găsit Biblia de Lut şi vor să mi-o 
ia. 

— Biblia de Lut! Aşadar, există? Dumnezeule, lui Yves n-o să-i 
vină să creadă! 

Clarei nu-i trecu neobservat faptul că Miranda se referea la 
Picot pe numele mic. Ayed Sahadi fusese în stare să vadă că 
între jurnalistă şi Picot era ceva mai mult decât o simpatie 
obişnuită; aşadar, aceasta avea să o ajute, ca să-i facă o favoare 
lui Picot. 

— Mă veţi ajuta? 

— Cum anume? 

— V-am spus deja, trebuie să plec de aici. 

— Mai întâi, povestiţi-mi ce s-a întâmplat şi cine vrea să vă ia 
Biblia de Lut. O aveţi aici? Mi-o puteţi arăta? 

Clara vâri mâna în căruciorul de cumpărături şi scoase cu grijă 
un pachet învelit în mai multe rânduri de pânză. Il aşeză pe patul 
Mirandei şi începu să-l desfacă, până scoase la iveală opt tăblițe 
de lut. 

Într-un alt pachet mai mic avea cele două tăblițe pe care 
bunicul ei le găsise la Haran. 

Miranda rămase extaziată în faţa acelor bucăţi de lut 
imprimate cu semne de neînțeles pentru ea. Tăbliţele acelea 
erau asemenea celor dinaintea cărora se extaziase de atâtea ori 
la Muzeul Luvru, unde tatăl ei o ducea când era mică şi îi spunea 
că oamenii învăţaseră să scrie pe lut. 

Cu o voce calmă, Clara începu să citească textul de pe tăblițe, 
şi Miranda fu dintr-odată copleşită de emoție. 

— Cum le-aţi găsit? întrebă ea. 

— A fost Gian Maria... Mă rog, de fapt, am găsit în templu o 
altă încăpere şi mai multe zeci de tăblițe, unele sparte. Gian 
Maria a început să le clasifice şi a descoperit că printre tăblițe 
erau acestea. 

— Cine vrea să vi le ia? vru să ştie jurnalista. 

— Toţi, soţul meu, oamenii lui Saddam, Colonelul... Ei cred că 


aparţin Irakului, răspunse ea în chip de scuză. 

— Şi este adevărat, aparţin Irakului, fu răspunsul serios al 
Mirandei. 

— Credeţi că în această situaţie ţara mea este capabilă să 
conserve tăbliţele? Credeţi că lui Saddam îi pasă câtuşi de puţin 
de ele? Dumneavoastră ştiţi la fel de bine ca mine că va fi război, 
aşa că ultima grijă a guvernanţilor noştri este arheologia. 

Miranda nu părea foarte convinsă de explicaţia Clarei, intuia că 
mai era ceva în plus. 

— Sunaţi-l pe Picot... îi sugeră ea. 

— Toate convorbirile sunt interceptate. Dacă-l sun şi îi spun ce 
am găsit, voi fi localizată şi vom rămâne fără Biblia de Lut. 

— Dar dumneavoastră ce anume doriţi...? 

— Să le scot din Irak şi să le arăt lumii, minţi Clara, să facă 
parte din expoziţia pe care o pregăteşte profesorul Picot. Ştiţi că 
soţul meu a obţinut o autorizaţie pentru ca unele dintre piesele 
găsite la Safran să fie scoase din lrak. Eu vreau ca în această 
expoziţie să se afle şi Biblia de Lut, vreau ca lumea să cunoască 
de acum încolo cea mai mare descoperire arheologică din ultimii 
cincizeci de ani. Biblia de Lut va declanşa revizuirea multor teorii 
istorice şi arheologice. Va însemna, de asemenea, şi un mare 
impact printre creştini, căci este dovada evidentă a existenţei 
Patriarhului Avraam şi a faptului că tot ce ştim despre Geneză, 
aşa cum a apărut în Biblia găsită în Templul de la Ierusalim pe 
vremea regelui Josias”, i-o datorăm lui. 

Cele două femei se priviră în tăcere. Nu aveau încredere una în 
cealaltă, poate pentru că între ele era o rivalitate, de care nici 
măcar nu erau conştiente, din pricina lui Yves Picot. Dar Clara 
mai ştia că, pentru jurnalistă, ea era o protejată a regimului lui 
Saddam şi, ca atare, nu era o persoană demnă de încredere, 
oricât de mult ar fi fost Miranda împotriva războiului. 

— Nu înţeleg de ce nu vi se permite să scoateţi aceste tăblițe. 
La urma urmei, soţul dumneavoastră a obţinut autorizaţiile 
pentru a scoate peste douăzeci de piese dintre cele găsite în 
templu, în afară de nu ştiu câte altele. 

— Aceste tăblițe au o valoare religioasă de primă importanţă, 
ca să nu mai vorbesc de valoarea istorică şi arheologică. 


70 Josias (? —609 î.H.), cel de al şaisprezecelea rege al ludeei (640—609 î.H.), 
sub domnia căruia a avut loc o importanta reformă religioasă. (n.tr.) 


Dumneavoastră nu înţelegeţi, dar nu sunt nişte tăblițe oarecare, 
este Biblia, prima Biblie scrisă de om, inspirată de Dumnezeu 
Patriarhului Avraam. Credeţi că regimul va permite ca ele să iasă 
din Irak? Sunt o piesă fundamentală, pot însemna chiar o 
monedă de schimb, în cazul în care situaţia ar deveni gravă 
pentru Saddam... Vă rog, ajutaţi-mă! 

— Îmi cereţi să scot aceste tăblițe din Irak? 

— Da... şi pe mine... nu ştiu... 

— Şi Gian Maria? 

— E în Casa Galbenă, a rămas acolo cu Ante Plaskic. 

— De ce? De ce nu sunt şi ei aici? 

— Pentru că a trebuit să fug. M-a ajutat Ayed Sahadi, dar, dacă 
află cineva, va fi ucis, ca şi noi. Gian Maria mi se va alătura, dacă 
îi va fi cu putinţă. 

— Şi croatul? 

— El nu ştie nimic, nu i-am spus nimic. 

— De ce? 

— Nu ştiu, eu... eu am încredere doar în Gian Maria. 

— Şi şeful de echipă? 

— Mă va ajuta pentru bani, pentru mulţi bani, dar şi el m-ar 
putea preda, dacă îi oferă cineva mai mult. 

— Şi soţul dumneavoastră? 

— Soţul meu nu ştie că sunt aici, nu cred că m-ar denunța, dar 
nici nu vreau să risc, nici să-l fac pe el să rişte. Ne vom despărţi, 
sunt luni de zile de când fiecare şi-a ales propriul drum. 

— Dar eu nu pot face nimic, protestă Miranda. 

— Puteţi să mă lăsaţi să rămân aici cu Fatima. Nimeni n-o să 
ne caute în camera dumneavoastră. N-o să vă deranjăm, o să 
dormim pe jos. Ayed Sahadi a promis să vină să ne caute, şi dacă 
nu vine... mă rog, o să născocim atunci ceva. 

— O să fiţi căutate aici. 

— Nu, nimeni n-o să-şi închipuie că am rămas la Bagdad, o să 
creadă că am fugit spre una din graniţe: cum sunt cu Fatima, ne 
vor căuta în zona de graniţă cu lranul, pentru că acolo este 
familia Fatimei. 

Miranda îşi aprinse o ţigară şi se apropie de fereastră. Avea 
nevoie să se gândească. Ştia că femeia aceea nu-i spunea tot 
adevărul, dar observa că într-adevăr era speriată, iar Fatima, şi 
mai tare. Era ceva care nu se potrivea, şi instinctul îi spunea că, 


dacă ar ajuta-o, ar putea intra într-o mare încurcătură. În plus, nu 
era de acord ca ea să scoată Biblia de Lut din Irak. Tăbliţele 
acelea erau patrimoniu al irakienilor şi trebuiau să iasă din ţară 
doar cu permisiunea poporului irakian. Era adevărat că ţara se 
afla în prag de război, că toate ştirile indicau că preşedintele 
Bush urma să dea ordin în orice clipă să se înceapă 
bombardamentele, dar încă mai erau speranţe, încă se mai 
ducea o bătălie în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, unde 
tări atât de puternice precum Rusia, Franţa şi Germania se 
opuneau oricărei acţiuni armate. 

Clara era conştientă de ezitările jurnalistei, şi i-o luă înainte, 
dându-i o soluţie. 

— Permiteţi-ne măcar să stăm aici până când va sosi Ayed 
Sahadi. După aceea, o să plecăm, n-o să vă punem în nicio 
situaţie neplăcută. Acum, noaptea, şi cu interdicţia de circulaţie, 
vom fi arestate. 

— Aş vrea să ştiu ce aţi făcut pentru ca prietenul 
dumneavoastră Saddam să vrea să vă aresteze, întrebă Miranda. 

— N-am făcut nimic, sincer. Dacă reuşesc să ies din Irak, veţi 
putea constata că nu v-am minţit, dat fiind că voi prezenta 
această descoperire întregii lumi, împreună cu profesorul Picot. 

— Rămâneţi în noaptea asta, nu e mult spaţiu, dar presupun că 
ne putem descurca. O să mai vorbim mâine, acum trebuie să 
plec, colegii mei mă aşteaptă. 

Când Miranda închise uşa camerei, Clara simţi un val de 
uşurare. Reuşise să înfrângă rezistenţa jurnalistei, dar era 
conştientă de faptul că aceasta încă nu se hotărâse până când 
avea să o ajute. Dar era sigură că nu ar fi denunţat-o, şi ăsta era 
singurul lucru de care avea nevoie până când Ayed Sahadi lua 
legătura cu ea sau venea să o caute. 

x kx * 

În biroul Colonelului, la Cartierul General al Serviciilor Secrete, 
activitatea era mai intensă decât de obicei. Militarul ţipa prin 
telefon la cineva, în vreme ce un soldat intra şi ieşea încontinuu, 
lăsând pe masa Colonelului hârtii şi documente, pe care un alt 
soldat le lua imediat şi le aranja în dosare pentru clasificare, 
introducându-le apoi în nişte pungi negre de plastic. 

Ahmed Husseini dădea pe gât un pahar de whisky, iar Ayed 
Sahadi fuma una dintre ţigările lui de foi aromatizate, aşteptând 


amândoi ca domnul Colonel să încheie convorbirea telefonică. 

Când în sfârşit termină de vorbit, cei doi bărbaţi rămaseră în 
continuare în expectativă. 

— Nu vor să mă lase să plec, la palat se preferă ca eu să 
rămân aici, la Bagdad. l-am spus aghiotantului preşedintelui că 
sunt soldat şi că vreau să mă încorporez în unitatea mea, care e 
la Basra, şi, în trecere, să evaluez personal situaţia de la graniţa 
cu Kuwaitul. Nu ştiu dacă mi se va permite să o fac, le explică el, 
fără să-şi ascundă nemulţumirea. 

— Ar trebui să fiţi la graniţă poimâine. Mike Fernández vă 
aşteaptă la punctul stabilit, ca să vă scoată din Irak şi să vă ducă 
până în Egipt. La Cairo, trebuie să stabiliţi legătura cu Haydar 
Annasir, ştiţi de-acum că este unul dintre creierele organizaţiei 
lui Tannenberg. El vă va da documentele şi banii necesari ca să 
trăiţi liniştit tot restul vieţii cu noua dumneavoastră identitate, îi 
explică Ahmed Husseini pe un ton plictisit. 

— Ştiu, ştiu... O să-mi explici acum ce trebuie să fac? Dacă nu 
plecăm de aici înainte de 20, ar fi posibil să n-o mai putem face 
niciodată, se plânse Colonelul. 

— Eu trebuie să rămân, replică Ahmed. 

— Este obligaţia ta! Trebuie să coordonezi operaţiunea, dar ţie 
yankeii n-o să-ţi facă nimic, prietenii lui Tannenberg au garantat 
acest lucru, răspunse Colonelul. 

— Cine ştie ce o să se întâmple? se plânse Ahmed. 

— Nimic! N-o să se întâmple nimic! Tu o să fii scos de aici, şi 
Ayed, de asemenea. O să rămână cu tine, vă veţi îngriji amândoi 
ca operaţiunea să nu întâmpine probleme. Oamenii lui 
Tannenberg sunt pregătiţi, nu poţi da greş. Dacă te văd slab, se 
va duce totul de râpă. Tannenberg nu mai este, aşa că au nevoie 
să se încreadă în cineva. Tu eşti soţul nepoatei lui, eşti capul 
familiei, acţionează ca atare! 

Tonul Colonelului era plin de furie. 

— Unde o fi Clara? se întrebă Ahmed cu voce tare. 

— O căutăm peste tot. Am dat ordin de alertă specială în toate 
punctele de trecere a frontierelor. Dar trebuie să fim prudenţi, ca 
să nu atragem atenţia la palat, spuse Ayed Sahadi. 

— Soţia ta e foarte isteaţă, Ahmed, dar nu într-atât încât să nu 
fim în stare s-o găsim, declară Colonelul. 

— Dacă sunteţi de acord, Colonele, putem trece din nou în 


revistă toate amănuntele operaţiunii. Trebuie să mă văd cu unii 
dintre oameni, în cazul în care ar trebui să le dau noi 
instrucţiuni... interveni Ayed Sahadi. 

— Să ne punem pe treabă, răspunse Colonelul. 

x x * 

În timpul cinei, Miranda nu era atentă la conversaţia celorlalți. 
Se gândea întruna la Clara. Era tentată să-l sune pe Picot la Paris 
sau pe Marta Gómez, ca să-i întrebe ce trebuia să facă, dar, dacă 
telefoanele erau ascultate, singurul lucru pe care l-ar obține ar fi 
arestarea Clarei şi chiar şi a ei, pentru că o ascunsese. 

— Te simţi rău? 

— Nu, nu, sunt doar obosită. 

Cameramanul de la televiziunea franceză ridică din umeri la 
răspunsul Mirandei. Era evident că femeia nu acordase atenţie 
conversaţiei din timpul cinei, iar fruntea ei încruntată era un 
semn vădit că o preocupa ceva. 

— Bine, o să-ţi spun ce i-a zis Lauren Bacall lui Humphrey 
Bogart: Dacă ai nevoie de mine, fluieră... 

— Îţi mulţumesc, Jean, dar mă simt bine. Treaba asta e 
istovitoare, suntem de prea multă vreme aici aşteptând ca 
americanii să se hotărască să înceapă războiul. Sunt deja sătulă. 

— Păi, ar fi mai bine să te înarmezi cu răbdare, dacă nu cumva 
vrei să pleci, răspunse francezul. 

— Nu, nu vreau să plec, dar aproape că vreau să se întâmple 
odată ceva, chiar şi să înceapă războiul. 

— Ca de obicei, eşti incorectă din punct de vedere politic, 
spuse o englezoaică pe care o mai întâlnise şi în alte conflicte 
armate. 

— Ştiu, Margaret, ştiu, dar toţi sunteţi la fel de sătui ca mine, şi 
pun pariu pe ce vreţi că şi voi vă doriţi să se întâmple ceva. 

