Andreas Eschbach — NSA Agentia Nationala de Securitate

Andreas Eschbach 


INA A 


aortă 
maur 


ANDREAS ESCHBACH 


NSA i 
AGENȚIA NAȚIONALĂ 
DE SECURITATE 


Original: NSA - Nationales Sicherheits-Amt (2018) 


Traducere din limba germană de: 
CORNEL STOENESCU 


e 

© 
e o r 
e Ă 


virtual-project.eu 


VP - 


De când lordul Charles Babbage a reușit în anul 1851 
să finalizeze „mașina analitică", mașină care funcționa 
pe atunci cu aburi și cu cartele perforate, prelucrarea 
mecanică a informațiilor a înregistrat progrese rapide, 
accelerând la rândul său substanțial întreaga evoluție 
a tehnicii. Încă de pe vremea Imperiului German al lui 
Wilhelm al Il-lea se realizase Rețeaua germană, 
precursoare a Reţelei internaționale, care a jucat un 
rol important și în războiul mondial din 1914-1917, 
fără însă a fi capabilă să împiedice eșecul Germaniei. 
In timpul Republicii de la Weimar s-a extins rapid 
telefonia mobilă dezvoltată încă din perioada 
războiului, precum și utilizarea așa-numitei social 
media, care a avut de asemenea un rol substanțial în 
ascensiunea NSDAP (Partidul Muncitoresc National- 
Socialist German). Când Adolf Hitler a ajuns la putere 
în 1933, a preluat guvernul și printre altele și 
Nationale  Sicherheits-Amt (Agentia Națională de 
Securitate) din Weimar, care de pe vremea imperiului 
supraveghea activitățile Reţelei internaționale și avea 
acces la toate datele cetățenilor Reichului german - 
operațiuni în conturi, programări, e-mailuri, însemnări 
personale ori comentarii pe forumuri... 


VP-3 


1. 


Telefonul negru sună pentru a opta oară în acea dimineaţă. 

Bărbaţii care așteptau așezați în jurul mesei schimbară priviri 
neliniștite. În cele din urmă îi făcură semn să răspundă celui 
aflat în dreptul aparatului, cel mai tânăr dintre ei, cu păr 
castaniu-deschis, cârlionţat și cu pistrui. 

Acesta ridică receptorul. 

— Agenţia Naţională de Securitate, Engelbrecht. Cu ce vă pot 
ajuta? 

Zâmbi însă imediat și ascultând vocea de la celălalt capăt al 
firului își privi colegii și clătină din cap pentru a-i linişti. Alarma 
încetase. Bărbaţii respirară ușuraţi. 

— Da, nicio problemă, zise el și luă un creion. Dictaţi-mi pe 
litere: L... i... p... Mda... mda. 

Notă concentrat, până când unul dintre colegii lui, mai în 
vârstă, așezat într-un scaun cu rotile, îi făcu un semn 
interogator arătând spre ceasul de mână. 

— Bine. Îl primiţi în cursul zilei de astăzi. Cel târziu mâine. Nu, 
mai repede nu se poate, îmi pare rău. Da. Heil Hitler! 

Și puse receptorul în furcă. 

— Ei? întrebă bărbatul din scaunul cu rotile. 

— Apel din Ostmark. Rupse fila cu notita din blocnotes și 
adăuga: Poliţia din Graz vrea să cunoască mișcările unui anume 
Ferenc Lipovics. 

— Ostmark? 

Bărbatul din scaunul cu rotile ridică din sprâncene. 

Tânărul roși: 

— Firește că voiam să spun Reichsgau Steiermark. 

— Lui Rudi i s-a urât cu noi și vrea în lagăr, îl luă în râs un 
bărbat cu chelie. 

— Nu, eu... 

Bărbatul din scaunul cu rotile întrerupse discuţia: 

— Să se ocupe Zinkeisen, decise acesta. Gustav, îi transmiţi 
tu? 

Cel nominalizat, singurul din încăpere care purta ochelari, 
dădu aprobator din cap și întinse mâna să ia hârtia. 


VP -4 


— l-o dau eu. 

Apoi părăsi biroul. Ceilalţi se rezemară de spetezele scaunelor 
și fixară telefonul cu privirea, de parcă ar fi vrut să îl 
hipnotizeze. 

Zece minute nu scoase nimeni nicio vorbă. Omul cu ochelari 
reveni și își reluă locul pe scaunul său vechi, negru, cu tapițeria 
din piele întărită de trecerea anilor, care scoase un sunet ca un 
oftat când bărbatul se așeză. 

Telefonul sună din nou. 

— Nouă, zise cel cu chelie. 

Tânărul puse mâna pe receptor, respiră adânc și îl ridică. 

— Agenţia Naţională de Securitate, Engelbrecht... Se opri și 
ascultă. Da... da, înţeleg. Mulţumesc. Da. Heil Hitler! 

Puse receptorul în furcă, privi feţele celorlalţi și înghiţi în sec: 

— Era secretara. Este pe drum. 

Bărbatul din scaunul cu rotile dădu din cap cu o mină 
serioasă, se retrase puţin și se întoarse spre ușă. 

— Așadar începe. 

eoo 

Nationalen Sicherheits-Amt (NSA) - Agenția Națională de 
Securitate era adăpostită de o clădire care, în ciuda mărimii, nu 
atrăgea atenția, aflată în centrul Weimarului, nu departe de 
Hoftheater, unde Adunarea Națională Germană proclamase ceea 
ce acum se numea Republica de la Weimar. Agenția fusese 
înființată cu mult înainte, încă de pe vremea lui Wilhelm al II-lea, 
care și-a dat seama, atunci când primele computere au fost 
conectate într-o reţea, că aici pot apărea ameninţări la adresa 
statului și că era nevoie de o instituţie de supraveghere. Așa 
luase naștere Kaiserliche Komputer-Kontrollamt. Acest lucru se 
întâmplase la Weimar în primul rând pentru faptul că Weimarul 
se afla din punct de vedere geografic aproximativ în centrul 
Reichului german și în consecinţă toate conexiunile puteau fi 
realizate cel mai ieftin de aici. 

În toamna anului 1917, când războiul mondial s-a încheiat cu 
înfrângerea Germaniei, una dintre multele sancțiuni impuse 
Reichului de puterile învingătoare a fost firește anularea tuturor 
brevetelor germane, desigur și a acelora privitoare la 
construirea de computere, precum și a telefoniei mobile 
dezvoltate în timpul războiului. Până atunci în restul lumii 
computerul fusese considerat un joc ciudat. Desigur, nu și de 


VP-5 


Anglia, ale cărei ana/ytical engines erau după cum se știe 
predecesorii acestei tehnologii: mașinile germane de calcul se 
asemănau în principiu celor englezești, doar că funcționau pe 
bază de curent electric. Computerele au fost adoptate și în afara 
Germaniei, fără ca această ţară să se împotrivească și fără să 
tragă un folos din asta. Și datorită faptului că reţeaua telefonică 
funcționa unitar în lume, în scurt timp rețelele computerizate din 
diverse țări s-au constituit într-o structură denumită Reţeaua 
internaţională. 

Nimeni altul decât Philipp Scheidemann, primul șef al 
guvernului Republicii de la Weimar, a fost cel care a revăzut 
competențele și sarcinile agenţiei. El a numit-o Agenţia 
Naţională de Securitate (NSA) și a dispus să se ocupe, exact ca 
pe vremea kaizerului, cu supravegherea circulaţiei datelor în 
rețeaua computerelor și identificarea eventualelor ameninţări la 
adresa Germaniei. Doar că între timp această reţea s-a extins în 
întreaga lume civilizată și i s-a adăugat și reţeaua de telefonie 
mobilă. 

Guvernarea lui Adolf Hitler preluase de la Republica de la 
Weimar NSA, a cărei existență era complet necunoscută 
majorităţii germanilor, folosindu-se de ea de la început. Șeful 
NSA, August Adamek, a condus-o conform voinţei regimului la 
ceea ce s-a numit „magia literelor”. Era evident că aceia care 
știau de existența NSA, dar fără alte amănunte, considerau că 
inițialele NS veneau de la „naţional-socialist”. 

Și astfel, angajaţii NSA nu au fost afectaţi de furtunile 
înnoirilor care au bântuit Germania și în mare măsură nici de 
poverile aduse de război, cu excepţia faptului că rândurile li s-au 
mai rărit când și când prin mobilizări. Ei își făceau datoria în 
tăcere și cu modestie, alimentând cu date, liste și evaluări toate 
instituţiile solicitante. Știau tot ce se întâmplă, dar niciunul nu 
vorbea despre asta în afara agenţiei. 

Astăzi era ziua în care situaţia se putea schimba. 

Războiul în est intrase într-o fază critică. Opinia publică nu 
aflase despre asta decât niște zvonuri, dar cine lucra în NSA, 
prin natura muncii, avea o imagine asupra a ceea ce se 
petrecea în Reich, o imagine mai cuprinzătoare decât însuși 
cancelarul și Fuhrerul Reichului. Membrii de frunte ai guvernului 
Reichului crescuseră într-o vreme în care computerul nu era un 
lucru obișnuit în viaţa cotidiană, așa că nu era vina lor că nu 


VP-6 


aveau nicio deschidere pentru posibilităţile oferite de acesta. 

Ceea ce nu îi împiedica să ia decizii. Era sarcina agenţiei să 
aibă grijă ca acestea să fie corecte. 

Pregătiseră ceea ce putuseră să pregătească. Mai rămânea 
doar ca totul să decurgă așa cum fusese planificat. 

e... 

5 octombrie 1942. În aceea dimineaţă de luni cerul era atât 
de cenușiu, de parcă cineva acoperise totul cu un clopot din 
plumb. Ferestrele înalte și înguste ale clădirii NSA păreau în 
lumina difuză ambrazuri ale unei fortărețe pregătite de apărare. 
Nu se simţea nicio adiere. Pe străzi nu era nimeni, în afară de 
câţiva bicicliști care își vedeau grăbiţi de drum cu capul plecat. 
De-a lungul pereţilor caselor erau așezați sacii cu nisip care 
blocau ferestruicile pivniţelor. Ca măsură de precauţie, deși 
până acum ajunsese la Weimar doar un singur bombardier al 
inamicului și nu făcuse pagube mari. 

În sfârșit, trei limuzine Mercedes-Benz 320 de culoare neagră 
sclipitoare intrară pe stradă, se îndreptară în formaţie spre aleea 
principală și opriră la portalul deasupra căruia atârna drapelul 
cu svastică. Oamenii de la SS, în uniforme negre, coborâră cu 
fețe lipsite de expresie, dar autoritare, și priviră în jur ca niște 
păsări răpitoare. Apoi unul dintre ei deschise milităros portiera 
din dreapta șoferului de la mașina din mijloc, de unde cobori un 
bărbat pe care oricine l-ar fi recunoscut imediat, fie și numai 
după ochelarii inconfundabili, cu lentile rotunde: Reichsfuhrer SS 
Heinrich Himmler, cel mai puternic om după Adolf Hitler. 

Himmler purta o haină lungă din piele neagră și mănuși 
negre, pe care și le scoase nerăbdător, în timp ce examina 
clădirea din fața sa, acordând mai multă atenție vechii devize 
latine încrustate deasupra portalului - SCIENTIA POTENTIA EST - 
la a cărei vedere se încruntă indispus. Restul priveliștii nu îl 
interesă. 

În acel moment se deschiseră cele două uși masive, mai 
înalte de patru metri, din stejar de culoare închisă, și directorul 
adjunct al agenţiei, Horst Dobrischowsky, ieși să întâmpine 
înaltul oaspete. În spatele acestuia se aflau toţi angajaţii 
nereținuţi de sarcini urgente sau de alte probleme, cum ar fi 
August Adamek, a cărui transportare cu scaunul cu rotile în 
foaier mai mult ar fi încurcat decât ar fi fost de folos. 

— Heil Hitler, Reichsfuhrer! exclamă Dobrischowsky cu braţul 


VP -7 


ridicat exemplar pentru salutul german. În numele întregii 
agenţii permiteţi-mi să vă urez bun venit! 

Braţul drept al lui Himmler zvâcni în sus scurt. 

— Bine, răspunse acesta prost dispus în timp ce urca cele trei 
trepte. Nu am prea mult timp. Să nu ÎI risipim. 

eoo 

Helene şterse pentru a suta oară un fir de praf de pe tastatura 
de bachelită aflată pe masa din fața ei. li plăcea această 
tastatură, îi plăcea sunetul plin scos la apăsarea tastelor, îi 
plăceau ușurința manevrării lor și senzația de siguranță pe care 
i-o dădea. Cât de grijuliu era scrisă fiecare literă! Culoarea albă 
nu se ștersese de la folosirea zilnică, deși tastatura avea peste 
zece ani. 

Acum nu se mai fabricau asemenea tastaturi. Nu doar din 
cauza războiului, nu se mai făcuseră dinainte de război. 

Ea se îndreptă, trase cu putere aer în piept și privi în jur. Era 
un lucru neobișnuit să lucreze aici, în sala în care aveau loc de 
obicei manifestările sărbătorești de Crăciun, în care se proiectau 
filme sau se organizau discuţii la care participau doar bărbați. 
Folosită decenii la rând, era îmbibată cu fum de ţigară, deși o 
aerisise zilnic toată săptămâna, pentru a alunga mirosul de 
sudoare, bere și praf încins. Masa pe care se afla computerul ei 
era mai înaltă decât cea cu care era obișnuită, iar scaunul cu 
rezemătoare pentru braţe nu era practic. . 

Se răsuci jenată și își aranjă rochia. Işi îmbrăcase cea mai 
bună rochie, după cum i se spusese, și nu se simțea bine în ea, 
pentru că o purta doar duminica sau la ocazii festive. Dar până 
și Herr Adamek, șeful agenţiei, care purta de obicei o vestă 
tricotată peste cămașă, se îmbrăcase într-un costum, deci 
chestiunea era serioasă. 

Cineva deschise ușa. Helene tresări, dar era Engelbrecht, care 
intră șchiopătând. 

— Bună, Fräulein Helene. Totul este clar? 

Ea confirmă cu inima strânsă: 

— Cred că da. 

— O să iasă bine, spuse el indiferent, în timp ce se asigura că 
ștecherul greu din alamă era bine fixat în priza video a 
computerului său. 

Cablul gros era întins câţiva metri pe podeaua acoperită cu 
linoleum uzat, până la proiectorul pregătit pe o altă masă și 


VP-8 


îndreptat către ecran. Ventilatorul funcționa de ceva timp. 
Engelbrecht deschise trapa laterală, în spatele căreia se aflau 
electrozii de cărbune ai lămpii cu arc voltaic. 

— A venit? întrebă Helene. 

Engelbrecht confirmă examinând poziţia fixă a electrozilor și 
accesibilitatea urmăririi automate. 

— Horst îi arată memorizatorul datelor. Turul obișnuit, însă 
puţin mai scurt. Reichsfuhrerul nu are mult timp la dispoziţie. 

— Bine, zise Helene. 

Cel puţin se va termina repede. Din cauza nervozității nu 
închisese un ochi toată noaptea. 

Măcar de ar fi știut despre ce era vorba! Dar bărbaţii făceau 
întotdeauna un secret din orice. Femeile nu trebuiau să 
gândească, trebuiau doar să programeze ceea ce li se dădea. 

Engelbrecht închise satisfăcut trapa și plecă. Helene oftă și se 
pierdu în gândurile ei. Numai de-ar trece ziua asta mai repede! 

Ușa se deschise iarăși. Se gândi că era Engelbrecht, care 
uitase ceva, dar nu era el, ci Frau VOlkers, șefa ei. 

Asta-i mai lipsea! 

Rosemarie Völkers era o femeie măruntă și slabă, de aproape 
șaizeci de ani, cea mai în vârstă angajată a agenţiei. Obișnuia să 
umble cu pași mici, amintindu-i Helenei de un păianjen care se 
apropie de prada prinsă în pânză. Se spunea că aceasta era 
membră a NSDAP încă de la înfiinţare, cu un carnet de membru 
cu cinci cifre, și că de la preluarea puterii nimeni nu o mai 
văzuse fără „bomboană”, insigna partidului, la rever. 

— Fräulein Bodenkamp, zise ea din vârful buzelor, voiam doar 
să vă spun că sper din suflet ca programele dumneavoastră să 
confirme astăzi încrederea pe care vi-o acordă Herr Adamek. 

Helene privi cursorul, singurul lucru care îi apărea 
deocamdată pe ecran. Ce putea să răspundă la o asemenea 
remarcă? 

— Am făcut toate testele de rutină. Sunt sigură că 
funcționează corect. 

— Bine. Nici nu vreau să vă spun ce consecințe serioase ar 
avea pentru dumneavoastră nefuncţionarea. 

Nu, își spuse ea în gând, asta știu și eu, vrăjitoare bătrână. 

— Aplicația, zise însă cu voce tare, cu tot calmul de care era 
capabilă, nu poate găsi decât ceva care și există. 

V6lkers pufni dispreţuitor: 


VP-9 


— Nu vă mai străduiţi să căutați scuze. Nu voi accepta 
niciuna. 

Cu asta ea se întoarse și ieși cu pași mărunți. Helene inspiră 
adânc, se aplecă în faţă și mai mângâie încă o dată mai 
nervoasă vechile taste negre din bachelită. 

o... 

Horst  Dobrischowsky  preluă sarcina de a-i arăta 
reichsfuhrerului sălile din spate, adevărata „inimă” a NSA. Spre 
consternarea lui, Himmler îl întrebă dacă era necesar, iar 
adjunctul șefului agenţiei îl asigură, cu prezenţă de spirit, că nu 
era neapărat necesar pentru înţelegerea a ceea ce se gândiseră 
să îi prezinte, dar ar fi fost de folos. 

— Bine atunci, spusese Himmler. 

Așa încât Dobrischowsky, Himmler și unul dintre aghiotanţii 
lui, un tip cu faţa parcă tăiată în piatră, cu ochii albaștri apoși, 
ca de mort, continuară traseul. 

La ce folosea prima sală înainte ca NSA să se fi mutat aici nu 
știa nimeni. Se bănuia că pe vremea kaizerului ar fi fost sală de 
dans. Pentru asta stăteau mărturie bolțile ornate de la intrare și 
plafonul din stuc, cu decenii în urmă cu siguranţă de culoare 
albă. 

De-a lungul timpului a fost reamenajată de mai multe ori, într- 
un stil mai practic. S-a renunţat la stucaturi, dar au rămas 
cilindrii verticali, înșiruindu-se disciplinaţi ca o armată de soldaţi 
de culoarea cuprului. De obicei nu sclipeau ca astăzi - pentru o 
funcționare ireproșabilă nu era important dacă arama învelișului 
sclipea ori nu. Însă pentru mult anunţata vizită a 
reichsfuhrerului, în ultimele săptămâni, femeile de serviciu 
depuseseră mult efort și folosiseră mult scrum de ţigară, pentru 
ca aparatele să strălucească exemplar. 

— Cele mai bune depozite de date din lume, îi explică 
Dobrischowsky peste susurul necontenit care răsuna în săli, ca 
și cum s-ar fi apropiat un nor de lăcuste înfometate. Duse mâna 
spre emblema firmei Siemens, care sărea în ochi pe fiecare 
cilindru, și adăugă: Siemens DS-100. De zece mii de ori mai 
rapide decât aparatura dinaintea războiului mondial și de o mie 
de ori mai compacte. 

In mod normal, Dobrischowsky ar fi făcut în acest loc 
comparații amuzante, arătând câte miliarde de unităţi de 
informaţii pot fi păstrate în asemenea depozite, câte fișiere Leitz 


VP - 10 


înseamnă asta, câte rafturi ar fi necesitat acestea și cât loc ar fi 
ocupat respectivele rafturi. Dacă s-ar fi folosit în acest scop 
fiecare casă din Weimar, tot ar fi mai rămas o mulţime de fișiere 
pe dinafară. 

Insă văzând cât de dezinteresat era reichsfuhrerul de aceste 
date, Dobrischowsky avu sentimentul că ar face mai bine să 
renunţe la partea aceasta de prezentare. Așa că spuse doar 
atât: 

— Aici vedeţi practic întreaga Germanie sub formă de date și 
imagini. Pentru valorificare dispunem și de acces nemijlocit la 
computerele centrale ale Reţelei internaţionale, care după cum 
știți, ca și mai înainte, se află... 

Tuși. Fusese cât pe ce să spună... la fostul Institut pentru 
Prelucrarea Informaţiilor. Din obișnuinţă. 

— Care se află în Berlin la Universitate. 

Himmler făcu câţiva pași cu mâinile la spate. 

— Doar Germania? întrebă el. 

Dobrischowsky își drese glasul: 

— Firește că am vrut să spun întregul Reich. În actualele lui 
graniţe. Ridică mâna și arătă spre stânga: Veniţi, vă pot arăta ce 
înseamnă asta concret. 

Conduse înaltul oaspete și pe însoţitorul lui într-o încăpere 
alăturată, pe care o modificaseră de curând. Pentru aceasta 
renunțaseră la un garaj, de care oricum nu mai aveau nevoie în 
urma reducerilor de personal de la începutul războiului. Aici nu 
mai era nimic din simetria arămie din celelalte săli, care 
aminteau de congresele partidului. Aici stăteau unul lângă altul 
mai mulţi coloși cenușii, care semănau cu niște rezervoare de 
petrol din fontă și vuiau ca niște motoare cu reacţie. Fiecare 
astfel de colos era legat la reţeaua de internet internă printr-un 
ghem de cabluri cenușii izolate, racordate cu piese realizate 
chiar de ei, cu circuite căptușite provizoriu cu tablă perforată, 
făcute de asemenea de ei. Pentru câteva folosiseră lămpi vechi, 
a căror reflexie roșiatică dădea casetelor un aer misterios. 

— De exemplu, acestea sunt depozitele de date aduse după 
ocuparea Poloniei, îi explică Dobrischowsky. Conţin toate datele 
despre rețeaua telefonică poloneză, precum și toate 
înregistrările forumului polonez de dinainte să fie oprit. 

Arhivele, fabricate în Anglia, erau din perioada în care englezii 
începuseră să realizeze computere electronice în locul analytical 


VP -11 


engines. Industria electronică a Poloniei la începutul războiului 
era concentrată pe dotarea ţării cu aparate radio și televizoare. 
Cu greu putea concura cu preţurile derizorii practicate de 
englezi la computere. 

— Toatele datele..., repetă Himmler și brusc chipul i se 
lumină. Asta înseamnă că dumneavoastră ați fost? 
Dumneavoastră aţi fost cei care ne-au trimis acele rapoarte cu 
locurile unde se ascundeau cei din rezistenţă? 

— Da, răspunse Dobrischowsky. Cei mai mulţi oameni nu își 
dau seama că pot fi localizaţi oricând prin telefoanele lor. 

Himmler rânji și îi aruncă o privire aghiotantului său. Acesta 
răspunse cu un zâmbet dispreţuitor: 

— La un moment dat cei din rezistenţa poloneză și-au dat 
seama. Dar era prea târziu. 

Amândoi izbucniră în râs. Dobrischowsky se mulțumi să 
zâmbească ușurat. Faptul că dispoziţia reichsfuhrerului se 
ameliora era un semn bun. În orice caz, se părea că începea să 
înţeleagă ce puteau să facă ei pentru Vaterland. 

Pentru prima dată în acea zi, Dobrischowsky simţi o oarecare 
speranţă că planul lor va avea succes. 

o... 

Eugen Lettke avea toaletă personală, o încăpere mult prea 
mare și mult prea înaltă, rece, cu faianţă albă, care putea a 
dezinfectant și a urină, în care orice zgomot avea un ecou 
îngrozitor de puternic. Nu doar trasul apei de la WC, care se 
făcea cu un zgomot de Niagara, nu doar încuierea ușii care îl 
ducea cu gândul la căderea grilajului unei celule, ci și fiecare 
pas era amplificat, precum și foșnetul pantalonilor coborâţi, ba 
chiar și simpla închidere a șlițului acestora. Toate acestea pe 
lângă sunetele nevoii pentru care tocmai intrase. 

Dar era bine să aibă o toaletă doar pentru sine. 

Robinetele erau vechi de un secol. Existau trei chiuvete, mult 
prea multe pentru numărul bărbaţilor care mai lucrau la NSA. 
Robinetul chiuvetei din stânga picura neîncetat încă de când 
Eugen lucra aici. Și nimeni nu se simţea responsabil, nici măcar 
el. 

Eugen Lettke nu se grăbea. Se privi în oglindă, în timp ce cu 
mare grijă își aranjă cu puţină apă rece câteva șuviţe de păr 
rebele. Și vârfurile mustăţii lui subţiri ar fi putut fi ceva mai 
subţiri. 


VP - 12 


Își studia trăsăturile feţei - era o obișnuinţă, un fel de obsesie 
de câte ori se afla în faţa unei oglinzi - și își amintea cum arăta 
pe când era copil, apoi adolescent, încercând să înţeleagă de ce 
nicio fată dintre cele de care se îndrăgostise nu voia să aibă de- 
a face cu el. Nu era respingător, cu siguranță nu era și nici 
înainte nu fusese. Alţii arătau mai rău și totuși aveau prietene. 
Până și individul cu buză de iepure din casa vecină! 

Înainte suferise din cauza asta. Până când își descoperise 
adevărata pasiune, mai puternică, mai mistuitoare. De atunci 
rămăsese doar cu obișnuinţa de a se gândi la acest lucru. 

În plus, pentru moment, problema lui nu era cum îi arătase 
chipul odată, ci cum arăta astăzi. În oglindă, vedea un bărbat 
blond, cu ochi albaștri, un arian - așa cum scria în manualele 
școlare. Bărbaţii că el nu se aflau în aceste zile în patria sigură, 
ci comandau unităţi de blindate pe frontul de est, acolo unde 
seria victoriilor germane se cam încheiase. Bărbaţii ca el 
împușcau ori erau împușcați și el nu simţea nici cea mai mică 
înclinaţie pentru vreuna dintre cele două categorii. Crearea 
pentru poporul german a spaţiului vital în est nu îl interesa nici 
cât negru sub unghie. Dacă alţii voiau să își rupă gâtul pentru 
asta, din partea lui puteau să o facă atât timp cât el era lăsat în 
pace. 

Își dăduse seama însă că, din păcate, nu îl vor lăsa în pace. 

Până acum îl feriseră de mobilizare două lucruri: mai întâi 
faptul că era unicul fiu al unei văduve de război, iar tatăl lui 
fusese un erou de război decorat, apoi, când situaţia s-a agravat 
și multora cu astfel de biografii li s-a revizuit statutul, s-a aplicat 
regula că orice activitate în cadrul serviciilor secrete este 
automat considerată importantă pentru război. 

Totuși, între timp nici asta nu îi mai conferea siguranţă. Nu în 
vremurile în care chiar și muncitori din industria armamentului 
erau trimiși pe front, fiind înlocuiți cu femei și chiar cu prizonieri 
de război! 

El citise corespondenţa electronică a șefului, ceea ce era 
evident strict interzis. Însă nu lucrau ei într-o instituţie care avea 
ca obiectiv principal spionarea secretelor și chiar a celor mai 
secrete? El privise neobservat când Adamek tasta parola, până 
o aflase și de atunci îi urmărea corespondenţa. De aceea știa că 
Himmler nu se afla astăzi aici ca să vadă dacă au suficiente 
birouri frumoase, ci pentru a decide dacă ceea ce făceau ei 


VP - 13 


chiar era important pentru soarta războiului. Dacă reichsfuhrerul 
concluziona că era mai bine pentru Reich să pună NSA la 
economii și să îl treacă la RSHA (Reichssicherheitshauptamt - 
Biroul Central de Securitate al Reichului German), subsecţie a 
unei subsecţii, atunci exact asta se va întâmpla. Cei de acolo fac 
în fond și muncă de informaţii, deși în stilul tradițional, dar fără 
îndoială se va găsi un locșor potrivit și pentru ei. 

Adamek mai fusese informat că în acest caz personalul va fi 
redus, în special cel masculin, pentru că fiecare bărbat capabil 
să folosească o armă este util în aceste vremuri grele pe front, 
în lupta pentru victoria finală. 

Nu trebuia să fii profet ca să știi cine va fi avut în vedere. În 
niciun caz șeful aflat în scaun cu rotile. Nici juniorul de la 
serviciul telefonic, Rudi Engelbrecht, care este șchiop. În privinţa 
lui Winfried Kirst, individualist sfrijit, și a lui Gustav Möller, care 
purta ochelari cu lentile groase, existau argumente pro și contra 
- probabil că unul dintre ei va pleca. Dar el și Dobrischowsky 
erau eligibili. Dacă NSA ar fi desființată, ei ar lupta cu arma în 
mână contra rușilor, ceea ce era la fel de sigur cum „Hitler” 
urmează după „Heil”. Și spre deosebire de toţi ceilalţi soldaţi de 
pe frontul din est, ei vor ști cât de urâtă era situaţia. 

De aceea, ziua de azi trebuia să se termine cu o reușită. De 
aceea trebuiau să facă în așa fel încât să îl câștige pe Himmler. 

Eugen Lettke își răsuci pentru ultima dată vârfurile mustăţilor, 
apoi închise robinetul. Acesta continua să picure la fel de tare și 
de disonant cum o făcuse mereu. 

El nu voia să fie atras în război și nu voia să împuște pe 
nimeni, dar asta nu însemna că el nu știa să lupte! 

o... 

În sală era întuneric. Proiectorul afișa pe ecran ceea ce se 
vedea și pe monitorul Helenei Bodenkamp. Ventilatorul băzâia, 
lampa cu arc emana inconfundabilul ei miros de praf ars și 
cărbune fierbinte. Câţiva bărbaţi îl combăteau cu fumul ţigărilor. 
Dar nu dintre SS-iști. Aceștia se retrăseseră în spate și stăteau 
nemișcaţi ca niște statui. 

— Munca noastră, începu August Adamek cu o voce domoală, 
dar pătrunzătoare, se desfășoară pe două planuri. Primul plan 
este legat nemijlocit de specialitatea noastră: avem acces la 
toate datele provenite din Reich și putem utiliza acest acces în 
multe feluri. Putem citi orice text conceput de cineva, orice e- 


VP - 14 


mail trimis ori primit în Reich. Putem accesa orice cont, putem 
localiza fiecare telefon, putem afla cine ce post de radio ori de 
televiziune a urmărit și putem trage concluziile noastre. La drept 
vorbind, putem fi martorii oricărei discuţii pe forumurile 
germane, inclusiv pe cele cu participare restricţionată, și în 
acest fel putem identifica persoane care cândva au făcut referiri 
chiar și o singură dată la Führer, la partid sau la național- 
socialism, referiri care trebuie aduse la cunoștința organelor 
competente. 

Aprobări generale. Și din partea lui Himmler. 

— Aici ne lovim de două probleme, continuă Adamek. Prima 
este mulțimea datelor. Putem citi fiecare document, dar nu le 
putem citi pe toate. Nu am putea face asta niciodată, chiar dacă 
am avea de o mie de ori mai mulţi angajaţi decât avem acum. 

Înainte ca lui Himmler să îi fi venit ideea, Adamek solicită mai 
mulţi colaboratori - o dorință care luând în considerare situaţia 
războiului ar fi imposibil de pus în practică - și adăugă: 

— Armele noastre în fața acestui obstacol sunt computerele 
noastre. Periem datele existente cu ajutorul anumitor cuvinte- 
cheie și folosim funcţii de căutare pe care le perfecţionăm 
permanent, pentru ca rezultatele să fie cât mai relevante 
posibil. 

Himmler dădu iarăși aprobator din cap, dar cam plictisit. 

— O altă problemă este că între timp în forumuri se atrage 
atenţia asupra a ce se scrie. Ilnamicii poporului nostru nu se mai 
exprimă atât de dezinvolt cum o făceau cu ani în urmă ori chiar 
înainte de a ajunge noi la putere. De fapt, înregistrările cu 
conţinut politic dinainte de 1933 sunt cele mai abundente. De 
atunci a apărut o nouă generaţie și se pune întrebarea cum pot 
fi identificate oile negre din rândul tinerilor. 

— Aha, interveni Himmler, cred că acum intră în joc „forumul 
negru”. 

— Exact. Adamek confirmă și într-un mod periculos păru ca un 
profesor care își laudă elevul silitor. Noi am introdus un forum la 
care se poate participa fără cod personal și fără parolă, așadar 
anonim la prima vedere. L-am umplut cu afirmaţii ostile 
Reichului, extrase de noi ca model din Forumul german, și am 
așteptat. 

El îi făcu semn să continue lui Dobrischowsky, care se repezi 
cu explicaţii: 


VP -15 


— Tehnic vorbind, în Rețeaua internaţională nu există 
anonimitate reală. Despre orice literă se știe exact când a fost 
introdusă și de pe ce dispozitiv. Dispozitivul poate fi un 
computer ușor de identificat - de regulă aparține unei persoane. 
Dacă avem de-a face cu un computer public - dintr-o școală, 
bibliotecă, dintr-un oficiu poștal etc. -, se poate găsi persoana 
de cele mai multe ori prin localizarea telefonului. Dacă 
dispozitivul este un telefon, este identificat oricum. 

— lar nouă ne oferiţi un motiv plauzibil să luăm de piept 
persoana indicată, reclamă Himmler. 

Adamek înclină capul. 

— Dacă s-ar răspândi zvonul că afirmaţiile din „forumul 
negru” nu sunt cu adevărat anonime, nu ar mai avea niciun 
efect. Și a doua oară nu se va mai putea folosi. 

— Da, înţeleg, zise jovial Himmler. Cred că acesta este al 
doilea plan menţionat de dumneavoastră? 

Adamek îl privi și clătină capul zâmbind ușor: 

— Nu, la el ajung acum. Își împinse scaunul cu rotile până sub 
colțul ecranului și începu să explice: Tot ce am discutat până 
acum este doar ceva superficial. Adevărata putere constă în 
posibilitatea ca date aparent inofensive să fie asociate cu 
ajutorul computerului într-un mod care să conducă la înțelesuri 
nebănuite. Acesta este al doilea plan al activităţii noastre, și 
anume cel pe care îl stăpânim mai bine decât oricine altcineva 
în lume. În ce privește acest fel de valorificare, noi suntem cel 
mai specializat grup, în care concepţia lucrează mână în mână 
cu programarea. Am dori să vă prezentăm acum un produs al 
acestora. 

Himmler se rezemă de speteaza scaunului său și își împreună 
vârfurile degetelor mâinilor. 

— Bine, prezentaţi-mi-l. 

Adamek nu se lăsă intimidat câtuși de puţin de îndoiala 
evidentă din vocea reichsfuhrerului. Ceea ce nu mira pe nimeni 
dintre cei care îl cunoșteau; nu cunoștea teama. De-asta se și 
afla în acel scaun. Se accidentase la schi. Toţi îl avertizaseră că 
pârtia era periculoasă, dar asta nu îl descurajase. 

— Produsul nostru își datorează eficacitatea unei decizii a 
Fuhrerului, care din punctul nostru de vedere a fost genială. 
Vorbesc de decizia de abolire a numerarului. De la retragerea 
tuturor bancnotelor și monedelor la 1 iulie 1933, în întreg 


VP - 16 


Reichul se fac plăţi doar cu cardul, respectiv de la răspândirea 
telefonului popular din 1934, datorită comodităţii mai mari. 

— Această măsură are în primul rând scopul de a ne elibera 
de sclavia dobânzilor impusă de marele capital evreiesc, îl 
corectă Himmler. Pe lângă afacerile de pe piaţa neagră, corupţie 
și criminalitate, în general. 

Adamek confirmă politicos. 

— Fără îndoială acestea au fost motivațiile Fuhrerului, dar nu 
la acestea mă refer, ci la efect, care a avut importanţa lui. 
Mulțumită lui noi știm exact ce a cumpărat în ultimii nouă ani 
fiecare om care trăiește în interiorul granițelor Reichului 
german. Și de asemenea când a cumpărat, de unde și cât a 
plătit pentru cumpărături. Sunteţi de acord cu mine până aici? 

La un semn foarte discret, Helene Bodenkamp edită pe ecran 
un tabel cu mai multe coloane, care conţineau numere lungi, 
urmate de ziua, ora, cantitatea și suma în Reichsmark. 

— Practic este un tabel de dimensiuni enorme, dar foarte 
simplu. Vedem aici o prezentare a tuturor cumpărăturilor pe 
care le-am făcut eu însumi. Numărul din prima coloană, identic 
peste tot, este codul meu numeric. In a doua coloană este trecut 
codul persoanei ori al firmei la care am virat banii. A treia 
coloană conţine numărul produsului cumpărat, atribuit în 
Germania fiecărui produs care se comercializează, sau numărul 
de contract, dacă este vorba despre o plată făcută în cadrul unui 
contract - după cum vedeţi, în rândul al doilea este plata chiriei 
lunare pentru locuinţa mea -, ori un număr ocazional, dacă este 
vorba despre un alt beneficiu. În rândul al șaptelea se află 
numărul 101 care reprezintă cadouri în bani între rude. A fost 
ziua de naștere a nepotului meu Hermann, căruia i-am dăruit 
douăzeci de mărci. Coloana dinainte de total se referă la 
eventuale cantități. 

Făcu un nou semn programatoarei, tabelul dispăru și reîncepu 
să se umple de jos în sus. 

— Am aplicat listei un alt filtru care arată, pe baza numărului 
produsului, doar alimentele pe care le-am cumpărat, îi explică 
Adamek. 

Himmler se încruntă sceptic: 

— Cum vă daţi seama de asta? Care produs este aliment? 
Numerele sunt diferite, cu excepţia cifrei-produs de la început. 

— Aici nu apare numărul produsului, numerele se distribuie 


VP - 17 


neîntrerupt. Dar la anexa fiecărui produs sunt consemnate toate 
informaţiile necesare, într-un alt tabel. Fräulein Bodenkamp, 
arătaţi înregistrarea tabelului cu produsele la unul dintre 
rânduri, să spunem la primul. 

Imaginea fu înlocuită cu una generală, care arăta numărul 
produsului, sub care scria cartofi Gloria. 

Categoria: aliment 

Raţionalizat: nu 

Trimitere în tabelul de produse: 1004007 

— Aici avem afișată categoria. Este vorba despre un aliment, 
deci dacă vrem să aflam alte particularităţi ale articolului, vom 
trece la tabelul cu alimente. Fräulein Bodenkamp? 

Femeia tastă ceva și apăru o nouă imagine: 

Număr produs: 1004007 

Descriere: cartofi obișnuiți 

Valoare nutritivă: 77 calorii 

Cantitate: 100 grame 

Și mai departe apărea o listă de nutrienți și vitamine mai 
lungă decât ecranul. 

— Așadar vedem cartofii cumpăraţi de mine sâmbătă, în urmă 
cu două săptămâni, cu valoarea nutritivă de 77 de calorii pentru 
100 de grame. Am cumpărat două kilograme... 

— Pot întreba cum aţi făcut asta? îl întrerupse Himmler. În 
scaunul cu rotile? 

Adamek clătină negativ din cap. 

— Desigur că nu îmi fac eu însumi cumpărăturile. Am un băiat 
ca ajutor, care face asta în locul meu. Îi dau o listă și cardul meu 
și el se descurcă. 

Himmler dădu scurt din cap. 

— Am înţeles. Continuati. 

Adamek se întoarse cu scaunul și căută pe ecran locul unde 
rămăsese cu explicația. 

— Cum spuneam, am cumpărat două kilograme de cartofi cu 
valoarea totală nutritivă de 1 540 de calorii. Programul poate 
face automat transformarea alimentelor cumpărate în valori 
nutritive. 

Făcu din nou un semn programatoarei și imaginea se 
schimbă. Apăru iarăși tabelul cu alimente cumpărate, de data 
aceasta doar cu codul numeric, data și numărul caloriilor. 

Adamek continuă: 


VP-18 


— Și firește că totul poate fi însumat lunar cu ușurință. 
Fräulein Bodenkamp, vă rog! 

Apăru o listă nouă. 

„August Adamek, născut 05.05.1889, domiciliat în Weimar, 
Junkerstrafe 2”. 

lar dedesubt: 

Septembrie 1942 - 73 500 calorii 

August 1942 - 72 100 calorii 

lulie 1942 - 68 400 calorii 

lunie 1942 - 78 300 calorii 

— Acestea sunt valorile nutritive cumpărate de mine și 
consumate în ultimele luni. Aproximativ două mii cinci sute 
calorii pe zi. El se îndepărtă puţin pe scaunul cu rotile și adăugă: 
Să mai facem un ultim pas, pentru ca evaluarea să fie relevantă, 
tabelele acestea le coroborăm cu datele de la oficiul stării civile. 
În acest fel obţinem numărul de calorii pe gospodărie. Dacă 
împărţim rezultatul la numărul membrilor acestei gospodării - 
tată, mamă, copii, bunici și așa mai departe - obţinem o listă cu 
toate gospodăriile și numărul de calorii consumate pe lună de 
membrii acestora. 

În spatele ochelarilor cu lentile rotunde ochii reichsfăhrerului 
se măriră nefiresc. Dădu din cap foarte, foarte încet, dar 
afirmativ. Părea că a înţeles ce însemna asta. 

— În cazul persoanei mele, rezultatul va rămâne același, 
pentru că eu trăiesc singur, continuă Adamek. In alte cazuri, 
rezultatul va fi mai puţin de două mii cinci sute de calorii, de 
exemplu dacă din gospodărie face parte un sugar ori un copil 
mic, care firește că mănâncă mai puţin decât un adult. Dar dacă 
rezultatul este sensibil mai mare... El făcu o pauză, își plimbă 
privirea peste cei prezenţi, apoi îl fixă din nou pe reichsfihrerul 
SS. Bineînţeles că noi trebuie să luăm în calcul o anumită marjă 
de fluctuație. Bărbaţii care depun efort fizic mare au nevoie de 
un aport energetic mai mare. Dar când consumul mediu de 
calorii al unei gospodării depășește anumite limite... în aceste 
vremuri în care multe alimente sunt raţionalizate... poate fi un 
indiciu pentru un fugar, pentru existenţa în acea gospodărie a 
mai multor oameni decât sunt înregistrați. De exemplu, oameni 
care se ascund de lege. 

Himmler își frecă încet mâinile. 

— Sună bine, zise el cu o nuanță laudativă. Sună foarte bine. 


VP-19 


Miji ochii bănuitor. Dar aș vrea să văd asta demonstrată practic. 

Adamek zâmbi. Zâmbiră și colegii lui. Firește că erau pregătiţi 
pentru așa ceva. 

— Cu plăcere, răspunse Adamek. Numiţi un oraș și noi vă vom 
prezenta lista gospodăriilor suspecte. Acum, sub ochii 
dumneavoastră. 

— Oricare oraș? întrebă reichsfuhrerul. 

— Oricare oraș, răspunse Adamek. 

Himmler se gândi puţin, apoi spuse: 

— Amsterdam. 

Zâmbetele de pe chipurile bărbaţilor se topiră fulgerător. 

— Amsterdam? vru să se asigure Adamek. 

— Este o problemă? întrebă Himmler. 

o... 

Helene rămase înlemnită în faţa tastaturii. Nu se așteptase la 
asta. Făcuse programarea conform indicaţiilor primite de la Herr 
Adamek, Herr Lettke și Herr Dobrischowsky, cum făcuse 
întotdeauna. Și tot ca de obicei nu se întrebase la ce foloseau 
evaluările; o programatoare nu își putea permite așa ceva. 

Desigur că își făcuse niște idei. Dar erau doar alimente, calorii 
- ce altceva ar fi putut bănui decât că era vorba despre situaţia 
alimentară a populaţiei? Despre situaţia hrănirii oamenilor, care 
aveau și care nu aveau suficientă mâncare. 

Dar ce i se cerea acum... | se părea că mâinile aveau câteva 
tone. În stomac i se agita ceva groaznic. Îi venea să fugă, să se 
ascundă la toaletă, dar Völkers i-ar suci apoi gâtul. 

Poate reușea să nu vomite. Discuţia aprinsă dintre bărbați îi 
trecea pe lângă urechi. Oare la Amsterdam nu se foloseau banii 
pentru plăţi? Da, ar fi fost răspunsul, mai mult ori mai puţin de 
la ocuparea Olandei. Guldenul fusese suprimat, se retrăseseră 
toţi banii lichizi și se introdusese marca germană la fel ca în 
Germania. Dar avea toate tabelele? 

— Fräulein Bodenkamp? Helene? 

Auzi vocea lui Adamek. 

— Da? tresări ea. 

— Avem toate tabelele pentru Amsterdam? 

— Da. 

Le avea listate pe ecran. Mâinile ei lucraseră, fără ca ea să își 
fi dat seama. 

— Atunci transmiteți evaluarea, vă rog. 


VP - 20 


— Da, își auzi ea propria voce, ascultătoare, cum se cădea 
unei femei germane. 

Apoi își privi degetele cum apăsau tastele corespunzătoare și 
în final și tasta de trimitere. 

De ce oare se gândise la Ruth, prietena ei de la grădiniță? 
Ruth Melzer, care într-o zi trebuise să se mute în fundul clasei, 
neavând voie să execute salutul german cu care toți ceilalţi 
întâmpinau profesorii. Ruth Melzer, care la scurt timp după 
aceea plecase cu părinţii în America pentru totdeauna, și de 
care nu mai auzise nimic de atunci. 

In timp ce evaluarea se desfășura și procentele apăreau încet 
pe ecran, i se părea că aude depozitele din sala de dedesubt 
duduind și ventilatoarele pornind, pentru că unitatea de calcul 
funcţiona la capacitate maximă. 

— Când Wehrmachtul a ocupat Olanda și am văzut 
documentele, am constatat că administraţia din Amsterdam 
ținea o evidenţă a locuitorilor orașului în funcţie de religia 
practicată. Motivația era reprezentată de impozite, dar pentru 
noi constituia firește un cadou al providenţei. Spre deosebire de 
vechiul Reich, unde Institutul pentru Antropologia Raselor a 
trebuit să facă cercetări costisitoare pentru a stabili cine este 
evreu, la Amsterdam aveam la dispoziţie lista completă. Ceea ce 
a simplificat măsurile necesare. 

— Da, acesta a fost un adevărat noroc, îl aprobă Adamek. 

— In vară am început deportările, continuă Himmler, dar 
având această listă, știm că nu am pus mâna pe toți evreii. Unii 
sunt menţionaţi ca plecaţi în străinătate, dar coroborând datele 
cu cele de la autorităţile de la frontiere, am constatat că acestea 
nu corespund. Dacă nu cumva au trecut înot Marea Nordului, 
sunt undeva în oraș, în speranţa că noi o să dispărem într-o zi. El 
strânse pumnii într-un gest de furie și adăugă: Dar noi nu vom 
dispărea. Am venit pentru mii de ani. 

După această izbucnire a reichsfuhrerului se așternu o liniște 
desăvârșită. Nimeni nu mai mișca, nimeni nu mai scotea un 
cuvânt. Toţi se uitau la procentele de pe ecran, care încet se 
apropiau de sută la sută. 

Apoi ele dispărură și apăru lista. 

Primele două rânduri erau: 

Gies - 6 710 calorii pe zi de persoană 

Van Wijk - 5 870 calorii pe zi de persoană 


VP -21 


— La fix! se auzi în liniște exclamaţia lui Lettke. 

Himmler se ridică în picioare: 

— Ce înseamnă asta? 

— Acești oameni cumpără aproape de trei ori mai multe 
alimente decât pot mânca, explică Adamek. Fräulein 
Bodenkamp, vă rog înregistrările cu tabelele gospodăriilor! 

Helene avu impresia că o apasă o greutate invizibilă imensă, 
atât de mare încât abia mai putea să respire. Totuși mâinile ei, 
trădătoarele, continuară să lucreze cu promptitudine și pe ecran 
apărură alte informaţii despre persoanele cu aceste nume de 
familie. 

Primul rând se referea la o familie fără copii, Jan Gies și Miep 
Gies-Santrouschitz. Datele de naștere, locul de naștere - soţia 
provenea din Austria -, domiciliul, locul de muncă. 

Pe rândul al doilea era tot o pereche, Cor van Wijk și Elizabeth 
van Wijk-Voskuijl, de asemenea fără copii. 

— Patru persoane care consumă împreună pe zi peste 25 000 
de calorii, concluzionă Adamek, a cărui capacitate de a face 
mintal calcule era legendară. Asta corespunde necesităților 
nutriționale a zece ori mai multor persoane. 

— Ambele femei lucrează la aceeași firmă, constată 
Dobrischowsky. 

— Ce firmă este aceea? întrebă Adamek adresându-se 
Helenei. 

Degetele îi dansară din nou. Firma se numea OPERKA, avea 
sediul în Prinsengracht 263, făcea comerț cu mirodenii și 
aparţinea unui oarecare Johannes Kleiman și lui Victor Kugler. 

— Și-a schimbat proprietarii pe 4 decembrie 1941, așadar 
după ocupație, interveni Lettke. Pare o afacere de fațadă. Cine 
era proprietarul anterior? 

Mâinile Helenei prelucrară întrebarea. 

— Otto Frank. Dobrischowsky clătină din cap. Este un nume 
olandez? 

Mai departe, mai departe, mai departe. Degetele dansară pe 
taste. De fapt, Otto Frank nu era olandez, ci evreu german 
emigrat în februarie 1934 în Olanda. 

— Tipic evreiesc, zise Himmler. Se duce ca un nimeni într-o 
țară străină și după câţiva ani este bogat și îi pune pe autohtoni 
să muncească pentru el. 

Datele mai arătau că Otto Frank locuia cu familia în 


VP - 22 


Merwedeplein 37, unde fusese văzut ultima dată pe 5 iulie 1942. 
In raportul Comandamentului pentru Deportări apărea că, în 
conformitate cu unele zvonuri, această familie ar fi fugit în 
Elveţia. 

— Sau nu, obiectă Himmler și își scoase din geantă telefonul. 

Fără să vrea, Helene tresări văzând această mișcare. Era 
strict interzis să intri în încăperile agenţiei cu telefonul mobil. 

Dar firește că nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să îi ceară 
reichsfuhrerului SS să își lase telefonul la intrare, ceea ce era o 
obligație pentru toţi. 

— Schulz? spuse Himmler gâfâind. Am găsit aici indicii 
referitoare la evrei ascunși în Amsterdam. Trimiteţi o echipă în 
Prinsengracht 263, care să percheziționeze casa la sânge. Da, 
263. Același lucru și la adresele următoare, notați... El dictă și 
adresele soţilor Gies și Wijk, precum și pe cele ale lui Johannes 
Kleiman și Victor Kugler. Amănunţit și cât mai repede posibil. Îmi 
faceţi urgent un raport. 

Lăsă telefonul de la ureche și zise: 

— Acum așteptăm. 

Helene remarcă faptul că telefonul acestuia avea sclipiri aurii 
și se plia, nefiind evident un model popular. Era probabil unul 
dintre modelele de lux puse pe piață de Siemens puţin înainte 
de izbucnirea războiului. 

Și au așteptat. Privind în gol, ca să treacă timpul. Kirst își 
aprinse o ţigaretă Overstolz de care nu se despărţea niciodată. 
Adamek își rodea unghia de la degetul mare al mâinii drepte. 
Lettke își răsucea capetele mustăţii lui stupide. Himmler se 
retrăsese cu aghiotantul lui în fundul sălii și îi dădea indicații. 
După ce SS-istul se îndepărtă cu mișcări de robot, se întoarse la 
scaunul lui și se așeză fără niciun zgomot. 

In fine, după o sută de ani, cum i se păru Helenei, telefonul 
reichsfuhrerului sună. 

— Da, latră el scurt și așteptă. Informaţie eronată la adresa lui 
Van Wijk. 

— Cum justifică ei cantităţile de alimente cumpărate? întrebă 
Adamek. 

Himmler îl privi întunecat: 

— Nu ați fost atent? Despre asta nu le-am spus nimic 
oamenilor mei și atunci de ce să fi întrebat așa ceva? 

— Aveţi dreptate, recunoscu grăbit Adamek. Vă rog să mă 


VP - 23 


scuzaţi, Reichsführer. 

— Dacă asta funcţionează, spuse Himmler, nu voi destăinuli 
nimănui cum descoperim persoanele ascunse. 

— Este prudent, confirmă Adamek. 

Himmler privi încruntat în gol. 

— Dacă este posibil ca cineva să poată cumpăra atât de 
multe alimente într-un teritoriu sub ocupaţie, poate că ar trebui 
să raţionalizăm totul. Atunci nimeni nu ar mai putea să 
hrănească niște evrei, fără să se înfometeze pe sine. 

Telefonul lui sună iarăși. Acum era vorba despre percheziţia la 
familia Kugler, în urma căreia de asemenea nu se descoperise 
nimic suspect. 

Și tot așa adresă după adresă. Ultimul raport a fost cel de la 
adresa din Prinsengracht. 

— Au percheziţionat clădirea de sus până jos, spuse Himmler, 
ținând telefonul la piept. 

— Și? întrebă Adamek. 

— Nimic, răspunse întunecat reichsfuhrerul SS. Nu au găsit 
nimic. Absolut nimic. 

Helene văzu cum bărbaţilor le ieșeau ochii din cap de groază. 
Desigur că nimeni nu remarcă faptul că ea respirase ușurată. 

o... 

În înspăimântătoarea liniște care se așternuse se auzi vocea 
lui Lettke, care îl surprinse și pe el cât era de hotărâtă și de 
clară. 

— Un moment, vă rog! 

El se întoarse către programatoare și întrebă: 

— Avem și datele din registrele funciare din Amsterdam? 

Fata confirmă cu ochii mari: 

— Da, desigur. 

— Afișaţi planul clădirii. 

Adamek dădu recunoscător din cap și spuse: 

— Bună idee. 

Văzu cum Dobrischowsky își trase de gulerul cămășii ca să îl 
lărgească, Kirst își scoase nervos încă o ţigaretă din 
portțigaretul din argint și Möller își retrase capul între umeri. 

Mai văzu și privirea lui Himmler rece ca gheaţa. Dacă o dădea 
și cu asta în bară, nimic nu îi mai salva. 

Pe ecran apăru planul casei. Aceasta avea mai multe niveluri 
și, specific pentru orașul Amsterdam, unde clădirile se impozitau 


VP - 24 


odinioară după lăţimea fațadei, era îngustă, dar întinsă mult în 
spate. 

— Aș putea vorbi cu sturmbannfuhrerul dumneavoastră? 
întrebă Lettke, surprins el însuși de îndrăzneală. 

Himmler își cântări telefonul în mână nehotărât și nu prea 
încântat. 

— Îl pot conecta la difuzor, se oferi Dobrischowsky. Și vom 
putea auzi toţi. Se rezolvă foarte simplu. 

— Bine, acceptă Himmler. Ş 

Dobrischowsky conectă un cablu la difuzor. In timp ce cutia 
veche intra păcănind în funcţiune, el conectă celălalt capăt la 
telefonul reichsfuhrerului. 

— Ne auziţi, sturmbannfuhrer? întrebă el. 

— Tare și clar, se auzi răspunsul. 

— Sunt Eugen Lettke. Sturmbannführer, vă rog să ne descrieţi 
încăperile din Prinsengracht 263. 

Interlocutorul își drese glasul, apoi descrise încăperile în 
ordinea efectuării percheziţiei. Relatarea privitoare la parter 
corespundea planului. 

Lui Lettke i se făcu cald și își stăpâni cu efort impulsul de a-și 
lărgi gulerul cămâășii. 

— Pe scară se ajunge la primul etaj, se auzi vocea tăioasă a 
interlocutorului. Pe dreapta este o ușă, care dă într-un spaţiu de 
depozitare aflat spre stradă, în faţă, într-o parte, sunt niște 
trepte abrupte - mai curând o scară. La etajul al doilea, în față, 
un coridor îngust. La dreapta o altă ușă către un alt loc de 
depozitare, la capătul coridorului o ușă, în spatele căreia este o 
mică încăpere, care are pe latura dreaptă două ferestre cu 
vedere spre curte, pare o bibliotecă. Mă întorc, la etajul al 
doilea... 

— Staţi! Lettke simţi cum inima îi bătea mai puternic. Reveniţi 
la încăperea cea mică. Ce vedeţi acolo mai exact? 

— O etajeră mare cu cărți. Un fel de depozit. 

— Nicio altă ușă? 

— Nu. 

Planul etajului întâi arăta în spatele cămăruţei alte spaţii. 

Funcţiona. Incredibil. Sentimentul sublim care îl cuprinse pe 
Lettke aproape că îi tăie respiraţia. 

— Sturmbannführer, strigă el, descrieţi exact poziţia etajerei. 

— Este pe peretele din fața ușii. 


VP -25 


— Verificaţi dacă nu ascunde o cale de acces. 

— Deja am făcut asta. Este strâns fixată cu șuruburi în perete. 

— Gândiţi-vă că este camuflată și mai verificați încă o dată. 

— Hmm! Bine. 

Se auzi interlocutorul rostind câteva nume și dând ordine, 
după care răzbătură doar zgomote îndepărtate. 

În cele din urmă bărbatul reveni la telefon. 

— Aţi avut dreptate, spuse SS-istul evident consternat. Etajera 
este falsă și zăvorârea este bine mascată. Într-adevăr, din 
spatele ei se poate merge mai departe. 

Din depărtare se auziră strigăte. 

— Acolo se află mai multe persoane, raportă SS-istul. 

— Arestaţi-i pe toți, ordonă Himmler furios. Stabiliţi 
identitățile lor. 

— Am înţeles, Reichsfuhrer! 

O vreme se auziră urlete poruncitoare, suspine ale unor 
femei, plâns de copii, totul îndepărtat și neclar. După care 
sturmbannfuhrerul reveni. 

— Am găsit în spaţiile ascunse opt persoane, toți evrei. Din 
datele preliminare rezultă că este vorba despre Otto Frank, soția 
sa Edith Frank, și cei doi copii Margot și Anne Frank, apoi despre 
Herman van Pels, soţia sa Auguste van Pels și fiul Peter van 
Pels, precum și de Fritz Pfeffer. 

Opt evrei. Lettke își permise un zâmbet triumfător. Astfel 
utilitatea NSA era deplin dovedită. lar el contribuise esenţial la 
acest lucru! Dacă nici asta nu conta la prelungirea statutului său 
de neîncorporabil, atunci chiar nimic nu ar putea să o mai facă. 

— De la una dintre fete, continuă SS-istul, am confiscat un 
jurnal zilnic. Să vi-l înaintăm pentru evaluare? 

Himmler făcu o grimasă de scârbă: 

— Nu, distrugeţi-l. Să nu ajungă pe cine știe ce cale în mâinile 
dușmanilor noștri și să fie folosit ca propagandă contra noastră. 

— Am înţeles, Reichsfuhrer! 

Imediat se auzi cum interlocutorul dădu ordin: 

— Schulze? Ardeţi-l! Da, imediat. 

— Evreii prinși să fie trimiși neîntârziat la Auschwitz, ordonă 
Himmler. Și toți cei care au luat parte la complot, care i-au 
ascuns, să fie arestaţi. 

— Am înţeles, Reichsfuhrer! 

Himmler îi făcu semn lui Dobrischowsky spre cablu: 


VP - 26 


— Ajunge. Totul își urmează de acum cursul și fără noi. 

In timp ce Dobrischowsky îi decupla telefonul, Himmler se 
plimba de colo-colo, vizibil marcat de cele abia trăite de toți. 
Nimeni nu mai scotea o vorbă. Nu era indicat să întrerupi șirul 
gândurilor reichsfiihrerului. 

— Patria noastră a pierdut atât de rușinos acel nefericit război 
dintre 1914 și 1917, întrerupse Himmler liniștea, după cum știm 
astăzi, nu din cauză că soldaţii noștri nu s-ar fi ridicat la nivelul 
așteptărilor. Nu, ci deoarece Wehrmachtul a fost lovit pe la 
spate de elemente trădătoare din patrie, incitate și conduse de 
evreimea mondială. Prin substanţa lui, poporul german ar fi fost 
invincibil, dacă nu s-ar fi făcut greșeala de a suporta prea mult 
timp sabotorii care i-au stors vlaga și moralul: evreii. Evreii știu 
bine că între ei și poporul arian există o dușmănie naturală, o 
dușmănie ce trebuie neapărat disputată prin luptă, căci doar 
unul dintre cele două popoare poate supravieţui. Lupta aceasta, 
domnii mei, are loc acum, în acest moment! Și arianul nu are 
voie să o piardă, căci ar însemna pieirea întregii omeniri al cărei 
purtător cultural este el. 

Rămase în fața mesei, pe care se afla telefonul lui. 

— În est ne aflăm într-o situaţie periculoasă, știți și 
dumneavoastră. Soarta noastră este pe muchie de cuţit. Dar ar 
fi o greșeală să credem că decisiv este doar numărul diviziilor 
de blindate de care dispunem. Acesta este doar aspectul 
exterior al luptei noastre. Acest război are și un front interior, la 
fel de important, la fel de decisiv ca războiul din est, iar acest 
front este eliberarea de evrei. Trebuie să reușim să eliberăm 
complet și definitiv poporul german de evrei și de influenţa lor 
dăunătoare, dezagregatoare și exploatatoare. Vom putea în final 
să învingem doar dacă vom reuși să facem acest lucru. 

El își băgă telefonul în buzunar și aruncă o privire în jur. 

— Mărturisesc că am venit aici cu rezerve. Mă aşteptam să 
găsesc un rest al acelei jalnice republici care ar fi adus pieirea 
definitivă a poporului german, dacă Fuhrerul nu ar fi intervenit 
în momentul hotărâtor. Însă, domnii mei, aţi reușit să mă 
convingeți. Văd că și dumneavoastră luptaţi pe un front care nu 
este mai prejos ca importanţă decât câmpul de luptă. Da, îmi 
pare că realitatea și precizia datelor sunt mai valoroase decât 
oţelul. Ce am văzut astăzi aici la dumneavoastră îmi dă 
certitudinea că de acum înainte nimeni nu va mai fi sigur în fața 


VP - 27 


noastră, nimeni și nicăieri. Domnii mei, dumneavoastră 
contribuiţi la clădirea unui Reich în care nu vor mai exista 
moduri de gândire anormale, dăunătoare. Puterea noastră va fi 
absolută într-un sens până acum total necunoscut. 

Auditorii păreau copleșiți. Doar Lettke îl privea pe Himmler și 
se întrebă ce și-a spus când văzuse acest chip pentru prima 
oară la televizor, respectiv de unde până unde acest gnom 
ochelarist avea impertinenţa de a vorbi în numele poporului 
arian. Cine din conducere - excepţie făcând poate Heydrich, 
șeful RSHA - era un arian? Nici măcar Hitler. 

Toate astea erau în fond jalnice. 

Dar ei erau la putere și trebuia să vadă cum se putea orienta. 

De fapt, surprinzător era că o minte ageră ca a lui Adamek nu 
părea să-și pună întrebări. În loc să facă asta, stătea acolo în 
scaunul lui rulant ruginit și îi promitea reichsfuhrerului că îi va 
trimite prin e-mail un dosar cu toate celelalte persoane suspecte 
din Amsterdam. 

— Sau tipărit, adăugase acesta. Cum doriţi. 

Himmler îi făcuse un semn aprobator. 

— Clarificaţi asta cu comandamentul pentru deportări. Mult 
mai important este să treceţi neîntârziat la aceste căutări pentru 
toate orașele germane. Exact acum, când soarta poporului 
german se află pe muchie de cuţit, este de o importanță 
decisivă să ne eliberăm total de otrava putrefacţiei evreiești. 

— Bineînţeles, Reichsführer, răspunse Adamek. 

Lettke se lăsă cu toată greutatea pe scaunul său, cuprins 
brusc de o epuizare profundă. Scăpase. Încă o dată. 

o... 

l-au condus pe reichsfuhrer și pe anturajul lui la automobile 
toţi cu excepţia lui Adamek, și s-au uitat cum mașinile negre se 
îndepărtau fără grabă. Abia au dispărut acestea și eliberaţi au 
râs și s-au bătut pe umăr. Reușiseră, reușiseră, reușiseră! Planul 
lor funcționase! NSA va continua să existe, cu siguranţă! 

Și Helen a primit laude: ce bine se descurcase, atât de repede 
și de prompt, și fără nicio greșeală! Până și V5lkers își călcă pe 
suflet recunoscând asta, dar Helene abia dacă auzi. Dădu doar 
din cap și la zâmbetul așteptat de toţi răspunse că participaseră 
împreună la asta. 

Reacționă absent, automat. Nu trebui să se gândească, 
pentru că buna ei creștere îi spunea exact ce trebuia să spună și 


VP - 28 


să facă. Altfel nu ar fi putut. Pentru că dacă ar fi trebuit să se 
gândească nu ar fi putut să o facă decât la faptul că tocmai 
contribuise la trimiterea la moarte sigură a bărbatului pe care îl 
iubea ca pe nimeni altcineva pe lume. 


VP - 29 


2. 


La ce vârstă văzuse Helene pentru prima dată un computer? 
La opt ani? La nouă? Nu mai știa exact decât că se întâmplase la 
unchiul Siegmund. Firește că la unchiul Siegmund. Nu va uita 
niciodată. 

Erau în vizită la el, după ce acesta se întorsese dintr-una 
dintre călătoriile sale. Din America de Sud. El le arătase 
fotografii cu munți care îi tăiau răsuflarea - Anzii cu lame 
lânoase care priveau curioase obiectivul aparatului de 
fotografiat, cu peruani cu pălării ciudate și haine multicolore. 
Fusese în junglă și într-un oraș străvechi părăsit, construit în 
munţi în vremuri imemorabile, dar nimeni nu știa de către cine 
și nici măcar cum duseseră imensele pietre la acea înălţime. lar 
la sfârșitul călătoriei fusese la Rio de Janeiro. Această denumire 
o fascina pe Helene; „ș”-ul moale de la începutul ultimului 
cuvânt suna fabulos de ademenitor. Făcuse fotografii și pe plajă, 
cu femei frumoase în costume de baie, cu pielea bronzată 
mătăsoasă, păr lung buclat și negru, cu ochi negri sub gene 
lungi, care priveau zâmbind amăgitor în obiectivul aparatului. Și 
le-a tot arătat fotografii, până când, indignată, mama spusese 
că fusese bine. 

Ca întotdeauna, și despre această călătorie va scrie reportaje. 
Le spusese și unde au să apară aceste reportaje, dar Helenei nu 
îi erau cunoscute numele acelor reviste. ` 

Îi făcea plăcere să îl viziteze pe unchiul Siegmund. Îi plăcea în 
casa lui mică și mucegăită, întunecoasă și plină de mistere, în 
care mirosea a tabac și a Orient. Pe toți pereţii atârnau amintiri 
din lumea largă pe care unchiul o colinda neînfricat - măști 
sculptate în lemn negru, cu chipuri înspăimântătoare din Africa, 
cuțite teribil de lungi și sulițe aduse din insule îndepărtate, vase 
din porțelan pictat din Japonia, splendide casete din fire de orez 
roșii și galbene din China ori piei de animale din care răzbătea 
un iz străin, de sânge, moarte și pericol. Intreaga casă îi părea 
mai mult decât un muzeu, după ce străbătea încăperile cu 
amintiri ale unchiului Siegmund din călătoriile sale. 

Fratele ei Armin nu o însoțea. Spunea că nu avea chef să 


VP - 30 


audă ce trăiseră alţi oameni în călătoriile lor. Voia ca el însuși să 
umble odată prin lume. Oricum Armin nu îl putea suferi pe 
unchi, dar Helene nu știa de ce. 

În orice caz, în acea zi, după ce îi servise cu cafea, prăjituri cu 
nuci, le arătase fotografii din călătorie și le povestise despre 
aventurile din îndepărtata Americă de Sud, unchiul Siegmund 
adăugase: 

— Ar mai fi ceva ce trebuie să vă arăt. Te va interesa în 
special pe tine, Johann. 

— Pe mine? se mirase tatăl Helenei. Cum așa? 

Unchiul Siegmund băgase degetul mare în minusculul 
buzunar al vestei și râsese răsunător, cum făcea de obicei. 

— O parte a onorariului meu am investit-o în viitor. la priviţi! 

Se ridicaseră toţi și îl urmaseră în biroul lui, în cel mai sfânt 
loc al lui, camera cu bovindou de la etajul întâi, de unde se 
vedea tot orașul. Tatăl rămăsese în ușă, de unde strigase: 

— Un computer! Ţi-ai cumpărat un computer! 

— Exact, răspunsese unchiul Siegmund. Bătrâna mașină de 
scris a ieșit la pensie. La aparatul acesta îmi pot scrie textele, le 
pot reface și modifica de câte ori este necesar, și imediat ce 
sunt bune de tipar, le tipăresc. La multe redacții nici nu mai este 
necesar, deoarece multe ziare și reviste au de mult asemenea 
computere și sunt conectate la Reţeaua internaţională; acestora 
le trimit textul prin Elektropost. 

„Aparatul” era o piesă de mobilier impunătoare din lemn de 
stejar, așezată lângă un perete, cu aspect de masă de scris tip 
secretar, dar nu elegantă și cu picioare subţiri ca aceea la care 
mama Helenei își scria corespondența. Era o piesă masivă, 
colțuroasă, care părea a cântări tone. Unchiul Siegmund 
deschise două canaturi din lemn dincolo de care era un ecran, 
apoi împinse în spate o parte a tăbliei mesei: sub ea era o 
tastatură aproape ca a mașinii de scris a tatălui ei, cu care 
Helene se mai juca din când în când. După ce unchiul apăsă un 
întrerupător ascuns, dincolo de fantele lunguleţe pentru aerisire, 
de pe lateralele aparatului începu să zumzăie și să zbârnâie 
ceva. Helene privi cu mai multă atenţie și descoperi lateral două 
compartimente ornamentate cu sculpturi. In primul se afla un 
teanc cu hârtii albe, în celălalt era o singură foaie cu un text de 
câteva rânduri. 

— Dispozitivul pentru tipărire, îi explicase unchiul Siegmund 


VP - 31 


tatălui Helenei. Data viitoare am să îmi iau un model cu tipăritor 
separat. Mai are un cablu și voi avea nevoie și de o altă priză, 
dar pe tipăritor este întotdeauna ceva și eu trebuie de fiecare 
dată să scot totul afară, ca să ajung la trapa din spate. 

— Tipic bărbătesc, opinase mama. Mereu ai nevoie de 
jucărelele cele mai noi. 

— Dimpotrivă, draga mea soră, ripostase unchiul Siegmund 
zâmbind. Asta nu-i o jucărioară, este viitorul. Peste câţiva ani 
computerele vor fi ceva obișnuit în întreaga lume modernă. 

— Eu nu știu pentru ce un om normal ar avea nevoie de așa 
ceva. 

— De exemplu pentru a exersa cunoștințele dintr-o limbă 
străină și pentru a și le dezvolta. Acum în mai toate țările 
occidentale există un așa-numit forum, în care se poate discuta 
prin computer cu altcineva pe marginea tuturor temelor 
posibile. În acest fel poţi intra în contact cu oameni din toată 
lumea și, având în vedere prin ce am trecut, acesta nu poate fi 
decât un lucru bun. Numai comunicarea între popoare în cât mai 
multe domenii poate asigura pacea și ne poate împiedica să 
ajungem din nou la un război groaznic. 

Mama privise dezaprobator cum tatăl îngenunchease pentru a 
inspecta interiorul aparatului printr-o clapă aflată lateral. 

— Toate bune, dar eu nu prea cred că aceste aparate se vor 
impune. 

— Oh, eu însă cred, ripostase unchiul Siegmund. Gândește-te 
doar la cât de repede s-a impus telefonul mobil. Și asta, cu toate 
că tehnologia necesară a fost dezvoltată abia în timpul 
războiului. Computere există de decenii, dar această nouă 
tehnologie le face accesibile oricui. 

Mama făcu o mutră acră. Helenei nu îi plăcea să o vadă astfel, 
pentru că părea respingătoare. 

— În primul rând, mie mi se par aceste telefoane mobile 
oribile, zise mama, și în al doilea rând ele se răspândesc atât de 
rapid în lumea întreagă pentru că puterile învingătoare ne-au 
furat după război patentele și acum oricine poate dezvolta ceea 
ce au descoperit tehnicienii noștri. 

Unchiul Siegmund ridicase liniștit din umeri: 

— Așa o fi, dar s-a întâmplat astfel pentru că le-au făcut 
ieftine. Asta-i economia de piaţă. Citește-l pe Adam Smith. 

— Firește că tu le iei din nou partea americanilor. 


VP - 32 


— Nu americanilor. Raţiunii umane sănătoase. 

Tatăl se ridică încheind inspecția, își scutură genunchii de praf 
și interveni în discuţie: 

— Văd eu bine? Ai în aparat un memorator de date propriu? 

— Da. Cel mai mare care există. 

— Nu ar fi mult mai bună o conexiune la o arhivă de date? Și 
mai ales mai sigură? 

— Ca să fiu sincer, eu nu am încredere în aceste servicii. Da, 
se poate ca ele să ofere mai multă siguranţă. Dar numai ce 
memorez acasă la mine îmi și aparţine. Și înainte de toate 
nimeni nu poate să își bage nasul. Nu se știe cine mai are acces 
la o arhivă. 

— Nu știam că ai înclinații paranoice, zise tatăl. Din ce am citit 
eu, avantajul unei conexiuni la o arhivă este... 

— Johann! îl întrerupsese mama. Doar nu îţi trece prin cap să 
îți procuri și tu o mașinărie atât de oribilă! Un monstru ca acesta 
nu are ce căuta în casa mea, îţi zic! 

Tatăl își trecuse mâna prin păr netezindu-l. 

— Eh, ar sta la mine în birou, nu în casă... 

Helene nu mai urmărise discuţia. Ea se juca din când în când 
la mașina de scris a tatălui ei, ba chiar îi scrisese și câteva 
scrisori bunicii ei. La început i-a luat foarte mult timp, pentru că 
trebuia să caute tastele corespunzătoare, dar o făcea cu 
plăcere. 

Dar un asemenea computer... să lucrezi la el era grozav. 
Acum, când avea posibilitatea să privească tastatura mai de 
aproape, văzu că aceasta avea o mulţime de taste, de care ea 
habar nu avea la ce foloseau. l-ar fi plăcut să le încerce, dar nu 
îndrăznea, mai ales că unchiul Siegmund abia cumpărase 
aparatul, care se putea defecta probabil cu mare ușurință. 

Din păcate, mama avusese ultimul cuvânt și tatăl nu 
cumpărase un computer nici măcar pentru birou. Mama ei era 
de părere că pentru asta o avea pe Frau Winterbach, secretara, 
care de ani buni rezolva munca de birou a chirurgului. 

o... 

Toată copilăria ei Helene auzise că le mergea rău, dar ea nu 
înțelegea ce însemna asta, pentru că ea credea că totuși le 
mergea bine. Trăiau într-o casă mare și frumoasă, cu o grădină 
splendidă, în care creșteau flori multe și cântau păsărele. Aveau 
un grădinar, Herr Heinrich, care se îngrijea de tot și care bea 


VP - 33 


bere de câte ori credea că nu îl vede nimeni. Dar Helene îl 
vedea. Aveau și o bucătăreasă, Johanna, care toată ziua 
trebăluia la bucătărie în șorțul ei cu flori albastre și de la care 
primea mereu ceva bun dacă i se făcea foame între mese. 
Aveau și o cameristă, Berta, cu umeri laţi, cu nas borcănat, care 
nu vorbea prea mult, dar menținea întotdeauna ordinea și 
curăţenia. Nu pricepea când și cum reușea Berta să facă acest 
lucru. | se părea o pură minune că era mereu ordine în casă, 
deși Berta se mișca atât de încet. În plus, nu știai niciodată unde 
dădeai peste ea. Indiferent pe unde umblai prin casă, se putea 
întâmpla să apară brusc Berta din umbră, cu pașii ei măsuraţi. 

Pe scurt, Helenei îi părea lugubră. Dar de altceva nu se putea 
văita în ce o privea pe aceasta. 

Uneori tatăl se plângea de munca lui în clinică, de șeful lui, 
profesor doctor Freudenberger, pe care tatăl îl critica uneori. 
Odată Helene îl auzise spunând mamei: 

— Freudenberger l-a preferat pe Landau, deși mie mi-ar fi 
venit rândul la promovare. Când e vorba de avantaje, ițicii se 
trag unul pe altul. 

Dar și dacă se supăra ori se plângea de ceva, tatălui ei nu-i 
mergea chiar rău. 

Cu adevărat rău le mergea pacienţilor lui. Și nu doar pentru 
că erau bolnavi, ci pentru că deseori nu își puteau plăti 
tratamentele. Helene nu înţelegea toate amănuntele, dar, 
practic, tatăl ei avea probleme deseori cu primirea banilor 
cuveniți pentru munca lui și îl auzea de multe ori spunând că 
vremurile sunt grele. Uneori mai zicea că nu prea este corect că 
acum Germania ajunsese un azil pentru săracii lumii, doar 
pentru că pierduse marele război; în cele din urmă și ceilalți 
erau vinovaţi de izbucnirea războiului. 

Mama îl certa deseori pentru că trata bolnavi acceptând plata 
în rate, trocuri sau chiar renunțând la onorarii. Pentru el asta 
însemna nu numai pierdere de timp, ci și de material necesar 
operaţiilor, spunea mama, costuri pe care le plătea el. Nu 
puteau să rezolve ei singuri problemele Germaniei. 

Când Helene îl întrebase pe tatăl ei cum de putea să trateze 
gratuit, acesta se justificase prin jurământul hipocratic depus de 
fiecare medic înainte de a începe să practice, și prin obligaţia lui 
de a alina suferința, dacă îi stătea în putere, ceea ce o 
impresionase profund. 


VP - 34 


La puţin timp după asta, Helene găsi în grădină un sturz cu o 
aripă frântă și pentru că se gândi la jurământul lui Hipocrat, luă 
pasărea și o duse în casă, pentru că știa că altfel ar fi fost 
mâncată de prima mâţă căreia i-ar fi ieșit în cale. Era într-o 
duminică, tatăl ei era acasă și a ajutat-o să imobilizeze aripa în 
așa fel ca să se vindece. Din bibliotecă au scos Brehms 
Tierleben pentru a afla cu ce să hrănească pasărea cât era în 
grija ei. În timpul cinei, când vorbeau despre asta, tatăl spusese: 
„Poate că Helene a noastră va deveni veterinar, cine știe?” Și ea 
își dădu seama că ideea nu îi displăcea. 

Mama, care după-amiaza fusese la cafea la una dintre 
numeroasele ei prietene și care nu trăise emoționantele 
momente alături de ei, zâmbise acru la cuvintele tatălui. Era 
evident că această idee nu fusese pe gustul ei. 

Helene botezase pasărea Cip, pentru că i se părea corect să 
aleagă un nume pe care pasărea să și-l poată rosti singură. Intr- 
adevăr Cip se vindecă și după o săptămână putu fi lăsată în 
libertate. Dar nu fugi, ci o vreme rămase în apropiere, apărând 
mereu la fereastra Helenei, care era convinsă că în acest fel 
voia să își arate recunoştinţa față de ceea ce făcuse pentru ea. 
Cu timpul însă o vizită tot mai rar și până la urmă nu mai veni 
deloc. Helene își spusese că era timpul ca Cip să își continue 
viaţa ei. 

După o vreme, Helene găsi în grădină o altă vietate rănită, un 
iepuraș. Acesta avea urme urâte de mușcături pe spinare și 
blana îi era smulsă în mai multe locuri. Nu fugi când Helene se 
aplecă să îl ridice și să îl ducă în casă. 

Dar de data aceasta mama era acasă și zise hotărâtă: 

— Nu, nici vorbă. Casa asta nu este o clinică veterinară și tu 
nu vei face din ea așa ceva. Du-l înapoi de unde l-ai luat. 

— Dar o să moară! protestă Helene. 

— Așa este în natură, ripostă neînduplecată mama. 

Helene scoase afară bulgărele de blană însângerată, dar nu în 
grădină, ci îl duse în pod, unde îl ascunse într-o cutie cu cârpe 
vechi. Mai puse acolo un capac plin cu apă, din care să se poată 
bea fără mare efort, apoi dădu fuga la Ruth, prietena ei cea mai 
bună. 

Se împrietenise cu Ruth Melzer din prima zi de școală și erau 
și colege de bancă, cu toate că profesorii nu vedeau cu ochi 
buni ca prietenele să stea una lângă cealaltă. Ruth știa povestea 


VP - 35 


cu Cip, dar motivul pentru care Helene se dusese la ea era acela 
că tatăl lui Ruth era proprietarul unei farmacii tradiţionale din 
oraș, în care Helene își pusese unica speranță de a obţine 
dezinfectantul necesar tratării iepurelui. 

Ruth se alarmă imediat ce Helene îi povesti despre iepure cu 
blana argintie și ochii i se măriră de teamă. Coborâră amândouă 
în încăperile fascinante, cu mirosuri de chimicale, unde pe 
rafturi se aflau sticle cu lichide misterioase și îi cerură tatălui lui 
Ruth, un bărbat slab cu păr rar, o sticluţă cu dezinfectant și 
niște pansamente. 

— Ambalajul acestora era oricum compromis și nu le mai 
puteam vinde, dar pentru un iepure sunt foarte bune, le spuse 
el. 

Când au ajuns în pod cu prada lor, iepurele băuse toată apa și 
nu mai tremura. Cu siguranţă că dezinfectarea rănii avea să îl 
doară, de aceea era bine ca Ruth să îl ţină, în timp ce Helene îl 
spăla de sânge, înlătura murdăria strânsă pe rană, o dezinfecta 
și apoi îl bandaja. După aceea iepurele fu atât de epuizat, încât 
adormi. 

— Ce nume vrei să îi dai? întrebă Ruth în timp ce priveau 
animalul adormit, care respira accelerat. 

— Nu știu, răspunse Helene. Incă nu m-am gândit. 

— Eu i-aș zice Meister Lampe, cum li se spunea iepurilor în 
poezia veche germană. Și în poeziile lui Goethe. 

Tipic pentru Ruth. Era scundă și îndesată, avea părul negru 
împletit în două cozi groase și arăta mai curând ca o ţărăncuță, 
deși nu părăsise orașul niciodată. lubea poezia. Nu numai că o 
iubea, dar știa pe dinafară multe poezii și totul despre autorii 
lor. Poetul ei preferat era Rilke, dar și Goethe era „foarte bun”. 
În plus, avea cel mai frumos scris de mână din clasă și de câte 
ori trebuia scris de exemplu un afiș, ea era cea care îl făcea. 

— Dar de fapt este un iepuraș, nu un iepuroi, obiectă Helene. 

— Atunci să-i zicem Lămpchen. 

Și pentru că Goethe nu se putea opune, iepurașul fu botezat 
Lămpchen, iar cele două se strecurau la el de fiecare dată când 
puteau. 

Fratele Helenei se ţinu într-o zi după ele și le persiflă: 

— Ar fi fost mai bine să îl lăsaţi să moară. Este o lege a 
naturii: doar cel puternic are dreptul la viaţă. 

— Helenei i-a fost milă de el, interveni Ruth, pentru că 


VP - 36 


prietena ei era prea înspăimântată pentru a răspunde. 

Helene era sigură că o va turna mamei. Din fragedă copilărie 
Armin și ea crescuseră precum câinele cu pisica și se certaseră 
pentru orice, ea pierzând de fiecare dată. 

— Milă! repetă cu dispreţ Armin. Mila este totuna cu 
slăbiciunea. 

Atunci Helenei îi veni ideea salvatoare: 

— Dacă îi spui ceva mamei despre iepuraș, te torn că fumezi 
pe ascuns, îl ameninţă ea. 

Armin se sperie. 

— Nu faci asta! zise el furios. 

El știa bine că tatăl lor nu voia ca odraslele lui să fumeze, 
deoarece considera fumatul nesănătos. Tatăl putea povesti 
foarte plastic despre plămânii înnegriţi de funingine văzuţi pe 
parcursul carierei sale. 

Helene înfruntă privirea înverșunată a fratelui ei. 

— Pui pariu? 

— Nu te va crede. 

— Știu unde îţi ascunzi ţigările. 

— Le ascund în altă parte. 

— Mai știu și de unde le cumperi. Și Herr Pfeffer nu o să mintă 
pentru tine, dacă o să îl întrebe. 

La început Armin nu găsi niciun răspuns. Apoi, după ce mai 
medită, declară: 

— Nu mai pot eu de iepurele vostru răpciugos. Faceţi ce vreți 
cu el. 

Și dispăru. 

Nu o trădă, dar mama descoperi totuși iepurele și fu foarte 
supărată pentru faptul că Helene îi ignorase ordinul. 

— Eu vreau ceva de care să îmi fie drag! protestă Helene. 

— Dar nu un animal! ţipă mama la ea. 

In cele din urmă ajunseră la o înţelegere: Helene avea voie să 
mai ţină iepurașul în casă și să îl îngrijească încă patru 
săptămâni, după care acesta trebuia fără nicio amânare să fie 
dus în pădure. 

Nu s-a ajuns până acolo. Lămpchen a murit înainte de sfârșitul 
celei de a doua săptămâni, fără ca nimeni să știe de ce, pentru 
că părea să se întremeze treptat. Helene era convinsă că el ar fi 
supraviețuit dacă nu ar fi fost descoperit și se înfurie pe soarta 
ce nu îi permitea să aibă o casă în care să fie lăsată să facă ce 


VP - 37 


voia. 
o... 

Apoi a venit vremea zbuciumată a examenelor pentru liceu. 
Pentru Helene nu era tocmai greu, căci ea avea mereu note 
bune la școală fără să depună cine știe ce efort, așa că nimeni 
nu se îndoia de intrarea ei la liceu, dar situaţia era mai 
tensionată pentru Ruth, care deși era inteligentă, nu stătea 
deloc bine la aritmetică. Dar și ea trecuse cu chiu cu vai 
examenele, așa că cele două fete urcau împreună în mai 1931 
pentru prima dată venerabilele treptele de la Luisenschule, 
singurul liceu pentru fete din Weimar. 

Dar venerabil nu era același lucru cu demodat, remarcă 
Helene când s-au prezentat la secretariat, pentru a se înscrie, și 
a văzut un computer în funcţiune. Era un aparat mai mic, cu 
aspect mai modern decât cel al unchiului Siegmund. Dar acesta 
îi recunoscu numele și datele personale și la o apăsare pe un 
buton îi furniză legitimaţia de elevă. 

După cum era de așteptat, Ruth deveni în scurt timp favorita 
profesorului de germană, Herr Professor Wolters, un bărbat cu 
țăcălie și cu un abdomen impozant, care părea permanent puţin 
absent, dar care, dacă i se dădeau replicile potrivite la recitarea 
poeziilor, putea să se piardă în pasaje întregi. In acele momente 
părea un actor care greșise scena și nu mai băga de seamă că 
toate elevele râdeau de el. 

Ruth nu râdea. Ea îl diviniza pe profesorul Wolters, la fel cum 
el o diviniza pe ea și spre amuzamentul general îi luă apărarea 
faţă de cele care îl ironizau. 

Dacă ea era la germană abonata notei unu, matematica o 
înspăimânta, mai ales că nu era suficient să știe doar aritmetica, 
ci trebuia să înțeleagă și să folosească noţiuni tot mai complexe. 
De aceea era complet dependentă de ajutorul Helenei, copia 
după ea temele pentru acasă și aceasta îi explica ce era absolut 
necesar. La examene îi sufla soluțiile corecte. Cu toate acestea, 
notele lui Ruth la matematică au rămas catastrofale. Tatăl lui 
Ruth se lua cu mâinile de cap: cum să preia ea farmacia dacă nu 
stăpânea măcar calculul procentual? 

— Va trebui să mă căsătoresc cu un matematician, îi 
împărtăși Ruth, care era singură la părinţi, Helenei ideea ei în 
privinţa ieșirii din această situaţie. 

Părerea Helenei era că ar fi fost mai bine ca în anul școlar 


VP - 38 


următor Ruth să aibă alt profesor. Ea credea că la situaţia fetei 
contribuise faptul că profesorul Kaspersky, care vorbea cu 
accent rusesc și le privea fix, nu știa să explice bine. Acesta își 
pierdea repede răbdarea dacă cineva punea întrebări și părea 
să fi uitat complet cum era să nu știi ceva. 

Așa s-a și întâmplat. După primul an școlar pe care Ruth l-a 
trecut cu chiu cu vai, la clasă a venit profesoara de matematică 
Frau Perlmann, care explica clar și calm. Și notele lui Ruth au 
crescut, ceea ce nu însemna nici pe departe că deveniseră 
bune. 

În vacanţa de Paști, Helene găsi iarăși un animal care avea 
nevoie de ajutor, o pisicuţă abandonată, care părea să aibă doar 
câteva zile. O duse imediat la Ruth, a cărei mamă nu avu nimic 
împotrivă să le permită să o îngrijească împreună. Acum reușiră: 
pisicuță supravieţui și rămase la familia Melzer - un animal 
frumos, tandru, cu dungi elegante albe și gri, ca un tigru, care 
răspundea la numele de Findling. 

Helene se temuse de remarcile usturătoare ale fratelui ei în 
privinţa schimbării clasei. Acesta nu trecuse examenul și 
sustinea că oricum nu dădea doi bani pe continuarea școlii. Dar 
când ea aduse acasă diplomele, spre surprinderea ei, acesta o 
felicită și spuse foarte serios că era mândru de ea. 

— Poate că vrei să te faci medic veterinar, zisese el. Cred că 
tata ar fi entuziasmat. _ 

Ambiţiile lui erau acum îndreptate către sport. Inota, intrase 
într-o echipă de handbal, mergea pe bicicletă și începuse să 
practice tirul cu arcul. Cu echipa de handbal ocupase locul doi în 
campionat, adusese acasă o medalie din argint și vorbea despre 
faptul că voia să devină sportiv profesionist, o intenţie la care 
ambii părinţi s-au opus cu îndârjire. 

După încă un an, pentru Helene și Ruth liceul era o lume în 
care nu se regăseau cu adevărat. Cei mai mari discutau despre 
lucruri pe care ele nu le înțelegeau, nu vorbeau serios sau nu 
vorbeau deloc cu cei care nu erau măcar în cel de al treilea an. 

Într-o zi, prin vechea și hodorogita instalaţie de megafoane a 
liceului a fost difuzat un mesaj al directorului. Elevelor liceului li 
se interzicea sub pedeapsa exmatriculării orice declaraţie 
politică. 

Helene o întrebă pe prietena ei ce însemna asta. 

— Este vorba despre cămășile roșii contra cămășilor brune, îi 


VP - 39 


explică Ruth. 

— Și asta ce înseamnă? repetă Helene. 

Ruth știa tot atât de puţin ca ea și nu au găsit pe nimeni care 
să le poată explica. 

o... 

Într-o zi, când Helene s-a întors de la școală, unchiul 
Siegmund era în sufragerie cu mama și cu tatăl Helenei. 

— Ce este Forumul german? întreba mama exact când Helene 
deschidea ușa. 

— Este un forum de discuţii pe Reţeaua internaţională, explică 
tatăl. La el poate participa oricine este cetățean german. 
Trebuie să soliciţi prin poștă accesul, primeşti un cod personal și 
parola pentru acces și poţi să scrii ce vrei și să comentezi ce au 
scris alţii. Discuţi doar în scris. Asta se cheamă social media. 

— Între timp s-ar putea numi „inscripţionare electronică pe un 
perete de WC”, se lamentă unchiul Siegmund. Inainte puteai 
avea acces doar de pe un computer, iar computere se găseau 
doar în universităţi ori în biblioteci și costau o grămadă de bani - 
asta însemna o selecție preliminară. Dar de când poţi intra pe 
forum de pe orice telefon, o poate face orice idiot. Și chiar o 
face. Numeroșii șomeri par să nu aibă altceva de făcut decât să 
coboare orice discuţie în cel mai scurt timp la nivel de palavre 
ale unor clienţi ai cârciumilor pe jumătate beţi, ori și mai jos. 

— Dar..., întrebă mama cu o îngrijorare pe care Helene nu o 
mai văzuse la ea, ce rău îţi pot face ţie? 

Helene lăsă ușor jos geanta de școală și se apropie încet de 
ușa sufrageriei, neștiind dacă ar fi trebuit să își anunţe sosirea. 
Oare nu întrerupea o importantă discuţie a unor adulţi? 

— Sunt unii care se înhăitează de regulă împotriva celor ale 
căror păreri nu le convin. Ei își zic „Luptătorii pentru onoarea 
germană” (Krieger fur die Deutsche Ehre - KDE), ceea ce este o 
glumă. Acestor tipi nu le este nimic mai străin decât onoarea. 
Dar ei se coordonează, se adresează cu sutele redactorilor mei 
și mă încondeiază cu cele mai grave acuzaţii pe care și le poate 
imagina cineva. leri mă sună redactorul de la Berliner 
Illustrierten Zeitung și mă întreabă cât se poate de serios dacă 
mă duc atât de des în Africa pentru că întreţin acolo raporturi 
sexuale cu negresele! 

— Nu mai spune! îl auzi ea exclamând indignat pe tatăl ei. 

Poate că nu era acum momentul potrivit să își salute unchiul. 


VP - 40 


Dar nici nu putea să plece. 

— Nemaipomenit că te și întreabă, interveni mama ei. 

— Audacter calumniare, semper aliquid haeret, spuneau 
romanii, zise unchiul Siegmund. 

Helene știa că asta însemna Ca/omniați, calomniați, ceva tot 
va rămâne! 

— Unde sunt vremurile când un Voltaire spunea Eu vă detest 
opinia, dar mi-aş da viata ca dumneavoastră să vi-o puteți 
exprima! Astăzi se pare că prin libertatea opiniei se înţelege 
libertatea de a-l persecuta pe cel care are altă părere decât ata. 
Pentru acest gen de campanie există o definiţie: A trage apa 
după cineva. Asta încearcă ei acum cu mine. 

— Dar de ce? vru să afle mama. 

— Imaginează-ţi o discuţie despre viitorul Germaniei, o 
discuţie de un anumit nivel, interesantă, vie, cu diverse puncte 
de vedere. Și brusc apare cineva care se referă la evrei în cele 
mai primitive moduri, de fapt doar rahat antisemit cu găleata, 
de ţi se face rău. Tot ce am făcut eu - ca să mă refer doar la una 
dintre afirmaţii - a fost să preiau una dintre ideile lui, și anume 
cea conform căreia evreii sunt de vină că Germania a pierdut 
războiul. Am prezentat câteva cifre referitoare la numărul 
evreilor germani care au luptat ca soldaţi, câți dintre ei au 
căzut, câţi au fost decoraţi și așa mai departe - pe scurt am 
dovedit că în aceste afirmaţii nu este nici sămânță de adevăr. 
Hmm... și pe urmă s-au năpustit asupra mea. M-au făcut 
simpatizant al evreilor, închipuiţi-vă! Este clar de unde bătea 
vântul: o bandă a naziștilor pe Reţeaua internaţională. Astea 
sunt mai numeroase decât detașamentele de intervenţii SA în 
Berlin. 

Urmă o pauză în care nimeni nu spunea nimic și atmosfera 
din casă se schimbă. 

În cele din urmă vorbi mama, cu o voce complet modificată: 

— Doar nu te gândești să îl faci răspunzător pe Hitler pentru 
comportamentul fiecărui membru al mișcării sale? 

Rosti astea strâmbând din nas adânc nemulțumită. 

Helene îl auzi pe unchiul Siegmund oftând, un oftat profund în 
urma căruia te temeai că întreg corpul lui se va dezumfla ca un 
balon. 

— ÎI mai și aperi pe acest caporal cu mustăcioară de Charlie 
Chaplin, răspunse el. 


VP - 41 


— Poate că..., interveni tatăl, ar trebui ca mai întâi să te 
întrebi în ce măsură ai contribuit tu însuţi la atragerea atâtor 
nemulțumiri. Nu am nimic împotriva părerii tale, este dreptul 
tău, dar tu nu manifești respect faţă de un politician care oricum 
reprezintă o mare parte a populaţiei și care urmărește doar 
binele Germaniei. 

Un zgomot produs în sufragerie de un scaun o făcu pe Helene 
să se retragă pe coridor. Ce se întâmplase? Răsturnase cineva 
un scaun? În orice caz îl auzi pe unchiul Siegmund strigând: 

— Nu pot să cred că aţi căzut în capcana lui! Adolf Hitler. Cine 
este el? Omul vine de niciunde! A fost deja deţinut pentru 
tentativă de lovitură de stat - un puci tocmai contra statului a 
cărui guvernare o vrea acum! Asta este revoltător! 

Cineva, probabil tatăl ei, mormăi ceva ce Helene nu înţelese. 
Însă auzi riposta unchiului: 

— Asta este determinat de faptul că Hitler este primul 
politician care înțelege să folosească televiziunea pentru 
propaganda lui. De fapt este vorba de Goebbels, care în acest 
scop nu se dă în lături de la nimic. 

— Așa o fi, spuse tatăl, dar în multe privinţe are dreptate. Mă 
refer la faptul că situaţia Reichului este catastrofală. Cel puţin în 
ceea ce privește șomajul... În Germania, care era cândva o 
putere mondială, mai ales în domeniul științei și al tehnicii! lar 
acum întreaga lume ne privește cu compătimire. Lucrurile nu 
mai pot continua așa. Cât mai trebuie ca Germania să se 
târască pe burtă în fața lumii, doar pentru că a pierdut un război 
de care și ceilalţi sunt la fel de vinovați? Germania are nevoie de 
o înnoire, pentru mine asta-i clar, și dacă Hitler este cel care 
aduce această înnoire, atunci are votul meu. 

Unchiul Siegmund pufni. Helene parcă îl vedea: roșu la faţă, 
cu privirea numai fulgere, cu nările parcă adulmecând. Rareori 
putea să fie văzut așa, dar când se întâmpla, evenimentul era 
de neuitat. 

— Și tu, Gertrude? întrebă el. 

— Eu sunt de aceeași părere cu Johann. 

— Propria mea soră! Pufni din nou, dar de data aceasta mai 
puţin zgomotos. Nu i-aţi citit cartea? Mein Kampf? În ea spune 
foarte clar ce vrea: război. Un text îngrozitor de anost, dar care 
prezintă în detaliu ce intenţionează să facă. Și nimic din toate 
acestea nu îmi place. 


VP - 42 


— Întotdeauna politicienii spun ceva înainte de alegeri, iar 
după fac altceva, opină tatăl. Așa este într-o democraţie. Spre 
deosebire de un rege, guvernanţii trebuie să placă vulgului care 


alege. 

Urmă o lungă pauză, după care unchiul Siegmund zise fără 
vlagă: 

— Da. Poate că asta este. Poate că eu nu sunt destul de 
vulgar. 


— Deci, Siegmund..., începu mama. 

— Dar nu îmi voi pune lacăt gurii. Nici în Forumul german. 
Chiar dacă muierile de acolo, care îl urmează pe Hitler, vor 
continua să mă umple de rahat. 

— Vrei să spui că eu... 

— Nu, tu nu, soră iubită. Dar câte o... ah, nu face nimic. Știi, 
în privinţa forumului chiar nu îmi pot permite să ies. Acesta este 
piaţa opiniilor și o importantă reclamă. Cu cât mai mulţi oameni 
citesc și preţuiesc contribuţiile mele, cu atât va fi mai bine 
pentru că redacţiile ziarelor vor înregistra asta. Și pe cel care m- 
a întrebat de Africa îl dau naibii. Pentru acesta voi găsi ușor alţi 
doi care să reţină ceva de la mine. 

Un alt zgomot o determină pe Helene să plece. Ca prin 
farmec, apăruse Berta, care o privea inexpresivă, cine știe de 
când. Nici Helene nu spuse nimic, se duse în camera ei și 
încercă să găsească un sens pentru cele auzite. 


VP - 43 


3. 


„Tu ești fiul unui erou de război” - acestea erau cuvintele pe 
care mama lui Eugen Lettke i le repetase neîncetat acestuia în 
copilăria lui. 

Era o propoziţie deseori însoţită de „asta nu trebuie să uiţi” 
sau de „asta nu ai voie să uiţi”, o propoziţie ce evoca ba 
drepturi, ba îndatoriri speciale, mai ales îndatoriri atribuite 
invizibilului, supraomului tată, locotenentului Heinz Lettke, care 
în războiul mondial doborâse 32 de avioane de luptă franceze, 
înainte ca soarta să fi făcut din el un erou, acel Heinz Lettke al 
cărui portret înrămat atârna pe un perete în casă, alături de 
toate decoraţiile sale, o fotografie color din vremurile în care 
fotografia color nu era încă ceva obișnuit, ci ceva cu totul 
deosebit. 

„Tu ești fiul unui erou de război” - această propoziţie era în 
același timp imbold și invocare a protecției, o propoziţie urmată 
aproape tot atât de des de perechea ei: „Doar pe tine te am. 
Acum tu ești bărbatul în casă”. 

Crescuse cu aceste poveri, după cum avea să își dea seama 
mai târziu, poveri prea mari pentru umerii unui copil care nu îl 
văzuse niciodată în viaţă pe tatăl lui. Trăiseră în Berlin- 
Charlottenburg, într-o locuinţă mică, alături de familii întregi, 
gălăgioase, în timp ce în casa lor atârna pe perete doar o 
fotografie a tatălui său. Pe mama lui nu a văzut-o niciodată 
decât în haine negre, pentru că ea nu a vrut să piardă 
recăsătorindu-se pensia de văduvă de război acordată de kaizer. 

Cea mai veche amintire a lui Eugen Lettke era legată de o 
curte interioară cu doi arbori golași, în care se putea cățăra 
ușor. Toţi copiii vecinilor se jucau aici. Fetitele captivate veșnic 
de aceleași jocuri ciudate cu sărituri peste figuri complicate 
desenate pe asfalt cu creta sau împingând o pietricică de pe un 
câmp pe altul, de cele mai multe ori într-un picior. Băieţii se luau 
la trântă, jucau fotbal sau de-a v-aţi ascunselea. Uneori câte 
unul aducea soldăței din plumb ori o corăbioară din lemn și se 
jucau de-a piraţii. Mulţi copii vorbeau alte limbi, mai ales 
engleza, dar și dacă erai greu de cap și nu te înţelegeai repede 


VP - 44 


cu ei, nu era nicio problemă. 

În acest mediu s-a întâmplat într-o zi ca Eugen să găsească 
un inel, un ineluș ieftin, pe măsura degetului unei fetițe, cu o 
pietricică frumoasă, sclipitoare, turcoaz, de forma unei inimi - 
numele culorii l-a aflat mult mai târziu. 

A ţinut acest inel zece zile, pentru că era foarte frumos, o 
adevărată comoară, după cum își spunea el însuși. Motivul 
pentru care l-a ţinut atât de mult timp nu era acela că nu ar fi 
știut ce putea face cu el. Ba chiar știa foarte bine. 

Doar că nu îndrăznea. 

După zece zile și-a făcut curaj și s-a dus la o fetiță despre 
care știa că se numește Else, avea cozi blonde lungi și un chip 
de înger, cea mai frumoasă fată pe care o întâlnise vreodată. li 
întinsese acesteia inelul găsit și îi spusese „Ti-l dăruiesc ţie”. 

Lui i se părea un act de cea mai curată iubire. Else îl fascinase 
din momentul în care o văzuse prima dată și o urmărise mereu 
cu privirea, firește doar când era sigur că nu îl surprindea vreun 
băiat. 

Îi plăcea și nimic mai mult. Nu voia nimic de la ea, pentru că 
nici nu știa macar ce ar fi putut să vrea un băiat de la o fată. Nu 
era ceea ce s-ar fi putut numi „iniţiat”. Pentru el, fetele 
aparțineau unei specii străine, misterioase, care nu aveau nimic 
comun cu băieții. 

Cu toate acestea, voia ca acest minunat inel să aparţină Elsei, 
deoarece era incapabil să își imagineze o altă întrebuințare a lui. 

Dar Else se speriase. Se uitase la inel, apoi la el și spusese 
„Lasă-mă în pace!” 

Pentru Eugen aceste cuvinte au fost ca o palmă și în același 
timp ca un pumn în stomac. Nici în vis nu s-ar fi așteptat la o 
asemenea reacție și în timp ce în conștiința lui totul parcă se 
lichefia și lumea din jur se prăbușea, el îi întindea inelul. 
înţelegea că îl respingea pe el, dar ce avea cu inelul? El nu își 
putea imagina o altă întrebuințare pentru inel decât să i-l dea ei 
și faptul că ea refuza inelul îl lăsa perplex. 

Fetița nu a acceptat inelul. S-a întors, lăsându-l pe Eugen 
împietrit și a plecat. 

În cele din urmă Eugen a părăsit curtea și pe drum spre casă 
a aruncat inelul într-un tomberon. Nu a plâns și nu a lăsat să se 
vadă că i se întâmplase ceva. 

Doar era fiul unui erou de război. 


VP - 45 


Și fiul unui erou de război nu își poate permite așa ceva. 


VP - 46 


4. 


Puțin după Anul Nou 1933 domnea o tulburare generală. 
Adulții vorbeau necontenit despre politică și despre faptul că 
guvernul Reichului trebuia remaniat din nou. Helene nu 
înțelegea de ce era un lucru senzaţional. Nu se întâmpla mereu 
așa ceva? Dar ea avea doar doisprezece ani și nu se aștepta să 
înțeleagă, așa că trăgea fără mare interes cu urechea când 
părinţii ei discutau dacă Schleicher trebuia să se retragă, ce 
spunea acesta despre Von Papen și ce decizie va lua 
Hindenburg, președintele Reichului. 

Auzea mereu numele lui Adolf Hitler. Individul li se părea 
părinţilor ei grozav și Helene se obișnuise între timp cu asta. 

Apoi se petrecu ceva rău. Pe 30 ianuarie, într-o luni, la 
televizor era programat filmul învingătorul cu Hans Albers, care 
Helenei i se părea simpatic. Deoarece în mod normal nu avea 
voie să se uite seara la televizor, se rugase de mama ei până 
când aceasta cedase și îi spusese: „Bine, dar în mod 
excepţional!” 

Însă tocmai în seara pe care Helene o așteptase cu bucurie o 
săptămână s-a difuzat știrea: Hindenburg a acceptat remanierea 
guvernamentală și îl va numi pe Hitler noul cancelar al 
Reichului. Prezentatoarea de la știri anunţă că filmul programat 
pentru această seară este înlocuit cu o emisiune specială, 
consacrată actualei situaţii de la Berlin. 

— Asta-i josnic! izbucni Helene. Nătărăul ăsta de Hitler! 

— Copilă! o admonestă cu severitate mama. Ce-i cu tonul 
acesta? 

— Liniște, plângăcioaso! i se adresă Armin cu bădărănie. Nu 
se mai aude nimic. 

Îmbufnată, Helene se cuibări într-un colț al canapelei, în timp 
ce ceilalți urmăreau încordați reportajul despre evenimentele de 
la Cancelaria Reichului. Mare lucru nu se vedea, doar o masă de 
oameni pe o stradă slab iluminată de felinare. Era arătată 
permanent o fereastră înaltă, în spatele căreia se distingeau vag 
mișcări. Altceva nu se întâmpla. 

Stupidul de Hitler! Ce putea fi atât de important încât să fie 


VP - 47 


înlocuit filmul despre care toţi cei din școală, care îl văzuseră, 
vorbeau entuziasmați? 

În sfârșit, fereastra se deschise. Bărbatul scund, cu cărare 
într-o parte și cu mustaţa tunsă scurt sub nas, ridică brațul în 
semn de salut și mulţimea jubilă. 

— S-a petrecut ceea ce de mult s-a cerut, spuse reporterul. 
Partidele naţionale și-au întins mâna spre a acţiona împreună la 
reconstrucţia patriei germane și Adolf Hitler a fost desemnat 
noul cancelar al Reichului. 

— Fain, rosti Armin. 

Acesta devenise de curând cuvântul lui preferat pentru tot ce 
îi plăcea. 

— Să sperăm că în sfârșit se va urni ceva, zise tatăl. A fost o 
eroare ignorarea unei mișcări atât de puternice. Nu este de 
mirare că nu s-a făcut niciun progres până acum. 

La Berlin se aprindeau torţe. Membri în uniformă ai partidului 
mărșăluiau pe sub ferestrele Cancelariei Reichului, în mâini cu 
făclii, cu braţul drept ridicat oblic. Mărșăluiau în același pas, ca o 
armată. Ceea ce în fapt și erau. 

Reporterul din stradă aducea din când în când politicieni în 
faţa camerei, care din cauza larmei și a jubilărilor trebuiau să 
tipe ca să se facă înţeleși. Reporterul vru să afle de la un bărbat 
cu barbă, pe care Helene nu îl cunoștea, dacă nu cumva există 
un risc prin numirea în cea mai înaltă funcţie guvernamentală a 
unui președinte de partid radical. 

— Totuși, opină reporterul, acum zece ani Hitler a încercat un 
puci. Nu vă temeţi că acesta va încerca acum din interior să 
facă ceea ce atunci nu a reușit din afară? 

— Înţeleg asemenea temeri, spuse cel intervievat zâmbind 
îngăduitor, dar nu le împărtășesc. Vedeţi dumneavoastră, din 
noul guvern fac acum parte, alături de Hitler, alţi doi oameni din 
NSDAP. Toate celelalte posturi sunt ocupate de reprezentanţi 
experimentați ai politicii de centru. Ca să zic așa, noi îl îngrădim 
pe Hitler și pe partidul lui. El poate și trebuie să aducă în politică 
un suflu proaspăt, dar fiind încadrat de forțe moderate, cu 
siguranţă lucrurile nu vor scăpa de sub control. 

— Mulţumiri pentru aceste aprecieri, zise reporterul, și duse 
mâna la urechea dreaptă, în care avea un receptor miniatural. 
Mi se spune că noul cancelar al Reichului vrea să facă o primă 
declaraţie. Dăm legătura la departamentul de presă al 


VP - 48 


Cancelariei Reichului. 

În imagine apăru o sală cu o mulţime de steaguri: negru-roșu- 
auriu, vechile steaguri negru-alb-roșu cu vulturul Reichului, dar 
și unul singur cu svastica. În sală intră Hitler, înconjurat de alţi 
bărbaţi, ce păreau că îi supravegheau fiecare pas. 

Reporterii declanșau aparatele de fotografiat și proaspătul 
cancelar fu scăldat într-o furtună de bliţuri. Hitler părea nervos, 
răsucea pe o parte și pe alta foaia de hârtie pe care avea scris 
ceva ce urma să citească. Nu băga în seamă reporterii cu 
aparatele de fotografiat, nici pe cei cu notesuri și creioane în 
mâini; privirea lui era exclusiv aţintită către camerele 
televiziunilor. 

În sfârșit ajunse la pupitrul cu microfoane și spuse: 

— Au trecut peste 14 ani de la nefericita zi în care, amăgit de 
promisiunile din exterior și din interior, poporul german a uitat 
de cele mai înalte valori ale trecutului nostru, ale Reichului, de 
onoarea și libertatea lui, și a pierdut astfel totul. Din acea zi a 
trădării Atotputernicul și-a retras binecuvântarea dată poporului 
nostru. Discordia și ura au luat locul acesteia. 

Era impresionant când vorbea. Până atunci Helene văzuse 
fotografii ale acestuia, însă nu îl auzise niciodată vorbind. Avea 
o voce fornăită și ea nu înţelegea aproape nimic din ce spunea, 
dar i se părea tot timpul că era străpunsă de privirea ochilor lui, 
ca și cum i se adresează doar ei personal. Și pur și simplu 
regreta că ea nu înțelegea nimic. 

Dar numai pentru scurt timp. l-ar fi plăcut fără discuţie mai 
mult să îl vadă pe Hans Albers. 

— Asta este bine pentru Germania, opină tatăl din spatele ei. 
Hitler vrea ca poporul german să se regăsească. Este firesc ca 
un popor să se revendice, asta este expresia voinţei lui de a trăi. 
Orice doctor știe că voinţa de a trăi este cel mai important și 
mai hotărâtor lucru în procesul de însănătoșire. Dacă lipsește 
dorinţa de viaţă, niciun doctor din lume nu te poate vindeca. 
Dacă există voinţa de a trăi și ea este puternică, uneori nici nu 
mai are importanţă ce face medicul pentru ca pacientul să se 
însănătoșească. Poporul german este bolnav sufletește și 
trebuie să se vindece, despre asta este vorba. Politica nu poate 
face asta singură, este nevoie de mai mult. 

Asta îi era clar Helenei, deși încă regreta pierderea filmului 
artistic. Era tipic pentru tatăl ei să vadă totul din perspectivă 


VP - 49 


medicală. 

Ulterior, la ora de germană, au avut o lecţie despre ziare și au 
primit ca temă pentru acasă să decupeze din prima pagină a 
unui ziar o știre, să o lipească pe o filă din caiet și în câteva 
rânduri să explice despre ce era vorba în articol. Cei ai căror 
părinţi aveau un computer conectat la Reţeaua internaţională și 
care primeau știrile prin Elektropost aveau voie să ia știrea de 
acolo. La lecție au discutat despre ce era o știre, la ce folosea 
aceasta, ce era un reportaj, ce era un comentariu și prin ce se 
deosebeau acestea. 

De parcă profesorul Wolters ar fi vrut asta, exact în acea 
săptămână s-au întâmplat foarte multe lucruri. Reichstagul a 
ars, la Berlin domnea o agitaţie extremă și fusese arestat 
presupusul incendiator. 

La radio Helene auzi un crainic anunțând emoţionat că 
Agenţia Naţională de Securitate a furnizat informaţiile privind 
mișcarea atentatorului, dovedind neîndoielnic că acesta se 
aflase la momentul respectiv în clădirea Reichstagului. 

Era prima dată când Helene lua cunoștință de existența NSA. 
Nebănuind că asta va fi și pentru multă vreme ultima dată, l-a 
întrebat pe tatăl ei ce era Agenţia Naţională de Securitate. 

— Habar nu am, am auzit și eu pentru prima dată de ea, 
recunoscu el după ce se gândi puţin. După denumire pare o 
instituţie care se ocupă de siguranţa noastră. Este îmbucurător 
să auzi că există un asemenea organ. 

Deoarece tot începuse să citească ziare și tocmai se 
petreceau lucruri foarte dramatice, Helene nu încetă să o facă, 
nici când profesorul Wolters trecu la alte teme. In săptămânile 
care au urmat incendierii Reichstagului, Hitler a dispus 
arestarea a numeroși comuniști, inclusiv a celor din Reichstag. 

Tatăl considera că este un lucru bun. 

— Oricum ăştia sunt inamici ai statului. Ar institui o dictatură 
comunistă. Acest partid ar fi trebuit să fie interzis demult. Și 
„ordonanța de urgență” emisă după scurt timp îi câștigă deplina 
aprobare: Este ca și cum eu aș primi pe masa de operaţie o 
victimă cu numeroase răni însângerate. Nu este momentul 
pentru discuţii, ci înainte de toate trebuie oprită hemoragia. 
Altfel pur și simplu pacientul moare. Așa este acum. Patria 
noastră se află într-o criză și într-o astfel de criză trebuie să 
existe unul - doar unul - care să spună ce este de făcut. Pentru 


VP - 50 


că într-o criză nu este timp de discuţii numeroase pe marginea 
fiecărui pas. Așa au procedat și vechii romani, după cum am 
învăţat și eu în școală. 

Helene nu îi spuse că și ei învățaseră la școală istoria Romei și 
faptul că, atunci când Roma se afla într-o situaţie periculoasă, 
romanii alegeau pe cineva căruia îi transferau pentru o jumătate 
de an puterea decizională nelimitată, cu scopul de a-i scoate din 
criză. Unui asemenea om i se spunea dictator. 

o... 

Și la școală s-au schimbat lucrurile: deasupra intrării fluturau 
numai steaguri cu svastica și în fiecare clasă era atârnat pe 
perete tabloul Fuhrerului și cancelarului Reichului Adolf Hitler. 

După puţin timp la ora de germană a venit o nouă profesoară, 
o blondă înaltă, zdravănă, musculoasă, care Helenei îi amintea 
de o aruncătoare de suliță pe care o văzuse cu puţin timp 
înainte la televizor, doar că aceasta nu purta ochelari. Ea s-a 
recomandat Emma Lindauer și le-a spus că de acum înainte le 
va preda germana. Profesorul Wolters fusese pensionat. 

— De astăzi se vor aplica noi reguli, continuă ea, și scoase o 
listă din mapa cu care intrase în clasă. 

— Din dispoziţia Ministerului Învăţământului, pe viitor elevele 
evreice se vor așeza în spate, separat de celelalte eleve. De 
mâine, la intrarea în clasă profesorul va fi salutat cu salutul 
german; elevelor evreice le este interzis acest salut. 

— Care este salutul german? întrebă Brunhilde Muller, care 
totdeauna era ultima care pricepea ceva. 

Frau Lindauer o privi ridicând din sprâncene, mută lista în 
mâna stângă, ridică mâna dreaptă oblic în aer, bătu tocurile 
pantofilor și fornăi: 

— Heil Hitler! 

Apoi cobori braţul și adăugă: 

— Acesta este salutul german. 

Frau Lindauer inspiră adânc, apoi ridică lista și spuse: 

— Acum voi citi numele celor pentru care este valabilă 
aceasta și vom organiza așezarea lor. Această nouă ordine în 
care au să stea se va păstra fără excepţie la toate materiile. 

Helene o privi pe femeie cuprinsă de o groază a cărei origine 
nu și-o putea explica. Să fie despărțite fetele evreice de 
celelalte fete? Părea o glumă proastă. Tatăl ei spusese 
totdeauna că nu trebuia luat prea în serios când cineva din 


VP -51 


guvern defăima evreii; asta era doar un fel de luptă electorală. 
În rândul populaţiei existau anumite curente antisemite și multe 
partide încercau să le atragă într-un fel sau altul la alegeri. 

— Esther Cohen, citi ea, și Esther, o fetiţă slăbuță, scundă, cu 
bucle negre de toată frumuseţea, își strânse lucrurile și se 
îndreptă supusă, târșâind picioarele, către peretele din spatele 
clasei. 

— Lea Finkelstein... Sarah Levi... Ruth Melzer... 

— Poftim? De ce eu? 

Frau Lindauer o măsură cu privirea peste ramele ochelarilor. 

— Tu ești...? Ruth Melzer? 

— Da, răspunse Ruth. Dar eu sunt evanghelică. 

Frau Lindauer zise rece: 

— În acest caz nu are nicio importanţă. Tu ești de origine 
evreiască, asta contează. Deci, în spate. 

Ascultătoare, Ruth își strânse lucrurile cu mișcări de 
somnambulă. Avea lacrimi în ochi. 

— Nu se poate, sări Helene în apărarea prietenei ei. Trebuie 
să fie vorba de o greșeală. 

— Nu prea cred, răspunse Frau Lindauer. Dacă totuși este 
așa, să vină tatăl ei la director cu documentele necesare, spre a 
se putea îndrepta greșeala. Dar atât timp cât ea se află pe lista 
aceasta, trebuie să se mute în spate. 

— Lasă, spuse încet Ruth și își închise geanta. Mă duc. 

În timpul programului de școală nu erau permise discuţiile cu 
fetele evreice, totuși în pauza mare se putea vorbi. Măcar 
atunci... 

— Dar tu ești evanghelică! insistă Helene, încă șocată de ce 
se întâmplase în această dimineaţă. Suntem înscrise amândouă 
la cursurile pentru confirmare, am fost împreună la biserică... 

— Nici eu nu înţeleg, zise Ruth. Poate de vină este prenumele 
meu, un nume din Vechiul Testament. Îl poartă multe femei 
evreice. 

— Dar acesta nu poate fi un motiv! 

Ruth oftă. 

— O să îi spun tatălui meu. El știe ce este de făcut. 

În dimineața următoare, când s-au întâlnit în faţa școlii ca de 
obicei, Ruth arăta de parcă o apăsa o greutate invizibilă pe 
umeri. 

— Noi chiar suntem evrei, îi mărturisi ea încet Helenei. Nu am 


VP - 52 


știut. Dar noi suntem evrei asi... asili... asimilati. Tata spunea că 
tatăl lui, deci bunicul meu, a decis să renunțe la cultul evreiesc 
și să devină un adevărat german. 

Helenei parcă i se luă o piatră de pe inimă sau cel puţin o 
pietricică. 

— Asta trebuie să fi rămas înscris undeva, tatăl tău a luptat și 
pe front. 

— Da. El vrea să se ducă peste puţin timp la director și se va 
ocupa de îndreptarea greșelii. 

— Și până atunci trebuie să stai în spate. 

Ruth ridică din umeri: 

— Se putea și mai rău. 

Spusele ei se adeveriră. Tatăl ei, după ce se interesase mai 
bine, nu se dusese la director, ci luase alte măsuri. 

— Ne mutăm, o anunţă Ruth pe prietena ei, cu ochii roșii din 
cauza lacrimilor vărsate în ultimele zile. 

— Poftim? Helene părea picată din cer. De ce? 

— Tata spune că dacă începe așa, va continua și va fi tot mai 
rău. Aici evreii nu mai sunt siguri de viaţa lor. Și de aceea este 
mai bine să plecăm cât mai repede posibil. 

Helene simţi cum o podideau și pe ea lacrimile. 

— Dar... dar unde vreţi să plecaţi? 

— În America. Avem rude la New York, care ne vor primi la 
început. Apoi va vedea tata. 

— Și farmacia voastră? 

— A vândut-o. 

Helenei i se puse un nod în gât. 

— Nu poţi să pleci pur și simplu! Ce mă fac eu fără tine? 

Ruth privi încurcată într-o parte și spuse încet: 

— Pentru tine va fi mai bine să nu ai o prietenă evreică. 

— De-aia nu mai pot eu... 

— Dar altora nu le este indiferent, zise Ruth cu vocea ei 
răsunătoare. 

Din păcate, Ruth avea dreptate: colegele se uitau chiorâș la 
ea și o întrebau cum de putuse să fie prietenă cu „una ca asta”. 
Evreii sunt dușmanii poporului nostru, îi spusese o fată dintr-a 
șaptea, când urcase treptele după pauza mare. 

Helene se oprise și se răstise la ea: 

— Ea este prietena mea! 

Fata îi spuse doar atât: 


VP-53 


— Mai bine fii atentă ce faci. 

Apoi plecase mai departe netulburată. 

Despărțirea se petrecu mai repede decât se așteptase, pentru 
că Ruth nu mai veni la ore din ziua următoare. Doar nu plecase 
fără să își ia rămas-bun de la ea? Desigur că era bolnavă. 
Helene sună după-amiază la familia Melzer, dar nu răspunse 
nimeni la telefon. Urcă pe bicicletă și se duse în oraș, însă când 
ajunse în faţa farmaciei văzu o tăbliță pe ușă: /nchis pentru 
moment. Adresaţi-vă, vă rugăm, farmaciei Löwen-Apotheke din 
Karlsplatz. lar la ferestrele locuinţei de deasupra nu mai atârnau 
perdele. 

Helene stătea aplecată peste ghidonul bicicletei, nevenindu-i 
să creadă ceea ce vedea. Plecaseră. 

O pisică veni de după colţ și se opri când o văzu. Avea blana 
frumos tigrată în alb și gri. 

— Findling! strigă Helene și o clipă fu sigură că mâţa îi va 
destăinui ce se petrecuse acolo. 

Dar Findling, care săptămâna trecută se ghemuise cu toată 
încrederea în poala ei, când Helene o vizitase pe Ruth, îi aruncă 
o privire impenetrabilă, aproape acuzatoare. Dar se apropie 
totuși de ea. 

— Ce ar fi trebuit să fac? întrebă neajutorată. 

Findling păru că se gândește la această problemă, dar firește 
că nu răspunse, ci se întoarse și plecă. 

Helene mai rămase o vreme uitându-se la casa goală și 
încercând să priceapă ce se întâmplase. 

Se întâmplase în orice caz ceva rău. 

Și nu se terminase. 


VP - 54 


5. 


Mulțumită notelor oarecum bune și unui bonus acordat fiilor 
unici ai văduvelor de război, Eugen fu admis la liceu și astfel nu 
mai avu timp să se joace în curtea din spate. La școală stătea 
alături de un băiat, Felix, care provenea din cea mai rău famată 
parte a cartierului Spandau. 

S-au împrietenit repede și Felix l-a luat cu el în zona pe care o 
denumea „tarlaua” lui. Acolo descoperi o mulţime de căi și 
ascunzători foarte utile după ce, precum Felix, ușura de portofel 
vreun bărbat ori sălta poșeta vreunei femei și trebuia să dispară 
urgent. Acesta cunoștea și oameni la care obiectele furate, 
precum bijuteriile, ceasurile și portofelele, se transformau în 
bani. Cu bani în buzunar până și un elev avea acces la chestii 
mai interesante, cum ar fi ţigările, alcoolul sau cinematografele 
pentru care era prea tânăr. 

La școală, Eugen învăța cu ușurință. De la Felix a deprins cum 
să cerșească (cea mai bună metodă era să abordeze trecătorii, 
cerându-le câţiva bani pentru tramvai, pentru că și-a pierdut 
banii și nu mai putea ajunge acasă. Dacă reușea să pară 
disperat, mulţi oameni îi dădeau toţi banii de bilet), cum să 
lucreze „în doi” (în timp ce unul împingea „fraierul”, celălalt îi 
sălta portofelul din buzunarul pantalonilor), cum să facă rost de 
țigări fără să mai fie întrebat de vârstă (din automate ca acelea 
din subsolurile hotelurilor bune). 

Lui Eugen i se părea că furtul de portofele presupune un 
consum nervos inutil, prea mare în comparaţie cu câștigul și cu 
riscul. De la alcool i se făcea rău, nu însă și de la ţigări, cu toate 
că Felix susținea că până te obișnuiai nu te simţeai grozav. lar 
cerșitul putea fi lucrativ și te învăța o mulţime de lucruri despre 
oameni, însă da, era nedemn. Nu era potrivit pentru fiul unui 
erou de război. 

Când și când Eugen se întâlnea cu membri ai clicii lui Felix. 
Aceștia nu îi spuneau adevăratul lor nume, se prezentau ca 
Putină, Ghionoaie și Tocătură, dar îl acceptau în cele din urmă 
să golească împreună, pe neobservate, o locuinţă în care știau 
că ziua nu era nimeni acasă. 


VP-55 


Pentru Eugen fascinantă nu era prada în sine, cât emoția 
pătrunderii într-o locuinţă străină, și astfel în viața unui alt om, 
scotocirea prin tot ce aparţinea acestuia și descoperirea a tot 
felul de mici secrete: ce chiloţi purta, cui și despre ce scria, câţi 
bani avea în cont și așa mai departe. Acest act al pătrunderii în 
sine era cel care îl excita la maxim, plus faptul că respectivul nu 
știa că el îi răscolea cele mai intime gânduri și lucruri. În timp ce 
Felix și ceilalți căutau bani, împachetau argintăria în cârpe și o 
îndesau în buzunare, ori strângeau bijuterii, Eugen studia 
medicamentele, sertarele noptierelor și fotografiile din cutiile de 
lemn. 

Totul se desfășura mult prea repede. Spunându-i: „Dacă nu 
duci nimic, nu vei lua nimic din pradă”, Felix îi punea în braţe 
două legături grele al căror conţinut Eugen îl îndesa prin 
buzunare, apoi dispăreau. După doar câteva ore plecau din 
prăvălia tăinuitorului fiecare cu câte treizeci de mărci în 
buzunar! 

Nu era rău, deoarece în definitiv el putea să folosească banii 
pentru casă, doar era unicul bărbat din gospodărie. Trebuia doar 
să născocească o poveste care să explice proveninţa lor, dar 
asta nu era greu. („Un bărbat în haină de blană s-a ridicat de la 
o masă la cafenea și a uitat mapa pe scaunul alăturat. Am 
alergat după el și i-am dat-o, iar el mi-a dat treizeci de mărci ca 
recompensă, pentru că în mapă se aflau documente foarte 
importante.”) 

Abia aștepta să repete figura, la fel și ceilalţi, dar problema 
era să descopere locuinţele în care nu puteau fi deranjaţi. 

Pentru Eugen nu a fost însă greu. Incepu să fie cu ochii în 
patru și în scurt timp deveni expert. Cine dădea atenţie unui 
băiețandru blond și murdar, îmbrăcat mai mult decât modest, 
care bătea trotuarele? Eugen hoinărea de colo-colo, trăgea cu 
urechea la discuţii, urmărea oameni ca să afle unde lucrau și ce 
obiceiuri aveau și curând își formă o imagine asupra mai fiecărei 
clădiri - știa cine și unde pleca, când nu era nimeni în casă, la ce 
oră se întorceau locatarii. Astfel descoperi că adulţii duc deseori 
o viață supusă unor reguli stricte, de îţi puteai potrivi ceasul 
după ei. Nu se duceau la muncă doar la ore fixe, ci mergeau la 
ore fixe și la restaurant să mănânce de prânz ori să bea câte o 
cafea cu alţii. Aveau programări regulate la medic, ieșeau la 
plimbare în aceleași seri din săptămână și la aceleași ore. 


VP - 56 


Când loviturile bazate pe informaţiile date de Eugen au ajuns 
în paginile ziarelor pe care mama lui le primea de la vecini, 
imediat ce aceștia terminau de citit („Serie de spargeri în 
Charlottenburg - poliția suspectează ţiganii”), Eugen trase 
concluzia că era cazul să se retragă. Între timp urmărise cum 
spărgea Putină încuietorile obișnuite, fără a lăsa urme, și nu mai 
depindea de gașca lui Felix. Activitatea lui de spionare viza 
cartiere mai bune, cu locuințe părăsite pentru timp mai lung. 

Putină se înfurie că Eugen nu le mai furniza noi adrese, 
bombăni o vreme, dar îi trecu. Ceilalţi erau de părere că poate 
era mai bine să se lase de spargeri măcar pentru o vreme. 

Eugen nu mai fura sau dacă o făcea lua doar nimicuri a căror 
lipsă proprietarul nici nu o observa. El se mulțumea pur și 
simplu să pătrundă în locuința unui bărbat ori a unei femei 
necunoscute și să răscolească prin sertare, prin corespondență 
ori prin extrase de cont, prin dulapuri, pe etajere și în debarale. 
Remarcă faptul că mulți oameni se prefăceau săraci, dar în 
realitate erau bogați, alţii făceau pe bogaţii, dar aveau datorii. 
Multe femei aveau imense cantităţi de lenjerie de corp, textile 
diafane cu dantele cu deschideri în locuri bizare. Mulţi bărbaţi 
păstrau în sertarele noptierelor broșuri uzate cu fotografii în 
care femei goale făceau chestii ciudate cu bărbaţi goi, fotografii 
pe care Eugen le găsea în aceeași măsură ciudate și incitante și 
pe care le studia foarte amănunţit. Nu îndrăznea să le ia, pentru 
că se gândea ce s-ar fi întâmplat dacă i le-ar fi găsit mama lui. 

In locuința unui bărbat, care era chelner la Cafe Kanzler, găsi 
o colecţie de cești de cafea grele din argint. Odată, uitându-se 
pe terasa acestei cafenele, observă că se servea cafeaua în 
aceleași cești. Eugen îl pândi pe bărbat într-un loc întunecos, 
când acesta se întorcea acasă, și îl acostă: 

— V-am văzut furând cești din argint din cafenea. Și nu doar o 
singură dată. 

Bărbatul, un tip cu aspect de tuberculos, cu păr cenușiu, 
tresări: 

— Ce? De unde știi? Apoi își dădu seama că tocmai se trădase 
și întrebă: Ce vrei? 

— O sută de mărci, răspunse scurt Eugen. Altfel îi spun șefului 
dumneavoastră. 

În realitate nu ar fi avut curaj, pentru că șeful ar fi anunţat 
imediat poliţia, care cu siguranţă că ar fi vrut să știe de unde și 


VP - 57 


când a aflat și cum l-a supravegheat pe bărbat când fura - toate 
acestea fiind prea riscante. Dar bărbatul nu se gândea la lucrul 
acesta. 

— O sută de mărci? repetă bărbatul. Nu am atât de mult. Se 
scotoci prin buzunare și scoase câteva bancnote. Uite, îți pot da 
cincizeci. 

— Bine, acceptă Eugen și înșfacă banii. Apoi îl sfătui pe 
nefericit: Duceţi-le la Seligmann, lângă gara Spandau. Plătește 
bine. 

— Ce? 

Bărbatul se uită la el perplex, dar pentru că Eugen nu voia să 
fie privit prea mult, se întoarse și o luă la fugă. 

Cincizeci de mărci! „Cunoașterea înseamnă putere”, își spuse 
el în gând. 

o... 

Odată, Felix îi spuse că gașca se întâlnea cu un grup de fete 
de aceeași vârstă la un „strip-poker”. Jucau cărţi și cine pierdea 
trebuia să dea jos o piesă de îmbrăcăminte. 

— Un astfel de joc este mai captivant când are o miză ca asta, 
îi explică el. Să joci cu fetele pe bani ar fi o tâmpenie. 

— Și fetele acceptă așa ceva? întrebă sceptic Eugen. 

— Cu plăcere! Sunt moarte după asta. 

Pentru că îi surâdea perspectiva de a vedea odată o fată în 
carne și oase, mai mult ori mai puţin dezbrăcată, se interesă 
dacă nu ar putea juca și el. 

Felix se încruntă și răspunse plin de importanță: 

— Hmm... trebuie mai întâi să îi întreb pe ceilalți. 

Il lăsă pe Eugen să se perpelească mai multe săptămâni, după 
care îl luă cu el. Il puse să jure că va ţine secret locul de 
întâlnire și îl atenţionă de mai multe ori că nu are voie să plece 
înainte de încheierea jocului. 

— Și când se încheie jocul? întrebă Eugen. 

— Evident, atunci când cineva nu mai are ce dezbrăca, îi 
răspunse Felix rânjind. 

Locul de întâlnire era un pod așternut cu covoare vechi, într-o 
casă cu șase etaje cu apartamente de închiriat. Prin unica 
fereastră din acoperiș pătrundea lumina orbitoare a soarelui, în 
ale cărui raze dansau particule de praf, iar în jurul petei 
luminate ședeau ei în cerc, cinci băieți cu el, și patru fete. 
Ghionoaie începu să împartă cărțile și Eugen pierdu prima tură. 


VP -58 


Își dezbrăcă haina și dădu vina pe faptul că avusese cărți 
proaste. i 

Eugen pierdu și jocul al doilea. Işi scoase un pantof. 

Și tot așa. Cel de al doilea pantof. O șosetă. Cealaltă șosetă. 
La un moment dat pierdu și una dintre fete, care își scoase 
jacheta acompaniată de aplauze, dar jocul următor îl pierdu tot 
Eugen și rămase fără pulover. 

— Eu am mereu cărți proaste, se plânse el. 

— Se întâmplă, își dădu cu părerea Felix. 

larăși pierdu. Fu nevoit să se dezbrace de cămașă. Maiou nu 
purta. Fetele chicoteau. 

— Ce joc tâmpit, bombăni Eugen. 

Felix îl privi mustrător și el dădu din cap pentru a arăta că 
este conștient de faptul că nu avea voie să iasă din joc înainte 
de încheierea acestuia. 

Plus că ghinionul lui trebuia să se sfârșească! Exact în faţa lui 
stătea o fată voinică, ciufulită și cu un piept impresionant. 

Incă o rundă. larăși ghinion. Rămase acum și fără pantaloni. 

— Al dracului ghinion, nu? zise Putină rânjind. 

— Adevărat ghinion, îl susținu Tocătură. 

— Da, recunoscu Eugen supărat. 

Avea noroc că aici sus era cald, din cauza soarelui ce încingea 
acoperișul. 

S-au dat cărţile. Eugen mai trase o dată aer cu putere în 
piept, înainte de a le ridica. Nu erau prea rele, dar nu o scoase 
nici de data asta la capăt, fiind ultimul. 

— Chiloţii, vă rugăm! îi ceru Felix. 

Toţi ceilalţi izbucniră în râs. 

Eugen simţi că se face roșu, se chinui să își scoată chiloţii 
stând pe scaun și îi aruncă peste celelalte haine. 

— Și acum? întrebă el strângând coapsele, cu mâinile în faţă, 
ca să nu se simtă chiar gol pușcă. 

— Acum, îi explică Felix, jucăm ultima rundă, iar câștigătorul 
poate să îţi ceară să faci ceva, pentru ca tu să îţi reprimești 
hainele. Firește că tu nu joci, așa că stai acolo. 

Și asta? rămase nemișcat, șezând, privind și întrebându-se ce 
i se va mai cere. Cu siguranţă ceva și mai degradant. Despre 
regula aceasta Felix nu îi spusese nimic. 

Ciudat, de data asta jucau cu alte cărți? Celelalte cărţi de joc 
aveau pe verso un model albastru, acestea aveau unul roșu. 


VP - 59 


Când se stabili câștigătorul - care fu Putină - Eugen întrebă de 
culorile cărților și toţi începură să râdă ca nebunii. 

— Așa procedăm noi de fiecare dată când avem de-a face cu 
un nou venit, îi explică Felix. Și după ce se mai linişti, luă 
celelalte cărţi și mărturisi: Celelalte sunt măsluite. 

— Măsluite? repetă Eugen, având senzaţia că visa urât. 

Să stai gol pușcă pe un covor sub tavan și să pierzi la jocul de 
cărţi: acesta nu putea fi decât un vis urât! 

— Da, te-am păcălit. Stai să îţi arăt. 

El îi prezentă lui Eugen semnele de pe spatele cărților, după 
care se putea afla ce ţinea fiecare în mână și îi arătă cum te 
puteai folosi de acest lucru în joc. Era extrem de simplu, dacă 
știai la ce să te aștepți, lucru pe care Eugen îl găsi cel mai 
rușinos: faptul că el nu observase asta până acum. 

— Dar, decise Felix, tu ai pierdut, și Putină poate hotărî acum 
ce trebuie să faci pentru a-ţi recăpăta îmbrăcămintea. 

— Să danseze în fața noastră! chicoti una dintre fete, cea 
grasă. 

— Nu, să ne arate cum... știi..., strigă alta, cea tunsă 
băiețește, și simulă cu mâna o mișcare înainte și înapoi. 

Eugen habar nu avea la ce se referea aceasta. 

Roșcata ţipă strident, agitând o perie veche: 

— Să își bage mânerul acesteia în fund și să se învârtească și 
să latre ca un câine! 

Striga cu atâta foc, că lui Eugen chiar i se făcu frică. Serios 
vorbind, nu puteau să îi ceară așa ceva, nu? Așa ceva nu se 
face! 

A patra fată, cea mai plictisitoare dintre ele, zise: 

— Să îi aruncăm hainele pe fereastră în stradă, și el să 
coboare gol pe scară dacă vrea să și le recapete! 

Eugen stătea ca paralizat, cu picioarele apropiate, cu palmele 
acoperindu-și penisul, sigur că va muri de rușine. 

Putină o reduse pe fată la tăcere cu un gest scurt. 

— Eu am câștigat. Așadar eu decid ce să facă. 

Eugen băgă de seamă că începuse să tremure. Mai bine zis 
trupul lui începu să tremure, fără ca el să îl mai poată controla. 

— Eu vreau să-mi dai o adresă, continuă Putină cu voce 
tunătoare. Nu cred că nu mai știi una. Nu cred că te-ai speriat 
când am ajuns în ziare. 

Desigur că el avea dreptate, dar Eugen nu va accepta asta. 


VP - 60 


Cu mâinile acoperindu-și penisul, având senzaţia că acesta îi 
ajunsese la dimensiuni microscopice, urmând ca în curând să îi 
dispară de tot sub burtă, se holba la Putină și se gândea. In cele 
din urmă spuse: 

— Mai am o singură adresă: Pestalozzistrafe 86, etajul 3 pe 
dreapta. Profesorul Altgassen. Este pensionat, stă mult acasă, 
dar în fiecare miercuri la ora două se duce la o întâlnire cu 
prietenii și niciodată nu se întoarce înainte de ora cinci. 

— Minunat, zise Putină și îi zvârli hainele. Deci miercurea 
viitoare la ora două. Am neapărat nevoie de bani. 

Eugen nu spuse nimic și se îmbrăcă repede. Cineva mai 
propuse o nouă rundă, de data aceasta cu cărţile bune, dar 
Ghionoaie obiectă că el trebuie să plece acasă, la fel spuseră și 
două dintre fete. 

Miercuri gașca se reuni puţin înainte de ora două în 
apropierea casei în care locuia profesorul; doar Eugen nu apăru. 

— Eu cred că este bolnav, zise Felix, se simţea rău și azi- 
dimineaţă la școală. 

— O să ne revină nouă mai mult, spuse dispreţuitor Putină. 

După un timp, ușa casei se deschise și profesorul ieși, un 
bătrân cu joben, monoclu și baston. Privi degajat în jur și plecă 
hotărât, fără a bănui că patru perechi de ochi tineri îi urmăreau 
fiecare pas, până când dispăru după colț. Cei patru mai 
așteptară o vreme, apoi traversară strada și se strecurară în 
casă. 

În realitate Eugen nu era bolnav, dimineaţa doar simulase 
starea de rău. Venise la locul stabilit chiar puţin mai devreme și 
ascuns după colțul unei case urmărea totul. După ce gașca 
trădătoare dispăru în interiorul casei, mai aşteptă puțin 
imaginându-și cum urcă pe scară, cum Putină forțează broasca 
și pătrund în locuinţă. Trăise de suficiente ori aceste momente 
pentru a calcula cât durează fiecare. 

Apoi se îndreptă grăbit spre cabina telefonică din apropiere, 
sună la poliţie, și cu vocea modificată reclamă că după toate 
aparențele la adresa din Pestalozzistrafe 86, Charlotenburg are 
loc o spargere. 

Poliţia reacţionă surprinzător de repede. Era evident că nu se 
uitase seria recentă de spargeri. Eugen abia reveni la postul lui 
de observaţie, că o mașină verde a poliţiei opri și din ea săriră 
câţiva polițiști cu bastoanele pregătite. După puţin timp din casă 


VP -61 


fură scoși patru tineri cu mâinile încătușate la spate. 

Eugen urmări calm cum mașina plecă și se făcu din nou 
liniște. 

Era fiu de erou de război. Nu putea să lase lucrurile așa. 

o... 

În dimineaţa următoare în clasă intră directorul școlii, care 
anunță deosebit de șifonat că elevul Felix Dallmann frecventa 
din păcate un mediu necorespunzător, ba chiar periculos, așa că 
acum este arestat, și după cum stăteau lucrurile, va petrece 
acolo viitorii câţiva ani împreună cu prietenii lui. In acest fel 
cariera lui liceală se încheie. După care adăugă: Acesta este un 
avertisment pentru toţi. 

Deoarece se știa că Eugen fusese prieten cu Felix, a fost 
interogat de poliţie, dar a contestat că ar fi știut ceva sau că ar 
fi luat parte la activități necurate. A spus că el a învățat cu Felix 
pentru examene. Declaraţia lui a fost înregistrată și pentru el 
totul s-a terminat cu asta, nu a mai auzit nimic de acest caz și 
nu a fost citat în fața instanței. A aflat mai târziu din ziare că 
„cei patru regi ai spargerilor din Berlin” au fost condamnaţi la 
mulţi ani de detenţie corecțională. 

Apoi Eugen a început să caute fetele. Nu era simplu, pentru 
că nu le știa numele. A colindat mult și bine cartierul, în 
speranţa că va întâlni măcar una dintre ele, dar fără rezultat. In 
final i-a venit ideea să supravegheze școlile frecventate de fete 
de vârsta respectivă. Doar trebuiau să meargă și ele la o școală. 

Nici asta nu era simplu, pentru că avea nevoie de un pretext 
bun ca să întârzie la propria școală. Dar la a cincea școală vizată 
- Luisenstădtische Gymnasium din Prenzlauer Berg - avu 
succes: școala era frecventată de rotofeia care stătuse chiar în 
faţa lui și care îi ceruse să danseze dezbrăcat. 

A pândit-o la prânz, a urmărit-o neobservat și printre altele a 
aflat că se numea Dörte și că una dintre preocupările ei 
preferate în timpul liber era să se ducă în oraș cu tramvaiul și să 
colinde magazinele mari, de preferinţă KaDewWe. 

După ce află mai multe amănunte necesare întocmirii unui 
plan, într-o zi pe la prânz, când aceasta ieși din casă și se 
îndreptă către stația de tramvai, îi ieși în drum și zise: 

— Bună, Dorte. 

Firește că ea îl recunoscu imediat: 

— Bună, ăă... Eugen, nu-i așa? 


VP - 62 


El dădu afirmativ din cap și o privi în ochi intimidând-o. 

— Hm... ne vedem din nou, spuse el cu un ton oarecum 
amenințător. 

Era bine. 

— De unde știi cum mă cheamă? întrebă ea nervoasă. 

— Oh, știu o mulţime de lucruri despre tine. Nu doar cum te 
cheamă. Știu și la ce școală mergi. Și ce faci după-amiaza. 

— Poftim? ripostă ea obraznic. Și ce fac? 

— Preferi să te duci în Schöneberg, să te plimbi prin KaDeWe. 
Alaltăieri ai furat de acolo un ruj, ieri ai furat o rochie. Ai 
îmbrăcat-o pe sub rochia pe care o purtai. 

— Da, și? întrebă ea bosumflată. 

— Taică-tău face parte din consiliul bisericesc, continuă 
Eugen. Cu certitudine că nu ar fi entuziasmat dacă ar ști asta. Și 
era o rochie scumpă. Foarte scumpă. 

Nu îi scăpă faptul că ea tresări și că tonul i se înmuie: 

— Nu poţi dovedi asta. 

— Ba da. Eugen scoase la iveală un Minox pe care îl furase la 
una din spargeri. Am făcut fotografii. Trebuie doar să developez 
filmul. 

Era o minciună. El habar nu avea ce era pe film. Dar nici ea 
nu știa. Și mulțumită reclamelor oricine recunoștea un Minox: 
cel mai mic aparat de fotografiat din lume și un instrument 
îndrăgit de spioni. 

— Ce vrei? șopti ea. 

— Am o propunere cât se poate de corectă: facem o partidă 
de strip-poker. Doar tu cu mine. Dacă tu câștigi, îţi poţi îndeplini 
o dorinţă, de exemplu să scot din aparat filmul nedevelopat și 
astfel să distrug pozele. 

— Și dacă vei câștiga tu? 

— Atunci eu îmi pot exprima o dorinţă, doar cunoști regulile. 

Ea privi neajutorată în jur, inutil, pentru că nu era nimeni care 
să o salveze dacă o lua la fugă. 

— Ascultă..., zise ea în cele din urmă mușcându-și buza de 
jos, chestia cu strip-pokerul este opera lui Putină. Ne-a promis 
bani dacă intrăm în joc. Pentru că în mod normal nu îmi fac de 
lucru cu astfel de indivizi, știi? 

— Hm! mormăi Eugen. 

Dacă cineva este nervos, mai bine îl lași să vorbească. Dörte 
era într-o asemenea situație. 


VP - 63 


— Ne-a promis că nimeni dintre noi nu va trebui să se 
dezbrace, poate cel mult să scoată o piesă de îmbrăcăminte, de 
formă. Ne-a explicat cum împarte cărţile, în așa fel ca tu să 
pierzi. Ca să fiu cinstită, nu am vrut să se ajungă la asta. 

Eugen ridică din sprâncene: 

— Oh, nu ai vrut? 

— La început nu. Dar dacă s-a hotărât așa, m-am prins și eu în 
joc. 

— Exact, zise Eugen și vântură mâna cu Minoxul. Și acum o să 
mai intri o dată. 

Ea se dădu bătută. 

— Bine. Când și unde? 

— Chiar acum? propuse Eugen. Avem timp toată după- 
amiaza. Și știu eu un loc unde nu vom fi deranjatți. 

Ea îl urmă. Ce altceva ar fi putut să facă? O conduse la un pod 
asemănător cu cel în care râseseră de el, ea mai tare decât toți 
ceilalți. Locul nu era însă așa de înalt și de încăpător, dar el 
făcuse rost de covoare vechi, iar cheia de la lacăt o avea 
permanent la el. 

Se așezară în tăcere și el începu să împartă cărţile. 

Folosea cărți măsluite, dar însemnate altfel decât știa ea. Se 
comportă ca și cum ar fi jucat corect și o lăsă pe ea să câștige 
de mai multe ori, prefăcându-se că se necăjește că are ghinion. 
Dar bineînţeles că în final ea era goală, în timp ce el mai avea 
chiloţii pe el. 

— Bine, zise ea, ce trebuie să fac? 

EI îi explică. 

Ea îl privi înspăimântată. 

— Nu fac asta! Nu sunt dintre acelea! 

Eugen ridică Minoxul. 

— Există doar două posibilităţi. Prima este să o faci și primești 
filmul. Cealaltă este să nu o faci, eu developez filmul și tatăl tău 
primește pozele. Le primește de asemenea KaDewWe, împreună 
cu adresa ta. 

Maxilarul ei începu să tremure. 

— Ai trișat! Cărţile erau însemnate. 

— Cine a pierdut a pierdut, răspunse Eugen neînduplecat. 

Totul s-a terminat cu el stând sprijinit cu spatele de un stâlp al 
podului, în timp ce ea, în genunchi în faţa lui, îi făcea cu penisul 
exact ceea ce îi ceruse el, totul fiind atât de excitant încât se 


VP - 64 


simţi cu mult mai bine decât își imaginase în cele mai 
îndrăzneţe visuri ale sale, astfel că nu mai avea importanţă că 
ea bocea. Ba dimpotrivă, asta făcea totul și mai excitant. 

Și celorlalte trei fete, își jură el, le va face același lucru. 


VP - 65 


6. 


Helene aşteptă mult un semn de viaţă de la Ruth. Doar 
prietena ei nu dispăruse fără să îi lase măcar o scrisoare de 
adio? Fără a-i da o adresă unde să îi poată scrie? Dar nu se 
întâmplă nimic. Ruth dispăru din viața ei și dispărută rămase. 

La școală, la începutul fiecărei ore de curs, se striga „Heil 
Hitler!” și elevele erau tot mai puţine, pentru că școlăriţele 
evreice plecau una câte una. Un entuziasm unanim a stârnit 
decretul ministerial al noului guvern, care prelungea vacanţa de 
Paști până la 30 aprilie. 20 aprilie, ziua de naștere a noului 
cancelar al Reichului, a fost sărbătorită cu o paradă cu torţe, la 
care au fost obligaţi sa participe toţi elevii din oraș. 
Manifestaţțiile au fost acceptate de locuitori, mai ales pentru că 
s-au dovedit o adevărată sărbătoare prin participarea 
pompierilor, asociaţiilor sportive și a veteranilor de război. 

La reînceperea anului școlar, în luna mai, cele trei clase a 
treia de liceu au fost comasate în două clase, Helene a primit o 
nouă colegă de bancă, o fată pe nume Veronika, o frumusețe 
eterică, cu sâni deja impresionanţi, pe care și-i prezenta cu 
mândrie când se schimba în echipamentul pentru ora de 
gimnastică. Helenei îi părea o prințesă din basme, apărută din 
poveștile fraţilor Grimm. Oricât se străduia, nu știa cum să se 
apropie de ea. 

Pe 24 iunie a fost iarăși sărbătoare. Solstiţiul a căzut 
miercurea. larăși s-a mărșăluit pe străzi, într-o coloană lungă, 
care se termina într-o piaţă mare, în care a fost aprins un rug. În 
timp ce focul se înălța spre cer, Helene și ceilalți au intonat 
Flamme empor. După care directorul liceului pentru băieţi a 
vorbit despre importanţa sărbătoririi solstițiului în vremurile 
vechi și în cele noi, care abia răsar, dar Helene asculta fără 
interes. Directorul termină cu un sonor „Ura! Ura! Ura pentru 
cancelarul nostru Adolf Hitler! Ura pentru președintele Reichului 
Von Hindenburg!”, apoi s-au cântat imnul Germaniei și cântecul 
lui Horst Wessel, după care li s-a dat voie să plece acasă. 

Marea zarvă a momentului a stârnit-o apropiata desființare a 
numerarului. Despre nimic nu s-a discutat atât și cei mai mulţi 


VP - 66 


nu agreau ideea de a nu mai avea bancnote și monede, ci doar 
un fel de legitimaţie. Săptămâni întregi la televiziune se difuzau 
emisiuni doar pe tema aceasta. Criticii avertizau că măsura este 
prematură și pripită, sistemul încă nu este finalizat și în practică 
au să apară mari probleme. Și reprezentanţii guvernamentali 
recunoșteau de cele mai multe ori: da, la început ne vom 
confrunta cu probleme, dar se va face tot ce se va putea pentru 
a le rezolva. Dar așa trebuie procedat, deoarece doar în acest 
mod corupţia și crima organizată vor fi eficient combătute. Și 
mai ales aceasta este singura cale de a elibera Germania din 
funesta încâlceală a marelui capital internaţional și de a o 
smulge din sclavia evreiască a dobânzilor. „Marii bancheri evrei 
care manipulează politica mondială încearcă să facă tot ce le stă 
în putere să nu le scăpăm din ghearele lacome”, spunea un 
asistent al ministrului finanţelor în cadrul unei runde de discuţii 
la nivel înalt. „Cea mai mare parte a propagandei contra 
eliminării numerarului provine din aceste cercuri și un german 
onest nu ar trebui să dea crezare unor asemenea argumente, ci 
să contribuie din toate puterile ca noul sistem să aibă succes. Pe 
termen lung el se va dovedi un pas corect, și anume unul care 
va face viaţa substanţial mai comodă. Fără pfenigi strânși prin 
portofele, fără greutăţile cu darea restului. În viitor veţi putea 
avea la dumneavoastră toţi banii, fără ca aceștia să vă poată fi 
furaţi!” 

Așa s-a și întâmplat. Până pe 1 iulie toţi banii lichizi trebuiau 
predaţi la bancă, pentru a fi trecuţi în contul propriu. Cine nu 
avea un cont primea unul, chiar și copiii. Când Helene și-a spart 
pușculița în care băgase ani la rând monede și când și când câte 
o bancnotă, în ea se aflau 217 Reichsmark! Ar fi vrut să păstreze 
ca amintire cel puţin câte un exemplar din fiecare tip de 
monedă, dar tatăl ei o avertiză că acest lucru este strict interzis: 
După 1 iulie se vor face controale, iar cei la care se vor găsi 
monede ori bancnote vor fi aspru pedepsiţi, posibil chiar cu 
închisoarea. 

Bineînţeles că Helene nu voia să ajungă la închisoare, așa că 
și-a depus ascultătoare comoara la bancă. Acolo banii au fost 
numărați din nou și ea a primit un card din carton lăcuit, având 
tipărite fotografia ei, numele - FRAULEIN HELENE BODENKAMP, 
data nașterii - 2 februarie 1921, și dedesubt un număr cu foarte 
multe cifre. Acesta era contul ei personal! Acum se simțea și ea 


VP - 67 


aproape matură. Banii de buzunar îi va primi pe viitor prin 
transfer, așa cum se dau salariile! 

Între timp, toate magazinele primiseră aparatele necesare 
plăţilor cu aceste carduri la care se putea verifica oricând soldul 
contului. Helene se și duse pe 1 iulie, într-o sâmbătă, la o 
brutărie, și cumpără un melc, ca să verifice cum funcționa 
sistemul nou. Melcul costa cinci pfenigi și ea trebui doar să bage 
cardul în fanta aparatului de citire, să tasteze codul secret și să 
apese pe Confirmare pentru a efectua plata! Într-adevăr era 
foarte practic. Și ceilalţi cumpărători erau de aceeași părere, 
doar o femeie bătrână și gârbovită nu prea se descurca. Tastă 
greșit codul secret, a treia oară cardul se blocă și soția 
brutarului trebui să sune la bancă, pentru ca bătrâna să își 
recapete cardul. 

— Asta-i o tâmpenie, se revoltă bătrâna. Și dacă vrei să dai 
ceva unui cerșetor, cum procedezi? Are și el o mașinărie de-asta 
la el? 

— În noua Germanie, interveni un bărbat de la coadă, nu vor 
exista cerșetori. 

lar o femeie îi șopti însoţitoarei ei: 

— Ca și cum i-ar fi dat vreodată ceva unui cerșetor! 

