Liza Marklund — Testamentul lui Nobel

j 
A 
A 
5 
KA 
5 
5 
pA 
2 


LIZA MARKLUND 


LIZA MARKLUND 


TESTAMENTUL LUI NOBEL 


Original: Nobels testamente 
[Last Will (2006) 


Traducere din suedeză și note de: 
DINA LITZICA 


virtual-project.eu 


VP - 


PARTEA | 


Decembrie 
Joi, 10 decembrie 


Ziua decernării premiilor Nobel 


Femeia cunoscută drept Pisicuţa simţea greutatea armei care- 
i atârna sub braţul drept. A azvâriit ţigara, și-a ridicat rochia și, 
cu multă grijă, a strivit mucul cu sandaua cu toc înalt. 

să văd dacă găsiţi vreo urmă de ADN acum! 

Ceremonia de decernare a Nobelului dura deja de trei ore și 
39 de minute în sălile de evenimente ale Primăriei. Dansul era în 
toi, iar muzica răzbătea până afară, în frigul străzii. Tinta 
părăsise masa din Sala Albastră și urca scările spre Sala Aurie. 
SMS-ul primit pe mobil îi indica poziţia țintei, cât se putea de 
precis în circumstanțele prezente. 

A oftat, realizând cât era de iritată, ceea ce a făcut-o să-și dea 
o palmă mentală. Trebuia să se concentreze. Nu avea timp 
pentru griji existenţiale sau cariere alternative. Aici era vorba de 
supravieţuire elementară. 

S-a forțat să se concentreze asupra viitorului imediat, asupra 
secvenţei de evenimente, pe care-o învățase pe de rost până la 
plictiseală, având certitudinea că-și va duce treaba la bun 
sfârșit. 

Așa că a pornit la treabă, cu pas ușor și măsurat - unu, doi, 
trei - pietrișul și sarea erau aspre sub tălpile subțiri ale 
sandalelor. Temperatura scăzuse sub zero și se formaseră 
petice înghețate pe sol - un detaliu la care sperase, dar de care 
nu putuse fi sigură. Frigul o făcea să se ghemuiască, devenise 
palidă și-i lăcrimau ochii. Poate că era mai bine să aibă ochii 
roșii. 

Poliţiștii în uniformă și cu veste galbene erau la locurile 
stabilite, câte doi de fiecare parte a arcadei care forma intrarea 


VP-3 


Primăriei din Stockholm. Și-a calibrat toate resursele interne. 

Era momentul pentru primul reper: palidă și frumoasă, 
îngheţată de frig, cu telefonul în mână. Ta daa, să înceapă 
spectacolul! 

A pășit sub arcadă tocmai când din clădire ieșea un grup 
vesel și cam afumat. Vocile lor sunau spart în aerul rece, iar 
râsetele se duceau departe, cu ecou. Lumina indirectă de pe 
faţada clădirii le arunca umbre lungi pe fețele vesele. 

A privit în jos și s-a îndreptat spre primul poliţist în momentul 
în care grupul gălăgios începea să strige după un taxi. Când 
polițistul a încercat să-i vorbească, și-a aruncat braţele în lături, 
prefăcându-se că alunecă. Bărbatul a reacționat din instinct, așa 
cum fac bărbaţii, și a apucat-o de braţ, într-un gest de ajutor. 
Stânjenită, a bâlbâit ceva într-o engleză de neînțeles și s-a 
îndreptat spre intrarea principală, 33 de pași numărați. 

Al dracu’ de ușor. Sub demnitatea mea. 

Curtea Primăriei, încadrată de steaguri, era plină de limuzine 
cu geamuri fumurii; cu coada ochiului a recunoscut agenţii de 
pază. Oamenii se revărsau în valuri din clădire, aburul ieșindu-le 
din gură în rotocoale alburii. Lacul Mälaren se întindea dincolo 
de mașini și de grădină, negru și strălucitor. 

Și-a croit drum spre cel de-al doilea reper: intrarea în Sala 
Albastră. A trebuit să se oprească, pentru că un tip în vârstă 
bloca ușa. Omul s-a dat într-o parte pentru a lăsa un grup de 
bătrâne să iasă; și-a mușcat limba și a așteptat tremurând în 
frig ca fosilele să se miște. În timp ce se îndrepta spre 
garderobă cu telefonul în mână, un domn ameţit bine i-a 
adresat o remarcă impertinentă; l-a ignorat însă și și-a croit 
drum spre reperul numărul trei. 

e 

Annika Bengtzon s-a ridicat de la masa numărul 50, iar 
partenerul ei, redactorul-șef de la publicaţia Science, i-a ţinut 
scaunul. Femeia și-a dat seama că nu se prea ţinea bine pe 
picioare. Șalul era gata să-i alunece și l-a strâns mai bine în jurul 
taliei. Era atât de multă lume, atât de multe culori învolburate 
peste tot. Cu coada ochiului l-a zărit pe secretarul permanent al 
Academiei Suedeze, care trecea grăbit pe lângă masa ei. Mamă, 
ce tip bine! 

— Mi-a făcut plăcere. 

Redactorul-șef i-a sărutat mâna, după care s-a pierdut în 


VP-4 


mulțime. Annika a zâmbit politicoasă. Poate că omul fusese 
vexat de refuzul ei, când o invitase la dans. 

jucându-se cu șalul, s-a uitat la ceas. Putea să mai stea, nu 
trebuia să se întoarcă la redacţie așa repede. Anders Wall, de la 
finanţe, a trecut pe lângă ea împreună cu soția, intersectându- 
se cu directorul televiziunii suedeze. 

A simţit că cineva se oprise în spatele ei. Era Bosse, reporterul 
de la celălalt mare ziar de seară. 

— Câte stele acorzi pentru antreuri? i-a șoptit el, mult prea 
aproape de ureche. 

— Patru capete de mort, a răspuns Annika, nemișcată, 
simţindu-i haina lipită de umerii goi. Câte puncte crezi că merită 
decolteul prinţesei Madeleine? 

— Doi pepeni galbeni. Dar discursul tipului care a primit 
premiul pentru medicină? 

— Opt somnifere... 

— Îmi dai voie? 

Bărbatul făcu o plecăciune teatrală, iar Annika aruncă o 
privire scurtă împrejur pentru a se asigura că redactorul de la 
Science nu era în preajmă. A dat apoi afirmativ din cap. Şi-a 
înghesuit poșeta elegantă de seară în geanta mai mare, pe care 
a aruncat-o pe umăr. 

Șalul cel bun al bunicii îi acoperea jumătatea braţelor și, în 
timp ce fusta-i foșnea, Bosse a luat-o de mână și a condus-o 
spre treptele care duceau la Sala Aurie. S-au strecurat printre 
mese, flori și pahare de cristal. Annika sărise peste vin, îl 
gustase doar pentru a ști despre ce scrie (ceea ce era o insultă 
faţă de cititori, nefiind pricepută la vinuri). Chiar și așa, se 
simţea ameţită, cam nesigură pe picioare. L-a luat pe Bosse de 
braţ, ținându-și fusta cu cealaltă mână și au început să urce 
scările. 

— Am să mă împiedic. Am să cad în fund și o să mă duc la 
vale până o să dărâm cine știe ce politician important. 

— Nimeni n-a căzut niciodată pe scările astea. Când le-au 
construit, Ragnar Ostberg, arhitectul, a pus-o pe nevastă-sa să 
urce și să coboare scara o săptămână întreagă, în rochie de 
seară, ca să fie sigur că nu poate cădea nimeni. Scara și-a făcut 
perfect datoria de-atunci, dar pe nevastă-sa au lăsat-o nervii și a 
divorţat. 

Annika a început să râdă. 


VP-5 


În curând va trebui să plece la redacţie și să se apuce de 
scris. În curând vraja se va rupe, rochia lungă și vaporoasă se va 
transforma într-un top de la H&M și o fustă din poliester cu 
suficientă electricitate statică încât să funcţioneze binișor pe 
post de aspirator. 

— Pe bune, e nebunie totală să participi la așa ceva. 

Bosse a luat-o de braţ și a ajutat-o să urce ultimele trepte, așa 
cum câștigătorul Premiului pentru Chimie o ajutase pe regină. 

Au ajuns la balconul lung, care dădea deasupra Sălii Albastre, 
apoi au trebuit să se strecoare prin mulţimea care se înghesuia 
în jurul unei mese cu băuturi, chiar la intrarea în Sala Aurie. 

— Un dans înainte de plecare? a întrebat-o Bosse, iar ea a 
aprobat din cap. 

— Da, unul singur, după aia trebuie să plec. 

Au pășit în Sala Aurie, fantastica sală de bal, cu pereţii plini de 
lucrări de artă și mozaicuri lucrate în aur adevărat. Orchestra 
cânta, dar Annika n-o auzea, totul în jur era o tapiserie de 
sunete. Important era că se afla aici, că Bosse o ţinea în braţe și 
că se învârtea odată cu mozaicul auriu. 

e 

Tavan arcuit, podele din piatră: femeia cunoscută drept 
Pisicuţa intrase în clădire. Mătăsurile foșneau și se întindeau pe 
burţile pline, lavalierele se frecau de cefele înroșite. S-a 
strecurat neobservată printre celelalte rochii de seară, n-avea 
nevoie să privească în jur. În ultimele luni vizitase deja de 
câteva ori sălile și galeriile Primăriei, cu tururi organizate, în trei 
limbi străine. A făcut fotografii și a cercetat zona cu grijă, a făcut 
repetiții, a făcut până și teste de alunecare; își cunoștea 
lungimea pasului și știa unde se poate opri să-și tragă sufletul. 

Clădirea era impresionantă, trebuia să recunoască. lar cea 
mai tare treabă era arhitectura. 

Doisprezece pași până în Sala Albastră. 

S-a oprit sub stelele în șase colțuri din galeria mărginită de 
coloane și și-a adunat gândurile, înainte de a intra în sala 
ameţitoare, 1526 de metri pătrați ușor asimetrici, resturile 
dineului, oameni înghesuiți pe pardoseala de marmură, lumina 
reflectată în mii de pahare. Familia regală plecase și, odată cu 
ea, și oamenii din Serviciul de Informaţii. Și-a permis un scurt 
moment de meditaţie și a realizat că i-ar fi plăcut mult mai mult 
să ia parte la dineu, decât să-și facă treaba pentru care venise. 


VP-6 


Tema  dineului fusese Vânturile nordice, ceea ce suna 
dezgustător, dar aranjamentele arătau bine. 

La dracu', e cazul să-mi găsesc o altă meserie! 

Asta e. Al patrulea reper. Cotești la dreapta, strângi umerii, 
arunci o privire rapidă. 

S-a îndepărtat de coloanele duble de granit și a pornit spre 
scară, zece pași cu tocurile alea înalte. Acum muzica din Sala 
Aurie se auzea cu claritate. 

O secundă mai târziu în faţa ei stătea un bărbat care-i spunea 
ceva de neînțeles. S-a oprit, a făcut un pas în lături, apoi încă 
unul. Nenorocitul n-o lăsa să intre și a trebuit să-l dea la o parte 
și să urce în fugă cele 42 de trepte, fiecare treaptă înaltă de 13 
centimetri și lată de 39. 

A urmat balconul lung al Sălii Albastre, șapte uși până la Sala 
Aurie, șapte uși până la capodoperele de acolo, Regina din lacul 
Mălaren și Sfântul Erik. 

Inainta fără efort acum, rapid, la căldură. A trecut de toate 
ușile și a ajuns la ultima. Muzica se auzea mult mai tare, o 
schimbare de tonalitate; se apropia finalul piesei și ea a pășit în 
mijlocul mulțimii de dansatori. Acum chiar trebuia să se 
concentreze. 

Pentru prima dată de când începuse acest job, avea senzaţia 
familiară de excitație, simţea invazia de adrenalină care-i 
ascuţea simțurile, acel sentiment de satisfacție copleșitoare. 
Milioanele de piese de mozaic îi sclipeau în ochi, înfigându-i-se 
în creier; a privit împrejur, muzicienii din colţul îndepărtat, lângă 
urâţenia de Regină din lacul Mälaren, se pregăteau pentru 
crescendo. A început să scaneze îmbrăcămintea, oamenii, 
trebuia să localizeze ţinta. Acum. 

lat-o. 

Acolo, în linie dreaptă față de al cincilea reper se afla al 
șaselea reper, dansa și se bâțâia încoace și-n acolo. Ha! 

90 de secunde de-acum încolo. l-a trimis un SMS scurt omului 
ei din umbră, a ridicat mâna dreaptă, și-a deschis poșeta de 
seară, a pus telefonul înăuntru, și-a pipăit revolverul. 

Chiar atunci a fost împinsă de o formă care râdea tare și care 
se mișca la stânga ei. Ce dracu’? Podeaua i-a alunecat scurt sub 
picioare; și-a pierdut echilibrul, a mai făcut un pas neplanificat, 
tocul i-a intrat în ceva moale, cotul s-a înfipt în niște coaste, 
după care un schelălăit de durere în ureche. 


VP -7 


Sunetul a venit atât de neașteptat, încât și-a ridicat capul și a 
privit într-o pereche de ochi fardaţi din greu, în care se citeau 
surpriza și durerea. 

Rahat! La dracu'! 

Și-a mutat imediat privirea și a făcut ultimii pași. 

Arma era grea și masivă. Se potrivea bine în mână, iar 
concentrarea, care în sfârșit a cuprins-o, a avut darul să 
blocheze toate sunetele. Era calmă și cu mintea clară. A ridicat 
geanta în direcţia cuplului care dansa și a ţintit în piciorul 
bărbatului primul foc. Sunetul abia auzit, reculul, minor. 
Bărbatul a căzut în genunchi, lăsând femeia neprotejată. A 
ridicat din nou poșeta, a ţintit spre inima femeii și a tras al 
doilea foc. 

A dat drumul revolverului în poșeta găurită, care-i atârna din 
nou pe umăr. Și-a îndreptat din nou privirea spre ușa de stejar; 
opt pași până la ușa de stejar, reperul următor; unu doi trei 
patru cinci șase (acum au început ţipetele) șapte opt, a ajuns, a 
deschis ușa fără dificultate. Ușa s-a închis în urma ei fără 
zgomot, patru pași până la liftul de serviciu, două etaje până la 
parter, apoi trei pași pe panta spre intrarea de serviciu. 

Concentrarea începea s-o părăsească, adrenalina se topea. 

Mama dracului, încă nu, și-a șoptit supărată. Asta-i partea cea 
mai complicată. 

La ieșirea de sub arcada sudică, frigul era paralizant. 98 de 
pași ai dracu' de alunecoși spre apă, o goană de 100 de metri. 

Gardienii din curte s-au îndreptat de spate și, la unison, au 
dus mâna la ureche, la dracu'! Se așteptase să poată ajunge 
puţin mai departe înainte ca ei să-și dea seama ce se 
întâmplase. Și-a scos revolverul din geantă, lăsând ușa să se 
închidă. Trei indivizi păzeau faţada care dădea spre apă; i-a 
împușcat pe rând, conform planului, voia să-i imobilizeze, nu 
neapărat să-i omoare. 

Scuze, băieţi, n-o luaţi personal. 

Un glonţ tras de undeva din spate a lovit coloana de granit de 
lângă ea și o așchie de piatră a lovit-o în obraz, iar durerea 
neașteptată a făcut-o să se crispeze. S-a ghemuit repede, și-a 
scos pantofii și a luat-o la fugă. 

Auzul îi revenea și a început să audă urletul puternic al 
motorului bărcii. 

A părăsit umbra arcadelor, a făcut scurt la dreapta prin 


VP-8 


grădină, iarba înghețată îi scârțâia sub tălpi și i se înfigea în 
came. Din spate curgeau împușcături, zbura, sprinta cu pistolul 
și pantofii în mână, încercând să-și tragă rochia în sus. 

Motorul s-a oprit, iar șalupa s-a aliniat la cheiul Primăriei. 

S-a aruncat pe treptele de granit, pătrunsă de vântul de 
gheaţă. 

Valurile lacului Mälaren loveau tare marginile șalupei, ceea ce 
a făcut-o să aterizeze forțat la pupa. 

Sentimentul victoriei s-a risipit aproape imediat, fiind înlocuit 
de unul de iritare. Și-a dus mâna la obraz și a simţit că sângera. 
Fir-ar să fie. Măcar să nu rămână vreo urmă. Și mai era și al 
dracului de frig. 

Abia după ce au lăsat în urmă turnul Primăriei și a început să- 
și scoată rochia de seară, a observat că își pierduse un pantof. 

e 

Copilul comisarului de poliție Anton Abrahamsson era în 
vârstă de trei luni și avea colici. De două luni urla din toți 
rărunchii zi și noapte, iar comisarul și soția lui erau la capătul 
puterilor. El se ducea la serviciu și avea parte de o pauză, dar 
pentru biata femeie lucrurile erau mai complicate. Anton 
încerca, în zadar, s-o mai liniștească la telefon: 

— lubito, trebuie să se calmeze la un moment dat. A râgâit? 
Ai încercat să-i dai Miniform? 

Apelul de urgență a venit prin biroul de comunicații al 
Serviciului de Informații, tocmai în momentul când soția lui 
Anton izbucnea în lacrimi de oboseală. 

— Ajung acasă cât pot de repede, i-a spus Anton, după care i- 
a închis telefonul și, furios, a răspuns apelului de urgenţă. 
Reacția lui putea fi explicată prin faptul că apelul nu venise de la 
unitatea de pază sau de la altă unitate de-a lor, ci direct de la 
poliție. 

Asta însemna că poliția, printre ale cărei sarcini se numărau 
monitorizarea traficului și îndepărtarea curioșilor de la locul unei 
crime, evaluase mai bine situația decât Serviciul de Informații. 

Asta era prima concluzie pe care a tras-o Anton Abrahamsson. 

A doua concluzie i-a răsărit în minte după o secundă: 

Cineva o să intre într-un mare rahat din cauza asta. 

A treia concluzie i-a făcut pielea de găină: 

Rahat! Au venit aici. Acum. 


VP-9 


Trebuie să sun la ziar, s-a gândit Annika. 

Aterizase pe ringul de dans cu faţa în jos și simţea marmura 
rece ca gheața pe braţele goale. În faţa ei vomita un bărbat, 
altul o călcase pe mână. Și-a tras mâna fără să simtă vreo 
durere. Undeva, în dreapta ei, o femeie ţipa, iar rochia dată 
peste cap îi acoperea faţa. Orchestra s-a oprit brusc și ecoul 
țipetelor se răspândea în vidul sonor ca un val de gheaţă, din 
Sala Albastră în toate sălile Primăriei. 

Unde mi-e geanta? s-a gândit și a încercat să se ridice, dar 
cineva a lovit-o în cap și s-a prăbușit din nou. 

După câteva secunde, lumea din jurul ei dispăruse, iar ea era 
ridicată de subsuori din grămada de oameni, un costum gri- 
închis o așeza cu spatele la restul sălii. S-a trezit privind la o ușă 
din stejar, de culoare închisă. 

Trebuie să dau de Jansson, s-a gândit și a încercat să-și caute 
geanta. O lăsase lângă ușile de aramă care duc spre Sala celor 
Trei Coroane, dar în jur nu vedea decât o masă de oameni, 
învârtindu-se de colo-colo și bărbaţi în costume gri-închis care 
năvăleau în sală. 

Au început să-i tremure genunchii și a simţit o anxietate 
familiară, pe care a reușit s-o controleze însă, nu, nu-i periculos, 
nu-i periculos. S-a forțat să respire adânc și să privească situaţia 
exact cum era. 

Nu putea face nimic. 

Personajul de pe peretele opus, alcătuit din mii de bucățele 
de mozaic, o privea încurajator, cu pletele încolăcite ca niște 
șerpișori în jurul feţei. O grăsană în rochie neagră de dantelă a 
dat ochii peste cap și a leșinat chiar lângă ea. Un bărbat tânăr 
țipa atât de tare, încât venele de la gât i se umflaseră și arătau 
ca niște elastice. Un bătrân beat a scăpat paharul cu bere cu un 
zgomot puternic. 

Unde o fi dispărut Bosse? gândi ea. 

Pulsul i-a scăzut, covorul de zgomote din cap a început să se 
destrame și a deslușit din nou cuvinte și propoziţii. Auzea 
strigăte și ordine, majoritatea venind de la oamenii în costume 
gri-închis. Vorbeau cu voci metalice în niște fire care le ieșeau 
din spatele urechilor, veneau spre gură, coborau în buzunare și 
în căptușeala pantalonilor. 

— Liftul de serviciu e prea mic, nu încape targa - trebuie să 
intrăm în turn pe intrarea principală. 


VP - 10 


Auzea cuvintele, dar nu-și dădea seama cine vorbea. 

— Clădirea e securizată, terminat. Da, am separat martorii și 
acum golim sălile de banchet. 

Trebuie să-mi găsesc geanta, se gândea ea. 

— Trebuie să-mi găsesc geanta, a spus cu voce tare, dar n-o 
auzea nimeni. Pot să-mi iau geanta? Am nevoie de telefon. 

S-a întors cu faţa spre sală. Masa de oameni se mișca încet 
acum, ca furnicile înainte de primul îngheţ. O femeie îmbrăcată 
în alb împingea în fugă o targă, venind dinspre Sala celor Trei 
Coroane, după aia un bărbat cu o altă targă, după aia mai mulți 
bărbaţi cu stetoscoape și măști de oxigen și perfuzii. In 
depărtare, invitaţii din Sala de Aur stăteau ca un zid, toţi albi ca 
varul și cu gurile ca niște găuri negre. Țipetele încetaseră și 
tăcerea era asurzitoare. Sunete fragmentate ale replicilor calme, 
venite de la oamenii în haine albe, răzbăteau până la Annika, 
după aceea, trupurile au fost puse pe tărgi și abia atunci l-a 
observat pe bărbat, bărbatul care căzuse pe ringul de dans: era 
conștient, gemea. Femeia era nemișcată. 

După câteva clipe au dispărut. 

Zgomotul a crescut din nou, la intensitate maximă, iar Annika 
a făcut o nouă încercare. S-a strecurat pe lângă două costume și 
a reușit să pună mâna pe geantă, când unul dintre ele a apucat- 
o tocmai în momentul în care își găsise mobilul. 

— Nu mergeţi nicăieri, i-a spus bărbatul, inutil de tare, iar 
Annika s-a smucit din strânsoarea lui. 

L-a sunat pe Jansson, pe linia directă din redacţia de știri, dar 
a primit trei beep-uri înapoi. 

Reţea ocupată. 

Ce dr...! 

Contacte, presă, Jansson, presă. 

Reţea ocupată. 

A privit împrejur, după ajutor. Nimeni nu se uita la ea. 

— Numele dumneavoastră? 

În fața ei stătea un bărbat în jeanși, care ţinea în mână un 
carnet și un pix. 

— Poftim? a răspuns Annika. 

— Departamentul de anchete judiciare, numele, vă rog. 
Încercăm să aflăm ce s-a întâmplat. Aţi văzut ceva? 

— Nu știu, a răspuns Annika, privind la sângele care, 
întunecat, se închegase deja pe podeaua de marmură. 


VP -11 


Nu sunt îngeri, a gândit ea, slavă Domnului că îngerii tac. 

A trecut-o un frison și a realizat că-i alunecase șalul, șalul cel 
bun al bunicii, pe care-l purtase pe când era menajeră la 
Harpsund, reședința de vacanță a prim-ministrului. Stătea 
grămadă pe jos, chiar lângă balta strălucitoare de sânge. 

Curăţătoria chimică, gândi Annika. Sper să iasă. 

— Sunt Annika Bengtzon, i-a spus poliţistului. Relatez despre 
dineul de gală cu ocazia Premiilor Nobel, pentru Kvällspressen. 
Ce s-a întâmplat? 

— Aţi auzit împușcăturile? 

— Împușcăturile? 

Annika a scuturat din cap. 

— Aţi observat vreun suspect în legătură cu împușcăturile? 

— Dansam, era înghesuială. Cineva m-a împins, dar nu, nimic 
suspect... 

— V-a împins? Cine v-a împins? 

— O femeie. Încerca să-și facă loc și m-a călcat pe picior. 

— E în ordine, a răspuns polițistul, în timp ce-și nota ceva în 
carneţel. Așteptaţi aici și o să vină cineva să vă conducă pentru 
interogatoriu. 

— Nu pot să stau. Am de scris un articol. Cum vă numiţi? Vă 
pot cita? 

Bărbatul în jeanși s-a apropiat mai mult de ea și a lipit-o de 
perete. 

— Așteptaţi aici până mă întorc. 

— Asta s-o crezi dumneata, i-a răspuns Annika, pe un ton care 
ameninţa să se transforme în falset. 

Polițistul a oftat și a târât-o în Sala celor Trei Coroane. 

Trebuie să predau articolul, s-a gândit Annika. Cum dracu' 
scap de-aici? 

e 

Anders Schyman, redactorul-șef, tocmai se aşezase pe 
canapeaua din living împreună cu soția lui și se pregăteau să 
vadă un film de Almodóvar, când a sunat redactorul de noapte. 

— A fost un incident cu focuri de armă la dineul de gală 
pentru Premiile Nobel, i-a spus Jansson. Au fost împușcate cel 
puţin cinci persoane, nu știm dacă trăiesc sau nu. 

Anders Schyman i-a aruncat o privire soţiei, care se chinuia să 
găsească subtitlurile potrivite cu telecomanda. 

— Butonul rotund, i-a arătat el, în timp ce vorbele redactorului 


VP - 12 


i se înfigeau în creier. 

— Annika Bengtzon și Ulf Ollson fotograful sunt acolo, a 
continuat Jansson. N-am putut lua legătura cu ei, reţeaua de 
telefonie e blocată. Prea mult trafic. 

— Mai spune-mi o dată, și Schyman i-a făcut semn soţiei să 
pună filmul pe pauză. 

— Prea mult trafic în rețeaua de telefonie mobilă; sunt 1300 
de oameni care încearcă să sune în același timp din Primărie și 
rețeaua a căzut. 

— Cine a fost împușcat? La dineul de gală pentru Nobel? 

Soţia sa a făcut ochii mari, scăpând telecomanda din mână. 

— Unii erau agenţi de securitate, dar nu știm despre ceilalţi. 
Ambulanțele au pornit acum câteva minute în trombă spre 
spitalul Sankt Goran. 

— La dracu', a zis Schyman, îndreptându-și spatele. Când s-a 
întâmplat? A aruncat o privire la ceas, 22:57. 

— Acum 10 minute, cel mult 15. 

— Vreun mort? l-a întrebat soţia, dar Schyman i-a făcut semn 
să tacă. 

— Curată nebunie. Ce-a făcut poliţia? Au arestat pe cineva? 
Unde s-au tras focurile? În Sala Albastră? Regele și regina unde 
erau? Da’ ăștia nu aveau niciun fel de agenţi în clădire? 

Soţia i-a pus o mână pe umăr, încercând să-l calmeze. 

— Poliţia a interzis accesul în primărie, a spus Jansson. Nimeni 
nu iese, nimeni nu intră. lau declaraţii de la toată lumea și cam 
peste o jumătate de oră încep să le dea drumul. Oamenii noștri 
au plecat într-acolo pentru a obţine declaraţii de la martori 
oculari. Nu știm încă dacă au arestat pe cineva, mai caută încă. 

— Cum stau lucrurile în restul orașului? 

— Toate trenurile sunt oprite, ieșirile din oraș blocate, doar de 
pe Arlanda mai decolează avioane. Nu mai sunt zboruri multe în 
seara asta. Avem oameni în drum spre Gara centrală, spre 
ieșirile de autostrăzi, am acoperit cam totul. 

Soţia l-a sărutat pe obraz, apoi s-a sculat și a ieșit din cameră. 
Femeile lui Pedro Almodóvar s-au risipit într-un viitor incert, 
crizele lor de nervi iminente trebuind să mai aștepte. 

— A spus ceva poliţia? a întrebat Anders Schyman. Terorism, 
extremiști, au idee de vreo ameninţare? 

— Au anunţat o conferinţă de presă, dar e abia la unu 
noaptea... 


VP - 13 


Cineva striga în fundal și pentru câteva clipe Jansson nu s-a 
mai auzit. 

— Ei, asta e, a spus el când a revenit pe fir. E mare agitaţie 
aici. Am nevoie de decizii rapide: câte pagini putem adăuga? 
Putem reprograma o parte din publicitate? Pe cine crezi că ar 
trebui să aducem să scrie articolul de pe prima pagină? 

Întunericul atârna greoi afară; redactorul-șef își privea reflexia 
în geam și a auzit-o pe soţia lui când a dat drumul unui robinet 
în bucătărie. 

Încep să îmbătrânesc, se gândea el. Prefer să-mi petrec seara 
cu Antonio Banderas și Carmen Maura. 

— Vin acolo, i-a spus redactorul-șef. 

Jansson a închis fără să mai răspundă ceva. 

Soţia lui stătea lângă bufet și făcea o ceașcă de ceai; s-a 
întors și l-a sărutat când i-a simţit mâinile pe umeri. 

— Cine a fost ucis? a întrebat. 

— Nu știu, i-a răspuns șoptit bărbatul. 

— Trezește-mă când te întorci. 

Soțul a aprobat din cap și a sărutat-o pe ceafă. 

e 

Pisicuța a schimbat într-o viteză superioară și a accelerat cu 
grijă. Mica motocicletă a mârâit încurajator, în timp ce farul sălta 
deasupra pietrișului de pe alee. 

Era mult prea ușor. 

Era conștientă că orice gând de superioritate nu era bun, 
sporea riscul de neglijenţă. 

Dar de data asta greutăţile se terminaseră. Ce urma era 
floare la ureche. 

Treaba îi fusese prezentată drept o provocare și de asta a 
interesat-o. După verificarea iniţială și-a dat seama cât de ușor 
avea să fie, dar nu intenţiona să-i spună așa ceva celui care o 
angajase. Negocierile plecaseră de la premisa că jobul era 
extrem de periculos și dificil, ceea ce a influenţat decisiv plata. 

Ei, asta e, s-a gândit ea. Ai vrut să fie ceva spectaculos. Sper 
să-ţi placă. 

A cotit pe o alee pentru biciclete. O creangă i-a lovit casca; 
era întuneric ca-ntr-o nucă. De obicei se spunea că Stockholmul 
era un oraș mare, o metropolă cu o viaţă de noapte 
strălucitoare, cu un serviciu de pază funcţional, dar toate erau 
niște exagerări hilare. În afara zonei centrale, totul semăna cu 


VP - 14 


niște petice răzlețe de pădure. Era foarte posibil ca ăia doi cu 
câinele să fi văzut când ea și ajutorul ei au luat-o în direcții 
diferite, fiecare pe motorul său, dar de atunci n-a mai întâlnit pe 
nimeni. 

Un oraș mare, și-a zis în gând dispreţuitor, în timp ce trecea 
pe lângă un loc de camping părăsit. 

Și-a rotit umerii de câteva ori; era încă înţepenită de frig. 
Canadiana groasă nu reușise s-o dezghetțe, iar drumul cu șalupa, 
în rochie de seară, o făcuse sloi. 

Ei, nu-i nimic, nenorocita aia de rochie zăcea acum pe fundul 
lacului, împreună cu geanta și cu opt cărămizi. Sacul era făcut 
dintr-o plasă, ca apa să poată spăla materialul și orice urmă 
biologică să dispară în câteva ore. Mai avea încă arma, un 
pantof și telefonul. Își făcuse socoteala să scape de ele în 
mijlocul Mării Baltice. 

Gândul la celălalt pantof nu-i dădea pace. 

Era sigură că lăsase amprente. Când și-a început misiunea 
erau curaţi, nu aveau nicio urmă, dar și-i scosese la urmă, 
înainte s-o ia la fugă și-i ţinuse în mână. 

Dumnezeu știe unde l-a putut scăpa. 

În faţa ei se vedeau lumini și și-a dat seama că a ajuns la 
singura stradă locuită de-a lungul întregii faleze. Și-a scos 
nenorocitul de pantof din minte, a schimbat în viteza inferioară 
și a intrat pe șosea. Felinarele străluceau în dreptul caselor 
înghesuite. A lăsat motocicleta ușor la vale, de-a lungul coastei. 
Câțiva puștani pierdeau vremea lângă un chei; i-au aruncat o 
privire indiferentă, după care au continuat să râdă și să dea cu 
piciorul în pietriș. 

Ştia că nu văzuseră decât o singură persoană de sex incert, 
pe o motocicletă mică, cu jeanși de culoare închisă, cu o cască 
cu vizor, niciun fel de trăsături memorabile, nimic de care să-și 
aducă aminte. 

Strada s-a terminat și a intrat din nou în pădure, a aruncat o 
privire rapidă la ceas. 

Era puţin în întârziere, cam un minut, din cauza poleiului. 
Ploua în seara când își cronometrase traseul, dar drumul nu 
fusese alunecos. 

A accelerat ușor și în secunda următoare s-a întâmplat. 

Roţile au pierdut aderenţa și a simţit motocicleta fugind de 
sub ea. A luat prima lovitură în piciorul stâng, care a plesnit 


VP -15 


imediat sub genunchi. Apoi a dat cu umărul de pământ și l-a 
dislocat instantaneu, după care a simţit o bufnitură și s-a lovit 
cu capul de caldarâm; prin minte îi trecea un singur gând: nu 
am timp pentru așa ceva. 

Când și-a revenit, zăcea întinsă cu faţa în jos. 

Ce dracu' s-a întâmplat? 

O durea toată partea stângă, din cap până în vârful degetelor. 
Motocicleta mârâia undeva în spate, cu farul strălucind în 
copaci. 

A gemut. Căcat căcat. Ce putea să facă? 

Și-a scos casca și și-a lipit faţa de pământul îngheţat preţ de 
câteva secunde, forțându-se să-și limpezească mintea. 

Cel puţin motocicleta mai funcţiona: îi simţea vibraţiile prin 
pământ. Ea, însă, era într-o stare mult mai proastă. Piciorul îi era 
rupt și umărul făcut praf. Și-a încovoiat cu grijă partea dreaptă a 
corpului. 

Părea în ordine. 

S-a ridicat și braţul stâng îi atârna nefolositor pe lângă corp. 
Umărul era dislocat; văzuse treaba asta la alţii, dar ei nu i se 
întâmplase niciodată. Durerea din picior era cruntă: simțea cum 
osul împinge pielea, chiar sub genunchiul stâng. 

S-a târât încet, cu spatele, până a simţit un trunchi subţire de 
copac și a gemut din nou. 

Lista opţiunilor se scurta al dracu' de repede. 

Folosindu-se de partea dreaptă a corpului s-a ridicat în 
picioare și, cu o mișcare bine calculată, s-a aruncat în față, 
lovind trunchiul cu umărul. 

Căcatu' dracului! 

Când și-a pus umărul la loc, durerea a fost aproape 
insuportabilă; ca să nu leșine, s-a agăţat cu braţul întreg de 
copac. 

După ce a reușit să se adune și-a îndoit degetele, a mișcat 
încet braţul și a văzut că mergea. Dar cu piciorul n-avea ce face. 

S-a aplecat încet și și-a adunat casca de jos. A ridicat cu grijă 
motocicleta și cu mare efort a reușit să se urce. A trebuit să-și 
muște buzele când a pus stângul pe pedală. A trecut-o un val de 
transpiraţie când s-a așezat mai bine în șa. 

O secundă nu i-a fost clar în ce direcţie trebuia s-o pornească. 
Pădurea arăta la fel, nu-și dădea seama de unde venise. 

La dracu'! 


VP - 16 


A privit ceasul, 13 minute întârziere. 

Ajutorul ei o aștepta jumătate de oră în șalupă, la Tor6!, după 
care trebuia să plece spre Ventspils?, așa cum îi ordonase ea. 

Frica a lovit-o în piept ca un pumnal. 

Misiunea asta căcăcioasă la împuţitul ăla de Pol Nord avea să 
fie ultima? 

Și-a pus casca, a coborât vizorul și a băgat în viteză. A întors 
și a luat-o înspre ceea ce spera să fie sudul, cu genunchiul stâng 
ieșit într-un unghi imposibil. 

e 

Annika își trăgea picioarele cu greu în urma poliţistului, pe 
culoarele întortocheate ale Primăriei, până ce au ajuns la un 
coridor lung. În depărtare se zăreau candelabre agățate de 
bârne grele, totul era întunecat, plin de umbre și liniște. 

A grăbit pasul enervată și l-a depășit pe poliţist. 

— Cât o să dureze? l-a întrebat, privindu-și ceasul. 

— Să văd dacă aici trebuia să venim, a spus ofiţerul și s-a 
oprit. A apucat-o de braţ, de parcă avea de-a face cu un 
suspect, gata să fugă. Și-a smucit braţul, în timp ce polițistul 
bătea la o ușă pe care scria Sala Bråvalla. 

— Dacă voiam să fug, aveam timp de mult. 

Înăuntru erau doi ofiţeri în civil și o reporteră, pe care Annika 
a recunoscut-o de la știrile TV. Femeia plângea așa de tare, de-i 
tremurau umerii. Unul dintre ofițeri a scos un țipăt atât de 
furios, încât polițistul care o însoțea pe Annika era gata să se 
lovească la nas când a închis ușa. 

— Nu în sala asta, a spus el și vârfurile urechilor i s-au înroșit. 

Și-au continuat drumul într-o tăcere ciudată, treceau pe lângă 
uși cenușii în pereți cenușii, apoi au ajuns la o ușă larg deschisă, 
era un birou în care tocmai începuse o altă serie de 
interogatorii, cu un membru al Academiei Suedeze. Annika nu a 
auzit ce se vorbea, dar l-a văzut pe polițist luându-și notițe, în 
timp ce academicianul, nervos, bătea darabana pe piciorul 
scaunului. 

Trebuie să-mi amintesc, gândi ea. Trebuie să fiu în stare să 
descriu toate astea. Ș 

A observat că scena era supravegheată de Ragnar Ostberg, 
arhitectul Primăriei, al cărui bust din bronz urmărea 


1 Torö: insulă în arhipelagul Stockholmului. (W.£.). 
2 Ventspils: oraș în nord-vestul Letoniei. (N.t.). 
VP -17 


evenimentele cu o expresie îngrijorată. 

Te-ai gândit vreodată că așa ceva se poate întâmpla în 
clădirea ta? s-a întrebat Annika, când mâna transpirată al 
poliţistului a oprit-o din nou. 

— Puteți să așteptați aici, vă rog? 

— Am de ales? răspunse ea, întorcându-i spatele. 

Era ceva mai multă lumină aici. Detaliile erau mai vizibile: 
busturi de bronz deasupra ușilor, balamale și clanțe de bronz, 
candelabre opulente. 

— Știţi, am nevoie de timp ca să-mi scriu articolul, a spus 
Annika, dar polițistul se îndepărtase deja. 

O ușă s-a deschis și și-a auzit numele strigat. 

Lumina plutea prin ușa deschisă, scoțând la iveală un tablou 
pe partea opusă a coridorului. A intrat fără să spună un cuvânt. 

— Inchide ușa, te rog. 

Vocea a făcut-o să se oprească. 

— Trebuia să ghicesc c-o să te găsesc aici, a spus Annika. 

Inspectorul de poliție Q eră nebărbierit, arăta mult mai tras la 
faţă decât de obicei. 

— Am cerut să mi se permită să mă ocup personal de tine, 
zise el, așezându-se la capătul unei mese masive de stejar. Stai 
jos. 

l-a făcut semn Annikăi să ia loc la stânga lui, și-a pornit 
reportofonul și și-a turnat un pahar de apă. 

— Declaraţie luată Annikăi Bengtzon, reporteră la ziarul 
Kvăllspressen, data nașterii și numele complet vor fi notate mai 
târziu, inspector Q, în sufrageria mică din Primăria 
Stockholmului, joi, 10 decembrie la ora... 

A făcut o pauză pentru respiraţie și și-a trecut mâna prin păr. 
Annika s-a așezat mai bine pe scaunul cu brațe negre și 
tapiserie din piele roșie, aruncând o privire în sus, spre domnii 
serioși, care-o priveau din tablourile în ulei, cu rame grele. 

— ... la ora 23:21, a încheiat inspectorul. Ai văzut pe cineva în 
Sala Albastră, la aproximativ 22:45, care se comporta suspect. E 
corect? 

Annika a dat drumul genţii pe podea, și-a împreunat mâinile 
în poală; asculta zgomotul traficului din centrul Stockholmului, 
într-o altă lume. 

— Nu știu dacă se comporta suspect, a venit răspunsul. 

— Poţi să descrii ce s-a întâmplat? 


VP-18 


— Nimic special, a răspuns Annika pe un ton care devenea 
strident. N-am timp să stau aici și să fac conversaţie. N-am 
văzut nimic special, dansam și m-a împins o femeie. Nu are 
niciun sens să stau aici când toată redacţia mă așteaptă cu 
articolul... 

Comisarul s-a aplecat în faţă și a oprit reportofonul. 

— Ascultă-mă bine,  nenorocito, umbli numai după 
senzațional, i-a spus el, aplecându-se spre ea, cu o privire foarte 
întunecată. Nu e momentul să fii egoistă. O să-mi spui acum și 
aici tot ce ai văzut, exact cum îţi amintești. A trecut doar o 
jumătate de oră și te aflai foarte aproape când s-a întâmplat. 

L-a privit în ochi timp de o secundă, după care privirea i-a 
alunecat spre cărţile grele, legate în piele, de pe rafturile 
întunecate, din stejar. Apoi a aprobat din cap. 

Chiar așa i-a spus, că e o nenorocită care umblă după 
senzațional 

— O să urmeze un interogatoriu ceva mai complet mai târziu, 
i-a spus Q pe un ton mai calm și parcă suna mai prietenos, dar 
și mai obosit. Pentru moment avem nevoie de o descriere. la-o 
cronologic, din momentul în care ai văzut persoana și lasă-ne pe 
noi să hotărâm ce e important și ce nu. 

Comisarul a privit din nou către reportofon. Annika și-a dres 
glasul și a încercat să-și relaxeze umerii. 

— O femeie, m-a împins o femeie, cu cotul; după aia m-a 
călcat pe picior. 

— Cum arăta? 

Camera venea peste ea, cu toate tablourile grele și cu 
bibliotecile din stejar, închise la culoare. Și-a dus mâinile la ochi 
și a scos un oftat. 

— Nu știu, a răspuns. 

A început să-i sune mobilul; zgomotul a făcut-o să se adune. 
Au așteptat amândoi în tăcere până ce soneria s-a oprit. 

— Bine, încercăm altfel, a zis o după ce s-a făcut liniște. Unde 
erai când te-a împins? 

S-a străduit să revadă muzica, strălucirea, fericirea, 
întunericul, căzătura. 

— Pe ringul de dans, dansam. În capătul Sălii Aurii, nu unde 
era orchestra, în celălalt capăt. 

— Cu cine dansai? 

A simţit un amestec de confuzie și rușine și și-a lăsat privirea 


VP -19 


în poală. 

— Îl cheamă Bosse, e reporter la ziarul concurenţei. 

— Un tip blond, bine făcut? 

Annika a aprobat din cap, cu privirea tot în pământ; simțea 
cum îi ard obrajii. 

— Poţi să răspunzi verbal, te rog? 

— Da, a răspuns ea puţin cam tare și și-a îndreptat spatele. 
Da, el era. 

— E posibil ca el să fi văzut ceva? 

— Da, evident, deși nu cred că l-a călcat și pe el. 

— Și ce s-a întâmplat după aia? 

Ce s-a întâmplat după aia? Nimic. Absolut nimic, asta era tot 
ce văzuse. 

— Nu știu, a răspuns. l-am întors spatele femeii și n-am mai 
văzut nimic altceva. 

— Și n-ai auzit nimic? 

Zarva? Muzica? Propria respiraţie? 

— Doar vreo două puf-uri. 

— Puf-uri? 

— Niște zgomote înfundate, ca niște pufăituri. M-am întors și 
am văzut un bărbat căzând în genunchi. Dansa cu o femeie, 
care a părut foarte surprinsă când l-a văzut căzând așa - a privit 
în sus, s-a uitat la mine, după aia s-a uitat în jos la pieptul ei, m- 
am uitat și eu și am văzut că sângerează - parcă sângele era 
pompat în afară și ea s-a uitat din nou în sus, s-a uitat la mine și 
după aia s-a prăbușit și toată lumea a început să ţipe... 

— Când ai auzit al doilea puf? 

Annika i-a aruncat o privire inspectorului. 

— Al doilea? 

— Ai spus „vreo două puf-uri”. 

— Așa am zis? Nu știu. Am auzit un puf, după aia femeia s-a 
uitat la mine, apoi un alt puf- da, cred că două puf-uri... 

— La ce distanţă te aflai de ei când au căzut? 

S-a gândit câteva secunde. 

— Doi metri, poate doi metri jumătate. 

— Când ei se prăbușeau, ai văzut-o pe femeia care te-a 
împins? 

O văzuse? Văzuse vreo femeie? Văzuse niște bretele? 

— Bretele, a răspuns Annika. Avea bretele înguste. Sau poate 
că era o poșetă cu o curea îngustă. 


VP - 20 


Q a dat din cap și și-a notat ceva în carnet. 

Annika și-a apăsat vârful degetelor pe pleoape și a încercat, 
căutând printre imagini, senzaţii - mai era ceva în spatele 
zgomotului? 

Palma lui Bosse o ardea pe spate, prin țesătura rochiei, palma 
lui o ţinea atât de aproape de el, încât îi simţea penisul presând 
în abdomenul ei, îl ţinea cu mâna de ceafă, asta simţea, asta-și 
amintea. Muzica era ca un şor, dens, bine călcat, îi ferea de 
restul lumii, ca să se poată ţine strâns unul de celălalt în lumina 
strălucitoare și aurie. 

— Cineva mi-a dat un cot în coaste, a spus după o ezitare. Și 
m-a călcat pe picior. Nu știu ce a fost mai întâi. 

Mobilul Annikăi a sunat din nou. 

— Închide-l, a spus Q și ea s-a conformat. 

Era Jansson, bineînţeles. 

— A făcut-o înadins, să te calce? 

A pus telefonul deoparte, cu volumul silențios și l-a privit 
surprinsă. 

— Categoric nu. Un tip mare și gras încerca să se bâţâie chiar 
lângă noi, s-a lovit de ea și ea a intrat în mine. 

Ceva s-a întâmplat în privirea lui Q, o sclipire de interes. 

— Femeia a zis ceva când s-a ciocnit de tine? 

Annika a inspectat din priviri biblioteca și ochii i s-au oprit la 
un volum legat în piele, cu procesele verbale ale ședințelor de 
consiliu din 1964, la fel cum se uitase la femeia aceea, femeia 
cu bretelele. 

— Căuta ceva în poșetă. Cureaua era cam scurtă și a trebuit 
să ridice brațul puţin ca să poată căuta înăuntru, așa... 

A ridicat braţul drept și i-a arătat cum căuta ceva într-o 
poșetă de seară imaginară. 

— Ce culoare avea poșeta? 

— Argintie, a răspuns spre surprinderea ei și fără ezitare. Era 
un argintiu mat. De forma unui plic, cum sunt alea de la facturi. 

— Ce a scos din poșetă? 

Annika și-a dezlipit privirile de pe procesele verbale din 1964, 
căutând întruna în minte. 

Nimic, doar durerea din picior. 

— M-a durut. Am tras un țipăt și ea m-a privit. 

Annika a dat din cap, șovăitoare. 

— Da, a răspuns, încercând să se convingă. M-a privit drept în 


VP -21 


ochi. 

— A scos vreun cuvânt? 

Privirea Annikăi a alunecat de-a lungul mesei lustruite. 

— Avea ochi galbeni. Ochi foarte reci, galbeni, aproape aurii. 

— Galbeni? 

— Da, galben-auriu. 

— Și cum era îmbrăcată? 

A închis ochii din nou, a auzit ritmul muzicii și a văzut din nou 
breteaua, chiar în faţa ei. Era roșie ca sângele, sau poate că 
roșie era rochia femeii care sângera? Să fi fost sângele? Poate 
că breteaua era albă ca zăpada, pe pielea întunecată? Sau 
invers, umărul era palid și breteaua închisă la culoare? 

— Nu știu, a răspuns ea, dezorientată. Amintirile sunt în alb și 
negru, după aia se schimbă, ca și cum ar fi un negativ, nu am 
habar... 

— Ochi galbeni... e posibil să fi purtat lentile colorate? 

Lentile... da, sigur, puteau fi lentile, doar dacă nu erau 
galbeni, ci verzi? 

Mobilul lui Q a început să vibreze, după care s-a auzit un 
cântec de la Eurovision, „My Number One”, cântecul grecesc 
care a câștigat acum câţiva ani. Comisarul a aruncat o privire 
spre telefon și a mormăit: „Trebuie să răspund”. A oprit 
reportofonul și după ce a răspuns s-a întors spre ușa închisă. 

A vorbit mult, când mai tare, când mai încet. Annika s-a sculat 
de pe scaun și s-a îndepărtat, atrasă de zgomotul traficului, care 
se prelingea prin ferestre. A suflat încet pe geamul rece și 
priveliștea a dispărut o secundă; când a reapărut, a văzut 
Hantverkargatan, strada pe care locuia, mai departe era 
cartierul Klara, din Stockholm, trenurile care treceau în viteză, și 
vechiul centru de sănătate Serafen, mai în stânga. 

Spitalul ei! Doctorii ei, unde-l dusese pe Kalle chiar în 
dimineaţa aia, cu o altă infecție la ureche. 

Atât de aproape, într-o altă realitate, la patru străzi de casă. 

A simţit cum i se pune un nod în gât - o, Doamne, nu vreau să 
mă mișc! 

— Victimele au fost identificate, a spus Q, trăgând-o înapoi, 
spre centrul sălii. l-ai recunoscut cumva? 

S-a întors la scaunul pe care stătuse; îi tremurau picioarele. S- 
a așezat pe margine și și-a dres glasul. 

— Bărbatul câștigase un Nobel. Pentru medicină, cred. Nu-mi 


VP - 22 


amintesc cum îl cheamă, mi-am notat numele în carnet. 

A întins mâna după geantă, voia să-i arate că știe despre cine 
vorbește. S-a oprit cu braţul în aer. 

— Aaron Wiesel, a răspuns detectivul. Israelian, a împărțit 
premiul cu un american, Charles Watson. Femeia? 

Annika a scuturat din cap. 

— N-am mai văzut-o niciodată. 

Q s-a frecat la ochi. 

— Wiesel e în operaţie, la Sankt Goran. Femeia era Caroline 
von Behring, președinta Comitetului pentru Premii Nobel, de la 
Karolinska Institute. A murit aproape instantaneu pe ringul de 
dans. 

Căldura i s-a risipit pe loc din mâini, frigul o pătrundea prin 
degete, se răspândea în tot sângele, toate încheieturile i s-au 
crispat. Cu mare greutate și-a tras pe umeri șalul căzut. 

Ochii femeii, când a murit, se uita la mine când a murit. 

— Trebuie să plec, a spus. Imi pare realmente rău, dar amo 
grămadă de făcut. 

— Nu poţi scrie nimic despre cele întâmplate, i-a spus Q, 
lăsându-se greu pe spătar. Observațiile tale despre femeia care 
te-a împins se potrivesc cu descrierea criminalei fugare. Ești 
unul din martorii cheie, așa că sunt obligat să-ţi pun interdicţie 
asupra oricărei dezvăluiri. Din momentul ăsta. 

Annika era jumătate sculată de pe scaun, dar a căzut înapoi. 

— Sunt arestată? 

— Nu fi caraghioasă, i-a răspuns Q. Și-a strâns telefonul în 
mână în timp ce se ridica în picioare. 

— Interdicţiile de dezvăluire se impun numai în cazurile de 
arest, a spus Annika. Cum poți face așa ceva atâta vreme cât nu 
sunt arestată și n-a mai fost nimeni arestat? 

— Nu ești atât de deșteaptă pe cât crezi. Divulgarea se mai 
poate interzice și conform capitolului 23, paragraful 10, clauza 
finală, din Codul de Procedură Judiciară. Se referă la relatările 
martorilor-cheie și interdicţia poate fi impusă de conducătorul 
unei anchete, atunci când e suspectată o infracțiune serioasă. 

— Libertatea de exprimare e protejată de Constituţie, i-a 
răspuns Annika, și asta atârnă mai greu. lar tu nu ești 
conducătorul anchetei - într-un caz ca acesta ar trebui să fie un 
procuror. A 

— Nu, greșești și aici. Incă nu a fost numit un conducător de 


VP - 23 


anchetă, așa că eu sunt conducătorul în funcţie. 

Annika s-a ridicat în picioare, furioasă și s-a aplecat peste 
masă. 

— N-ai dreptul să-mi interzici să spun ce-am văzut! i-a spus 
aproape ţipând. Am tot articolul în cap, pot să scot o relatare 
strălucită, trei pagini duble ca nimic, poate chiar patru - am 
văzut criminalul în timpul crimei, am văzut victima murind... 

