John Le Carre — Cel mai vanat om din lume

John le Carre 


CEL MAI VÂNAT 
OM DIN LUME 


Traducere din limba engleză 
GABRIEL STOIAN 


Versiune 1.0 


John le Carré 
A Most Wanted Man 
Copyright O David Cornwell, 2008 


RAO International Publishing Company S.A. 


Născut în 1931, John le Carre (David John Moore Cornwell 
pe adevăratul său nume) face parte dintre scriitorii de calibru 
ai romanelor de spionaj. Cu toate acestea, ce impresionează la 
el este reflexul bine cultivat de a îmbrăca trama detectivistică 
în haina literaturii veritabile, efort răsplătit mai de fiecare 
dată cu recenzii favorabile şi ascensiuni fulminante în 
clasamentele de specialitate. După ce tatonează terenul cu 
Call for the Dead şi A Murder of Quality, le Carre se impune 
definitiv în conştiinţa cititorului cu The Spy Who Came în from 
the Cold, carte scrisă în şase zile şi ecranizată într-o 
distribuţie în care străluceşte Richard Burton. Firesc, lista se 
îmbogăţeşte de la an la an, pe ea făcându-şi loc titluri care au 
devenit între timp repere ale genului: The Looking Glass War, 
A Small Town în Germany, The Naive and Sentimental Lover, 
o trilogie care cuprinde Tinker Tailor Soldier Spy, The 
Honourable Schoolboy şi Smiley's People (în a cărui variantă 
pe marele ecran Sir Alec Guiness face un rol de zile mari), The 
Little Drummer Girl, A Perfect Spy, Russia House (prilej 
pentru un nou cinerecital, susţinut de data asta de Sean 
Connery, Michelle Pfeiffer şi Karl Maria Brandauer), The 
Secret Pilgrim, The Night Manager, Our Game şi - recent - 
The Tailor of Panama. Retras de ani buni la masa de scris, 


după o vreme când chiar a funcţionat ca agent al Serviciului 
Englez de Informaţii, le Carré reparcurge în cărţile sale trasee 
ale unei tinereţi trăite sub semnul riscului. Confesiv dar şi 
dinamic, detaşat dar şi sentimental, scrisul lui ridică vălul 
misterului de pe multe zone tabuizate în trecut şi probează un 
adevăr inconturnabil: în lumea în care trăim, cea mai scumpă 
marfă a ajuns să fie informaţia. 


Pentru nepoții mei, 
născuţi şi nenăscuți 


„Regula de aur este să-i ajutăm pe cei 
iubiţi să scape de noi.” 


Friedrich von Hügel 


1 


Turcul cu o constituţie masivă, campion de box la categoria 
grea, nu prea poate fi învinuit că, în vreme ce se plimba pe o 
stradă din Hamburg, având-o la braţ pe mama lui, nu a băgat 
de seamă că era urmărit de un băiat numai piele şi os, purtând 
un pardesiu negru. 

Marele Melik, numele sub care îl ştiau admiratorii din 
cartier, era un bărbat uriaş, cu un aer sălbatic, destul de 
neîngrijit, dar mereu amabil, cu un zâmbet firesc până la 
urechi, purtându-şi părul negru şi lung într-o coadă de cal şi 
având un mers cât se poate de dezinvolt cu care, chiar şi fără 
mama lui alături, ocupa jumătate din lăţimea trotuarului. La 
vârsta de douăzeci de ani, devenise o celebritate în lumea lui 
restrânsă, iar asta nu doar pentru curajul dovedit în ringul de 
box: fusese ales reprezentant al tineretului din cadrul clubului 
islamic de sport din care făcea parte, fiind de trei ori 
vicecampion în proba de fluture a campionatelor naţionale 
germane de natatie şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, 
portar aproape imbatabil al echipei de fotbal în care juca în 
fiecare duminică. 

Ca mai toţi oamenii cu statură impozantă, era obişnuit mai 
curând să fie privit decât să privească el însuşi, ceea ce 
reprezintă încă un motiv pentru care băiatul cel slăbănog care 
îl urmărea a scăpat nedepistat vreme de trei zile şi trei nopţi 
la rând. 

Cei doi s-au văzut ochi în ochi atunci când Melik şi mama 
lui, Leyla, au ieşit din agenţia de turism al-Umma, imediat 
după ce cumpăraseră bilete de avion pentru a merge la nunta 
surorii lui Melik, aceasta urmând să aibă loc în satul lor natal 
din apropiere de Ankara. Melik a simţit privirea cuiva aţintită 
asupra lui, s-a uitat în jur şi a ajuns faţă în faţă cu un băiat 
înalt, înspăimântător de slăbănog, cam de aceeaşi înălţime, 
având o barbă rară, ochii înroşiţi şi adânciri în orbite şi un 
pardesiu lung de culoare neagră, în care s-ar fi putut ascunde 


cu uşurinţă trei magicieni. La gât avea înfăşurat un keffiyeh’ 
alb cu negru şi pe un umăr îi atârna o desagă din piele de 
cămilă, precum acelea folosite de turişti. L-a țintuit cu privirea 
pe Melik, apoi şi-a mutat căutătura spre Leyla. După care a 
revenit la Melik, fără să clipească, dar implorându-l cu ochii 
lui intenşi, scufundaţi în orbite. 

Cu toate acestea, aerul disperat al tânărului nu ar fi trebuit 
să-l tulbure prea mult pe Melik, întrucât agenţia de turism era 
situată la marginea pieţei din preajma gării principale a 
oraşului, unde puteai găsi tot soiul de suflete pierdute - 
vagabonzi de origine germană, asiatici, arabi, africani sau 
turci ca şi el, dar mai lipsiţi de noroc, care îşi făceau veacul 
pe-acolo, fără a mai vorbi de invalizi în cărucioare electrice, 
plasatori de droguri şi clienţii acestora, cerşetori însoţiţi de 
câini şi un cowboy în vârstă de şaptezeci de ani, purtând o 
pălărie de rigoare şi pantaloni de călărie din piele cu ţinte 
argintii. Puţini aveau un loc de muncă, iar unii dintre ei nu 
aveau nici măcar dreptul de a trăi pe pământ german, în cel 
mai bun caz fiind toleraţi, în baza unei politici deliberate de 
acceptare a nenorocirii, după care, de obicei în zori, urma 
deportarea lor fără prea multă discuţie. Numai proaspăt sosiţii 
ori îndărătnicii înrăiţi riscau să apară acolo. Imigranții ilegali 
care aveau mai multă minte se fereau cât puteau de 
vecinătatea gării. 

Un alt motiv întemeiat pentru a-l ignora pe tânăr era muzica 
clasică pe care autorităţile gării o difuzau la volum maxim în 
acea porţiune a pieţei prin câteva difuzoare bine direcționate. 
Departe de a răspândi sentimente de pace şi de bunăstare în 
rândul ascultătorilor, scopul acestora era de a-i alunga cât mai 
departe. 

În ciuda acestor impedimente, trăsăturile feţei tânărului 
scheletic s-au imprimat în conştiinţa lui Melik şi, preţ de o 
clipă, s-a simţit ruşinat de propria stare de fericire. Şi de ce să 
nu se simtă astfel? Tocmai se petrecuse ceva minunat, şi abia 
aştepta să-i telefoneze surorii lui ca să o anunţe că mama ei, 
Leyla, după şase luni în care îşi îngrijise bărbatul grav bolnav 
şi după un an în decursul căruia îi jelise pierderea, deborda de 


1 Acoperământ de cap purtat de bărbaţii musulmani pentru a se apăra de 
soare sau de praf. (n.tr.) 


încântare la gândul că va participa la nunta fiicei sale şi se 
agita deja în legătură cu hainele pe care urma să le poarte la 
eveniment, vrând să ştie dacă zestrea era suficient de mare şi 
dacă mirele arăta atât de atrăgător pe cât susțineau toţi cei 
care îl văzuseră, inclusiv sora lui Melik. 

Aşadar, de ce să nu-şi continue Melik flecăreala cu mama 
lui? - lucru pe care l-a şi făcut, ba chiar cu entuziasm, tot 
drumul spre casă. Mai târziu, a socotit că tăcerea împietrită a 
băiatului slăbănog îi atrăsese atenţia. Ridurile ce trădau 
bătrâneţea pe o faţă la fel de tânără ca a lui. Aspectul iernatic 
într-o zi frumoasă de primăvară. 


Asta s-a întâmplat joi. 

Iar vineri seară, când Melik şi Leyla au ieşit împreună din 
moschee, acelaşi băiat le-a apărut din nou în faţă, purtând 
acelaşi keffiyeh şi acelaşi pardesiu imens, ghemuit în 
semiîntunericul unui intrând mizer. De această dată, Melik a 
observat că trupul costeliv al băiatului stătea oarecum aplecat 
într-o parte, ca şi cum cineva l-ar fi dezechilibrat din poziţia 
firească, iar el rămăsese astfel până când cineva i-ar fi spus că 
se putea îndrepta. lar privirea sa intensă ardea chiar mai 
puternic decât în ziua precedentă. Melik i-a întâlnit-o direct, 
şi-a dorit imediat să nu fi făcut asta, după care şi-a îndreptat 
ochii în altă parte. 

lar acea a doua întâlnire a fost cu mult mai puţin probabilă, 
pentru că Leyla şi Melik se duceau extrem de rar la moschee, 
ocolindu-le chiar şi pe acelea de limbă turcă şi promovând o 
atitudine moderată. După atentatul din 11 septembrie, 
moscheile din Hamburg deveniseră locuri periculoase. Cel 
care frecventa moscheea nepotrivită, sau pe cea potrivită, dar 
având un imam radical, se putea trezi pentru tot restul vieţii, 
atât el, cât şi familia sa, pe lista de supraveghere a poliţiei. 
Nimeni nu se îndoia că, practic, fiecare astfel de loc de 
rugăciune avea cel puţin un informator care, turnând, se 
punea bine cu autorităţile. Puțin probabil ca oamenii, fie ei 
musulmani, spioni ai poliţiei sau şi una, şi alta, să uite uşor că 
oraşul-stat care este Hamburg găzduise fără de voie trei dintre 
teroriştii care deturnaseră avioanele pe 11 septembrie, fără a-i 
mai aduce în discuţie pe tovarăşii cu care complotaseră în 


cadrul celulelor secrete şi fără a mai menţiona faptul că 
Mohammed Atta, cel care îndreptase primul avion spre 
Turnurile Gemene, îşi venerase Dumnezeul răzbunător într-o 
umilă moschee din Hamburg. 

Pe de altă parte, după moartea soţului, Leyla şi fiul ei 
încetaseră să fie la fel de credincioşi ca înainte. Da, bineînţeles 
că bătrânul fusese musulman, şi încă unul laic. Dar era un 
susţinător militant al drepturilor muncitorilor, motiv pentru 
care se văzuse alungat din patria lui. Singurul motiv pentru 
care se duseseră la moschee era că, în temperamentul ei 
impulsiv, Leyla simţise nevoia de a se ruga. Era fericită. 
Povara suferinţei se ridica de pe umerii ei. Cu toate acestea, 
se apropia data comemorării unui an de la moartea soţului. 
Trebuia să poarte o discuţie cu el şi să-i anunţe vestea cea 
bună. Pierduseră deja rugăciunea principală de vineri şi ar fi 
putut la fel de bine să se roage şi acasă. Însă capriciile ei erau 
lege. Susţinând, în mod corect, că invocaţiile personale au 
şanse sporite de a fi ascultate dacă sunt înălțate seara, ea 
insistase să meargă la ultima oră de rugăciune a zilei, ceea ce, 
întâmplător, însemna că moscheea era aproape pustie. 

Aşadar, este evident că, la fel ca şi prima, această a doua 
întâlnire dintre Melik şi băiatul costeliv a fost rodul purului 
hazard. Ce altceva putea să fie, la o adică? Cel puţin, în 
gândirea lui simplistă şi sinceră, aşa a socotit inimosul Melik. 

Cum a doua zi era sâmbătă, Melik a luat un autobuz pentru 
a traversa oraşul ca să-şi viziteze unchiul cel înstărit din 
partea tatălui, care avea o fabrică de lumânări. Relaţiile dintre 
unchi şi tatăl lui fuseseră câteodată încordate, dar, după 
moartea tatălui său, Melik ajunsese să ţină la prietenia 
unchiului său. lar când a sărit în autobuz, pe cine a văzut el, 
dacă nu pe băiatul cel slăbănog stând în adăpostul din sticlă al 
refugiului, urmărindu-l cum se îndepărtează? Iar şase ore mai 
târziu, când s-a întors la aceeaşi staţie de autobuz, băiatul se 
afla încă acolo, înveşmântat cu keffiyeh-ul şi cu pardesiul lui 
de magician, ghemuit în acelaşi colţişor al adăpostului, 
aşteptând. 

Văzându-l, Melik, a cărui regulă jurată de viaţă era să 
iubească întreaga omenire în mod egal, a fost cuprins de o 
aversiune neîndurătoare. A avut senzaţia că băiatul îl acuza de 


ceva, iar acest lucru îi displăcea cumplit lui Melik. Ba mai rău: 
în ciuda stării lui mizerabile, tânărul părea să aibă un aer de 
superioritate. Oare ce-şi închipuia că va obţine apărând mereu 
cu pardesiul acela negru şi ridicol? Credea că el îl făcea cumva 
invizibil? Ori încerca să sugereze că era atât de străin de 
obiceiurile occidentale, încât nu-şi dădea seama ce imagine 
radia în jurul lui? 

În orice caz, Melik a decis să scape de respectiva prezenţă. 
De aceea, în loc să se apropie de el şi să-l întrebe dacă avea 
nevoie de ajutor ori dacă era bolnav, lucru pe care l-ar fi făcut 
în alte circumstanţe, a pornit spre casă cu paşi mari şi 
hotărâți, încredinţat că băiatul cel costeliv nu va avea nicio 
şansă de a se ţine după el. 

Ziua era neobişnuit de călduroasă pentru acea perioadă a 
primăverii, iar razele soarelui inundaseră trotuarele 
aglomerate. Cu toate acestea, băiatul cel slab a izbutit, printr- 
un soi de miracol, să ţină pasul cu Melik, şchiopătând şi 
gâfâind, şuierând şi transpirând, ba chiar sărind în sus de 
câteva ori, ca şi cum ar fi avut dureri insuportabile, şi totuşi 
reuşind să ajungă alături de el la trecerile de pietoni. 

lar când a intrat în cele din urmă în căsuţa din cărămidă 
care, după decenii de economii făcute de întreaga familie, 
ajunsese să fie deţinută de mama lui aproape fără datorii, 
Melik a avut de aşteptat doar cât să răsufle de câteva ori până 
să audă soneria de la uşă scoțând triluri multitonale. Iar când 
a revenit la parter, l-a văzut pe băiatul costeliv stând în prag, 
având desaga pe umăr şi ochii arzând de la efortul impus de 
mersul forţat, cu sudoarea curgându-i pe faţă ca o ploaie de 
vară şi ţinând în mâna tremurătoare o bucată cafenie de 
carton pe care scria în turceşte: „Sunt musulman, student la 
medicină. Sunt ostenit şi aş dori să locuiesc în casa ta. Issa”. 
Şi, ca şi cum ar fi vrut să transmită mai apăsat acel mesaj, 
avea la încheietura mâinii o brățară fină de aur şi, atârnând de 
ea, o replică miniaturală, aurită, a Coranului. 

Însă Melik era deja cuprins de o mânie de nedescris. De 
acord, nu fusese cel mai inteligent elev din şcoala pe care o 
urmase, dar nu avea niciun chef să trăiască sentimente de 
vinovăţie şi de inferioritate, şi nici să fie urmărit şi terorizat de 
prezenţă unui cerşetor îndrăzneţ. Atunci când îi murise tatăl, 


Melik îşi asumase cu multă mândrie rolul de stăpân al casei şi 
de protector al mamei şi, ca afirmare suplimentară a 
autorităţii sale, făcuse ceea ce tatăl lui nu reuşise până 
murise: ca rezident german la a doua generaţie, pornise, 
împreună cu mama, pe drumul lung şi anevoios de a obţine 
cetăţenia, situaţie în care orice aspect al stilului de viaţă 
personal şi familial era pus sub lentila microscopului, iar opt 
ani de comportament fără de greşeală reprezentau o cerinţă 
esenţială. Astfel că ultimul lucru de care el şi mama lui aveau 
nevoie era prezenţa unui vagabond cu mintea razna care să 
pretindă a fi student la medicină şi să vină la cerşit până în 
pragul casei lor. 

— Pleacă naibii de aici, s-a răstit el aspru în turceşte la 
băiatul costeliv, dominându-l prin statură în faţa uşii. Du-te de 
aici! Nu ne mai urmări, şi să nu te mai prind prin zonă! 

Neobservând vreo altă reacţie pe faţa uscăţivă în afară de o 
tresărire, ca şi cum ar fi fost plesnit, Melik şi-a repetat spusele 
în germană. Însă când a dat să îi trântească tânărului uşa în 
nas, a descoperit-o pe Leyla stând pe trepte în spatele lui, 
uitându-se peste umărul său la băiat şi la inscripţia de pe 
cartonul care tremura incontrolabil în mâna lui. 

Şi atunci Melik a văzut că mama sa avea lacrimi de milă în 
ochi. 


Duminica a trecut, iar luni dimineaţă Melik şi-a găsit o scuză 
pentru a evita să apară la magazinul de legume din cartierul 
Wellingsbuttel, care aparţinea vărului său. Trebuia să rămână 
acasă pentru a se antrena în vederea participării la 
Campionatele Open de Box Amator, aşa i-a spus mamei. 
Trebuia să se pregătească la sală şi la bazinul olimpic. În 
realitate însă, socotise că nu era bine ca mama să rămână 
singură cu un psihopat deşirat cu accese de grandomanie, 
care, când nu se ruga sau nu stătea cu privirea ţintă la perete, 
umbla de aiurea prin toată casa, atingând iubitor orice obiect, 
ca şi cum şi l-ar fi amintit după ce nu îl văzuse multă vreme. 
După judecata fiului, Leyla era o femeie de nepreţuit, dar, 
după moartea soţului, devenise imprevizibilă şi se lăsa 
îndrumată exclusiv de simţăminte. Cei pe care socotea că 
merită să-i iubească nu erau în stare de niciun rău pe lume. 


Purtarea blândă a lui Issa, timiditatea lui şi izbucnirile 
neaşteptate de fericire incipientă îl făceau numaidecât un 
membru al acelei companii alese. 

Luni, şi apoi marţi, Issa nu prea a făcut nimic în afară de a 
dormi, de a se ruga şi de a se îmbăia. Ca să comunice, vorbea 
pocit turceşte, cu un accent aparte, gutural, parcă hoţeşte, în 
scurte rafale, ca şi cum vorbitul ar fi fost interzis, însă, într-un 
mod greu de înţeles, cuvintele îi sunau oarecum didactic lui 
Melik. În rest, Issa mânca. Oare unde naiba vâra în el atâta 
mâncare? La orice oră din zi, când intra în bucătărie, Melik îl 
găsea pe Issa aplecat deasupra unui castron de miel cu orez şi 
legume, mişcând tot timpul lingura şi furişând ochii când spre 
stânga, când spre dreapta, de parcă s-ar fi temut să nu-i fure 
cineva mâncarea de sub nas. După ce isprăvea, ştergea bine 
castronaşul cu o bucată de pâine, o mânca şi pe aceasta şi, 
murmurând un „Mulţumescu-ţi ţie, Allah” şi purtând un 
zâmbet vag pe faţă, ca şi cum ar fi deţinut un secret prea mare 
pentru a-l împărtăşi altora, ducea vasul la chiuvetă şi îl spăla, 
un lucru pe care Leyla nu l-ar fi îngăduit niciodată fiului sau 
soţului, chiar dacă luna ar fi fost alcătuită doar din duminici. 
Bucătăria era moşia ei exclusivă. Bărbaţii nu aveau ce căuta 
acolo. 

— Bun, şi când crezi că vei putea să începi studiul 
medicinei, Issa? l-a întrebat Melik pe un ton oarecum 
nepăsător, în prezenţa mamei lui. 

— Dacă Allah va voi, asta se va întâmpla curând. Trebuie să 
fiu tare. Nu trebuie să arăt ca un cerşetor. 

— Vei avea nevoie de aprobare de rezidenţă, să ştii. Plus o 
legitimaţie de student. Ca să nu mai vorbim de ceva de genul a 
o sută de mii de euro pentru masă şi cazare. Şi de o maşinuţă 
isteaţă cu două locuri, cu care să-ţi scoţi prietena la plimbare. 

— Allah este atoateiertător. Când n-o să mai fiu cerşetor, El 
are să-mi dea de toate. 

După părerea lui Melik, o asemenea siguranţă de sine 
trecea cu mult dincolo de simpla credinţă în Allah. 

— Mamă, şederea lui aici ne costă o groază de bani, a spus 
el apăsat, dând buzna în bucătărie pe când Issa se afla 
departe, tocmai în mansardă. Mai ales dacă ţii seama cât 
mănâncă. Şi de câte ori se spală. 


— Nu costă mai mult decât tine, Melik. 

— Poate, dar eu sunt eu, nu? Nici nu ştim cine este. 

— Issa e oaspetele nostru. După ce se înzdrăveneşte, cu 
ajutorul lui Allah, ne vom gândi şi la viitorul lui, i-a răspuns 
mama, cu un aer afectat. 

Eforturile neverosimile ale lui Issa de a rămâne cât mai mult 
în umbră nu-l făceau decât să devină mai bătător la ochi 
pentru Melik. Trecând într-o dungă pe coridorul îngust ori 
pregătindu-se să urce scara spre mansardă, unde Leyla îi 
aranjase dormitorul, recurgea la ceea ce Melik socotea o 
circumspecţie exagerată, căutând să obţină îngăduinţă cu 
ochii săi ca de căprioară speriată şi lipindu-se una cu peretele 
când Melik sau Leyla treceau pe lângă el. 

— Issa a stat în închisoare, l-a anunţat Leyla cu glas 
afectuos într-o dimineaţă. 

Melik a rămas stupefiat. 

— Ştii sigur asta? Cum, adăpostim un infractor? Poliţia ştie 
asta? El ţi-a spus? 

— Mi-a zis că în închisorile din Istanbul deţinuţii primesc 
doar o bucată de pâine şi un bol de orez pe zi, a precizat Leyla 
şi, înainte ca Melik să poată protesta, a adăugat una dintre 
spusele preferate ale soţului ei: Trebuie să-i respectăm pe 
oaspeţii noştri şi să-i ajutăm pe cei aflaţi la ananghie. Orice 
faptă bună va fi răsplătită în paradis, a rostit ea cu glas cântat. 
Melik, ştii bine că tatăl tău a făcut închisoare în Turcia. Nu toţi 
cei care sunt închişi sunt şi infractori. Pentru oameni ca Issa şi 
ca tatăl tău, închisoarea reprezintă un semn de onoare. 

Însă Melik ştia că mama lui avea alte gânduri nemărturisite, 
pe care era prea puţin dispusă să le dezvăluie. Allah 
răspunsese rugilor ei. Îi trimisese un al doilea fiu ca să 
compenseze lipsa soţului pe care îl pierduse. Faptul că tânărul 
era un imigrant ilegal, un fost puşcăriaş pe jumătate dement, 
care avea năluciri în privinţa propriei persoane, nu prezenta 
nicio importanţă pentru ea. 

* 

Issa venea din Cecenia. 

Au izbutit în cele din urmă să afle acest lucru în cea de-a 
treia seară, când Leyla a reuşit să-i uimească pe amândoi 
rostind, ca pe un tril, câteva propoziții în cecenă, ceva ce 


Melik nu auzise până atunci din gura ei. Faţa smochinită a lui 
Issa s-a luminat îndată de un zâmbet mirat, care s-a şters la fel 
de iute, iar după aceea el a părut amuţit pe deplin. Cu toate 
acestea, explicaţia dată de Leyla privind aptitudinile ei 
lingvistice s-a dovedit extrem de simplă. Când era mică, în 
Turcia, avusese prilejul să se joace cu copii ceceni din satul ei 
şi deprinsese câteva crâmpeie din limba acestora. Ea bănuise 
că Issa era cecen încă de când îi apăruse în faţa ochilor, dar 
socotise a fi mai înţelept să se arate rezervată, deoarece 
niciodată nu ştiai cum să te porţi cu cecenii. 

Aşadar, Issa venea din Cecenia, iar mama lui murise, şi tot 
ce-i mai amintea de ea era brăţara de aur de care era prins 
Coranul minuscul, pe care chiar ea i-o prinsese la încheietură 
înainte de a muri. Însă momentul şi felul în care murise 
aceasta, precum şi vârsta pe care o avea el atunci când 
moştenise brăţara rămâneau întrebări pe care Issa fie nu le 
pricepea, fie nu voia să le priceapă. 

— Cecenii sunt detestaţi pretutindeni, i-a explicat Leyla lui 
Melik, în vreme ce Issa, cu capul plecat, continua să mănânce. 
Dar noi nu-i urâm. Melik, auzi ce vorbesc eu? 

— Bineînţeles că te aud, mamă! 

— În afară de noi, toţi îi persecută pe ceceni, a continuat ea. 
Este ceva normal pentru Rusia şi restul lumii. Nu e vorba doar 
de ceceni, ci de musulmanii din Rusia, de oriunde ar fi ei. 
Putin îi persecută, iar domnul Bush îl încurajează. Atâta vreme 
cât numeşte asta războiul lui împotriva terorismului, Putin le 
poate face cecenilor orice doreşte, şi nimeni nu-l va împiedica. 
Nu e adevărat, Issa? 

Însă, pentru Issa, evanescentul moment al plăcerii zburase 
de mult. Umbrele reveniseră pe faţa lui zdrobită, scânteia 
suferinţei se întorsese în ochii ca de căprioară, iar degetele 
uscăţive se încleştaseră protector peste brățară. „Vorbeşte 
odată, l-a îndemnat Melik, simțindu-se cuprins de indignare, 
dar rostind cuvintele doar în gând. Dacă mă ia cineva prin 
surprindere şi mi se adresează în turceşte, şi eu îi răspund în 
turcă, fiindcă aşa e politicos! Şi atunci, de ce nu-i răspunzi 
mamei cu câteva cuvinte amabile în cecenă, ori eşti prea 
ocupat să te ghiftuieşti cu mâncarea pe care ea ţi-o oferă pe 
degeaba?” 


Pe Melik îl îngrijorau şi alte lucruri. După ce a efectuat o 
inspecţie de securitate în mansarda pe care Issa o trata acum 
drept teritoriul peste care era suveran - verificare întreprinsă 
pe furiş, cât tânărul era în bucătărie, vorbind, ca de obicei, cu 
mama lui -, a făcut o serie de descoperiri foarte şocante: 
resturi de mâncare dosite, ca şi cum Issa ar fi plănuit cine ştie 
ce evadare; o fotografie miniaturală, într-o ramă aurită, 
înfăţişând un portret de la umeri în sus al surorii lui care urma 
să se căsătorească, poză făcută de ea la optsprezece ani şi 
şterpelită de Issa din colecţia păstrată cu sfinţenie în 
sufragerie de mama lui, în care se regăseau portrete ale 
întregii familii; şi lupa care aparținuse tatălui său, stând 
aşezată pe un exemplar din Pagini Aurii pentru Hamburg, 
deschis la secţiunea rezervată numeroaselor bănci existente în 
oraş. 

— Allah i-a dăruit surorii tale un zâmbet blând, a spus Leyla 
cu un aer de mulţumire, drept răspuns la protestele 
scandalizate ale lui Melik, care socotea că adăposteau nu doar 
un imigrant ilegal, ci şi un obsedat sexual. Zâmbetul ei va 
lumina inima lui Issa, a adăugat ea. 


Chiar dacă vorbea ori nu limba ţării sale, Issa venea din 
Cecenia. Ambii lui părinţi muriseră, dar atunci când era 
întrebat despre ei, rămânea la fel de confuz ca şi gazdele lui, 
privind candid spre un colţ al încăperii cu sprâncenele 
ridicate. Era un om fără de ţară, un fost deţinut şi un imigrant 
ilegal, dar Allah urma să îi asigure mijloacele necesare pentru 
a studia medicina imediat ce nu avea să mai fie un cerşetor. 

Ei bine, şi Melik visase cândva să se facă doctor şi chiar 
reuşise să obţină din partea tatălui şi a unchilor lui promisiuni 
de finanţare a studiilor, lucru care ar fi presupus sacrificii 
mari pentru întreaga familie. Iar dacă el s-ar fi prezentat ceva 
mai bine la examene şi dacă ar fi renunţat, poate, la o serie de 
jocuri, asta ar fi făcut acum: ar fi urmat facultatea de 
medicină, fiind în primul lui an şi muncind pe rupte pentru a-şi 
onora familia. Drept urmare, era de înţeles că afirmaţia făcută 
cu dezinvoltură de Issa, cum că Allah îi va îngădui într-un fel 
sau altul să obţină ceea ce Melik nu reuşise, în ciuda 
eforturilor depuse, l-au îndemnat să ignore cu desăvârşire 


avertismentele Leylei şi, aşa cum i-a îngăduit inima generoasă, 
să declanşeze o examinare minuțioasă a oaspetelui său 
nedorit. 

Casa îi aparţinea în întregime. Leyla se dusese la 
cumpărături şi nu avea să revină decât spre mijlocul după- 
amiezii. 

— Şi spui că ai studiat medicina, da? a început Melik, 
aşezându-se lângă Issa, ca să creeze iluzia de apropiere şi 
socotindu-se cel mai inteligent anchetator din lume. Frumoasă 
treabă! 

— Am fost prin spitale, domnule. 

— Ca student? 

— Am fost bolnav, domnule. 

„La ce bun acest «domnule»? Şi cuvântul ăsta fusese 
deprins în închisoare?” 

— Dar a fi pacient nu e totuna cu a fi doctor, nu crezi? 
Doctorul trebuie să ştie ce e în neregulă cu oamenii. Pacientul 
doar stă în pat şi aşteaptă ca doctorul să-l pună din nou pe 
picioare. 

Issa a analizat această afirmaţie în modul complicat în care 
evalua toate afirmaţiile, indiferent de mărimea lor, ba 
surâzând în gol, ba scărpinându-şi barba cu degetele subţiri ca 
nişte picioare de păianjen şi, în cele din urmă, oferi un zâmbet 
sclipitor, fără a răspunde. 

— Ce vârstă ai? l-a întrebat Melik, devenind mai direct decât 
îşi propusese. Sper că nu te deranjează întrebarea mea, a 
adăugat el, sarcastic. 

— Douăzeci şi trei de ani, domnule. 

Răspunsul a venit însă din nou după o analiză prelungită. 

— Eşti cam mare, nu crezi? Chiar dacă ai primi dreptul de 
reşedinţă mâine, tot nu ai ajunge doctor cu toate drepturile 
decât după ce ai împlini treizeci şi cinci de ani, sau pe acolo. 
Plus că va trebui să înveţi germană. Şi pentru asta va trebui să 
plăteşti. 

— În plus, dacă va voi Allah, o să mă însor cu o soţie bună şi 
voi avea mulţi copii, doi băieţi şi două fete. 

— Dar nu cu sora mea. Ea se mărită luna viitoare, îmi pare 
rău! 

— Dacă va voi Allah, o să aibă mulți fii, domnule. 


Melik a analizat următoarea cale de atac şi s-a lansat. 

— Ia spune, cum ai ajuns la Hamburg? l-a întrebat. 

— Acest lucru este insignifiant. 

Insignifiant? De unde învățase cuvântul ăsta? Şi încă în 
turceşte? 

— Nu ştiai că în oraşul ăsta refugiații sunt trataţi mai aspru 
decât oriunde în Germania? 

— La Hamburg îmi voi stabili căminul, domnule. Aici m-au 
adus. Asta a fost dorinţa divină a lui Allah. 

— Cine te-a adus aici? Cine sunt cei care te-au adus? 

— A fost o combinaţie, domnule. 

— Ce fel de combinaţie? 

— Poate de turci. Poate de ceceni. Noi îi plătim. Ei ne duc cu 
vasul. Ne bagă în containere. Iar în containere este puţin aer. 

Issa începuse să transpire, însă Melik împinsese lucrurile 
prea departe pentru a mai da înapoi. 

— Noi? La cine te referi? 

— Am fost un grup, domnule. De la Istanbul plecat. Grup 
alcătuit rău. Oameni răi. Eu nu respect aşa oameni. 

Din nou tonul de superioritate, în ciuda limbajului chinuit în 
turcă. 

— Câţi ati fost? 

— Probabil douăzeci. În container era frig. După câteva ore, 
s-a făcut foarte frig. Vasul mergea spre Danemarca. Eram 
fericit. 

— Te referi la Copenhaga, da? Copenhaga, din Danemarca, 
asta e capitala. 

— Da... şi Issa s-a luminat la faţă, ca şi cum Copenhaga ar fi 
reprezentat o idee bună - la Copenhaga. Acolo, trebuie să se 
aranjeze totul. Urma să scap de oamenii răi. Dar vasul ăsta nu 
mers direct la Copenhaga. A trecut întâi prin Suedia. 
Gothenburg. Da? 

— Există un port suedez care se cheamă Gothenburg, aşa 
cred, a recunoscut Melik. 

— La Gothenburg, vasul trebuie să tragă la doc, să încarce 
marfa, apoi să plece la Copenhaga. Când vasul ajunge la 
Copenhaga, noi suntem foarte bolnavi, ne este foame. Pe vas, 
ne-au spus: „Nu faceţi zgomot. Suedezii nu au milă. Suedezii 
vă vor ucide”. Nu am făcut zgomot. Dar suedezilor nu le-a 


plăcut containerul în care eram noi. Aveau un câine. Issa a 
rămas pe gânduri câteva clipe. „Cum vă numiţi, vă rog?” a 
întrebat el apoi cu intonatie, suficient de răstit ca să-l facă pe 
Melik să se îndrepte de spate în scaun. „Ce documente aveţi? 
Aţi fost închişi? Pentru ce infracţiuni, vă rog? Aţi evadat din 
închisoare? Cum, vă rog?” Doctorii sunt buni. li admir pe acei 
doctori. Ne-au lăsat să dormim. Le rămân recunoscător acelor 
doctori. Într-o zi o să fiu şi eu aşa un doctor. Dar, cu voia lui 
Allah, trebuia să evadez. Nu am nicio şansă să evadez în 
Suedia. Acolo e sârmă ghimpată, de la NATO. Multe santinele. 
Dar există şi toaletă. lar acolo au fereastră. Dincolo de 
fereastră este poartă spre port. Prietenul meu poate să 
deschidă poartă. Prietenul meu lucrează pe vapor. M-am 
întors pe vapor. Vaporul mă duce la Copenhaga. În sfârşit, zic 
eu. În Copenhaga era camion pentru Hamburg. Domnule, ţin 
la Allah. Dar iubesc şi Occidentul. În Occident o să fiu liber să 
Îl slăvesc. 

— Deci ai sosit la Hamburg cu un camion? 

— A fost aranjat. 

— Un camion cecen? 

— Prietenul meu trebuie să mă scoată întâi la sosea. 

— Prietenul tău din echipajul vasului? Prietenul acela? 
Acelaşi individ? E 

— Nu, domnule. Altul. Era greu să ajung la şosea. Înainte de 
a urca în camion, trebuie să dormim o noapte pe câmp. Issa a 
ridicat privirea, iar trăsăturile lui uscate au fost cuprinse 
brusc de o expresie de bucurie pură. Erau stele. Allah e 
milostiv. Slavă Lui. 

Chinuindu-se să priceapă aspectele incredibile ale acestei 
relatări, umilit de înflăcărarea ei şi totodată înfuriat atât de 
omisiunile existente, cât şi de incapacitatea proprie de a le 
depăşi, Melik a simţit cum frustrarea i se răspândeşte prin 
braţe şi prin pumni, iar încordarea tipică boxerilor îi strânge 
stomacul. 

— Şi atunci, unde te-a lăsat camionul ăsta, camionul 
minunat care a apărut ca de niciunde? Unde ai coborât din el? 

Însă Issa nu-l mai auzea, lăsând impresia că nici până atunci 
nu fusese întru totul atent. Pe neaşteptate - ori poate pe 
neaşteptate din perspectiva candidă, incapabilă să înţeleagă, a 


lui Melik - tot ce se acumulase până atunci în el a explodat. Cu 
o şovăială de betiv, s-a ridicat în picioare şi, ţinându-şi palma 
apăsată peste gură, s-a împleticit cocârjat spre uşă, s-a muncit 
să o deschidă, cu toate că aceasta nu era încuiată, şi s-a 
repezit împiedicat pe coridor, spre baie. Câteva momente mai 
apoi, în toată casa au răsunat gemetele şi icnetele lui, sunete 
pe care Melik nu le mai auzise de la moartea tatălui său. 
Treptat, zgomotele s-au stins, fiind urmate de plescăiturile 
apei, de deschiderea şi de închiderea uşii de la baie, apoi de 
scârţâitul scării ce ducea spre mansardă, semn că Issa urca 
treptele. După aceea s-a lăsat o tăcere profundă, tulburătoare, 
întreruptă la fiecare sfert de ceas de ciripitul ceasului 
electronic sub formă de pasăre al Leylei. 


În aceeaşi după-amiază, la ora patru, Leyla a revenit 
încărcată de cumpărături şi, interpretând corect atmosfera 
existentă în casă, l-a muştruluit pe Melik pentru că-şi depăşise 
îndatoririle de gazdă şi pătase astfel numele tatălui său. După 
aceea, s-a retras şi ea în propria cameră, unde a rămas într-o 
izolare  îndărătnică până la vremea când trebuia să 
pregătească masa de seară. Curând, mirosul de gătit s-a 
răspândit în toată casa, dar Melik a rămas în patul lui. La opt 
şi jumătate, Leyla a anunţat cina bătând în gongul ei din 
alamă, un preţios cadou de nuntă care, pentru Melik, sunase 
întotdeauna pe tonuri de reproş. Ştiind că ea nu admitea nicio 
clipă de întârziere în astfel de momente, s-a grăbit să se 
strecoare în bucătărie, evitând privirea ei critică. 

— Issa, dragul meu, coboară, te rog! a strigat Leyla şi, cum 
nu a primit răspuns, a înşfăcat bastonul regretatului ei soţ şi a 
bătut în tavan cu capătul în care se găsea apărătoarea din 
cauciuc, rămânând cu ochii aţintiţi acuzator spre Melik care, 
sub privirea ei îngheţată, şi-a făcut curaj şi a urcat până la 
mansardă. 

Issa zăcea întins pe salteaua lui doar în chiloţi, scăldat în 
sudoare şi ghemuit pe o parte. Işi scosese de la încheietura 
mâinii brăţara moştenită de la mama lui şi o ţinea, strâns în 
mâna transpirată. În jurul gâtului avea o trăistuţă murdară din 
piele, legată cu un şnur tot din piele. Avea ochii larg deschişi, 
însă părea să nu perceapă prezenţa lui Melik. În momentul 


când a întins mâna să-l atingă pe umăr, Melik şi-a retras-o 
îngrozit. Torsul lui Issa era o adevărată reţea de linii 
încrucişate vineţii şi gălbui, urme de lovituri. Unele păreau să 
fi fost produse de bici, altele, de bâtă. Pe tălpi - aceleaşi care 
călcaseră în lung şi-n lat trotuarele din Hamburg - Melik a 
văzut găuri supurând a căror mărime sugera că fuseseră 
făcute cu ţigara aprinsă. Încleştându-şi braţele în jurul lui Issa 
şi înfăşurând o pătură în jurul taliei lui pentru mai multă 
decenţă, Melik l-a ridicat cu blândeţe şi l-a coborât, inert, prin 
deschizătura podului, aşezându-l în braţele Leylei. 

— Pune-l în patul meu, a şoptit Melik printre lacrimi. Eu o să 
dorm pe podea. Nu mă deranjează. Sunt gata chiar să o pun 
pe surioara mea să-i zâmbească, a adăugat el, amintindu-şi de 
miniatura furată pe care o descoperise în pod, apoi a urcat din 
nou scara ca să o aducă jos. 


Cu trupul plin de lovituri învelit în halatul lui Melik, cu 
picioarele învineţite trecute dincolo de marginea patului, 
ţinând în continuare strâns în palmă lanţul de aur, Issa zăcea 
neclintit cu privirea aţintită cu hotărâre asupra peretelui cu 
trofee al lui Melik: erau acolo fotografii decupate din ziare 
înfăţişându-l pe triumfătorul campion, centurile câştigate şi 
mănuşile folosite în luptă. Melik se ghemuise pe podea, alături 
de suferind. Iniţial, voise să cheme un doctor pe propria 
cheltuială, însă Leyla îi interzisese. Era prea primejdios. 
„Pentru Issa, dar şi pentru noi. Ce se va alege de cererea 
noastră de obţinere a cetăţeniei? Spre dimineaţă, temperatura 
are să-i scadă, şi va începe să-şi revină.” 

În ciuda aşteptărilor, temperatura nu i-a scăzut. 

Ascunzându-şi faţa sub o eşarfa şi făcând o parte a călătoriei 
cu taxiul ca să-şi lase de căruţă eventualii urmăritori, Leyla a 
făcut o vizită neprevăzută la o moschee situată de cealaltă 
parte a oraşului, unde se spunea că se ruga un doctor turc 
abia sosit în oraş. Trei ore mai târziu, Leyla a revenit acasă ca 
o furie. Tânărul doctor era un nătărău şi un neisprăvit. Nu se 
pricepea la nimic. Îi lipseau până şi cele mai elementare 
calităţi. Nu avea sentimentul răspunderii religioase. Şi, lucru 
aproape sigur, nici măcar nu era doctor. 

Între timp, în lipsa ei, temperatura lui Issa mai scăzuse o 


idee, astfel că ea a putut să se slujească de puţinele şi 
elementarele cunoştinţe de îngrijire pe care le dobândise în 
perioada dinainte de momentul când familia îşi putuse permite 
serviciile unui doctor sau îndrăznise să meargă la un 
specialist. Dacă ar fi suferit vătămări interne, a spus ea 
răspicat, Issa nu ar fi fost în stare să înghită atâta mâncare, 
astfel că nu a avut nicio temere în a-i administra aspirină 
pentru a reduce starea febrilă, şi nici în a-i da o fiertură făcută 
din orez, amestecată cu ierburi lecuitoare de origine turcă. 

Ştiind că nici sănătos, nici mort, Issa nu i-ar fi îngăduit să-i 
atingă trupul dezgolit, Leyla i-a pus lui Melik la dispoziţie 
prosoape, o compresă pentru frunte şi a ţinut alături un vas cu 
apă rece pentru a-l şterge cu buretele măcar o dată pe oră. 
Pentru a reuşi asta, cuprins de remuşcări, Melik s-a văzut silit 
să desfacă trăistuţa din piele prinsă în jurul gâtului lui Issa. 

Abia după o îndelungată ezitare, şi în interesul clar al 
oaspetelui său bolnav - cel puţin aşa şi-a spus el, ca să-şi dea 
curaj -, dar numai după ce Issa şi-a întors faţa spre peretele 
opus şi a căzut într-un somn greu, întrerupt de bolboroseli în 
limba rusă, a îndrăznit să dezlege şnurul din piele şi să scoată 
de la gâtul lui acea trăistuţă. 

Mai întâi a descoperit în ea un mănunchi de tăieturi 
decolorate din ziare ruseşti, făcute sul şi ţinute laolaltă cu un 
elastic. Scoţând elasticul, le-a împrăştiat pe podea. Elementul 
comun al tuturor era fotografia unui ofiţer purtând uniforma 
Armatei Roşii. Arăta ca o brută, cu sprâncene groase şi fălci 
masive, şi părea trecut binişor de şaizeci de ani. Două tăieturi 
reprezentau anunţuri mortuare în ceea ce-l priveau, fiind 
împodobite cu cruci de rit ortodox şi cu însemne ale 
regimentului din care făcuse parte dispărutul. 

Cea de-a doua descoperire a lui Melik a fost un teanc de 
bancnote de cincizeci de dolari americani, absolut noi, zece la 
număr, ţinute laolaltă de o agrafă specială pentru bani. La 
văzul acestora, vechile lui bănuieli au revenit în forţă, 
cotropindu-l. Un fugar aproape mort de foame, fără cămin, 
fără nicio leţcaie, să aibă asupra lui cinci sute de dolari 
neatinși în acea trăistuţă? li furase? li falsificase? De aceea 
fusese azvârlit în închisoare? Atât îi mai rămăsese după ce îi 
plătise pe traficanţii de persoane din Istanbul, pe săritorul 


membru de echipaj care îl ascunsese şi pe şoferul de camion 
care îl adusese pe ascuns tocmai de la Copenhaga până la 
Hamburg? Dacă acum îi rămăseseră cinci sute de dolari, câţi 
avusese la plecarea din ţara lui? Poate că fantasmele lui 
referitoare la medicină nu erau chiar atât de nebuneşti 
precum păreau. 

Cea de-a treia descoperire a fost un plic alb la origine, dar 
acum murdar, făcut ghem, ca şi cum cineva ar fi avut intenţia 
de a-l arunca la gunoi, după care se răzgândise; nu era 
timbrat, nu prezenta adresă, iar clapeta îi fusese sfâşiată. 
După ce a netezit plicul, Melik a scos din el o singură foaie, 
mototolită, reprezentând o scrisoare cu caractere chirilice. 
Avea o adresă tipărită, data şi numele expeditorului - cel 
puţin, aşa a presupus el - imprimate cu litere mari şi negre în 
partea de sus. Dedesubtul textului indescifrabil se vedea o 
semnătură indescifrabilă în cerneală albastră, urmată de un 
număr alcătuit din şase cifre, scris de mână, însă foarte atent, 
fiecare cifră fiind îngroşată de câteva ori, ca şi cum ar fi vrut 
să sugereze „Nu uita asta!”. 

Ultima dintre descoperiri a fost o cheie, una tubulară, care 
nu depăşea ca mărime încheietura unui deget de la mâna de 
boxer a lui Melik. Era frezată mecanic şi avea dinţi foarte 
complicaţi pe trei laturi: prea mici pentru a se potrivi la uşa 
vreunei celule de închisoare, bănuia el, prea mică pentru 
poarta din Gothenburg care conducea înapoi până spre vas. 
Însă foarte potrivită pentru cătuşe. 

După ce a reaşezat în trăistuţă lucrurile lui Issa, Melik a 
strecurat-o sub perna scăldată în sudoare, pentru ca bietul 
suferind să o găsească imediat ce se va trezi. Însă a doua zi 
dimineaţă sentimentul de vinovăţie care îl cuprinsese nu îl 
părăsise pe Melik. Cât veghease în acea noapte, stând întins 
pe podea, avându-l pe Issa câţiva zeci de centimetri mai sus, în 
pat, Melik fusese torturat de imaginile membrelor martirizate 
ale oaspetelui său şi de conştiinţa propriei incapacităţi de a 
pricepe astfel de lucruri. 

Ca luptător în ring, ştia ce înseamnă durerea, ori cel puţin 
aşa îşi închipuia. Fiind un copil de origine turcă, se alesese cu 
bătăi pe stradă, dar reuşise să administreze la rândul lui 
câteva  corecţii. In cadrul unei confruntări recente de 


campionat, o ploaie de pumni îl trimisese în întunecimea 
sângerie din care boxerii se tem că nu vor mai reveni 
niciodată. Şi înotând contra unor adversari neaoşi germani, îşi 
dusese la limita extremă rezistenţa, ori cel puţin aşa socotea. 

Insă, în comparaţie cu Issa, se considera lipsit de 
experienţă. 

„Issa este adevăratul bărbat, iar eu sunt doar un băiat 
oarecare. Mi-am dorit mereu un frate şi, iată, acesta îmi este 
adus la uşă, iar eu îl alung. A suferit ca un adevărat apărător 
al credinţei lui, în vreme ce eu am căutat să obţin o glorie 
trecătoare în ringul de box.” 


Spre primele ore ale zorilor, respiraţia chinuită, care îl 
făcuse pe Melik să stea ca pe ghimpi toată noaptea, s-a 
stabilizat, devenind un hârâit constant. Când a înlocuit 
compresa, Melik a respirat uşurat, descoperind că febra lui 
Issa scăzuse. Pe la jumătatea dimineţii, Issa s-a pomenit 
proptit în capul oaselor, ca un paşă între pernele de catifea 
aurie cu ciucuri ale Leylei, aduse din sufragerie, în timp ce ea 
îl hrănea cu un amestec menit a-l înzdrăveni, după o reţetă 
proprie, iar brăţara de aur a mamei lui îi reapăruse la 
încheietura mâinii. 

Îmbolnăvit de ruşine, Melik a aşteptat ca Leyla să închidă 
uşa în urma ei. Îngenunchind alături de Issa, şi-a plecat capul. 

— M-am uitat în trăistuţa ta, a spus el. Mă simt profund 
ruşinat de ceea ce am făptuit. Fie ca milostivul Allah să mă 
ierte. 

Issa s-a cufundat în una dintre tăcerile lui eterne, după care 
şi-a lăsat o mână uscată pe umărul lui Melik. 

— Să nu mărturiseşti niciodată, prietenul meu, l-a sfătuit el 
cu glas adormit, prinzându-l de mână pe Melik. Dacă faci asta, 
te vor ţine acolo pe vecie. 


2 


A doua zi, vineri, la ora şase seara, banca privată sub 
numele de Brue Freres SRL, cu sediul stabilit iniţial la 
Glasgow, apoi la Rio de Janeiro şi la Viena, iar la acea dată în 
Hamburg, a încheiat pregătirile în vederea weekendului. 

La ora cinci şi jumătate fix, un om de serviciu musculos 
închisese uşile de intrare ale frumoasei vile cu terasă aflate în 
apropierea lacului Binnen Alster. La câteva minute după 
aceea, casierul-şef încuiase camera de valori şi activase 
alarma, secretara principală îi făcuse cu mâna în semn de la 
revedere ultimei fete întârziate şi verificase computerele şi 
coşurile de gunoi ale angajatelor din subordinea ei, după care 
persoana cu cele mai îndelungate state de serviciu din bancă, 
Frau Ellenberger, scosese din priză telefoanele, îşi îndesase 
bereta pe cap, îşi dezlegase bicicleta din stativul de fier din 
curte şi se îndepărtase pedalând, ducându-se să-şi recupereze 
nepoata de la cursul de balet. 

Însă nu făcuse asta înainte de a se opri o clipă ca să îi 
adreseze o critică glumeaţă patronului ei, domnul Tommy 
Brue, singurul partener în viaţă al băncii, şi purtător al 
faimosului nume al instituţiei. 

— Domnule Tommy, sunteţi mai rău decât noi, germanii, 
protestase ea într-o engleză stăpânită perfect, iţindu-şi capul 
pe după uşa sanctuarului său. De ce vă torturați atât de mult 
prin muncă? Doar a sosit primăvara! Nu aţi văzut încă şofranul 
şi magnolia înflorind? Amintiţi-vă că aţi ajuns la vârsta de 
şaizeci de ani. S-ar cuveni să vă duceţi acasă ca să beţi un 
pahar de vin cu doamna Brue în frumoasa dumneavoastră 
grădină! Dacă nu veţi face asta, atunci o să vă uzați pân’ la 
urzeală, îl avertizase ea, mai curând pentru a-şi demonstra 
aprecierea deosebită faţă de modul de exprimare al doamnei 
Beatrix Potter? decât nutrind speranţa de a îndrepta purtările 


2? Autoare britanică (1866-1943) cunoscută mai mult pentru cărţile destinate 
copiilor, în care apar personaje reprezentate de animale cu trăsături 


patronului ei. 

Brue ridicase mâna dreaptă şi o răsucise în aer, sugerând o 
parodiere a unui gest papal de binecuvântare. 

— Mergi cu bine, Frau Elli, rostise el îndemnul, cu un aer 
resemnat şi sardonic. În situaţia în care angajaţii mei refuză să 
lucreze pentru mine în cursul săptămânii, nu am altă soluţie 
decât să lucrez eu în locul lor pe timpul weekendului. Tschüss, 
adăugase el, făcându-i o bezea. 

— Multe sărutări şi dumneavoastră, domnule Tommy, şi cele 
mai alese urări soţiei. 

— Mă voi strădui să i le transmit. 

Aşa cum ştiau prea bine şi unul, şi celălalt, realitatea era cu 
totul alta. Acum, când telefoanele şi coridoarele amuţiseră, 
când niciun client nu solicita să fie băgat în seamă de el, iar 
soţia lui, Mitzi, ieşise pentru a-şi petrece seara cu prietenii ei 
din familia von Essen, la un joc de bridge, Brue rămăsese 
singurul stăpân asupra regatului său financiar. Acum putea să 
verifice tot ce plecase din bancă în cursul săptămânii ce se 
scursese, după cum putea să vadă şi tot ce intrase în conturile 
ei. Acum, dacă simţea dispoziţia necesară, putea să-şi 
examineze şi sufletul nemuritor. 


Din consideraţie faţă de vremea neobişnuit de caniculară 
pentru acea perioadă a anului, Brue rămăsese în cămaşă şi în 
pantaloni, la care purta bretele. Haina costumului de comandă 
stătea frumos aranjată pe un portmantou de lemn, având o 
vârstă venerabilă, aşezat lângă uşă: Randall's of Glasgow, 
croitori ai familiei Brue de patru generaţii. Pupitrul la care 
trudea era acelaşi pe care Duncan Brue, fondatorul băncii, îl 
luase pe vas cu el în 1908, când pornise din Scoţia având cu 
sine doar speranţa din suflet şi cincizeci de sovereigni din aur 
în buzunar. 

Biblioteca uriaşă din lemn de mahon care acoperea în 
întregime un perete reprezenta şi ea o parte din legenda 
familiei. În spatele geamurilor frumos gravate se odihneau şir 
după şir de capodopere ale culturii lumii, toate legate în piele: 
Dante, Goethe, Platon, Tolstoi, Dickens, Shakespeare şi, 


antropomorfe, precum în Croitorul din Gloucester, din care este citată 
expresia de mai sus. (n.tr.) 


oarecum straniu, Jack London. Biblioteca fusese primită de 
bunicul lui Brue ca plată parţială a unei credit neperformant, 
la fel ca şi cărţile, de altfel. Se simţise obligat să le citească? 
Legenda spunea că nu. El doar le transformase în valoare. 

lar pe peretele din faţa lui Brue, ca un indicator de 
circulaţie aflat permanent în calea sa, stătea agăţat arborele 
genealogic al familiei sale, în original, pictat de mână şi prins 
într-o ramă aurită. Rădăcinile străvechiului stejar stăteau 
înfipte adânc în malurile râului cu ape argintii ce se numea 
Tay. Ramurile lui se întindeau spre răsărit în Vechea Europă şi 
spre apus, până la Lumea Nouă. Ghinde aurii marcau oraşele 
în care căsătoriile contractate în străinătate îmbogăţiseră 
moştenirea de sânge a familiei Brue, fără a mai vorbi de 
rezervele financiare aflate la dispoziţie. 

lar Brue era un demn descendent al acestui nobil neam, 
chiar dacă rămăsese ultimul său reprezentant. In adâncul 
sufletului ştia probabil că Freres, aşa cum vorbeau membrii 
familiei despre afacere, devenise o oază de practici 
abandonate. Banca Freres avea să dispară odată cu el, dar ea 
îşi cam încheiase drumul firesc. Adevărat, din familie mai 
făcea parte şi fiica lui, Georgie, pe care o avusese cu Sue, 
prima soţie, însă ultima adresă cunoscută a lui Georgie era un 
ashram din apropiere de San Francisco. Conducerea unei 
bănci nu apăruse niciodată drept obiectiv important în 
planurile ei de viaţă. 

Şi totuşi, prin înfăţişare, Brue nu era nicidecum demodat. 
Era bine clădit şi atrăgător. Într-un mod neostentativ, având 
fruntea lată şi pistruiată şi un smoc tipic scoţian de păr roşcat 
şi sârmos, pe care reuşise cumva să-l mai îmblânzească printr- 
o cărare. Avea siguranţa de sine a omului înstărit, dar nici 
urmă din aroganţa care însoţeşte de obicei bogăţia. Când nu 
deveneau impersonale pentru a-i conferi un aer impenetrabil 
şi profesional, trăsăturile feţei lui trădau amabilitatea şi, în 
ciuda faptului că lucra ca bancher de când se ştia, ori poate 
tocmai din această cauză, tenul îi rămăsese proaspăt, lipsit de 
riduri. Când nemţii îi spuneau că este un englez tipic, el 
izbucnea într-un râs sănătos şi promitea că va suporta insulta 
cu o dârzenie de scoţian. Chiar dacă făcea parte dintr-o specie 
pe cale de dispariţie, în secret era destul de satisfăcut de sine 


tocmai din această pricină: Tommy Brue, pâinea lui 
Dumnezeu, bun să-l ai alături într-o noapte întunecoasă, lipsit 
de ambiţii mari, dar tocmai de aceea mai agreabil, cu o soţie 
de toată lauda, un minunat comesean, un om capabil să joace 
golf fără să-i fie ruşine de rezultate. Cel puţin aşa i se dusese 
vestea, socotea el, şi aşa trebuiau să rămână lucrurile. 


După ce a aruncat o ultimă privire la situaţia de pe pieţele 
care se închideau şi după ce a calculat influenţele acestora 
asupra stării valorilor deţinute de bancă - obişnuita scădere ce 
se înregistrează vineri seara, dar fără a reprezenta ceva care 
să dea fiori -, Brue şi-a oprit computerul şi apoi şi-a plimbat 
ochii peste teancul de dosare pe care Frau Ellenberger le 
alesese spre a i le supune atenţiei. 

Toată săptămâna se luptase cu complexitatea aproape de 
neînțeles a lumii moderne în care trăia bancherul, unde 
cunoaşterea persoanei căreia îi împrumutai banii era posibilă 
în aceeaşi măsură ca şi cunoaşterea omului care îi tipărise. 
Priorităţile lui în astfel de analize pe care le efectua vinerea 
după program erau impuse atât de dispoziţie, cât şi de 
necesitate. Când se simţea în toane bune, îşi petrecea seara 
reorganizând pe gratis fondurile rezervate de un client pentru 
acţiuni caritabile; dacă avea chef de joacă, se ocupa de vreo 
fermă de creştere a armăsarilor ori de o staţiune 
balneoclimaterică, ori de un lanţ de cazinouri. Sau, dacă era 
anotimpul destinat pritocirii cifrelor, o abilitate pe care o 
căpătase mai curând prin muncă intensă decât ca urmare a 
genelor moştenite, atunci probabil că ar fi ascultat vreun 
concert de Mahler cât studia prospectele de emisiuni ale 
brokerilor, ale caselor de capital de risc şi ale fondurilor de 
pensii concurente. 

În acea seară însă, nu se putea bucura de o astfel de 
libertate de alegere. Un client important devenise ţinta unei 
anchete declanşate de Bursa de Valori din Hamburg şi, cu 
toate că Brue primise asigurări din partea lui Haug von 
Westerheim, preşedintele comisiei, că nu vor apărea citaţii, el 
se simţea obligat să analizeze ultimele meandre ale cazului. 
Dar, mai întâi, rezemându-se de spătarul fotoliului, a retrăit 
momentul incredibil când bătrânul Haug încălcase regulile de 


păstrare a confidenţialităţii, pe care singur le stabilise şi le 
respectase cu o hotărâre de fier: 

În splendoarea interiorului încărcat de marmură al Clubului 
Anglo-German, este în plină desfăşurare o cină somptuoasă, la 
care participanţii poartă cu toţii costume de gală. Cei mai mari 
şi mai sclipitori oameni ai comunităţii financiare din Hamburg 
îl sărbătoresc pe unul de-ai lor. Tommy Brue împlineşte în 
această seară şaizeci de ani şi, chiar dacă nu vrea, ar face bine 
s-o creadă, pentru că reprezintă adevărul, după cum îi plăcea 
tatălui său, Edward Amadeus, să-l exprime: „Tommy, fiule, în 
meseria noastră, singura care nu minte este aritmetica”. 
Dispoziţia mesenilor este euforică, mâncarea, bună, vinul, şi 
mai bun, cei bogaţi sunt fericiţi, iar Haug von Westerheim, 
septuagenarul proprietar de flotă, broker influent, anglofil şi 
om de spirit, propune un toast în sănătatea lui Brue. 

— Tommy, băiete, am ajuns toţi la concluzia că ai citit prea 
mult din opera lui Oscar Wilde, spune el cântat şi subţirel în 
engleză, ţinând paharul de şampanie în mână şi stând în faţa 
unui portret al reginei din tinereţe. Cred că ai auzit de Dorian 
Gray, da? Noi socotim că da. Credem că ai extras o pagină din 
cartea lui Dorian Gray. Credem că în camera de valori a băncii 
tale se găseşte portretul hidos al lui Tommy la adevărata 
vârstă a lui de acum. Intre timp, spre deosebire de scumpa 
voastră regină, îţi recunoşti cinstit vârsta reală, dar stai acolo 
şi ne zâmbeşti ca un spiriduş de douăzeci şi cinci de ani, exact 
cum o făceai când ai sosit aici venind de la Viena, acum şapte 
ani, cu gândul de a ne lipsi de bogăţiile pe care noi le-am 
dobândit cu atâta greutate. 

Aplauzele continuă pe când Westerheim ia graţioasa mână a 
lui Mitzi, soţia lui Brue, cu o galanterie sporită, deoarece ea 
este vieneză, i-o sărută şi îi anunţă pe cei prezenţi că 
frumuseţea ei, spre deosebire de aceea a lui Brue, este cu 
adevărat eternă. Copleşit de o emoție sinceră, Brue se ridică 
de pe scaun cu intenţia de a-i strânge mâna lui Westerheim 
drept răspuns la frumoasele cuvinte rostite, însă bătrânul, 
ameţit deopotrivă de acel triumf şi de vin, îl cuprinde în 
braţele puternice ca de urs şi îi şopteşte răguşit la ureche: 

— Tommy, băiete... ancheta aceea referitoare la un client 
de-al tău... mă voi ocupa de ea... întâi o vom amâna din motive 


tehnice... apoi o azvârlim în Elba... la mulţi ani, Tommy, 
prietene... eşti un tip de treabă...” 

Punându-şi pe nas ochelarii cu jumătate de ramă, Brue a 
început să studieze din nou acuzaţiile aduse clientului său. 
Presupunea că un alt bancher l-ar fi sunat deja pe Westerheim 
ca să-i mulţumească pentru vorbele discrete, făcându-l în 
acest fel să şi le respecte. Numai că Brue nu procedase astfel. 
Nu avea obrăznicia de a-l obliga pe bătrân să-şi îndeplinească 
o promisiune făcută în atmosfera încinsă de la aniversarea lui 
de şaizeci de ani. 

Luând un pix, a scris o instrucţiune către Frau Ellenberger: 


Luni, la prima oră, te rog să telefonezi la 
Secretariatul Comisiei de Etică şi să întrebi dacă s-a 
stabilit o dată. Mulţumesc! TB. 


„Am făcut-o, şi-a zis în sinea lui. Acum bătrânul poate hotări 
cu sufletul împăcat dacă va continua ancheta cu o audiere ori 
dacă va face cazul uitat.” 

Cea de-a doua chestiune esenţială a acelei seri era cea 
legată de Marianne Nebuna, cum o numea Brue, dar numai 
faţă de Frau Ellenberger. Văduva unui bogat negustor de 
cherestea din Hamburg, Marianne reprezenta pentru Brue 
Freres telenovela cu cea mai îndelungată durată de difuzare, 
clienta care făcea să se adeverească toate clişeele referitoare 
la băncile private. In episodul din această seară, ea suferise 
recent o convertire religioasă provocată de un pastor luteran 
danez în vârstă de treizeci de ani şi era pe cale de a renunţa la 
bunurile ei lumeşti - mai precis şi la obiect, la trei procente 
din rezervele băncii - în favoarea unei misterioase fundaţii 
nonprofit care se afla sub pastoralul lui control. 

Rezultatele anchetei private pe care Brue o comandase din 
proprie inițiativă se găseau în faţa lui, şi nu erau 
încurajatoare. Pastorul se văzuse acuzat recent de fraudă, dar 
fusese achitat, deoarece martorii refuzaseră să depună 
mărturie. Acelaşi pastor zămislise copii mai multor femei. Dar 
cum să procedeze bietul Brue, bancherul pentru a aduce 
asemenea lucruri la cunoştinţa clientei îndobitocite, fără să 
piardă contul ei din bancă? Marianne Nebuna prezenta o 


toleranţă redusă faţă de veştile proaste, asta în cel mai fericit 
caz, lucru pe care Brue îl descoperise pe propria piele. Fusese 
nevoie de tot farmecul lui - ajungând aproape de sacrificiul 
suprem, ar fi fost gata să asigure el pe oricine! - pentru a o 
împiedica să-şi mute contul la Goldman Sachs, convinsă cu 
vorbe dulci de cine ştie ce tânăr de acolo. Exista şi un fiu, care 
îşi putea pierde averea, iar Marianne avea momente când îl 
adora, dar - aici apărând altă întorsătură a scenariului! - 
acesta se afla în prezent într-un sanatoriu de dezintoxicare 
situat undeva pe dealurile Taunus. Răspunsul ar fi probabil o 
călătorie discretă până la Frankfurt... 

Aşa că Brue a înjghebat un al doilea bilet pentru mereu 
loiala Frau Ellenberger: 


Te rog să iei legătura cu directorul clinicii şi să 
stabileşti dacă băiatul este în starea potrivită pentru 
a primi un vizitator (eu!). 


Reţinându-i atenţia bolboroselile sistemului telefonic plasat 
alături de biroul lui, Brue a aruncat o privire către luminiţele 
care clipeau. Dacă apelul venea pe linia lui de urgenţă, care 
nu figura în cartea de telefon, avea să răspundă. Nu era; prin 
urmare, s-a concentrat asupra proiectului de bilanţ semestrial 
al băncii care, deşi era bine întocmit, mai trebuia lucrat ca să 
fie sclipitor. Nu a putut zăbovi prea mult timp asupra lui, 
pentru că sistemul telefonic l-a întrerupt din nou. 

Să fi fost acela un mesaj nou ori zgomotele bolborosite de 
mai devreme se insinuaseră cumva în memoria lui? La ora 
şapte, şi încă într-o zi de vineri? Pe linia pentru public? Sigur 
greşise cineva numărul. Cedând în faţa curiozităţii, Brue a 
apăsat butonul de rulare a benzii. Mai întâi a auzit un ţiuit 
electronic, întrerupt de vocea politicoasă a doamnei 
Ellenberger, care ruga apelantul în germană, apoi în engleză, 
să lase un mesaj sau să revină în orele de program. 

După aceea, a auzit glasul unei tinere femei de origine 
germană, cristalină ca vocea unui băieţel din corul bisericii. 


După un scotch sau două într-o companie agreabilă, lui Brue 
îi plăcea să afirme cu un aer sfătos că principala caracteristică 


a vieţii unui bancher privat nu erau banii numerar, aşa cum ar 
fi fost destul de firesc să se presupună. Esenţa nu era 
reprezentată de pieţe de titluri financiare, de pieţe cu preţuri 
în scădere, de fonduri de garantare sau derivate. Esenţa ţinea 
de nenorociri. 'Ţinea de sunetul persistent, iar el mergea chiar 
până acolo încât spunea că era vorba de sunetul permanent, 
exprimându-se pe şleau, al excrementelor care ajung în palele 
ventilatorului. Aşadar, dacă nu se întâmpla să-ţi placă viaţa 
într-o stare de asediu neiertător, însemna că situaţia de 
bancher privat nu era de tine. Rostise acelaşi lucru cu 
oarecare succes şi în cuvântarea pregătită ca răspuns la cele 
spuse de bătrânul Westerheim. 

Şi, ca veteran în materie de asemenea nenorociri, Brue 
elaborase de-a lungul anilor două reacţii distincte faţă de 
momentul impactului. Dacă se găsea într-o şedinţă de consiliu 
şi ochii multora erau aţintiţi asupra lui, se ridica în picioare, îşi 
vâra degetele mari sub betelia pantalonilor şi dădea ocol 
încăperii, adoptând o atitudine de calm exemplar. 

Când nu îl observa nimeni, exista posibilitatea de a prefera 
cea de-a doua soluţie, aceea de a încremeni în poziţia în care îl 
izbise vestea, lipindu-şi arătătorul de buza de jos, lucru pe 
care tocmai îl făcea în acel moment, pe când asculta mesajul a 
doua, apoi a treia oară, începând cu ţiuitul iniţial. 

„Bună seara. Mă numesc Annabel Richter, sunt avocat şi 
doresc să discut personal cu domnul Tommy Brue cât de 
curând posibil în numele unui client pe care îl reprezint.” 

„ÎL reprezinţi, dar nu-l numeşti”, observă Brue în mod 
metodic la a treia ascultare a mesajului. O voce cu o exprimare 
precisă, aparţinând unei persoane din sudul Germaniei, 
educată şi care nu iubeşte verbozitatea. „Clientul meu m-a 
rugat să transmit cele mai bune urări unui domn - aici face o 
pauză, ca şi cum şi-ar consulta notițele - unui domn 
Lipizzaner. Repet. Numele este Lipizzaner. Ca şi rasa de cai, 
domnule Brue. Acei cai albi, renumiţi, aparţinând Scolii 
Spaniole de Echitaţie din Viena, unde a fost situată banca 
dumneavoastră? Cred că banca dumneavoastră cunoaşte 
lipiţanii foarte bine.” 

Tonul vocii urcă. Mesajul referitor la caii albi trădează un 
băiat de cor în suferinţă. 


„Domnule Brue, clientul meu are foarte puţin timp la 
dispoziţie. Fireşte, nu doresc să spun mai multe la telefon. 
Este de asemenea posibil să cunoaşteţi mai bine decât mine 
situaţia clientului meu, ceea ce va urgenta rezolvarea 
problemei. Prin urmare, v-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi 
apela pe telefonul meu mobil după primirea acestui mesaj, 
pentru a putea stabili o întâlnire.” 

S-ar fi putut opri aici, dar nu a făcut-o. Cântecul băiatului de 
cor capătă o tonalitate ceva mai intensă: 

„Dacă acest lucru se va putea seara târziu, sunt de acord, 
domnule Brue. Chiar foarte târziu. Trecând prin dreptul 
biroului dumneavoastră, am văzut lumină. Poate că nu sunteţi 
personal la birou, dar oricum este cineva acolo. Dacă aşa stau 
lucrurile, rog respectiva persoană să fie amabilă şi să 
transmită acest mesaj domnului Tommy Brue ca pe o 
chestiune de urgenţă, deoarece doar domnul Tommy Brue are 
puterea de a acţiona în această problemă. Vă mulţumesc 
pentru înţelegere.” 

„Şi, mulţumesc pentru înţelegerea dumitale“, Frau Annabel 
Richter, a gândit Brue, ridicându-se în picioare şi, având 
degetul mare şi arătătorul încă lipite de buza de jos, s-a 
îndreptat spre fereastră, ca şi cum aceasta ar fi fost calea cea 
mai lesnicioasă de evadare. 

„Într-adevăr, banca mea cunoaşte prea bine lipiţanii, 
doamnă, dacă prin bancă te referi la mine şi la singura mea 
persoană de încredere, Frau Elfi, şi la nimeni altcineva de pe 
lumea asta. Banca mea este dispusă să plătească sume 
importante în dolari ca să-l vadă până şi pe ultimul dintre 
lipiţani galopând dincolo de orizont, înapoi spre Viena, de 
unde au venit ei, fără să se mai întoarcă vreodată. Probabil că 
Ştii şi asta.” 

Apoi în minte i s-a născut un gând îngrozitor. Ori poate că el 
existase în aceşti ultimi şapte ani şi doar acum se hotărâse să 
iasă din umbrele în care se ascunsese. „Oare eşti în căutarea 
de sume importante în dolari, Frau Annabel Richter? - tu şi 
sfântul tău client, care are la dispoziţie atât de puţin timp? 

Nu cumva există posibilitatea, chiar îndepărtată, de a 
încerca să mă şantajezi? 

Şi nu cumva tu, cu puritatea ta de băieţel de cor şi cu aerul 


că urmăreşti în mod profesional un scop înalt, îmi arunci o 
aluzie - tu şi complicele, pardon, clientul tău - cum că aceşti 
cai lipiţani posedă caracteristica, foarte curioasă, de a se naşte 
negri ca pana corbului, devenind albi doar cu trecerea anilor? 
- calitate care i-a făcut să-şi împrumute numele unui soi de 
cont bancar exotic, inspirat de eminentul Edward Amadeus 
Brue, cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, iubitul şi 
regretatul meu tată pe care continui să îl respect din toate 
celelalte privinţe drept pilon de neclintit al probităţii bancare, 
în cursul ultimelor sale zile de entuziasm şi de idealism 
petrecute la Viena, când camioane întregi de bani negri 
provenind din Imperiul Răului, care se prăbuşea, se scurgeau 
ca o hemoragie prin Cortina de Fier ce se destrăma cu 
repeziciune?” 


Fără să se grăbească, Brue a făcut un tur al încăperii. 

„Dar de ce Dumnezeu ai făcut asta, scumpul meu părinte? 

De ce, când toată viaţa te-ai bizuit pe bunul tău renume şi 
pe acela al strămoşilor tăi, şi ai trăit conform acestuia atât în 
viaţa privată, cât şi în cea publică, în tradiţiile cele mai înalte 
ale prevederii, prudenţei şi seriozităţii scoțiene: de ce să 
primejduieşti toate acestea de dragul câtorva escroci şi 
aventurieri din Răsărit, ale căror singure realizări au fost 
acelea de a jefui bogăţiile ţărilor din care proveneau în 
momentele când acestea aveau nevoie de ele mai mult decât 
oricând? 

De ce ai deschis uşile băncii tale pentru asemenea oameni? 
Banca ta iubită, cel mai preţios lucru pe care îl aveai? De ce să 
oferi adăpost sigur prăzilor luate de ei pe căi necinstite, 
oferindu-le, în plus, condiţii fără precedent de confidenţialitate 
şi de protecţie? 

De ce să forţezi orice normă şi reglementare până la punctul 
de ruptură şi chiar dincolo de acesta, într-o încercare 
disperată şi - aşa cum o percepuse Brue chiar în acele 
momente - nechibzuită de a deveni bancherul vienez preferat 
de un anumit grup de gangsteri ruşi? 

De acord, ai urât comunismul, iar comunismul zăcea pe 
patul de moarte. Nu ai mai avut răbdare să aştepţi 
înmormântarea lui. Însă ticăloşii faţă de care te-ai purtat atât 


de frumos făceau parte din acel regim! 

Tovarăşi, nu este nevoie de niciun nume! Daţi-ne doar prada 
să v-o păstrăm vreme de cinci ani, iar noi vă vom da un număr! 
Iar când veniţi data viitoare ca să ne vizitaţi, lipiţanii voştri vor 
fi investiții externe, la maturitate, şi albe precum crinul! Vom 
proceda la fel ca elveţienii, dar noi suntem britanici şi ne 
pricepem mai bine decât ei! 

Numai că lucrurile nu merg chiar aşa, a gândit Brue cu 
tristeţe, ţinându-şi mâinile prinse la spate şi oprindu-se pentru 
a arunca o privire pe fereastră. 

Nu merge, pentru că oamenii mari care îşi pierd minţile la 
bătrâneţe mai şi mor; pentru că banii îşi schimbă locul, iar 
băncile îşi schimbă sediile; şi pentru că pe scenă apar oameni 
ciudaţi, care se cheamă reglementatori, iar trecutul se 
îndepărtează. Doar că asta nu se întâmplă aproape niciodată, 
adevărat? Câteva cuvinte rostite de cineva cu glas de băiat de 
cor şi totul revine la viaţă în tropot de copite.” 


La cincisprezece metri dedesubtul lui, cavalerii în armură ai 
celui mai bogat oraş din Europa gonesc spre casă cu zgomot 
mare ca să-şi îmbrăţişeze copiii, să mănânce, să se uite la 
televizor, să facă amor şi să meargă la culcare. Pe lac, schifuri 
şi iahturi mici se deplasează în amurgul roşiatic. 

„Femeia e acolo, a gândit el. A văzut lumină la fereastra 
mea. 

Este acolo şi îşi foloseşte cunoştinţele de drept faţă de aşa- 
zisul ei client în timp ce se consultă înfriguraţi privind modul 
în care mă vor estorca pentru că nu am pus punct existenţei 
conturilor tip lipiţan. 

«Este de asemenea posibil să cunoaşteţi mai bine decât 
mine situaţia clientului meu.» 

Ei bine, este de asemenea posibil să nu o cunosc, Frau 
Annabel Richter. Şi, ca să fiu sincer, nici nu vreau să o cunosc, 
deşi lucrurile par să arate că aşa ar trebui. 

Şi cum nu vrei să-mi spui nimic mai mult despre clientul tău 
pe cale telefonică - o reticenţă pe care o apreciez - şi cum nu 
posed calităţi extrasenzoriale şi, drept urmare, mi-e imposibil 
să îl identific între cei şase lipiţani supraviețuitori - 
presupunând că există vreunii - care nu au fost împuşcaţi, 


azvârliţi în închisoare ori, pur şi simplu, la beţie, au uitat unde 
naiba și-au vârât milioanele furate, în baza celor mai bune 
tradiţii ale şantajului, nu am altă soluţie decât să dau curs 
solicitării tale.” 

A format numărul. 

— Richter. 

— Sunt Tommy Brue de la Banca Brue. Bună seara, Frau 
Richter! 

— Bună seara, domnule Brue! Aş dori să discut cu 
dumneavoastră cât de curând posibil, vă rog! 

„De exemplu, acum.” Mai puţin melodic şi pe un ton o idee 
mai agresiv decât în momentele când ruga să i se acorde 
atenţie. 


Hotelul Atlantic se găsea la zece minute de mers pe jos de la 
bancă, urmând pe marginea lacului o alee presărată cu pietriş, 
aglomerată la ora aceea. Alături de ea, pe o a doua alee se 
auzeau, şuierate, suduielile mulţimii la adresa bicicliştilor care 
se îndreptau spre casele lor. Se stârise o briză foarte rece, 
iar cerul căpătase o culoare neagră-albăstruie. Începuseră să 
cadă picături alungite de ploaie. În Hamburg, ele erau numite 
mănunchiuri de fire. În urmă cu şapte ani, când Brue abia 
sosise în oraş, mersul lui prin mulţime ar fi putut fi împiedicat 
de rămăşiţe de sfiiciune tipic britanică. În seara asta însă, îşi 
croia drum în mod hotărât şi îşi ţinea pregătit cotul pentru a 
se feri de umbrelele care i-ar fi putut tăia calea. 

La intrarea în hotel, un uşier înveșmântat cu o mantie roșie 
și-a ridicat jobenul. În hol, Herr Schwarz, recepţionerul, s-a 
apropiat aproape pe nevăzute şi l-a condus la masa pe care 
Brue o solicita atunci când avea întâlniri cu clienţi ce preferau 
să discute chestiuni de afaceri în afara băncii. Se afla în colţul 
cel mai îndepărtat, între o coloană de marmură şi picturi în 
ulei înfăţişând corăbii hanseatice, sub privirea parcă puţin 
bolnavă a kaizerului Wilhelm al II-lea. 

— Peter, aştept o doamnă pe care nu am avut plăcerea de a 
o fi întâlnit până acum, s-a destăinuit Brue, însoţindu-şi 
vorbele de un zâmbet ce invita la complicitate masculină. O 
anumită doamnă Richter. Am bănuiala că este destul de 
tânără. Te rog mult să te asiguri că e şi frumoasă. 


— Voi face tot posibilul, a promis Herr Schwarz cu 
gravitate, de-acum mai bogat cu douăzeci de euro. 

Din senin, Brue şi-a adus aminte de o conversaţie dureroasă 
pe care o avusese cu fiica lui, Georgie, când aceasta avea doar 
nouă ani. Îi explicase că Mami şi Tati încă se iubeau, dar că 
aveau să locuiască departe unul de celălalt. Era mai bine să 
trăiască despărțiți, într-o relaţie de iubire, decât să se certe, îi 
spusese el, procedând astfel la recomandarea unui psihiatru 
pe care îl detesta. Şi îi mai spusese că două cămine fericite 
erau mai bune decât unul nefericit. Şi că Georgie va putea să îi 
vadă pe Mami şi pe Tati oricât de des dorea, doar că nu 
împreună, ca până atunci. Însă pe Georgie o interesa mai mult 
noul ei căţel. 

— Dacă ai avea singurul şiling austriac existent pe lume, ce 
ai face cu el? întrebase ea, scărpinând gânditor cățelul pe 
burtă. 

— Păi, l-aş investi, bineînţeles, draga mea. Dar tu ce ai face 
cu el? 

— L-aş da bacşiş cuiva, îi răspunsese ea. 

Descumpănit mai mult de propriile gânduri decât de vorbele 
de atunci ale lui Georgie, Brue a încercat să-şi dea seama de 
ce trebuia să se pedepsească acum amintindu-şi acel episod. 
Probabil era vorba de similitudinea vocilor lor, a socotit el, 
stând cu ochii pe uşile automate. „Oare va avea microfon 
asupra ei? lar «clientul», dacă va veni însoţită de el, va avea şi 
el dispozitive de ascultare asupra lui? Ei bine, dacă se va 
întâmpla asta, norocul nu le va surâde.” 

Şi-a adus aminte de ultima oară când se întâlnise cu un 
şantajist: un alt hotel, o altă femeie, o britanică locuind la 
Viena. Convins de un client al Băncii Freres care nu voia să-şi 
încredinţeze problema altcuiva, Brue se întâlnise cu femeia 
într-unul dintre pavilioanele discrete de la hotelul Sacher. Era 
o madame corpolentă, purtând straie de văduvă. Pe fata ei o 
chema Sophie. 

— E una dintre cele mai bune fete pe care le am, Sophie a 
mea, de aceea, fireşte, mi-e ruşine, îi explicase ea pe sub borul 
pălăriei negre din pai. Numai că ea se gândeşte să se adreseze 
ziarelor, înţelegeţi? I-am spus să nu facă asta, dar, tânără cum 
e, nu vrea să mă asculte. Prietenul dumneavoastră a avut o 


comportare foarte urâtă, da, aşa s-a întâmplat, nu ştie să se 
poarte. Nimănui nu-i place să citească despre sine, nu-i aşa? 
Îndeosebi în ziare. Şi mai ales când este director general al 
unei mari companii, asta doare. 

Însă Brue se sfătuise cu şeful poliţiei din Viena, care, 
întâmplător, era client al Băncii Freres. La recomandarea 
poliţistului, el consimţise cu umilinţă să plătească o sumă care 
să-i asigure liniştea, în vreme ce detectivi în civil, aflaţi la o 
masă apropiată, înregistrau discuţia. 

De data asta însă, nu avea de partea lui niciun şef de poliţie. 
Ţinta nu era un client, ci chiar el însuşi. 


În holul spaţios al hotelului Atlantic, la fel ca şi pe stradă, 
era oră de vârf. Din punctul lui privilegiat de observaţie, Brue 
vedea cu uşurinţă sosirea şi plecarea oaspeţilor hotelului. 
Unele femei purtau blănuri şi eşarfe, bărbaţii, uniformele ca 
de înmormântare ale celor din mediile de afaceri, alţii, blugi 
zdrenţuiţi, trădându-şi apartenenţa la grupul milionarilor 
vagabonzi. 

Dintr-un coridor, a apărut o procesiune alcătuită din bărbaţi 
vârstnici îmbrăcaţi în costume de seară, iar femeile cu rochii 
de bal cu paiete, conduşi cu toţii de un paj care împingea un 
cărucior cu buchete de flori învelite în celofan. „Cineva bogat 
şi bătrân îşi sărbătoreşte ziua de naştere”, s-a gândit Brue, şi 
s-a întrebat vreme de o clipă dacă era vreunul dintre clienţii 
lui şi dacă Frau Elli trimisese o sticlă de ceva. „Probabil că nu 
e mai vârstnic decât mine”, şi-a zis el curajos. 

Oare oamenii chiar îl socoteau bătrân? Probabil că da. Sue, 
prima lui soţie, avea obiceiul să se plângă că el se născuse 
bătrân. Toate bune, dar vârsta de şaizeci de ani rămânea 
scrisă în contract, asta dacă reuşeai să ajungi până acolo. Ce 
anume îi spusese Georgie cândva, când începuse să fie atrasă 
de budism? „Cauza morţii este naşterea.” 

A aruncat o privire la ceasul de aur de la mână, cadou din 
partea lui Edward Amadeus la împlinirea vârstei de douăzeci 
şi unu de ani. Peste două minute, femeia avea să fie în 
întârziere, dar avocaţii şi bancherii nu întârziau niciodată. Şi, 
presupunea el, nici şantajiştii. 

De cealaltă parte a uşilor automate, pe stradă bătea un vânt 


asemănător mistralului. Pe când se grăbea să treacă de la o 
limuzină la alta, uşierul cu joben părea să aibă o pereche de 
aripi inutile, închipuite de mantia ce flutura. Pe neaşteptate, a 
izbucnit o ploaie torențială aproape dramatică, iar oamenii şi 
maşinile s-au pierdut într-un soi de ceaţă lăptoasă. Din ea, ca 
un unic supravieţuitor al unei avalanşe, s-a ivit o siluetă 
scundă şi îndesată, cu haine fără nicio formă şi cu o eşarfa 
înfăşurată în jurul gâtului şi al capului. Preţ de o clipă, 
îngrozit, Brue a avut impresia că femeia îşi atârnase un copil 
peste umeri, şi abia după aceea şi-a dat seama că era un 
rucsac destinat mai degrabă unui bărbat zdravăn. 

A urcat treptele, s-a lăsat condusă de uşile automate, a 
pătruns în hol şi s-a oprit. li împiedica să se mişte pe cei aflaţi 
în spatele ei, dar, chiar dacă îşi dăduse seama de asta, nu s-a 
sinchisit. Si-a scos ochelarii plini de picături de ploaie, a tras 
un capăt al eşarfei din măruntaiele hanoracului, a curăţat 
lentilele, după care şi i-a aşezat înapoi pe nas. Herr Schwarz i 
s-a adresat, iar ea a încuviinţat scurt cu un gest din cap. 
Amândoi s-au uitat în direcţia lui Brue. Herr Schwarz a dat să 
o însoţească, dar ea a clătinat din cap. Trecându-şi rucsacul pe 
un umăr, a pornit spre el printre mese, cu ochii aţintiţi înainte 
şi ignorându-i pe ceilalţi clienţi din drumul ei. 

Fără machiaj, fără niciun centimetru pătrat de piele expus 
de la gât în jos, a remarcat Brue în momentul când s-a ridicat 
să o întâmpine. Mişcări sigure, fluide, ale unui trup mărunt şi 
agil, dincolo de îmbrăcămintea foarte simplă. Puțin cam 
marţială, dar aşa sunt femeile din ziua de azi. Ochelari rotunzi, 
fără rame, în care se reflectau candelabrele. Ochi care nu 
clipesc des. Piele ca de copil. „Cu vreo treizeci de ani mai 
tânără decât mine şi cu treizeci de centimetri mai scundă, dar 
statura şantajiştilor nu prea contează, şi ei sunt zi de zi mai 
tineri.” O faţă de băieţel de cor se asorta cu vocea de băieţel 
de cor. 

Niciun complice vizibil. Blugi bleumarin, bocanci militari. O 
frumuseţe de buzunar, deghizată. Dură, dar vulnerabilă; cât se 
poate de hotărâtă să-și ascundă căldura feminităţii, dar fără a 
reuşi. Un fel de Georgie. 

— Frau Richter? Minunat! Sunt Tommy Brue. Cu ce vă pot fi 
de folos? 


Mâna ei era atât de mică, încât, fără să vrea, Brue şi-a 
îndulcit strânsoarea. 

— Au apă aici? a întrebat ea, ridicând privirea spre el prin 
lentilele ochelarilor. 

— Desigur. După ce a făcut semn unui chelner, el a întrebat- 
o: Aţi venit pe jos? 

— Am venit cu bicicleta. Plată, vă rog. Fără lămâie. La 
temperatura camerei. 


S-a aşezat în faţa lui, stând dreaptă chiar în centrul tronului 
tapisat în piele, ţinându-şi mâinile prinse de braţele lui, 
genunchii foarte strâns lipiţi, având rucsacul la picioare. L-a 
examinat: întâi mâinile, apoi ceasul de aur şi pantofii, după 
care ochii, dar fugar. A lăsat impresia că nimic din ceea cea 
văzut nu a surprins-o. La rândul lui, Brue a supus-o unei 
inspecții la fel de atente, chiar dacă a făcut-o mai pe furiş: 
modul cumpănit în care a sorbit din paharul cu apă, ţinându-şi 
cotul lipit de corp, antebraţul de-a curmezişul torsului; 
siguranţa de sine în acel mediu ce radia bogăţie, pe care părea 
hotărâtă să-l dezaprobe; aerul tăinuit de bună-creştere; 
stilistul ascuns care nu se poate ascunde cu totul. 

Îşi scosese eşarfa de pe cap şi lăsase la vedere o beretă de 
lână. O şuviţă rebelă de păr castaniu-auriu îi căzuse peste 
frunte. A vârât-o înapoi în captivitate, după care a mai luat o 
gură de apă, continuându-şi acţiunea de inspectare a lui Brue. 
Ochii, măriţi de lentilele ochelarilor, erau verzi spre cenuşiu, 
şi nu clipeau. „Cu steluțe de culoarea mierii”, şi-a adus el 
aminte: oare unde citise asta? Într-unul dintre zecile de 
romane aflate mereu pe noptiera lui Mitzi. Sâni mici, ridicaţi, 
ascunşi cu intenţie în spatele straielor. 

Brue a scos o carte de vizită dintr-un buzunar al hainei 
Randall, căptuşite cu mătase albastră, şi, cu un zâmbet 
curtenitor, i-a înmânat-o peste masă. 

— De ce Frères? a întrebat ea. 

El a remarcat lipsa inelelor şi unghiile copilăresc de scurte. 

— A fost ideea străbunicului meu. 

— Era cumva francez? 

— Mă tem că nu. Dar ar fi vrut să fie, i-a răspuns Brue, 
servindu-i astfel răspunsul pe care îl avea gata pregătit. A fost 


scoţian. Şi o mulţime de scoțieni se simt mai apropiaţi de 
Franţa decât de Anglia. 

— Atunci, a avut fraţi? 

— Nu. Din păcate, nici eu nu am. 

Ea s-a aplecat înspre rucsac, a tras fermoarul unui 
compartiment, apoi altul. Peste umărul ei, Brue a observat, 
într-o ordine rapidă: şerveţele de hârtie, un flacon cu loţiune 
de curăţat lentile de contact, un telefon mobil, chei, un 
blocnotes, cărţi de credit şi un dosar de culoare galben- 
deschis, marcat şi numerotat ca rezumatul de caz al unui 
avocat pledant. Nu a reuşit să identifice vreun casetofon sau 
vreun microfon, dar, ţinând cont de tehnologia din prezent, n- 
aveai de unde să fii sigur. Şi, oricum, pe sub straiele acelea ale 
ei se putea ascunde chiar şi o centură care să conţină zece- 
douăsprezece kilograme de explozibil. 

Tânăra i-a întins cartea ei de vizită. 

„SANCTUARUL DE NORD, a citit Brue. Fundatie Caritabilă 
Creştină pentru protecţia persoanelor dislocate şi fără 
cetăţenie din regiunea de nord a Germaniei.” Cu birouri în 
estul oraşului. Numere de fax şi telefon, e-mail. Număr de cont 
la Comerzbank. „Luni o să am o discuţie discretă cu directorul 
lor pentru Hamburg, dacă va fi nevoie, ca să-i verific ratingul 
de creditare.” „Annabel Richter, consilier juridic.” Cuvintele 
rostite cândva de tatăl lui i-au răsărit în minte, cât să nu-i dea 
pace: „Niciodată să nu crezi o femeie frumoasă, Tommy! Fac 
parte din categoria criminalilor, cele mai bune asasine care 
există pe lumea asta”. 

— N-ar fi rău să vă aruncaţi privirea şi la asta, a spus ea, şi 
a împins spre el o carte de identitate. 

— Asta-i bună, de ce să fac aşa ceva? a protestat el, cu toate 
că şi lui îi venise aceeaşi idee. 

— Poate nu sunt cine susţin c-aş fi. 

— Serios? Şi cine altcineva aţi putea fi? 

— Unii dintre clienţii mei se trezesc vizitaţi de oameni care 
pretind că ar fi avocaţi, deşi nu sunt. 

— Şocant! Dumnezeule mare! Sper să nu păţesc niciodată 
aşa ceva. Sigur, cred că s-au întâmplat asemenea lucruri, nu? 
Şi nu aş fi avut cum să-mi dau seama. Cumplit gând, a rostit el 
cu o falsă frivolitate, dar, dacă se aşteptase ca ea să-i ţină 


hangul, a rămas dezamăgit. 

Fotografia o înfăţişa cu părul lăsat liber, cu ochelari mai 
bătrânicioşi şi cu acelaşi chip, dar fără intensitatea privirii. 
Annabel Richter, născută la Freiburg im Breisgau, în 1977, 
ceea ce o făcea să fie cât se putea de tânără pentru un avocat 
din Germania, dacă era într-adevăr ceea ce susţinea că e. Se 
lăsase pe spătarul scaunului, ca un boxer care se relaxează 
între două runde, continuând totuşi să-l urmărească prin 
ochelarii de bunică de dincolo de trupul mărunt, dar ferm, 
acoperit de sus până jos de haine. 

— Aţi auzit vreodată de noi? l-a întrebat ea. 

— Poftim? 

— Aţi auzit de Sanctuarul de Nord? Despre activitatea 
noastră? Nu v-au ajuns la urechi lucruri despre noi? 

— Nu, îmi pare rău. 

Clătinând încet din cap, ea şi-a plimbat privirea prin holul 
hotelului, parcă nevenindu-i să creadă. A măsurat perechile 
vârstnice îmbrăcate în ce aveau mai bun. Tinerii bogaţi, care 
făceau hărmălaie în bar. Pianistul casei, care interpreta 
melodii de dragoste pe care nu le asculta nimeni. 


— Şi de cine este finanțată organizaţia aceasta caritabilă a 
dumneavoastră? s-a interesat Brue pe tonul cel mai practic de 
care era în stare. 

Ea a înălţat din umeri. 

— De câteva biserici. Şi de autorităţile din Hamburg, atunci 
când se simt virtuoase. Ne descurcăm. 

— Şi de cât timp sunteţi în afaceri? Organizaţia, adică? 

— Nu suntem în afaceri. Noi lucrăm pro bono. De cinci ani. 

— Şi dumneavoastră? 

— De doi ani. Aproximativ. 

— Cu normă întreagă? Nu aveţi şi alte activităţi? 

Ceea ce voia să spună: „N-aveţi şi o a doua slujbă? Nu 
recurgeţi la un picuţ de şantaj ca să vă completaţi veniturile?” 

Ea se săturase de chestionările lui. 

— Domnule Brue, am un client. În mod oficial, el este 
reprezentat de Sanctuarul de Nord. Cu toate acestea, cu puţin 
timp în urmă, el m-a împuternicit în mod oficial ca avocat 
personal în toate chestiunile legate de banca dumneavoastră şi 


şi-a dat consimțământul ca eu să iau legătura cu 
dumneavoastră. Lucru pe care îl fac acum. 

— Consimţământ? a întrebat Brue, zâmbetul strâmb lăţindu- 
i-se pe figură. 

— Mi-a dat instrucţiuni. Care ar fi diferenţa? Aşa cum am 
precizat la telefon, situaţia clientului meu în Hamburg este 
delicată. Există limite în ce priveşte ceea ce este dispus să-mi 
declare, totodată există limite în privinţa lucrurilor pe care vi 
le pot împărtăşi. După ce am petrecut ore destule în compania 
lui, consider că puţinele amănunte pe care mi le-a divulgat 
sunt adevărate. Nu reprezintă întregul adevăr, ci probabil o 
mică parte din el, croit anume pentru mine, dar cât se poate 
de real. Aceasta este o apreciere la care trebuie să ajungem 
toţi cei care facem parte din organizaţia caritabilă. Trebuie să 
ne mulţumim cu puţinul pe care îl putem obţine, şi să pornim 
de la asta. Preferăm să fim induşi în eroare decât să devenim 
cinici. Aşa suntem noi. Asta reprezentăm, a adăugat ea cu o 
atitudine sfidătoare, lăsându-l pe Brue să răspundă unei 
acuzaţii nerostite potrivit căreia el ar fi preferat ca lucrurile să 
se desfăşoare în cu totul alt mod. 

— Am priceput ce aţi spus, a asigurat-o el. Şi respect acest 
lucru. 

O mică partidă de scrimă. Se pricepea la astfel de lucruri. 

— Clienţii noştri nu pot fi socotiți drept obișnuiți, domnule 
Brue. 

— Chiar aşa? Nu sunt deloc sigur că am întâlnit vreodată un 
client normal - aceasta fiind o glumă pe care ea a refuzat din 
nou să o guste. 

— Clienţii noştri, în esenţă, se încadrează mai curând în 
descrierea făcută de Frantz Fanon?  Dezmoşteniţilor 
Pământului. Aţi citit cumva cartea lui? 

— Am auzit de ea, dar, regret, nu am citit-o. 

— Aceşti oameni sunt fără de țară. De aceea, suferă aproape 
tot timpul. Ei se tem de noi la fel de mult ca şi de lumea în 


3 Frantz Omar Fanon (1925-1961), psihiatru, filosof cu idei revoluţionare şi 
scriitor, născut în Martinica, ale cărui lucrări au inspirat mişcările de 
eliberare de sub jugul colonialismului. Cartea Dezmoşteniţii Pământului (Les 
Damnes de la Terre), publicată la scurtă vreme după moartea lui, în 1961, 
tratează în profunzime efectele torturilor aplicate algerienilor de către 
forţele franceze. (n.tr.) 


care au pătruns şi de lumea pe care au lăsat-o în urmă. 

— Am înţeles. 

De fapt, nu prea înţelesese. 

— Clientul meu crede, pe bună dreptate sau nu, că 
reprezentaţi salvarea lui, domnule Brue. Datorită 
dumneavoastră a venit la Hamburg. Mulțumită 
dumneavoastră, el va putea să rămână în Germania, să capete 
un statut legal şi să studieze. Fără concursul dumneavoastră, 
va trebui să se întoarcă în iad. 

Brue s-a gândit să spună „Vai, Doamne” sau „Vai, ce trist”, 
însă, întâlnind privirea ei neclintită, a renunţat la o astfel de 
idee. 

— El socoteşte că va trebui doar să menţioneze „domnul 
Lipizzaner” şi să vă prezinte un anumit număr de referinţă - 
eu nu am habar la cine sau la ce se referă acesta şi, probabil, 
nici el nu are idee - şi, abracadabra, după aceea, toate uşile i 
se vor deschide 

— Îmi permiteţi să vă întreb de câtă vreme se află în ţară? 

— Să spunem că de câteva săptămâni. 

— Şi i-a trebuit atât de mult timp ca să ia legătura cu mine, 
cu toate că tocmai de aceea a venit în Germania, din câte 
înţeleg? Mi se pare cam greu de priceput acest lucru. 

— La sosirea în Germania, era bolnav şi îngrozit, şi nu 
cunoştea absolut pe nimeni. Se află în Occident pentru prima 
oară. Nu ştie deloc germană. 

Brue a dat să spună din nou „am înţeles”, dar s-a răzgândit. 

— De asemenea, din motive pe care încă nu le pot descâlci, 
detestă necesitatea acestei abordări a dumneavoastră. In 
majoritatea timpului, ar prefera să stea în izolare şi să sufere 
de foame. Din nefericire, având în vedere situaţia lui actuală, 
reprezentaţi singura lui şansă. 


Îi venise rândul să vorbească, dar ce să spună? „Tommy, 
când ai nimerit într-o groapă, nu te apuca să sapi, mai bine 
întăreşte pereţii.” Iarăşi, un citat din înţelepciunea tatălui său. 

— Ilertaţi-mă, Frau Richter, a început el pe un ton 
respectuos, deşi nu recunoştea în vreun fel că făcuse ceva ce 
trebuia să fie iertat de ea. Cine, sau ce, i-a oferit clientului 
dumneavoastră informaţia - deşi eu prefer să o numesc 


impresia - că banca mea ar putea realiza acest miracol pentru 
el? 

— Domnule Brue, nu e vorba doar de bancă. E vorba de 
dumneavoastră, ca persoană. 

— Mi-e teamă că sunt cam derutat în privinţa unei astfel de 
posibilităţi. Întrebarea mea se referea la sursa informaţiilor. 

— Poate i-o fi spus vreun avocat. Unul dintre ai noştri, a 
adăugat ea, pe un ton din care răzbătea disprețul de sine. 

Brue a ales altă abordare. 

— Şi, dacă-mi permiteţi să întreb, în ce limbă aţi obţinut 
aceste informaţii de la clientul dumneavoastră? 

— Referitoare la domnul Lipizzaner? 

— Şi despre alte lucruri. Numele meu, de exemplu. 

Chipul ei tânăr părea împietrit. 

— Clientul meu ar spune că întrebarea aceasta este 
irelevantă. 

— Îmi permiteţi să întreb dacă au existat intermediari 
prezenţi atunci când v-a transmis instrucţiunile? Un 
traducător autorizat, de pildă? Ori sunteţi capabilă să 
comunicaţi cu el în mod direct? 

Şuviţa rebelă scăpase încă o dată pe sub marginea beretei, 
dar acum ea a prins-o şi a răsucit-o, pe când îşi plimba privirea 
prin sală. 

— În rusă, a spus ea - şi, cu o izbucnire neaşteptată de 
interes faţă de el, a adăugat: Vorbiţi cumva ruseşte? 

— Gât să mă descurc. De fapt, destul de bine, i-a răspuns el. 

Mărturisirea lui a părut să declanşeze în ea un soi de 
conştiinţă de sine feminină, pentru că Annabel Richter a 
zâmbit şi, pentru prima oară până în acel moment, l-a privit în 
ochi. 

— Unde aţi învăţat ruseşte? 

— Eu? A, mă tem că la Paris. O chestiune decadentă. 

— La Paris? De ce tocmai la Paris? 

— Am fost trimis de tatăl meu. Chiar el a insistat asupra 
acestui lucru. Trei ani la Sorbona şi cunoştinţe printre 
nenumărați poeţi bărboşi, emigranţi. Dar dumneavoastră? 

Momentul de comuniune trecuse. Ea s-a apucat să 
scotocească prin rucsac. 

— Mi-a dat o referinţă, a spus ea. Un număr special care va 


face să sune un clopoțel pentru domnul Lipizzaner. Poate va 
suna cunoscut şi pentru dumneavoastră. 

A rupt o foaie din blocnotes şi i-a întins-o. Şase cifre, scrise 
de mână, probabil de ea, a presupus Brue. Începând cu 77, aşa 
cum erau numerotate conturile lipiţane. 

— Se potriveşte? a întrebat ea, ţintuindu-l cu o privire 
neiertătoare. 

— Dacă se potriveşte, cu ce? 

— Numărul pe care vi l-am dat este o referinţă folosită la 
Banca Brue Freres? Sau nu? a precizat ea, ca şi cum s-ar fi 
adresat unui copil recalcitrant. 

Brue a analizat întrebarea - sau, mai precis, cum să evite un 
răspuns. 

— Ei bine, Frau Richter, accentuaţi în mod deosebit asupra 
confidenţialităţii în privinţa clientului, lucru pe care îl fac şi 
eu, a început el pe un ton degajat. Banca mea nu trâmbiţează 
identitatea clienţilor săi şi nici natura tranzacţiilor făcute de 
aceştia. Sunt convins că respectaţi acest principiu. Noi nu 
divulgăm nimic decât dacă ne obligă legea. Dacă rostiţi 
„domnul Lipizzaner”, vă aud şi pricep. Dacă îmi prezentaţi un 
număr de înregistrare, trebuie să consult registrele. A făcut o 
pauză pentru a îngădui apariţia unui semn de aprobare, dar 
faţa ei a rămas neclintită în adversitate. Sunt sigur că 
dumneavoastră sunteţi cât se poate de sinceră, a continuat el. 
Cu toate acestea, aţi rămâne uimită dacă aţi şti câţi escroci 
există pe lume. 

După care i-a făcut un semn chelnerului. 

— Omul nu este un escroc, domnule Brue. 

— Bineînţeles. Doar vă este client. 

S-au pomenit amândoi în picioare. Brue nu şi-a dat seama 
care se ridicase primul. Probabil că ea. Nu se aşteptase ca 
întâlnirea lor să fie atât de scurtă şi, în ciuda haosului care 
domnea înăuntrul său, s-a trezit dorindu-şi ca întrevederea să 
fi fost mai lungă. 

— Vă voi telefona când voi termina verificările. Ce părere 
aveţi? 

— Când anume? 

— Depinde. Dacă nu găsesc nimic, atunci va dura foarte 
puţin. 


— În seara aceasta? 

— Posibil. 

— Vă întoarceţi acum la bancă? 

— De ce nu? Dacă e vorba despre o situaţie tragică, după 
cum daţi de înţeles, trebuie să facem tot ce se poate. Evident. 
Aşa trebuie să facem toţi. 

— Se îneacă. Nu trebuie decât să-i întindeţi o mână. 

— Mda... ei bine, din păcate, în profesiunea mea aud 
frecvent asemenea apeluri. 

Tonul lui i-a stârnit furia. 

— Are încredere în dumneavoastră, a spus ea. 

— Cum asta, dacă nu ne-am întâlnit niciodată? 

— Bine, atunci, nu are încredere. Însă tatăl lui a avut. lar el 
nu vă are decât pe dumneavoastră. 

— Mda, mi se pare foarte derutant. Pentru amândoi, sunt 
convins. 