Părinţii Helenei se gândiră să procure pentru fiecare unul 
dintre acele telefoane mobile care se tot ieftiniseră. Se spunea 
că în viitor așa-numitele „telefoane populare” vor fi accesibile 
oricui. Cu un asemenea telefon puteai să faci și plăţi, chiar mai 
simplu decât cu cardul, și tatăl Helenei spuse odată: 

— Este practic. Între timp am ajuns să mă întreb cum de m- 
am descurcat fără el. 

Acum tatăl avea mai mult de lucru decât înainte, deoarece o 
lege nouă dispusese ca medicii evrei să poată trata doar evrei și 
pentru că în Weimar existau mulți medici evrei, ceilalți medici 
erau tot mai ocupați. În plus, din același motiv tatăl Helenei 
fusese promovat la clinică: șeful lui, doctorul Landau, era evreu, 
și clinica îl concediase. La fel și pe doctorul Freudenberger, 
medicul-șef. 

Într-o zi Veronika i se adresă Helenei: 

— Tu nu o să te poţi căsători. 

— Ce? întrebă Helene blocată nu atât de afirmaţie, cât de 
faptul că vecina ei de bancă nu vorbea de obicei cu ea. De ce? 

— Pentru că nu ești destul de frumoasă. 


VP - 68 


Helene resimţi vorbele ca pe un cuţit în spate, dar nu lăsă să 
se vadă și ripostă: 

— Acesta nu este singurul lucru care contează. 

— Ba da, i-o tăie scurt Veronika. Tata mi-a spus că în curând 
va fi razboi. Altfel nu se poate. Noi avem nevoie de spațiu vital. 
Și în război au să moară mulţi bărbaţi, după care au să existe 
mai multe femei decât bărbaţi. Deci bărbaţii vor avea de unde 
să aleagă. Și dacă bărbaţii aleg, ei le vor lua pe femeile 
frumoase. 

o... 

Apoi s-a întâmplat ceva cu unchiul Siegmund. 

Era o zi splendidă de vară de la începutul lunii august. Peisajul 
era copleșit de arșiţă, cerul era de un albastru pur și Helene 
hotărâse ca după prânz să meargă la ștrand. Nu mai fusese de 
când se afișase la casele de bilete că „evreii nu au acces”, ceea 
ce îi dăduse fiori. Dar astfel de anunţuri erau tot mai dese, la 
cinematografe, pe băncile din parcuri, în prăvălii. Va trebui să se 
acomodeze cu ele. 

Tocmai luau masa de prânz, piept de vită cu sos de hrean, 
cartofi fierți și sfeclă roșie, când sună telefonul mamei. 

Tatăl, care în mod excepţional plecase de la clinică, pentru că 
era prea cald pentru a opera, ridică privirea nemulţumit. 

— Cine sună la ora asta? 

— Lăsaţi-l să sune, zise Armin. Dacă este important, va 
reveni. 

Făcea pe indiferentul, dar Helene știa că nu își dorea nimic 
mai mult decât un telefon propriu. 

Mama se ridică totuși și se duse pe hol, unde telefonul era 
așezat în încărcător. 

— Siegmund? Ce? se auzi. Urmă apoi o pauză. Cu telefonul la 
ureche mama apăru în ușa sufrageriei exclamând: Nu este 
posibil! 

Nimeni nu mai mânca. Helene, Armin și tatăl rămăseseră cu 
tacâmul în mână și urmăreau chipul mamei care se întuneca. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă în cele din urmă tatăl uimit. 

Mama luă telefonul de la ureche și spuse: 

— Siegmund a fost acuzat de incitare la ură. 

— Incitare la ură? repetă tatăl. Ce incitare la ură? 

— Niște afirmaţii critice la adresa Fuhrerului făcute de el pe 
Forumul german. El zice că afirmaţiile sunt vechi de câţiva ani. 


VP - 69 


Nu înțeleg. 

Mama clătină din cap. 

Tatăl lăsă pe masă cuțitul și furculiţa și oftă. 

— Ce nu este de înțeles? Tot ce este scris pe forum rămâne 
acolo. Este memorat undeva. lar acum este folosit împotriva lui. 

— Avocatul tău ce zice despre asta? întrebă mama la telefon. 

De fiecare dată când era emoţionată, vorbea la telefon mai 
tare, ca și cum ar fi vrut să ajute tehnica să învingă distanţa. 
Ascultă. ` 

— Ah, da. Ințeleg. Evident, vino când vrei... La ora cinci este 
în regulă. Nu știu dacă până atunci se întoarce și Johann, dar eu 
sunt aici în orice caz. 

— Și eu! strigă tatăl. În după-amiaza asta pot pleca mai 
devreme. 

— Deci și Johann este acasă. Pe curând. Ea încheie discuţia 
telefonică, apoi adăugă: Avocatul lui este evreu și nu mai are 
drept de practică. 

— Dr. Wagner? se miră tatăl. Dar acesta nu este un nume 
evreiesc. 

— Siegmund zice că mama lui este evreică. Asta este 
suficient, el este pe jumătate evreu. Mama lăsă jos telefonul și 
continuă: In orice caz, Siegmund vine la ora cinci. 

Tatăl se încruntă: 

— Pe jumătate evreu? Nu știu. Nu este exagerat? 

— Poate că îl poţi convinge pe dr. Kröger să preia cazul lui 
Siegmund? 

Helene știa că dr. Kröger era avocatul familiei. 

— Da, o să văd. Il sun după masă. Tatăl apucă iarăşi cuțitul și 
furculita. Acum să mâncăm. La ora două trebuie să fiu iarăși la 
clinică. 

Suna oarecum liniștitor. Helene se duse totuși să înoate, 
pentru că era înăbușitor de cald. Incercă să fie acasă la ora 
cinci, dar trebui să urce o pantă cu bicicleta și întârzie puţin, 
ajungând abia când unchiul Siegmund se pregătea de plecare. 

— Și cineva să aibă grijă de casa mea, îi spunea el surorii 
sale, când Helene cobora de pe bicicletă. În cel mai rău caz. Ca 
atunci când eu eram plecat în călătorii. Doar că acum este vorba 
despre o călătorie pe care aș fi preferat să nu o fac. 

Mama Helenei îl măsură pe fratele ei mai mare cu o privire 
îngrijorată. 


VP - 70 


— Ah, cu siguranţă că îţi faci griji prea mari. Totul se va 
termina cu bine. 

— Să sperăm, spuse unchiul Siegmund abătut. Când mă 
gândesc că legea aceasta a fost dată sub un cancelar de la SPD 
tocmai pentru combaterea acestor extremiști care acum... 

El se opri când o observă pe Helene, oftă adânc și repetă: 

— Să sperăm. 

Apoi o mângâie pe obraz, urcă în mașina lui, cu un zâmbet 
absent, și plecă. 

Insă nu a fost bine. Siegmund Grăf a fost trimis într-un lagăr 
de reeducare pentru instigare repetată la ură și pentru atitudine 
ostilă faţă de stat, iar Helene nu l-a mai văzut mult timp. 


VP -71 


7. 


Cămășile brune au devenit tot mai numeroase și Eugen intra 
tot mai des în vorbă cu membrii organizaţiei. Aceștia îi 
povesteau despre naţional-socialism și despre conducătorul lor 
Adolf Hitler, afirmând că voiau să facă din nou Germania mare, 
cum fusese aceasta înainte de războiul mondial, adică o putere 
mondială. 

„Die Größe Deutschland” îi era lui Eugen Lettke indiferentă și 
nici cu evreii nu avea nimic. Bineînțeles că unii dintre ei erau 
nerușinat de bogaţi, dar existau și alţi oameni nerușinat de 
bogați care nu erau evrei. Antisemitismul afișat de cămășile 
brune îi părea invidia unor oameni limitați, pentru că, după cum 
observase, evreii erau în medie mai inteligenţi decât alţii, ceea 
ce după părerea sa era adevăratul motiv pentru care nu puteau 
să îi sufere pe aceștia, cum se întâmpla cu tocilarii în școală. 
Considera că ideea privitoare la o conspirație mondială 
evreiască era jalnică. Dacă exista așa ceva, cum se făcea că 
celor mai mulţi evrei le mergea atât de prost? Probabil că, se 
gândea el, partidul se folosea de antisemitismul răspândit 
pretutindeni doar pentru a strânge în acest mod voturi, nimic 
altceva alături de organizarea de defilări cu torţe și mărșăluirea 
cu cântece. Toate acestea, precum și felul în care vorbea 
Fuhrerul lor i se păreau la fel de primitive. 

Totuși cămășile brune îl fascinau cumva, deoarece în 
ansamblul ei această mișcare emana ceva ce simţise și el, când 
silise fata să i se supună. Ideea că voinţa era principalul lucru îi 
plăcea. Unica lege căreia trebuia să i te supui era legea naturii, 
care era o zeiţă înspăimântătoare, pentru că recunoștea dreptul 
la viaţă numai celor tari, nu și celor slabi. Tăria reprezenta 
singura justificare și singura dovadă că era tare cel care putea 
să ia ce își dorea și care reușea să supună lumea voinţei sale. 
Acest lucru era de o cruzime sublimă și totodată atât de simplu, 
încât principial nici nu mai trebuia discutat. Discuţiile erau doar 
manevre de distragere a atenţiei celor slabi, care nu voiau să 
recunoască faptul că puternicii cunoșteau adevărul, conform 
căruia natura voia ca puternicii să supraviețuiască și cei slabi să 


VP- 72 


moară. Cu alte cuvinte, că lumea aparținea celor tari. 

Și astfel, în ciuda tuturor reţinerilor, Eugen Lettke se alătură 
în februarie 1930 Partidului Muncitoresc Naţional Socialist 
German (NSDAP). 

El nu era un membru de partid deosebit de ascultător. Nu 
avea niciun chef de obișnuitele beții camaraderești sau să cânte 
beat mort cântece de luptă tâmpite. Purta cămașă maro ca și 
ceilalți, centiron, pantaloni scurţi și aceeași brasardă cu 
svastică, dar avea o atitudine la care nu te puteai aștepta din 
partea majorităţii camarazilor, ca și cum participa la ceva de 
care nu avea chef. 

A mărșălui în grup parcă îi plăcea totuși. Să vadă cum 
trecătorii lăsau capul în jos ori tresar, pentru că simțeau puterea 
dată de cadenţa pașilor. Defilarea în noapte cu făclii în mâini și 
sentimentul fricii arhaice erau impresionante. 

Insă în fond nu acesta era adevărul, așa că el făcea ceea ce 
se dovedise dintotdeauna a fi potrivit: își urma calea sa. 

o... 

Apoi a avut loc acapararea puterii. Era important să fie vânaţi 
toţi comuniștii și socialiștii care mai stăteau în calea partidului. 
Dispuneau de tot ce le trebuia, aveau mai mult ori mai puțin 
mână liberă. Iniţiativa era dorită și bine văzută. 

Într-o zi Eugen Lettke zise: 

— Am un plan. 

Le-a spus-o celor patru camarazi, despre care știa că îl 
credeau capabil să aibă un plan. ` 

— Este o pierdere de timp doar să-i snopim pe tipi. Aștia își 
revin pe urmă și continuă. 

— Asta ce înseamnă? întrebă un camarad, Ludwig, cu ceafă 
groasă și chip strâmb. li omorâm? 

— Eu știu ceva mai grozav, susţinu Lettke. Veniţi cu mine. 

Și porniseră la drum. Deja se întuneca și până să ajungă la 
destinaţie, o străduţă prăpădită din Ost Berlin, se făcu noapte. 
Se postară vizavi de o cârciumă cunoscută ca punct de întâlnire 
al roșilor. Astăzi avea loc acolo o prelegere despre o idioţenie 
secretată de Friedrich Engels despre masele exploatate și 
eliberarea lor. 

Pe deasupra cămășilor maro purtau haine, pentru că ultimul 
lucru pe care și-l doreau era să fie recunoscuti și apoi să fie 
vânaţi de o hoardă de bătăuși comuniști. 


VP-73 


În sfârșit prelegerea se încheie și din cârciumă ieși un grup de 
bărbaţi mai mult ori mai puţin tineri, care discutau cu voce tare, 
umplând străduţa cu tonul lor revoltat. Se bătură unul pe altul 
pe umeri, se sărutară pe obraji, ridicară pumnul în salutul 
comunist și apoi se risipiră în toate direcţiile. 

— Ăla! le șopti Lettke și arătă spre un flăcău slab, cu părul 
creţ ciufulit. Acesta purta un pardesiu ponosit, cu gulerul ridicat 
din cauza frigului. 

Fără să fie văzuţi, îl urmăriră până la casa unde locuia, o 
construcție mare, veche și dărăpănată, și când acesta vru să 
încuie ușa după el, interveniră. Un picior în ușă și în clipa 
următoare tânărul era la pământ. 

— Unde locuiești? se răsti Ludwig la el. 

— Cine sunteți? Ce vreţi? Oh! Observase svastica de la gulerul 
cămâșii lui Ludwig. De la mine nu veţi afla nimic. 

Lettke îi săltase rapid legătura cu chei. 

— Îţi încercăm cheia la toate ușile. Apoi se adresă camarazilor 
lui: Vom începe de sus. Este cel mai sigur. 

Nimeni nu obiectă, deși oricare ar fi putut să întrebe: De ce ar 
fi mai sigur să începem de sus? De fapt, Lettke spusese asta 
pentru că știa exact că individul locuia sus, pe partea stângă. 
Mai știa că numele acestuia era Justus Herrmann, lucra ca 
magazioner la o firmă de tricotaje, era membru al partidului 
comunist și era foarte activ pe Forumul german. Doar din 
contribuţiile lui pe teme politice se putea scoate o carte groasă. 

Lettke încercă mai întâi sus pe partea dreaptă, unde cheia nu 
se potrivi, apoi în stânga și simulă surprinderea: 

— Na, ca să vezi! A mers totuși repede. 

În spatele ușii era o încăpere folosită și ca bucătărie, cameră 
de zi, cameră de locuit cu mobilier străvechi, oale ciobite, toate 
sub un tavan plin cu pete de infiltraţii. Dar într-un colț se afla un 
computer cu imprimantă, un aparat dintre cele mai moderne, 
care valora pe puţin opt mii de mărci. Deasupra, pe perete erau 
fluturași cu obișnuitele lozinci Proletari din toate țările, uniți-vă! 
Și Jos cu Hitler și cu lepădăturile lui brune! lar alături era o 
etajeră ticsită cu volume de Marx, Engels, Lenin și alții. 

— Super, exclamă Lettke. Asta-i o adevărată mașină de 
instigat populaţia. 

Mai întâi răsturnară etajera, făcură cărţile ferfeniţă și le 
adunară într-o grămadă, pe care urinară. După aceea începură 


VP - 74 


să facă praf computerul, unde era de lucru, nu glumă; doi dintre 
ei trebuiau să îl ţină pe tânăr. 

Tocmai spărseseră carcasa din lemn și aveau acum în față 
interiorul aparatului, când perdeaua dintr-un fel de hol, căruia 
până atunci nu îi dăduseră nicio atenţie, fu dată la o parte. 
Apăru o fată, cu faţa umflată de somn, care întrebă: 

— Ce se petrece aici? Justus? Ce...? 

Apoi aceasta pricepu că nu era vorba despre discuţii pe 
marginea prelegerii, și îngrozită strânse mai bine pe ea capotul 
verde cu care era îmbrăcată. 

Camarazii erau și ei tot atât de speriaţi ca ea și o clipă nu 
mișcă nimeni. După care Lettke interveni: 

— Ludwig, ţine-o! 

Ludwig îl ascultă, lăsă computerul și apucă fata de braţ. 

Lettke era singurul care nu se speriase, ba dimpotrivă. El știa 
că Justus trăia cu o fată, care lucra mereu în tura de dimineaţă a 
unei mari măcelării, unde ambala carnea proaspăt tăiată. ȘI 
luase în calcul faptul că vor da aici peste ea dormind. Ceea ce 
nu luase în calcul era că deștepţilor lui camarazi nu le venise 
ideea să se uite ce era după perdea, respectiv dormitorul. 

Cu atât mai bine. Îl excita să își dea seama că planul îi 
funcţiona. 

— Mai privește-l o dată pe prietenul tău atât de drăguţ, zise 
sarcastic Lettke. După ce terminăm cu computerul, ne vom 
ocupa de el și pe urmă cu siguranţă că nu va mai arăta atât de 
bine. 

Camarazii râseră cu răutate. 

— Nu! strigă ea. Fata avea păr lung, castaniu și ochi umbriţi 
de gene lungi. Vă rog, nu! 

— Justus al tău otrăvește poporul german cu lozincile lui 
comuniste. Dă-mi un motiv pentru care nu ar trebui să îl 
pedepsim. 

— Vă rog, șopti ea. Fac tot ce vreţi, dar lăsaţi-l în pace... 

Lettke se apropie de ea, îi ceru lui Ludwig să îi dea drumul, o 
luă el însuși de braţ și o întrebă: 

— Da? Ai face asta? 

Ochii ei se măriră de groază când înţelese ce i se cerea. 

— Justus nu este... tocmai sănătos, șopti ea, în timp ce 
urmărea reacția de pe chipul lui Lettke. lar eu... eu îl iubesc. Nu 
vreau să pățească ceva. Nu vreau să moară. 


VP-75 


— Geraldine! strigă Justus. Nu! 

— Asta trebuie să fie iubirea adevărată, spuse Lettke rânjind, 
pentru că sperase ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură. 
Bine, s-a făcut. Și le ordonă camarazilor săi: Țineţi-l bine pe 
individ! 

Apoi cu mâna liberă zbură cu un gest tot ce era pe masă. 
Veselă, tacâmuri, toate căzură pe podea. Apucă fata, o urcă pe 
masă, îi smulse capotul, îi îndepărtă coapsele și se postă între 
ele. 

În momentul în care se descheia la prohab, ea îl recunoscu. 

— Eugen? 

Era fata care voise să afle dacă pentru a-și redobândi hainele 
era capabil să se masturbeze în faţa celorlalți. Asta pe când el 
era prea tânăr ca să înţeleagă despre ce era vorba. 

— Deci ne revedem, zise Lettke și o penetră. 

Justus urlă ca un taur înjunghiat, zbătându-se atât de tare 
încât cei patru camarazi abia îl mai putură ţine. li băgară o 
cârpă de bucătărie în gură până când ochii părură să îi iasă din 
orbite, în timp ce Lettke se ocupa de prietena lui. Fu dur, o făcu 
să țipe fiindu-i indiferent dacă ea o făcea de durere ori de 
plăcere. Țipetele lor se contopiră. 

După ce termină cu ea, se ridică, o lăsă întinsă pe masă, o 
creatură umană ce tremura și plângea în hohote, se încheie la 
pantaloni și întrebă: 

— Cine vrea să fie următorul? 

Ceilalţi nu se încumetau și îl priveau zăpăciţi. 

— Dacă nu vreţi, asta e, zise într-o doară Lettke. Atunci să 
mergem. 

— Dar... 

— Niciun dar. l-am promis damei că îi menajăm iubitul dacă 
face ce vrem noi. lar un german se ţine de cuvânt, nu? Făcu 
semn spre comunist, care având cârpa în gură îl privea nebun 
de furie. Lăsaţi-l. Haideţi să plecăm! 

o... 

Când ieșiră din clădire, lui Eugen Lettke îi păru că lumea era 
alta, dincolo de cărămizi și oţel, dincolo de asfalt și de cerul gol 
și negru al nopţii se deschisese o a doua realitate, una agitată, 
ameţitoare, adevărata natură a existenţei. Păşea cu pași 
elastici, hotărât, aproape că plutea, iar ceilalţi se străduiau să se 
ţină după el. 


VP - 76 


— Tu, ticălosule, gâfâi Ludwig plin de admiraţie, ce ai făcut cu 
ea... cum ai luat-o...! 

— Ai fi putut să o ai și tu, răspunse Eugen și râse, un râs ce se 
ridică în spirală până la cerul fierbinte și întunecat și mai că 
stinse o stea. 

Ludwig mormăi ceva confuz, că nu oricine era făcut pentru 
asta și așa mai departe. Vorbe precum bășicile de săpun, ca 
spuma adunată într-o rigolă murdară. 

— Ştii tu ce s-a întâmplat? îl întrebă Eugen. 

Nu. Ce să știi? 

— De acum sunt prea depravat pentru o căsnicie. 


VP - 77 


8. 


De la dispariţia lui Ruth, Helene se simţise singură și uneori 
prefera să își petreacă pauzele dintre orele de clasă la closet, 
decât să meargă în curte, doar ca să fie singură. Dar asta se 
sfârși când se înscrise în Asociaţia Fetelor Germane (Bund 
Deutscher Mădel) la insistenţele părinţilor ei, care credeau că 
acolo va lega noi prietenii, ba chiar mai bune. Plus că mai 
devreme ori mai târziu toate tinerele vor fi obligate să facă 
parte din asociaţie; așa voia Fuhrerul. 

Pentru a cumpăra uniforma care trebuia purtată la toate 
activitățile BDM, au colindat tot orașul, până au găsit ceva care 
să îi placă mamei. Bluza albă, care era obligatorie, trebuia nu 
doar să arate bine și să fie dintr-un material bun, ci trebuia să 
aibă și nasturi în talie, cu care să se poată prinde fusta 
bleumarin de asemenea obligatorie, ca să nu se răsucească de 
exemplu în timpul marșului. Pentru că va mărșălui mult, fu de 
părere mama, va mărșălui și va cânta melodii vesele. O să vadă 
că asta îi va face bine. 

Baticul negru în trei colțuri, care trebuia purtat la gât, l-au 
găsit repede. Era un singur model și se vindea împreună cu 
inelul din piele prin care se treceau cele două colțuri din faţă. Și 
trebuiau să ţină cont și de alte indicaţii, primise o foaie-anexă: 
fără pantofi cu toc înalt, fără ciorapi de mătase, ca podoabe 
doar inel pe deget și brățară pentru ceas, fără lănţișoare la gât, 
fără cercei, pantofii și-i puteau alege fiecare. Helene se hotărî 
pentru ciorapi albi, cum purtau mai toate fetele, pentru că le 
stătea cel mai bine. 

Și chiar au mărșăluit mult. Prin oraș, în pași cadenţțați, 
urmând steagul pe care era o onoare deosebită să îl porţi, însă 
de care Helene nu era încă demnă. Dar au mărșăluit și cu 
rucsacul în spate, la iarbă verde, mai curând o drumeţie 
încheiată deseori cu un foc de tabără și cu mâncare gătită în 
comun. Gătitul era foarte important, o femeie germană trebuia 
să fie capabilă să îi ofere soţului ei un cămin confortabil, care să 
îi dea acestuia forța de a fi un erou pentru patria lui. Cam așa 
scria în revista Das deutsche Mădel (Fata germană), pe care 


VP - 78 


Helene o primea cu regularitate. 

Și cântau mult. Helene trebui să învețe o mulţime de cântece, 
ca de exemplu /m deutschen Land marschieren wir (Mărșăluim 
pe pământ german), Treue Liebe bis zum Grabe (Dragoste 
credincioasă până în mormânt) sau Wi/dgânse rauschen durch 
die Nacht (Gâște sălbatice trec în noapte fâlfâind din aripi). 
Exista o cărțulie legată ca o carte de cântece bisericești. Făceau 
și gimnastică ritmică în aer liber, sub conducerea unei 
profesoare mătăhăloase cu numele de Lâmmle, care le striga: 
„Armonie! Graţie! Calm!” larna se organizau seri de bricolaj și 
lucru manual, care o indispuneau pe Helene pentru că își 
pierdea repede răbdarea la toate activităţile care cereau 
îndemânare. De mai multe ori i se reproșase: „Ești fiica unui 
chirurg?” 

Dar treaba nu era atât de idilică după cum păruse la început. 
Da, era adevărat că acum petrecea mai mult timp cu alte fete, 
da, stătea mai mult în aer liber decât până atunci, dar multe 
dintre întâlnirile grupului erau pierdere de vreme, mai ales când 
ploua. Se strângeau într-o încăpere goală, încasau la nesfârșit 
contribuţiile membrelor, completau liste, apoi cineva citea dintr- 
o carte a Fuhrerului, iar la discuţiile care urmau nimeni nu știa 
ce să mai spună. Dar participarea era obligatorie; cine lipsea 
trebuia să motiveze în scris și prea mult nu puteai să fii bolnav, 
pentru că Fuhrerul avea nevoie de femei sănătoase, puternice, 
agreabile! 

Da, acum petrecea mai mult timp cu fetele, atât de mult încât 
Helene ducea dorul unui moment de singurătate! 

Trupul începu să i se modifice. 

— Tu vei deveni femeie, îi spusese mama, iar tatăl îi explică în 
detaliu ce se petrecea în corpul ei și de ce era bine așa. 

— Corpul tău..., concluzionă tatăl ei, te pregătește să devii 
mamă. 

Mamă? Ea? Helene se contempla tot mai des după duș în 
oglindă. Cu toate că se străduia să fie obiectivă, ajungea mereu 
la concluzia că Veronika, zurlia ei colegă de bancă, avusese 
dreptate: nu era frumoasă și nici nu va deveni frumoasă. Părea 
un șoarece cenușiu cu un chip banal, păr fad și cu un trup slab, 
cumplit de lipsit de feminitate. 

Simţea asta și la școală. Cele mai multe fete aveau câte un 
admirator, care le aștepta la poarta școlii, și povesteau cum le 


VP - 79 


fluierase vreun muncitor care lucra pe stradă ori vreun precupeţ 
din piaţă. Pe ea, pe Helene, nu o fluiera nimeni și ea era sigură 
că nici nu o să i se întâmple asta. 

Când împlinise paisprezece ani, avu parte de o surpriză: primi 
cadou propriul ei telefon! Un banal telefon popular, un Votel, de 
care Armin avea de mai mult timp. Era însă telefonul ei! Și ce 
mai sclipea când îl despachetă! Fața și tastele erau din 
aluminiu, netede și strălucitoare, dar curând se vor zgâria, știa 
asta de la aparatul fratelui ei. Capacul din spate era din 
bachelită albă cu antenă integrată, după cum îi explicase Armin, 
și avea imprimată în mijloc o svastică. Ea petrecuse mai multe 
ore descifrând din instrucţiuni funcţiile fiecărei taste și 
semnificaţia simbolurilor de pe micul ecran alb-negru, învăţă 
cum se scriau textele, cum funcţiona calendarul, cum se seta 
alarma și altele. Acum își putea accesa oricând situaţia contului! 
Și, firește, putea face plăţi cu Votelul. 

Chiar a doua zi făcu o încercare. Se duse la magazinul cu 
coloniale din staţia de autobuz, în care un imens afiș avertiza: 
Orice german care intră aici trebuie să salute: „Heil Hitler”. 
Cumpără o ciocolată Milka și când lipi mândră Votelul ei de 
dispozitivul pentru încasat, chiar se înregistră plata. 

După puţin timp sosi și o scrisoare pentru Fri. Helene 
Bodenkamp, Weimar, Sven-Hedin-Strabe 19, cu codul personal 
și, sigilată, parola de acces la Forumul german. Parola era o 
înșiruire fără sens de litere și cifre începând cu 3F2D-45Co, pe 
care nu o va putea memora niciodată! Totuși când o introduse 
pentru prima dată cu mare grijă, trebui să o modifice printr-o 
parolă proprie. Tastă eines-Tages-grobe-Liebe și primi imediat 
înștiințarea „parolă acceptată”. Și fu încântată. 

Oricum va folosi parola doar când va intra în Reţeaua 
internaţională de pe un computer; de pe telefonul ei avea 
oricând acces la Forumul german. După cum știa, școala ei avea 
un domeniu propriu, la fel și clasa și Asociaţia Fetelor Germane 
și grupul ei local, așa că astfel putea rămâne în contact cu toţi și 
afla imediat ce se petrece. 

Nu era același lucru cu a avea o prietenă foarte bună, dar era 
mai bine decât să fie absolut singură. 

În BDM nu se simţea chiar rău, deși nu îi plăceau enorm de 
multele declarații de credinţă faţă de Führer, făcute cu orice 
ocazie. Mergeau des la spectacole de teatru și la teatrul de 


VP - 80 


păpuși, învățau dansuri populare, cântau la flaut ori la multe 
alte instrumente muzicale, vara făceau drumeții pe lună plină și 
înnoptau în căpiţe de fân. Cinematograful a organizat odată o 
vizionare specială pentru BDM și au văzut împreună filmul Gold, 
cu Hans Albers în rolul principal. Chiar a fost un eveniment! Pe 
Helene au _ trecut-o fiori când profesorul Achenbach și 
colaboratorul lui, inginerul Holk, interpretat de Hans Albers, au 
reușit să obţină aur din plumb. Ce mai trosnea și scânteia 
acesta! Dar firește că imediat au apărut netrebnici, care și-au 
însușit această descoperire senzaţională, pentru a o folosi în 
scopuri rele. Totuși, după multe acţiuni dramatice, inginerul cel 
blond nu numai că i-a învățat minte, dar chiar a rezistat și 
tentativelor mondenei Florence și a revenit în braţele logodnicei 
sale Margit, care nu era tot atât de frumoasă și de mondenă, dar 
avea un suflet bun și îl iubea cu adevărat. Când a ieșit din sala 
cinematografului, Helene era copleșită. 

In acest timp părinţii ei au făcut prin organizaţia „Kraft durch 
Freude” o croazieră în Madeira cu vasul Der Deutsche și tatăl 
rămăsese încântat de comunitatea de la bord. 

— Un astfel de vas de croazieră este asemănător unui oraș 
plutitor, relata el. Un oraș în care s-au reunit oameni din toate 
domeniile, din toate straturile sociale, din Bavaria până în 
Westfalia, berlinezi și locuitori din Wurtemberg, muncitori alături 
de academicieni, dar numai germani. 

Despre această croazieră s-a difuzat chiar și un reportaj la 
televizor. Vasul brăzda marea spumoasă și oamenii se plimbau 
la bord ori coborau pe uscat. Se vedeau o mulţime de steaguri 
cu svastică. De două ori Helene descoperi în fundal și chipurile 
surâzătoare și neobișnuit de destinse ale părinţilor ei. 

— Naţional-socialismul a transformat în realitate ceea ce alţii 
doar au promis, a spus în faţa camerei de filmat dr. Ley, ghidul 
Frontului German al Muncii, care la ordinul Fuhrerului înființase 
organizația „Kraft durch Freude”. Nu așa-zișii zece mii din 
frunte, ci muncitorii germani sunt astăzi reprezentanţii naţiunii. 
Chipul noii Germanii este chipul strălucitor și fericit al 
muncitorului german! 

La care tatăl tuși și adăugă: 

— Intre noi fie vorba, în realitate la bord nu au fost mulţi 
muncitori. Pentru ei, cu toate reducerile de preţuri, croaziera era 
prea scumpă. 


VP - 81 


În anul următor la Berlin au fost organizate Jocurile Olimpice, 
la care tatăl a reușit să procure bilete, așa că au putut să 
meargă acolo pentru o zi. A fost minunat! Marele oraș! Mulțimea 
de oameni din toată lumea care umblau pe străzi și vorbeau în 
toate limbile posibile. Imensul stadion, drapelele care fluturau în 
vânt! Întrecerile... onorurile de care se bucurau câștigătorii... 
muzica dată tare și anunţurile cu rezonanţă dramatică... totul 
sub un splendid cer albastru, de parcă însuși Fuhrerul își 
subordonase vremea, pentru a prezenta lumii cele mai grozave 
jocuri olimpice organizate vreodată. Fratele ei, Armin, era de 
asemenea entuziasmat, cu toate că de un timp nu mai dorea să 
devină sportiv, ci militar. 

— A fost minunat, opină mama pe drumul de întoarcere. Cu 
aceste jocuri Fuhrerul a arătat cum este cu adevărat Germania - 
pașnică și deschisă lumii. 

Cu toţii o aprobaseră, dar Helene își amintise brusc de unchiul 
Siegmund, care încă se mai afla în lagărul de la Dachau. Din 
când în când mama primea de la el câte un e-mail, din ce în ce 
mai scurt, în care nu spunea mai nimic. Ea îl uitase. Nu se 
gândise niciodată la el, cât au fost la Berlin. 


VP - 82 


9. 


Și pentru Eugen Lettke începu în sfârșit pregătirea militară. 
Mărșăluia kilometri prin arșiţă, cu echipament complet și nu îi 
plăcea. Stătea în poziţie de drepţi ore în șir și nu îi plăcea. Se 
târa prin noroi și mizerii și nu îi plăcea. În miez de noapte sărea 
din pat la alarmă și nu îi plăcea. 

Din toate acestea trase concluzia că nu erau pentru el. 

Dar învăţă să conducă un tanc și să tragă cu arma. Acestea 
nu îi erau de niciun folos în principiu. La ce i-ar putea folosi, fără 
a intra în conflict cu legea și a ajunge apoi la închisoare? La 
nimic. Să știi să tragi cu arma era util doar în război, pentru a 
ucide în numele statului, ceea ce nu era de el. 

Spre deosebire de alţii, care se salvau la examene cu fițuici 
luate de la cei dinainte, Eugen Lettke citi până la ultima pagină 
Mein Kampf de Hitler. Ceea ce, având în vedere teribila 
sterilitate și banalitate a textului, însemna o realizare 
remarcabilă, nu mai puţin istovitoare decât un marș de treizeci 
de kilometri, plus noaptea corespunzătoare de gardă, dar 
incomparabil cu mai puţin folos. 

Mai știa și că războiul nu era de el, dar acesta nu era un motiv 
să nu aibă loc. Toţi cei care credeau că Hitler dorește pace pur 
și simplu nu îi citiseră cartea. 

Eforturile de a citi erau îndreptate către diversele 
reglementări militare, nu puţine. După toate acestea trase 
concluzia că situația lui era clară: ca fiu al unui erou de război și 
unic fiu și sprijin al văduvei acestuia avea drept la un statut de 
UK - „unabkommlich” (scutit de serviciul militar). Cu alte 
cuvinte, dacă izbucnea războiul, trebuia să se desfășoare fără 
el. 

Problema era cea a încrederii prezentate de acest statut. 
Eugen înțelesese din primele luni ale noii Germanii că noii 
stăpâni modificau cu ușurință orice reglementări considerate 
până atunci intangibile ori pur și simplu le încălcau, pentru ca 
ulterior să le ajusteze conform dorințelor lor. Cine voia să 
dezlănţuie un război cu restul lumii va avea cândva nevoie de 
fiecare soldat de care putea dispune, și la o adică va da dracului 


VP - 83 


orice regulă, adeverinţă sau lege. 

Cu alte cuvinte, statutul lui UK nu îl va proteja veșnic. 

Așa că începu să caute alternative. Își spuse că trebuia să 
găsească o posibilitate de a descoperi un alt loc decât un 
tranșeu ori un tanc, în care să fie mai important pentru Reich 
decât un soldat obișnuit în caz de război. 

lar acest loc în mod ideal ar fi la un birou comod. 

Căutând de zor, ajunse la serviciile secrete și își dădu imediat 
seama că găsise soluţia, cel puţin teoretică. Spionarea 
oamenilor chiar îi plăcea foarte mult. In al doilea rând, datorită 
personalităţii lui, avea un talent înnăscut pentru asta. 

Și în al treilea rând o astfel de activitate îi putea da 
posibilitatea să aibă succes în căutarea până acum zadarnică a 
ultimelor două fete. 

Existau două servicii secrete: Geheime Staatspolizei 
(Gestapo) și SD, serviciul de securitate al reichsfuhrerului SS. 
Ambele aveau același dezavantaj: erau subordonate lui 
Reinhard Heydrich și trebuia să fii membru SS pentru a ajunge 
acolo. 

Pe când se mai lupta cu sine să se hotărască dacă merita o 
asemenea aderare ori prin ea sărea din lac în puț, descoperi 
serviciul secret al vechii Republici și fu surprins că acesta mai 
exista. NSA, Nationale-Sicherheits-Amt, era ca și înainte o 
autoritate civilă și părea să se ţină deoparte cu oarecare 
iscusinţă. Era locul ideal. Cu toate că Heydrich într-o zi va pune 
stăpânire și pe ea, el, Eugen Lettke, dacă până atunci va 
dobândi o poziţie în oarecare măsură importantă, va fi menţinut 
în acea funcţie sau va primi una similară. 

Așa ajunsese să spioneze în NSA. După scurt timp, când se ivi 
un post liber pentru un bun cunoscător al limbii engleze, nu 
șovăi nicio clipă. Se prezentă, primi postul și imediat se mută la 
Weimar. Pe mama sa, căreia nu îi plăcu această schimbare de 
situaţie, o luă cu el. 


VP - 84 


10. 


La școală pretenţiile au crescut simţitor, deoarece conform 
dorinţei Fuhrerului, nu ar trebui să studieze atât de multe femei. 
Doar cele mai bune trebuiau să termine liceul, cele mai multe ar 
trebui să dea curs destinului natural al femeii și să crească copii 
germani sănătoși. 

Asta însemna că Helene trebuia să depună mai mult efort, 
dacă nu se întrevedea nicio șansă de a avea un soț. 

Mai însemna și să fie atentă la ce spune. Odată apăruseră 
brusc în clasă niște tipi de la Staatspolizei, care ridicaseră o 
elevă din timpul orei, Irmgard Rehbein, care nici nu știa de ce. A 
doua zi profesoarele le-au spus că Irmgard făcuse glume despre 
Fuhrer pe Forumul german și de aceea fusese exmatriculată. 
După aceea nu au mai văzut-o niciodată. 

Tot mai multe școli de fete erau închise. Când Helene intră în 
clasa a cincea de liceu, elevele de la un liceu catolic de fete 
desființat au fost transferate la Luisenschule și ea se alese cuo 
altă colegă de bancă, o fată zdravănă, cu părul mai tot timpul 
ciufulit. Se numea Marie Scholz și era fiica unui ţăran cu o 
proprietate bunicică în afara Weimarului. S-au împrietenit din 
primul moment. 

Marie trebuia să se trezească în fiecare dimineaţă devreme, 
să ia un autobuz spre Weimar, care făcea nenumărate ocoluri ca 
să treacă prin toate satele, dar ea spunea că nu îi păsa, pentru 
că ţărancă fiind era obișnuită să se trezească devreme. În plus, 
găsea loc și putea să mai aţipească puţin. Spre nedumerirea 
Helenei, Marie nu era înscrisă în BDM (Bund Deutscher Mädel) - 
era doar catolică, spunea ea, și o fată catolică nu ar putea să 
interpreteze cântecele obligatorii în BDM. 

Și era într-adevăr foarte catolică: avea la gât un lănţișor cu o 
cruciuliță, care nu putea fi trecută cu vederea, se ruga înainte 
de a mânca și mergea la biserică în fiecare duminică. 

După un timp Helene remarcă faptul că dimineaţa, când 
profesorul intra în clasă, Marie spunea altceva decât „Heil 
Hitler”. 

— Eu spun „Drei Liter”, recunoscu Marie cu voce joasă. 


VP - 85 


— Dar de ce? se miră Helene. 

— Pentru că „Heil” (mântuire) există doar prin Mântuitor, 
răspunse serioasă Marie. 

Ceea ce Helene consideră că era ceva foarte pios și îi plăcu, 
așa că de atunci spunea și ea în fiecare dimineaţă tot „Drei 
Liter!” 

Tatăl ei a fost foarte impresionat de Marie, când Helene o 
aduse prima oară acasă. 

— O adevărată fată germană, spusese el cu ochii strălucindu- 
i. Se vede imediat cât de înrădăcinată este în glia germană. 

Mama clătină din cap și Helene remarcă imediat că nu era 
încântată că fiica ei era prietenă cu o fată simplă de la ţară. Mai 
târziu ea se întrebase de ce urmează liceul, că doar nu are de 
gând să studieze mai departe. 

Marie nici nu intenţiona așa ceva. Avea doi fraţi mai mari, cel 
mai în vârstă frecventa o școală agricolă, pentru că urma să 
preia gospodăria. Celălalt învăța lăcătușeria. Mai avea și un 
frate mai mic, Fritz, de zece ani, care se ţinea numai de pozne. 

— Vreau să învăţ cât pot, îi spuse Marie Helenei, când aceasta 
o întrebă ce planuri avea. Când voi împlini 18 ani, mă mărit cu 
Otto, mă mut în gospodăria lui și fac copii. 

Otto Aschenbrenner era prietenul ei încă de la grădiniță. 
Curând făcu și Helene cunoștință cu acesta. Era înalt, cu umeri 
largi, cu o bărbie colțuroasă și părea temerar. Era cu doi ani mai 
mare decât Marie și renunțase la școală cât putuse de repede, 
deoarece trebuia să conducă gospodăria tatălui, care după un 
atac de apoplexie nu mai putea face față. Marie cu Otto formau 
de la prima privire o pereche aparte, dar după un timp remarcai 
faptul că se înțelegeau bine, aproape din priviri. Deseori Otto 
începea o propoziţie, pe care o încheia Marie, și invers. 

In asemenea momente Helene o invidia. Cel puţin Marie avea 
pe cineva. Și mai știa și cum va arăta viaţa ei. 

Helene nu știa nici măcar asta. Desigur că voia să termine 
liceul. Dar apoi? Nu știa. In orice caz nu medicina, cu toate că 
tatăl ei ar fi preferat acest lucru. 

Dar mai era până la examenul de absolvire. Până atunci cu 
siguranţă avea să își dea seama ce voia. 

Trebuia să treacă examenul. 


La un moment dat s-a impus regula ca fetele din BDM din 


VP - 86 


oraș, care încă mai mergeau la școală, să facă o așa-zisă 
practică la ţară cel puţin o dată, în vacanța de vară. Adică timp 
de șase săptămâni să dea o mână de ajutor într-o gospodărie 
țărănească și să ia contact cu viaţa la ţară. 

— Vino la noi, îi propuse Marie. Ar fi grozav! Șase săptămâni 
la noi! In perioada aceasta nici nu este cine știe ce de muncă. 
Cei mai mulţi ţărani sunt deranjaţi de practica asta la ţară, dar 
nu spun. 

Șase săptămâni plecată de acasă! Perspectiva era de speriat, 
dar în același timp ademenitoare. Și firește că Helene prefera să 
petreacă acest timp la prietena ei, nu la o gospodărie oarecare, 
la niște necunoscuți. Auzise deja tot felul de povești urâte 
despre asta, pe Forumul german se clevetea destul pe această 
temă. 

Tatăl se oferi să o ajute, dar Helene voia să încerce să se 
descurce singură. Și nici nu fu greu. Sună la autorităţi și după o 
zi avea aprobarea pe telefon pentru gospodăria Scholz. 

Işi făcu bagajul imediat ce începu vacanţa. Tatăl ei se oferi să 
o ducă, dar Helene insistă să ia autobuzul. 

— Fiica mea își ia zborul, comentă tatăl. Asta înseamnă că am 
îmbătrânit. 

La spital, tatăl făcea parte din conducerea instituţiei, lucra 
împreună cu celebrul cercetător în domeniul raselor dr. Astel. 
Este foarte interesant, spunea tatăl ei, mai sunt încă multe 
probleme neclare care necesită cercetări. Nu este așa de simplu 
cum prezintă lucrurile domnii din politică, dar pentru politicieni 
este ceva obișnuit să simplifice totul peste orice limite. 

Când Helene ajunse acasă la familia Scholz, la masa din 
bucătărie alături de soţi stătea un bărbat gras cu barbișon, care 
vorbea: 

— Eu zic că dacă ești nepriceput la construirea gardurilor, nu 
poţi ţine oi... Atunci ţii vaci ori capre. Caprele sunt deștepte. 
Trec pe sub gard, dar vin înapoi, pentru că... unde să se ducă? 

Toţi au râs. Helene nu știa de ce, rămăsese împietrită cu ochii 
la bărbatul care avea pe cap o tichie cum purtau evreii și arăta 
ca în caricaturile din gazeta Stürmer. Înţelese că acesta era cu 
adevărat un evreu! Instinctiv o cuprinse neliniștea: aceștia nu 
erau dușmanii germanilor? Cum puteau părinţii prietenei ei să 
stea la masă cu un astfel de om? Asta nu se face. Germani, 
apărați-vă! Nu cumpăraţi de la evrei! Cât de des văzuse ea 


VP - 87 


asemenea afișe? 

— Bună ziua, Helene, zise celălalt bărbat de la masă, tatăl 
Mariei, un om voinic, ciolănos, cu ochi limpezi. Acesta se ridică 
și îi întinse mâna. Marie este la vaci, avem una gestantă și 
trebuie supravegheată. El arătă spre musafirul său și spuse: 
Dânsul este Herr Stern, fostul nostru negustor de vite. 

— Avraham Stern, spuse bărbatul cel gras și zâmbi, parcă 
nemaisemănând evreilor din caricaturile care apăreau în 
Sturmer. Hermann și cu mine ne cunoaștem de o veșnicie. 

— Bună ziua, răspunse stingherită Helene. 

Herr Stern nu îi întinse mâna, ci scoase din buzunar telefonul 
și privi afișajul orei. 

— Este timpul să plec, adăugă el. 

Bău ultima înghiţitură din ceașca lui de cafea, apoi începu să 
își ridice trupul voluminos de pe bancă. 

— Mai treceţi pe la noi, zise mama Mariei, care avea același 
păr ca fiica ei. Când mai puteţi. 

— Asta-i problema. Vom vedea. 

— Tu știi mai bine, spuse Herr Scholz. 

— Da, da, răspunse posomorât Stern. 

Helene nu înţelese despre ce era vorba, dar avu senzaţia că 
asta nici nu o privea pe ea. De ce ar fi interesat-o? In fond soţii 
Scholz îl puteau primi când voiau ei. 

Herr Scholz îl conduse pe oaspete la ușă și imediat ce aceștia 
au ieșit din bucătărie, din curte intră Marie. Era transpirată, 
purta niște haine vechi, murdare și zise gâfâind: 

— Hallo, Helene! Apoi i se adresă mamei: Cred că începe și ar 
trebui să îi telefonezi imediat medicului veterinar. 

Mama se încruntă și murmură în timp ce își caută telefonul în 
șorțul ei albastru: 

— lar. Animalul acesta ne va costa mai mult decât câștigăm 
de pe urma lui. 

Marie îi explică apoi Helenei că Herr Stern făcuse înainte 
negoț cu vite în zonă și că fusese mai îndrăgit de ţărani decât 
actuala societate de tip cooperatist Reichsnăhrstand, la care 
acum trebuiau să vândă ceea ce produceau, la preţuri fixe, 
evident mai mici. 

Practica rurală a Helenei începu astfel palpitant. Fătarea a 
fost dificilă, a durat până în zori, dar s-a încheiat cu bine: vițelul, 
drăgălaș și micuţț, încerca deja după o oră să facă 


VP - 88 


neîndemânatic primii lui pași. 

In aceste săptămâni Helene a învăţat să mulgă vaca, să 
adune ouăle de găină fără să le spargă, a învăţat ce este de 
făcut într-o grădină de legume și multe altele. Dar în general 
practica a fost mai mult o vacanţă decât muncă. A hoinărit mult 
cu Marie, s-au oprit pe pășuni, au urmărit norii pe cer și au 
vorbit, au vorbit, au vorbit despre visurile, speranțele și 
dorințele lor. S-au îmbăiat în lac, au râs de glume proaste și au 
suportat trăsnăile fratelui mai mic al Mariei. 

Au fost vremuri frumoase care au trecut foarte repede. 
Helene s-a despărțit cu inima grea de gospodăria familiei Scholz 
când a trebuit să revină acasă, dar școala urma să înceapă din 
nou curând. 

Exact în ziua în care s-a întors ea, a revenit și unchiul 
Siegmund! Nu îi anunţase, nu dăduse telefon, nici e-mail. Când 
ea a intrat, l-a găsit în sufragerie, în același costum gri cu vestă, 
cu care fusese îmbrăcat când îl văzuse ultima dată. 

Doar că acum vesta îi era largă. Stofa fâlfâia în jurul siluetei 
lui subțiate. Era palid de parcă nu mai văzuse de mult soarele și 
nu mai respirase aer proaspăt. Pe chip îi apăruseră brazde 
adânci. 

Intrebat despre detenţia lui, a răspuns vag: 

— Nu ar fi nimic de povestit. M-au închis și la un moment dat 
m-au eliberat. Asta-i tot. 

Evită și celelalte întrebări: 

— Să vorbim despre asta altă dată, îi rugă el. 

Dar se interesă ce se întâmplase între timp și ei îi povestiră 
tot ce se petrecuse în anii care trecuseră. 

— Ai crescut, Helene, remarcă el ca de obicei. 

— Tie, Gertrude..., spuse el la plecare, gheboșat, cu aspect 
bolnăvicios, umbra omului care fusese odată, îţi mulțumesc 
pentru scrisorile și fotografiile pe care mi le-ai trimis. Nici nu îţi 
închipui ce momente de fericire mi-au oferit. 

După plecarea lui, toată seara a domnit o atmosferă 
apăsătoare. 

— Nu l-au tratat bine, spuse mama la un moment dat. Nu îmi 
pot imagina că asta este în spiritul Fuhrerului. Că doar Fuhrerul 
ne dorește doar binele! 


VP - 89 


11. 


La NSA și-a descoperit de la început ocupaţia mult visată. 

Prima zi l-a cam buimăcit. Agenţia i se părea extrem de mare 
și de străină. Era adăpostită de o clădire masivă în stil clasic, cu 
lungi coridoare goale pe care te puteai pierde fără tăbliţele 
indicatoare. Până și semnalizarea departamentelor și a 
coridoarelor părea supusă secretizării. Eugen Lettke se gândi la 
un moment dat în timpul zilei că dacă acest serviciu secret 
reușea să fie atât de mare și să nu atragă totuși atenţia, era o 
dovadă a faptului că era bun. 

Șeful suprem era un bărbat slab, în scaun rulant, al cărui 
nume era de asemenea secret. | se spunea simplu „A”. Acesta ÎI 
privi atent pe nou-venit și îl testă punându-i câteva întrebări, al 
căror sens Lettke nu îl descifră. O parte a conversaţiei care dură 
aproximativ douăzeci de minute se purtă în engleză, limbă pe 
care A o stăpânea cel puţin la fel de bine ca Lettke. Se părea că 
trecuse testul, deoarece A îi ură mult succes la noul lui loc de 
muncă și îl expedie la treabă. 

După o adevărată odisee prin coridoare fără nume, Lettke își 
găsi biroul indicat. Un angajat greoi, cu o respectabilă vechime 
în muncă, pe nume Miller, îi explică despre ce era vorba: Cu 
mulţi ani în urmă, încă de pe vremea Republicii, NSA a pus în 
circulaţie printr-o societate fictivă din Anglia un program care 
între timp a ajuns foarte popular în întreaga lume civilizată, 
pentru că era disponibil în toate limbile de circulaţie 
internaţională. Programul se numea simplu „Jurna!” și funcţiona 
pe toate tipurile de computere, precum și pe majoritatea 
telefoanelor mobile. Avea un singur scop: servea drept jurnal 
zilnic. Accesul la conţinutul acestuia se făcea printr-o parolă, 
care îi dădea utilizatorului impresia că este un cont securizat. De 
altfel, chiar se putea evita astfel ca părinţii curioși sau alți 
membri ai familiei să citească jurnalul. Această protecţie era 
însă apă de ploaie: textele erau memorate într-o arhivă de date, 
păstrată aici la Weimar, la subsolul clădirii NSA. 

Acest lucru îl descoperiseră între timp și experții competenți 
din alte ţări și lansau permanent avertizări, dar deocamdată fără 


VP - 90 


vreun efect notabil. Programul era mult prea popular datorită 
interfeței agreabile și posibilităţii introducerii în text a unor mici 
simboluri, precum și pentru alte funcţii. În plus, renunţarea la 
Jurnal însemna pierderea însemnărilor, pentru că programul nu 
fusese prevăzut cu posibilitatea descărcării textelor. 

Sarcina lui Eugen Lettke era de a căuta în însemnările fiilor, 
fiicelor, soțiilor ori iubitelor politicienilor și militarilor importanţi 
englezi și americani date, evident potrivit unor liste, care puteau 
fi relevante pentru Germania din punct de vedere militar, 
economic sau politic. 

Această sarcină era ideală pentru că îi oferea acces nu doar la 
jurnalele în limba engleză, ci la toate. 

Era aproape prea frumos pentru a fi adevărat. 

Se înfiora de încântare, dar era și conștient că era nevoie să 
fie atent. Putea să fie o greșeală. Mai întâi trebuia să vadă dacă 
chiar asta rămânea sarcina lui. 

Și aceasta a rămas. În următoarele dimineţi abia aștepta să 
meargă la birou și lucrurile au rămas mult timp neschimbate. 

Era însă preocupat să afle dacă și el era supravegheat. Dacă 
cineva urmărea ce citea. 

Asta avea să descopere dacă citea ceva care nu îl privea și 
aștepta reacţia. Și putea să o facă imediat, invocând lipsa de 
experienţă. 

Așa că citi câteva jurnale zilnice în limba germană. Vise, 
comentarii furioase la adresa șefilor, vecinilor, soţilor, reverii de 
fetișcane îndrăgostite. În cazul ultimelor era uimit în mod special 
de lungimea textele. Evident scrise pe tastele minuscule ale 
telefoanelor. Limbutele astea aveau cu siguranţă prea mult timp 
liber. 

Găsi și însemnări despre probleme legate de sex, despre 
infirmităţi și sensibilităţi, despre constipaţii și retenţie urinară, 
crize de tuse și dureri de genunchi. A dat și peste câteva 
afirmaţii de-a dreptul nepotrivite privitoare la Fuhrerul și 
reichskanzlerul tuturor germanilor, Adolf Hitler. 

Astea chiar i-au picat bine. A întocmit un scurt raport, pe care 
l-a înaintat cu menţiunea, care nu putea fi trecută cu vederea, 
că este conștient că acestea nu sunt de competenţa lui, dar în 
timp ce lucra a dat întâmplător peste cele trei comentarii și s-a 
simţit obligat să raporteze. 

Fuseseră mai mult de trei, dar pentru scopul lui ajungeau trei. 


VP - 91 


Cineva trebuia să clarifice situaţia. 

Clarificarea a venit sub forma unei convocări la o discuţie cu 
A. O discuţie între patru ochi, în care A i-a explicat că opiniile 
sunt cercetate numai la solicitarea expresă a Staatspolizei. Când 
nu există o astfel de solicitare, timpul și energia angajaţilor 
trebuie să se canalizeze către alte activităţi mai importante. 

Acestea fiind spuse, A a introdus raportul lui Lettke în mașina 
de tocat hârtie, iar pe el l-a trimis înapoi la muncă. 

Eugen Lettke a fost foarte satisfăcut de acest sfârșit. Nimeni 
nu îi spusese că nu are voie să citească jurnalele în limba 
germană. Asta fusese tot ce voise să afle. 

Așa că se hotărî ca pe viitor să facă ore suplimentare. Multe, 
multe ore suplimentare pe care le va folosi căutând ultimele 
două fete de pe lista lui. 


VP - 92 


12. 


În antepenultima clasă a liceului teoretic, Helenei i-a venit o 
nouă profesoară de menaj, care nu îi mai trecea cu vederea 
lipsa de îndemânare. Notele ei deveniseră tot mai proaste și 
salvarea nu mai depindea de ea, pentru că pretenţiile 
crescuseră! Dacă ar fi continuat așa, ar fi rămas repetentă din 
cauza menajului, ceea ce ar fi însemnat că nu ar fi mai avut cum 
să își facă planuri după absolvirea liceului, pentru că nu va mai 
putea da examenul. 

Singura posibilitate pe care o mai avea era ca în a doua 
jumătate a anului, în loc de menaj, să opteze pentru altă 
materie - pentru asistenţă medicală ori programare. 

Niciuna dintre acestea nu o încânta. 

— ŢI s-ar potrivi asistenţa medicală, fu de părere diriginta ei, 
căreia nu îi era ușor să renunţe la Helene, care la celelalte 
materii avea note bune. Doar ești dintr-o familie cu o tradiţie în 
domeniul acesta. 

Tocmai asta era. Perspectiva de a schimba pansamente 
însângerate și ploști îi repugna la fel de mult ca ideea de a 
opera oameni. 

lar programarea? Din când în când mai avea acces la 
computerul pe care tatăl ei și-l procurase totuși și se descurca 
oarecum. Nici cu scrisul la mașină nu stătea prost. 

Dar să facă ea programe precum cele pe care le folosea pe 
computer? Nu avea nici cea mai vagă idee. Dacă se înscria la 
clasa de programare și eșua într-un mod jalnic? La asistenţă 
medicală cel puţin nu o va da în bară. Chiar dacă îi va fi greață, 
va putea să facă tot ceea ce i s-ar fi cerut. 

Când venea vorba de programare, se gândea însă în primul 
rând la faptul că aceasta era o treabă pentru femei, mai ales 
pentru femeile care nu aveau parte de bărbați. A opta pentru 
asta i se părea egal cu a renunţa definitiv la speranţa într-o 
viaţă mai bună. 

Când mai rămăsese doar o săptămână până la decizia finală, 
se duse în vizită la unchiul Siegmund, pentru a-i cere sfatul. 

El se bucurase nespus de vizită și păru de-a dreptul măgulit 


VP - 93 


când îi spuse ce o adusese. 

— Așteaptă, spusese el, mă duc să fac o cafea și pe urmă 
mergem în camera de zi să discutăm. Sau preferi un ceai? De 
fapt, tu bei cafea? 

— Da, recunoscu încurcată Helene, cafea din cereale. 

— Oricum nu există altceva. 

Din cauza unor dispute politice care durau de ani buni, 
cafeaua era greu de procurat și foarte scumpă. 

Ea îl privi cum trebăluia prin bucătărie; puse apa la fiert, turnă 
cafeaua, aranjă ceștile și farfurioarele pe o tavă, precum și 
zahărul și laptele. Mirosi însă laptele și îl dădu de o parte. 

— Din păcate, s-a acrit. Eu nu prea beau lapte. 

— Nu face nimic. 

Un sfert de oră mai târziu ședeau amândoi în camera de zi, la 
masa rotundă de lângă fereastră, de care ea încă își mai 
amintea. Acum totul părea mai mic, mai mic și mai prăfuit. 
Unchiul Siegmund îi turnă cafeaua, apoi luă loc în vechiul lui 
fotoliu din nuiele împletite, adus din călătoriile sale, își puse 
două bucăţi de zahăr în cafea, sorbi, se încruntă și întrebă: 

— Așadar, ce ai pe suflet? _ 

Helene îi spuse și îi prezentă și opţiunile pe care le avea. li 
mărturisi că nu avea înclinații spre gospodărie, că de asistenţa 
medicală îi era silă și că programarea o înspăimânta. 

— De asta pur și simplu nu știu ce să fac! 

Unchiul Siegmund mustăci. 

— Mă bucur că mi te-ai adresat mie. Presupun că știi ce te-ar 
sfatui părinţii tăi. 

Helene sorbi și ea din cafea. Era teribil de tare, tare și amară, 
la fel de amară ca situaţia în care se afla ea. 

— Tata ar spune „Asistența medicală, că doar ești fiica mea!” 
Mama ar spune „Firește că vei continua cu menajul. Pentru o 
tânără acesta este cel mai important. Străduiește-te mai mult”. 

Unchiul ei râse, pentru că ea își imitase părinţii. 

— Și pentru că nu ţi-au plăcut cele două răspunsuri, ai venit la 
mine. Cu alte cuvinte, vrei ca eu să mă pronunţ în favoarea 
onorabilei arte a programării, nu este așa? 

— Dar eu nu știu să tastez ca un programator! zise Helene. 
Asta-i problema. 

— Vorbești despre tastat la modul figurat. Că pentru 
programare nu este nevoie de mâini dibace. Este suficient să 


VP - 94 


atingi tastele și îmi dau seama dacă până în clasa a patra ai 
reușit să devii o liceană. Gândire inteligentă - de asta ai nevoie. 
Dar tu ești bună la matematică și nu ar trebui să te temi de 
eșec. In plus, este nevoie de scrupulozitate, dăruire și o 
exprimare clară. Toate sunt trăsături categoric feminine, nu este 
așa? Deci, de ce crezi că ai putea avea probleme? 

Pentru că eu nu mă consider suficient de feminină, ar fi vrut 
să îi spună Helene. Pentru că eu nu sunt nici măcar atât de 
feminină, încât să trezesc atenţia unui tânăr plin de coșuri)! 

Dar se abţinu. Ridică din umeri și zise: 

— Am o senzaţie neplăcută. 

— O senzaţie neplăcută, hm... Unchiul luă cu ambele mâini 
ceașca, se rezemă de speteaza fotoliului, o privi și se gândi. 
Apoi o întrebă: 

— Ce știi despre istoria computerului? 

Helene ridică iarăși din umeri: 

— Păi, chestii obișnuite. L-a inventat un englez, cu aproape o 
sută de ani în urmă. Primele aparate funcționau cu aburi. 

— Ştii și cum se numea acesta? 

Ea se gândi și voi să nege, când își aminti: 

— Babbage. Sir Charles Babbage. 

— Exact. Dar el nu a construit un computer așa cum este 
acesta astăzi - nici nu ar fi putut, pentru că pe atunci 
electricitatea nu era atât de bine cunoscută. El a construit un 
aparat mecanic, pe care l-a denumit mașină analitică. Era un 
mecanism extrem de complicat, o adevărată minune. O mașină 
care putea să socotească! Ceva senzaţional la acea vreme. Cei 
mai mulţi contemporani nici nu înțelegeau de ce era atât de 
senzaţională. Și anume că această mașină putea fi programată. 
Ea funcţiona cu cartele perforate, cum funcționau și războaiele 
de țesut. Mașina era universală, putea efectua orice calcul, 
putea memora rezultatele și le putea folosi în calcule ulterioare. 
Cartelele perforate erau cele care decideau ce făcea mașina de 
fapt. 

Privirea lui căzu pe fereastră și se pierdu în zare dincolo de 
marginea orașului. 

— Am văzut mașina analitică originală. Este expusă la British 
Museum din Londra și mai funcţionează încă. Sau funcţiona pe 
atunci. De două ori pe zi era alimentată cu aburi, se introduceau 
cartelele și aceasta calcula. Urcau și coborau știfturile din alamă 


VP - 95 


strălucitoare ca aurul! Ce mai zbârnâiau și zăngăneau - o 
adevărată simfonie de sunete! Un aparat grozav. Un apogeu al 
artei mecanice. Babbage a tot lucrat la ea douăzeci de ani, a 
angajat cei mai buni specialiști în mecanică fină și cei mai buni 
ceasornicari ai lumii, iar investitorii și cei care îl sponsorizau au 
fost aduși aproape la faliment de acest proiect. Dar într-o zi a 
fost terminat. Și nu a rămas unica mașină. O voiau oamenii de 
știință și astronomii în special. Plus băncile și asigurările. 
Imperiul Britanic nu ar fi ajuns ce a ajuns, dacă mașina analitică 
nu ar fi existat. 

Helene examină cu privirea capul împăiat de antilopă fixat pe 
perete deasupra unchiului ei, prăfuit și plin de pânze de 
păianjen, și mărturisi încet: 

— Acum nu îmi mai este atât de teamă ca înainte. 

Unchiul Siegmund zâmbi. Nu era zâmbetul vesel pe care și-l 
amintea, dar era un zâmbet. Cât fusese închis se schimbase, era 
mai bătrân, mai subţire și încărunțit. 

— Este momentul să îţi vorbesc despre ceea ce se cheamă 
împărțirea clasică a muncii în prelucrarea informaţiilor. Pentru 
că Charles Babbage nu a realizat singur acest uriaș proiect, ci a 
avut o parteneră. 

— Lady Ada. 

Acest lucru știa și Helene. 

— Exact. Lady Ada Augusta, Countess of Lovelace. Aceasta 
era fiica celebrului poet Lord Byron și își făcuse deja un renume 
ca matematiciană, când a intrat în contact cu Babbage. In timp 
ce el migălea la mecanica mașinii analitice, ea se ocupa de ceea 
ce avea să conducă mașina când urma să fie gata, pentru a da 
rezultatele scontate. Ea a fost cea care a introdus termenul 
programare, pornind de la programele pentru concerte, care 
stabileau conținutul concertului, succesiunea pieselor muzicale 
ce urmau să fie interpretate. Unchiul Siegmund mai luă o 
sorbitură din cafea, se încruntă și adăugă: Prin asta s-a stabilit 
care era diviziunea optimă a muncii - bărbatul construiește 
mașina, deci creează baza tehnică, iar femeia decide cum este 
cel mai bine să fie condusă pentru a produce beneficiul urmărit. 
Cele două domenii nu ar avea un sens unul fără celălalt, niciunul 
nu este mai important decât celălalt. Lady Ada nu a mai trăit 
până la punerea în funcţiune a mașinii analitice, a murit de 
tânără mult înainte ca aparatura să fie terminată. Dar toate 


VP - 96 


programele elaborate de ea au funcţionat de la prima încercare. 
Ea a dezvoltat toate tehnicile fundamentale ale programării 
singură și fără a avea posibilitatea să le testeze. Este o 
performanţă uriașă. Și nu este nicio minune faptul că astăzi ea 
este un fel de sfântă protectoare a tuturor programatoarelor. 

— Și bărbaţii chiar nu pot face programare? se miră Helene. 

Unchiul Siegmund clătină din cap: 

— Ba da, există câţiva care o fac. Dar se spune sau oamenii 
care se pricep spun că îţi dai seama când un program este 
elaborat de un bărbat. Că acesta emană un gen de aroganță a 
impunerii, pentru că bărbaţii nu se pot abţine. Le vine greu să se 
supună sarcinilor. 

— Dar bărbaţii sunt totuși soldaţi. Soldaţii nu trebuie să se și 
supună? 

— Hm! Unchiul se gândi puţin la acest argument, după care 
ridică mâinile: Ah, știi, probabil că asta este doar o prejudecată. 
În principiu, bărbaţii pot și să spele veselă, să gătească și să 
înfeșe bebeluși, dar nu o fac. De ce? Pentru că le este teamă că 
își pierd din bărbăţie dacă fac un lucru care este specific 
femeiesc. Probabil acesta este motivul adevărat. Stai, mi-a venit 
o idee... 

El se ridică extrem de greu, se duse în încăperea alăturată și 
reveni cu o carte groasă, pe care i-o dădu Helenei. Titlul 
acesteia era /ntroducere în programare, iar subtitlul Cu o atenție 
specială acordată limbajului structurat de interogare. Avea 
supracoperta roz, cu ornamentație în stil art nouveau, și era 
scrisă de Prof. dr. Elena Kroll. 

— Cartea este cam veche, dar cred că reprezintă încă o 
lucrare fundamentală, îi spuse unchiul Siegmund. Am cumpărat- 
o la puţin timp după ce mi-am luat computerul, dar nu am ajuns 
să mă ocup de ea. Inițial am avut prea mult de lucru, apoi... dar 
asta știi și tu. Cred că am deschis-o o singură dată. la-o și 
citește-o. Sper să te ajute să faci o alegere și poate îţi va fi de 
folos și după aceea. 

— Mulţumesc, spuse cu modestie Helene și strânse cartea la 
piept. 

— Aceasta este direcţia în care se îndreaptă lumea, zise 
unchiul Siegmund dus pe gânduri. Cei care știu să folosească un 
computer sunt aceia care decid în ultimă instanţă. Pentru că la 
ei se strâng toate informaţiile. Asta le dă influenţă, putere. O 


VP - 97 


putere de care este nevoie. Sau între noi vorbind, este mai bine 
să o aibă ei decât ceilalţi. Oftă și adăugă: Lucrul acesta l-am 
subestimat. 

Helene îl privi și îl întrebă puţin jenată: 

— Tu ce vei face acum? De călătorit nu mai poţi, nu? 

Unchiul Siegmund clătină din cap, cu privirea aţintită pe 
fereastră. 

— Incă nu știu. Să călătoresc? Nu, firește. Am încă interdicție 
de a mai publica. Să văd, poate voi face traduceri. Oricum mă 
descurc în câteva limbi străine pe care nu le cunosc mulți. Sau 
voi face corectură, ar fi și asta o posibilitate. O să văd. 

Se întoarse către ea și zise: 

— Mai înainte, ca adult, aveai acces liber la forumurile altor 
țări, știai asta? Forumul american, cel francez, rusesc... Nu mai 
este așa. Au conectat în fiecare punct în care cablul traversează 
graniţa un computer care supraveghează tot, filtrează tot ce nu 
convine guvernului, reglementând astfel cât se poate de precis 
legătura cu străinătatea. Unchiul adăugă apoi în șoaptă: Eu nu 
am fost singurul închis. Toţi suntem închiși. Și tu. 


VP - 98 


13. 


Biroul în care lucra Eugen Lettke devenise mai îngust decât 
înalt, datorită construirii unui perete despărțitor. Doar portretul 
Fuhrerului mai împodobea pereţii goi. Mobilierul era de pe 
vremea kaizerului, singurele obiecte oarecum moderne fiind 
computerele. Dar și acestea erau modele produse imediat după 
război, cu tastaturi care ţăcăneau îngrozitor. 

Lettke împărțea acest birou cu Piet Hansen, un tip ursuz din 
Wilhelmshaven, care pe deasupra vorbea un dialect din nord, 
Lettke înţelegându-l cu greu. Dar de obicei acesta nu spunea 
nimic, ci stătea ca cloșca pe ouă în fața ecranului său și se holba 
la niște liste, mângâindu-și gânditor insigna de partid, pe care o 
purta prinsă de pulover. 

Potrivit rutinei zilnice, la ora zece dimineața avea loc o 
discuţie cu programatoarele care le fuseseră repartizate. Erau 
două, o berlineză în vârstă, care de fiecare dată când se ivea 
ocazia îi informa că studiase cu Frau Profesor Kroll. Se numea 
Frau Stein, era necăsătorită și trecută de vârsta la care mai 
putea spera să o facă. Avea părul cărunt strâns în coc și purta 
de cele mai multe ori pantaloni de călărie gri, de care era foarte 
mulțumită. Pașii ei apăsaţi se auzeau de departe. 

Cealaltă era Fräulein Brunhilde, o fată timidă din Franconia, 
cu o frizură băieţească, cu ochelari cu ramă groasă, neagră. 
Avea urechi ca din hârtie satinată îndoită și o înclinaţie sinistră 
pentru rochii-sac. 

Acestor femei le explicau dimineaţa de ce evaluări aveau 
nevoie, evaluări pe care le și primeau de regulă în cursul zilei 
prin e-mail securizat din reţeaua internă. De cele mai multe ori 
era vorba despre liste mai lungi ori mai scurte, care puteau fi 
citite pe ecrane. Se puteau și tipări, dar lucrul acesta nu era 
bine văzut. Trebuiau să raţionalizeze hârtia. Părea o indicație 
venită de la A, dar și dacă nu ar fi fost așa, se apropia ziua în 
care se va raţionaliza hârtia în mod oficial. 

Așadar aceasta avea de făcut. După ce întreaga zi citea 
jurnalele adolescenților și ale soțiilor americane și engleze, 
seara se dedica vânătorii din motive personale. 


VP - 99 


Despre cele două fete pe care trebuia să le pedepsească știa 
doar că aveau prenumele Căcilia și Vera. Asta îi destăinuise 
Dörte în schimbul filmului Minox absolut fără nicio valoare. Mai 
mult nu știuse nici ea, cum de altfel susținuse tremurând, goală 
pușcă și speriată, până când el se convinsese că spunea 
adevărul. 

Dar cum să dai de o fată căreia îi cunoșteai doar prenumele? 

Chiar de i-ar fi știut și numele, tot ar fi fost dificil. Cele două 
fete erau acum adulte, probabil se măritaseră și își schimbaseră 
numele, așa că erau ca și dispărute. 

Oricât se gândea, nu știa ce să mai facă. 

Intr-o zi în care Piet anunţase că este bolnav, deci îl lăsa 
singur în birou, Lettke decise să îndrăznească. Anunţă 
departamentul programare că este singur și că are nevoie doar 
de Fräulein Brunhilde. Ascultătoare, aceasta își făcu apariţia cu 
pași mărunți și se așeză la masă cu blocnotesul ei. El îi spuse că 
are nevoie de o listă a tuturor femeilor născute în Berlin între 
anii 1913 și 1917, care aveau prenumele de Cäcilia. 

— Asta-i tot? întrebă Fräulein Brunhilde. 

— Da. De ce? 

— O pot face și de aici, dacă vreţi. Este o simplă comandă de 
interogare. 

— Dacă așa stă treaba, atunci faceţi-o. 

Curios, el îi oferi locul lui în faţa computerului, dar rămase în 
picioare în spatele ei, deoarece voia să o urmărească. 

Ea accesă un program denumit SAS și începu să tasteze: 


SELECTAȚI DIN locuitori 

TOȚI (prenume, nume, stradă, localitate, data nașterii) 
PENTRU ( 

Data nașterii: an >= 1913 

ȘI 

Data nașterii: an < = 1917 

Locul nașterii =»Berlin« 

ȘI 

Prenume =»Căcilia«) 


Apoi apăsă o tastă și textul dispăru. Pe ecran apăru SAS - 
procesează. 
— Ce înseamnă SAS? întrebă Lettke, cu neplăcuta senzaţie că 


VP - 100 


acest lucru nu prea îl privea. 

— Este prescurtarea de la Strukturierte Abfrage Sprache 
(limbaj de interogare structurat), răspunse ea privindu-l de 
parcă ar fi trebuit să știe asta. Pentru interogarea o singură dată 
rezultatul vine mai repede. 

— Înţeleg, spuse Lettke, deși nu înţelegea. 

Ce are a face viteza de lucru a unui computer cu de câte ori 
trebuie un rezultat? Memorase comenzile pe care le executase 
ea. Înțelesese însă doar că era vorba despre o interogare din 
tabelul cu locuitori, tot ce urma era prea complicat pentru el. 
Fasoane femeiești. La fel de nepătruns pentru un bărbat precum 
conţinutul poșetei unei doamne. 

Privea fix ecranul care rămăsese neschimbat. 

— Cât va dura? întrebă el. 

Fräulein Brunhilde se ridică sfioasă și spuse: 

— Este greu de spus. Tabelul cu locuitori este foarte mare... 
poate o oră. Dar rezultatul apare direct pe monitorul 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, zise Lettke mirat. Și când ea vru să se așeze 
din nou în faţa lui cu notesul adăugă: Asta ar fi totul pentru 
astăzi. 

— Este în regulă. Își strânse lucrurile și se strecură afară din 
birou spunând: Heil Hitler! 

El se așeză în fața computerului, dar nu putea să facă nimic, 
aparatul fiind blocat cu această comandă. Oare putea folosi în 
paralel un alt program, până sosea răspunsul? Probabil că 
trebuia să existe această posibilitate, doar că nu știa cum să 
procedeze. Luă instrucţiunile de utilizare, scorțoase, îngălbenite 
și tipărite în scrierea gotică, de pe o etajeră în faţa lui. Erau 
prăfuite, probabil nu mai fuseseră folosite de zece ani. Poate că 
nu strica să se folosească de această pauză forțată pentru a se 
instrui în privinţa lucrului cu computerul. 

Încă pe când răsfoia capitolul introductiv, încercând să 
descopere care era de fapt tasta System, pe ecran apăru o listă. 
Femeile cu prenumele Căcilia, 27 la număr, cu nume, adresă și 
data nașterii. 

Palmele i se umeziră de încordare. Una dintre ele trebuia să 
fie cea căutată! 

Să riște să tipărească lista? Mai bine nu. Putea să cadă în 
mâinile cuiva înainte ca el să ajungă în camera unde se făcea 


VP - 101 


imprimarea. Și nici să o salveze nu voia. 

În cele din urmă luă o foaie de hârtie și un creion și o copie. 
Termină repede. Douăzeci și șapte de Căcilia într-un interval de 
cinci ani era totuși mai mult decât se așteptase. 

Când termină, șterse lista din program, apoi examină ce 
scrisese. Care era cea pe care o căuta? Una dintre cele care mai 
locuiau încă în Berlin? Care dintre ele? 

Cäcilia căutată chiar se afla printre acestea? Dacă se înșela în 
privinţa vârstei? Și dacă Dörte înțelesese greșit numele? Nu o 
cunoștea pe fată, negase acest lucru. Și dacă numele se scria 
altfel, poate ca în franceză - Cecile? 

Intră în programul TI (Tagebuch-Inspection) și compară lista 
lui cu opisul participanţilor. Șase dintre Căcilia de pe lista lui 
foloseau programul Jurnal. Poate o va găsi aici. 

Cu toate că era conștient că va avea mari probleme dacă 
cineva descoperea că nu se dedica îndeplinirii sarcinilor pentru 
care fusese angajat. Dar nu putea face altceva decât să caute 
un indiciu urmărind ce scriseseră cele șase femei în jurnalele lor. 

Niciun rezultat. Una își notase doar visele erotice, dintre care 
fiecare al treilea se învârtea în jurul lui Adolf Hitler. Alta scria în 
principal despre bebelușul ei, urmărea greutatea, cât a mâncat 
și cât a dormit. A treia avea aventuri sentimentale cu alte femei. 

Câteva zile la rând nu se mai duse cu plăcere la birou. Câteva 
zile se ocupă doar de sarcinile lui reale: răscoli jurnalele 
personale ale unor străini. Având în vedere apropiatele Jocuri 
Olimpice, principala problemă o reprezenta modul în care 
Reichul german era văzut în străinătate, în special în America, și 
cu deosebire politica evreiască a acestuia. Așa că introduse 
noțiuni ca germany şi jews în funcţia de căutare. Din când în 
când mai verifica sensul unor termeni englezești, pentru că 
engleza lui nu era chiar atât de bună pe cât lăsase el să se 
înțeleagă, dar se descurca. 

Apoi dădu peste o însemnare care suna astfel: 


Astăzi am primit din nou o scrisoare de modă veche, 
de la vechea mea prietenă Alice Frischmuth din 
Weimar. Ca totdeauna îl beștelește zdravăn pe Hitler. 
Alice Frischmuth din Weimar? Interesant. Lettke căută în 
arhivă jurnalele zilnice care conţineau acest nume. Și găsi. O 


VP - 102 


anume Alice Frischmuth folosise programul de pe un computer 
de la poștă, unde după propriile afirmaţii lucra pe atunci, La 
scurt timp după preluarea puterii îl abandonase. Ultima 
însemnare în jurnal era din 1 februarie 1933: S-a întâmplat. 

Interesant, interesant. 

Luă însemnările de la început. În cele mai multe își exprima 
speranţa că un oarecare Winfried o va cere în cele din urmă în 
căsătorie, dar dădu și peste înregistrarea din octombrie 1930: 


Hitler din nou la Weimar. În jurul hotelului Elephant 
lumea se comportă ca o ceată de maimuțe bete, îl 
ovationează pe acest bărbat cu capul ca un sac plin cu 
excremente. Tare mi-aş dori să îl împuște cineva. Mai 
bine astăzi decât mai târziu. 


Din asta poate ieși ceva, își zise în sinea lui Eugen Lettke. 
LI 

Era strict interzisă folosirea de către angajaţii Agenţiei 
Naţionale de Securitate a datelor la care aveau acces pentru 
investigaţii și cercetări în interes personal. Această normă 
apărea nu doar în contractul de angajare, ci era și subiect al 
unei declaraţii separate sub semnătură. 

Cu alte cuvinte, ceea ce intenţiona el să facă nu trebuia să se 
afle sub nicio formă. 

Și firește că nici vorbă să conteze pe ajutorul lui Fräulein 
Brunhilde. 

Întrebarea era cât de departe putea ajunge bazându-se pe 
propriile forțe. 

Eugen Lettke se puse pe treabă cu emoţii tot mai mari. 
Problema era simplificată de faptul că acum era vorba de o 
singură persoană. El avea acces la mai toate arhivele cu date și 
începu să caute - îi trebuiau doar câteva minute ca să o 
găsească pe Alice Frischmuth. Aceasta era născută în august 
1912, deci cu doi ani mai în vârstă decât el. Suna foarte 
promiţător. 

Căută în alte arhive. Se pare că locuia încă în Weimar, dar în 
1933 se căsătorise cu un anume Winfried Kaempf, care lucra ca 
șofer de camion pentru transporturi internaţionale la firma 
Höflinger. Cei doi soţi stăteau în sudul Weimarului, cu chirie, nu 
aveau copii, iar Alice Kaempf lucra tot la poștă. 


VP - 103 


În faţa acestor date Lettke se opri și își suflă în mâini 
meditând. Pe urmă continuă căutările și descoperi că firma de 
expediţii Hâflinger, ca de altfel majoritatea firmelor, își 
încredința datele unui serviciu-arhivă, probabil pentru că asta 
era cea mai simplă soluţie pentru a fi accesibilă mai multor 
birouri. 

Desigur că și NSA avea acces la datele acestea. lar acolo, 
printre altele, se găsea și dosarul personal complet al lui 
Winfried Kaempf: atestatele, avizele medicale, datele din 
permisul de conducere, desfășurătorul operaţional și statul de 
plată. 

Grozav. În timp ce Lettke își nota datele de care avea nevoie, 
îl străbătea parcă un curent electric. Apoi închise programul. 

Între timp se făcuse târziu. În clădire se așternuse liniștea, nu 
se mai trânteau uși, încetase și scrâșnetul tălpilor pantofilor pe 
podeaua acoperită cu linoleum a coridoarelor. Eugen Lettke 
deschise cunoscutele notițe ale jurnalelor și apăsă comanda de 
imprimare. 

Apoi sări în picioare și o luă la fugă inutil pe coridor către 
încăperea imprimantelor, pentru că la această oră nu mai era 
nimeni acolo. Mașinăria lucra, zornăia și clămpănea emanând 
mirosul ei chimic iritant, care se răspândea în toată camera și 
care unora le provoca dureri de cap. In cele din urmă foaia 
tipărită ieși. 

o... 

A doua zi plecă mai devreme de la birou și se duse la poșta 
centrală. La aproape toate ghișeele era cineva, în majoritate 
femei, unele tinere. Dar nu purtau ecuson cu numele. Ce îi 
rămânea de făcut? 

Se prefăcu interesat de un formular de recomandată, în timp 
ce urmărea mișcarea angajaţilor poștei. Avu din nou noroc: un 
bărbat din spatele unui ghișeu, care discutase o vreme cu un 
individ gras, interesat să expedieze un pachet, strigă în spate: 

— Frau Kaempf? Vreţi să veniţi puţin? 

Dinspre birouri apăru imediat o femeie tânără, îmbrăcată 
izbitor de elegant, sigură pe sine și cu splendidele-i bucle 
sclipind aurii prinse cu o agrafă. Lettke urmări cum aceasta 
asculta problema în discuţie, după care luă o decizie, care îl făcu 
pe bărbatul din faţa ghișeului să dea mulțumit din cap și pe cel 
de dincolo de ghișeu să ridice învins din umeri. Apoi femeia 


VP - 104 


dispăru în spate. 

Atât de tânără și șefă de departament? Din ce în ce mai bine. 

El părăsi clădirea poștei și aşteptă în cafeneaua de vizavi, 
până când o văzu ieșind. Pe urmă se ţinu după ea la distanţă, se 
urcă în același autobuz ca ea și cobori în aceeași stație. Nu își 
făcea griji că o va pierde din ochi, că știa unde locuia. 

Când femeia se apropie de casă - soţii Kaempf stăteau la 
ultimul nivel al unei clădiri cenușii cu trei etaje - o abordă. 

— Frau Kaempf? 

Ea se întoarse surprinsă: 

— Da? 

— Putem vorbi o clipă? 

Ea se retrase un pas și îl măsură din cap până în picioare. 

— În ce problemă? 

— În aceasta, răspunse Eugen Lettke și îi întinse foaia. 

Ea citi textul. Ochii începură să îi fulgere. 

— De unde aveți asta? 

— O am, zise el simplu. Asta este suficient. Arată spre ușă și 
adăugă: Aș prefera să discutăm mai multe în locuinţa 
dumneavoastră. 

— Sunteţi de la poliţie? 

— Nu, răspunse el. Vreau să vă ajut. 

Ea îi aruncă o privire în care se amestecau neîncrederea și o 
umbră de spaimă. În cele din urmă își dădu seama că nu avea 
de ales: 

— Bine, veniți. 

Descuie ușa, îl lăsă să intre și începu să urce scările în faţa lui. 
Lettke îi urmări posteriorul, care se distingea sub pardesiul 
subţire și își permise să se bucure anticipat. Până acum totul 
decursese conform planului. 

Ea mai ezită încă o dată înainte de a deschide ușa locuinței și 
strigă: 

— Winfried? Ai venit? Nu primi niciun răspuns, adăugă: Soţul 
meu trebuie să apară dintr-un moment într-altul. 

— Hm..., mormăi el și aşteptă ca femeia să se dea la o parte, 
apoi intră și el. 

Era o locuință mică: o bucătărie, un dormitor, o cameră de zi 
și toaleta. Baia, pe care o remarcase la mezanin, o foloseau 
împreună cu alte trei familii. 

— Pe atunci se spunea că tot ce se scrie în jurnal este protejat 


VP - 105 


prin parolă și că nimeni nu poate citi, zise ea în timp ce își 
dezbrăca pardesiul. 

Respira încă precipitat din cauza efortului urcării scărilor. 

— Nimeni în afară de autorităţile care se ocupă de siguranță, 
spuse Lettke, făcând-o pe femeie să ofteze. 

— Asta-i... josnic. Ea reciti textul și adăugă: Și în plus sunt ani 
buni de când am scris asta! 

— Pe atunci nu era o problemă, spuse el prudent; îi plăcea ca 
din când în când să o strângă cu ușa. Dar situaţia s-a schimbat. 
Intre timp bărbatul cu capul ca un sac umplut cu excremente a 
devenit cancelar al Reichului și Fuhrer al poporului german și 
este foarte sensibil la astfel de afirmaţii. 

— Așa ceva se caută? 

In ochii ei se citea spaima cumplită. 

— Oricum, ceva de genul acesta. Au ajuns în lagăre oameni 
pentru injurii mai nevinovate. 

Ea se rezemă de canatul ușii care dădea în camera de zi. 

— Și eu ce să fac acum? Am crezut atunci că dacă mă retrag, 
se șterge automat totul. Dacă încerc să șterg nu folosește la 
nimic, nu? Oricum nu mai am acces la însemnările mai vechi. Au 
rămas acolo când m-am retras. 

— Chiar și așa, nu aţi putea să ștergeţi ori să modificaţi ce ați 
scris. Ceea ce aţi scris în jurnal putea fi șters doar în aceeași zi, 
asta-i poanta acestui program. După aceea aveaţi voie doar să 
citiți. El își duse mâna la piept și simulă o reverență: Eu pot să 
modific. Sau să șterg. 

Chipul femeii se mai lumină de speranţă. 

— Oh! Aţi face asta? 

— De aceea sunt aici. Pentru a vă oferi asta. 

— Oh, este... este foarte amabil din partea dumneavoastră. 
Ea se ambală: Dar ce fel de gazdă sunt eu! Intraţi, luaţi loc. Vă 
pot oferi ceva? 

— Da, cu plăcere, răspunse Lettke și dădu curs gestului ei 
intrând în camera de zi. 

— O cafea? Un ceai? 

— Nu, mulțumesc. Aș prefera... ceva în schimb. 

Femeia se blocă: 

— Poftim? 

— Trebuie să fac ceva pentru dumneavoastră, nu este așa? îi 
explică Lettke. Ceva ce eu de fapt nu am voie să fac. Nu 


VP - 106 


consideraţi că merit ceva în schimb? 

— Ba da... eu cred... Dar dacă vreţi bani, mă tem că nu vă 
putem oferi mult... 

— Banii nu mă interesează, zise Lettke, care trase un scaun și 
se așeză la masă. Dar dumneavoastră sunteţi femeie. lar eu 
sunt bărbat. Aș vrea ceva legat de acest fapt. 

Felul cum se schimbă expresia de pe chipul femeii era demn 
de văzut. Toată speranţa și toată recunoștinţa dispărură, lăsând 
loc furiei oarbe! Se zbârli, gata să sară la el cu unghiile! 

— Deci de-ăsta îmi sunteți! izbucni ea. Atunci aveţi răbdare 
până ajunge soţul meu acasă! 

— Soţul dumneavoastră, ripostă calm Lettke, este în drum 
spre Viena. In acest moment ar trebui să fie în apropiere de 
Salzburg și se întoarce cel mai devreme poimâine. Surâse 
savurând situația: Așa că avem mult timp la dispoziţie. 

Furia ei se transformă în disperare. Se prăbuși în sine. 

— Nu, șopti ea. Nu mă puteţi sili la nimic. 

— Dar cine vorbește de silire? Eu vă fac un hatăr, 
dumneavoastră îmi faceţi un hatâr, nimic altceva. Aceasta este 
propunerea mea. O puteţi accepta sau respinge. Lettke își slăbi 
nodul de la cravată, era timpul să se facă mai comod. Însă 
lucrurile stau astfel: Dacă eu dau de așa ceva - jignirea 
Fuhrerului - trebuie să raportez. Așa spune legea privind 
incitarea la ură. Dacă mă expediaţi, totul își urmează cursul. 
Pentru a evita asta, eu trebuie să încalc legea. Să îmi asum 
riscuri. Să îmi pun postul în joc... 

— De fapt, nu am de ales, nu-i așa? constată ea exasperată. 

Lettke confirmă: 

— Așa văd eu situația. 

Îl ura. Grozav. Îl ura, dar va trebui să i se supună. 

Alice Kaempf nu mai zise nimic. Doar îl fixa cu privirea 
respirând cu greutate. 

— Eu propun..., începu Lettke, să începem prin a ne dezbrăca. 
Ușurel, dacă îmi permiteţi să vă rog asta. Nu că mi-ar pieri 
cheful... 


VP - 107 


14. 


Helene luă cartea pe care i-o dăduse unchiul Siegmund și își 
petrecu restul weekendului citind. 
Autoarea explică programarea cu ajutorul unei simple rețete: 


Cerneţi 250 de grame de făină într-un castron. 

Faceţi o adâncitură în făină. 

Presăraţi puţină sare. 

Luaţi o jumătate de litru de lapte rece. 

O parte din lapte turnațţi-l în adâncitură și amestecați-l 
cu făina. 

Spargeţi 2-3 ouă pe marginea castronului și 
amestecaţi-le și pe ele. 

Adăugaţi restul de lapte amestecând ușor și continuu. 

Amestecaţi până obţineţi un aluat omogen, care se 
prelinge din lingură. 

Puneți pe foc o tigaie cu mâner și încălziţi-o. 

In cuptorul cald așezați o farfurie. 

Repetaţi pașii următori până când aluatul se întărește: 
- topiţi 10 grame de unt în tigaie 

- turnaţi un polonic de aluat 

- clătinaţi tigaia în toate părţile, pentru ca aluatul să 
se împrăștie uniform 

- când aluatul se întărește, întoarceţi foaia de aluat pe 
partea cealaltă 

- coaceți și această parte 

- puneţi clătită pe farfuria încălzită. 


Reţeta era scrisă ca o listă de indicaţii simple, care realizate 
în succesiune exactă conduceau la un rezultat previzibil: în 
acest caz 10-12 clătite. Un program de computer nu este nimic 
altceva. 

Autoarea continua astfel: 


De aici putem intui și motivul pentru care programarea 
este o activitate specific feminină. Femeia, a cărei 


VP - 108 


menire de la natură este grija pentru familie, trebuie 
să îndeplinească o serie de munci repetabile și cu cât 
reușește să se organizeze mai bine, cu atât mai ușoară 
îi va fi viața cotidiană. De aceea fiecare gospodină și 
mamă de familie este de la natură o programatoare, 
pentru că ea nu programează un computer, ci mai 
curând se programează pe sine. 

Spre deosebire de bărbat, care de la natură este 
vânător ori constructor. acestea sunt activități care nu 
se pot organiza într-o formă mereu repetabilă, ba mai 
mult, îndeamnă permanent la vigilență pentru a 
prevedea pericole, a le evita și a se folosi cu dibăcie 
de ele. În consecință, gândirea în programe ar fi 
stânjenitoare, ba chiar periculoasă, așa că nu este de 
mirare că acest gen de gândire nu este potrivit 
bărbatului și în principiu îi este străin. 


Asta îi intră în cap Helenei. Ea sublinie aceste fraze cu roșu și 
luni optă pentru cursul de programatoare. 

Ulterior s-a dovedit că toate temerile ei fuseseră 
neîntemeiate. Această materie i se păru la fel de ușoară ca 
celelalte. Pricepea totul de la început, punea întrebări care o 
puneau pe gânduri pe profesoară și curând ajunse cea mai bună 
din clasă. 

În acest timp s-a făcut anexarea Austriei, prima acţiune la 
care fratele ei Armin, ca proaspăt soldat, a luat parte și din care 
s-a întors ca erou, radiind de entuziasm că îl văzuse pe Fuhrer 
de aproape. 

— Atât de aproape de mine, povestea el mereu, arătând o 
distanţă de vreo doi metri, și m-a privit, s-a uitat drept în ochii 
mei! 

Helene a participat la un concurs de programare pentru liceu 
și a terminat pe locul al doilea. Împreună cu alte unsprezece 
câștigătoare a plecat la Berlin, unde au putut să vadă printre 
altele principalele computere ale Reţelei internaţionale, care 
încă se mai aflau în subsolul asigurat al universităţii, păzit de 
oameni ai SS-ului. S-au întâlnit chiar și cu Elena Kroll, care le-a 
spus la ce lucra - o nouă metodă de exploatare a datelor, 
orientată spre modul în care celulele nervoase ale creierului se 
conectează între ele. Însă Helene avu senzaţia că ceilalţi se cam 


VP - 109 


plictiseau. Nici ea nu înţelese mai mult de jumătate, dar i se 
păru că ideile erau de-a dreptul fascinante. 

Deoarece era ca un fel de star la Luisenschule, avea voie ca 
după-amiaza să ia parte la cursurile facultative din ultima clasă 
de liceu. Într-o zi, pe la începutul lui decembrie, când iarna 
timpurie deja acoperise ţara de câteva săptămâni cu zăpadă și 
gheață, pe când reflecta la un complicat program de sortare, 
telefonul îi semnală primirea unui mesaj. De fapt la curs 
telefonul trebuia oprit, dar nimeni nu proceda așa. 

Helene lăsă jos creionul și scoase telefonul. In această seară, 
în care din fericire nu erau activități la BDM, avea stabilită o 
întâlnire cu Marie, care trebuia să îi comunice cu ce autobuz 
sosea în Weimar, ca să o aștepte. 

Mesajul era într-adevăr de la Marie, dar nu era cel așteptat: 


(Marie) Nu pot să vin. Explicații mai târziu. 
Helene se încruntă. Nu îi suna a bine. Tastă imediat: 
(Helene) S-a întâmplat ceva? 


Așteptă. Să își fi închis Marie telefonul? Helene își puse 
telefonul și se concentră asupra programului. 
Telefonul semnală un nou mesaj. 


(Marie) S-a spart gheața sub Fritz în timp ce patina și 
acesta aproape s-a înecat. Îl duc la spital. 
o... 

Helene cunoștea bine drumul până la spital; fusese deseori 
acolo, pentru a-i duce ceva tatălui ei ori pentru a-l lua. Dar 
astăzi strada îi păru anostă și apăsătoare. Oare pentru că totul 
era îngropat în zăpadă și domnea un semiîntuneric gălbui-pal? 
Și după ce trecu de portal și intră la căldură în uriașul hol flancat 
de două statui de Josef Thorak, care reprezentau în detaliu un 
bărbat sănătos și o femeie sănătoasă, goi, spaţiile sobre și izul 
chimic al dezinfectanţilor parcă o apăsau pe suflet. Așa fusese 
oare mereu, fiecare pas al ei era însoţit de un ecou în aceste 
încăperi? lar când vorbeai, spaţiile răsunătoare îţi înghițeau 
fiecare cuvânt? 

Femeia de la recepţie o cunoștea și îi spuse unde se afla 


VP - 110 


familia Scholz: la unitatea de terapie intensivă, după cum se 
aștepta. 

Marie era acolo, îi ieși în întâmpinare, plânsă. Helene o luă în 
braţe stângace, pentru că în familia ei nu se prea obișnuiau 
astfel de apropieri. Află că Fritz avea temperatură mare și era 
suspect de pneumonie. 

Helene se sperie. Pneumonia era totdeauna asociată cu 
condamnarea la moarte, după cum știa. Acest lucru era 
cunoscut de toţi, inclusiv de familia Scholz, care i se păru 
neobișnuit de calmă. 

— Viaţa lui se află în mâna Domnului, spuse Herr Scholz. Ca 
viața fiecăruia dintre noi, dar în cazul lui este mai evident. 

Mama Mariei nu era la fel de fatalistă. 

— Orice ar fi, vom acoperi balta cu pământ. Ar fi trebuit să o 
facă părinţii tăi când s-a înecat sora ta. 

— Au folosit-o, spuse tatăl Mariei. Au crescut crapi acolo. 

— Da, dar noi nu mai creștem demult. 

Au rămas împreună și într-un târziu, când ușa din sticlă s-a 
deschis și a ieșit cineva în halat alb, au ridicat capetele 
așteptând vestea morții lui Fritz. 

Spre surprinderea Helenei, era tatăl ei. Cum așa? El era 
chirurg, de ce era nevoie de el la acest caz? 

Tatăl le strânse tuturor mâna cu compasiune și i se adresă lui 
Herr Scholz: 

— Nu vă pot da mari speranţe. Din experienţa noastră, ar fi o 
minune ca fiul dumneavoastră să supravieţuiască acestei nopţi. 
Dar mai există ceva, ce am putea să încercăm, dacă veţi fi de 
acord. Este vorba despre un medicament cu totul nou, care 
ucide bacteriile cu o eficiență până acum necunoscută. Se 
numește penicilină. A descoperit-o un savant britanic, Fleming. 
Chiar și în Anglia medicamentul se află în faza de testare și este 
ținut în mare secret, dar unul dintre serviciile noastre secrete a 
obţinut reţeta, iar firma I.G. Farben a reușit să producă 
penicilina. Ar trebui să știți însă că administrarea acesteia lui 
Fritz este riscantă. Cu toate acestea, eu sunt convins că în acest 
caz nu avem nimic de pierdut, ci doar de câștigat. 

Un moment ce i se păru Helenei îngrozitor de lung, în care 
Herr și Frau Scholz schimbară priviri, ea se temu că ei nu vor fi 
de acord, deoarece erau atât de credincioși și convinși că totul 
depindea de Dumnezeu. Totuși Herr Scholz zise: 


VP - 111 


— Încercaţi. Dacă Dumnezeu vrea, această penicilină vine 
exact la momentul potrivit. 

Astfel Fritz primi după doar câteva minute prima injecție cu 
acel medicament, iar după câteva ore și pe a doua. 

A fost o seară lungă. Firește că și Helene rămase pe banca 
incomodă și dură din lemn. Târziu în noapte, veni un medic, pe 
care nu îl mai văzuseră, care spuse încet: 

— Febra cedează. Fiul dumneavoastră este în afara 
pericolului. Puteţi pleca acasă, vă vom ţine la curent telefonic. 

Când au revenit la spital a doua zi la prânz, Fritz era 
conștient, deși obosit și somnolent. După încă o zi era deja la fel 
de obraznic ca înainte. Tușea mult, cu multă spută, pe care 
trebuia să o scuipe și spuse: 

— Din când în când îmi scuip creierii. S-a terminat cu școala. 

Două săptămâni mai târziu, exact de Crăciun, s-a întors acasă 
și speranţa lui legată de școală nu s-a adeverit. firește că poate 
să meargă din nou la școală, imediat ce reîncep cursurile, a spus 
doctorul. 

În preajma Crăciunului Helene a primit de la tatăl ei o mapă 
subțire. 

— Mă gândeam că poate te interesează. Este vorba despre 
medicamentul care l-a salvat pe fratele prietenei tale. 

Helene deschise mapa. În ea era un raport de vreo zece 
pagini scrise mărunt. Pe prima filă scria Caz cercetat (substanță 
cu efect antibacterian). 

— Voi primiţi multe asemenea rapoarte? întrebă ea răsfoind 
raportul. 

— Din când în când, răspunse tatăl. Sunt desigur strict 
confidenţiale. Nu discuţi cu nimeni despre el. Nici cu prietena ta. 

Helene confirmă. Raportul era confidenţial, după cum scria pe 
fiecare pagină atât deasupra, cât și sub text. In afară de asta, pe 
fiecare pagină era notat și Agentia Națională de Securitate, 
Departamentul cercetare economică/medicină. Helene își aminti 
vag că mai auzise de această agenție, dar nu mai știa unde și 
când și nici nu i se părea important. 


VP - 112 


15. 


De la prima lui aventură cu această Alice... Oare care era 
numele ei de familie? Nu își mai amintea. Nu avea importanţă, 
în orice caz, de atunci Eugen Lettke obișnuia să se sature de 
somn în dimineața următoare. Să ignore ceasul deșteptător, să 
se scoale mai târziu, să mai rămână întins într-o plăcută stare 
dintre trezire și vis, retrăind seara anterioară în liniște, fără a se 
mai supune tensiunii că totul va decurge ori nu conform 
planului. Să se mai gândească la excitaţia pe care i-o oferea 
senzația puterii - a puterii date de cunoaștere, așa cum scria 
deasupra portalului agenţiei! Pentru că el știa, putea să silească 
femeile, le putea cere să facă orice, în ciuda voinţei lor! 

Ha... ieri! Se răsucea zâmbind de plăcere. In toiul acţiunii, ei îi 
sunase telefonul. Era soţul ei, un comis-voiajor care se afla la 
Aachen. Lettke îi ceruse femeii să discute cu soţul ei, în timp ce 
el o lua pe la spate. O avertizase că dacă va spune doar o vorbă 
aiurea, va ajunge în lagăr, înainte ca soțul să i se întoarcă! Așa 
că femeia a trebuit să facă eforturi să nu trădeze ce se întâmpla 
acolo și să nu geamă. Și ca să fie totul mai palpitant, el bătu din 
palme atât de zgomotos, încât soțul auzi și întrebă ce se aude. 
Ea se salvase totuși spunând că trebuia să spele repede o faţă 
de masă pe care vărsase ceva, ca pata să nu se impregneze în 
material. 

Ce mai distracţie! 

Se răsuci și savură greutatea propriului corp. A câta fusese 
asta? Nu știa. Ar fi putut să verifice, pentru că păstra fiecare 
text acuzator într-o mapă ascunsă în fundul șifonierului. Așa... 
ca pe o amintire. Multe femei erau îngrijorate de faptul că va 
reveni, cerând și mai mult, dar firește că el nu făcea asta. Era în 
fond un bărbat de onoare, desigur, în accepțiunea lui. Ștergea 
textele ce puteau pune în pericol femeile, exact așa cum 
promitea. 

Le păstra în formă tipărită, ceea ce, teoretic, însemna că le-ar 
putea reinsera oricând. Dacă nu ar fi un bărbat de onoare. 

Practic nu avea nicio importanţă a câta femeie era. Ele nu 
puteau scăpa de el așa repede. Fiecare om are niște schelete în 


VP-113 


dulap, fiecare are ceva de ascuns. 

Mult mai dificil era să aleagă femeile potrivite pentru a-i 
satisface pasiunea. De exemplu, în urmă cu trei săptămâni 
avusese una cu înfățișare de călugăriță, îmbrăcată în cenușiu, 
cu rochia încheiată până la gât, nemachiată. Avusese doar o 
mică ezitare la început. Participase cu entuziasm, ba chiar îl 
întrebase dacă nu ar putea să se întâlnească mai des! Asta îl 
dezgustase într-atât, încât se oprise la mijlocul partidei și 
plecase. Desigur că nu ștersese înregistrarea din jurnalul ei. 

Era timpul să se trezească. Dădu deoparte plapuma și se duse 
în pijama la bucătărie. Ca întotdeauna mama lui era lângă 
mașina de gătit, o femeie măruntă, smochinită, îmbrăcată în 
negru din cap până în picioare. Veșnic în negru arăta ca un 
gândac mai mare. Nu o văzuse niciodată altfel și dacă ar purta 
alte haine probabil că nici nu ar mai recunoaște-o. 

— Te-ai trezit, spuse ea pe un ton ușor reprobator. 

Nu a spus în sfârșit, dar era evident că asta gândise. Dacă 
dormea mai mult, era convinsă că își neglija îndatoririle, ceea ce 
pentru ea era inacceptabil. Fiul unui erou de război nu făcea așa 
ceva! 

— leri am lucrat până târziu, răspunse calm Eugen Lettke, 
ocazie cu care revăzu în minte cum o lăsase pe acea femeie. 

Rămăsese goală în patul conjugal răvășit, uitându-se în altă 
parte, suspinând epuizată. Când îi spusese că pleacă, 
murmurase: Sper să-ți rupi gâtul! 

Acum stătea bine mersi și se scărpina pe sub pijama pe 
pieptul păros. Grozav. 

— Îţi pregătesc micul dejun, zise mama lui. 

O convinsese să îl lase în pace dimineața, să nu îl trezească 
panicată ca pe vremea când era elev. Nici nu fusese așa de 
greu, doar o ameninţase că altfel se mută. Ceea ce firește că nu 
intenţiona, că doar nu era nebun. De ce să-și irosească timpul 
cu chestiuni gospodărești împovărătoare dacă nu era cazul? 

Se duse la baie, intră în cadă, trase perdeaua și porni dușul. 
La început apa era călduţă, dar se răci rapid, însă pentru un 
bărbat german nu era nicio problemă. 

Când reveni la bucătărie spălat, bărbierit și în haine 
proaspete, pe masă îl aștepta micul dejun: cafea din cereale, 
pâine, marmeladă și unt. Foarte bine. De o vreme erau 
probleme cu aprovizionarea. De curând luase parte la o discuţie 


VP - 114 


în care Alois Frankenberger, șeful departamentului de statistică 
economică, vorbea de actuala situaţie: între timp Germania 
devenise a doua naţiune industrială a lumii după Statele Unite, 
având doar o treime din populaţie și o mică parte din resursele 
acestora. De fapt, era o minune explicabilă doar prin chibzuita 
intervenţie a computerelor, care făcuseră posibile o producţie 
mai raţională și o planificare mai detaliată. Fără computere, o 
spusese deschis Frankenberger, situaţia aprovizionării ar fi fost 
substanţial mai complicată și probabil că ar fi trebuit introdusă 
de mult raționalizarea. 

In timp ce Lettke își ungea din plin cu unt felia de pâine, rânji. 
Fără computere, gândi el, situaţia aprovizionării ar fi fost mai 
dificilă și pentru pasiunea lui! 

In timp ce mânca, mama lui își făcu apariţia cu telefonul în 
mână. Totdeauna îl ţinea ca pe un corp străin, atingea tastele 
ezitant, de parcă se aștepta ca aparatul să îi explodeze în mâini, 
dacă apăsa din greșeală pe o tastă. 

— Eugen, trebuie să îmi mai arăţi o dată cum fac să obţin o 
programare la doctor. 

El îi arătă din nou sau mai bine zis îi spuse ce trebuie să 
tasteze. Poate că așa îi va intra cândva în cap. Era vorba doar 
de un telefon Votel, pe care i-l cumpărase cu mai bine de un an 
în urmă și ea evitase mult timp să îl folosească. Îl lua cu ea din 
când în când, când pleca de acasă, dar de cele mai multe ori 
plătea cu cardul. 

— Și s-a făcut programarea? vru ea să se asigure, când primi 
confirmarea. 

Se uita la ecran ca la un inamic. 

— Da. Luni la trei după-amiază. 

Ea strâmbă din nas, fără să își ia privirea de pe ecran. 

— Nu înţeleg de ce nu mai pot să sun acolo, ca mai înainte. 

Eugen Lettke îi explică: 

— Pentru că doctorul tău, Mohl, nu mai are asistentă pentru 
programări. Și nu poate veni personal la telefon, când tratează 
un pacient, ceea ce face permanent. 

— Dar de ce nu mai are asistentă pentru programări? 

— Pentru că Reichul are nevoie de forţă de muncă urgent în 
altă parte, mă gândesc. 

Mama lui oftă. 

— Și ce drăguță era Rosi. Și atât de zeloasă. Se gândea mereu 


VP - 115 


la tot. 

El ridică din umeri. 

— Vezi? De asemenea oameni este nevoie pretutindeni. 

— Bine, răspunse mama oftând. Așa-i în vremurile astea. 

Se întoarse, trase sertarul în care păstra tot felul de 
mărunţișuri și care scârțâia de fiecare dată, băgă telefonul 
înăuntru și scoase ceva ce Eugen nu putea să vadă. 

— Să îmi mai spui ce să fac cu ăștia, zise ea punând ceva pe 
masă. 

Văzând despre ce era vorba, se înecă, tuși și sorbi repede din 
cafea, ca să nu aspire firimituri de pâine. 

— Mamă! strigă el. Eşti nebună? 

Pe masă se afla o grămadă de bani, cu siguranţă peste o mie 
de mărci. 

o... 

— Cum vorbești cu mama ta? se indignă ea. 

Lettke puse deoparte ceașca și farfurioara, luă banii și îi 
numără. 

— O mie trei sute șaptezeci de mărci. Mamă, este peste limita 
la care autorităţile mai pot închide ochii! Dacă în cameră ar intra 
acum un poliţist, ar trebui să te ia cu el și tu ai sta la închisoare 
cel puţin doi ani. 

— Dar eu ţi-i arăt doar ţie, răspunse ea liniștită. 

— Cum de nu ai dus banii la bancă, așa cum prevedea legea? 

Ea își ridică mâinile osoase. 

— Dumnezeule! Am uitat! Erau bani pentru zile negre, ascunși 
printre lucrurile tatălui tău. Am dat de ei ieri. 

Fuseseră vârâţi între lucrurile vechi, pe care le păstra ca pe 
niște odoare. 

— Fir-ar...! exclamă Lettke, puse mâna pe cafetieră, dar o 
lăsă imediat la locul ei. li trecuse pofta. 

— Acum peste tot se vorbește despre donarea de haine ca 
ajutor de iarnă, continuă femeia de parcă nici nu auzise ce 
spusese el. 

— Cine să vrea vechiturile alea? mormăi el. 

Banii lichizi erau o adevărată problemă. De fapt se renunţase 
la ei. Motivația fusese atât de bună... combaterea criminalităţii 
organizate, a muncii la negru, corupţia etc. Dar nu funcţionase. 
Infractorii se orientaseră spre alte modalităţi de plată, spre 
dolari, lire și chiar spre aur și în privința corupţiei și a muncii la 


VP - 116 


negru, cel care acum accepta bani lichizi nu putea face altceva 
decât să mituiască pe altcineva sau să plătească munca la 
negru. Măsurile luate de stat creaseră o piaţă neagră, care 
funcționa deosebit de bine, pe care circulau încă peste un 
miliard de mărci, conform documentelor de la Reichsbank. 

Doar că pentru depozitul la bancă nu se mai luau dobânzi 
evreiești, ci trebuiau plătite taxe de depozitare, așa funcţiona 
acum. 

— Cel mai bine ar fi să pui banii pe foc, propuse el, dar când 
văzu că mama sa abia mai putea respira, adună bancnotele și 
zise: 

— Bine, să văd ce pot să fac. 

o... 

Pe lângă avantajele oferite de faptul că făcea parte dintre 
angajaţii NSA, existau și dezavantaje de care deveni conștient 
abia acum, când își făcu apariţia la bancă și ceru să discute cu 
directorul: nimeni nu avea cunoștință de existenta acestei 
agenții! Dacă ar fi fost de la Gestapo, i s-ar fi deschis toate ușile 
- dimpotrivă, prezentarea legitimaţiei lui de la NSA atrăgea doar 
priviri sceptice. În ce problemă aţi dori să discutaţi cu Herr 
Direktor? Nu putea să spună, era vorba despre o chestiune 
confidențială. Mda... în acest caz cel mai bine era să se 
adreseze prin telefon ori poștă electronică secretariatului 
domnului director și să solicite o întâlnire, altfel nu se putea, 
trebuia să înțeleagă. Herr Direktor era foarte ocupat. 

Însă reuși ca în cele din urmă să intre în biroul unui șef de 
departament, care se strădui să îi dea de înţeles că îi făcuse un 
mare hatâr acordându-i câteva minute din preţiosul lui timp. 

— Mă numesc Eugen Lettke și sunt de la NSA, deschise Lettke 
discuţia, scoase bancnotele și le puse pe biroul bărbatului. Am 
venit aici cu niște bani care au fost uitaţi și descoperiţi în mod 
neașteptat. 

Bărbatul aflat de cealaltă parte a biroului se deplasă cu scaun 
cu tot puţin înapoi, ca și cum voia să pună o distanță cât mai 
mare între el și bancnotele respective. Ca și cum el nu și-ar fi 
început cariera manipulând asemenea bancnote. 

— Asta ridică o problemă, spuse el. 

— De aceea sunt aici, zise Lettke. Pentru a o rezolva. 

Bărbatul, care avea o constituţie slabă și obraji supţi, recită 
instrucţiunile aplicabile într-un asemenea caz și care în esenţă 


VP - 117 


prevedeau că după termenul fixat, banii se retrag fără nicio 
compensare și depunătorul se va prezenta la poliţie. 

— Dar cineva în poziția dumneavoastră are fără îndoială un 
anumit spaţiu de manevră, spuse Lettke după ce omul își 
încheie predica. Dacă aţi decide că banii pe care văduva unui 
erou de război i-a găsit între lucrurile defunctului se depun în 
contul ei, cine v-ar împiedica? 

Bărbatul făcu ochii mari: 

— Păi, știți... situaţia nu este atât de simplă cum vă imaginaţi 
dumneavoastră. 

— Bineînţeles că aveţi dreptate, zise Lettke scoțând un notes 
și un creion. Dar nu este așa că noi toţi, cei care ne aflăm în 
poziţii înalte, avem spaţiu de manevră? De exemplu NSA, pentru 
care eu lucrez, supraveghează toate depozitele de date ale 
Reichului - firește și datele privind plăţile. De mine depinde 
dacă toate plăţile efectuate ori primite de oarecare persoană 
sunt verificate în privinţa corectitudinii lor. Asta o face un 
computer, ceea ce înseamnă că este o operaţiune rapidă și dacă 
există transferuri de bani de care să zicem soţia nu trebuie să 
știe, ori firma respectivului, ori autorităţile, atunci apar cu 
siguranţă... 

El se aplecă în faţă, fixă cu privirea tăblița din alamă cu 
numele gravat pe ea, pe care îl trecu în notes. 

— E. Schneider. De unde vine iniţială E, dacă îmi permiteţi să 
vă întreb? 

— Ernst, răspunse interlocutorul și înghiţi în sec. 

— Ernst Schneider, repetă Lettke și notă în continuare: 
serviciul credite. 

S-au înțeles. A fost nevoie de câteva formulare pe care Eugen 
Lettke le-a semnat și de o duzină de date de completat, după 
care banii găsiți au fost înregistraţi în contul Frau Eusebia 
Lettke, iar bancnotele au putut fi trimise pentru a fi distruse. 

Lettke părăsi banca în același timp cu o doamnă îmbrăcată 
deosebit de elegant, care nu îl onoră cu vreo privire, nici măcar 
când îi deschise ușa. Cu telefonul la ureche, trecu mândră pe 
lângă el, cobori treptele și jos făcu semn unui taxi. Avea părul 
roșcat ca de vulpe, tenul palid, purta bijuterii scumpe. Picioarele 
ei lungi, atât cât se vedeau, erau foarte frumoase. Atitudinea ei 
degajată, precum și modul în care s-a adresat șoferului taxiului 
și cum a așteptat ca acesta să îi deschidă portiera păreau a fi 


VP - 118 


ale unei aristocrate. 

Lettke rămăsese pe marginea străzii, privind lung după 
automobilul care se îndepărta. Să pârlești una ca asta! 
Transpirată și gemând sub tine! Simpla închipuire îl excită. Işi 
cobori privirea spre talie. Bine că purta pardesiu. 

— Și de ce nu? murmură el. 

Ideea îl învioră. Era bine să își fixeze țeluri mai înalte! 

Își verifică posibilităţile. Firește că primul pas era să 
descopere cine era femeia. Ceea ce își spuse că era ușor: ieșise 
din bancă la o anumită oră - își privi ceasul imediat: era ora 
unsprezece și douăzeci și șase de minute - vorbind la telefon. 
Asta însemna că avea telefonul deschis și recepționat de cel mai 
apropiat releu de bancă. Apoi urcase într-un taxi, ceea ce 
însemna un transfer de bani, și el înregistrat. 

Cu alte cuvinte, femeia era identificabilă. 

Brusc începu să se grăbească să ajungă la birou. 

Acolo domnea o agitaţie ciudată. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Hansen. A murit cineva? 

Piet Hansen clătină din cap. 

— Nu. Dar tu trebuie să te duci la șef. 

— La șef? Îl trecu un fior, dar nu lăsă să se vadă. La A? 

— Nu. Nu la șefu' mare. La șefu' nostru. 

— La Konitzer? 

— Da. 

Lettke își agăță pardesiul în cuier. 

Willi Könitzer era șeful departamentului lor, un bărbat vânjos, 
de aproape patruzeci de ani, considerat un tip răzbătător, colțos 
până deschidea gura, când datorită vocii susurătoare anula 
impresia de duritate. Lettke nu prea avusese de-a face cu el. In 
majoritatea timpului Könitzer se ascundea în biroul lui și își lăsa 
oamenii de capul lor. 

Ceea ce lui Lettke îi convenea. 

— Dumneavoastră dormiţi prea mult în ultima vreme, susură 
K6nitzer, când Lettke se află în faţa lui. 

Din păcate asta nu putea nega. Konitzer avea pe ecran orele 
la care venise și plecase Lettke. 

— Da, mă simt penibil, recunoscu Lettke și se strădui să pară 
chinuit de remușcări. Trebuie să îmi cumpăr neapărat alt ceas 
deșteptător. Astăzi mama a avut o problemă urgentă și din 
acest motiv a trebuit să mă duc la bancă. 


VP - 119 


— Ce problemă, dacă îmi este permis să întreb? 

— Intre lucrurile tatălui meu decedat, mama a găsit o sumă 
mai mare de bani. 

Când și când mai trebuia să spună și adevărul, pentru cazul în 
care cineva îl verifica și pe el. Alimentarea contului mamei sale 
putea să atragă atenţia și s-ar fi pus întrebări pe care el era mai 
bine să le prevină. Așa că relată pe scurt ce se întâmplase. 

— Aha... KOnitzer clătină grav din cap. Dificilă problemă. Bine 
că aţi putut să o rezolvaţi. Își împreună palmele și își adună 
gândurile: Ar mai fi o problemă dificilă. De aceea v-am chemat. 
Ca să o rezolvaţi și pe aceasta. 

— Sunt numai urechi, răspunse Lettke, ușurat că nu era vorba 
despre o muștruluială. 

— Conducerea SD dispune, după cum se știe, de agenți în 
SUA. In această noapte aceștia au reușit să acceseze un 
important depozit de date din Washington, prin care are loc o 
mare parte a transmisiunilor poștei electronice de pe coasta de 
est. Noi suntem implicaţi în această acţiune, de când am primit 
de la Berlin misiunea de a copia cât mai repede cu putinţă 
datele și documentele astfel obţinute. In afară de asta, trebuie 
să procurăm date noi, atât timp cât avem acces și să 
supraveghem, și să exploatăm poșta respectivă. 

— Oho, exclamă Lettke. 

Era o chestie grozavă! 

— Teichmann și Völkers deja încearcă să stabilească modul în 
care vom proceda. Pentru că dumneavoastră cunoașteți cel mai 
bine limba engleză, vreau să colaboraţi cu aceștia. Kânitzer își 
drese glasul și adăugă: Nu doresc să mai subliniez că este vorba 
despre urgenţă extremă. 

— Nu, am înţeles. 

Era o misiune pe care trebuia să nu o rateze, dacă nu voiau să 
își atragă nemulțumirea lui Heydrich - ceea ce desigur nu dorea 
nimeni. 

Copierea datelor a început târziu în noapte și în timp ce 
urmăreau ca vrăjiţi monitoarele și sperau ca circulaţia datelor 
prin cablul transatlantic să rămână neobservată, Lettke se 
întreba dacă pe parcursul zilei mâncase ceva. Nu își mai 
amintea. Pe de altă parte, în încăpere erau câteva farfurii goale, 
ca acelea pe care se serveau sandvișuri la cantină. 

Dar îi era indiferent. 


VP - 120 


— Funcţionează, constată cu voce răgușită Rosemarie 
VOlkers. 

— Da, confirmă și Paul Teichmann, specialistul în tehnică de 
comunicații. Acum trebuie doar să așteptăm și să ţinem pumnii 
ca să rămână așa. 

— Noi? Şefa departamentului programare se ridică. Asta este 
sarcina dumneavoastră. A mea s-a încheiat, programele 
funcționează. Noapte bună! 

Acestea fiind spuse, femeia se îndepărtă cu pași mărunți. 

Lettke notă numărul lui de telefon pe o bucată de hârtie, pe 
care i-o întinse lui Teichmann. 

— Sunaţi-mă, dacă este cazul. Peste noapte las telefonul 
deschis. 

Dar nu plecă imediat, ci mai întâi reveni în birou și porni 
computerul. Roșcata nu îi ieșea din minte, iar el era hotărât. 
Verifică datele telefonului, pe urmă ale băncii, scotoci, dădu 
iama prin opţiunile de căutare. 

Până la urmă capitulă. Indiferent cum aranja datele, mai avea 
nevoie de ceva ca să identifice femeia. Pentru a afla cine era 
cea pe care o întâlnise ar fi trebuit să stabilească niște corelaţii 
pe care le putea realiza numai o programatoare. 

Una care nu punea întrebări. Una ca Fräulein Brunhilde. Dar 
aceasta plecase de la agenţie. Se căsătorise de ceva timp la 
Köln și acum lucra pentru o firmă locală de asigurări. 

Altei programatoare ar fi trebuit să îi servească o poveste 
credibilă ca să o determine să caute. Și nu reușea să scornească 
o asemenea poveste. 

Opri oftând computerul, își îngropă faţa în mâini și rămase 
așa. O vedea pe acea femeie plutind prin faţa lui, cu părul roșu 
ca focul strălucind sub razele soarelui, ce pătrundeau în hol 
printr-o fereastră aflată deasupra portalului... picioarele ei 
elegante în ciorapi sclipitori scumpi, pantofii cu tocul înalt... 

Și dacă ar învăța? Își îndreptă spatele, privi ecranul negru din 
faţa lui și brusc îl cuprinse o hotărâre de nezdruncinat. Cum să 
fie posibil ca numai femeile să programeze bine? Cu siguranţă 
că era o prejudecată idioată! 

Exista și situația opusă: femei care confirmau în domenii 
specifice bărbaţilor. De curând citise un articol despre o femeie- 
pilot, Hanna Reitsch, prima femeie aviatoare căpitan, și despre 
Melitta Schenk, contesă von Stauffenberg, inginer de zbor. Sau 


VP - 121 


Leni Riefenstahl, care se afirmase nu doar în lumea filmului 
dominată de bărbaţi, ci trecea și drept unul dintre cei mai 
importanţi producători de filme. De ce arta programării să îi 
rămână lui străină numai pentru că era bărbat? 

Trebuia doar să își dea seama cum să facă asta, fără ca 
nimeni să prindă de veste. 

Mai întâi pentru că s-ar pune problema de ce voia acest lucru. 

Și în al doilea rând, nu trebuia ca ai săi colegi să înceapă să se 
îndoiască de bărbăţia lui. 


VP - 122 


16. 


Helene și Marie nu ratau niciodată tradiționala sărbătoare 
populară din luna mai, iniţiativa aparţinând totdeauna lui Marie, 
căreia îi plăcea să vină în oraș. Dimpotrivă, Helene avea 
senzaţia că devenea tot mai singuratică. De ce nu i s-ar alătura 
la o petrecere? 

Se lăsa cu plăcere antrenată când Marie propunea ceva, 
pentru că mai întotdeauna era ceva amuzant. 

La fel a fost și în această duminică de mai. Muzica de fanfară 
răsuna deasupra pajiștii, cerul era de un albastru strălucitor și în 
adierea permanentă a vântului cald fluturau sute de steaguri 
mândre. Mirosea a cârnaţi fripţi, supă de mazăre, migdale 
prăjite și firește a bere. Pentru a sărbători faptul că Fuhrerul 
readusese în Reich Boemia și Moravia și că Pilsen, orașul 
originar al fabricării berii, era acum german, astăzi berea era la 
preț special. 

Și ce de lume! O îmbulzeală, o forfotă și o înghesuială între 
mesele lungi, dintre care jumătate se aflau sub corturi deschise. 
Berea sclipea în halbe din sticlă și atmosfera era entuziasmantă: 
în sfârșit Germaniei îi mergea bine! Fuhrerul dovedise că era 
capabil să realizeze adevărate minuni. Nu dusese el așa-zisele 
mari puteri în manej de inelul prins în nas, ca pe un urs 
dansator? 

Spre deosebire de Helene, lui Marie îi era ușor să intre în 
vorbă cu străini și astfel ajungea și prietena ei să mai schimbe o 
vorbă cu cineva pe care nu îl cunoștea. Marie părea că flirta - o 
impresie înșelătoare, deoarece ea nu se gândea nici măcar o 
secundă să îl înșele pe Otto. Între timp cei doi se logodiseră și 
fixaseră și nunta: la o săptămână după ce Marie împlinea 
optsprezece ani vor fi în faţa altarului. 

Otto urma să vină ceva mai târziu, când începea dansul. Mai 
avea de lucru în gospodărie și Marie îi spusese la telefon că era 
în regulă, până atunci va petrece după-amiaza ca fetele. 

Au început cu un pahar cu bere pentru doamne. Nu le întreba 
nimeni de vârstă aici și Helene nu va da peste părinţii ei. Apoi 
au căutat două locuri libere. 


VP - 123 


Helene ochi o masă de la care tocmai se ridicase un grup. 

— Nu este bine, se opuse Marie. Acolo am sta singure. 

Și se îndreptă către o masă la care ședea un grup de tineri în 
uniforme studențești. Întrebă dacă mai sunt locuri și tinerii se 
mai strânseră, ca să se poată așeza și ele. Au râs, dar se uitau 
doar la Marie, care în ochii Helenei părea astăzi frumoasă ca o 
zână. 

Marie se interesă ce studiau. Istoria, răspunseră studenţii, la 
Jena. Nu erau toţi în același an, dar toţi fuseseră concentrați și 
sărbătoreau „ultimele zile ca civili”, cum se exprimase unul 
dintre ei. 

Un flăcău blond cu barbișon adăugă: 

— Ultimele zile înainte să ne începem viaţa de eroi! 

— Mie mi-ar mai fi trebuit pe puţin trei luni, spuse un al 
treilea, un tânăr mai înalt, cu ochii albaștri ca lavanda, care își 
legase părul strălucitor și negru cu un elastic într-o coadă mică 
de cal, care îi dădea un aspect neobișnuit. 

— Păi de ce? întrebă Marie. Ce ai fi făcut în cele trei luni? 

— Mi-aș fi terminat lucrarea de diplomă, răspunse acesta 
ridicând paharul cu bere și ciocnind cu ele. O perlă a cunoașterii, 
care acum zace, pe jumătate terminată, în computerul meu, iar 
eu, Arthur Freyh, îmi voi găsi moartea eroică, cu lucrarea 
neterminată și lipsind lumea de ea. 

Colegii săi ciocniră și ei, scoaseră un urlet tragic-înfiorător și 
băură - evident un ritual de care Helene încă nu auzise. Ea și 
Marie ridicară de asemenea paharele, sorbiră din ele, apoi Marie 
întrebă: 

— Și ce tratează această lucrare? 

Pe Helene o surprindea mereu naturaleţea prietenei ei. Pur și 
simplu întreba, întreba fără nicio jenă, dar nimeni nu părea să se 
simtă tras de limbă. Ba dimpotrivă, cei mai mulţi răspundeau cu 
plăcere și îi destăinuiau Mariei cele mai personale lucruri. 

Totdeauna erau întrebări simple, atât de firești. Și cu toate 
acestea, Helenei nu i-ar fi trecut nicicând prin minte. 

— Lucrarea mea, explică Arthur cu coada lui de cal fistichie, 
este despre ceva care se cheamă „istorie speculativă”. Ideea 
principală a acestui tip de lucrare este că importanța unui 
anumit eveniment istoric poate fi corect apreciată când se 
descoperă ce s-ar fi întâmplat dacă evenimentul nu ar fi avut 
loc. O metodă oarecum contestată în mediul academic, dar dacă 


VP - 124 


m-ai întreba pe mine, aș spune că majoritatea academicienilor 
este reprezentată de funcţionari anchilozaţi, lipsiţi de orice urmă 
de fantezie. 

Marie se încruntă, cum făcea mereu când se gândea. 

— Asta înseamnă că tu te gândești la ce s-ar fi întâmplat dacă 
de exemplu Columb nu ar fi descoperit America? 

— Da, aceasta chiar este o temă, despre care deja s-a scris 
mult și anost. Părerea mea este că dacă temerarul Columb ar fi 
rămas în port, ar fi descoperit-o altcineva. Nu se susține. Este 
interesant în cazurile evenimentelor a căror importanţă este 
subapreciată. 

— Și ai descoperit un asemenea eveniment? 

— Exact, răspunse el și luă o gură bună de bere. 

Marie o privi pe Helene și întrebă cu o seriozitate mimată: 

— Oare vrem să aflăm ce eveniment este acesta? 

Ea nu juca pentru prima dată acest rol. Helene își umflă obrajii 
suflând, ridică din umeri și răspunse: 

— Știiu eu...? 

— Nu-i așa? Ea se aplecă spre el și zise: Nu trebuie să ne 
relatezi ce este. Cred că nu ne interesează. 

Arthur zâmbi. La fel făcură și camarazii lui. 

— Eu nu am fost reticent faţă de niciunul dintre cei care s-au 
interesat, așa că vă puteţi ridica și o lua la fugă, ca să evitaţi să 
vă spun. 

— Hm..., exclamă Marie și oftă. Dacă nu ar fi atât de greu să 
găsim alt loc... deci, bine. Zi-ne. Vom suporta cu stoicism. 

— Bine, începu Arthur împingând într-o parte paharul cu bere, 
pentru a-și face loc să își împreuneze profesional palmele. 
Problema pe care mi-am pus-o eu este următoarea: Ce ar fi fost 
dacă sir Charles Babbage nu ar fi construit mașina lui analitică? 
Cum ar fi arătat lumea acum? 

Marie ridică din sprâncene: 

— Și? Cum ar fi arătat? 

Helene se miră. Marie era mereu dezinteresată când Helene 
aducea vorba despre programare ori despre computere. 

— Da, cum ar fi fost? se montă Arthur. Celor mai mulţi oameni 
nu le este clar că existenţa mașinii analitice a impulsionat multe 
alte evoluţii, nu doar în știință, ci și în tehnică și chiar în politică. 
Ar fi putut Imperiul Britanic să ajungă o putere mondială fără 
toate calculatoarele din băncile și asigurările britanice? Greu de 


VP - 125 


spus. Oricum, ele i-au garantat supremaţia pe mările lumii. 
Probabil că imperiul ar fi luat naștere, dar ar fi avut o bază 
militară considerabil mai puternică. Am fi avut noi astăzi 
computere? Cu siguranţă nu. Probabil că nici televiziune nu am 
fi avut. 

— Dar de ce nu ar fi construit-o? interveni Helene. 

Arthur păru că abia acum lua act de existenţa ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Babbage a fost la vremea lui un important om de știință, 
zise Helene. Și a avut această idee. De ce să nu o fi pus în 
practică? 

— Oh, ar fi putut de exemplu să eșueze din cauza banilor, zise 
Arthur. Am aflat dintr-un reportaj că în anul 1842 proiectul era 
pe muchie de cuţit. Predecesoarea mașinii analitice, mașina de 
calculat, a fost construită de Babbage între 1820 și 1822 din 
bani proprii, dar numai pentru a primi de la guvern finanţare 
pentru o mașină mai mare. 

— Și a primit finanţarea, spuse Helene. 

— Da. Dar în 1837 a avut ideea unei mașini mult mai 
complexe, mașina analitică, și a neglijat proiectul mașinii de 
calculat. S-a ajuns la o dispută cu guvernul, care deja investise o 
mulțime de bani - milioane de mărci în banii de astăzi - fără 
niciun rezultat. Și astfel în 1842 s-a încheiat un acord de 
finanţare în favoarea lui Babbage, dar cu mare greutate. Eu 
întreb ce ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat altfel? 

— Atunci ar fi construit-o altcineva. Așa cum America ar fi fost 
descoperită de altcineva, dacă nu ar fi făcut-o Columb. 

— O mașină cu patruzeci și cinci de mii de componente de 
înaltă precizie, înaltă de trei metri și lungă de nouăsprezece 
metri? 

— Pornind de la conceptul Babbage și alţi oameni au construit 
mașini de calculat. Helene se mira cum de devenise atât de 
sociabilă, însă nu era suficient de tare ca să se oprească. Ca și 
cum ideea plutea în aer, aș zice. Asta se vede deja din faptul că 
lady Ada a dezvoltat principiile fundamentale ale programării 
imediat ce l-a contactat pe Babbage și el i-a explicat modul de 
funcţionare al mașinăriei sale. Ea nici măcar nu a avut o astfel 
de mașinărie în funcţiune și programul ei de calculare a 
numerelor lui Bernoulli a funcționat ulterior de la bun început. 
Era imperios. Era computerului trebuia să înceapă. 


VP - 126 


— Eu contest asta, se opuse Arthur. 

— Și alte ere trebuiau să înceapă, adăugă Helene. Așa cum 
scria Babbage în autobiografia sa: „Imediat ce analytical engine 
a luat naștere, trebuia în mod necesar ca ea să indice științei 
direcţia viitoare”. Pentru că exista conceptul. Era suficient, de 
exemplu, ca cineva care luase parte la dezvoltarea electricităţii 
să își pună imediat întrebarea cum să o folosească pentru 
obţinerea unei mașini analitice îmbunătăţite. Cu alte cuvinte - 
un computer. 

Uitase complet de tot ce era în jurul ei - petrecerea, Marie, 
ceilalți studenți, lumina soarelui, tot. Mai existau doar ea și 
acest Arthur care susținea niște lucruri cu care ea nu era de 
acord. 

— Tu ai dreptate, recunoscu el. Dar tocmai de aceea este 
importantă întrebarea ce ar fi fost dacă... Dacă Babbage ar fi 
eșuat, indiferent de motiv. Eu cred că ar fi fost dat uitării... 

— Lucrările științifice nu sunt date uitării pur și simplu! 

— Pe atunci, da. Și cum spuneam, academicienii se ramolesc 
cam repede. Ei ar fi clasat analytical engine ca irealizabilă, 
alături de perpetuum mobile, și niciodată nu s-ar mai fi gândit la 
ea. 

Cineva o atinse pe Helene pe umăr. Era Marie, Otto venise și 
orchestra cânta. Marie îi spuse: 

— Noi ne ducem să dansăm, da? 

— Da, sigur, răspunse absentă Helene. Duceţi-vă. 

După ce Marie și Otto plecară, Arthur zise: 

— lată un exemplu: cel mai mare impuls pentru dezvoltare l-a 
primit computerul, după cum se știe, în timpul războiului 
mondial. Anterior cele mai multe aparate erau doar jucării 
având la bază mecanica analytical engine, iar Reţeaua 
Internaţională era o încercare-laborator a câtorva universităţi 
deosebit de ţicnite. Apoi a venit războiul, tatăl tuturor lucrurilor, 
s-a introdus computerul la manevrarea armelor, la comunicațiile 
cifrate, la optimizarea producţiei de armament și așa mai 
departe și când războiul s-a terminat, computerele erau 
aparatele cele mai performante. Li se puteau încredința spre 
rezolvare munci pe care înainte de război le puteau face numai 
oamenii. Rezultatul? Un șomaj imens, cauzator de sărăcie și 
nemulţumire și așa mai departe. El se aplecă deasupra mesei 
spre ea și îi șopti la ureche: Dacă nu ar fi existat computerul, 


VP - 127 


poate că Hitler nu ar fi ajuns la putere niciodată. Ce zici de asta? 

Helene îl privi complet surprinsă de parfumul aspru bărbătesc 
pe care îl emana. 

— Ce? 

El se așeză înapoi și ridică din umeri. Ochii lui albaștri sclipeau 
magic. 

— O teză cam îndrăzneață, știu. Și nu una pe care să o pui pe 
hârtie. Dar are un sâmbure de adevăr, zic eu. Charles Babbage 
ca deschizător de drumuri. 

— Șomajul în Republică avea cu totul alte cauze, zise Helene. 
Era o consecinţă a crizei economice mondiale. 

— De care computerele burselor erau firește absolut 
nevinovate. 

Helene încremeni. La așa ceva nu se gândise niciodată. Și ea 
nu era la curent cu ultimele evenimente, pentru a-i aduce 
contraargumente. 

În acest moment camarazii lui Arthur reveniră de la dans și se 
așezară râzând zgomotos la masă, povestind despre un bărbat 
atât de beat, încât nu reușea să își ridice cardul căzut pe jos. 
Apoi se pregătiră să plece la o întâlnire. Arthur își goli halba și 
se ridică. 

— Ah, da, așa este. 

Și plecă. 

Helene parcă se prăbuși în sine, redeveni nesigură, personaj 
lipsit de importanţă, cum se simţea de obicei. 

Și totuși brusc, în timp ce studenţii părăseau cortul, Arthur se 
întoarse spre ea și sprijinindu-se de tăblia mesei se aplecă și îi 
zise: 

— Nu am apucat să întreb, aș vrea să știu cu cine am avut 
plăcerea să discut atât de elocvent? 

— Helene, răspunse ea înmărmurită. Helene Bodenkamp. 

— Bodenkamp? Ești rudă cu celebrul chirurg? 

— Este tatăl meu. 

— Oh! El zâmbi, se îndreptă, schiţă un gen de reverență 
ceremonioasă și adăugă: Freyh. Arthur Freyh. Pentru mine a fost 
o plăcere. 

Și pentru mine, vru să spună Helene, dar el se întorsese 
grăbit să își ajungă colegii. 

Ea rămase cu privirea pironită în locul de unde acesta 
dispăruse, incapabilă să se miște. Ca și cum s-ar întâmpla ceva 


VP - 128 


rău dacă întorcea capul. De parcă dacă o făcea se dovedea că 
totul era un vis. Sau ar dispărea amintirea a tot ce fusese. 

În cele din urmă reveniră și Marie cu Otto și ea nu mai putu să 
privească în același loc. Otto o salută scurt, apoi plecă pentru a 
strânge mâinile și altor cunoscuţi. Însă Marie se așeză în faţa ei 
și o întrebă: 

— Ce este cu tine? 

— Nu înțeleg cum funcţionează viaţa. M-am certat atât de 
mult timp și atât de aprig cu acest student... și niciodată nu am 
să îl revăd. Ce sens ar avea faptul că l-am întâlnit? 

Marie se încruntă, se aplecă puţin în faţă și o privi cercetător 
pe Helene: 

— Este posibil să te fi îndrăgostit chiar acum? 

— Ah, prostii! se apără Helene, dar în adâncul sufletului își 
dădu seama că Marie avea dreptate. 

Așa simţea și ea. 

Îngrozitor. 


VP - 129 


17. 


infiltrarea în baza de date americană nu a fost descoperită și 
au copiat atât de mult material, încât prelucrarea lui a devenit o 
problemă. Au folosit sute de oameni care aveau bune cunoștințe 
de limba engleză, pentru a arunca o primă privire asupra 
acestuia și pentru a face o selecţie pentru început superficială. 
Din păcate, aveau tot mai puţini oameni, deoarece pe măsură 
ce conflictul politic cu Polonia se ascuțea, se reducea tot mai 
mult personalul agenţiei prin mobilizări în Wehrmacht. 

Lettke era neliniștit observând cum culoarele agenţiei se 
goleau treptat, cum dispăreau tăblițe de pe uși, iar sala de mese 
era goală la prânz. Nu își imaginase că așa vor sta lucrurile. Intr- 
adevăr, munca pentru NSA nu era considerată obligatoriu 
importantă pentru război, din simplul motiv că instituția nu era 
tratată ca una militară, ci ca una civilă. 

Deci el trebuia să dovedească faptul că pentru Reich și Fuhrer 
era mai util aici decât pe front. 

Și lucrul acesta nu era ușor de făcut. 

În săptămânile care au urmat a citit neobosit mii de e-mailuri 
și alte documente, a întocmit liste, a conceput memorandumuri 
și memorii, dimineaţa a venit mai devreme și seara a plecat mai 
târziu de la serviciu. Și-a neglijat în mare parte până și 
pasiunea. Doar o singură dată nu s-a mai putut abţine, a scos 
din mapa lui secretă o copie nefolosită și s-a dus la Erfurt, unde 
locuia femeia respectivă. Însă în dimineaţa următoare a fost 
punctual la serviciu! 

Dar în ciuda tuturor acestor eforturi, găsi într-o zi pe birou o 
convocare. La marele șef de personal. 

Urgentă. Abia a avut timp să meargă la toaletă, ceea ce era 
de asemenea urgent, pentru a-și aranja încă o dată părul în 
oglindă și a vedea cum îi stătea cravata. Nu scoase o vorbă 
când secretara îi făcu semn și mâna îi tremură când apăsă 
clanţa de la ușa masivă a biroului. Era pregătit să audă cuvinte 
ca „Din păcate, ne vedem nevaiţi...”, dar nu era sigur dacă le va 
suporta calm. Spera. 

Totuși, deschizând ușa, observă că nu era unicul convocat de 


VP - 130 


către A. La masa rotundă pentru discuţii se aflau trei bărbați pe 
care îi cunoștea din vedere și care îl priveau cu aceeași expresie 
tensionată cu care se uita și el la ei. 

S-au făcut prezentările: 

— Dobrischowsky, Möller, Kirst... 

— Lettke, se prezentă și el și strânse mâinile reci și umede ale 
celorlalţi. Eugen Lettke. 

Niciunul dintre ei nu știa despre ce era vorba. 

Abia se așeză pe ultimul scaun liber, că o altă ușă se deschise 
și șeful își făcu apariţia în scaunul lui rulant, pe care îl stăpânea 
la fel de bine precum un biciclist bicicleta. 

— Domnii mei, spuse acesta, privindu-i scurt, dar pătrunzător 
pe fiecare cu ochii lui albaștri-verzui. Desigur aţi remarcat faptul 
că agenţia noastră sângerează. Se golesc culoarele tocmai 
acum când munca noastră pentru Reich devine mai importantă 
decât oricând. 

Toţi dădură aprobator din cap. Ca Lettke, impulsionat de o 
speranţă prudentă. Nu suna ca începutul unei concedieri. 

— În situaţia aceasta, continuă bărbatul slab din scaunul 
rulant, este timpul să punem capăt secretomaniei de până 
acum. Pe mine mă cunoașteţi doar ca A, dar numele meu 
adevărat este August Adamek. Sunt născut în 1889, am făcut 
războiul în divizia pentru computere 1, și am participat la 
crearea rețelei pentru telefonie mobilă, mai ales pentru partea 
pe care polonezii au utilizat-o după război pentru propria lor 
rețea telefonică. lar în privinţa a ceea ce s-a zvonit legat de 
asta, zise bătând cu palma în scaunul său, povestea reală este 
cât se poate de banală: un accident la schi în ianuarie 1928. Am 
fost avertizat și nu am ţinut cont de avertisment. In acest fel am 
învăţat să preţuiesc valoarea avertismentelor fundamentate. 

Își aruncară priviri unul altuia, simțindu-se pe de o parte 
penibili în faţa avalanșei de detalii personale dezvăluite de șeful 
lor atât de secretos până acum și pe de altă parte nesiguri: Ce 
însemnau toate astea? 

— Acum, referitor la dumneavoastră. Cei aflaţi aici - 
dumneavoastră și eu - suntem oameni cu experienţă, care după 
toate probabilitățile vor fi menţinuţi în NSA. Oameni în care am 
încredere că îi vor conduce pe alţii. De aceea, de acum înainte 
veţi reprezenta cercul în jurul căruia vreau să organizez ceea ce 
va fi în continuare agenţia noastră. El oftă, apoi adăugă: 


VP - 131 


Rămâne de văzut pe cine vom mai conta. Cu siguranţă îl vom 
păstra pe bunul nostru coleg Engelbrecht pentru serviciul 
telefonic și pentru curierat. De serviciul tehnic voi ţine cu dinţii, 
cât se va putea, dar pe termen lung suntem siguri doar de cei 
mai în vârstă acum folosiţi ca tehnicieni de computere pe teren. 
La fel, în privinţa porţii și a siguranţei. La bucătărie femeile... 
Desigur se va reduce și numărul de programatoare, dacă nu vor 
fi destui analiști care să le dea de lucru. Va fi gol pe aici, 
groaznic de gol. Va trebui să ne facem datoria față de patrie ca 
o casă bântuită de fantome. 

Își împreună mâinile în poală. 

— Și deoarece suntem aici pentru a aduce la cunoștință fără 
menajamente de situaţia noastră, să vedem și în ce situaţie se 
află Reichul. În următoarele câteva săptămâni se va declanșa 
războiul. Fuhrerul este decis să rezolve în forță conflictul cu 
Polonia. Declaraţiile sale din ultimele săptămâni și luni 
referitoare la o soluţie pe calea negocierilor trebuie înțelese ca 
tactici politice de mascare a intenţiei, pentru a putea să 
hotărască momentul ofensivei. De fapt, Fuhrerul a urmărit 
întotdeauna să reîntregească statul german cu cea mai mare 
parte a teritoriului polonez, să alunge populaţia poloneză din 
acesta, pentru a crea urgent poporului german spațiul vital 
necesar. Cu alte cuvinte, el nu vrea doar să înfrângă Polonia, ci 
vrea să o distrugă. 

Adamek ridică privirea și se uită la cei de faţă. 

— Bineînţeles că toate acestea sunt informaţii strict 
confidenţiale. Cred că știți ce înseamnă asta. 

Cei prezenți confirmară. Doar Dobrischowsky răspunse 
răgușit: 

— Bineînţeles. 

Lettke nu era în stare să mai scoată o vorbă. Aici, înțelese el, 
nu se punea problema de concediere, ci de promovare! 

— Anglia, continuă Adamek, ne va declara război, dacă 
atacăm Polonia. Cel puţin așa gândesc eu. În cazul în care Hitler 
are dreptate și puterile occidentale vor mai tolera o intervenţie 
militară, cu atât mai bine. Dar, după toate informaţiile de care 
dispunem - și bineînţeles că eu am trimis Cancelariei Reichului o 
evaluare corespunzătoare -, invadarea Poloniei nu va mai fi 
tolerată. 

Își întoarse scaunul și se duse la peretele pe care era agățată 


VP - 132 


o hartă a lumii. 

— Polonia nu va opune forțelor armate germane o rezistenţă 
considerabilă și prezintă puţine obstacole geografice. Deci 
războiul se va încheia rapid, eu presupun că mult înainte de 
Crăciun. Cu Uniunea Sovietică există un pact de neagresiune cu 
clauza secretă de împărțire a teritoriului polonez între cele două 
puteri. Astfel situaţia în est se clarifică, pentru ca toate forțele 
să fie concentrate pe frontul de vest. Aici trebuie să plecăm de 
la premisa că Anglia și Franţa vor lua până atunci măsuri. 
Adamek luă un indicator și continuă: Franţa s-a concentrat pe 
apărare faţă de Germania, mai ales pe extinderea Liniei 
Maginot, dar prezintă evidente dificultăți în privința înarmării 
pentru ofensivă. În cazul unei ipotetice stări de război cu 
puterile occidentale, Franţa va fi logic următorul inamic, care va 
trebui să fie învins cât mai repede. 

Indicatorul trecu de Canalul Mânecii. 

— Anglia este un caz mai dificil. Pe de o parte este protejată 
prin situaţia ei insulară, dar pe de altă parte este și mai izolată. 
Din acest motiv o măsură principală va fi blocarea tuturor căilor 
comerciale engleze de către flota noastră de submarine. Rutele 
respective sunt de mult identificate de spionajul extern din 
comandamentul SD. La asta noi putem interveni prin 
exploatarea convorbirilor telefonice, a informaţiilor, e-mailurilor 
și a altor mesaje pe care le putem intercepta. 

Adamek îl privi pe bărbatul aproape chel care ședea alături de 
Lettke. 

— Acesta va fi domeniul de activitate al dumneavoastră, 
Dobrischowsky. 

Dobrischowsky dădu din cap. 

— De importanţă hotărâtoare se bucură firește protecţia 
tehnicilor noastre de criptare, precum și spargerea criptărilor 
străine. Este și va rămâne sarcina dumneavoastră, Kirst. 

Cel nominalizat era un bărbat slab, ale cărui degete păreau 
tot timpul în căutarea buzunarului de la piept, unde se afla 
pachetul cu ţigări. Inclină și acesta capul. 

— Un alt ţel important este amânarea cât mai mult a intrării 
în război a Statelor Unite ale Americii. Adamek mută peste 
Atlantic capătul indicatorului: Ministrul de finanţe al Reichului, 
contele Von Krosigk, a avertizat de acum un an că economia 
americană se află în faţa unei crize, din care nu o vor scoate nici 


VP - 133 


măsurile lui Roosevelt, așa că mulţi îi văd rezolvarea doar într- 
un mare război european. În momentul de faţă industria 
americană lucrează doar la o pătrime din capacitate. Dacă SUA 
se va implica într-un nou mare război, din rezervele nefolosite 
va lua naștere o industrie de război de o eficienţă fără seaman. 

Bătu cu indicatorul în hartă pentru a-și întări spusele. 

— Pentru a împiedica asta, este necesar mai întâi să fie 
sprijinite acele voci din opinia publică americană care sunt 
împotriva participării la război. Americanii înclină și așa către 
izolaţionism, plus că multe familii au pierdut în războiul mondial 
soți și fii și firește că se întreabă pentru ce. Argumentul că 
sânge american nu mai trebuie să curgă iarăși pentru războaie 
europene se va bucura de un ecou puternic. 

Indicatorul lovi cu putere harta: 

— Aceasta va fi sarcina dumneavoastră, Lettke. Printr-o firmă 
sub acoperire din New York avem acces la partea americană a 
Reţelei internaţionale, așa că intervenţia noastră în forumurile 
americane nu mai poate fi urmărită. Pentru că în SUA nu există 
obligativitatea de a te legitima, în principiu este simplu să devii 
utilizator; identitatea nu îţi este verificată. Deci puteți crea câte 
identități sunt necesare pentru a interveni în discuţii cu impact. 

Privirea lui Adamek se opri asupra ultimului om rămas fără 
sarcini, Möller, un bărbat tăcut, de aproximativ treizeci și cinci 
de ani, care purta ochelari cu lentile ca niște funduri de sticlă. 

— Dar noi trebuie să luăm măsuri și pentru cazul în care totuși 
SUA intră în război. Din războiul mondial dintre 1914 și 1917 
știm că pericolul nu îl reprezintă soldaţii americani din prima 
linie, ci fabricile americane. Aici trebuie umblat. Și fabricile 
americane sunt conduse de computere. Dacă le dereglăm pe 
acestea, dereglăm și producţia. Aceasta este misiunea 
dumneavoastră, Möller. Ea va purta numele de cod „Nisip 
mișcător” și atunci când intervin probleme de criptare vă va 
ajuta Kirst. 

Adamek își plimbă iarăși privirea peste toți cei aflaţi în jurul 
mesei: 

— Întrebări? 

Lettke ridică ezitant mâna: 

— Dumneavoastră vorbeaţi despre forumuri americane, asta 
înseamnă că sunt mai multe? 

Adamek confirmă. 


VP - 134 


— Noi cunoaștem trei forumuri mari, asemănătoare Forumului 
german și numeroase forumuri mai mici. Voi avea grijă să 
primiţi lista corespunzătoare. 

— El va avea nevoie de oameni care cunosc bine limba 
engleză, interveni Dobrischowsky. Oameni care lipsesc. _ 

— Da, din păcate, recunoscu Adamek și se uită la Lettke. li 
veţi primi pe toţi cei pe care îi avem. Și unele dintre 
programatoare au bune cunoștințe de engleză, pentru că multe 
lucrări fundamentale de tehnică a computerelor au fost 
concepute în engleză și, nu în ultimul rând, scrierile originale ale 
lordului Babbage și ale lui lady Lovelace. Femeile acestea vor 
lucra cu dumneavoastră. Important este să le supravegheați; nu 
toate au experienţa discuţiilor politice de pe forumuri. Eu vreau 
să mai angajez pe cineva care să vă sprijine în ceea ce privește 
analizarea atmosferei din opinia publică americană și găsirea 
argumentelor corecte. 

— Am înţeles, răspunse Lettke. 

Nu concediat, ci promovat! Era unul dintre cei deocamdată în 
siguranţă la NSA! Ușurarea lui era atât de copleșitoare, încât 
aproape că tremura. 

— Țelul Fuhrerului, spuse în încheiere Adamek, este simplu și 
clar: Anglia să fie cât mai repede posibil supusă și să ne 
consolidăm puterea pe continent. Spania și Italia sunt aliatele 
noastre, restul va fi sub control german. Imediat ce acest lucru 
este realizat, pentru SUA va fi prea târziu să ne mai declare 
război, pentru că atunci Europa, Marele Imperiu German, va fi 
un gigant de nesupus atât ca forță armată, cât și ca potenţial 
industrial. Șeful arătă în direcția ferestrelor deja întunecate: 
Acolo, afară, milioane de oameni vor lupta pentru a realiza acest 
lucru. Dar lumea modernă are o parte interioară, constând din 
computere și Reţeaua internaţională, iar aceasta este câmpul 
nostru de luptă. Inscripţia de deasupra portalului nostru ne va 
aminti zi de zi că SCIENTIA POTENTIA EST - Știința înseamnă 
putere. Se prea poate ca ceea ce va realiza sau nu unul dintre 
noi să cântărească mai mult decât sângele a milioane de soldați 
de afară. Să fim permanent conștienți de această 
responsabilitate. 


VP - 135 


18. 


În luna mai a anului 1939 Helene trecu în ultima clasă de 
liceu, dar fără Marie, care părăsise școala, pentru ca în iunie, la 
a optsprezecea aniversare, să se mărite cu Otto. 

Helene i-a fost martoră la cununie și când ofiţerul stării civile 
i-a spus „Vă rog să semnaţi, Fräulein Bodenkamp”, a fost pentru 
prima dată cu adevărat conștientă că era adultă și că avea viața 
în faţă. O viaţă în care încă nu știa ce să facă. 

Din discursul ofițerului stării civile nu înțelese de ce acesta îi 
înmânase perechii un exemplar din cartea lui Hitler Mein Kampf 
pe care el a numit-o Biblia national-socialismului. Helene 
observă că Marie abia se stăpânise să nu se strâmbe la aceste 
cuvinte. 

La biserică a fost o atmosferă foarte sărbătorească, cu totul 
altfel decât la ceremonia de dinainte. Naosul bisericii era plin de 
lume. Parcă venise întreg satul, atât Marie, cât și Otto aveau 
numeroase rubedenii, așa că felicitările nu mai luau sfârșit. Mulţi 
bărbați purtau uniforme, formară un tunel și salutară cu mâinile 
ridicate trecerea lui Marie și a lui Otto, proaspăt însuraţi, prin 
portalul bisericii. 

După aceea, la masă, Helene se simţise singură și pierdută. 
Nu cunoștea pe nimeni, iar Marie a fost prea ocupată pentru a 
schimba cu ea mai mult de câteva cuvinte. Ea făcu puţină 
conversație cu alt martor la cununie, un prieten al lui Otto, pe 
care îl chema Friedrich și care avea urechi clăpăuge, amuzante. 
Dar conversaţia cu el numai amuzantă nu se dovedi. Era tăcut și 
puţin crispat. 