Q s-a întors spre ea și și-a împins faţa chiar sub nasul ei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Dacă faci așa ceva o să 
primești o amendă atât de mare, că n-o să știi pe ce lume ești. 
Stai jos! 

Annika a tăcut și s-a lăsat să cadă pe scaun cu o bufnitură, cu 
umerii strânși. Q ia întors spatele și a format un număr pe mobil. 
Ședea tăcută, sub tablourile imense, în vreme ce Q vorbea și 
dădea ordine, supărat. 

— Mă pui într-o situaţie imposibilă, dacă nu pot scrie nimic. 

— De-aia nu mai pot eu, i-a răspuns Q. 

— Ce-or să zică șefii mei? a continuat Annika. Ce-ar zice șefii 
tăi dacă ai refuza să anchetezi o crimă doar pentru că așa spun 
eu, fiindcă trebuie să scriu despre tine? 

Q s-a așezat din nou, cu un oftat adânc. 

— Îmi cer scuze, i-a spus bărbatul, cu o privire vinovată, apoi 
a făcut o pauză, înainte de a continua: întreabă-mă ceva și s-ar 
putea să-ţi dau un răspuns. 

— De ce? 

— Pentru că, oricum, nu poţi scrie ce-ţi spun, i-a răspuns, 
zâmbind pentru prima dată. 

Annika s-a gândit câteva clipe. 

— De ce nu s-au auzit împușcăturile? 

— Tu le-ai auzit. Mi-ai spus-o singură. 

— Da, dar erau doar niște puf-uri. 

— Un revolver cu amortizor ar încăpea în geanta lunguiață, pe 
care ai descris-o. Nu-ţi mai amintești nimic altceva despre cum 
arăta? Părul, hainele? 

Ochi, doar ochi și bretele. 

— Trebuie că avea părul lung, altfel mi-aş fi amintit, dar nu 
cred că era ceva deosebit. Închis la culoare, cred. Nu cred că era 
lăsat pe spate, poate că era prins cumva? Și rochia - să fi fost o 
rochie de seară? N-am remarcat nimic ciudat, așa că bănuiesc 
că arăta ca toată lumea, nu? Cum a putut intra în Sala Aurie, ai 


VP - 24 


vreo idee? 

Q și-a răsfoit notițele. 

— Încercăm să aflăm dacă putea fi pe vreo listă de invitaţi, 
dar n-avem nicio idee. Alte declaraţii ale martorilor spun că era 
posibil să fie un bărbat deghizat în femeie. Tu ce zici? 

Un bărbat, pufni Annika. 

— Era o femeie. 

— Ce te face să fii așa sigură? 

A aruncat o privire spre procesele verbale din 1964. 

— M-a privit direct și ochii ei erau sub linia ochilor mei, așa că 
era mai scundă decât mine. Câţi bărbaţi sunt atât de scunzi? Se 
mișca repede, cu ușurință. 

— Și bărbaţii nu se mișcă așa? 

— Nu pe tocurile alea înalte. Îţi trebuie mult exerciţiu să te 
miști ca ea. 

— l-ai văzut tocurile? 

Annika s-a ridicat în picioare și și-a pus geanta pe umăr. 

— Nu le-am văzut, dar am vânătaia pe care mi-a lăsat-o pe 
piciorul drept. Te rog mult, pot să te sun mai târziu? 

— Încotro crezi că pleci? 

S-a oprit, împotriva voinţei ei, avea impresia că se sufoca, 
deși sala era bine aerisită. 

— La redacţie. Trebuie să vorbesc cu ei. Asta doar dacă nu mă 
vei împiedica și să muncesc. 

— Trebuie să mergi la Secţia de psihologie criminalistică să 
faceţi profilul criminalului. 

Annika și-a aruncat brațele în sus, exasperată. 

— Eşti nebun? Se închide ediția în câteva ore. Cred că Jansson 
își smulge deja părul din cap. 

Q s-a îndreptat spre ea, complet disperat. 

— Te rog. 

Ușa s-a deschis și în încăpere a intrat un ofiţer în uniformă. 
Preţ de o secundă, Annika a crezut că era același bărbat care o 
adusese la interogatoriu, dar era altul, foarte asemănător, unul 
de aceeași rasă, stereotipul suedezului înalt, cu umeri lați, 
absolvent al Academiei de Poliţie. 

Annika s-a oprit în dreptul ușii, s-a întors și l-a privit pe 
comisar. 

— Chiar așa mi-ai spus, că sunt o nenorocită care umblă după 
senzațional? întrebă ea. 


VP -25 


Fără s-o privească, inspectorul i-a făcut semn să iasă din sală. 
e 

A trecut pe lângă stereotip, și-a căutat în geantă cablul de la 
dispozitivul hands-free și și-a scos mobilul de la fundul genții. 
Polițistul cel tânăr era gata să protesteze, dar Annika a privit 
drept către capătul coridorului și s-a îndepărtat de el fără măcar 
să-i arunce o privire. 

— Unde dracu' ai fost? a strigat Jansson până să apuce ea să 
zică ceva. 

— Declaraţii, i-a răspuns Annika încet, ţinând microfonul la 
câţiva milimetri de gură. Am avut un fel de întâlnire de gradul 
trei cu ucigașa, ei cred că m-a călcat pe picior. 

Simţea durerea cu fiecare pas pe care-l făcea. 

— Excelent, articol la a opta și a nouă. Altceva, ce mai ai? 

— Hei, a strigat polițistul din spatele ei, cu cine vorbiţi? 

A grăbit pasul, dar a călcat pe tivul rochiei chiar înaintea ușii 
de la biroul cel mare și i-a scăpat casca. Șalul i-a alunecat pe jos 
și curentul rece de pe coridor a pătruns-o, lipindu-i-se de piele 
ca un prosop ud. A început să tremure și a privit împrejur; locul 
academicianului fusese luat de doi chelneri în sacouri albe, care 
stăteau cu spatele la ea. 

— Annika? l-a auzit pe Jansson după ce și-a pus casca în 
ureche. 

— Nu pot scrie nimic, Q mi-a dat interdicţie la dezvăluire. M-ar 
putea acuza pentru simplul fapt că vorbesc cu tine despre 
criminal. Trebuie să merg la Kungsholmsgatan? pentru alt 
interogatoriu. 

— Gata, închideţi telefonul. 

Annika s-a întors și s-a uitat la poliţist. 

— Ştii ce, am să vorbesc la telefon cât am chef. Și dacă nu-ți 
place, n-ai decât să mă arestezi. 

L-a ignorat și și-a continuat drumul, încercând să scape de 
frigul pătrunzător. 

— În sistemul judiciar suedez termenul „arest” nu se aplică în 
situaţia de față, i-a răspuns polițistul. 

— Te rog sună avocaţii ziarului și află exact ce pot spune și ce 
nu, a continuat Annika în microfon. Cum arată situaţia? ţi 
trebuie ceva anume? 

Îi simţea disperarea lui Jansson; 


Ar 


i împărtășea frustrarea și ar 


3 Kungsholmsgatan: stradă din Stockholm, unde se află sediul Poliției. (W.t.). 
VP - 26 


fi vrut să facă ceva pentru a-l ajuta. 

— Orice. Totul. Toţi ceilalţi au text și fotografii pe site-urile lor, 
suntem singurii care n-avem nimic altceva decât ce a publicat 
principala agenție de știri. Când te întorci? 

— Nu știu, cât pot de repede. Olsson a reușit să scoată ceva? 

Jansson a oftat înfundat. 

— Nimic. | s-a părut că unghiul era prost și lumina slabă, așa 
că n-a făcut nicio fotografie. 

— Glumești. 

Polițistul i-a deschis ușa Annikăi și aceasta a ieșit în balconul 
de deasupra Sălii Albastre, chiar lângă prima ușă care dădea în 
Sala Aurie. 

— Deloc. Nu putem folosi nimic din materialul lui. Practic, n- 
avem nicio fotografie. 

Annika a simţit cum i se strânge inima. 

Nu era vina fotografului, era întotdeauna problema 
reporterului și mai ales în cazul ei, mai ales acum. Cu doar trei 
săptămâni în urmă îl forțase pe redactorul-șef să publice un 
articol care făcea dezvăluiri despre proprietarul ziarului și în 
care se spunea că acesta era un mafiot cu apucături 
dictatoriale. 

— De ce anume ai nevoie? 

— Orice cu sânge și polițiști... 

Annika a încheiat conversaţia și a luat-o repede la stânga. A 
intrat în Sala Aurie înainte ca stereotipul s-o oprească. 

Sala unde avusese loc banchetul era scăldată în lumină de 
lămpile puternice ale celor de la criminalistică. În depărtare, doi 
bărbaţi erau ghemuiţi chiar lângă locul unde femeia murise, sub 
Sfântul Erik fără de cap, rezultat al neînțelegerilor asupra 
înălţimii sălii.* 

e 

Annika și-a ridicat telefonul, a activat funcția de cameră și a 
apăsat pe butonul fotografiază. A mai făcut doi paşi, 
fotografiază, încă cinci, fotografiază. 

Polițistul a apucat-o de mână, dar ea și-a smuls brațul. 

A fugit zece pași, fotografiază, criminaliștii au observat-o și au 
privit-o surprinși, fotografiază. 


4 Pictura murală reprezentându-l pe Sf. Erik, patronul Stockholmului, a rămas fără cap 
dintr-o greșeală de calcul a înălțimii sălii. Gâtul sfântului se află la îmbinarea peretelui 
cu tavanul, nemairămânând loc și pentru cap. (N.t.). 


VP - 27 


— În regulă, pleci în momentul acesta, i-a spus polițistul și a 
luat-o pe sus, astfel încât ea a pierdut contactul cu dușumeaua, 
a scos-o afară din sală, pe balcon și a pus-o jos abia când au 
ajuns în capul scării. A simţit piatra sub picioare și și-a dat 
seama deodată că se afla exact în locul în care membrii familiei 
regale și câștigătorii premiilor Nobel erau fotografiaţi înainte de 
a cobori una dintre cele mai cunoscute scări din lume. 

Cât era de diferită situaţia pentru ei, gândi Annika, privind la 
resturile dineului pentru 1 300 de oaspeți. Ceva mai devreme, 
câștigătorii premiilor își plimbaseră privirile peste mesele 
aranjate cu grijă, se uitaseră la invitaţii îmbrăcaţi impecabil, la 
cristalurile strălucitoare și porțelanurile cu dungă din aur 
adevărat, la flori și trompete. 

Sala Albastră, tăcută, cu pereţii din cărămidă, era tristă, mai 
abandonată ca niciodată. Doar masa centrală fusese 
debarasată, restul farfuriilor erau încă acolo, mâncarea se 
întărea pe feţele de mese pătate. Șervetele zăceau pe farfurii și 
pe jos; peste tot erau scaune împrăștiate, unele erau răsturnate. 
Orice activitate încetase la 22:45 în Sala Albastră, timpul se 
oprise și celorlalte mese nu le mai venise rândul la debarasat. 

— Cât timp va fi închisă Primăria? a întrebat Annika. 

— Cât va fi necesar. Unde ţi-e haina? 

La garderobă era un ofițer în uniformă. l-a întins haina 
matlasată, cu o expresie de adâncă dezamăgire faţă de rolul pe 
care-l avea de îndeplinit. 

— Aveam o pungă cu cizme. Niște cizme negre. 

Pe faţa poliţistului se citea o frustrare fără margini, când a 
trebuit să se ducă să-i caute punga. Annika s-a întors cu spatele 
și a scos mobilul. In timp ce polițistul căuta printre cuiere, a 
adus fotografiile pe ecran și a apăsat butonul trimite. 

Și-a aţintit privirea asupra lămpilor de bronz, în formă de 
scoică, în timp ce mesajul plutea prin noaptea neagră de iarnă și 
ateriza pe serverul de la Kvällspressen. 


Vineri, 11 decembrie 
Anders Schyman stătea în biroul lui de pe colțul clădirii și se 


uita la Ambasada Rusă. Intreaga zonă era cufundată în 


VP - 28 


întuneric, singurele excepţii erau cercul de lumină din jurul 
lămpii slabe de la intrare și fanta care se strecura din ghereta cu 
soldatul îngheţat. Din când în când, soldatul făcea mici excursii, 
câţiva pași în interiorul porţii de fier, după aceea înapoi, lovindu- 
și braţele de-a lungul trupului, pentru a se încălzi. 

Cât ar fi de surprins dacă realmente s-ar întâmpla ceva, s-a 
gândit redactorul-șef. Cât ar fi de uluit dacă cineva ar veni cu o 
mașină și s-ar apuca să strige în faţa ambasadei, sau dacă ar 
sări gardul și ar ateriza drept în faţa lui. N-ar avea nicio șansă, 
pentru că intrusul ar avea totul de partea lui: surpriza, decizia, 
cunoașterea pasului următor în întregul șir al evenimentelor. 

Suntem îngrozitor de expuși, s-a gândit Anders Schyman. Atât 
de incredibil de vulnerabili. Este absolut imposibil să fii atent tot 
timpul, să nu treci cu vederea vreun detaliu privitor la 
securitatea ta. Întreaga lume avea de-a face cu aceeași 
problemă, nu numai Occidentul, nu numai democraţiile: toți 
erau afectați la fel de criminali necruţători. 

Banii, puterea, influenţa, a gândit Schyman. Lumea nu s-a pus 
niciodată la adăpost de indivizii gata să facă orice pentru a le 
obţine și totul pare din ce în ce mai crud, iar lucrurile merg din 
rău în mai rău. 

Există zvonuri că ucigașul de la Premiile Nobel ar fi fost 
femeie. Poliţia nu a confirmat, nici nu a infirmat nimic la 
conferinţa de presă, n-au vrut să spună nimic despre posibilele 
ameninţări, sau despre aranjamentele de securitate. Măsurile de 
securitate au fost bune și deocamdată nu știau să fi fost 
încălcate. Totul mersese conform planului și, în momentul de 
fată, nu aveau date despre ce se întâmplase. 

Începuse să ningă, fulgi singuratici pluteau nehotărâţi spre 
pământ. Îl înţepau ochii de oboseală; a clipit de câteva ori și s-a 
așezat la birou. S-a uitat la ceas. 

La urma urmei poate nu asta ar trebui să fac, a gândit el. 
Dacă așa arată era nouă, dacă așa stau lucrurile, dacă 
terorismul a ajuns până la noi și dacă toată atenţia se va 
îndrepta asupra securităţii de-acum înainte, poate ar fi cazul să 
las pe altcineva în locul meu. Dacă terorismul ne bate la ușă, 
atunci s-a dus libertatea individului. Securitatea va fi folosită ca 
argument justificativ pentru restricții și mai multe, vom avea 
mai mult control, așa că principiul libertăţii informaţiei va fi 
subminat în mod grosolan. Probabil că va fi nevoie de un nou tip 


VP -29 


de jurnalist, capabil să aibă grijă de această nouă eră și, 
probabil, va fi nevoie de un alt fel de conducător. 

Pentru un scurt răstimp s-a lăsat cuprins de autocompătimire. 
Proprietarul ziarului nu avea încredere în el și nu putea spera la 
alte funcţii importante. 

— A venit Annika, i-a spus Jansson pe intercom. 

A apăsat pe buton și s-a aplecat înainte pentru a răspunde. 

— Bine. Adu-o la mine. 

Cine o fi îmbrăcat-o în dimineața asta? s-a întrebat, văzând-o. 
Cizme de cowboy, o jachetă neagră matlasată, o geantă imensă 
și murdară și o fustă din tulle roz. Părul îi era ridicat într-o căpiţă 
în vârful capului și-și înfipsese un creion în el, ca să-l ţină la un 
loc. 

— Avocatul a confirmat că nu poate scrie nimic despre 
momentul crimei sau despre ce s-a întâmplat imediat înainte 
sau după, a spus Jansson, prăbușindu-se pe unul din scaune. 
Nici nu poate fi intervievată, nu-și poate transmite observaţiile 
asupra evenimentului într-un mod sau altul. Conform statutului, 
încălcarea _interdicţiei de dezvăluire nu se pedepsește, dar 
vorbim de amenzi mari, nu prea înțeleg cum se potrivește 
asta... 

— Ce-ai văzut? a întrebat-o Schyman. 

— Ai auzit doar..., a răspuns Annika, prăbușindu-se la rândul 
ei pe un scaun, palidă, puţin transpirată și ușor enervată. 

Redactorul-șef a dat din mână ca pentru a-i îndepărta 
opoziţia, iar ea s-a făcut mică sub privirea lui, prea obosită 
pentru a protesta. 

— Am văzut destul de bine persoana despre care se crede că 
ar fi comis crima. Evident, nu erau mulți care... 

Și-a trecut mâna prin cap, a scos creionul și părul i-a căzut pe 
faţă ca o cortină grea. 

— Am petrecut trei ore jumate la Departamentul de anchete 
judiciare, încercând să facem portretul-robot al fetei. N-a ieșit 
exact cum trebuia, dar poliția zice că-i mai bun decât o 
descriere scrisă... 

— Ai văzut, deci, criminalul? a întrebat-o redactorul-șef, 
oarecum jenat de agitația care-l cuprinsese. Deci focurile au fost 
trase de o femeie. Dar ai văzut chiar momentul crimei? 

Annika și-a privit mâinile, șovăitoare. 

— M-a privit, a răspuns Annika, ridicând ochii spre redactorul- 


VP - 30 


șef. Se uita la mine când a murit. 

— Caroline von Behring? Ai văzut când a împușcat-o? 

Fără să stea pe gânduri, și-a ridicat părul din nou și l-a prins 
cu creionul. Când a răspuns, se uita undeva în zare, la un punct 
deasupra acoperișului Ambasadei Ruse. 

— Era ceva în felul în care m-a privit, a răspuns ea, cu ochii 
ațintiţi pe fereastră, cu mâinile așezate în poală. 

— Și nu poţi să ne dai nimic, adică nouă, șefilor tăi? 

L-a privit și ceva i-a întunecat ochii. 

— Nu știu nimic despre ce face poliția, despre toate astea ești 
mult mai bine informat decât mine; știu doar ce am simţit eu. 
Culoarea rochiei pe care a purtat-o Regina Silvia nu mai are 
importanţă, bănuiesc. 

Anders Schyman și-a reprimat cu greu enervarea și s-a întors 
spre redactorul de noapte. 

— Avem vreo posibilitate să ieșim din situaţia asta? 

— Dacă ne luăm după avocat, nu. 

Redactorul-șef s-a ridicat în picioare, nu mai avea stare. 

— Exact de asta mă temeam, a spus el mult prea tare și și-a 
aruncat brațele în sus, în semn de exasperare. Avem o relatare 
unică de la faţa locului, dar mâinile ne sunt legate de poliţie. 
Deja funcţionează legile terorismului. Ne interzic să scriem 
despre una dintre cele mai spectaculoase crime și pe ce bază? 
Să dea dracu', trăim în democraţie! 

Jansson a aruncat o privire rapidă la ceas, încurcat, ca de 
obicei, de astfel de ieșiri emoţionale. 

— Capitolul 23 al Codului de procedură judiciară, paragraful 
10, secţiunea finală, a spus Annika. Relatările martorilor-cheie 
pot fi protejate de către conducătorul unei anchete în care se 
suspectează o infracţiune serioasă. Este o lege foarte veche, 
păstrată tocmai pentru a se asigura că ancheta nu poate fi 
sabotată. 

— Întotdeauna există motive suficient de bune pentru a limita 
libertatea de exprimare, i-a răspuns Schyman. Și, oricum, cum 
dracu' s-a putut întâmpla așa ceva? Primăria nu era păzită ca 
lumea? 

Annika s-a frecat la ochi cu podul palmei. 

— Bineînţeles că era, dar banchetul pentru Premiile Nobel a 
fost întotdeauna considerat un risc mediu de securitate. De ani 
de zile este același nivel de securitate. Nu e nimic special - 


VP - 31 


poliţia cooperează cu forţele de securitate și cu conducerea 
Primăriei. 

— Poliţia se ocupă de intrări și forțele de securitate de 
protecţia individuală, a conchis Schyman. 

— Exact, a aprobat Annika, pe un ton foarte obosit. Niciodată 
cordoanele în jurul Primăriei nu au fost foarte stricte. Sala de 
concerte e mult mai greu de securizat. Inchid în totalitate 
Hötorget? și o mare parte din Kungsgatan:... 

— Bine, și bodyguarzii? a întrebat Schyman. Unde dracu' 
erau? 

— Forţele de securitate nu fac niciodată comentarii despre 
protecţia persoanelor, dar regulamentele de escortă stabilesc 
modul în care poliția transportă și păzeşte membrii guvernului, 
familia regală și vizitatorii pe timpul vizitelor de stat și așa mai 
departe; există o sumedenie de funcțiuni... 

Schyman a ridicat mâna ca s-o întrerupă. 

— Eu vorbesc despre eșecul total al poliţiei! i-a răspuns el. 
Cum a fost posibil așa ceva? Vreau să mă concentrez pe asta. N- 
o să scape așa ușor poliţia, plângându-se că e nevoie de o nouă 
lege... 

— Vrei să ne uităm repede prin ediţiile de dimineaţă? a 
întrebat Jansson, foindu-se pe scaun, stingherit. 

Schyman s-a așezat din nou, cu fața roșie după ieșirea 
nervoasă. l-a făcut semn cu mâna redactorului de noapte să 
înceapă. 

— Nu există prea multe fotografii de la locul crimei, a spus 
Jansson. Ulf Olsson, știi, tâmpitul ăla mort după evenimente de 
gală, a avut 500 de fotografii cu Prinţesa Madeleine și niciuna 
din timpul atacului. N-a fost în stare să seteze diafragma sau să 
focalizeze și dă vina pe rezoluţia camerei lui digitale. Annika are 
câteva cadre din Sala Aurie când toată Primăria era securizată - 
nimeni nu mai are așa ceva - dar au fost făcute cu telefonul și 
nu sunt de calitate foarte bună. Folosim una la pagina 8 și pe 
cealaltă la 9 - doi criminaliști lângă o baltă de sânge, impactul e 
foarte puternic. 

— Altceva ce mai avem? a întrebat Schyman. 

— Stăm cu ochii pe televiziunea naţională să vedem dacă dau 
ceva din materialul pe care nu l-au publicat încă. Au avut o 


5 Hötorget: piață centrală din Stockholm. (W.t.). 
e Kungsgatan: stradă centrală din Stockholm. (N.t.). 


VP - 32 


cameră de luat vederi în Sala Aurie, dar se pare că era plasată 
lângă orchestră, în celălalt capăt. Intrebarea e dacă se vede 
ceva și dacă au de gând să dea ceva publicităţii. 

— Categoric n-or să dea, a zis Schyman. De ce ar face-o? 

— Păi, a devenit un caz special, i-a răspuns Jansson. 

Furia care l-a cuprins pe redactorul șef s-a ridicat ca o coloană 
de fum. 

— De ce? De ce e crima asta atât de specială, în afară de 
faptul că a fost neobișnuit de publică? 

— Triplu omor. Tocmai a murit al doilea poliţist și al treilea e 
în stare critică. Nu cred că cineva poate zice că e o crimă 
obișnuită. 

— Probabil că polițiștii morți au familii și copii, a adăugat 
Annika. 

Redactorul-șef s-a ridicat din nou în picioare. 

— Vrei să zici că e un caz atât de special, încât avem nevoie 
să se schimbe legile? a întrebat el. Atât de special că brusc ne 
trebuie o serie nouă de reguli etice? 

Annika s-a uitat la ceas, după care i-a aruncat o privire 
redactorului de noapte. 

— Ce mai avem? 

— Erau o grămadă de fotografi independenţi în faţa Primăriei, 
așa că avem ceva mai mult material de acolo. Tot orașul e 
blocat, avem tone de fotografii cu polițiști încruntaţi și mașini 
mari. Paginile 10 și 11, vânătoarea poliţiei de azi-noapte. 

Schyman nu avea stare, s-a dus la fereastră și s-a așezat cu 
spatele la Ambasada Rusă. 

— Poliţia se așteaptă să facă arestări în viitorul apropiat? 

— Șalupa cu care a fugit fata a fost găsită în Gröndal” și ei 
bănuiesc că a fugit cu mașina spre sud, înspre Södertälje’. 
Probabil c-a avut ajutor, cineva a condus șalupa și altcineva pe 
uscat. 

Schyman a luat un pix și a început să se joace cu el. 

— De ce înspre sud? 

— Poliţia spunea că erau pregătiţi pentru ceva de felul ăsta și 
au blocat drumurile aproape imediat. Ar fi fost prinsă dacă o lua 
spre nord sau spre est, iar la vest nu-i decât apă. Avem un grafic 
al rutei pe care a fugit cu timpi destul de preciși; poliţia crede că 


7 Grondal: suburbie a orașului Stockholm, pe malul lacului Mälaren. (W.t.). 
8 Södertälje: oraș la 30 km sud-vest de Stockholm. (N.t.). 


VP - 33 


a ajuns la sud de Skärholmen? înainte de 23:05, pentru că aia e 
ora la care s-au blocat drumurile. 

A văzut că Annika privea fix pixul și l-a aruncat pe birou. 

— Ceva fotografii ale victimelor? 

De când departamentul pentru permise auto și registrul de 
pașapoarte nu mai permiteau accesul public la arhivele lor, 
obţinerea de fotografii ale victimelor devenise o veșnică 
problemă, o altă consecinţă a celor întâmplate la 11 septembrie, 
noua eră. 

— Von Behring și Wiesel erau persoane publice, așa că avem 
o groază de fotografii cu ei. Pelle a scos un cadru din 
transmisiunea live din Sala Albastră, stau la masă unul lângă 
celălalt, râd și ciocnesc un pahar. Fotografia nu-i prea bună, o 
avem la paginile 6 și 7... Mai avem familia regală și reacţia lor, 
bineînţeles că n-au văzut nimic, dar Berit a făcut totul să sune al 
naibii de dramatic. Erau în Galeriile Prințului, stăteau de vorbă 
cu câţiva dintre cei premiaţi, când s-au tras focurile de armă. 
Dacă măsori distanţa dintre criminal și familia regală, era de 
câteva zeci de metri, chiar dacă îi despărțeau pereţi groși de 
piatră... 

— Și coperta primei ediţii? l-a întrerupt redactorul șef. 

— Aşteptăm  portretul-robot, titlul o să fie „Portretul 
ucigașului”, sau cam așa ceva. 

Schyman a simţit cum creierul lui obosit a făcut implozie, s-a 
zbârcit ca o stafidă în vârful coloanei vertebrale. 

— Așteptăm un portret-robot, la care a contribuit redactorul 
nostru, dar pe care nu-l putem publica pentru că un nenorocit 
de stat polițienesc ne oprește să ne facem căcatu' ăsta de 
meserie, să informăm publicul... 

S-a prăbușit din nou pe scaun și a dat din mână a lehamite. 

— Plecaţi, terminaţi ziarul, dar vreau să văd prima pagină 
înainte să plece la tipar. 

Cei doi și-au strâns lucrurile și au ieșit din birou, iar el s-a 
îndreptat spre fereastră să vadă ce făcea soldatul rus. 

Ghereta era goală. 

Soldatul plecase. 

e 

Annika s-a dus în biroul ei și a scris tot ce-și amintea. Și-a 

notat exact ce s-a întâmplat, așa cum își amintea, inclusiv 


9 Skärholmen: suburbie a Stockholmului. (W.t.). 
VP - 34 


dansul cu Bosse. Toate detaliile, ce spusese poliția, tot ce 
văzuse și simţise. 

A ieșit un text chinuit, confuz, dar care, oricum, nu urma să fie 
publicat. Voia să aibă un ajutor pentru memorie; asistase la 
suficiente procese și știa că martorii uită. Amintirile se modifică 
cu timpul și voia să aibă acces la experienţa ei originală. 

Și ca să nu rămână urme ale textului pe serverul ziarului, l-a 
scris direct în arhiva ei electronică de pe net, o cutie poștală pe 
internet, la adresa ei de email annika-bengtzonQhotmail.com. 
Acolo își arhiva textele la care voia să aibă acces de pe alte 
computere, sau lucruri pe care le ţinea departe de ochii celor de 
la ziar. 

După ce a închis computerul a mai stat câteva minute, privind 
în gol spre redacţia de știri. Tot corpul îi tipa de durere, dar era 
puţin probabil să poată adormi la noapte. 

L-a văzut pe Jansson îndreptându-se către locul de fumat, cu o 
țigară și o cafea în mână, așa că și-a luat lucrurile și s-a grăbit 
după el. 

— Era al dracu’ de prost dispus, a spus Jansson, aruncându-i o 
privire. Annika și-a luat o cafea și s-a așezat lângă el. 

— Așa se poartă când sunt de faţă, i-a răspuns ea, privind fix 
în paharul cu cafea. E furios pe ce am scris despre proprietarii 
noștri și TV Scandinavia. Ai auzit că n-a fost ales președinte al 
Asociaţiei editorilor de ziare? 

Jansson și-a aprins a mia ţigară din noaptea aia și a suflat 
fumul în cafea. 

— N-o lua și tu așa de personal. La urma urmei e adult, are o 
grămadă de responsabilităţi. N-ar apuca să-și termine niciodată 
treburile dacă și-ar pierde vreme cu chestii din astea. 

Annika simţea căldura lichidului prin plasticul subţire și și-a 
mișcat degetele. 

— ÎI cunosc pe Schyman, a răspuns ea rar. Mai bine decât își 
închipuie mulţi. Îi știu convingerile și crede-mă, asta e una 
dintre chestiile pe care le ia în serios. N-o să-i treacă până n-o 
să-l ierte președintele. Mai vorbim peste șase luni și atunci 
poate o să mă accepte înapoi. 

Jansson a sorbit zgomotos. 

— Ce vorbă-i asta? a întrebat, după ce a luat o gură de cafea. 
Să te accepte? Un reportaj despre banchetul de la Premiile 
Nobel este o treabă de prestigiu! 


VP - 35 


— Cu Olsson după mine? Glumești. Și cu țoalele astea? 

A tras de fusta roz de poliester, care avea o gaură în tiv. l-a 
simţit privirea lui Jansson, privirea pe care i-o arunca câteodată, 
ca și cum vedea o plantă neobișnuită sau o pasăre ciudată, nu 
era o privire răutăcioasă, mai mult mirată, de parcă era un 
botanist sau vreun ornitolog. 

— Cum a fost, de fapt? a întrebat Jansson, trăgând adânc din 
țigară. 

Și-a închis ochii pentru o clipă, încercând să-și adune 
impresiile de la intrarea în Sala Albastră. 

— Copleșitor, pentru început. Multă lumină, mulţi oameni. 
Mâncarea, groaznică, antreul nu s-a putut mânca. Dar era cald, 
nu gheţărie cum zice lumea de obicei... 

Se trezise la aceeași masă cu Bosse, de la celălalt ziar de 
seară; se cunoșteau, ultima dată se văzuseră când au scris 
despre moartea lui Michelle Carlsson, la Castelul Yxtaholm. Au 
stat la taclale, au râs, și-au dat coate și au băut împreună. 

— E adevărat că masa presei e mereu în spatele unui stâlp, 
ca să nu se poată vedea nimic? 

Annika a aprobat din cap. 

— Trei ore jumate n-am avut habar ce se petrecea la masa 
centrală. Cred că voi aţi văzut mai mult la televizor. Crezi c-ai 
pierdut ceva? 

— Și, pe bune, ai văzut crimele? 

A respirat adânc și și-a adunat gândurile. 

— Numai pe aia din Sala Aurie - a murit numai von Behring 
acolo. 

A tăcut, amintindu-și privirea femeii și trupul întins pe jos, 
absolut nemișcat. 

— Am văzut când a fost împușcată și după aia am căzut lângă 
ea... 
A simţit că nu mai poate vorbi, un sunet ciudat i s-a ridicat, 
gâlgâind, în gât ca o smiorcăială mică, pe care a mascat-o cu o 
înghiţitură de cafea. 

— Da’ n-am văzut criminala în momentul ăla și n-am văzut-o 
când trăgea. 

Jansson și-a aprins altă ţigară. 

— Atunci cum i-ai ajutat să facă portretul-robot? 

— M-am lovit de ea cu câteva minute înainte să tragă - m-a 
călcat pe picior. 


VP - 36 


Annika a lăsat jos paharul de plastic și și-a scos cizma. Prin 
ciorap se vedea o umflătură vânăt-albăstrie de mărimea unei 
monede de 5 coroane. 

— La dracu', a spus Jansson. 

— Poliţia o să publice fotografia mâine dimineaţă - pun pariu 
cu tine. Trebuie să mai vorbească și cu alţi martori înainte. 

— Și cum procedează? Au vreun desenator acolo? 

Annika și-a simţit umerii relaxându-se pentru prima dată în 
toată seara. 

— Nu, acum se lucrează digital. Te duci la sediul vechi al 
Poliţiei, pe de Kungsholmen, într-un birou normal, cu trei 
calculatoare. Încep să lucreze cu persoana care are informaţiile 
cele mai bune, despre care se crede că a văzut cel mai mult. 
După ce le-ai spus tot ce știi, mai treci o dată prin toată 
povestea, de la coadă la capăt de data asta, ca să mai iasă la 
iveală alte detalii. Atunci când povestești ceva în ordine 
cronologică, cauţi lucrurile care se potrivesc, ca să duci 
narațiunea mai departe... 

Era conștientă că vorbea aiurea, dar nu se putea abţine; 
cuvintele i se revărsau din gură ca și cum ar fi fost oprite toată 
seara de un baraj. Jansson asculta, dădea din cap și fuma, iar 
Annika simţea că vorbitul îi făcea bine. 

— Am ieșit să beau o cafea, a durat cam un sfert de oră și, 
când m-am întors, tehnicianul avea deja un portret pe ecran, 
după aia a trebuit să-i spun care era cea mai mare greșeală. l- 
am zis că părul; a râs și mi-a zis că 9 femei din 10 încep 
spunând că părul arăta altfel. Am tot făcut schimbări, a durat 
atât de mult pentru că fiecare lucru care nu se potrivea cu 
amintirile mele trebuia schimbat... 

— Și el ce făcea, desena diverse nasuri? 

Annika a luat o înghiţitură din cafeaua care se răcise și a 
negat din cap. 

— Totul se face cu un program, care are câteva sute de nasuri 
- pot fi schimbate între ele, mărite, micșorate. După aia ochii, 
buzele și tot așa... 

— Uau! 

A zdrobit paharul de cafea; știa că Jansson îi tot punea 
întrebări pentru că-i păsa de ea, nu de portretul-robot. 

— Mulţumesc, i-a spus ea, cu voce joasă. 

Dintr-odată, redactorul de noapte și-a stins ţigara în 


VP - 37 


scrumieră și s-a ridicat în picioare cu o smucitură. 

— Mda, nu merge, a zis Jansson. 

A rămas singură la locul de fumat, privind prin geamul pătat 
de nicotină la colegii ei din newsroom, care se adunaseră pentru 
o altă ediţie, o nouă zi. 

e 

La un moment dat, Thomas a devenit conștient de mișcarea 
legănată a petelor de lumină pe care felinarele din stradă le 
proiectau pe tavan; l-a trezit un sunet pe care nu și-l mai 
amintea. A stat nemișcat preț de câteva secunde, până l-a ajuns 
realitatea. 

Afară zăngănea ceva, un autobuz sau o mașină sau altceva - 
toate zgomotele orașului, toți factorii constanţi de stres. 
Felinarele mișcătoare îi transformau dormitorul într-o barjă, pe 
mare, niciodată stabil, permanent în mișcare. Motoarele care 
urlau făceau din casa lor o cameră acustică, o sală de concert 
pentru sunete urbane. Era sătul de apartamentul ăsta până 
peste cap, sătul de-i venea să urle. Cât ar fi de minunat să poată 
pleca de aici! 

S-a întors brusc spre locul Annikăi, uitând de umbrele de pe 
pereţi. 

Era gol. 

Nu se întorsese încă. 

L-a cuprins spaima - oare ce se întâmplase? De ce se băga 
mereu în belele? Dineul pentru Premiile Nobel n-avea cum să 
dureze toată noaptea, nu? Despre ce poţi scrie acolo, în afară de 
colierul Silviei? 

A privit din nou spre tavan și a înghiţit cu zgomot. 

Recunoștea foarte bine sentimentul care-l invada. In ultima 
vreme, iritarea îl cuprindea foarte des și-l sâcâia așa cum te 
sâcâie o pietricică în pantof. Nu se gândea niciodată că era 
măritată și că avea copii! 

Tocmai atunci a auzit ușa de la intrare. Un curent subţire s-a 
strecurat pe podea, pentru că aerul de pe scară încerca să 
echilibreze diferenţa între apartamentul cu încălzire centrală și 
frigul iernii. 

— Annika? 

Ea a aprins lumina și a privit în dormitor, stând pe vârfuri. 

— Bună! Te-am trezit? 

S-a ridicat pe coate, a tras cuvertura și a încercat un zâmbet. 


VP - 38 


Nu era vina ei. 

— Nu. Unde-ai fost? 

S-a așezat pe partea lui de pat, avea încă jacheta aia urâtă pe 
ea. Arăta foarte ciudat. 

— N-ai auzit știrile aseară? 

Thomas a bătut pernele și s-a ridicat puţin. 

— M-am uitat la sport, pe Trei. 

— S-a lăsat cu Împuşcături la Premiile Nobel. Eram acolo și 
am văzut cum s-a întâmplat. Toată noaptea am stat la poliţie. 

A privit-o de parcă era departe, nu în cameră, lângă el. Dacă 
ar fi întins mâna n-ar fi fost în stare s-o atingă, n-ar fi putut să 
ajungă până la ea. 

— Cum s-a putut întâmpla așa ceva? a spus el fără vlagă. 

Annika a scos un ziar din geanta ei veche și oribilă. Mirosul de 
cerneală proaspătă l-a lovit în timp ce aprindea lumina. 

CRIME LA NOBEL - Poliția urmăreşte o noapte întreagă 

Reportaj complet despre atacul de la banchetul Premiilor 
Nobel 

Mut de uimire, a luat ziarul și s-a uitat la oamenii care 
ciocneau pahare: o femeie cu părul închis și un bărbat chel, 
amândoi zâmbitori, amândoi îmbrăcaţi la patru ace. 

— L-au împușcat pe câștigătorul premiului pentru Medicină? 

S-a aplecat deasupra lui și i-a arătat cu degetul femeia. 

— A fost omorâtă Caroline von Behring. Era președinta 
Comitetului Nobel de la Karolinska Institute. Am văzut-o murind. 

Și-a scos haina și a oftat încet, s-a așezat ghemuită, cu capul 
atârnând și spatele îndoit. Parcă plângea. 

Deodată era acolo, lângă el și avea ocazia s-o liniștească, s-o 
împace. 

— Anki, a zis Thomas, trăgând-o lângă el, rochia foșnea când 
a ajuns deasupra lui. Hai, s-a terminat, e-n ordine, ești aici, cu 
mine. 

Annika s-a depărtat de el, și-a luat haina, apoi s-a ridicat și a 
ieșit în hol. 

Distanţa pe care ea o pusese între ei l-a enervat din nou, era 
o combinație de dezamăgire și ranchiună. 

— În sfârșit mă întâlnesc azi cu Per Cramne, la Departament, 
a strigat după ea, inutil de tare. E o zi mare pentru mine! 

| s-a părut c-a auzit-o cum deschide frigiderul și-și toarnă ceva 
de băut. 


VP - 39 


Annika nu i-a răspuns. 
SUBIECT: În umbra morţii 
CATRE: Andrietta Ahlsell 


Emil, Emil, cel mai tânăr și cel mai blond dintre fraţii 
Nobel, cel care dansează și râde cel mai mult. 

Cât de mult îl iubește Alfred. 

Emil, cel care tocmai și-a luat examenele finale și 
care abia așteaptă să-și înceapă studiile la Institutul de 
Tehnologie, Emil care vrea să fie ca fratele lui mai 
mare, care vrea să fie ca Alfred. 

În timpul liber își ajută fratele mai mare, o, cum mai 
muncește - și e deștept! A devenit atât de bun, încâta 
primit responsabilitatea producţiei de nitroglicerină, 
care va fi folosită la construcţia principalei linii de cale 
ferată la nord de Stockholm, calea ferată cea nouă, din 
era nouă. 

Este dimineaţa zilei de sâmbătă, 3 septembrie 1864 
și el stă în curtea împrejmuită a laboratorului lui 
Alfred; distilează nitroglicerină împreună cu C.E. 
Hertzman, un coleg de-al lui, tot student, aproape că 
le poţi auzi vocile în aerul curat, o părere de toamnă în 
vânt. 

Poate că Alfred îi aude. Poate că fratele cel mare le 
ascultă râsetele și conversaţia, în timp ce stă de vorbă 
cu Blom, inginerul, lângă fereastra deschisă de la 
parterul clădirii principale. 

Apoi, la zece și jumătate Södermalm”? se cutremură, 
fundaţiile se  sfărâmă, ferestrele se sparg pe 
Kungsholmen”, de cealaltă parte a golfului 
Riddarfjärden. O flacără înaltă și galbenă este vizibilă 
din toate cartierele Stockholmului, o flacără care în 
scurt timp devine o uriașă coloană de fum. 

Alfred este lovit de unda de şoc, este aruncat la 
pământ, cu răni faciale. Un tâmplar, Nyman, care 
tocmai trecea pe stradă, este făcut bucățele. Un curier 
în vârstă de 13 ani, Herman Nord, și Maria Nordqvist, o 


10 Södermalm - cartier insular în centrul Stockholmului. (N.t.). 
11 kungsholmen - Insulă pe lacul Mälaren, la nord-vest de Södermalm. (N.t.). 
VP - 40 


fată în vârstă de 19 ani, sunt uciși și ei. Trupurile lui 
Emil și al prietenului său, Hertzman sunt într-o 
asemenea stare, că la început a fost imposibil să se 
stabilească numărul morților. 

Distrugerile provocate complexului de laboratoare 
sunt imense. Posttidningen scrie laconic: „Din fabrică 
n-a mai rămas nimic altceva, decât niște resturi 
carbonizate, aruncate ici și acolo. Nu numai geamurile 
tuturor clădirilor din împrejurimi, dar chiar și cele ale 
clădirilor de dincolo de golf erau sparte, până și 
buiandrugii erau făcuţi praf”. 

Locuitorii Stockholmului au vorbit despre explozia 
Nobel câţiva zeci de ani după aceea. 

Alfred se duce la lucru a doua zi. 

Nu vorbește niciodată despre accident. Scrie sute de 
scrisori, dar niciodată nu aduce vorba despre cele 
întâmplate. 

Nu se va căsători și nu va avea copii. Își lasă 
moștenire munca de-o viaţă celor care fac ca 
umanitatea să progreseze prin pace, invenții și 
literatură. 

Își descrie în scrisori marea singurătate, sentimentul 
adânc de inutilitate, neliniștile chinuitoare. 

Niciodată acasă, permanent pe drumuri. 

e 

Annika pășea pe un coridor lung, al cărui capăt nu se zărea. 
Candelabre mari de cristal se legănau deasupra capului ei, 
turțurii din sticlă zornăiau și se loveau unii de alţii, deși nu era 
nici strop de curent. 

În depărtare, atât de departe încât pereţii aproape se uneau, 
se vedea o lumină slabă. 

Știa despre ce era vorba. 

Caroline era acolo. Caroline von Behring, femeia moartă - o 
aștepta pe Annika, dar ea trebuia să se grăbească, să alerge, 
era de importanţă vitală și deodată a început să bată vântul, un 
vânt frontal groaznic, iar candelabrele au început să se lovească 
între ele, cu urlete, zăngănituri și zornăieli, toate deasupra 
capului ei. 

Vin, a încercat Annika să strige, dar vântul i-a luat vorbele și 
le-a dus în direcţia opusă. 


VP - 41 


Trebuie să te grăbești, i-a șoptit vântul, pentru că mor. 

Nu! Așteaptă! a strigat Annika. 

În secunda următoare, Caroline era întinsă pe jos, în faţa ei. 
Se afla pe podeaua de marmură și o privea pe Annika și Annika 
era atât de ușurată, s-a lăsat în genunchi lângă ea și s-a aplecat 
deasupra femeii ca să audă ce-i spune; atunci a realizat că 
pieptul îi fusese sfâșiat - vedea contracţiile ritmice ale inimii și 
sângele ţâșnind la fiecare contracție. 

Nu! a strigat panicată, încercând să se ridice, dar parcă era 
lipită de pământ, braţele îi erau grele ca plumbul, nu le putea 
mișca. N-am vrut să ajung prea târziu, nu asta am vrut! 

Dintr-odată și-a dat seama că nu Caroline von Behring era cea 
care zăcea întinsă: era Sophia Grenborg, fosta colegă a soţului 
ei. Intr-o secundă groaza s-a transformat în fericire. 

Să mori acum, a gândit triumfătoare, satisfacția i se 
răspândea prin tot trupul, până în vârful degetelor. 

In momentul următor, Thomas era acolo, în genunchi lângă 
Sophia; a luat-o în braţe și a început să facă dragoste cu ea, în 
timp ce sângele curgea din pieptul deschis al muribundei. Și 
muribunda râdea cât putea de tare. 

e 

S-a trezit brusc. Lumina din cameră era subțire și cenușie. În 
colțurile camerei se mai auzea râsul cristalin al Sophiei 
Grenborg, rece precum acele de gheață. 

S-a dus, a gândit Annika. N-o să ne mai deranjeze niciodată. 

Thomas dusese copiii la grădiniţă, ea s-a întins după telefon, 
să vadă cât era ceasul. 10:46. Dormise trei ore și jumătate. 

Tot timpul cât a făcut duș și s-a îmbrăcat, visul a urmărit-o ca 
o umbră stânjenitoare. A sărit peste micul dejun și a sunat-o pe 
Berit să iasă și să ia prânzul împreună, ceva mai devreme. 

In cursul dimineţii a continuat să ningă, acoperind toate 
zgomotele. Autobuzul 62 a oprit încet în staţie, nu avea o formă 
precisă și nu făcea zgomot. Când s-a urcat și i-a arătat 
abonamentul, șoferul nu i-a aruncat nicio privire. Sentimentul 
nedefinit de disconfort, avut în vis, a urmărit-o în autobuz, îi 
sufla în ceafă în timp ce trecea pe lângă ceilalți pasageri, toți 
erau cenușii ca niște umbre, nimeni nu-i dădea atenţie. 

Nu exist, s-a gândit ea. Sunt invizibilă și m-am urcat într-un 
autobuz fantomă care merge în iad. 

După 12 minte a coborât în fața Ambasadei Ruse. Berit își 


VP - 42 


amintise să ia bonurile de masă și Annika a mai împrumutat 
unul, plină de vinovăţie. 

— ȚI-l dau înapoi... 

Colega ei i-a făcut semn să nu-și bată capul și s-a îndreptat 
către barul cu salate, având ultimele ediţii ale ziarelor sub braţ. 

Citeau și ciuguleau din mâncare. 

Se vorbea despre victime: câștigătorul premiului, președinta 
Comitetului Nobel și cei trei polițiști. Informaţiile despre ultimii 
erau sumare; numele lor nu au fost cunoscute decât spre 
dimineaţă, așa că nimeni nu putuse să ia legătura cu familiile. 

— Trebuie să ne împărțim noi treaba asta după masă, a spus 
Berit, iar Annika și-a notat ceva pe marginea ziarului. 

Câștigătorul premiului fusese mutat de la terapie intensivă. 

— Nu-mi imaginez că l-au pus într-un salon cu altcineva, a zis 
Annika și a întors pagina. 

— Ţi-e clar că-i păzit de jumate din Mossad, a răspuns Berit, 
înghițind ultima bucăţică de pesmeţi Wasa fără grăsimi. Acum 
au de dat declaraţii cum naiba de-a putut fi împușcat. Știau că 
există o mulţime de ameninţări la adresa lui. 

Aaron Wiesel și Charles Watson făceau cercetări în domeniul 
celulelor stem și erau susținători recunoscuţi ai donării în scop 
terapeutic. Decizia de a le acorda premiul pentru Medicină a fost 
una controversată. A dezlănțuit un val de proteste din partea 
grupurilor de catolici și de protestanți radicali. 

— Ai urmărit dezbaterea când a fost anunţat premiul? a 
întrebat Berit. 

— Mărturisesc că nu, a răspuns Annika, mușcând dintr-o 
sărmăluţă. Vor să crească embrioni pentru celule stem? 

— Da, vor să transplanteze nuclee de celule și ăsta e un mod 
de a produce embrioni în scopuri pur experimentale. Bush a 
încercat să oprească tipul ăsta de cercetări în SUA, prin toate 
mijloacele de care dispunea. In Europa, treaba asta contravine 
atât convenției UE din 1997, cât și recomandărilor făcute anul 
trecut de o comisie a Uniunii. Până acum, cercetările sunt 
permise numai în Anglia, Belgia și la noi, în Suedia. 

— Și extremiștii religioși din America spun probabil că se 
intenţionează crearea vreunui fel de monstru de-al lui 
Frankenstein și că cercetătorii se joacă de-a Dumnezeu, nu? 

— Nu doar extremiștii, o mulţime de oameni cred același 
lucru, numai că-l spun pe un ton mai blând. Nu sunt chestiuni 


VP - 43 


simple. 

Annika și-a lovit furculiţa de farfurie. 

— Și cu Watson ce-au făcut? 

— A fost transportat în State cu un avion privat aseară. Cred 
că-l trimit și pe Wiesel imediat ce e transportabil. 

Un redactor de care nu auziseră niciodată făcuse un articol 
sumar despre viața și cariera Carolinei von Behring. 

— Trebuie să fie cineva de la ediţia online, a spus Annika. 

Articolul era plat și prost scris. Spunea că președinta 
Comitetului Nobel avea 54 de ani când a murit. Se înrudea cu 
primul câștigător al Nobelului pentru Medicină, „doctorul militar 
german Emil Adolf von Behring, din Germania”. 

Emil Adolf von Behring era omul din spatele teoriei imunizării 
și descoperitorul vaccinului modern, sub forma unui ser 
împotriva difteriei, descoperire pentru care i s-a acordat Premiul 
Nobel pentru Medicină, în 1901. 

Tânăra Caroline a mers pe urmele strămoșului ei, devenind 
expertă în imunologie. A făcut primele descoperiri în tinereţe și 
a continuat cu o carieră strălucită la Institutul Karolinska. A 
primit titlul de profesor la vârsta de 38 de ani și tot atunci a fost 
votată pentru a fi acceptată în Adunarea Nobel. Trei ani mai 
târziu a devenit membru asociat al Comitetului Nobel, 
organismul care ia decizia finală asupra acordării Premiului 
pentru Medicină, organism format din doar 6 membri. La vârsta 
de 52 de ani a fost numită președinta Comitetului și a deţinut 
această poziție pentru următorii 3 ani. 

Era căsătorită a doua oară și nu avea copii. 

Palatul regal a transmis condoleanţe și probabil că asta era 
tot ce avea să obţină presa pentru moment. 

— Practic nu există informaţii private despre evreu, a spus 
Annika. Ce știm despre el? 

— Necăsătorit, fără copii, lucrează la Bruxelles, împreună cu 
americanul. Nimic spectaculos, după părerea mea. 

— Gay? a întrebat Annika, ștergând resturile de sos din 
farfurie cu o bucată de pâine. 

— Probabil. Cred că el și Watson sunt un cuplu. Arată destul 
de drăguţ împreună. 

O bună parte din ziar se axa pe încercarea poliţiei, nereușită 
încă, de a găsi criminalul. Erau fotografii cu polițiști pe poduri, 
polițiști în tuneluri, polițiști pe lângă diverse diguri. Portretul- 


VP - 44 


robot era publicat atât pe copertă, cât și pe o pagină întreagă la 
interior. Subtitlul spunea că portretul a fost realizat cu ajutorul 
„martorilor de la faţa locului”, nicio vorbă despre Annika. 
Practic, toate articolele despre caz erau scrise de Patrik Nilsson; 
el și cu Berit erau acum tot departamentul „infracţiuni”. 

— Ai văzut ziarul concurenţei? a întrebat-o Berit. 

Annika a luat celălalt ziar și l-a răsfoit rapid. 

Aveau cam aceeași selecţie de articole și fotografii, cu o 
singură excepţie: articolul lui Bosse. 

În timp ce citea, Annika a simţit cum se îmbujorează. 
Acoperea trei pagini întregi și relata dintr-o perspectivă 
personală evenimentele petrecute în Sala Aurie, era enervant, 
dar în același timp organizat. Bineînţeles că nu văzuse 
criminalul, nici nu observase când cei doi căzuseră la pământ, 
nici când criminalul a părăsit sala. Cu toate astea, a reușit să 
scoată ceva: sala și luminile, muzica și dansul, căldura, sângele, 
tipetele. 

lar ea dansează cu mine, dansăm în Sala Aurie sub privirile 
Reginei din Mälaren, este atât de ușoară în bratele mele și aș 
vrea s nu se mai termine... 