Punându-şi rucsacul pe umăr, ea a străbătut holul 
îndreptându-se spre uşile automate. Dincolo de acestea, 
uşierul cu joben o aştepta cu bicicleta. Ploaia continua să 
biciuiască asfaltul. Ea a scos o cască din cutia de lemn prinsă 
de ghidon, şi-a pus-o pe cap, a încopciat-o, după care şi-a tras 
o pereche de pantaloni impermeabili. Fără să privească în 
urmă şi fără să facă vreun semn de rămas-bun, s-a îndepărtat 
pedalând. 


Camera de valori a Băncii Freres se găsea într-un demisol 
aflat în partea din spate a clădirii. Avea dimensiunile de 3,6 pe 
2,4 metri, iar arhitectul făcuse destule glume proaste, 
întrebând câţi creditori rău platnici puteau încăpea acolo, de 
unde şi porecla de oubliette“ dată acelei încăperi. Odată cu 
progresele tehnologiei moderne, alte bănci private probabil că 
se dispensaseră complet de arhive şi chiar de camere de 
valori, însă Freres îşi purta istoria în spinare, iar aici se găsea 
ce mai rămăsese din aceasta, transportată cu un camion 
blindat de la Viena şi pusă la păstrare într-un mausoleu din 


4 Oubliette (în Ib. fr.) - încăpere fără ferestre care slujea drept temniţă dintr- 
un castel medieval, unde accesul era posibil doar printr-o trapă existentă în 
tavan. Sensul termenului ar fi mai complet prin faptul că este derivat din 
verbul oublier care înseamnă „a uita”, lucru valabil pentru deţinuţii 
indezirabili. (n.tr.) 


cărămidă, văruit în alb şi unde funcționau dezumidificatoare, 
fiind păzită de console cu luminiţe şi cifre ce necesitau un cod 
de intrare, o amprentă digitală şi câteva cuvinte de alint. 
Compania de asigurări sugerase folosirea unui sistem de 
recunoaştere a irisului, dar ideea îl făcuse pe Brue să simtă o 
revoltă lăuntrică. 

După ce a pătruns înăuntru, a mers pe un culoar mărginit 
de cutii de valori vechi, ajungând la un fişet de oţel lipit de 
peretele din spate. A introdus un cod, a deschis uşa şi a 
scotocit printre dosarele atârnate până ce, consultând pagina 
ruptă din blocnotesul lui Annabel Richter, l-a găsit pe cel pe 
care îl căuta. Avea culoarea oranj, cam ştearsă, şi era prins 
laolaltă cu clipsuri metalice cu arc. Pe cotor, o căsuţă prezenta 
numărul de referinţă, dar fără nume. În lumina bolnăvicioasă a 
lămpilor de pe tavan, a întors paginile fără grabă, fără să 
citească ce scria acolo, ci mai curând trecându-şi privirea 
peste ele. A căutat din nou în fişet şi de această dată a scos o 
cutie de pantofi în care se aflau cărţi de vizită ponosite şi 
îndoite la colţuri. A frunzărit printre ele şi a scos-o pe aceea 
care prezenta acelaşi număr ca şi dosarul. 

„KARPOV, a citit el. Grigori Borisovici, colonel în Armata 
Roşie. 1982. Membru fondator.” 

„Anul tău de glorie, a gândit el. Potirul meu otrăvit. Nu am 
auzit niciodată de Karpov, dar nici nu aş fi avut cum, nu-i aşa? 
Lipiţanii erau odoarele secrete ale grajdului tău.” 

„Toate operaţiunile din acest cont şi toate instrucţiunile 
transmise de client se anunţă imediat şi personal lui EAB 
înainte de a se întreprinde orice acţiune, semnat Edward 
Amadeus Brue”, a citit el mai departe. 

„Care va să zică, ţie personal. Escrocii ruşi fiind moşia ta 
personală. Escrocii mai mărunți - directorii de investiţii, 
brokerii de asigurări, colegii bancheri - puteau sta în sala de 
aşteptare jumătate de oră, mulţumindu-se până la urmă să 
discute cu casierul-şef, dar escrocii ruşi, conform ordinului dat 
de tine, merg direct la EAB. 

Biletul nu este tipărit. Nici nu e ştampilat de Frau Elli, pe 
vremea aceea, secretara ta devotată şi foarte personală, ci e 
scris de mână de tine, cu literele elegante desenate cu 
cerneală albastră de stiloul tău atotprezent, sfârşind cu 


semnătura ta completă, ca nu cumva vreun cititor ocazional - 
deşi, Dumnezeu mi-e martor, nu cred că a existat vreodată aşa 
ceva - să nu-și dea seama că EAB însemna Edward Amadeus 
Brue, cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, bancherul care, 
în întreaga lui viaţă, nu a încălcat cu o iotă reglementările, mai 
puţin la sfârşitul ei, când le-a jucat în picioare pe toate.” 

Incuind fişetul, apoi camera de valori, Brue şi-a prins ferm 
dosarul sub braţ şi a urcat scara elegantă până în camera 
unde, în urmă cu două ore, pacea acestui weekend fusese 
spulberată atât de brutal. Împrăştiate pe birou, documentele 
referitoare la cazul Marianne Nebuna păreau să fi rămas acolo 
de cel puţin un an, iar îngrijorarea etică a Bursei de Valori din 
Hamburg devenise irelevantă. 

„Şi totuşi, de ce? 

Nu aveai nevoie de bani, scump părinte al meu, şi nici 
vreunul dintre noi nu ducea lipsa banilor. Aveai nevoie să 
rămâi ceea ce erai deja: decanul respectat şi bogat al lumii 
bancare vieneze, seriozitatea fiind cuvânt de ordine pentru 
tine. 

Iar atunci când, într-o seară, am dat buzna în biroul tău şi 
am rugat-o pe Frau Ellenberger să ne lase singuri - Fräulein, 
cum era ea pe vremea aceea, ba încă una foarte atrăgătoare - 
şi am închis uşa cu un gest semnificativ, când ne-am turnat 
câte un scotch mare şi ţi-am spus că mi se făcea rău tot auzind 
spunându-se despre noi că suntem Mafia Freres, tu ce ai 
făcut? 

Ai arborat zâmbetul tău de bancher - de acord, o versiune 
dureroasă a acestui zâmbet, recunosc -, apoi m-ai bătut pe 
umăr şi mi-ai spus că existau pe lume secrete pe care este mai 
bine să nu le cunoască nici măcar un fiu iubit. 

Aşa au sunat cuvintele tale. O manipulare totală. Până şi 
Frăulein Ellenberger ştia mai multe decât mine, dar încă din 
ziua în care îşi începuse noviciatul o puseseşi să jure că va 
păstra secretul. 

Şi cu toate astea, tot tu ai fost cel care a râs la urmă, 
adevărat? Erai deja muribund, dar ăsta a fost încă unul dintre 
secretele tale pe care nu aveam dreptul să le cunosc. Tocmai 
când totul începuse să semene cu o cursă foarte strânsă între 
Doamna-cu-Coasa şi autorităţile vieneze pentru a se stabili 


care să te înhaţe mai întâi, hop, a intrat în scenă iubita 
bătrânului Westerheim regină a Angliei, care, din senin, a 
hotărât, fără niciun motiv cunoscut vreunui muritor, să te 
convoace la Ambasada Britanică unde, cu pompa de rigoare, 
credinciosul său ambasador te-a declarat cavaler al Ordinului 
Imperiului Britanic, o onoare, am fost eu informat ulterior, la 
care ai jinduit toată viaţa, deşi mie nu mi-ai spus asta 
vreodată. 

Iar la învestire ai plâns. 

La fel am făcut şi eu. 

Tot astfel ar fi plâns şi soţia ta, mama mea, dacă ar mai fi 
trăit, însă, în cazul ei, Doamna-cu-Coasa învinsese de mult. 

Iar când i te-ai alăturat la Banca Fericirii din Cer, lucru pe 
care, conform renumitei tale prudenţe, l-ai realizat la doar 
două luni mai apoi, mutarea la Hamburg a părut mai 
atrăgătoare ca niciodată.” 


„Clienţii noştri nu pot fi socotiți drept obișnuiți, domnule 
Brue.” 

Stând cu bărbia în palmă şi cu buzele strânse, Brue a răsfoit 
înainte şi înapoi prin dosarul sărăcăcios. Indicele fusese 
modificat, fuseseră îndepărtate documente pentru a se proteja 
identitatea deţinătorului. Un raport al întâlnirilor - doar 
dosarele lipiţane aveau aşa ceva - înregistra data şi locul 
discuţiilor dintre clientul-escroc şi banca-infractoare, însă nu 
şi subiectul conversaţiilor. 

Capitalul posesorului de cont se investea într-un fond de 
gestionare offshore din Bahamas, o practică standard pentru 
conturile lipiţane. 

Fondul de gestionare aparţinea unei fundaţii din 
Liechtenstein. 

Participarea  deţinătorului de cont la fundaţia din 
Liechtenstein era sub forma unor obligaţiuni la purtător, 
încredințate Băncii Frères. 

Aceste obligaţiuni urmau să fie cedate solicitantului aprobat 
la prezentarea numărului relevant de cont, a documentelor de 
identitate corespunzătoare şi a ceea ce se definea, în mod 
timid, drept instrumentul necesar de acces. 

Pentru detalii suplimentare, a se vedea dosarul personal al 


deţinătorului de cont, cu excepţia că acest lucru nu se poate 
face, deoarece el s-a făcut scrum în ziua în care Edward 
Amadeus Brue, cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, i-a 
predat fiului său cheile băncii. 

Pe scurt, nu s-a efectuat niciun transfer oficial şi, ca şi cum 
acest aspect nu ar fi prezentat aproape nicio importanţă, nu a 
avut loc nici procedura obişnuită: doar ceva de genul „Salut, 
sunt eu”, din partea fericitului deţinător al numărului de 
înregistrare, un permis de conducere şi aşa-numitul 
instrument, iar un număr nedeclarat de obligaţiuni cu risc 
mare şi dobândă mare treceau dintr-o labă murdară în alta, la 
fel de murdară - acesta fiind scenariul de vis al oricărui individ 
care se ocupă de spălarea de bani. 


— Doar că... a murmurat Brue cu voce tare. 

„Numai că, în cazul colonelului Grigori Borisovici Karpov, 
fost militar al Armatei Roşii, solicitantul aprobat - dacă asta se 
va dovedi a fi - este unul dintre Năpăstuiţii Pământului, care 
detestă necesitatea unei asemenea abordări, iar în majoritatea 
timpului ar prefera să moară de foame. Pe de altă parte, se 
îneacă, iar eu nu ar trebui decât să îi întind mâna salvatoare. 
Consideră că eu reprezint salvarea lui, şi că fără mine se va 
întoarce în iad.” 

Însă Brue îşi amintea mâna lui Annabel Richter: niciun inel, 
unghiile copilăresc de scurte. 

Traficul se liniştise de tot. Era vineri. Seara de bridge a lui 
Mitzi. Brue a aruncat o privire la ceasul de la încheietura 
mâinii. Dumnezeule mare, unde se scursese timpul? Chiar se 
făcuse atât de tărziu? Dar ce însemna târziu? Câteodată, 
partidele lor ţineau până la primele ore ale dimineţii. Spera că 
ea era în câştig. Pentru ea, acest lucru prezenta importanţă. 
Nu contau banii, conta ideea de câştig. Pe de altă parte, fiica 
lui, Georgie, era cu totul altfel. Georgie era slabă de înger. Nu 
se simţea fericită decât dacă ieşea în pierdere. Dacă o aduceai 
legată la ochi într-o încăpere plină de bărbaţi printre care 
exista vreun individ lipsit de orice şanse, puteai paria pe orice 
că ea se va împrieteni cu el în decurs de câteva minute. 

„Şi Annabel Richter, de la Sanctuarul de Nord, tu cum eşti? 
O învingătoare ori o fraieră? Dacă vrei să salvezi omenirea, 


atunci faci parte din a doua categorie. Însă vei pierde luptând 
din răsputeri, acest lucru este sigur. Edward Amadeus te-ar fi 
iubit necondiţionat.” 

Fără să mai stea pe gânduri, Brue a format din nou numărul 
ei de telefon celular. 


3 


Primul indiciu privind prezenţa lui Issa în oraş a pătruns în 
sediul aglomerat al Unităţii de Achiziţii Străine a pompos 
denumitului Oficiu din Hamburg pentru Apărarea Constituţiei 
- în cuvinte mai simple, serviciul de informaţii interne - spre 
sfârşitul după-amiezii celei de-a patra zile de când el cutreiera 
prin oraş, cam în momentul în care tremura şi transpira în 
pragul Leylei, cerşind să fie lăsat înăuntru. 

Unitatea, după cum era cunoscută în termeni dispreţuitori 
gazdelor sale lipsite de tragere de inimă, nu era adăpostită în 
corpul principal al complexului din afara oraşului ce aparţinea 
protectorilor, ci se afla pe latura cea mai îndepărtată a curţii 
faţă de corpul principal, fiind împinsă spre perimetrul de 
sârmă ghimpată pe cât de mult se putea să te apropii fără să 
te tai. Căminul neatrăgător al echipei alcătuite din şaisprezece 
oameni, la care se adăuga un grup redus de analişti, filori, 
urechişti şi şoferi, era situat în fostele grajduri pentru cai de 
călărie ale SS-ului, unde se găsea un turn cu ceas, acum rămas 
cu limbile încremenite, şi se oferea o perspectivă fără piedici 
asupra unui teren plin de urme de pneuri şi a unor loturi de 
grădină rămase în paragină. 

Impusă protectorilor de către recent înfiinţata la Berlin 
Comisie Reunită de Îndrumare, care susţinea că avea ca 
misiune remodelarea comunităţii germane de informaţii, 
recunoscute pentru fragmentarea sa şi pentru totala ei 
ineficienţă, Unitatea era privită drept premergătoare a unui 
plan menit să elimine demarcaţiile rigide, în numele realizării 
unei instituţii moderne şi eficiente. Deşi, pe hârtie, se afla în 
subordine locală şi era lipsită de puterile de care se bucura 
Poliţia Federală, această comisie nu răspundea nici faţă de 
comandamentul din Hamburg al protectorilor, nici faţă de 
sediul din Köln, ci faţă de acelaşi atotputernic şi greu de 
identificat organism din Berlin care o impusese protectorilor. 

Şi, în această situaţie, ce anume reprezenta acest organism 


omnipotent din Berlin? Însăşi existenţa sa era capabilă să vâre 
groaza în inima spionocraţiei înstăpânite în Germania. 
Adevărat, ca nume, Comisia Reunită nu reprezenta decât o 
adunătură a capilor selectaţi din principalele servicii, cu 
sarcina de a îmbunătăţi cooperarea dintre ele după un şir de 
comploturi teroriste care fuseseră cât pe ce să izbândească pe 
teritoriul Germaniei. După o perioadă de gestație de şase luni 
- aceasta fiind versiunea oficială -, recomandările aveau să fie 
transmise către centrele gemene de putere ale serviciilor de 
informaţii germane, adică spre Ministerul de Interne şi spre 
Biroul Cancelarului, pentru a fi analizate, şi, cu asta, totul s-ar 
fi rezolvat. 

Sau nu. 

Pentru că, în realitate, mandatul Comisiei Reunite avea o 
importanţă zguduitor de mare: nici mai mult, nici mai puţin 
decât crearea unui nou sistem de comandă şi control, care să 
cuprindă toate serviciile de informaţii, mari sau mici, şi, lucru 
neobişnuit pentru sistemul Germaniei Federale, fiind prezidate 
de un coordonator al Informaţiilor de şcoală nouă - un 
adevărat ţar - cu puteri nemaiîntâlnite până atunci. 

Dar cine avea să fie acest înspăimântător coordonator? 

Nimeni nu se îndoia că el urma să fie ales dintre membrii 
Comisiei Reunite. Bine, dar din care facțiune? Cum stabilitatea 
politică a Germaniei era prinsă în chingile unei coaliţii destul 
de capricioase, în ce direcţie se va înclina balanţa? Faţă de 
cine va fi credincioasă noua instituţie, ce program va aplica în 
activitatea sa prodigioasă noul coordonator? Ce promisiuni 
trebuia să respecte acesta? Şi de cine va asculta el când va 
pune în mişcare mătura cu care va voi să facă ordine? 

De pildă, Poliţia Federală va continua să-i priveze de 
drepturi pe protectorii lor, care participau la interminabila 
luptă pentru putere şi întâietate în domeniul informaţiilor 
interne? Serviciul Federal de Informaţii Externe avea să 
rămână singurul organism autorizat să funcţioneze în mod 
secret în străinătate? lar dacă da, se va curăța de uscături, 
adică de foştii militari şi de cvasidiplomaţii care se călcau pe 
picioare la oficinele din întreaga lume? - cu toţii oameni foarte 
utili când trebuiseră să apere ambasadele germane în 
perioadele de tulburări civile, neîndoielnic, dar mai puţin 


pricepuţi când venea vorba de chestiunea de a recruta şi pune 
în acţiune reţele secrete de informaţii. 

Prin urmare, nici nu era de mirare că, atinse de boala 
neîncrederii şi temerii, care cuprinsese întreaga comunitate 
germană de informaţii, relaţiile dintre interlopii misterioşi din 
Berlin şi gazdele lor circumspecte din Hamburg erau în cel 
mai fericit caz glaciale, afectând până şi cele mai neînsemnate 
aspecte ale raporturilor zilnice dintre ele; ori că interesul 
stârnit de apariţia lui Issa într-o parte a curţii nu însemna în 
mod obligatoriu declanşarea unei reacţii similare în cealaltă 
parte. Fără ochiul imaginativ - unii ar fi spus superimaginativ 
- al lui Gunther Bachmann, omul volatil al Unităţii, sosirea 
neaşteptată a celui care îşi spunea Issa nu ar fi fost remarcată 
deloc. 


Iar acest Gunther Bachmann din Berlin - cine era el de fapt, 
când se găsea acasă? 

Dacă există pe lume oameni pentru care spionajul să fi 
reprezentat singura vocaţie posibilă, atunci Bachmann se 
numără printre ei. Vlăstarul poliglot apărut dintr-un şirag de 
căsătorii mixte realizate de o femeie scânteietoare de origine 
ucraineano-germană, şi recunoscut drept singurul ofiţer din 
acel serviciu care nu poseda educaţie universitară, pregătirea 
lui rezumându-se la exmatricularea din liceu, până la vârsta de 
treizeci de ani, Bachmann călătorise pe mare, străbătuse 
lanţul muntos Hindu Kush, făcuse închisoare în Columbia şi 
scrisese un roman de vreo mie de pagini rămas nepublicat. 

Cu toate acestea, într-un fel sau altul, în perioada cât 
acumulase aceste experiențe ciudate, îşi descoperise 
naționalitatea şi adevărata vocație: la început ca agent 
ocazional al unui avanpost german dintr-o zonă uitată de lume, 
apoi ca funcționar oficial cu activitate secretă, fără rang 
diplomatic, la Varşovia, pentru cunoştinţele lui de limbă 
poloneză, la Aden, Beirut, Bagdad şi Mogadishu pentru 
cunoştinţele de arabă, şi la Berlin pentru păcatele lui, cât timp 
fusese retras pe tuşă după ce dezlănţuise un scandal de 
dimensiuni epopeice, din care de notorietate deveniseră doar 
elementele cele mai neînsemnate, zvonurile susţinând că ar fi 
fost vorba de exces de zel, de o acţiune de şantaj împinsă prea 


departe, de o sinucidere şi un ambasador german rechemat de 
la post în mare grabă. 

Apoi, cu multă precauţie, sub un cu totul alt nume, revenit 
la Beirut, pentru a face încă o dată ceea ce făcuse întotdeauna 
mai bine decât oricine, chiar dacă nu în mod obligatoriu în 
litera regulamentelor dar de când erau regulamentele 
obligatorii la Beirut? -, în acţiuni care în realitate erau de 
depistare, recrutare şi dirijare, prin orice mijloace, a unor 
agenţi activi în teren, ceea ce reprezintă etalonul de aur al 
adevăratei activităţi de culegere de informaţii. În cele din 
urmă, până şi Beirutul a devenit prea periculos pentru el, iar 
un birou din Hamburg a părut dintr-odată locul cel mai sigur - 
dacă nu pentru Bachmann, atunci măcar pentru stăpânii lui 
din Berlin. 

Insă Bachmann nu era omul care să se lase tras pe linie 
moartă. Cei care susțineau că transferul la Hamburg 
reprezenta o pedeapsă nu ştiau despre ce vorbeau. Trecut de 
mai bine de patruzeci de ani, era o corcitură explozivă şi 
şleampătă, cu umeri masivi şi având de cele mai multe ori 
scrum de ţigară pe reverele hainei, asta dacă nu cumva acesta 
îi era curăţat de Erna Frey, colega şi asistenta lui 
dintotdeauna, o femeie care îi sărea oricui în ochi. Era un 
bărbat insistent, charismatic şi convingător, un împătimit al 
muncii, un om care purta mereu pe faţă un zâmbet ce dădea 
gata pe oricine. Avea o hălăciugă de păr nisipiu care părea 
prea tineresc pentru ridurile care se încălecau pe fruntea lui. 
Ca un actor, era capabil să dezmierde, să farmece sau să 
intimideze. Putea vorbi dulce, dar şi spurcat, în aceeaşi 
propoziţie. 

— Vreau să-l menţin în stare de funcţionare şi să-l fac să 
meargă înainte, i-a spus el Ernei Frey într-un moment în care 
stăteau alături în igrasioasa sală de analize din fostele grajduri 
SS, urmărindu-l pe Maximilian, hackerul lor nepereche, 
aducând pe ecrane imagini succesive ale lui Issa. Vreau să 
stea de vorbă cu toţi cei cu care i s-a cerut să vorbească, să se 
roage unde i s-a spus să se roage şi să doarmă unde i s-a 
sugerat. Nu vreau să-l tulbure nimeni înainte de a interveni 
noi. Şi, îndeosebi, nu vreau să fie deranjat de ticăloşii din 
cealaltă parte a curţii. 


Prima depistare a lui Issa, dacă i se putea spune aşa, părea 
să nu fi stârnit interesul nimănui. Era o Notificare de Căutare, 
emisă în baza reglementărilor Tratatului European de către 
poliţia din Stockholm, anunțând toţi semnatarii că un imigrant 
ilegal, de origine rusă, ale cărui nume, fotografie, 
semnalmente erau puse la dispoziţie, evadase din custodia 
organelor de poliţie suedeze, locul în care se afla acesta în 
prezent nefiind cunoscut. Într-o singură zi puteau fi primite 
cinci, şase astfel de înştiinţări. In centrul de operaţiuni ale 
protectorilor, aflat de cealaltă parte a curţii, această notificare 
fusese confirmată în baza procedurilor de rutină, descărcată şi 
adăugată şirurilor de alte înştiinţări asemănătoare ce decorau 
pereţii sălii de odihnă, iar apoi ignorată. 

Insă trăsăturile lui Issa probabil că se întipăriseră bine pe 
retina ochiului interior al lui Maximilian, deoarece, în 
următoarele ore, pe măsură ce atmosfera din bârlogul 
analiştilor lui Bachmann a devenit tot mai încărcată, membrii 
echipelor din alte colţuri ale fostelor grajduri au început să se 
adune acolo pentru a fi părtaşii stării de entuziasm. La vârsta 
de douăzeci şi şapte de ani, Maximilian era aproape complet 
bâlbâit, dar avea memoria unui lexicon de douăsprezece 
volume şi o intuiţie deosebită, care îl ajuta să pună laolaltă 
cele mai disparate fragmente de informaţii. Dar trecuse mult 
de ora cinei atunci când el s-a trântit satisfăcut pe spătarul 
scaunului şi şi-a împreunat degetele lungi, pistruiate, la ceafă, 
peste părul de culoarea ghimbirului. 

— Maximilian, mai rulează o dată, te rog, a ordonat 
Bachmann, tulburând liniştea ca de biserică prin câteva 
cuvinte rostite în engleză. 

Maximilian a roşit şi a rulat totul din nou: 

Fotografia-portret făcută de poliţia suedeză, din faţă, din 
profil stânga, din profil dreapta, cu inscripţia „CAUTAT” 
aşternută ca un blazon deasupra imaginilor şi cu numele de 
familie trecut cu majuscule, ca un avertisment: „KARPOV; 
Issa”. 

Un text de zece rânduri cu caractere îngroşate îl prezenta 
drept un militant musulman evadat, născut la Groznâi, în 
Cecenia, în urmă cu douăzeci şi trei de ani, cu un 


comportament probabil violent, care trebuia abordat cu 
precauţie. 

Cu buzele strânse ferm. Zâmbet inexistent şi parcă interzis. 

Cu ochii larg deschişi de durere după zilele şi nopţile 
petrecute în bezna puturoasă a containerului. Nebărbierit, tras 
la faţă, disperat. 

— Cum putem fi siguri că şi-a dat numele adevărat? a 
întrebat Bachmann. 

Nu şi-a dat numele real, a intervenit Erna Frey, în vreme ce 
Maximilian se chinuia să răspundă. A spus un nume cecen, dar 
camarazii lui din container l-au dat de gol. „Il cheamă Issa 
Karpov, au declarat ei. Aristocratul rus evadat.” 

— Aristocrat? 

— Aşa scrie în raport. Camarazii lui au considerat că era cu 
nasul pe sus. Că se socotea oarecum deosebit. Ar trebui să 
aflăm cum poţi fi „cu nasul pe sus” când te afli într-un 
container. 

Maximilian îşi învinsese bâlbâială. 

— Poliţia suedeză cred că s-a întors la navă şi i-a plătit pe 
cei din echipaj, a izbucnit el, rostind cuvintele rapid, în 
cascadă. lar ultimul port de escală al vasului a fost 
Copenhaga... - cuvântul devenind un triumf clar al voinţei ce 
izbândise împotriva naturii. 

Imagini înceţoşate ale unui bărbat bărbos şi slab, îmbrăcat 
cu un pardesiu lung, de culoare închisă, cu keffiyeh pe cap şi 
cu o calotă având un model în zigzag, coborând din spatele 
unui camion în miez de noapte. 

Şoferul camionului face un semn de rămas-bun cu mâna. 

Pasagerul ce se îndepărtează nu-i răspunde în acelaşi fel. 

Reperele familiare ale incintei gării principale din Hamburg, 
cu şiruri de taxiuri de culoare galben aprins la intrare. 

Aceeaşi siluetă sfrijită întinsă pe o bancă din gară. 

Aceeaşi siluetă costelivă, stând în capul oaselor, vorbind cu 
un grăsan care gesticulează, acceptând un pahar de hârtie 
cerată cu o băutură răcoritoare, apoi sorbind din pahar. 

Imagini comparative între fotografia-portret făcută de 
poliţia suedeză şi capturi mărite ale bărbosului de pe banca 
din gară. 

O altă imagine statică a aceluiaşi om slăbănog şi bărbos, 


aflat în picioare în incinta gării. 

— Suedezii l-au măsurat, a rostit Maximilian după vreo două 
încercări eşuate. E înalt. Are în jur de doi metri. 

Pe ecran apare o riglă virtuală, alături de bărbatul bărbos, 
care e întins, apoi în poziţie şezând. Rigla indică un metru 
nouăzeci şi trei. 

— Dar ce Dumnezeu te-a împins să alegi înregistrările 
făcute la gara din Hamburg? a întrebat Bachmann, pe un ton 
revoltat. Nu înţeleg; cineva îţi trimite o fotografie făcută în 
Suedia unui bărbat care a plecat spre Danemarca, iar tu 
scotoceşti prin cotloanele în care-şi fac veacul beţivanii în gara 
din Hamburg? Cred că o să cer să fii arestat, pentru că ai 
început să semeni a vrăjitor! 

Imbujorat de încântare, Maximilian a ridicat o mână, 
solicitând atenţia celor din jur - care oricum, îi era acordată -, 
şi cu cealaltă a apăsat pe mouse. 

Pe ecran apare imaginea mărită a aceluiaşi camion, în zona 
gării, cu o vedere din lateral, fără însemne. 

Apoi imaginea mărită a aceluiaşi camion, vedere din spate. 
Maximilian focalizează asupra plăcuței de înmatriculare. 
Aceasta este acoperită parţial cu o cârpă neagră care a fost 
înnodată peste ea. Sunt însă vizibile, într-o latură, emblema 
Uniunii Europene şi primele două cifre ale unui număr de 
înmatriculare din Danemarca. Maximilian se zbate să 
vorbească, dar nu reuşeşte. Atrăgătoarea lui prietenă, Niki, pe 
jumătate arăboaică, de la Secţia Ascultări, vorbeşte în locul 
lui: 

— Suedezii i-au luat la întrebări pe ceilalţi fugari în legătură 
cu acest Issa, spune ea, iar Maximilian o aprobă cu mişcări din 
cap. Mergea spre Hamburg. Nu voia să ajungă altundeva. 
Toate aveau să i se împlinească la Hamburg. 

— A precizat cumva în ce mod? 

— Nu. Când a fost întrebat, a devenit cât se poate de 
secretos şi misterios. Tovarăşii lui l-au socotit nebun. 

— Când au ieşit din containerul ăla, cred că toţi erau cu 
mintea dusă. In ce limbă au vorbit cu el? 

— În rusă. 

— Doar în rusă? Nu în cecenă? 

— Potrivit autorităţilor sudeze, nu. Poate că nici nu l-au pus 


la încercare. 

— Dar numele lui mic este Issa. De la Isus. Isus Karpov. Are 
nume de familie rusesc şi prenumele îi este de origine 
musulmană. Cum naiba se poate explica treaba asta? 

— Dragul meu Gunther, nu Niki l-a botezat aşa, a murmurat 
Erna Frey. 

— Şi nu are patronimic, s-a văicărite Bachmann. Ce s-a 
întâmplat cu patronimicul rusesc? L-a lăsat în adâncul 
temniţei? 

În loc să-i răspundă, Niki a reluat povestirea în locul 
iubitului ei: 

— Maximilian a avut o sclipire, Gunther. A bănuit că, dacă 
următorul port de escală al vasului era Copenhaga, iar 
destinaţia tânărului era Hamburg, n-ar fi fost rău să verifice 
imaginile video înregistrate în gara din Hamburg la ora sosirii 
trenurilor dinspre Copenhaga. 

Zgârcit ca întotdeauna în privinţa laudelor, Bachmann s-a 
prefăcut că nu o aude. 

— Acest Issa Fără-patronimic Karpov a fost singurul care a 
coborât din camionul ăla danez care avea plăcuţele de 
înmatriculare acoperite? 

— A fost singurul. Adevărat, Maximilian? Doar el. 

Maximilian a răspuns prin încuviinţări entuziaste din cap, 
iar prietena lui a continuat: 

— Din camionul danez nu a mai coborât altcineva, iar 
şoferul a rămas în cabină. 

— Atunci, ia spune-mi: cine este grăsanul ăla nenorocit? 

— Grăsan nenorocit? a repetat Niki, descumpănită pentru 
moment. 

— Da, tipul gras cu paharul de hârtie. Un ticălos vârstnic şi 
gras a vorbit cu omul nostru în incinta gării. Avea pe cap o 
şapcă neagră de marinar. Cum, sunt singurul care l-a văzut pe 
individ? Nu se poate! Băiatul nostru i-a răspuns acelui grăsan. 
În ce limbă au vorbit? În rusă? În cecenă? Arabă? Latină? În 
greaca veche? Ori băiatul vorbeşte germană şi noi nu ştim 
asta? 

Maximilian ridică din nou o mână. Cu cealaltă, dă clic pe 
imaginile care îl au ca subiect doar pe ticălosul gras şi bătrân, 
mărindu-le şi aducându-l mai aproape. Derulează filmul în 


timp real, apoi cu încetinitorul. Un bătrân chel, mătăhălos, cu 
purtare de fost militar şi având cizme de cavalerie în picioare, 
întinzând foarte politicos un pahar din polistiren sau din hârtie 
cerată. Prin gesturile pe care le face, are o demnitate ciudată, 
aproape preoțească. Şi, da, bătrânul gras şi băiatul schimbă 
replici, este clar acest lucru. 

— Acum, arată-mi încheietura mâinii lui. 

— Încheietura mâinii? 

— Da, încheietura băiatului, se  răsteşte Bachmann. 
Încheietura mâinii drepte - ce Dumnezeu? -, când acceptă 
cafeaua. Arată-mi totul de aproape. 

O brățară fină, din aur sau argint. Şi având o carte 
minusculă, deschisă, atârnând de lănţişor. 

— Unde-i Karl? Am nevoie de Karl, strigă Bachmann, 
răsucindu-se şi desfăcându-şi braţele în lături, ca şi cum ar fi 
fost jefuit. 

Însă Karl se află chiar în faţa lui: Karl, cândva copil al străzii 
din Dresda, având trei condamnări ca adolescent şi acum 
deţinând o diplomă în sociologie. Karl, care arborează un 
zâmbet timid, ca şi cum ar cere ajutor. 

— Karl, te rog să te duci până la gară. Poate că întâlnirea 
dintre bătrânul gras şi băiatul nostru nu a fost cu totul 
întâmplătoare. S-ar putea ca băiatul să fi primit ordine sau să- 
şi fi întâlnit omul de legătură. Ori poate avem în faţă doar un 
bătrânel jalnic, a cărui singură plăcere în viaţă a rămas aceea 
de a oferi pahare cu cafea vagabonzilor tineri şi simpatici din 
gări, la ora două dimineaţa. Stai de vorbă cu băieţii aceia de 
treabă, care se ocupă de Misiunea de ajutorare a celor 
amărâţi. Întreabă-i dacă ştiu cine este individul care i-a dat 
omului nostru paharul acela cu nu ştiu ce în miez de noapte. 
Poate e un client obişnuit al gării. Nu le arăta fotografii, altfel 
o să bagi groaza în ei. Slujeşte-te de dulceaţa limbii şi fereşte- 
te cât poţi de poliţia gării. Şi pregăteşte-ţi o legendă 
simpatică, s-o ai la îndemână, pentru orice eventualitate. Poţi 
pretinde chiar că individul acela bătrân şi gras e un unchi care 
a dispărut de acasă de multă vreme. Sau că îi datorezi nişte 
bani. Numai să nu te dai de gol, ai priceput? Acţionează 
discret, fă-te nevăzut, în măsura în care poţi. Clar? 

— Clar. 


Apoi Bachmann se adresează tuturor: lui Niki, prietenei ei 
Laura, celor doi filori care îl urmaseră pe Karl până la etaj, lui 
Maximilian şi Ernei Frey: 

— Prieteni, iată cum stă treaba. Avem în faţă un bărbat care 
nu are patronimic şi nicio legătură cu normalitatea. Cazierul 
lui ne spune că e un rus de origine cecenă care este violent şi 
criminal şi a reuşit să iasă dintr-o închisoare turcă prin mită - 
şi ce naiba căuta el acolo, dacă îmi daţi voie să întreb?, îi 
păcăleşte pe poliţiştii portuari suedezi, îşi croieşte loc pe bani 
înapoi pe vasul de pe care a coborât, iese pe ascuns din 
docurile Copenhagăi, îşi găseşte singur un camion care merge 
până la Hamburg, acceptă un pahar de ceva răcoritor de la un 
hoţoman bătrân şi gras, cu care se apucă să discute în 
Dumnezeu ştie ce limbă, şi, în plus, are la încheietură o 
brățară de care se leagănă un Coran miniatural. Un astfel de 
om este demn de respectul şi consideraţia noastră. Amin, da? 

După care porneşte cu paşi apăsaţi spre biroul lui, ca 
întotdeauna, urmat îndeaproape de Erna Frey. 


Erau căsătoriţi? 

Din toate punctele de vedere posibile, Bachmann şi Erna 
Frey se deosebeau precum cerul şi pământul, prin urmare, 
poate că erau căsătoriţi. În vreme ce Bachmann detesta 
mişcarea, fuma, înjura, bea prea mult whisky şi nu accepta 
nimic dacă nu aducea a muncă, Erna Frey era înaltă, bine 
făcută, lipsită de pretenţii, având un păr destul de frumos, 
tuns scurt, şi un mers ce trăda hotărârea. Alegându-se cu 
numele mic din partea unei mătuşi rămase fată mare şi trimisă 
de părinţii ei înstăriți la şcoala mănăstirească, exclusivistă, la 
care mergeau fetele celor eminenti, a absolvit-o împovărată de 
rigidele virtuţi nemţeşti de castitate, hărnicie, pietate, 
sinceritate şi onoare: respectate strict până când toate au 
devenit de domeniul trecutului, când s-a născut în ea un simţ 
usturător al umorului şi un scepticism sănătos. O altă femeie 
şi-ar fi schimbat numele demodat, alegând unul mai la modă. 
Nu era cazul Ernei. La turneele de tenis, făcea meciuri în care 
nu ierta pe nimeni, indiferent dacă adversarul era bărbat ori 
femeie, folosindu-se de mingi tăiate şi de voleuri ucigătoare, 
care îi aduceau victoria. Când mergea în excursie pe munte, îi 


lăsa în urmă pe bărbaţii care aveau jumătate din vârsta ei. 
Marea ei pasiune era navigația solitară cu ambarcaţiuni cu 
vele şi toată lumea ştia că economisea fiecare bănuţ câştigat 
pentru a-şi cumpăra un iaht cu care să poată da ocol lumii. 

Insă, la muncă, aceste două persoane atât de diferite 
deveneau soţ şi soţie, împărțind aceeaşi încăpere, aceleaşi 
telefoane, computere, dar şi mirosurile şi obiceiurile celuilalt. 
Când Bachmann, drept sfidare a prevederilor regulamentului, 
îşi aprindea vreuna dintre ţigările cu mahorcă rusească, Erna 
Frey începea să tuşească demonstrativ şi deschidea ferestrele. 
Insă protestul ei se limita la aceste gesturi. Bachmann putea 
să pufăie până când încăperea se umplea de fum ca o 
afumătoare, iar ea nu mai scotea nicio vorbă. Avuseseră loc 
relaţii intime între ei? Potrivit zvonurilor, făcuseră o încercare 
şi socotiseră că sexul era o zonă calamitată pentru ei. Insă în 
zilele în care stăteau până târziu, nu ezitau să se culce 
împreună într-un dormitor îngrămădit, pregătit pentru situaţii 
de urgenţă, aflat la capătul coridorului. 

lar când membrii echipei în devenire s-au adunat pentru 
prima oară în galeria superioară a grajdurilor, renovată în 
mare grabă, care devenise noul lor cămin, pentru a fi trataţi cu 
vin de Baden, ales chiar de Bachmann, şi cu mistreţ cu 
coacăze, gătit chiar de Erna, cei doi au fost atât de apropiaţi 
unul de celălalt, încât niciunul dintre oaspeţi nu ar fi rămas 
surprins să-i vadă ţinându-se de mână: asta până în momentul 
când Bachmann a găsit prilejul de a le explica oamenilor care 
alcătuiau trupa lui proaspăt constituită ce sarcină aveau pe 
acest pământ. Cuvântarea lui, într-un limbaj când vulgar, când 
mesianic, a fost într-un fel o lecţie de istorie idiosincretică şi, 
în alt fel, o chemare la luptă. În mod inevitabil, ea a ajuns să 
fie recunoscută sub numele de Cantata lui Bachmann. Ea suna 
astfel: 


— Când s-a petrecut atentatul de la 11 septembrie, au 
existat două zone zero, a anunţat el, adresându-se când dintr-o 
latură a galeriei, când din partea ei din spate, după care a 
apărut ca un spiriduş şezând sub grinzile din faţa lor, 
punctând cuvintele cu mişcări hotărâte ale mâinilor. Un punct 
zero a fost în New York. Celălalt, despre care nu auziţi 


vorbindu-se prea mult, a existat aici, la Hamburg. 

Şi a împuns cu braţul spre fereastră. 

— Curtea de acolo era plină-ochi cu resturi, majoritatea lor 
fiind hârtii. lar pateticii noştri baroni din comunitatea 
germană de informaţii scotoceau prin stratul gros de aproape 
treizeci de metri încercând să descopere ce dracu' se 
întâmplase de lucrurile merseseră atât de dezastruos. Genii 
din întreaga emisferă de nord au sosit imediat în acest oraş ca 
să ne ofere sfaturi şi să-şi salveze pielea. Protectorii de vârf ai 
sacrei noastre Constituţii din Köln, Dumnezeu să ne păzească 
de protectori - au urmat râsete, pe care el nu le-a băgat în 
seamă -, spionocraţi din distinsul nostru serviciu de informaţii 
externe, doamne elegante şi gentlemeni de la comisia de 
control a activităţii de informaţii din atotcunoscătorul nostru 
Bundestag, americani de la mai multe agenţii decât aş fi în 
stare să ţin minte - şaisprezece, după ultima numărătoare -, 
călcându-se în picioare unii pe alţii ca să arunce vină pe 
oricine altul, dar nu asupra lor. Ascultaţi-mă bine: în acele 
săptămâni, s-au găsit atâţia proşti cu aer de înţelepţi care să 
ne ofere din deşteptăciunea lor, încât amărâţii care se 
străduiau să facă lucrurile să meargă aici şi-au dorit ca ei să fi 
picat aici cu câteva săptămâni mai devreme. În acest fel nu ar 
mai fi existat niciun Mohammed Atta şi nici maimuţele 
urlătoare din presă nu i-ar mai fi făcut albie de porci. 

Ţinându-şi coatele depărtate de corp şi pumnii strânşi, a 
făcut un tur în jurul galeriei. 

— Hamburgul a dat-o rău în bară. Toţi o dăduseră în bară, 
dar Hamburgul a primit o lovitură drept în bărbie. Apoi 
Bachmann a început să facă pe bufonul, imitând participanţii 
la o conferinţă de presă imaginară: „Domnule, ne puteţi spune, 
vă rugăm, câţi vorbitori de arabă are angajaţi organizaţia 
dumneavoastră în acest oraş în prezent?” a rostit el cu glas 
piţigăiat, ţopăind spre stânga. „La ultima numărătoare, unul şi 
jumătate.” Apoi a ţopăit spre dreapta - „Domnule, pe cine aţi 
ascultat şi urmărit în tot oraşul în lunile care au precedat 
acest Armaghedon?” Un alt salt. „Cum să spun, doamnă, dacă 
mă gândesc mai bine... pe vreo doi chinezi suspectaţi de furt 
de secrete industriale... adolescenţi, membri ai unui grup de 
neonazişti care desenează zvastici pe morminte evreieşti... 


următoarea generaţie care vor face parte din Facţiunea 
Armatei Roşii”... A, şi douăzeci şi opt de foşti comunişti de 
vârste înaintate, care vor să reînvie scumpa lor Republică 
Democrată Germană.” 

A dispărut apoi din faţa lor, ca să apară la capătul 
îndepărtat al galeriei, de această dată devenind un bărbat 
sobru. 

— Hamburgul este un oraş vinovat, a anunţat el cu glas 
încet. Şi în mod conştient, şi inconştient. Poate că Hamburgul 
a atras acei terorişti. Ei au ales oraşul? Ori noi i-am ales? Ce 
semnale transmite Hamburgul către  teroristul obişnuit 
islamist şi antisionist, care vrea să răstoarne ordinea lumii 
occidentale? Secole de antisemitism? Hamburgul se putea 
lăuda cu asta. Centre de concentrare în apropiere? Hamburg a 
avut şi aşa ceva. De acord, se poate spune: Hitler nu s-a 
născut la Blankenese. Dar nu-ţi imagina că asta nu s-ar fi putut 
întâmpla. Grupul terorist Baader-Meinhof*? Ulrike Meinhof, 
născută nu departe de acest loc, a fost o mândră fiică adoptivă 
a Hamburgului. S-a lăsat chiar instruită de arabi. A făcut 
petreceri cu cei mai demenţi dintre ei şi s-a apucat de 
deturnări împreună cu aceştia. Probabil că Ulrike a constituit 
un soi de semnal. Probabil că şi răpitorii au reprezentat un 
semnal. Nu i-am întrebat niciodată. Şi nici nu vom mai putea 
face asta. 

Bachmann a lăsat liniştea să domine o vreme, după care a 
părut că prinde viaţă. 

— Şi apoi există vestea bună referitoare Hamburg, şi-a 
reluat el cuvântarea pe un ton voios. Suntem oameni ai mării. 
Suntem un oraş-stat cât se poate de deschis lumii, liberal de 
stânga şi cât se poate de înţelept. Suntem negustori de clasă 
mondială, cu un port de talie mondială şi cu un simţ de înaltă 
clasă când e vorba de scos profituri. Străinii noştri nu ne sunt 
străini. Nu suntem un oraş izolat şi oarecare de pe interiorul 
uscatului, unde străinii arată ca nişte marţieni. Aici, ei fac 
parte din peisaj. Vreme de secole, milioane de oameni 
asemănători lui Mohammed Atta ne-au băut berea, s-au culcat 


5 Grup german terorist de extremă stânga, care a declanşat „un război 
antiimperialist de gherilă urbană” în perioada 1970-1998. (n. red.) 
6 O altă denumire a Facţiunii Armatei Roşii (n. red.) 


cu târfele noastre, după care s-au întors pe vasele lor. Iar noi 
nu le-am spus nici bun venit, nici la revedere, şi nici nu i-am 
întrebat ce caută aici, pentru că i-am socotit oameni serioşi. 
Facem parte din Germania, dar suntem alături de Germania. 
Suntem mai buni decât Germania. Suntem Hamburgul, dar şi 
New Yorkul. De acord, nu avem Turnuri Gemene. Însă nici 
New Yorkul nu le mai are. În schimb, prezentăm interes. Încă 
mirosim bine pentru anumiţi oameni răi. 

S-a lăsat încă o dată tăcerea, cât timp el a cântărit ceea ce 
tocmai spusese. 

— Dar, dacă vorbim de semnale, cred că aş da vina pe 
toleranța noastră de dată recentă şi pe toleranța slugarnică 
faţă de diversitatea etnică şi religioasă. Deoarece un oraş cu 
sentimentul vinovăţiei face concesii de dragul păcatelor sale 
din trecut - etalându-şi generos toleranța lui lipsită de 
discriminări, uimitoare şi nelimitată -, ei bine, şi acesta este 
un soi de semnal. Practic, reprezintă o invitaţie de a veni şi de 
a ne pune la încercare. 

Se apropia de momentul când avea să abordeze subiectul lui 
preferat, acela pe care îl aşteptau cu toţii, motivul pentru care 
se treziseră târâţi departe de Berlin sau de Munchen şi siliţi să 
lucreze într-un fost grajd prăpădit ce aparținuse SS-ului în 
Hamburg. Spumega împotriva eşecului cumplit înregistrat de 
serviciile de informaţii occidentale - şi, în primul rând, 
împotriva celui german -, pentru faptul că nu reuşiseră să 
recruteze niciun informator eficient privind acţiunile islamiste. 

— Vă închipuiţi că totul s-a schimbat după 11 septembrie? a 
întrebat el, furios pe ei, sau poate pe sine. Credeţi că, pe 12 
septembrie oamenii din minunatul nostru serviciu de 
informaţii externe, stimulaţi de viziunea globală a amenințării 
teroriste, şi-au pus keffiyeh-urile pe cap şi s-au dus în 
cartierele din Aden, Mogadishu, Cairo, Bagdad şi Kandahar, ca 
să cumpere ceva informaţii privind locul şi data la care va 
exploda următoarea bombă sau omul care va apăsa pe buton? 
De acord, ştim cu toţii gluma aia proastă: nu poţi cumpăra un 
arab, dar măcar poţi închiria unul. Noi n-am fost în stare nici 
măcar să închiriem unul, la naiba! Cu vreo două excepţii 
notabile, cu care nu vă voi plictisi, la acea dată nu aveam nicio 
sursă umană. Şi tot aşa stau lucrurile şi în prezent... Da, 


bineînţeles, am avut nenumărați jurnalişti şi oameni de afaceri 
galanţi de origine germană, şi chiar şi unii care nu erau 
germani, însă care s-au arătat foarte dornici să ne vândă 
deşeurile lor industriale drept venit secund neimpozabil. Insă 
acestea nu reprezintă surse umane. Nu sunt imami venali, 
nemulţumiţi, cu vederi radicale, şi nici puşti islamişti pe cale 
de a-şi pune bombe la centură. Nu sunt agenţi inactivi ai lui 
Osama, nici vânători de talente ori curieri, şi nici intendenţi 
ori casieri plătitori, nici măcar pe departe! Aceştia sunt 
oaspeţi de treabă, primiţi la masă. 

A aşteptat până când râsetele s-au potolit. 

— lar după aceea noi ne-am deşteptat şi am constatat ceea 
ce nu avuseserăm, ceea ce nu găsiserăm până atunci. 

Cei prezenţi au constatat folosirea lui „noi“. Noi, la Beirut. 
Noi, la Mogadishu şi la Aden. Pluralul maiestăţii folosit de 
Bachmann. El găsise informatori, adevăraţi informatori, buni, 
toată lumea din informaţii recunoscuse asta. li cumpărase ori 
îi închiriase, cui îi păsa care variantă? Dar probabil că îi şi 
pierduse. Sau poate că sentimentul de securitate îl obligase să 
se debaraseze de ei. 

— Ne-am închipuit că îi vom putea hipnotiza, ca să treacă de 
partea noastră. Ne-am imaginat că i-am putea ademeni cu 
mutrele noastre atrăgătoare şi cu portofelele noastre umflate. 
Am stat în parcări nopţi după nopţi, aşteptând trădători de 
înalt nivel să se urce în maşinile noastre, ca să facă târguri cu 
noi. Numai că nu a apărut nimeni. Am cercetat eterul ca să 
descoperim codurile folosite de ei. Dar nu mai aveau niciun 
nenorocit de cod. De ce nu? Pentru că nu mai purtam un 
Război Rece. Acum luptam cu fragmente ale unei naţiuni ce se 
cheamă Islam, având o populaţie de un miliard şi jumătate de 
oameni şi cu o infrastructură pasivă pe măsură. Ne-am 
închipuit că puteam reuşi asta la fel ca înainte, şi ne-am 
înşelat grav, ca nişte proşti! 

Furia lui s-a domolit, astfel că şi-a îngăduit o diversiune. 

— Ascultaţi aici. Am călcat în acele locuri, s-a confesat el. 
Înainte de a fi lucrat cu ţinte de origine arabă, am lucrat 
împotriva unor agenţi sovietici de acelaşi rang cu mine. Am 
cumpărat oameni şi i-am vândut. Am dublat şi împătrit 
numărul informatorilor până când nici nu mai ştiam de mine. 


Dar nimeni nu mi-a luat capul pentru asta. Şi nimeni nu mi-a 
aruncat soţia şi copiii în aer cât făceau plajă în Bali sau se 
duceau la şcoală cu trenul la Madrid sau la Londra. Regulile s- 
au schimbat. Din nefericire, noi nu ne-am schimbat deloc, a 
încheiat el pe un ton apăsat şi s-a îndreptat spre o altă parte a 
galeriei, pentru a anunţa o altă modificare de atitudine şi de 
dispoziţie. 

— Şi chiar şi după 11 septembrie, iubita noastră patrie - 
iertare, Heimat - era imună, bineînţeles că era! a afirmat el cu 
un hohot de râs amar. Noi, germanii, puteam merge şi goi 
puşcă, oriunde! Și totuşi! Nimeni nu avea să se atingă de noi, 
pentru că noi eram minunat de germani şi de imuni. Sigur, 
adăpostiserăm câţiva terorişti islamişti, iar trei dintre ei se 
duseseră să arunce în aer Turnurile Gemene şi Pentagonul. Şi 
ce dacă? Pentru asta veniseră aici, şi reuşiseră. Problema se 
rezolvase. Îl loviseră pe Marele Satan drept în inimă, şi, în 
acele acţiuni, muriseră şi ei. Noi eram platforma de lansare 
pentru ei, ce Dumnezeu, nu ţinta lor! De ce să ne facem 
probleme? Şi atunci am aprins lumânări pentru sărmanii 
americani. Şi ne-am rugat pentru bieţii americani. Şi le-am 
arătat sentimente de solidaritate cât cuprinde. Dar nu e nevoie 
să vă spun că în această ţară au existat nenumărați idioţi care 
nu s-au sinchisit prea mult de faptul că Fortăreaţa America s-a 
ales cu o porţie din propria doctorie, iar unii dintre aceşti 
ticăloşi erau foarte bine situaţi la Berlin, şi încă ocupă aceleaşi 
poziţii. Iar când a izbucnit războiul din Irak, şi noi, germanii, 
am stat departe de el, asta ne-a făcut şi mai imuni. Apoi s-a 
petrecut atentatul de la Madrid. Bun. După aceea, cel de la 
Londra. Bun. Dar nu la Berlin, nici la Munchen, şi nici la 
Hamburg. Noi eram prea imuni ca să ni se întâmple aşa ceva. 

Alegând un colţ al galeriei, le-a vorbit celor prezenţi în 
diagonală, cu o voce mai apropiată aceleia în care se fac 
mărturisirile. 

— Însă, prieteni, au existat două probleme mărunţele. Prima 
dintre ele a fost aceea că Germania a asigurat americanilor 
baze militare de cinci stele pe fundamentul unor tratate 
rămase de pe vremea când aceştia ne aveau în proprietate 
pentru că ne învinseseră în război. Amintiţi-vă frumosul 
banner negru pe care stăpânii noştri aleşi l-au atârnat la 


Poarta Brandenburg. „Jelim alături de voi.” Nu a ajuns acolo 
din greşeală. A doua mică problemă a fost faptul că noi am 
sprijinit în mod neabătut, fără nicio rezervă, dintr-un 
sentiment de vinovăţie, statul Israel. I-am sprijinit împotriva 
egiptenilor, a sirienilor şi a palestinienilor. Împotriva 
mişcărilor Hamas şi Hezbollah. Iar când Israelul a făcut 
țăndări Libanul cu bombe, noi, germanii, ne-am consultat cum 
se cuvenea conştiinţele neliniştite şi am vorbit doar despre 
modul în care putea fi apărat micuțul şi galantul Israel. Şi ne- 
am trimis băieţii galanţi în uniformă tocmai până în Liban să 
facă exact asta: ceea ce nu ne-a făcut mai dragi acelor libanezi 
şi altor arabi care considerau că ne grăbiserăm să sărim în 
ajutorul unui agresor dezlănţuit, care acţiona cu permisiunea 
şi încurajarea domnilor Bush, Blair şi ale altor câţiva oameni 
de stat curajoşi care, dintr-o modestie deosebită, au preferat 
ca numele lor să nu fie trecute pe lista celor încărcaţi de 
onoruri... lar dacă mai ţin bine minte, au fost descoperite 
câteva bombe libaneze pregătite să lovească sistemul feroviar 
german, şi care, dacă ar fi explodat, ar fi făcut ca Londra şi 
Madrid să pară doar nişte repetiţii pentru marele spectacol. 
După aceea, până şi politicienii noştri au acceptat ideea că 
trebuie să plătim un oarecare preţ pentru că în public le 
arătăm degetul mijlociu americanilor, iar în particular îi 
pupăm în cur. Oraşele germane erau victime aflate în 
aşteptarea loviturilor. Situaţia nu s-a schimbat nici în prezent. 

Şi-a plimbat privirea prin încăpere, examinând feţele 
oamenilor, una după alta. Maximilian înălţase o mână, drept 
semn că avea de formulat o obiecţie. Aflată alături de el, la fel 
a procedat şi Niki. Au urmat şi alţii. Acest lucru i-a făcut 
plăcere lui Bachmann, aşa că a zâmbit generos. 

— Bine, bine. Nu vă răciţi gura de pomană. Vreţi să-mi ziceţi 
că acei libanezi care au plasat bombele nici măcar nu ştiau 
despre distrugerea Libanului atunci când au început să 
comploteze, adevărat? 

Oamenii au lăsat mâinile în jos. Era adevărat. 

— Ei au fost scoşi din ţâţâni de câteva caricaturi cât se 
poate de neinspirate, desenate de un danez, înfăţişându-l pe 
profetul Mahomed, caricaturi pe care nişte ziare germane le- 
au difuzat deoarece redactorii lor au socotit că ele erau 


curajoase şi că prin asta demonstrau libertatea noastră de 
gândire, nu-i aşa? 

Aşa era. 

— Drept urmare, mă înşel, cumva? Nu, nu mă înşel! Nu 
contează nici cât negru sub unghie ce anume a declanşat furia 
lor. Ceea ce prezintă importanţă este că ameninţarea cu care 
ne confruntăm nu percepe diferenţa între vinovăția colectivă şi 
cea personală. Ea nu spune: „Tu eşti bun, şi eu sunt bun, dar 
Erna, de pildă, nu este deloc o fată de treabă”. Ea spune: „Noi 
suntem până la ultimul nişte apostaţi de nimic şi nişte 
păcătoşi, nişte ucigaşi şi perverşi care îl urăsc pe Dumnezeu, 
aşa că, să ne ia dracu'!” Pentru oamenii aceia, şi pentru toţi 
ceilalţi cu care am vrea să stăm de vorbă, dar care le 
împărtăşesc percepțiile, problema se pune în următorii 
termeni: emisfera vestică împotriva Islamului, fără niciun 
punct intermediar. 

Imediat după aceea, Bachmann a trecut direct la miezul 
problemei. 

— Sursele pe care noi, cei proaspăt deveniți nişte paria la 
Hamburg, le vom căuta, trebuie să fie trezite la viaţă. Ele nu 
ştiu că există decât atunci când le vom spune noi asta. Nu vor 
veni la noi de bunăvoie. Trebuie să le descoperim. Vom 
rămâne neluaţi în seamă. Dar vom fi prezenţi pe străzi. 
Trebuie să avem o viziune de detaliu, nu una de ansamblu. Nu 
avem vreo ţintă preconcepută împotriva cărora să îi dirijăm pe 
astfel de informatori. Dacă descoperim pe cineva, îl facem să 
evolueze şi vedem ce potenţial are, după care îl determinăm să 
meargă cât de departe va putea. Iar de va fi femeie, vom 
proceda la fel. Ne vom ocupa de oamenii la care nimeni 
altcineva nu are acces. Indivizii ăia scunzi şi cu şalvari, de la 
moschei, care abia de vorbesc trei cuvinte în germană. Ne 
împrietenim cu ei şi le cunoaştem amicii. Stăm atenţi să 
descoperim orice nou-venit care se poartă cu fereală, nomadul 
invizibil care se îndreaptă către o anumită ţintă, fiind trecut 
din casă în casă şi de la o moschee la alta... Să scotocim prin 
dosarele nemuritoare ale lui Herr Arni Mohr şi ale 
protectorilor lui din partea cealaltă a curţii, să reanalizăm 
cazuri vechi, care au demarat în trombă, iar apoi s-au fâsâit 
când persoana în chestiune s-a speriat sau s-a stabilit în alt 


oraş, unde cei de la biroul local de informaţii erau atât de 
prostovani, încât nu au ştiut cum să-l folosească şi nici nu au 
dorit asta. O să ignorăm protestele gazdelor noastre, şi îi vom 
depista pe aceşti posibili informatori. Le vom lua din nou 
pulsul. Şi apoi vom stabili felul în care vom face jocurile. 

Mai avea de rostit câteva cuvinte care îndemnau la 
prevedere, deşi acestea erau, în mod prea tipic, îndemnuri la 
anarhie. A 

— Şi vă rog să nu uitaţi că noi acţionăm ilegal. Întrucât nu 
sunt un avocat de fineţe, ca mulţi dintre auguştii noştri colegi, 
nu-mi dau seama cât de ilegal acţionăm. Dar, din câte mi s-a 
spus, nu putem nici măcar să ne ştergem la fund fără să 
primim aprobare prealabilă din partea unui consiliu alcătuit 
din înalţi magistrați, din partea Sfântului Scaun, a Comisiei 
Reunite din Berlin şi a iubitei noastre Poliţii Federale care nu 
deosebeşte spionajul de un rahat pe potecă, însă deţine 
puterile de care serviciile de informaţii sunt pe drept cuvânt 
private, astfel încât să nu devenim, din greşeală, un nou 
Gestapo. lar acum să trecem la treabă. Simt nevoia să beau 
ceva. 


Barul deschis toată noaptea se chema Hampelmanns şi era 
situat pe o stradă lăturalnică, pavată cu piatră cubică, din 
apropierea gării. Un dansator din fier forjat, purtând un coif 
înalt şi ascuţit pe cap, se legăna deasupra terasei slab 
luminate, iar în acea seară, ca în multe altele, din câte se 
părea, barul devenise gazdă pentru un domn cunoscut iniţial 
oamenilor din echipa lui Gunther Bachmann sub numele de 
„ticălosul bătrân şi gras”. 

Deloc spectaculosul prenume al acelui domn, după cum 
ştiau ei acum, era Muller, dar pentru tovărăşii habitués” de la 
Hampelmanns el era cunoscut exclusiv drept Amiralul. Era 
unul dintre cei care se întorseseră după zece ani de captivitate 
în Uniunea Sovietică, asta drept recompensă pentru cariera lui 
de comandant de submarin din Flota Nordică a lui Hitler. Karl, 
copilul străzii reeducat din Dresda, era cel care îl depistase şi, 
după ce anunţase telefonic numele şi locul unde se găsea, îl 
supraveghea în mod discret de la o masă alăturată. 


7 „Obişnuiţi” (în Ib. fr., în orig.) 


Maximilian, bâlbâitul geniu informatic, reuşise ca printr-un act 
de magie să afle data naşterii, amănunte despre viaţa, dar şi 
cazierul lui, totul în decurs de doar câteva minute. lar acum, 
Bachmann în persoană cobora treptele scării afumate din 
cărămidă care ducea spre barul de la subsol. În acest timp, 
Karl, copilul străzii, s-a strecurat pe lângă el, dispărând în 
noapte. Era ora trei dimineaţa. 

La început, Bachmann a văzut doar oamenii care stăteau cel 
mai aproape de dârele de lumină ce se reflectau dinspre casa 
scării. Apoi a distins câteva lumânări electrice pe fiecare 
masă, şi chipurile din jurul acestora. Doi bărbaţi cu feţe trase, 
purtând costume negre şi cravate, jucau şah. La bar, o femeie 
singuratică a ţinut să-i ofere ceva de băut. „Mulţumesc, dar 
altă dată, draga mea”, i-a răspuns Bachmann. Într-un colţ 
retras, sub privirile a două fete cu ochi parcă morţi, patru 
tineri despuiaţi până la brâu erau adânciţi într-o partidă de 
biliard. Un al doilea separeu era dedicat câtorva vulpi 
împăiate, unor scuturi argintii şi drapele miniaturale cam 
şterse, cu puşti puse cruciş. Şi, în cea de-a treia firidă, 
înconjurat de modele de nave de război închise în vitrine 
prăfuite din sticlă, de panglici de beretă zdrenţuite şi de 
fotografii decolorate ale unor marinari pe submarine în 
splendoarea tinereţii lor, stăteau trei bărbaţi foarte bătrâni, la 
o masă care ar fi putut găzdui şi douăsprezece persoane. Doi 
dintre ei erau slabi şi fragili, ceea ce conferea întreaga 
autoritate celui de-al treilea, care, având o chelie lucioasă doar 
în porţiunea creştetului, prin volumul pântecului şi al 
pieptului, era cât cei doi comeseni puşi laolaltă. Însă, judecând 
la prima vedere, Amiralul nu dorea să aibă autoritate asupra 
celorlalţi. Mâinile uriaşe, în acele clipe nemişcate, păreau 
incapabile să prindă amintirile care nu-i dădeau pace. Ochii 
mici, care se retrăseseră de mult în orbite, păreau cumva 
întorşi spre înlăuntru. 

Cu un salut din cap, care i-a avut în vedere pe toţi cei trei 
bărbaţi, Bachmann s-a aşezat discret alături de Amiral şi, din 
buzunarul de la spate al pantalonilor, a scos un portofel negru 
şi a arătat fotografia personală şi adresa unui cvasioficial 
Birou pentru Persoane Dispărute, cu sediul la Kiel, care nu 
exista. Era una dintre identitățile de lucru pe care lui 


Bachmann îi plăcea să le poarte asupra lui pentru a le folosi în 
diverse circumstanţe. 

— Noi îl căutăm pe puştiul acela amărât de origine rusă pe 
care l-aţi întâlnit în gară acum câteva nopţi, a explicat el. 
Tânăr, înalt şi flămând. Un tip cu un aer demn. Purta o calotă 
pe cap. Îl mai ţineţi minte? 

Amiralul s-a trezit suficient din reveriile lui ca să-şi întoarcă 
spre Bachmann capul uriaş pentru a-l examina, timp în care 
restul corpului i-a rămas imobil. 

— Care noi? a întrebat el în cele din urmă, după cea 
examinat fără grabă haina de piele, cămaşa şi cravata, toate 
modeste, precum şi aerul de îngrijorare moderată care - în 
mod aproape legitim - slujeau ca o carte de vizită pentru 
Bachmann. 

— Băiatului nu îi este bine, a explicat Bachmann. Ne este 
teamă că-şi va face singur rău. Sau că va face rău altora. 
Lucrătorii din domeniul sănătăţii de la biroul la care lucrez s- 
au arătat îngrijoraţi în privinţa lui. Vor să ajungă la el înainte 
de a se întâmpla ceva neplăcut. Chiar dacă e tânăr, a avuto 
viaţă grea. Ca şi dumneata, de altfel, a adăugat el. 

Amiralul nu a lăsat impresia că l-ar fi auzit. 

— Eşti cumva peşte? a întrebat el. 

Bachmann a clătinat din cap în semn că nu. 

— Poliţist? 

— Dacă dau de el înainte de a-l găsi poliţia, îi voi face un 
bine, a spus Bachmann, în timp ce Amiralul continua să nu-l 
slăbească din ochi. O să-ţi fac şi dumitale un serviciu cu ocazia 
asta, a urmat el. O sută de euro, bani gheaţă, pentru tot ce-ţi 
poţi aminti despre el. Şi nu voi mai reveni ca să te sâcâi în 
plus, îţi garantez asta. 

Amiralul a ridicat o mână masivă şi, după ce s-a şters 
gânditor la gură, s-a ridicat cât era de înalt şi, fără să arunce 
nicio privire spre tovarăşii lui tăcuţi, a păşit spre următoarea 
firidă, care era goală şi cufundată în întuneric. 


Amiralul mânca extrem de elegant, folosind o mulţime de 
şerveţele de hârtie pentru a-şi păstra degetele curate şi 
turnând doze sănătoase de sos tabasco dintr-o sticluţă pe care 
o ţinea în buzunarul hainei. Bachmann comandase o sticlă de 


votcă. Amiralul adăugase la comandă pâine, castraveciori, 
cârnaţi, hering sărat şi un platou cu brânză tilsit. 

— Ei au venit la mine, să ştii, a spus el într-un târziu. 

— Care ei? 

— Cei de la Misiune. Toţi îl cunosc pe Amiral. 

— Dar dumneata unde erai? 

— În sediul Misiunii. Unde altundeva? 

— Dormeai acolo? 

Amiralul a arborat un surâs strâmb, ce voia să sugereze că 
somnul era apanajul altora. 

— Sunt vorbitor de rusă. Chiar dacă sunt un şobolan de port 
de la docurile din Hamburg, vorbesc rusa mai bine decât 
germana. Cum de s-a întâmplat aşa ceva? 

— Poate că Siberia e de vină, a sugerat Bachmann, iar 
Amiralul a dat aprobator din capul masiv. 

— Cei de la Misiune nu ştiu ruseşte. Însă Amiralul ştie. Apoi, 
după ce şi-a turnat şi a băut un pahar plin cu votcă, bărbatul a 
adăugat: Vrea să se facă doctor. 

— Cine, băiatul? 

— Aici, la Hamburg. Vrea să salveze lumea. De cine? De 
umanitate, normal. Un tătar. Aşa a zis el. Musulman. Allah i-a 
poruncit să vină la Hamburg pentru a studia, pentru a putea 
salva omenirea. 

— A dat vreun motiv pentru care Allah l-a ales tocmai pe el? 

— Drept compensație pentru sărmanii oameni pe care i-a 
măcelărit tatăl lui. 

— A spus cine erau aceşti sărmani oameni? 

— Ruşii ucid pe oricine, prietene. Preoţi, copii, femei, tot 
universul ăsta nenorocit. 

— Şi tatăl lui a ucis musulmani? 

— Nu a spus precis cine i-au fost victime. 

— N-a zis ce profesiune avea tatăl lui? Şi, în primul rând, 
cum de a reuşit să ucidă atâţia oameni? 

Amiralul a luat o nouă gură de votcă. Apoi încă una. După 
care şi-a reumplut paharul. 

— Era curios să afle unde îşi au sediile bancherii bogaţi din 
Hamburg. 

Pentru Bachmann, un specialist al interogatoriilor, nicio 
informaţie, indiferent cât de neobişnuită, nu părea vreodată 


surprinzătoare, aşa că a întrebat calm: 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Am râs. Mă pricep la asta. L-am întrebat: „La ce-ţi trebuie 
bancheri? Ai vreun cec de încasat? Aş putea să te ajut eu”. 

Bachmann s-a arătat amuzat de glumă. 

— Şi cum a reacţionat la asta? 

— „Cec? Ce este acela cec?” După aia m-a întrebat dacă 
bancherii locuiau la birou sau aveau şi locuinţe personale. 

— Şi dumneata ce i-ai spus? 

— „Ascultă, i-am zis eu. Eşti un tânăr bine-crescut, iar Allah 
ţi-a spus să te faci doctor. Aşa că încetează cu întrebările astea 
prosteşti despre bancheri. Stai şi te linişteşte în căminul 
nostru puricos, dormi şi tu pe un pat adevărat, şi fă cunoştinţă 
cu câţiva dintre domnii de treabă de aici, care vor să salveze 
omenirea?” 

— Şi aşa a făcut? 

— Mi-a vârât cincizeci de dolari în palmă. Un tătar hămesit 
şi dement îi dă unui bătrân internat cândva într-un lagăr de 
concentrare o bancnotă nouă de cincizeci de dolari pentru un 
blid de supă vai de mama ei. 

După ce a primit şi banii lui Bachmann şi şi-a îndesat în 
buzunare ceea ce mai rămăsese pe masă, sfârşind cu sticla de 
votcă, Amiralul s-a întors la colegii lui de marinărie din popota 
alăturată. 


Vreme de câteva zile după această discuţie, Bachmann a 
căzut într-una dintre binecuvântatele lui perioade de muţenie 
din care Erna Frey nu a făcut niciun efort să-l scoată. Într-o 
primă fază, nu a reuşit să-l trezească la viaţă nici măcar ştirea 
că danezii îl arestaseră pe şoferul camionului sub acuzaţia de 
trafic de persoane. 

— Şoferul lui? a repetat el. Şoferul de camion care l-a lăsat 
la gara din Hamburg? De acel şofer este vorba? 

— Da, de acel şofer, i-a răspuns Erna. Cam acum două ore. 
Ţi-am transmis informaţia, dar erai prea ocupat. Copenhaga 
spre Comisia din Berlin, Comisia, către noi. E destul de 
interesantă ştirea. 

— Omul e de naţionalitate daneză? 

— Corect. 


— De origine daneză? 

— Corect. 

— Dar convertit la religia musulmană? 

— Nici vorbă de aşa ceva. N-ar fi rău ca din când în când să- 
ţi citeşti e-mailurile. E luteran, şi fiu de luteran. Singurul lui 
păcat e că are un frate în crima organizată. 

Abia acum reuşise Erna să-i stârnească interesul. 

— Fratele cel rău i-a telefonat fratelui cel bun în urmă cu 
două săptămâni şi i-a spus că un tânăr bogat şi-a pierdut 
paşaportul, şi urma să sosească la Copenhaga pe o anumită 
navă de mărfuri de la Istanbul. 

— Bogat? a sărit Bachmann ca ars. Cât de bogat? 

— Onorariul avea să fie de cinci mii de dolari pe loc pentru 
scoaterea lui din docuri şi alţi cinci la sosirea în siguranţă în 
Hamburg. 

— Cine urma să plătească suma asta? 

— Tânărul. 

— EL, dacă ajungea în siguranţă? Din buzunar? Cinci mii, 
spui? 

— Aşa se pare. Fratele cel bun era lefter, de aceea a fost 
suficient de neghiob încât să accepte slujba. Nu ştia numele 
pasagerului şi nici nu vorbeşte rusește. 

— Şi unde e fratele cel rău? 

— Tot în închisoare. Fireşte. Îi ţin departe unul de celălalt. 

— Şi el ce spune? 

— E înspăimântat de moarte şi preferă să stea în temniţă 
decât să fie ucis de mafia rusă la o săptămână după eliberare. 

— Şi acest şef mafiot e rus rus? Ori musulman rus? 

— Legătura moscovită a fratelui cel rău - după cum susţine 
fratele cel rău - este un gangster respectabil, educat, care 
riscă mult şi are interese pe măsură, aparţinând cremei crimei 
organizate de acolo. Nu are treabă cu musulmanii, indiferent 
de originea lor, şi ar prefera să-i vadă până la unul înecaţi în 
Volga. Contractul lui cu fratele şoferului era un serviciu făcut 
unui amic. lar un escroc amărât de origine daneză nu avea să 
întrebe cine era acel prieten căruia i se făcea serviciul. 

Erna s-a rezemat de spătar şi a coborât pleoapele, aşteptând 
ca Bachmann să se trezească din letargie. 

— Şi cei de la Comisia Reunită ce spun? a întrebat el. 


— Bat câmpii. Cei de la Comisie au o fixaţie pentru un imam 
important, care trăieşte în prezent la Moscova şi trimite bani 
unor organizaţii caritabile de origine islamică. Ruşii sunt la 
curent cu activităţile lui. Iar el ştie că ruşii ştiu cu ce se ocupă. 
Dar nimeni nu pricepe de ce îl lasă să facă asta. Cei de la 
Comisie ţin neapărat să creadă că imamul este prietenul 
necunoscut al şefului mafiot. Şi asta, în ciuda faptului că, din 
câte se cunoaşte, nu există indicii că ar fi finanţat căi de fugă 
pentru vagabonzi ceceni din Rusia care vor să plece la studii 
de medicină tocmai la Hamburg. A, şi omul i-a dat pardesiul. 

— Cine anume? 

— Fratelui cel bun, care l-a dus pe băiatul nostru la 
Hamburg, i s-a făcut milă de el şi s-a temut că o să moară de 
frig în nordul friguros. Aşa că i-a dat pardesiul lui, ca să-i ţină 
de cald. Unul lung şi negru. Şi mai am o bomboană pentru 
tine. 

— Mai precis? 

— Herr Igor de cealaltă parte a curţii are o sursă 
ultrasecretă infiltrată în comunitatea ortodoxă rusă din Koln. 

— Şi? 

— Potrivit sursei descurcăreţe a lui Igor, recent, măicuţele 
sihastre ortodoxe dintr-un oraş aflat nu departe de Hamburg i- 
au oferit adăpost unui musulman rus care era mort de foame 
şi cam nebun. 

— Bogat? 

— Averea nu i-a fost evaluată. 

— Dar s-a purtat politicos? 

— Foarte politicos. Igor se întâlneşte în seara asta în mare 
secret cu informatorul, ca să discute plata pentru restul 
poveştii. 

— Igor e un ticălos, iar poveştile lui sunt nişte prostii, a spus 
apăsat Bachmann, după care şi-a strâns hârtiile de pe birou şi 
le-a îngrămădit într-o geantă diplomat veche şi prăpădită, pe 
care nimeni nu s-ar fi deranjat să o fure. 

— Unde te duci? a întrebat Erna Frey. 

— De partea cealaltă a curții. 

— Pentru ce? 

— Ca să le spun galanţilor protectori că ăsta e cazul nostru. 
Şi să ne scutească de prezenţa poliţiei în treburile noastre. 


Vreau să mă asigur că, dacă poliţia va da de el, deşi e cu totul 
improbabil, să nu intervină în forţă, pentru că asta ar putea 
porni un mic război, ci să stea ascunsă şi să ne informeze 
imediat. Vreau ca băiatul ăsta să facă tot ce şi-a propus venind 
aici. 

— Ţi-ai uitat cheile, a spus Erna Frey. 


4 


„Dacă nu luaţi metroul, vă rog să nu sosiți la cafenea cu 
taxiul.” Annabel Richter vorbise la fel de clar şi când se 
referise la hainele pe care trebuia să le poarte Brue. „Pentru 
clientul meu, bărbaţii în costume sunt toţi de la poliţia secretă. 
Vă rog să purtaţi ceva sport.” Tot ce reuşise să descopere în 
garderoba lui au fost nişte pantaloni din flanelă, un sacou 
sport de la magazinul Randall's din Glasgow, pe care obişnuia 
să-l poarte când se ducea la clubul de golf, şi o haină de ploaie 
Aquascutum în caz că ar fi izbucnit un nou potop. Ca gest de 
bunăvoință, a renunţat la cravată. 

Peste oraş coborâse întunericul. Ploaia torențială de mai 
devreme curăţase cerul nopţii. O briză răcoroasă mătura luciul 
lacului când s-a suit în taxi şi a repetat către şofer 
instrucţiunile primite de la avocată. Stând singur pe trotuar, 
într-o zonă mai săracă şi necunoscută a oraşului, s-a simţit pe 
moment frustrat, dar a căpătat curaj când a văzut indicatorul 
străzii, aşa cum îi spusese ea. Rafturile cu fructe ale 
magazinului halal de legume străluceau orbitor în roşu şi 
verde. Luminile albe ale gheretei de alături, unde se vindea 
kebab, băteau până pe cealaltă parte a străzii. Inăuntru, la o 
masă de un violet sclipitor, plasată într-un colţ, stătea Annabel 
Richter, având în faţă o sticlă cu apă plată şi un castron 
abandonat, în care, după părerea lui Brue, se găsea ceva 
semănând cu un puding respingător din tapioca, având 
presărat pe deasupra zahăr brun. 

La o masă alăturată, patru bătrâni jucau domino. La o alta, 
doi tineri, el purtând cel mai bun costum al lui, iar ea, cea mai 
frumoasă rochie a ei, se curtau stângaci. Hanoracul avocatei 
era aşezat pe spătarul scaunului. Purta un pulover fără forme 
şi aceeaşi bluză înaltă pe gât. Telefonul mobil era pus pe 
masă, iar rucsacul îi stătea la picioare. Aşezându-se în faţa ei, 
Brue a surprins un miros cald venind dinspre părul ei. 


8 „Legal“ sau „permis”, aici, în materie de alimente (în Ib. arabă, în orig.) 


— Merge aşa? a întrebat el. 

Ea şi-a plimbat ochii peste sacoul sport şi peste pantalonii 
de flanelă. 

— Ce aţi descoperit în arhivă? 

— Că, prima facie”, e vorba de un caz care necesită o 
investigare mai atentă. 

— Doar atât îmi puteţi spune? 

— Regret, dar în stadiul actual, doar atât. 

— Atunci permiteţi-mi să vă spun câteva lucruri de care nu 
aveţi cunoştinţă. 

— Sunt convins că există multe asemenea lucruri. 

— Tânărul e musulman. Asta, în primul rând. Şi foarte 
credincios. Prin urmare, îi vine foarte greu să trateze cu un 
avocat femeie. 

— Dar mai greu e pentru dumneavoastră, desigur. 

— Mi-a cerut să port ceva pe cap. Şi port. Imi cere să-i 
respect tradiţiile. Şi le respect. Işi foloseşte numele musulman: 
Issa. După cum v-am spus, vorbeşte rusă; în rest, o turcă 
stâlcită cu gazdele lui. 

— Şi cine îi sunt gazde, dacă-mi permiteţi să vă întreb? 

— O văduvă de origine turcă şi fiul ei. Soţul ei a fost client al 
Sanctuarului de Nord. Eram pe punctul de a obţine cetăţenia 
pentru el, dar a murit. Acum fiul se străduieşte în numele 
familiei, ceea ce înseamnă că formalităţile trebuie luate de la 
capăt, şi privesc fiecare membru de familie, separat, motiv 
pentru care el s-a speriat şi a apelat la noi. Ţin la Issa, dar vor 
să se debaraseze de el. Consideră că vor fi expulzați pentru 
găzduirea unui imigrant ilegal. Nu-i putem convinge de 
contrariu, şi, în prezent, s-ar putea să aibă dreptate. Pe de altă 
parte, au bilete de avion ca să plece în Turcia, unde fiica 
femeii se va căsători, şi ar fi imposibil să-l lase singur în casă 
pe Issa. Cei doi nu vă cunosc numele. Issa îl cunoaşte, dar nu 
l-a repetat, şi nici n-o va face. Sunteţi o persoană care are 
puterea de a-l ajuta pe Issa, atâta tot. Vă mulţumeşte această 
descriere? 

— Cred că da. 

— Doar credeţi? 

— Mă mulţumesc cu atât. 


? „La prima vedere” (în Ib. lat., în orig.) 


— Le-am spus, de asemenea, întrucât aşa trebuia, că nu veţi 
dezvălui numele lor faţă de autorităţi. 

— De ce Dumnezeu să fac aşa ceva? 

Ignorând intenţia lui de a o ajuta, ea şi-a îmbrăcat singură 
hanoracul, apoi şi-a atârnat rucsacul pe umăr. În timp ce se 
îndrepta spre uşă, Brue a observat un tânăr foarte înalt 
mergând precaut pe trotuar. Urmându-l la o distanţă 
respectuoasă, au pătruns pe o stradă lăturalnică. Băiatul părea 
să devină tot mai înalt pe măsură ce se îndepărta de ei. Ajuns 
lângă o farmacie, băiatul s-a uitat iute în lungul străzii către 
maşini, apoi la două femei de vârsta a doua care priveau 
vitrina unei bijuterii. Într-o laterală a vitrinei se găsea un 
magazin cu articole pentru mirese, unde o pereche de miri de 
vis strângeau în braţe flori de hârtie cerată, iar în cealaltă 
laterală era o uşă de intrare, vopsită cu mai multe straturi, 
având un buton de sonerie iluminat. 

Când să traverseze strada, Annabel s-a oprit, şi-a dat 
rucsacul jos de pe umăr, a extras din el eşarfa, pe care şi-a 
pus-o pe cap, trăgând apoi două colţuri pe care şi le-a legat 
sub bărbie. În lumina stradală, faţa ei a părut brusc încordată 
şi mai bătrână. 

Băiatul deşirat a descuiat uşa, le-a făcut semn să intre în 
tăcere şi a întins mâna uriaşă. Brue i-a strâns-o, dar nu şi-a 
rostit numele. Femeia Leyla era mică şi durdulie, îmbrăcată 
pentru a primi oaspeţi, având un batic pe cap, pantofi cu toc şi 
un taior negru cu gulerul încreţit. S-a uitat fix la Brue, apoi, cu 
o expresie de nelinişte, i-a strâns mâna, rămânând apoi cu 
ochii îndreptaţi către fiul ei. Urmând-o pe Leyla în camera de 
zi, Brue şi-a dat seama că intrase într-o casă a spaimei. 


Tapetul era de culoare roşie-brună, iar tapiţeria, aurie. 
Peste braţele fotoliilor erau aşezate huse de dantelă. In 
postamentul de sticlă al unei lămpi de masă se roteau bule de 
plasmă, care se despărţeau şi se uneau încontinuu. Leyla îi 
acordase lui Brue tronul prezidenţial. „Era al soţului meu, a 
explicat ea, aranjându-şi baticul cu gesturi agitate. Vreme de 
treizeci de ani, soţul meu nu a vrut să stea pe alt scaun”, aşa i- 
a zis ea. Era ornamentat, oribil şi desăvârşit prin lipsa de 
confort. Pentru a face plăcere gazdei, Brue s-a simţit obligat 


să-l admire. Şi el avea unul aproape la fel în biroul lui: 
moştenit de la bunicul său, iar şederea pe el era sinonimă cu 
caznele iadului. S-a gândit să spună ceva în acest sens, dar a 
preferat să se abţină. „Sunt o persoană care poate oferi ajutor. 
Asta e tot ce sunt.” Pe farfurii din cel mai bun porțelan, Leyla 
aşezase bucăţi triunghiulare de baclava în sirop şi un tort cu 
cremă de lămâie, gata feliat. Brue a acceptat o felie de tort şi 
un pahar de ceai de mere. 

— Minunat, a rostit el, după ce a gustat din tort, dar nimeni 
nu a dat impresia că îl auzise. 

Cele două femei, una frumoasă, cealaltă lipsită de orice 
farmec, ambele cu expresii posomorâte, s-au aşezat pe o 
canapea tapisată cu catifea. Melik a rămas cu spatele lipit de 
uşă. „Issa va cobori într-un minut, a spus el, uitându-se spre 
tavan şi trăgând cu urechea. Issa se pregăteşte. Issa e agitat. 
Probabil că se roagă. Va veni imediat.” 

— Poliţiştii aceia abia dacă au aşteptat până când Frau 
Richter a ieşit din casă, a izbucnit Leyla, adresându-se lui 
Brue, dând frâu liber sentimentelor care, evident, o 
măcinaseră până atunci. Am închis uşa în urma ei, am dus 
farfuriile la bucătărie şi, cinci minute mai târziu, au apărut ei 
şi au sunat. Mi-au arătat legitimaţiile şi eu le-am notat numele, 
aşa cum obişnuia să procedeze şi soţul meu. Erau în civil. 
Adevărat, Melik? 

Apoi a îndesat hotărâtă un blocnotes în palmele lui Brue. Un 
sergent şi un agent de poliţie simplu, cu nume cu tot. Neştiind 
ce să facă mai departe, Brue s-a ridicat stângaci şi i l-a arătat 
lui Annabel, care a înapoiat blocnotesul Leylei. 

— Au aşteptat până când mama a rămas singură acasă, a 
intervenit Melik din dreptul uşii. Eu aveam antrenament la 
înot. Fac parte dintr-o echipă de ştafetă la două sute de metri. 

Brue a dat din cap, în semn de înţelegere şi de compătimire. 
Trecuse multă vreme de când nu mai participase la o discuţie 
la care să nu fie moderator şi preşedinte. 

— Unul în vârstă, şi celălalt tânăr, a precizat Leyla, 
reluându-şi plângerea. Issa era în pod, slavă Cerului. Când a 
auzit soneria, a urcat scările şi a închis trapa de la pod. De 
atunci încoace nu a mai coborât de acolo. Spune că oamenii 
aceia se vor întoarce. Se prefac doar că pleacă, după care vin 


înapoi şi te deportează. 

— Nu-şi fac decât datoria, a spus Annabel. Fac vizite 
oamenilor din întreaga comunitate turcă. Ei numesc asta 
legătură cu mediul. 

— La început au spus că au venit privitor la clubul islamic la 
care este membru fiul meu, după care au zis că e vorba despre 
nunta fiicei mele din Turcia, de luna viitoare, şi ne-au întrebat 
dacă suntem siguri că avem dreptul să ne întoarcem în 
Germania după aceea. „Bineînţeles că suntem siguri!” am zis 
eu. „Nu neapărat, dacă aţi obţinut drept de reşedinţă din 
motive umanitare”, au zis ei. „Asta s-a întâmplat acum 
douăzeci de ani!” le-am răspuns eu. 

— Leyla, te agiţi în mod inutil, a spus Annabel cu fermitate 
în glas. Este nevoie de o operaţiune în care să fie folosite 
inima şi mintea ca să desparţi musulmanii de treabă de puţinii 
musulmani răi, asta e tot. Linişteşte-te! 

Nu cumva glasul băieţelului de cor era mai sigur pe sine 
decât se cuvenea? Brue avea bănuiala că aşa stăteau lucrurile. 

— Vreţi să auziţi ceva amuzant? l-a întrebat Melik pe Brue, 
cu o expresie care sugera orice, mai puţin amuzamentul. O să-l 
ajutaţi, de aceea ar fi bine să mă ascultați. Issa nu e la fel ca 
orice musulman pe care l-am cunoscut. Chiar dacă e 
credincios, el nu gândeşte ca un musulman, şi nici nu 
acționează ca un musulman. 

Leyla s-a răstit la el în turceşte, dar fără niciun folos. 

— Când era slăbit - înţelegeţi? -, când zăcea în patul meu, 
ca să-şi revină, i-am citit versete din Coran. Din Coranul 
tatălui meu. În turceşte. Apoi a vrut să citească singur. În 
turceşte. Ştia suficient cât să recunoască vorbele sfinte, a spus 
el. Şi atunci m-am dus la masa unde ţineam Coranul - deschis, 
înţelegeţi? - şi rostesc Bismillak!", aşa cum m-a învăţat tata... 
am dat să sărut cartea, dar nu am făcut-o, tot el m-a învăţat şi 
asta, doar am atins-o cu fruntea, şi i-am pus-o în mâini. 
„Poftim, Issa, i-am zis eu. Asta e Coranul tatălui meu. Nu se 
cuvine să citeşti în pat Coranul, dar tu eşti bolnav, aşa că 
poate ţi se va ierta aşa ceva.” După o oră, când m-am întors în 
cameră, unde credeţi că era? Zăâcea pe podea. Coranul care a 
aparţinut tatei era pus pe podea. Pentru orice musulman care 


10 „În numele lui Allah” (în Ib. arabă, în orig.) 


se respectă, ca să nu mai vorbesc de tata, un asemenea lucru 
este de neconceput! Şi atunci m-am gândit: „Bine, asta e. N-o 
să mă supăr. E bolnav şi i-a căzut din mână, pentru că nu mai 
are putere. Şi îl iert. E frumos să te arăţi cu inima largă”. Dar 
când am ţipat la el, a întins mâna spre podea şi a ridicat 
Coranul - doar cu o mână, nu cu amândouă - şi mi l-a dat de 
parcă era... - la început, Melik nu a putut găsi o comparaţie 
potrivită - ... aşa, o carte oarecare dintr-o librărie! Cine ar 
proceda astfel? Nimeni! Fie că e cecen, turc, arab sau... cum 
să spun, mi-e frate, înţelegeţi? Il iubesc pe acest om. E un 
adevărat erou. Dar pe podea... Cu o singură mână... Fără să 
rostească o rugăciune... Fără nimic. 

Leyla ascultase îndeajuns. 

— Melik, drept cine te crezi ca să-ţi vorbeşti de rău fratele? 
s-a răstit la el, tot în germană, ca să fie înţeleasă de cei 
prezenţi. Tocmai tu, care asculţi toată noaptea muzică rap 
germană în dormitor...! Ce crezi că ar spune tatăl tău despre 
asta? 

Brue a auzit venind dinspre hol sunete care sugerau că o 
persoană cobora treptele unei scări şubrede. 

— Plus că a luat fotografia surorii mele şi a ţinut-o în 
camera lui, a spus Melik. A luat-o, pur şi simplu! Pe vremea 
când trăia tata, ar fi trebuit să-l omor, aşa cred. O fi frate cu 
mine, dar e ciudat. 

Cu glasul ei de băieţel de cor, Annabel Richter a preluat 
controlul. 

— Ţi-ai ratat ziua de copt, Leyla, a spus ea, uitându-se cu 
subînţeles spre paravanul din sticlă vitrată ce separa bucătăria 
de sufragerie. 

— Din cauza lor. 

— Şi-atunci, de ce nu te duci să coci câte ceva? i-a sugerat 
Annabel pe un ton calm. În felul ăsta, vecinii vor şti că nu ai 
nimic de ascuns. S-a întors apoi spre Melik, care se aşezase 
într-o parte a ferestrei. E frumos că stai de pază. Te rog să 
rămâi tot aşa. Dacă se aude soneria, indiferent cine ar fi, acei 
oameni nu pot intra. Spune-le că avem o discuţie cu promotorii 
tăi sportivi. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Dacă apar din nou poliţiştii, aceştia vor trebui fie să vină 


altă dată, fie să stea de vorbă cu mine. 
— Pe de altă parte, nici cecen adevărat nu e. Doar se 
preface că ar fi, a mai spus Melik. 


S-a deschis uşa şi un bărbat înalt cât Melik, însă având doar 
jumătate din lăţimea lui, a înaintat cu paşi înceţi în cameră. 
Brue s-a ridicat în picioare, etalându-şi zâmbetul superior, de 
bancher, şi a întins mâna cu gestul distant al bancherului tipic. 
Cu coada ochiului, a văzut că şi Annabel se ridicase, însă ea nu 
înaintase deloc. 

— Issa, acesta este domnul pe care ai dorit să-l întâlneşti, a 
spus Annabel într-o rusă de manual. Sunt încredinţată că acest 
om este ceea ce pretinde a fi. La cererea ta, a venit în mod 
special să te întâlnească în această seară, şi nu a apucat să 
discute cu nimeni. Vorbeşte limba rusă şi trebuie să-ţi pună 
nişte întrebări importante. Îi suntem recunoscători, iar eu am 
convingerea că, de dragul tău, dar şi al Leylei şi al lui Melik, 
vei coopera cu el cât de mult va fi nevoie. Eu vă voi asculta şi 
îţi voi reprezenta interesele ori de câte ori va fi nevoie. 

Aşteptând ordine, Issa se aşezase în mijlocul covoraşului 
auriu al Leylei, ţinându-şi braţele lipite de corp. Cum nu a 
primit niciun ordin, şi-a ridicat capul, apoi şi-a aşezat palma 
mâinii drepte peste inimă şi l-a țintuit pe Brue cu o privire ce 
sugera adoraţia. 

— Vă mulţumesc foarte respectuos, domnule, a murmurat el 
printre buzele ce păreau să exprime un zâmbet ce nu era încă 
dorit. Mă simt deosebit de privilegiat, domnule. Sunteţi un om 
de treabă, am primit asigurări în această privinţă. Se vede 
asta din trăsăturile dumneavoastră, dar şi din hainele 
frumoase. Aveţi şi o limuzină la fel de frumoasă? 

— Mda, am un Mercedes. 

Din motive ce ţineau de ceremonie şi de protecţie personală, 
Issa îşi pusese pardesiul negru şi îşi atârnase desaga din piele 
de cămilă pe umăr. Se bărbierise. Cele două săptămâni în care 
beneficiase de atenţia maternă a Leylei făcuseră ca ridurile 
din obraji să i se netezească, ceea ce, din perspectiva lui Brue, 
a dat naştere unei irealităţi serafice: „Cum adică, acest 
frumuşel băiat slăbănog a fost torturat?” Vreme de o clipă, 
Brue nu i-a dat deloc crezare. Zâmbetul radios, stilul 


pretenţios de exprimare, cu mult prea înflorit ca să sune bine, 
aerul de falsă stăpânire de sine constituiau înzestrarea clasică 
a impostorului. Însă după aceea, când s-au aşezat faţă în faţă 
la masa Leylei, Brue a observat broboanele de sudoare de pe 
fruntea lui Issa, iar când a coborât ochii, a văzut mâinile lui, 
care se împreunau pe sub masă, ca şi cum ar fi aşteptat să-i fie 
puse în lanţuri. A observat lănţişorul fin din aur de la 
încheietura mâinii şi Coranul talisman atârnând de el, ca semn 
menit să-l protejeze. Şi în acea clipă şi-a dat seama că se uita 
la un copil distrus. 

Cu toate acestea, a rămas stăpân pe propriile simţăminte. 
Trebuia să se socotească inferior faţă de o persoană doar 
pentru că aceasta suferise torturi? Trebuia să îşi suspende 
judecata din acelaşi motiv? Aici apărea o problemă de 
principiu. 

— Păi, bun venit, a început el voios, exprimându-se într-o 
rusă bine deprinsă şi îngrijorată care, lucru curios, era cam de 
aceeaşi calitate ca şi aceea vorbită de Issa. Am înţeles că avem 
puţin timp la dispoziţie. De aceea, va trebui să ne grăbim şi să 
fim eficienţi. Pot să-ţi spun Issa? 

— De acord, domnule... 

Acelaşi zâmbet, urmat de o privire aruncată spre Melik, 
aflat la fereastră, şi de o coborâre a ochilor, ferindu-se de 
Annabel, care îşi alesese un loc într-un colţ îndepărtat al 
încăperii, unde stătea oarecum pieziş, ţinând un blocnotes 
aşezat cast pe genunchii pe care parcă şi-i ferea de privirile 
celorlalţi. 

— Şi să nu mi te adresezi în niciun fel, a adăugat Brue. Cred 
că ne-am înţeles asupra acestui aspect. Da? _ 

— Ne-am înţeles, s-a grăbit Issa să răspundă. Imi permiteţi 
totuşi să fac o remarcă? 

— Desigur. 

— Va fi scurtă! 

— Te rog. E 

— Vreau doar să devin student la medicină. Îmi doresc să 
duc o viaţă curată şi ordonată şi să ajut întreaga omenire întru 
gloria lui Allah. 

— Da, ei bine, acest lucru este demn de toată lauda, şi sunt 
convins că vom ajunge şi la asta, a spus Brue şi, drept semn al 


intenţiilor lui serioase, a scos dintr-un buzunar interior al 
sacoului un blocnotes îmbrăcat în piele şi un pix aurit din altul. 
Însă, până una-alta, dacă nu te superi, să stabilim câteva 
lucruri simple. Să începem, aşadar, cu numele tău complet. 

Însă era evident că nu asta voise Issa să audă. 

— Domnule! 

— Da, Issa. 

— Domnule, aţi citit opera marelui gânditor francez Jean- 
Paul Sartre? 

— N-aş putea afirma asta. 

— La fel ca şi Sartre, am o nostalgie faţă de viitor. Când am 
un viitor, nu voi mai avea trecut. Voi avea doar pe Allah şi 
viitorul meu. 

Brue a resimţit privirea lui Annabel îndreptată asupra lui. 
Deşi nu a reuşit să-i vadă ochii, i-a simţit. Ori aşa a avut 
impresia. 

— Şi totuşi, în seara aceasta suntem siliţi să analizăm 
prezentul, a răspuns el cu eleganţă. De ce nu vrei să-mi spui 
numele tău complet? 

Brue a rămas cu pixul în aer, gata să noteze. 

— Salim, i-a răspuns Issa, după o clipă de indecizie. 

— Mai ai şi altele? 

— Mahmoud. 

— Aşadar, Issa Salim Mahmoud. 

— Da, domnule. 

— Şi acestea sunt numele ce ţi s-au dat ori cele pe care le-ai 
ales singur? 

— Sunt alese de Allah, domnule. 

— Prea bine. Şi Brue a zâmbit în mod deliberat către sine, 
pe de o parte pentru a detensiona atmosfera, pe de alta, 
pentru a demonstra că era stăpân pe situaţie. Atunci, dă-mi 
voie să te întreb ceva, bine? Vorbim ruseşte. Eşti rus. Înainte 
ca Allah să-ţi fi ales numele pe care mi le-ai spus, ai avut şi un 
nume rusesc? Şi un patronimic rus care să-l însoţească? Ce 
nume ar putea să apară, de pildă, pe certificatul tău de 
naştere? 

După ce a consultat-o pe Annabel din priviri, Issa a vârât 
mâna scheletică sub pardesiu, apoi în partea din faţă a 
cămăşii, şi a scos o trăistuţă murdară din piele de căprioară. 


Iar din ea a extras două tăieturi din ziare, pe care le-a împins 
de-a curmezişul mesei. 

— Karpov, a spus Brue, gândind cu voce tare pe când dădea 
citire numelui. Cine e acest Karpov? Karpov ţi-e numele de 
familie? De ce mi-ai dat aceste petice de ziar? 

— E lipsit de importanţă, domnule. Vă rog. Nu pot, a 
murmurat Issa, scuturând din cap, cu fruntea transpirată. 

— Ei bine, mă tem că pentru mine prezintă importanţă, a zis 
Brue, cât de blând a putut, fără să-şi abandoneze totuşi poziţia 
dominantă, îmi pare rău, dar acest lucru este foarte important 
pentru mine. Cu alte cuvinte, colonelul Grigori Borisovici 
Karpov este, sau a fost, rudă cu tine? Asta vrei să spui? Brue s- 
a întors către Annabel, căruia, în opinia lui, i se adresase în tot 
acest timp. Frau Richter, lucrurile se complică, s-a plâns el în 
germană, după care, instinctiv, şi-a moderat tonul vocii. In 
cazul în care are de exprimat pretenţii, clientul 
dumneavoastră trebuie fie să spună cine este şi să 
demonstreze acest lucru, fie să bată în retragere. Nu cred că 
este cazul să se aştepte ca cu să joc în ambele terenuri. 

Imediat după aceea, s-a stârnit un moment de derută atunci 
când, din bucătărie, Leyla a rostit ceva pe un ton plângăreţ 
către Melik în turceşte, după care Melik a spus ceva liniştitor 
drept răspuns. 

— Issa, a zis Annabel, după ce s-au liniştit cu toţii. După 
părerea mea, indiferent cât de dureros ar fi, trebuie să încerci 
să răspunzi la întrebarea pe care ţi-a adresat-o domnul. 

— Domnule. Aşa cum Allah este mare, eu nu vreau decât să 
trăiesc o viaţă liniştită, a repetat Issa, cu glas sugrumat. 

— Cu toate acestea, îmi pare rău, dar vreau să mi se 
răspundă la întrebare. 

— Logic vorbind, Karpov este tatăl meu, domnule, a 
recunoscut în cele din urmă Issa, zâmbind cu tristeţe. El a 
făcut tot ce era necesar din punct de vedere al naturii pentru 
a-şi asigura această calitate, sunt convins. Însă eu nu am fost 
niciodată fiul acestui Karpov. Nici acum nu sunt fiul lui. Iar 
dacă Allah va voi, nu am să fiu niciodată copilul colonelului 
Grigori Borisovici Karpov. 

— Bine, dar, din câte se pare, colonelul Karpov este mort, a 
ţinut să evidenţieze Brue, ceva mai brutal decât intenţionase, 


făcând un semn cu mâna spre tăieturile din ziare care stăteau 
pe masă, între ei. 

— Este mort, domnule, şi, dacă Allah va voi asta, va rămâne 
pe vecie în iad. 

— Însă înainte de a muri - la data naşterii tale, aş trebui să 
spun mai degrabă -, ce prenume ţi-a dat, în afara 
patronimicului, care este, din câte presupun, Grigorievici? 

Issa şi-a lăsat capul în jos, clătinându-l. 

— A ales ceea ce era mai curat, a spus el, ridicându-şi capul 
spre Brue şi zâmbind cu un aer de cunoscător. 

— Ce era mai curat, în ce sens? 

— Dintre toate numele ruseşti, l-a ales pe cel mai rusesc. 
Domnule, eu am devenit Ivan-ul lui. Micuţul şi drăguţul lui 
Ivan din Cecenia. 

Cum nu era omul care să permită înstăpânirea unui moment 
neplăcut, Brue a decis că sosise momentul să schimbe 
subiectul. 


— Am înţeles că ai venit aici din Turcia. Pe o rută neoficială, 
să spunem? a sugerat Brue, pe tonul binedispus pe care l-ar fi 
folosit, probabil, la un cocteil. 

Nesocotind instrucţiunile date de Annabel, Leyla revenise 
din zona bucătăriei. 

— În Turcia am fost închis, domnule. 

Îşi desfăcuse brăţara de aur de la încheietură şi acum o 
ţinea în palmă, agitând-o în vreme ce vorbea. 

— Şi, dacă nu te superi, cât timp ai fost închis? 

— O sută unsprezece zile şi jumătate, domnule. Exact atât. 
Într-o închisoare din Turcia, eşti cât se poate de stimulat să 
studiezi aritmetica timpului, a spus Issa, însoţindu-şi vorbele 
cu un râs gutural, nepământean. Iar înainte de asta, am stat în 
închisoare şi în Rusia, înţelegeţi? De fapt, în trei închisori, pe o 
perioadă totală de opt sute paisprezece zile şi şapte ore. Dacă 
doriţi, voi enumera închisorile prin care am trecut în ordinea 
calităţii lor, a continuat el nestăpânit, ridicând glasul, care a 
căpătat o insistenţă lirică. Am ajuns un bun cunoscător al 
închisorilor, domnule! Exista o închisoare atât de apreciată, 
încât au trebuit să o împartă în trei părţi. Da, sigur! Într-o 
parte dormeam, în alta eram torturați, iar în a treia exista un 


spital în care să ne refacem. Tortura era eficientă, şi după 
tortură omul doarme bine, însă, din păcate, spitalul nu se 
ridica la înălţime. Aş spune că asta este o problemă pe care 
statul rus nu o poate rezolva. Asistentele erau specialiste în 
privarea de somn, dar se vedea de departe că prezentau 
lipsuri în privinţa altor cunoştinţe medicale. Domnule, 
permiteţi-mi să fac o remarcă. Pentru a fi un bun specialist în 
tortură, este esenţial să ai capacitatea de a-ţi arăta 
compasiunea. Fără sentimente frăţeşti faţă de subiectul 
torturii nu poţi atinge adevăratele culmi ale artei. Am întâlnit 
doar unul sau doi oameni care să se încadreze în acest grup de 
elită. 

Brue a aşteptat câteva secunde, în eventualitatea că Issa 
mai avea ceva de spus, dar acesta, cu ochii negri măriţi de 
suferinţă, a tăcut. Şi de această dată, Leyla fu aceea care a 
reuşit fără să vrea să pună capăt stării de încordare. Tulburată 
de agitația emoţională a lui Issa, chiar dacă nu era capabilă să 
priceapă cauzele acesteia, Leyla s-a dus grăbită la bucătărie şi 
a adus un pahar cu o băutură tonică, pe care l-a aşezat 
dinaintea lui pe masă, ţintuindu-i pe Brue, apoi pe Annabel cu 
o privire încărcată de reproş. 

— Şi ne permiţi să te întrebăm de ce ai ajuns în închisoare? 
a continuat Brue. 

— A, desigur, domnule! Vă rog să mă întrebaţi! Orice 
întrebare este bine-venită, a exclamat Issa cu virulenţa unui 
cărturar condamnat, care vorbeşte de pe eşafod. Domnule, 
este o crimă să fii cecen, vă asigur! Noi, cecenii, suntem 
vinovaţi din naştere. Încă de pe vremea ţarismului, nasurile 
noastre au fost turtite în mod vinovat, iar părul şi pielea 
noastră au fost ceva mai negricioase în mod criminal. Asta 
este o ofensă de neiertat la adresa ordinii publice, domnule! 

— Numai că nasul dumitale nu e turtit, dacă-mi îngădui s-o 
spun. 