Masa a fost surprinzător de bogată, nu a lipsit nimic. Acesta 
este avantajul când petrecerea era organizată de două 
gospodării țărănești, îi strecură conspirativ la ureche Otto 
zâmbind. In prăvălii, alimentele de acest fel se găseau cu greu 
de când mai multe ţări impuseseră embargou Germaniei pentru 
faptul că în martie Hitler integrase Memel în Reich, apoi și 
Cehia. Tatăl ei opinase că astfel Fuhrerul restabilise granițele 
corecte din punct de vedere istoric, pentru că Boemia și Moravia 
aparțineau Germaniei, în plus, oamenilor de acolo le va merge 


VP - 136 


în curând mult mai bine decât înainte și atunci toate criticile vor 
înceta. 

Helene nu putea să aprecieze dacă era adevărat. Tonul din ce 
în ce mai agresiv de la știrile serii i se părea tot mai funest. 

Și pe deasupra ea rămăsese singură la școală. 

Teoretic, astfel ar fi putut să se dedice în totalitate învăţăturii, 
ceea ce ar fi avut un efect pozitiv asupra rezultatelor școlare. 
Note cu adevărat bune avea doar la programare, la celelalte 
materii se cam lăsase pe tânjală. Era slabă mai ales la 
antropologia rasială și la genetică, deoarece resimțea o 
rezistență interioară față de aceste materii. Mai întâi pentru că 
obiectul lor, teoriile lui Mendel și celelalte, era prea apropiat de 
medicină, și ea nu va studia în niciun caz medicina. Și în al 
doilea rând nu voia să accepte ceea ce antropologia raselor 
susținea, pentru că îi părea o trădare a prietenei ei Ruth. 

Pe de altă parte, oare nu cumva și Ruth o trădase? Bine, 
aceasta nu cunoștea adresa ei electronică și probabil în SUA nu 
exista o posibilitate de a o afla, dar o corespondență normală 
prin poștă exista și în America! Totuși Ruth nu îi scrisese nici 
măcar o dată în toți acești ani. 

In ultimul an de școală Helene procedă ca și în cei anteriori: 
se dedică în totalitate programării. Computerul îi părea mai mult 
decât oricând un loc de refugiu, o fortăreață împotriva a tot ce o 
neliniștea. Ea controla computerul. Dar nu și viaţa ei. Aceasta 
făcea ce voia ea. 

o... 

Cu timpul Helene se obişnui cu faptul că prietena ei se 
prezenta Aschenbrenner la telefon. Drumul până la gospodăria 
ei era mai scurt decât cel până la cea a familiei Scholz; cu 
bicicleta îl făcea într-o jumătate de oră și când Marie avea timp 
liber, era ca un refugiu în vremurile în care lumea părea să se 
dezintegreze. Când ea și Marie coceau ceva, politica mare era 
uitată și totul părea în regulă. 

Cu excepţia momentului în care Helene încerca să spargă 
ouăle. 

— Nu te-ai mai experimentat și tu, râdea Marie de ea și 
pescuiau împreună cojile care căzuseră în faină. 

Insă acasă și la școală discuţiile politice din timpul verii își 
făceau tot mai mult loc. La fel și la televizor. 

Tot pe atunci au început și cursurile obligatorii de apărare 


VP - 137 


antiaeriană. Toţi locuitorii au fost obligaţi să își amenajeze acasă 
adăposturi antiaeriene, să procure măști și alte obiecte și să 
aibă provizii în caz de necesitate. La școală se făceau exerciţii 
de alarmare la fiecare câteva săptămâni; trebuia să lași totul 
baltă imediat ce pornea sirena și să te îndrepţi cât mai repede, 
dar „civilizat și calm”, spre adăposturile dotate corespunzător, 
în care se mai simţea încă miros de vopsea. 

Helene îl întrebă pe tatăl ei dacă asta însemna că în curând 
va fi război. 

— Fuhrerul vrea cu siguranță pace, era acesta de părere. 
Pentru pace este nevoie de doi, însă pentru război doar de unul. 
lar Reichul are și așa numeroși dușmani, în primul rând Anglia. 
Niciodată nu știi ce au de gând aceștia. 

— Anglia vrea să oblige Germania la război, spuse Armin, care 
între timp devenise un mândru bărbat german în uniforma lui 
care îi venea perfect, cu însemnele diviziei 14 blindate. Fuhrerul 
le face numeroase oferte de pace, dar ei le refuză. Și se 
înarmează continuu. Este clar ce înseamnă asta. 

— Chamberlain vrea pacea, dar mulţi din guvernul lui și din 
parlamentul englez nu, opină tatăl. De aceea torpilează toate 
eforturile pentru aplanarea disputei cu Polonia pentru coridorul 
spre Danzig. 

— Germania devine prea periculoasă pentru ei, zise Armin. 
Acum suntem un concurent la supremaţia pe continent. Anglia 
ar prefera să ne vadă din nou îngenuncheaţi, cum eram după 
1917. El strânse pumnii și adăugă: Dar o să fie uimită! 

În august a fost înfiinţată la Berlin 
„Wehrmachtsauskunftsstelle fur Kriegsverluste und 
Kriegsgefangene” (Autoritatea militară pentru pierderi de război 
și prizonieri) și s-a instituit un sistem de raţionalizare pentru 
anumite alimente. Posesorii unui telefon popular primeau un 
număr de puncte în contul familiei, care se ștergeau automat 
din evidenţă atunci când făceau cumpărături. Ulterior, primeau 
o situaţie cu numărul de puncte disponibile până la sfârșitul 
lunii. Cei care nu aveau telefon trebuiau să solicite cartelă. Dacă 
nimereau la casă în spatele unuia din această ultimă categorie 
puteau sta destul de mult. 

Pe 23 august au primit un mesaj de la Armin: 


(Armin) Surioară, la sfârșit de săptămână nu vin acasă. 


VP - 138 


Suntem în stare de alarmă. 


Helene era în pauză, iar mâncarea de mazăre i se oprise în 
gât. Răspunse nervoasă: 


(Helene) Păcat, mă bucuram atât de mult să te revăd. 
Sper că asta nu înseamnă ceva rău??? 


Puse telefonul lângă farfurie ca să îl urmărească în timpul 
mesei. In sfârșit veni și răspunsul: 


(Armin) Cred că este doar o măsură preventivă. 
Dincolo, în Polonia, este mișcare și trebuie să ne 
demonstrăm forţa, ca ei să nu o ia razna. MA, MMSWM. 


MA, MMSWM însemna muss aufhören, melde mich so bald wie 
möglich (trebuie să întrerup, revin cât de curând posibil). Lui 
Armin îi plăceau aceste prescurtări, de când era în armată. 

El reveni a doua zi: 


(Armin) Poate că ne vom revedea totuși la sfârșitul 
săptămânii. Vom vedea. 


Și încă un mesaj vineri: 


(Armin) Din păcate nu se poate. Nimeni nu are voie să 
plece acasă. Mănâncă și pentru mine și gândește-te la 
mine, în timp ce eu apăr Reichul! 


Ea îi răspunse: 


(Helene) Vrei să mă îngraș? 
(Armin) Puțin te-ai mai putea rotunji, surioară. MA, MMSWM. 


Remarca aceasta o atinse pe Helene, cu toate că ea știa că 
fratele ei nu vorbise serios. Chiar îi lipseau niște rotunjimi în 
anumite locuri? Avea optsprezece ani și de trei ani purta sutien, 
deși se întreba cât se poate de serios de ce îl purta de fapt. 

În acea săptămână știrile la televizor zbârnâiau una după alta. 
Săptămâna următoare, joi, fratele ei o contactă iarăși: 


VP - 139 


(Armin) Surioară, cred că polonezul ne urmărește. În 
orice moment telefoanele ne pot fi blocate. 


Brusc Helene simţi un nod în stomac. De o bună bucată de 
vreme, cu militarii nu se mai putea vorbi la telefon și dacă li se 
scria ceva, robotul răspundea automat că mesajul nu se putea 
expedia. 

Răspunse rapid: 


(Helene) Ai grijă de tine! Am un singur frate. 

(Armin) Nu îţi face griji. Atmosfera este bună, camarazi 
foarte buni. Voința noastră este de neclintit și lucrul 
acesta este în cele din urmă hotărâtor. MA. 


Helene mai scrise: 
(Helene) Te iubesc, frățiorule, și sunt mândră de tine. 


Pe ecran apăru imediat: Din motive militare întemeiate, 

mesajul nu a putut fi transmis și a fost șters. 
o... 

În dimineaţa următoare, pe 1 septembrie s-a transmis peste 
tot știrea - la televiziune, la radio, pe fluxul de știri al 
telefonului: Fuhrerul: De la ora 5:45 s-a ripostat cu foc. 
Wehrmachtul german a răspuns agresiunii poloneze cu toată 
duritatea necesară. 

Era război. lar fratele ei Armin era acolo. 

o... 

La ora zece dimineața Adolf Hitler a ţinut un discurs în 
Reichstag, transmis live la televiziune și repetat de mai multe 
ori în cursul zilei. Fragmente din el erau reluate mereu în fluxul 
de știri și în acea zi nimeni nu mai respecta interdicţia de a nu 
ţine telefoanele în funcțiune în timpul orelor de curs. 


1.9.1939 10:22 - Fuhrerul: Am decis să discut cu 
Polonia în aceeași limbă folosită de Polonia de luni 
întregi în discuţia cu noi. 

1.9.1939 10:38 - Fuhrerul: De la ora 5:45 s-a ripostat 
cu foc! De acum la bombe se răspunde cu bombe! 


VP - 140 


La prânz, când Helene s-a întors acasă de la școală, mama ei 
stătea la fereastră, nu la masă, ca de obicei. 

— Cunoașteţi propunerile pe care le-am făcut cu privire la 
necesitatea reimpunerii suveranităţii germane asupra teritoriilor 
Reichului, încercările fără de sfârșit întreprinse pentru o 
înţelegere pașnică în problema Austriei și mai târziu în problema 
sudetă, a Boemiei și a Moraviei - tocmai spunea Hitler. Totul a 
fost în zadar. Nu se poate pretinde însă că o situație 
insuportabilă este clarificată printr-o revizuire pașnică și o 
revizuire pașnică este consecvent refuzată. 

Aplauze furtunoase. Mama își rodea degetul gros. 

— Este de neconceput cum ne tratează, murmură ea, abia 
observând că Helene sosise. 

— Timp de patru luni am asistat calm la această evoluţie, nu 
fără a avertiza mereu, asigură Hitler. Am stat cu guvernul meu 
două zile și am așteptat să văd dacă guvernul polonez trimite 
sau nu în sfârșit un împuternicit. 

— Pfui! se auzi cineva exclamând. Nemaipomenit! 

— Până ieri-seară nu ne-au trimis niciun împuternicit, ci au 
comunicat prin ambasadorul lor că se gândesc dacă și în ce 
măsură ar fi în situaţia de a accepta propunerile engleze, ceea 
ce vor comunica Angliei. Fuhrerul se ambala vizibil din ce în ce 
mai mult: Dorinţa mea de pace și nesfârșita mea îngăduinţă să 
nu fie confundate cu slăbiciunea ori cu lașitatea! 

— Exact, murmură mama. 

În imaginea de la televizor erau prezentaţi deputaţii, care 
strigau: 

— Bravo! 

— De aceea ieri am comunicat guvernului britanic că în 
aceste circumstanţe nu mai pot acorda guvernului polonez 
bunăvoința mea de a purta discuţii cu adevărat serioase. Și 
astfel aceste propuneri de mediere au eșuat. 

Helene înmărmuri. Așadar, în acest fel se petrecea ceva 
monstruos, ceva de importanţă covârșitoare. Te ridici din pat ca 
într-o dimineaţă obișnuită a vieţii tale de până atunci și deodată 
totul se schimbă și la culcare te duci într-o altă lume, total 
diferită. 

— Toată viața mea aparţine de acum poporului meu! strigă 
Hitler excitat. Acum nu vreau să fiu decât primul soldat al 


VP - 141 


Reichului german! 

Deputaţii se ridicară în picioare și răsunară ovaţii furtunoase. 

— Odată cu asta am îmbrăcat vestonul care îmi era cel mai 
sfânt și mai scump, urlă Fuhrerul peste toată zarva, și îl voi 
dezbrăca doar după victorie! 

Se declanșă un adevărat tărăboi. Se ridicau braţele în salut 
german, răsunau strigăte de „Heil! Heil! Heil!” și nu se mai 
înțelegea nimic. Transmisia se încheie cu ultimele cuvinte ale lui 
Hitler: 

— Deutschland - Sieg Heil!! 

După care uralele nu mai încetară. 

Mama opri aparatul, o privi pe Helene și zise: 

— Așa să fie. 

In următoarele zile televiziunea, radioul și fluxurile de știri au 
transmis aproape exclusiv informaţii despre victorii. Forţele 
armate germane, superioare celor poloneze atât din punct de 
vedere tehnic, cât și numeric, aproape că nu au întâmpinat 
rezistență. Din primele ore au fost vizate centrele computerizate 
ale armatei poloneze, lăsând conducerile oarbe și mute și 
împiedicând corecta funcţionare a apărării antiaeriene. În două 
zile, peste o mie cinci sute de avioane de luptă germane 
moderne au distrus forțele aeriene poloneze învechite. Cincizeci 
și șase de divizii, printre care șase divizii de tancuri, au tăiat 
coridorul polonez, au ras cavaleria poloneză și au încercuit 
armata poloneză în jurul Varșoviei. După doar două săptămâni 
armata poloneză nu mai exista practic și pe 27 septembrie 
războiul s-a încheiat prin capitularea Poloniei. 

— Armin ar putea de-acum să sune, spunea tot mai des 
mama, la care tatăl le ţinea o prelegere referitoare la motivele 
de securitate impuse la comunicațiile cu soldaţii aflaţi în 
misiune. 

— Da, bine, zise în cele din urmă mama, când veni și știrea 
privind înfrângerea Poloniei, dar tare aș vrea să aflu cum îi 
merge. 

Pe 30 septembrie aflară asta dintr-un e-mail adresat tatălui: 


Expeditor: Căpitan Ewald Alezzer - din Wehrmacht 
Către: Dr. Johann Bodenkamp - Weimar 
Referitor: Caporal Armin Bodenkamp, 14 PD 


1 Trăiască victoria! 
VP - 142 


Stimate Herr Doktor Bodenkamp,  stimată Frau 
Bodenkamp, 

Am astăzi trista obligație de a vă aduce la cunoștință 
că fiul dumneavoastră, caporalul Armin Bodenkamp, a 
căzut pe 5.9.1939, ora 14:00 în apropiere de Piotrków. 
EI și-a dat viata în eroica luptă pentru patria germană. 
Îmi exprim adânca mea compasiune 

Alezzer, 

Căpitan și comandant de companie. 


VP - 143 


19. 


Cu asta a început o perioadă în care lui Lettke nu i-a mai ars 
nici măcar să se gândească la sex, mai ales că apoi s-a 
declanșat cu adevărat războiul. Când ajungea acasă în zori, se 
prăbușea în pat, pentru a câștiga câteva ore de somn, înainte de 
a se întoarce la muncă. 

Împreună cu grupul care îi fusese repartizat s-a mutat într- 
unul dintre birourile mari, unde lucrau împreună și puteau 
acţiona imediat. Deoarece trebuiau să fie activi, atunci când 
oamenii din America erau activi, ziua lor de lucru începea după- 
amiaza devreme, când se trezeau cei de pe coasta americană 
estică, și rar se încheia înainte de orele șapte, opt dimineața, 
când locuitorii de pe coasta vestică se duceau la culcare. 

Forumurile americane erau într-adevăr vraiște. Existau trei 
forumuri mari: Forumul American Iniţial, apoi Forumul American 
și Forumul Democratic, ușor orientate spre cele două mari 
partide ale ţării. Dar în SUA existau și ziare electronice, o 
facilitate utilă într-o ţară mare, în care oamenii trăiau la mulţi 
kilometri unul de altul și unde existau legături telefonice 
pretutindeni, dar nu și servicii poștale și de livrări. Fiecare astfel 
de ziar dispunea de un forum propriu. 

Practic era simplu să participi la aceste forumuri. Nu existau 
birouri centrale unde să îţi declari identitatea. Te înscriai pe 
forumul dorit cu numele dorit, și asta era tot. Lettke născoci 
sute de pseudonime cărora le spunea „păpuși ventriloce”, atât 
de multe încât după o vreme începu să îi fie greu să le mai 
deosebească unul de altul și să intervină în discuţii cu voci 
proprii. Își întocmi o lungă listă cu nume, cu parolele aferente, 
cu principalele date și o atârnă pe perete, vizibilă pentru toţi; cel 
care reprezenta într-o discuţie o „păpușă” marca asta cu un 
steguleț colorat. 

La începutul acțiunii, de la Deutscher Fichte-Bund veni Jakob 
Jarrendorf, ca să îi instruiască în materie de propagandă externă 
practicată de ei în America din sarcina Ministerului pentru 
Educaţia Poporului și Propagandă. 

— În primul rând trebuie să ţinem cont de faptul că în Statele 


VP - 144 


Unite trăiesc foarte mulţi evrei, își începu prelegerea bărbatul 
slab, înalt de peste doi metri. Ca peste tot, evreii nu fac altceva 
decât să stârnească populaţia împotriva lor, ceea ce are ca 
urmare faptul că în America există o mare aversiune faţă de 
evrei, aversiune pe care măsurile noastre pot construi. In rândul 
populației americane există și o mișcare pacifist-izolaţionistă 
puternică, pe care noi firește o sprijinim. Numeroși membri de 
frunte ai acestei mișcări au studiat în Germania, mulți dintre ei 
au o atitudine pozitivă față de naţional-socialism, așa încât 
recunosc calea corectă a Germaniei. Ceea ce pentru noi nu este 
o problemă; dumneavoastră deja știți ce a spus Fuhrerul: 
naţional-socialismul nu este un articol de export. 

Adusese cu el și un diaproiector și în imaginea proiectată pe 
perete se deslușeau numeroase nume și simboluri. 

— De la data preluării puterii, am urmat strategia atragerii 
ziariștilor americani de partea noastră. Pentru asta au fost 
întemeiate numeroase organizaţii, institute, forumuri și alte 
organisme, ca de exemplu Axa Atlantică, Institutul Matterhorn, 
Institutul German pentru Studii Americane și Fundaţia Deutsche 
Moltke, în cadrul cărora, prin intermediul unor discuţii, 
specializări, prelegeri și al altor astfel de acțiuni, încercăm să 
atragem de partea noastră jurnaliști americani de marcă, cu 
mare influență în opinia publică. Noi sprijinim în acest scop și 
organizaţii deja existente, cum ar fi Asociaţia Internaţională de 
Eugenie sau Boston Peace Conference, conferinţa pentru pace 
care are loc anual la Boston. 

În următoarea imagine erau două pagini-titlu ale aceluiași ziar 
american: prima pagină era dominată de o caricatură, care 
reprezenta un soldat german ca pe un hun sângeros. A doua 
pagină era o fotografie mare, relativ plăcută a lui Adolf Hitler 
sub un steag cu svastică. 

— Psihologia este în principiu simplă, explică Jarrendorf, care 
avea un tic enervant de a strâmba din nas la fiecare a doua 
propoziţie. Dacă noi, să zicem, invităm un jurnalist american 
influent să ţină o prelegere în fața unui cerc restrâns și pentru 
asta îi oferim un onorariu pe care nu l-ar primi nicăieri în altă 
parte, chiar dacă ne va servi respingătoare parole liberale și 
democratice, ne va fi inevitabil binevoitor, în special dacă 
reușim să îi prezentăm în discuţie punctul nostru de vedere. De 
cele mai multe ori el va spune la final we agree to desagree, 


VP - 145 


ceea ce normal că este ridicol, dar noi o lăsăm așa și observam 
că pe viitor se va abţine de la acea ieftină propagandă laudativă 
care are asupra maselor cel mai puternic efect. Și acesta este 
telul. Dacă în cercuri restrânse, academice se discută împotrivă, 
nu ne interesează, deoarece nu are relevanţă pentru opinia 
generală. 

Următoarea imagine era o hartă a Americii, plină cu svastici 
mici. 

— În acest fel am infiltrat media americană cu oameni care 
cred despre ei că slujesc pacea, acţionând în sensul nostru. Ce 
fac ei concret? Cei mai mulţi oameni nu sunt obișnuiți să judece 
singuri, le ajunge să își închipuie asta despre ei, când în realitate 
repetă papagalicește idei înhăţate de pe undeva. În consecinţă, 
este de o importanţă hotărâtoare să avem grijă ca ei să înhaţe 
ideile agreate de noi. Pe Reţeaua internaţională și în special pe 
forumuri, prietenii noștri să filtreze riguros toate comentariile 
care se referă la intrarea americanilor în război și să lase în 
circuit doar comentariile pacifiste. Doar când și când să dea cale 
liberă unor opinii diferite, dar care să fie respinse prin însăși 
absurditatea lor. Același lucru este valabil și pentru rubricile din 
ziare destinate scrisorilor de la cititori și firește vor fi formulate 
și multe articole pentru presă în același sens. Vom obţine astfel 
un ecou pacifist al opiniei publice americane și vom evita ca 
argumentele adepților războiului să prindă rădăcini. 

Decuplă videoproiectorul. 

— Și mai este un lucru important pentru forumuri, adăugă el. 
Și anume, trebuie șterse toate comentariile potrivnice. Astfel 
vom evita impresia că sunt cenzurate, ba mai mult, trebuie să 
se lase impresia că reprezintă opinia publică. Americanul se 
orientează mai mult decât europeanul spre ceea ce masele 
gândesc și vor; el vrea să gândească asemenea celorlalți. Dacă 
el crede că în America nimeni nu vrea război, nici el nu va voi 
război. 

— Toate acestea arată destul de bine, spuse Lettke. Nouă ce 
ne mai rămâne de făcut? 

Jarrendorf își cobori spre el privirea posomorâtă: 

— Problema este că în America nu toți vor să nu fie război. 
Mulţi îl vor, fie și doar pentru că acesta le promite afaceri 
avantajoase. Ai noștri, să le zicem prieteni, pot șterge 
comentarii neplăcute, dar nu pot interveni cu argumente în 


VP - 146 


discuţii, nu pentru că nu ar fi tehnic posibil, ci pentru că asta nu 
se potrivește cu mentalitatea lor profesională. Ei se consideră 
arbitri și arbitrii nu participă ei înșiși la competiţie. Aici intrați 
dumneavoastră în joc. Mi s-a spus că aveți posibilităţile tehnice 
de a vă prezenta în partea americană a Reţelei internaţionale ca 
participanţi americani. Asta deschide perspective interesante. 
Eu mă aflu aici pentru ca împreună cu dumneavoastră să 
dezvoltăm strategii de influențare în sensul dorit de noi a 
discuţiilor publice din SUA. 

Și asta au și făcut în zilele ce au urmat. 

Una dintre strategii era de a interveni cu mai multe „păpuși” 
simultan într-o discuţie. Una dintre „păpuși” oferea argumentele 
principale, care stârneau imediat aprobare din partea celorlalte 
„Păpușşi”. Era evident că americanii puneau mai mult preț decât 
europenii pe apartenenţa la majoritate, pentru că această 
manevră avea regulat ca rezultat faptul că mulţi participanţi 
reali își adaptau corespunzător opiniile proprii. 

O altă strategie era să pună două „păpuși” să se certe, pentru 
ca ulterior „păpușa” care se pronunţase pentru participarea SUA 
la război să se lase treptat „convinsă” și să recunoască în final 
că celălalt avea dreptate. 

După o vreme au început să caute în forumuri cuvintele-cheie 
și se infiltrau în discuţiile în care era cazul. În acest fel își puteau 
desfășura activitatea punctual. 

In plus, săptămânal avea loc o discuţie cu doi oameni de 
știință. Unul era americanolog trăit mulţi ani în Statele Unite, 
bun cunoscător al psihicului american, iar celălalt era un 
specialist în propagandă din comandamentul lui Goebbels 
personal. impreună parcurgeau argumentele susținătorilor 
războiului, identificate de grupa lui Lettke pe parcursul 
săptămânii, și căutau căile de a le combate, respectiv strategiile 
de a-i neutraliza. 

— Americanul trăiește cu senzaţia că el nu are nevoie de 
restul lumii, explica o dată și încă o dată americanologul. 
America, crede el, este prea mare pentru a fi vreodată cucerită, 
deci nu are de ce se teme, dacă se ţine deoparte. Acesta este 
punctul unde trebuie să intervenițţi. 

— Chiar este America atât de mare, încât să nu poată fi 
cucerită? întrebă mirat Lettke. 

— Prostii, răspunse specialistul în propagandă, zâmbind 


VP - 147 


disprețuitor. Uitaţi-vă în istorie. Cuceririle făcute de Ginghis-Han 
de exemplu. Erau teritorii considerabil mai mari, considerabil 
mai întinse. Orice ţară poate fi cucerită. 

— Americanii nu știu asta, interveni colegul lui. Pentru ei 
istoria a început acum o sută cincizeci de ani. 

Și Lettke înțelesese asta. Prin firmele care lucrau sub 
acoperire ei se abonaseră la câteva publicaţii electronice 
americane, pentru a fi la curent cu știrile pe care le aflau 
americanii obișnuiți și fuseseră șocați de cât de puţin spaţiu 
ocupau reportajele despre evenimente petrecute în afara 
Americii. Campania din Polonia se încheiase înainte ca opinia 
publică americană să o fi remarcat, ba chiar și ocuparea 
Danemarcei și a Norvegiei din martie și aprilie 1940 îi lăsase pe 
americani indiferenți. Abia la începutul campaniei din vest în 
luna mai atmosfera s-a mai schimbat, mai cu seamă după 
căderea Belgiei, Olandei și Franţei. 

Franţa era cucerită! Parisul ocupat! Au sărbătorit victoria cu 
șampanie, de care cineva făcuse rost pe căi obscure. În acea zi 
atmosfera fu deosebită, spumoasă ca băutura din pahare. Deși 
fuseseră de faţă și femei, se discutaseră și despre misterioasele 
cămine Lebensborn: unul dintre bărbaţi povestise despre un 
prieten care fusese acolo, pentru a-și îndeplini obligaţia ariană 
de reproducere. 

O femeie ripostase că astea erau doar povești. Căminele 
Lebensborn fuseseră gândite doar ca mamele cu sânge arian, 
dar necăsătorite să poată avea copii și să îi poată crește mai 
uşor. 

— Eu am auzit altceva, o contrazise vorbitorul cu limba cam 
împleticită. Este clar, Führerul are nevoie de o nouă generație 
sănătoasă, cu cât mai numeroasă, cu atât mai bine. De aceea 
un bărbat se poate prezenta acolo și dacă trece testul de arian, 
se așază la rând. | se distribuie o fată și... BUMM! 

— În ce îl privește pe Herr Lettke al nostru, ar renunţa și la 
test, sughiţă un altul. I s-ar zice: hai, hai... și hai! 

A urmat o cascadă de râsete, chiar și femeile nu s-au mai 
putut abţine. 

Pe Lettke îl trecură toate nădușelile, dar înainte de a fi apucat 
să spună ceva, sună telefonul de pe biroul său. Tocmai acum! 

Ridică receptorul. Era mama lui, care îi spuse pe obișnuitul ei 
ton suferind: 


VP - 148 


— Cred că ţi-a sosit pachetul pe care îl așteptai. 

— Ce? El avu nevoie de un moment pentru a realiza despre ce 
era vorba. A, da. Bine. 

— Voiai să te anunţ, murmură ea în continuare. 

— Da, zise el cu urechile ciulite la comentariile acide 
referitoare la virilitatea lui. 

— Să îl despachetez? 

— Nu! 

— Dar îmi este adresat mie, insistă mama sa. Este de la 
librăria editurii Knuth und Ritsche. Din Berlin. 

— Este ceea ce am comandat. Pune-l bine pentru mine. 

— Este o carte, nu? 

— Ti-am mai spus. Cei din jur nu mai vorbeau despre 
Lebensborn, ci despre viaţa sentimentală secretă a călugăriţelor 
catolice. Este o carte care nu te-ar interesa. 

— Așa vorbești tu cu mama ta? Eu decid ce m-ar interesa. 

Și acesta era unul dintre acele momente în care Eugen Lettke 
simţea pornirea irezistibilă de a pune receptorul în furcă, de a se 
ridică și a pleca, pur și simplu de a pleca. De a părăsi orașul, de 
a se duce în altă localitate cât mai îndepărtată, unde sub o altă 
identitate să ia totul de la capăt și să nu se mai întoarcă 
niciodată, să dispară așa cum odată dispăruse și tatăl lui - și să 
fie liber, în sfârșit liber! 

O imagine ameţitoare îl înfioră. Când se gândea la asta, i se 
părea că se afla la marginea unei uriașe cascade, de unde 
privea spuma vâltorii întunecate. Știind că niciodată nu va 
ajunge să o treacă. 

— Din partea mea, nu ai decât să deschizi pachetul, spuse el 
sec. 

— Am vrut doar să te anunţ. Pentru că așa îmi spuseseși. 

— Da, bine. Mulţumesc. Dar acum trebuie să mă apuc de 
treabă. 

— lar vii mâine-dimineaţă? 

Lettke își dădu ochii peste cap. 

— Probabil. 

De aproape o jumătate de an venea spre dimineaţă! 

Ea mai mormăi ceva ce el nu înțelese, apoi încheie 
convorbirea. Lettke mai ţinu un timp receptorul în mână, 
încercând să priceapă. Ura genul acesta de discuţie. Acum va 
trebui ca tot restul zilei să se gândească la ce greșise din 


VP - 149 


punctul de vedere al mamei lui și tot nu va reuși să înţeleagă. 
Niciodată nu înţelesese. 

Când puse receptorul în furcă, se discuta despre femeile din 
Franţa, despre șarmul franţuzoaicelor - o temă iritantă pentru 
nemţoaicele de faţă. 

Apoi se termină și șampania și ei reveniră la muncă. Sau cel 
puțin încercară. Pentru că în acea zi și în acea noapte nu vor 
mai fi eficienți. 

Din acest motiv și pentru că gândul la pachetul care îl aștepta 
nu îi mai dădea pace, Lettke plecă mai devreme, plasând 
răspunderile locţiitorului său, ajutându-se cu lanterna de 
buzunar în căutarea drumului spre casă pe străzile pe care era 
întuneric beznă. Dacă până atunci niciun bombardier englez nu 
pătrunsese atât de adânc în spaţiul german, asta se putea 
întâmpla de acum înainte. 

Mama, încă trează, se miră de venirea lui, dar nu spuse nimic. 
Îi puse ceva de mâncare, ca totdeauna, nelăsându-l să și-o 
încălzească singur. 

— Dacă tot ai venit atât de devreme... 

Rămase și ea la masă și îl privi cum mănâncă. Lui nu îi era 
foame, mânca doar ca să aibă liniște. Poate că nici nu era rău să 
îi ofere corpului niște alimente. 

Apoi, după ce goli farfuria, mama se ridică, bombăni ceva și 
se duse la culcare, ca un reproș mut. lar el rămase în sfârșit 
singur cu pachetul nedeschis. 

ÎI întoarse pe toate părţile. Era pentru Frau Eusebia Lettke, 
pentru că făcuse comanda pe numele ei, de pe telefonul ei. Ea și 
plătise. Putuse să o facă liniștită, pentru că oricum îi mai 
rămâneau o mie trei sute de mărci, bani pe care îi salvase el! 
Esenţial era că nu existau date care să conducă la el. Rupse 
ambalajul și scoase cartea. Prof. dr. Elena Kroll, Introducere în 
programare, ediția a șaptea revizuită. 

Coperta era de groază: roz-aprins, cu floricele negre și albe. 
Nici interiorul nu era mai grozav. Fiecare capitol era decorat cu 
floricele, de parcă ar fi fost un volum cu sfaturi pentru machiaj 
ori ceva asemănător. Se strădui involuntar să atingă paginile 
doar cu vârful degetelor. 

Citi introducerea. La început era vechea poveste bine 
cunoscută despre lordul Babbage și lady Lovelac, cam ce se afla 
din școală, plus câteva poze. Apoi se vorbea despre „de ce 


VP - 150 


programarea era o treabă pentru femei...” 

Nu asta voia să aprofundeze. Răsfoi cartea mai departe, până 
ajunse la capitolul în care se trecea la subiect. Și citi că 
programarea era ca pregătirea unei prăjituri. Poftim? Cum de se 
ajunsese de la una la alta? Nu își dădu seama. De fapt cartea 
era scrisă într-un mod extrem de plastic, totul era explicat 
folosindu-se exemple din gospodărie, straturi de flori, provizii 
cumpărături, haine, reţete de gătit... 

Răsfoi nerăbdător cartea în continuare. Singurul lucru pe care 
l-a înțeles de la început a fost că prescurtarea DPS venea de la 
Deutsche Programmier-Sprache, același lucru cu UPL, Universal 
Programming Language, ale cărui principii proveneau tot de la 
lady Ada Lovelace. Doar că DPS folosea noţiuni germane. 
Așadar, un program arăta de exemplu astfel: 


WENN (Jahr MOD 4 = 0 UND Jahr MOD 100 < > 
0) ODER Jahr MOD 400 = 0 

DANN Schaltjahr < - JA 

SONST Schaltjahr < - NEIN 


Lettke se holbă la aceste rânduri și încercă să priceapă la ce 
se refereau și ce legătură aveau unele cu altele, dar nu reușea. 
Descoperi că MOD se referea la Modulo Teilung, adică la 
operaţiunea aritmetică prin care un număr se împarte la altul, 
dar la care interesa doar restul. Dar parantezele? Și de ce așa? 
Creierul lui se simţea blocat, astupat cu pământ de flori, make- 
up sau creme pentru mâini. 

Conceptele principale ale programării erau: mai întâi 
ramificarea, ilustrată cu o imagine ce reprezenta o ramură cu 
frunze și flori, apoi funda, ilustrată cu schiţa unui cadou 
ambalat. Urmau noţiuni ca noduri, trunchiuri și mlădiță, gândite 
cumva ca niște curenţi rânduiți... 

Ăăă...? 

În sfârșit veni vorba despre stricken?, despre modele de 
tricotat, ce puteau fi urmărite în programare, și anume atât de 
sus în jos, cât şi de jos în sus, în funcţie de cum se pune 
problema. Mai departe, la capitolul cu titlul Programarea 
avansată o tot ţinea cu termeni ca ereditate, reproducere, 


? Stricken înseamnă a tricota, dar termenul este folosit în carte și cu sensul de a 
programa. 


VP - 151 


legături copil-părinte... 

Acesta a fost momentul în care Eugen Lettke închise brusc 
cartea dobândită după atâta trudă și o dădu deoparte cu 
sentimentul că se trezea dintr-un vis groaznic de siropos. 

Salvat la timp. Acesta era sentimentul care îl stăpânea: dacă 
mai continua să întoarcă doar o pagină, s-ar fi afundat într-o 
mlaștină fără scăpare. Într-o mlaștină frumos parfumată, dar 
totuși o mlaștină. 

Simţi nevoia să se pipăie, ca să constate dacă nu cumva îi 
crescuseră și sâni. Se cutremură și cu vârful degetelor împinse 
cartea și mai departe. Nu, asta nu era de el. Nici măcar nu 
fusese genul care ar fi putut învăţa din cărţi. lar cartea aceasta 
cu siguranţă nu l-ar fi ajutat să priceapă cum stătea treaba cu 
programarea. 

Se gândi încă o dată la capricioasa femeie cu părul roșu care 
pierise din câmpul lui vizual. Dar amintirea atrăgătorului ei 
posterior pălise deja. 

Pentru așa ceva prețul era pur și simplu prea mare. 

Luă cartea și o vâri în fundul șifonierului său, după care făcu 
bucățele ambalajul în care venise cartea și factura. li făcu bine 
să își descarce astfel nervii. 


VP - 152 


20. 


Cam la o lună după înmormântarea lui Armin, mama Helenei îi 
spuse acesteia: 

— Sâmbătă seara avem un oaspete. Mi-ar face plăcere să iei 
parte la cină și pentru asta să te faci puţin frumoasă. 

Helene, care se gândi că invitatul era vreun coleg ori poate 
chiar un șef de-al tatălui ei, fu ascultătoare, își aranjă părul și cu 
puțin timp înaintea evenimentului se și machie. 

— Rujurile sunt acum cumplit de greu de procurat, îi spuse 
mama întinzându-i unul. 

Firește, din cauza războiului. Și tăcu. În casa Bodenkamp nu 
se mai vorbea cu plăcere despre război. 

Helene ridică din umeri. Ea nu se ruja, așa că problemele de 
acest fel îi erau complet străine. Se strădui să folosească foarte 
puţin, dar și așa părea complet schimbată. Mama ei fu 
mulțumită că o ascultase. 

Musafirul se dovedi a fi un tânăr medic, cu puţin mai mare 
decât ea. Acesta veni cu flori, pe care, spre surprinderea 
Helenei, nu le oferi mamei, ci ei, însoțite de un compliment 
stângaci, gesturi pe care mama păru a le considera absolut la 
locul lor! 

In acel moment începu să bănuiască ce se petrecea. 

Apoi s-au așezat la masă. | se părea ciudat să vadă pe 
altcineva pe locul pe care îl ocupase întotdeauna fratele ei, pe 
cineva care avea aproape aceeași vârstă cu el. Dar acest tânăr 
care se numea Ralf Kaufmann și care, după cum află Helene, 
era înrudit cu cineva sus-pus din partid, era, spre deosebire de 
Armin, foarte vorbăreţ. 

La apetitiv au vorbit despre politică. Tatăl și invitatul se 
amuzau pe marginea acţiunilor nesigure ale francezilor, care se 
adunaseră în faţa Liniei Siegfried pentru a nu face nimic. Între 
timp conflictul căpătase denumirea de „războiul ciudat” și când 
se prezentau la televizor reportaje despre el, impresia era că se 
reluau mereu și mereu aceleași imagini. Au mai vorbit despre 
declarația de război a Angliei, despre atacurile aeriene ale 
acesteia și despre atacurile submarinelor germane asupra flotei 


VP - 153 


engleze, pentru ca înainte de a se fi golit paharele discuţia să 
treacă la teme medicale. 

Și deveni tot mai puţin interesantă. În timp ce se servea felul 
întâi, o supă de pasăre, musafirul vorbi despre diversele tipuri 
de spută eliminate prin tuse, la felul principal, o friptură, le 
explică formarea puroiului, iar la îngheţata de la sfârșitul mesei 
zugrăvi propria experiență în domeniul necrozelor. Dacă în 
calitate de membră a familiei unui chirurg Helene nu ar fi fost 
oarecum obișnuită cu așa ceva, i-ar fi pierit orice urmă de 
apetit. Mama făcea mereu tentative de a orienta discuţia în alte 
direcţii, spre teme care le-ar oferi ei și fiicei sale posibilitatea să 
intervină, dar tânărul musafir părea mai curând interesat de o 
slujbă la institutul tatălui decât de fiica acestuia. 

Helene răsuflă ușurată când totul se încheie și invitatul ieși pe 
ușă. 

— Și? își întrebă ea tatăl. Îl angajezi? 

Tatăl se încruntă: 

— Nu asta era problema... 

— Deci chiar vreţi să mă combinaţi?! constată Helene, care nu 
prea știa dacă trebuia să râdă ori să i se facă greață. 

Mama oftă teatral, ca de fiecare dată când se credea 
neînțeleasă. 

— Noi vrem doar să te ajutăm să îţi faci relaţii sociale. 

— Cu doctorul Frankenstein? Nu, vă mulțumesc frumos. 

— Helene, interveni tatăl cu seriozitate, problema este că 
după jertfa adusă de Armin, tu ești singura care poţi duce mai 
departe moștenirea noastră. Este o responsabilitate faţă de 
poporul nostru și faţă de patrie, de care trebuie să fim 
conștienți. 

Helene îl privi consternată pe tatăl ei: 

— Cu alte cuvinte, răspunsul vostru este: da, da, voi vreţi să 
mă cuplaţi. 

— Tu nu te întâlnești cu nimeni, interveni mama ei. Dacă nu 
ești la școală, printre fete, stai acasă și te îngropi sub temele 
școlare! 

— Da, și? explodă Helene. Întâmplător trebuie să iau 
examenele finale! Și imaginează-ți că astea nu se fac cadou! 

Ea chiar asta făcea: se pregătea, ba chiar și la materiile pe 
care nu le agrea. | se părea extraordinar că era război și la 
televizor vedea cum erau bombardate orașe precum Cuxhaven 


VP - 154 


și Wilhelmshaven, în timp ce școala continua să funcţioneze, ca 
și cum nimic nu se întâmpla. Colegele ei de clasă numărau 
săptămânile rămase până la examenul de bacalaureat și orice 
altceva avea importanţă secundară. 

Fără să ţină cont de toate acestea, părinţii ei continuau să îi 
prezinte ipotetici parteneri și Helene pur și simplu nu reușea să 
se sustragă. Nu în ultimul rând, pentru că într-adevăr tânjea 
după un bărbat, pe care să îl iubească. 

Astfel într-o seară suportă un SS-ist de rang înalt, care arăta 
de altfel bine și mai era și foarte politicos. Dar i-a fost tare dificil 
să se întreţină cu el. Nu simţea niciun interes real pentru ea din 
partea lui. De ce venise? Avea senzaţia că s-ar fi putut dezbrăca 
în faţa lui, iar acesta ar fi dat din cap politicos și ar fi spus ceva 
monosilabic. Să fi fost adevărat ce îi spusese cineva odată că în 
SS mulţi bărbaţi se iubeau cu bărbaţi și nu cu femei? Nu avea 
idee ce însemna asta, dar își spuse că acum despre așa ceva 
era vorba. 

Cel puţin explicaţia aceasta era mai bună decât aceea că ea 
nu prezenta nici urmă de atracţie erotică. 

Ulterior se refugie la Marie, care își găsea mereu timp și 
pentru ea, deși acum, când argaţii fuseseră chemaţi în armată, 
avea mai mult de lucru decât înainte. 

— Nu te lăsa silită, îi spusese aceasta, după ce Helene i se 
plânsese. Tu vei găsi pe cineva potrivit, care te va iubi. Cu 
siguranţă. Ți se va întâmpla la timpul potrivit. 

— Marie, este război! suspină Helene. Bărbaţii mor. Curând nu 
va mai fi câte unul pentru fiecare femeie. 

Marie nu mai spuse nimic. 

Apoi, la scurt timp, a venit în vizită un bărbat considerabil mai 
vârstnic, un ofiţer din Wehrmacht cu numele Bodo van Hoften, 
care afișa un zâmbet ciudat de lasciv. Interesul erotic ce îi 
lipsise SS-istului îi prisosea baronului cu vârf și îndesat. În timpul 
discuţiei purtate la masă, o măsură constant cu niște priviri atât 
de pofticioase și de libidinoase, încât ea își pipăi mereu 
fermoarele de la haine, deoarece nu putea să scape de senzaţia 
că bărbatul din faţa ei avea capacitatea de a dezbrăca femeile 
cu privirea. 

Și individul mai avea și niște degete groase, parcă prevăzute 
cu gheare! Doar ideea de a fi atinsă de acestea îi provoca 
groază. 


VP - 155 


Dar pe cine cunoștea acesta! Dumnezeule, întreaga lume și 
pe Führer în persoană! Și ce familie numeroasă și ce mulţime de 
relaţii avea! Helene observă că ochii mamei sticleau tot mai tare 
pe măsură ce omul vorbea. 

— A fost fermecător, nu? Concluzionă mama după plecarea 
lui. 

Helene tuși. 

— Fermecător de îmi vine să vomit. 

Mama o privi dezamăgită: 

— Ai putea să fii nitel mai recunoscătoare. 

— lar tu ai putea să mă lași nitel în pace, ripostă Helene și 
plecă să se ghemuiască în camera ei. 

În aprilie, Royal Air Force a bombardat pentru prima dată 
Weimar, dar fără urmări grave. Câteva bombe incendiare și 
explozive au căzut în apropierea orașului, fără a produce 
pagube mari. 

La scurt timp au început examenele de bacalaureat, zile pline 
de emoții, pe măsura timpului, a locului și a politicii momentului. 
Creștea temperatura în faţa ușilor închise, elevelor le curgea 
transpiraţia pe foile de examen în timp ce ceasurile ticăiau și 
profesorii supraveghetori umblau printre rândurile de bănci. 
Verificau soluţiile, se supărau, respirau ușurate, disperate, 
nedumerite. Au vorbit și au răspuns în faţa unor comisii severe, 
catastrofal sau cu un noroc neașteptat. 

Apoi li s-au înmânat diplomele și au aflat notele. 

Helene luă hârtia, o citi și simţi cum o cuprinde dezamăgirea. 
O studie mai atentă și dezamăgirea se adânci. Notele nu erau 
proaste, dar nici bune nu erau. Nu suficient de bune pentru a 
avea șanse să fie admisă la universitate. Nu ca femeie, pentru 
că doar cel mult zece la sută dintre locuri erau destinate 
femeilor. 

Ce avea să facă? Helene își strânse ca prin vis lucrurile, mai 
privi o dată în jur, ca pentru a-și lua adio de la clădirea școlii. Nu 
mai avea putere decât să mai privească o dată în urmă. Işi luă 
repede rămas-bun și de la colege și cu autobuzul obișnuit plecă 
spre casă, pentru ultima oară, fără să știe ce avea să facă în 
continuare. 

Exact când ajunse în fața casei, telefonul îi semnală primirea 
unui e-mail clasificat ca IMPORTANT. 

Scoase telefonul și citi: 


VP - 156 


Expeditor: Rosemarie Volkers NSA 
Destinatar: Helene Bodenkamp - Weimar 
Referitor: ofertă angajare. 


Stimată Fräulein Bodenkamp, 
Am urmărit cu interes evoluția dumneavoastră, de 
când v-aţi clasat pe locul al doilea la concursul de 
programare al elevelor de liceu - 1938. Din câte știm, 
acum sunteți posesoarea diplomei de bacalaureat. 
Dacă nu aveți alte planuri, ne-ar bucura să luati în 
calcul angajarea în cadrul agenției noastre. 
Dacă sunteți interesată, răspundeți la acest e-mail. 
Vă stau cu plăcere la dispoziție pentru o discutie care 
nu vă va obliga la nimic. 
Heil Hitler 
Rosemarie VOlkers, 
Sefa departamentului programare, 
Agenția Naţională de Securitate 

o... 

— Dar, copilă, tu nu ești nevoită să muncești! exclamă mama 
ei când află de acest e-mail, la care Helene deja răspunsese și 
stabilise o întâlnire. 

— Eu vreau, răspunsese scurt Helene, care a doua zi se 
prezentă la discuţie, nu găsi nimic de obiectat și semnă pe loc 
contractul de angajare și angajamentul de confidenţialitate. 


VP - 157 


21. 


Așa a început activitatea Helenei la Agenţia Naţională de 
Securitate. 

Agenţia avea sediul într-o clădire masivă din perioada 
imperială, ale cărei dimensiuni reale nu puteau fi bănuite din 
exterior, dar care părea mai curând părăsită. Multe culoare nu 
erau luminate, multe tăblițe de pe uși erau goale și jumătate din 
sala cantinei era goală, separată cu o bandă. 

Şefa ei, Frau VOlkers, a primit-o personal. A condus-o și a 
prezentat-o viitoarelor colege și i-a arătat biroul, care de acum 
înainte era al ei. Frau V6lkers era slabă, avea părul alb strâns 
într-un coc sever și povestea cu o veselie forțată despre 
începuturile ei ca programatoare: asta se întâmplase prin 1900, 
când computere electronice au fost expuse drept noutate 
senzaţională la Expoziţia Mondială de la Paris. 

— Școala noastră nu avea decât o mașină analitică, acționată 
electric, dar care firește că socotea mecanic. Din cauza 
zgomotului produs, i se spunea „mașina de cusut”. 

Pentru a se obișnui, Helene a primit o sarcină simplă. Trebuia 
să ruleze o listă de cuvinte-cheie din înregistrările Forumului 
german - mai ales din înregistrările vechi, anterioare preluării 
puterii, în care erau folosite una ori mai multe dintre aceste 
cuvinte-cheie. Era vorba, în principal, despre un număr enorm 
de cuvinte injurioase (cum ar fi „trădător”, „dictator”, „idiot”, 
„Ssmintit”, „apucat” etc.) și verbe agresive (ca „a împușca”, „a 
lăsa rece”, „a înlătura”, „a stârpi” etc.), urmărindu-se simultan 
dacă numele de „Hitler” ori termenul „Fuihrer” apărea în aceeași 
propoziţie. 

Helene era responsabilă de realizarea programului de căutare 
corespunzător. Fiecare înregistrare trebuia segmentată în 
propoziţii și acestea erau supuse cercetării. Propoziţiile care nu 
conţineau nici numele „Hitler” și nici termenul „Fuhrer”, logic, 
nu o interesau. 

Helenei îi păru de necrezut că nu exista deja un asemenea 
program de căutare. | se părea mult mai probabil că sarcina 
primită era doar un test, așa că depuse toate eforturile pentru 


VP - 158 


ca programul conceput să fie cât mai curat și mai clar, așa cum 
învățase. 

Sala de mese, deși niciodată plină, era un punct de întâlnire 
generală. Aici le cunoscuse cu timpul mai îndeaproape și pe 
colegele ei. Pe zdravăna și gălăgioasa Hedwig, care după masă 
trebuia să iasă în faţa ușii, ca să fumeze o ţigară, și care regreta 
că programatoarele nu mai stăteau câte trei într-un birou, ca 
înainte. Pe melancolica Friedlinde, cea mai în vârstă, care 
povestea cu plăcere despre tinerețea ei în Berlinul sălbatic al 
anilor '20 și mai ales despre seara în care mâncase într-un bar 
lângă Josephine Baker. Și pe Ulla, care era timidă, dar care se 
machia întotdeauna strident, pentru a-și acoperi niște 
imperfecţiuni ale tenului, și despre care se vorbea că ar avea o 
aventură nefericită cu un bărbat căsătorit. 

Odinioară agenţia avusese mai mulţi angajaţi, îi povestiră 
femeile, mult mai mulţi. Asta era înainte de război. Dar de 
atunci mai toţi bărbaţii fuseseră chemaţi sub arme, iar dintre 
programatoare multe plecaseră la Berlin la RSHA - 
Reichssicherheitshauptamt (Biroul Central de Securitate al 
Reichului German), altele născuseră și renunţaseră la profesie. 

Helene mai avea o sarcină, mult mai elaborată: ea trebuia să 
descopere pentru fiecare nume de pe lista ei cu ce persoane 
avea contacte mai apropiate, cu cine locuia ori se învecina, cu 
cine schimba informaţii ori e-mailuri sau cu cine vorbea des la 
telefon. Cu cine colabora la locul de muncă și care erau membrii 
familiei extinse. 

Toate acestea ea trebuia să le desprindă din datele existente. 
Avea acces la evidenţa populaţiei, deci putea afla persoanele 
care locuiau la adresa respectivă, precum și vecinii. Putea 
accesa toate informaţiile și comunicațiile electronice memorate, 
precum și tabelul tuturor convorbirilor telefonice. A fost foarte 
uimită să afle că toate informaţiile și comunicațiile electronice 
expediate ori primite vreodată erau stocate în arhive, chiar și 
acelea șterse de pe aparatul personal. Și că fiecare convorbire 
telefonică era înregistrată cu data, ora, durata și numărul 
interlocutorului. Înspăimântător! 

In aceste prime săptămâni a aflat și multe alte lucruri, pe care 
nici nu le-ar fi bănuit cumva. De exemplu că orice telefon mobil 
putea fi localizat cu exactitate. Aceasta nu fusese o măsură de 
supraveghere în sine, ci o simplă necesitate tehnică, pentru că 


VP - 159 


sistemul trebuia să știe unde se afla o persoană, pentru a 
ajunge la ea. De aceea fiecare telefon era anunțat la cel mai 
apropiat turn-radio imediat ce era pus în funcţiune. Când se 
forma numărul cuiva, computerul care avea sarcina efectuării 
legăturii căuta turnul-radio prin care era accesibil respectivul și 
dirija apelul spre acesta. Mai întâi computerul transmitea 
turnului-radio, apoi aparatul suna. 

Exista desigur și o măsură de supraveghere, prin păstrarea 
tuturor acestor date în imensele depozite ale NSA, pentru a se 
putea stabili în privinţa oricărui posesor de telefon - practic 
oricine avea un telefon - unde se afla și când. 

Helene a mai aflat și că telefoanele puteau fi ascultate 
oricând. NSA avea un departament special, care făcea ascultări 
la solicitarea poliţiei ori a Gestapoului. Posesorul telefonului nu 
sesiza acest lucru. Telefonul putea fi ascultat chiar și când era 
închis! Dacă cineva era suspect, toate convorbirile erau 
înregistrate. Înregistrările nu se ștergeau și puteau fi oricând 
reascultate. Exista chiar și un proiect de ascultare a 
convorbirilor telefonice cu un computer special construit, care 
să semnaleze folosirea cuvintelor-cheie, dar nu se știa cât de 
avansat era proiectul. 

Toate aceste posibilităţi permiteau construirea rapidă a unui 
cerc de relaţii, dar după ce Helene înțelese principiul, munca 
începu să îi pară plictisitoare. Chiar era necesar ca toate acestea 
să fie făcute de mână? Se gândi o vreme, apoi începu să 
însăileze un alt program, care automatiza acest proces. Folosi 
lista cu cei care cândva îl defăimaseră pe Führer (mai exact nu 
cu numele respectivilor, ci cu codul lor numeric după care erau 
identificabili în tot Reichul; codurile numerice erau unice), ca 
introducere într-un program ce căuta automat legăturile, când 
era cazul, și le verifica afirmaţiile făcute în Forumul german. Ea 
compara frecvenţa cuvintelor utilizate de aceste persoane cu o 
frecvență generală și în acest fel obținea o listă a altor termeni 
de căutare, care în mediul celui urmărit erau utilizaţi 
semnificativ mai des decât în mod normal. Ca urmare a acestui 
lucru, puteau identifica persoane problematice, care erau mult 
prea atente pentru a se manifesta în forum explicit ofensator la 
adresa Fuhrerului. 

Ulterior Helene prezentă șefei ei un teanc gros de hârtii. 

— Eu v-am spus că hârtia este raţionalizată, mormăi Frau 


VP - 160 


V6lkers imediat. Nu era necesar să tipăriţi listele cu nume. Este 
suficient că le avem în computere. 

— Acestea nu sunt liste cu nume, ripostă Helene. Este doar 
opisul listelor cu nume pe care le-am stabilit. Și o propunere de 
optimizare a listei cu noţiunile de căutare. 

— Doar un opis cu listele nominale? 

Frau VOlkers făcu ochii mari în timp ce frunzărea paginile. 
Reacţia fu atât de puternică și de neașteptată, încât Helenei i se 
făcu frică. Săvârșise oare o greșeală scriind un program ce 
depășea sarcina primită? Ori femeia aceasta mirosise în ea o 
rivală? 

La această variantă Helene nu se gândise nicio clipă, dar 
acum, când sesiza uimirea șefei ei, o cuprinse teama că 
exagerase cu programarea. 

Intre timp Frau VGlkers ajunsese cu lectura programului la 
locul în care Helene extrăsese cuvinte-cheie suplimentare. Ochii 
i se măriră și mai mult, iar respiraţia îi deveni precipitată. 

— Noi... noi am discutat în ultima clasă de liceu o problemă 
asemănătoare, zise Helene agitată. Așa mi-a venit ideea să o 
folosesc. 

— Ah, da? spuse Frau VGlkers, fără a ridica privirea de pe 
program. Care era problema aceea? 

— Aă... 

Nu îi trecea nimic prin minte. Pentru că ceea ce tocmai 
spusese nu era adevărat. Fusese ideea ei să procedeze astfel. 

Din fericire, șefa nu insistă asupra răspunsului. Lăsă pe birou 
programul printat și zise: 

— Este bunicel. Păcat doar de hârtie. Aici nu tipărim 
programele, ţineţi minte. 

După care își aranjă gulerul bluzei și continuă: 

— Desigur că totul a fost doar un test. Cred că v-aţi dat 
seama. Voiam să aflăm dacă sunteţi dintre cele care pur și 
simplu urmează automat indicaţiile ori dintre cele care mai și 
gândesc. După cum se vede, aţi trecut testul. 

— Mulţumesc. 

La școală se obișnuia să se tipărească programele noi, pentru 
ca profesoara să poată face pe ele observaţiile ei și mai ales să 
pună nota. 

— Eu mă străduiesc să servesc Reichul, adăugă Helene. 

— Un punct de vedere lăudabil, spuse șefa ei și pentru o 


VP - 161 


fracțiune de secundă schiţă un zâmbet. Apoi puse palma pe 
teancul cu hârtii și zise: Pe acesta am să îl prezint mai sus. 
Dumneavoastră puteți servi Reichul, familiarizându-vă cu 
structura tabelelor conforme cu protocoalele poliţiei politice. 
Stabiliţi cine din listele dumneavoastră apare acolo, chiar de ar 
fi vorba despre nimicuri. 

— Da, răspunse Helene supusă. 

Studierea temeinică a protocoalelor politice a fost 
preocuparea ei în următoarele săptămâni. Cea care gândise 
această structură a tabelelor trebuie să fi fost o sadică ori o 
nebună. Era o construcţie inimaginabil de complicată, plină de 
relaţii întortocheate, de trimiteri la trimiteri la alte trimiteri. În 
plus, identificatorii erau extrem de asemănători între ei. Când își 
aruncă privirea pe programele care accesau aceste structuri 
constată că de zece ani nu le mai modificase nimeni: așa că nu 
era de mirare că cea mai mică modificare necesita modificări 
într-o mulţime de alte locuri. Cineva întreg la cap nu ar fi făcut 
asta fără să fie nevoie. 

La urma urmei, nici ea nu trebuia să o facă. Putea să rezolve 
problema scriind un program nou, absolut independent de cel 
existent. Ceea ce era destul de dificil. Ea făcu o schiță, mâzgăli, 
redactă, rupse foaie după foaie din notes pentru a vedea totul 
întins în jurul ei, înainte de a tasta primul rând. Nu o dată se 
îndoise de sine. Poate că nu era o programatoare atât de bună, 
după cum susțineau mereu alţii. 

Deseori uita de ea și se trezea când afară se întunecase 
demult. La început ducea mâna instinctiv la telefonul mobil, 
așteptându-se să vadă apelurile mamei ei îngrijorate, dar firește 
că telefonul se afla la poartă, cum erau instrucțiunile. 

Din când în când, în asemenea seri, îi atrăgea atenţia un 
autocamion oprit la intrarea secundară, din care niște bărbați în 
salopete descărcau și transportau în clădire computere noi, 
mașinării mari, cele mai mari și mai performante produse de 
Siemens. Modul în care se făcea transportul acestora avea ceva 
extrem de misterios, dacă îl urmăreai, aveai senzaţia că era 
vorba de bunuri furate. Autocamionul era adus cu spatele, cu 
luminile stinse, la rampă, bărbaţii în salopete se mișcau parcă 
gârboviţi și grăbiţi și după ce descărcau, plecau cât mai repede. 
De fiecare dată autocamionul aprindea farurile abia la colţul 
străzii. 


VP - 162 


Odată, în timpul unui astfel de transport, văzu un bărbat care 
i se păru cunoscut. Era slab, avea părul ca o coamă albă care îi 
flutura, precum dirijorii zănateci prin filme. Când urcă pe rampa 
iluminată, văzu că purta o cămașă în carouri pe sub sacou și 
ținea sub braţ o servietă din piele. 

Helene stătea nemișcată la fereastră și privea cum bărbatul 
discuta cu oamenii. După reacţiile lor, aceștia îl cunoșteau, 
părea să fie de-al lor, pentru că apoi dispăru degajat în clădire. 

Ea îl știa pe acest bărbat, îl mai văzuse, dar unde? 

După un timp își aminti, dar i se păru și mai ciudat: numele lui 
era dr. Berthold Danzer. Îl văzuse de mai multe ori în clinica în 
care lucra tatăl ei, ba chiar îi fusese prezentată cu mulți ani în 
urmă. 

Dar dr. Danzer era medic, mai exact neurolog. Nu avea nicio 
legătură cu ingineria computerelor. 

Ce făcea oare aici? 


VP - 163 


22. 


Apucase să facă doar jumătate din noul program, când Helene 
primi dispoziţia de a se prezenta la Herr Adamek personal, șeful 
NSA, despre care doar auzise, dar pe care nu îl văzuse 
niciodată. 

Așa că era foarte încordată când deschise ușa biroului 
acestuia. Era un birou întunecos, care mirosea a fum de ţigară și 
a aer stătut. Încăperea nu se aerisea des. Dimpotrivă, ferestrele 
înalte erau acoperite cu draperii cenușii, care în urmă cu vreo 
cincisprezece ani trebuie să fi fost albe. Pe un perete, pe o 
imensă hartă a Europei, erau marcate cu benzi colorate 
desfășurările fronturilor. 

Herr Adamek se afla în spatele unui birou masiv, venerabil și 
aproape gol, într-adevăr într-un scaun rulant, așa cum se 
vorbea. 

— Bună ziua, spuse ea. Helene Bodenkamp. Mi s-a spus să mă 
prezint la dumneavoastră. 

— Bine aţi venit, răspunse el prietenos. Scuzaţi-mă că nu mă 
ridic. 

Helene nu știu ce să spună. 

— Bineînţeles. 

— Luaţi loc. El arătă către un scaun din fața biroului și o 
urmări cu privirea în timp ce ea se conforma invitaţiei. Apoi 
întrebă: Bodenkamp... cumva tatăl dumneavoastră este acel 
cercetător din domeniul raselor care a dezvoltat testul pentru 
arieni? 

— Aă... cred că da. 

Tatăl ei vorbea rareori acasă despre munca lui; ea reţinuse 
odată din zbor o asemenea remarcă. 

— In orice caz, este evident că dumneavoastră sunteţi la fel 
de inventivă ca el. Adamek scoase din sertar un teanc de hârtii, 
în care ea își recunoscu opisul cu listele de nume. Aţi gândit 
asta singură? Un program care să facă identificarea grupurilor 
de opinii? 

— Hm... da. Ea spunea des hm... și în faţa șefilor era mai bine 
să nu își dea aere. Asta înseamnă că în privinţa derulării m-am 


VP - 164 


inspirat dintr-un model denumit metoda Edith-Kampfmuller. Cu 
acesta ea a optimizat în 1929 o fabrică din Leverkusen. 

— Edith Kampfmuller, repetă Adamek și ridică din sprâncene. 

Helene dădu încurcată din cap: 

— Este aproape o eroină printre programatoare. Nu prea cred 
că vă spune ceva numele ei. 

Adamek zâmbi: 

— Oh, ba da. 

El își întoarse scaunul rulant într-o parte, la o măsuţă pe care 
era un computer și îl porni. 

Helene recunoscu imediat programul ei. 

— Vă miră că citesc programe? întrebă Adamek. 

— Da, recunoscu ea. 

— Din când în când trebuie să o fac. În timpul războiului, când 
am construit prima reţea pentru telefoane mobile, a trebuit să 
colaborez strâns cu programatoarele. Programele necesare 
trebuiau orientate precis, de aceea era important să înțeleg cum 
au înţeles programatoarele indicaţiile mele. Și cea mai bună 
cale era să învăţ să citesc programe. 

— Ah, îi scăpă o exclamaţie Helenei. 

În minte îi apărură imagini cu părţi din mașinării, masive și 
unsuroase, antene, conductori electrici, siguranţe, izolatori 
ceramici și grămezi de cabluri, unităţi de comutare, privite în 
program ca simple simboluri ușor de manevrat. Ea văzuse 
asemenea instalaţii doar o dată, când împreună cu alte 
câștigătoare ale premiilor pentru programare fusese la Berlin, 
dar atunci fusese mai fascinată și așa era și acum de uriașa 
tehnică simplu de mânuit de bărbaţi datorită cuvintelor scrise de 
o femeie. 

Adamek răsfoia programul și cu fiecare pagină se încrunta tot 
mai mult. 

— Eu nu văd ce aţi luat dumneavoastră de la modelul 
programului Kampfmuller. 

Helene își drese glasul. 

— A fost doar sursa de inspiraţie. M-am orientat după ideile 
fundamentale din modul în care ea a construit legăturile și le-a 
valorificat. O fac și acum. Dacă priviţi pagina șase, acolo unde 
începe bucla. 

El o privi cu coada ochiului: 

— Știţi asta pe de rost? 


VP - 165 


Helene ezită. 

— Firește. 

Era desigur tot un test. Cum ar fi putut să fie scris un program 
funcțional, dacă nu aveai în minte structura de bază? 

El citi în continuare. Buzele i se mișcau ca și cum vorbea 
neauzit cu sine. Helene îl urmărea. Era foarte slab, de parcă ar fi 
considerat orice mai important decât mesele. Nu părea să dea o 
importanţă deosebită nici bărbieritului; pe bărbie avea câteva 
locuri umbrite de perii nerași. Nici costum nu purta, așa cum 
obișnuiau cei mai mulți angajaţi din NSA, ci doar o cămașă 
descheiată la guler, un batic în jurul gâtului și o vestă tricotată, 
care cunoscuse și vremuri mai bune, și anume cu mult timp în 
urmă. 

— Sunt impresionat, spuse el brusc și se întoarse spre ea cu o 
rapiditate care o făcu să tresară. Strânse din buze, se gândi un 
moment, apoi adăugă: Sunteţi una dintre cele mai talentate 
programatoare pe care le-am întâlnit. 

— Mulţumesc, șopti Helene. Dar cu siguranță că exageraţi. 

Din partea lui fusese desigur un compliment, dar unul dintre 
acelea care te apăsau, pentru că exprima așteptări, ale căror 
împliniri ar fi însemnat o adevărată minune. lar ei îi era teamă 
de așa ceva. 

Adamek clătină din cap. 

— Dacă dumneavoastră ați fi văzut programele celorlalte, aţi 
fi înţeles că am dreptate. 

Helene tăcu. Ea văzuse programele celorlalte. Și în sinea ei 
gândise ca el. 

— Oricum, continuă Adamek, sunteți destul de bună, pentru a 
sări peste perioada obișnuită de deprindere. Noi suntem în 
război și nu ne putem permite irosirea resurselor. V-am chemat 
pentru că vreau să vă implic imediat într-un proiect de 
importanţă excepţională. Despre acest proiect nu aveți voie să 
discutaţi cu nimeni în afară de mine și de participanţii implicaţi 
direct la proiect, nu aveţi voie nici măcar să pronunțatți 
denumirea proiectului faţă de alte persoane. 

— Oricum nu aș avea voie. Am semnat un angajament privitor 
la confidenţialitatea muncii. 

— În ce privește acest proiect, secretizarea este mult mai 
strictă. Ea este valabilă nu doar faţă de terţi, ci și faţă de alți 
angajaţi ai NSA. 


VP - 166 


Helena dădu ezitant din cap: 

— Înţeleg. 

— Eu sunt sigur că așa veți proceda. Deci din acest moment 
devine strict secret. Clar? 

— Da. 

— Denumirea codificată a proiectului este „Nisip mișcător”. 
Ce imagine vă creează acest nume? 

Helene ridică din umeri. 

— „Nisip mișcător”? se gândi puţin și răspunse nesigură: 
Pustiu. Nisip în mișcare. Automobile rămase nemișcate în nisip. 

Ea văzuse așa ceva în fotografiile pe care i le arătase cândva 
unchiul Siegmund. 

— Exact. Adamek păru foarte mulţumit. Nisip în mișcare - 
exact despre asta este vorba. Noi suntem în război cu Anglia, un 
inamic dificil. Pentru a câștiga, trebuie să îi împiedicăm pe 
englezi să ne egaleze în privinţa armamentului. În momentul de 
faţă, la aproximativ patru avioane de luptă germane revine unul 
englezesc și interesul nostru vital este să păstrăm această 
superioritate. Problema este că aliaţii productivi ai britanicilor, 
mai ales Statele Unite, au început din câte știm să furnizeze 
Angliei avioane, arme și muniţie - în secret, pentru că legile în 
vigoare îi interzic asta lui Roosevelt. 

— Înţeleg, răspunse Helene, cu toate că în realitate nu prea 
înțelegea ce însemnau toate acestea. 

— Firește că președintele american nu va împiedica asta, este 
chiar pe punctul de a modifica legile respective. Și va găsi o cale 
de a convinge poporul american că SUA trebuie să intre în 
război. Totuși aprovizionarea cu armament a Angliei de către 
SUA, a cărei capacitate de producţie este enormă, va reprezenta 
o problemă pentru noi. Exact aici trebuie să acţioneze proiectul 
„Nisip mișcător”. Vrem să ne asigurăm ca în fabricile americane 
lucrurile nu merg cum trebuie. Ele să producă rebuturi. Armele 
fabricate să nu funcţioneze. Avioanele construite să nu zboare, 
vasele să nu plutească, bombele să nu explodeze. 

— Manipulând computerele care le controlează producţia! îi 
scăpă Helenei, după ce în cele din urmă pricepu sensul întregii 
povești. 

Adamek zâmbi. 

— Exact. Și asta fără ca ei să bânuiască. 

— Este dificil. Gândurile ei o și luaseră razna. Trebuie să 


VP - 167 


cunoaștem ce programe folosesc și să găsim o modalitate de a 
interveni. 

— Noi cunoaștem aceste programe. Cele mai multe firme 
americane utilizează instalaţii produse de firme germane sau 
instalaţii făcute după modele germane. Patentele noastre nu 
mai sunt valabile. 

Helene dădu din cap. 

— Atunci ar trebui să meargă. Dar cum introducem 
programele modificate în instalaţiile de acolo? 

— Asta o vor face agenţii de la fața locului. Cu care noi nu 
avem nimic de-a face. 

— Bun. 

Bărbatul din scaunul rulant se aplecă în față. 

— S-ar părea că vă interesează. Ori mă înșel? Veţi prefera să 
faceți mai departe servicii de informator și să valorificaţi 
rapoartele sectoriștilor? 

Helene clătină din cap cu convingere: 

— Nu, nu. Proiectul mă interesează foarte mult. 

— Așa mă gândeam și eu. 

Adamek ridică receptorul telefonului de pe birou și formă un 
număr: 

— Herr Möller? Vă trimit acum o susținătoare de valoare 
pentru grupul dumneavoastră de lucru. 

o... 

În noaptea de sâmbătă 17 august 1940, în ciuda reacției 
puternice a apărării antiaeriene, avioane engleze au bombardat 
centrul orașului Weimar. A doua zi, din telefon în telefon a 
circulat știrea că printre altele a fost deteriorat pavilionul din 
grădina care aparținuse lui Wolfgang von Goethe și printre cei 
veniţi să vadă pagubele s-a numărat și Helene. 

Nu erau multe de văzut. Mulțimea curioasă s-a înghesuit de-a 
lungul unui gard cu care poliția împrejmuise clădirea istorică și 
tot ce se observa era că deja începuseră reparațiile. 

Helene auzi pe cineva spunând: 

— Acoperișul este avariat. De aceea l-au acoperit cu o prelată. 

Când aruncă o privire pe telefon, constată că ar fi putut să 
renunţe la atâta drum, pentru că deja circulau fotografii cu 
șantierul. Cineva de la Institutul de Arhitectură din Weimar 
reclama că astfel fusese distrus „prototipul locuinţei germane în 
sine”, ceea ce îi atrăsese numeroase remarci furioase că nu se 


VP - 168 


gândea și la oamenii surprinși de bombe în același raid aviatic. 

Umblând cu privirea aţintită în telefon, aproape că dădu peste 
un bărbat care făcea același lucru și care nu era altcineva decât 
doctorul Danzer. 

— Halo, Herr Doktor, spuse Helene și îi întinse mâna. 

El o privi mirat: 

— Vă rog să mă scuzaţi, aproape că v-am... oh, dar nu sunteți 
fiica doctorului Bodenkamp? Helene, nu-i așa? 

— Da. 

El radia. 

— Oh, Doamne, ce mult este de când v-am văzut ultima dată. 
Pe vremea aceea erați atât de mică... 

El duse mâna în dreptul șoldului; așa de mică nu fusese cu 
siguranță! 

— Ce mai faceți? 

— Bine, răspunse Helene. Lucrez și eu la NSA. Ca 
dumneavoastră. 

Toată afabilitatea lui dispăru ca prin farmec. 

— Eu? Nu știu despre ce vorbiti. 

— La Agenția Națională de Securitate, repetă Helene. V-am 
văzut cu puţin timp în urmă, când intrați în clădire prin rampa 
de încărcare. 

— Trebuie că m-aţi confundat, ripostă el. Privi nervos în jur și 
adăugă: Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Chestiuni urgente, mă 
înțelegeţi, da? 

Cu asta se întoarse și plecă pășind apăsat. 

Helene privi încremenită în urma lui. Chica sa albă flutura ca o 
flamură în vânt. Ce o fi însemnând asta? Doctorul Danzer era o 
apariţie atât de deosebită, încât era exclus să îl și confundat. 

Acasă, la prânz, povesti despre întâlnire în speranţa unei 
explicaţii pentru ciudata comportare a neurochirurgului, însă 
tatăl ei îi spuse din vârful buzelor: 

— Poate că ar fi mai bine să nu fii prea curioasă în chestiunea 
aceasta. 

o... 

Helene nu a avut timp să fie prea curioasă, pentru că munca 
ei îi cerea să se adâncească în amplele programe de control, să 
treacă prin arhitectura derulărilor reciproc construite și să 
pătrundă interacțiunea și logica accesărilor, ocupaţii între care 
nici nu mai știa cum treceau săptămânile și lunile. 


VP - 169 


Aviația germană atacase Anglia, dar eșuase în intenţia de a 
scoate din circuit Royal Air Force, așa că plănuita invazie în 
insulele britanice nu a mai putut avea loc. Cu toate lipsurile 
uriașe, izolați și înfometați, englezii refuzau să capituleze. 

Helenei doar îi trecu pe la urechi așa ceva. Ea își petrecea 
zilele aplecată asupra unor uriașe schiţe și diagrame, mereu în 
căutarea locurilor în care puteau fi ascunse manipulări, fără a fi 
remarcate de alte programatoare. 

Primele programe „Nisip mișcător” erau deja puse în aplicare. 
Adamek i-a arătat un reportaj din New York Times, din care 
rezulta că mulți piloţi din RAF refuzau să urce în avioane de 
producţie americană, din cauza numeroaselor defecţiuni de 
funcţionare ale acestor mașini. 

Dar munca ei nu era încheiată, ba dimpotrivă. Din când în 
când cei de dincolo își dădeau seama cum stăteau lucrurile și 
proiectul „Nisip  mișcător” se transformă într-un război 
nedeclarat, secret și propriu între ea și programatoarele 
americane. Agenţii germani furnizau permanent noi versiuni ale 
programelor care trebuiau analizate și corupte - era o 
competiţie cu timpul. 

Curând folosirea agenţilor pentru strecurarea în secret a 
programelor deturnate, respectiv modificate a fost 
obstrucţionată și în final imposibilă, deoarece contraspionajul 
american descoperise ce se petrecea. Dar Kirst și oamenii din 
departamentul tehnic au găsit o soluţie: într-o încăpere 
protejată de la subsol a fost instalat special un computer izolat 
de reţeaua internă, care era legat cu Reţeaua internaţională 
printr-o așa-zisă conexiune ascunsă. De atunci înainte încăperea 
aceea deveni locul de muncă al Helenei. 

Helene vru să afle ce însemna asta, iar Kirst depuse tot 
efortul să îi explice, dar tot ce spunea acesta suna atât de 
tehnic bărbătesc, încât ea renunţă curând și aprobă dând din 
cap până acesta termină de vorbit. În orice caz, prin acest 
aparat era posibil să se lege prin Rețeaua internaţională direct 
la un computer din America, nu venind din Reţeaua 
internaţională, ci ca și cum ar fi acolo. 

— De aceea i se spune ascunsă, îi explică Kirst. Deoarece 
realizăm legătura printr-un întreg lanţ de computere 
interconectate, fără să observe cineva. 

— Și de ce nu pot să fac asta din biroul meu? vru să știe 


VP - 170 


Helene. 

La care Kirst își stinse ţigara și în timp ce scotea o altă țigară 
spuse: 

— Pentru că există pericolul ca în America cineva să observe 
asta. Și să încerce ca prin această legătură să pătrundă la noi. 
Dacă reușește asta printr-un computer legat la reţeaua noastră, 
are acces la toate datele noastre. 

Acum Helene înțelese. Renunţă să ceară alte explicaţii și din 
acel moment lucră doar în subsol. Mai întâi cu ajutorul lui Kirst, 
ulterior fără el, localiză computere importante din America, 
obţinu acces la ele, copie programele hotărâtoare, le modifică 
potrivit scopurilor și trimise înapoi versiunile modificate. O 
colegă, Friedlinde Jersch, strângea între timp reportaje din ziare, 
scrisori de la cititori și contribuţii la forumuri, în care se vorbea 
despre daune în producţia americană, mașini defecte, acumulări 
de pene în funcţionare și alte chestiuni de acest gen și elabora 
cu acestea un raport zilnic, pe care îl primea și Helene, ca să 
vadă roadele muncii ei. 

Între timp Hitler ordonase atacarea Uniunii Sovietice și 
unităţile germane de tancuri rulau prin nesfârșita stepă 
rusească. Tatăl Helenei era îngrijorat de acest pas, la fel 
Adamek; în producţia sovietică încă predomina munca manuală; 
computerele lipseau aproape cu desăvârșire, așa încât NSA nu 
avea nicio posibilitate de a interveni. 

— Dacă Stalin mută producţia de armament în Urali, acolo nu 
poate ajunge nici aviația noastră, le explică Adamek. Singura 
noastră speranţă este că muncitorul sovietic este recunoscut 
pentru orice, numai pentru munca efectivă nu. 

Cucerirea Moscovei eșuă, ca și a Londrei, și în agenţie se 
vorbi mult timp, dar de cele mai multe ori în șoaptă, despre 
orașul Stalingrad. Nici asta nu o preocupa pe Helene, deoarece 
gândurile ei se îndreptau neobosit spre modalităţile de 
manipulare neobservată a noilor programe. 


VP - 171 


23. 


Într-o dimineaţă, Helene veni la muncă, își predă telefonul la 
intrare și cobori în subsolul sumbru, unde tehnicienii nici măcar 
nu îi aruncară o privire. Insă când vru să descuie ușa încăperii în 
care se afla computerul izolat o găsi deschisă și când o împinse 
mirată, dădu cu ochii de un bărbat în salopetă gri, ocupat cu 
montarea unui tablou electric pe perete de lângă cablul care 
făcea legătura cu Reţeaua internaţională. Din găurile din perete 
atârnau o mulțime de cabluri învelite într-un izolator gros și 
prăfuit. 

— Ce faceţi aici? întrebă Helene cu o indignare a cărei 
asprime o surprinse și pe ea. Și cine sunteţi? 

Bărbatul se întoarse spre ea. Avea părul cenușiu, tuns scurt și 
ochi de asemenea cenușii, aproape albi, care îi dădeau un 
aspect înfiorător, de parcă ar fi avut ochi din gheaţă. Helene nu 
îl mai văzuse niciodată, era cât se poate de sigură; nu era o 
apariţie pe care să o ignori și nici pe care să o poți uita. 

Cu un zâmbet ironic și o voce ușor răgușită, acesta îi spuse: 

— Există o explicaţie. O puteţi întreba pe Frau V6lkers. 

Helene îl privi cu scepticism: 

— Faceţi modificări la conexiunea mea cu America? 

— Ce? Intrebarea părea să îl și surprins. Privi cablul cu atenţie 
și zise: 

— Nu. Cablul acesta face legătura cu Berlinul. 

— Cum cu Berlinul? 

— Cu Universitatea, ca să fiu mai exact. Un experiment 
științific. Bărbatul se gândi puţin, apoi continuă: Imaginaţi-vă un 
program care trebuie să ne înveţe ceva despre noi, oamenii. De 
ce are nevoie un asemenea program? De date, firește. 

Helene se gândi la vizita efectuată la Berlin împreună cu 
celelalte câștigătoare ale concursului pentru programare. 

— Are vreo legătură cu Frau Profesor Kroll? 

Bărbatul ridică din sprâncene: 

— Știţi despre ce este vorba? 

— Ne-a povestit câte ceva despre asta în urmă cu câţiva ani. 
Lucra la un model de program care trebuia să funcţioneze 


VP - 172 


asemănător celulelor nervoase din creier. 

— Da, exact, răspunse bărbatul cu ochi de gheaţă. Se 
încearcă realizarea unui program care să înveţe să citească. 
Pentru asta este nevoie de acces direct la Forumul german. El 
ridică de pe podea capacul negru metalic, îl potrivi bine pe 
tablou și îl fixă în șuruburi. Adăugă: Așa, acum este gata. Nu 
vreau să vă mai rețin. 

Și o luă pe coridor fluierând încet, cărând trusa cu unelte. 
Helene îl mai auzi schimbând câteva cuvinte cu tehnicienii, 
spunând „Da, este în ordine” și râzând. După care ușa grea 
blindată se închise și se reașternu liniștea. 

Pentru siguranţă, înainte de a deschide computerul, o sună pe 
Frau Völkers. Da, o asigură aceasta, totul este în ordine, sunt 
tehnicienii de la Berlin. 

— Dar v-am lăsat pe birou un bilet, adăugă aceasta cu o undă 
de reproș. 

— leri-seară nu am mai trecut pe la birou, răspunse Helene. 

— Ar fi fost bine să treceţi, spuse sec Volkers și Helene 
regretă că întrebase. 

Acum îi părea rău că fusese atât de nepoliticoasă cu bărbatul 
cu ochi de gheață. Acesta vorbise totuși cu ea, o băgase în 
seamă. 

În mod normal era invizibilă. La analiza programelor de 
control Helene lucra cu mai mulţi tehnicieni, mulţi dintre ei 
vârstnici, dar erau și unii tineri și chiar atrăgători. Și tocmai 
aceștia din urmă, necăsătoriți, nu luau act de existenţa ei ca 
femeie. Ba dimpotrivă, auzise odată întâmplător cum unul dintre 
ei, pe care îl verificase în baza de date și aflase că nu era 
căsătorit, tocmai acesta îi spunea unui coleg: „Este adevărat 
ceea ce se spune: programatoarele sunt ciudate”. 

Helene nu lăsă să se vadă că auzise, părând concentrată la 
munca ei. Constatase că nimic pe lumea asta nu îi dădea o 
senzație de satisfacţie ca munca la un program pretenţios. Viaţa 
ei spirituală era fără îndoială pe deplin mulţumită recunoscând 
asta, fără a mai tânji la lucruri imposibile. 

Dar mama ei nu cedase ambițiilor. O apostrofa mereu pentru 
felul în care se îmbrăca și se machia - mai bine zis pentru că nu 
se machia înainte de a pleca la serviciu - și o dojenea: 

— Fă și tu ceva pentru tine! 

Helene nu voia. Pentru că dacă ar fi făcut, și-ar fi făcut și 


VP - 173 


speranţe, care mai devreme ori mai târziu ar fi condus-o la 
deziluzii. Și de acestea era sătulă. 

Mama nu înceta să invite la cină candidaţi la căsătorie, deși 
Helenei îi era indiferent. Asista tăcută și nici măcar nu mai 
reținea numele bărbaţilor, mai tineri ori mai în vârstă, care îi 
păreau toţi respingători. 

o... 

Era o iarnă îngrozitor de friguroasă. Cărbunii au fost 
raționalizaţi și nu mai puteau să încălzească toate camerele pe 
care le încălzeau de obicei iarna. Intre timp, cuvântul 
„Stalingrad” se auzea și în afara agenţiei, fără să știe cineva ce 
se întâmpla acolo. Și dacă existau reţele unde se aflau soldații, 
telefoanele erau blocate. Din motive și pe căi necunoscute, mai 
ajungea uneori câte o veste, care se răspândea din om în om: la 
Stalingrad lucrurile mergeau prost, ofensiva germană a fost 
oprită de ruși, situaţia era îngrijorătoare. 

La un moment dat, Helenei îi atrase atenţia o știre dintr-un 
ziar, conform căreia în anul 1941 la Weimar au fost 33 de 
alarme aeriene, dar niciun atac aerian. Din acest motiv, se 
spunea în continuare în articol, apărarea antiaeriană din jurul 
Weimarului a fost transferată în diferite locuri aflate în pericol. 
Se părea că forțele aeriene engleze erau treptat anihilate. 

Helene se gândea în ce măsură ceea ce făcea avea 
importanță. Dacă un pilot englez pierea în urma aterizării 
forțate, din cauza cedării motorului avionului în zbor, avea și ea 
o vină? 

Da, își răspundea. | se părea ciudat că de la biroul ei ucisese 
poate mai mulți soldaţi inamici decât Armin cu tancul lui. 

Bine că nu știa exact și nici nu va afla vreodată. 

o... 

— Cred că aţi auzit cu toţii..., începu Adamek discuția în 
cercul său restrâns, în dimineaţa de 9 decembrie 1941, o zi de 
marţi rece, cu flori de gheaţă la ferestre. 

— Pearl Harbor, zise imediat Lettke. 

Se afla în agenţie de duminică seara și urmărise toate știrile 
sosite pe diverse canale. 

Toți dădură din cap, cu excepţia lui Kirst, care cu ochii roșii și 
cu o batistă în mână se așezase la cel mai îndepărtat capăt al 
mesei. 

— Pearl Harbor? Îmi pare rău, eu nu sunt la curent. 


VP - 174 


— Aviația japoneză a atacat duminică dimineaţa fără niciun 
avertisment baza navală americană din Hawaii și a scufundat o 
parte considerabilă a flotei, explică Lettke la un semn afirmativ 
făcut de Adamek. La șapte dimineaţa, ora locală, la noi seara la 
ora șase. Apoi la mai puţin de o oră armata japoneză a atacat 
Malaezia britanică și în aceeași zi a început invazia în Thailanda, 
Singapore, Guam, Hong Kong și Wake. La Luzon, cea mai mare 
insulă a Filipinelor, colonie americană din 1898, au distrus dintr- 
o singură lovitură peste o sută de avioane de luptă ale US Air 
Force. 

— lar ieri, îl completă Adamek, președintele american a vorbit 
în Congres și a cerut să se declare război Japoniei. lar Congresul 
a aprobat doar cu un vot împotrivă. Astfel s-a ajuns în cele din 
urmă la al Doilea Război Mondial. 

Kirst trase zgomotos aer pe nas și întrebă gânditor: 

— Cu un singur vot împotrivă? 

— O femeie, zise Lettke. O pacifistă, Jeanette Rankin. 

— O femeie, repetă Kirst. Ca să vezi... 

— Ce va face acum Fuhrerul? se interesă Dobrischowsky. 

Adamek ridică din umeri. 

— De la Ministerul de Externe se aude că de o săptămână, de 
când sovieticii au început contraofensiva, Hitler nu mai crede că 
războiul cu America poate fi evitat. Și se pare că vrea să 
declarăm noi război Americii, nu invers. Pentru mâine este 
convocată o ședință a Reichstagului, la care va vorbi. Presupun 
că va anunţa declaraţia de război. 

O tăcere teribil de lungă se așternu în încăpere. S-ar fi auzit și 
un înger mergând prin cameră. 

— Hm..., exclamă Gustav Möller, care își luă ochelarii cu 
lentile groase de pe nas și începu să îi curețe cu cravata. Noi am 
făcut tot ce am putut, dar mă tem că americanii încă sunt 
capabili să producă o mare cantitate de armament cu tot 
proiectul „Nisip mișcător”. 

— Pot să continui eu? întrebă Lettke. În SUA următoarele 
alegeri au loc abia în 1944. Până atunci Roosevelt rămâne în 
funcţie indiferent dacă eu voi putea sau nu ridica oamenii 
împotriva lui. 

— Noi continuăm, decise Adamek. Facem ceea ce orice 
german trebuie să facă: ne facem datoria. 

Toţi dădură afirmativ din cap, inclusiv Eugen Lettke, care își 


VP - 175 


spuse că șeful nu păruse niciodată atât de resemnat. Cu alte 
cuvinte, el considera războiul pierdut. 

Se gândi la acest lucru și a doua zi, când sosi vestea că 
Germania se afla în război cu America. Seara urmări la televizor 
discursul lui Hitler, de fapt doar reluarea unor fragmente 
relevante din discursul mai lung de o oră și jumătate. Apoi se 
hotărî să reia căutările „ducesei” cu părul roșu și să o găsească 
înainte de a se duce totul definitiv de râpă. 


VP - 176 


24. 


larna 1941-1942 nu voia să se mai termine, prelungindu-se în 
partea calendarului care de drept aparţinea primăverii. Parcă și 
vremea participa la război, și anume alături de inamic. 

La cantina NSA lunea și joia se servea așa-numitul „meniu de 
la bucătăria de campanie”, de cele mai multe ori o supă ori un 
preparat foarte simplu. Toate localurile din Reich erau obligate 
să procedeze la fel. Trebuia într-un fel să mănânce și patria 
aceeași masă ca soldaţii de pe front. În plus, de la sfârșitul lui 
octombrie se reţinea zece la sută din salariu, conform 
ordonanţei „Eiserne Sparen”, iar din ianuarie muncitorii din 
industria armamentului și din minerit trebuiau să facă mai multe 
ore suplimentare. 

S-a format Landwacht din membri SA, SS și din alte 
organizaţii, precum și din veterani ai războiului mondial, 
denumit tot mai des „Primul Război Mondial”. Englezii au 
bombardat Hamburgul, Lubeckul, Frankfurtul și chiar Berlinul. 
Era interzisă urmărirea posturilor străine de radio și televiziune 
sau conectarea prin computere la Reţeaua internaţională. În 
special ultimul lucru era ușor de verificat și de la anunţarea 
interdicției au fost pronunţate mai multe condamnări la moarte 
spectaculoase, chiar și din rândul minorilor. 

Evreii trebuiau să poarte așa-numita „stea evreiască”. Erau 
obligaţi să predea telefoanele și bicicletele, nu aveau voie să 
aibă animale domestice, nu se mai puteau abona la reviste, le 
era permis să se tundă doar la frizeri evrei și nu puteau 
cumpăra carne și lapte. In plus, nu mai aveau voie să 
părăsească Reichul german. 

Cu toate acestea, din când în când dispăreau. 

o... 

Pe la sfârșitul lunii aprilie tatăl Helenei primi vestea că fostul 
său mentor, profesorul Wegner, murise la o vârstă înaintată. 

— Bineînţeles că va trebui să mergem acolo, declară tatăl, și 
pe 24 aprilie, într-o vineri rece, cu vânt puternic, părinţii plecară 
la Linz, unde decedase savantul. 

Când se întoarse seara de la agenţie, Helene fu pentru prima 


VP - 177 


dată singură acasă. Berta, camerista, era de două săptămâni la 
Frankfurt, unde trebuia să se ocupe de mama ei muribundă. 
Bucătăreasa își luase liber în acea seară, se întâlnea cu noul ei 
admirator, un polițist mai vârstnic, transferat în Ucraina. Deci cu 
siguranţă că nu se va întoarce până a doua zi dimineaţa. Pe 
grădinar fuseseră nevoiţi să îl concedieze cu mai bine de o 
jumătate de an în urmă, pentru că nu le mai ajungeau banii. 
Războiul cerea tuturor jertfe, spusese tatăl. 

Singură acasă! Cât de bizar se simţea! Încăperile erau reci și 
întunecoase, nu se auzea niciun zgomot în afară de susurul 
frigiderului din bucătărie. Cât de goală i se părea scara, când se 
stingea lumina și știa că nu mai era nimeni în casă! Chiar și 
cunoscutele scârțâieli ale scândurilor dușumelei i se păreau 
străine. Ce trosnea acolo? Afară bătea un vânt rece care se 
strecura pe sub obloanele ferestrelor, făcând un zgomot 
înspăimântător! 

Helene se duse în camera ei, ca de obicei, ca să se îmbrace în 
ceva comod și să își pună telefonul la încărcat. Apoi intră în 
bucătărie. Johanna îi promisese că îi va pregăti o cină pe care va 
trebui doar să o încălzească. Ceea ce și avea de gând să facă: 
oala era în frigider și lângă ea un bilet în care i se spunea exact 
ce avea de făcut, de parcă ea nu ar mai fi văzut în viața ei o 
sobă. Mustăci. Pentru Johanna va rămâne fetița pentru care 
trebuia întotdeauna să aibă la îndemână ceva dulce, când 
aceasta intra în bucătărie. 

Însă pregătirea mesei mai putea aștepta, nu îi era foame. Plus 
că voia ca mai întâi să dea drumul la căldură, în casă era de-a 
dreptul frig! Cobori la subsolul unde se afla centrala și găsi 
pregătiţi cărbunii care trebuiau puși în arzător. Cele mai multe 
calorifere erau închise. În afară de bucătărie și de una dintre băi, 
mai era încălzită doar camera de zi, unde luau și masa. 

După ce focul se aprinse, Helenei i se făcu chef să dea o raită 
prin casă. 

Era mult prea liniște, o liniște funestă, chiar dacă ţevile 
caloriferelor începuseră să pocnească ușor. De fapt, casa era 
mare, mult prea mare pentru o singură familie. Tatăl o 
moștenise de la tatăl lui, familia Bodenkamp locuia aici de trei 
generaţii. Bunicii lui avuseseră copii mulți și numeroși servitori. 
Tatăl avusese trei frați mai mari, toți trei medici, în tradiția 
familiei. Cei trei muriseră devreme, doi în război și unul de 


VP - 178 


septicemie. 

Ce mare era casa. Și goală. Atât de singuratică. Exact cum se 
simțea ea. Acest gând îi veni în timp ce intră în camera lui 
Armin, neatinsă de la moartea lui. Patul și-l făcuse el însuși, 
înainte de a pleca spre noile fapte de eroism. Și pentru a nu se 
mai întoarce. 

Colindă încăperile mai departe. Peste tot se așternuse praful. 
Se vedea că Berta nu mai era aici. 

Urcă scara îngustă care ducea la camerele de la mansardă. 
Când fusese ultima oară în acest loc? Nu mai știa. Mai venea 
cineva aici? Era o parte a casei de care uitase. În câteva încăperi 
erau depozitate lucruri, mobilă acoperită, cutii pline cu tot felul 
de lucrușoare, dar cele mai multe camere erau goale. Mai 
demult aici stătuseră servitoarele, dar acum Berta și Johanna 
locuiau în anexă, care era mult mai frumoasă și chiar mai 
modernă decât clădirea principală. 

Dar pentru că asta își propusese, Helene trecu prin toate 
încăperile. Simti miros de praf, dar în mod ciudat, și mirosuri 
care îi aminteau de copilărie. Într-un colț descoperi resturi de 
paie vechi, uscate, de la culcușul pe care i-l pregătise 
iepurașului. Își trecu degete printre paie, își aminti ochii negri și 
mari ai animalului și își dădu seama că lăcrimează la această 
amintire. 

Se uită prin fereastra îngustă de sub tavan, gândindu-se de 
câte ori stătuse aici, privind grădina și visând. Se lăsa 
întunericul, peisajul era scufundat în lumina difuză, pe cerul roz 
atârnau nori din vată jumulită. Magic. Seara întreagă era într-un 
fel magică. 

Și tocmai când se gândea la asta, văzu la poartă un soldat în 
uniformă, nehotărât, de parcă nu ar avea curajul să intre. 
Helenei îi păru cunoscut și o fulgeră un gând dureros că ar fi 
putut fi Armin, declarat mort dintr-o eroare, dintr-o confuzie, în 
timp ce el era prizonier. Fusese eliberat și revenise acasă! 

Și deși își spunea că era imposibil, se întoarse repede și fugi 
pe scări până la ușa de la intrare, apoi până la poartă, unde îl 
recunoscu pe bărbatul care purta uniforma Wehrmachtului: era 
Arthur. 


VP - 179 


25. 


— Oh! exclamă Helene. Hallo, Arthur. 

— Hallo, răspunse soldatul timid. Helene, nu-i așa? 

— Da, zise ea bucuroasă că o recunoscuse și consternată că 
nu era sigur. 

Dar și ea îl recunoscuse cu greu. Avea părul tuns scurt 
militărește, ca toţi soldaţii. Doar ochii îi erau tot albaștri, albaștri 
ca lavanda înflorită. 

— Bodenkamp, continuă el confuz, mi-am amintit. Adresa am 
găsit-o în cartea de telefoane. La gară mai au una din 1934. 
Cred că nu s-au mai tipărit, nu? 

— Cred că da, spuse Helene și își împreună mâinile pe piept. 

Vântul devenise tăios de rece acum, când soarele dispărea la 
orizont și ochii lui Arthur păreau întunecați. 

— Frumos. Privirea lui trecu peste straturile care căpătaseră 
iarna culoare maronie, de la frunzele putrezite. Este frumos la 
voi. Când vine primăvara... 

— Care întârzie îngrozitor anul acesta, continuă Helene 
frecându-și braţele. Deși nu era atât de rece. Era suportabil. Stai 
mult la Weimar? 

El surâse. 

— Cel puţin așa am de gând. Arătă către tăblița din alamă de 
lângă poartă: Medic. Este o profesie nobilă. Mă refer la tatăl tău. 
Se vorbește deseori despre el. A introdus penicilina. La câţi 
oameni le-a salvat viața... Trebuie să fie un sentiment plăcut să 
știi că ajuţi oamenii. 

Helene tremura. 

— la spune-mi, nu tremuri în uniforma ta subţire? Eu zic că 
este groaznic de frig afară. Nu vrei să intri la un ceai fierbinte 
sau altceva? 

El privi îngândurat în gol. 

— Ah, știi... pe front am înghețat atât de mult, mi-au îngheţat 
și trupul, și sufletul... 

— A fost doar o invitaţie, răspunse în grabă Helene. Dacă 
trebuie să pleci... 

El o privi aproape înspăimântat: 


VP - 180 


— Nu, nu, scuză-mă. Căzusem pe gânduri. Un ceai fierbinte 
chiar ar fi grozav. 

— Atunci intră. 

Ea îi deschise poarta, îl lăsă să intre, trase din nou zăvorul și o 
luă înainte în tăcere, auzind pașii lui în urma ei pe asfaltul ud. 
Oare își va da seama că este singură acasă? Ridică privirea și 
văzu luminile pe care le lăsase aprinse. 

Va fi bine. 

El se descălță la ușă înainte de a intra. Helene îl conduse în 
bucătărie și spuse degajată: 

— Bucătăreasa noastră are liber în seara aceasta, vine mai 
târziu. 

Puse apă la fiert pentru ceai. 

Arthur tăcea, se lipi de calorifer. Deci îi fusese frig! 

Helene abia reușea să își controleze mâinile și vesela pentru 
ceai zdrăngăni când o așeză pe masă. Fu cât pe ce să scape 
zaharnița. Era nervoasă? Da, era nervoasă. Totuși el nu îi va 
face niciun rău, nu? Nu va abuza de situație pentru a deveni 
insistent? Și chiar dacă... 

Simţea o neliniște ciudată în stomac și constată cu 
surprindere că nu ar avea nimic împotrivă dacă el ar deveni 
insistent. 

— Părinţii mei nu sunt acasă, zise ea repede, ca să nu îi piară 
curajul. Au plecat la o înmormântare. 

— Oh, răspunse el dând grav din cap. Pe o asemenea vreme 
moartea este și mai tristă. 

Helene pusese mâna pe mânerul ceainicului. Căldura îi făcea 
bine. 

— Sunt la Linz. O fi vremea ca pe aici? 

— Probabil. Mai mult ori mai puțin. 

— Se întorc abia duminică. 

— Și tu ești singură atât timp? 

— Nu mă deranjează. 

li făcea bine să spună asta. Ceainicul începu să fluiere. Luă 
capacul și turnă ceaiul. Nu era un ceai bun, ci un amestec de 
ierburi. De când cu embargoul impus de aliaţi, doar asta se mai 
găsea. Pe pachet scria Deutsche Heimat. 

Un moment îi fu greu să mai găsească un subiect de discuţie. 
El stătea lipit de calorifer, se uita la ea și nu spunea nimic. 

— Deci ai fost pe front, zise Helene în cele din urmă. 


VP - 181 


El dădu afirmativ din cap. 

— Grupul de Armate Centru. Wjasma. 

— În ultimul timp se aud tot mai puţine lucruri despre frontul 
din est. 

— Îmi imaginez. 

— Și de cele mai multe ori nu poţi fi sigur că sunt adevărate. 
Fiecare interpretează altfel. 

El tuși. 

— Da, ciudat. Cu cât avem mai multe surse de informare, cu 
atât știm mai puţin. 

Poate că de vină era pur și simplu frigul. Poate că el se va mai 
dezmorți. 

— Ai primit o permisie ca să vii în ţară, presupuse Helene. 

Arthur inspiră zgomotos, se îndreptă și își trase umerii în 
spate. 

— Voiam să mă duc la sora mea. Dar nu este acasă. 

— Neplăcută situaţie. Și părinţii? 

— S-au mutat anul trecut la Freiburg. Tatăl meu a primit o 
slujbă acolo. 

— Freiburg... nu este departe. 

— Hm... 

Helene simţea că își pierdea răbdarea, nu voia să mai aștepte 
cu ceaiul. Scoase sita ceainicului și o puse în chiuvetă. Mai bine 
un ceai mai slab decât să nu ai nimic de spus. 

Umplu ceștile, se așeză la masă și întrebă: 

— Zahăr vrei? 

El clătină din cap, se așeză în faţa ei, apucă ceașca fierbinte 
cu ambele mâini și luă o sorbitură. 

— Da, aș vrea. 

Helene îi întinse zaharniţa. 

— Nu este prea bun, nu? 

— İn armată ceaiul are gust de fân opărit. Ridică din umeri și 
adăugă: Probabil este același. 

El luă o bucăţică de zahăr, o puse în ceai și din nou discuția 
păru să fi luat sfârșit. 

— Dacă sora ta nu este aici, ce o să faci? Adică unde te vei 
duce? 

— Asta este problema, recunoscu el. Luă o înghiţitură mai 
mare de ceai, părând că degustă fiertura. Apoi o privi cercetător 
și întrebă: îţi pot mărturisi ceva? 


VP - 182 


— Ce anume? se miră Helene. 

Arthur puse ceașca de o parte, scoase din buzunarul de la 
piept un bilet, îl despături cu grijă și i-l întinse peste masă. 

— Este un bilet de concediu. Acesta îi permite unui soldat să 
călătorească. 

Helene se aplecă deasupra hârtiei și citi. Pe bilet scria că 
Christian Hacker are dreptul la concediu în ţară, la Munchen, 
până pe 28 aprilie. 

Ea ridică mirată privirea. 

— Eu credeam că te cheamă Arthur. 

— Așa mă cheamă. Arătă către bilet spunând: L-am furat de la 
un camarad. Mai avea de stat doar două ore de pază când l-a 
ucis un rus. Un lunetist. Nu a avut nicio șansă. 

Helene luă îngrozită mâna de pe hărtie. 

— Am ajutat la transportul cadavrului, povesti pe un ton 
neutru Arthur. Și când l-am pus lângă ceilalți morţi și am rămas 
singur, m-am gândit că nu mai are nevoie de bilet. Trase adânc 
aer în piept și adăugă: Am fost colegi de cameră. Logodnica lui 
era la Munchen. 

Helene analiză în minte povestea: ce se întâmplase și ce 
însemna. 

— Poţi avea probleme, constată ea în cele din urmă. 

Arthur râse. 

— S-ar putea spune și așa. Ce am făcut eu se cheamă 
dezertare. Se sancţionează cu condamnarea la moarte. El mai 
luă o gură de ceai și continuă: Dar eu nu am mai suportat toată 
nebunia. Am vrut să mă ascund la sora mea, până când se 
termină războiul acesta blestemat. Dar acum îmi dau seama că 
a fost o idee nebunească. Cu siguranță că acolo mă vor căuta 
prima dată. 

Helene se aplecă din nou asupra hârtiei și puse degetul pe 
numărul din cincisprezece cifre al documentului. 

— Dacă cineva ar fi băgat acest număr într-un computer, te-ar 
fi înșfăcat imediat. 

— Da. Dar nimeni nu a făcut asta. Serviciile în spatele 
frontului nu sunt atât de dotate. Din buzunar mai scoase un 
cartonaș uzat și adăugă: Biletul de concediu și documentul 
personal, nimeni nu a vrut să vadă mai mult. Eu și Christian am 
fost des confundați. Desigur și asta m-a ajutat. 

Helene îl privi, încercând să înţeleagă ce însemnau toate 


VP - 183 


acestea și nu mai știu ce să spună. Nici el nu mai spuse nimic. 
Se așternu o liniște, de parcă acum se sprijinea pe umerii lor 
întreaga casă, mare, goală, tăcută, plină de lucruri nespuse. 

— Și acum? întrebă ea după un timp cu mare greutate. 

— Nu știu. El privea ţintă tăblia mesei. Nu mă pot întoarce. Și 
nici mai departe nu pot merge. 

Helene apucă ceașca, ca pe un colac de salvare, și sorbi 
îndelung, apoi se auzi vorbind, deși nu putea să creadă că era 
ea: 

— Poţi sta aici până mâine. Apoi vine bucătăreasa. Și 
camerista. 

Care descoperise și îi spusese mamei de ascunzătoarea 
iepurașului. 

— Și părinţii mei. Până atunci trebuie să găsim o soluţie. 

o... 

Helene se hotărî să îl găzduiască în camera lui Armin. Era cel 
mai simplu. Patul era deja făcut, ea va schimba așternutul 
mâine-dimineaţă. 

— Îţi este foame? îl întrebă. 

Arthur dădu ezitant din cap: 

— Puțin. 

Îi încălzi mâncarea, ghiveci cu slănină, o porţie mare, fiindcă 
bucătăreasa era de părere că ea era prea slabă. l-o puse în faţă 
lui Arthur, care, flămând, înghiţi tot de parcă nu mâncase nimic 
de mai multe zile. 

Și așa și era. 

— Nu am putut să cumpăr nimic cât am călătorit cu trenul, 
povesti el jenat. Dacă aș fi folosit cardul s-ar fi aflat imediat 
unde mă aflam. 

Helene confirmă. Și să fi luat cu el cardul prietenului mort ar fi 
fost inutil, mai întâi pentru că acesta ar fi fost anulat în cel mai 
scurt timp, cel târziu la anunţarea morții la evidenţa populaţiei, 
și apoi chiar dacă anunţarea se făcea cu întârziere - ceea ce era 
posibil într-o zonă de război -, datele ar fi fost memorate și pe 
baza acestui card s-ar fi descoperit încotro plecase Arthur. 

Insă era evident că nimănui nu îi trecuse prin cap faptul că el 
putea să circule cu biletul de concediu al mortului. Altfel ar fi 
fost suficient să fie dat în urmărire numele. 

— Și telefonul tău? 

— L-am lăsat acolo. 


VP - 184 


— Bine. 

Ea încercă să își imagineze totul. Wjasma se afla cam la două 
sute de kilometri de Moscova. g 

— Călătoria cu trenul trebuie să fi durat mai multe zile. In tot 
acest timp nu ai mâncat nimic? 

Arthur ridică din umeri. 

— Într-o gară o vânzătoare ambulantă mi-a dat două mere. Și 
mai aveam apă. 

— Te-ai săturat? Mai avem pâine și brânză și... 

— Mulţumesc, o întrerupse el. Este suficient. Dacă mănânc 
mai mult, cu siguranţă mi s-ar face rău. 

Helene se ridică. Listă în gând lucrurile la care trebuia să se 
gândească, stabili întrucâtva un plan, ca la programare, ca să 
știe exact ce voia să facă și ce trebuia să evite. 

— Îți arăt unde se află dușul, zise gândindu-se dacă în boiler 
apa era suficient de fierbinte. 

El o urmă. Ea îi dădu un prosop, îi arătă unde era baia, unde 
era camera lui Armin și trase sertarele cu haine. 

— Poţi lua ceea ce ţi se potrivește. 

— Ale cui sunt lucrurile? 

— Ale fratelui meu. A căzut la intrarea în Polonia. 

— Oh, îmi pare rău. 

Ea împinse la loc sertarele. Va trebui să fie atentă să nu 
rămână nicio urmă după Arthur. Niciun fir de păr în scurgerea de 
la duș. Va trebui să pună prosopul și rufăria de pat între 
celelalte rufe. O mie de lucruri. Un program pentru calculator 
era mai uşor de făcut. În viaţă totul se petrece aiurea. 

— Probabil că eu va trebui să mai ies, zise ea. 

— Cum așa? 

— Ca să găsesc o soluţie. 

În privirea lui citi suspiciunea. Dar și frica. Exact așa se uitase 
la ea iepurașul când îl găsise afară lângă gard, ascuns sub 
crengi. 

— Este de ajuns dacă pot să rămân aici în noaptea aceasta. 
Nu trebuie să te pui în pericol din cauza mea. După ce mă 
încălzesc, mâine plec mai departe. 

— Încotro? 

El ezită, era evident că prefera ca măcar în acest moment să 
nu se gândească la asta. 

— Până la Munchen pot să ajung, ai văzut. Munchenul este 


VP-185 


mare, voi găsi eu o ascunzătoare. 

— Pentru cât timp? 

— Până când războiul va fi definitiv pierdut. 

Helene îl examină cu privirea, așa cum stătea, epuizat. Și 
văzu în ochii lui, dincolo de teamă și disperare, ceva din ororile 
pe care aceștia le văzuseră. 

— Liniștește-te. Am să văd ce pot face. 

El șovăi și în cele din urmă acceptă. 

— Atunci mă duc să fac un duș. Și... mulțumesc pentru tot. 
Este deja mai mult decât aș fi putut să sper. 

Helene așteptă ca el să dispară în baie și să audă apa 
curgând. Apoi se duse în camera ei, luă telefonul din încărcător, 
o sună pe Marie și o întrebă dacă ar putea să treacă puţin pe la 
ea. 

— Vocea ta sună ciudat, spuse mirată prietena ei. 

— Am nevoie de o încurajare și de un sfat, răspunse Helene. 
Unde le-aș putea găsi dacă nu la tine? 

Marie râse. 

— Ei, atunci vino. În mod sigur nu mă voi culca devreme. 
Copilul joacă fotbal în pântecul meu. Mă tem că nu voi putea să 
adorm până nu voi afla scorul final. 

Marie era gravidă în luna a șaptea și de câtva timp copilul ei 
era foarte activ. 

— Mulţumesc. Acum mă urc pe bicicletă. 

Helene încheie discuția și puse telefonul din nou la încărcat. 
Cu siguranţă nu îl va lua cu ea. 

Inainte de a pleca, își luă însă o foaie și stiloul, pentru a nota 
ce avea de făcut. Apoi se înfofoli în haine călduroase, se încălță 
cu cizmele căptușite cu blană și ieși din casă. 

După nicio jumătate de oră se afla în gospodăria soţilor 
Aschenbrenner, transpirată sub palton, cu urechile reci ca 
gheața. Cobori de pe bicicletă și bătu la ușă. li deschise Marie, 
mai rotundă decât atunci când o văzuse ultima dată, dar și mai 
frumoasă. 

— Parcă ai zburat. Intră. 

Helene o urmă în casă, unde soba de fontă încălzea 
cămăruțele joase. Acum se simțea bine. Auzi televizorul în 
camera de zi. După vocile patetice, se transmitea un film 
artistic. 

— Sper că nu te rețin de la ceva, zise ea în timp ce își scotea 


VP - 186 


paltonul și îl agăța de un cârlig din hol. 

— Doar de la acesta... Marie ridică lucrul de mână pe care îl 
pusese pe o comodă când venise să deschidă ușa; un costumaș 
de copil, din lână gri, la care începuse să tricoteze. Hai, dă-i 
drumul, pare a fi mare dramă, nu? 

— S-ar putea spune și așa, răspunse Helene eschivându-se, 
apoi duse degetele la buze și îi întinse Mariei un bilet, pe care 
scrisese: 


Suntem ascultate prin telefon și televizor. Te rog să 
spui cu voce tare că trebuie să iți pui telefonul la 
încărcat, după care vom merge departe de aceste 
obiecte. 


Marie făcu ochii mari, apoi zise: 

— Ah, Helene, cu siguranţă că nu e mare lucru. Să nu uit să 
pun telefonul la încărcat. Ea conectă aparatul la încărcătorul 
ținut ca majoritatea oamenilor pe comoda din hol. Așa... acum 
să mergem în bucătărie. Acolo este cel mai cald. Pentru discuţii 
despre necazuri în dragoste nu poate fi niciodată destul de cald. 

Nici nu închise bine ușa de la bucătărie în urma lor și o întrebă 
agitată: 

— Este adevărat? Se ascultă telefoanele? 

— Da, răspunse Helene. Acestea sunt un fel de echipamente 
de ascultare pe care le plătim din banii noștri și le cărăm după 
noi de bunăvoie. Ne pot asculta prin telefon și când este oprit. 

Ea mototoli biletul cu avertismentul, deschise ușiţa sobei, 
aruncă hârtia în foc, așteptă ca aceasta să ardă, apoi închise 
ușiţa la loc. 

— Și care este problema pe care nu ar mai trebui să o audă 
nimeni în afară de mine? vru să afle Marie. 

Helene trase adânc aer în piept: 

— Îți mai aduci aminte de Arthur? 

— Cel de la sărbătoarea din luna mai? Cel cu coada aceea 
mică de cal? 

— Azi a apărut brusc în faţa casei mele. 

— ȘI? 

— Și l-am lăsat să intre. Am băut ceai împreună. 

Marie se încruntă. 

— Nu spunea că trebuia să se prezinte la recrutare? 


VP - 187 


— Tocmai. 

Prietena ei înţelese. 

Helene îi povesti repede totul și când ajunse la termenul de 
„dezertor” șopti. 

— Și acum nu știu ce să fac. Nu îl pot lăsa baltă! Dar mâine 
cel târziu se întoarce bucătăreasa noastră, părinţii mei vin 
poimâine... Și tu îi știi. Niciodată nu ar ascunde un dezertor! 
Helene se opri, își acoperi faţa cu mâinile, oftă și continuă: Nici 
nu știu dacă vreau să fac asta. Lucrez la Agenţia Naţională de 
Securitate! Dacă se află că am ajutat un dezertor, ajung eu 
însămi în faţa Curţii Marţiale! 

— Așteaptă... Trebuie să îl chem pe Otto. 

— Da. Helene clătină afirmativ din cap și zise repede: Să lase 
televizorul deschis. Pentru zgomot de fond. 

Rămasă singură în bucătărie, gândurile i-o luară razna, cântări 
șansele și pericolele, se gândi la considerentele morale și în final 
la cele mai importante - aspectele practice: unde ar putea să 
dispară Arthur? Se gândi să îl deghizeze, să îl facă mai în vârstă 
decât era, poate chiar handicapat, inapt pentru serviciul militar 
și să îl dea drept argat pe undeva. Poate cunoștea Otto pe 
cineva care mai avea nevoie de braţe de muncă și nu ar pune 
întrebări. 

Era prea mult. De fapt mult prea mult. Mai curând ar trebui să 
spere că Otto și Marie vor avea idei mai bune decât ale ei. 

Se deschise ușa dinspre hol și Otto apăru nu foarte fericit că 
Marie îl luase de la film. 

— De când mă pricep eu să dau sfaturi în probleme de 
dragoste? 

Marie îl trase înăuntru, împinse ușa în spatele lui și spuse: 

— Nici nu este vorba despre probleme de dragoste. Am zis 
doar așa... 

Pe urmă îi explică faptul că erau ascultați și acesta făcu ochii 
mari. 

— Pot asculta prin televizor ce discutăm noi? întrebă el și o 
privi pe Helene atât de indignat, de parcă ea era vinovată de 
asta. Cum așa? 

— La fel și prin telefon, îi explică Helene. Prin radio. Au 
integrat un microfon minuscul, nu mai mare decât gămălia unui 
ac, și un emiţător. Nu cunosc amănunte tehnice, știu doar că noi 
la agenţie am memorat peste două milioane de ore de discuţii 


VP - 188 


interceptate. 

— Este prea de tot! zise Otto și se încruntă. Dar cum de... 

— Cum de îţi trece prin cap că ne-ar asculta pe noi? îi 
continuă Marie ideea. Ce am făcut noi ca să devenim suspecți? 

— Nu aţi făcut nimic. Nu trebuie să fii suspect. Totul trece prin 
computere care se conectează arbitrar la telefoane și verifică 
dacă se aude ceva. Dacă da, înregistrează. 

— Dar două milioane de ore... Otto era uimit de acest număr. 
Dar cine ascultă toate astea? 

— Nimeni. Există computere care caută cuvinte-cheie. Dar 
este foarte important ca înregistrările să fie acolo. Dacă la un 
moment dat cineva este suspectat de ceva, se caută în 
înregistrări. Chiar în cele făcute cu ani în urmă. 

Ochi mari. Groază. Helene își aminti de momentul când ea 
însăși aflase asta. Fusese la fel de îngrozită. 

— Dar aici nu ne poate asculta nimeni? vru să se asigure 
Marie. 

— De aceea am folosit biletul, răspunse Helene, și se opri, 
neștiind cum să îi explice lui Otto despre ce era vorba. 

O făcu însă Marie. 

— Helene are acasă un soldat pe care noi îl cunoșteam mai 
demult. Acesta a fost pe frontul de est, însă a dezertat. 

— Aoleu! exclamă Otto. 

— Părinţii ei nu sunt aici, nici servitorii, dar doar astăzi. Cel 
târziu mâine-dimineaţă el ar trebui să dispară. 

— Înţeleg, spuse Otto. 

— lar eu te-am luat de la televizor pentru că voiam să aflu 
părerea ta, încheie Marie. 

Otto își privi cercetător soția, apoi pe Helene și din nou pe 
Marie. 

— Un soldat. 

— Da, zise Marie și ridică din umeri. 

Helene avu brusc senzaţia că nu mai înțelege ce se petrece în 
faţa ei. Se părea că asista la un fel de discuţie cu dublu înţeles - 
pe de o parte cei doi discutau despre ea și problema ei, pe de 
altă parte despre ceva ce ea habar nu avea. 

Poate că fusese o greșeală să vină aici. O greșeală că îi 
implicase pe cei doi. 

Dar ea nu știuse cui să i se adreseze. 

— Helene, zise cu toată seriozitatea Otto, eu cred că este mai 


VP - 189 


bine să te întorci acum acasă. Noi trebuie mai întâi să cugetăm 
asupra acestei probleme. 

— Vom găsi o soluţie, promise Marie. 

— Te anunțăm noi, zise Otto. Cel târziu mâine-dimineaţă. 

o... 

Helene își luă rămas-bun în grabă și plecă imediat. Mai bine 
nu le spunea! Trebuia să găsească singură o soluţie. Să se 
poarte în sfârșit ca un adult. 

Pedala prin întunericul nopţii care tocmai se așternea. Era 
frig, un vânt tăietor îi mușca parcă din faţă. Nu era nimeni pe 
drum. Părea că întreg orașul murise împreună cu împrejurimile. 
Nicio lumină nicăieri, pentru că era obligatorie păstrarea 
întunericului, doar pata anemică aruncată de farul bicicletei, sub 
cerul parţial acoperit cu nori zdrenţăroși, o jumătate de lună și 
câteva stele. Și tot ce auzea erau respiraţia ei icnită, scrâșnetul 
cauciucurilor pe pietriș și pe pământ, zăngănitul lanţului. 

Să găsească o soluţie. Gândurile i se învârteau în cerc precum 
o piatră de moară. Trebuia să găsească o soluţie. Scotoci în 
gând casa părinţilor: o casă atât de imensă, dar fără o 
posibilitate de a ascunde pe cineva! Nu fără ca să prindă toţi de 
veste. Și să fie de acord cu asta nu putea să spere. 

Pavilionul vechi din grădină, gol de când Herr Heinrich nu mai 
lucra la părinţii ei? Nu. Era izolat, dar cum să îl încălzească fără 
să iasă fum pe coș? 

Poate una dintre camerele de la mansardă? Unele aveau 
instalate calorifere. Dar ea va trebui să fure zilnic din mâncare și 
asta ani la rând, iar Arthur va trebui să nu facă niciun zgomot. 
Putea suporta cineva asta? 

Începu să burniţeze. Umezeala îi acoperi obrajii, așa că nu își 
mai da seama dacă plângea ori nu. Trebuia să găsească o 
soluție, trebuia! Măcar de nu i-ar bate inima atât de tare, dacă 
gândurile nu i s-ar roti cu furia unei tornade! Acum avea nevoie 
de liniștea care la birou o ajuta să găsească soluţii, de liniște și 
de timp... 

Timp. Da. În acest moment asta era problema: cât timp avea 
la dispoziţie. Nu va găsi o soluţie dacă era stăpânită de teama 
că în orice moment se putea întoarce cineva. 

Trebuia să clarifice problema asta. Hotărâtă, nu mai coti pe 
drumul obișnuit către casă, ci pedală mai departe spre centrul 
orașului. 


VP - 190 


Ajunse în faţa clădirii NSA, care se înălța colosală și 
întunecată. Își parcă bicicleta sub acoperișul din tablă ondulată, 
cum făcea în fiecare dimineaţă. Nu mai venise niciodată atât de 
târziu, dar se descurcă și pe întuneric, urcă scara lată, trecu de 
portal și pătrunse în holul călduţ. 

Îi ieși în întâmpinare paznicul din tura de noapte, Herr 
Behrmann, un bărbat cu un mers puţin aplecat, de vreo șaizeci 
de ani, cu un păr alb atât de bogat, încât îi amintea Helenei de 
tabloul bătrânului Beethoven. 

— Fräulein Bodenkamp? se miră acesta. Atât de târziu? 

— Am uitat să rezolv ceva, spuse repede Helene. Ceva 
urgent. 

Bărbatul zâmbi compătimitor. 

— Ah, da. O virgulă. Eh, i se întâmplă fiecăruia la un moment 
dat. 

Bătrânul îi întinse mâna, ca de fiecare dată. 

Helene clătină din cap: 

— Telefonul l-am lăsat acasă. 

— Atunci spor la treabă. 

Behrmann apăsă pe butonul care îi permitea Helenei să 
treacă de detectorul de metale. 

Nu urcase niciodată treptele uriașei case a scărilor atât de 
târziu, abia iluminate de câteva lămpi de veghe. Era sumbru și 
zumzetul îndepărtat al arhivelor; pentru prima dată îi trecu prin 
minte că acesta trebuia să fie și zgomotul făcut de 
bombardierele inamice care se apropiau de un oraș. 

Intrată în biroul ei, aprinse doar lampa de pe masa de lucru, 
porni computerul și verifică draperia. Totul era cum trebuia. Se 
așeză în fața tastaturii și inspiră adânc. 

Ceea ce intenţiona să facă acum era strict interzis. Folosirea 
datelor NSA în scop personal - scria cu litere îngroșate în 
contractul de angajare - putea conduce nu doar la concedierea 
imediată, ci chiar la răspundere penală. Și dacă se descoperea 
că ea ignorase această interdicție, pentru a ajuta un dezertor - 
un infractor! -, o aștepta închisoarea sau chiar lagărul. 

Acesta era un aspect al problemei. Celălalt era Arthur. Arthur, 
pe care abia îl văzuse cum înfulecase mâncarea. Arthur slăbit, 
umbra acelui tânăr alături de care petrecuse o minunată oră în 
timpul sărbătorii din mai. Arthur, acum aflat acasă la ea, 
neajutorat, urmărit, lipsit de un loc în care să se salveze. 


VP-191 


Asta era problema. Având în vedere toate acestea, ce decizie 
putea lua? 
Atinse tastele și scrise: 


CONECTARE LA TABELELE CĂII FERATE A REICHULUI: 
VANZARI BILETE 


După treizeci de secunde știa că părinţii ei luaseră bilete 
pentru duminică dimineața. 


CONECTARE TABELE REICHSBANK: 
TRANSFER SUME 


Dură ceva mai mult. Tatăl ei plătise un prânz în vagonul 
restaurant și un taxi la Linz, mama ei cumpărase o sticlă cu apă 
în tren. Asta era tot. Fără cină. 

Helene se uită la ceas. Probabil că în acest moment se aflau 
la masă în hotel. 


DESCHIDE SERVICIUL DEPOZIT 
CAUTA Hotel Weinzinger 


Așa cum se gândise: hotelul utiliza serviciile bazei de date, 
deci ea avea acces la toate datele acestuia. Pentru soţii 
Bodenkamp se rezervase o masă la restaurant pentru ora 19:30 
și în plus se solicitase la recepție rezervarea de bilete la teatru 
pentru sâmbătă seara, menţiune sub care era notat rezolvat. 

Bun. Părinţii nu vor renunţa la teatru, asta era cert. Deci nu 
vor modifica data întoarcerii. Vor veni duminică după-amiaza, nu 
mai devreme. 

Rămâneau Berta și Johanna. 

Apăreau și cheltuielile Bertei, din care se vedea că de când 
plecase la Frankfurt nu își luase bilete de întors. Deci va mai 
dura până să vină. Foarte bine. Berta era marele pericol pentru 
ascunzătoarea din casă. 

lar Johanna... Cum îl chema pe admiratorul ei? Moritz, exact. 
Moritz Troll. 


CONECTARE TABELE CETĂȚENI Al REICHULUI 


VP - 192 


Hm... Erau mai mulţi Moritz Troll și mai ales cei de vârsta 
acelui bărbat voinic, cu mustață pleoștită, căruia Johanna îi 
făcea menajul de la o vreme. 

Helene renunță. Exista o cale mult mai simplă pentru a afla 
unde era Johanna. 


SERVICII TELEFONICE 
LOCALIZARE 


Helene tastă numărul de telefon al Johannei și ceru localizarea 
pe hartă. 

Oho! Johanna era în Erfurt și nu oriunde, ci la Hotel Erfurter 
Hof! Generos acest Herr Troll! 

Dar ce aflase astfel despre întoarcerea Johannei? Helene 
șovăi, pentru că îi venise o altă idee, din categoria „dacă tot am 
ajuns aici”, dar la fel de nepotrivită. Total nepotrivită. De-a 
dreptul indecentă. 

Și totodată irezistibilă. 

Helene ridică receptorul aparatului telefonic, îl duse la ureche 
și tastă: 


ASCULTARE 


În minte urmări cum comanda se deplasează prin cablul 
telefonic până la un turn-radio din Erfurt, cum de acolo prin 
unde radio invizibile ajunge la telefonul Johannei și activează 
microfonul. 

Se auziră foșnete puternice și cineva care gemea. 

Helene încercă să își imagineze ce însemnau astea. Poate că 
Johanna își băga telefonul în buzunar și urca treptele. Nu se 
auzea nicio vorbă. 

Ba da. Acum auzi o voce: 

— Da, da. Oh, da. Oh... oh... oh... 

Interveni o a doua voce, una gravă de bărbat, care scotea 
doar sunete nearticulate. Și gemea. Un țipăt, vocea mai subțire 
scoase și ea un țipăt strident, apoi se făcu liniște. 

Apoi vocea Johannei: 

— Când am spus că îmi este foame, chiar mă gândeam la 
mâncare. 

— Mergem și la masă, se auzi vocea unui bărbat pe deplin 


VP - 193 


satisfăcut. După care ne întoarcem aici și o mai facem o dată. 
Johanna chicoti. 
— Dar mai întâi trebuie să mă îmbrac. 
— Da, din păcate, este necesar. 
Helene tastă repede: 


ASCULTARE ÎNCHEIATA 


Și puse receptorul în furcă. Duse mâna la gură, fiind sigură că 
roșise toată. Dumnezeule! Niciodată nu o va mai putea privi în 
ochi pe Johanna. 

Dar cel mai penibil era că avusese nevoie de atât timp ca să 
priceapă ce asculta de fapt! 

Opri monitorul, apoi rămase o vreme nemișcată, ca să se 
liniștească și ca haosul din capul ei să se mai domolească. 

Aflase ce voise. Cu siguranţă Johanna nu se va întoarce până 
mâine-dimineaţă, probabil că va sosi puţin înainte de prânz. 

În cele din urmă se ridică, se duse la toaletă, își dădu cu apă 
rece pe faţă și se uită în oglindă. Nu, nu mai era roșie. Doar 
jenată. În mintea ei încă auzea ţipete de extaz, ca un ecou care 
nu mai voia să se termine. 

Tresări când ușa toaletei se deschise brusc și intră o femeie, 
Hedwig Schafmeister, din grupa 7. 

— Oh. Hallo, Helene. Așa târziu pe aici? 

— Uitasem să pun o virgulă, răspunse Helene, pentru că 
altceva nu îi trecu prin cap. 

Hedwig râse. Aceasta avea chipul plin de pistrui și bucle 
castanii-deschise, ca o adevărată coamă. 

— Știu cum este. Stai acasă și nu ai pace. Tot timpul te 
gândești dacă mâine-dimineaţă uit ce am de modificat? Deși 
garantat nu uiţi. Dar nici să dormi nu poți. 

— Da, răspunse Helene precaută. Cam așa ceva. Dar tu? 

— Ah, ceva obișnuit. 

Hedwig se duse la fereastră, dădu la o parte draperia de 
camuflaj, deschise geamul mat și își aprinse o ţigară. 

— O evaluare care durează mai multe ore, pentru că necesită 
date din tot Reichul și bineînțeles nemaipomenit de repede. 
Scoase primul fum de ţigară, dar nici nu se gândi să îl expedieze 
afară. Cred că va mai dura încă o jumătate de oră. 

Helene dădu din cap, căutând o cale de a încheia discuţia. 


VP - 194 


— Cred că mai bine îmi văd de treaba mea. 

Hedwig ridică mâna cu ţigara. 

— Atac cu gaze. Obligă inamicul să se retragă, zise ea și râse 
zgomotos. 

Helene se sili să simuleze un surâs și plecă. De fapt, se 
cutremurase. Unchiul Siegmund îi povestise despre atacurile cu 
gaze din războiul mondial. Nu era ceva pe seama căruia să faci 
glume. 

Se grăbi să ajungă în birou, înlătură toate urmele de 
interogare, opri computerul, stinse lumina și plecă. 

— A mers repede, comentă paznicul de noapte. 

— Chiar a fost doar o virgulă, răspunse Helene. 

El zâmbi. 

— Aţi știut unde. 

— Exact. 

Pe drumul către casă prin orașul întunecat, cu străzi goale, pe 
lângă sacii cu nisip care acopereau ferestrele de la pivnițe, 
Helene simţi că se mai relaxează. Așadar avea la dispoziţie 
noaptea aceasta pentru a găsi cel puţin o soluţie provizorie. 
Pentru a găsi o ascunzătoare, în care Arthur să fie în siguranţă o 
vreme - câteva zile, o săptămână. Până va găsi o ascunzătoare 
mai bună și o cale de a-l duce până acolo. 

Așa că era puţin mai liniștită când intră pe Sven Hedin Straße, 
dar în clipa următoare se opri. 

În faţa casei părinţilor ei era o mașină, o mașină pe care nu o 
mai văzuse. 


VP-195 


26. 


Helene opri bicicleta speriată. Ce însemna asta? Mașina era 
oprită în dreptul casei, în faţa porţii închise, deci nu era parcată, 
aștepta pe cineva. Pe cine? 

Sau era mașina cu care prietenul Johannei o luase pe aceasta 
și acum o adusese înapoi? Dar nu era posibil. Cu doar un sfert 
de oră mai înainte cei doi... Doar îi auzise. Nu aveau cum să 
ajungă așa repede de la Erfurt la Weimar! 

Portiera se deschise și Helene, paralizată de frică, văzu pe 
cineva coborând. Un bărbat, o siluetă dintr-un scenariu de 
groază. Inima îi bătea să îi spargă pieptul, simţea bătăile până în 
mâinile strânse pe ghidon. 

Dacă poliţia militară era pe urmele lui Arthur? Ori Gestapoul? 

— Helene? întrebă bărbatul. Tu ești? 

Era Otto! 

— Da. Otto? Ce faci aici? îl întrebă apropiindu-se ușor cu 
bicicleta. 

— M-am liniștit, zise Otto. Unde ai fost? Eram îngrijorat. A 
trecut mai mult de o oră de când ai plecat de la noi. Am încercat 
să te sun, dar... 

— A trebuit să trec pe la agenţie, răspunse Helene cu 
respiraţia întretăiată de spaimă. 

— La agenție? De ce? 

Vru să repete gluma cu virgula, dar se răzgândi: 

— Nu are importanţă. Mai bine spune-mi ce cauţi tu aici? Și ce 
mașină este asta? 

— Este a doctorului Lauser, care locuiește aproape de noi. 
Trebuie să i-o duc înapoi cât se poate de repede, în cazul în care 
este chemat la o urgență. Otto făcu un gest de nerăbdare și 
adăuga: Hai, ia-ţi musafirul! 

— Musafirul meu? Helene nu mai înțelegea nimic. Dar de ce? 

Otto se aplecă spre ea și îi șopti: 

— Ei, de ce! Ca să îl ducem la o ascunzătoare, firește. Apucă 
bicicleta de ghidon. Între timp îţi pun bicicleta în mașină. 

— Da, bine... 

— Nu știu dacă te pot aduce apoi înapoi, de-aia. 


VP - 196 


Helene își reveni cu greu. O ascunzătoare? Habar nu avea 
despre ce vorbea Otto. Pe de altă parte îi era indiferent, pentru 
că ea nu avea un plan mai bun. Așa că îi lăsă bicicleta, intră în 
curte și se grăbi spre casa cufundată în întuneric. 

Intră și închise cu grijă ușa după ea, înainte de a striga: 

— Hallo? Eu sunt! 

Liniște. Liniște de parcă Arthur nu mai era acolo. Ba mai mult, 
de parcă nu ar fi fost niciodată. 

Helene se sperie. Era posibil să fi plecat? Se gândise că 
trebuia să o scutească de necazuri și de eforturi? Ori i se făcuse 
frică, pentru că ea lipsea de mult timp și fugise? 

Se duse până în mijlocul holului și strigă cât putu de tare: 

— Hallo! Eşti aici? 

Strigătul ei se pierdea în străfundurile casei. 

— Arthur! 

Nimic. Casa părea părăsită. 

Deznădăjduită, o luă la fugă pe scări în sus. Poate că dormea 
adânc, epuizat de încercările prin care trecuse. Îl va găsi. 
Trebuia să îl găsească! 

Camera lui Armin era goală, patul neatins. 

— Arthur! Unde ești? 

Toată această osteneală, toate fricile și agitația, pentru nimic? 
O străfulgeră un gând, apoi o cuprinse durerea, o senzaţie de 
nefericire, de tristeţe ca după o șansă pierdută. 

Intră în baie. Era goală, însă aici măcar atârna un prosop ud. 
O dovadă a faptului că nu visase. Domnea un fel de dezordine 
bărbătească, așa cum lăsa și fratele ei în urmă. 

Helenei îi mai trecu prin minte că poate Arthur căutase singur 
o ascunzătoare în casă. Reveni în hol, privi în jur, se gândi unde 
să mai caute. 

În clipa aceea auzi un scârţâit ușor, care i se păru cunoscut. 

— Arthur? 

Apoi îl văzu. Cobora scara de la mansardă. Asta era. Unele 
trepte scârțâiau când pășeai pe ele. 

— Hallo, spuse el cu o voce confuză. Eu... Am auzit soneria. 
Pe urmă am văzut mașina din faţa casei și m-am gândit că este 
mai bine să mă ascund. Arată spre mansardă și adăugă: Am fost 
sus. Și cred că am adormit. O privi și clipi des. M-ai strigat, nu? 

— Da, te-am strigat, zise ușurată Helene. Dacă nu am fi așa 
presaţi de timp! apoi adăugă: Aă... trebuie să mergem la o 


VP - 197 


ascunzătoare. Strânge-ţi lucrurile că plecăm. 

Arthur o privi palid și pe jumătate adormit. 

— Nu am nimic. Doar ce este pe mine. Ce fel de 
ascunzătoare? 

— Nici eu nu știu, răspunse grăbită Helene. Însă este vorba 
despre prieteni. Cei mai buni prieteni ai mei. În care mă încred. 

Ea fugi din nou în camera lui Armin și strânse câteva lucruri, 
rufărie de corp, șosete, două perechi de pantaloni, două cămăși, 
două pulovere, nu prea mult, ca să nu atragă atenţia, deși cine 
le-ar fi numărat? Cine știa câţi chiloţi avusese Armin? Nimeni nu 
se mai atinsese de doi ani de camera aceasta. Îîndesă totul într-o 
sacoșă sport de la clubul de handbal al lui Armin și i-o puse în 
braţe lui Arthur. 

— Haide! 

Mașina îi aștepta în fața casei. Otto deschisese poarta și o 
adusese în faţa intrării, în spatele arborilor și tufișurilor care o 
ascundeau de casele învecinate. Această porţiune din Sven 
Hedin StraBe îi păruse întotdeauna sumbră, pentru că aici putea 
să se întâmple orice, fără să bage nimeni de seamă. 

Se mai întoarse o dată spre casă, o pată neagră pe cerul și 
așa întunecat al nopţii. Oare încuiase? Da. Bine. Urcă în mașină, 
apoi cobori să închidă poarta aleii de acces și Otto plecă în 
trombă. 

Era liniștea. Helene observă că Otto facea un ocol, dar nu 
spuse nimic. Se bucură că se gândise la asta și nu o surprinse. 
Otto era un vulpoi șiret. Altfel Marie nu l-ar fi luat de bărbat. 

De parcă îi citise gândul, Otto o întrebă: 

— Marie mi-a spus că îl știi pe Herr Stern. 

— Herr Stern? 

Numele nu îi spunea nimic. 

— A fost odată negustor de vite. Prieten cu tatăl ei. 

— Ah, da. 

Acum își aminti. Își aduse aminte de un bărbat corpolent, cu 
barbișon și tichie, dar nu l-ar recunoaște. 

— Nu pot să spun că îl știu. L-am văzut o dată. 

— Nu are importanţă, spuse Otto. Tatăl Mariei ne-a rugat să 
amenajam o ascunzătoare pentru Herr Stern și soţia lui. Pentru 
orice eventualitate. Inițial soţii Stern nu au vrut să plece și când 
s-au hotărât să o facă totuși, nu au mai putut aduna suma 
pentru taxa de părăsire a Reichului. Și atunci Hermann, tatăl 


VP - 198 


Mariei, a fost de părere că era mai bine dacă se pregăteau 
pentru ce era mai rău. Dacă vor fi și mai persecutați. 

Helene începu să înțeleagă. 

— Aveţi o ascunzătoare în care poate sta și Arthur. 

Otto dădu din cap: 

— Problema este că soţii Stern nu au mai venit. Nu știm de 
ce. Stabilisem să vină în decembrie și puţin înainte ca evreii să 
fie nevoiţi să predea telefoanele, Hermann și Avraham au vorbit 
la telefon și au schimbat parola convenită. Dar nu au mai 
apărut. Probabil că au găsit o cale de a părăsi țara. 

— Ori au fost deportaţi, interveni Arthur de pe locul din spate. 

Helene se întoarse spre el: 

— Deportaţi? Adică? 

— În est, le spuse Arthur pe un ton neutru. S-au amenajat 
lagăre în care vor să bage evreii din toată Europa. Ca să Îi 
separe de celelalte popoare, așa se spune. Se pare că este un 
loc groaznic. 

O vreme nimeni nu mai spuse nimic, toţi priveau afară în 
noapte, în lumina palidă proiectată de farurile mașinii. 

— Am auzit asemenea zvonuri, recunoscu Otto. Dar am crezut 
mereu că este vorba despre propaganda groazei practicată de 
englezi. Ca în războiul mondial. A 

Helene știa la ce se referea acesta. In 1915, englezii 
susținuseră că soldaţii germani violau femeile belgiene, le tăiau 
mâinile copiilor acestora ori îi spintecau fără milă cu baionetele. 
Deși se dovediseră invenţii, toată lumea le-a crezut. Tatăl ei 
spunea mereu că de aceea Germania a fost atât de umilită după 
înfrângere, pentru că adevărul a ieșit la iveală abia după ani 
buni. 

Arthur tuși. 

— Am vorbit cu oameni care au lucrat la ridicarea lagărelor. 
Spuneau că acestea sunt prea mici pentru atât de mulţi oameni. 
Condiţiile de cazare sunt proaste, mâncarea este puţină și 
igiena, catastrofală. Mai toți se îmbolnăvesc și mulţi mor. După 
ce ezită, adăugă: În plus, toate lagărele sunt controlate de SS. 
Asta nu poate fi bine. 

— Groaznic, zise Otto. După o vreme acesta continuă: Să nu îi 
povestiți despre asta Mariei. Oftă, apoi adăugă: Acesta este 
motivul pentru care avem o cameră secretă. Voiam doar să îl 
întrebăm pe tatăl Mariei dacă trebuie să o mai ţinem liberă. 


VP - 199 


Dacă mai speră ca soţii Stern să apară. Pentru că mă tem că 
este prea mică pentru trei persoane. 

— Și ce a spus? întrebă Helene. 

— A spus că o putem folosi. Otto căută în oglinda retrovizoare 
privirea lui Arthur: Este de aceeași părere ca mine și ca Marie. 
După cum evoluează lucrurile, este puţin probabil să apară așa 
cum a apărut el în faţa casei tale. 

— Nu s-a mai întâmplat, interveni Helene. A fost prima dată. 

— În orice caz, continuă Otto, pentru noi este ca și cum ar fi 
voința lui Dumnezeu. De aceea trebuie să primiţi camera și să 
rămâneţi acolo, până la terminarea războiului. 

— Mulţumesc, răspunse Arthur cu nespusă ușurare. Apoi oftă 
și zise: Aș vrea să mai pot crede în Dumnezeu. 

Helene trase înspăimântată aer în piept. Oh, nu! Cum de 
putuse Arthur să spună așa ceva? Otto era foarte credincios, la 
fel și Marie. Poate că se... 

Dar Otto râse indiferent: 

— Asta este. După cât se pare, Dumnezeu crede în 
dumneavoastră. 

o... 

Așa a ajuns Helene pentru a doua oară în această seară la 
gospodăria familiei Aschenbrenner. 

— Pentru ce i-ai spus doctorului că ai nevoie de mașina lui? 
întrebă ea. 

Se gândea febril la toate riscurile și pericolele posibile. 
Gândea în mișcări, limite și măsuri de siguranţă, ca și cum ar 
putea să își programeze și viaţa. 

— Nimic, răspunse Otto într-o doară. Nu l-a interesat. 

Părea că Otto făcuse asta de multe ori. Bine. Helene nu mai 
puse întrebări. 

Marie îi aștepta. Din ușa slab iluminată a casei, o siluetă cu 
abdomen proeminent îi urmări cum intrau în curte și se opreau 
în faţa ușii. 

Otto cobori geamul portierei. 

— A anunţat cumva doctorul Lauser că vine? 

— Nu, răspunse Marie. 

— Bine, atunci să intrăm. 

— Dar..., începu Helene. 

— Toate telefoanele sunt în dormitor, anunţă Marie. Și ușa 
spre camera de zi este închisă. Am pus și o pătură peste 


VP - 200 


televizor. 

Bun. Helene cobori. Intrară toţi în casă, la căldură. Un 
moment fură stânjeniţi. Arthur se prezentă, dar Marie îi spuse că 
se cunoșteau de la petrecerea din luna mai. Arthur își aminti 
vag. 

— Acesta nu este un lucru bun, comentă Otto, pentru că 
Gestapoul îl va căuta mai întâi la cunoștințe. 

Arthur confirmă întunecat: 

— Da, așa este. 

Helene trase adânc aer în piept. Așa este! Ce făceau ei nu era 
o joacă. Își riscau toţi viaţa ori măcar libertatea. Înainte de toti, 
Otto și Marie. Și dacă li se întâmpla ceva celor doi, ea purta 
vina, deoarece ea îi implicase în treaba asta! 

Simţea groaza ca un pumn în măruntaie. Işi închipui ce ar fi 
însemnat concret asta gândindu-se la pozele pe care le văzuse 
în copilărie în cărţile de medicină ale tatălui ei. 

Pe de altă parte, cei doi fuseseră de acord să ascundă o 
pereche de evrei. Deci deja luaseră decizia de a încălca legea. 

Dar pumnul nu fu mai ușor. 

— Eu propun, zise Otto, să începem imediat prezentarea 
palatului. 

Evident se grăbea, gândindu-se că trebuia să înapoieze 
mașina. 

Traversară holul până la scările din dreapta, care urcau la 
nivelul superior. Pe partea stângă era o ușă care dădea în șură. 
Marie rămase ultima, având grijă să închidă bine ușa în urma 
lor. 

Era frig și mirosea puternic a fân, a benzină și a îngrășăminte. 
Otto aprinse lumina, două becuri atârnate foarte sus, care 
luminau slab șura, o hală uriașă din lemn și zidărie veche, 
acoperită cu ţiglă. Lumina pălea în cotloane. Aici se aflau 
tractorul, carul de fân, o remorcă mică și un plug. Grapa era 
așezată într-un cadru sub un pat de șipci care ocupa mai bine 
de jumătate din șură, sprijinit pe fân. Peste fân era un alt pat din 
șipci mai fragil, iar deasupra lui iarăși fân. Helene mai fusese 
aici, dar niciodată noaptea. Întunericul făcea ca totul să pară 
neobișnuit și sumbru. 

Otto îi conduse pe lângă tractor, până lângă perete, unde era 
un fel de atelier cu un banc de lucru, pe care se afla o canistră 
cu ulei lubrifiant. Chei străvechi de strâns șuruburi erau înșirate 


VP - 201 


pe perete, deasupra lor fiind o fereastră acoperită cu hârtie 
groasă înnegrită, dintr-aceea pentru camuflaj. 

— Cred că asta este, își dădu cu părerea Arthur, arătând spre 
peretele atelierului, unde se zărea o ușă în spatele mai multor 
grătare. 

Otto mustăci. 

— Așa pare, nu? Dar nu este decât o capcană. Este adevărat, 
în spatele ei se află o încăpere destul de mare, unde depozităm 
vechituri. O jumătate de duzină de coase, o puţină pentru unt, 
vase din tablă, un jug pentru cai - lucruri din care există cu 
grămada în fiecare gospodărie, care nu mai sunt utile, dar de 
care nici nu te poți dispensa. Mai întâi pentru că au aparținut 
părinţilor și bunicilor, deci sunt moștenire, și în al doilea rând, 
pentru că nu se știe. Este posibil ca vreodată să fim nevoiţi să 
facem din nou untul manual. Ori să arăm cu caii. El se 
cutremură și adăugă: Să sperăm că nu. 

— Inţeleg, spuse Arthur. Interesant. Și adevărata 
ascunzătoare? 

— Este câţiva pași mai încolo, îi spuse Otto multumit că 
Arthur și Helene priveau miraţi în jur. O ascunzătoare? Aici? 
Helene vedea doar tractorul, celelalte mașini agricole și fânul de 
deasupra capetelor lor, care atârna printre șipci. Podeaua era 
din pământ bine bătătorit. 

— Se pare că este o ascunzătoare foarte bună, conchise Otto 
și scoase dintre banc și perete o tijă cu un cârlig în cap. O ridică 
și numără în direcţia peretelui din spate: Unu, doi, trei, patru, 
cinci, șase, șapte, opt. 

Intre șipca a opta și a noua vâri cârligul în fân. Se auzi un clic. 
Și spre uimirea Helenei, se desprinse o ușă dreptunghiulară din 
cadrul de șipci. Fânul care atârna prin deschizătură era de fapt 
așezat cu grijă și nu se observa nimic. 

Deasupra fânului se zări o clapă solidă din lemn, de care era 
fixată o scară culisantă, al cărei capăt Otto îl trase jos cu 
cârligul. Bine unsă, aceasta alunecă până pe podea - o scară 
solidă care dispărea sus într-un pătrat întunecat. 

In sfârșit, Helene înțelese: ascunzătoarea era în mijlocul 
fânului! Cadrul din șipci lăsa impresia că deasupra se afla doar 
fân. De jos nu se vedeau barele de susținere ale ascunzătorii. 

— Intraţi, vă rog! îi invită Otto făcând un gest larg cu mâna. 

Arthur era extrem de uimit. 


VP - 202 


— Foarte inteligent. Complimentele mele. 

— Vă conduc eu. 

Otto urcă primul. Arthur puse pe umăr sacoșa cu lucrurile 
pregătite de Helene și îl urmă. Tânăra așteptă ca ei doi să urce, 
apoi făcu și ea același lucru. 

— Întrerupătorul pentru lumină este aici, se auzi vocea lui 
Otto. Adică trebuie să fie aici. Din păcate ferestre nu sunt. 

— Evident, zise Arthur. 

Ascunzătoarea se lumină. Helene era încă pe scară și Otto 
continua să îi arate lui Arthur: 

— Acolo este un pat mare, mai există o masă cu două scaune 
și chiar un lavoar. Conducta de apă vine printr-o ramificaţie de 
la grajdul vacilor, fără să atragă atenţia. Desigur că este apă 
rece, dar vedeţi aici jos? Cutia aceea albă este un aparat de 
încălzit electric. Când aveţi nevoie de apă caldă, răsuciţi acest 
întrerupător. 

— Foarte confortabil, îl lăudă Arthur. 

Ajunsă sus în sfârșit sus, Helene privi în jur. Planul 
ascunzătorii arăta ca un T culcat. Pe segmentul vertical se aflau 
trapa și mecanismul scării; de acolo se intra în adevărata 
cameră - transversala T-ului. Pereţii erau din lemn, la fel și 
podeaua, vopsită în alb. Existau și lămpi și rafturi pentru cărți, 
deocamdată goale, și cârlige pentru agăţat haine în perete. 
Cuverturile de pe pat erau cusute de mână, făcute desigur de 
Marie. 

— Încăperea este înconjurată de fân, deci bine izolată atât 
împotriva arșiței, cât și a frigului, continuă Otto. Totuși există și 
încălzire electrică. Cutia aceasta. De aici reglaţi temperatura. 
Fanta de deasupra este pentru aerisire, care se face prin două 
furtunuri, care merg pe marginea tavanului până afară. Dar nu 
se văd. Când aerul devine stătut, acest întrerupător pornește un 
ventilator silențios. 

— V-aţi străduit, nu glumă, zise Arthur. 

— Desigur. Va trebui să staţi mult timp aici. 

În dreapta era o ușă, în stânga alta. Una dădea într-o mică 
încăpere mai răcoroasă, pentru provizii, unde se afla un coș cu 
alimente. 

— Coșul se lasă cu o frânghie până pe podea și apoi se ridică, 
îi explică Otto. 

După cealaltă ușă era toaleta. 


VP - 203 


— Ușa este etanşă. Încăperea din spatele ei are aerisire 
proprie, pentru a nu pătrunde mirosul în cameră. El săltă 
capacul toaletei: Este un closet-compost. După ce se folosește, 
se pune o lopată cu paie. li arătă o găleată albastră cu capac. 
Desigur că din când în când trebuie golit. Pentru asta este acest 
cârlig, pentru a fi lăsat jos. Evită catastrofele urât mirositoare, 
m-am gândit eu. 

— Și unde se golește? 

— În grămada noastră de compost, spuse Otto. 

— Perfect. Arthur privi în jur și clătină din cap vizibil uluit. Este 
ca într-un vis. Chiar v-aţi gândit la tot. 

Otto ridică din umeri. 

— Cel puţin asta sper. Oricum m-am străduit. 

— Nu știu cum v-aș putea mulțumi vreodată pentru asta. 

— Noi nu ne facem decât datoria de creștini. 

Aceste vorbe părură să îl stingherească din nou pe Arthur, 
care ezită, apoi zise: 

— Dacă-mi permiteţi, este mai mult decât atât. Aici este un 
adevărat palat. 

— Numiţi-l oricum. L-am făcut cât m-am priceput de 
confortabil, dar este o închisoare. 

— Cum așa? Oh! Privirea lui Arthur căzu pe deschizătura cu 
scara: Deci eu nu pot ieși și vine cineva și... 

— Nu, îl întrerupse Otto. Se poate deschide și de sus, vă arăt 
imediat. De fapt, altceva vreau să vă spun: noi - deci soţia mea 
și cu mine - facem pentru siguranţa dumneavoastră tot ce 
putem. Dar trebuie să vă pretind ca să faceți și dumneavoastră 
pentru siguranţa noastră tot ce puteţi. 

El duse mâna la piept. 

— Dacă v-ar găsi, consecinţele pentru noi ar fi grave. De 
aceea, din păcate, nu vă pot permite să umblaţi prin curte când 
vreţi. Într-o gospodărie ţărănească este un du-te-vino 
permanent, oricând poate să apară cineva și să vă vadă. 

Arthur dădu din cap cu seriozitate: 

— Înţeleg. Da, sigur. Aveţi cuvântul meu. 

— Bun. Otto se uită la Helene. Presupun că Helene va veni din 
când în când ca să vă mai ţină de urât, nu? 

Helene avu impresia că i se oprește inima. Dădu din cap cu 
zel. 

— Ar fi bine, spuse Arthur. 


VP - 204 


— Pot aduce și ceva de citit, spuse cu greu Helene. 

Otto dadu mulţumit din cap. 

— Deci suntem de acord. Acum am să vă mai arăt cum se 
trage scara sus, apoi vă las singuri. 


VP - 205 


27. 


Când Helene se trezi în dimineața următoare, câteva 
momente nici nu îi veni să creadă că nu era un vis. Otto o 
adusese acasă cu mașina. Indepărtase toate urmele din baie, 
apoi se prăbușise epuizată în pat... sau...? 

Se ridică în capul oaselor. Se făcuse de mult ziuă. Trecuse de 
ora zece. Conductele de apă caldă trosneau și se auzea de 
departe zgomotul veselei; însemna că Johanna se întorsese! 

Helene mai rămase o vreme în pat, înainte să își facă suficient 
curaj să se ridice, să își pună pe ea capotul, să coboare, să o 
salute pe Johanna și să ia micul dejun în bucătărie, cum făcuse 
de atâtea ori. 

— Bună dimineaţa, o întâmpină bucătăreasa, curățând cartofi. 
Azi ai dormit mai mult. 

Helene încercă să scape de nodul care i se pusese în gât. 

— leri-seară a trebuit să mă duc la serviciu. 

— Oh și s-a făcut târziu. Așa că ar merge o cafea bună, nu? 
Dar pentru asta mă tem că ar trebui mai întâi să câștigăm 
războiul... 

Cafeaua îi era indiferentă Helenei, ea se obișnuise cu gustul 
celei din cereale. Sorbi câte puţin urmărind-o cu privirea pe 
Johanna, pe deasupra ceștii. Bucătăreasa curăța cu pricepere 
cartofi și părea tristă și totodată satisfăcută. Era tristă pentru că 
prietenul ei trebuia să plece astăzi pe front, dar satisfăcută 
pentru că... 

Helene mai sorbi o dată din fiertura neagră și amară, 
încercând să se concentreze asupra gustului acesteia. | se părea 
incredibil că femeia care stătea acum în bucătărie și curăța 
cartofi zbârciţi și morcovi strâmbi era femeia pe care ieri o 
auzise împreună cu un bărbat... 

Simţi cum i se ridică sângele în cap și încercă să se 
gândească la altceva. 

— Astăzi, hm... mă duc în vizită la o prietenă, zise ea repede. 
La Marie. Nu cred că vin la prânz. 

— Ah! Johanna lăsă braţele pe lângă corp ușurată. Bine că mi- 
ai spus. Atunci o să am timp. Vom mânca diseară. Foarte bine. 


VP - 206 


Helene, căreia mintea numai la următoarea masă nu-i stătea, 
confirmă și cu asta discuţia se încheie. Termină repede cafeaua, 
împachetă câteva cărți și se sui pe bicicletă. 

o... 

Nici în următoarele zile și săptămâni nu a fost o problemă să 
petreacă mult timp la soţii Aschenbrenner. Părinţii ei știau că 
Marie era gravidă și când Helene susţinea că prietena ei are 
nevoie de cineva care să o ajute puţin la menaj, o înțelegeau. 
Tatăl ei lăuda mama germană, iar mama ei îi dădu un ulei cu 
care Marie să își maseze abdomenul pentru a nu face vergeturi. 