Conversaţia ţinu până la miezul nopţii, aşa că prelungiră cina 
cu nişte pahare generoase băute într-un local discret, situat în 
apropierea străzii Baladiya. 

Când se întoarse la hotel, Miranda refuză să mai bea un ultim 
pahar şi se îndreptă spre camera ei, nerăbdătoare să afle dacă 
Clara se mai afla încă acolo. 

Deschise uşa cu grijă, şi le găsi pe cele două femei pe jos, 
ghemuite lângă perete, acoperite cu o cuvertură. Atât Clara, cât 
şi Fatima dormeau adânc, şi văzu pe chipurile lor oglindit un 


amestec de oboseală şi deznădejde. 

Se dezbrăcă încet şi ezită dacă să le spună sau nu să împartă 
patul cu ea. Se gândi apoi că n-ar servi la nimic să le trezească, 
fiindcă patul era îngust şi n-ar fi încăput toate trei. 

x kx * 

— Unde este Clara? 

Gian Maria se aştepta ca Ante Plaskic să-i pună întrebarea şi 
era pregătit să mintă. 

— Nu ştiu, măcar de-aş şti unde o pot găsi! Mă tem pentru ea. 

— Ea n-ar fi plecat fără să-şi ia la revedere de la 
dumneavoastră, insistă croatul. 

— Credeţi că, dacă aş şti unde este, nu v-aş spune? Le-aş fi 
spus-o acelor oameni care ne-au bătut... eu... eu nu sunt obişnuit 
cu violenţa, şi, dacă aş fi ştiut... 

— N-aţi fi spus, sunt sigur, i-o reteză Ante Plaskic. 

— Măi să fie, ştiţi cam multe! 

— Da, ştiu ce e în stare să facă un bărbat. 

— Eu sunt preot. 

— Ştiu şi ce e în stare să facă un preot. În timpul războiului, 
preotul de la mine din sat îi ajuta pe oameni. Într-o zi, a venit o 
patrulă de paramilitari să caute un bărbat, pe un şef al milițiilor 
noastre. Îl ascunsese în biserică, dar n-a spus. L-au torturat în 
faţa întregului sat, smulgându-i pielea fâşii, fâşii, dar tot n-a spus. 
Sacrificiul lui n-a folosit la nimic: l-au găsit pe bărbat şi l-au ucis, 
după ce au ras satul de pe faţa pământului. 

Gian Maria nu-şi putea ascunde impresia pe care i-o pricinuise 
relatarea croatului şi, făcând un efort, se apropie de el şi îi puse 
mâna pe umăr. 

— Nu caut compasiune, îi răspunse Ante Plaskic. 

— Toţi avem nevoie de milă şi de compasiune, răspunse 
preotul. 

— Eu, nu. 

Se făcuse deja noapte şi amândoi păreau să-şi fi revenit, destul 
cât să încerce să plece din Casa Galbenă. Cele două servitoare îi 
ajutaseră să-şi pună în ordine puţinele lucruri pe care le aveau. 
Una dintre ele le spuse că are un văr care locuia în apropiere şi 
care, dacă îi plăteau bine, ar putea să-i ducă cu maşina până la 
hotelul Palestina. Acceptară şi, în momentul acela, aşteptau ca 
femeia să revină cu vărul ei. 


— De ce n-aveţi încredere în mine? întrebă croatul. 

— Ce vă face să spuneţi că n-am încredere în dumneavoastră? 

— Nimeni n-are încredere în mine. Nu trebuie să fii foarte ager 
la minte ca să-ţi dai seama că la Safran eu eram în plus. Se 
străduiau cât puteau să mă evite. 

— Dacă ar fi fost aşa, profesorul Picot nu v-ar fi acceptat în 
echipă, şi Clara n-ar fi consimţit să rămâneţi. 

— Dar eu sunt atât de neînsemnat, încât, cu toată neplăcerea 
pe care le-o pricinuiam, nici nu mă băgau în seamă. Dacă le-aş fi 
dispărut de sub ochi, ar fi încetat să se mai gândească la mine. 
De fapt, îmi petreceam zilele închis în depozit. 

— Nu vă autocompătimiţi! 

— Vă înşelaţi, descriu o realitate. Nu mă plăceau, dar nici mie 
nu-mi păsa de ei. 

— Şi, atunci, de ce aţi acceptat să munciţi? 

— Pentru că asta era, o muncă, şi toţi trebuie să muncim. 

In sfârşit, sosi servitoarea cu vărul ei, care îi ajută să urce în 
maşină. Nu dură mai mult de un sfert de oră ca să ajungă la 
hotelul Palestina, încă mai era lume în hol şi la bar. Recepţionerul 
începu să jure că nu mai are nicio cameră liberă. Doar după 
multe insistenţe şi după ce acceptă mai multe bancnote de dolari 
pe care i le înmânară în mod discret, consimţi să le arate două 
camere, despre care îi anunţă că erau în stare proastă, pentru că 
urmau să fie renovate, dar condiţiile nu se dovediseră prielnice. 

Bărbatul de la recepţie avea dreptate. Camerele la care îi 
conduse n-aveau nevoie doar de o zugrăveală, iar mocheta 
cunoscuse vremuri mai bune; nici băile nu erau foarte curate. 

— Va trebui să vă descurcaţi cu ce e aici. Mă duc chiar acum 
să vă aduc nişte pături. 

Gian Maria vru să ştie dacă Miranda şi restul jurnaliştilor care 
fuseseră la Safran mai erau încă în hotel. Recepţionerul îl asigură 
că da. 

— Bine, poate că mâine n-o să-l deranjeze pe vreunul dintre ei 
să împartă camera cu noi... spuse preotul pe un ton plin de 
speranţă. 

x kx * 

Miranda dormea adânc, când insistența unor ciocănituri seci în 
uşă o readuse la realitate. 

Se ridică dintr-o săritură şi, mergând spre uşă, se împiedică de 


Clara, care dormea dusă, la fel ca Fatima. 

— Cine este? întrebă ea cu voce joasă, şi răspunsul o uimi. 

— Gian Maria. Vă rog, deschideţi-mi, repede! 

Preotul intră în cameră privind îndărăt, îngrijorat să nu-l fi 
urmărit cineva. 

— Sunt aici? Slavă Domnului! spuse el, la vederea celor două 
trupuri ghemuite pe jos. 

— Sper să fiţi în stare să-mi daţi o explicaţie despre ce se 
întâmplă, îi ceru jurnalista. 

— Dacă va fi găsită, ar putea fi ucisă, fu răspunsul lui Gian 
Maria, arătând-o pe Clara care, în momentul acela, părea să se 
trezească din somnul adânc în care fusese cufundată. 

— De ce? insistă Miranda. 

— Pentru că a găsit Biblia de Lut şi vor să i-o ia, răspunse Gian 
Maria. 

— Tăbliţele acelea nu sunt ale ei, aparţin irakienilor, aşa că nu 
sunt de acord cu dumneavoastră în această privinţă, replică 
Miranda. 

— Nu ne veţi ajuta? întrebă Clara, acum complet trează. 

— Dumneavoastră vreţi să vă însuşiţi ceva ce nu vă aparţine, 
aşadar, ăsta e un furt. Nu pot scuza pe nimeni care fură, chiar 
dacă suntem în prag de război. 

— Biblia este a mea! răspunse Clara cu o voce plină de 
nelinişte. 

— Biblia de Lut este a Irakului, chiar dacă dumneavoastră aţi 
găsit-o. Şi, pe deasupra, nu-mi spuneţi adevărul. Dumneavoastră 
şi domnul Alfred Tannenberg sunteţi două persoane de încredere 
ale regimului lui Saddam, aşa încât soţului dumneavoastră nu i-a 
fost deloc greu să obţină autorizaţiile şi toate binecuvântările 
regimului pentru ca profesorul Picot să poată scoate din Irak 
mare parte dintre piesele pe care le-aţi găsit la Safran. Atunci, de 
ce nu vi se dă permisiunea să scoateţi şi aceste tăblițe? In 
regulă, ştiu de-acum că sunt o descoperire extraordinară, dar 
asta nu înseamnă că nu puteţi obţine autorizaţia de a le prezenta 
întregii lumi în expoziţia aceea pe care o pregăteşte Picot. Nu 
înţeleg nici de ce sunteţi urmărită şi, cu atât mai puţin, de ce o 
tânără apropiată regimului spune că viaţa ei este în pericol. 
Bineînţeles, numai dacă nu cumva vreţi să rămâneţi cu ceea ce 
nu vă aparţine, şi acest fapt vă transformă într-o hoaţă, aici şi în 


orice parte a lumii. Aşadar, aş dori ca mâine să vă găsiţi alt loc 
unde să vă ascundeţi. Nu vreau să am de-a face cu niciun furt şi 
mă îndoiesc că profesorul Picot ar aproba atitudinea 
dumneavoastră. 

Cuvintele Mirandei căzură asupra Clarei ca o găleată cu apă 
rece. Fatima, care se trezise şi observa scena aşezată pe jos, îşi 
ascunse faţa în mâini. 

— Şi Gian Maria... Mă uimeşte atitudinea dumneavoastră. 
Sunteţi preot, şi se pare că, pus în faţa unui furt, nu sunteţi deloc 
tulburat. Nu numai asta, dar chiar vreţi să-l ajutaţi pe hoţ, în 
cazul ăsta, o hoaţă. Sincer, nu vă înţeleg, spuse Miranda în 
continuare. 

Vorbele jurnalistei îl zdruncinară pe preot, care nu pusese în 
niciun moment la îndoială faptul că acele tăblițe n-ar fi ale Clarei. 
După câteva clipe de perplexitate, îi răspunse Mirandei: 

— Aveţi dreptate, sau, cel puţin, în parte. Dar... mă rog, cred 
că lucrurile nu sunt doar cum par, cum le descrieţi 
dumneavoastră. Priviţi-mi faţa, aprindeţi lumina! 

Miranda aprinse lumina veiozei aşezate pe noptieră şi reuşi să 
vadă chipul lovit al preotului, precum şi mâna învineţită. 

— Ce vi s-a întâmplat? întrebă ea, alarmată. 

— Colonelul voia să ştie unde este Clara, răspunse preotul. 

— Colonelul? 

— Nu ştiu dacă aţi ajuns să-l cunoaşteţi la Safran. E un om 
foarte puternic, şi vrea tăbliţele, dar nu pentru Irak, le vrea ca să 
facă o afacere. Presupun că amica noastră, Clara, ne va putea 
explica, dar ce am auzit în Casa Galbenă a fost ceva despre nişte 
prieteni de la Washington şi despre faptul că războiul începe 
mâine, şi alte lucruri asemănătoare. 

— Războiul începe mâine? Şi Colonelul ăla de unde ştie? Nu 
înţeleg nimic, spuse Miranda. 

— E foarte greu de explicat. Vrea Biblia de Lut ca s-o vândă, de 
aceea mă urmăreşte, ca să mi-o ia. Eu n-o voi fura, vreau doar s- 
o fac cunoscută lumii şi s-o las într-un loc sigur până când se 
termină războiul şi mă pot întoarce în Irak, spuse Clara, care 
elaborase din mers această scuză pentru a alunga neîncrederea 
Mirandei. 

— Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un colonel corupt care 
vrea aceste tăblițe... Bine, atunci denunţaţi-l şi predaţi-le 


autorităţilor! De pildă, anunţaţi-l pe soţul dumneavoastră, care, 
după câte ştiu, e directorul Departamentului de săpături 
arheologice, sau cam aşa ceva, nu? 

— Nu pot, protestă Clara. 

— Şi soţul dumneavoastră e corupt? Să fim serioşi! 

— Credeţi ce doriţi. Inţeleg că nu vreţi să mă ajutaţi, aşa că eu 
şi Fatima vom pleca, dar permiteţi-ne să rămânem până când se 
face ziuă. Dacă ieşim acum în stradă, vom fi arestate. Ayed 
Sahadi ne-a promis să ne scoată de aici, el a fost cel care ne-a 
sugerat să ne refugiem în hotelul ăsta. Dar nu vă faceţi griji, vom 
pleca de îndată ce se face ziuă, vă promit. 

Miranda rămase privind-o pe Clara, neştiind ce să facă. Nu 
avea încredere în ea. De fapt, nu o plăcea. Instinctul îi spunea că 
femeia aceea nu era sinceră, că în spatele acelor cuvinte 
disperate se ascundea o înşelăciune. 

— De îndată ce răsare soarele, veţi pleca, spuse Miranda pe un 
ton sentenţios. 

— Vă rog, ajutaţi-l pe Gian Maria, îi ceru Clara cu o voce 
rugătoare. 

— Nu, n-am nevoie de ajutor, nu vă faceţi griji, răspunse Gian 
Maria. 

— Ba da, aveţi nevoie. Trebuie să plecaţi din Irak chiar mâine, 
înainte să înceapă bombardamentele. Nu ştim cât timp va dura 
războiul. Plecaţi; dacă rămâneţi aici, veţi fi ucis. Colonelul v-a 
permis să veniţi aici? vru să ştie Clara. 

— Ne-a lăsat într-o baltă de sânge, după ce a dat ordin 
oamenilor săi să ne interogheze. Ayed Sahadi l-a convins că 
dumneavoastră îl cunoaşteţi bine şi că de aceea nu ne-aţi fi spus 
niciodată unde aveati de gând să fugiţi. Asta a părut să-l 
înduplece, şi ne-a lăsat acolo, în Casa Galbenă. Soţul 
dumneavoastră părea disperat. Chiar dacă este de partea 
Colonelului, cred că vrea să vă ajute. 

— Ba nu, nu vrea să mă ajute, vrea Biblia de Lut. 

— Ahmed nu e un om rău, Clara, îi răspunse Gian Maria. 

— Faceţi-mi plăcerea şi plecaţi. Eu nu pot ieşi uşor de aici, pot 
să treacă zile sau chiar luni, dar dumneavoastră trebuie să 
plecaţi. Dacă veţi rămâne, nu veţi face decât să-mi sporiţi 
neliniştea, afirmă Clara. 

— Foarte emoţionant! îi întrerupse Miranda. Dar sunteţi... Nu 


vă înţeleg, Gian Maria, nu înţeleg ce faceţi. 

— Nu vă pot explica, nu ştiu cum să vă explic, dar vă asigur că 
acţionez aşa cum mă îndeamnă conştiinţa şi sunt convins că nu 
fac nimic rău. Eu... eu cred că doamna Clara nu va rămâne cu 
tăbliţele acelea, că într-o zi le va înapoia, ea ştie că nu sunt ale 
ei, dar în aceste împrejurări... Miranda, e atât de greu uneori să 
dai răspunsuri... 

— Până acum, nici dumneavoastră, nici doamna Tannenberg 
nu mi-aţi dat vreun răspuns, aşa că nu vreau să am nimic de-a 
face cu acest furt. În ceea ce priveşte faptul că mâine începe 
războiul, aveţi vreo certitudine? 