— Spre regretul meu, domnule. 

— Dar, într-un fel sau altul, ai reuşit să ajungi în Turcia, iar 
de acolo ai evadat, i-a sugerat Brue pe un ton liniştitor. Şi ai 
ajuns apoi la Hamburg. Asta, cu siguranţă, a fost o mare 
reuşită. 

— A fost voia lui Allah. 


— Dar beneficiind de un oarecare ajutor şi din partea ta, aşa 
bănuiesc. 

— Domnule, când omul are bani, lucru pe care îl ştiţi mai 
bine decât mine, totul este posibil. 

— Da, dar ai cui bani? a întrebat Brue pe un ton aspru, 
intervenind cu iuţeală acum că se adusese vorba de bani. Cine 
a asigurat banii cu care s-au plătit numeroasele şi minunatele 
dumitale evadări, dacă-mi dai voie să te întreb? 

— Domnule, eu aş spune... - a răspuns Issa după ce şi-a 
consultat îndelung şinele, răstimp în care Brue mai că se 
aştepta să audă că tot Allah era finanţatorul - eu aş spune că 
numele lui este foarte probabil Anatoli. 

— Anatoli? a repetat Brue, după ce a lăsat numele să-i 
rezoneze în minte - dar şi într-o încăpere îndepărtată din 
trecutul regretatului său părinte. 

— Anatoli, domnule, corect. Anatoli este cel care plăteşte 
totul. Dar îndeosebi evadările. Îl cunoaşteţi pe acest om, 
domnule? a întrebat Issa cu o vioiciune neaşteptată în glas. E 
prieten cu dumneavoastră, cumva? 

— Nu, regret. 

— Pentru Anatoli, banii reprezintă scopul vieţii. Şi al morţii, 
aş zice eu. 

Brue era pe punctul de a insista asupra acestui aspect, însă, 
din punctul lui de observaţie de la fereastră, Melik i-a luat-o 
înainte. 

— Sunt încă acolo, a mârâit el în germană, uitându-se pe 
lângă marginea perdelei. Femeile alea două în vârstă. Acum 
nu le mai interesează bijuteriile. Una din ele citeşte anunţurile 
din vitrina farmaciei, iar cealaltă stă în dreptul unei uşi şi 
vorbeşte la telefonul mobil. Sunt prea urâte ca să fie 
prostituate, chiar şi pentru zona asta. 

— Sunt doar două femei oarecare, i-a răspuns Annabel cu 
glas hotărât, ducându-se la fereastră şi uitându-se în stradă, în 
vreme ce Leyla şi-a dus mâinile la faţă şi a închis ochii, 
sugerând suferinţa. Melik, devii dramatic! 

Însă acest lucru nu a fost mulţumitor pentru Issa, care, 
înțelegând sensul cuvintelor lui Melik, s-a ridicat, ţinându-şi 
desaga atârnată peste piept. 

— Ce aţi văzut acolo? a întrebat-o pe Annabel cu glas 


strident, răsucindu-se spre ea şi uitându-se acuzator la ea. Iar 
a apărut KGB-ul vostru? 

— Nu e nimic, Issa. Iar dacă ar apărea probleme, vom avea 
noi grijă de tine. De aceea suntem aici. 

Şi, încă o dată, Brue a trăit senzaţia că vocea băieţelului de 
cor se străduia din greu să pară nonşalantă. 


— Aşadar, acest Anatoli, a reluat Brue discuţia cu hotărâre, 
după ce pacea fusese restabilită în bună măsură şi Leyla, la 
insistenţele lui Annabel, se dusese să facă un nou ceai de 
mere. După câte s-ar părea, acest Anatoli este un foarte bun 
prieten de-al tău. 

— Domnule, putem spune fără a greşi că acest Anatoli este 
un bun prieten al deţinuţilor, nici nu încape îndoială, l-a 
aprobat Issa cu o grabă exagerată. Din păcate, se întâmplă ca 
el să fie şi prieten al violatorilor, ucigaşilor, gangsterilor şi 
cruciaților. Anatoli este destupat la minte în privinţa relaţiilor 
prieteneşti, aş spune, a adăugat el, ştergându-şi sudoarea de 
pe frunte cu dosul mâinii şi reuşind în acelaşi timp să arboreze 
un surâs fioros. 

— A fost prieten bun şi cu colonelul Karpov? 

— Aş afirma că Anatoli este cel mai bun prieten pe care l-ar 
putea avea un ucigaş şi un violator, domnule. Pentru Karpov, 
el mi-a găsit loc la cele mai bune şcoli din Moscova, chiar şi 
atunci când fusesem exmatriculat din motive disciplinare. 

— Şi tot Anatoli a plătit pentru evadarea ta din închisoare. 
De ce oare a făcut asta? I-ai câştigat recunoştinţa în vreun fel? 

— A plătit Karpov. 

— Scuză-mă. Tocmai ai spus că plata a fost făcută de 
Anatoli. 

— Scuzaţi-mă dumneavoastră, domnule! Vă rog să-mi iertaţi 
această eroare tehnică. Aveţi dreptate să mă dojeniţi. Sper că 
acest lucru nu va apărea în cazierul meu, a continuat Issa cu 
îndărătnicie, de astă dată incluzând-o şi pe Annabel în apelul 
lui. Karpov a plătit. Acesta este inevitabilul adevăr, domnule. 
Banii provin din salbele de aur purtate la gât şi la încheietura 
mâinii de morţii din Cecenia, acest lucru este foarte corect. 
Insă Anatoli i-a mituit pe directorii de închisori şi pe gardieni. 
Anatoli mi-a dat scrisoarea de recomandare către 


dumneavoastră. Anatoli este un sfetnic înţelept şi pragmatic, 
şi el ştie prea bine cum se rezolvă treburile cu funcţionarii 
corupti, fără să le jignească standardele de probitate. 

— Scrisoare de recomandare? a repetat Brue. Nimeni nu mi- 
a arătat o asemenea scrisoare. 

S-a întors spre Annabel, dar nu a căpătat răspuns. Ea era la 
fel de capabilă ca şi el să rămână cu chipul împietrit. Ba chiar 
mai capabilă. 

— E o scrisoare de mafiot. A fost scrisă de avocatul mafiei, 
Anatoli, în legătură cu moartea ucigaşului şi violatorului 
colonel Grigori Borisovici Karpov, fost militar în Armata Roşie. 

— Către cine? 

— Către mine, domnule. 

— O ai cu tine? 

— O port lângă inimă, întotdeauna. 

Strecurându-şi brăţara din nou la încheietură, Issa a scos 
iarăşi trăistuţa din ascunzişurile pardesiului negru şi i-a întins 
lui Brue o scrisoare mototolită. Antetul, tipărit în litere romane 
şi chirilice, era al unei firme de avocatură, cu adresă cu tot, 
din Moscova. Textul era scris în rusă, şi începea cu „Dragul 
meu Issa”. Deplângea faptul că tatăl lui Issa murise în urma 
unui infarct când se afla în compania unor iubiţi tovarăşi de 
arme. Fusese înmormântat cu onoruri militare. Nu se făcea 
nicio referire la vreun Karpov, însă numele „Tommy Brue” şi 
„Brue Freres” erau tipărite cu litere îngroşate, iar cuvântul 
LIPIZZANER, urmat de numărul contului, era trecut în partea 
de jos cu cerneală. Semnat Anatoli, fără nume de familie. 

— Şi ce anume ţi-a spus acest domn Anatoli că eu şi banca 
mea vom face pentru tine? 

Prin paravanul de geam vitrat s-au auzit zgomote de ceşti şi 
farfurioare ciocnindu-se, semn că Leyla se pregătea să revină. 

— Că mă veţi proteja, domnule. Mă veţi înconjura cu grija 
dumneavoastră, aşa cum a făcut-o şi Anatoli. Sunteţi un om 
bun şi puternic, un oligarh al acestui oraş minunat. Mă veţi 
face student la medicină la universitatea de aici. Datorită 
măreţei dumneavoastră bănci, eu voi deveni doctor în slujba 
lui Allah şi a umanităţii, şi voi duce o viaţă curată, în 
conformitate cu jurământul solemn făcut criminalului şi 
ucigaşului Karpov de către iubitul dumneavoastră tată şi 


transmis la moarte fiului său. Socot că sunteţi fiul tatălui 
dumneavoastră, nu? 

Brue i-a aruncat un surâs isteţ. 

— Da, spre deosebire de tine, eu sunt fiul tatălui meu, a 
recunoscut el, fiind recompensat cu un zâmbet excesiv de 
sclipitor atunci când privirea de om hăituit a lui Issa a 
alunecat spre Annabel, a rămas fixată câteva secunde asupra 
ei de parcă ar fi fost fascinat, după care a renunţat. 

— Domnule, tatăl dumneavoastră i-a făcut multe promisiuni 
frumoase acestui colonel Karpov! a spus Issa pe nerăsuflate, 
sărind din nou în picioare, pentru că surescitarea şi teama îl 
copleşiseră încă o dată. A tras grăbit aer în piept, a făcut o 
grimasă feroce şi a adoptat tonul hârâit, autocratic, al tatălui 
imaginar al lui Brue: „Grigori, prietenul meu! Când Ivan, 
băieţelul tău, va veni la mine, deşi să sperăm că asta se va 
întâmpla peste cât mai mulţi ani, banca mea îl va trata ca pe 
unul de acelaşi neam şi sânge, a strigat el, aruncându-şi un 
braţ în faţă şi despicând aerul cu degetele ca să întărească 
jurământul sacru. Dacă eu nu voi mai fi pe pământ, atunci fiul 
meu Tommy îl va onora pe Ivan, îţi jur! Aceasta este 
promisiunea pe care o fac din inimă, Grigori, şi este o 
promisiune făcută şi de domnul Lipizzaner”. Glasul lui Issa a 
revenit cu greu la tonul firesc. Acestea au fost, domnule, 
cuvintele rostite de iubitul dumneavoastră tată, repetate mie 
de avocatul mafiot Anatoli, care, dintr-o iubire perversă faţă 
de tatăl meu, a fost salvatorul meu în multe situaţii nefericite, 
a încheiat Issa, vocea stingându-i-se, după care a început să 
respire gâfâit. 

În tăcerea apăsătoare ce a urmat, a venit rândul lui Melik 
să-şi dea glas sentimentelor. 

— Ar trebui să aveţi grijă, l-a prevenit el pe Brue în 
germană. Dacă îl faceţi să fie prea încordat, s-ar putea să aibă 
o criză. Şi ca şi cum Brue nu ar fi fost capabil să priceapă 
aluzia, a adăugat: Luaţi-l mai uşor, bine? Issa mi-e frate. 


Când a vorbit din nou, Brue a făcut-o în germană, folosind 
cuvinte de o detaşare studiată care nu-i erau destinate lui Issa, 
ci lui Annabel. 

— Şi avem acea promisiune solemnă în scris undeva, Frau 


Richter, ori trebuie să depindem exclusiv de dovezi din auzite, 
provenind de la domnul Anatoli şi transmise nouă de clientul 
dumneavoastră? 

— Tot ce avem în scris se reduce la numele şi la numărul de 
înregistrare al unui cont din banca dumneavoastră, i-a răspuns 
ea sec. 

Brue s-a prefăcut a cumpăni situaţia. 

— Issa, dă-mi voie să-ţi explic mica problemă cu care mă 
confrunt, a spus el în ruseşte, alegând, dintre vocile ce-i urlau 
în minte, una ce se voia a unui om raţional care face socoteli. 
Avem un Anatoli, despre care afirmi că este ori a fost avocatul 
tatălui tău. Avem un colonel Karpov, despre care îmi spui că 
este tatăl tău natural, deşi, în rest, îl renegi. Dar noi nu te 
avem pe tine, înţelegi? Nu deţii documente, şi în contul tău 
există un lung şir de condamnări cu detenţie, lucru ce nu prea 
inspiră încredere unui bancher, indiferent care au fost 
raţiunile condamnărilor. 

— Sunt musulman, domnule! a protestat Issa, glasul lui 
căpătând tonuri agitate pe când privea spre Annabel, 
solicitând sprijinul ei. Sunt un cecen negricios! De ce ar trebui 
să existe motive pentru care să fiu închis? 

— Este nevoie să fiu convins, înţelegi? a continuat Brue pe 
un ton implacabil, ignorând privirea dezaprobatoare a lui 
Melik. Trebuie să ştiu cum ai ajuns în posesia unor informaţii 
secrete privind un client important al băncii mele. Trebuie, 
dacă-mi dai voie, să obţin informaţii mai amănunțite despre 
situaţia familiei tale, începând cu acel aspect de la care 
porneşte tot ce e bun şi rău pe lumea asta, adică mama ta. 
Dădea dovadă de cruzime, şi era conştient de asta, ba chiar 
dorea să fie astfel. În ciuda cuvintelor de avertisment rostite 
de Melik, maimuţăreala grotescă de către Issa a lui Edward 
Amadeus îl îngreţoşase. Cine este ea, scumpa ta mamă, sau 
cine a fost ea? Mai ai fraţi sau surori, în viaţă sau decedați? 

La început, Issa nu a scos nicio vorbă. Îşi ţinea trupul 
deşirat aplecat în faţă, cu coatele pe masă, brăţara ajungându- 
i acum până la jumătatea antebraţului slab, iar palmele lungi îi 
adăposteau capul în interiorul gulerului ridicat de la pardesiul 
negru. Brusc, a scos capul din ascunziş, iar faţa de copil de 
până atunci a devenit a unui bărbat. 


— Domnule, mama mea e moartă. Cât se poate de moartă. A 
murit de mai multe ori. A murit în ziua când soldaţii comandaţi 
de Karpov au smuls-o din satul ei şi au dus-o la cazarmă 
pentru a fi pângărită de Karpov. Avea cincisprezece ani. A 
murit în ziua când bătrânii satului ei au hotărât că ea 
colaborase la pângărire, şi au poruncit ca unul dintre fraţii ei 
să fie trimis pentru a o ucide, conform tradiţiei poporului 
nostru. A murit în fiecare zi cât a aşteptat să mă nască, ştiind 
că, imediat ce mă va aduce pe lume, va fi silită să mă 
abandoneze, deoarece copilul ei avea să fie trimis la un 
orfelinat militar pentru copiii născuţi de mamele cecene 
violate. A avut dreptate să-şi anticipeze moartea, dar nu şi 
acţiunile bărbatului care a provocat totul. Când regimentul a 
fost rechemat la Moscova, Karpov a preferat să ia copilul cu 
el, drept trofeu. 

— Şi ce vârstă aveai la acea dată? 

— Domnule, băiatul avea şapte ani. Suficient de mare ca să 
fi văzut pădurile, dealurile şi râurile din Cecenia. Îndeajuns de 
mare ca să se întoarcă la ele când Allah avea să-i îngăduie. 
Domnule, vreau să mai declar ceva. 

— Te rog. 

— Domnule, sunteţi un om important şi bine educat. Sunteţi 
un englez onorabil, nu un barbar de rus. Cecenii au visat 
cândva să aibă o regină englezoaică pentru a-i apăra de tiranul 
rus. Voi accepta protecţia pe care respectatul dumneavoastră 
tată i-a promis-o lui Karpov şi, în numele lui Allah, vă 
mulţumesc din inimă. Dar, dacă vorbim despre banii lui 
Karpov, cu regret trebuie să-i refuz. Nu vreau niciun euro, 
niciun dolar, nicio rublă şi nicio liră sterlină, vă rog. Aceştia 
sunt banii tâlharilor, ai necredincioşilor şi ai cruciaților 
imperialişti. Sunt bani ce s-au înmulţit prin cămătărie, ceea ce 
încalcă legea noastră divină. Sunt bani ce mi-au trebuit pentru 
greaua călătorie pe care am făcut-o până aici, dar eu nu vreau 
să mă mai ating de ei. Vă rog frumos să obţineţi un paşaport 
german pentru mine şi un permis de rezidenţă, şi un loc unde 
să pot studia medicina şi să mă rog în umilinţa mea. Asta este 
tot ce vă cer, domnule! Vă mulţumesc! 

Şi-a lăsat apoi torsul să cadă pe masă, după care şi-a 
îngropat capul sub braţele împreunate şi îndoite. Leyla s-a 


grăbit să vină din bucătărie ca să-i liniştească suspinele şi 
icnetele. Melik s-a aşezat în faţa lui Brue, de parcă ar fi vrut 
să-l apere pe Issa de un nou atac. Annabel s-a ridicat, dar, din 
motive de bună-creştere, nu a îndrăznit să se apropie de 
clientul ei. 

— Şi eu îţi mulţumesc, Issa, a spus Brue după o tăcere 
îndelungată. Frau Richter, aş vrea să-mi spuneţi dacă putem 
vorbi între patru ochi, vă rog. 


Stăteau la mai puţin de un metru unul de celălalt, în 
dormitorul lui Melik, în apropierea unui sac de antrenament. 
Dacă Annabel ar fi fost cu treizeci de centimetri mai înaltă, ar 
fi stat faţă în faţă. De după ochelari, ochii cu steluțe aurii 
priveau neclintiţi spre el. Respira rar şi cumpănit şi, a 
constatat Brue, la fel făcea şi el. Cu o mână, femeia şi-a 
desfăcut nodul eşarfei de pe cap, expunându-şi trăsăturile, 
provocându-l parcă să lanseze prima lovitură. Însă ea avea 
temeritatea lui Georgie, precum şi frumuseţea ei intangibilă, şi 
o parte a fiinţei sale a realizat că deja era pierdut. 

— Cât de mult din toate acestea aţi ştiut? a întrebat el, cu 
un glas pe care abia de l-a recunoscut ca aparţinându-i. 

— Aceasta este treaba clientului meu, nu a dumneavoastră. 

— Este solicitant, dar în acelaşi timp nu e. Ce ar trebui să 
fac eu? Şi-a retras pretenţiile, însă doreşte protecţia mea. 

— Exact. 

— Eu nu mă ocup de protecție. Reprezint o bancă. Nu pot 
oferi permise de şedere. Nu mă ocup de paşapoarte germane 
sau de locuri la facultatea de medicină! 

A făcut gesturi fireşti, lucru pe care rareori îl reuşea. La 
fiecare enumerare, a lovit cu pumnul mâinii drepte în palma 
stângă. 

— Din punctul de vedere al clientului meu, sunteţi o 
persoană oficială foarte importantă, i-a răspuns ea. Deţineţi o 
bancă, aşadar, oraşul vă aparţine. Tatăl dumneavoastră şi al 
lui au fost amândoi escroci. Asta vă face fraţi de sânge. 
Bineînţeles că-l veţi proteja. 

— Tatăl meu nu a fost un escroc! Apoi Brue a reuşit să se 
controleze. Am înţeles, sunteţi implicată emoţional. Se pare că 
şi eu. Aşa şi trebuie. Clientul dumneavoastră reprezintă un caz 


tragic, iar dumneavoastră sunteţi o... 

— O simplă femeie? 

— O avocată conştiincioasă care face tot posibilul pentru 
clientul ei. 

— Domnule Brue, e şi clientul dumneavoastră. 

În orice altă situaţie, Brue ar fi respins energic această 
afirmaţie, dar acum a lăsat-o fără răspuns. 

— Acest om a fost torturat şi, din câte îmi dau seama, în 
consecinţă, mintea lui este tulburată, a zis el. Din păcate, asta 
nu înseamnă că spune adevărul. Cine ar putea să ne asigure 
că nu şi-a însuşit bunurile şi identitatea vreunui tovarăş de 
închisoare ca să emită nişte pretenţii false în baza drepturilor 
prin naştere ale altei persoane?... Cum, am spus ceva 
amuzant? 

Ea zâmbea, dar numai întrucât se simţea răzbunată. 

— Tocmai aţi spus că e dreptul lui prin naştere. 

— Ba nu am recunoscut nimic în acest sens! a replicat Brue, 
întărâtat. Am afirmat exact contrariul. Am spus că s-ar putea 
să nu fie dreptul lui prin naştere! Şi chiar dacă ar fi dreptul 
lui, şi nu şi-l revendică, atunci care este deosebirea? 

— Deosebirea este că dacă banca dumneavoastră împuţită 
nu ar exista, domnule Brue, clientul meu nu s-ar afla aici. 

A urmat un armistițiu armat, cât timp fiecare a evaluat 
cuvântul şocant folosit de ea. Brue încerca să fie agresiv, dar 
nu se simţea în stare. Dimpotrivă, avea tot mai pregnant 
sentimentul că trecea de partea ei. 


— Frau Richter. 

— Domnule Brue. 

— Nu voi recunoaşte, fără să mi se prezinte dovezi extrem 
de convingătoare, că banca mea - tatăl meu - a oferit ajutor şi 
adăpost unor escroci ruşi. 

— Dar ce veţi recunoaşte? 

— Întâi de toate, clientul dumneavoastră trebuie să facă o 
revendicare. 

— Nu vrea. l-au rămas cinci sute de dolari din banii pe care 
i-a primit de la Anatoli şi nu vrea să se atingă de ei. 
Intenţionează să-i dea Leylei când va pleca de aici. 

— Dacă nu revendică banii, atunci nu am la ce să dau 


răspuns, iar întreaga situaţie rămâne... doar la nivelul de 
discuţie. Chiar mai puţin de atât. Nulă. 

Ea a analizat spusele lui, dar nu îndelung. 

— De acord. Să presupunem că revendică banii. După aceea 
ce se va întâmpla? 

Simţind că ea încerca să-l prindă pe picior greşit, Brue a 
şovăit. 

— Ei bine, întâi voi avea nevoie, evident, de probe esenţiale, 
minime. 

— Şi ce înseamnă minime? 

Brue a privit situaţia într-un context mai larg. Îşi căuta 
refugiul în spatele reglementărilor, deşi conturile lipiţane 
fuseseră create tocmai pentru a ocoli reglementările. „Asta 
este acum, nu ceea ce a fost atunci”, îşi dădea singur 
asigurări. „Ăsta-s eu, la vârsta de şaizeci de ani, nu Edward 
Amadeus la anii lui de ramolisment şi de aventurism.” 

— O dovadă a identităţii, evident, începând cu certificatul de 
naştere. 

— De unde se obţine aşa ceva? 

— Presupunând că el nu are posibilitatea de a-l pune la 
dispoziţie, voi solicita sprijinul Ambasadei Ruse din Berlin. 

— Şi după aceea? 

— Voi avea nevoie de dovada că tatăl lui a decedat şi de un 
testament al acestuia, în caz că există, împreună cu o 
declaraţie din partea avocatului său, autentificată de un notar, 
desigur. 

Ea nu a zis nimic. 

— Doar nu vă aşteptaţi ca eu să iau în serios câteva tăieturi 
din ziare şi o scrisoare oarecare! 

Aceeaşi tăcere. 

— Asta ar fi procedura normală, a continuat el curajos, însă 
perfect conştient că într-un asemenea caz nu se aplicau 
procedurile normale. 

După ce se prezintă dovezile necesare, vă recomand să vă 
prezentaţi cu clientul la un tribunal german şi să obţineţi o 
succesiune oficială sau un ordin judecătoresc. Banca mea 
funcţionează aici în baza unei licenţe. O condiţie impusă de 
această licenţă este respectarea legilor şi reglementărilor 
Statului Hamburg şi ale Republicii Federale. 


A urmat o altă pauză descumpănitoare, răstimp în care ea l- 
a măsurat cu o privire neclintită. 

— Aşadar, acestea sunt regulile. Da? a întrebat ea. 

— Unele dintre ele. 

— Ce s-ar întâmpla dacă le-aţi ocoli? Să presupunem că ar 
apărea un director elegant din Rusia, purtând un costum de o 
mie de dolari, sosit cu avionul, la clasa întâi, de la Moscova, ca 
să-şi încaseze portia: „Bună, domnule Tommy. Eu sunt, puştiul 
lui Karpov. Tatăl tău şi al meu erau amici de pahar. Unde sunt 
banii mei?” Ce aţi face în acest caz? 

— Exact ceea ce fac şi acum, a răspuns el pe un ton vioi, dar 
fără convingere. 


Acum Annabel Richter era cea înfrântă, iar Tommy Brue era 
învingătorul. Trăsăturile chipului ei se înmuiaseră, făcând loc 
resemnării. A tras aer încet în piept. 

— Bine. Ajutaţi-mă. Situaţia mă depăşeşte. Spuneţi-mi cum 
să procedez. N 

— Aşa cum procedaţi mereu, îmi imaginez. Încredeţi-vă în 
autorităţile germane şi normalizaţi-i situaţia. Din câte îmi dau 
eu seama, cu cât mai curând se întâmplă asta, cu atât mai 
bine. 

— Normalizare, în ce fel? E tânăr, mai tânăr decât mine. 
Dacă. autorităţile nu îi normalizează situaţia? Câţi dintre cei 
mai frumoşi ani ai vieţii va pierde el de data asta? 

— Mda, aceasta este lumea dumneavoastră, ce să facem? 
Din fericire, nu este şi lumea mea. 

— E vorba de ambele noastre lumi, s-a răstit ea, faţa ei 
căpătând brusc o culoare care nu s-a mai şters. Doar că nu vă 
sinchisiţi să trăiţi în ea! Vreţi să auziţi partea cea mai 
interesantă a poveştii? Nu prea cred că vreţi! Oricum, iată 
cum sună ea. Aţi spus să-l duc la un tribunal. Să obţin o 
succesiune oficială. În momentul când voi face asta, el va fi 
probabil un om mort. Inţelegeţi? Mort! A ajuns aici prin 
Suedia. Suedia, apoi Danemarca, apoi Hamburg. Vasul pe care 
se afla nu trebuia să oprească în Suedia, dar aşa s-a întâmplat. 
Căpitanii de vas procedează câteodată astfel. Suedezii l-au 
arestat. Omul era atât de istovit după şederea în închisoare şi 
după călătorie, încât poliţiştii nu l-au socotit în stare nici să 


stea în picioare. Şi totuşi el a reuşit cumva să evadeze. L-au 
ajutat banii. El vorbeşte în mod deliberat confuz despre bani. 
Înainte de a fugi, poliţia suedeză l-a fotografiat şi i-a luat 
amprentele. Ştiţi ce înseamnă asta? 

— Încă nu. 

Ea îşi recăpătase echilibrul interior, dar cu greutate. 

— Înseamnă că amprentele şi fotografia lui există pe site- 
urile tuturor organelor de poliţie. Asta înseamnă că, în baza 
prevederilor Tratatului de la Dublin din 1990, pe care sunt 
convinsă că l-aţi citit din scoarță în scoarță, germanii nu au 
altă soluţie decât să-l expedieze în mod expres în Suedia. Fără 
apel, fără niciun proces. Este un deţinut evadat şi imigrant 
ilegal în Suedia, dat în urmărire în Rusia şi în Turcia, având 
cazier de activist musulman. Suedezii trebuie să-l deporteze, 
nu germanii. 

— Am înţeles că suedezii sunt cât se poate de umani. 

— Da. Sunt. În probleme de imigrație ilegală, sunt deosebit 
de înţelegători. Din punctul lor de vedere, el este un imigrant 
ilegal şi un terorist evadat pentru a se sustrage judecății, 
punct. Dacă turcii îl cer înapoi pentru a executa restul de 
pedeapsă - la care se vor adăuga câţiva ani pentru că a mituit 
oameni ca să fugă din închisoare -, suedezii îl vor preda 
turcilor, şi îi va durea în cot de el. De acord, există şanse de 
unu la mie ca vreun sfânt suedez să intervină în favoarea lui, 
dar nu pun eu mare bază pe asemenea sfinţi. După ce turcii îşi 
vor termina socotelile cu el, îl vor preda ruşilor pentru a-l 
azvârli şi ei în închisoare. Pe de altă parte, s-ar putea ca turcii 
să considere că l-au pedepsit de ajuns şi să nu-i mai intereseze 
omul, caz în care suedezii îl vor preda direct ruşilor. Indiferent 
ce vor face, asta înseamnă din nou ani de temniţă şi de 
tortură. L-aţi văzut cum arată. Cât va mai putea îndura 
închisoarea? Mă ascultați? Nu-mi dau seama dacă da sau nu. 
După faţa dumneavoastră, nu-mi dau seama. 

Nici el nu ştia dacă o ascultase sau nu. Nu-şi dădea seama 
cum ar fi trebuit să arate faţa lui şi ce să transmită figurii sale 
ca să dea impresia de simţire. 

— Vorbiţi de parcă nu ar exista motive pentru un apel 
simplu şi înţelegător, s-a plâns el nu prea convins, în timp ce 
ea continua să-l măsoare atent. 


-Anul trecut am avut un client pe nume Magomed. Un cecen 
de douăzeci şi trei de ani care fusese torturat de ruşi. Nimic 
personal, nimic făcut ştiinţific, ci doar bătăi în mod repetat. 
Insă era un tânăr moale, puţin nebun, cam ca şi Issa. Bătăile 
nu-i priiseră. Poate încasase prea multe. Noi am solicitat să i 
se acorde drept de azil, mizând pe cartea compasiunii. Lui îi 
plăcea la grădina zoologică. Pe mine mă îngrijora soarta lui, 
aşa că Sanctuarul a golit contul din bancă şi a angajat o 
somitate dintre avocaţi, care a spus că acest caz era 
copleşitor, după care s-a dus să pregătească procesul. Teoretic 
vorbind, Germania are legi stricte privind destinațiile unde nu 
poate trimite oameni. În aşteptarea verdictului, am plănuit o 
vizită la grădina zoologică. Magomed nu avea cazierul lui Issa. 
Nu era nici militant, nici nu plana asupra lui bănuiala de 
terorism. Nu era căutat prin Interpol. La ora cinci dimineaţa, l- 
au ridicat cu forţa din patul lui de la cămin şi l-au urcat într-un 
avion cu destinaţia Sankt Petersburg. Au trebuit să-i pună 
căluş la gură. In afară de tipetele acelea, nu am mai auzit de el 
de atunci. Femeia a roşit, practic fără motiv, şi a inspirat 
adânc, după care a continuat: La facultatea de drept, am 
discutat mult despre lege şi viaţă. Este un adevăr al istoriei 
noastre germane: legea e dată nu să protejeze viaţa, ci să o 
violenteze. Am făcut asta în cazul evreilor. În forma ei actuală 
americană, legea consfinţeşte tortura şi răpirea din raţiuni de 
stat. Şi acest lucru este molipsitor. Țara dumneavoastră nu a 
rămas imună la asta, şi nici a mea. Eu nu vreau să slujesc o 
astfel de lege. Eu sunt slujitorul lui Issa Karpov. El este 
clientul meu. Imi pare rău dacă acest lucru vă provoacă un 
sentiment de jenă. 

Insă se părea că o jena pe ea, pentru că ajunsese să fie 
stacojie în obraji. 

— Cât de conştient este clientul dumneavoastră de propria 
situaţie? a întrebat Brue, după o tăcere prelungită. 

— Meseria mea e să-i spun asta, aşa că i-am spus-o. 

— Şi cum a reacţionat? 

— Ceea ce reprezintă o veste proastă pentru noi, nu e 
neapărat aşa pentru el. S-a arătat interesat de chestiune, dar e 
încredinţat că dumneavoastră veţi rezolva lucrurile. Casa este 
urmărită, în caz că nu aţi observat. Poliţiştii aceia bine 


intenţionaţi, care i-au făcut Leylei o vizită de curtoazie... 
desigur, se pricep să treacă drept oameni de treabă. 

— Mi s-a părut că îi cunoaşteţi. 

— Toată lumea de la Sanctuar îi ştie. Sunt copoii care 
adulmecă. 

Pe de o parte pentru a scăpa de privirea ei insistentă şi pe 
de alta pentru a mai câştiga câteva momente de gândire, Brue 
a făcut un tur în jurul camerei. 

— Am o întrebare pentru clientul dumneavoastră, a spus el, 
întorcându-se cu faţa spre ea. Poate îmi puteţi răspunde în 
numele lui. În baza condiţiilor referitoare la presupusul cont al 
defunctului său tată, există prevăzut ceva numit instrument. 
lar acest instrument reprezintă o parte esenţială a oricărei 
revendicări. 

— E cumva o cheie? 

— S-ar putea. 

— Una mică, având dinţi pe trei laturi? 

— Tot ce se poate. 

— Íl voi întreba, a spus ea. 

Oare zâmbea? Brue a avut impresia că între ei apăruse o 
scânteie de complicitate, şi se ruga să se fi întâmplat aşa. 

— Asta, dacă va revendica banii, evident, a adăugat el cu 
glas ferm. Doar dacă poate fi convins să procedeze astfel. In 
caz contrar, ne întoarcem de unde am plecat. 

— Este o sumă mare? 

— Dacă o revendică, dacă revendicarea reuşeşte, fără 
îndoială că vă va spune despre ce sumă este vorba, a răspuns 
el din vârful buzelor. 

Insă în acest punct, ca din senin, fie inima lui bună a devenit 
o povară pentru el, fie preţ de o clipă a uitat că era un bancher 
născut şi educat să fie încăpățânat şi pragmatic. S-a simţit 
cuprins de straniul sentiment că altcineva - cineva real, cineva 
pregătit să îmbrăţişeze umanitatea spontană, în loc să o 
trateze drept o ameninţare la adresa gestionării eficiente a 
banilor - îl luase în stăpânire, şi acum vorbea cu gura lui: 

— Dar dacă există ceva personal ce pot face între timp... 
pentru a ajuta la rezolvarea situaţiei, adică... cu toată 
sinceritatea, dacă e ceva în limite rezonabile - voi fi bucuros 
să fiu de folos. Incântat, chiar. Aş socoti acest lucru drept un 


privilegiu. 


Ea îl urmărea atât de neclintită cu privirea, încât Brue s-a 
întrebat dacă spusese cu adevărat ceva. 

— Cum să ajutaţi, mai precis? a întrebat ea. 

Singura variantă pentru Brue era să ducă ideea mai 
departe, dar el oricum voia să ajungă la precizări. 

— În limite rezonabile, în orice mod se poate. Mă las 
îndrumat de dumneavoastră. In totalitate. Presupun că e 
sincer în ce spune. Trebuie să fac asta, evident. 

— Amândoi trebuie să presupunem asta, a spus ea parcă 
pierzându-şi puţin răbdarea. Încerc să aflu la ce vă refereaţi 
când aţi spus că aţi dori să daţi o mână de ajutor. 

Brue nu ştia mai bine decât ea la ce se referise, dar si-a dat 
seama că privirea femeii nu mai era acuzatoare: mai curând, 
sugera că spusese ceva care se potrivea cu scopul pe care şi-l 
propusese ea, chiar dacă abia acum se făcea lumină în mintea 
ei în această privinţă. 

— Cred că în realitate m-am gândit la bani, a spus el, puţin 
stânjenit. 

— Îi puteţi împrumuta bani acum, de pildă pe loc, în baza 
aşteptărilor pe care le are în viitor? 

Bancherul din Brue s-a trezit din nou pentru câteva clipe. 

— Prin bancă? Nu. Nu, atâta vreme cât aşteptările lui sunt 
nefondate şi el nu revendică nimic. Acest lucru este exclus. 

— Şi atunci despre ce bani vorbiţi? 

— Instituţia dumneavoastră nu are bani pentru situaţii de 
acest gen? 

— Sanctuarul de Nord are în acest moment suficiente 
fonduri pentru a-i plăti biletul până la cel mai apropiat centru 
de deportare. 

— Şi niciun... loc în care să poată fi cazat temporar? 

— Nu, fără ca poliţia să-l găsească în următoarele cinci 
minute. 

Brue nu renunţase definitiv. 

— Şi dacă este cu adevărat bolnav? Dacă pledează în acest 
sens? Nimeni nu deportează un om grav bolnav, desigur. 

— Dacă susţine că e bolnav lucru pe care îl fac jumătate 
dintre cei în situaţia lui, şi am procedat astfel şi în cazul lui 


Magomed - iar doctorii convin că nu este în stare să 
călătorească, va fi tratat într-un spital în condiţii de pază, până 
când va fi apt pentru deportare. Permiteţi-mi să vă mai întreb 
o dată: la ce bani vă gândeaţi? 

— Suma ar depinde mai curând de nevoile reale, aşa cred, a 
spus Brue, revenind la rolul de bancher. Dacă îmi daţi vreo 
sugestie cu privire la ce vă propuneţi să faceţi cu ei... 

— Nu pot. E secretul clientului. 

— Desigur. Aşa se şi cuvine. Evident. Dar ne referim aici la, 
cum să zic, la o sumă relativ modestă, doar ca să depăşească 
această situaţie... 

— Nu e o sumă chiar atât de modestă... 

— ... atunci, în acest caz, date fiind circumstanţele, ar fi 
vorba de bani daţi cu împrumut din resursele mele. Clientului 
dumneavoastră, evident. Prin intermediul dumneavoastră, dar 
pentru uzul lui. 

— Şi va fi nevoie de garanţii? 

— Dumnezeule mare, nu! (Oare de ce era atât de şocat?) 
Pur şi simplu, un împrumut neoficial, despre care sper să fie 
restituit la momentul potrivit - sau nu, ca să spun aşa. In 
funcţie de suma la care vă gândiţi, fireşte. Dar nu. Nu se va 
impune şi nici nu va fi nevoie de prezentarea unei garanţii. 

Ei, acum o spusese. lar acum, după ce se angajase, şi-a dat 
seama că şi credea în acele vorbe, şi era pregătit să le repete 
şi, dacă ar fi fost nevoie, să le reîntărească. 

Venise rândul ei să fie nesigură. 

— Ar putea fi nevoie de... de mulţi bani. 

— A, dar asta depinde ce înseamnă mulţi, a zis el, neputând 
să reziste ispitei de a răspunde astfel, cu zâmbetul tipic de 
bancher care îţi spune că suma ce ție ţi se pare mare lui nu i 
se pare chiar aşa. 

— Dacă nu va avea nevoie de bani, vi-i voi restitui. Trebuie 
să fiţi convins de asta. 

— Nu am nicio îndoială. Aşadar, la ce sumă v-aţi gândit? 

Ce anume calcula ea? Cam cât ar fi fost el în stare să ofere 
ori mărimea sumei pe care o avea ea în minte? Şi de câtă 
vreme avea în minte o sumă? Din momentul în care intraseră 
aici ori doar de când îi dăduse el ideea? 

— Pentru ceea ce trebuie să facă dacă reuşim să-l 


convingem să acţioneze -, nu cred că va fi vorba de o sumă 
mai mică de... treizeci de mii de euro, a spus ea, rostind suma 
foarte grăbită, ca şi cum ar fi dorit ca astfel să o facă a părea 
mai mică. 

Brue a simţit că se învârte totul cu el, dar nicidecum de 
alarmă. Ea nu se dovedea a fi un antreprenor îndoielnic. Nu 
reprezenta o clientă care a extras prea mult din cont, nicio 
datornică insolventă, şi nici vreo păguboasă sclipitoare căreia 
i-a venit o idee trăsnită. „Ideea trăsnită a fost a mea ori, mai 
bine spus, a fost a mea şi nu a fost deloc trăsnită.” 

— Cât de curând aţi avea nevoie de aceşti bani? a întrebat 
el, înainte de a se putea controla - aceasta fiind tot o întrebare 
standard. _ 

— Foarte curând. În câteva zile, cel mult. S-ar putea ca 
situaţia să evolueze foarte rapid pentru el. Dacă aşa se va 
întâmpla, va trebui să am banii cât mai repede. 

— lar astăzi este vineri. Şi atunci, de ce să n-o facem acum, 
ca să nu mai pierdem vremea? Şi întrucât îmi veţi restitui ceea 
ce nu folosiţi, să includem ceva de rezervă, nu? - a spus el ca 
şi cum făceau ceva împreună, cum de fapt se şi simţea în 
starea aceea, în care parcă altcineva îi pusese stăpânire pe 
trup. 

Ca întotdeauna, Brue avea asupra lui un carnet de cecuri, 
emis de o mare bancă de clearing. Dar unde Dumnezeu îi era 
pixul? S-a bătut cu palmele peste buzunare, amintindu-şi 
destul de curând că îl uitase, împreună cu blocnotesul, pe 
masa din sufragerie. Ea i-a întins propriul pix, şi l-a urmărit 
cât a scris un cec în numele doamnei Annabel Richter în 
valoare de cincizeci de mii de euro, încasabil din acea zi, 
vineri. Pe cartea de vizită, una dintre multele pe care le ţinea 
ascunse în sacoul Randall's, a scris numărul lui de mobil, după 
care, sub imperiul unui impuls - că doar nu-ţi puteai rupe 
gâtul de două ori! - a trecut şi numărul lui direct de la bancă. 

— Şi sper să mă sunati, a adăugat el, cu un bolborosit jenat, 
când a descoperit că ea continua să-l privească fix. Apropo, 
numele meu este Tommy. 

În sufragerie, Issa se lăsase convins să îşi lase capul pe 
canapea, iar Leyla îi pusese o compresă pe frunte; Brue şi-a 
recuperat pixul de aur. 


— Cel mai bine ar fi să nu vă mai întoarceţi, a mârâit Melik 
spre Brue, în timp ce-l însoțea până la uşa principală. Ar fi 
preferabil să uitaţi şi numele străzii. Noi nu vă mai ţinem 
minte, şi ar fi bine să procedaţi la fel. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles, a spus Brue. 


— Soții von Essen trişează, a zis Mitzi, în timp ce-şi desfăcea 
cerceii cu safire şi se privea atent în oglinda toaletei, Brue 
urmărind-o din pat. 

Graţie unei îngrijiri deosebite şi a intervențiilor unui chirurg 
la modă, la vârsta de cincizeci de ani, Mitzi arăta răpitoare ca 
o femeie de treizeci şi nouă de ani, sau ceva pe-acolo. 

— Au apelat la toate trucurile cunoscute, a continuat ea, 
examinându-şi cu ochi critici tendoanele gâtului. Cu degetele 
duse la faţă, degete pe cărţi, scărpinături în cap, căscat, s-au 
folosit de oglinzi. lar menajera aia curviştină a lor a tot împins 
băuturile de colo, colo, doar ca să se uite peste umărul nostru 
la cărţi, asta când nu-i făcea ochi dulci lui Bernhard. 

Era ora două dimineaţa. Câteodată vorbeau în germană, 
câteodată în engleză, şi, ca să fie mai amuzant, într-un 
amestec al acestora. În acele momente, aleseseră germana: 
sau, mai curând, versiunea vieneză, ceva mai moale, a lui 
Mitzi. 

— Aşadar, aţi pierdut, a spus Brue. 

— Iar în casa lor miroase rău, a adăugat ea, ignorându-l. 
Ţinând seama că este construită deasupra sistemului de 
canalizare, nici nu mă miră. lar Bernhard nu ar fi trebuit să 
joace regele. E atât de pripit... Dacă şi-ar păstra cumpătul, am 
fi putut câştiga. Ar fi vremea să se maturizeze. 

Bernhard era partenerul ei obişnuit, şi nu doar de bridge, se 
putea bănui. „Dar ce poţi face? Viaţa asta e o porcărie.” 
Bătrânul Westerheim nimerise la fix când o numise cea mai 
bună Primă Doamnă din Hamburg. 

— Tommy, iar ai lucrat până târziu? a întrebat cu glas 
ridicat Mitzi, aflată în baie. 

— Cam aşa ceva. 

— Sărmanul de tine... 

„Intr-o bună zi, a gândit el, o să mă întrebi de-a dreptul 
unde am fost şi ce am făcut. Numai că tu nu vei face asta 


niciodată. N-o să-mi pui vreo întrebare care nu vrei să-ţi fie 
adresată. Deşteaptă fată! Cu mult mai isteaţă decât mine. 
Dacă ţi-aş da mână liberă, ai falimenta banca în doar doi ani.” 

— Pari cam agitat, s-a plâns ea, apărând din baie în cămaşă 
de noapte. Nu eşti deloc în dispoziţia ta obişnuită de vineri 
seara. Eşti aprins la faţă şi te frământă o problemă. i-ai luat 
somniferul? 

— Da, dar nu şi-a făcut efectul. 

— Ai băut ceva? 

— Două păhărele de scotch. 

— Te îngrijorează ceva? 

— Bineînţeles că nu. Totul e bine. 

— Bravo! Poate că după ce împlinim şaizeci de ani ne vine 
să stăm tot timpul treji. 

— Poate că da. 

Ea a stins lumina. 

— Bernhard vrea să ne ducă mâine cu avionul până la casa 
lui din Sylt, ca să luăm prânzul. Mai are două locuri libere. 
Vrei să mergi? 

— Sună ispititor. 

„Da, Mitzi, sunt aprins la faţă şi mă frământă ceva. 
Adevărat, nu sunt în dispoziţia obişnuită pentru vineri seara. 
Tocmai am dat cei mai valoroşi cincizeci de mii de euro din 
viaţa mea, şi încă trebuie să înţeleg de ce am făcut-o. Să 
cumpăr timp pentru el? Ce o să faci cu băiatul? li iei un 
apartament la hotelul Atlantic? 

În această vineri seară am făcut din proprie iniţiativă tot 
drumul pe jos. Fără taxi, fără limuzină. Uşurat de cincizeci de 
mii de euro, şi simţindu-mă bine din pricina asta. Oare am fost 
urmărit? Nu cred. Sigur nu, când m-am rătăcit în Eppendorf. 

Am mers pe străzi drepte, netede, care păreau să semene 
unele cu altele, iar mintea parcă refuza să-mi spună încotro 
mă îndreptam. Dar asta nu din cauză că m-aş fi temut. Nu 
făceam asta ca să mă debarasez de urmăritori, în caz că 
existau. Asta s-a întâmplat pentru că m-a lăsat busola. 

În această noapte de vineri, am ajuns la aceeaşi intersecţie 
de trei ori la rând, şi, dacă m-aş afla acolo acum, tot nu aş şti 
în ce direcţie să o apuc. 

Dacă privesc în urmă, la viaţa mea lipsită de evenimente, ce 


constat? Evadare. Fie că a fost vorba de o încurcătură cu vreo 
femeie ori de un necaz la bancă, ori de vreo belea provocată 
de Georgie, dragul de Tommy a fost mereu la jumătatea 
drumului spre uşa de scăpare în momentul când buboiul se 
spărgea. Nu era el, fuseseră alte două persoane, el nu călcase 
pe acolo, şi oricum îl loveau întâi pe el: acesta era bunul 
Tommy. 

În vreme ce Annabel - dacă-ţi pot spune astfel -, ei bine, tu 
eşti cu totul altfel, nu? Eşti o fată răzbătătoare. O adevărată 
luptătoare - şi pesemne că tocmai de aceea gândesc acum 
«Annabel, Annabel», când, de fapt, ar trebui să gândesc: 
«Edward Amadeus, om nebun, mort şi iubit, uite ce belea mi-ai 
lăsat pe cap!» 

Dar nu am dat de belea. Sunt un investitor fericit. Nu mi-am 
cumpărat scăparea, ci mi-am cumpărat participarea. Aceşti 
cincizeci de mii de euro au reprezentat taxa de intrare. Am 
ajuns partener la orice plan ai avea tu pregătit. Şi numele meu 
este Tommy, apropo.” 

„Pe cine ai prins, Annabel? Cu cine vorbeşti?... acum, în 
clipa asta? Cu cine te împărţi când ajungi pe fundul mării? 

Cu unul dintre amicii lui Georgie, vreun individ cu vederi 
radicale, purtând părul lung, nebeneficiind de cincizeci de 
miare şi necunoscător al bunelor maniere? 

Ori vreun om de societate bogat, mai vârstnic, care te poate 
domoli cu vorba atunci când reacţionezi exagerat? 

Taţii ăştia, a gândit Brue, pe când pastila începea să-şi facă 
efectul. Al meu şi al lui Issa. Fraţi întru infracţiuni, gonind 
spre asfinţit pe lipiţani negri ca tăciunele, care refuză să se 
albească. 

Şi tatăl tău, cine este el când ajunge acasă? Tot unul ca 
mine? Respins şi înjurat ca şi mine - şi pe bună dreptate? 
Iubit, dacă se-ntâmplă măcar, numai de la o depărtare de zece 
mii de kilometri? Insă el face parte din tine, simt asta. Imi dau 
seama de asta din siguranţa ta de sine, din aerul tău de 
aroganță socială, chiar şi atunci când vrei să-i salvezi pe 
Dezmoşteniţii Pământului. 

Issa, a gândit Brue. Copilul orfan găsit de ea. Bărbatul-copil 
torturat. Cecenul ei cu fundul negricios, care este doar pe 
jumătate cecen, dar susţine sus şi tare că este pe de-a-ntregul 


cecen, în timp ce scuipă ironii spre mine ca emigranții aceia 
bărboşi de origine rusă care îşi făceau veacul prin 
Montparnasse, fiecare dintre ei fiind un geniu. 

Issa este cel care ar trebui să se rătăcească prin Eppendorf, 
nu eu.” 


5 


Gunther Bachmann s-a simţit iniţial iritat, apoi alarmat, 
văzându-se convocat, fără niciun semnal prevestitor, în faţa 
măreţului Herr Arnold Mohr, şeful Centralei Hamburg a 
protectorilor, la amiază, într-o duminică, când Mohr, un 
creştin care făcea paradă de credinţa lui, trebuia de fapt să-şi 
ducă familia la una dintre cele mai mari şi mai bine văzute 
biserici din oraş. Bachmann îşi petrecuse noaptea răscolind 
prin dosarele informative ale jihadiştilor ceceni, pregătite 
pentru el de Erna Frey care, într-una din rarele ei accese de 
delăsare faţă de muncă, plecase la Hanovra, ca să participe la 
nunta unei nepoate. Terminând de citit, se gândise să plece cu 
avionul la Copenhaga pentru a bea câteva beri cu cei din 
serviciile de securitate daneze, oameni care îi plăceau; şi, dacă 
ei i-ar fi îngăduit, să schimbe câteva cuvinte cu şoferul cel de 
treabă care îl adusese în mod ilegal la Hamburg pe Issa şi îi 
făcuse cadou propriul pardesiu. Mersese până într-acolo încât 
îi telefonase deja omului pe care îl cunoştea în Danemarca: 
„Nicio problemă, Günther, o să trimitem o maşină la 
aeroport”, îi spusese acesta. 

Şi totuşi, acum se plimba agitat şi gânditor prin biroul lui 
din incinta fostelor grajduri, în vreme ce Erna Frey, purtând 
încă hainele de nuntă, stătea dreaptă şi prețioasă la biroul ei, 
trudind să alcătuiască situaţia lunară a cheltuielilor pe care 
trebuia să o trimită la Berlin. 

— A sosit Keller, l-a informat ea, fără ca măcar să-şi înalțe 
capul din hârtii. 

— Keller? Care Keller? a întrebat Bachmann pe un ton iritat. 
Hans Keller de la Moscova? Sau Paul Keller de la Amman? 

— Doctor Otto Keller, cel mai proteguitor dintre toţi 
protectorii, care a sosit de la Koln acum o oră. Dacă o să te uiţi 
pe fereastră, o să-i poţi admira elicopterul care ridică praful 
din parcare. 

Bachmann a făcut ce i se sugerase şi a scos o exclamaţie de 


dezgust: 

— Ce dracu’ vrea Unchiul Otto de la noi în momentele 
astea? Am trecut cumva pe roşu? Ori am interceptat 
convorbirile mamă-sii? 

— Întâlnirea are caracter strict secret şi prezintă o urgenţă 
deosebită, i-a răspuns Erna Frey, continuându-şi activitatea cu 
acelaşi calm ca şi până atunci. Asta a fost tot ce am reuşit să 
smulg de la ei. 

Bachmann a simţit un ghem în stomac. 

— Asta înseamnă că l-au găsit pe băiatul meu? 

— Dacă prin băiatul tău vrei să spui Issa Karpov, zvonurile 
susţin că ăştia s-au încins în privinţa lui. 

În disperare, Bachmann s-a lovit cu palma peste frunte. 

— Imposibil să-l fi arestat! Arni a jurat că poliţia nu ar face 
asta fără ca mai întâi să ne consulte pe noi. „E cazul tău, 
Gunther. Cazul tău, băiete, dar noi trebuie să fim consultaţi, 
bine?” Asta a fost înţelegerea. (Apoi i-a apărut în minte un alt 
gând, chiar mai neplăcut.) Să nu-mi spui că poliţia l-a arestat 
doar ca să-i demonstreze lui Arni cine e mai tare! 

Erna Frey a rămas nepăsătoare. 

— Doamna mea informatoare - mă refer la o foarte slabă 
jucătoare de tenis din secţia de contraspionaj a lui Arni, unde 
toţi sunt nişte nepricepuţi care se cred aşi - m-a asigurat că 
protectorii s-au încins. Mesajul tipei cam asta spune. Femeia 
n-o să mă ierte în veci pentru că am bătut-o cu şase la zero 
două seturi la rând, aşa că îmi aduce în dar bârfe de la 
cantină. Apoi mă roagă să nu-ţi spun nimic, iar eu, fireşte, ţi le 
dau pe tavă, a spus ea şi, sub privirile lui Bachmann, s-a întors 
la calculele ei. 

— De ce eşti atât de acră în dimineaţa asta? a întrebat-o el, 
adresându-se Ernei, care era cu spatele. Doar eu sunt 
specialist în asemenea chestiuni. 

— Urăsc nunțile. Le socotesc împotriva firii şi jignitoare. De 
fiecare dată când mă duc la vreuna, văd încă o femeie de 
ispravă pusă la zid. 

— Bine, dar ce părere ai despre bietul şi nenorocitul mire? 

— În ceea ce mă priveşte, sărmanul şi nenorocitul mire este 
zidul. Keller vrea ca la discuţie să participe doar şefii. Tu, 
Mohr şi Keller. 


— Fără poliţişti? 

— Nu am auzit să se vorbească despre aşa ceva. 

Îmbunat, Bachmann şi-a reluat activitatea de examinare a 
curţii. 

— Înseamnă că sunt doi împotriva unuia. Protectorii de un 
alb sclipitor contra unei oi negre excomunicate. 

— Nu uita că toţi luptaţi împotriva aceluiaşi inamic, a spus 
Erna Frey pe un ton muşcător. Unul împotriva celuilalt. 

Scepticismul ei l-a şocat, pentru că semăna prea mult cu al 
lui. 

— Iar tu o să vii cu mine, a replicat el. 

— Nu fi absurd! îl detest pe Keller. Iar Keller mă detestă. Aş 
reprezenta un dezavantaj şi aş vorbi neîntrebat. 

Însă, sub privirea lui neclintită, ea începuse deja procedura 
de închidere a computerului. 


Bachmann avea motive întemeiate să fie îngrijorat. 
Zvonurile venite dinspre Berlin abundau, unele fanteziste, 
altele deconcertant de plauzibile. Sigur era faptul că vechile 
linii despărţitoare dintre serviciile rivale dispăreau cu 
adevărat şi că acea Comisie Reunită, departe de a fi organul 
consultativ alcătuit din bărbaţi înţelepţi, aşa cum fusese el 
conceput, devenise o adunare divizată şi pornită împotriva ei 
însăşi. Lupta permanentă dintre cei hotărâți să apere cu orice 
preţ drepturile civile şi cei hotărâți să le încalce în numele 
scopului principal, acela al realizării securităţii naţionale, se 
apropia de masa critică. 

În colţul cel mai stângist, dacă asemenea distincţii ieşite din 
uz ar mai fi prezentat vreo relevanţă, se situa măreț Michael 
Axelrod de la Informaţii Externe, un exemplu de bună- 
creştere; Axelrod era un european înfocat, arabist şi, cu unele 
rezerve, mentorul lui Bachmann. lar în colţul cel mai de 
dreapta, ultraconservatorul Dieter Burgdorf, de la Ministerul 
de Interne, rivalul lui Axelrod pentru postul de [ar al 
Informaţiilor, asta după ce aveau să se pună bazele acelei noi 
structuri: Burgdorf, prieten recunoscut al neoconservatorilor 
de la Washington, şi cel mai împătimit susţinător din 
comunitatea de informaţii germană a integrării mai strânse cu 
organizaţia omoloagă americană. 


Şi totuşi, cei doi bărbaţi, care probabil nu aveau mai nimic 
în comun, erau decişi ca în următoarele trei luni să împartă în 
mod egal puterea şi să-şi realizeze îndatoririle în consens. Şi, 
pe măsură ce aceşti doi generali se îndepărtau unul de 
celălalt, la fel procedau şi oamenii pe care îi comandau, 
fiecare luptând şi apelând la tot soiul de manevre ca să câştige 
un avantaj real sau imaginar. Cum Burgdorf era de la 
Ministerul de Interne, iar Mohr şi Keller erau angajaţi ai 
serviciilor interne de informaţii, însemna, din punct de vedere 
logic, că aceştia vor căuta să intre în grațiile lui Burgdorf, cu o 
personalitate mai pregnantă şi cu mult mai ambițios; şi cum 
elegantul şi bine-crescutul Axelrod ţinea de Informaţiile 
Externe, iar Bachmann era protejatul şi colegul lui, însemna, 
logic, că Bachmann era, trup şi suflet, vasalul lui Axelrod. Dar, 
având în vedere graniţa fluidă dintre cele două servicii, 
precum şi capacitatea de cuprindere a Poliţiei Federale, care 
nu făcea decât să sporească confuzia, la care se adăuga faptul 
că liniile de aliniere ale puterii de la Berlin încă nu fuseseră 
trasate, cine mai putea spune ce era logic şi ce nu? 

Ceea ce, într-o exprimare mai puţin rafinată, l-a făcut pe 
Bachmann să blesteme de mama focului atunci când el şi Erna 
Frey au traversat curtea ca să fie întâmpinați de Arni Mohr, 
care a păşit legănat spre ei, cu bucla lui şcolărească 
tresăltându-i pe frunte în ritmul mersului, ţinând mâna plinuţă 
întinsă în faţă şi aţintindu-şi ochii alunecoşi dincolo de ei 
pentru ca nu cumva să-i scape cineva mai important care ar fi 
putut apărea pe uşă în urma lor. 

— Gunther, scumpul meu prieten! Ce frumos din partea ta 
să-ţi sacrifici o prețioasă duminică pentru această întâlnire! 
Frau Frey, ce surpriză plăcută. Şi ce frumos te-ai îmbrăcat! 
Vom avea încă un set de documente pregătite pentru tine, 
imediat! Şi, coborând vocea din motive de securitate, a venit şi 
precizarea:... ce vor fi înapoiate după încheierea micii noastre 
şedinţe, te rog. Fiecare set de documente este numerotat. 
Nimic nu iese din clădirea asta. Nu, nu, după tine, Gunther, te 
rog! Eu sunt gazda aici! 

x 

Doctorul Otto Keller stătea singur la masa lungă de 

conferințe, din lemn de mahon, aplecat asupra unui dosar cu o 


expresie cusurgie pe faţă şi explorându-i conţinutul cu 
vârfurile degetelor lungi şi albe. Văzându-i pe cei trei intrând, 
a ridicat capul, a observat apariţia suplimentară a Ernei Frey, 
îmbrăcată elegant ca pentru nuntă, după care şi-a reluat 
lectura. Pe masă, în dreptul scaunului rezervat lui Bachmann, 
fusese aşezat un al doilea dosar tip biblioraft. Cu litere negre, 
pe coperta acestuia stătea scris numele de cod „FELIX”, ceea 
ce îl informa pe Bachmann că, indiferent de cele convenite 
anterior, Issa Karpov era copilul lui Mohr şi că astfel îl 
botezase el - şi, pentru că tot se apucase de treabă, clasificase 
dosarul ca fiind strict secret, de importanţă deosebită. Pe o 
uşă laterală a pătruns o femeie purtând o fustă neagră, 
aducând un al treilea dosar pentru Erna Frey, după care s-a 
făcut nevăzută. Umăr la umăr, Bachmann şi Erna Frey s-au 
apucat sârguincioşi să-şi facă temele, în vreme ce Mohr şi 
Keller îi urmăreau cu mare atenţie. 


RECOMANDARE URGENTĂ: 

Fugarul islamist FELIX, urmărit pe plan internaţional, 
şi cei care au intrat în legătură cu el să devină obiectul 
unei investigaţii imediate şi complete, ce se va realiza de 
către Poliţia Federală şi de Stat şi de către instituţiile de 
protecţie pentru a fi deferit Procuraturii. Mohr. 


RAPORT NUMĂRUL 1 

Prezentat de agent operativ [nume şters] de la Oficiul 
pentru Apărare din Hamburg: 

Sursa este un medic de origine turcă, sosit recent la 
Hamburg şi lucrând la un cabinet medical ce se ocupă cu 
precădere de pacienţi musulmani. La sosirea în Germania, 
sursa a făcut o înţelegere cu agentul prin care s-a angajat 
să informeze Biroul în legătură cu orice problemă 
suspectă. Motivația: părerea favorabilă a autorităţilor de 
stat. Remunerare: Doar în funcţie de rezultate. 

Declaraţia sursei: 

„Vinerea trecută am participat la rugăciunea de prânz 
la Moscheea Othman, bine cunoscută dumneavoastră 
pentru atitudinea sa moderată. Când tocmai mă 
pregăteam să plec, am fost abordat de o femeie de origine 
turcă pe care nu o cunoşteam. Aceasta dorea să-mi 
vorbească în secret într-o chestiune confidențială ce 


impunea urgenţă, însă nu la cabinetul meu şi nici pe 
stradă. După părerea mea, avea în jur de cincizeci şi cinci 
de ani, corpolentă, îmbrăcată în gri şi purtând eşarfă pe 
cap, păr vopsit blond, bănuiesc, având o purtare foarte 
ferită. 

La jumătatea scării ce duce spre moschee există un 
birou folosit pentru găzduirea imamilor şi a demnitarilor 
veniţi în vizită. Acesta era liber. După ce am ajuns 
înăuntru, femeia a început să mi se adreseze cu 
volubilitate, dar lipsită de sinceritate, după părerea mea. 
După voce, provenea de la ţară, din zona de nord-est a 
Turciei. Aş spune că afirmaţiile ei conţineau contradicții 
de natură faptică. Totodată, a plâns mult, cred că în 
intenţia de a-mi stârni compasiunea. Mi-a făcut impresia 
unei femei şirete care îşi propusese un anumit scop. 

Povestea ei, căreia nu i-am dat crezare, suna după cum 
urmează: ea este o rezidentă legală în Hamburg, dar încă 
nu a obţinut cetăţenia. Are un nepot care locuieşte 
împreună cu ea, un musulman credincios ca şi ea. Acesta 
este un tânăr impresionabil, în vârstă de douăzeci şi unu 
de ani, care suferă de crize de isterie, febră mare şi 
accese de vomă, dar şi de stres mental. Multe dintre 
problemele lui provin din copilărie, când a fost bătut de 
poliţie pentru că era un element turbulent, fiind de altfel 
şi internat într-un spital special pentru delincvenţi, unde a 
suferit abuzuri. Cu toate că mănâncă extrem de mult la 
orice oră din zi şi din noapte, rămâne foarte slab şi extrem 
de încordat, noaptea plimbându-se fără ţintă prin camera 
lui şi vorbind singur. Pe durata crizelor de excitație 
nervoasă, acesta dă semne de furie şi face gesturi 
amenințătoare, însă ea nu se teme de el, pentru că are un 
fiu care este campion de box la categoria grea. Nimeni nu 
a reuşit să-l învingă pe fiul ei în vreo confruntare fizică. 
Cu toate acestea, ea mi-ar rămâne recunoscătoare dacă i- 
aş prescrie nişte sedative care să-i permită să doarmă şi 
să-şi recapete stabilitatea psihică. Băiatul este cuminte şi 
hotărât să devină doctor, ca şi mine. 

I-am sugerat să-l aducă pe tânăr la cabinetul meu, dar 
ea mi-a zis că el nu va veni acolo: în primul rând, pentru 
că era prea bolnav, iar apoi pentru că i-ar fi imposibil să-l 
convingă, dar şi pentru că ar fi prea periculos pentru toţi, 
iar ea nu ar îngădui aşa ceva. Aceste trei scuze nu mi s-au 
părut compatibile între ele, iar acest lucru a întărit 


părerea mea că femeia minţea. 

Când am întrebat-o de ce ar fi primejdios, ea a devenit 
şi mai agitată. Nepotul ei ajunsese în Germania în mod 
ilegal, a spus ea, deşi în acele momente nu l-a mai numit 
nepot, ci oaspete. Acesta nu putea ieşi pe stradă fără să 
rişte arestarea, dar şi deportarea pentru ea şi fiul ei, mai 
ales că acum regretatul ei soţ nu mai putea să mituiască 
poliţia. 

Când m-am oferit să vin pentru a-l consulta pe tânăr, ea 
a refuzat pe motiv că ar fi prea periculos pentru mine din 
punct de vedere profesional, dar şi că nu voia să se 
expună pe sine dându-mi adresa ei. 

Când am întrebat unde erau părinţii tânărului, ea mi-a 
răspuns că, din câte reuşea ea să-i înţeleagă vorbele, 
ambii muriseră. Întâi, tatăl o ucisese pe mamă, apoi tatăl 
lui fusese înmormântat în uniformă militară. Acest lucru 
explica suferinţa tânărului. Când am întrebat-o de ce avea 
probleme în a-şi înţelege nepotul, femeia mi-a explicat că 
acesta, în demenţa lui, vorbea doar limba rusă. După 
aceea, mi-a oferit două sute de euro din poşetă ca să îi 
dau o reţetă. Când am refuzat banii oferiţi şi emiterea 
unei reţete, ea a scos un țipăt de exasperare şi a coborât 
scările în goană. 

Am făcut unele cercetări în cadrul moscheii. Se pare că 
nimeni nu o cunoaşte pe această femeie. Întrucât cred în 
posibilitatea integrării şi mă opun oricărui act terorist, 
consider că e de datoria mea să fac aceste lucruri 
cunoscute autorităţilor, deoarece eu cred că femeia 
adăposteşte în mod voit un individ indezirabil şi probabil 
cu vederi radicale. 


— Gunther, până aici te satisface? a întrebat Mohr, 
aţintindu-şi hulpav ochii cam prea mici asupra lui Bachmann. 
Ai priceput mişcarea? 

— Asta e declaraţia lui completă? a întrebat Bachmann. 

— Versiunea prescurtată. Declaraţia originală este mai 


lungă. 
— N-aş putea să o văd şi pe aceea? 
— Protecţia informatorilor, Gunther, protecţia 


informatorilor. Doctorul Otto Keller părea să nu asculte 
schimbul de replici. Probabil considera că nici nu se cuvenea. 
La fel ca mulţi alţii ca el, prin gândire şi instruire, rămânea 


avocat. Departe de a-şi încuraja subordonații, 


cel mai 


important scop din viaţa lui era de a le scoate acestora ochii 


cu cărţile de drept, singura armă pe care o cunoştea. 


RAPORT NUMĂRUL 2 

Extras din raportul întocmit de agentul operativ [nume 
şters] de la Biroul Criminal Federal la solicitarea Oficiului 
pentru Apărare: 

„S-a primit ordin de identificare a unui campion de 
categorie grea de origine turcă, individ care nu posedă 
cetăţenie, al cărui tată a murit şi a cărui mamă 
corespunde descrierii făcute de informator. Verificările au 
evidenţiat numele lui Melik Oktay, în vârstă de douăzeci 
de ani, cunoscut ca Marele Melik, drept posibil element 
de urmărit. Melik Oktay este campionul în exerciţiu la 
categoria grea şi căpitanul pe acest an al Asociaţiei 
Sportive Tigrii Turci. Fotografiile expuse în sala de 
pregătire de la Centrul Sportiv Musulman Altona îl 
înfăţişează pe Marele Melik purtând o bandă neagră de 
doliu prinsă de şortul de box. Melik Oktay este fiul 
rezidenţilor legali care se numesc Gül şi Leyla. Gül Oktay 
a decedat în octombrie 2007 şi a fost înhumat conform 
obiceiului, în Cimitirul Musulman din Hahburg-Bergedorf. 

Melik şi mama văduvă, Leyla, continuă să ocupe o 
reşedinţă personală situată pe strada Heidering, nr. 26, 
Hamburg. 


ANEXĂ: 

Rezumat al cazierului numitului OKTAY Melik, născut la 
Hamburg, în 1987 

La vârsta de treisprezece ani, numitul a fost prezentat 
drept liderul unei bande de adolescenţi de altă origine 
decât cea germană, care îşi spuneau Puştii lui Genghis. A 
fost implicat în confruntări violente de stradă cu elemente 
de aceeaşi vârstă care aveau vederi împotriva străinilor. A 
fost reţinut în două rânduri şi plasat sub ordin de 
supraveghere de către familie. Tatăl a oferit bani de 
cauţiune pentru alte fapte viitoare de acelaşi gen ale 
fiului. Oferta a fost refuzată. 

În cadrul unor dezbateri şcolare, la vârsta de 
paisprezece ani, numitul a susţinut ideea expulzării 
trupelor americane din toate teritoriile musulmane, 


inclusiv Turcia şi Arabia Saudită. 

La vârsta de cincisprezece ani, numitul a traversat o 
perioadă în care nu s-a bărbierit şi a adoptat 
îmbrăcămintea de modă islamică. 

La vârsta de şaisprezece ani, numitul a câştigat titlul de 
campion de box şi de înot al sportivilor sub 18 ani de 
origine islamică. A fost ales căpitan al clubului sportiv 
musulman. Numitul s-a bărbierit şi a revenit la ţinuta 
occidentală. A făcut parte dintr-o trupă de rock 
musulmană ca baterist. 


Prezenţa la moschee: După toate probabilitățile, 
numitul a fost influenţat de imamul sunnit de la moscheea 
Abu Bakr din Viereckstrasse. După deportarea imamului 
în Siria şi închiderea moscheii în decembrie 2006, nu se 
cunoaşte aderarea în continuare a numitului la opinii 
islamice extremiste. 


— Toţi intră în subterană, a explicat Mohr, în momentul 
când Bachmann a împins deoparte raportul şi a dat să înceapă 
lectura următorului document. 

— Cum adică, în subterană? a replicat Bachmann, fiind 
sincer nedumerit. 

— În ilegalitate, aşa cum procedau comuniştii. Sunt 
îndoctrinaţi la şedinţa cu cadrele, apoi devin fanatici. După 
aceea, intră în subterană şi se prefac a nu mai fi fanatici. 
Devin pasivi, a spus Mohr, pe un ton de parcă tocmai ar fi 
inventat termenul. Acel club sportiv... ştim asta de la un 
informator care s-a infiltrat ca membru şi ne furnizează 
materiale de cea mai bună calitate, fără exagerare ţi-o spun... 
acel club sportiv unde acest Oktay este atât de admirat 
reprezintă o organizație de acoperire, după părerea 
informatorului meu. Fac meciuri de box şi de lupte libere, se 
antrenează, intră în formă şi discută despre fete. Şi probabil 
că nu se compromit făcând declaraţii extremiste când sunt în 
grupuri numeroase, pentru că ştiu că există oricând 
posibilitatea de a fi ascultați. Însă în secret - când sunt doar 
doi sau trei -, la o cafea sau acasă la Oktay... devin islamişti. 
Militanţi. lar din când în când - deţinem asta de la acelaşi 
excelent informator -, un membru sau altul din grup, unul 
ales, dispare. Dar unde pleacă? În Afganistan! Sau în Pakistan. 


La madrassa-urile!! de acolo. La taberele de instruire. Iar când 
se întoarce, este pregătit. Instruit, dar inactiv, pasiv. Citeşte şi 
restul, Frau Frey. Nu judeca prematur, te rog, ci doar după ce 
vei citi şi restul documentelor. Trebuie să ne păstrăm 
obiectivitatea. Să nu ne lăsăm mânaţi de prejudecăţi. 

— Arni, credeam că ne înţeleseserăm că acesta este cazul 
meu, a intervenit Bachmann. 

— Păi, este, Gunther! Am convenit. Este cazul tău! De aceea 
te afli aici, prietene! Cazul tău nu înseamnă însă că noi trebuie 
să orbim şi să ne ducem mâinile la urechi. Urmărim, tragem 
cu urechea - dar nu-ți tulburăm cazul, bine? Acţionăm în 
paralel cu tine. Nu-ţi stăm în cale, şi nici tu nu te amesteci în 
ale noastre. Punem laolaltă ceea ce aflăm. Acest Melik Oktay 
va pleca în curând în Turcia la o nuntă - teoretic. Cu mama lui, 
fireşte. Şi, bineînţeles, am verificat. Va avea loc o astfel de 
nuntă. A surorii lui. Nu încape nicio îndoială. Dar după nuntă - 
sau înainte -, unde va dispărea el? Poate doar vreo câteva zile, 
dar va dispărea. Şi mama, ce va face ea? Probabil va mai găsi 
nişte băieţi pe care să-i reunească. În regulă. De acord. Sunt 
dovezi indirecte. Ipoteze. Dar suntem plătiţi ca să gândim 
ipotetic. Şi asta şi facem. Ipotetic şi obiectiv. Fără prejudecăţi. 


RAPORT NUMĂRUL 3 

Operaţiunea FELIX. Raport întocmit de Echipa de 
Supraveghere Stradală din Hamburg aparţinând Oficiului 
pentru Apărarea Constituţiei 


Bachmann depăşise pragul furiei şi pătrunsese într-o stare 
de calm operativ. Chiar dacă nu-i plăcea, acestea erau 
informaţiile. Fuseseră obţinute cu încălcarea înţelegerii şi îi 
fuseseră prezentate prea târziu ca să mai poată întreprinde 
ceva. În fine, într-o vreme, şi el le făcuse aşa ceva altora. Aici 
era vorba de ceva substanţial, şi avea nevoie de asta. 


Posibilă dată retrospectivă a depistării: în urmă cu 
şaptesprezece zile: Un bărbat corespunzând 


u Madrassa (sau madrasah) este o şcoală religioasă islamică. Întrucât mulţi 
talibani au fost educați în astfel de şcoli din Pakistan, finanţate de Arabia 
Saudită, se consideră, nu tocmai justificat, că ele sunt centre de pregătire 
ale teroriştilor. (n.tr.) 


semnalmentelor lui FELIX a fost observat umblând fără 
ţintă prin faţa celei mai mari moschei din Hamburg. 
Imaginile video ale sistemului de securitate au fost 
neclare. Obiectivul i-a urmărit atent pe credincioşii care 
intrau şi ieşeau din moschee. Obiectivul a ales o pereche, 
bărbat şi femeie de vârsta a doua, care se îndreptau spre 
maşină,  urmărindu-i, dar rămânând la zece metri 
depărtare. Când a fost întrebat în farsi ce doreşte, 
obiectivul s-a întors şi a fugit. Cei doi l-au identificat pe 
FELIX din fotografia urmăritului. 

Nota, agentului: Să fi greşit moscheea? Moscheea este 
şiită. FELIX este sunnit? 

Nota ofițerului informativ: Sursele semnalează prezenţa 
aceleiaşi siluete plimbându-se prin faţa altor două 
moschei, ambele sunnite, ceva mai târziu în aceeaşi zi. 
Sursele nu au putut să-l identifice cu certitudine pe 
FELIX. 


Pe cine naiba caută băiatul ăsta? a bombănit Bachmann cu 
voce tare, adresându-se Ernei Frey, care era deja cu câteva 
pagini înaintea lui. 

Nu a primit răspuns. 


RAPORT NUMĂRUL 3 (CONTINUARE): 

Melik Oktay este angajat temporar la depozitul angro 
de legume şi fructe al vărului său. Lucrează de asemenea 
cu jumătate de normă la fabrica de lumânări a unchiului 
său. Verificările făcute cu discreţie au evidenţiat că, în 
ultimele două săptămâni, prezenţa lui la lucru a fost 
nesatisfăcătoare din următoarele motive: 

Este răcit. 

Trebuie să se antreneze pentru un meci de box pe care 
îl va avea curând. 

Are un musafir neaşteptat de care trebuie să se ocupe. 

Mama lui a suferit o depresie. 

Potrivit unor vecine, în aceeaşi perioadă, Leyla Oktay a 
evidenţiat un comportament agitat, afirmând că Allah i-a 
oferit un dar de preţ, dar refuzând să explice despre ce 
era vorba. A făcut cumpărături neobişnuite, dar nu a 
permis nimănui să intre în casa ei pe motiv că îngrijeşte o 
rudă bolnavă. Deşi naivă din punct de vedere politic, este 
descrisă ca fiind „profundă” şi „secretoasă”, iar o vecină o 


prezintă ca fiind „radicală, manipulatoare şi manifestând 
resentimente ascunse faţă de Occident”. 


— Dar ia uite ce s-a întâmplat, l-a îndemnat Mohr pe 
Bachmann să citească mai departe. 

Acesta din urmă încă se străduia să se adapteze la situaţie. 
Fără ca măcar să-l anunţe, Mohr declanşase o supraveghere 
de anvergură asupra casei familiei Oktay. Mohr le ceruse celor 
de la Departamentul de relaţii publice din cadrul Poliţiei din 
Hamburg să facă o aşa-zisă vizită de bunăvoință, în speranţa 
foarte firavă de a-l zări pe acel misterios oaspete. Acţiunea lui 
Mohr reprezenta o jignire adusă oricăror precepte cunoscute 
ale muncii de culegere de informaţii, însă el obținuse câte ceva 
prin intervenţiile sale brutale. 


OPERAŢIUNEA FELIX 

RAPORT NUMĂRUL 4, referitor la noaptea de vineri, 
18 aprilie. 

„in jurul orei 20.40, numitul Melik Oktay a părăsit 
domiciliul situat pe strada Heidering nr. 26... 

La ora 21.10, numitul a revenit, urmat la distanţă de 
cincisprezece metri de o femeie scundă, blondă, cu vârsta 
de aproximativ douăzeci şi cinci de ani, având în spate un 
rucsac mare, conţinut necunoscut - bineînţeles că era 
necunoscut, a gândit Bachmann -. Aceasta era însoţită de 
un bărbat corpolent cu vârsta între cincizeci şi cinci şi 
şaizeci şi cinci de ani, cu părul negru, posibil etnic 
german, turc sau arab cu tenul deschis. In timp ce Melik 
descuia uşa casei, femeia blondă şi-a pus pe cap o 
broboadă în stil musulman. Ea a traversat strada însoţită 
de bărbatul vârstnic. Apoi ambii au fost primiţi în casă de 
Leyla, mama lui Melik, îmbrăcată cu o rochie elegantă. 


— Aveţi şi fotografii? a întrebat Bachmann pe un ton răstit. 

— Gunther, echipa nu era pregătită pentru aşa ceva! Cum 
să fie? A fost o pleaşcă! Două femei obosite, aflate la cel de-al 
doilea schimb, pe jos, la ora nouă, când deja se întunecase. 
Nimeni nu le-a prevenit că aia era seara lor cea mare. 

— Care va să zică, nu există fotografii. 

Bachmann a continuat să citească: 


La cinci minute după miezul nopţii, bărbatul masiv a 
ieşit singur din casa de la numărul 26 şi s-a îndepărtat 
mergând pe jos. 


— L-a urmărit cineva până acasă? a întrebat Bachmann, 
aruncându-şi ochii pe pagina următoare. 

— Gunther, acest individ era un agent instruit, cel mai bun 
ce s-a văzut! a explicat Mohr pe un ton surescitat. A folosit alei 
mărunte, a revenit pe acelaşi drum de câteva ori; cum să 
urmăreşti un asemenea om pe străzi pustii, la ora unu 
noaptea? Aveam şase maşini în aşteptare. Puteam avea şi 
douăzeci, că totuna era. Ne-a tras clapa! a încheiat el pe un 
ton mândru. Pe de altă parte, nici noi nu am vrut să-l speriem, 
înţelegi? Când urmăritul este instruit şi cunoaşte ce este aceea 
supravegherea, trebuie să acţionezi cu circumspecţie. Cu tact. 


RAPORT NUMĂRUL 4 (CONTINUARE): 

2.30. Schimb animat de cuvinte ce a avut loc în casa de 
la numărul 26. Vocea Leylei Oktay era cea mai 
pătrunzătoare. 

Cuvintele nu au putut fi desluşite precis de către 
agenţii operativi. 

S-a vorbit în limba turcă, în germană şi încă una, 
considerată de origine slavă. O voce necunoscută, de 
femeie, care intervenea la anumite intervale, probabil 
traducând. 


— Chiar au auzit lucrurile astea? a întrebat Bachmann, 
continuând să citească. 

— O altă echipă, nou-venită, aflată într-o furgonetă, a spus 
Mohr cu satisfacţie în glas. Personal le-am ordonat să se 
deplaseze acolo. Nu a fost timp să folosească microfoane 
direcţionale, dar au auzit totul. 


La ora 4 a.m., tânăra femeie descrisă anterior a ieşit 
din casă purtând broboada şi ducând rucsacul în spate. 
Însoţită de un bărbat care nu fusese văzut anterior de 
agenţii noştri, având următoarele semnalmente: înalt de 
aproape doi metri, cu calotă pe cap, pardesiu lung de 
culoare închisă, puţin trecut de douăzeci de ani, mergând 
cu paşi mari şi purtându-se agitat, având pe umăr o 


desagă de culoare deschisă. Melik Oktay a închis uşa în 
urma lor. Perechea a dispărut, mergând foarte repede pe 
străduţe înguste. 


— Adică i-aţi pierdut, a zis Bachmann. 

_ — Doar temporar, Günther! Numai vreme de o oră, probabil. 
Insă am refăcut iute traseul. Au mers în viteză o bucată de 
drum pe jos, au luat metroul câteva staţii, un taxi, apoi au 
mers din nou pe jos. Metode tipice de contrafilaj. La fel cum a 
procedat şi individul corpolent. 

— Şi telefoanele lor? 

— Vezi următoarea pagină, Günther! Totul este pregătit clar 
pentru tine. Telefoanele mobile pe coloana din stânga, cele 
fixe, pe dreapta. Melik Oktay cu Annabel Richter. Annabel 
Richter cu Melik Oktay. Nouă apeluri în total. Annabel Richter 
cu Thomas Brue. Thomas Brue cu Annabel Richter. Trei 
convorbiri în aceeaşi zi. Vineri. În situaţia actuală, putem avea 
doar apelurile telefonice, nu şi conţinutul discuţiilor. S-ar 
putea ca, retrospectiv, să recuperăm unele dintre ele. Dacă ne 
va permite doctorul Keller, mâine vom face o cerere către cei 
de la Transmisiuni. Totul trebuie să se desfăşoare legal, asta 
se înţelege de la sine. Dar ce era în rucsacul ăla, poţi să-mi 
spui? Ce era în el, Frau Frey? Ce au luat cei doi indivizi 
suspecți din casa conspirativă Oktay, şi unde au dus totul la 
miez de noapte, şi în ce scop? 

— Richter? a întrebat Bachmann, ridicând ochii de pe 
pagina pe care tocmai o citea. 

— Avocată şi vorbitoare de limba rusă, Günther. Provine 
dintr-o familie excelentă. Lucrează la Sanctuarul de Nord, o 
fundaţie din Hamburg. Unii dintre cei de la fundaţia asta au 
vederi puţin stângiste, dar nu contează. Sunt bine intenţionaţi. 
Asigură asistenţă celor care doresc azil şi imigranţilor ilegali, 
obţinând drept de rezidenţă pentru ei, ajutându-i să 
întocmească cererile. Et cetera. 

Acest et cetera dădea o tentă dispreţuitoare exprimării. 

— lar Brue? 

— Bancher. Britanic. Cu sediul în Hamburg. 

— Ce fel de bancher? 

Privat. Lucrează doar cu cei mai tari oameni. Armatori. 


Persoane cu greutate. 

— Ai idee ce căuta acolo? 

— Mister desăvârşit, Gunther! O să-l întreb curând, 
probabil. Cu aprobarea doctorului Keller, fireşte. Această 
bancă a avut unele probleme la Viena, a adăugat el. Un 
personaj cam întunecat, din câte se pare. Eşti pregătit? 

— Pentru ce? 

Ca un impresar artistic, Mohr a ridicat arătătorul pentru a 
solicita atenţia celorlalţi, după care a scotocit prin geanta 
diplomat, de unde a scos un plic de culoare cafenie. Din ela 
extras două pagini scrise la computer. Bachmann a furişat o 
privire spre Keller: acesta nici nu a clipit. Erna Frey închisese 
dosarul şi se rezemase de spătar, încordată de iritare, privind 
îndârjită în podea. 

— Din Rusia cu dragoste”, a anunţat Mohr într-o engleză 
spartă, aşezând paginile în faţa lui Bachmann. Proaspăt, primit 
azi-dimineaţă de la secţia noastră de traduceri. Imi permiteti, 
Frau Frey? 

— Vă permit, Herr Mohr. 

El a început să citească. 

— „În 2003, organele de securitate a statului din Rusia au 
iniţiat o anchetă privind atacurile armate declanşate fără 
provocare de bandiți militanţi împotriva ofiţerilor din forţele 
de ordine din regiunea Nalcik, capitala Republicii Ruse 
Kabardino-Balkaria”, a intonat Mohr cu un glas încărcat de 
subînţelesuri. A privit în jur, ca să fie sigur că i se acordă 
atenţia cuvenită, după care a continuat: „Căpetenia grupului 
criminal, alcătuit în întregime din disidenţi adepţi ai Jihadului 
din Cecenia învecinată, a fost identificat drept Dombitov, şeful 
unei moschei locale, cunoscut pentru propovăduirea de vederi 
radicale extremiste. În memoria telefonului mobil al acestui 
Dombitov era stocat numele şi numărul de telefon al... (pauză) 
obiectivului FELIX (emfază deosebită), împreună cu numele şi 
numerele altor membri infractori ai bandei. La interogatoriu, 
Dombitov a mărturisit că toate numele de pe telefonul lui 
aparţineau unui grup militant al mişcării Salafi care comitea 
acte de violenţă cu ajutorul... (o pauză încărcată de 


12 Trimitere la titlul unui roman de lan Fleming din seria, James Bond” 
(1957), apărut în româneşte la Ed. RAO în 2000 şi ecranizat în 1963 (n.tr.) 


semnificaţie) unor dispozitive explozive, artizanale, de slabă 
calitate, dar extrem de eficiente”. 

Erna Frey a ridicat puţin capul. 

— Au fost torturați, a specificat ea, pe un ton dinadins 
detaşat. Am discutat cu cei de la Amnesty International. Noi 
nu ignorăm sursele deschise, Herr Mohr. Potrivit martorilor 
oculari citați de Amnesty, i-au bătut şi i-au pus la curent 
electric. Mai întâi l-au torturat pe Dombitov, apoi i-au torturat 
pe toţi cei numiţi de el, adică pe toţi cei care mergeau să se 
roage la acea moschee. Nu s-a descoperit nici cea mai mică 
dovadă împotriva vreunuia dintre ei. 

Mohr s-a arătat vizibil deranjat de intervenţie. 

— Ai citit asta, Frau Frey? 

— Da, Herr Mohr. 

— Ai nesocotit autoritatea mea şi ai mers direct la 
traducătorii mei, Frau Frey? 

— Analiştii noştri au descărcat de seara trecută raportul 
poliţiei ruse, Herr Mohr. 

— Ştii rusește? 

— Da. Şi Herr Bachmann vorbeşte rusa. 

Mohr reuşise să-şi revină la o stare de calm. 

— Atunci cunoaşteţi de cazierul acestui FELIX. 

Doctorul Keller a intervenit cu glas iritat: 

— Citeşte, te rog! Dacă tot ai început, termină. 

Imediat ce Mohr şi-a reluat lectura cu glas tare, Bachmann 
a întins piciorul şi l-a atins uşor pe al Ernei Frey. Însă ea şi l-a 
retras pe al ei, astfel că el şi-a dat seama că nu avea cum să o 
ţină în frâu. 

— „Opiniile extremiste şi activităţile teroriste ale lui FELIX 
au fost confirmate de complicii lui, care l-au caracterizat drept 
un păstor rău, a citit Mohr cu glas apăsat. În aşteptarea 
procesului, criminalul FELIX a fost închis timp de paisprezece 
luni într-un centru de detenţie, fiind învinuit în două capete de 
acuzare de atac armat împotriva postului local de poliţie 
rutieră şi în plus de incitarea musulmanilor la comiterea de 
acte teroriste. El şi-a recunoscut vinovăția în cazul tuturor 
capetelor de acuzare.” 

— A fost silit să facă asta, a spus Erna Frey, cu glas răguşit. 

— Sugerezi că toate acestea sunt născociri, Frau Frey? a 


întrebat-o Mohr. Nu ştii că avem relaţii excelente de 
conlucrare cu Rusia în domeniile Crimei şi Terorismului? 

Cum nu a primit răspuns, Mohr a continuat: 

— „În 2005, având asupra lui actele de identitate false pe 
numele de Nogerov, infractorul FELIX a fost arestat de ofiţeri 
ai Securităţii statului în legătură cu sabotarea unei conducte 
de gaz din regiunea Bugulma, din Republica Rusă Tatarstan. 
Acţionând cu promptitudine, organele locale au identificat 
prezenţa unui grup de disidenţi cu comportamente antisociale 
care trăiau în condiţii mizere într-un hambar izolat, din 
apropierea locului unde s-a petrecut fapta.” 

— Conducta era veche şi mâncată de rugină, ca mai toate 
conductele din Rusia, a explicat Erna Frey, pe un ton ce trăda 
o răbdare dusă dincolo de puterile omeneşti. Iar directorul 
centralei electrice locale era un beţiv care a mituit poliţiştii 
pentru a stabili că se comisese un act de sabotaj. Poliţiştii au 
săltat cel mai la îndemână grup de amărâţi de origine 
musulmană şi i-au obligat să-l denunțe pe FELIX drept şef al 
bandei. Potrivit celor de la organizaţia Human Rights Watch'5, 
poliţiştii au plasat materiale explozive sub podeaua de 
scândură a hambarului, a descoperit respectivele materiale, 
apoi i-au ridicat pe membrii grupului, i-au torturat unul câte 
unul şi i-au pus pe ceilalţi să asiste la acest tratament. 
Niciunul nu a rezistat mai mult de două zile. L-au întrebat pe 
FELIX dacă el considera că putea depăşi acest record. A 
încercat, dar nu a reuşit. 

Bachmann se ruga în gând ca Erna să înceteze, însă furia 
justificată a îndemnat-o să continue: 

— Iar hambarul ăla nu era nicidecum în apropierea locului 
unde s-a produs explozia, Herr Mohr. Se afla pe un câmp, la 
patruzeci de kilometri depărtare, iar puştii nu aveau nici 
măcar o bicicletă sau bani de autobuz, ca să nu mai pomenim 
de vreo maşină. Era luna Ramadanului. Când poliţia a venit să- 
i ridice, tinerii jucau hochei cu crose improvizate, ca să se 
distreze, Herr Mohr. 


15 Organizaţie nonguvernamentală cu sediul la New York care desfăşoară în 
întreaga lume activităţi de cercetare şi apărare a drepturilor omului. (n. 
red.) 


Acum sosise rândul doctorului Otto Keller din Köln, omul 
care prezida acea şedinţă. 

— Prin urmare, conteşti acest raport, Bachmann? 

— Şi da, şi nu. 

— Ce înseamnă da? 

— Alte persoane nu-l vor contesta în acelaşi mod, asta dacă 
o vor face măcar. 

— Care persoane? 

— Persoanele care sunt predispuse să îi dea crezare. 

— Şi pentru dumneata nu există cale de mijloc? Nu admiţi 
că dosarul FELIX ar putea fi parțial adevărat? De pildă, faptul 
că este un adept al Jihadului, aşa cum se sugerează acolo? 

— Dacă ai de gând să-l foloseşti pe individ, e cu atât mai 
bine dacă e adept al Jihadului. 

— Aşadar, un adept până în măduva oaselor va fi încântat să 
colaboreze cu tine? Asta vrei să sugerezi, Bachmann? Noi nu 
am avut prea mult succes în direcţia asta. 

— Sugerez că nu trebuie să colaboreze cu noi, i-a răspuns 
Bachmann, simțind un nod în gât. Poate c-ar fi mai bine să nu 
fie cazul. Îl lăsăm să se ducă în drumul lui, cu ajutorul nostru. 

— Asta este pură speculație, bineînţeles. 

— Aşa cum se prezintă acum, cazul FELIX este lipsit de 
sens. Aţi primit raportul nostru privitor la bărbatul cunoscut 
sub numele de Amiralul, care a fost chemat să-l ajute la gară. 
Aveţi raportul referitor la şoferul de camion care l-a adus pe 
FELIX. Evadarea băiatului a costat probabil o avere, dar el 
doarme pe stradă. E cecen, dar nu unul adevărat. Dacă ar fi, 
ar căuta alţi ceceni. Este musulman, dar nu poate deosebi o 
moschee sunnită de una şiită. Intr-o singură noapte este vizitat 
de o avocată specializată în drepturi civile şi de un bancher 
britanic. El trebuia să ajungă la Hamburg. De ce? A sosit aici 
cu o misiune. Care este ea? 

Mohr a profitat de cuvintele lui Bachmann ca să intervină. 

— Cu o misiune! Exact! Misiunea de a lua legătura cu o 
teroristă şi cu fiul ei şi să înfiinţeze o celulă inactivă de oameni 
fără cazier, dar dornici de Jihad, chiar aici, în Hamburg! E un 
terorist fugar, se ascunde la o brută de turc care, inspirându- 
se de la un incitator islamist, şi-a lăsat barbă, pentru ca apoi 
să şi-o dea jos şi să se prefacă a adopta ţinuta occidentală. Se 


furişează afară în miez de noapte împreună cu o avocată care 
duce Dumnezeu ştie ce în rucsacul ăla, iar tu vrei să îl 
exploatezi fără să-şi dea seama? 

De pe tronul său, Keller a rostit cu voce uscată o judecată ce 
semăna, prin caracterul categoric, cu o condamnare la moarte: 

— Niciun ofiţer de securitate responsabil nu poate ignora o 
ameninţare clară şi prezentă doar pentru a-şi promova o 
ambiţie operativă destul de neclară. După părerea mea, o 
operaţiune de cercetare care să ducă la arestări ale unor 
persoane importante va avea rolul de a descuraja simpatizanţii 
islamişti şi de a restabili încrederea faţă de cei care i-au 
depistat. Unele cazuri impun o finalizare hotărâtă. Acesta este 
un astfel de caz. Drept urmare, vă propun să renunţaţi la 
interesele pe care socotiți că le-aţi investit în acest caz şi să-l 
transferăm Poliţiei Federale pentru a se proceda în spiritul 
Constituţiei. 

— Adică să se treacă la arestări? 

— Adică să se ia măsurile cuvenite în baza legii. 

„Măsuri care să-ţi aducă aprecieri favorabile din partea 
prietenului tău cu vederi de extremă dreapta, Burgdorf, de la 
Comisia Reunită, a gândit Bachmann cu amărăciune. Orice, 
numai să fii uns supercreierul comunităţii de informaţii care 
dirijează ineficienta Poliţie Federală. lar asta mă scoate pe 
mine pe tuşă, exact ceea ce ţi-ai propus.” 

Însă, de această dată măcar, Bachmann a reuşit să ţină 
pentru sine respectivele gânduri. 


Alături, Erna Frey şi Bachmann au traversat curtea, 
îndreptându-se către fostele grajduri ce adăposteau acum 
oficiul unităţii lor. Ajuns în biroul lui, Bachmann şi-a atârnat 
haina pe braţul canapelei şi i-a telefonat lui Michael Axelrod, 
la Comisie, pe linia criptată. 

— Spune-i că a fost numai vina mea, i-a zis Erna Frey, 
ţinându-şi capul în palme. 

Însă, spre surprinderea amândurora, Axelrod a părut cu 
mult mai puţin deranjat decât s-ar fi cuvenit. 

— Voi doi aţi mâncat? a întrebat el, pe obişnuitul său ton 
degajat, după ce Bachmann a terminat ce avea de spus. 
Atunci, luaţi-vă câte un sendviş şi rămâneţi pe loc. 


Au aşteptat ca elicopterul lui Keller să decoleze, ceea ce nu 
s-a întâmplat, lucru ce i-a făcut să se simtă şi mai deprimati. 
Nu aveau chef de sendvişuri. Se făcuse deja ora patru după- 
amiaza când telefonul de pe linia criptată a sunat din nou. 

— Aveţi la dispoziţie zece zile, le-a zis Axelrod. Dacă nu 
veniţi cu argumente serioase în termen de zece zile, atunci au 
liber la arestări. Aşa funcţionează lucrurile la nivelul ăsta. 
Zece zile, nu unsprezece. Aţi face bine să dea norocul peste 
voi. 


6 


„Fac asta pentru clientul meu Magomed, şi-a zis ea în timp 
ce se zbătea să pună ordine în haosul gândurilor din minte. 

Fac asta pentru clientul meu Issa. 

O fac pentru triumful vieţii asupra legii. 

O fac pentru mine. 

O fac pentru că Brue, bancherul, mi-a dat banii, iar banii mi- 
au dat ideea. Numai că asta nu este deloc adevărat! Ideea se 
formase în mintea mea cu mult înainte de a primi banii de la 
Brue. Banii lui nu au făcut decât să încline balanţa. În 
momentul când m-am aşezat lângă Issa şi i-am auzit povestea, 
mi-am dat seama că în acest punct sistemul încetează să mai 
existe, că aceasta era o viaţă imposibil de salvat, dar pe care 
trebuie să o salvez, că trebuie să mă socotesc nu avocat, ci 
doctor, ca fratele meu Hugo, şi să mă întreb: «Care mi-e 
datoria faţă de acest om rănit, ce fel de avocat german sunt 
dacă îl las în haznaua juridică, să sângereze de moarte la fel 
ca Magomed?» 

Atâta vreme cât voi gândi astfel, voi reuşi să-mi păstrez 
curajul.” 


Se crăpa de zori. Fâşii terne de nori negri-albăstrui păreau a 
mânji cerul rozaliu ce se întindea deasupra oraşului. Annabel 
mergea cam la un metru în faţă, iar Issa, încălcând obiceiul 
musulman, mergea la mică distanţă în spatele ei, îmbrăcat cu 
pardesiul lung şi negru, iar în imaginaţia ei amândoi alcătuiau 
o pereche de etern refugiaţi: ea cu rucsacul, el cu desaga în 
spate. Văicărelile din ultimele clipe petrecute în casa Leylei 
încă îi răsunau în minte: 

Avându-l pe Melik stând mut lângă ea, brusc, Leyla nu-și dă 
seama de ce pleacă Issa! Răcnetele ei sunt ţipete înălțate spre 
Cer. Nici măcar nu avea habar că el va pleca! De ce nu i-a 
spus nimeni? Unde Dumnezeu îl ia Annabel la acea oră din 
noapte? La prieteni? Ce prieteni? Dacă ar fi ştiut, i-ar fi 


pregătit mâncare pentru drum! Issa e fiul ei, darul ei primit de 
la Allah, casa ei este a lui, iar el ar putea rămâne acolo o 
eternitate! 

Cinci sute de dolari? Leyla nu vrea să accepte niciun cent 
din ei! Nu a făcut nimic pentru bani, doar pentru Allah şi din 
iubire pentru Issa. Şi, la o adică, de unde are el atâţia bani? De 
la rusul acela bogat care a venit şi a plecat? Pe de altă parte, 
în zilele astea, nimeni nu acceptă bancnote de cincizeci de 
dolari! Toate sunt falsificate. Iar dacă Issa voia să-i dea banii, 
de ce i-a ţinut ascunşi două săptămâni, în loc să-i scoată la 
lumină mai demult, ca un bărbat adevărat? 

După care Melik, deja scăldat în lacrimi, se apucă să-i ceară 
iertare lui Issa şi să-i implore prietenia veşnică, iar drept 
dovadă îi oferă preţiosul lui pager Azan, noutatea aceea 
musulmană, primită de la un unchi iubit, care anunţă 
electronic orele de rugăciune. 

„la-l, fratele meu drag! E al tău, păstrează-l lângă tine 
mereu. E cât se poate de sigur. Nu vei rata niciodată ora de 
rugăciune.” 

Şi, în timp ce îi arată cum funcţionează - fiindcă Issa nu este 
priceput la astfel de lucruri -, Annabel stă în locul lui Melik la 
fereastră, reluându-şi supravegherea furgonetei de livrări de 
produse congelate parcate la cincizeci de metri de casă, dar 
din care nu coborâse încă nimeni, motiv pentru care, în 
momentul când au ieşit în stradă, nu a luat-o la stânga sau la 
dreapta, ci, în văzul celor din furgonetă, a pornit cu Issa la 
întâmplare, traversând drumul, după care a luat-o pe o alee şi, 
la noroc, printr-o poartă îngustă, ajungând într-o stradă ceva 
mai lată, paralelă, pe care era trafic şi unde exista o staţie de 
autobuz. La început, Issa fusese ţeapăn de spaimă, iar Annabel 
trebuise să-l tragă de mâneca pardesiului - doar de mânecă, 
atenţie, nu de braţ, neatingându-l nici măcar prin stofă - ca să- 
l pună în mişcare. 

— Ştii unde mergem, Annabel? 

— Bineînţeles că ştiu! 

„Numai că trebuie să mergem cu fereală. Nu vom urma ruta 
logică. Cea mai apropiată staţie de metrou este la zece minute 
de mers pe jos.” 

— Issa, nu vom sta de vorbă în metrou. Dacă ţi se adresează 


cineva, arăţi înspre gură şi scuturi din cap. 

Şi, observând confirmarea lui, ea a gândit: „Nu-s decât o 
altă mafiotă de-a lui Anatoli, organizându-i cea mai proaspătă 
evadare”. 

Metroul era ticsit de imigranţi care lucrau ca oameni de 
serviciu pentru birouri. Sfătuit de Annabel, Issa a ocupat un 
loc între aceştia, stând cu capul plecat, la fel ca şi ceilalţi, în 
vreme ce ea a rămas cu privirea aţintită la geamul întunecat, 
urmărindu-i silueta reflectată. „Nu suntem împreună. Suntem 
doi oameni care se află din întâmplare în acelaşi vagon, şi la 
fel suntem şi în viaţă, şi am face bine să credem asta.” La 
fiecare oprire, el a ridicat ochii spre ea, însă ea l-a ignorat 
până la a patra staţie. În piaţa din apropierea ieşirii se găsea 
un şir de taxiuri de culoare crem. Alegându-l pe primul dintre 
ele, ea a deschis portiera din spate, a urcat şi a lăsat-o 
deschisă pentru ca el să o urmeze. Numai că, spre groaza ei 
de câteva momente, el a dispărut, reapărând însă pe locul din 
dreapta şoferului, probabil ca să evite orice contact fizic cu ea. 
Calota îi era trasă atât de mult peste frunte, încât ea nu îi mai 
putea contempla decât capul acoperit aproape complet şi 
misterul celor ce se petreceau înăuntrul lui. La o intersecţie 
situată la cinci sute de metri de strada ei, Annabel a plătit 
taximetristul şi apoi au continuat drumul pe jos. „Mai avem 
vreme, a gândit ea, când podul a apărut în calea lor, iar 
curajul i-a slăbit. Nu trebuie decât să trec podul cu el, să-l 
predau la secţia de poliţie, să mă aleg cu mulţumirile 
comunităţii recunoscătoare şi să-mi trăiesc restul vieţii în 
rușine.” 


Mama lui Annabel era judecător districtual, tatăl ei, 
diplomat-avocat pensionat, care lucrase la Ministerul de 
Externe german. Sora ei, Heidi, se căsătorise cu un procuror. 
Doar fratele ei mai mare, Hugo, pe care ea îl adora, reuşise să 
evite drumul dreptului şi devenise mai întâi medic generalist, 
iar după aceea un psihiatru sclipitor, chiar dacă destul de 
ciudat, care se pretindea a fi ultimul freudian pur de pe 
pământ. 

Faptul că ea, rebela familiei, cedase şi urmase dreptul 
rămăsese chiar şi pentru sine un mister nedesluşit. Procedase 


astfel ca să le facă plăcere părinţilor? Nicidecum. Probabil îşi 
închipuise că, urmând profesiunea lor, va reuşi să 
demonstreze deosebirea sa faţă de ei într-un limbaj pe 
înţelesul acestora; faptul că ea va smulge legea din ghearele 
celor bogaţi şi care huzuresc, oferind-o oamenilor care aveau 
cel mai mult nevoie de ea. Dacă asta încercase, nouăsprezece 
luni de activitate la Sanctuar îi dovediseră cât de mult se 
înşelase. 

Pledând în faţa unor instanţe judecătoreşti vrednice de milă 
şi instituite în pripă, muşcându-şi buzele în vreme ce asculta 
cum poveştile de groază ale clienţilor ei erau luate la bani 
mărunți de birocraţi de rang inferior, a căror cunoaştere a 
lumii din afară se mărginea la două săptămâni petrecute în 
Ibiza, Annabel îşi dăduse cu certitudine seama că se va ivi şi 
momentul - că va apărea un client - care o va face să 
abandoneze orice principiu profesional şi juridic pe care îl 
îmbrăţişase vreodată cu inima strânsă. 

Şi avea dreptate. Ziua aceea sosise, clientul apăruse: se 
numea Issa. 

Numai că înaintea lui Issa existase Magomed, iar acesta - 
nătângul, încrezătorul, abuzatul, nu tocmai sincerul Magomed 
- îi dăduse o lecţie, pe care nu trebuia s-o mai repete. 

Să nu mai trăiască fuga prea târzie până la aeroport, în zori; 
ori să mai vadă avionul de Sankt Petersburg aşteptând pe 
pistă, cu uşa pentru îmbarcarea pasagerilor stând deschisă; şi 
nici silueta cu aspect chinuit a clientului ei fiind dusă aproape 
pe sus pe scară; şi nici mâinile - să fi fost adevărat ori doar îşi 
imaginase? -, mâinile încătuşate fluturând înspre ea un semn 
de adio neajutorat prin geamul cabinei. 

Prin urmare, să nu-i spună nimeni că luase o decizie 
impulsivă, sub imperiul momentului, în privinţa lui Issa. 
Hotărârea ei fusese luată în acea zi, pe aeroportul din 
Hamburg, când urmărise cuşca zburătoare în care se afla 
Magomed dispărând în norii de joasă altitudine. Cu o 
săptămână în urmă, în casa Leylei, imediat ce îi căzuseră ochii 
pe Issa şi îi smulsese cu greu povestea vieţii, Annabel îşi 
dăduse seama: acest om este cel pe care îl aştepta de la 
dispariţia lui Magomed. 