Așa că aproape în fiecare seară, când munca și partidul îi 
permiteau, Helene pedala până la gospodăria Aschenbrenner. 
Marie era plină de elan și poftă de viaţă și numai de ajutor la 
menaj nu avea nevoie. Curând, aceste vizite decurgeau la fel: 
Helene lăsa bicicleta la ușă, intra în casă și schimba câteva 
cuvinte cu Marie. Aceasta se asigura că totul era în ordine, 
răsucea un întrerupător din bachelită care părea că nu are nicio 
funcţiune - asemenea întrerupătoare existau în orice casă 
veche, rămase de la alte instalaţii și fără nicio întrebuințare -, 
apoi Helene dădea fuga în spate, în șură. 

Intrerupătorul făcea să pâlpâie o dată o lampă de semnalizare 
din ascunzătoare. Anunţa o vizită și însemna că totul era în 
ordine. Două asemenea semnale însemnau PERICOL! În cazul 
acesta Arthur decupla orice consumator de curent și trebuia să 
nu facă niciun zgomot până la încetarea alarmei. 

După câteva zile, Arthur învățase să folosească scara și o 
deschidea de sus, desigur nu înainte de a verifica printr-un tub 
asemănător unui vizor ce se petrecea sub ascunzătoarea lui. 
Helene se bucura că nu era nevoită să deschidă ea, pentru că îi 
venea greu să o facă și nu nimerea deschizătoarea cu cârligul. 

Apoi, după ce Arthur ridica scara și închidea trapa, rămâneau 
doar ei, într-o minunată izolare. Discutau despre Dumnezeu și 
despre lume. Despre cărţile pe care ea i le aducea. Și reveneau 
mereu la tema preferată a lui Arthur: rolul computerului în 
progresul științei și al tehnicii. El dezvoltase noi teorii, de 
exemplu aceea conform căreia chimia profitase mult de pe urma 
faptului că datorită computerului calculele se puteau realiza mai 
repede și mai simplu, având ca rezultat faptul că astăzi existau 
îngrășăminte și mijloace de combatere a dăunătorilor mai 
eficiente decât în urmă cu o sută de ani, ceea ce îmbunătăţise 


VP - 207 


considerabil recoltele. 

— Fără computere, spunea Arthur, astăzi ar fi fost 
raționalizate nu doar alimentele de peste mări, care din cauza 
embargoului nu mai ajung în ţară, ci și alimentele fundamentale 
precum pâinea și cartofii. 

Acestea îi păreau Helenei cam trase de păr, ca mai toate 
teoriile lui, dar erau lucruri despre care puteau discuta cu 
plăcere. Cu Arthur era cu totul altfel decât cu ceilalți bărbaţi cu 
care avusese de-a face. Era primul cu care discuţia decurgea de 
la sine. Nu existau momente în care ea să nu mai știe ce să 
spună, dimpotrivă, când era cu el avea senzaţia că se 
transformă într-o altă persoană, și anume în acea Helene care 
voise dintotdeauna să fie. Ș 

Uneori Arthur îi povestea despre război. Insă doar farse 
amuzante, despre schimbarea cizmelor, mânjirea clanţei cu 
cremă de ghete, retezarea barei de sprijin de la latrină sau 
despre episoade ca acela în care ei au protejat un camarad beat 
să nu fie descoperit și pedepsit ori au păcălit un ofiţer nesuferit. 

— Dacă totul era atât de vesel, întrebă Helene, de ce ai 
dezertat? 

Urmă un moment jenant foarte lung de tăcere. Arthur păru că 
se închide în sine, în timp ce pe chipul lui se așternu o expresie 
străină. 

Helene îl urmări înspăimântată. Nu ar fi trebuit să spună asta? 
Atinsese în mod evident un punct vulnerabil. Ce se va întâmpla? 
O va expedia spunându-i că nu vrea să o mai revadă? 

— Pentru că..., răspunse Arthur în cele din urmă, în realitate 
doar vesel nu era. De-aia. De-aia am dezertat. Pentru că nu mai 
puteam suporta. 

Helene inspiră adânc și simţi o neliniște în piept. 

— Înţeleg că nu vrei să vorbești despre asta. 

— Vreau să vorbesc despre asta, ripostă Arthur închizând o 
clipă ochii. Apoi adăugă circumspect: Doar că nu știu cum. 

Din nou aceeași tăcere și cum erau așa izolaţi de restul lumii 
părea că niciunul nu va mai spune niciodată nimic. 

— În Polonia trebuia să îi vânăm pe cei din rezistenţă, începu 
Arthur în cele din urmă, încet, cu pauze, răgușit. Se ascundeau 
în păduri, pe lângă ape, în șoproane izolate, voiau să ne 
surprindă blindatele sau mașinile în ambuscade. Precum cei mai 
mulţi, nu aveau habar că telefoanele pot fi urmărite, că sistemul 


VP - 208 


de telefonie știe în fiecare moment cu exactitate unde se află 
telefonul, pentru că altfel nu ar funcţiona. Pe aparatele noastre 
nu primeam doar localizarea și coordonatele exacte, ci și 
specificaţiile de ţintă pentru mortiere. Un computer știa unde ne 
aflam noi, unde se afla cel mai apropiat cuib de membri ai 
rezistenţei, înregistra datele despre viteza vântului și calcula 
exact cum trebuiau reglate mortierele. Ceea ce și făceam. 
Unghi, înălțime, încărcătură,  introduceam grenadele și 
executam foc. Uneori se vedeau fragmente de corpuri zburând 
prin aer. Treaba o putea face și o mașină, dar o făceam noi. 

Helene înlemnise, nu spunea nimic. Simţea că nu trebuia să îl 
întrerupă. 

— lar rezistenţă... rezistenţă însemna tot ce incomoda. Nu 
exista nicio scuză, nicio înțelegere. Mă refer la faptul că tocmai 
le facusem ţara ţăndări cu bombardamentele, le răsesem 
armata, le distrusesem aviația, zeci de mii de oameni fugeau. 
Este explicabil că din când în când cineva protesta, nu? Dar nu, 
noi, rasa superioară, noi vrem supunere totală. Într-un sat era 
un bărbat beat, un ţăran, care s-a certat cu un soldat german, 
habar nu am de ce, dar brusc a scos un cuţit, a avut loco 
încăierare și soldatul a fost rănit. Ce mai tămbălău! De parcă s- 
ar fi comis o teribilă monstruozitate. Rezistenţa trebuie 
suprimată cu orice mijloace, se spunea, că este dorinţa 
Fuhrerului! Așa că s-au dus acolo pentru „represalii”. Doamne, 
Dumnezeule - represalii pentru o împunsătură de cuțit! Au fost 
adunaţi o sută douăzeci de oameni și au fost împușcați, fără 
proces, fără motiv, pur și simplu. O treime dintre ei nici măcar 
nu erau din sat, ci călători daţi jos dintr-un tren care trecea pe 
lângă sat. Din fericire, eu am fost șofer, nu a trebuit să trag, dar 
probabil că aș fi tras, dacă mi s-ar fi ordonat. Asta nu îmi dă 
pace. Că aș fi tras și eu. Că m-am molipsit de această nebunie, 
de această revoltă absolut idioată, ce ni s-a inoculat. Ca și cum 
am avea dreptul să ni-i supunem pe toți. 

Helene dusese mâinile la gură. După ce Arthur, epuizat, tăcu, 
spuse: 

— Acele specificaţii au fost făcute la noi. Agenţia Naţională de 
Securitate era competentă pentru valorificarea bazelor de date 
capturate. Pe atunci încă nu lucram acolo, dar știu că așa a fost. 

Arthur o privi, de parcă uitase că aceasta era de faţă. 

— Atât de departe de cele întâmplate? 


VP - 209 


— Da, distanța nu are nicio importanţă, dacă în joc sunt 
computerele. 

El se uită iarăși în gol. 

— În privinţa rezistenţei populaţiei aveam ordine clare, 
continuă el. Frontul înainta în Polonia mai repede decât se putea 
merge. Dacă se trăgea în noi dintr-o casă în spatele frontului, 
casa trebuia incendiată cu tot ce se afla în ea. Dacă era într-un 
sat și nu se putea stabili din care casă s-a tras, trebuia ars tot 
satul. 

— Dumnezeule, șopti Helene, cine dă un asemenea ordin? 

— Generalul-maior Fedor von Bock, pe atunci comandantul 
Grupului de Armate Nord, între timp purtător al Crucii de 
Cavaler și generalfeldmarschall. Arthur se șterse pe frunte și 
continuă: Și a fost una dintre cele mai mici rele. In primele două 
luni după începerea războiului, în Polonia au fost arse peste cinci 
sute de sate și orașe. 

— Peste cinci sute! 

— lar eu am fost unul dintre cei care au făcut asta. Chiar dacă 
nu am aruncat nicio făclie pe vreun acoperiș din paie, eram 
mobilizat de același spirit ca toţi ceilalţi. Ofițerii ne-au povestit 
ce barbari, ce fiinţe inferioare erau polonezii - bestii animalice, 
perfide, trăitori în mizerie, rămași în urmă mintal, de la care nu 
ne putem aștepta decât la josnicie și perfidie. Dar cei mai mulți 
erau doar săraci, nimic altceva. El clătină din cap și adăugă: 
După aceea erau totuși destul de buni să fie aduși cu sutele de 
mii ca muncitori în vechiul Reich. 

Helene dădu din cap. Marie îi povestise că și Otto ceruse 
asemenea muncitori, nu pentru că ar fi avut nevoie de forță de 
muncă, ci pentru a putea apăra cel puţin câţiva tineri. Dar 
solicitarea nu a fost aprobată, pentru că soţii nu erau membri ai 
partidului, ci „credincioși ai papei bătuţi în cap”. 

— Dar tu nu ai tras cu arma? vru să se asigure Helene. 

— Eu am cucerit Polonia fără să trag un foc. Doar am condus. 
Dar am ajutat la jefuirea ţării. Și ce-am mai jefuit! La cotul 
Vistulei am găsit beciuri întregi pline cu bare din cupru, zinc și 
plumb, pe care le-am încărcat și le-am transportat în Reich. Am 
tăiat porţi de fier din grădini și garduri ale parcurilor, am 
demontat șine de cale ferată, am strâns candelabre și tigăi, am 
topit tot pentru a aproviziona industria de război germană. 

— Dar tu nu ai tras. 


VP - 210 


— Atunci nu. Mai târziu da. 

— Mai târziu? 

Ceva se schimbă. Arthur se uită la ceas și spuse: 

— Deja este târziu. Cred că este timpul să pleci. 

o... 

Vizitele la Arthur deveniră obiceiul preferat al Helenei, centrul 
vieții ei. Curând propria ei bibliotecă nu a mai fost suficientă 
pentru a-i oferi noi lecturi, pentru că acesta nu avea altceva de 
făcut toată ziua decât să citească și citea repede. Așa că ea s-a 
dus la biblioteca orașului pentru a împrumuta cărți, despre care 
credea că au să îi placă lui Arthur. 

După un timp atrase atenţia bibliotecarei, ca o cititoare 
asiduă, și bătrâna femeie cu aere de guvernantă începu ca la 
restituire să o întrebe despre acestea: dacă i-au plăcut, ce 
părere avea despre eroi și alte lucruri. 

Aceste întrebări iniţial îi dădură bătăi de cap Helenei, pentru 
că ea nu citea cărțile, dar problema se rezolvă ușor: îl rugă pe 
Arthur să îi povestească de fiecare dată despre ce era vorba și 
ce părere avea el despre acţiune, și astfel putea să răspundă 
bibliotecarei. Neîncrederea afișată iniţial de femeie dispăru și ea 
începu chiar să îi recomande cărţi. Helene accepta bucuroasă 
aceste recomandări, cu excepţia celor privitoare la literatura 
pentru femei - genul romanelor siropoase, biografii ale unor 
cunoscute programatoare, care cu certitudine nu îl interesau pe 
Arthur. 

Ea își dădea foarte bine seama cât de importante erau pentru 
Arthur vizitele și discuţiile cu ea. În rest acesta era singur și pe 
măsură ce trecea timpul se simţea tot mai închis. O dată pe 
săptămână Otto avea grijă ca Arthur să iasă în aer liber și la 
soare câte o oră, mai ales acum în plină primăvară, dar mai mult 
nu se putea, fiind riscant, deoarece Arthur era căutat. Helene 
intra din când în când în datele Gestapoului - acţiune pentru 
care ar fi avut nevoie de permisiune scrisă, dar de asta practic 
nu se ocupa nimeni - și urmărea cursul investigațiilor. Arthur 
Freyh se afla împreună cu câteva zeci de alte nume pe o listă 
care era trimisă săptămânal prin poșta electronică tuturor 
posturilor de poliţie și el urca spre fruntea listei, în funcţie de 
numărul celorlalți dezertori prinși între timp. Mai citea și 
rapoartele de urmărire care îl priveau: Gestapoul presupunea că 
acesta s-ar afla la Munchen ori la Berlin, interogase deja toți 


VP - 211 


membrii de familie, prietenii, rudele și cunoștințele și 
percheziționase temeinic locuințele acestora. 

Termenul la care avea să nască Marie se apropia tot mai mult. 
Acesteia îi era tot mai greu să aibă grijă de Arthur. li spuse 
Helenei că nu mai reușea să îi facă zilnic mâncare caldă. Arthur 
nu scosese nicio vorbă despre asta și avea numai cuvinte de 
laudă față de gazdele lui. Așa că Helene începu să îi dea Mariei o 
mână de ajutor, chiar dacă îi luă din timpul petrecut cu Arthur. 

Arthur nu se plângea de nimic, ci se bucura mereu să o 
revadă. Petreceau ore minunate povestindu-și viaţa unul altuia. 
Arthur provenea dintr-un mediu simplu, tatăl lui era muncitor 
într-o fabrică, mama contribuia cu câte ceva la întreţinerea 
familiei lucrând acasă. Părinţii lui fuseseră dezamăgiţi de faptul 
că el studiase istoria, în loc să înveţe ceva folositor, practic, ca 
să se poată întreţine. 

Cu sora lui mai mare cu patru ani decât el, căsătorită cu un 
comis-voiajor, nu se afla în relaţii bune. 

— Și cum te așteptai să te ascundă? se mirase Helene. Arthur 
ridicase din umeri și ea nu mai insistase. 

El îi povesti și despre studiile sale. După ce staţionase o 
vreme în Polonia, i se dăduse liber un trimestru ca să își 
continue studiile la Munchen. 

— Din cauza războiului nu mai existau semestre, ci doar 
trimestre, ceea ce însemna o mare grabă. Nu avea voie să își 
continue studiile unde voia el, ci acolo unde era trimis. Și cel 
mai rău era că nu avea voie să închirieze o cameră și să fie 
propriul stăpân, ci să se încadreze în compania studenţească. 
Trist! Iniţial ne-au cazat într-o cazarmă, după o lună a trebuit să 
plecăm într-o școală veche, doisprezece într-o cameră fără 
încălzire. Zilnic se făcea apelul, la care te prezentai în uniformă 
și așteptai, așteptai, așteptai. La un moment dat am închiriat o 
cameră la un han și veneam doar la apel, ceea ce era destul de 
deranjant. Dar cel puţin aveam căldură și puteam să studiez în 
liniște. 

— Și? întrebă Helene. Ţi-ai terminat lucrarea de diplomă? 

Arthur dădu din cap oftând: 

— Nu a mers bine. Cu neliniștile din jurul meu, cu neliniștile 
mele proprii, cu acest tămbălău propagandistic... Am avut 
nevoie de două luni ca să mă regăsesc. Poate dacă aș fi mai stat 
un trimestru... 


VP - 212 


— Ai fi putut să povestești cum ar fi fost istoria fără mașina 
analitică... 

— Exact. 

Helene mustăci. 

— Dacă lordul Babbage nu ar fi inventat-o, cine ar fi inventat- 
o? Şi când? 

— Ar fi fost probabil construită cam pe acum, presupuse 
Arthur. Și probabil tot de către englezi. 

— De ce? 

— Pentru că aveau urgent nevoie ca să spargă codurile 
folosite de flota noastră de submarine. Doar se spune că 
războiul este tatăl tuturor lucrurilor. 

— Ca să spargi coduri ai nevoie de mai mult decât de un 
computer. În primul rând ai nevoie de o matematică a 
codificării. Și cum s-ar fi putut asta dezvolta fără computere? 

— De mână. De ce nu? Codificări au existat dintotdeauna. 
Desigur, nu atât de complexe cum sunt codurile actuale. 

— Codificările de mână pot fi decodificate tot de mână. 
Helene clătină din cap și continuă: Teza ta mi se pare cam trasă 
de păr, sincer. 

După trimestrul petrecut la Munchen, s-a dus în Rusia, direct 
pe front, în iarna rusească. Asta însemna tremurat permanent la 
minus treizeci sau patruzeci de grade, mereu în căutarea a ceva 
cât de cât cald, a posibilităţii să se spele, mereu înfometat, 
pentru că mâncarea era prea puţină. In ciuda frigului, păduchii 
erau o plagă permanentă. 

— incertitudinea, permanentul efort de a supravieţui măcar o 
zi te măcinau. Eu simţeam cum se scurge tinereţea din mine, 
cum îmi pierd orice dezinvoltură și încredere specifică vârstei. 

Altă dată i-a povestit despre peisajul fascinant de acolo. 

— Acea câmpie nesfârșită, fără capăt... Deseori apusurile 
erau indescriptibil de frumoase. Apoi apărea luna, învăluind totul 
în argint, pajiștile, arborii... Singurul lucru respingător în acea 
lume eram noi. El își ascunse fața în mâini și adăugă: Am învăţat 
puţină rusă, am încercat să intru în contact cu oamenii. Și cu ce 
m-am ales? Îmi revenea sarcina să le spun oamenilor că trebuie 
să plece când primeam ordinul de a arde un sat. Să plece 
imediat, doar cu ce puteau duce pe ei. Și cum mă priveau, când 
îmi treceau prin faţă, cu bagajele în spinare, cu copiii de mână, 
fără niciun ţel, fără un loc spre care să se îndrepte... asta nu pot 


VP - 213 


uita niciodată. Aveau o oră ca să plece ori două ore, în funcţie 
de ordinul primit, după care ardeam ori dărâmam totul. Și 
pentru ce? Nu ne-a spus niciodată nimeni. Ordinul era ordin. O 
pură nebunie. 

Helene tăcea, încercând să vadă cu ochii minţii ceea ce 
văzuse Arthur. În ciuda dureroaselor amintiri evocate, era un 
moment de tăcere comună, care nu îi despărțea, ci îi unea. 

— Nu am venit în Weimar pentru sora mea, spuse pe 
neașteptate Arthur. 

— Dar pentru cine? întrebă Helene, așteptând să audă că 
acesta venise la un prieten, de la care spera să primească 
adăpost, dar care, fatal, între timp fusese încorporat. 

Arthur dădu cu mâna pe podea, ca și cum acolo ar fi căzut 
niște firimituri invizibile, pe care voia să le strângă. 

— Eu mă gândeam la fata care o apărase atât de vehement 
pe lady Ada. La cea mai interesantă discuţie pe care am purtat- 
o vreodată cu o femeie. Nu aveam nicio speranţă de ao 
revedea, pentru că ea era fiica unui chirurg, a unui celebru 
chirurg, un medic important, iar eu eram doar fiul unui muncitor. 
Dar voiam cel puţin să încerc. Ea m-a atras în acest oraș, aș 
putea spune... lar acum, după toate probabilitățile, noi ne aflăm 
aici. 

El ridică privirea. Helene îl privi înmărmurită, neajutorată, fără 
glas. El era cel care se aplecase ori fusese ea? Nu știa. Dar se 
apropiară unul de celălalt și buzele li se întâlniră, de parcă așa 
fusese hotărât inexorabil de la începutul vremurilor. 

o... 

Un sărut. Ea săruta pentru prima dată în viaţă un bărbat, un 
bărbat frumos, puternic și înalt, bărbatul la care visase în secret 
de ani buni, ba nu, la care ar fi visat, dacă ar fi îndrăznit. Dar nu 
îndrăznise, pentru că nu voise să fie dezamăgită, nu își 
permisese să spere la ceva și totuși se întâmplase, ca și cum ar 
fi trebuit să se întâmple. 

Da, Arthur avusese dreptate: era absolut incredibil, era o 
adevărată minune. Nimeni nu s-ar fi putut gândi la așa ceva. Era 
imposibil. Și totuși se întâmplase. 

Sărutul o cuprinse în întregime, i se răspândi în tot trupul ca 
un șoc electric, ca un val fierbinte, până în vârfurile degetelor, 
până în capătul fiecărui fir de păr și ei i se păru că trupul începu 
să-i lumineze. Așa și numai așa te puteai simţi când ţi se 


VP - 214 


împlineau toate visurile, în momentul în care viaţa își îndeplinea 
menirea. Ce altceva ar fi putut să facă, decât să se predea cu 
totul, să se lase în brațele lui Arthur, să se contopească în acest 
sărut pe care și-l dorea fără de sfârșit sau înlocuit de alte lucruri 
mai minunate... 

Arthur, Arthur al ei. Atât timp cât va dura războiul, el îi 
aparţinea, doar ei! Atât timp cât trebuia să se ascundă aici sus, 
nu i-l putea lua nimeni! 

Gândul acesta, apărut din senin, o făcu pe Helene să tresară, 
să se smulgă din reverie. Se desprinse de Arthur și se îndreptă 
șocată. 

— Scuză-mă, spuse repede Arthur. A fost o nerușinare din 
partea mea. Te rog, iartă-mă. 

— Poftim? murmură Helene zăpăcită. 

— Da... tu ai cu siguranţă un logodnic și eu... cum spuneam... 
a fost doar... pentru că... 

Ea îl măsură cu privirea din cap până în picioare, se visă din 
nou în braţele lui, care o strânseseră cu atâta putere, dar nu 
cuteză, pentru că simţi pericolul. Mai întâi trebuia să priceapă ce 
se petrecuse. Să clarifice factorii specifici, să determine 
parametrii. Avea nevoie de o diagramă, de un model de 
program aplicabil la situaţia aceasta. 

— Dacă aș fi avut un logodnic, spuse ea cu greu, nu mi-aş fi 
petrecut serile aici de mai multe ori pe săptămână. 

Arthur răspunse tulburat privirii ei, cu buzele strânse, buze cu 
care tocmai o sărutase atât de minunat. 

— Așa este, bâlbâi el. Probabil că nu. Am vrut doar... deci, ar 
fi rău pentru mine, dacă nu ai mai veni. Asta voiam să spun. 

Helene vru să îi spună că îl iubea, îl dorea și era pregătită 
pentru orice, dar nu putu să o facă, pentru că nu știa dacă era 
adevărat. 

Oare îl iubea cu adevărat pe Arthur? Cum putea să știe asta, 
dacă ea nu știa ce era de fapt dragostea? La Marie și la Otto 
vedea asta, dar nu înţelegea. Vedea că cei doi erau cumva 
legați, aparțineau unul altuia și își amintea că așa fusese mereu, 
că ei îi apăruseră totdeauna un suflet unic în două trupuri. 

La ea și la Arthur era altfel. Ea nu avea senzaţia că ar fi unită 
cu el, ci doar își dorea asta. Îl dorea? Da, îl dorea. Ea nu mai 
simţise niciodată asta pentru alt bărbat, nu mai simţise așa ceva 
niciodată, dar nu avea nicio problemă să identifice acest 


VP - 215 


sentiment: era dorință, un instinct primar ce se trezise în ea și 
acesta voia să facă ceea ce bărbaţilor și femeilor le este dat să 
facă. 

Era ea oare pregătită pentru orice? 

Răspunsul era clar: Nu! În niciun caz nu putea să rămână 
gravidă, pentru că asta ar fi însemnat moartea lui Arthur, 
propria ei pieire și a lui Marie și a lui Otto. Indiferent de ce se 
petrecea în ea, trebuia să se controleze cu orice preţ, chiar cu 
prețul fericirii ei. 

Trebuia să își revină, înainte de a pleca. Era momentul 
potrivit, dar cum se simțea acum, nu putea pleca. Marie ar fi 
remarcat ce se petrecuse și ar dezaproba-o, ar fi considerat 
gestul imoral, dacă sub acoperișul oferit de ea s-ar petrece 
intimităţi între oameni necăsătoriți. 

— Mă întorc, zise Helene și se ridică. Dar acum este 
momentul să plec. 

Se duse în faţa oglinzii înguste, își dădu pe faţă cu apă rece, 
își aranjă părul și îl văzu pe Arthur, care se uita la ea. De când 
nu mai era atât de slab ca în urmă cu câteva săptămâni, când 
venise din Rusia, chiar arăta bine. Un bărbat splendid, la fel de 
demn de admiraţie ca la sărbătoarea din luna mai. 

Privindu-se în oglindă alături de el, ea însăși părea mai mică și 
mai neatractivă. Nu ca Marie și Otto, la care imediat vedeai că 
aparţin unul altuia. Ea nu era femeia care i se potrivea lui 
Arthur, dar era unica femeie la îndemâna lui și atât timp cât 
dura războiul, va rămâne așa. 

Îi fu rușine de acest gând, dar asta era. 

Și era un gând care o făcea fericită. 


VP - 216 


28. 


Eugen Lettke se afla din nou la bancă, stătea la coadă la 
computer și aștepta răbdător. Era oră de vârf și în fața lui se 
aflau mai mult de o duzină de oameni. Firește că nici nu era 
nevoie să vină aici pentru a-și rezolva problemele cu banca. Tot 
atât de bine ar fi putut să o facă de la computerul lui de la 
agenţie. 

Dar nu acesta era motivul pentru care venise, mai ales la 
acest moment. Venise să o caute pe ea, pe „ducesă”, cum îi 
spunea între timp. Femeia care îi atrăsese atenţia aici, în 
această bancă și care de atunci nu mai voia să îi iasă din cap. 

Acel moment îi revenea mereu în minte. Femeia nu părea să 
fi fost în trecere pe aici, ci o persoană de-a casei. Nu putea fi 
decât o persoană care avea legătură cu cineva care lucra la 
bancă, la care venise în vizită. 

Firește că pusese de mult sub lupă angajaţii băncii, dar nu 
găsise nimic care să îl ajute în identificarea ei. Era complicat și 
cu cât era mai greu să găsească o urmă, cu atât mai mult își 
dorea să o facă. 

De aceea se afla aici. Pentru că își spunea că ea trebuia să 
reapară la un moment dat. 

Desigur că era mult prea distinsă pentru a discuta cu unul ca 
el. Dar îi va descoperi punctele slabe, îi va afla secretele și 
atunci ea va trebui să o facă. 

Și nu doar să discute... 

Râvna lui era alimentată nu în cele din urmă de faptul că în 
ultima vreme avusese preponderent experiențe sexuale 
neplăcute. Nu că ar fi dus lipsă de material compromiţător, ba 
dimpotrivă. Dar cu cât războiul se prelungea și cu cât bărbaţii 
lipseau mai mult de acasă, cu atât mai „dispuse” deveneau 
femeile. 

Desigur ele se apărau... puţin. Pentru prestigiul lor. Pentru a 
putea să spună că erau soţii cuminţi și că nu au avut de ales, au 
fost constrânse. Dar pe urmă... pe urmă gustau situaţia din plin. 
Indiferent ce făcea cu ele, în ce poziţii le punea, ele gemeau, se 
lipeau de el, se repezeau, își dădeau toată silinţa. Scârbos. 


VP - 217 


Câteodată mergea, dar nu mereu. Uneori el trebuia să termine, 
ca să nu explodeze, însă apoi era furios și dezgustat de sine, de 
femei, de întreaga lume. 

Singurul episod oarecum plăcut l-a avut cu o tânără din Jena, 
o educatoare de grădiniță, care purta totdeauna îmbrăcăminte 
încheiată până la gât și părea speriată ca o căprioară. Îi atrăsese 
atenția, aflase cum se numea, dar în mod excepţional nu 
descoperise nimic compromiţător despre ea. În cele din urmă își 
asumase riscul și sub numele ei scrisese în Forumul german 
injurii la adresa Fuhrerului, pe care le antedatase. Când îi vârâse 
o copie sub nas, aceasta fusese atât de șocată, încât nici măcar 
nu contestase că ar fi scris așa ceva, ba chiar cerșise îndurare! 

Ceea ce, dacă se gândea bine, reprezenta o recunoaștere a 
vinii. 

Deoarece locuia într-o cameră mobilată, s-a dus cu ea la un 
hotel ieftin, la care nu se puneau multe întrebări. O lăsase pe ea 
să plătească și se bucurase. Când îi ceruse să se dezbrace 
începuse să plângă și suspinase tot timpul. Fusese atât de 
uscată și îngustă, încât avusese nevoie de multă salivă pentru a 
o penetra. Işi dăduse seama apoi că fusese fecioară: ţipase de 
durere și umpluse patul cu sânge. Îi ceruse la sfârșit să îl spele 
de sânge, ea ascultase și o lăsase în cameră. 

Mult timp se hrănise cu amintirea acelei seri. Dar treptat 
simţea nevoia unei noi cuceriri. 

Telefonul îi sună când mai avea în faţă doar două persoane. 

Era Adamek. 

— Puteţi veni imediat? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă automat Lettke, deși Adamek nu 
i-ar fi putut explica la telefon. 

— A intervenit o problemă în care putem dovedi utilitatea 
agenţiei noastre pentru Reich. Cu condiţia să acţionăm suficient 
de rapid. 

o... 

Când intră Lettke, sala de discuţii era deja învăluită în fum 
gros de ţigară. Toţi ședeau în jurul mesei, luau notițe și discutau 
despre „stil”, „modele de propoziţie” și „fraze tipice”. Lettke își 
trase un scaun, se așeză și întrebă: 

— De fapt, ce s-a întâmplat? 

Adamek îi întinse una dintre hârtii: 

— Citiţi. 


VP - 218 


Lettke se uită pe hârtie. În partea de sus a acesteia scria: 
Manifeste ale Trandafirului Alb. lar dedesubt /. 
Urma textul: 


Pentru un popor care are cultură nimic nu este mai 
lipsit de demnitate decât să se lase „guvernat fără a 
manifesta rezistență de către o clică dominatoare 
iresponsabilă și cu porniri sumbre. Nu este așa că 
astăzi fiecărui german cinstit îi este rușine de guvernul 
lui? Si cine dintre noi bănuiește dimensiunea 
dezonoarei ce va pluti asupra noastră și a copiilor 
noștri, atunci când vălul de pe ochii noștri se va ridica 
și în lumina zilei va apărea întreaga măsură 
înspăimântătoare a unei crime ce depășește orice 
închipuire? 


Continuarea era în același stil. Urmau citate din Friedrich 
Schiller și Goethe, iar în încheiere era scris: 


Vă rugăm să dati mai departe cât mai multe copii ale 
acestei file! 


Ridică privirea. 

— Ce este asta? Ce înseamnă Trandafirul Alb? 

— Tocmai aceasta este întrebarea, răspunse Adamek. Cineva 
a scris acest manifest, evident la o mașină de scris mecanică, l-a 
multiplicat cu mijloace mecanice dintre cele mai simple și l-a 
trimis la un număr necunoscut de oameni. Tot ceea ce știm este 
că treizeci și cinci dintre cei care au primit hârtia au predat-o 
Gestapoului. 

— Manifeste? repetă Lettke, căruia încă nu îi venea să creadă. 
Prin poștă? 

— Da, zise Adamek. 

— Dar este... antediluvian. Numai dacă ne gândim la costul 
corespondenţei! În acest fel numărul destinatarilor este 
insignifiant, comparabil cu ce s-ar fi putut face prin Reţeaua 
internațională! 

— Dar în acest fel nu se poate urmări traseul. 

— Ah, da. Acum înțelese și Lettke care era problema. Așa 
este! 


VP - 219 


Dobrischowsky se aplecă în faţă: 

— De aceea vă zic că singurul lucru care ne rămâne este 
analiza lingvistică. Dacă ne limităm la bucăţi de text care provin 
clar de la autorii manifestului, constatăm că sunt scrise într-un 
stil foarte elaborat, chiar patetic. Sunt fraze foarte lungi, 
concepute de cineva care citește și scrie el însuși foarte mult. 

— In orice caz, textul nu a fost conceput de un grup de 
muncitori infiltrat cu comuniști, opină Kirst și își aprinse o ţigară 
de la cea pe care tocmai o termina. Eu cred că este vorba 
despre studenţi. Poate oameni de știință din domeniul științelor 
sociale. Literatură. Ceva de genul acesta. 

— Oameni despre care se poate presupune că s-au exprimat 
și pe Forumul german, continuă Dobrischowsky. Scăfâărlia lui 
aproape cheală strălucea de sudoare. De aceea zic să 
descompunem textul în bucăţi caracteristice și apoi să căutăm 
pe forum! Acolo cu siguranţă vom găsi o formulare ori alta, pe 
care autorii au repetat-o la un moment dat. 

Adamek își apropie scaunul rulant de masă, în așa fel încât să 
își poată sprijini coatele pe ea, își împreună palmele și îl privi pe 
Lettke. 

— Dumneavoastră practicaţi, ca să zic așa, pe invers, un 
proiect asemănător din America. Dumneavoastră ce credeţi, 
cum trebuie să procedăm? 

Möller se scărpină în barba nerasă. 

— De cât timp or sta ăia aici? Dacă sunt agenţi străini, atunci 
cunosc al naibii de bine limba germană, mormăi el. 

Lettke cercetă iar cu privirea hârtia din mâna lui, apoi se 
gândi. 

— Cum stăm cu plicurile? Au fost predate și ele? întrebă el. 

— Unele da, răspunse Adamek. 

— Când au fost trimise scrisorile? 

— Sâmbătă. Toate ștampilele poștale indică data de 27 iunie. 

— De unde au fost trimise? 

— Conform  ștampilelor, au fost expediate din Munchen, 
Augsburg, Ulm și Stuttgart. 

— Pe ștampile se vede și locul cutiei poștale? 

— Nu. Scrisorile sunt toate ștampilate la poștele sectoriale. 

— Există declaraţii ale vreunui martor, care să fi observat 
depunerea unui număr neobișnuit de mare de scrisori? 

Adamek clătină din cap. 


VP - 220 


— Desigur că poliţia caută asemenea martori, dar asta nu ţine 
de domeniul nostru. Eu aș vrea să rezolv problema cu mijloacele 
care ne stau în mod special nouă la dispoziţie. Și dacă se poate 
mai repede decât Gestapoul. 

— Înţeleg. Lettke se scărpină la tâmplă. Problema pe care eu 
o văd la analiza de limbaj propusă de Horst este - abstracţie 
făcând de enormul volum de muncă necesar - că rezultatele nu 
ar fi doar imprecise, ci mai ales lipsite de forță probatorie. Ce 
dovedește faptul că cineva a folosit un anumit fragment de 
frază, care se găsește și în manifest? Nimic. Se prea poate ca 
aceia care au conceput manifestul doar să îl și preluat. 

— Nu, dacă găsim întreaga argumentaţie la cineva, îl 
contrazise  Dobrischowsky. Cum s-ar zice redactarea 
conceptuală a manifestului. 

Lettke clătină din cap. 

— Cineva care își transmite mesajul într-o formă atât de 
demodată, cu mașini de tipărit și scrisori prin poștă, 
demonstrează astfel că este conștient de supravegherea Reţelei 
internaţionale. Acesta nu va scrie pe forum ceea ce are de spus, 
ci dimpotrivă, va evita forumul. 

— Poate fi o presupunere, interveni Kirst. Cine era activ pe 
forum și acum nu mai este? 

— Milioane, ripostă Adamek. Asta nu ne duce mai departe. 

— Și dacă vom căuta persoane care au cumpărat o mașină de 
scris mecanică? 

— İn primul rând nici asta nu dovedește nimic, pentru că la o 
mașină de scris nu se poate stabili ce s-a scris și în al doilea 
rând cu siguranţă că există mii de mașini vechi de scris din 
perioada de dinaintea interzicerii banilor lichizi. 

— Adevărat, opină Dobrischowsky. În oricare talcioc sunt 
astfel de oferte. Și o mulţime de oameni predau permanent 
asemenea obiecte la centrele de colectare a fierului vechi. 

Lettke ridică mâna. 

— Am o idee pe care am putea să o testăm. 

Adamek îl privi plin de speranţă: 

— Poftiţi! 

— Localizarea telefoanelor se face în orașe cu o precizie de 
aproximativ douăzeci de metri. Dacă dispunem de coordonatele 
geografice ale cutiilor poștale în zonele care ne interesează, 
putem afla toate persoanele care pe parcursul zilei de 27 iunie 


VP - 221 


1942 s-au aflat pe o rază de douăzeci de metri de ele. 

Adamek scăpă involuntar un mormăit. 

— Trebuie să fie mii. Majoritatea cutiilor sunt golite doar o 
dată pe zi, ceea ce înseamnă că trebuie avute în vedere în cazul 
dat douăzeci și patru de ore... Ar fi mai curând zeci de mii de 
persoane! 

— Dacă aveau de plasat multe scrisori, nu le-ar fi introdus în 
una și aceeași cutie, ripostă Lettke. Deci putem limita lista la 
persoanele care s-au apropiat de mai multe cutii poștale. 

— Oricum ar fi mult prea multe. 

— Deoarece scrisorile au fost introduse în aceeași zi în mai 
multe localităţi, continuă Lettke, putem trage concluzia că au 
fost mai mulţi oameni care au convenit să facă asta. Mai clar: 
care se cunoșteau. Dacă localizarea se soldează cu o listă 
pentru Munchen, Augsburg, Ulm și Stuttgart, trebuie să 
comparăm listele, pentru a găsi persoanele despre care știm că 
se află în contact una cu alta. 

— Și cum să se procedeze? protestă violent Möller, lucru 
pentru care atrase privirile surprinse ale celorlalţi, obișnuiți ca 
Gustav Möller să asculte și rar să intervină. Dar și când 
intervenea, o făcea pătimaș! 

— Asupra acestui lucru, răspunse încurcat Lettke dregându-și 
glasul, trebuie să medităm acum. Și anume cum să obţinem 
această comparaţie în timp rezonabil. El își drese din nou glasul 
și adăugă: Nu știm cine cu cine este vecin, cine cu cine este 
înrudit, avem cataloagele claselor, registre cu studenții... Este 
de lucru, clar, dar cred că dacă... 

— Așteptaţi, îl întrerupse Adamek, în privirea căruia apăru 
brusc o luminiţă. Este o idee bună. Și providenţa a făcut să 
avem o programatoare care tocmai a făcut așa ceva. Dădu un 
impuls scaunului său rulant, care îl duse la birou și ridică 
telefonul: Faceţi-mi legătura cu Fräulein Bodenkamp! 

Așteptă un moment până i se făcu legătura. 

— Da, Fräulein Bodenkamp, sunt Adamek. Aţi putea să vă 
prezentați la Herr Lettke într-un sfert de oră? Eugen Lettke, 
exact. Mulţumesc! 

Puse receptorul în furcă, reveni la masă și i se adresă lui 
Lettke: 

— Îi veţi explica ce trebuie făcut. Dar ea nu trebuie să știe 
despre ce este vorba. Luă foaia de hârtie cu vârful degetelor și o 


VP - 222 


puse înapoi în mapa din care o scosese. Cu cât citesc mai puţini 
această hârtie, cu atât mai bine. 


VP - 223 


29. 


Helene ajunse cu cinci minute mai devreme în fața biroului lui 
Lettke. Ușa era încuiată conform regulamentului și în spatele 
geamului mat al acesteia nu se zărea lumină, ceea ce putea să 
însemne doar că ferestrele erau acoperite cu draperia de 
camuflaj și că Lettke nu ajunsese încă. 

Pe Lettke îl cunoștea din vedere, nu avusese de-a face cu el 
niciodată mai îndeaproape. Era zvelt, avea părul blond cu cărare 
îngrijită, ochi de un albastru intens care priveau tăios, de-a 
dreptul fără milă. Era reprezentarea tipică a arianului din 
manualul de teoria raselor. Dar Helenei îi era antipatic. Felul său 
de a se mișca aducea cu cel unui rechin, care străbătea 
neobosit oceanul, mereu în căutarea prăzii. La grădina zoologică 
din Berlin, văzuse asemenea vietăţi, care o îngroziseră, ca 
Lettke. 

Inspiră adânc. Trebuia să mai aștepte, își zise ea. Poate că se 
înșela și în realitate acesta era foarte amabil. Sau cel puțin 
agreabil. Se întâmpla frecvent așa ceva. 

Auzi pași grăbiţi apropiindu-se. El trebuia să fie. Se retrase din 
fața ușii și fără să vrea își strânse notesul la piept. 

El era. 

— Heil Hitler, salută acesta și scoase o legătură cu chei din 
buzunarul pantalonilor. 

— Fräulein Bodenkamp, nu? 

— Da, răspunse repede Helene, uitând să răspundă la salut. 
Herr Adamek a spus... 

— De la el vin. 

Lettke o măsură din cap până în picioare, cu o privire care ei Îi 
păru că putea pătrunde prin materialul rochiei. 

— Vă apreciază mult. Este de părere că aţi fi cea mai bună 
programatoare a noastră. 

Helene înghiţi în sec: 

— Asta... este desigur exagerat. 

Lettke o privi în ochi, apoi vâri cheia în broască și descuie ușa. 

— Intraţi. 

Ea îl urmă și îl privi cum dădu deoparte draperia de camuflaj. 


VP - 224 


Lumina pătrunzătoare a zilei dezvălui o mare dezordine, 
grămezi de documente pe birou, pe scaune, pe monitorul 
computerului, sertarele și ușile dulapurilor deschise, peste tot 
hârtii, benzi adezive și creioane. Pe un perete al biroului atârna 
o hartă a Statelor Unite ale Americii. Pe ceilalţi pereţi erau 
biletele cu notițe, fragmente din ziare, fotografii și altele. 
Descoperi o fotografie a lui Roosevelt, fotografii ale unor 
instalaţii portuare distruse, câteva diagrame schiţate de mână, 
pe care se întindea lin o linie verde pe o axă temporală. Helene 
știa că așa erau reprezentate cursurile acțiunilor, dar deasupra 
acestei linii scria „Încuviinţare”. 

Lettke îi remarcă privirea și zise: 

— Este proiectul la care lucrez. Incercăm să convingem lumea 
că Roosevelt a ademenit-o prin minciuni în războiul cu noi și cu 
Japonia. Anul trecut, în toamnă, optzeci la sută dintre americani 
erau împotriva participării la război, dar atacul de la Pearl 
Harbor a făcut ca starea de spirit să se schimbe. 

— Inţeleg, răspunse Helene, care nu era sigură dacă chiar 
voia să știe totul. 

— Punctul central al propagandei noastre este afirmaţia că 
Roosevelt a știut de planul de atac al japonezilor, dar intenţionat 
nu și-a informat flota, continuă Lettke, bătând cu degetul pe o 
hartă pe care erau tot felul de săgeți și simboluri ca acelea 
folosite de militari la reprezentarea bătăliilor. Voia ca acest atac 
să aibă loc, pentru a-i justifica dorita intrare a Americii în război. 
Din fericire există o mulţime de indicii care se pot interpreta în 
sensul acestei teorii. Se prea poate ca ele să fie adevărate. 
Interesul nostru este ca în SUA să fie creată o atmosferă 
antirăzboi și pentru încheierea păcii cu Reichul german. 

— Înţeleg, repetă Helene. Și eu ce...? 

— Nimic legat de asta, răspunse Lettke. Problema noastră 
este inversă. Noi trebuie să oprim pe cineva care împrăștie 
zvonuri defetiste în Germania. 

El arătă spre un scaun liber aflat în faţa biroului și o invită să 
ia loc. 

Ea se așeză și îi urmări explicaţiile. Era vorba despre un 
număr mare de manifeste trimise sub formă de scrisori, probabil 
de către mai multe persoane. Trebuia să descopere aceste 
persoane cu mijloacele pe care le avea la dispoziţie Agenţia 
Naţională de Securitate. 


VP - 225 


— Localizarea geografică a cutiilor poștale în sectoarele 
poștale nu este o problemă, avem date ale poștei Reichului, îi 
spuse Helene. 

— Bun, aprobă el. Dar o listă cu toate persoanele care pe 27 
iunie s-au aflat în apropierea acestor cutii poștale? 

— Vă pot prezenta acum doar o listă a numerelor de telefon 
ale acestora, răspunse Helene. Nu este nicio problemă. Pot 
adapta programele să facă asemenea căutări. 

— Deci mai rămâne problema alegerii din liste a persoanelor 
care au legătură unele cu altele. Herr Adamek era de părere că 
dumneavoastră aţi mai fi făcut ceva asemănător - interogarea 
registrelor de evidența populației, interogarea listelor cu 
angajaţi și așa mai departe, pentru a descoperi cine cu cine este 
înrudit, vecin sau cunoscut. 

— Da, răspunse Helene. Dar atunci era vorba despre oameni 
care au folosit pe Forumul german expresii dușmănoase la 
adresa statului. Acum problema s-ar putea rezolva mult mai 
simplu și mai elegant. 

— Cum anume? 

— Eu aș urmări mișcarea tuturor telefoanelor în trecut și aș 
vedea care s-au aflat o dată sau de mai multe ori în același loc. 
Acestea ar trebui să fie telefoanele unor persoane care se 
Cunosc. 

Ochii lui Lettke se măriră, albastrul lor radiind. 

— Se poate asta? 

— Da, evident. 

Deja examina în minte opisul programelor pe care le-ar putea 
accesa cel mai ușor pentru a face asta. 

— Cred că da, doar că va dura ceva. 

— Când aţi putea avea un rezultat? 

Aceasta era problema cea mai arzătoare. Și cu siguranță și 
cea mai importantă. Helene calculă în gând cât îi lua, mai 
adăugă pentru siguranţă o treime din timpul de care considera 
că are nevoie, apoi spuse: 

— Dacă totul merge bine, în această seară. 

— Atunci apucaţi-vă de treabă. 

o... 

În drum spre birou - programatoarele nu stăteau în aceeași 
aripă a clădirii cu analiștii - se gândi încă o dată la toate acestea 
în liniște și o mai făcu și în fața computerului ei. Apoi se apucă 


VP - 226 


să lucreze. Stabilirea coordonatelor cutiilor poștale îi luă câteva 
minute. Rezolvă rapid și filtrarea tuturor telefoanelor aflate în 
data de 27 iunie 1942 în imediata apropiere a acestora. Îi 
rămânea doar să urmărească rezultatele. 

Interesantă problemă. Dar nu prea îi convenea că i se 
repartizase ei. Putea dura destul de mult și ea intenţionase ca 
astăzi să își termine treaba cât putea de repede, să sară pe 
bicicletă, să pedaleze până la gospodăria soţilor Aschenbrenner 
și să se refugieze din nou în braţele lui Arthur. 

Pe de altă parte, chiar era bine dacă făcea o mică pauză. Se 
gândea la minunatele ore petrecute ieri-seară cu Arthur. Deși 
mai în vârstă decât ea, el era la fel de neexperimentat. Ceea ce 
i se părea surprinzător. Ea crezuse că toți soldaţii dădeau fuga 
la bordeluri imediat ce puteau. Dar Arthur luase decizia de a nu 
se cobori într-atât încât să aibă primele experienţe sexuale cu o 
prostituată plătită. 

Helenei i se părea minunat că era prima lui femeie și că el era 
fascinat de sânii ei. Se pierdea atât de tare la atingerea lui, încât 
se întreba foarte serios dacă se va mai putea stăpâni mult timp. 

Deci așa cum își zisese: era poate bine că astăzi lua o mică 
pauză. 

Își alungă dulcile amintiri și se concentră asupra valorilor 
procentuale de pe ecran. Dar tresări. Ceva nu era în regulă. Era 
de suficient timp aici pentru a-și da seama cât de rapidă era o 
interogare. Acestea mergeau prea încet. 

Deschise o nouă aplicație, cu același rezultat. După scurt timp 
înțelese că problema era la un anumit depozit de date, care 
producea întârzieri. Puse mâna pe telefon și formă un număr de 
la serviciul tehnic. 

— Mayer, serviciul tehnic, răspunse o voce morocănoasă de 
bărbat. 

— Helene  Bodenkamp, grupul 3. Vreau să comunic o 
observaţie. 

— Care ar fi aceea? 

In fundal se auzi un foșnet, evident interlocutorul căuta ceva 
de scris. 

— Este o problemă cu depozitul de date 163. interogarea 
tabelelor memorate acolo durează de patru ori mai mult decât 
este normal. 

— 163? Bărbatul frunzări niște liste. Da, se știe. Este defect 


VP - 227 


axul motor central. A trebuit să îi reducem viteza la jumătate, ca 
să nu zboare. S-a comandat un motor de schimb, dar știți, este 
război și... nu știm când îl vom primi. 

Helene nu avea nici cea mai mică idee despre cum funcționa 
un depozit de date. Asta era o chestiune pentru bărbați și la 
instruirea care i se făcuse nu i se spusese nimic despre așa 
ceva. La ce ar fi folosit? Ea trebuia să știe doar cum să acceseze 
tabelele. Nu o priveau pe ea problemele tehnice. 

Ceea ce i se păruse rezonabil. Dar acum și-ar fi dorit să știe 
despre ce vorbea acel bărbat. 

— Dacă înţeleg eu bine, asta înseamnă că astăzi nu îl puteți 
repara? întrebă ea ezitând. 

El râse. 

— Da, exact asta înseamnă, scumpo. 

— Mulţumesc, răspunse Helene sec și trânti receptorul în 
furcă. 

Stupid individ. 

Adică astăzi nu îl va mai vedea pe Arthur. 

Sună telefonul. Ce mai era? Helene ridică receptorul 
așteptându-se ca bărbatului de la serviciul tehnic să îi fi venit 
altă idee, dar era Lettke. 

— Am uitat să vă spun ceva, mormăi el. Vreau rezultatul 
tipărit. Nu îmi trimiteţi o listă electronică, ci aduceţi-mi personal 
rezultatul tipărit. Sarcina este strict confidențială. 

Helene trase adânc aer în piept. 

— Da, sigur. Este posibil să dureze mai mult decât am crezut. 
Unul dintre depozitele de date are o problemă și merge încet. 
Asta întârzie evaluarea. 

— Nu face nimic. Eu rămân astăzi până târziu. 

Părea o urgenţă și nu era prea încântat de situaţie. Helene se 
întrebă despre ce putea fi vorba. Ca întotdeauna, firește, nu va 
afla. Dar de ce nu? Nu înțelegea de ce programatoarele nu erau 
implicate când se cerceta o problemă. În biroul lui Lettke, se 
dovedise că și ea putea contribui cu ceva, că putea fi mai mult 
decât o simplă executantă. 

Doar bărbaţii. Ei între ei. 

Evaluarea se încheie. Avea patru liste, câte una pentru fiecare 
oraș. Fiecare listă cuprindea între șase mii și unsprezece mii de 
numere de telefon. Greul abia începea, pentru că ea trebuia să 
verifice dacă fiecare număr de pe o listă apărea simultan cu alt 


VP - 228 


număr de pe altă listă! Luă o hârtie și un creion, realiză câteva 
calcule estimative și ajunse la concluzia că erau necesare trei 
sute de milioane de operații. 

Pfui! Trebuia să se gândească bine cum să atace problema. 
Trebuia să caute căi de eliminare a calculelor inutile, altfel 
evaluarea nu se va putea realiza astăzi. 

Rămase o vreme privind în gol, fără să vadă nimic din ceea ce 
o înconjura. Tot ce vedea erau mișcări de oameni care purtau la 
ei telefoane. Ochiul ei interior vedea aceste mișcări ca pe niște 
puncte luminoase care alunecau pe o hartă întunecată și care se 
aprindeau când se întâlneau unele cu altele. 

Pe 27 iunie oamenii pe care ea trebuia să îi identifice s-au 
despărțit, pentru a introduce scrisorile în cutiile poștale din 
diferite orașe. Va începe să îi caute de pe 26 iunie, să determine 
poziţia fiecărui telefon de pe una dintre aceste liste și să o 
compare cu cea a telefoanelor de pe celelalte liste. O metodă 
mai economică ar fi să verifice mai întâi la ce turn radio se 
cuplase un telefon și numai după ce două telefoane erau 
cuplate în același timp la același turn să interogheze datele de 
localizare și să le compare. In acest fel va evita calculele inutile. 

In plus, putea să împartă căutarea pe mai multe computere, 
câte unul pentru fiecare listă. Ceea ce ar reduce timpul la un 
sfert. 

Se apucă de treabă, începu dezvoltarea programului, îl testă 
pe mici porţiuni din tabele până când fu sigură că funcţionează 
corect, apoi îl copie modificat la celelalte trei computere și dădu 
comanda de start. Ca întotdeauna în astfel de momente, privi 
monitorul cu respiraţia tăiată, până apăru mesajul care anunţa 
că totul decurgea bine. 

Bun. Va aștepta. In orice caz se putea duce să ia prânzul la 
cantină. Chiar dacă astăzi se servea mâncare de la bucătăria de 
campanie, care nu era pe gustul nimănui din agenţie. 

După prânz rămase mult timp pe marginea scaunului, privind 
ecranul computerului, rozându-și unghiile și gândindu-se dacă a 
făcut corect programarea. 

După-amiaza și-o petrecu așteptând și sosi seara. Pentru 
astăzi trebuia să uite de vizita la Arthur. 

Incepea să se însereze. Se ridică, trase draperia de camuflaj și 
se gândi că această măsură era lipsită de sens în cazul în care 
britanicii reușiseră să se orienteze după turnurile serviciului 


VP - 229 


german de telefonie. | se păru ciudat că nimănui nu îi trecuse 
asta prin cap; militarii se gândeau de obicei la tot, chiar și la 
lucrurile cele mai improbabile. 

Poate că nu înțelegea ea cum funcţiona sistemul. Poate 
turnurile nu emiteau în sus, ci doar orizontal, acolo unde se 
aflau și telefoanele? Ea știa doar că din avioane nu se putea 
telefona. Asta trebuia să aibă un temei. 

Și atunci, brusc, își dădu seama cum trebuia să rezolve 
problema. Cum putea micșora considerabil listele înainte de 
compararea încrucișată, excluzând milioane și milioane de 
operaţii de căutare. Era foarte simplu: căutând în cele patru liste 
de pe ce număr fusese sunat un număr de pe celelalte liste! 
Asta se putea afla rapid, se făcea mult mai repede decât 
comparaţia locurilor, una dintre cele mai complexe operații. 

Opri programul, refăcu programarea și îl porni din nou. Dură 
doar câteva minute până când apărură primele rezultate: 
perechi de numere de telefon, coordonate geografice, date 
despre zi și oră. Tot mai multe, aceleași numere, în combinaţii 
diferite - patru persoane care se cunoșteau s-au sunat și puţin 
înainte de 27 iunie 1942 s-au întâlnit. 

Tremurând de ușurare - și de foame -, Helene transferă 
datele într-o altă aplicaţie, interogă datele personale și alcătui o 
listă: 


- Hans Scholl, născut la 22.09.1918 în Ingersheim an 
der Jagst 

- Alexander Schmorell, născut la 16.09.1917 în 
Orenburg (Siberia) 

- Sophie Scholl, născută la 09.05.1921 în Forchtenberg 
- Willi Graf, născut la 02.01.1918 în Kuchenheim 
(Rheinland). 


Adaugă codurile personale și numerele de telefon. Acestea îi 
vor fi de ajuns lui Lettke. Orice alte date de care ar mai fi avut 
nevoie le putea obţine singur. 

Trimise lista la imprimantă, ieși din birou, îl încuie, luă textul 
imprimat și porni spre Lettke prin casa scărilor scufundată în 
întuneric, ca în seara în care apăruse Arthur! Lumina de serviciu 
făcea coridoarele lugubre, pașii aveau ecou, scârțâitul ușilor 
batante părea amplificat. Păâși fără să vrea mai ușor și 


VP - 230 


linoleumul gros de pe podeaua coridorului înăbuși zgomotul 
pantofilor ei. 

Pe drum îi trecu prin cap că ar fi fost mai bine dacă ar fi 
telefonat, dar avea noroc, pentru că în biroul lui Lettke ardea 
lumina. Bătu la ușă, aşteptă, dar nu se auzi nimic. Mai bătu o 
dată mai tare. Poate că aţipise, se mai întâmplă. 

Nimic. Apăsă prudentă pe clanţă. Ușa era neîncuiată, vâri 
capul înăuntru, dar nu văzu pe nimeni. 

Straniu. Era regula ca atunci când își părăseau biroul să îl 
încuie, chiar dacă mergeau la toaletă. Dar Herr Eugen Lettke, 
șef de departament, nu înţelegea să o respecte. 

Dar îi era indiferent. Ea îi va lăsa lista pe birou. Poate că o să 
se sperie și o să se înveţe minte. Sau nu. 

Se strecură prin ușa întredeschisă. Haosul ce domnea în 
această încăpere ar fi fost pentru ea un motiv suficient să ţină 
ușa permanent încuiată, dar bărbaţii aveau o altă accepţiune 
pentru ordine și curățenie, lucru știut de la fratele ei. 

Ocoli masa ca să găsească un loc potrivit pentru a pune lista, 
ca aceasta să atragă imediat atenţia. Privirea îi căzu pe un 
sertar pe jumătate deschis, unde văzu câteva obiecte pe care le 
mai văzuse doar în ilustrațiile din cărţile de medicină ale tatălui 
ei. Punguliţe din celofan în care se aflau niște obiecte în formă 
de inel, despre care Helene știa că erau din latex. Termenul de 
specialitate pentru ele era condom, iar popular li se spunea 
parizian, londonez ori prezervativ. 

In Germania posesia acestora era interzisă de câţiva ani, 
pentru că poporul german avea nevoie de urmași. 

Toate acestea îi trecură Helenei prin minte în doar câteva 
secunde, în timp ce întinse mâna liberă pe negândite și subtiliză 
două prezervative. Fără nicio ezitare și fără niciun gând legat de 
posibilele urmări ale faptei. 


VP - 231 


30. 


Când reveni de la toaletă, Eugen Lettke era preocupat mai 
ales de modul în care putea folosi în campania sa contra lui 
Roosevelt faptul că, la o zi după atacul japonezilor, Mabel 
Stimson scrisese pe forumul ziarului New York Times că atacul 
nu fusese neașteptat. Această afirmaţie era uimitoare, pentru că 
venea de la soţia ministrului american de război Henry Lewis 
Stimson. Ce o determinase pe aceasta să afirme așa ceva? 
Explicaţia nu putea fi decât aceea că știuse de la soțul ei cât de 
bine îi căzuse lui Roosevelt atacul. Președintele se străduise 
foarte mult să provoace o situaţie în care SUA nu putea alege 
decât războiul, așa cum voise încă de la început, dar ţinuse 
secret. 

Aceasta era interpretarea pe care voia să le-o prezinte 
oponenților lui în timpul discuţiilor care se desfășurau în East 
Coast Forum, unde intrase sub o identitate falsă. Oamenii cu 
care el, care se dădea un fost angajat al Casei Albe, discutase 
cu jurnaliști, așadar adevăraţi multiplicatori de zvonuri, în cazul 
în care reușea să îi convingă. 

Comentariul lui Mabel Stimson fusese șters după câteva ore, 
dar existau câpii. Unul dintre jurnaliști era atât de convins, încât 
insista cu tupeu să afle mai multe despre partenerul de discuţii 
pe care îl interpreta Lettke. Deci el nu avea voie să facă vreo 
greșeală de limbaj! 

Lettke se prăbuși în fotoliul lui din spatele biroului și voia să 
consulte un dicționar, pentru a-și verifica viitorul răspuns, când 
privirea îi căzu pe sertarul deschis. 

Nu îi venea să își creadă ochilor: lipseau două prezervative! 
Evident. Era sigur că fuseseră cinci, iar acum mai erau doar trei. 

Lovitura unui sac de nisip venit de nicăieri nu l-ar fi pocnit mai 
tare. Nu din cauza costului prezervativelor - deși era vorba 
despre bunuri de contrabandă din teritoriul ocupat al Franţei, a 
căror procurare era costisitoare și plină de riscuri -, ci de faptul 
că germanilor le era interzis să aibă orice mijloc de contracepţie. 
lar cel care îi furase prezervativele nu putea fi decât din agenţie. 

Cu alte cuvinte un coleg. La mâna căruia se afla din acest 


VP - 232 


moment! 

Abia acum își dădu seama ce presupunea asta. Transpiră, 
mâna întinsă după dicționar începu să îi tremure și fu cuprins de 
un val de furie: dorinţa de a-l găsi și de a-l distruge, înainte ca 
acela să aibă șansa de a-i face rău. 

Evident că fusese o imensă prostie să păstreze prezervativele 
aici, în birou. Și mai ales într-un sertar în care umbla permanent 
și pe care îl lăsa deschis frecvent. 

Dar asta nu era o scuză. Și nu înlătura pericolul. Devenise 
șantajabil și nimeni nu știa mai bine decât el ce însemna să fii 
șantajabil. 


Simţi că nu mai putea respira. Stomacul i se strânse 
gândindu-se că va ajunge acasă și se putea să îl aștepte 
poliția... 


Exact în acest moment sună telefonul. 

Lettke îl lăsă să sune, respiră de două ori adânc și lung, apoi 
ridică receptorul. 

— Da? răspunse așteptându-se să audă vocea mamei sale, 
care îi anunța sosirea unor bărbaţi îmbrăcaţi cât mai puţin 
bătător la ochi. 

Dar la celălalt capăt al firului nu era mama lui, ci 
programatoarea Helene Bodenkamp, pe care Adamek o aprecia 
atât de mult. Terminase evaluarea datelor și avea o listă cu 
patru nume. 

— Voiam să văd dacă mai sunteţi la serviciu, zise ea. Ca să vi- 
o aduc, așa cum ați cerut. 

Lettke își trecu peste față mâna liberă, înghiţi toate expresiile 
obscene care-i stăteau pe limbă și răspunse controlându-se pe 
deplin: 

— Da, sunt aici. Aduceţi-o. 

În timp ce o aștepta, începu să se gândească. Poate că hoţul 
era Dobrischowsky. Zdrahonul chel avea șapte copii, care 
evident că îl călcau pe nervi; era deci de înțeles că nu mai voia 
alţii. Și la 37 de ani nici nu era prea bătrân, pentru a-și fi pierdut 
plăcerea sexului. Mai ales că soţia lui, pe care Lettke o 
cunoscuse la una dintre sărbătorile Crăciunului, era destul de 
atrăgătoare. 

Dar dacă fusese Dobrischowsky și acesta le furase pentru a 
face sex fără urmări cu nevasta, de ce luase doar două 
prezervative? De ce nu le luase pe toate? 


VP - 233 


Asta nu înțelegea Lettke. Și lucrurile pe care nu le înțelegea i 
se păreau periculoase. 

După cinci, zece minute dincolo de geamul mat al ușii apăru o 
umbră subţire și se auzi imediat o bătaie în ușă. 

— Intră! strigă nerăbdător Lettke, ceea ce nu o făcu pe 
programatoare să se grăbească. Bodenkamp deschise ușa cu 
atâta grijă, de parcă s-ar fi temut că o face praf cu o mișcare 
neatentă, băgă capul, ridică mâna în care ţinea o hârtie cu un 
text imprimat și zise: 

— Am găsit patru nume, câte unul din fiecare oraș. Fiecare a 
vorbit la telefon cu ceilalți trei și în ultimele săptămâni s-au 
întâlnit de mai multe ori. 

— Intraţi odată, fir-ar să fie! Nu trebuie să audă tot coridorul! 

Ea tresări și se strecură repede în birou, timidă și slăbuţă, 
lipsită de personalitate, ascunsă sub ţoale lipsite de culoare de 
pe vremea bunicii. Oribil. În departamentul programare lucrau o 
mulţime de fete apetisante, iar el se alesese cu șoarecele 
cenușiu al agenției! 

— Daţi-mi-o! ceru el posac și întinse mâna. 

Ea îi dădu hârtia. El citi numele. Nu îi spuneau nimic și nici nu 
se așteptase să îi spună ceva. 

Oftă. 

— Bine, mulțumesc. Asta este tot pentru astăzi. Și vă repet: 
nicio vorbă despre asta, nimănui! 

— Da, Herr Lettke. 

— Heil Hitler. 

— Da, Heil Hitler, murmură Helene, trăgând ușa după ea cu 
tot atâta grijă ca la venire. 

Îi auzi pașii îndepărtându-se, tot mai încet, zgomotul fiind 
amortizat de linoleumul gros. 

Gândurile lui se îndreptară iarăși către Dobrischowsky. El 
trebuie să fi fost! Acesta știa când se ducea cineva la toaletă, 
pentru că biroul lui se afla exact alături. Și dacă se afla la 
spălător, era imposibil să îl audă când se strecura în birou. 

O întrebare era de unde știa el că va găsi prezervative în 
sertarul de la biroul lui. lar alta: dacă Dobrischowsky știa asta, 
ce altceva mai știa despre el? 

De aici pândea pericolul. 

Lettke își completă hârtia din mână, lista cu cele patru nume, 
care pentru el nu însemnau nimic. l-o va duce lui Adamek, după 


VP - 234 


care se va mai gândi. 
o... 

Helene își reveni abia după ce părăsi clădirea agenției și ieși 
în noaptea caldă de iunie, luminată aproape feeric de luna plină. 
Abia acum începu să creadă că Lettke nu remarcase nimic. 

După ce furase cele două prezervative nu îi pusese lista pe 
birou, pentru că ar fi dat de bănuit. Revenise în birou, zăbovise o 
vreme și abia apoi îl sunase, ca și cum atunci terminase 
evaluarea. Dacă i-ar trece prin cap să verifice când imprimase 
documentul, putea să spună că mai verificase o dată numele de 
pe listă. 

Dar era aproape sigură că acesta nu va verifica. Probabil că 
nici nu știa că așa ceva era prevăzut în instrucţiunile de 
imprimare. Îi păruse că era cu gândul în altă parte, probabil la 
America, la proiectul lui propagandistic. 

Avea ascunse în buzunar două pliculeţe din celofan. 

Și nu putea să scape de dorinţa de a le privi. 

Pedală până acasă. Părinţii ei ședeau la televizor și urmăreau 
știrile de pe front. Ca de cele mai multe ori despre succese: 
Wehrmachtul era pe punctul de a cuceri Stevastopolul, în Africa 
de Nord trupele germano-italiene ajunseseră la El Alamein, iar 
submarinele germane scufundaseră 144 de nave dintr-un convoi 
al aliaţilor plecat din Reykjavik. 

— Ei, o întâmpină tatăl binevoitor, ai stat așa de mult la 
birou? larăși ai salvat Reichul? 

Helene ridică din umeri: 

— Nu asta face toată lumea? 

Tatăl râse, fără a-și desprinde privirea de pe ecran. 

— Corect, fiecare în felul lui. 

Helene nu avea niciun chef să urmărească știrile. Erau doar 
imagini cu avioane care atacau, tancuri în mers, prizonieri 
amărâţi în marș, plus o voce triumfătoare care comenta totul cu 
patos, folosind îngrozitor de des cuvinte ca „eroic”. Se duse la 
bucătărie. Johanna îi păstrase mâncare de la cină, pe care și-o 
încălzi. 

— Carne de pasăre? se miră Helene, deoarece în casa 
Bodenkamp carne se mânca rar. Nu pentru că nu și-ar fi putut 
permite la preţurile mari, ci din solidaritate cu poporul, căruia 
carnea nu îi era accesibilă. Oricum, reducerea consumului de 
carne este foarte sănătoasă, spunea tatăl ei. 


VP - 235 


— Cadou de la o pacientă recunoscătoare, o lămuri Johanna. 
Era o pasăre mare, va ajunge pentru încă un prânz. 

Helene se gândi la Lettke, care se arătase prea puţin 
recunoscător pentru că ea îi rezolvase problema. Așa că își 
spuse că nu era cazul să se căiască pentru furt. Va socoti 
prezervativele drept un cadou neintenţionat. 

După cină se retrase în camera ei, se întinse în pat și privi 
cele două prezervative cu un bizar amestec de fascinaţie, 
timiditate, teamă și îngrijorare. În fond, recunoscu ea în sfârșit, 
totul se reducea la întrebarea: ar trebui să o facă? 

Ea voia. Își dorea asta. Dacă nu acum, când? Pe virginitatea ei 
oricum nu dădea doi bani. Între timp aceasta devenise o 
confirmare a faptului că nu era atrăgătoare. 

Și totuși șovăia. De ce? 

Strânse în pumni cele două plicuri de celofan, se întinse pe 
spate și își imagină cum se vor petrece lucrurile. Cum Arthur îi 
va cerceta tot trup și la final... 

Deodată își dădu seama ce o făcea să șovăie. Și ce trebuia să 
facă. 

o... 

A doua zi la ora cinci după-amiaza Adamek convocă din nou la 
discuţii cercul restrâns. Eugen Lettke se așeză lângă 
Dobrischowsky, care își puse în faţă agenda cu termene, ca 
întotdeauna. Lettke se gândi dacă nu exista acolo și dovada 
unei amante. 

Greu de spus. Dobrischowsky era genul care își nota totul; 
fără îndoială că ar fi notat codificat și orele întâlnirilor. Acum 
agenda groasă legată în piele stătea închisă în faţa lui. 

Adamek scoase o sticlă cu șampanie din frigider, îl rugă pe 
Rudi Engelbrecht să o deschidă și să aducă pahare și când totul 
fu aranjat, ţinu un toast: 

— Pentru colegul Lettke, care a avut o idee foarte bună! 

— Ce s-a întâmplat? vru să afle Kirst. 

— În urma indiciilor furnizate de agenţia noastră, Gestapoul a 
acționat noaptea trecută la Munchen, le explică Adamek. In 
locuința familiei Schmorell au fost arestaţi studenţii Sophie și 
Willi Schmorell, Alexander Schmorell, Christoph Probst și Willi 
Graf, care tipăreau alte manifeste cu un dispozitiv mecanic de 
multiplicare. Au fost ridicate mai multe sute de plicuri și 
timbrele poștale corespunzătoare. Este evident vorba despre un 


VP - 236 


grup cu idei ostile statului, care se pare că a ales pentru această 
acțiune manifeste cu denumirea Trandafirul Alb. Citez din e- 
mailul pe care mi l-a trimis reichsfuhrerul Heydrich: „Sunt 
deosebit de satisfăcut”. 

— A mers repede! exclamă Dobrischowsky, care își deschise 
agenda și răsfoi însemnările din săptămâna anterioară și cea 
curentă. Sâmbătă au pus scrisorile în cutiile poștale, iar miercuri 
sunt deja la zdup. Cinci zile. La asta nu se mai poate cârti. 

— Noroc! spuse Lettke, ridică și el paharul și se aplecă mult în 
faţă, ca să poată arunca o privire pe agendă. 

Nu erau însemnări pentru săptămâna respectivă. Nimic din 
care să se tragă concluzia unei întâlniri amoroase. Cel mai 
bătător la ochi era un termen însemnat cu roșu din vinerea 
următoare la ora cincisprezece: la un anume Dr. VD. 

Nu era ceea ce sperase el. Dar poate că era un început. 

o... 

— Trebuie să vorbesc ceva cu tine, îi spuse Helene Mariei, 
când veni seara la aceasta. Ai timp? 

Prietena o privi mirată: 

— Pentru tine, oricând. De ce mai întrebi? 

Helene trase adânc aer în piept, cu senzaţia că pieptul îi era 
strâns de o bandă lată din material, gata să o sufoce. 

— Este vorba despre ceva important. Trebuie să îmi adun tot 
curajul ca să îţi spun și nu știu dacă a doua oară voi mai reuși, 
dacă vom fi întrerupte. 

Marie făcu ochii mari: 

— Să mergem în bucătărie. 

In bucătărie era mai dezordine decât de obicei. Marie abia 
mai încăpea între banchetă și masă și respira cu greu. Din 
depărtare se auzea tractorul, spre mirarea Helenei. 

— Eu credeam că este tot mai greu să faceţi rost de motorină. 

— Otto a montat o instalaţie pe lemne, îi explică Marie. A 
meșterit-o singur. De câteva săptămâni în rețea sunt instrucțiuni 
pentru construcţie. Crede că este mai bine decât să punem iar 
jugul pe boi. 

— Ah, înțeleg. 

Marie își încrucișă palmele pe pântecul foarte bombat. 

— Te ascult, Helene. 

Helene privi într-o parte. Soarele coborâse de mult. Lumina lui 
arunca în bucătărie umbre foarte lungi, aproape orizontale. 


VP - 237 


— Este vorba despre Arthur, începu ea în cele din urmă, 
pentru că Marie nu mai spunea nimic și nu le deranja nimeni. 
Asta este... m-am îndrăgostit de el și cred că și el de mine. 
Nimeni nu a... deci nu a fost... ah, Doamne! Așa a fost să fie. lar 
acum... eu... Se opri cu gura atât de uscată, încât nu mai putea 
să spună o vorbă. Dar trebuia să vorbească. Inghiţi cu greu în 
sec și continuă: Asta este... vreau să mă culc cu el. Dar nu vreau 
să o fac pe ascuns, nu fără aprobarea ta. Se va petrece sub 
acoperișul tău și nu vreau să abuzez de încrederea ta. 

In acest moment privirea ei se opri pe chipul prietenei, care o 
privea cu ochi mari și amuţi. 

— Asta era, adăugă ea obosită. 

Marie clătină încet din cap, apoi întrebă uluită: 

— Dar până acum ce aţi făcut? 

— Poftim? îi scăpă Helenei. Firește că nu asta! 

— Ci? 

— Am discutat! Am discutat despre orice se putea discuta, 
despre cărțile pe care le citește, despre ideile lui bizare... După 
ce își drese glasul Helene adăugă: Ei, da, ne-am și sărutat. 
Pentru prima dată acum două săptămâni. 

De ce se uita Marie așa la ea? Ce era de râs? 

— Tu chiar ai crezut că eu și cu el...? 

Marie îi luă cu căldură mâna în mâna ei, plină de bătături și 
blândă. 

— Sincer? Eu și Otto nu am așteptat până la nuntă. 

— Cum? Eu credeam că dacă ești catolică... 

— lţi mărturisești păcatele și pe urmă totul este în regulă. Eu 
mă spovedeam frecvent, până când am împlinit optsprezece 
ani. 

Helene se uită șocată la prietena ei și își aminti de anii de 
școală. Nici nu bănuise. Tot ce ţinea de sex era pentru ea atunci 
o chestiune teoretică, ceva despre care citise în cărțile de 
specialitate ale tatălui ei, nu ceva pe care cineva chiar îl făcea. 

— Mada..., zise ea în cele din urmă. Dar eu nu sunt catolică. Nu 
mă pot spovedi. Numai ţie... 

— Îl iubești? vru Marie să afle. 

— Da. 

— Nu mă refer la faptul că îl dorești. Că asta știu din luna mai. 
Mă refer la a iubi în sensul că vrei să fiți împreună la bine și la 
greu, până moartea vă va despărţi - la acest gen de iubire mă 


VP - 238 


refer. 

— Da. 

Helene fu surprinsă de hotărârea cu care confirmase. 

— Și el? Te iubește și el? 

În acest moment sună telefonul din hol. 

— Cred că este tatăl meu, zise Marie. Trebuie să mă duc. 

Ea ieși și Helene o auzi vorbind la telefon. Discutau despre un 
oarecare Fritz, care ar fi adus douăzeci de saci cu îngrășământ 
azotat și pe care trebuia să îl sune. 

Helene asculta distrată. O iubea Arthur? Nu știa. Dar era 
aproape sigură că el se va culca cu ea, dacă ar fi pregătită. El nu 
va refuza asta, chiar de ar fi mai catolic decât Marie! 

o... 

Cine putea fi Dr. VD? 

Eugen Lettke stătea în lumina soarelui ce apunea, în faţa 
computerului său și încerca să afle asta. 

Prima lui bănuială fusese că era vorba despre un medic la 
care Dobrischowsky era programat vineri. Numărul medicilor din 
Weimar și împrejurimi apărea pe o listă pe care o accesă și nu 
exista niciunul al cărui prenume să înceapă cu V și nume de 
familie să înceapă cu D. Și nici invers... 

Hm... Dacă nu era medic, ce era? 

Lettke fixa cu privirea ecranul, fără să îl vadă de fapt. În 
memorie trecu din nou în revistă ce văzuse mai exact. „V”-ul nu 
fusese în realitate mai mic decât „D”-ul...? 

Un „von” ori un „van”! Tastă „von” în câmpul pentru nume. 
Se afișă un singur nume: Dr. med. Alexander von Delft, cu 
cabinet în Jena. Specialist în boli venerice. 

Lettke rânji. 

Dacă nici asta nu era o urmă evidentă! 

o... 

Totul se petrecu ca de obicei: ea dădu semnalul din bucătărie, 
se duse în hangar, așteptă ca Arthur să îi coboare scara, urcă și 
îl ajută să închidă trapa. Și când își îndreptă din nou privirea 
către el, se sărutară. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse Arthur. 

— leri a trebuit să lucrez mai mult, zise Helene. Un caz 
urgent. 

— Și? L-ai rezolvat? 

— Da. 


VP - 239 


Pe drumul până la gospodăria soţilor Aschenbrenner se 
gândise nu doar la cum să discute cu Marie, ci își imaginase și 
discuţia cu Arthur. Dar acum i se părea mult prea complicat să îi 
spună la ce se gândise. In loc de asta, scoase din buzunarul 
hainei unul dintre cele două pliculeţe cu prezervative, îl puse pe 
pat și zise: 

— Dacă vrei, astăzi putem să facem și altceva decât să 
discutăm. 

o... 

Partea frumoasă era că toţi medicii erau obligați prin lege să 
își înregistreze documentele pacienţilor în depozite de date. In 
primul rând pentru că era în folosul siguranţei, deci al sănătăţii 
poporului, și în al doilea rând pentru că această măsură 
simplifica identificarea evreilor care nici nu își bănuiau 
descendența, pentru că predecesorii lor fuseseră asimilați de 
generaţii. După cum se auzea, acești evrei îi stăteau ca un spin 
în ochi lui Himmler. 

Și pentru că toate arhivele de date aveau obligaţia legală să 
asigure permanent accesul Agenţiei Naţionale de Securitate la 
datele deţinute, însemna că nu era nicio problemă să descopere 
de ce colegul Dobrischowsky făcea tratament la un specialist în 
boli venerice. 

Și mai însemna că furtul de prezervative era cam tardiv. 
Pentru asta colegul ar fi trebuit să se străduiască să se dea la 
pupăza respectivă înainte de a se fi pricopsit cu blenoragie ori 
cu sifilis. 

În cazul unei boli venerice exista obligaţia legală de a declara 
identitatea tuturor persoanelor cu care s-au întreţinut relaţii 
sexuale în perioada de incubație. Așadar, va afla imediat pe cine 
agăţase Dobrischowsky. 

Depozitul de date Jena nu era cel mai rapid, dar în cele din 
urmă reuși să îl acceseze. Lettke parcurse opisul și găsi 
documentele cabinetului medical Dr. Von Delft. Ceru și primi 
acces. Totul era corect arhivat. Activă funcţia de căutare și găsi: 
Dobrischowsky, Horst. 

În câteva clipe avu dosarul pe ecran. Și, spre surprinderea lui, 
constată că Dobrischowsky era pacient de mai mulţi ani. 

Pentru impotență! 

Lettke se rezemă cu toată puterea de speteaza scaunului. Ce 
eșec! Fir-ar...! 


VP - 240 


Dar dacă nu a fost Dobrischowsky, cine a fost? 
o... 

Helene se lipi de el fericită ca niciodată în viaţa ei. Îi respiră 
mirosul trupului, îi simţi căldura pielii lui transpirate, trăi 
minunata senzație de contopire, nemaiștiind exact unde se 
termina corpul ei și unde începea corpul lui. 

Își trecu mâna pe pieptul lui, peste părul rar de pe piept. 
Inima încă îi bătea cu putere. Degetele ei alunecară pe o 
cicatrice subțire, lungă, care pleca din mijlocul pieptului și 
mergea până la umărul stâng. 

— Ce-i asta? întrebă ea. O rană superficială? 

Arthur deschise ochii, o privi și zâmbi. 

— Nu. Este doar o zgârietură. 

— Dar cam lungă. 

— Da. 

El o examină cu privirea, părând că se gândește la ceva, ceva 
ce ea ar fi ţinut tare mult să afle. Apoi zise: 

— A fost în urmă cu aproximativ o jumătate de an. Trebuia să 
îndepărtăm dărâmăturile care blocau accesul într-o casă. O bară 
metalică înțepenită a ţâșnit în sus și mi-a trecut prin fața 
pieptului. 

— O capcană? 

El clătină din cap: 

— Nu. Dărâmături de la bombardamentele noastre. Nu a fost 
așa rău. Mi-a sfâșiat cămașa. A trebuit să mă duc la infirmerie 
ca să îmi dezinfecteze rana. Când m-am întors, ceilalți 
terminaseră treaba. 

Helene simţi pornirea de a săruta cicatricea și o făcu imediat, 
pentru că asta voia. 

Era un trup adevărat de bărbat, altfel decât în pozele din 
cărţile tatălui sau de la televizor, și altfel decât modelele din 
lemn din cabinetul tatălui ei, acele torsuri pe care le puteai 
deschide, ca să scoţi organele din interior. Aici era un bărbat 
viu, real, cu piele, mușchi și cu un miros profund, un miros 
minunat, excitant... 

Fusese frumos, dar nu destul. Nici pe departe destul. 

Ea se desprinse din braţele lui Arthur, se aplecă deasupra 
grămezii de haine și căută cel de al doilea prezervativ. 

— Mai putem face o dată, zise ea și îl așeză pe abdomenul gol 
al lui Arthur. 


VP - 241 


Ce prostie că nu luase decât două. De ce oare? 


VP - 242 


31. 


În dimineaţa următoare Helene se trezi cu două minute 
înainte să sune deșteptătorul. Razele soarelui pătrundeau prin 
fereastra deschisă. Se simțea căldura unei dimineţi de vară, 
mirosea a iarbă și a flori, era începutul unei zile minunate. 
Păsărelele ciripeau o melodie gângurită. 

După ce dezactivă soneria deșteptătorului, se întinse. Se 
simțea grozav. Îi venea să îmbrăţișeze lumea și să strige de la 
fereastră că viaţa era minunată! 

Dar reveni cu picioarele pe pământ și spaima îi dezumflă 
efervescenta bucurie a vieţii, precum spuma unei beri trezite. 

Nu trebuia să afle nimeni! 

Nu avea voie să își exteriorizeze fericirea, ba mai mult, nu 
avea voie să lase să se observe ceva, pentru că fericirea ei ar 
trezi suspiciuni. Cineva s-ar fi putut întreba: Cum de Helene 
Bodenkamp, această programatoare insignifiantă, este brusc 
fericită? Ceva nu este în regulă! 

Să nu lase să se observe nimic? Cum să facă asta când avea 
senzaţia că radia, că oricine putea să își dea seama ce se 
întâmplase? Că ea, Helene Bodenkamp, se culcase cu minunatul 
Arthur Freyh, că i se dăruise, că se lăsase pradă pasiunii, că 
fusese pe culmile plăcerilor sexuale? 

Ce-i drept, teama de descoperirea fericirii ei slăbi văzând cu 
ochii. Poate că va reuși. 

Dădu deoparte pătura, se ridică, se duse în baie și făcu duș. 
Inspectă locul: nu se mai observa nimic. Prima oară o duruse și 
desigur că și sângerase, dar nu atât de mult cum se temuse, dar 
rămăseseră urme pe cearșaful lui Arthur. 

Nu regreta. Nu regreta deloc. 

Îi luă mai mult timp să se aranjeze și cobori la micul dejun. 
Dar nu se întâmplă nimic. Nici măcar mama ei, care observa 
întotdeauna când era schimbat ceva la ea, nu remarcă nimic. 

Helenei i se luă o piatră de pe inimă. Totodată nu putea să 
înţeleagă, pentru că ea se simţea cu totul altfel! | se părea că 
scăpase de un fel de neliniște. De parcă aruncase o armură și se 
putea mișca liberă pentru prima dată. Așa ar fi trebuit să se 


VP - 243 


simtă cineva care mersese în cârje și ca prin minune putea 
acum să danseze! 

După micul dejun, când se sui pe bicicletă ca să se ducă la 
agenție, drumul îi păru mai ușor. 

La birou o așteptau doar activităţi de rutină: unde se aflase o 
anume Liselotte Teichmann între 24 februarie și 19 aprilie? Cine 
cumpărase un topor marca Krumpholz în zona K5lnului, între 
lunile ianuarie și aprilie? Cu cine luase legătura telefonic un 
anume Martin Berg în ultimele trei luni? Și așa mai departe, tot 
felul de solicitări de la poliţia Reichului, transmise telefonic. 

Dar când deschise computerul pentru a vedea ce mai primise, 
găsi un mesaj de la Adamek: Să vină la el în birou, după-amiază, 
la ora 15:00. 

Această dispoziţie îi umbri întreaga zi, care altfel ar fi putut fi 
o zi de muncă liniștită, frumoasă. Rezolvă pe rând toate 
solicitările, genul de probleme de care se mai ocupase de sute 
de ori, care nu o solicitau atât de tare încât să își abată gândul 
de la ce voia șeful de la ea. 

Dacă o văzuse cineva intrând în biroul lui Herr Lettke în lipsa 
acestuia? Dacă o chema să o interogheze despre această 
situaţie extrem de jenantă? 

Se decise să nege tot. Indiferent ce i se va imputa, va nega că 
ar fi fost în biroul lui Lettke. Dacă va recunoaște că furase 
prezervativele, va fi întrebată de ce făcuse asta și totul va 
conduce în final la Arthur, la descoperirea lui, la condamnarea 
lui și la executarea pentru dezertare, iar Marie și Otto ar ajunge 
și ei la închisoare. 

Exista deci o singură strategie: să nege, să nege, să nege. Și 
să spere că va reuși. 

Când în cele din urmă la ora 15:00 intră în biroul lui Adamek - 
nici prea devreme, pentru a nu părea nervoasă, dar nici mai 
târziu -, era copleșită de aceste gânduri. 

Adamek era într-o dispoziţie foarte bună, umbla încoace și 
încolo cu scaunul lui rulant, ca o bilă de biliard. 

— Oh, Fräulein Bodenkamp, ce bine că aţi venit. Luaţi loc. 
Ceea ce și făcu Helene ţinând la piept ca pe un scut notesul, 
simbol al programatoarelor. 

— Unde am pus-o? Adamek căută în mapele aflate în faţa lui, 
găsi ce căuta și îi întinse un articol dintr-un ziar. Nu știu dacă l- 
aţi citit... 


VP - 244 


Helene luă articolul și citi: 
Stupizenie de studenti cu consecinte neplăcute 


Munchen, 1 iulie 1942 

Studenții Sophie și Hans Scholl, Alexander Schmorell, 
Christoph Probs și Willi Graf au fost condamnați astăzi 
de către tribunalul deprimă instanță Munchen la trei 
ani de închisoare. Ei au încercat să răspândească mai 
multe sute de manifeste cu acuzații răuvoitoare la 
adresa guvernului Reichului german. Cei mai mulți 
destinatari ai înscrisurilor instigatoare la ură le-au 
predat fără ezitare la poliție, activitatea celor cinci 
studenți fiind stopată urgent. 

Apărătorul a afirmat că toți sufereau de mai mult timp 
de tulburări psihice agravate de insinuări antigermane 
ale unor clerici și a considerat manifestul ca o „rătăcire 
tinerească”: din păcate se întâmplă ca mulți tineri să 
străbată în viața lor şi o fază în care să încerce să facă 
societatea ori statul răspunzători pentru problemele 
lor personale. 


Helene ridică privirea. 

— Acestea sunt numele pe care le-am extras din datele 
telefonice. 

— Exact, răspunse Adamek radiind. 

— Dar sunt cinci nume. Eu am găsit doar patru. 

— Al cincilea era împreună cu ceilalți când a intervenit poliția. 
Erau pe punctul de a multiplica un al doilea manifest. 

— Înţeleg. 

Helene privea hârtia din mâinile ei, neștiind ce să facă. 
Adamek înconjură masa cu scaunul rulant. 

— Și? Vă simţiţi vinovată? 

— Oarecum, recunoscu Helene. 

Ea ar fi putut să se abţină să spună că îi venise ideea să caute 
expeditorii scrisorilor cu ajutorul telefoanelor. Ar fi putut să 
spună că nu a descoperit pe nimeni și nimeni nu i-ar fi putut 
reproşa ceva. Ar fi spus că ei au fost suficient de prudenți pentru 
a lăsa telefoanele acasă. 

— Nu mi-am dat seama cât de tineri erau. De vârsta mea. Le- 


VP - 245 


am văzut datele de naștere, dar nu le-am acordat atenţie. 

— De aceea v-am chemat, îi explică Adamek cu toată 
seriozitatea. Pentru că m-am temut că veţi gândi așa. Dar este 
greșit. Dumneavoastră nu le-aţi făcut un rău acestor tineri. 
Dimpotrivă, probabil le-aţi salvat viețile! 

Helene îl privi nedumerită. 

Adamek își împreună mâinile în poală, cum făcea întotdeauna 
când dădea explicaţii. 

— la gândliţi-vă. Cei cinci studenţi voiau să răspândească un al 
doilea manifest. Asta nu mai însemna o năzbâtie, o „rătăcire 
tinerească”, ci era în joc o convingere. Dacă dumneavoastră nu 
i-aţi fi identificat și dacă poliţia nu i-ar fi arestat imediat, ar fi 
continuat, până când, la un moment dat, ar fi explodat. Așa 
ceva explodează întotdeauna. Dar este o diferenţă între a pune 
în circulaţie un manifest și a pune în circulaţie cinci, șase ori mai 
multe serii de manifeste. Atunci fapta lor nu putea să fie 
calificată decât ca înaltă trădare și dosarul să fie transferată la 
tribunalul popular. Unde, fără discuţie, ar fi fost condamnaţi la 
moarte. Judecătorii nu ar fi avut încotro. 

— Inţeleg, răspunse Helene. 

— AȘ dori ca și dumneavoastră să vedeți lucrurile astfel. Aţi 
scăpat cinci oameni tineri de la o mare prostie, care în final i-ar 
fi costat viaţa. Acum vor rămâne în închisoare doar câţiva ani. 

Helene mai reciti micul articol, apoi îl restitui. Și ea? Făcuse și 
ea o prostie de la care ar fi trebuit să se abţină? 

— Mulţumesc, zise ea. 

— Cu plăcere, răspunse Adamek. Dumneavoastră depuneți o 
muncă excelentă pentru poporul nostru, Fräulein Bodenkamp. 
Aș dori să nu gândiţi altfel. 

o... 

Stătea în fața computerului ei și nu mai era în stare de nimic. 

Ceea ce făcuse chiar fusese o prostie? Nu îi venea să creadă. 
Dacă ar fi procedat așa cum partidul și guvernul considerau 
corect, ar fi trebuit să îl denunțe pe Arthur, când acesta își 
prezentase tezele, în loc de a-l ascunde. Dar putea fi mai corect 
să lase ca Arthur să fie împușcat, în loc să se bucure cu el de 
acest minunat lucru? 

Deci pe cine păgubea el acolo sus în ascunzătoarea lui? 
Desigur lipsea frontul de un soldat. Dar execuţia lui nu ar fi 
schimbat nimic. Și atunci frontul ar fi fost lipsit de un soldat. 


VP - 246 


În cele din urmă închise computerul și plecă. Abătută, cobori 
treptele căscând, trecu de punctul de control, își luă telefonul de 
la paznic și îl porni din mers, ca să afle ce mesaje primise în 
timpul zilei. În decursul anilor acesta se transformase într-un 
obicei, ca și spălatul pe dinţi seara, dar când văzu cum se 
succedau mesajele, îi trecu prin minte că într-un depozit de 
date, într-un tabel, se înregistraseră și localizările deplasărilor 
ei. 

Însă apăru și o comunicare, care o făcu să uite de toate 
gândurile. Era de la Otto Aschenbrenner și suna astfel: 


(Otto): S-a născut bebelușul, astăzi la ora 14:45! 
Este băieţel, 3 200 grame, 50 cm. 


VP - 247 


32. 


Helene zbură până acasă ca vântul doar pentru a da vestea, 
apoi plecă spre gospodăria soților Aschenbrenner. 

Marie născuse acasă, aşa cum dorise. Durerile facerii 
începuseră dimineața devreme. Chemaseră moașa, aceasta 
sosise imediat, apoi se dovedi că nici nu ar fi fost nevoie de 
prezența ei, deoarece totul decursese perfect. Când Helene intră 
în casă, proaspăta mamă radia, chiar dacă privea epuizată 
dintre o mulțime de perne, având alături un sugar rozaliu, care 
dormea cu gura întredeschisă, scoțând sunete ușoare, ca niște 
proteste indignate. 

Era foarte dulce. 

— În bucătărie se află coșul cu lucrurile lui Arthur, îi șopti 
Marie după ce Helene termină cu laudele la adresa noului 
cetăţean al lumii. Nu am mai apucat să i le duc. 

Helene dădu din cap și deveni dintr-odată serioasă. 

— l le duc eu. 

— Dar..., continuă cu regret Marie, ar fi bine să nu rămâi 
astăzi la el. Părinții mei pot veni în orice moment, va veni și 
preotul și poate și alții. 

— Sigur. Helene se ridică de pe marginea patului. Mă voi 
grăbi. 

Se duse în bucătărie, luă coșul din debara, semnaliză venirea 
și se îndreptă spre spatele casei. Când Arthur deschise trapa și 
vru să coboare scara, ea îi zise repede: 

— Astăzi nu am timp. A născut Marie și toată seara vor sosi 
oameni. Ti-am adus doar mâncarea. 

— Măcar un sărut, o rugă Arthur. Altfel mor. 

Era irezistibil să îl audă, să îl vadă cu cât dor se uita la ea. 

— Bine. Dar numai unul. 

O clipă mai târziu cobori scara. Helene urcă, îi dădu coșul și îl 
sărută de pe ultima treaptă. 

Un sărut lung. Arthur părea că nu mai voia să îi dea drumul. 

— Mă gândesc tot timpul la seara de ieri, șopti el după ce 
buzele lor se dezlipiră. 

— Și eu, spuse Helene. 


VP - 248 


— Chiar nu mai poţi să stai? 

— Aș face-o cu plăcere, dar nu se poate. 

Oh și cât de mult ar fi vrut! Spera ca el să nu o mai roage o 
dată, pentru că ar fi în stare să facă o prostie. 

În plus, nu mai avea prezervative. El nu știa asta și nici ea nu 
știa cum să îl facă să înţeleagă. Era o problemă pe care nu știa 
cum să i-o spună. Pentru moment oricum nu conta. Nu în seara 
aceasta. 

De afară se auzi zgomot de copite, se apropia un vehicul tras 
de cai. Vraja se rupse. 

— Vine cineva, spuse ea, și se desprinse hotărâtă din braţele 
lui. Repede! 

Cobori grăbită scara și îl ajută să o tragă sus. Un ultim sărut 
mimat în aer, o privire drăgăstoasă, apoi Arthur închise trapa și 
din nou ea fu surprinsă de perfecțiunea ascunzătorii. Chiar dacă 
știai că acolo era o trapă, aceasta nu mai era vizibilă. 

Cum de se mulțumise cu două prezervative? In acel moment 
își imaginase că era suficient să afle ce simţeai folosindu-le. 

Însă acum aflase: nu era suficient. Chiar nu era suficient. 

o... 

Pentru prima dată Marie chiar avea nevoie de cineva care să 
o ajute în gospodărie, pentru a putea să se ocupe și de ea. Când 
Helene venea seara, o convingea totuși să urce liniștită la 
Arthur, că se descurcă, dar nu era adevărat. Marie era obosită și 
copilul avea nevoie de ea. Mama ei venea peste zi pentru 
câteva ore, dar ea trebuia să aibă grijă și de propria gospodărie. 

Așa că Helene o mai ajuta seara în gospodărie, cu toate că nu 
era prea pricepută. Măcar de ar fi fost mai atentă atunci când 
Johanna îi explicase ori îi arătase ceva! Dar fusese atât de 
dezinteresată încât la un moment dat bucătăreasa renunțase, 
concluzionând: „Trebuie să te căsătorești cu cineva care să își 
permită slujitori”. 

Johanna! În timp ce Helene se lupta deasupra chiuvetei cu 
oalele murdare, se gândea cum îi ascultase telefonul 
bucătăresei și cum se mirase de gemetele și ţipetele acesteia. 

Între timp aflase de ce Johanna gemuse și ţipase așa. Ce 
ciudate erau lucrurile astea. Nimeni nu vorbea despre ele. Oh, 
sigur că tatăl ei îi explicase totul, dar atât de „medical”, încât a 
vorbi în termeni tehnici era ca și cum nu ai vorbi. Și totuși, la un 
moment dat te loveai de ele. Când se gândea la acea seară de 


VP - 249 


la birou și apoi la întâlnirea cu Arthur, când înţelesese totul, se 
simţea ca și cum fusese acceptată într-o comunitate secretă, ai 
căror membri erau inițiați în secretele sexualităţii. 

Astfel se scurseră trei săptămâni în care avu timp doar pentru 
scurte sărutări cu Arthur, care era tot mai disperat. Începuseră 
pregătirile pentru botezul micului Lorenz. Marie se simţea din zi 
în zi mai bine și încercă să o îndemne pe Helene să se ocupe 
mai mult de Arthur. Acesta i se plânsese la un moment dat că 
suferea, că tânjea după prezenţa Helenei. 

Helene simţi că se făcuse roșie ca focul, când se aplecă și îi 
șopti la ureche Mariei. 

— Problema este că nu mai am prezervative! 

— Oh! Marie făcu ochii mari, își umflă obrajii, apoi scoase 
aerul cu zgomot. Atunci nu te pot ajuta. 

Helene nici nu se așteptase la alt răspuns. Încercase între 
timp să găsească o soluţie. Se întreba cum de exemplu părinţii 
ei reușiseră să aducă pe lume doar doi copii? Pândise momentul 
în care mama ei nu era acasă - Berta era plecată la 
cumpărături, iar Johanna avea treabă în bucătărie - și se 
strecurase în dormitorul părinţilor pentru a căuta prin sertare. 
Degeaba. 

Işi spuse că probabil mama ei era prea bătrână pentru a mai 
putea face copii, așa că părinţii nu se mai preocupau de asta. 

Apoi îi venise în minte Armin. Acesta avusese prietene și 
probabil că nu se limitase la sărutări. Cel puţin asta i-ar fi dorit. 
Nu știa dacă interdicţia existase și pe atunci, dar fratele ei 
fusese destul de flexibil în această privinţă, așa că scotoci și prin 
lucrurile lui, în special în posibilele ascunzișuri - în spatele 
sertarelor, sub hârtia de pe fundul lor, în spatele manualelor 
școlare vechi din partea de jos a etajerei și în alte locuri. Însă 
găsi doar două broșuri cu fotografii indecente, dintre care 
câteva reprezentau acte sexuale explicite. 

Unele pagini erau lipite în mod ciudat și când le dezlipi cu 
grijă, o izbi un miros care o lămuri pe loc care fusese adezivul. | 
se făcu brusc cald și probabil că roși când închise broșura și o 
îndesă de unde o luase. 

După aceea încetase să mai caute prezervative în casă. 

In schimb, se apucă să caute în manualele de medicină ale 
tatălui informaţii referitoare la concepţie și la protecţie. Află că 
ciclul femeilor consta dintr-o succesiune de zile fertile și 


VP - 250 


infertile, împrejurări care favorizau sau nu fecundarea. Dacă se 
dorea ultima variantă, această procedură nu era absolut sigură, 
mai ales că ciclul putea fi neregulat. 

Când citi asta, Helene lăsă jos descurajată cartea. Ciclul 
neregulat era descris cu exactitate. Nu putea risca. 

Într-o seară reveni indecisă la Arthur, care o primi flămând, și 
îi explică situaţia. 

— Nu este chiar așa de grav, opină Arthur. Important este că 
ești aici. 

Helene clătină din cap. 

— Dar tu vrei să o facem. Ca și mine. Nu știu dacă vom putea 
rezista ispitei. 

— Se mai poate face și altceva. 

— Ce? întrebă mirată Helene. 

El îi arătă. Făcu ceva absolut minunat între coapsele ei și o 
învăţă să răspundă în același fel. 

— Unde ai învăţat asta? vru să afle apoi Helene, respirând cu 
greutate și foarte geloasă. 

Arthur răspunse jenat: 

— Există niște filme, știi? 

— Ce filme? 

El îi povesti despre anumite cinematografe, aflate de cele mai 
multe ori în preajma gărilor, unde rulează numai filme pentru 
adulți, mai exact numai pentru bărbaţi. 

Helene îl ascultă uimită. Se gândise că existau frăţii exclusiv 
bărbătești în care se făcea iniţierea în secretele sexualităţii și 
acestea urmau alte reguli decât frăţiile pentru femei. 

În perioada care a urmat au trăit doar astfel de plăceri. Deși 
erau extraordinare, nu făceau decât să îi crească Helenei și mai 
mult dorința după plăcerea adevărată, autentică. Voia să îl 
simtă iarăși în ea pe Arthur, să îi simtă întreaga bărbăţie, putere 
și impetuozitate. 

Se hotări să încerce să mai fure o dată de la Lettke. Și de data 
aceasta va lua tot ce va găsi! 


VP - 251 


33. 


l-a fost mai ușor să se hotărască decât să facă asta, pentru că 
nu putea să se plimbe prin aripa analiștilor și să aștepte ca 
Lettke să părăsească biroul fără a-l încuia. 

Incepu să îl urmărească, să îi observe obiceiurile. La prânz 
acesta mai rămânea uneori cu colegii la cantină și nu se grăbea 
să plece. 

Așa că a încercat. Cu un material oarecare în mână, s-a dus 
cu pași hotărâți până la biroul lui, dar din păcate ușa era 
încuiată. 

Pe când încă se mai gândea dacă să îl urmărească seara ca să 
vadă de undeva făcea rost de prezervative și să încerce și ea să 
le procure, a fost repartizată iarăși pe lângă Lettke pentru un 
proiect. | s-a explicat că este vorba despre un plan în folosul 
sănătăţii poporului și care îl preocupa mult pe Fuhrer: 
renunţarea la tutun. Cu puţin timp în urmă, în câteva orașe se 
făcuse propagandă pentru a determina germanii să renunțe la 
fumat. 

Ei aveau acum sarcina să stabilească cele mai eficiente 
măsuri. Lettke voia să urmărească mai ales comportamentul 
cumpărătorilor, pe care el îl considera decisiv: cine cumpăra mai 
puţine ţigări decât înainte și care era diferenţa de la oraș la 
oraș. Considera că astfel se putea deduce care reclame și 
măsuri funcţionaseră mai bine. 

Era o sarcină de serviciu pe care Helene o putea rezolva în 
mod normal într-una ori două după-amiezi, cu câteva interogări 
simple. Dar ea se gândi să nu mai rateze șansa de a intra în 
biroul lui Lettke. Așa că îi explică acestuia că nu era atât de 
simplu și căută diferite căi de a complica lucrurile. Nu ar trebui 
avut în vedere și care dintre persoane au călătorit în perioada 
respectivă în alte orașe și au fost influențate de propaganda de 
acolo? Nu ar trebui cercetat câţi dintre subiecţi au fost somați 
de către medic să reducă fumatul? Și așa mai departe. Helene 
însăși era surprinsă de ușurința cu care găsea mereu noi 
aspecte pentru a pune sub semnul întrebării valabilitatea unei 
evaluări simple. Ea se gândi că oricâte date ai strânge despre 


VP - 252 


un om, niciodată nu vor fi cu adevărat destule, așa că mereu vor 
exista neclarităţi și contradicții, care vor ieși la iveală abia după 
analiza datelor. 

Ea se folosi de fiecare ocazie de a se duce la Lettke în birou, 
înarmată cu materiale imprimate și cu „probleme” noi, pe care 
trebuia să le discute cu el. 

— Nu puteam vorbi despre astea la telefon? s-a plâns Lettke 
de mai multe ori. 

La care Helene răspundea întotdeauna: 

— Eu prefer să procedăm așa. Merge mai repede când vă pot 
arăta. 

Într-o după-amiază chiar a avut noroc: veni fără să se anunţe, 
ușa biroului lui Lettke era neîncuiată, iar el nu se afla înăuntru. 

Nu ezită nicio secundă. Cu siguranţă, era riscant, dar 
analizase situaţia de sute de ori și nu găsise altă posibilitate 
decât să acţioneze. Se petrecuse ca și cum ar fi urmat o 
secvenţă a unui program: se strecură înăuntru, închise ușa fără 
zgomot, înconjură masa, deschise sertarul... 

În sertar era o cutie întreagă cu prezervative! 

Fromms Prezervatives, Londres, scria pe ea. 

O mișcare și cutia fu a ei. Ridică fusta și vâri cutia sub 
elasticul ciorapului. Închise sertarul și ieși. 

Acea seară cu Arthur a fost cea mai frumoasă din viaţa ei. 

o... 

A doua zi Helene dormi mai mult. Se trezi cu sentimentul că 
avea acces la un loc din afara lumii, care îi deschidea o ușă 
către împărăţia cerurilor. Viaţa era minunată! 

Și lucrul cel mai bun era că nu se mai temea, putea să lase să 
se vadă asta. Prea își făcuse multe griji. In cele din urmă fiecare 
era preocupat numai de propriile probleme. 

Ajunse la agenţie aproape la ora zece. Nici nu se așeză bine în 
fața computerului, când sună telefonul. 

Era Lettke. 

— Întotdeauna veniţi dimineaţa atât de târziu? întrebă el 
prost dispus. 

— Astăzi este o excepţie. Am dormit mai mult. Helene era 
hotărâtă să nu își piardă buna dispoziţie. Aţi văzut evaluările 
mele pentru Hamburg și Bremen? Vi le-am trimis de ieri. 

— Da, mormăi Lettke. Dar este ceva despre care aș vrea să 
discutăm. 


VP - 253 


— Am înţeles. 

— Nu la telefon. Dumneavoastră spuneți mereu că merge mai 
repede când îmi arătaţi. 

Helene își privi computerul, care îi cerea parola, pe care nici 
nu apucase să o introducă. Dar nu putea să își contrazică 
propriul argument, nu? 

— Bine. Imediat? 

— Dacă îmi este permis să vă rog. 

Respiră o dată adânc și răspunse: 

— Vin acum. 

Puse telefonul în furcă, luă notesul și un creion, însoțitorii ei la 
care nu putea să renunțe, și plecă. Pluti pe scări, dansă de-a 
lungul coridorului până la biroul lui Lettke. Bătu la ușă, intră și 
spuse cu o bună dispoziţie care trebuia să fie molipsitoare: 

— Am venit. Ce vreţi să îmi arătaţi? 

Lettke se afla în dreptul peretelui cu harta Americii. Acesta 
întoarse capul, arătă către un scaun și zise: 

— Luaţi loc. 

Helene se așeză. Dispoziţia molipsitoare părea să nu 
funcţioneze. Nu avea nimic. 

Lettke ocoli masa, se duse la dulapul din perete și deschise 
una dintre uși. În spatele ei era un monitor cenușiu pe care se 
afla o casetă metalică cenușie. 

— Acesta este un televizor. Caseta este un înregistrator 
magnetic de imagini cu o capacitate de douăzeci și patru de ore. 

Apoi arătă către un obiect minuscul aflat pe dulap, căruia 
Helene nu îi acordase până acum nicio atenţie. Semăna cu un 
cârlig de rufe din metal negru, prevăzut cu o bilă neagră. 

— Și aceasta, continuă Lettke, este o cameră de 
supraveghere. 

El apăsă o tastă, monitorul se lumină și apăru imaginea 
biroului, oblic, de sus, și imediat se văzu Helene intrând în 
cameră și sustrăgând o cutie din sertarul biroului! 

o... 

Eugen Lettke urmărea reacţia programatoarei surprinse 
asupra faptei. Era comic să vadă cum aceasta se prăbușea în 
sine de disperare. Cum pe chipul ei se citi brusc frica. Cum 
panica punea stăpânire pe ea, când înţelese că pierduse, că era 
la dispoziţia lui. 

O clipă se gândi să devieze de la planul lui, să încuie ușa și să 


VP - 254 


o supună acum și aici pe birou. Ideea îl excită, chiar dacă fata 
nu merita. Pe de altă parte, nu se știa niciodată. Poate că sub 
acest veșmânt wilhelmian oribil se ascunde o siluetă foarte 
plăcută. 

Nu, se admonestă el însuși. Nu avea voie să irosească șansa 
care i se oferea aici. Noaptea trecută se gândise mult. 
Descoperirea faptului că dispariţia celor două prezervative era 
de natură complet nevinovată, nevinovată și surprinzătoare, îi 
produsese o mare ușurare. 

Dar firește că ușurarea lui nu era un motiv să o lase așa. 

Ea trebuia să rămână cu sentimentul că îi era datoare. Și 
acest sentiment nu îl va avea, dacă el i-l insufla prin violență. 

El mai derulă încă o dată scena. 

— Dumneavoastră sunteţi pe înregistrare, nu-i așa? 

— Da. 

Răspunsul abia se auzi. 

Lettke îi aruncă o privire, care știa că îl făcea antipatic. 

— Ceea ce îmi furaţi este un pachet cu douăzeci și patru de 
prezervative de cea mai bună calitate, destinat pieţei 
franţuzești. 

Ea confirmă: 

— Da. 

— Ştiţi cât costă? 

Ea clătină negativ din cap și șopti: 

— Nu. 

— Problema este că acestea nu pot fi cumpărate. Pentru că 
posesia lor le este interzisă germanilor, iar cumpărarea ar fi 
înregistrată în bancă și ar declanșa automat intervenţia poliţiei. 
Noi doi știm foarte bine cum funcţionează asta, nu este așa? 

Ea confirmă speriată, dar nu spuse nimic, ci îl privea fix, ca un 
iepure în faţa șarpelui. 

— Deci pentru acest pachet trebuie să îmi daţi ceva în 
schimb, continuă Lettke gustând momentul. Poate o sticlă cu 
coniac scump pentru un prizonier de război francez, care 
lucrează într-o gospodărie ţărănească și are legături în patrie. 
Poate o mică modificare a datelor pentru un șofer de camion din 
transportul internaţional sau pentru un reprezentant comercial... 
Asta este plata pentru aceste prezervative. Plus riscul de a fi 
prins. Ce înseamnă asta, știm acum amândoi, nu-i așa? 

— Da, înţeleg. 


VP - 255 


În realitate era mult mai simplu. El cunoștea la Berlin pe 
cineva care i le trimitea declarându-le ciocolată. Dar 
programatoarea nu trebuia să știe asta. 

Lettke oprise aparatul pe imaginea în care se vedea cum ea 
făcea să dispară pachetul sub rochia de bunicuţă. 

— Întrebarea este ce vom face noi acum, continuă el. Cum 
rezolvăm noi această neplăcută situaţie? 

Ea scoase un oftat tremurat și spuse: 

— Vă pot restitui pachetul. 

Era clar că nu îi făcea nici cea mai mică plăcere să spună 
asta. 

Lettke își încrucișă brațele pe piept și o măsură cu o privire 
disprețuitoare. 

— Să mi-l restituiţi? Conţinutul lui mai este intact? 

Ea cobori privirea și clătină din cap încurcată: 

— Nu. 

El râse. 

— Aș fi fost șocat să nu fie așa. Ceea ce aţi făcut îmi spune că 
dumneavoastră aveţi un iubit, cu care vreți să gustaţi plăcerile 
iubirii, dar nu vreţi să rămâneţi însărcinată. Probabil pentru că 
nimeni nu trebuie să știe de amorul dumneavoastră și în primul 
rând părinţii, care ţin mult la o căsătorie conformă poziţiei 
sociale pentru unica fiică. Am dreptate? 

— Da. 

Lettke se gândi să oprească monitorul și să închidă dulapul, 
dar poate că din punct de vedere psihologic era mai avantajos 
să mai ţină la vedere o vreme corpul delict. Așa că înconjură 
biroul și se prăbuși în fotoliul său. 

— Eu vă propun un alt aranjament. Deoarece respectiva cutie, 
așa cum tocmai v-am explicat, a costat un contraserviciu, vă 
propun să îl păstraţi, iar mie îmi veţi datora un contraserviciu. 

— Ce... ce contraserviciu? 

Deodată Helene se îndreptă, păru calmă, pregătită pentru 
orice. Se aștepta evident la ce era mai rău, însă era dispusă să îl 
înfrunte și hotărâtă să nu dispere. 

Lettke se încruntă. Ura ca femeile să facă pe vitezele. 

Ce noroc că acum era vorba despre altceva. 

— AŞ vrea, spuse el, să mă învăţaţi să programez. 


VP - 256 


34. 


— Să programați? repetă Helene, care brusc avu senzația că 
trăia un vis absurd. 

Se aşteptase la o propunere imorală, la solicitarea unei 
întâlniri la un hotel retras, la acte sexuale, mai pe scurt la faptul 
de a-i fi la dispoziție ca a doua iubită. Lettke era tipul pe care îl 
credea capabil de așa ceva. Deși se îmbrăca întotdeauna îngrijit, 
avea ceva libidinos, respingător. 

— Nu așa tare! pufni nemulţumit Lettke. Nu este nevoie să ne 
audă tot coridorul. Da, să programez. Plus două condiţii: prima, 
să îmi explicaţi în așa fel încât să pricep, fără rețete de copt, 
cămări cu alimente, fără straturi de flori. 

Helene îl privi încremenită. Se părea că tipul citise cartea lui 
Kroll! 

— Și a doua condiție: chestiunea să rămână între noi. 

— Dar de ce? vru să afle Helene. Dumneavoastră sunteți 
analist. Nu este nevoie să faceți muncă de programare! 

Lettke făcu un gest de lehamite cu mâna. 

— Da, da, dar eu consider că aș fi un analist mai bun, dacă aș 
şti să programez. Toată această separare de sarcini în funcție de 
sex este o prostie. De ce nu ar putea un bărbat să facă și 
programe? 

Helene ridică din umeri: 

— Acestea sunt nişte reguli de la inventarea... 

— Gândiţi-vă doar la cazul acestor studenţi cu manifestele, o 
întrerupse Lettke, care părea că nu auzise ce spunea ea. Ideea 
de a compara listele cu localizarea telefoanelor ar fi trebuit să 
îmi vină mie! 

Suna plauzibil, dar Helenei nu îi venea să creadă că acesta 
era motivul real. 

Vru să intervină, însă își dădu seama că nu avea nimic de 
câștigat dacă mai discuta pe marginea acestei idei, ba 
dimpotrivă. El s-ar gândi la altceva și altceva nu putea să 
însemne decât ceva și mai neplăcut. 

Așa că zise: 

— Da, pot să încerc. Doar că nu știu... Cum vă imaginaţi 


VP - 257 


dumneavoastră că vom face asta? 

Lettke ridică din sprâncene: 

— Noi avem un proiect comun, nu? Un proiect care presupune 
multe discuţii. Dumneavoastră veniţi aici și în loc de discuții 
facem ore de instruire. 

Helene se gândi. Ciudat. Deși nu îl credea că era interesat să 
devină un analist mai bun, i se părea totuși că acesta vorbea 
serios. Când va ști cu adevărat să programeze, va fi complexat 
că va fi considerat lipsit de bărbăţie. 

— Bine, zise ea. Când doriţi să începem? 

— Cel mai bine este să începem chiar acum, răspunse Lettke 
și arătă spre computerul lui. Mi-ar face plăcere să începem cu 
un exemplu practic. Eu aleg o temă, iar dumneavoastră îmi 
explicaţi pas cu pas ce faceţi, din ce motiv faceţi și așa mai 
departe. 

El se ridică în picioare, eliberă masa în dreptul computerului și 
o invită cu un gest insolent. 

Helene se prefăcu că nu observă asta și se așeză tăcută. 
Începea să creadă că dacă avea puţin noroc, va ieși cu bine din 
încurcătură. 

Se așeză și lăsă pe taste degetele încă ușor tremurânde. 

— Dar acum sunt în domeniul dumneavoastră. Să trec într-al 
meu? 

— Nu, rămâneţi pe acesta. Vreau să revăd apoi totul în liniște. 

— În regulă. 

Asta însemna că nu avea baza ei de coduri, dar pentru 
început nu era o problemă. 

— Daţi-mi tema. 

Ea urmări cum Lettke privi o vreme în gol, cu o sclipire de oţel 
în ochi, care o înfricoșă. 

— Ceva legat de localizare, spuse el în cele din urmă. Asta mă 
fascinează. Se părea că ideea îi venise întâmplător. Sau nu? 
Vreau să îi vedem pe toți cei care ieri, între orele 10:30 și 11:30, 
s-au aflat în filiala Weimar a Reichsbank. 

Helene ezită și întrebă: 

— Vreţi numele sau numerele de telefon? 

— Ce este mai simplu de aflat? 

— Numerele de telefon. 

— Atunci pentru început asta, ceru Lettke. f 

Helene trebui să se abțină să nu rezolve rapid problema. In 


VP - 258 


mod normal, așa ceva îi lua doar câteva minute, dar acum, când 
el o urmărea peste umăr, vrând să știe ce făcea, trebuia să îl ia 
ușurel. Trebuia să îi explice cum se configurează o interogare, 
cum se memorează, pentru a mai fi folosită, trebuia să îi explice 
lucruri care pentru ea erau foarte simple și în legătură cu care 
nu își mai făcea probleme din școală. De exemplu, deosebirea 
dintre un program normal și o comandă SAS. 

— Ce este SAS? întrebă Lettke. 

— Este prescurtarea de la „limbaj de interogare structurat” 
(Strukturierte Abfrage-Sprache), îi explică Helene. Se folosește 
dacă trebuie extrase doar date din tabele. Prin anumite comenzi 
vocale sunt descrise datele dorite și programul SAS face asta 
automat. Pentru interogări unice funcţionează mai repede decât 
dacă scrii un program. 

— Ce altceva mai face un program? 

— Un program stabilește ce trebuie să facă un computer. 
Deoarece acesta face tot ce i se cere, trebuie să ai grijă ca din 
nebăgare de seamă să îi dai ordine care conduc la rezultate 
incorecte. De aceea programarea este dificilă. 

Lettke se gândi. 

— Bine. Deci asta înseamnă că în acest caz ar fi mai practic 
să se folosească o aplicaţie SAS? 

— Exact. 

— Doar una? 

— Da, dar o asemenea solicitare ia de cele mai multe ori cam 
mult timp. 

— Nu se poate întâmpla ca un computer să greșească? 

Fără să vrea, Helene oftă. 

— Nu. Dacă dumneavoastră prezentaţi condiţiile greșit, veți 
primi date false. Dar nu puteţi strica nimic. 

— Înţeleg. 

El păru impresionat că poţi să strici ceva folosind un program. 

Nu trebuia să îl descurajeze. Ca nu cumva să îi vină altă idee. 
Helene îi arătă rapid cum se face interogarea, ce tabele erau 
disponibile și cum trebuia privită structura. 

— Avem nevoie aici de aceste tabele? El bătu cu unghia în 
ecran. TELEFON. NOTIFICARE. Sau? 

— Da, exact. Ea îi arătă structura: număr telefon, dată, oră, 
număr turn-radio și coordonatele geografice. De unde vin aceste 
coordonate, nu știu, mărturisi ea. De fapt, nu am idee cum 


VP - 259 


funcţionează rețeaua telefoniei mobile. 

— Asta este treabă de bărbat, spuse cu un aer superior Lettke 
și îi explică: Zona din jurul unui turn-radio este împărţită în 
sectoare radio ca niște felii de tort, cu vârful orientat spre turn. 
Când se anunţă un telefon, turnul determină prin direcţia și 
durata semnalului unde se află aparatul, calculează 
coordonatele geografice, care apoi sunt memorate în tabele. La 
fiecare câteva minute turnul și telefonul schimbă un semnal 
folosit doar pentru orientare. Dacă se înregistrează modificări 
ale locului de staţionare, se generează un alt set de date. 

— Ințeleg, zise Helene, cu toate că avea doar o foarte vagă 
imagine a ceea ce se petrecea în culisele tehnice. În orice caz, 
noi avem nevoie de coordonatele geografice ale locului căutat, 
deci ale filialei locale a Reichsbank. 

Ea accesă harta, căută Weimar, banca și notă longitudinea și 
latitudinea, respectiv 11.3249 est și 50.9791 nord. 

— Aceasta ar fi reprezentarea pentru marinari și piloţi, îi 
explică Helene. În sistemul nostru de date este utilizată doar 
reprezentarea zecimală, deoarece se poate calcula mai simplu și 
mai rapid. 

— Latitudine estică, citi Lettke. Asta înseamnă că reţeaua 
telefonică germană mai utilizează coordonatele eng/ezești? 

— Trecerea la sistemul de coordonate german se va aplica 
abia după victoria finală. 

Schimbarea nu va fi foarte mare, în fond, se va schimba doar 
cadrul de referinţă al longitudinii: meridianul zero nu va mai 
trece prin observatorul astronomic de la Greenwich, Anglia, ci 
prin centrul planificatei Ruhmshalle din  Reichshauptstadt 
Germania. Dacă în fișiere asta era ușor de realizat, în schimb 
toate hărțile trebuiau retipărite; dar în vreme de război nu era 
timp pentru asta. 

— În definitiv nu are importanţă, spuse Lettke. Deci cum 
scrieţi această interogare? 

Helene tastă: 


SELECTEAZĂ DIN TELEFON. 
TOATE (Numere de telefon) 
PENTRU ( 

LONG. = 11,3249 

ŞI 


VP - 260 


LAT. = 50,9791 

ȘI 

PERIOADA (»11.08.1942 10:30, 
»11.08.1942 11:30<, 0) 

) 


— Primul rând indică tabelul pe care să-l folosesc, îi explică 
ea. Pe urmă arăt ce câmpuri trebuie afișate. Și tot ce este după 
PENTRU și paranteză este condiţia care arată ce seturi de date 
sunt afișate. 

— LONG. reprezintă longitudinea, nu-i așa? 

— Exact. 

— Și de ce apare mereu și între rânduri? 

— Pentru că trebuie îndeplinite toate aceste condiţii. Există și 
cazuri în care este valabilă doar una dintre condiţii. Atunci se 
folosesc alte paranteze legate prin SAU. 

— Aha! 

Nu prea părea să fi înțeles. Privirea lui deveni sticloasă. 
Helene adăugă imediat: 

— Dar asta se întâmplă rar. Extrem de rar. Este mai mult o 
posibilitate teoretică. 

În realitate așa ceva se întâmpla frecvent, dar pentru moment 
era important ca el să nu-și piardă curajul. 

— Și asta determină perioada de timp, presupuse Lettke și 
arătă penultimul rând. Acum înţeleg. 

Părea că își face curaj. N-avea decât. 

— Întocmai, spuse Helene. 

Ar fi trebuit să îi explice ce era cu funcția asta? Mai bine nu. 
Probabil că l-ar fi ametit. 

— Și... cum obţin rezultatul? se interesă el. 

— Dând comanda FINALIZARE. Îi arătă combinaţia de taste. 
Interogarea este transmisă programului SAS, care realizează 
evaluarea. 

— Bine, să o facem. 

Helene apăsă tastele corespunzătoare. Interogarea dispăru și 
apăru afișajul operaţional. 

— Mai durează puţin. 

Dar nu a durat mult. Mai repede decât s-ar fi gândit, apăru o 
listă de numere de telefon de o pagină și jumătate. 

— Acestea sunt numerele de telefon ale tuturor oamenilor 


VP - 261 


care ieri, în perioada de timp menţionată, s-au aflat în bancă? 
vru să se asigure Lettke. 

— Da. Mai pot să fie și câţiva care erau în imediata apropiere 
a clădirii. 

— Și dacă vreau să știu numele acestora? 

— Atunci puneţi în paranteze toată interogarea și o folosiţi 
pentru o a doua interogare. 

Helene accesă interogarea, realiză o copie, puse paranteze 
înainte și după aceasta și scrise deasupra: 


SELECTEAZĂ PARTICIPANȚII LA CONVORBIREA 
TELEFONICĂ 

TOȚI (Nume, prenume, număr telefon) 

PENTRU ( 

PARTICIPANT. Număr telefon = ( 


Lettke privea ecranul mișcând maxilarul într-o parte și într- 
alta, ca și cum ar fi mestecat ceva foarte tare. În cele din urmă 
întrebă: 

— Am înţeles bine? la așadar fiecare număr de telefon din 
lista de mai înainte - realizată prin interogarea de mai jos, aflată 
acum între paranteze - și o completează cu numele, 
prenumele... și încă o dată numărul de telefon? 

— Exact asta face. 

— Numărul de telefon este același în cele două liste. 

— Corect. Este ceea ce identifică un participant. 

Lettke se frecă pe gât. 

— Rulaţi lista. 

Helene dădu ordinul de executare. Deoarece pentru fiecare 
rezultat al primei interogări era necesară o interogare separată, 
lista cu nume apărea rând cu rând. 

Unul dintre nume era Aschenbrenner Otto. Deci acesta fusese 
ieri la bancă. Ce coincidenţă. 

Helene respiră cu greutate. Ceea ce vedea o surprindea 
neplăcut. 

Lettke urmări afișarea listei cu buzele strânse. Când apăru 
„Sfârșitul listei”, el întrebă: 

— Deci dacă se modifică aceste condiţii, au să apară alte 
date? 

— Da. 


VP - 262 


— Dacă eu aș vrea să aflu același lucru pentru un alt loc, ar 
trebui să introduc coordonatele acelui loc? 

— Da. 

— Și dacă schimb perioada de timp, voi primi lista pentru 
respectiva perioadă? 

— Exact. 

— Bine. El se frecă din nou cu mâna pe gât. Bine, asta am 
înţeles. Asta... este pentru moment de ajuns. 

Helene îl privi nehotărâtă: 

— Adică pot să plec? 

— Da, da. Duceţi-vă. Brusc el deveni agitat, dar în același 
timp nu voia să se vadă lucrul acesta. Am să vă sun eu. 

Helene se ridică. Nu ar fi trebuit să se simtă ușurată? Apoi 
privirea îi căzu pe dulapul deschis, pe monitor, pe caseta 
dinăuntru, pe recorderul care o înregistrase și înțelese că Lettke 
încă o mai avea la mână. Își luă notesul, creionul și plecă. 

o... 

În sfârșit programatoarea cea proastă închise ușa în urma ei. 
Repede acum, cât mai avea proaspăt în cap ce avea de făcut. 

Eugen Lettke se așeză în fața computerului, tastă ultima 
interogare, făcu o copie, apoi schimbă data. Nu 11 august 1942 
îl interesa, ci 12 iulie 1939, ziua în care îi ieșise în cale acea 
arogantă, splendidă bestie roșcovană. Această femeie, pe care 
el trebuia neapărat să o aibă, chiar de ar fi ultima din viaţa lui. 

Bun. A schimbat data, locul era același. Evident. Și acum 
finalizarea. Tasta de comandă și F, în principiu foarte simplu. F 
de la finalizare. 

A funcţionat. Nume după nume. lată acest Ernst Schneider, cu 
care tratase chestiunea cu banii găsiţi de mama lui. Firește, 
doar acesta fusese în bancă. Nu și ieri, asta îi atrăsese atenţia. 
Poate că fusese mutat. Ori plecase pe front. Posibil. 

Brusc dădu de un nume care îi făcu pielea ca de găină. 

Schmettenberg Căcilia. 

Schmettenberg? Parcă îi spunea ceva. Nu era cumva acel 
industriaș care tot apărea la televizor? Industria metalurgică, în 
special de armament, dar și diverse alte întreprinderi. Prieten cu 
reichsarbeitsfuhrerul? Și așa mai departe. 

Oho, oho... Dacă nici asta nu era o urmă bună... 

Așteptă nerăbdător să se încheie lista, o memoră și interogă 
apoi vechea căutare a persoanelor. Cäcilia Schmettenberg. 


VP - 263 


După o secundă pe ecran apărură datele personale și mai ales o 
fotografie! 

Punct ochit, punct lovit! Rezemat comod în speteaza 
scaunului îi venea să strige triumfător. Ea era! Ea era „contesa”! 
O găsise. 

Işi propuse să fie lucid. Mai verifică o dată numărul de telefon. 
Corespundea. Incredibil. In sfârșit! 

Se simţea puternic, excitat. Soţia unuia dintre cei mai 
importanţi industriași, un mahăr! 

Bună treabă. 

Pe de altă parte, cu cât vânătoarea era mai dificilă, cu atât 
mai mare era satisfacția, după ce prada era doborâtă. 

Ar fi cea mai grozavă zi a vieţii lui, lovitura absolută... 

inchise ochii, respiră de mai multe ori adânc. Acum avea 
nevoie de calm. Sânge rece. Incă nu era în această dispoziţie. 
Nu o avea încă la mână cu nimic. Și ea nu era o femeie la care 
să aibă succes cu afirmaţii inventate. 

Calm. Simţea cum presiunea din pantaloni ceda. Se ridică 
iarăși, luă o foaie și stiloul, ca să își noteze datele cele mai 
importante. Nume, adresa, data nașterii, numele de fată... 

Stai... 

Căcilia Noller se numea înainte de căsătorie? Păi, numele 
acesta îl mai... 

Unde era lista? Lista pe care Fräulein Brunhilde i-o făcuse 
odată? Cu toate femeile cu prenumele de Cäcilia născute în 
Berlin, între 1913 și 1917? 

Firește că mai avea lista. Pe fundul celui mai de jos sertar, sub 
o mapă pe care scria „Cazuri deschise”, în care de fapt nu era 
niciun caz deschis, ci doar tăieturi din ziare americane. Cu mâini 
tremurânde despături vechea hârtie printată și o puse pe masă. 
Douăzeci și șapte de nume, adrese, date de naștere. Pe locul 
patru de jos era scris: Cäcilia Noller, născută la 2 noiembrie 
1915. 

Era posibil atâta noroc? 

Dar cum putea fi sigur? Studie fotografia încercând să își 
amintească după-amiaza de atunci din acel pod de casă. Ea 
fusese? Greu de spus. Foarte greu. 

Privirea îi căzu de pe fotografie pe cifra încadrată de 
paranteze de după ea: (3). Asta însemna că erau trei fotografii. 
Fotografii de pe documente personale anterioare. 


VP - 264 


Ceru febril să le vadă. Una era de pe legitimaţia ei din 
copilărie, în care o recunoscu imediat. Fără echivoc. 

Deodată inima începu să îi bată de parcă ar fi vrut să îi iasă 
din piept. 

Nu încăpea îndoială. O găsise pe Căcilia, acea Căcilia care îl 
umilise odinioară în pod. 


VP - 265 


35. 


Helene începu să tremure când ajunse în biroul ei. 

Simţi nevoia ca mai întâi să se așeze, cu palmele strânse în 
poală, bucurându-se că era singură. De ce trebuia să fie viaţa 
așa? Atât de ordinară, de neîndurătoare, de crudă? De ce ceva 
atât de frumos ce era între ea și Arthur nu putea să dureze? De 
ce întreaga lume pizmuia această picătură de fericire? 

Incercă să lăcrimeze, dar degeaba. 

Işi spuse că avusese și noroc în nenorocirea ei. Cât de penibil 
îi fusese să se vadă pe monitor furând prezervative! 

Inchise ochii, își auzi respiraţia aproape ca un suspin, își simţi 
umerii atât de grei, de parcă ar fi fost din lemn, și simţi nevoia 
să arunce cu ceva în pereți... 

Nu putea să stea și să tremure. După un timp tremuratul și 
teama dispărură. 

Și ciudat, se simţea ofensată, pentru faptul că Lettke nu îi 
ceruse nimic imoral. Cuvântul „ofensată” era oare cel potrivit? 
Sau mai curând se potrivea „jignită”? Dezamăgită? Neliniștită? 
Era atât de insignifiantă, încât lui nici măcar să nu îi fi trecut prin 
cap așa ceva? 

Ori Lettke era mai rău decât părea? Exista această 
posibilitate, dar era una în care nu prea îi venea să creadă. 

El nu făcuse nici măcar o aluzie indecentă, deși în situația 
dată - o tânără fură prezervative din biroul unui coleg, Doamne! 
- ar fi putut să o facă. | se mai întâmplase ca bărbaţii să facă 
glume porcoase din ocazii de doi bani. 

Deschise ochii, privi în jur, nu mai suportă, se ridică și se duse 
la toaletă, unde se închise într-o cabină, cu fața ascunsă în 
mâini și se lăsă pătrunsă de răceala și goliciunea încăperii. 
Rămase așa mult timp. Nu veni nimeni. Nu o deranjă nimeni. 
Poate că și aţipise, nici ea nu ar fi putut să spună. Dar după un 
timp se ridică pentru a privi lumea în ochi. Se spălă pe mâini, își 
aranjă părul și reveni în birou, unde în cele din urmă se apucă să 
își rezolve problemele de serviciu. A se adânci în muncă, atunci 
când era frământată de îndoieli, nu era cea mai rea metodă de a 
o scoate la capăt. 


VP - 266 


Se făcuse târziu. Völkers îi mai repartiză încă o solicitare 
urgentă de la poliţie și depozitul de date 163 începu să ţăcăne 
din nou. Helene ajunse acasă la timp pentru cină, așa că trebui 
să se așeze la masă. Tatăl ei sosise cu puţin înainte. 

— Mereu vii de la serviciu atât de târziu, îi reproșă mama ei. 

La masă nu era nimic deosebit. Mâncare de mazăre cu carne 
și pâine. Bucătărie de război, adăugase Johanna, nu fără să 
menţioneze că altora le mergea mai rău, pentru că totul se 
scumpise îngrozitor. 

— Uneori este mult de lucru, răspunse Helene ridicând din 
umeri. 

— Se poate, insistă mama, dar acesta nu este un mod de 
viață potrivit pentru o tânără femeie. Oricum am senzaţia că 
serviciul tău nu este locul unde să îţi găsești un bărbat pe viață. 
Cum altfel? Bărbaţii și femeile stau în corpuri separate, au 
sarcini diferite și toată ziua se uită la un monitor! 

— Mamă! Helene lăsă pe masă lingura. lar începi? 

— Da. Pentru că odată și odată cineva trebuie să vorbească. 
Nu pot să privesc în tăcere cum trăiești de pe o zi pe alta fără să 
te gândești cum va arăta viaţa ta în viitor! Timpul nu se oprește, 
știi asta! Deși poate că ţi se pare. Dar acum ești la vârsta la care 
o femeie ar trebui să se căsătorească și să aibă copii. 

— Primul copil trebuie născut înainte de vârsta de douăzeci și 
cinci de ani, interveni tatăl. Experienţa ne învaţă asta. 

— lar pe urmă te vei bucura, adăugă și mama. 

Un moment Helene fu pe punctul de a povesti despre Arthur 
și despre întâlnirile lor de taină. Sau despre ideea de a rămâne 
gravidă și apoi de a nu spune cine era tatăl. 

Dar firește că ea nu va face așa ceva. Deși tare ar fi vrut să le 
vadă atunci feţele. 

— Eu cred, spuse ea, că tu iar vrei să inviți pe cineva. 

— Nu este nevoie să fii atât de revoltată! îţi doresc doar 
binele. Și se pare că altfel nu merge. 

De-ai știi tu..., se gândi Helene în sinea ei și întrebă: 

— De data aceasta cine mai este? 

— Săptămâna viitoare, sâmbătă. Se numește Ludolf von 
Argensleben, răspunse mama. 

— Un bărbat foarte onorabil, interveni și tatăl. Din vechea 
nobilime prusacă, înalt funcţionar în partid, cu cele mai bune 


VP - 267 


legături peste tot. Face parte din cercul extins al Fuhrerului. 

— Asta sună ca și cum ar avea cel puțin șaizeci de ani, izbucni 
Helene. i 

— Are cam treizeci și cinci, răspunse glacial mama. In floarea 
vârstei. 

— Cea mai bună partidă dintre toți cei care au fost aici, o 
completă tatăl. 

Helene ridică din sprâncene: 

— Păi atunci a fost bine că pe ceilalți i-am refuzat, nu? 

Tatăl râse, ceea ce Îi atrase o privire mustrătoare din partea 
soției. 

— Nu este un subiect pe marginea căruia să se facă glume, 
declară ea serioasă. Apoi puse mâna pe fața de masă și rosti 
rugător: Tot ce aș vrea este să îi dai o șansă, Helene. 

— Da, bine, oftă Helene. 

— Promite-mi. 

— Da, promit. O să mă cuprindă o dragoste fierbinte și mă voi 
căsători pe loc. 

După cină urcă în camera ei. Pe drum o întâlni pe Berta, care 
din nou se ivi pe neașteptate și în liniște dintr-un colț întunecat. 
O sperie de moarte și îi aruncă o privire atât de pătrunzătoare, 
de parcă ar fi vrut să îi ia viaţa. Dumnezeule, o ura pe această 
femeie ţicnită! 

Se refugie în camera ei, încuie ușa și se aruncă în pat. De fapt 
intenţionase să se ducă la Marie și la Arthur, dar renunţă. In 
primul rând pentru că nu voia să se mai gândească la 
prezervative. Ceea ce se petrecuse astăzi la agenţie parcă o 
otrăvise. 

Rămase întinsă și după un timp adormi, se trezi în miez de 
noapte încă în hainele de la serviciu. Se dezbrăcă, nu se mai 
spălă pe dinţi, se cuibări sub pătură și se simţi cel mai singuratic 
și mai nefericit om de pe pământ. 

o... 

Era disperat: după ani buni descoperise în cele din urmă cine 
era „contesa” și considera că merita să o aibă din două motive. 
Dar pur și simplu nu găsea nimic acuzator la adresa ei! 

De fapt nici nu avusese timp să caute. Adamek se interesa din 
două în două zile de proiectul cu fumătorii, voia să știe când 
primea un raport și de fiecare dată Lettke negocia din greu 
prelungirea termenului cu câteva zile, însă doar pentru a nu 


VP - 268 


face nimic. Pur și simplu nu reușea să se adune și să sintetizeze 
rezultatele evaluărilor. Avea în minte doar femeia aceasta, nu se 
putea gândi la nimic altceva, era de-a dreptul posedat de ea. 

Și așa proiectul acesta îi stătea în gât. Iniţial totul păruse 
simplu, dar după ce îl începuse, Bodenkamp ridicase tot felul de 
obiecţii, de altfel justificate! Acum el nici nu mai știa cum să mai 
prezinte evaluările. 

Deci începu și această zi ca multe din cele anterioare, 
frunzărind superficial mapa cu documente, închizând-o și 
punând-o deoparte. Mai era o zi și mâine. Și dacă astăzi găsea 
ceva legat de Cäcilia Schmettenberg, de mâine va putea să 
lucreze cu spor la raport. 

Căcilia Schmettenberg se înscrisese pe forum ca majoritatea, 
dar nu era deosebit de activă. El găsise o interogare de-a ei 
referitoare la boala unui papagal, rămasă fără un răspuns, o 
felicitare de Crăciun - bla, bla bla - veche de câţiva ani și un 
anunţ referitor la o căsătorie din octombrie 1935. 

Soţul ei, Alfred Theodor Schmettenberg, era însă activ, dar 
folosea Forumul german la fel de impersonal ca majoritatea 
oamenilor de afaceri: comunicate de presă, împăunarea cu 
succese, declaraţii de loialitate faţă de Reich și Führer și 
felicitări pentru angajaţii merituoși. 

Contul lui la bancă era de-a dreptul impresionant. Tipul era 
putred de bogat, milioanele zburau în toate părțile. Și registrul 
cadastral era o lectură impresionată. Soții Schmettenberg 
posedau nenumărate imobile aproape în fiecare oraș german. 

Când încercă să arunce o privire asupra cheltuielilor lor, se 
lovi de niște limite în privința căutărilor. Luă ca bază setările 
lăsate de Bodenkamp, care funcţionaseră cu succes anterior, 
dar când le aplică la tabela „Cheltuieli”, răspunsul era de fiecare 
dată „Eroare”. 

În cele din urmă șterse totul, puse mâna pe telefon și o 
chemă pe Bodenkamp. 

— Arătaţi-mi cum listez cheltuielile, îi ceru el imediat ce 
aceasta veni. 

Ea îl privi din nou ca iepurele pe șarpe și întrebă: 

— Ce doriţi să aflaţi? 

— Simplu, cheltuielile unei anumite persoane, într-o anumită 
perioadă. Cum listez asta. Să zicem cheltuielile mele. Cât am 
cheltuit eu luna aceasta? Cum pot afla lista? 


VP - 269 


— Este simplu, răspunse ea. Vă pot arăta. 

Ea se apropie și aşteptă ca el să elibereze locul din fața 
calculatorului. 

Dar el nu făcu asta. 

— De data aceasta procedăm altfel. Eu scriu, dumneavoastră 
mă urmăriți și îmi spuneţi unde greșesc. 

Îl aprobă timidă: 

— Cum doriţi. 

— Deci încep cu o interogare nouă, zise el în timp ce tasta. 

Scrise solicitarea care nu funcţionase mai înainte. 

— Nu, la aceste tabele nu puteţi folosi funcţia „Perioada”. 
Aceasta funcţionează doar la tabelele  TELEPHON. 
ANMELDUNGEN. 

El o privi neîncrezător. 

— De ce? 

Ea trase adânc aer în piept. 

— Pentru că la apelurile telefonice nu este atât de simplu să 
îți dai seama cine a sunat la un moment dat undeva. Dacă vreţi 
să știți doar cine a sunat între orele zece și unsprezece, atunci 
ar fi simplu să interogaţi asta, dar de cele mai multe ori este 
nevoie să știți cine este sunat în perioada asta și s-ar putea ca o 
persoană să fie sunată la opt ori la nouă și să nu se fi mișcat de 
atunci. Dacă se vrea să se afle asta, se folosește această 
funcţie. 

Lettke se gândi îndelung până înțelese ceva din ce îi spusese 
ea. 

— Dar asta trebuie știut, nu? 

— Da, răspunse ea. Trebuie. 

— Și eu cum procedez aici? 

— Accesaţi simplu câmpul „Data”. De exemplu puteţi tasta 
DATA: luna = 7 și DATA: an = 1942. 

— Cu două puncte? 

— Da. Asta este o funcţie de extragere. Prin ea arătați că vă 
interesează doar o parte a câmpului, respectiv luna și anul. 

Lettke se încruntă, tastă și Helene îl corectă de mai multe ori. 
Femeile complică lucrurile astea intenţionat! Să nu îl contrazică 
nimeni. El recunoștea imediat când era vorba despre un joc de 
putere. 

Oricum, de această dată a funcţionat. Aparatul căută un 
moment, apoi apăru o lungă listă a cheltuielilor lui, corecte la 


VP - 270 


prima vedere. 

— Pot sintetiza cumva toate acestea? Pe categorii, de 
exemplu cheltuieli pentru produse alimentare, pentru 
îmbrăcăminte și așa mai departe? 

Ea confirmă. 

— Asta se cheamă grupare. Puneţi între paranteze 
interogările de până acum... 

— Am făcut o greșeală de logică, zise Lettke. 

— Și scrieţi GRUPEAZĂ DUPĂ înainte și apoi, după cum vreţi 
gruparea. 

Fu ceva mai complicat, deoarece categoriile erau din alte 
tabele, dar în final se rezolvă. 

— Acum le pot primi sortate? De la cel mai mare la cel mai 
Mic, de exemplu? 

— Da. Veţi pune din nou paranteze. 

— Vă plac parantezele, nu-i așa? 

— Și tastaţi SORTEAZĂ DUPĂ. În acest caz după TOTAL: suma 
și DESCRESCĂTOR, altfel suma cea mai mare apare în capătul 
listei. 

Rezultatul părea corect. De aici putea ieși ceva. Treptat, 
lucrurile începură să i se limpezească în minte. 

— Bine, zise el. Pentru astăzi ajunge. Vă mai anunţ, dacă... 

În clipa aceea se auzi o bătaie în ușă și intră Dobrischowsky. 

— Asta ce mai este? spuse el uimit. Învăţaţi programare? 

— Să o lăsăm pe mai târziu, ripostă calm Lettke și șterse 
interogarea de pe monitor. Pe moment învăţăm să gătim și să 
spălăm șosete. 

Dobrischowsky râse zgomotos. Ce surprinzător, își zise Lettke, 
că un impotent poate să râdă așa. 

— Eu plec, spuse jenată Bodenkamp. 

Lettke dădu afirmativ din cap. Îi plăcu să o vadă jenată. Asta 
însemna că își dădea seama că este la mâna lui. O urmări cu 
privirea cum se strecura pe lângă Dobrischowsky și dispărea pe 
coridor. 

— Deci, despre ce este vorba? întrebă el apoi. Să nu îmi 
spuneți că v-a trimis Adamek să-mi daţi bice din cauza 
afurisitului de proiect cu fumătorii! 

Dobrischowsky închise ușa după el. 

— Nu, dar de Adamek este vorba. Voiam să vă amintesc că 
strângem bani pentru un cadou de ziua lui de naștere. 


VP - 271 


Lettke se bucură de întorsătura pe care o lua discuţia, 
înseamnă că se descurcase bine. 

— Cine strânge banii? Dumneavoastră? 

— Ca întotdeauna. 

Lettke accesă programul financiar. 

— Ce nu facem noi pentru iubitul nostru șef. Spuneţi-mi 
numărul contului dumneavoastră. 

Dobrischowsky i-l dictă. 

— Am convenit să dăm zece Reichsmark de persoană. Și între 
timp am găsit și cadoul ideal pentru el. 

— Ce? întrebă Lettke tastând 10 RM în rubrica sumei. 

— Parsifal, dirijat de Furtwängler. Există o casetă splendid 
lucrată, greu de obţinut, dar am făcut rost de ea. 

Ideea era bună; Adamek era un admirator înfocat al lui 
Wagner. Lettke tastă cadou de ziua de naștere a lui Adamek, 
execută transferul și spuse: 

— Să sperăm că nu îl are. 

— Nu îl are, spuse triumfător Dobrischowsky. Prevăzător cum 
sunt, l-am însărcinat pe Fritz să îi verifice pe ascuns colecţia de 
discuri. 

Fritz Werner era tânărul care îl ajuta pe Adamek să ajungă de 
la agenţie acasă, îi făcea cumpărăturile și altele. 

Lettke zâmbi: 

— Cunoașterea înseamnă putere. 

— Dumneavoastră o spuneţi. Desigur că am fi putut să îi 
accesăm contul, să listăm toate discurile cumpărate. 

— Sigur. 

Colegul făcu o grimasă: 

— Ei, da, mergea și așa. Și ca să fiu sincer... nu știu dacă aș fi 
îndrăznit. 

Și plecă. Lettke privi în urma lui și își spuse: Poate că tu nu. 
Eu, da. 

o... 

A doua zi seara, în timp ce pedala spre casa Mariei, Helenei i 
se părea că bicicleta se opunea, că i se înmuiaseră picioarele și 
că roţile se rostogoleau într-un noroi invizibil, foarte clisos. 

Dar în cele din urmă ajunse. Marie tocmai îl alăpta pe micuț, 
care o privi cu coada ochiului pe Helene. li povesti despre 
verișoara lui Otto, Irmgard, care era căsătorită cu un ţăran din 
Renania, pe care îl cunoscuse prin Forumul german și căreia ieri 


VP - 272 


îi căzuse o bombă englezească direct pe cocină. Nu explodase, 
dar îi omorâse totuși jumătate din porci. 

— Oh! o compătimi Helene. 

— Imaginează-ţi duhoarea dacă ar fi și explodat! Ar fi trebuit 
să fie evacuată toată zona! 

Amândouă izbucniră în râs închipuindu-și scena. 

— Acum du-te, spuse Marie. Arthur al tău se prăpădește după 
tine. 

Așa că urcă la Arthur, dar fără a mai trăi senzaţia că ajunge 
într-un refugiu situat în afara lumii. De exemplu bombe lansate 
din avioane puteau pica oricând. Asta nu mai era o posibilitate 
teoretică. În comunicatele interne ale agenţiei, care nu mai 
înfrumusețau știrile ca la televizor, ci prezentau situația fără 
menajamente (cauză din care și erau strict confidenţiale), se 
vorbea despre „fortărețele aeriene” americane, care puteau 
transporta mai multe bombe și mai departe decât orice alt tip 
de avion. Era doar o chestiune de timp până când și Weimarul 
va ajunge ţintă. 

Într-adevăr Arthur părea să ardă de dorul ei, dar ea nu îi mai 
acceptă dezmierdările, îi îndepărtă mâinile și întrebă: 

— Tu chiar mă iubești cu adevărat? 

— Da, răspunse el fără ezitare. Firește că te iubesc. 

— M-ai ţine astăzi în braţe? 

— Cât vrei tu, răspunse el. _ 

În braţele lui putu în sfârșit să plângă. Îi făcu bine. Era ca și 
cum astfel se scurgea din ea groaza că fusese descoperită. 

— Vrei să îmi povestești? întrebă după un timp Arthur. 

— Ce să îţi povestesc? 

— De ce plângi. 

Helene își puse mâinile pe braţele lui, care o strângeau. Nu, 
nu voia să îi povestească. Nu voia să povestească nimănui cei 
se întâmplase, cu atât mai puţin lui Arthur. Era un secret oribil, 
pe care ea îl împărțea cu acest Lettke și cu nimeni altcineva. 

În schimb, îi povesti despre mama ei și despre încercările 
acesteia de a o combina cu cineva. Și nu, astăzi nu se mai putea 
culca cu Arthur. | se părea că fusese promisă altcuiva și prin 
asta obligată, cel puţin să încerce să își recâștige printr-o 
dureroasă abstinenţă fecioria. 


VP - 273 


36. 


Ar fi trebuit să scrie în sfârșit acest afurisit de raport, care 
între timp îi părea că echivala cu mutarea unui munte cu mâinile 
goale. 

Dar în loc să facă asta, încerca să înțeleagă lista cheltuielilor 
și călătoriilor Căciliei Schmettenberg, de când se căsătorise, și 
pricepea tot mai puţin. La sfârșitul săptămânii schițase o hartă și 
marcase o cronologie, foarte clare, dar nu găsea niciun sens. 
Această femeie călătorea mult și de cele mai multe ori singură, 
dar de ce? Ce făcea în locurile în care călătorea? Ce căutase ea 
atunci la Weimar? 

Nu ţinea un jurnal personal, în orice caz nu pe computer. 
Vorbea mult la telefon, în special cu soțul ei, de mai multe ori pe 
zi, dar și cu o mulţime de alte persoane, un număr negestionabil 
de contacte. Scria SMS-uri puţine, doar mesaje foarte scurte și 
banale: „Confirm întâlnirea ora 10” sau „Vin cu primul tren”, sau 
„Veşti bune. Mai mult diseară”. 

Rezolva afaceri în numele soțului? Posibil. Dar era puţin 
probabil să găsească aici material compromiţător suficient de 
substanţial pentru a o sili să își desfacă picioarele. 

Ce căutase atunci la banca din Weimar? Revenea mereu la 
această întrebare, se învârtea în jurul ei neîncetat, cum pipăi cu 
limba o gaură dintr-un dinte. 

Exact în acel moment computerul lui scoase un sunet 
amintindu-i printr-un mesaj de programarea din această după- 
amiază la dentist. 

Ciudată coincidenţă. 

Privi mesajul ca și cum nu ar fi știut până atunci că exista așa 
ceva. De fapt el nu folosea agenda pentru programări a 
telefonului, dar programările la medic erau înregistrate automat. 

Tresări. Simţi că ochii i se măreau. 

Calendarul cu întâlniri! 

o... 

— Calendarul cu întâlniri? repetă Helene mirată. 

Se părea că devenise o obișnuinţă pentru Lettke să o reţină 
din treburile ei când îi trecea lui prin cap și să o cheme la el în 


VP - 274 


birou de fiecare dată când nu îi ieșea vreo căutare. 

— Am făcut programarea la dentist prin telefon, îi explică 
Lettke. Computerul mi-a amintit de ea. Asta înseamnă că 
întâlnirea nu este memorată de fapt în telefon, nu? 

— Aşa este, se memorează în tabela ÎNTÂLNIRI TELEFON. În 
telefon nu se salvează aproape nimic. 

— Asta înseamnă că toate întâlnirile și programările tuturor 
oamenilor sunt salvate aici la noi? 

— Firește. Sau cel puţin ale celor care folosesc calendarul de 
întâlniri al telefonului. 

Lettke dădu din cap: 

— Și cum se face că eu nu știu asta? 

Helene ridică din umeri. Era o întrebare bună. Se prea poate 
ca Lettke să nu fi avut o idee proastă vrând să învețe 
programarea, ca să devină un analist mai capabil. 

— Trebuie să mă învăţaţi cum să valorific aceste tabele, îi 
ceru Lettke agitat, arătând cu mâna spre computer: Toate 
întâlnirile unei anumite persoane, într-o anumită perioadă, toate 
întâlnirile de un anumit fel și așa mai departe. 

Helene ezită. 

— Mai întâi trebuie să văd structura tabelului și să fac câteva 
probe, îi spuse ea. Nu am mai lucrat cu astfel de tabele. 

— Nu este de mirare, dacă nici analiștii nu știu că există așa 
ceva, zise Lettke și eliberă masa în dreptul tastaturii. 

Helene cercetă structura tabelului, care părea destul de 
simplă. În afara câmpului cu numerele de telefon, care era 
esenţial, mai existau câmpuri cu data, ora, durata și întâlnire, cu 
descrierea respectivă, plus un câmp pentru alarmă (dacă se 
dorea ori nu avertizarea) și un câmp rezolvat. Urmau câteva 
câmpuri pentru întâlniri repetabile. Pentru a le înțelege, ar fi fost 
nevoie să citească instrucţiunile, dar pentru valorificări erau 
neinteresante. 

Tastă o interogare care listă toate programările lui Lettke din 
luna curentă: era vorba de una singură, cea de astăzi, la dentist. 
Ea extinse interogarea la întreg anul, dar găsi doar câteva 
programări: la medic, dentist, o rezervare la hotel și câteva 
rezervări la trenurile spre Erfurt și Jena. 

Faptul că ea le văzu păru a nu îi fi deloc pe plac lui Lettke, 
care interveni imediat: 

— Da, bine, cred că am înţeles. 


VP - 275 


Cu asta o îndepărtă de la computer, o conduse la ușă și nici 
nu mai așteptă să dispară. 

Până să ajungă în biroul său, Helene revăzu în minte tot ce 
făcuse pentru Lettke până acum și ajunse la concluzia că acesta 
căuta ceva și tare i-ar fi plăcut să știe ce. 

o... 

Era foarte aproape. Se afla la doar o interogare distanţă de a 
afla marele secret al acestei femei, de a o prinde cu mâţa în sac, 
de a și-o supune. Simţea asta cu o îmbătătoare certitudine și se 
opri cu degetele deasupra tastaturii, pentru a degusta plăcerea 
momentului. 

De fapt, era incredibil. Era incredibil să își imagineze că 
practic calendarele cu întâlniri ale tuturor germanilor se aflau la 
dispoziţia lui. Acum. În acest moment. Oricând. Dacă se gândea 
cât efort îl costase și de ce întâmplare fericită fusese nevoie 
pentru a arunca doar o privire în calendarul cu întâlniri al 
colegului Dobrischowsky... 

Și acum? Cu doar o interogare corectă... 

Vedea mereu oamenii folosind calendarele. De ce nu? Era 
comod. Le erau întotdeauna la îndemână. Ce naiba, și el 
probabil că ar fi procedat la fel, dacă nu ar fi fost interzis să 
intre în agenţie cu telefonul. Ca angajat al NSA era cvasi-forțat 
să folosească un calendar din hârtie pentru datele întâlnirilor. 

Deci, prima încercare. Lăsă degetele să îi zboare pe taste: 


SELECTEAZĂ DIN DATE TELEFON 
TOT (dată, oră, întâlnire) 
PENTRU ( 

Întâlnire =»-Schmettenberg« 


) 


În toate funcţiile de căutare, tilda indica faptul că noţiunea 
căutată nu se găsea la început, ci undeva într-un câmp. Nu știa 
dacă această regulă era valabilă și aici, dar va constata acum. 