A citit fraza de trei ori și simțea cum îi crește pulsul. 

— Vrei cafea? 

Annika a aprobat din cap. 

S-au așezat pe canapele, la capătul celălalt al sălii, cu cafeaua 
și ziarele. 

— Cum erau măsurile de securitate la intrare? a întrebat-o 
Berit, după ce și-a pus cana pe un șervețel alb. Detectoare de 
metal? Poșetele trecute prin scanner? Percheziţie corporală? 

Annika a împăturit ziarul și a pufnit. 

— Nici gând. Toată lumea a intrat pe intrarea principală, știi, 
aia de pe Hantverkargatan, pe urmă prin curte și pe ușile care 
duc direct în Sala Albastră. A trebuit să stăm la coadă acolo 
câteva minute și să arătăm invitaţiile și după aia, gata. 

— Pe bune? a spus Berit sceptică. Te rog spune-mi că invitaţia 
avea vreun fel de cip electronic, ceva. 

Annika a luat o gură de cafea și a negat din cap. 

— Un card de culoare crem, scris cu negru. Știi, cred în 
continuare că ceva nu-i în regulă, a spus în timp ce privea atent 
portretul-robot de pe prima pagină. Dar nu pot să-mi dau seama 
despre ce e vorba. 


VP - 45 


— Ai văzut-o bine, nu? 

— Cam două secunde, a răspuns Annika. La început nu 
credeam să-mi amintesc ceva, dar polițistul de la criminalistică 
era bun de tot. A scos imagini de care nici nu aveam habar că 
există înăuntru, adânc. 

Annika și-a lovit fruntea cu arătătorul. 

— Trebuie c-a fost o experienţă tulburătoare, a zis Berit. 

Annika s-a afundat un pic în sofa, cu ochii pierduţi într-o 
tapiserie de pe perete. 

— La început am crezut că mă pufnește râsul, a spus și vocea 
i-a devenit deodată mai slabă. Era așa de caraghios, individu' 
ăla bătrân care se bălăbănea - credeam că era beat. După 
aceea a fost un țipăt, undeva, în dreapta și pe urmă totul a fost 
din ce în ce mai rău, până au început să ţipe cu toţii și orchestra 
s-a oprit. Țipetele s-au împrăștiat și în celelalte săli, ca un val... 

Berit a așteptat câteva secunde după ce Annika a tăcut. 

— Și ce făceau oamenii de pază? 

Costumele gri cu sârme pe cap. 

— În timpul dineului erau răspândiţi pe balconul din faţa Sălii 
Aurii și de-a lungul colonadei, până în curte. S-au risipit când a 
început dansul, dar erau mai mulţi în Galeriei Prințului, în 
apropierea familiei regale. Cred că mai erau unii jos, la intrare. 
În preajma ringului de dans nu cred să fi fost vreunul. Dar când 
a căzut Caroline, au venit în fugă din toate părţile, au pus mâna 
pe toți care eram în preajmă. Nu ne-au dat drumul să plecăm 
până nu ne-au luat interogatoriu. 

— Deci ai văzut când a fost împușcat bărbatul - pe ea ai 
văzut-o? 

Annika și-a trecut degetele prin păr, dându-l peste cap. 

— Nu știu. Dar mă uitam la ea când și-a dat seama că fusese 
împuşcată. Îi ţâșnea sângele din piept, așa... 

l-a arătat cu mâinile în aer. 

— Și după aceea am căzut - cineva m-a împins și am ajuns pe 
jos, lângă Caroline. Un bărbat era aplecat deasupra ei, încerca 
să-i acopere inima cu mâinile și sângele îi gâlgâia printre 
degete, roșu aprins, cu bule de aer... 

Și-a acoperit ochii cu mâna, pentru a se feri de priveliște. 

— Dumnezeule, cât de groaznic! Nu crezi c-ar trebui să 
vorbești cu cineva despre treaba asta? 

— Ce, terapie de grup? a întrebat Annika îndreptându-se. Nu 


VP - 46 


cred. 

— De ce nu? Pe mulți îi ajută. 

— Nu pe mine, a răspuns ea și imediat i-a sunat mobilul. 

Era Spike, șeful de la știri. 

— Aveai de gând să vii la lucru azi, sau ești liberă? 

— Stau aici și lucrez, i-a răspuns Annika. 

— Bun. Atunci știi deja ce s-a întâmplat? 

Annika a înțepenit. 

— Ce? 

— Gruparea teroristă Neue Jihad a revendicat crimele de la 
Premiile Nobel. 

(J 

Redacția de știri era aproape goală. Annika Bengtzon și Berit 
Hamrin au venit în fugă de la cantina salariaților, strângându-și 
în brațe gențile și hainele. 

Patrik Nilsson citea telegrame la biroul central din redacţie; 
Spike vorbea agitat la telefon și în același timp îi făcea semne 
cu mâna lui Pelle de la foto. 

Anders Schyman și-a scuturat zăpada de pe umeri și și-a 
azvârlit haina de doc pe un scaun gol. 

— Mai trecem o dată prin toate astea? a întrebat el, ascultând 
cât de obosită îi suna vocea. Atacul ăsta este un tip de crimă de 
care Suedia n-a mai avut parte până acum. Și asta înseamnă că 
trebuie să fim extrem de atenţi unde se plasează limitele etice 
și să avem grijă ca legea să fie respectată. 

A aruncat o privire rapidă peste tot biroul. Niciunul din colegii 
lui nu dormise mai mult de câteva ore, așa că nu era momentul 
să se plângă. 

Avem de-a face cu noua eră, gândi el, în timp ce s-a așezat, 
greoi, pe canapea. 

Spike a trântit telefonul și a apucat un teanc de hârtii. 

— Neue Jihad, a zis el. Un grup teroraist musulman, cu baza în 
Germania. Serviciul de Informaţii presupunea că-i vorba de așa 
ceva. Teroriștii au dat un comunicat acum o jumătate de oră, 
printr-un server de la Berlin, în care revendică „uciderea 
evreului fascist și sionist Aaron Wiesel, un necredincios care a 
meritat să moară”. Până acum s-au dovedit un grup destul de 
creativ și dacă ţinem seama de ce au reușit să facă, sunt o forță 
care va trebui luată în seamă în viitor. Patrik a luat legătura cu 
Ranstorp, expertul în terorism; încercăm să punem cap la capo 


VP - 47 


relatare despre atacurile lor trecute și să vedem dacă au vreo 
legătură cu Al-Qaida. 

— Ceva nu se leagă, însă, a spus Annika. 

Ea și Berit și-au aruncat hainele peste haina udă a lui 
Schyman și s-au așezat la capătul mesei, pe scaunele care mai 
erau goale. 

— Ce? a întrebat Patrik. 

— Wiesel n-a murit, a răspuns Berit. 

Spike și-a pierdut șirul gândurilor și le-a privit cu un amestec 
de surpriză și resentiment. 

— Da, dar pentru Dumnezeu, astea sunt doar detalii. 

— Nu și pentru Wiesel, îți garantez, i-a răspuns Annika. 

Schyman îi urmărea cu coada ochiului și hotărâse să nu se 
amestece. 

Spike a făcut un gest larg cu mâna. 

— De unde să știu eu? Poate c-au scris mesajul înainte de 
atac și nu l-au mai putut schimba. Au reușit însă să-și ducă 
planul la bun sfârșit, au pătruns înăuntru și l-au împușcat în 
timpul dineului. 

— Înainte, a zis Berit. Înainte de atac? 

Spike arăta mulțumit de sine. 

— Exact. Poliţia ţine o conferinţă de presă la ora 14:00, mă 
gândeam că poate se duce Patrik, asta dacă nu lucrezi la 
altceva? 

Patrik Nilsson a închis site-ul agenţiei de știri și a căscat cu 
zgomot. 

— Ei, aveam de gând să mă concentrez pe Ranstorp și să mai 
iau legătura cu sursele mele de la Colegiul Naţional de Apărare. 

— OK, Annika, atunci iei tu conferinţa de presă, a adăugat 
Spike, gata să treacă mai departe. 

— Ei, a răspuns ea, maimuţărindu-l pe Patrik, aveam de gând 
să mă concentrez pe von Behring și să mai iau legătura cu 
sursele mele de la Institutul Karolinska. 

Berit a chicotit, iar Schyman simțea cum începe să se 
enerveze. 

— Ne ducem la conferinţa de presă sau nu? a întrebat el puţin 
cam tare. 

— Mă duc eu, a zis Berit, înghiţindu-și râsul. 

— Ce facem, vorbim cu familia? a întrebat Schyman. Probabil 
că avea familie - soţ, copii, părinţi? 


VP - 48 


— N-am primit niciun răspuns încă, a continuat Patrik. 

Spike făcea eforturi să distribuie sarcinile, dar, ca de obicei, 
reporterii hotărau ce subiecte își alegeau. 

Ziarul ăsta are nevoie de mai multă disciplină. Organizaţia nu 
mai funcţionează, are nevoie de o nouă abordare. Nimic n-o să 
mai fie la fel de-acum înainte. 

— Gândiţi-vă la ediţia online cât sunteţi pe teren, le-a spus 
colegilor lui, care se pregăteau de plecare. Acolo n-avem 
termene, doar actualizări permanente. Vorbim de lucru în 
echipă, ţineţi minte! Annika, putem vorbi un minut? 

Femeia s-a oprit, cu braţele pline de haine și hârtii și note. 

— Ce-i? 

S-a apropiat mult de ea, ca să nu poată fi auzit de ceilalți. 

— Susţii în continuare că nu poți scrie despre ce ai văzut? 

Era palidă, avea cearcăne negre. 

— Eu nu susțin nimic, avocatul ziarului susține. Este de părere 
că legea trebuie respectată. 

l-a întors spatele și s-a îndreptat către biroul ei, din colţul 
încăperii, o claie de păr ciufulit pe spatele ei îngust. 

Simţea cum i se ridică furia în gât. Gândul i-a răsărit în minte 
înainte să-l poată opri: 

Trebuie să scap de ea. 

e 

Annika a închis ușa biroului ei din sticlă cu un zgomot 
înfundat. Schyman devenise insuportabil. Aseară părea 
dezechilibrat, iar acum îi pasa toate responsabilităţile lui Spike, 
omul cu cea mai proastă judecată din toată Suedia. Slavă 
Domnului că Spike era atât de ușor de manipulat. 

Ar trebui să stau departe de chestia asta, a gândit ea, în timp 
ce-și deschidea calculatorul. 

Berit fusese la conferința de presă la sediul poliţiei și se ducea 
acum să stea de vorbă la spital cu polițistul rănit. Acesta își 
recăpătase cunoștința și abia aștepta să-și spună povestea. 

Incă un aspirant la celebritate, a gândit Annika, după care i-a 
părut rău. 

Familiile celorlalţi doi polițiști refuzaseră să coopereze cu 
ziarul. Berit le-a dus flori și le-a transmis condoleanţe, dar 
oamenii nu s-au arătat interesaţi. Corespondentul pe probleme 
medicale al ziarului avea să încerce să dea de Wiesel, care era 
încă în stare proastă. Sjölander, care era în America, încerca să 


VP - 49 


afle mai multe despre creștinii de extremă dreaptă, iar Patrik, 
împreună cu câţiva ziariști de la ediţia online, ţinea legătura cu 
poliţia și cu anchetatorii. 

A intrat în arhiva ziarului, după care a căutat pe net informaţii 
despre Caroline von Behring. 

Era extrem de discretă, ţinând cont de faptul că era o 
persoană atât de influentă, gândi Annika. 

Lucrase tot timpul la Institutul Karolinska. Apărea în presă 
doar în legătură cu munca ei. Relatări scurte despre promoţii, 
mici citate la anunţarea câștigătorilor Premiului pentru Medicină. 

Doar săptămânile trecute îi fusese legat numele de vreo 
controversă - acordarea premiului de anul acela lui Wiesel și lui 
Watson. 

A trecut rapid prin dezbaterea despre cercetările cuplului 
W&W, legate de celulele stem. 

Unele articole susțineau că Institutul Karolinska era mâna 
diavolului, corupt, părtinitor și total imoral. Pe un site american 
a găsit o caricatură a lui von Behring cu coarne și coadă, iar în 
alta, Alfred Nobel apărea ca unul dintre monștrii lui 
Frankenstein, cu subtitlul: Asta vrea Comitetul? 

Mai erau articole înfocate în favoarea deciziei, scrise de tot 
felul de eroi a căror intenţie era să scape omenirea de toate 
bolile. 

Întrebarea care se punea era următoarea: cât este de 
acceptabil să fie folosite ovulele rămase de la inseminarea 
artificială, să li se adapteze celule stem și să fie folosite în 
cercetări? Asta era tehnica, cunoscută drept donare terapeutică, 
folosită de oamenii de știință pentru a obţine Oaia Dolly. 

Cel mai fervent susţinător în Statele Unite al celulelor stem 
fusese Christopher Reeve, acum mort, care-și frânsese gâtul 
într-un accident de călărie. Impreună cu șapte oameni de știință, 
l-a dat în judecată pe președintele Bush pentru că a oprit 
cercetările în domeniu. Reeve a sperat până în ultimul moment 
că noua tehnică l-ar putea ajuta să umble din nou. 

Annika a continuat căutarea prin masa imensă de informaţii 
de pe internet. Oare cum se descurcase înainte de apariţia 
netului? 

A dat peste un articol de fond despre o carte intitulată Etică și 
tehnologie genetică: perspective filosofice și religioase asupra 
tehnologiei genetice, a cercetării celulelor stem și a clonării, 


VP - 50 


care spunea că grupurile catolice și cele protestante opun cea 
mai puternică rezistenţă. Cultura occidentală a devenit atât de 
individualizată, încât se consideră că embrionii au drepturi 
umane. 

ludaismul, de cealaltă parte, nu pare să aibă probleme cu 
modificarea embrionilor umani. Posibilitatea de a salva vieţi este 
percepută ca fiind mai importantă decât drepturile embrionilor. 
Fiinţele umane acționează ca ajutoare ale lui Dumnezeu în 
scopul îmbunătăţirii creaţiei; datoria noastră este de a fi fertili, 
de a ne înmulţi și popula pământul și în cele din urmă de a-l lua 
în stăpânire. lar dacă cercetările genetice ne ajută, cu atât mai 
bine. 

Chiar și Islamul pare să fie de acord că cercetările legate de 
celulele stem sunt rezonabile. Majoritatea experților religioși 
permit astfel de cercetări, atâta vreme cât sunt în beneficiul 
umanităţii. În lumea lor, embrionul devine o fiinţă umană 
completă doar atunci când dobândește suflet, ceea ce se 
întâmplă la 120 de zile după concepţie. 

Dacă Al-Qaida era amestecată, motivul nu erau eprubetele lui 
Wiesel, a gândit Annika, revenind la Caroline von Behring. 

Femeia era înregistrată în cartea de telefoane cu trei numere. 
Era înregistrată împreună cu soţul ei, Knut Hjalmarsson. Adresa 
lor de acasă era în Lărkstan, în cartierul Ostermalm din 
Stockholm. O zonă bună a orașului. 

Annika a sunat la toate trei. Primul a redirecţionat-o la un 
celular închis, preluat de serviciul de mesagerie anonimă al 
rețelei Telia. Al doilea era conectat la un fax. Al treilea a sunat în 
gol de 20 de ori. 

A închis telefonul și a oftat; era clar că n-avea cum să scoată 
un articol așa. S-a uitat la ceas: douăsprezece și jumătate. 
Trebuia să ia copiii la cinci, cel târziu. Trebuia să se ducă la 
cumpărături, azi era rândul ei să gătească. Și era vineri, ceea ce 
însemna că totul trebuia să fie puţin mai special decât în alte 
zile. A oftat din nou, a ridicat receptorul și a comandat un taxi. 

e 

Se făcuse și mai frig. Parcă nu mai ningea atât de tare, dar 
asta era din cauză că fulgii se răriseră. Se roteau în vântul 
întețit, făcându-i pe oamenii de pe trotuare să tremure și să-și 
ridice gulerele și glugile. Ca o masă negru-cenușie alunecau 
înainte prin zloată. Annika s-a lăsat pe spătarul banchetei și a 


VP -51 


închis ochii ca să nu-i mai vadă. 

Simţea cum se estompează realitatea și a lăsat-o să-i scape. A 
moţăit chiar, cu capul pe tetieră, în timp ce mașina-și făcea 
drum prin traficul aglomerat. A dormit cu gura deschisă tot 
drumul până la Institutul Karolinska de la Solna, în afara 
orașului. 

S-a trezit cu o tresărire atunci când șoferul a luat curba 
strânsă în campusul universităţii. A plătit, ușor amețită și s-a 
văzut în faţa unei clădiri joase, de două etaje, din cărămidă 
roșu-maronie, cu ferestre alungite. 

Forumul Nobel, la numărul unu, Nobels väg. 

S-a îndreptat către ușă și a sunat la intercom. 

e 

Clădirea părea rece și pustie, parcă era toată în doliu. S-a 
îndreptat către birourile Nobel și era gata să bată la ușă, când o 
femeie nearanjată, roșie de plâns a ieșit în prag. 

— Ce vrei? 

Era scundă, rotundă, avea părul roșu-henna și purta o bluză 
albă și pantaloni deschiși la culoare. 

Annika a avut același sentiment de disconfort, pe care-l avea 
ori de câte ori avea de-a face cu rude sau colegi ai persoanelor 
care muriseră înainte de vreme. 

— Aş vrea să te întreb câte ceva despre Caroline von Behring, 
a spus și deodată nu mai știa ce să facă cu mâinile. 

Femeia și-a tras nasul și a privit-o neîncrezătoare. 

— De ce? Ce fel de întrebări? 

Annika și-a lăsat geanta jos și i-a întins mâna. 

— Annika Bengtzon, a spus și a pășit în birou. De la 
Kvăllspressen. Normal că trebuie să scriem despre evenimentele 
de la dineul de aseară și de aceea am vrea să scriem despre 
Caroline von Behring. 

Femeia i-a strâns mâna, ezitantă. 

— Înţeleg. Și ce vrei să scrii? 

— Se pare că a avut o viaţă privată foarte retrasă. Bineînţeles 
că vom respecta acest lucru. Dar a jucat un rol foarte public în 
viața profesională și aș vrea să-ţi pun câteva întrebări despre 
munca și poziţia ei de președintă a Comitetului Nobel. 

— Cum m-ai găsit? a întrebat femeia. 

Annika i-a arătat plăcuţa de pe ușă - Sediul Nobel. 

— Nu, nu, a continuat femeia, scoțând o batistă din buzunar și 


VP - 52 


suflându-și nasul. Nu lucrez aici. 

A luat din nou mâna Annikăi. 

— Birgitta, Birgitta Larsen. Fac parte din reţeaua lui Carrie. 
Sau, am făcut... presupun. Reţeaua există, doar că nu mai e a 
lui Carrie. Nu știu cum să-ţi spun, dar cred că - dumneata lucrezi 
cu cuvintele, nu-i așa? 

Annika se gândea cum să-i răspundă cât mai bine, dar 
Brigittei nu-i prea păsa, de fapt. 

— Aici lucrează personalul, a continuat femeia, arătând cu 
mâna spre spatele ei, apoi a luat-o pe coridor. Din Adunare și 
Comitet fac parte profesori activi, care sunt în diverse clădiri din 
campus. Ce anume vrei să știi? 

S-a oprit și a privit-o pe Annika, de parcă abia o văzuse. 

— Aș vrea să stau de vorbă cu cineva care a cunoscut-o pe 
Caroline. Cineva care poate să-mi spună cum era ca om și coleg. 

Birgitta Larsen s-a întors pe călcâie. 

— Bine, a răspuns ea, hai să găsim un loc unde să stăm jos. 

A luat-o înainte pe coridor, tocurile îi ciocăneau și Annika s-a 
luat după ea, simțindu-se ciudat de amorţită. Simţea efectele 
moțăielii din taxi și nu se putea dezmetici. 

Aproape de intrare, Birgitta Larsen a făcut la stânga și a intrat 
într-o sală de conferințe fără personalitate, în care era un 
retroproiector și un televizor mic, pe roţi. 

— Sala asta e folosită pentru ședințe mici, de exemplu când 
se reunește Comitetul Nobel. Lucrarea se cheamă Oglinda, 
arătând spre niște pătrate albe și negre, pe peretele de răsărit. 

Annika a aruncat o privire în sală; ochii i s-au oprit asupra 
unei ferestre, plasată foarte ciudat, într-un colț al unui perete 
mare. 

Deja se întuneca; lumina de afară era cenușie, aproape ca 
grafitul. 

— Lucrezi la Institutul Karolinska, nu? a întrebat-o, așezându- 
se la masa rotundă. 

— Sunt profesoară la FBI - Departamentul de fiziologie și 
biofizică, a explicat ea când a văzut că Annika nu pricepea. 
Carrie lucra la imunologie, la MEM, Departamentul de 
epidemiologie medicală și biologie moleculară. 

— Cât de bine o cunoșteai? a întrebat Annika, ţinându-și 
carnețelul în poală. 

Femeia s-a oprit lângă televizor, la fereastră și privea la 


VP-53 


zăpada care se topea. 

— Ne-am luat doctoratul în același timp. Am fost mai mulţi 
care l-am luat în aceeași lună, o bună parte eram femei. Era un 
lucru neobișnuit la vremea aia, deși sunt numai douășcinci de 
ani de-atunci. 

S-a întors s-o privească pe Annika. 

— E groaznic cât de repede trece vremea, nu? 

Annika a dat din cap, fără să spună nimic. 

— Caroline era cea mai tânără, bineînţeles, a adăugat Birgitta 
Larsen, mereu a fost. 

— Avea foarte mult succes, din câte înţeleg. 

Birgitta Larsen s-a așezat pe colțul unei măsuţe mici. 

— Avea mult succes, da, se poate spune și așa, a răspuns cu 
o voce obosită. Era unul din imunologii cei mai importanţi din 
Europa, încă de la începutul anilor '80, chiar dacă aici, în Suedia, 
lucrul ăsta nu era recunoscut. 

— În ce domeniu făcea cercetări? 

— Primul succes l-a avut în octombrie 1986, cu un articol în 
Science, care a fost primit foarte bine de toată comunitatea 
științifică. A mers mai departe și a dezvoltat descoperirea lui 
Hood și Tonegawa, referitoare la identificarea genelor de 
imunoglobulină. 

Birgitta Larsen s-a uitat la Annika, să vadă dacă pricepe ce-i 
spune, ceea ce nu s-a întâmplat, însă. 

— Receptorii celulari T, a adăugat ea, pentru care Tonegawa a 
luat Nobelul. 

Annika a dat din cap, deși habar nu avea și și-a notat în grabă 
în carnețel tonigawa imuglobal celule T recept. 

— Și aţi rămas prietene bune? 

Birgitta Larsen și-a ridicat privirea către lucrarea de artă, 
Oglinda, și Annika a văzut cum ochii umflaţi de plâns i se 
umpleau din nou de lacrimi. 

— Pentru totdeauna, a răspuns ea și și-a scos batista din nou. 
Cred c-o cunoșteam mai bine decât oricine. 

Annika și-a privit carnetul; știa că nu mai putea da înapoi 
acum, trebuia să obţină oricât de multe informaţii de la femeia 
asta plânsă și în stare de șoc. 

— Cum era, ca om? 

Dintr-odată, Birgitta Larsen a râs. 

— Orgolioasă, a spus tare. Caroline era născută Andersson, și- 


VP - 54 


a luat numele von Behring de la primul soţ. A păstrat numele 
când s-a căsătorit cu Knut, un nume ca Hjalmarsson nu-ţi 
deschide nicio ușă în lumea medicală, da' von Behring, ho, ho! 
Era foarte mulțumită ca lumea să știe că se înrudea cu bătrânul 
Emil. Știi despre descoperirile lui, serul și vaccinurile, nu? 

Annika a aprobat din cap. 

— Bineînţeles că nu avea copii, dar asta știi deja. Nu c-ar fi 
avut ceva împotriva lor, dar nu s-a întâmplat niciodată și nu 
cred că a afectat-o prea tare. Sună ciudat? 

Annika a respirat adânc înainte să răspundă, dar 
cercetătoarea a continuat: 

— Carrie a trăit pentru munca ei și era o feministă convinsă. 
Întotdeauna avea grijă ca femeile din jurul ei să fie promovate, 
chiar dacă nu făcea mare tam-tam pe chestia asta. N-ar fi fost 
niciodată promovată președintă a Comitetului, dacă ar fi făcut - 
îți dai seama, nu? 

Annika a continuat să dea din cap. 

— Evident că-i era greu, uneori, să încerci să te lupţi pentru 
femei, dar să n-o poţi face deschis, pentru că dacă ar fi făcut-o 
și-ar fi pus în joc poziţia și nu putea accepta așa ceva, nu? Eu 
cred că era mai bună ca exemplu decât ca luptătoare în sine, 
cred că toată lumea e de acord cu asta... 

Birgitta Larsen a tăcut și a privit din nou pe fereastră. Era 
întuneric de-a binelea. 

— Cum a primit Caroline criticile legate de decizia de a acorda 
premiul lui Wiesel și Watson? 

Răspunsul femeii a venit pe un ton fără expresie. 

— Carrie a fost cea care s-a zbătut pentru premiul lor. Era 
conștientă că toată Adunarea avea să intre la apă, dar n-a 
renunţat. 

— Crezi că atacul a avut ceva de-a face cu premiul? 

Birgitta Larsen a privit-o de parcă o vedea pentru prima oară. 

— Ce-ai spus? a răspuns cu o expresie dură. 

Annika s-a simţit dintr-odată lipsită de tact și a înghiţit. 

— Sau crezi c-a fost un simplu accident? Că ţinta a fost Wiesel 
și Caroline s-a aflat din întâmplare în momentul nepotrivit la 
locul nepotrivit? 

Femeia s-a sculat în picioare cu o mică smucitură și a privit-o 
țintă pe Annika. 

— Nu cred că-mi place ce insinuezi, a spus ea, pe un ton dur, 


VP-55 


cu lacrimi în ochi. Te rog să pleci acum. 

— Ce am spus greșit? a întrebat-o ziarista, surprinsă. Te-am 
supărat? 

— Te rog să părăsești acum clădirea! 

Annika și-a strâns lucrurile. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, a mai adăugat, dar 
femeia îi întorsese spatele și privea pe fereastră. 

e 

Ninsoarea se oprise de tot, dar fusese înlocuită de un îngheţ 
pătrunzător. 

Picioarele i-au îngheţat bocnă cât timp a așteptat taxiul. 

— Kvällspressen, a spus șoferul, când i-a dat adresa. Părerea 
mea e că scrieţi o grămadă de rahaturi în ziarul ăla - parcă e un 
reality show, femei goale și politicieni dubioși mereu. Nu-l citesc 
niciodată. 

— Păi, atunci, cum știi ce scriem? l-a întrebat Annika, obosită, 
în timp ce-și scotea mobilul din geantă. 

— Uite că știu și mai aveţi și o groază de minciuni despre 
musulmani. Că violează femei și pun bombe... 

Omul era imigrant, avea un accent foarte puternic. 

— leri am avut un articol care spunea că cei mai mulţi 
cercetători musulmani sunt de acord cu cercetările legate de 
celulele stem, deoarece Coranul recunoaște că cercetarea este 
benefică omenirii, a minţit Annika. Te rog închide radioul, vreau 
să dau un telefon. 

Şoferul a închis radioul și n-a mai scos un cuvânt. 

— Cum a mers conferința de presă? a întrebat ea, când i-a 
răspuns Berit. 

— Poliţia colaborează cu colegii din Germania și ne-au dat de 
înţeles că sunt pe cale să facă o arestare. Spike a avut dreptate 
când a zis că poliţia așteaptă să se întâmple ceva. Mai spun că 
nu abandonează alte piste și că își continuă anchetele pe alte 
fronturi. La tine cum a mers? 

— OK. Am vorbit cu o colegă de-a ei, care era tare întoarsă pe 
dos. O să scriu ceva scurt. Da' ce înseamnă „alte fronturi”? 

— După câte înțeleg eu, investighează grupuri apropiate de 
Al-Qaida. Bănuiala lor e că ţinta era evreul și că moartea 
Carolinei a fost un accident. 

Taxiul se îndrepta spre strada Solna, dincolo de autostrada 
Essinge. Traficul stătea pe loc în ambele sensuri, așa că Annika 


VP - 56 


s-a uitat la ceas. Trei și un sfert, începuse aglomeraţia de vineri. 

— Nu cred nicio secundă chestia asta cu Al-Qaida, a spus 
Annika. Dacă Al-Qaida ar fi vrut să atace dineul Nobel, ar fi 
aruncat toată Primăria în aer. Nu se bagă niciodată în atacuri 
asupra unei singure persoane, după care fug pentru că au 
împușcat pe cine nu trebuie. 

La capătul celălalt al firului, Berit a oftat. 

— Știu, da’ ce să facem? La asta lucrează poliţia acum, despre 
asta trebuie să scriem. 

— Putem găsi pe cineva care crede că-i o mare prostie, a 
răspuns Annika. Cineva care poate face o paralelă cu Hans 
Holmér”? și felul în care toți s-au concentrat pe kurzi după 
moartea lui Olof Palme. 

Nu mai era niciun secret pentru nimeni faptul că asasinul 
premierului suedez nu a fost găsit întâi și întâi pentru că șeful 
anchetei și-a petrecut primul an închis în birou, unde a țesut 
diverse teorii conspiraţioniste, care implicau PKK-ul, mișcarea 
kurdă de independenţă. 

— Și care ar fi șansele ca un astfel de articol să fie publicat? a 
întrebat Berit plictisită; Annika știa că avea dreptate. Într-un 
moment ca ăsta ziarul n-ar publica niciodată un articol critic 
despre poliție: rezultatul ar fi simplu - poliţia ar începe să 
vorbească doar cu concurenţa lor și ei ar rămâne pe dinafară. 

— Ne întâlnim în birou? a întrebat Annika. 

— Cred că mai durează. Mă duc să-l vizitez pe poliţist. Lucrezi 
în weekend? 

— Încă nu mi-a cerut nimeni, a răspuns Annika. 

— Mai bine. Ține-te departe, i-a spus Berit, gata să închidă. 

— Incă ceva. De ce ar vrea cineva s-o omoare pe Caroline von 


Behring? 
— Să sperăm că „alte fronturi”, cum zice poliţia, sunt suficient 
de cuprinzătoare, ca să răspundă și la întrebarea asta..., i-a 


răspuns Berit. 
(J 
Annika a luat-o pe Ellen de la grădiniță doar cu un sfert de oră 
întârziere. Fetita dormise la prânz, ceea ce însemna că o să stea 


12 Hans Holmér: Director al Serviciului Naţional de Informaţii și ulterior director 
administrativ al Poliției din Stockholm. A devenit foarte cunoscut, mai ales în calitatea 
de șef al echipei speciale de anchetă în cazul morții premierului Olof Palme, când a 
hotărât să îndrepte cercetările către anumite grupuri de imigranţi, în special cei kurzi. 
(N.8. 


VP - 57 


trează jumătate de noapte. 

Școala lui Kalle era în clădirea alăturată. S-a prăbușit la 
pământ când a trebuit să-și pună haina. 

— Mai bine eram mort! s-a văitat el și Annika și-a lăsat geanta 
jos, s-a așezat pe băncuţa joasă și l-a luat în braţe. 

— Ştii că-l iubesc pe băieţelul meu special, i-a șoptit, 
legănându-l. Ştii bine că ești ce-am mai scump pe lume. Ti-a 
mers bine azi? 

— Toţi sunt niște tâmpiţi! a strigat băieţelul. Toţi sunt niște 
tâmpiţi și tu ești cea mai tâmpită și mai bine eram mort! 

Annika amuţise când băiatul și-a manifestat aceeași dorință, 
prima dată. Discuţia cu o soră de la clinica de copii a mai liniştit- 
o: la șase ani copiii trec printr-o mică pubertate, cu schimbări 
bruște de dispoziţie, care iau uneori forme extrem de dramatice. 

Acum Ellen, care avea patru ani, stătea lângă ei tăcută și se 
uita la fratele ei cu ochi mari. Annika a luat-o și pe ea în braţe. 

— Vreţi să mergeţi la cumpărături cu mine? Și puteţi să vă 
alegeţi niște chipsuri și bomboane! 

Kalle și-a șters lacrimile și-a început să se agite ca un vierme. 

— Eu aleg bomboanele! Și vreau și suc! 

Annika l-a apucat de haină și l-a zgâlțăit. 

— Nu mai ţipa, a spus ea, puţin prea tare. Tu-ți alegi 
bomboanele tale și Ellen pe-ale ei. Da' azi nu primiţi suc. 

— Vreau un suc! a ţipat băiatul, luptându-se să se elibereze 
din strânsoare. 

— Kalle, i-a spus Annika, încercând să nu strige. Kalle, te 
potolești, că altfel nu primești niciun fel de bomboane. Mă auzi? 
Ți-aduci aminte ce-ai păţit data trecută? 

Copilul s-a îndreptat, a deschis ochii mari și respiraţia i s-a 
mai calmat. 

— N-am avut voie bomboane, a răspuns și a început să-i 
tremure buza de jos. 

— Exact. Dar azi o să primești, pentru că te-ai potolit cu 
țipatu' și pentru că nu mai ceri suc. OK? 

Copilul a dat din cap, iar Annika s-a întors spre fetiţă. 

— Cum ţi-a mers azi, drăguţo? a întrebat-o și a sărutat-o pe 
frunte. 

— Ti-am făcut un desen, mami, a spus și a cuprins-o cu 
braţele după gât. 

— Ce frumos, a șoptit Annika, simțind cum i se umplu ochii de 


VP -58 


lacrimi de oboseală. 

Și-au făcut cumpărăturile într-un haos total, la magazinul de 
la colțul străzii Kungsholmsgatan cu Scheelegatan. Ellen și-a 
scăpat bomboanele pe jos și, în secunda următoare, au fost 
călcate de roţile unui cărucior, iar Kalle a mai făcut o scenă 
pentru că nu avea voie să-și cumpere suc. 

Fruntea Annikăi era plină de broboane de transpiraţie când, în 
sfârșit, a tras ultima sacoșă de cumpărături din lift. 

— Dacă deschideţi televizorul, în câteva minute începe 
programul pentru copii, a strigat în urma lor. 

Le-a atârnat hainele în cuier și le-a aliniat ghetuțele sub 
bancheta din hol, după care a dus cumpărăturile în bucătărie și 
le-a desfăcut. 

La dracu', uitase să ia sare. 

A curăţat cartofii, a tăiat câteva cepe și a tăiat cotletele de 
porc în fâșii. În timp ce cartofii fierbeau, a prăjit ceapa până s-a 
făcut transparentă, apoi le-a pus pe toate într-un vas 
termorezistent. După aceea, pentru că nu avea sare, a prăjit 
carnea împreună cu niște bacon; a folosit sarea rămasă în tigaie 
și a diluat-o cu puţină smântână. 

Tocmai terminase de pus masa și de aprins lumânările când 
Thomas a intrat pe ușă. 

A venit în bucătărie, desfăcându-și cravata. 

— Cred că-s pe drumul cel bun, i-a spus și a sărutat-o pe 
obraz. Jobul ăsta e făcut pentru mine. CV-ul meu e perfect și, cu 
contactele pe care le am în departament, nu văd cum mi-ar 
putea-o lua cineva înainte. N-ai făcut salată? 

Stătea lângă masă și se uita la ce gătise Annika. 

— Credeam că ne-am înțeles să mâncăm ceva verde la 
fiecare masă, a spus el, întorcându-se cu fața spre ea. 

— Da, aşa e. 

Și mie mi-a mers excepţional azi, a gândit ea. Am fost la 
Institutul Karolinska și am vorbit cu colega unei victime. Poliţia e 
pe cale să aresteze un grup terorist german, eu m-am dus la 
cumpărături și după aia am gătit. 

Dar din gură i-a ieșit: 

— Vezi tu de copii până fac eu salata? 

S-a întors spre frigider, cu lacrimile în gât. 


VP -59 


Sâmbătă, 12 decembrie 


jemal Ali Ahmed a fost smuls din somn de un zgomot 
înfiorător și o lumină orbitoare. Într-o clipă a știut ce se 
întâmpla, i-o striga toată fiinţa lui: era o lovitură planificată. 
Începuse războiul și casa i-a sărit în aer, doar că nu era casa 
părintească, casa copilăriei, în munţi, mai sus de Al Azraq ash 
Shamali; auzea caprele zbierând și bârnele trosnind. 

Copiii, a gândit el, întinzând mâinile în lumina care-l ardea, 
Allah, păzește-mi fetele, ai grijă de fetele mele... 

Înainte să-și dea seama unde se afla, s-a ridicat în picioare și 
s-a rostogolit neajutorat din patul improvizat - slavă cerului, era 
în apartament. 

Surprinderea a înlocuit pentru o secundă panica. Ce se 
întâmpla cu casa lui? Unde îi era nevasta? 

— Fatima, a strigat, dar fumul i-a înecat vocea. 

Era înconjurat de o lumină groaznică, orbitoare, care îi 
dizolvase toate simţurile. Zgomotul se propaga prin casă în 
valuri, nu se mai sfârșea. Îl durea groaznic nasul și ochii îi 
șiroiau. 

— Jemal! a strigat soţia lui, de undeva din stânga, arde casa! 

Asta nu-i foc. E altceva, a gândit el. 

— Jemal, a ţipat ea din nou, cu vocea plină de groază. Fetele, 
Jemal, scoate fetele... 

A închis ochii din cauza luminii chinuitoare și s-a târât în 
pijama până în ușa de la living. Orice-ar fi fost, trebuia să scoată 
fetele până nu era prea târziu! Se mișca atât de greu, ca într-un 
coșmar. A încercat să le strige, dar vocea i se oprea în gât și nu 
ieșea niciun sunet. A început să plângă și a încercat să se 
sprijine de tocul ușii. 

— Sabrina, vine tata, dar a realizat că nu era tocul ușii, ci o 
formă întunecată care îndrepta o armă automată înspre el; a 
urlat până ce a simţit că funcţiile organismului au cedat și și-a 
golit intestinele în pantalonii de pijama. 

e 

Thomas ţinea în sus paginile de sport ale ziarului de 
dimineaţă, ca pe un scut împotriva întregii lumi, în timp ce copiii 
se ciorovăiau pe un sandvici. Annika încerca să citească 
secțiunea de știri, dar a renunţat când Ellen a vărsat ciocolata 


VP - 60 


cu lapte pe covor. 

— Știţi ce? Faceţi curăţenie amândoi și după aia vă duceţi să 
vă spălaţi și să vă îmbrăcaţi, le-a spus ea. 

— Da’ de ce trebuie să fac eu curat? a întrebat Kalle. Ea l-a 
vărsat. 

— la hârtie! a spus Annika și i-a întins câteva bucăți de prosop 
de hârtie. Șterge. Ellen, hârtie. Șterge tot. 

— Ții minte că mergem să bem vin fiert azi? a zis Thomas din 
spatele ziarului. 

Copiii au strâns murdăria și au aruncat prosoapele în coșul de 
gunoi, Annika și-a luat sanaviciul, ceașca de cafea și ziarul și s-a 
mutat în living. A întins ziarul pe măsuţa de cafea și a deschis 
televizorul. 

O armată de polițiști în echipament de asalt au umplut 
ecranul, au trecut pe lângă camera de filmat și au intrat într-un 
apartament. Imaginea s-a zgălţăit, era mult zgomot, după aceea 
ecranul s-a făcut complet alb. În colţul din stânga sus se putea 
citi: BANDHAGEN, AZI-DIMINEAȚA. 

— Ce dracu’? și Annika și-a lăsat sandviciul pe farfurie. 
Thomas, ai văzut asta? 

Drept răspuns, a auzit dușul pornind. 

O voce impersonală anunţa că Unitatea de reacţie rapidă a 
Poliţiei a spart ușa unei proprietăţi închiriate din cartierul 
Bandhagen, sâmbătă la ora 6:18. Poliţiști în echipament de asalt 
au pătruns în apartament și i-au găsit dormind pe suspecții de 
terorism. Capul celulei a fost prins dormind pe patul improvizat 
din living, iar cele două fiice adolescente dormeau în camerele 
lor. 

Pe ecran se derulau imagini cu o femeie în cămașă de noapte, 
escortată spre o dubă a poliţiei. 

— Să fie al dracu', a spus Annika, privind fix la televizor. Au 
înnebunit de tot. Uită-te la femeia aia, n-are nimic în picioare. 
Thomas! 

Prezentatorul a revenit pe ecran și a explicat că arestările de 
dimineaţă aveau o legătură directă cu atacul de la dineul Nobel, 
deși poliţia nu a precizat încă despre ce legătură era vorba. 
Serviciul de informaţii a dat foarte puţine date despre întreaga 
operaţie. 

Bineînţeles că poliția înregistrase operaţiunea și că a distribuit 
înregistrarea atât la televiziunea suedeză, cât și la TV4, la timp 


VP-61 


pentru a prinde știrile de dimineață. 

Thomas a venit în living, cu periuţa de dinţi în gură. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Du-te și scuipă ce-ai în gură, i-a răspuns Annika, iar el a 
dispărut în baie. 

A urmat un reportaj înregistrat, cineva de la Serviciul de 
securitate al poliţiei dădea explicaţii referitoare la faptul că 
operaţiunea se desfășura în conformitate cu regulamentele 
aplicabile acestui fel de situații. 

— Toate autorităţile polițienești au obligaţia de a informa 
imediat Serviciul Naţional de Poliţie, prin intermediul centrului 
de comunicaţii naţionale, dacă pe raza lor de acţiune a fost 
comis vreun act terorist sau dacă există date că un astfel de 
atac este iminent, a continuat bărbatul de la Serviciul de 
securitate. 

— Așadar, nu există nicio îndoială în acest caz? a întrebat o 
voce respectuoasă de reporter. 

— Nicio îndoială, a venit răspunsul ofițerului. Nu a existat 
nicio îndoială, deoarece ne temeam de un atac terorist și 
deoarece paragraful trei din regulament prevede că principala 
responsabilitate a unităţii naţionale de urgenţă este aceea „de a 
combate acte de terorism înăuntrul granițelor naţionale”. 

A încheiat spunând că operaţiunea a fost considerată sută la 
sută un succes. 

După aia au dat din nou imaginile dramatice. 

La început, clădirea era în totală beznă, greu vizibilă pe cerul 
nopții. 

A urmat grenada de diversiune, detonată la etajul doi, o 
explozie uriașă, care a izbucnit în faţa obiectivului aparatului de 
filmat și a albit tot ecranul timp de câteva secunde. La ferestre 
se mișcau umbre; camera de filmat a tremurat. Un șir de dube 
blindate, ale poliţiei, a frânat brusc în faţa ușii, din mașini au 
început să curgă polițiști în echipament de asalt, cu armele 
automate pregătite. 

Kalle a venit în cameră și s-a cuibărit lângă ea; l-a cuprins cu 
brațele, fără a-și dezlipi ochii de pe ecran. 

— Ce fac, mami? a întrebat copilul, văzând-o atât de 
concentrată. 

— Poliţia a ridicat o familie ca să le pună niște întrebări. 

— Și oamenii ăștia sunt periculoși? 


VP - 62 


Annika a oftat. 

— Nu știu, dragule, da’ nu cred. Oricum, fetele nu sunt, în 
niciun caz. Da’ tu ce crezi? Ţi se pare că arată periculos? 

Două adolescente pe jumătate goale, cu cătușe la mâini, era 
împinse spre două dube diferite. 

Copilul a dat din cap. 

— Cred că arată speriate. 

A sunat telefonul și băiatul a folosit prilejul pentru a fugi din 
cameră. Era Berit. 

— Ai auzit ce s-a întâmplat în Bandhagen? a întrebat ea. 

— E la televizor acum. Auzi, care-i legătura cu crima de la 
Premiile Nobel, despre care zic ei? 

— De asta te sun, i-a răspuns Berit. N-ai auzit nimic? 

— Eu? Abia m-am trezit. Ce spune poliţia? 

— Afacerile interne. 

— Vai, nu, a oftat Annika. Cineva a strâns șurubul și i-a forțat 
să găsească ceva. 

— Probabil; asta în cazul în care mama nu seamănă cu 
portretul-robot la care ai contribuit și tu. Imaginea e proastă, dar 
poate îi vezi fața? 

Annika a deschis gura să răspundă, dar s-a oprit. 

Ce putea spune? Cât de mult avea voie să confirme sau să 
nege? 

— Ştii că au dat portretul-robot și că nu seamănă deloc, a 
răspuns Annika, precaută. Și nu mi-e clar dacă am voie să spun 
ceva. 

Berit a oftat încet. _ 

— E al naibii de complicat, a spus ea. Imi dau seama că ești 
într-o situaţie imposibilă, care ne face și nouă viața grea. 
Trebuie să mergem pe vârfuri în jurul tău, să-ncercăm să aflăm 
lucruri pe care tu le știi deja. 

— Fii atentă, i-a răspuns Annika, îndreptându-și spatele. Nu 
știu nimic altceva decât că o femeie m-a călcat pe picior când 
dansam în Sala Aurie. Poliţia nu mi-a spus nimic despre 
Bandhagen sau Berlin; n-am habar ce pun la cale. Simplul fapt 
că am fost acolo nu mă împiedică să scriu despre caz. 

A auzit-o pe Berit fâșâind ceva la celălalt capăt al firului. 

— Știu, a spus ea, calm. Cred c-ar fi bine s-o iei mai încet 
weekendul ăsta. Patrik se ocupă de poliţie și eu de restul, așa că 
ne vedem luni? 


VP - 63 


S-a lăsat o liniște ciudată. 

— Sigur, i-a răspuns Annika. Bine. 

A închis telefonul cu un gol greu de descris. 

Când a mai sunat-o cineva să-i spună că nu trebuia să 
lucreze? 

— Cine era? a întrebat-o Thomas din ușă, ștergându-și cu 
prosopul bărbia proaspăt bărbierită. 

— Berit, de la ziar, a... 

Thomas a lăsat să-i cadă prosopul pe jos. 

— E al dracu' de tipic, a exclamat el. Tocmai când am hotărât 
să mergem azi la ai mei la un vin fiert, bineînţeles că tu trebuie 
să te duci la muncă. Știam eu! 

— Știi care-i treaba, nu trebuie să mă duc la muncă, i-a 
răspuns Annika, ridicându-se de pe canapea. A luat de pe jos 
prosopul lui Thomas și când i l-a întins a văzut pe el o mică 
urmă de sânge de la bărbierit. Thomas i-a întors spatele fără să 
ia prosopul, iar ea s-a uitat la umerii lui laţi, în timp ce dispărea 
în baie. A stat acolo un timp și a simţit cum un ghem de 
sentimente contradictorii îi macină stomacul. Cât de mult voia 
să se poată apropia de el. Cât de mult ura aroganţa lui, care 
creștea pe zi ce trece. Cât de tare se înfuria când se gândea la 
el fiind împreună cu Sophia Grenborg, curva aia mică și blondă 
de la consiliul districtual. 

Avuseseră o legătură, dar Annika l-a obligat să-i pună capăt. 

E gata, s-a terminat, gândi ea. Toate-s în ordine, din nou. 

e 

Vizita la socri, la Vaxholm”, s-a dovedit încordată, exact cum 
s-a temut. Vila lor, de la începutul secolului, dădea pe-afară de 
vecini entuziaști, în sacouri și cu pantofii bine lustruiţi. Annika a 
făcut turul casei, cu un copil de fiecare mână. Erau frumos 
îmbrăcaţi, pieptănaţi și supuși. Înghesuiala era atât de mare la 
fiecare ușă, încât în curând s-au creat blocaje. A simţit cum 
începe să-i curgă transpiraţia sub sâni și pe palmele copiilor; în 
curând mânuţele lor aveau să devină atât de alunecoase, că n-o 
să-i mai poată ţine. 

Mulţi oaspeţi făceau parte din asociaţia firmelor active pe plan 
local, în care tatăl lui Thomas fusese membru în consiliul de 
conducere peste 30 de ani. S-a vorbit despre turiști: câţi au 
venit, cum să atragă mai mulţi. S-a bârfit despre firmele 


13 Vaxholm: orășel în districtul Stockholm. (W.£.). 
VP - 64 


deschise doar în lunile de vară, care fură clienţi de la cele 
deschise tot anul. S-a mai povestit despre piaţa de Crăciun, care 
mai era deschisă încă o săptămână. 

Și, caz rar, s-a vorbit despre evenimentele la zi. 

— E-o treabă bună că i-au prins pe teroriștii ăia de la Nobel, îi 
spunea o femeie cu părul bleu cendre alteia, cu părul alb, în 
vreme ce Annika trecea pe lângă ele, încercând să vâneze ceva 
de mâncare pentru copii. 

— Poţi să-ţi imaginezi, Al Qaida la Stockholm? spunea un 
bărbat. Cine știe, poate că sunt și aici, în Vaxholm! 

Și-a continuat drumul, împingându-i pe copii înspre bucătărie. 

— Da, da, să fim cinstiţi, dineurile alea de la Nobeluri sunt 
mult supraapreciate... Până primeşti mâncarea, e rece ca 
gheaţa. 

Vorbele veneau de la unul din musafirii mai tineri, un tip obez, 
care lucra la banca unde era și fosta nevastă a lui Thomas. 

— Nu, nu-i adevărat, a spus Annika, oprindu-se. Astea sunt 
povești împrăștiate de cei care n-au fost niciodată invitaţi. 

In jurul ei, conversaţia s-a oprit și un grup de bărbaţi au privit- 
o, surprinși. 

— Înţeleg, i-a răspuns bărbatul cel obez, uitându-se urât la 
jeanșii ei negri și la jacheta prea mare pentru ea. Adică știi tu 
mai bine? 

— Mâncarea e caldă. Proastă, dar caldă, a continuat Annika, 
trăgând copiii după ea în bucătărie. 

Și acolo era plin, majoritatea femei, cu pantofi comozi și rochii 
îngrijite. Discutau, râdeau și gesticulau cu paharele, pline acum 
cu vin de Burgundia, obligatoriu după vinul fiert. 

— Annika, mă ajuţi să duc tăvile astea? a rugat-o Doris, 
soacra ei. Nu mă descurc singură, știi cum mă doare șoldul... 

Lângă ea se afla Eleonor, fosta soţie a lui Thomas. Eleonor și 
soacră-sa ţinuseră legătura după divorţ, ceea ce o făcuse pe 
Annika să se simtă și mai prost. 

— Copiii trebuie să mănânce întâi ceva, i-a răspuns ea, 
prefăcându-se că n-o vede pe Eleonor. După aceea îţi servesc 
musafirii cu plăcere. Pot să fac niște sandviciuri? 

Buzele subțiri ale lui Doris au devenit și mai palide. 

— Dar, draga mea, uite câtă mâncare avem, i-a spus Doris pe 
un ton rece. 

Annika a aruncat o privire la tăvile de pe bufet: sanaviciuri cu 


VP - 65 


hering, sandviciuri cu creveţi, sandviciuri cu scoici. 

S-a aplecat spre Kalle. 

— L-ai văzut pe tati? l-a întrebat încet și băiatul a dat din cap. 

Și-a luat copiii de mână și a pornit-o din nou prin marea de 
oameni. 

Când l-a găsit în cele din urmă în cramă, transpiraţia îi curgea 
pe spate. Stătea de vorbă cu Martin, actualul soţ al lui Eleonor. 

Martin părea amuzat, iar Thomas nu era în largul lui și pe 
deasupra era ușor afumat. 

— Problema n-ar fi că poliţia urmărește grupurile criminale, a 
spus el, puţin cam tare și cu prea multă emfază, ceea ce l-a 
făcut să verse din pahar puţin vin fiert. Problema e că 
activităţile lor nu sunt reglementate și nu pot fi controlaţi, și că 
nu avem legislaţie care să stabilească modul în care poliția să 
gestioneze cantitatea de informaţii pe care o primește... 

— Thomas, i-a spus Annika, încercând să-i atragă atenţia, 
copiii trebuie să mănânce. Mă duc să le cumpăr ceva. 

— Ne prefacem că nu avem nevoie de niște legi noi, dar asta 
nu înseamnă decât că ne băgăm capul în nisip... 

— Thomas! Thomas, plec acasă cu copiii. Crezi că poate să te 
aducă cineva cu mașina în oraș mai târziu? 

S-a întors spre ea și a privit-o, enervat de întrerupere. 

— De ce? Unde te duci? 

— Copiii trebuie să mănânce. Nu pot să le dau heringi și 
scoici. 