În primul rând, silindu-se să respecte regulile stabilite de 
forumul familiei privind angajarea într-o cauză, Annabel 
stabilise cu calm datele cazului: 

Din momentul în care ajunsese în Suedia, Issa devenise o 
persoană imposibil de salvat. 

Pentru el, nu exista procedură legală care să-i ofere vreo 
şansă de salvare, oricât de firavă. 

Oamenii sărmani şi curajoşi care îl adăposteau se expuneau 
riscurilor. Nu putea rămâne acolo multă vreme. 

După aceea, trecuse direct la aspectele practice: dată fiind 
situaţia de fapt, în termeni puri, în realitate, cum îşi va 
îndeplini Annabel Richter, absolventă de drept a 
universităţilor din Tubingen şi din Berlin, îndatorirea solemnă 
faţă de clientul ei? 

Cât de bine îl va ascunde, găzdui şi hrăni pe respectivul 
client, pentru că un alt precept al forumului familiei susţine că 
faptul că nu poţi realiza decât puţin nu reprezintă o scuză 
pentru faptul că nu întreprinzi nimic? 

„Noi, avocaţii, nu suntem puşi pe pământ pentru a fi 
aisberguri, Annabel, îi plăcea tatălui ei să propovăduiască: uite 
cine se găsise să spună aşa ceva! Treaba noastră este să ne 
recunoaştem sentimentele şi să le ţinem sub control.” 

„Da, dragă tată. Dar ţi-a trecut vreodată prin minte că prin 
controlarea sentimentelor nu facem decât să le distrugem? De 
câte ori putem spune «îmi pare rău» înainte de a nu ne mai 
părea rău defel? 

Şi ce anume - iartă-mă că întreb - înţelegi tu prin 
controlarea sentimentelor? Te referi cumva la găsirea 
raţiunilor legale potrivite pentru a face lucrul cel rău? Iar dacă 
da, nu asta au făcut sclipitorii noştri legiuitori germani în 
timpul Marelui Vid Istoric, altfel cunoscut şi sub numele de 
epoca nazistă - vreme de doisprezece ani -, care, din anumite 
motive, este un lucru foarte puţin menţionat în deliberările din 
cadrul forumului nostru? Ei bine, din acest moment înainte, eu 
îmi voi controla sentimentele. 

În viaţă - aşa îţi plăcea să mă avertizezi când păcătuiam 
grav faţă de tine - pot face tot ce doresc, atâta vreme cât sunt 
pregătită să plătesc preţul pentru asta. Ei bine, dragă tată, 
sunt pregătită. Voi plăti preţul. Dacă asta va însemna să-mi iau 


adio de la frumoasa, dar scurta mea carieră, îl voi plăti şi pe 
acesta. 

Şi aşa se face că, printr-un act al bunei Providenţe, dacă în 
asta credem, cumva, deţin temporar două apartamente: unul 
de care abia aştept să scap, celălalt, o bijuterie situată în 
apropierea portului, pe care l-am cumpărat acum şase 
săptămâni cu ultimii bani primiţi de la iubita mea bunică, iar 
acum mă dau de ceasul morţii ca să-l renovez.” 

Şi dacă asta nu era de ajuns, Providenta, ori sentimentul de 
vinovăţie, ori un acces neaşteptat de compasiune - Annabel nu 
avea timp să stabilească precis ce şi cum - îi pusese bani la 
dispoziţie. Banii lui Brue: datorită cărora se năştea nu doar un 
plan pe termen scurt - unul de urgenţă, cu o durată strict 
limitată -, ci, graţie dărniciei lui Brue, un plan pe termen lung; 
unul care îi oferea timp pentru a analiza şi a găsi soluţii; un 
plan care, aplicat prudent cu ajutorul iubitului ei frate Hugo, 
nu doar că-l va feri pe Issa de urmăritorii lui, dar îl va aduce şi 
pe calea însănătoşirii. 

„Şi sper să mă sunaţi”, spusese Brue, ca şi cum, precum 
Issa, trebuia să fie salvat de ea. 

De ce anume? De neantul emoţional? Oare şi Brue se îneca? 
Era suficient să-i întindă şi lui mâna, spre a-l scăpa? 


Ajunseseră acasă la ea. Întorcându-se, l-a văzut pe Issa 
retrăgându-se în umbra adâncă a unui tei, ţinându-şi desaga 
prinsă între faldurile pardesiului negru. 

— Ce s-a întâmplat? 

— KGB-ul vostru, a murmurat el. 

— Unde? _ 

— Ne-au urmărit de la taxi până aici. Întâi cu o maşină 
mare, apoi cu una mică. Un bărbat, apoi o femeie. 

— Erau doar două maşini care au trecut întâmplător. 

— Astea aveau radio. 

— În Germania, toate maşinile au radiouri. Unele au şi 
telefoane. Te rog, Issa! Şi vorbeşte încet. Nu vreau să trezim 
pe toată lumea. 

Uitându-se într-o parte şi în alta a străzii şi nevăzând nimic 
ieşit din comun, Annabel a coborât treptele până la uşa 
principală, a descuiat-o şi i-a făcut semn lui Issa să o ia 


înaintea ei, dar el s-a tras într-o parte şi a insistat să intre 
după ea, ţinând distanţa. 

Plecase din apartament în mare grabă. Patul dublu 
rămăsese nefacut, perna era boţită, iar pijamaua ei era 
azvârlită neglijent de-a curmezişul saltelei. Garderobul avea 
două părţi, cea din stânga pentru hainele ei, cea din dreapta 
pentru hainele lui Karsten. Îi dăduse papucii lui Karsten în 
urmă cu trei luni, dar el nu avusese curajul să revină ca să-şi 
recupereze hainele. Ori poate îşi închipuia că, lăsându-le 
acolo, îşi afirma dreptul de a reveni. „Ei, să-l ia dracu'!” O 
jachetă din piele de căprioară de firmă, o pereche de blugi de 
marcă, trei cămăşi, o pereche de pantofi din piele moale. Le-a 
aruncat pe toate pe pat. 

— Sunt ale soţului tău, Annabel? a întrebat Issa, care 
rămăsese în prag. 

— Nu. 

— Atunci, ale cui sunt? 

— Au aparţinut unui bărbat cu care am avut o relaţie. 

— Annabel, a murit? 

— Ne-am despărţit... a zis ea, regretând acum că îl rugase 
să i se adreseze pe numele mic, deşi mereu proceda astfel cu 
clienţii ei, păstrându-şi numele de familie pentru sine. 

— Annabel, de ce v-aţi despărţit? 

— Pentru că nu ne potriveam. 

— De ce nu vă potriveaţi? Nu vă iubeaţi? Poate ai fost prea 
aspră cu el, Annabel. E posibil. Câteodată, poţi fi foarte 
severă. Am observat asta. 

La început, nu şi-a dat seama dacă era cazul să râdă în 
hohote sau să-l pună la punct. Insă când s-a uitat la el ca să 
decidă ce era mai potrivit, a văzut doar nedumerire în ochii 
lui, alături de spaimă, şi atunci şi-a adus aminte că în lumea 
din care evadase Issa nu exista ceva care să se numească 
intimitate. În mod simultan, un alt gând a copleşit-o, făcând-o 
să se simtă ruşinată şi deconcertată totodată: acela că era 
prima femeie cu care el se găsea singur după ani de detenţie 
şi că stăteau în dormitorul ei, la primele ore ale dimineţii. 

— Issa, vrei să dai jos geanta aia? 

Făcând un pas mare în spate ca să îi facă lui loc, s-a întrebat 
dacă nu ar fi fost bine să-şi pună telefonul mobil în buzunarul 


jachetei, deşi doar Dumnezeu ştia cui putea să-i telefoneze 
dacă lucrurile luau o turnură neplăcută. Stând pe şifonier, 
geanta cea mare a lui Karsten nu făcea decât să adune praf. 
Issa a coborât-o şi a aşezat-o pe pat, alături de haine. Ea a 
vârât hainele în ea, apoi şi-a adus din baie sacul de dormit, pe 
care îl ţinea în fundul dulapului de lângă boiler. 

— Annabel, era avocat ca şi tine? Mă refer la bărbatul cu 
care ai fost prietenă. 

— Nu are importanţă ce era. Nu te priveşte, şi oricum s-a 
terminat. 

Acum ea era cea care dorea de urgenţă o distanţă mai mare 
între ei. În bucătărie, el era prea înalt faţă de ea şi, indiferent 
cât de mult se retrăgea din calea ei, rămânea prea prezent. 
Annabel a aşezat pe masă un sac pentru gunoi şi, brusc, s-a 
pornit să-i prezinte tot felul de lucruri înspre aprobare: „Pâine 
integrală, Issa?” „Da, Annabel.” „Ceai verde? Brânză?” Iaurt 
ecologic de la magazinul de produse organice aflat la zece 
minute de mers cu bicicleta pe care ea îl prefera în mod 
hotărât supermarketului de la capătul străzii. „Da, Annabel, 
da, pentru toate.” 

— Carne nu-ţi pot oferi, înţelegi? Eu nu mănânc carne. 

De fapt, voia să-i transmită altceva: „Aici nu se petrece 
nimic. Tot ce fac e să-mi risc pielea pentru tine. Sunt avocatul 
tău şi atât trebuie să rămân, şi fac asta din principiu, nu 
pentru bărbatul pe care-l reprezinţi.” 

Au cărat bagajele până la intersecţie. Au chemat un taxi şi 
ea a dat ca adresă un loc aflat undeva pe faleza de deasupra 
portului. Apoi, pentru a doua oară, l-a făcut pe Issa să 
parcurgă pe jos restul drumului, alături de ea. 


Ca să ajungă la noul ei apartament trebuia să urce opt 
paliere de trepte de lemn, unele cam nesigure, până în podul 
unui vechi depozit ce dădea spre cheu, care, potrivit spuselor 
proprietarului, era singura clădire pe care britanicii avuseseră 
bunăvoința să o lase posterităţii atunci când bombardaseră 
Hamburgul, transformându-l în ruine. Era un pod cu profilul 
ascuţit al unei corăbii, de paisprezece metri pe şase, cu grinzi 
de oţel şi cu o fereastră uriaşă, arcuită, cu vedere înspre port; 
existau o baie îngrămădită sub acoperişul în pantă şi o 


bucătărie în latura cealaltă. Îl văzuse în Ziua Deschiderii, când 
jumătate dintre tinerii bogaţi din Hamburg se călcaseră în 
picioare ca să-l cumpere, însă deţinătorul clădirii o plăcuse pe 
ea şi, spre deosebire de actualul ei proprietar, era 
homosexual, astfel că nu o voia şi la pat. 

În aceeaşi seară, apartamentul era, ca printr-un miracol, 
numai al ei, reprezentând o viaţă fără de Karsten, iar în 
ultimele şase săptămâni nu făcuse decât să îl pigulească, 
ocupându-se de instalaţia electrică, de tencuială şi de 
zugrăveală, de înlocuirea podelei deteriorate, iar serile, după 
vreo nouă înfăţişare dezgustătoare de la tribunal ori după vreo 
altă luptă pierdută în faţa autorităţilor, gonea până aici pe 
bicicletă, se aşeza la fereastra arcuită, cu coatele pe pervaz, şi 
urmărea soarele apunând, macaralele, navele de mărfuri şi 
feriboturile intersectându-se şi interogând în maniera în care 
ar trebui să o facă şi oamenii, cu respect, fără să se 
ciocnească, uitându-se totodată şi la pescăruşii ce se roteau 
deasupra apei şi se gâlceveau sau la copiii care se hârjoneau 
pe terenul de joacă din apropiere. 

Şi, deşi conştientă că era vorba mai mult despre o izbucnire 
naivă de optimism, se felicita pentru ceea ce avea să devină, o 
femeie căsătorită cu slujbă şi a cărei familie se găsea la 
Sanctuar - Lisa, Marie, Andre, Max, Horst şi umflăţica de 
Ursula, şefa lor -, bărbaţi şi femei care, ca şi ea, se dăruiau 
luptei drepte în slujba oamenilor pe care accidentele vieţii îi 
destinaseră gropii de gunoi. 

Ori, exprimat în alte cuvinte: revenind acasă la fel de 
epuizată şi de pustiită ca şi apartamentul care o aştepta, ştiind 
că, indiferent cât de greu ar fi trudit toată ziua, nu trebuia să 
se aştepte la prezenţa altcuiva peste noapte. Însă chiar şi 
acest nimic era preferabil lui Karsten. 


Au urcat treptele încet, Annabel mergând în faţă, şi la 
fiecare palier a lăsat jos sacul în care pusese provizii şi s-a 
asigurat că Issa venea după ea cu geanta cea mare şi cu sacul 
de dormit. Ar mai fi luat şi ea ceva din bagaje, dar, de fiecare 
dată când a încercat asta, el i-a făcut semn supărat să-i dea 
pace, deşi după două etaje arăta ca un copil bătrân şi 
slăbănog, iar după al treilea respira deja gâfâit, stârnind 


ecouri pe casa scării. 

Gălăgia pe care o făceau a alarmat-o, dar curând şi-a adus 
aminte că era sâmbătă şi că în clădire nu se găseau alţi 
chiriaşi. Toate celelalte etaje erau ocupate de birouri elegante 
de haute couture, de proiectanți de mobilier şi de companii de 
mâncăruri pentru gurmeţi: toate reprezentând o lume despre 
care Annabel îşi spunea că o lăsase hotărât în urmă. 

Issa se oprise la jumătatea treptelor ultimului nivel şi se uita 
dincolo de ea, iar pe trăsăturile încordate ale feţei i se citeau 
spaima şi neputinţa de a înţelege. Uşa care dădea în podul ei 
era veche, din fier prelucrat cu ciocanul şi prevăzută cu 
zăvoare grele. Iar lacătul uriaş ar fi putut proteja până şi 
Bastilia. Ea s-a grăbit să coboare spre el şi de această dată l-a 
prins fără să vrea de braţ, drept care l-a simţit crispându-se. 

— Issa, nu te încuiem aici, i-a zis ea. Încercăm să-ţi păstrăm 
libertatea. 

— De KGB-ul vostru? 

— De toată lumea. Doar să faci tot ce-ţi spun eu. 

El a clătinat încet din cap, apoi, într-un gest de supunere 
cumplită, l-a lăsat în jos, şi, pas după pas, însă atât de chinuit, 
de parcă picioarele i-ar fi fost înlănţuite laolaltă, a urmat-o pe 
ultima porţiune a scării. După care s-a oprit din nou, cu capul 
plecat în continuare şi cu picioarele lipite, şi a aşteptat ca ea 
să descuie. Însă instinctul i-a spus lui Annabel să nu facă asta. 

— Issa. A 

Nu a primit răspuns. Întinzând mâna dreaptă până când a 
ajuns exact în dreptul ochilor lui, Annabel, ţinând cheia în 
palma desfăcută, i-a oferit-o aşa cum îi oferea morcovi calului 
ei când era mică. 

— Poftim. Deschide-o tu. Nu sunt temnicerul tău. Ia cheia şi 
deschide uşa. Te rog. 

El a rămas vreme îndelungată cu privirea aţintită în jos, 
spre mâna ei, spre cheia ruginită, răstimp care ei i s-a părut 
cât o viaţă de om. Insă fie ideea de a lua cheia de la ea Îl 
tulbura prea mult, fie se temea de contactul cu pielea ei 
dezgolită, fapt este că, cu o mişcare precipitată, mai întâi 
capul, apoi şi torsul său s-au răsucit, îndepărtându-se de ea în 
semn de respingere. Insă Annabel a refuzat ideea de a fi 
respinsă. 


— Vrei să deschid eu? a întrebat ea. Te rog, trebuie să ştiu 
asta, Issa. Să înţeleg că pot deschide? Am permisiunea ta? Te 
rog să-mi răspunzi, Issa! Eşti clientul meu. Am nevoie de 
instrucţiunile tale. Issa, o să stăm aici, o să îngheţăm şi o să 
obosim până îmi dai instrucțiuni să deschid uşa asta. Auzi ce 
spun, Issa? Unde ţi-e brăţara? 

Era în palma lui. 

— Pune-o înapoi la încheietură. Aici nu eşti în primejdie. 

El si-a aşezat brăţara la mână. 

— Acum spune-mi să descui uşa. 

— Descuie. 

— Spune mai tare. Te rog să deschizi uşa, Annabel. 

— Te rog să deschizi uşa. 

— Annabel. 

— Annabel. 

— Acum uită-te cum deschid la cererea ta, te rog. Uite. S-a 
făcut. Intru eu prima, iar tu mă urmezi. Nu e deloc ca o 
închisoare. Nu, lasă uşa deschisă, te rog. Nu o vom închide 
decât atunci când va trebui. 


Nu mai călcase acolo de trei zile. O privire fugară în jur a 
lămurit-o că lucrătorii avansaseră cu renovarea mai mult decât 
se temuse ea. Tencuirea era aproape încheiată, gresia 
comandată stătea stivuită în aşteptare, vechea cadă de baie pe 
care mama ei o găsise la Stuttgart era montată, având 
instalate robinetele de alamă pe care Annabel le cumpărase de 
la un talcioc. Alimentarea cu apă era restabilită, altfel de ce şi- 
ar fi lăsat muncitorii cănile de cafea în chiuvetă? Telefonul pe 
care îl comandase era în mijlocul podelei, încă învelit în 
plastic, aşteptând doar să fie conectat. 

Issa descoperise fereastra arcuită. Complet nemişcat, cu 
spatele spre ea în timp ce contempla cerul ce se lumina, 
redevenise înalt. 

— O să stai aici doar o zi sau două, cât fac alte aranjamente, 
i-a strigat ea pe un ton măsurat din celălalt capăt al încăperii. 
O să te ţinem aici în siguranţă, spre binele tău. O să-ţi aduc 
mâncare şi cărți şi o să te vizitez în fiecare zi. 

— Nu pot zbura? a întrebat el, rămânând cu ochii la cer. 

— Regret, dar nu. Nici afară nu vei ieşi. Abia când vom 


putea să te mutăm în altă parte. 

— Tu şi domnul Tommy? 

— Eu şi domnul Tommy. 

— O să mă viziteze şi el? 

— Acum îşi consultă dosarele. Asta trebuie să facă. Nu sunt 
bancher, şi nici tu nu eşti. Nu se poate rezolva totul dintr- 
odată. Trebuie să înaintăm pas cu pas. 

— Domnul Tommy e un gentleman important. Când o să 
ajung doctor, o să-l invit la ceremonie. Are o inimă bună şi 
vorbeşte rusa ca un Romanov. Unde a învăţat limba? 

— La Paris, aşa cred. 

— Tot acolo ai învăţat şi tu ruseşte, Annabel? 

Bine măcar că de această dată întrebarea nu se referea la 
Karsten. Iar Issa nu mai transpira. Vocea lui redevenise calmă. 

— Am învăţat ruseşte la Moscova, a spus ea. 

— Cum, Annabel, ai făcut şcoala la Moscova? Asta este 
foarte interesant! Şi eu am făcut şcoala acolo. Adevărat, doar 
pentru scurtă vreme. La ce şcoală ai mers? Ce număr? Poate o 
ştiu şi eu. Primeau acolo şi elevi ceceni? a întrebat el, evident 
ţinând să facă legătura între lumea lui şi a ei, imaginându-şi, 
probabil, că erau prieteni de şcoală. 

— Nu avea număr. 

— Cum asta, Annabel? 

— Nu era o şcoală obişnuită. 

— Ce şcoală era aceea dacă nu avea număr? Era a KGB- 
ului? i 

— Nu, bineînţeles că nu! Era o şcoală particulară. În starea 
de oboseală pe care a resimţit-o brusc, Annabel s-a auzit 
spunând şi restul poveştii. Era o şcoală privată pentru copiii 
funcţionarilor străini care locuiau la Moscova. De aceea am 
mers acolo. 

— Tatăl tău a fost funcţionar străin care locuia la Moscova? 
Ce fel de funcţionar? 

Ea a început să bată în retragere. 

— S-a întâmplat să locuiesc în casa unei familii de 
funcţionari străini. Am avut dreptul să studiez la acea şcoală, 
şi aşa am învăţat să vorbesc ruseşte. 

„Şi asta e mai mult decât am avut de gând să-ţi spun, pentru 
că nici măcar tu nu vei smulge de la mine faptul, necunoscut 


nici măcar celor de la Sanctuar, că tatăl meu a fost ataşat 
juridic al Ambasadei Germane din Moscova.” 

Un semnal avertizor a început să răsune, iar acesta nu era 
al ei. Temându-se că declanşa vreo alarmă inteligentă montată 
de constructori, ea s-a uitat îngrijorată prin cameră ca să 
caute sursa acelui sunet. A descoperit însă că provenea de la 
pagerul electronic al lui Issa, cel primit de la Melik, care 
anunţa prima rugăciune a zilei. 

Cu toate acestea, Issa a rămas la fereastră. De ce? Căuta să- 
i descopere pe urmăritorii lui de la KGB? Nu. Incerca să 
descopere în ce direcţie se afla Mecca după lumina zorilor; 
apoi trupul lui subţire ca un băț s-a pus în genunchi pe podea. 

— Te rog să ieşi din cameră, Annabel, a spus el. 


Cât a aşteptat în bucătărie, Annabel a eliberat un spaţiu şi a 
desfăcut sacul de gunoi. Stând pe un taburet, cu un cot pe 
masa decoratorilor şi cu pumnul strâns lipit de obraz, a căzut 
într-un soi de transă în care, printr-un act de autotranspunere, 
s-a trezit privind fix, aşa cum i se întâmpla deseori atunci când 
era obosită, la colecţia tatălui ei de picturi de mici dimensiuni 
ale maeştrilor flamanzi, care era expusă în sufrageria din casa 
aflată pe proprietatea familiei din apropiere de Freiburg. 

— Sunt cumpărate de bunicul tău la o licitaţie desfăşurată la 
Munchen, draga mea, îi răspunsese mama ei atunci când, în 
starea de revoltă de la paisprezece ani, Annabel declanşase 
propria investigaţie privind proveniența acelor picturi. La fel 
cum tatălui tău îi place să colecţioneze icoane. 

— Şi cât a dat pe ele? 

— În banii de acum, fără îndoială că ele valorează foarte 
mult. Dar, pe vremea aceea, câţiva bănuţi. 

— Cumpărate la o licitaţie, de când? întrebase ea. De la cine 
sunt cumpărate? Cui i-au aparţinut picturile înainte ca bunicul 
să le fi cumpărat pe nimic la acea licitaţie de la Munchen? 

— Ce-ar fi să-l întrebi chiar pe tata, draga mea? i-a sugerat 
mama ei, cu prea multă dulceaţă în glas pentru auzul încărcat 
de suspiciuni al lui Annabel. Sunt de la tatăl Jui, nu de la al 
meu. 

Insă când Annabel îl întrebase pe tatăl său, acesta se 
transformase brusc într-o altă persoană, necunoscută ei. 


— Timpurile alea s-au dus, îi răspunsese el, pe un ton oficial 
pe care nu-l mai folosise faţă de ea până atunci. Bunicul tău 
avea o bună intuiţie în privinţa artei, şi a plătit preţul pieţei de 
la acea vreme. Din câte cred eu, sunt toate falsuri. Să nu 
îndrăzneşti să mai pui întrebarea asta vreodată! 

„Şi nu am mai pus-o”, şi-a adus ea aminte. In niciunul dintre 
forumurile de familie, fie că făcea acest lucru din iubire, sau 
din teamă, ori, mult mai grav, din supunere faţă de disciplina 
de familie la adresa căreia se revolta, ea nu mai îndrăznise să 
adreseze o astfel de întrebare. Şi când se gândea că părinţii ei 
se  socoteau nişte radicali! Erau rebeli ori fuseseră: 
participanţi la evenimentele anului şaizeci şi opt, care 
înălţaseră baricade la demonstrațiile de protest ale studenţilor 
şi purtaseră pancarte îndemnându-i pe americani să plece din 
Europa! 

— Voi, tinerii de azi, habar nu aveţi ce înseamnă un protest 
adevărat! obişnuiau ei să-i spună râzând, atunci când ea sărea 
calul. 

Scoţând un blocnotes din rucsac, s-a apucat să încropească 
o listă cu lucruri necesare, profitând de lumina ce venea prin 
luminator. Listele ei constituiau subiecte de glumă în cadrul 
familiei în aceeaşi măsură ca şi intransigenţa ei. Acum era un 
soi de melc fără de ţintă, purtându-şi întreaga viaţă 
dezordonată în rucsac, iar în următorul moment devenea o 
nemţoaică superorganizată, care întocmea liste cu ceea ce 
avea de gând să facă. 


Săpun. 

Prosoape. 

Mâncare. 

Ceva dulciuri. 

Lapte proaspăt. 

Hârtie igienică. 

Reviste medicale ruseşti: unde pot găsi aşa ceva? 
Casetofonul meu. Clasică, nu porcării. 


„Şi nu, nu am de gând să cumpăr un nenorocit de iPod, 
refuz să devin o sclavă a consumerismului.” 
Neştiind dacă Issa încă se ruga, s-a întors în camera 


principală în vârful picioarelor. Era pustie. A dat fuga la 
fereastră. Era închisă, iar geamul, intact. S-a răsucit în loc şi, 
cu lumina venindu-i din spate, s-a uitat prin încăpere. 

L-a văzut stând la doi metri deasupra ei, cocoţat pe scara 
lucrătorilor. Precum o statuie a erei sovietice, ţinea într-o 
mână o foarfecă uriaşă, iar în cealaltă, un avion de hârtie, pe 
care probabil îl decupase din ruloul de tapet de la picioarele 
scării. 

— Într-o zi o să fiu un mare inginer de aeronautică, la fel ca 
Tupolev, a spus el cu convingere, fără să privească în jos spre 
ea. 

— Nu te mai faci doctor? l-a întrebat Annabel, făcându-i 
jocul, aşa cum se procedează în cazul celor ce ameninţă cu 
sinuciderea. 

— Şi doctor. Şi poate, dacă o să am timp, şi avocat. Vreau să 
dobândesc cele Cinci Excelenţe!?. Ştii ce sunt cele Cinci 
Excelenţe? Dacă nu, înseamnă că nu eşti cultivată. Am deja o 
educaţie serioasă în privinţa muzicii, literaturii şi fizicii. Poate 
că te vei converti la Islam, iar eu mă voi căsători cu tine şi mă 
voi ocupa de educaţia ta. Asta ar fi o soluţie bună pentru 
amândoi. Dar nu trebuie să mai fii atât de severă. Uite, 
Annabel! 

Întinzându-şi corpul în faţă până într-un punct în care părea 
să sfideze legea gravitaţiei, Issa a dat drumul cu delicateţe 
avionului de hârtie în aerul neclintit. 


„E doar un client, şi-a repetat ea înfuriată când a tras uşa 
după sine şi a închis cu un pocnet lacătul cu o vârstă 
venerabilă. 

Un client căruia trebuie să i se acorde o atenţie specială, de 
acord. O atenţie neobişnuită. Ilegală. Cu toate astea, e numai 
un client. Iar curând va beneficia şi de îngrijirea medicală de 
care are nevoie. 

Este un caz, un caz juridic cu dosar. Bine, şi pacient. Este 
un copil traumatizat şi distrus, care nu a avut copilărie, iar eu 
îi sunt avocat şi doică, şi mai sunt singura lui legătură cu 


14 Noţiune de origine orientală, desemnând cele cinci domenii principale pe 
care un om trebuie să le stăpânească pentru a fi desăvârşit; aceste domenii 
variază de la o concepţie la alta. (n.tr.). 


lumea. 

E un copil, dar cunoaşte mai multe despre durere, şi 
captivitate, şi despre ce este mai rău în viaţă decât voi ajunge 
eu să ştiu vreodată. E arogant şi neajutorat, iar jumătate din 
lucrurile pe care le spune nu au nicio legătură cu ceea ce 
gândeşte. 

Încearcă să-mi facă pe plac, şi nu ştie cum să procedeze. 
Rosteşte cuvintele potrivite, dar nu este bărbatul care ar 
trebui să le spună: «Căsătoreşte-te cu mine, Annabel. Uită-te 
la avionul meu de hârtie, Annabel. Converteşte-te la Islam, 
Annabel. Nu mai fi severă, Annabel. Vreau să fiu avocat, 
doctor şi mare inginer specialist în aeronautică şi alte câteva 
lucruri care mi se vor întâmpla înainte de a fi trimis înapoi în 
Suedia pentru a fi apoi transportat până în gulag, Annabel. Te 
rog să ieşi din cameră, Annabel»." 

Pe faleză, zorile se transformaseră în dimineaţă. Annabel a 
urcat o alee pentru pietoni care ducea de-a lungul zidului ce 
delimita portul. In ultimele săptămâni, cât aşteptase 
materializarea noului ei apartament, se plimbase deseori pe 
acel drum, notându-şi în minte magazinele unde-şi va face 
cumpărăturile şi restaurantele care servesc produse marine 
unde-şi va întâlni prietenii, şi fantazând despre rutele pe care 
le va urma până la locul de muncă - într-o zi, va merge cu 
bicicleta tot drumul, în următoarea, va urca pe feribot cu 
bicicleta, va călători cu el cale de trei opriri, apoi va sări din 
nou în şa -, însă acum nu se gândea decât la cuvintele de 
despărţire spuse de Issa, după ce ea îl pregătise pentru faptul 
de a fi din nou încuiat: „Dacă adorm, o să mă reîntorc în 
închisoare, Annabel”. 


Revenită în vechiul ei apartament, Annabel s-a mişcat cu 
precizia detaliului pentru care forumul familiei o tachina 
neîncetat. Fusese înspăimântată şi refuzase să recunoască 
acest lucru. Însă, acum îşi putea sărbători victoria împotriva 
spaimei. 

Pentru început, s-a lăsat desfătată de duşul pe care şi-l 
promisese şi, pentru că tot se apucase, şi-a spălat şi părul. 
Starea apropiată epuizării pe care o trăise cu o oră în urmă 
fusese înlocuită de o dorinţă însetată de acţiune. 


După duş, s-a îmbrăcat pentru drum: şort din lycra până la 
genunchi, pantofi sport, o bluză uşoară pentru zile călduroase, 
vestă cu multe buzunare şi - de pe masa din bambus aflată 
lângă uşă - casca de protecţie şi mănuşile din piele. Nevoia ei 
de exerciţiu fizic era de nepotolit. Fără ea, era convinsă că în 
mai puţin de o săptămână avea să se transforme într-un calup 
de osânză. 

Apoi a trimis lucrătorilor şi furnizorilor e-mailuri cu acelaşi 
conţinut urgent: „Îmi pare foarte rău, prieteni, dar vă rog să 
nu mai faceţi nicio lucrare la noul apartament până nu vă 
anunţ eu. Au apărut probleme juridice legate de închiriere, dar 
toate se vor rezolva în următoarele câteva zile. Vă voi 
recompensa integral pentru orice pierderi de venituri. 
Tschuss, Annabel Richter”. 

lar pe lista de cumpărături care se afla alături de ea a 
adăugat „LACÂT NOU”, deoarece, înainte de a pleca lunea la 
muncă, oamenii nu-şi citesc întotdeauna e-mailurile primite în 
cursul weekendului. N 

A constatat apoi că îi suna telefonul mobil. Ora opt. In 
fiecare sâmbătă dimineață, inclusiv în sărbătorile oficiale, la 
ora opt fix, Frau Doktor Richter o suna pe fiica ei Annabel. 
Duminica, o suna pe sora ei, Heidi, pentru că aceasta era mai 
mare. Etica înstăpânită în cadrul familiei nu îngăduia ca 
vreuna dintre fiice să doarmă până târziu ori să facă amor 
sâmbăta sau duminica dimineaţă, sau în orice altă dimineaţă. 

În primul rând, declaraţia mamei privind Starea Națiunii. 
Annabel începuse deja să surâdă. 

— Poate că sunt total lipsită de discreţie, dar Heidi crede că 
a rămas din nou însărcinată, va şti cu certitudine marţi. Până 
atunci, vestea este supusă embargoului, Annabel! Ai înţeles? 

— Am înţeles, mamă, şi mă bucur mult pentru tine. E deja 
cel de-al patrulea nepot, şi tu tot copil ai rămas! 

— Imediat ce ştirea devine oficială, o poţi felicita şi tu, 
fireşte. 

Annabel s-a ferit să spună că Heidi era furioasă în acele 
momente şi că doar rugile insistente ale soţului o 
împiedicaseră să facă un avort. 

— Iar fratelui tău Hugo i s-a oferit o slujbă în aripa de 
psihologie umană dintr-un mare spital universitar din Köln, 


însă el spune că nu este convins că oamenii de acolo sunt 
freudieni adevăraţi, aşa că s-ar putea să nu accepte oferta. 
Serios, uneori se poartă ridicol! 

— S-ar putea ca postul din Köln să-i priască lui Hugo, a spus 
Annabel, fără să adauge că ea vorbea cu Hugo de cel puţin trei 
ori pe săptămână, astfel încât ştia prea bine ce planuri avea 
acesta: mai precis, să rămână în Berlin până când înfocata 
relaţie amoroasă pe care o avea cu o femeie căsătorită, cu 
zece ani mai în vârstă decât el, fie se stingea de la sine, fie îl 
dobora de-a dreptul, fie - ceea ce, în cazul lui Hugo, 
reprezenta regula - se întâmplau şi una, şi alta. 

— Iar tăticul tău a fost de acord să ţină cuvântarea cea mai 
importantă din cadrul unei conferinţe a specialiştilor în drept 
internaţional, care va avea loc la Torino. Şi, după cum îl ştii, s- 
a apucat deja să o redacteze, aşa că n-o să mai scot nicio 
vorbă de la el până în septembrie. Te-ai împăcat cu Karsten? 

— Încă negociem. 

— Bine. 

A urmat un scurt moment de tăcere. 

— Mamă, cum ţi-au ieşit analizele? a întrebat apoi Annabel. 

— Idioate, ca de obicei, draga mea! Când îmi spune cineva 
că rezultatele sunt negative, mă apucă deprimarea, pentru că 
eu sunt optimistă din fire. Şi atunci trebuie să gândesc invers. 

— Şi au fost negative? 

— A existat doar o vagă voce pozitivă, însă ea a fost imediat 
acoperită de vocile negative. 

— Ce anume a ieşit pozitiv? 

— Stupidul ăsta de ficat al meu. 

— Şi i-ai spus tatei? 

— E bărbat, dragă. Fie o să-mi spună să mai beau un pahar 
de vin, fie îşi va închipui că sunt pe moarte. Mai bine du-te să- 
ţi faci tura cu bicicleta. 

x 

Iar acum, planul ei cel măreț. 

Ca întotdeauna, viața lui Hugo se desfăşura într-un echilibru 
precar. Soțul iubitei lui era un om de afaceri care călătorea 
mai tot timpul, dar avea prostul obicei de a reveni acasă în 
weekenduri. Drept urmare, Hugo îşi petrecea noptile de 
sâmbătă şi de duminică la spital, rămânând de gardă în spațiul 


de cazare al personalului şi consultându-şi pacienţii în cursul 
zilei. Şmecheria era, aşadar, de a-l prinde după ora opt 
dimineaţa, când i se încheia schimbul de noapte, şi înainte de 
ora zece dimineaţa, când îşi începea vizitele. Cum era opt şi 
douăzeci, momentul era ideal pentru a-l găsi. 

Din motive de securitate, avea nevoie de un telefon public 
şi, ca să se simtă cât mai liniştită, de un loc pe care să-l 
cunoască bine. A ales o fostă cabană de vânătoare ce fusese 
transformată în cafenea dintr-o rezervaţie naturală pentru 
căprioare de la Blankenese, la o distanţă de cincisprezece 
minute de pedalat intens. A parcurs distanţa în douăsprezece 
minute şi s-a văzut silită să comande un ceai de plante şi să 
stea, cu ochii la ceaşcă, până când şi-a recăpătat suflul. In 
coridorul care ducea spre toalete, se găsea o cabină telefonică 
de culoare roşie, englezească şi demodată. S-a dus la tejghea 
şi a schimbat nişte bani, asigurându-şi o mână de monede. 

Aşa cum se întâmpla în discuţiile cu Hugo, au vorbit pe 
jumătate în glumă, pe jumătate serios. Poate din pricină că se 
simţea foarte sobră, Annabel a depăşit măsura cu ironiile. 

— Am un client care este un adevărat coşmar, Hugo, a 
început ea. Extrem de inteligent, dar o epavă din punct de 
vedere psihic. Vorbeşte doar limba rusă. Trebuie să se 
liniştească şi să fie îngrijit de un specialist. Situaţia lui este 
cumplită şi nu poate fi descrisă la telefon. Cred că tu vei fi 
primul care se va arăta de acord în privinţa marii lui nevoi de 
a fi ajutat, a spus ea, străduindu-se să nu facă aceste vorbe să 
sune a jelanie. 

Numai că greşise făcând apel la inima simţitoare a lui Hugo. 

— Serios? Nu sunt convins că voi face asta. Care sunt 
presupusele lui simptome? a întrebat el tăios, pe un ton 
profesional şi rece. 

Ea îşi notase unele constatări. 

— Idei delirante. Ba crede că va ajunge să conducă lumea, 
ba, imediat după aceea, tremură ca varga. 

— Toţi procedăm la fel. Ce e omul - politician, cumva? 

Ea a izbucnit într-un hohot de râs, dar nutrea sentimentul 
supărător că Hugo nu glumea. 

— Izbucniri neaşteptate de furie, dependenţă umilă într-un 
anumit moment, pentru ca apoi să redevină de sine stătător. 


Are logică tot ce-ţi spun? Hugo, eu nu sunt doctor. E chiar mai 
grav decât atât. Omul are mare nevoie de ajutor. Acum. 
Urgent. Cu toate măsurile de confidenţialitate necesare. Există 
astfel de locuri? Sigur trebuie să fie. 

— Locuri bune, nu. Eu nu cunosc niciunul. Mai ales pentru 
ceea ce-ţi trebuie ţie. Individul e periculos? 

— De ce ar trebui să fie? 

— Ai constatat indicii că ar fi predispus la violente? 

— Îşi cântă singur. Stă ore în şir şi se uită pe fereastră. Face 
avioane de hârtie. Nu cred că astea sunt semne de violenţă. 

— Cât de sus este fereastra aia? 

— Hugo, ia mai taci! fa 

— Se uită ciudat la tine? Cu tine vorbesc. Întrebarea e cât se 
poate de serioasă. 

— Nu se uită. Mai bine zis, îşi fereşte privirea. Mai tot 
timpul face asta. Apoi Annabel s-a concentrat şi a revenit la 
problema ce o interesa. Bine, atunci, un loc destul de bun. Un 
loc unde să fie primit, să fie supravegheat fără să se pună o 
sumedenie de întrebări... unde să i se lase libertatea să fie 
ajutat să se adune. 

Incepuse deja să vorbească prea mult. 

— Are bani? a întrebat Hugo. 

— Da. O mulţime. Orice sumă. 

— De unde? 

— De la toate femeile căsătorite şi bogate cu care se culcă. 

— Şi îi cheltuieşte aiuristic? Cumpără maşini Rolls-Royce şi 
coliere de perle? 

— De fapt, nici nu prea îşi dă seama că are bani, i-a răspuns 
ea, începând să devină disperată. Însă are. Este în regulă. 
Financiar, adică. Banii lui sunt la alte persoane. Isuse, Hugo! 
Chiar trebuie să fie atât de dificile lucrurile? 

— Vorbeşte doar limba rusă? 

— Doar ţi-am spus. 

— Şi te culci cu el? 

— Nu! 

— Dar ai de gând? 

— Hugo, fii raţional, ce Dumnezeu! 

— Păi, sunt raţional. Tocmai asta te irită. 

— Ascultă, tot ce-mi trebuie... adică, tot ce-i trebuie lui... 


cum să spun, ideea este să îl putem duce undeva repede - să 
zicem, într-o săptămână -, chiar dacă acel loc nu ar reprezenta 
perfecțiunea. Doar să fie corespunzător şi foarte privat. Nici 
măcar oamenii de la Sanctuar nu ştiu că purtăm discuţia asta. 
Atât de privată trebuie să rămână chestiunea. 

— De unde vorbeşti? 

— De la o cabină telefonică. Mobilul meu e terminat. 

— Azi suntem în weekend, dacă nu cumva n-ai băgat de 
seamă. 

Annabel a aşteptat continuarea. 

— lar luni am toată ziua ocupată cu o conferinţă. 
Telefonează-mi pe mobil luni seara, pe la nouă. Annabel? 

— Ce e? 

— Nimic. O să mă interesez. Să-mi telefonezi, bine? 


7 


— Frau Elli, a rostit Brue cu sfială. 

Călătoria până la Sylt şi prânzul la casa de pe plajă a lui 
Bernhard se desfăşuraseră aşa cum era de anticipat, cu 
participarea unui amestec obişnuit de bogătaşi senili şi tineri 
plictisiţi, cu homar şi şampanie şi cu o plimbare peste dune, în 
cursul căreia Brue îşi verificase în mod repetat telefonul 
mobil, ca nu cumva să piardă apelul din partea lui Annabel 
Richter, însă, din nefericire, ea nu îl sunase. Spre seară, din 
cauza vremii nefavorabile, aerodromul se închisese, astfel că 
soţii Brue se văzuseră obligaţi să înnopteze în cabana 
rezervată oaspeţilor, ceea ce o îndemnase pe soţia lui 
Bernhard, Hildegard, aflată sub influenţa cocainei, să ofere 
scuze exagerate pentru faptul că nu îi putuse pune la 
dispoziţie lui Mitzi condiţii de dormit mai potrivite apetitului 
ei. Se profila izbucnirea unui scandal, însă, abil ca 
întotdeauna, Brue reuşise să împiedice acest lucru. Duminică 
jucase golf foarte prost, pierduse o mie de euro, iar după 
aceea se văzuse silit să mănânce colţunaşi cu ficat şi să bea 
câteva  şnapsuri cu un baron bătrâior din domeniul 
transporturilor maritime. Acum, în cele din urmă, se făcuse 
luni dimineaţă, şedinţa de la ora nouă a conducerii băncii se 
încheiase, iar Brue o invitase pe Frau Ellenberger să fie atât 
de amabilă şi să rămână, dacă îşi putea permite câteva 
momente, o mişcare pe care o gândise pe durata întregului 
weekend. 

— Frau Elli, nu-ţi cer decât o chestiune neînsemnată, a spus 
el într-o engleză teatrală. 

— Domnule Tommy, oricât de neînsemnată ar fi, vă stau la 
dispoziţie, a răspuns ea pe acelaşi ton. 

Aceste ritualuri absurde, desfăşurate de-a lungul unui sfert 
de secol, mai întâi de către tatăl lui Brue la Viena, iar acum de 
către fiu, trebuiau să celebreze lanţul neîntrerupt al 
bancherilor Frere. 


— Dacă ţi-aş spune Karpov, Frau Elli - Grigori Borisovici 
Karpov -, şi ar fi să adaug cuvântul Lipiţan... cum crezi că ai 
reacţiona? 

Gluma încetase să mai fie amuzantă înainte de a-şi încheia 
el întrebarea. 

— Cred că m-aş întrista, Herr Tommy, a răspuns ea în 
germană. 

— În ce fel te-ai întrista? La amintirea Vienei? Ai simţi o 
nostalgie pentru micul tău apartament din Operngasse, la care 
mama ta ţinea atât de mult? 

— M-aș întristat faţă de bunul tău tată. 

— Şi pentru ceea ce ţi-a cerut el în privinţa lipiţanilor, de 
pildă? 

— Conturile lipiţane nu erau corecte, a spus ea, lăsând ochii 
în pământ. 

Conversaţia ar fi trebuit să se desfăşoare cu şapte ani în 
urmă, dar Brue nu socotise înţelept să scormonească trecutul 
în mod inutil, mai ales atunci când avea oarecum idee ce 
lucruri neplăcute ar putea descoperi. 

— Cu toate acestea, ai continuat - cu o fidelitate demnă de 
toată lauda - să le gestionezi, a spus el cu blândeţe. 

— Eu nu le gestionez, Herr Tommy. Am făcut tot ce mi-a stat 
în putinţă să ştiu cât mai puţine despre modul în care sunt 
gestionate aceste conturi. Asta este sarcina administratorului 
de fonduri din Liechtenstein. E de domeniul lui şi în acest 
mod, presupun, îşi câştigă existenţa, indiferent ce am gândi 
noi despre felul în care respectă etica profesională. Eu fac 
doar ceea ce i-am promis tatălui dumneavoastră. 

— lar asta a inclus, presupun, subţierea dosarelor personale 
ale deţinătorilor actuali sau din trecut ale conturilor de tip 
lipiţan. 

— Exact. 

— La fel ai procedat şi în cazul lui Karpov? 

— Da. 

— Şi documentele din acest dosar, aşadar - a rostit el 
ridicându-l -, reprezintă tot ce rămâne la noi? 

— Da. E 

— Tot ce exista pe lume. În oubliette, în pivniţa din Glasgow 
şi aici, la Hamburg. 


— Da, a zis ea pe un ton apăsat, după o uşoară ezitare, care 
nu a scăpat atenţiei lui Brue. 

— Şi, în afara acestor documente, mai ai amintiri personale 
despre Karpov - din acele zile -, referitor la vreo remarcă 
oarecare făcută de tatăl meu despre acest om? 

— Tatăl dumneavoastră a tratat contul Karpov cu... 

— CU...? 

— Cu respect, Herr Tommy, i-a răspuns ea, roşind. 

— Dar tata i-a tratat pe toţi clienţii lui cu respect, adevărat? 

— Tatăl dumneavoastră vorbea despre Karpov ca despre un 
om ale cărui păcate ar trebui iertate, chiar înainte de a fi 
comise. Şi nu era mereu la fel de indulgent faţă de clienţii 
noştri. 

— A spus vreodată de cetrebuia să fie iertat? 

— Karpov era un client deosebit. Toţi lipiţanii erau 
deosebiți, dar Karpov era cel mai cel. 

— A spus vreodată ce fel de păcate erau acelea ce ar fi 
trebuit iertate dinainte? 

— Nu. 

— A sugerat că ar putea exista... cum să mă exprim?... o 
relaţie amoroasă pe care trebuia să o rezolve în acest fel? 
Copii născuţi în afara căsătoriei, împrăştiaţi prin lume, şi aşa 
mai departe? 

— Au fost sugerate astfel de lucruri, şi încă din belşug. 

— Însă nu au fost precizate clar, da? Nu s-a făcut nicio 
menţiune privind vreun fiu iubit şi ilegitim, de exemplu, care 
ar putea să apară din senin într-o zi, ca să-şi exprime 
pretenţiile? 

— Au fost discutate multe asemenea situaţii posibile privind 
conturile lipiţane. Nu aş putea susţine că îmi amintesc ceva 
aparte privind vreunul dintre ele. 

— În plus, Anatoli. De ce ar însemna ceva pentru mine 
numele Anatoli? E ceva ce am auzit întâmplător? Anatoli va 
rezolva situaţia? 

— A existat un Anatoli, care acţiona, cred, ca mijlocitor, i-a 
răspuns Frau Elfi cu reţinere. 

— Ca intermediar între... 

— Între domnul Edward şi colonelul Karpov, atunci când 
acesta din urmă nu era disponibil sau când nu voia să apară. 


— În calitate de avocat al lui Karpov? 

— În calitate de... - după o ezitare, femeia a continuat - de 
instrument al lui. Serviciile lui Anatoli depăşeau sfera de 
reprezentant legal. 

— Sau ilegal, a punctat Brue, dar, cum vorba lui de spirit a 
trecut neluată în seamă, a purces la unul dintre obişnuitele lui 
tururi ale încăperii. Şi ca să te scutesc de osteneala de a 
scotoci prin oubliette, îmi poţi spune, cumva, în termeni cât se 
poate de schematici, şi în mod neoficial, ce procentaj din 
fondul total Liechtenstein este deţinut de contul Karpov? 

— Fiecare deţinător de cont lipiţan a primit acţiuni 
proporţional cu investiţia făcută. 

— Asta am înţeles şi eu. 

— Dacă deţinătorul de cont dorea la un moment dat să-şi 
sporească investiţia, atunci şi deținerea de acţiuni creştea. 

— Acest lucru mi se pare logic. 

— Colonelul Karpov a fost unul dintre primii deținători de 
cont lipiţan, şi cel mai bogat dintre toţi. Tatăl tău l-a numit 
membru fondator. În patru ani, investiţiile lui au fost sporite 
de nouă ori. 

— Direct de către el? 

— Prin transferuri de credite în contul lui. Nu se cunoaşte 
dacă plăţile au fost făcute de Karpov însuşi ori de către alţii, în 
numele lui. Imediat ce intrau în vigoare, notele de credit erau 
distruse. 

— Tu făceai asta? 

— Tatăl dumneavoastră. 

— Şi nu s-au făcut deloc depuneri de numerar? Bancnote 
aduse cu valiza? În stil vechi? Cum se-ntâmpla în Viena de 
altădată? 

— In prezenţa mea, nu. 

— Dar când nu te aflai de faţă? 

— Ocazional, au fost depuse în cont şi sume în numerar. 

— De către Karpov personal? 

— Cred că da. 

— Şi de către terţi? 

— Posibil. 

— Anatoli, de pildă? 

— Semnatarilor nu li se cerea să îşi decline numele în mod 


oficial. Numerarul se plătea la ghişeu, se preciza contul 
beneficiarului şi se emitea o chitanţă pe numele furnizat de 
depunător. 

A urmat un alt tur al încăperii, răstimp în care Brue a 
reflectat asupra utilizării diatezei pasive. 

— Şi, după părerea ta, când s-a făcut ultimul transfer în 
contul lui Karpov? 

— Din câte am înţeles, creditarea continuă să vină, chiar şi 
în prezent. 

— Să înţeleg că şi în aceste zile? Sau asta s-a întâmplat până 
de curând, să zicem? 

— Nu este treaba mea să ştiu acest lucru, Herr Tommy. 

„Şi nici momentul potrivit”, a gândit Brue. 

— Şi cam la cât se ridica valoarea fondului din 
Liechtenstein, în mare, la data la care am părăsit Viena - 
înainte de a fi împărţit între acţionari, evident? 

— La data plecării de la Viena exista un singur acţionar, 
Herr Tommy. Colonelul Karpov era singurul. Ceilalţi se 
pierduseră pe traseu. 

— Serios? Şi cum s-a întâmplat asta? 

— Acest aspect îmi este necunoscut, Herr Tommy. Din câte 
înţeleg, ceilalţi lipiţani au fost fie răscumpăraţi de Karpov, fie 
au dispărut pe cale naturală. 

— Sau nenaturală? 

— Asta nu aş putea să spun, Herr Tommy. 

— Bine, dă-mi o cifră aproximativă. După părerea ta, a 
îndemnat-o Brue. 

— Nu pot vorbi în numele administratorului nostru de 
fonduri din Liechtenstein, Herr Tommy. Acest lucru nu intră în 
competențele mele. 

— Uite ce este, m-a sunat o anumită Frau Richter, a explicat 
Brue, pe tonul celui care nu vrea să ascundă nimic din ce ştie. 
O avocată. Cred că ai dat peste mesajul ei azi-dimineaţă, când 
ai verificat ce s-a întâmplat în decursul weekendului. 

— Adevărat, Herr Tommy. 

— Voia să-mi pună unele întrebări referitoare la... la un 
anumit client de-al ei... şi de-al nostru, conform spuselor 
avocatei. Întrebări presante. 

— Aşa am înţeles şi eu, Herr Tommy. 


Brue luase hotărârea. Era limpede. Elli se dovedea 
încăpăţânată. Avea şi o vârstă. lar când venea vorba despre 
lipiţani, întotdeauna se arătase rezervată. Dar şi-o va face 
aliat, îi va spune toată povestea şi o va câştiga de partea lui. 
Dacă nu i se putea confesa lui Frau Elli, atunci cui i se putea 
confesa? 

— Frau Elli. 

— Da, Herr Tommy. 

— Cred că ar fi foarte drăguţ dacă noi doi am purta o 
discuţie ca de la suflet la suflet despre... în fine, „despre- 
ncălţări, şi corăbii, şi...”15 

Brue a zâmbit şi s-a întrerupt, aşteptând ca femeia să 
intervină cu vreunul dintre citatele preferate de ea, din Lewis 
Carroll, dar zadarnic. 

— Aşadar, iată ce sugerez, a continuat el, ca unul căruia i-a 
venit o idee sclipitoare. Un ibric mare cu minunata dumitale 
cafea vieneză, şi prăjiturele de Paşti făcute de mama ta, şi 
două ceşti. Şi, fiindcă veni vorba, anunţă operatoarea că sunt 
într-o şedinţă, la care participi şi tu. 

Însă discuţia tête-à-tête pe care o propusese Brue nu a 
decurs aşa cum fusese planificat. Frau Ellenberger a revenit 
cu cafeaua - deşi pregătirea ei i-a luat mai mult timp decât de 
obicei, i s-a părut lui - şi s-a arătat, ca întotdeauna, un model 
de serviabilitate. Când i se cerea să zâmbească, zâmbea. lar 
prăjiturile de Paşti făcute de mama ei nu aveau pereche. Dar 
în momentul când Brue a încercat să o facă să spună mai 
multe despre colonelul Karpov, ea s-a ridicat în picioare şi, 
rămânând cu privirea aţintită în faţă ca un copil la o serbare 
şcolară, şi-a rostit declaraţia oficială. 

— Herr Brue, îmi pare rău, dar trebuie să vă informez că, 
după ştiinţa mea, aceste conturi lipiţane depăşesc graniţele 
legalităţii. Având în vedere poziţia mea de începătoare în 
cadrul băncii la data respectivă, plus angajamentele pe care 
mi le-am luat faţă de regretatul dumneavoastră tată, îmi dau 
seama că nu se cuvine să mai discut cu dumneavoastră aceste 
chestiuni. 

— Desigur, am înţeles, a spus cu un aer degajat Brue, care 


15 Extras din poezia „Morsa şi tâmplarul”, recitată lui Alice de Tweedledum şi 
Tweedledee în Dincolo de oglindă, de Lewis Carroll. (n.tr.) 


se mândrea cu faptul că se comporta cel mai bine atunci când 
trebuia să se confrunte cu un refuz. Am înţeles şi accept 
situaţia în totalitate, Frau Elli. Banca îţi rămâne 
recunoscătoare. 

— Să nu uit, a telefonat domnul Foreman, a precizat ea, 
ajunsă la uşă, pe când Brue se grăbea în urma ei, pentru a o 
ajuta să care tava cu ceşti şi ibricul. 

Insă de ce îi vorbea când se afla cu spatele la el? Şi de ce 
avea Frau Elli ceafa stacojie? 

— Iarăşi? De ce Dumnezeu? 

— A confirmat prânzul de astăzi cu dumneavoastră. 

— Dar l-a confirmat vineri, ce naiba! 

— Voia să ştie dacă aveţi vreo preferinţă sau restricţie din 
punct de vedere al dietei. Din câte se pare, restaurantul La 
Scala este specializat în preparate de peşte. 

— Ştiu că asta e specialitatea restaurantului. Doar mănânc 
acolo cel puţin o dată pe lună. Şi mai ştiu că nu este deschis 
pentru servirea prânzului. 

— Se pare că domnul Foreman a căzut la înţelegere cu 
directorul restaurantului. Şi va veni însoţit de partenerul lui de 
afaceri, un anume domn Lantern. 

— Raza lui de lumină!'$, a spus Brue, cât se poate de încântat 
de muşcătorul său spirit satiric. 

Însă ea continua să-l evite, de parcă el ar fi putut-o deochea, 
iar Brue, în ceea ce îl privea, se întreba ce fel de om era în 
stare să-l convingă pe Mario, proprietarul restaurantului La 
Scala, să-şi deschidă localul - micuţ, dar asta n-avea 
importanţă - pentru prânz, mai ales într-o zi de luni. 

Frau Ellenberg acceptase în cele din urmă să se uite înspre 
el. 

— Domnul Foreman are referinţe foarte serioase, Herr 
Tommy, a spus ea, accentuând cuvintele într-un fel pe care 
Brue nu a reuşit să îl interpreteze. Mi-aţi cerut să îl verific, şi 
am procedat în consecinţă. Domnul Foreman este recomandat 
personal de firma dumneavoastră de experţi legali din Londra 
şi de către o importantă bancă din centrul financiar londonez. 
Soseşte de la Londra special pentru această discuţie. 

— Cu raza lui de lumină? 


16 În Ib. engleză, /antern înseamnă „felinar”, „lanternă”. (n.tr.) 


— Domnul Lantern va veni separat, de la Berlin, unde am 
înţeles că este stabilit. Cei doi domni propun un prânz de 
explorare a unor posibilităţi, fără asumarea vreunor obligaţii 
de către oricare dintre părţi. Proiectul dumnealor este unul 
substanţial şi va impune un studiu de fezabilitate foarte 
cuprinzător. 

— Şi eu de când ştiu de acest lucru? 

— De exact o săptămână, Herr Tommy. Am discutat despre 
el lunea trecută cam la această oră, şi vă mulţumesc. 

„De ce Dumnezeu acest «mulţumesc»?” s-a mirat Brue. 

— Frau Elli, a înnebunit lumea sau am luat-o eu razna? 

— Aşa obişnuia să se întrebe şi tatăl dumneavoastră, Herr 
Tommy, i-a răspuns Frau Elli cu pedanterie, iar Brue s-a 
gândit din nou la Annabel: acea tânără femeie independentă, 
vibrantă, care se deplasa pe bicicletă şi nu depindea de ocazii 
sociale pentru a-şi afirma identitatea. 


Spre uimirea şi uşurarea lui, domnii Foreman şi Lantern s- 
au dovedit a fi destul de amuzanţi, constituind aşadar o 
companie plăcută. Până la sosirea lui la restaurant, cei doi îl 
convinseseră pe Mario să le arate masa preferată a lui Brue, 
una situată lângă geam, şi să le spună ce vin alb din regiunea 
Toscana prefera acesta, astfel încât să-l aibă pregătit la 
sosirea lui. Iar în acele momente, sticla de vin se găsea într-o 
frapieră, cu dopul intact. 

Ulterior, Brue s-a întrebat de unde ştiau aceşti doi bărbaţi 
că La Scala era restaurantul lui favorit, însă a presupus că, de 
vreme ce mai toţi cei din lumea bancară a Hamburgului ştiau 
că el obişnuia să mănânce acolo, nu le fusese greu să afle. Ori 
poate că, apelând la farmecul personal, de care dispunea din 
plin, Foreman reuşise să scoată respectiva informaţie chiar de 
la Frau Ellenberger. Uneori se întâmplă să întâlneşti câte o 
persoană care să fie imaginea ta în oglindă şi să stabileşti 
imediat o relaţie cu aceasta. Foreman era de aceeaşi statură şi 
de aceeaşi vârstă cu Brue, având chiar şi aceeaşi formă a 
capului. Era elegant, într-o maniera patriciană, lucru pe care 
Brue îl admira, şi avea un zâmbet atât de dezarmant, încât te 
făcea şi pe tine să zâmbeşti. lar vocea lui era măsurată, cu 
accente confidenţiale, deprinsă să ia lucrurile aşa cum erau 


ele. 

— Tommy Brue! Bravo, domnule, bravo, pentru noi toţi, a 
murmurat el, ridicându-se în picioare atunci când Brue a 
pătruns pe uşă. Te rog să faci cunoştinţă cu lan Lantern, 
partenerul meu întru fărădelegi. Te deranjează dacă-ţi vom 
spune Tommy? Mă tem că şi eu port numele de Edward, 
precum regretatul dumitale tată. Cu toate acestea, 
prescurtarea numelui meu a ajuns Ted. Tatăl tău nu ar fi 
admis aşa ceva în veci, adevărat? Pentru el, trebuia să fie 
Edward ori nimic. 

— Ori, domnule, când ai îndoieli”... a replicat Brue, spre 
veselia generală. 

Oare receptase într-un fel anume această primă referire 
intimă la tatăl lui? În adâncul fiinţei lui, loc în care Brue nu-şi 
pierduse niciodată echilibrul - sau niciodată până vineri seara? 
Nu receptase în niciun fel anume, din câte-şi dădea seama. 
Edward Amadeus, cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, 
fusese o legendă atât timp cât trăise, şi rămăsese o legendă. 
Brue se obişnuise să audă lumea vorbind despre el ca şi cum l- 
ar fi cunoscut, şi lua asta drept un compliment. 

Prima lui impresie despre Lantern a fost la fel de favorabilă. 
Potrivit experienţei destul de limitate a lui Brue în privinţa 
acelei rase, în vremurile noastre, englezii tineri nu mai 
semănau cu Lantern. Era scund şi bine făcut, venindu-i ca 
turnat costumul de culoare neagră ca mangalul, cu umerii 
uşor căzuţi şi un singur nasture la sacou, totul fiind în stilul 
directorului executiv activ, în plină ascensiune, de pe vremea 
când Brue făcuse parte din aceeaşi categorie de persoane. 
Părul castaniu-deschis era tuns scurt, milităreşte. Vorbea 
domol, trădând inteligenţă, şi dovedea o politeţe captivantă. 
Insă, la fel ca şi Foreman, radia o discretă siguranţă de sine 
care dădea tuturor de înţeles că nu se lăsa manevrat sau 


17 Aluzie oarecum generală, voit confuză, referindu-se la nenumărate 
expresii celebre, între care: „Când ai îndoieli, abţine-te” (Tolstoi, Ana 
Karenina), „Când ai îndoieli, închide ochii şi gândeşte-te la Anglia”; „Când ai 
îndoieli, acţionează ca Donald Trump”; „Când ai îndoieli, poartă roşu” (Bill 
Glass, designer de modă); „Când ai îndoieli, rupe-o la fugă” (proverb al celor 
din Legiunea Străină franceză) sau, având în vedere preferinţele literare ale 
personajului, „Când aveţi îndoieli, dragii mei, apelaţi la un caz extrem” 
(Lewis Carroll) etc. (n.tr.) 


păcălit. Totodată, avea ceea ce Brue se obişnuise să numească 
un accent lipsit de clasă socială, ceea ce atingea o coardă 
sensibilă a laturii lui democrate. 

— Foarte frumos din partea ta să te gândeşti la noi, lan, a 
rostit el cu glas însufleţit, ca să stabilească instantaneu puntea 
necesară comunicării. Noi, bancherii privaţi, am ajuns să ne 
simţim oarecum marginalizaţi în vremurile de azi, mai ales de 
când băieţii cei mari ţin să-şi dovedească forţa. 

— E un privilegiu să te cunosc, Tommy, ţi-o spun cu toată 
sinceritatea, i-a răspuns Lantern, strângându-i ferm mâna lui 
Brue a doua oară, ca şi cum nu s-ar fi îndurat să-i dea drumul. 
Am auzit o mulţime de lucruri nemaipomenite despre tine, nu-i 
aşa, Ted? Nimeni nu a rostit vreun cuvânt care să infirme 
această faimă. 

— Absolut nimeni, a confirmat foarte convins Foreman. 

După replica acestuia, s-au aşezat cu toţii, iar Mario a 
apărut cu un uriaş biban de mare despre care a jurat că fusese 
sacrificat în onoarea lor, iar cei de la masă, după câteva ironii 
şi glume, au convenit că trebuia copt şi asezonat cu sare de 
mare. Şi, la o adică, în aşteptarea bibanului, de ce să nu 
comande nişte scoici cu sos de usturoi? 

— E prânzul nostru, au insistat cei doi. 

— Nici nu discut, e al meu, a protestat Brue. Bancherii 
niciodată nu-i lasă pe alţii să plătească. 

Însă era copleşit numeric. Şi, pe de altă parte, ideea le 
aparținuse. Drept urmare, Brue a procedat exact aşa cum ştia 
că se aştepta din partea lui: s-a lăsat pe speteaza scaunului şi 
s-a pregătit să se simtă bine, cât se putea de conştient că, 
după toate probabilitățile, domnii Foreman şi Lantern aveau 
de gând să-l jecmănească, aşa cum procedau mai toţi oamenii 
cu care avea relaţii de afaceri. Ei bine, merita să-i lase să 
încerce. Dacă erau nişte păsări de pradă, măcar se purtau 
civilizat, ceea ce, Dumnezeu îi era martor, nu se întâmpla tot 
timpul. După un weekend cumplit şi în absenţa oricărui 
semnal din partea lui Annabel, nemaivorbind de neliniştitorul 
nondialog purtat cu Frau Elli, nu era defel dispus să fie critic. 

Şi, la naiba, îi plăceau britanicii! Ca expatriat, trăia o 
puternică nostalgie faţă de ţara unde se născuse. Cei opt ani 
deprimanţi pe care îi petrecuse la o şcoală cu internat din 


Scoţia lăsaseră în el un gol pe care nu-l puteau umple 
nenumărați ani de trai în străinătate: ceea ce explica, probabil, 
de ce, încă de la început, s-a lăsat antrenat în discuţia plină de 
ironii şi de aluzii iniţiată de Foreman, în vreme ce micuțul 
Lantern, ca un spiriduş fascinat, zâmbea pe rând plin de 
respect când către un glumet, când către celălalt. 

— Mi-e teamă că lan nu se atinge de băutură, a spus 
Foreman, cerându-şi scuze pentru refuzul însoţitorului său de 
a bea din vinul pe care i-l turnase Mario. Face parte dintr-o 
specie nouă. Nu seamănă deloc cu noi, bătrânii, care abia ne 
ţinem pârţurile. Pentru pârţăgoşii bătrâni! Noroace! 

„Şi noroace şi lui Annabel Richter, care insistă să meargă pe 
bicicletă prin gândurile mele ori de câte ori simte imboldul.” 


Ulterior, Brue s-a chinuit să-şi aducă aminte despre ce naiba 
discutaseră atâta timp, până să explodeze bomba. Discutaseră 
despre prieteni comuni din Londra şi probabil, dar nu sigur, la 
un moment dat, Brue avusese senzaţia că prietenii comuni îl 
cunoşteau pe Foreman mai bine decât îi cunoştea Foreman pe 
prietenii comuni. Însă, chiar dacă aşa stăteau lucrurile, nu le 
dăduse importanţă. Oamenilor care aveau relaţii numeroase li 
se întâmplau mereu asemenea chestiuni. Asta nu era ceva rău 
prevestitor. Le spusese că se aştepta să discute afaceri, deşi 
niciuna din gazdele lui nu părea grăbită să treacă la treabă. 
lar el îşi recitase prezentarea obişnuită referitoare la 
integritatea şi seriozitatea Băncii Freres şi ridicase întrebările 
cuvenite dacă starea de sănătate a Wall Streetului era 
corespunzătoare, mai ales de când apăruseră problemele cu 
creditul ipotecar - cei de la Freres, slavă Cerului, se 
dovediseră precauţi în această privinţă! -, şi dacă creşterea 
preţurilor la mărfurile de larg consum avea să afecteze 
preferința pentru bunurile imateriale pe piaţa globală, şi dacă 
nivelul de dezvoltare economică a ţărilor asiatice va înregistra 
o nouă creştere ori va rămâne pe loc, şi dacă avântul 
producţiei interne a Chinei însemna că ei ar trebui să înceapă 
căutarea în alte zone a forţei ieftine de muncă - subiecte în 
care Brue era destul de bine pregătit datorită lecturilor din 
multe publicaţii financiare, dar despre care nu avea de fapt 
absolut nicio părere: lucru care îi îngăduise să se lase cuprins 


de noi gânduri referitoare la Annabel Richter fără să-şi 
deranjeze publicul. 

Apoi mai era şi problema arabă. Brue nu ar fi putut 
nicidecum să precizeze care din cei doi adusese pe tapet acest 
subiect. Să fi fost Ted, care avea dreptate socotind că tatăl lui 
Brue fusese unul dintre primii bancheri britanici care îi 
curtase pe investitorii arabi, înstrăinaţi după evenimentele din 
1956, când cu conflictul cu israelienii, făcându-i să apeleze din 
nou la serviciile lor - ori lan abordase subiectul? Nu mai avea 
importanţă: indiferent cine lansa o idee, celălalt o urmărea şi o 
dezvolta. Şi, da, era cât se poate de adevărat, a recunoscut 
Brue pe un ton precaut, fără să menţioneze vreun nume, că 
vreo doi dintre membrii mai puţin importanţi ai caselor regale 
din Arabia Saudită şi din Kuwait aveau conturi deschise la 
Freres, cu toate că Brue, fiind un om de formaţie mai curând 
europeană, nu împărtăşise entuziasmul pe care tatăl lui îl 
manifestase faţă de acea piaţă. 

— Dar nu au apărut resentimente? a întrebat Foreman, cu 
un aer preocupat. Nu au fost nemulțumiri sau ceva de genul 
ăsta? 

— Dumnezeule mare, nu, Doamne fereşte, a răspuns Brue. 
Totul mersese ca uns. Câţiva muriseră, alţii îşi mutaseră 
conturile, iar unii rămăseseră fideli băncii. Doar că arabii 
bogaţi preferau să-şi ţină banii la bănci pe care le foloseau şi 
alţi arabi bogaţi, iar în prezent Banca Freres nu se găsea în 
situaţia de a oferi garanţii de anvergura necesară unor 
asemenea clienţi. 

La momentul respectiv, cei doi păruseră mulţumiţi de 
răspunsul lui. Analizând lucrurile retrospectiv, era ca şi cum 
întrebarea ar fi figurat pe lista lor pregătită dinainte, iar ei o 
strecuraseră în mod artificial în cadrul conversaţiei. Şi 
probabil că, la nivel subconştient, faptul că simţise acest lucru 
îl îndemnase, chiar dacă era cam prea târziu, să îndrepte 
discuţia către persoanele lor. 

— Bun, şi acum, ce-ar fi să-mi spuneţi ce vânt vă aduce la 
mine? Sunt convins că aveţi cunoştinţă de reputaţia băncii 
noastre, altfel nu aţi fi aici. Cu ce vă putem fi de folos? Sau, 
după cum ne place nouă să spunem, ce putem face noi pentru 
dumneavoastră dacă cei mari nu v-au putut ajuta? a întrebat 


Brue, adăugând în gând: „Pentru că, dacă nu ar fi nenorocita 
asta de bancă a mea, nu v-aţi afla aici”. 

Foreman s-a oprit din mâncat şi s-a şters la gură cu 
şervetul, uitându-se la mesele goale din jur, ca şi cum ar fi 
căutat un răspuns, după care şi-a mutat privirea spre Lantern 
care, spre deosebire de el, părea că nu auzise nimic. Cu 
mâinile sale elegante şi bine îngrijite, Lantern executa o 
operaţie chirurgicală asupra bibanului din faţa lui, aşezând 
pielea de o parte a farfuriei, oasele în alta, iar în mijlocul ei 
făcând să se înalțe o mică piramidă din carne. 

— Te superi dacă te rog să închizi câteva clipe chestia aia? l- 
a întrebat Foreman încet. Îţi spun cu toată sinceritatea că mă 
agită al naibii de tare. 

Brue şi-a dat seama că Foreman se referea la telefonul lui 
mobil, pe care şi-l aşezase alături pentru eventualitatea, foarte 
firavă, că l-ar fi sunat Annabel. După câteva secunde de 
nedumerire, l-a închis şi i-a dat drumul în buzunar, răstimp în 
care Foreman deja se aplecase peste masă, înspre el. 

— Iar acum, leagă-ţi centura de siguranţă şi cască urechile, 
l-a sfătuit el într-un murmur ca de confidenţă. Suntem de la 
Serviciul Britanic de Informaţii, înţelegi? Spioni. lan, aici de 
faţă, este ataşat la Ambasada din Berlin, iar eu lucrez la 
Londra. Numele noastre sunt cuşer. Dacă nu ne crezi, poţi 
verifica discutând cu ambasadorul lui lan. Zona de care 
răspund eu este Rusia. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, de douăzeci 
şi opt de ani doar de ea mă ocup. În felul ăsta am ajuns să-l 
cunosc pe Edward Amadeus, iubitul tău tată. Pe vremea aceea, 
mă numeam Findlay, şi sub numele acesta mă cunoştea el. 
Poate l-ai auzit pe bătrân vorbind când şi când despre mine. 

— Îmi pare rău, dar nu l-am auzit. 

— Minunat. Tipic pentru Edward Amadeus. Discret până la 
moarte. Fără să mă laud prea tare, să ştii că eu sunt cel care i- 
a pus în braţe titlul de membru al Ordinului Imperiului 
Britanic. 


În mod întemeiat, Brue s-ar fi aşteptat ca Foreman să facă o 
pauză în acel moment, oferindu-i astfel ocazia să-i adreseze 
întrebări lămuritoare, măcar câteva dintre miile care i se 
învălmăşeau prin minte, însă Foreman nu avea intenţia de a-i 


îngădui un astfel de răgaz. Acum, după ce crease o breşă în 
apărarea lui Brue, el înainta în forţă, ca să-şi asigure victoria 
deplină. Adevărat, omul stătea de acum comod în scaun, 
rezemat de spătar, cu degetele împreunate şi cu o expresie 
benignă, chiar pastorală pe faţa brăzdată de trecerea anilor, 
creând în aparenţă imaginea unui oaspete, puţin moleşit de 
băutura şi de consumarea unei mese de prânz, care îşi expune 
observaţiile personale privitoare la starea universului. Glasul 
lui, adaptat distanţei mici dintre ei, avea un ton degajat şi 
misterios de fericit. Din bucătăria restaurantului se auzea 
muzică - ceva cântat la lăută, din câte îşi dădea seama Brue -, 
iar Foreman vorbea sub nivelul sonor al melodiei. Trasa tuşele 
unui tablou înfăţişând un timp trecut, la fel de defunct ca tatăl 
lui Brue, dar care, ca şi fantoma tatălui său, nu voia să rămână 
îngropat: „ultimii ani ai Războiului Rece, Tommy, când 
cavalerul sovietic murea în armură şi întreaga Rusie duhnea a 
descompunere”. 

Nu vorbea despre loialitatea mai mare a ruşilor care 
spionaseră pentru el, nici despre idealurile sau motivațiile lor 
înalte. „Dacă încercai să determini un sovietic de rang mare 
să-şi rişte pielea pentru capitalism, atunci, crede-mă, Tommy, 
trebuia să-i oferi ceea ce reprezenta capitalismul: bani, dar 
bani cu sacul”. 

Şi nici nu-i ofereai bani în sine, pentru că, atâta vreme cât 
lucra pentru tine, nu-i putea cheltui, nu se putea făli cu ei, nu-i 
putea strecura copiilor, soţiei sau amantei. Dacă ar fi încercat 
asta, era un dobitoc, şi merita să fie prins, ceea ce de obicei se 
întâmpla în astfel de cazuri. De aceea, îi ofereai spionului în 
devenire un pachet de servicii. 

„lar o componentă-cheie a acestui pachet era o bancă 
occidentală serioasă şi flexibilă, care să aibă de partea ei 
tradiţia, pentru că ştii la fel de bine ca şi mine, Tommy, că 
ruşii ţin mult la tradiţie. O altă componentă esenţială era un 
sistem perfect sigur de transferare a banilor câştigaţi cu greu 
către moştenitori şi persoane desemnate fără respectarea 
formalităţilor care trebuie îndeplinite în mod normal: atestare 
notarială, succesiune, declaraţii de tot felul şi inevitabilele 
întrebări despre proveniența banilor, toate lucrurile pe care 
tu, Tommy, le ştii prea bine.” 


— Prin urmare, era povestea cu primatul oului sau al găinii, 
a continuat omul pe acelaşi ton prin care parcă dorea să-i 
câştige afecțiunea, în vreme ce Brue se chinuia să-şi adune 
gândurile. În cazul de faţă, oul a avut întâietate. Unul de aur. 
Un colonel al Armatei Roşii, care simţise dincotro bătea 
vântul, s-a hotărât să-și vândă bunurile înainte de Marea 
Prăbuşire. A analizat situaţia la fel cum procedaţi şi voi, 
bancherii. Preţul unei acţiuni Sovs Incorporated era în 
scădere, aşa că a vrut să-şi lichideze stocul înainte ca el să 
devină o povară pe piaţă. Şi avea o mulţime de vândut. Pe de 
altă parte, avea câţiva prieteni interesanţi, pe care a vrut să 
ni-i prezinte. Oameni care gândeau la fel ca el şi care şi-ar fi 
strâns şi mamele de gât pentru niscaiva valută forte. Eu îl voi 
numi Vladimir, bine? a spus el. 

„lar eu îl voi numi Grigori Borisovici Karpov, a gândit Brue. 
Şi la fel i-ar zice şi Annabel.” După primele unde de şoc, se 
lăsase cuprins de un calm neaşteptat. 

— Vladimir era un rahat, dar era rahatul nostru, cam aşa ar 
suna o zicală improvizată. Şiret cât cuprinde, corupt până-n 
măduva oaselor, însă cu posibilităţi extraordinare de acces la 
secrete militare, în meseria noastră, asta este o reţetă sigură 
pentru a da naştere unei iubiri nemărginite. Făcea parte din 
trei comisii de informaţii, lucrase în cadrul forţelor speciale 
sovietice în Cuba, Africa, Afganistan şi Cecenia, şi făcea orice 
soi de afaceri necurate pe care l-ai putea concepe, precum şi 
altele care nici nu ţi-ar trece prin minte. li ştia pe toţi ofiţerii 
corupți la fel ca el, cunoştea escrocheriile la care erau dispuşi, 
ştia cum să-i amenințe şi cum să-i cumpere. Conducea o mafie 
proprie în cadrul Armatei Roşii cu cinci ani înainte ca vreo 
persoană din afara Rusiei să-şi dea seama că acolo exista o 
asemenea organizaţie: sânge, ţiţei, diamante, heroină scoasă 
din Afganistan cu avioanele de transport ale forţelor aeriene. 
Când unitatea lui a fost demobilizată, Vladimir şi-a îmbrăcat 
băieţii în costume Armani, dar şi-au păstrat armele la centură. 
Cum altfel să poată face faţă competiţiei? 

Brue avea atitudinea pe care deja hotărâse să o adopte: să 
nu spună nimic, să pară atent, dar detaşat, întrebându-se în 
secret de ce îi spunea Foreman toate astea, şi încă atât de 
amănunţit, zâmbind şi îndreptându-şi spre el toată forţa 


protectoare, ca şi cum ei trei ar fi fost deja fraţi într-o afacere 
ce urma să se precizeze curând. 

— Problema era - şi, în meseria noastră, asta nu se întâmpla 
nici pentru prima, nici pentru ultima oară - că, pentru a-l face 
fericit pe Vladimir, nu trebuia doar să-i ţinem banii în bancă şi 
să tot adăugăm, dar trebuia să-i şi spălăm în locul lui. 

În mod surprinzător, după cum Brue începuse să-l cunoască, 
Foreman părea să considere că respectiva chestiune avea 
nevoie de justificări. 

— În fine, cum să spun, dacă nu îl racolam noi, o făceau 
americanii şi ar fi stricat totul. Şi-n felul ăsta s-a ajuns să avem 
o discuţie discretă cu tăticul tău. Lui Vladimir îi plăcea Viena. 
Ajunsese acolo în cadrul câtorva delegaţii. Îi plăceau valsurile, 
bordelurile şi şniţelul vienez. Ce loc mai potrivit decât drăguţa 
şi vechea Vienă pentru ca din când în când să vină în vizită să- 
şi vadă banii? lar tatăl tău a fost, ei bine, minunat de receptiv. 
A colaborat perfect, ca să fiu sincer. Acesta este unul dintre 
aspectele amuzante ale acestei acţiuni. Cu cât sunt mai 
respectabili unii oameni în aspectele publice ale vieţii lor, cu 
atât mai repede se aliniază atunci când noi, spionii, le cerem 
vreun serviciu. În momentul în care i-am sugerat conturi 
lipiţane, a şi prins mişcarea. Dacă i-am fi dat frâu liber, 
babacul tău şi-ar fi transformat întreaga bancă într-o sucursală 
a Serviciului Secret. lar noi nădăjduim că, după ce-ţi vom 
explica mica noastră problemă, o să procedezi la fel, nu-i aşa, 
lan? Nu în privinţa transformării băncii într-o sucursală - şi 
amândoi bărbaţii au râs cu poftă -, nu vom adopta o asemenea 
cale, slavă Cerului! Doar, cum să zic, o mână de ajutor pe ici, 
pe colo. 

— Contăm pe tine, Tommy, a sărit să aprobe Lantern, 
rostind cuvintele cu accentul lui molatic din nord şi cu 
zâmbetul mereu pregătit al omului mărunt care încearcă să-ţi 
intre pe sub piele. 

Şi, ajuns în acest moment, Foreman ar fi putut din nou, cu 
bun temei, să facă o pauză, însă el se apropia de miezul 
chestiunii, aşa că nu dorea nicio abatere a atenţiei. Mario se 
învârtea pe lângă ei cu meniul pentru desert. Şi Brue se 
învârtea, însă în sanctuarul tatălui său din Viena, cu uşa 
încuiată, adăugând furios ultima parte a discuţiei în 


contradictoriu pe care o avusese cu el în legătură cu conturile 
lipiţane: „Deci ai fost spion britanic, aşa mi se spune acum. Ai 
trădat banca pentru o medalie britanică. Păcat că nu te-ai 
simţit în stare să-mi spui chiar tu toate astea”. 


Ultima misiune a lui Vladimir fusese în Cecenia, tocmai 
spunea Foreman. lar dacă Brue ar fi înmulţit cu zece tot ce 
auzise vreodată despre acea zonă de iad, abia dacă şi-ar fi 
făcut o idee generală în linii mari despre cum era viaţa acolo: 
ruşii bombardau şi făceau totul scrum, iar cecenii le 
răspundeau cu aceeaşi monedă atunci când li se oferea 
prilejul. 

— Însă pentru Vladimir şi trupa lui totul a fost ca un soi de 
petrecere veselă, s-a confesat Foreman pe acelaşi ton intim, ca 
şi cum acea poveste ar fi aşteptat în străfundul fiinţei lui 
vreme de ani şi ani, şi doar prezenţa lui Brue reuşise să o 
scoată la iveală. Bombardamente, băutură, violuri şi jafuri. 
Furai ţiţei şi-l vindeai celor care ofereau cel mai mult. Apoi îi 
puneai la zid pe localnici şi-i împuşcai drept represalii pentru 
ceea ce făcuseşi tu, după care erai şi promovat pentru 
osteneală. De astă dată, Foreman a îngăduit o pauză, fie şi 
numai pentru a semnaliza o schimbare de direcţie în povestea 
pe care o prezenta. „In orice caz, acesta era fundalul, Tommy.” 
Şi în acest peisaj, Vladimir şi-a găsit să se îndrăgostească. 
Avusese soţii aproape pe tot globul, dar aceasta, din anumite 
motive, îi luase minţile. A înşfăcat o frumuseţe de fată cecenă, 
pe care a instalat-o în cazarma ofiţerilor din Groznâi, după 
care s-a făcut preş pentru ea în stil mare. Şi ea s-a îndrăgostit 
de el ori aşa i-a plăcut lui să creadă, până a ajuns convins de 
asta. Iubirea şi Vladimir nu făceau casă bună, recunosc asta, 
sau, în orice caz, nu se potriveau în sensul în care noi doi 
înţelegem acest cuvânt. Insă pentru Vladimir ea era, în sfârşit, 
marea dragoste. Cel puţin, aşa mi-a spus. Beat fiind. La 
Moscova. Pe când se bucura de o scurtă şi binemeritată 
permisie de pe frontul cecen. 

Foreman devenise un actor în propria poveste. Trăsăturile 
feţei i se îmblânziseră, la fel şi vocea pusă pe mărturisiri. lar 
Brue era invitat să pătrundă în cercul ciudatelor lui 
sentimente, târând-o cu sine şi pe Annabel, cu bicicleta ei. 


— Tommy, în meseria noastră, pe măsură ce îmbătrânim, 
ne-am da şi lumina ochilor ca să putem vorbi despre asemenea 
fărâme de viaţă, dar nu putem niciodată s-o facem. Pariez că la 
fel se întâmplă şi în lumea voastră, adevărat? 

Brue a rostit câteva platitudini drept răspuns. 

— Te trezeşti într-un apartament conspirativ împuţit de la 
periferia Moscovei, împreună cu informatorul tău. Ai pe urme 
o codiţă de la ambasadă şi ţi-a trebuit toată ziua ca să ajungi 
acolo neobservat. Ai de petrecut cu el cel mult o oră, şi tragi 
cu urechea să auzi sunet de paşi pe scară. El îţi împinge peste 
masă un microfilm, iar tu încerci să-i transmiţi instrucţiuni şi, 
în acelaşi timp, să mai obţii informaţii. „De ce ţi-a spus asta 
generalul Cutare? Povesteşte-mi despre silozul de rachete de 
nu ştiu unde. Cum apreciezi noua modalitate de a ţine 
legătura, pe care am folosit-o acum?” Însă omul tău nu are 
urechi să audă. Pe obrajii lui curg lacrimi şi nu vrea decât să-ţi 
vorbească despre fata aia uimitoare pe care a violat-o. lar 
acum, martor îi este Dumnezeu, ea îl iubeşte şi poartă în 
pântece copilul lui. Şi el este cel mai fericit bărbat din lume. 
Nici nu a crezut că i se putea întâmpla aşa ceva. Aşa că eu mă 
bucur pentru el. Bem în sănătatea ei. Pentru Elena, sau cum o 
fi chemat-o. Şi pentru copil, Dumnezeu să-l ocrotească. Asta 
mi-e meseria, ori asta era. Pe jumătate spion, pe jumătate 
lucrător la asistenţă socială. Mai am şapte luni până la pensie. 
Doar Dumnezeu ştie ce voi face în continuare. Firmele private 
de securitate mă curtează de zor, dar eu cred că aş face mai 
bine să reflectez asupra vremurilor trecute, a adăugat el cu un 
aer dezarmant şi a zâmbit trist, Brue încercând îndatoritor să-l 
imite. Aşadar, acesta era Vladimir cel îndrăgostit, şi-a reluat 
Foreman povestea, ceva mai înveselit. Şi, ca toate marile 
iubiri, nici asta nu a durat. Imediat ce fata a născut un băiat, 
unul dintre fraţii ei a fost strecurat de familie în tabără ca să o 
ucidă. Vladimir a fost dezolat, şi pe bună dreptate. Când 
unitatea lui a revenit la Moscova şi a fost desfiinţată, a luat 
copilul cu el. Soţia legitimă din Moscova nu a fost câtuşi de 
puţin bucuroasă. I-a zis lui Vladimir că nu voia să aibă pe cap 
un bastard negricios. Însă Vladimir nu s-a dat bătut şi nu a 
renunţat la copil, îl iubea pe băiatul născut din marea iubire a 
vieţii lui, aşa că l-a făcut moştenitor al fondului acumulat, şi 


nimic nu avea să schimbe acea situaţie. 

Se încheiase povestea? Foreman a ridicat din sprâncene, 
apoi a ridicat din umeri, ca şi cum ar fi voit să spună: aşa merg 
lucrurile pe lumea asta, ce poţi face? 

— Şi acum? a întrebat Brue. 

— Şi acum, marea roată a istoriei a făcut o rotaţie completă, 
Tommy. Trecutul e trecut, fiul lui Vladimir este adult şi a 
plecat să-l viziteze pe fiul lui Edward Amadeus ca să-şi solicite 
moştenirea. 


De această dată, Brue nu s-a lăsat cucerit cu uşurinţa pe 
care o anticipau cei doi. Incepuse să deprindă jocul şi rolul pe 
care îl avea de interpretat, indiferent care ar fi fost acel rol. 

— Iertaţi-mă, a început el, după ce a profitat de câteva 
momente de reflectare sobră, cum îi stătea bine unui bancher. 
N-aş vrea să vă stric buna dispoziţie, dar sunt foarte convins 
că, dacă m-aş întoarce acum la bancă şi aş verifica dosarele 
lipiţane şi aş stabili care dintre clienţi seamănă cel mai mult 
cu acela a cărui descriere mi-aţi prezentat-o, împreună cu 
clauzele pe care le-a prevăzut pentru moştenitorul lui... 

Nu a fost nevoie să continue. Foreman a scos dintr-un 
buzunar al sacoului un plic alb care i-a adus aminte lui Brue 
de cutiuţele albe cu tort lipicios de la nuntă, învelite în 
şerveţele, pe care Georgie, fiica lui, le trimisese prietenilor 
absenţi, pentru a sărbători scurta ei căsătorie cu un artist de 
cincizeci de ani pe nume Millard. În plic era o bucată de 
carton de forma unei cărţi de vizită, pe care era scris cu pixul 
numele KARPOV. Pe dos, numele Lipizzaner. 

— Îţi aminteşte de ceva? a întrebat Foreman. 

— Numele? 

— Exact. Nu calul. Individul. 

Insă Brue nu avea de gând să se lase zorit şi călcat în 
picioare, în minte i se închega o îndărătnicie de catâr, iar 
aceasta trecea mult peste rezervele ce se năşteau din datoria 
lui de bancher de a păstra discreţia. Ea depăşea stadiul de 
criză de răzvrătire scoțiană care îl cuprindea câteodată pe 
neaşteptate, stare pe care era întotdeauna capabil să şi-o 
controleze rapid. De data aceasta, ea avea mai multe iţe, iar 
cu timpul avea să separe acele iţe, însă ştia că Annabel Richter 


era prinsă cumva în acea urzeală, iar ea avea nevoie de 
protecţie din partea lui, ceea ce însemna că şi Issa trebuia 
apărat. Până atunci, însă, avea să reacționeze în maniera cea 
mai firească. Se va face ghem ca ariciul, după cum obişnuia 
Edward Amadeus să descrie acea atitudine. Se va face minge 
şi-şi va zbârli acele. Va spune cât mai puţine lucruri şi îi va 
lăsa pe cei doi să completeze momentele de tăcere. 

— Ar trebui să mă consult cu casierul-şef. La Freres, 
conturile lipiţane constituie o lume cu totul aparte, a spus el. 
Aşa le-a vrut tatăl meu. 

— Mie-mi spui!? a exclamat Foreman. Până şi mormântul 
era o moară desferecată în comparaţie cu E.A.! Exact ce i-am 
spus lui lan înainte să apari. Nu-i aşa, lan? 

— Exact aşa s-a exprimat, Tommy! Cuvânt cu cuvânt, a spus 
micuțul Lantern, arborând un zâmbet atrăgător. 

— Atunci, poate că ştiţi mai mult decât mine despre ele, a 
zis Brue. Regret, dar, pentru mine, conturile lipiţane rămân 
într-un fel de zonă cenuşie. Vreme de două decenii, ele au 
reprezentat un ghimpe în coastă pentru banca mea. 

Spre deosebire de Foreman, Lantern nu s-a aplecat peste 
masă ca să i se adreseze cu discreţie lui Brue, însă se pricepea 
la fel de bine ca Foreman să-şi menţină vocea de nordic sub 
nivelul sonor al muzicii. 

— Tommy. Te rog să ne precizezi formalităţile. Dacă băiatul 
în chestiune - sau cineva împuternicit de el, şi deţinând parola 
ori referinţa necesară - ar intra în banca ta... clar? 

— Ascult. 

„Şi la fel face şi Annabel, cu mare atenţie.” 

— Şi această persoană revendică un cont lipiţan - dorind să- 
l lichideze, să spunem -, când ţi-ar ajunge la cunoştinţă acest 
fapt? S-ar întâmpla imediat? Sau la câteva zile după? Cum s-ar 
desfăşura lucrurile? 

Ariciul Brue a întârziat atât de mult să răspundă la 
întrebare, încât Lantern a părut să se întrebe dacă ea fusese 
înţeleasă. 

— Întâi de toate, se presupune că acesta ar stabili o 
întâlnire de discuţii şi ar preciza ce problemă are, a spus el cu 
un aer precaut. 

— Şi dacă ar proceda astfel? 


— În acest caz, asistenta mea, Frau Ellenberger, m-ar 
preveni dinainte. Şi dacă totul este bine, mi-aş face timp 
pentru acea discuţie. Dacă ar exista vreun element personal - 
nu sunt convins că acesta s-ar aplica în cazul de faţă, dar să 
presupunem, de dragul discuţiei, că da -, dacă tatăl lui l-a 
cunoscut pe tatăl meu, bunăoară, şi persoana m-ar informa în 
legătură cu acest aspect... atunci, evident, m-aş strădui să-l 
primesc mai călduros. Banca Freres pune mare preţ pe acest 
fel de continuitate. Apoi Brue a făcut o pauză pentru ca 
semnificaţia vorbelor lui să fie percepută de cei doi. Dacă, pe 
de altă parte, nu s-ar stabili o discuţie, iar eu m-aş afla în 
tratative cu cineva, sau aş fi plecat din birou, atunci este 
posibil, deşi puţin probabil, ca operaţiunea să se desfăşoare 
fără ştirea mea. Şi ar fi păcat. Aş regreta o asemenea 
desfăşurare a lucrurilor. 

Judecând după aerul lui preocupat, Brue părea să regrete 
deja situaţia. 

— Desigur, conturile lipiţane reprezintă o categorie cu totul 
aparte, a continuat el pe un ton dezaprobator. Şi, sincer să fiu, 
nu tocmai fericită. Dacă ne gândim cât de cât la ele, cred că 
am ajuns să le considerăm pe cele care au rămas la noi atâta 
vreme drept  somnolente ori înghețate. Nu există 
corespondenţă directă cu clienţii. Banca deţine toate 
documentele şi înregistrările. Cam aşa stau lucrurile, a 
adăugat el cu dispreţ. 

Foreman şi Lantern au schimbat priviri, lăsând impresia că 
nu erau siguri care din ei să continue, şi cât de departe să 
meargă. Oarecum cu surprindere, Brue a constatat că decizia 
de a ataca problema i-a aparţinut lui Lantern. 

— Trebuie să discutăm de urgenţă cu băiatul, înţelegi, 
Tommy? a explicat el, iar murmurul vocii lui a scăzut şi mai 
mult. Trebuie să stăm de vorbă cu el în particular, şi 
numaidecât. În mod neoficial, imediat ce apare. Înainte de a 
apuca să ia legătura cu altcineva. Dar lucrurile trebuie să se 
desfăşoare firesc. În niciun caz nu am vrea să creadă că se 
uită cineva pe fereastră după el sau că personalul băncii a fost 
alertat în vreun fel, ori că există anumite planuri în ceea ce îl 
priveşte, la bancă sau în orice alt loc. Asta ar ucide totul 
definitiv, aşa este, Ted? 


— Absolut, a confirmat Foreman din noul său rol de vioara a 
doua. 

— Băiatul soseşte, se anunţă, se întâlneşte cu cine trebuie 
să se întâlnească în mod normal. Îşi prezintă solicitarea, 
efectuează tranzacţia şi, în acest timp, tu apeşi butonul prin 
care ne dai de veste, în etapa actuală, atât îţi cerem, a spus 
Lantern. 

— Şi cum, mai precis, apăs butonul? 

Ca adjunct al lui Lantern, Foreman a intervenit din nou: 

— Îl suni pe lan la Berlin. Imediat. Chiar înainte de a-i 
strânge mâna băiatului, ori înainte de a fi condus la etaj, la o 
cafea în biroul tău. „A sosit băiatul.” Asta e tot ce trebuie să 
spui. lan va face restul. Are oameni pregătiţi. La telefoanele 
lui răspunde cineva la orice oră. 

— Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile 
pe săptămână, a confirmat Lantern, întinzându-i peste masă 
cartea lui de vizită. 

O coroană aproape regală în alb şi negru. Ambasada Marii 
Britanii, Berlin. lan K. Lantern, consilier, Apărare şi Relaţii 
Militare. O sumedenie de numere de telefon. Unul dintre ele, 
subliniat cu pix albastru şi având şi o steluţă. „De unde au 
ştiut că biroul meu este la etaj? In acelaşi fel în care a ştiut şi 
Annabel? Trecând cu bicicleta prin faţa ferestrei mele?” 
Evitând contactul vizual cu gazdele lui, Brue a vârât cartea de 
vizită a lui Lantern în buzunar, alături de cea pe care scria 
„Karpov” şi „Lipizzaner”. 

— Prin urmare, scenariul pe care mi-l propuneţi trebuie să 
se desfăşoare cam aşa, a spus el. Vă rog să mă corectaţi dacă 
greşesc. Un client nou-nouţ intră în banca mea. Este fiul unui 
client important, acum decedat. Şi el solicită... desigur, o 
sumă de bani considerabilă. Şi, în loc să-i dau recomandări, 
aşa cum aş proceda în mod obişnuit, privind modul în care i- 
am putea proteja noi interesele, administrându-i acei bani şi 
investindu-i în continuare, îl pun în mâinile voastre fără ca 
măcar să-l consult... 

— Greşeşti, Tommy, l-a corectat Lantern, al cărui zâmbet 
rămăsese neschimbat. 

— De ce? _ 

— Nu în loc să. În plus faţă de asta. Vrem să faci şi una, şi 


alta. Întâi ne dai pontul, după care te comporti ca şi cum nu ai 
fi făcut-o. El nu ştie că ne-ai anunţat. Viaţa continuă complet 
normal. 

— Aşadar, trebuie să înşel. 

— Dacă aşa vrei să denumeşti treaba asta. 

— Câtă vreme? 

— Regret, dar asta ne priveşte pe noi, Tommy! 

Probabil că Lantern folosise un ton ceva mai tăios decât 
intenţionase sau poate că Foreman, fiind mai vârstnic, doar a 
avut acea impresie şi s-a simţit dator să îndrepte lucrurile. 

— Tommy, lan trebuie să poarte această discuţie foarte 
secretă şi utilă cu băiatul. Tu nu vei clinti niciun fir de păr din 
capul clientului. Dacă ţi-am putea spune toată povestea, ţi-ai 
da seama că i-ai acorda un ajutor considerabil. 

„Se îneacă. Nu trebuie decât să-i întindeţi o mână”, îi 
spunea o voce de băieţel de cor. 

— Cu toate acestea, cred că sunteţi de acord că e vorba de o 
solicitare greu de îndeplinit de către un bancher, a insistat 
Brue, timp în care cei doi bărbaţi s-au consultat din ochi. 

De astă dată, Foreman şi-a asumat sarcina de a-i răspunde. 

— Să spunem că e vorba de un aspect dezordonat al istoriei 
ce trebuie îndreptat, Tommy. Te mulţumeşte dacă punem 
problema în această perspectivă? Câteva chestiuni nerezolvate 
şi neclare, lăsate astfel de un regretat client de-al băncii. 

— Dacă nu le dăm la cap acum, ar putea reveni, bântuindu- 
ne pe toți serios rău, Tommy, a aprobat Lantern sârguincios. 

Se referea, desigur, la chestiunile neclare. Chestiunile 
neclare care bântuie. 

— Pe toți? a repetat Brue. 

După o nouă consultare din priviri cu Lantern, Foreman a 
ridicat resemnat din umeri, dând de înţeles că, după ce 
mersese atât de departe, putea să spună lucrurilor pe nume şi 
cu asta, basta. 

— Nu cred că sunt împuternicit să-ţi spun asta, Tommy. Dar 
o voi face. La Londra s-a născut un oarecare semn de 
întrebare privind modul în care problema asta ar putea să-ţi 
afecteze banca dacă noi lăsăm lucrurile nerezolvate, sper că 
înţelegi ce vreau să spun. 

Lantern s-a grăbit să dea asigurări în nume personal. 


— Tommy, facem absolut tot ce se poate! La cel mai înalt 
nivel. 

— Mai sus nu se poate ajunge, l-a aprobat Foreman. 

— Şi Tommy, încă un aspect, a adăugat Lantern, sugerând 
oarecum că spusele lui puteau constitui un avertisment. E 
posibil să te trezeşti cu nişte nemți ciudaţi care adulmecă prin 
zonă. Dacă se întâmplă cumva acest lucru, repetăm, 
rugămintea să ne suni imediat, ca să intervenim şi să lămurim 
chestiunea. Lucru pe care îl vom face, desigur, fără nicio 
întârziere. Cu condiţia să ne oferi ocazia. 

— Dar ce Dumnezeu ar putea să dorească nemţii? a întrebat 
Brue, gândindu-se că exista cel puţin o persoană de origine 
germană care deja adulmeca, nefiind însă soiul de om faţă de 
care îl preveneau cei doi. 

— Poate că nu le prea surâde ideea de bancheri britanici 
care acceptă existenţa unor conturi negre pe terenul lor, a 
răspuns Lantern, ridicând din sprâncenele tinereşti şi 
atrăgătoare. 

In taxi, Brue şi-a verificat telefonul mobil, apoi a sunat-o pe 
Frau Ellenberger. „Nu, nu am primit nicio veste de la ea, Herr 
Tommy. Şi nici pe linia dumneavoastră directă.” 


Exista un loc, unul foarte aparte, deschis publicului, şi totuşi 
privat în sine, la care Brue apela atunci când viaţa începea să 
devină prea împovărătoare. Era un mic muzeu dedicat 
operelor lui Ernst Barlach!5. Brue nu se dădea în vânt după 
artă, iar Barlach nu fusese decât un nume prezent în mintea 
lui, ba chiar foarte confuz, până în urmă cu doi ani, când, în 
una din zile, Georgie îl informase telefonic de peste Atlantic, 
cu un glas fără inflexiuni, că bebeluşul ei în vârstă de şase zile 
murise. După ce aflase vestea, ieşise în stradă, oprise primul 
taxi apărut şi îi ceruse şoferului destul de vârstnic şi, judecând 
după numele de pe licenţa de funcţionare, de naţionalitate 
croată, să-l ducă într-un loc în care să poată rămâne singur, nu 
avea importanţă unde. Jumătate de oră mai târziu, fără să mai 
schimbe vreo vorbă în acest răstimp, maşina frânase în dreptul 
unei clădiri scunde din cărămidă, aflate la capătul îndepărtat 


18 Ernst Barlach (1870-1938), sculptor expresionist, gravor, poet şi 
dramaturg german (n. red.) 


al unui parc întins. Preţ de câteva cumplite clipe, Brue se 
gândise cu groază că fusese dus la un crematoriu, însă apoi 
zărise o femeie care, aşezată la un birou, vindea bilete, astfel 
că îşi cumpărase unul şi pătrunsese într-o curte interioară 
acoperită cu sticlă, populată doar de personaje mitice ale lumii 
intermediare. 

Unul dintre acestea era în straie de călugăr şi plutea. Un 
altul căzuse pradă depresiei, un al treilea, contemplaţiei sau 
disperării. Un altul urla, dar era imposibil de spus dacă de 
durere sau de plăcere. Pentru Brue era evident, totuşi, că 
fiecare statuetă era la fel de solitară ca şi el, că fiecare avea 
ceva de comunicat, numai că nimeni nu asculta, fiecare căuta 
o alinare care nu i se putea oferi, ceea ce reprezenta un fel de 
alinare în sine. 

Şi că, luat în integralitatea sa, mesajul lui Barlach către 
lume era unul de milă profundă şi perplexă faţă de suferinţele 
acesteia, motiv pentru care, din acea zi, Brue se dusese acolo 
probabil de vreo douăsprezece ori, fie atunci când trăia vreo 
disperare trecătoare - când se simţea un câine bătut de 
soartă, după cum obişnuia Edward Amadeus să se exprime -, 
fie atunci când treburile mergeau deosebit de anapoda la 
bancă, fie, de pildă, atunci când Mitzi îi spunea, practic în doar 
câteva cuvinte, că el, ca amant, nu se ridica la standardele ei 
neiertătoare, lucru pe care el, într-o măsură mai mare sau mai 
mică, şi-l asuma, însă ar fi preferat să nu-l audă. Dar niciodată 
până atunci nu mersese acolo mânat de o aşa stare de furie 
întârziată şi de perplexitate. 


„Am păstrat credinţa, le-a spus el figurilor familiare create 
de Barlach. Am apărat-o, şi am făcut jocul prefăcătoriei. Am 
minţit la fel ca acei oameni: prin omisiune. Minciunile lor 
conţineau atât de multe omisiuni, încât, în momentul când au 
încheiat de vorbit, nu mai reuşeam să mai aud altceva decât 
minciuni. Minciuni de spion, nu rostite în gura mare, ci, 
precum subiectele văduvite de conţinut, descrise de ceea ce 
nu s-a spus pe tema lor: 

Issa nu a fost, şi nu este nici acum, musulman, aşa au minţit 
ei. 

Issa nu a fost activist cecen. Nu a fost niciodată activist în 


numele vreunei cauze, au minţit ei. 

Issa e doar un obişnuit fiu de spion de duzină, ca şi mine, 
care doreşte să-şi revendice moştenirea murdară de la mine, 
au minţit ei. 

Şi bineînţeles că nu a fost torturat sau întemnițat, şi nici nu 
a evadat din închisoare, nu, Doamne fereşte! 

lar el nu are nici pe departe legătură cu un presupus 
terorist islamist fugar, care este dat în urmărire de autorităţile 
suedeze şi apare pe website-ul fiecărei poliţii naţionale - 
aşadar putându-se presupune cu îndreptăţire că apare inclusiv 
pe website-ul omniscientului Serviciu Secret Britanic. 

Un nu hotărât tuturor acestor lucruri! Problema lui Issa - 
dacă se poate vorbi de o problemă a lui - are legătură cu 
istoria dezordonată, oricare ar fi aceasta. [ine de unele 
chestiuni nerezolvate şi neclare pe care părinţii noştri le-au 
lăsat în urmă, şi care, într-un mod imposibil de definit, ne fac 
să fim culpabili prin asociere. 

Insă, din fericire, dacă fac tot ce mi se spune, domnii 
Foreman şi Lantern, cu sprijin primit de ei de la cel mai înalt 
nivel, vor reuşi să-mi salveze pielea. Şi, dacă tot s-au oferit să 
mă ajute, mă vor scăpa şi de nemți.” 