Sistemul porni. Apărură primele rânduri, câmpul se umplu 
rapid și continuă... continuă... Lettke ridică speriat mâna de pe 
tastatură. Erau mii de rânduri! 

Evident. Schmettenberg, soţul ei, era unul dintre cei mai 
importanţi industriași ai Reichului. Era firesc să aibă întâlniri cu 
oameni. 


VP - 276 


Opri interogarea și privi ultimele rezultate. Discuţie H. 
Schmettenberg - citi el, ori Convorbire telefonică A. 
Schmettenberg, Meier, Rahn. Și așa mai departe. 

Oricum era clar: tilda făcea exact ce trebuia. 

Reluă interogarea și tastă data care îl interesa: 


SELECTEAZĂ DATE TELEFON 
TOT (data, ora, întâlnire) 
PENTRU ( 

INTALNIRE =»-Schmettenberg« 
ȘI 

Data = 12.7.1939 

) 


Porni căutarea. 

La început nu se întâmplă nimic, pe ecran apăru doar un 
indicator care arăta un progres lent. 

Apoi apăru o  linie-rezultat. Una. lar dedesubt FINAL 
EVALUARE. 

Și citi: 


12.7.1939 10:15 Frau Schmettenberg pentru imobilul 
Kirschbachstr. 23 


Interesant. Deci Căcilia Schmettenberg a fost la Weimar fiind 
interesată de un imobil. De aceea se întâlnise cu cineva. Cu 
cine? 

Completă interogarea cu numărul de telefon: 


TOT (data, ora, întâlnire, număr telefon) 


Apoi scrise numărul de telefon și căută persoana căreia îi 
aparţinea. Desigur ar fi putut să o facă mai elegant, dar mergea 
și așa. 

Era vorba despre un anume Dieter Hellenbrandt, în prezent 
caporal în divizia 164 infanterie, pe atunci încă referent la filiala 
Reichsbank din Weimar, competent pe afaceri imobiliare și 
arianizare. 

Arianizare! 

Pe Lettke îl pufni râsul. Deci asta era! 


VP - 277 


Interogă cartea funciară, căută adresa Kirschbachstrafe 23 
din Weimar: Casa aparținuse Irmei Rosenblatt și fusese vândută 
în anul 1938 - nu în aprilie, ci în iulie și nu lui Schmettenberg, ci 
unei firme, Kleisthammer GmbH, cu sediul în Berlin, pentru 12 
400 Reichsmark, un preţ infim. 

Deci Căcilia nu avusese succes la Weimar. Dar descoperi că 
avusese succes în ziua următoare la Nurnberg. Și de mai multe 
ori la Munchen - două locuințe și o fabrică de îmbuteliat băuturi. 
Și așa mai departe. Pe măsură ce îi urmărea călătoriile, se 
lămurea: soţii Schmettenberg se serviseră zdravăn de pe urma 
arianizării și pentru că domnul industriaș avea și alte obligaţii, își 
trimitea soţia să pună mâna pe imobilele pe care evreii erau 
siliți să le predea. 

În ceea ce îl privea pe el, procedura era absolut legală. 

Firește însă că profitorii arianizării nu vorbeau cu plăcere 
despre asta. Dar nu era ceva ilegal, ba dimpotrivă. Legi și 
instrucţiuni având ca obiect înlăturarea evreilor din viața 
economică și publică existau din 1933 și în fiecare an li se 
adăugau noi acte normative. Amenințarea  Căciliei 
Schmettenberg cu dezvăluirea faptului că ea și soţul ei 
dobândiseră în urma arianizării zeci de imobile și firme la preţuri 
mici i-ar smulge acesteia cel mult un râs sănătos: dacă evreii 
erau siliți să vândă, trebuia să existe și cineva care să cumpere! 

Dacă el avea nevoie de material compromiţător despre ea, 
trebuia să caute în altă parte. 

Dar unde? 

Folosi comanda pe care Bodenkamp i-o arătase de la început 
- cea care afișa toate tabelele. Și erau nenumărate, pe cele mai 
bizare teme. O listă cu toate bunurile care fuseseră produse ori 
comercializate în Reichul german. Un tabel cu valorile nutritive 
ale tuturor alimentelor. O listă cu toate călătoriile cu taxiul, o 
listă cu toate rezervările de bilete de tren, o listă cu toţi câinii 
înregistraţi! Un tabel cu toate bolile venerice declarate. Un tabel 
cu toate pașapoartele, permisele de conducere și alte 
documente personale. Un tabel cu toate contravenţiile de 
circulaţie. Cu toate intrările și ieșirile din ţară. Cu toate bunurile 
importate și exportate. Și așa mai departe. 

În ce scop? Ce se putea face cu acestea? Nu era vorba despre 
tabele mici, neglijabile, dimpotrivă, ele ocupau o mare parte a 
depozitelor de date. 


VP - 278 


În urmă cu câteva săptămâni își spusese că aceste date erau 
păstrate din alte motive - în scopuri statistice, pentru ca 
economia naţională să poată fi condusă mai bine sau pentru alte 
asemenea scopuri -, după care revenise cu picioarele pe 
pământ. Se gândise că pentru sarcinile lui - și anume 
identificarea dușmanilor politici și a altor pericole asemănătoare 
pentru Reich - era de ajuns să scotocească în arhivele Forumului 
german și ale corespondenței electronice și să valorifice datele 
rezultate din convorbiri telefonice și din activitatea bancară, fără 
a-și mai bate capul cu alte date. 

Acum parcă șovăia. Asta datorită faptului că făcea el însuși 
interogări. Asta îl determinase să privească altfel datele. 

Își spunea că poate nici nu existau date neimportante. 

Cu cât erau mai multe date despre cetățenii Reichului 
german, cu atât mai mare era probabilitatea ca, dacă Căcilia 
Schmettenberg avea un trecut întunecat, acesta să se afle în 
aceste tabele. 

Trebuia doar să îl găsească. Imediat după ce se va întoarce 
de la dentist, va începe căutarea. 

o... 

Seara, Helene se duse iarăși la Arthur, din simplul motiv că îl 
dorea. Nerăbdătoare, schimbă doar câteva cuvinte cu Marie, 
apoi urcă la Arthur și se repezi la el imediat ce acesta închise 
trapa de la intrare. 

Și nu întâmpină nicio rezistență, dimpotrivă, el se aprinse 
imediat, cum iasca aprindea o grămadă de paie. Fără vorbe, 
tară ezitări, toate grijile fură copleșite de un val de extaz. 

La sfârșit rămaseră împletiți unul într-altul, epuizați ca doi 
îngeri căzuţi din cer, ascunzătoarea mirosind ca ei și ca 
sudoarea ce li se usca pe pielea goală. Arthur îi descâlcea 
gânditor părul ciufulit și ea îl lăsa să o facă, cu ochii închiși, 
savurând ceea ce tocmai se încheiase. 

— Tu știi la ce visez eu? întrebă el aproape aţipit. 

— La ce? zise ea inertă. 

— Să fugim amândoi. Să lăsăm războiul în urma noastră, să 
mergem undeva unde nu ne urmărește nimeni, unde să ne 
putem construi o viață împreună. O viaţă adevărată, nu doar 
câteva ore din când în când, ore furate demenței. 

În mintea ei se derulară imagini: ea și Arthur la o masă cu 
micul dejun, într-o dimineaţă însorită pe o terasă, privind o 


VP - 279 


grădină luxuriantă ori mergând mână în mână într-o piaţetă 
aglomerată, apoi într-un restaurant dintr-un port, serviţi cu 
pește prăjit de către un chelner. 

— Oh, da..., murmură ea. Ar fi frumos. 

Ciudat. De unde până unde aceste imagini? Ea nu fusese 
niciodată la restaurant într-un port. 

Apoi se dumiri: erau scene dintr-un film pe care îl văzuse. 

— Ai face asta? întrebă Arthur. Ai veni cu mine? 

— Da, firește. Dar cum? Și mai ales: încotro? 

El se îndreptă brusc, trezind-o din picoteală: 

— Încă nu știu cum, dar știu încotro. Spre Brazilia! Mulţi 
oameni au fugit în Brazilia. Şi mulţi evrei bogaţi care și-au dat 
seama la timp că în Germania nu au niciun viitor. Brazilia 
primește fugari și este o țară mare, tânără, care dispune de 
toate posibilităţile. 

Helene fixă cu privirea tavanul și urmări vinișoarele din 
structura lemnului. 

— Brazilia? Cum să ajungem acolo? 

— Există oameni care încă mai scot evrei din Reich. La 
Bremen ori în Hamburg îi urcă la bordul unor cargoboturi, care 
pleacă în America de Sud, îi ascund până când vasul iese din 
apele europene. Arthur o cuprinse în brațe, își afundă fața în 
părul ei și adăugă melancolic: Imaginează-ţi! Am trăi într-un 
oraș brazilian de la marginea junglei amazoniene, poate printre 
palmieri, unde cresc banane și portocale. Eu aș putea să predau. 
Brazilia caută profesori de limbi străine, de filosofie, de științe 
naturale. Vom găsi noi ceva cu siguranţă. 

Helene încercă să își imagineze toate acestea, dar nu văzu 
bananieri și palmieri, ci mai ales multe, multe femei tinere și 
frumoase, metisele cu sânge fierbinte pentru care se aprinsese 
unchiul Siegmund. Vedea în faţa ochilor fotografiile pe care 
acesta i le arătase, frumoase cu ochi focoși și cu orhidee în părul 
bogat și lung, privind cochet spre obiectivul aparatului de 
fotografiat, cu atitudini provocatoare. 

Imaginea lui Arthur aflat în faţa unei clase pline cu asemenea 
fete o simţi ca pe o împunsătură în inimă. Ea împotriva acestor 
nuri, împotriva atâtor ispite? 

Nu, nu trebuia să se lase dusă de nas: dacă vor reuși să 
părăsească Reichul și să ajungă în Brazilia, pe Arthur îl va pierde 
după mai mult ori mai puţin timp. Lui o să îi pară rău, dar așa se 


VP - 280 


va termina, adică el va fi fericit cu o braziliancă frumoasă și 
tânără, iar ea are să rămână singură. 

Oftă din străfundurile pieptului, un oftat pe care nu putu să îl 
oprească. 

— Da, știu, zise Arthur cu regret. Este doar un vis frumos. 
Bremen se află la trei sute de kilometri de aici și eu nu știu 
decât ceea ce mi-a povestit un prieten. Nu am nicio adresă unde 
să mă pot duce. Este o iluzie. Oftă și adăugă: Dar speranţa 
moare ultima. 

Helene îl luă de mână: 

— Mi-ar plăcea să trăiesc cu tine oriunde, zise ea cu senzația 
că tocmai spusese o minciună. Doar tu și cu mine. 

În sinea ei își mai spuse că adevărul motiv de tristeţe era 
acela că ea putea să aibă un bărbat ca Arthur Freyh doar pentru 
că acesta nu avea o altă femeie de care s-ar fi putut îndrăgosti. 
Numai de aceea ei îi era îngăduită această fericire și chiar dacă 
aceasta era mică și dificilă, era mai mult decât ceea ce a visat 
vreodată. 

Și ca să se poată bucura măcar de această fericire, trebuia să 
spere ca războiul să dureze cât mai mult. Și acest adevăr era 
mai amar decât oricare altul. 


VP - 281 


37. 


Seara, după cină, Eugen Lettke se încuie în camera lui și 
scotoci în șifonier până găsi manualul de programare. 

Intr-adevăr, coperta acestuia arăta tot atât de oribil, cum își 
amintea, dar avusese grijă să aducă o coală de împachetat 
groasă și cenușie cu care o înveli, o activitate care îi aminti de 
școală. De Felix, Putină, Ghionoaie... și inevitabil și de fetele 
împotriva cărora se îndrepta campania lui de răzbunare. 

Câteva tăieturi cu foarfeca și câteva benzi adezive îl făcură să 
nu mai aibă senzația că se murdărea pe mâini ori că se infecta 
de niscaiva boli scârboase. Paginile nu i se mai păreau atât de 
îngrozitoare, mai ales datorită faptului că între timp învățase să 
sară peste deosebit de femininele capitole introductive. 

Se gândi la Melitta Schenk, contesă de Stauffenberg, despre 
care apăruse recent un articol. De anul aceasta lucra la 
Academia Tehnică a Luftwaffe din Berlin-Gatow și făcea zilnic 
până la cincisprezece picaje de la patru mii de metri cu aparate 
ca Ju 87 sau Ju 88, pentru a testa dispozitivele de ochire și 
computerele pentru ţintă pe care le dezvoltase. Nu se simțea 
jenată pentru că era singura femeie într-o mulţime de bărbaţi? 

După ce se gândi o vreme, ajunse la concluzia că lucrurile nu 
stăteau așa. Pentru că teoretic o femeie putea oricând să 
îmbrace pantaloni, fără ca să se considere un lucru ciudat, pe 
când un bărbat cu fustă nu doar că se făcea de râsul curcilor, 
dar foarte posibil ajungea în scurt timp la arest. Poziţiile sexelor 
nu erau simetrice. 

De aceea el va păstra cartea aceasta acasă, în mare secret, și 
o va deschide doar când și când. 

Ca acum. Răsfoind partea care trata limbajul de interogare 
structurat, recunoscu multe dintre elementele pe care i le 
arătase Bodenkamp și era interesant să le recapituleze cu 
explicaţii detaliate. 

Era chiar foarte interesant. La un moment dat ridică privirea și 
constată că era aproape miezul nopţii. Citise timp de trei ore, 
studiase interogări pe care le comparase cu cele pe care le 
scrise el, citise explicaţiile pentru funcţii și își imaginase ce se 


VP - 282 


putea face cu acestea. Poate odată îi va cădea fisa și va înţelege 
ce era cu aceste interogări. Chiar dacă fisa nu va fi un taler de 
aur, ci doar un pfennig. 

Și fiecare sunet scos de fisa care îi cădea îi întărea 
consternanta bănuială că ei, cei din NSA, valorificau doar o mică 
parte din posibilităţile pe care le aveau pentru a folosi datele 
existente. 

Puteau să facă mai mult decât ceea ce făceau acum. Mult, 
mult mai mult. 

Închise cartea. Desigur se punea problema dacă îi va conveni 
să îi atenţioneze pe ceilalţi și mai ales pe Adamek în legătură cu 
asta. Mai curând nu. A le mărturisi colegilor și șefului său că 
până acum nu și-au făcut munca așa cum trebuia nu era o 
strategie bună. 

Dar în scopuri personale această constatare era cu siguranţă 
utilă. 

Privi gânditor cartea pe care o ţinea în mână. Ce îl frământa? 
Ce secret dubios putea avea Căcilia Schmettenberg. 

Și atunci îi veni ideea... 

o... 

A doua zi Helene veni la birou obosită și melancolică. 
Melancolică era chiar termenul care definea cel mai bine starea 
ei. Pe de o parte, întreg trupul îi era plin de vitalitate excitantă, 
un fel de bucurie resimţită aproape ca o febră - da, iniţial și ea o 
luase drept un început de febră, înainte de a fi înțeles că asta 
avea legătură cu dragostea fizică. 

Pe de altă parte, era faptul că putea beneficia de asta, doar 
atât timp cât Arthur nu își redobândea libertatea. Acest gând nu 
doar că îi tulbura fericirea, ci i-o otrăvea de-a dreptul, pentru că 
altă rezolvare nu exista. _ 

Astăzi o așteptau doar câteva sarcini simple. Dar de durată. În 
mod normal îi plăceau. Pentru că neavând ce face decât să se 
holbeze la ecran și să urmărească creșterea înceată a unor 
procente, putea să se adâncească în gândurile ei. 

Dar astăzi ar fi preferat să fie altfel. Astăzi prin cap nu îi 
treceau gânduri pe care ar merita să le urmărească. 

Pe la ora zece jumătate sună telefonul. Era firește Lettke. 

— Împrospătaţi-mi memoria, îi ceru el grăbit și fără să o mai 
salute. Se poate stabili de câte ori cineva a vorbit la telefon cu 
altcineva, nu? Deci nu o listă cu apeluri, cu data și ora, ci simplu 


VP - 283 


doar un număr. 

— Desigur, răspunse Helene. Doar îi mai explicase asta. Sau 
nu? Grupaţi selecția după numărul de telefon și apoi folosiți 
funcția NUMAR. 

— Așa fac! Dar ca răspuns primesc doar o listă de numere. O 
sută cincizeci de convorbiri, dar nu știu cu cine! 

Helene zâmbi: 

— Trebuie să puneţi numărul de telefon de două ori. O dată 
numai numărul, apoi încă odată cu funcția NUMĂR. 

— De două ori? El păru foarte sceptic. De două ori același 
câmp? 

— Da, firește. Folosiţi câmpul în mod diferit. Ea ezită, apoi 
zise: Să vin la dumneavoastră? 

— Nu, nu! Încerc eu. Dacă nu funcţionează, te voi suna din 
nou. 

Și închise. 

A funcţionat, pentru că nu a mai sunat-o. Totuși discuţia nu îi 
ieșea din minte, în timp ce urmărea cum evaluarea ei se târa de 
la 41 la 42 de procente. Nu cumva acel „Nu, nu!” sunase a 
panică? De parcă lucra la ceva ce ea nu trebuia să vadă? 

Se prea poate, în fond în agenţie secretele erau la ordinea 
zilei. Dar Helene avea senzaţia că Lettke făcea evaluări care 
încălcau normele de muncă. Altfel el ar fi trebuit să lase munca 
de programare în seama programatoarelor, așa cum se făcea de 
obicei, în loc să se străduiască singur și să riște astfel greșeli de 
începător. 

De fapt, dacă așa stăteau lucrurile, era problema lui, nu o 
privea pe ea. Ba dimpotrivă, cu cât știa mai multe, cu atât mai 
rău putea fi pentru ea, dacă Lettke o dădea în bară din cauza 
unor chestiuni ilegale. 

Ea urmări cum procentul crescu la 51 și încercă să se 
gândească la altceva. De exemplu la Arthur și la pasiunea cu 
care acesta o iubise ieri. 

Din păcate la asta nu se putea gândi fără să se gândească și 
la frumuseţile bronzate, cu pielea mătăsoasă din Brazilia, care 
pozau aproape dezbrăcate pe plaje, ademenind bărbaţii arătoși 
cu priviri fierbinţi. 

Helene își îndreptă spatele oftând și deschise o nouă 
comandă: intră în registrul cetățenilor. Eugen Lettke. Născut 19 
aprilie 1914 în Berlin. Statut rasial AAA. A absolvit liceul cu note 


VP - 284 


bune. Tatăl a fost erou de război cu decorații înalte, căzut în al 
doilea an de război, doborât de un avion francez. Mama a fost 
înregistrată ca văduvă de război, a optat pentru pensia 
corespunzătoare și ca unicul fiu să aibă statut UK - 
neîncorporabil. Lettke încă locuia cu mama lui! La 28 de ani! 

Asta o contrarie pe Helene. Știa toată lumea că acesta nu era 
căsătorit, dar ea crezuse că locuia undeva cu chirie, într-un 
apartament mobilat. 

Pe de altă parte, de ce să facă el asta, dacă putea locui și cu 
mama sa? 

Dar de ce voia să afle de câte ori vorbeau două persoane? 
Oricât se strădui, Helene nu reuși să își facă nici cea mai mică 
idee despre ce căuta el. 

Deoarece evaluarea ei ajunsese abia la 63 de procente, 
verifică și datele bancare ale lui Lettke. Cheltuia puţin: cea mai 
mare cheltuială lunară era suma dată mamei pentru gospodărie. 
În rest nu fuma, alcool bea puţin, nimic altceva nu îl împovăra. 
Din când în când folosea taxiul și de câteva ori fusese cu trenul 
la Jena și Erfurt. 

Ciudat: o dată plecase târziu după-amiaza cu trenul la Jena și 
revenise în dimineața următoare, dar nu avusese cheltuieli cu 
hotelul, cu masa, nimic. Ceea ce putea să însemne că mersese 
acolo la o prietenă și înnoptase la ea. Asta ar putea explica 
prezervativele din sertarul biroului său. Dar cum de o vizitase 
doar o dată? 

Evaluarea ajunse la 85 de procente și se oprise. Desigur avea 
legătură cu depozitul de date 163. 

Căutând detalii legate de călătoria la Jena, Helene interogă 
datele bancare ale mamei acestuia. Poate că cei doi făcuseră o 
excursie și plătise ea. 

Nu, Helene găsi o plată la cofetăria Grenzdorffer din 
Karlsplatz, din care rezulta că Frau Eusebia Lettke băuse acolo o 
cafea și mâncase o prăjitură cu fructe, în timp ce fiul ei era pe 
drum spre Jena. 

Ceva însă îi atrase atenţia la cheltuielile mamei lui. Din 
gruparea pe categorii de bunuri, se vedea că ea cheltuise în anii 
trecuţi, de la interzicerea plăţii în numerar, 39,50 Reichsmark 
pentru o singură carte. Deoarece acest preț îi păru foarte 
cunoscut, intră în detalii. Și află că era vorba de volumul 
Introducere în programare de Elena Kroll, din anul 1938! 


VP - 285 


Acum chiar nu mai pricepea nimic. Firește că nu crezuse nicio 
secundă că mama lui Lettke cumpărase cartea pentru ea. 
Probabil că i-o făcuse cadou de ziua lui sau cu altă ocazie. In 
orice caz, era corectă bănuiala ei că el cunoștea cartea. 

Dar dacă Lettke avea de peste patru ani lucrarea clasică 
despre programare, de ce o mai șantajase să îl învețe SAS-ul? 
Când toate acestea se aflau în carte și încă mult mai clare decât 
putuse ea să îi explice? 

Totul era enigmatic. În cele din urmă renunţă la încercarea de 
a înțelege și ieși din tabelele bancare. Evaluarea ei ajunsese la 
procentul de sută la sută, rezultatul se întindea pe cinci pagini și 
părea rezonabil, așa că direcţionă lista către Völkers, care o 
ceruse. 

Apoi se duse să ia prânzul. Când se întoarse de la cantină, 
Völkers o chemă la ea agitată, pentru că rezultatul nu era așa 
cum trebuia. 

— Cinci pagini! se înfierbântă femeia slabă, cu o coafură 
severă. Ideal ar fi fost o listă goa/ă! 

Au analizat programul Helenei, dar nu i-au găsit nicio eroare. 
Apoi au telefonat la secţia de poliţie care trimisese solicitarea, 
respectiv poliţia portuară din Bremen, și Wilhelm Matthai le 
spuse cu o voce guturală, cu accent nordic, despre ce era vorba: 
și anume că numărul ieșirilor reale nu corespunde cu cel al 
aprobărilor și că, în plus, la bordul vaselor au urcat oameni cu 
documente valabile de ieșire, ale căror telefoane se plimbă 
departe de Bremen prin ţară și ale căror carduri bănești fac 
singure cumpărături la sfârșit de săptămână. 

Erau exact cazurile listate de evaluările Helenei. 

— Așteptaţi, spuse Völkers în cele din urmă. Trebuie să mă 
consult cu Adamek. Și poate și cu Reichssicherheitshauptamt. 

Helene așteptă o vreme. Privi în jur, dar în biroul șefei nu era 
nimic interesant. Toate dulapurile erau încuiate, pe masă nu era 
niciun document, iar ecranul era blocat regulamentar. VOlkers 
era o șefă exemplară. 

— Totul este clar, zise ea revenind. Îi telefonă la Bremen lui 
Matthai și îi explică acestuia și în același timp și Helenei: Avem 
de-a face cu intervenţia unor autorităţi superioare care ocolesc 
formalităţile obișnuite, motiv pentru care la noi nu ajung datele 
corespunzătoare. 

— Vreţi să spuneţi servicii secrete? Spionaj extern? vru să se 


VP - 286 


asigure Matthai. 

— Ceva de genul acesta, confirmă Völkers din vârful buzelor. 

— Drace! mormăi polițistul. Și ai noștri de unde să știe că este 
vorba despre unul dintre aceia? 

— Eu nu cred că într-un asemenea caz vi se va reproșa ceva, 
îl asigură V5lkers. In fond, asemenea chestiuni se petrec la 
ordinul și cu permisiunea Fuhrerului. 

— Păi, atunci nu îmi rămâne decât să vă mulțumesc pentru 
efort. Heil Hitler. 

— Heil Hitler, răspunse V5lkers și puse receptorul în furcă. 

Revenind în biroul ei, Helene verifică dacă nu fusese căutată 
de Lettke. Nu avea niciun mesaj de la el, dar asta nu însemna 
nimic. Ceea ce îl lega pe Lettke de ea nu era ceva ce putea să 
fie dovedit cu un SMS, care nu avea să dispară niciodată din 
sistem. 

Ea nu voia în niciun caz să riște să îl supere, așa că îl sună și fi 
spuse că de la prânz nu se mai aflase în birou și îl întrebă dacă 
reușise să se descurce. 

— Da, da, răspunse el cu gândul în altă parte, lăsând impresia 
că fusese deranjat. Nu mă mai bateţi la cap, da? Vă găsesc eu, 
când am nevoie de dumneavoastră. 

Și închise. 

Sunase aproape ca o ameninţare! Helene se supără. Ea 
fusese bine intenționată. 

Infuriată, cercetă din nou datele bancare ale lui Lettke și 
constată că între timp acesta cumpărase un bilet la Berlin 
pentru sâmbătă dimineața! 

Helene renunţă să mai caute. Fără îndoială că era un detaliu 
nevinovat. 

Berlin, probabil era vorba despre o problemă familială. Poate 
din cauza asta era atât de indispus. 

eoo 

Eugen Lettke nu mai știa de când nu mai fusese la Berlin. În 
orice caz, de mult timp, de foarte mult timp. De atât de mult 
timp, încât și uitase cât îi lipsise acest oraș în prima perioadă 
după ce se mutase la Weimar. 

Când cobori, gara era plină de aburi și mirosea a fum. De 
peste tot se auzeau șuierături stridente, oamenii se grăbeau în 
toate direcţiile. Hamalii erau mai tineri decât pe vremuri, 
probabil prea tineri pentru a fi trimiși pe front și poate și prea 


VP - 287 


proști. Scăpă cu greu de unul care se ţinea încăpățânat după el, 
deși putuse să observe că nu avea decât o servietă subțire. 

O servietă în care nu erau acte, ci alte obiecte importante. 

Peste tot atârnau imense reclame pentru Fanta și cremă 
Nivea, panouri cu avertismentul „Atenţie, dușmanul trage cu 
urechea!”, precum și cu îndemnul de a participa la donațiile de 
fier. Lettke traversă sala de așteptare, ieși din gară și involuntar 
trase adânc în piept aerul metropolei. 

Pe străzi domnea o agitație mai mare decât cea cu care se 
obișnuise în somnolentul Weimar. Peste tot se observau urmele 
războiului, ici și acolo erau ruine cauzate de bombardamente. 
Mașini blindate patrulau și grupuri de constructori formate în 
principal din prizonieri de război, în îmbrăcămintea specifică, 
bătătoare la ochi, încercau să limiteze daunele. Erau 
supravegheați de SS-iști cu cravașe la centură, plictisiţi la 
culme. Cei mai mulţi vorbeau la telefon ori scriau mesaje. 

Cobori în staţia de metrou, plăti un bilet și merse până la 
Wilhelmsplatz. Dacă lua metroul avea avantajul că se înregistra 
doar locul de unde cumpărase biletul, deci unde urcase în tren, 
dar nu și unde coborâse. 

Stația se numea Kaiserhof, ca și hotelul unde intenţiona să 
ajungă. Și aici era mare agitaţie. Pe faţada monumentală 
atârnau steaguri, majoritatea cu zvastica, dar și drapele ale 
Italiei și Japoniei. În faţa intrării principale așteptau taxiuri, zeci 
de polițiști făceau de pază, era un du-te-vino continuu. Nimeni 
nu îl băgă în seamă când intră în hotel și traversă holul spre 
lifturi. Era ras și tuns, purta cel mai bun costum al lui, pantofi 
scumpi, așa că nu se deosebea de ceilalţi bărbaţi de aici. 

Se simțea că se apropia ora prânzului. La restaurant 
zdrăngănea vesela, de la bucătărie răzbătea miros de friptură. 
Dar pe Eugen Lettke nu îl atrăgea nimic din toate acestea. El era 
atras de altceva. 

Liftier era un băiat cu obraji durdulii, în livrea, care nu părea 
să aibă mai mult de treisprezece ani. 

— Etajul al treilea, îi ceru Lettke. 

De la etajul al treilea cobori pe scări la etajul al doilea, se opri 
în dreptul camerei 202 și bătu într-un fel anume: de două ori, 
pauză, de trei ori, pauză și încă o dată. 

În mai puţin de zece secunde ușa se deschise și apăru o 
femeie cu chipul încadrat de o minunăţie de bucle roșii-aurii, 


VP - 288 


luminat de plăcerea așteptării, dar care păli imediat când îl văzu 
pe cel din cadrul ușii. 

— Da, vă rog? întrebă ea, cu o dezamăgire evidentă. 

Lettke înclină capul. 

— Ne cunoaștem, Frau Schmettenberg. Deși ne-am întâlnit 
ultima dată cu mult timp în urmă. Într-un pod din Berlin. Patru 
fete, patru băieți și un joc cu cărți măsluite. Una dintre fete eraţi 
dumneavoastră. 

Șocul o făcu să rămână cu gura căscată, ceea ce nu îi știrbi 
frumusețea. Păru uluită, apoi descumpănită, când își aminti și el 
îi surâse. 

— Eugen, nu? întrebă ea încreţindu-și fruntea. Acesta este 
numele tău, nu? Eugen. 

Eugen Lettke schiţă o înclinare a capului și spuse: 

— Deci ne revedem. 


VP - 289 


38. 


Helene nu opuse nici cea mai mică rezistență încercărilor 
mamei ei de a-i intermedia o legătură sentimentală. Se îmbrăcă 
cu ce i se sugerase și se supuse atunci când aceasta fu de 
părere că ar trebui să poarte sutiene mai mari, pe care să le 
umple cu un material textil. Se gândi însă la Arthur, care o 
asigurase de mai multe ori că sânii ei îi plăceau așa cum erau, 
că erau suficient de mari, dar fusese probabil doar politicos. De 
când Marie se ocupa de bebeluș și mâncarea i-o aduceau fie 
Otto, fie Helene, cu siguranţă că uitase cum arăta o femeie. 

Se machie, își aranjă părul și chiar o lăsă pe mama ei să îi 
retușeze machiajul. Mama ei avea toate produsele despre care 
se spunea mereu la televizor că nu mai puteau fi procurate din 
cauza embargoului impus de dușmani. De cele mai multe ori 
aceste știri urmau unei discuţii cu reichsgesundheitsfuhrerul 
Conti, privitoare la necesitatea acestora. Conti repeta mereu: O 
femeie sănătoasă este și frumoasă! 

Mama Helenei nu doar că avea tot felul de produse de 
machiaj, ci se și pricepea să le folosească. Când Helene se 
așeză apoi în faţa oglinzii, nu se recunoscu și i se păru că era 
chiar frumoasă. Nu ca o metisă cu ochi focoși, dar oricum mai 
frumoasă decât acea Helene Bodenkamp care o privea 
dimineața din oglinda băii. 

Această experienţă nu rămase fără urmări. Chiar începu să îi 
placă și se gândi că orice era posibil din curiozitate științifică. 

Mama ei devenea tot mai nervoasă, pe măsură ce se apropia 
ora prânzului. 

— Dă-i o șansă, repeta ea mereu, dă-i măcar o șansă. 

Helene răspundea de fiecare dată, dar nu cu prea multă 
convingere: 

— Da, da. 

Berta aranjase de mult sufrageria, iar din bucătărie se auzea 
Johanna trebăluind liniștită într-un ritm care trăda faptul că totul 
decurgea conform planului. Dacă ar fi intervenit o criză, 
zgomotele ar fi fost altele: Helene cunoștea deosebirea din 
copilărie. 


VP - 290 


Ceasul din hol arăta ora 12:02, când cineva sună la ușă. 

— El este! anunţă tatăl, ceea ce era oricum evident, și 
deschise, în timp ce Helene și mama ei așteptau în hol echipate 
ceremonios, pentru a întâmpina oaspetele, cea mai bună 
partidă dintre toate. Helene stătea exact în punctul în care la 
acea oră razele soarelui pătrundeau pe fereastră și fiecare 
dintre ele o învăluia într-o strălucire aproape mistică. 

Primirea din faţa ușii dura parcă o veșnicie, se auzi tatăl 
vorbind, apoi răsună o voce nazală sonoră. Se părea că cei doi 
se înțelegeau bine. 

Apoi intrară. In cadrul ușii, în lumina de afară, se zări doar o 
siluetă întunecată. Bărbatul intră în hol și își plimbă privirea 
până ajunse la Helene: Ludolf von Argensleben. 

Era cel mai urât om pe care Helene îl văzuse în viața ei. 

o... 

Pe chipul Căciliei Schmettenberg se citea un fel de respingere 
politicoasă. 

— Ce surpriză, spuse ea. Din păcate nu am timp deloc, aștept 
din moment în moment o vizită. 

— Amantul tău nu va veni, o întrerupse grosolan Lettke. Așa 
că ai timp. Și ar fi mai bine să mă inviţi să intru decât să 
discutăm aici pe coridor. 

Coridorul era gol, dar undeva departe se auzi deschizându-se 
o ușă și apoi zgomotul liftului. Mirosea a trandafiri, a curăţenie și 
a trabucuri scumpe. 

— Ce? Ce spui? 

— Vorbesc de Heinrich Kühne. Sau trebuie să îi spun Uria 
Goldblum? 

In ochii ei se citi disperarea. Ceea ce lui îi plăcu. Tensiunea ei 
se transformă în surescitare, în așteptare. Nu bănuia că acesta 
era doar începutul. 

El făcu un semn cu capul către încăperea din spatele ei, mare 
și inundată de lumină. 

— Acum mă lași să intru? 

o... 

Ludolf von Argensleben purta un costum scump, dar care nu 
putea să ascundă cât era de strâmb. Umerii îi atârnau spre 
dreapta, iar picioarele i se mișcau ciudat de inegal. 

Chipul îi era palid ca aluatul, iar părul avea nuanţa cenușii. În 
jurul buzelor disproporţionate, care arătau ca o gumă tăiată 


VP - 291 


strâmb, juca un tic disprețuitor, iar ochii lui spălăciţi erau lipsiţi 
de viaţă, ca și cum ar fi fost din sticlă. Avea în jur de treizeci și 
cinci de ani, dar era cel mai bătrân om de această vârstă văzut 
vreodată de Helene. 

Adusese un buchet de trandafiri pentru mama ei și o orhidee 
splendidă pentru ea. Înmână florile cu o politeţe desăvârșită, cu 
toate că în gestul lui era o condescendenţă și în același timp o 
disperare profundă, ca și cum făcea asta pentru a cinci suta 
oară, pentru că nu îl voise nimeni până acum. 

Lucru pe care Helene îl înţelegea prea bine, pentru că nici ea 
nu îl voia. Și să întindă mâna, pentru ca el să simuleze un sărut, 
era un efort deosebit. 

— Mă bucur să vă cunosc, spuse el, cu o voce de copil sâcâit. 

— Mulţumesc, răspunse Helene și își retrase mâna. Îi simţi 
apropierea ca pe ceva îngrozitor de rece și de greu și în clipa 
aceea uită de toate cuvintele politicoase promise părinţilor. 

Se așternu o tăcere penibilă, întreruptă în cele din urmă de 
mama ei cu o invitaţie: 

— Dar să mergem dincolo în sufragerie! Johanna a pregătit un 
apetitiv. 

— Grozav, zise Ludolf, care nu se dezlipi de lângă Helene, nici 
când se porniră toţi spre sufragerie. 

o... 

Eugen Lettke stătea lângă măsuţa pe care se afla frapiera cu 
o sticlă de șampanie și privea cum Căcilia Schmettenberg se 
plimba neliniștită prin cameră cu telefonul la ureche. 

După un timp renunță: 

— Nu răspunde. 

— Așa cum ţi-am spus, zise Lettke cu un calm mimat, care 
făcea parte din joc, pentru că în realitate se bucura de excitaţia 
care îl cuprindea din ce în ce mai puternic. Se bucura și de 
priveliștea acestei femei cu părul roșu, care defila ţanţoșă prin 
fața lui în rochia ei scumpă, rochia pe care peste puțin timp și-o 
va dezbrăca. 

Ea lăsă telefonul și întrebă: 

— Ce se întâmplă? 

— Este o poveste lungă, răspunse Lettke și hotărî că era 
momentul să ia sticla cu șampanie și să își toarne un pahar. 

Ar fi putut să îi relateze că în această dimineaţă, înainte de a 
urca în trenul de Berlin, îi trimisese un SMS amantului, SMS care 


VP - 292 


părea expediat chiar de Cäcilia Schmettenberg - graţie 
posibilităţilor oferite de sistemul de telefonie mobilă de care 
NSA dispunea - prin care îl avertiza să nu vină la Berlin. El îi 
ceruse amantului femeii să arunce imediat telefonul, pentru că 
era urmărit și ascultat. 

Povestea cu ascultatul era reală: din momentul în care își 
dăduse seama că soţia industriașului Alfred Schmettenberg 
avea o relație cu un evreu, le urmărise telefoanele și ștersese 
apoi toate urmele. Așa aflase de întâlnirea care urma să aibă loc 
aici, precum și de modul în care trebuia să bată la ușă. ` 

Dar nu intenționase să îi povestească toate acestea. In 
schimb, după ce gustă din șampanie, îi spuse: 

— Lucrez la o agenție care are acces la toate datele din Reich 
și în plus la mare parte din datele care circulă în lume, ceea ce 
însă nu are relevanţă în cazul tău. Oricum, știu unde te duci, ce 
cumperi, cu cine vorbești la telefon și chiar cu cine te culci. Pe 
scurt, știu tot. 

Ea îl privea îngrozită. 

— Nu este adevărat, izbucni ea, dar vocea o trăda că își 
dădea seama că fiecare cuvânt era adevărat. 

Lettke mai sorbi o dată din pahar. Șampania era bună, mai 
ales în situația asta. 

— Probabil că trimisă de soțul tău, ai călătorit mult pentru a 
viziona imobile arianizate și a le cumpăra atunci când era cazul. 
Printre ele erau și firme, dar te interesau în primul rând casele 
aducătoare de venit, cu chiriași solvabili. Intr-una dintre aceste 
călătorii l-ai întâlnit pe Uria Goldblum, mai exact în aprilie 1939, 
la Regensburg. În contextul arianizării, el trebuia să vândă un 
imobil de birouri și după mai multe discuţii telefonice cu soțul 
tău, ai intervenit tu. Dar aceasta nu a fost o tranzacţie obișnuită, 
pentru că după semnarea contractului de vânzare-cumpărare aţi 
vorbit la telefon de mai multe ori și nu doar atât. Datele 
referitoare la deplasarea telefonului arată că el se afla în mod 
bizar în aceleași locuri unde te aflai tu. 

Căcilia se prăbuși dezamăgită pe marginea patului. 

— Deci este adevărat? Suntem spionaţi prin intermediul 
telefoanelor? 

— Da, spuse Lettke și mai sorbi din șampanie. Este adevărat. 

— Tot timpul am considerat că este vorba despre zvonuri. 
Arătă aparatul din mâna ei, firește, unul dintre cele mai scumpe 


VP - 293 


modele, aurit, cu afișaj color și alte funcţii. lar noi plătim asta 
din banii noștri! 

— Așa cum evreii trebuie să își plătească singuri steaua de 
evreu. 

— Fir-ar...! 

Aruncă telefonul, care se lovi de perete cu un zgomot înfundat 
și căzu nevătămat pe podea. 

Șampania chiar era bună. 

El continuă: 

— În orice caz, asta s-a încheiat după vreo două luni. Brusc ți- 
a devenit partener preferat de discuţii un anume Heinrich Kuhne 
și nu pentru că stătea în același hotel cu tine. Un bărbat care în 
realitate nici nu există, drept care se dădea, pentru că 
adevăratul Heinrich Kuhne este ofițer în marina comercială, dat 
dispărut cu mulți ani în urmă undeva în arhipelagul malaiezian. 
Despre care eu nu îţi spun nimic nou, pentru că tu i-ai dat surorii 
lui, Hildegard, în iunie 1939, zece mii de Reichsmark, pentru 
așa-zisa achiziţionare a unor antichităţi. Eu bănuiesc că aceste 
antichităţi erau de fapt pentru documentele personale ale 
fratelui ei, cu al căror ajutor ai făcut rost de o nouă identitate 
sigură pentru amantul tău. 

Căcilia nu spuse nimic, ci privi încruntată podeaua. 

— Așadar cu ce avem de-a face? concluzionă Lettke cu 
satisfacţie. Infidelitate conjugală, falsificare de documente și 
mai ales spurcarea rasei, pentru că Uria Goldblum este conform 
legilor în vigoare evreu, cu ambii părinţi evrei. 

— Trebuia să vină și ziua asta, oftă ea. Ridică posomorâtă 
privirea și zise: Probabil că vrei bani. Putem discuta. 

Lettke negă dând din cap: 

— Banii nu mă interesează. 

— Atunci ce? 

— Dreptatea. Asta vreau. 

— Dreptate? Ea îl privi nedumerită. Nu înțeleg la ce te referi. 

Oh, venise deliciosul moment al răzbunării. Dulcea, dulcea lui 
răzbunare. 

— Pentru ce s-a petrecut atunci în pod. Îţi mai amintești ce ai 
vrut să fac pentru a-mi redobândi îmbrăcămintea? 

Ea se încruntă și clătină din cap. 

— Nu, nu mai știu. 

— Ai vrut să îmi vâr în fund coada unei perii și apoi să fac 


VP - 294 


înconjurul camerei lătrând. 

— Chiar așa? întrebă ea mirată. Apoi își aminti și confirmă: 
Ah, da, așa este. 

— În principiu ideea îmi place, spuse Lettke, ridicând servieta 
de pe podea și deschizând-o. Doar că aș vedea-o realizată 
invers. Și nici nu vom folosi o coadă de perie. 

El începu să despacheteze ceea ce adusese în servietă. 

Ochii Căciliei se măriră de groază. 

— Nu vorbești serios. 

— Vorbesc foarte serios. 

— Dar asta... asta este respingător. 

El își permise un rânjet triumfător. 

— Pentru tine da. Așa și trebuie. 

Panica puse stăpânire pe ea. Ce satisfăcut era să o privească 
uitându-se întâi după telefon, apoi spre ușă, spre fereastră și 
înțelegând că nu avea nicio scăpare. 

Oh, ce o să se mai distreze cu ea! Cum nu se mai distrase 
niciodată în viaţa lui. 

— Așteaptă, spuse ea cu respiraţia tăiată. Hai să discutăm 
calm. Vom găsi cu siguranţă o altă soluție. 

— Nu. Am discutat destul. Dacă vrei să păstrez tăcerea cu 
privire la amantul tău evreu, atârnă pe clanţa ușii tăblița cu 
inscripția Nu deranjati, încuie ușa și dezbracă-te. Dar încet. 


VP - 295 


39. 


Ludolf era izbitor de respingător, dar avea maniere 
ireproșabile, fără cusur, ca ale unui aristocrat. Da, avea și un fel 
de şarm insistent. Helene urmări pe jumătate fascinată și 
jumătate oripilată cum se concentră mai întâi asupra mamei ei, 
adresându-i compliment după compliment - ce frumos erau 
decorate camerele, cât de elegant era aranjată masa, cât de 
plăcută era atmosfera în casă, făcând-o să plesnească de 
fericire. Exagerase mimând discreţia. Mama ei nu mai fusese 
niciodată atât de lăudată. O cucerise înainte ca farfuriile pentru 
supă să fie ridicate. 

Apoi el își orientă toată atenţia spre tatăl ei. Știa o mulţime de 
lucruri despre munca acestuia, unele noi și pentru Helene. 
Incepu să povestească unde și când auzise prima dată despre 
tatăl ei. Ezită un moment, apoi începu să cugete cu voce tare, 
înșirând o serie de nume care lăsau să se înţeleagă că se trăgea 
de șireturi cu toată conducerea Reichului și în final exclamă: 

— Ah, îmi aduc aminte. Albert mi-a vorbit de dumneavoastră, 
Albert Speer. Pentru că Hitler vă pomenise la masă. 

— Hitler? repetă tatăl ca un ecou, cu ochii măriţi. 

— Da, exact, sublinie Ludolf. Vorbea despre știința raselor și 
despre igiena rasială și v-a menţionat pe dumneavoastră și 
cercetările dumneavoastră. 

— Nu știam, mărturisi tatăl vizibil impresionat. 

Și mama păru foarte mișcată de importanţa arătată soțului ei. 

Doar Helene se întrebă dacă nu cumva era ea prea 
suspicioasă, pentru că toate acestea i se păreau un spectacol 
prost. 

Insă fu nevoie de doar câteva întrebări inteligente spre a-l 
face pe tată să înceapă să povestească, și după aceea oaspetele 
nu făcu decât să asculte, în timp ce își diseca chirurgical 
peștele. 

Asculta și Helene, dar mai puţin fermecată și mai mult uimită, 
pentru că ceea ce spunea acesta îi era în mare măsură 
necunoscut. El descria un proiect la care lucra „de câţiva ani 
împreună cu RfS/IRh”. 


VP - 296 


— Ce este Rfs și mai nu știu cum? îl întrerupse mama, evident 
nu mai puţin mirată decât Helene. 

— Sunt inițialele de la Reichsstelle fur Sippenforschung, 
Institut fur Rassenhygiene, îi explică binevoitor tatăl. Este 
esenţial să obţinem acces la datele de care avem nevoie. Pentru 
evaluările importante lucrăm cu NSA. Da, Helene, cu agenţia ta! 
adăugă el și zâmbi, ca și cum s-ar fi așteptat ca ea să fie 
entuziasmată. 

De fapt, asta o șocă. Nu auzise niciodată despre așa ceva și 
nici nu știa care dintre programatoare participa la proiect. 

Apoi se gândi la Lettke și la ceea ce convenise cu el. Era 
evident că dacă lucrai la NSA aveai secrete. 

— Până acum am stabilit un statut rasial pentru aproape trei 
sferturi din populaţia Reichului. În plus, exploatăm toate 
documentele  genealogice posibile - arborele genealogic, 
certificate de botez, certificate de origine, datele din 
adeverinţele de arian, ASTAKA... 

— Asta ce mai este? întrebă mama din nou. 

— Ahnenstammkartei, cartoteca genealogică a poporului 
german. Milioane de fișe cu datele de naștere și deces ale 
personalităţilor istorice și despre originea lor, în mare parte de 
dinainte de 1750. Majoritatea fișelor sunt prevăzute cu 
perforaţii, pentru că în secolul trecut au fost administrate cu 
ajutorul unei mașini analitice, dar între timp au fost trecute 
aproape toate pe computere moderne. Tatăl luă o bucată de 
pește, după care adăugă mestecând: Dar amestecul cu sânge 
de rase străine este doar unul din numeroșii factori în funcţie de 
care se stabilește un statut rasial sigur. Noi valorificăm și 
caziere judiciare încă de pe vremea lui Napoleon, consemnări de 
boli ereditare, de fapt toate datele medicale pe care le putem 
obţine. Adică tot ce există. Medicii sunt obligaţi să păstreze 
toate evidenţele într-un depozit de date la care NSA are acces 
nelimitat. Nu-i așa, Helene? 

Ea tresări, dădu afirmativ din cap mecanic și murmură: 

— Da, cam așa ceva. 

— Statutul rasial, continuă tatăl ei ca de la catedră, trebuie să 
ne lămurească privitor la calităţile care se transmit genetic de la 
o persoană la descendenţii ei. Dacă se cunoaște statutul rasial 
al ambilor părinţi, atunci ne putem permite o prognozare fiabilă 
a vigorii, a aptitudinilor și a sănătăţii copilului. Este foarte 


VP - 297 


probabil ca doi părinţi cu statut rasial excelent să aibă și copii 
excelenți, iar doi părinţi cu statut rasial redus să aibă copii cu 
calităţi reduse, cu boli ereditare ori slăbiciuni ereditare, 
incapabili de performanţe și așa mai departe. Firește că statutul 
rasial nu este deloc ușor de stabilit. In mod cert, viitoarele 
cercetări vor permite deducţii mult mai exacte. Dacă, de 
exemplu, va fi posibil la un moment dat să se citească gena și 
importanţa ei, vom avea cu totul alte posibilități decât astăzi. 
Dar oricum studiile noastre arată că și valorile pe care le 
obţinem astăzi prin intermediul metodelor statistice sunt foarte 
relevante. 

— Cum ne putem imagina aceste metode? întrebă Ludolf plin 
de venerație. 

Tatăl ridică din umeri: 

— Cei mai mulţi oameni nu acceptă asta cu mare plăcere, dar 
adevărul este că și noi, oamenii, suntem mamifere, ca 
majoritatea animalelor noastre de casă și de crescătorie, motiv 
pentru care metodele aplicate în zootehnie funcţionează și la 
noi. Și zootehnia își pune problema estimării calităţii animalelor- 
părinţi înainte de a deveni părinţi și această estimare se sprijină 
pe ceea ce se cunoaște despre bagajul genetic al părinţilor. 
Exact așa procedăm și noi. Luăm în considerare puritatea 
sângelui părinţilor și bunicilor, dar și bolile lor și alte probleme. 
Când cineva are ascendenți cu eșecuri permanente, incapabili 
de a fi educați, turbulenţi, atunci respectivului nu i se va acorda 
statut A. El are în bagajul lui genetic gene rele și a le da mai 
departe este o problemă. 

— A vine de la arian? întrebă Ludolf. 

Tatăl clătină din cap. 

— Nu în totalitate. Legile de la Nurnberg stabilesc cine are 
sânge arian. | se spune și „sânge german”. Dar această noțiune 
este în primul rând una juridică. Noi împărţim poporul german 
mai exact. Cam zece procente din populaţie are statut rasial A 
ori mai bun. Aproximativ treizeci de procente are statut B, cam 
jumătate statut C și mai rămâne un așa-zis sediment pe care îl 
denumim D, sau dacă este vorba despre evrei -J. 

Tatăl se concentră din nou asupra peștelui lui. Se părea că 
voia să evite să îl privească pe Ludolf în faţă când își reluă 
discursul: 

— Eu cred că în viitor - după război, după ce totul se va linişti 


VP - 298 


- statutul rasial va juca un rol important, mai ales la acordarea 
de aprobări pentru căsătorie. Dacă de exemplu cineva cu statut 
rasial AAA, cel mai înalt, care este și foarte rar, își va irosi 
moștenirea genetică prin combinarea cu cineva cu statut rasial 
inferior. Astăzi acesta nu este încă un criteriu, dar în viitor va fi 
cu siguranță, căci numai un astfel de popor poate fi menţinut 
puternic și sănătos. 

Helene putea respira ușurată. Trebui să își înăbușe un 
zâmbet. Acest Ludolf von Argensleben cu siguranță că se 
crezuse tare abil solicitându-i tatălui ei detalii, dar își pusese 
singur piedică: luând în considerare propria urâţenie, practic era 
imposibil ca părinţii ei să fie de acord cu o căsătorie cu fiica lor. 

Dar oaspetele lor părea că nu înțelesese asta, privea foarte 
calm și sigur de sine cum Berta îi luă din față farfuria goală și o 
înlocuia cu alta pentru felul principal. 

— Al cui bagaj genetic este de fapt mai important? Al tatălui 
ori al mamei? întrebă el. 

— În cazul unei eredităţi pure, nu există deosebire, îi explică 
amabil tatăl. În privinţa dezvoltării prevăzute ereditar, mama 
este mai importantă, deoarece copilul ia naștere în corpul ei și 
este dependent de un mediu sănătos. 

Ludolf clătină circumspect din cap: 

— Asta înseamnă că cineva poate fi afectat din punct de 
vedere al sănătăţii, dar poate fi purtător al unei eredităţi bune? 

— Desigur, dacă nu este vorba despre boli ereditare ori 
favorizate ereditar. Dar atâta vreme cât cauzele sunt doar 
tulburări de dezvoltare în sens larg - boli la vârsta copilăriei, 
care nu au putut fi vindecate complet, subnutriţie, deficit de 
vitamine și altele asemănătoare - moștenirea ereditară poate fi 
de excepţie. 

Chipul palid al oaspetelui se lumină. 

— Herr Doktor Bodenkamp, zise copleșit Ludolf, prin câteva 
cuvinte simple dumneavoastră clarificați un mister care mă 
preocupă enorm de mai mulţi ani. Pentru că, vedeti 
dumneavoastră, când am aflat că mi s-a recunoscut statutul 
rasial A, mi-a fost de neînțeles, deoarece cu siguranţă nu v-a 
scăpat că sufăr de câteva afecțiuni fizice. 

Helenei i se tăie respiraţia. Oh, ce tip rafinat! Ea intui că 
acesta era pe punctul de a transforma o presupusă lovitură 
mortală într-o victorie. 


VP - 299 


— Aici ar putea fi vorba despre o tulburare de dezvoltare. 
Când sunteți născut dumneavoastră? 

— În 1907. 

— Hm... Dacă îmi amintesc eu bine, pe atunci eram într-o 
criză economică, dar nu am cunoștință despre o foamete în 
landurile germane în acel an. 

— Când m-am născut, mama era foarte bolnavă, povesti 
Ludolf. Noi aveam un doctor evreu. Abia după ce tatăl meu l-a 
alungat de la curte și a adus un alt doctor, un renan cu sânge 
german, situaţia s-a îmbunătăţit. 

Tatăl dădu aprobator din cap: 

— Asta trebuie să fi fost. Un tratament greșit. Vreau să sper 
că din nepricepere și nu cu intenție. 

Ludolf dădu și el din cap aprobator. 

— Să presupunem. 

— Statut A? 

— Da, răspunse Ludolf. Am fost extrem de surprins. 

— Cum aţi aflat de asta? Nu este o informaţie la care să aibă 
acces un cetăţean normal. 

Ludolf von Argensleben surâse. 

— Eu nu am susținut niciodată că aș fi un cetăţean normal. 

o... 

Cäcilia Schmettenberg îi aparţinea. Îi aruncă o privire 
îndârjită, scoase o exclamaţie de indignare abia auzită, apoi se 
puse în mișcare. Se duse la ușă, o deschise și agăţă de clanţă 
tăblița grea din metal, cu inscripția Nu deranjati. Inchise ușa, 
răsuci cheia cu un gest ce însemna capitularea, înfrângerea, 
recunoașterea faptului că el învinsese, iar ea pierduse. 

Privirea lui Lettke se opri pe coapsele ei care încă se unduiau 
involuntar, pentru că purta pantofi cu toc înalt, trecu apoi la 
posteriorul ei, căruia în scurt timp i se va dedica în cel mai 
plăcut și voluptuos mod. Plăcerea lui va reprezenta suferinţa ei 
și asta îl va satisface și mai mult. 

Ea, femeia perfectă, se întoarse, veni spre el, se opri și își 
descheie primul nasture al rochiei. 

Și se opri. 

— Nu a fost ideea mea, zise ea. 

— Ce? spuse Lettke iritat. 

— Ideea cu coada periei. Nu a fost ideea mea. A fost a 
tânărului care a organizat întâlnirea. Avea o poreclă ciudată, 


VP - 300 


Putină sau cam așa ceva. El ne-a instruit amănunţit ce trebuie 
să spunem. Voia să te sperie ca să faci ceea ce voia el. Folosea 
cărţi de joc măsluite. S-a stabilit de la început ca tu să pierzi și 
el să câștige. 

Brusc, Lettke auzi cum îi bubuia sângele în urechi. Și se abătu 
de la regia stabilită. Ea încerca să se eschiveze. Nu era pe deplin 
învinsă, nici măcar nu cedase puţin! Mai credea că este stăpână 
pe situaţie! 

Simţi impulsul de a se ridică și a o lovi, a o pune la podea și a- 
i rupe îmbrăcămintea de pe ea, ca să o posede. Dar ceva din el 
îl avertiza să nu se aprindă. În primul rând pentru că ea era 
înaltă și puternică și nu era sigur că o va învinge, și apoi și-ar 
trăda minunatul plan, la care lucrase ani buni. 

Așa că ripostă: 

— Nu mai are importanţă. Continuă. 

— Eu nici nu îi cunoșteam pe ceilalţi. Nici pe fete. Cu excepţia 
Verei. Era de la mine din clasă și ea m-a convins să vin. 

— Nu are importanţă. Șuieră pur și simplu cuvintele și simţi că 
îl ustură ochii. Ești implicată, suporţi consecințele. Nu uita 
despre ce este vorba. Ori îmi faci pe voie, ori ajungi în lagăr 
împreună cu amantul tău evreu. 

— Da, bine. Ea vorbi repede, cobori privirea, își desfăcu și 
următorii trei nasturi, când își aminti că el îi spusese să se 
dezbrace încet, încet și seducător. Așa făcu și făcu bine. Avea 
experienţă. Lettke simţi cum se aprinde. 

— Voi face tot ce vrei tu, spuse ea cu vocea răgușită, în timp 
ce își scotea rochia mulată pe corp. Nu îţi face griji. 

— Bine, răspunse el simțind cum respiraţia i se accelera, 
văzând-o în desuuri. _ 

— Te voi lăsa și să mă legi de pat, dacă asta vrei. Işi scoase 
sutienul și îl aruncă alături de rochie, dezvăluindu-și sânii 
splendizi. Nu am de ales. Mă vei supune complet. Vei putea să 
faci cu mine ce dorești. Nu mă voi apăra. 

— Exact. Veni rândul ciorapilor, apoi al portjartierului. Precum 
celelalte, care deja au plătit. Pe una o chema Dörte, cea grasă. 
Pe cealaltă, Geraldine. 

Îi căzură și chiloţii și ea stătea în faţa lui goală, o Venus blond- 
roșcată, meritând orice păcat. Avea ochii măriţi de oroare, 
mâinile îi tremurau, nu știa unde să le ţină, aveau permanent 
tendinţa să își acopere goliciunea trupului. 


VP - 301 


Nu îi va ascunde nimic, absolut nimic. 

Se ridică și el și începu să se dezbrace încet și cu plăcere. Se 
prea poate ca ea să vadă pe chipul lui un rânjet triumfător și să 
o bage în sperieți. 

— Fac asta pentru Uria, șopti ea. O fac pentru că îl iubesc. 
Pentru că el este iubirea vieţii mele. Pentru el îmi asum riscul 
acesta. Nu știu dacă îţi vei respecta promisiunea. Nu știu nici 
măcar dacă îmi vei face rău, dacă voi muri... Dar o fac pentru 
Uria. 

— Frumos. 

Vorbea prea mult. El nu își dădu chiloţii jos. Luă bucăţile de 
sfoară de pe masă și îi arătă să se așeze în pat. 

Ea se supuse ezitând. Bun. El smulse pătura și pernele și când 
ea se întinse pe cearșaf, îi simţi mirosul extrem de feminin pe 
care îl emana. 

— Cum? întrebă ea întinsă pe o parte. 

El făcu un gest autoritar cu mâna: 

— Pe burtă. 

— Deci așa, zise ea supusă și se răsuci pe burtă. 

Apoi întinse braţele, pentru a putea fi legate de stâlpii patului. 

Îi legă braţele astfel încât să nu își mai poată atingă pieptul și 
apoi trecu la picioare. Petrecu sfoara pe după glezna stângă și 
pe după cea dreaptă și o asigură cu noduri zdravene. 

— Celorlalte le-ai făcut același lucru? întrebă ea gemând. 

— Nu, răspunse el îndepărtând cât se putea piciorul stâng. 
Pentru fiecare am gândit ceva special. 

Fixă bine și capătul celălalt al sforii în jurul piciorului patului. 

— Acesta este scopul vieții tale? Să te răzbuni pe cei care 
erau acolo? 

El nu spuse nimic, dar strânse sfoara pe piciorul ei drept, 
până când femeia gemu de durere. Ceea ce tocmai îi spusese îi 
trecuse uneori și lui prin minte precum un șoc electric. 

— Nu găsești că asta este cam... meschin? întrebă ea gemând 
din nou. Să îţi construiești viaţa în funcţie de un joc copilăresc 
tâmpit dintr-o după-amiază plicticoasă? 

— Termină! strigă el și o lovi cu toată puterea de mai multe 
ori. 

Când își recăpătă stăpânirea de sine, văzu că ea își adâncise 
capul în saltea, mușcând cearceaful. Pe pielea ei albă rămăsese 
amprenta palidă a loviturilor lui. 


VP - 302 


— Scuze, o auzi el murmurând. Fă, fă ce vrei. Suport orice. 

E| se ridică. 

— Chiar te sfătuiesc asta! 

Il durea mâna și își simţea întregul braţ, ca și cum el ar fi fost 
cel lovit. 

Nu avea importanță. O privi de sus, cum stătea pregătită 
pentru el, exact cum își imaginase. Era grozav, nu? Da, era! lar 
acum avea să își satisfacă pofta, fir-ar... 

Luă cutia cu vaselină, deschise capacul, scoase cu două 
degete o cantitate mare și întinse unsoarea albă pe mijlocul 
posteriorului și între fesele ei, acolo unde avea nevoie. 

Ea gemu, un sunet jalnic, aproape de plâns. Se temea de ceea 
ce avea să urmeze. Exact ce voia el. 

Lăsă deoparte cutia cu vaselină, își scoase chiloţii și cu restul 
de vaselină își frecă penisul tremurând de nerăbdare. 

Căcilia murmură: 

— Măcar tu ai pe cineva gata să suporte pentru tine așa ceva? 
Pe cineva care să te iubească atât de mult cât îl iubesc eu pe 
Uria? 

— Ține-ţi gura! 

Dar nenorocirea deja se produsese: îi trecuse excitaţia, 
penisul lui arăta precum al unui băieţel! 

Era imposibil! Nu i se mai întâmplase niciodată! Dacă se 
putuse vreodată baza pe ceva, acest ceva era tocmai penisul lui 
țeapăn ca băţul. Femeile care beneficiaseră de el se miraseră 
cât de mult ţinea și nu rareori se plânseseră de dureri. 

Și acum? 

Lettke închise ochii și trase adânc aer în piept. Era doar o 
problemă de moment. Nu însemna nimic. Doar se afla în fața 
țelului său! Ea era întinsă în faţa lui, fără apărare, descurajată, 
înfrântă, pregătită să facă ce voia el! Nu peste puţin timp avea 
să geamă, să urle, să implore milă. 

Redeschise ochii și privi peisajul oferit de carnea albă, 
presărată cu văi și coline splendide, ce abia așteptau să fie 
cucerite. Își făcu loc între picioarele ei îndepărtate, îngenunche 
și apoi își lăsă toată greutatea corpului peste ea. Își vâri mâinile 
sub sânii ei și îi frecă brutal, așteptând ca ea să ţipe. 

Dar ea nu ţipă. In schimb simţi cum ea își ridică posteriorul 
atât cât îi permiteau legăturile, după care zise încet, aproape 
matern: 


VP - 303 


— Și acum fă-mi felul în sfârșit. la-o. Cel puţin bucură-te de 
asta dacă de altceva în viață nu te poţi bucura. 

Era prea de tot. El sări din pat ţipând și fugi în baie. 

o... 

lar după ce mâncară felul principal și după ce Ludolf îi 
cucerise pe tatăl și pe mama Helenei, nu putea să nu se ocupe 
și de ea. Susţinu că nu intenţionase să o ignore, doar că 
frumusețea ei îl copleșise atât de tare, încât avusese nevoie de 
puţin timp pentru a-și învinge timiditatea și a i se adresa. 

Mama zâmbi. Tatăl râse. Așa că Helene zâmbi și ea, deși nu 
credea în vorbele acestuia. 

Totuși, trucul funcţionă. Nimeni nu îi mai lăudase frumusețea, 
nici măcar Arthur. În orice caz nu atât de... impresionant. 

El se interesă de preferințele ei în materie de muzică, film și 
literatură și când Helene aminti că citise Roau/ pământului de 
Knut Hamsun, păru foarte impresionat. 

— Da, cu acest roman Hamsun dovedește că înțelege cu 
adevărat ce înseamnă pământul. Sau așa cum spunea cineva 
„Soarta popoarelor se află în sângele și în pământul lor”. 
Hamsun a înţeles acest lucru. Acordarea premiului Nobel a fost 
fără îndoială un moment de strălucire al comitetului de premiere 
și o promisiune de viitor pentru popoarele nordice. 

Cu oarecare teamă, Helene băgă de seamă că fără a-și da 
seama începuse o discuţie cât se poate de normală cu Ludolf 
von Argensleben. Deși șarmul lui avea efect asupra ei, acesta nu 
fu în stare totuși să anuleze greutatea și amorţeala pe care o 
emanau prezenţa lui. 

Ea își aminti că nu era vorba doar despre a face față onorabil 
acestui prânz, ci mai mult, se punea problema să se mărite cu 
acest bărbat, cu alte cuvinte, dacă era dispusă să împartă cu el 
masa și patul și să îi nască urmași. 

Perspectiva aceasta reuși să înfrângă vraja oratoriei. A sta cu 
el la masă era greu, dar cu el în pat era de neimaginat. Helenei i 
se întorcea stomacul pe dos doar la gândul că ar atinge-o 
degetele lui subţiri și palide, care tăiau friptura folosind cuțitul și 
furculita. Nu ar putea suporta toată viaţa sărutul buzelor lui 
respingătoare. Ca să nu mai vorbească și despre altceva. 

Ea reuși să reziste și la desert și chiar zâmbi când Ludolf 
compară dulceaţa cu înfățișarea ei. Când să plece, îi ceru 
favoarea de a face o scurtă plimbare cu el prin grădină, doar 


VP - 304 


câteva minute. Mama îi aruncă Helenei o privire aspră, 
semnificând „Să nu îndrăznești să refuzi!” și Helene capitulă și 
acceptă. 

Grădina nu mai invita de mult la plimbare. În cea mai mare 
parte erau straturi pe care nu creștea mai nimic, pentru că 
mama nu se pricepea la grădinărit, Berta nu avea chef de așa 
ceva, iar tatăl nu avea timp. lar acum, în miez de vară, totul era 
mai mult ori mai puţin veștejit. g 

Dacă Ludolf remarcă toate acestea, nu lăsă să se vadă. In 
schimb, repetă cât de impresionat fusese de frumuseţea și de 
întreaga ei ființă, pentru ca apoi să adauge: 

— Eu simt că dumneavoastră nu vă arde de asta. Nu, nu 
negaţi. Ar fi politicos, dar acesta nu este un moment pentru 
politețuri, al căror sens este doar de a crea distanță între 
oameni. Cunosc foarte bine astfel de reacţii. Sunt conștient că 
fizic nu sunt atrăgător. Nu este vina mea, dar am învăţat să 
trăiesc cu asta. Speranţa de fericire în viață este bazată pe 
faptul că femeile știu să preţuiască mai bine decât bărbaţii 
valorile spirituale și în privința aceasta sunt gata să mă supun 
complet judecății dumneavoastră. Dacă îmi permiteţi ca astăzi, 
la despărţire, să vă rog doar să vă mai pot vizita... Poate că 
dacă vă veţi obişnui cu aspectul meu, veţi vedea în mine și ceva 
ce ne-ar putea lega. 

Ce se putea răspunde la așa ceva? Helene îi aruncă o privire 
fugară, care o făcu să se cutremure din nou, și deși totul în ea îi 
poruncea să îi spună să dispară și să nu mai apară niciodată în 
viața ei, pentru că în cele trei ore petrecute în prezenţa lui se 
simţea bolnavă de moarte, îi spuse: 

— Ei, dacă este dorința dumneavoastră, o accept cu plăcere. 

El o asigură că l-a făcut astfel un om fericit și îi sărută mâna. 

După care a plecat în sfârșit. L-au însoţit toți trei până la 
poartă, l-au văzut urcând în mașină și i-au făcut semn cu mâna, 
până când a dispărut după colţ. 

Helene urcă în camera ei, se dezbrăcă, se grăbi să intre în 
baie și vomă în closet tot ce mâncase, apoi rămase sub duș 
până când se termină apa caldă. 

(E 

Încă nu era nimic pierdut. Trebuia doar să își revină, să se 
reculeagă, să se întoarcă la planul lui, la minunatul lui plan, la 
visul lui care îl însoţise de atâtea ori noaptea. 


VP - 305 


Ea era vinovată! Vorbea prea mult. Femeiușca asta, drăguța 
unui evreu care voia să îi scape, care voia să îl lipsească de 
plăcerea lui! 

Se întoarse pe călcâie, intră fuga în cameră, trase un sertar, 
dădu peste ceva din pânză, niște chiloți albi, se duse cu ei la pat 
și îi îndesă în gura femeii. Așa! Gata cu vorbăria! Gata cu 
încercările acesteia de a-l corupe! 

Și ce ochi căscă! Da, era bine. Nu tu trebuie să te bucuri de 
plăceri, ci eu. Îi răscoli iarăși prin lucruri, găsi un şal roșu, cu 
care o legă peste ochi. 

Acum abia mai suspina. Cel puţin așa i se părea. Simţi ceva 
plăcut între picioare, dar nu mai mult decât o simplă senzaţie. 
Bărbăţia lui nu era așa cum ar fi trebuit să fie. 

Înapoi la baie. Cu ochii închiși, cu fruntea lipită de faianţa albă 
și rece, sesiză o reacţie, da, da, parcă se redeștepta, apoi își 
reaminti brusc cum fata, râzând batjocoritor, făcea întruna acel 
gest cu pumnul desfăcut și totul se duse dracului. Geraldine. 
Care mai târziu se alăturase comuniștilor. Pe aia o aranjase el 
bine! 

Dar nici această ultimă amintire nu îl mai ajută. 

Începu să suspine, nu se mai putu stăpâni, suspină și se 
prelinse pe peretele faianţat. Tot planul lui frumos se dusese 
dracului! 

Rămase o vreme așa, nici șezând, nici întins, epuizat, 
înfrigurat. 

Apoi se ridică și își spălă mâinile. leși din baie și se regăsi. Luă 
cutia cu vaselină și o vâri înapoi în geantă. Goli paharul de 
șampanie, îl șterse cu un șerveţel, șterse și sticla de șampanie și 
speteaza fotoliului în care stătuse. Mai erau alte locuri în care își 
lăsase amprentele? Mânerul sertarului. Stâlpii patului. 

Ea stătea nemișcată, trăgea cu urechea, nu înțelegea ce se 
petrecea. Simţi dinspre ea un iz de femeie, care acum îi făcu 
greață. 

După ce adună tot ce îi aparținea, cu excepţia sforii, de pe 
care nu se puteau preleva amprente, scoase batista pe care o 
folosi ca să apese clanţa ușii și ieși. Pe femeie o lăsă așa cum 
era. Va trebui să suporte cel puţin umilinţa asta. 

Nu atrase atenţia nimănui când părăsi hotelul grăbit, orbește, 
fără să aibă idee măcar încotro se îndrepta. În capul lui 
gândurile se roteau ca o piatră de moară grea, fără a putea să 


VP - 306 


accepte ce se petrecuse. Planul lui fusese atât de minunat, clar 
ea stricase totul. Stricase totul cu vorbăria ei, cu reproșurile ei, 
cu afirmaţiile ei, cu încercarea de a se scuza. 

Ar fi trebuit să îi astupe gura de la început. 

Înainte, tot înainte. Mersul îi făcea bine, îi făcea bine să 
transforme furia în pași și furia pe care o avea îi ajungea pentru 
o lungă distanţă. 

Piatra de moară.  Scrâșnea-scrâșnea-scrâșnea. Eşec. 
Campania lui de răzbunare eșuase. 

Deși... 

Se opri brusc. Ea stricase totul, dar nu respectase înțelegerea. 
Înțelegerea prevedea ca el să își facă plăcerea cu ea și astfel să 
fie uitată chestiunea cu amantul ei evreu. 

Dar el nu avusese parte de acea plăcere. Pentru că ea i-o 
stricase. 

Deci el nu îi datora nimic. 

În faţa lui se afla o cabină telefonică. Nu mai rămăseseră 
multe, dar aici era una, ca un semn al providenţei. 

Eugen Lettke intră în cabină și închise ușa după el. Pe un 
perete era obișnuitul tabel cu numerele scutite de taxe. 
Numărul la care se puteau reclama anonim încălcarea legii 
privind protecţia sângelui german și a onoarei germane era 
ultimul pe listă. 

Ridică receptorul și formă numărul. 


VP - 307 


40. 


Din nou în Weimar. Când Lettke ieși din gară, orașul era atât 
de liniștit de parcă murise, toţi locuitorii fiind seceraţi de un 
perfid atac englez. 

Dar firește că totul era ca de obicei. Era doar contrastul dintre 
rutina capitalei Reichului și provincialismul local. 

El resimțea o oboseală nemaicunoscută. Pentru prima dată se 
gândi ce va face după ce se va simţi răzbunat. Răzbunarea care 
îl însoţise atâția ani și care își pusese amprenta pe tot ceea ce 
făcuse. 

Este o prostie, se puse la punct. Nu avea nicio importanţă. 
Răzbunarea fusese doar un proiect ca atâtea altele. Avusese o zi 
tensionată, la care se adăugase oboseala. Și se mai trezise și 
foarte devreme. 

Intâi trebuia să se elibereze de sentimentul că toată escapada 
fusese un eșec. Nu! Nu fusese un eșec, pentru că el se 
răzbunase! Căcilia Schmettenberg avusese șansa ei, o șansă cât 
se poate de corectă dacă ţinea cont de toate. lar ea o ignorase. 
Așa trebuiau văzute lucrurile. 

Plus că ea îi oferise fără să vrea și o informaţie valoroasă, fără 
să știe că îi dezvăluise exact urma care lui îi lipsea: faptul că cea 
de a patra fată, Vera, îi fusese colegă de clasă. Listele cu 
componenţa claselor din toate școlile se aflau firește și în 
depozitele de date ale NSA și acestea îi vor permite să reducă la 
un simplu nume haotica listă pentru o anume Vera, născută în 
Berlin în anul cunoscut. 

Când ajunse acasă, o auzi pe mama lui trebăluind în 
bucătărie. Lăsă servieta în camera sa și voia să se ducă în 
sufragerie, când aceasta îl chestionă: 

— Unde ai fost? 

Lettke se opri. 

— Ştii doar că despre anumite lucruri nu am voie să vorbesc. 

Urmă un zgomot, ca și cum o oală fusese trântită cu furie de 
podea. 

— Mereu secrete! bombăni ea. 

El aşteptă. li cunoștea tonul. 


VP - 308 


— Eugen? 

— Da. 

— Mi-ai spune dacă ai avea o prietenă? Sau... 

De ce se gândea tocmai acum la ce îi aruncase Căcilia? Măcar 
tu ai pe cineva gata să suporte pentru tine așa ceva? Pe cineva 
care să te iubească atât de mult? Parcă simţi o împunsătură 
gândindu-se la asta. 

— De ce întrebi? 

O auzi ieșind din bucătărie, intrând în hol și se întoarse. Îi 
păru mică și neagră ca o insectă mare, cu braţele încrucișate pe 
piept. 

— Astăzi m-a durut iarăși inima. Și m-am gândit că nu voi fi 
veșnic alături de tine. 

II indispunea că o lua de la capăt. 

— De ce nu îl chemi pe doctorul Mohl când te înţeapă inima? 

— Eh, nu a fost chiar atât de rău. 

— Ar fi trebuit totuși să îl suni. Așa ţi-a spus. 

— Este atât de dificil să te programezi la o consultatie, 
murmură ea. Ţi-ai uitat telefonul acasă, ai observat? 

— Da, da. Evident că nu îl uitase, ci îl lăsase intenţionat. Ce 
înseamnă „o consultaţie”? Doar ţi-am pus pe telefon un program 
special. Trebuie doar să apeși tasta roșie în caz de urgenţă. 

— Nu a fost o urgenţă. 

Vocea ei luă acel ton plângăreţ și ascuţit, care în urechile lui îi 
transforma cuvintele într-un ferăstrău care îi secţiona craniul. 

— Imi poţi povesti tot, Eugen, știi asta, nu? Chiar dacă este 
vorba despre o femeie. 

— Nu am nevoie de nicio femeie, ripostă el supărat, se duse 
în camera lui, luă telefonul din încărcător și citi știrile. 

Armata a șasea condusă de generalul Paulus avansa la 
Stalingrad. 

Statele Unite atacaseră Insulele Solomon, ocupate de 
japonezi. 

Aliaţii pierduseră 123 de vase, 108 dintre ele distruse de 
submarine. 

Clemens Freiherr von Franckenstein, ultimul intendent 
general al Bayerischer Hof, decedase la Munchen. 

Nimic despre o anume Căcilia Schmettenberg. Niciun cuvânt. 

să fie de bine? Trebuie să o fi găsit de mult. Bărbatul cu care 
vorbise din cabina telefonică îi mulţumise și îl asigurase că se va 


VP - 309 


acționa imediat. 

Auzi pași târșâiţi în spatele lui. 

— Am gătit o supă de legume. Dacă vrei... 

— Este în regulă, răspunse automat Lettke, cu gândul încă la 
Berlin. 

Îi vârâse chiloţii în gură, oare nu s-o fi sufocat? Cu siguranţă o 
fi reușit să îi scuipe. 

Se nimerise prost că fiind sfârșit de săptămână nu avea acces 
la alte informaţii în afara celor din presă și de la televizor. 

Luni dimineața se duse devreme la birou, cum făcea de 
obicei, așa că nimănui nu i se păru neobișnuit. Poliţia din Berlin, 
ca poliţia din întregul Reich, era conectată într-un sistem de 
computere naţional, la ale cărui date avea acces și NSA. Evită să 
caute „Schmettenberg”, pentru că sistemul contabiliza toate 
căutările, dar fu suficient să treacă prin rapoartele din Berlin de 
sâmbătă, ca să dea de caz. 

Era totul. În urma unei informaţii anonime primite la ora 12:57 
de secţia de poliţie competentă, o patrulă a fost trimisă la 
hotelul Kaiserhof. Erau anexate și fotografii. Una dintre ele o 
reprezenta pe Cäcilia goală, legată la ochi și legată de pat. Intr- 
adevăr aceasta își scosese chiloţii din gură, care se aflau lângă 
faţa ei. Pe alte fotografii se vedeau urme ale legării la 
încheieturile mâinilor și picioarelor. Nimic dramatic, constată 
Lettke, îi apăruseră doar pentru că ea se zbătuse fără niciun 
sens. 

În raport se menţiona că apelantul anonim o acuzase pe soţia 
industriașului Schmettenberg de adulter și de batjocorirea 
purității rasiale. Această acuzaţie va fi cercetată, fără a se 
înlătura posibilitatea ca femeia, după cum susţinea ea, să fi fost 
victimă a unei infracţiuni, iar acuzaţiile anonime să fie destinate 
doar mascării acesteia. La indicaţia Ministerului Justiţiei, cazul 
va fi tratat cu confidenţialitate și presei nu i se va furniza nicio 
informaţie. Un reporter de la Berliner Morgenpost care aflase 
despre caz și scrisese un articol a fost redus la tăcere. 

După ce Lettke citi despre toate acestea, telefonul sună, mai 
enervant decât de obicei, cum i se păru lui. El ieși urgent din 
rețeaua poliţiei, înainte de a ridica receptorul. 

La celălalt capăt al firului era Adamek: 

— La discuţii la mine în birou. Acum, imediat! 

După un sfert de oră grupul obișnuit era adunat în birou, în 


VP - 310 


jurul mesei. Ușa fusese încuiată. Kirst pufăia deja din prima 
țigară. Dobrischowsky își deschisese grav agenda lui legată în 
piele. Möller meșterea la ochelarii lui cu lentile groase. 

Adamek spuse: 

— Cu succesul nostru în identificarea acestei clici de studenți 
neghiobi, Trandafirul Alb, ne-am făcut-o cu mâna noastră. 

— Cum așa? 

Asta se întreba în sinea lui fiecare, dar Gustav Möller fu cel 
care puse întrebarea cu voce tare. 

— Astfel am intrat în atenţia lui Himmler, le explică Adamek. 
Și-a anunţat vizita. Reichsfuhrerul SS vrea să se convingă cu 
propriii ochi despre ce facem noi pentru Reich și să își facă la 
fața locului o imagine, dacă nu ar fi oportună mutarea noastră 
completă la Berlin și integrarea în Reichssicherheits-Hauptamt. 

o... 

Când Helene veni la birou luni dimineața, primi spre rezolvare 
o sarcină urgentă: două nume - Cäcilia Schmettenberg și 
Heinrich Kuhne - o listă cu convorbirile telefonice ale celor doi, 
când, cât de des și cât de lungi au fost convorbirile între cele 
două persoane și cât timp cei doi s-au aflat în același loc. 

Schmettenberg? Numele îi părea vag cunoscut. Nu era acesta 
cumva un industriaș bogat? Mai citi o dată biletul cu sarcina de 
serviciu. Ce se putea afla în spatele acestei sarcini? 

Asta nu o privea. În orice caz era o chestiune de rutină și 
pentru așa ceva avea programe verificate. Trebuia doar să le 
acceseze și să le ajusteze. Faptul că i se spuse că este o urgenţă 
și că este o sarcină importantă o făcu să se gândească, așa că 
procedă cu grija cuvenită. Dar și așa, nu dură nici zece minute 
până dădu startul pentru tabel. 

În timp ce computerul procesa interogarea, gândurile îi 
zburară la îngrozitorul sfârșit de săptămână pe care îl trăise. 
Practic tot restul zilei de sâmbătă părinţii ei nu încetaseră să îl 
ridice în slăvi pe oribilul Ludolf von Argensleben! lar duminică 
dimineaţa acesta îl sunase pe tatăl ei și dorise să vorbească și 
cu ea! 

Ea făcuse semne disperate că nu era acolo. 

Oh, fusese o reacție greșită. Laudele se transformaseră în 
dojeni și predici referitoare la planificarea vieții, la faptul că ea 
nu va rămâne veșnic tânără și nu ar trebui să facă greșeala să 
se gândească prea târziu ce vrea de la viaţă. Femeile au o dată 


VP - 311 


de expirare și o unică sarcină de la natură, și anume să dea 
naștere la copii și să aibă grijă de familie. 

Seara Ludolf mai sunase o dată și până la urmă vorbise cu el. 

Fusese o convorbire scurtă, nimic important. El îi mulțumise 
că îi dăduse ocazia de a o cunoaște și apoi o întrebase cu vocea 
lui neplăcut de înaltă, care și la telefon îi făcea Helenei pielea ca 
de găină, dacă i-ar permite să o invite la un concert ori la teatru 
sau dacă ar prefera o plimbare prin frumoasa natură germană. 

Ar fi putut să îi refuze ambele propuneri? Concertul, se 
gândise ea, ar fi avut loc obligatoriu seara și își imaginase cum 
Ludolf o va conduce apoi acasă în miez de noapte, așteptându- 
se să primească drept mulțumire un sărut la despărțire. Totul i 
se păruse atât de groaznic, încât o plimbare la lumina zilei ar fi 
fost un rău mai mic, așa că acceptase ultima variantă cu o 
senzație neplăcută în stomac. 

Singurul licăr de speranţă fusese că el nu insistase să 
stabilească o dată, ci spusese că va reveni, după ce își va 
revizui calendarul cu întâlniri. Adăugase că războiul cerea 
tuturor germanilor să îl considere o prioritate absolută. 

O rugase să îi dea și numărul ei de telefon, dar în timp ce i-l 
dicta, avusese senzaţia că acesta îl cunoștea de mult. 

Ce întâlniri putea să aibă Ludolf von Argensleben? Helene 
atinse tastele și respiră adânc. Ar fi fost ușor să afle ce date 
existau în depozite despre el. Folosea calendarul pentru întâlniri 
de pe telefon sau serviciul unei anumite baze de date? 

Desigur asta ar fi contravenit regulilor. După cum a 
contravenit regulilor și să îl spioneze pe Lettke. 

Dar ar fi fost altceva. Lettke îi era superior, deci un coleg, și 
nu era tocmai nevinovat în această privinţă. Dimpotrivă, Ludolf 
era o personalitate, care se învârtea în cele mai înalte cercuri 
ale puterii. A spiona pe unul ca el ar fi putut fi cu adevărat 
periculos. 

Fără a mai pune la socoteală că era posibil să afle lucruri pe 
care era mai bine să nu le știe. 

Și totuși ispita era mare. Doar câteva rânduri tastate rapid... 

Dar își retrase degetele de pe taste și puse mâinile în poală, 
rezistând ispitei. 

Cel puţin astăzi. 

o... 


Lettke își spuse că anunţul lui Adamek avusese efectul 


VP - 312 


exploziei unei bombe: un zgomot imens, o fracțiune de secundă 
paralizantă, de tăcere deplină, apoi o mare agitaţie, pentru a 
mai salva ce putea fi salvat. 

— Mutarea agenţiei la Berlin? strigă Dobrischowsky. Ar fi o 
nebunie! Cel puţin pentru cheltuielile de transport al tuturor 
depozitelor! La Berlin? Într-un oraș care este bombardat la 
fiecare câteva nopţi? 

— Da, zise Möller, în condiţiile în care ar fi fost mai bine să fie 
mutat RSHA la Weimar. 

— Și cu sistemele de siguranţă ce se va întâmpla? îl completă 
Dobrischowsky. Va trebui să le dezgropăm și să le ducem și pe 
ele la Berlin? 

— Acestea pot rămâne aici, interveni Kirst. Cu noile linii, 
distanța nu mai este o problemă. Că doar tehnica a mai evoluat 
de pe vremea imperiului. 

Adamek ridică mâinile și aşteptă ca agitația să se potolească: 

— Exact așa văd și eu lucrurile. Dar mă tem că acestea nu 
sunt argumente care să impresioneze pe cineva ca Heinrich 
Himmler. Toată lumea știe că nu suportă ca cineva să vină cu 
argumente ca „nu merge” sau „este foarte dificil”. Consideră că 
a te lăsa impresionat de dificultăţi ori să te abţii este nearian. 

Mutre plouate. Schimburi de priviri nedumerite. Apoi vorbi 
Kirst: 

— Ca să punem altfel întrebarea... ce ar fi de fapt atât de rău 
dacă ne-am muta la Berlin? 

— Probabil nimic, răspunse Adamek. Dar pentru noi nu va fi 
oricum nicio îmbunătățire. 

— Poate pentru Reich? 

Adamek se îndreptă, duse mâinile după ceafă și cugetă cu 
voce tare, privind spre tavan: 

— Ar fi mai bine pentru Reich? Nu, dacă am decide noi, dar 
putem totuși să ne gândim. Dacă mă gândesc la Reichul 
german, remarc faptul că structura lui este marcată de 
concurenţă. Noi nu avem un sistem unitar, în care fiecare parte 
are funcțiuni bine determinate, în care nu se amestecă 
altcineva. Dimpotrivă, sunt o mulţime de autorităţi, care fac 
același lucru, dar îl fac altfel și din cauza asta se tot ceartă între 
ele și se luptă pentru influenţă. Dacă presupunem că Fuhrerul se 
gândește la ceva când tolerează toate acestea, bănuiesc că în 
acest mod în final totul funcţionează mai bine. Pentru că lupta și 


VP - 313 


disputa pentru viață fac parte din asta. Pentru că ele sunt 
elemente importante ale evoluţiei. Astfel se impun elementele 
cele mai puternice, cele mai funcţionale - și exact de asta are 
nevoie un Reich, care într-o zi va stăpâni lumea, nu-i așa? Lăsă 
mâinile jos, se îndreptă și privi în jur: Eu cred că exact asta ar 
trebui să facem - să ne dăm silinţa. Să luptăm. Să ne dovedim 
dreptul la existenţă. 

— Problema este cum, interveni Dobrischowsky. 

Adamek îl aprobă: 

— Tocmai de aceea suntem noi aici. 

Tăcere. Toată lumea se gândea. Priviri întunecate fixau 
suprafața mesei. Era evident că nimeni nu avea idee, nici măcar 
Adamek. 

— Am putea, spuse Lettke, să ajutăm la găsirea de 
submarine. 

Dobrischowsky pufni. 

— Din câte știu eu, asta poate să o facă foarte bine și marina 
noastră. 

— Eu am auzit că englezii încearcă să spargă codul nostru 
Enigma, interveni și Winfried Kirst. Mi-a spus cineva din 
contraspionaj. Ghinionul englezilor că noi putem citi poșta lor 
electronică mulțumită unui agent din poșta britanică. 

Râseră toţi, mai puţin Adamek, care, dimpotrivă, păru 
deprimat. 

— Eu nu mă refer la acest gen de submarine, zise răbdător 
Lettke. 

— Ci...? întrebă Dobrischowsky. Câte feluri de submarine 
există? 

— Se întâmplă tot mai des ca SS-ul ori Gestapoul să vrea să 
ridice oameni urmăriţi - criminali politici, dezertori și alţii - 
oricare urmează să fie deportaţi, mai ales evrei -, dar nu îi 
găsește, le prezentă Lettke o situaţie de fapt cunoscută 
celorlalţi. Deoarece noi știm exact cine trece granițele, singura 
explicaţie este că cei căutaţi sunt ascunși de niște persoane. Și 
acestea căutate... 

— Ah, da, îl întrerupse Möller, acestora li se mai spune 
„Submarine”. Așa este. 

Adamek îl privi pe Lettke. 

— Și cum vă imaginaţi că vom lua urma acestor dispăruţi? 

Lettke le spuse cum își imagina să facă asta. Fu nevoit să le 


VP - 314 


explice de două ori, a doua oară mai amănunţit. Adamek își 
porni computerul, pentru ca ei să poată urmări tabelele, și 
înțeleseră toți. 

— Original, aprecie Dobrischowsky. 

— V-aţi orientat nu glumă, spuse Kirst. Eu și uitasem că mai 
există tabelele acestea. 

— Problema cea mai importantă este să putem să facem 
treaba să funcţioneze din prima. Asta ne poate salva, doar dacă 
îl vom surprinde cu ea pe reichsfihrer. Fără o adevărată probă, 
pentru că nu ar mai fi o surpriză dacă înainte de vizita lui vom 
trimite Gestapoul la o anumită adresă și acolo vor găsi evrei 
ascunși. Povestea va ajunge garantat la urechile lui Himmler. 

— Eu cred că o putem face, răspunse Lettke. Eu mi-aș asuma 
riscul. 

Pe chipul lui Adamek se citea încordarea. Nimeni nu scotea o 
vorbă. 

— Oricum aș întoarce-o, dacă nu reușim să îl surprindem pe 
Himmler, ne putem face bagajele pentru Berlin, concluzionă 
Adamek. Și i se adresă lui Lettke: Bine, așa facem. Puneţi-vă pe 
treabă. Cooptaţi câte programatoare aveţi nevoie. 

Lettke dădu din cap: 

— Am nevoie doar de una. 

o... 

Helene abia terminase evaluarea, când o sună Lettke și o 
chemă la el, nu pentru a continua lecţiile de programare, ci 
pentru a o anunţa că din acest moment va lucra la un proiect 
extrem de urgent și strict secret. Pe durata acestuia va fi scutită 
de evaluările obișnuite în scopuri polițienești, care vor fi 
preluate de colegele ei. 

Apoi îi explică ce evaluări erau necesare la acest proiect. Erau 
alt fel de analize. Era vorba despre  contabilizarea 
cumpărăturilor de alimente, de corelarea tabelelor de articole, 
valori nutritive și de la evidența populaţiei, din care să rezulte 
de câte calorii dispunea în medie zilnic fiecare german. Totul 
trebuia stabilit rapid și mai ales să funcţioneze sigur, pentru că 
urma să vină un înalt membru al guvernului căruia să îi fie 
prezentate rezultatele. 

Helene găsi acest proiect năucitor. 

Până acum ea însăși avusese impresia că guvernanțţilor le 
arde în primul rând de războiul lor cu restul lumii, căruia îi 


VP - 315 


subordonează orice altceva, dar acum se părea că lucrurile 
stăteau cu totul altfel. Tatăl ei avea dreptate spunând mereu că 
războiul era doar o neplăcută necesitate pentru eliberarea 
Germaniei de sugrumarea impusă de conspirația mondială 
evreiască și că Fuhrerul și apropiații lui urmăreau doar binele 
poporului german. Ea va trebui să prezinte pe ascuns scuze 
tatălui și lui Hitler, căci la ce altceva ar sluji această evaluare, 
decât la a arunca o privire asupra aprovizionării populaţiei, cu 
scopul de a stabili foarte precis cine avea nevoie de ajutor, 
pentru a nu se îmbolnăvi din cauza subnutriţiei? 

Asta îi plăcu. În comparaţie cu celelalte sarcini de serviciu ale 
ei, care urmăreau îndeosebi arestarea unora care făcuseră rău 
ori aveau intenţii rele, aceasta era o acţiune extrem de 
înălţătoare. Ei îi lăsa senzaţia că făcea ceva cu adevărat util și 
acum când putea să realizeze o comparaţie, își dădea seama cât 
de mult greșise înainte. 

Așa că depuse toate eforturile să formuleze programele și 
dispozițiile SAS necesare, cât mai corect și mai chibzuit. 
Evaluările făcute inițial pentru orașe disparate cuprinseră 
treptat întreg Reichul și în final rezultatul nu a fost doar unul 
simplu, ci unul redat elegant și cât mai accesibil. 

Aceste eforturi au costat firește timp, timp de care ea nu 
dispunea, pentru că proiectul era și foarte urgent; înalta vizită 
putea să aibă loc practic în orice zi. Așa că ea avu mult de lucru, 
atât de mult încât a fost nevoită să îl neglijeze pe Arthur - ceea 
ce pe de o parte nici nu a fost așa de tragic - își spuse ea -, 
pentru că astfel dorinţa lui pentru ea era mai puternică. Și pe 
lângă asta, prezervativele se tot împuţinau. Era necesar să mai 
rărească punctele culminante ale întâlnirilor lor. 

Un alt avantaj al programului ei încărcat a fost că a putut să 
refuze, fără a minţi, invitaţia la plimbare pe care i-a făcut-o 
Ludolf. 

El a revenit la puţin timp și i-a propus o altă dată, pe care ea 
nu a mai putut însă să o refuze, pentru că între timp terminase 
programele. Mai trebuiau doar puţin cosmetizate listele cu 
rezultate. Dar era facultativ, nu obligatoriu, și ea nu a mai 
îndrăznit să îl mintă pe Ludolf, deoarece datorită poziţiei, acesta 
avea probabil posibilitatea să afle câtă treabă avea ea. 

Dar avu noroc, pentru că el o sună puţin mai târziu, pentru a 
contramanda întâlnirea. Părea dezolat, invocase niște obligaţii 


VP - 316 


care nu sufereau amânare. Pleca într-o călătorie despre care nu 
se știa când se va încheia și o rugă să îl înţeleagă. În niciun caz 
nu trebuia să îi treacă prin cap că ar fi vorba despre diminuarea 
simpatiei pe care i-o purta. Ea îi promise că nu va crede așa 
ceva și, spre marea ei ușurare, de atunci nu mai auzi de el. 

Decise să considere asta un semn bun. 

o... 

La 5 octombrie 1942 a avut loc evenimentul. 

Înaltul membru al guvernului, care vizita Agenţia Naţională de 
Securitate, era reichsfuhrerul SS Heinrich Himmler, despre care 
se spunea că era cel de al doilea om în stat. 

Și Helene află că evaluările ei aveau cu totul alt scop decât 
bănuise. 

Ea colaborase la trădarea lui Arthur. 

Ea însăși se simţea trădată. 

Fusese folosită. 

Nu îi mai rămânea decât să moară. 

Sau... să lupte. 


VP - 317 


41. 


Dar își reveni și spre surprinderea ei nimeri în timpul unei 
discuţii între August Adamek și colaboratorii lui apropiați. 

— Nu, rămâneţi Fräulein Bodenkamp, insistă Adamek văzând- 
o că își strângea lucrurile și voia să plece, deoarece bărbații își 
slăbeau nodurile cravatelor, scoteau ţigările și se pregăteau să 
tragă „concluziile”. Aţi depus o muncă fără cusur, altceva nu pot 
spune. Desăvârșită. Mă bucur că vă avem printre noi. 

— Dar... 

— Niciun „dar”. Daţi-le naibii de conveniente. Aţi fost cu noi în 
luptă, deci trebuie să fiți cu noi și când ne gândim cum să 
mergem mai departe. 

Era mai mult un ordin. Așa că Helene lăsă jos notesul și se 
uită să se retragă pe un scaun mai deoparte. Ba poate că era 
chiar bine că nu avea ocazia să se ascundă și să aibă o criză de 
deznădejde. 

Ușurarea care îi cuprinsese pe bărbaţi era evidentă: se 
tolăneau pe scaune, de parcă li se scursese orice putere, își 
zâmbeau ca și când echipa lor favorită câștigase campionatul și 
arătau de parcă astăzi nu mai aveau nimic de făcut. 

Situaţia se schimbă după ce Adamek veni cu scaunul rulant 
între ei și zise: 

— Deci, domnii mei, domnișoară și domnii mei... Aţi auzit cu 
toții ordinul  reichsfuhrerului. Se va extinde la întreaga 
Germanie. Eu propun să începem cu Weimar și să ne extindem 
treptat. 

Weimar. Helene simţi că îi îngheţa inima. Asta însemna că pe 
Arthur au să îl găsească chiar astăzi! 

— De ce Weimar? întrebă un bărbat înalt, chel, care din câte 
știa Helene se numea Dobrischowsky. Il cunoștea din vedere, 
dar până acum nu avusese niciun contact cu el. 

Adamek îi explică: 

— Pentru că pe acesta îl cunoaștem cel mai bine și de aceea 
putem aprecia cel mai bine rezultatele. După aceea putem să ne 
ajustăm procedurile și să continuăm cu programe mai bune. 

Oare chiar exista o spaimă atât de mare, încât să mori de pe 


VP - 318 


urma ei? Helene și-l imagină pe Arthur stând liniștit în 
ascunzătoarea lui, la fel ca acea familie din Amsterdam, pe care 
ea o dăduse pe mâna SS-ului, fără să știe ce făcea. 

— Da? întrebă cineva. 

Adamek se uită la ea. 

— Vreţi să spuneţi ceva? 

Helene își privi mâna. O ridicase fără să își dea seama că 
voise să o ridice. 

— Eu... ăă..., se bâlbâi ea, apoi îi veni o idee. Mă întreb dacă 
nu ar fi mai bine să începem cu Berlinul. Din punct de vedere 
psihologic. 

— De ce credeți asta? vru să afle Adamek. 

Da, de ce? se gândi să bată câmpii pe tema aceasta, dar 
spuse altceva: 

— Eu cred că la Berlin au trăit cei mai mulţi evrei. Deci 
probabilitatea ca unii să se fi ascuns acolo este cea mai mare, la 
fel și probabilitatea ca noi să dăm de ei, chiar dacă programul 
încă nu este perfect. Asta înseamnă că dacă începem cu 
Berlinul, i-am putea prezenta reichsfuhrerului cele mai rapide și 
mai sigure rezultate. 

Priviri uimite. Toţi bărbaţii se holbau la ea, de parcă nu ar mai 
fi văzut în viaţa lor o femeie. 

— Bine punctat, interveni Lettke. 

— Da, fu de acord și Kirst, care își aprinse o ţigară, din care 
scrumul căzu imediat și bărbatul căută de zor o scrumieră. 
Ideea e bună. 

— Ea are dreptate, zise și omul cu chelie. 

Adamek dădea încet și gânditor din cap. g 

— De fapt, este un calcul bun. Așa vom proceda. Incepeți cât 
mai repede posibil. Kirst, Möller, dumneavoastră ocupaţi-vă de 
readucerea computerului. Și comunicați-i lui Engelbrecht să ia 
proiectorul și să facă ordine aici. 

o... 

Helenei îi tremura stomacul din ce în ce mai tare și se temea 
că puteau observa și ceilalţi. Era bucuroasă că se întorsese în 
biroul ei, singură, încuie ușa în urma ei și porni calculatorul. 

La un moment dat cineva va verifica procesul-verbal și va 
descoperi ceea ce făcuse? Poate că da. Insă acum nu mai avea 
importanţă. 

Ea nu acţionase doar împotriva ordinului lui Adamek, ci și 


VP - 319 


împotriva a ceea ce propusese ea. Intră în programul pe care i-l 
prezentase lui Himmler, program aplicat și pentru Amsterdam, 
dar nu pentru a-l pregăti pentru Berlin și a-l pune în funcţiune, ci 
interogă datele pentru Weimar. 

Merse mai repede, deoarece Weimar avea mult mai puţini 
locuitori, deci programul trebuia să prelucreze mult mai puţine 
date. 

Procentele se afișau cu rapiditate. 

Apăru și lista. În ordinea caloriilor pe cap de locuitor, în 
scădere. 

O cuprinse o ușurare fără limite. 

Familia Aschenbrenner nu era pe primul loc. Nici măcar pe 
locul o sută. 

o... 

— Voi nu sunteţi pe listă, le comunică Helene, seara, stând cu 
Marie și Otto în bucătărie și povestindu-le despre cele petrecute 
la agenţie. Și nu sunteţi din simplul motiv că voi vă produceţi 
singuri alimente. Asta înseamnă că ceea ce consumă Arthur, voi 
scădeţi din recoltă, înainte ca această cantitate să fie 
consemnată ca atare. Spre deosebire de cei mai mulţi oameni, 
voi consumaţi hrană pe care nu aţi cumpărat-o și deci nu apare 
în date. 

Otto clătină gânditor din cap: 

— Monstruos este însă că ei urmăresc pe cineva în acest fel. 
Vreau să spun că nu este corect că noi nu cumpărăm nimic. O 
facem în timpul verii, dar iarna... 

— Acum, când știm la ce să fim atenţi, ne vom conforma, 
spuse Marie. 

— Trebuie să fiţi foarte atenţi, îi avertiză Helene. Nu trebuie 
să faceţi nicio greșeală. Chiar dacă nu va fi remarcată imediat, 
datele se memorează și rămân pentru totdeauna. Chiar dacă pe 
moment nu se întâmplă nimic, greșeala va putea fi observată 
ulterior. În principiu oricând. 

— Și dacă am greșit fără să ne dăm seama? întrebă Otto. 

Helene clătină din cap: 

— Eu voi fi mereu atentă. Pentru moment totul este bine. 

Mai târziu, aflată în braţele lui Arthur, îi povesti și acestuia ce 
discutase cu Otto și cu Marie. 

Și ceea ce le tăinuise celor doi, îi tăinui și lui: că din analiza 
datelor privitoare la Weimar rezulta că pe primul loc se afla o 


VP - 320 


doamnă care, conform datelor de la evidența populației, locuia 
singură. Cu siguranţă ascundea și hrănea pe cineva. 

Lui Otto și Mariei nu le spusese, pentru că era de părere că 
cei doi aveau deja destulă bătaie de cap cu Arthur. Nu era 
nevoie să îi mai împovăreze și cu grija de a face ceva cu această 
informaţie. Dar acum, când era la Arthur și se bucura de 
apropierea lui, se întreba dacă nu cumva egoismul avusese un 
rol în asta. Pentru că își aminti că îi trecuse prin cap și faptul că 
cei doi, când vor afla de o persoană ascunsă, vor voi probabil să 
știe despre cine era vorba, ca să îi ofere posibilitatea de a se 
ascunde împreună cu Arthur, într-un loc mai sigur. 

însă dacă Arthur va trebui să împartă cu cineva 
ascunzătoarea, inițial prevăzută pentru două persoane, însemna 
sfârșitul minunatelor lor întâlniri. 

La asta se gândea ea, dezmierdată de Arthur între vis și 
realitate. Și decise să o avertizeze pe doamnă. 

Problema era cum să o facă, fără a lăsa urme care să conducă 
la ea. Excluse telefonul, care nu asigura anonimatul. Chiar de ar 
telefona dintr-o cabină telefonică, va trebui să plătească 
convorbirea, ceea ce însemna o urmă reperabilă. Să se prezinte 
personal era firește exclus. Nu știa dacă femeia va păstra 
tăcerea. 

Deci rămânea scrisoarea. Chiar și așa trebuia să evite 
greșeala tinerilor din Trandafirul Alb. 

A doua zi, puţin înainte de prânz, concepu următorul text într- 
un document nememorat: 


Dacă aţi ascuns de poliţie pe cineva, mutaţi persoana 
respectivă în alt loc, pentru că aţi fost luată în vizor. 
Vă rog să distrugeți și această scrisoare. 


Un prieten 


În special ultimul rând îi păru destul de abil, deoarece astfel, 
se gândi ea, oricine va pleca de la ideea că expeditorul scrisorii 
este un bărbat și nimănui nu îi va trece prin cap să o bănuiască 
pe ea. 

Scrise adresa la care trebuia să ajungă scrisoarea și când toți 
erau la cantină, o tipări agitată. Procesul de imprimare a fost 
firește consemnat în protocol, dar nu era o problemă, pentru că 


VP - 321 


mai tipărise ceva odată cu scrisoarea. 

Când avu textul imprimat în mână, șterse documentul fără a-l 
memora, împături hârtia și seara o scoase din agenție. Restul îl 
făcu acasă: tăie adresa și o lipi pe un plic vechi aflat de o 
veșnicie în casă, cu guma atât de uscată, încât trebui să îl 
lipească cu un adeziv. Existau și imprimante care tipăreau 
plicuri, dar la agenţie nu aveau așa ceva, iar a scrie adresa de 
mână ar fi fost o prostie. 

Timbră scrisoarea și pretextând niște cumpărături ieși în oraș 
și o aruncă într-o cutie poștală. 

Când se întoarse, mama ei o întrebă: 

— Ţi-ai uitat telefonul? 

— Este la încărcat, răspunse ea, care firește că lăsase 
intenţionat telefonul acasă. De ce? 

— A sunat Ludolf. Ne-a sunat pe noi, pentru că tu nu 
răspundeai. Să îl suni. 

o... 

Urcând treptele în mână cu biletul pe care era notat numărul 
lui Ludolf, avea senzaţia că la fiecare treaptă genunchii i se 
înmuiau tot mai tare. Până să ajungă în camera ei, simţi că ceva 
neîndurător, morbid i se răsucea în viscere, ca o reacţie a 
corpului la ceva nesănătos. 

Oare de ce îi era imposibil să se apere? Cum de reușise Ludolf 
să își facă din părinţii ei aliaţi care să le-o predea? 

Nu îi rămânea altceva de făcut decât să telefoneze. Când va 
coborî, mama ei o va întreba și ei îi era imposibil să îi răspundă 
că nu a sunat. 

Luă telefonul și îi scoase cablul de alimentare. Aparatul părea 
mai greu decât de obicei, mai greu și alunecos. Despături 
biletul, nu se mai așeză pe marginea patului, cum vorbea de 
obicei la telefon, de exemplu cu Marie, ci se înghesui în colțul de 
după ușă. Apoi formă numărul lui Ludolf. 

— Bună seara, Helene, spuse acesta cu o voce greţoasă și 
atât de relaxat de parcă ar fi știut că îl va suna în această clipă. 
Îți pot spune Helene? 

— Desigur, răspunse Helene fără să se mai gândească și 
regretă imediat. Deoarece el nu avu nicio reacţie, se simți 
datoare cu o explicaţie și spuse repezit: 

— Am plecat în oraș și am lăsat telefonul acasă. 

Îl auzi râzând. 


VP - 322 


— Este bizar, cei care într-un fel ori altul lucrează cu serviciile 
secrete au tendinţa de a nu purta cu ei telefonul. 

— Eu l-am lăsat la încărcat, se dezvinovăţi Helene și în același 
timp se întrebă de ce făcea asta. lar la serviciu este interzis să îl 
avem cu noi. 

— Oricum mulţumesc pentru telefon, spuse el destins. 
Convenisem să ne întâlnim la o plimbare în frumoasa natură 
germană. Din cauza calendarului meu supraaglomerat cu 
întâlniri până acum nu am reușit, motiv pentru care îmi cer mii 
de scuze. Dar duminica viitoare aș putea sa mă eliberez și am 
auzit că la Weimar, pe malul llmului, este deosebit de frumos. 

Helene confirmă involuntar: 

— Da, așa este. 

— Atunci ce aţi zice de duminică, la ora cincisprezece? Aș veni 
să vă iau, dacă sunteţi de acord. 

După toate pretextele pe care le folosise până atunci, pentru 
a-l respinge, nu mai putea să o facă. 

— Da, răspunse ea și pentru satisfacția mamei ei adăugă: Cu 
plăcere. 

Apoi ceva se răsculă în ea la ideea de a fi într-o mașină 
singură cu Ludolf Argensleben și continuă în grabă: 

— Dar am putea mai degrabă să ne întâlnim la Stadtschloss. 

— Preferaţi? Dar cum ajungeţi acolo? 

— Cu bicicleta... 

Ezită. Proastă idee. Cu siguranţă că mama ei va insista ca ea 
să se dichisească pentru întâlnire, să îmbrace o rochie bună și 
așa mai departe. Nu era o ţinută potrivită pentru un drum cu 
bicicleta. Și o întoarse: 

— Dar nu știu dacă la palat mi-aş putea lăsa bicicleta... 

— Se spune că în noua Germanie îţi poţi lăsa bicicleta oriunde 
fără nicio problemă, pentru că toate micile furturi, altă dată 
curente, ţin de trecut. El râse puţin forţat și continuă: Doriţi să 
verificaţi? 

Nu, de fapt nu voia. Și în plus mai avea și neplăcuta bănuială 
că această plimbare cu Ludolf o va epuiza complet și că nu va 
mai fi în stare să mai pedaleze înapoi acasă. 

— Ah, de fapt chiar mi-ar conveni dacă m-aţi lua. Dacă efortul 
nu este prea mare. 

— Pentru dumneavoastră, draga mea Helene, niciun efort nu 
este prea mare, răspunse el atât de greţos, încât ea simţi cum o 


VP - 323 


lasă picioarele și începu să alunece pe perete în jos. Deci așa 
rămâne. Mă bucur. Pe duminică! 

— Pe duminică, repetă Helene, își smulse telefonul de la 
ureche și apăsă tasta roșie cu atâta putere, încât metalul 
carcasei aproape crăpă. 

O făcuse și pe asta. Și putea să o informeze pe mama ei că 
acceptase întâlnirea. 

Vru să se ridice. | se făcu rău. Ar fi mai bine să se întindă 
puţin. Cel mai bine chiar în acel colț al camerei în care se afla. 


VP - 324 


42. 


Primul lucru pe care Helene îl făcu a doua zi, când ajunse la 
birou, fu să tragă adânc aer în piept, să pună degetele pe taste 
și să apeleze funcţia de căutare a persoanelor. 

Trebuia să fie simplu. Ludolf îi smulsese o întâlnire și fără 
îndoială nu se va opri aici, așa că era timpul să lase deoparte 
toate ezitările și să vadă ce putea afla despre el. 

Insemna asta folosirea în interes personal a datelor? Oricum, 
ea era angajată a Agenţiei Naţionale de Securitate și Ludolf von 
Argensleben putea fi, din câte știa ea - sau mai bine zis nu știa 
-, un agent inamic, care voia să o tragă de limbă! 

Conform legii, ar fi trebuit să solicite de la Volkers o verificare 
de siguranţă pentru el. 

Dar firește că nu va face asta. 

In plus, pe cine ar însărcina Völkers să facă o asemenea 
verificare? Pe ea, pe Helene. Eh, poate pe altcineva. Dar când 
venea vorba de computer, Helene nu avea în nimeni încredere 
mai mare decât în ea însăși. 

Și nu făcea decât să scurteze procedura. Economisea bani și 
forţe. Reichul avea alte griji. 

Deci: Căutare persoane: Ludolf von Argensleben. 

Răspunsul veni imediat. Fotografia de pașaport: O fotografie 
măgulitoare, realizată evident de un maestru în domeniu. Codul 
numeric personal. Data nașterii: 3 octombrie 1907. Domiciliul: o 
moșie din Prusia Orientală. Datele părinţilor, bunicilor, fraţilor și 
surorilor. Necăsătorit, fără copii. Statut rasial A. 

Nimic mai mult. 

Interogă datele bancare, dar în loc de o listă cu înregistrările 
contabile din luna curentă îi apăru mesajul „Acces blocat”. 

Incercă și cu numărul de telefon. Același rezultat. 

Înfiorător. 

Nu știuse că există persoane la care nu se puteau accesa 
datele. 

Totuși, parcă auzise că așa se întâmpla în cazul în care 
accesai date despre Adolf Hitler. Și că urma să fii vizitat de SS. 

Cuprinsă de panică, se deconectă de la aplicaţia cu tabelele 


VP - 325 


telefonice și șterse rezultatele. Era extrem de îngrijorător faptul 
că Ludolf făcea parte din aceeași categorie ca Fuhrerul. 

Era neliniștitor și că asta îl făcea mai interesant... 

o... 

În sfârșit, depistarea evreilor ascunși se desfășura așa cum 
trebuia și el își regăsi liniștea pentru a cerceta urma dezvăluită 
inconștient de Cäcilia. 

Căcilia! Ce se întâmplase între timp cu ea? Știa doar că Alfred 
Schmettenberg fusese văzut la operă singur. Nu era de mirare, 
deoarece Căcilia fusese predată Gestapoului și de atunci nu mai 
existau informații despre ea. Despre amantul ei evreu aflase că 
încercase să fugă în sud prin teritoriul francez aflat sub 
ocupaţie, dar fusese prins de SS și internat în lagărul SS Hinzert. 
Mai mult nu știa și nici nu va ști vreodată. 

Hm... Alta ar fi fost situaţia pentru ei dacă Căcilia nu s-ar fi 
comportat atât de prostește. Dar acum era prea târziu și ea 
purta toată vina. 

Mai rămânea cea de a patra fată de pe lista lui, despre care 
știa doar că se numea Vera. Mai nou aflase că fusese colegă de 
clasă cu Cäcilia Schmettenberg, născută Noller. 

Despre ea ar fi putut să afle mai multe, dacă registrele 
autorităţilor din învăţământ nu ar fi fost întocmite atât de 
neglijent. Se părea că fiecare școală inventase modele proprii de 
tabele, cu diferite rubrici (în loc de prenume apărea P-nume, 
PNUME, nume... P - și acestea erau doar cazurile cele mai 
simple), așa încât el trebuia să tasteze separat căutările la 
fiecare școală. 

Oricum era un exerciţiu util pentru ceea ce învățase recent. 

În cataloagele liceului Schiller din 1927 găsise în cele din 
urmă ce căuta. Noller absolvise liceul cu note bune, nu repetase 
niciun an și fusese colegă în tot acest timp cu o singură Vera: 
Vera Schneider. 

Nu era un nume foarte rar, dar în tabele era trecut codul 
numeric personal și cu ajutorul acestuia a identificat-o imediat 
în evidența populaţiei. Și aici era anexată o fotografie, cea din 
legitimaţia din copilărie și din primul card bancar, iar această 
imagine corespundea exact amintirilor lui Lettke, de parcă ar fi 
fost făcută în acea după-amiază de rușine, când Vera Schneider 
propusese cât se putea de serios ca ei să îi arunce hainele pe 
fereastră din pod și el să coboare gol pușcă în stradă, pentru a- 


VP - 326 


și le recupera. El, fiul unui erou de război! 

Îi fu de ajuns doar să se gândească la acel moment, că i se 
urcă sângele în cap. 

Acum era rândul ei. Într-un fel ori altul va plăti și ea. 

Vera Schneider. Necăsătorită. Statut rasial B. 

Și... din 1937 plecată în SUA, cu domiciliul necunoscut! 

Eugen Lettke sări involuntar în picioare, se duse grăbit la 
fereastră și privi afară cu braţele strânse pe pieptul care îi 
funcţiona ca o pompă. Nu putea fi adevărat! Nu putea fi 
adevărat! _ 

Era o eroare. Trebuia să fie o eroare. Incercă să se liniștească, 
reveni la computer și șterse rândurile care păreau că își băteau 
joc de el. Avea numărul ei de telefon, numărul contului ei și știa, 
ce putea face cu acestea, știa cum stătea treaba! 

Ultima ei operaţiune pe cont era din octombrie 1937, de la un 
restaurant din portul Hamburg. În cont mai rămăseseră de 
atunci doar patru Reichsmark, pentru că puţin înainte de 
această plată schimbase totul în dolari americani. 

La numărul de telefon renunţase cu câteva zile înainte de a se 
urca pe vaporul pentru America. 

Eugen Lettke luă notesul și îl aruncă furios. Totul conspira 
împotriva lui? Mai întâi rateul fizic în faţa Căciliei, apoi muierea 
asta care avusese tupeul să o întindă într-o ţară care nu știa ce 
este evidența populaţiei și care, în materie de utilizare a 
computerelor, era în stadiu de subdezvoltare. Cum să îi dea el 
de urmă acolo? S-o fi căsătorit în SUA și astăzi putea fi o Mrs. 
John Smith, pe care nicio căutare în lumea asta nu o mai putea 
găsi! 

o... 

Într-una dintre serile următoare Helene și Arthur stăteau unul 
lângă altul goi cum îi făcuse Dumnezeu ori evoluţia, priveau 
ultimul prezervativ și discutau despre momentul în care ar 
trebui să îl folosească. 

Ascunzătoarea lui Arthur mirosea a lemn și a fân, ca 
totdeauna, și a transpiraţie, pentru că se hârjoniseră. 

— Va trebui să îl folosim la un moment dat, concluzionă 
Helene. Să ne tot sorbim din ochi este pierdere de timp. 

Arthur oftă: 

— Ultima oară. Ce trist! 

— Da. Să o faci știind că va fi ultima dată... 


VP - 327 


Ea habar nu avea cum să facă rost de alte prezervative. 
Garantat, Lettke nu le va mai lăsa în sertar. 

— Și dacă vom încerca să îl refolosim? propuse Arthur. Pe 
ultimele le-am păstrat. Le-am golit, le-am spălat... 

— Nici vorbă, îl contrazise vehement Helene. Este mult prea 
riscant. Crede-o pe fiica unui doctor. Au încercat și alţii și au 
avut parte de copii splendizi. Ori nu le speli destul și mai rămâne 
ceva, ori le speli prea cu sârg și ai văzut ce se întâmplă! 

— De data asta voi folosi altceva decât un morcov lemnos. 

— Nu era lemnos. Era rotund și neted. Și totuși prezervativul a 
crăpat. 

Arthur oftă iarăși. 

— ÎI fac intenţionat așa, ca de fiecare dată să folosești unul 
nou. 

— Probabil. 

Era bizar să se culce cu Arthur știind că avea o întâlnire cu 
Ludolf. Nu îi spusese însă nimic. Era vorba doar de o plimbare 
nevinovată în parcul Ilm, într-o după-amiază de duminică, când 
probabil jumătate din Weimar era acolo. 

Totuși nu era doar asta. Și faptul că încheierea previzibilă a 
contactelor sexuale cu Arthur coincidea cu această întâlnire i se 
părea mai mult decât o coincidenţă. Era ca și cum Ludolf ar fi 
dobândit drepturi asupra ei, prin simplul fapt că îi câștigase pe 
părinţi ca aliaţi. Îi determinase să îi promită fiica și obţinerea 
acordului pentru acest angajament era doar o formalitate, o 
chestiune de timp. Aici acționau forţe arhaice, se retrezeau 
tradiţii ale primitivismului germanic, de pe vremea în care 
femeile erau doar prăzi și proprietăţi, dacă era adevărat ceea ce 
se povestea. 

Acestea îi treceau ei prin cap, când brusc simţi un impuls 
sălbatic, jumătate furie, jumătate panică: dorinţa imperioasă de 
a mai face măcar o dată ceea ce voia ea. Măcar o dată să își dea 
frâu liber dorinței de a se supune plăcerii pure fără grija a ceea 
ce a fost ori va fi. 

Și totul se petrecu fără să își dea seama, i se dărui lui Arthur. 
Își lăsă trupul la dispoziţia lui. Vru să se așeze peste el, să îl 
sărute, să îl cuprindă cu sute de mâini și să simtă cum i se 
trezea bărbăţia. 

— Va trebui totuși să îl folosim la un moment dat, îi șopti ea 
fierbinte la ureche. Cine știe ce va fi mâine. 


VP - 328 


Arthur nu o contrazise. Ea se topi sub el, uită de orice 
reținere, i se dărui ca și cum acest mâine abia șoptit de ea nici 
nu ar exista. 


VP - 329 


43. 


La sfârșit de săptămână Adamek l-a convocat pe Lettke la o 
discuţie, la care, surprinzător, a fost invitată și Bodenkamp. 
Doar ei doi cu șeful. Să fie asta o nouă modă? 

Dar firește că Lettke nu lăsă să i se citească pe chip 
surprinderea. 

Nu fuma nimeni. 

Și programatoarea părea stingherită. Strângea cu degetele 
încleștate scaunul vechi, ca și cum ar fi vrut să se evapore prin 
puterea voinței. 

Lui Adamek, ca de obicei, prea puţin îi păsa cum se simte 
cineva. Veni cu scaunul său rulant, ca un pilot de curse, trânti 
pe masă o mapă plină cu documente și spuse: 

— După cum vedeți, SS-ul nu face economie la hârtie. Nu dau 
nicio lovitură fără să elaboreze un raport lung de un cot, să îl 
multiplice în X exemplare și să îl difuzeze. Puse palma pe mapă 
și continuă: Acestea sunt toate rapoartele referitoare la 
percheziţiile și arestările din Berlin. Care de altfel s-au soldat cu 
rezultate remarcabile. Cu excepția a două cazuri, SS-ul a găsit la 
toate adresele pe care le-am furnizat noi evrei, comuniști ori 
dezertori ascunși, iar în privinţa celor două eșecuri, nu este 
exclus ca respectivii să fi fost avertizaţi. Bilanţul l-a primit pe 
cale electronică împreună cu o mulţime de aprecieri de la 
Himmler personal, care este plin de entuziasm. Și am mai primit 
și asta prin curier. Iniţial am crezut că s-au tâmpit de îmi trimit 
toate astea, dar apoi m-am uitat puţin prin ele și trebuie să 
recunosc că această procedură prezintă avantajele ei. 

Lettke îi aruncă o privire lui Bodenkamp, care părea pe 
punctul de a izbucni în plâns. Un acces de compătimire tipic 
feminin, probabil. Se simţea vinovată de soarta evreilor 
descoperiţi. 

Erau motive întemeiate pentru care munca de programare 
fusese lăsată în seama femeilor, iar bărbaţii erau antrenați în 
punerea în practică a ceea ce trebuia făcut. O să îi explice el 
asta cândva lui Adamek. 

Șeful deschise mapa și răsfoi teancul de hârtii. 


VP - 330 


— Fiecare raport descrie între altele în detaliu cum arată 
fiecare dintre ascunzătorile scoase la iveală. In privinţa asta 
oamenii au dat dovadă de o fantezie demnă de admirat. SS-iștii 
au găsit șifoniere cu fund dublu, spaţii goale sub podele, etajere 
false pentru cărți, ba chiar și chingi sub pat în care cineva era 
atât de bine susţinut, încât la o simplă privire nu putea fi 
descoperit. Ascunzători în care oamenii se refugiau doar în cazul 
unor perchiziții. Dacă există informaţii certe că într-o locuinţă se 
află mai multe persoane decât cele declarate, desigur că este 
doar o chestiune de timp ca acestea să fie găsite. 

El frunzări mai departe teancul de hârtii. 

— Dar sunt descrise și ascunzători care nu au mai fost folosite 
până atunci. Este surprinzător cât de multe case au camere 
secrete. SS-ul a descoperit poduri reamenajate, încăperi 
ascunse în pivnițe, anexe false, deci construcţii care trădează o 
enormă capacitate creativă criminală. Toate acestea m-au dus 
cu gândul să încerc să descopăr persoane ascunse folosindu-mă 
de urmărirea cumpărării de anumite bunuri. De exemplu, la 
numeroase ascunzători s-au folosit scări. Nu am putea da de 
urma unor persoane ascunse, luându-i sub observaţie doar pe 
cumpărătorii unor astfel de scări? 

Programatoarea tresări și ridică mâna brusc: 

— Și părinţii mei au cumpărat o scară pentru pod, dar nu 
ascund pe nimeni. Eu cred că în majoritatea cazurilor este vorba 
despre persoane nevinovate. Asta înseamnă că dacă 
dumneavoastră trimiteţi SS-ul după toţi cumpărătorii de scări 
pentru pod, rata noastră de succes se va reduce considerabil. 

Lettke înţelese ce voia să spună și o completă: 

— Și atunci entuziasmul reichsfuhrerului ar scădea într-o 
clipă. 

Adamek dădu nerăbdător din cap. 

— Da, nici eu nu mă gândeam la ceva atât de simplu. Eu cred 
că mai curând există combinaţii de cumpărături, care sunt 
indicii pentru construirea unei ascunzători - de exemplu dacă 
cineva cumpără o scară pentru pod, vată izolatoare și toaletă tip 
camping. Sau ceva asemănător. El puse rapoartele unul peste 
altul și continuă: Aș descoperi și ascunzătorile care nu sunt 
evidenţiate prin consumul ridicat de calorii. Sunt convins că 
astfel am putea găsi o mulţime de cazuri care ne-au scăpat. 
Gândiţi-vă la situaţiile în care o familie foarte numeroasă 


VP - 331 


ascunde pe cineva și printre membrii ei sunt unii mai puţin 
mâncăcioși și atunci nimeni nu trebuie să consume mai puţin, 
așa că media de calorii nu bate la ochi. Și în afară de asta 
suntem în stare de război, în multe zone nu se mai pot cumpăra 
cantităţi mari de alimente. În unele localităţi s-a trecut și la 
raţionalizare, asta firește subminează sistemul nostru! 

Lettke, care socoti că venise momentul să iasă în față, 
propuse: 

— Am putea să analizăm rapoartele, să punem cap la cap 
diverse combinații de cumpărături și să testăm care dintre ele 
au preexistat în cazurile respective și în ce raport se află cu 
numărul succeselor noastre. 

— Exact, aprobă Adamek. Idealul ar fi o combinaţie de 
cumpărături ce apare doar la cei care ascund fugari. 

— Nu vom descoperi asta din prima, dar putem încerca să îi 
dibuim, zise Lettke. Și astfel să îi prindem și pe cei care nu se 
evidenţiază prin consum ridicat de calorii. 

— Așa facem. Adamek închise dosarul, îl prinse cu elasticul 
care îl asigura și îl împinse pe masă. O veţi face voi doi, că aţi 
mai lucrat împreună. Își retrase scaunul rulant puţin mai în 
spate, ca semn că discuţia se încheiase și adăugă: Țineţi-mă la 
curent. 

Pe coridor, Lettke îi puse dosarul în braţe lui Bodenkamp: 

— Citiţi-l și elaboraţi un plan asupra felului în care putem 
proceda. Vom discuta după aceea. 

o... 

Eugen Lettke închise nerăbdător ușa după el și încercă un 
ușor sentiment de neliniște la gândul că lăsase totul în seama 
lui Bodenkamp. Dar ea va rezolva. Evident, îi pusese în cârcă 
munca de concepţie, de ce nu ar face-o? Că nu era foarte dificil. 
Oricum nu se va duce să îl reclame, pentru că știa că o are la 
mână. 

Sau...? Asta dacă nu îi trecuse prin cap că faptul de a avea 
prezervative era la fel de compromiţător ca furtul ei. 

Asta era. Pentru moment lui nu îi stătea mintea să se ocupe 
de prezumţiile bizare ale lui Adamek. Tocmai îi venise ideea 
cum ar putea să dea de urma Verei Schneider și abia aștepta să 
o pună în practică. 

Porni computerul și privi pe fereastră în timp ce ecranul se 
lumina încet. Deasupra orașului plutea o ceaţă deasă, 


VP - 332 


albicioasă, care îi insufla plăcutul sentiment că era protejat. 
Ceea ce era adevărat în ce priveau atacurile aeriene; pe o 
asemenea ceață bombardierele englezești nu zburau. Prin câte 
alarme trecuse Weimarul în anul acesta? Două ori trei, nu mare 
lucru. Anul trecut fuseseră peste treizeci. Oricum englezii 
ajunseseră la Weimar doar o dată, în primăvara anului 1940, o 
acțiune diletantă, cu pagube aproape zero. 

Computerul era gata de lucru. Degetele deja îi tremurau de 
tensiune când atinseră tastele. Ce stupid: ce va face dacă va da 
de urma Verei Schneider în SUA? Era război, deci nu se putea 
duce acolo. Tot atât de bine ea putea să trăiască și pe Lună. 

Dar asta nu avea nicio importanţă acum. Dorinţa de a afla 
unde trăia și ce făcea era mai puternică decât toate motivele 
raţionale. 

Ideea era următoarea: chiar dacă Vera Schneider părăsise 
Germania în anul 1937, ea avusese prieteni și cunoștințe, cu 
care mențţinuse contactul o vreme după plecare și poate și 
acum. În măsura în care acest contact se realiza prin Reţeaua 
internaţională,  comunicările trebuiau să se păstreze în 
depozitele de date ale NSA și dacă el reușea să le găsească, va 
găsi și indicii referitoare la domiciliul și la viaţa ei. Când erai în 
străinătate, în primul rând aceste informaţii le transmiteai 
prietenilor și rudelor. 

Paradoxal, faptul că lumea era în război l-a ajutat. 
Corespondența normală între țările inamice era ca și 
inexistentă, dar poșta electronică funcţiona ca mai înainte. 
Firește că scrisorile erau citite și cenzurate înainte de a trece 
graniţa, dar în cazul e-mailurilor, acest lucru, fiind făcut de 
computere speciale, nu mai reprezenta un inconvenient. 

Începu prin a căuta cu cine vorbea frecvent la telefon ori 
schimba SMS-uri Vera Schneider. Descoperi o listă cu numerele 
de telefon ale unor persoane și le scoase datele personale. 
Bodenkamp ar fi rezolvat asta elegant cu câteva paranteze și cu 
o altă interogare, dar el nu mai avu răbdare. Nici nu erau atât de 
multe. În liste îi găsi părinţii, surorile mai mici și o serie de femei 
de aceeași vârstă cu ea, toate domiciliate în Berlin. Una dintre 
ele, o anume Gertrud Kuhl, trebuia să îi fi fost cea mai bună 
prietenă. Vera Schneider vorbea cu ea mai mult decât cu toate 
celelalte la un loc. 

Până aici era bine. Memoră această listă și făcu din ea punctul 


VP - 333 


de plecare pentru celelalte interogări. 

Apoi stabili cu care dintre aceste contacte vorbise la telefon 
Vera Schneider după plecarea în 1937 și care dintre ele fuseseră 
în SUA. Înainte de război, călătoria în străinătate nu 
reprezentase o problemă. 

Lista rezultată fu dezamăgitor de scurtă. Două apeluri la 
părinţi, imediat după sosirea în SUA, de pe două numere 
diferite, pe care, mulțumită evidențelor din proiectul America, 
Lettke stabili că erau de la două hoteluri din New York. Își putea 
imagina care fusese conținutul acestor convorbiri: Am ajuns. 
Călătoria a durat mult. Zgârie-norii de aici sunt incredibil de 
înalţi. Mă aflu la hotelul cutare. Să vedem ce urmează. 

Sau ceva semănător. 

Vera Schneider emigrase singură ori fusese însoțită, de 
exemplu de un bărbat? Asta se putea afla fără îndoială din 
evidenţele de la punctele de frontieră și din listele de pasageri 
de pe vapoare, dar pentru asta va trebui să o roage pe 
Bodenkamp, lucru de care nu avea niciun chef. Dar nu excluse 
această opţiune. 

În schimb alese calea cea mai promițătoare: căutarea 
mesajelor cu contactele din America. 

Aici problema era că nu cunoștea adresele expeditorilor. De 
ce? Pentru că în America organizarea era diferită. Nu exista o 
autoritate care repartiza adresele, oricine se loga de pe un 
computer la Reţeaua internaţională putea să aleagă ce adresă 
dorea. 

Dar socoti că nici asta nu reprezenta o problemă. Când le 
scria prietenelor ori părinţilor, probabil că ea își încheia mesajul 
cu ceva de genul „Multe salutări, Vera”. Ceea ce însemna că 
putea găsi corespondenţa ei dacă filtra toate comunicările 
primite de persoanele ei de contact, dacă acestea conţineau 
cuvântul „Vera”. 

Era o interogare al cărei răspuns necesita mai mult timp, de 
aceea verifică fiecare paranteză și fiecare semn de punctuație 
de două și de trei ori, înainte de a cere executarea comenzii. 

Și chiar a durat mai mult decât se aștepta. Avea mereu 
impresia că procentul de pe monitor îngheţa, apoi mai înainta 
puţin tocmai când credea că făcuse vreo greșeală și că era mai 
bine să anuleze comanda. În plus, din când în când, apărea 
înștiințarea Problemă de acces la DS 163, care lui nu îi spunea 


VP - 334 


nimic. 

Trebuia să o întrebe pe Bodenkamp ce însemna asta. 

Dar nu astăzi. Astăzi va aștepta până când procentul va 
ajunge la sută la sută. 

Până acum era la 4. Probabil că procedura nu se va încheia în 
cursul zilei. 

Dar nu avea importanţă. 

(E 

Ce se întâmpla cu Lettke? În timpul discuţiei cu Adamek o 
măsurase de mai multe ori într-un fel ciudat și acum asta? l-a 
pasat ei sarcina lui. Să fie asta un fel de recunoaștere a 
competenţei? Recunoștinţă pentru că îl învățase câte ceva 
despre SAS? Poate chiar prea mult, dacă se gândea ce făcea el 
cu asta. 

Ori doar se lenevise? Ea în orice caz se pricopsise. Urca 
scările cu mapa groasă în brațe și cu greu deschise ușile 
batante, folosindu-se de umăr, de genunchi și de coate. 

Cât de lipsită de viaţă părea agenţia astăzi! Nu întâlni pe 
nimeni pe coridoare, iar în clădire domnea o liniște atât de 
fantomatică, de parcă în spatele fiecărei uși era câte un 
cadavru. Întreaga lume părea că își ţine respiraţia, sau i se 
părea ei? 

Poate că avea legătură cu ceața, se gândi intrând în birou și 
reușind să închidă ușa, fără să împrăștie pe jos conținutul 
mapei. Dincolo de fereastră, ceața era atât de densă, ca și cum 
lumea ar fi dispărut. Celălalt trotuar abia se vedea. 

Helene se așeză cuprinsă de o sfârșeală profundă, care se 
datora cu siguranţă și serii de ieri petrecute cu Arthur. Întâlnirea 
fusese una dintre cele mai intense și o răscolise atât de mult, 
încât abia reușise să adoarmă. 

Era o stare febrilă? O lua o răceală care putea fi explicată fără 
îndoială ca o încercare a corpului ei de a scăpa de întâlnirea de 
duminică? 

Doar că nu exista scăpare. Dacă va sta în pat cu febră, la 
locul ei de suferință o să apară Ludolf, înarmat cu un buchet de 
flori, și imaginea aceasta îi displăcu mai mult decât 
ameninţătoarea plimbare prin parcul Ilm. 

Îndepărtă elasticul de pe mapă, împrăștie foile pe masă, își 
pregăti notesul și creionul și deși îi repugna, începu să citească. 
Era o lectură apăsătoare. În cel mai încuiat limbaj oficial era 


VP - 335 


descris amănunţit cum un Sturmbannführer sau altul a ordonat 
intrarea forțată într-o locuinţă, cum „persoanele care s-au opus 
au fost amenințate cu arma”, cum podurile și pivnițele au fost 
măsurate și comparate cu planurile existente, cum au fost 
străpunși pereţi falși, au fost ridicate podele, s-au urmărit 
conductorii electrici și altele. 

Și în final numele celor descoperiţi! Anschel Blankfein, Esau 
Borgenicht, Ismael Dreyfus, Salomon  Ehrlichster, Saul 
Friedländer, Rebekka Horowitz, Lana Offenbach, Sara Uhlstein... 
și nu se mai sfârșeau. Și sub fiecare nume era menţionat locul 
unde a fost transportat: KL (Konzentrazionslager - lagăr de 
concentrare) Auschwitz, KL Treblinka și așa mai departe. Cei 
care îi ascunseseră fuseseră duși la cea mai apropiată 
închisoare. 

De fiecare dată, pe Helene o cuprindea disperarea, ura de 
sine. Ea fusese cea care băgase oamenii în lagăre, ceea ce 
probabil însemna și condamnarea lor la moarte, așa cum 
Dachau însemnase moartea unchiului Siegmund. Da, el se 
întorsese, dar ea își dădea seama că devenise o umbră a sa, că 
lagărul nu îi mai lăsase nimic din unchiul pe care ea îl admirase 
și îl iubise. 

Continuă. Ce îi mai rămăsese? Luă lista pe care ea o trimisese 
SS-ului din Berlin și în care era menţionat la fiecare adresă felul 
ascunzătorii: pod, pivniţă, anexă etc. 

Uneori nu existase nicio ascunzătoare. O femeie singură 
fusese abordată pe stradă de către o necunoscută și întrebată 
dacă nu știe o ascunzătoare de Gestapo, iar femeia răspunsese 
simplu: „Veniţi cu mine”. Şi așa străina, o evreică, trăise în 
locuinţa celeilalte. S-au gospodărit cu economie, ca să le ajungă 
banii, trecuse un an și ar fi trecut mai mult, dacă Helene nu ar fi 
întocmit lista aceea. În cele din urmă consumul de calorii le-a 
trădat, pentru că în definitiv pentru a te sătura trebuia totuși să 
consumi un anumit număr de calorii. 

În cele din urmă, Helene obţinu o listă, prima, sumară, cu cei 
care cumpăraseră o scară pentru pod, balamale și toalete tip 
camping, exact așa cum propusese Adamek. Când compară 
rezultatul cu lista ei, evaluarea se dovedi neașteptat de precisă 
și când suprimă balamalele și limită interogările la cumpărături 
făcute într-o perioadă scurtă de timp - asta nu mergea doar cu 
SAS, de aceea trebui să intre puţin în program - rezultatul era 


VP - 336 


înfricoșător de exact cu lista ei. Când verifică adresele apărute 
suplimentar în locurile deja cunoscute, constată că acestea, fără 
excepţie, indicau de asemenea medii ridicate de calorii, aflate 
doar puţin sub limitele pe care ea le stabilise mai mult ori mai 
puțin arbitrar pentru valorificări. 

Cu alte cuvinte, acest nou indicator va dezvălui probabil și alţi 
ilegali. 

Helene își frecă mâinile cu gândul să șteargă analiza. Dar nu o 
făcu, ci ceru rularea ei pentru Berlin și Weimar. 

lar rezultatul fu cel de care se temuse cel mai mult: primul 
nume pe listă era Otto Aschenbrenner. 


VP - 337 


44. 


A fost un adevărat șoc să vadă pe ecranul computerului ei 
acest nume. Helene îl privea fix, simțind cum tot corpul începea 
să îi tremure și așteptându-se să izbucnească în lacrimi în orice 
moment, fără a se putea opune. 

Dar nu se întâmplă așa. Tremuratul îi dispăru și un amestec 
de furie neputincioasă și admiraţie profundă puseră stăpânire 
pe ea. Ce idee bună! Atât de bună, încât putea să îi fi venit și ei. 

Firește că după cumpărături puteai să afli multe despre 
cineva. De exemplu ce mânca acesta. Și legat de ce mânca, îţi 
puteai face o idee despre sănătatea lui. Cine cumpăra mult 
alcool era foarte probabil un băutor mai mare decât cel care nu 
cumpăra deloc. 

Și cine cumpăra în mod regulat mai multe alimente decât 
putea consuma un om în mod normal era ori gras (ceea ce 
putea fi verificat în documentele medicale, care printre altele 
înregistrau greutatea corporală a fiecărui german), ori hrănea 
pe cineva despre care statul nu știa nimic. Acesta fusese 
principiul primei ei analize. 

Dar nu trebuia să se oprească aici. Din ceea ce cumpăra 
cineva se putea deduce ce preferinţe și aversiuni avea acesta. 
Puteai deduce cum stătea cineva cu îngrijirea corporală, cu 
moda (care cu fiecare an de război avea tot mai puţină 
importanţă), dacă avea animale de casă și ce fel de animale. 

Și... dacă ascundea pe cineva. Nu era de mirare că evaluările 
deveneau mai exacte dacă lăsai deoparte balamalele și te 
concentrai pe apropierea în timp a celorlalte două cumpărături: 
multe case avuseseră dintotdeauna chepeng la pod, dar cine 
trebuia să urce acolo rar - fie pentru a verifica dacă acoperișul 
era etanș, fie ca să aducă o dată pe an suportul pentru pomul 
de Crăciun -, acela folosea o scară normală. Numai dacă era 
nevoit să urce des în pod era interesat de o scară practică 
rabatabilă. 

lar dacă cineva cumpăra în același timp o toaletă tip camping, 
atunci era extrem de probabil ca acesta să nu o facă deoarece 
își descoperise brusc pasiunea pentru camping (s-ar mai putea 


VP - 338 


verifica dacă respectivul avea și un cort sau și alte obiecte de 
camping - îi trecu prin minte Helenei), ci pentru că amenaja în 
pod o mică locuinţă secretă. 

Cine ar bănui că astfel se trăda singur? 

Helene se gândi la Marie și la Otto, la bebelușul lor, la 
gospodăria lor, la perioada de practică petrecută de ea în 
gospodăria părinţilor Mariei, la obraznicul frate al Mariei, care 
fusese cât pe ce să moară de pneumonie și de atunci nu mai 
fusese obraznic, și la Arthur, Arthur al ei, care în colivia lui din 
fân aștepta ca războiul să se încheie. 

Arthur, pe care ei l-ar împușca, dacă l-ar prinde. 

Marie și Otto, care ar fi aruncaţi în închisoare, dacă se afla că 
îl ascunseseră pe Arthur. 

Helene se încruntă și își strânse pumnii. Ea trebuia să evite 
asta! 

Problema era cum. 

Cel mai simplu era ca în programul de căutare să introducă o 
comandă de genul: 


Dacă numele de familie este »Aschenbrenner« 
Atunci 
Se afișează < - Nu 


Atunci, orice s-ar întâmpla, lista nu va mai conţine numele 
Mariei și al lui Otto, iar cei doi, precum și Arthur, vor fi în 
siguranţă. 

Dar asta ar funcționa numai dacă nu ar mai vedea nimeni 
programul în afară de ea. Insă nu se putea baza pe asta, 
dimpotrivă, asta era cât se poate de improbabil. V5lkers 
controla în mod regulat prin sondaj lucrările programatoarelor, 
iar evaluările care nu se realizau prin SAS, ci prin programe 
proprii îi trezeau în mod special interesul. 

Cu alte cuvinte, o asemenea manipulare, în condiţiile în care 
trebuia să aibă în vedere că cineva îi citea programele, însemna 
autotrădare. 

Ce alte posibilităţi mai avea? Ar putea încerca să îi scoată 
ideea din cap lui Adamek. Să prezinte rezultate false la teste și 
să susţină că, în pofida așteptărilor, procedura nu era suficient 
de selectivă. 

Ori putea să încerce să o tot complice, cum făcuse cu 


VP - 339 


proiectul lui Lettke pentru fumători, până când lui Adamek îi 
dispărea interesul și o respingea. 

Dar nu va fi atât de simplu. Pe atunci Lettke era nevoit să 
creadă ce îi spunea ea, însă între timp situaţia se schimbase: 
dacă ea susținea că o combinaţie între scările de pod și 
toaletele pentru camping nu dădea rezultate utile, el ar putea să 
verifice și ar putea-o face în mai puţin de o jumătate de oră. 

Lui Adamek i-ar putea veni ideea să implice și alte 
programatoare în problemă. Și nu în cele din urmă el putea să 
citească programele. Cine fusese în stare să își dea seama că 
primul ei program la NSA nu avea nicio legătură cu modelul 
Kampfmuller chiar știa să citească programe! 

Nu, pe astea trebuia să le uite. Pe Adamek nu îl va duce de 
nas. g 

Dar ce putea să facă? Toate opțiunile erau epuizate. In mintea 
ei era un gol dezarmant. | se făcu de-a dreptul rău, se părea că 
nu va ajunge nici până la toaletă, când deodată realiză ce 
trebuia să facă. În acel moment starea de rău îi dispăru ca și 
cum nu ar fi avut-o niciodată. 

Dacă nu putea manipula programele de valorificare, trebuia 
să manipuleze datele. 

Dacă Otto nu ar fi cumpărat niciodată o scară pentru pod, 
atunci programul nu l-ar mai găsi. 

Și unica dovadă că el cumpărase scara respectivă era un 
singur rând din tabela CHELTUIELI. BANCA. 

De fapt, nu era chiar unica dovadă. In principiu și o 
manipulare a datelor putea fi descoperită, dar foarte, foarte 
greu. Trebuiau verificate toate bonurile de casă, facturile etc., 
pe care cei mai mulţi oameni le aruncă, un fel de inventar al 
întregii populaţii practic irealizabil. 

Asta însemna că, atunci când se va descoperi că datele au 
fost modificate, va fi imposibil să se afle ce se aflase iniţial în 
câmpul respectiv. De fapt, Helene nu știa în ce mod au fost 
memorate datele, dar știa sigur că una dintre caracteristicile de 
bază ale computerelor era că datele memorate puteau fi 
modificate ulterior. Întreg principiul de funcţionare al acestor 
mașini se baza logic pe asta. 

Exista vreo problemă? În trei buncăre bine securizate din 
afara Weimarului - cel puţin așa se spunea - se aflau la fel de 
multe depozite de date ca în marea hală de aici și în fiecare 


VP - 340 


noapte toate datele erau copiate în două dintre aceste buncăre, 
iar la sfârșit de săptămână în cel de al treilea. Asta însemna că 
dacă se întâmpla ceva, se putea recurge la datele din ziua 
precedentă, din urmă cu două zile ori din ultimul sfârșit de 
săptămână. 

Teoretic, ea ar fi putut modifica și datele din aceste buncăre, 
deși nu știa să ajungă la ele. Dar nu era necesar: după cel mult 
o săptămână informaţiile privitoare la cine cumpărase scări 
pentru pod sau toalete de camping se potriveau peste tot. 

Helene apucă notesul. Cel mai bine era să înceapă imediat. 

o... 

Lettke listă primul link, un număr lung de un cot. Îl copie cu 
grijă, apoi iniţie o altă operaţiune, apelă programul de căutare 
de pe Elektropost și introduse numărul. Se putea face cu 
siguranţă mai elegant, dar el nu știa cum și pe moment nu risca. 

Corespondenţa data din octombrie 1937, iar adresa 
expeditorului era vera:schneider::university:new-york:usa, 
iar destinatarul era chiar acea Gertrud Kuhl, despre care Lettke 
tocmai aflase că era cea mai bună prietenă a ei. 

Vera Schneider scria: 


Dragă Gertrud, 

Am din nou acces la Electropost! Și trebuie să testez 
dacă mesajul chiar ajunge la tine prin Rețeaua 
internațională. 

Acum am o odăiță, cu facilități de gătit proprii și cu 
frigider, iar pentru spălat există spălătorii la orice colt 
de stradă. Cursurile au început bine, toți sunt foarte 
prietenoși, americanii sunt de fapt foarte deschiși și 
politicoși, intri ușor în vorbă cu ei, sunt săritori chiar 
dacă nu îi cunoști. 

Și engleza mea se îmbunătățește din zi în zi și nu sunt 
aici singura străină, mai sunt francezi, norvegieni, 
italieni și câtiva asiatici, despre care încă nu știu de 
unde au venit. Mai greu îmi este să mă obișnuiesc cu 
unitățile lor de măsură, de care te lovești mereu. 
Temperatura este măsurată în grade Fahrenheit, cea 
mai bizară scală care există. Pentru lichide se 
folosește galonul sau uncia, între care se pare că nu ar 
exista un raport logic. Distanţele sunt în mile, ce pare 


VP - 341 


a avea un sens într-o țară atât de mare, ca să nu te 
sperie cifrele, dar distanțele mai mici sunt în picioare - 
of, este o brambureală. La drept vorbind trebuie să te 
bucuri de faptul că și în America ziua are 24 de ore, iar 
ora are 60 de minute! 

Cu asta va trebui să termin. Mai multe după ce îmi vei 
răspunde pe aceeași cale, iar eu voi avea dovada că 
funcționează și că merită să scriem. 

Cu drag, a ta Vera. 


Eugen Lettke fu cuprins de plăcuta senzaţie a succesului. Deci 
a găsit-o! Lumea s-a dovedit a nu fi suficient de mare pentru a 
se sustrage năvodului întins de el! 

Deci ea plecase în Statele Unite la studii. Nu știuse asta. 
Acum știa: Vera Schneider câștigase o bursă pe care ambasada 
americană la Berlin o acorda anual până la izbucnirea războiului. 
Solicitanţii trebuiau să prezinte o compunere în limba engleză 
pe o temă dată privitoare la SUA. Vera Schneider scrisese cea 
mai bună lucrare despre tinereţea lui George Washington și 
plecase în SUA pentru a studia istoria Americii. 

Un an. Intrebarea era de ce nu se întorsese în 1938. 

o... 

Modificarea datelor privitoare la cumpărături s-a dovedit a nu 
fi chiar atât de simplă. 

Prima problemă a fost că Helene nu avea competența 
necesară modificării datelor referitoare la plăţi. Aceasta era 
permisă doar sistemului bancar. Și desigur șefului serviciului 
tehnic care administra computerele și depozitele de date, care 
putea face orice era posibil din punct de vedere tehnic. Desigur 
că el putea să modifice și tabelele bancare, dar se ferea să o 
facă. Tehnicienii nu aveau nici cea mai mică idee despre date, 
de importanța și de prelucrarea lor. Ei se pricepeau doar să 
menţină aparatura în funcţiune. 

Ca programatoare, Helene avea o parolă, care îi dădea doar 
dreptul de a citi datele. Ceea ce îi era de ajuns pentru 
îndeplinirea sarcinilor ei obișnuite. Dar planul de a-i salva pe 
Arthur și pe soţii Aschenbrenner prin manipularea datelor 
privitoare la plăţi eșua dacă nu avea acces la date. 

Așa s-ar fi întâmplat în mod normal, dar în perioada în care 
colaborase la proiectul „Nisip mișcător” Helene învățase cum 


VP - 342 


funcționau sistemele de securitate, în cele mai mici detalii, și 
știa cum să le păcălească și să le ocolească. Practic ani buni nu 
făcuse altceva. 

In realitate, nu exista nicio problemă, trebuia doar să aplice 
cele învăţate și la sistemul de computere al NSA. După 
aproximativ o oră reușise să obțină drept de administrator, 
adică dreptul unui utilizator de a primi și de a renunţa după 
dorinţă la alte drepturi, ca de exemplu la dreptul de scriere într- 
un anumit tabel. Aceasta îi păru metoda cea mai puţin 
bătătoare la ochi pentru a face ceea ce voia, deoarece dacă 
observa cineva că în profilul ei de utilizator era activ acest 
drept, un lucru de altfel destul de greu de observat, ea putea 
susține că nu știuse de el și cu ceva noroc putea trece drept o 
neatenție la instalarea contului ei. 

A doua problemă era mai delicată. Ea nu putea să înlocuiască 
pur și simplu în înregistrarea contabilă obiectul cumpărat cu 
altul ori să îl șteargă. Orice cumpărătură corespundea unei 
vânzări și bilanţul amândurora trebuia să se potrivească. Existau 
programe care verificau regulat și dacă era cazul, dădeau 
alarma (din diverse motive tehnice uneori la înregistrările 
contabile existau greșeli ori întârzieri). Ea va trebui să mute 
obiectul cumpărat în altă înregistrare contabilă din aceeași zi, 
pe cât posibil la aceeași oră și mai ales la același preţ și invers. 

De exemplu, Otto cumpărase scara pentru pod pe 25.01.1935 
la ora 15:12 și plătise pentru ea 58 Reichsmark. După câteva 
căutări, Helene găsi un oarecare Ernst Pelzer, domiciliat în 
apropiere de Erfurt, care în aceeași zi cumpărase tot cu 58 de 
Reichsmark o mașină de găurit, la ora 11:44. Helene scrise un 
scurt program, care îi dădea dreptul de a modifica datele privind 
plăţile, apoi schimbă între ele orele la cele două cumpărături și 
anulă dreptul de a modifica datele. După două secunde Otto 
Aschenbrenner cumpărase pe 25.01.1935 la ora 11:44 o mașină 
de găurit, iar Ernst Pelzer cumpărase la ora 15:12 o scară pentru 
pod și nimeni nu mai era în stare să probeze contrariul. Și 
pentru că Otto nu mai cumpărase o scară pentru pod, 
cumpărarea unei toalete de camping nu mai conta. Ernst Pelzer 
la rândul lui nu cumpărase niciodată o toaletă pentru camping, 
deci cumpărarea de către el a unei scări pentru pod nu mai 
atrăgea suspiciuni. 

Și într-adevăr, când ea rulă din nou programul de valorificare, 


VP - 343 


Otto Aschenbrenner nu mai apăru. 

— Ptiu! exclamă Helene simțind că i se ridică o piatră de pe 
inimă. 

În clipa următoare sună telefonul. 

o... 

După lectura altor scrisori transmise prin Rețeaua 
internaţională, Lettke se concentră exclusiv pe corespondenţa 
dintre Vera Schneider și prietena ei Gertrud. Ea le scria și 
părinţilor, dar totdeauna scurt și banalităţi, pentru a nu îi 
îngrijora. Dimpotrivă, scrisorile pentru Gertrud erau adevărate 
romane. Vera Schneider descria în amănunt viața la 
universitate, traiul american, impresiile personale cu privire la 
New York, stările ei sufletești, pe scurt toată viaţa ei. 

Era captivant să citești toate acestea, să pătrunzi în schimbul 
intim de scrisori dintre două prietene, care își încredințau una 
alteia tot, bucuriile și necazurile, aventurile amoroase, 
problemele sexuale. Lui Eugen Lettke îi aminteau de 
pătrunderile lui în locuinţe străine, nu pentru a fura, ci doar 
pentru a privi, a cotrobăi prin fiecare sertar și a iscodi prin 
fiecare dulap. 

Aici nu mai era nevoit să o facă. Cele două trăgeau pentru el 
toate sertarele, îi deschideau toate ușile șifonierelor și îi 
explicau ce era de văzut acolo. 

Parcă fu de faţă când Vera Schneider cunoscuse la o 
festivitate în cadrul universităţii un tânăr student la fizică, Paul 
Miller. Află că acesta avea ochi căprui și privire pătrunzătoare, 
un fund bine conturat care îi plăcea extraordinar Verei. La fel și 
tânărul. De fapt, scria ea, nu arată deloc cum îmi închipuiam eu 
că arată cineva interesat de atomi și galaxii și de alte chestii de- 
astea. Totdeauna am crezut că asemenea bărbați trebuie să fie 
cu gândul aiurea și plictisitori, dar Paul nu este așa! Dimpotrivă, 
este chiar glumet. Eu cred că nu am râs vreodată atât cât am 
râs discutând cu el. 

Totuși mai târziu ea se întreba dacă Paul Miller era interesat și 
de ea, pe lângă atomi și galaxii. Era sceptică, prietena ei 
dimpotrivă, optimistă, și s-a dovedit că Gertrud avusese 
dreptate, pentru că pe 20 ianuarie 1938 Paul a sărutat-o pe 
Vera pentru prima dată, un sărut pentru a cărui descriere ea a 
avut nevoie de mai multe pagini și cinci zile mai târziu, în 
camera lui, acesta s-a culcat cu ea. A descris și acest eveniment 


VP - 344 


fără reţineri, cu niște amănunte care i-au trezit lui Lettke reacţii 
trupești. În orice caz, Paul Miller nu avea doar un posterior bine 
conturat, chiar dacă era neexperimentat în chestiunile intime. Și 
cei doi s-au dedicat cu toată râvna înlăturării acestui neajuns. 

Evident fără a se gândi la măsurile anticoncepţionale, așa că 
după nici trei luni de la începutul legăturii cu arătosul student la 
fizică, Gertrud Kuhl primea înștiinţarea că Vera Schneider era, 
vai Doamne, gravidă! Prietena ei o întreba ce să facă. Să îi 
spună lui? Sau hodoronc-tronc să pună punct relaţiei și să se 
întoarcă în Germania. Să scape de copil? 