— De fapt, va începe în ziua de 20, cu alte cuvinte, mâine mai 
e încă timp ca Gian Maria să iasă din Irak, afirmă Clara. 

— Cum puteţi fi sigură că războiul va începe în ziua de 20? 
insistă jurnalista. 

— A spus-o Colonelul... 

— Dar, după câte ştiu eu, Colonelul ăla e din armata lui 
Saddam, nu din cea a Statelor Unite, aşa că mă îndoiesc că ştie 
data la care Bush va da ordinul de atac, numai dacă nu cumva... 

— Pe ce lume trăiţi? o întrebă Clara cu amărăciune. 

— Dar dumneavoastră? 

— Într-o lume în care unii oameni hotărăsc asupra vieţii şi 
asupra morţii celorlalţi pentru interesele lor, ca să facă afaceri 
bune şi rentabile. Prin acest război, mulţi vor câştiga bani cu 
lopata, fu răspunsul mânios al Clarei. 

— Singurul lucru pe care-l ştiu este că, dacă o să fie război, vor 
muri oameni, şi vor muri degeaba, spuse Miranda furioasă. 

— Degeaba? Nu, nu vă lăsaţi înşelată, tocmai v-am spus: vor 
muri pentru că alţii vor avea de câştigat bani, mulţi bani, şi, în 
plus, îşi vor spori puterea, cea pe care o au acum şi cea pe care o 
vor avea în viitor. De aceea se duce acest război, de aceea s-au 
făcut toate războaiele. Nici dumneavoastră, nici eu nu le putem 
opri; de altfel, dacă n-ar fi ăsta, ar fi altul. Este istorie, istoria 
omenirii. Dacă înveţi ceva din arheologie este că majoritatea 
oraşelor pe care le-am recuperat de sub pământ au fost distruse 
într-un război sau au fost abandonate după un război. Sunt 
lucruri care nu pot fi schimbate. 

Clara vorbea cu asprime, lăsând să se vadă că îi era milă de 
Miranda, care părea că nu înţelege realitatea care o înconjura. 


— Ştiţi, eu şi dumneavoastră vom fi întotdeauna pe fronturi 
diferite: persoanele ca dumneavoastră sunt cele care pricinuiesc 
nenorocirea semenilor lor, răspunse jurnalista, fără să-şi ascundă 
disprețul pe care-l simţea faţă de Clara. 

— Vă rog! Vă rog! încercă Gian Maria să intervină. Cearta asta 
e absurdă, suntem cu toţii nervoşi... 

— Nervoşi? Aţi auzit ce spune doamna Tannenberg? Acestei 
femei nu-i pasă de nimeni şi de nimic, vrea doar să-şi 
îndeplinească dorinţele şi, bineînţeles, nu o interesează decât de 
ea însăşi. Mie mi se pare... mie mi se pare un monstru. 

Afirmația Mirandei fu ca o zguduitură care îi lăsă pe toţi 
amuţiţi. Mai erau câteva ore până să răsară soarele, şi încordarea 
din încăpere începea să devină la fel de insuportabilă pentru toţi. 

Clara n-o mai băgă în seamă pe Miranda şi se apropie de Gian 
Maria. 

— Vei pleca aşa cum ţi-am cerut? 

— Dar tu? Vreau să te ajut... 

— Crezi că pot fugi prin Irak împreună cu un preot? Cât timp 
crezi că-i va trebui Colonelului ca să ne găsească? Am o singură 
şansă, şi n-o pot irosi din pricina ta. 

— Eu nu vreau să ţi se întâmple nimic din vina mea, vreau să 
te ajut, protestă Gian Maria. 

Câteva ciocănituri seci în uşă îi făcură să tresară, cufundându-i 
în linişte. Miranda le făcu semn să intre în baie, după care 
deschise uşa. 

Ayed Sahadi părea nervos şi intră împingând-o, fără să spună 
niciun cuvânt până când uşa nu se închise. 

— Unde sunt? întrebă el. 

— Unde sunt cine? 

— N-am timp de pierdut! Unde e Clara? 

Împinse uşa de la baie şi zâmbi. Gian Maria, Clara şi Fatima 
erau lipiţi de perete. Pe chipul Fatimei se oglindea frica, pe cel al 
lui Gian Maria, îngrijorarea, iar pe cel al Clarei, sfidarea. 

— leşiţi de acolo, plecăm, le porunci el Clarei şi Fatimei. 

— Vreau să merg cu dumneavoastră, ceru Gian Maria. 

— Aţi fi o piedică, spuse Clara. 

— De ce nu-l ajutaţi să plece de aici? o întrebă Ayed pe 
Miranda. 

— Dar cum? Spuneti-mi, cum să-l scot de aici? Tocmai am aflat 


că mâine începe războiul, aşa că ar fi curată sinucidere să 
încercăm să ajungem la graniţă. 

Ayed Sahadi o privi pe Clara cu un reproş mut. De ce a trebuit 
să-i povestească jurnalistei că războiul era pe punctul de a 
începe? 

— Atunci să rămână aici, americanii ştiu că ăsta e hotelul 
jurnaliştilor, aşa că n-o să vă bombardeze. 

— Vreau să vă însoțesc, insistă Gian Maria. 

— Nu cred că ne-ati fi de folos... spuse Ayed, gândind cu voce 
tare. 

— Gian Maria, nu poţi veni. Viaţa mea este în pericol, aşa că nu 
vei veni cu noi. 

Afirmația Clarei părea să nu lase loc de comentarii, dar Ayed 
Sahadi continua să chibzuiască dacă era sau nu convenabil să 
profite de prezenţa preotului. 

— Unde le veţi duce? întrebă Gian Maria. 

— N-o să vă spun; dacă domnul Colonel hotărăşte să vă 
interogheze din nou, s-ar putea să nu mai fie atât de binevoitor 
ca ultima dată, răspunse Ayed. 

— Dar, dacă va fi torturat, poate să spună că doamna Clara 
Tannenberg a plecat cu dumneavoastră, spuse Miranda. 

— Dar nu ştie unde, aşa că plecăm. Acoperiţi-vă faţa şi urmaţi 
toate instrucţiunile mele! Pretutindeni sunt oameni din serviciile 
secrete, explică Ayed Sahadi. 

— Şi cum o să ieşim? vru să ştie Clara. 

— Într-un covor, de fapt, în două covoare. La intrarea de 
serviciu e un camion care aşteaptă să încarce nişte covoare. Aşa 
veţi ieşi din hotel. Vă veţi întâlni cu mine mai târziu. Acum 
mergem la ascensorul de serviciu. 

leşiră din cameră, lăsându-i acolo pe Miranda şi pe Gian Maria. 
Jurnalista părea uşurată, în vreme ce preotul avea un aer 
deznădăjduit. 

— Vreţi ceva de băut? i se adresă Miranda lui Gian Maria. 

— Nu beau, răspunse acesta de abia şoptit. 

— Nici eu, am câteva sticle pentru că ajută la cumpărarea 
bunăvoinţei. Dar, în noaptea asta, cred că voi lua o înghiţitură. 

Căută un pahar şi deschise o sticlă pe care o păstra în dulap. 
Îşi turnă două degete şi duse paharul la buze, simțind cum 
lichidul îi ardea gâtlejul şi, după câteva secunde, îi încălzea 


stomacul. 

— Ce înseamnă Clara pentru dumneavoastră? îl întrebă ea 
deodată pe preot. 

Gian Maria o privi, neştiind ce să răspundă. Nu-i putea spune 
adevărul. 

— Nimic, nimic din ce v-aţi putea imagina. Am o obligaţie 
morală faţă de ea, asta e tot. 

— O obligaţie morală? De ce? 

— Pentru că sunt preot, de asta. Uneori, Dumnezeu ne pune în 
nişte situaţii la care nu ne-am fi putut gândi niciodată. Îmi pare 
rău că nu vă pot da alt răspuns. 

Miranda acceptă explicaţia lui Gian Maria. Ştia că preotul nu o 
minte şi observa zbuciumul lăuntric care părea să-l facă să 
sufere. 

— E adevărat că mâine începe războiul? îl întrebă ea. 

— Aşa au spus Colonelul şi Ahmed. 

— Azi e 19... 

— Atunci, mâine vor începe să bombardeze. 

— De unde ştiau? 

— Nu am idee, au vorbit cu nişte persoane de la Washington, 
dar adevărul e că nu ştiu. Tocmai mâneam cea mai cruntă bătaie 
din viaţa mea. 

— Da, acum văd. Şi unde este Ante Plaskic? 

— În camera lui. Pe el au tăbărât şi mai tare, ne-a fost greu să 
ne punem pe picioare şi să ajungem până aici. 

— Cine v-a adus? 

— Vărul uneia dintre servitoarele Clarei. 

— Şi acum ce vreţi să faceţi? 

— Eu? Nu ştiu. Simt că... simt că sunt pe punctul de a suferi un 
colaps. Nu sunt în stare să plec din Irak fără să ştiu că doamna 
Clara Tannenberg este bine. 

— Dar ea trebuie să se ascundă, nu va lua legătura cu 
dumneavoastră. 

Câteva ciocănituri în uşă întrerupseră conversaţia. Miranda şi 
Gian Maria rămaseră liniştiţi, de parcă ar fi vrut să se asigure că 
fusese doar o greşeală. Auziră din nou ciocăniturile şi o voce 
cerând insistent să se deschidă uşa. 

Clara era palidă, Fatima tremura, iar Ayed Sahadi părea furios. 

— E imposibil să ieşim de aici! Colonelul n-are încredere în 


nimeni, hotelul e înconjurat. Au percheziţionat camionul, şi 
soldaţii îl păzesc. Nu ne-au descoperit pentru că şoferul nu ştie 
nimic, cu excepţia faptului că trebuie să transporte o încărcătură. 
Ele trebuie să rămână aici. 

— Aici? Nu, vă asigur că aici nu vor rămâne. Căutaţi alt loc, dar 
nu vor rămâne în camera mea, replică Miranda. 

— leşiţi şi spuneţi-le soldaţilor să le aresteze, o provocă Ayed. 
Ori rămân aici până când le pot scoate, ori vor fi arestate. 

— Nu pot rămâne în camera mea! strigă jurnalista. 

— Să vină la mine, interveni Gian Maria. 

— Aţi obţinut o cameră? La ce etaj? întrebă Ayed Sahadi. 

— La patru. E o cameră oribilă, cu un singur pat, şi duşul nu 
funcţionează foarte bine, dar ne descurcăm. 

— Şi Ante Plaskic? vru să ştie Clara. 

— E la etajul întâi. 

— Dar poate să vrea să vă vadă, n-ar fi de mirare să vină în 
camera dumneavoastră, spuse Ayed. 

— S-ar putea, dar, dacă vine, n-o să-l las să intre. 

— Şi personalul de la serviciul de curăţenie al hotelului? Ce vor 
spune când o să vadă în cameră două femei şiite care nu sunt 
înregistrate în hotel? întrebă Miranda. 

— Ascultaţi la mine, situaţia este aşa cum este, aşadar, trebuie 
să improvizăm. Dacă dumneavoastră nu le lăsaţi să stea aici, vor 
merge în camera lui Gian Maria. Numai de n-ar da ordin Colonelul 
să fie percheziţionat hotelul! Acum, spuneţi-ne cum se ajunge la 
camera dumneavoastră. 

leşiră din nou, urmaţi de Gian Maria. Miranda îşi turnă alte 
două degete de alcool, le bău dintr-o înghiţitură şi se culcă. Era 
epuizată, trebuia să doarmă, dar avea să-i fie greu. Se gândea 
încontinuu că în câteva ore începea războiul. De unde ştiau Clara 
şi Ayed? 

O trezi soneria telefonului. Colegii ei o aşteptau să ia micul 
dejun şi să iasă să filmeze pe străzile Bagdadului. Cincisprezece 
minute mai târziu, cu părul ud de la duş, era în hol. 

Îşi petrecu restul zilei nervoasă, neştiind ce să facă: trebuia 
oare să le împărtăşească şi colegilor ei ceea ce ştia, şi anume, că 
războiul avea să înceapă peste câteva ore, sau trebuia să 
păstreze tăcerea? 

Îl sună pe şeful ei de la Londra, şi acesta o asigură că circulau 


zvonuri insistente că războiul ar fi pe punctul de a începe. Când îl 
întrebă dacă avea să fie chiar în ziua aceea, el râse. 

— Dacă aş şti, ce informaţie în exclusivitate ar mai fi! Suntem 
în 19, acum două zile preşedintele Bush i-a transmis lui Saddam 
un ultimatum. Ştii de-acum că toate ambasadele sunt în curs de 
evacuare şi că le recomandă compatrioţilor lor să plece, aşa că 
jocul de artificii poate începe în orice moment, dar nu ştiu când. 
Te voi suna, însă îmi închipui că o să mă suni mai întâi tu, de 
îndată ce vor începe să vă bombardeze. 

Miranda nu încercă să obţină veşti despre Clara, şi nici despre 
Gian Maria. Ştia că sunt în hotel, cu un etaj mai jos faţă de unde 
stătea ea, şi era îngrijorată de ce li s-ar putea întâmpla, dar, în 
acelaşi timp, îşi spunea că nu voia să fie complice la un furt, căci 
asta era ceea ce voia Clara să săvârşească, furtul Bibliei de Lut. 

În noaptea aceea, prelungi conversaţia cu ceilalţi colegi ai ei, 
sigură că zgomotul bombelor nu va întârzia să se facă auzit. 
Când cerul începu deodată să se lumineze cu fulgerele exploziilor 
şi un zgomot asurzitor învălui totul, simţi cum o cuprinde frica. 
Era 20 martie, războiul începuse. 

Câteva ore mai târziu, prin intermediul redacţiilor lor, jurnaliştii 
detaşaţi la Bagdad aflară că forţele coaliţiei intraseră în Irak. 
Zarurile fuseseră aruncate. 


39 


Mike Fernândez se uită nerăbdător la ceas. Trupele americane 
şi britanice începuseră invazia terestră a Irakului. Tot la ora 
aceea, urma să înceapă operaţiunea pe care el şi Tannenberg o 
pregătiseră minuţios de-a lungul ultimului an. Fostul colonel al 
Beretelor Verzi îşi spuse că totul avea să meargă bine, că nici 
măcar moartea lui Alfred Tannenberg nu era un motiv suficient 
pentru a merge ceva prost. Erau mulţi bani în joc; oamenii ştiau 
că urmau să încaseze sume substanţiale dacă puneau mâna pe 
pradă şi ajungeau la locul de întâlnire. In câteva ore, trebuiau să 
iasă cu toţii din Irak. 

La Bagdad, chiar în acel moment, un grup de oameni în 
uniforme militare şi cu cagule trase pe faţă aşteptau semnalul 
şefului lor ca să părăsească depozitul unde se ascundeau de 
câteva ore. 