Martin urmărea discuția amuzat; și-a încrucișat braţele și s-a 
rezemat de perete, omul de afaceri bogat, distrându-se la auzul 
grijilor mărunte ale clasei de mijloc. 

— Nu poţi să le dai altceva, sau să vezi dacă poţi să le faci un 
sandvici? 

În mod evident, Thomas era încurcat de apariţia ei în cramă. 

Annika și-a înghiţit furia și sentimentul că nu era suficient de 
bună. 

— Fă cum vrei, i-a spus ea. 

S-a întors pe călcâie și a plecat, cu copiii după ea. 

e 

Annika s-a oprit la McDonald's de pe E18, în drum spre 
Stockholm. Le-a luat copiilor câte un Happy Meal, dar ea n-a 
putut băga nimic în gură. După ce au mâncat aproape tot și și- 
au desfăcut jucăriile din plastic, i-a trimis la locul de joacă. 


VP - 66 


Și-a luat o cafea și s-a așezat lângă locul de joacă să 
răsfoiască ziarele de seară. 

Celălalt ziar reușise să adune material pentru un supliment 
special și publicase pe prima pagină o fotografie a arestării 
familiei din Bandhagen. Articolul era semnat de Bosse. Și-a 
trecut degetul peste numele lui, iar apoi s-a uitat împrejur, 
jenată, să vadă dacă n-o observase cineva. 

Kvällspressen nu avea nimic, cel puţin nu în ediția de 
dimineață. Nu-și făcea iluzii că ziarul la care lucra ar fi putut da 
dovadă de o judecată mai selectivă, sau că ar fi avut altă opinie 
faţă de știrile importante: mai simplu spus, nu au avut timp. 

În afară de asta, ambele ziare aveau cam același lucru, cum 
te-ai fi putut aștepta. Ambele înghiţiseră povestea cu terorismul 
german și pretindeau că Al-Qaida se afla în spatele atacului. 
Ambele ziare susțineau că Aaron Wiesel a fost ţinta a atacului și 
că femeia fără noroc, Caroline von Behring, le-a stat în drum. 
Subtitlul fotografiei lui Bosse era folosit drept titlu pentru un 
articol despre viaţa Carolinei. 

Scrie despre aceleași lucruri ca și mine, a gândit ea, după 
care i s-a făcut rușine de propriul sentimentalism. 

Ziarul lui Bosse susţinea că ancheta din Germania se apropia 
de final la primele ore ale dimineţii, iar Kvällspressen cita trei 
surse anonime, care pretindeau că în seara precedentă trei 
bărbați fuseseră arestați la Berlin. 

In ambele ziare, polițistul rănit povestea despre împușcăturile 
de pe malul lacului și arăta la fel în ambele fotografii. Se pare că 
Wiesel părăsise ţara, destinaţia fiind necunoscută, însă. 

Articolul Annikăi despre Carolina von Behring avea două 
coloane scurte și era publicat în încheierea materialului. 

Ziarul celălalt mai avea două pagini duble, pline de schițe, 
comentarii și analize, care nu aduceau nimic nou. 

Kvăllspressen avea însă un lucru în plus. 

Pe pagina de comentarii, un anume Profesor Lars-Henry 
Svensson, de la Institutul Karolinska, pretindea că cei din 
Comitetul Nobel erau lipsiţi de etică și corupți, dar argumentația 
lui era ușor confuză și lipsită de structură. 

Activitățile Institutului Karolinska sunt conduse de o serie de 
companii în căutare de profit, scria profesorul. Prioritățile 
Comitetului Nobel în materie de cercetări legate de originea 
vieții sunt discutabile. Folosirea Premiului Nobel pentru orice fel 


VP - 67 


de profit este condamnabilă din mai multe motive, primul fiind 
că este în discordanță cu testamentul lui Alfred Nobel... 

— Mami, Kalle aruncă cu mingi în mine, a strigat Ellen din 
mijlocul grămezii de mingi. 

— Aruncă și tu, i-a răspuns Annika și a continuat să citească: 

Faptul că Watson și Wiesel au primit Premiul Nobel pentru 
medicină este cel putin scandalos. Caroline von Behring a fost o 
adeptă infocată a controversatelor cercetări legate de celulele 
stem și a făcut eforturi importante pentru ca Watson și Wiesel 
să primească premiul anul acesta. Ar fi cazul să ne punem 
întrebări referitoare la motivele ei. Nu trebuie pierdută din 
vedere dezbaterea legată de consecințele clonării terapeutice. 
Discutia despre etică și valoarea vieții omenești nu trebuie să 
moară odată cu Caroline von Behring. 

Cine dracu' a acceptat articolul ăsta? s-a întrebat Annika. Era 
periculos de aproape de o calomnie la adresa moartei. 

E foarte probabil că profesorul încercase să-și plaseze 
articolul în ziarul de dimineaţă, care era mai influent, apoi se 
dusese la celălalt ziar de seară, probabil că mai trecuse pe la 
câteva înainte să ajungă la ei; ceilalţi trebuie că au avut motive 
foarte bune pentru a-l refuza. 

— Mami! a strigat Kalle. Mă lovește! 

Annika a strâns ziarele și le-a înghesuit în geantă. 

— OK, a spus ea, ridicându-se. Ştiţi ce-o să facem? O să 
mergem să vedem casa. 

e 

Se lăsase seara când a intrat încet cu mașina pe 
Vinterviksvăgen, în Djursholm!*. Drumul era îngust, cu petice de 
nisip de o parte și de alta a asfaltului. 

A oprit mașina la bordură, a scos din viteză și a tras frâna de 
mână. 

— Ce ziceţi, copii, i-a întrebat, întorcându-se spre ei. V-ar 
plăcea să locuim aici? 

Copiii și-au ridicat ochii din jocurile electronice și au privit 
oarecum confuzi spre vila albă, profilată pe întunericul cerului. 

— Are leagăne? a întrebat Ellen. 

— O să aveţi fiecare leagănul vostru. Vreţi să mergem să ne 
uităm? 

— Putem să intrăm? a întrebat Kalle. 


Ea Djursholm: cartier suburban în Stockholm. (N.t.). 
VP - 68 


Annika a privit din nou spre casă. 

— Azi nu. 

Vedere la mare. Grădină mare cu meri, parchet de stejar în 
toată casa, bucătărie și dining deschise, gresie albastră ca 
marea în amândouă băile, patru dormitoare. 

Și-a amintit fotografiile din anunţul de pe internet, dormitorul 
în culori deschise, aerisit și spaţiile largi. 

— De ce nu putem să intrăm? a întrebat Kalle. Oamenii care 
stăteau aici s-au mutat, nu? 

— Kalle, nu am cumpărat casa încă. Așa că nu avem chei. 
Putem să intrăm doar cu agentul de la agenţia imobiliară și omul 
ăla nu e aici acum. 

— Unde-i tati? a întrebat Ellen deodată, când și-a dat seama 
că Thomas nu era în mașină. 

— Tati vine mai târziu, mai stă puţin la bunici. 

A întors cheia în contact, motorul a murit și i-a înghiţit 
întunericul. 

— Mami, aprinde lumina! a spus Elen, care se temea de 
întuneric și Annika a aprins repede plafoniera. 

— Cobor puţin să mă uit. Vreţi să veniţi și voi? 

Amândoi copiii au ignorat-o, cufundați din nou în jocurile lor 
video. 

Annika a deschis portiera și a pășit cu grijă pe asfaltul 
îngheţat. Vântul bătea cu putere dinspre mare; simţea 
umiditatea, chiar dacă marea nu se vedea. „Vederea la mare” 
din anunţ era de fapt o fâșie îngustă, vizibilă dintr-un singur 
dormitor de la etaj, dar asta nu conta prea mult. 

A închis portiera în urma ei și s-a îndreptat spre gard. 

Cu doar trei săptămâni în urmă descoperise o veche reţea 
maoistă în Luleă și în timpul investigaţiei dăduse peste o pungă 
cu euro, ascunsă într-un cofret. Convertiţi în coroane suedeze, 
banii făceau 128 de milioane. Anul următor, la sfârșitul lui 
aprilie, urma să primească a zecea parte din sumă drept 
recompensă pentru că predase banii. Cu alte cuvinte, 12,8 
milioane de coroane. 

Găsise casa din Djursholm înainte să-i pice pleașca. Era 
practic nouă, liniștită, plină de pace, doar 6,9 milioane. 

A dat pe ea șase milioane jumate. Nimeni nu a oferit mai 
mult. 

Contractele aveau să fie semnate la 1 mai, după ce-și va 


VP - 69 


primi recompensa. Își vor vinde apartamentul de pe 
Hantverkargatan la primăvară; luase deja legătura cu un agent 
imobiliar, care a evaluat casa. Era foarte posibil să ia cam trei 
milioane jumătate. 

— Poate cumperi o șalupă, a spus Annika și s-a cuibărit mai 
bine în braţele lui Thomas. 

El a sărutat-o și a ciupit-o de un sfârc. 

— Ce-ar fi să mergem și să ne-ntindem puţin? i-a șoptit 
Thomas, dar ea s-a tras deoparte. 

Nu putea, nu voia. Ori de câte ori el voia să facă sex, Îi 
răsărea el înaintea ochilor, împreună cu Sophia Grenborg, 
sărutându-se în public, în faţa magazinului NK, unde a dat peste 
ei din întâmplare. Își imagina mereu trupurile lor transpirate, 
fețele extatice. 

— Mami, vreau pipi, i-a spus Ellen prin portiera crăpată. 

Annika s-a întors la mașină. 

— Hai, vino, că te ajut eu, și a scos fetița din scaunul de 
mașină. 

A privit de jur-împrejur, în căutarea unui loc mai ferit, a privit 
spre cer, spre vârfurile copacilor, înspre clădiri. Cerul era curat, 
stelele se aprindeau una câte una. Liniștea era densă și 
întunecată. 

Casa, casa ei, se afla la un colţ de stradă. Era înconjurată de 
case în diferite stiluri, de la vile aristocrate, construite la 
începutul secolului trecut, până la clădiri mari, din cărămidă, din 
anii 1950, cu ferestre uriașe și subsoluri generoase. Se 
aprindeau luminile și ferestrele străluceau precum ochii de 
pisică în întuneric. Printre copacii desfrunziți se vedea casa de 
alături; terenurile erau mari toate, separate de tufișuri și 
gărduleţe. 

l-a trecut un gând prin minte: casa ei era singura nouă. Și era 
printre cele mai mici, avea numai 190 de metri pătrați. 

— Unde fac pipi, mami? 

Annika a înconjurat mașina. 

— Uite aici, nu ne vede nimeni. 

În timp ce fetiţa își dădea jos dresul și se lăsa pe vine la 
marginea trotuarului, Annika a auzit motorul unei mașini. 
Sunetul creștea, mașina mergea repede. 

Apoi au apărut farurile, care au tăiat întunericul și au trecut 
peste ea și peste mașina lor. Era un Mercedes de culoare 


VP - 70 


închisă, care venea cu faza mare. Și-a dus instinctiv mâna la 
ochi, dar mașina a virat. 

A virat pe aleea de parcare, ceea ce urma să fie aleea e; de 
parcare, a trecut de casă, a luat-o pe iarbă până la casa vecină. 

— Ce dracu'? s-a mirat Annika și a făcut câţiva pași spre gard. 

— Mami, am terminat, i-a spus Ellen din spate. 

— Treci în mașină că vin și eu imediat, și Annika s-a îndreptat 
spre aleea de parcare. 

Era brăzdată de urme de roți, toate duceau spre casă și de 
acolo în mai multe direcţii. 

A făcut câţiva pași pe peluza îngheţată, urmărind din ochi 
dârele roților. 

Cele mai adânci și mai late duceau spre locul în care 
dispăruse Merţanul. Printre tufe a văzut luminile roșii ale 
stopurilor și a auzit cum s-a oprit motorul. 

Un bărbat înalt, masiv, cu șapcă, s-a dat jos și a încuiat 
mașina. Apoi și-a ridicat privirea, parcă se uita fix la ea, ceea ce 
a făcut-o să se tragă instinctiv în tufe. 

Probabil că o ia pe scurtătură fiindcă e goală casa. Cât de 
leneș. 

Bărbatul și-a curăţat cu grijă zăpada de pe tălpi și a intrat; era 
o vilă mare, de la începutul secolului trecut, plină de turnulețe și 
foișoare. 

S-a uitat la iarbă din nou, încercând să deslușească în 
întuneric celelalte urme. Dispăreau pe alte terenuri, la alte case. 

— Mami, când plecăm? 

Insistența din glasul lui Kalle a făcut-o să abandoneze 
concluzia evidentă, referitoare la urme, înainte ca aceasta să se 
finalizeze. 

— Acuma, i-a răspuns și s-a întors spre stradă. 

Pe drum se apropia o femeie care plimba un câine. 

— Bună seara, i-a spus femeia, cu un zâmbet timid. 

— Bună seara, a răspuns Annika, dându-și seama că 
înghețase. 

— Ai cumva idee dacă a fost vândută? a întrebat femeia, 
făcând semn cu capul spre casă. 

— Da, eu am cumpărat-o. 

Femeia s-a oprit, cumva surprinsă, iar câinele trăgea de lesă. 

— Ce bine, a spus ea, scoțându-și mănușa și întinzându-i 
mâna. Ebba Romanova, locuiesc acolo. 


VP -71 


Cu mâna în care ţinea lesa a făcut un semn spre o casă din 
apropiere; Annika a observat o altă vilă impunătoare, cu 
verandă și o căsuţă de vară în curte. 

— Și el e Francesco, a adăugat ea, mângâind câinele. 

— Ne mutăm abia în mai, a spus Annika, deschizând portiera. 

— Oh, minunat. Aici e splendid în mai. Sper că o să fiţi fericiţi 
aici... 

Annika a făcut un pas spre femeie, arătând cu degetul spre 
casa unde se oprise Merțanul. 

— Ai cumva idee cine locuiește acolo? 

Ebba Romanova i-a urmărit privirea. 

— Ah, Wilhelm Hopkins, președintele asociaţiei de proprietari. 

A făcut o grimasă. 

— E puţin cam excentric, a subliniat ea cu un zâmbet. 

Annika nu s-a putut abţine să nu râdă. 

— Ei bine, pe curând, a spus doamna Romanova, după care 
și-a pus mănușa la loc și a pornit-o la drum. 

Annika a ridicat mâna, voia s-o oprească și s-o întrebe ceva. 
Dar femeia deschisese deja poarta și intra în curte. Annika n-a 
mai apucat s-o întrebe nimic. 

De ce mi-e curtea plină de urme de roţi? 

e 

Traficul înspre oraș era lent. N-a găsit niciun loc de parcare în 
apropiere de Hantverkargatan și a ajuns în apropierea primăriei, 
unde a găsit un loc mai mult sau mai puţin legal. Copiii erau 
obosiţi și înfriguraţi, așa că a hotărât să ia autobuzul numărul 3 
pentru cele două stații până acasă. 

A privit către cer. Din oraș nu se vedeau niciodată stele. 
Niciodată liniște adevărată și niciodată întuneric. 

Îmi place. E bine să nu fii niciodată singur, a gândit ea. 

Privirea i s-a oprit asupra intrării principale din primărie, la 
vreo 20 de metri. Porţile grele erau închise; încă nu s-a spus 
nimic despre sălile de bal, cât timp vor mai rămâne sigilate. 

Acum două zile, a gândit ea și a trecut-o un fior. 

Au ajuns acasă la timp pentru doza zilnică de televizor - 
calendarul de Advent pentru copii. 

S-a dus în bucătărie și l-a sunat pe Thomas pe mobil. Nu i-a 
răspuns. A pus masa și a scos câteva resturi din frigider, niște 
cotlete de ieri și ceva cârnaţi Stroganoff de joi. 

Tocmai când punea cârnațţii în cuptorul cu microunde, a sunat 


VP- 72 


soneria. 

Probabil că Thomas și-a uitat cheile, a gândit ea, în timp ce se 
îndrepta spre ușă. 

Dar era Anne Snapphane, prietena ei cea mai bună. 

— Doamne, urăsc mutările, a spus Anne, prăbușindu-se pe 
bancheta din hol. Nu pot să cred că am atâtea lucruri, eu care 
nu sunt deloc materialistă. 

— Hm, a oftat Annika, aruncând o privire spre jeanșii Armani 
și topul Donna Karan, pe care le purta prietena ei. 

— Nu mă lua pe mine cu „hm”. Sunt aproape gata cu 
despachetatul. Poţi să-ţi imaginezi că am opt tăietoare de 
brânză? Nu-i ridicol? Și cutii pline cu viniluri... Apropo, nu vrei să 
te uiţi prin ele, poate te interesează ceva? Ei, asta e... 

A oftat în timp ce Annika și-a ridicat palmele într-un gest 
defensiv. 

— Nu te-a încântat niciodată muzica prea tare, nu? a spus 
Anne. 

— Miranda e cu Mehmet? a întrebat-o Annika, îndreptându-se 
spre bucătărie, unde cuptorul scotea semnale sonore. 

Anne nu a răspuns din prima. A urmat-o în bucătărie și s-a 
rezemat de mașina de spălat vase, cu braţele încrucișate pe 
piept. 

— Se joacă de-a familia fericită, cu el și cu logodnica lui 
gravidă, a răspuns ea cu voce joasă. 

Annika a arătat înspre cârnaţi. 

— Vrei să mănânci ceva? 

— Nu, vreau a mai mare sticlă de vin roșu. 

A început să râdă când a văzut-o pe Annika îndreptându-și 
spatele. 

— Glumesc. Nu mă mai ating. La urma urmei, am promis. 

— Îţi place apartamentul? a schimbat Annika vorba, în timp ce 
umplea o carafă cu apă. 

— Nu pot să spun că-mi „place”. E clar că-i mai bine să stăm 
mai aproape de Mehmet, e mai bine pentru Miranda, da' nu-s 
convinsă că mă dau în vânt după art nouveau. 

Annika a golit carafa și a umplut-o din nou, cu apă mai rece, 
proaspătă. Îi ardeau obrajii și se simţea prost, dintr-un motiv pe 
care nu-l înțelegea. Anne Snapphane se mutase în oraș pentru 
ca fiica ei să fie mai aproape de tată, să meargă la aceeași 
școală ca înainte, să aibă aceiași prieteni. Când a dat norocul 


VP-73 


peste Annika și s-a umplut de bani, cel mai firesc lucru a fost să- 
i ofere Annei un împrumut fără dobândă, ca fata să-și poată 
aranja viaţa. Anne a făcut o criză de nervi când a aflat că banii 
nu aveau să apară mai devreme de luna mai. Trebuia să se 
mute acum, apartamentul visurilor era de vânzare acum și nu 
putea trăi în altă parte. 

Așa că Annika i-a fost girant pentru împrumutul pe termen 
scurt, pe care l-a luat până la plata recompensei. Dar iată că 
acum Anne avea impresia că toată chestia era o bătaie de cap. 

— Ai mai auzit ceva de la TV Scandinavia? a întrebat Annika 
pentru a schimba subiectul. 

Anne a pufnit. 

— Fostul meu angajator a anunţat că n-au de gând să dea 
niciun fel de plăţi compensatorii; asta-i tot ce-am auzit de la ei. 
lar dacă am obiecţii la decizia lor, pot să depun plângere la 
tribunalul din New Jersey. Așa că mă gândesc ce să fac, poate o 
să mă urc în avionul meu particular să dau o fugă până acolo... 

A oftat tare. 

— Abia mă descurc să găsesc bani pentru abonamentul de 
călătorie... 

— Copii, la masă! a strigat Annika spre living. 

— M-am gândit că aș putea să ţin niște prelegeri, a spus 
Anne, așezându-se pe blatul bufetului. Cred c-aș fi în stare să 
pun cap la cap niște chestii despre cum să-ți aranjezi viața, e 
ditai piața pentru treburi de-astea - abilităţi de leadership, 
realizare personală, rahaturi de genu' ăsta. Ce zici? 

— Ai zis că vrei ceva de mâncare, c-am uitat? Ne așezăm la 
masă. 

— Cârnaţi? Nu, mersi. 

— Pot să-ţi fac o salată dacă vrei, s-a oferit Annika. 

Anne și-a făcut de lucru pe tejgheaua bufetului, enervată. 

— Zi-mi ce crezi de ideea mea! 

— Haideţi, că se răcește! a strigat Annika din nou. Da, niște 
prelegeri ar fi ceva. Da’ despre ce o să vorbești? 

— Despre mine, normal! a răspuns Anne, deschizându-și 
braţele. Cum am rezolvat cu alcoolismul, cum am ieșit din rahat 
după ce mi-am pierdut postul de director la un post de 
televiziune, cum reușesc să menţin o relaţie apropiată și 
satisfăcătoare cu fostul soț, care-și reface viaţa între timp. 

Copiii au venit în bucătărie și s-au cocoțat fiecare pe scaunul 


VP - 74 


său. 

— Cârnaţi stocunof, mi-am, a spus Ellen. 

— Se zice Stroganoff, a corectat-o Kalle. Și e la fel de bun ca 
mâncarea de la banchetul de la Nobel, nu mami? 

Annika i-a zâmbit băiatului, iar Anne a ridicat din sprâncene. 

— Chiar, ai intrat în toată chestia aia, nu-i așa? Săraca de 
tine, să trebuiască să scrii despre toată prostia aia, nu puteai să 
refuzi? 

— N-a fost prea rău, i-a răspuns Annika. Până... ei, știi tu. 

A tăcut și a făcut cu furculiţa un gest înspre copii. 

— la zi, ce crezi? Aș putea să-mi câștig o pâine? a întrebat-o 
Anne. 

— Sigur. E destul de specializat, da' tu ești bună la așa ceva, 
poţi să ţii o prelegere. E foarte plăcut să te asculte omul atunci 
când povestești. Cred că i-ar ajuta pe mulţi să te asculte. 

Anne a zâmbit larg și a sărit de pe bufet. 

— Așa zic și eu. Auzi, n-ai cumva 500 în plus să-mi împrumuţi? 
Mutatul și toate astea m-au costat așa de mult, că simt că 
trebuie să mă duc la cinema. 

— La cinema? a întrebat-o Annika. 

— Păi, nu pot să mă duc să beau un pahar, așa că ce să fac? 

— Mda, nu poţi, a spus Annika sculându-se de la masă. Stai 
puţin, mă duc să ţi-i aduc. 

A scos ultimii 500 din portofel și i-a dat Annei, gândindu-se că 
Thomas o să fie furios pe ea că rămâne fără niciun ban în casă 
cu 12 zile înainte de Crăciun. 

— O, ești o dulce, i-a spus Anne, dansând înspre hol. 

Annika a auzit ușa închizându-se în urma prietenei ei și a 
simţit cum o trece un fior pe cât de necunoscut, pe atât de 
neplăcut. 

Thomas nu răspundea la mobil. 


Luni, 14 decembrie 


Avionul a aterizat la aeroportul Bromma, luni dimineaţă, la ora 
5:32. Era un Raytheon Hawker 800XP, cu numărul de 
înmatriculare N168BF, un avion particular mic, care transporta 
de obicei șase până la opt pasageri. 


VP-75 


În dimineaţa aceasta îngheţată, luminată de stele, avionul 
avea să transporte un singur pasager. Îl chema Jemal Ali Ahmed, 
47 de ani, tatăl a doi copii, care locuia în Bandhagen, la sud de 
Stockholm. 

Anton Abrahamsson, ofiţer al Serviciului de Informaţii suedez, 
împreună cu doi dintre oamenii săi, erau la faţa locului ca 
reprezentanţi ai autorităţilor suedeze, pentru a supraveghea 
operaţiunea de extrădare a celui suspectat de terorism. ÎI 
băgase pe prizonier într-una dintre încăperile terminalului. 
Acesta era cooperant și extrem de obosit. 

Anton Abrahamsson a ieșit să aștepte avionul. 

— Mă duc să vorbesc cu americanii, le-a spus subordonaților 
săi. 

Conducea prima oară un grup pentru o astfel de operaţiune. 

Nu mă miră că m-au ales pe mine, a gândit el, bătând din 
picioare pentru a-și pune sângele în mișcare. 

Fusese implicat de la bun început, de la primul telefon la 
primărie, la descinderea din apartament. Era logic să fie el cel 
care duce lucrurile la bun sfârșit. 

In mod ciudat se simţea agitat de toată situaţia asta, deși nu 
avea niciun motiv. Poliţia suedeză coopera în fiecare zi cu 
autorități polițienești străine; era o chestie de rutină. Guvernul 
decisese extrădarea cu o seară înainte și totul era în ordine. De 
acord, decizia fusese luată foarte rapid - de obicei, treburile 
astea erau rezolvate în ședințele de guvern de joia dimineaţă - 
dar asta nu însemna că o asemenea decizie nu putea fi luată și 
altfel. Era stresat de tot aranjamentul. 

li plăceau aeroportul, ora imposibilă, sarcina foarte clară pe 
care o avea de îndeplinit. Americanii promisesem că vor veni să- 
| ia pe terorist și să-l ducă în lordania, nimeni nu a protestat, 
americanii oricum treceau pe acolo, iar asta economisea banii 
publici. Pe lângă toate astea, se presupunea că exista riscul ca 
teroristul să încerce să fugă, deși lui nu i se comunicase în ce 
mod, însă lucrurile puse cap la cap întregeau importanţa 
misiunii. 

E posibil ca amintirile legate de capturarea teroristului să 
contribuie la sentimentul de satisfacţie generală. A stat în scara 
blocului atunci când echipa de asalt a spart ușa și a aruncat 
grenada, el însuși a fost afectat de șoc și a avut o paralizie 
temporară, deși se afla la mare distanță de explozie. Evident că 


VP - 76 


teroristul a reușit să iasă din încăpere, ceea ce indica un anume 
grad de pregătire profesională, cât și o motivaţie extraordinară. 
Cu alte cuvinte, o piatră tare. 

O să fie bine să scăpăm de el, a gândit Abrahamsson, în timp 
ce, pentru o secundă, i s-a ivit în minte imaginea băiețelului lui, 
chinuit de colici. 

Avionul a rulat și s-a oprit chiar în faţa terminalului prost 
iluminat. Instinctiv, Abrahamsson s-a dat în spate și s-a lipit de 
perete. Motoarele vuiau atât de tare, de zăngăneau geamurile 
clădirii. 

Aerul era plin de gheaţă și de combustibil. A mai tropăit de 
câteva ori, mai tare, ca să nu amorţească. Dintr-odată, s-a simţit 
foarte singur. Aeroportul abia se deschisese, dar zborurile de 
linie începeau doar peste câteva ore. 

Apoi, un bărbat s-a apropiat de el. Era masiv, proaspăt 
bărbierit, purta o canadiană groasă și ghete zdravene. 

— Salut, i-a strigat bărbatul, luându-l de mână. 

În sfârșit, motoarele și-au micșorat turaţia și conversaţia a 
devenit posibilă. 

Bărbatul s-a prezentat drept George și i-a explicat că lucra 
pentru statul american. Avea privirea deschisă și prietenoasă. 

— Suntem bucuroși că putem colabora și că putem rezolva 
chestiunea într-un mod atât de eficient, a mai adăugat el, pe un 
ton relaxat. 

Anton a zâmbit larg și i-a răspuns în aceeași notă. 

— Bineînţeles, nu e ca și cum am transporta o încărcătură 
oarecare. Avem câţiva tipi de la CIA, care vor sta cu ochii pe 
prizonier în timpul zborului. Nu vrem să riscăm nimic în aer. 

Abrahamsson a clipit de câteva ori din cauza gerului și a dat 
afirmativ din cap. Bine, deci așa stătea treaba. Da, cât erau în 
aer, căpitanul prelua comanda și regulamentele internaţionale 
erau în vigoare, așa că nimic din ce se întâmpla în avion nu era 
treaba lui. 

— Oamenii or să aibă cagule pe faţa, pentru securitatea lor, 
firește. 

Anton a dat din nou din cap. 

— Și va trebui să facem propriul nostru control al 
prizonierului, sper că veţi aprecia treaba asta. 

Anton începea să fie deranjat de turnura pe care o lua 
conversaţia, în ciuda tonului liniștitor al americanului. 


VP - 77 


— Știi, doctorii noștri l-au examinat pe individ și te pot asigura 
că... 

— Uite cum stă treaba, i-a răspuns americanul calm. Am fi 
foarte recunoscători să ne putem face singuri o idee. OK? 

Anton a deschis gura să spună ceva, după care a închis-o. 

— Înţeleg, a spus în cele din urmă. În acest caz, va trebui să 
fiu de față pe durata examinării. 

— Nu, i-a replicat americanul pe un ton politicos. Am preluat 
responsabilitatea odată ce avionul a aterizat. Am crezut că este 
clar. 

Anton s-a văzut silit să protesteze. 

— Reprezint poliţia suedeză, a adăugat el pe un ton puţin mai 
ridicat. Suntem pe teritoriu suedez, iar poliţia suedeză este 
răspunzătoare de exercitarea autorităţii aici. 

Americanul a părut puţin mirat. 

— Dar bineînţeles, bineînțeles. Normal, totul se va desfășura 
legal și corect. 

A făcut un pas înainte și l-a bătut ușor pe Anton pe umăr. 

— O să fie în ordine. Mergem? 

Abrahamsson s-a urnit greoi după american, incapabil să 
depășească starea de disconfort. 

Au intrat în clădirea terminalului și s-au îndreptat repede spre 
încăperea din fund, care fusese pusă la dispoziţia poliţiei. 

Acolo îl ţineau prizonier pe Jemal Ali Ahmed, cu mâinile și 
picioarele legate. Stătuse acolo aproape toată noaptea și era 
cenușiu la faţă. Cei doi colegi ai lui Anton moţăiau pe scaunele 
de lângă ușă. 

— OK, a spus George, întorcându-se. Controlaţi-l. 

Din spatele lui Anton a apărut un șir de bărbați, toți cu glugi 
pe cap. Purtau salopete și măști și aveau diverse tipuri de 
echipament. 

Abrahamsson a deschis gura să protesteze, dar George l-a 
luat deoparte. 

— Mai durează puţin, i-a spus americanul zâmbind. 

Colegii lui au fost împinși într-un colţ al încăperii. Fără grai, 
urmăreau cum doi bărbaţi mascaţi l-au tras pe bărbat în 
picioare. Jemal Ali Ahmed, care nu-i văzuse venind, a reacţionat 
instinctiv și s-a tras lângă perete, ţipând. 

— La podea, a ordonat George. 

— N-ai de gând să faci nimic? l-a întrebat pe Anton unul din 


VP - 78 


polițiști. 

— Ce să fac, mai exact? 

Prizonierul a fost împins la podea și privirea lui a întâlnit-o pe 
cea a lui Abrahamsson. 

— Ajutaţi-mă! a strigat el în suedeză. Vă rog, ajutaţi-mă! 

Abrahamsson îl privea fără a putea reacţiona. Agenţii CIA i-au 
scos pantofii, în timp ce el dădea din picioare și ţipa. Trei 
oameni îl ţineau, iar el se zvârcolea ca un vierme. l-au tăiat 
hainele, ciorapii și pantalonii, lenjeria, sacoul, cămașa. 

— Controlaţi cavitățile, le-a ordonat George și bărbaţii l-au 
tras în picioare din nou. Avea ochii injectaţi și fața plină de 
salivă. Agenţii i-au rupt toate hainele de pe el, până ce a rămas 
gol în încăperea rece, cu mâinile și picioarele legate. Suspina și 
horcăia și ei i-au deschis gura cu forţa, tremura din tot corpul. L- 
au controlat în gură, i-au băgat lanterna în ochi, i-au băgat 
chestii în urechi, i-au ridicat testiculele și i-au examinat penisul. 

A urlat de durere când un bărbat i-a băgat degetul în anus. 

Abrahamsson s-a întors către colegii lui. 

— Cred că-i timpul să mergem acasă să completăm raportul. 

Echipa suedeză de poliție a părăsit încăperea. 

Ușa închisă în urma lor a întrerupt strigătele prizonierului. 

e 

Annika a intrat pe poarta grădiniței cu copiii și cu brațele 
încărcate de pungi cu beteală, costume de elf și cornuri cu 
șofran, toate pentru serbarea de Sfânta Lucia, care urma să 
înceapă abia după-amiază, cu o zi întârziere. Dar ăsta era un 
detaliu. Copiii repetaseră de câteva săptămâni bune și acum 
aveau de cântat, era treabă serioasă! 

În sala cea mare a grădiniţei era cald și aglomerat. Ellen i-a 
scos încet și cu grijă pe Poppy și pe Ludde, jucăriile ei preferate 
din pluș, la fel și coronița de lumânări electrice, și le-a pus pe 
raft. Annika a simţit cum o trec toate transpiraţiile și a aruncat o 
privire la ceas. Un program strict însemna că trebuia să plece de 
la serviciu cel mai târziu la patru fără un sfert, dacă voia să fie 
de față la procesiunea Luciei. Thomas îi spusese deja că nu 
putea veni. Avea încă o ședință cu Per Cramne și i-a cerut să nu- 
| deranjeze. 

În sfârșit, Ellen a terminat de aranjat lucrurile, așa că a dat-o 
în primire educatoarelor, care tocmai puneau micul dejun. 

— A mâncat deja, a spus Annika, după care l-a dus pe Kalle la 


VP - 79 


grădiniţa de alături. 

Imediat ce s-a văzut înăuntru, băiatul s-a prăbușit într-o 
grămadă de braţe și picioare, împreună cu ceilalți copii, ceea ce 
se întâmpla în fiecare zi. Dimineaţă s-a plâns zgomotos că nu 
vrea să fie elf și să i se dea voie să fie vampir. Annika i-a 
explicat că nu se potrivea cu procesiunea Luciei; după o lungă 
serie de băzâieli și scrâșnete de dinţi, a cedat. 

Duminică a fost o zi calmă. Thomas, care se întorsese de la 
Vaxholm înspre dimineață, a fost mahmur și și-a petrecut 
aproape toată ziua la calculator. Împreună cu copiii, Annika a 
început pregătirile de Crăciun, după aceea a reușit să termine 
de spălat toate rufele și să citească câte ceva despre profesorul 
Lars-Henry Svensson și legătura lui cu Institutul Karolinska. 

Au comandat pizza pentru cină. 

Acum și-a lăsat copiii la grădiniţă și a fugit. 

Simţea o mare ușurare ori de câte ori închidea în urma ei 
poarta grădiniţei. Avea în faţă ore de concentrare neîntreruptă; 
își putea lua în primire creierul până la 15:45. Soarele urca pe 
cer; se arăta o zi rece, însorită. 

Și-a scos rapid mobilul din geantă și l-a sunat pe Spike pe linia 
directă. Bărbatul a răspuns cu mormăitul obișnuit. 

— În jumătate de oră e o conferinţă de presă în Sala 
Wallenberg de la Forumul Nobel, acolo, la Institutul Karolinska. 
Crezi c-ar trebui să mergem? 

Spike a gemut, părea că a băgat în gură un mănunchi de 
tutun de mestecat. 

— Nu prea cred că ne pasă, nu-i așa? Sau ne pasă? 

— Probabil că or să facă vreun anunţ. Credeam că Nobelul și 
Institutul Karolinska sunt subiecte destul de interesante la 
momentul ăsta, dar se vede că n-am habar. 

Spike a fâșâit niște hârtie. 

— „Destul de interesant” nu e suficient pentru azi. Du-te și 
asigură-te că nu ratezi nimic, dar nu te aștepta să scoţi un 
roman. 

Bărbatul a închis telefonul fără să-i mai aștepte replica. 

Annika a prins autobuzul numărul 1 în staţia de la intersecţia 
dintre Fleminggatan și Scheelegatan, a mers până la Sankt 
Eriksgatan, unde l-a luat pe numărul 3, care mergea până la 
spitalul Karolinska. 

Intrarea pe Nobelsvâg era plină de mașini și oameni. 


VP - 80 


O mulţime de costume cenușii, îmbrăcate cu paltoane cenușii, 
se mișca de colo-colo și vorbea în gulere. Annika a făcut slalom 
până la intrarea de la Nobelsvăg numărul 1, aceeași clădire 
unde mai fusese și vineri. 

— Acreditarea, vă rog. 

În fața ei o figură cenușie, cu un fir în ureche, a întins mâna. 

— Aa... Annika nu avea habar de acreditare. 

— E cu mine, a auzit o voce din spate și s-a întors pe călcâie. 

Bosse, de la celălalt ziar de seară, i-a întins bărbatului 
legitimaţia de presă și documentele. Purta o căciulă de lână, 
trasă pe frunte, și un fular tricotat. Ochii îi erau de un albastru 
strălucitor. Annika a simţit un fior în stomac și i-a zâmbit 
încurcată. 

Și dansează cu mine, dansăm în Sala Aurie, sub privirile 
reginei din Mălaren, e atât de ușoară în brațele mele, aș vrea să 
rămân aici pentru totdeauna... 

— Nu ţi-ai prea făcut lecţiile, văd! i-a șoptit el; pe după urechi 
îi ieșeau șuvițe de păr blond. 

Annika a râs domol; trebuia să râdă, deși situaţia nu era deloc 
amuzantă. 

— Intrăm? a întrebat-o Bosse, oferindu-i brațul. 

Au luat-o pe un coridor lung, cu ferestre până la podea, prin 
care intra strălucirea dimineţii. Peretele opus era plin de uși care 
ascundeau săli necunoscute. Câţiva universitari și ziariști 
mergeau în aceeași direcție. 

— N-ai scris nimic despre dineu, i-a spus Bosse, aruncându-i o 
privire. 

— Am motivele mele. 

S-a oprit în faţa ei și a privit-o intens. 

— E adevărat că i-ai ajutat să facă portretul-robot? 

Era conștientă că făcuse ochii mari și s-a oprit să tragă aer în 
piept. 

— N-o să scriu nimic. Îmi fac doar griji pentru tine. Ai cu cine 
vorbi? 

Femeia a aprobat din cap, el a făcut un pas în lături și au 
mers mai departe. 

— Ştii, mie poţi să-mi spui. Nu-mi dezvălui sursele niciodată. 

Au ajuns la un alt punct de control, au trecut printr-un 
detector de metale, după care li s-a permis să intre în 
amfiteatru. 


VP - 81 


Sala Wallenberg se afla la capătul coridorului de la parter. Au 
fost îndrumați spre o ușă disproporționat de mică și au intrat 
într-o sală roșie, cu vreo 20 de rânduri curbe de scaune și o 
scenă mică, în față; n-avea cum să se umple nici pe departe. 

Annika și Bosse s-au așezat mai în spate. Picioarele le erau 
prea apropiate, dar niciunul nu a făcut vreo mișcare. Contactul i- 
a dat senzaţia unei călduri electrice prin tot corpul. 

— Ai auzit ceva despre anchetă? i-a șoptit ea, aplecându-se și 
mai mult spre el. 

— Șalupa cu care au fugit a fost furată în august în Nacka”, i- 
a șoptit la rândul lui și mâna i-a alunecat de-a lungul braţului 
Annikăi. 

S-a întors repede, speriată de propria reacţie. La dracu', ar fi 
fost în stare să sară în pat cu tipul ăsta, chiar atunci. 

Și-a mutat piciorul și și-a îndreptat atenţia spre restul 
publicului, încercând să-și dea seama cine erau ceilalți ziariști. L- 
a recunoscut pe redactorul de la secţia de știință de la Fina 
Morgontidningens - prestigiosul ziar de dimineață și a bănuit că 
și ceilalţi aveau acreditări similare. 

Pe scenă se aduna încet un grup - cu siguranţă nu erau 
ziariști. Reporterii prezenţi la o conferinţă de presă aveau 
întotdeauna ceva impenetrabil, nu șușoteau și nu vorbeau atât 
de mult unii cu ceilalți, iar limbajul corpului nu dezvăluia 
niciodată atâtea emoţii. 

— Ştii cine-s ăia? i-a șoptit Bosse, arătând cu degetul, dar fără 
s-o atingă; în momentul acela Annika a recunoscut în mulțime 
părul roșu-henna al Brigittei Larsen. 

— Cercetători, posibil membri ai Adunării sau ai Comitetului 
Nobel. Femeia cu sacoul în dungi e profesoară aici. Am întâlnit-o 
o dată. 

Câţiva din ei s-au depărtat și stăteau de vorbă, cu capetele 
apropiate. Annika a observat că ceilalţi păstrau distanţa. 

Mă-ntreb despre ce-or fi vorbind, s-a gândit ea. 

Locurile au început să se ocupe, cu un amestec de oameni de 
presă, cercetători și studenţi. Sala era ocupată pe jumătate 
când s-au închis ușile. 

Un portret mare al lui Caroline von Behring, zâmbitoare, era 
plasat pe scenă, iar alături de el, o coroană din flori. Annika s-a 
uitat în ochii femeii moarte, regăsindu-i privirea. Lângă portret 


15 Nacka: orășel în zona suburbană a Stockholmului. (N.5. 
VP - 82 


se afla o masă cu scaune, microfoane și cartoane cu nume, iar 
la masă s-au așezat trei bărbați. 

— Ei bine, haideţi să facem liniște și să începem, a spus 
primul, bătând ușor în microfon. 

Era un bărbat îndesat, aproape gras, îmbrăcat într-un costum 
negru și cu o cravată roșu-aprins. Cartonul din faţa lui îl 
identifica drept profesor Sören Hammarsten, vicepreședinte al 
Comitetului Nobel. Avea mâinile mici și neobișnuit de albe, 
parcă suferea de dereglarea de pigmentaţie pe care se spunea 
c-a avut-o Michael Jackson. 

— Vă doresc bun-venit la această conferinţă de presă; avem 
ceva extrem de îmbucurător și interesant să vă anunţăm, a spus 
Sören Hammarsten. Înainte, însă, aș vrea să spun câteva 
cuvinte în memoria președintei noastre, recent decedate. 

S-a întors înspre portret. Bărbatul de lângă el, al cărui 
cartonaș zicea că e Ernst Ericsson, director al MEM, și-a scos 
batista și și-a suflat nasul încet. 

MEM, a gândit Annika, asta înseamnă Departamentul de 
epidemiologie medicală și biologie moleculară. Departamentul 
unde lucrase von Behring. 

— Dragă Caroline, a spus Hammarsten cu vocea sugrumată 
de emoție. Vei fi mereu alături de noi, în inimile noastre, în 
munca și în istoria noastră. Ai îndrumat întreg institutul spre 
recunoașterea meritată și ţi-ai îndeplinit minunat sarcina de 
custode al testamentului lui Alfred Nobel... 

— Blasfemie! a strigat un bărbat din rândul întâi și toată sala 
s-a ridicat, încercând să vadă cine era. 

Hammarsten s-a prefăcut că nu-l aude. 

— Oricât de greu ne-ar fi astăzi, este datoria noastră să privim 
în viitor. Este ceea ce Caroline și-ar fi dorit. lată de ce trebuie să 
continuăm să muncim pentru viitor, de dragul ei și în spiritul lui 
Nobel. 

— Trădezi memoria lui Nobel! a strigat din nou bărbatul din 
rândul întâi. Vrei să te joci de-a Dumnezeu și te folosești de 
testamentul lui Nobel ca să-ți justifici ambițiile egoiste. 

Sören Hammarsten s-a aplecat spre microfon, chelia îi 
strălucea în lumina reflectorului. 

— Lars-Henry, te rog ţine-ţi obiecțiile pentru tine, altfel va 
trebui să părăsești sala. 

Bărbatul cel zgomotos a răspuns ridicându-se în picioare. Și-a 


VP - 83 


fluturat pumnul către prezidiu și vocea i-a devenit stridentă. 

— Nemesis! a strigat el. Păzește-te, Nemesis a lovit o dată și 
va lovi din nou! 

— Cine-i ăsta? a întrebat Bosse, iar Annika s-a aplecat spre el 
pentru a-i răspunde. 

— Cred că-l cheamă Lars-Henry Svensson. E profesor și 
membru al Adunării Nobel. Sâmbătă a scris pentru noi un articol 
de opinie destul de confuz. 

— Pedeapsă divină! Ai reușit s-o superi pe Nemesis! 

— Paza, puteţi chema paza în Sala Wallenberg, vă rog? a spus 
Hammarsten în microfon. 

Ușa îngustă a fost dată de perete și în sală a intrat o întreagă 
divizie de costume cenușii. 

Cel de-al treilea bărbat de pe scenă s-a lăsat pe spătarul 
scaunului, incapabil să-și ascundă amuzamentul. Se pare că era 
Bernhard Thorell, directorul general de la Medi-Tech Group Ltd.; 
era considerabil mai tânăr decât ceilalţi. Avea în jur de 40 de ani 
și arăta complet diferit: bronzat, într-o formă fizică bună, purta 
un costum italienesc, închis la culoare. 

— Testamentul lui Nobel e inviolabil! a mai strigat Svensson. 
Cu toate astea îl încălcăm cu toţii, iar și iar. Și o ţinem bine 
ascunsă pe Nemesis, ultima lui dorinţă... 

Toată lumea privea cum costumele cenușii l-au înconjurat pe 
profesorul gălăgios și l-au târât afară din sală. În urma lor, 
tăcerea era densă. 

— Imi cer scuze, a spus într-un târziu Hammarsten, transpirat, 
împreunându-și mâinile mici și albe pe masă. Moartea lui 
Caroline ne-a afectat pe toți în moduri diferite. 

— Ce naiba a vrut să spună? a șoptit Annika, privind în spate, 
spre ușa prin care dispăruse bărbatul. 

— N-am nici cea mai vagă idee, i-a răspuns Bosse, tot șoptit. 

— Este o mare plăcere să vă prezint una dintre cele mai 
influente figuri ale industriei farmaceutice mondiale: Dr. Bernard 
Thorell, directorul companiei farmaceutice Medi-Tech, care a 
venit tocmai de la Los Angeles, California, a continuat 
Hammarsten. 

Bărbatul care stătea lângă el, Ernst Ericsson, s-a lăsat pe 
spate și și-a încrucișat braţele pe piept, într-un gest 
demonstrativ. Thorell a dat din cap, binevoitor, spre public, iar 
Hammarsten torcea de mulțumire. 


VP - 84 


— Suntem încântați să vă anunţăm că Medi-Tech a semnat un 
parteneriat cu Institutul Karolinska. Este vorba despre un 
program extrem de important și benefic, care se va întinde pe 
câţiva ani. Bernhard? 

Profesorul s-a lăsat pe spate și i-a făcut semn bărbatului mai 
tânăr că era rândul lui. 

— Doresc să încep prin a spune că am fost deosebit de 
afectat de moartea Carolinei, a spus Thorell cu o voce adâncă, 
melodioasă. 

Atitudinea lui amuzată, de mai devreme, dispăruse cu totul. 

— Caroline a fost primul meu îndrumător în lumea științifică și 
nu aș fi putut visa un început mai bun pentru cariera mea. Voi fi 
mereu îndatorat Institutului Karolinska pentru că m-a lansat în 
lumea științifică. 

Sören Hammarsten părea foarte mișcat de cuvinte, dar 
Ericsson arăta atât de stânjenit, încât parcă i se încreţise pielea 
pe față. 

— Despre ce-i vorba? a șoptit Bosse. 

— Parcursul meu, cât și recomandarea pe care am făcut-o, au 
contribuit la decizia Medi-Tech de a alege acest institut pentru 
proiectul de cercetare, dar ele nu au constituit factorul decisiv, a 
continuat Thorell, făcând apoi o pauză dramatică. 

Peste sală s-a lăsat o liniște adâncă. Bernhard Thorell i-a 
șoptit ceva lui Hammarsten și Annika a avut impresia că toţi cei 
din sală s-au aplecat spre podium, într-o mișcare colectivă. 

— O sută de milioane de dolari, a continuat Thorell, pe un ton 
neutru. Medi-Tech a decis să pună o sută de milioane de dolari 
la dispoziţia Institutului Karolinska. O sută de milioane de dolari, 
care vor fi folosiţi pentru cercetări în domeniul sistemului 
imunitar, al interleukinelor sale, al transducţiei de semnal și al 
altor structuri... 

Deodată, în jurul lor a început o activitate febrilă, mai ales în 
rândul cercetătorilor așezați în faţă. Murmurul a crescut și a 
atins un nivel aproape insuportabil, oamenii se sculau în 
picioare. Singurii care nu afișau vreo reacţie emoţională erau 
ziariștii. 

— Trei sferturi de miliard de coroane, i-a șoptit Annika lui 
Bosse. În contextul ăsta e mult sau puţin? 

— Păi, eu zic că-i mult. 

Hammarsten a cerut liniște, după care a luat din nou 


VP - 85 


cuvântul. 

— În calitate de director al MEM, lui Ernst Ericsson îi va reveni 
sarcina să administreze proiectul pentru următorii cinci ani, a 
spus el. Ernst? 

Ericsson era un bărbat subţire, îmbrăcat în gri, cu ochii umflaţi 
și injectaţi. Costumul îi atârna lălâi pe spatele subţire. S-a 
aplecat spre microfon. 

— Actul nostru constitutiv stipulează că trebuie să acceptăm 
orice finanţare de proiect care ne este oferită. 

A tăcut și a privit de jur-împrejur în sală, s-a foit pe scaun și s- 
a apropiat și mai mult de microfon. Annika a observat că-i 
tremura bărbia. 

— Doresc să protestez împotriva raţiunilor comerciale și de 
profit, care au devenit o caracteristică a activităţilor de la 
Institutul Karolinska. 

— Ernst! a spus Hammarsten sever. Nu este nici locul, nici 
momentul... 

— Taci! i-a spus bărbatul în costum gri colegului său îmbrăcat 
în negru, cu o voce surprinzător de puternică. Știi la fel de bine 
ca și mine că problema există, n-o putem ignora. Nu numai că 
pune sub semnul întrebării independenţa cercetărilor noastre, 
dar ne aduce în fața acuzațiilor de interferenţe în ceea ce 
privește Premiul Nobel... 

Doi bărbaţi din rândul întâi s-au ridicat din nou în picioare și 
au început să strige la Ernst. 

— Paza! a spus Hammarsten în microfon. Paza, în Sala 
Wallenberg! 

S-a ridicat și Ernst Ericsson și, odată cu el, cele două grupuri 
de cercetători, care stăteau în față; toți vorbeau, gesticula și 
strigau în același timp. 

— Ce circ nenorocit, a spus Bosse. Ai mai văzut așa ceva? 

Șirul de costume cenușii a năvălit a doua oară în sală, dar de 
data asta n-au mai ajuns la scenă. Birgitta Larsen, îmbrăcată cu 
sacoul în dungi, a făcut un pas în faţă și s-a adresat costumului 
conducător, arătând cu degetul și explicându-i ceva, după care 
costumele s-au întors pe călcâie și au ieșit din sală. 

— Sunt agitaţi ca niște lei în cușcă, a spus Annika. Sar în sus 
din orice. 

— E Nemesis, îi urmărește, i-a răspuns Bosse. 

— Pe bune c-ar trebui să le fie teamă. Unul dintre ei e deja 


VP - 86 


mort. 
e 

Pisicuța și-a îndesat cârpa în gură și a mușcat atât de tare, că 
aproape i s-au încălecat maxilarele. Când și-a rupt piciorul pe 
nenorocitul ăla de drum, la Polul Nord, durerea a fost nimic pe 
lângă ce suporta acum. Osul începuse să se sudeze într-o poziţie 
greșită și măcelarul ăla beţiv, care-și zicea doctor, a trebuit să i-l 
rupă din nou. 

— Acum am să întind piciorul și am să-l pun în poziţia bună, 
după aia îl pun în ghips. Imi pare tare rău, dar n-am niciun fel de 
analgezice, i-a spus el, scuzându-se. 

Stătea întinsă pe masa din bucătăria lui mizerabilă, într-o 
periferie din Jurmala, la 47 de kilometri de aeroportul din Riga. 
Toată casa era incredibil de dezgustătoare și neîngrijită. N-a 
putut să înțeleagă niciodată de ce nenorociţii ăștia de est- 
europeni erau atât de cretini încât să nu-și îngrijească casele. 
Pereţii erau jupuiţi, trăgea curentul peste tot și era frig ca 
dracu'. Pe interiorul geamului din bucătărie se formaseră flori de 
gheaţă uriașe. 

— Gata, a spus doctorul și Pisicuţa a urlat în cârpa dintre dinţi, 
băga-mi-aș picioarele în căcatu” ăsta! 

Transpiraţia îi curgea pe ceafă și respira atât de tare pe nas, 
încât i se lipeau nările la fiecare inspiraţie. 

Ajutorul ei i-a șters fruntea cu o cârpă murdară, iar ea și-a 
întors capul, furioasă. Amator nenorocit, a gândit ea, m-a 
așteptat o oră jumate la Torö, când i-am spus clar să dispară 
după 30 de minute. 

Nu putea lucra cu amatori, nu încăpea nicio îndoială, ce 
dracu'... 