Gertrud a sfătuit-o să îi spună, că el nu era tocmai străin de 
situaţie, și după câteva ezitări (paisprezece mesaje prin Reţeaua 
internaţională într-un singur sfârșit de săptămână!), Vera s-a 
hotărât și i-a prezentat amorezului situaţia. 

A fost pasul corect, după cum Vera i-a comunicat imediat 
prietenei ei, deoarece Paul nu numai că nu s-a arătat supărat, ci 
chiar a cerut-o în căsătorie pe loc. Ceea ce firește că Vera a 
acceptat cu bucurie. 

Dacă mă căsătoresc cu el, îi scria ea prietenei ei, un lucru 
foarte îmbucurător va fi că în calitate de soţie a unui american, 
primesc permis de ședere permanentă, deci am să pot să rămân 
în America, ceea ce mie, după tot ce ţi-am relatat, ţi-ai dat 
seama că îmi deschide perspective deosebit de favorabile. 

Deci asta a fost explicaţia faptului că ea nu s-a întors, se 
gândi Lettke. Rafinată muiere. 

În mesajele ulterioare ea a descris prima întâlnire cu părinţii 
lui Paul, care trăiau în însorita Californie și care nu au avut nimic 
împotriva unei nurori nemţoaice, apoi a zugrăvit pregătirile 
pentru căsătorie. A explicat ce documente îi trebuiau și ce relaţii 
s-au pus în mișcare pentru ca părinţii ei să poată veni în 
America pentru ceremonia căsătoriei, părinţi care nu păreau 
entuziasmați că își pierdeau fiica pentru un bărbat din altă ţară. 

Nunta a fost o festivitate furtunoasă, după care Vera îi scria 
prietenei: Așadar de acum sunt Mrs. Paul Miller. Cu alte cuvinte, 
vechea Vera Schneider a dispărut de pe fața pământului. 

Lettke se rezemă de speteaza scaunului, își întinse braţele 
mai să-i sară din umeri pentru a se destinde și gândi: Asta să o 
crezi tu. Eu totuși te-am găsit. 


Helene rămase cu ochii pironiţi pe telefon, în vreme ce prin 


VP - 345 


minte îi alergau tot felul de gânduri. Fusese descoperită? Era 
târziu și ea trăsese draperiile de camuflaj la ferestre, deși afară 
era ceaţă. Nimeni nu putea să știe că rămăsese peste program. 

Dar pentru că telefonul continua să sune, ridică în cele din 
urmă receptorul. 

Era Lettke, care părea indispus. 

— Tocmai m-a sunat Adamek. Voia să știe dacă avem un 
rezultat. 

Helene era ușurată și revoltată în același timp. 

— Nu merge atât de repede! Este complicat! ripostă ea. 

— Exact asta i-am spus și eu. Pentru cazul în care vă va suna 
și pe dumneavoastră, asta este părerea noastră. Și oficial noi 
am elaborat planul împreună. 

— Bineînţeles, spuse Helene. _ 

— Eu lucrez acum la altceva, care nu poate aștepta. Işi drese 
glasul și adăugă: De fapt, care este situaţia? 

Helene ezită. 

— Cum v-am spus, este complicat. Mai am de lucru. 

— Înţeleg. Bine, poate că luni vom putea examina amândoi 
până unde aţi ajuns. 

— Da, bine. 

După încheierea discuţiei, Helene constată că era leoarcă de 
transpiraţie. Nu făcea față la o asemenea situație. 

La puţin timp sună însuși Adamek, vrând să afle cât 
progresase și când estima că va avea un rezultat. Ea îi spuse că 
la asta lucra, că primise de la Lettke un plan de acţiune, pe care 
îl urma. 

— Înţeleg, înţeleg, spuse Adamek, se gândi puţin, apoi 
continuă: Indiferent cât faceţi astăzi, aţi putea să îmi trimiteţi? 
Aș vrea ca la final de săptămână să mă mai gândesc la acest 
subiect. 

Printr-o bizară coincidență, aceste cuvinte declanșară în 
mintea Helenei ideea pe jumătate conștientă a unui plan 
smintit. 

— Desigur, răspunse ea hotărâtă, am să mai rămân puţin 
astăzi. 

— Este în regulă. Mâine-dimineaţă îmi citesc poșta electronică 
de acasă. Mulţumesc. 

Șeful avea și acasă un computer legat la agenţie printr-o 
conexiune sigură. 


VP - 346 


Helene puse receptorul în furcă, respiră adânc de mai multe 
ori și deschise notesul. Cu ochii minţii vedea clar ce avea de 
făcut, dar și mai bine era să își aștearnă gândurile întâi pe 
hârtie. 

Planul era să facă ceea ce făcuse pentru Otto pentru toți cei 
care cumpăraseră aproape în același timp o scară pentru pod și 
o toaletă de camping. Firește, cu excepţia celor care deja 
fuseseră identificaţi ca ilegaliști. 

Era un plan de amploare, imposibil de realizat într-o singură 
seară. La început trebuia să stabilească numărul acestor cazuri; 
apoi pentru fiecare caz trebuia găsit un partener de schimb 
potrivit și în final trebuia realizat schimbul. 

Avea avantajul că tabelele bancare se aflau în cel mai rapid 
depozit de date și în plus erau indexate și optimizate pentru a fi 
accesate imediat: deoarece de operaţiunile de plată depindea în 
cele din urmă toată economia, era justificat să fie depuse toate 
eforturile. 

Altfel spus, evaluările merseră rapid, mai rapid decât se 
așteptase. De fapt, totul s-a desfășurat mai repede decât 
crezuse. Helene avea impresia că din când în când degetele îi 
lucrau independent și că de ele avea nevoie doar la conceperea 
programelor, copierea și adaptarea modelelor, testarea 
apelurilor și la introducerea testelor de securitate. Lucra cu 
frenezie, ca și cum ar naviga în aval pe un râu mare, de 
nestăvilit, purtată de curenţi peste vârtejuri și obstacole. Fără 
ezitări, fără rătăciri, fără dubii. Totul se petrecea ca și cum în 
încăpere nu mai era nimeni. 

A terminat. Programul era gata de aplicare. 

Era cascada spre care gonea ea. Al cărei vuiet îl auzea. Ori 
era vuietul din urechi al propriului sânge? În orice caz, un punct 
dincolo de care nu mai putea să vadă. 

Helene își ridică ochii de pe monitor. Se uită la ceas și se 
sperie când văzu cât de târziu era. Privi din nou monitorul, 
programul pregătit să facă să dispară pentru totdeauna toate 
legăturile dintre toaletele de camping și scările extensibile 
pentru pod și simţi cum o cuprinde panica. Un program care rula 
tabelele complete ale tuturor plăţilor făcute de la suprimarea 
operațiunilor cu bani lichizi în întregul Reich, care va modifica 
aceste tabele - dacă era ceva greșit, nu mai rămânea niciun 
cuvânt din ele. Dacă îi scăpase fie și o mică greșeală, dacă 


VP - 347 


pusese greșit o singură virgulă, toată economia germană va fi 
redusă la tăcere în acel moment. lar ea nu va ajunge într-un 
lagăr, ci va fi condamnată la moarte pentru sabotaj și probabil 
nu va mai apuca sfârșitul săptămânii. 

Toate acestea îi trecură prin cap, apoi trase aer în piept și 
porni programul. 

Auzea în liniștea nocturnă ticăitul depozitelor de date din cea 
mai îndepărtată sală? Așa i se părea. Incepu iar să respire, după 
care mai dură o jumătate de oră până să se sfârșească. 

Brusc degetele i se muiară, aproape că tremurau. Mai rulă o 
dată evaluarea pentru Weimar: nimic. Apoi pentru Berlin: mai 
găsi câteva dintre cei deja descoperiţi și Helene salvă această 
listă. 

Reușise. Chiar reușise. 

Abia acum remarcă faptul că tremura din tot corpul. Mâinile îi 
tremurau când scrise un mesaj pentru Adamek, din al cărui 
conţinut rezulta că testase diferite combinaţii ale articolelor 
avute în vedere și că cea mai sigură combinaţie se dovedise a fi 
cea dintre scara pentru pod și toaleta-camping, iar la Berlin nu 
mai rezultaseră alte identificări în afara celor deja existente. 
Anexă lista cu rezultatul și expedie materialul. 

După aceea șterse programul, își trecu notițele prin tocător, 
opri computerul și plecă. Chiar dacă lenjeria i se lipea de trup, 
se simţi brusc bine și plină de avânt ca după un extaz sexual. 

Pe scări se întâlni cu Lettke, care se îndrepta cu pardesiul și 
pălăria în mână spre ieșire și care cu o voce obosită spuse: 

— Eh, și astazi aţi avut o zi lungă. 

Helene se opri speriată: 

— Oh, dacă aș fi știut că sunteţi încă aici, v-aș fi putut informa 
imediat. 

— Să mă informați? repetă el. 

Lettke părea cu gândul aiurea, dar Helene îi spuse totuși de 
înţelegerea cu Adamek și despre rezultatul pe care ea i-l 
trimisese. 

Lettke o măsură de parcă ar fi bănuit că rezultatul era unul 
manipulat, mincinos. Dar se putea să nu fie așa, nu? Cum ar fi 
putut să știe asta? 

— Scuzaţi-mă, zise Lettke. Nu îmi pot aduna gândurile. Am 
lucrat prea mult. Dar ceea ce spuneți confirmă că am avut 
dreptate, nu? Caloriile. Toţi trebuie să mănânce. 


VP - 348 


— Da, așa se pare. 

Lettke zâmbi anemic. 

— Bine. 

Coborâră treptele împreună în tăcere, își ridicară telefoanele 
de la portar, apoi dispărură în ceața nopții. 


VP - 349 


45. 


Sâmbătă la prânz Helene îi făcu o vizită lui Arthur. 

Acesta era prost dispus. 

— Ai promis că vii ieri-seară, mormăi el când ea îl întrebă ce 
se întâmplase. Am așteptat și am tot așteptat, dar nu ai venit. Și 
acum nu spui nicio vorbă despre asta! 

Ea se îndepărtă puţin de el: 

— Nu am promis că vin! 

— Ba da! 

— Nu. Ai înţeles tu greșit. 

— Ai spus că vineri poţi termina mai devreme. 

— Dacă pot termina mai devreme. Asta am spus. 

— Nici vorbă nu a fost de dacă... 

Helene inspiră adânc și simţi că îi tremură stomacul de 
enervare. 

— Nu pot să termin când vreau eu, explică ea cu tot calmul de 
care mai era în stare. Și mai ales nu vinerea. Uneori sunt lucrări 
care nu pot aștepta până săptămâna următoare. 

El o privi mohorât: 

— Și despre ce a fost vorba ieri, de nu putea aștepta până 
săptămâna viitoare? 

Ea îi povesti despre noua idee a lui Adamek și despre faptul 
că el, Arthur, precum și Otto și Marie ar fi putut fi descoperiți. Și 
cum a împiedicat asta. 

Arthur fu devastat. 

— Deci tu mi-ai salvat viața încă o dată, constată el zdrobit. 
lar eu mă port ca un idiot. Te rog să mă ierți. 

El redeveni Arthur, ea îl strânse în braţe și de data aceasta îl 
simţi blând și recunoscător așa cum îl știa. 

— De acum probabil voi avea mai puţin timp, spuse ea încet, 
lipită de obrazul lui. Dacă șefului îi mai trece altceva prin cap, va 
trebui să fac la fel. 

ÎI simţi respirând greu lângă urechea ei. 

— Mă gândeam că m-ai abandonat, mărturisi el cu voce 
tremurată. M-a cuprins brusc teama că putea fi sfârșitul. 

— Prostii, răspunse ea lipindu-se mai strâns de el. 


VP - 350 


— Mă gândeam că de acum va trebui să stau aici singur, 
neavând altceva de făcut decât să aștept fie să se termine 
războiul și să cadă regimul, fie să vină SS-ul să mă ridice și să 
mă târască în faţa plutonului de execuţie. 

— Oh, Arthur! 

Ea îl sărută, ca să îl determine să tacă și el îi răspunse 
sălbatic sărutului, aproape strivind-o. Dar când mâna lui se 
strecură sub rochie, ea îl opri. 

— Nu astăzi. Astăzi nu se poate. 

El se retrase imediat, nu mai puse întrebări și continuară să 
se sărute. De fapt, Helene intenţionase să îi povestească despre 
Ludolf, despre întâlnirea de mâine cu el, despre frământările ei 
sufletești, dar nu vru să îl mai împovăreze și cu astea. Așa că îi 
spuse doar că duminică nu va putea să vină. 

o... 

Duminică, mama Helenei era mai agitată decât ea și o ajută 
să se aranjeze, de nu se mai recunoscu în oglindă. Ceea ce în 
oarecare măsură pe Helene o mai liniști. Îi dădea senzaţia că era 
un pic mai protejată în fața lui Ludolf. 

Se făcu după-masă și sosi clipa: la ora 15:00 limuzina neagră 
a lui Ludolf apăru în faţa porții. 

— Mai frumoasă decât în amintirea mea! comentă acesta din 
ușă. 

El însuși purta un elegant costum gri, un pardesiu cu guler din 
blană de zibelină, mănuși negre din piele și spre deosebire de 
prima lui vizită, acum avea un baston din lemn negru cu mâner 
din argint. 

— Stimată doamnă, îmi permit să vă răpesc fiica pentru două, 
trei ore, îi spuse el mamei Helenei, cucerind-o o dată în plus. 

Și Helene ieși cu el. Pe drumul până la mașină, se simţea 
parcă bolnavă și slăbită. 

Asta se întâmpla într-adevăr, se gândi ea pe drumul spre 
oraș. Se simțea ca un iepuraș hipnotizat, doar că nu se afla în 
fața șarpelui, ci alături de el, într-un automobil al cărui motor 
abia susura, pe o canapea din piele neagră. 

Au parcat la castel. Când traversară llmul, Ludolf se opri pe 
pod, privi îngândurat apa care curgea încet, pajiștile din dreapta 
și stânga ei și zise: 

— Este adevărat ceea ce se spune. Este minunat aici. Această 
ceață ușoară care învăluie astăzi totul... Foarte romantic. 


VP - 351 


Romantic? Din perspectiva Helenei arborii îndepărtați, abia 
vizibili din cauza ceţii, arătau ca niște monștri care o pândeau. 

Apoi apucară pe drumul către Grota Sfinxului. Nu erau singurii 
plimbăreți, dar în acest anotimp parcul oricum nu era 
aglomerat. 

— Lucraţi la Agenţia Naţională de Securitate, nu este așa? 
întrerupse Ludolf la un moment dat penibila tăcere dintre ei. 

— Da, confirmă Helene. 

— Vă place munca de acolo? 

Helene șovăi. 

— Îmi place să fac programe. Este ceva ce știu să fac. Altceva 
nu prea știu. 

— Dar programe se pot face și în altă parte. Programatoarele 
bune sunt căutate pretutindeni. Intrebarea este: de ce aţi rămas 
acolo? 

Helene nu se gândise la asta până acum, recunoscu uimită. 
Ideea de a părăsi agenţia și a pleca în altă parte i se părea însă 
ciudată. De ce ar face-o? Pentru a câștiga mai mulţi bani? De ce 
să adune mai mulți bani? 

— Cred că este vorba de părinţii mei, spuse ea în cele din 
urmă. Sunt singurul copil pe care îl mai au... și ca să fiu cinstită, 
așa este mai comod. 

Bastonul lui lovea solul umed în ritmul regulat al unei mașini 
de neoprit. 

— Fratele dumneavoastră, nu-i așa? Și-a dat viaţa pentru 
patrie. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu știu dacă acesta este cuvântul potrivit. Din câte îl 
cunoșteam eu, trebuiau să îl scape. Era surprinzător de dureros 
să își amintească dintr-odată de Armin. Adăugă: A căzut în 
primele zile ale războiului. Undeva în Polonia. 

— Îmi pare rău, trebuie să fie o pierdere dureroasă. 

— Încă nu pot să cred că nu se va întoarce niciodată. 

Ludolf se opri, se sprijini cu toată greutatea în baston, privi în 
depărtare gânditor și spuse: 

— Și tot ce poate să spună într-un asemenea caz un om din 
afară sunt vorbe goale, nu-i așa? 

Helene ridică privirea surprinsă. Părea că el ar înțelege ce se 
petrecea în ea! Simţi cum rezistenţa ei interioară față de el 
ceda, ceea ce o panica. 


VP - 352 


— Acolo, zise Ludolf și arătă cu mâna, chiar este pavilionul lui 
Goethe? 

— Da. În urmă cu doi ani a fost avariat în timpul unui 
bombardament al aviaţiei engleze, dar a fost restaurat, din câte 
știu eu. 

— Mi-ar face plăcere să îl văd. 

— Da, cu plăcere. 

Îi tremura vocea ori i se părea? În timp ce se îndreptau către 
casa acoperită cu spaliere albe din lemn, panica o părăsi. Va 
rezista. Nimeni nu o va putea obliga să facă ceva. 

În faţa casei, Ludolf se opri, se întoarse și privi în jur, ca și 
cum ar fi vrut să cuprindă priveliștea pe care a avut-o și Goethe 
din acel loc. 

— Așadar aici a scris el unele din cele mai importante opere 
ale sale, spuse acesta încruntat. /figenia în Taurida, Egmont... 

Helene nu spuse nimic. Nu știa dacă era corect. Spre 
deosebire de Ruth, nu fusese interesată în mod special de 
Goethe, poate și pentru că în Weimar el era atât de popular. 

Ocoliră casa. Era închisă. Pe ușă se afla un bilet cu un număr 
de telefon, la care se putea solicita ghid. Intr-o vitrină ce părea 
nouă, de lângă ușă, era un text lung care descria cum Goethe a 
primit în dar casa, o cramă din secolul șaisprezece, de la ducele 
Karl August, a amenajat-o și la ideea grădinarilor peisagiști 
englezi modesta vale a râului Ilm a devenit parcul de astăzi. 

Sub articol era numele autorului: Siegmund Gräf. 

— Măi să fie! îi scăpă Helenei. 

— Ce v-a surprins, dacă îmi este permis să vă întreb? se 
interesă Ludolf. 

Ea arătă spre numele autorului articolului. 

— Articolul este scris de unchiul meu. 

Ludolf dădu aprobator din cap: 

— Este foarte bine scris. De ce vă miră asta? 

— Mereu am crezut că unchiul meu a căzut în dizgrație. 

— În dizgrație? 

Ea oftă. 

— A fost internat câţiva ani la Dachau. Anterior, adică în 
timpul Republicii, publica jurnale de călătorie, a umblat în toată 
lumea. Pe urmă i s-a interzis să mai publice. 

Ludolf ridică din sprâncene: 

— Proveniţi dintr-o familie interesantă. 


VP - 353 


Helene îi evită privirea, încercând să nu lase să se observe 
speranţa că în urma poveștii acesteia și a altora, el își va pierde 
interesul pentru ea. Ha! Dacă el ar ști că ea are un iubit, un 
dezertor căutat! 

Păcat că asta nu i-o putea spune pur și simplu. 

— Ce înălţător este să ne aflăm aici, zise Ludolf. Aici, unde 
unul dintre cei mai importanţi oameni a trăit și a creat. Aproape 
ai impresia că auzi ecoul vocii lui. 

Ceea ce se auzea cu adevărat era vocea unui bărbat care 
râdea undeva în ceață. Dar cu certitudine nu era vocea lui 
Goethe. 

— Unchiul dumneavoastră a redat asta foarte bine, continuă 
Ludolf. Goethe era un gigant, chiar și printre uriașii care au 
impus cultura germană. Cât de săracă ar fi lumea fără un 
Goethe, un Schiller, un Herder, fără un Beethoven, un Bach, un 
Mozart, fără un Durer...? Și se poate continua tot așa. Niciun alt 
popor nu a făurit atâtea creaţii ca poporul german. Și totuși 
lumea ne privește de sus, de când în 1914 am fost ademeniţi în 
războiul mondial - căruia între timp i se spune Primul Război 
Mondial - și tot ce Germania a dat lumii a fost uitat. 

La aceste cuvinte Helene avu senzația că înfrunta un atac de 
paralizie asociat plictiselii sau ororii. Fu în orice caz incapabilă a- 
i da un răspuns și se bucură că acesta nici nu părea să îl 
aștepte. El se întoarse și se îndreptă spre grădina ale cărei 
poteci erau deja acoperite de frunzele toamnei. 

Ea îl urmă până la sculptura așezată la capătul aleii, o bilă de 
piatră care se odihnea pe un zar de asemenea din piatră. 
Helene știa că aceasta era „piatra norocului”; în multe prăvălii 
din Weimar se puteau cumpăra reproduceri în miniatură ca 
suvenire. 

Ludolf scoase mănușa din piele și puse mâna goală pe bila din 
piatră spunând: 

— Oare aduce noroc? Sunt curios. 

Helene simţi pornirea de a face același lucru. Cine știe, poate 
că norocul era ceva pe care îl puteai prelua de la locuri ori 
obiecte speciale și puțin noroc nu i-ar strica. Dar imediat avu 
senzația că impulsul nu venea din interiorul ei, ci din exterior, că 
Ludolf o influenţa și că dacă ea va pune mâna pe piatră, el își va 
pune mâna pe a ei și ideea de a fi atinsă de acesta îi făcu pielea 
ca de găină. 


VP - 354 


Fără îndoială că Ludolf avea de gând să îndrepte discuţia într- 
o direcţie pe care el o considera romantică. Și Helenei îi veni 
ideea cum putea să îi torpileze intenţia. 

— Vă pot întreba ceva? 

— Orice doriţi, Helene, răspunse Ludolf cu glasul lui mieros. 

— Evreii care încă nu au părăsit Germania, care sunt când și 
când descoperiți și ridicați... Ce se întâmplă cu ei? 

El își luă rapid mâna de pe sculptură. 

— Ce vă face să credeţi că eu aș avea cunoștință despre 
asta? 

— Am verificat datele dumneavoastră. 

— Ah, da? Este voie să faceți asta dacă lucraţi la Agenţia 
Naţională de Securitate? 

— Dumneavoastră aţi putea fi un spion care încearcă să aibă 
acces prin mine la diferite secrete. Contractul meu de muncă 
mă obligă la atenţie maximă. 

— Hm... se poate interpreta și așa. Își puse mănușa și 
adăugă: Și ce aţi descoperit cu privire la mine? 

— Tocmai asta este: nimic! Dumneavoastră sunteţi una dintre 
cele aproximativ o sută de persoane din Reich ale căror date 
sunt protejate. 

El zâmbi. 

— Este bine de știut. Cine a ordonat asta a fost înţelept. 

Helene trase adânc aer în piept. 

— Am auzit că toţi evreii sunt trimiși în lagăre. Cum s-a 
procedat la început cu dușmanii statului. Social-democraţii. 
Tiganii. 

— Şi cu unchiul dumneavoastră. 

— Şi cu unchiul meu. 

— Când a fost asta? 

— În 1933. 

— Atunci este sigur că făcea parte dintre persoanele reținute 
temporar pentru a nu periclita construcția revoluției național- 
socialiste. Era din rezistență? 

— Din ceea ce știu eu, nu credea în Hitler. 

— Pe atunci erau arestați cei din rezistență, precum și 
persoanele care prin corupție, lipsa de caracter, comportament 
asocial și altele asemenea se dovediseră instabili social ori 
periculoși. Scopul era ca prin muncă și ordine să poată fi redați 
societăţii. In cea mai mare parte s-a și reușit. 


VP - 355 


— Unchiul meu a murit la scurt timp după eliberare. 

— Îmi pare rău. Ludolf se uită spre casă, unde un grup mic, 
format din două femei și trei bărbaţi mai vârstnici, citea articolul 
din vitrină. Vreţi să ne continuăm plimbarea prin parc? 

Helene confirmă. Părăsiră grădina și o luară pe alee. 

— Eu am luat parte la acţiuni de căutare a evreilor, începu ea 
repede să vorbească, pentru a nu îi da ocazia să schimbe tema 
discuţiei. Întocmesc analize pentru poliţie și am aflat cum sunt 
descoperiţi evreii și sunt trimiși într-un lagăr de concentrare la 
Auschwitz. Și mă întreb de ce este necesar acest lucru. 

Un timp el merse în tăcere alături de ea. Bastonul lui lovea 
aleea ritmic, ca o mașină care îl trăgea înainte. 

— Este puţin mai complicat, spuse el în cele din urmă. După 
cum știți, gândirea naţional-socialistă pleacă de la convingerea 
că datoria supremă a unui popor este de a-și proteja sângele și 
rasa de influenţe străine. Și noi nu facem altceva decât ceea ce 
evreii fac de milenii. Pentru ei nu există oroare mai mare decât 
aceea de a se amesteca cu neevreii. De pe la începutul ultimului 
secol s-a impus un curent, așa-numitul „iluminism”, care susţine 
că toți oamenii sunt „egali” - ce înseamnă asta când este cât se 
poate de clar că nu este așa. Acest curent a condus atât la 
năzuinţa evreilor de a se amesteca printre alte popoare - adică 
la asimilare, cum se mai spune cât și la anularea interdicţiilor 
corespunzătoare de către alte popoare. De aceea pretindem 
pentru Ahnenpass (document doveditor al calităţii de arian) o 
confirmare valabilă pentru toţi strămoșii născuţi după 1800, 
pentru că astfel putem constata că nu a avut loc o căsătorie cu 
evrei. 

— Până la liceu am avut o prietenă care nu știa că este 
evreică. A emigrat cu familia în America și de atunci nu am mai 
auzit nimic despre ea. 

Ludolf dădu din cap grav: 

— Da, există multe astfel de istorii. Din păcate se poate spune 
că este un comportament tipic pentru evrei. 

— Cum așa? 

Încet chestiunea devenea tot mai personală. Nu voise asta, 
dar acum, când se redeșteptase amintirea lui Ruth, nu se mai 
putea opri. Încă o mai durea. 

— Era atât de bună la germană... Ştia pe dinafară incredibil 
de multe poezii de Goethe, Rilke, de toţi poeţii... Ce era atât de 


VP - 356 


periculos la prietena mea, de trebuia să dispară? 

Ludolf se opri și o privi pierdut în gânduri. 

— Da, este greu de înțeles. Dacă ai în vedere cazuri singulare, 
nu se mai înțelege nimic. Dar dumneavoastră trebuie să priviţi 
un popor în întregul lui. Probabil că iniţial evreii au fost un popor 
ca toate celelalte. Dar din cauza faptului că au fost alungaţi și s- 
au împrăștiat în întreaga lume, prin lipsa unei patrii stabile timp 
de secole au ajuns un popor care și-a pierdut contactul cu 
pământul. Doar un popor legat de pământ poate deveni creator, 
poate ajunge la performanțe culturale reale. Un popor care 
pierde acest contact se transformă într-un element 
dezagregator al poporului-gazdă și îi va aduce doar nenorociri. 

El înfipse bastonul în terenul nisipos, apoi continuă: 

— De aceea evreii trebuie scoși complet din spaţiul vital al 
poporului german. Este strict necesar pentru autoprotecţie. 
Având în vedere situația de război, nu ne rămâne decât 
internarea în lagăre a evreilor rămași, pentru a-i separa de 
germani, dar asta firește că nu poate fi decât o măsură 
temporară. La începutul anului, pe 20 ianuarie, la Berlin- 
Wannsee a avut loc o conferinţă, la care reprezentanţii de frunte 
ai regimului au pus la punct o soluție definitivă a problemei. 
Deciziile sunt încă secrete, dar din câte știu eu, este vorba de a 
da evreilor un stat propriu, în care să fie duși toți fără excepţie, 
pentru a recăpăta contactul cu pământul și pe parcursul poate 
al câtorva secole să se asaneze ca popor. Se mai vorbește că se 
intenţionează ca după terminarea războiului să li se dea 
Madagascarul, dar nu știu sigur asta. 

— Madagascar? repetă mirată Helene. Asta este o insulă. 

Unchiul Siegmund scrisese odată un reportaj despre ea. Își 
amintea vag fotografiile cu animale asemănătoare maimuţelor, 
cu blană neagră și albă și cu ochi mari, galbeni. 

— Da, dar este a patra insulă ca mărime din lume, cam de 
aceeași suprafaţă ca Germania și Italia la un loc. Acum este 
colonie franceză, în care trăiesc doar câteva milioane de 
locuitori, deci un spaţiu mai mult decât suficient. O altă 
posibilitate ar fi să se dea evreilor Palestina. Sioniștii din 
rândurile lor ar prefera-o. Inainte de război au emigrat foarte 
mulți evrei în Palestina. Problema este că arabii care trăiesc 
acolo nu îi vor. Dumneavoastră ar trebui să priviţi totul ca pe o 
problemă medicală, modul acesta de a gândi ar trebui să vă fie 


VP - 357 


familiar. Totdeauna prima măsură este de a înlătura pericolul 
acut, abia după asta se vor lua măsuri pentru vindecare. Asta 
este, pe scurt, politica faţă de evrei urmărită de Reich. 

Brusc, Helene se simţi epuizată. Ceva din modul în care 
spusese el toate acestea o dezorienta: totul era atât de sincer și 
corect și totuși suna atât de fals. Ea nu mai știa ce să creadă și 
mai ales nu știa ce să spună. 

Salvarea îi veni de la sunetul care se auzi din buzunarul 
interior al pardesiului bărbatului. 

Ludolf se încruntă. 

— Vă rog să mă scuzați. Bănuiesc că este o urgenţă. 

— Nicio problemă, spuse Helene și se retrase discret câţiva 
pași, în timp ce el scotea telefonul. Îl auzi răstindu-se la apelant: 

— Am ordonat ca doar în caz de... 

Apoi amuţi, ascultă atent mormăind din când în când „hm...”, 
„da...” sau „înţeleg...” În final zise: 

— Bine. Procedaţi așa. Vedeţi ca acest Matthai să nu afle 
nimic, iar eu vin cât se poate de repede. 

Încheie convorbirea, băgă telefonul înapoi în buzunar și se 
apropie vizibil neliniștit de Helene. 

— Îmi pare rău, sarcinile mele nu îmi permit să întrerup 
contactul permanent cu serviciul meu, trebuie să fiu mereu 
disponibil. 

— Nu face nimic, spuse Helene. 

— Și este și mai rău că s-a întâmplat ceva care face 
inevitabilă întreruperea acestei minunate plimbări. Trebuie să 
mă întorc și să încerc să mai salvez ce se mai poate salva. 

Helene simţi ușurarea ca pe un duș cu apă caldă. Abia se 
stăpâni să nu zâmbească. In loc de asta, cu o expresie pe care o 
voia împietrită, întrebă: 

— Îmi pot permite să întreb ce s-a întâmplat? 

— Dumneavoastră puteţi să întrebaţi, dar din păcate eu nu vă 
pot răspunde, ripostă Ludolf aplecând capul într-o parte. 

— Atunci, zise Helene, să luăm lucrurile așa cum sunt. 

Se întoarseră pe aleea care ducea la clădire. Pe drum, Ludolf 
îi destăinui agitat și confuz - era evident că telefonul îl 
zdruncinase - că intenţia lui fusese „să adâncim încrederea între 
noi”, cum se exprimă el, în speranţa că „într-o nu prea 
îndepărtată zi, dumneavoastră veţi considera că nu ar fi 
nepotrivit să vă cer mâna”. 


VP - 358 


Helene simţi că un cuţit îi străpunse inima și toată ușurarea ei 
dispăru. 

— Poate că nu ar trebui să grăbim lucrurile, răspunse ea cu o 
voce care i se păru străină. Eu nu mă simt încă pregătită pentru 
un asemenea pas. 

— Înţeleg. 

Blestematul de baston! Boc! Boc! Boc! Părea că îi străpungea 
creierul, ca o picătură chinezească. 

— Dar ceva îmi spune că noi suntem făcuţi unul pentru 
celălalt și eu am deplina convingere că într-o zi și 
dumneavoastră veţi ajunge la aceeași concluzie. Cel puțin 
permiteţi-mi să sper asta. 

Nu fu în stare să spună nu. 

— Oricum nu aș putea să vă împiedic. a 

El păru să înțeleagă vorbele ca o încurajare! In orice caz 
surâse într-un fel ce îi făcu chipul strâmb și mai respingător și se 
grăbi să o asigure: 

— Firește că v-aţi dat seama de asta. Nu aș încerca să 
păcălesc o femeie! Deci eu sper în continuare și am să revin. 
Rămâne așa? 

— Da, sigur, răspunse Helene spunându-și în sinea ei că și ea 
tot asta spera: ca toată povestea să se împotmolească de la 
sine. 


VP - 359 


46. 


Sosi în sfârșit și ziua de luni și se putu refugia la agenţie, 
departe de familie, care nu mai contenea să ridice osanale lui 
Ludolf von Argensleben. Ce plăcere să intre în birou, în imperiul 
ei, liniștit, curat, pașnic, cu perdelele de camuflaj trase de la 
fereastră, pentru a lăsa să pătrundă lumina zilei, care cădea pe 
suprafețele netede, pe lemnul sclipitor al mesei ei de lucru, pe 
parchetul cald și galben ca mierea și pe carcasa din oţel lăcuit în 
gri a computerului. 

Primul mesaj care îi apăru imediat ce deschise computerul 
venea de la Adamek și era încă din seara zilei de vineri: Discuţie 
luni, ora 9:30, în biroul meu! 

Era de așteptat, își spuse Helene, deși avu o strângere de 
inimă: Ce i-o mai fi trecut prin cap? larăși exista pericolul ca 
Arthur să fie descoperit? Dacă da, va reuși ea să îl înlăture? 

Vând-nevrând trebuia să aștepte discuţia. Până atunci mai 
avea însă timp și se gândi să facă o interogare pentru care ar fi 
dorit să pedaleze chiar ieri-seară până la agenţie, dacă nu ar fi 
trezit suspiciuni: Cu cine vorbise la telefon Ludolf ieri la prânz 
din parcul Ilm? 

Nu ar fi putut să spună de ce voia să afle asta, dar știa că era 
o informaţie care îi era la îndemână, în ciuda faptului că accesul 
la datele lui era restricţionat. 

Solicită harta Germaniei, focaliză pe Weimar până când pe 
întreg ecranul apăru parcul Ilm. Unde se aflau ei când sunase 
telefonul? Pe aleea principală, pe colina de la mijlocul distanţei 
dintre Pogwischhaus și Haus am Horn. Reţinu coordonatele și le 
transferă la localizarea telefonului. 

Nici nu trebuia să îl localizeze precis, pentru că la ora aceea în 
toată zona s-a efectuat o singură convorbire, și anume între un 
număr la care nu figura proprietarul - acesta trebuia să fie 
numărul de telefon al lui Ludolf, pe care ea și-l notă cu grijă - și 
numărul unui anume Heinz Perlinger, SS obersturmfuhrer din 
Reichssicherheits-Hauptamt, diviziunea VI D, care se ocupa de 
informaţii externe vest/sfera de influență anglo-americană. 

Heinz Perlinger se afla în momentul convorbirii în Bremen, în 


VP - 360 


apropierea portului. 

Helene privi ecranul, medită și se încruntă. Auzise numele 
Matthai. Matthai... Bremen... port...? Nu era acel - cum se 
numea? Wilhelm? Matthai de la poliţia portuară Bremen? 

Ce treabă avea Ludolf cu el? 

Pe calea aceasta firește că nu avea cum să afle, dar acum știa 
cel puţin că Ludolf făcea parte din SS și lucra pentru RSHA, 
probabil în spionajul extern. 

Pesemne că el cunoștea de mult tot ce îi povestise despre ea. 
Probabil de aceea avea senzaţia de impostură, că era ceva 
putred în discuţia lor. 

Simţi cum i se face pielea ca de găină. 

Cobori privirea pe degetele ei, care pluteau deasupra 
tastaturii. Chiar va face ceea ce îi trece prin minte? Era riscant, 
cu siguranţă. Și ceea ce făcuse vineri seara fusese riscant, însă 
acum, astăzi, în această dimineaţă de luni, când toţi erau aici, 
proaspeți și odihniţi după sfârșitul de săptămână, nu era doar 
mai riscant, ci de-a dreptul o nebunie. 

Dar nu putea face altfel. Trebuia să afle unde se dusese 
Ludolf, după ce o lăsase acasă. _ 

Și degetele începură să acţioneze. li dădură cel mai înalt nivel 
de acces. Apelară urmărirea telefoanelor. Tastară numărul lui 
Ludolf și indicară momentul căutării: ieri după-amiază, după ora 
16:00. 

El plecase din Weimar pe autostrada spre Kassel, trecuse prin 
Braunschweig și Hannover spre Bremen. 

Și apoi? Mai departe nu mai știa. Nu știa nici măcar de ce era 
atât de important pentru ea. Ci doar că avea o importanţă. 

Chibzui. Urmărirea telefonului se încheie. Nu cuteză să îl 
asculte. 

Dar se opri exact în momentul în care era pe punctul de a 
tasta revenirea la nivelul ei normal de acces. Dacă tot ajunsese 
aici... dacă tot era în zona accesului nelimitat... atunci de ce să 
nu vadă ce se hotărâse la acea conferință menţionată de Ludolf? 

Nu știa dacă avea acces de la NSA la protocoalele secrete ale 
SS-ului, dar putea să încerce să afle. Și ce să vezi? Avea! Erau 
mii, clasate pe servicii și birouri, putând fi căutate după 
participanţi, dată și cuvânt-cheie. 

Helene nu cunoștea participanţii, dar știa data: 20 ianuarie 
1942. Și un cuvânt-cheie: Berlin, Wannsee. 


VP - 361 


Asta era. Documentul purta denumirea BP 1942-02-20? Berlin 
„soluția finală” şi era clasificat strict secret, ceea ce însemna că 
cineva cu nivel de acces obișnuit nu putea să îi vadă nici măcar 
denumirea. 

Helene îl deschise. Pe primul rând se repeta avertizarea: Strict 
Secret! lar dedesubt scria Proces-verbal. 


20.1.1942 Berlin, Grossen Wannsee 

Nr.56/58 discuţie privind soluția finală în problema 
evreilor, cu participarea: 

Gauleiter Dr. Meyer și Reichsamtleiter Dr. Leibbrandt. 
Ministerul pentru Teritoriile Ocupate din Est 
Staatssekretär Dr. Stuckart, Ministerul de Interne 
Staatssekretär Neumann, însărcinat cu planul pe patru 
ani 

Staatssekretär Dr. Freisler, Ministerul Justiţiei 
Staatssekretär Dr. Bühler, Serviciul Guvernatorului 
General 

Unterstaatssekretăr Luther, Ministerul de Externe 
SS-Oberfiihrer Klopfer, Cancelaria Partidului 
Ministerialdirigent Kritzinger, Cancelaria Reichului 
SS-Gruppenführer Hofmann, Oficiul Central pentru 
Rase și Colonizare 

SS-Gruppenführer Müller şi  Obersturmbannfuhrer 
Eichmann, Reichssicherheits-Hauptamt 

SS-Oberführer Dr. Schöngarth și SS-Sturmbannführer 
Dr. Lange, Sicherheitspolizei și SD 

Gazdă:  SS-Obergruppenfuhrer Heydrich, sef al 
Sicherheitspolizei și al SD 


Helene dădu paginile în continuare, parcurgând în fugă textul 
în germana oficială seacă. Primele două capitole treceau în 
revistă desfășurarea de până acum a „respingerii evreilor din 
spaţiul vital al poporului german”, listând câţi evrei au fost 
determinaţi să emigreze (aproximativ 537 000), arătând cum au 
fost finanţaţi fără împovărarea trezoreriei Reichului (și anume 
prin evreii din străinătate și din interior) și se încheiau cu fraza: 


Între timp, Reichsfihrerul SS şi şef al Poliţiei Germane, 
având în vedere pericolul unei emigrări în timp de 


VP - 362 


război și luând în considerare posibilitățile estului, a 
interzis emigrarea evreilor. 


Helene se opri. Era ceva ciudat. Nu se potrivea cu ceea ce Îi 
relatase Ludolf despre soluții. 

Poate că asta era doar o măsură temporară. Și citi în 
continuare. 


În locul emigrării, a apărut ca posibilitate de rezolvare, 
după aprobarea corespunzătoare de către Fuhrer, 
evacuarea evreilor în est. 


Apoi era trecut numărul evreilor care mai locuiau în fiecare 
land - în total 11 milioane - și se analiza în detaliu câţi metiși și 
câte căsătorii între metiși și germani vor rezulta, dar despre 
Madagascar și Palestina nu exista nicio menţiune. Sau...? Nu 
cumva trecuse ea cu vederea ceva? 

Nedumerită, Helene o luă de la capăt. La a doua citire, mai 
atentă, dădu de un fragment în care se vorbea despre ce 
trebuia să se petreacă până la urmă cu evreii. 


Escortați, ca urmare a soluției finale, evreii trebuie să 
ajungă în est, mobilizați la muncă obștească. In 
coloane mari, separați pe sexe, cei apți de muncă vor 
construi drumuri în aceste zone și mare parte dintre ei 
vor dispărea pe cale naturală. 

Eventualele resturi - va fi vorba fără îndoială de cei 
mai rezistenți - vor fi tratați corespunzător, pentru că 
reprezintă selecția naturală și vor fi baza unei noi 
construcții evreiești. (Vezi experiența istoriei.) 

Ca urmare a punerii în practică a soluției finale, Europa 
va fi pieptănată de la vest la est. Teritoriul Reichului 
inclusiv protectoratul Boemiei și Moraviei, măcar din 
motivele legate de problema locuințelor și a celorlalte 
necesități social-politice, chiar de la început. 

Evreii evacuați vor fi mai întâi duși în așa-zise 
ghetouri, pentru ca de acolo să fie transportati mai 
departe în est. 


Helene simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Acesta era 


VP - 363 


planul? Evreii să fie puși să construiască drumuri în est, până 
când mare parte dintre ei vor muri, pentru ca restul... să fie 
tratați corespunzător? Asta ce însemna? Corespunzător cu ce? 
La ce tratament se făcea referire? i 

Asta nu se explica, dar Helene avea bănuieli sumbre. Incă îi 
mai răsunau în urechi vorbele lui Himmler din acea sală despre 
dușmănia dintre evrei și poporul arian, de lupta dintre ei, 
„căreia îi va supraviețui doar unul dintre cele două popoare”. 
Dacă nu se intenţiona eliberarea evreilor internaţi... putea 
însemna doar că se voia uciderea tuturor acestora! 

În cele din urmă era un sâmbure de adevăr în zvonurile care 
circulau, conform cărora în timpul campaniei din est, SS-ul 
împușcase mii de evrei polonezi și ruși, doar pentru că erau 
evrei. 

Și Madagascarul? Madagascar era doar o minciună. 

Privirea îi căzu pe ceas. Nouă și douăzeci și cinci! Era 
momentul să plece spre Adamek. Helene închise documentul, 
opri accesul la arhiva SS, reveni la nivelul ei normal de acces și 
șterse toate urmele activităţii. Apoi închise computerul, își luă 
notesul, creionul și cheia biroului. 

Mâinile îi tremurau. Încă era stăpânită de o oroare nevăzută, 
imensă. Voiau pur și simplu să îi omoare pe evrei, pe toţi. lar ea, 
Helene Bodenkamp, contribuise deja la asta. Toţi evreii găsiți în 
ascunzătorile lor datorită programului ei au fost transportați în 
est. 

Închise ochii, încercă să respire calm și adânc. Nu va folosi 
nimănui dacă acum se va prăbuși sub privirile tuturor. Nimănui. 

Când redeschise ochii era nouă și jumătate. Va întârzia, își 
înșfăcă lucrurile, încuie biroul și o luă la fugă. 

o... 

Nimeni nu spuse o vorbă despre faptul că întârziase. La masă 
ședeau Lettke și șeful, care nici măcar nu se uită la ea. La 
semnul secretarei agitate, intră și se așeză automat pe același 
scaun pe care șezuse vineri. Instinctiv, se făcu mai mică, de 
parcă așa ar fi putut deveni invizibilă. 

— Extrem de dezamăgitor, încheie Adamek, având în faţă lista 
trimisă de Helene prin Elektropost, pe care, în timp ce vorbea, o 
împingea înainte și înapoi. 

— Chiar am crezut că este o idee bună. 

— Și chiar era, spuse Lettke, care părea că voia să își mai 


VP - 364 


liniștească șeful. Numai că uneori, deși este bună, o idee nu 
funcționează. 

Adamek îl privi supărat, încruntat. 

— Aţi testat și alte combinații? 

Lettke ezită și îi căută privirea Helenei pentru a-i cere 
ajutorul. 

— O mulţime, interveni aceasta. Tot ce putea fi luat în 
considerare. Dar combinaţia dintre scara pentru pod și toaleta 
de camping, cumpărate la scurt timp una de alta, a fost singura 
cu adevărat sigură. Cele mai multe variante au dat erori în 
nouăzeci la sută dintre cazuri, ceea ce eu consider inacceptabil. 

— Firește că aveţi dreptate. Cu degetele răsfirate, Adamek 
trase spre el lista, o privi ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu 
se modificase nimic de când o privise ultima dată. Și adăugă: 
Ceea ce mă miră însă pe mine este că această interogare dă 
rezultate doar la Berlin. 

Helene, pe care acest lucru nu o mira, zise: 

— Eu am limitat interogarea la Berlin din motive de timp. Cum 
arată situația în alte părți, va trebui să vedem. 

— Am făcut eu asta. Adamek se rezemă de spetează și își 
împreună mâinile. Am rugat-o pe Fräulein Jersch să realizeze o 
interogare de probă peste tot în Reich. 

Lettke își privi ceasul. 

— Da? Când a făcut asta? 

— leri după-amiază, am rugat-o să își sacrifice duminica. 
Adamek făcu un gest cu mâinile interpretabil ca o scuză. Vă rog 
să nu vedeți în asta un semn de neîncredere. Pur și simplu am 
vrut să o facă cineva absolut neutru, neinfluenţat. 

Helenei îi păru că toţi cei din încăpere îi auzeau bătăile inimii: 

— Și? întrebă ea cu teamă. Care a fost rezultatul? 

Lettke strânse din buze atât de tare, încât acestea se albiră, și 
se uită la ea. _ 

— Cum am spus: nimic, răspunse Adamek. In tot Reichul 
nimeni nu a mai cumpărat în aceeași perioadă o scară pentru 
pod și o toaletă de camping. Asta s-a întâmplat doar la Berlin. 

Helene își spuse că poate exagerase. 

Lettke își drese glasul: 

— Păi, Berlin este orașul cu cel mai înalt nivel de trai din 
Germania. Poate că în altă parte oamenii nu dispun de suficienţi 
bani? Eu cred, să fiu cinstit, că taxele bancare cresc în fiecare 


VP - 365 


an. Între timp au ajuns la un nivel dureros pentru cei mai mulţi 
oameni și nu există altă opţiune. Acum nu se mai ţin bani sub 
saltea, taxele trebuie plătite. Și mai este și programul de 
economisire obligatorie „Eiserne Sparen”, potrivit căruia zece 
procente se îngheaţă în cont și nu mai pot fi cheltuiţi, ceea ce 
practic înseamnă că nu îi ai. Așadar, trebuie să luăm în 
considerare că majoritatea oamenilor care ascund pe cineva nu 
își pot permite cumpărături costisitoare și că aceștia sunt 
constrânși să recurgă la alte soluţii. 

— Și care ar fi acele soluţii? întrebă Adamek. 

Lettke ridică din umeri: 

— Asta nu știm. 

— Sau, interveni timid Helene, nu sunt ascunși atâţia oameni 
câţi credem noi. 

— Ba da, ripostă Adamek, am primit o listă de la Ministerul de 
Interne, mai exact de la Oficiul Central pentru Emigrarea 
Evreilor. Cuprinde numele și diverse date ale evreilor despre 
care nu se cunoaște că ar fi emigrat, dar pe de altă parte nici nu 
ar fi fost deportaţi. Sunt mii de nume și acești oameni trebuie să 
fie undeva! 

Helene, care un moment sperase că va rezolva ușor căutarea 
ascunzătorilor, se prăbuși în sine. Nu o să meargă. Firește că nu 
va merge. Toţi locuitorii Reichului german erau înregistraţi, de 
când Bismarck pusese să fie importate din Anglia primele mașini 
analitice, care să facă acest lucru. Pe vremea aceea funcționau 
cu cartele perforate, dar ulterior fusese doar o chestiune de zile 
ca datele să fie prelucrate pe computerele electronice. 

Șeful se deplasă cu scaunul lui rulant la birou și luă un bilet pe 
care era notat locul din depozitul de date unde se afla lista 
menționată. 

— Asta ar fi o apreciere pe care am putea-o urmări, spuse el 
după ce reveni. Valorificam datele din telefonie, poșta 
electronică, traficul de știri, datele bancare și așa mai departe, 
ca să vedem cu cine au avut contacte cei ascunși, deoarece 
este foarte probabil să fi găsit adăpost la germanii cu care se 
cunoșteau bine. 

Helenei i se tăie respirația. 

— Dar... acesta ar fi un program uriaș! 

— Da, îmi dau seama, Fräulein Bodenkamp. Dar dacă nu îl 
facem noi, îl fac programatoarele de la RSHA. Și dacă îl fac ele, 


VP - 366 


cineva din guvern se va întreba de ce mai este nevoie de noi. O 
întrebare la care nici eu nu aș avea un răspuns, sincer vorbind. 
Înţelegeţi? Trebuie să oferim ceva repede, altfel cel târziu de 
Crăciun vom stinge luminile la NSA. 

Helene puse mâna pe notesul ei, luă creionul, verifică în gând 
structurile tabelelor, derulările, rutinele de comparare, își aminti 
modelele de programare. Era imens, dar putea să îl facă. Și 
dacă la final va funcţiona? Dacă pe listă avea să apară și 
Avraham Stern? Un program funcţional va stabili evident că 
acesta era bun prieten cu fermierul Hermann Scholz, că acesta 
este tatăl Mariei Aschenbrenner. Și pe urmă? 

— Mă întreb, interveni Lettke, îndreptându-și spatele de parcă 
ar fi dormit prost, dacă nu ar fi bine să valorificăm datele 
referitoare la consumul de curent electric al gospodăriilor 
germane. Imaginându-mi o ascunzătoare ca acelea descrise în 
rapoarte, am în faţa ochilor un spaţiu ascuns, care are nevoie de 
multă lumină electrică, poate și de încălzire electrică și chiar de 
un sistem electric de aerisire. Îmi închipui că existenţa unei 
asemenea ascunzători ar trebui să ofere un cu totul alt profil al 
consumului decât al unei gospodarii obișnuite, unul care poate fi 
recunoscut. 

Helene, care la spusele lui Lettke se sperie, deoarece acesta 
părea să fi avut în vedere exact ascunzătoarea lui Arthur, 
interveni cu o energie poate prea mare: 

— Eu nu cred că asta va funcţiona. Obișnuinţa și condiţiile de 
trai diferă mult. De exemplu, o mașină de spălat veche consumă 
de trei ori mai mult curent decât una modernă. Și în privinţa 
dimensiunilor locuinţei există diferențe enorme. De exemplu, 
locuința părinţilor mei este uriașă. Avem mai mult de douăzeci 
de camere cu lămpi funcţionale. Și mai există diferențe între 
cele care au încălzire cu lemne ori electrică. 

— Fără îndoială, o întrerupse Adamek, dar se poate vedea din 
tabelul de cumpărături cine are o mașină de spălat nouă. Și cine 
folosește încălzirea electrică. Lucrul acesta este consemnat de 
asemenea undeva. 

Lettke ridică mâna. 

— Nu terminasem. Eu mă refeream în primul rând la orașele 
în care s-a introdus, de pe vremea Republicii, așa-numitul 
„contor inteligent de curent”. Deci la orașe ca Weimar, Kassel, 
Hannover, Munchen, Hamburg, părți din Berlin, Dortmund, nu le 


VP - 367 


știu pe dinafară pe toate. Ideea de bază este că aceste contoare 
pot fi interogate prin Reţeaua internaţională și această 
interogare se realizează la fiecare oră. S-a pretins că sistemul s- 
a introdus pentru a controla mai bine consumul de curent 
electric, în realitate s-a introdus pentru a angaja mai puţini 
cititori de contoare. 

— Îmi amintesc de asta, zise Adamek. O măsură extrem de 
neinteligentă în condiţiile șomajului de atunci. 

— Da, dar acum ne poate fi de folos, reveni Lettke. Eu îmi 
amintesc vag de o analiză științifică referitoare la ce se poate 
stabili printr-un asemenea profil al consumului. Era 
impresionant. De exemplu, dacă s-ar îndesi citirea consumurilor 
să zicem o dată pe minut, ceea ce era tehnic posibil, pe baza 
consumului de curent se putea stabili ce program de televiziune 
vizionează cei din casă în acel moment. 

Adamek mormăi: 

— Asta o știm și noi. 

— A fost doar un exemplu, zise Lettke. Clenciul este că 
obișnuinţele unei gospodării în privinţa consumului definesc un 
profil tipic al consumatorului - care dacă se modifică brusc, 
poate fi un indiciu că acolo este ascuns cineva. 

Șeful căzu pe gânduri. Probabil, se gândi la Helene, fără să își 
dea seama, acesta se deplasă ușor cu scaunul înapoi, apoi 
reveni. 

— Și cum aţi proceda concret? vru el să afle. 

— Trebuie revăzute rapoartele SS-ului. Dacă îmi amintesc 
bine, câteva adrese se aflau în centru, în Wedding, în 
KOppenick, deci în zone în care sunt instalate contoare 
inteligente. Ceea ce înseamnă că acolo există profiluri de 
consum orare. Vom cerceta dacă există caracteristici diferite în 
cele cu ascunzători. Dacă da, vom căuta alte orașe cu astfel de 
contoare și vom alege la întâmplare câteva cazuri - poate cele 
în care atrage atenţia și un consum mai mare de calorii, pe care 
noi l-am stabilit, dar care nu a fost concludent. Vom da apoi 
aceste adrese Gestapoului și vom aștepta să vedem rezultatele. 

— Bine. Adamek dădu afirmativ din cap. Apucaţi-vă de treabă. 
Dar ţineți-mă zilnic la curent. Important este să putem prezenta 
rezultate rapid. Aveţi nevoie și de ajutorul altor programatoare? 

— Nu, răspunse hotărât Lettke. Ar fi mai curând 
contraproductiv. Fräulein Bodenkamp și cu mine am devenit 


VP - 368 


între timp o echipă echilibrată, a cărei supradimensionare ar 
încetini inutil sistemul. 

Adamek luă lista cu Berlinul și se îndepărtă puţin de masă. 

— Așadar, la treabă. Aştept primul raport de la 
dumneavoastră în seara aceasta. 

o... 

Când se întoarse în birou, gândurile Helenei se zbăteau ca o 
pasăre într-o colivie scuturată cu putere. Era cert că ideea lui 
Lettke va funcţiona, de lucrul acesta era convinsă. Asta însemna 
că ea va contribui și mai mult la condamnarea unor oameni care 
vor fi duși în lagăre, în care îi aștepta moartea. Dar marea ei 
grijă era în realitate că în urma acestor căutări va atrage atenţia 
și gospodăria soţilor Aschenbrenner. O fermă ţărănească nu era 
o gospodărie obișnuită și gospodăriile țărănești nu erau identice, 
aveau mașini agricole diferite... 

— Vă rog să veniți un moment la mine în birou, o smulse 
vocea lui Lettke din gândurile ei. 

Luată prin surprindere, Helene dădu din cap. 

— Da, desigur. 

Apoi începu calvarul. Amintirea acelui moment rușinos, a 
situaţiei penibile de a fi descoperită ca hoață de prezervative. 
Exista ceva în vocea lui Lettke care îi amintea de toate acestea. 
De ce oare? Ce voia de la ea? 

Ea îl privi cum descuie biroul, îl urmă ezitant și așteptă ca el 
să închidă ușa. 

Se părea că nu știa cum să înceapă. Se plimba prin faţa 
ferestrei frecându-și mâinile, gânditor. 

— O întrebare, zise el în cele din urmă oprindu-se și privind-o 
cercetător: Aţi accesat vreodată în mod nepermis date 
protejate? 


VP - 369 


47. 


Povestea cu Vera Schneider nu îi dădea pace lui Lettke. 
Pentru a-i citi corespondenţa în liniște pe Rețeaua 
internaţională, venise la serviciu și sâmbătă. Asta contrar 
obiceiurilor sale de a nu crea suspiciuni. Dar portarul dăduse 
binevoitor din cap și spusese că trebuiau să facă toţi tot ce 
puteau pentru patrie. 

Pe Eugen Lettke patria nu îl interesa nici cât negru sub 
unghie. El făcea ce putea pentru el însuși. 

Totuși, răspunsese „Da, da” afișând o mină ce voia să spună 
că „datoria-i datorie”, care îi dispăru însă imediat ce intră în 
clădire. 

După comunicarea prin care Vera Miller îi vestea prietenei 
sale căsătoria, trecu ceva vreme până îi scrise din nou 
Gertrudei. Tânăra pereche locuia în acel moment foarte 
strâmtorat în camera de student a lui Paul Miller, dar se afla în 
căutarea unei locuinţe mai potrivite, ceea ce în aglomeratul New 
York numai simplu nu era. Plus că trebuia să o și plătească. 

Printr-un șir de scrisori, Vera Miller zugrăvea aventurile trăite 
în timpul vizionărilor ofertelor: apartamente în cartiere jalnice 
locuite de negri, proprietari care pe lângă plata chiriei solicitau 
să le plimbe câinii, să aibă grijă de bunica infirmă și altele 
asemenea. Plus viața cotidiană din America. 


Regret că telefonul meu mobil din țară nu îmi mai este 
de niciun folos. Paul zice că aici tehnica este complet 
diferită. În America, telefoanele mobile nu sunt atât de 
populare ca la noi, ci foarte scumpe, fiind un privilegiu 
al celor bogați, în plus, în multe regiuni nici nu pot fi 
folosite. Nici nu este de mirare, la cât este de mare 
tara aceasta. In schimb se pare că fiecare american 
deține automobil, ceea ce având în vedere întinderea 
tării este iarăși normal. Noi încă nu avem mașină, dar 
Paul adună cu sârg oferte de la firmele de vânzări 
auto. 


VP - 370 


Tocmai se hotărâseră pentru o locuinţă în Brooklyn 
Williamsburg, când Paul Miller primi o ofertă de asistent la 
Berkeley, la universitatea din California. Ofertă cu privire la care 
tânărul doctorand nu stătu mult pe gânduri. Mai întâi pentru că 
acolo va colabora cu somităţi, printre care un laureat al 
premiului Nobel, de pe urma cărora va avea fără îndoială de 
profitat, chiar dacă - așa cum spunea el însuși - le va face 
acestora cafeaua. În al doilea rând, acolo le va fi mult mai ușor 
să găsească o locuinţă, poate una cu spaţiu verde, unde copiii ar 
putea să crească în cele mai bune condiţii. Și în al treilea rând, 
părinţii lui trăiau în apropiere, ceea ce din perspectiva lui 
însemna un mare avantaj. 

Nu și din punctul de vedere al Verei. Desigur că părinții lui m- 
au primit cu brațele deschise și Betty pare să aibă un suflet bun, 
totuși nu mă încântă ideea de a mă muta de bunăvoie în 
apropierea soacrei mele! 

Dar în cele din urmă oferta era prea bună pentru a fi refuzată, 
așa că și-au luat catrafusele din New York și au traversat ţara, 
pentru a se stabili în Berkeley-California, unde au găsit o căsuţă. 

Paul Miller a cumpărat convenabil un computer la mâna a 
doua, pentru a lucra acasă, computer conectat la reţeaua 
universităţii. De la acest aparat scria Vera cu noua adresă - 
vera:miller::university:berkeley:usa - scrisori electronice în 
care descria mai ales cum se acomoda la noua viaţă din mai 
totdeauna  însorita Californie și ce dificultăţi neașteptate 
întâmpinase: Niciodată nu m-aș fi gândit că voi duce dorul 
ploilor îndelungate, al cetii și al zăpezii murdare din Berlin. 
Lumina soarelui atât de puternică parcă mă îndeamnă să 
mănânc toată ziua dulciuri. 

Pe 4 ianuarie 1939 a venit pe lume copilul lor, o fetiţă, pe care 
au botezat-o Jacqueline Beatrice, iar Vera Miller avea de acum 
alte griji. Copilul era un bebeluș plângăreţ, care le toca nervii 
părinţilor și brusc Vera constată că soacra ei era de mare ajutor. 
Între timp mi-a devenit mai apropiată decât propria mamă, 
mărturisea ea prietenei sale în scrisoarea din 12 martie. 

Din scrisorile ei rezulta că mediul universitar urmărea cu mai 
multă atenție evenimentele din Europa decât o făcea 
majoritatea populaţiei Statelor Unite, neinteresată în mod 
special. Asta îi atrăsese atenţia și lui Eugen Lettke în „proiectul 
America” și i se părea remarcabil că ea zugrăvea asta cu totul 


VP - 371 


altfel, chiar dacă pe el îl plictiseau tot mai mult pasajele din 
scrisori privind bebelușul și dezvoltarea acestuia. Deschiderea 
mai mare se datora și faptului că la universitate erau foarte 
mulți evrei, care firește că erau mai interesați de soarta evreimii 
europene. 

Pe măsură ce anul 1939 se scurgea, Vera Miller se simţea tot 
mai inconfortabil. Ea mărturisea prietenei sale: Mă străduiesc să 
fiu o americancă perfectă și nu mă dau nemţoaică în fata 
tuturor. Din fericire, engleza mea pare să se fi îmbunătăţit între 
timp. Oricum, aici multă lume vorbește o engleză de groază, 
fără ca asta să deranjeze pe cineva. Acum încerc să pătrund 
regulile jocului de baseball, care mie îmi pare a fi cel mai 
american dintre sporturi, dar probabil că odată și odată voi 
capitula și mă voi împăca cu gândul că sunt femeie şi că nimeni 
nu se așteaptă în mod serios să am asemenea cunoștințe. 

În septembrie, când a început războiul, cele două prietene au 
schimbat febril mesaje pline de reciproce asigurări de amiciţie, 
motivate de teama că Reţeaua internaţională ar putea fi 
întreruptă între cele două ţări. 

Dar nu s-a întâmplat așa și curând tonul a revenit la normal. 

Lettke își pierdea buna dispoziţie pe măsură ce citea scrisorile 
următoare. Mai întâi pentru că ceea ce relata Vera Miller îl ațâța 
tot mai puţin și îi părea tot mai banal, până și anecdote dintr-o 
viaţă fericită de familie cu un copil mic și obositor. În al doilea 
rând, pentru că îi devenea tot mai clar cât de lipsită de 
perspective reale era posibilitatea de a-și finaliza răzbunarea, în 
condiţiile date. Vera Miller nu trăia chiar la celălalt capăt al 
lumii, dar era același lucru având în vedere că nu putea ajunge 
la ea cât era război. 

Trecuse de mult de prânz, i se făcuse foame și dacă nu i-ar 
mai fi rămas doar două scrisori, s-ar fi oprit aici. Dar le va 
parcurge și pe acestea ca să termine treaba. 

În penultima scrisoare Vera Miller scria: 


Paul a aranjat să asist la „Școala de vară” cum îi spun 
ei. Adică le fac cafelele domnilor savanți, le servesc 
sandvișuri și ridic vesela folosită. Este palpitant să te 
afli printre atâția oameni destepti. Discută, umplu 
tablele cu formule, din care eu nu pricep o iotă (și tu îti 
amintești că la școală nu eram tocmai slabă la fizică și 


VP - 372 


la matematică!) și se simte o atmosferă specială, cum 
îmi imaginez că trebuie să simti atunci când se scrie 
istoria. Poate mai târziu se va spune că aici a apărut o 
teorie importantă a fizicii, cine știe? 

Betty se ocupă între timp entuziasmată de Jacqueline, 
care este bucuroasă că bunica este doar a ei - cu 
excepția dimineților, când noi trebuie să plecăm de 
acasă și ea protestează cu obișnuita-i fermitate. Dar 
până acum a cedat de fiecare dată repede și eu sunt 
hotărâtă să nu mă las șantajată, pentru că s-ar obişnui 
prost. 

Printre. fizicieni se află și câțiva germani. Când mă 
apropii de ei, aceștia nu se opresc din discutii, cum fac 
fizicienii americani, ci vorbesc în germană. Dr. Bethe, 
cu un nas borcănat și o frunte enormă, vorbește o 
germană foarte curată, Dr. Teller are sprâncene 
impresionant de stufoase și un accent care eu cred că 
este austriac. Mai este și reținutul Dr. Bloch, care 
vorbește în dialect elvețian. Eu mă prefac că nu îi 
înțeleg și că sunt americancă. De fapt, nu pot urmări 
ce discută - este mereu vorba despre nuclee de atomi, 
despre electroni și despre particulele obținute din 
dezintegrarea lor. 

Dr. Oppenheimer, care conduce proiectul, mie mi se 
pare cel mai drăguţ. 


Oppenheimer. Mai auzise acest nume undeva. Lettke îl notă, 
făcu la fel și cu ale celorlalţi. Poate vor reprezenta puncte de 
plecare pentru marele lui proiect lipsit de perspective. 

A urmat scrisoarea datată la începutul lui august: 


Gertrud, 

Sper să mai primeşti această scrisoare. Este posibil să 
fie ultima înainte de o perioadă în care nu am să îti 
mai pot scrie. 

Aici au fost oameni ai guvernului care m-au întrebat 
ore în șir despre tot ce are legătură cu Germania și se 
pare că Paul, Jacqueline și cu mine trebuie să ne 
mutăm. Nu am voie să spun nimănui unde. 

Gertrud, te avertizez! Se poate ca războiul să se 


VP - 373 


încheie FOARTE curând și FOARTE brusc și nu va 
supraviețui NIMENI din Berlin! Te rog, te rog, te rog, fă 
tot ce poți și impreună cu ai tăi plecați din oraș, cu cât 
mai departe, cu atât mai bine, cel mai bine la munte. 
Salutări îngrijorate, 
A ta Vera 

o... 

Helene citi atentă textul de pe monitor, analiză forma 
literelor, apoi din nou cuvintele și frazele. Din stradă se auzea 
zgomotul autovehiculelor; la venire văzuse că era un transport 
militar, probabil un tun antiaerian. 

— Cine este Vera Miller? întrebă ea. 

Lettke îi făcu semn să se oprească: 

— Nu are importanţă. Important este ceea ce a scris. 

— Mă tem că nu vă pot urmări, zise Helene. 

De fapt era încă șocată, crezând că Lettke a aflat ce făcuse ea 
vineri și de dimineaţă, când spionase planurile secrete ale 
guvernului. Treptat se lămurea însă că întrebarea lui vizase cu 
totul altceva. 

Dar se simțea încă rău. Bine că îi oferise scaunul din fața 
computerului. 

— Gândiţi-vă la ce poate însemna asta! spuse Lettke vizibil 
emoţionat. Femeia aceasta relatează despre o întâlnire a unor 
fizicieni de frunte, care a avut loc în această vară la 
universitatea din California. Am căutat numele menţionate de 
ea. Există un important fizician atomist cu numele de Hans 
Bethe, născut la Strasbourg, care a fost profesor la Frankfurt, 
Stuttgart și Munchen, până în 1933, când a părăsit Germania, 
pentru că mama lui este evreică. Există și un anume Edward 
Teller, evreu austro-ungar, cu doctoratul obţinut în fizică la 
Leipzig. Și există și un fizician atomist Felix Bloch, născut la 
Zurich, de asemenea docent la Leipzig. 

— Aha! exclamă Helene. 

Vorbele lui îi vuiau în cap. Se întrebă cum se face că Lettke 
pare astăzi altul decât de obicei. Este nervos, abia se putea 
controla să nu izbucnească. 

— Deci fizică atomică, continuă el agitat, fizica atomică se 
ocupă cu dezintegrarea nucleelor și altele asemenea. Este vorba 
despre radioactivitate, o radiaţie pe care nu o putem observa, 
dar care poate fi mortală. Wilhelm Röntgen, madame Curie și 


VP - 374 


alţii. Și acum a doua scrisoare! După scurt timp o avertizare și 
încă una drastică - este de presupus că această avertizare a fost 
cauzată de ce a auzit în discuţia purtată în limba germană de 
acești trei fizicieni! 

Helene confirmă: 

— Așa lasă impresia, da. 

Când vorbea despre această femeie, el părea confuz. Să fie 
această Vera Miller o fostă iubită a lui Lettke, pe care el să o fi 
spionat încălcând toate regulile? 

— De exemplu ar putea fi vorba despre faptul că în America 
au început să lucreze la o armă radioactivă, spuse Lettke. O rază 
nimicitoare capabilă să radă de pe suprafaţa pământului un oraș 
întreg! O astfel de armă va dobori avioanele din zbor și va opri 
tancuri. Cu așa ceva războiul s-ar încheia foarte rapid. 

Helene îl privi pe Lettke. 

— Am văzut un film în care era vorba despre dezintegrarea 
atomului, își aminti ea. Se numea Aur, cu Hans Albers în rolul 
principal. Nu știu dacă îl știți, a fost difuzat de mai multe ori la 
televizor. 

Lettke clătină din cap. 

— În orice caz, despre așa ceva parcă era vorba. Despre cum 
se face aur din plumb. 

— Aici nu este vorba despre așa ceva, o întrerupse Lettke. 

Ea mai citi încă o dată fragmentul cel mai important: Gertrud, 
te avertizez! Se poate ca războiul să se incheie FOARTE curând 
și FOARTE brusc și nu va supraviețui NIMENI din Berlin! 

Da, asta chiar suna ca o monstruoasă armă nouă. 

— Și de ce îmi spuneți toate acestea mie? întrebă Helene. 

— Pentru că dumneavoastră mă puteţi ajuta să aflu mai multe 
despre asta. Lettke puse mâna pe monitor și adăugă: În 
computerele universităţii există probabil documente despre 
ceea ce au inventat acești fizicieni. Și dacă am înţeles eu bine, 
dumneavoastră aţi participat la proiectul „Nisip mișcător”, care 
se ocupa de infiltrarea în computerele americane. Inseamnă că 
știți cum se face asta. 

Helene devenea tot mai bănuitoare. De unde știa Lettke asta? 
Șeful îi ceruse atunci să păstreze confidenţialitatea și ea nu 
suflase un cuvânt nimănui despre munca la acel proiect. 

— Nu ar fi cel mai simplu să îi spuneţi lui Adamek despre cele 
două scrisori? întrebă ea nehotărâtă. 


VP - 375 


— Ar fi cel mai simplu, opină Lettke făcând și un gest hotărât, 
dar problema este și dacă ar fi cel mai inteligent. El începu să se 
plimbe între birou și fereastră, ca un tigru în cușcă. Trebuie să 
aveţi în vedere situaţia în întregul ei. Aţi înţeles asta din discuţia 
care a avut loc. Adamek luptă pentru supraviețuirea noastră ca 
instituţie de sine stătătoare. Ca sa reușească asta, trebuie să 
dăm ceva care să convingă conducerea Reichului de dreptul 
nostru la existenţă. Ce se va întâmpla dacă noi vom trimite la 
RSHA doar aceste scrisori? Este foarte probabil să nu se 
întâmple nimic. Deoarece cui îi este subordonată cenzura poștei 
electronice? Exact, RSHA. Simplul fapt că ultimele două scrisori 
au trecut de filtru are implicaţii politice. Dacă ei ar trebui să 
recunoască și că noi am descoperit ceva ce lor le-a scăpat, i-ar 
pune într-o poziţie foarte proastă. Dacă vom încerca să 
minimalizăm chestiunea neavând nimic la mână decât scrisorile, 
ne-am ras. Atunci ei pot să susţină ce vor. In cel mai bun caz, 
Heydrich se va face că plouă și pe ascuns o să pună câţiva 
agenţi externi să afle mai multe, iar noi, agenţia, nu ne vom 
alege cu nimic, indiferent de ce vor descoperi. De aceea aș vrea 
să analizez cazul cât mai amănunţit, înainte de a i-l prezenta lui 
Adamek. Dacă el spune apoi „asta-i urma scăpată RSHA-ului și 
asta se află în spatele ei” - și admițând că în spatele ei este 
ceva baban, de exemplu o armă cu radiaţii ucigătoare atunci 
Himmler va spune că NSA este necesară ca să descopere 
greșelile RSHA-ului. Și astfel noi vom fi asiguraţi cel puţin până 
la încheierea războiului. 

Aceste idei i se păreau foarte ciudate Helenei, dar ea înțelese 
ce urmărea el. El făcuse această descoperire - indiferent pe ce 
căi și din ce motive - și voia să o exploateze cât mai mult posibil 
în interes propriu și, întâmplător, ceea ce era cel mai bine 
pentru el era cel mai bine și pentru agenţie și pentru angajaţii 
ei. 

— Deci dumneavoastră vreţi să faceţi pe spărgătorul de 
blocade de unul singur, constată ea. 

— Exact. 

— Și evaluarea profilurilor de consumatori de curent electric? 

Lettke dădu din cap nerăbdător. 

— O vom face după aceea. li povestesc eu ceva lui Adamek, 
ca să câștigăm timp. 

— Hm... 


VP - 376 


— Nicio grijă, de data aceasta nu va trebui să faceţi singură 
evaluările. Promit. 

Ciudat, cât de zelos era astăzi. De parcă își uitase aroganţa 
acasă. 

Și în birou mirosea altfel decât de obicei. Era un miros 
puternic. Mai masculin? Mirosea de parcă Lettke găzduise un 
taur. Mirosul care plutea în încăpere îi amintea de practica ei la 
ferma părinţilor Mariei și în mod special de acea zi fierbinte de 
vară, când fusese adus taurul de prăsilă și când văzuse pentru 
prima dată cu ochii ei așa-zisele „realităţi ale vieţii”. 

— Pot să încerc, răspunse ea. Dar nu merge de aici. 

— O puteţi face de la computerul dumneavoastră. 

— Nici de acolo nu merge. Ea îi explică faptul că atunci când a 
lucrat la proiectul „Nisip mișcător” accesul la computerele din 
America se făcea exclusiv de pe un computer de la 
departamentul tehnic, care nu era legat la reţeaua Agenţiei 
Naţionale de Securitate. 

— De ce? se miră Lettke. 

— Pentru că exista pericolul ca din America cineva să încerce 
să pătrundă la noi pe aceeași cale. Dacă reușea și computerul 
se conecta la reţeaua noastră, avea acces la toate datele 
noastre. 

— Strălucită idee, recunoscu Lettke și se încruntă mai tare. 
Dar de pe computerul meu pot să accesez forumuri și ziarele 
americane, precum și altele? Am făcut asta ani buni. 

Helene ridică din umeri. 

— Nu este același lucru. Nu cunosc dedesubturile tehnice. 

Kirst încercase să i le explice, dar ea nu înţelese niciun 
cuvânt. Dacă intri pe un forum ori citești un text publicat, îi 
spusese el, este ca și când te-ai uita la vitrina unui magazin. 
Dacă te loghezi la un calculator pentru a-l folosi, pentru a-i 
accesa datele și așa mai departe, este ca și cum ai intra în 
magazin și în acest fel ai fi remarcat de proprietarul acestuia. 

— Asta înseamnă că trebuie să lucrăm de pe acel calculator? 
întrebă Lettke. 

— În cazul în care mai există. 

El se scărpină în bărbie. Evident, acesta era un obstacol pe 
care nu îl luase în calcul. 

— Bine, am să încerc să rezolv problema asta. Cel mai bine ar 
fi ca dumneavoastră să mai studiaţi până atunci profilul 


VP - 377 


consumatorului de curent electric. Vă anunţ când aflu ceva. 
o... 

După ce se gândi puţin, Eugen Lettke se duse la Rosemarie 
V6lkers. O decizie înțeleaptă. Dacă s-ar fi dus la Adamek, acesta 
i-ar fi pus întrebări penibile, cum ar fi dacă nu primise cu totul 
altă sarcină. 

V6lkers, o înfocată admiratoare a lui Hitler și fidelă membră a 
partidului și a doctrinei acestuia, în special a teoriei rasiale, 
vedea în el un reprezentant ideal al rasei ariene, despre care se 
spunea că ar fi cea care dăruise omenirii întreaga cultură. Știa 
că ea era foarte impresionată de el. 

Lettke profitase cu plăcere de această prejudecată, deși nu o 
împărtășea. Iniţial, această idee i se păruse măgulitoare. Dar la 
un moment dat băgase de seamă că dintre toţi eroii germani ai 
culturii, pe care partidul îi preţuia atât de mult - Goethe, 
Schiller, Mozart și așa mai departe -, niciunul nu fusese blond și 
nu avusese ochi albaștri. Nemaivorbind de cei din conducerea 
Reichului. 

Aceste idei le păstra însă pentru sine. Dar când intră 
maiestuos la Völkers, aceasta se topi ca o lumânare de ceară. 
Astfel că puţin mai târziu părăsi biroul acesteia având cheia și o 
adresă semnată și ștampilată către departamentul tehnic, care 
trebuia să îi acorde tot sprijinul. 

O luă pe Bodenkamp, care se apucase între timp să studieze 
cu râvnă profilurile consumatorilor de curent electric. Cobora 
scările spre subsol, în urma ei, pentru că ea cunoștea drumul, și 
o studia din spate. Ca totdeauna, își ţinea strâns la pieptul plat 
notesul și creionul, de parcă s-ar fi temut că în orice moment 
dintre coloane va ţâșni un demon care i le-ar smulge. 

Era de necrezut că femeia aceasta avea un iubit secret. Ar fi 
vrut să știe cine era. Poate că într-un moment de liniște va 
încerca să îi pună câteva întrebări ca să îi afle secretul. Doar din 
curiozitate. Ce bărbat avea niște gusturi atât de stranii? 

Deși se putea ca povestea să fie de domeniul trecutului. De 
fapt, cât timp trecuse de când îi furase cutia cu prezervative? 
Mult. Probabil că le terminase de mult, dar nu îl întrebase de 
unde le procurase. 

Dacă îl va ruga, îi va mai procura. Imaginea cu el dându-i o 
cutie, cu alte cuvinte având-o la mână cu viața ei intimă, îl 
excita. 


VP - 378 


Coborau în adâncurile sumbre ale clădirii. Nobila marmură de 
pe timpul imperiului lăsa locul pietrei, lumina puternică a 
policandrelor era înlocuită de sclipirea becurilor gălbui din 
spatele grilajelor. Bodenkamp pășea voinicește, cu o hotărâre 
care mai că îl făcea invidios, pentru că ea cunoștea acest loc și 
el nu. 

In cele din urmă ajunseră în fața unei uși cu cadrul de aramă, 
pe care era fixat vulturul imperial, plin de cocleală și mucegai. O 
imagine foarte potrivită, își spuse Lettke. 

Aici era nevoie de cheia pe care o avea el. O vâri în broască și 
o întoarse. Se deschise surprinzător de ușor. Era, cu siguranţă, 
deschisă zilnic de oamenii de la departamentul tehnic, care 
lucrau aici. 

O lăsă pe Helene să intre prima și încuie ușa după ei, așa cum 
scria pe o tăbliță emailată, atârnată la vedere, cu siguranţă de 
decenii. Apoi se luă iar după Helene, privind cum tivul fustei 
acesteia plutea milimetric deasupra podelei, părând că se juca 
prin praf. 

La un moment dat își dădu seama că aici jos nu era atâta 
liniște cum s-ar fi așteptat. De deasupra capetelor lor mai mult 
se simţea decât se auzea un bâzâit și când se opri și ridică 
privirea, văzu că tavanul vibra ușor. 

— Depozitele cu date, spuse Bodenkamp văzându-l uimit. 

— Da, zise Lettke ștergându-și mâinile. Bineînţeles. 

Vocea îi răsuna lui însuși ciudat, suprapusă pe un ecou surd 
care venea din gangurile lungi. 

Domnea un miros stătut, de praf de piatră și fum de ţigară, și 
nu se simțea bine. Era ca un șobolan care testa un labirint care 
îl putea conduce fie la libertate, fie la o cursă. 

Merseră mai departe, intrară pe o altă ușă din oțel, 
neîncuiată, și după câţiva pași ajunseră în atelierul 
departamentului tehnic. Aici trei bărbaţi zdraveni, în salopete 
albastre pătate de ulei, lucrau aplecaţi deasupra unor aparate 
demontate pe niște mese. Pe pereţi atârnau unelte și cabluri, 
aparate de măsură și monitoare zgâriate. Mirosea a ulei și a 
unsoare ieftină. 

Lettke le spuse ce căutau și trei brațe îi arătară aceeași 
direcție. 

Unul dintre bărbaţi spuse: 

— Alături. 


VP - 379 


Altul adăugă: 

— Dincolo. 

Al treilea se uită la Bodenkamp și zise: 

— Știe ea unde. 

Lettke o privi enervat. De ce nu îi spusese și îl lăsase să se 
facă de râs? 

Helene clipi nervoasă, aruncându-i o privire distantă, absentă. 
Poate că era doar timidă. Și îl respecta prea mult pentru a se 
amesteca în discuţiile lui. Da, își spuse el în gând, asta trebuia 
să fie. 

— Aţi auzit, spuse Lettke clătinând legătura cu chei. 
Următoarea. 

— Da, răspunse ea supusă. 

Următoarea ușă era tot una antiincendiu, din oţel, dar mai 
nouă. Părea să fi fost montată cu doar câţiva ani în urmă. Lettke 
o descuie, aprinse lumina și privi în jur. In încăperea mică se afla 
o singură masă, pe care era așezat un computer. Pe pereţi erau 
înghesuite cutii negre metalice. 

— Oh, exclamă Bodenkamp. Sunt mai multe. 

— Mai multe? întrebă Lettke. La ce te referi? 

Dar imediat observă și el gaura din perete din care ieșeau 
zeci de cabluri groase pentru date, care intrau în diferite cutii 
metalice. 

— Toate sunt pentru America? se miră el. 

— Nu, pentru Berlin. 

— Berlinul ia date de la noi? 

— Universitatea. Pentru un experiment științific. 

El clătină legătura cu chei: 

— Ce înseamnă asta? Eu credeam că de aici ne putem lega la 
computere din America. 

— Desigur. Ea se îndreptă spre masă, își lăsă notesul și 
creionul lângă tastatura prăfuită și arătă către cablul care 
mergea de la computer la perete. Prin acesta se face legătura 
cu America. 

Se așeză în fața computerului, șterse cu grijă tastatura și 
porni aparatul. Lettke se duse în spatele ei și o urmări lucrând. 
Monitorul arăta cu totul altfel decât cele pe care le cunoștea el. 
Helene trecu prin câteva liste cu denumirile unor orașe 
americane, de parcă știa cu exactitate ce căuta. 

— Ce faceți? întrebă el în cele din urmă. 


VP - 380 


— Aceasta este o listă cu toate computerele americane legate 
la Reţeaua internaţională, îi explică ea fără să se oprească. 
Probabil că nu mai este de actualitate, dar universităţile ar 
trebui să apară aici. Berkeley, nu? 

— Poftim? Ah, da, exact. Berkeley. 

Degetele ei zburau, tastele ţăcăneau ca o mitralieră 
îndepărtată. 

— Da. Berkeley, California. 

În clipa următoare monitorul se înnegri și apăru următorul 
text: 


UNIVERSITY OF BERKELEY 
Time: 11:43 PM Date: 1 1/16/42 
Terminal: TCPOOI 

System: ABM OS/42.17 
USERID: 

Password: 


În spatele cuvântului USERID clipea un cursor. 

— Asta ce înseamnă? întrebă Lettke. 

— USERID este numele utilizatorului, îi explică ea. lar 
PASSWORD, parolă. 

— Aha! Și avem parola? 

— Nu, zise ea. 

eoo 

Totul stătea în mâinile ei. Gândul acesta nu îi dădea pace. De 
acum lucrurile depindeau de ea. 

Dacă ea nu intra în acest computer din îndepărtata Americă, 
dacă încerca parole până sistemul se bloca și ea capitula, ce 
mai putea să facă? 

Nimic. 

Bun, el putea să îl întrebe pe Kirst. Acesta era specialist în 
codificări, coduri secrete și mecanisme de control de tot felul. 

Ar fi putut să îl întrebe pe acesta, în loc să i se adreseze ei. De 
ce nu procedase astfel? Deoarece exista un motiv pentru care el 
nu voia să discute cu colegii lui despre aceste mesaje prin 
Reţeaua internaţională. 

lar acum depindea de ea dacă povestea aceasta se încheia 
aici ori mergea mai departe. 

În principiu știa că, fiind om, ești liber să iei decizii. Când este 


VP - 381 


vorba despre lucruri importante, atunci nu mai ești „liber”, ci 
alegi opţiunea care ţi se pare mai bună pentru tine. Problema 
este însă că de cele mai multe ori nu știi care este aceea. Deci, 
de fapt, nu decizi, ci ghicești, lucru pe care îl faci cu mai mult ori 
mai puţin noroc. 

Toate acestea îi treceau prin cap în timp ce ședea sprijinită de 
speteaza rece a scaunului, cu degetele pe tastele ușor prăfuite, 
avându-l în spate pe Lettke, ca o ameninţare. Il auzea pufnind 
nervos și simţea cât este de încordat. 

Pentru el problema era foarte importantă. Și pe lângă faptul 
că avea o strângere de inimă în apropierea lui, o nelinișteau și 
cele două scrisori. 

Așa că spuse: 

— Pot să încerc ceva. 

o... 

— Să încercaţi? repetă Lettke, în care se retrezise speranța. 
Ce presupune asta? 

Bodenkamp arătă spre monitor. 

— De obicei, pe computerele ABM te poţi conecta ca oaspete. 

Incepu să tasteze: 


USERID: guest 


Dar când tastă enter, apăru mesajul: 
Access failed (1st trial aut of 3) 


Lui Lettke îi scăpă un mormăit dezamăgit. 

— Nu a mers. 

— Mai încerc o dată, spuse ea. Cred că am greșit. 

El arătă către afişaj: 

— Asta înseamnă că sunt permise trei încercări? 

— Da. După care accesul este blocat timp de o oră. La 
următoarele trei încercări eronate este blocat o zi. Și de cele 
mai multe ori într-un asemenea caz este înștiințat 
administratorul. 

— Aha. 

Lettke nu își imagina cum ar mai putea avea acces la 
computer în aceste condiţii. 


VP - 382 


Ea repetă procedura, de data aceasta cu succes: Wellcome, 
guest. 

Se părea că Bodenkamp se pricepea. Era năucitor să o 
urmărești, pentru că toate comenzile pe care le dădea erau 
firește în engleză. Dacă le traduceai, îți dădeai seama cât de cât 
ce făcea, dar rămânea un spectacol cu totul neobișnuit. 

— Aţi făcut deseori așa ceva, constată Lettke. 

— Destul de des, confirmă ea. De fapt, am senzaţia că am 
avut de-a face cu fiecare computer din America. 

— Dar nu și cu acesta, nu? 

— Nu, dar cu unele asemănătoare. Cele mai multe computere 
ABM au un punct sensibil și vreau să văd dacă este și cazul 
acestuia. 

— De fapt ce înseamnă ABM? 

— American Business Machines, răspunse ea. Una dintre cele 
mai vechi firme americane de computere. A început ca furnizor 
de cartele perforate pentru analytical engines, în urmă cu circa 
șaptezeci de ani. 

— Și care este punctul sensibil? 

— Acesta, spuse ea, și pe ecran apăru un document. Acest 
fișier este accesibil ca oaspete. 

Lettke se aplecă și citi: 


administrator]/|8a0adc650705e1c]/all 
guest/|d84295080b64bb||none 
miller-john-a/|040b1001b84283||user-level-2 


Și tot așa mai departe, o nesfârșită succesiune de semne. 
Privirea lui rămase pironită pe: 


oppenheimer-j-robert 
[|b58b39abcb72e7]|user-level-1 


— Asta ce este? întrebă el. 

— Este lista utilizatorilor cu acces la acest computer, îi explică 
Helene, care luă creionul și arătă cu vârful acestuia primul rând. 
Primul este numele utilizatorului, urmat de două linii ca 
despărțitor. Al doilea este parola criptată unidirecţional, al 
treilea arată ce poate face respectivul utilizator pe acest 
computer; așa-numitele drepturi. 


VP - 383 


— Parola? repetă Lettke. Ăștia scriu parola într-un document 
accesibil oricui? 

— Nici chiar așa. După cum spuneam, parolele sunt criptate 
unidirecţional. 

— Adică? 

— Criptările unidirecționale sunt proceduri de conversie care 
funcționează foarte rapid și ușor într-o direcţie, dar invers 
funcționează extrem de greu. Ea se gândi puţin, apoi continuă: 
Vă mai amintiţi desigur cărţile de telefon tipărite mai demult? 
Dacă aveaţi numele, găseaţi cu ușurință numărul de telefon, dar 
dacă aveati doar numărul de telefon și voiaţi să aflați numele 
era aproape imposibil, pentru că ar fi trebuit să lecturaţi toată 
cartea număr cu număr. 

Lettke își aminti cum odată încercase să facă asta și 
renunţase până la urmă. 

— Înţeleg. 

— Aici funcţionează prin convertirea parolei introduse și 
compararea ei cu a doua introducere în rândul corespunzător. 
Dacă ambele introduceri sunt identice, primeşti acces. 
Bodenkamp atinse ușor cu creionul ecranul: În primul rând 
pentru că este vorba întotdeauna despre paisprezece semne, 
exclusiv cifre și literele de la A la F, știm că se folosește vechiul 
și bunul algoritm al lui Josephine Seelig, dar nu știm cu ce cheie. 

Lettke privi cum documentul se închise și fu copiat pe propriul 
lor computer. 

— Și cu ce ne ajută asta pe noi mai departe? întrebă el încă 
nedându-și seama ce voia ea să facă. 

Helene deschise copia documentului și indică rândul al doilea: 

— Nu cunosc cheia, dar știu că ea conţine parola „guest” - 
spuse Bodenkamp și cu vârful creionului indică succesiunea de 
semne 484295080b64bb. Și am un program pe care pot testa 
pe rând cu toate cheile, de la „aaa” până la „zzz”, până găsesc 
o cheie, care pentru „guest” îmi dă acest rezultat. 

— Ah, exclamă Lettke, și cu acesta puteţi decripta celelalte 
parole? 

Ea clătină din cap. 

— Încă nu. Dar pot face invers. Am cheia corectă și pot proba 
toate parolele, până o obţin pe cea a administratorului. 

— larăși de la „aaa” până la „zzz”? 

— Da. Doar că firește e vorba de mai mult de trei. Altfel ar fi 


VP - 384 


fost o joacă. 

Nu suna promiţător. 

— Și... cât va dura? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu se știe. Probabil câteva zile. 

— Câteva zile? Abia se stăpâni să nu strige. Trebuie să predau 
cheile cel târziu joi seara! 

Ea păru că nu îl aude, concentrată să tasteze corect: „guest” 
și înșiruirea de cifre. După care porni căutarea. Era impresionant 
cum se succedau semnele, abia puteau fi urmărite. 

— Şi acum? întrebă el când ea se ridică. 

— ÎI lăsăm să meargă și din când în când ne uităm dacă a 
găsit ceva. 

o... 

Helene nu scăpă de ce se temuse. Când au urcat, Lettke îi 
propuse cât timp așteptau să se uite împreună pe profilurile 
consumatorilor de curent. Adamek aștepta și el un răspuns până 
seara. 

— Da, spuse ea resemnată, în timp ce se frământa să 
găsească un truc prin care să se sustragă. Trebuia să facă în așa 
fel încât să rămână singură, pentru a vedea cât de mare era 
pericolul acestei proceduri. 

Dar își făcuse griji degeaba: Lettke era cu gândul în altă parte 
și nu putea să se concentreze la plictisitoarele diagrame. 

— Toate astea arată cam la fel, spunea el mereu, cu o privire 
tot mai sticloasă. Oamenii folosesc curentul atâta vreme cât 
este întuneric, iar ziua pentru gătit. Asta este. De aici nu poate 
ieși nimic. 

Helene vedea însă o mulţime de diferențe mari, dar se feri să 
îl contrazică. 

— Și dacă între timp ei schimbă cheia? Mă refer la cei de la 
Universitatea Berkeley, spuse el. 

— Ar fi de rău. Dar nimeni nu face asta. 

Lettke se uită la ceas. 

— O oră și zece minute. Credeţi că am putea merge jos? 

Helene ridică din umeri. Ar fi fost foarte surprinsă dacă cheia 
ar fi descoperită atât de ușor și zise: 

— Nu ar strica. 

Coborâră amândoi și constatară că programul funcţiona în 
continuare, așa că reveniră în birou. Mai trecu astfel o jumătate 


VP - 385 


de oră. 

— Lui Adamek am să îi spun că treaba asta cu profilurile 
consumatorilor nu este atât de simplă, fu de părere Lettke, când 
începu să se însereze. Poate că mâine ar trebui să realizaţi 
compararea dotărilor din diverse gospodării - cine gătește la 
curent electric, cine gătește cu gaz, cine are mașină de spălat 
rufe, mașină de spălat vase și așa mai departe. Este important 
numărul de camere, asta din punctul de vedere al iluminatului. 
Și firește numărul de persoane înregistrate la adresa respectivă. 
Poate că ne va ajuta mai târziu. 

— Aș putea să fac asta mâine-dimineaţă la mine în birou, 
propuse Helene, care deja plănuise în gând cum să creeze 
confuzii. Ca la afișajele contra fumatului. 

Seara mai coborâră o dată la subsol, unde programul continua 
să ruleze, la fel și în dimineaţa următoare. Ea îl lăsă pe Lettke să 
îl urmărească și se concentră asupra problemei curentului. 
Reluă profilurile consumatorilor din gospodăriile în care SS-ul 
găsise evrei și le compară cu profilurile altor gospodării 
asemănătoare acestora ca mărime și dotare: o procedură la 
care Lettke încă nu se gândise și ea va face pe dracu-n patru ca 
nici de acum înainte să nu îi vină această idee, pentru că dacă 
se comparau aceste profiluri, diferenţele nu erau dintre cele 
care puteau fi trecute cu vederea. Din momentul în care 
oamenii fuseseră ascunși, consumul de curent peste zi crescuse 
simţitor, deoarece în ascunzători se ţinea lumina aprinsă. Acum, 
iarna, când se adăuga și încălzirea electrică, diferențele de 
consum băteau și mai mult la ochi. 

În cele din urmă riscă și verifică și consumul din gospodăria 
Aschenbrenner. Un moment își ţinu respiraţia, dar descoperi că 
într-o gospodărie cu numeroase mașini electrice, cu frigidere, 
aerisire la grajduri și restul, consumul de curent zilnic varia atât 
de mult încât două becuri și o aerotermă din ascunzătoare erau 
absolut neglijabile. Își făcuse griji degeaba. 

Ziua trecea și programul încă nu găsise cheia. Pe Helene nu o 
mira, dar Lettke părea cu nervii la pământ. Se întreba dacă nu 
greșise ea pe undeva. 

— Dacă administratorul din Berkeley a respectat 
recomandările făcute de ABM pentru introducerea unei chei 
principale, probabil că vom avea rezultatul mâine după-amiază, 
îi explică ea. Și așa se întâmplă. 


VP - 386 


Cheia era următoarea: J8RZtrD5syQ. 

— Asta ce înseamnă? vru să afle Lettke cu voce pierită. 

— Nimic, răspunse Helene în timp ce introducea atentă parola 
administratorului. 

— O cheie reprezentată de un cuvânt din dicționarul englez ar 
fi fost găsită de program cel târziu luni seara. 

Kirst îi povestise odată că ABM furnizează împreună cu marile 
computere un gen de ruletă, pentru a încuraja administratorul 
să lase cheia principală la voia întâmplării. Un disc de ruletă are 
36 de compartimente care corespund la 26 de litere și 10 cifre. 
Aceasta se rotește și în ea se aruncă două zaruri, unul mare și 
unul mic. Când cel mare se oprește pe câmpul unei litere, se 
urmărește poziția celui mic. Dacă se află pe un câmp roșu, litera 
se scrie în varianta minusculă; dacă se află pe câmp negru, se 
scrie în varianta majusculă. Câmpul verde, corespunzător lui 
zero la ruletă, este ignorat. 

Se asigură încă o dată că scrisese corect, apoi porni a doua 
căutare. 

— Și asta durează tot atât? întrebă Lettke supărat. 

— Poate că nu. Cheia principală trebuie introdusă doar o dată 
și nu trebuie ţinută minte. Dimpotrivă, parola trebuie memorată 
și trebuie introdusă zilnic cel puţin o dată, deci cei mai mulți 
oameni o preferă cât mai scurtă și mai ușor de reţinut. 

Când coborâră în subsol joi dimineaţa, programul se 
încheiase. Parola administratorului era „America”. 

— Priviţi, un patriot! reacţionă Lettke și făcu un gest de 
nerăbdare cu mâna. Acum daţi-i drumul! 

Helene se așeză la computer. 

— Mă gândesc cât de târziu este acum în California. 

Lettke își privi nerăbdător ceasul de mână. 

— Diferenţa este de nouă ore. Acolo ar trebui să fie puțin 
după miezul nopţii. Brusc el o privi încruntat: Oh, vă gândiţi că 
este suspect dacă administratorul se loghează la ora aceasta? 

— Nu, răspunse Helene și se conectă la Berkeley. Dimpotrivă. 

Două minute mai târziu aveau acces deplin. Documentele 
„Școlii de vară” erau printre datele deţinute de Oppenheimer. 
Helene copie tot ce găsi și se deconectă. Apoi ei citiră tot ce 
apăru pe ecran. 

— Este descrierea unei bombe, constată Lettke aplecat 
deranjant de mult spre ea. O bombă cu fisiune nucleară cu o 


VP - 387 


imensă forţă de distrugere! 

— Dumneavoastră citiți în engleză mult mai repede decât 
mine, zise Helene și se ridică spre a-i lăsa scaunul liber. 

Lettke nici nu o băgă în seamă, citind în continuare, cu 
respiraţia tăiată. 

— Ei chiar cred asta, gâfâi el în cele din urmă. Ei chiar 
gândesc că o singură astfel de bombă ajunge pentru a 
transforma Berlinul în scrum! 

Lettke ridică privirea, căutând-o pe a Helenei, ca și cum s-ar fi 
trezit dintr-un vis urât. 

— Acum ce facem? murmură el. 


VP - 388 


48. 


În primul rând se punea problema cum să transfere pe 
calculatorul ei documentele pe care le descoperise. Helene găsi 
într-un sertar o casetă cu bandă magnetică, pe care era 
suficient spaţiu pentru memorare. Șterse documentele de pe ea 
și deschise programul de copiere. Muncă de rutină. 

Se simţea destul de ameţită, avea senzația că ceea ce i se 
întâmpla nu era realitate, ci un vis urât. O bombă care putea 
distruge un oraș? Dacă era chiar și pe jumătate adevărat, atunci 
ei descoperiseră un secret militar extrem de important. Nu îi 
venea să creadă că ea, insignifianta programatoare Bodenkamp, 
avusese un rol în acest eveniment. 

Totuși continuă să lucreze ca și cum ar fi fost o sarcină 
obișnuită. 

— Avem nevoie de un computer cu dispozitiv de citire pentru 
așa ceva, îi spuse ea lui Lettke după ce se încheie copierea și 
caseta urmă să fie scoasă. Computerul meu nu are. 

Lucru care o bucura, deoarece nu voia să păstreze acest 
document pe computerul ei. 

— Când aţi lucrat la proiectul „Nisip mișcător” nu a fost 
nevoie să descărcaţi și să introduceţi date pe acest computer? 
se miră Lettke. Cum procedaţi? 

Helene apăsă un buton și banda se derulă. 

— Pe atunci, în încăperea alăturată erau tehnicieni care aveau 
trei computere și un dispozitiv de citire. Dar computerele nu mai 
sunt de când proiectul a fost întrerupt. Nu mai sunt nici măcar 
tehnicienii. 

Caseta ieși din aparat cu un sunet ca un plescăit. Helene o 
luă, având ca de fiecare dată sentimentul că obiectul metalic de 
mărimea unei cărţi, care conţinea date, cântarea mai mult decât 
înainte, ceea ce era, bineînţeles, o absurditate. 

— Computerul meu ar putea să aibă un asemenea dispozitiv 
pentru citit, zise Lettke privind gânditor aparatul. M-am întrebat 
mereu la ce folosește fanta de sub monitor. La aerisire cu 
siguranţă nu, pentru că este acoperită cu o clapă. 

De fapt, era vorba tot despre un dispozitiv de citire, dar care 


VP - 389 


mergea mai încet decât cel din subsol. 

— Nu l-am folosit niciodată, mărturisi Lettke. 

Helene urmări afișajul procentual care creștea lent pe ecran și 
avu ciudata senzație că aproape toată viața ei nu făcea decât să 
urmărească creșterea unor indicatori procentuali. 

— Cred că sunt depășite. Fiecare computer fiind legat la 
rețea, datele se pot trimite mult mai simplu. 

Lettke își încrucișă braţele. 

— Nu ar trebui interzise? Părerea mea este că ar putea fi 
folosite pentru descărcarea datelor. Este suficient să ai trei 
astfel de casete și depășești limita permisă. 

— Nu știu, răspunse Helene. Ar fi totuși cam dificil. 

Ea se gândi la unchiul Siegmund, care avea în afară de 
computer și un dispozitiv pentru citirea casetelor. Din dulapul lui 
plin cu casete, ea luase una ca amintire, dar nu știa ce conţinea. 

Lettke repetă gânditor: 

— Dificil... da, așa este. 

După ce au transferat documentele în computerul lui Lettke, 
le-au tipărit. Helene avea conștiința încărcată și auzea parcă în 
urechi avertizarea lui VOlkers. Pe Lettke nu îl chinuiau asemenea 
gânduri. Dimpotrivă, când programatoarea Ulla îl căută să îi 
spună ceva, o expedie și îi ceru să revină după pauza de prânz. 

Și chiar se făcuse ora prânzului când reveniră în birou cu două 
teancuri mari de hârtii - prada lor. 

— Duceţi-vă să mâncaţi, îi spuse Lettke și o avertiză: Dar nu 
pomeniţi nimănui nimic! 

De data aceasta el încuie cu grijă biroul, deși încuiase și 
documentele în fișet. 

Se duseră la cantină. Helene nu ar fi putut să spună ce a 
mâncat. 

Apoi se apucară să trieze documentele, să le citească și să 
încerce să înțeleagă ce conţineau. 

Multe erau pline cu formule care nu le spuneau nimic. Dar 
existau și multe note explicative și procese-verbale ale 
discuţiilor dintre cercetători. In special aceste ultime texte erau 
clare. 

— Așadar, dacă înțeleg eu bine, spuse Lettke la un moment 
dat, ideea este că prin transformarea materiei în energie, 
rezultă o cantitate imensă de energie. Asta este ceea ce a 
descoperit Einstein, care este citat permanent. 


VP - 390 


— Da, formula este E=mc2, spuse Helene și se încruntă. Dar 
nu înţeleg ce înseamnă. Energia este egală cu masa înmulțită cu 
viteza luminii la pătrat. Și ce rezultă? Energia se măsoară în 
calorii, cai-putere sau kilowaţi/orăâ? 

— Se pare că dumneavoastră staţi mai bine decât mine la 
fizică, recunoscu Lettke. Eu nu cunosc lucrurile acestea. 

— Se miră de marimea valorilor rezultate și refăcură calculele, 
pentru că nu le vine să creadă. Helene ridică procesul-verbal din 
care citea: Deci este mult. 

— Da. Și dacă transformarea se face încet, se obţine o sursă 
de energie extrem de compactă și practic fără alimentare cu 
combustibil - ceea ce ar fi ideal, de exemplu, pentru submarine. 
Acestea ar putea înconjura globul fără să fie nevoie să iasă la 
suprafață. Sau transformarea se poate face rapid, rezultând o 
bombă. 

Helene răsfoi hârtiile cu adnotări, pe care le citise. Era un 
teanc cu mult mai subţire decât cel pe care îl avea de parcurs. 

— Dar până aici nu scrie cum are loc această transformare. 

Lettke răsfoi degeaba dicţionarul său, ca de atâtea ori în 
această după-amiază. 

— Poate scrie mai încolo, zise el. 

Se făcea târziu. La un moment dat Helene plecă să 
pregătească o cafea, tare, adevărată! Lettke avea în birou un 
borcan cu cafea măcinată, o rezervă pentru lungile ședințe de 
noapte, cum spunea el. 

— Dar să nu mi-l subtilizaţi, adăugase maliţios, când îi dăduse 
borcanul. 

Cafeaua veritabilă avea un gust neobișnuit și chiar o ţinea 
trează. 

— Cred că am găsit ceea ce căutam, anunță Helene la un 
moment dat, când începuse să se însereze. Ridică o hârtie pe 
care era schiţată o schemă. Aici se află descrierea. Un neutron 
lovește un... 

— Un neutron? Lettke se gândi câteva momente ca să 
înţeleagă despre ce era vorba. Ah, da, un component al 
nucleului. Cel fără încărcătură electrică. 

— Exact. 

Practic, fiecare atom are în nucleu neutroni, cu excepţia 
hidrogenului, al cărui nucleu este constituit doar dintr-un proton, 
o particulă nucleară încărcată pozitiv, după cum învățase la 


VP - 391 


școală Helene. 

— Deci când un neutron lovește un nucleu de uraniu, îl divide 
în două nuclee, care împreună cântăresc mai puţin decât 
nucleul de uraniu. Materia lipsă este eliberată sub formă de 
energie. Acesta este procesul de transformare, despre care se 
discută tot timpul. 

— Așadar ei bombardează uraniul cu neutroni? 

— Nu, asta-i altceva. Ea îi întinse schița peste masă și 
adăugă: În afară de energie și de cele două nuclee sunt eliberaţi 
și trei neutroni. Când ei lovesc la rândul lor nuclee de uraniu, 
procesul se repetă de trei ori. Vor rezulta 27 de neutroni, apoi 
81, după care 243 și tot așa. 

Lettke dădu din cap: 

— Înţeleg. Ca în povestea cu tabla de șah și boabele de orez. 
Doar că cifrele cresc mai repede. 

— Ei numesc asta chain reaction - reacţii în lanţ. Helene 
examină ilustraţia, care arăta ca o eflorescență ramificată la 
nesfârșit, și spuse: Dar ce nu înţeleg eu este cum de mai există 
uraniu. Dacă chestia funcţionează așa, uraniul ar fi trebuit să se 
epuizeze, nu? Fiecare zăcământ de uraniu din lume ar fi trebuit 
să explodeze de o veșnicie. 

Lettke o privi consternat. 

— O întrebare a naibii de bună. 

— Poate nu am înţeles eu ceva din toate acestea. 

— Nu am terminat pentru azi, hotărî Lettke. Helenei i se păru 
o obrăznicie din partea lui pe de o parte, dar pe de altă parte 
nici ea nu ar fi lăsat totul baltă ca să se ducă acasă. S-ar fi 
gândit toată noaptea la asta. 

După un timp Lettke dădu un telefon și ca prin minune cineva 
de la bucătărie îi răspunse și le aduse două sandvișuri și o sticlă 
mare de Fanta. Helene citea și mânca și trebui să recunoască în 
sinea ei că începea să îi placă. Deși totul părea o nebunie, era o 
nebunie palpitantă. 

Lettke rupse tăcerea: 

— Ce sunt „izotopii”? întrebă la un moment dat, la mult timp 
după ce nu se mai uitase la ceas și ochii îl usturau. Sunt 
variante diferite ale aceluiași atom, nu? 

— Da, răspunse Helene. Această lectură îi împrospătase tot ce 
învățase la orele de fizică. Numărul protonilor din nucleu 
stabilește tipul atomului, dar numărul neutronilor poate varia. 


VP - 392 


— Acum înţeleg. Uraniul care se găsește în natură este în cea 
mai mare parte uraniu-238, care pur și simplu înghite neutronii 
care îl lovesc fără să îl descompună. Numai nucleul de uraniu- 
235 se descompune în modul schiţat de dumneavoastră. 

Helene miji ochii. 

— Aha. Deci de milioane de ani nucleele de uraniu-235 s-au 
tot descompus, până când nu au mai rămas suficienţi neutroni 
ca să-l mai descompună. 

— Fizicianul german Otto Hahn a descoperit această reacție în 
1938, zise Lettke stăpânindu-și cu greu un căscat. Colegii lui de 
la Berkeley doar au mers mai departe. Ei spun că pentru o 
bombă este necesar uraniu-235 de o anumită puritate și într-o 
anumită cantitate, pe care o numesc critical mass, adică masă 
critică. Dacă uraniul nu este suficient sau nu este suficient de 
pur, neutronii se pierd, fără a avea loc o reacţie în lanţ. Dar dacă 
există suficient uraniu-235 pur... 

El clătină din cap. 

— Dacă aceștia au dreptate, este al naibii de simplu să 
construiești o bombă. Ai nevoie doar de - cum îi spun ei - două 
mase suberitice de uraniu-235. Care fac BUMM dacă sunt 
presate destul de rapid într-o masă supercritică. Pentru asta ei 
propun o încărcătură convenţională de explozibil. Ce îi frământă 
pe ei este dacă bomba va distruge doar un oraș sau mult mai 
mult. 

Pe Helene o trecură fiorii. În acel moment ea nu ar fi putut 
jura că ceea se petrecea era real. 

— Pare într-adevăr destul de simplu. 

— Adevărata problemă este să obţii uraniu-235 în cantitatea 
și cu puritatea necesară, opină Lettke, privind foile din faţa lui. 
Ei discută despre diverse procedee fizice și chimice... centrifuge 
cu viteze de rotaţie nemaiauzite... Asta pare a fi partea cea mai 
complexă a întregii chestiuni. 

Își aranjă hârtia în faţă și își împreună mâinile: 

— Mă întreb dacă toate acestea chiar sunt adevărate. 

Helene îl măsură cu privirea. Avea și el senzaţia că totul era 
un vis? Nu părea deloc. 

— Dumneavoastră credeţi că toate sunt o fizică evreiască? îl 
întrebă ea. 

Întrebarea îi atrase o privire dojenitoare. 

— Prostii. Dumneavoastră credeți cu adevărat că atomii se 


VP - 393 


orientează în comportamentul lor conform acestor categorii? Nu, 
eu mă întreb dacă în realitate toate acestea nu sunt manevre 
ale americanilor pentru a ne dispersa capacităţile în proiecte 
aiuristice. Acest procedeu descris de ei, de a dezintegra uraniul 
cu ajutorul unor substanțe scumpe, de a-l concentra cu 
centrifuge ultrarapide și așa mai departe - dacă am face asta, ar 
fi necesare mari investiţii și mult timp nu s-ar ști dacă 
funcționează cu adevărat. Eu zic că și americanii au un serviciu 
secret și bănuiala mea este că noi am dat de ceva destinat a 
îndrepta capacităţile Reichului german spre un proiect lipsit de 
perspective, capacităţi ce ar fi utile în altă parte. 

— Vă gândiţi la un fel de răzbunare pentru proiectul nostru 
„Nisip mișcator”? 

El dădu afirmativ din cap. 

— Bună comparaţie. 

Helene își aruncă privirea pe teancurile de hârtii. Acestea 
păreau și mai înfiorătoare, dacă le considerai doar nadă într-un 
plan perfid. 

— Există și fizicieni germani preocupaţi de asemenea 
probleme, nu? gândi ea cu voce tare. Otto Hahn, de exemplu. 
Am putea să vedem ce spun ei despre asta. Avem acces la 
datele universităţilor și acolo lucrările și procesele-verbale sunt 
cel puţin în limba germană. 

Lettke închise ochii, își masă tâmplele și zise: 

— Este vremea să încheiem. A fi trebuit să îmi treacă prin cap 
că noi, în Germania, avem de mult un asemenea proiect! Că 
acesta este „arma minune” despre care se tot aude. 

— Credeţi că descoperirea noastră nu este chiar atât de 
importantă pe cât ni s-a părut nouă? 

— Oh, cred asta. Și este foarte bine să știm că americanii sunt 
și ei pe aproape. 

Lettke se ridică în picioare, împinse deoparte hârtiile citite și 
necitite, și începu să le aranjeze în fișetul lui prevăzut cu cheie. 

— Ajunge pentru astăzi. Continuăm mâine. 

o... 

În noaptea aceea Eugen Lettke dormi prost. Se tot gândea la 
documentele citite. Capul parcă i se învârtea și o mulţime de 
cuvinte englezești îl sâcâiau în somn: neutroni care dezintegrau 
nuclee de atomi, izotopi care se scindau, energie care inunda 
totul. Ce să facă el cu toate astea? Işi repeta mereu că trebuia 


VP - 394 


să îl informeze pe Adamek și când se trezea din somn plin de 
sudoare, își propunea să nu uite, apoi se trântea înapoi pe perne 
și se gândea ce poveste să îi toarne șefului despre modul în care 
dăduse de aceste documente. Adevărul nu i-l putea spune, deci 
trebuia să născocească ceva, iar gândirea lui, mult mai trează 
decât trupul, se învârtea în cerc, producând nenumărate 
variante, jumătate gândite, jumătate visate. Se vedea șezând în 
biroul lui Adamek, căruia îi mărturisea că de fapt el căutase doar 
o femeie, ceva banal. Adamek râdea de prostia lui, iar el se 
simţea complet dezarmat. 

Vinerea fu una dintre acele zile de toamnă târzie în care pe 
străzile Weimarului sufla vântul însoţit de averse, oamenii erau 
siliți să se grăbească aplecaţi în faţă, bărbaţii își ţineau bine 
pălăriile, femeile se luptau cu umbrelele. Vântul sufla dintr-o 
parte, producând, din motive neștiute, urlete ca de jale printre 
căpriorii acoperișului agenţiei. Părea că fantomele bântuiau 
clădirea în care mai sălășluiau doar ele. 

Această noapte frământată îi adusese și o clarificare: dacă ei 
vor căuta să afle ce descoperiseră fizicienii germani în acest 
domeniu al atomilor, nu trebuiau să se atingă în niciun fel de 
datele protejate. Nu trebuiau să facă ceva care le-ar crea 
probleme. Trebuiau să evite orice ar fi condus pe cineva din 
Reichssichercheits-Hauptamt la ideea că ar fi agenţi străini. 
Grija aceasta nu era deloc exagerată, pentru că de la asasinarea 
lui Heydrich la Praga, SS-ul devenise de-a dreptul paranoic. 

De la o vreme circulau zvonuri despre arma minune. Se 
spunea că urma să fie folosită în curând și că va înclina dramatic 
situația războiului în favoarea Germaniei. Lettke se gândise 
totdeauna la noi tipuri de avioane, cum erau cele concepute de 
Messerschmitt, care zburau mai repede decât aparatele 
inamice, mai sus și mai departe, însă de ieri era convins că 
urmase o pistă falsă. Bomba atomică! Cu totul altă poveste, de 
cu totul altă dimensiune. Dacă o singură bombă putea distruge 
sute de tancuri rusești, la fel putea transforma în scrum orașe 
întregi - da, asta putea schimba cursul războiului, și anume într- 
un mod aproape de neimaginat. A numi așa ceva armă-minune 
era deja o bagatelizare - va fi o apocalipsă pe care Germania o 
va putea abate asupra dușmanilor ei, dacă voia! 

Nimeni nu îi va rezista. Dușmanului nu îi va rămâne decât să 
capituleze. 


VP - 395 


De asta erau convinși cercetătorii care discutaseră la 
Berkeley. Și lor li se părea, firește, o ameninţare pustiitoare. 
Într-unul dintre documente se menţionase că Reichul german 
avea acces la mari zăcăminte de uraniu, suficiente pentru mii de 
astfel de bombe: în primul rând în Munţii Erzgebierge, unde 
elementul uraniu fusese descoperit din 1789, în rămășițele 
exploatării miniere Wittigsthal de lângă Johanngeorgenstadt, dar 
și în Cehoslovacia și în Ucraina, care se aflau în mâinile 
germanilor. 

— Nu vom interoga baze de date germane pentru care nu 
avem autorizație, o preveni el pe Bodenkamp, când aceasta 
veni la birou la scurt timp după el, dar mult mai devreme decât 
obișnuia. Asta ne-ar putea crea mari probleme. 

Ea îl privi atât de ciudat, încât Lettke se întrebă dacă nu 
cumva o mai făcuse fără a fi conștientă de riscuri. Dar el nu voia 
să intre în amănunte. În definitiv, în privinţa asta nici el nu era 
un model de virtute. 

Nici Bodenkamp nu arăta grozav, deci nici ea nu dormise mai 
bine decât el. Avea cearcăne sub ochi ca după o noapte de chef, 
părul nespălat și nepieptănat. 

Ea spuse doar: 

— Cum procedăm? 

Hotărâră să întocmească mai întâi o listă a fizicienilor germani 
care în ultimele decenii se ocupaseră cu cercetarea atomului, și 
îi scoaseră pe cei care nu se mai aflau între graniţele Reichului 
german. 

— Sunt foarte mulţi plecaţi, constată Bodenkamp, după ce 
termină. Toţi trecuţi la dușmani. 

— Evrei toţi, constată și Lettke jenat. După cât se pare, 
cercetarea atomului este un fel de știință evreiască. 

El își aminti de anii de școală. Cei mai buni elevi din clasă 
fuseseră evrei. Toţi îi urâseră, dar niciunul nu recunoștea că îi 
ura pentru că se simţea atât de prost pe lângă ei. 

Își alungă aceste amintiri și împinse lista în mijlocul mesei. 

— Ne vom concentra asupra celor care mai sunt aici. lată, 
profesor Klaus Clusius - cei din Berkeley cred despre el că ar 
conduce un proiect privitor la separarea izotopilor de uraniu. 

În câteva clipe rezultă că acesta ţinuse o prelegere privind 
îmbogățirea izotopilor de uraniu, la o ședință a Asociaţiei pentru 
fizică nucleară, din care făceau parte toţi cercetătorii atomiști: 


VP - 396 


Werner Heisenberg, Carl-Friedrich von Weizsäcker, Walter 
Bothe, Max von Laue, Erich Bagge, Kurt Diebner, Walther 
Gerlach, Karl Wirtz, Otto Hahn, Paul Harteck, Horst Korsching și 
alți câţiva. Totuși Clusius mai era încă profesor titular la 
Universitatea Munchen și ţinea regulat prelegeri, de parcă nimic 
nu se întâmpla. 

— Probabil că asta este acoperirea, presupuse Bodenkamp. 

— Probabil, fu de acord Lettke. Să vedem ce mai găsim. 
Dispunem acum de numele și codurile personale ale savanților 
care ne interesează. 

În bazele de date ale universităţilor au găsit o mulţime de 
studii privitoare la problemele fizicii atomului, dar numai până în 
aprilie 1939. Apoi - nimic. 

— Aha! exclamă Lettke. Asta înseamnă că cineva din guvern a 
recunoscut că cercetarea atomului este importantă pentru 
război și a declarat toate cercetările secrete. 

— Sau ei nu au mai făcut cercetări, presupuse Bodenkamp. 

Lettke clătină din cap. 

— Nu se poate. Angajaţii la universitate trebuie să publice 
regulat, fie doar pentru a-și păstra postul. 

— Ah, da. Atunci probabil că aveţi dreptate. 

O vreme ea privi în gol. Degetele i se mișcau inconștient, ca și 
cum ar fi depus eforturi să nu intre în bazele de date secrete. 

Poate că asta își închipuia doar el, se gândi Lettke. Pentru că 
el însuși simţea asta. 

— Probabil că oricum nu ne-ar fi de mare folos dacă am avea 
acces la lucrările apărute între timp, zise el. Nici din cele 
anterioare nu am înţeles nimic. 

Ea ridică din umeri. 

— Poate este prea mult. Vreau să spun că ei sunt cei mai 
deștepți oameni în viaţă. 

— Bine, dar asta este valabil și pentru grupul din Berkeley, 
care s-au exprimat mai pe înțelesul nostru. Lettke tresări când 
își dădu seama cum putea fi interpretat ceea ce spusese. Ei au 
scris în așa fel, ca să poată să înțeleagă și oamenii obișnuiți, 
pentru că vor să trimită aceste documente președintelui 
american! Respectiv oamenilor lui. Care sunt inteligenţi, dar nu 
sunt fizicieni. Şi trebuie să îi convingă. 

El răsfoi agitat teancul de documente citite în ziua anterioară, 
căutând un text a cărui semnificaţie abia acum o sesizase. 


VP - 397 


— Ei se referă undeva la o scrisoare adresată președintelui 
Roosevelt, pe care a semnat-o și Albert Einstein, dar nu spun și 
ce conţinea. 

— Un avertisment, presupuse Bodenkamp. 

— Exact. Legat de o bombă atomică germană. El regăsi 
textul, dar nu află nimic în plus. Era un fel de introducere și de 
rezumat pentru restul documentelor. 

— lar întâlnirea fizicienilor la Berkeley a avut scopul de a oferi 
completări la acea scrisoare. De aceea ei arată cum trebuie 
construită acea bombă și prezintă amănunţit posibilitatea 
Germaniei de a o construi. 

— Pentru că vor ca America să recupereze întârzierea. 

— Corect. Este o întrecere. Lettke puse la loc documentul și 
adăugă: Se poate ca acesta să fie primul război care se decide 
nu pe câmpul de luptă, ci în laboratoare. 

Lettke privi teancul de hârtii, dorindu-și să nu fi dat de urma 
lor. Indiferent de ce făcea acum cu ele, exista pericolul de a fi 
implicat în lucruri care îl depășeau. Când candidase pentru locul 
de muncă de la NSA, intenţionase să fugă din calea nebuniei, 
dar treaba aceasta ameninţa să îl plaseze în centrul ei. 

Se uită la programatoare. Putea să o convingă să păstreze 
tăcerea și să uite totul? O avea la mână, dar era suficient? 

— Am putea accesa programul-jurnal, spuse ea brusc. Am 
auzit că oamenii de știință folosesc frecvent „labor-logbuch” 
pentru funcţia de căutare și mai ales pentru ca înregistrări 
anterioare să nu fie modificate din neatenţie. 

— Bună idee. Să vedem ce găsim. 

Folosind funcţia de căutare, începură să deschidă toate 
intrările în jurnal în care se folosise cuvântul uraniu și dădură 
peste nota cuiva, conform căreia rezervele germane de uraniu 
erau de 1 200 tone. Acesta mai notase că uraniul este bun 
pentru muniţie cu nucleu dur, deoarece este tot mai dificil să se 
primească wolframul necesar din Portugalia. 

O altă notă, din urmă cu mai multe luni, provenea de la un 
maior din Luftwaffe, care menţiona o întâlnire a unor militari cu 
niște fizicieni, întâlnire la care profesorul Werner Heisenberg 
vorbise despre posibilităţile de a obţine energie din uraniu. 
Maiorul îl cita pe profesor: „Dacă războiul cu SUA va dura mai 
mulţi ani, va fi hotărât de energia atomică”. 

Totuși dintre oamenii de știință din Asociaţia pentru fizică 


VP - 398 


nucleară părea că nimeni nu folosise programul-jurnal. 

— Să căutăm în poșta electronică, propuse Lettke. Pe aceasta 
trebuie să o fi folosit. Că doar de oamenii de știință a fost 
descoperită. Nu? Cel puțin așa se zice. 

Bodenkamp dădu din cap. 

— În 1902, prima reţea între Kaiserlichen Institut der 
Wissenschaften din Berlin și Universitatea din Leipzig. Ideea a 
fost a profesorului Max Planck, programarea a fost realizată de 
Clara Behringer și Martha Muller. 

Intr-adevăr poșta electronică a fost folosită. Dar conţinutul 
comunicărilor era și mai derutant decât studiile lor, deoarece se 
făcea referire la convorbiri telefonice ori discuţii personale al 
căror conţinut nici măcar nu putea fi bănuit. Carl-Friedrich von 
Weizsăcker și Werner Heisenberg vorbeau în sute de comunicări 
despre probleme de matematică și se întrebau reciproc cum 
rezolvaseră una ori alta dintre ele. Lui Lettke nici măcar 
simbolurile folosite de ei nu îi spuneau nimic. 

Dacă dispui de suficiente date, nici nu trebuie să înţelegi tot. 
Spre prânz, după ce lecturaseră sute de comunicări prin rețea, 
Bodenkamp spuse: 

— Deci... dacă ei intenţionează să construiască o bombă 
atomică, atunci ţin acest lucru secret. Vorbesc doar de 
realizarea unei „mașini cu uraniu”, cu referire mai mult la o 
mașină de producere a energiei, nu? 

Lettke confirmă. Era impresia pe care și-o făcuse și el. 

Dar lui îi mai atrăsese ceva atenţia. Când Bodenkamp se duse 
la toaletă, el reciti o comunicare. 

— Priviţi asta. Este trimisă de un anume dr. Jensen, de la 
Universitatea din Hamburg, care vrea să construiască o 
centrifugă de cea mai mare performanţă și se plânge că 
Serviciul pentru Armament al Armatei i-a anulat o livrare 
necesară. El ar avea nevoie de ţevi din oțel, nu le-a primit, iar 
cele din aluminiu i-au zburat pe lângă urechi la teste. 

— O centrifugă..., repetă Bodenkamp și căzu pe gânduri, 
adică pentru îmbogățirea uraniului? 

— Așa s-ar părea, nu? Dacă acest Serviciu pentru Armament 
al Armatei are legătură cu asta. El menţionează aici un angajat, 
un anume Wilhelm Landsteiner, care pare că se ocupă de buget. 
Ceea ce mă face să mă gândesc că a fi posibil să aflăm din 
datele bancare cât de mulţi bani s-au scurs spre cercetarea 


VP - 399 


nucleară. 

Ea ridică din sprâncene. 

— Oh! La asta nu m-am gândit. 

— Puteţi face o asemenea interogare? Pe categorii și așa mai 
departe? Plăţi de la autorităţi guvernamentale, plăţi primite de 
universităţi. Ar trebui comparate... 

Ea se gândi un moment. 

— Pot să încerc. Dar va dura destul de mult. Și adăugă 
șovăind: Aș prefera să o fac de la calculatorul meu. Am acolo o 
bibliotecă de algoritmi. 

— Atunci faceţi-o de acolo. Și sunaţi-mă când aveţi un 
rezultat. 

În următoarele cinci ore Lettke nu o mai văzu, se strădui să 
pună cât de cât în ordine în documentele descoperite și se duse 
la cantină, unde se indispuse când găsi același meniu imposibil 
al bucătăriei de campanie. Dacă soldații de pe frontul de est 
primesc aceleași lături, cugetă el indispus, atunci doar bomba 
atomică ar mai putea aduce victoria! 

Puțin înainte de ora patru și jumătate sună în sfârșit telefonul. 

— Helene Bodenkamp, se prezentă ea, cu o voce mai 
descurajată decât de obicei. Dacă un proiect este supus 
secretizării, din ce știți dumneavoastră, există o altă posibilitate 
de a fi finanțat decât plăţile prin Reichsbank? Un... să zicem un 
sistem paralel? 

— Nu unul pe care să îl cunosc eu. Toate datele privitoare la 
plăţi sunt sub cel mai înalt grad de secretizare. Noi, ca angajaţi 
ai Agenţiei Naţionale de Securitate, suntem autorizaţi să 
aruncăm o privire. El își drese glasul, apoi întrebă: De ce 
întrebaţi? 

— Păi..., începu ea ezitând, am găsit ceva, dar arată cam 
ciudat. 

— Așteptaţi, vin eu la dumneavoastră. 

El nu mai fusese niciodată în biroul ei și îi luă ceva timp să îl 
găsească. În plus, înainte de a pleca încuie toate documentele. 
Așa că abia peste vreo douăzeci de minute putu să privească 
rezultatul pe monitorul calculatorului ei. 

Și într-adevăr, ceea ce văzu era cam bizar. 

— Sunteţi sigură că acesta este rezultatul? 

— Nu tocmai, de aceea v-am telefonat. 

— Suma asta este mult prea mică. Este... nimic! Doar 


VP - 400 


Messerschmitt AG primește de douăzeci de ori pe atât și nici 
măcar pentru construcţia, ci doar pentru dezvoltarea de noi 
tipuri de avioane. 

— Tocmai! 

— Și dacă procedaţi invers? Evaluaţi cât primesc universităţile 
și alte institute de cercetare. 

— Am făcut asta. Arată exact la fel. 

Ea interogă un alt tabel. Sumele difereau foarte puţin, cu doar 
câteva sute de Reichsmark. 

Lettke se îndreptă, își lărgi cu un deget gulerul cămășii, care 
brusc i se păru prea strâmt. 

— Ciudat. Arată de parcă... 

Ezită să termine propoziţia, dar o făcu ea: 

— De parcă acest proiect al bombei atomice, de care cei din 
Berkeley se tem atât de mult, nici nu ar exista. 

Da. Exact așa părea. Devastator gând. 

— Ștergeţi totul, îi ceru el. Și nu spuneţi nimănui nimic. 
Trebuie să mă gândesc ce vom face. 

o... 

Niciun cuvânt nimănui? Helene nu putea să facă așa ceva 
după cele două zile de descoperiri care puteau cutremura 
lumea. Ea avea nevoie să discute cu cineva, pentru a se lămuri 
asupra modului în care trebuia să privească lucrurile! 

Așa că în această seară termină totul cât putu de repede, cu 
scopul de a ajunge în sfârșit la soţii Aschenbrenner și la Arthur, 
cărora să le relateze despre misterioasa comunicare, despre 
pătrunderea în computerul universităţii din Berkeley, despre 
dezintegrarea nucleară și bomba atomică. Totul se va rezuma la 
întrebarea: poate fi adevărat? Poate fi distrus un întreg oraș cu o 
bombă nu mai mare decât un ananas, cum susține acest 
Heisenberg? 

Arthur ședea turcește în faţa ei, ţinând capul aplecat înainte, 
și în timp ce ea vorbea, nu își dezlipise privirea de pe buzele ei. 
Apoi se îndreptă, își împreună palmele și se gândi profund. 

— Eu nu am fost niciodată bun la fizică, spuse el în cele din 
urmă. Dar firește că l-am citit pe Hans Dominik. Într-un roman - 
oare cum se numea? Moștenirea UVranidelor ori ceva asemănător 
- în care era vorba despre puterile monstruoase ale energiei 
atomice. Că este posibil să eliberezi aceste forțe, se bănuia de 
ceva vreme. Poate de când madame Curie a izolat radiul. In 


VP - 401 


orice caz, aceasta ar fi ipoteza de la care aș pleca, dacă aș avea 
acces la o bibliotecă... 

Privirea lui parcă trecea prin pereţii între care era prizonier. 

— Un lucru este oricum sigur: cel care va descătușa forțele 
atomului, acela va fi stăpânul lumii, continuă pierdut în gânduri. 
Războiul se va transforma într-un război al cercetătorilor, în care 
soldaţii vor fi doar combustibil. În acest fel tehnica ne deschide 
o ușă către un domeniu superior, absolut nou, al posibilităţilor și 
al pericolelor... 

Helene, care se temea că el va ajunge iarăși la tema preferată 
- cum ar fi arătat lumea dacă lordul Babbage nu ar fi construit 
mașina sa analitică -, interveni rapid: 

— Dar nu este o nebunie ca americanii să înceapă să 
construiască acum bomba atomică, pentru că se tem că noi am 
putea să o facem, când de fapt în Germania nu se lucrează 
serios la o asemenea bombă? 

Arthur râse mânzește. 

— Oh, dar asta se potrivește perfect cu prostia pe care 
conducerea armatei o afișează zilnic, spuse el. Da, poate că este 
o nebunie, dar știrea este bună! Dacă americanii construiesc 
bomba, atunci înseamnă că războiul se va termina curând și 
regimul lui Hitler va lua sfârșit. Desigur că pentru Germania va fi 
rău, dar oricum mai bine un sfârșit în teroare decât o teroare 
fără sfârșit. După un timp viaţa va reveni pe făgașul ei, așa cum 
s-a întâmplat întotdeauna după un război, și totul va intra în 
normal. Imaginează-ţi! O viaţă normală, în sfârșit! In sfârșit să te 
plimbi din nou sub cerul liber, să te duci unde vrei, să simţi pe 
piele soarele și vântul, să vorbești cu oamenii pe care îi 
întâlneşti, având ca singură grijă în viaţă revenirea la profesia ta 
și căpătarea curajului de a cere o mărire de salariu! O viaţă 
normală... Da, să sperăm că vor construi bomba, să sperăm! 

— Chiar dacă vor distruge Berlinul cu ea? 

Arthur clătină din cap: 

— Nu vor face asta. O vor arunca undeva, ca să se vadă forța 
ei de distrugere, după care doar vor ameninţa cu ea. lar nouă nu 
ne va rămâne altceva de făcut decât să capitulăm. 

— Crezi tu? 

— Cu siguranţă. Americanii nu sunt monștri. 

El veni alături de ea, însă Helene avu ciudatul sentiment că se 
afla foarte departe de el, la mii de kilometri. Șarpanta trosni, 


VP - 402 


făcând liniștea care se așternuse între ei să pară și mai adâncă. 
Unul dintre becuri fila, dar în vremurile acestea era greu să faci 
rost de altul. 

— Conducerea armatei chiar este tâmpită? întrebă ea când nu 
mai putu să suporte tăcerea. 

— Chiar foarte, răspunse Arthur. la în considerare doar 
campania din Rusia - care practic nu a fost pregătită, a început 
mult prea târziu în vară, așa că oamenii au intrat în iarnă, și nu 
în iarna pe care o cunoaștem noi, ci în brutala iarnă rusească, în 
care este atât de frig, încât îngheaţă motorina în tancuri. Dar 
erau atât de îmbătaţi de succesele rapide din Polonia și Franța, 
încât s-au gândit că le va merge mereu așa. Și această 
vânzoleală de strategii! Mai întâi au pornit contra Leningradului, 
apoi în sud, apoi brusc împotriva Moscovei, și în loc de a 
menţine poziţiile când a venit gerul, au atacat mai departe, 
pentru că trebuia să se rămână la un Blitzkrieg - un Blitzkrieg în 
Rusia! Ce glumă proastă! Rusia este o ţară atât de vastă, 
inimaginabil de mare - de neimaginat și pentru Cartierul 
General al Fuhrerului. Și ideea de a cuceri Moscova a fost o 
prostie. Nu avea sens. Era doar ca gest. In vremurile lui 
Napoleon o fi fost asta un important ţel militar, dar astăzi? Stalin 
s-ar fi retras în Urali, mult dincolo de raza de acţiune a 
avioanelor de luptă germane. El zâmbi și adăugă: Dar pentru 
mine ar fi o nemărginită satisfacţie dacă această brutalitate 
prostească va fi în sfârșit învinsă de inteligenţa științei. 

Din nou se lăsă tăcerea între ei, pe care Helene nu o mai putu 
suporta. Se ridică și spuse: 

— Trebuie să plec. 

— Deja? Păcat, abia ai venit. _ 

— Eu... mai am ceva de făcut. Am promis. Il sărută fugar pe 
obraz. Hai, lasă-mă să cobor. 

— Păcat, repetă el, dar fără ca buna dispoziţie să îi pară 
afectată. 

Abia pe drumul de întoarcere, pe un vânt puternic și umed, 
durerea din ea prinse forma unei fraze: Nu a spus că se va 
căsători cu mine, când se va termina războiul și viața va reveni 
la normal! Își amintea mereu fraza aceasta, de parcă mintea i se 
învârtea la nesfârșit în același loc, făcând-o să se gândească 
doar la discuţia lor: nu, el nu sugerase nimic în acest sens. El se 
va bucura după război de o viaţă normală, în care ea nu apărea. 


VP - 403 


Helene pedala cu toată puterea, ba chiar se bucura că vântul i 
se împotrivea, făcând-o să lăcrimeze. Nu, ea nu voia ca războiul 
să se termine și nici nu tânjea după o viaţă normală. O viaţă 
normală care pentru ea însemna să rămână iarăși singură. 


VP - 404 


49. 


Astăzi nu îi venea să mai plece de la birou. Mereu schimba 
ordinea documentelor americane, le răsfoia pe unele pentru a 
douăzecea oară, apoi se uita pe fereastră și își spunea că era 
mai bine să aștepte ca vremea groaznică să se mai amelioreze. 

Dar firește că vremea nu se ameliora și la un moment dat 
epuizarea îl făcu să pună capăt. Când portarul îi restitui 
telefonul, îl întrebă dacă se simte bine, Lettke îl asigură că totul 
este în ordine, doar că a muncit puţin mai mult, și după cum 
interlocutorul lui știa, toţi trebuiau să dea totul pentru victoria 
finală. Da, desigur, răspunse portarul, care lăsa impresia că i se 
părea că este luat peste picior. El nu mai credea că Germania va 
putea câștiga războiul. 

Lettke ajunse acasă ud leoarcă, se certă absent cu mama sa, 
care voia să o însoțească la un concert care avea loc sâmbătă la 
Stadthalle, ceea ce el nu voia, deoarece nu era pasionat de 
muzică și cu atât mai puţin de cea clasică. Plecă din bucătărie, 
făcu un duș scurt, după care se culcă și dormi buștean. 

Dar gândurile luaseră doar o pauză, nu încetaseră să îl 
frământe. Dimineaţa își punea aceeași întrebare: Ce să facă 
acum? Dacă mergea la Adamek și îi înmâna documentele, va 
atrage atenţia asupra lui, și numai de asta nu avea nevoie. Că 
doar de aceea se angajase într-un serviciu secret, ca să lucreze 
în secret. Dacă se prezenta la șef, ar fi fost luat la întrebări, cum 
dăduse de urma acestor documente, de ce o spionase tocmai pe 
această femeie, iar răspunsul adevărat nu ar putea să îl dea 
niciodată. 

Pe de altă parte, dacă păstra tăcerea asupra întregii povești, 
urmările ar fi fost mai grave, mai ales dacă cineva descoperea 
că el, Lettke, avusese cunoștință de aceste chestiuni, dar nu 
spusese nimic. Asta l-ar duce în faţa tribunalului pentru trădare 
sau ceva asemănător, judecătorii vor găsi un termen dramatic 
pentru așa ceva și foarte probabil va ajunge la închisoare, ceea 
ce mai mult ca sigur nu își dorea. 

Și totuși, a treia cale nu exista. Sau cel puţin nu o vedea el. 
Oricum o lua, era în pericol. 


VP - 405 


Și colac peste pupăză cearta cu mama lui pe tema 
nenorocitului de concert continua. 

— Reţine că nu merg la acest concert, ridică el la un moment 
dat tonul. 

— Atunci cel puţin ajută-mă să cumpăr bilete, îi ceru ea în 
cele din urmă cu acel ton plângăreţ, pe care el îl resimțea ca o 
lamă de ferăstrău la baza craniului. Trebuie cumpărat telefonic 
și eu nu știu cum. Și nici nu înţeleg de ce nu pot să cumpăr de la 
casă un bilet pentru concert, ca mai înainte. 

— Pentru că este mult mai simplu, mormăi el, și împreună cu 
ea făcu operaţiunea, pe care ea ar fi putut să o facă singură, 
dacă ar fi vrut: formă numărul indicat în anunţ, bifă pentru câte 
persoane se solicită bilete și în final fu confirmată suma, exact 
atât cât era la o achiziţie clasică. Atât. 

— Și biletele? sări ea ca din gură de șarpe. Cum le primesc? 

— Nu le primeşti! El își dădu ochii peste cap. Arăţi doar 
telefonul, cineva pune pe el un dispozitiv de citire și respectivul 
află că ai plătit biletele și îţi permite să intri. 

Ea își privi cu scepticism telefonul învechit. 

— Și așa merge acum? 

— Așa merge de mult. Când am fost la cinematograf, la filmul 
acela cu Ruhmann, pe care voiai să îl vezi... Cum îi spunea? 
Haina îl face pe om? La fel am procedat, nu îţi amintești? Cât 
este de atunci? 

— Acum mult timp. Am senzaţia că îţi este rușine cu mama ta. 

Acesta a fost momentul în care Eugen Lettke fu convins că îi 
crapă capul dacă mai stă acolo. Se ridică și își culese din mers 
pălăria și pardesiul. 

— Unde te duci? 

— Afară. Să iau o gură de aer. Nu mă aștepta cu masa, nu știu 
când mă întorc și oricum nu îmi este foame. 

Și plecă imediat, fără să mai aștepte riposta ei de nesuportat. 

Mersul pe jos îi făcu bine, deși vremea nu era plăcută. Trebuia 
cumva să scape de tensiunea ce îl stăpânea, trebuia să facă 
ceva care să îi oprească măcar temporar mașinăria gândurilor. 
Să facă o pauză. Ușor de zis, greu de făcut. 

Fără să își dea seama, pașii îl purtară în centru, la gară, și 
dând curs primului impuls, cumpără un bilet pentru Erfurt. 
Departe de Weimar era un început. În timpul călătoriei se gândi 
la femeia descoperită la Erfurt cu care se culcase. Ce ar fi să o 


VP - 406 


mai caute? Ar fi fost împotriva înţelegerii, de aceea îi repugnă 
ideea, dar din păcate în ultima vreme omisese să mai caute 
femei. Rezerva lui de material compromiţător, odinioară atât de 
bogată, se golise. 

O astfel de vânătoare necesita o temeinică pregătire și o 
introspecţie, și în starea în care era numai de asta nu îi ardea. 

Poate că va fi de ajuns să colinde puţin prin oraș, cu alte 
gânduri. Erfurt avea locuri interesante pe care le ignorase până 
acum - podul Krâmerbrucke, piaţa Anger, domul... 

Domul. Gândul de a vizita o biserică aproape îl însenină. 

Ajunse la Erfurt la prânz și în piaţa gării simţi miros de 
bucătărie și i se făcu foame. Ceea ce consideră a fi un semn 
bun, pentru că toată săptămâna suferise de lipsa apetitului și 
mâncase doar pentru că era vremea mesei și rațiunea îi cerea 
să își hrănească trupul. O poftă, fie și numai pentru o mâncare 
gustoasă, însemna un pas în direcţia cea bună. 

Se luă după miros și ajunse la un restaurant care nu îi făcu o 
impresie proastă, chiar dacă în lista afișată unele feluri erau 
tăiate, că doar era război. Dar fără îndoială că mai erau 
mâncăruri al căror miros îl ademenise, așa că luă loc la o masă. 

Comandă friptură cu sos marinat, cu găluști din cartofi și 
varză roșie și o bere. Din ce animal era friptura preferă să nu 
afle. Gaăluștile trebuiau să fie mai mari, iar varza roșie era 
lemnoasă, dar mâncă totul cu mare poftă. Berii nu avea ce să Îi 
reproșeze. 

La masa alăturată discutau două femei plinuțe, una mai în 
vârstă și una mai tânără. Aveau în faţă doar câte un pahar cu 
apă minerală, lucru care patronului nu prea îi convenea, 
judecând după cum le privea. Dar restaurantul nu era 
aglomerat, așa că tolera situaţia. 

După un timp femeia mai în vârstă își luă rămas-bun și plecă 
probabil la un tren. Cea tânără mai rămase și îi zâmbi lui Lettke, 
îi ură poftă bună și îl întrebă dacă friptura a fost gustoasă. 

Lettke ezită, apoi aplecându-se către ea, îi spuse încet: 

— Poate fi mâncată, dar mă tem că era de pisică. 

Ea izbucni în râs. 

— Ce contează dacă a fost bună, nu? 

Femeia avea chipul de forma unei inimi, buze pline. Rochia 
cădea bine pe ea, dar în priviri avea ceva ca o foame profundă, 
poate chiar adevărată, ceea ce îl făcu pe Eugen Lettke să o 


VP - 407 


întrebe: 

— Imi permiteţi să vă invit la o bucată de pisică? Găluștele 
sunt foarte bune, deși cam mici. 

Femeia clipi cochet și răspunse: 

— Nu zic nu. 

Veni la masa lui, el comandă și în timp ce așteptau, îl întrebă 
ce făcea la Erfurt. Il văzuse venind dinspre gară și de aceea 
bănuise că nu este din oraș. li răspunse că vizita orașul, apoi 
sosi comanda și ea se oferi ca după ce mănâncă să îi arate ce 
era mai frumos în Erfurt. 

— Cu plăcere, spuse Lettke, și o privi cum mânca pofticioasă. 

Nu era una de profesie, dacă se lăsa plătită cu friptură cu sos 
marinat. Pe de altă parte, genul acesta de afacere avea 
avantajul că nu atrăgea atenţia în datele de plăţi de la 
Reichsbank. | 

Și de ce nu? ll va ajuta să mai scape de tensiunea interioară și 
pe moment îi va mai abate gândurile, plus că nici urâtă nu era. 
Mai comandă câte o cafea la sfârșit, apoi se ridicară. 

— Eu locuiesc în apropiere, îi spuse ea la ureche când îl luă la 
braţ. 

— Aha, zise Lettke și plecară. 

El încercă să nu se gândească la cine pe cine dirija, ci la 
corpul ei plinuţ și moale, pe care îl simţea alături. Işi spuse că 
totul era în regulă, era exact de ce avea nevoie. 

Pe o stradă lăturalnică, în faţa ușii unei case, evident a ei, ea 
se aruncă de gâtul lui și îl sărută cu lăcomie, cu gura larg 
deschisă. Limba ei puternică și umedă arăta că ea era pregătită 
să primească mult mai mult decât un sărut. 

— Mi-ai plăcut din prima clipă, spuse ea gâfâind la urechea 
lui. Hai la mine sus. Fac tot ce vrei, tot. 

In acel moment pe Eugen Lettke îl cuprinse o aversiune, ba 
chiar o scârbă ce îl subjugă cel puţin la fel de puternic cum îl 
subjugase foamea în piaţa din fața gării. Se smulse de lângă ea 
și trase cu putere aer în piept, pentru a nu vomita. 

— Nu, izbucni el. Nu! 

— Ce este? întrebă femeia cu ochii măriţi de spaimă. Nu vrei? 
Nu îţi face probleme. Tu ești căsătorit, hm...? Îţi promit că totul 
rămâne între noi. Ne vom delecta amândoi, atât. Hai, hai, vino... 

Pofta care emana din ea ca radioactivitatea din vechile 
desene care o zugrăveau pe Marie Curie la descoperirea 


VP - 408 


radiului, acest nesaţ de viaţă și senzualitate - toate acestea i se 
părură ca o mocirlă care îl trăgea spre ea cu mii de tentacule 
pline cu ventuze uriașe, umede, un monstru mucilaginos dintr-o 
lume a tenebrelor, care îl va înșfăca și îl va descompune în acid, 
dacă el va ceda măcar un pas. El respinse brațele întinse spre 
el, făcu un pas înapoi, apoi încă unul, se întoarse și se îndepărtă 
aproape alergând. O auzi strigând ceva în urma lui, nu o 
înțelese, dar nu erau vorbe de mângâiere. 

Fugi, cumpără de pe telefon bilet pentru întoarcerea la 
Weimar și spre norocul lui prinse trenul care tocmai pleca. Urcă 
și pe când se îndepărta de Erfurt, Eugen Lettke se simţi salvat. 

Totuși ușurarea îi cam dispăru pe drum. Când ajunse la 
Weimar, i se părea că purta pe umeri o imensă greutate, care 
părea hotărâtă să îl facă una cu pământul. Respira cu greutate, 
picioarele îi erau grele, iar drumul până acasă părea că în 
absenţa lui devenise mai lung și mai epuizant. 

Ce se petrecuse? 

Nimic. Nu mai înțelegea ce sens avea viața lui acum, când 
știa că niciodată nu va putea să își ducă până la capăt 
răzbunarea. Tot timpul crezuse că el era cel care avea controlul, 
dar în realitate se implicase atât de mult în această campanie a 
răzbunării, încât îi devenise sclav. Răzbunarea lui preluase 
controlul și era hotărâtă să nu îl mai piardă. 

Trebuia să facă altceva cu viaţa lui, cu totul altceva. Și era 
extrem de urgent să descopere ce anume. 

o... 

Helene se bucura că în sfârșit era luni și că putea să se 
refugieze la serviciu după un sfârșit de săptămână dedicat 
odelor ridicate lui Ludolf von Argensleben, pentru că acesta 
trimisese sâmbătă flori. Helene așteptase cu teamă să o sune, 
dar pentru că acesta nu o făcuse, în loc să fie ușurată, își făcuse 
griji că el se aștepta să îi telefoneze ea. 

În plus, dormise prost, visase urât, că rătăcea pe străzi, că era 
singură și invizibilă, deoarece de câte ori întâlnea pe cineva, nui 
se acorda nici cea mai mică atenție. 

Nu mai ploua și nu mai era atât de frig ca în săptămâna ce 
trecuse. În mod ciudat în clădirea agenţiei era îngrozitor de cald 
și aerul era umed, de parcă acolo se puseseră la uscat mii de 
haine ude. Când Helene porni computerul, pe monitor apăru 
comunicarea că încălzirea centrală fusese dereglată din 


VP - 409 


neglijenţă, dar că în cursul dimineţii situaţia se va remedia. Nu 
existau motive de îngrijorare. 

Pe Helene nu o mai preocupă chestiunea, ci se duse la Lettke. 
Acesta aranja în dosare documentele care erau inscripționate 
„Secret!” 

— M-am mai gândit, începu ea, și cred că aveţi dreptate. 
Trebuia să ștergem documentele americane, să distrugem 
extrasele și să uităm tot ce s-a întâmplat săptămâna trecută. 

Lettke ridică din sprâncene. 

— Și de ce credeţi asta? întrebă el revenind la tonul arogant și 
distant dinainte. 

— Trebuie să ne gândim că americanii au și ei spioni la noi. 
Încă nu există un proiect privitor la crearea acestei bombe și 
probabil că ei știu și își spun că nici nu avem nevoie să 
construim una. Dar dacă prezentăm mai sus aceste documente, 
cineva din guvern va hotărî că bomba trebuie construită 
înaintea americanilor, iar acest lucru va fi aflat de americani, 
care își vor zice că ei trebuie să se grăbească... și totul se va 
sfârși groaznic! 

Avu senzaţia că se va prăbuși în sine auzind cât de fals îi 
sunau cuvintele și argumentele. Pentru că erau false. De fapt ea 
voia doar ca războiul să se încheie rapid. Dar așa ceva nu putea 
spune nimănui. 

Lettke, care se oprise din activitatea lui, își reluă treaba și 
puse un fascicul deoparte... 

— lar eu am ajuns între timp la convingerea, spuse el, că 
dumneavoastră aţi avut dreptate. Acesta este un moment în 
care noi nu trebuie să ne gândim la noi, ci la binele poporului 
nostru. Este datoria noastră ca germani să înaintăm conducerii 
ceea ce am aflat indiferent pe ce cale, cu convingerea că decizia 
pe care o va lua aceasta va fi cea corectă. 

Helene îl privi descumpănită. 

— Nu vorbiţi serios... 

— Practic asta, zise el punând palma pe fasciculele deja 
aranjate, este exact de ce are nevoie Adamek pentru a 
argumenta dreptul la existenţă o dată pentru totdeauna al 
agenţiei noastre. Pentru că aceasta este dovada incontestabilă 
că este mai bine ca două perechi de ochi independente una de 
alta să supravegheze dușmanul. 

— Chiar vreţi să faceți asta? Vreţi ca aceste..., Helene arătă 


VP - 410 


cu mâna spre documente, vreţi să îi predaţi lui Adamek aceste 
instrucţiuni de construire a unei bombe care va distruge lumea? 

Lettke confirmă. 

— Deja am stabilit întâlnirea cu el. La ora unsprezece. Dacă 
doriţi, puteți veni cu mine. 

o... 

Mai târziu, pe parcursul discuţiei cu Adamek, Lettke își spuse 
în gând: După asta se cunoaște o personalitate cu talent de 
conducător: șeful frunzări documentele, ascultă ce i se spunea și 
puse aceleași întrebări pe care și le puseseră și ei, doar că mult 
mai rapid. Adamek avu nevoie de mai puţin de patruzeci de 
minute ca să înțeleagă ceea ce ei înțeleseseră după aproape 
două zile. 

— Dacă lucrurile stau astfel, spuse el în final, cu această 
descoperire dreptul la existenţă al agenţiei noastre va fi statuat 
pentru totdeauna, la fel și faptul că este mai bine să existe două 
servicii secrete independente unul de celălalt și concurente. 
Adamek își înălță capul, privirea lui trecu prin pereţii parcă 
transparenţi, lăsând impresia că se uita la toate coridoarele 
pustii și la birourile goale. Apoi adăugă: Se prea poate ca pe 
viitor să ne mărim din nou echipa. Se prea poate. 

Lettke nu spuse nimic. Era momentul în care nu se 
recomanda să tulburi gândurile interlocutorului. 

Adamek își îndreptă apoi privirea spre Bodenkamp. 

— Cum aţi făcut asta? Cum de aţi putut intra pe computerul 
universităţii din Berkeley? 

Programatoarea, care în afară de salut nu scosese o vorbă, ci 
stătea ca mielul la tăiere, ridică și ea capul. 

— Era un computer ABM. M-am folosit de un punct slab al 
sistemului de securitate, asupra căruia mă făcuse atentă Herr 
Kirst când lucram la proiectul „Nisip mișcător”. 

Ea îi explică detaliile tehnice cu o minuţiozitate pe care Lettke 
o găsi obositoare, dar Adamek păru foarte interesat și înţelese 
tot. 

— Dar, întrebă Adamek în cele din urmă, cum de v-a venit 
ideea să pătrundeți acolo? 

— Asta ar trebui poate să o spun eu, interveni Lettke. 

— Faceţi-o, aprobă Adamek. 

Din fericire, în dimineaţa aceasta îi venise în minte o poveste 
plauzibilă. 


VP - 411 


— Momentul declanșator a fost sarcina dată de 
dumneavoastră de a analiza profilurile consumatorilor de curent 
electric, afirmă el aruncându-i o scurtă privire lui Bodenkamp, 
care nu părea să intenţioneze să intervină. Deoarece existau 
diferențe enorme, de la prima privire ne-am gândit că era lipsit 
de perspective să căutăm în așa ceva indicii pentru ascunzători. 
Apoi ne-am hotărât să luăm la întâmplare câteva profiluri 
asemănătoare și să le analizăm datele gospodăriilor prin toate 
mijloacele noastre, în speranţa descoperirii în acest fel a 
asemănărilor. Unul dintre profiluri era cel al unei anume Gertrud 
Kuhl, din Berlin-Wedding. Și uitându-mă prin corespondenţa ei 
din poșta electronică, am dat de acest schimb de scrisori. 

El scoase o copie după ultimele două scrisori ale Verei 
Schneider adresate prietenei ei, și i le dădu lui Adamek. 

Adamek le citi, apoi clătină din cap: 

— Aţi procedat bine. Eu cred că a meritat. 

El puse copia pe teancul de documente și îl trase spre el. 

— Le voi înainta. Dumneavoastră vă puteţi ocupa în 
continuare de profilurile de curent, poate că totuși veți găsi o 
procedură care să ne ajute să progresăm. lar dacă nu găsiţi, nu 
este o tragedie. Nu mai este, dacă înțelegeţi ce vreau să spun. 

După asta au fost lăsaţi să plece. Pe drumul spre birou, 
Bodenkamp întrebă încet: 

— Și acum ce se va întâmpla? 

Lettke zâmbi: 

— Nimic. În orice caz nimic care să ne mai privească pe noi. 
Cu aceste documente Adamek își va face prieteni în conducere - 
desigur și dușmani -, iar noi poate vom primi curând colegi noi, 
dar cu siguranţă nu măriri salariale. Până când documentele vor 
ajunge sus de tot, numele noastre nu au să mai apară în discuţii 
și se va ști doar că Agenţia Naţională de Securitate a dat de 
urma unei chestii grozave. 

Apoi Lettke se gândi: lar Adamek le va rămâne dator. Dar nu Îi 
spuse programatoarei. 

— Și bomba? O vor construi? 

El ridică din umeri. 

— Poate că da. Sau poate că nu. Știţi cum merge: în cele din 
urmă Fuhrerul decide. 