Cu toate acestea, Brue nu se simţea împăcat cu sine atunci 
când şi-a luat rămas-bun de la Barlach şi a intrat în parcul 
cotropit de soare. Nu făcuse niciun pas greşit. Un țipăt 
barlachian, pornit atât din durere, cât şi din plăcere, a crescut 
înlăuntrul său în vreme ce se trezea la realitatea sentimentelor 
proprii. Din momentul întâlnirii lor la hotelul Atlantic, lucru 
petrecut cu ere geologice în urmă, Annabel Richter se 
transformase într-o forţă educativă, ba chiar una morală, ar fi 
putut spune el. Din acea clipă, nu văzuse şi nu gândise nimic 
fără să o consulte pe ea în forul său interior: „Aceasta este 
calea corectă în care trebuie să merg, oare Annabel ar aproba 
ceea ce fac?” 

La început, se văzuse pe sine drept victima slabă de minte a 
unei acaparări ostile. Apoi se luase singur în derâdere: „Eu, un 
adolescent de şaizeci de ani, luptându-mă cu nivelul tot mai 
scăzut de testosteron”. Indiferent ce însemna pentru el, 
temutul cuvânt „iubire” nu apăruse deloc în dialogul pe care îl 


purtase cu sine. lubirea era Georgie. Restul - respiraţia grea, 
fierbinte şi lipicioasă, declaraţiile eterne - era pentru alţii, la 
modul cel mai sincer. Lui îi devenise evident din postură şi din 
atitudine, şi se întreba dacă li se întâmpla şi celorlalţi bărbaţi, 
dar asta era treaba lor. Şi totuşi, atunci când cineva care are 
jumătate din vârsta ta îţi pătrunde în viaţă şi se prezintă drept 
mentorul tău moral, te îndrepţi de spate şi asculţi, nu ai 
încotro. lar dacă, întâmplător, ea este cea mai atrăgătoare şi 
mai interesantă femeie de pe lume, şi cea mai irealizabilă 
iubire ce ţi-a ieşit în cale vreodată, atunci e cu atât mai dificil 
să i te opui. 

Şi sexul? În momentul când se căsătorise cu Mitzi, 
recunoscuse că se confrunta cu un adversar care îi depăşea 
puterile. Nu îi purta deloc pică pentru asta, şi, din câte se 
părea, nici ea nu manifesta resentimente. Dacă ar fi fost somat 
să exprime o părere, Brue ar fi afirmat că ea îl menţinuse în 
stilul în care era el obişnuit, trimiţându-i regulat nota de plată, 
lucru corect, de altfel. Brue nu prea avea motive să o 
învinuiască pentru că avea dorinţe pe care el nu reuşea să i le 
satisfacă. 

Acum, în cele din urmă, era capabil să se înţeleagă pe sine. 
Îşi interpretase greşit nevoile. Se investise pe o piaţă 
nepotrivită. De fapt, el nu căutase împreunarea. Ci asta 
căutase. lar acum găsise asta, ceea ce pentru el reprezenta o 
clarificare importantă şi uluitoare a naturii sale. Nu nivelul de 
testosteron în scădere reprezenta problema. Problema era 
asta, iar asta era Annabel. 

Şi tocmai de asta, ca şi din orice alt motiv, îi minţise pe 
domnii Lantern şi Foreman. Aceştia îi vorbiseră despre tatăl 
lui ca şi cum ar fi fost proprietatea lor. Ei îl intimidaseră pe fiu 
în numele tatălui, şi consideraseră că îl posedau şi pe el. Se 
aventuraseră prea aproape de terenul care era doar al lui şi al 
lui Annabel, şi el reușise să îi țină să nu intre. Procedând 
astfel, Brue pătrunsese în mod conştient şi voit în zona de 
pericol, pe care acum o împărțea cu ea. Şi, drept consecinţă, 
viaţa lui căpătase vioiciune şi devenise prețioasă, lucruri 
pentru care îi mulțumea ei din inimă. 


— Se aude că Banca Brue Freres se scufundă, a zis Mitzi 


într-o doară. 

Asta se întâmpla în aceeaşi seară. Stăteau în solar şi 
admirau grădina. Brue sorbea dintr-un Calvados vechi, primit 
în dar de la un client francez. 

— Serios? a răspuns el pe un ton degajat. Habar n-aveam. 
De la cine se aude aşa ceva, dacă nu te deranjează întrebarea? 

— De la Bernhard, care a aflat de la bătrânul tău prieten 
Haug von Westerheim, despre care se presupune că se pricepe 
la astfel de lucruri. E adevărat? 

— Deocamdată, nu. Eu nu am auzit aşa ceva. 

— Atunci, te scufunzi tu? 

— Nu în mod vizibil. De ce? 

— Din câte mi se pare, nu prea mai reuşeşti să te controlezi. 
Ba ţopăi vesel ca un căţeluş, ba ne urăşti pe toţi. E vorba 
despre o femeie, Tommy? În ultima vreme am avut impresia că 
ai fi în stare să renunti la noi. 

Chiar şi judecând după regulile aplicabile în partidele pe 
care le jucau - şi cele pe care nu le jucau - întrebarea era una 
neobişnuit de directă, iar Brue şi-a îngăduit o pauză nefiresc 
de lungă până să dea un răspuns. 

— În realitate, e vorba despre un bărbat, a spus el, găsindu- 
şi refugiul în persoana lui Issa; moment în care Mitzi, etalând 
un zâmbet atotcunoscător, şi-a reluat lectura cărţii. 


8 


Clădirea nu era un sanctuar - cel puţin, nu pe dinafară. Era 
un complice vinovat şi decăzut al vremurilor naziste, 
îngrămădit la colţul unei intersecţii aglomerate şi împresurat 
de reclame ostentative la ţigări. Mâzgălelile în graffiti de pe 
zidurile ce se cojeau înfăţişau răsărituri de soare de la tropice 
şi diverse obscenităţi. Intr-o latură, se afla, cocârjată, o micuță 
cafenea numită Asyl, în cealaltă, o prăvălie afro-asiatică cu 
haine la mâna a doua. Înăuntru, totuşi, activitatea se desfăşura 
cu eficienţă, cu vioiciune şi într-un aer de optimism hotărât. 

În acea însorită dimineaţă de primăvară dintr-o zi de luni, 
Annabel, făcând toate eforturile pentru a părea ea însăşi, şi-a 
cărat voiniceşte bicicleta în susul treptelor, până în locul ei 
obişnuit din holul de la intrare, a legat-o cu lanţ de o ţeavă de 
scurgere a apelor pluviale şi a urmat săgețile trasate cu 
vopsea sclipitoare: pe scara cu trepte acoperite cu gresie, 
până în dreptul lobby-ului, unde a făcut un semn de salut cu 
mâna şi apoi a aşteptat ca de obicei pentru ca recepţionera 
Wangaza să o zărească prin uşa de sticlă şi să apese butonul 
care debloca încuietoarea cu un bâzâit; ajunsă în lobby, a 
trecut pe lângă şirurile obişnuite de bărbaţi purtând costume 
cenuşii şi de femei cu broboade tradiţionale arabe, apoi pe 
lângă copiii cu cearcăne care aşezau cuburi peste cuburi în 
spaţiul de joacă având pereţii din geam sau ofereau salată 
familiei de țestoase, sau, cu surâsuri îngândurate pe feţe, îşi 
strecurau degetele prin ochiurile plasei de sârmă dincolo de 
care se aflau iepurii de casă - şi de ce era lumea atât de tăcută 
în acea dimineaţă ori întotdeauna era la fel? -, ajungând în 
spaţiul deschis, unde Lisa şi Maria, specialistele în arabă ale 
fundaţiei, discutau deja în privat cu primii clienţi ai zilei; după 
un scurt salut şi un zâmbet acordat fiecăruia dintre ei, a 
pătruns pe coridorul avocaţilor, cu razele sale matinale de 
soare precis trasate, făcându-l să arate mai curând ca o cale 
spre rai - şi de ce era uşa Ursulei închisă atât de devreme într- 


o zi de luni, şi de ce indicatorul cu bec roşu de deasupra 
ramei, pe care scria „Nu intraţi”, stătea aprins? (tocmai 
Ursula, care se mândrea cu faptul că ţinea uşa deschisă 
pentru întreaga lume şi îi îndemna pe toţi ceilalţi să procedeze 
la fel?) -, şi, astfel, a ajuns în biroul ei, unde şi-a lepădat din 
spinare rucsacul, lăsându-l să cadă cu un bufnet pe podea, ca 
o povară a vinovăţiei, căci asta devenise el, după care s-a 
aşezat la masa de lucru, a închis ochii şi, vreme de câteva 
momente, şi-a prins capul între mâini, găsindu-şi apoi refugiul 
în computer, spre al cărui monitor a privit fără a vedea. 


În liniştea bruscă a propriului birou, în aceeaşi încăpere 
unde primise apelul redirecționat de Ursula, prin care Melik o 
implora să vină să-l întâlnească pe prietenul său vorbitor de 
limbă rusă, care avea nevoie disperată de ajutor, Annabel a 
rememorat sfârşitul de săptămână, ca şi cum acesta ar fi 
cuprins întreaga ei viaţă. 

Fragmentele refuzau în continuare să se aşeze la locul lor. 
În decurs de două zile şi două nopţi, îl vizitase de cinci ori: sau 
de şase? Poate chiar de şapte ori, dacă punea la socoteală şi 
momentul în care îl dusese acolo? Apoi venise din nou sâmbătă 
seară. De două ori duminică. Şi, iarăşi, în acea dimineaţă, la 
crăpatul zorilor, când îi întrerupsese rugăciunea. Cât era în 
total? 

Dar, dacă ar fi fost întrebată cu privire la orele petrecute cu 
el, aranjându-le într-un soi de ordine logică - lucrurile despre 
care discutaseră în vreme ce fiecare mersese pe propria 
sârmă, clipele când râseseră şi cele când se retrăsese fiecare 
în coltul său -, toate se contopeau, iar întâmplările începeau 
să-şi schimbe locul între ele. 

Oare sâmbătă gătiseră împreună supă de cartofi şi ceapă 
pentru masa de seară, la aragazul ei de campanie, pe 
întuneric, de parcă ar fi fost nişte puşti în preajma focului de 
tabără? 

— Annabel, de ce nu aprinzi lumina? Te crezi în Cecenia, în 
aşteptarea unui bombardament aerian? Sau e interzis să 
aprinzi luminile în noaptea asta? În cazul ăsta, tot Hamburgul 
încalcă legea. 

— E preferabil să nu atragem atenţia în mod inutil, nimic 


altceva. 

— Câteodată, întunericul atrage mai mult atenţia decât 
lumina, replicase el, după o îndelungată reflecţie. 

Orice amănunt avea un înţeles pentru el; înţelesuri 
provenite din lumea lui, nu a ei. Orice amănunt avea aura unei 
profunzimi greu câştigate, la care se ajunsese înfruntând 
disperarea. 

Şi oare duminică dimineaţa îi adusese ea ziare ruseşti 
cumpărate de la un chioşc din gară - ori asta se întâmplase 
după-amiază? Îşi amintea că mersese cu bicicleta până la gară 
şi cheltuise o mică avere pe Ogoniok. Novâi Mir şi 
Kommersant şi, în urma unei idei sosite mai cu întârziere, 
cumpărase flori de la o tarabă din gară. Primul gând fusese să 
ia o begonie pe care să o îngrijească Issa. Apoi, având în 
vedere planurile pe care le avea pentru el, hotărâse că era mai 
bine să cumpere flori tăiate, dar de care? Oare lui trandafirii îi 
sugerau iubire? Doamne fereşte! Făcuse un compromis, 
alegând lalele, descoperind apoi că acestea nu încăpeau în 
portbagajul din partea din faţă a bicicletei şi ajungând să le 
ducă într-o mână, ca pe o torţă olimpică, tot drumul până pe 
faleza portului, constatând, odată ajunsă acolo, că jumătate 
din petale căzuseră pe traseu. 

lar când se aşezaseră jos, fiecare la câte un capăt al podului, 
ca să asculte muzică de Ceaikovski, iar el sărise brusc în 
picioare, oprind casetofonul, şi revenise la locul lui de pe lada 
aflată sub fereastra arcuită, pentru a-i recita un poem eroic 
cecen, închinat munţilor, râurilor, pădurilor şi iubirii nefericite 
a unui nobil vânător cecen - traducând la întâmplare unele 
fragmente ale acestuia în rusă atunci când avea chef sau, după 
cum bănuia ea, atunci când le ştia înţelesul, ceea ce nu se 
petrecea întotdeauna, şi ţinându-şi strâns între degete brăţara 
de aur în timp ce declama -, ei bine, când avusese asta loc, 
noaptea trecută ori sâmbătă? 

Şi oarecând se întâmplase ca el să îi descrie, drept o 
amintire oarecare, o bătaie pe care o primise fiind dus dintr-o 
încăpere în alta de către doi bărbaţi pe care ţinea să îi 
numească „japonezi”, deşi rămăsese neclar dacă aceasta 
reprezenta o descriere reală a etniei lor ori porecle căpătate în 
închisoare, şi dacă bătăile se petrecuseră în Rusia sau în 


Turcia. Pentru el contau doar încăperile: „În asta, m-au bătut 
la tălpi, în aia, m-au lovit la corp, în cealaltă au folosit 
electrozi”. 

Indiferent când se petrecuseră aceste lucruri, în acele 
momente simţise că se îndrăgostea de el, iar o asemenea 
intimitate devenise un act de o generozitate ameţitoare, 
întreaga ei făptură reacţionând faţă de el: el merita orice, el se 
umilea. Pentru ca ea să ştie şi să îl vindece: ce îi putea oferi ea 
în schimb? Însă abia ce se înfiripa ameninţător răspunsul, că 
ea s-a şi simţit crispându-se la modul absolut, pentru că o 
astfel de direcţie însemna încălcarea promisiunii pe care şi-o 
făcuse: să pună viaţa lui - şi nu iubirea lui - înainte de lege. 

Annabel era totodată conştientă că existau intervale lungi în 
care, precum un om care trăise singur foarte multă vreme, el 
abia dacă scotea vreo vorbă ori tăcea cu desăvârşire. Insă 
tăcerile lui nu erau apăsătoare. Ea le interpretase drept un fel 
de compliment, drept acte de încredere. lar când acele 
momente se încheiau, el devenea atât de vorbăreţ, încât 
păreau nişte prieteni vechi care se regăsiseră după mult timp, 
ea pomenindu-se că-i răspundea în acelaşi mod, flecărind 
despre sora ei Heidi şi despre copiii acesteia, şi despre Hugo, 
sclipitorul doctor, de care era extrem de mândră - Issa nu se 
mai sătura ascultând-o vorbind despre el -, ba chiar şi despre 
cancerul de care suferea mama ei. 

Insă niciun cuvânt despre tatăl ei, deşi n-ar prea fi ştiut să 
spună de ce. Poate din cauza postului său de altădată ca ataşat 
juridic la Moscova. Sau poate că ea resimțea umbra 
persistentă a colonelului Karpov. Ori poate că era conştiinţa 
faptului că acum, în cele din urmă, controlul asupra propriei 
vieţi îi aparţinea ei, nu tatălui. 

Insă ea era avocatul lui Issa, nu doar persoana care îl 
adăpostea. Nu o dată, ci de cel puţin şase ori, ea îl sfătuise 
insistent, îl implorase, ba chiar, practic, îi poruncise să facă o 
solicitare oficială privind moştenirea, dar mereu fără niciun 
rezultat. Annabel nici măcar nu îndrăznea să se gândească la 
ceea ce putea obţine el dacă ar fi făcut revendicarea. Dar cine 
se putea îndoi că, în situaţia în care moştenirea era atât de 
însemnată precum lăsase să se înţeleagă Brue, lui aveau săi 
se deschidă, ca prin minune, tot felul de uşi? Auzise despre 


cazuri - povestite în şoaptă la Sanctuar - referitoare la arabi 
sau la asiatici bogaţi ale căror caziere puţeau până la cer, însă 
care beneficiaseră de un tratament binevoitor datorită unei 
proprietăţi frumuşele din Germania şi a unui substanţial cont 
bancar înregistrat în Germania. 

„În primul rând, trebuie îngrijit, şi-a zis ea. După ce se va 
linişti şi se va simţi în putere, lucrează la el intens. Aşteaptă 
soluţia oferită de Hugo.” 

lar Brue? În mod realist, însă pur intuitiv, Annabel 
considera că ajunsese să înţeleagă cine era el: un bărbat bogat 
şi singuratic aflat în ultima parte a vieţii şi în căutarea 
demnităţii iubirii. 


Îi suna telefonul. Pe linia interioară, de la Ursula. 

— Annabel, o să amânăm şedinţa obişnuită de luni pentru 
ora două după-amiază. Eşti de acord? 

— Da, e bine. 

Nu era însă bine. În tonul concis al Ursulei detectase un 
avertisment. Avea pe cineva în birou. Vorbise pentru un 
auditoriu. 

— A sosit Herr Werner. 

— Werner? 

— De la Oficiul pentru Apărarea Constituţiei. Doreşte să-ţi 
adreseze câteva întrebări în legătură cu un client de-al tău. 

— Nu se poate. Sunt avocat. Nu are dreptul să-mi pună 
întrebări, iar mie nu-mi este îngăduit să răspund. Sigur 
cunoaşte legea la fel de bine ca noi două. După ce a constatat 
că Ursula nu a replicat, a adăugat: Şi la care dintre clienţii mei 
se referă? 

„Probabil că stă aproape călare pe ea, şi-a zis Annabel. 
Trage cu urechea la tot ce vorbim noi.” 

— Herr Werner este însoţit de un anume Herr Dinkelmann, 
Annabel, tot de la Oficiul pentru Apărarea Constituţiei. Sunt 
nişte domni foarte serioşi şi doresc să discute de urgenţă cu 
tine despre „un scandal public despre care se tem că este pe 
cale de a izbucni”. 

„Ursula citează cuvintele lor, oferind intenţionat amănunte 


ca să mă pună în gardă.” 
* 


Herr Werner bătea spre treizeci de ani şi era un bărbat 
plinuţ, cu ochi înguşti şi umezi, sprâncene de un blond spre 
cenuşiu, iar tenul său palid, ce trăda excese alimentare, avea o 
oarecare strălucire. Când a intrat în birou, Annabel i-a văzut 
pe Ursula aşezată la masa de lucru şi pe Herr Werner stând în 
picioare în spatele ei, exact cum şi-l imaginase, ţinându-şi 
capul uşor lăsat spre spate şi buzele strânse într-o imperioasă 
curbă descendentă, în vreme ce o supunea pe Annabel unei 
prelungite percheziţii corporale efectuate din priviri: faţa, 
sânii, coapsele, picioarele şi, din nou, faţa. După încheierea 
acestei inspecții, Herr Werner a înaintat cu paşi rigizi, i-a luat 
mâna cu de la sine invitaţie şi s-a aplecat deasupra ei, 
executând un sfert de plecăciune. 

— Frau Richter. Numele meu este Werner. Sunt unul dintre 
oamenii plătiţi ca să-i ajute pe cetăţenii germani să aibă parte 
noaptea de un somn liniştit. In baza prevederilor legii, Oficiul 
meu are răspunderi, dar nu deţine puteri executorii. Suntem 
funcţionari, nu poliţişti. Dumneavoastră sunteţi avocat, astfel 
că ştiţi prea bine acest lucru. Permiteţi-mi să vi-l prezint pe 
Herr Dinkelmann, de la unitatea noastră de coordonare, a 
continuat el, eliberându-i mâna. 

Pentru început, Herr Dinkelmann de la unitatea de 
coordonare rămăsese invizibil. Se aşezase în colţ, în spatele 
biroului la care şedea Ursula, şi ieşea la vedere abia acum. 
Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, era îndesat şi cu părul 
nisipiu, vădind o atitudine de eternă scuză, ce părea să 
sugereze că vremurile sale bune se găseau la apus. Purta un 
sacou de pânză, boţit, ca de bibliotecar, şi o cravată veche, 
ecosez. 

— Coordonare? a repetat Annabel, aruncând o privire 
piezişă către Ursula. Ce anume coordonati, Herr Dinkelmann? 
Sau nu ne este îngăduit să ştim acest lucru? 

Zâmbetul Ursulei s-a dovedit a fi cel mult călâi, însă cel al 
lui Herr Dinkelmann a evidenţiat o încântare de o clipă: un 
zâmbet ca de clovn, care se întindea până spre pomeți. 

— Frau Richter, fără eforturile de coordonare pe care le 
depun, lumea s-ar destrăma imediat, a spus el pe un ton voios, 
reţinându-i mâna în palma sa o idee mai mult decât considera 
ea necesar. 


x 


S-au aşezat cu toții în cerc, în jurul mesei scunde de pin, 
având-o pe Ursula, cu ochii ei albaştri şi cu părul încărunţit 
prematur strâns într-un coc, într-o postură rigidă şi jucând 
rolul de mamă împăciuitoare. Ursula avea în birou nişte 
scaune tapiţate atât de adânci, încât îţi era imposibil să te 
umfli în pene atunci când şedeai pe ele. Pe fiecare dintre 
aceste scaune se afla câte una dintre pernele fantezie brodate 
de mâna ei. „Lucrul de mână reprezintă modalitatea mea de a- 
mi gestiona furia”, îi destăinuise ea lui Annabel la una dintre 
micile lor şuete. Pe masă se găsea un termos pentru cafea, de 
dimensiuni industriale, lapte, zahăr, căni şi o mândră înşiruire 
de sticle de apă. „Ursula e o fină cunoscătoare a diverselor 
soiuri de apă, ca şi mine”, şi-a zis Annabel la vederea sticlelor. 
La jumătatea distanţei dintre cafea şi tava pentru apa 
îmbuteliată se găsea o fotografie strălucitoare a lui Issa, 
prezentându-l atât din faţă, cât şi din ambele profiluri. 

Însă Annabel era singura persoană care se uita la fotografia 
lui Issa, după cum şi-a dat treptat seama. Toţi ceilalţi o 
priveau pe ea: Werner, cu o expresie de pricepere 
profesională, Dinkelmann, cu zâmbetul lui ca de clovn, iar 
Ursula, cu distanţarea studiată pe care o adopta în momentele 
de criză. 

— Annabel, îl recunoşti pe acest bărbat? a întrebat-o Ursula. 
Ca avocat, nu eşti obligată să declari nimic în faţa acestor 
domni, decât dacă devii tu însăţi obiect de investigaţie. 
Amândouă suntem conştiente de acest lucru. 

— Dar ştim şi noi asta, Frau Meyer! a exclamat Werner cu 
convingere. Ştim asta încă din prima zi de instruire! Avocaţii 
sunt persoane ce nu pot fi atacate. Nu trebuie să te atingi de 
ele, mai ales dacă sunt femei! a zis el, savurând subînţelesul 
cu care încheiase fraza. Şi noi nu uităm că există o cerinţă 
legală privind  confidenţialitatea, pe care trebuie să o 
îndepliniţi, Frau Richter, în privinţa clientului dumneavoastră. 
lar noi respectăm şi acest lucru. Intru totul, nu-i aşa, 
Dinkelmann? 

Zâmbetul de clovn a confirmat umil „întru totul” afirmaţia. 

— Pentru noi, ar fi cu desăvârşire ilegal să facem măcar 
încercarea de a o convinge pe Frau Richter să încalce 


principiul confidenţialităţii pe care i-o datorează clientului său. 
Şi pentru dumneavoastră este valabil acest lucru, Frau Meyer. 
Nici măcar dumneavoastră nu o puteţi convinge! Decât dacă 
devine obiectul unei anchete - ceea ce nu este cazul, evident. 
Deocamdată, cel puţin. Este avocat, cetăţean german, 
presupunem că este loială ţării, provenind dintr-o distinsă 
familie de jurişti. O astfel de persoană nu constituie obiectul 
unei anchete decât în circumstanţe excepţionale. Acesta este 
spiritul Constituţiei, iar noi suntem protectorii ei atât în spirit, 
cât şi în litera legii. Aşadar, fireşte că ştim. 

În cele din urmă, a tăcut. Şi a rămas în aşteptare, urmărind- 
o cu privirea pe Annabel. Toţi se uitau de fapt la ea, dar numai 
Dinkelmann zâmbea. 

— Da, îl recunosc pe acest bărbat, a admis Annabel după o 
întârziere de durată, pentru a semnala îngrijorarea ei de 
natură profesională. Este unul dintre clienţii noştri. Recent 
sosit... Următoarea frază i-a adresat-o Ursulei, şi numai ei: Nu 
l-ai cunoscut, dar mi l-ai trimis mie, pentru că era vorbitor de 
rusă. 

Ridicând fotografia cu un aer calm, s-a prefăcut că o 
examinează mai îndeaproape, după care a lăsat-o pe masă. 

— Frau Richter, cum îl cheamă? a întrebat răstit Werner, 
țipându-i în urechea stângă. Nu vă presăm. Poate aveţi 
obligaţia de a păstra şi confidenţialitatea numelui. Dacă aşa 
stau lucrurile, nu insistăm. Doar că există posibilitatea 
izbucnirii unui scandal public. Dar să lăsăm asta. 

— Îl cheamă Issa Karpov. Cel puţin aşa susţine el - a spus 
Annabel cu fermitate şi vădit doar spre Ursula. E pe jumătate 
rus, pe jumătate cecen. Sau aşa susţine. In cazul anumitor 
clienţi, nu poţi fi niciodată sigur, după cum ştim prea bine noi 
două. 

— Vai, dar noi putem fi siguri, Frau Richter! a contrazis-o 
Werner cu o vigoare neaşteptată. Issa Karpov este un criminal 
islamist de origine rusă care are un cazier încărcat de 
condamnări pentru acţiuni militante. A pătruns ilegal în 
Germania - introdus fraudulos de alți infractori, probabil tot 
islamişti - şi nu are niciun fel de drepturi în această ţară. 

— Ba oricine are drepturi, a replicat Annabel, pe un ton de 
reproş blând. 


— Nu şi în situaţia de faţă, Frau Richter. Nu în această 
situaţie. 

— Dar domnul Karpov a venit la Sanctuarul de Nord pentru 
a-şi reglementa situaţia, a obiectat Annabel. 

Werner s-a prefăcut că râde. 

— Vai de mine! Clientul nu v-a spus că, după ce a sosit pe un 
vas la Gothenburg, a evadat din arest pentru a pătrunde ilegal 
în Germania? Pentru ca apoi, la Copenhaga, să evadeze din 
nou? După ce a fugit din Turcia, iar înainte de asta, din Rusia? 

— Ceea ce mi-a declarat clientul reprezintă chestiuni 
private, lucruri ce nu se divulgă faţă de terţi fără 
consimţământul lui, Herr Werner. 

Ursula adoptase expresia cea mai impenetrabilă de care era 
în stare. Aflat lângă ea, Herr Dinkelmann îşi plimba degetele 
boante peste buze cu un aer gânditor, urmărind-o pe Annabel 
cu un zâmbet patern. 

— Frau Richter, a reluat Werner cuvântul, pe un ton ce 
sugera că răbdarea lui cam ajunsese la limită, noi căutăm în 
regim de urgență un fugar islamist violent. Este un om 
disperat, suspectat de legături cu celule teroriste. Sarcina 
noastră este de a proteja societatea de unul ca el. Şi să vă 
protejăm şi pe dumneavoastră, Frau Richter! Sunteţi o femeie 
singură, lipsită de apărare, totodată foarte atrăgătoare, dacă- 
mi permiteţi. Prin urmare, vă rugăm, atât pe dumneavoastră, 
cât şi pe Frau Meyer, să ne sprijiniți pentru a ne face datoria. 
Unde poate fi găsit acest om, vă rog? Şi, o a doua întrebare, 
poate chiar mai importantă decât prima: Când l-ați văzut 
ultima oară? însă doar dacă doriţi să-mi răspundeţi, fireşte. 
Poate că nu vă deranjează faptul că protejaţi un terorist sau că 
permiteţi apariţia unui pericol public. 

Dorind să afle părerea Ursulei în privinţa caracterului 
legitim al unei asemenea întrebări, Annabel s-a întors către 
aceasta cu intenţia să i se adreseze, însă întârzierea era deja 
prea mare pentru limita de suportabilitate a lui Herr Werner. 

— Nu este nevoie să vă întrebaţi directoarea, Frau Richter! 
Daţi-mi voie să spun lucrurilor pe nume, iar apoi veţi putea 
decide care este răspunsul corect, în interesul clientului. 
Nimeni nu vă forţează. Avem martori în acest caz. Ce ați făcut 
cu Issa Karpov după ce aţi părăsit casa doamnei Leyla Oktay 


sâmbătă dimineaţă la ora patru? 
* 

Aşadar, ştiau. 

Ştiau o parte, dar nu totul. 

Cunoşteau aspectele exterioare, dar nu intimitățile. Sau cel 
puţin aşa i se impunea ei să creadă. Dacă ar fi ştiut 
amănuntele, Issa s-ar fi găsit acum în avionul de Sankt 
Petersburg, la fel ca Magomed, făcându-i semn cu mâinile 
încătuşate de la geamul cabinei. 

— Frau Richter, vă întreb încă o dată. Ce aţi făcut cu Issa 
Karpov după ce aţi părăsit casa familiei Oktay? 

— L-am însoţit. 

— Pe jos? 

— Pe jos. 

— La ora patru dimineaţa? Procedaţi la fel cu toţi clienţii? 
Mergeţi pe străzi cu ei, în zorii zilei? Aceasta este procedura 
normală pe care o aplică o avocată tânără şi atrăgătoare? 
Dacă răspunsul presupune să  încălcaţi principiul 
confidenţialităţii, retrag cu totul întrebarea. În acest fel, veţi 
împiedica desfăşurarea investigaţiilor, dar nu contează, îl vom 
găsi, chiar dacă va fi prea târziu. 

— Discuţia noastră s-a lungit până spre zori, lucru ce nu 
este neobişnuit în cazul clienţilor de origine orientală sau 
asiatică, şi-a urmat vorba Annabel, după ce s-a gândit puţin. In 
familia Oktay apăruseră tensiuni. Domnul Karpov nu dorea să 
abuzeze de ospitalitatea gazdelor sale. Este un bărbat de o 
sensibilitate deosebită. Situaţia lui neclară devenea un motiv 
de îngrijorare pentru familia Oktay, iar el era conştient de 
acest fapt. Pe de altă parte, familia urmează să plece în 
vacanţă în Turcia. 

Continua să rostească răspunsurile către Ursula, nu către 
Werner. Le exprima în fraze scurte, parcă solicitând aprobarea 
Ursulei înainte de a trece la următoarele. Cu un aer ca de 
sfinx, Ursula privea în gol cu ochii mijiţi, în vreme ce Herr 
Dinkelmann şedea relaxat alături de ea, păstrând un zâmbet 
amabil pe figură. 

— Frau Richter, vă rog să descrieţi exact traseul urmat! De 
asemenea, mijloacele de transport folosite. Mă văd silit să vă 
previn, vă aflaţi într-o situaţie potenţial periculoasă, şi nu 


numai din partea lui Issa Karpov. Noi nu suntem poliţişti, dar 
avem răspunderi. Vă rog să continuaţi! 

— Am mers pe jos până la Eppendorfer Baum, apoi am luat 
metroul. 

— Încotro? Vă rog să ne spuneţi totul, nu doar fragmente. 

— Clientul meu era afectat, iar trenul a accentuat starea lui 
de fragilitate. După patru staţii, am luat un taxi. 

— Deci, aţi luat un taxi. Mereu câte un singur element nou. 
De ce trebuie să ne oferiţi detaliile de parc-ar fi nişte monede 
de aur, Frau Richter? Până unde aţi luat un taxi? 

— La început, nu am avut o destinaţie anume. 

— Glumiţi! Aţi dat şoferului o adresă: o intersecţie situată la 
mai puţin de un kilometru de Consulatul American! Cum puteţi 
spune că nu aveaţi în gând o destinație anume, când i-aţi 
comunicat-o şoferului? 

— Foarte simplu, Herr Werner. Dacă aţi pătrunde măcar o 
clipă în mentalitatea multor clienţi de-ai noştri, aţi înţelege că 
astfel de lucruri se petrec în fiecare zi. 

Era sclipitoare. Nici un cuvânt nepotrivit. Niciun pas greşit. 
Niciodată nu se dovedise atât de bună la jocurile de spus 
minciuni juridice în cadrul forumului de familie. 

— Domnul Karpov avea o destinaţie în gând, dar, din motive 
personale, nu a dorit să mi-o destăinuiască. Din acea 
intersecţie se putea porni în mai multe direcţii. Pe de altă 
parte, mie îmi era de folos să ajung acolo, deoarece, din 
întâmplare, locuiesc destul de aproape de acel loc. 

— Dar nu aţi luat taxiul până la propriul apartament! De ce? 
El putea merge pe jos de acolo, şi dumneavoastră aţi fi ajuns 
acasă teafără şi nevătămată. Ori ne-am ciocnit cumva de un alt 
obstacol de netrecut în relatarea dumneavoastră? 

— Nu, bineînţeles că nu am luat taxiul până la apartamentul 
meu - turnându-i minciuna direct în faţă lui Werner. 

— De ce nu? 

— Poate nu am mers la apartamentul meu. 

— De ce nu? 

— Poate că evit să le arăt clienţilor mei unde locuiesc. Poate 
că am decis să mă duc la apartamentul unuia dintre numeroşii 
mei amanti, Herr Werner! 

„Printre care tare mult ţi-ai dori şi dumneata să te numeri”, 


a adăugat ea în gând. 

— Dar aţi dat liber taxiului. 

— Da. 

— Şi v-aţi continuat drumul pe jos. lar noi nu putem afla 
încotro. 

— Exact. 

— Iar Karpov a mers cu dumneavoastră, evident! Doar nu ar 
fi lăsat o femeie drăguță ca dumneavoastră singură pe stradă, 
la ora patru şi jumătate dimineaţa! E un bărbat sensibil. Deloc 
periculos. Chiar dumneavoastră aţi spus-o. Da? 

— Nu. 

— Nu, ce? 

— Nu, nu m-a însoţit. 

— Aşadar, şi el a plecat pe jos, dar în altă direcţie! 

— Corect. A pornit spre nord şi a dispărut. Presupun că a 
luat-o pe o stradă lăturalnică. Pe mine mă interesa mai mult să 
nu mă urmărească decât să observ în ce direcţie s-a 
îndepărtat. 

— lar după aceea? 

— Ce vreţi să spuneţi cu acest după aceea? 

— Nu l-aţi mai văzut de atunci? Nu l-aţi contactat? 

— Nu. 

— Nici măcar prin intermediari? 

— Nu. 

— Dar v-a dat un număr de telefon, fireşte. Şi o adresă. Un 
imigrant ilegal disperat nu obţine serviciile unei tinere 
talentate, doar pentru a renunţa la ele în ziua următoare, aşa 
presupun. 

— Nu mi-a dat niciun număr de telefon, nici vreo adresă, 
Herr Werner. În activitatea noastră, şi acest lucru este cât se 
poate de normal. Are numărul de telefon al Sanctuarului. 
Sper, bineînţeles, că ne va căuta, deşi s-ar putea să nu facă 
asta şi din nou Annabel a căutat să obţină confirmarea tacită 
din partea Ursulei, dar a primit doar o încuviinţare vagă din 
cap. Aşa este natura activităţii noastre la Sanctuar. Clienţii 
pătrund în viaţa noastră, apoi dispar. Au nevoie de timp ca să 
stea de vorbă cu tovarăşii lor de suferinţă, să se roage, să-şi 
revină ori să se ascundă. S-ar putea ca domnul Karpov să aibă 
soţie şi copii care să fie deja aici. Rareori ni se dezvăluie 


întreaga poveste. Poate că are prieteni, ruşi sau ceceni. Poate 
se încredinţează unei comunităţi religioase. Nu avem de unde 
şti. Câteodată, astfel de oameni revin a doua zi, alteori peste 
şase luni sau niciodată. 

Herr Werner continua să analizeze modul în care să-şi 
lanseze contraatacul, când colegul lui, tăcut până atunci, a 
hotărât să intervină în discuţie. 


— Ce-mi puteţi spune despre celălalt bărbat care a fost 
prezent acasă la turci în noaptea de vineri? a întrebat Herr 
Dinkelmann, pe tonul amabil al celui care aprecia o companie 
plăcută. Un bărbat masiv, impozant, haine elegante. Cam de 
vârsta mea. Ba nu, mai bătrân. Şi el este avocat al lui Karpov? 

Annabel şi-a adus aminte de un profesor de drept de la 
Tubingen, ţinând o prelegere despre arta interogatoriului. 
„Niciodată să nu subestimezi tăcerea unui martor, îi plăcea 
acestuia să spună. Există tăceri elocvente şi tăceri vinovate, 
tăceri de uluială sinceră şi tăceri ale creativităţii. $mecheria 
este să ştii ce fel de tăcere primeşti din partea martorului.” 
Însă acea tăcere era a ei, a nimănui altcuiva. 

— Asta face parte din activitatea dumneavoastră de 
coordonare, Herr Dinkelmann? a întrebat ea pe un ton glumet, 
în timp ce, cu disperare, încerca să-şi adune gândurile. 

S-a ivit din nou zâmbetul de clovn, o curbă desăvârşită pe 
figură. 

— Vă rog să nu flirtaţi cu mine, Frau Richter! Sunt prea 
impresionabil. Rezumaţi-vă să-mi spuneţi: cine era acel 
bărbat? L.-aţi adus dumneavoastră. A rămas în casă ore în şir. 
Apoi a plecat singur, sărmanul om... A bătut cu piciorul tot 
oraşul, de parcă pierduse ceva. Ce căuta? Dinkelmann a făcut 
apoi apel la Ursula: În povestea asta, toată lumea merge pe 
jos, Frau Meyer! Asta mă termină... După care, revenind la 
Annabel, domol: Haideţi, vă rog! Spuneţi-mi cine este. Un 
nume. Orice nume. Inventaţi unul. 

Însă Annabel adoptase masca tatălui ei, aceea care sugera 
interlocutorului să nu mai aducă niciodată vorba despre un 
anumit subiect. 

— Clientul meu are aici, în Hamburg, un potenţial 
binefăcător, întrucât este o persoană influentă, ţine ca 


deocamdată să rămână în anonimat. Am convenit să-i respect 
dorinţa. 

— Atunci să i-o respectăm cu toţii. Acest binefăcător anonim 
a vorbit ori doar a stat şi a urmărit discuţia? 

— Dacă a vorbit cu cine? 

— Cu băiatul dumneavoastră. Cu Issa. Cu dumneavoastră. 

— Nu e băiatul meu. 

— V-am întrebat dacă binefăcătorul anonim al clientului 
dumneavoastră a participat la discuţie. Nu vă cer să dezvăluiţi 
subiectul discuţiei. Ci doar dacă a luat sau nu parte. Ori este 
surdo-mut? 

— A participat. 

— Aşadar, a fost o discuţie în trei. Dumneavoastră. 
Binefăcătorul. Issa. Asta îmi puteţi spune. Nu încălcaţi nicio 
regulă. Aţi stat acolo, toţi trei, şi aţi pus ţara la cale. Imi puteţi 
răspunde cu da sau nu. 

— Atunci, da - a replicat Annabel, însoţindu-şi vorbele cu o 
înălţare din umeri. 

— Un schimb liber de păreri. Au existat chestiuni discutate 
ce nu pot fi divulgate. Dar le-aţi discutat într-un mod liber şi 
neîngrădit. Da? 

— Nu înţeleg ce vreţi să insinuaţi. 

— Nici nu este cazul. Doar răspundeţi-mi. Aţi avut un 
schimb de opinii deplin şi nestânjenit în trei, fără să intervină 
obstacole? 

— E ridicol! 

— Da. Aşa e. Dar aţi avut? 

— Da. 

— Aşadar, bărbatul vorbeşte rusă, ca şi dumneavoastră. 

— Nu am afirmat aşa ceva. 

— Într-adevăr, nu aţi făcut-o. Trebuia să o spună altcineva în 
locul dumneavoastră. Vă admir pentru asta. Clientul 
dumneavoastră este un băiat norocos. 

Herr Werner făcea un ultim efort de a-şi reafirma 
supremaţia. 

— Prin urmare, acolo a plecat Issa Karpov al dumneavoastră 
atunci când l-aţi lăsat singur la patru şi jumătate dimineaţa! a 
exclamat el. S-a dus la acest binefăcător anonim! Poate că-i 
finanţatorul teroriştilor! L-aţi lăsat la intersecţie într-o zonă 


înstărită a oraşului, şi, imediat ce aţi dispărut din calea lui, el 
s-a dus la locuinţa binefăcătorului său. Credeţi că aceasta este 
o ipoteză logică? 

— Herr Werner, este la fel de logică sau de ilogică precum 
orice ipoteză, i-a răspuns Annabel cu glas apăsat. 

Şi, lucru surprinzător, amabilul şi  bătrâiorul Herr 
Dinkelmann, iar nu superiorul lui tânăr şi arogant, a fost acela 
care a decis că le reţinuseră suficient de mult pe Frau Meyer 
şi pe Frau Richter. 


— Annabel? 

Rămăseseră singure. 

„Da, Ursula.” 

— Probabil că ar fi preferabil să lipseşti la şedinţa din 
această după-amiază. Presupun că ai destule lucruri 
importante de rezolvat. Mai vrei să-mi spui ceva despre 
clientul nostru care a dispărut? 

Annabel nu avea nimic suplimentar de spus. 

— Bine. Trăim într-o lume a jumătăţilor de măsură. Soluţiile 
perfecte nu ne sunt accesibile, indiferent cât de mult am dori 
ca lucrurile să stea altfel. Cred că am mai purtat această 
conversaţie. 

Adevărat. Despre Magomed. „Nu ne putem aştepta ca o 
instituţie să realizeze utopiile noastre personale”, aşa îi 
spusese Ursula atunci când Annabel condusese un marş de 
protest al personalului până în biroul ei. 


Aceasta nu era panică. Annabel nu intra în panică. Aşa ceva 
nu figura în comportamentul ei. Reacţiona doar la o situaţie 
critică ce risca să se dezvolte periculos. 

De la Sanctuar, a mers cu bicicleta în viteză maximă până la 
o benzinărie de la marginea oraşului, aruncând permanent un 
ochi înspre oglinzile gemene fixate pe ghidon, căutând semne 
care să îi arate că ar fi urmărită. Habar nu avea care puteau fi 
acele semne. 

S-a dus la casa de marcat şi a schimbat o bancnotă, 
alegându-se cu o mână de mărunţiş. 

A format de la un telefon public numărul de mobil al lui 
Hugo şi i-a răspuns robotul, lucru la care se aşteptase. 


De la serviciul de informaţii telefonice a obţinut numărul de 
la spitalul unde lucra Hugo. 

Luni participa la o conferinţă care ţinea toată ziua, aşa îi 
spusese el. „Sună-mă luni seara.” Însă luni seara era deja prea 
târziu. Conferinţa, şi-a adus ea aminte, avea ca subiect 
restructurarea aripii spitalului ce era destinată bolilor psihice. 
Întâi a vorbit cu o operatoare de la centrala spitalului şi, după 
o târguială îndârjită, cu adjunctul directorului administrativ al 
spitalului. Era sora doctorului Hugo Richter, a precizat ea, şi 
era vorba despre o chestiune urgentă de familie; Hugo putea fi 
chemat la telefon pentru o scurtă discuţie? 

— Sper că e ceva serios, Annabel! 

— Clientul meu e într-o situaţie dezastruoasă, Hugo! Are 
nevoie de internare într-o clinică. Şi vreau să spun că imediat! 

— Cât e ora? 

Hugo era singurul medic din lume care nu purta niciodată 
ceas la mână. 

— Zece şi jumătate. Dimineaţa. 

— Te sun eu la pauza de prânz. La doisprezece şi jumătate. 
Pe mobil. Mai funcţionează sau iar a rămas cu bateria 
descărcată? 

Ea a vrut să spună „nu pe mobil”, dar s-a pomenit zicându-i: 

— Mulţumesc, Hugo, îţi mulţumesc mult! 

După care a adăugat că telefonul funcţiona. 

În parcarea din faţa benzinăriei, două femei îşi făceau de 
lucru cu o furgonetă galbenă, destul de prăpădită. Şi le-a scos 
aproape imediat din minte. Furgonetele folosite de Herr 
Werner sigur erau imaculate. Ca să-şi umple timpul, a pedalat 
până la mallul preferat, de unde a cumpărat hering proaspăt 
marinat de care îi plăcea lui, ciocolată neagră organică şi 
brânză Emmental, sperând că acestea vor reprezenta ultima 
cină a lui în apartamentul ei. Apoi a cumpărat şi marca ei 
preferată de apă plată, care acum devenise apreciată şi de el. 

Hugo a sunat exact la doisprezece şi jumătate, după cum 
Annabel se şi aşteptase, indiferent dacă fratele său avea sau 
nu ceas la mână. Stătea pe o bancă din parc, având bicicleta 
rezemată de un stâlp de iluminat public. El a început discuţia 
într-un stil agresiv, iar ea a sperat că acesta era un semn bun. 

— Trebuie să fiu eu doctorul care îl expediază în acest loc? 


Să semnez o trimitere pentru el fără ca măcar să-i ştiu 
numele? Pentru că lucrurile nu merg aşa. În orice caz, nu ai 
nevoie nici măcar de o trimitere falsă, a continuat el, înainte 
ca ea să-i poată răspunde. Sigur au acolo vreun şarlatan de-al 
casei, care îi va lua pulsul şi va da un diagnostic la preţul de o 
mie de euro pe zi. Am două posibilităţi. Amândouă sunt clinici 
care te jupoaie de bani. 

Prima lui sugestie a fost Königswinter, pe care ea a refuzat- 
o, având în vedere distanţa până acolo. A doua variantă s-a 
dovedit ideală: o fermă transformată în clinică, din apropiere 
de Husum, la nord de Hamburg, unde se putea ajunge cu 
trenul în două ore. 

— Ceri să vorbeşti cu Herr Doktor Fischer şi să strângi bine 
din nas. Uite numărul lui de telefon. Şi nu-i nevoie să-mi 
mulţumeşti. Sper doar ca omul să merite efortul. 

— Merită, a spus ea. 

Imediat după aceea, a format numărul. 

Doctorul Fischer a înţeles imediat situaţia. 

A înţeles pe dată că Annabel vorbea în numele unui prieten 
apropiat, dar nu a ţinut să se intereseze de natura acelei 
prietenii. 

A înţeles de asemenea imediat viziunea ei în legătură cu 
nevoia de păstrare a discreţiei în cadrul discuţiei telefonice şi 
a fost întru totul de acord. 

A mai înţeles că pacientul fără nume vorbea doar limba 
rusă, dar nu a anticipat nicio problemă în această privinţă, 
pentru că o parte dintre asistentele cele mai pricepute de 
acolo proveneau din zona pe care el a denumit-o, în mod 
delicat, Răsărit. 

A înţeles că pacientul nu avea deloc manifestări violente, 
însă era traumatizat de o serie de evenimente nefericite 
despre care era preferabil să se discute faţă în faţă. 

El a priceput opinia ei că un regim care să cuprindă odihnă 
deplină, mâncare din belşug şi plimbări sub supraveghere 
puteau asigura reuşita în tratarea pacientului. Astfel de decizii 
aveau să depindă, în mod firesc, de evaluarea amănunţită a 
stării lui. 

A înţeles necesitatea urgenţei şi a propus o discuţie iniţială 
care nu presupunea obligaţii pentru pacient, îngrijitor şi 


consultant. 

„Da, de acord, mâine după-amiază ar fi foarte bine, ora 
patru este convenabilă? Atunci, să spunem ora patru fix.” 

Şi încă o serie de amănunte. Pacientul era capabil să 
călătorească singur ori avea cumva nevoie de ajutor? Asistenţi 
instruiți şi mijloace adecvate de transport se puteau pune la 
dispoziţie contra cost. 

A înţeles în cele din urmă că Annabel ar fi dorit să i se 
prezinte o idee privind costurile de bază percepute de clinică, 
acestea fiind, chiar în absenţa îngrijirii suplimentare 
specializate, astronomice, însă, mulţumită lui Brue: da, a spus 
ea, din fericire, prietenul ei bolnav era în situaţia de a putea 
plăti o sumă substanţială în avans. 

„Atunci, Frau Richter, pe mâine la ora patru după-amiază, 
când sperăm să rezolvăm cu rapiditate toate formalităţile 
necesare?” Şi, din nou, numele ei complet? Adresa ei? Şi 
profesiunea, vă rugăm? Şi, acesta era numărul ei permanent 
de telefon mobil, da? 


Îi adusese setul de piese de şah ce aparținuse bunicii ei, o 
adevărată comoară. Regreta că nu se gândise mai din vreme la 
şah. Era o activitate înviorătoare pentru el. Înaintea fiecărei 
mutări şedea nemişcat în locul în care ea bănuia că stătea 
toată ziua cât ea nu se afla acolo: pe pervazul ferestrei arcuite, 
ţinându-şi picioarele lungi îndoite şi lipite cu genunchii de 
bărbie, iar palmele cu degete lungi, de filozof, cuprinzându-i 
picioarele. Apoi se repezea spre tabla de şah şi făcea mutarea, 
după care sărea în picioare şi mergea cu paşi mari şi relaxaţi 
până la capătul celălalt al podului ca să-şi lanseze avioanele de 
hârtie şi să execute piruete în ritmurile muzicii lui Ceaikovski, 
în vreme ce ea se gândea la următoarea mutare. Muzica, îi 
dăduse el asigurări, nu era interzisă de legea islamică, cu 
condiţia să nu influenţeze în vreun fel rugăciunea. Câteodată, 
afirmaţiile lui pe teme religioase sunau mai degrabă a 
învățături auzite de undeva decât a convingeri. 

— Issa, mă ocup să-ţi găsesc un loc nou, începând de mâine, 
a spus ea, profitând de un moment în care el avea o atitudine 
mai degajată. Unul mai confortabil, unde să fii îngrijit aşa cum 
se cuvine. Doctori buni, mâncare bună, tot ce ţine de confortul 


decadent al Occidentului. 

Muzica încetase, la fel şi sunetul paşilor lui. 

— Ca să mă ascunzi, Annabel? 

— Da, pentru o scurtă perioadă. 

— O să stai şi tu acolo? a întrebat el, în timp ce căuta cu 
degetele brăţara mamei sale. 

— O să te vizitez. Des. O să te duc acolo şi o să vin în vizită 
ori de câte ori voi putea. Nu e aşa departe. Două ore cu 
trenul... rostind totul pe un ton relaxat, aşa cum plănuise. 

— Leyla şi Melik vor veni la mine? 

— Nu cred. Până nu intri în legalitate, nu. 

— Annabel, locul în care vrei să mă ascunzi e cumva o 
închisoare? 

— Nu, nu e închisoare! a exclamat ea, apoi s-a controlat. E 
un loc de odihnă. Un fel de... - nu voia să pronunţe cuvântul, 
dar a făcut-o - este o clinică specială unde îţi poţi recăpăta 
puterile cât îl aşteptăm pe domnul Brue. 

— O clinică specială? 

— Privată. Însă îngrozitor de scumpă, aşa şi trebuind să fie, 
pentru că este deosebit de bună. De aceea e necesar să 
discutăm din nou despre banii pe care domnul Brue îi ţine 
pentru tine. Domnul Brue a avut bunătatea de a ne da un 
împrumut pentru ca tu să poţi fi primit acolo. Acesta e un alt 
motiv pentru care trebuie să-ţi revendici moştenirea. Ca să-i 
poţi înapoia banii domnului Brue. 

— O clinică a KGB-ului? 

— Issa, aici nu avem KGB! 

Îi venea să se blesteme pentru prostia făcută. Pentru el, 
cuvântul „clinică” suna mai rău decât închisoare. 

Issa trebuia să se roage. Annabel s-a retras în bucătărie. 
Când ea a revenit, el stătea cocoţat pe locul lui obişnuit de pe 
pervazul ferestrei. 

— Annabel, mama ta te-a învăţat să cânţi? a întrebat-o el pe 
un ton gânditor. 

— Când eram mică, mă ducea la biserică. Nu cred, totuşi, că 
m-a învăţat să cânt. Şi nici nu cred că m-a învăţat cineva. Nu 
au reuşit. Nici măcar cei mai buni profesori n-ar fi putut-o 
face. 

— Mie îmi este de ajuns că te aud vorbind. Annabel, mama 


ta e catolică? 

— E luterană. Creştină, dar nu catolică. 

— Şi tu eşti luterană, Annabel? 

— Am fost crescută astfel. 

— Te rogi lui Isus, Annabel? 

— Am încetat să o fac. 

— Atunci, singurului Dumnezeu? 

Ea nu a mai suportat o continuare a subiectului. 

— Issa, te rog să mă asculţi! 

— Te ascult, Annabel! 

— Nu putem depăşi problema asta ferindu-ne să discutăm 
despre ea. Este o clinică bună. lar o asemenea clinică va 
reprezenta un loc sigur pentru tine. lar ca să stai la o clinică 
bună, trebuie să avem banii tăi. Ceea ce înseamnă că trebuie 
să îi revendici. Îţi spun asta ca avocat. Dacă nu îi ceri, nu vei 
putea deveni student la medicină aici, şi nici în altă parte a 
lumii. Sau indiferent ce hotărăşti tu să faci cu viaţa ta. 

— Cuvântul lui Allah se va împlini în privinţa mea. Şi voia 
Lui. 

— Ba nu! Va fi voia ta. Indiferent cât de mult o să te rogi, tu 
eşti cel care trebuie să ia hotărârea. 

Oare nimic nu reuşea să-l convingă? Se părea că nu. 

— Annabel, tu eşti femeie. Tu nu gândeşti raţional. Domnul 
Tommy Brue îşi iubeşte banii. Dacă îi spun să-i păstreze, el îmi 
va fi recunoscător şi va continua să mă sprijine. Dacă îi iau 
banii, nu mă va mai ajuta, se va supăra foarte rău. Asta este 
logica situaţiei lui. Pentru mine este o logică foarte 
convenabilă. Pentru că, pentru mine, hanii sunt murdari, şi 
refuz să-mi murdăresc mâinile cu ei. Tu vrei banii aceştia 
pentru tine? 

— Nu fi ridicol! 

— Înseamnă că nouă nu ne trebuie aceşti bani. Tu ţii la ei la 
fel de puţin ca şi mine. Încă nu eşti pregătită să accepţi 
realitatea lui Dumnezeu în viaţa ta, dar acţionezi în mod 
moral. Asta pune într-o lumină bună relaţia dintre noi. Vom 
construi plecând de la această înţelegere. 

Disperată la culme, Annabel şi-a îngropat faţa în palme, însă 
gestul ei a părut a nu prezenta nicio importanţă pentru el. 

— Te rog frumos, nu mă trimite la clinica asta, Annabel. 


Prefer să stau aici, în casa ta. După ce te vei converti la Islam, 
aici va trebui să trăim. Să-i spui asta şi domnului Brue. Iar 
acum trebuie să pleci, altfel vei deveni o provocare pentru 
mine. Ar fi mai bine să nu ne dăm mâna. Mergi cu Domnul, 
Annabel! 


Îşi lăsase bicicleta în holul de la intrare. Luminile înceţoşate 
ale portului străluceau în amurg, iar ea a trebuit să clipească 
de câteva ori până să-şi limpezească ochii. Amintindu-şi că 
aleea pentru biciclete se găsea pe cealaltă parte a străzii, a 
intrat în mulţimea de pietoni care aşteptau să traverseze pe la 
zebră. Cineva i-a rostit numele. Nu ştia sigur dacă nu cumva 
vocea răsunase doar în mintea ei, dar nu putea fi astfel, pentru 
că auzise vocea unei femei, iar cea din minte îi aparţinea lui 
Issa. 

Glasul din afară pe care îl auzea acum, când se concentra 
asupra lui, îi vorbea despre sora ei. 

— Annabel! Dumnezeule! Ce mai faci? Cum se mai simte 
Heidi? E adevărat că iar a rămas însărcinată? 

O femeie corpolentă, de vârsta ei. Jachetă verde, din imitație 
de catifea, blugi. Părul tuns scurt, nemachiată, zâmbet 
generos. Cum mintea ei încă făcea eforturi să revină în lumea 
reală, Annabel a tras de timp, străduindu-se să găsească o 
legătură: O ştia de la Freiburg? De la facultate? De la schi în 
Austria? De la clubul de fitness? 

— A, sunt bine, a spus ea. Şi Heidi se simte grozav. Ai ieşit 
la cumpărături? 

Culoarea semaforului pentru pietoni s-a făcut verde. Au 
traversat alături, având bicicleta lui Annabel între ele. 

— Hei, Annabel! Dar ce cauţi tu tocmai în partea asta a 
oraşului? Nu mai locuieşti în Winterhude? 

O a doua femeie se plasase în stânga lui Annabel, cea în 
care nu avea bicicleta drept paravan. Era masivă, cu sâni mari 
şi cu obraji rozalii, şi purta un batic ţigănesc. Ajunseseră la 
trotuarul celălalt şi rămăseseră doar ele trei. Una din femei a 
apucat-o strâns de încheietura mâinii cu care ducea bicicleta. 
Apoi, cealaltă i-a prins braţul stâng şi, cu un gest ce ar fi putut 
fi interpretat drept afectuos, i l-a răsucit la spate. Odată cu 
senzaţia de durere, Annabel şi-a amintit cu claritate de cele 


două femei pe care le văzuse dimineaţă la benzinărie. 

— Urcă fără scandal în maşină, i-a prezentat situaţia cea de- 
a doua femeie, ţinându-şi buzele la urechea lui Annabel. Te 
aşezi pe bancheta din spate, la mijloc, te rog, fără să te agiţi. 
Totul să fie amical şi firesc. Prietena mea o să aibă grijă de 
bicicletă. 

Furgoneta prăpădită, de culoare galbenă, avea deschise 
uşile din spate. În faţă se aflau şoferul şi un alt bărbat, ambii 
privind ţintă în faţă. Având braţul femeii petrecut pe după 
umăr, Annabel s-a lăsat dirijată spre bancheta din spate. A 
auzit zdrăngănitul făcut de bicicleta ce era aşezată în spatele 
ei, după care a urmat un bufnet surd. În îngrămădeala aceea, 
Annabel nici nu băgase de seamă că i se luase rucsacul. 
Calme, cu mişcări relaxate, femeile s-au aşezat de o parte şi de 
alta a ei, i-au luat fiecare câte o mână şi i-au strecurat câte o 
cătuşă peste încheietură, făcând brăţările de metal nevăzute 
sub pernele banchetei, între trupurile lor. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu el? a întrebat ea în şoaptă. E 
încuiat! Cine o să-i aducă de mâncare dacă eu nu mai ajung 
acolo? 

Un Saab negru tip berlină a pornit în faţa lor. Furgoneta l-a 
urmat îndeaproape. Nimeni nu părea să se grăbească. 


9 


„Adună-te şi pune-ţi gândurile în ordine, clar şi fără 
precipitare. 

Doar eşti avocat. 

S-ar putea să te simţi o femeie revoltată, animată de o furie 
vulcanică, abia aşteptând să erupă, însă în numele tău va vorbi 
doar avocatul, nu femeia din tine. 

Liftul metalic şi zdrăngănitor în care te afli te duce în sus, 
nu în jos. Îţi dai seama de asta din senzaţia pe care o ai în 
stomac, aceasta fiind separată de alte lucruri pe care le simţi, 
cum ar fi greaţa şi durerea apăsătoare că ţi se încalcă 
drepturile. 

Prin urmare, eşti pe cale de a fi dusă undeva la un etaj 
superior, şi nu într-o temniţă subterană, lucru pentru care eşti 
oarecum recunoscătoare. 

Acest lift nu opreşte la etajele intermediare. Nu are butoane 
de comandă, nici oglindă sau geam. Miroase a motorină şi a 
câmp. Este un lift destinat vitelor. Miroase asemănător cu 
terenul de joacă de la şcoala ta, în vremea toamnei. Subiect de 
discuţie. 

Cei care merg cu acest lift o fac fiind supuşi voinţei altora. 
Stai între două femei care te-au răpit de pe stradă, 
prefăcându-se a fi prietene cu tine. Acestea erau asistate de o 
a treia femeie, care nu s-a dat drept prietena ta. Niciuna 
dintre ele nu şi-a prezentat identitatea. În prezenţa ta, niciuna 
nu a folosit vreun nume în afara numelui tău. 

Nimeni, nici măcar Issa, nu-ţi poate descrie ce înseamnă să- 
ţi pierzi libertatea, însă acum începi să deprinzi şi asta. 

Eşti o avocată pornită pe calea cunoaşterii.” 

* 


Având Saabul negru în față pentru a indica drumul de 
urmat, porniseră într-o procesiune demnă prin dreptul unor 
biserici cu turle înalte şi a docurilor, opriseră regulamentar la 
culoarea roşie a semaforului, semnalizaseră cuminte stânga 


sau dreapta, traversaseră cu o viteză moderată bulevarde de-a 
lungul cărora se ridicau vile elegante, cu ferestre luminate, 
pătrunseră într-o zonă industrială aridă, ocoliseră coli de fier 
ca de balaur aşternuţi în faţa lor, încetiniseră, fără însă a opri 
în dreptul unui post de pază flancat de colaci de sârmă 
ghimpată, urmăriseră o barieră vopsită în roşu şi alb 
ridicându-se la apariţia Saabului, şi ajunseseră într-o curte 
asfaltată şi inundată de lumină, unde, pe o latură, se aflau 
maşini parcate şi clădiri de birouri, cu ferestrele ca nişte ochi 
întunecaţi, iar pe cealaltă, nişte grajduri vechi destinate cailor, 
care păreau a fi o rudă îndepărtată a grajdurilor care se 
găseau pe proprietatea familiei ei, la Freiburg. 

Însă furgoneta nu se oprise. Alegând latura mai întunecată a 
curţii interioare, ea continuase să ruleze încet şi, după cumi 
se păruse lui Annabel, pe furiş, pentru ca, în cele din urmă, să 
parcheze la câţiva metri de grajduri. Eliberându-i mâinile din 
strânsoarea cătuşelor prinse între pernele banchetei, femeile 
care o reţinuseră o scoseseră din maşină şi apoi o siliseră să 
meargă până la o uşă mare. Acea uşă fusese deschisă din 
interior, iar ea fusese trecută mai mult pe sus dincolo de 
pragul ei. O a treia femeie, ceva mai tânără şi cu faţa 
pistruiată, având o tunsoare băieţească, aştepta ca să dea o 
mână de ajutor. Se aflau într-o sală a harnaşamentelor, în care 
nu se vedea nici măcar un harnaşament. Doar cuiere din fier şi 
rastele pentru şei, prinse de pereţi. O găleată veche de adăpat 
caii, având un număr de regiment stanţat pe ea. O banchetă 
scundă, tapiţată, cu o pătură simplă. Un lavoar spitalicesc. 
Săpun. Prosoape. Mănuşi din cauciuc. 

Fiecare femeie păzea o treime din ea. Ochii celei pistruiate 
aveau aceeaşi culoare ca şi ai lui Annabel. Poate că tocmai de 
aceea aceasta fusese desemnată să i se adreseze. Era o femeie 
din sud, probabil din zona Baden-Wurttemberg, de unde 
provenea Annabel, acesta fiind alt motiv. „Ai de ales, Annabel, 
tocmai îi explica femeia. Noi respectăm procedurile standard 
privind persoanele care îi protejează pe terorişti. Te poţi 
conforma paşnic ori apelăm la măsuri restrictive. Ce preferi?” 

„Sunt avocat.” 

„Mă conformez, sau nu?” 

Conformându-se, Annabel îşi recitase în gând inutilele 


recomandări de ultim moment pe care le făcea clienţilor ei, 
înainte de a apărea în faţa instanţelor: „Să fii sincer... nu-ţi ieşi 
din pepeni... nu plânge... nu ridica vocea şi nici nu încerca să-i 
câştigi de partea ta... aceşti oameni nu vor să te deteste ori să 
te iubească, nici nu vor să te compătimească... ei vor doar să- 
şi facă treaba, să-şi ia banul şi să se ducă acasă”. 


S-a deschis uşa liftului, dezvelind vederii o încăpere mică, 
albă, semănând cu aceea în care o depuseseră pe bunica ei 
după ce murise. La masa simplă de lemn, pe care se aşteptase 
să o vadă întinsă pe bunica ei, stătea bărbatul care în acea 
dimineaţă se dăduse drept Herr Dinkelmann, pufăind dintr-o 
ţigară rusească: ea a recunoscut imediat mirosul. Aceeaşi 
marcă de ţigări pe care tatăl ei o fuma ia Moscova, după o cină 
îndestulătoare. 

Şi, alături de Herr Dinkelmann, şedea o femeie înaltă şi 
uscăţivă, cu părul în proces de încărunţire şi cu ochi căprui, 
care, deşi nu semăna defel cu mama ei, părea să posede 
aceeaşi agerime. 

lar pe masa din faţa lor se găsea conţinutul rucsacului ei, 
toate lucrurile fiind aşezate ca nişte probe în instanţă, dar fără 
a fi introduse în pungi etichetate de plastic. Şi, pe latura mesei 
din apropierea ei, un singur scaun pentru Annabel, acuzata. 
Stând faţă în faţă cu judecătorii ei, a auzit bufniturile şi 
zăngăniturile scoase de liftul pentru vite, care cobora. 

— Adevăratul meu nume este Bachmann, a spus 
Dinkelmann, ca şi cum ar fi ţinut să o contrazică. Dacă te 
decizi să ne dai în judecată, numele exact este Günther 
Bachmann. lar dumneaei este Frau Frey. Erna Frey. li plac 
ambarcaţiunile cu pânze. Spionează şi navighează. Eu spionez, 
dar nu mă pricep la bărci cu vele. Te rog să iei loc. 

Annabel a păşit până la masă şi s-a aşezat. 

— Vrei să-ţi înaintezi declaraţia de protest imediat, ca să nu 
ne mai complicăm? a întrebat-o Bachmann, trăgând din ţigară. 
Ţii să perorezi că ţi s-a violat statutul special de avocat, şi 
toate celelalte prostii? Că ţi-au fost nesocotite mirificele 
drepturi, inclusiv cel privind confidenţialitatea informaţiilor 
legate de client? Că poţi face aşa încât să fiu azvârlit cât colo 
chiar de mâine? Vrei să comunici cum am încălcat eu toate 


regulile existente, lucru pe care îl recunosc? Călcând în 
picioare însăşi esenţa prevederilor Constituţiei? Ai de gând să 
îmi arunci toate legăturile astea în cap ori doar le 
presupunem? A, şi apropo, când ai următoarea întâlnire cu 
teroristul Issa Karpov, pe care îl găzduieşti în secret în 
propriul apartament? 

— Nu este terorist. Voi sunteţi teroriştii. Cer să discut 
neîntârziat cu un avocat! 

— Cu mama ta, marea judecătoare? 

— Cu un avocat care să mă poată reprezenta. 

— Păi de ce nu l-ai alege pe ilustrul tău părinte? Ori poate 
pe cumnatul din Dresda? Ai de partea ta oameni influenţi. 
Câteva telefoane, şi poţi să-mi trânteşti în scăfârlie tot 
angrenajul legal. Întrebarea care se pune este: chiar vrei 
treaba asta? Nu vrei. Sunt doar gogoşi. Tu doreşti să-i salvezi 
pielea băiatului tău. Asta-i tot ce vrei în întreaga afacere. Se 
vede de la o poştă. 

Erna Frey şi-a adus propria contribuţie, una mai cumpănită. 

— Draga mea, mă tem că ai de ales între noi şi nimeni. Nu 
departe de locul în care ne aflăm în aceste clipe, există o 
mulţime de oameni care nu ar găsi o desfătare mai mare decât 
să facă din Issa subiectul unei arestări poliţieneşti cât se poate 
de spectaculoase, pentru care să-şi aroge toate meritele. Şi, 
bineînţeles, poliţia ar fi încântată dacă ar putea aresta şi 
persoanele care ar putea fi socotite drept complici. Leyla, 
Melik, de ce nu şi domnul Brue, ba chiar şi fratele tău, Hugo. 
Asta le-ar oferi nişte titluri de primă pagină minunate în ziare, 
indiferent de rezultatul final. Am adus cumva în discuţie şi 
Sanctuarul de Nord? Imaginează-ţi ce ar spune finanţatorii 
bietei Ursula. Şi, în cele din urmă, e vorba de tine. Obiectul 
oficial al investigaţiei domnului Werner, ca să folosesc 
neplăcuta terminologie la care Herr Werner ţine atât de mult. 
Abuz de statutul de avocat. Adăpostirea cu bună ştiinţă a unui 
terorist dat în urmărire. Dezinformarea autorităţilor, şi câte 
altele. Cariera ta s-ar încheia la... ce vârstă?... să zicem că vei 
avea patruzeci de ani în momentul când vei ieşi din închisoare. 

— Nu-mi pasă ce-mi veţi face. 

— Bine, dar nu despre tine vorbim noi acum sau mă înşel, 
draga mea? Aici discutăm despre Issa. 


Bachmann, a cărui capacitate de concentrare era, din câte 
se părea, deficitară, îşi pierduse deja interesul faţă de discuţie 
şi examina rând pe rând lucrurile scoase din rucsacul ei: 
blocnotesul cu spirală, agenda, permisul de conducere, cartea 
de identitate, eşarfa - ducând-o ostentativ spre nas, ca şi cum 
ar fi verificat parfumul folosit, deşi ea nu apela niciodată la aşa 
ceva. Revenea însă mereu la cecul emis de Tommy Brue, 
înclinându-l în lumină, cercetându-l şi pe faţă, şi pe dos, citind 
cu luare aminte cifrele sau scrisul de mână şi clătinând din 
cap, mimând o nedumerire studiată. 

— De ce nu l-ai încasat? a întrebat el imperativ. 

— Aşteptam. 

— Ce anume? Clinica doctorului Fischer? 

— Da. 

— N-ar fi ţinut mult, corect? Cincizeci de miare... Mai ales 
într-un loc cum e ăla. 

— Ar fi ţinut suficient. 

— Pentru ce? 

Annabel a ridicat neajutorată din umeri. 

— Pentru a încerca. Atât. Doar să încerc. 

— Brue a zis că o să mai contribuie cu bani? 

Annabel a fost pe cale să răspundă, dar s-a răzgândit brusc 
şi a ales o altă abordare. 

— E necesar să ştiu ce vă face pe voi doi să vă socotiți aşa 
de diferiţi, a spus ea pe un ton sfidător, întorcându-se spre 
Erna Frey. 

— Faţă de cine, dragă? 

— Faţă de oamenii despre care afirmaţi că vor ca el să fie 
arestat de poliţie şi trimis în Rusia sau în Turcia. 

Vorbind în numele amândurora, Bachmann a ridicat încă o 
dată cecul lui Brue şi l-a studiat, de parcă acolo s-ar fi aflat 
răspunsul. 

— A, ne deosebim mult, a spus el mârâit. Asta e cert. Dar ne 
întrebi ce intenţionăm să facem cu băiatul tău. A aşezat fila de 
cec în faţa lui, fără să o scape din ochi, şi a continuat: Ei bine, 
nu sunt sigur că ştim ce anume vom face, Annabel. De fapt, 
sunt sigur că nu ştim. Ne place să credem că noi împărţim 
apele pe aici. Stăm şi pândim. Aşteptăm cât de mult se poate. 
Şi vedem ce ne oferă Allah, a adăugat el, împungând cu 


degetul fila de cec. Iar dacă Allah se milostiveşte... ei bine, 
poate că băiatul tău va sfârşi ca un suflet liber, trăind în 
Occident şi fiind capabil să-şi realizeze cele mai îndrăzneţe 
speranţe şi vise. Dacă nu - dacă Allah nu se milostivește, sau 
dumneata -, ei bine, atunci se întoarce de unde a venit, 
corect? Mai puţin în cazul în care fac americanii vreo ofertă 
pentru el. Situaţie în care noi vom pretinde că nu ştim unde se 
află. Şi probabil că nici el nu va şti. 

— Dragă, noi încercăm să procedăm cum e mai bine pentru 
el, a intervenit Erna Frey, cu o sinceritate atât de vădită în 
glas, încât, pentru câteva clipe, Annabel s-a simţit înclinată să- 
i dea crezare. Şi Günther ştie asta, doar că el nu prea reuşeşte 
să o exprime. Nu credem că Issa este un om rău. Nu facem 
câtuşi de puţin asemenea aprecieri. Şi mai ştim că e puţin 
sărit de pe fix, dar cine nu ar fi în locul lui? Noi însă credem că 
ne-ar putea ajuta să ajungem la nişte oameni cu adevărat răi. 

Annabel a încercat să râdă. 

— Ca spion? Issa? Sunteţi nebuni! Sunteţi la fel de bolnavi 
ca şi el! 

— Ca orice dracu' s-o ivi, a replicat Bachmann pe un ton 
iritat. In piesa asta încă nu s-au repartizat rolurile. Aici fiind 
vorba şi de rolul tău. Ceea ce ştim totuşi este că, dacă mergi 
alături de noi, iar noi ajungem unde dorim, vom salva 
împreună mult mai multe vieţi nevinovate decât ai face-o tu 
vreodată continuând să hrăneşti iepurii ăia nenorociţi la 
Sanctuarul de Nord! Ridicând cecul de pe masă, s-a ridicat 
precipitat în picioare. Aşadar, primul lucru pe care vreau să-l 
ştiu e următorul: cum Dumnezeu se face că un destul de pârlit 
bancher britanic, ex-vienez şi vorbitor de rusă, apare într-o 
vineri seară pentru a-i prezenta omagii domnului Issa Karpov? 
Vrei să mergem într-un loc mai civilizat ori ai de gând să stai 
bosumiflată la masa asta? 

Insă Erna Frey avea de comunicat un mesaj mai blând: 

— Dragă, nu-ţi vom spune întregul adevăr, nu se poate. Dar 
ceea ce-ţi vom spune este adevărat. 


Trecuse de mult miezul nopţii, iar ea încă nu plânsese. 
Le spusese tot ce ştia, sau ştia pe jumătate, sau bănuia, sau 
bănuia pe jumătate, până la ultimul amănunt nesemnificativ, 


dar nu vărsase lacrimi, nici măcar nu-şi arătase nemulţumirea. 
Cum se explica faptul că trecuse atât de repede de partea lor? 
Ce se întâmplase cu latura sa rebelă - cu renumitele ei 
capacităţi de argumentare şi de rezistenţă atât de preţuite de 
forumul din cadrul familiei? De ce nu ţesuse încă o plasă de 
minciuni de genul celor pe care le urzise pentru Herr Werner? 
Suferea cumva de Sindromul Stockholm? Situaţia i-a adus 
aminte de un ponei pe care îl avusese cândva. Îl chema Moritz, 
iar Moritz era un delincvent. Nu putea fi dresat şi nici călărit. 
Nicio familie din întreaga regiune Baden-Wurttemberg nu-l 
voia - asta până când Annabel aflase de el şi, ca să-şi exercite 
puterile, trecuse peste voinţa părinţilor şi strânsese bani de la 
prietenele de la şcoală ca să-l cumpere. Când îl aduseseră, 
Moritz îl lovise cu copita pe îngrijitor, făcuse tot cu copita o 
gaură în boxa lui şi scăpase în padoc. Însă a doua zi dimineaţă, 
când Annabel se dusese spre el tremurând de emoție, poneiul 
păşise spre ea, îşi plecase capul pentru a i se pune hamul şi 
devenise sclavul ei pentru totdeauna. Acumulase lăuntric prea 
multă opoziţie, până-ntr-acolo încât i se umpluse desaga, iar 
acum voia ca altcineva să se ocupe de problemele lui. 

Şi atunci, asta făcuse ea acum? Azvârlise prosopul şi 
spusese: „Bine, naiba să te ia, îţi poţi face mendrele cu mine”, 
aşa cum se exprimase ea faţă de bărbaţi în vreo două ocazii, 
când grosolănia strigătoare la cer a insistenţei lor o făcuse să 
adopte o atitudine de supunere furioasă? 

Nu. Diavolul sălăşluia în logică, era convinsă de asta: în 
detaşarea voită cu care avocatul din ea bătea în retragere şi 
recunoştea că nu putea susţine un caz precum acela, 
evanescent ca o rugăciune, şi nici că se punea problema de a 
câştiga - nici în numele clientului, nici în nume personal, deşi 
ea era ultima persoană de care îi păsa. Era vorba de avocatul 
încăpățânat din ea - aşa voia cu îndârjire să creadă -, care îi 
spunea că singura ei speranţă era de a se lăsa cu totul la mila 
tribunalului: cu alte cuvinte, în mâna stăpânilor ei. 

Da, era terminată din punct de vedere emoţional. 
Bineînţeles. Da, singurătatea şi încordarea de a păstra prea 
multă vreme un secret atât de uriaş doar pentru sine o 
făcuseră să ajungă la limita capacităţii de rezistenţă. Şi simţea 
o anumită uşurare, chiar plăcere, în a redeveni copilă, lăsând 


luarea marilor decizii legate de viaţa ei în seama unor oameni 
mai înţelepţi şi mai în vârstă decât ea. Dar chiar şi atunci când 
pusese în balanţă aceşti factori, tot logica de avocat fusese 
aceea - aşa se asigura cu hotărâre pe sine - care o convinsese 
să mărturisească cinstit tot ce ştia. 

Vorbise despre Brue şi domnul Lipizzaner, despre cheie şi 
scrisoarea lui Anatoli, despre Issa şi Magomed, iar apoi, din 
nou, despre Brue: cum arăta şi cum vorbea, cum reacţionase 
într-un anumit moment sau în altul, la hotelul Atlantic, în 
cafenea, înainte de a merge acasă la Leyla. Şi ce era cu faptul 
că studiase la Paris? Şi toţi banii aceia pe care îi dăduse pe 
neaşteptate - de ce? „Făcea asta ca să te cucerească, draga 
mea?” Erna Frey îi pusese această întrebare, nu Bachmann. În 
chestiuni legate de femei atrăgătoare, el era prea 
impresionabil. 

Însă aceasta nu fusese o mărturisire smulsă prin şiretenie, 
prin ameninţări sau prin sugestii. Fusese o cedare ruşinoasă a 
lui Annabel: o eliberare cathartică de cunoştinţe şi emoţii care 
rămăseseră întemniţate în sufletul ei prea multă vreme, o 
înlăturare a tuturor barierelor pe care le ridicase în minte: în 
faţa lui Issa, a lui Hugo, a Ursulei, a instalatorilor, a 
decoratorilor şi a electricienilor şi, mai întâi de toate, în faţa 
ei. 

Şi spusele celor doi erau îndreptăţite: nu avea de ales. Ca şi 
Moritz, era sleită de puteri de pe urma propriei opoziții. Dacă 
voia să-l salveze pe Issa, avea nevoie de prieteni, nu de 
duşmani, fie că ei se deosebeau cu adevărat de ceilalţi ori doar 
mimau acest lucru. 

Un coridor îngust ducea către un dormitor micuţ. Patul 
dublu era pregătit cu aşternuturi curate. Atât de obosită, încât 
ar fi fost în stare să adoarmă din picioare, Annabel s-a uitat în 
jur, în vreme ce Erna Frey îi arăta cum funcţiona duşul, 
ţâţâind apoi nemulțumită atunci când a luat prosoapele 
folosite şi le-a înlocuit cu unele curate, scoase dintr-un sertar. 

— Şi voi doi unde o să dormiţi? a întrebat Annabel, fără să-și 
dea seama de ce o preocupa situaţia lor. 

— Lasă, nu-ţi face griji, draga mea! Fă bine şi te odihneşte. 
Ai avut o zi grea, iar cea de mâine o să fie la fel de grea. 

„Dacă adorm, o să mă reîntorc în închisoare, Annabel.” 


Tommy Brue nu se afla în închisoare, dar este drept că nici 
nu dormea. 

La ora patru a aceleiaşi dimineţi, se furişase din patul 
matrimonial şi coborâse în vârfurile picioarelor desculţe până 
în bibliotecă, unde îşi ţinea agenda telefonică. În dreptul 
numelui lui Georgie erau trecute şase numere. Cinci erau 
tăiate cu pixul. Cel de-al şaselea era marcat drept „telefon 
mobil K”, scris de mâna lui. K, de la Kevin, ultima ei adresă 
cunoscută. Trecuseră trei luni de când nu o mai sunase, şi 
mult mai mult de când reuşise să treacă de Kevin. De data 
aceasta, însă, se petrecuse ceva rău cu ea, şi era conştient de 
asta. Nu voia să o considere o premoniţie. Nici atac de panică. 
Trebuia să o numească drept ceea ce era de fapt: temere de 
părinte. 

Folosind celularul său pentru ca pe telefonul de pe noptiera 
lui Mitzi să nu se aprindă vreo luminiţă care să-l dea de gol, a 
format numărul lui Kevin, a închis ochii şi a aşteptat să audă 
glasul tărăgănat care să-l informeze că, „mda, ei bine, îmi pare 
rău, Tommy, dar Georgie nu are dispoziţia de a vorbi acum cu 
tine, e în regulă, de fapt se simte grozav, doar că e cam 
tulburată”. Numai că de data asta avea de gând să ceară 
imperios să discute cu ea. Intenţiona să insiste pe latura 
drepturilor părinteşti, deşi nu prea avea aşa ceva. O explozie 
de muzică rock i-a întărit hotărârea. Acelaşi efect l-a avut şi 
glasul înregistrat al lui Kevin, sfătuindu-l să lase un mesaj 
dacă ţinea neapărat, „dom'le”, dar cum nimeni nu prea se mai 
deranja să-şi verifice mesajele, ar fi fost mai bine să închidă şi 
să telefoneze altă dată - până când tot acest demers a fost 
întrerupt de vocea unei femei. 

— Georgie? 

— Cine e la telefon? 

— Chiar tu eşti, Georgie? 

— Bineînţeles că-s eu, tată! Nu-mi mai recunoşti vocea? 

— Nu mi-am dat seama că ai răspuns chiar tu. Nu mă 
aşteptam. Ce mai faci, Georgie? Eşti bine? 

— Mă simt nemaipomenit. S-a întâmplat ceva? Ai o voce 
îngrozitoare. Ce mai face noua doamnă Brue? Dumnezeule, 
dar ce oră e acolo? Tată? 


El îşi îndepărtase telefonul de ureche cât timp îşi venea în 
fire. Noua doamnă Brue, de opt ani deja. Încă nu devenise 
Mitzi. 

— Nu s-a întâmplat nimic, Georgie. Şi eu mă simt 
nemaipomenit. lar ea doarme. Doar că eram disperat de 
îngrijorare în privinţa ta, nu ştiu din ce motiv. Dar văd că eşti 
bine. Din câte-mi dau seama, te simţi mai mult decât bine. 
Săptămâna trecută am împlinit şaizeci de ani. Georgie? 

„Nu o provoca, aşa obişnuia să-i spună odiosul psihiatru 
vienez. Când se cufundă într-una din tăcerile ei, aşteaptă până 
când iese singură din acea stare.” 

— Tată, vocea ta de-acum a sunat schimbată, s-a plâns ea, 
de parcă ar fi stat la taclale în fiecare zi a săptămânii. 
Credeam că a telefonat Kevin de la supermarket. M-ai luat 
prin surprindere. 

— Nu ştiam că apelaţi la supermarket. Ce cumpără de 
acolo? 

— Tot magazinul. A înnebunit. Aşa păţesc bărbaţii de 
patruzeci de ani care au trăit vreme de zece ani doar mâncând 
conuri de brad şi spun că naşterea unui copil e un capăt de 
lume. Acum nu îi stă gândul decât la covoraşe pentru 
schimbarea scutecelor, costumase dintr-o bucată cu urechi de 
iepuraş, pătuţ cu pereţi din pânză cu volănaşe şi cărucior cu 
apărătoare de soare. Aşa te-ai purtat şi tu când mama a fost 
gravidă cu mine? lar eu îi spun că suntem lefteri şi că va 
trebui să returneze toate chestiile astea. 

— Georgie! 

— Da. 

— E uimitor! Ba nu, e minunat! Nu am ştiut! 

— Nici eu nu am avut habar până acum cinci minute. 

— Şi când o să naşti, pentru numele lui Dumnezeu? Dacă nu 
te deranjează întrebarea. 

— Peste vreo cincizeci de ani. Îți vine a crede? Şi Kevin se 
poartă deja ca un tată gravid. Acum că i-a fost acceptată 
cartea, vrea până şi să se însoare cu mine. 

— Carte? Nu mi-a zis nimeni că scria o carte. 

— E ceva de sfaturi practice. Gândire, dietă şi contemplare. 

— Magnific! 

— Şi, la mulți ani, bine? Să vii în vizită cândva. Te iubesc, 


tată! O să fie fată. Aşa a decis Kevin. 

— Nu vrei să-ţi trimit nişte bani? Ca să te ajut să te 
descurci? Pentru copil, adică. Să cumperi pătuţul cu volănaşe 
şi celelalte chestii? 

li stătea pe vârful limbii să-i sugereze cincizeci de mii de 
euro, dar s-a abținut şi a aşteptat ca ea să-i răspundă. 

— Poate ceva mai târziu. O să stau de vorbă cu Kevin şi te 
sun eu. Cred că n-ar strica banii pentru pătuţul cu volănaşe. 
Dar nu vreau bani în sensul de bani în loc de iubire. Mai dă-mi 
o dată numărul tău de telefon. 

Pentru a nouăsprezecea sau a nouăzecea oară în ultimii zece 
ani, Brue a dictat numerele de telefon la care putea fi găsit: 
cel de mobil, fixul de acasă, cel care suna pe biroul lui de la 
bancă. Le notase? Poate că de data aceasta o făcuse. 

Şi-a turnat apoi un scotch. Veşti minunate, incredibile. Cele 
mai bune la care putea visa. 

Păcat că Annabel nu-i putea spune că şi ea era bine. Pentru 
că, de fapt, după cum îşi dădea seama în acele momente, 
atunci când se trezise tresărind şi se strecurase la parter, 
soarta ei îi stârnise îngrijorarea, nu a lui Georgie. 

Pe scurt, era vorba despre ceea ce se putea califica drept o 
criză de paranoia greşit direcţionată, folosind exprimarea 
odiosului psihiatru vienez. 


„Această casă a scării este o imbecilitate. 

Sub nicio formă nu ar fi trebuit să cumpăr mansarda. 

Toate aceste mici intrânduri, coturi şi paliere primejdioase: 
mi-aş putea frânge gâtul. 

Iar rucsacul ăsta cântăreşte o tonă. Ce naiba am pus în el? 

Baretele îmi intră în umeri de parcă ar fi de sârmă. 

Încă un nivel şi voi ajunge.” 

Dormise. După două nopţi petrecute în apartamentul ei în 
care nu pusese geană pe geană şi se holbase la tavan, căzuse 
într-un somn ca de copil, profund, lipsit de vise. 

— Issa are să fie foarte încântat de tine, dragă, o asigurase 
Erna Frey, trezind-o în aroma unei căni cu cafea şi aşezându- 
se pe pat. O să-i duci exact vestea pe care speră să o audă. 
Plus un mic dejun grozav! 

Repetase apoi cuvintele în vreme ce o privea în oglinda 


retrovizoare din furgonetă, Annabel stând ghemuită în spate, 
împreună cu bicicleta, şi aşteptând să fie lansată la vale, către 
faleza portului. Şi adăugase: 

— Nu uita că nu este nimic înşelător ori dezonorant în ceea 
ce faci, draga mea. Tu eşti cea care îi aduce speranţa şi are 
încredere în tine. Am pus iaurtul la urmă. Iar cheia este în 
buzunarul drept al hanoracului. Eşti pregătită? Atunci, 
porneşte! 

Noul lacăt s-a descuiat, uşa de fier a trebuit să fie împinsă 
cu ambele mâini, dinspre radio se auzea încetişor o muzică 
plăcută, Brahms, din câte i s-a părut ei. A rămas în cadrul uşii, 
copleşită de teamă şi de ruşine, trăind o tristeţe deznădăjduită 
şi plină de repulsie la gândul lucrurilor pe care avea să le facă. 
El stătea întins sub fereastra arcuită, pe mica porţiune de 
podea unde-şi avea patul, trupul lui lung fiind învelit din cap şi 
până în vârful degetelor de la picioare cu pătura cafenie; la un 
capăt se vedea iţindu-se calota de pe creştetul lui, iar la 
celălalt, şosetele de firmă ale lui Karsten. Lângă el stăteau 
aranjate toate lucrurile ce trebuiau să-l însoţească la 
următoarea închisoare: desaga din piele de cămilă, pardesiul 
negru, împăturit şi făcut mic, pantofii şi blugii de firmă ai lui 
Karsten. În afara şosetelor şi a acoperământului de cap era 
oare despuiat? Annabel a închis uşa, dar a rămas în faţa 
acesteia, lăsând între ei întreaga lungime a podului. 

— Hai să plecăm imediat spre clinică, Annabel, a spus Issa 
de sub pătură. Domnul Brue ne-a asigurat gărzi înarmate şi un 
autobuz rău mirositor, cu gratii la geamuri? 

— Îmi pare rău, dar nu vom avea nici autobuz, nici gărzi 
înarmate, i-a replicat ea pe un ton voios. Şi nici nu vom merge 
la clinică. Nu mai pleci nicăieri, a continuat ea, îndreptându-se 
spre bucătărie. 

Am adus un mic dejun exotic pentru a sărbători. Vrei să 
mănânci cu mine în bucătărie după ce te scoli? Poate vrei să te 
rogi mai întâi. 

Tăcere. Târşâit de picioare încălţate cu şosete. Annabel s-a 
lăsat pe vine în dreptul frigiderului, a deschis uşa şi a aşezat 
rucsacul alături de el. 

— Nu mai mergem la clinică, Annabel? 

— Nu mai mergem, a repetat ea, nemaiauzind sunetul 


paşilor lui. 

— Ieri mi-ai spus că trebuie să ajung la o clinică, Annabel. 
Iar acum nu mai trebuie să merg acolo. De ce? 

Unde era Issa? Era prea înspăimântată ca să se întoarcă. 

— Mişcarea nu era chiar aşa de bună precum am crezut noi, 
a rostit ea pe un ton mai ridicat. Prea multă birocratie. Prea 
multe formulare de completat, tot felul de întrebări 
stânjenitoare la care trebuia să răspundem - asta fusese 
sugestia Ernei Frey -, aşa că noi am hotărât că e preferabil să 
rămâi aici. 

— Noi? 

— Domnul Brue. Şi eu. 

„Păstrează-l pe Brue în peisaj, o sfătuise Bachmann. Dacă 
Issa îl socoteşte o fiinţă superioară, fa-i hatârul.” 

— Annabel, nu înţeleg motivele voastre. 

— Ne-am răzgândit, atâta tot. Sunt avocatul tău, iar el e 
bancherul tău. Am analizat variantele şi am decis că este mai 
bine să rămâi în apartamentul meu, unde şi tu vrei să stai. 

Şi-a regăsit curajul şi a privit în jur. El stătea în pragul 
bucătăriei, acoperind tot spaţiul uşii, învelit în pătură, ca un 
călugăr cu ochi negri ca tăciunele, urmărind-o cum scotea din 
rucsac produsele alimentare despre care ea îi spusese Ernei 
Frey că îi plăceau lui Issa: un bax cu şase cutii de iaurt de 
fructe, chifle cu mac, proaspăt scoase din cuptor, miere 
grecească, smântână, brânză Emmental. 

— Annabel, domnul Brue s-a simţit descurajat aflând că 
trebuie să plătească o mulţime de bani la clinică? Asta l-a 
făcut să se răzgândească? 

— Ţi-am spus de ce. Pentru siguranţa ta. 

— Mă minţi, Annabel! 

Ea s-a ridicat brusc şi s-a răsucit cu faţa spre el. Era doar un 
metru între ei. În orice altă împrejurare, ea ar fi respectat 
invizibila zonă prohibitivă care îi ţinea despărțiți, dar de data 
asta nu a făcut pasul înapoi. 

— Nu te mint, Issa! lţi spun că, pentru binele tău, am 
schimbat planul. 

— Annabel, ai ochii injectaţi. Ai băut alcool? 

— Nu, bineînţeles că nu! 

— De ce „bineînţeles”, Annabel? 


— Pentru că eu nu beau alcool. 

— Il cunoşti foarte bine pe acest domn Tommy Brue? 

— La ce te referi? 

— Annabel, ai băut alcool cu domnul Brue? 

— Issa, încetează! 

— Ai cu domnul Tommy Brue o relație care se compară cu 
aceea pe care ai avut-o cu bărbatul care te-a nemulțumit în 
vechiul tău apartament? 

— Issa, te-am rugat să încetezi! 

— Este domnul Tommy Brue succesorul acestui bărbat care 
te-a nemulţumit? Domnul Brue exercită o putere prea mare 
asupra ta? Am observat că te privea cu jind atunci când ne 
aflam acasă la Leyla. Ai cedat dorințelor primare ale domnului 
Brue pentru că este bogat din punct de vedere material? 
Crede domnul Brue că, ţinându-mă aici, în casa ta, el te va 
subjuga voinţei lui, asigurându-se totodată că nu va fi obligat 
să plătească mulţi bani acelei clinici KGB? 

Annabel îşi recăpătase stăpânirea de sine. „Nu vrem să te 
supui capriciilor lui, îi spusese Bachmann. Dorim să fii 
creativă. Dorim să-ţi păstrezi calmul glacial şi mintea de 
avocat pungaş, nu să te arăţi o cârpă emotivă, pentru că aşa 
nu ajungi nicăieri.” 

— Issa, ascultă-mă, a spus ea cu blândeţe, întorcându-se din 
nou spre rucsac. Domnul Brue nu vrea doar să-ţi hrăneşti 
trupul. Uite ce ţi-a trimis! 

O ediţie necartonată, într-un volum, cuprinzând Apele 
primăverii şi Prima iubire, de Turgheniev. 

Şi Povestiri de Cehov, tot în limba rusă. 

Un CD-player miniatural ca o îmbunătăţire adusă bătrânului 
ei casetofon, discuri cu muzică clasică de Rahmaninov, 
Ceaikovski şi Prokofiev şi - pentru că Erna se gândeşte la 
toate - baterii de rezervă. 

— Domnul Brue ţine la noi şi ne respectă, a spus Annabel. 
Nu mi-este amant. Asta se întâmplă doar în mintea ta. Nu 
vrem să te ţinem aici nicio zi mai mult decât va fi nevoie. Am 
face orice este posibil ca să te eliberăm. Trebuie să crezi asta. 


Furgoneta galbenă rămăsese acolo unde o lăsase. La volan 
se afla acelaşi tânăr. Erna Frey stătea tot pe scaunul din 


dreapta şoferului. Pornise aparatul de radio al maşinii şi 
asculta Ceaikovski. Annabel şi-a aşezat bicicleta în spate şi 
apoi rucsacul, a urcat, după care a închis uşile trântindu-le. 

— Asta e cel mai mizerabil lucru pe care a trebuit să-l fac de 
când mă ştiu, a rostit ea, cu jumătate de gură privind înainte, 
dincolo de parbriz. Mulţumesc foarte mult. Chiar mi-a făcut 
plăcere. 

— Aiurea, dragă! Te-ai descurcat minunat, a spus Erna Frey. 
Băiatul e fericit. Ia ascultă! 

La radio se auzea aceeaşi muzică de Ceaikovski, însă 
recepţia părea cu interferenţe şi straniu de hârâită, până când 
Annabel a recunoscut zgomotele scoase de Issa care, bocănind 
prin pod încălţat cu pantofii lui Karsten, cânta strident, cu glas 
de tenor, cât putea de tare. 

— Care va să zică, am făcut şi asta, a spus ea. Bravo mie! 


10 


Viţele de glicină curgeau peste veranda din lemn. Grădina 
micuță, dar imaculată, era organizată în stil romantic, având o 
zonă destinată trandafirilor şi un mic iaz cu crini alimentat cu 
apă de broaşte ornamentale. Şi casa era mică, dar foarte 
atrăgătoare, amintind de aceea a Albei-ca-Zăpada, cu acoperiş 
rustic, de şindrilă roz, şi hornuri ingenioase, şi găsindu-se 
lângă unul dintre cele mai râvnite canale din Hamburg. Era 
ora şapte seara, fix. Bachmann cunoştea importanţa 
punctualităţii. Îmbrăcase cel mai bun costum al lui şi avea cu 
el o geantă diplomat care îl făcea să arate cât se poate de 
oficial. Îşi Instruise pantofii negri şi, cu ajutorul unui spray pus 
la dispoziţie de Erna Frey, îşi făcuse smocul rebel de păr de pe 
frunte să îi stea lipit de ţeastă. 

— Schneider, a murmurat el în interfonul de la intrare, iar 
uşa s-a deschis imediat, fiind apoi la fel de repede închisă de 
Frau Ellenberger. 


În cele aproximativ optsprezece ore scurse din momentul în 
care Erna Frey o condusese pe Annabel la culcare, cu ajutorul 
lui Maximilian, Bachmann asediase computerul central al 
Serviciului pentru a descoperi toţi Karpovii cunoscuţi 
vreodată, telefonase unei legături din cadrul Serviciului de 
Securitate din Austria şi îl obligase pe om să dezgroape 
nefericita istorie a băncii Brue Freres din Viena din anii săi de 
declin, îl pusese la treabă pe ţeposul şef al serviciului de filaj 
stradal al lui Arni Mohr, cerându-i amănunte privind stilul de 
viaţă al principalului acţionar al băncii, trimisese un analist să 
scotocească prin arhivele serviciul fiscal din Hamburg şi - cam 
pe la mijlocul după-amiezii - îl asaltase pe Michael Axelrod de 
la Comisia Reunită vreme de o oră pe linia criptată pentru 
Berlin, după care solicitase să i se prezinte toate dosarele 
referitoare la un savant musulman extrem de respectat, care 
trăia în nordul Germaniei şi era cunoscut pentru vederile lui 


moderate şi manierele foarte agreabile etalate la televiziune. 

Pentru unele dosare, Bachmann fusese silit să solicite 
aprobări speciale din partea Secţiei spălare de bani din cadrul 
Comisiei Reunite. După părerea Ernei Frey, Bachmann se 
purtase aproape ca un dement, pentru că se agitase încoace şi 
încolo, între bârlogul analiştilor şi cel al lor, fumase o 
sumedenie de ţigări, se adâncise în dosarele împrăştiate pe tot 
biroul ori ceruse să vadă unele rapoarte pe care tot el i le 
trimisese Ernei, dar uitase de ele, rapoarte care acum zăceau 
îngropate în memoria computerului ei. 

— De ce s-au vârât tocmai britanicii în treaba asta? voise el 
să ştie la un moment dat. Ce îl determină pe un escroc rus să 
apeleze la o bancă britanică dintr-un oraş austriac? De acord, 
Karpov senior le admiră ipocrizia. Are respect pentru 
minciunile lor de gentlemeni. Dar cum dracu’ i-a găsit? Cine l- 
a trimis la banca asta? 

Iar la ora trei după-amiază: Evrika! Avea totul în mână, un 
dosar subţirel, cu coperte cafenii, pescuit din catacombele 
procuraturii. Purta o etichetă care preciza că era destinat 
distrugerii, însă scăpase ca prin miracol de flăcările 
mistuitoare. Bachmann reuşise încă o dată să împartă apele. 


Stăteau pe fotolii cu tapiţerie înflorată, faţă în faţă, în 
dreptul ferestrei mari din salonul de o curăţenie ireproşabilă 
ce reprezenta o părticică din Anglia, şi beau ceai Earl Grey din 
ceşti din cel mai bun porțelan Minton. Pe pereţi, stampe 
prezentând Vechea Londră şi peisaje de Constable!?. Într-o 
bibliotecă Sheraton, ediţii de Jane Austen, Trollope”, Thomas 
Hardy, Edward Lear?! şi Lewis Carroll. În spaţiul dinaintea 
ferestrei, flori de primăvară tăiate, aşezate în vaze din 
porțelan de la Wedgwood. 

Vreme îndelungată, niciunul din ei nu a scos vreo vorbă. 
Bachmann a surâs cu amabilitate, mai degrabă către sine. 
Frau Ellenberger a rămas cu privirea aţintită la fereastra cu 


19 john Constable (1776-1837), pictor peisagist englez de factură romantică 
(n. red.) 

Anthony Trollope (1815-1882), romancier englez al epocii victoriene (n. 
red.) 

21 Edward Lear (1812-1888), illustrator, poet şi prozator englez, renumit 
pentru poezia sa umoristică bazată pe absurdităţi (n. red.) 


perdele din dantelă. 

— Frau Ellenberger, aveţi ceva împotrivă dacă înregistrăm 
discuţia? a întrebat el. 

— Bineînţeles, Herr Schneider! 

— Atunci, nu vom folosi aparat de înregistrare, a spus 
apăsat Bachmann, lăsând un instrument să cadă înapoi în 
geanta diplomat, în vreme ce celălalt, din interior, continua să 
înregistreze. Dar îmi permiteţi să iau notițe, da? a adăugat el, 
aşezând un blocnotes pe genunchi şi ţinându-şi pixul pregătit. 

— Vă voi solicita o copie pentru tot ce vă propuneţi să 
treceţi în dosare, a spus ea. Dacă m-ati fi înştiinţat din vreme, 
l-aş fi chemat pe fratele meu, ca să mă reprezinte. Din 
nefericire, în această seară e prins cu treburi în altă parte. 

— Fratele dumneavoastră este bine-venit să consulte 
oricând dosarele noastre. 

— Aşa sper şi eu, Herr Schneider, a spus Frau Ellenberger. 

Când îi deschisese uşa, roşise. Acum avea o paloare 
spectrală, şi devenise frumoasă. Cu ochii săi uşor depărtaţi şi 
având un aer vulnerabil, cu părul pieptănat peste cap, cu gâtul 
lung şi un profil de tânără fată, ea reprezenta pentru 
Bachmann una dintre acele femei frumoase care trec 
neobservate spre vârsta a doua, pentru ca apoi să dispară. 

— Îmi permiteţi să încep? a întrebat el. 

— Vă rog! 

— În urmă cu şapte ani, aţi făcut, de bunăvoie şi nesilită de 
nimeni, o declaraţie sub jurământ în faţa predecesorului şi 
colegului meu, Herr Brenner, privind anumite rezerve 
referitoare la activităţile patronului dumneavoastră de pe 
vremea aceea. 

— Herr Schneider, între timp, patronul meu nu s-a 
schimbat. 

— Lucru de care suntem conştienţi, şi îl respectăm, i-a 
răspuns Bachmann pe un ton din cale afară de politicos, 
ajungând în sinea sa la concluzia că trebuia să o liniştească pe 
Frau Ellenberger. 

— Aşa sper, Herr Schneider, s-a adresat iarăşi Frau 
Ellenberger perdelelor din dantelă, apucând strâns braţele 
fotoliului. 

— Îmi daţi voie să spun că admir curajul dumneavoastră? 


Poate că-i dădea voie, poate că nu, nu era clar de vreme ce 
ea nu a dat vreun semn că l-ar fi auzit. _ 

— Şi probitatea, desigur. Însă, în primul rând, curajul. Imi 
permiteţi să vă întreb ce v-a determinat să procedaţi astfel? 

— Dar mie îmi permiteţi să vă întreb ce anume v-a adus 
aici? 

— Karpov, i-a răspuns Bachmann cu promptitudine. Grigori 
Borisovici Karpov. Fost client important al băncii Brue Freres 
din Viena, în prezent cu sediul la Hamburg. Deţinător de cont 
lipițan. 

În timp ce el vorbea, Frau Ellenberger şi-a rotit încet capul 
spre el, pe de o parte - cel puţin aşa i s-a părut lui Bachmann - 
dezgustată, dar pe de alta, înviorată de ceva vecin plăcerii 
vinovate. 

— Să nu-mi spuneţi că încă apelează la vechile lui 
şmecherii! a exclamat ea. 

— Frau Ellenberger, ca persoană, Karpov nu se mai află 
printre noi, ţin să vă informez cu părere de rău. Insă acţiunile 
sale îi supraviețuiesc. Ca şi acelea ale tovarăşilor lui de 
fărădelegi. Motiv pentru care, fără să încalc regula păstrării 
secretului de serviciu, mă aflu aici. Istoria nu face pauze 
pentru a-şi trage sufletul, aşa se spune. Cu cât săpăm mai 
mult, cu atât mai adânc se pare că ne ducem în trecut. 
Permiteţi-mi o întrebare: numele de Anatoli vă sună cunoscut? 
Anatoli, consilier al regretatului Karpov? 

— Oarecum. Ca nume. El era cel care aranja lucrurile. 

— Dar nu l-aţi întâlnit niciodată. 

— Nu existau intermediari. Apoi Frau Ellenberger s-a 
corectat. În afara lui Anatoli, desigur. Aranjorul extraordinar 
al lui Karpov, aşa se exprima domnul Edward. Însă, atenţie, 
Anatoli nu era un simplu aranjor. Era mai curând o persoană 
care îndrepta lucrurile. Întotdeauna prelua elementele neclare 
ale afacerilor lui Karpov şi le făcea să pară corecte. 

Bachmann a înregistrat în minte comentariul evident, însă 
nu a ţinut să-l transmită femeii. 

— lar Ivan? Ivan Grigorievici? 

— Herr Schneider, nu am cunoştinţă de niciun Ivan. 

— Mă refer la fiul natural al lui Karpov. Cel care mai târziu 
şi-a spus singur Issa. 


— Nu am cunoştinţă de nicio progenitură a colonelului 
Karpov, fie ea naturală sau de alt fel, deşi nu mă îndoiesc că 
au existat multe. Domnul Brue Junior mi-a pus aceeaşi 
întrebare acum câteva zile. 

— Serios? 

— Da. Da, a făcut-o. 

Bachmann a lăsat şi această observaţie să treacă 
neformulată. În rarele ocazii când era lăsat să se dezlănţuie 
asupra celor care se doreau a deveni noi angajaţi în cadrul 
Serviciului, îi plăcea să predice că un anchetator cât de cât 
priceput nu dă buzna să dărâme uşa de la intrare. Însă nu 
acesta era motivul pentru care se abţinea, avea să-i 
mărturisească el ulterior Ernei Frey. El auzea cealaltă muzică: 
sentimentul că, deşi ea îi spunea o poveste, el asculta, de fapt, 
o alta, şi la fel i se-ntâmpla şi femeii. 