— Mă duc să pregătesc ghipsul, a spus doctorul și a luat cârpa 
murdară cu care fusese ștearsă pe față. Amatori comuniști, niște 
nenorociţi. 

— Ce-a fost mai greu a trecut, i-a zis ajutorul, grijuliu și a luat- 
o de mână, dar ea și-a tras-o repede și a scuipat cârpa din gură. 

Da, pentru mine, a gândit ea. 

— Mașina-i afară. Cutie automată, cum ai zis. Am folosit 
cartea de credit letonă. 

— Cretinule, ţi-am spus să plătești cash. 

— Știu, dar asta însemna că trebuia să returnez mașina aici, 
în Jurmala și așa putem s-o lăsăm la aeroport. 


VP - 87 


— Reguli comuniste de tot căcatu'. Unde sunt cheile? 

— Aici, a răspuns el, făcând un semn spre buzunarul din 
dreapta al pantalonilor. Da’ nu poţi să pleci în seara asta, 
trebuie să se usuce ghipsul. Uite niște cârje, lângă ușă. 

Impostorul a revenit cu o găleată ruginită. 

— O să am grijă, i-a spus și s-a apucat să-i aplice ghipsul pe 
piciorul umflat și rănit. 

Căcatu' dracului, cât de încet se mișca! Se fâţâia, înfășura și 
se învârtea și de câte ori o atingea, fata scotea un geamăt. 

A închis ochii și simţea cum totul în jurul ei se clătina. 

Traversarea în șalupa aia mică a fost un coșmar. Au avut 
parte de zăpadă, ploaie, vânt, toate una după alta, valurile 
treceau peste prova, Pisicuţa era sigură că aveau să se înece, 
dar nu mai avea energie să-i fie frică. Durerea din picior o făcea 
să-și piardă cunoștința. 

Nu-și putea aminti cum ajunsese pe motor la Torö, dar ăsta 
era singurul lucru de care se bucura în toată afacerea asta 
nenorocită. 

Lucrase așa cum o făcea întotdeauna: își programase creierul 
cu sarcini numerotate, atât de amănunţit, încât totul funcţiona 
chiar și atunci când era semiconștientă; era tare bine că lucrul 
ăsta i se confirmase din nou. 

— Gata, a spus doctorul strângându-și sculele. Acum trebuie 
să se usuce. 

Ajutorul ei se pricepea la bărci, de-asta îl alesese. Și de-asta 
probabil că au reușit să traverseze Baltica fără să se înece, ce-i 
drept, e drept. Dar nu se pricepea să găsească un doctor ca 
lumea, care să facă ore suplimentare și să-și ţină gura. Asta o 
să-nceapă să turuie în momentul în care or să iasă pe ușă. 

— Cât durează până se usucă? a întrebat ea, nemulțumită că 
vocea îi era atât de slabă. 

— Depinde, i-a răspuns doctorul, ștergându-și mâinile pe 
cârpă. Căldura și umiditatea nu-i fac bine, da’ nu-ți face griji. 
Poţi să te odihnești aici până se usucă. 

— Poţi să mă ajuţi? l-a rugat pe ajutorul ei, care s-a repezit s-o 
sprijine. Te rog dă-mi geanta! 

A întins mâna dreaptă și a apucat geanta Chanel de cureaua 
de umăr, simțind greutatea pistolului în balans. 

— Și niște apă, se poate? iar cei doi bărbaţi s-au întors spre 
chiuvetă pentru a-i satisface rugămintea modestă. 


VP - 88 


A scos arma, care mai avea încă amortizorul și l-a împușcat 
pe doctor în coloană. Bărbatul s-a prăbușit în faţă, cu capul în 
chiuvetă. 

Ajutorul ei s-a întors, cu o privire plină de uimire și l-a 
împușcat și pe el, între ochi. 

— Amator nenorocit! 

Era un mare noroc că se răzgândise și nu aruncase revolverul 
în mare. L-a băgat la loc, în geantă. 

OK, rezolvase. 

A privit în jur și a simţit ghipsul; era moale. 

Cât dracu’ trebuia să stea aici cu bombele astea împuţite? 

— Bine, hai să vedem, a spus și s-a dat jos de pe masă. 

A ţopăit până la cadavrul ajutorului, i-a pipăit buzunarul, a 
scos cheile de la mașină și mobilul. l-a controlat și celelalte 
buzunare, avea numai un portofel cu pașaportul și cărți de 
credit. False, normal, da' nu era o problemă. 

A băgat portofelul și telefonul în geantă și a ţopăit până la 
ușă. O durea ca dracu', ghipsul era deja deformat. A apucat 
cârjele, a deschis ușa și s-a împins în afară. 

In secunda aia i-a vibrat geanta. 

Ce rahat? Era derutată. 

S-a oprit din drum, legănându-se nesigură pe piciorul cel bun 
(ei, da, mai mult sau mai puţin bun) și a scos căcatu' de telefon 
din geantă. Aveţi un mesaj nou. 

A știut ce înseamnă înainte de a apăsa tasta citește: 
complicaţii. 

e 

Anders Schyman era deosebit de îngrijorat. Ori de câte ori 
apărea câte o știre importantă, ieșeau la iveală punctele slabe și 
cele forte ale tuturor tipurilor de presă. 

A făcut câţiva pași în jurul biroului, rozând un pix. 

Gândindu-se la crimele de la Nobel, Kvällspressen s-a 
descurcat relativ bine din punct de vedere jurnalistic, deși le-ar 
fi fost de ajutor o relatare de la fața locului din partea Annikăi 
Bengtzon. Tehnic vorbind, au fost lăsaţi mult în urmă de ceilalți. 
Bineînţeles că și ei aveau o variantă online, chiar și niște imagini 
filmate, mai puneau din când în când și niște documente audio, 
dar nimeni nu le asculta. Nimănui nu-i păsa. Schyman n-a crezut 
niciodată că internetul era o modă trecătoare - nu era atât de 
naiv - dar i-a subestimat importanţa, dovedită de crimele de la 


VP - 89 


Nobel. Un sondaj de opinie a confirmat că 56 la sută din suedezi 
au luat informaţia despre crime de pe net. 

Și-a făcut ordine în hărtiile de pe birou, apoi s-a îndreptat 
nervos către fereastră și s-a uitat la paznicul de la ambasadă. 
Ca de-obicei, un soldat stătea în postul de pază; poate că era 
același tot timpul. Oricum, toţi semănau între ei, aceeași căciulă 
de blană și aceeași expresie plictisită. Tânărul a făcut ochii mici 
și a inspectat cu privirea mașina care se apropia încet de poarta 
redacţiei. 

— E jos, i-a spus secretara pe intercom. 

Știu, a gândit redactorul-șef, îl văd. 

Herman Wennergren, președintele consiliului de 
administraţie, a coborât încet din mașină, grijuliu cu pantofii 
bine lustruiţi. 

Ar fi bine să-mi accepte propunerea, altfel e cazul să m-apuc 
să joc golf, gândi Schyman. 

Peste câteva minute, când a pășit în birou, președintele arăta 
foarte concentrat. 

— Ce treabă urâtă! Dineul de la Premiile Nobel e una dintre 
puţinele petreceri decente pe care le avem în ţara asta. Aţi găsit 
criminalul? a întrebat el. 

— La asta lucrăm, i-a răspuns Schyman și s-a oprit la timp, 
înainte de a se repezi să-i ia haina. Și-a luat teancul de hârtii și |- 
a invitat să se așeze la masa cea mare. 

— Nu înţeleg ce-i așa de important, a spus Wennergren, 
punându-și servieta din piele și fularul de mătase pe canapea. 
Ce nu putea să aștepte până la următoarea ședință de consiliu? 

— Am făcut o schiţă de propunere pentru dezvoltarea 
departamentului de ştiri, în lumina provocărilor și a 
oportunităţilor oferite de noua eră, a răspuns Schyman, 
așezându-se. 

A făcut o pauză de efect, în timp ce Wennergren s-a așezat în 
faţa lui. 

— Este o propunere cuprinzătoare, care acoperă totul, de la 
tehnologie, la resurse umane, la atitudini și infrastructură. 

Wennergren a tăcut, privea doar extrem de sceptic, în vreme 
ce Schyman i-a pus în față prima foaie de hârtie. 

— Să fim cinstiţi, a adăugat Schyman, simţindu-și mâinile 
transpirate. De când ora de tipar s-a mutat mai devreme, 
termenele de predare au fost devansate cu câteva ore. Știrile de 


VP - 90 


televiziune au mult mai multe ediţii și asta presupune că același 
număr de reporteri trebuie să scoată mai multe știri într-un timp 
mai scurt. lar internetul înseamnă că informaţia poate fi 
publicată în fiecare moment. Toate astea nu au dus la o 
extindere a mijloacelor, dimpotrivă. Mai puţin timp de gândire 
înseamnă că toţi jucătorii pieţei trebuie să ajungă la o 
înţelegere. Atâta vreme cât toate mediile scriu despre aceleași 
subiecte, doar abordarea lor diferită le va departaja pe cele 
bune de cele mai puţin bune. 

— Hmm, a făcut Wennergren, aruncând o privire spre ceas. 

Schyman și-a impus să vorbească mai rar; realiza că putea 
părea prea agitat. 

— Presa serioasă s-a orientat mereu spre tehnologie, 
legislaţie, economie și politică, percepute în mod tradiţional ca 
subiecte masculine. Poziţia adoptată de o astfel de presă a 
plasat-o permanent în mijlocul vieţii publice, a fost percepută 
mereu ca fiind respectabilă și serioasă. Și aici se cam termină 
presa de calitate: ziarele de dimineaţă, televiziunea naţională 
suedeză și știrile de pe radioul naţional. 

S-a rezemat de spătarul scaunului și a încercat să-și relaxeze 
umerii. 

— In Suedia, jurnalismul de tabloid, pe care noi îl 
reprezentăm, bineînțeles, se regăsește în ziarele de seară. Ne 
mulțumim să ne axăm pe chestiuni personale, private, un punct 
de vedere perceput, în general, ca fiind un domeniu de interes 
al femeilor. În centrul știrii e plasată o singură persoană, totul 
fiind reflectat prin prisma sentimentelor și a experienţelor acelei 
persoane. 

— Despre ce vorbim? a întrebat președintele consiliului de 
administraţie, total confuz. 

— Când e vorba de vreo crimă sau catastrofă, este vital ca 
oamenii să poată avea o empatie față de reacţiile celor 
implicaţi. Trebuie să simtă disperarea rudelor, să se poată 
confrunta cu motivațiile distructive ale celor răspunzători. În 
presa străină, acest rol de jurnalism „persona!” a fost preluat de 
televiziune, dar aici, în Suedia, emisiunile de știri au ales o 
direcție mult mai respectabilă. Și aici intervine noul nostru 
proiect. 

— Mărturisesc că m-ai pierdut, i-a răspuns Wennergren, 
clipind din ochi neliniștit. Adică, vrei să spui c-ar fi cazul să ne 


VP - 91 


orientăm mai mult spre subiecte feminine? 

Schyman s-a aplecat din nou în faţă și a vorbit mai încet. 

— Este singurul spaţiu de media care n-a fost abordat încă în 
Suedia, a continuat el, lovind cu pixul în masă la fiecare cuvânt. 
Televiziune tabloidă, cu un punct de vedere personal. 

— Televiziune? a venit răspunsul lui Wennergren, ca un ecou. 

— Categoric. Televiziunea este un mijloc absolut inutil pentru 
a transmite fapte, dar e minunat pentru emoții, dramă, oameni, 
apropiere, toate lucrurile care au fost monopolul ziarelor de 
seară. În ziua când cineva o să se gândească serios să facă 
televiziune tabloid pentru un public larg, o să șteargă podelele 
cu concurența. 

Wennergren l-a privit uimit. 

— Dar acţionarii noștri majoritari, familia, au o grămadă de 
canale TV. De ce n-au făcut-o până acum? a întrebat el, făcând 
ochii mari. 

— Pentru că până acum era vorba de limitări de tehnologie și 
de licenţe de emisie, i-a răspuns redactorul-șef. Toate erau 
prohibitiv de scumpe și nu erau reglementate. Acum, rezistența 
este în mare parte o chestiune de idei preconcepute și tradiţii 
învechite. 

Ajuns aici, i-a întins a doua foaie de hârtie. 

— Astăzi nu ne mai stă nimic în cale. E vorba despre cine 
ajunge primul și cine are primul iniţiativa; după care, putem sta 
de vorbă despre forma exactă și priorități. 

— Treaba asta sună extrem de vizionar, a spus Wennergren, 
dar nu prea realist. Unde am găsi spaţiul fizic pentru așa ceva? 

Schyman a simţit cum îl părăsește tensiunea din umeri și nu 
s-a putut abţine să nu zâmbească. 

— Aici intră în scenă infrastructura și tehnologia. 

— Nu poate fi vorba de nicio mutare. Nu ne permitem așa 
ceva. 

Zâmbetul de pe fața lui Schyman s-a lăţit și mai tare. 

— M-am gândit și la aspectul ăsta. Și am o sugestie. 

o... 

Spike mânca o banană când Annika a intrat în redacţia de 
știri. 

— A meritat să te duci? a întrebat-o când ea a ajuns în dreptul 
pupitrului de știri. 

— Tu chiar mănânci și altceva în afară de pizza..., i-a spus 


VP - 92 


Annika, nedezlipindu-și privirea de la bucata de fruct. 

Șeful știrilor radia. 

— A apărut regele? Da' careva de la concurență? 

Și-a luat o față serioasă și a reușit să-i răspundă pe un ton 
nonșalant. 

— Era acolo tipu' ăla, Bosse, da' regele n-a putut să vină. A 
fost puţin cam haotic. Institutul Karolinska a pus mâna pe o sută 
de milioane de dolari pentru cercetare, dar n-au fost în stare să 
se pună de acord cu restul. Și-s cu toţii tulburaţi de moartea 
Carolinei. 

— E-n ordine. Las-o baltă. Avem așa de multă publicitate la 
patru culori, că mă-ndoiesc c-am avea loc să-l băgăm pe rege, 
dac-ar muri. 

Annika s-a dus în biroul ei, a închis ușa, și-a aruncat hainele 
grămadă și a pornit calculatorul. În vreme ce se încărcau 
programele, a căutat ceva comestibil prin sertare, dar fără 
succes. 

Ce-o apucase? Flirta de-i cădeau chiloţii cu un reporter de la 
ziarul concurenței, cea mai nepotrivită persoană pe care ar fi 
putut-o alege, lăsând la o parte faptul că era măritată, că avea 
doi copii și că era pe punctul de a cumpăra o casă în Djursholm. 

Gândurile nu înseamnă infidelitate. Pot să simt și să gândesc 
ce vreau atâta vreme cât nu fac nimic. N-o să fiu ca Thomas. 

Și din nou a văzut-o înaintea ochilor pe femeia aia, Sophia 
Grenborg, blondă și îmbrăcată bine, atât de plăcută și 
respectabilă, o variantă mai tânără a fostei lui soţii de gheață, 
Eleonor. 

Fără să se gândească prea mult, a căutat-o pe Sophia 
Grenborg pe net, pe Google, pe Yahoo și pe Eniro News și a 
găsit câteva rezultate interesante. 

Titlul unei secțiuni de pe site-ul consiliului regional, care se 
ocupa de informații interne, era Oportunităţi noi. Annika a citit 
cu multă atenţie ultima informație: 

Noua angajată a departamentului de siguranţa traficului va fi 
fosta șefă de proiect Sophia Grenborg. Cel mai recent proiect al 
său a fost coordonarea grupului în vederea congresului. 

„Cred că este o oportunitate foarte interesantă, spunea 
Sophia. Mi-a plăcut întotdeauna să încerc lucruri noi și sunt 
foarte recunoscătoare conducerii pentru încrederea acordată”. 

A citit de două ori. Fata asta era ironică, sau era atât de plină 


VP - 93 


de clișee? O fotografie mică îi înfățișa zâmbetul ăla fals de tot 
căcatu'. 

Să arzi în iad, curvă, a gândit Annika. 

A ieșit de pe pagina cu fotografia și a tastat informatii despre 
sumele puse la dispoziția universităților. 

Îmi sare ţandăra prea repede. Ar trebui să fac ceva cu stările 
mele de furie. Nu mai vreau să continue să-mi otrăvească viaţa. 
S-a dus și n-o să se mai bage în treburile noastre. 

A aflat că universităţile și colegiile suedeze au primit un total 
de 1,6 miliarde de coroane anul trecut, pentru ceea ce se 
numea cercetare comandată. Împărţită pe cinci ani, suma de la 
Medi-Tech ajungea la aproximativ 150 de milioane pe an, ceea 
ce era considerabil, dar nu senzaţional. Din arhivă mai reieșea 
că Institutul Karolinska primise 150 de milioane donaţii din surse 
particulare. 

Faptul că o singură companie le dădea bani nu era chiar atât 
de ciudat. A mai citit că 43 la sută din fondurile lor de cercetare 
veneau de la firme suedeze și străine. 

Asta nu-i material pentru Kvällspressen, și-a spus ea. 

— Ai mâncat? a întrebat-o Berit pe intercom și a fost atât de 
fericită, încât îi venea să sară în sus. 

(J 

S-au așezat în sala angajaților, și-au luat cafea și sandviciuri 
cu brânză. 

— Ceva nu e în ordine cu Neue Jihad, a zis Berit, turnându-și 
lapte în paharul de plastic. O sursă sigură mi-a spus alaltăieri că 
Serviciile Secrete germane au arestat trei tineri vinerea trecută, 
dar nu pot primi nicio confirmare oficială de nicăieri. Tocmai ce- 
a vorbit cu sora unuia din băieți și ea o ţine sus și tare că poliţia 
a intrat peste el în casă și că l-au luat la ora patru după masă. 

Annika a amestecat în cafea. 

— Și ce-i așa de ciudat? 

— Nimeni nu e-n stare să confirme că au avut loc arestări, i-a 
răspuns Berit. Poliţia zice că nu știe nimic. Oamenii nu au fost 
acuzaţi, nu au rămas în custodie la Stockholm sau la Berlin; pur 
și simplu, au dispărut. 

— Trebuie să fie undeva, a zis Annika, mușcând din sandvici. 
Și care-i legătura cu Bandhagen, despre care vorbea poliţia? 

Berit s-a aplecat în față. 

— Ei, aici ai pus degetul pe ceva urât de tot. Tatăl a dispărut 


VP - 94 


și el, la fel ca băieţii de la Berlin. Mama și fetele au fost 
eliberate, dar nu se poate da de urma tatălui de când a fost 
ridicat din apartament. 

— Ai vorbit cu mama? 

Berit a mestecat și a negat din cap. 

— Au plecat în altă parte. Am dat de profesoara fetei celei 
mici, care s-a dovedit foarte vorbăreaţă. Fata e în clasa a noua 
și căpitan al echipei de baschet. Sora cea mare e în anul doi sau 
trei, la un colegiu de șase ani din oraș - se pare că-i atât de 
deșteaptă, că-i practic un geniu. 

— De unde sunt? 

— Profesoara crede că din lordania sau Siria. Au venit când 
fata cea mare era mică de tot și cealaltă s-a născut aici. Mama a 
căpătat reședință permanentă, dar dintr-un motiv sau altul, nu 
și tatăl. Locuiesc de 13 ani în același apartament de două 
camere în Bandhagen. Părinţii au o dugheană de făcut chei și de 
cizmărie undeva, într-o staţie de metrou. 

— Par destul de periculoși, a adăugat Annika. 

— Da, cam așa, i-a răspuns Berit. Le-am lăsat o notă în cutia 
poștală și un mesaj pe robotul de la telefon, acasă și la prăvălie, 
așa că vom vedea dacă ne caută. 

Au rămas tăcute câtăva vreme, mestecându-și sandviciurile. 
Annika avea impresia că tăcerea era cam apăsătoare, dar nu 
era sigură că nu era doar o părere. Să fi fost Berit supărată în 
continuare și să creadă că ea are informaţii pe care nu vrea să 
le dea nimănui? 

— N-am auzit nicio vorbă despre ancheta de la Premiile Nobel. 
Ai vreo idee cum se mișcă? Au reușit să afle cum a intrat fata 
aia în sală? 

— Un lucru e sigur - nu era pe lista de invitaţi. Se pare că n-a 
stat prea mult în Sala Albastră sau în cea Aurie. Trebuie c-a 
intrat în clădire după zece jumate, dar încă nu e clar cum. 

Annika și-a golit paharul cu cafea. 

— Dar au habar cum a ieșit? _ 

— A luat un lift de marfă și a ieșit pe o ușă de serviciu. In mod 
normal, liftul funcţionează cu cartelă și cu un cod, dar într-o 
seară atât de plină, câteva lifturi sunt deblocate, pentru că altfel 
n-ar putea face faţă. Scriu un articol pe tema asta mâine. 

— Și au vreun tap ispăşitor? 

— Încă nu, a răspuns Berit. Se acoperă cu toţii unul pe 


VP - 95 


celălalt. 

Annika s-a ridicat în picioare, a adus cafetiera și a umplut 
paharele. 

— Am auzit că șalupa a fost furată în august la Nacka. Despre 
asta știi ceva? 

Berit a dar din cap aprobator. 

— Un lucru nu înțeleg, a spus ea. Au găsit șalupa la Gröndal și 
părerea lor e că fata a fugit cu mașina înspre sud. 

— Și? 

— De la Gröndal nu e nicio intersecţie care să facă legătura cu 
șoseaua spre sud. Trebuie să mergi până la intersecţia de la 
Nyboda, ca s-o iei pe autostrada spre sud și e mai complicat. Ai 
nevoie de cel puţin cinci minute în plus. 

Annika și-a golit al doilea pahar de cafea. 

— Dacă alternativa ar fi fost s-o ia spre nord, cu siguranţă că 
intersecţia de la Nyboda era mai logică, nu? 

Berit a dat deoparte resturile de sandvici. 

— Dar dacă s-ar fi îndreptat spre sud cu mașina, de ce n-a 
lăsat șalupa la Stora Essingen? Ar fi fost mult mai scurt drumul 
pe apă și ar fi ajuns direct la autostradă. Nu înţeleg. OK, tu ce-ai 
făcut azi? 

— M-am dus la Karolinska. N-am făcut nimic. Ceea ce-mi 
aduce aminte - îți spune ceva numele de Bernhard Thorell? 

S-a gândit dacă să-i spună ceva despre Bosse, dar s-a hotărât 
să-și țină gura. 

Berit a mai încercat să ia o gură din sandvici și a mestecat, 
gânditoare, câteva secunde. 

— Frate, ăsta a fost făcut acu’ o săptămână! a spus ea, 
înghițind cu greu. Thorell? Rudă cu Simon Thorell? 

Annika a ridicat din umeri și și-a abandonat sandviciul. 

— Simon Thorell, a continuat Berit, pe gânduri, rupând pâinea 
uscată în bucățele. Nu recunoști numele? A fost un mare 
capitalist în anii 1970, a făcut bani mulţi. A murit împreună cu 
nevastă-sa într-un accident de mașină în Alpi, dacă-mi aduc 
aminte bine. O poveste tragică. 

— Tipul ăsta e șeful unei companii farmaceutice din State. 

Berit și-a șters degetele pe un șerveţel și și-a golit paharul. 

— Scrii ceva pentru mâine? a întrebat-o, sculându-se. 

— Spike nu s-a arătat interesat, a răspuns Annika, urmând-o 
afară din sală. 


VP - 96 


— Ai văzut cât spaţiu avem? Vânzările de Crăciun o să bată 
recordul anul ăsta, dacă ne luăm după câtă publicitate avem în 
ziar. 

— Încă ceva, i-a spus Annika. Știi ce-i aia Nemesis? 

Berit a aruncat paharul, sandviciul și șerveţelul în coșul de 
gunoi. 

— Nemesis. E numele zeiţei răzbunării și pedepsei la greci. De 
ce? 

— Doar așa. 


SUBIECT: Preţul iubirii 
CATRE: Andrietta Ahisell 


Bertha Kinsky ajunge la Paris la începutul lui mai 
1876, pentru a lucra ca secretară a lui Alfred. Are 32 
de ani, e contesă austriacă, frumoasă, nemăritată, 
extrem de inteligentă - și foarte săracă. 

Se întâlnesc la trenul de dimineaţă și iau taxiul cu 
care venise Alfred, ca să meargă să ia micul dejun la 
Grand Hotel. Bertha, care va deveni o autoare 
recunoscută pe plan internaţional, descrie astfel 
călătoria: razele de lumină se jucau cu fântânile 
sclipitoare din piață și străluceau în felinarele și-n 
harnașamentele nenumăratelor trăsuri. 

Discută despre lume și oameni, despre afaceri 
curente și probleme eterne, Alfred îi poate vorbi 
despre experimentele lui și ea-l înțelege. Vorbesc 
despre artă și viață, despre pace. 

Alfred este îngrijorat de rezultatul invențiilor lui. Nu 
este un om violent - din contră! Este convins că arta 
războiului este la începuturile ei, că este iminentă o 
cursă a înarmării. Concluziile sale sunt curate 
previziuni: atunci când armele distructive își vor 
ajunge potenţialul maxim, frica îi va forța pe oameni 
să trăiască în pace. 

Au doar o săptămână la dispoziţie. O săptămână la 
Grand Hotel din Paris. Alfred a găsit ceva ce nu va mai 
găsi niciodată. Ințelege asta aproape imediat, că e 
ceva unic, iat-o! Și o întreabă deschis dacă inima ei 
este dăruită cuiva. 


VP - 97 


Ea îi răspunde cinstit - există un bărbat, un tânăr 
nobil, cu care nu se poate mărita. E prea săracă și 
prea bătrână, dar inima îi aparţine. 

Alfred pleacă; pleacă de la Grand Hotel și, când 
revine, ea nu mai e. Și-a vândut ultimul colier cu 
diamante pentru a-și plăti camera de hotel. 

A fugit în Rusia cu tânărul iubit. La 12 iunie 1876 se 
căsătorește cu Arthur von Suttner și petrece nouă ani 
în exil, în munţii din Caucaz, într-un loc pe nume 
Mingrelia. Devine autoare și activistă pentru pace, dar 
nu uită. Ține legătura cu Nobel, aproape exclusiv prin 
scrisori. Se întâlnesc de câteva ori după teribila vară a 
lui 1876. 

Cât de mult a suferit Alfred în apartamentul de la 
Paris! Cât era de mâhnit în frumoasa lui casă de pe 
Avenue Malakoff, dureros de trist de golul din viața lui. 
În vara lui 1876, când orbit de durere, se împiedică, 
întinde mâna și acolo, într-o florărie din Baden bei 
Wien, o întâlnește pe Sofie Hess. E tânără (are doar 20 
de ani), orfană și singură (ca și el), e frumoasă și-i 
amintește, cel puțin la suprafaţă, de Bertha. 

Ar putea deveni ca ea. Ar putea-o transforma într-o 
dame du monde. Ar putea deveni contesă, capabilă să 
discute despre marile probleme ale vieţii. 

Cât de mult încearcă Alfred! Cât se chinuie! O 
educă, o formează, o echipează pentru viaţă. Poate c-o 
iubește chiar, pentru că-i dăruiește o vilă la Ischl și un 
apartament mare la Paris (nu departe de al lui). Sau 
poate că doar o posedă, cumpărând ceva ce nu poate 
avea. 

Dar Sofie nu-i chiar atât de tânără. Are aproape 30 
de ani. Și nu-i nici orfană, tatăl ei, Heinrich, trăiește. 

E doar singură, în apartamentul cel mare de la Paris, 
de pe Avenue d'Eylau, singură și plictisită. 

Alfred e atât de anost. Nu face decât să ridice 
pretenţii. Călătorește între fabrici, scrie scrisori 
luuuungi despre proiecte și experimente și probleme 
legale și fabrici de dinamită, iar Sofie cască, îi 
răspunde cu scrisul ei copilăresc, îi spune toate bârfele 
și-i cere mai mulţi bani. 


VP - 98 


Dragă Alfred, când ai de gând să-ţi dai seama c-ai 
fost tras pe sfoară? 

Când ai să afli că tata Heinrich trăiește? Când o să 
vină Sofie la Viena și o să-și spună Doamna Nobel? 
Când o să recunoască că așteaptă copilul altui bărbat? 

Rugăminţile ei cochete își duc ecoul peste ani: 


Dragul meu Alfred, 

Nu mai știu nimic de tine de multă vreme. Sunt 
extrem de îngrijorată pentru că eu însămi sunt atât de 
săracă și nu am pace... Nu am bani să trăiesc și azi 
trebuie să-mi amanetez ultima broșă. Niciodată nu mi 
s-a întâmplat așa ceva. Mă simt foarte prost. Și bietul 
copil - oare ce soartă-l așteaptă? 

Cele mai bune urări și sărutări de la a ta 

Sofie 


Ce-o fi crezut industriașul când a citit scrisoarea 
asta, scrisă cu litere rotunde și mari? Oare ce sfori 
trage fata care nu a reușit să devină doamnă? Oare 
ce-o fi în tonul ei mieros care-l face să trimită bani iar 
și iar? 

Alfred, de ce te lași exploatat în halul ăsta? 


Dragul meu Alfred, 

Nu găsesc niciun apartament, pentru că sunt mult 
prea scumpe... sunt disperată. E foarte deprimant să-ți 
petreci iarna într-o cameră de hotel cu un copil mic, cu 
mâncare îngrozitoare... Îmi permiti să folosesc numele 
tău de familie? Poţi să-mi trimiti niște bani? Esti tot ce 
am pe lume. 

Îți trimit sărutări din tot sufletul. 

De la iubita ta eternă, 

Sofie 


Trei milioane de coroane. Atât îi trimite, anual, 
echivalentul a trei milioane de coroane! 

Cât de incredibil de înfometat trebuie să fi fost, cât 
de singur și abandonat? 

Cât plătește de mult și ce primește în schimb. 


VP - 99 


Marţi, 15 decembrie 


Anders Schyman a bătut ușor în ușa de sticlă a biroului 
Annikăi. Femeia a ridicat, surprinsă, capul din ziarul pe care-l 
citea și i-a făcut semn să intre. 

— Cu ce te ajut? l-a întrebat și s-a ridicat să ia hainele 
aruncate pe celălalt scaun. 

Schyman a tras ușa glisantă în urma lui și a adoptat ceea ce 
spera să fie o expresie deschisă, neutră. 

— Voiam să știu ce se mai întâmplă cu interdicţia de 
dezvăluire și cu munca ta, i-a spus el, cu un aer pedagogic, dar 
și prietenos. Care mai e treaba? Există în continuare un conflict? 

Annika s-a așezat din nou, a scos un oftat adânc și a aruncat 
la coș o jumătate de corn. Işi periase părul și arăta de parcă 
reușise să doarmă de data asta. 

— Eu nu văd nicio problemă, dar am impresia că Berit și 
ceilalți au o problemă. Ei cred că deţin o groază de informaţii, pe 
care, de fapt, nu le am și merg pe vârfuri în jurul meu, deși chiar 
nu e cazul. 

Redactorul-șef s-a așezat pe celălalt scaun și a dat din cap. 

— Da, asta e și impresia mea și cred că situaţia e complicată. 
Știu că nu-mi poţi răspunde, dar eu te întreb totuși: știi ceva ce 
încă nu ne-ai spus? Ceva care ar putea fi cât de cât interesant? 

Annika îl privea; avea ochii fardaţi foarte puternic. Fata asta 
avea ceva care-l neliniștea tot timpul, de parcă deţinea vreun 
adevăr despre el, la care n-ar fi trebuit să aibă acces. 

Acum l-a privit în tăcere, preț de câteva secunde. 

— Două lucruri, a spus ea, în cele din urmă. Am observat 
două lucruri, despre care n-a spus nimic. După câte-mi dau 
seama, nu au nimic interesant pentru reportajele noastre, dar 
nu au fost făcute publice încă, probabil din motive legate de 
anchetă. 

— N-am să te întreb despre ce-i vorba, dar îţi dai seama că 
treaba se complică atâta vreme cât există lucruri pe care nuni 
le-ai spus. 

— Ochii. Avea ochii galbeni. Sunt absolut sigură, pentru că n- 
am mai văzut niciodată asemenea culoare de ochi. Dar lucrul 
ăsta n-a fost menţionat nicăieri. Au schimbat și în portretul robot 
- acolo are ochii verzi. 


VP - 100 


Redactorul-șef a aprobat-o din cap, surprins de dezvăluire. A 
hotărât s-o aștepte pe cea de-a doua, fără să scoată vreo vorbă. 

— Și geanta. Avea o geantă de seară lunguiaţă, argintie, cu o 
curelușă subţire de umăr. Inspectorul Q mi-a spus că ar fi 
încăput perfect o armă mică cu amortizor. 

Schyman a dat din nou din cap. 

— Și astea sunt cele două lucruri. 

— Așa e, a confirmat ea. 

— Nu prea e cine știe ce, nu merita atâta tapaj, a adăugat 
bărbatul, zâmbind. 

Reportera a oftat din nou și s-a întins după o tabletă de 
ciocolată, neîncepută. 

Redactorul-șef a hotărât să pună cărțile pe masă. 

— Ştii, i-a zis el, încercând să nu pară forţat, cred c-ar fi bine 
pentru toată lumea dacă ţi-ai lua niște zile libere cât mai 
durează toată povestea asta. 

Annika și-a îndreptat spatele și a lăsat ciocolata deoparte, 
fără să se atingă de ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Prezenţa ta încarcă atmosfera din redacție, colegii se tem 
să nu te bage în vreo încurcătură și sunt reticenti în relaţia cu 
poliţia, ca să nu lase impresia că știu ceva de la tine. Ca să-ți 
spun mai pe șleau, prezenţa ta ne limitează acţiunile și-ți strică 
legăturile cu colegii. 

Annika a privit spre tableta de ciocolată, jucându-se cu folia 
de aluminiu. 

— Ai pus totul la cale foarte frumos, i-a răspuns ea, fără să-și 
ridice privirea. 

— Ce? a întrebat Schyman, după care și-a mușcat limba, 
pentru că știa exact despre ce era vorba. 

Annika a început să râdă, s-a sprijinit pe spătarul scaunului și 
l-a privit drept în ochi. 

— Știu că ești supărat. Nu ai primit postul de șef al Asociaţiei 
editorilor de ziare și ești convins că-i din cauza mea. 

A râs din nou. 

— Pe cine încerc să păcălesc? A fost vina mea - te-am făcut 
să publici articolul care zicea că proprietarii noștri sunt o gașcă 
de hiene ipocrite; îmi dau seama că sunt furioși și știu că ţi-au 
retras nominalizarea. Ai de gând să mă dai afară? 

— Nici nu mă gândesc, i-a răspuns Schyman, simțindu-se 


VP - 101 


ciudat de ușurat de faptul că ea înțelegea gravitatea situaţiei. 
Sunt cât se poate de serios în legătură cu interdicţia de 
dezvăluire, poziţia ta în grup e greu de apărat. Eu, unul, n-am 
nimic împotrivă, pot să trăiesc cu toată chestia asta, la fel și 
proprietarii. N-a făcut prea multe valuri în presă... 

— Normal că nu. Sunt mulțumiți c-a dispărut TV Scandinavia. 

Redactorul-șef a ridicat din umeri. 

— Opinia generală a fost că democraţia va supravieţui în 
absenţa unui canal american pe cablu, comercial, pe deasupra. 
Vreau să-ţi iei o vacanţă până se calmează lucrurile pe frontul 
terorismului. 

— Vacanţă, nu. Concediu cu salariu întreg. Acces la arhive și 
la bazele de date cu parola mea, ca să pot lucra de acasă, de pe 
calculatorul meu. Zece drumuri gratuite pe lună cu taxiul. 

Schyman a fost cuprins de un sentiment de ușurare - totul 
mersese mult mai ușor decât se așteptase. 

— Salariu întreg și parolă, dar fără taxiuri. 

Annika a ridicat din umeri și a rupt o bucăţică de ciocolată. 

— Pot să plec chiar acum? 

e 

Annika a rămas ca o statuie în timp ce redactorul-șef a ieșit 
din birou și a tras ușa după el. 

Rahat! N-am crezut c-o să fie în stare s-o facă. Practic m-am 
aruncat din lac în puț, a gândit ea. 

S-a lăsat pe spătarul scaunului cu o vagă senzaţie de cădere, 
semnalul obișnuit al unui iminent atac de panică, înaintea 
corului de îngeri, dar nu s-a întâmplat nimic și îngerii n-au 
deschis gura. 

De fapt, o să fie chiar mai bine să scape de locul ăsta pentru o 
vreme, a gândit ea, după care a cuprins-o o tristeţe, simțind 
deja absenţa încurajatoare a unui context, sentimentul vital de 
apartenenţă. 

Pot să-mi găsesc o altă casă, și-a spus, realizând c-o podideau 
lacrimile. S-a adunat, și-a suflat nasul într-un șervețel vechi și și- 
a trimis autocompătimirea la plimbare. 

S-a logat la calculator și a început să caute prin dosare. A 
trimis la arhiva ei online, de la adresa annika- 
bentzgonQhotmail.com, tot ce considera că-i va putea fi de 
folos. 

— Ce-a vrut Schyman? 


VP - 102 


Berit își băgase capul pe ușă. 

— M-a trimis în concediu pe termen nelimitat, i-a răspuns 
Annika, respirând adânc. Nu vrea să mă vadă înapoi până nu se 
termină toată povestea asta cu terorismul. 

Berit a intrat în birou și a închis ușa. 

— Ţi-a spus de ce? 

— Pentru că voi consideraţi că-i o bătaie de cap prea mare să 
lucraţi cu mine aici, i-a explicat Annika și a făcut un efort să nu 
sune prea îndârjită. 

— Ți-e clar că asta-i doar o scuză. Și care au fost condiţiile? 

Femeia a oftat din nou, puţin cam prea adânc, ceea ce a 
sunat a suspin. 

— Concediu cu salariu integral și acces la arhive, a zâmbit ea 
cu jumătate de gură. Știi ceva? Nu-i așa de rău pe cât ar părea. 
N-am nimic împotriva unei vacanțe. Ne mutăm în primăvară la 
Djursholm, așa că poate m-apuc de împachetat, mai organizez 
din lucruri și mai citesc câte ceva fără să fiu stresată. Nu-i chiar 
atât de rău, nu? 

Berit i-a zâmbit înapoi. 

— Categoric, nu. 

— Și vrei să mai știi ceva? a adăugat Annika. Banii ăia chiar 
îmi sunt de folos. Mi-e clar că nu mai trebuie să muncesc dacă 
nu vreau. M-am tot gândit că pot să-mi dau demisia și să m- 
apuc de ceva cu totul diferit. Să studiez dreptul sau să mă duc la 
universitate să învăţ rusa. 

Berit era singura persoană care știa cu exactitate cât urma să 
fie recompensa Annikăi. Nici chiar Thomas sau Anne Snapphane 
nu știau suma. 

—O să trebuiască să-ţi găsești ceva de făcut, altfel 
înnebunești. 

— Și se pare că Thomas o să primească un post nou, așa că 
probabil o să fie și mai ocupat de-acum înainte. E atât de plin de 
el, că mai are puţin și pocnește... 

— De ce? a întrebat Berit, întinzându-se după tableta de 
ciocolată. 

— Ştii că lucra la proiectul ăla despre conduita politicienilor, 
împreună cu Asociaţia consiliilor comunale și Ministerul de 
Justiţie. Acum se pare că vor să-l includă într-un grup care să 
rescrie legislația referitoare la interceptarea convorbirilor 
telefonice. Nu știu exact ce-o să iasă, dar deja le povestește 


VP - 103 


tuturor despre importanţa noilor legi. Trebuia să-l auzi sâmbăta 
trecută, când am fost la părinţii lui. 

Berit a dat din cap. 

— Legile astea sună cam urât. Vrei să mergem la masă 
înainte să pleci acasă ultima oară pe anul ăsta? 

— Stai, vreau să văd dacă am tot ce-mi trebuie... 

A trecut prin ultimele dosare, și-a trimis în arhivă niște notițe 
despre o crimă mai veche, apoi a închis calculatorul. S-a uitat 
prin sertare, dar și-a dat seama că nu voia să ia nimic. 

S-a ridicat, și-a luat haina și geanta. 

— OK, hai, ești invitata mea, i-a spus lui Berit. 

e 

Uşa de la intrarea principală în clădirea guvernamentală 
Rosenbad!’ era încuiată, rece. Thomas a apăsat cu grijă clanța 
de alamă, sculptată cu cele trei coroane, a împins încet, dar ușa 
nu s-a mişcat. S-a uitat de jur-împrejur, să vadă dacă-l 
urmărește cineva, apoi a tras tare și ușa s-a deschis. 

— Hopa! a spus cu voce tare, dându-și seama apoi cât de 
caraghios sună. A pășit înăuntru. 

Pantofii plini de noroi lăsau urme maronii pe marmura albă. A 
încercat în zadar să se șteargă pe picioare înainte de a intra pe 
ușile batante. 

O scară de marmură albă ducea la etaj, spre un hol, iar tălpile 
pantofilor pline de pietricele scârțâiau sub tavanul boltit. Inima i- 
a urcat în gât și mâinile-i erau transpirate. 

Trecuse șapte ani prin faţa Guvernului, în drum spre Asociaţia 
consiliilor locale, de pe Hornsgatan. Șapte ani, în care privise în 
sus, la faţada trandafirie a clădirii, lăsându-și imaginaţia să 
zburde: cum ar fi să lucreze aici? Să meargă la serviciu în 
palatul solid, art nouveau, al lui Ferdinand Boberg? Să fie o 
rotiță mică în mașinăria puterii? 

Treaba era că nu călcase niciodată în clădire. Cât timp au 
lucrat la proiectul anterior, care se ocupa de amenințările la 
care erau expuși politicienii, se întâlneau sau la Asociaţia 
consiliilor comunale, la consiliile locale, sau în vreun bar. Per 
Cramne, reprezentantul Ministerului de Justiţie, îl prefera 
întotdeauna pe cel din urmă. 

Privea acum împrejur, incapabil să-și ascundă fascinația, 


16 Rosenbad: clădirea guvernamentală care adăpostește biroul prim-ministrului și 
cancelaria guvernului. (W.t). 


VP - 104 


podeaua albă cu triunghiuri de granit, cele patru statui de-a 
lungul peretelui din stânga, coloanele din marmură, tavanul 
boltit. 

La punctul de control, doi muncitori în salopete păreau că se 
ceartă cu cineva. Nu mai era nimeni în hol, în afară de ei. 
Thomas s-a dus în spatele lor, s-a așezat la rând și a privit la 
ceas. Perfect. Trebuie să ai grijă, nu vrei să pari nerăbdător, dar 
nici prea neglijent. 

— Nu aveţi aprobare, le-a spus femeia de la punctul de 
control, returnându-le legitimaţiile prin fanta mică de la baza 
ecranului de sticlă. 

Muncitorii s-au privit resemnaţi. 

— E o neînțelegere, a spus unul dintre ei. Avem de lucru aici. 

Femeia era tânără, era pieptănată cu cărare și purta cravată. 

— N-am ce face, le-a răspuns scurt. Numele nu sunt pe listă, 
n-aveţi aprobare. 

— Scuze, poţi să-mi dai drumul? 

Femeia l-a privit scrutător. 

Thomas și-a scos carnetul de conducere din portofel și l-a 
împins prin fanta de sticlă, în timp ce femeia îl suna pe șeful 
celor doi muncitori. 

— Mă așteaptă Per Cramne, la justiţie, a spus el, simțind 
privirile celor doi bărbaţi în ceafă. 

Femeia a tastat ceva la calculator și a ridicat receptorul. 

— Sus pe scări, a zis ea, întorcându-se la muncitori. 

In timp ce trecea de porțile guvernului, Thomas a încercat să 
pară relaxat și încrezător. A apăsat butonul liftului celui mai 
apropiat, apoi și-a ridicat privirea și s-a trezit că-l avea în față pe 
viceprim-ministru. 

— Bună ziua, i-a spus acesta. La dreapta, sau la stânga? 

— Mă scuzaţi? a răspuns Thomas, nesigur c-a auzit bine. 

— Dreapta sau stânga? a repetat bărbatul. 

— A, vreau să merg sus. 

— Ìn cazul acesta vă recomand să o luaţi la stânga. 
Dumneavoastră vă duceaţi spre liftul de marfă. Se oprește la 
fiecare jumătate de etaj. Ca în mintea lui John Malkovich. 

Bărbatul, recunoscut pentru modul direct de-a vorbi când nu 
era prea multă lume în jur, i-a zâmbit vesel și i-a ţinut ușa de la 
liftul din dreapta. 

— După dumneavoastră. 


VP - 105 


Nu-i adevărat, a gândit Thomas. 

Cramne îl aștepta în faţa ușilor de la etajul șase. 

— Poftiţi, vă rog, i-a spus subsecretarul de stat, strângându-i 
mâna cu căldură. Bine ați venit! Aţi mai fost aici vreodată? 

— N-am mai fost de mult. 

— Bine, hai să facem un tur scurt al coridoarelor puterii și 
după aceea vă arăt unde o să lucraţi - ce ziceţi? 

Cramne s-a întors și a descuiat o ușă, fără a aștepta un 
răspuns. Thomas transpira abundent în paltonul de iarnă și abia 
aștepta să și-l scoată. 

— Justiţia are 16 departamente, plus secretariatul juridic și 
cancelaria metropolitană, i-a zis Cramne. Cel mai mare 
departament e PO, care se ocupă de poliţie și problemele 
generale de lege și ordine. Aici o să fim amândoi. Oh, dar 
scoateţi-vă haina, o să vă topiti. 

Ușurat, Thomas a lăsat haina să-i cadă de pe umeri, a luat-o 
pe braţ și s-a grăbit să-și ajungă din urmă noul coleg. 

— Aici au birourile ministrul, directorii generali ai 
departamentului juridic, secretarul de presă și consilierii politici, 
i-a explicat Cramne, făcând un gest vag, în timp ce treceau pe 
un coridor cu pereți albi. 

Covorul era gri-deschis și gros ca o saltea. Înghiţea cel mai 
mic sunet și lăsa aerul curat și tăcut. Thomas trecea pe lângă 
încăperi și avea impresia că-i simţea pe oameni concentrați la 
birourile lor, discutând cu voce joasă. 

— Aici, de exemplu, i-a spus Cramne în dreptul unei uși 
întredeschise. A început să vorbească mai încet și i-a arătat cu 
degetul o femeie care vorbea la telefon, pe jumătate ascunsă de 
ușă. E director general pentru afaceri juridice, la L5, jurisdicție 
infracțională. Fată al naibii de deşteaptă, are multă experienţă 
în probleme de violenţă sexuală, toată chestiunea asta cu 
compensaţii pentru copiii violaţi... Directorul general - nu, acolo 
- se ocupă de procedurile juridice, tribunale, poliţie și tot restul. 
A trebuit să se ocupe de raidurile la transporturile alea de 
securitate... 

Thomas s-a îndreptat, simțind cum puterea începe să-i gâdile 
ceafa. 

— Sala albastră, i-a arătat Crame înspre colţul coridorului. 
Lunea avem ședințe de departament și aici se ţin briefingurile. 
Fiecare secție îi prezintă activităţile ministrului și totul se 


VP - 106 


desfășoară rapid. Fiind funcţionar, vei ajunge la un moment dat 
și aici. 

— Unde e biroul meu? a întrebat Thomas, mutându-și haina 
pe brațul celălalt. 

Cramne a râs. 

— Nu aici, o să fiţi cu mine, jos la patru, i-a răspuns, după 
care a luat-o după colț. 

Alt coridor, cu uși albe, asemănătoare și cu aceeași mochetă 
gri se întindea în depărtare. Pe pereţi atârnau, pe trei rânduri, 
fotografii ale miniștrilor de justiţie din diferite timpuri. Vocile se 
auzeau mai tare acum, cineva râdea, semnale sonore ale știrilor 
de prânz la radio. 

— Aici e biroul ministrului, a spus Cramne, în faţa unei uși pe 
partea stângă și a aruncat o privire la ceas. 

— E în ședință de guvern; în fiecare zi au ședință între 12 și 1. 
În mod normal nu trebuie să participe - cinci miniștri sunt 
suficienţi pentru cvorum - dar azi au vot deschis și el conduce 
ședința. Nu poţi absenta de la așa ceva. Secretara lui are biroul 
chiar aici, la intrare. 

Thomas a băgat capul pe ușă. Locul aducea cu un mic 
apartament, biroul secretarei era în holul de la intrare, apoi 
urma un birou comun, cu mobilă deschisă, modernă, un tablou, 
un birou plin de hârtii și un calculator, un raft jos cu dosare și 
fotografii ale copiilor. Încăperea dădea spre clădirea 
parlamentului și spre apele Norrstromului, cenușii ca plumbul. 

— În spate e un mic dormitor și o baie. E specialist în Sudoku; 
îl bănuim că stă acolo și exersează. Mergem mai departe? 

A făcut un gest înspre o ușă la stânga. 

— Secretarul de presă. Dacă ministrul zboară, zboară și ea, la 
fel subsecretarul și toți consilierii politici. Vine administratorul, 
deșurubează plăcuțele de pe ușă și gata. 

— Despre câţi oameni vorbim? l-a întrebat Thomas. 

— Vă referiţi la cei numiţi politic? O mână de oameni, șase 
sau șapte. Nu-s mai mulţi. Noi, ceilalţi, servim cu loialitate orice 
stăpân. Vă e foame? 

Thomas a negat din cap. 

— Bine. Aţi cunoscut-o pe Karin, șefa de la planificare? Ea s-a 
ocupat de numirea dumneavoastră. Hai să-l salutăm pe 
subsecretar. 

Cramne a luat-o înainte și a trecut de câteva uși. 


VP - 107 


— Jimmy, ai un moment să-l cunoști pe noul nostru consilier în 
metode de interceptare? 

Subsecretarul de stat de la Ministerul de justiție a ieșit în 
coridor; purta jeanși și o cămașă bej, cadrilată, iar părul îi stătea 
în toate direcțiile. 

— Bună! a spus, cu un zâmbet larg. Bun venit! Când începi? 

Au dat mâna. 

— După Anul Nou, i-a răspuns Thomas, începând să se 
relaxeze. 

— Interceptarea comunicaţiilor este un câmp minat, a zis 
Jimmy Halenius. Trebuie să-ţi cântărești bine vorbele dacă o să 
reușim să băgăm proiectul. Care e calendarul? 

Ultima întrebare îi era dresată lui Per Cramne. 

— Investigaţiile iniţiale în șase luni, a răspuns șeful de 
departament. Apoi la consultări în Consiliul legislativ în toamnă 
și o propunere de guvern în februarie viitor. 

— Așadar, o lege nouă la 1 iulie, cam în șase luni, a continuat 
Halenius ideea. Un ritm puţin diferit de cel al soţiei tale. 
Lucrează la unul dintre ziare, nu? 

Thomas și-a dat seama că nu știe ce să răspundă și a simţit 
cum roșește. Cum dracu' știa omu' ăsta cine-i Annika? 

— Prietenul meu cel mai bun a cumpărat odată o mașină de la 
ea, a explicat Halenius, amuzat. Acum nouă sau zece ani. l-a 
spus că merge ca un vis și a mers până s-a stricat. 

— Aăă, a reușit să scoată Thomas, neștiind ce să facă cu 
mâinile. 

— Mergem să aruncăm un ochi în biroul dumneavoastră? l-a 
întrebat Cramne. 

Thomas s-a gândit că lui Cramne nu-i place să fie exclus din 
conversaţie, așa că i-a strâns din nou mâna subsecretarului de 
stat. 

Au mers în tăcere și au ieșit din nou pe ușile de sticlă, la 
lifturi. 

— Unde e biroul dumneavoastră? 

— La trei birouri distanţă. Apăsaţi la patru, vă rog. 

S-a trezit în aceeași arhitectură a locului ca la etajul șase, 
doar că se simţea mai puţin influenţa puterii. Pe hol erau mai 
multe suporturi de reviste, aviziere și o tapiserie mare, colorată. 

Biroul lui Thomas dădea pe Fredsgatan, spre intersecţia cu 
Drottninggatan. Avea o suprafaţă rezonabilă, dar poziţionarea 


VP - 108 


lui în clădire îl făcea întunecos. 

S-a aplecat și a privit pe geam. Nu se vedea Tegelbacken. 
Niciodată nu privise din stradă spre fereastra asta. 

— Ştiţi despre ce-i vorba? a întrebat Cramne, trăgându-și un 
scaun. lniţiezi o propunere, care va fi trimisă celorlalte 
departamente pentru consultări. Fiecare are un cuvânt de spus 
și știm deja cum vor răspunde cei mai mulţi. Poliţia și 
procuratura sunt pentru, ministrul justiției e pentru și avocatul 
poporului e împotrivă. Federaţia avocaţilor e împotrivă - ăștia 
mereu sunt împotrivă -, iar autorităţile care au de-a face cu 
victimele infracțiunilor și organizaţiile care sprijină femeile vor fi 
probabil pentru. 