Helene merse ca o somnambulă până la biroul ei. Deci s-a 


VP - 412 


întâmplat. Acum documentele au să ajungă la guvern, Serviciul 
pentru Armament al Armatei își va recunoaște eșecul și va 
dispune construirea acestei bombe, iar războiul va fi hotărât de 
primul care o va avea și care i-o va trânti în cap celuilalt. In orice 
caz războiul se va termina curând, viaţa va reveni la normal și 
ea va fi iarăși singură. 

În această zi nu mai era capabilă să lucreze. Privea profilurile 
consumatorilor fără să le vadă, în vreme ce gândurile îi umblau 
aiurea. Când își mai revenea, nici măcar nu mai știa la ce se 
gândise. 

Se făcuse destul de târziu, așa că o luă pe bicicletă spre casă, 
unde își lăsă telefonul la încărcat și imediat, fără a mai anunţa 
pe nimeni, o porni spre gospodăria Aschenbrenner și spre 
Arthur. 

— Culcă-te cu mine, îi ceru ea acestuia. 

— Dar nu mai avem prezervative, îi răspunse speriat Arthur. 

Helene tocmai începuse să își scoată rochia. 

— Nu are importanţă, zise ea. 


VP - 413 


50. 


Dimineaţa următoare părea să înceapă bine, anunțând o z 
bună. Lettke se trezi dintr-un somn adânc, fără vise, odihnitor, 
cu cinci minute înainte de a suna ceasul deșteptător: ca și cum 
corpul ar vrea să anunţe că se supune de bunăvoie eforturilor 
care îi vor fi impuse în ziua ce urma. 

Și totuși, la micul dejun se iscă o ceartă cu mama lui. Nici el 
nu își dădea seama cum de se ajunsese aici. Ea se plânsese din 
nou de dureri de inimă și că avea palpitaţii. El îi sugerase să se 
ducă la doctor și se oferise să îi facă o programare și îi ceru 
telefonul. 

Dar ea refuzase și începuse să se ambaleze: 

— Dar nu de inimă este vorba, strigase. Nu înţelegi odată? 

— Nu. Tocmai te-ai plâns timp de zece minute de inimă, că te 
doare și că ai palpitaţii, iar acum susţii că nu este vorba despre 
inimă? 

Ea strânse pumnii și bătu în masa din bucătărie, dar fără a fi 
foarte impresionantă. 

— Este vorba de motivul pentru care îmi palpită inima, acela 
că tu nu te preocupi să te căsătorești și să faci copii, ca să îţi 
perpetuezi originile. Ce sens ar mai avea viaţa mea, dacă eu nu 
am făcut decât să cresc un bărbat care pune capăt liniei 
neamului său? 

Eugen Lettke se holba șocat la mama sa. 

— Pe tine te doare inima pentru că eu nu mă căsătoresc? 
Vorbești serios? 

— Da, exact, așa este! 

El puse cafeaua pe masă, se lăsă pe speteaza scaunului și 
câteva momente nu mai știu ce să spună. 

— Tu cum ai defini noţiunea de „șantaj”? întrebă în cele din 
urmă. 

— Ah, nu vorbi prostii. Nu fac asta intenţionat. Îţi spun doar 
care este cauza problemelor mele cu inima. 

— După părerea ta. Pe mine m-ar interesa ce spune doctorul 
Mohl despre asta. 

— Doctorul Mohl spune că s-ar putea să fie așa. Pentru că 


VP - 414 


trupul și psihicul se află într-o legătură complexă unul cu altul. 
Și eu îmi fac griji pentru tine. 

— Nu este nevoie, mulțumesc. 

Ea îl examină îndelung pe deasupra nasului ei ascuţit și 
coroiat. 

— Eugen, tu ai douăzeci și opt de ani. La vârsta aceasta, tatăl 
tău era unul dintre cei mai cunoscuți piloți ai lumii. lar alți 
bărbaţi aveau fii de zece ani. 

— Dar eu nu sunt „alţi bărbaţi”. 

— Știu. Dar de fapt ești bărbat? 

El trase adânc aer în piept, ca să nu spună ceva necugetat. 

— Mulţumesc de întrebare, dar te pot liniști. Totul este așa 
cum trebuie să fie. Dar căsătoria nu mă atrage. Așa cum nici 
tatăl meu nu era atras de căsătorie, ci de război. A făcut un fiu, 
apoi a preferat să se lase doborât, decât să revină în familia lui. 

— Este necuviincios din partea ta să spui așa ceva. Ea începu, 
cum era de așteptat, să își maseze pieptul deasupra inimii. 
Absolut necuviincios. Tatăl tău a fost un erou. Un erou nu dă 
înapoi nici la chemarea patriei și nici în faţa căsătoriei. 

— Marii bărbaţi nu se căsătoresc. A fost lisus căsătorit? Nu. A 
fost Isaac Newton căsătorit? Nu. Este Hitler căsătorit? Nici el nu 
este căsătorit. 

Mama lui pufni iritată: 

— Fuhrerul se sacrifică pentru poporul nostru. El nu are timp 
pentru altceva. 

— Păi vezi? zise Eugen Lettke, care mizase exact pe acest 
răspuns. Și eu sunt în aceeași situaţie. 

Ea își ascunse faţa în mâini câteva momente. 

— Eugen! Nu are sens și tu știi asta. Mie îmi pare rău de 
moștenirea ta ereditară. Tu ești un bărbat atât de chipeș, un 
bărbat arian ca la carte - ar fi păcat să nu procreezi copii. Cu o 
femeie germană cu sânge curat, firește. Ea trecu încet cu 
palmele peste tăblia mesei și adăugă: Și în afară de asta... este 
război. Mulţi bărbaţi mor pe front. Chiar dacă victoria va veni 
curând, femeile tot vor fi majoritare. Ai de unde să alegi! De ce 
nu profiţi de acest avantaj? 

Lettke luă cafeaua, bău pentru a nu mai trebui să răspundă, 
apoi se gândi că era poate timpul să caute o locuinţă proprie. 
Acum existau multe locuinţe goale din aceleași motive. 

Dar să se căsătorească...? Era problema lui ce avea să se 


VP-415 


întâmple cu a sa nemaipomenită moștenire ereditară? Dacă 
aceasta era atât de importantă pentru providenţă, atunci ea să 
se ocupe de problema asta! 

De exemplu, providenţa i-ar putea scoate în cale femeia 
irezistibilă, care să îl facă să își schimbe atitudinea față de 
căsătorie. 

Nu era o pretenţie exagerată, nu? 

— Mă voi mai gândi la asta, zise el pașnic și cu asta se 
liniștiră. Dar numai dacă îţi faci o programare la doctorul Mohl. 

o... 

Helene se trezi fericită. Era în braţele lui Arthur și totul era 
bine. 

Dar ceva era... altfel decât până acum. Altfel decât atunci 
când se mai trezise în braţe lui. 

Când privi ceasul, află și motivul: era deja ora șapte 
dimineața! 

— Oh, nu! 

Sări în picioare speriindu-l pe Arthur, care somnoros încercă 
să o mai strângă încă o dată în braţe. 

— Nu! Arthur! Trebuie să plec! 

Oare de ce tot ce era bine trebuia să se sfârșească rău? Ei se 
culcaseră și altă dată fără protecţie, ba chiar de mai multe ori. 
Dar pentru prima oară ea rămăsese fără să vrea peste noapte. 
Va fi luată la întrebări. Va trebui să mintă, să fie atentă să nu se 
contrazică și mai ales trebuia să se grăbească! 

Se îmbrăcă rapid, îi dădu lui Arthur un sărut grăbit la 
despărțire, îi promise că va reveni și cobori scara. 

Și dacă rămânea gravidă? 

Hotărâse ca acum să nu se gândească la asta. 

Când intră în casă, Marie era la bucătărie, frământa un aluat 
și mirosea a drojdie. 

— Am adormit, mărturisi Helene. 

— Știu, spuse prietena ei îngrijorată. Otto a bătut de mai 
multe ori cu un băț la voi, dar nu aţi auzit. Și nu a vrut să urce. 

Helene simţi că se roșise. 

— Am dormit duși. 

— Așa se pare. Va trebui să găsești o explicaţie bună înainte 
de a ajunge acasă. 

— Da, trebuie... 

— Mama ta a sunat ieri de mai multe ori, în cele din urmă i- 


VP - 416 


am răspuns. 

— Dar nu trebuia! 

Marie ridică din umeri. 

— M-am gândit că s-a întâmplat ceva, dacă încearcă de mai 
multe ori. Dar voia doar să știe dacă ești aici. l-am răspuns că 
nu ești. 

Asta mai trebuia! Helene se lăsă pe banca din bucătărie. Ce 
să facă? Ceva trebuia să spună. Ceva care să sune plauzibil și 
care să nu îi implice pe Marie și pe Otto. 

Un moment se gândi să spună că avusese o aventură cu un 
coleg de la serviciu. Un coleg căsătorit. Asta ca să șocheze și ca 
să evite să mai dea alte amănunte. 

Apoi îi veni o altă idee. O privi pe Marie și îi ceru: 

— Îmi poţi da o înghiţitură din șnapsul preparat de voi? 

Cinci minute mai târziu pedala spre Weimar, bucuroasă că nu 
ploua și că vântul bătea de la spate. 

Bineînţeles că mama ei era în holul de la intrare, de parcă ar 
fi așteptat-o întreaga noapte. 

— Helene! strigă ea teatral. Unde Dumnezeu ai fost toată 
noaptea? 

— Nu am știut că petrecerile fetelor pot... să ţină atât, 
răspunse Helene intenţionat cu limba împleticită. Am fost 
invitată la o colegă, care se căsătorește la sfârșitul săptămânii. 
A fost drăguţ și... și s-a făcut miezul nopţii... pe urmă cred că 
am adormit. 

Mama se apropie de ea, o mirosi și se retrase dezgustată. 

— Chiar așa! Miroși ca o fabrică de alcool ambulantă! 

Helene slobozi un chicot: 

— Nu mă miră. 

Nu doar că băuse din șnapsul lui Otto, dar se stropise și după 
urechi, pe gât și pe toate locurile unde își dădea cu parfum. 
Norul mirositor trebuia să fie remarcabil. 

— Asta înseamnă că ai fost invitată la o nuntă la sfârșitul 
săptămânii? 

Helene clătină din cap intenţionat mai cu sârg decât de 
obicei: 

— Nu. Nunta are loc în cerc familial restrâns. Pe undeva pe 
lângă Bodensee. 

Mama păru să fi ajuns la concluzia că era mai bine să facă haz 
de necaz. 


VP - 417 


— Bine, dar cum se face că ai plecat fără telefon? 

— Bateria era descărcată. Așa că l-am lăsat la încărcat. 

— Cum se face că la tine bateria este mereu descărcată? Că 
doar telefonul tău stă închis toată ziua la portar? 

— Hm..., ripostă Helene cu impertinenţă, tu ești obișnuită cu 
telefonul tău Siemens. Dar eu am un Votel. Astea sunt dintre 
cele mai ieftine. 

— Maa..., spuse mama nu prea mulţumită. 

— Și ce era atât de urgent? întrebă repede Helene, pregătită 
pentru cazul în care era vorba despre Ludolf. 

Mama oftă. 

— Am făcut rost de două bilete la concertul de la sfârșitul 
săptămânii. Dar ieri-seară tatăl tău a fost solicitat să vorbească 
la o întrunire a partidului la Leipzig, care are loc sâmbătă seara. 
Nu putea să refuze. Așa că aveam un bilet în plus și voiam să te 
întreb dacă nu ai vrea să mergi cu mine. 

— Concertul de la Stadthalle? 

Mama ei făcu un gest sugerând lipsa de interes. 

— Acum este prea târziu. Termenul de returnare a fost ieri și 
dacă nu am dat de tine, am anulat biletul. Concertul este foarte 
căutat, nu va mai rămâne niciun loc liber. 

— Nu face nimic, spuse Helene. Oricum nu aveam niciun chef. 

— Ai de pierdut, răspunse dezaprobator mama. Sunt 
muzicanți de primă clasă și un dirijor celebru. 

— Da, dar scaunele de la Stadthalle sunt o tortură. 

Mama ei oftă, însă nu mai spuse nimic, pentru că știa și ea 
asta. 

— Oricum ar fi bine să îţi iei cu tine telefonul când pleci seara. 
Pentru situaţii ca aceasta. 

Helene vru să răspundă ca de obicei cu „da, da”, însă brusc fu 
cuprinsă de furie, se întoarse și izbucni: 

— Și bine ar fi să încetezi să îmi controlezi viața. Sunt majoră, 
în caz că ţi-a scăpat asta. Sunt o femeie matură! 

Chipul mamei împietri. 

— O femeie germană, ripostă ea, este matură abia când se 
căsătorește și aduce pe lume primul ei copil. 

Mda, cine știe..., îi trecu Helenei prin minte, chiar s-ar putea 
întâmpla să facă un copil. Dar zise doar atât: 

— Mă duc să fac un duș. Apoi plec la muncă. 

— Ei, ar trebui, comentă mama mâhnită. 


VP - 418 


Ajunsă în camera ei, luă telefonul din încărcător. Trebuia să 
telefoneze la agenţie, să anunțe că se trezise târziu și că va 
întârzia. 

Când deschise telefonul, apăru un mesaj de la Ludolf. 


Stimată Helene, 

Sper că salutul meu floral v-a găsit într-o stare de 
spirit echilibrată. Din păcate, circumstanțe imperioase 
mă pun în imposibilitatea de a vă putea telefona 
înainte de săptămâna viitoare. Îmi voi permite să vă 
sun cât mai curând posibil. 

Al dumneavoastră, 


Ludolf 


Lăsă jos telefonul și deodată se simți de parcă toată noaptea 
chefuise. Simţi că i se face rău. 

Ceva îi atrase atenţia. Ce erau însemnele de sub mesajul lui 
Ludolf? Ridică iarăși telefonul și mai citi o dată mesajul. 


VI-D-F/AA 


Nu știa ce erau acestea. 
Dar știa că le mai văzuse o dată. 
(E 

Câteva zile amână rezolvarea problemei. Evident că Ludolf îi 
trimisese mesajul de pe un aparat de serviciu și nu se gândise 
că acesta își imprima automat însemnele în final. Sau poate că 
se gândise și la asta, dar considerase că nu reprezentau o 
problemă. Ori voise să impresioneze? Greu de spus. 

Joi dimineaţa se încurajă pentru a apela planul de organizare 
al RSHA (Reichssicherheits-Hauptamt). Inima îi bătea tare și 
mâinile îi erau umede de transpiraţie, pentru că documentul era 
considerat confidenţial, ceea ce însemna că ea avea acces la el 
doar cu ordin expres. 

Dură doar câteva minute: serviciul VI (Amt VI) era Serviciul de 
Securitate Externă subordonat lui SS-brigadenfuhrer Walter 
Schellenberg. Serviciul VI-D era competent pentru zona vest, în 
special pentru zona de influenţă anglo-americană, și era condus 
de SS-Sturmbannfuhrer Theodor Paeffgen. 

lar subdiviziunea F/AA se ocupa de Conducerea agenturii 


VP - 419 


externe, și era sub controlul lui SS-obersturmbannfuhrer Ludolf 
von Argensleben. 

El avea un rang mai înalt decât șeful său? Bizar, dar nu era 
neapărat o excepţie; în planul de organizare al RSHA mai erau 
câteva situații ciudate. 

Dar Conducerea agenturii externe? Din ce știa ea, acesta 
trebuia să dirijeze agenţii care acționau în străinătate sub 
identitate falsă, pentru a procura informaţii decisive în război 
pentru Reich. Ceea ce explica desele perioade lungi în care 
Ludolf dispărea. 

Și mai însemna că dacă planurile acestei bombe atomice erau 
cu adevărat importante, era sarcina lui să le găsească. 

Helene încercă să își șteargă palmele umezite de rochie. Ce 
însemna asta? Că ea și Lettke îi făceau concurenţă lui Ludolf? 
Poate că el va avea probleme din cauza ei. Poate că nu avea să 
îl mai revadă niciodată. Poate că această afacere avea să Îl 
coste capul. În SS erau uneori obiceiuri aspre. 

Se sperie de propriile gânduri. Era rău să dorești moartea 
cuiva. Pe de altă parte, se aflau în ajun de Crăciun și cu 
siguranţă că Ludolf se va folosi de această perioadă pentru a 
încerca să se dea bine pe lângă familia Bodenkamp. 

Poate că chestiunea aceasta îl va împiedica. Speranţa moare 
ultima. 

eoo 

Vineri după-amiază Adamek invită cercul restrâns la o discuție 
în biroul lui. Urgent. 

Erau pregătite pahare și o sticlă de șampanie era în frapieră. 

— Sărbătorim ceva? întrebă Dobrischowsky. 

În acest moment în mintea lui Lettke încolţi bănuiala că totul 
avea legătură cu documentele. 

Și chiar așa era. 

— Domnii mei, începu șeful după ce se adunaseră toţi, 
suntem astăzi aici pentru a sărbători un mare succes, pe care i-l 
datorăm colegului Lettke. El a reușit săptămâna trecută să 
extragă dintr-un computer american planuri care indică faptul 
că inamicul intenţionează să construiască o bombă, care are la 
bază principiul dezintegrării atomului, descoperit de fizicianul 
german Otto Hahn. O asemenea bombă - în privinţa aceasta toți 
fizicienii mari sunt de acord - ar avea o putere de distrugere 
enormă. Una singură ar fi suficientă să șteargă de pe suprafaţa 


VP - 420 


pământului un oraș. 

Cei prezenţi erau surprinși. O singură bombă? Greu de 
imaginat. Dar dacă era așa, o asemenea armă va fi decisivă în 
război. Cum de i-a venit ideea să caute așa ceva? 

Lettke zâmbea sugestiv. 

— Eu am înaintat respectivele documente forurilor 
competente, continuă Adamek. Și în mod excepțional, Berlinul a 
reacționat rapid. Herr Lettke, în urmă cu o oră am primit direct 
de la Cancelaria Reichului o comunicare: Führerul însuşi vrea să 
vă cunoască. 

Incredibil, îi trecu lui Lettke prin cap, în timp ce colegii îl 
aplaudau. 

Adamek Îi întinse un bilet pe care era scris numărul rezervării 
pentru tren. 

— Plecați mâine-dimineață. Primirea va fi după-amiază, poate 
chiar seara. In orice caz, vi s-a rezervat o cameră la hotelul 
Kaiserhof. 


VP - 421 


51. 


Astfel că în dimineața următoare, puțin după ora șase, Lettke 
urca în trenul de Berlin. 

Pe drum mai citi o dată comunicarea trimisă pe numele lui de 
către Cancelaria Reichului, la scurt timp după mica sărbătorire 
de la Adamek. La Berlin, trebuia mai întâi să meargă la hotel, 
unde i se rezervase o cameră, și după ce făcea un duș se va 
prezenta la ora douăsprezece la Cancelarie. Urmau alte indicaţii 
pentru întâlnirea cu Fuhrerul Reichskanzler: să nu fumeze cu cel 
puţin trei ore înainte, era la latitudinea Fuhrerului dacă îi 
strângea mâna sau nu, să nu aibă asupra sa aparate de 
înregistrare, și multe alte recomandări. Mai trebuia să predea 
telefonul închis la poartă și să fie percheziţionat pentru arme. 

Mai citi comunicarea de câteva ori, din nervozitate. Îl va 
întâlni pe Hitler! El, tocmai el! Încă nu își putea reveni. Poate că 
era foarte bine că totul a decurs atât de repede și că nu a avut 
timp să se gândească. 

Când ajunse la hotelul Kaiserhof, se simțea de parcă povestea 
cu Căcilia se petrecuse ieri, nu în urmă cu luni bune. Acesta să fi 
fost motivul pentru care avea senzaţia că o bandă din cauciuc îi 
strângea pieptul împiedicându-l să respire? 

Își spuse că era doar nervozitatea. Că doar nu era un lucru 
obișnuit să îl întâlnească pe Hitler personal. 

Se duse la recepţie, își spuse numele și se dovedi imediat că 
blonda zveltă din spatele tejghelei știa despre ce era vorba. 

— Bună dimineața, Herr Lettke. Ne-aţi fost anunţat. Camera 
dumneavoastră vă așteaptă, spuse ea, și îi înmână o cheie cu un 
breloc greu aurit. 

Era cheia de la camera 202. 

Lettke simţi cum stomacul începe să îi tremure. 

— Aţi putea să îmi daţi altă cameră? întrebă el. 

Femeia făcu ochii mari: 

— Dar... aceasta este una dintre cele mai bune camere ale 
noastre! 

Ce mai era de zis? Ar fi putut să spună că mai stătuse aici și 
că avusese o experienţă neplăcută; însă era ușor de verificat că 


VP - 422 


nu mai fusese niciodată oaspete al hotelului Kaiserhof. 

— Bine, renunţă el. Nu este nicio problemă. 

— Pot verifica în computer dacă dispunem de o altă cameră, 
se oferi ea. 

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră. 

Ea se duse la computer, care avea monitorul integrat într-o 
carcasă solidă din lemn de cireș. judecând după forma 
lunguiață, părea un model destul de vechi. 

— Regret, spuse ea după ce apăsă pe câteva taste și studie 
ecranul încruntată, dar celelalte camere fie sunt ocupate, fie 
tocmai se face curățenie în ele. Mie mi s-a spus că aveţi nevoie 
de cameră imediat. 

Lettke se surprinse dând energic din mână pentru a nu crea 
vâlvă inutilă: 

— Este în regulă. Accept camera. 

Femeia afișă zâmbetul obișnuit: 

— Duminica micul dejun se servește de la ora șapte până la 
ora unsprezece. Dacă îl doriţi la o altă oră, sunaţi la bucătărie. 
Numărul îl găsiți pe lista din cameră. 

Apoi ea îi făcu semn unui paj, care preluă bagajul și îl conduse 
pe Lettke la etajul al doilea. 

Unele lucruri, se gândi Lettke în timp ce liftul urca scârțâind, 
sunt ori întâmplări incredibile, ori semne ale providenţei. 

(E 

La ora douăsprezece fix, împrospătat și îmbrăcat în cel mai 
bun costum al său, ajungea la noua cancelarie a Reichului. 
Drumul nu fusese lung, hotelul era la doar câţiva pași. 

Revenirea în camera în care o surprinsese pe Cäcilia îl 
răscolise. Își zise că poate trebuia să considere un semn faptul 
că se petrecea într-o zi ca aceasta. Ani la rând se gândise doar 
la binele lui, la propriile plăceri și propriile pasiuni, și în afară de 
câteva aventuri se plafonase. Acum însă, în cazul planurilor 
americane pentru bombă, pusese pe primul loc binele poporului 
său și imediat lucrurile începură să se miște! 

Trebuia să mediteze asupra acestui lucru. 

Cancelaria Reichului era o construcţie monumentală imensă, 
ridicată în perspectiva viitoarelor dimensiuni ale Reichului 
german, pe măsura acestuia. Fațada se întindea pe o jumătate 
de kilometru, un nesfârșit șir de ferestre ridicate mult deasupra 
trecătorilor. La intrare, alcătuită din patru coloane monumentale 


VP - 423 


cu canturi, care susțineau un vultur al Reichului, stăteau de 
pază două gărzi SS. Sus, deasupra tuturor, fluturau în vânt 
steagurile cu svastici. 

Intră, înaintă ca o furnică ameţită urmărind niște tăblițe 
indicatoare. La recepţie se știa că va veni și că urma să fie 
primit de Fuhrer personal. 

— Întâlnirea este programată pentru astăzi, îi spuse o doamnă 
mai în vârstă cu părul strâns penibil într-o cunună, dar nu se 
poate spune când anume va avea loc. Veţi fi anunțat când 
Fuhrerul va avea timp pentru dumneavoastră. Până atunci va 
trebui să așteptați. 

— Este în ordine, răspunse Eugen Lettke supus. 

Fuhrerul ordonă, noi îl urmăm! 

Doamna îl conduse într-o încăpere foarte mare, cu pereţii și 
podeaua îmbrăcate cu marmură. Pe scaune, fotolii și canapele 
așteptau surprinzător de mulţi oameni. Stăteau în grupuri, jos 
sau în picioare. Aici un grup de militari în uniforme, dincolo un 
mic grup de femei în port naţional, în altă parte un grup de 
bărbaţi în costume, care la intrarea lui nu își întrerupseră 
discuţiile. Din loc în loc mai era și câte un singuratic. Unii solitari 
își studiau documentele sau butonau foarte concentrați 
telefoanele, pe care nu le predaseră încă. 

Eugen Lettke făcu la fel. Căută un fotoliu mai izolat și așteptă. 
Nu avea documente pe care să le poată citi, nu avea mesaje de 
trimis și în plus i-ar fi fost foarte greu să o facă pe tastele 
minuscule ale telefonului, așa că stătea pur și simplu, se uita în 
gol și se gândea. Și avea la ce să se gândească. 

Timpul trecea. La început se uita la ceas din cinci în cinci 
minute, apoi din zece în zece minute, iar după un timp între 
două priviri aruncate ceasului trecea și o oră. Lumea venea ș 
pleca, unii erau chemați, alţii plecau tăcuţi, mulți după discuţii în 
șoaptă cu doamna de la recepţie. 

Când își auzi numele, era trecut de mult de ora trei și nici nu 
mai percepea scurgerea timpului. 

— Herr Eugen Lettke? strigă pentru a doua oară bărbatul în 
uniformă. 

— Aici! 

Lettke sări în picioare și se îndreptă către bărbat. 

| se ceru să își închidă telefonul și să îl predea, primind în 
schimb un jeton din piele, pe care era imprimat un număr. Apoi 


VP - 424 


trebui să treacă printr-un detector de metale și fu 
percheziţionat, de eventuale arme. 

După controlul de securitate a fost condus într-o altă sală de 
așteptare. Aceasta era mult mai mică, dar tot atât de confortabil 
mobilată, cu lambriuri din lemn nobil pe pereţi și lustre aurite, 
plus un bufet cu sandvișuri și băuturi nealcoolice. 

A fost foarte surprins să îi reîntâlnească aici pe bărbaţii în 
costume gri. Mai devreme nu fusese prea atent la ei și la un 
moment dat aceștia dispăruseră, iar acum dădea din nou de ei! 

— Dacă americanii construiesc bomba cu uraniu, îi spuse un 
bărbat mai în vârstă cu frunte înaltă și mustață ţepoasă unui alt 
bărbat puţin mai tânăr și cu aspect mai îndrăzneț, atunci toți 
sunteți de rang secund. 

Eugen Lettke își dădu seama imediat că acești bărbaţi erau 
fizicieni, ba mai mult, erau cei mai cunoscuţi fizicieni ai 
Germaniei! Îi recunoștea acum din fotografiile studiate 
împreună cu Bodenkamp. Cel mai în vârstă, care vorbise, era 
Otto Hahn, iar cel căruia i se adresase era Werner Heisenberg. 

În discuţie se amestecă și un al treilea - Carl Friedrich von 
Weizsăcker: 

— Ar fi groaznic dacă americanii chiar ar construi bomba. Este 
o nebunie. 

— Nu s-ar putea spune asta, ripostă Heisenberg. Dar s-ar 
putea spune că ar fi calea cea mai scurtă de a încheia războiul. 

În acel moment atenţia lor se îndreptă spre Lettke, care 
tocmai intrase. Își întrerupseră discuţia. Se instală o tăcere 
stânjenitoare. Lettke își spuse că probabil și aceștia trebuiau să 
respecte secretul. 

Abia acum, când nu mai puteau discuta despre fizică, 
descoperiră bufetul și se îndreptară toţi într-acolo, parcă pentru 
a se asigura că nou-venitul nu va lua totul. Dar impresia era 
înșelătoare, pentru că atunci când Lettke se apropie, îi făcură 
loc cu amabilitate. 

— Tot la Fuhrer? întrebă unul dintre ei, pe care Lettke nu îl 
recunoscu. 

— Da, răspunse Lettke turnându-și un pahar cu apă minerală. 
Dar nu am idee când voi intra. 

— Oh, asta nu se știe niciodată, interveni un alt bărbat 
vârstnic cu părul alb - Max von Laue? Lettke nu era sigur. 
Bărbatul continuă: Hitler are un program cam bizar. Nu se 


VP - 425 


oprește din lucru seara, stă până noaptea târziu, chiar și până la 
orele dimineţii. De cele mai multe ori se reface apoi uitându-se 
la un film. De aceea rareori se trezește înainte de ora 
douăsprezece. La micul dejun bea doar două cești cu lapte și 
mănâncă niște pesmeţi și o ia de la capăt. 

Otto Hahn interveni: 

— Eu am studenţi despre care s-ar putea spune aceleași 
lucruri. 

— Unde locuiește, de fapt? vru un altul să afle. 

— Are o locuință în vechea cancelarie a Reichului, cred eu. 
Dar preferă să stea la Obersalzberg. 

Cel cu părul alb își privi ceasul: 

— Se poate ca acum să fie la masă. Știţi că este vegetarian? 

— Da? 

— Mulţi speculează că din motive de sănătate. Dar pe de altă 
parte nu suportă în preajma lui flori tăiate, deci pot fi și alte 
motive. 

Au fost apoi conduși într-o sală imensă, mult mai somptuoasă 
decât celelalte: mai mare decât un teren de tenis, de cel puţin 
zece metri înălțime și cu pereți îmbrăcaţi în marmură, 
palisandru și lemn de trandafir, pe care atârnau tablouri 
scumpe, iar deasupra imenselor uși din mahon simboluri aurite. 
Un covor enorm acoperea aproape în întregime podeaua din 
marmură. Tavanul casetat din lemn, de esență nobilă, într-o 
nuanță întunecată, crea o atmosferă apăsătoare. 

Lettke cunoștea încăperea de la televizor: era camera de 
lucru a Fuhrerului, centrul noii cancelarii a Reichului. Biroul 
masiv, ornat cu intarsii, era locul de muncă al Reichskanzlerului. 
De la masa cu hărți, lungă de cinci metri, din dreptul ferestrelor, 
se adresase Hitler poporului după începutul campaniei din 
Polonia. Locul din fața căminului, de sub tabloul lui Otto von 
Bismarck, apărea în multele fotografii făcute la întâlnirile 
Fuhrerului cu înalţi oaspeţi de stat străini. 

Au fost conduși chiar în acest loc. Adjutantul în uniformă arătă 
către cele două fotolii îmbrăcate în material albastru și spuse că 
acestea trebuie lăsate pentru Fuhrer, care avea să vină imediat 
ce timpul îi va permite. 

Așa că ei s-au îndreptat spre celelalte. Au mai fost aduse 
câteva scaune, ca să poată şedea toți. Lettke aşteptă ca 
fizicienii să se așeze, apoi se așeză și el pe un scaun. 


VP - 426 


— Dumneavoastră cine sunteţi? îl întrebă Otto Hahn. Sunteţi 
om de știință? 

— Nu, răspunse calm Lettke. Eu lucrez la NSA. Pătrund în 
computerele inamicilor. 

— Aha! Sprâncenele stufoase ale sexagenarului se ridicară. 
Sunteţi cumva cel care... 

În acel moment se deschise o ușă și bărbatul în uniformă 
anunţă cu voce tunătoare: 

— Ridicaţi-vă, vine Fuhrerul! 

o... 

Adolf Hitler intră cu pași repezi, îmbrăcat în modesta sa 
uniformă maronie, având pe chip o expresie gravă. Eugen 
Lettke îl privi cu o rezervă ciudată: Acesta era cu adevărat? 
Cancelarul Reichului și Fuhrerul poporului german părea de 
aceeași înălțime cu el. Nu avea un metru optzeci, era mai scund 
decât și-l imagina. Sau era doar o impresie din cauza 
dimensiunilor încăperii, în comparaţie cu care totul părea mai 
mic? 

În plus, Hitler arăta îmbătrânit. În anii scurși de la începutul 
războiului acesta apăruse rar la televizor. Se vorbea despre el, 
se zvonea că a spus și că a hotărât, dar nu prea era „vizibil”. lar 
acum el, Eugen Lettke, se afla față în faţă cu bine-cunoscutul 
chip, un om obosit, un bărbat consumat în slujba poporului său. 
Avea ochi albaștri cu reflexe cenușii - un detaliu care nu se 
remarca în fotografii și cu atât mai puţin pe un ecran de 
televizor. 

Când ceilalți bărbaţi ridicară braţul în salutul german, făcu și 
el la fel: 

— Heil, mein Fuhrer! 

Hitler răspunse în stilul lui neglijent, cu braţul parcă azvărlit la 
nivelul umărului, cu cealaltă mână la centiron, după care 
întrebă: 

— Care dintre dumneavoastră este Eugen Lettke? 

Lettke tresări și făcu un pas mic înainte. 

— Eu, spuse el, și fu aproape să uite să adauge „mein 
Fuhrer”. 

Hitler îl măsură cu privirea. 

— Dumneavoastră aţi făcut un mare serviciu poporului 
german, spuse acesta cu vocea hârâită. Am dispus să fiţi onorat 
cu cea mai înaltă distincţie care poate fi acordată unui civil. 


VP - 427 


Eugen Lettke dădu din cap perplex, ar fi trebuit să fie mândru, 
să se bucure, dar totul îl lăsa rece. De aproape, Hitler părea cu 
totul altfel decât la televizor. Era ca și cum odată cu el în 
încăpere intrase ceva cu o greutate imensă, ceva apăsător, o 
atmosferă lipsită de viaţă, o pustietate letală. 

— Luaţi loc, le ordonă Hitler. 

Se așezară toţi, nu și el, care rămase sprijinit de speteaza 
unuia dintre fotoliile neocupate, la indicația adjutantului. 

li privi. 

— Așadar dumneavoastră sunteţi fizicienii de frunte ai 
Reichului. Vă rog să aveţi amabilitatea de a vă prezenta. 

Își opri privirea asupra bărbatului cu fruntea proeminentă, 
primul din dreapta lui, care spuse: 

— Doctor Walther Bothe. 

În continuare se prezentară și ceilalţi: 

— Werner Heisenberg. 

— Von Weizsäcker. 

— Kurt Diebner, sistemul de testare al armatei Kummersdorf. 

— Harteck Paul. 

— Wilhelm Groth. 

— Von Laue. 

— Robert Döpel, mein Führer. 

Și ultimul: 

— Profesor Otto Hahn. 

— Dumneavoastră aţi descoperit fenomenul dezintegrării 
nucleare? întrebă Hitler. 

— Da, mein Führer, răspunse bătrânul savant vizibil 
stingherit. 

— Și nu v-aţi dat seama că pe acest principiu se poate 
construi o armă cu o putere de distrugere până acum 
necunoscută? 

Hahn clătină din cap. 

— Nu. De fapt mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg ce a 
rezultat din experimentul meu. 

Hitler arătă către Lettke. 

— Dumneavoastră ați citit documentele pe care acest domn 
le-a extras, printr-o temerară acţiune, dintr-un computer 
american? 

— Da, răspunse Otto Hahn. Traducerile anexate celor mai 
importante texte erau imprecise din punct de vedere științific, 


VP - 428 


dar totuși de ajutor. 

— Și cum apreciaţi dumneavoastră considerentele expuse cu 
privire la posibilitatea construcţiei unei bombe atomice? vru să 
mai afle Hitler, adresându-se tuturor celor de faţă. 

Savanţii ezitară: 

— Teoretic, pare plauzibil, spuse unul dintre ei. Dar între 
teorie și practică sunt diferenţe ca de la cer la pământ. 

Schimbau priviri și își aranjau nervos cravatele. Cineva 
interveni: 

— Totuși acestea sunt doar speculaţii, al căror conţinut 
trebuie dovedit de experimente. 

În final, Werner Heisenberg se aplecă în faţă și vorbi în 
încercarea de a pune capăt nedemnului joc: 

— Noi nu am putut descoperi nicio eroare în calcule. Asta este 
tot ce se poate spune în acest moment cu certitudine. 

Hitler îl străpunse cu privirea: 

— Dar niciunuia dintre dumneavoastră nu i-a venit ideea 
asta? 

Heisenberg încercă să facă faţă privirii Reichskanzlerului. 

— Eforturile noastre au vizat până acum construirea unui 
reactor nuclear, respectiv eliberarea controlată a energiei 
atomice. Ce va urma de aici depinde de observaţiile pe care le 
vom face. 

— Reacţia în lanţ prin neutroni a fost ideea lui Léos, interveni 
cineva. 

Altcineva preciză: 

— Doctorul Szilârd, un ungur. El a patentat în urmă cu opt ani 
ceea ce americanii vor să pună la baza bombei lor. 

— Dumneavoastră știaţi de asta? 

Fizicianul întinse braţele dezvinovăţindu-se: 

— Lumea fizicii nucleare este mică. Și în orice moment apar 
foarte multe idei... Fiecare se concentrează pe ceea ce 
reprezintă propria muncă. 

Hitler tună: 

— Dumneavoastră îmi spuneţi că trăiţi în turnul 
dumneavoastră de fildeș, de unde nu vreţi să fiți deranjati. Dar 
eu sper că nu v-a scăpat că de trei ani noi ne aflăm în luptă pe 
viață și pe moarte cu dușmanii poporului german, popor din 
care și dumneavoastră faceţi parte! Intr-o astfel de situaţie este 
de datoria dumneavoastră să contribuiţi la victoria cauzei 


VP - 429 


noastre. Dacă noi - și când spun noi, mă refer la comunitatea 
germană, la toți ţăranii și muncitorii, care cu mâinile lor creează 
baza materială a vieţii pentru noi toți -, deci dacă noi vă 
întreţinem  dându-vă posibilitatea ca în laboratoarele 
dumneavoastră să descoperiţi tainele naturii, o facem deoarece 
avem nevoie de efortul dumneavoastră spiritual. Dar din ceea 
ce aud aici, îmi pun întrebarea: știți asta și dumneavoastră? Căci 
la ce folosesc eforturile dumneavoastră dacă americanii vă vor 
arunca în cap o bombă care vă va face una cu pământul pe 
dumneavoastră și întregul oraș? Hitler își dădu deoparte de pe 
frunte o șuviţă de păr rebelă, un gest deseori văzut la el, și 
adăugă: Eu aștept de la dumneavoastră semnale de alarmă, 
când dușmanii noștri dobândesc posibilități tehnice care ne pot 
amenința. Și consider că este de datoria dumneavoastră să 
indicaţi conducerii Reichului posibilităţile tehnice care pot 
deveni profitabile poporului nostru. 

Carl-Friedrich Weizsăcker s-a ridicat și a spus: 

— Noi ne-am gândit la posibilitatea de a folosi fisiunea 
nucleară ca bază pentru explozibili. Colegul Heisenberg a trimis 
în decembrie 1939 o scrisoare către Heereswaffenamt (Serviciul 
pentru Armament al Armatei), în care descria posibilităţile 
principiale. 

Heisenberg îl completă: 

— Punctul-cheie este problema îmbogăţirii uraniului-235 la o 
concentrație care nu ni s-a părut realistă - și ca să vorbim 
deschis, nici acum nu pare realistă. In privința aceasta nu mă 
raliez gândirii americanilor. Doar dobândirea uraniului necesită 
eforturi materiale și de personal atât de mari, încât nu le putem 
pretinde Reichului... 

— De unde știți dumneavoastră ce își poate și ce nu își poate 
permite Reichul? îl întrerupse furios Hitler. Este sarcina mea să 
decid asemenea treburi, nu sarcina dumneavoastră! 

El se smulse de lângă fotoliu și începu să umble prin faţa 
grupului de fizicieni. 

— Și ca să fie cât se poate de clar: refuzul dumneavoastră de 
a analiza metodic disponibilităţile pe plan militar ale uraniului 
este vecin cu trădarea. Trebuie să vă fie clar că în calitatea 
dumneavoastră de savanţi specializaţi în domeniu, nu aveţi o 
privire de ansamblu asupra marilor implicaţii politice, sociale și 
economice! Nu ar trebui să vă trezească interesul simplul fapt 


VP - 430 


că un german a fost cel care a făcut descoperirea decisivă, 
respectiv profesorul Otto Hahn, aici de faţă? De ce asta se 
întâmplă după ce dușmanul poporului german a cules fructele 
care au crescut în pomul nostru? Sau poate credeţi că a fost o 
pură coincidență? Doar un idiot poate să creadă asta, unul 
căruia nu îi este clar că orice descoperire, mare ori mică, este 
rezultatul unui lung proces cultural și științific, un proces în care 
poporul german a jucat dintotdeauna un rol esenţial, de aceea 
se poate afirma cu tot temeiul că descoperirea profesorului 
Hahn a fost una la care întreg poporul german și-a adus 
contribuţia și de aceea îi aparţine și lui! 

Mergând de colo-colo în jurul grupului, se opri în spatele lui 
Lettke și continuă: 

— Nu credeţi, dar aici acţionează providenţa. Nu faceţi acest 
efort - până acum nu am întâlnit un savant în stare să creadă 
asta, dar nu mă deranjează, pentru că o știu cu certitudine 
absolută. lar această providenţă a fost cea care l-a mânat pe 
acest tânăr bărbat să dezvăluie planurile asasine ale 
americanilor. 

Lettke remarcă privirile fizicienilor, în care se puteau descifra 
jena și scepticismul. 

Hitler mai făcu un pas, astfel că acum se afla în mijlocul lor și 
cu mâna la centiron spuse pe un ton aspru, care sublinia că nu 
admitea să fie contrazis: 

— V-am chemat aici pentru a vă trasa următoarea sarcină: 
faceți-mi mie, faceţi armatei germane bomba atomică. Și faceți- 
ne, asta este cel mai important, această bombă înainte de ao 
avea americanii. Căci altfel, Dumnezeu cu mila! 

Apoi continuă pe un ton oarecum mai blând: 

— Am cerut Heereswaffenamtului să vă pună la dispoziţie 
toate mijloacele de care aveţi nevoie. Bineînţeles că întregul 
proiect, care doresc să se desfășoare sub denumirea de 
Ciocanul lui Thor, devine strict secret. 

Savanţii își recăpătară respiraţia. Apoi Heisenberg îndrăzni: 

— Problema este că din cauza războiului și a embargoului nu 
este disponibil tot ce ne trebuie. De exemplu, am avea nevoie 
de apă grea în cantităţi mari, dar până acum noi... 

— Am fost asigurat că în Norvegia este disponibilă apa grea în 
cantităţi suficiente, îl întrerupse sec Hitler. 

— Oh! 


VP - 431 


— În reacţiile dumneavoastră sesizez o împotrivire, zise Hitler. 
Aţi prefera ca noi să câștigăm războiul prin proprii forţe, fără să 
vă deranjăm. Aţi prefera să nu vă murdăriţi pe mâini. Dar va 
trebui să o faceți, pentru că vi-o cer eu și nu voi tolera 
împotrivirea. Eu vă pretind mult mai mult, și anume să vă 
mobilizați cu tot sufletul și toate puterile la realizarea acestui 
proiect. Cine dintre dumneavoastră nu se simte în stare va 
petrece anii următori într-un lagăr pentru dușmanii statului, cu 
țigani, criminali și homosexuali în dormitoare comune, cărora le 
va curăța latrinele! 

Fizicienii rămaseră împietriţi, cu ochii larg deschişi, șocați de 
această ameninţare directă. 

— Văd că vi se pare prea dur, adăugă Hitler, ocolind măsuţa 
joasă, privindu-i pe fiecare în faţă. Dar trebuie să fiu atât de dur, 
deoarece numai duritatea  neîndurătoare și credința 
necondiționată în victorie ne vor conduce la țelul propus. 
Gândiţi-vă: noi suntem siliți să luptăm nu numai cu poporul frate 
englez, ci și cu Statele Unite ale Americii, o ţară aflată în mâna 
capitalului mondial evreiesc. Indiferent dacă este Roosevelt 
președinte ori altcineva, el reprezentă o marionetă a 
adevăraţilor deținători ai puterii, aflaţi în culise, care doresc 
pieirea Germaniei și care nu vor ezita să pârjolească toată 
Europa, dacă este necesar, pentru a-și atinge scopurile. De 
aceea nu este vorba doar despre a avea această bombă, ci 
despre a o avea înaintea inamicilor noștri. Doar atunci vom 
putea să sperăm că se va evita ca frumoasa noastră planetă să 
fie trecută prin foc și sabie! Dându-vă această sarcină, vă 
transmit totodată răspunderea pentru milioane de femei și copii 
germani care vor muri în ruinele orașelor germane. Asta să vă 
fie clar! 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. 

— lar acum, mai spuse Hitler, vreau să vă aud pe fiecare 
dintre dumneavoastră că preluaţi această responsabilitate. 
Vreau să vă aud pe fiecare spunând: „Da, mein Fuhrer, vă voi 
construi bomba atomică. 

Acestea fiind spuse, el se opri în dreptul lui Heisenberg, care 
parcă începu să tremure sub privirea sa. 

— Da, mein Führer, îi ieși cu greu de pe buze, vă voi construi 
bomba atomică. 

— Da, mein Führer, spuse și Von Weizsäcker. Vă voi construi 


VP - 432 


bomba atomică. 

Fiecare dintre ei a spus. 

— Bine. Deci suntem toţi de acord. Într-o zi vă veţi aminti 
aceste ore știind că acest moment este unul istoric, un moment 
care a orientat istoria lumii într-o nouă direcție. Și veţi mai ști că 
ați fost martori la el. 

o... 

Când Eugen Lettke părăsi Cancelaria Reichului odată cu 
grupul savanților, ca și cum ar fi făcut parte dintre ei, era sleit 
de puteri. 

Se părea că nici ceilalţi nu se simțeau altfel. Heisenberg 
discuta cu Diebner pe un ton scăzut despre o simulare pe 
computer a bombei. Spunea ceva despre o anume lrene, o 
studentă programatoare talentată, care ar fi trebuit cooptată. 
Diebner mormăia același răspuns: 

— Hmm... va trebui să ne mai gândim la asta. 

Otto Hahn, care părea cel mai marcat dintre toţi, mergea 
gârbovit, tăcut, adâncit în gânduri. 

Și ceilalți observară acest lucru și Lettke îl auzi pe Max von 
Laue șoptindu-i unui alt fizician: 

— Mă îngrijorează Hahn. A fost zguduit. Mă tem de ce este 
mai rău. 

— Și ce vreţi să faceţi? întrebă celălalt tot în șoaptă. 

— Mă duc la el. Să nu facă vreo prostie. 

Celălalt dădu afirmativ din cap 

— Impiedicaţi-l să nu cumva să pună mâna pe telefon când 
iese și să-i comunice ceva Lisei. 

— Oh, da, este în stare. O să fiu atent. 

După ce li se restituiră telefoanele, ieșiră în stradă și 
constatară miraţi că se întunecase. 

— Și acum? întrebă cineva și Lettke își imagină că va trebui 
probabil să ia cina împreună cu toţi acești corifei. _ 

Dar niciunul dintre fizicieni nu se gândea la așa ceva. Işçi 
scoaseră telefoanele și comandară taxiuri. Unul spuse: 

— Trebuie să prind ultimul tren. 

Von Weizsăcker vorbea la telefon cu o persoană pe nume 
Hans: 

— În sfârșit am ieșit... Da, Hitler personal, sigur că nu putem 
vorbi despre asta... Ce?... Evident poţi să ghicești, dar va trebui 
să te mint... Bine, pe curând. 


VP - 433 


Doar Heisenberg se despărți de Lettke spunându-i: 

— Frumoasă surpriză ne-aţi făcut! 

Ceilalţi se împrăștiară la taxiuri, fără a-l învrednici pe Lettke 
cu o privire și curând acesta rămase singur în stradă. 

Oricum o seară cu niște savanți ar fi fost cam plictisitoare, își 
spuse Lettke și se întoarse la Kaiserhof, unde se opri direct la 
restaurant. 

Chelnerul-șef îl întrebă dacă avea o rezervare. 

— Nu, dar sunt client al hotelului, răspunse Lettke, care 
consideră fandoseala nelalocul ei, pentru că salonul era aproape 
gol. 

— Ce cameră, dacă-mi permiteţi să întreb? 

— 202. 

Oberul se aplecă peste minusculul ecran al străvechiului 
computer aflat pe o masă, un model venerabil, tastă numărul și 
imediat deveni mult mai îndatoritor. 

— Ah, Herr Lettke. Sunteţi oaspete al guvernului. Vă rog să 
mă urmaţi. 

Trecu printr-un labirint de cristaluri, feţe de masă scrobite și 
veselă aurită până la o masă aflată într-un separeu. Primi un 
meniu cu încrustaţii aurii, fără prețuri și atât de restrâns încât 
nu îi fu greu să aleagă. 

— Meniul zilei, comandă Eugen Lettke. Supă, friptură cu 
legume și desert de ciocolată. Vin de Burgundia și un pahar de 
șampanie Crimeea ca apetitiv. 

— Excelentă alegere, confirmă chelnerul, care îi luă meniul și 
dispăru. 

Șampania sosi prompt, trofeu al cuceritorilor germani ai 
Ucrainei, aromată și tare. Eugen Lettke a mâncat bine, atât de 
bine cum nu o mai făcuse de o veșnicie. Poate că, își spuse în 
timp ce degusta ultimele picături ale vinului de Burgundia - un 
alt trofeu al cuceririlor germane, aceasta a fost cea mai bună 
masă a vieții lui. 

Așa cum ziua aceasta fusese poate punctul culminant al 
carierei lui. II întâlnise pe Führer personal, fusese lăudat de el, îl 
aștepta o distincţie și poate că mica lui contribuţie va da 
războiului o nouă turnură. 

Și de ce nu, poate că era începutul unei cariere de succes. 

Asta avea să vadă. Renunţă la cafeaua de la sfârșit și luă liftul 
până la etajul al doilea, intră în cameră și sătul și satisfăcut se 


VP - 434 


lăsă cu toată greutatea pe pat. Deci asta fusese vizita lui la 
Cancelaria Reichului. Mâine va fi din nou la Weimar, săptămâna 
viitoare se va duce la agenţie, le va povesti colegilor, apoi totul 
va intra în ritmul obișnuit. 

Reflectă la cât de fadă era această imagine, apoi adormi. 


o... 
În acea noapte a avut loc primul mare bombardament asupra 
Weimarului. 


VP - 435 


52. 


Helene savura încă o dată plăcerea de a fi singură acasă. 
Tatăl ei plecase să ţină o prelegere la Leipzig, mama se dusese 
la concert împreună cu două prietene din Volksbund, care 
veniseră să o ia, așa că Helene avea casa și televizorul doar 
pentru ea. Ca în fiecare sâmbătă, se transmitea un film, 
Privighetoarea suedeză, cu Ilse Werner în rolul principal! Ideal 
pentru a se face comodă pe canapea - cu un castron mic cu 
prăjiturele de Crăciun, înfășurată într-o pătură călduroasă - și a 
se cufunda în fabuloasa poveste de dragoste prezentată. 

Exact când Hans Christian Andersen află de legătura lui Jenny 
cu Rantzau, ministrul de stat, și își văzu spulberate toate 
speranțele de iubire, se auzi un bâzâit ciudat, neliniștitor. Oare 
era de la televizor? Doar nu și-o da duhul tocmai acum? 

Oftând, Helene ieși de sub pătură și se îndreptă în șosete spre 
televizor. Dar constată că zgomotul nu venea de la aparat, ci de 
afară. Se duse la fereastră, dădu deoparte draperia pentru 
camuflaj, deschise fereastra și scoase capul. 

Într-adevăr, în aer stăruia un zgomot funest, un zumzăit, un 
susur și un vâjâit, de parcă mecanismul ceresc scârțâia. 

Un curent de aer stârnit brusc o făcu să se întoarcă. In ușă 
stătea Berta, care intrase fără să mai bată. 

— Astea sunt bombardiere, spuse ea cu o voce spartă. Le-am 
auzit la Frankfurt. Trebuie să coborâm imediat în pivniță. 

— Bombardiere? repetă Helene șocată. 

— Repede, o zori Berta. 

Nu se poate! Bombardiere? S-a spus mereu că englezii nu au 
nicio șansă să pătrundă atât de adânc în teritoriul ţării. Dar ceva 
din vocea Bertei o făcu pe Helene să îi dea ascultare. Închise 
televizorul, îl scoase din priză, luă o lanternă, se încălță rapid cu 
papucii și o urmă pe aceasta pe scări în jos. 

Nu apucă să ajungă la scara pivniţei, când se auzi în 
apropiere explozia primei bombe. Podeaua le tremură sub 
picioare și din tavan se desprinseră bucăţi de ghips. 

— Și mama? ţipă Helene. 

— La Stadthalle există adăposturi antiaeriene, îi răspunse 


VP - 436 


Berta, care o apucă de braţ și o trase după ea. 

Apoi începură să sune și sirenele. Alarma aeriană. De undeva 
foarte departe începură să se audă și tunurile antiaeriene. 

Ajunseră imediat în pivniţa pe care tatăl ei o construise pentru 
un moment ca acesta, care nu venise până acum. Tocmai când 
părinţii ei nu erau acasă! Johanna se afla deja acolo, stătea pe 
un prici și privea în gol. 

Se gândea oare la iubitul ei? Helene se gândi la Arthur, aflat 
singur în colivia lui de sub paie, cu teama că se va trezi cu o 
bombă în cap. 

Alte explozii asurzitoare, tot mai apropiate, făcură ca totul să 
se clatine. Poate că și casa lor va fi atinsă, se va prăbuși peste 
ele și vor trebui să aștepte să fie dezgropate! Ce bine că aveau 
rezerve de apă și alimente, pături călduroase și măști de gaze, 
încălzire și lumină electrică și o lampă cu petrol, ba chiar și o 
toaletă. Din fericire, tatăl ei nu făcuse economie. 

Spera că și el avea noroc la Leipzig. 

o... 

Eugen Lettke nu obișnuia ca dimineaţa, când se trezea, să 
pună mâna pe telefon, ca să vadă știrile din cursul nopţii. După 
părerea sa, asta era pentru tinerii care nu voiau să piardă 
noutățile din cercul lor de prieteni. 

Așa că abia la micul dejun află despre bombardarea 
Weimarului. 

Nu din ziare. Găsise ziarul pe masă, dar prezenta doar 
obișnuitele reportaje de război, politica internaţională și altele 
asemenea. Dar la masa vecină luară loc trei bărbaţi în uniforma 
Luftwaffe, cu multe stele pe epoleți și la rever, care vorbeau 
despre faptul că  Weimarul fusese bombardat în mod 
surprinzător și destul de grav. 

Asta îl făcu pe Eugen Lettke să pună mâna pe telefon, pentru 
a se informa. Și într-adevăr găsi o mulţime de noutăţi. Pagube 
numeroase și grave în centrul orașului. Printre altele fusese 
atinsă și Stadthalle, chiar în timpul unui concert. Erau mulţi 
morți și răniți, printre care și celebrul prim oboist al orchestrei. 

Primi noutăţile ca o lovitură de pumn în stomac. Încercă 
imediat să o sune pe mama sa, cu toate că nu se cădea să se 
vorbească la telefon în sala de mese. Dar nu reuși să ia legătura 
cu ea. Avea telefonul închis sau nu avea semnal. 

Însă asta nu însemna nimic. Mama lui își lua rareori telefonul 


VP - 437 


cu ea când ieșea din casă. De fapt, el putea număra pe degetele 
de la o mână de câte ori reușise să discute cu ea în această 
situaţie. Poate că ieșise în oraș, iar telefonul era acasă, închis, 
ca de cele mai multe ori. 

Sau poate că nu. 

Studie mersul trenurilor, aprecie de cât timp avea nevoie să 
își strângă lucrurile și să ajungă la gară și apoi rezervă bilete la 
primul tren spre Weimar. Renunţă la micul dejun. Îi pierise pofta 
de mâncare. 

Incercă să sune și pe drum, dar degeaba. Cu fiecare încercare 
devenea mai nervos și nu reușea să se calmeze, deși nu putea 
face nimic. | se părea că trenul mergea groaznic de încet, deși 
auzea locomotiva cu aburi lucrând la mare presiune. 

Era singur în compartiment. Pe unul dintre locuri se afla un 
ziar, același din care la micul dejun nu aflase despre 
bombardament. Lettke se gândi cât timp mai trebuia să treacă 
până se va renunţa ziarele tipărite. La un moment dat oamenii 
se vor sătura să se afle mereu în urma evenimentelor și să 
găsească alte materiale în care să înfășoare peștii, iar 
informarea se va face numai prin intermediul telefonului. 

Când ajunse la Weimar, deasupra orașului plutea un nor de 
fum și mirosea a cenușă, explozibil și praf. Gara era neatinsă, 
dar în jurul ei se vedeau case prăbușite. Străzile erau pline de 
moloz, care era strâns în autocamioane și căruţe. Între 
dărâmături se vedeau bărbaţi și femei mânuind lopeți. Alţii 
montau scânduri în dreptul ferestrelor cu geamuri sparte. 

Stadthalle arăta groaznic. Tavanul era căzut, aripa stângă se 
prăbușise, din resturile ei se ridica încă fumul. Piaţa din faţă era 
blocată. 

Nu se vedea niciun taxi și oricum nu s-ar fi putut circula. Deci 
trebuia să meargă pe jos, ceea ce și făcu, în pas alert. 

— Mamă? strigă el cum deschise ușa casei. 

Nu răspunse nimeni. Trecu repede prin toate camerele, dar nu 
o găsi. Pe masa din bucătărie era încă vesela pentru cină: deci 
ea nu fusese astăzi acasă. 

Se așeză, scoase telefonul și sună la spital. Nu putu să discute 
cu nimeni, răspundea un robot: „Suntem ocupați cu răniții din 
bombardamentul de ieri, de aceea nu putem să răspundem. 
Pentru mai multe informaţii vă rugăm să sunaţi la următorul 
număr”. 


VP - 438 


Lettke luă un creion și notă numărul pe marginea ziarului de 
ieri, care nu fusese strâns de pe masă. Îl formă. Primi un mesaj 
în care erau trecute numele victimelor bombardamentului, 
urmate de una dintre cifrele 1, 2 sau 3. Cifra 3 indica starea 
critică. 

Al doilea nume îi părea cunoscut: 

Gertrude Bodenkamp (1) 

Să fie aceasta mama programatoarei lui? Posibil, dar în clipa 
aceasta nu îl interesa. Continuă să citească. 

Cu respiraţia tăiată văzu: 


Eusebia Lettke (7) 


VP - 439 


53. 


Tatăl Helenei nu păţise nimic; bombardierele nu ajunseseră 
până la Leipzig. Dar mama sa era în spital. Avea fractură de 
gambă, răni pe spate și mai multe hematoame urâte, dar cu tot 
ghinionul, avusese și noroc, pentru că în momentul în care 
explodase bomba era la toaletă, care se afla la subsol. 

— Crușonul pe care ni l-au oferit în pauză a fost foarte bun și 
am băut prea mult, îi povesti ea Helenei, care venise la spital să 
o vadă. Și în a doua parte a concertului a trebuit să mă duc la 
toaletă. Ce m-am supărat! M-am simţit îngrozitor de penibil, 
pentru că aveam locul în mijlocul rândului. Însă ce era să fac? Și 
s-a dovedit că soarta a vrut să mă apere. 

Marţi urma să vină acasă și se aștepta ca Helene să își ia 
concediu, pentru a o îngriji. 

— Coşmarul meu va deveni real, i se plânse ea Mariei, când 
aceasta o sună să îi spună că gospodăria nu le-a fost afectată. 
Vor să mă oblige să mă orientez spre o carieră medicală. 

— Asta nu va fi așa de rău, opină Marie, a cărei încredere 
rămânea de neclintit. Nu este vorba de luni întregi. O 
săptămână, două, apoi va putea merge din nou. Și cine știe, 
poate că în acest timp vă veţi apropia? 

— Nu, insistă nefericită Helene. Știu că va fi groaznic. Nu o să 
îi placă ce fac și peste cel mult o jumătate de zi ne vom certa iar 
ca... Ah, nici nu am cuvinte pentru asta! 

— La voi acasă cum a fost? întrebă Marie, încercând să 
schimbe subiectul discuţiei. Aţi păţit ceva? Am auzit că a căzut o 
bombă și pe strada voastră. 

— Da, mai sus, la Villa Marquardt, care este goală de mai 
mulţi ani. La noi au apărut doar câteva crăpături mici în ziduri. 
Aș fi putut să rămân la televizor și să văd sfârșitul filmului. Aș fi 
aflat dacă s-au căsătorit sau nu. 

Era o exagerare. Din cauza exploziei de pe strada lor se 
spărseseră niște geamuri. Fereastra de la camera de zi fusese 
prefăcută în mii de cioburi. Dacă Helene ar fi rămas pe canapea, 
ar fi fost grav rănită. Pernele erau atât de pline cu cioburi, încât 
au trebuit să le arunce. Despre crăpăturile care apăruseră în 


VP - 440 


mai multe locuri, de sus până jos, arhitectul pe care tatăl ei îl 
chemase duminică după-amiază spusese îngândurat: „Te va 
costa mult, dragul meu Johann. Va fi scump”. 

Marie râse: 

— Firește că s-au căsătorit până la urmă. Asemenea povești 
au întotdeauna un sfârșit fericit. 

— Nu și povestea mea și a mamei mele, proroci amar Helene. 

Dar se pare că Helene avut parte de noroc. Când s-a dus luni 
dimineaţa la serviciu, încă nehotărâtă dacă să ceară concediu 
din proprie iniţiativă ori să aștepte ca părinţii să îi ceară expres 
asta, fu anunţată că trebuie să meargă urgent la Frau Völkers. 

Se duse imediat, deși nu avea niciun chef, pentru că de cele 
mai multe ori asemenea somaţii nu anunțau nimic bun. 

Bătu la ușa biroului șefei ei, o deschise sfios, după ce auzi 
„Intră!” și constată că Frau Vâlkers nu era singură. În faţa 
biroului masiv din lemn de stejar stătea cineva... cineva 
cunoscut. Dr. Danzer, cercetătorul neurolog care la ultima lor 
întâlnire contestase vehement că ar avea vreo legătură cu NSA! 

— Probabil sunteți surprinsă, spuse el îndepărtându-și jenat o 
șuviță de păr căzută pe frunte. 

— Nu chiar, răspunse Helene. 

— Oh, exclamă Frau VGlkers, vă cunoașteţi? 

— De o veșnicie. Am lucrat o perioadă cu tatăl ei. Este mult 
de atunci. 

Şefa Helenei se concentră un moment, apoi zise: 

— Atunci cred că lucrurile se simplifică. li făcu un semn 
nerăbdător cu mâna: Dar așezaţi-vă! 

Helene se așeză pe un scaun și își lăsă în poală notesul ș 
creionul. 

— Despre ce este vorba? 

— De data asta voi lucra cu dumneavoastră, spuse doctorul 
Danzer. 

Elizabeth Völkers se sprijini cu coatele pe birou, își împreună 
palmele și începu să vorbească: 

— Draga mea, ar fi mai bine să nu vă faceţi un program 
personal în următoarele două săptămâni. În acest timp, dr. 
Danzer se va afla aici, la noi în Weimar, și veţi lucra împreună cu 
dumnealui la un proiect guvernamental de cea mai mare 
importanță. O privi pătrunzător și o întrebă: Este vreo problemă? 

— Nu, răspunse Helene ca din pușcă, stăpânindu-și cu greu o 


VP - 441 


explozie de bucurie. Deci nu o pot îngriji pe maică-mea! Trebuie 
să duc la îndeplinire o misiune importantă pentru Reichul 
german! Nu, nu este nicio problemă. 

o... 

Părinţii au fost de-a dreptul impresionați și tatăl ei se gândi să 
angajeze o infirmieră. Nu era nicio problemă. Când ea îi 
menţionă pe doctorul Danzer - avea voie să o facă, chiar el o 
rugase să îi transmită salutări din partea lui - tatăl flutură 
sugestiv mâna și adăugă: 

— Atunci este în regulă. 

Luni seara își făcu apariţia și Ludolf, fără să se mai anunțe. 
Auzise că mama ei fusese rănită în bombardament și voia să 
știe dacă o putea ajuta. Tatăl îi mulțumi și îl asigură că soţia sa 
era pe cale să se însănătoșească. Ludolf o întrebă atunci pe 
Helene dacă are timp pentru el într-una din serile următoare, 
acesta fiind de fapt adevăratul motiv al vizitei sale. 

Ea îi spuse cu regret și ușurată că în următoarele două 
săptămâni este implicată într-un proiect important și își cită 
șefa. Nu avea voie să își facă planuri personale în acest răstimp, 
deoarece proiectul avea prioritate absolută și necesita multe ore 
suplimentare. 

— Ce fel de proiect este acesta? întrebă Ludolf foarte sceptic. 

— Mâine voi afla și eu mai multe, când va fi deschis. Trebuie 
să colaborez cu doctorul Danzer, care a venit personal de la 
Berlin. 

— Danzer? repetă Ludolf uluit. Doctorul Berthold Danzer. 

— Da, răspunse Helene, la rândul ei uluită de faptul că lui 
Ludolf îi era cunoscut numele unei personalităţi din domeniu 
neurologiei. 

Și nu doar că îi era cunoscut, ci părea chiar să îi insufle un 
mare respect. 

— Atunci daţi-mi voie să vă felicit, zise el și se înclină. În acest 
caz veţi participa la unul dintre cele mai importante planuri 
ordonate de Führer. Proiectul este de cel mai înalt nivel. 

Ea îl privi mirată, dar nu și cu plăcere, deoarece înfățișarea lui 
îi era la fel de dezagreabilă ca atunci când îl cunoscuse. 

— Știţi mai multe despre el? 

— Nu. Totul este strict secret. Cunosc multe lucruri, dar există 
uși care îmi sunt închise și mie. Știu doar că este vorba de a 
crea un sistem care să asigure securitatea internă a Reichului 


VP - 442 


german într-un mod și cu o precizie necunoscute până acum. lar 
computerele vor avea aici un rol esenţial. Fără îndoială că 
mâine-seară veţi ști mai multe amănunte decât mine. Făcu o 
plecăciune largă, îi sărută mâna, dorindu-și să se spele cât mai 
repede pe mâini. El continuă: Atunci nu vă voi mai deranja pe 
dumneavoastră și familia dumneavoastră. Desigur că vreţi să vă 
bucuraţi de prezenţa tatălui dumneavoastră, deoarece în 
perioada următoare nu o veţi mai putea face. In ce mă privește, 
după terminarea acţiunii, voi veni din nou, pentru a vă cere 
mâna. Permiteţi-mi să plec reiterând certitudinea că nimic nu m- 
ar putea face mai fericit pe acest pământ decât acceptul 
dumneavoastră de a-mi deveni soție. 

Helene surâse strâmb, pentru că vorbele lui îi provocară o 
senzaţie de greață, de care scăpă abia după ce Ludolf se 
îndepărtă de ea, urcă în mașină și plecă. 

Două săptămâni perioadă de graţie! se gândi ea. 

o... 

Colaborarea cu doctorul Danzer începu pașnic. Ea află că era 
vorba despre programele scrise chiar de ea, din proprie 
iniţiativă, imediat după angajarea la Agenţia Naţională de 
Securitate, pentru a se stabili dacă existau relaţii personale între 
diverși oameni. Adamek înaintase aceste programe și, pe 
complicate căi oficiale, acestea ajunseseră la nimeni alta decât 
la prof. Elena Kroll, căreia îi plăcuseră! 

Helene trebuia acum să ajute la integrarea acestor programe 
în sistemul pe care profesoara îl elaborase împreună cu doctorul 
Danzer. 

— Oh! exclamă Helene, după ce doctorul îi povestise tot, și 
simţi cum roșește. Nici nu știu ce să spun! 

— Vă mai puteţi gândi la asta. Probabil că în următoarele zile 
vom vorbi frecvent cu ea la telefon. 

— Dar de ce? Programele sunt deja făcute. Orice 
programatoare le-ar putea integra într-un mare sistem, așa cum 
sunt, ori le-ar putea folosi ca algoritmi pentru funcții 
asemănătoare. 

Doctorul Danzer clătină din cap zâmbind: 

— Lucrurile nu se petrec chiar în acest mod, altfel așa am fi 
procedat. Dar ca să înțelegeţi la ce trebuie să vă așteptați, o să 
vă prezint culisele programului nostru. 

Se aflau în biroul Helenei, care făcuse cafea din înlocuitori. 


VP - 443 


Frau VOlkers le oferise cu generozitate o cutie cu fursecuri din 
rezervele proprii. Deci se putea spune că era o atmosferă 
plăcută, mai ales dacă Helene se gândea că ceea ce se petrecea 
aici o scutea să interpreteze rolul de fiică grijulie pentru mama 
ei. 

Așa că dr. Danzer începu să povestească. Studiase împreună 
cu tatăl Helenei la Munchen și se specializase în cercetarea 
creierului. 

— În neurologie, cum s-ar zice. Despre neuron, celula 
nervoasă. In acest domeniu, totul se învârte în jurul ei. Despre 
diferitele modalităţi în care funcţionează celulele nervoase și în 
special despre modalitatea în care conlucrează, pentru a scoate 
la iveală ceea ce noi numim spirit, voinţă, reprezentare. 

El îi vorbi despre observaţiile făcute în perioada războiului 
mondial asupra pacienţilor, a soldaţilor, de obicei, care 
supraviețuiseră unor explozii produse în imediata lor apropiere, 
cărora le  pătrunseseră în creier schije. Aceste schije 
influenţaseră uneori în mod bizar starea lor mentală. Unii erau 
permanent obosiţi, alții nu mai puteau dormi, unii își aminteau 
perfect evenimente din copilărie, dar uitau ce făcuseră cu o zi în 
urmă, unii li se păreau membrilor familiei complet schimbaţi 
sufletește, nu mai credeau în Dumnezeu, iar alţii, odinioară 
oameni respectuoși, reținuți, acum înjurau și foloseau frecvent 
cuvinte de ocară. 

— Este evident că vătămarea creierului schimbă oamenii, 
concluzionă el. Surprinzător este însă că creierul, deci substanţa 
cenușie, nu simte durerea. Astfel că s-au putut face intervenții 
de îndepărtare a schijelor chiar la persoane pe deplin 
conștiente. S-a observat totodată că stimularea mecanică a 
celulelor nervoase provoacă efecte ciudate. Pacienţii simțeau 
mirosuri intense ori retrăiau amintiri din copilărie, pe deplin 
uitate. S-au realizat experimente prin care s-au fixat mici 
conductori electrici în anumite puncte din creier și s-a observat 
că la trecerea prin aceștia a unui impuls electric slab, se 
producea o reacţie, întotdeauna aceeași. În timpul unui 
experiment la care am fost prezent, subiectul își atingea faţa 
când se producea impulsul, la apăsarea pe buton, cum s-ar zice. 

La aceste descrieri Helene simţea că i se face pielea de găină. 

— Apoi s-au făcut aceleași experienţe pe animale. Între timp 
s-a stabilit cu precizie ce locuri din creierul cimpanzeilor trebuie 


VP - 444 


excitate pentru ca aceștia să se înfurie, să devină pașnici, să li 
se inducă nevoia nestăvilită de mișcare ori să devină 
somnolenţi. Poate aţi văzut vreodată asemenea imagini. La 
televizor se transmit când și când astfel de reportaje. 

Helene clătină din cap. 

— Îmi amintesc vag. 

Văzuse maimuțe închise în colivii groaznice, pe cap cu 
aparate care semănau cu bujiile motoarelor de automobile. 

— La șobolani s-a mers și mai departe. S-a reușit teleghidarea 
lor într-un labirint, la stânga, la dreapta, oprirea și pornirea. Și la 
câteva organisme foarte primitive, la tenii, care au doar opt ori 
doisprezece neuroni, s-a reușit obţinerea controlului total. 

Helenei i se păru că fursecul pe care tocmai îl mesteca era ca 
de ghips și fu nevoită să bea mai multă apă ca să îl înghită. 

— Ințeleg, zise ea. 

— Asta înseamnă, continuă el cu un entuziasm lugubru, că 
dacă s-ar ști tot atât de exact cum se fac conexiunile dintre 
celulele nervoase în creierul omenesc, s-ar afla și care dintre ele 
trebuie excitate, pentru a obţine anumite reacţii, fie că este 
vorba despre acţiuni, despre reacţii corporale sau chiar despre 
anumite senzaţii. La o apăsare pe buton s-ar putea obţine 
senzaţii ca sila, foamea și setea, precum și satisfacția, somnul și 
starea de veghe. Perspectivele oferite sunt greu de apreciat. 

— Mi se pare groaznic, zise Helene. Ca și cum ţi s-ar ordona 
ce să faci, aplicându-se creierului șocuri electrice. 

— Sigur că se ridică o mulţime de probleme filosofice, acceptă 
doctorul Danzer. Stupefiant este că într-un asemenea caz, ceea 
ce faci, faci pentru că vrei. Astfel, dacă îl întrebaţi pe pacientul 
de care vă povesteam de ce a făcut asta, v-ar putea prezenta 
întotdeauna un motiv. Că l-a mâncat faţa, că a trebuit să își dea 
de pe frunte o șuviță de păr ori că a simţit că trebuia să se 
atingă în acel loc. Dar niciodată nu va spune că nu a vrut să o 
facă sau că șocul electric aplicat l-a silit să facă asta. 

— Înfiorător. 

— Dar și deosebit de revelator, zise el. Evident, asta 
înseamnă că pe plan fizic se resimte altfel decât receptăm noi. 
Noi credem că apare motivul și noi acționăm impulsionați de el, 
dar se pare că mai întâi acţionăm și abia pe urmă găsim o 
motivaţie. 

Helene se gândi câteva clipe, apoi întrebă: 


VP - 445 


— Dar ce s-ar întâmpla dacă i-aţi implanta cuiva un electrod 
în creier, l-aţi impulsiona electric și acest lucru l-ar determina să 
implanteze cuiva un electrod și așa mai departe... Nu ar trebui 
să vă întrebaţi de unde v-a venit iniţial dorinţa de a face asta? 

Dr. Danzer râse. 

— Cred că aceasta este o întrebare care nu poate veni decât 
de la o programatoare. Cu Frau Kroll am discutat la nesfârșit 
astfel de teme. Concluzia mea este că în realitate noi nu suntem 
individualităţi, ci doar ne închipuim că suntem. Suntem de fapt 
părți ale unei unităţi primordiale: părți ale unui trup etnic, părți 
ale rasei noastre - așa cum Fuhrerul și-a dat seama cu ani în 
urmă. 

— Hmm! 

Helene scoase un fel de mormăit care putea fi interpretat 
oricum. Ideea de a fi doar parte a unui „trup etnic” îi displăcuse 
întotdeauna, și acum, după tot ce îi relatase dr. Danzer, chiar îi 
repugna. 

Dar va trebui să colaboreze cu el, nu avea încotro și nu avea 
sens să iște o ceartă pe această temă. 

Dr. Danzer luă un fursec și continuă să peroreze neobosit: 

— Așa cum am spus, marea enigmă aici este jocul de 
ansamblu al neuronilor în creier. Cum funcţionează fiecare 
celulă s-a stabilit și chiar este simplu. Ea primește semnale de la 
alte celule nervoase și când puterea semnalelor sosite în același 
timp depășește un anumit nivel, atunci „se încinge”, cum s-ar 
zice, și trimite la rândul ei semnale celulelor nervoase cu care 
este conectată. 

Helene încercă să își imagineze secvențele programului. 

— Este simplu. Surprinzător este că în acest fel trebuie să se 
realizeze întreaga noastră gândire. 

— Da, nu-i așa? La nivelul celulei singulare nu se poate face. 
Deci secretul se află în interconectarea lor. Un creier uman 
conţine miliarde de neuroni și fiecare dintre ei se poate lega la 
sute de alţi neuroni. Deja este vorba de dimensiuni enorme. 

— Dar cum se descoperă cum funcționează asta? Că doar nu 
se poate diseca creierul unui om, când acesta gândește. 

Savantul mustăci: 

— Aţi pus degetul pe rană. Chiar dacă se evită problema 
morală și se operează de exemplu un criminal condamnat la 
moarte, moare repede și nu va mai gândi, așa că nu se poate 


VP - 446 


observa nimic. 

— Tocmai, zise Helene. 

O treceau fiori văzând cu câtă lejeritate vorbea dr. Danzer 
despre sacrificarea unui om pentru astfel de cercetări, dar 
probabil că toţi cercetătorii din domeniul neurologiei erau așa. 
Ea nu se putea imagina deschizând cu ferăstrăul craniul unei 
maimuțe, pentru a-i implanta electrozi în creier. Nici măcar pe al 
unui şobolan. 

Dr. Danzer continuă: 

— Așa ne-a venit ideea să abordăm problema invers. Dacă am 
reuși să reproducem modul de funcţionare al unui creier, ne-am 
zis noi, am obţine informaţii valoroase pentru cercetări 
ulterioare. Și cum am putea face asta? Firește cu ajutorul 
computerelor. Autorii romanelor SF denumeau aceste mașini 
„creiere electronice”, nu este așa? De exemplu, Jules Verne 
chiar a prezis computerul electronic într-unul dintre primele lui 
romane. 

Helene își drese glasul. 

— Nu l-a prezis de fapt, ci a prezentat un mit larg răspândit. 
S-a abonat la toate publicaţiile științifice importante din timpul 
său și s-a inspirat din ele. Existau deja submarine când a scris 
Douăzeci de mii de leghe sub mări, doar că acest fapt nu era 
atât de cunoscut. De asemenea, când a scris romanul Marele 
ordinator, deja existau primele computere. 

Doctorul se opri și se încruntă. 

— Ah, da? Nu știam. Am crezut întotdeauna... 

— Cei mai mulţi oameni cred asta. Dar nu corespunde 
realității. 

Ea se gândi la Arthur, care o determinase să cerceteze mai 
profund problema aceasta. 

— Nu contează, spuse savantul și își trecu mâna prin părul 
lung și alb. Ideea aceasta a stat la baza proiectului. Și este 
evident că noi nu vom putea spera să reconstituim creierul 
uman. Chiar și niște calcule simple arată că în stadiul actual al 
tehnicii este imposibil. Dar nici nu este necesar. Creierul 
funcţionează mai mult ori mai puţin la fel ca la toate vietățile. 
Ceea ce înseamnă că dacă putem reconstitui un creier cu 
capacitățile, să zicem, ale unei albine ori ale unei furnici, acest 
lucru ne va ajuta enorm. Și gândiţi-vă că astfel de creiere sunt 
capabile de performanţe surprinzătoare! O albină știe să zboare, 


VP - 447 


știe să se orienteze în spaţiu, poate comunica evident cu alte 
albine și face multe altele. Este o adevărată minune că toate 
acestea pot fi controlate de un organ atât de minuscul. 

— Și atunci v-aţi adresat lui Frau Profesor Kroll, presupuse 
Helene. 

— Da, exact. El râse jenat și continuă: Grupul nostru de 
cercetători se compunea doar din bărbaţi. Aveam probleme și să 
pornim un computer. La facultate existau câteva colaboratoare 
femei, și firește câteva studente, dar niciuna dintre ele nu se 
pricepea la programare. 

— Frau Kroll ne-a povestit celor care am câștigat premii la 
concursul de programare câte ceva despre asta, când am fost în 
vizită la Berlin. Mi s-a părut interesant, dar nu mă așteptam să 
fiu implicată vreodată. Helene se pierdu în gânduri și deodată se 
simţi groaznic de bătrână: Dumnezeule, este o veșnicie de 
atunci. Era prin 1938. Pe atunci mai trăia fratele meu. 

— Primele discuţii cu ea au avut loc în vara anului 1934. Până 
în 1938 făcusem progrese importante. Frau Kroll a dezvoltat o 
tehnică de programare complet nouă pentru a configura reţele 
neuronale pe calculatoare. Dr. Danzer ridică mâinile în sens de 
scuze: Nu vă așteptați să vi le explic, eu nu am înțeles nici 
măcar ce înseamnă un algoritm, ca să vedeţi, de fapt, cât sunt 
de neștiutor în acest domeniu. Frau Kroll mi-a explicat că 
problema principală ar fi că într-un computer totul se derulează 
într-o ordine strictă, operaţiile se fac una după alta, o 
instrucțiune urmează alteia, în timp ce într-o rețea neuronală se 
întâmplă simultan. Asta este aparent dificil de implementat și 
face ca simularea noastră de creier să lucreze relativ încet, 
comparativ cu un creier veritabil. Ceea ce nu este neapărat un 
dezavantaj, pentru că în acest mod pentru noi, cercetătorii, este 
mai simplu să privim cum se produce gândirea. Și de altfel, 
evoluţia în tehnică este continuă, computerele sunt tot mai 
rapide, așa că la un moment dat se ajunge ca „ochiul nostru 
atotvăzător” să devină mai rapid decât creierul biologic. 

— Ochi atotvăzător? repetă mirată Helene. 

— Așa denumim noi sistemul. Dar firește că acesta nu poate fi 
numele oficial al proiectului, deoarece „ochiul atotvăzător” este 
o noţiune a francmasoneriei, care este interzisă în Germania, 
desigur dintr-un motiv bine întemeiat. Denumirea oficială este 
TTIB, prescurtarea de la Totale Transparenz durch 


VP - 448 


InformationsBewusstheit (Transparenţă totală prin 
conştientizarea informaţiilor). 

Helene se încruntă: 

— Aha. Şi asta ce înseamnă? 

— Nu se înțelege din prima, nu? Sincer să fiu, nici nu trebuie. 
Pe scurt, diferenţa dintre o reţea neuronală și un computer 
normal este aceea că un computer poate fi programat, pe când 
rețeaua trebuie antrenată. În timp ce un computer este o 
mașină, rețeaua manifestă mai curând caracteristici tipice 
organismului, mai ales că este capabilă să înveţe. Asta nu 
înseamnă că trebuie să ne imaginăm că dumneavoastră dresați 
sistemul ca pe un animal - ar merge mult prea încet. Nu, îl 
alimentaţi cu date alese cu grijă și îl lăsaţi să tragă propriile 
concluzii. Dumneavoastră îi prezentaţi o serie de întrebări 
împreună cu răspunsurile corecte - una cât mai amplă. El nu 
obosește niciodată și nici nu își pierde interesul. Și îl lăsaţi să 
tragă concluziile. Apoi îi puneţi o întrebare, al cărui răspuns îl 
căutați dumneavoastră, și minune, cu mare probabilitate veți 
primi răspunsul corect. 

— Eu nu pot să îmi imaginez cum se petrec toate acestea, 
mărturisi Helene. Este ca și cum sistemul ar putea să prezinte 
propriile reflecții. Cum să funcţioneze așa ceva? 

Doctorul Danzer își trecu mâna peste gât. 

— Hmm... ca să fiu sincer, nici nouă nu ne este ușor să 
înțelegem cum funcţionează. Dar funcţionează, și în privinţa 
acestui fapt nu există nicio îndoială. Și încă funcţionează uluitor 
de bine. Sistemul este capabil ca într-un domeniu care i se 
prezintă să recunoască raporturi care până atunci nu au fost 
sesizate de nimeni. Adăugă radiind: Deci dumneavoastră va 
trebui să reînvăţaţi să folosiți computerele. 

— Hmm! _ 

Helenei i se părea extrem de ciudat. În timp înţelesese destul 
de bine modul în care funcționau computerele și ce competențe 
aveau acestea, însă a prezenta propriile reflecții cu siguranţă nu 
era una dintre capacităţile acestor aparate. Dimpotrivă, aceasta 
era problema programărilor: mașina nu era în stare să 
protesteze dacă i se cereau din greșeală tâmpenii. Ea executa 
cuminte tâmpenii, pentru că era o mașină și mașinile nu înțeleg 
ce fac de fapt, ci prelucrează impulsuri electrice în anumite 
modalități destul de complicate, simulând cremalierele și 


VP - 449 


mișcările de rotaţie dintr-o mașină analitică. 

— Observ că sunteţi sceptică, constată savantul. Nu este 
nimic neobișnuit, i se întâmplă practic oricui, când aude prima 
oară despre așa ceva. În această privinţă noi suntem pionieri 
absoluti. Nimănui nu i-a mai venit o astfel de idee. El se aplecă 
în faţă și scoase din servietă o mapă subţire, de culoare gri. De 
aceea m-am obișnuit să port la mine un exemplu din practică. 

Puse mapa în fața sa, dar nu o deschise, ci mai întâi își 
împreună palmele pe ea și întrebă: 

— Aţi auzit vreodată despre atentatul cu explozibil de la 
berăria Burgerbrăukeller din Munchen, anihilat în 1939? 

— Nu, recunoscu Helene. 

— Nu are importanță, puţini au auzit de el. Așa se întâmplă cu 
atentatele eșuate. În ziare au titluri mai puţin impresionante 
decât atentatele care reușesc. Își desfăcu palmele și le puse pe 
mapă, apoi continuă: La începutul anului 1938, mulţumită 
ajutorului primit de la Frau Kroll, am ajuns să punem în 
funcţiune prima rețea de tip neuronal. Se derula pe patru 
computere, aflate în laboratorul nostru de la universitatea din 
Munchen. Iniţial l-am antrenat cu material de exerciţiu pregătit, 
ceea ce ne-a luat aproape un an. Din punct de vedere științific 
era extrem de interesant. Apoi ne-a venit ideea să vedem ce se 
întâmplă în cazul în care confruntăm reţeaua noastră cu date 
din viaţa reală, neselectate, ci haotice. Voiam să aflăm dacă 
rețeaua se va descurca, exact ca un organism care trebuie să 
înveţe să se descurce în orice mediu. Am primit aprobarea să 
legăm sistemul nostru cu câteva surse cu cantităţi mari de date 
disponibile la Munchen - cu sistemul telefonic, cu băncile, cu 
ziarele etc. Se înţelege că în condiţii stricte, pentru că o parte 
erau date confidenţiale. Habar nu aveam ce se va întâmpla. Ne 
aşteptam ca sistemul nostru să cedeze în faţa potopului de 
informaţii și să uite lucrurile învăţate până atunci. 

El deschise mapa. 

— Dar iată ce s-a întâmplat. 

Scoase câteva pagini scrise. 

— Problema pusă sistemului era să afle care este 
comportamentul normal. Nu i-am dat niciun fel de indicații, 
eram doar curioși să aflăm ce va identifica sistemul ca fiind 
„normal”. Nu am avut în vedere efectul secundar că în același 
timp vor fi identificaţi și oamenii care în percepţia lui aveau un 


VP - 450 


comportament cu un grad înalt de anormalitate. 

El așeză paginile în faţa Helenei. 

— Acesta a fost unul dintre ei. Un anume Johann Georg Elser, 
născut la 4 ianuarie 1903 în Hermaringen, Wurttemberg. 
Tâmplar. 

— Și ce era la acesta atât de anormal 

Helene se aplecă asupra textului imprimat. După câteva date 
despre părinţi și fraţi urmau informaţii privind cariera lui: 


1922 - examen de calfă, cel mai bun din promoție 
1928 - membru în Roten Frontkămpferbund 


Aceasta fusese o organizaţie paramilitară a comuniștilor, după 
câte știa ea. 

— Nu a avut puţini membri, nu? Desigur că a fi membru alei 
indică o poziţie ostilă statului, dar nu una anormală. 

— Citiţi mai departe, zise dr. Danzer. 


12/1936 - 03/1939 angajat la firma Waldenmaier, 
Heidenheim, ca debavurator, deși meseria lui este de 
tâmplar. 

04/1939 raport de pierdere de explozibile: inventarul 
la firma Waldenmaier, Heidenheim, constată lipsa a 
250 de brichete de exploziv. 

04/1939 - 07/1939 angajat la firma Steinbruch Georg 
Vollmer,  KOnigsbronn-lizelberg ca muncitor, deși 
meseria lui este de tâmplar mobilă. 

08/1939 raport de pierdere explozibile: inventarul la 
firma Steinbruch Georg Vollmer, Kânigsbronn-ltzelberg 
constată lipsa a 105 cartușe explozive dinamită, 125 
de capse detonatoare. 


Helene se încruntă. 

— El era tâmplar de mobilier, dar a lucrat ca debavurator și ca 
muncitor la o carieră de piatră, și a făcut asta un timp destul de 
îndelungat. Asta chiar este bizar. 

— Și în timp ce era la aceste firme, de acolo au dispărut 
explozibile. 

— Asta este mai mult decât neobișnuit. 

Ea citi mai departe: 


VP - 451 


05.08.1939 se mută la Munchen, Blumenstrabe 19/11 
(subinchiriere, cameră) 

01.09.1939 se mută în Munchen la adresa 
Turkenstrabe 94/lI (subinchiriere, cameră) 


Ora 18 - 19: cumpără bilet tramvai (0,10 RM), cartier 
Maxvorstadt 

Ora 20 - 22: cumpără „meniu muncitoresc” (0,60 RM), 
Bere (0,39 RM) berăria Burgerbrăukeller, conform 
coordonatelor telefonul se afla totuși în cartierul 
Maxvorstadt 

Ora 7 - 9 ziua următoare: cumpără bilet tramvai (0,10 
RM) în Heidhausen; conform coordonatelor telefonul se 
află în Maxvotstrat. 


— Asta ce înseamnă? întrebă Helene mirată. 

— Înseamnă că sistemul a remarcat faptul că din 28 august 
1939 numitul Georg Elser s-a dus seara cu tramvaiul la berăria 
Burgerbrăukeller de 23 de ori, a comandat cel mai ieftin meniu 
și a revenit acasă abia în dimineaţa următoare! În tot acest timp 
lăsa telefonul acasă. Acest comportament i-a părut sistemului 
anormal. 

Helene încercă să sesizeze dedesubturile. 

— Asta ar fi putut însemna că avea o aventură cu o chelneriță 
de la acea berărie. Ea revăzu datele personale ale individului și 
apoi spuse: în 1930 a devenit tată al unui fiu din afara 
căsătoriei, cu numele Manfred. Mamă era o chelneriţă din 
Konstanz, Mathilde Niedermann. Deci nu ar fi fost ceva 
neobișnuit pentru el. 

— Corect. Doctorul Danzer confirmă. Pe de altă parte, era 
membru în Frontkămpferbund și probabil că avea un amestec în 
furtul explozibilelor. De aceea noi am anunţat poliţia, pentru 
siguranţă. 

— Și? 

— L-au găsit și l-au ridicat. În timpul interogatoriului le-a atras 
atenţia că avea probleme cu genunchii. Medicul s-a întrebat 
dacă avea o slujbă în care ar fi trebuit să lucreze în genunchi, 
faianțar sau ceva asemănător. Dar de la sosirea în Munchen 
acesta nu se angajase nicăieri. Inchiriase un atelier cu locuinţă 


VP - 452 


și le spusese vecinilor că era inventator. În urma percheziţionării 
camerei sale a rezultat că furase tot explozibilul și că meșterea 
în atelier un focos. 

Respirația Helenei se acceleră. 

— Chiar așa? Plănuia un atentat? 

— Da. În cele din urmă l-au făcut să recunoască. O inspecţie 
amănunţită la Burgerbrăukeller a dezvăluit că una dintre 
coloane era găurită și explozibilul era ascuns în interior. Doar 
focosul nu era instalat. Pe vremea aceea Hitler vorbea în berăria 
respectivă în fiecare seară de dinaintea aniversării tentativei 
sale eșuate de puci din 9 noiembrie 1923. Elser plănuia să îl 
arunce în aer pe el și pe toată conducerea reunită a Reichului 
chiar cu această ocazie. 

Fără să vrea Helene duse mâna la gură. 

— Dumnezeule! Dacă ar fi reușit! 

— Da, nu-i așa? 

— Și sistemul dumneavoastră a împiedicat asta? 

— Da. Elser avea probleme cu genunchii, pentru că în fiecare 
seară în care se ducea la Burgerbrăukeller, se ascundea într-o 
debara și se încuia, ca mai târziu să lucreze la coloană, muncă 
pentru care stătea mai tot timpul în genunchi. Dimineaţa 
părăsea sala pe ieșirea de urgenţă spre grădină. Ducea cu el un 
sac cu moloz, pe care îl golea în Isar. 

— Incredibil! 

— Când Fuhrerul a aflat de asta, a văzut în ea un semn al 
sorții și a ordonat construirea sistemului, pentru ca astfel să se 
poată ţine sub observaţie întregul Reich german. Doctorul 
Danzer ridică mâinile și apoi continuă: Asta este ceea ce facem 
noi acum. In Berlin-Lichtenberg am creat un puternic centru 
computerizat. El cuprinde un întreg ansamblu de clădiri situat 
între Frankfurter Allee, MagdalenenstraBe, Normannenstrafe și 
Ruschestrafe, care este păzit strict de SS. Vă puteți imagina că 
a-l construi în condiţiile războiului nu a fost ușor. Dar în curând 
sistemul va putea fi pus în funcțiune. 

Helene mai răsfoi paginile următoare, în care erau 
consemnate secvențele interogărilor pe care sistemul le făcuse 
din proprie iniţiativă. 

— Este incredibil. Noi, cu interogările noastre, nu am fi 
descoperit niciodată asta. Nici măcar nu ne-ar fi trecut prin cap 
să căutăm asemenea legături. 


VP - 453 


— Nici sistemul nu are idei. El face comparații între tot ce 
există. 

— Când va fi terminat, va face munca noastră, concluzionă 
Helene trezită la realitate. Și o va face mai bine decât noi. 
Atunci vom fi în plus. 

— Tocmai de aceea proiectul este încă strict secret, interveni 
dr. Danzer zâmbind blând. 

o... 

Când doctorul Danzer o lăsă să plece - fusese de părere că ea 
trebuie să se gândească mai întâi la toate acestea, pentru ca 
abia apoi să înceapă adevărata muncă -, pentru prima dată 
după bombardament, îi trecu prin cap să îi viziteze pe Marie și 
pe Otto, și desigur înainte de toate pe Arthur. De la agenţie se 
duse direct la gospodăria acestora, pentru a nu fi reţinută acasă. 
Cine știe când va mai putea face asta, având în vedere ce o 
aștepta! 

Faptul că de data aceasta lua pentru prima dată telefonul cu 
ea reprezenta un mare risc. Deși nu făcea decât să viziteze un 
prieten, nu? Nu era interzis. Între timp Otto meșterise o cutie 
izolată fonic, în care se aflau încărcătoarele. Acolo își lăsă și 
Helene Votelul, înainte de a se duce la ascunzătoarea lui Arthur. 

De aici exploziile nu s-au auzit foarte tare, dar podeaua s-a 
zdruncinat, îi povesti Arthur despre noaptea de duminică. Și, 
sincer să fiu, am tremurat. După ce ai trăit un foc de baraj 
rusesc, se pare că trupul nu îl mai uită. 

Helene îi spuse că nu putea să se culce cu el, deoarece era la 
menstruaţie. Se simţi mai ușurată, dar și tristă. Voia să stea în 
brațele lui, să îi vâre mâna sub cămașă pentru a-i simţi pielea 
caldă, să își pună capul pe pieptul lui, ca să îi audă inima 
bătând. Apoi îi povesti totul: despre doctorul Danzer, despre 
proiectul TTIB, despre electrozii din creierii maimuţelor, despre 
atentatul contra lui Hitler, care fusese cât pe ce să reușească 
dacă nu ar fi existat cele patru computere interconectate dintr- 
un laborator al universităţii din Munchen. 

— Dumnezeule, imaginează-ţi! Asta ar fi schimbat totul. Totul. 

— Și tocmai eu trebuie să ajut la finalizarea acestei mașinării, 
zise Helene. Mă simt oribil în fața colegilor. Când sistemul va 
intra în funcțiune, noi vom fi în plus. 

Arthur își trecu degetele prin părul ei. Știa că asta îi plăcea. 

— Nu te poți eschiva? 


VP - 454 


— Nu. Cel mult pot să fac pe proasta. 

— Și pe urmă? 

— O să facă altcineva treaba mea. Rezultatul va fi același. Ea 
se ridică, îl privi de sus și se strădui să nu strige: Cum te-aș mai 
putea proteja, dacă nu aș mai lucra la NSA? Dacă agenţia nu ar 
mai exista? Dacă în locul ei acest sistem te-ar căuta în 
modalităţi pe care eu nici măcar nu le înțeleg? 

Pe chipul lui Arthur apăru un zâmbet silit. 

— Poate că sistemul acesta nu funcţionează chiar așa cum își 
imaginează ei? 

— Arthur! El a prevenit acel atentat. Omul a mărturisit că a 
vrut să îl omoare pe Hitler! Am văzut cu ochii mei cum a decurs 
căutarea, înregistrarea pașilor realizaţi... Cu interogările noastre 
de siguranță nu l-am fi găsit toată viaţa! Sistemul a fost mai 
inteligent decât noi, înţelegi? 

Ea se răsuci și își cuprinse genunchii cu braţele. 

— Eu nici nu sunt sigură ce vrea de la mine doctorul Danzer. A 
spus că este vorba despre cu totul alt fel de programare. Nu am 
idee ce a vrut să spună cu asta. Nici nu îmi pot imagina un alt 
fel de programare... și nici nu vreau să îmi imaginez! Ce este 
greșit în tehnicile dezvoltate de Ada Lovelace? Sunt principii 
confirmate în aproape o sută de ani! 

Un moment ea își ascunse faţa între braţe și genunchi, apoi 
ridică din nou capul și vorbi repede, înainte ca tremurul ce 
începea să pună stăpânire pe ea să o poată cuprinde: 

— Nu știu cum să împiedic acest supercomputer să te 
găsească. Nu știu nici măcar dacă se poate! 

Arthur se ridică și o cuprinse în braţe. Se mai liniști. 

— O să reușești cu siguranţă, spuse el cu vocea lui calmă și 
gravă, părând deplin convins. Vei reuși cu siguranță să înţelegi 
cum funcţionează totul și vei găsi un truc. Ca întotdeauna. 

Helene scânci: 

— Ce truc? 

— Unul pe care nu l-a descoperit nimeni! spuse Arthur și râse. 
Habar nu am care. Dacă eu aș ști, nu ar mai fi un truc adevărat. 

Helene își pironi privirea într-un colț al ascunzătorii, în care 
lemnul începuse să se decoloreze din pricina umezelii și să se 
deformeze, se gândi o vreme, dar nu îi trecu nimic prin minte. 

— Îmi este teamă, mărturisi ea în cele din urmă, că toată 
treaba asta ne depășește. 


VP - 455 


— Așa se întâmplă mereu, răspunse Arthur. Este la fel ca în 
război. De fapt, noi am vrut să ocupăm doar Polonia și acum ne 
aflăm în război cu întreaga lume. 


VP - 456 


54. 


În aceste zile Eugen Lettke avea senzaţia că trăia un vis urât. 
Locuinţa era goală și rece, dar nu era capabil să realizeze de ce, 
pentru că avea atât de multe de făcut, de rezolvat. Trebuia să 
se ocupe de înmormântare, să procure hârtii, documente. Din 
fericire, mama lui îi lăsase indicaţii exacte cu privire la acest 
eveniment - ce cântece se vor interpreta, cu ce flori să îi orneze 
sicriul - și cu ani în urmă își cumpărase și locul de veci. Acest 
lucru îi ușurase munca și îl scutise de multe decizii, pe care nu 
putea să le ia în starea în care era. 

Colegii i-au prezentat condoleanţe, iar la înmormântare au 
venit Völkers şi câteva programatoare. Nu și Helene 
Bodenkamp, reţinută de un proiect urgent - i-a transmis cineva, 
iar el a dat din cap fără a se mai gândi ce însemna asta. A 
încercat să lucreze în aceste zile. A petrecut mult timp la birou, 
dar seara nu mai era capabil să își amintească ce făcuse de 
fapt. Dar nu s-a plâns nimeni. 

Abia marţi îi trecu prin cap să poarte o brasardă neagră. 
Trebuia să cumpere una, dar nu știa de unde. Până la urmă îl 
ajută o vânzătoare de la un magazin general, care fusese 
afectat de bombardament. 

Miercuri după-amiaza a avut loc înmormântarea. Preotul a 
ținut un discurs lung, dar Eugen Lettke avea impresia că vorbea 
despre cu totul altă persoană, nu despre mama lui. Colegii de la 
NSA îi erau alături, firește cu excepţia lui Adamek. Veniseră și 
câteva bătrâne dintre cunoștințele mamei lui, pe care nu le știa 
după nume. A mers în urma sicriului, a strâns mâini și a 
mulțumit pentru condoleanţe ca un automat. Era frig și se 
gândeau că va ninge ori va ploua, dar nu se întâmplă asta. 
Parcă și norii de pe cer erau reţinuţi. 

Apoi se termină, se duse acasă, în locuinţa care acum îi părea 
și mai pustie decât înainte de înmormântare. Se așeză pe un 
scaun în bucătărie, fără a-și dezbrăca pardesiul și fără a se 
descălța, privind în lumina palidă, moartă, care pătrundea prin 
fereastră și umplea încăperea în liniște. După un timp înțelese 
că aștepta să se ivească mama și să îl întrebe ce voia să 


VP - 457 


mănânce la cină, deși nu o interesase niciodată și gătise 
întotdeauna ce considerase ea că ar fi bine. Dar îl întreba 
întotdeauna. De acum nu avea să o mai facă niciodată. 

Era îndurerat? Işi cercetă adâncul sufletului, dar nu simţi 
nimic, doar un mare gol. Nu tristețe, ci doar... ceva straniu. 

In cele din urmă își pregăti ceva pentru cină, câteva 
sandvișuri. Oricum nu îi mai era foame de când se întorsese de 
la Berlin. Apoi se culcă și dormi ca un bolovan. 

Era... neobișnuit? Enervant? Înspăimântător? Străin! - să se 
trezească dimineaţa și casa să fie complet pustie, într-o liniște 
deplină. In bucătărie nu se auzea nimeni. Totul părea părăsit. 
Trebui să își facă singur cafeaua, să își pregătească singur micul 
dejun și nu avu cu cine să discute. Deși mama lui îl călca deseori 
pe nervi, s-ar fi simţit mai bine dacă ea ar fi fost acolo. 

li era greu să conceapă că nu se va mai întoarce niciodată. 

Sosi vremea să plece și abia când ajunse la jumătatea scărilor 
îi trecu prin cap că ar fi mai bine să încuie ușa, așa că se 
întoarse. 

Ajunse la agenţie, îl salută pe portar așa cum făcea de ani 
buni, își puse pardesiul și pălăria în cuier, acolo unde le era 
locul, și mai făcu ceva. Citi ziarele americane de pe rețea. 
Scoase mapa cu proiectul pentru consumul de curent, dar îl lăsă 
după scurt timp deoparte, pentru că nu se putea concentra 
asupra lui. Se duse la toaletă. La prânz, mersese la masă. 
Reveni acasă, în aceeași locuinţă pustie, pe care o părăsise 
dimineaţa și în care nu se schimbase nimic. 

Va trebui să găsească pe cineva care să se ocupe de 
gospodărie, își zise. Dar amâna zi de zi să facă asta și grămada 
de cămăși murdare deveni tot mai mare. 

o... 

În zilele următoare Helene se adânci în munca ei, uită de tot 
ce o înconjura, mai rău decât atunci când fusese implicată în 
proiectul „Nisip mișcător”. 

După prima convorbire cu Frau Profesor Kroll deveni teribil de 
agitată. Un bărbat de la serviciul tehnic îi conectă un telefon 
special, deoarece discuţia trebuia să se desfășoare pe o linie 
securizată și codificată, fiind secretă. Bărbatul îi arătă butonul 
care deschidea codificatorul - o cutie masivă, cu carcasa din 
cupru, montată alături - și îi spuse că trebuia să fie atentă la 
lampa semnalizatoare: dacă era verde, putea vorbi liber, dacă 


VP - 458 


era roșie, securitatea liniei era periclitată. 

Helene asculta agitată și îngrijorată să nu îi lase lui Frau 
Profesor Kroll o impresie proastă, să nu creadă că era grea de 
cap. Dar când vorbi cu femeia vârstnică, temerea ei se risipi. 
Profesoara își aminti de ea, ba chiar reţinuse și întrebarea pe 
care i-o pusese și îi spuse direct: 

— Copila mea, nici eu nu știu mai mult decât tine. În ce 
privește noua utilizare a acestor computere, suntem pioniere 
amândouă, pășim pe un teren necercetat. 

Vorbiră la telefon mult, foarte mult. Helene nu vorbise 
niciodată atât la telefon. Frau Kroll i-a prezentat cât de cât noua 
tehnică de programare, i-a trimis prin poșta electronică scheme 
și modele și i-a răspuns la întrebări. 

Prima problemă fundamentală care trebuia rezolvată era 
aceea că în creier neuronii lucrau toţi odată, pe când într-un 
computer, treptat. Pentru a crea ceea ce Frau Kroll denumea 
„pseudo-simultaneitate”, au reprezentat neuronii artificiali și 
legăturile lor în tabele. Acestea au fost introduse apoi într-un 
program, într-o anumită succesiune, iar rezultate în al doilea 
tabel. După care au făcut invers, și tot așa. „Frecvența pulsului” 
se numea „Fundă” și tot ce se petrecea în timpul ei putea fi 
considerat cvasi-simultan. 

— Dar introducerea unui asemenea rezultat intermediar într- 
un depozit de date s-ar face extrem de încet! remarcă Helene. 

— De aceea nici nu vom face asta, îi explică Frau Kroll, ci vom 
păstra tabelele în matricele de memorie. Cu privire la aceste 
amănunte nu trebuie să ne facem probleme, pentru că 
funcționează deja. Există o suită de algoritmi pe care îi puteți 
apela. 

Cum se foloseau aceste rețele pentru a rezolva diverse 
probleme a fost mai greu de înţeles. Reţeaua primea date de 
intrare şi furniza date de ieșire.  Corectitudinea ori 
incorectitudinea acestora trebuia semnalată înapoi reţelei 
pentru ajustare, care se putea realiza în diverse modalităţi. 
Măsura cea mai simplă și de aceea și cea mai frecventă era de 
modificare a pragurilor de la care un neuron artificial declanșa 
un impuls. Dar uneori era necesară crearea de legături noi ori 
eliminarea legăturilor existente, uneori chiar adăugarea sau 
îndepărtarea unor elemente neuronale. O rețea se programa în 
acest mod, să zicem singură, și acest mecanism de cuplare 


VP - 459 


inversă îi era greu de înțeles Helenei. Marţi seara, după ce 
vorbise la telefon cu Frau Kroll aproape zece ore, se simţea ca și 
cum se repezise cu capul într-un zid și nu mai pricepea nimic. 

— Pentru astăzi este de ajuns, spuse în încheiere Frau Kroll. 
Duceţi-vă acasă, liniștiţi-vă, gândiţi-vă la altceva și mâine- 
dimineață multe lucruri au să vă pară mai clare. 

Dar Helene nu avea niciun chef să se ducă acasă. Acolo o 
aștepta mama sa zăcând în pat, o imagine diferită, dar nu 
liniștitoare. În loc să plece, se duse la baie, se spălă pe faţă cu 
apă rece până simţi furnicături, și reveni la computer. Apelă 
programele trimise de Frau Kroll, îl studie pe fiecare în parte, 
precum și explicaţiile și exemplele și târziu în noapte construi 
rețele proprii, simple, pe care le manevră, pentru a înțelege cum 
funcționau. 

Când ajunse acasă, trecuse mult de miezul nopţii. Totul era 
adormit. Înghiţi cu lăcomie cina lăsată de Johanna, se întinse în 
pat și adormi pe loc. 

A doua zi avea într-adevăr mintea mai limpede și în cursul 
dimineţii Frau Kroll o lăudă: 

— Sunt de-a dreptul surprinsă. Nimeni nu a mai înţeles atât 
de repede lucrurile acestea, nici măcar eu! 

Totuși Helene petrecu și seara următoare în fața computerului 
și experimentă, testă, încercând să capete sentimentul că 
pricepea cum funcţiona rețeaua asemănătoare neuronilor. 

Joi apăru din nou doctorul Danzer, care fusese informat de 
Frau Kroll că Helene era pregătită să înceapă lucrul la proiectul 
propriu-zis. O felicită, se arătă surprins că avusese nevoie de 
atât de puţin timp pentru a-și însuși bazele și sublime că el nu 
se pricepe la programare și nici nu se gândește să se amestece 
în așa ceva. 

— Rolul meu este să vă furnizez sugestii din cercetarea 
creierului și să vă împărtășesc din experienţele noastre în urma 
primului proiect de la Munchen. Restul este misiunea 
dumneavoastră. 

Marea problemă nerezolvată a sistemului era viteza redusă. 
Primul ţel declarat era de a ţine sub control datele a optzeci de 
milioane de germani ai Reichului, lucru care nu se putea 
compara cu o situaţie de laborator din Munchen, unde se lucra 
doar cu datele locuitorilor din Munchen și dintre aceștia doar cu 
cele cu inițialele de la A la F. 


VP - 460 


— Dacă individul s-ar fi numit Georg Muller, nu l-am fi 
descoperit, recunoscu doctorul Danzer cu sinceritate. Și berăria 
Burgerbrăukeller ar fi sărit în aer pe 8 noiembrie 1939. Cât nu se 
produc computere considerabil mai rapide - aparatura Siemens 
realizată la Berlin-Lichtenberg era deja cea mai rapidă din lume 
pentru unele probleme se va apela tot la programele 
tradiţionale. Nu se știa nici cum se puteau cupla computerele la 
rețeaua pseudoneuronală. 

Au discutat, au testat diferite abordări, au renunţat și au luat- 
o de la capăt. Cercetau un teritoriu necunoscut. 

Intr-un moment de liniște, Helene recunoscu faptul că era o 
provocare intelectuală fascinantă. 

Nu încetă să studieze noaptea, seară de seară pleca tot mai 
târziu de la agenţie. Nimeni nu se mira, în ciuda secretizării, toţi 
colegii știau că ea era implicată în ceva nemaiauzit. 

Dar nimeni nu bănuia că ceea ce va rezulta în final va face 
Agenţia Naţională de Securitate de prisos. 

Între timp, studiile ei nocturne nu se mai îndreptau către 
aprofundarea cunoștințelor de bază, și de acest lucru devenise 
de mult conștientă. Nu, dacă ea zăbovea mult după miezul 
nopţii în faţa computerului, până o usturau ochii și o durea 
spatele, o făcea pentru a căuta un truc care să îi salveze pe 
Arthur, Marie și Otto de sistemul TTIB. Un truc care să împiedice 
computerele din Berlin-Lichtenberg să dea de urma ascunzătorii 
iubitului ei, dacă ea nu mai era capabilă să controleze 
operaţiunile de căutare. 

Dar oricât își chinuia creierul, nu găsea nimic. Pe măsură ce 
pătrundea tot mai mult în construcţia sistemului TTIB, se 
familiariza cu circuitele lui și i se părea că îi poate anticipa 
reacțiile, ca și cum ea și sistemul ar fi o unică persoană, dar tot 
nu vedea vreo posibilitate de a-l manipula sigur și totodată fără 
a lăsa urme. 

Nu dorea să intervină în „codul extern”. Aceste programe 
erau scrise în modalitate tradițională și fuseseră citite de zeci, 
dacă nu de sute de programatoare, așa că orice manipulare ar fi 
fost descoperită la un moment dat. 

Spre deosebire de acestea, retelele de tip pseudoneuronal 
erau o ascunzătoare ideală, fiind dimpotrivă aproape de necitit 
în comparaţie cu programele tradiționale și nimeni nu înţelegea 
cu adevărat cum funcționau acestea. Dar marea putere a 


VP - 461 


acestor structuri stătea tocmai în flexibilitatea lor, cu alte 
cuvinte, ele se modificau de la sine permanent, ceea ce făcea să 
nu existe garanţia că o protecţie odată instalată pentru Arthur 
va exista permanent. La fel de bine se putea ca sistemul să o 
uite la un moment dat. 

Da, ea colabora la ceva nemaiauzit, dar această implicare 
cerea și eforturi nemaiauzite. Petrecu și seara de sâmbătă la 
agenţie și când plecă târziu acasă, portarul îi spuse 
compătimitor: 

— Sunteţi foarte palidă, Fräulein Bodenkamp. 

Nu o impresionă prea tare. Îi zâmbi absentă bărbatului, care îi 
înmână telefonul și plecă în noaptea rece cu gândul la valorile 
de prag, la tensiunile de conectare și la reacţiile inverse. 

o... 

Duminica a fost obligată să ia o pauză și a profitat de asta. S- 
a trezit târziu. Se simţea atât de obosită, încât nu îi venea să 
coboare din pat. În casă era mai liniște ca niciodată. 

Se spălă pe îndelete, se îmbrăcă încet, mai rămase o vreme 
pe marginea patului, după care cobori în bucătărie. 

Johanna îi pregătise micul dejun, îi turnă cafeaua și îi povesti 
că tatăl ei fusese chemat la clinică pentru o urgenţă. 

— lar mama ta m-a însărcinat să îţi transmit să te duci la ea 
imediat ce te trezești. 

Helene oftă. 

— Așadar m-a prins. 

— De ce spui asta? 

— Infirmiera angajată de tata nu este acolo? 

— Duminica, nu. Situaţia nu este chiar atât de gravă. 

— Și eu aș avea nevoie de cineva care să mă îngrijească, zise 
Helene și sorbi lung din cafea. 

Într-adevăr, în ultimele zile exagerase cu munca și se simţea 
slăbită. 

Teama, își spuse ea. Era teama că nu va găsi o cale de a-l 
apăra pe Arthur. Gândul acesta o apăsa ca o greutate de o tonă. 

După micul dejun se duse în dormitorul mamei ei. Trecuse o 
săptămână de când era în pat. Era și asta o realizare 
memorabilă, îi trecu prin cap. 

Dar nu va mai sta mult așa. Noul ghips nu mai părea nici pe 
departe atât de masiv ca primul. 

— Ah, Helene, spuse ea fără a saluta, ai putea să îmi aduci 


VP - 462 


pastilele și un pahar cu apă. 

Ținea în mână o revistă de modă. În cameră era lumină, dar 
mirosea a stătut. 

Helene nu se clinti. 

— Tata a spus să te ridici cât mai repede posibil. 

— Tatăl tău este un stăpân de sclavi, ripostă mama și fâlfâi 
revista către comoda ei cu haine. Este totul acolo. Îmi trebuie 
două pastile din cele albastre, lunguleţe, și una albă, rotundă. 

— Menajarea exagerată face rău sănătăţii. Osul trebuie 
solicitat, altfel crește greșit. 

— Da, da. După ce iau pastilele, mă ridic. Fără ele ameţesc. 
Așteaptă! Mama se răsuci și dintre ceștile de cafea și paharele 
de apă de pe noptieră scoase un bol din porțelan, pe care îi 
întinse Helenei: Mai bine pune pastilele aici. 

Helene luă bolul și stătea nehotărâtă cu el în mână. 

— Mă întreb ce ar spune tata despre asta... 

Mama scoase o exclamaţie de iritare, luă perna și o aruncă în 
Helene. 

— Tu, copilul tatii! Ar trebui să te faci doctoriţă, dacă le știi 
așa bine pe toate! Apoi se lăsă epuizată pe spate și oftă: Mă 
ridic. Pe urmă. După ce iau pastilele acelea blestemate. Este în 
regulă? Dacă vrei putem merge în camera de zi jos să vedem ce 
este la televizor. 

Helene ridică perna care o atinsese razant și o puse pe pat. 

— Bine, zise ea, pentru că nu avea chef să continue cearta și 
se îndreptă spre comoda pe care se înșirau o grămadă de 
flacoane de mărime medie, cu medicamente. 

Puse bolul pe comodă, luă sticluţele și consultă inscripţiile. 

— Ce sunt tabletele verzi? 

— Sunt pentru seară. Ca să dorm mai bine. 

— Două din cele albastre? 

Helene deșurubă dopul flaconului. 

— Da, două. Și una din cele albe. 

Helene scoase două tablete albastre și le puse în bolul care 
răsună ca un clopoțel. Când să pună și pastila albă, aceasta sări 
din bol, se rostogoli pe comodă și dispăru în spaţiul dintre 
aceasta și perete, înainte ca Helene să o poată prinde. 

— Fir-ar...! exclamă Helene și făcu un pas înapoi. 

Pastila căzuse după comodă și nu o mai putea lua. 

— Așa a păţit și Irmgard ieri, comentă mama din pat. Poate că 


VP - 463 


ar trebui să folosesc altceva în loc de bol. 

Irmgard era infirmiera care o îngrijea în cursul săptămânii, o 
femeie necăjită și slabă, cu păr cărunt și lung, pe care Helene o 
văzuse doar o dată în trecere. 

Helene îi aduse pastilele albastre și un pahar cu apă și spuse: 

— Așteaptă, trag comoda în faţă. 

— Lasă! ripostă mama cu tabletele albastre în mână. Dă-mi 
alta. Oricum s-a murdărit. 

Helene examină cu privirea comoda, pregătită să o tragă lao 
parte. Piesa de mobilier data din timpul imperiului și era un 
colos. O comandase străbunica, din lemn de nuanţă deschisă, 
care nu era nici atunci la modă. _ 

— Lasă că o să facă tata asta, când vine, spuse mama. Inghiţi 
tabletele și adăugă: Este prea grea pentru o femeie. 

Remarca aceasta o ambiţionă. 

— Vom vedea, zise Helene și se pregăti să pună deoparte 
flacoanele, să scoată sertarele și să le așeze într-un colț, pentru 
a face comoda mai ușoară. 

— Helene! Ce înseamnă asta? 

— Trebuie să o trag doar puţin, îi spuse Helene, care se 
rezemă de perete și băgă ambele mâini în spatele mobilei, cât îi 
permitea spaţiul. Nu vreau să o car pe scări. 

Trase cât putu, dar comoda nu se clinti niciun milimetru. 

— O să te doară spatele, proroci mama ei. 

— Dacă tu te-ai fi ridicat, cum a spus tata, și ţi-ai fi luat 
singură pastilele...! se oţări Helene și cu toate puterile și 
furioasă, mai încercă o dată. 

Comoda alunecă puţin în faţă, lăsând în urma ei o crevasă 
întunecată, dintr-o lume uitată și plină de praf. Helene aruncă o 
privire și desluși pe podea ceva rotund și deschis la culoare. 
Pastila! Îngenunche, vârî braţul după comodă și începu să 
pipăie. 

— Să nu crezi că am să înghit pastila aia, mormăi mama. Cu 
siguranţă nu. 

Helene ajunse la minuscula pastilă, dar simţi alături de ea 
ceva, ceva din hârtie. Apucă pastila și hârtia și le trase afară. 

— Asta ce este? 

Hârtia era o scrisoare plină de praf și îngălbenită. Helene suflă 
praful și ridică plicul în lumină. Era închis și avea pe el adresa 
destinatarului: Helene Bodenkamp, Weimar, Sven-Hedin-Strafe 


VP - 464 


19, Deutschland. Pe plic era lipit un timbru poștal olandez. 
Ea întoarse plicul și la expeditor citi: Ruth Melzer, 
Jodenbreestraat 112, Amsterdam, Nederland. 


VP - 465 


55. 


— O scrisoare de la Ruth! 

Helene întoarse încă o dată plicul și se uită la data poștei: 
05.05.1935. 

— Dumnezeule! 

Deschise agitată plicul și scoase scrisoarea. Era o singură 
foaie, cu scrisul fin și uniform al lui Ruth. 


Amsterdam, 04 mai 1935 
Dragă Helene, 
Iti scriu, deși papa este de părere că este posibil să 
primești scrisoarea mea, dar nu și eu pe a ta, 
deoarece poșta germană nu permite trimiterea de 
scrisori către evreii din străinătate. Nu știu cum sunt 
recunoscute aceste scrisori, dar nici nu imi pot 
imagina că tu nu mi-ai răspunde. Doar noi am fost cele 
mai bune prietene, nu? Așadar te rog să îmi scrii și tu. 
Aș vrea să știu și ce s-a mai întâmplat cu Findling. În 
graba în care am plecat, nu am mai găsit pisica și mă 
gândesc des la ea. 
Dacă ai primit scrisorile trimise de mine până acum, 
știi că povestea cu America nu a mers. Autoritatea 
americană pentru emigrări este groaznic de severă. 
Spune că America nu poate primi evreii din toată 
lumea, de aceea sunt primiți foarte putini. Papa 
încearcă mereu să obțină o viză pentru noi, la fel și 
rudele noastre din New York. (Încă nu am înțeles cum 
suntem înrudiți cu cei de acolo. Este vorba despre un 
văr îndepărtat al tatălui meu sau așa ceva.) Dar 
încercăm de aproape doi ani și de fapt nimeni nu mai 
crede că vom reuși. 
Așa că locuim tot aici. Uneori visez că suntem în 
vechea noastră casă, dar mă trezesc pe patul pliant 
din camera de zi, îmi aud părinții sforăind în altă 
cameră și picuratul groaznic al dușului. Urăsc faptul că 
trebuie să ne spălăm vesela în minuscula baie. Și la 


VP - 466 


noi încă este bine, dacă ne comparăm cu alții, care au 
trebuit să fugă din Germania. În alte părți, familii cu 
mai mulți copii stau într-o singură cameră! 

In afară de asta, cei care ne-au închiriat locuința, 
familia Meijer, sunt foarte amabili. Au o prăvălie la 
parter, unde asamblează și vând computere, în special 
comercianților care au nevoie de case de marcat, stații 
de plată și altă aparatură, pentru că și aici în Olanda 
se vor scoate din circulație banii lichizi, la fel ca în 
Germania. Herr Meijer spune că asta îi aduce mai mulți 
clienti decât poate satisface. El mai are două 
programatoare și mă întreabă în glumă dacă nu aș 
avea chef să învăţ să programez. Nici nu știu dacă nu 
am să fac asta într-o zi. 

Deocamdată am destulă treabă cu școala. Între timp 
am învățat bine olandeza. Dar îmi amintesc cu groază 
cum stăteam în bancă și nu înțelegeam nimic și mă 
gândesc că dacă reușim să plecăm în America, trebuie 
să o iau de la început. 

Cel mai mult duc dorul unei bune prietene. La școală 
noi, fugarii, nu suntem bine văzuți și mulți olandezi nu 
vor să aibă de-a face cu evreii. lar aici în cartierul 
evreiesc suntem intruși, pentru că nu suntem de 
religie iudaică, nu mergem la sinagogă și așa mai 
departe. Papa se impotrivește să schimbăm religia. 
Religia, spune el, este o treabă între fiecare om și 
Dumnezeu, care nu trebuie impusă de mediu. Ca să fiu 
sinceră eu nu mai știu nici măcar dacă cred cu 
adevărat în Dumnezeu. Oricum nu am senzația că el 
chiar are grijă de noi. De fapt, mă simt singură și 
deseori îmi este dor de Weimar. Citesc mult, cărți în 
limba olandeză, ceea ce îmi este greu, dar cel puțin 
am o ocupație. 

Sper că scrisoarea aceasta va ajunge la tine și aştept 
răspunsul tău. M-ar bucura ATÂT!!! să am vești de la 
tine, să aflu cum îți merge. 


Multe salutări, 
de la vechea ta prietenă Ruth 


VP - 467 


P.S. Herr Meijer a propus să iţi trimit un mesaj 
electronic, pentru că are acces la Reteaua 
internațională. Dar eu nu am adresă de-a ta pentru 
poșta electronică! Dacă tu ai una (tatăl tău precis are) 
trimite-mi-o și vom putea să corespondăm mult!!! 


Helene rămase cu scrisoarea în mână și nu îi venea să creadă. 
De când era? De mai mult de șapte ani. Ele aveau paisprezece 
ani când Ruth îi scrisese și de atunci... 

Se întoarse către mama ei, care stătea mută pe pat și o 
privea cu ochi mari. 

— Scrisoarea aceasta, spuse Helene ridicând foaia de hârtie și 
plicul, cum a ajuns în spatele comodei tale cu haine? 

— Hmm..., zise șovâind mama. Trebuie să fi alunecat pe 
neobservate în spatele ei. 

— Era o scrisoare adresată mie! Ce căuta la tine în cameră? 

Mama își drese glasul, părând că se agaţă de paharul de apă 
gol pe care îl ţinea în mână. 

— Vezi, dragă... când a plecat prietena ta... Ruth, eu și tatăl 
tău ne-am gândit că vei trece mai ușor peste despărţire dacă ea 
este mai rapidă și definitivă. Dacă v-aţi fi antrenat în schimb de 
scrisori, nu aţi fi făcut altceva decât să prelungiţi inutil durerea. 
lar situația nu s-ar fi schimbat. 

— Mi-aţi ascuns scrisorile, descoperi Helene imensa 
înșelăciune. Nu aţi vrut ca scrisorile de la Ruth să ajungă la 
mine. 

— Da, recunoscu mama. Pentru că... ne-am gândit că așa este 
cel mai bine. 

Helene avu senzaţia că nu mai putea să respire. 

— Ruth era cea mai bună prietenă a mea. Noi împărţeam 
totul. A trebuit să se refugieze și voi m-aţi făcut să cred că m-a 
uitat. Că ea a fost cea care rupt legătura! 

Mama tăcea cu buzele strânse. Stătea ca un gândac mort pe 
cearceaful alb, între pernele mari, și tăcea. 

— Cea mai bună prietenă a mea era în tot acest timp în 
Amsterdam, nu la New York. Posibil să fi fost încă acolo când... 

Helene se opri, neputând să mai scoată o vorbă. Se gândi la 
acea oribilă zi de la agenţie. Parcă îl vedea pe Himmler scoțând 
telefonul său de aur, cu ecran color, pentru a le da ordin SS- 
iștilor din Amsterdam să răscolească ascunzătorile familiilor 


VP - 468 


Frank și Van Pels și să îi aresteze. 

Poate că și cu Ruth se petrecuse același lucru. 

Precis. 

Cu siguranţă că și Ruth cu familia ei fuseseră expediate într- 
un lagăr. 

lar ea, Helene Bodenkamp, luase parte la toate acestea. 

Simţi o durere pătrunzătoare în piept. Dacă vreo putere divină 
intenţiona să o pedepsească pentru asta, nu se va apăra, pentru 
că își dădea seama că pedeapsa era îndreptăţită. 

— Scrisorile celelalte, spuse Helene abia șoptit, unde sunt? 

Mama își drese din nou glasul. 

— Nu mai sunt. Le-am ars. 

— Le-ai ars. Helene își aminti cu câtă disperare așteptase o 
scrisoare de la Ruth. Cum de nu am primit măcar una, ca să o 
văd? Alergam în fiecare zi la cutia poștală, imediat ce auzeam 
frâna de la bicicleta poștașului)! 

— ÎI rugasem pe poștaș să pună deoparte corespondenţa 
pentru tine. O ridicam o dată pe lună de la poștă. 

Helene lăsă scrisoarea jos, cu senzaţia că o părăsiseră toate 
puterile. 

— Josnic, zise ea. 

Mama se justifică, dar Helene nu o mai auzi. Un alt gând 
pusese stăpânire pe ea și o preocupa. Și-o aminti pe colega ei 
Ulla Zinkeisen, care îi povestise odată că de ani buni toate 
scrisorile erau fotografiate și că exista un uriaș tabel din care se 
putea afla cine cui scria. Helene nu crezuse că poșta germană 
punea deoparte scrisorile de la ori către evrei. Ea nu auzise încă 
de o asemenea măsură. Dacă ea și Ruth și-ar fi scris, ce s-ar fi 
întâmplat? Când NSA angaja pe cineva, acea persoană era 
temeinic verificată. În cazul ei, dacă ar fi ieșit la iveală că se afla 
în contact cu o evreică fugară era riscant, cu siguranţă. Deci ei 
nu i s-ar fi făcut o ofertă de angajare. La concursul de 
programare ar fi existat o altă câștigătoare. 

Era un gând pe care acum nu îl putea duce mai departe. 
Împături foaia, o băgă înapoi în plic, şi se pregăti să plece. 

— Dar... Helene! strigă mama după ea. Le lași pe toate așa? 
Și tabletele mele? 

Helene închise ușa după ea fără să răspundă și se întoarse în 
camera ei. 

Se hotărî ca mâine să încerce cu toate mijloacele de care 


VP - 469 


dispunea la agenţie să afle unde se afla acum Ruth. 
o... 

Eugen Lettke se bucura că primul sfârșit de săptămână fără 
mama lui trecuse și că putea să revină la agenţie, la muncă, 
singura care, în mod surprinzător, îi oferise consolare în ultimele 
zile. În special duminică fusese îngrozitor, un pustiu temporal 
searbăd, o zi ce nu voise să treacă, în ciuda plimbărilor și a două 
vizite la restaurant. Și mai ales pentru că mâncarea fusese 
foarte proastă, mâncare de război. 

Era plăcut să stai iarăși la birou, în faţa computerului, să 
lecturezi știrile interceptate de la americani. O ciudăţenie: două 
țări purtau un război nemilos, își scufundau vapoare și 
submarine, își doborau avioanele și se străduiau să își provoace 
cât mai multe pagube, dar cablurile din ocean rămâneau 
neatinse. Și firma de acoperire de la New York, prin care ei 
intrau în rețeaua americană, rămăsese nedescoperită. Totul 
decurgea de parcă războiul era doar o poveste. 

Dar lui îi era indiferent. Între timp el putea să stea liniștit că 
își crease o poziție sigură în NSA, mai întâi datorită multiplelor 
iniţiative de succes, apoi prin descoperirea planurilor legate de 
bomba atomică. Totul fiind încununat de perspectiva primirii 
unei înalte distincţii. 

De parcă cineva îi citise gândurile, sună telefonul și secretara 
șefului îl informă că Adamek convoca imediat toată conducerea 
la el în birou. Avea noutăți importante. 

— Vin, răspunse Lettke. Multumesc. 

Puse telefonul în furcă anticipând plăcerea care urma, se 
ridică, deschise ușa dulapului pe care avea o oglindă - nu fusese 
ideea lui, o găsise acolo -, își aranjă încă o dată cravata și se 
pieptănă. 

Noutăţi importante? Putea foarte bine să fie vorba despre o 
comunicare de la Berlin, cum că el, Eugen Lettke, va primi o 
distincție la dorinţa personală a Fuhrerului. 

Se examină iarăși în oglindă, întorcând capul spre stânga și 
spre dreapta. Ce putea să fie? Crucea de Fier? Posibil clasa 
întâia? Poate chiar... Crucea de Cavaler? Cu frunze de stejar și 
spade? 

Se asigură că arăta ireproșabil și plecă. Chiar se gândi să 
încuie ușa biroului, străbătu culoarele cu pași elastici până la 
anticamera lui Adamek, bătu la ușă și așteptă ca secretara să îl 


VP - 470 


invite. 

— Ceilalți sunt deja aici, îi spuse aceasta, de parcă era 
greșeala lui că fusese ultimul informat. 

Lettke își permise un surâs. Evident că cel care urma să fie 
onorat sosea ultimul, astfel putea fi întâmpinat cu paharele cu 
șampanie ridicate și cu urale! 

Se opri în faţa ușii grele, cu mâna pe clanţă, și mai trase o 
dată adânc aer în piept. Era pregătit să fie primit cu urale? Da. 
Va mima surpriza cu o sobrietate distinsă. Fără să exagereze. 
Atitudinea conta. 

Apăsă clanţța și împinse ușa. Erau toţi acolo, dar nu îl așteptau 
cu pahare cu șampanie, ci ședeau la masă și ascultau ceea ce le 
spunea VOlkers: 

— Și în primul rând se pune întrebarea ce consecințe va avea 
asta asupra fiecăruia! 

Era și V6lkers aici? O noutate. Lettke închise ușa după el, 
trase ultimul scaun liber și în timp ce se așeza, întrebă încet: 

— Despre ce este vorba? 

Lângă el şedea Möller, care îl examină scurt din spatele 
lentilelor bombate ale ochelarilor și murmură: 

— Nimic de bine. 

Adamek îi făcu un semn lui Völkers și adăugă încet: 

— Este important pentru noi toţi, dar aș zice că pentru 
moment nu se poate spune nimic despre asta. Îl privi apoi pe 
Lettke cu o tristeţe stranie: 

— Pentru dumneavoastră, colegul nostru Lettke, repet 
informaţia: de astăzi Agenţia Naţională de Securitate se 
subordonează Biroului Central de Securitate al Reichului (RSHA), 
la ordinul direct al Fuhrerului. 

El își împreună palmele și aruncă o privire asupra celor aflaţi 
în birou. 

— Un obersturmbannfuhrer împreună cu comandamentul lui 
sunt deja pe drum spre noi. Voiam să fiți cu toţii prezenţi când 
am să îi predau oficial conducerea agenţiei. 

o... 

Îngrozitorul sfârșit de săptămână s-a terminat. Cea mai mare 
parte a timpului îl petrecuse la soţii Aschenbrenner și se 
plânsese neîncetat Mariei. Pe Arthur îl văzuse doar pe fugă, îi 
făcuse o surpriză ducându-i prânzul, dar neavând chef de jocuri 
de dragoste găsise un pretext pentru a se retrage. Marie o 


VP - 471 


ascultase cu răbdare, aprobând-o în totalitate în privinţa 
atitudinii părinţilor ei, dar la un moment dat Helene remarcase 
că prietena ei devenise neliniștită, pentru că munca într-o 
gospodărie ţărănească nu se termina niciodată, nu existau zile 
libere. Așa că își luase rămas-bun și colindase mult timp cu 
bicicleta prin împrejurimi, lăsându-se în voia gândurilor, pentru a 
nu se întoarce acasă. 

Așa că se bucură să se așeze în fața computerului. Un 
computer nu minte, nu îţi ascunde nimic și nu joacă teatru. Dacă 
greșește ceva, o face deoarece i se dă o comandă greșită. Este 
o relaţie acceptabilă. 

Când porni aparatul, avu plăcuta surpriză să constate că dr. 
Danzer contramandase discuţia de la ora nouă. Intervenise o 
situație imprevizibilă, despre care nu îi dădu detalii, dar oricum 
astăzi nu va veni. 

Cu atât mai bine, își spuse Helene. Asta îi va permite să caute 
în liniște și pe îndelete, să dea de urma prietenei ei Ruth. 

Puse degetele pe taste... și ezită. Ridică degetele, împreună 
mâinile în dreptul gurii, suflă aerul cald printre ele și privi pe 
fereastră. Aproape regreta că nu venise doctorul Danzer, ca să 
studieze împreună în continuare comportamentul sistemului 
TTIB. Frunzări solicitările sosite de la poliţie, de la Frau VOlkers, 
care erau repartizate altcuiva, dar care se aflau totuși încă în 
mapa ei. 

Apoi se duse la toaletă și în timp ce se spăla pe mâini, își 
dădu seama că ezita de teama a ceea ce ar putea să descopere. 

Vraja se rupsese. Se întoarse la birou, făcu o nouă interogare 
și începu să tasteze. 

Ce date există despre Ruth Melzer, născută pe 19 mai 1921? 

Helene găsi mai întâi contul pentru economii al lui Ruth. 
Fusese deschis cu o depunere de cinci mărci pe 27 mai 1921; pe 
5 septembrie 1924, pe vremea marii inflaţii, s-a făcut 
transformarea în Reichsmark. Soldul nu mai avea firește 
valoare, dar cineva făcuse o depunere de 1 Reichsmark și de 
acum înainte la fiecare zi de naștere se adăugase câte un 
Reichsmark, până pe 19 mai 1932. Pe 5 aprilie 1933 contul 
fusese închis cu suma de 11 Reichsmark și 57 pfenigi. 

In aceeași zi, în tabela vămii, era înregistrată trecerea în 
Olanda a persoanelor Philipp Melzer, Hertha Melzer-Orowitz și a 
fiicei Ruth Melzer. 


VP - 472 


Asta era tot. 

Cel puţin în depozitul de date la care ea avea acces. 

Helene se rezemă de speteaza scaunului, își trecu mâinile 
peste faţă și se gândi. Nu avea pace. Da, până acum amânase 
asemenea interogări pentru ore târzii, din motive de siguranţă, 
dar nu se întâmplase nimic niciodată, nu? 

Se ridică și încuie ușa biroului. Se așeză iarăși în fața 
computerului, ridică nivelul de acces la treapta maximă și tastă: 


PREZINTĂ TABELELE SS. 
o... 

Deci despre asta era vorba, se gândi Lettke. Nimic despre 
distincția primită de el. Care se pare că fusese uitată. 

Poate că Hitler vorbise doar așa, într-o doară. 

Lettke simţi cum se frânse ceva în el, ceva ce nici până acum 
nu fusese prea stabil și cedă. O ciudată răceală i se risipi în trup, 
în piept în jurul inimii, dar și în stomac, având senzaţia că îi va 
îngheţa sângele. Parcă și auzea cum trosneau primele cristale 
de gheață. 

— Înţeleg, spuse el, sau poate că nu spuse nimic, pentru că 
nimeni nu părea să îl bage în seamă. Poate că doar gura 
mimase răspunsul, fără să scoată niciun sunet. 

Un sunet atrase atenţia tuturor: un ciocănit în ușă. Toţi își 
îndreptară privirile într-acolo și Adamek zise tare, pentru a fi 
auzit prin ușa capitonată: 

— Da, vă rog? 

Clanţa se mișcă ușor, ușa se întredeschise încet și după ea se 
ivi un cap, secretara. 

— Herr Adamek, zise ea cu o voce din care răzbătea panica, 
domnii de la Berlin sunt aici... 

— Să intre, spuse Adamek. 

În clipa următoare ușa se deschise, împinsă cu putere, și un 
bărbat își făcu apariţia dând-o la o parte cu brutalitate pe 
secretară, un bărbat în uniforma neagră a SS-ului, cu cascheta 
sub brațul stâng. Se opri în mijlocul încăperii, își pocni tocurile 
cizmelor din piele neagră, ridică braţul drept în aer ca pe o 
spadă și tună: 

— Heil Hitler! 

Răspunsul la salut al celor din jurul mesei păru lipsit de viaţă 
faţă de prestaţia perfectă dinainte. 


VP - 473 


— Obersturmbannfuhrer Schneider, se prezentă bărbatul cu 
un chip la care sărea în ochi înainte de toate bărbia neobișnuit 
de colțuroasă. Din ordinul Fuhrerului preiau conducerea Agenţiei 
Naţionale de Securitate. El scoase ca prin farmec un plic și 
adăugă: Aici se află documentul scris. Care dintre 
dumneavoastră este August Adamek? 

— Eu sunt, spuse Adamek, și își manevră scaunul pe rotile 
pentru a ieși dintre cei din jurul mesei. 

Lui Lettke nu îi scăpă cum noul venit ridică o sprânceană, 
văzându-l pe Adamek în scaunul rulant. Un gest mărunt, dar 
inconfundabil de dispreţ. Oare lui nu îi spusese nimeni că șeful 
NSA era țintuit într-un asemenea scaun? 

SS-istul își reveni imediat și îi înmână plicul lui Adamek, apoi 
privi cum acesta îl desfăcu și citi documentul. În spatele lui 
pătrunseră alţi SS-iști, printre care și trei femei, ale căror petilițe 
arătau că făceau parte din divizia pentru computere. Toate erau 
blonde, aveau părul strâns la spate în cozi complicat împletite și 
cercetau cu o privire rece pe cei din încăpere. Par surori, îi trecu 
prin minte lui Lettke. 

— Da, zise Adamek după ce termină de citit, coincide cu ceea 
ce am primit eu prin poșta electronică. 

— Bine, spuse obersturmbannfihrerul, deci totul este clar. Îmi 
pot permite să vă cer cheile și parolele? 

— Știţi la ce se referă Ciocanul lui Thor, proiectul menţionat 
aici, zise Adamek și vântură ordinul Fuhrerului. 

SS-istul clătină din cap: 

— Știu doar că are cel mai înalt grad de secretizare. 

Întinse mâna fără a mai repeta solicitarea. 

Adamek oftă, împături scrisoarea, ocoli biroul, descuie un 
sertar și scoase un plic gros maroniu, pe care i-l întinse 
obersturmbannfihrerului. Din plic se auzi clinchet de chei. Îi mai 
dădu și legătura de chei pe care o avea în mână. 

— Foarte bine, zise SS-istul, deschizând plicul și răsfoind 
câteva hârtii. 

— Gassmann! strigă el. 

Din rândul însoţitorilor lui se desprinse o femeie, care luă 
poziția de drepţi lângă el. 

— Obersturmbannfuhrer? 

Bărbatul îi dădu două hârtii: 

— Preluaţi astea. 


VP - 474 


— Am înţeles, Herr Obersturmbannfuhrer. 

Ea se uită în jur și își opri privirea ca de gheaţă asupra lui 
Elizabeth VOlkers. 

— Dumneavoastră sunteţi șefa departamentului programare? 

Lettke o văzu pe Völkers înghițind în sec: 

— Da... 

— Conducetţi-ne pe mine și pe colegele mele la computerele 
cu acces deplin la sistem. 

— Da, da, sigur. Veniti. 

Frau Völkers se ridică grăbită să conducă femeile spre ieșirea 
din birou. 

Obersturmbannfuhrerul își plimba între timp privirea prin 
încăpere, ca și cum s-ar fi gândit cum să rearanjeze interiorul. În 
cele din urmă își dădu seama că alte lucruri erau prioritare și i 
se adresă lui Adamek: 

— Gata. Veţi avea amabilitatea să îmi prezentaţi domnii aici 
de față? Sunt împuternicit să decid cine va rămâne în serviciul 
agenției și cine va fi înlăturat. Și voi avea nevoie de un motiv 
pentru asta. 

— Bineînţeles, se grăbi Adamek să dea curs ordinului. Se 
îndepărtă de biroul care nu mai era al lui, se întoarse cu scaunul 
rulant la masa de discuţii și începu să îi prezinte pe membrii 
cercului său apropiat, începând cu Dobrischowsky, care părea 
că nici nu aude laudele fostului său șef, ci privea fix înainte. 

Firește că Kirst fuma ca un horn și mâinile îi tremurau. 

Ochii lui Möller se măriseră în spatele lentilelor mai mult ca 
oricând. 

Chiar și Lettke se simţea de parcă în orice clipă urma să cadă 
de pe scaun. 

— Bine, pentru început ajunge, întrerupse SS-istul imnul 
laudativ intonat de Adamek la adresa lui Dobrischowsky. 
Desigur că voi citi și dosarul personal al fiecăruia. Următorul? 

— Kirst, Winfried Kirst, continuă Adamek. Specialist în 
tehnologia rețelei și cel mai talentat electronist pe care noi... 

In acel moment ușa biroului fu dată de perete și una dintre 
femeile SS-iste intră ca o furtună. 

— Obersturmbannführer, raportă ea milităroasă, în timpul 
examinării sistemului am descoperit o ilegalitate care necesită 
intervenție imediată. 


VP - 475 


Sinopticul tabelelor disponibile conţinea și o consemnare a 
diverselor preluări de date. Helene trecu rapid peste ele. Nu 
erau prea multe, dar ea nu avea curajul să iniţieze căutări 
pentru fiecare. 

lată aici: pe 29 mai 1940, deci la nici trei săptămâni de la 
ocuparea Olandei, fusese preluată baza de date a registrului 
populaţiei, în care în Olanda, din motive fiscale, se menţionase 
și apartenenţa religioasă și se extrăsese tabelul cu evreii. 

Acest tabel purta denumirea Evreii după credință din Olanda. 
Helene îl apelă și tastă rapid: 


SELECTEAZĂ DIN SS. EVREII DUPĂ RELIGIE DIN 
OLANDA 

TOȚI (nume, prenume) 

PENTRU ( 

Nume =>»Melzer« 


) 


Rozându-și unghiile Helene urmărea creșterea cifrei 
procentuale. 
Apăru în final rezultatul: 


0 Nu au fost găsite intrări. 


Helene respiră ușurată. Deci Ruth și familia scăpaseră. 

Sau...? 

Era explicabil că aceștia nu figurau în tabel, pentru că nu erau 
de religie iudaică, ci erau protestanți. 

Dar nu de religie era vorba. Ci de rasă. Mai puţin ușurată, 
Helene verifică în continuare datele din listele arhivei SS. 

Și neîncrederea ei se dovedi justificată. Descoperi un alt tabel 
- Rasa evrei-Olanda. 

Și în acest tabel ea își regăsi prietena din copilărie. 


Nume: Melzer 

Prenume: Ruth 

născută: 19 mai 1921 

înregistrat pe: 17 iunie 1941 

Ordin de deportare: 7 iulie 1942 
Deportare realizată la: 10 iulie 1942 


VP - 476 


Deportată la: Lagăr de concentrare Auschwitz II 


Doar câmpul Decedat la: rămăsese necompletat. 

Helene privea ecranul incapabilă de vreo reacţie. Nu fu în 
stare să facă nimic, nici când ușa biroului fu trântită cu zgomot 
de perete în spatele ei. 


VP - 477 


56. 


Adamek puse receptorul în furcă. 

— Fräulein Bodenkamp a fost surprinsă accesând informaţii 
dintr-un depozit de date al SS-ului. 

— Ce? se miră Möller. Dar ea nu are drept de acces pentru 
asta. 

— Evident că a reușit să își modifice dreptul de acces, zise 
Adamek încruntat. Și din păcate tocmai când această Gassmann 
intrase în sistem și verifica legăturile existente. 

— Ghinion, zise și Dobrischowsky. A nimerit cea mai 
nepotrivită zi. 

Adamek își împreună palmele gânditor. 

— Mai devreme ori mai târziu tot s-ar fi descoperit. Schneider 
a dat indicaţii să fie verificate toate protocoalele de activitate. 

— Pfui! exclamă Kirst. Oamenii lui vor fi deocamdată ocupați 
cu asta. 

— Au programe pentru așa ceva, spuse Adamek. Va merge 
repede. 

Lettke își drese glasul: 

— Scuzaţi-mă... ce sunt protocoalele de activitate? 

Ceilalţi îl priviră surprinși. 

— Este jurnalul zilnic al agenţiei noastre, spuse Möller. 

— Cât se poate de amănunţit, îl completă Kirst. 

— Sistemul, îi explică Adamek, care pricepu că Lettke era încă 
nelămurit, înregistrează tot ce face la computer fiecare dintre 
noi. Orice accesare făcută de programatoare, fiecare căutare 
realizată de unul dintre noi, tot parcursul unui program - practic 
tot. lar înregistrările se numesc protocoale de activitate. 

— Quis custodiet ipsos custodes? cită Dobrischowsky. Cine 
supraveghează supraveghetorii? 

— Doar că noi nu am folosit niciodată aceste protocoale, 
interveni Adamek. Nici nu am fi avut timp pentru așa ceva. Dar 
în principiu din ele se poate afla ce a făcut fiecare dintre noi 
într-o anumită zi. 

— Probabil chiar și când se afla la toaletă, îl completă Kirst. 
Cât timp computerul era în așteptare. 


VP - 478 


Protocoale de activitate. Lettke nu reușea să își revină. Tot 
ceea ce el accesase de pe computerul lui fusese înregistrat? 
Toate căutările lui erau înregistrate undeva într-un depozit de 
date, într-un tabel gigantic, în care se putea urmări cu 
exactitate fiecare accesare și fiecare căutare a unei persoane 
din orice moment? 

Nu suna bine. Chiar nu suna bine deloc. 

o... 

Helene a fost dusă la subsol, ţinută de braţe de doi bărbați 
voinici în uniformă neagră, închisă într-o celulă, despre care nici 
nu ar fi bănuit că există. 

— Și ce o să fac aici? se revoltă ea. 

— Așteptaţi, îi răspunse unul dintre bărbaţi, apoi închise 
capacul vizorului, lăsând-o singură. 

În celulă erau un prici din lemn, cu o pătură foarte veche și 
prăfuită, o chiuvetă minusculă și o toaletă rudimentară. Dădu 
deoparte cu vârfurile degetelor pătura, se așeză pe lemnul gol și 
așteptă. Printr-o fantă îngustă se strecura lumină doar cât să își 
dea seama că în fața ei era un perete. 

Probabil că la un moment dat adormise, pentru că se trezi 
brusc dintr-un vis urât, când ușa se deschise scârţâind și i se 
ceru să iasă. 

A fost dusă într-o încăpere pentru interogatoriu, de care, de 
asemenea, nu bănuise vreodată că ar exista. A fost așezată 
încătușată la o masă grea din stejar, de cealaltă parte aflându- 
se doi bărbați și o femeie în uniformă. 

Părea un interogatoriu. 

Au întrebat-o ce căutase în baza de date a SS-ului. 

— Am căutat-o pe prietena mea, răspunse Helene sincer. 

Evreică? Ea confirmă că era evreică, potrivit legislaţiei privind 
rasele, dar în realitate protestantă, ca și ea. 

Cum obținuse acel nivel de accesibilitate? 

— Mi l-am acordat eu însămi. 

Interogatorii se mirară. O priviră cu rezervă și o întrebară cum 
reușise. 

— Am învăţat cum pot face asta. Am petrecut ani buni 
pătrunzând în computerele americane la care nu aveam acces. 
Întrebaţi-i pe Herr Möller sau pe Herr Adamek de proiectul „Nisip 
mișcător”. 

Făcură o pauză. Unul rămase să o supravegheze, ceilalţi se 


VP - 479 


retraseră pentru a telefona, a butona telefoanele și a discuta. Se 
auzea un zgomot ca de ploaie îndepărtată la ţară. 

Când reveniră păreau mai puţin ostili și îi vorbeau mai 
respectuos. Mda... Proiectul „Nisip mișcător”. In cadrul acestuia 
adusese servicii importante ţării. Trebuiau să recunoască. 

— Să trecem la altceva, spuse SS-istul care avea o cicatrice 
pe frunte. Conform documentelor, aţi lucrat cu Herr Lettke, este 
adevărat? 

— Da, răspunse Helene. 

— Ce v-a spus? De ce v-a cerut să faceţi căutări pentru el? vru 
acesta să afle și îi puse în faţă niște hârtii pe care nu le văzuse 
niciodată. Căutarea unui număr de telefon din 14 aprilie 1938. 
Mai multe căutări referitoare la o anume Cäcilia Schmettenberg, 
la călătoriile, cheltuielile, convorbirile ei telefonice... 

— Nu am făcut aceste interogări, spuse ea. Le văd pentru 
prima dată. 

— Atunci cine le-a făcut? 

— Cred că el. 

O măsurară cu privirea și se încruntară. Păreau convinși că 
erau luaţi de proști și nu le plăcea asta. 

— El m-a rugat să îl învăţ noţiunile de bază ale SAS, adăugă 
ea repede. 

Își aminti prea târziu că îi promisese lui Lettke că nu va vorbi 
despre asta cu nimeni. 

Și totuși, când îi promisese, nu fusese vorba despre închisoare 
și despre interogatorii SS. 

— De ce v-a cerut asta? întrebă blonda cu pleoapele coborâte. 
Este analist. Analiştii trebuie să cerceteze anumite lucruri, 
interogările şi scrierea de programe sunt treaba 
programatoarelor. 

Helene confirmă: 

— Știu. Dar a vrut totuși să știe. 

— Și cum a motivat solicitarea? 

— Era de părere că va fi un analist mai bun dacă va ști și asta. 

Cei care o interogau schimbară priviri sceptice. 

— Asta contravine practicii, constată cu vădită reticenţă 
bărbatul cu cicatrice. Programarea este o treabă pentru femei. 
Oricine știe asta. 

Blonda strânse dezaprobator din buze și întrebă: 

— Și dumneavoastră de ce ați acceptat? 


VP - 480 


— De ce să nu o fi facut, zise repede și probabil mai 
vehement decât i-ar fi fost de folos în situația în care se afla. Da, 
știu și eu că programarea este o activitate pentru femei. Și așa 
a fost mereu. Dar asta nu înseamnă că nu ar putea să o facă și 
bărbaţii. Că doar nu vorbim totuși aici de a face copii! 

Cei doi bărbaţi se retraseră în timp ce femeia rămase la masă 
și o întrebă cum de Lettke a apelat la ea. Nu părea o întrebare 
legată de interogatoriu, ci era mai curând o curiozitate. 

Dar putea fi și un truc. Helene ridică din umeri și răspunse: 

— S-a întâmplat. 

Cei doi bărbaţi reveniră și o întrebară iarăși despre motivaţia 
lui Lettke de a afla mai multe despre programare. 

— Nu știu mai mult, răspunse sec Helene. Asta mi-a spus. 

Ei nu cedară și îi cerură să își amintească tot. 

— A zis că l-ar ajuta să folosească mai bine posibilităţile de 
care dispune NSA, spuse ea în cele din urmă. Și chiar așa a fost. 
Dacă el nu ar fi scris interogările, nu i-ar fi venit ideea care i-a 
plăcut atât de mult șefului dumneavoastră. 

Interogatorii o priviră neîncrezători. Care șef? Ce idee? 

— Reichsfuhrerul Himmler, preciză Helene. Noi l-am ajutat să 
descopere evreii care se ascundeau la Amsterdam. Procedura 
prin care i-am descoperit a fost ideea lui Herr Lettke. 

Cei trei se retraseră pentru a se sfătui. Apoi se întoarseră și îi 
spuseră că deocamdată asta a fost tot. Dar probabil că i se vor 
mai pune și alte întrebări. Au trimis-o înapoi în celulă, unde între 
timp fusese adusă o masă pe care se afla o tavă de la cantină, 
cu o cină rece. 

Helene înţelese că va rămâne aici peste noapte sau poate 
chiar mai mult și că nu trebuia să ezite să folosească toaleta. 

o... 

Mâncă cina, își ţinu respiraţia și scutură pătura veche, o trase 
peste ea și încercă să doarmă. Și chiar aţipi într-un întuneric 
cum niciodată nu o mai înconjurase. 

La un moment dat se trezi fiindu-i frig, rămase în capul 
oaselor și înfășurată în pătura aspră, cu miros stătut, așteptă 
până când se mai lumină, ca să vină cineva să o ia. 

Tot timpul îi revenea în minte ce îi spusese unchiul Siegmund 
ultima oară: Eu nu sunt singurul întemnițat. Toţi suntem 
întemnițați. 

A fost dusă iarăși în camera pentru interogatoriu, dar de data 


VP - 481 


aceasta fără cătușe. Intră un SS-ist cu patru semne de argint pe 
petliţe, se prezentă drept Obersturmbannfuhrer Schneider și îi 
spuse: 

— Fräulein  Bodenkamp, dumneavoastră știți că prin 
investigaţiile făcute ați încălcat legile în vigoare și acordul de 
confidenţialitate semnat la angajarea în NSA. Conform 
legislaţiei, ar trebui să vă deferim justiţiei, care aproape sigur vă 
va condamna la ani buni de închisoare. In semn de recunoaștere 
a meritelor dumneavoastră în slujba patriei și având în vedere 
deosebita poziție socială a tatălui dumneavoastră, am decis ca 
în mod excepţional să nu aplicăm această procedură. Incepând 
de astăzi sunteţi concediată și până la o decizie definitivă, ce 
trebuie să fie luată de forurile superioare, veţi rămâne în casa 
părinţilor dumneavoastră sub arest la domiciliu. Asta 
înseamnă... 

— Arest la domiciliu? strigă Helene. Ce înseamnă asta? 

Obersturmbannfuhrerul își împinse în față bărbia colțuroasă, 
semănând cu un buldog. g 

— Tocmai asta voiam să vă explic. Inseamnă că nu puteți 
părăsi domiciliul. Nu puteţi lua legătura cu nimeni din exterior. 
Telefonul dumneavoastră va fi reţinut. Vă este interzis să folosiţi 
un alt telefon, inclusiv telefonul fix al părinţilor sau telefoanele 
lor mobile. Vă avertizez că din acest moment aceste legături vor 
fi supravegheate permanent și că la prima încălcare a acestor 
interdicții veţi ajunge în arest preventiv. Aţi înțeles? 

— Da, răspunse Helene cu senzaţia că sub picioare i se 
deschisese un abis fără fund. 

— Același lucru este valabil și în cazul scrisorilor. Nu aveţi 
voie să trimiteţi și să primiţi scrisori. Corespondenţa vă va fi 
supravegheată și vă sfătuiesc în interesul dumneavoastră să nu 
ne subestimaţi posibilităţile în această privinţă. Aţi înțeles și 
asta? 

— Da, fără telefoane, fără scrisori. 

— Și fără corespondenţă electronică, fără comunicări prin 
Forumul german sau altceva asemănător. Accesul la Reţeaua 
internațională vă este blocat pe durata arestului la domiciliu. 

Helene îl privi disperată. 

— Și cât va dura acesta? 

Bărbatul ridică din umeri: 

— Asta nu vă pot spune. Probabil până când vom câștiga 


VP - 482 


războiul. 


VP - 483 


57. 