Cu toţii îl slujiseră ani de zile pe Alfred Tannenberg. Asasinarea 
bărbatului care fusese şeful lor îi adusese într-o stare de derută, 
dar ginerele lui Tannenberg îi asigură că nu urma să aibă loc 
nicio schimbare în cadrul operaţiunii, şi ce era mai important era 
că toţi aveau să fie plătiţi pe măsură pentru treaba pe care 
trebuiau să o facă. El, le spuse acesta, era acum capul familiei 
Tannenberg şi aştepta din partea lor aceeaşi eficienţă şi loialitate 
pe care le dovediseră în trecut faţă de bătrânul domn. 

Banii pe care urmau să-i bage în buzunar pentru această 
operaţiune aveau să le asigure un viitor lipsit de griji, aşa că nu 
şovăiră să accepte misiunea în continuare. Ce se întâmpla după 
operaţiune, doar timpul le-o putea spune. Trebuiau să fie loiali 
până în momentul când treceau graniţa spre Kuwait şi îi înmânau 
prada acelui fost ofiţer american, un om de treabă, care ştia să 
dea ordine şi să se facă ascultat. 

Târâitul telefonului mobil al şefului îi anunţă că sosise 
momentul. Acesta răspunse şi ascultă ordinul pe care îl aşteptau 
ca să pornească operaţiunea. 

— Plecăm, le spuse el. 


Se ridicară în picioare şi îşi verificară încă o dată armele, îşi 
aşezară cagulele ca să-şi acopere bine faţa şi, în salopetele lor de 
camuflaj de culoare neagră, se urcară în camionul militar care-i 
aştepta, făcându-se nevăzuţi în umbrele nopţii. 

Exploziile bombelor şi tirul bateriilor antiaeriene luminau cerul 
Bagdadului, iar sirenele îi umpleau de spaimă pe cetăţenii închişi 
în casele lor. 

Se întâlniră cu alte vehicule militare fără să atragă atenţia şi, 
în sfârşit, se dădură jos la intrarea din spate a Muzeului Naţional 
din Bagdad. Peste câteva clipe, erau înăuntru. 

Unii paznici care apărau muzeul plecaseră cu ore în urmă, alţii 
insistaseră să lucreze în noaptea aceea. Zgomotul bombelor şi 
întreruperea curentului nu păreau să-i înfricoşeze. Deconectaseră 
toate alarmele, şi muzeul fusese lăsat în voia sorții. 

Oamenii cu cagule, purtând saci de plastic, merseră de la etaj 
la etaj strângând cu grijă obiectele semnalate în listele pe care le 
aveau asupra lor. Nu vorbeau între ei. Cel care părea să fie şeful 
lor se asigura ca niciun obiect să nu sufere vreo zgârietură şi, 
mai ales, ca oamenii să nu cadă în ispita de a strecura ceva 
altundeva decât în sacii de plastic. 

In mai puţin de un sfert de oră, oamenii îşi însuşiseră panouri 
de fildeş dăltuite fin, arme, unelte, vase de teracotă, tăblițe, 
statui şi sculpturi în bazalt, gresie, diorit şi alabastru, în aur şi 
argint, obiecte de lemn, sigilii cilindrice... Era un volum atât de 
mare, încât abia le puteau căra pe toate. 

Apoi, cu aceeaşi rapiditate cu care intraseră, ieşiră din nou din 
muzeu. Niciun locuitor din Bagdad nu se putea gândi că în 
noaptea aceea li se jefuia patrimoniul, fiindcă se rugau doar să 
scape cu viaţă. 

Ahmed Husseini aştepta nerăbdător în întunericul din biroul 
său. Simţi că inima îi bate mai repede când auzi soneria 
telefonului mobil. 

— Gata, plecăm, îl anunţă şeful grupului de comando. 

— E totul în regulă? 

— Fără probleme. 

Două minute mai târziu, un alt bărbat îi dădu raportul: tocmai 
ieşise cu oamenii lui din muzeul din Mosul. La fel ca la Bagdad, 
nu avuseseră nicio problemă să intre şi să iasă din muzeu într-un 
timp record. Era un avantaj să ştie ce aveau de luat de acolo. 


Lista pregătită de Ahmed Husseini îi împiedica pe oameni să se 
încarce cu obiecte inutile. 

Directorul Departamentului de antichităţi dăduse dovadă de 
cunoştinţe aprofundate atunci când elaborase listele cu 
instrucţiuni precise asupra obiectelor pe care aveau să le 
subtilizeze. 

Alte apeluri, de data aceasta de la Kairah, Tikrit şi Basra, se 
adăugară celor primite mai înainte. De-a lungul şi de-a latul ţării, 
comandourile lui Alfred Tannenberg îşi îndepliniseră cu succes 
misiunea: duceau în pungi de plastic sufletul Irakului, istoria lui. 
De fapt, erau încărcaţi cu mare parte din istoria omenirii. 

Ahmed Husseini îşi aprinse o ţigară de foi. Lângă el, nepotul 
Colonelului vorbea la alt telefon, ca să-şi informeze unchiul de 
succesul misiunii, deşi, în realitate, aceasta nu avea să se încheie 
până când fiecare comando nu ajungea la destinaţie: Kuwait, 
Siria, lordania... 

Luminile din birou erau în continuare stinse. Se aflau singuri în 
clădire, sau aşa credeau. Colonelul le dăduse ordin să nu se 
mişte de acolo, ca să coordoneze operaţiunea, aşa că lăsaseră în 
jos jaluzelele şi închiseseră ferestrele ca să evite să devină ţinta 
involuntară a bombelor care cădeau peste tot. 

Când şi cum vor ieşi din Irak? Colonelul îl asigurase pe Ahmed 
că Ayed Sahadi, cel mai bun om al lui, avea să îl scoată la 
momentul oportun, dar Ayed nu dăduse semne de viaţă, şi, la ora 
aceea, poate că se lupta în unitatea lui sau poate că plecase cu 
Colonelul la Basra şi, de acolo, încerca să ajungă în Kuwait. 
Tannenberg fiind mort, Husseini nu mai avea încredere în 
Colonel. De fapt, nu avea încredere în nimeni, pentru că ştia că 
nu i se recunoştea autoritatea pe care o avusese bunicul Clarei. 
Astfel că, dacă el ar trebui sacrificat, Colonelul nu ar şovăi. Dar 
era nevoie să mai treacă nişte ore până când putea şti dacă avea 
să fie lăsat în voia sorții sau dacă Ayed urma să vină într-adevăr 
să-i caute. 

XXX 

Paul Dukais îşi aprinse o ţigară de foi. Tocmai primise un 
telefon de la Mike Fernândez, care îi confirmă succesul 
operaţiunii. 

— Noi am făcut imposibilul, acum e rândul dumneavoastră să 
faceţi doar ce e greu, glumi fosta Beretă Verde. 


— Sper să n-o dau în bară, amice, glumi Dukais, la rândul său. 
Voi aţi făcut o treabă bună. 

— Chiar că am făcut-o, domnule. 

— Vreo pierdere? 

— Unele echipe s-au văzut obligate să se apere, dar nimic 
grav, domnule. 

— Bine, de îndată ce poţi, întoarce-te acasă. Misiunea ta s-a 
încheiat. 

— Vreau să mă asigur mai întâi că încărcăturile se află acolo 
unde trebuie să fie. 

— Fă-o! 

Preşedintele agenţiei Planet Security îşi frecă satisfăcut 
mâinile. Afacerea lui nu erau antichităţile, dar depozitarea la 
destinaţie a preţioasei încărcături avea să îi aducă mari câştiguri, 
în afară de încasarea unei prime de doi la sută din totalul valorii 
obiectelor vândute. 

Robert Brown şi Ralph Barry pregăteau reuniunea anuală a 
patronatului fundaţiei, când Paul Dukais le comunică vestea cea 
mare. Cei doi bărbaţi o sărbătoriră imediat, turnându-şi câte un 
pahar mare de whisky. Dacă nici la o veste ca aceea mentorul 
său, George Wagner, nu avea să zâmbească, atunci era clar că 
pe omul acela nimeni şi nimic nu putea să-l impresioneze. 

— Spune-mi, Paul, acum ce se va întâmpla? vru să ştie Robert 
Brown. 

— Acum, marfa se va ambala cum se cuvine şi, peste câteva 
zile, sper că nu mai mult de două sau trei, va ajunge la 
destinaţie. O parte va merge direct în Spania, alta, în Brazilia, iar 
alta, aici. Alfred nu mai este printre noi, dar Haydar Annasir, 
mâna lui dreaptă, are o listă amănunţită cu loturile pe care 
trebuie să le facă pentru fiecare destinaţie. Dacă nu apare niciun 
inconvenient, şi n-are de ce să apară, vom fi făcut imposibilul şi 
ce era mai greu. 

— Ce e cu Ahmed Husseini şi cu Clara? 

— Mike spune că ea a dispărut, şi, odată cu ea, şi tăbliţele, dar, 
mai devreme sau mai târziu, o să o găsim. Nicio femeie nu poate 
dispărea pentru totdeauna dacă ascunde o comoară arheologică. 
Cât despre bunul Ahmed, e prevăzut să fie scos din lrak de 
îndată ce vor sosi băieţii noştri, e o chestiune de zile. 

— Eşti sigur că-l vor putea scoate? Era un om al regimului... 


— Ahmed era un om al lui Tannenberg situat aproape de 
Saddam, să nu-l judecăm greşit... răspunse Dukais cu cinism. 

— Bineînţeles, bineînţeles, eu îi apreciez cunoştinţele şi statura 
intelectuală, răspunse Robert Brown, preşedintele fundaţiei 
Lumea Antică. A 

— Cât despre Clara, nu-ţi face griji, o vom găsi. In afară de 
Colonel, mai am un om foarte deosebit care o caută. A fost în 
preajma ei în ultimele luni. Dacă cineva poate să-i dea de urmă, 
el este acela. 

— Şi este la Bagdad? 

— Omul meu? Da, a rămas acolo, alături de Clara. Nu-ţi face 
griji, o s-o găsească. 

— Ceea ce mă preocupă e Biblia de Lut... 

— Dacă o găsim pe Clara, o să punem mâna pe tăblițe. Nu ne 
va putea refuza oferta, spuse Paul Dukais în hohote de râs. 

x kx * 

Clara se simțea deznădăjduită, închisă în cămăruța de hotel, 
din care nu ieşise în ultimele zile. Se temea că în orice clipă avea 
să se deschidă uşa şi să intre Colonelul ca să o ucidă. Nu o mai 
văzuse pe Miranda, dar ştia de la Gian Maria că aceasta întreba 
de ea. Jurnalista măcar păstrase secretul şederii ei în acea 
încăpere. 

În ceea ce-l privea, Gian Maria evita zilnic întrebările lui Ante 
Plaskic asupra locului unde s-ar afla Clara. Croatul n-avea 
încredere în el, iar preotul sfârşise prin a nu avea încredere în 
croat din pricina insistentelor întrebări despre Clara. Din fericire, 
haosul creat de război îi oferea un respiro lui Gian Maria. Aveau şi 
aşa destule pe cap, numai ca să scape cu viaţă. 

— Ayed nu s-a întors, se plânse Clara. 

— Nu-ţi face griji, vom ieşi de aici într-un fel sau altul, o 
consolă preotul. 

— Dar cum? Nu-ţi dai seama că suntem în plin război? Dacă 
americanii câştigă, mă vor aresta, şi dacă Saddam iese victorios, 
tot nu voi putea pleca. 

— Încredinţează-te lui Dumnezeu! Mulțumită Lui ne-am salvat 
până acum. 

Clara nu voia să-i rănească sentimentele spunându-i că ea n- 
avea încredere în Dumnezeu, că avea încredere doar în propriile 
forţe, aşa că dădu din cap şi rămase tăcută. 


Era îngrijorată de starea Fatimei. Femeia aproape că nu mai 
mânca şi slăbea văzând cu ochii. Nu se plângea, dar chipul ei 
oglindea o mare suferinţă. Clara insista să-i spună ce se întâmplă 
cu ea în afară de zbuciumul pricinuit de incertitudine, dar Fatima 
nu-i răspundea, doar o mângâia pe faţă, cu ochii înecaţi în 
lacrimi. 

Asculta radioul, BBC-ul şi alte posturi pe care reuşea să le 
prindă pe unde scurte, dar Gian Maria era cel care-i furniza cele 
mai bune informaţii, cele pe care redacţiile le transmiteau 
corespondenţilor lor la Bagdad. 

În ziua de 2 aprilie, Gian Maria intră în cameră, anunțând că 
trupele Statelor Unite se aflau în împrejurimile Bagdadului, iar a 
doua zi o asigură că americanii puseseră stăpânire şi controlau 
aeroportul internaţional al lui Saddam, din sudul oraşului. 

— Unde este Ayed Sahadi? De ce nu s-a întors? se întreba 
Clara. 

Gian Maria n-avea un răspuns. Sunase de mai multe ori la 
numerele de telefon ale lui Ayed, şi, la început, răspunsese un 
bărbat cu o voce crispată, dar în ultimele zile nu mai răspundea 
nimeni. 

— M-o fi trădat, oare? 

— Dacă ar fi făcut-o, ne-ar fi arestat cineva până acum, 
argumentă Gian Maria. 

— Atunci, de ce n-a venit sau de ce nu mi-a trimis un mesaj? 

— N-o fi avut cum, Colonelul poate că-l ţine sub supraveghere! 

Într-o după-amiază, Gian Maria ajunse în cameră însoţit de 
Miranda. 

— Prietenul dumneavoastră, croatul, pune multe întrebări, îi 
spuse aceasta Clarei. 

— Ştiu, dar Ayed Sahadi mi-a atras atenţia asupra lui, mi-a 
spus că n-avea încredere în el. 

— De-acum ştie că sunteţi aici, era imposibil să se păstreze 
secretul, afirmă jurnalista. 

— Cine i-a spus? întrebă Clara. 

— De fapt, hotelul e plin de irakieni. Mulţi dintre colegii mei i- 
au primit pe interpreţii lor, alţii, pe prieteni, chiar şi angajaţii 
hotelului le-au oferit adăpost rudelor lor, ştiind că aici mai au o 
şansă de a scăpa cu viaţă. Americanii şi britanicii ştiu că noi, 
jurnaliştii, suntem aici. De aceea, personalul hotelului n-a fost 


surprins de prezenţa dumneavoastră. N-a fost nevoie ca Gian 
Maria să fie generos, dându-le bacşiş ca ei să închidă ochii în 
privinţa voastră. Dar, mai devreme sau mai târziu, era inevitabil 
ca prietenul dumneavoastră, Ante Plaskic, să afle. Tocmai m-a 
abordat ca să mă întrebe, şi, când i-am spus că nu ştiu nimic, mi- 
a aruncat în faţă că ştie că sunteţi aici, ascunsă în camera lui 
Gian Maria. L-am minţit, i-am spus că Gian Maria a adăpostit 
nişte persoane pe care le cunoştea, dar presupun că nu m-a 
crezut, nici eu nu l-aş fi crezut. Am vrut doar să vă previn, ca să 
aveţi grijă. 

— Ce putem face? a întrebat-o Gian Maria pe Miranda. 