— Și apoi începe munca pe secţiuni, a spus Thomas. 

— Exact. Trebuie să-l asculți pe Dumnezeu, pe mătușica lui 
Dumnezeu și pe toţi ceilalți, după care tragi concluziile cu șeful 
de secție, adică eu. Apoi mergem împreună la directorul general 
pentru afaceri juridice, care va spune „gândește-te la asta, asta 
și asta”, după care îi spunem lui Halenius și dacă el ne dă 
aprobarea, ne prezentăm la o ședință de luni în Sala Albastră. 
lar atunci e momentul să-i arătăm ministrului dificultăţile de 
care ne lovim. 

— Și care ar fi acelea, în cazul de faţă? 

— Probabil că vor fi câteva modificări, i-a răspuns Per 
Cramne. Nivelul de suspiciune necesar, ce infracţiuni vor fi 
incluse, sincronizarea cu legislaţia altor state și după aceea, 
posibil, calendarul de acţiune. 

In glumă, i-a dat lui Thomas o palmă peste umăr. 

— La naiba, o să vedeţi, e o joacă de copii. 

Thomas a zâmbit și a înghiţit cu zgomot. 

e 

Când a plecat de la redacţie, Annika avea impresia că i se 
învârtea capul și că nu simțea pământul sub picioare. Vremea 
era mai blândă azi, era aproape cald și vântul o acoperea ca un 
prosop umed. Fără niciun motiv i-a venit în minte o amintire, 
prima zi minunată, nesfârșită, din restul vieţii ei, când alerga pe 
pajiștea bunicii, spre lacul Hosjön, iarba și frunzele îi zgâriau 
călcâiele și gleznele, în timp ce se îndrepta spre prima baie din 
anul acela. 

N-am de gând să privesc împrejur, a gândit ea. N-am de gând 
să mă-ntorc și să privesc intrarea. S-ar putea să nu mai revin 


VP - 109 


niciodată și vreau să-mi amintesc locul ăsta așa cum arăta când 
eram de-a casei, când exista un loc și pentru mine... 

S-a oprit și a scuturat din cap, pentru a se debarasa de 
sentimentalism. 

S-a îndreptat spre staţia de autobuz, încet și cu pași nesiguri; 
trotuarul era perfid de alunecos. Următorul autobuz trebuia să 
vină în 13 minute. S-a gândit dacă s-o ia pe jos spre casă sau 
dacă să-l aștepte. Dar încotro se grăbea? 

S-a așezat pe banca de lemn și și-a scos mobilul. 

Pe cine să sune? 

Telefonul lui Thomas era închis. 

Anne Snapphane nu răspundea. 

A ezitat câteva secunde, după care a format numărul 
inspectorului Q. A răspuns. 

— Bună, la telefon nenorocita care umblă după senzațional. 
Mi-au dat vacanţă de la ziar, să mă duc să dau la pește. 
interdicţia voastră de dezvăluire mi-a adus concediu pe termen 
nedefinit, dar cu salariu întreg. 

— Felicitări! Să-ţi cumpăr un tort? 

— Nu, da’ mă gândesc să-ți aduc eu unul. Eşti la serviciu după 
masă? 

— Vin și plec. Nu-mi place marțipanul. 

A urcat în autobuz, i-a arătat șoferului abonamentul lunar și s- 
a așezat pe ultimul scaun. 

Parcul Râlambshov se întindea dincolo de fereastra 
autobuzului, într-o totală lipsă de culoare. Dincolo de el, abia se 
vedeau prin ceaţă apele cenușii ale golfului Riddarfjärden. 

E cea mai nasoală perioadă a anului și mai sunt luni bune 
până se schimbă vremea, a gândit ea. 

A coborât la Clinica de oftalmologie Sankt Erik pe 
Fleminggatan și a luat-o pe Polhemsgatan, spre sediul poliţiei. 
Probabil că lăsase o vorbă la recepţie, pentru că i-au permis să 
intre imediat. S-a îndreptat spre biroul lui, cu priveliște spre 
Kungsholmsgatan. 

— Unde-i tortul? a întrebat-o inspectorul, arătându-i un scaun 
de cealaltă parte a biroului. 

— La dracu’, am uitat! a răspuns Annika, scoțându-și haina. 
Cum merge treaba? 

— Fie-mea cea mică are o infecţie la ureche, dar în rest totul e 
OK. Tu? 


VP - 110 


— Da' tu n-ai nicio fată, a spus ea și s-a așezat. 

— Așa e, ai dreptate. 

— Vezi, știu o grămadă de lucruri, dar nu suflu o vorbă. 

— Și acum te-au pus pe liber și-i vina mea. 

— Exact. Așa că poate-mi spui dacă a meritat. 

— Ce să merite? Să-ţi ţii gura? Doamne, da, absolut! 

Inspectorul s-a ridicat și Annika a observat că purta pantaloni 
roz de gabardină. 

— Da’ ce faci, te-ai dat cu muzica pop? l-a întrebat ea, 
surprinsă. Eşti cumva și membru în fan-clubul Eurovision? 

— În comitet! Lapte și zahăr? 

A dat din cap afirmativ și a aruncat o privire în biroul 
inspectorului, în timp ce el a dispărea pe hol după cafea. Gustul 
excesiv pentru cămăși hawaiiene și muzică pop nu lăsase nicio 
urmă vizibilă asupra biroului. 

Trecuseră aproape zece ani de când se cunoșteau. Pe vremea 
aceea, el conducea ancheta în cazul morţii unei stripperițe, 
Josefin Liljeberg, o fată tânără, care visa să devină jurnalistă și 
care a fost găsită strangulată lângă o piatră funerară din 
cimitirul evreiesc din Kronoberg Park. Au schimbat, de-a lungul 
anilor, o sumedenie de informaţii, de cele mai multe ori în 
beneficiu reciproc. De câteva ori, Q i-a spus că relaţia lor a luat 
sfârșit, dar s-a răzgândit repede, iar Annika nu s-a întrebat 
niciodată de ce. 

Q avea nevoie de o voce publică în presă. Ştia că ziarista 
publica, aproape fără excepţie, tot ce scria, ceea ce însemna că 
putea să planteze orice informaţie necesară bunului mers al 
anchetei, de o manieră relativ sigură. 

— la aici, să nu spui că nu ne dăm silinţa, i-a spus Q și i-a pus 
pe birou un pahar cu cafea, din care a reușit să verse puţin. 

— Poate nu aici, în birou, dar asta nu se întâmplă peste tot. 

Inspectorul Q a oftat, s-a aruncat pe scaun și și-a pus 
picioarele pe colţul biroului. 

— Da, ai dreptate. O treime din ofiţerii de poliţie soluţionează 
aproape toate cazurile și restul cam stau degeaba. E o mare 
problemă, tinerii ofiţeri care termină academia sunt mult mai 
deștepți decât șefii lor. 

Annika a suflat în cafea. Era fierbinte și amară ca dracu”. 

— Adică? 

— In vremurile bune era atât de greu să-ţi faci numărul de 


VP - 111 


cursanţi, așa că erau acceptaţi toţi doritorii. Azi, numai unul din 
zece intră, deci vorbim de-o elită. Și asta înseamnă că în poliţie 
nu există un standard clar. Ofițerii tineri sunt talentaţi și 
motivaţi, cei în vârstă sunt înceţi și greoi. 

— Și atunci, soluţia e să închidem secțiile de poliție din zonele 
suburbane și de la ţară? a întrebat Annika. 

— Ştii care-i treaba? Problema nu e că închidem secții de 
poliţie în toată Suedia, probleme avem cu cele care rămân 
deschise. 

— Pe bune? 

— Sunt deschise din joi în Paști între 10 și 12 și-n restul 
timpului băieţii stau și dezleagă cuvinte încrucișate, în cel mai 
bun caz. De bun-simţ ar fi să fie închise toate secțiile astea, să 
scapi de cei mai proști ofițeri și să-i înlocuiești cu oameni 
talentați. 

— Și crezi că atunci aţi fi putut rezolva mai multe crime, cum 
ar fi cele de la Nobel? 

— Resursele există, i-a răspuns Q. 

— Da, știu, Neue Jihad și o familie în Bandhagen. 

— N-are nicio legătură cu crimele de la Nobel. Acum ne e 
destul de clar ce s-a întâmplat. 

Annika a deschis gura să spună ceva, dar s-a răzgândit. 

— Serios? 

— Știm că la ora 22:41 criminala a intrat pe intrarea 
principală. La ora aia dineul se terminase și începuse dansul; 
primii oaspeţi plecau deja și se aflau în curte. 

— Era haotic în momentele alea. Chelnerii curățau mesele, 
oamenii se învârteau de colo-colo, se duceau la baie sau spre 
Sala Aurie... cum Dumnezeu a intrat? Avea invitație? 

— Bănuim c-a citit Kvällspressen, i-a răspuns Q. La urma 
urmelor, aţi dat programul serii. 

În mintea Annikăi s-a făcut un gol total. 

— Cum adică? 

— Cum am intrat la Dineul Nobel. L-aţi publicat acum câţiva 
ani, probabil că lucrai deja acolo. Una dintre colegele tale și-a 
pus o rochie lungă și pantofi cu tocuri și s-a strecurat pe lângă 
pază la aproximativ 22:30, spunând: „Doamne, ce frig e!” N- 
avea niciun fel de invitaţie, dar a reușit să ajungă în preajma 
cuplului regal fără să fie oprită. Cred c-aţi publicat o fotografie a 
ei, dansând cu prim-ministrul. 


VP - 112 


Annika a încercat să zâmbească, dar nu i-a reușit. 

— Ah, dineul ăla. 

— Criminala a făcut cam același lucru. Presupunem că avea o 
invitaţie falsă, pentru orice eventualitate, dar n-a fost nevoită s- 
o folosească. Poliţiștii de la intrarea principală și-o amintesc 
bine: stătea și fuma pe Hantverkargatan, se juca cu un telefon, 
chiar la intrarea în curte. După ce a terminat cu telefonul, a 
intrat, pe umăr îi atârna poșeta de seară. Băieţii au văzut că 
dârdâia, dar au bănuit că ieșise să dea un telefon și să fumeze și 
că se întorcea înăuntru. 

— Și n-au oprit-o. 

— Unul dintre băieţi i-a întins mâna s-o ajute, pentru că 
alunecase pe gheață. l-a bolborosit un „mulţumesc” în engleză, 
fără să-l privească. Omul ne-a spus că avea mâinile foarte reci. 

— Da' cum pot fi siguri că era ea? 

— Au recunoscut-o după portretul-robot. 

— Au spus cu ce era îmbrăcată? 

— Amintirile tuturor băieţilor sunt extrem de clare. Din păcate 
nu se potrivesc. Unul ne-a spus că purta o rochie roșie, altul că 
era gri sau bej. Unii au zis că avea un șal, alţii că avea umerii 
goi. Credem că o confundă cu două femei dintr-un grup care 
tocmai ieșea când a intrat ea. 

— Avea o baretă pe umăr. Sunt sută la sută sigură. Ziceai că 
fuma. A aruncat mucul pe undeva? 

— L-a stins cu pantoful într-o baltă îngheţată de pișat de 
câine. Pe urmă, relatările sunt mai confuze, când a trecut pe 
holul cu coloane, între intrare și Sala Albastră. A urcat spre sălile 
de consiliu și Sala Aurie. Un tip care sărise calu' la băutură a 
oprit-o și-a invitat-o la dans. Fata nu l-a privit și a încercat să 
treacă pe lângă el fără să-i răspundă. Bărbatul a insistat, a 
apucat-o de braţ, ea l-a împins cu pumnul în piept și s-a 
strecurat pe lângă el. Omul s-a înfuriat și a încercat s-o ajungă 
din urmă, dar fata s-a pierdut în mulţime. Ne-a contactat când a 
văzut portretul-robot. 

— Dar oare nu-i posibil să inventeze? 

— Ba da, dar atâta vreme cât femeia se afla acolo în 
momentele alea, presupunem că el spune adevărul. Dar nu știm 
pe ce ușă a intrat în Sala Aurie, nu știm cât de rapid și-a 
identificat victimele și nu știm de ce le-a împușcat. 

— Aveţi idee ce armă a folosit? 


VP - 113 


— Probabil că un Walther 7,65, o armă belgiană destul de 
comună. Nimeni n-a văzut-o scoțând arma din geantă, așa că nu 
putem fi siguri. Mai vrei cafea? 

Annika a încercat să-și amintească imaginea femeii cu cotul 
ridicat, în timp ce căuta în geantă. 

— N-a scos arma din geantă? A tras prin ea, vrei să zici? 

— Așa se pare. Gloanţele erau israeliene, cu vârf moale. Eu 
mai vreau o cafea. 

Q și-a coborât picioarele de pe birou și s-a ridicat. 

— Gloanţe dum-dum? Credeam că-s interzise. 

— Aiurea. Chiar și poliţia suedeză le folosește. Sindicatul 
polițiștilor e de părere că-i mai eficient să folosești muniţie 
letală. Și noi aveam Walther-uri 7,65 ca armă de serviciu, dar 
mulți polițiști erau trăgători atât de slabi, încât nu le puteau 
folosi. Acum folosim arme de 9 mm: sunt mult mai puternice și 
poţi omori pe cineva chiar dacă nu ești un trăgător foarte bun. 

— Dar criminala era o trăgătoare bună, înţeleg, a spus Annika, 
pentru a aduce conversaţia pe făgașul dorit. 

— Exact. A ochit inima și i-a făcut praf aorta. Taie tu tortul 
până mă întorc. 

A dispărut din nou în hol și a lăsat-o pe Annika cu gândurile 
confuze. Unde era locul Catherinei von Behring în toate astea? 
Și ce aveau crimele de-a face cu Aaron Wiesel? 

Neliniștită, s-a ridicat și s-a dus la geam. Pe trotuarul de vizavi 
trecea un grup de copii de grădiniţă, cu pantaloni matlasaţi și 
căciulițe de lână; se ţineau de mână și mergeau în șir. 
Educatoarele mergeau una în faţă și cealaltă în urma șirului, 
glumeau și râdeau cu ei. Procesiunea plină de culoare se clătina 
încet spre Kronberg Park, iar braţele lor, care se balansau, lăsau 
să înţeleagă că ei cântau. 

Dintr-un motiv neînțeles, îi venea să plângă ori de câte ori 
vedea grupuri de copii de grădiniță plimbându-se prin oraș. Și 
uite-o, urmărind copiii de la o fereastră la etajul trei și uite cum i 
se strânge gâtul - la naiba, ce se-ntâmplă cu tine? Cum o să 
treci prin viață? 

Erau atât de mici, cu piciorușe atât de scurte, dar îi aveau pe 
adulți care să-i ajute, să-i păzească de mașini și de realitatea 
periculoasă. Doamne, nu voia să se mute din Kungsholmen, nu 
voia să părăsească orașul, aici îi era locul - ce era-n capul ei să 
se mute într-o suburbie idilică? 


VP - 114 


— Nu-s șanse să se îndrepte, i-a spus Q. Am stat și eu acolo, 
mult și bine și am invocat toți zeii vremii, dar încă nu mi-a ieșit. 
Recepţia era proastă, cred. 

A închis ochii, i-a lăsat pe copii să treacă, apoi s-a întors, i-a 
deschis și a privit lung spre pantalonii roz-aprins al 
inspectorului. 

— De ce von Behring? De ce Wiesel? l-a luat la întâmplare, 
sau i-a căutat? 

Q s-a lăsat pe spătarul scaunului. 

— Tu ce crezi, Einstein? De ce a luat clădirea de la un cap la 
celălalt înainte să tragă? 

Annika s-a așezat și ea. 

— A intrat pe intrarea principală la 22:41. 

— Exact. 

— A intrat prin Hantverkargatan, a trecut prin toată curtea, 
prin Sala Albastră, până în Sala Aurie, și-a identificat victimele, 
le-a ucis și totul a durat patru minute. 

Q a luat o gură de cafea, a dat aprobator din cap și și-a pus 
din nou picioarele pe birou. 

— Înseamnă că știa clar încotro se îndreaptă și pe cine trebuia 
să împuște, a spus Annika. 

— Corect. 

— Cum dracu’ știa toate astea? 

Q a privit-o în tăcere, preţ de câteva secunde. 

— A primit un SMS care i-a spus unde se aflau victimele, a 
răspuns el, într-un târziu, fără a o pierde din ochi. De la cineva 
care se afla înăuntru, la dineu. Așa considerăm noi, cel puțin. 

Annika a simţit cum i se ridică părul pe ceafă. 

— De unde v-a venit? 

Q a mai tăcut câteva secunde, măsurând-o din priviri. 

— Un SMS, i-a răspuns calm. Printr-un anume releu, a fost 
trimis un SMS de pe un telefon cu cartelă spre un alt telefon cu 
cartelă, cu textul dansează în apropiere de st erik. Ambele 
telefoane erau pe rețeaua Telia, cumpărate în același timp din 
Gara Centrală, în august. Au fost cumpărate cu cash, nu cu 
carte de credit. Și pentru că prin Gara Centrală trec aproximativ 
100 000 de oameni pe zi, cumpărătorul nu poate fi identificat. 

Annika și-a lins buzele și s-a așezat mai bine pe scaun. 

— De unde știți ce SMS-uri s-au trimis? Și de la ce numere și 
când? De unde știți conținutul? 


VP - 115 


Q s-a jucat puţin cu cana de cafea. 

— Nu-mi închipuiam că-i posibil din punct de vedere tehnic, a 
continuat Annika, sprijinindu-se de spătar. Adică se urmărește 
fiecare convorbire și fiecare SMS? 

— Bineînţeles. De unde crezi că sunt plătite rețelele? 

Femeia a tăcut puţin și a procesat informaţia. 

— Sunt plătite pentru că știu cine a sunat pe cine, durata 
convorbirii, dar nu știu ce s-a spus sau scris într-un SMS. Așa 
ceva nu-i posibil. Detaliile astea nu sunt stocate, a adăugat ea. 

— Corect. Și ce-ţi spune ţie treaba asta? 

S-a gândit câteva secunde. 

— Că aţi găsit un telefon. 

Q și-a lăsat capul pe-o parte și a zâmbit. 

— Bravo! Într-un coș de gunoi, la staţia de autobuz din faţa 
intrării principale, chiar vizavi de centrul de sănătate Serafen. 
Fără amprente, doar urme de la săpunul folosit de primărie. SIM- 
ul era șters, da' avem niște tipi, într-un garaj în Nacka și ei pot 
reconstitui chestii de-astea. 

— La fel ca-n Knutby'7? l-a întrebat Annika. 

— La fel ca-n Knutby. Atunci, ce-nseamnă mesajul? 

Annika l-a privit și s-a încruntat, concentrată. 

— Un complice. A avut ajutor din interior. 

Q a afirmat din cap și a băut restul de cafea. 

— Cel puţin unul, nu-i așa și încă unul afară: cel care a condus 
șalupa. Dar n-avem habar cine erau. Există o listă de suspecti, 
fără dovezi concludente, însă. 

Annika l-a privit și simțea cum i se învârtește capul. 

— Ziceai că telefoanele au fost cumpărate în august, nu? 
Acum trei luni? 

— În același timp cu barca furată. Ceea ce sugerează că fata 
știa exact ce are de făcut. 

— Înseamnă că n-a împușcat la întâmplare. Nu l-a ratat pe 
Wiesel și n-a ochit-o din greșeală pe von Behring. 

Q s-a ridicat în picioare, s-a dus la fereastră, apoi s-a întors 
spre Annika. 

— Se pare că nu. 


17 Crima de la Knutby: crimă în satul Knutby, în Suedia, care a avut loc pe 10 
decembrie 2004. Criminala le-a mărturisit anchetatorilor că fusese influențată de 
SMS-urile primite, pe care le ștersese, dar care ulterior au fost recuperate de poliţie. 
(WE). 


VP - 116 


Annika a simţit cum informaţia a lovit-o drept în piept. 

— Ştiam eu, a răspuns ea, privind din nou în ochii Carolinei. 
Ştiam că ea e ţinta și știa și ea. 

L-a privit din nou pe Q. 

— Au fost emise ameninţări împotriva Carolinei? Cineva care 
voia să scape de ea? 

— N-a ieșit nimic la lumină până acum. 

— Trebuie să fie ceva, a continuat Annika. Trebuie să săpaţi 
mai adânc. Caroline nu era deloc surprinsă când a murit, am 
văzut asta în ochii ei. 

Q s-a întors și a privit-o gânditor. 

— Așa zici? Te mai frământă ceva? 

Annika a privit pe fereastră. Așadar, Caroline a fost ţinta, 
cineva chiar voia să scape de ea. 

— Ce s-a întâmplat după ce s-au tras focurile? 

Q s-a așezat din nou, s-a uitat în paharul de cafea și văzând 
că e gol, l-a aruncat la coș. 

— Avem mai mulţi martori aici, dar nu atât de mulţi pe cât ți- 
ai închipui. Știm că a ieșit folosind liftul din holul de serviciu care 
duce la Sala Aurie. lar de acolo sunt mai puţin de 100 de metri 
până la apă. 

Q s-a ridicat în picioare, a tras un sertar și a scos o hartă 
mare, rulată. 

— Fii atentă. După ce treci de Liljeholmen nu mai există zone 
cu clădiri pe malul lacului Mälaren, până ajungi la Södertälje, cu 
excepţia  drumulețului  ăstuia aici, Pettersbergsvăâgen, din 
Mälarhöjden. Avem un martor care a văzut două persoane 
urcându-se pe două motociclete mici, în Gröndal. Dacă voiau, ar 
fi putut călători tot drumul fără să fie văzuţi, din centrul 
Stockholmului până la Marea Baltică. Și cred că asta s-a 
întâmplat. 

— Imposibil, oriunde te-ai duce, există câţiva oameni. 

— Stockholmul are enorm de multă verdeață. Protecţia zonei 
de coastă și fasciștii ăia de la mediu au făcut tot ce le-a stat în 
putinţă, crede-mă. Ai cumva idee cât e de lungă coasta Suediei? 
Suficient cât să facă înconjurul pământului de nouă ori jumate și 
nimeni n-are voie să construiască acolo. 

Annika a încercat să-i urmeze argumentul. 

— Atunci cine a făcut-o? Vreun grup anume? Ce-au încercat 
să obţină? 


VP - 117 


Inspectorul s-a așezat din nou și dintr-odată arăta serios, 
normal. 

— Avem un suspect. Avem identitatea unei persoane, care se 
potrivește. Și asta pe baza informaţiei tale. 

Annika a clipit. 

— Glumești? 

— Ochii, i-a răspuns Q. Ochii galben-aurii. Am avut noroc cu 
CIA. E americancă, asasin de profesie, scumpă și extrem de 
talentată. 

Annika a simţit cum i se strânge gâtul, îi venea greu să 
respire. 

— Cum o cheamă? a întrebat, cu vocea sugrumată. 

— Folosește o sumedenie de identități și cetăţenii, dar cei de 
la CIA o știu după poreclă. | se trage de la ochi. E cunoscută 
drept Pisicuţa. 

— Pisicuţa? A 

— Da, Pisicuţa, a spus Q sculându-se în picioare. Iți spun toate 
astea doar ca să înţelegi cât a fost de important să-ți ţii gura. 

— Despre ochi? 

— A fost detaliul decisiv, dar după câte-ţi dai seama, 
informaţia asta rămâne aici. 

— De ce? Mare parte din treburile astea nu-s controversate. ȘI 
oricât ați încerca, până la urmă tot se află. 

— Nu și detaliul ăsta. 

— Ba da, i-a răspuns Annika. Totul se află. E doar o chestie de 
timp. 

— Dacă se află, va fi din cauza ta. Detaliul ăsta e ţinut foarte 
secret, doar un numar foarte mic de oameni știu, pentru că nu-i 
vorba doar de noi și de crimele de la Premiul Nobel. 

Annika a încercat să proceseze într-o oarecare ordine tot ce-i 
spusese inspectorul. 

— Așteptaţi și alte servicii secrete, nu? Lucraţi cu poliţia din 
alte ţări, la alte crime. Unde? 

Q părea relativ amuzat. 

— America, Franţa și Columbia, printre altele. 

— Mai aveţi ceva pe lângă asta. Despre ce-i vorba? l-a 
descusut Annika. 

— Am reușit să-i legăm amprentele de identificare și e prima 
oară că s-a reușit așa ceva. 

— Cum? a întrebat ea, cu respiraţia tăiată. 


VP - 118 


Q nu și-a putut reprima un zâmbet. 

— Și-a pierdut un pantof pe scările care duc spre apă. Îţi vine 
să crezi? 

— Cenușăreasa morţii, a răspuns Annika. 

— Bănuiesc că vezi deja titlul în faţa ochilor. 

A strâns harta și a pus-o la loc în sertar. 

— Când pot să folosesc informaţia? 

— Toate la timpul lor, i-a răspuns Q, îndreptându-se spre ușă. 
Dacă mi-ai mâncat destul din tortul cu martipan, spală farfuriile 
la bucătărie, că eu trebuie să-mi încarc arma cu niște gloanţe 
dum-dum și să prind câţiva oameni răi. Nu vreau să ajung în 
cele două treimi care freacă menta. 

S-a oprit în dreptul ușii. 

— Incă nu-i lăsăm pe ăia de la CIA să preia conducerea 
anchetei. Mai avem de rezolvat probleme aici, acasă. 

— Pentru că încă nu știți cine a angajat-o. 

— Corect! 

S-a ridicat de pe scaun, și-a pus haina pe ea, și-a aruncat 
geanta pe umăr și a ieșit. S-a oprit pe coridor și s-a întors spre 
Q. 

— Ai vreo bănuială? 

Bărbatul a închis ușa în urma lor. 

— In mod cert n-a fost Neue Jihad. 


VP - 119 


PARTEA A DOUA 


Mai 
Sâmbătă, 22 mai 


Johan Isaksson și-a trecut cardul prin cititorul electronic. A 
așteptat clicul de deblocare, apoi a deschis ușa masivă. 

Odată intrat pe coridorul laboratorului, a aruncat o privire 
rapidă spre stânga, pentru a-și controla sertarul cu 
corespondenţă. S-a oprit și s-a uitat la avizierul de deasupra 
mesei unde se sorta corespondenţa: 

Cărţile de identitate trebuie să fie vizibile pe timpul șederii în 
clădirile FBI și 

Folosiţi plicuri pe coduri de culori pentru corespondența 
externă! iar ultima 

În cazul funcționării defectuoase a echipamentelor, vă rugăm 
sunati la... 

Nimic nou, așadar. Cele mai multe erau afișate de când își 
luase în primire jobul, după absolvirea studiilor, acum patru ani. 
Absența noutăţilor îl făcea să se simtă puţin mai în siguranţă. 

Cu o oarecare neliniște, s-a îndreptat către sertarele 
individuale. 

Într-al lui a găsit două circulare, una despre noul program de 
vară al cantinei și cealaltă, care anunţa că tuburile de bioxid de 
carbon se pot schimba numai între orele 8:00 și 9:00 dimineața, 
de luni până vineri. A aruncat o privire rapidă prin alte câteva 
casete - toţi colegii primiseră aceleași înștiințări. 

A rasuflat ușurat. 

Nicio ofertă generală, nicio invitaţie ciudată de a face bani 
rapid, nimic care să se adreseze tuturor, dar, de fapt, să-i fie 
destinat lui. 

Nimic care să semene cu Angajăm chelneri pentru dineul de 
la Premiile Nobel! Vreti să câștigați un ban în plus? Ajutaţi-ne să 
facem o glumă și faceți o economie! Sunati... 

Și a sunat. De fapt, s-a aruncat asupra telefonului. A fost 

VP - 120 


încântat când a primit jobul, credea c-o să fie înghesuială. Abia 
după aia și-a dat seama că notita xeroxată nu fusese pusă în 
toate sertarele. Mesajul îi fusese adresat lui. 

De unde știau că se pricepea să servească la masă? 

Și de unde știau că avea nevoie de bani? 

Și-a frecat bărbia și și-a dat seama că l-au trecut 
transpirațiile. 

Acum, într-o sâmbătă seara, se afla aici, în loc să fie la 
petrecerea lui Agnes, dar se simţea mai bine. În ultima vreme și- 
a cam neglijat munca de cercetare, dar asta s-a terminat acum. 
Decizia de a explica totul poliţiei, într-o scrisoare anonimă, l-a 
făcut să se simtă mult mai bine. 

S-a îndreptat spre biroul său plin de lucruri. Era întuneric, iar 
pe coridor plutea un miros acru, ca de bacterii E. coli vechi. 

Ar trebui să aerisesc puţin, s-a gândit. 

A trecut de sala cu instalaţii, unde se aflau instrumentele de 
măsurătoare și secvenţă a ADN-ului, a trecut de sala cu 
centrifuga, pe dreapta, de laboratorul cu bacterii, pe stânga, 
toate goale. S-a oprit la depozit, în spatele copiatorului, de unde 
a luat o tavă cu vase Petri și un stativ cu retorte. A întârziat 
câteva secunde în faţa raftului cu eprubete de 10 ml, după care 
și-a adus aminte că avea câteva. A mai luat o tavă cu ace 
sterile. A introdus codul pentru a deschide ușa biroului, a lăsat 
echipamentul jos, apoi a rămas lângă ușă și a ascultat. 

Undeva suna o alarmă. Semăna cu cea pentru bioxid de 
carbon, care se declanșa atunci când procentajul de gaz din 
incubator scădea prea mult și atunci trebuia să treci de la tubul 
A la tubul B. In primăvară laboratorul mai avusese probleme cu 
fermenti și cu moartea celulelor și acum celulele vreunui 
ghinionist aveau să se sufoce dacă nu le salva careva. 

A lăsat ușa să se închidă în urma lui și s-a îndreptat spre locul 
de unde venea zgomotul. Pe măsură ce se apropia de coridorul 
din capăt, alarma se auzea mai tare. O fată subţire, îmbrăcată 
cu un halat de laborator și cu părul strâns în coadă de cal, 
stătea confuză în faţa sasului unuia din laboratoarele cu celule. 

— Ai nevoie de ajutor? a întrebat-o el și fata a sărit în sus. 

— La dracu'! a strigat ea în engleză, privindu-l cu groază. 
Doamne, ce m-ai speriat. Poţi să faci ceva să oprești treaba 
asta? 

E clar că era americancă. 


VP - 121 


— E alarma de bioxid de carbon, i-a răspuns el, tot în engleză. 
Ai încercat să schimbi tubul? 

— Sunt mai mult de două? l-a întrebat fata, în timp ce-i 
deschidea ușa sasului. 

S-a îndreptat spre instrumentele din dreapta ușii și a controlat 
indicatorul de presiune. Ambele tuburi erau goale - cineva 
uitase să-l înlocuiască pe cel de rezervă. A clătinat din cap. 

— Nu mai e gaz. Poţi schimba tuburile numai între 8 și 9 
dimineaţa. E de vise rele. Îmi pare rău. 

Fata stătea să izbucnească în lacrimi. 

— Da’ ce-o să se întâmple cu celulele mele? Abia am făcut 
rost de o serie nouă săptămâna trecută și cu toate problemele 
astea cu fermenţii și mai știu eu ce, înseamnă că nu mai pot 
face nimic. Bioxidul de carbon din incubator a ajuns deja la 1,1% 
- n-or să trăiască până luni. Ce mă fac? 

Arăta atât de disperată, cu sandalele ei mari cu talpă de lemn 
și cu ochelarii caraghioși, încât s-a simţit dator să stea și s-o 
ajute. 

— Te-ai uitat în celelalte laboratoare, să vezi dacă au tuburi în 
plus? 

Fata era din ce în ce mai îngrozită. 

— Da' n-avem voie să facem așa ceva, i-a răspuns ea. 

A zâmbit și și-a reprimat impulsul de a-i pune o mână pe 
umăr. 

— Bine, atunci îţi împrumut tubul de rezervă din laboratorul 
meu. Pe coridorul următor, la dreapta. 

— Pe bune? și fata și-a scos ochelarii; și-a dat seama că, de 
fapt, era foarte drăguță. Avea o cicatrice roșie pe obrazul drept, 
de forma unei păsări mici. 

— Pe bune. Te ajut să-l duci. Poţi să-mi dai aia? 

l-a arătat cu mâna o cheie mare, care stătea pe radiatorul din 
spatele tubului; fusese lăsată acolo pentru această 
eventualitate. 

S-a ținut după el pe coridor, l-a urmărit cu ochii mari cum a 
închis valva și a deșurubat unul dintre cilindrii din laboratorul lui 
și l-a pus pe un cărucior. 

— Sunt cam grei, i-a spus bărbatul, cu ton de scuze, luând-o 
înainte pe coridor. 

În mai puţin de trei minute a fixat tubul în laboratorul fetei. 

Imi folosește la ceva că fac atâta treabă la motoretă, a gândit 


VP - 122 


el, punând cheia la loc, pe radiator. 

Fata aproape că plângea de bucurie când a văzut că nivelul 
bioxidului de carbon a crescut suficient de mult pentru a amuţi 
alarma. 

— Cum pot să-ţi mulțumesc? Îmi dai voie să te invit la cină? 

Johan Isaksson a râs, puţin încurcat. 

— Am de lucru în seara asta, îmi pare rău. 

— Atunci măcar o bere. Aproape că mi-am terminat treaba 
aici, te rog, o cerveza mică? 

Fata și-a lăsat capul pe-o parte și a fluturat din gene. 

Bărbatul a râs din nou, ceva mai relaxat. 

— O berică n-are ce să strice. 

Fata a bătut din palme și a sărit în sus de câteva ori, făcându- 
și coada de cal să salte odată cu ea. 

— Excelent! O clipă, mă duc să le iau... 

A dispărut în laborator și a revenit cu două sticle de 
Budweiser. 

— Sper că-ţi place berea americană, a adăugat fata, 
scoțându-și halatul. l-a dat sticlele, timp în care și-a azvârlit 
sandalele din picioare și a încălţat o pereche de cizme de piele 
cu toc. 

— Cilla, a spus el, citind numele de pe sandale, în timp ce fata 
le punea lângă ușa sasului. Așa te cheamă? 

— Rahat, nu, a răspuns ea, întinzându-i mâna. Mă cheamă 
Janet. 

l-a luat mâna și a zâmbit. 

— Pe mine Johan. Unde vrei să ne așezâm? 

Fata s-a dus spre masa de la capătul coridorului și Johan a 
observat că șchiopăta puţin de piciorul stâng. Fata a deschis 
ambele sticle și i-a întins una. 

— Para mi héroe, i-a spus ea, ridicând sticla. 

A început să bea cu înghiţituri mici. Berea era amară, puţin 
acră și nu s-a putut abţine să nu se strâmbe. 

— Ce-i? Nu-ţi place? l-a întrebat ea, îngrijorată. 

Și-a dres glasul. 

— E bună. Doar că nu prea beau din asta... Vorbești și 
spaniolă? 

Fata a ridicat din umeri, într-un fel ciudat și a râs. 

— Ai mei sunt din Mexic. Sunt prima din familie care a mers la 
universitate - o chestie foarte importantă pentru ei. 


VP - 123 


Bărbatul a dat din cap, înţelegător - trebuie să fie deşteaptă. 

— Am traversat înot Rio Grande, aveam cinci ani, la vest de 
Ciudad Juârez. 

A făcut ochii mari. Unii chiar au trecut prin multe. 

— M-am împiedicat în niște sârmă ghimpată, pusă acolo ca 
să-i oprească pe ăștia ca noi, să nu ajungem la visul american, a 
adăugat ea, arătând spre obraz și piciorul stâng. Nu m-am 
vindecat nici până azi. 

— Doare? 

Fata părea tristă. 

— Doar aici, a spus ea și a dus mâna la inimă. 

— Ți-e dor de ai tăi? 

Janet a dat din cap, cu un zâmbet trist. 

— Trebuie să-mi înec amarul. 

Și-a ciocnit sticla de bere de a lui. 

— Noroc! a mai adăugat și a golit sticla dintr-o răsuflare. 

Bărbatul a tras aer adânc și i-a urmat exemplul, terminând 
berea din câteva înghiţituri mari. Nu se omora după bere, iar 
asta avea un gust groaznic. 

— Mai vrei una? l-a întrebat ea și el s-a grăbit să ridice mâna 
ca s-o oprească. 

Fata și-a lăsat din nou capul pe-o parte. 

— Aș mai avea nevoie de puţin ajutor. Mostrele mele sunt pe 
raftul de sus în camera frigorifică și nici dacă mă urc pe scaun 
nu ajung să le iau. Vrei să mă ajuţi, te rog? 

l-a zâmbit - era, într-adevăr, foarte drăguță. 

— Ştii că ai ochi frumoși? 

Zâmbind, Janet a făcut gropițe. 

— Mulţumesc. Și tu ești un tip bine. 

Bărbatul și-a terminat berea cu o grimasă. 

— Mostrele mele..., a spus ea, arătând spre ușa camerei 
frigorifice. 

Bărbatul s-a îndreptat spre panoul de control din dreapta ușii, 
a aprins lumina în interior și a controlat termostatul: minus 27 
de grade Celsius. 

— Unde sunt? 

— În fund de tot, pe raftul de sus, a răspuns fata, 
deschizându-i ușa. 

A pășit înăuntru și instantaneu a început să tremure. Era crunt 
de frig. 


VP - 124 


Între rafturi spaţiul era îngust și înghesuit de tot felul de 
lucruri. Cutii cu lamele, lăzi cu mostre, șiruri lungi cu țesut 
celular congelat. S-a uitat la etichete, cu un sentiment ciudat. 

— Ce ziceai că scrie pe mostre? a întrebat fără să întoarcă 
capul și în momentul ăla ușa s-a închis. 

A rămas cu ochii pe ușă, fără să înţeleagă la ce privește, a 
observat comutatorul pentru ieșirea de urgenţă și instalaţia de 
răcire din stânga ușii. 

— Janet? 

S-a auzit un clic și neonul din tavan a pâlpâit, după care s-a 
făcut beznă. 

— Janet? Ușa-i închisă! a strigat în întuneric. 

A întins mâinile în faţă și a început să bâjbâie, a răsturnat o 
retortă, care s-a spart. A ajuns la ușă și a apăsat butonul de 
ieșire de urgenţă. 

Nimic. 

A apăsat din nou, mai tare. 

— Janet! 

A împins în ușă cu tot corpul. Nu s-a clintit. 

A urlat și a urlat și a urlat, după care s-a făcut liniște. 

e 

Pisicuţa a oftat și a tras de șorțul cu dungi galbene și albe, cu 
manșete din elastic. Ceva o rodea la ceafă. Sandalele Cillei erau 
prea mari, îi scăpau din picioare la fiecare pas. Și-a ridicat 
ochelarii falși pe nas, s-a uitat la ceas și a oftat din nou. 

S-a jucat de-a șoricelul de laborator mult prea mult - era 
sătulă până peste cap. 

Incă un sfert de oră. 

A aruncat o privire prin geamul ușii etanșe; coridorul 
întunecat era gol. După-amiaza de primăvară devenea mai 
întunecată, lumina nu mai ajungea în străfundurile coridoarelor. 

Doamne, cât era de sătulă de toată chestia asta! Și-i trebuia o 
țigară, rău de tot! A inspirat adânc, a închis ochii și s-a forţat să 
se concentreze pe firul evenimentelor. Toată treaba asta era o 
chestie de timp și de așteptare, iar așteptarea era punctul ei cel 
mai slab, fără urmă de îndoială. 

Se săturase de orașul ăsta și de toată afacerea asta ca de 
mere acre. Totul era de căcat la Polul ăsta Nord. Cel puțin, 
ultima misiune fusese cam rock'n'roll, iarna asta a fost 
plictisitoare. Atitudinea ambivalentă faţă de ţară nu era doar 


VP - 125 


rezultatul cicatricei de pe obraz și al durerii din picior. Avea de-a 
face cu arhitectura insipidă și cu peisajul monoton, cu naivitatea 
oamenilor, cu expresia lor plină de speranţă. 

Un popor mulţumit de sine. O gașcă de imbecili, care umblă 
de colo-colo și privesc lumea prin ceața unei atitudini blânde. Fii 
atent: dacă toată lumea ar fi la fel de drăguță ca noi, ar fi pace 
pe pământ, aleluia - niște cretini, înapoiaţi mintal! 

Palavragiu' arierat din frigider nu făcea nicio excepţie. Nu și-a 
ținut gura și uite cum a trebuit să se termine totul. Ce baftă a 
avut c-a păstrat mobilul tipului care-o ajutase! Ca să fie sigură, 
l-a ţinut deschis și încărcat, o precauţie intuitivă, care s-a 
dovedit pe deplin justificată. 

Potaia aia mică trimisese primul SMS tocmai când a terminat 
de curăţat după boul ăla de doctor comunist. Mesajul fusese 
trimis de pe numărul privat al palavragiului, era scurt și, mai 
mult ca sigur, rezultat al panicii: Sună-mă! Vreau să vorbim! 

Clar că nu i-a răspuns, dar a bănuit că-și setase telefonul să-l 
anunțe când au fost livrate mesajele; asta pentru că următoru' 
SMS zicea: Stiu că ești acolo. Știu ce-ai făcut. Sună-mă! 

A așteptat următoarea lui mișcare și parcă a fost un hobby. 
Normal că nu i-a răspuns, l-a lăsat să fiarbă în suc propriu în 
igluul lui nenorocit. 

Marţi n-a mai fost distractiv. 

Bine. Cum vrei. Mă duc la poliție. 

Și-a adunat lucrurile, a părăsit apartamentul fără grabă, a 
încuiat ușa și s-a îndreptat spre aeroport. In aceeași seară, i-a 
percheziționat camera de student. A găsit în calculator o ciornă 
a scrisorii, o scrisoare anonimă adresată poliţiei, în care explica 
tot ce făcuse Potaia, câți bani primise, ce făcuse ajutorul ei (cât 
de prost lucrase!) și informaţii despre numărul de telefon folosit 
de ajutorul ei. 

A lăsat scrisoarea neatinsă. Nu exista conexiune broadband în 
cameră și n-a găsit niciun modern, așa că băiatul nu putea folosi 
internetul. A ţinut Potaia sub observaţie toată săptămâna. N-a 
pus nicio scrisoare la poștă, înseamnă că a ajuns la el la timp. 

A scos un oftat adânc și s-a îndreptat spre tuburile de bioxid 
de carbon de lângă ușa laboratorului. Durerea de sub 
genunchiul stâng o înjunghia de fiecare dată când își lăsa 
greutatea pe el. Osul s-a sudat strâmb, din cauza nenorocitului 
ăluia de comunist. 


VP - 126 


S-a întrebat dacă cineva avea să observe că ambele tuburi 
normale erau goale. Probabil - oamenii de știință erau atât de 
căcănari de grijulii cu mostrele lor. Drumul parcurs prin clădirea 
de laboratoare, împingând un cărucior de curăţenie, a învățat-o 
exact cât erau de pisălogi. Probabil că aveau să observe tuburile 
și să vorbească despre ele, dar nu aveau să zică nimic despre 
persoana care a făcut curat și a dezinfectat totul. Nimeni nu-i 
vede pe oamenii de la curățenie; nimeni nu va putea s-o 
descrie. 

A deschis ușa de la coridor și a ascultat. Nimeni, în afara 
Potăii, nu rezervase un laborator în seara aia sau peste noapte, 
dar nu se știa niciodată. Pe coridor se simţea încă miros de gaz 
și asta nu era în ordine, dar n-avea ce face. Bioxidul de carbon 
nu era prea periculos - se informase - dar golise două tuburi, 
așa că mai dura câteva ore până ce aerul revenea la normal. 

S-a uitat la ceas și a oftat din nou. 

Până la urmă reușise să dea pe gât toată sticla, dar ce fel de 
bărbat era ăla căruia nu-i plăcea berea? Da, bine, substanţele 
pe care le turnase îi dădeau un gust de căcat, dar nu era 
suficient de proastă ca un bărbat tânăr și însetat să n-o bea. 

Pe bune acuma, era ditamai ghinionul să trebuiască să repare 
greșelile altora. Nu ea a angajat Potaia, era clar: fusese greșeala 
ajutorului ei, amatorul ăla nenorocit! 

Slavă Domnului că treaba nu era mai gravă. 

S-a uitat din nou la ceas. 

O oră și cincizeci și trei de minute. 

Ar cam fi destul. Combinația de frig cu medicamente omoară 
un elefant în două ore. Era timpul să se ducă să ia mobilul și să 
curețe calculatorul din căminul studențesc. 

Și-a scos hainele de protecţie și ochelarii, i-a pus în pungă, 
laolaltă cu sticlele goale de bere. Mănușile nu le-a scos încă: 
ștersese deja toate suprafeţele atinse și nu voia s-o ia de la 
capăt. 

Și-a tras rapid cizmele și jacheta de denim, apoi a mai dat o 
tură în biroul Potăii, a controlat prin lucruri și i-a luat mobilul. A 
lăsat ușa crăpată, exact așa cum o găsise. 

La sfârșit a scos cheia și s-a dus la camera frigorifică. A 
ascultat câteva secunde, deși știa clar că nu va auzi nimic. 

Apoi a descuiat ușa. 


VP - 127 


Miercuri, 26 mai 


Annika mergea pe o cărare, în pădure. Vântul era cald, 
soarele strălucea, aproape fierbinte, și ea pășea fără griji, 
pentru că se afla pe teritoriu familiar. Era poteca spre Lyckebo, 
căsuţa bunicii ei, în pădurile de lângă lacul Hultsj5n. 

Deodată a văzut o femeie care mergea în faţa ei, era blondă, 
cu o tunsoare paj, se mișca încet printre pini, aproape că plutea. 
Purta o rochie albă, cu mâneci largi, atât de lungi, că aproape 
atingeau pământul. 

La un moment dat, femeia a început să râdă, un râs care suna 
ca un ciripit de păsări; când și-a dat seama cine e, aproape că 
Annika și-a pierdut respiraţia. 

Întâi mi-a luat bărbatul, iar acum vrea să-mi ia și bunica! 

A scos un țipăt și a început să alerge după Sophia Grenborg; 
striga atât de tare, încât ecoul fugea prin pădure - în curând 
avea s-o prindă. Apoi Annika a realizat că ţinea în mână un 
pistol, un Walther 7,65, încărcat cu gloanţe cu vârful plat, 
israeliene. 

— Nenorocito! a strigat Annika după ea. 

Sophia s-a întors încet și Annika și-a dat seama că în mână nu 
ținea un pistol, ci o ţeavă de metal, ţeava cu care-l omorâse pe 
Sven; a ridicat ţeava și a lovit atât de tare, încât a simţit gust de 
sânge în gură. 

Dar când ţeava a lovit tâmpla femeii, și-a dat seama că nu era 
Sophia, ci Caroline von Behring și nu era femeie, ci un înger cu 
aripi lungi și albe, care ajungeau până la pământ. 

o... 

S-a trezit și nu și-a dat seama unde era. Soarele strălucea 
direct pe pat și căldura umezise așternutul. O pasăre cânta ca 
nebuna în fereastră; a gemut și și-a tras perna pe faţă pentru a 
goni realitatea. 

Se afla în dormitor, în casa lor din Djursholm. 

Bineînţeles. 

A oftat și s-a ridicat din patul transpirat. Thomas plecase deja 
- n-avea nevoie să se uite la perna lui, știa. Ajungea la serviciu 
înainte de ora șapte, motivul oficial fiind acela că voia să evite 
aglomeraţia. Motivul real era că-și iubea minunatul job mai mult 
decât familia absolut comună. Cel puţin așa credea ea în cele 


VP - 128 


mai întunecate momente. 

Și-a pus pe ea halatul și a coborât în bucătărie să pregătească 
micul dejun pentru copiii ei, absolut comuni. Soarele inunda 
încăperea, strălucind pe parchet, iar cireșul din fața casei era 
plin de flori. S-a așezat în fața ferestrei, uitându-se la copăcel. 

Casa asta nu-i comună, a gândit ea. Ar trebui să fiu fericită. La 
urma urmei, sunt acasă. 

Și-a înghiţit nodul din gât și a pus două căni cu lapte în 
cuptorul cu microunde, ca să le facă ciocolată caldă. A prăjit 
pâine și a uns-o cu unt de arahide. Apoi a tăiat o banană, două 
portocale și le-a aranjat pe două farfurii. Cuptorul cu microunde 
a sunat de patru ori, Annika a deschis ușa, enervată - toate 
făceau atâta gălăgie aici. Dacă nu cântau păsările, erau cu 
siguranţă cine știe ce aparate prin casă. Cuptorul ei din oraș 
suna doar de trei ori, cu așa ceva se obișnuise. Dar de patru ori? 

A pus farfuriile și ciocolata caldă pe masă și s-a dus să-i 
trezească pe Ellen și Kalle. 

e 

A fost o întreagă complicaţie până a găsit grădiniță pentru 
copii. Pentru început, consiliul a făcut nazuri, declarând că nu 
pot începe până-n toamnă, dar Annika s-a pus pe treabă și a 
găsit o grădiniţă particulară, care avea grupă mică și clasă 
pentru copiii de șase ani. Cum grădiniţa era dornică să atragă 
cât mai mulţi copii, cei doi au fost primiţi. Grupele erau mari, 
mult mai mari decât în oraș, dar pe de altă parte aveau și mai 
mult spațiu aici. Cât despre copii, nu erau mult diferiți faţă de 
cei din oraș, din Kungsholmen. Își protejau teritoriul și nu erau 
pregătiţi să accepte alţi copii așa, simplu. Mai ales Kalle avea 
probleme: niciun băiat nu voia să se joace cu el. In general, cea 
mai mare diferenţă consta în faptul că nu existau imigranţi. 

Și-a dus copiii la grădiniţă cu SUV-ul ei cel nou, o variantă 
ceva mai mică a monstrului ales de Thomas. Ca de obicei, copiii 
s-au luat la ceartă cine să stea în față, iar amândoi au sfârșit 
prin a sta pe bancheta din spate. Kalle a plâns încet aproape tot 
drumul și Annika simţea cum enervarea îi strânge stomacul. 

— Hei, ce faci, Kalle-Balle? a întrebat, privindu-l în oglinda 
retrovizoare. 

— Nu-mi mai spune așa, vacă proastă! 

Annika a frânat brusc și a tras pe dreapta. După ce mașina s-a 
oprit, s-a întors spre băiat. 


VP - 129 


— Cum mi-ai spus? 

Copilul a privit-o cu ochii mari, speriat de faptul că opriseră 
atât de brusc. 

— Tu ai început, a răspuns el, îmbufnat. 

— Îmi pare rău dacă te-am supărat și nu-ţi place să-ţi spun 
așa, dar ţi-am zis mereu Kalle-Balle. Dar dacă vrei, n-o să-ţi mai 
spun. 

— Tu ai început, a repetat copilul supărat, agitându-și pumnul 
în aer. 

l-a apucat pumnul încleștat. 

— Ştii care-i diferența? Eu n-am vrut să te supăr, dar tu mi-ai 
spus vacă proastă pentru că știai că mă supără, da? 

Kalle a privit în jos și a lovit cu piciorul în scaunul din faţă. 

— Nu mai lovi și uită-te la mine, i-a spus, reușind să-și 
menţină vocea cât de cât calmă. În familia noastră nu vorbim 
așa. Acum ai să-ți ceri iertare și n-ai să-mi mai spui niciodată 
așa. E clar? 

Băiatul a privit în sus spre ea, cu fața vinovată și a dat din 
cap. Era gata să plângă din nou. 

— Îmi pare rău, mami. 

— Dragule! i-a spus Annika și i-a desfăcut centura. Vino 
încoace... 

A tras copilul între scaune, l-a luat în braţe și a început să-l 
legene; i-a suflat părul din ochi. 

— Haide, ești cel mai bun băiețel din lume, știi asta. Te iubesc 
mai mult decât pe toţi băieţii din lume. Ştii cât de tare te 
iubesc? 

— Până la stele? a întrebat băiatul, ghemuindu-i-se în brațe. 

— Mult mai departe, până sus, la îngeri! Hai, distracţie bună 
la grădi, auzi? Să te joci, să cânţi, să joci fotbal și te rog să 
mănânci tot. Și să fii drăguţ cu ceilalţi copii, da? 

A aprobat, cu capul în piept. 

— Acu’ pot să stau în față? 

— Nici să nu te gândești. Hai, treci în spate. 

O femeie a trecut cu mașina pe lângă ei, mult prea aproape și 
a claxonat, enervată. Annika i-a arătat degetul mijlociu. 

— Eu n-o să zic niciodată cuiva că-i o văcuţă proastă, a zis 
Ellen. 