În sfârșit au venit ca să îl scoată din celulă. Se simţea cumplit 
de murdar, când fu împins într-o cameră cenușie și 
sărăcăcioasă, pentru interogatoriu, unde fuseseră cercetaţi 
nefericiți anonimi încă de pe vremea kaizerului. 

— Numele dumneavoastră? 

— Eugen Lettke, răspunse el. 

Ce întrebare jalnică. De parcă ar mai fi existat vreo îndoială! 

— Născut? 

— 19 aprilie 1914, Berlin. 

— Membru al partidului? 

— Da. 

— De când? 

— 17 februarie 1930. 

— Numărul carnetului de partid? 

Lettke încercă să și-l amintească. 

— L-am uitat. 

Asta trebuia să fie din pricina foamei. Nu mai mâncase nimic 
de ieri-dimineaţă, nu putuse să doarmă de foame, se simţea 
slăbit, gol... 

— Herr Lettke. Individul din faţa lui, cu o oribilă cicatrice pe 
frunte, folosi acum un alt ton, amenințător. O femeie care se 
află din august la noi în închisoare a declarat când a fost 
arestată că dumneavoastră ați ameninţat-o că veţi dezvălui 
niște informaţii incriminatorii, referitoare la viaţa ei privată, ați 
șantajat-o spre a întreţine relaţii intime cu ea. Această afirmaţie, 
care atunci nu a fost cercetată, iese acum la lumină, având în 
vedere probele rezultate din protocoalele activității 
dumneavoastră. Ce aveți de spus despre asta? 

Lettke îl privi fix pe bărbat. Era un coșmar, nu? Trebuie să fie 
un coșmar! Cäcilia, firește. Fir-ar... Ar fi trebuit să știe că era o 
greșeală denunţarea acestei femeiuști! 

— Herr Lettke! 

El clătină din cap buimac. 

— De cine este vorba? Cum se numește femeia? 

Bărbatul cu cicatrice ridică din sprâncene: 


VP - 484 


— Dumneavoastră să îmi spuneţi asta. 

— A minţit cu siguranţă. 

— A minţit? 

— Da. Nu este adevărat. 

—De ce ar fi declarat cineva așa ceva despre 
dumneavoastră? 

— Nu știu. 

Bărbatul avea lângă el o mapă maronie. Lettke o observă abia 
acum. Foamea. Ea era. | se părea că era gata să leșine în orice 
moment. 

Ceea ce nici nu ar fi fost o idee rea... 

— Dacă așa stau lucrurile, atunci trebuie să îmi explicaţi ce 
sunt aceste documente, zise bărbatul deschizând mapa și 
scoțând niște hârtii. Liste cu interogări SAS. Rânduri întregi erau 
marcate cu creioane colorate. Fotografii. Pe 22 august aţi fost la 
Berlin, conform datelor de la căile ferate. Aţi fost la Kaiserhof, 
potrivit imaginilor de pe camerele de supraveghere, care au fost 
păstrate, pentru că în acea zi soţia industriașului Alfred 
Schmettenberg, Cäcilia Schmettenberg, a fost găsită într-o 
situaţie extrem de compromiţătoare în camera ei de hotel, în 
urma unui anunţ anonim. Din protocoalele agenţiei rezultă că în 
săptămânile și lunile anterioare ati realizat intense investigaţii 
cu privire la Frau Schmettenberg. În dimineaţa aceleiași zile, în 
numele lui Frau Schmettenberg, aţi trimis un mesaj electronic 
iubitului evreu al acesteia. Folosind mijloacele tehnice de la 
locul dumneavoastră de muncă, aţi avut acces la contul poștei 
electronice al lui Frau Schmettenberg și v-aţi putut da drept ea. 

Totul. Aștia aveau totul, știau tot, îl aveau la mână așa cum 
aveau totul și pe oricine la mână. În alte circumstanţe ar fi fost 
hilar. Tot ceea ce el folosise cu atâta plăcere spre propria 
satisfacere se întorcea acum împotriva lui. În final exista oare un 
fel de justiţie compensatoare? Ca o putere a sorții? 

Oribilă idee. 

— Herr Lettke? 

El oftă: 

— Am fost la Berlin, este adevărat. Am fost și la Kaiserhof în 
camera ei. Din rezervări știam că se afla acolo și din 
corespondenţa ei electronică aflasem că avea întâlnire cu 
amantul ei. Dar nu am violat-o. Asta este o minciună. 

— Ea era goală, legată de pat. Nu o putea face singură. 


VP - 485 


Lettke își trecu ambele palme peste faţă, prin păr, până la 
ceafă. Ca pentru a se asigura că mai era încă acolo. 

— Da, bine. Am vrut să o violez, dar nu am făcut asta. 

— De ce nu? 

— Pentru că... pentru că în ultimele momente motivațiile 
morale m-au împiedicat. 

Nu vor înghiţi asta, dar era decis să ducă adevărul în 
mormânt. 

— Motivaţii morale. 

— Sunt normale. 

— Atunci de ce nu aţi dezlegat-o? 

— Nu mai știu. Eu am... aș putea spune că mi-am pierdut 
capul. 

— Dumneavoastră aţi dat telefonul anonim? 

— Da. 

— De ce? 

Lettke avu senzația iritantă că din nou simțea pământul sub 
picioare. 

— Eu... eu nu puteam să permit batjocorirea rasei. 

— Hmm..., mormăi bărbatul și notă ceva, apoi întrebă: De ce 
voiați să o violaţi pe Frau Schmettenberg? 

— Despre asta nu vreau să spun nimic. 

— Refuzaţi să răspundeți? 

— La această întrebare, da. 

— Hmm..., mormăi bărbatul și mai notă ceva. 

După care ceru ca Lettke să fie dus înapoi în celulă. 

o... 

În dimineaţa următoare Eugen Lettke primi un mic dejun 
constând în pâine, marmeladă și cafea, după care fu condus 
iarăși în camera pentru interogatoriu. De data aceasta se ocupă 
de el Obersturmbannfuhrer Schneider personal. 

— Din protocoale rezultă că aţi avut un astfel de 
comportament dezonorant în multe alte cazuri, doar că femeile 
respective au tăcut, începu el. În ochii lui sticloși sclipi ceva ce 
lui Lettke îi păru invidie. Dar pentru că noi avem lucruri mai 
importante de făcut decât să  cercetăm abaterile 
dumneavoastră, am decis să lăsăm totul așa. 

Lettke nu spuse nimic. Prea era frumos pentru a fi adevărat. 

Schneider continuă: 

— Din acest moment veți fi eliberat atât din arest, cât și din 


VP - 486 


serviciul NSA. Deoarece nu veţi mai avea o poziţie importantă 
pentru război pe frontul de acasă, vă veţi prezenta urgent 
pentru a servi în Wehrmacht. Și îi înmână lui Lettke un plic. 
Acesta este ordinul dumneavoastră de încorporare. 

Lettke desfăcu plicul cu degetele amorțţite, scoase hârtia din 
interior și o citi. 

Era repartizat la Armata 4 blindate, aflată sub comanda 
generalului colonel Hoth. Cu alte cuvinte, va pleca la Stalingrad. 
o... 

Arest la domiciliu îi sunase iniţial nevinovat. Era o pedeapsă 
pe care o primeau copiii pentru greșeli copilărești. 

Însă după câteva zile se dovedi a fi cu totul altceva. 

Avea voie să iasă în grădină, dar de acolo îi vedea pe cei doi 
paznici din capătul aleii și ei, la rândul lor, o vedeau pe ea. 
Aceștia veneau după ea, dacă avea să dispară în partea din 
spate a grădinii, pe unde ar fi putut să sară gardul. 

Chiar din prima zi ei au percheziţionat-o pe Johanna când a 
plecat în oraș și la întoarcere aceasta îi povesti indignată mamei 
că îi luaseră scrisoarea pe care trebuia să o ducă la poștă. 

— Le-am spus că este doar o felicitare pentru aniversarea zilei 
de naștere a verișoarei din Frankfurt, dar mi-au răspuns că nu 
are nicio importanţă, trebuie să verifice orice scrisoare și o vor 
duce ei la poștă! 

— Și timbrul cine îl plătește? întrebă mama. 

— Asta mă frământă și pe mine. Va trebui să o sun pe Martha, 
ca să fiu sigură. 

— Cerule! exclamă mama și oftă. Copila asta ne face de 
rușine! 

Helene auzise acest schimb de cuvinte, neobservată, de pe 
coridor, apoi se dusese în camera ei, pentru a rupe scrisoarea 
adresată Mariei, pe care sperase că mama ei o va scoate pe 
ascuns din casă. Desigur că nu mai era posibil. 

Mâinile îi tremurau și dormi prost. Avu coşmaruri în care ea și 
Ruth se strecurau prin culoare sinistre din închisori subterane, 
erau prinse, târâte în camere de interogatoriu, după care se 
trezi cu inima bătându-i să îi iasă din piept și plină de 
transpiraţie. Mai că își dorea revenirea la imobilitatea din orele 
petrecute în arest la NSA, acea deplină paralizie a sufletului cu 
care înregistra totul, așa cum un computer înregistrează și redă 
sub formă de date, fără a simţi nimic. 


VP - 487 


Dar își pierduse această indiferență când venise acasă. Mai 
întâi trăise un fel de trezire, o dezghețare, o reînviere. Și când își 
recăpătă senzațiile, acestea erau doar durere, tristeţe, furie și 
groază, disperare și descurajare. 

Ceea ce o apăsa cel mai tare era că știa exact ce se petrecea 
acum la agenţie, cum decideau ce vor face cu ea în continuare. 
Îi vor verifica toate contactele, toate convorbirile telefonice, 
mișcările telefonului, tot ce scrisese pe Forumul german... Vor fi 
folosite chiar programele create de ea pentru a-i identifica toate 
relaţiile. Toate aceste persoane vor fi vizitate în perioada 
următoare de Sicherheitsdienst. Era doar o chestiune de timp 
până vor ajunge la Marie și Otto, și dacă prin valorificarea 
protocoalelor de activitate vor ajunge să stabilească faptul că 
Helene modificase datele de la Reichsbank, vor lega informaţiile 
și vor percheziționa atât de temeinic gospodăria, încât nu le va 
scăpa ascunzătoarea lui Arthur al ei. 

Și acum ea nu va mai putea găsi niciun truc pentru a evita 
toate acestea. 

De data aceasta nu îl va mai putea salva pe Arthur. 

De ce stătuse duminică atât de puţin cu el? De ce nu se 
culcase cu el, pentru ultima oară? Nu bănuise că pieirea era atât 
de aproape! 

Măcar de ar putea găsi o cale de a ajunge la el șia muri 
împreună! Dar și asta trebuia să rămână doar o dorinţă 
romantică lipsită de orice speranţă de îndeplinire. Chiar de s-ar 
furișa noaptea din casă, ar trece prin gardul viu din spate și ar 
fugi prin curtea vecinilor, chiar de ar ajunge la gospodăria 
Aschenbrenner, când îi vor găsi, au să o despartă de Arthur, pe 
el îl vor trimite în faţa tribunalului de război, iar pe ea la 
închisoare, și va fi tot departe de el, atunci când ţevile puștilor 
se vor îndrepta spre pieptul lui. 

Și o vor păţi și Marie cu Otto. Și ei vor fi pedepsiţi probabil 
într-un lagăr de muncă forţată. 

Doar dacă... 

Doar dacă ea s-ar duce să îl ia pe Arthur, dacă ar pleca 
undeva, unde s-ar iubi pentru ultima dată, după care vor 
renunţa de bunăvoie la viaţă! Ar trebui doar să caute în biroul 
tatălui ceva cu care să își poată lua viața repede și fără dureri. 

Ea începu să îi observe pe cei care o păzeau, să le studieze 
obiceiurile. Erau întotdeauna doi și la fiecare opt ore erau 


VP - 488 


schimbaţi de alţi doi, dimineaţa la ora nouă, după-amiaza la ora 
cinci și noaptea la ora unu. Cel puţin o dată pe zi unul dintre ei 
venea la ușa casei și cerea să discute cu Helene: verifica dacă 
ea mai era acolo. O întreba de fiecare dată dacă are de făcut 
vreo declaraţie, Helene răspundea negativ, el mulțumea 
politicos și se întorcea în stradă. 

Ce mai pierdere de timp! În vreme ce pe front era lipsă de 
bărbaţi, șase bărbaţi erau angajaţi să o păzească! Se putea 
simţi de-a dreptul flatată că avea parte de atâta atenţie din 
partea statului. Ori poate tatăl ei avea. De fapt, mai mult pentru 
el nu o aruncaseră imediat în închisoare. 

Tatăl bombănea după fiecare convorbire telefonică pe care 
era nevoit să o poarte de acasă: 

— Îţi piere cheful să mai telefonezi, când știi că cineva îţi 
ascultă convorbirea. 

Au fost decuplaţi de la telefonia self-dial. Când ridicau 
receptorul telefonului fix cineva îi întreba pe cine doreau să 
contacteze și de ce. 

Poate că din cauza aceasta tatăl ei stătea mai mult decât 
înainte la clinică. Dar asta nu îi folosea Helenei la nimic, pentru 
că el obișnuia să își încuie dulapurile și sertarele din birou 
înainte de a pleca de acasă. De câte ori Helena avusese ocazia 
de a se strecura în camera lui, se întorsese cu mâna goală. 

Helene petrecea mult timp urmărindu-și paznicii cum patrulau 
dintr-o parte în cealaltă, pentru a descoperi când anume stăteau 
în mașină, când sunau pentru a face raportări, când ascultau 
bănuitori și când păreau că serviciul le făcea plăcere. Stătea la 
fereastră în spatele draperiilor, cu notesul și un ceas lângă ea și 
nota fiecare observaţie. 

Astfel că o văzu pe Marie, care sosi cu bicicleta și vru să intre 
în curte, dar fusese oprită de paznic. 

Helenei îi sări ţandăra, deschise fereastra și o auzi pe Marie 
strigând revoltată: 

— Vreau doar să îmi vizitez prietena! 

Dar SS-istul nu se lăsă înduplecat. Helene îl auzi spunând 
ceva, dar nu îl înțelese, însă Marie urcă pe bicicletă și se 
îndepărtă cât putu de repede. 

Helene închise fereastra, căzu pe scaunul ei, lipsită de 
speranţă. Deși totul părea atât de pașnic, ea era închisă, izolată 
de restul lumii. Nu mai exista nicio salvare pentru ea, Arthur și 


VP - 489 


iubirea lor. 

În acel moment ușa din spatele ei se deschise și când se 
întoarse speriată, o văzu pe Berta, camerista cea bătrână. 

— Dacă aveţi nevoie de cineva, Fräulein Helene, zise aceasta 
încet, de cineva care să se ducă la ferma Aschenbrenner cu 
vești, aș putea să o fac eu. 

— Ce? strigă Helene cu inima bătând sălbatic. 

— Nu mă refeream la o scrisoare. Scrisoarea ar găsi-o. Dar 
prin mine le-aţi putea transmite ceva verbal. 

Fără să vrea, Helene duse mâna la pieptul care îi zvâcnea. 

— Ce știi despre ferma Aschenbrenner? 

Berta înclină capul: 

— Și-or face griji. 

— Vor descoperi unde te duci. 

Berta zâmbi cu îngăduinţă: 

— Oh, nu. Nu vor face asta. 

Helene privi femeia care fusese totdeauna mai mult ca o 
fantomă decât ca un om real, se gândi la nenumăratele situații 
în care se speriase de ea, pentru că aceasta părea să aibă 
capacitatea să devină invizibilă când voia, și înţelese că Berta 
chiar era omul potrivit pentru o asemenea misiune. 

— Bine, spuse ea, în timp ce în minte începea să i se însăileze 
vag un plan, gândurile intrau pe făgașul lor normal construind 
alternative logice. Dar mai întâi trebuie să mă gândesc ce ar 
trebui să îi spui Mariei... 


VP - 490 


58. 


Ce dezolant era să fie nevoit să părăsească ziua în amiaza 
mare agenţia, neavând în servietă decât câteva lucruri 
personale adunate în biroul său cu trecerea anilor. Ce dezolant 
era să trebuiască să străbată străzile pustii ale Weimarului, pe 
care se vedeau doar din când în când câte un bătrân inapt de 
război și foarte, foarte puţine femei. Și ce dezolant era ca la 
capătul șirurilor de saci prăfuiţi plini cu nisip din ferestrele 
pivniţelor să îl aștepte o locuinţă rece, goală, inospitalieră, în 
care erau grămezi de rufe murdare și un frigider gol. 

Pe de altă parte, ce mai conta dacă peste câteva zile trebuia 
să se prezinte la Berlin, unde va fi vârât într-o uniformă și trimis 
în est? Să mai umple acum frigiderul ar fi fost curată pierdere de 
timp. Pură pierdere de timp ar fi fost și să mai dea la spălat 
cămășile purtate, pentru că nu se va mai întoarce să le poarte. 

Fusese repartizat la Armata 4 blindate, comandată de 
Generalleutnant Hermann Hoth, care cu puţin timp în urmă le 
ceruse printr-un ordin soldaţilor săi să nu arate nici urmă de 
milă sau slăbiciune faţă de populaţie, niciun fel de blândeţe față 
de partizani, în schimb să dovedească atitudine de stăpân și o 
concepție naţional-socialistă asupra lumii, sănătoase sentimente 
de ură și de superioritate, precum și înţelegerea necesității de 
exterminare fără milă a comuniștilor și a evreilor. Ordinul fusese 
pus pe forum, copiat și dat mai departe. Deveneai suspect dacă 
nu îl difuzai mai departe. 

Eugen Lettke încercă să își amintească ultimele rapoartele de 
pe front pe care le citise. Știa că armata a șasea era încercuită 
la Stalingrad de o bună bucată de vreme, se spusese la știri, 
firește, într-un mod cenzurat, pentru a nu stârni defetism în 
rândul populaţiei. Grupul de armate Don, de sub comanda 
Generalfeldmarschallului von Manstein, întreprinsese între timp 
o încercare de străpungere a încercuirii sovietice, dar din câte 
știa Lettke, aceasta eșuase. 

Deci acum se pregătea a doua încercare. La care el, Eugen 
Lettke, trebuia să participe. 

Nu avea importanţă. Oricum nu va rezista prea mult acolo, în 


VP - 491 


iarna rusească. Nu el, care ajungea dintr-un birou permanent 
încălzit în frigul cel mai cumplit, fără ca măcar să fi putut să se 
acomodeze treptat, ca toţi ceilalți. 

El nu va muri de un glonț sovietic, ci de o banală răceală. 
Nicio șansă pentru o moarte eroică. 

La enunțarea noţiunii de „moarte eroică” își aminti de 
promisiunea lui Hitler de a-i acorda un ordin, pentru procurarea 
planurilor americane pentru bomba atomică. Ce se alesese din 
această promisiune? Totul era trecut în uitare, doar pentru că el 
folosise câteva informaţii în interes personal? Fiecare din 
agenţie făcuse un astfel de gest calificat în general ca bagatelă. 

El avea merite dobândite în apărarea patriei, merite 
categorice, care nu mai valorau nimic. Doar pentru că în joc 
fusese o muiere oarecare? 

Nu putea fi adevărat! 

Va telefona la Cancelaria Reichului. Cu siguranţă că Fuhrerul 
habar nu avea de ce se petrecuse aici. In fond, Schneider și 
camarazii lui nesocotiseră un ordin dat de Adolf Hitler personal! 

Oho! Se prea poate ca pe viitor să cadă capete! 

Și brusc Eugen Lettke se grăbi să ajungă acasă. 

o... 

După o oră se afla la masa din bucătăria sa neîncălzită, cu 
paltonul pe el, în mână cu telefonul, având în față un notes în 
care figurau doar numărul Cancelariei Reichului și câteva nume: 
numele telefonistelor la care nu avusese succes. Se putea suna 
la Cancelaria Reichului, dar a ajunge la Hitler era imposibil. 

— Plângerile de orice natură trebuie trimise prin poșta 
electronică, îi explicase deloc impresionată fiecare telefonistă cu 
care vorbise. Telefonic nu putem face nimic. 

Și primi adresa pe care o avea de mult în notesul lui: 


Plângere: Cancelaria Reichului: Berlin 


— În cât timp se va răspunde? întrebase el. 

— Asta nu vă putem spune. Depinde de natura plângerii. 

— Aproximativ? 

— În general în cel mult cinci săptămâni, până se ia o decizie. 
La un moment dat el strigă: 

— Până atunci poate că sunt mort! 

Femeia răspunse: 


VP - 492 


— Nu contează. Ordinele se acordă și postum. 

Privea telefonul, care părea indiferent, cu afișajul lui cu sclipiri 
de perlă. 

Apoi îi veni o idee. Știa și numele secretarelor lui Hitler! Nici 
nu ar mai fi fost nevoit să se ploconească la centrala telefonică 
a Cancelariei Reichului! S-ar fi putut adresa direct secretariatului 
lui Hitler! 

Sări în picioare, dădu fuga în camera lui și scotoci prin notițe. 
Le scrisese pe undeva. Nici el nu mai știa de ce, dar o voce 
parcă îi șoptise că erau informaţii care îi puteau fi cândva utile... 
lar acum îi erau utile! 

Numai de ar găsi notita... 

Aha, iată bileţelul în portvizitul cel vechi. Gerda Christian, 
Gertraud Junge, Christa Schroeder, Johanna Wolf. 

Acestora avea să se le trimită un mesaj prin poșta electronică. 
Conform regulilor generale privitoare la adresele poștei 
electronice, putea să o acceseze direct pe una dintre ele la 
adresa gerda:christian:reichskanzlei:berlin. 

Asta era! 

Dar nu mai avea computer. Nu mai trimisese niciodată un 
mesaj electronic de pe telefon. Intotdeauna evitase această 
activitate neproductivă, cu doar câteva taste pentru litere. O 
clipă se gândi să se ducă în oraș, la cafeneaua din Marktplatz 
conectată la Reţeaua internaţională, dar își aminti că auzise că 
fusese avariată la bombardament și de atunci era închisă. 

Trebuia să funcţioneze. Alţii scriau în acest mod câte o 
jumătate de roman pe Forumul german. 

A durat ceva, pentru că trebuia să dea explicaţii. Dar după 
mai multe încercări și blesteme, încropi un text care conţinea 
esenţialul: 


De la: Eugen: Lettke: Weimar 
Către: Gerda Christian: reichskanzlei. berlin 
Referitor: Promisiunea pe care mi-a făcut-o Fuihrerul. 


Stimată Frau Christian, 

Vă rog să scuzati faptul că mă adresez direct 
dumneavoastră, dar chestiunea este urgentă și de cea 
mai mare importantă. În urmă cu unsprezece zile, pe 7 
martie, am fost oaspete al Cancelariei Reichului, 


VP - 493 


pentru a-i raporta Fuhrerului o chestiune strict secretă. 
Vă pot spune drept cuvânt-cheie doar „Proiectul 
Ciocanul lui Thor”. În acest context, Führerul mi-a 
promis, pentru serviciile pe care le-am adus patriei, 
acordarea unui înalt ordin. Acest lucru nu s-a întâmplat 
până acum, în schimb am fost concediat din Agenția 
Naţională de Securitate și trimis pe frontul de est. Ín 
opinia mea acestea nu pot fi în sensul ideii Fiihrerului 
și v-aș ruga să îi aduceţi acest lucru la cunoștință si să 
ÎI rugați să facă ceva pentru mine, pe cât posibil 
înainte de 23 noiembrie, când trebuie să urc la Berlin 
în trenul care mă va duce pe front. Heil Hitler! 

Eugen Lettke, analist. 


Reciti textul de mai multe ori, dar nu își dădu seama cum l-ar 
putea îmbunătăţi. Făcu trei câpii, câte una pentru fiecare 
secretară, mai trase o dată aer în piept cu putere și le trimise pe 
toate. 

După care se simţi îngrozitor de gol. Simţi brusc frigul care îl 
cuprinsese până la oase și se grăbi să facă focul în sobă. Când 
lemnele se aprinseră, urmând un impuls spontan, luă mapa cu 
textele incriminatoare de pe forum și alte materiale folosite 
pentru șantaje, din ascunzătoarea din șifonier și arse totul. 

Se simţi ciudat de bine. În același timp îi părea rău pentru ce 
făcuse. Era ca și cum și-ar lua adio de la viaţă. 

Și ce dacă!? se gândi în timp ce privea cum hârtiile erau 
cuprinse de flăcări, cum marginile dispăreau înghiţite și se 
transformau în cenușă. Până acum ieșise cu bine din orice 
situaţie. Va reuși și de data aceasta. Nu va muri în Rusia. 

După un timp, sunetul telefonului anunță intrarea unui mesaj. 
Lettke sări în picioare, luă telefonul și deschise mesajul. Era 
răspunsul de la una dintre secretare: 


Stimate Herr Lettke, 

Momentan, Fuhrerul este în vizită pe front. Așteptăm 
revenirea sa cel mai devreme la sfârșitul săptămânii 
viitoare. Mă tem că mai curând nu pot să fac nimic 
pentru dumneavoastră. 

Heil Hitleri 

G. Junge 


VP - 494 


În dimineaţa următoare Lettke luă o hotărâre. 

Sună la hotelul Kaiserhof din Berlin și spusese că este 
interesat exclusiv de camera 202, dacă este liberă. 

— Dacă plătiți în avans, vi-o pot rezerva, răspunse 
recepţionera. Cât timp doriţi să rămâneți? 

— De când este liberă? întrebă Lettke surprins că nimic nu stă 
în calea realizării ideii lui. 

— De mâine, dacă doriţi. 

— Bine. Nicio problemă. Este vorba de o noapte, mâine. 

De ce nu mâine? Orice zi era la fel de bună. Oricum nu prea 
avea de ales. 

— V-am rezervat camera 202. Va stă la dispoziţie de mâine, 
după ora 15:00. Mai doriţi altceva? 

— Ce aș mai putea dori? 

— În asemenea cazuri se mai comandă o sticlă de șampanie. 
Dacă doriţi, vă poate fi adusă de la sosire. 

De ce nu? Amintindu-și cum se așezase odinioară în faţa ei și 
apucase sticla, spuse: 

— Da, este o idee bună. Vă rog să îmi pregătiţi și o sticlă de 
șampanie. 

Își comunică apoi datele și plăti prin transfer telefonic. 
Rezervă apoi și un bilet la trenul de Berlin și începu să își 
pregătească bagajul. 

În final luă vechiul pistol al tatălui său, un Luger 08, din 
sertarul în care mama lui îl păstra de la moartea soțului ei, plus 
sticluţa cu ulei pentru arme, care aștepta alături de ani buni. 
Demontă pistolul, curăţă toate piesele cu grijă, le unse pe cele 
care aveau nevoie și le remontă. Reuși. 

Oare era capabil și să conducă un tanc? 

Nu avea niciun chef să afle. 

Încărcă pistolul, verifică dacă era asigurat și îl vâri sub hainele 
din valiză. 


VP - 495 


59. 


După ce găsi numărul secret de telefon al lui Ludolf, pe care îl 
aruncase pe undeva, Helene se duse cu el la paznic și îi spuse: 

— Sunaţi la acest număr. Dacă are să răspundă un domn pe 
nume Von Argensleben, transmiteţi-i rugămintea mea de a vorbi 
cu el. 

Numele păru să nu îi spună nimic paznicului, dar acesta făcu 
ce i se ceruse. În timpul convorbirii se făcu însă tot mai mic și în 
ciuda frigului, pe frunte îi apărură stropi de transpiraţie, când își 
luă telefonul de la ureche. 

— Va veni în această după-amiază, o informă acesta 
consternat. 

Helene reveni în casă și așteptă la fereastră, până când 
limuzina neagră a lui Ludolf apăru. 

ÎI întâmpină la intrarea în casă. 

— Fräulein Helene! exclamă el și se înclină în stilul lui poticnit. 
Ce mai faceţi? 

Helene își luă paltonul din cuier. 

— Să facem o plimbare în grădină, zise ea. Vreau să vă fac o 
propunere, desigur, numai pentru urechile dumneavoastră. 

Sprâncenele lui Ludolf tresăriră. 

— Cu plăcere, răspunse el vizibil surprins. 

Și vizibil curios. 

leșiră. Paznicii stăteau la poartă și nu îi scăpau din priviri. 

Helene se îndreptă către partea din spate a grădinii. 

— Dumneavoastră știți ce mi s-a întâmplat? îl întrebă ea pe 
Ludolf. 

— Da. Și îmi pare foarte... 

— V-aș putea întreba, îl întrerupse ea, de unde știți? 

Pe chipul palid al bărbatului trecu fugitiv un zâmbet. 

— Păi, mărturisesc că încerc să fiu permanent la curent în 
privinţa dumneavoastră. 

— Vedeţi? Ceva asemănător am făcut și eu. M-am interesat 
despre dumneavoastră. Și de aceea știu că, având în vedere 
poziţia pe care o deţineţi, dispuneţi de anumite posibilităţi. 

Ludolf o măsură bănuitor: 


VP - 496 


— La ce vă referiţi? 

— Sunteţi ofițer SS de rang înalt. Dacă vă caut în reţea sunt 
informată că datele dumneavoastră sunt secrete. Acest lucru 
este valabil pentru cel mult o sută de persoane de la cel mai 
înalt nivel din Germania. Dacă fac cercetări pentru care ulterior 
sunt concediată din NSA, constat că dumneavoastră faceţi parte 
din serviciul VI-D al RSHA, competent pentru spionajul extern în 
vest și că pentru moment activațţi în portul din Bremen de unde 
la bordul vaselor pleacă cei mai mulţi oameni cu documente de 
călătorie valabile și poliția portuară se întreabă de unde le au. 

Zâmbetul lui Ludolf se îngustă. 

— Sunteţi o femeie remarcabilă, Helene. Și mai departe? Ce 
vreţi să spuneți cu asta? 

— Cred că aveţi posibilitatea să scoateţi pe ascuns o persoană 
din ţară, care să ajungă cu bine într-o altă ţară, neutră. Lăsând 
impresia că persoana este unul dintre spionii dumneavoastră. 

— Hmm..., clătină din cap. Da, aș putea face asta. 

Acesta era momentul. Momentul pe care mai târziu ar putea 
să îl considere cotitura hotărâtoare din viaţa ei. 

Sau momentul în care se încheia vechea ei viaţă și începea o 
alta. 

Helene se opri, se întoarse spre el și îl privi în ochi. 

— Acum trebuie să vă întreb direct: mai doriţi să devin soţia 
dumneavoastră? 

Ochii lui Ludolf se măriră. 

— Mai mult decât orice, răspunse el fără cea mai mică ezitare. 

— Există o anumită persoană, spuse Helene cântărindu-și 
fiecare cuvânt, care nu mai poate rămâne în Germania. Dacă vă 
încredinţez această persoană, iar dumneavoastră aranjaţi ca ea 
să ajungă cu bine în Brazilia, accept să fiu a dumneavoastră. 

Ea citi în ochii lui Ludolf un fel de groază. Acesta respira 
sacadat și evident se lupta cu sine însuși. 

— Ce fel de persoană este aceasta? întrebă el. 

— Aș prefera să nu îmi mai puneţi întrebări despre asta, 
ripostă Helene, decisă să se opună oricăror alte investigaţii. 

El dădu din cap și cedă. 

— Bine. Nu mai pun întrebări. Dar cum credeți 
dumneavoastră că vom putea face asta? 

— Mă gândesc ca respectiva persoană să vină la o anumită 
oră într-un anumit loc, iar dumneavoastră să o luaţi de acolo. 


VP - 497 


Veţi aranja tot ce este de aranjat și când persoana ajunge în 
Brazilia, ma anunţă telefonic. Imediat ce voi afla că totul s-a 
desfășurat cum am convenit, puteţi să îmi cereţi mâna. Helene îl 
fixă cu privirea și adăugă: Asta ar fi propunerea pe care v-o fac 
eu dumneavoastră. 

Se lăsă o tăcere lungă, apoi trupul strâmb al lui Ludolf von 
Argensleben fu parcă scuturat de un șoc și acesta declară 
hotărât: 

— Consideraţi că aţi făcut-o. 

o... 

Când urcase ultima oară într-un tren, cu o valiză în mână? 
Eugen Lettke nu își mai amintea. Compartimentul unde avea loc 
era gol. Își puse bagajul în plasa pentru bagaje și se așeză lângă 
fereastră. 

Dar nu a rămas singur. Chiar înainte ca trenul să se pună în 
mișcare, în compartiment năvăliră trei soldați cu bagaje 
voluminoase și chipuri încruntate. Fără să ţină cont că îl 
deranjau, au sărit toți la fereastră făcând semne mamelor lor și 
fetelor, până când trenul părăsi gara și zona în care se mai 
vedeau pagubele produse de bombardament. Apoi s-au așezat, 
au schimbat morocănoși câteva cuvinte și a rămas fiecare cu 
gândurile lui. Unul dintre ei scoase un sandviș care duhnea a 
caltaboș și l-a devorat aproape pe nemestecate. 

Pe drum, Eugen Lettke privi pe fereastră peisajul cenușiu și 
rece sub cerul cenușiu și rece, care cu norii lui parcă cimentați 
semăna cu un capac de sicriu. Dispăruseră toate culorile din 
lume, mai rămăseseră doar negrul, albul și cenușiul, doar 
contururi. 

Se gândi apoi la Berlin, la ordinul de concentrare din buzunar 
și la Lugerul 08 încărcat din valiză, și i se păru că este cel mai 
singur om din lume. Încuind ușa casei în urma lui, în această 
dimineaţă devreme, își părăsea viaţa de până acum, plecase pur 
și simplu și nimeni nu știa unde se afla, încotro se îndrepta, ce 
intenţiona să facă și de fapt astea nici nu interesau pe nimeni. 

o... 

Dar Eugen Lettke se înșela. Niciun om nu știa unde se afla el, 
dar știa o imensă așa-numită „rețea pseudoneuronală”, un 
complex de computere din Berlin-Lichtenberg. Acestui spirit 
mecanic îi atrăsese atenţia un complex neobișnuit de acţiuni: 
cineva trimisese prin poșta electronică patru mesaje identice 


VP - 498 


secretarelor Fuhrerului și puţin mai târziu rezervase o cameră 
într-unul dintre cele mai luxoase hoteluri din capitala Reichului, 
precum și bilete de tren pentru călătoria la Berlin. Rezervarea 
camerei era doar pentru o noapte, respectiva persoană urmând 
să plece peste trei zile pe front, dar pentru cele trei zile nu mai 
făcuse nicio rezervare. 

Această combinație de informaţii fusese extrasă de 
computere din imensul flux de date și calificată ca neobișnuită, 
fără a se fi apreciat în ce măsură era neobișnuită. Asta urma să 
mai dureze. 

o... 

Berlinul i se părea schimbat, dar nu putea spune în ce fel. 
Întreg orașul mirosea a război. Chipurile oamenilor întâlniți erau 
lipsite de expresie, ochii acestora își pierduseră orice strălucire, 
mișcările lor erau nesigure. Multe vitrine erau acoperite cu 
scânduri, pe care erau anunţuri scrise pe spatele unor reclame 
vechi. Astăzi: cartofi, ceapă, mere! Cartofii și ceapa fuseseră 
apoi șterse. 

Metroul mai circula, dar era plin cu bărbaţi vârstnici și femei 
purtând paltoane ca de uniformă. Fiecare părea că respira ușor, 
încordat și ciudat de absent, de parcă doar trupul era acolo, iar 
sufletul pe front, pentru a lupta, pentru a ajuta la obţinerea 
victoriei, pentru ca teama să se sfârșească odată. 

La hotelul Kaiserhof totul era la fel de minunat ca înainte, cel 
puţin la prima vedere. Dar Lettke băgă de seamă că era doar de 
faţadă, un decor susținut cu greu. Balustradele aurite ale 
scărilor erau parcă mai puţin strălucitoare decât data trecută, 
covoarele erau mai uzate, zâmbetul angajaţilor mai forţat, de 
parcă aceștia ar fi încercat să își ascundă foamea, în vreme ce le 
serveau masa clienţilor. 

Dar poate că toate acestea erau doar în închipuirea lui. 

În orice caz totul mergea bine. La recepţie a fost salutat cu 
amabilitate, i s-au înmânat cheile și un băiat zelos i-a dus 
bagajul în cameră, unde chiar îl aștepta o sticlă de șampanie 
într-o frapieră, cu două cupe. 

Când rămase în sfârșit singur și putu să se uite în jur în liniște, 
fu aproape șocat de cât de puţin se schimbase camera. Gâtul 
sticlei de șampanie era înclinat în aceeași direcție, pernele erau 
aranjate la fel și scaunele, ba chiar și florile din glastră erau 
aceleași! O lungă și derutantă clipă i se păru că Căcilia urma să 


VP - 499 


iasă din baie, pentru ca el să își anuleze eșecul de atunci. 

Firește că nu se întâmplă asta. El oftă, își scoase paltonul și îl 
agăţă de un cârlig aurit aflat lângă ușă. Apoi destupă șampania, 
își umplu un pahar, se așeză pe același scaun pe care stătuse 
odinioară și bău. 

Deci aici se întâmplase. Ciudat. Când reținuse camera, i se 
păruse o idee bună, dar acum cu greu își aminti cu ce speranţe 
o făcuse. Speranţe oricum neîmplinite. 

Cum de altfel i se întâmplase de atâtea ori în viaţă. 

Işi umplu iarăși paharul, închise ochii și încercă să recheme 
amintirea din acea după-amiază. Amintirea Căciliei, care se 
dezbrăcase în fața lui. A corpului ei gol. A modului în care o 
legase în pat. 

Și a momentelor dinaintea acelei zile, când doar gândul la 
ceea ce va face cu ea îl excitase atât de mult. 

Dar nimic din acestea nu putu simţi cu adevărat. De amintit 
își aminti, dar în pantalonii lui nu se petrecu nimic. 

o... 

Aproape în același timp computerele proiectului TTIB ajunseră 
la concluzia că actele neobișnuite realizate de Eugen Lettke 
justificau avertizarea forțelor de ordine competente. 

Dacă evaluarea „rețelei pseudoneuronale” ar fi fost analizată, 
s-ar fi constatat că această concluzie se datora în mare parte 
faptului că respectivul, după ce abordase cu o zi înainte toate 
cele patru secretare personale ale Fuhrerului, se cazase exact în 
faţa Cancelariei Reichului. 

Computerele nu știau însă - pentru că în depozitele de date 
nu figura această informaţie - că Eugen Lettke păstrase pistolul 
tatălui său și că îl luase cu el. 

o... 

Șampania avea gust plăcut, însă era prea puţină într-o sticlă 
atât de groasă și de grea. Nu conta. El nu venise aici pentru a se 
îmbăta. Venise pentru... pentru... 

Au, fir-ar să fie! În niciun caz nu va muri pe frontul de est! Nu 
el, fiu de erou de război. Nu de asta avea el nevoie. Tatăl lui 
fusese îndeajuns de erou pentru doi. Nu era nevoie să se facă o 
tradiţie de familie din moartea în luptă. 

Eugen Lettke se ridică clătinându-se. Doar puţin. Nicio 
problemă. El ţinea întotdeauna totul sub control. 

Se duse la valiza aflată încă lângă ușă, unde o lăsase pajul. În 


VP - 500 


filmele vechi, pentru astfel de servicii, pajul primea un bacșiș, 
dar astăzi, când se puteau face plăţi doar electronic, gestul se 
demodase, era prea complicat. 

Acest gând îl făcu să chicotească. 

Puse valiza pe pat, o deschise și scoase pistolul. Era greu. ÎI 
cântări în mână, fixă bine palma pe mâner, puse degetul 
arătător pe trăgaci și simţi pornirea de a trage în ceva. Poate în 
sticla goală de pe masă. Ori în oglindă. Să ciuruiască o oglindă i 
se păru grozav. 

Dezasigură arma, ochi, se opri. 

De fapt, intenţionase să tragă în altceva. În altcineva. 

Răsuci mâna și îndreptă ţeava spre frunte. 

Ciudată poziţie. Așa nu putea să tragă ca lumea. Cum trebuie 
făcută asta? Poate spre tâmplă? Lateral? 

In timp ce stătea așa, simţi inima bătându-i, de parcă 
înțelegea mai bine decât el ce se petrecea. Dar era foarte 
simplu. Un foc și gata. Acum nu putea fi laș. 

În acea clipă, fără niciun avertisment, mai mulţi pumni bătură 
cu furie în ușa camerei. Eugen Lettke apăsă pe trăgaci mai mult 
din sperietură decât pentru că își dorise asta. 

o... 

În această seară Helene rămase trează, până când Berta se 
întoarse. 

— Ei? întrebă ea în șoaptă, când femeia intră fără zgomot în 
cameră. 

— Am transmis totul exact cum mi-aţi spus, zise Berta tot în 
șoaptă. 

— Și ce au zis? 

Berta înclină capul: 

— Frau Aschenbrenner a dispărut o vreme și soțul mi-a ţinut 
companie în acest timp. Când a revenit, a spus că persoana în 
cauză este de acord și va face totul așa cum s-a convenit. lar eu 
trebuie să vă transmit din partea persoanei mii de mulţumiri 
pentru tot. 

Helene simţi un tremur în piept auzind aceste cuvinte. 

— Mulţumesc, șopti ea. Acum te rog să mă lași singură. 

Berta dispăru și Helene ar fi vrut să dea frâu liber lacrimilor, 
dar nu reuși, nici măcar când se gândi că nu apucase să își ia 
rămas-bun de la Arthur. 

Simţi cum trupul îi este cuprins de un ger cumplit. 


VP - 501 


Era poate bine așa. Pentru că oricum se termina, partea bună 
a vieții ei se încheia aici. 


VP - 502 


60. 


Începu îndelungata așteptare. Trecea zi după zi și lumea 
părea nemișcată, în ciuda știrilor despre victoriile obţinute, 
orașele cucerite și eroicele asalturi. Helene o pândea mereu pe 
Berta și o întrebă dacă chiar transmisese totul exact cum îi 
spusese ea. 

Berta răspundea de fiecare dată: 

— Da, totul până la ultimul cuvânt. 

In sfârșit, Berta se întoarse o dată și îi transmise că totul 
decursese cum fusese stabilit. Marţi dimineaţa la ora cinci 
persoana fusese dusă la crucea din piatră de lângă stejarul 
singuratic. Herr Aschenbrenner urmărise de la distanță cum 
venise un automobil și persoana urcase în el. Apoi automobilul 
plecase în direcția Erfurt, își încheie raportul Berta. 

Gândul Helenei zbură mai departe în timp la ziua în care va 
trebui să își facă griji serioase. De la Erfurt la Bremen 
deplasarea dura o zi. Dar poate că vasul nu era pregătit. Și apoi 
traversarea Atlanticului... o săptămână din câte știa ea, în 
funcţie de vreme și de agitația oceanului... 

— Și numărul de telefon? | l-au dat... persoanei? 

— Numărul telefonului nostru fix. Da. 

— Bine. Helene oftă. Va trebui să așteptăm. 

Exact în prima seară de după săptămâna calculată de ea, 
telefonul sună, răspunse Johanna: 

— Un moment, o chem la aparat. 

Femeia păru speriată când se întoarse să o cheme pe Helene, 
dar aceasta era deja în spatele ei. 

— Un apel, zise ea și îi înmână receptorul greu. 

— Mulţumesc. Helene apasă receptorul pe ureche. Helene 
Bodenkamp. 

O voce plictisită de femeie spuse: 

— Bună ziua, Fräulein Bodenkamp. Un apel din străinătate 
pentru dumneavoastră. Apelantul a folosit o parolă care permite 
aprobarea specială pentru convorbire. Vă pot face legătura? 

— Da, vă rog, zise repede Helene. 

Și apoi... îl auzi. Era vocea lui Arthur. Îndepărtată, estompată, 


VP - 503 


dar era a lui. Îl recunoscu și după felul în care îi pronunţă 
numele: 

— Alo, Helene. 

În ea se contopiră dorul, ușurarea și disperarea. 

— Alo, Arthur, unde ești? 

— Păi... la Rio de Janeiro, într-adevăr. 

— A mers totul bine? 

— Foarte... Nici nu pot crede că sunt aici. Da, a ieșit totul. 
Organizare germană! 

— Și cum... cum te simţi? întrebă ea temătoare. 

— Oh, bine. Râse și adăugă: Bine. Incă nu știu cum va fi în 
continuare, dar... dar fetele sunt foarte frumoase aici. 

Aceasta era parola așteptată de Helene. Ea îi ceruse Bertei să 
le spună Mariei și lui Otto să îi bage în cap lui Arthur să spună 
exact această propoziţie, ca semnal că într-adevăr totul a 
decurs bine și că alături de el nu se află un SS-ist cu un pistol, 
care l-ar sili să mintă. 

Acum, după ce auzi propoziţia, și știa că el este în siguranţă, i 
se luă o piatră de pe suflet, și în același timp parcă i se rupse 
inima. Brusc în faţa ochilor îi apărură diapozitivele pe care i le 
arătase unchiul Siegmund la întoarcerea din America de Sud, 
fotografiile cu splendidele fete cu priviri ademenitoare, și se 
întrebă ce oare o determinase să aleagă ca parolă tocmai 
această propoziţie. 

Pentru că, își aminti ea, niciun om nu s-ar fi gândit că Arthur 
ar spune așa ceva pentru a o asigura că era în siguranţă. Asta i 
se păruse ei în acel moment o idee bună. 

— Bine, răspunse ea cu senzaţia că se sufocă. Atunci m-am 
liniștit. 

— Și eu. Chiar m-am liniștit! Deasupra mea este cerul fără de 
sfârșit, albastru. De când nu am mai văzut asta? Soarele 
strălucește. Și nu este război. Nu este război. Eu... nu știu cum 
ai reușit, dar îţi sunt veșnic recunoscător. M-ai salvat. 

— Bun. Sper să te descurci. Limba... clima... 

— Se va rezolva, spuse el, și șovăi. Trebuie să închid. Ar fi... ar 
fi frumos dacă într-o zi mă vei vizita. 

Helene simţi un nod în gât. 

— Nu pot să promit nimic. Dacă va fi posibil. 

Apoi legătura se întrerupse. 

Helene mai rămase o vreme cu receptorul în mână, ascultând 


VP - 504 


ecoul vocii lui Arthur până când acesta se pierdu. Apoi puse 
receptorul în furcă. Îl ridică însă din nou și când telefonista se 
prezentă și îi puse întrebările uzuale, spuse: 

— Helene Bodenkamp, cu Herr Ludolf von Argensleben. 

— În ce problemă? 


— Privitor la cererea în căsătorie, răspunse Helene cu 
senzația că moare. 


VP - 505 


61. 


După căsătorie, Helene își puse în trei geamantane cam tot 
avutul și plecă împreună cu Ludolf la moșia acestuia din 
Brandenburg, unde urmau să locuiască. Ludolf reușise să 
mușamalizeze acuzațiile aduse ei, prezentându-le drept 
neînțelegeri stupide. Ea își recăpătase vechiul telefon, plus 
salariul, ca și când ar fi demisionat regulamentar, iar Herr 
Adamek a venit chiar la biserică, pentru a-i ura multă fericire. 

„Veţi avea nevoie de tot norocul pe care îl puteţi obţine”. 

Înaintea plecării, Ludolf îi descrise drumul, orașul și zonele pe 
care le vor străbate, dar Helene uită tot și privi pe geam peisajul 
care îi părea complet străin și nepopulat. Totul era plan și 
monoton, o câmpie cu pajiști unduite, terenuri mlăștinoase, 
presărat cu lacuri împrejmuite de stuf, rogoz și niște arbori 
prăpădiţi. Trecură prin sate vechi care păreau părăsite, cu 
splendide alei de castani și cu bisericuțe din piatră gri, apoi din 
nou printre pajiști, pe care pășteau câte o oaie, două sau un 
măgar singuratic, păzit de un om înarmat, de un copil ori un 
bătrân. 

În cele din urmă ajunseră la domeniul care, așa cum știa 
Helene, se numea „Castelul Argensleben”. Numele se dovedi a fi 
absolut exagerat, deoarece era un domeniu modest, deși întins, 
pe care înainte de război se practicase preponderent creșterea 
cailor. Clădirea principală avea două aripi secundare care 
încadrau un teren pustiu, pe care încă se mai vedea îngrăditura 
de arbori uscați. Bazinul unei foste fântâni arteziene era plin cu 
nisip, gunoi și frunze putrezite. Clădirile erau mari, dar aveau 
ferestre mici, iar zidurile din cărămidă erau acoperite complet 
cu o mâzgă neagră, la care câteva urme de răzuială și tencuială 
nu reușiseră să îi vină de hac. 

— După ce vom câștiga războiului, va arăta mai bine, îi spuse 
Ludolf în timp ce îi făcea turul domeniului. 

Grajdurile cailor, un nesfârșit șir de boxe, erau aproape goale. 
Doar în patru dintre ele se aflau gloabe slabe și negre, care 
priveau pierdute în jur și care Helenei îi părură precum caii celor 
patru cavaleri ai apocalipsei. 


VP - 506 


Încăperile casei erau imense. Puţina lumină care se infiltra 
prin ferestre se pierdea înăuntru, astfel că părea să domnească 
un veșnic amurg. Pretutindeni se aflau dulapuri masive din lemn 
negru, ornate cu sculpturi misterioase, iar pe pereţi atârnau 
uriașe picturi în ulei, care îi reprezentau pe strămoșii lui Ludolf. 

Deci de acum înainte ea va trăi aici. Nu primi o cameră a ei, ci 
un dulap, în care să își pună hainele și alte lucruri. Și îi reîntâlni 
pe membrii familiei lui Ludolf, care la nunta de la Weimar nu se 
arătaseră deosebit de vorbăreți. Aici, în mediul lor, păreau și 
mai distanti. Mama lui Ludolf, o femeie în vârstă, scotea rareori 
vreun cuvânt și se plimba mereu prin gospodărie îmbrăcată în 
negru, sprijinită în baston, asemenea unui corb bizar. Sora lui 
Ludolf, Alma, o ființă tristă și zgârcită la vorbă, le dădea 
dispoziții slugilor bătrâne, înarmate, pentru că trebuiau să îi 
supravegheze pe cei trei prizonieri de război care lucrau în 
gospodărie. Bărbaţii aveau permanent lanţuri la picioare care 
zăngăneau. 

Mai erau bucătărese, fete în casă, cameriste, grăjdari și alţi 
servitori, mai mulţi decât putu să vadă Helene în primul 
moment. Și totuși senzaţia că nu se afla în compania unor 
făpturi omenești nu o părăsea. Când intra dimineaţa în 
încăperea unde se servea micul dejun - ceea ce făcea în fiecare 
zi în care Ludolf nu era prezent ceilalţi discutau întotdeauna 
despre unde ajunseseră „rușii”. Amuteau imediat ce intra 
Helene, ca și cum nu ar fi știut că o puteau auzi de când se 
apropia pe coridor. La masa de prânz se serveau foarte des, 
spre exasperarea ei, păsări mici, neidentificabile, cu un sos acru 
maroniu. Oasele erau prea subţiri ca să fie îndepărtate și 
trosneau dezgustător când erau zdrobite în dinţi. Toţi păreau să 
le considere delicatese, doar că Helene prefera cartofii oricât de 
tari erau. 

Când ieșise odată să se plimbe singură, descoperi într-un 
garaj un autocamion plin de cufere cu lucruri, lăzi cu provizii, 
pături, corturi și muniţie: evident pregătiri pentru fugă. Așadar 
nu doar discutau despre rușii care se apropiau. 

Helene se sperie când observă că în spatele ei venise cineva. 
Era Alma, care o rugă: 

— Să nu îi spui lui Ludolf despre astea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! îi scăpă Helenei, care după 
ce se mai liniști, întrebă: Dar de ce nu? 


VP - 507 


— Cine se pregătește de fugă nu mai crede în victoria finală. 
Și lucrul acesta este pasibil de pedeapsă. 

Helene măsură cu privirea grozavul camion. 

— El chiar nu are idee despre asta? 

— Ba da. Dar dacă i se spune, nu mai poate să susţină că nu 
știa nimic. 

Helene îi promise că așa va face. Alma o privi lung în tăcere și 
plecă fără a mai scoate o vorbă. Helene închise ușa garajului în 
urma ei, dar acum îi pierise cheful de plimbare. Cine știe peste 
ce fel de secrete obscure ar fi putut să mai dea? 

Dar oricât de lugubru și de inospitalier era noul ei domiciliu, 
aspectul cel mai neplăcut din viaţa ei era faptul că se simţea 
obligată să fie la dispoziţia a ceea ce Ludolf considera 
„tandreţe”. 

Bărbăţia lui se dezvoltase la fel de strâmb și diform ca restul 
trupului, dar funcţiona ca la comandă și când era acasă, nu 
pregeta să facă uz de ea în fiecare seară. Aversiunea fizică a 
Helenei față de el o punea pe seama sfielii feciorelnice, care cu 
timpul avea să dispară. Helene făcea mișcările și scotea 
sunetele la care el probabil se aștepta și se bucura de fiecare 
dată când el termina. Din fericire, Ludolf nu era bărbatul care să 
rămână apoi treaz ori să mai aibă chef de discuţii, ci se întorcea 
pe partea cealaltă satisfăcut și adormea. 

În nopțile de singurătate se gândea la Arthur. La cât de 
minunat fusese cu ea, la faptul că niciodată nu avea să îl mai 
vadă, nu îi va mai auzi vocea și nu va mai ști cum îi mergea. 
Asta era cel mai rău din toată această poveste. Da, nici măcar 
nu știa dacă Ludolf nu dăduse instrucțiuni ca Arthur să fie ucis 
imediat după ce dădea semnalul că ajunsese! | se părea totuși 
exagerat să îl creadă capabil de așa ceva. 

Iniţial, ea avusese alt plan. Se gândise că se va căsători cu 
Ludolf și de voie, de nevoie îi va suporta prezenţa atât timp cât 
era necesar pentru a-și pregăti fuga în Brazilia, unde își va 
petrece restul vieții alături de Arthur. Asta îi comunicase și lui 
Arthur, de teamă că acesta ar fi refuzat altfel să își dea acordul 
și ea crezuse că așa se va întâmpla. 

Dar cu timpul îi devenea tot mai clar, pe măsură ce se 
gândea, că nu va fi așa. 

Mai întâi pentru că avea nevoie de pașaport că să treacă 
granița Reichului și, din câte auzise, și de o confirmare de la fisc 


VP - 508 


că nu plătea impozitul Reichsfluchtsteuer sau că îl plătise. În ce 
privea pașaportul, pentru cineva ca Ludolf era floare la ureche 
să îl blocheze imediat ce observa că ea fugise. Ar fi fost primul 
lui gând și nu ar fi trebuit decât să sune la RSHA. Și nici măcar 
nu știa cum se obţine acea confirmare de la fisc. 

În al doilea rând o croazieră cu vaporul din Europa în Brazilia 
era scumpă și biletul trebuia cumpărat cu mult timp înainte, 
pentru că din cele mai diverse motive aceste călătorii erau 
foarte solicitate. Cum să facă ea asta? Deoarece nu mai existau 
bani lichizi, era imposibil să cumpere un astfel de bilet fără ca 
Ludolf să prindă de veste. Este adevărat că ea avea încă un cont 
personal, dar descoperise că sub ordinele lui Ludolf se afla și un 
departament care controla conturile anumitor persoane în 
privinţa plăţilor neobișnuite. Acest lucru se putea realiza acum 
prin programe de calculator care recunoșteau operaţiunile 
neobișnuite din conturi și le anunțau. lar ea era sigură că era 
supravegheată de Ludolf. După ce plecase să se plimbe prima 
oară în sat și băuse o Fanta la un mic birt, Ludolf aflase și îi 
spusese că deși dintr-o Fanta nu putea să dea de necaz, ar fi 
mai bine să nu mănânce nimic acolo, dacă îi pasă de starea 
ireproșabilă a digestiei sale. 

Mai pe scurt: ea era sub supraveghere permanentă și nu 
cunoștea pe nimeni pe al cărui ajutor să conteze. În aceste 
condiţii, ideea de a-l părăsi pe Ludolf și de a fugi în Brazilia era 
absolut utopică. Era mai bine să se împace cu soarta și să se 
străduiască să profite de lucrurile bune pe care i le oferea. 

o... 

Helene îi propuse lui Ludolf să cumpere un computer. 

— AȘ putea să lucrez de acasă, poate pentru o companie de 
asigurări, spuse ea. După război cu siguranţă că va exista o 
cerere mare de programatoare. 

Erau la micul dejun. Ludolf îi întinsese ceașca să îi toarne 
cafea. Cafea adevărată, pe care o procurase el de undeva. 

— Soţia mea nu are nevoie să lucreze, răspunse el sec. 

— Da, desigur, se grăbi să îl asigure Helene, dar vezi că aici 
nu am nimic de făcut și... 

— După ce vei aduce pe lume primul nostru copil, vei avea 
mai multă treabă decât crezi. 

Helene amuţi. Gândul de a rămâne gravidă cu Ludolf îi 
repugna. 


VP - 509 


— Dar până atunci... 

— Facem totul ca până atunci să nu mai treacă mult timp, 
zise Ludolf cu un rânjet care o îngreţoșă. Nu? 

— Da. Asta-i adevărat. 

Poate că războiul o va salva. Poate că frontul va ajunge aici 
mai repede decât copilul. Poate că ei vor fi nevoiţi să fugă cu 
camionul gata pregătit. 

Ludolf continuă: 

— Și în afară de asta, acum nu se mai pot cumpăra 
computere pentru uz personal. Războiul are nevoie de toate 
resursele. Mă tem că va trebui să te mulțumești cu telefonul 
tău. Știu că este mai complicat să intri de pe el în Reţeaua 
internaţională, dar se poate. Poţi intra pe forum, poţi să 
telefonezi prietenelor... 

— Da, spuse Helene docilă, deși tare i-ar fi plăcut să ţipe. Dar 
cu el nu pot crea PROGRAME! O să mă descurc. 

De atunci ea începu într-adevăr să petreacă mult timp 
telefonând și răscolind forumul. Dădu peste un grup de viitoare 
mame, la care se abonă, pentru a fi pregătită pentru inevitabil, 
și aderă la un grup special al soțiilor de SS-iști, în care se 
deplângeau îndeosebi toată secretomania și programul lung de 
lucru al soţilor. Helene se alătură jelaniilor, cu toate că 
perioadele îndelungate în care Ludolf nu era acasă erau cel mai 
plăcut aspect al noii ei vieţi. Dar ţinea asta pentru sine, pentru 
că ar fi pariat că Ludolf îi supraveghea toate activităţile pe 
forum. 

Cu Marie vorbea la telefon din când în când, dar aceasta avea 
puţin timp liber, deoarece aștepta al doilea copil. In plus, pentru 
că toţi lucrătorii lor fuseseră trimiși pe front, avea permanent 
ceva de făcut. Dar în rest îi mergea bine. 

Și Helenei îi făcea bine să audă vocea prietenei sale, dar se 
străduia ca aceste convorbiri să nu fie prea lungi. Se simțea 
inhibată, neștiind dacă Ludolf i le înregistra. Uneori el făcea 
observaţii care sugerau că făcea asta, dar nu voia să confirme. 

Din fericire, Marie gândea la fel, și nu pomenea nimic ce ar fi 
fost împovărător. Dar firește că Helene nu îi putea destăinui 
cum se simte într-adevăr. 

Din când în când mai vorbea cu mama ei. De cele mai multe 
ori o suna aceasta, încă teribil de încântată că fiica ei se 
căsătorise cu un nobil. În timp ce Marie bănuia că ea nu se 


VP - 510 


simțea grozav, mama Helenei nu avea nici cea mai mică 
bănuială, ci aștepta plină de nerăbdare prima mare sărbătoare 
„la castel”, preferabil cu ocazia botezului primului ei nepot. Cu 
acest prilej, îi spusese de mai multe ori, va fi pusă din nou în 
valoare bijuteria de familie pe care i-o dăruise la nuntă. 

— Va fi bine, îi spunea mama ei. Vă vom vizita imediat după 
ce războiul va fi câștigat. 

Helene trebuia să se abţină să nu ofteze: 

— Da. Veniti. 

Imediat ce războiul va fi câștigat? Pe aici nu exista impresia 
că asta se va petrece curând. De la ferestrele dinspre nord ale 
ultimului etaj Helene vedea din când în când transporturile care 
se îndreptau spre est, șiruri lungi de autocamioane triste, 
transportoare de trupe și obuziere care mergeau atât de încet, 
de parcă ar fi știut că le așteptau doar nenorociri. 

Ca să își facă de lucru, se oferi să îngrijească mormintele 
familiei Von Argensleben. Nu avea nevoie de mare lucru. O 
stropitoare, o lopată și niște mănuși de grădinărit îi erau de 
ajuns. Activitatea aceasta îi putea lua mult timp, deoarece 
numărul strămoșilor lui Ludolf imortalizaţi în imensele portrete 
din clădirea principală și înmormântați în cimitirul local era 
considerabil. Așa că Helene își petrecea toată ziua plivind 
buruieni, plantând flori, udându-le ori înlocuindu-le, curăţind 
pietrele funerare de pete și găinaţ de păsări. Era o muncă 
liniștită și simplă, în care se simţea singură cu gândurile ei - 
adică exact ca atunci când programa. 

În plus, cimitirul îi părea un loc aflat deasupra nebuniei lumii. 
Aici, printre morți, era cuprinsă din când în când de dorinţa de a 
fi moartă, de a fi depășit viața aceasta atât de lipsită de sens, 
fără iubire. Și iubirea încă însemna pentru ea și va însemna 
pentru totdeauna un singur lucru: Arthur. 

Aici i s-a întâmplat ca, privind într-o după-amiază cerul, să își 
spună că dacă în viaţa aceasta nu îi mai rămânea altceva de 
făcut, să intre în joc și să încerce să fugă la Arthur. 

o... 

Pentru realizarea acestui plan își dădu seama că trebuia mai 
întâi să caute aliaţi. 

Din fericire, Ludolf o anunţă într-o zi la prânz că va trebui să 
călătorească mai des și pentru perioade mai lungi. Din felul în 
care se exprimase, Helene rămase cu impresia că el avea 


VP - 511 


sentimente contradictorii: pe de o parte era mândru de misiunile 
lui, pe de altă parte sarcinile lui contraveneau telurilor 
personale. 

— Cum așa? întrebă Helene, în timp ce îi punea în farfurie, 
așa cum el se și aștepta, cea mai mare bucată de carne din 
tavă. Ti s-a repartizat un nou domeniu de activitate? 

El o privi gânditor ca totdeauna când simţea că îl înţelege. 

— Da, unul delicat. 

Helene îl urmărea nemișcată cum își căuta cuvintele, 
așteptându-se la ceva rău. 

— Tu știi, începu el, că poporul nostru a trebuit să plătească 
un mare tribut în sânge. Chiar dacă războiul se termină curând, 
pierderile sunt dureros de mari. Și firește că mai ales bărbaţii 
tineri, cei în floarea vârstei, au fost cei care și-au dat viaţa 
pentru patrie, ceea ce înseamnă și că după război multe femei 
tinere vor române nemăritate. O situaţie insuportabilă având în 
vedere necesitatea de a înlocui pierderile cât mai repede posibil. 
De aceea reichsfuhrerul a decis să creeze sistemul Lebensborn 
(Fântâna Vieții), pentru ca și femeile nemăritate să poată să 
crească niște copii arieni. Ludolf își împreună palmele și adăugă: 
lar de la mine se așteaptă să supraveghez proiectul. 

Helene simţi pentru un moment o gelozie complet iraţională. 

— Se așteaptă de la tine și... să ajuţi? Dacă, să zicem, ar fi 
nevoie de bărbați? 

— Nu, nu, răspunse repede Ludolf, la ce te gândești? La 
aceste... activităţi, sunt admiși numai arieni de nivelul AAA sau 
AA. Nu, eu trebuie să supraveghez lucrările de construcţii, să 
caut oameni condamnaţi la muncă forțată, să întocmesc 
formulare de admitere, să iau măsurile de securitate și alte 
chestiuni asemănătoare. Nicio grijă. 

Mirându-se de sine însăși, Helene întrebă: 

— Și când va începe? 

— Mâine, răspunse Ludolf. lar eu va trebui să fiu plecat cel 
puţin o săptămână. 

In acea noapte, în timp ce Ludolf își executa obișnuitul 
exercițiu de procreare, ea se gândi ce va face dacă va rămâne 
gravidă înainte de a reuși să fugă. Va mai fi ea în stare să îl 
părăsească pe Ludolf? Ori poate, în cel mai rău caz, să îi lase lui 
copilul? 

Nu, asta niciun caz, își zise tocmai când Ludolf își încheia 


VP - 512 


gemând obligaţia conjugală. Putea doar să spere că trupul ei va 
refuza în continuare să o pună în această dilemă. 

În dimineaţa următoare, după ce Ludolf plecă, ea întocmi o 
listă cu toate persoanele cu care avea de-a face pe domeniu. Și 
hotărî să le supună la probe. 

Ceea ce nu se putea face la repezeală. Dimpotrivă, pentru ca 
rezultatele să fie temeinice, trebuia să aibă tot timpul din lume, 
timp pe care ea nu îl avea! 

Nu conta. În zilele următoare Helene căută ocazii de a purta 
discuţii între patru ochi cu fiecare persoană de pe listă, cu 
fiecare ajutor de la bucătărie, cu fiecare cameristă. Fiecare 
argat. Nu i-a venit ușor - cu excepția celor mai apropiate 
prietene, i-a fost întotdeauna dificil să iniţieze discuţii personale, 
dar pur și simplu încercă să câștige puţină încredere ori 
simpatie. 

Dacă obținea așa ceva, întreba cu voce joasă: 

— Pot să vă mărturisesc ceva? 

Și constată că nimeni nu răspunsese la această întrebare cu 
„Nu”. 

Astfel fetei de la bucătărie, Ilse, îi mărturisi că îi displăceau 
micile păsări fripte. 

Cameristei Wilhelmine i se destăinui că străbunul Bodo von 
Argensleben din portretul din casa scărilor arată de parcă ar fi 
avut sifilis. 

Grăjdarului Johannes îi spuse că îi este teribil de frică de cai. 

Surorii lui Ludolf, Alma, îi spuse că în familia ei ar exista o 
tendinţă spre alcoolism, cu grijă trecută sub tăcere. 

Și așa mai departe. Pentru fiecare nume de pe listă se 
gândise la ceva. Și după fiecare destăinuire, rugase insistent: 

— Dar vă rog să nu îi spuneţi nimic lui Ludolf despre asta! 

Ceea ce promise fiecare. 

Doar la mama lui Ludolf nu a avut succes. O abordă pe 
aceasta într-una din plimbările ei solitare, dar bătrâna o întrebă 
suspicioasă: 

— Vă cunosc? 

— Firește, răspunse mirată Helene. Sunt Helene, nora 
dumneavoastră. Soţia lui Ludolf. 

— Cine este Ludolf? întrebă din nou femeia în negru. 

— Fiul dumneavoastră! 

— Ce tot spuneți? Bătrâna vântură înspăimântător bastonul. 


VP - 513 


Eu nu am niciun fiu! Cine ar mai naște copii în această lume? 

Mama lui Ludolf era senilă, își spuse Helene și o șterse de pe 
lista ei. 

De la ea nu se putea spera la un ajutor. 

Așteptă apoi să se întoarcă Ludolf. 

— Am auzit că nu îţi plac păsările, spuse el odată. Păcat. Se 
prind ușor și sunt hrănitoare. Sunt desigur un aliment de nevoie, 
dar există și mai rele. 

Helene îl asigură că era o neînțelegere. Fata de la bucătărie 
era atât de entuziasmată de păsări, încât fusese nevoită să îi 
spună că acestea nu erau tocmai felul ei favorit de mâncare. 
Ludolf se declară mulţumit, iar ea o șterse de pe listă și pe Ilse. 

Când Ludolf se oprise în fața portretului strămoșului său și 
menţionă că acesta fusese cunoscut pentru sănătatea lui 
excepţională și pentru fidelitate faţă de soţie, Helene o șterse de 
pe listă și pe camerista Wilhelmine. 

Când o întrebă dacă ea nu ar vrea să înveţe să călărească, 
pentru că el cunoștea un foarte bun profesor de călărie, Helene 
îl amână până după război și îl șterse și pe Johannes de pe listă. 

lar când Ludolf îi spuse de-a dreptul indignat: „Alma mi-a zis 
că în familia ta există cazuri de alcoolism. Este adevărat?”, 
Helene jură că făcuse doar o glumă prostească și șterse de pe 
listă și numele cumnatei ei. 

Acest joc dură mai multe luni și la încheierea lui, pe listă nu 
mai figura niciun nume. Pe domeniul Argensleben nu putea găsi 
aliați. 

Disperarea resimţită de Helene fu neașteptat de mare. Poate 
pentru că pe parcursul numeroaselor discuţii trăise tot atât de 
multe momente de apropiere pline de speranţe. Reveni la 
ocupațiile legate de cimitir, unde se simțea ea însăși, uda 
mormintele, îndepărta frunzele veștejite și invidia morţii, pentru 
că își încheiaseră viaţa. 

o... 

Într-o zi, Helene fu abordată de îngrijitoarea cimitirului, o 
femeie slabă, cu un chip adânc brăzdat de riduri și cu păr lung 
cărunt pe care îl purta legat la ceafă cu un elastic simplu. 

— Vă văd des aici, spuse aceasta, proptindu-și mâna murdară 
în șold. Zeci de ani nimeni nu s-a ocupat de mormintele familiei 
și acum brusc dumneavoastră faceţi asta și o faceţi foarte bine. 

Helene o privi deprimată, de parcă ar fi fost surprinsă făcând 


VP - 514 


ceva interzis. 

— Nu am altceva de făcut, mărturisi ea. 

— Sunteţi soția lui Ludolf, nu? 

— Da, răspunse Helene cu senzaţia că chipul ei îi trădase totul 
femeii, după atenţia cu care o privea aceasta. 

Dar era o privire cu înțelegere. 

— Am pregătit la mine în birou un ceai. Nu vreţi și 
dumneavoastră o ceașcăâ? 

În acest moment și în această situaţie invitaţia era de 
nerefuzat. 

— Cu plăcere. 

Biroul era o încăpere micuță alături de capela cimitirului, 
supra-încălzită de o imensă sobă din fier forjat, pe care clocotea 
o cană cu ceai. Pe o străveche masă de scris se aflau un telefon 
și o casă de marcat. O etajeră se îndoia sub greutatea 
bibliorafturilor și a hârtiilor. Restul spaţiului era ocupat de două 
scaune. 

— Trebuie să fiu mereu atentă să nu îmi ia soba, ca să facă 
tunuri din ea, zise femeia în timp ce turna ceai din cana mare 
din tablă emailată în cești desperecheate. Ceaiul este un 
amestec făcut de mine din ierburi de pe câmp. Are un gust 
groaznic, dar am o grămadă de zahăr brun. 

Amestecară îndelung ceaiul, până când acesta se îndulci, 
ceea ce Helenei îi aminti de copilărie, când stătea cu Johanna la 
bucătărie, consolată cu un ceai la fel de dulce, după o ceartă cu 
Armin ori după ce se alegea cu julituri la genunchi. 

— Numele meu este Waltraud, spuse femeia. Waltraud Kluger 
mai precis. Am grijă de cimitir de când grădinarul a plecat pe 
front. Sau mai exact a fost luat pe front. Nu era chiar atât de 
prost să se ducă de bunăvoie. 

— Eu sunt Helene. Helene von Argensleben. 

Femeia o măsură cu privirea. 

— De cât timp? 

— Poftim? 

— De cât timp sunteţi căsătorită? 

— Oh, cam de nouă luni. 

Femeia îi aruncă o nouă privire scrutătoare: 

— Nu păreți deosebit de fericită, dacă-mi permiteţi remarca. 

Helenei i se puse un nod în gât și nu mai fu capabilă de un 
răspuns. 


VP - 515 


— Sincer vorbind, continuă Waltraud, aș fi fost șocată dacă ați 
fi fost fericită. 

Ea ridică ceașca și sorbi îndelung din ceai. 

Helene șopti: 

— Nu sunt. 

Waltraud nu spuse nimic, ci continuă să soarbă din ceai, 
privindu-și interlocutoarea. În privirea ei se citea disponibilitatea 
de a o asculta deschis, cu bunăvoință, fără a o judeca, și Helene 
parcă se descătușă povestind totul: căsătoria cu Ludolf fusese 
doar o afacere, pentru a pune în siguranţă un dezertor, iubitul 
ei. Îi povesti cât suferea că nu știa cum îi merge acestuia, că nu 
avea să îl mai revadă niciodată și că în căsătoria ei părea a fi 
doar o iapă de prăsilă. 

— Nu știu cât mai suport asta, mărturisi ea. Aș vrea să fi fost 
moartă. 

Spunând aceste vorbe, se trezi în braţele străinei, fără să își 
poată aminti cum și când ajunsese acolo. Tresări îngrozită, se 
eliberă din îmbrăţișare, se prăbuși în scaunul ei și își șterse cu 
ambele mâini lacrimile din ochi și de pe obraji. 

— Scuzaţi-mă... nu ar fi trebuit... 

— La mine orice vorbă se află în siguranţă, copilă, zise 
Waltraud, și îi turnă calmă ceai în ceașcă. Pe aici au trăit înainte 
patru familii de evrei. Nimeni din aceste familii nu se află în 
lagăr, toate au reușit să fugă în străinătate. lar Ludolf se 
frământă de nu mai poate că nu știe cine i-a ajutat. 

Helene făcu ochii mari: 

— Dumneavoastră? 

Waltraud se aplecă în faţă: 

— Cu mâna pe inimă - asta este ceea ce vreți? Să vă părăsiţi 
bărbatul și să fugiţi în Brazilia? 

— Nu se poate, răspunse Helene oftând. Ludolf poate să îmi 
blocheze pașaportul cât ar clipi. lar eu nu știu nici măcar cine 
eliberează aprobările de plecare în străinătate. Și chiar de aș 
rezerva un loc la un transatlantic, Ludolf ar afla imediat ce s-ar 
uita în contul meu! 

Waltraud clătină foarte, foarte circumspectă din cap: 

— Eu tocmai v-am pus o întrebare, vorbi ea încet. Dacă 
răspunsul dumneavoastră ar fi „Da, vreau!”, vă voi spune exact 
ce trebuie făcut. 


VP - 516 


62. 


În acea noapte Helene dormi prost, chinuită de ideea că ar fi 
putut să cadă într-o capcană. Apoi își aminti că de fapt de mult 
timp se afla într-o capcană și că nimeni care și-a dorit să fie 
mort nu poate avea mai mult de pierdut, și atunci frica ei se 
risipi și ea adormi și se trezi târziu dimineața. 

După-amiază la ora stabilită veni iar în cimitir. După ce femeia 
îi turnă ceaiul, scoase o punguţă din pânză și deșertă bijuteriile 
mamei ei în faţa îngrijitoarei cimitirului. 

— Oh! exclamă aceasta. Arată mai bine decât m-am gândit, 
așa că treaba va merge mai repede. Ea puse deoparte cerceii cu 
smaralde și brăţara grea din aur. Cred că astea sunt de ajuns. 
Așadar, aţi înţeles cum vom face? 

— Dumneavoastră vindeți bijuteriile și... 

— Nu. Eu caut persoane interesate de ele. Va dura una ori 
două luni, poate trei. Nu vă voi destăinui cine le cumpără, dar 
respectivul vă va datora pentru ele traversarea oceanului până 
la Rio de Janeiro și un bilet de tren până la Rotterdam. Vi le 
cumpără imediat ce toate pregătirile vor fi făcute și este 
stabilită data plecării. Ideea este că aceste cumpărături vor fi 
înregistrate în contul persoanei, fără nicio legătură cu 
dumneavoastră. Nu se va putea face o legătură nici mai târziu. 

— Dar, interveni Helene, eu nu am nevoie și de documente? 
Nu cred că voi putea cu pașaportul meu... 

— Veţi primi și un pașaport pe un alt nume, spuse Waltraud. 
De mai mult nu veţi avea nevoie. Și nu veţi avea nevoie de un 
permis pentru plecare în străinătate, de el au nevoie doar evreii. 

— Un pașaport pe alt nume? De unde faceţi rost de așa ceva? 

Waltraud mustăci: 

— De la bătrânul nostru preot. Puţini știu că preoţii au dreptul 
să elibereze documente personale. 

Helenei nu îi venea să creadă. 

— Dar... va face el asta? Un document pe un nume străin? 
Asta nu este... mărturie mincinoasă? 

— Oh, a făcut deseori asta. Și de fiecare dată cu deosebită 
plăcere. 


VP - 517 


După ce Waltraud îi dăduse semnalul că putea să înceapă, 
Helene provocă într-o dimineaţă o ceartă cu Ludolf, cerându-i 
acestuia să o anunţe când va mai pleca pentru o perioadă mai 
îndelungată. 

— De ce vrei să afli asta? întrebă el suspicios. 

— Pentru a mă duce câteva zile la părinţii mei, îi explică ea pe 
un ton intenţionat iritat. Și pentru asta trebuie să mă pregătesc 
din vreme. Și înainte ca Ludolf să fi apucat să reacționeze, 
adăugă: Nu ai băgat de seamă că mama abia așteaptă să o 
invităm aici? De fiecare dată când vorbesc cu ea la telefon, îmi 
pune această întrebare! 

Era evident că el fusese luat prin surprindere. 

— Asta... asta nu este o idee bună. Rușii sunt doar la câteva 
sute de kilometri de noi. Se poate întâmpla orice. 

— Tocmai de aceea vreau să plec la Weimar, ripostă hotărâtă 
Helene. Mai încerc să trag de timp. Și în plus, respiră ea adânc, 
vreau să profit de ocazie ca să mă consulte tatăl meu. 

— Să te consulte? De ce? Ești bolnavă? 

— Nu, dar suntem căsătoriţi de aproape un an și încă nu am 
rămas gravidă. Nu este normal. 

Pe chipul lui se putea citi un amestec de neîncredere și 
speranţă. 

— Nu? 

— Deloc. De obicei ar trebui să se întâmple cel târziu după 
șase luni, îi explică Helene, ca și cum ar fi fost preocupată de 
această problemă. Plus că nu s-ar zice că în această privinţă ai 
fost un leneș. 

Ludolf rânji strâmb, dar mândru. 

— Asta așa este, incontestabil. Da, este o idee bună. 

El scoase telefonul, consultă calendarul și începu să 
socotească. 

— Hm... să mă uit. Muller mi-a stabilit un termen fără să îmi 
spună, idiotul! 

— Și asta este o problemă? întrebă Helene, care începu să se 
cam teamă. 

— Nu, nu, este vorba doar despre o discuţie. Ludolf căută în 
continuare. În ianuarie trebuie să fiu la castelul Oberweis din 
Gmunden. Acesta este în reichsgauul Oberdonau, voi sta acolo 
cel puţin zece zile. Apoi ridică privirea și întrebă: Se poate face 


VP - 518 


ceva în asemenea cazuri? Mă refer la cauze... de natură 
medicală. 

— Da, se pot face multe, răspunse Helene cu multă 
convingere. Dar trebuie stabilit despre ce este vorba. 

— Bine, zise Ludolf de-a dreptul bucuros. Este o idee bună. 

In aceeași zi Helene se duse la cimitir pentru a-i comunica lui 
Waltraud datele. După ce aceasta îi confirmă că totul este în 
ordine, Helene se prefăcu că se pregătește pentru călătoria la 
Weimar. Cumpără bilete dus-întors, o anunţă pe mama ei 
menţionând că datele pot suferi amânări de câteva zile. Pentru 
ca părinţii ei să nu o dea dispărută ori să ia legătura cu Ludolf 
înainte ca ea să fie în largul mării. 

o... 

În ziua în care Ludolf plecă la Gmunden, îi ceru să îl anunţe 
urgent de rezultatul consultului medical. 

Helenei, care oricum fusese stresată în ultimele zile, i se tăie 
respiraţia. Asta-i mai lipsea, ca el să încerce să o sune! 

— Dar nu se rezolvă atât de repede, răspunse ea în cele din 
urmă, încercând să pună în vocea ei toată autoritatea unei fiice 
de medic pricepute. Mai întâi trebuie să vedem rezultatele de la 
laborator și abia pe urmă se fac alte investigații. 

Convoiul care îl urma de obicei aștepta deja. Zece bărbați în 
uniforme negre, în poziţie de drepţi. 

Ludolf o privi cercetător pe Helene. 

— Bine, spuse acesta în cele din urmă. Cine știe, poate că în 
noaptea aceasta am reușit și ne facem griji degeaba... 

— Da, răspunse obosită Helene, cine știe? 

Ea îl privi cum urcă într-una dintre cele trei limuzine negre și 
urmări cum acestea se îndepărtează, devin tot mai mici și în 
cele din urmă dispar din câmpul ei vizual. Îl văzuse pe Ludolf 
pentru ultima oară? La acest gând o trecu un tremur de ușurare 
și de teamă pentru cazul că ceva nu va merge cum trebuia. 

Și se apucă de împachetat. Își luă cel mai mic cufăr, deoarece 
dacă avea prea mult bagaj pentru o scurtă călătorie la părinţi, 
trezea suspiciuni. Işi luă hainele cele mai practice și mai 
rezistente, potrivite pentru clima tropicală, precum și restul de 
bijuterii. Pe acestea va trebui să le transforme în bani la 
destinaţie, pentru că era sigură că Ludolf îi va bloca imediat 
cardul. Și apoi scoase dintr-o ascunzătoare documentele 
procurate de Waltraud: biletul până la Rotterdam (doar dus), cel 


VP - 519 


pentru drumul pe apă de la Rotterdam la Rio de Janeiro (singură 
într-o cabină, fără ferestre la mare, pe vasul LIBERTAD), un 
Ersatzpass emis pe numele de Lore Becker, un certificat de 
confirmare a botezului bisericesc pe același nume și o scrisoare 
cam tocită pe margini, o invitaţie de la o firmă comercială 
braziliană, prin care se confirma angajarea ei ca programatoare. 
Waltraud o asigurase că firma exista în realitate, dar dacă 
cineva încerca să sune acolo, i se răspundea în portugheză. 

Un argat o duse la gară. Alma insistă să vină cu ea. O 
instruise Ludolf să o supravegheze? Se putea, se gândi Helene. 

Trenul avea întârziere. Când Alma observă că Helene 
devenise nervoasă, spuse: 

— Nu contează. La Berlin ai destul timp să schimbi trenul. 

— Așa este, recunoscu Helene neliniștită. 

Era valabil pentru trenul spre Weimar, dar nu și pentru 
legătura spre Rotterdam! 

În sfârșit apăru și trenul, aruncând spre cer nori de abur, de 
parcă s-ar strădui din răsputeri să recupereze întârzierea. Era 
scurt, avea în spatele tenderului doar două vagoane pe 
jumătate goale. Câteva geamuri erau sparte și acoperite cu 
cartoane. 

— Drum bun! îi ură Alma, pe când aceasta urca scara 
vagonului. 

— Mulţumesc, răspunse Helene, gândind în sinea ei: De-ai ști 
tu...! 

Căută un loc lângă una dintre ferestrele întregi și când trenul 
plecă, se uită în urmă la cumnata ei, care stătea nemișcată pe 
peron, și nu regretă că o vedea pentru ultima dată. 

Până la Berlin trenul recuperă întârzierea. Când încetini, 
Helene îl zări de la fereastră pe bărbatul de care îi vorbise 
Waltraud: un invalid de război, cu un singur braț, cu o șapcă 
roșie tricotată, pe față cu o cicatrice parțial acoperită de barbă. 

Cobori repede, se duse la el și îl întrebă: 

— Sunteţi Herr Schmidt? 

Acesta reacţionă cu întârziere, probabil pentru că în realitate 
nu se numea Schmidt. 

— Frau Becker, nu? zise bărbatul ducându-și unica mână la 
șapcă, precum cineva obișnuit să salute astfel. 

— Da, răspunse Helene. Waltraud mi-a explicat totul. Eu vă 
dau... 


VP - 520 


— Discret..., o întrerupse el privind în stânga și în dreapta. 

Dar nimeni nu îi băga în seamă. Desigur că acesta era luat 
drept un cerșetor, iar ea părea că îi dădea de pomană. 

La sfatul lui Waltraud, Helene luase cu ea o bucată dintr-un 
ziar, în care cu puţin înaintea sosirii își învelise telefonul, așa că 
acum părea că îi dădea bărbatului un sandviș. 

EI îl făcu imediat dispărut în buzunarul paltonului și zise: 

— Este în regulă. 

— Mulţumesc. 

Deodată Helene avu senzaţia că totul se va termina cu bine. 

Bărbatul va urca acum cu biletul ei în trenul de Weimar. Ajuns 
acolo, se va duce în gară la ghișeu, va viza biletul de întoarcere 
și îi va ascunde undeva telefonul, preferabil într-un autocamion 
care se îndrepta spre sud, spre Italia ori spre fosta Austria, și se 
va întoarce la Berlin cu biletul vizat. Când Ludolf va remarca 
dispariţia ei, va căuta mai întâi să localizeze telefonul și în acest 
fel va fi indus o vreme în eroare. 

Discutase toate acestea cu Waltraud și acum îi trecură din 
nou prin minte, în timp ce se grăbea spre linia la care deja 
aștepta trenul de Hannover și Osnabruck. 

Acum s-a terminat, se gândi ea în timp ce urca în vagon. Nu 
mai exista nicio cale de întoarcere. Suindu-se în acest tren, 
trecuse pragul într-o nouă viață și nu putea să spere decât că 
totul va fi bine. 

Trenul era plin, iar pe culoare se înghesuiau o mulţime de 
călători fără locuri rezervate. Erau mulți soldaţi, dar și oameni 
de afaceri, mulţi străini. Helene se mira cum de era posibil așa 
ceva în vreme de război, dar era prea nervoasă și tensionată și 
se străduia să nu lase să se vadă asta. 

Puțin înainte de plecarea trenului, poliţia feroviară trecu prin 
vagoane și controlă documentele călătorilor. Cu această ocazie 
folosi și ea pașaportul și nu fu nicio problemă. 

Ulterior veni și controloarea biletelor de călătorie, o femeie 
zdravănă, cu coc blond și chip acru. 

— Oho, zise aceasta când Helene îi întinse biletul, un bilet 
tipărit? Nu am mai văzut de mult așa ceva. Trebuie să caut 
perforatorul. Revin imediat. 

Helene aşteptă cu biletul în mână, având senzaţia că toți o 
priveau și se întrebau ce o fi cu ea. Dar nu se întâmplă nimic și 
după aproximativ o jumătate de oră controloarea reapăru și îi 


VP - 521 


perforă tichetul fără a scoate o vorbă. 

La Hannover coborâră majoritatea călătorilor, dar urcă un 
italian cu părul dat cu briantină și cu zâmbet larg, care avea 
rezervat locul din faţa ei. Acesta încercă să flirteze cu ea și deși 
ea îi răspunse monosilabic și nu reacţionă la complimentele lui 
stângace, deveni tot mai insistent. 

Trebuia să scape de el. Dar cum? 

În cele din urmă îi veni ideea de a tuși pur și simplu. Să 
tușească și să tușească din ce în ce mai tare. Știa asta bine de 
la școală. Când el o privi după un timp mai mult iritat decât 
romantic, ea se opri din tușit, se aplecă în faţă și îi spuse: 

— Scuze. Am fost bolnavă timp de trei ani de tuberculoză, dar 
m-am vindecat. Un nou episod de tuse nu putea să dăuneze 
efectului dramatic. După care continuă: Nu vă faceți griji. 
Doctorii m-au asigurat că nu mai sunt contagioasă. 

Și continuă să tușească, în timp ce ochii bărbatului se tot 
măreau. Până la urmă acesta o întinse fără un cuvânt și își găsi 
un loc liber în capătul celălalt al vagonului. Când îl zări mai 
târziu printre rândurile de scaune, încă își mai ștergea cu 
batista, cu mare grijă, costumul. 

După aceea își spuse că deși manevra fusese distractivă, 
riscase. Dacă bărbatul s-ar fi adresat controloarei și aceasta ar fi 
mobilizat pe cineva de la controlul epidemiologic? Atunci s-ar fi 
prăbușit toate planurile ei. 

Dar nu se întâmplă nimic. Sosiră la timp la destinaţie și urcă 
în trenul de Rotterdam, care plecă la ora fixată. Era aproape gol 
și Helene avu la dispoziţie un întreg compartiment. Începu să se 
întunece. Nu va mai dura mult. Era cazul să respire ușurată. 

Poate că nu ar fi trebuit să o facă, pentru că la scurt timp 
trenul încetini și apoi opri brusc în mijlocul pustietăţii. 

Ce o fi? Helene deschise fereastra și privi afară. La orizont 
erau lumini, ardea ceva, se vedeau în aer traiectoriile 
trasoarelor apărării antiaeriene și din loc în loc, pe cerul 
întunecat, se distingeau siluete de avioane. 

Neliniștită, Helene părăsi compartimentul în căutarea 
controloarei tinere, cu obraji roșii, care îi perforase biletul. 

O găsi în vagonul vecin, cu telefonul la ureche. 

Înainte să o întrebe, aceasta îi spuse: 

— Nu știu despre ce este vorba, nu îmi spun niciodată ce se 
petrece. Mai ascultă puţin la telefon, apoi îl închise. Vom ocoli. 


VP - 522 


— Și când vom sosi la Rotterdam? 

— Mi s-a spus că vom avea întârziere o oră, îi spuse femeia 
scurt, fără alte amănunte. 

O întârziere de o oră. Era suportabil. 

Dar... după o oră nu plecaseră. Când trenul se puse totuși în 
mișcare, o făcu în sens invers! 

Pe Helene o trecură fiori reci. Doar nu va pierde vaporul?! 

Și dacă îl va pierde? Ce o să facă? Nu știa. Incercă să se 
gândească la un plan și pentru această situaţie. Să definească 
derularea evenimentelor, să observe capcanele, să își 
amintească un algoritm aplicabil la acest caz. Dar nu îi venea 
nimic în minte. Creierul parcă îi paralizase, tot corpul îi tremura 
și ea nu se putea opri din tremurat. Era imposibil! Prea ar fi fost 
nedrept! 

Își aminti de Marie, care credea într-un Dumnezeu bun, care 
veghea asupra ei, și o invidie. 

Măcar porniseră. Mergeau ba încet, ba repede, de parcă 
trenul nu prea avea încredere în șine. 

După un timp controloarea reapăru și spuse: 

— Din păcate, vom ajunge la Rotterdam cu trei ore întârziere. 

— Trei ore! repetă îngrozită Helene. 

Socoti. Dacă nu vor trece mai mult de trei ore, se putea să 
reușească. La limită, dar era posibil. 

— A fost un bombardament englez asupra unui nod feroviar, o 
informă femeia. Dar i-au pus pe fugă și acum suntem pe o altă 
linie. Face și mecanicul ce poate. 

Ajunseră la Rotterdam cu o întârziere de două ore și cincizeci 
de minute. Era întuneric beznă, astfel că planul Helenei de a 
merge pe jos până în port, pentru a nu lăsa o urmă a banilor, 
căzu. Luă un taxi, avusese noroc. Își spuse că era logic ca 
aparatele de plată să facă întâi înregistrarea, apoi să o 
transmită la Reichsbank, care o transmitea în reţea. Cu ceva 
șanse costul călătoriei cu taxiul va ajunge în contul ei mâine- 
dimineaţă și până atunci ea va fi în afara apelor teritoriale 
germane! 

Brusc vehiculele poliţiei, camioanele, transporturile militare și 
taxiul se treziră blocate într-o circulaţie greoaie. 

— Nu am putea merge mai repede? întrebă Helene. 

Șoferul taxiului, care avea mult peste șaizeci de ani, oftă: 

— Fac ce pot, Fräulein. 


VP - 523 


Helene privi ceasul de pe bordul automobilului și se îngrozi. 
Mai era o jumătate de oră până la plecarea vasului! 

Nu putea fi adevărat! Scoase documentul de călătorie și 
verifică ora plecării și textul aflat dedesubt: Pentru a asigura 
ieșirea fără probleme în larg, este necesar ca toți pasagerii să se 
afle la bord cu cel puţin o oră înainte de plecarea de la chei. 

Asta însemna că era deja în întârziere! 

O cuprinse panica. 

— Vă rog! insistă ea. Pierd vaporul! 

— Nu, nu. Vă va aștepta. 

Helene citi în continuare: Precizăm că vasele noastre NU îi 
așteaptă pe pasagerii întârziaţi! 

În cele din urmă circulaţia reveni la normal. Taxiul părea că 
face adevărate salturi strecurându-se printre soldaţi, mașini 
blindate și tunuri antiaeriene. 

— La ce chei? 

— Cheiul numărul trei, strigă Helene cu speranţa oarbă într-o 
minune. Vasul LIBERTAD. 

— Foarte bine, zise șoferul. Este acolo, vedeți? 

Într-adevăr. Se vedea de departe vasul aflat în lumina 
puternică a reflectoarelor, cu literele numelui mari cât casa și cu 
multe spoturi luminoase de-a lungul lui. 

Cursa taxiului fu oprită de o barieră. Helene plăti grăbită, 
aşteptă nerăbdătoare să se aprindă luminiţa verde a aparatului 
care îi restitui cardul, apoi sări din mașină și cu geanta în mână, 
bucurându-se că era atât de ușoară, trecu de poarta în spatele 
căreia se afla și pasarela. 

Lângă pasarelă era un fel de gheretă pe roţi, în care un bărbat 
tria hârtii la lumina chioară a unei lămpi. În timp ce ea se 
apropia, bărbatul o remarcă și pe chip îi apăru o expresie 
extrem de tristă, de parcă ar fi trebuit să îi spună că din păcate 
întârziase și nu mai putea urca la bord. 

Sau...? Nu îi va spune asta. Ea era acolo, vasul era tot acolo, 
ea trebuia doar să urce pasarela și totul va fi bine... 

Ajunse în cele din urmă la gheretă, scoase grăbită 
documentele și spuse gâfâind: _ 

— Becker. Lore Becker. Pasager pentru Rio. Imi pare rău, dar 
trenul meu a avut trei ore întârziere... 

Bărbatul o măsură cu privirea lui plină de tristeţe. Apoi ridică 
ferestruica, întinse mâna și ceru documentele. 


VP - 524 


Helene îi dădu confirmarea pentru călătorie și pașaportul. El 
studie ambele documente dând mereu din cap și ducându-și de 
mai multe ori mâna prin părul rar. 

În acel moment Helene auzi pași în spatele ei și când se 
întoarse, ca din pământ răsăriră doi bărbaţi în haine lungi din 
piele neagră. Își dădu imediat seama că erau SS-iști. Nu purtau 
însemnele, dar nici nu era necesar. Helene văzuse destui SS-iști 
pentru a-i recunoaște când îi avea în față. 

— Frau von Argensleben, spuse bărbatul din dreapta ei, 
sunteţi arestată. În interesul dumneavoastră, vă rog să nu 
opuneţi rezistenţă. 


VP - 525 


63. 


Celulele închisorilor seamănă unele cu altele, chiar dacă 
diferă construcţia lor. Aceasta era doar o cușcă, parcă pentru un 
animal sălbatic, una dintre cele trei care se aflau într-o mare 
încăpere dintr-un subsol văruit în alb, în care mai rămăsese și 
destul loc pentru o sută de oameni care să privească arestaţii. 
Din fericire, Helene era unica arestată, iar spaţiul liber era gol, 
deoarece se părea că nimeni nu intenţiona să se ocupe de ea. 
Nici măcar nu fusese interogată. Cei doi SS-iști o ridicaseră și nu 
îi spuseră nimic în afară de acea frază. Nu îi răspunseră la 
întrebări, doar o aduseseră aici, o încuiaseră și apoi plecaseră. 
Bagajul îl luaseră ei. 

In această dimineaţă o trezise din nou o rază de lumină, care 
căzuse direct pe priciul ei printr-o ferestruică îngustă a 
subsolului. Ea se ridică imediat și rămase cu privirea pe gratiile 
de care era înconjurată. Era încă pătrunsă de răceala nopţii, 
pentru că nu avusese nici măcar o pătură, ci doar paltonul. 

Priciul era fixat cu șuruburi în perete, căptușit subţire și 
acoperit cu cauciuc, care pe margini se fărâmiţța. Pardoseala era 
atât de slinoasă, încât se străduia să o atingă cât mai puțin. 

In rest în celulă mai erau o găleată din tablă cu capac și un 
robinet din care apa abia picura. După ce ajunsese aici și își 
dăduse seama că își va petrece noaptea, Helene se spălase 
puţin. Apă nu băuse, deși îi era sete și foame, pentru că din 
cauza nervozităţii nu mâncase nimic toată ziua. 

A doua zi spre prânz, un tânăr cu părul blond ca paiul, tuns 
scurt, îi aduse pâine și o supă. Purta o uniformă având pe 
mânecă banderola cu svastică și nu scoase o vorbă. 

În cursul nopţii fu nevoită să folosească găleata. Îi puse apoi 
capacul cu grijă și o mută în cel mai îndepărtat colț al celulei, 
dar nu mai putu să scape de mirosul îngrozitor emanat. 

Sau cel puţin așa își închipuia. 

Aceasta a fost cea de a doua zi. Ciudat, începuse să se 
liniștească. Unica întrebare ce o preocupa era cât timp va mai 
trece fără a se întâmpla alte lucruri. Excepţie făcând de faptul... 
Se străduise cât putuse. O mai consola, deși nu reușise. Cel 


VP - 526 


puţin încercase. Cel puţin o făcuse. 

De departe, din locul unde scara urca în umbră, se auzeau din 
când în când voci. În această dimineaţă erau mai multe decât 
ieri, mai tensionate și mai sonore, însă Helene nu înțelese nimic. 
Părea să fie și un televizor. Doar vocile de la știri erau atât de 
patetice. 

La un moment dat vocile de sus exclamară la unison: 

— Ooh! 

De parcă s-ar fi transmis un meci de fotbal și tocmai se 
înscrisese golul hotărâtor. g 

După care cei de sus se mai liniștiră. In ziua anterioară 
blondul venise ca să ia strachina goală și lingura, dar astăzi nu 
îşi mai făcu apariția. 

Brusc răsună o împușcătură. Helene tresări, ieși din starea de 
somnolență în care se afla majoritatea timpului și trase cu 
urechea. Ce se petrecuse acolo? O revoluţie? O răscoală? 

Apoi se auzi zgomot de pahare ciocnite, râsete, pocnetul de la 
destuparea unei sticle de șampanie. Se sărbătorea ceva. 

De ea uitaseră. Când se lăsă întunericul, castronul mai era 
acolo, iar cheful de sus era în toi. Prin clădire răsunau râsete 
degajate, răzbătea până jos fumul de ţigări, mirosul de bere și 
de carne friptă. 

Helenei îi lăsa gura apă. Nu putea face altceva decât să se 
ridice să se apropie de ușa zăbrelită și să o smucească, fără 
niciun rezultat. Apoi se lăsă pe vine și se uită de aproape la 
încuietoare, cum de altfel mai făcuse și în ziua anterioară, pe 
lumină mai bună, fără rezultat. Aici nu mai era vorba de a găsi o 
parolă, aici ar funcţiona doar cheia potrivită, o cheie din metal. 
Fără ea era prinsă ca un animal și așa va rămâne, fără nicio 
șansă de a se elibera singură. 

Se întinse iarăși pe prici, simțindu-se ratată, murdară, 
lipicioasă și amărâtă. 

Și mai mult decât orice o chinuia faptul că nu își putea explica 
ce se petrecuse de fapt. 

o... 

În dimineaţa următoare veni Ludolf. Singur. 

Fumul și mirosurile de bere și fripturi dispăruseră peste 
noapte. Petrecerea trebuie să se fi încheiat cândva, fără ca 
Helene să mai fi băgat de seamă, și cuiva se pare că îi venise 
ideea de a aerisi temeinic clădirea. 


VP - 527 


Ludolf se opri la doi pași de gratii și o examină cu o privire 
inexpresivă. Purta haina lui lungă din piele neagră și ca mulți 
alţii nu avea însemnele funcției. 

Helene îi suportă privirile în tăcere și fără să se clintească. 
Nici nu știa ce ar fi putut să spună. 

În cele din urmă Ludolf oftă și zise: 

— Chiar credeai că cineva care poate să scoată din ţară un 
dezertor nu își poate împiedica soţia să fugă? 

Helene simţi cum îi cad umerii ca sub o grea povară. 

— El este marea mea iubire, Ludolf, spuse ea brusc cuprinsă 
de speranţa nebună că ar putea să o înțeleagă. Ce altceva aș fi 
putut face? 

— O să îţi spun eu ce trebuie să faci, îi răspunse Ludolf pe un 
ton care distrugea orice urmă de speranţă. Ai să vii cu mine și ai 
să îţi îndeplinești îndatoririle de soție, mamă și cetățeană 
germană. Simplu. 

Ea îl privi cum scotea cheile din buzunarul mantalei. 

— Cum m-ai găsit? Ce am greșit? 

El cântări în mână legătura cu chei: 

— În afară de faptul că ţi-ai părăsit cu rea credinţă soţul? 

— Da, în afară de asta. 

Helene se ridică și veni în dreptul lui. Simţea că el încă o 
dorea, în ciuda a ce făcuse. Și știa că asta a salvat-o de la mai 
rău. Totuși apropierea lui fizică îi repugna și cu greu o putea 
ascunde. 

— Te rog, acum îmi poţi destăinui. Pur și simplu nu înţeleg și 
asta mă înnebunește. 

Ludolf strânse în mână legătura cu chei, provocând un 
zgomot metalic. 

— În gara centrală a Berlinului se desfășoară un proiect de 
recunoaștere facială cu ajutorul computerelor, îi răspunse el 
ezitant. Datele sunt trimise unei mari reţele de computere din 
Berlin-Lichtenberg, care se numește TTIB. Acest sistem te-a 
recunoscut și când a constatat că te-ai urcat în alt tren decât cel 
pentru care cumpăraseși bilet, a declanșat alarma. Este atât de 
inteligent încât a descoperit că acest tren mergea la Rotterdam, 
de unde în aceeași seară urma să plece un vas, la care se 
reținuse o cabină pentru o persoană de sex feminin care nici nu 
există. 

Helene înmărmuri. 


VP - 528 


— TTIB? Acesta este proiectul doctorului Danzer! Am lucrat și 
eu la el! 

Ludolf ridică din sprâncene surprins. 

— Atunci înţelegi mai bine decât mine cum funcționează. 

— Dar..., interveni Helene... nu are capacitatea...! Nu este 
suficient! Recunoașterea facială este incredibil de complexă! 
Este imposibil ca sistemul să o realizeze pe deplin! 

— Nici nu o face. Până acum s-a limitat la o listă de persoane 
aflate în supraveghere. 

Helene înțelese. 

— Dintre care fac și eu parte. 

— Firește. Eu am bănuit de la început că vei încerca să îl 
urmezi în Brazilia pe Arthur al tău. 

El răsuci cheia în broască. 

— Dar acum sistemul va fi extins. Nu peste mult timp va fi 
capabil să supravegheze toţi germanii și în final întreaga lume. 

Helene ciuli urechile. | se păru ciudat cum sublimase el 
cuvântul „acum”. 

— Acum? Cum adică acum? Asta ce înseamnă? 

Ludolf deschise ușa celulei. 

— Ah, da, nu știai. Războiul s-a încheiat. Am învins. 

o... 

Ludolf se duse la hotelul în care înnoptase cu o seară înainte 
și o trimise să facă mai întâi duș. 

Fusese eliberată fără probleme, i se restituise și geanta de 
voiaj. În această dimineaţă erau la serviciu puţini bărbaţi și 
niciunul nu părea complet treaz după chef, mai ales când îi 
salutară pe Ludolf. Încercarea de a fi milităroși părea o parodie. 

Pretutindeni pe stradă erau chipuri fericite, se auzeau râsete, 
se simţea o mare ușurare. 

S-a încheiat războiul? Helenei încă nu îi venea să creadă. 

După ce a făcut duș și s-a schimbat, s-a dus cu Ludolf la 
restaurant și a comandat un mic dejun bogat. Se făcuse târziu, 
sala era aproape goală, iar el alesese o masă de la care puteau 
să urmărească emisiunea la televizor, în care se prezentau 
imagini și declaraţii legate de ce se întâmplase. Se repetau la 
nesfârșit înregistrări ale atacului nuclear asupra Londrei, care 
ștersese de pe pământ centrul orașului, Palatul Buckingham, 
parlamentul și centrul financiar, precum și explozia nucleară 
care măturase Kremlinul. Filmările erau făcute din mai multe 


VP - 529 


avioane și de la sol, iar înregistrările fuseseră trimise tuturor 
guvernelor și tuturor agenţiilor de știri din lume, împreună cu 
informaţia că noua armă de care Grossdeutsche Reich dispunea 
de acum se numea Ciocanul lui Thor și că aceasta va lovi pe 
oricine credea că se poate opune voinței germane. 

Vorbitorul sublinia totodată că guvernul german făcuse 
generoase oferte de pace. A fost intercalat un discurs al lui 
Hitler, care susţinea că el dorește și a dorit totdeauna pacea. 
Niciodată Germania nu și-a fixat țelul de a guverna lumea și nici 
acum nu are acest tel, poporul german trebuie să se străduiască 
spre binele său să ocupe locul ce i se cuvine în marea familie a 
popoarelor, care până acum i-a fost răpit prin intrigi perfide. In 
plus, convingerea de bază a naţional-socialismului este că 
fiecare popor are dreptul să trăiască după propria dorință. 

Guvernul Statelor Unite ale Americii a fost primul care a 
acceptat armistițiul propus. În cazurile Angliei și Uniunii 
Sovietice va mai dura o vreme, deoarece ambele state fuseseră 
decapitate. În Anglia regele George al VI-lea, care refuzase să 
părăsească Londra, își găsise moartea, iar în privinţa restului 
familiei regale situaţia era încă neclară. Prim-ministrul Churchill 
rămăsese într-un buncăr, dar buncărele care să reziste 
Ciocanului lui Thor trebuiau construite. Nu știa nimeni dacă 
Stalin mai trăia. Așa că ambele state erau ocupate să descopere 
cine era competent să se pronunțe pentru ele. Primele opţiuni 
ale posibililor candidaţi erau în favoarea acceptării. Era citat un 
amiral englez, care susținea că era lipsit de sens să se opună 
unei asemenea forțe. 

Permanent erau reluate imaginile cu exploziile. Fulgerul care 
la un moment dat albea întreg ecranul, apoi norul de praf sub 
forma unei ciuperci care se înălța și se tot înălța, și ale cărei 
dimensiuni puteau fi doar bănuite. La înregistrarea din aer a 
exploziei din Anglia, pentru o fracțiune de secundă, se putea 
vedea cât de imens era acest nor și cât de monstruoasă, 
aproape nepământeană era forța exploziei, cu adevărat ca 
pumnul unui zeu coborât pe pământ. 

— Eu am contribuit la asta, îi scăpă Helenei, șocată. Eu am 
făcut posibilă accesarea computerelor americane în care se 
aflau planurile respective. 

Ludolf o măsură indispus. 

— Ce tot spui? Bomba a fost dezvoltată de savanții germani. 


VP - 530 


— Da, dar de savanții germani fugiţi în SUA. 

El nu mai spuse nimic, după ce Helene băgă de seamă că nu 
era crezută. Nu i-o luă în nume de rău, pentru că ea însăși nu s- 
ar fi crezut. De fapt, această schimbare a sorții i se păru ca o 
pură ironie, absolut ireală, fiind convinsă pentru un moment că 
visa. 

O crainică întrerupea permanent reportajul cu ultimele știri. 

— După cum tocmai am aflat, Fuhrerul a lansat invitaţii la o 
mare conferinţă a păcii la Berlin. Guvernul american a acceptat 
deja invitaţia, la fel și generalul Jukov, actualul comandant 
suprem al Armatei Roșii. Au mai acceptat invitația guvernul 
Italiei, guvernul Japoniei... 

Helene lăsă tacâmul pe masă și se sprijini de speteaza 
scaunului. În ciuda oribilelor imagini, mâncase tot, pentru că 
foamea învinsese groaza și acum era sătulă, ceea ce constată 
că o ajuta în faţa deznădejdii. 

— Și acum ce se va mai întâmpla? 

Ludolf ridică din umeri. 

— Acum, cu toată vorbăria despre pace și dreptul la 
autodeterminare al popoarelor, firește că Fuhrerul va dicta 
condiţiile... 

— Nu, mă refeream la noi. 

El o privi cu amărăciune: 

— Noi? Plecăm acasă. În cazul în care ţi-ai dat seama că nu 
îmi poţi scăpa și dacă promiţi să renunți la orice tentativă de 
fugă, nu te voi încătușa în mașină. 

Helene văzu pe fereastră oameni care atârnau pretutindeni 
steaguri cu svastica. Oare de unde le aveau? Atât de multe, atât 
de mari, atât de repede? Le aveau pregătite pentru ziua cea 
mare? Ziua victoriei? Victoria lui Ludolf? A lui Ludolf, care astăzi 
era învingător pe toate planurile. 

Ea își întoarse privirea spre el și dădu din cap: 

— Da, promit. 

o... 

Călătoriră spre casă de-a curmezișul unei țări care acum, 
după ce imensa tensiune a războiului dispăruse, respira ușurată. 
Pe drum Helene tăcu, pe când Ludolf perora despre viitorul 
Germaniei și al lumii, care avea nevoie de o nouă ordine. Își 
făcea probleme cu trasarea graniţei dintre Germania și Rusia și 
era convins că Ucraina cu pământul ei aproape nesfârșit, extrem 


VP - 531 


de mănos, precum și peninsula Crimeea vor fi germane. 

— În câţiva ani, vom face concediul acolo împreună cu copiii, 
ai să vezi, proroci el cu o siguranţă care o șocă pe Helene. 

În privinţa Franţei-Vichy, Ludolf era curios să vadă decizia lui 
Hitler. În orice caz cu Résistance nu era de glumit. Cu ea trebuia 
să se întâmple ceva, altfel Occidentul va rămâne permanent un 
focar al crizelor. 

Acasă, Helene stătea majoritatea timpului la fereastră și 
urmărea ce se petrecea afară. Remarca privirile chiorâșe 
aruncate de ceilalţi, dar îi era indiferent, cum indiferent îi era că 
Ludolf postase două santinele care îi urmăreau zi și noapte 
fiecare pas făcut în afara casei. 

Încercă să afle ce se întâmplase cu Waltraud și cu preotul. 
Biroul din cimitir era închis, soba din fier forjat nu mai era acolo, 
casa parohului era în întuneric și părăsită. Ambii dispăruseră, 
dar nimeni nu putea ori nu voia să îi spună unde. 

Îi mai rămâneau televizorul, știrile, politica. Îi distrăgeau 
atenţia de la soarta ei și în același timp îi ofereau un fel de 
imagine a ceea ce i se întâmpla ei. Interesându-se de ce se 
petrecea cu lumea, scăpa de căderea totală în apatie și 
resemnare. 

De exemplu, o chestiune care timp de câteva săptămâni 
dominase prima pagină a ştirilor era solicitarea Germaniei ca 
toți oamenii de știință germani să se întoarcă din străinătate, 
chiar și cei evrei, care se refugiaseră îndeosebi în America. 
Statele Unite explicaseră că această solicitare era imposibil de 
urmat, că ele erau o ţară liberă și cine primise odată azil aici 
putea pleca ori rămâne, după bunul plac, fără ca guvernul să se 
amestece. 

Era o dispută în care ambele părţi aveau poziţii de 
nezdruncinat, fapt ce ameninţa să pună în pericol chiar și data 
marii conferinţe pentru pace. 

Apăru apoi știrea că fizicianul Enrico Fermi fusese asasinat de 
necunoscuţi, care mâăzgăliseră pe pereţii casei lui sloganuri 
antigermane și antisemite. 

Presa americană era convinsă că în spatele acţiunii se aflau 
agenți germani, care astfel urmăreau să realizeze ceea ce nu se 
putea face pe alte căi - un reproș respins cu hotărâre de partea 
germană. Dar cu repetarea solicitării ca savanții germani să se 
repatrieze și cu promisiunea de drepturi speciale pentru evrei, 


VP - 532 


desigur cu condiţia ca în perioada exilului să nu fie vinovaţi de 
crime contra Germaniei. 

Spre surpriza generală, Albert Einstein anunţă că se va 
întoarce, pentru a nu pune pacea în pericol. Și alţii i-au urmat 
exemplul și astfel această problemă păru că s-a rezolvat. 

— Desigur că printre cei care au cerut azil în SUA au fost și 
agenţi de-ai noștri, i-a relatat mai târziu Ludolf. Și în acest 
moment cel mai important este ca alte state să fie împiedicate 
să construiască propria bombă atomică. Altfel s-ar ajunge la o 
cursă a înarmărilor cu urmări imprevizibile. 

Acum, când viaţa s-a normalizat, când peste tot s-a trecut la 
reconstrucţie, Helene a fost dusă la un ginecolog ales de Ludolf. 
Acesta, un bărbat în vârstă, deloc antipatic, a examinat-o foarte 
amănunţit și competent și a ajuns la concluzia că ea nu are 
nimic, și i-a explicat lui Ludolf că acum este rândul lui să se lase 
examinat. 

— In situaţia în care cauza nu se află la femeie, trebuie plecat 
de la premisa că aceasta se află la bărbat, i-a explicat el. 

Și a adăugat că i-ar putea recomanda un urolog bun. 

Ceea ce nu îi făcu nicio plăcere lui Ludolf și Helenei îi atrase 
atenţia faptul că invocând diferite pretexte, acesta evita să 
consulte urologul. 

Helene nu avu nicidecum sentimentul triumfului și dacă 
Ludolf, în ciuda situației, nu și-ar fi îndesit străduințele nocturne, 
i-ar fi fost indiferent. Ea părea oarecum convinsă că medicul l-ar 
găsi în ordine și pe Ludolf. Ceea ce făcea imposibilă conceperea 
era trupul ei ori mai bine zis respingerea trupului lui de către 
trupul ei. 

În aceste zile, la cină, tocmai revenit dintr-una dintre 
călătoriile lui, Ludolf îi înmână triumfător vechiul ei telefon. 

— Ajunsese în Tirolul de Sud, o anunță el înveselit. L-au găsit 
la Meran, în lădiţa cu scule a unui autocamion. 

__ Helenei nu îi venea să creadă. Vechiul ei Votel! Fusese găsit! 
Il luă în mână cu grijă. Incă mai mirosea a ulei, pe capacul din 
spate avea câteva zgărieturi, dar ecranul era neatins. 

Il deschise, ecranul se lumină, ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

Astăzi ne aparţine Germania, mâine întreaga lume: profetice 
cuvinte! îi scrisese Emma Lindauer. 

Cine era Emma Lindauer? Helene nu își amintea de ea. 


VP - 533 


Închise telefonul, nu voia să mai citească. 

Primi și o scrisoare de la mama ei. Era atât de groasă, pentru 
că plicul avea în interior un alt plic nedesfăcut, adresat Helenei 
Bodenkamp din Weimar, de Jose Rodrigues da Costa, nume pe 
care nu îl cunoștea. 

Mama ei îi scrisese: 


Dragă copilă, 

Am auzit ce ai făcut și nici nu ştiu ce să zic. Vreau să 
cred că a fost un scurtcircuit, poate un fel de teamă de 
maturitate, pe care o au unele femei înainte de a avea 
copii. Bine că Ludolf a putut să evite ce era mai rău. 
Tocmai acum, când îngrozitorul război s-a încheiat, 
noi, germanii, avem toată motivele să privim cu 
încredere în viitor, iar pentru viitor cei mai importanți 
sunt copiii noștri. Așa că te sfătuiesc să intri cu toată 
încrederea în rolul dăruit femeii de natură: chiar dacă 
pe moment probabil nu îti poți imagina, ai să vezi că te 
așteaptă o nebănuită fericire. 

În plic se află o scrisoare pentru tine. Nu stiu pe cine 
cunosti tu în Brazilia, care ti-a scris, dar pentru că am 
promis să nu mai repet greșeala cu scrisoarea de la 
prietena ta din copilărie - da, am greșit, recunosc! - ti- 
o trimit neatinsă. 

Cu toată dragostea, 

Mama ta (care speră să devină curând bunică!!!). 


Helene luă în mână scrisoarea cu timbru brazilian și o întoarse 
pe ambele fețe. José Rodrigues da Costa? Numele nu îi spunea 
nimic. Dar Brazilia îi spunea ceva. 

De unde ciudata teamă de a o deschide? În cele din urmă se 
încurajă și o desfăcu. În interior era doar o bucată mică de 
hârtie, pe care erau așternute cu un scris ca de copil litere 
stângace: 


Stimată domnişoară Bodenkamp, 

Am obligația tristă de a vă aduce la cunoștință că 
prietenul nostru comun Arthur Frey nu se mai află 
printre cei vii. Suferind de mult timp de o gravă 
depresie, după victoria germană, și-a pierdut toate 


VP - 534 


speranțele și s-a sinucis fără ca cineva să îl poată 
împiedica. Am găsit adresa dumneavoastră în lucrurile 
sale și îmi amintesc că deseori vorbea despre 
dumneavoastră și despre speranța lui de a vă revedea. 
Din păcate, această speranță nu s-a îndeplinit. Totuși 
vă scriu, pentru a vă spune că ati însemnat mult 
pentru el. 

Cu toată stima, 

José Rodrigues da Costa. 


VP - 535 


64. 


Lumea era un haos de umbre și lumini, își pierduse orice 
însemnătate. Viaţa cum o cunoscuse ea era pe cale să dispară, 
lumea în care ea crescuse era pe cale să se destrame. Trebuia 
să se gândească la atâtea, dar nu găsea nimic în labirintul în 
care se aflau toate acestea. Nicio cale de ieșire, de salvare, nicio 
speranţă. 

Mânca dacă i se punea ceva în faţă, se culca atunci când se 
întuneca, și se ridica din pat când se făcea lumină, dar toate 
acestea nu aveau nicio importanță. Mai era încă importantă 
imensa reţea de computere care se construia acolo, la Berlin, la 
care se tot lucra. Oh, ea putea să își închipuie cum arăta 
aceasta! Mereu se alăturau mașini noi la reţea. Tehnicienii le 
transportau în locurile stabilite, le conectau la cabluri, apoi 
programatoarele le introduceau tabelele corespunzătoare și 
rulau programele. Noua aparatură putea lucra ca parte 
componentă a sistemului, putea gândi, putea recunoaște, putea 
supraveghea. Și cu cât se adăugau mai multe mașini, cu atât 
mai mulţi oameni supravegheați apăreau pe listă, până când vor 
figura toţi acolo, fiecare femeie, fiecare bărbat, fiecare copil 
începând cu data nașterii și încheind cu data decesului. Doar 
câţiva, puţini, vor fi excluși, se vor bucura de privilegiul de a nu 
fi supravegheați și evaluaţi de mașina care știa fiecare pas 
făcut, fiecare vorbă scoasă, fiecare mișcare, fiecare 
cumpărătură, fiecare îmbucătură, tot, tot, tot. Tot ce făcea 
cineva era comparat cu ce făceau ceilalţi, relaţionat, iar 
programele vor decide care acţiune reprezenta și care nu 
reprezenta un pericol, care afirmaţie trebuia pedepsită și care 
trebuia lăudată. Curând aprecierea unei mașini va avea 
prioritate absolută, niciun judecător uman nu va cuteza să o 
contrazică, pentru că mașina știa totul, ţinea seama de tot și 
nimic nu i se putea ascunde. 

— Trebuie să mănânci ceva, Helene. 

Da, mănânc, nu îţi face griji. 

— Ce-i cu tine? Înţeleg că ești abătută, dar exagerezi. 

Dar nu sunt abătută. Doar mi-am pierdut orice speranţă, 


VP - 536 


precum și credinţa și dragostea. Acum totul este doar calcul, 
scadenţă, tabele, cifre. Văd lucrând depozitele cu date, aspirând 
necontenit informaţii și redându-le, văd lucrând computerele să 
constrângă comunitatea să extirpeze orice individualitate, 
pentru că tu ești nimic, tot este poporul tău și Fuhrerul, care 
ordonă și pe care noi îl urmăm necondiţionat, fără a șovăi. 
Poporul și patria, pentru că unitatea face puterea, iar cel 
puternic îl învinge pe cel slab. 

Totuși Arthur a fost puternic, nu? În braţele lui, ea s-a simţit 
apărată, fericită. Acum el este mort. Mort pentru că o așteptase 
și ea nu venise. Nu venise pentru că mașina o trădase, aceeași 
mașină pe care ea o slujise în toţi acești ani. Mașina pe care ea 
o ajutase să înveţe să gândească! 

— Helene, trebuie să plec acum. 

Da, știu. 

— l-am spus Almei să aibă grijă de tine. Când mă întorc, dacă 
vei fi tot așa... așa de tăcută, mă tem că vei avea nevoie de 
sprijin medical. 

Nu sunt tăcută. Doar că nu este nimic de spus. Chiar nimic. 
Pentru că mașina citește tot, ascultă tot și împarte tot în 
exprimări permise și exprimări nepermise, discutabile și 
lăudabile, și pentru că nu mai interesează ce are cineva de 
spus, ci doar dacă cineva vorbește corect ori greșit. Și dacă tot 
s-a ajuns atât de departe, nici nu mai merită să spui ceva. Ce 
este atât de greu de înţeles? 

— Așadar... 

Helene dădu din cap, Ludolf fu mulţumit și în sfârșit plecă. Ea 
se uita după el cum se îndepărta. Cerul era de un albastru 
strălucitor, câţiva nori albi pluteau încet și cei doi paznici tineri 
se destindeau, pentru că le plecase șeful. 

Se întoarse când sesiză că în cameră intrase cineva. Era 
Alma. În privirea ei Helene citi neliniște și supărare. 

— Nu îţi face griji, îi spuse Helene. Mă descurc. 

— Poate vrei să vii cu noi în camera de jos? îi propuse Alma. 

— Mai târziu, răspunse Helene și puse mâna pe telefon. Mai 
întâi vreau să mă uit pe Forumul german. 

Alma ezită, apoi clătină din cap și plecă. Helene luă loc în 
fotoliul în care îi făcea plăcere să gândească, deschise telefonul 
și intră pe forum. 

Desigur că aparatul citea și forumul. 


VP - 537 


Mașina știa ce gândea fiecare. 

Dar știa mașina că Helene știa cum gândea ea? 

Ea scrise un mesaj. Dură mult, pentru că trebuia să 
gândească temeinic fiecare cuvânt, să observe, să își dea 
seama cum reacţiona mașina, să estimeze următorul pas, 
precum și consecinţele acestuia. 

După ce termină, citi totul încă o dată. 

Bun. Mai existau speranţe. Mai exista salvare. Exista o cale de 
ieșire. 

Helene zâmbi. Apoi apăsă tasta Trimite. 

LA 

Deci aici era. Horst Dobrischowsky se aplecă înainte când 
mașina trecu prin dreptul porţii și privi în jur. Totul părea perfect 
normal. Teren întins, case lungi cu obloane roșii la ferestre, la 
una dintre ferestre flutura o perdea ca un steag alb. Pajiști cu 
flori între clădiri și alei cu pietriș, un tobogan și o groapă cu nisip 
într-o grădină mare. Idilic. 

Opriră în fața clădirii principale. Îi întâmpină o femeie în 
uniformă albă de infirmieră și deschise un canat al ușii. 

Dobrischowsky cobori. 

— Heil Hitler! îl salută femeia. Transportul din Berlin, nu? 

— Da, spuse Dobrischowsky, salută și el cu braţul ridicat și se 
prezentă. 

— Eu sunt sora Ida, spuse femeia de aproape cincizeci de ani, 
cu părul aranjat într-o coafură complicată. Dumneavoastră 
sunteti rudă? 

— Nu, răspunse Dobrischowsky. Doar un coleg. El... el nu mai 
are rude. Dar doctorii au fost de părere că este bine să fie însoţit 
de cineva cunoscut. 

Sora Ida dădu cu înțelegere din cap. 

— Nu cred să îi fi dăunat. Este pentru noi primul caz de acest 
fel, să știți. 

— Mi s-a spus deja. 

Între timp șoferul și un sanitar deschiseseră haionul mașinii și 
ridicaseră targa pe care era fixat Eugen Lettke. Acesta avea 
ochii deschişi, privirea rătăcită și din colțul gurii i se prelingea 
salivă pe obraz. 

Urmară sora până la o cameră cu un pat, luminoasă și bine 
aerisită. Nu era mare, dar, se gândi Dobrischowsky, suficient de 
încăpătoare pentru cineva care nu își va părăsi niciodată patul. 


VP - 538 


Cu mișcări rutinate, Lettke fu mutat în pat. În timp ce sora îl 
conecta la diferite aparate, intră un medic. 

— Dahlmann, se recomandă el, scoase din buzunarul halatului 
o batistă și șterse saliva de pe obrazul lui Lettke. Care este 
prietenul lui? 

Dobrischowsky ridică mâna, își spuse numele și corectă 
întrebarea medicului: 

— Prieten este prea mult spus. Am fost colegi, de aceea îl 
cunosc. Dacă s-ar putea spune că îl cunosc. 

— Oricum, îmi puteţi povesti cum s-a întâmplat, nu-i așa? Eu 
știu doar că ar fi vorba despre un posibil suicid, soldat cu leziuni 
ale creierului. 

Ceilalţi doi bărbaţi pliară targa și ieșiră. Dobrischowsky își 
umezi buzele. 

— Deci așa cum spuneam, Herr Lettke și cu mine am fost 
colegi. La Weimar. Intre timp eu am ajuns la Berlin. Din anumite 
motive, Herr Lettke a fost concediat și fostul meu șef de acolo, 
Herr Adamek, m-a rugat să am grijă de el. Mama lui Lettke a 
murit de curând în urma unui bombardament englez... în orice 
caz Adamek a avut ideea că ar fi oportună înscrierea lui Lettke 
pe o listă cu persoane supravegheate automat printr-un sistem 
computerizat. Pe atunci asta era încă un experiment și nimeni 
nu știa dacă ar fi capabile computerele să facă așa ceva, dar noi 
așa am procedat. 

— Ințeleg, zise medicul, care ţinea în mână un clipboard cu 
documente medicale. 

— S-a dovedit că ideea a fost bună, pentru că în vederea 
călătoriei sale la Berlin, Lettke - care după concediere a fost 
trimis pe front - a făcut niște aranjamente calificate de sistemul 
computerizat drept neobișnuite. Printre altele s-a cazat la Berlin, 
în unul dintre cele mai scumpe hoteluri, peste nivelul la care ar 
fi putut face faţă, dar numai pentru o noapte, pentru alte nopţi 
nu a mai tăcut rezervare. Din ceea ce știu eu, computerul a 
concluzionat că există pericolul unui suicid, sistemul a alarmat 
poliția și aceasta a intervenit imediat. A ajuns în camera lui de 
hotel exact în momentul în care el s-a împușcat în cap. Au auzit 
împușcătura. 

— Aha! exclamă medicul și involuntar ambii coborâră privirile 
spre bărbatul întins nemișcat în pat. Încă se mai vedeau urmele 
rănii pe craniul acestuia. 


VP - 539 


— Evident nu este chiar atât de simplu să te sinucizi 
împușcându-te în cap, zise Dobrischowsky. Trebuie să o faci 
corect. Lettke nu a făcut-o corect. Nu era mort, ci grav rănit, și a 
fost dus imediat la spitalul Charité. Acolo a rămas mult timp în 
comă, după un timp s-a trezit, dar este grav afectat mintal. Nu 
va mai putea duce niciodată o viaţă normală și ar fi un candidat 
la eutanasie, dacă nu... 

— Ar fi arian nivelul AAA, continuă fraza medicul. Da. Ar fi 
rușinos să fie irosit. Incidentul nu i-a afectat moștenirea 
genetică de care dispune. 

— Exact, spuse Dobrischowsky, încercând să ignore pizma pe 
care o simţi. Medicii spun că... îi funcţionează cel mai bine. 

— Asta era și condiţia, desigur, se pronunţă medicul. 

Între timp în cameră intrase un alt bărbat. Nu spunea nimic. 
Purta o manta din piele neagră, șchiopăta ușor și avea un corp 
strâmb, de-a dreptul respingător. Dar emana autoritatea unei 
persoane conștiente de rangul lui înalt. Dădu din cap atunci 
când Dobrischowsky îl privi, apoi i se adresă medicului: 

— Doctor Dahlmann? 

— Ah, zise plin de zel medicul, îmi permiteţi să vă prezint? 
Herr  Dobrischowsky,  însoţitorul pacientului - Herr von 
Argensleben, Reichsleiter Lebensborne Süd. 

Cei doi se înclinară în același timp. 

— lar acesta, continuă medicul arătând către pat, este Herr 
Eugen Lettke. Cum spuneam, arian nivelul AAA. Intenţionăm să 
îl reținem aici câţiva ani, până când vom avea rezultate certe. 
Făcu o grimasă și adăugă: Sau mai bine zis până când vor 
zburda pe aici amintitele rezultate, iar noi le vom putea evalua. 

Von Argensleben dădu din cap. 

— Ah, da, chestiunea aceasta de care discutaserăm. Scoase 
un stilou și întrebă: Aveţi formularele? 

— Sunt aici. 

Medicul scoase din clipboard câteva hârtii, i le dădu și acesta 
le semnă. 

Apoi medicul i se adresă asistentei, care până acum rămăsese 
tăcută lângă pat: 

— Mai întâi ne ocupăm de îngrijire, spălat, hrănit, relocat 
regulat, frecţii cu spirt și restul. În primul rând să se liniștească. 
Imediat după aceea ne ocupăm de prelevare... 

În acest moment sună telefonul Reichsleiterului. 


VP - 540 


— Pe mine vă rog să mă scuzaţi, spuse el, și ieși pe hol. 

Dobrischowsky îl auzi strigând indignat: 

— Ce? Sunt nebuni? În niciun caz! 

Von Argensleben băgă capul în încăpere: 

— Scuzaţi-mă, un caz urgent. Din păcate, trebuie să plec 
imediat. Țineţi-mă la curent prin poșta electronică, da? 

Apoi plecă furtunos, urlând în telefon: 

— Muller, un elicopter! Imediat! 

Dobrischowsky, medicul și sora urmăriseră scena cu respiraţia 
tăiată. Apoi se uitară nehotărâţi unul la altul, până când doctorul 
Dahlmann își drese glasul și spuse: 

— Mereu este foarte ocupat. Se construiesc atât de multe 
„Fântâni ale vieţii”... Este și necesar, pentru a recupera cât mai 
repede posibil pierderile noastre. 

Cumva Dobrischowsky se văzu nevoit să spună: 

— Nu și în cazul meu. Noi avem șapte copii - patru băieți și 
trei fete. 

Zâmbiră amândoi. 

— Exemplar, opină medicul. 

Dobrischowsky afișă un surâs, se gândi la impotenţa sa și la 
cât de brusc apăruse ea imediat după nașterea primului copil. 
De parcă trupul hotărâse că era de ajuns. 

Sună telefonul medicului. 

— Dahlmann, se prezentă el și după ce ascultă puţin, adăugă: 
Aşteptaţi. Prefer să văd eu. 

Îi întinse mâna lui Dobrischowsky: 

— Trebuie să mă retrag. O complicaţie la o naștere. Mă bucur 
că v-am cunoscut. Și mulțumesc pentru că l-aţi adus pe colegul 
dumneavoastră. Heil Hitler! 

Apoi îi făcu un semn surorii Ida. 

— Vin, zise aceasta. 

Cei doi ieșiră în grabă și Dobrischowsky rămase singur cu 
fostul lui coleg. 

Se apropie de pat cu sentimentul că ar trebui să își ia rămas- 
bun, cu toate că Lettke nu era în stare să sesizeze ce se petrece 
în jurul lui. Dar cum? Între ei nu existase niciodată nici cea mai 
mică intimitate, și după ce șovăi puţin, strânse mâna moale a 
acestuia și spuse încet: 

— Colega, succes în noul dumneavoastră domeniu de 
activitate. 


VP - 541 


Pe Helene nu o miră că au venit cei de la Gestapo, o miră 
doar că au venit atât de târziu. Mașina lucra, dar lucra foarte 
încet. 

Privi pe fereastră cum intrau în curte și practic o ocupau. Atât 
de multe automobile! Atât de mulţi oameni! Atât de multe 
arme! Surprinzător. 

Desigur fuseseră necesari atâţia oameni cu arme pentru a-i 
înfrunta pe cei doi paznici și a-i dezarma. Era evident că acela 
care era responsabil de această intervenţie fusese informat de 
prezenţa paznicilor. 

Helene auzi hărmălaia care ajungea până la ea, auzi vocea 
Almei, stridentă și cum nu se poate mai indignată, văzu argaţii 
alergând încoace și încolo... Cum să li se opună aceștia? Cu furci 
împotriva pistoalelor automate? Niciunul dintre ei nu s-ar fi 
gândit la asta. 

Se întoarse, se încălță cu pantofii ei solizi, îmbrăcă paltonul pe 
care voia să îl ia cu ea și părăsi încăperea. 

În capul scărilor se opri și ascultă cum se certa Alma cu șeful 
celor de la Gestapo. 

— Este soţia fratelui meu, le striga ea. Știţi cine este fratele 
meu? Ludolf von Argensleben? Este SS-ist, este subordonat 
direct reichsfuhrerului Himmler... 

— Știm toate astea, stimată doamnă, o întrerupse bărbatul. 
Dar în acest caz sunt irelevante, pentru că este vorba despre o 
problemă de siguranţa statului. Frau Helene von Argensleben 
este acuzată de defetism, de propagandă ostilă statului, de 
jignirea membrilor guvernului, de simpatizare cu evreimea și de 
alte delicte. În primul rând este vorba de suspiciune gravă, de 
trădare de ţară... 

— Prostii! striga Alma. Nonsensuri imense! 

— A scris astea în Forumul german! 

EI îi întinse o foaie de hârtie. 

Se făcu liniște, o liniște înspăimântătoare. Alma citi, duse 
mâna la gură și nu mai spuse nimic. 

Helene începu să coboare calmă treptele. Toţi se uitau la ea 
cu ochii măriţi. 

— Lasă, Alma, spuse ea. Este în regulă. 

| se făcu loc, așa încât putu să ajungă în fața tipului de la 
Gestapo și întinse mâinile spre a fi încătușate. 


VP - 542 


— Merg cu dumneavoastră. 

El cobori privirea asupra mâinilor și clătină din cap: 

— Nu cred că sunt necesare cătușele, nu? 

— Nu, în ce mă privește nu. 

Afară se auzi un zgomot sacadat, care îl făcu pe bărbat să 
asculte atent. Zgomotul se amplifică. Bărbatul ieși din casă și 
privi cerul. Un elicopter se apropia rapid. 

În câteva clipe aparatul ajunse și ateriză în apropierea casei, 
și în timp ce paletele rotorului încă se mai învârteau, ușa se 
deschise și un bărbat sări din elicopter: Ludolf veni aproape în 
fugă, cu capul plecat. 

— Staţi! strigă el acoperind zgomotul motorului, cu ochii 
sclipind de furie. Ce se petrece aici? Apoi o văzu în ușă pe 
Helene și urlă: În niciun caz! Vă interzic să îmi arestaţi soţia! 

Bărbatul de la Gestapo se îndreptă: 

— Cu tot respectul, Reichsleiter, dar în acest caz nu vă puteţi 
opune. Conform noii legi de control al cetăţenilor Reichului, a 
fost găsită vinovată de controlul computerizat și va fi trimisă 
într-un lagăr. Scoase o altă hârtie și i-o întinse lui Ludolf: lată 
sentința. 

Exact cum se așteptase Helene, era un text scos din 
imprimanta unui computer. 

În timp ce Ludolf citea, bărbatul îi întinse și hârtia care o 
redusese la tăcere pe Alma. 

— Uitaţi și ce a scris pe Forumul german. Deci public. Citibil 
de lumea întreagă. 

Uruitul elicopterului se stinse și odată cu el încetă și zarva 
care umpluse curtea. Nu se mai mișca nimeni, nu mai spunea 
nimeni nimic, totul parcă încremenise, până când Ludolf începu 
să citească pe un ton disonant: „Eu îl urăsc pe Adolf Hitler, acest 
gunoi respingător, acest ageamiu umflat cu pompa, acest gură 
mare spartă, acest nebun inconștient, care calcă pe cadavre 
pentru niște țeluri de psihopat. Acestei lumi nu a adus decât 
suferinţă și din partea lui nu se poate aștepta decât suferinţă, 
dacă nu îl oprește nimeni. În memoria prietenei mele evreice și 
a fratelui meu mort, declar aici că eu nu doar am furat dintr-un 
computer american planurile bombei atomice, dar și am pus la 
păstrare o copie într-un loc sigur și sunt dispusă să o furnizez 
oricărui regim dispus să o folosească împotriva Reichului 
german. Jos cu Marele Imperiu German! Jos cu Fuhrerul!” 


VP - 543 


Lăsă hârtia și o privi șocat pe Helene. 
— De ce? vru el să afle? De ce ai făcut asta? 


Helene surâse. 
— Așa cum tu însuţi ai spus: știu mai bine decât tine cum 


funcționează asta. Și astfel am găsit o cale ca să scap de tine. 


VP - 544 


65. 


Au interogat-o până le-a spus unde se găseau planurile, și 
anume pe o casetă de memorie din lucrurile ei de la NSA, 
singura casetă din sertarul biroului ei. Doi au plecat și s-au 
întors triumfători cu micul obiect din tablă. Au căutat apoi un 
computer care să o citească și pe cineva care să știe să Îi 
manevreze. Au studiat documentele și nu au înțeles decât că 
era vorba despre bomba atomică. Cu asta au considerat 
înlăturat pericolul reprezentat de Helene. 

Pentru că ei nu înțelegeau cum funcționau computerele. 

Când Helene scrisese că furase planurile, au crezut că ele nu 
se mai aflau în locul lor originar, ca atunci când cineva fura 
documente din hârtie ori linguri din argint. Nu au priceput că ea 
doar copiase documentele și că probabil acestea se mai aflau 
încă în acel computer din Berkeley, California. Și dacă cineva din 
America citise textul scris de ea, care rămăsese pe Forumul 
german aproape o zi - și ea era convinsă că și în America exista 
un serviciu secret, care urmărea forumurile din alte ţări -, exista 
fără îndoială și cineva care să înţeleagă că America nu trebuia 
să caute în Grossdeutsche Reich planurile teribilei arme, ci că le 
are deja și că trebuia doar să le regăsească. 

Dacă nu cumva descoperiseră deja asta. Acest lucru nu îi 
trecuse prin cap Helenei. 

Dar nici lor. 

Apoi Helene a fost dusă în lagărul de concentrare Auschwitz Il, 
adică lagărul Birkenau, exact așa cum intuise ea că va decide 
mașina. Cum a ajuns acolo a fost tunsă, apoi condusă la lungul 
șir de oameni din faţa unei barăci, unde avea să i se tatueze pe 
braţ un număr. Cele care executau tatuarea erau tot prizoniere 
și lucrau la niște mese pline cu formulare și ștampile. Totul 
mergea foarte repede, dovedind un îndelungat exercițiu. 
Numărul nu avea cifre, ci bare de diferite grosimi, deoarece era 
gândit pentru aparate automate de citire. Asemenea aparate 
funcționau peste tot, în locurile de apel, de acces, de distribuire 
a mâncării etc. Aproape toată cerneala se ștergea la prima 
spălare, ceea ce pe Helene o sperie - dacă nu aveai un număr 


VP - 545 


lizibil, mai căpătai ceva de mâncare? -, dar culoarea rămasă era 
totuși suficientă. 

Lumea în care trăia ea aici era înconjurată cu sârmă ghimpată 
și garduri electrice, o lume mică, murdară, în care era atât la 
dispoziția vicisitudinilor naturii, cât și a capriciilor gardienilor. 
Dormea pe unul dintre priciurile etajate din lemn tare, cu care 
era dotată fiecare baracă, mai curând etajere prost lucrate. Își 
făcea nevoile într-o latrină comună expusă vederii și înţelese că 
umilirea nu era doar o consecinţă, ci un scop. Când era frig, 
îngheţa în uniforma tocită a lagărului, și când soarele dogorea și 
așteptau ore în șir pentru apeluri lipsite de sens, în plină arșiţă, 
fără a avea voie măcar să se miște, de multe ori fusese pe 
punctul de a leșina. Era tot timpul flămândă, deoarece primea 
doar o supă extrem de sărată, de aceea îi era mereu sete. Nu și- 
o putea potoli, pentru că apa era raţionalizată. 

Și peste toate plutea inevitabil duhoarea fumului, amestecată 
cu mirosul dulceag al cadavrelor, cu izul de putrefacție și 
descompunere. Acesta era mirosul lumii în care trăia acum. Era 
produs de hornurile instalaţiilor în care se ardeau morții și de 
morţi nu se ducea lipsă niciodată, și dacă totuși se întâmpla, i s- 
a spus că existau instalaţii care să îi producă. 

In unele zile aveau câte ceva de lucru, în altele doar își 
pierdeau vremea, în funcție de dispoziția gardienilor. Dar uneori 
îi mai rămânea timp de hoinărit și de pus întrebări, și astfel 
Helene dădu de mama lui Ruth, singurul membru în viață al 
familiei Melzer. Află că Ruth murise de tifos curând după 
internarea în lagăr, iar tatăl fusese strivit de o încărcătură de 
lemne în timp ce era la muncă. 

Era o lume înfiorătoare, în care Helenei îi deveni clar că nu îi 
era hărăzită o viaţă lungă, ca și a celorlalți, căci statul hotărâse 
că ei nu mai trebuie să aibă dreptul de a trăi, iar în acest lagăr 
unica lor treabă reală era să aștepte ca timpul și circumstanţele 
să pună verdictul în practică. 

Și totuși, Helene își spunea că într-o lume în care Ludolf și cei 
de aceeași convingere cu el câștigaseră, ea se afla exact în locul 
potrivit. 

o... 

Într-o zi Helene a fost chemată cu număr și nume prin 
difuzoarele aflate pretutindeni. Trebuia să se prezinte la 
comandamentul lagărului. 


VP - 546 


În lumea ei de duhori de fum și cadavre era prudent să se 
supună, dacă nu voia ca ea însăși să se transforme curând în 
cadavru și fum. Așa că luă calea către ușa interzisă, tot timpul 
încuiată, care dădea în afara lagărului și își lipi braţul de 
aparatul de citit și... minune, poarta din sârmă ghimpată se 
deschise, o lăsă să iasă din terenul împrejmuit și când se închise 
din nou, se deschise a doua poartă, aflată de partea cealaltă. 

De fapt, ajunsese pe terenul îngrădit al gardienilor, așa că nici 
vorbă să fugă. Helene nici nu se gândea la fugă, unde să fugă 
ea, care era refugiată în acest lagăr? Era doar vorba de a mai 
rămâne încă o zi în viaţă și de aceea trebuia ca la momentul 
potrivit să fie ori să nu fie ascultătoare. Și astfel nesigură și plină 
de teamă aprecie corect situația și se prezentă cât se poate de 
supusă la comandatura lagărului. 

Comandamentul era într-o clădire solidă din lemn, ridicată de 
la sol pe pari groși, cu ferestre și acoperită cu ţiglă. Dintr-un 
coridor lung prin uși adevărate se intra în birouri adevărate. Și 
aici mirosea a fum, dar a fum de ţigară fumată de bărbaţi în 
uniformă, cărora prezenţa ei le era neplăcută. 

Un indicator mare arăta direcţia către „Registratură”, un fel 
de secretariat cu telefoane și un computer vechi, în faţa căruia, 
cu mare bucurie, Helene recunoscu una dintre acele vechi și 
frumoase tastaturi care îi plăcuseră întotdeauna! Păcat că la ea 
nu lucra nimeni, i-ar fi ascultat cu plăcere sunetul tastelor din 
bachelită. 

SS-istul de după birou o trimise alături, unde dezlegă misterul 
chemării ei - acolo o așteptau doi bărbați, unul dintre ei fiind 
doctorul Danzer! 

— Dumnezeule, Helene! strigă el. Cum arătaţi?! Slabă ca un 
schelet... 

Helene fu ameţită de această breșă a vechii lumi în lumea ei 
nouă. Doar vizita lui Ludolf ar fi zguduit-o mai tare, dar până 
acum fusese, din fericire, scutită de așa ceva. 

În primul moment nu știu ce să spună. În ultimul timp nu 
vorbise mult și se dezobișnuise. Îi trecu prin minte doar o 
explicație: 

— Numărul caloriilor pe care le primim zilnic este deseori sub 
necesar. 

Calorii? Cum de îi trecuse prin cap acest cuvânt? Poate pentru 
că vederea vechii tastaturi îi  redeșteptase amintirea 


VP - 547 


momentului când Himmler venise la NSA și ea trebuise să îi facă 
o demonstraţie cu programul ei de căutare, lucrând la o astfel 
de frumoasă tastatură veche, acel program de căutare, căruia 
mulți din cei din lagăr trebuiau să îi mulțumească pentru 
prezența lor aici, pentru faptul că se aflau aici în loc de a fi în 
ascunzătorile cu grijă pregătite. Câţi erau aceștia, Helene nu 
știa, pentru că ocolea acest subiect. Dar știa că ea era vinovată, 
deși nu o făcuse special! 

Doctorul Danzer continuă cu o insistenţă remarcabilă: 

— Sunt aici ca să vă ajut. Nu am mai avut pace de când v-am 
descoperit pe lista noastră, tocmai dumneavoastră! V-am 
studiat cazul, am discutat cu toţi oamenii competenţi și se 
întrezărește o cale de ieșire. Trebuie să știți că în privinţa 
înțelegerii modului de funcţionare a creierului am ajuns între 
timp mult, mult mai departe! S-a stabilit că nu există liberul 
arbitru. Credem că dispunem de el, dar este o iluzie. În gândirea 
noastră totul urmează modelul  stimul-reacţie, schema 
recompensă-sancţiune, dorinţă-reticență - firește de o mare 
complexitate, dar cauzal. Și ceea ce dumneavoastră aţi făcut ne 
conduce la o gândire greșită, să zicem la o greșeală de 
programare, și în privinţa aceasta am dobândit între timp 
posibilitatea tehnică de a o remedia. Este nevoie doar o mică 
operație - domnul de lângă mine este doctorul Mengele, care 
mă va asista -, și apoi, după ce greșeala dumneavoastră va fi 
corectată, veţi putea părăsi lagărul și vă veţi putea întoarce la 
soțul dumneavoastră, încheie el radios. 

Helene se retrase un pas. 

— Nu cred că aș vrea asta. Nu, nu vreau. 

Peste surâsul doctorului Danzer se lăsă o undă de regret. 

— După cum am spus, în spiritul dumneavoastră se află acea 
eroare de programare care face ca gândirea dumneavoastră să 
o ia razna. Din acest motiv, în acest caz nu are nicio importanţă 
dacă dumneavoastră vreţi ori nu vreţi. 

o... 

După operaţie Helene se simţi ciudat de ușoară, ca și cum 
fusese eliberată de o greutate de care până acum nu știuse 
nimic, dar care totuși existase. 

In rest se simțea neschimbată. Desigur, dacă făcea abstracţie 
de enormul pansament din jurul capului. 

Oricum avea avantajul că o vreme putea să doarmă într-un 


VP - 548 


pat adevărat, cu saltea și pătură matlasată și cu lenjerie albă, și 
că primea mâncare bună, de exemplu dimineaţa, terci din fulgi 
de ovăz cu pere din conservă, iar la prânz terci de mazăre și 
bunătăţi din carne tocată, cărora mult timp le dusese dorul. 

Deși nu avea voie, uneori își pipăia pansamentul, dar acesta 
era prea gros, pentru a-și da seama ce era sub el. Doctorul 
Danzer îi explicase că era un implant, din care ieșeau tot felul 
de sârmulițe foarte subțiri, care prin niște perforaţii foarte fine 
realizate în craniul ei erau conectate la creier. Înainte de 
intervenţie, doctorul Mengele și doctorul Danzer măsuraseră și 
calculaseră locurile unde trebuiau să ajungă sârmuliţele. 

Prin implant, adăugase doctorul Danzer, era conectată la 
Rețeaua internaţională! Probabil că ea îl privise cam mirată, 
pentru că acesta râsese și îi spusese: 

— Firește asta nu înseamnă că veți primi în viitor poșta 
electronică direct în cap. Ci doar că o veţi putea gestiona din 
exterior. Dar nici nu vă veţi da seama. 

A venit și ziua în care a fost condusă într-o sală de consultații. 
Doctorul Mengele era în spatele biroului. Doctorul Danzer stătea 
în faţa acestuia, a întâmpinat-o zâmbind, i-a tras un scaun și a 
invitat-o să se așeze. Helene se așeză și rămase nemișcată în 
timp ce el îi scotea cu grijă pansamentul, cu o foarfecă pe care 
ea nu o auzea și nu o simțea. 

Capul îi fu eliberat și îl simţi mai dezgolit decât atunci când 
fusese tunsă. Doctorul Danzer îi palpă scalpul și zise: 

— Este bine, chiar bine. S-a vindecat bine. Și când va crește 
părul, nu se va vedea absolut nimic. 

Helene ridică o mână: 

— Îmi permiteţi? 

— Încercaţi, zise el în timp ce degetele ei alunecau peste 
cicatricea fină și descoperiră implantul, sus, în partea dreaptă a 
craniului, în locul în care era o aplatizare naturală. Ciudat, îi 
amintea de monedele din copilărie, de banii de pe atunci. 
Implantul părea o monedă vârâtă printr-o despicătură în pielea 
capului. Poate o monedă de două mărci. 

Cobori mâna. 

— Şi ce s-a schimbat? întrebă ea. 

— Încă nu este activat, îi explică doctorul Danzer. O vom face 
imediat. 

El luă de pe masă un aparat ca o rachetă de tenis fără coarde. 


VP - 549 


Avea un mâner gros cu un întrerupător și un cablu alb-negru pe 
care îl băgă într-o priză. Apăsă întrerupătorul, aparatul începu să 
zumzăie ușor și îl trecu pe lângă capul ei înainte și înapoi. 

Helene simţi că în capul ei, în mintea ei se petrece ceva. O 
ciudată trezire, o stare de alarmare, o neliniște. Era nervoasă 
fără un motiv anume și simţi în corp o căldură, ca și cum 
aparatul îi dădea energie. 

Doctorul Danzer închise aparatul, îl puse deoparte și o 
întrebă: 

— Ce simţiţi? 

— Nu știu. Nu știu cum să descriu... 

Privirea ei o evită pe a lui, se plimbă în jur și îi căzu pe 
portretul lui Adolf Hitler, aflat într-o ramă simplă pe perete. In 
acel moment toată energia adunată în ea se descărcă într-un val 
brusc de emoție, de simpatie, da, de iubire fierbinte pentru 
Fuhrer, al cărui chip angelic parcă o privea, chiar pe ea, și părea 
să o asigure că îi înapoia iubirea la fel de puternic. 

— Sper, izbucni Helene zguduită, că îl iubesc pe Führer. Da, îl 
iubesc! De fapt, l-am iubit întotdeauna, dar abia acum mi-am 
dat seama de acest lucru. Oh, vreau atât de mult să îl slujesc, să 
îl ascult necondiţionat... să îi nasc copii, da! Vreau să îi aparţin 
cu totul, cu totul. Îl iubesc, îl iubesc, îl iubesc! 

Nu mai putu să stea pe scaun, sări în picioare și extaziată 
ridică braţul și salută cât putu de tare, ca să audă toată lumea: 

— Heil Hitler! Heil mein Führer! Heil! Heil! Heil! 


VP - 550 


66. 


Aici era bine. Era atâta lumină. Și oamenii erau prietenoși cu 
el. De și-ar putea aminti totul! 

De exemplu de și-ar putea aminti numele lui. Ei îl pronunţau, i 
se adresau cu acest nume, dar el îl uita imediat. 

li dădeau să mănânce lucruri bune. Erau foarte prietenoși. 
Femeile erau prietenoase. Uneori venea un bărbat, îl apuca de 
încheietura mâinii și îl privea cu seriozitate. De el se temea. 

Dar nu mult timp. 

Uite o pasăre! Stă pe fereastra deschisă și îl privește. O 
păsărică. În spatele ei - cer și nori. Asta mai știa. 

Dar de ce se afla de fapt aici? Nu știa. Știa atât de puţine 
lucruri. Mai nimic. 

Dar cei de aici erau atât de prietenoși, erau buni cu el. Mai 
ales femeile. Ele veneau uneori și îl întorceau pe o parte. Ori îl 
spălau, asta era mereu foarte plăcut. 

De și-ar putea aminti! De exemplu de și-ar putea aminti 
numele lui. Cum de ceilalţi știau cum se numește și el nu știa? 

Și de ce era aici? 

Trebuia să doarmă mult. Chiar și când afară era lumină. Aici 
era cam multă lumină. Dar apoi se trezea din nou și nu știa unde 
se afla și de ce. Câteodată tremura de frică, pentru că nu știa ce 
se întâmplase. 

Dar ele erau foarte prietenoase cu el. Da, femeile. 

Uneori venea una de care își amintea mereu. Avea părul 
cărunt și nu îl privea niciodată când trăgea pătura de pe el. Îi 
ridica puţin cămașa de noapte și făcea lucruri plăcute cu penisul 
lui. Ea avea ceva care zbârnâia, ceva care lui îi făcea atâta 
plăcere! 

Totdeauna ea se oprea la mijlocul procedurii, ca să îi pună 
ceva pe penis, dar pe urmă o lua de la capăt cu obiectul care 
zbârnâia, și ce bine era. În el se contracta tot, el gemea, atât de 
bine era, și la un moment dat GAAATA! Până ceva grozav de 
fierbinte îi ţâșnea în cap și lumea întreagă se rotea, după care 
se făcea întuneric și nu mai știa nimic, nu mai înţelegea nimic. 


VP - 551 


Sora Ida părăsi camera bărbatului, închise încet ușa în urma 
ei, în mână cu o tavă, în care se afla un prezervativ plin, pudic 
acoperit cu un prosop. 

Firește că nu era chiar un prezervativ, ci un condom medical 
special, fără aditivi chimici, folosit în afara Germaniei pentru a 
reduce mobilitatea spermatozoizilor, de aceea era aici 
bineînţeles nedorit. 

Străbătu grăbită culoarul. Era liniște deplină, nu se auzea 
decât scârțâitul pe linoleum al tălpilor din cauciuc ale pantofilor 
ei. 

Bătu la ușa camerei pentru tratament numărul unu. Prin 
geamul mat se zări mișcare în interior și doctorul Dahlmann 
deschise ușa. 

Ea îi întinse tava. În spatele lui zări o femeie aflată pe scaunul 
ginecologic, cu picioarele goale în suporţi, cu părul blond, 
împletit în două cozi, atârnându-i până la podea. Părea ușor 
ameţită și într-adevăr în aer plutea un miros de cloroform sau 
ceva asemănător. Pe masă era pregătită o seringă din sticlă. 

— Mulţumesc, zise doctorul Dahlmann, luă tava, vru să se 
întoarcă și să închidă ușa, dar se opri și o mai privi o dată 
pătrunzător: 

— Soră Ida, este totul în regulă? 

— Da, desigur. 

El o examină cu privirea. _ 

— Pareţi cam... Cum să zic? Işi drese glasul și ridica puţin 
tava. Vă deranjează prelevarea? 

— Nu, răspunse sora Ida și înghiţi în sec. Este pentru un scop 
bun. 

— Desigur. Dar este o treabă intimă. 

Sora Ida ezită. Nu era vorba de ceva mai important decât 
propriile sentimente? De exemplu, despre această femeie din 
scaun, pregătită să primească. Totuși trase adânc aer în piept și 
mărturisi: 

— Singurul lucru care mă deranjează oarecum este că uneori 
el îmi spune „mamă”. Nu pot trece peste asta. Vreau să zic că 
dacă ar fi numele unei femei... S-ar putea spune că își amintește 
de o prietenă. Dar mama? Cum adică mama? 


VP - 552 


Andreas Eschhach 0 


e. | 


virtual-project.eu 


VP - 553