— Prin urmare, dacă-mi permiteţi, Frau Ellenberger - 
revenind în timp, ca să zic aşa -, ce v-a îndemnat, acum şapte 
ani, să faceţi acea declaraţie foarte temerară? 

Ei i-a trebuit o vreme ca să-l audă. 

— Păi, eu sunt nemţoaică, nu înţelegeţi? i-a răspuns ea 
iritată, tocmai în clipa când el se pregătea să repete 
întrebarea. 

— Da, adevărat. 

— Mă întorceam în Germania. Patria mea. 

— De la Viena. 

— Banca Frères se pregătea să deschidă o filială în 
Germania. Germania mea. Doream - da, în fine, doream, a 
spus ea pe un ton întărâtat şi a privit încruntat prin perdelele 
de dantelă, până în grădină, ca şi cum vina s-ar fi aflat acolo. 

— Doreaţi să trageţi linie, probabil? Să încheiaţi socotelile 
cu trecutul? a întrebat Bachmann. 

— Doream să revin în patrie într-o stare pură, i-a răspuns 
ea, brusc înviorată. Nepătată. Nu pricepeţi? 

— Nu chiar, dar voi ajunge şi la asta, sunt convins. 

— Am dorit să am parte de un început curat. În ceea ce 
privea banca. În ceea ce privea viaţa mea. Nu stă asta în firea 
omului? Să-şi dorească un nou început? Poate că nu gândiţi în 
acelaşi mod. Bărbaţii sunt altfel. 

— Pe de altă parte, cred eu, s-a întâmplat ca omul care v-a 


fost un distins patron vreme de mulţi ani să moară, iar Brue 
Junior - Bachmann folosind chiar exprimarea ei în ce-l privea 
pe Brue - preluase de curând banca, i-a sugerat el linia de 
gândire, coborând vocea în semn de supunere faţă de tonul ei 
didactic. 

— Exact aşa au stat lucrurile, Herr Schneider! Observ cu 
plăcere că v-aţi făcut temele. În zilele noastre, prea puţini 
oameni şi le mai fac. Pe vremea aceea eram foarte tânără, a 
spus ea, pe un ton prin care nu se scutea defel de autocritică. 
Mult mai tânără decât mă arătau anii, nu uitaţi asta. Dacă ar fi 
să mă compar cu tinerii de azi, eram cu totul infantilă. 
Proveneam dintr-o familie săracă şi nu aveam absolut nicio 
experienţă referitoare la lume în general. 

— Însă dumneavoastră eraţi proaspăt recrutată, pentru 
prima oară aruncată în luptă, aşa că, daţi-mi voie! a protestat 
Bachmann, egalându-i intensitatea indignării. Ordinele au 
venit de sus, şi le-aţi respectat. Eraţi tânără şi nevinovată, 
ocupând o poziţie de încredere. Nu sunteţi cumva mai 
neiertătoare faţă de dumneavoastră decât se cuvine, Frau 
Ellenberger? 

Oare îl auzise? lar dacă da, de ce zâmbea? Glasul i se 
schimbase. Era mai tineresc. Când a reînceput să vorbească, 
în voce s-a strecurat o cadență mai sclipitoare, o muzicalitate 
mai dulce, mai proaspătă, mai vieneză, care conferea o 
strălucire iertătoare până şi celor mai severe observaţii. Şi, 
odată cu vocea mai tinerească, a apărut şi o persoană mai 
tânără: încă afectată, încă stând dreaptă în scaun, după cum 
se cuvenea, dar mai activă şi gata să flirteze prin gesturi. Încă 
şi mai ciudat era faptul că până şi stilul de exprimare părea 
ales anume pentru a face plăcere urechii cuiva superior ei atât 
prin vârstă, cât şi prin poziţie socială, cu toate că Bachmann 
nu era nici una, nici alta; şi că, printr-un act inconştient de 
vorbire ventrilocă în retrospectivă, ea evoca nu doar glasul 
tinereţii sale trecute, ci şi vocea în care se desfăşurase relaţia 
cu persoana pe care o descria. 

— În jurul meu se aflau unii care erau direcţi, Herr 
Schneider, şi-a adus ea aminte, însă cu plăcere. Foarte direcţi, 
cu condiţia ca asta să le asigure atenţia domnului Edward. (Un 
nume ce merita prețuit şi posedat. Un nume demn de a fi 


savurat.) Însă asta nu-mi stătea deloc în fire, bineînţeles că nu. 
Reticenţa mea, nu îndrăzneala mea, a fost aceea care m-a 
recomandat lui. Chiar el mi-a spus asta. „Elli, când cauţi o fată 
care să-ţi fie angajată fidelă şi eficientă, este preferabil să o 
alegi pe aceea care stă mai retrasă în mulţime.” Aşa se 
exprima partea necizelată a domnului Edward, a adăugat ea 
cu o expresie visătoare. La început, această latură necizelată 
m-a luat prin surprindere. Îţi trebuia timp ca să te obişnuieşti 
cu ea. Nu te aşteptai la aşa ceva din partea unui gentleman de 
rafinamentul domnului Edward. Dar după ce te obişnuiai era 
în regulă. Era real, a spus ea cu mândrie, redevenind apoi 
tăcută. 

— Iar dumneavoastră aveati... ce vârstă, pe vremea aceea? a 
întrebat Bachmann, lungind întrebarea, dar vorbind foarte 
delicat, hotărât să nu rupă vraja sub nicio formă. 

Douăzeci şi doi de ani, şi deţineam cele mai înalte calificări 
ca secretară. Tatăl meu a murit când eram mică, înţelegeţi? 
Asupra modului în care a murit planează suspiciuni, nu mă 
deranjează să vă mărturisesc. S-a spânzurat, aşa am auzit, dar 
niciodată nu s-a afirmat asta în mod oficial. Noi suntem 
catolici. Fratele mamei mele era preot la Passau şi s-a arătat 
bun cu noi, găzduindu-ne. Ce altceva puteai fi la Passau? Din 
păcate, odată cu trecerea anilor, unchiul meu a devenit din 
cale-afară de afectuos faţă de mine, aşa că am considerat că 
era prudent, chiar cu riscul de a o supăra pe mama, să plec de 
acolo, la colegiul de secretare din Viena. Da. In fine. Asta a 
fost. M-a violat, dacă vreţi să ştiţi. La data aceea, nici nu mi- 
am dat prea bine seama de asta. Nici nu ai cum, atunci când 
eşti inocentă. 

Apoi femeia s-a recufundat în tăcere. 

— Şi primul post primit a fost la Brue Freres, a sugerat 
Bachmann în continuare. 

— Vă asigur, a reluat Frau Ellenberger, drept răspuns la o 
întrebare pe care Bachmann nu o formulase, că domnul 
Edward m-a tratat cu o consideraţie exemplară. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta. 

— Domnul Edward era un model de bună purtare. 

— Serviciul meu nu pune la îndoială acest aspect. Socotim 
că a fost influenţat de cineva. 


— Era englez în cel mai bun înţeles al cuvântului. Când 
domnul Edward mi se confesa, mă simţeam măgulită. Când mă 
invita să-l însoțesc în societate, de exemplu, la o mică cină - 
Frau Ellenberger a spus acest lucru în engleză - după o zi 
lungă de muncă, înainte de a merge acasă pentru a se odihni 
alături de familie, mă simţeam mândră că mă alesese. 

— Cine nu ar fi? Nimeni nu ar fi refuzat. 

— Faptul că era, nu numai suficient de vârstnic pentru a-mi 
fi unchi, ci, practic, bunic, nu mi-a stârnit griji inutile, a reluat 
ea cu hotărâre, ca şi cum ar fi spus asta pentru a rămâne 
posterităţii. După ce mă obişnuisem cu atenţiile unui bărbat 
mai în vârstă, le-am acceptat drept fireşti pentru o persoană în 
postura mea. Diferenţa era că domnul Edward avea o savoare 
aparte. Şi nu-mi era unchi. Când i-am spus mamei ce se 
petrecuse, ea nu a socotit că situaţia mea era nefericită. 
Dimpotrivă, m-a sfătuit să nu o primejduiesc prin consideraţii 
mărunte. Având de asigurat viitorul unui singur fiu, domnul 
Edward sigur nu avea să treacă cu vederea o fată tânără şi 
atrăgătoare, care îi arătase o anmiciţie iubitoare în anii 
bătrâneţii. 

— Şi nu a trecut cu vederea, aşa-i? a îndemnat-o Bachmann, 
aruncând o privire admirativă prin cameră, însă iar o pierduse 
- ba i se părea că şi ea se pierduse într-un fel pe sine. Aşadar, 
Frau Ellenberger, în ce moment credeţi că amestecul 
colonelului Karpov a aruncat o umbră asupra acestei fericiri 
pe care o împărtăşeaţi împreună, dacă mă pot exprima astfel? 
a reluat Bachmann pe un ton vioi, adoptând altă cale de atac. 


Oare nu-l auzise? 

Iarăşi? 

Frau Ellenberger a înălţat din sprâncene. Apoi şi-a lăsat 
capul într-o parte, parcă ascultând atent ceva. După care s-a 
lansat într-o altă declaraţie pentru întregirea dosarului: 

— Apariţia lui Grigori Borisovici Karpov ca mare client al 
băncii Freres a coincis cu înflorirea deplină şi greu de crezut a 
relaţiei mele cu domnul Edward. La acea dată, nu am putut, 
cum nu pot nici acum, să stabilesc limpede care eveniment l-a 
precedat pe celălalt. Domnul Edward trăia ceea ce aş putea 
descrie drept a doua sau a treia lui tinereţe. Avea o atitudine 


pozitivă în privinţa atenţiei pe care mi-o acorda, iar în spirit 
devenise cu mult mai aventuros decât mulţi dintre bărbaţii mai 
tineri pe care îi cunoşteam din comunitatea bancară vieneză. A 
rămas pe gânduri câteva clipe, a dat să spună ceva, după care 
a clătinat din cap şi a etalat un surâs şmecheresc, la adresa 
unei anumite amintiri. Foarte pozitiv, dacă doriţi să ştiţi. 

Momentul de magie se mistuise. 

— Aţi întrebat când, dacă nu mă înşel. Când a apărut în 
scenă, bănuiesc că la asta v-aţi referit. Karpov. Da? 

— Ceva de genul acesta. 

— Atunci, să vă povestesc despre Karpov. 

— Chiar vă rog! 

— Ar fi tentant să-l descriu pe Karpov drept arhetipul de urs 
de origine rusă. Însă asta nu ar însemna nici jumătate din 
poveste. A exercitat asupra domnului Edward o influenţă 
similară celei aduse de un drog revitalizant. „Karpov este 
musca mea spaniolă”?, a spus el o dată faţă de mine. Lipsa de 
respect a lui Karpov faţă de normele convenţionale ale vieţii 
făcea să se aprindă o mică flacără în inima domnului Edward. 
În săptămânile ce au precedat inaugurarea sistemului lipiţan, 
domnul Edward a călătorit la Praga, la Paris şi în Berlinul de 
Est în unicul scop de a-l întâlni pe noul nostru client. 

— Cu dumneavoastră? 

— Câteodată şi cu mine, da. Cu mine deseori, de fapt. Iar 
câteodată, micuțul Anatoli venea şi el cu geanta diplomat, 
drăguţul de el! Mereu mă întrebam ce ţinea înăuntru. Vreun 
pistol? Domnul Edward spunea că acolo îşi ţinea pijamaua. 
Imaginaţi-vă o asemenea geantă într-un club de noapte! Şi 
plătea din ea pentru absolut tot! Dintr-un buzunar exterior, 
unde-şi ţinea banii. Nu am văzut niciodată interiorul genţii. 
Era strict secret. Iar faptul că era chel făcea lucrurile şi mai 
amuzante. Ajunsă în acest punct, femeia şi-a îngăduit un 
chicotit de fetiţă. Nu te plictiseai nicio clipă cu Karpov, a 
continuat ea. Fiecare întâlnire era un amestec de anarhie şi 
cultură şi niciodată nu ştiai cu ce aveai să te alegi. Apoi Frau 
Ellenberger s-a încruntat brusc şi s-a corectat: Să vă spun 
ceva, Herr Schneider. Colonelul Karpov era un admirator 


2 De fapt, un gândac din familia Meloidae, Lytta vesicatoria, din care se 
extrage cantarida, un afrodiziac. (n.tr.) 


sincer şi pătimaş al tuturor formelor de artă, muzică şi 
literatură, precum şi al fizicii. Şi un admirator al femeilor, 
desigur. Asta se înţelege de la sine. În limba rusă, el se descria 
pe sine drept kulturnâi. Cultivat, adică. 

— Mulţumesc, a spus Bachmann, notând sârguincios în 
agendă. 

Apoi, pe acelaşi ton precis: 

— După ce petrecea până în zori într-un club de noapte şi se 
folosea de beneficiile camerelor de la etaj - de două, chiar de 
trei ori, aş putea adăuga -, vorbind despre literatură între 
vizite, ţinea imediat după aceea să exploreze galeriile de artă 
şi să viziteze locurile de interes cultural ale oraşului. Somnul, 
aşa cum îl înţelegem noi, nu era un concept cunoscut lui. 
Pentru domnul Edward, dar şi pentru mine, fiecare întâlnire cu 
el reprezenta o călătorie irepetabilă în scop educativ. 

Femeia a abandonat mina de severitate şi a început să râdă 
delicat, clătinându-şi capul. Ca să-i ţină tovărăşie, Bachmann 
şi-a arborat zâmbetul de clovn. 

— Iar conturile lipiţane au fost discutate în mod deschis cu 
aceste ocazii? a întrebat el. Sau totul a fost discret, secret... 
discutat doar între cei doi bărbaţi? Şi de faţă cu Anatoli, când 
era acolo. 

O altă tăcere deconcertantă, chipul ei devenind sumbru 
odată cu amintirile. 

— A, chiar şi atunci când se purta extrem de degajat, 
domnul Edward era extrem de secretos, vă asigur! s-a plâns 
ea, confirmând că înţelesese întrebarea, fără să răspundă 
direct la ea. În chestiuni de interes bancar, presupune că aşa 
ceva era absolut normal. Dar şi în chestiunile referitoare la 
domeniul privat. Câteodată mă întrebam dacă eram singura, în 
afară de doamna Brue. Însă apoi ea a murit, a adăugat femeia, 
strângând din buze. El a suferit foarte mult, sunt convinsă. A 
fost trist. Eu am crezut că ne vom căsători, înţelegeţi? Până la 
urmă, s-a dovedit că nu se eliberase locul. Nu era menit 
pentru Elli. 

— Şi la fel de secretos a fost şi în legătură cu prietenul lui 
britanic, domnul Findlay, parcă aşa rețin din declaraţia 
dumneavoastră, i-a reamintit Bachmann, înaintând cu paşi de 
puf spre întrebarea pe care urma să i-o adreseze în 


continuare. 

Faţa femeii se întunecase. Şi-a împins falca în faţă în semn 
de refuz, ţinând în acelaşi timp buzele strâns lipite. 

— Nu aşa îl chema? Findlay? La misteriosul englez mă refer, 
a insistat delicat Bachmann. Aşa stă scris în declaraţia 
dumneavoastră. Ori am reţinut eu greşit? 

— Nu. Nu aţi reţinut greşit. Findlay a greşit. El a stricat 
totul. 

— Findlay, geniul rău care a venit cu ideea conturilor 
lipiţane? 

— Nimeni nu ar trebui să manifeste vreun interes faţă de 
domnul Findlay. El ar trebui şters din amintire imediat, şi pe 
vecie, asta ar trebui să se întâmple cu domnul Findlay al 
nostru, a spus ea, vocea sa căpătând un ton sacadat, de parcă 
ar fi recitat mânios poezioare pentru copii. Domnul Findlay ar 
trebui tocat mărunt, pus într-un vas şi fiert la foc mic! 

Izbucnirea neaşteptată de energie cu care rostise aceste 
cuvinte a confirmat ceea ce Bachmann bănuia de câtva timp: 
că, deşi beau ceai englezesc din ceşti de porțelan fin, aşezate 
pe o tavă de argint pe care se mai aflau o strecurătoare de 
argint, un vas de lapte tot din argint şi un ibric de argint cu 
apă fiartă, ronţăind gustoase prăjiturele scoțiene făcute în 
casă, aburii pe care el îi sesiza ieşind când şi când din 
răsuflarea ei sugerau ceva mult mai tare decât simplul ceai. 

— Aşa de rău a fost acest om? s-a minunat Bachmann. Săâ-/ 
tocăm mărunt. Să-i dăm ceea ce merită. 

Insă ea se refugiase în propriile amintiri, astfel că 
Bachmann ar fi putut la fel de bine să rostească acele vorbe şi 
în gând. 

— Atenţie, vă înţeleg poziţia. Şi eu m-aş supăra destul de 
rău dacă cineva l-ar trage pe sfoară pe patronul meu. N-aş 
putea sta deoparte, uitându-mă cum şeful meu este dus de 
nas. (Nicio reacţie.) Şi totuşi, acest domn Findlay trebuie să fi 
fost o persoană deosebită. Adevărat? O persoană care a reuşit 
să-l abată pe domnul Edward de la calea cea dreaptă... şi să-l 
pună alături de escroci ruşi precum Karpov şi aranjorul lui 
extraordinar... 

Reuşise să rupă vraja. 

— Findlay nu era o persoană deosebită, vă rog! i-a răspuns 


furioasă Frau Ellenberger. Nu era câtuşi de puţin aşa ceva! 
Domnul Findlay era alcătuit în întregime din trăsături furate 
de la alţi oameni! 

Apoi, brusc, femeia a dus mâna la gură, ca şi cum ar fi vrut 
să o împiedice a mai rosti ceva. 

— Cum arăta acest Findlay? Prezentaţi-mi o imagine în 
cuvinte. Domnul Findlay. 

— Alunecos. Rău. Lucios. Distant. 

— Cam ce vârstă avea? 

— Patruzeci. Sau aşa susţinea. Însă purtarea îl arăta mult, 
mult mai bătrân. 

— Iar ca statură? înfăţişare? Vă mai amintiţi vreo trăsătură 
fizică aparte? 

— Două coarne, o coadă lungă şi un miros foarte 
pătrunzător de pucioasă. 

Bachmann a clătinat din cap, minunându-se. 

— Nu v-a plăcut prea mult, aşa-i? 

Frau Ellenberger a suferit încă una dintre metamorfozele ei 
subite. S-a îndreptat de spate ca o învăţătoare, şi-a ţuguiat 
buzele şi l-a fixat cu o privire de reproş vădit. 

— Când un bărbat îţi este exclus în mod deliberat din viaţă, 
Herr Schneider - din viaţa ta -, o persoană de care eşti legat 
sentimental, căruia i te-ai arătat în toată feminitatea... nu este 
defel irațional să îl priveşti pe acel om cu ură şi suspiciune, cu 
atât mai mult cu cât el este cel care ţi-a sedus şi corupt... care 
a afectat integritatea ca bancher a domnului Edward. 

— L-aţi întâlnit de multe ori? 

— O dată, şi acea ocazie a fost suficientă ca să-mi formez o 
părere. A solicitat o întâlnire, dându-se drept un client 
potenţial. A venit la bancă, iar eu l-am atras într-o conversaţie 
banală cât a stat în sala de aşteptare, pentru că asta făcea 
parte din îndatoririle mele. Aceea a fost singura dată când a 
apărut la bancă. După aceea, Findlay şi-a exercitat vrăjile 
malefice, iar eu am fost exclusă cu desăvârşire. De către 
amândoi. 

— Aţi putea explica acest lucru? 

— Se întâmpla uneori ca eu şi domnul Edward să ne aflăm 
într-un moment de intimitate. Singuri. Ori îmi dicta cine ştie 
ce, nu avea importanţă. Suna telefonul. Era Findlay. Era de 


ajuns ca domnul Edward să-i audă vocea, pentru a-mi spune: 
„Elli, du-te şi fă-ţi de lucru în altă parte”. Dacă Findlay dorea o 
întâlnire cu domnul Edward, ea se desfăşura în oraş, niciodată 
la bancă, iar eu eram din nou exclusă. „Nu în seara asta, Elli. 
Du-te la mama ta şi găteşte-i ceva cu carne de pui.” 

— Şi v-aţi plâns domnului Edward de acest tratament 
nedrept? 

— El îmi răspundea că există unele secrete la care nici 
măcar eu nu puteam avea acces, iar Teddy Findlay era unul 
dintre acestea. 

— Teddy? 

— Acesta îi era prenumele. 

— Nu cred că l-aţi menţionat. 

— Nici nu am vrut. Noi ne vorbeam cu Teddy şi Elli. Doar la 
telefon, bineînţeles. Şi pe baza unei întâlniri în sala de 
aşteptare, când nu am discutat nimic important. Totul era 
prefăcătorie. Aşa putea fi caracterizat Findlay: un prefăcut. 
Presupusa noastră familiaritate de la telefon nu ar fi 
supravieţuit nicio clipă realităţii, puteţi fi sigur de asta. 
Domnul Edward dorea ca eu să mă amuz de impertinenţa lui, 
aşa că eu, fireşte, mă arătam amuzată. 

— Ce vă face să credeţi că Findlay a propus iniţierea 
operaţiunii cu conturi lipiţane? 

— Ela pus totul la cale! 

— A pregătit totul cu Karpov? 

— Cu Anatoli, care acţiona în numele lui Karpov, uneori. Aşa 
am înţeles eu. De la distanţă. Dar ideea în sine a fost doar a 
lui. Se lăuda cu asta. „Lipiţanii mei. Micuţul meu grajd. 
Domnul Edward al meu” asta spunea el de fapt. Totul fusese 
plănuit. Sărmanul domn Edward nu a avut absolut nicio şansă. 
A fost ademenit. Întâi a fost discuţia telefonică isteaţă, pe un 
ton foarte fermecător, prin care solicita o programare - în 
particular şi personal, bineînţeles, fără terţi, nimic trecut pe 
hârtie. Apoi, invitaţia măgulitoare la Ambasada Britanică şi un 
păhărel cu ambasadorul, pentru ca totul să devină oficial. Ce 
anume să fie oficial, dacă-mi pot permite să întreb? În privinţa 
conturilor lipiţane, nimic nu era oficial. Conturile acestea erau 
opusul celor oficiale. Erau dopate şi oloage din start. Dacă ar fi 
fost cai, ar fi avut picioare strâmbe şi nesigure, dându-se drept 


armăsari pursânge! 

— A, da, Ambasada, a aprobat-o Bachmann, dând impresia 
că uitase, ca şi cum problema Ambasadei îi ieşise din minte pe 
moment - pentru că un anchetator care îşi merită cât de cât 
numele nu dă buzna să rupă uşa. 

În realitate însă, chestiunea legată de Ambasada Britanică 
reprezenta o noutate absolută pentru el, şi avea să fie la fel 
pentru Erna Frey. Nimic din declaraţia dată de Frau 
Ellenberger în urmă cu şapte ani nu îi pregătise pentru 
amănuntele privitoare la amestecul Ambasadei Britanice de la 
Viena. 

— Că a venit vorba, când a apărut Ambasada în relaţia 
aceasta? a întrebat Bachmann, simulând jena. Frau 
Ellenberger, v-aş ruga să repetaţi povestea Ambasadei. Se 
pare că nu mi-am făcut temele aşa de bine cum ne-am 
închipuit. 

— Domnul Findlay se prezentase iniţial drept nu ştiu ce fel 
de diplomat britanic, a răspuns ea cu un aer cât se poate de 
dispreţuitor. Un diplomat neoficial, dacă există o asemenea 
specie, lucru de care mă îndoiesc. 

Judecând după expresia de pe figura sa, şi Bachmann se 
îndoia de asta, cu toate că el fusese aşa ceva. 

— Ulterior s-a reinventat, declarându-se consultant 
financiar. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, nu a fost vreodată 
nici diplomat, nici consultant. Era un şarlatan, şi nimic mai 
mult. 

— Aşadar, conturile lipiţane şi-au început existenţa graţie 
Ambasadei Britanice din Viena, a meditat Bachmann cu voce 
tare. Sigur că da! Acum mi-am amintit. Vă rog să-mi iertati 
acest mic lapsus. 

— Acolo s-a clocit întregul plan al conturilor lipiţane, nu am 
nicio îndoială. In seara când s-a întors de la acea primă 
întâlnire la Ambasadă, domnul Edward mi-a prezentat în linii 
mari toată schema de organizare. Am rămas şocată, dar nu era 
treaba mea să mă arăt astfel. După aceea, modificările de 
fineţe sau îmbunătățirile, indiferent care ar fi fost acestea, 
urmau în mod invariabil consultărilor cu domnul Findlay. Care 
se desfăşurau fie în oraşe din străinătate, fie la Viena, în orice 
caz, departe de bancă, fie la telefon, într-o formă inteligent 


mascată, căreia domnul Edward insista să-i spună cod verbal. 
Până atunci, nu-l mai auzisem folosind respectiva expresie. 
Noapte bună, Herr Schneider! 

— Noapte bună, Frau Ellenberger! 

Însă Bachmann nu s-a clintit din loc. Şi nici ea. În întreaga 
lui carieră, avea să-i mărturisească el ulterior Ernei Frey, 
niciodată nu ajunsese atât de aproape de clipa unei intuiţii de 
tip telepatic. Frau Ellenberger îi poruncise să plece, însă el nu 
plecase, deoarece ştia că ea murea de dorinţa de a-i mai spune 
anumite lucruri, dar se temea să le rostească. Lupta din 
răsputeri, pe de o parte cu sentimentul de loialitate, iar pe de 
alta cu sentimentul de revoltă. Dintr-odată, starea de revoltă a 
avut câştig de cauză. 

— Iar acum a revenit, a spus ea în şoaptă, ochii mărindu-i-se 
de uluire. I-o face din nou sărmanului Tommy, care nu e nici 
pe jumătate bărbatul care a fost tatăl lui. l-am mirosit vocea 
din momentul când a rostit primul cuvânt la telefon. A 
pucioasă, aşa mi-a mirosit. E Belzebut. Auzi, Foreman! De data 
asta şi-a zis Foreman. Stăpânul jocului, aşa trebuie să fie el, ca 
întotdeauna. Săptămâna viitoare o să-şi zică Fiveman! 


La doar o sută de metri mai sus pe şosea de locul în care 
maşina lui Bachmann aştepta, se întindea, pe malul lacului, o 
fâşie de pădure prin care şerpuia o potecă destinată 
publicului. După ce i-a încredinţat şoferului geanta diplomat, 
Bachmann s-a simţit cuprins de dorinţa spontană de a hoinări 
singur prin pădurice. În cale a găsit o bancă şi s-a aşezat. Se 
lăsa amurgul. Începuse ora magică a Hamburgului. Adâncit în 
gânduri, a admirat lacul care se întuneca treptat şi luminile 
oraşului reflectate de apă. Vreme de o clipă în acea casă, ca 
un hoţ cu tresăriri de conştiinţă, trăise sentimentul că prădase 
persoana nepotrivită. Clătinând din cap la adresa acestui 
moment de slăbiciune trecătoare ce afecta scopul cel mare, şi- 
a scos telefonul mobil dintr-un buzunar al costumului său de 
birocrat şi a selectat numărul liniei directe al lui Michael 
Axelrod. 

— Da, Gunther. 

— Britanicii vor acelaşi lucru ca şi noi. Dar excluzându-ne pe 
noi. 


lan Lantern nici că putea fi mai amabil atunci când îi 
telefonase, s-a văzut Brue silit să recunoască. I-a cerut prea 
plecat scuze, a admis întru totul că bancherul avea un 
program cumplit de încărcat şi pentru nimic în lume nu i-ar fi 
trecut prin gând ideea de a i-l strica în vreun fel, doar că şefii 
de la Londra nu-i dădeau deloc pace. 

— Din păcate, nu pot spune mai multe la telefon. Am nevoie 
de o discuţie faţă în faţă cu tine, cât mai urgent, Tommy! O oră 
ar fi de ajuns. Doar să-mi spui unde şi când. 

Nefiind un nătărău, Brue s-a arătat la început precaut. 

— Este cumva vorba de aceeaşi chestiune pe care am 
discutat-o pe larg la masa de prânz? a întrebat el, fără să 
cedeze vreo palmă de teren. 

— În legătură cu asta. Nu în totalitate, dar pe aproape. 
Trecutul îşi ridică din nou capul hidos. Dar nu ameninţă. Nimic 
înspre discreditarea cuiva. De fapt, e spre avantajul tău. O oră, 
şi ai scăpat de noi. 

Liniştit, Brue a aruncat o privire pe pagina de agendă a 
acelei zile, deşi nu era defel nevoie. Miercuri era seara de 
operă a lui Mitzi. Ea şi Bernhard aveau abonamente. Pentru 
Brue, asta însemna fie hrană rece de la frigider, fie o cină şi o 
partidă de snooker la Clubul Anglo-German: miercurea avea 
această libertate de alegere. 

— Ora şapte şi un sfert la mine acasă îţi surâde? 

A dat să-i dicteze adresa, dar Lantern l-a întrerupt cu 
promptitudine: 

— Extraordinar, Tommy! O să fiu cât se poate de punctual. 

Şi aşa a fost. Maşina cu şofer aştepta în stradă. Adusese 
flori pentru Mitzi. Şi etala acel zâmbet blestemat, pe care l-a 
păstrat în vreme ce sorbea apă minerală cu gheaţă şi cu o 
feliuţă de lămâie. 

— Nu, o să rămân în picioare, dacă nu te superi, mulţumesc, 
a spus el afabil atunci când Brue i-a oferit un scaun. După trei 
ore pe autostradă, e plăcut să-mi dezmorţesc puţin oasele. 

— Trebuia să faci deplasarea cu trenul. 

— Da, aşa ar fi fost bine, nu? 

Drept urmare, şi Brue a rămas în picioare, ţinându-şi 
mâinile la spate şi afişând ceea ce spera să sugereze: aerul 


curtenitor, dar puţin îmbufnat, al omului ocupat care este 
deranjat în propria casă şi socoteşte că i se datorează 
explicaţii. 

— Suntem cam presaţi de timp, Tommy, aşa cum îţi 
spuneam, de aceea îţi voi expune mai întâi situaţia neplăcută 
în care te afli tu, iar după aceea poate analizăm sumar şi 
situaţia delicată în care ne aflăm noi. Îţi convine aşa? 

— Cum doreşti. 

— Mă ocup de măsuri antitero, apropo. Nu cred că la 
prânzul de acum câteva zile am adus vorba despre asta, 
adevărat? 

— Nu cred că s-a menţionat aşa ceva. 

— A, şi să nu-ți faci griji în legătură cu Mitzi. Dacă ea şi 
prietenul ei decid să plece de la operă la pauză, băieţii mei ne 
vor informa imediat. Ce-ar fi să te aşezi şi să-ţi termini whisky- 
ul pe care îl începuseşi? 

— Mă simt bine şi aşa, mulţumesc! 

Lantern a părut dezamăgit de răspunsul lui Brue, dar a 
continuat: 

— Tommy, te asigur că nu am trăit un sentiment prea plăcut 
atunci când am aflat de la omologii noştri germani că, departe 
de a fi neştiutor în privinţa locului în care se află Issa Karpov, 
tu ai stat de fapt jumătate de noapte de vorbă cu el, şi asta în 
prezenţa unor martori. Asta ne-a făcut să părem puţin ridicoli. 
Şi doar noi te-am întrebat, nu? 

— Mi-aţi cerut să vă informez în eventualitatea că revendică 
suma. Nu făcuse asta la acea dată. Şi încă nu a făcut-o. 

Lantern a acceptat punctul de vedere al lui Brue, aşa cum 
respecţi perspectiva unei persoane mai vârstnice, fiind totuşi 
clar că nu era satisfăcut de situaţie. 

— Ca să fiu sincer, deţineai o sumedenie de informaţii care 
ne-ar fi folosit foarte mult. Ne-ar fi pus în situaţia de a anticipa 
o serie de situaţii în jocul acesta, în loc să fim siliţi să înghiţim 
o porţie sănătoasă de umilinţă. 

— Despre ce joc e vorba? 

Zâmbetul de pe faţa lui Lantern a început să exprime un 
uşor regret. 

— Mă tem că nu pot comenta. Tommy, în meseria noastră 
sunt secrete care nu se divulgă. 


— Şi în a mea. 

— De fapt, am efectuat un mic studiu privind motivațiile 
tale, Tommy. Noi şi cei de la Londra. Situaţia ta familială, fiica 
ta din prima căsătorie - Georgie o cheamă, nu? Fiica lui Sue. 
Nimeni nu a putut înţelege de ce v-aţi despărţit, un lucru pe 
care-l socotesc de fiecare dată trist. Divorțul inutil este, după 
părerea mea, un soi de moarte, serios. Părinţii mei nu au 
reuşit să depăşească acest şoc, ştiu sigur asta. Cred că, într-un 
fel, nici eu nu mi-am revenit. În fine, acum e însărcinată, ceea 
ce e frumos. De Georgie vorbesc. Am convingerea că eşti 
foarte mişcat. 

— Despre ce dracu’ tot bâigui acolo? Vezi-ţi de treburile 
tale! 

— Ştim asta doar pentru că am încercat să ne lămurim de ce 
ai fost atât de obstrucţionist, Tommy, şi să aflăm ce anume 
protejai. Sau pe cine. Ne-am întrebat: Te apărai pe tine însuţi? 
Ori aperi Brue Freres? Să fie tânărul Karpov: ai cumva, într-un 
fel sau altul, o slăbiciune faţă de el? Vreau să spun că ai mințit 
copios, Tommy! Ne-ai păcălit cât se poate de rău. Aş putea 
afirma că te admir, dar îţi port şi ranchiună. 

— Dacă-mi aduc bine aminte, nici voi nu aţi fost tocmai 
generoşi în privinţa adevărului. 

Lantern s-a prefăcut că nu aude respectiva remarcă. 

— Cu toate acestea, a continuat el pe un ton amabil, după ce 
am analizat starea financiară oarecum şubredă a băncii Brue 
Freres şi am efectuat un calcul brut referitor la suma pe care 
bătrânul Karpov a pus-o deoparte, am considerat că te-am 
înţeles ceva mai bine: „Aha, de asta ne-a aburit Tommy! Speră 
ca milioanele bătrânului Karpov să-i îndulcească viaţa la 
bătrâneţe. Nici nu e de mirare că nu vrea ca banii ăia să fie 
revendicaţi de cineva.” Ai vrea să ne luminezi în privinţa asta? 

— Ce-ar fi să presupunem că este adevărat? s-a răstit Brue. 
Şi după aceea, te rog să pleci din casa mea! 

Zâmbetul tineresc al lui Lantern s-a lăţit în semn de 
compasiune. 

— Tommy, nu pot face asta, îmi pare rău! Şi nici tu, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Plus că în ecuaţie intervine şi o 
tânără doamnă, din câte am auzit noi. 

— Prostii! Nu am nicio tânără doamnă. E o aberaţie! Doar 


dacă nu cumva te referi la avocata băiatului... Prefăcându-se 
că se chinuieşte să-şi amintească numele ei, a adăugat Frau 
Richter. Vorbitoare de limba rusă. Şi care se ocupă de cererea 
lui de azil şi aşa mai departe. 

— O bucăţică bună, dacă e să judec din ce am auzit. Dacă îţi 
plac femeile scunde, lucru valabil în cazul meu. 

— Nu am băgat de seamă. Regret, dar, la vârsta mea, ochii 
nu-mi mai umblă după femei ca altădată. 

Cumpănind asupra nevoii lui Brue de a face în acele 
momente o referire deloc măgulitoare la vârsta lui, Lantern s-a 
apropiat de bufet şi, în modul cel mai relaxat cu putinţă, şi-a 
mai turnat apă minerală în pahar. 

— Aşadar, asta este drama ta, Tommy, pe care o voi analiza 
mai pe larg la momentul potrivit. Între timp, însă, aş vrea să îţi 
prezint drama mea, care, sincer, nu e mai mică decât a ta, 
datorită ţie. Imi dai voie? 

— Voie, să ce? 

— Păi tocmai ţi-am spus. Să-ţi descriu rahatul în care am 
ajuns din cauza ta. Mă asculti, ori nu? 

— Sigur că da. 

— Bun. Pentru că mâine-dimineaţă la ora nouă fix, aici, în 
Hamburg, voi participa la o şedinţă extrem de delicată şi strict 
secretă în care subiectul discuţiei va fi însuşi Issa Karpov, 
despre care tu ai susţinut că nu îl văzuseşi vreodată. Şi de fapt 
o făcuseşi. 

Lantern devenise alt om: didactic, de neoprit şi cu un aer 
napoleonian, vocea lui atacând cuvinte neaşteptate ca notele 
scoase de un pian prost acordat. 

— Şi la această şedinţă, Tommy, unde, datorită ţie, mă 
aştept să fiu pus oarecum cu spatele la zid, am nevoie - Oficiul 
meu are nevoie, toţi cei care ne străduim să facem lucrul just 
în această situaţie extrem de delicată, Londra, germanii, plus 
alte servicii prietene, pe care nu mă mai deranjez să le 
amintesc în această conjunctură - e necesar ca tu - domnul 
Tommy Brue de la Banca Brue Freres, ca un bun patriot 
englez şi un duşman neîmpăcat al terorismului, să nu fii doar 
pregătit, ci să ţii morţiş să colaborezi cu mine în orice mod, 
formă sau cale, aşa cum se impune în cadrul acestei operaţiuni 


strict secrete, în privinţa căreia, pro tem”, cel puţin nu vei 


avea cunoştinţă. Aşadar, întrebarea pe care ţi-o adresez sună: 
am dreptate? Vei colabora ori, ca şi până acum, ne vei 
obstrucţiona în războiul purtat împotriva terorismului? Nu i-a 
lăsat lui Brue răgazul necesar ca să răspundă. Încetase să se 
mai răstească, adoptând un ton compătimitor: Vezi tu, în afară 
de bunăvoința ta, Tommy, la care apelăm în aceste momente, 
fii atent ce lucruri îţi sunt împotrivă. Chiar şi în absenţa 
acuzaţiei de spălare de bani, eşti doar la un pas de a ajunge la 
mâna unui administrator judiciar. Plus ceea ce ar putea afirma 
nemţii despre un bancher britanic din ţara lor, care 
cochetează cu un cunoscut terorist islamist care fuge de 
justiţie, lucru care te doboară numai dacă stai să te gândeşti la 
el. Eşti terminat. Şi atunci, de ce să nu accepţi discret 
colaborarea şi să te bucuri în continuare de viaţă? Pricepi ce 
vreau să sugerez? Am impresia că nu reuşesc să mă fac prea 
bine înţeles. Vrei să-ţi vorbesc despre Annabel? 

— Aşadar, e vorba de şantaj, a replicat Brue. 

— De pedeapsă şi recompensă, Tommy! Dacă ne ies jocurile, 
păcatele din trecut ale băncii sunt trecute în uitare, tu te vei 
bucura de păreri mai favorabile ale celor din cartierul 
financiar londonez, iar Brue Freres va supravieţui, putând să- 
şi continue activitatea. Ce poate fi mai cinstit decât asta? 

— Şi băiatul? 

— Care băiat? 

— Issa. 

— Aha. De asta era vorba... Latura ta altruistă. Ei, asta 
depinde de felul în care îţi joci tu rolul, fireşte. El devine 
proprietatea nemților, bineînţeles. Nu ne putem amesteca în 
chestiuni de suveranitate, aşa că, în esenţă, ei trebuie să 
decidă. Dar nimeni nu-l va abandona cu totul după aceea, nici 
vorbă! Nimeni de aici nu procedează astfel. 

— Şi Frau Richter? Ea ce se presupune că a făcut? 

— Annabel? Ei bine, teoretic, şi ea a dat de belea: asociere 
cu el, ascunderea lui şi, probabil, întreţinere de relaţii sexuale 
cu individul. 

— Te-am întrebat ce se va întâmpla cu ea. 


23 Prescurtare pentru pro tempore (lat.), însemnând „deocamdată”, „pentru 
moment”. (n.tr.) 


— Ba nu, n-ai întrebat asta. Ai întrebat ce a făcut. Şi ţi-am 
spus. E destul de simplu de ghicit ce se va întâmpla cu ea. O 
vor scutura frumuşel de praf şi o vor repune pe picioare, asta 
dacă au cât de cât minte. Fata are legături înspăimântător de 
sus-puse, lucru pe care sunt sigur că-l cunoşti. 

— Nu ştiam. 

— O familie de avocaţi de mare renume, cu o tradiţie 
îndelungată, oameni care au lucrat la Externe, titluri pe care 
nu le folosesc. Cu proprietăţi întinse în Freiburg. Cred că o vor 
dojeni şi o vor trimite acasă, cam asta e părerea mea, având în 
vedere felul cum funcţionează lucrurile în ţara asta. 

— Aşadar, trebuie să-ţi dau un cec în alb privind serviciile 
pe care ţi le ofer, asta vrei să sugerezi? 

— Da, cinstit să fiu, cam aşa stau lucrurile, Tommy! Semnezi 
pe linia punctată, noi facem lucrurile uitate, şi mergem înainte 
împreună, anticipând dificultăţile ce ne aşteaptă pe traseu. Şi 
recunoaştem că facem o treabă grozavă. Nu doar pentru noi. 
Pentru toți cetățenii, cum spunem în meseria noastră. 

Şi, lucru extrem de surprinzător pentru Brue, exista un 
document ce trebuia semnat, iar, după examinarea lui, acesta 
a evidenţiat multe aspecte similare cu un cec în alb. Era vârât 
într-un plic gros, de culoare cafenie, găzduit într-un buzunar 
interior al hainei lui Lantern, şi îl obliga pe Brue la o 
„activitate de importanţă naţională” nespecificată, atrăgându-i 
atenţia asupra prevederilor draconice ale unora dintre 
articolele Legii  Păstrării Secretului de Stat şi asupra 
pedepselor ce îl pândeau în cazul în care încălca vreuna dintre 
ele. Nedumerit în privinţa unei decizii, s-a uitat întâi la 
Lantern, apoi prin solarul în care se aflau, în căutarea unui 
răspuns. Negăsind niciunul, a semnat. 


Lantern plecase. 

Transfigurat de furie, prea mânios ca să-şi termine până şi 
whisky-ul, după cum, în mod foarte grijuliu, îi sugerase 
Lantern, Brue a rămas în holul casei, privind pierdut spre uşa 
închisă. Ochii i-au căzut pe buchetul de flori care, încă 
nedesfăcut din ambalaj, stătea pe masa din hol. A ridicat 
florile, le-a mirosit, apoi le-a pus la loc. 

Gardenii. Preferatele lui Mitzi. Cumpărate de la un florar 


cunoscut. Ian al nostru nu se zgârcise defel, mai ales că dădea 
de-a azvârlită cu bani guvernamentali de protocol. 

De ce le adusese? Ca să demonstreze că ştia? Ce anume 
ştia? Că Mitzi prefera gardeniile? „Aşa cum ştiau că eu 
mănânc peşte la restaurantul La Scala? Şi cum să-l determine 
pe Mario să ţină deschis luni pentru un prânz?” 

Sau ca să-i demonstreze că el nu ştia - că ea plecase la 
operă cu amantul, lucru pe care el bineînţeles îl ştia; însă, în 
logica meseriei lui, ceea ce ştii este ceea ce te prefaci a nu 
cunoaşte. Aşadar, în mod oficial, nu ştia. 

Şi Annabel? „Ei bine, şi ea a dat de belea.” 

Brue nu înclina să acorde prea mare credit celor spuse de 
Lantern, dar credea acest amănunt. De patru zile şi patru 
nopţi analizase toate căile prin care ar fi putut lua legătura cu 
ea în mod discret: un bilet înmânat personal la Sanctuarul de 
Nord, prin intermediul curierului băncii; un mesaj oarecare pe 
robotul telefonic de la locul de muncă ori pe mobil. 

Numai că, din delicateţe - aşa cum se exprimase Lantern - 
sau din pură laşitate, nu mai conta încadrarea, Brue se 
abţinuse să facă asta. În cele mai bizare momente petrecute la 
birou, când mintea trebuia să-i fie doar la marile finanţe, se 
surprindea stând cu bărbia în palmă, privind spre telefon, 
dorindu-şi ca aparatul să sune. Insă acest lucru nu se 
întâmplase. 

lar acum, exact cum se temuse, ea era în primejdie. Şi 
vorbele atotştiutoare ale lui Lantern nu aveau darul să-l 
convingă nicicum că ea urma să scape neatinsă din situaţia 
asta. Avea nevoie doar de un motiv ca să o sune şi, în 
izbucnirea de furie de moment, îl găsise. „Lantern se poate 
duce dracului. Eu am de condus o bancă. Şi de terminat un 
pahar de whisky.” L-a golit dintr-o înghiţitură, apoi a format 
numărul ei de pe telefonul său fix. 

— Frau Richter? 

— Da. 

— Sunt Brue. Tommy Brue. 

— Bună ziua, domnule Brue. 

— V-am prins într-un moment nepotrivit? 

Judecând după tonul ei sec, probabil că aşa stăteau 
lucrurile. 


— Nu, nicio problemă. 

— M-am gândit să vă telefonez din două motive. Dacă aveţi 
vreme. Aveţi? 

— Da. Da, am timp. Desigur. 

„O fi drogată? Legată? Primeşte ordine de la cineva? Sau se 
consultă cu cineva înainte de a răspunde?” 

— Primul motiv - n-aş vrea să intru în amănunte la telefon, 
evident - ţine de faptul că recent s-a emis un cec. Se pare că 
nu a fost plătit nicăieri. 

— Situaţia s-a schimbat, a spus ea, după o altă perioadă de 
aşteptare parcă interminabilă. 

— A, da? În ce fel? 

— Noi am stabilit alt aranjament. 

„Noi? Tu şi mai cine, de fapt? Tu şi Issa?” Brue nu avusese 
impresia că Issa făcea parte din categoria celor care luau 
decizii. 

— Dar schimbarea e spre bine, presupun, a spus el, 
străduindu-se să adopte un ton optimist. 

— Poate că da. Sau poate că nu. Să vedem ce reuşim, nu? 
(Acelaşi ton neutru, o voce venind parcă din abis.) Vreţi să-l 
distrug? Sau să vi-l returnez? 

— Nu, nu! („Prea bombastic, fii mai degajat.”) Nu, dacă mai 
aveţi nevoie de el, sigur că nu. Aş fi foarte încântat dacă l-aţi 
încasa cât totul e în aşteptare, ca să spun aşa. Şi dacă nu 
reuşeşte nimic, ei bine, îmi daţi înapoi ceea ce nu folosiţi. Apoi 
Brue a ezitat, nesigur dacă era cazul să rişte prezentarea celui 
de-al doilea motiv. Şi privind cealaltă chestiune bancară. 
Lucrurile s-au schimbat oarecum din acest punct de vedere? 

Niciun răspuns. 

— Mă refeream la drepturile pe care le-ar putea emite 
amicul nostru. După care, făcând o încercare firavă de a fi 
amuzant: Calul de rasă despre care am discutat. Dacă amicul 
nostru doreşte să-l ia în posesie. 

— Încă nu pot preciza acest lucru. Trebuie să discut din nou 
cu el. 

— Şi atunci, o să mă sunaţi? 

— Poate după ce voi sta de vorbă cu el. 

— Şi, între timp, veţi încasa acel cec? 

— Probabil. 


— În rest, sunteţi bine? Nu întâmpinați greutăţi? Probleme? 
Vă pot ajuta cu ceva? 

— Nu, nu e nevoie. 

— Bine. 

O tăcere îndelungată, de ambele părţi. Din partea lui, 
îngrijorare neputincioasă; din partea ei, o profundă 
indiferenţă, se părea. 

— Prin urmare, o să discutăm pe îndelete în curând? a 
sugerat el, adunându-şi ultimele rezerve de energie pentru a 
părea detaşat. 

Poate că da, poate că nu. Ea deja închisese. „La discuţia 
asta a asistat şi altcineva, şi-a spus el. Sunt în cameră cu ea. Ei 
îi dirijează vocea de băieţel de cor.” 

x 


Încă ţinând telefonul mobil, Annabel a rămas şezând la 
micuța masă de scris albă din vechiul ei apartament, privind 
lung pe fereastră înspre strada întunecată. In spatele ei, în 
singurul fotoliu din casă, se afla Erna Frey, alertă, sorbind ceai 
verde dintr-o ceaşcă. 

— Vrea să ştie dacă Issa va revendica banii, a spus Annabel. 
Şi ce s-a întâmplat cu cecul scris de el. 

— lar tu ai tras de timp, i-a răspuns Erna pe un ton 
aprobator. Chiar foarte frumos, după părerea mea. Când va 
telefona data viitoare, poate că o să-i dai veşti mai bune. 

— Mai bune pentru el? Pentru voi? Mai bune, pentru cine? 

Lăsând celularul pe masă şi prinzându-şi capul în palme, 
Annabel s-a uitat concentrată la telefon, ca şi cum ar fi deţinut 
răspunsurile la misterele universului. 

— Pentru noi toţi, draga mea, a spus Erna Frey, dând să se 
ridice în picioare atunci când telefonul a sunat din nou. 

A reacţionat însă prea lent. Ca posedată, Annabel îl ridicase 
deja de pe masă şi se prezenta. 

Era Melik; voia să-şi ia rămas-bun de la ea înainte ca el şi 
mama lui să plece în Turcia, ţinând totodată să afle cum o 
ducea Issa, pentru că se simţea vinovat. 

— Uite, când ne întoarcem... spune-i fratelui meu... adică 
prietenului nostru... oricând. Bine? Imediat ce reuşeşte să fie 
tolerat aici, e bine-venit. Poate să-şi primească înapoi 
cămăruţa, şi să mănânce până ne sărăceşte. Spune-i că e un 


tip grozav, da? Melik a zis asta. M-ar putea dobori din prima 
rundă, înţelegi? Poate că nu pe ring Dar acolo. Unde a fost el. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da, Melik, înţeleg ce vrei să spui. Şi transmite toate 
urările mele de bine Leylei. Îi doresc o nuntă frumoasă, una 
tradiţională. Şi să ai parte şi tu de una la fel, Melik. Viaţă 
lungă surorii tale şi viitorului ei soţ. Multă fericire. Şi să te 
întorci sănătos, Melik, şi să ai grijă de mama ta, e o femeie 
curajoasă, care te iubeşte, şi a fost o mamă bună; şi pentru 
prietenul tău...” 

Şi altele asemenea, până când Erna Frey a desprins cu grijă 
telefonul dintre degetele rigide ale lui Annabel şi a închis, 
lăsându-şi cu blândeţe cealaltă mână pe umărul ei. 


11 


Răspunsul exagerat de prietenos faţă de Melik, precum şi 
reacţia glacială faţă de Brue reprezentau episoade izolate în 
noua existenţă a lui Annabel. Cu fiecare zi ce trecea, starea ei 
de spirit pendula între ruşine, ură faţă de cei care o 
manipulau, un optimism sclipitor, irațional şi perioade 
îndelungi de acceptare nepăsătoare a situaţiei triste în care se 
afla. 

La Sanctuar, în ciuda faptului că Herr Werner, la îndemnul 
lui Bachmann, îi dăduse un telefon îndatoritor Ursulei pentru a 
o informa că problema lui Issa Karpov nu mai prezenta o 
preocupare deosebită pentru autorităţi, ea se izolase la 
Coventry. 

Acum, Erna Frey îi era şi vecină, şi paznic. La mai puţin de o 
zi de când o dusese pe Annabel pe faleza portului cu furgoneta 
galbenă, Erna Frey se instalase la parterul unui ApartoteF? din 
oţel şi beton, situat la mai puţin de o sută de metri depărtare. 
Încetul cu încetul, apartamentul devenise cel de-al treilea 
cămin pentru Annabel. Trecea pe acolo înaintea fiecărei vizite 
pe care i-o făcea lui Issa, şi, după aceea, revenea. Câteodată, 
pentru comoditate, dormea acolo, într-un dormitor pentru 
copii unde nu se făcea niciodată întuneric deplin, din cauza 
reclamelor luminoase de pe stradă. 

Cele două vizite zilnice pe care i le făcea lui Issa nu mai 
reprezentau aventuri riscante, ci mici piese de teatru regizate 
cu meticulozitate de către Erna şi - pe măsură ce zilele se 
succedau - chiar de către Bachmann. În intimitatea ce se crea 
înapoia perdelelor din micuța sufragerie a apartamentului 
conspirativ, singuri sau împreună, cei doi o instruiau înaintea 
şi în urma fiecărei ascensiuni a scării spiralate din lemn. 
Episoade vechi erau reluate şi analizate, cele noi erau 
proiectate şi perfecţionate, toate cu intenţia de a-l convinge pe 


24 Clădire având apartamente complet utilate şi mobilate ce se închiriază pe 
perioade variabile, (n.tr.) 


Issa să-şi revendice moştenirea şi să se salveze de la ororile 
expulzării. 

Şi, cu toate că, în cel mai fericit caz, nu înţelegea decât 
neclar scopul lor general, Annabel se arăta în mod tacit 
recunoscătoare pentru povăţuirile pe care le primea din 
partea lor, dându-şi totodată seama, cu deznădejde, că 
devenise dependentă de ele. Şi asta pentru că, atâta vreme cât 
stăteau toţi trei ghemuiţi în jurul aparatului de înregistrare şi 
redare audio, singura ei punte de legătură cu realitatea era 
reprezentată de Erna şi de Gunther, nu de Issa, acesta din 
urmă fiind copilul problemă, absent, de care trebuiau să se 
ocupe. 

Stomacul ei începea să se revolte, iar limba îi devenea 
lipicioasă de ruşine doar atunci când străbătea acea via 
dolorosa lungă de o sută de metri, pe trotuarul aglomerat, ca 
să ajungă în prezenţa lui Issa, iar în acele momente şi-ar fi 
dorit din adâncul sufletului să încalce orice înţelegere 
murdară pe care o încheiase cu cei care o manipulau. Ba, mai 
Tău, i se părea că Issa, cu puterile lui empatice de deţinut, era 
capabil să perceapă schimbările din comportamentul ei şi 
încrederea sa sporită datorată, în ciuda rezistenţei pe care ea 
o opunea, faptului că era ţinută sub control. 

— Oferă-i cât mai mult din propria ta persoană, draga mea, 
atâta vreme cât o faci de la o distanţă sigură, o sfătuise Erna. 
Du-l cu blândeţe înspre apă. Hotărârea lui, atunci când o va 
lua, va fi mai mult de factură emoţională decât raţională. 

Annabel jucase şah cu el, ascultase muzică împreună cu el, 
şi, la îndemnul Ernei, atinsese subiecte care în urmă cu două 
zile i s-ar fi părut inabordabile. Cu toate acestea, în mod 
curios, pe măsură ce relaţia dintre ei se desfăşura într-o 
atmosferă mai relaxată, Annabel a descoperit că era tot mai 
puţin dornică să admită remarcile lui tăioase referitoare la 
stilul ei occidental de viaţă, şi îndeosebi referirile lui 
dezaprobatoare faţă de Karsten, ale cărui haine scumpe părea 
totuşi foarte fericit să le poarte. 

— Ia spune, în afară de mama ta, ai iubit vreodată o femeie? 
a întrebat Annabel, păstrând între ea şi el întreaga lungime a 
podului. 

— Da, a recunoscut el, după o lungă tăcere. Avem 


şaisprezece ani. Ea avea optsprezece, şi era deja orfană: o 
cecenă adevărată ca şi mama lui, credincioasă, frumoasă şi 
castă. Nu a existat nicio exprimare fizică a sentimentelor 
dintre ei, a asigurat-o el pe Annabel, ci doar o iubire curată. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ea? 

— A dispărut. 

— Cum o chema? 

— Nu prezintă importanţă. 

— Bine, dar cum a dispărut? 

— Era o martiră a Islamului. 

— Ca mama ta? 

— A fost o martiră. 

— Ce fel de martiră? (Lăcere.) De bunăvoie? Vrei să spui că 
s-a, sacrificat în mod deliberat pentru Islam? (Tăcere,) Ori a 
făcut-o împotriva propriei voințe? Fiind o victimă, ca tine? Sau 
ca mama ta? 

— Era neimportant, a repetat Issa după multă vreme. Allah 
era milostiv. El o va ierta şi o va primi în rai. Cu toate acestea, 
simpla recunoaştere a faptului că Issa iubise cândva 
reprezenta o şubrezire a liniilor sale de apărare, după cum s-a 
grăbit să evidenţieze Erna Frey. 

— Asta nu reprezintă o zgârietură în armura lui, ci o gaură! 
a exclamat ea. Dacă a acceptat să vorbească despre iubire, va 
vorbi despre orice: religie, politică, tot tacâmul. S-ar putea să 
nu-şi dea încă seama, dar vrea ca tu să-l convingi cu vorba 
bună. Cea mai bună cale de a-l ajuta este să insişti. Cuvinte 
urmate de obişnuitul cub de zahăr de care Annabel devenise 
dependentă: Te descurci minunat, draga mea! Se poate socoti 
un om norocos. 


Annabel a continuat să insiste. Dejunul din dimineaţa 
următoare, la ora şase. Cafea şi cornuri proaspete, mulţumită 
Ernei Frey. Stau pe poziţiile devenite deja obişnuite pentru ei: 
Issa, aşezat sub fereastra arcuită, Annabel, ghemuită în colţul 
cel mai îndepărtat, având fusta lungă trasă în jos, până peste 
ghetele negre şi butucănoase. 

— lar au avut loc atentate cu bombe la Bagdad, l-a anunţat 
ea. Ai deschis radioul în dimineaţa asta? Optzeci şi cinci de 
morţi, sute de răniţi. 


— Asta este voia lui Allah. 

— Vrei să spui că Allah este de acord ca musulmanii să 
ucidă musulmani? Nu cred că e un Dumnezeu pe care să-l 
înţeleg prea bine. 

— Annabel, nu-l judeca pe Dumnezeu. O să fie aspru cu tine. 

— Dar tu eşti de acord? 

— Cu ce anume? 

— Cu atentatele. 

— Nu-l poţi face fericit pe Allah dacă ucizi oameni 
nevinovaţi. 

— Dar cine este nevinovat? Pe cine poți ucide ca să-l faci pe 
Allah fericit? 

— Allah ştie. Întotdeauna. 

— Dar noi cum vom şti? Cum ne va spune Allah asta? 

— Ne-a spus-o prin Sfântul Coran. Ne-a spus-o prin gura 
Profetului, pogoară-se pacea asupra Lui. 

„Aşteaptă până când va lăsa garda jos, şi atunci să ataci”, o 
sfătuise Erna. Acum era convinsă că venise momentul: 

— Am citit dintr-un renumit învăţat islamic. Îl cheamă 
Abdullah. Ai auzit de el? Doctor Faisal Abdullah. Trăieşte aici, 
în Germania. Apare din când în când la televizor. Nu prea des. 
E prea credincios. 

— Annabel, de ce ar fi trebuit să aud de el? Dacă apare la 
televiziunea occidentală nu este un bun musulman, e corupt. 

— Nici vorbă de aşa ceva! E evlavios, un ascet, şi un 
cărturar musulman foarte apreciat, care a scris lucrări 
importante despre credinţa şi practica Islamului, i-a răspuns 
ea, fără să ia în seamă rânjetul suspicios care se aşternea deja 
pe chipul lui. 

— Annabel, în ce limbă a scris lucrările astea? 

— În arabă. Dar au fost traduse în multe limbi. În germană, 
în rusă, în turcă şi practic în orice limbă ce se vorbeşte pe 
lume. Reprezintă o sumedenie de organizaţii caritabile 
musulmane. De asemenea, a scris mult despre legea 
musulmană care se referă la donaţii, a adăugat ea cu 
subînţeles. 

— Annabel... 

Ea a aşteptat continuarea. 

— Ţi-ai propus să-mi vorbeşti despre opera acestui Abdullah 


doar pentru a mă convinge să accept banii murdari ai lui 
Karpov? 

— Şi dacă ar fi aşa? 

— Atunci pătrunde-ţi sufletul cu convingerea că nu voi face 
niciodată aşa ceva. 

— Vai, dar se întâmplă! i-a replicat ea, simțind că-şi pierde 
răbdarea cu el. Îmi las sufletul pătruns! 

Acesta era adevărul? Ori juca teatru? De la o vreme, nici ea 
nu mai ştia. 

— În sufletul meu pătrunde convingerea că nu vei fi 
niciodată doctor sau ceea ce oi vrea să devii la momentul ăsta. 
Şi că eu nu-mi voi mai relua viaţa dinainte. Şi că domnul Brue 
nu-şi va vedea înapoi banii pe care mi i-a dat ca să-ţi port de 
grijă, pentru că s-ar putea ca autorităţile să apară în orice 
clipă ca să te ridice şi să te trimită înapoi în Turcia sau în 
Rusia, sau într-un loc unde o să suferi şi mai mult. Şi aceea nu 
va mai fi voia Domnului. Va fi doar alegerea ta de om 
încăpățânat şi ridicol! 

Respirând greu, pe de o parte simțindu-se furioasă pe el, iar 
pe de alta, glacială, Annabel a observat că el se ridicase în 
picioare şi se uita visător pe fereastra arcuită, către lumea 
iluminată de soare de dedesubtul lui. 

— Dacă ţi se pare firesc, poţi să-ţi ieşi din fire faţă de el, o 
sfătuise Bachmann. În acelaşi fel cum te-ai enervat în noaptea 
când te-am cules de pe stradă şi te-am făcut să te maturizezi. 


Revenind la apartamentul conspirativ, Annabel i-a găsit pe 
Erna Frey şi pe Bachmann exuberanţi, însă nedecişi. Laudele 
Ernei Frey nu mai conteneau. Annabel se descurcase superb, 
depăşise orice aşteptări ale lor, lucrurile avansaseră cu mai 
multă repeziciune decât îndrăzniseră să anticipeze. Acum se 
punea întrebarea dacă era cazul să-l lase pe Issa să rabde încă 
o zi sau să o aducă înapoi pe Annabel de la Sanctuar pe la ora 
prânzului sub un pretext oarecare şi să pună în valoare 
avantajul câştigat dându-i lui Issa cărţile lui Abdullah. 

Însă acest lucru nu se potrivea cu prăbuşirea bruscă a 
moralului lui Annabel, petrecută la scurt timp după marea ei 
realizare. La început, fiind absorbiți de analiza situaţiei, cei 
doi nu au reuşit să observe schimbarea apărută în dispoziţia ei 


atunci când Annabel s-a aşezat la capătul mesei, prinzându-şi 
capul în palme. Au presupus că ea îşi venea în fire după 
chinurile prin care trecuse. Apoi, Erna Frey a întins mâna şi a 
atins-o pe braţ, iar ea şi l-a retras de parcă ar fi fost muşcată. 
Însă Bachmann nu era dispus să încurajeze capriciile agenţilor 
pe care îi dirija. 

— Ce dracu' înseamnă asta? a întrebat el pe un ton răstit. 

— Am devenit capra legată de par, care atrage vânatul, nu? 
i-a răspuns Annabel fără să-şi ia palmele de la faţă. 

— Ce zici că ești? 

— Trebuie să-l ademenesc pe Issa. Apoi îl ademenesc pe 
Abdullah. După care voi o să-l distrugeti pe Abdullah. Asta 
numiţi voi salvarea unor vieţi nevinovate. 

Bachmann a ocolit imediat masa şi s-a plasat dominator 
lângă ea. 

— Asta e o prostie fără seamăn, a strigat el la urechea ei. 
Atâta vreme cât tu joci de partea noastră, băiatul tău o să 
primească permis de liberă trecere! Şi, spre informarea ta, nu 
mi-am propus să mă ating nici măcar de vreun fir de păr din 
venerabilul cap al nenorocitului de Abdullah! E un model de 
toleranţă, de iubire şi de înţelegere, şi pe mine nu mă 
interesează câtuşi de puţin să declanşez tulburări de stradă! 

Au convenit asupra unei întâlniri la ora prânzului. La 
amiază, Annabel avea să-i facă o vizită în fugă lui Issa, 
lăsându-i cărţile lui Abdullah, apoi să plece pretinzând că o 
presa timpul, pentru ca apoi să revină spre seară în ideea de a- 
i afla reacţiile. Ea s-a declarat de acord cu toate cele propuse. 

— Nu te înmuia, Erna, i-a spus Bachmann după ce au văzut- 
o pe Annabel urcată cu bicicletă cu tot în furgoneta galbenă. 
Nu avem nevoie de aşa ceva în operaţiunea asta. 

— Numeşte una în care am avut nevoie de aşa ceva, i-a 
răspuns Erna Frey. 

x 

Ca de obicei, Annabel şi Issa stăteau aşezaţi la capetele 
opuse ale podului. Se înserase. Ea îi făcuse vizita fulger de la 
prânz şi îi lăsase cele trei cărticele ale doctorului Abdullah în 
versiunea rusească. Acum ea revenise. A scos o coală de hârtie 
din hanorac. Până în acel moment abia dacă schimbaseră 
câteva cuvinte. 


— Am descărcat asta de pe net. Vrei să asculţi? E în 
germană. O să-ţi traduc eu. 

A aşteptat răspunsul lui şi, cum acesta nu a venit, a vorbit 
suficient de tare în locul amândurora: 

— Doctorul Abdullah este de origine egipteană şi are vârsta 
de cincizeci şi cinci de ani. Este un savant de renume mondial, 
fiu şi nepot de imami, mufitii şi educatori... În tinereţea lui 
turbulentă de student la Cairo, a fost atras de doctrinele 
Frăției Musulmane, arestat, întemnițat şi torturat pentru 
convingerile lui militante... La eliberare, a riscat din nou să 
moară, de astă dată de mâna foştilor camarazi, pentru că 
recomanda calea frăţiei, adevărului, toleranţei şi respectului 
faţă de toate făpturile lui Dumnezeu. Doctorul Abdullah este 
un cărturar ortodox reformist, care scoate în evidenţă 
exemplul Profetului şi al apropiaților săi. 

Şi a aşteptat din nou un răspuns. 

— Mă asculţi? 

— Prefer operele lui Turgheniev. 

— Asta pentru că refuzi să te hotărăşti? Sau pentru că nu 
vrei ca femeia necredincioasă şi proastă care îţi aduce cărţi 
să-ţi spună ce face un bun musulman cu banii lui? De câte ori 
trebuie să-ti aduc aminte că sunt avocatul tău? 

În semiîntunericul încă străbătut de raze de lumină, Annabel 
a închis ochii, apoi i-a redeschis. Oare el nu mai avea 
sentimentul necesităţii? De ce să se mai deranjeze să ia 
hotărâri importante, când noi i le răpim până şi pe cele 
mărunte? 

— Issa, te rog să te trezeşti! Musulmanii credincioşi de 
pretutindeni îi cer sfaturi doctorului Abdullah. De ce să nu faci 
şi tu asta? El reprezintă o mulţime de organizaţii caritabile 
musulmane. Unele dintre ele trimit ajutoare şi în Cecenia. 
Dacă un învăţat musulman ca doctorul Abdullah este dispus 
să-ţi spună modul corect de a-ţi folosi banii, de ce naiba nu ai 
dori să-i dai ascultare? 

— Dar nu sunt banii mei, Annabel! Au fost furaţi de, la 
poporul mamei mele. 

— Atunci, de ce nu găseşti o cale de a-i înapoia acelor 
oameni? Şi dacă tot ai adus vorba de asta, de ce să nu devii cu 
adevărat doctor, ca să te întorci acolo pentru a-i ajuta? Nu 


asta vrei să faci? 

— Domnul Brue îl vede cu ochi buni pe acest Abdullah? 

— Nu cred că ştie de existenta lui. Poate l-o fi văzut la 
televizor. 

— Nu are importanţă. Părerea unui necredincios cu privire 
la doctorul Abdullah nu are nicio relevanţă. O să citesc cărţile 
astea şi, cu ajutorul lui Allah, o să-mi formez o părere. 

În acest fel cădea şi ultima lui redută? într-un moment de 
spaimă inexplicabilă, Annabel s-a rugat să nu se fi petrecut aşa 
ceva. 

A durat o altă veşnicie până când el a vorbit din nou. 

— Totuşi, domnul Tommy Brue este bancher şi poate prin 
urmare să-l consulte pe acest doctor Abdullah din punct de 
vedere laic. Mai întâi, el va stabili cu sprijinul altor oligarhi 
dacă omul este socotit cinstit în afacerile lui laice. Poporul 
oprimat al Ceceniei a fost prădat de nenumărate ori, şi nu 
doar de către Karpov. Dacă este cinstit, domnul Brue îi va 
propune anumite condiţii în numele meu, iar doctorul Abdullah 
va interpreta poruncile lui Allah. 

— Şi după aceea? 

— Doar eşti avocatul meu, Annabel! Mă vei sfătui. 


Micuţul restaurant se numea Louise şi se găsea la numărul 
trei pe Maria-Louisenstrasse, care era artera principală a unui 
atrăgător sat urban plin de magazine de antichităţi, de prăvălii 
cu articole pentru îngrijirea sănătăţii şi de locaţii pentru 
dichisirea nenumăraţilor câini de bogătaşi care populau 
această zonă cu căutare. Pe vremea când Annabel se socotea 
un suflet liber, Louise era locul unde îi plăcea să adăsteze într- 
o duminică dimineaţa, să bea Jatte, să citească ziare şi să 
urmărească lumea petrecându-se prin dreptul ei. Şi tot acela 
era locul ales de ea pentru întâlnirea cu domnul Tommy Brue 
de la Banca Brue Freres, în speranţa că el nu se va simţi 
stânjenit într-un asemenea mediu protejat şi împănat cu 
oameni bogaţi. 

La sugestia Ernei Frey, Annabel propusese ca oră de 
întâlnire mijlocul dimineţii, moment când restaurantul era cel 
mai puţin aglomerat, iar Brue era cel mai predispus spre a 
răspunde unei invitaţii făcute în pripă. Pentru că, aşa cum 


susţinuse Erna în mod justificat, dacă acest domn Tommy este 
cu adevărat bancher, sigur avea stabilită o întâlnire de afaceri 
pentru prânz. Annabel însă nu a replicat, aşa cum ar fi făcut în 
mod obişnuit, că, din bănuielile ei privind sentimentele lui 
Brue, el ar fi fost dispus să sară peste un prânz cu preşedintele 
Băncii Mondiale numai ca să îi poată face ei pe plac. 

Cu toate acestea, la sugestia ei - făcută către sine, dintr-un 
capriciu, după o privire lungă şi obiectivă în oglindă -, Annabel 
decisese să se îmbrace de ocazie. Domnul Tommy Brue ar fi 
preferat o asemenea ţinută din partea ei. Nimic care să 
depăşească măsura, însă el era un bărbat de treabă, 
îndrăgostit de ea, care merita un astfel de compliment. Şi ar fi 
fost frumos să se i se prezinte ca o femeie occidentală, măcar 
o dată! Aşadar, ducă-se naibii ţinuta ce îi fusese impusă de 
sensibilităţile musulmane ale lui Issa - uniforma ei de 
închisoare, după cum începuse să o considere! Ce-ar fi să 
îmbrace blugii ei cei mai buni şi bluza albă de mătase ecosez, 
cumpărată de Karsten şi pe care nu o purtase niciodată? Şi 
pantofii ei noi, având talpa nu prea groasă, care erau buni şi 
pentru mers pe bicicletă? Şi dacă tot se apucase, n-ar fi stricat 
să folosească puţin machiaj ca să-şi mai lumineze obrajii de o 
paloare bolnăvicioasă şi să scoată în evidenţă farmecul lor 
ascuns. Entuziasmul sincer al lui Brue, atunci când ea îl 
sunase din captivitatea apartamentului Ernei, imediat după ce 
îl vizitase de dimineaţă pe Issa, o mişcase cu adevărat. 

— Minunat! Fantastic! Bravo, ai reuşit să-l convingi! 
începusem să cred că nu vei reuşi asta niciodată, dar iată că ai 
fost în stare! Spune locul şi ora, o îndemnase el. 

lar când ea făcuse aluzie la Abdullah, deşi fără să 
menţioneze numele, pentru că Erna socotise că ar fi fost 
prematur, replicase: 

— Preocupări de natură etică şi religioasă? Stimată doamnă, 
noi, bancherii, tratăm cu ei în fiecare zi! Lucrul cel mai 
important este dorinţa clientului tău. După ce revendică suma, 
Banca Frères va răsturna cerul şi pământul pentru a-i 
satisface cererea! 

În cazul altui bărbat de vârsta lui, un asemenea entuziasm i- 
ar fi stârnit probabil suspiciunea, dar, după interpretarea ei 
lipsită de orice Dumnezeu cu ocazia ultimei lor discuţii, 


Annabel s-a simţit extrem de uşurată la auzul acelui 
entuziasm, ba chiar extaziată. Pentru că, până la urmă, nu 
depindea întreaga lume de purtarea ei? Nu erau fiecare 
cuvânt, zâmbet şi gest, proprietatea personală a celor care o 
aveau în posesiune? Adică Issa, Bachmann, Erna Frey şi, la 
Sanctuar, Ursula şi toată fosta ei familie, care îi evitau în mod 
voit privirea, cu toate că, în secret, o urmăreau? 


Nici nu era de mirare că nu putea dormi. Era de ajuns să-şi 
aşeze capul pe pernă ca să retrăiască într-o desfăşurare rapidă 
numeroasele şi feluritele ei interpretări din cursul zilei: „Am 
exagerat cumva arătându-mă foarte îngrijorată aflând că s-a 
îmbolnăvit fetiţa centralistei de la Sanctuar? Cum am 
reacţionat atunci când Ursula a sugerat că ar fi momentul să 
plec într-un scurt concediu? Şi de ce a sugerat ea asta, de fapt, 
când tot ce fac eu acolo e să stau cu capul la cutie şi cu uşa 
închisă, lăsând impresia că îmi văd sârguincios de îndatoriri? 
Şi cum se face că am ajuns să mă socotesc a fi proverbialul 
fluture australian, care e suficient să bată din aripi pentru a 
declanşa un cutremur pe cealaltă parte a pământului?” 

După ce revenise noaptea precedentă în apartamentul ei, 
surescitată în urma acordului lui Issa de a solicita banii, ea 
intrase din nou pe web site-ul doctorului Abdullah şi urmărise 
fragmente din apariţiile şi interviurile lui televizate, simţindu- 
se foarte satisfăcută de faptul că Gunther Bachmann nu avea 
intenţia de a clinti niciun fir de păr de pe capul lui cel 
venerabil: era scund, chel, clipea des - şi erhaben” un termen 
preferat de profesoara ei de teologie de la şcoala cu internat, 
care îi revenise în minte, sugerând sublimul. Sublimitatea lui, 
la fel ca aceea a lui Issa, cuprindea tot ce voia să audă de la un 
om bun: puritatea minţii şi a trupului, iubirea ca absolut, 
recunoaşterea nenumăratelor căi ce duc spre Dumnezeu sau 
către indiferent cum alegem să numim divinitatea. 

Se văzuse silită a recunoaşte că se simţea nedumerită de 
faptul că el nu făcuse nicio referire la ceea ce alţii ar putea 
percepe drept un dezavantaj al islamismului, aşa cum este 
practicat, însă zâmbetul lui binevoitor şi erudit, precum şi 
optimismul lui spiritual ajutaseră la depăşirea unor astfel de 


235 Erhaben - superior, înălţător, sublim, ilustru (în Ib. germ., în orig.) 


critici chiţibuşare. Toate religiile aveau credincioşi care o luau 
pe cărări greşite din pricina zelului lor, iar Islamul nu 
constituia o excepţie, afirmase el; mesajul tuturor religiilor 
putea fi pervertit de către oameni răuvoitori; diversitatea era 
darul făcut nouă de Dumnezeu şi se cuvenea ca noi să înălţăm 
laude către El pentru asta. În această situaţie, Annabel 
apreciase cel mai mult sfaturile lui Abdullah referitoare la 
necesitatea de a face daruri generoase şi la sugestiile 
mişcătoare privind Dezmoşteniţii Pământului din lumea 
islamică, oameni care erau clienţi de-ai ei, dar şi de-ai lui. 


Liniştită în mod misterios de aceste gânduri risipite, 
Annabel s-a prăbuşit în cele din urmă într-un somn profund, 
trezindu-se vioaie şi pregătită pentru o nouă zi. 

Şi s-a simţit din nou liniştită atunci când a văzut figura 
neaşteptat de fericită a lui Brue în momentul în care acesta a 
trecut de uşile de sticlă ale restaurantului Louise, 
îndreptându-se spre ea cu ambele braţe întinse, ca un rus. 
Annabel a simţit până şi îndemnul spontan de a renunţa la acel 
restaurant şi de a-i oferi lui Brue o cafea în apartamentul ei, 
doar ca să-i demonstreze cât de mult îl aprecia ca prieten în 
vreme de restrişte, însă apoi îşi recomandase sieşi precauţia, 
deoarece avea senzaţia că păstra atât de multe lucruri în 
minte, încât, dacă ar fi deschis acel zăgaz, totul ar fi răbufnit 
în cascadă, iar ea ar fi regretat imediat, alături de ea suferind 
şi oamenii cărora le datora fidelitatea. 

— Bun, şi cu ce ne delectăm? Vai, nu cred că asta mă 
reprezintă, nu credeţi? a spus el, strâmbându-se înspre 
amuzamentul ei către paharul de lapte cu aromă de vanilie al 
lui Annabel şi comandând apoi pentru sine un espresso dublu. 
Apropo, ce mai fac turcii? 

Turci? Care turci? Nu cunoştea vreun turc. Mintea îi era 
atât de împrăştiată, încât i-au trebuit câteva momente bune ca 
să extragă figurile lui Melik şi Leyla dintre cele care i se 
înghesuiau dinaintea ochilor. 

— A, sunt bine, a spus ea, şi a aruncat o privire destul de 
nătângă la ceasul de la mână, socotind că probabil aceştia se 
aflau acum în avion, în drum spre Sankt Petersburg. Ba nu, 
voise să spună spre Ankara. 


— O căsătoresc pe sora mea, a spus ea. 

— Pe sora dumitale? 

— Sora lui Melik, s-a corectat ea şi s-a auzit râzând 
dezlănţuit, laolaltă cu el, în faţa acelei scăpări. 

„Arată atât de întinerit”, a gândit ea, şi a hotărât să i-o 
spună. A făcut-o, cu o privire aşa de şăgalnică, încât s-a 
ruşinat imediat de purtarea ei. 

— Doamne, Dumnezeule, crezi cu adevărat asta? i-a răspuns 
el, înroşindu-se nostim la faţă. Ei bine, ca să fiu sincer, şi eu 
am primit nişte veşti bune, ce ţin de familia mea. Da. 

Acel „da” trebuia să sugereze că, pentru moment, nu avea 
libertatea de a spune mai multe, lucru pe care ea l-a înţeles 
imediat. El era un bărbat onorabil, aşa ştia ea, şi spera să 
poată rămâne prieteni pe viaţă, deşi nu în felul pe care 
probabil îl avea el în vedere. Ori acel gând exista mai curând 
în mintea ei decât în a lui? 

Oricum ar fi stat situaţia, Annabel a socotit că sosise 
momentul să devină severă. La sugestia Ernei, adusese un 
exemplar al textului descărcat de pe site-ul pe care i-l arătase 
lui Issa, plus o a doua pagină scoasă la imprimantă, pe care se 
găseau numărul de telefon al doctorului Abdullah, adresa de 
domiciliu, precum şi cea de e-mail, la care aveai acces liber pe 
internet. Amintindu-şi de toate acestea în mare grabă, Annabel 
a scos paginile din rucsac şi i le-a întins în timp ce se privea în 
oglindă. 

— Aşadar, acesta e omul, a spus ea, cu toată severitatea de 
care era în stare. Şi se pronunţă în favoarea dărniciei 
musulmane. 

Şi, în vreme ce el se uita la pagini destul de descumpănit - 
pentru că ea încă nu-i explicase ce scop aveau ele, şi nu se 
pregătea s-o facă, însă existau semne că avea să se întâmple la 
un moment dat -, ea s-a apucat să scotocească din nou în 
rucsac, scoțând de această dată cecul lui pentru cincizeci de 
mii de euro, neîncasat, pentru care s-a simţit obligată să-i 
mulţumească iarăşi, dar atât de plecată, încât gestul ei l-a silit 
să se oprească din lectura textului referitor la doctorul 
Abdullah, iar asta i-a făcut pe amândoi să izbucnească în râs, 
privindu-se drept în ochi, lucru pe care ea nu l-ar fi îngăduit în 
niciun caz să se petreacă, însă, în cazul lui Brue, nu 


reprezenta un pericol, pentru că avea încredere în el şi, 
oricum, râdea mai tare decât el, până când ea s-a controlat şi, 
din decenţă, s-a uitat în oglindă. 

— Au apărut complicaţii, a spus ea, încă privindu-l în ochi, şi 
s-a întristat văzând câteva riduri de îngrijorare începând să 
apară pe faţa lui, pentru că până în acel moment el se arătase 
foarte încântat de vestea bună legată de familia lui, pe care 
abia o aflase, dar asta era situaţia. 

Complicaţia consta, a explicat ea, în faptul că clientul ei ar 
dori să dea mai toţi banii unor organizaţii caritabile 
musulmane şi, în acest scop, îşi propunea să solicite 
instrucţiuni din partea amabilului doctor Abdullah privind 
modalitatea cea mai potrivită de a proceda, numai că, având în 
vedere situaţia extrem de delicată a clientului - „lucru de care 
suntem amândoi conştienţi, astfel că nu voi mai dezvolta 
subiectul, iar asta din motive evidente” -, el nu a fost în 
situaţia de a îl aborda în mod direct şi, drept urmare, după ce 
avea să-şi declare pretenţiile privind banii tatălui său - 
„chestiune despre care dumneavoastră sugerati că nu ar ridica 
probleme” -, el urma să apeleze la domnul Tommy - „aşa cum 
se referă la dumneavoastră în mod afectuos” -, pentru a îl 
aborda pe domnul doctor. 

— Este aceasta o cale acceptabilă de a acţiona în ceea ce 
priveşte Banca Brue Freres? a încheiat ea, privindu-l în 
continuare în ochi şi adresându-i cel mai luminos zâmbet al 
său, la care, lucru din nou întristător pentru ea, el nu a reuşit 
să răspundă printr-un zâmbet la fel de convingător. 

— Iar clientul nostru... este bine? a întrebat el cu un aer de 
îndoială, sprâncenele  unindu-i-se, ceea ce sugera clar 
îngrijorarea lui. 

— Date fiind condiţiile, este bine, mulţumesc, domnule Brue. 
Chiar foarte bine. Lucrurile ar putea fi mult, mult mai rele 
pentru el, ca să zic aşa. 

— Şi el este încă... nu a fost...? 

— Nu - a răspuns ea, întrerupându-l -, nu, domnule Brue, nu 
a fost. Clientul nostru este exact în aceeaşi situaţie în care l-aţi 
cunoscut, vă asigur! 

— Şi pe mâini sigure? 

— Cât se poate de sigure în circumstanţele date, da. O 


mulțime de mâini sigure, de fapt. 

— Şi ce mai faci tu, Annabel? a întrebat el, cu o bruscă 
schimbare a vocii şi, aplecându-se precipitat peste masă, a 
prins-o de antebrajţ şi a reţinut-o, uitându-se în acelaşi timp cu 
atâta tandreţe în ochii ei, încât primul ei impuls a fost să îi 
împărtăşească îngrijorarea şi să verse lacrimi cu duiumul, 
pentru ca al doilea imbold să o îndemne să se retragă imediat 
şi să caute adăpost în statutul său profesional. Annabel şi-a dat 
în acelaşi timp seama, neplăcut surprinsă, că el îşi îngăduise 
libertatea de a folosi numele ei de botez în exprimare şi, ceea 
ce era şi mai grav, apelase la formula de adresare Tu, mult 
mai intimă, fără că ea să consimtă acest lucru. lar pentru 
această atitudine nu exista absolut nicio scuză. Se crispase, a 
descoperit ea, şi pentru acest lucru l-a învinuit tot pe el. Plus 
pentru faptul că a început să vorbească printre dinţi. O durea 
pieptul, dar cui îi păsa câtuşi de puţin ce o durea pe ea şi ce 
nu? Era evident că nu se aştepta la aşa ceva din partea unui 
bancher de vârsta a treia, care îndrăznise să o strângă de 
antebraţ. 

— Nu cedez, l-a anunţat ea. S-a înţeles? 

El a înţeles. Bătea deja în retragere, părând ruşinat de 
propria purtare, însă reţinându-i încă încheietura mâinii. 

— Niciodată nu cedez. Sunt avocată. 

„Şi încă una foarte bună”, a convenit el, cu promptitudinea 
absurdă care îl caracteriza. 

— Tatăl meu este avocat. Mama mea este avocată. 
Cumnatul meu este avocat. Prietenul meu era avocat. Karsten 
îl chema. I-am dat papucii pentru că lucra pentru o companie 
de asigurări şi trăgea de timp în cazul unor cereri de 
despăgubiri referitoare la folosirea azbestului în construcţii, 
astfel încât reclamanţii să moară înainte de a încasa banii. Ca 
profesiune, în familia mea, nu ni se îngăduie să ne lăsăm 
conduşi de sentimente. Şi nici să înjurăm. Te-am înjurat o 
singură dată. Regret asta. Şi îmi cer scuze. M-am referit la 
banca ta nenorocită. Inexact. Este o bancă oarecare. Una 
onorabilă, cât se poate de corectă, în măsura în care acest 
lucru este posibil pentru o bancă. 

Parcă nemulţumit de faptul că se ţinea agăţat doar de 
încheietura mâinii ei, Brue a încercat să îşi petreacă un braţ 


pe după umărul lui Annabel. Ea s-a scuturat, respingându-l. 
Era capabilă să stea pe propriile picioare, aşa că s-a ridicat. 

— Domnule Brue, sunt un avocat fără posibilitatea de a 
negocia, ceea ce reprezintă lucrul cel mai ridicol şi mai inutil 
din univers. Vă rog să nu-mi spuneţi nimic menit să mă 
liniştească. Nu vreau să mă las influenţată de planuri şirete. 
Trebuie să procedăm aşa cum v-am precizat, altfel Issa va fi un 
om mort. Facem parte din Societatea Salvaţi-l pe Issa. Asta 
înseamnă: faceți singurul lucru posibil şi logic, de dragul lui 
Issa. M-am făcut pe deplin înţeleasă? 

Însă înainte ca Brue să poată da un răspuns liniştitor, 
Annabel se prăbuşise cu un bufnet pe scaunul din spatele ei, 
iar cele două femei din latura îndepărtată a sălii au pornit 
grăbite spre ea. Una din ele şi-a aşezat braţul acolo unde Brue 
încercase mai devreme să şi-l pună pe al său, iar cealaltă şi-a 
fluturat palma plinuţă înspre un automobil combi marca Volvo, 
parcat neregulamentar pe partea cealaltă a străzii. 


12 


Gunther Bachmann se pregătea să-şi pună marfa pe tarabă. 
Câte doi sau câte trei, marii cumpărători de la Berlin 
pătrunseseră în anticamera lui Arni Mohr încă de la ora nouă 
dimineaţa, ca să-i deguste cafeaua, repezindu-i cu ordine pe 
subordonații lor, răstindu-se în celulare şi privind încruntaţi la 
ecranele laptopurilor. În parcare se aflau două elicoptere 
oficiale. Automobiliştii de rând trebuiau să se declare 
mulţumiţi cu zona grajdurilor. Gărzi de corp îmbrăcate cu 
costume cenuşii se foiau fără ţintă prin curte, amintind de 
nişte cotoi fără stăpân. 

lar Bachmann, cauza tuturor acestor lucruri, omul care 
declanşase totul, agentul operativ uns cu multe alifii, purtând 
singurul lui costum respectabil, se plimba sârguincios prin 
cameră, când sfătuindu-se înfrigurat cu voce scăzută cu vreun 
baron al birocraţiei, când bătându-se pe spate cu vreun vechi 
amic de pe vremuri. În cazul în care ar fi fost întrebat de câtă 
vreme lucra la acel material, dacă l-ar fi cunoscut suficient de 
bine pe interlocutor, el ar fi arborat zâmbetul lui ca de clovn şi 
ar fi murmurat: „Douăzeci şi cinci de ani nenorociţi”, adică 
exact numărul de ani de când, într-un fel sau altul, trudea în 
podgoria secretă a culegerii de informaţii. 

Erna Frey îl părăsise. Probabil că stătea aproape de acea 
„biată copilă”, cum se referea ea acum la Annabel. Dacă ar fi 
avut nevoie de o altă scuză, deşi nu era cazul, Erna ar fi 
preferat să se afle la capătul celălalt al pământului decât să 
respire acelaşi aer cu doctorul Keller din Köln. Văduvit de 
influenţa ei stabilizatoare, Bachmann se mişca mai iute şi 
vorbea mai vioi - poate că prea rapid, ca un motor căruia îi 
lipseşte o rotiţă reductoare. 

Care dintre bărbaţii şi femeile cu zâmbet afabil şi priviri 
piezişe îi erau prieteni în acea zi şi care îi erau duşmani? Faţă 
de ce comisie întunecată, minister, credinţă religioasă sau 
partid politic aveau îndatoriri şi obligaţii? Din câte ştia el, doar 


câţiva, foarte puţini, auziseră vreodată o bombă explodând cu 
furie, însă în războiul îndelungat şi mut pentru conducerea 
serviciului lor, erau veterani trecuţi prin multe încercări. 

Iar aceasta era o altă prelegere pe care Bachmann ar fi dorit 
din suflet să le-o ţină acestor proaspăt instalaţi manageri pe 
piaţa în continuă expansiune, după evenimentele de la 11 
septembrie, a domeniului informaţiilor şi a îndeletnicirilor 
înrudite încă o Cantată Bachmann pe care o ţinea ascunsă în 
mânecă pentru ziua când avea să fie rechemat la Berlin. Prin 
acea cantată el avertiza că, indiferent cât de multe jucării 
minune de ultimă generaţie ar fi avut ei în fişete, indiferent cât 
de multe coduri fermecate ar fi spart şi oricât de multe discuţii 
secrete ar fi interceptat, oricât de multe deducţii sclipitoare ar 
fi extras din eter cu referire la structurile organizatorice ale 
inamicului, sau la absenţa acestora, şi la luptele intestine ce se 
purtau, şi indiferent cât de mulţi ziarişti îmblânziţi se băteau 
pentru a-şi vinde informaţiile de o valoare îndoielnică contra 
unor ponturi din colţul gurii şi a unor bani de buzunar, până la 
urmă, imamul disprețuit şi refuzat, curierul secret înşelat în 
dragoste, coruptul om de ştiinţă din domeniul apărării 
pakistaneze, ofiţerul iranian de rang mediu sărit de la 
promovarea pe care consideră că o merita, singuraticul care 
doarme prost şi care nu mai poate dormi defel, aceştia sunt cei 
care asigură baza principală de informaţii fără de care tot 
restul nu reprezintă decât furaj pentru indivizii care 
deformează adevărul, pentru ideologi şi politicieni bolnavi 
care distrug pământul. 

Dar cine din acea încăpere era dispus să-l asculte? 
Bachmann, aşa cum avea să afle primul, era profetul izgonit în 
pustie. Din toată floarea aristocrației berlineze a spionajului 
strânsă acolo, doar lunganul, apaticul, inteligentul şi uşor 
îmbătrânitul Michael Axelrod, care în acele momente se 
apleca pentru a i se adresa, putea fi socotit un aliat. 

— Gunther, deocamdată merge treaba? s-a interesat el, 
arborând obişnuitul lui zâmbet abia schiţat. 

Întrebarea nu era lipsită de rost. In ecuaţie tocmai apăruse 
şi Ian Lantern. Cu o seară în urmă, la un soi de căsătorie sub 
ameninţarea armei patronată de însuşi Axelrod, ei trei băuseră 
una mică într-o atmosferă de-a dreptul amicală la barul 


hotelului Four Seasons. Micuţul Lantern se arătase atât de 
britanic şi de jenat de faptul că pescuise în apele lui Gunther, 
dar şi atât de sincer şi deschis cu privire la ceea ce intenţiona 
Londra să facă referitor la Issa, în cazul în care l-ar fi avut în 
mână - „şi, cu toată onestitatea, Günther, nu ne-am lăcomit cu 
omul ăsta, sunt absolut convins că până la urmă am fi venit la 
voi şi v-am fi spus: «Uitaţi, hai să ne unim în privinţa asta şi să 
facem ceea ce faceţi şi voi»” -, încât Bachmann îşi dăduse 
seama că nu avusese niciodată încredere în Lantern. 

Dar nu anticipase nicidecum să o vadă pe Martha, care 
apăruse în anticamera lui Arni Mohr pe urmele lui Lantern, de 
parcă el ar fi fost vestitorul în simbria ei, lucru probabil 
adevărat. Maiestuoasa Martha, formidabilul Număr Doi al 
Agenţiei din Berlin - numărul doi din numai Dumnezeu ştia cât 
de mulţi -, îmbrăcată ca îngerul Morţii în persoană, cu o 
rochie gen caftan din satin de culoare stacojie şi încărcată de 
paiete negre. Şi, furişându-se după Martha, atât de aproape pe 
urmele femeii, încât s-ar fi putut folosi de masivitatea ei 
pentru a se ascunde, s-a ivit nimeni altul decât Newton, zis şi 
Newt, cel înalt de peste un metru optzeci, cândva şef adjunct 
al operaţiunilor de la Ambasada SUA din Beirut şi omolog al 
lui Bachmann de acolo, care, la vederea fostului său camarad 
de odinioară, a rupt rândurile şi s-a repezit spre el, 
îmbrăţişându-l şi răcnind: 

— Sfinte Sisoe, Günther, ultima oară când te-am văzut te 
relaxai în barul de la Commodore! Ce naiba cauţi în Hamburg, 
omule? 

Iar Bachmann, deşi a glumit şi a râs şi, în general, s-a purtat 
ca un băiat de treabă, i-a adresat în gând lui Newton aceeaşi 
întrebare: Ce Dumnezeu caută la Hamburg şeful Biroului din 
Berlin al Agenţiei Centrale de Informaţii, CIA, dând buzna pe 
teritoriul lui? Cine îl invitase şi de ce? Şi, imediat ce Martha şi 
Newton au plecat în căutarea altei prăzi, el, aprins şi 
precipitat, i-a pus întrebarea lui Axelrod. 

— Sunt observatori inofensivi. Calmează-te! Nici măcar nu 
am început. 

— Ce anume vor să observe? Newt nu observă. El spintecă 
beregate! 

— Îi interesează Abdullah. Consideră că individul a 


cofinanţat un atac împotriva unuia dintre complexele lor de 
sedii din Arabia Saudită, plus un alt atac eşuat împotriva unei 
baze americane de ascultare din Kuwait. 

— Şi ce dacă? La cât de puţine ştim, el ar fi putut cofinanţa 
şi acţiunea de la Turnurile Gemene. Noi încercăm să-l 
recrutăm, nu să-l judecăm. Cum de-au ajuns ăştia aici? Cine i-a 
informat de şedinţă? 

— Cei de la Comisia Reunită. Cine credeai? 

— Cine de acolo? Care componentă a Comisiei? Care dintre 
cele şase servicii de acolo? Vrei să spui că Burgdorf i-a 
anunţat? Burgdorf le-a servit americanilor operaţiunea mea? 

— Asta se cheamă consens, s-a răstit Axelrod, moment în 
care Martha a decis să se desprindă de lângă Arni Mohr şi, ca 
un măreț transatlantic, s-a îndreptat spre ei, remarcându-l şi 
pe lan Lantern în siajul ei. 

— Ia te uită, Günther Bachmann în carne şi oase! a exclamat 
ea cu glas parcă amplificat de portavoce în comunicarea de la 
o navă la alta, ca şi cum abia acum i-ar fi perceput prezenţa la 
orizont. De ce naiba încă stai întemnițat în codrii ăştia 
întunecaţi? a continuat ea, prinzându-l de mână şi trăgându-l 
spre trupul ei masiv, ca şi cum l-ar fi vrut doar pentru sine. L- 
ai întâlnit deja pe micuțul meu lan? Bineînţeles că da! Ian e 
pudelul meu britanic. Il plimb prin Charlottenburg în fiecare 
dimineaţă, nu-i aşa, lan? 

— Cu  religiozitate, a spus Lantern, apropiindu-se 
recunoscător de ea. Şi mai şi face curat după mine, a adăugat 
el, făcându-i cu ochiul noului său amic, Günther. 

Axelrod se rupsese de grup. În partea cealaltă a încăperii, 
Burgdorf murmura ceva către satrapul său, doctorul Otto 
Keller, dar stând cu ochii pe Bachmann, prin urmare probabil 
că tocmai despre el discutând. S-ar cuveni ca oamenii Dreptei 
inflexibile să şi arate conform doctrinei, însă, după părerea lui 
Bachmann, Burgdorf semăna, la cei şaizeci de ani ai săi, cu un 
copil bosumflat şi supărăcios, bombănind că fraţii lui se 
bucură de mai multă iubire maternă decât el. Uşile duble se 
deschiseseră. Cu pieptul bombat şi cu braţele ţinute 
respectuos în lături, Arni Mohr, impresarul artistic, îşi invita 
oaspeţii la festin. 

Deranjat de prezenţa americanilor, dar şi descumpănit din 


această cauză, Bachmann şi-a ocupat locul prestabilit de la 
capătul lungii mese de conferinţe. Mohr îi acordase locul de 
onoare - ori acela era scaunul rezervat prostănacului? 
Adevărat, Bachmann era iniţiatorul operaţiunii şi susținătorul 
ei: însă, dacă lucrurile ieşeau prost, tot el era şi vinovatul. În 
ciuda luptelor interne care le precedau, deciziile Comisiei 
Reunite erau, printr-o politică de fier, colective, după cum 
ținuse Axelrod să îi reamintească. Oameni independenţi 
precum Bachmann reprezentau surse de risc comun, dar şi de 
profit, care trebuiau acceptate sau respinse prin consens. În 
lumina acestor informaţii, probabil că de aceea taberele rivale, 
conduse de Burgdorf şi de Axelrod, păreau să fi strâns 
rândurile într-o linie de apărare, plasată la capătul celălalt al 
mesei, lăsându-i pe cei care depindeau de ele din punct de 
vedere birocratic să ocupe spaţiul până la agresor. 

Ca să accentueze rolul lor de observatori, Mohr pusese la 
dispoziţia Marthei şi a lui Newton o masă separată, doar a lor 
- dar, spre deplina consternare a lui Bachmann, cei doi 
deveniseră inexplicabil trei, prin apariţia unei femei lată în 
umeri, trecută de patruzeci de ani, având dantură perfectă şi 
păr lung, blond-cenuşiu. Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de 
ajuns, în scurtul răstimp de când îl îmbrăţişase pe Bachmann, 
lunganului Newton îi crescuse şi barba, ori poate că 
Bachmann nu remarcase asta în decursul acelui clinei: o 
ţăcălie neagră perfect tunsă, un cioc cocoţat pe vârful bărbiei, 
exact unde Bachmann ar fi vrut să ţintească lovitura de pumn, 
numai că Newton sigur l-ar fi doborât la pământ înainte de a 
apuca să-şi plaseze directa. 

Curtenitorul şi dulcele Ian Lantern, deşi străin, era cooptat 
ca participant. El fusese aşezat la masa mare, dar într-un loc 
aflat suficient de aproape de cea a observatorilor încât să se 
poată adresa în şoaptă către Martha. În stânga lui Lantern 
stătea Burgdorf, dar la distanţă, pentru că Burgdorf, fiind atât 
de spilcuit, de proaspăt şi de atrăgător, nu suporta apropierea 
fizică a altuia. Două scaune mai încolo de Burgdorf stăteau 
două femei obsedate de la Serviciul de prevenire a spălării 
banilor din Berlin. Vocaţia lor era să se îndrepte cu 
repeziciune spre o îmbătrânire prematură descâlcind ghicitori 
de genul: cum ar putea un transfer bancar de zece mii de 


dolari strânşi cu bună-credinţă de o asociaţie musulmană 
caritabilă din Nürnberg să se transforme în cinci sute de litri 
de vopsea pentru păr într-un garaj secret din Barcelona. 

În rest, figurile aranjate în faţa lui Bachmann erau de gen 
ministerial sau mai rău: oameni de vârf de la Trezorerie; o 
femeie cu aspect funerar de la biroul Cancelarului; un şef de 
departament absurd de tânăr de la Serviciul Poliţiei Federale 
şi fostul editor al Departamentului de ştiri străine al unui ziar 
berlinez, care era expert în zădărnicirea apariţiei unor articole 
cu conţinut delicat. 

Venise momentul ca Bachmann să înceapă? Mohr închisese 
uşa şi o încuiase. Doctorul Keller a aruncat o privire 
încruntată înspre telefonul său mobil şi apoi l-a vârât în 
buzunar. Lantern i-a aruncat zâmbetul lui curajos care părea 
să spună: „Dă-i drumul, Bachmann”. lar Bachmann i-a dat 
drumul. Ș 

— Operaţiunea FELIX, a anunţat el asistenţa. Înţeleg că toţi 
cei prezenţi au consultat materialul? Nu a fost nimeni privat 
de acest drept? 

Nimeni nu fusese sărit. Toți s-au întors cu faţa spre el. 

— În acest caz, îl rog pe profesorul Aziz să ne prezinte 
profilul țintei noastre. 

„Întâi atacă-i cu părerea lui Aziz, şi lasă partea tare la 
urmă”, îl sfătuise Axelrod. 


Bachmann îl iubise pe Aziz vreme de douăzeci de ani: când 
acesta fusese informatorul lui din Amman; când Aziz putrezise 
într-o închisoare tunisiană, reţeaua lui atârnând în ştreang, iar 
familia fiindu-i ascunsă; şi în ziua când Aziz ieşise şchiopătând 
pe porţile închisorii, cu tălpile goale, chinuite de bătăi, urcând 
apoi în maşina Ambasadei Germane care îl aştepta pentru a-l 
duce la aeroport, în vederea stabilirii lui în Bavaria. 

Şi îl iubea pe Aziz şi acum, când s-a deschis o uşă laterală, 
iar Maximilian a apărut pentru scurtă vreme, aşa cum se 
stabilise, iar silueta măruntă, cu aspect soldăţesc, cu părul 
negru şi mustață, purtând costum închis la culoare, a pătruns 
discret în sală, ocupându-şi locul pe un podium ridicat de la 
capătul îndepărtat al mesei: Aziz, spionul recuperat, expertul 
principal al Comisiei Reunite în chestiuni legale de Jihad - şi 


legate de acţiunile şi cugetările fostului său coleg de studenţie 
şi prieten de pe vremea când se afla la Cairo, doctorul 
Abdullah. 

Numai că Aziz nu-i spune Abdullah. Îl numeşte REPER, 
acesta fiind ciudatul nume codificat ales de Axelrod, ca o 
referire voalată la manualul spiritual al tuturor militanţilor 
islamici, denumit Repere de-a lungul drumului, scris de 
mentorul lor, Sayyed Qutub, în perioada cât: ispăşise o 
condamnare într-o închisoare egipteană. Vocea lui Aziz este 
gravă şi marcată de durere. 

— REPER este din toate punctele de vedere un om al lui 
Allah, începe el, asumându-şi rol de avocat al apărării. Este un 
savant erudit şi cât se poate de sincer. Este credincios dincolo 
de orice îndoială. Predică din convingere calea paşnică. Crede 
cu sinceritate că apelul la violenţă în răsturnarea guvernelor 
islamice corupte contrazice legea religioasă. A publicat recent 
o nouă traducere în germană a învățăturilor profetului 
Mahomed. Este o traducere excelentă. Nu cunosc alta mai 
bună. Trăieşte simplu şi mănâncă miere. (Nimeni nu râde.) 
Este un consumator pătimaş de miere. Printre musulmani, 
este cunoscut pentru pasiunea pe care o are faţă de miere. 
Musulmanilor le place să pună câte o pecete pe oameni. 
Aşadar, el este un om al lui Allah, al cărţii şi al mierii. Însă, din 
păcate, în percepţia noastră, el este şi un om al atentatelor cu 
bombă. Acuzaţia nu este dovedită. Insă probele tind să devină 
convingătoare. 

Bachmann furişează o privire grăbită spre cei din jurul 
mesei. Miere, Dumnezeu şi bombe. Toţi sunt cu ochii pe 
micuțul profesor cu aspect soldăţesc, fost prieten al 
atentatorului consumator de miere. 

— Până acum cinci ani purta costume făcute de comandă. 
Era un dandy. Dar, imediat ce a început să apară la 
televiziunea germană şi să participe la dezbateri publice, a 
adoptat o ţinută mai umilă. A dorit să devină cunoscut pentru 
modestie. Pentru stilul de viaţă abstinent. Aceasta e realitatea. 
Nu prea ştiu de ce a procedat astfel. 

Nici publicul lui nu ştia. 

— REPER a luptat toată viaţa să aplaneze deosebirile 
sectare din cadrul Umma. Pentru acest aspect sunt de părere 


că merită admirat. 

Ezită. Majoritatea celor prezenţi, dar nu chiar toţi, ştiu că, 
prin Umma, el se referă la comunitatea tuturor musulmanilor 
din întreaga lume. 

— În activitatea lui de strângere de fonduri, REPER a făcut 
parte din consiliul de conducere al unor organizaţii de diverse 
orientări, unele amarnic de duşmănoase faţă de altele, în 
scopul de a promova şi de a distribui zakat-ul, continuă Aziz, şi 
se uită din nou întrebător la auditori. Zakat-ul reprezintă o 
cotă de doi virgulă cinci din câştigurile unui musulman care, în 
baza legii Shariat, trebuie să fie destinată unor cauze bune 
precum şcoli, spitale, asigurarea de hrană pentru cei săraci şi 
nevoiaşi, burse pentru elevi sau studenţi şi orfelinate. 
Orfelinate musulmane. Acestea sunt marea lui iubire. Pentru 
orfanii musulmanilor, a declarat el, este dispus ca tot restul 
vieţii să bată faţa pământului, fără să ştie de somn. Şi trebuie 
să-l admirăm şi pentru acest aspect. Islamul are mulţi orfani. 
lar REPER a fost el însuşi orfan de la o vârstă fragedă: este 
produsul şcolilor coranice, foarte, foarte stricte. 