— Nu ştiu, am vrut doar să vă avertizez. Nu înţeleg de ce n- 
aveţi încredere în Plaskic. În orice caz, el insistă să vă 
întâlnească, aşa că se va prezenta aici în orice clipă ca să 
constate dacă l-am minţit, dacă în această cameră sunt într- 
adevăr persoane necunoscute de el sau de Clara. 

— Atunci, trebuie să plec de aici, afirmă Clara. 

— Dar nu poţi pleca! Te vor prinde! exclamă îngrozit Gian 
Maria. 

— M-am săturat! strigă Clara. 

— Liniştiţi-vă! îi porunci Miranda. Dacă vă pierdeţi cumpătul, n- 
o să obţineţi nimic. 

— Lăsaţi-o să se ascundă în camera dumneavoastră, o imploră 
Gian Maria pe Miranda. 

— Nu, îmi pare rău, v-am mai spus că nu sunt de acord cu 
ceea ce faceţi. 

— Noi n-am făcut nimic rău, se apără Gian Maria. 

— Aţi furat, veni răspunsul răspicat al Mirandei. 

— N-am furat! Excavaţia a fost plătită de profesorul Picot şi de 
bunicul meu, dar cea mai mare parte a mijloacelor şi a investiţiei 
a fost asigurată de bunicul meu. V-am mai spus că voi restitui 
aceste piese în ziua în care aici vom avea din nou o ţară. Unde 
vreţi să merg? Gian Maria mi-a spus că voi, jurnaliştii care vă 
aflaţi aici, susţineţi că Muzeul Naţional a fost atacat. Aşadar, cui 
să-i înmânez tăbliţele, lui Saddam? 

Miranda rămase tăcută, cântărind reacţia Clarei. 

— De acord, mergeţi în camera mea, dar numai cât timp 
prietenul dumneavoastră, croatul, se convinge că nu sunteţi aici. 
Luaţi cheia şi urcați, eu mă duc, colegii mei mă aşteaptă. In cazul 


în care nu ştiţi, câteva unităţi ale americanilor au ajuns deja în 
cartierele periferice ale Bagdadului. Vor ajunge în orice clipă în 
centrul oraşului. 

— Aveţi grijă, îi ceru Gian Maria. 

Miranda îi zâmbi recunoscătoare şi ieşi din cameră fără să 
salute. 

Când jurnalista reveni după câteva ore, le găsi pe Clara şi pe 
Fatima aşezate pe patul din camera ei. 

— Au început să dărâme statuile prietenului dumneavoastră 
Saddam, le spuse ea în chip de salut. 

— Cine? vru să ştie Clara. 

— Nişte irakieni. 

— Or fi fost plătiţi, cugetă Clara cu voce tare, în vreme ce 
Fatima se punea din nou pe plâns. 

— Scena a fost filmată de televiziunile din aproape toată 
lumea. Ah, şi americanii practic au obţinut deja controlul asupra 
întregului oraş. Această zi de 9 aprilie va intra în istorie, le spuse 
Miranda pe un ton caustic. 

— Nu ştiu ce să fac... spuse Clara cu voce joasă. 

— Întrebaţi-vă ce puteţi face... îi răspunse Miranda. 

— Unde e Saddam? întrebă deodată Fatima, uimindu-le pe cele 
două femei. 

— Nimeni nu ştie, presupun că stă ascuns. Oficial, războiul a 
fost deja câştigat de trupele coaliţiei, dar mai sunt pe alocuri 
oameni care trag cu arma şi încă au mai rămas câteva unităţi ale 
armatei irakiene care nu s-au predat, răspunse Miranda. 

— Dar cine conduce în Irak? insistă Fatima. 

— În acest moment, nimeni. Bagdadul este un oraş în stare de 
război, în care învingătorii încă n-au obţinut controlul, iar învinşii 
încă nu s-au predat cu toţii, dar mulţi irakieni au ieşit în stradă 
să-i salute pe soldaţii americani. În situaţii precum aceasta, e 
greu să ştii ce se întâmplă, haosul domneşte peste tot, explică 
jurnalista. 

— Granițele sunt deschise? întrebă Clara. 

— Nu ştiu, presupun că nu, dar îmi închipui că or fi mulţi 
irakieni care încearcă să fugă în ţările învecinate. 

— Şi dumneavoastră, până când aveţi de gând să rămâneţi în 
lrak? vru să ştie Clara. 

— Până când îmi va permite şeful meu. Când războiul va înceta 


să mai fie o ştire, voi pleca; nu ştiu dacă va fi peste o săptămână 
sau peste o lună. 
x kx * 

Gian Maria ştia că nu reuşise să-l convingă pe Ante Plaskic că 
nu ştie nimic despre Clara. Avusese o lungă conversație cu 
croatul, căruia îi spusese doar minciuni. 

— Dar cum poţi crede că doamna Clara Tannenberg este la 
mine în cameră?! îi reproşă el. Am adăpostit două persoane pe 
care le-am cunoscut când am lucrat aici pentru un ONG. Mi-au 
cerut ajutorul, fiindcă hotelul ăsta este unicul loc sigur din 
Bagdad. 

II invită apoi să arunce o privire în cameră, crezând că Ante 
Plaskic avea să fie satisfăcut, dar pe chipul lui se observa cu 
uşurinţă neîncrederea. 

— Nu crezi că a venit momentul să plecăm, Gian Maria? 

— Mi se pare dificil să ieşim acum din Irak. Mai întâi, vor trebui 
să restabilească liniile de comunicaţie, şi să ne vârâm într-o 
maşină ca să ajungem la graniţă... nu ştiu, mi se pare periculos. 

— S-o întrebăm pe Miranda, i-am auzit comentând pe unii 
jurnalişti că, de îndată ce americanii vor considera războiul 
câştigat, vor pleca, insistă croatul. 

— Bine, atunci putem încerca să plecăm odată cu ei, dar eu 
poate că o să mai rămân să dau o mână de ajutor. Aici oamenii 
vor avea nevoie de sprijin, urmările războiului sunt cumplite. 
Sunt familii întregi distruse, copii care şi-au pierdut părinţii, 
bărbaţi şi femei mutilate... Sunt preot, Ante, şi aici e nevoie de 
mine, se justifică Gian Maria. 

x kx * 

În ziua de 15 aprilie, forțele coaliției declarară războiul încheiat 
şi câştigat. Bagdadul era un haos, iar irakienii se plângeau de 
jaful suferit. Muzeul Național fusese făcut una cu pământul, la fel 
ca alte muzee din Irak, şi mulţi irakieni se simțeau răniţi în 
mândria lor națională. 

Ahmed Husseini se simțea vinovat de trădarea în care el însuşi 
jucase rolul principal. Ayed Sahadi îi explicase că piesele furate 
se aflau în afara Irakului, în locuri sigure, şi că foarte curând 
amândoi aveau să fie extrem de bogaţi. Trebuiau doar să aştepte 
să sosească omul lor de legătură. Paul Dukais avea totul perfect 
pus la punct: unul dintre oamenii lui trebuia să vină să-i ia cu 


permisele cuvenite, ca să-i scoată din ţară, fără să pună careva 
întrebări delicate. 

Nici Ayed Sahadi nu era dispus să renunţe la banii promişi de 
Clara. Nu o căută la hotel, ştiind că acolo se afla mai în siguranţă 
decât în oricare alt loc unde ar fi putut s-o ducă el, ţinând seama 
de faptul că domnul Colonel avea pretutindeni ochi şi urechi. Işi 
asumase un risc inutil în noaptea când fusese să o caute, aşa că 
hotărî să o lase în voia sorții, până când situaţia s-ar fi lămurit. 
Acum, Colonelul era în siguranţă, trecuse frontiera în Kuwait, 
unde, cu un paşaport fals, devenise altcineva, un cetăţean care 
în momentul acela se odihnea într-un hotel luxos aproape de 
Cairo. 

Când Ayed Sahadi intră în holul hotelului Palestina, o 
recunoscu pe Miranda într-un grup de jurnalişti care discutau cu 
înflăcărare cu nişte ofiţeri americani. Aşteptă ca jurnalista să se 
îndepărteze de grup ca să se apropie de ea. 

— Domnişoară Miranda... 

— Domnule Sahadi! la te uită, credeam că aţi dispărut pentru 
totdeauna. Prietenii dumneavoastră v-au dus dorul... 

— Bănuiesc, dar, dacă aş fi venit, le-aş fi pus viaţa în primejdie. 
În plus, ştiam că, fiind cu dumneavoastră şi cu Gian Maria, erau 
pe mâini bune. 

— Splendid! Dumneavoastră sunteţi dintre cei care pasaţi 
altora toate neplăcerile, protestă Miranda, ceea ce-l făcu pe Ayed 
să izbucnească într-un hohot de râs. 

— Bine, spuneţi-mi unde sunt. 

— Din nou în camera mea. Croatul umblă ca un disperat, 
întrebând de Clara, şi nici Gian Maria, nici Clara nu vor ca el să 
ştie, aşa că a trebuit să-i ofer din nou adăpost. 

— Nu vă faceţi griji, am venit s-o iau cu mine. 

— Şi încotro mergeţi, dacă nu sunt indiscretă? 

— Mai întâi în lordania, apoi în Egipt. Domnişoara Clara are o 
casă frumoasă la Cairo, şi acolo o aşteaptă averea bunicului ei, 
nu v-a spus? 

— Şi cum veţi ajunge până în lordania? 

— Ne vor duce nişte prieteni. 

— Şi Gian Maria? 

Ayed Sahadi ridică din umeri. N-avea de gând să-l care după el 
şi pe preot. Asta nu intra în înţelegerea pe care o făcuse cu Clara, 


aşa că, din partea lui, preotul putea să meargă şi la dracu’. 

Miranda îl conduse în camera ei, nerăbdătoare să scape de 
Clara cât mai curând cu putinţă. 

Clara ascultă în tăcere explicaţiile pe care i le dădea Ayed 
Sahadi. 

— Voi avea grijă să nu păţiţi nimic, o asigură el. 

— În caz contrar, nu veţi primi niciun ban, îl ameninţă Clara. 

— Ştiu. 

— Vreau să vă însoțesc, îi întrerupse Gian Maria. 

Clara îl privi pe Ayed şi nu-i dădu ocazia să răspundă. 

— Va veni cu noi. Intră la pachet. 

— Va trebui să primesc mai mult, şi o să vedem dacă oamenii 
care vor fi trimişi ca să ne scoată de aici vor vrea să-şi asume 
răspunderea pentru încă un om. 

— El vine cu mine, afirmă Clara, arătându-l pe Gian Maria. 

— Şi ce veţi face cu prietenul dumneavoastră Ante Plaskic? 
întrebă Miranda. 

— Transmiteţi-i adio din partea noastră, răspunse Ayed Sahadi. 

— Foarte amuzant! exclamă Miranda. 

Când ieşiră din hotel, nimeni nu păru să-i bage de seamă pe 
Ayed Sahadi şi pe cele două femei îmbrăcate în negru din cap 
până în picioare. Niciunul dintre ei nu îşi dădu seama că Ante 
Plaskic îi pândea dintr-un ungher al holului. 

Croatului nu-i scăpă faptul că doamna Clara Tannenberg purta 
o geantă pe care o strângea cu putere, unde, era convins, păstra 
tăbliţele, Biblia de Lut. Nu trebuia decât s-o urmărească şi să le 
obţină cu vorba bună sau cu forţa, chiar dacă s-ar vedea nevoit 
să-l ucidă pe falsul şef de echipă. 

Dar intenţiile lui se văzură imediat zădărnicite. Cei doi bărbaţi 
şi cele două femei se urcară într-o maşină care dispăru în haosul 
din oraş. O pierduse din nou pe Clara, acum trebuia să o caute în 
afara Irakului, iar el ştia unde: mai devreme sau mai târziu, 
femeia avea să-l întâlnească pe Yves Picot, aşa că nu trebuia 
decât să ajungă înaintea ei şi să aştepte. 

La aceeaşi concluzie cu Ante Plaskic ajunsese cu mult înainte 
Lion Doyle, care se hotărî să ducă la bun sfârşit ceea ce îi mai 
rămăsese de făcut din contract: eliminarea Clarei. Profesorul 
Picot era firul Ariadnei. 


40 


Roma era la fel de frumoasă ca întotdeauna. Gian Maria se 
gândea cum de putuse trăi în ultimele luni atât de departe de 
oraşul lui. Acum îşi dădea seama de faptul că dusese dorul vieţii 
sale liniştite de zi cu zi. Rugăciunile din zorii zile, lecturile... 

Gian Maria intră în clinică şi se îndreptă spre cabinetul tatălui 
său. Maria, secretara doctorului Carlo Cipriani, îl salută afectuos. 

— Gian Maria, ce bucurie! 

— Iţi mulţumesc, Maria. 

— Poftiţi, poftiţi. Tatăl dumneavoastră e singur, dar nu mi-a 
spus că urma să veniţi... 

— li voi face o surpriză. Nu-l anunţaţi, vă rog. 

Bătu uşor în uşă cu degetele, ca să se anunţe, apoi intră. 

Carlo Cipriani rămase împietrit când îl văzu pe fiul său. Se 
ridică încet, ca şi cum i-ar fi fost greu să se mişte, neştiind ce să 
facă, nici ce să spună. Gian Maria îl privea fără să clipească, 
postat în mijlocul cabinetului. Tatăl său observă că slăbise şi că 
avea pielea arsă de soare şi de vânt. Nu mai părea tânărul 
plăpând cu înfăţişare bolnăvicioasă pe care şi-l amintea; acum, 
cel care îl măsura cu privirea era un om diferit, un bărbat 
adevărat. 

— Fiule! exclamă temător. 

In clipa următoare, se apropie de el şi îl îmbrăţişă emoţionat. 
Preotul răspunse la îmbrăţişarea tatălui său, şi acesta se simţi 
uşurat. 

— Aşază-te, aşază-te, îi voi suna pe fraţii tăi. Antonino şi Lara 
au fost foarte îngrijoraţi din pricina ta. Superiorul tău aproape că 
nu ne-a dat veşti despre tine, doar că erai bine, dar n-a vrut să 
ne spună unde eşti. De ce ai plecat, fiule? 

— Ca să te împiedic să săvârşeşti o crimă, tată. 

Carlo Cipriani simţi în clipa aceea pe umeri povara existenţei 
sale şi, încovoindu-se de spate, se aşeză în fotoliu. 

— Tu cunoşti povestea vieţii mele, nu ţi-am ascuns-o niciodată, 
nici ţie, nici fraţilor tăi. Cum poţi să mă judeci? Am fost să-ţi cer 


iertare ţie şi lui Dumnezeu. 

— Alfred Tannenberg este mort, asasinat. Presupun că ştii 
deja. 

— Ştiu, ştiu, dar nu mă obliga să... 

— Să-ţi ceri iertare? Nu cumva tocmai mi-ai spus că ai venit la 
confesional ca să ceri iertare pentru această crimă? 

— Fiule! 

— Am făcut ce nici nu-ţi imaginezi, încercând să te împiedic să 
ai această povară pe conştiinţă, dar am dat greş. Te asigur că mi- 
aş fi dat şi viaţa, numai să nu te văd pe tine condamnat. 