După ce a reușit să-și depună copiii la grădiniţă, cu o 
atitudine matură, naturală și relaxată, s-a simţit complet 


VP - 130 


stoarsă. S-a rezemat de mașină și a privit grădiniţa cu o durere 
în suflet, greu de definit. O clădire joasă, cu un singur etaj, cu 
ferestre mari, care lăsau să intre lumina și cu peluze de un 
verde proaspăt, cu un loc de joacă cât o junglă, câteva leagăne 
care se mișcau încet în vânticelul slab și cu o învălmășeală de 
triciclete lângă gard. Soarele strălucea ezitant, așa cum 
strălucește primăvara; mirosea a pământ și a iarbă și simţea 
cum îi zvâcnea teama în suflet. 

Cât era de mare responsabilitatea pe care și-o asumase când 
a adus copiii pe lume... Cum ar putea garanta că vor avea o 
viaţă decentă? Făceau deja parte dintr-o lume la care ea nu va 
avea niciodată acces; își croiau deja propria soartă. Poate că 
traumele lor viitoare fuseseră deja induse și posibilităţile ei de a 
le abate erau atât de limitate. 

Ce-ar fi putut face dacă cineva de vârsta lor ar fi fost rău cu 
ei? Dacă vreun nenorocit periculos face vreun gest necugetat pe 
socoteala lor? Dacă le exploatează cineva credința fantastică în 
viaţă? 

Evident. Lucrul ăsta se va întâmpla; a păţit-o ea și au păţit-o 
și majoritatea oamenilor. lar multe din lucrurile care i s-au 
întâmplat au fost groaznice - a trăit 33 de ani și tot nu poate 
înțelege rostul tuturor rahaturilor. 

Poate că-s deprimată, s-a gândit brusc și i s-a făcut rușine. 

Of, sunt prea răsfăţată. 

A avut privilegiul de a sta acasă toată primăvara, cu salariul 
întreg, a împachetat toate lucrurile și a golit apartamentul, totul 
în liniște și pace; a început să facă jogging și să meargă la sală. 
Câţi oameni aveau o asemenea viață? 

Recompensa pentru predarea banilor i-a fost plătită cu câteva 
săptămâni în urmă, pe 1 mai, exact cum i se promisese. Nu a 
crezut că se va întâmpla, până în ziua în care s-a aflat în faţa 
băncii, cu notificarea în mână: în contul ei au fost depuse 12,8 
milioane de coroane. 

Pe bune, normal era să fie un moment de care să-și 
amintească cu mare bucurie, dar simțea doar un disconfort. 
Discuţia cu Thomas, în faţa băncii, a ajuns unde nu trebuia. 

— Ar trebui să investim banii. Am niște prieteni buni, care 
sunt consilieri de investiţii; ne pot ajuta să obţinem cele mai 
profitabile dividende. Îi sun după-amiază. 

— Ce-s alea „cele mai profitabile dividende”? l-a întrebat 


VP - 131 


Annika. Ce vrei să spui? Export de arme, să exploatăm munca 
minorilor, sau... 

— Nu fi proastă. 

— ... sau poate găsești ceva și mai lucrativ? Vreo fabrică 
nenorocită unde muncitorii sunt ţinuţi în lanţuri, să moară, dacă 
ia foc coșmelia? 

Thomas și-a luat servieta și a pornit să caute un taxi. 

Annika a fugit după el, vrând să-l ia în brațe, așa cum îl lua pe 
Kalle. 

— Banii nu vin de nicăieri, a strigat în urma lui. E cineva care 
muncește să-i facă și banii câștigați dintr-un pont bun sunt 
rezultatul muncii unuia care și-a rupt cârca. Nu pricepi? 

— Astea sunt căcaturi sentimentale, i-a răspuns Thomas, 
după care a sărit într-un taxi, a trântit portiera și s-a dus la 
serviciul ăla nenorocit. 

Nu era foarte încântat de casă. 

Era mai bine decât apartamentul lor din oraș, dar îi lipsea 
„Stilul clasic”. 

— Ca și cum nenorocita ta de casă din Vaxholm din anii 1960 
era clasică, i-a replicat Annika. 

Amintindu-și cum se purtau unul cu celălalt și-a acoperit ochii 
cu mâna. 

Trebuie să fiu fericită la un moment dat, trebuie să m-adun. 

O să găsesc ceva de făcut, chiar dacă nu-mi caut de lucru. O 
să fiu drăguță cu vecinii și n-o să mai fac scenarii cum s-o omor 
pe Sophia Grenborg. 

S-a urcat în SUV și a pornit-o spre Vinterviksvăgen. 

[A] 

Casa era acolo, pe un colţ al străzii, strălucind în soarele 
dimineţii - căsuţa ei iubită. 

A parcat în stradă, ca s-o vadă așa cum o vedeau ceilalţi 
oameni. 

Nu era nimic special într-o zonă ca asta, dar fusese construită 
cu cele mai bune materiale și era bine proiectată. Lotul de 
pământ fusese unul oarecare, dar consiliul local îl vânduse 
pentru a mai face rost de bani. Din păcate, nu existau copaci 
maturi, dar vechii proprietari plantaseră pomi fructiferi și câţiva 
stejari mici, care vor arăta bine în câţiva ani. 

În stânga casei era un mic alpinariu. Era cam umbrit, cu 
excepţia dimineţilor, și Annika s-a gândit că ar putea cumpăra 


VP - 132 


niște plante cărora să le priască acolo. 

În general, locul nu era prea generos pentru a crea o 
comuniune cu natura. Avea un strat de flori în fața casei, nu 
mare lucru, dar problema cea mare era iarba. Era toată 
brăzdată de urme de roţi, de pe vremea când casa era goală și 
vecinii o foloseau drept scurtătură, iar gândul o înfuria pe 
Annika. N-avea habar cum putea îndrepta situaţia - câteva 
camioane de pământ? Nişte role de gazon? Sau să toarne asfalt? 

A oprit motorul și a coborât. Își cumpăraseră mașinile imediat 
ce au primit banii și, trebuia să recunoască, și-o iubea foarte 
tare pe a ei. 

— Bună dimineaţa! 

Annika s-a întors și a văzut o tânără care făcea jogging spre 
ea. Un căţel îi alerga alături, urmărindu-i fiecare pas, fără lesă. 
Femeia s-a oprit lângă Annika. Purta o bandă pe frunte și o 
jachetă matlasată și transpira consistent. 

— V-aţi mutat deja? a spus ea, zâmbind. 

Abia acum a recunoscut-o Annika: locuia în casa de peste 
drum. Cea cu câinele, pe care o întâlnise astă-iarnă. 

— Da, ne-am mutat, i-a zâmbit și Annika, amintindu-și decizia 
de a fi drăguță cu vecinii. 

— Bine aţi venit, atunci! Cum vă place? 

Annika a râs, puţin încurcată. 

— Nu știu ce să zic, n-am prea avut timp, abia am 
despachetat... 

— Da, înţeleg. Noi ne-am mutat acum cinci ani și tot mai 
găsesc cutii nedespachetate. Oare de ce păstrăm atâtea lucruri 
inutile? De ce le-oi fi cumpărat, dacă n-am avut nevoie de ele 
cinci ani? 

Annika nu s-a putut abţine să râdă. 

— Câtă dreptate ai! 

Cum o chema pe femeie? Eva? Emma? 

— Vrei să vii să bem un ceai? a invitat-o femeia. Sau o cafea? 
Locuiesc... 

— Da, știu. Îmi amintesc. O cafea ar fi minunată, mulţumesc. 

Ebba, da. Ebba Romanova. Trebuie că era de origine străină. 
Și câinele avea un nume italienesc. 

Annika s-a aplecat și l-a mângâiat. 

— Francesco, nu-i așa? 

Ebba Romanova a aprobat din cap și a scărpinat cățelul după 


VP - 133 


urechi. 

— Fac doar un duș, îmi ia numai un sfert de oră. 

A fugit în jos pe stradă și s-a oprit în dreptul porţii ei, a 
deschis-o, după care a fost înghițită de verdeață. 

Annika a rămas pe loc, privind împrejur. Majoritatea caselor 
vecinilor erau vizibile în timpul iernii, dar acum erau acoperite, 
aproape în totalitate, de tufe și copaci. Abia vedea faţada casei 
doamnei Romanova, cu veranda și chioșcul ei. 

Ce dracu' fac cu iarba? s-a întrebat în timp ce și-a întors 
privirea spre locul ei. 

— Dar unde te trezești? 

Vocea înfuriată din spate a făcut-o să tresară. 

În spatele ei stătea un bărbat solid, cu o burtă de bere urâtă 
și o șapcă pe cap. O privea arogant, cu o atitudine ostilă. 

— Poftim? Ce-am făcut? 

— Blochezi traficul! Nu poa’ să treacă nimeni de tancul 
dumitale! 

Annika și-a privit mașina cu uimire, era parcată la marginea 
trotuarului, apoi s-a uitat de-a lungul străzii pustii. 

— Parcatul nu e interzis în locul ăsta. 

Bărbatul a mai făcut câţiva pași spre ea, burta impresionantă 
obligându-l să meargă cu picioarele depărtate și labele 
picioarelor în afară. Avea ochii mici și înfundați, iar faţa îi era 
roșie de furie. 

— Mută mașina! a urlat el. Nu se parchează aici - de câte ori 
să-ţi spun: parcarea interzisă! 

— Îmi pare rău, n-am văzut niciun semn..., a răspuns Annika, 
clipind des. 

— Muţi mașina acum, pentru că așa-i aici. Asta-i tradiţia, de 
mult. 

Își strângea și desfăcea pumnii, își mișca degetele, furios. 

— Bine, bine. La dracu”... 

S-a urcat în mașină, a pornit motorul și a lăsat-o să alunece în 
parcarea din faţa casei. 

— Mulțumit? a întrebat ea, după ce a coborât. 

Nu i-a venit să creadă când l-a văzut pe bărbat mergând pe 
peluza ei. Trecea pe urmele de roți, lovind pământul, după care 
a dispărut după colţul casei lui. 

Bărbatul din Merţan. Președintele asociaţiei de proprietari, s-a 
gândit ea. 


VP - 134 


Ebba Romanova se schimbase în niște jeanși negri și o bluză 
albă. Se fardase puţin, ceva rimel și ruj roz. g 

— Intră, te rog, a spus ea, deschizând ușa larg. Ințeleg c-ai 
făcut cunoștință cu Wilhelm? 

— Ai văzut ce-a făcut? Ca să ajungă la el acasă a trecut pe 
peluza mea. 

— L-am auzit. Se enervează foarte tare dacă cineva 
parchează pe drumul lui. S-a născut în casa aia și are impresia 
că tot cartieru-i al lui. Și este înfiorător de rasist împotriva 
tuturor celor care nu stau de cel puţin șapte generaţii în 
Djursholm. 

Annika a schițat un zâmbet. 

— Deci nici pe tine nu te are la inimă? 

— O, pe mine mă tolerează, pentru că-i convins că sunt rudă 
cu familia regală rusă. Dar nu, nu sunt. Cafea ai zis, nu? Stai jos, 
o aduc imediat. 

A făcut un gest către ușa dublă și a dispărut în bucătărie. 
Annika a aruncat o privire spre holul de la intrare și a rămas 
surprinsă. Casa era enormă, camerele erau înalte de cel puțin 
trei metri. Interioarele, după câte-și putea da seama, nu erau 
departe de Palatul de iarnă din Sankt Petersburg. Intreg 
mobilierul era vechi, pereţii erau plini de tablouri în rame grele. 

Ușile duble duceau spre o bibliotecă mare și Annika a pășit cu 
grijă pe covoarele groase. Peretele din dreapta era ocupat de un 
șemineu de înălțimea unui om; Annika mai văzuse așa ceva 
doar în filme englezești. Canapelele erau maro sau roșu-închis, 
pline de perne în modele diferite. Pereţii erau acoperiţi de 
biblioteci făcute pe comandă, din cine știe ce lemn exotic, 
interzis acum, pline cu cărți moderne. Ochii i-au căzut pe un 
exemplar din Cine decide pentru viata ta, de Åsa Nilsonne. Era 
bună, o citise. 

Erau romane și cărți polițiste, cărţi non fiction în engleză și un 
raft întreg numai cu romane rusești, în rusă. Multe erau legate 
în piele; Annika și-a trecut degetele peste literele chirilice de pe 
cotoare. 

— Lapte sau zahăr? i-a strigat Ebba din bucătărie? 

— Puțin lapte, te rog. 

În cameră era un singur tablou, o pictură mică, întunecată, 
închisă într-o casetă de sticlă, pe peretele cel mai depărtat. 


VP-135 


Annika s-a dus să o privească. 

Vopseaua părea veche, acoperită de urme subțiri de 
crăpături, greu de observat. Subiectul tabloului era o femeie 
tânără, posomorâtă, cu o tristețe adâncă în ochi. Privea peste 
umăr, direct în ochii tăi. Avea gura întredeschisă; era aproape 
un copil. 

— Cine e? a întrebat-o Annika pe Ebba, care venise în 
încăpere, cu câte o cană de cafea în fiecare mână. 

— Beatrice Cenci, i-a răspuns Ebba, privind tabloul. A fost 
executată la Roma, la 11 septembrie 1599. Decapitată. 

l-a întins Annikăi una din căni. 

— Puțin lapte, fără zahăr... 

Annika a luat cana fără să-și dezlipească privirile de pe chipul 
fetei. 

— Mulţumesc. Ce-a făcut? 

Ebba s-a așezat pe una din canapele cu picioarele sub ea. 

— Și-a omorât tatăl. Papa Clement al VIll-lea a condamnat-o la 
moarte. Tabloul e foarte vechi, din păcate nu e cel mai bun loc 
de expunere, dar dacă te uiţi bine, caseta are senzori și 
termostate pentru temperatură și umiditate. 

— Ai o casă foarte frumoasă, i-a spus Annika, așezându-se pe 
canapeaua cealaltă. Locuiești singură? 

Femeia a suflat în cafea și a luat o înghiţitură mică. 

— Doar cu Francesco. Crezi că-i vulgar? 

Annika aproape s-a înecat cu înghiţitura de cafea. 

— Nuuu, deloc, doar... neobișnuit. Știi, am văzut încăperi ca 
astea doar în filme. 

Ebba a zâmbit. 

— Mobila e în mare parte moștenită. A fost a mamei mele. A 
murit. Alzheimer. 

— Îmi pare rău. De curând? 

— Acum cinci ani, când eram pe punctul să cumpăr casa. l-ar 
fi plăcut. M-am îmbogăţit cu puţin înainte de moartea ei. 

Annika a sorbit din cafea, nu știa ce să spună. Da, bine, te-ai 
îmbogăţit, bravo - și eu. Asta era genul de conversaţie practicat 
aici, în suburbii? 

— Mi-am vândut afacerea, a continuat Ebba. Sau, mai bine 
zis, am fost scoasă din cărţi, după ce am pus o afacere pe 
picioare. Așa că m-am trezit cu o grămadă de bani la care nu m- 
am așteptat, cel puţin nu atunci... Dar mai bine spune-mi, cu ce- 


VP - 136 


ţi umpli timpul, ce faci toată ziua? Înţeleg că ai copii. 

Annika și-a pus cana pe o masă elegantă, cu tăblia din 
marmură; i se părea foarte ciudat să stea așa, aici. Mutarea îi 
adusese vecini total diferiți de lumea ei. 

— Doi. Kalle și Ellen. Au șase și patru ani. Am trăit în oraș 
până acum, dar am hotărât că-i mai bine să ne mutăm acum, 
înainte ca ei să meargă la școală. Eu sunt ziaristă și bărbatul 
meu lucrează la Ministerul de Justiţie... 

A tăcut, s-a oprit pentru că se temea să nu pară prea 
arogantă. Era de-ajuns că Thomas se lăuda la toată lumea cu 
slujba lui cea minunată. 

— Ce fel de afacere era? a întrebat repede, pentru a schimba 
subiectul. 

— O companie de biotehnologie. Am studiat medicina și după 
ce am terminat m-am îndreptat spre cercetare. Și când eram la 
studii postuniversitare, am descoperit un tip complet nou de 
adjuvant - o substanţă care îmbunătățește efectul vaccinurilor - 
l-am combinat cu ceva care se cheamă vectorul modificat 
pentru vaccin și am obţinut rezultate fantastice. Când mi-am 
luat doctoratul, aveam deja brevetul. 

— Wow, a fost tot ce-a putut spune Annika, în lipsă de ceva 
mai inteligent. 

— Logodnicul meu era la Facultatea de științe economice la 
vremea aia și a fost ideea lui să începem afacerea asta - ADVA 
Bio - dacă ați auzit cumva. 

Annika a dat din cap. 

— Tocmai se răspândea epidemia de SARS, erau primele 
cazuri de gripă aviară în Asia de sud-est așa că tot ce era legat 
de vaccinuri devenise foarte interesant. Logodnicul meu, 
împreună cu un prieten, au renunţat la cursuri și au început să 
negocieze drepturile pentru brevet cu o serie de multinaționale. 
Prima ofertă a fost de 10 milioane de dolari, iar a doua, de 50. 
Cam la vremea aia, băieţii și-au dat seama că nu mai aveau 
nevoie de mine. După spusele lor nu mai aveam o contribuţie 
substanţială în companie, care ajunsese să valoreze 75 de 
milioane de dolari, mai mult de jumătate de miliard de coroane 
suedeze. Mi-au cumpărat partea pentru 185 de milioane de 
coroane. 

Annika a simţit că trebuie să se sprijine de spătarul canapelei. 
Și ea, care se credea bogată... 


VP - 137 


— Ai fost mulțumită când ţi-au cumpărat partea? 

Ebba a zâmbit crispat. 

— N-am prea avut de ales. Acum însă, privind în urmă, nu mai 
sunt supărată. In săptămâna când am primit partea mea de 
bani, foștii mei parteneri au luat avionul și s-au dus în SUA să 
negocieze termenii cu o multinațională farmaceutică. Xarna, îi 
zicea. Au băut atât de multă șampanie în prima seară, că 
logodnicul meu, sau mai bine zis fostul meu logodnic, a adormit 
pe canapeaua din departamentul de cercetare dezvoltare. Nu 
asta a fost problema. Problema a fost că partenerul lui n-a 
adormit, l-a luat gura pe dinainte și s-a așezat la discuţii cu 
cercetătorii și cu conducerea, s-a lăudat, a vorbit despre brevet 
și cum funcţiona descoperirea mea, până le-a explicat cam 
totul. A doua zi au fost daţi afară pe ușă, fără un bănut. 

— Nuuu! 

Ebba a ridicat uşor din umeri. 

— Multinaţionala a folosit o metodă alternativă, care obținea 
aceleași rezultate ca ale mele și asta a însemnat că ADVA Bio și 
brevetul meu au devenit mai mult sau mai puţin inutile. ADVA 
Bio a falimentat, avea datorii de un sfert de miliard de coroane. 

— Nu-i adevărat! 

— Cine râde la urmă..., a spus Ebba, zâmbind. Mai vrei cafea? 

— Da, te rog. Ebba s-a ridicat și a dus amândouă cănile în 
bucătărie. 

Stătea pe canapeaua confortabilă, cu un ușor vâjâit într-o 
ureche și cu sentimentul ciudat că ascultase o născocire. De ce 
i-ai spune o asemenea poveste unei persoane pe care abia ai 
cunoscut-o? Și era clar că mai spusese povestea și altora - dar 
de ce s-o spui de prima dată? 

Probabil că tot șirul evenimentelor îi este încă proaspăt în 
minte, și-a dat seama Annika. Probabil că se gândește la treaba 
asta în fiecare zi, o traumă netratată, care nu-i dă pace în 
momentul când se relaxează, când face jogging, sau la duș. 

Cât e de important să ai un context, să ai un loc care să fie al 
tău. 

Ebba s-a întors cu cafea și o farfurie cu fructe. Avea un 
zâmbet discret pe buzele roz. 

— Și cum îţi petreci timpul? a întrebat-o Annika, după ce 
gazda ei s-a așezat, cu privirea pierdută în farfuria cu fructe. 

— Fac cercetări în domeniul căilor de semnalizare celulară, a 


VP - 138 


răspuns Ebba, luând un măr. Am donat 15 milioane Institutului 
Karolinska pentru finanţarea unui proiect de cercetare a 
cauzelor bolii Alzheimer, cu condiţia să conduc cercetările. Mica 
noastră echipă lucrează deja de trei ani. 

— Wow! Și aţi descoperit ceva? 

— Doar că în creierul pacientului are loc un dezechilibru, a zis 
Ebba și a mușcat dintr-un măr. Pentru un motiv sau altul, în 
creierul acestor oameni există prea multe proteine 
hiperfosforilate, adică proteinele încep să se grupeze în 
interiorul celulelor, formând noduri și ăsta e primul stadiu al 
bolii. Încercăm să aflăm cauza dezechilibrului și cum îl putem 
încetini sau opri. 

— Ar fi nemaipomenit dacă aţi reuși. 

— Ar fi. Ai cunoscut pe cineva care se pierde din cauza 
Alzheimerului? E groaznic. Mama mea vorbea șapte limbi pe 
lângă rusă, limba ei maternă. Le-a pierdut pe toate, a pierdut 
noțiunea timpului, a spaţiului, a pierdut tot ce are un om întreg. 
Trăiesc cu speranţa c-o să găsim piesa aia din puzzle care o să 
ne-ajute să scăpăm de boală. 

— E foarte departe de ceea ce făceai înainte. 

— Nu pe cât ai crede. Există o teorie care spune că 
Alzheimerul se dezvoltă ca rezultat al unei inflamații. Știm că 
interleukinele sistemului imunitar joacă un rol aici și că sistemul 
de semnalizare celular e același... 

A tăcut din nou, privind în depărtare. 

— E ereditar? 

— Doar în proporţie de cinci la sută; majoritatea cazurilor 
depind de altceva. Evident că scopul este să descoperim un 
vaccin care să-i oprească dezvoltarea, care să-i dea 
organismului ceva care să-l ajute să prevină gruparea 
proteinelor, care să oprească dezechilibrul din capul locului. 

— Crezi că veţi reuși? 

A ridicat din umeri. 

— Poate vom reuși noi, poate vor reuși alţii. Cel care ajunge 
primul face avere. Doar la Karolinska mai sunt două proiecte de 
cercetare pe aceeași temă. 

— Modalitatea asta de a obţine fonduri private pentru 
proiecte specifice este din ce în ce mai des folosită, nu? a 
întrebat-o Annika, realizând că Ebba nu-i răspunsese dacă au 
găsit ceva sau nu. 


VP - 139 


— E o metodă foarte frecventă. Chiar în departamentul meu 
avem câteva proiecte comandate din exterior. Am primit unul 
mare în iarnă, o companie farmaceutică americană încearcă să 
dezvolte un vaccin împotriva unui agent patogen rezistent la 
mai multe medicamente. 

— Vechiul tău teritoriu. 

Ebba și-a șters colțurile gurii cu un șervetel bleu. Annika a 
observat dâre de ruj pe hârtie. 

— Da, într-un fel. Încearcă să descifreze mecanismele care 
guvernează mutaţiile virusului, pentru a-l controla. 

— Medi-Tech, a spus Annika. 

Ebba a ridicat din sprâncene. 

— E o companie imensă, care face cercetări într-o mulţime de 
domenii. O știi? 

— Am fost la conferinţa lor de presă. Directorul lor general era 
acolo, a inaugurat proiectul; e suedez. 

— Bernhard Thorell, a răspuns Ebba și Annika a aprobat din 
cap - da, așa îl chema. 

— Cam tinerel. Și cam drăguţ. 

— Cam dezagreabil. Nu știu de ce, dar nu am încredere în el. 
l-ai luat un interviu la conferința de presă? 

Annika a râs, dar era un râs trist. 

— N-am mai luat un interviu nimănui de șase luni. M-au pus 
pe tușă, concediu cu salariu integral. Am o întâlnire cu 
redactorul-șef mâine; am impresia c-o să vrea să-mi dea 
papucii. 

Ebba a înclinat capul și a privit-o, pe gânduri. 

— Vrei să renunţi la serviciu? 

— Nu știu, i-a răspuns, privindu-și mâinile. Și eu am primit 
niște bani, așa că n-am nevoie să muncesc, cel puţin nu pentru 
moment, dar nu știu... 

— Gândește-te bine înainte să faci un pas. Poate fi foarte 
dificil să treci peste sentimentul că nu mai ești necesar. 

Da, s-a gândit Annika, asta-i rezolvată. 

— Mi-ar plăcea să fac altceva, un timp, a spus cu voce tare. 
să studiez, poate să-ncep ceva pe cont propriu. 

— E bine să ai mai multe opţiuni. Unde lucrezi? 

E cazul să dau cărțile pe față. Sau mă place, sau nu, și-a făcut 
ea socoteala. 

— Kvăllspressen. Scriu în general pentru departamentul de 


VP - 140 


investigaţii. Din când în când mai am parte de câte o variaţie - 
celebrităţi, scandaluri politice, alte tipuri de violență. De fapt, 
ultimul subiect de care m-am ocupat a fost dineul de la Premiile 
Nobel, care a fost ceva mai special. 

— De acolo te știu! Citesc mereu ziarele de seară. Am crescut 
cu ele. Mamei îi plăceau tabloidele - îi plăcea faptul că erau 
lipsite de respect. Ea a crescut cu Pravda - a scăpat abia la 20 
de ani. 

— Cum? 

— A trecut graniţa în Karelia finlandeză. Grănicerii au tras în 
ea, dar a avut convingerea că intenționat n-au ochit-o. Așa era 
mama, întotdeauna credea lucruri bune despre oameni... Iți 
place munca pe care o faci? 

— Uneori, a răspuns deschis. 

— Nu te-ai gândit niciodată să scrii despre lumea academică? 
Despre cercetarea în sine, bineînţeles, dar e nevoie și de relatări 
despre instituţiile în sine, despre finanţare și metodele de lucru. 

— Cum adică? a întrebat-o, devenind interesată. 

— Există oameni care ar face orice ca să iasă în faţă, i-a 
explicat Ebba și ochii au început să i se întunece. Iși spionează 
colegii, le fură rezultatele, publică lucrările altora sub nume 
propriu. În unele locuri, oamenii au ajuns chiar să-și încuie 
materialele în momentul când ies din birou. 

— E de necrezut. 

— Nu tocmai. Miza e foarte mare. De exemplu, proiectul pe 
care l-a primit anul trecut - trei sferturi de miliard de coroane și 
nicio vorbuliţă în presă. 

— N-am avut impresia c-ar fi vorba de atât de mulți bani în 
contextul ăla. 

— Așa e, i-a răspuns Ebba. Și exact despre asta e vorba. Ai 
putea găsi o grămadă de subiecte dacă te-ai apropia mai mult 
de comunitatea științifică. 

— Da, nu cred că-i o idee rea, a adăugat, uitându-se la ceas. 
O să mă gândesc. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, dă-mi un semn, a continuat Ebba, 
ridicându-se de pe canapea. Mă duc la laborator după-amiază. 
Poate vrei să vii odată cu mine. 

Annika și-a luat cana și s-a ridicat. 

— Mi-ar plăcea. Mulţumesc pentru cafea... 

S-au îndreptat spre bucătărie, era imensă, de modă veche, cu 


VP - 141 


dulapuri mari pe perete și o masă mare în centru. 

— Vai, lasă-mă pe mine, i-a spus Ebba; a luat cănile și s-a 
îndreptat către mașina de spălat vase. 

La jumătatea drumului s-a oprit și s-a întors spre Annika. 

— Stai puţin, dacă ai fost la dineul de la Premiile Nobel, 
înseamnă că ai văzut ce s-a întâmplat. 

Annika și-a frecat fruntea cu palma. 

— Caroline von Behring mă privea în ochi când a murit. O 
visez de câteva ori pe săptămână și devine din ce în ce mai 
neplăcut. 

Ebba s-a întors și a pus cănile în mașina de spălat vase. 

a 

Anders Schyman stătea în biroul său, cu pereți din sticlă și 
privea în redacţia de știri. 

Treaba era că-i plăcea mai mult, din toate punctele de 
vedere, noul birou, mai modest, decât vechiul birou de pe colț, 
cu vedere spre Ambasada Rusă. Cel mai bun lucru era accesul 
direct spre redacţia de știri, oameni care vin și pleacă, lumina 
albastră a monitoarelor din timpul nopţii - avea vedere spre 
ceva care era realitate, în cel mai bun caz, sau cel puţin, ceva 
viabil din punct de vedere comercial. 

Singurul lucru care-i lipsea era soldatul în ghereta lui, de 
lângă poarta ambasadei. 

Probabil că bătrânul e fericit, s-a gândit redactorul-șef, 
urmărindu-l cu privirea pe Herman Wennergren, președintele 
consiliului de administraţie, care tocmai intrase în redacţia de 
știri. 

— Hm, e puţin cam strâmt, a spus Wennergren, în timp ce 
Schyman îi deschidea ușa biroului. Schyman nu și-a dat seama 
dacă se referea la redacţie, la biroul lui sau la sacoul cam 
ţeapăn. 

— Cred că-i cel mai bine să mergem la cantină, i-a spus 
Schyman. Nu am niciun scaun în plus. Daţi-mi mie haina, s-o 
pun în cuier... 

— Hm, a făcut Wennergren, întinzându-i haina și fularul. Văd 
că nu ţi-ai pierdut timpul pe aici. 

Președintele nu părea deosebit de încântat de ritmul 
schimbărilor de la ziar. 

— Am început etapa experimentală cu televiziunea și radioul. 
Website-ul a fost schimbat complet. Credem că-i important să 


VP - 142 


pornim totul cât se poate de repede, pentru a da consiliului 
posibilitatea să ia deciziile în cunoștință de cauză. 

Folosesc pluralul majestăţii, a gândit Schyman, e mai bine să 
continui așa. 

— Așadar ritmul schimbărilor nu e o încercare de a 
preîntâmpina decizia consiliului? a întrebat Wennergren cu 
oarecare acreală. La urma urmei, e mult mai greu să refuzi ceva 
care există și funcţionează. 

Schyman a scos un dosar cu schiţe și alte documente. 

— Trebuie să recunosc că reorganizarea a mers mult mai 
simplu decât ne-am fi imaginat. Și odată ce fiecare departament 
a primit mai puţin spaţiu, inclusiv conducerea, nici sindicatul, 
nici forumul angajaţilor nu au avut obiecții. 

— Mentalitatea suedeză, a zis Wennergren. Atâta vreme cât 
se ia de la fiecare câte puţin, totul e cinstit. 

— Categoric, a răspuns Schyman, ieșind din încăpere; l-a 
condus pe președinte de-a lungul unui coridor îngust. Daţi-mi 
voie să vă arăt, toată redacţia de sport încape acum în vechiul 
meu birou... 

S-au oprit în faţa ușii deschise, unde fusese teritoriul 
redactorului-șef și președintele și-a băgat capul în birou. 

— Remarcabil, aţi reușit să înghesuiți atâtea calculatoare într- 
un spaţiu atât de mic. 

— Și merge foarte bine, a răspuns Schyman și a pornit mai 
departe. Aici, la stânga, am desfiinţat toate birourile individuale 
și am instalat departamentul de marketing. Și asta ne-a adus 
niște avantaje neașteptate, pentru că acum marketingul și 
publicitatea colaborează mult mai bine. 

— Ce era aici înainte? 

— Reporterii din tura de zi. Le-am dat tuturor laptopuri și-i 
încurajăm să lucreze cât mai mult de acasă. Și toată lumea e 
mulțumită. 

— Hmm. Personal prefer să-mi ţin angajaţii la un loc, să-i am 
sub ochi. 

Spike a venit spre ei, lăsând impresia că voia ceva. 

— Mâine iese raportul Avocatului Poporului în legătură cu 
problemele de securitate de la dineul Nobel. Pe cine-am putea 
folosi să-l obţinem azi? 

Schyman era extrem de agasat de întrerupere și mai ales de 
faptul că nu și-a putut ascunde enervarea. 


VP - 143 


— Pe cine vrei, nu mi se pare atât de important. 

— Am vorbit cu câţiva băieţi de la ediţia online, a continuat 
Spike. Nici nu prea au habar ce-i aia Avocatul Poporului. 

Redactorul-șef a evitat privirea președintelui și tot ce-și dorea 
era dispariţia lui Spike. 

— Descurcă-te, a spus el, apoi s-a întors către Wennergren. 
Aici era departamentul de lifestyle. Acum am băgat planificarea 
și publicitatea. Salarizarea nu se vede de aici, i-am băgat în 
colțul din stânga. Am reorganizat sala de recreere ca studio de 
televiziune și depozitul de rechizite a devenit dispecerat. 
Practic, am reușit să facem loc unui întreg departament de 
emisie într-un spaţiu care nu era bine folosit... 

Wennergren s-a întors spre Schyman cu o privire cam 
încordată. 

— Drept să-ţi spun, nu mă prea interesează chestiunile de 
spaţiu. De ce nu avem un redactor capabil să rezolve problema 
cu raportul ăla? 

Schyman a avut impresia că i s-a pus un nod în gât, dar s-a 
abținut să-și dreagă glasul. 

— Dacă-mi daţi voie... 

A întins mâna și i-a arătat drumul spre cafeteria cea nouă, 
care era de fapt un spaţiu mic lângă lift, cu un automat de cafea 
și unul de vândut sandviciuri. Câţiva ziariști stăteau într-un colț, 
vorbind la mobil. Schyman a adus două cafele și le-a pus pe o 
măsuță cam instabilă. Și-a deschis dosarul cu documente și 
contracte și a început să-l răsfoiască. 

— În prezent negociez cu câteva posturi de radio comerciale 
pentru emisiuni de știri și, posibil, pentru niște talk-show-uri. 
Site-ul a fost reorganizat, astfel încât orice transmitem să poată 
fi încărcat imediat. E vorba de un potențial imens - televiziune 
prin broadband. 

Wennergren și-a scos ochelarii. 

— Dar fără redactori care să fie-n stare să dea un telefon la 
Avocatul Poporului? 

— Reţeaua de televiziune digitală va fi integrată pe internet, a 
continuat Schyman, prefăcându-se că nu-l aude pe Wennergren. 
E doar o chestiune de timp și-i va afecta pe toţi din industrie. 
Cum va reacționa guvernul în fața libertăţii totale din domeniu? 
Ce înseamnă asta pentru organismele de reglementare? Pentru 
impozitele din publicitate? Sunt multe de luat în considerare. 


VP - 144 


Ceea ce ne diferenţiază de ceilalți în această abordare este 
faptul că exploatăm piaţa pe care media n-a accesat-o până 
acum. Cu alte cuvinte, știri tabloide pe televiziune. 

Președintele și-a pus la loc ochelarii și a reflectat câteva 
secunde. 

— Concret vorbind, la ce ne referim? Transmisii live cum sunt 
alea de la cursele de mașini americane? 

— Curse de mașini, categoric. Interviuri in extenso, relatări cu 
camera ascunsă despre personaje importante, scandaluri și 
accidente. Dezastre naturale, incendii, copii în lacrimi la fiecare 
transmisiune, politicieni care se ascund, celebrităţi adulterine. 
Imagini din culisele evenimentelor mari, cum este Eurovisionul, 
de exemplu. Îmi menţin punctul de vedere că e vorba de nota 
personală și asta va fi elementul unic în abordarea noastră. 
Oamenii își deschid sufletul, ne dezvăluie experienţe personale, 
lucruri mici sau mari. 

— Înţeleg, a spus Wennergren, oftând. Dar aud deja obiecțiile 
proprietarilor. Ultimul lucru pe care și-l doresc oamenii este 
jurnalismul de mahala. 

— Nu-i așa. Își doresc cel puţin o sută de milioane ca să 
acopere dezastrul financiar al ilustrului nostru ziar de dimineaţă, 
l-a contrazis Schyman. 

— Poate ar fi cazul să-ți alegi cuvintele mai cu grijă. După 
cum îţi dai seama și singur, în momentul de față nu te numeri 
printre favoriţii lor. 

— Mi s-a explicat cu vârf și îndesat lucrul ăsta, i-a răspuns 
Schyman tăios, dorindu-și ca bruschețea răspunsului să nu fie 
chiar atât de evidentă. 

Wennergren și-a mai scos o dată ochelarii și s-a aplecat în 
față, atât de aproape, încât Schyman i-a văzut porii de pe nas. 

— Înţeleg că ești supărat pe persoana care a scris articolul 
despre TV Scandinavia, i-a spus el. Am explicat familiei că n-ai 
avut de ales. Dacă te-ai fi opus, probabil că l-ar fi publicat în altă 
parte. Așa, cel puţin, am putut controla toată treaba și am pus 
accentul pe moralitate. 

S-a rezemat de spătar și sacoul i-a pârâit ușor. 

— Oricum, ce s-a mai întâmplat cu ea? Nu i-am mai văzut de 
mult numele în ziar. 

— E în concediu, a răspuns Schyman, fără a menţiona detaliile 
legate de plată și celelalte condiţii. 


VP - 145 


— Excelent, a continuat Wennergren, ridicându-se în picioare. 
Putem spera că această situaţie va deveni permanentă? 

Dacă nu l-ar fi cunoscut, Schyman ar fi putut jura că bărbatul 
zâmbea, dar era, probabil, felul în care cădea lumina. Herman 
Wennergren nu zâmbea niciodată. 

— Mă ocup și de chestia asta. 

— Și găsește pe cineva care poate să sune la Avocatul 
Poporului. 

e 

Annika era în bucătărie și curăța cartofi, când a auzit ușa de 
la intrare deschizându-se și apoi închizându-se. 

— Da? a strigat peste umăr. 

Niciun răspuns. 

A pus cuțitul pe tocător și a ascultat. 

— Thomas? Tu ești? a întrebat puţin mai tare. 

În continuare niciun răspuns. 

S-a întors, a făcut câţiva pași spre ușă, brusc îngrijorată. 

— Cine-i acolo? Alo! 

Ușa de la debaraua de sub scară era întredeschisă și de acolo 
venea un zgomot de umerașe mișcate. A fugit într-acolo și a 
deschis ușa; înăuntru, o femeie blondă, ghemuită, căuta ceva pe 
jos. 

l-au trebuit câteva secunde să-și dea seama că era prietena 
ei, Anne Snapphane. A pufnit-o râsul de ușurare și a simţit cum i 
se relaxează umerii. 

— Ce dracu' faci? M-ai speriat cumplit! 

Anne a privit-o. 

— Salutare ţărăncuţo! M-am gândit să-mi caut pantofii ăia pe 
care ţi i-am împrumutat, până nu uit. Sunt aici sau în dormitor? 

— Care, ăia cu tocuri înalte? a întrebat-o Annika, surprinsă. 
Da’ ţi i-am dat înapoi când te-ai dus la Crazy Horse. 

E mai mult de șase luni de-atunci, s-a gândit Annika. Era pe 
vremea când Anne încă mai bea. 

— Căcat! Ai dreptate. Și mi s-au rupt tocurile chiar în seara 
aia, c-a trebuit să-i arunc. Da, asta era... Crazy Horse e o bombă 
nenorocită. Să nu calci vreodată pe acolo! 

S-a ridicat și și-a scuturat câteva fire de praf inexistente. 

— Da’ mi le împrumuţi pe astea? și a ridicat cizmele de 
cowboy nou-nouțe, pe care Annika și le cumpărase de la NK. 

Annika a simţit cum îi piere zâmbetul 


VP - 146 


— N-am apucat să le port nici măcar o dată. 

— Bine, las-o baltă, și Anne a dat drumul cizmelor. 

— Nu, ia-le, n-am nevoie de ele, că dacă stau aici tot timpul... 

Anne a privit-o câteva secunde, apoi s-a aplecat și a luat din 
nou cizmele. 

— E al dracu' de drăguţ din partea ta, i-a spus zâmbind. Știi, 
trebuie să mă schimb între conferinţe. Nu pot să apar îmbrăcată 
la fel, una după alta - ar începe presa să facă mișto de mine. 

A privit cizmele cu admiraţie. 

— Sunt foarte frumoase. Ce baftă avem că purtăm același 
număr la pantofi! 

— Vrei să mănânci cu noi? a întrebat-o Annika, ducându-se 
înapoi spre chiuvetă. Fac un grătar cu cartofi gratinaţi și pun la 
copt o pâine cu usturoi. 

— Ţi se cam rupe de indicele glicemic, nu? a întrebat Anne și 
a pornit să dea un tur prin spaţiul deschis al parterului: 
bucătăria, sufrageria și livingul, toate deschise, dintr-una într- 
alta. 

— Rămâi sau nu? 

— Nu, mulțam. Încerc să mănânc un pic mai sănătos. Trebuie 
să mai dau jos. Agentul meu vrea să-mi facă niște fotografii 
pentru afișele noi și aparatul de fotografiat te face mai grasă cu 
cinci kile - aveai habar? 

— Cum se poate așa ceva? a întrebat Annika, în timp ce 
scotea robotul pentru a tăia cartofii în felii. Dacă-i așa, înseamnă 
că ceva nu-i în ordine cu lentila - nu redă corect perspectiva, 
sau ceva. Poţi să-mi dai smântână? 

— Nu-i drept. Eşti atât de slabă și mănânci chestii de-astea în 
fiecare zi. Ei, da' unde-i bărbatul care-o să ne salveze de 
terorism? 

— Pe câmpul de luptă, normal. Credeam că el e, când ai venit. 
Unde-i Miranda? Stă cu Mehmet? 

Anne a aruncat rapid o privire împrejur, să se asigure că nu 
erau copiii prin preajmă, după care s-a apropiat de Annika. 

— N-ai aflat nimic de la Sophia Grenborg? 

Annika a umplut robotul cu cartofi și apoi i-a dat drumul. 

— De ce mi-ar fi spus? a strigat, peste zgomotul aparatului. 

Anne a luat o bucată de cartof, a mușcat și a ridicat din umeri. 

— Poate are pe altcineva, a strigat ea. Odată ce-ncep, o duc 
tot așa... 


VP - 147 


Vasul robotului s-a umplut de fâșii de cartofi, Annika l-a oprit 
și a turnat cartofii într-o formă pentru cuptor. S-a lăsat o liniște 
grea, în timp ce adăuga mirodenii, niște ceapă tăiată și usturoi, 
pe deasupra, a acoperit totul cu brânză rasă și a turnat 
smântână. 

— Mi-e teamă doar să nu suferi din nou, i-a spus Anne, calmă. 
Cum te descurci cu îngerii? Ai vorbit cu cineva despre treaba 
asta? 

— Îngerii? și Annika a pus vasul în cuptor. 

— Ar trebui să faci niște terapie. Crede-mă, funcţionează. Am 
învăţat să văd lumea într-un mod cu totul nou, acum îmi înțeleg 
mult mai bine vechile tipare de comportament. Da’ tu nu poți să 
stai jos o secundă? Nu mi-ai zis ce părere ai de conferințele 
mele. 

Annika și-a clătit mâinile, s-a șters cu un șervet și s-a așezat 
pe o canapea. 

— Am trecut în viteză prin varianta aia nouă. Știu că ţi-am 
promis, dar săptămâna trecută a fost de groază, cu copiii care 
au început grădiniţa... 

Anne și-a aruncat mâinile în aer, în semn de renunțare. 

— Știu, ţi-am promis și o să te ajut să le scrii, dar n-aveam 
habar că treci azi pe aici. 

— Bine, dar ce zici despre ce am scris deja? 

Annika a aruncat o privire spre bucătărie, simțindu-se foarte 
stânjenită. 

— Cred că-i bine, numai că seamănă foarte mult cu aia 
dinainte. 

— Eram sigură! a răspuns Anne, triumfătoare. Nenorociţii de 
la agenţie se vaită degeaba! 

— Dar nu ţi-au cerut să scrii ceva complet nou? Ca să poți să 
ai mai multe înscrieri? Dacă așa stă treaba, cred că trebuie s-o 
iei de la zero. Alege altceva despre care să poţi vorbi - ai atâtea 
experienţe din care poţi alege... 

Anne a privit-o lung. 

— Ce vrei să spui mai multe înscrieri? Nu crezi că am căutare? 

— Ba da, ba da, nu asta am vrut să spun, dar credeam că 
agenţia zisese... 

— Nu-ncepe și tu! Măcar un singur om să fie de partea mea, 
din când în când! 

— Vin să te văd săptămâna viitoare și scriem împreună. Când 


VP - 148 


ești liberă? 

Timp de câteva secunde Anne a părut îngândurată. 

— Sunt foarte ocupată săptămâna viitoare. Dar poate că marți 
după-amiază ar merge. : 

— OK, trec pe la tine atunci. Altfel, cum merge treaba? Îți 
place apartamentul? 

Anne a ridicat ochii în tavan. 

— Aseară am avut o întâlnire a asociației de locatari. Vin, 
tartine, toată şmecheria. Avem un președinte nou, von 
Dummkopf, de la trei, se piaptănă cu pieptenul ud și poartă 
lavalieră de mătase. Pe bune, oamenii din clădirea asta sunt aşa 
plini de ei, că ți se face greață. Trebuie să fie la fel de nasol ca 
aici. 

Annika a simțit cum îi înţepenește ceafa. 

— Mai devreme m-a invitat la cafea vecina de peste drum. O 
fată cam de vârsta noastră, care și-a vândut compania de 
biotehnologie pentru milioane bune și acum face cercetări 
legate de Alzheimer la Karolinska... 

— Doamne, ce minunat! a spus Anne. Acum staţi frumușel aici 
și vă comparaţi conturile. E foarte drăguţ din partea voastră, că 
ne primiţi aici, pe noi, gașca de la mahala, să mai respirăm din 
aerul vostru. 

A lăsat să-i scape un râs răgușit, în timp ce Annika a înghiţit în 
sec. 

— Trebuie să termin de gătit, a spus și s-a ridicat de pe 
canapea. 

— Ai o pungă? a întrebat-o Anne și a luat cizmele. 

Annika a scos o pungă de plastic dintr-un sertar. 

— Nordens ICA, din Djursholm, a citit Anne numele 
magazinului. Ce s-a întâmplat, Anki? Te-ai lăsat de magazinul 
Co-op după atâţia ani? 

Annika s-a întors cu faţa spre ea, s-a rezemat de bufet și și-a 
încrucișat braţele pe piept. 

— De ce ești atât de rea? a întrebat, calmă și zâmbetul s-a 
topit de pe fața Annei. 

— Rea? a răspuns Anne, surprinsă. Ce vrei să spui? Hai, într-o 
prietenie trebuie să fii cinstit. Asta e una dintre chestiile pe care 
le spun în conferințele mele, cât e de importantă autocritica și 
că nu trebuie să fii mereu în centrul atenţiei. 

Annika a simţit cum i se urcă sângele în obraz. 


VP - 149 


— Nu asta am vrut să spun. Aș fi vrut să rămân în oraș, dare 
mai bine pentru copii, înainte să înceapă școala... 

— Eu cred că trebuie să fii în stare să trăiești cu deciziile tale, 
i-a spus Anne. Să fim serioși, n-ai fost obligată să te muţi în locul 
cu cei mai mulți milionari pe metrul pătrat și cu cele mai mici 
taxe din ţară. Hai, cinstit, ai făcut asta pentru altcineva sau 
pentru a-ţi satisface anumite nevoi? 

Annika a deschis gura să-i răspundă, dar nu și-a găsit 
cuvintele. 

In momentul acela a început să sune soneria. 

— Mută mașina! a strigat, furioasă, o voce masculină. N-ai 
voie să parchezi pe stradă - e-așa de greu de priceput? 

— O, nuuu! a zis Annika disperată. Unde ai parcat? 

Anne a făcut ochii mari. 

— În faţa casei. De ce? 

— Strada asta nu-i parcare publică! a strigat Wilhelm Hopkins. 
Deschide ușa! 

— Te rog mult, fii bună și mută-ţi mașina, i-a spus Annika 
Annei, cu răsuflarea tăiată. E vecinul nostru și se înfurie dacă 
cineva blochează strada. 

— Dar nu blochez nimic, am parcat la bordură, a răspuns 
Anne cu ochii mari. 

Bărbatul continua să ţină degetul pe butonul soneriei și 
Annika a fugit și a deschis ușa. 

Corpul imens al lui Hopkins umplea tot cadrul. 

— Dacă o ţineţi tot așa, sun la politie! a urlat el. 

— Prietena mea tocmai pleacă. 

— Căcat nenorocit! a zis Anne, împingând-o pe Annika la o 
parte și aruncându-i bărbatului o privire batjocoritoare. Cum 
suporţi să stai aici? 

Punga cu cizmele se agăţase de clanţă, așa că Anne a smucit- 
o și a pornit către mașină. 

Bărbatul a făcut doi pași în antreu. 

— Imi pare groaznic de rău, s-a scuzat Annika, făcând doi pași 
înapoi. Era prietena mea - n-a știut... 

— Mereu e cineva ca voi, știu exact ce fel de oameni sunteţi! 
a continuat el, cu o voce râgușită. 

Annika a clipit. 

— Ce...? 

— Sunteţi d-ăia care vă mutaţi aici să schimbati lucruri, dar 


VP - 150 


nouă nu ne place treaba asta. Nu ne place deloc. 
Bărbatul a privit-o lung, preț de câteva secunde. 
S-a întors apoi și a pornit-o spre casa lui, direct peste peluza 
făcută praf. 
SUBIECT: Teama cea mai mare 
CATRE: Andrietta Ahisell 


Cât de abandonat se simte, cât de neliniștit și 
expus! Cu zece ani înainte să moară, Alfred Nobel îi 
scrie Sofiei Hess: 

Când te afli singur pe lume la 54 de ani și când 
unica persoană care-ti dă vreo dovadă de prietenie 
este un servitor, atunci te cuprind cele mai întunecate 
gânduri... 

Teama lui cea mai mare nu este moartea, ci drumul 
în singurătate către ea: să zaci uitat, pe patul de 
moarte. 

Iși face griji pentru înmormântare și pentru ce se va 
întâmpla după aceea. Mai presus de orice, nu vrea să 
fie îngropat. 

li scrie fratelui său, Robert: 

Până și incinerarea mi se pare prea înceată. Vreau 
să fiu aruncat în acid sulfuric fierbinte. Toată povestea 
se va termina repede, într-un minut... 

Are prieteni, bineînţeles, deși de cele mai multe ori 
aceștia îi sunt angajaţi. Are rude, bineînțeles, dar și ele 
lucrează la firmele lui. Sofie Hess s-a măritat cu un 
maestru de călărie, Kapy von Kapivar [iar acum ambii 
îi scriu ca să-i ceară bani). 

Are doi prieteni în Anglia, Frederick Abel și James 
Dewar. Lucrează la firma lui englezească și Alfred e 
generos; îi plătește bine. 

La un moment dat este informat despre un patent 
nou: cineva a înregistrat o descoperire în Anglia, 
identică cu ba/istita lui. 

Cineva i-a furat munca. 

Frederick Abel și James Dewar. 

Alfred refuză să creadă. Refuză! Și refuză să 
folosească legea împotriva lor, a prietenilor săi, dar nu 


VP - 151 


are de ales. Procesul tărăgănează ani buni și până la 
urmă Alfred pierde. 

La momentul acela, mai are de trăit un an sau doi. 

La data de 7 decembrie 1896, se afla la masa de 
scris, în vila lui din San Remo și scria scrisori, mereu 
scria scrisori. De această dată comentează despre un 
transport de mostre de pulbere, de la uzinele Bofors, 
sunt deosebit de frumoase... și atunci se întâmplă. 
Simplu. Se prăbușește. 

Nimeni nu-i prin preajmă - prieteni, rude, colegi. 
Servitorii îl transportă în dormitorul de la etaj; un 
doctor italian pune diagnosticul de hemoragie 
cerebrală masivă. 

Încearcă să vorbească; îi vorbește valetului, dar 
memoria nu-l ajută. El, gentlemanul cosmopolit, care 
putea comunica în rusă, franceză, engleză și germană, 
își amintește doar limba copilăriei, suedeza. 

Mai trăiește trei zile. 

Trei zile în care zace în pat, paralizat, încercând să 
vorbească. 

Angajaţii înţeleg doar un singur cuvânt - telegramă. 
Aceștia trimit vorbă colegilor lui din îndepărtata 
Suedie, dar e prea târziu. 

Așa că moare, la ora două, în dimineața de 10 
decembrie, exact cum s-a temut: complet singur, fără 
ca cineva să-i poată înţelege ultimele cuvinte. 


joi, 27 mai 


Ploua cu găleata. Annika s-a adăpostit sub refugiul pentru 
biciclete de la grădiniţă și privea la zidul de apă care-o 
înconjura. Mașina era parcată pe stradă, la 10 metri, dar le 
despărţea un ocean. 

Nu pot, s-a gândit. Nu pot continua așa. 

Simţea permanent o durere în piept. A încercat să respire 
adânc și să-și maseze locul dureros. 

Copiii erau în siguranţă, erau uscați, stăteau în cerc, fiecare în 
clasa lui. Erau înconjurați de oameni, puși acolo să le poarte de 


VP - 152 


grijă. Erau copii de aceeași vârstă, care se simțeau bine și voiau 
să fie cu ei. 