Insă exista şi un dezavantaj în ceea ce privea dăruirea lui, 
lucru indicat de crisparea strecurată în vocea lui Aziz: 

— Orfelinatele, vă sugerez eu, sunt unele dintre 
numeroasele puncte în care cauzele sociale şi cele teroriste se 
întâlnesc în mod inevitabil. Orfelinatele sunt sanctuare pentru 
copiii celor morţi. Printre morţi se găsesc martiri, bărbaţi şi 
femei care şi-au dat viaţa apărând Islamul, fie pe câmpul de 
luptă, fie ca atentatori sinucigaşi. Nu e treaba donatorilor 
caritabili să se intereseze care a fost forma specifică de 
martiraj. Mă tem că, în acest context, legăturile cu promotorii 
terorismului sunt inevitabile. 

Dacă ascultătorii ar fi murmurat un „Amin” pios, Bachmann 
nu ar fi rămas defel surprins. 

— REPER este întreprinzător, insistă profesorul Aziz, 
reluându-şi rolul de avocat al apărării. În îndeplinirea misiunii 
vieţii lui, el a văzut soarta nefericită a fraţilor şi surorilor lui 
de origine musulmană în unele dintre cele mai cumplite locuri 
de pe planetă, ba aş spune chiar că le-a vizitat pe cele mai 
odioase. În ultimii trei ani, riscându-şi viaţa, a vizitat Fâşia 
Gaza, Bagdadul, Somalia, Yemenul, Ethiopia; de asemenea, 


Libanul, unde a trăit pe propria piele distrugerile provocate de 
israelieni în această ţară. Dar asta mă tem că nu îl scuză. 

Respiră profund, ca şi cum, odată cu aerul din plămâni, şi-ar 
umple făptura de curaj, deşi, din câte ţine minte Bachmann, 
curajul este ultimul lucru care îi lipseşte lui Aziz. 

— Trebuie să vă spun că, în aceste cazuri, deopotrivă pentru 
musulmani şi nemusulmani, se ridică mereu aceeaşi întrebare: 
dacă probele convingătoare sunt corecte, un om ca REPER 
face puţin bine ca să facă rău? Ori face puţin rău ca să facă 
bine? După părerea mea, scopul lui REPER este de a face bine 
întotdeauna. Dacă ar fi întrebat despre apelul acceptabil la 
violenţă, el ar răspunde că, în abordarea problemei 
terorismului, trebuie să facem distincţia între revolta legitimă 
împotriva ocupaţiei pe de o parte, şi, pe de alta, terorismul 
brut, pe care noi nu îl tolerăm. Carta Naţiunilor Unite permite 
rezistenţa împotriva ocupaţiei. Noi împărtăşim acest principiu, 
la fel ca toţi europenii liberali. Totuşi - şi Aziz pare deodată 
îngândurat -, totuşi, din aceste cazuri - iar, în baza probelor 
convingătoare, REPER nu constituie o excepţie - am învăţat că 
oamenii buni acceptă puţin rău drept un element necesar al 
activităţii lor. Pentru unii, acest element s-ar ridica până la 
douăzeci la sută. Pentru alţii, la doisprezece sau zece. lar 
pentru alţii, chiar mai puţin, să zicem cinci. Însă şi cinci la 
sută poate fi extrem de rău, chiar dacă restul de nouăzeci şi 
cinci la sută este foarte bun. Ei cunosc dezbaterile pro şi 
contra. Însă în mintea lor - şi se bate cu palma pe cap - ei 
consideră aceste dezbateri nerezolvate. Ei au un loc pentru 
terorism în minte, şi acesta nu este un loc întru totul negativ. 
Ei îl socotesc - oare Aziz îşi consultă propria conştiinţă, ca şi 
cum ar fi aceea a lui Abdullah? - drept un tribut dureros, dar 
necesar pentru măreaţa diversitate reprezentată de Umma. 
Din păcate, asta nu constituie o scuză. Insă constituie, 
îndrăznesc să sugerez, o explicaţie. Prin urmare, deşi poate fi 
sigur în mintea lui de ceea ce consideră calea dreaptă, REPER 
nu poate merge atât de departe încât să le spună militanţilor 
în faţă că greşesc. Pentru că, în inima lui, nu este întru totul 
sigur. Acesta este paradoxul insolvabil pe care îl trăieşte, şi nu 
este singurul într-o astfel de situaţie. Oare, nu toți credincioşii 
adevăraţi caută calea cea dreaptă? Iar poruncile Domnului nu 


sunt greu de înţeles? S-ar putea ca lui să-i displacă profund 
ceea ce fac militanţii. Probabil că aşa stau lucrurile. Dar cine 
este el ca să spună că ei sunt mai puţin pioşi sau mai puţin 
îndrumați de Dumnezeu decât este el - presupunând în 
continuare că probele convingătoare ne conving pe noi? 

Bachmann aruncă o privire spre Burgdorf, apoi, iute, spre 
Martha, pentru că marele spion american şi aşa-zisul [ar 
german al Informaţiilor au aceeaşi căutătură, şi se uită unul la 
celălalt. Este o căutătură lipsită de expresie, care nu 
semnalează nimic în afara existenţei unei legături intime. 
Apoi, vigilentul Lantern vede şi el căutătura respectivă şi, 
străduindu-se să o împărtăşească şi el, se lasă pe spătarul 
scaunului până când ajunge cât poate de aproape de urechea 
purtând giuvaier a Marthei, şoptindu-i ceva ce nu produce 
nicio schimbare a trăsăturilor de pe faţa ei. 

Chiar dacă nu i-a scăpat acea interacţiune, Aziz se preface a 
nu o fi văzut. 

— Trebuie de asemenea să analizăm şi această posibilitate, 
continuă el. Anume că, datorită originii lui şi a legăturilor care 
s-au născut din aceasta, REPER este sub presiunea morală a 
celor de o credinţă cu el. Se poate întâmpla aşa ceva. 
Cooperarea lui nu este doar asumată, ci este cerută. „Dacă nu 
ne ajuţi, înseamnă că ne trădezi.” Probabil că REPER este 
supus şi altor forme de coerciţie. El are o fostă soţie şi copii 
dintr-o căsătorie anterioară, care acum trăiesc în Arabia 
Saudită. Nu ştim, spune Aziz apăsat, cu o intensitate 
dureroasă. Nu vom şti niciodată. Pesemne că nici REPER nu 
va şti cum a ajuns ceea ce este - presupunând că este ceea ce 
este. Apoi vorbitorul îşi adună puterile pentru ceea ce sună a 
ultim apel către înţelegerea lor aproape imposibil de obţinut. 
Poate că REPER nu vrea să ştie - poate că sincer nu ştie - 
unde ajunge acel cinci la sută. Mergând până la ultima verigă, 
probabil că nimeni nu ştie. De pildă, o moschee are nevoie de 
un acoperiş nou. Un spital mai are nevoie de o aripă. Şi, prin 
bunătatea milostivă a lui Allah, apare un intermediar care le 
dă banii necesari. Însă locurile cele mai sărace ale Islamului 
nu sunt recunoscute pentru modul meticulos de a ţine 
contabilitatea. Şi, în acest fel, intermediarul poate păstra 
suficient de mult ca să cumpere explozivi pentru două centuri 


purtate de atentatori sinucigaşi. Aziz mai are de rostit un 
mesaj de final: Nouăzeci şi cinci la sută din REPER ştie şi 
iubeşte ceea ce face. Însă cinci la sută nu vrea să ştie şi nici nu 
poate şti. Imi pare rău. 

„Pentru ce îţi pare rău?” îşi dorea Bachmann să-l întrebe. 

— Şi atunci ce este individul? se aude dintr-odată vocea unui 
bărbat lipsit de răbdare. 

Este Burgdorf. 

— Potrivit acţiunilor sale, Herr Burgdorf? Prin efect, vreţi să 
spuneţi? Presupunând că probele sunt corecte? 

— Păi nu de asta ne ocupăm aici? După ce am făcut acea 
presupunere? Cu privire la acţiunile lui? 

Burgdorf, bărbatul-copil îmbufnat, este renumit pentru 
faptul că urăşte echivocul. „Michael, pune-mi la dispoziţie 
consilieri cu o singură parte”, se afirmă că ar fi strigat el la 
Axelrod în cursul unei necuviincioase confruntări cu public. 
„Nu-mi mai aduce oameni care îmi spun: pe de altă parte, pe 
de altă parte!” 

— REPER este un pilon central, Herr Burgdorf, recunoaşte 
profesorul Aziz de pe podium. Nu atât prin esenţa a ceea ce 
face, cât prin detalii. O picătură furată aici, o mică diversiune 
dincolo - sumele nu sunt mari. Având în vedere nivelul la care 
funcţionează acum terorismul, aceste sume nici nu trebuie să 
fie consistente. Câteva mii de dolari pot fi de ajuns. În locurile 
cele mai nefericite, totul se poate rezolva cu câteva sute. Iar 
dacă vorbim despre cei din mişcarea Hamas, chiar cu mai 
puţin. 

Lasă impresia că vrea să mai spună câteva cuvinte. Poate că 
şi-a adus aminte ce pagube făceau câteva sute de dolari. Însă 
Burgdorf îi retează vorba. 

— Aşadar, finanţează activităţile teroriste, replică el cu glas 
puternic, scoțând în evidenţă concluzia, pe înţelesul tuturor. 

— Prin efecte, da, Herr Burgdorf. Dacă este adevărat ce 
credem noi. Nouăzeci şi cinci la sută din el, nu. Nouăzeci şi 
cinci la sută din fiinţa lui îi sprijină pe săracii, pe bolnavii şi pe 
nevoiaşii din Umma. Insă cinci la sută din el finanţează 
terorismul. În mod conştient şi cu ingeniozitate. Prin urmare 
este un om al răului. In asta constă tragedia lui. 

Axelrod presimţise sosirea acestui moment şi era pregătit să 


intervină. 

— Profesore Aziz, nu cumva sugerezi altceva? Din ceea ce 
am înţeles eu printre rânduri - ţinând cont de stimulentele 
potrivite, să spunem, şi de convergenţa corespunzătoare de 
presiuni şi de lipsă de noroc -, nu eşti de acord că REPER ar 
reprezenta persoana ideală pentru recrutare în vederea 
realizării căii paşnice: la fel cum ai fost şi dumneata, cu mulţi 
ani în urmă, pe vremea când făceai parte din mişcarea Frăția 
Musulmană şi sprijineai acţiunea directă? 

Profesorul Aziz face o plecăciune de rămas-bun spre 
asistenţă şi este condus afară. Fusese verificat în prealabil din 
punctul de vedere al securităţii - dar de ce să se rişte? 
Urmărindu-l plecând, Bachmann surprinde replica pe care 
Martha o adresează intenţionat prea tare către Lantern: 

— Ştii ceva, lan? Eu aş merge pe acei cinci la sută fără să 
mai stau pe gânduri. 


Plecarea lui Aziz a fost urmată de o mică furtună de 
activităţi lipsite de coordonare. Martha s-a ridicat, şi-a umflat 
pânzele şi a plutit până afară din sală cu telefonul la ureche, 
trăgându-i după ea pe Newton şi pe blonda cu umeri masivi. 
Din câte se părea, Mohr îşi rezervase un birouaş din care 
agenţia putea observa netulburată desfăşurarea ostilităţilor. 
Burgdorf se aplecase către Keller, care nu se ridicase de pe 
scaun, şi îi spunea ceva în şoaptă la ureche, fiecare privind 
însă în altă direcţie. lar Bachmann, străduindu-se să-şi alunge 
neliniştile ce i se adunau în suflet, se ruga în forul său interior 
în limbajul Cantatei personale, pe care încă nu o prezentase 
publicului: 

„Suntem spioni, nu poliţişti. Noi nu ne arestăm ţintele. Noi 
le cultivăm şi le direcţionăm spre ţinte mai importante. Când 
identificăm o reţea, o punem sub urmărire, ascultăm tot ce se 
discută, o penetrăm şi, treptat, o controlăm. Arestările au o 
valoare negativă. Ele distrug achiziţii preţioase. Ele te întorc 
la planşa de lucru pentru a planifica alte acţiuni, pentru a 
căuta altă reţea, a cărei valoare este pe jumătate faţă de aceea 
pe care tocmai ai distrus-o. Dacă Abdullah nu face parte din 
vreo reţea, eu personal îl voi face să devină membrul uneia. 
Dacă va fi nevoie, inventez o reţea strict pentru el. Am reuşit 


asta şi în trecut, şi o asemenea metodă ar da roade şi în cazul 
lui Abdullah, numai să mi se ofere posibilitatea. Amin”. 


În ghearele unei analiste de legendă, pe numele ei Frau 
Zimmermann, pe care Bachmann o cunoscuse în decursul 
scurtei ei vizite la ambasada din Beirut, REPER se 
metamorfozează din cărturarul religios, consumator de miere 
şi cu slăbiciuni în proporţie de cinci la sută într-un sângeros 
geniu finanţator al terorismului. 

Pe un ecran aflat deasupra siluetei scunde a doamnei 
Zimmermann, au apărut nişte diagrame semănând cu arbori 
genealogici, demonstrând care dintre organizaţiile caritabile 
musulmane de renume aflate sub controlul lui REPER sunt 
considerate că apelează la tot felul de trucuri pentru a deturna 
bani şi materiale către terorişti. Nu toate tranzacţiile lui de 
cinci la sută au caracter financiar. Năpăstuiţii din Djibouti 
strigă disperaţi după o sută de tone de zahăr? Una dintre 
organizaţiile caritabile ale lui REPER va face tot posibilul ca 
un transport să plece imediat în acea direcţie. Totuşi, în drum 
spre Djibouti, nava cu ajutoare face o escală întâmplătoare 
într-un port amărât, Berbera, aflat pe coasta nordică a 
Somaliei sfârtecate de război, pentru a descărca altă marfa, 
explică femeia, împungând iritată spre ecran cu arătătorul ca 
şi cum ar vrea să alunge o insectă care nu-i dă pace. 

Şi se zvoneşte că în Berbera sunt descărcate din greşeală 
zece tone de zahăr. Ei, asta e, se mai întâmplă asemenea 
lucruri, fie că vorbim de Berbera, fie de Hamburg. Eroarea nu 
se descoperă decât după ce nava este din nou în larg. lar când 
ea ajunge la destinaţia ei oficială, Djibouti, beneficiarii sunt 
atât de flămânzi şi de recunoscători să primească nouăzeci de 
tone, încât nimeni nu se mai plânge de lipsa celor zece tone. 
Între timp, în Berbera, prin vânzarea celor zece tone de zahăr 
se cumpără detonatoare, mine terestre, arme uşoare şi 
lansatoare de rachete pentru militanţii somalezi, al căror scop 
în viaţă este să răspândească groaza şi să ucidă pentru nimica 
toată. 

Cu toate acestea, cine poate arunca vina pe o organizaţie 
caritabilă onorabilă care, în bunătatea ei neîndoielnică, a 
furnizat zahăr oamenilor flămânzi din Djibouti? Şi cine ar 


îndrăzni să îl învinovăţească pe REPER, nouăzeci şi cinci la 
sută cavaler pios al toleranţei şi bunei înţelegeri între oamenii 
de toate religiile? 

Una dintre persoanele care îi găsesc vină este Frau 
Zimmermann. 

Tot Frau Zimmermann face trimitere către dosarele FELIX 
pe care cei prezenţi le au în faţă, dosare care pun la dispoziţie 
explicaţiile amănunțite ce stau la baza constatărilor făcute de 
ea. Între timp, pentru cei grei de cap, ea are la îndemână încă 
o diagramă, chiar mai simplă decât prima. Aceasta constă 
dintr-un arhipelag de filiale de bănci comerciale, mari şi mici, 
răspândite pe tot globul. Unele sunt cunoscute, altele îşi au 
probabil sediul în vreo cocioabă din cine ştie ce orăşel de pe 
dealurile pakistaneze. Nimic nu le leagă între ele. Tot ce au 
acestea în comun este un punct luminos care se aprinde atunci 
când Frau Zimmermann îşi agită arătătorul spre ele, aşa cum 
o doamnă scundă şi furioasă îşi agită umbrela după autobuzul 
care tocmai a plecat din staţie fără ea. 

— Într-o bună zi, o sumă moderată de bani se plăteşte către 
această bancă, spune ea. Să presupunem că în Amsterdam. Să 
spunem, zece mii de euro. Un bărbat de treabă vine din stradă 
şi efectuează plata. Iar banii rămân în această bancă. Pot fi pe 
numele unei persoane, sau unei firme, sau unei instituţii, sau 
unei organizaţii caritabile. Însă nu se clinteşte. Rămâne pe 
numele norocosului deţinător de cont. Poate vreme de şase 
luni. Sau chiar un an. Apoi, o săptămână mai târziu, ce să vezi, 
o sumă similară este plătită către această bancă, aflată la mii 
de kilometri depărtare; una din Karachi, să spunem. Şi suma 
aceasta rămâne pe loc. Fără niciun telefon, fără transfer 
telegrafic. Depusă de un alt om de pe stradă. Până când, o 
lună mai târziu, aceeaşi sumă ajunge în cele din urmă aici, 
spune Frau Zimmermann, iar glasul îi devine piţigăiat de 
indignare. 

Vârful arătătorului se reazemă pe partea de nord a Ciprului. 

— În locul unde trebuia să ajungă de la bun început, plătită 
prin barter tacit, pe care, fără informaţii operative amănunțite, 
nici măcar nu putem spera să o depistăm. La fiecare oră se 
desfăşoară nenumărate tranzacţii de acest fel. Doar foarte 
puţine finanţează acţiuni teroriste. Sursele combinate şi datele 


computerizate ne indică uneori traseul: dar numai 
unidirecţional. Aici apare dilema. Dacă descoperim lanţul o 
dată, cine poate garanta că îl vom descoperi şi cu altă ocazie? 
Data următoare s-ar putea ca lucrurile să se desfăşoare cu 
totul altfel. În asta constă frumuseţea sistemului. Cu excepţia 
situaţiei în care iniţiatorul lanţului devine neglijent sau leneş 
şi începe să se repete. Atunci se formează un şablon şi, cu 
vremea, se pot emite anumite presupuneri. Ideal este să se 
identifice iniţiatorul lanţului şi prima lui verigă. REPER este 
un iniţiator de lanţ care s-a lenevit. 

Un punctişor luminos arde deasupra oraşului Nicosia. 
Indicatorul femeii îi administrează o lovitură acuzatoare, apoi 
rămâne fixat acolo. 

— Transferurile invizibile se desfăşoară la fel ca şi 
decodificările, spune legendara Frau Zimmermann, reluându- 
şi prezentarea într-o germană cu accent sudist şi cu reflexe de 
învăţătoare severă în voce: Repetiţia este visul oricărui 
anchetator. În baza observaţiilor realizate în decurs de trei ani 
în cazul acestei firme de transport maritim extrem de 
mărunte, care se ocupă de multă vreme de descărcarea din 
greşeală a unor alimente şi a altor mărfuri în locuri dubioase 
şi care nu se mai deranjează prea mult să le mai recupereze - 
şi inofensivul nume de SEVEN FRIENDS NAVIGATION 
COMPANY se revarsă pe neaşteptate cu litere roşu deasupra 
insulei, în timp ce vârful arătătorului rămâne hotărât pe locul 
lui - şi în baza plăţilor de primă verigă efectuate de REPER în 
contul acestei organizaţii caritabile de la această bancă - 
Riadul se luminează, împreună cu numele băncii, atât în 
arabă, cât şi în engleză - şi a unei sume similare plătite acestei 
bănci - indicatorul se mută pe Paris - şi a aceleiaşi sume 
intrate în această bancă - ne aflăm acum la Istanbul -, totul în 
conturi pe care de acum avem posibilitatea să le identificăm 
dinainte, atunci noi afirmăm că putem presupune cu 
îndreptăţire amestecul lui REPER în finanţarea terorismului. 
Dacă REPER ar fi curat, avem convingerea că nu ar avea 
niciun contact direct cu această modestă companie de 
transport maritim. Însă el a angajat personal compania în mai 
multe ocazii, deşi era conştient - şi poate tocmai pentru că e 
conştient - că aceasta a livrat mărfuri în alte locuri decât cele 


stabilite, şi nu doar o dată. Nu reprezintă o probă, însă, ca 
fundament al unei presupuneri, lucrurile sar în ochi. 

În timp ce ecranul se retrage între grinzile tavanului, glasul 
meticulos al lui Frau Zimmermann este întrerupt de 
maiestuoasa voce ca amplificată de portavoce a Marthei, care 
se află în celălalt capăt al sălii. 

— Charlotte, când vorbeşti de presupuneri, îndreptăţite - 
„de unde dracu’ ştie prenumele femeii?” se întreabă 
Bachmann; „şi cum dracu de a revenit aici fără ca eu să bag de 
seamă?” -, te referi cumva la dovezi? Face mişcarea pe care 
vrem noi să o facă - cea legată de prima verigă - şi apoi avem 
dovada? O dovadă care să reziste într-un tribunal american? 

Deranjată, Frau Zimmermann protestează, afirmând că o 
asemenea chestiune depăşeşte competenţa ei, astfel că 
Axelrod preia îndemânatic ştafeta şi continuă: 

— Despre ce fel de tribunal vorbim aici, Martha? Despre 
tribunalele voastre militare care ţin şedinţele cu uşile închise 
sau despre cele de modă veche, în care acuzatul avea dreptul 
de a cunoaşte ce i se punea în cârcă? 

Câţiva dintre cei care se simt mai independenţi pufnesc în 
râs. Ceilalţi se prefac a nu fi auzit. 

— Herr Bachmann, se răţoieşte Burgdorf. Ai o propunere 
operativă. Să o auzim, te rog! 


Omul care împarte apele nu înghite cu uşurinţă ideea ca 
nişte nepricepuţi să se holbeze peste umărul lui atunci când el 
îşi realizează actele miraculoase. Bachmann avea sensibilităţi 
de artist în ceea ce privea dezvăluirea procesului de creaţie. 
Cu toate acestea, s-a zbătut să îşi satisfacă publicul. În 
limbajul lipsit de pretenţii al nespecialistului, menit să fie 
accesibil celor de la periferia meseriei de spion, el a expus 
argumentele care, cu sprijinul organizatoric şi editorial al 
Ernei Frey şi al lui Axelrod, alcătuiau miezul prezentării lui 
scrise întocmite în mare grabă. Scopul operativ, a explicat el, 
era de a face dovada vinovăţiei lui REPER, însă, în acelaşi 
timp, de a-i lăsa reputaţia şi influenţa nealterate şi, pe termen 
lung, chiar sporite, păstrându-se intacte legăturile lui pe linie 
de acţiuni caritabile. Scopul era de a prelua acei cinci la sută 
ai săi şi de a-l folosi pe el în calitate de element de legătură şi 


de post de ascultare. În ciuda rezervelor pe care le avea, 
Bachmann s-a silit să folosească expresia „război împotriva 
terorismului”. Prin urmare, prima mutare era şi cea mai 
importantă: trebuia să-l compromită la modul absolut pe 
REPER, să-l facă să priceapă că este compromis, şi să i se 
ofere apoi şansa de a rămâne un spirit conducător şi distins 
pentru Umma, ori... 

— Ori ce anume, Gunther? Spune-ne, a intervenit Martha, 
observatorul inofensiv, întrerupându-l. 

— Umilirea publică şi posibila întemniţare. 

— Posibilă? 

Axelrod i-a sărit în ajutor. 

— Martha, ne aflăm în Germania. 

— Desigur. Suntem în Germania. Îl deferiţi justiţiei şi să 
spunem că aveţi un caz beton. Cât riscă să capete? Să zicem 
şase ani, dintre care trei cu suspendare? Oameni buni, habar 
n-aveţi ce înseamnă închisoarea! Cine îl va interoga? 

Axelrod nu avea dubii în această privinţă. 

—E pe teritoriu german, şi va fi interogat în baza 
prevederilor legii germane. Asta, dacă refuză să se dea de 
partea noastră. Ar fi mult mai bine, totuşi, dacă stă cuminte 
locului şi colaborează cu noi. Noi considerăm că va fi de acord. 

— De ce? E un terorist fanatic. Poate ar prefera să se 
sinucidă detonând o bombă. 

Bachmann a revenit: 

— Martha, nu aşa îl cunoaştem pe acest om. Are familie, 
este aşezat, respectat peste tot în Umma, admirat în Occident. 
Au trecut treizeci de ani de când a fost eliberat din închisoare. 
Noi nu-i cerem să devină trădător. Îi oferim o nouă definiţie a 
fidelității. li întărim poziţia pe care o are în prezent, îi 
promitem cetăţenia germană, pe care a solicitat-o de vreo şase 
ori, fără a avea succes. De acord, poate că la început o să-l 
ameninţăm. Dar acesta ar fi doar preludiul. După aceea, ni-l 
facem prieten. „Vino de partea noastră şi să conlucrăm creator 
pentru un Islam mai bun şi mai moderat.” 

— Şi ce-ar fi să i se ofere amnistia pentru actele teroriste 
din trecut? a sugerat Martha, de această dată părând să se 
alăture argumentaţiei lui, nu contestând-o. O să-i propui şi 
asta? 


— Cu condiţia să recunoască cinstit totul. Presupunând că 
Berlinul aprobă o asemenea acţiune. Drept componentă 
necesară a ofertei. Da. 

Norul de ostilitate reciprocă se îndepărtase. Martha zâmbea 
cu gura până la urechi. 

— La dracu’, dragul meu Günther, câţi ani ai? O sută 
cincizeci? 

— O sută patruzeci şi nouă, i-a răspuns Bachmann, făcându-i 
jocul. 

— Şi când mă gândesc că ultimul meu ideal mi-a fost răpit 
când aveam şaptesprezece ani şi jumătate! a exclamat Martha, 
ceea ce a dat naştere unui hohot general de râs, condus de lan 
Lantern. 


Însă Bachmann era departe de a fi câştigat partida. O 
verificare discretă a expresiilor de pe feţele celor aflaţi la 
masa de conferinţe confirma lucrul de care se temuse încă de 
la început: că perspectiva unei prietenii iubitoare cu o 
persoană care finanța terorismul nu era pe placul tuturor. 

— Aşadar, acum le oferim cetățenie duşmanilor noştri, a 
spus pe un ton acid un cunoscut hâtru de la Ministerul de 
Externe. Ne desfacem braţele primitoare, nu doar pentru 
REPER, care este un terorist de notorietate internaţională, ci 
şi pentru bunul nostru amic FELIX, un rus, criminal evadat, 
care are în cazier o mulţime de condamnări pentru acte de 
violenţă inspirate de credinţa lui musulmană. Ospitalitatea 
noastră faţă de criminalii de origine străină pare să fie 
nemărginită, îl avem pe acest om la cheremul nostru, aşa că îi 
oferim cetăţenia germană drept element de convingere. Asta 
te face să te întrebi cât de departe trebuie să meargă 
bunăvoința noastră. 

— Asta e pentru fată, a mârâit Bachmann, înroşindu-se la 
faţă. 

— A, sigur! Doamna care e amestecată în acest caz. 
Uitasem. 

— Fata nu ar fi conlucrat cu noi dacă nu i-am fi promis în 
mod solemn că FELIX va rămâne în libertate. Fără ea nu l-am 
fi înmuiat deloc pe FELIX. Fata s-a împrietenit cu el, şi tot ea l- 
a convins să meargă la REPER. 


Dându-şi seama că vorbele lui fuseseră întâmpinate cu o 
tăcere neîncrezătoare, dacă nu chiar de-a dreptul sceptică, 
Bachmann şi-a vârât capul între umeri, luând un aer războinic. 

— l-am dat fetei cuvântul de onoare. Cuvânt care niciodată 
nu se încalcă, atunci când este dat de ofiţerul comandant 
agentului de teren. Aşa a fost înţelegerea. Cu aprobarea 
Comisiei Reunite. (Ultimele cuvinte fuseseră adresate direct 
spre Burgdorf, în vreme ce Axelrod se încrunta stânjenit 
undeva în zare.) Ea îi este avocat, a continuat Bachmann, 
adresându-se de această dată tuturor celor din sală. În calitate 
de avocat al lui, ea are obligaţia de a face tot ce îi stă în 
putinţă pentru a-şi proteja clientul. Cooperează pentru că i-am 
dat asigurări că în acest fel clientul ei va avea de câştigat. El 
va rămâne liber şi va fi lăsat în pace, să studieze şi să se 
roage, pentru că nici nu vrea altceva. De aceea ea joacă în 
echipa noastră. 

— Ni s-a spus că este îndrăgostită de el, a intervenit acelaşi 
glas acid, deloc muncit de remuşcări. Poate că întrebarea care 
se pune este: câtă iubire îi mai rămâne pentru noi? 

lar Bachmann, în ciuda unei priviri de avertisment din 
partea lui Axelrod, probabil că ar fi răspuns acelei împunsături 
în termeni pe care după aceea i-ar fi regretat, dacă Lantern, 
cu prezenţă de spirit, nu ar fi întrerupt momentul de tăcere, ca 
să dezamorseze situaţia: 

— Ax, îmi dai voie să flutur steguleţul meu britanic în semn 
de pace? a spus el, alegându-l pe Axelrod drept ţintă a glumei 
lui. Consider că ar trebui să evidenţiez că, fără ajutorul unei 
anumite bănci britanice, foarte serioase, nu ar exista vreun 
FELIX care să moştenească banii tatălui său, şi nici vreun 
REPER care să-l ajute să-i cheltuiască! 

Insă hohotele de râs ce au urmat au fost cam nesigure, iar 
încordarea nu s-a risipit. Cu capul plecat, Martha se sfătuia cu 
Newton şi cu misterioasa femeie blondă. Apoi, cu o mişcare 
bruscă, a ridicat capul. 

— Gunther. Ian. Ax. Ajunge. Vreau un răspuns la 
următoarea întrebare, vă rog! Voi chiar susţineţi că puteţi 
reuşi manevra asta? Adică, Isuse, să vedem ce avem aici! O 
avocată zăpăcită, cu vederi liberale, aflată în pragul unei 
căderi nervoase. Un bancher britanic pe jumătate mort, căruia 


îi sfârâie călcâiele după ea. Şi un luptător pentru libertate pe 
jumătate cecen care fuge de justiţia rusească, face avioane de 
hârtie, ascultă muzică şi crede că într-o bună zi va ajunge 
doctor. lar voi, băieţi, chiar vă închipuiţi că sunteţi în stare să-i 
puneţi pe toţi laolaltă într-o cameră, iar ei îl vor convinge pe 
un islamist înveterat, priceput la acţiuni de spălare de bani şi 
care şi-a petrecut întreaga viaţă uitându-se peste umăr ca să 
vadă cine îl urmăreşte? Am priceput eu bine? Ori se-ntâmplă 
să mă fi prostit niţel? 

Spre uşurarea lui Bachmann, de această dată, Axelrod a 
reuşit să reacționeze cu tărie: 

— Martha, în ceea ce îl priveşte pe REPER, FELIX nu apare 
chiar din senin. Dacă vei citi mai atent materialul, vei constata 
că i-am oferit o recomandare pe website-urile islamiste pe 
care le controlăm, iar oamenii de la transmisiuni m-au 
informat că eforturile noastre au dat roade. Notificarea 
suedezilor privind cererea de arestare şi raportul poliţiei ruse 
ne-au fost şi ele de folos. Website-uri de care nu am auzit 
niciodată au căzut în plasă şi l-au adoptat drept mare luptător 
cecen şi artist evadat. In momentul în care se vor întâlni, 
renumele lui FELIX va fi ajuns deja la multe urechi. 


Cineva se interesa de procedura operativă. După ce REPER 
era compromis şi izolat, câtă vreme putea Bachmann să-l 
reţină fără să stârnească îngrijorarea altora în privinţa 
dispariţiei lui? 

Bachmann a răspuns că totul depindea de planurile pe care 
le avea REPER pentru acea seară. Timpul lucra împotriva lor. 
Fata şi FELIX ajunseseră aproape la capătul puterilor. 

Atenţia celor prezenţi s-a îndreptat apoi asupra lui Arni 
Mohr. Disperat să-şi facă simțită prezenţa, el şi-a descris vizita 
făcută cu o seară înainte la sediul central al poliţiei, unde, în 
faţa unui grup select, prezentase o parte a operaţiunii plănuite 
(că doar nu era să o divulge în totalitate, fireşte). 

Ascultându-l, Bachmann s-a simţit cuprins de disperare, ce l- 
a copleşit ca o stare de rău. Poliţia propusese plasarea de 
lunetişti în jurul băncii, în eventualitatea că REPER avea 
asupra sa o bombă pe care să o detoneze, a anunţat Mohr plin 
de mândrie. 


Şi cum trebuia să se presupună că REPER va veni înarmat, 
tot ei propuneau supravegherea întâlnirii cruciale de la Banca 
Brue Freres din toate cele cinci direcţii: de pe malul Alster, 
din ambele laturi ale străzii şi din ambele capete ale ei. 

De asemenea, acoperişurile, a continuat Mohr. Planul lui 
măreț era de a închide accesul în zonă imediat ce REPER intra 
în bancă, şi să o populeze cu propria versiune de persoane: 
oameni în maşini, pe biciclete şi pe jos. Cu sprijinul poliţiei, 
toate casele şi hotelurile din vecinătate vor û evacuate. 

Keller s-a declarat de acord. 

Burgdorf nu a respins ideea. 

Deşi avea doar calitatea de observator, Martha s-a arătat 
încântată să-şi exprime aprobarea. 

Newton a spus că punea la dispoziţie tot ce îi stătea în 
putere: jucărele, aparatură de vedere nocturnă, orice fel de 
nimic trebuincios. 

Misterioasa femeie cu păr blond-cenuşiu şi-a exprimat 
încuviințarea cu un gest din cap, ţinându-şi buzele strânse şi 
fără ca pe faţa colţuroasă să-i apară vreo expresie. 

Intr-un efort de a mai tempera planul grandios al lui Mohr, 
Axelrod i-a atras atenţia că măsurile de prevedere pe care le 
recomandau el şi poliţia nu trebuiau să lase urme, nici înainte, 
nici în timpul, nici după vizita lui REPER la Brue Freres. Dacă 
transpira ceva - către presă, către comunitatea musulmană 
care îl stima pe om atât de mult - se năruia orice speranţă ca 
REPER să acţioneze ca informator de mare valoare. 

Şi, da, a admis Axelrod, din partea lui, Arni Mohr putea fi 
prezent în persoană atunci când, din punct de vedere tehnic, 
REPER era arestat de poliţie, dar numai dacă Bachmann 
socotea că arestarea ar fi de dorit ca mijloc de intimidare a lui 
înainte de a începe procesul de apropiere şi de racolare. Era 
toată lumea de acord cu asta? 

Cu excepţia lui Bachmann, toţi erau de acord. Brusc, şedinţa 
s-a încheiat. Juriul - sprijinit de observatori - se retrăgea 
pentru deliberări, iar Bachmann, pentru a câta oară, se putea 
întoarce la grajdurile lui şi să aştepte. 

— Bachmann, excelent lucrat, i-a spus Burgdorf, bătându-l 
pe umăr într-unul din rarele sale gesturi prin care permitea 
contact fizic. 


Pentru urechea formată a lui Bachmann, lauda a sunat a 
necrolog. 


Bachmann stătea la biroul lui cu capul în palme, în vreme 
ce, în faţa lui, Erna Frey lucra metodic la computer. 

— Cum se simte fata? a întrebat el. 

— Cât de bine se poate în condiţiile date. 

— Şi ce înseamnă binele ăsta? 

— Atâta vreme cât crede că starea lui Issa e mai proastă 
decât a ei, rezistă. 

— Bun. 

— Oare? 

Ce altceva putea spune Bachmann? Era vina lui că şi Ernei îi 
căzuse fata cu tronc? Era vina Ernei? Se părea că toată lumea 
o plăcea, aşadar, de ce să facă excepţie tocmai Erna? Iubirea 
era ceva ce se putea duce pe picioare şi totuşi să-ţi faci treaba. 

În altă parte a grajdurilor, dispoziţia era la fel de sumbră. 
Maximilian şi Niki decriptau şi verificau mesajele zilei, lucrând 
în loc să plece acasă. Însă nicio voce omenească nu a ajuns la 
urechile lui Bachmann, niciun hohot de râs ori vreo 
exclamaţie, fie dinspre analiştii aflaţi în biroul alăturat ori de 
la cei de la interceptări, cu biroul pe acelaşi coridor, şi nici din 
partea micului grup de şoferi sau filori de la etajul de 
dedesubt. 

Stând la fereastră şi cuprins de un sentiment de dejâ-vu, 
Bachmann a urmărit elicopterul oficial al lui Keller ridicându- 
se de la sol şi pornind spre Koln, apoi pe al lui Burgdorf, 
decolând spre Berlin, împreună cu o cohortă de funcţionari şi 
cu Axelrod; ultima persoană care a urcat la bord a fost 
Martha, fără Newtonul ei sau blonda-cenuşie. 

Un şir de Mercedesuri negre se îndreptau spre poarta 
principală. Bariera s-a ridicat şi a rămas astfel. 

Telefonul criptat de pe biroul lui suna. A dus receptorul la 
ureche şi a mormăit într-o doară: „Da, Michael”, „Nu, 
Michael”. 

Erna Frey a rămas la computer. 

Bachmann a spus apoi „La revedere, Michael” şi a închis. 
Erna Frey şi-a văzut de treabă în continuare. 

— Am primit, a spus Bachmann. 


— Ce am primit? 

— Undă verde. Cu anumite condiţii. Putem acţiona mai 
departe. Cât de curând posibil. Se tem că stăm pe un vulcan. Il 
am la dispoziţie primele opt ore. 

— Opt. Nu nouă. 

— Opt îmi ajung. Dacă nu înghite momeala după opt ore, 
Arni are dreptul să cheme poliţia să-l aresteze. 

— Şi unde o să-l duci vreme de opt ore, dacă-mi dai voie să 
te întreb? La Atlantic? La Four Seasons? 

— În apartamentul tău conspirativ de pe faleza portului. 

— O să-l târâi până acolo de păr? 

— ÎI invit. Imediat ce iese din bancă. Herr Doktor, reprezint 
autorităţile germane şi doresc să discutăm despre anumite 
tranzacţii financiare ilegale pe care tocmai le-ai realizat. 

— Şi el ce va spune? 

— O să fie deja în maşină. Poate spune orice pofteşte. 


13 


„Este catatonică. 

Oamenii aceştia o aduc în pragul nebuniei. 

Incă o astfel de săptămână, şi ea va avea o cădere ca şi 
Georgie, dacă nu cumva s-a şi întâmplat asta. Probabil că ea a 
crezut că şi eu sunt nebun. 

Când ne-am întâlnit la Atlantic, eram bătrânelul Tommy 
Brue, vlăstarul decăzut, directorul ineficient al unei bănci şi 
bărbatul cu o căsnicie ratată, un balon în derivă. 

În casa turcilor, am fost doar un pârţâit bătrân copleşit de 
vină care a vrut să se insinueze în viaţa ei cu ajutorul a 
cincizeci de mii de euro de care ea nici nu s-a atins. 

Şi ce sunt acum, când conduc spre nord-vest cu 
regulamentara viteză de o sută treizeci de kilometri pe oră, 
cum prevăd indicatoarele rutiere? Sluga şantajată a 
corupătorilor defunctului meu tată, care se duce să-l 
ademenească pe un venerabil erudit musulman care este cinci 
la sută rău pentru a salva pielea băiatului pe care ea probabil 
îl iubeşte.” 

— Reacţionezi pur şi simplu la dorinţele unui alt client 
bogat, îl asigurase Lantern în cursul sesiunii de instruire, 
altfel înfierbântată, din seara precedentă, la respingătorul lui 
apartament conspirativ care puţea a clor de la piscina comună 
din curtea aflată şase etaje mai jos. În afară de latura mai 
întunecată a băncii tale, ceea ce explică motivul pentru care te 
arăţi deosebit de precaut. Şi eşti dispus să îl consulţi pe un 
manager de investiţii ales de el, nu are importanţă ce hram ar 
purta acesta, şi tu vei căpăta un comision gras, indiferent de 
modul cum se împarte tortul, adăugase el, pe tonul plin de 
siguranţă al unui şef de clasă miniatural de la şcoala publică 
pe care o frecventase Brue. Asta este situaţia ta bancară 
perfect normală. 

— Potrivit regulilor mele, nu e. 

— De asemenea, în lumina practicilor bancare normale, 


insistase Lantern, ignorând cu mărinimie acea impertinenţă, 
ţi-ai asumat sarcina de a cerceta - în conformitate cu dorinţele 
clientului tău, aşa cum ţi s-a transmis de către consilierul lui 
juridic - dacă domnul pe care urmează să-l vizitezi este 
corespunzător sau nu. Am rezumat corect totul? 

— E un fel de rezumat, socot, replicase Brue, servindu-se 
fără a primi invitaţie cu o porţie generoasă de scotch. 

— Te vei dovedi şiret şi obiectiv. Vei decide, în deplinătatea 
înţelepciunii tale profesionale, care este calea cea mai bună de 
urmat de către ambele părţi: pentru clientul tău şi pentru 
banca ta. Interesele înaltului domn musulman pe care îl 
consulţi sunt o preocupare secundară pentru tine, dacă nu 
cumva îţi sunt indiferente. 

— Şi, în deplinătatea înţelepciunii mele profesionale, voi 
decide că el este înaltul domn musulman potrivit pentru 
această treabă, spusese Brue, răspunzându-i cu aceeaşi 
monedă. 

— Ei bine, nu se poate susţine că ţi se oferă prea multe 
posibilităţi, aşa că va fi uşor să alegi, nu-i aşa, Tommy? zisese 
Lantern, arborând un zâmbet de învingător. 


Cu douăsprezece ore în urmă, şi Mitzi avusese de comunicat 
o veste. 

— Bernhard a devenit un nesuferit, spusese ea pe un ton 
indiferent, în vreme ce Brue era cufundat în lectura ziarului 
Financial Times. Îl părăseşte Hildegard. 

Brue sorbise din cafea, apoi îşi ştersese buzele cu şervetul. 
În jocurile pe care le practicau, prima regulă esenţială era să 
nu se lase niciodată surprinşi de nimic. 

— Păi, atunci sunt sigur că Hildegard e nesuferita, 
răspunsese el. 

— Hildegard a fost întotdeauna aşa. 

— Şi atunci, ce a făcut sărmanul Bernhard ca să devină atât 
de nesuferit? întrebase Brue, luând partea bărbatului. 

— Mi-a propus să ne căsătorim. Să te părăsesc şi să 
divorţez, apoi să merg cu el la Sylt pe perioada verii, cât 
decidem unde să ne petrecem restul vieţii, spusese ea pe un 
ton indignat. Îţi imaginezi, să-mi împart bătrâneţea cu 
Bernhard? 


— Sincer să fiu, mi se pare greu să-mi imaginez că împărţi 
ceva cu Bernhard. 

Iar Hildegard se gândeşte să te dea în judecată. 

— Pe mine? 

— Sau pe mine, care-i diferenţa? Pentru că i-am răpit 
bărbatul. Ea te crede bogat. Aşa că tu va trebui să-l dai în 
judecată pe Bernhard, ca să-i închizi gura ei. O să-l întreb pe 
amicul tău, Westerheim, care e cel mai bun avocat. 

— Hildegard s-a gândit ce tam-tam o să iasă? 

— Dar ea adoră tam-tamul! Se simte grozav când are parte 
de publicitate. E cel mai vulgar lucru pe care l-am auzit. 

Şi ai acceptat propunerea lui Bernhard? 

— Reflectez asupra ei. 

— Aha. Şi cât de departe ai ajuns cu analiza? 

— Tommy, nu prea cred că ne mai suntem de folos unul 
altuia. 

— Tu şi Bernhard? 

— Tu şi cu mine. 


Cerul de deasupra peisajului rural neprimitor şi întins era 
întunecat. Autostrada lucea ca sticla. Luminile farurilor 
maşinilor ce veneau din sens opus păreau să-l împungă. 
„Aşadar, nu ne mai suntem de folos unul celuilalt. Bun. O să 
mă descurc şi singur. O să vând banca atâta vreme cât mai am 
ce vinde, şi o să-mi văd de viaţa mea. Poate o să dau chiar o 
fugă până în California, la nunta lui Georgie.” încă nu o 
anunţase pe Mitzi că avea să devină bunic, lucru care îl 
încânta. Probabil că nici nu-i va spune. 

Oare Georgie îi dezvăluise secretul mamei ei? El aşa spera. 
Sue se va simţi în al nouălea cer. Doar rea de gură, incapabilă 
să muşte, aşa era bătrâna Sue, după ce treceai peste partea ei 
mai fioroasă. Îi părea rău că nu-şi dăduse seama de asta ceva 
mai de mult. Înainte de Mitzi, şi nu după Mitzi. Acum însă nu 
se mai putea îndrepta situaţia. Mai ales că Sue o ducea foarte 
bine cu viticultorul ei italian. Un tip de treabă, din toate 
privinţele. Probabil că vor numi o cuvée?! după copil. 

Apoi, până şi scurta bucurie pe care o simţise s-a mistuit, 
parcă topindu-se în şoseaua udă, şi gândurile i s-au îndreptat 


26 Tocitoare, butoi de fermentare a vinului (în Ib. franceză, în orig.) 


din nou spre Annabel, retrăindu-şi furia protectoare faţă de 
ceea ce ajunsese ea în urma intervenţiei lor: mersul ca de 
robot, straneitatea absentă a vocii ei de băieţel de cor, atât de 
diferită faţă de fervoarea cu care îl asaltase în camera lui 
Melik: „Dacă banca dumneavoastră împuţită nu ar exista, 
domnule Brue, clientul meu nu s-ar afla aici!” 

— Banca îţi rămâne datoare, Frau Richter, a rostit el 
adresându-se parbrizului, maimuţărindu-şi propria 
pompozitate. Şi astfel, sunt încântat să o spun, banca e pe cale 
de a-şi achita datoria. 

„Banca te iubeşte, a continuat el în gând. Nu pentru a te 
poseda, ci pentru a te ajuta să-ţi regăseşti curajul, ca să poţi 
trăi viaţa pe care, în mod evident, eu nu am reuşit să o duc. 
Eşti îndrăgostită de Issa, Annabel? Georgie l-ar iubi 
instantaneu. Te-ar iubi şi pe tine. Şi ţi-ar spune să-mi porţi de 
grijă, pentru că aşa gândeşte Georgie. Fiecare ar trebui să 
poarte de grijă cuiva. Tocmai de aceea este ea atât de mult 
trădată. Are vreo importanță dacă te-ai îndrăgostit de Issa? 
Iubire în înţelesul din dicţionar? În mod hotărât, nu. Contează 
că îl vei elibera.” 


— Ce se întâmplă cu Annabel la încheierea acestei veselii? îl 
întrebase Brue pe Lantern în cadrul aceleiaşi instruiri 
îndelungi, în timp ce sorbea din scotch, nicidecum primul, iar 
Lantern îşi bea al nu ştiu câtelea pahar cu apă minerală. 
Fusese o zi de neuitat, chiar şi potrivit standardelor lui Brue: 
la micul dejun, bomba lansată de Mitzi despre Bernhard. La 
birou, o revoltă în toată regula declanşată de cei de la sala de 
numărare a banilor în legătură cu lucrul pe ture în perioada 
sărbătorilor oficiale. Urmată de o discuţie de o oră cu 
apreciatul lui avocat din Glasgow, care părea să nu mai fi auzit 
până atunci de divorţuri. Urmaseră două ore de mâncat 
nesănătos la restaurantul A la Carte, când se purtase cât se 
poate de spiritual şi de amuzant întru binedispunerea a doi 
clienţi bogaţi din Oldemburg, lipsiţi însă complet de simţul 
umorului. Totul urmat de o mahmureală care abia acum se mai 
domolise. 

— Lantern, ce se va întâmpla cu ea? repetase el întrebarea. 

— Este o chestiune strict germană, Tommy, îi răspunsese 


Lantern cu un aer cumpănit, apelând încă o dată la vocea 
şefului de clasă. Din câte bănuiesc eu, o vor lăsa în pace. Atâta 
vreme cât nu-şi scrie memoriile ori nu agită apele în alt mod. 

— Regret, dar asta nu mă satisface. 

— Ce anume? _ 

— Bănuiala ta. Vreau asigurări ferme. În scris. Faţă de ea, 
cu copie pentru mine. 

— Copie după ce, mai precis, Tommy? Cred că eşti cam 
iritat. Poate c-ar trebui să lăsăm subiectul ăsta pentru altă 
dată. 

— Cine spune că va mai exista o altă dată? Poate că nu va 
exista. Dacă îmi retrag implicarea. Ce părere ai? Ia spune? 

— Ei, în acest caz, Tommy, Londra nu va mai avea de ales şi 
va apela la anumite sancţiuni pe care le are în vedere pentru 
banca ta. 

— Apelaţi, bătrâne, sfatul meu e s-o faceţi! Bucuraţi-vă de 
ele din plin. Sunteţi invitaţii mei. Deci Freres se duce pe apa 
sâmbetei. Dar pentru câtă vreme? Şi cine să jelească? Cine? 

În sfârşit discuţia se încinsese. Asta trebuia să se fi 
întâmplat mai de mult, după părerea lui Brue. Fuseseră scoase 
cuţitele, şi la luptă. Apoi continuase: 

Bănci se duc pe apa sâmbetei în fiecare zi. Mai ales cele 
vechi, ineficiente, cum este a mea. Nu acelaşi lucru se 
întâmplă cu voi, băieţi, când operaţiunea voastră de vis se 
duce-n bălării? Sunt în stare să miros o afacere importantă de 
la o poştă, iar asta este o afacere importantă. „Păcat de 
tânărul lan: îl apreciam în mod deosebit. Să sperăm că-şi va 
găsi o slujbă decentă.” Baftă. Multă sănătate ţie şi tuturor 
celor care sunt cu tine în barcă. 

Aşteptase un „baftă” drept răspuns, constatând cu 
mulţumire că nu îl primise. 

— Tommy, spune-mi ce anume te-ar ajuta să-ţi linişteşti 
temerile, a zis Lantern, cu glasul monoton al unui robot 
telefonic. 

— Pentru început, vreau să primesc Ordinul Imperiului 
Britanic. Un ceai cu regina. Şi zece milioane de lire sterline 
compensație pentru că am transformat Banca Frères într-o 
spălătorie de bani pentru ruşi. 

— E o glumă, din câte îmi dau seama. 


— A, absolut! O chestie de tot râsul, ca toată operaţiunea 
asta! Mai am nişte solicitări. De fapt, sunt nişte elemente 
esenţiale. 

— Şi care ar fi aceste solicitări, Tommy? 

— Numărul unu... n-ar fi bine să notezi totul ori crezi că vei 
tine minte? 

— O să le ţin minte, pot să te asigur! 

— O scrisoare oficială. Către Frau Annabel Richter, cu o 
copie pentru mine. Semnată şi ştampilată de autoritatea 
germană competentă, mulţumindu-i fetei pentru colaborare şi 
asigurând-o că împotriva ei nu se vor întreprinde acţiuni 
legale sau de altă natură. Asta pentru început, ai înţeles? 
Lucrurile esenţiale urmează. Şi, surprinzând expresia de 
îndoială a lui Lantern, adăugase: Lantern, nu mă joc! Vorbesc 
cât se poate de serios! Nimic de pe lumea asta nu mă va 
convinge să trec mâine pragul uşii lui Abdullah dacă nu mi se 
dă deplină satisfacţie. Numărul doi: vreau să văd în avans 
paşaportul german nou-nouţ al lui Issa Karpov, valabil din 
clipa când semnează în caseta rezervată pentru acest lucru. 
Vreau să-l am în mână, ca să i-l arăt lui Annabel, înainte de 
declanşarea ostilităţilor, drept probă de netăgăduit că, 
indiferent cine o manipulează, acesta îşi va respecta 
promisiunile şi nu are pierderi de memorie. Ai priceput 
mesajul sau ai nevoie de lămuriri suplimentare? 

— Acest lucru este de-a dreptul imposibil. Îmi ceri să mă 
adresez germanilor, să obţin paşaportul şi să ţi-l împrumut? 
Trăieşti într-o lume a fanteziei absurde, domnule! 

— Aiurea! Asta-i un jeg cu patalama, dacă-mi scuzi 
exprimarea brutală. Faci parte dintr-o meserie în care 
funcţionează bagheta magică. Flutură această baghetă, şi vei 
vedea că nu este chiar atât de neînsemnată. Şi să-ţi mai spun 
ceva. 

— Ce anume? 

— Cu referire la acel paşaport. 

— Ce anume, cu referire la acel paşaport? 

— În meseria ta, paşapoartele nu valorează nici cât hârtia 
pe care sunt tipărite, din câte înţeleg eu. Ele pot fi falsificate, 
anulate, retrase sau impregnate cu mesaje de avertisment 
către autorităţile altor ţări. Am dreptate? 


— Aşa, şi? 

— Deţin o garanţie în ceea ce te priveşte. Te rog frumos să 
tii minte asta. Nu va expira odată cu data de emitere a 
paşaportului lui Issa. Dacă aflu cumva că i-ai jucat vreo festă, 
te voi da în vileag. Foarte gălăgios, răspicat şi foarte insistent. 
Lantern, de la Ambasada Britanică din Berlin. Omul care 
lucrează în domeniul informaţiilor secrete şi îşi încalcă 
promisiunile. lar până mă prinzi tu, va fi deja prea târziu, te 
asigur! lar acum, o să mă duc acasă. Să mă suni după ce 
primeşti răspuns, eu sunt dispus să răspund la orice oră din zi 
şi din noapte. 

— Dar ce se-ntâmplă cu soţia ta? 


Chiar, ce se întâmpla cu ea? Stătea întins în pat, urmărind 
cum se legăna tavanul, şi aştepta ca acesta să se îndrepte. 
Bilet de la Mitzi: „Conferinţă la vârf cu Bernhard”. 

Baftă pentru Mitzi. Toată lumea ar merita să participe la o 
conferinţă la vârf. 

Se făcuse miezul nopţii când îl sunase Lantern. 

— Putem vorbi? 

— Sunt singur, dacă asta te interesează. 

Lantern îşi fluturase bagheta magică. 


Brue a semnalizat dreapta şi s-a uitat în oglinda 
retrovizoare. Se apropia de drumul secundar, iar cei doi 
bărbaţi din BMW-ul care mersese în urma lui încă de când 
plecase de acasă nu-l slăbiseră câtuşi de puţin. „Cineva care 
să vegheze asupra ta”, aşa spusese Lantern, cu un rânjet pe 
faţă. 

Orăşelul era o îngrămădeală de case de cărămidă roşie 
azvârlite pe nişte câmpuri înceţoşate. O biserică roşie, o gară 
de culoare roşie, un sediu de pompieri. Un şir de 
semibungalow-uri pe o latură a străzii principale. Pe cealaltă 
parte, o benzinărie şi clădirea din oţel şi sticlă a unei şcoli. In 
apropierea ei, un teren de fotbal, pe care în acel moment nu se 
desfăşura niciun meci. 

Parcarea pe strada principală era interzisă, astfel că a intrat 
pe o stradă lăturalnică, după care a revenit pe jos. Filorii lui 
Lantern dispăruseră. Probabil beau câte o cafea la benzinărie, 


prefăcându-se a fi altceva decât erau. 

Doi bărbaţi îndesaţi, cu aspect de arabi, purtând costume 
cafenii şi largi, stăteau pe trotuar şi-l urmăreau apropiindu-se. 
Cel mai vârstnic dintre ei îşi legăna mătăniile, cel tânăr fuma o 
ţigară gălbuie, puturoasă, după aspect. Bătrânul a făcut un 
pas către el, întinzând mâinile în faţă. La cincizeci de metri 
distanţă, doi poliţişti în uniformă au apărut din adăpostul 
oferit de un desiş ca să arunce o privire. 

— Îmi permiteţi, domnule? 

Brue i-a permis. Umeri, revere, subsuori, buzunare laterale, 
de la spate, coapse, vintre, pulpe, glezne, toate zonele 
corpului, erogene şi de alt fel. Şi, la insistenţele celui de-al 
doilea bărbat care îşi stinsese ţigara sub talpă, conţinutul 
buzunarelor de la piept. „E un stilou oarecare, spusese 
Lantern. Arată ca un stilou, scrie ca un stilou, ascultă ca un 
stilou. Dacă îl vor face bucăţi, tot a stilou obişnuit va arăta.” 

Nu a fost făcut bucăţi. N 

Strălucirea subită a soarelui făcea locul să fie frumos. În 
grădina năpădită de verdeață din faţa casei, o femeie 
îmbrăcată în negru din cap până în picioare se odihnea într-un 
scaun pliant având un prunc în braţe. „Georgie, şapte luni de 
aici încolo.” S-a deschis uşa de la intrare. Un băieţel cu o 
calotă pe cap şi purtând o robă albă s-a uitat pe după uşă. 
„Poate că Georgie va avea un băiat.” 

— Fiţi bine-venit, domnule Brue, a rostit în engleză 
băieţelul, zâmbind cu gura până la urechi. 

De pe verandă, Brue a pătruns direct în camera de zi. La 
picioarele lui, trei fetiţe îmbrăcate în alb construiau o fermă 
din piese de Lego, în vreme ce pe ecranul televizorului lăsat 
fără sonor se vedeau domuri aurii şi minarete. La picioarele 
scării stătea un tânăr cu barbă, purtând o cămaşă lungă în 
dungi şi pantaloni largi din bumbac. 

— Domnule Brue, sunt Ismail, secretarul personal al 
doctorului Abdullah. Sunteţi cât se poate de bine-venit, a zis 
el, ducând mâna dreaptă la inimă şi apoi întinzându-i-o lui 
Brue. 


Dacă cinci la sută din doctorul Abdullah era rău, aşa cum 
susţinuse sus şi tare Lantern, atunci era vorba despre cinci la 


sută dintr-un foarte puţin. De statură mică, omul avea un aer 
patern, era chel, cu un aspect inofensiv, cu ochi strălucitori 
care clipeau des şi sprâncene groase, şi păşea parcă dansând. 
Ocolind grăbit biroul, i-a confiscat mâna lui Brue, prinzând-o 
în ambele palme şi ţinând-o prizonieră. Purta un costum 
negru, cămaşă albă încheiată până la ultimul nasture şi pantofi 
uşori, fără şireturi. 

— Sunteţi marele domn Brue, a spus el cu glas cântat, 
vorbind într-o engleză rapidă şi foarte corectă. Domnule, 
numele dumneavoastră nu ne este necunoscut. Banca 
dumneavoastră a avut cândva legături arabe, nu tocmai bune, 
dar a avut. Poate aţi uitat. Asta este una dintre marile 
probleme ale lumii moderne, înţelegeţi? Uitarea. Victima nu 
uită niciodată. Întrebaţi-l pe un irlandez ce i-au făcut englezii 
în 1920” şi îţi va spune ziua şi ora la care au fost ucişi 
oamenii, precum şi numele lor. Întrebaţi-l pe un iranian ce i-au 
făcut englezii în 19532 şi vă va spune. Şi copilul lui vă va 
spune. La fel şi nepotul. lar când şi acesta va avea un copil, şi 
acela vă va spune. Dar dacă veţi întreba un englez... Doctorul 
Abdullah a înălţat din umeri, mimând neştiinţa. Chiar dacă a 
ştiut vreodată, a uitat. „Mergeţi înainte! ne spuneţi. Mergeţi 
înainte! Uitaţi ce v-am făcut. Şi mâine va fi o zi!” Dar nu este, 
domnule Brue. (Încă îi ţinea mâna captivă.) Ziua de mâine este 
rodul zilei de ieri, înţelegeţi? Asta vreau să vă spun. Şi a celei 
de alaltăieri. Să ignori istoria e ca şi cum nu ai lua în seamă 
prezenţa lupului la uşa ta. Vă rog, luaţi loc! Sper că aţi avut 
parte de o călătorie plăcută. 

— Da, a fost frumos, mulţumesc. 

— Ba nu a fost frumos, a plouat. Acum, pentru scurtă vreme, 


27 21 noiembrie 1920, Duminica Însângerată - zi în care în cadrul Războiului 
Irlandez de Independenţă, trupele britanice au deschis focul la Dublin în 
timpul unui meci de fotbal gaelic şi au ucis paisprezece civili, drept 
represalii pentru uciderea a paisprezece agenţi şi informatori britanici. 
Totodată, au fost ucişi şi militanţi IRA aflaţi în închisoare, sub pretextul că ar 
fi încercat să evadeze. (n.tr.) 

28 Referire la boicotul, blocada navală şi blocarea conturilor externe ale 
Iranului instituite de Anglia în perioada 1951-1953, când Iranul a dorit să 
naţionalizeze producţia de petrol, controlată până atunci de Anglia şi de 
SUA. In 1953, CIA a organizat un complot în urma căruia prim-ministrul, 
suporter al naţionalizării, a fost arestat; a urmat dictatura şahului Reza 
Pahlavi, detronat în urma Revoluţiei lraniene din 1979. (n.tr.) 


este soare. În viaţă, trebuie să vedem realitatea. L-aţi cunoscut 
pe fiul meu Ismail, care îmi este secretar, da? Ea este Fatima, 
fiica mea. Anul viitor, în luna octombrie, dacă va voi Allah, 
Fatima îşi va începe studiile la London School of Economics, 
iar la vremea potrivită Ismail va merge pe urmele tatălui său, 
plecând la Cairo, iar eu mă voi simţi mai singur, dar mândru. 
Aveţi copii, domnule? 

— O fiică. 

— Atunci şi dumneavoastră sunteţi binecuvântat. 

— Dar nu la fel de binecuvântat ca dumneavoastră, din câte 
văd! a spus Brue cu convingere. 

Ca şi fratele ei, Fatima era mai înaltă cu un cap decât tatăl 
ei. Avea o faţă lătăreaţă şi frumoasă. Hijab-ul ei cafeniu îi 
cădea peste umeri ca o capă. 

— Bună ziua, a spus ea şi, plecându-şi ochii, şi-a dus mâna 
dreaptă la inimă în semn de salut. 

— Americanii sunt mai răi decât dumneavoastră, britanicii, 
dar ei au o scuză, a continuat doctor Abdullah pe acelaşi ton 
vioi, îndrumându-l pe Brue spre fotoliul tapiţat, luxuriant de 
moale, dedicat vizitatorilor, dar fără să-i elibereze încheietura 
mâinii. Scuza lor este ignoranta. Ei nu ştiu ce fac greşit. Însă 
dumneavoastră, englezii, ştiţi prea bine. Ştiţi asta de multă 
vreme. Şi totuşi, persistaţi în greşeală. Sper că nu vă 
deranjează o glumă. Mi s-a spus că umorul mă va salva. Dar să 
nu mă socotiți cumva filosof, vă rog! Filosofia este pentru 
dumneavoastră, nu pentru mine. Eu sunt o autoritate 
religioasă, e adevărat. Dar filosofia este pentru laici şi pentru 
cei fără de Dumnezeu. Partea noastră de lume este într-o stare 
jalnică, nu e nevoie să-mi spuneţi asta. Mă întreb: cine se face 
vinovat pentru asta? În urmă cu o mie de ani, aveam în 
Cordoba mai multe spitale pe cap de locuitor decât au 
spaniolii astăzi. Doctorii noştri realizau operaţii pe care 
medicii de azi nici nu le pot visa. „Ce nu a mers, ne întrebăm 
noi. E de vină amestecul străin? Imperialismul rusesc? Ori 
laicizarea?” Însă şi noi, musulmanii, suntem de vină. Unii 
dintre noi ne-am pierdut credinţa. Nu am mai fost cu adevărat 
musulmani. Acolo am dat noi greş. Fatima, avem nevoie de 
ceai, te rog! Am fost un an la Cambridge. La Colegiul Caius. 
Dar cred că ştiţi şi asta. Cu apariţia internetului şi a 


televiziunii, nu mai există secrete. Însă informaţia nu 
înseamnă cunoaştere, atenţie! Informaţia nu reprezintă nimic, 
e ceva amorf. Doar Dumnezeu o poate transforma în 
cunoaştere. Şi prăjituri, Fatima, domnul Brue a condus de la 
Hamburg până aici, pe ploaie. Vă e prea cald ori prea frig, 
domnule? Să fiţi sinceri faţă de noi. Suntem oameni ospitalieri, 
care se străduiesc să respecte poruncile lui Allah. Dorim să vă 
simţiţi confortabil. Dacă ne aduceţi bani, dorim să vă simţiţi 
foarte confortabil! Cu cât mai confortabil, cu atât mai bine, aşa 
spunem noi. Pe aici, domnule! Îngăduiţi-mi să vă conduc în 
camera de consultări. Sunteţi un om de treabă. Aveţi o figură 
de om bun, aşa spunem noi. 

„In ce fel este cinci la sută rău?” îşi zicea mânios Brue, în 
starea de agitaţie în care se afla. Când îi adresase întrebarea 
aceasta, Lantern refuzase să-i explice: „Crede-mă pe cuvânt, 
Tommy! Cinci la sută e tot ce trebuie să ştii tu”. „Bine, atunci 
spune-mi cine nu este cinci la sută rău? s-a întrebat Brue, în 
timp ce, însoţit de toţi membrii familiei, mergea alături de 
doctorul Abdullah pe un coridor îngust. Banca Brue Freres, cu 
investiţiile sale suspecte, cu clienţii săi dubioşi şi cu conturi 
lipiţane? Plus folosirea influenţei şi a informaţiilor secrete, 
atunci când putem să scăpăm neprinşi? Eu aş zice că ajungem 
la cincisprezece la sută. lar în ce-l priveşte pe galantul 
preşedinte şi director general, adică eu, despre ce vorbim? Am 
divorţat de o soţie bună, am lăsat în urmă un copil pe care 
deprind să-l iubesc abia acum, când e prea târziu, am dat-o în 
bară în profesiunea mea, m-am căsătorit cu o uşuratică, iar 
acum ea mă leapădă: mi-aş acorda mai degrabă cincizeci la 
sută rău în loc de cinci.” 

— Şi ce face cu restul de nouăzeci şi cinci la sută? îl 
întrebase el pe Lantern. 

— Opere cantabile, venise răspunsul evaziv. 

„Şi eu ce fac cu partea mea de bine? La naiba cu toate! 
Dacă faci socotelile şi te uiţi ce iese sub linie, începi să te 
întrebi, care din noi este cu cinci la sută mai rău decât 
celălalt.” 


— Gata, domnule, puteţi să începeţi! Fără nicio grabă, dar în 
engleză, vă rog! Pentru copii este cel mai important să înveţe 


engleză cu orice prilej. Pe aici, vă rog, domnule! Vă 
mulţumesc! 

Ajunseseră într-o odaie mai umilă, de cărturar, de unde se 
vedea grădina din spate. Unde nu existau cărţi, zăreai 
caligrafie. Doctorul Abdullah s-a aşezat la un pupitru simplu 
din lemn, aplecându-se în faţă, cu mâinile împreunate. 
Probabil că Fatima avea ceaiul gata pregătit, pentru că a sosit 
cu el imediat, împreună cu un platou cu prăjituri presărate cu 
zahăr. În urma ei, cu paşi mărunți, a intrat băieţelul care îi 
deschisese uşa, însoţit de cea mai curajoasă dintre cele trei 
surori mai mici ale lui. Urcând treptele în urma lui Ismail, 
Brue simţise o picătură de sudoare alunecându-i pe partea 
dreaptă a coastelor, ca o insectă foarte rece. Însă acum, după 
ce se aşezaseră, devenise calm şi arborase un aer profesional. 
Se găsea în elementul lui. Repetase bine în minte 
instrucţiunile date de Lantern, şi avea o treabă de rezolvat. Şi 
undeva, mereu dinaintea lui, se afla Annabel. 

— Doctor Abdullah. Ilertaţi-mă, a început el, dând o nuanţă 
de autoritate tonului. 

— Dar ce este de iertat, domnule? 

— Aşa cum am menţionat în discuţia pe care am purtat-o la 
telefon, clientul meu insistă asupra unui grad deosebit de 
confidenţialitate. 

Situaţia lui este, în cel mai fericit caz, delicată. Consider că 
ar trebui să discutăm aceste probleme doar noi doi. Îmi pare 
rău! 

— Dar nici nu v-aţi propus să-mi comunicaţi numele lui, 
domnule Brue! Cum l-aş putea expune pe clientul 
dumneavoastră la vreun risc dacă nu ştiu cine este? 

A murmurat câteva cuvinte în arabă. Fatima s-a ridicat şi, 
fără să se uite spre Brue, a părăsit camera, urmată de copii şi, 
în cele din urmă, de Ismail. Aşteptând până când s-a închis 
uşa, Brue a scos din buzunar un plic nesigilat şi l-a aşezat pe 
pupitrul doctorului Abdullah. 

— Aţi bătut atâta drum ca să-mi scrieţi? a întrebat doctorul 
Abdullah pe un ton amuzat. 

Apoi, văzând expresia serioasă a lui Brue, a scos o pereche 
de ochelari zgâriaţi, pentru citit, a deschis plicul, a desfăcut 
foaia de hârtie şi a examinat coloana de cifre bătute la maşină. 


După care şi-a dat ochelarii jos, şi-a trecut palma peste faţă şi 
i-a pus la loc pe nas. 

— Domnule Brue, asta-i o glumă, cumva? 

— Una destul de costisitoare, nu credeţi? 

— Costisitoare pentru dumneavoastră? 

— Pentru mine, personal, nu. Pentru banca mea, da. Nici 
unei bănci nu-i face plăcere să-şi ia adio de la o sumă atât de 
mare. 

Neconvins, doctorul Abdullah s-a uitat încă o dată la cifre. 

— Nici eu nu sunt obişnuit să spun bun venit unor astfel de 
sume, domnule Brue! Ce să fac? Să zic „mulțumesc? Să nu zic 
„mulțumesc“? Să zic „da“? Sunteţi bancher, domnule. Eu sunt 
un biet cerşetor în numele lui Allah. Mi s-a răspuns la 
rugăciuni sau vă bateţi joc de mine? 

— Totuşi, există anumite condiţii, l-a prevenit Brue cu 
severitate, preferând să nu ia în seamă întrebarea. 

— Sunt foarte încântat să le ascult. Cu cât mai multe 
condiţii, cu atât mai bine. Aveţi idee câţi bani reuşesc să 
strângă într-un an toate organizaţiile mele caritabile în 
această emisferă? 

— Absolut deloc. 

— Şi eu, care credeam că bancherii ştiu totul! O treime din 
suma aceasta, în cel mai bun caz. Mai curând un sfert din ea. 
Allah este milostiv. 

Abdullah încă privea lung fila de hârtie de pe pupitrul lui, 
având mâinile aşezate cu un aer posesiv de o parte şi de alta a 
ei. În îndelungata lui carieră de bancher, Brue avusese ocazia 
privilegiată de a urmări bărbaţi şi femei din toate păturile 
sociale trezindu-se deplin atunci când se confruntau cu 
mărimea noii lor bogății, abia descoperite. Dar niciodată nu 
văzuse o imagine mai elocventă a extazului inocent decât 
aceea pe care o înfăţişa doctorul în acele momente. 

— Nici nu aveţi idee ce ar însemna o sumă atât de mare 
pentru oamenii mei, a spus el şi, spre stânjeneala lui Brue, 
ochii i s-au umplut de lacrimi, determinându-l să îi închidă şi 
să-şi lase capul în jos. Însă când şi-a ridicat din nou capul, 
vocea i-a răsunat ferm şi la obiect: îmi îngăduiţi să întreb care 
este originea acestor bani? Cum a fost suma obţinută... cum a 
ajuns ea în mâinile clientului dumneavoastră? 


— În cea mai mare parte, aceşti bani au fost depuşi în banca 
mea în decurs de un deceniu sau două. 

— Dar banii nu provin din banca dumneavoastră. 

— Evident că nu. 

— Atunci, unde-şi au originea, domnule Brue? 

— Banii reprezintă o moştenire. După părerea clientului 
meu, au fost obţinuţi în mod dezonorant. Pe de altă parte, au 
acumulat dobândă, ceea ce înţeleg că ar contraveni legii 
islamice. Înainte de a face o solicitare de revendicare a 
acestor bani, clientul meu vrea să se asigure că acţionează în 
concordanţă cu credinţa. 

— Aţi spus că există condiţii, domnule Brue. 

— În rugămintea de a-i distribui averea printre instituţiile 
dumneavoastră caritabile, clientul meu doreşte să i se acorde 
o atenţie specială Ceceniei. 

— Clientul dumneavoastră este cecen, domnule Brue? 

Pe măsură ce tonul vocii i s-a îndulcit iarăşi, în ochi i-a 
apărut o expresie de încordare, în jurul lor conturându-se 
riduri fine, ca şi cum ar fi privit în direcţia soarelui, în deşert. 

— Clientul meu este foarte preocupat de soarta grea a 
oprimatului popor cecen, i-a replicat Brue, refuzând din nou să 
răspundă la întrebare. Prioritatea lui de bază este de a le oferi 
medicamente şi clinici. 

— Avem multe organizaţii caritabile musulmane care îşi 
dedică activitatea acestui aspect important, domnule Brue, a 
spus doctorul Abdullah, aţintindu-şi în continuare ochii mici şi 
întunecaţi asupra lui Brue. 

— Clientul meu speră ca într-o bună zi să devină şi el medic. 
Ca să vindece suferinţele la care au fost supuşi cecenii. 

— Doar Allah vindecă, domnule Brue. Omul doar îl asistă în 
actele sale. Ce vârstă are clientul dumneavoastră, dacă-mi 
permiteţi să întreb? Este vorba de un om matur, de unul 
bătrân? Unul care să-şi fi câştigat propria avere în sfere 
legitime? 

— Indiferent de vârsta, sexul sau poziţia sa socială, clientul 
meu este hotărât să studieze medicina şi doreşte să fie primul 
beneficiar al propriei generozităţi. În loc să folosească aceşti 
bani pe care îi socoteşte nu tocmai curaţi, el cere ca o 
organizaţie filantropică musulmană să-i finanţeze studiile de 


medicină aici, în Europa. Costul ar fi neglijabil în comparaţie 
cu donația pe care o face. Dar i-ar da liniştea faptului moral. El 
ar dori să primească îndrumări din partea dumneavoastră 
personal asupra tuturor acestor chestiuni. La Hamburg, la o 
dată şi într-un loc care să fie stabilite de comun acord. 

Privirea doctorului Abdullah a revenit asupra foii de hârtie 
din faţa lui, după care s-a îndreptat spre Brue. 

— Pot face apel la instinctele dumneavoastră, domnule 
Brue? 

— Desigur. 

— Îmi este limpede, sunteţi un om onorabil. Amabil şi de 
onoare. Nu prezintă importanţă ce altceva sunteţi. Creştin, 
evreu, nu-mi pasă. Numai că sunteţi ceea ce păreţi a fi. Ca şi 
mine, sunteţi tată. In plus, sunteţi un om de lume. 

— Aşa îmi place să cred. 

— Atunci, vă rog să-mi explicaţi de ce ar trebui să am 
încredere în dumneavoastră? 

— De ce nu ar trebui să aveţi încredere? 

— Pentru că am un gust neplăcut în gură în legătură cu 
această minunată propunere. g 

„Nu duci pe nimeni la tăiere, spusese Lantern. li oferi ocazia 
de a acţiona cinstit şi de a realiza lucrul just. Aşa că, nu ai de 
ce să-ţi faci mea culpa. Peste un an, îţi va fi recunoscător.” 


— Dacă a apărut un gust neplăcut, nu eu sunt de vină, şi nici 
clientul meu. Poate că are legătură cu felul în care au fost 
obţinuţi acei bani. 

— Aţi menţionat asta. 

— Clientul meu este perfect conştient de originea nefericită 
a banilor. A discutat acest lucru îndelung cu avocatul lui, iar 
dumneavoastră reprezentaţi soluţia pe care au găsit-o 
împreună. 

— Are un avocat? 

— Da. 

— Aici, în Germania? 

Tirul de întrebări căpătase din nou o turnură mai directă, în 
faţa căreia Brue s-a arătat recunoscător să răspundă. 

— Da, desigur, a spus el cu însufleţire. 

— Un avocat bun? 


— Aşa presupun. De vreme ce el a ales-o. 

— Aşadar, e o femeie. Ele sunt cele mai bune, aşa se spune. 
Clientul dumneavoastră a fost sfătuit să aleagă această 
femeie-avocat? 

— Presupun că da. 

— Este musulmană? 

— Va trebui să-i puneţi această întrebare chiar ei. 

— Domnule Brue, clientul dumneavoastră este un om care 
are încredere în alţii, aşa, ca mine? 

„Doar atât îi spui, nimic mai mult, îl instruise Lantern. O 
fentă din gleznă, suficient cât să-l atragi, şi te opreşti la asta.” 
_ — Doctor Abdullah, clientul meu a trăit experienţe tragice. 
Impotriva lui au fost făptuite multe nedreptăţi. Şi le-a 
suportat. A rezistat, însă ele au lăsat cicatrici adânci asupra 
lui. 

— Şi, drept urmare? 

— Drept urmare, a dat instrucţiuni băncii mele, prin 
avocatul său, ca aceşti bani mânjiţi, cum îi socoteşte el, să fie 
transferați direct către organizaţii caritabile asupra cărora 
dumneavoastră şi el veţi conveni, în prezenţa lui şi a 
dumneavoastră. Direct de la Brue Freres către destinatari. El 
nu doreşte intermediari. Cunoaşte faima dumneavoastră, v-a 
studiat scrierile şi doreşte îndrumarea pe care doar 
dumneavoastră i-o puteţi oferi. Insă vrea să vadă tranzacţiile 
cu propriii ochi. 

— Clientul dumneavoastră vorbeşte arabă? 

— lertaţi-mă, dar nu pot răspunde. 

— Germană? Franceză? Engleză? Dacă este cecen, sigur 
vorbeşte rusa. Ori poate doar cecena? 

— Indiferent ce limbă ar vorbi, vă asigur că vom găsi 
interpretul potrivit. 

Cu un aer meditativ, doctorul Abdullah şi-a trecut degetele 
peste hârtia din faţa lui şi, îndreptându-şi privirea încă o dată 
spre Brue, a revenit la gândurile lui. 

— Sunteţi glumeţ, s-a plâns el într-un târziu. Sunteţi ca un 
om abia eliberat. De ce? Banca dumneavoastră îşi ia rămas- 
bun de la o avere, iar dumneavoastră zâmbiţi, ceea ce 
constituie un paradox. Să fie perfidul zâmbet englezesc? 

— Poate că zâmbetul meu englezesc are o explicaţie. 


— Atunci, probabil că explicaţia aceasta mă nelinişteşte. 

— Clientul meu nu este singurul care  socoteşte 
dezgustătoare originea acestor bani. 

— Dar banii nu au miros, aşa se spune. Mai ales pentru un 
bancher, adevărat? 

— Cu toate acestea, consider că aş putea spune că banca 
mea scoate un mic oftat de uşurare. 

— Într-un asemenea caz, moralitatea băncii merită toată 
admiraţia. Spuneti-mi altceva, vă rog. 

— Dacă pot. 

Acea unică picătură de sudoare revenise, însă acum pe 
cealaltă parte a coastelor. 

— Există o precipitare în legătură cu această treabă. Care 
este motivul ei? Ce motor bizar ne mână, mai precis? Haideţi, 
domnule! Suntem doi oameni cinstiţi. Şi suntem singuri. 

— Clientul meu este în criză de timp. S-ar putea ca dintr-o 
clipă în alta să nu mai aibă posibilitatea de a autoriza aceste 
donaţii. Am nevoie cât mai curând de o listă a organizaţiilor 
dumneavoastră caritabile şi de o descriere a cauzelor pe care 
le slujesc ele. Voi transmite această listă către avocata lui, 
care o va prezenta clientului meu spre aprobare, şi apoi vom 
putea încheia tranzacţia. 

Când Brue s-a ridicat să plece, doctorul Abdullah a 
redevenit o persoană energică şi pusă pe şotii. 

— Aşadar, nu mi se oferă nici timp, nici posibilitatea de a 
alege, s-a plâns el pe un ton prefăcut acuzator, strângându-i 
mâna lui Brue cu ambele mâini şi zâmbind şugubăţ spre el. 

— Nici mie, l-a aprobat Brue cu aceeaşi tentă umoristică şi 
pe acelaşi ton de văicăreală. Pe cât mai curând, sper! 

— În acest caz, domnule, vă doresc o călătorie cât se poate 
de sigură până acasă, în sânul familiei, cum se spune la noi. 
Allah fie cu dumneavoastră. 

— Iar dumneavoastră să vă purtaţi de grijă, a spus Brue, cu 
aceeaşi căldură, în timp ce dădeau noroc în acel fel bizar. 

Revenind la maşină, Brue a descoperit că sudoarea îi 
îmbibase toată cămaşa şi trasase o dungă umedă pe gulerul 
hainei. Când a ajuns pe autostradă, cei doi filori ai săi se 
instalaseră deja în spatele lui, rânjind ca nişte idioţi. Brue nu 
ştia ce făcuse ca să îi distreze atât de mult. Şi nici când se 


detestase cel mai mult pe sine. 


De opt ore, de când Brue plecase din casa lui Abdullah, Erna 
Frey şi Gunther Bachmann abia dacă schimbaseră vreo vorbă, 
deşi şedeau la doar câţiva centimetri depărtare unul de 
celălalt, în spatele şirului de monitoare ale lui Maximilian. Un 
ecran este conectat la centrul de interceptări din Berlin, un 
altul, la sistemul de supraveghere prin satelit, un al treilea e în 
legătură cu o echipă de filaj motorizat aparţinându-i lui Arni 
Mohr alcătuită din cinci persoane. 

La ora 15.48, într-o tăcere mormântală, ascultaseră cu ochii 
mijiţi schimbul de replici dintre Brue şi Abdullah, transmis de 
stiloul de ascultare plasat asupra lui Brue de către 
supraveghetorii lui Lantern, aflaţi în garajul situat peste drum, 
şi retransmis către grajduri după criptare. Singura reacţie a 
lui Bachmann fusese o bătaie tăcută din palme. Erna Frey nu 
reacţionase în niciun fel. 

La ora 17.10 sosise primul apel dintr-o serie de interceptări 
de apeluri telefonice făcute de la domiciliul lui Abdullah. O 
traducere simultană din arabă în germană se derula pe 
ecranul monitorului ce primea semnal de la Serviciul de 
interceptări. Pentru Bachmann, care vorbea arabă, traducerea 
era redundantă. Pentru Erna Frey şi pentru majoritatea 
echipei lui Bachmann era utilă. 

La fiecare convorbire, numele persoanei contactate apărea 
în partea de jos a ecranului. Un ecran paralel punea la 
dispoziţie date personale şi detalii privind convorbirea. 
Apelurile, şase în total, au fost făcute exclusiv către oameni 
respectabili care se ocupau cu strângerea de fonduri şi 
funcţionari importanţi de la organizaţii caritabile, toţi de 
origine musulmană. Potrivit comentariilor suplimentare oferite 
de specialiştii analişti, niciuna dintre persoanele contactate nu 
se găsea în acel moment sub urmărire. 

Mesajul către fiecare persoană apelată era identic: „Am dat 
de fonduri, fraţii mei, milostivul Allah, în infinita Lui dărnicie, 
ne-a socotit demni de un dar măreț, istoric”. O trăsătură 
caracteristică fiecărei discuţii a fost că doctorul Abdullah 
pretindea - nu tocmai convingător - că se referă la un cadou 
american în orez, nu în dolari. Prin acest cod simplist, 


milioanele deveneau tone. 

Potrivit comentariului suplimentar, motivaţia lui pentru a 
disimula ţinea de precauţie: nu dorea să stârnească nici măcar 
accidental pofta vreunui angajat local care s-ar fi putut 
întâmpla să asculte acea convorbire. O singură redare era 
suficientă pentru toate cele şase convorbiri: 

„Douăsprezece tone şi jumătate de cea mai bună calitate, 
dragul meu prieten - tone americane - ai priceput? - da, 
adevărat, tone. Fiecare bob e menit să fie distribuit 
credincioşilor. Da, da, nătărăule! Tone! Şi-a pus oare Allah 
palmele lui iertătoare peste urechile tale neroade? 

Există şi condiţii, pricepi? Nu multe, dar, cu toate astea, 
condiţii. Mă mai asculţi? Fraţii noştri oprimaţi din Cecenia 
primesc primul transport. Flămânzii lor vor fi primii pe care îi 
vom hrăni. Şi vom instrui mai mulţi medici, Inshallah. Nu e 
minunat? Şi în Europa. Avem deja un candidat!” 

Această convorbire se purtase cu un anume Shaykh Rashid 
Hassan, vechi prieten şi fost coleg de studenţie de-al lui 
Abdullah de la Cairo, care acum locuia în orăşelul Weybridge, 
comitatul Surrey, Anglia. Poate că din acelaşi motiv fusese cea 
mai lungă şi mai intimă convorbire. Cu toate acestea, se 
încheiase criptic, aspect remarcat de analişti: 

„Fără îndoială că bunul nostru prieten te va căuta mai târziu 
ca să discute ce trebuie discutat”, promite Abdullah. 
Răspunsul este un mormăit evaziv. 


La 19.42 apar primele imagini recepționate în direct: 

Secvenţe cu REPER ieşind de pe veranda casei, părând 
foarte european prin purtarea unei haine de ploaie Burberry şi 
a unei şepci englezeşti. Este singur. Un automobil Volvo 
combi, de culoare neagră, aşteaptă la poartă, având portiera 
din dreapta spate deschisă pentru a se urca. 

Observaţie făcută de analişti: vehiculul este înmatriculat pe 
numele unei firme de închiriat maşini, deţinute de nişte turci, 
având sediul în Flensburg, oraş situat la o sută cincizeci de 
kilometri nord de Hamburg. Nu există date referitoare la 
activităţi ilegale desfăşurate de această firmă sau de 
proprietarii ei. 

Ajutat de garda lui de corp mai vârstnică, REPER se 


instalează pe bancheta din spate; bodyguardul ia loc apoi 
lângă şofer. Camera de supraveghere îşi schimbă direcţia de 
filmare, aşezându-se în spatele maşinii Volvo, pe care o 
urmează. „Oamenii pioşi evită să conducă”, gândeşte 
Bachmann, urmărind garda de corp de pe scaunul din faţă, 
care se uită în oglinda retrovizoare, apoi în cea laterală. 

Volvo-ul ajunge la autostradă, continuă spre nord-est cale de 
douăzeci, de patruzeci, de cincizeci şi şapte de kilometri. Se 
lasă amurgul. Imaginea transmisă de aparatul de filmat capătă 
tenta verzuie şi neclară dată de lentilele pentru vedere 
nocturnă. În tot acest timp, garda de corp a continuat să 
privească ba în oglinda retrovizoare, ba în cea laterală. In 
momentul când automobilul trage într-un spaţiu de odihnă, 
vigilenţa lui sporeşte. 

Garda de corp iese din maşină şi urinează, răstimp în care 
pare să verifice zona, căutând să depisteze orice prezenţă 
nedorită. Se uită direct în obiectivul camerei de filmare, 
probabil verificând vehiculul de supraveghere al oamenilor lui 
Mohr, parcat la aproximativ cincizeci de metri în spatele lui. 

Revenind la automobil, garda de corp deschide portiera din 
spate şi se adresează cuiva dinăuntru. REPER coboară şi, 
ținându-şi şapca să nu-i fie suflată de vânt de pe cap, 
înaintează către o cabină telefonică din sticlă, aflată la capătul 
estic al zonei de odihnă. Intră în cabină şi introduce imediat o 
cartelă de credit pe care o are pregătită în mână. „Mare idiot”, 
gândeşte Bachmann. Dar poate că, la fel ca maşina Volvo, acea 
cartelă nu îi aparţine lui REPER. 

În timp ce REPER formează numărul, în partea de jos a 
unuia dintre monitoarele lui Maximilian apare un nume. Este 
acelaşi Shaykh Rashid Hassan, din Weybridge, pe care 
Abdullah îl sunase de acasă ceva mai devreme. Însă, între 
timp, se petrecuse ceva ciudat cu glasul lui REPER, după cum, 
cu oarecare întârziere şi puţin desincronizat, Centrul de 
Interceptări din Berlin reuşeşte să îl recepţioneze. 

La început, nici măcar Bachmann nu reuşeşte să 
descâlcească înţelesul vorbelor pe care le aude. Ca să se 
lămurească, trebuie să apeleze la traducerea simultană ce 
apare pe ecranul aflat lângă uşă. REPER vorbeşte cu siguranţă 
în arabă, dar folosind un dialect egiptean plin de colocvialisme 


despre care el probabil consideră că ar deruta pe orice individ 
care ar auzi, întâmplător sau nu, acel schimb de replici. 

Dacă aşa considerase, se înşelase. Indiferent cine ar fi fost 
persoana, traducătorul simultan se dovedeşte genial. Nici 
măcar nu ezită: 


REPER: Shaykh Rashid la aparat? 

RASHID: Da, sunt Rashid. 

REPER: Sunt Faisal, vărul distinsului tău socru. 

RASHID: Şi? 

REPER: Am un mesaj pentru el. I-l poţi transmite? 

RASHID: (răspuns cu întârziere) Pot. Inshallah. 

REPER: A existat o întârziere în legătură cu livrarea de 
membre artificiale şi de scaune cu rotile către spitalul fratelui 
tău din Mogadishu. 

RASHID: Şi ce-i cu asta? 

REPER: Întârzierea va fi imediat îndreptată. După aceea, va 
putea să meargă fără nicio grijă în vacanţă în Cipru. Poţi să-i 
transmiţi mesajul meu? Se va bucura. 

RASHID: O să-i comunic socrului meu. Inshallah. 


Shaykh Rashid închide. 


14 


— Frau Elli, a spus Brue, dând semnalul declanşării 
familiarului ritual. 

— Domnule Tommy, i-a răspuns Frau Ellenberger, 
pregătindu-se pentru încă unul dintre obişnuitele lor 
schimburi de replici. 

Dar se înşela. De această dată, Brue adoptase tonul 
directorului executiv: 

— Frau Elli, mă bucur să te informez că începând cu această 
seară vom închide ultimul dintre conturile lipiţane. 

— Mă simt uşurată, domnule Tommy! Era şi timpul. 

— Îl voi primi pe solicitant astă-seară, după încheierea 
programului oficial. Aceasta este dorinţa lui expresă. 

— În această seară nu am niciun program. Nu am nimic 
împotrivă să rămân după orele de lucru, i-a răspuns Frau Elli, 
cu o aviditate misterioasă. 

Oare ţinea cu orice preţ să vadă cum dispărea şi ultimul 
dintre conturile lipiţane - ori să-l vadă pe fiul nelegitim al 
colonelului Grigori Borisovici Karpov? 

— Îţi mulţumesc, dar nu va fi nevoie, Frau Elli. Clientul 
insistă asupra confidenţialităţii depline. Cu toate acestea, ţi-aş 
rămâne recunoscător dacă ai  dezgropa documentele 
trebuincioase şi mi le-ai pune pe birou. 

— Să înţeleg că solicitantul are o cheie, domnule Tommy? 

— Potrivit avocatului său, are o cheie foarte potrivită. Iar 
noi avem propria cheie. Unde anume? 

— În oubliette, domnule Tommy. În seiful din perete. Sub 
cifrul dublu. 

— Lângă cutiile de valori? 

— Lângă cutiile de valori. 

— Mereu am crezut că politica noastră era de a ţine cheile 
de la cutiile de valori cât mai departe de cutiile în sine. 

— Asta era pe vremea regretatului domn Edward. La 
Hamburg, aţi adoptat o politică mai permisivă. 


— Ei bine, atunci poate eşti bună şi-mi eliberezi cheia. 

— Va trebui să o rog pe casiera-şefă să mă însoţească. 

— De ce? 

— Ea păstrează al doilea cifru, domnule Tommy! 

— A, desigur! Trebuie să-i spui despre ce este vorba? 

— Nu, domnule Tommy. 

— Atunci să nu-i spui. Şi astăzi vom închide banca mai 
devreme. Aş vrea ca la ora trei, cel târziu, să nu se mai afle 
niciun angajat în sediu. 

— Vă referiţi la toată lumea? 

— Toată lumea, în afară de mine, dacă nu te superi! 

— Prea bine, domnule Tommy! 

Însă mânia pe care o citise pe faţa femeii îl tulburase, cu 
atât mai mult cu cât nu înţelegea motivul ei. La ora trei după- 
amiază banca se golise, aşa cum dăduse el instrucţiuni, astfel 
că i-a putut telefona lui Lantern spre confirmare. După câteva 
minute, s-a auzit soneria. Aflat singur în clădire, Brue a 
coborât precaut până la parter şi a văzut patru oameni în 
salopete albastre stând în prag, având în spatele lor, parcată 
în curtea băncii, o furgonetă albă ce se pretindea a aparţine 
firmei Compania de Electricitate Trei Oceane din Lubeck. „In 
meseria noastră, lucru deloc surprinzător, îi numim gândaci cu 
antene”, se confesase Lantern, pregătindu-l pe Brue pentru 
invazia ce va urma. 

Cel mai vârstnic dintre cei patru avea doi dinţi din aur care 
îl făceau să semene cu un pirat. 

— Domnul Brue? a întrebat el, arătându-şi dinţii sclipitori. 

— Ce doriţi? 

— Avem programare să verificăm sistemul dumneavoastră, 
domnule, a spus omul, într-o engleză muncită. 

— Atunci, intraţi, i-a răspuns Brue iritat, în limba germană. 
Faceţi ce aveţi de făcut. Numai să nu stricaţi prea rău 
tencuiala, dacă nu vă supăraţi. 

li spusese lui Lantern până obosise că banca gemea de 
camere video montate atât în exterior, cât şi în interior. În 
cazul în care „gândacii cu antene” ai lui Lantern aveau sarcina 
de a instala sisteme similare, nu puteau oare să adapteze 
cablajele existente? Insă acest lucru nu era suficient de bun 
pentru oamenii la care Lantern se referea acum drept „amicii 


noştri germani”. În următoarea oră, Brue a umblat neputincios 
de colo, colo, în vreme ce oamenii şi-au văzut de treaba lor: 
holul, zona recepţiei, scara, sala computerelor care adăpostea 
casieria, secretariatul, grupurile sanitare, camera de valori, 
acea oubliette, pe care a trebuit să o descuie folosindu-se de 
setul personal de chei. 

— lar acum, vă rog, biroul dumneavoastră, domnule Brue. 
Dacă îmi permiteti, a spus bărbatul cu zâmbet aurit. 

Brue şi-a făcut de lucru la parter cât timp biroul i-a fost 
pângărit. Totuşi, indiferent cât de mult a căutat eventuale 
daune, nu a găsit nicăieri vreo urmă a activităţii lor. lar când 
şi-a reluat în stăpânire propriul bârlog, totul părea neatins. 

Cu expresii respectuoase lipsite de sens, oamenii au plecat, 
iar Brue, rămas din nou singur şi resimţind brusc acea stare, 
s-a prăbuşit în scaunul de la masa de lucru, neavând chef nici 
măcar să întindă mâna spre teancul de documente lipiţane cu 
aspect îmbătrânit, pe care Frau Ellenberger i le lăsase acolo 
spre consultare. 

Însă curând după aceea un cu totul alt Brue s-a afirmat cu 
tărie, n-avea importanţă dacă era o versiune veche a sa ori una 
nouă. Era Brue redivivus. Traversând camera cu paşi mari, 
ţinându-şi mâinile înfipte în buzunare, s-a uitat cu luare- 
aminte la tabloul original, pictat de mână, reprezentând 
arborele genealogic al familiei Brue care, vreme de treizeci şi 
cinci de ani, fusese obiectul care îi atrăsese zilnic atenţia 
asupra nepriceperii sale. „Să fi vârât prietenii noştri germani 
vreunul dintre microfoane îndărătul lui? A ajuns oare chiar 
măreţul fondator al băncii să-mi spioneze orice mişcare? 

Ei bine, nu are decât. Peste câteva săptămâni, va spiona 
dintr-un tomberon.” 

Răsucindu-se pe călcâie, a aruncat o privire aprigă prin 
birou: „Camera mea, masa de lucru a partenerului meu, 
portmantoul meu, cu haine croite de Randall's din Glasgow, 
biblioteca mea: nu a tatei, nu a tatălui său, nici a 
străbunicului. Iar cărţile din bibliotecă, chiar dacă nu am 
deschis niciodată vreuna, tot ale mele sunt”. Şi venise vreme 
ca ei să ştie asta; sosise timpul să ştie şi el asta. „Pot face tot 
ce vreau cu ele. Să le ard sau să le vând, sau să le donez 
Dezmoşteniţilor Pământului. 


Aşa că, să-i roadă gândacii. Cum mi-au ros mie pereţii, ha- 
ha!” 

Şi gândind această mică trivialitate - analizând-o atent şi 
savurând-o -, a repetat-o cu voce tare, curtenitor şi într-o 
engleză impecabilă, mai întâi spre beneficiul lui Lantern, apoi 
pentru amicii germani ai lui Lantern şi, în cele din urmă, 
pentru toţi ascultătorii lui de pretutindeni. Oare se activase 
instalarea microfoanelor? Îl durea în cot. 

Apoi, cu mare grijă, s-a apucat să conceapă aranjarea 
scenei: „Issa va sta aici, Abdullah, acolo, iar eu o să mă fixez 
aici, la biroul meu”. 

Dar Annabel? 

„Annabel nu va fi trimisă într-o bancă din fundul clasei, nici 
gând! Asta nu se va întâmpla în casa mea. Este aici în calitate 
de oaspete al meu şi va beneficia de tratamentul pe care eu 
consider că îl merită.” 

Şi, gândind asta, i-au căzut ochii pe fotoliul bunicului, 
ascuns în colţul cel mai întunecat, acolo unde îl exilase, un 
fotoliu hidos, sculptat excesiv şi având însemnele neamului 
Brue pe coama spătarului, precum şi tartanul familiei brodat 
pe  tapiţeria ştearsă de vreme. Târându-l afară din 
ascunzătoare, a aruncat pe şezutul lui câteva perne decorative 
şi s-a tras un pas înapoi ca să-şi admire opera: „Aşa îi place ei 
să stea, perfect dreaptă, şi cine îndrăzneşte s-o deranjeze din 
acea poziţie o face pe riscul său”. 

Drept ultimă tuşă, s-a dus până la frigiderul dintr-un 
intrând, a adus câteva sticle de apă minerală plată şi le-a 
aşezat pe măsuţa de cafea pentru ca în momentul sosirii ei 
acestea să fie la temperatura camerei. S-a gândit să-şi toarne 
un scotch dacă tot trecuse la problema băuturilor, dar s-a 
abținut. Mai avea de rezolvat o ultimă chestiune vitală înainte 
de desfăşurarea întrevederii din acea seară, şi aştepta cu 
nerăbdare momentul. 


Brue insistase asupra hotelului Atlantic fără să precizeze 
vreun motiv. După ce făcuse o tură de recunoaştere, Lantern îi 
aprobase umil alegerea făcută. Ora stabilită era şapte, cea la 
care se întâlniseră el şi Annabel prima oară. În lobby domneau 
aceleaşi mirosuri ca şi atunci. Recepţionerul de serviciu era 


tot Herr Schwarz. Dinspre bar răsuna acelaşi sunet ca şi 
atunci. Acelaşi pianist cânta, nebăgat în seamă, melodii de 
iubire atunci când Brue a ocupat aceeaşi poziţie sub aceleaşi 
picturi în ulei cu aspect comercial şi a rămas cu ochii 
îndreptaţi spre aceleaşi uşi batante. 

Doar vremea se deosebea. Soarele de primăvară lumina 
străzile, eliberând trecătorii şi făcându-i să pară mai înalţi. Ori 
aşa avea Brue impresia, poate pentru că se simţea el însuşi 
mai liber şi mai înalt. 

Sosise devreme, însă Lantern şi cei doi băieţi ai săi 
ajunseseră acolo înaintea lui şi stăteau ca trei mici oameni de 
afaceri între colţul lui Brue şi uşile batante, probabil pentru a-l 
descuraja în caz că intenţiona să fugă din acel loc cu 
paşaportul lui Issa. Dincolo de interval şi la mică distanţă de 
bucătăria localului se aşezaseră cele două femei care se 
repeziseră să sară în ajutorul lui Annabel la restaurantul 
Louise. Cu figuri serioase, metodice şi concentrate, prinse într- 
un dialog neconvingător în timp ce consultau o hartă a 
oraşului, ele păreau pregătite să repete figura. 

Annabel renunţase la rucsac. 

Acesta a fost primul lucru pe care Brue l-a observat atunci 
când ea a pătruns pe uşile batante. Fără rucsac, păşind mai 
lent, fără bicicletă. Până la uşă fusese adusă de un Volvo de 
culoare nisipie, care nu era taxi, aşadar probabil că maşina 
aparţinea celor care o supravegheau. 

La gât purta aceeaşi eşarfa pe care o avusese drept hijab la 
locuinţa Leylei. Fusta neagră şi severă şi bluza cu mânecă 
lungă, plus jacheta, au fost o mică surpriză pentru el. Aceste 
veşminte sugerau o avocată care fie se pregătea să apară în 
faţa instanţei, fie tocmai trecuse pe acolo, până când Brue şi-a 
adus aminte că şi el alesese costumul de culoarea cea mai 
închisă pentru întâlnirea din acea seară cu doctorul Abdullah. 

— Apă? a sugerat el grijuliu. Fără lămâie? La temperatura 
camerei? Combinația obişnuită? 

— Da, vă rog, a spus ea, dar nu a zâmbit. 

A comandat două ape, una pentru sine. Strângându-i mâna, 
şi-a îngăduit doar o privire piezişă spre faţa ei, temându-se de 
ceea ce ar putea vedea. Annabel arăta trasă la faţă şi 
nedormită. Îşi ţinea buzele strânse în încercarea de a-şi păstra 


controlul. 

— Şi cred că ai şi escortă aici, adevărat? a spus el, pe 
acelaşi ton jovial. Le-am putea trimite ceva de băut, dacă 
doreşti. O sticlă de şampanie. 

O înălţare din umeri gen Georgie. 

Brue şarja în mod deliberat pentru a o impresiona. Juca 
rolul bufonului englez. Practica umorul într-un mod care nu se 
potrivea situaţiei, dar era singura cale pe care o cunoştea. Era 
un cabotin bătrân, care o pregătea pe ea pentru marea 
reprezentaţie, şi dorea să-i demonstreze că o iubea. 

— Dacă bag bine de seamă, cred că nu beneficiezi de o 
protecţie pe măsură, Annabel! Având în vedere ce valoare se 
pare că avem în ochii celor care ne manevrează. Văd că ai 
doar două bestii, în vreme ce eu am trei. Oamenii mei sunt 
acolo, dacă doreşti să arunci o privire spre ei. (A făcut un gest 
ostentativ în direcţia acestora.) Individul ăla tânăr şi mai 
scund, cu costum, este creierul lor conducător. Lantern, aşa îl 
cheamă. lan Lantern, de la Ambasada Britanică din Berlin, poţi 
verifica asta întrebându-l oricând pe ambasador. Ceilalţi doi 
sunt... ei bine, ca să fiu sincer, un pic subdezvoltaţi mintal. Nu 
au prea multe în cap. Presupun că şi tu eşti dotată cu 
dispozitiv de ascultare, aşa-i? 

— Da. 

Oare observase un început de zâmbet? Aşa i s-a părut. 

— Bun. Atunci suntem siguri de o audienţă adecvată. Ori 
crezi cumva... mimând că fusese cuprins de un brusc atac de 
anxietate - ori crezi că oamenii tăi te aud doar pe tine, iar ai 
mei, doar pe mine? Nu, aşa ceva este imposibil, adevărat? Nu 
sunt expert în electronică, dar ei nu pot fi pe lungimi diferite 
de undă. Sau este posibil? Brue s-a uitat pe furiş peste umăr în 
stânga şi în dreapta, prefăcându-se că verifică. Nu ar trebui să 
ne facem prea multe griji în privinţa lor, a continuat el, 
clătinând din cap în semn de reproş faţă de sine. La urma 
urmelor, noi suntem stelele în această seară. Ei sunt doar 
spectatori. Nu pot face altceva decât să asculte, a explicat el, 
fiind recompensat cu un zâmbet atât de încurajator, atât de 
deschis, încât a socotit asta drept o lume nouă, în care se 
putea desfăta. 

— Ai la tine paşaportul lui, a spus ea, încă zâmbind. Mi-au 


spus că ai fost amabil. 

— Ei, nu ştiu cât de amabil am fost, dar m-am gândit că ai 
dori să arunci o privire la el. Şi cred că şi eu aș vrea să îl văd. 
În zilele noastre, pur şi simplu nu mai ştii cu cine ai de a face. 
Din păcate, nu ţi-l pot da. Pot doar să ţi-l arăt, apoi i-l voi 
înapoia tânărului domn Lantern, aflat în dreapta noastră, care 
îl va da unuia dintre oamenii tăi, care apoi îl va activa, dacă 
aceasta este exprimarea potrivită, imediat ce clientul tău va 
face aşa cum intenţionează - şi se doreşte. 

A întins paşaportul spre ea. Nu cu un gest ferit, ci oferindu-i 
paşaportul peste masă, cu o ostentaţie care a determinat 
membrii ambelor grupuri de supraveghetori să renunţe la 
orice pretenţii că ar face altceva decât să stea cu ochii pe ei 
doi. 