— Regret, regret din tot sufletul răul pe care ţi l-am putut 
pricinui, dar nu cred că Dumnezeu mă va condamna pentru că... 
pentru că am dorit moartea acestui monstru. 

— Chiar şi viaţa acestui monstru era dată de Dumnezeu, şi 
numai El putea să i-o ia. 

— Văd că nu m-ai iertat. 

— Te căieşti, tată? 

— Nu. 

Vocea lui Carlo Cipriani sună tare şi răspicat, fără urmă de 
şovăire, în vreme ce-l ţintuia cu privirea pe fiul său. 

— Ce ai obţinut, tată? 

— Dreptate, dreptatea care ni s-a refuzat când eram nişte copii 
lipsiţi de apărare, şi monstrul ăla ne cerea să le biciuim pe 
mamele noastre zicând că sunt catârce de povară. Am văzut-o 
murind, la fel ca pe sora mea, fără să pot face nimic. N-ai dreptul 
să mă judeci. 

— Sunt preot şi fiul tău şi te iubesc, tată. 

Gian Maria se apropie de bătrân şi îl îmbrăţişă din nou, în 
vreme ce amândoi izbucneau în plâns. 

— Unde ai fost, fiule? 

— În Irak, într-un mic sat numit Safran, încercând să te 
împiedic să-l ucizi pe Alfred Tannenberg. Temându-mă, în acelaşi 
timp, pentru viaţa Clarei. 

— El n-a şovăit s-o ucidă pe sora mea. Era surdă şi nu auzea 
ordinele monstrului. A zdrobit-o în bătaie. 

— Trebuia oare Clara să plătească pentru moartea surorii tale? 
întrebă Gian Maria foarte serios, îndepărtându-se de tatăl său. 

Medicul nu răspunse. Se ridică din fotoliu şi se întoarse cu 
spatele la el, începând să se plimbe prin cabinet fără să-l 


privească pe fiul său. 

— Ea e nevinovată, nu v-a făcut niciun rău, îl imploră acesta. 

— Gian Maria, tu nu înţelegi, eşti preot, dar eu sunt doar un 
om, poate că în ochii tăi sunt cel mai rău dintre oameni, dar nu 
mă judeca, fiule, doar iartă-mă! 

— Cui îi ceri iertare, fiului tău sau preotului? 

— Amândurora, fiule, amândurora... 

Carlo Cipriani rămase tăcut, dorind ca fiul său să-l îmbrăţişeze 
din nou, dar Gian Maria se ridică de pe scaun şi ieşi din cabinet, 
fără să-şi ia la revedere de la tatăl său, reproşându-şi mânia care 
îi străbătea sufletul. 

XXX 

— Unde e Clara? 

Vocea lui Enrique ajungea cu interferenţe de-a lungul liniei 
telefonice, deşi o foloseau pe cea de maximă siguranţă, astfel că 
George Wagner răspunse nervos: 

— La Paris, cu profesorul Picot. Dar nu-ţi face griji, tocmai am 
vorbit cu Paul Dukais şi m-a asigurat că are în continuare un om 
infiltrat în preajma lui Picot şi că omul ăla o să pună mâna pe 
tăblițe. 

— Ar fi trebuit să pună mâna pe ele cu mult înainte, protestă 
Enrique Gómez din liniştea casei sale din Sevilla. 

— Da, ar fi trebuit s-o facă, şi i-am spus deja lui Dukais să nu-l 
plătească dacă nu ne predă Biblia de Lut. După cât se pare, omul 
ăsta tocmai s-a întors din Irak şi a reuşit să se apropie din nou de 
Picot, aşa că va şti în orice clipă unde sunt tăbliţele. 

— Organizează tu un grup... îi propuse Enrique. 

— Acelaşi lucru mi-a spus şi Frankie. O s-o facem la momentul 
potrivit. După câte ştiu, profesorul Picot vrea să facă o expoziţie 
cu tot ce au găsit şi să prezinte Biblia de Lut comunităţii 
ştiinţifice şi publicului, în general. Dar, până atunci, o ţin ascunsă 
în seiful unei bănci. Acolo vor sta tăbliţele până când vor 
inaugura expoziţia, aşa că va trebui să aşteptăm momentul 
acela. Până atunci, omul lui Dukais ne va fi de folos, pentru că 
face parte din grupul care s-a aflat cu profesorul în Irak, astfel că 
ne poate informa întruna despre demersurile pe care le fac Clara 
şi Picot. 

— Şi soţul ei? 

— Ahmed? l-am cerut să n-o piardă din ochi pe Clara, dar, 


după cât se pare, sunt practic despărțiți, şi tânăra n-are 
încredere în el, ştie că lucrează pentru noi. Aşa că nu cred să ne 
fie de folos. 

— Hai, George... Ahmed ne-a fost cât se poate de folositor. 
Dacă n-ar fi fost el, operaţiunea de evacuare a muzeelor n-ar fi 
avut sorţi de izbândă. 

— Alfred a plănuit-o, răspunse George, aproape în şoaptă. 

— Dar el a executat-o, cu ajutorul Colonelului, aşa că să le 
recunoaştem meritele. 

— Vor primi mulţi bani, dar, acum, prietene, prioritatea este să 
punem mâna pe Biblia de Lut. Am un cumpărător cu totul 
deosebit, cineva care e dispus să plătească multe milioane de 
dolari ca să posede dovada faptului că Avraam a existat şi că 
Geneza s-a răspândit prin el. 

— Să fim prudenti, George! Ar fi o nebunie să scoatem pe piaţă 
obiectele care ne-au fost aduse. 

— Vom aştepta, îţi promit, dar te asigur că persoana care vrea 
Biblia de Lut n-are nicio intenţie s-o arate sau s-o expună în 
vreun muzeu. 

— Oamenii tăi de la fundaţia Lumea Antică au inventariat 
materialul? vru să ştie Enrique. 

— Asta fac acum cu ajutorul lui Ahmed. 

— Şi eu am nevoie să-mi dea o mână de ajutor cu ce mi-ai 
trimis. 

— Şi Frankie la fel. Nu-ţi face griji, le-am dat deja dispoziţii lui 
Robert Brown şi lui Ralph Barry, se vor ocupa ei. In orice caz, 
dacă vrei să grăbeşti lucrurile, Ahmed poate veni la Sevilla. 

— Ce ne facem cu Clara? 

— Ne creează multe probleme, pe lângă faptul că ne 
sfidează... E un exemplu rău... 

— Ai dreptate, prietene! 

x x * 

Yves Picot îl asculta în tăcere pe interlocutorul său care, la 
celălalt capăt al firului, nu dădea semne că s-ar grăbi să încheie 
conversaţia. 

Trecuseră mai bine de zece minute de când profesorul nu 
rostise niciun cuvânt, atent cum era la cele ce i se spuneau. 
Când, în sfârşit, închise telefonul, oftă uşurat. Clara făcea 
presiuni ca expoziţia cu obiectele de la templul din Safran să se 


organizeze cât mai curând, neînţelegând dificultăţile unei acţiuni 
precum aceea pe care doreau să o pornească. Dar Clara 
Tannenberg insista că nu se străduiau îndeajuns. Obiectele erau 
ambalate, fotografiile lui Lion Doyle erau gata, fiecare dintre 
arheologii participanţi la misiune scrisese un text despre 
aspectele concrete ale excavaţiei şi despre obiectele găsite şi, în 
plus, de parcă n-ar fi fost destul, aveau şi Biblia de Lut. Clara 
trebuia să prezinte lumii acele tăblițe care îi ardeau mâinile, 
pentru că ştia că fiecare zi care trecea sporea primejdia de a-i fi 
smulse cu forţa, deşi erau în seiful unei bănci elveţiene. 

Aşadar, Clara nu-i permisese să se bucure de o odihnă 
binemeritată, şi, de când venise la Paris, îl pisălogea zilnic. 

„Ce bine, îşi spuse el, că Marta Gómez e eficienţa personificată 
şi că, în plus, se străduieşte alături de Clara să organizeze 
expoziţia!” In câteva săptămâni, mobilizase fundații şi 
universităţi, căutând sprijin şi bani. De fapt, şi el îşi dăduse obolul 
apelând la prietenii influenţi din lumea academică şi a finanţelor, 
pe care îi ispitise cu anunţul că în cadrul expoziţiei se va face 
cunoscută o mare descoperire. 

Din câte tocmai îi spusese Fabiân, Marta reuşise ca prima 
destinaţie a expoziţiei să fie Madridul. El ar fi preferat ca 
inaugurarea să se facă la Paris, la Luvru, dar pentru asta trebuiau 
să aştepte câteva luni. Acest muzeu programa cu mult timp 
înainte toate expoziţiile şi manifestările extraordinare. 

Fabiân îl anunţase că o entitate bancară spaniolă şi două mari 
companii acceptaseră să finanţeze organizarea expoziţiei. Asta 
fără să mai pună la socoteală faptul că autorităţile academice ale 
Universităţii Complutense, precum şi responsabili din Ministerul 
Educaţiei şi Culturii se arătaseră şi ei entuziasmați. Era o mare 
ocazie pentru Madrid, ar fi prima capitală care ar găzdui 
expoziţia, nici mai mult, nici mai puţin decât în Muzeul Arheologic 
Naţional. Apoi ar merge la Paris, Berlin, Amsterdam, Londra şi 
New York. 

Trebuia s-o sune pe Clara să-i dea vestea cea bună, deşi era 
aproape sigur că Marta va fi sunat-o deja. Cele două femei 
păreau să fi devenit mai apropiate de când se străduiau să 
inaugureze expoziţia cât mai curând posibil. 

x kx * 


Cei patru prieteni se reuniră la Berlin. Hans Hausser le ceruse 


să se deplaseze în oraşul lui pentru că în ultimele zile nu se 
simţea bine. Mercedes era îngrijorată de faptul că Hans slăbise 
atât de mult, precum şi de paloarea bolnăvicioasă a chipului său. 

— Am fost la Londra, aşa cum am stabilit, să-l văd pe Tom 
Martin, directorul companiei Global Group. l-am spus că nu-i vom 
plăti ce a mai rămas până când misiunea nu va fi încheiată. li 
spusesem înainte la telefon, dar aşa nu va avea îndoieli că 
vorbim serios. 

— Şi ce ţi-a spus? întrebă Mercedes. 

— Că a urcat preţul fiindcă omului lui îi luase mai mult timp 
decât cel prevăzut ca să-şi îndeplinească misiunea, date fiind 
enormele dificultăţi ale acesteia. Dar i-am spus că nu, că nu-i 
vom da niciun ban în plus dacă nu-şi îndeplinea partea lui din 
contract, pentru care stabilisem un preţ definitiv. Ne-am certat, 
dar am ajuns la un acord. Dacă omul lui rezolvă problema în 
următoarele zile, îi vom da o primă. În caz contrar, va încasa 
ceea ce a fost stipulat. 

— Unde e Clara Tannenberg? vru să ştie Bruno Muller. 

— Până acum câteva zile, era la Paris, dar acum e la Madrid, 
organizând o expoziţie cu obiectele găsite într-un templu la care 
se pare că a săpat luni de zile împreună cu un grup de arheologi 
din jumătate de Europă. Nu ştiu cum o vor face, ţinând seama de 
situaţia din Irak, răspunse Hans Hausser. 

Carlo Cipriani părea trist şi absent, de abia vorbea şi îşi lăsa 
privirea să-i rătăcească prin încăpere, părând a-şi neglija 
prietenii. 

— Ce te nelinişteşte, Carlo? îl întrebă Hans. 

— Nimic... De fapt, mă gândesc că poate ar trebui s-o lăsăm 
baltă. Alfred Tannenberg e mort, ne-am dus la îndeplinire 
jurământul. 

— Nu! strigă Mercedes. Nu vom da îndărăt! Am jurat că-i vom 
ucide pe el şi pe descendenţii lui. Clara Tannenberg este singura 
lui nepoată, ultima Tannenberg, şi trebuie să moară. 

Bruno Muller şi Hans Hausser îşi plecară capul, ştiind că nimeni 
şi nimic nu avea să o convingă pe Mercedes de contrariu. 

— O vom face, o vom face, dar eu înţeleg ce spune Carlo, fata 
aia e nevinovată... 

— Nevinovată? Nevinovată a fost mama mea, şi a voastră, şi 
fraţii noştri. Nevinovaţi am fost toţi cei care ne aflam la 


Mauthausen. Nu, ea nu e nevinovată, se trage din sămânţa 
monstrului. Dacă veţi da îndărăt... spuneţi-mi-o... Eu merg mai 
departe, nu-mi pasă că mă lăsaţi singură, răspunse Mercedes, 
mânioasă. 

— Te rog, Mercedes, să nu ne certăm! Vom face întocmai cum 
am stabilit, dar merită să ţinem seamă şi de ideea lui Carlo, i-o 
reteză Bruno. 

— Clara Tannenberg va muri, fie că vreţi, fie că nu vreţi, vă 
asigur, afirmă Mercedes. 

Ei înţeleseră că nimeni şi nimic nu putea împiedica moartea 
tinerei. 

XXX 

Ante Plaskic scotea cărţile din cutii şi le aşeza cu grijă pe 
rafturile goale, sub privirea atentă a unui paznic de securitate al 
Muzeului Arheologic Naţional. 

Se gândi că Yves Picot era în realitate un sentimental, fiindcă, 
în pofida reticenţelor Clarei de a-l accepta să colaboreze la 
organizarea expoziţiei, profesorul argumentase că n-ar fi drept să 
fie exclus nici el, nici altcineva dintre cei care munciseră la 
Safran. Profesoara Gómez sprijinise hotărârea lui Picot. 

Astfel că era de două săptămâni la Madrid făcând de toate. 
Picot îl pusese într-adevăr la ordinele Martei Gómez, şi aceasta 
acceptase, la fel ca profesorul, versiunea lui conform căreia se 
simţea mândru să poată participa la organizarea unui eveniment, 
rod al lunilor petrecute în Irak. 

Fabián şi Marta reuşiseră, de asemenea, într-un timp record, 
editarea unui catalog: o carte de două sute de pagini despre 
templul de la Safran. Picot era sigur că vânzările catalogului 
aveau să fie semnificative. 

Ante îl privea cu coada ochiului pe Lion Doyle. Nu fusese 
surprins să-l găsească participând la organizarea expoziţiei. Lion, 
spre deosebire de el, atrăgea simpatia tuturor acelora care 
credeau că văd în el un fotograf improvizat. Dar Ante îşi spunea 
că Lion nu era ceea ce părea, la fel ca Ayed Sahadi, care nici el 
nu era un simplu şef de echipă. 

Din frânturi de conversații auzite din întâmplare, aflase că 
Sahadi reuşise să o scoată pe Clara vie şi nevătămată din Irak, 
împreună cu soţul ei, Ahmed Husseini, şi că îi transportase până 
la Cairo, unde, după cât se părea, el se hotărâse să rămână până 


când se lămurea situaţia de la Bagdad. Cairo părea să fie, de 
asemenea, oraşul unde Clara se despărţise de soţul ei, dat fiind 
că Ahmed Husseini nu se afla la Madrid, dar auzise spunându-se 
că urma să vină la inaugurarea expoziţiei. 

Pe când alinia cărţile, îşi spuse că nu putea să dea din nou 
greş. 

Omul de la Planet Security, compania care-l angajase ca să 
pună mâna pe Biblia de Lut, îi dădu de înţeles foarte clar: trebuie 
să-şi însuşească imediat tăbliţele. Pentru asta, dispunea de 
ajutorul unui grup de experţi în sustrageri de acest fel care aveau 
să aştepte semnalul lui, ca să intervină atunci când socotea că 
sosise momentul oportun. 

În ultimele două săptămâni, aproape că nu ieşise din muzeu, 
astfel că ajunsese să-l cunoască bine, şi, ce era mai important, 
muncitorii şi paznicii muzeului se obişnuiseră cu hoinărelile lui 
prin tot edificiul. 

Se străduise în mod special să lege conversații cu paznicii care 
răspundeau de sala unde se aflau sistemul de alarmă şi 
monitoarele pe care se urmăreau toate colţurile muzeului. 

Le ceruse oamenilor care urmau să facă parte din grupul de 
comando să se familiarizeze cu edificiul, dar fără să atragă 
atenţia, aşa că aproape toţi aceştia veniseră să-l viziteze ca 
simpli turişti. Nu dispuneau de mult timp ca să pună mâna pe 
tăblițe, iar să fugă cu ele avea să fie extrem de complicat. Planul 
lui consta în a fura tăbliţele înainte de a se deschide sala unde 
urmau să fie expuse; să le ia cu ei după aceea era aproape 
imposibil, pentru că nu ştia dacă aveau să stea acolo mult timp. 
Picot comandase să se facă nişte copii exacte, şi acest lucru 
putea însemna că, după inaugurarea expoziţiei, se gândeau să 
lase în muzeu copiile şi să pună din nou în siguranţă originalele, 
aşa că nu putea să-şi asume acest risc. 

Era îngrijorat de faptul că nu reuşise să afle când avea să fie 
adusă la muzeu Biblia de Lut, care acum se afla în seiful unei 
bănci din Madrid. Marta îi povestise că existenţa tăbliţelor se 
păstra secretă şi că, până în ziua inaugurării, nu trebuia să se 
facă publică descoperirea în faţa presei din întreaga lume. 

Clara nu permise nici măcar ca tăbliţele să fie duse la Roma 
pentru a fi analizate de oamenii de ştiinţă ai Vaticanului. Gian 
Maria insistase că garanţia cea mai bună pentru tăblițe ar fi ca 


Sfântul Scaun să le recunoască drept autentice, dar, după cum 
se pare, Clara Tannenberg răspunse că Vaticanul nu avea altă 
soluţie decât să se încline în faţa evidenţei. 

Mai erau două zile până la inaugurare, şi responsabilii 
muzeului amenajaseră o sală pe care o dotaseră cu mijloace 
extraordinare de siguranţă, care anulau orice primejdie ce ar fi 
putut ameninţa tăbliţele. 

Clara şi Picot, împreună cu Fabiân şi cu Marta, se ocupaseră 
personal de organizarea sălii, de la lumini până la panouri, 
trecând prin vitrina unde urmau să fie expuse tăbliţele; dar 
acestea nu trebuiau depuse la locul lor decât cu o oră înainte de 
a se deschide porţile muzeului pentru inaugurarea expoziţiei. 

— Nervoasă? o întrebă Yves Picot pe Clara. 

— Da, puţin. Ne-a costat atât de mult să ajungem până aici... 
Ştii? Îmi lipseşte bunicul meu. Nu merita să moară aşa, şi nici să 
fie privat de acest moment. 

— Nu ştii încă nimic despre cine l-a putut asasina? 

Clara clătină din cap în semn că nu, în vreme ce se străduia să- 
şi stăpânească lacrimile. 

— Hai să vorbim despre altceva, o consolă Picot, trecându-i 
mâna pe după umăr. 

— V-am întrerupt? 

Yves Picot îi dădu drumul Clarei şi rămase privind-o pe 
Miranda, neştiind ce să facă. Jurnalista reuşise să obţină 
permisiunea de-a intra în muzeu acum când mai erau doar 
câteva ore până la inaugurare. 

Clara se apropie de Miranda şi o sărută pe obraz, spunându-i în 
acelaşi timp cât se bucura că o vede. leşi apoi din sală, lăsând-o 
singură cu Picot. 

— Se pare că tu nu prea te bucuri să mă vezi... îi spuse 
jurnalista profesorului năucit. 

— Te-am căutat fără succes, presupun că te-au anunţat cei de 
la firma ta, răspunse acesta în chip de protest. 

— Ştiu, dar a trebuit să rămân în lrak mai mult decât era 
prevăzut, ştii doar care e situaţia acolo. 

— Cum ai aflat despre asta? 

— Hai, profesore, doar sunt jurnalistă şi citesc ziarele! La 
Londra se vorbeşte că veţi anunţa o descoperire extraordinară. 

— Da, Biblia de Lut... 


— Ştiu, eu şi Clara am avut dispute serioase în privinţa acestor 
tăblițe. 

— De ce? 

— Pentru că, după părerea mea, le-a furat. Vreau să spun că 
aparţin Irakului şi că nu trebuia să le scoată fără autorizaţie. 

— Spune-mi cine ar fi putut să-i dea această autorizaţie. |ţi 
amintesc că războiul începuse. 

— Propriul soţ, Ahmed Husseini îl cheamă, nu-i aşa? La urma 
urmei, era şeful Departamentului de antichităţi. 

— Te rog, Miranda, nu fi naivă! În orice caz, nu vom rămâne cu 
tăbliţele. Când se va lămuri situaţia din Irak, aceste tăblițe se vor 
întoarce acolo. Până atunci, vor rămâne depozitate la Luvru, care 
este cel mai important muzeu de artă mesopotamiană. 

Fabiân îi întrerupse nervos. 

— Yves, tocmai au sunat de la bancă. Camionul blindat a 
plecat încoace. 

— Să mergem la poartă. Vino cu noi, Miranda! 

x kx * 

Odată ce tăbliţele fură depuse în vitrină, Clara o închise cu 
cheia şi îl strânse emoţionată de braţ pe Gian Maria. Apoi se 
întoarse spre locul unde erau Picot, Fabián şi Marta şi le zâmbi. 

Şeful de la Siguranță le explică din nou măsurile extraordinare 
care fuseseră adoptate pentru sala aceea, şi Clara părea 
satisfăcută de ceea ce auzea. 

— Eşti foarte frumoasă, o complimentă Fabián. 

Ea, recunoscătoare, îl sărută pe frunte. Taiorul de culoare roşu 
aprins îi lumina chipul bronzat, care-i scotea în evidenţă privirea 
albastră ca marea. 

Zece minute mai târziu, se deschideau porţile muzeului la 
sosirea membrilor guvernului spaniol, a vicepreşedintei şi a doi 
miniştri, pe lângă autorităţile academice venite din toate colţurile 
lumii ca să asiste la inaugurarea unei expoziţii ce promitea să fie 
cu totul deosebită. 

Arheologi şi profesori europeni şi americani lăudau obiectele 
găsite, repartizate în vitrinele din diferitele săli ale muzeului. În 
acest timp, profesoara Gómez şi Fabián Tudela le dădeau 
autorităţilor spaniole detalii cu privire la obiectele găsite. 

Chelnerii, încărcaţi cu tăvi pline cu băuturi şi cu tartine, se 
plimbau printre invitaţii cărora, la vederea atâtor frumuseți, 


părea că li se deschisese apetitul. 

Picot şi Clara hotărâseră că abia peste o oră aveau să le arate 
în mod solemn invitaţilor şi presei sala unde se păstra Biblia de 
Lut. 

Invitaţii comentau între ei în ce ar putea consta surpriza care li 
se promisese pentru această sâmbătă seară. 

Ante Plaskic îi zări pe oamenii agenţiei Planet Security 
împrăştiaţi prin muzeu: unii, camuflaţi în chelneri, alţii, ca paznici 
de securitate, chiar şi ca invitaţi. Nu îi scăpă nici faptul că Lion 
Doyle, deşi purta pe chip zâmbetul lui permanent, avea un rictus 
care-i trăda încordarea. 

Aşa cum organizase jaful, n-aveau altă soluţie decât să încerce 
să pună mâna pe tăblițe înainte de a se deschide uşile sălii unde 
erau expuse. Işi asumau un mare risc, dar nu exista o altă ocazie 
de a-şi însuşi Biblia de Lut. Recapitulă în minte măsurile stricte 
de siguranţă cărora trebuiau să le facă faţă şi se îndreptă spre 
sala unde se găsea alarma. Avea zece minute ca să ia tăbliţele şi 
să iasă din muzeu. 

— Doamnelor şi domnilor, un minut de linişte, vă rog, ceru 
Yves Picot. Vă rog să vă încheiaţi vizita prin aceste săli, pentru că 
în cincisprezece minute vă voi cere să ne urmaţi într-o sală foarte 
specială, unde am depozitat o comoară arheologică de o valoare 
incalculabilă, a cărei descoperire va avea repercusiuni de o 
importanţă capitală, nu numai pentru comunitatea academică, ci 
şi pentru societate şi Biserică. Urmaţi-ne, vă rog! 

Profesorul Yves Picot, Marta Gómez şi Fabián Tudela îi explicau 
vicepreşedintei guvernului spaniol importanţa descoperirii Bibliei 
de Lut; ceva mai în spate, îi urma Clara, împreună cu un ministru 
şi cu rectorul Universităţii din Madrid. 

O femeie îmbrăcată elegant, cu un taior Chanel, şi cu un chip 
pe cât de frumos, pe atât de senin, în ciuda vârstei sale, se 
apropia nepăsătoare de Clara. Femeia îi zâmbi, şi Clara răspunse 
amabil la zâmbetul necunoscutei. Cineva trebuie că o împinse pe 
femeie, pentru că aceasta păru că se împiedică, ceea ce o făcu 
să se lovească de Clara. Desprinzându-se de femeia aceea, o 
grimasă de durere apăru pe chipul Clarei, în vreme ce femeia îi 
cerea scuze şi mergea mai departe cu un surâs schiţat pe buze. 

Clara îi explica rectorului că urma să vadă nişte tăblițe cu un 
conţinut extraordinar, când, deodată, îşi duse mâna la piept şi 


căzu la pământ, spre stupoarea celor care o înconjurau. 

Yves Picot şi Fabiân îngenuncheară imediat, încercând să 
resusciteze trupul moleşit al Clarei, care închidea şi deschidea 
ochii, ca şi cum ar fi încercat să alunge un coşmar. 

Fabiân strigă cerând un medic şi o ambulanţă, în vreme ce 
Miranda intuia că tocmai se întâmplase ceva ieşit din comun. 
Ante Plaskic le făcu semn oamenilor din companie, şi aceştia 
înţeleseră că trebuiau să profite de ocazia care li se oferea. 

Unul dintre invitaţi spuse că era medic şi se apropie să o 
examineze pe Clara, descoperind o înţepătură minusculă în zona 
inimii. 

— Repede, o ambulanţă! E pe moarte! 

Doi paznici de securitate, urmaţi de un invitat elegant, se 
fofilară din locul acela, îndreptându-se spre sala unde Biblia de 
Lut era ţinută sub supraveghere. 

Ante se duse cu paşi grăbiţi spre mica sală unde monitoarele 
arătau până şi cel mai ascuns ungher al muzeului. Intră fără să 
bată la uşă şi trase două gloanţe în paznicul care supraveghea 
panourile. Dădu la o parte trupul bărbatului, ascunzându-l într-un 
colţ, şi încuie uşa, hotărât să nu lase pe nimeni să intre. 
Deconectă toate alarmele muzeului. Văzuse foarte clar cum 
tovarăşii săi intrară în sală şi cum, înainte ca paznicul de 
securitate să poată reacţiona, îl împuşcară cu un pistol cu 
amortizor. În mai puţin de două minute, puseră tăbliţele într-o 
geantă şi ieşiră din încăpere. 

Croatul zâmbi. Era pe punctul de a-şi încheia misiunea. Fără el, 
ca agent secret dublu, operaţiunea nu s-ar fi putut desfăşura în 
împrejurările acelea. 

Îşi aţinti apoi ochii pe un alt monitor, unde o vedea pe Clara în 
braţele lui Picot, căruia Fabiân şi paznicii de securitate adevăraţi 
îi deschideau calea spre ieşire. 

Nu ştiu de ce, poate din pricina indiferenţei acesteia, dar îi 
atrase atenţia figura unei femei în vârstă care apărea pe alt 
monitor. Femeia nu părea să acorde atenţie celor întâmplate; de 
fapt, era singura care nu era deloc preocupată, în vreme ce 
mergea încet, făcându-şi loc spre ieşire. 

Se întrebă ce avea femeia în mână, fiindcă părea să ascundă 
ceva, dar nu reuşea să vadă ce anume. 

Mercedes Barreda ieşi din muzeu şi respiră cu plăcere aerul 


cald de primăvară din Madrid. Întotdeauna îi plăcuse armonia 
cartierului Salamanca, unde era situat Muzeul Arheologic 
Naţional. Incepu să se plimbe fără niciun ţel, liniştită şi 
satisfăcută lăuntric de momentul trăit. Nu observă doi bărbaţi 
îmbrăcaţi elegant intrând într-o maşină care îi aştepta. Singurul 
lucru care o preocupa era cum să scape de acul de gravat pe 
care îl înfipsese în inima Clarei. Nu lăsase urme, pentru că purta 
nişte mănuşi de piele foarte fine, aşa că avea să îl arunce în orice 
canal de scurgere, dar nu în cartierul acela, ci într-un alt loc, 
departe de aici. 

Se plimbă fără un ţel precis timp de o oră, apoi opri un taxi, 
căruia îi ceru să o ducă la hotelul Ritz, unde era cazată. 

Se gândi să se întoarcă la Barcelona, dar se răzgândi: nu avea 
de ce să fugă, nu o căuta nimeni, nu o asocia nimeni cu moartea 
Clarei Tannenberg. Cu toate acestea, îşi schimbă hainele şi ieşi 
din nou în oraş, îndreptându-se spre gară. Găsi un canal de 
scurgere aproape de muzeul Prado şi aruncă acul de gravat. 
Odată ajunsă la hotel, rememoră cu satisfacţie cât de uşor îi 
fusese să pună capăt vieţii Clarei. 

Nu avusese îndoieli asupra felului în care trebuia să o ucidă. 
Când era adolescentă şi trăia la Barcelona, bunica ei îi povestise 
despre asasinarea Elisabetei de Austria”!. Un bărbat se apropiase 
de împărăteasă şi îi înfipsese în piept un ac de gravat; aceasta 
căzuse răpusă după puţin timp, doar cu câteva picături de sânge 
care-i pătaseră rochia. 