— Sau există variante în partea din care vii? a continuat el 
vesel. Constat că, în cazul acestor oameni, este vital să 
comparăm versiunile. Nu par să se lase dominați prea mult de 
sinceritate. lată cum mi-au descris mie situaţia. Tu aduci 
clientul nostru la bancă, el dă instrucţiunile necesare, iar apoi 
este dus - direct, mi s-au dat asigurări - într-un loc a cărui 
adresă nu mi se permite să o cunosc, unde el va completa 
nişte formulare în trei exemplare şi i se va înmâna paşaportul 
german. Chiar acesta pe care îl avem aici, şi care va căpăta 
imediat valabilitate. Se potrivesc versiunile? Ori ne 
confruntăm cu vreo problemă? 

— Se potrivesc, a răspuns ea. ȘI 

Annabel a luat paşaportul şi l-a examinat. Întâi fotografia, 
apoi câteva ştampile de intrare şi de ieşire cu aspect 
nevinovat, niciuna nefiind prea recentă. Apoi data expirării, 
peste trei ani şi şapte luni. 

— Va trebui să-l însoțesc când va primi asta, a spus ea, 
încântându-l pe Brue prin hotărârea de care dădea dovadă, 
caracteristică lui Annabel, dar pe care el i-o recunoştea abia 
acum. 

— Sigur că da. Ca avocat al lui, nu vei avea de ales. 

— E bolnav. Are nevoie de odihnă. 

— Desigur. lar după seara aceasta, are la dispoziţie tot 
timpul din lume, a spus Brue. lar eu am un micuţ document 
pentru tine personal. (A luat paşaportul din mâinile ei şi a 


plasat un plic nesigilat în palma ei rămasă în aşteptare.) Nu te 
deranja să verifici acum. Regret, nu e vreo bijuterie 
stânjenitoare. Doar un petic de hârtie. Dar te eliberează şi pe 
tine. Nu vor exista acuzaţii din răzbunare sau ceva de genul 
acesta, cu condiţia să nu procedezi astfel încă o dată, deşi eu 
sper că aşa vei face, fireşte. Şi prin asta ţi se mulţumeşte 
pentru faptul că ai fost în aceeaşi barcă, ca să spun aşa. Mai 
apropiat de atât de o cerere în căsătorie nu se poate ajunge în 
meseria asta. 

— Nu mă interesează să fiu eliberată. 

— Ei bine, eu cred că ar trebui, i-a replicat el. 

Insă, de această dată, el i-a vorbit în ruseşte, nu în germană, 
lucru care, spre încântarea lui, a provocat agitaţie în cele două 
tabere, aflate de o parte şi de alta a intervalului. Capete s-au 
răsucit brusc, s-au consultat cu un aer disperat de la o masă la 
cealaltă: „Avem printre noi vreun cunoscător de rusă?” 
Judecând după expresiile nedumerite de pe feţele lor, nu 
aveau. 


— Iar acum, pentru că suntem singuri preţ de câteva minute 
sau cel puţin aşa sper, a continuat Brue în rusa lui clasică, 
deprinsă la Paris, există două chestiuni personale şi strict 
secrete pe care aş dori să le abordez cu tine. Îmi dai voie? 

Spre bucuria lui, ca prin minune, ea s-a luminat la faţă. 

— Vă dau voie, domnule Brue. 

— Ai făcut referire la banca mea. Banca mea împuţită. Dacă 
ea nu ar fi existat, el nu ar fi fost aici. Ei bine, acum el e aici. 
Şi poate rămâne aici, credem noi. Îţi mai doreşti ca el să nu fi 
venit? 

— Nu. 

— Mă simt uşurat. Mai doresc să ştii că am o fiică pe care o 
iubesc foarte mult, pe nume Georgina. Eu îi spun Georgie. E 
copilul rezultat dintr-o căsătorie timpurie, pe care am 
contractat-o într-o perioadă din viaţă când nu înţelegeam 
natura căsniciei. Ori, fiindcă veni vorba, nu pricepeam natura 
iubirii. Eram imatur pentru căsătorie şi imatur ca să devin 
tată. Acum nu mai este cazul. Georgie va avea un copil, iar eu 
voi învăţa să fiu bunic. 

— E minunat! 


— Mulţumesc! Abia aşteptam să spun asta cuiva, iar acum 
am avut ocazia, aşa că sunt încântat. Georgie suferă de 
depresie. Nu am încredere în limbajul de acest fel, dar, în 
cazul ei, sunt convins că diagnosticul se potriveşte suferinţei 
ei. Georgie trebuie să trăiască echilibrat. Cred că acesta e 
termenul potrivit. Locuieşte în California. Cu un scriitor. La un 
moment dat, ea a fost şi anorexică. Arăta ca o pasăre gata să 
moară de foame. Nimeni nu putea face nimic. Era o poveste 
tristă. Iar divorţul nu a ajutat deloc la îmbunătăţirea situaţiei. 
Din fericire, ea a avut înţelepciunea să plece în America. S-a 
stabilit în California. Unde este şi acum. 

— Ai mai spus asta. 

— Scuze. Ce vreau să zic e că în momentul ăsta se scaldă în 
ape limpezi. Am vorbit cu ea acum câteva seri. Câteodată, cu 
cât e mai mare distanţa de la care telefonez, cu atât mi-e mai 
uşor să-mi dau seama dacă ea este fericită. A mai avut un 
copil, dar a murit. Cel de acum nu va avea aceeaşi soartă, sunt 
convins. Ştiu că va trăi. Dar mă îndepărtez de subiect. Iartă- 
mă, te rog! M-am gândit că, după ce se va termina afacerea 
asta, o să-mi rezerv ceva timp ca să dau o fugă pentru a o 
vedea. Poate chiar să stau acolo o vreme. Sincer să fiu, banca 
mea e pe ducă. Nu aş putea afirma că o să-i duc lipsa. Totul 
are un ciclu de viaţă. Şi atunci m-am gândit: după ce ajung 
acolo şi mă instalez cât de cât, iar tu îţi limpezeşti situaţia de 
aici, ai putea veni să stai cu noi câteva zile - pe cheltuiala mea, 
evident. Poţi veni cu cine doreşti... şi aşa îi vei cunoaşte pe 
Georgie şi pe copilul ei. Dar şi pe soţul ei, despre care sunt 
singur că e un ins înfiorător. 

— Mi-ar face plăcere! 

— Nu e nevoie să-mi dai răspunsul acum. Nu e ceva vital. 
Doar gândeşte-te. Asta e tot ce voiam să-ţi spun. lar acum 
putem reveni la limba germană, pentru ca publicul nostru să 
se mai liniştească. 

— Voi veni, a spus ea, tot în rusă. Chiar aş fi încântată. Nu e 
nevoie să stau pe gânduri. Sunt convinsă că asta vreau. 

— Excelent, a reluat el discuţia, de astă dată în germană, 
consultându-şi ceasul, ca şi cum ar fi vrut să afle cu precizie 
cât timp lipsise de la masa de lucru. Mai am nişte hârtii aici, 
iar asta ar fi lista dorințelor lui Abdullah pentru Cecenia. Are 


propuneri la modul general privind comunitatea musulmană în 
mare, dar aceasta este o listă prescurtată a recomandărilor lui 
pentru Cecenia. S-a gândit că probabil clientul nostru ar dori 
să-şi arunce ochii peste această listă, înainte de a participa la 
discuţie. Poate că asta va face ca timpul să treacă mai repede. 
Imi dai voie să spun că abia aştept să vă văd pe amândoi la ora 
zece în seara asta? 

— Vă dau voie, a spus ea. Desigur. 

Apoi, cu o mişcare hotărâtă din cap pentru a sublinia cele 
spuse, s-a întors şi a pornit cu paşi rigizi spre uşile batante, 
unde însoțitorii ei erau deja în aşteptare. 

— Nu a fost vorba de o răzvrătire, Ian, l-a asigurat Brue pe 
Lantern, pe un ton degajat, în momentul când i-a întins 
paşaportul lui Issa. N-am făcut decât să îngăduim liberului 
nostru arbitru să facă o mică plimbare. 


Era opt şi jumătate când cele două femei au lăsat-o pe 
Annabel în faţa clădirii de pe faleza portului, pentru ca ea să 
urce singură scara spre apartamentul din pod, socotind că se- 
ntâmpla pentru ultima oară: ultima oară când Issa îi era 
prizonier, iar ea, prizoniera lui, ultima oară când, stând la 
fereastra arcuită, vor mai asculta muzică rusească în lumina 
tremurătoare venind dinspre port, ultima oară când el îi va fi 
ca un copil pe care să-l hrănească şi să-l binedispună, când îi 
va fi ca un amant de neatins, când îi va fi ca un tutore în 
durere insuportabilă şi în speranţă. Peste o oră avea să-l 
predea lui Brue şi doctorului Abdullah. Peste o oră, Bachmann 
şi Erna Frey vor căpăta ce-şi doresc. Cu ajutorul lui Issa, vor 
salva mai multe vieţi nevinovate decât o putea face Sanctuarul 
într-o viaţă de om - însă în ce fel se puteau contabiliza cei 
neucişi? 

— Acestea sunt recomandările doctorului Abdullah? a 
întrebat Issa, pe un ton oarecum imperios, în timp ce citea 
stând în lumina aruncată de becul aflat în mijlocul camerei. 

— Câteva dintre ele. A plasat Cecenia în capul listei. Aşa 
cum ai cerut tu. 

— E înţelept. Organizaţia caritabilă pe care o numeşte aici 
este cunoscută bine în Cecenia. Am auzit de ea. Duce 
medicamente şi bandaje la curajoşii luptători din munţi, 


precum şi anestezice. Vom sprijini această organizaţie 
caritabilă. 

— Foarte bine. 

Dar mai întâi trebuie să salvăm copiii din Groznâi, a spus el, 
citind mai departe. lar după aceea, văduvele. Tinerele femei 
care au fost pângărite fără vina lor nu vor fi pedepsite, ci, cu 
voia lui Allah, vor fi găzduite în cămine speciale. Chiar dacă 
există un semn de întrebare privind complicitatea lor, ele vor fi 
găzduite acolo. Asta mi-e dorinţa. 

— Bine. 

— Niciuna nu va fi pedepsită, nici măcar de familia ei. Vom 
găsi persoane pricepute pentru a le îngriji pe aceste femei. 
(Apoi a dat o pagină.) Copiii martirilor vor fi avantajaţi, asta 
este voia lui Allah. Dar numai cu condiţia ca părinţii lor să nu 
fi ucis persoane nevinovate. Noi îi vom adăposti chiar dacă au 
omorât oameni nevinovaţi, lucru pe care Allah nu-l îngăduie. 
Annabel, eşti de acord cu asta? 

— Mi se pare extraordinar. Oarecum derutant, dar grozav, a 
spus ea, zâmbind. 

— Şi organizaţia asta caritabilă, şi pe ea o admir. Nu am 
auzit de ea, dar o admir. Educaţia copiilor noştri a fost 
neglijată din cauza acestui război îndelungat pentru 
independenţă. 

— Ce-ar fi să le bifezi pe acelea care îţi plac? Nu ai un 
creion? 

— Îmi plac toate. Şi îmi placi şi tu, Annabel! 

A împăturit lista şi şi-a îndesat-o în buzunar. 

„Nu mai vorbi aşa, l-a rugat ea în gând, din locul ei, aflat la 
capătul celălalt al podului. Nu mă sili să-ţi fac promisiuni. Nu 
te apuca să zugrăveşti acest vis pe care nu-l poţi trăi. Nu mă 
simt suficient de tare pentru asta. Opreşte-te!” 

— După ce te vei converti la crezul lui Allah, care este 
religia mamei mele şi a poporului meu, iar eu voi deveni un 
medic de vază, pregătit în Occident şi având o maşină ca a 
domnului Brue, îmi voi dedica tot timpul pe care nu-l voi 
petrece la slujbă ca să te simţi bine. Annabel, îţi dau asigurări 
în privinţa asta! Când sarcina îţi va permite, o să fii asistentă 
în spitalul meu. Am băgat de seamă că, atunci când nu eşti din 
cale afară de severă, te arăţi plină de compasiune. Dar mai 


întâi va trebui să urmezi un curs de calificare. Pregătirea de 
avocat nu e suficientă ca să devii asistentă medicală. 

— Nu cred că este. 

— Annabel, mă asculţi? Te rog să te concentrezi! 

— Doar mă uitam la ceas, atâta tot. Domnul Brue vrea ca noi 
să ajungem acolo înaintea doctorului Abdullah. Întâi va trebui 
să soliciţi banii, chiar dacă nu vrei să-i accepti. 

— Sunt conştient de asta, Annabel! M-am obişnuit cu astfel 
de chestiuni tehnice. Tocmai de aceea, limuzina lui va sosi să 
mă ia la momentul potrivit. La ceremonie vor veni şi Melik, şi 
Leyla? 

— Nu. Ei sunt în Turcia. 

— Asta mă întristează. Ei s-ar simţi alinaţi dacă ar şti ce 
vreau să fac. O să le asigur copiilor noştri o educaţie vastă şi 
cât mai variată. Dar nu în Cecenia, pentru că ar fi prea 
periculos. Întâi vor studia Coranul, iar după aceea, literatură 
şi muzică. Vor aspira să deprindă cele Cinci Excelenţe. Dacă 
nu vor fi în stare, nu vor fi pedepsiţi. Îi vom iubi şi ne vom ruga 
alături de ei de nenumărate ori. Eu, unul, nu mă pricep la 
etapele care sunt necesare pentru convertirea ta. După ce o 
să-mi fac o părere despre acest doctor Abdullah, ale cărui 
scrieri le respect, o să analizez pentru a vedea dacă este omul 
potrivit. Annabel, nu te-am insultat niciodată! 

— Ştiu asta. 

— Iar tu nu ai încercat să mă seduci. Au existat momente 
când m-am temut că ai fost gata de aşa ceva. Cu toate acestea, 
ai reuşit să te stăpâneşti. 

— Cred că ar trebui să ne pregătim, nu? 

— Să ascultăm Rahmaninov. 

Traversând încăperea până spre fereastra arcuită, Issa a 
pornit CD-playerul. Sonorul era dat la volum mare, aşa cum îi 
plăcea lui să asculte când era singur. Acordurile grave au 
răsunat cu ecou, răsfrânte de grinzile tavanului. Issa s-a întors 
spre fereastră, iar Annabel i-a urmărit silueta, cât timp el s-a 
îmbrăcat atent pentru acea călătorie. Jacheta din piele a lui 
Karsten nu îl mai atrăgea. A preferat să îmbrace vechiul 
pardesiu negru şi să-şi pună acoperământul din lână pe cap, 
atârnându-şi desaga gălbuie de umăr. 

— Hai, Annabel! Te rog să mă urmezi. O să te apăr eu. Aşa e 


tradiţia la noi. 

Însă, odată ajuns la uşă, s-a oprit brusc şi s-a uitat lung la 
ea, cu o sinceritate atât de dezamăgită, încât, vreme de o 
clipă, ea a crezut că el avea să o închidă din nou, ţinând-o şi pe 
ea prizonieră alături de el, ca să continue la nesfârşit viaţa pe 
care o împărtăşiseră acolo, singuri în propria lor lume. 

Şi poate că, într-un fel, ea spera că aşa se va întâmpla, însă 
el deja pornise să coboare treptele, aşa că totul s-a dovedit a fi 
prea târziu. Erau aşteptaţi de o limuzină lungă, de culoare 
neagră. Şoferul ţinea deschisă portiera din dreapta spate. Era 
tânăr şi blond, un bărbat la prima tinereţe. Annabel a urcat. 
Şoferul a aşteptat ca Issa să o urmeze, dar acesta a refuzat. 
Drept urmare, tânărul blond a deschis portiera din dreapta 
faţă, iar Issa a urcat. 

x 

Brue a pornit în frunte către propriul sanctuar, urmat de 
Issa şi de Annabel, care purta taiorul negru, tipic pentru orice 
avocată, şi eşarfa. Issa, aşa cum remarcase el îndată, era un 
personaj schimbat. Fugarul pios, de origine musulmană, se 
transformase în fiul milionar al unui colonel din Armata Roşie. 
După ce a pătruns în hol, s-a uitat încruntat şi dispreţuitor în 
jur, ca şi cum interiorul nobil al băncii nu ar fi fost tocmai 
locul cu care era învăţat. Aşezându-se neinvitat pe fotoliul pe 
care Brue şi-l dorise pentru Annabel, Issa şi-a încrucişat 
braţele la piept şi a pus picior peste picior, aşteptând să i se 
vorbească, şi, procedând astfel, a alungat-o pe Annabel spre 
coadă. 

— Frau Richter, nu doriţi să veniţi ceva mai aproape de noi? 
a întrebat-o Brue, în limba rusă, singura limbă comună 
cunoscută de toţi trei. 

— Mulţumesc, domnule Brue, mă simt foarte bine, i-a 
răspuns ea, etalând zâmbetul pe care tocmai ce şi-l regăsise. 

— Atunci, voi începe, a anunţat Brue, străduindu-se să-şi 
alunge dezamăgirea. 

Şi a început, în ciuda senzaţiei bizare pe care o avea: aceea 
că se adresa unei săli aglomerate, nicidecum către două 
persoane care stăteau la mai puţin de doi metri de el. Ca 
reprezentant al Brue Freres, el l-a salutat în mod oficial, drept 
fiul unui vechi şi fidel client al băncii, pe Issa - însă, cu mult 


tact, s-a abținut să exprime condoleanţe privind trecerea în 
neființă a clientului său. 

Issa s-a crispat, dar a dat din cap în semn de încuviinţare. 
Brue şi-a dres glasul. În acele circumstanţe, a spus el, îşi 
propunea să păstreze procedurile oficiale la minimum. I se 
adusese la cunoştinţă de către avocatul lui Issa - cu o vagă 
plecăciune în direcţia lui Annabel - că Issa îşi solicita 
moştenirea cu condiţia ca, imediat după aceea, să poată 
dispune de ea şi să o doneze unor organizaţii caritabile 
musulmane. 

— Am fost informat de asemenea că, în acest scop, vă veţi 
lăsa îndrumat de autoritatea religioasă a doctorului Abdullah, 
căruia i-am transmis instrucţiunile dumneavoastră. Doctorul 
Abdullah s-a declarat încântat să ni se alăture în scurt timp. 

— Va fi vorba de îndrumarea lui Allah, l-a corectat Issa, cu 
un mârâit ursuz, neadresându-se lui Brue, ci brăţării lui cu un 
minuscul Coran de aur, pe care o ţinea între degete. Vorbim 
de voia lui Allah, domnule! 

Scop în care - a continuat Brue, fără să se lase tulburat de 
intervenţie -, în condiţii normale, el i-ar solicita pretendentului 
să-şi prezinte identitatea. Cu toate acestea - graţie capacităţii 
de convingere dovedite de Frau Richter, a spus el cu emfază -, 
el era dispus să renunţe la orice formalităţi şi să treacă 
neîntârziat la pretenţii - şi, adresându-se din nou lui Annabel 
-, dacă aceasta era dorinţa clientului ei. 

— Aceasta este dorinţa mea, domnule! a exclamat Issa, 
înainte ca Annabel să apuce să deschidă gura. Cer aceşti bani 
pentru toţi musulmanii! Îi cer pentru Cecenia! 

— Ei bine, în acest caz, ar trebui să mă urmaţi, a spus Brue. 

După care a ridicat o cheie micuță, inteligent modelată, din 
tăviţa pe care o avea în faţă. 


Uşa de la oubliette s-a deschis cu un scârţâit. După plecarea 
tehnicienilor, Brue activase doar unul dintre sistemele de 
protecţie. Casetele de valori erau aliniate de-a lungul unui 
perete, toate fiind vopsite în verde-închis, având fiecare câte 
două găuri pentru cheie. Edward Amadeus, care adora să dea 
nume ridicole diverselor lucruri, numise acel perete 
porumbarul său. După ştiinţa lui Brue, unele dintre acele cutii 


de valori nu fuseseră deschise de cincizeci de ani. Probabil că 
ele nici nu aveau să mai fie deschise vreodată. S-a întors spre 
Annabel şi a văzut că faţa i se luminase, trădând o însufleţire 
precaută. Privindu-l drept în ochi, ea i-a întins scrisoarea 
adusă de Issa din partea lui Anatoli, având numărul casetei 
scris apăsat cu cerneală. Brue îl ştia pe de rost. Cunoştea cutia 
şi cu ochii închişi, deşi conţinutul îi era necunoscut: ceva mai 
îndoită şi mai zgâriată decât vecinele ei, ea îi amintea de o 
ladă rusească de muniții. Inscripţia de pe etichetă - un 
cartonaş gălbui şi pătat, având cele patru colţuri prinse de o 
gheară miniaturală de fier - era scrisă de mâna pedantului 
Edward Amadeus: LIP - o linie oblică, numărul, iar apoi 
trimiterea: „nu se atinge fără aprobarea lui EAB”. 

— Cheia dumneavoastră, domnule, v-aş ruga, i-a zis Brue lui 
Issa. 

Punându-și din nou brăţara la încheietura mâinii, Issa şi-a 
desfăcut nasturii pardesiului lung şi a căutat sub pieptul 
cămăşii trăistuţa din piele de căprioară. Slăbind-o la gură, a 
extras din ea cheia şi i-a întins-o lui Brue. 

— Mă tem, Issa, că dumneata trebuie să faci asta, i-a spus 
Brue cu un zâmbet patern. Am şi eu una? 

A ridicat cheia băncii pentru a o vedea Issa. 

— Issa e primul? a întrebat Annabel, cu bucuria unui copil 
care participă la un joc de societate. 

— Cred că aşa este obiceiul, nu sunteţi de acord, Frau 
Richter? 

— Issa, fă ce te-a rugat domnul Brue. Vâră cheia în broască 
şi răsucește-o. 

Issa s-a apropiat de cutia de valori şi a introdus cheia în 
încuietoarea din partea stângă. Însă, când a încercat să o 
răsucească, ea a rămas blocată. Iritat, a scos-o şi a încercat-o 
în încuietoarea din dreapta. S-a răsucit. Issa s-a dat cu un pas 
înapoi. Brue s-a apropiat şi, cu cheia băncii, a deschis 
încuietoarea din stânga. Apoi a făcut şi el un pas în spate. 

Stând alături, Brue şi Annabel s-au uitat cum, cu o repulsie 
neascunsă, fiul colonelului Grigori Borisovici Karpov a intrat în 
posesia milioanelor agonisite pe căi ilegale de tatăl lui 
decedat, avere ţinută la păstrare de regretatul Edward 
Amadeus, cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, la cererea 


serviciilor britanice de informaţii. La prima vedere, caseta nu 
conţinea mare lucru: un plic mare cerat, nesigilat, pe care nu 
era trecut niciun destinatar. E 

Mâinile subţiratice ale lui Issa tremurau. În lumina ce cădea 
de sus, figura lui redevenise cea a unui deţinut, presărată de 
umbre şi de adâncituri, surprinsă într-o expresie de dezgust. 
Folosindu-şi arătătorul şi degetul mare, a extras dispreţuitor o 
bucată de hârtie gravată ce arăta ca o bancnotă de mari 
dimensiuni. Punând plicul la subsuoară ca pentru a-l refolosi 
cu o altă ocazie, a desfăcut documentul şi, cu spatele întors 
spre Brue şi spre Annabel, l-a examinat: dar mai curând ca pe 
un artefact decât cu scopul de a citi informaţiile pe care le 
cuprindea, pentru că scrisul era în germană, nu în rusă. 

— Poate că Frau Richter va face traducerea când urcăm în 
birou, a sugerat Brue cu glas molcom, după ce trecuse mai 
bine de un minut fără ca Issa să se clintească. 

— Richter? a repetat Issa, ca şi cum nu ar mai fi auzit acel 
nume până atunci. 

— Annabel. Frau Richter. Avocata dumitale. Doamna căreia 
îi datorăm prezenţa dumitale aici în această seară, precum şi 
multe alte lucruri, dacă îmi este permis să spun. 

Revenind din sferele în care se pierduse, Issa i-a întins 
documentul lui Annabel, după care i-a înmânat şi plicul. 

— Aceştia sunt bani, Annabel? 

— Vor fi, a spus ea. 

Când au ajuns din nou la etaj, temându-se că Issa, 
confruntat cu realitatea fizică a monstruozităţii tatălui său, s- 
ar putea răzgândi, anulând totul, Brue a făcut un efort 
deosebit să pară degajat. Probabil împărtăşind aceeaşi temere, 
Annabel s-a grăbit să îi imite purtarea. Cu vioiciune, i-a 
prezentat clientului ei termenii şi condiţiile obligaţiunii la 
purtător, şi l-a întrebat dacă avea de pus întrebări, la care Issa 
a ridicat din umeri în semn de acceptare confuză a situaţiei. 
Nu avea de pus întrebări. Trebuia semnată o chitanţă, iar Brue 
i-a înmânat-o lui Annabel, invitând-o să-i explice clientului ei 
ce rost avea acest lucru, încet şi răbdător, ea i-a spus lui Issa 
ce însemna chitanta aceea. 

Însemna că, până îi ceda, banii erau ai lui. Dacă, la 
semnarea chitanţei, dorea să se răzgândească, păstrând banii 


ori dându-le altă utilizare, avea toată libertatea de acţiune. Iar 
Brue şi-a dat seama că, spunându-i aceste lucruri lui Issa, 
Annabel punea fidelitatea faţă de clientul ei deasupra 
fidelității faţă de mânuitorii şi manipulatorii ei; şi că aceasta 
era o chestiune de principiu pentru ea, dar şi un act de mare 
curaj, riscând să pericliteze atingerea scopului pentru care 
fusese adusă acolo. 

Insă Issa nu avea de gând să se răzgândească. Cu pixul 
tremurându-i în mâna dreaptă, cu degetele de la mâna stângă, 
strânse laolaltă, apăsate pe frunte, lanţul de aur zărindu-se 
printre ele, Issa a semnat chitanţa cu o serie de trăsături 
furioase. Uitând pe moment de comportamentul faţă de un 
musulman, Annabel a întins mâna să îi ia pixul, atingându-i 
dosul palmei din greşeală. El s-a crispat, dar ea a reuşit să-i ia 
pixul. 

Administratorul fundaţiei din Liechtenstein pregătise un 
raport financiar. In baza obligaţiunii la purtător şi prin 
semnarea  chitanţei, Issa devenea unicul proprietar al 
fundaţiei. Aşa cum îi transmisese Brue doctorului Abdullah, 
suma totală a activelor lui se ridica la douăsprezece milioane 
şi jumătate de dolari americani; sau, aşa cum preferase 
doctorul Abdullah să o descrie prietenului său din Weybridge, 
comitatul Surrey, douăsprezece tone şi jumătate de orez 
american. 

— Issa, a spus Annabel, încercând să-l scoată din transa în 
care căzuse. 

Uitându-se ţintă la obligaţiune, Issa şi-a trecut palmele 
peste obrajii supţi, mişcându-şi buzele într-o rugăciune tăcută. 
Iar Brue, care cunoştea de mult toate micile semne legate de 
îmbogățirea neaşteptată - sclipirea reţinută de lăcomie, de 
triumf ori de uşurare -, le-a căutat în zadar pe faţa lui Issa, tot 
astfel cum le căutase zadarnic şi pe faţa lui Abdullah: sau, 
dacă le-a văzut, le-a văzut întâi transmise către Annabel, apoi 
dispărând imediat ce apăruseră. 

— Aşadar, a spus el pe un ton vioi, presupunând că nu mai 
avem alte chestiuni de discutat, iată ce i-am sugerat doamnei 
Richter să facem -, lucru pe care l-am şi făcut în mod 
provizoriu, sub rezerva aprobării dumitale, Issa. Pentru 
moment, vom trece întreaga sumă în contul băncii noastre, în 


aşa fel încât ea să poată fi transferată instantaneu, telegrafic, 
beneficiarilor asupra cărora veţi conveni dumneata şi doctorul 
Abdullah, în lumina preocupărilor dumneavoastră etice şi 
religioase. Întinzând brusc mâna stângă pentru a-şi consulta 
fugar ceasul foarte scump, a adăugat: Peste şapte minute, să 
spunem. Ba chiar mai curând, dacă nu mă înşel. 

Nu se înşela. În faţa clădirii tocmai oprea un automobil. A 
urmat un schimb înăbuşit de cuvinte în arabă. Şoferul şi 
pasagerul îşi luau rămas-bun. Brue a surprins un „Inshallah”, 
şi a recunoscut glasul doctorului Abdullah. A mai surprins un 
„Salaam ” de la revedere. Maşina s-a îndepărtat, iar dinspre 
verandă s-a auzit zgomotul paşilor unei singure persoane. 

— Frau Richter, iertaţi-mă un moment, a spus el cu un aer 
oficial şi a coborât grăbit spre parter pentru următorul Act al 
reprezentaţiei. 


Arni Mohr era mândru de noua lui furgonetă de 
supraveghere, şi se despărţise de ea doar cu condiţia să fie 
plasată în afara zonei de interdicţie pe care el şi poliţia o 
stabiliseră în jurul băncii lui Brue. În interiorul zonei: filorii lui 
Arni şi lunetiştii poliţiei; în afara ei, furgoneta, Bachmann, 
echipa lui formată din doi oameni şi un taxi de culoare crem, 
gol, încărcat de reclame. Acesta era târgul aprobat de Keller şi 
de Burgdorf, contestat fără succes de Axelrod, şi acceptat cu 
unele proteste de către Bachmann. 

— Gunther, nu mă pot lupta cu ei pentru orice amănunt 
nenorocit, îi spusese Axelrod cu mai multă disperare în glas 
decât şi-ar fi dorit Bachmann să audă. Dacă va trebui să 
renunţ la câţiva pioni pentru a le lua regina, pe mine nu mă 
deranjează, adăugase el, reamintindu-şi partidele de şah pe 
care le juca împotriva lui Bachmann în adăpostul antiaerian de 
la subsolul Ambasadei Germane din Beirut. 

— Dar regina este a noastră, da? insistase Bachmann cu 
îngrijorare în glas. 

— În condiţiile descrise, da. Dacă reuşeşti să-l duci pe 
REPER la casa ta conspirativă şi dacă poţi să discuţi cu el 
chestiunile asupra cărora am convenit, şi dacă el dă de înţeles 
că este dispus să conlucreze, e al nostru. i-am răspuns la 
întrebare? 


„Nu, nu mi-ai răspuns. 

Asta mă face să întreb de ce ai nevoie de trei de «dacă» 
pentru a spune «da». 

Asta nu explică prezenţa Marthei la şedinţă, şi nici de ce l-a 
adus cu ea pe Newton, spintecătorul de beregate din Beirut. 

Sau cine era blonda cu faţă ascuţită şi cu umeri laţi. 

Ori de ce a fost adusă pe furiş în sala de şedinţă ca o marfă 
de contrabandă, după ce toată lumea se aşezase, şi de cea 
fost scoasă tot pe ascuns după aceea, ca o târfă de hotel. 

Şi cum se face că Axelrod, care detesta prezenţa americană 
la fel de mult ca Bachmann, nu fusese în stare să împiedice 
aceste lucruri; şi de ce Burgdorf trecuse totul cu vederea.” 

Spre deosebire de celelalte maşini de acelaşi gen, furgonetă 
nu era concepută să arate ca o dubiţă pentru mutări mobilier 
sau ca un microbuz de transport, sau ca un camion de mărfuri 
cu platforma închisă, ci ca o balenă cenuşie care abia se 
mişca, servind pentru curăţarea străzii, aşa cum fusese 
folosită iniţial, având în dotare toate elementele originale. În 
ciuda dimensiunilor, după cum îi plăcea lui Arni să se laude, 
era invizibilă. Nimeni nu ridica semne de întrebare în legătură 
cu prezenţa ei, mai ales la ore târzii din noapte, când se târâia 
prin zona centrală a oraşului. Putea funcţiona la fel de bine în 
mişcare, ca şi în staţionare. Putea patrula pe stradă cu trei 
kilometri pe oră şi nimeni nu ar fi avut ce să-i reproşeze. 

În privinţa locului de staţionare, Bachmann alesese o zonă 
pustie aflată între malul lacului Alster şi şoseaua principală, la 
doar jumătate de kilometru depărtare de banca lui Brue. Sub 
strălucirea oranj a luminilor stradale, echipa lui putea admira 
prin parbriz un pâlc de castani şi, prin fantele camuflate din 
spate, statuia de bronz înfăţişând două fete care încercau la 
nesfârşit să-şi înalțe zmeiele. 

Spre deosebire de Mohr, Bachmann menţinuse numărul 
oamenilor la minimum şi simplificase pe cât posibil planul de 
acţiune. Pentru monitorizarea şirului de ecrane pe care 
apăreau imagini din diverse surse şi din satelit, în afara lui 
Maximilian, o recrutase pe Niki, prietena lui inseparabilă, care 
vorbea fluent rusă şi arabă. Ca să aibă sprijin în cazul în care 
apărea ceva neprevăzut, îşi plasase doi dintre agenţii 
supraveghetori într-un Audi modificat, staționat puţin în afara 


zonei de interdicţie, aşteptând ordine. Atâta timp cât stătea în 
furgonetă, Bachmann avea să se ocupe singur de păstrarea 
legăturii cu Arni Mohr şi cu Axelrod, aflat la Comisia Reunită 
din Berlin. O implorase pe Erna Frey să îl însoţească, dar ea 
refuzase încă odată cu hotărâre să se lase convinsă. 

— Sărmana copilă a primit de la mine toate relele ce se 
puteau, care-s mai multe decât şi-a dat ea seama, îi 
răspunsese Erna. Şi, conştientă de privirea lui fixă asupra ei, 
după o întârziere prelungită, Erna adăugase: Am minţit-o. Am 
spus că nu vom face asta. Am stabilit că nu-i vom divulga 
întregul adevăr, dar că va fi adevărat tot ce îi zicem. 

— Şi? 

— Am minţit-o! 

— Te repeti. În legătură cu ce? 

— Cu Melik şi cu Leyla. 

— Şi ce, mă rog, i-ai spus tu despre Melik şi Leyla de e 
minciună? 

— Gunther, nu mă interoga! 

— Ba te interoghez. 

— Poate ai uitat că am un informator în tabăra lui Arni 
Mohr. 

— A, jucătoarea de tenis! Nu am uitat. Ce implicare are ea 
în minciuna pe care i-ai spus-o lui Annabel în legătură cu 
Melik şi Leyla? 

— Annabel s-a arătat îngrijorată în privinţa lor. Era miezul 
nopţii. A venit în camera mea şi a vrut să-i dau asigurări că 
Melik şi Leyla nu vor suferi pentru că i-au oferit adăpost lui 
Issa. Pentru că au fost oameni de treabă şi au procedat corect. 
A spus că îi visase. Dar cred că stătuse trează şi-şi făcuse griji. 

— Şi tu ce i-ai zis? 

— Că se vor distra la nunta fiicei Leylei şi se vor întoarce 
proaspeţi şi fericiţi, iar Melik îi va învinge pe toţi cei care vor 
urca în ring cu el, şi Leyla îşi va găsi un nou soţ, şi că totul va 
fi minunat pentru ei până la adânci bătrâneţi. A fost un basm. 

— De ce a fost un basm? 

— Arni Mohr şi doctorul Keller din Köln au făcut 
recomandarea să li se retragă dreptul de reşedinţă pe motiv că 
au încălcat condiţiile acordării acesteia prin adăpostirea unui 
infractor islamist şi pentru încurajarea acţiunilor militante în 


sânul comunităţii turce. Au propus informarea autorităţilor de 
la Ankara. Burgdorf este de acord, cu condiţia ca reținerea lor 
în Turcia să nu se petreacă într-un mod care să pericliteze 
operaţiunea REPER. 

După care, în chip demonstrativ, îşi închisese computerul, 
încuiase documentele proprii în fişetul metalic şi se dusese la 
apartamentul conspirativ de pe faleza portului ca să se 
pregătească pentru sosirea târzie din noapte a lui REPER. 

Rămas singur şi bolnav de furie, Bachmann i-a telefonat încă 
o dată lui Axelrod. Răspunsul a fost cât se poate de întristător, 
aşa cum se temuse: 

— Gunther, pentru numele lui Dumnezeu! Câte bătălii vrei 
să duc aici, la acest nivel? Vrei cumva să dau buzna peste 
Burgdorf şi să-i spun că i-am spionat pe protectori? 


În ultimele două ore, informaţiile operative se transmiseseră 
spre furgonetă într-un ritm constant, şi toate sunau bine: 

Turul făcut de REPER în noaptea precedentă fusese în mod 
evident © anomalie, pentru că, potrivit  şablonului 
comportamental obişnuit, el nu se folosea de telefoane publice 
cu cartelă. Nici nu avea obiceiul de a-şi lăsa casa, soţia şi 
copiii neprotejaţi pe durata nopţii, în acea seară, îşi propusese 
să procedeze ca de obicei, apelând la serviciile unui inginer 
constructor pensionar, prieten îndatoritor şi vecin: un 
palestinian pe nume Fuad, care nu avea bucurie mai mare în 
viaţă decât aceea de a-i fi şofer marelui savant religios în 
deplasările lui şi de a schimba idei profunde cu el. În seara 
precedentă, Fuad participase la o prelegere ţinută la institutul 
cultural local. În acea seară era liber, iar cele două gărzi de 
corp ale lui REPER puteau rămâne de pază acasă, unde le era 
locul. 

Insă unde avea să stea REPER peste noapte în Hamburg, 
după discuţia de la bancă? Sau unde credea el că va sta? Dacă 
îl aşteptau prieteni sau dacă îşi făcuse rezervare la un hotel, 
sau dacă îşi propusese să revină acasă în cursul nopţii pentru 
a dormi în propriul pat, cele opt ore de care Bachmann 
dispunea pentru a le petrece în tovărăşia lui se puteau reduce 
la trei, patru. 

Insă, măcar în această privinţă, zeii le surâseseră 


uneltitorilor. REPER acceptase invitaţia de a dormi la 
domiciliul cumnatului lui Fuad, un iranian pe nume Cyrus, 
unde trăgea deseori, iar Cyrus îi pusese lui Fuad la dispoziţie o 
cheie a casei, deoarece el şi familia plecaseră în vizită la nişte 
prieteni din Lübeck şi nu aveau să se întoarcă decât a doua zi 
dimineaţă. 

Lucru şi mai favorabil, REPER avea să revină singur acolo 
după ce-şi încheia treaba la bancă. Fuad se rugase de el să i se 
îngăduie să-l aştepte în afara băncii, însă REPER se dovedise 
de neclintit: 

— Fuad, te rog să te duci imediat acasă la scumpul tău 
cumnat, apărat fie el de Allah, îl îndemnase el, telefonându-i 
de acasă. Dragul meu prieten, asta e o poruncă! Inima ta e 
prea mare, şi nu-ţi mai încape în piept. Dacă nu o să fii atent, 
Allah te va lua la sânul lui înainte de vreme. Eu o să chem un 
taxi direct de la bancă, nu-ţi mai face griji! 

Asta explica prezenţa taxiului parcat alături de furgonetă. 

Asta explica fotografia-portret a lui Bachmann prinsă în 
celofan pe licenţa de funcţionare a taxiului, aflată deasupra 
bordului maşinii. 

Asta explica geaca umilă şi şapca de marinar ce atârnau 
într-un cuier pe partea interioară a uşii furgonetei. Dacă totul 
mergea conform planului, avea să poarte acele obiecte de 
îmbrăcăminte când îl va duce pe răpitul REPER la casa 
conspirativă de pe faleză pentru a fi convertit cu forţa la calea 
cea dreaptă. 

— Până în zori, aş vrea să mi se împlinească trei dorinţe, îi 
spusese Erna Frey, înainte de a ieşi în chip demonstrativ din 
birou. Îl vreau pe REPER la cutie. Vreau ca FELIX şi sărmana 
fată să fie eliberaţi în sălbăticie şi mai vreau să te văd în tren, 
cu un bilet doar dus spre Berlin. La clasa a doua. 

— Şi pentru tine, ce vrei? 

— Pensia şi iahtul cu care să plec pe mare. 


REPER trebuia să ajungă la Brue Freres la ora 22.00. 

La ora 20.30, potrivit rapoartelor primite de la oamenii lui 
Mohr, Fuad mersese până la domiciliul lui REPER în maşina 
lui nou-nouţă, un BMW 335i Coupe, mândria vieţii sale. Se 
aflase prea târziu despre intenţia de a fi folosită, astfel că nu 


se mai reuşise instalarea de microfoane în interiorul ei. 

La ieşirea din casă, REPER păruse a fi într-o dispoziţie bună. 
Prin sfaturile date înainte de plecare, interceptate de 
microfoanele direcţionale plasate peste drum, îşi îndemnase 
soţia şi familia să vegheze şi să-L. laude pe Allah. Ascultătorii 
au susţinut că ar fi detectat „un sentiment aparte” în vocea lui. 
Unul dintre ei a spus că suna a „premoniţie”, un altul a afirmat 
că vorbea de parcă ar fi plecat „într-o călătorie lungă şi nu ştia 
dacă se va mai întoarce”. 

La ora 21.14, cei care supravegheau din elicopter au 
raportat sosirea în siguranţă a BMW-ului în suburbia de nord- 
vest a oraşului, unde a oprit într-o parcare, probabil pentru 
rugăciune şi pentru a mai trece timpul până la ora programată 
pentru sosirea lui REPER la bancă. Contrar obiceiului arab, 
REPER era recunoscut pentru obsesia lui de a fi punctual. 

La 21.16 - aşadar, două minute mai târziu -, filorii lui 
Bachmann au anunţat preluarea în siguranţă a lui FELIX şi 
Annabel pentru transportul până la banca lui Brue cu limuzina 
asupra căreia FELIX insistase şi pe care Arni Mohr se arătase 
foarte încântat să o pună la dispoziţie. 

Din zona lui de interdicţie, Mohr a confirmat sosirea în 
siguranţă a celor doi. Acest lucru era absolut inutil, pentru că 
Bachmann urmărise totul pe unul dintre ecranele lui 
Maximilian, însă Arni Mohr era recunoscut pentru dublarea 
măsurilor de siguranţă. 

La 21.29, Brue a aflat dintr-o sursă reprezentată de însuşi 
Axelrod din Berlin că lan Lantern reuşise într-un fel sau altul 
să se insinueze în interiorul zonei de interdicţie şi parcase 
maşina în care se găsea într-o fundătură de unde avea o 
vedere panoramică asupra băncii, având un pasager 
neidentificat pe scaunul din faţă al Peugeotului său. 

Îngrozit, dar deja prins de febra acţiunii operative, 
Bachmann şi-a dat seama că nu avea rost să urle scandalizat. 
În schimb, l-a întrebat pe Axelrod pe telefonul criptat, pe un 
ton calm şi măsurat, cine autorizase ca Lantern să participe la 
acea acţiune. 

— Gunther, la fel ca tine, are tot dreptul să se afle acolo, i-a 
atras atenţia Axelrod. 

— Se vede treaba că are mai multe drepturi decât mine. 


— Tu eşti preocupat de soarta fetei, iar el, de a bancherului. 

Insă această explicaţie i s-a părut ilogică lui Bachmann. De 
acord, Lantern era cel care îl controla pe Brue. Dar era şi pe 
poziţii aşa încât să îl ţină de mână pe Brue şi să-i servească 
drept sufleor în caz că făcea vreo gafa? Singura treabă care îi 
mai rămăsese de făcut, şi despre care Bachmann avea 
cunoştinţă, era aceea de a-şi aborda omul imediat ce se 
încheia întâlnirea, de a-i şterge sudoarea de pe frunte, de a-l 
descoase şi de a-i spune ce grozav se comportase. Dar pentru 
asta nu era nevoie să bântuie pe acolo, ca un tată la 
maternitate, la doar o sută de metri de casa țintei. Şi, pentru 
numele lui Dumnezeu, cine era pasagerul lui? Cum de 
ajunsese acea persoană să fie amestecată în acţiune? 

Insă Axelrod închisese, iar Maximilian tocmai ridica mâna. 
Fuad, inginerul pensionar, îl lăsase pe REPER în faţa Băncii 
Brue Freres. 


15 


În sanctuarul de la etaj al lui Tommy Brue, pregătirile pe 
care le făcuse dădeau în sfârşit roade. Atribuindu-i fotoliul 
bunicului său Stimatei Noastre Interprete, aşa cum insista el 
să o numească pe Annabel, reuşise să o plaseze în poziţie 
centrală. Ea s-a aşezat, stând aşa cum îşi dorise el, dreaptă pe 
perne. În stânga ei luase loc Issa, iar în dreapta ei, doctorul 
Abdullah, cu faţa spre Brue, aflat la birou. Văzându-l, Issa 
redevenise un om schimbat, nesigur, sfios şi derutat să 
descopere că nu avea un limbaj comun pe care să-l folosească 
pentru a se adresa noului său mentor. Doctorul Abdullah îl 
salutase mai întâi în arabă, apoi în franceză, în engleză şi în 
germană, în ordine rapidă. A reuşit chiar să rostească şi 
câteva cuvinte în cecenă către Issa, care, vreme de o clipă, a 
fost sclipitor, apoi s-a uitat ruşinat în pământ, cursivitatea 
vorbirii dispărându-i. 

Faţă de ziua precedentă, şi doctorul Abdullah îi părea un om 
schimbat lui Brue. Fiind el însuşi agitat, Brue nu-şi închipuise 
că Abdullah putea fi şi mai neliniştit. IÎnaintând precaut spre 
Issa cu braţele ridicate pentru îmbrăţişarea tipic arabă, păruse 
până în ultima clipă nesigur dacă să meargă până la capăt cu 
salutul. Exprimarea lui, după ce se oprise asupra germanei, în 
traducerea în rusă a lui Annabel, a evidenţiat o politeţe 
dublată de precauţie, dar şi de dorinţa de tatonare. 

Domnul Brue, bunul nostru prieten, refuză să-mi dezvăluie 
numele dumneavoastră, domnule. Şi bine face. Sunteţi domnul 
X, şi eu nu pot şti de unde veniţi. Însă noi doi nu trebuie să 
avem secrete unul faţă de celălalt. Am sursele mele. Şi 
dumneata ai surse, altfel nu l-ai fi trimis pe bancherul 
dumitale englez să mă examineze. Ei bine, ceea ce ai auzit 
despre mine este adevărat, frate Issa! Înainte de toate, sunt un 
om al păcii. Asta nu înseamnă că stau deoparte în măreaţa 
noastră luptă. Nu iubesc violenţa, dar îi respect pe aceia care 
se întorc la noi de pe câmpul de bătălie. Aceia au văzut fumul 


luptei. La fel ca mine. Au fost torturați în numele Profetului şi 
al lui Allah. Au fost bătuţi şi întemnițați, la fel ca mine, dar nu 
s-au recunoscut înfrânți. Violenţa nu a fost începută de ei. Ei 
sunt victimele violenţei. 

Aşteptând răspuns, s-a uitat atent la Issa, examinând cu 
compasiune, dar şi cu curiozitate efectul vorbelor lui. Însă 
Issa, după ce ascultase traducerea făcută de Annabel, s-a 
limitat să-şi lase capul în piept. 

— Aşadar, va trebui să te cred, domnule, a continuat 
Abdullah. Asta mi-e îndatorirea în faţa lui Dumnezeu. Dacă 
Dumnezeu doreşte să ne înzestreze cu asemenea bogății, cine 
sunt eu, slujitorul Lui umil, să le refuz? 

Insă apoi, exact cum Brue îşi amintea că se întâmplase şi în 
ziua precedentă, glasul lui Abdullah a căpătat tărie, 
înăsprindu-se: 

— Prin urmare, frate, fii atât de bun şi spune-mi. Prin ce 
dărnicie a lui Allah, prin ce mijloace ingenioase ai reuşit să 
rămâi liber în această ţară? Cum se face că putem să stăm cu 
tine, să vorbim şi să te atingem, când, potrivit unor informaţii 
care mi-au parvenit, pe internet şi prin alte mijloace, jumătate 
din poliţiştii pământului ar dori să te pună în fiare? 

Issa s-a întors spre Annabel pentru traducere, apoi a revenit 
cu faţa la Abdullah, în timp ce ea dădea răspunsul pe care 
Brue bănuia că i-l pregătiseră manipulatorii ei. 

— Doctor Abdullah, în Germania, situaţia clientului meu este 
precară, a spus ea, mai întâi în germană, iar apoi, sotto voce şi 
rezumativ, în rusă. Potrivit legii germane, el nu poate fi 
înapoiat unei ţări unde se practică tortura sau se aplică 
pedeapsa cu moartea. Din păcate, este o lege pe care 
autorităţile germane, în conlucrare cu alte democraţii 
occidentale, o ignoră deseori. Noi vom solicita totuşi azil 
politic în Germania. 

— Vom solicita? De când se află distinsul dumitale client în 
această ţară? 

— A fost bolnav, şi abia acum îşi revine. 

— Şi între timp? 

— Între timp, clientul meu este urmărit, apatrid şi în mare 
pericol. 

— Însă, prin îndurarea lui Allah, el se află printre noi, a 


obiectat doctorul Abdullah, încă neconvins. 

— Între timp - a continuat Annabel cu fermitate - şi până 
primim asigurări serioase din partea autorităţilor germane că 
clientul meu nu va fi expulzat în niciun caz către Turcia sau 
către Rusia, el refuză să se lase în mâinile acestora. 

— Şi în mâinile cui se află el acum, dacă-mi permiteţi să 
întreb? a insistat doctorul Abdullah, mutându-şi privirea 
dinspre Annabel spre Issa, apoi spre Brue şi înapoi. El este o 
înşelătorie? Sau voi? Sunteţi cu toţii o înşelătorie? a spus el, 
făcând ochii roată. Eu sunt aici în slujba lui Allah. Nu am de 
ales. Dar în slujba cui sunteţi voi aici? Vă adresez această 
întrebare din inimă: sunteţi oameni buni sau v-aţi pus în gând 
să mă distrugeţi? Aţi venit aici, într-un fel pe care eu nu-l 
înţeleg, ca să vă bateţi joc de mine sau să mă umiliţi? Dacă 
întrebarea mea vă jigneşte, vă cer iertare! Dar trăim vremuri 
cumplite. 

Hotărât să sară în apărarea lui Annabel, Brue încă îşi 
alcătuia în minte răspunsul, însă ea i-a luat-o înainte, de 
această dată renunțând la traducere. 

— Doctor Abdullah, a spus ea, cu un glas ce sugera fie 
mânia, fie disperarea. 

— Da, doamnă? 

— Clientul meu a venit aici astă-seară, asumându-şi riscuri 
imense, pentru a dărui organizaţiilor dumitale caritabile o 
sumă foarte mare de bani. El cere doar să poată oferi, iar 
dumneata să primeşti. Nu cere nimic în schimb... 

— Allah îl va răsplăti. 

— ... în afara asigurării că i se va plăti costul studiilor la 
facultatea de medicină de către una dintre organizaţiile 
caritabile pe care o înzestrează. li dai asigurarea aceasta ori 
îţi propui să pui la îndoială intenţiile lui? 

— Cu voia lui Allah, i se va achita costul studiilor de 
medicină. 

— El insistă totuşi să păstraţi într-un secret desăvârşit 
identitatea lui, situaţia lui de aici, din Germania, şi sursa 
banilor pe care urmează să îi predea organizaţiilor caritabile. 
Acestea sunt condiţiile lui. Dacă le onoraţi, la fel va proceda şi 
el. 

Doctorul Abdullah şi-a îndreptat din nou privirea spre Issa: 


ochii hăituiţi, faţa suptă, cu pielea întinsă de durere şi de 
derută, mâinile lungi şi uscate de foame împreunate, pardesiul 
ros, acoperământul de cap din lână şi barba scurtă. 

Şi, în timp ce se uita la Issa, privirea lui Abdullah s-a 
îmblânzit. 

— Issa, fiule... 

— Da, domnule. 

— Am dreptate să cred că nu ai primit multe îndrumări 
privind marea noastră religie? 

— Aveţi dreptate, domnule! a exclamat răsunător Issa, 
pentru că, din cauza nerăbdării, vocea îi scăpase de sub 
control. 

Însă ochii mici şi aprinşi ai lui Abdullah se opriseră asupra 
brăţării pe care Issa o învârtea agitat printre degete. 

— Issa, ornamentul pe care îl porţi e din aur? 

— Din cel mai bun aur, domnule, a răspuns el, aruncând o 
privire îngrijorată spre Annabel cât timp ea traducea. 

— Iar cărticica legată de el este o reprezentare a Sfântului 
Coran? 

Un gest afirmativ din cap al lui Issa, cu mult înainte ca 
Annabel să termine de tradus întrebarea. 

— Şi este numele lui Allah... cuvintele Lui sfinte sunt 
gravate pe paginile ei? 

Răspunsul lui Issa i-a fost adresat numai lui Annabel, şi doar 
după o tăcere lungă, urmând traducerii făcute de ea: 

— Da, domnule. 

— Şi nu ţi-a ajuns la urechi, Issa, că astfel de obiecte, şi o 
astfel de etalare, fiind doar nişte biete imitații ale unor practici 
evreieşti şi creştine - de exemplu, Steaua lui David din aur sau 
crucea creştină -, nu ne sunt îngăduite? 

Chipul lui Issa s-a înnegurat. Bărbia i-a căzut în piept şi s-a 
uitat lung la brăţara din mâna sa. 

Annabel i-a sărit în ajutor. 

— A fost a mamei lui, a spus ea, fără să fie îndemnată de 
vreun cuvânt al clientului său. Asta era tradiţia poporului şi 
neamului ei. 

Ignorând intervenţia ei, ca şi cum aceasta nici nu ar fi avut 
loc, Abdullah a continuat să reflecteze asupra gravităţii 
păcatului comis de Issa. 


— Issa, pune-o înapoi la încheietură, a rostit el în cele din 
urmă. Şi trage-ţi mâneca peste ea, ca să nu mai fiu obligat să o 
văd. 

După ce a ascultat traducerea lui Annabel şi a aşteptat până 
când porunca i-a fost îndeplinită, şi-a reluat dăscăleala. 

— Issa, există pe lume oameni pe care îi interesează doar 
dunya. Prin asta se înţeleg banii şi starea materială în scurta 
viaţă pe care o avem aici, pe pământ. Şi există pe lume oameni 
pe care nu-i interesează câtuşi de puţin dunya, însă fac orice 
pentru akhira, prin care se înţelege viaţa eternă pe care o 
ducem după aceea, potrivit meritelor şi eşecurilor noastre în 
ochii lui Allah. Viaţa noastră în dunya este perioada ce ne este 
acordată pentru semănat. În akhira, vom vedea care ne este 
recolta. Spune-mi, Issa, la ce renunţi tu, şi pentru cine? 

Annabel abia a apucat să încheie traducerea, că Issa s-a şi 
ridicat în picioare, strigând: 

— Domnule! Te rog! Renunţ la păcatele tatălui meu pentru 
Allah! 


Stând ghemuit alături de Maximilian, ţinându-şi pumnii pe 
masa de lucru ce se întindea sub şirul de ecrane, Bachmann 
urmărise fiecare inflexiune a vocii şi fiecare gest schimbat 
între cele patru personaje participante la reprezentaţie. Nimic 
din cele văzute la Issa nu îl luase prin surprindere: simţise că-l 
cunoştea încă de când pusese piciorul în Germania. O primă 
examinare a lui REPER îi arătase de asemenea ce se aştepta 
să vadă, ceea ce văzuse de nenumărate ori în reluări ale unor 
emisiuni de televiziune şi în fotografii de presă însoţite de 
articole de fond omagiind spiritul, moderaţia şi capacitatea de 
integrare a unuia dintre musulmanii de frunte din Germania: 
un bărbat trecut de floarea tinereţii, alert, charismatic şi 
inteligent, prins între imaginea lui cultivată de izolare şi 
dorinţa de a se face cunoscut. 

Cu toate acestea, pentru el, Annabel ocupase centrul scenei. 
Abilitatea ei de a jongla în cazul interogatoriului declanşat de 
Abdullah îl lăsase mut de admiraţie, şi nu era singurul care 
gândea astfel. Maximilian rămăsese stană, cu mâinile în lături, 
încremenite în plină mişcare, deasupra tastaturii, în vreme ce 
Niki se uita la ecran printre degete. 


— Să ne ferească Dumnezeu de avocaţi, a spus într-un târziu 
în şoaptă Bachmann, vorbele lui fiind însoţite de râsul lor de 
uşurare. Nu v-am spus eu că are un talent înnăscut? 

Şi, în sinea lui, a adăugat: „Erna, merita să-ţi vezi sărmana 
fată în acţiune”. 


Atmosfera din biroul lui Brue a rămas solemnă, dar, pentru 
Brue, era mai degrabă plicticoasă decât încordată. După ce 
descoperise golurile din educaţia religioasă a lui Issa, doctorul 
Abdullah îi ţinea o prelegere despre caracterul organizaţiilor 
caritabile de răspândire preponderent musulmană pe care le 
reprezenta, precum şi despre sistemul prin care acestea erau 
finanţate. Brue se lăsase pe spătarul fotoliului de piele al 
directorului de bancă, ascultându-l cu un aer ce se voia plin de 
interes, în vreme ce admira traducerea realizată de Annabel. 

Zakat-ul, continuase doctorul Abdullah fără să dea semne de 
oboseală, nu era definit în legea musulmană drept taxă, ci 
drept act de slujire a lui Allah. 

— Este foarte corect, domnule, a murmurat Issa, atunci 
când Annabel a tradus. 

Brue a arborat o expresie de aprobare pioasă. 

— Zakat-ul este inima darnică a Islamului, a continuat 
metodic doctorul Abdullah, oprindu-se, pentru ca Annabel să 
poată traduce. Dăruirea unei părţi din averea unui om este 
propovăduită de Allah şi de Profet, pacea fie cu El. 

— Dar eu voi da totul! a exclamat Issa, ridicându-se din nou 
în picioare, înainte de a auzi traducerea lui Annabel. Până la 
ultima copeică, domnule! Veţi vedea! Voi renunţa la tot! 
Pentru toţi fraţii şi toate surorile din Cecenia! 

— Dar şi pentru Umma, în general, pentru că toţi facem 
parte dintr-o mare familie, i-a reamintit doctorul Abdullah, cu 
un aer răbdător. 

— Domnule! Vă rog! Cecenii sunt familia mea! a strigat Issa, 
surprinzând-o pe Annabel în plin proces de traducere. Cecenia 
este mama mea! 

— Totuşi, întrucât în seara asta ne aflăm în Occident, Issa, a 
continuat doctorul Abdullah pe un ton hotărât, ca şi cum nici 
nu ar fi auzit vorbele lui Issa, îngăduie-mi să te informez că, 
astăzi, mulţi musulmani din Occident, în loc să dea zakat-ul 


unor prieteni personali sau rude de sânge, preferă să îl ofere 
numeroaselor noastre organizaţii caritabile islamice, pentru a 
fi distribuit în cadrul Umma, aşa cum o impun nevoile. În acest 
sens înţeleg eu dorinţa ta. 

A urmat o pauză, necesară pentru ca Annabel să poată 
traduce, încă una, cât timp Issa a analizat vorbele lui 
Abdullah, stând cu capul plecat şi cu sprâncenele unite în 
concentrare - făcând apoi semn că era de acord. 

— Şi, în baza acestei înţelegeri, a continuat Abdullah, 
ajungând în cele din urmă la subiect, am pregătit o listă a 
organizaţiilor caritabile pe care le socotesc demne să 
beneficieze de generozitatea ta. Din câte pricep, ai primit 
această listă, Issa. Şi ai selectat anumite nume. Este adevărat? 

Era adevărat. 

— Aşadar, ai fost mulţumit de acea listă, Issa? Sau trebuie 
să-ţi explic mai precis rolul organizaţiilor caritabile pe care le- 
am recomandat? 

Insă Issa ascultase îndeajuns. 

— Domnule! a izbucnit el, sărind încă o dată în picioare. 
Doctore Abdullah! Fratele meu! Dă-mi asigurări într-o singură 
privinţă, te rog! Că dăm aceşti bani lui Allah şi Ceceniei. Asta 
e tot ce vreau să aud! Sunt bani ai unor hoţi, violatori şi 
ucigaşi. Este un profit nemeritat din riba! E vorba de haraam! 
Sunt profituri scoase din alcool, carne de porc şi pornografie! 
Nu sunt banii lui Allah! Sunt banii Satanei! 

După ce a ascultat fără să i se clintească niciun muşchi pe 
faţă traducerea făcută de Annabel, ajutând-o în privinţa 
cuvintelor în arabă, Abdullah a dat un răspuns bine cumpănit: 

— Dai banii pentru a împlini voia lui Allah, frate Issa. Eşti 
înţelept şi drept că dai aceşti bani, iar după ce îi vei da, vei fi 
liber să studiezi şi să îl venerezi pe Allah în modestie şi în 
castitate. Poate e adevărat că aceşti bani au fost furaţi şi 
folosiţi pentru cămătărie şi în alte scopuri interzise de legile 
lui Allah. Însă curând ei vor fi doar ai lui Allah, iar El va fi 
milostiv cu tine în ceea ce va veni după viaţa pământească, 
pentru că nimeni în afara lui Allah nu poate judeca felul în 
care vei fi răsplătit, dacă vei fi în rai sau în iad. 

De acest moment a profitat Brue, care a reuşit să intervină. 

— Bine, a spus bancherul pe un ton alert, ridicându-se şi el 


în picioare precum Issa. Îmi permit să vă sugerez să ne 

deplasăm până la biroul casieriei ca să ne încheiem tranzacţia 

acolo? Presupunând că Frau Richter este de acord, fireşte! 
Frau Richter s-a declarat de acord. 


— Plecaţi acum, domnule? l-a întrebat Maximilian pe 
Bachmann, în momentul în care toţi trei i-au văzut pe Brue şi 
pe REPER îndreptându-se către uşă, urmaţi de Issa şi de 
Annabel. 

Prin asta, voia să spună: „E momentul să vă urcați în taxi, 
iar eu să îi anunţ pe cei doi filori să vă urmeze în Audi?” 

Bachmann şi-a aţintit degetul mare spre ecranul care făcea 
legătura dintre furgonetă şi Berlin. 

— Nu dăm undă verde, a obiectat el şi s-a străduit să 
schiţeze un zâmbet strâmb la adresa încurcatelor căi ale 
birocraţilor din Berlin. 

Nu exista undă verde definitivă, irevocabilă, de netăgăduit, 
iremediabilă. Nici din partea lui Burgdorf, nici a lui Axelrod şi 
nici din partea gloatei de oameni prea siguri de «i, 
încostumaţi, rigizi, dezbinaţi şi puşi pe dezbinare, îndrumați 
doar de avocaţi. Asta voia el să spună. Oare juriul încă 
delibera? Comisia Reunită scotocea chiar şi acum pe sub 
canapelele elegante de piele după o altă modalitate de a spune 
nu? Dezbăteau poate dacă acea parte de cinci la sută rău era 
suficient de rea ca să justifice zgândărirea sensibilităţilor şi 
aşa rănite ale moderatei noastre comunităţi musulmane? 

„Eu vă ofer soluţia salvatoare, pentru numele lui Dumnezeu! 
a răcnit el în gând către haita celorlalţi. Faceţi în felul meu, 
nimeni n-o să ştie vreodată! Ori poate trebuie să dau pe faţă 
toată operaţiunea asta şi să plec la Berlin cu elicopterul, ca să 
vă explic, domnilor, ce înseamnă cinci la sută rău acolo, în 
lumea reală de care voi sunteţi atât de atent protejaţi: sânge 
ca la abator, trecând peste bombeurile pantofilor voştri, şi cei 
sută la sută morţi, împrăştiaţi în bucăţi de câte cinci la sută pe 
un kilometru pătrat de piaţă publică?” 

Insă cea mai neagră temere a lui era aceea pe care abia de 
îndrăznea să o exprime, până şi faţă de sine: teama de Martha 
şi de cei de teapa ei. Martha, care observă, dar nu participă, 
ca şi cum doar acela ar fi rolul cu care s-ar mulţumi. Martha, 


care este sufletul-pereche neoconservator al lui Burgdorf. 
Martha, care râde în hohote de operaţiunea FELIX, ca şi cum 
aceasta ar fi vreun pretenţios joc european de societate iniţiat 
de o mână de diletanţi liberali germani. Şi-a imaginat-o în 
acele clipe în Berlin. Tăietorul de beregate Newton se afla 
oare alături de ea? Nu, el rămăsese în Hamburg, împreună cu 
blonda-cenuşie. Şi-a închipuit-o pe Martha în Sala de 
Operaţiuni a Comisiei Reunite, spunându-i lui Burgdorf ce era 
bine pentru el dacă voia slujba cea mare. Spunându-i că 
oamenii de la Langley nu-şi uită niciodată amicii. 

— Nu avem undă verde, domnule, a confirmat Maximilian. 
Rămânem în aşteptare până primim semnalul. 


Ea îi era avocat şi nu ştia altceva decât pledoaria pe care şi- 
o pregătise. 

lar pledoaria, impusă ei de situaţia disperată a lui Issa şi 
întărită de Erna Frey, era de a-l aduce pe clientul său la masă, 
pentru ca el să semneze în privinţa banilor şi apoi să-i obţină 
paşaportul şi libertatea. 

Nu era judecător, ca mama ei, niciun diplomat bigot ca tatăl 
ei. Era avocat, iar mandatul ei era Issa, şi în pledoaria ei nu 
analiza dacă acest înţelept musulman blând avea dreptate sau 
greşea, dacă era nevinovat sau culpabil. Gunther spusese că 
nu dorea să clintească niciun fir de păr din capul lui, iar ea îl 
crezuse. Sau cel puţin aşa îşi spunea în gând în timp ce toţi 
patru coborau frumoasa scară din marmură a băncii lui Brue, 
avându-l pe Brue în frunte şi pe Abdullah urmându-l 
îndeaproape - de ce, dintr-odată, era atât de nesigur? -, Issa şi 
Annabel venind în spatele lor. 

Issa păşea aplecat spre spate, lăsându-şi braţul drept în 
urmă pentru ca ea să-l prindă, însă doar de stofa pardesiului, 
numai atât. Ea a simţit căldura lui prin stofă, iar apoi a avut 
senzaţia că-i simte pulsul, dar probabil era doar pulsul ei. 

— Ce a făcut Abdullah? o întrebase ea pe Erna Frey încă o 
dată la prânz, sperând că iminenţa acţiunii ar fi putut să-i 
dezlege limba. 

— E o părticică dintr-o ambarcaţiune mare şi neîngrijită, 
draga mea, îi răspunsese în mod enigmatic Erna, împătimita 
de navigaţie. Seamănă puţin cu un cui spintecat. Iar dacă nu 


te pricepi cum stau lucrurile pe ambarcaţiune, aşa un cuie 
greu de găsit. Şi este la fel de uşor de pierdut din nou. 

Privind dincolo de Issa, Annabella a văzut calota albă 
tresăltând precar pe capul doctorului Abdullah, la şase trepte 
mai jos de ea: o mică parte dintr-o ambarcatiune neîngrijită. 

Uşa casieriei stătea deschisă. Brue, tatăl Georginei, stătea 
deja în faţa computerului. Se pricepea să lucreze la el? Dacă 
avea nevoie de ajutorul lui Annabel, urma să îl primească. 


În furgonetă, Bachmann şi echipa lui alcătuită din doi 
oameni au fost cuprinşi de aceeaşi tăcere care coborâse şi 
asupra grupului de patru persoane adunate în biroul casieriei. 
O cameră video plasată în peretele din capătul casieriei 
asigura imaginea panoramică, o a doua asigura un prim-plan 
al lui Brue aflat la tastatură, folosindu-se sârguincios de două 
degete pentru a scrie codurile şi numerele de cont puse la 
dispoziţie pe o hârtie de doctorul Abdullah, hârtie scanată de o 
a treia cameră video ascunsă în lampa de deasupra capului. Pe 
un ecran separat, transmisă de la Comisia din Berlin, aceeaşi 
listă era reprodusă în ritmul nesigur de scriere la computer al 
lui Brue. Organizațiile caritabile neincluse în grupul pe care 
doctorul Abdullah îl prezentase deja lui Issa spre aprobare 
erau evidenţiate cu roşu. 

— Michael, pentru numele lui Dumnezeu, s-a rugat 
Bachmann, aflat pe linie directă cu Axelrod. Dacă nu acum, 
atunci când? 

— Gunther, nu urca în taxi! 

— L-am prins, ce naiba!? Ce mai aşteaptă? 

— Rămâi pe loc. Nu te apropia mai mult de bancă decât 
după ce îţi dau eu personal acceptul. E un ordin! 

Mai aproape, decât cine? Decât Arni Mohr? Decât Lantern şi 
pasagerul lui neidentificat? însă Axelrod închisese din nou 
înainte ca Bachmann să poată rosti întrebarea. Bachmann s-a 
uitat la ecrane, a surprins privirea lui Niki şi şi-a îndreptat 
ochii în altă parte. Ordin, aşa spusese. Ordin de la cine? De la 
Axelrod? De la Burgdorf? De la Burgdorf căruia îi şopteşte la 
ureche Martha ce să facă? Ori e un ordin dintr-un consens 
stabilit de o comisie care se războia cu ea însăşi şi trăia într-o 
capsulă în care mirosul de sânge cald nu pătrundea niciodată? 


Brusc, şi-a întors privirea spre Niki. Un telefon negru, 
straniu de demodat printre acele aparaturi, aflat pe un raft 
deasupra ecranelor suna, scoțând nişte tonuri de apel 
neplăcute. Chipul lui Niki nu a tresărit deloc. Nu şi-a ridicat 
sprâncenele întrebător spre el, nici nu l-a îmboldit, nici nu i s-a 
alăturat în starea de ezitare. A lăsat telefonul să sune şi a 
aşteptat un semn din partea lui. Bachmann a dat din cap spre 
ea: „Răspunde”. Ea a înclinat capul, aşteptând cuvântul rostit. 

— Răspunde, a spus el cu voce tare. 

Ea a ridicat receptorul şi a vorbit cu glas oficial, pe jumătate 
cântat, care a fost transmis apoi prin sistemul de amplificare 
al furgonetei. 

— Hansa Taxi! Mulţumim că aţi apelat la serviciile noastre. 
O comandă, unde, vă rog? 

Părând mai relaxat decât fusese toată seara, Brue a precizat 
adresa băncii rar, ca pentru dictare. 

— Un număr de telefon? 

Brue i-a dat numărul. 

— O secundă, vă rog! a spus Niki la fel de cântat şi, după ce 
a făcut o pauză pentru a sugera că-şi consulta computerul, şi-a 
pus palma peste receptorul negru şi a aşteptat instrucţiuni din 
partea lui Bachmann. 

El a analizat situaţia preţ de o clipă. Apoi, ridicându-se, şi-a 
cules şapca de marinar din cuierul aflat pe uşă şi a aranjat-o 
pe cap. Şi-a îmbrăcat geaca, întâi o mânecă, apoi cealaltă. 
După care a tras de revere, ca să i se aşeze bine pe umeri. 

— Spune-i că am plecat spre el, a zis Bachmann. 

Niki a luat palma de pe receptor. 

— În zece minute, a precizat ea, apoi a închis. 

De la uşă, Bachmann a aruncat o ultimă privire spre ecrane. 

— Porneşte, atât, le-a spus lui Maximilian şi lui Niki. Dacă 
primiţi undă verde, atât trebuie să-mi spuneţi. Porneşte. 

— Dar dacă nu vine? a întrebat Niki, în numele amândurora. 

— Dacă nu vine, ce? 

— Dacă nu primim undă verde. 

— Atunci, nu spuneţi nimic, nu-i aşa? 


Brue detesta să vadă biroul unde se afla casieria, cu 
jucăriile sale ultraperformante care îl umpleau din perete în 


perete, iar asta nu doar din pricina propriei incompetente. 
Unul dintre momentele cele mai triste ale vieţii lui fusese 
acela în care stătuse în faţa unui foc de tabără în grădina lui 
din Viena, avându-le de o parte pe Sue, prima soţie, şi pe 
Georgie de cealaltă, urmărind cum faimosul clasor de cărţi de 
vizită şi index alfabetic al Băncii Brue Freres se făcea scrum. 

O altă bătălie pierdută. O altă parte a trecutului distrusă. 
„De acum înainte, vom fi ca toţi ceilalţi.” 

Doctorul Abdullah mirosea a pudră de talc pentru copii, a 
remarcat el în vreme ce tasta cu atenţie un grup de cifre. 
Acasă la el nu băgase de seamă acel miros. Probabil că omul 
folosise o cantitate mai mare în acea seară. Oare Annabel 
observase? După ce vor termina treaba, o va întreba. 

Cămaşa albă şi calota albă purtate de Abdullah străluceau 
orbitor în lumina şirurilor de becuri; cărturarul s-a aplecat 
spre Brue, atingându-l cu umărul, în timp ce, îndatoritor, îi 
arăta cu degetul ba un cod de sortare, ba suma de bani ce 
trebuia transferată electronic. 

La drept vorbind, Brue socotea că Abdullah pătrunsese ceva 
cam mult în spaţiul lui vital, lucru ce nu-i prea plăcea, mai ales 
când erau implicate contactul fizic, mirosul de pudră de talc şi 
căldura din cameră. Însă bărbaţii arabi, aşa citise Brue, nu se 
arătau deranjaţi: n-aveau nimic împotrivă să meargă pe stradă 
sau să stea în vreo cafenea ţinându-se de mână, chiar dacă 
erau cei mai bărbătoși inşi din cartier. Cu toate acestea, si-ar 
fi dorit ca Abdullah să îl mai slăbească o idee, pentru că îi 
distrăgea atenţia de la ceea ce făcea. 

Ismail. De ce, dintr-odată, se gândea la Ismail? Poate pentru 
că şi-a dorit mereu să îi poată oferi un frate lui Georgie. Acela, 
da băiat! „Dacă aş fi arătat aşa la vârsta lui, aş fi stârnit 
senzaţie. Ori poate chiar am arătat aşa, dar nu m-am priceput 
să creez senzaţie. Asta e.” Fatima mergea la... unde spunea?... 
la Balliol?... London School of Economics, asta era. Georgie nu 
atinsese asemenea culmi. O fată cât se poate de sclipitoare, 
capabilă să citească pe oricine dintr-o străfulgerare, nimic nu 
trecea neobservat pentru ea, dar nu era genul de minte care 
să se lase educată. Era născută gata educată în multe privinţe. 
Dar nu o persoană silitoare în sensul clasic, Georgie nu era 
aşa. 


Încă un damf de pudră de talc parfumată. Abdullah îl apăsa 
tot mai insistent cu umărul. „S-ar putea să mi se aşeze în poală 
curând. Şi toţi ceilalţi copii mici... trei, parcă, nu? Sau patru? 
Plus unul în grădină. Trebuie să fie ceva extraordinar să te 
înmulţeşti astfel. Să te înmulţeşti fără să gândeşti, practic. 
Dându-i înainte, înfăptuind voia lui Allah.” 

Degetul arătător al lui Abdullah mai coborâse câteva 
rânduri. O companie de transport maritim din Cipru. Ce naiba 
are asta de a face cu restul? Acum o bine cunoscută la nivel 
mondial organizaţie caritabilă musulmană cu sediul la Riad, 
iar în clipa următoare nu ştiu ce caraghioslâc de companie 
maritimă din Nicosia. Pe de o parte pentru a scăpa de 
apropierea lui Abdullah, iar pe de altă parte pentru a se 
convinge, Brue s-a răsucit spre Annabel. 

— Asta este în regulă pentru voi doi? a întrebat el în 
germană. Nu am văzut să fie bifată. Tot ce am este suma. 
Cincizeci de mii de dolari SUA. The Seven Friends Navigation 
Company, Nicosia. 

— Ah, această sumă va fi foarte importantă pentru cei 
afectaţi din Yemen, i-a explicat Abdullah lui Brue înainte ca 
Annabel să-l poată întreba pe Issa. În cazul în care clientul 
dumneavoastră doreşte să distribuie ajutoare medicale în 
întreaga Umma, acesta este cel mai eficient mijloc de a-şi 
realiza scopul. 

Lăsându-şi mâinile să se odihnească de o parte şi de alta a 
tastaturii, Brue a ascultat traducerea lui Annabel în rusă: 

— Doctorul Abdullah spune că poporul yemenit este foarte 
afectat de sărăcie. Această companie de transport maritim de 
încredere are o experienţă îndelungată în asigurarea 
ajutorului necesar. Vrei să faci asta sau nu? 

Issa a rămas pe gânduri, vrând să spună da, apoi nu, după 
care a ridicat din umeri. Apoi s-a luminat la faţă. 

— În închisoarea din Turcia era un yemenit atât de bolnav, 
încât a murit. De acum înainte, nu se va mai întâmpla aşa 
ceva. Fă-o, domnule Brue! 

Ascultător, Brue a tastat datele de identificare ale 
companiei de transport maritim, iar în imaginaţie le-a urmat 
prin eter: întâi până la banca de clearing prin care Brue 
Freres era obligată să efectueze transferurile - în vremurile 


dinaintea apariţiei computerelor, numele de Brue ar fi fost 
suficient -, apoi la Ankara, după care la vreo bancă prăpădită 
turco-cipriotă din Nicosia, care probabil arăta ca o toaletă din 
fundul curţii, pe pragul căreia se soreau o mulţime de câini 
râioşi. Annabel l-a bătut pe umăr. Până în acel moment ea nu 
făcuse altceva decât să-i strângă mâna, fără a-l mai atinge în 
vreun alt fel. 

— Acela e semnul pentru „şi”. Dumneata ai pus o bară 
oblică. 

— Da? Unde? Dumnezeule mare, aşa e! Ce prostie! 
Mulţumesc! _ 

A pus semnul pentru „şi”. Îşi făcuse treaba. Paisprezece 
bănci nenorocite şi o firmă maritimă de doi bani. Acum nu mai 
trebuia decât să apese ENTER. 

— Am întocmit contractul, Frau Richter? a întrebat el cu un 
aer jovial, cu mâna deasupra tastaturii, ţinând degetul mijlociu 
puţin depărtat de celelalte. 

— Issa? a întrebat ea. 

Issa a încuviinţat absent din cap şi a revenit la gândurile lui. 

— Doctor Abdullah, nu sunt probleme? 

— Nu, mulţumesc, fireşte că sunt cât se poate de satisfăcut. 

Încă privind spre tasta ENTER, Brue s-a gândit ce gest ar 
trebui să facă şi ce dispoziţie ar trebui să exprime figura sa în 
momentul când o va apăsa. 

Era el un bancher fericit pentru că se găsea pe punctul de a 
descărca douăsprezece milioane şi jumătate de dolari dintre 
activele băncii lui? Nu tocmai. 

Era oare fericit să facă un serviciu fiului moştenitor al unui 
client vechi al băncii? 

Ori era cel mai fericit să o salveze pe Annabel dintr-o 
încurcătură cumplită şi pe Issa de la o întemniţare nesfârşită, 
poate chiar de la ceva mai rău? 

De fapt, ultima variantă era cea adevărată, însă, ca o 
măsură de siguranţă, a abordat expresia potrivită unui consiliu 
de conducere şi, în urma aşteptatului său sentiment de 
uşurare, a apăsat tasta mai tare decât ar fi dorit. 

„Uite aşa dispare şi ultimul cont lipiţan. Adio, Edward 
Amadeus, cavaler al Ordinului Imperiului Britanic! Şi adio, lan 
Lantern, şi Dumnezeu să fie cu tine şi cu toţi cei pe care-i ai 


alături în barcă!” 

Mai avea doar o îndatorire de îndeplinit. 

— Doctor Abdullah. Permiteţi-mi să chem un taxi pe 
cheltuiala băncii. 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul amabilului doctor, a format 
numărul pe care Lantern i-l dăduse pentru acel moment 
anume. 


Deplasându-se printre barierele invizibile pe care le plasase 
Mohr în zona de interdicţie, trecând de maşini misterios de 
imune aflate la colţuri de stradă şi pe lângă pietoni masivi, 
care nu aveau altă treabă decât să pară oameni inocenți, şi pe 
lângă electricieni cu lămpi care trudeau neconvingător la 
branşamentele de derivație, Bachmann a parcat taxiul în 
curtea supraînălţată a Băncii Brue Frères, şi-a ridicat gulerul 
gecii de lucru şi, ca orice taximetrist care aşteaptă, s-a apucat 
să asculte radioul şi să se uite în gol prin parbriz - şi ceva mai 
atent la panoul de navigaţie prin satelit, care licărea discret 
ceva mai jos de bordul maşinii. Avea imagine, dar, în ultima 
clipă, tehnicienii lui Mohr dăduseră chix si-l lăsaseră fără 
sunet. 

Nici nu a apucat să parcheze taxiul? că filorii lui au oprit 
Audi-ul pe strada aflată la un nivel mai coborât. Se aflau acolo 
pentru neplăcuta eventualitate că REPER nu accepta uşor 
ideea de a fi răpit şi dus la o destinaţie necunoscută. Cei doi 
aveau ordin strict, formulat cu toată hotărârea de Bachmann, 
să rămână în maşină până când îi chema el. Sub nicio formă 
nu trebuiau să îi încurce pe oamenii lui Mohr, sub pedeapsa 
excomunicării. 

Bachmann a făcut o verificare vizuală discretă a caselor din 
susul şi din josul străzii şi a observat îngrozit două siluete 
neclare pe un acoperiş şi alte două în gura unei fundături ce 
dădea spre malul lacului Binnen Alster. Imaginile mute de pe 
panoul de navigaţie îi înfăţişau pe Annabel Richter şi pe FELIX 
stând în hol, în vreme ce Brue l-a însoţit mai întâi pe REPER 
până la toaleta de la parter, după care s-a întors la etaj, 
pesemne în acelaşi scop ori poate pentru a lua o dușcă de 
ceva. 

Pe ecran, Annabel şi FELIX stau faţă în faţă, la aproape doi 


metri unul de altul şi râd oarecum silit. Este prima oară când 
Bachmann o vede pe Annabel purtând eşarfa pe cap. Este 
prima oară când o vede râzând. FELIX îşi desface braţele, 
ridicându-le deasupra capului, şi realizează un mic dans. 
Bachmann presupune că este un fragment dintr-un dans 
cecen. Annabel, purtând fustă lungă, îi devine o parteneră 
precaută. Dansul se încheie înainte de a fi început. 

Bachmann a închis ochii, apoi i-a redeschis; se afla încă 
acolo, aşteptând ultima undă verde, încă în directă subordine 
a lui Axelrod, însă Günther Bachmann era recunoscut pentru 
riscurile pe care şi le asuma, lucru care nu avea să se schimbe 
vreodată. Omul de pe teren ştie mai bine: Legea lui 
Bachmann. Dar de ce, de ce întârzierea asta, de ce, de ce? Cu 
excepţia situaţiei în care cei de la Berlin dădeau rasol - ceea 
ce, fireşte, era perfect posibil -, Abdullah era al naibii de 
compromis, iar operaţiunea era un triumf. Şi atunci, de ce nu 
cânta orchestra la volum maxim şi de ce nu primea el undă 
verde când mai erau doar câteva minute până când trebuia să 
intervină? 

A început să-i sune telefonul mobil. La celălalt capăt al 
firului era Niki, vorbind în numele lui Maximilian: 

— Ordin scris. Tocmai a sosit. 

— Citeşte-l, a spus Bachmann cu glas murmurat. 

— „Proiect amânat. Părăseşti acum zona şi revii la Baza din 
Hamburg.” 

— Cine semnează, Niki? 

— Comitetul de îndrumare al Comisiei Reunite. Simbolul tău 
apare la antet, al lor, în partea de jos. 

— Fără nume? 

— Fără, a confirmat Niki. 

Aşadar, o decizie luată în consens, singurul gen de hotărâre 
pe care o lua Comisia. Nu avea importanţă cine trăsese sforile. 

— Deci, proiect, adevărat? Proiect amânat? Nu amânare a 
operaţiunii? 

— În text apare doar proiect. Nu se face referire la 
operaţiune. 

— Şi nimic despre FELIX? 

— Nimic. 

— Nici despre REPER? 


— Nimic despre REPER. i-am transmis întregul mesaj. 

A încercat să-l sune pe Axelrod pe mobil şi i-a intrat căsuţa 
vocală. A încercat linia directă cu Comisia Reunită, dar 
aceasta era ocupată. A încercat să discute cu centralista, şi nu 
i-a răspuns nimeni. Pe ecranul din dreptul genunchilor lui, 
Brue se întoarce, coborând de la etaj. Acum, toţi trei stau în 
hol, aşteptând ca REPER să iasă de la toaletă. 

„Proiect amânat”, aşa i se comunicase. 

Pentru câtă vreme? Cinci minute sau pe vecie? 

Axelrod fusese dus cu preşul. Fusese tras pe sfoară, însă îi 
îngăduiseră să emită ordinul, iar el, în mod intenţionat, 
denaturase înţelesul lui, astfel încât Brue să-l poată interpreta 
anapoda. 

„Nici o referire la REPER, nici o referire la FELIX, doar la 
proiect. Axelrod îmi spune să iau singur iniţiativa. «Dacă poţi 
interveni, fă-o, dar să nu declari că eu ţi-am spus asta, ci doar 
că nu ai priceput mesajul. Nu vreau confirmare.»” 

Issa, Annabel şi Brue încă aşteptau ca REPER să iasă de la 
toaletă; Bachmann făcea acelaşi lucru. 

„Ce dracu” face acolo atâta vreme? Se pregăteşte pentru 
martiraj?” Bachmann şi-a adus aminte de expresia de pe faţa 
lui când a înaintat spre Issa pentru a-l îmbrăţişa pentru prima 
oară: „Îmi îmbrăţişez un frate sau propria moarte?” Mai 
văzuse aceeaşi expresie pe feţele demenţilor din Beirut înainte 
de a ieşi ca să fie ucişi. 

„E afară. În cele din urmă, REPER a ieşit din toaletă. Poartă 
o haină de ploaie Burberry, dar nimic pe cap. A lăsat calota în 
toaletă ori a pus-o în geanta diplomat? Sau ne spune ceva? 
Afirmă ceea ce a gândit tot timpul: «Ridicaţi-mă. Am intrat cu 
bună ştiinţă în capcana pregătită de voi, pentru că în ce alt 
mod mi-aş putea găsi împăcarea cu Dumnezeu, aşadar, luați- 
mâ».” 

REPER vine în faţa lui Issa şi ridică privirea spre el, într-o 
postură de adorare. Issa coboară ochii spre el şi pare mirat. 
REPER întinde braţele şi îl îmbrăţişează cu căldură pe Issa, 
bătându-l pe umeri, ceea ce semnifică: fiul meu. REPER îl 
mângâie pe Issa pe faţă, îi prinde mâinile şi le ţine cu 
drăgălăşenie la piept, pe când cei doi occidentali se uită de 
dincolo de graniţa diferenţelor culturale. Issa se gândeşte, 


cam târziu, să mulţumească şi să-şi onoreze îndrumătorul şi 
mentorul. Annabel Richter face traducerea. Totul se 
transformase într-o despărţire care a depăşit limitele. 

— Niciun cuvânt, Niki? 

— Încremenire totală. Nici monitoarele nu merg, nimic. 

„Aşadar, sunt singur, ca întotdeauna. Omul de la faţa locului 
ştie cel mai bine. Ducă-se dracului cu toţii!” 

Însă, ca prin minune, ecranul lui Bachmann încă 
funcţionează, chiar dacă nu are sunet. Holul este pustiu. Cei 
patru au dispărut. Tehnicienii lui Mohr dau o nouă lovitură. Nu 
există vreo imagine a holului de la intrare. 

„Se deschide uşa principală de acces a băncii. Camerele 
video şi ecranul sunt irelevante. În cele din urmă, vederea cu 
ochiul liber devine predominantă. Luminile peste măsură de 
intense declanşate de senzorii de prezenţă se revarsă peste 
trepte şi peste pilonii înconjurători. Primul care iese este 
REPER. Păşeşte nesigur. Este cât se poate de speriat. 

Şi Issa a observat fragilitatea lui, de aceea păşeşte alături 
de el, ţinând o mână sub braţul maestrului. Issa surâde fericit. 

Aflată în spatele lui, Annabel zâmbeşte. În cele din urmă, 
simte adierea aerului proaspăt. Vede stelele. Chiar şi luna. 
Annabel şi Brue asigură ariergarda. Toată lumea, inclusiv 
Brue, zâmbeşte. Doar Abdullah pare nefericit, ceea ce, pentru 
mine este perfect. În primul rând, îi voi spune că temerile lui 
cele mai negre s-au adeverit, după care îi voi deveni cel mai 
bun prieten, şi, de fapt, singurul prieten în caz de nevoie. 

Se îndreaptă toţi spre mine. Issa şi Annabel îi vorbesc, iar el 
zâmbeşte vag, dar e nesigur ca o frunză care stă să cadă 
toamna.” 


Bachmann îşi înalţă încet capul spre micul grup care se 
apropie de taxiul său, o interpretare artistică pe care a 
repetat-o. „Sunt un taximetrist hamburghez somnoros, încă o 
cursă şi gata pentru noaptea asta.” 

Acum, Brue e în frunte. Brue, gentlemanul englez care 
merge în faţa grupului pentru a-şi conduce oaspeţii care 
pleacă. 

Cu şapca lui de marinar şi cu geaca ponosită, Bachmann - 
care, cu doar cincisprezece secunde mai devreme a oprit 


sistemul de navigaţie prin satelit - îşi lasă geamul în jos şi îi 
adresează lui Brue salutul nu tocmai politicos pe care orice 
şofer de taxi de noapte i l-ar arunca. 

— Taxi pentru Brue Freres? întreabă Brue, pe un ton vesel, 
aplecându-se către geamul deschis de Bachmann şi punând o 
mână pe mânerul de deschidere al portierei din spate. 
Fantastic! Şi, întorcându-se către REPER, continuă în aceeaşi 
manieră însufleţită: Aşadar, doctore, unde plecaţi, dacă-mi 
permiteţi să vă întreb? Dacă vă duceţi tocmai până acasă, e în 
regulă din punctul de vedere al băncii. Mi-aş dori ca toate 
afacerile băncii să se desfăşoare într-o manieră atât de 
amicală, stimate domn. 

Însă Abdullah nu are timp să-i răspundă ori, dacă a avut, 
Bachmann nu a mai apucat să-l audă. Un microbuz alb intrase 
cu mare viteză în curte, izbindu-se de taxiul lui Bachmann şi 
răsucindu-l într-o parte, făcând să înflorească crăpături pe 
geamul lateral şi îndoind spre interior portiera şoferului. 
Improşcat cu cioburi de sticlă şi azvârlit pe scaunul din 
dreapta, Bachmann a văzut ca într-o filmare cu încetinitorul 
cum Brue sărea într-o parte pentru a se feri, cu haina 
costumului fluturând de parcă ar fi plutit pe apă. Reuşind cu 
greu să se ridice în capul oaselor, Bachmann a zărit un 
Mercedes cu geamuri fumurii oprind imediat în spatele 
microbuzului şi un al doilea Mercedes virând cu mare viteză şi 
plasându-se exact în faţa lui. Ameţit de izbitură şi de lumina 
orbitoare a farurilor, a văzut de parcă afară lucea soarele faţa 
ascuţită şi părul blond-cenuşiu ale femeii aşezate alături de 
şoferul mascat în primul automobil Mercedes, în clipa în care 
acesta a oprit cu scrâşnet de pneuri în spatele microbuzului. 


Întâi, Annabel a crezut că visa, după care şi-a dat seama că 
aceea era realitatea. A făcut un pas şi a constatat că era 
singură. Şi Abdullah încremenise pe loc şi stătea cu labele mici 
ale picioarelor apropiate şi întoarse către interior, privind 
dincolo de ea de-a lungul străzii. Dacă el nu ar fi fost un mare 
savant musulman, Annabel şi-ar fi dat ascultare instinctelor şi 
l-ar fi prins de antebraţ, pentru că el începuse să se clatine şi 
se temea să nu facă vreo criză de cine ştie ce fel, prăbuşindu- 
se la pământ. 


Însă el nu s-a prăbuşit. 

Spre uşurarea ei, Abdullah s-a îndreptat de spate, doar ca să 
se uite din nou de-a lungul străzii cu o expresie îndurerată şi 
îngrozită, expresia cuiva ale cărui cumplite temeri s-au 
adeverit. A mai observat că îşi retrăsese capul chel între 
umeri, într-o mişcare crispată de autoprotecţie, ca şi cum şi-ar 
fi imaginat cum cineva începuse deja să-i care lovituri din 
spate, deşi nu avea pe nimeni înapoia sa. 

Annabel se uita deja peste Abdullah, către Issa, dorind să îi 
surprindă privirea şi să îi transmită temerile sale, însă s-a 
trezit uitându-se dincolo de el, în direcţia spre care îşi 
îndreptaseră ochii atât Issa, cât şi Abdullah, iar ea a văzut în 
cele din urmă ceea ce vedeau şi ei, deşi imaginea aceea nu a 
îngrozit-o în măsura în care îl îngrozise pe Abdullah. 

Adevărat, în cursul activităţii ei de la Sanctuar auzise 
poveşti relatate de oameni care fuseseră reţinuţi cu forţa şi de 
câţiva care fuseseră bătuţi pentru a fi făcuţi să se supună 
expulzării. lar amintirea lui Magomed făcând semn cu mâna 
de la geamul avionului care decola avea să-i rămână în suflet 
până la moarte. 

Însă experienţa sa în astfel de chestiuni se limita cam la 
atât, motiv pentru care mintea ei nu a reuşit să înţeleagă 
imediat realitatea inimaginabilă, dar cât se poate de concretă: 
nu doar că întreaga curte devenise scena unui complex 
accident de circulaţie, în care erau implicate un taxi de 
culoare crem şi două Mercedesuri cu geamuri fumurii, apărute 
ca din senin, însă microbuzul alb, cel care provocase 
accidentul, stătea acum cu o laterală spre ea, având uşile larg 
deschise, şi patru, ba nu, cinci oameni cu cagule pe cap, 
salopete negre şi pantofi sport coborau din el fără să se 
grăbească. 

Şi pentru că ea era atât de lentă la minte şi nu pricepea, 
pentru acei indivizi a fost o joacă de copii. L-au luat pe sus pe 
Abdullah de lângă ea cu uşurinţa cu care i-ar fi smuls poşeta; 
în vreme ce Issa, mai iniţiat în a percepe forţa brută, s-a 
agăţat de mentorul lui ca înecatul de un pai, cuprinzându-l cu 
braţele sale subţiri şi lăsându-se în genunchi odată cu el, ca să 
îl protejeze. 

Însă asta a ţinut până când cei patru sau cinci mascaţi au 


format un cerc în jurul celor doi - un soi de testudo”, după 
cum numeau romanii acea formaţie, aşa ţinea ea minte de la 
lecţiile de latină - şi i-au târât până la microbuz, i-au azvârlit 
înăuntru, au sărit după ei, după care au închis uşile cu zgomot. 

Annabel l-a văzut pe Brue ocolind-o în goană, venind din 
spate, şi l-a auzit răcnind în engleză cât îl ţineau plămânii 
după mascaţi, şi s-a întrebat de ce striga tocmai în engleză. 
Apoi şi-a adus aminte că mascaţii îşi adresaseră unii altora 
cuvinte, de fapt înjurături într-un ritm staccato, în engleză 
americană, ceea ce explica de ce Brue alesese engleza să 
strige la ei, deşi, după câtă atenţie îi acordau aceştia, ar fi 
putut foarte bine să nu-şi răcească gura. 

Şi probabil că prezenţa lui Brue alături de ea i-a permis să-şi 
adune minţile şi să pornească în fugă, cât putea de repede, 
drept spre microbuzul care se pusese în mişcare, dorind să se 
aşeze în faţa lui, dacă ar fi reuşit să se strecoare printre botul 
lui strivit şi un Mercedes care trăsese cu spatele până ce se 
lipise de el. 


Trăgându-se afară pe uşa din dreapta a taxiului folosindu-se 
de braţul drept, Bachmann a fugit mai mult şchiopătând pe 
lângă microbuz, bătând cu pumnul mâinii tefere în peretele lui 
alb. Prăbuşindu-se pe botul Mercedesului din frunte, s-a 
rostogolit peste capota motorului cu picioarele înainte, sub 
privirile indiferente ale celor doi bărbaţi purtând căşti cu 
cagule aflaţi în scaunele din faţă. Microbuzul se îndepărta, 
uşile laterale lunecau pe şine ca să se închidă, dar, înainte de 
a se întâmpla asta, Bachmann a apucat să vadă în interior 
oameni mascaţi, în salopete şi două trupuri întinse, cu mâinile 
şi picioarele depărtate, stând cu faţa în jos pe podea, la 
picioarele lor, unul într-un pardesiu lung, negru, şi celălalt cu 
o haină de ploaie Burberry de culoare cafenie. A auzit ţipete şi 
şi-a dat seama că erau ale lui Annabel, şi a văzut că ea se 
prinsese de mânerul unei uşi laterale şi se lăsa târâtă în timp 
ce răcnea, în engleză: „Deschideţi, deschideţi, deschideţi”, 
fără contenire. 


22 Termen militar latin, însemnând „ţestoasă”, „carapace” şi desemnând o 
formaţie de atac în care scuturile protejau toate laturile grupului de luptători 
romani, inclusiv capetele acestora. (n.tr.) 


Mercedesul urmăritor, cel cu şoferul mascat şi blonda- 
cenuşie cu trăsături colţuroase de pe scaunul din dreapta, 
trăsese alături de microbuz şi încerca să o îndepărteze din 
cale, iar microbuzul accelera, dar Annabel continua să stea 
agăţată de el, urlând: „Ticăloşilor, ticăloşilor”, tot în engleză. 
Apoi Bachmann a auzit-o strigând din nou: „O să te aduc 
înapoi!” - dar în rusă, şi a înţeles că de data aceasta se adresa 
lui Issa, nu răpitorilor lui. „O să te aduc înapoi, chiar dacă va fi 
ultimul...” - şi probabil că avea de gând să spună „dacă va fi 
ultimul lucru pe care îl voi face în viaţa asta”, dar în acel 
moment deja bătea cu braţele prin aer, pentru că o prinsese 
Brue şi reuşise să-i desprindă mâna de pe mânerul uşii 
microbuzului. Dar, chiar şi atunci când Brue a aşezat-o cu 
picioarele pe pământ, ea îşi ţinea braţele întinse către 
microbuz, ca şi cum se străduia să îl aducă înapoi. 

Bachmann a coborât rampa ce ducea din curte către stradă, 
unde cei doi filori ai lui stăteau nemişcaţi în Audi, încă 
aşteptând semnalul lui. Continuând să înainteze pe trotuar, a 
mers cum a putut până a ajuns la fundătura unde zărise 
maşina de comandă a lui Arni Mohr. Aceasta dispăruse, dar 
Arni Mohr stătea pe trotuar, sub o lampă stradală, discutând 
cu Newton, cunoscutul lui Bachmann de pe vremea când 
fusese la Beirut. Alături de ei, aşteptând să fie băgat în seamă, 
se afla micuțul lan Lantern, zâmbind ca de obicei, aşa că 
Bachmann a presupus că Newton fusese pasagerul 
neidentificat din maşina lui Lantern. 

La apropierea lui Bachmann, Arni Mohr a arborat o expresie 
de detaşare studiată şi a simţit nevoia de a da un telefon care 
îi impunea să se îndepărteze, însă Newton, cu noua lui ţăcălie 
neagră, a înaintat cu un aer afabil să-şi întâmpine vechiul 
camarad. 

— Ia te uită, Günther Bachmann, pentru numele lui 
Dumnezeu! Cum se face că ţi-ai băgat nasul în oala cu lapte? 
Noi credeam că eşti băieţelul ascultător al lui Mike Axelrod. 
Până la urmă, ţi-a oferit Fratele Burgdorf un loc în primul rând 
la spectacol? 

Însă când s-a apropiat mai mult de Bachmann şi a văzut 
braţul sfărâmat şi starea lui tulburată, dar şi privirea sa 
sălbatică, acuzatoare, Newton şi-a dat seama că făcuse o 


greşeală adresându-i-se astfel şi s-a oprit brusc locului. 

— Ascultă. Imi pare rău de taxiul tău, înţelegi? Ţopârlanii 
ăia de la Fermă“ conduc ca dracu'. Hai, du-te să-ţi îngrijeşti 
braţul! O să te ducă Ian la spital cu maşina lui. Acum. Ai 
înţeles, Ian? Ian spune că da. Hai, du-te! 

— Unde îl duceţi? a întrebat Bachmann. 

— Pe Abdullah? Cui îi pasă? În vreo bortă din deşert, dacă 
ar fi după mine. S-a făptuit dreptatea, domnule. Acum putem 
pleca acasă cu toții. 

Rostise aceste ultime cuvinte în engleză, dar, în starea de 
ameţeală în care se găsea, mintea lui Bachmann nu a reuşit să 
priceapă replica. 

— S-a făptuit? a repetat el, parcă prostit. Ce s-a făptuit? 
Despre ce dreptate vorbeşti? 

— Dreptatea americană, nătărăule! La care dreptate ţi-era 
gândul? Dreptatea făcută cu pistolul, domnule! Nu aia din 
vorbe, ci acest fel de dreptate! Justiţie, fără ceata de avocaţi 
care să răstoarne lucrurile cu susu-n jos. Nu ai auzit de 
arestare şi extrădare extraordinare? Ar cam fi timpul ca voi, 
nemţii, să găsiţi un termen pentru asta. Ai renunţat să mai 
vorbeşti sau ce e cu tine? 

Bachmann continua să rămână tăcut, astfel că Newton a 
adăugat: 

— Ochi pentru ochi, Gunther! Justiţia ca pedeapsă, bine? 
Abdullah a ucis americani. Noi numim asta păcat originar. Vrei 
să faci combinaţii operative cu ei, să te joci de-a spionajul? Du- 
te şi găseşte-ţi pentru asta nişte euro-pigmei. 

— Eu te întrebam de Issa, a spus Bachmann. 

— Issa a fost imaterial, omule, i-a replicat Newton, acum de- 
a dreptul înfuriat. Ai cui erau banii ăia, de fapt? Issa Karpov 
finanţează terorismul, şi punct. Issa Karpov trimite bani unor 
oameni foarte răi. Tocmai a făcut-o! Du-te dracului, Gunther! 
Ai priceput? Însă a avut senzaţia că nu fusese suficient de 
convingător: Ce părere ai de militanţii ăia ceceni printre care 
s-a învârtit? Ia zi! Vrei cumva să-mi spui că sunt o mână de 
pisicuţe? 


3 Denumire colocvială a taberei militare Camp Peary din Virginia, aflată în 
subordinea Ministerului Apărării al SUA, considerată o bază de pregătire a 
CIA (n.tr.) 


— E nevinovat. 

— Prostii! Issa Karpov este complice sută la sută, iar peste 
două săptămâni, dacă va rezista atât de mult, o să recunoască 
asta. Acum piei din faţa mea, că dau cu tine de pământ! 

Stând în umbra înaltului american, Lantern părea să fie de 
acord cu vorbele sale. 

Un vânticel rece venea dinspre lac, aducând miros de ţiţei 
din port. Annabel stătea în mijlocul curţii, uitându-se pierdut 
în lungul străzii pe care se îndepărtase microbuzul. Brue era 
alături de ea. Eşarfa îi căzuse în jurul gâtului. Cu un aer 
absent, a ridicat-o înapoi pe cap şi a reînnodat-o sub bărbie. 
Auzind zgomot de paşi, Brue s-a răsucit şi l-a văzut pe şoferul 
taxiului lovit şchiopătând greoi spre ei. Apoi s-a întors şi 
Annabel, şi l-a recunoscut ca fiind Gunther Bachmann, omul 
care împărțea apele, stând la zece metri de ea, neîndrăznind 
să vină mai aproape. Ea l-a măsurat printre gene, apoi a 
clătinat din cap şi a început să tremure. Brue şi-a petrecut un 
braţ pe după umerii ei, aşa cum voise să facă de mult, însă în 
acele clipe se îndoia că ea îşi dădea seama de asta. 


Autorul doreşte să le mulţumească 
următorilor: 


Lui Yassin Musharbash de la revista Spiegel online, pentru 
neobositele şi dureroasele eforturi de documentare; lui Clive 
Stafford Smith, Saadiya Chaudary şi Alexandra Zernova, de la 
organizaţia caritabilă britanică „Reprieve”“!, şi lui Bernhard 
Docke*? din Bremen pentru recomandările lor în materie de 
legislaţie; scriitorului şi jurnalistului Michael Jurgs din 
Hamburg, pentru prezentările lui fructuoase şi lectura atentă 
a variantelor de început; lui Helmuth Landwehr, fost bancher 
privat, pentru că m-a iniţiat în şiretlicurile foştilor săi colegi 
mai puţin scrupuloşi; Annei Harms şi Annettei Heise de la 
flucht e punkt”, din Hamburg, pentru că mi-au permis să 
creez prin Sanctuarul de Nord o organizaţie fictivă, soră cu 
aceea a lor, populată de personal şi de clienţi fictivi; şi 
scriitorului şi expertului în probleme ale Orientului Mijlociu 
Said Aburish, pentru înţeleptele lui sugestii. Şi Carlei 
Hornstein care, prin hazardul vieţii, m-a făcut să pornesc în 
această călătorie şi mi-a dat sfaturi şi recomandări de 
nepreţuit. 


31 Reprieve apelează la prevederile legii pentru a ajuta la înfăptuirea justiţiei 
şi salvează vieţi, începând cu persoane trecute pe lista de aşteptare la 
pedeapsa capitală şi până la cei din închisoarea Guantânamo Bay (n.a.) 

3? Bernhard Docke este reprezentantul pro bono al lui Murat Kurnaz, 
musulman german de origine turcă, închis în mod nedrept la Guantânamo 
Bay timp de patru ani şi jumătate. (n.a.) 

33 flucht * punkt asigură asistenţă juridică şi de alte feluri celor care doresc 
azil şi persoanelor apatride din regiunea Hamburgului. Ambele instituţii sunt 
organizaţii caritabile înmatriculate. (n.a.)