Când începu să viseze la uciderea Clarei, vizualizase momentul 
în care avea să îi înfigă acul de gravat în inimă. Nu îi fusese uşor 
să găsească arma. Căutase obiectul în prăvăliile de vechituri şi 
scotocise chiar printre materialele folosite de muncitorii din firma 
ei. Găsise obiectul dorit printre resturile de materiale, apoi îl 
curăţase şi îl lustruise de parcă ar fi fost o operă de artă. 

Ajunsă în camera de hotel, deschise frigiderul, scoase o sticlă 
de şampanie şi îşi turnă în pahar. Pentru prima dată după mulţi 
ani, se simţea împlinită şi satisfăcută. 

x x * 
Lion Doyle era furios. Clara Tannenberg murise, dar nu el o 


7 Elisabeta de Wittelsbach, numita Sissi (1837-1898), împărăteasa a Austriei, 
soția împăratului Franz Joseph I de Habsburg, a murit asasinată de un anarhist 
italian. (n.tr.) 


omorâse, şi asta însemna că nu mai putea primi suma restantă 
din onorariul său. Se gândi că asasinul fusese un profesionist. 
Altminteri, nu-şi imagina cine să fi avut curajul şi sângele rece să 
o asasineze pe Clara în văzul a sute de persoane. li înfipsese 
ceva în inimă, un obiect fin şi alungit care îi străpunse organul 
vital. Dar cine să fi fost? 

El se gândise să o omoare în noaptea aceea. Ştia că stătea la 
Marta G6mez şi că nimeni nu ar bănui ceva dacă s-ar fi prezentat 
acolo. Aveau să îl lase să intre, şi, odată ajuns înăuntru, ar fi 
curmat viaţa acelei Tannenberg, partea din sarcină care îi mai 
rămăsese de îndeplinit. Se gândise că trebuia să o ucidă şi pe 
profesoara Gómez, dar ăsta ar fi fost doar un inconvenient în 
plus. Problema e că acum nu-i putea spune lui Tom Martin că îşi 
încheiase misiunea. Pe Lion îl enerva să-l vadă plângând pe Gian 
Maria, care, deznădăjduit, ieşea din muzeu însoţit de Miranda, în 
drum spre spital, unde fusese dus cadavrul Clarei ca să i se 
certifice decesul şi să i se facă autopsia. 

x kx * 

George Wagner tocmai ieşea dintr-o reuniune, când secretara 
sa Îi făcu legătura cu telefonul urgent al lui Paul Dukais. 

— In regulă, misiune îndeplinită, îi spuse acesta. 

— În întregime? 

— Da, avem ce doreai. Apropo... nepoata prietenului tău a 
suferit un accident. Cineva a asasinat-o. 

— Când ajunge pachetul? 

— E pe drum, va sosi mâine. 

Wagner nu făcu niciun comentariu. Nici Enrique Gómez, nici 
Frankie Dos Santos nu avură nicio obiecţie la asasinarea Clarei. 
Nu îi interesa, şi, de altfel, nu aveau nimic de-a face cu această 
poveste. 

Singura lor grijă era să înceapă să scoată pe piaţă obiectele 
jafului săvârşit în muzeele irakiene. George propusese ca, în mod 
excepţional, să se întâlnească pentru a toasta în cinstea 
succesului acţiunii şi pentru că îşi însuşiseră Biblia de Lut. Era 
nerăbdător să o aibă în faţa ochilor, înainte de a o preda 
cumpărătorului. 

x kx * 
Lion Doyle îl sună pe Tom Martin dintr-o cabină. 
— Clara Tannenberg a fost ucisă, îi spuse el. 


— ŞI...? 

— Nu ştiu cine a fost, răspunse el îndurerat. 

— Vino încoace, trebuie să vorbim. 

— Sosesc mâine. 

x kx * 

La spital, Yves se plimba dintr-un capăt într-altul al sălii de 
aşteptare, incapabil să rostească vreun cuvânt. Nici Miranda, nici 
Fabiân sau Marta n-aveau chef de vorbă, iar Gian Maria nu făcea 
decât să plângă. 

Doi inspectori de poliţie aşteptau, la fel ca ei, rezultatul 
autopsiei. Inspectorul Garcia le ceruse, după ce aveau să afle 
totul, să-l însoţească la comisariat ca să încerce să lămurească 
faptele. 

Medicul legist ieşi din sala unde tocmai făcuse autopsia Clarei. 

— Cine dintre dumneavoastră e rudă cu doamna Tannenberg? 

Picot şi Fabiân se priviră, neştiind ce să răspundă. Marta îşi 
asumă răspunderea pentru această situaţie. 

— Noi suntem prietenii ei, nu mai are pe nimeni aici. Am 
încercat să luăm legătura cu soţul ei, dar până în acest moment 
nu l-am găsit. 

— Bine. Doamna Tannenberg a fost asasinată cu un obiect 
înţepător, un stilet, un ac de gravat... ceva ascuţit şi lung, care i- 
a ajuns pana în inima. Imi pare rău. 

Medicul le dădu câteva amănunte despre rezultatul autopsiei, 
şi apoi îi înmână raportul inspectorului Garcia. 

— Inspectore, mai rămân aici încă puţin. Dacă aveţi nevoie de 
vreo lămurire, sunaţi-mă. 

Inspectorul Garcia, un bărbat de vârstă mijlocie, încuviinţă. 
Cazul acela părea să fie mai complicat decât şi-ar fi închipuit şi 
necesita rezultate rapide. Presa suna la minister ca să strângă 
informaţii. Cele întâmplate nu puteau fi mai bătătoare la ochi 
decât atât: un arheolog irakian asasinat în Muzeul Arheologic 
Naţional din Madrid, la inaugurarea unei expoziţii la care asistau 
autorităţi politice şi academice şi în care se anunţa prezentarea 
unei comori, care, la rândul ei, fusese furată sub ochii a două 
sute de invitaţi, inclusiv ai vicepreşedintei şi a doi membri ai 
guvernului. 

Îşi imagina titlurile din ziarele de a doua zi, nu numai din presa 
spaniolă, ci şi din cea internaţională; şi mass-media din toată 


lumea va vui de cele întâmplate. Primise deja două telefoane de 
la superiorii săi, întrebându-l dacă dăduse de urma asasinului şi, 
mai ales, dacă aflase mobilul crimei, care-şi imaginau ei că avea 
legătură cu furtul misterioasei comori. Vicepreşedinta se arătase 
categorică: voia imediat rezultate. 

Exact asta se pregătea să facă, interogându-i pe prietenii 
doamnei Tannenberg. 

În comisariat era cald, aşa că deschise fereastra ca să lase să 
intre puţin aer proaspăt, în vreme ce îi invita pe Picot şi pe 
însoțitorii acestuia să ia loc. Tânărul preot era dărâmat şi nu se 
putea opri din plâns. Se agăţă de Marta ca un copil rătăcit. 

Noaptea avea să fie lungă, dat fiind că urmau a fi cu toţii 
interogaţi de poliţist pentru a obţine răspunsurile la două 
întrebări: Cine şi de ce a ucis-o pe Clara Tannenberg? 

Adjunctul inspectorului avea televizorul din birou deschis, şi, în 
acel moment, începeau ştirile de la ora nouă. Rămaseră cu toţii 
tăcuţi, uitându-se la imaginile din seara aceea pe care nu aveau 
să le uite tot restul vieţii. 

Crainicul anunţa că, în afară de asasinarea arheologei de 
origine irakiană, avusese loc şi un important furt din Muzeul 
Arheologic Naţional: nişte tăblițe de o valoare incalculabilă, care 
purtau numele de Biblia de Lut. Era vorba despre piesa 
misterioasă care, în seara aceea, urma să fie arătată presei şi 
întregii societăţii. 

Yves Picot lovi cu pumnul în masă, iar Fabiân scoase o 
înjurătură. Clara fusese ucisă ca să i se ia Biblia de Lut, fu de 
părere Picot, şi nici Fabiân, nici Marta, nici Miranda nu aveau nici 
cea mai mică îndoială că acesta fusese motivul. 

Ţipătul lui Gian Maria îi descumpăni. Preotul privea ecranul, şi 
o strâmbătură de oroare ieşise la iveală pe chipul lui copilăresc. 

Pe ecran, Clara mergea alături de ministru, înconjurați de 
lume. Deodată, ea părea că se împiedică, dar apoi continua să 
meargă, până când, peste câteva secunde, cădea fulgerată la 
pământ. 

Ceea ce vedeau ochii lui Gian Maria nu erau în stare să vadă 
nici cei ai inspectorului Garcia, nici ai lui Picot sau ai Martei. In 
mijlocul agitaţiei şi pentru o secundă, Gian Maria zărise profilul 
unei femei pe care o cunoştea foarte bine. 

Mercedes Barreda, copila de la Mauthausen, copila care 


suferise alături de tatăl lui cruzimea fără margini a nebuniei lui 
Hitler... 

Gian Maria înţelese în momentul acela că Mercedes era 
asasina Clarei şi simţi o durere ascuţită în piept, care, în 
realitate, era reflexul durerii din suflet. Nu o putea denunța, 
pentru că asta ar fi însemnat să-l denunte pe tatăl lui, dar faptul 
că nu o denunta îl făcea să se simtă complice la asasinarea 
Clarei. 

Inspectorul Garcia îi ceru să spună ce anume văzuse pe ecran, 
şi preotul, cu un firicel de glas, îl asigură că nu văzuse nimic, că 
pur şi simplu nu se simţea în stare să retrăiască acel moment. 

Îl crezură. Yves Picot, Marta G6mez şi Fabiân Tudela îl crezură, 
dar atitudinea lui Gian Maria semănase îndoiala în sufletul 
inspectorului Garda şi, de asemenea, în cel al Mirandei. 

Polițistul era sigur că Gian Maria văzuse ceva sau pe cineva 
care îi smulsese acel țipăt de groază, iar Miranda îşi spunea că 
trebuia să pună mâna pe caseta video cu această ştire ca să o 
examineze amănunţit până avea să găsească indiciul care să 
lămurească atitudinea preotului. 

Yves Picot îi explică poliţistului cu lux de amănunte cum erau 
cele opt tăblițe pe care le numeau Biblia de Lut, pe lângă faptul 
că îi atrăsese atenţia nu numai asupra valorii arheologice a 
pieselor, ci şi asupra celei religioase. 

Inspectorul Garcia ascultă o poveste extraordinară: cea trăită 
în lrak, în ultimele luni, de cei trei arheologi şi de jurnalistă. De la 
Gian Maria abia reuşi să mai scoată câteva cuvinte în plus. 

Superiorii lui îl presau în continuare: trebuiau să le spună ceva 
reprezentanţilor mass-mediei. Întâmplarea era scandaloasă: un 
furt şi un asasinat în acelaşi timp păreau ceva ireal. 

Inspectorul le cerea întruna lui Picot şi colegilor acestuia să 
relateze din nou cele întâmplate în ultimele ore: pe cine 
văzuseră, cine ştia de existenţa tăbliţelor, pe cine bănuiau. In 
plus, le ceru o listă a tuturor persoanelor care avuseseră o 
legătură directă cu tăbliţele. leşiră din comisariat sleiţi de puteri, 
convinşi că undeva, într-un loc pe care nu reuşeau să-l vadă, firul 
Ariadnei se încâlcea. 

„Ce se va întâmpla cu mine după toate astea?” se gândi 
preotul, disperat, când, în toiul nopţii, se întorcea la hotel, însoţit 
de Miranda şi de Picot. 


x kK x 


Carlo Cipriani se urcă în taxi. Era epuizat, deşi zborul de la 
Barcelona dura numai două ore. 

Îi fu greu să-şi ia adio de la Mercedes, de la Hans şi de la 
Bruno. Ei protestară, încercând să-l convingă de faptul că tot ce îi 
lega era mai puternic decât viaţa şi moartea. Aveau dreptate: în 
afară de copiii lui, nu iubea pe nimeni ca pe prietenii săi, pentru 
care ar fi sacrificat tot ce avea, dar credea că venise vremea să- 
şi caute pacea, şi nu ar fi putut să o găsească decât distanţându- 
se de ei. 

Nu îi reproşă nimic lui Mercedes. Nici Bruno, nici Hans nu o 
făcură. Ea nu le povesti ce se întâmplase, dar nici nu era nevoie 
să le spună; doar privind-o îşi dădură seama de tot. 

Mercedes le mărturisi că în ultimele zile dormea liniştită, 
împăcată cu ea însăşi. Bruno nu reuşi să-i spună cum se simţea 
el, iar Hans izbucni în plâns. 

Acum, întors la Roma, Carlo Cipriani îşi spunea că trebuia să 
facă faţă în mod diferit la ce îi mai rămânea de trăit. Se îndreptă 
spre piaţa San Pietro de la Vatican. 

Când intră în bazilică, simţi o uşurare venită din penumbră. 

Chiar în clipa aceea, şi inspectorul Garcia, însoţit de un preot, 
se îndrepta spre interiorul catedralei în căutarea lui Gian Maria. li 
convinsese pe şefii lui să-i permită să meargă pe urmele unei 
presimţiri şi obținuse permisiunea de a pleca la Roma şi de a 
încerca să vorbească din nou cu Gian Maria. 

Inspectorul Garcia nu-i dădu atenţie bărbatului care, cu paşi 
lenți, se îndrepta spre confesionalul unde preotul care îl însoțea îi 
arătase că se află Gian Maria. 

Carlo Cipriani ajunse la confesional înaintea inspectorului şi, pe 
când îngenunchea, observă cât de mult îmbătrânise tânărul pe al 
cărui chip pusese stăpânire un rictus amar. 

— Ave Maria Preacurată. 

— Care a zămislit fără de păcat. 

— Părinte, sunt vinovat de moartea a două persoane. Fie ca 
Dumnezeu să mă poată ierta şi să dea Domnul ca şi fiul meu să 
mă ierte! 

— Te căieşti? 

— Da, părinte. 

— Atunci, fie ca Dumnezeu să te ierte şi să mă ierte şi pe mine 


că nu sunt în stare să te iert. 

Inspectorul Garcia îl văzu pe bătrân ridicându-se, cu ochii plini 
de lacrimi. Părea că bărbatul nu avea aer şi că era pe punctul de 
a leşina. 

— Vă simţiţi rău? 

— Nu, nu, nu vă faceţi griji, spuse Cipriani, mergând mai 
departe, fără să privească în urmă. 

Gian Maria ieşi din confesional şi îi strânse mâna poliţistului. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, am cerut permisiunea 
superiorilor mei ca să vă văd. Aş vrea să vorbesc din nou cu 
dumneavoastră. Nu sunteţi obligat, dacă nu doriţi... îi spuse 
inspectorul. 

Gian Maria îl privi fără să-i răspundă şi îl însoţi, în vreme ce se 
uita la tatăl său care cădea în genunchi în faţa statuii Pietà a lui 
Michelangelo, ascunzându-şi faţa în mâini. Simţi un val de milă 
pentru el şi pentru propria persoană. Şi în ziua aceea ploua peste 
Roma.