Nu pot să mai stau aici. Or să se uite toţi la mine și n-or să 
știe ce am, stau aici și mă smiorcăi, gândindu-mă ce efect are 
ploaia asupra copiilor. Fiţi atenţi la cucoana aia ciudată, de sub 
adăpostul pentru biciclete - e cumva mama lui Kalle și a lui 
Ellen? Kalle, de ce-i mama ta așa de ciudată? Ellen, de ce stă 
acolo? N-are serviciu? 

Ba da, s-a gândit Annika. Are serviciu, dar n-are voie să se 
ducă, pentru că n-o vor ăia. 

Deodată n-a mai putut să stea în picioare. S-a prăbușit peste 
rastelul de biciclete. Apa care sărea din bălți i-a udat tot spatele. 

Mutarea a ţinut-o în priză, dar acum se terminase și viața își 
urmează cursul: rutină, așteptare, răbdare, întreținere minimală. 
A privit lung la șiroaiele de apă și i-a venit să plângă. 

Trebuie să găsesc ceva de făcut. Trebuie ca viaţa mea să aibă 
un sens. 

Și-atunci, cum rămâne cu copiii? 

A tresărit, mirată de propria indiferență. Cât poate fi de 
egoistă o femeie de 33 de ani? 

Am responsabilităţi; totul se sprijină pe umerii mei; trebuie să 
rezist. 

Din geantă s-a auzit un bâzâit - primise un SMS. 

A scormonit la fundul genții și a scos mobilul, a apăsat tasta 
citește. 

Bună, Annika! Plouă pe la tine? Sper că mutarea a mers OK. O 
cafea săptămâna viitoare? Semnat: Plouat și singur. 

Căldura i s-a împrăștiat din stomac în tot corpul, ușurându-i 
puţin greutatea din piept. 

Bosse. 

A pufnit-o râsul. Nu se dădea bătut niciodată. Indiferent că 
restul lumii o uitase, el nu. Nimeni de la ziar n-o căuta, în afară 
de Berit și Jansson, de câteva ori, dar unuia de la ziarul 
concurenţei îi păsa de ea. 

Poate. Mă văd cu Seful cel mare azi, n-am habar ce vrea. S-ar 
putea să am tot timpul din lume... semnat Nu e niciodată prea 
târziu să renunti. 

A dat drumul telefonului în geantă, s-a ridicat și și-a șters 
pantalonii de apă cât a putut de bine. Și-a aruncat geanta pe 
umăr și a pornit în fugă spre mașină. 


VP - 153 


Tocmai își căuta cheile când a început să sune telefonul. Suna 
încontinuu, ploaia își făcuse drum pe ceafă, șiroindu-i pe spate. 

— Alo? a strigat, în timp ce încerca să descuie mașina, să ţină 
telefonul și în același timp geanta în echilibru pe genunchi. 

— Stai în mijlocul Niagarei? a întrebat-o Q. 

Mașina s-a descuiat, ea a reușit să deschidă portiera, dar a 
scăpat geanta și toate lucrurile s-au împrăștiat în ploaie. 

— Să le ia dracu’ pe toate! a zis, gata să plângă. 

— Și eu mă bucur să te aud. Vreau să-ţi arăt un portret. 

S-a aplecat să-și adune din baltă agenda, portofelul, rujul de 
buze, cutia de pastile de cap și jumătate de pachet de 
tampoane. 

— Nu știam că te-ai apucat de pictură, i-a răspuns, 
aruncându-și geanta udă pe scaunul pasagerului. 

Doamne... și a promis să nu se urce niciodată murdară în 
mașină... 

— E vorba de un bărbat. Vreau să-l vezi și să-mi spui dacă-l 
recunoști. 

S-a urcat în mașină, a închis portiera și a tras aer în piept. 

— Mamă, ce ploaie, respira greu și și-a rezemat capul de 
tetieră. 

— Aici, pe Kungsholmen, nu plouă. De fapt, nu plouă niciodată 
pe Kungsholmen. Cât de repede poţi să ajungi? 

(J 

Era de așteptat ca traficul să fie mai lejer deja, dar ploaia și-a 
făcut de cap. 

N-are rost să mă enervez, s-a gândit ea. În situaţii din astea, 
nu reușești decât să te stresezi și să faci un infarct. A dat 
drumul la radio, pe Easy-Listening Favorites, pe 104,7. 

Și s-a gândit la Bosse. 

Trebuia să ajungă la ziar abia după-amiază. 

Schyman îi trimisese un mail că o aștepta la ora 3 și simplul 
gând că avea să-l vadă îi întorcea stomacul pe dos. 

Bine, dacă vrea să scape de mine, ar fi cazul să aibă 
teșchereaua plină! 

A încercat să gândească raţional, în cifre: cu cât era dispusă 
să-și vândă jobul? Pentru câţi bani era gata să părăsească ceva 
la care muncise atât de mult? 

Ebba Romanova primise 185 de milioane și se pare că nici 
măcar banii ăștia nu i-au cumpărat liniștea. Probabil că nu poți 


VP - 154 


vinde lucrurile care dau un sens vieţii. 

Doamne, fă să treacă timpul mai repede, să terminăm odată! 

Și-a amintit brusc ce zicea o milionară americană la televizor, 
cam cu o săptămână în urmă: Cei; care spun că nu poti cumpăra 
fericirea n-au habar unde să caute. 

Mașina din faţă a înaintat doi metri. 

(J 

— La naiba, ești fleașcă, a întâmpinat-o Q la el în birou. Te-ai 
mutat deja? 

— N-am găsit loc de parcare decât pe Pipersgatan. Cred c-au 
fost niște schimbări climaterice importante pe Kungsholmen 
după ce-am vorbit. 

Q a privit la ploaia care șiroia pe geamuri. 

— Da, fii atentă! Du-te și te usucă, îmi strici covoarele 
persane. 

— Unde-i fotografia? l-a întrebat, prăbușindu-se într-un fotoliu. 

Q ia întins fotografia unui bărbat - avea cam 25 de ani și 
stătea în faţa unui iaht mare. Părul, închis la culoare, îi era 
răvășit de vânt; avea ochii albaștri, un zâmbet dulce, era 
bronzat. Și-a reprimat impulsul de a-i zâmbi. 

— Drăguţ. Care-i treaba? 

— Îl recunoști? 

L-a privit atent. Era fotografiat numai bust, nu-și putea da 
seama de înălţime sau postură. 

— Nu știu, nu cred. 

Și-a mijit ochii și a privit fotografia mai de aproape. 

ÎI văzuse undeva? Avea ceva familiar? Și l-ar aminti dacă ar 
da nas în nas cu el? 

A lăsat fotografia în poală. 

— Bănuiesc că are legătură cu dineul de la Premiile Nobel. 

Q a oftat. 

— Minunat, am trecut deja la ști; și câștigi. Poţi să te gândești 
dacă e posibil să-l fi văzut pe individul ăsta? 

Annika a luat din nou fotografia. 

— Nu. Nu l-am văzut niciodată, a răspuns, după câtva timp. 

A pus fotografia pe birou. 

— Îmi pare rău. E mort, nu-i așa? 

— Mort prin înghețare, i-a răspuns Q și a luat fotografia. A fost 
găsit mort, luni dimineaţă, într-una din camerele frigorifice ale 
laboratoarelor de la Institutul Karolinska. 


VP - 155 


Annikăi i-a trecut un fior pe șira spinării. 

Mort prin înghețare? 

Înaintea ochilor i s-a derulat o imagine - baraca îngheţată a 
unui compresor, la capătul căii ferate de la exploatarea de 
minereu de fier, oameni care îngheţau de frig. 

— Cum e posibil? 

— Nu știm, a răspuns o și a băgat fotografia într-un sertar. Nu 
există niciun fel de indicație care să ne conducă la crimă, așa că 
nu putem începe o anchetă preliminară. Ușa era descuiată și 
sistemul de deblocare de urgenţă funcţiona. 

— Atunci cum s-a putut întâmpla așa ceva? a întrebat Annika, 
abia șoptit. Cât era de frig? Cât timp a fost închis acolo? De ce 
n-a putut ieși? 

Și-a amintit de frigul din baraca compresorului, frig care se 
transformase în cuțite încinse, care ardeau. _ 

— Are o legătură cu Premiile Nobel, nu-i așa? Cum? In ce fel? 

— Gata, timpul a expirat, i-a răspuns Q și s-a ridicat în 
picioare. Vă mulțumim frumos pentru participarea 
dumneavoastră la Cine știe câștigă. Vă mulțumim mult că ați 
venit. 

În urma Annikăi au rămas mici băltoace de apă pe jos și pe 
scaun. 

— Cum îl cheamă? 

— Johan Isaksson. 

Johan Isaksson. Avea toată viaţa înainte. 

— Stai puţin, a zis Annika, oprindu-se. Inseamnă că era 
student sau cercetător la Karolinska, atâta vreme cât nu vi s-a 
părut ciudat să-l găsiți în camera frigorifică. Inseamnă că sau a 
câștigat un bilet la tombola pentru studenți, sau a fost chelner... 

A studiat expresia feţei lui Q. 

— Chelner, a continuat ea. A lucrat la dineu. Bănuiţi că a fost 
implicat în vreun fel. Putea fi contactul din interior? Cel care a 
trimis SMS-ul „dansează în apropiere de st erik”? Ce vă face să 
credeţi asta? Ce-a făcut ca să vă conducă la concluzia că era 
implicat? 

Q a oftat. 

— E posibil să nu fi fost implicat. Nu e sigur că știa la ce avea 
să folosească informația. 

— Și atunci a început să se poarte ciudat după crimă? 
Vinovat? lraţional? Ceilalţi studenţi nu-l mai recunoșteau? ȘI 


VP - 156 


toata primăvara voi aţi controlat tone de SMS-uri și apeluri ale 
unor oameni nevinovaţi ca să vedeţi dacă puteți găsi vreo 
legătură între contactul din interior și Pisicuţă, dar, probabil, nu 
ați găsit nimic? Și de asta vă gândiţi că poate i-am văzut eu 
împreună? 

— Tipul a fost mereu un student de nota 10, i-a răspuns Q. 
După atac a început să-și neglijeze cercetările. Autopsia a 
indicat că a consumat diferite lucruri înainte de deces și probabil 
c-a strigat ca un nebun. Corzile vocale îi sunt praștie. Cu toate 
astea, nu putem suspecta nicio crimă. 

Annika l-a privit lung. 

— Pisicuţa? 

— Nimeni n-are habar dacă ăsta e modul ei de operare. 

— Dar care-i modul ei de operare? 

Q a privit-o și deodată arăta foarte obosit. 

— Se vede c-ai stat pe bară cam mult. Nu-ţi merge mintea 
suficient de repede. 

— Hai, lasă prostiile. 

Q a oftat din nou. 

— Tot ce știm e că a împușcat doi bărbaţi în Jurmala, în 
Letonia, la patru zile după dineu; un doctor și un american, un 
fost pușcaș marin. 

A privit-o cu atenţie timp de câteva secunde. 

— Și de unde știm asta? 

Annika nu și-a mutat privirea, făcea toate conexiunile posibile. 

— Arma, a continuat ea. Erau aceleași gloanţe și aceeași 
armă și amprentele erau alea de pe pantoful pe care l-aţi găsit 
pe trepte. Aţi găsit amprentele ei la locul crimei, în Letonia. 

— Aproape corect. Colegii noștri de-acolo le-au găsit. Casa era 
plină de amprente. Ai cumva o teorie de ce? 

— De ce i-a împușcat sau de ce a fost atât de neglijentă? 
Ceva n-a mers conform planului. Spuneai că una dintre victime 
era doctor? Probabil că era rănită. 

— Lângă cadavre s-a găsit o găleată cu ghips întărit. Acum vă 
rog să mă scuzaţi, e timpul să-i aducem pe ceilalţi concurenți. 

Annika s-a oprit în ușă. 

— Cât pot să scriu din toate astea? 

— Credeam că ești în carantină. 

— Dacă am baftă, mă primesc înapoi azi. 

Sau mă dau de-a rostogolul pe scări, a gândit ea. 


VP - 157 


— Te anunţ când e timpul. Acum trebuie să-i aruncăm o 
fumigenă clientului Pisicuţei. 

— Ce știți despre el? a întrebat Annika, aruncându-și geanta 
udă pe umăr. Pe lângă faptul că are acces la o sumă mare de 
bani? 

— Dacă e un el, a răspuns Q și i-a închis ușa în nas. 

[] 

A ieșit din lift, a intrat în redacţia de știri și a pătruns într-o 
lume total nouă. 

Biroul știrilor dispăruse, la fel ca și secţia de sport, iar în 
cămăruţa pentru cafea se aflau trei camere TV, pereţii erau 
acoperiţi cu hârtie albastră. 

S-a oprit câteva secunde să se adune, neștiind încotro s-o 
apuce. Berit îi spusese despre schimbări, dar nu și-a dat seama 
cât erau de profunde. De jur-împrejur era o mare de figuri noi; 
biroul știrilor era în locul editorialelor, lifestyle și cultura stăteau 
împreună în locul IT-ului. O lume nouă, o eră nouă. 

Sper că Schyman știe ce face, a gândit ea, în timp ce se 
îndrepta spre biroul ei, de la capătul redacţiei de știri. 

Duse erau și perdelele, stofa aia bej, atârnătoare și prăfuită, 
fusese pusă acolo odată cu facerea lumii. Acum pereții din sticlă 
erau acoperiți cu aceeași hârtie albastră ca și pereţii de la 
cantină. Deasupra ușii glisante era un semn luminos cu textul 
on air, s-a oprit câteva secunde înainte de a intra. 

In locul biroului ei era instalată o masă de mixaj mare, cu sute 
de luminiţe aprinse și cursoare. O fată cu un inel în nas și cu 
niște căşti enorme pe urechi stătea cocoțată pe un scaun de bar 
și vorbea într-un microfon imens și, în același timp, ajusta două 
cursoare. S-a uitat la Annika cu o privire goală, în timp ce 
vorbea în microfon despre un accident rutier pe autostrada 
Essinge. 

Annika s-a oprit, îngheţată, în timp ce fata continua să 
vorbească, după care a împins unul din cursoare și a început să 
cânte Madonna. 

— Ce cauţi aici? 

— Cum adică? i-a răspuns fata și și-a scos căștile. Fac o 
transmisie în direct. Ce vrei? 

— Asta era biroul meu. 

— Când? În Evul Mediu? 

Și-a pus căștile la loc, i-a întors spatele și a început să scrie 


VP - 158 


ceva la calculator. Annika a făcut un pas înainte și a văzut cum 
pe ecran apare o listă de hituri. 

A ieșit din încăpere și a închis cu grijă ușa în urma ei. 

Berit lucra la laptop lângă fosta cameră de rechizite. Annika i- 
a recunoscut vechiul raft de cărți și fișetul cu documente. 

— Te-au lăsat să-ţi păstrezi mobila? a întrebat și Berit a privit- 
o peste rama ochelarilor. 

— Annika! a exclamat ea, scoțându-și ochelarii. Ce bine! Te-ai 
întors de tot? 

— Nu știu, a răspuns ea și și-a tras un scaun. Mă văd cu 
Schyman la 3. 

A privit în jur. 

— Locul ăsta s-a schimbat complet! În biroul meu vorbește o 
fată la radio. 

Berit a oftat. 

— Fii mulţumită c-ai ratat tot circul. A fost un haos total, îmi 
venea să plec acasă, să mă ascund. Acum lucrurile s-au potolit, 
cel puţin din punctul de vedere al mutării. 

— Ce s-a ales de biroul de investigaţii? a întrebat ea, 
lungindu-și gâtul înspre locul în care fusese biroul lui Berit. 

— Acum e ediţia de online acolo. lar „investigaţiile” suntem 
numai Patrik și cu mine. Stai pe scaunul lui. Aici ne facem 
veacul, dar putem lucra de acasă cât vrem. 

— Nu sună rău. Ai și laptop nou, a adăugat ea, arătând înspre 
laptopul lui Berit. 

— Da. Ca să nu ne târâm la muncă și ziarul să nu trebuiască 
să ne găsească loc tuturor. Care-i treaba cu tine? 

— Nu cine știe ce, să-ți spun drept, a răspuns și umerii i-au 
căzut. Mă îngrijorează ce are să-mi spună Schyman. N-aș vrea 
să-mi dea papucii. Nu-ţi poţi vinde ambițiile de-o viaţă, oricâţi 
bani ţi s-ar oferi. Trebuie să-mi umplu timpul cu ceva. 

Berit a privit-o, gânditoare. 

— Poţi avea o conversaţie normală cu Schyman. Nu te lăsa, 
nu da înapoi! Și ține minte, nu-i dai niciun răspuns pe loc. Te 
duci acasă și te gândești bine, oricare ar fi oferta. 

Annika a aprobat din cap, gata să plângă. 

— La dracu’, a zis, înghiţindu-și lacrimile. Și tu, cum stai? Ai 
ceva ca lumea pe țeavă? 

Berit și-a arcuit spatele și a luat câteva foi. 

— Da, stai să vezi. Cum stai cu timpul? 


VP - 159 


— Sunt liberă până la 14:59. 

— Bandhagen. M-am dus să văd femeia și fetele de câteva ori 
și povestea devine din ce în ce mai ciudată. 

Blocul în întuneric, filmul supraexpus, umbre la ferestre, 
poliţia în echipament de atac. Annika a dat din cap. 

— Tatăl lipsește în continuare? 

— E în închisoare, lângă Amman. A existat o legătură ipotetică 
între familie și crimele de la Nobel, dar e trasă de păr rău. Fii 
atentă... 

Berit și-a pus ochelarii și și-a răsfoit hârtiile. 

— Îți aduci aminte de Noul Jihad? 

— Tipii care au dispărut la Berlin, a răspuns Annika. 

— Exact. Mama din Bandhagen, Fatima Ahmed, e verișoara 
celui mai tânăr dintre ei. Acum cinci ani, când avea 14, băiatul a 
fost trei săptămâni în vacanţă aici, la familia Ahmed. 

Berit a fluturat o foaie de hârtie. 

— Asta-i o copie a cererii de viză, când familia l-a invitat pe 
băiat în Suedia. Adeseori, cei care nu sunt din Europa trebuie să 
dovedească faptul că au unde să stea. Este singurul document 
din Europa care-i leagă în vreun fel, așa că, probabil, stă la baza 
descinderii în apartament. 

A lăsat hârtia și a luat alta. 

— Asta e o scrisoare care-i anunţă că permisul de rezidenţă 
temporară în Suedia al lui Jemal a expirat și nu va fi înnoit. 

— Dar pot decide așa ceva fără să treacă printr-o întreagă 
procedură? a întrebat Annika. Nu se poate face apel împotriva 
deciziei? 

— Întrebarea e bună. N-avem răspuns. 

— Și nevasta și fetele? Le dau și pe ele afară? 

— Patima și Dilan, fata cea mare, au rezidenţă permanentă, 
așa că sunt în siguranţă. Fata cea mică, Sabrina, e cetățean 
suedez, pentru că s-a născut aici. 

— Atunci de ce nu are și tatăl drept la rezidenţă permanentă? 

— O simplă chestie tehnică. Dacă vrei să obţii rezidența, nu ai 
voie să stai mai mult de 10 luni în afara Suediei. Jemal a 
petrecut ceva timp în lordania, ajutându-și părinţii în vârstă - au 
o fermuliţă, pe lângă Al Azraq ash Shamali. La un moment dat, a 
stat un an și două luni, dar asta a fost acum câţiva ani. Era în 
capul listei pentru rezidenţă și ar fi primit-o la începutul anului, 
dacă n-ar fi fost arestat și scos din ţară. 


VP - 160 


— Bine, dar pentru ce-i închis? Cu siguranţă nimeni nu mai 
crede povestea aia cu Noul Jihad, nu? 

— Nu fi așa de sigură, i-a răspuns Berit. De șase luni n-am 
auzit vorbindu-se de altă teorie. 

— Poliţia nu a crezut niciun moment în Noul Jihad. 

Și-a tras scaunul mai aproape de biroul lui Berit și s-a aplecat 
spre ea. 

— Uite cum stă treaba. Femeia care i-a împușcat pe Wiesel, 
von Behring și pe agenţii de pază este o asasină americană - i 
se spune Pisicuţa. A fugit cu o motocicletă pe potecile de lângă 
lacul Mälaren și a ajuns în Letonia cu o șalupă. Complicele ei din 
șalupă era probabil un pușcaș marin american. 

Berit a făcut ochii mari. 

— Pisicuţa e foarte bună și foarte scumpă, a continuat Annika. 
Cine a angajat-o are acces la foarte mulţi bani. 

— Dar probabil c-a făcut greșeli, a zis Berit cu voce joasă, 
altfel n-ai avea de unde să știi toate treburile astea. 

— A făcut câteva, a șoptit Annika. A scăpat un pantof pe 
treptele care duceau la lac și pe el erau amprentele ei; după aia, 
când a fugit, ceva s-a întâmplat, și-a rupt piciorul sau așa ceva, 
pentru că a ajuns la un doctor din Jurmala, lângă Riga. După aia, 
i-a omorât pe doctor și pe complice. 

— Cenușăreasa morţii, a șoptit Berit. 

Annika a zâmbit. 

— Cum dracu' au reușit să ţină toate treburile astea secrete? 
s-a mirat Berit. Și de ce ţi le-a spus ţie Q? 

— Biroul Criminalitate și Serviciul de Informaţii au colaborat 
cu diverși colegi din străinătate, așa că obligaţia de a păstra 
secretul a fost mult mai mare decât dorinţa lor de a mai lăsa să 
se scurgă informaţii. Mie mi-a spus, așa e, dar a reușit să mă 
facă să tac. Înţelegi? N-am scos un cuvânt timp de șase luni! 
Ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi lăsat să scormonesc eu 
după detalii. 

— Dar acum îmi spui mie... 

— Mi s-a părut normal să fiu loială și să las ancheta să curgă, 
iar Q a înţeles treaba asta. Acum însă, nu știu ce dracu’ se 
întâmplă. N-am habar dac-o să mai am serviciu în câteva ore. 
Dacă-mi păstrez slujba, atunci e cazul să scriu ceva. Dacă mă 
pun pe liber, cu drag îţi dau ţie totul. 

— Mulţumesc frumos, i-a răspuns Berit, cu o voce obosită. 


VP - 161 


S-a lăsat pe spătarul scaunului și și-a frecat rădăcina nasului. 

— Cât de sigură e poliţia de toate astea? Merg pe bâjbâite sau 
se bazează pe fapte? 

— Depoziţii ale martorilor. Au amprente, sprijin de la poliţia 
din alte ţări și pe urmă e toată afacerea asta cu telefoanele 
mobile. Au controlat SMS-uri, numere de telefon... 

— Putem pierde multă vreme pe subiectul ăsta, a zis Berit și 
s-a întins după un alt dosar. Interceptarea comunicaţiilor e un 
aspect foarte interesant al noii legislații de la Ministerul de 
Justiţie. 

— Nu vrei să știi ce crede bărbatu-meu despre asta, i-a 
răspuns Annika. 

— Fii atentă, și Berit a început să-i citească dintr-un dosar. 
„Întelesul termenului de «implicare» va fi interpretat în sens mai 
larg decât simpla referire la cei suspectați de acțiuni care cad 
sub incidența legii. Ceea ce înseamnă că nu e necesar ca o 
persoană să fie un presupus vinovat, pentru a fi considerată un 
potențial infractor. Sunt considerate motive suficiente atunci 
când se bănuiește în mod obiectiv că o persoană poate promova 
un viitor act infracțional”. 

A lăsat foaia să-i cadă în poală. 

— Şi, de fapt, ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că în viitor poţi încălca legile împotriva 
terorismului fără să faci nimic. Planificarea unei infracțiuni sau 
comiterea ei sunt deja un lucru împotriva legii, iar de-acum 
înainte va fi posibil să condamni pe cineva pentru terorism doar 
pentru că acea persoană poate fi suspectată că plănuiește o 
infracţiune pentru un anume moment în viitor. 

— Asta-i curată nebunie, a zis Annika, dar era conștientă de 
tonul ei, extrem de sceptic. 

Asta făcea oare Thomas toată ziua la serviciu? 

— Sunt doar supoziţii, a continuat Berit. Serviciile secrete stau 
liniștite și ascultă să vadă dacă oamenii au gânduri rele, sau 
dacă e posibil - și deplin obiectiv, desigur - să fie în stare de 
gânduri rele în viitor. 

— Poate că toată chestia asta e necesară? a întrebat Annika 
fără convingere, încercând să-i apere pe cei care luau asemenea 
decizii. Poate că lucrurile astea sunt necesare pentru a proteja 
democraţia? 

— Democraţia? Și care zici tu că sunt amenințările reale 


VP - 162 


împotriva democrației? 

— Și ce te faci, când terorismul, să spunem Al-Qaida, vrea să 
distrugă tocmai democraţia... 

— Zău? a continuat Berit. Au declarat că atacurile au fost 
răzbunarea pentru prezența militară americană în Orientul 
Apropiat, pentru diversele războaie americane, un milion și ceva 
de irakieni morţi, sprijinul arogant al Americii pentru politica 
ocupaţionistă a Israelului. Au ales ţinte care reprezentau 
puterea supremă, globală, financiară și militară a Statelor Unite: 
Pentagonul și World Trade Center. 

— Dar poate că motivul real a fost ura faţă de democraţia 
occidentală și statutul femeilor libere în lumea noastră, a 
încercat Annika să-i sugereze. 

— Asta înseamnă că apărăm democraţia punându-i restricții? 
Nu-ţi dai seama cât de stupid sună? a întrebat Berit. 

— De ce n-ai scris niciun articol pe tema asta? 

Berit a tăcut câteva momente. 

— Am încercat, a răspuns în cele din urmă. Articolul a fost 
respins. Se pare c-a fost prea părtinitor. 

S-a ridicat în picioare. 

— OK, hai să mergem să mâncăm ceva. Cel puţin cantina a 
rămas la locul ei și nici mâncarea nu s-a schimbat, încălzesc 
aceeași mâncare de când ai... 

Berit a lăsat fraza neterminată și părea încurcată. 

— De când am plecat? a continuat Annika, zâmbind. Nu-ţi 
face griji. Am luat o decizie, m-am obișnuit cu ea, așa că nu 
trebuie s-aștept să cadă ghilotina. 

— Eu tot cred că e cazul să ceri cât de mulţi bani poţi scoate. 

Annika a strâns cureaua genţii în pumn. 

e 

Pisicuţa a descuiat ușa apartamentului, s-a oprit să asculte 
sunetele din jur, vuietul autostrăzii în depărtare, semnalul sonor 
al unui camion în marșarier, câţiva copii care se jucau în piscină 
și râdeau. 

Totul era normal. 

A deschis ușa și a pășit pe pardoseala din marmură. 

Locul ăsta era unul dintre preferatele ei. 

A oftat mulțumită și și-a lăsat jos sacul de mână. 

Apartamentul era complet alb. Marmură albă pe jos, pereți 
albi, terasa sudică, spre Mediterana, albă. Mobila era în 


VP - 163 


totalitate albă sau bej-deschis. Îi plăcea să se simtă bine atunci 
când nu avea de lucru. 

Era unul dintre cele patru apartamente pe care le deținea pe 
coasta spaniolă, prin intermediul mai multor firme. Atunci când 
nu lucra sau când nu punea la cale vreun job nou, se muta dintr- 
unul în altul. De trei ori pe an le dădea unei agenţii spre 
închiriere, vecinii nu mai înțelegeau cine-i proprietarul și le 
trecea cheful să afle detalii. 

Ce-i drept, nimeni nu dăduse vreodată semne c-ar fi vrut s-o 
cunoască. 

Costa del Sol părea făcută după pofta inimii ei. 

In micul port din Puerto Banús, pe străduţele de lângă Piaza 
de los Naranjos din Marbella, se adunau mereu o mulţime de 
oameni, așa că nu-și făcea probleme - se putea integra liniștită 
și putea face naveta între apartamente fără ca cineva să bage 
de seamă. De-a lungul coastei zăceau goale cu lunile zeci de mii 
de apartamente, până ce proprietarii bogaţi din nordul Europei 
catadicseau să apară ca să joace golf și să stea la plajă. Nimeni 
nu ţinea socoteala vecinilor în noile complexe, cum era ăsta de 
aici. 

Trecea drept agentă de asigurări, ceea ce, conform 
cercetărilor pe care le făcuse, era ocupaţia ideală din punctul de 
vedere al vecinilor. In puţinele ocazii în care le spusese cu ce se 
ocupă, toți fugeau, îngroziţi de gândul c-ar putea încerca să le 
vândă asigurări de care nu aveau nevoie. 

Un alt avantaj al zonei era poziţia geografică, faptul că avea 
conexiuni atât de bune. Mâlaga era un mic aeroport regional, cu 
zboruri directe spre toate orașele mari din emisfera nordică. În 
jumătate de oră ajungea cu vaporul în Africa de nord (în zilele 
senine, se vedeau din dormitor munţii Atlas), în două ore era cu 
mașina în Portugalia și, în trei sferturi de oră, în Gibraltarul 
britanic. 

Aproape niciodată nu-i era dor de casă. 

Maică-sa o bătea mereu la cap să vină acasă, să mănânce 
curcan de Thanksgiving, dar în ultima vreme evita Statele Unite 
cât putea de mult. Control de pașapoarte, amprente și fotografii, 
toate ieșeau din discuţie și asta nu numai de când își pierduse 
nenorocitul ăla de pantof la Polul Nord. De ani de zile intra și 
ieșea din ţara natală pe apă, de obicei dinspre Toronto, traversa 
lacul Ontario, spre pădurile de lângă Buffalo. De acolo nu mai 


VP - 164 


era mult până la domeniul maică-sii, la Boston. 

Era conștientă că ai ei o considerau o permanentă sursă de 
dezamăgire, dar trebuiau să se obișnuiască. La urma urmei, 
frate-său și soră-sa erau cuminţi: el era neurochirurg și surioara 
cea mică era cântăreaţă de operă. Cântăreaţă de operă! 

A cui fusese ideea asta tâmpită - ce carieră era asta? a gândit 
Pisicuţa cu dispreț. 

După ce și-a lăsat sacul în hol, a deschis jaluzelele electrice 
din dormitor. Era o mare ușurare că reușise să scape de la Polul 
Nord - nu-i de mirare că atât de mulţi nordici vin iarna aici. 

A ieșit pe terasă, extrem de fericită de decizia luată pe drum: 
niciodată. Niciun fel de joburi, acolo, printre aisberguri. Oricum, 
clientul fusese un cretin și nu mai voia să aibă de-a face cu 
astfel de oameni în veci. Devenea periculos, deși doar agentul ei 
știa cine era de fapt și cum să dea de ea. 

A admirat priveliștea câteva minute, bucurându-se de cerul 
de un albastru adânc, de parfumul de eucalipt și gardenie. 
Florile roz de bougainvillea cădeau în valuri peste balustrada 
terasei; jacaranda începuse să-și scuture florile mov peste 
terenurile de tenis. 

A oftat, mulțumită; era tare bine să poată lua o pauză. 

A început să fredoneze un cântecel, s-a întors în hol să-și ia 
laptopul, l-a pornit și-a intrat pe chatul de la Happy Housewives. 

A îngheţat toată când a văzut mesajul lăsat de agent. 

Căcat, nu-mi spune că iar s-a întâmplat ceva! 

Nu se întâmplase nimic rău. 

Clientul era mulțumit și mai avea un job pentru ea. 

A pufnit în râs - era tipic. Odată ce se obișnuiau cu felul ei de 
a lucra, nu se mai puteau dezlipi. Era un lucru bun, dar nu de 
data asta. 

Nici măcar în iad, şi-a spus și a ieșit din cont. 

Era profesionistă și dacă se întâmpla ceva în decursul vreunui 
job, era normal să nu lase urme, făcea întotdeauna curăţenie. 
Cum a fost cu Palavragiul din frigider. Privind în urmă, o 
trebușoară tare plictisitoare, dar bine executată. l-a dat 
individului ceva timp să reflecteze asupra păcatelor și se 
căiască, toate sub forma unui accident nefericit. 

Pisicuța și-a scos pantofii și a pășit pe terasa însorită. 

Cretinul ăla trebuie să-și găsească pe altcineva. Sau, să-și 
asume responsabilitatea și să se descurce fără ajutor. 


VP - 165 


e 

Annika a înghiţit în sec și și-a strâns geanta atât de tare, încât 
cureaua i s-a umplut de transpiraţie. 

Deși decizia ei fusese luată, situaţia i se părea acum mult mai 
puţin confortabilă decât și-o închipuise. 

Nu-și putea lăsa soarta în mâinile unui redactor-șef puternic, 
condus de un consiliu de administraţie dictatorial. Trebuia să 
hotărască singură ce voia să facă, iar asta lua timp. 

Copiii erau pe locul întâi, și Thomas, bineînțeles. Nu se 
pricepea prea bine să aibă grijă de ei, dar dacă voia să 
reușească, avea nevoie de mai mult decât de-o casă și o 
grădină; îi trebuia ceva în care să se implice serios. 

Era total stupid să refuze bani, era clar. N-avea niciun motiv 
să părăsească ziarul fără un pachet compensatoriu ca lumea. 

Salariul pe cel puţin doi ani. Ideal ar fi trei. Și vreau să-mi 
păstrez calculatorul. 

Asta era cel mai simplu - laptopul ei era din epoca de piatră. 

In sfârșit, redactorul-șef a deschis ușa biroului mic, înghesuit 
în spatele celor de la cultură. 

— Intră, te rog. E cam înghesuit, stai pe scaunul meu, eu mă 
așez pe birou. 

A închis ușa în urma ei. 

— Ce zici? Multe schimbări, nu? a întrebat-o el, încercând să 
pară bine dispus. 

— Imi vine greu să cred că-i același loc, a bâlbâit ea, cu gura 
iască. 

— Vrei o cafea? Apă? 

— Nu, mersi, e OK. 

S-a cufundat în scaunul lui. 

Redactorul-șef s-a așezat pe un teanc de hârtii, și-a adunat 
mâinile în poală și a început s-o privească. 

— M-am gândit bine, i-a dat drumul Annika, după ce a luato 
gură de aer. M-am gândit foarte bine. La munca mea, la viitorul 
meu la ziar, la ce mi-ar plăcea să fac de-acu înainte. 

Schyman s-a așezat mai bine pe birou și a privit-o curios. 

— Ințeleg. Și la ce concluzie ai ajuns? 

— Trebuie să ai mare grijă ce faci cu ambițiile, în viaţă. Nu 
cred că au un preţ. Am o vecină care... 

Apoi a tăcut, mușcându-și buzele. 

— Pentru mine, serviciul e foarte important. Poate nu simplul 


VP - 166 


fapt de a fi angajată, dar ce fac cu timpul meu. În ce mă implic, 
asta-i important și pentru asta ai nevoie de bani și dacă n-ai un 
loc de muncă... 

S-a oprit, și-a dres glasul; Schyman o privea încruntat. 

— Ce vreau să spun e că, la urma urmei, banii sunt doar bani, 
dar în același timp trebuie să trăim, cu toții, și atunci banii devin 
importanţi, când e vorba de felul în care trăiești. Oamenii sunt în 
stare să facă aproape orice pentru bani. 

Redactorul-șef a dat din cap, gânditor. 

— Da, e adevărat, a zis el. 

— Să nu crezi că m-am transformat într-o materialistă ridicolă. 
Nu, nu despre asta e vorba! Dar nu pot ignora semnificaţia 
simbolică a banului și ce reprezintă el, la urma urmei. 

Schyman s-a încruntat, părea că n-o înţelegea prea bine. 

— Asta-i ce-am vrut să-ţi spun. 

— Ai mai luat legătura cu echipa care anchetează crimele de 
la Premiile Nobel? 

Annika a clipit, surprinsă de întrebare. 

— Aăă, da. De ce? 

— Cum se face că bat pasul pe loc? Nu se întâmplă nimic. 
Chiar n-au avut ce învăţa de pe urma cazului Palme? 

— Impresia mea e că încă lucrează. Cel puţin de data asta au 
reușit să ţină totul sub capac și n-a transpirat nimic. 

— În ultima vreme m-am tot gândit la ce înseamnă 
jurnalismul adevărat, a zis Schyman. Cercetări serioase, genul 
tău de muncă. Să știi cum să obţii un raport de la avocatul 
poporului cu o zi înainte de a fi făcut public, de exemplu. Felu' 
ăsta de cunoștințe e pe ducă la ziarul ăsta. 

Annika l-a privit, năucă. 

— Despre ce raport vorbeşti? Ăla despre măsurile de 
securitate de la dineu? 

— Cred că-i timpul să te-ntorci și să te apuci de treabă. Ce 
zici? Ar fi posibil sau informaţiile pe care le deţii despre 
criminală sunt încă prea sensibile? 

Capul îi era complet gol. 

Să se întoarcă? 

— Cum... cum vezi chestia asta? 

Schyman s-a ridicat în picioare și s-a dus la dulapul din 
spatele biroului. 

— Eu zic să te-ntorci la lucru începând cu 1 iunie, i-a răspuns, 


VP - 167 


aplecându-se să caute ceva în sertarul de jos. Asta înseamnă 
marțea viitoare. Cum ţi se pare? 

L-a privit lung și simţea cum toate argumentele ei se duc de-a 
dura. 

Să revină și să se apuce de lucru, așa, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic? Ca și cum n-ar fi fost lăsată de izbeliște timp 
de șase luni, exclusă din orice identitate de grup, lăsată fără un 
loc în lume? 

— Da, desigur, a auzit cum îi ies vorbele din gură. Marţi. Da, 
marți e bine. 

Schyman s-a îndreptat și s-a întors, avea nasul roșu și părul 
răvășit. 

— Uite, a spus el și a pus o geantă cu un laptop nou pe birou. 
De acum înainte o să fii reporter pe tura de zi: îţi faci singură 
programul și alegi unde vrei să lucrezi, dar va trebui să fii la 
dispoziția biroului de știri. Nu poţi să pleci în lume fără să știm 
ce faci și unde ești. 

— OK, a răspuns Annika, întinzând mâna după laptop. Era 
exact ca al lui Berit. 

— Dacă vrei să lucrezi de aici, sunt birouri goale în spatele 
celor de la editoriale, disponibile pentru tura de zi, cel puţin 
pentru moment. Trebuie să vedem cum sunt folosite. 

A arătat cu degetul spre laptop. 

— Ar fi bine să verifici dacă funcţionează toate programele - 
am avut niște probleme cu calculatoarele astea noi. 

A apăsat pe butonul on și laptopul s-a trezit la viaţă 
instantaneu, numele ei fiind programat deja ca utilizator. 

Schyman și-a reluat locul pe birou. 

— Aș vrea să mă pui la curent cu povestea de la Premiile 
Nobel. Ziceai că ești în legătură cu anchetatorii. Ai mai auzit 
ceva? Am avea ceva de publicat? 

Degetele femeii au alunecat pe tastatură. 

— Trebuie să văd, i-a răspuns zâmbind. Să văd ce informaţii 
mai am ascunse. 

Redactorul-șef s-a ridicat și s-a postat în faţa ei, arăta ciudat. 

— Am forțat nota destul de mult în ultima vreme, ceea ce a 
avut un impact neașteptat asupra conţinutului ziarului mai mult 
decât m-am așteptat. Câteodată... 

S-a oprit și i-a întors spatele. 

— Ce? 


VP - 168 


A tăcut preț de câteva clipe, nesigur dacă voia să continue. 

— Câteodată am impresia că am reușit să pierdem sufletul 
ziarului. Că ne-am apucat să dezvoltăm o serie de alte canale, 
uitând motivul pentru care o facem. 

— Mă duc să văd dacă funcţionează laptopul. 

e 

S-a dus la birourile temporare din spatele secţiei de editoriale 
și a încercat să se logheze la reţeaua wireless a ziarului. După 
câteva secunde a apărut prima pagină. A funcţionat! 

S-a așezat pe un scaun plin de praf, istovită de toată 
tensiunea acumulată, pe care n-o resimţise până atunci. 

Apartenenţă. Un loc. Marţi, chiar de marţi... 

Ar fi trebuit să fiu în stare să lupt. Cum dracu' de mi-a trecut 
prin cap să renunţ la tot ce am, să vând ce-am realizat? 

Și-a dres glasul, și-a îndreptat spatele, apoi a început să se 
joace cu tastele. S-a dus pe Google, site-ul s-a deschis 
instantaneu. 

Ce calculator minunat, mai ales în comparaţie cu râșnița ei de 
acasă. 

A apăsat tasta reîncărcare, gândindu-se ce să caute. 

Caroline von Behring, căutare. 

17 100 de intrări, cu mult mai multe decât atunci când trăia. 

Nu ești prea interesant, ca om în viață, puternic. Acţiunile îţi 
cresc rapid dacă ești victima unei crime. La toate astea s-a 
gândit Annika. 

Cele mai multe rezultate erau relatări din ziare, dar erau și 
câteva lucruri mai recente. Grupuri de femei și câteva 
organizaţii de cercetări făcuseră pagini în memoria Carolinei, iar 
Comitetul Nobel avea o secţiune specială dedicată activităţii ei. 
Mai era și un grup de discuţii, dar era nevoie de autorizaţie și 
parolă. 

A continuat, a tastat Comitetul Nobel, căutare. 

10 800 de intrări, majoritatea derivate din știri. „Comitetul 
Nobel răscolește cuibul de viespi”, spunea un titlu, cu referire la 
decizia de acum câţiva ani a Comitetului Nobel norvegian de a 
acorda premiul pentru pace unei organizaţii a ONU, Organizaţia 
internațională pentru energie atomică. 

Ochii i-au coborât în josul paginii și s-au oprit la o altă intrare. 
Provenea dintr-un grup de discuţii, scrisă de cineva care-și 
spunea „Pelle fără coadă”. 


VP - 169 


„Azi am aflat adevărul despre decizia de numire a Prof. Ernst 
Ericsson în funcţia de președinte al Comitetului Nobel de la 
Institutul Karolinska, după von Behring: a fost un scandal 
imens!” Annika a citit mai departe. „Un grup susținea că era 
normal ca Sören Hamarsten, vicepreședintele, să preia 
conducerea, în timp ce celălalt era de părere că Ernst trebuia să 
continue munca lui von Behring. Știm ce s-a întâmplat: Ernst a 
câștigat și acum așteptăm urmarea. Înfruntarea titanilor...” 

Tipii ăia de la conferinţa de presă, s-a gândit Annika. Așadar, 
s-a încins atmosfera la vârf. Cine dracu' o fi? 

A tastat „Pelle fără coadă”, căvtare. 

73 600 de rezultate. 

„Pelle fără coadă” și „Nobel”, căutare. 

392 de rezultate și, printre ele, un site despre cărţi pentru 
copii. A mers în josul listei, dar fără a afla cine era Pelle. 

„Alfred Nobel”, căutare. 

Aproape un milion și jumătate de rezultate. L-a ales pe unul 
dintre primele, www.nobelprize.org și a dat clic pe unul din 
linkurile din coloana de stânga, pentru a ajunge la arhiva de 
articole despre inventator. Erau date despre anii tinereţii 
(familia  sărăcise), educaţie (profesori particulari), invenții 
(numeroase, ingenioase și periculoase). Mai era unul despre 
dragostea lui pentru literatură și eforturile timide în acea 
direcţie. Alfred Nobel a scris o piesă de teatru, povestea unei 
tinere fete, victima unui incest. Se spunea că piesa era prost 
scrisă și că nu a fost jucată niciodată. Se numea Nemesis și o 
înfățișa pe tânără răzbunându-se și omorându-și tatăl. Pe fată o 
chema Beatrice Cenci și fusese condamnată la moarte prin 
decapitare, la Roma, la 11 septembrie 1599... 

Annika s-a oprit. 

Beatrice Cenci? Din nou data aia? 

Și-a dat seama că știa cum arăta fata asta. Avea alură de 
copil, cu ochi incredibil de trişti, privea peste umăr de pe 
peretele bibliotecii Ebbei Romanova și se uita foarte dur la 
oricine îndrăznea să-i caute privirea. 

— Așadar, ăsta-i locu’ tău? Hai, spune-mi cum a fost? 

Berit venea spre ea. 

— Oh, ăăă, da, a fost foarte bine. 

— Cum a mers? a mai întrebat-o Berit, privindu-i laptopul, 
curioasă. 


VP - 170 


— Rămân, i-a răspuns Annika și nu și-a putut ascunde un 
zâmbet. Încep oficial de la 1 iunie. 

— Minunat! Ai la ce să lucrezi sau stăm de vorbă luni după 
amiază și facem un plan? 

Annika s-a strâmbat, și-a privit ceasul și a închis laptopul. 

— Nu mai lucrez la anchete - lucrez direct la știri. Schyman 
mi-a spus-o foarte clar și nu mai pot să fac ce vreau. O să fiu 
unul dintre sclavii lui Spike și o să fac ce mi se spune. 

— Bine, despre asta mai vedem noi. 

Annika a pus laptopul în geantă și a tras fermoarul. 

— Berit, știai că Nobel a scris o piesă de teatru despre un 
incest, chiar înainte de a muri? 

Pe punctul de plecare, Berit s-a oprit. 

— O piesă despre un incest? Vrei să zici o piesă de teatru? 

— O tragedie în patru acte. 

— N-aveam habar. E ciudat că n-am auzit niciodată. Crezi că-i 
adevărat? 

— Se numea Nemesis, despre o tânără care-și omoară tatăl. 
Se pare că persoana chiar a existat, o chema Beatrice Cenci... 

— Și bănuiesc că n-a trăit fericită până la adânci bătrâneți. E 
posibil ca Nemesis s-o fi pedepsit la scurt timp după crimă? 

Annika și-a pus geanta cu laptopul pe umăr. 

— Bingo! 

— Dacă începi să te joci de-a Dumnezeu, trebuie să fii cu 
mare grijă, i-a mai spus Berit și i-a făcut cu mâna. 

Deși nu prea vedea nicio legătură, în mintea Annikăi a apărut 
imaginea Sophiei Grenborg. 

e 

Thomas a ieșit din clădirea Rosenbad, a împins ușa ușor, cu 
mâna pe clanța de alamă. Ușa s-a deschis repede și fără 
zgomot. Şi-a deschis umbrela. 

Ploaia nu stătuse. Lovea asfaltul cu atâta intensitate, încât 
stropii săreau și formau un covor cețos, gros de câţiva 
centimetri. S-a oprit câteva secunde, a privit în jur, se simțea 
ciudat de mulțumit. 

Avusese o zi bună, tare bună. Era prima dată când se simțea 
cu picioarele bine înfipte în pământ, avea senzația că începe să 
fie acasă. Rolul său oficial se apropia de sfârșit, după ședința de 
luni nu mai trebuia să rămână, dar azi după-masă i se dăduse 
de înțeles că va fi nevoie de el în continuare. A încercat s-o sune 


VP - 171 


pe Annika, dar avea mobilul închis. 

O să vadă acum. Ea n-a crezut niciodată c-am să mă descurc, 
acum va trebui să accepte că n-a avut dreptate. 

Annika nu fusese deloc încântată de proiect. Câteodată se 
gândea că era geloasă, că nu putea suporta gândul că i-o luase 
înainte. Voia mereu să se simtă importantă, iar când concediul 
ei impus a coincis cu șansa vieţii lui, căsătoria lor a început să 
șchioapete. În puţinele dăţi în care a manifestat vreun interes 
pentru munca lui, i-a sărit la beregată cu un potop de întrebări 
furioase, ceea ce l-a obosit și l-a dezamăgit. Mulţi comentatori 
au pus la îndoială noua legislaţie propusă de guvern; a citit 
toate comentariile și a ajuns la concluzia că oamenii erau 
derutaţi. Se opuneau legilor existente, consultărilor, aveau ceva 
împotriva anchetelor și nu acceptau trimiterile către Consiliul 
legislativ. Totul devenea mult prea încurcat. O cunoștea bine pe 
Annika, știa că fata asta avea încredere în justiţie. Poate că 
întrebările ei erau fondate, dar asta nu însemna că avea 
dreptate. 

A tras aer adânc și a pornit-o prin ploaie. A mers repede pe 
Fredsgatan, a trecut de Ministerul de Externe și s-a îndreptat 
spre Malmtorgsgatan. 

De dimineaţă a trebuit să-și lase mașina în parcarea 
supraetajată de pe Brunkebergstorg. De obicei găsea un loc de 
parcare mai ieftin pe una dintre străduțele din apropiere, dar azi 
toate erau pline. 

Când a ajuns la mașină, era ud până la genunchi. 

Mașina era la etajul cel mai de jos și gazele de eșapament 
erau atât de dense, încât a încercat să respire doar cât era 
necesar. 

Întâlnirea cu directoarea generală pe probleme juridice 
mersese bine. Fusese foarte atentă, îl încurajase, nu i-a pus prea 
multe întrebări, i-a spus doar că ministrul va vrea, cu siguranţă, 
explicaţii foarte clare, când va fi vorba de dezbaterea 
parlamentară. 

Sarcina lui era să scrie propunerea pentru noua legislaţie 
referitoare la interceptarea comunicaţiilor, dar mai ales trebuia 
să găsească o soluţie pentru administrarea surplusului de 
informaţie obținut în timpul operaţiunilor de supraveghere a 
infractorilor. Ce s-ar întâmpla în cazul în care traficantul cutare 
ar spune: ieri i-am vândut 50 de kile de zăpadă lui Olle și după 


VP - 172 


aia mi-am caftit muierea? 

Sau, altă variantă: mâine o să-i vând 50 de kile de zăpadă lui 
Olle și după aia o să-i dau cafteală muierii. 

Intrebarea era cum ar trebui să procedeze poliția cu datele 
obţinute, care nu sunt legate direct de comerțul cu droguri. El 
lucrase exact la capitolul ăsta. 

Părerea lui, personală, era că făcuse o treabă destul de bună. 

In primul caz, traficantul a vândut deja drogurile și și-a bătut 
nevasta, așa că poate fi trimis în judecată pentru droguri, nu și 
pentru abuz fizic. 

In cel de-al doilea caz, unde n-au avut loc nici tranzacţia, nici 
abuzul fizic, poliția are dreptul să intervină pentru a împiedica 
abuzul. Orice altă acţiune ar fi imorală și nerezonabilă, chestie 
cu care multă lume ar fi de acord. 

Dar nu toţi - și era conștient de treaba asta. 

Thomas lua critica foarte serios. 

Traficul de ieșire din oraș era groaznic. l-a luat trei sferturi de 
oră să ajungă la autostrada care ducea spre Norrtälje și era 
trecut de 18:30 când a ieșit pe drumul spre biserica din 
Danderyd. 

Mâine dimineaţă trebuia să stea de vorbă cu Jimmy Halenius, 
subsecretarul de stat, și să parcurgă împreună toate 
documentele. Dacă lucrurile i se păreau în ordine, atunci urma o 
ședință luni. 

Aștepta cu nerăbdare să vadă cum o să fie. Toţi angajatii 
aveau convingerea că o prezentare în fața ministrului, în Sala 
Albastră, era ceva cu totul deosebit. 

Apucase să vorbească cu ministrul doar o dată. Într-o zi, era 
după prânz, Thomas s-a trezit cu el în birou; l-a întrebat cum 
merge treaba. Prin minister se bârfea că acesta intra frecvent în 
birouri și stătea de vorbă cu oamenii, spre deosebire de 
predecesorul său. Thomas a fost foarte surprins să-l vadă, 
bâjbâia, nervos, prin hârtii, în timp ce-i dădea explicații. 

— Ține cont că există oameni nevinovați prin baruri și 
bordeluri, i-a spus ministrul, când Thomas a terminat de vorbit. 
Nu toți care lucrează acolo sunt infractori și nu vor fi fericiţi să 
fie supravegheați. Le încălcăm drepturile, iar acesta va fi cel mai 
puternic argument împotriva legislaţiei. 

Thomas i-a răspuns că era conștient de treaba asta. 

Ministrul s-a ridicat de pe scaun și s-a oprit în ușă. 


VP - 173 


— Unul dintre primele mele cazuri, pe vremea când eram 
avocat, a fost într-un proces de supraveghere a comunicaţiilor, a 
continuat bărbatul, mai mult pentru sine. Îi apăram pe kurzii 
supravegheați în afacerea Ebbe Carlsson. Nu cred să fi pus o 
singură întrebare pe parcursul întregului proces. 

A plecat, fără să mai adauge nimic. 

Thomas a întors mașina, a intrat pe Vinterviksvăgen și a lăsat 
automobilul să alunece către aleea lor. 

Și-a apucat servieta și s-a grăbit spre ușă, nu și-a mai bătut 
capul și cu umbrela. 

Copiii au venit în fugă de la televizor, Kalle era primul, cu 
viteza și agilitatea unui leopard în fața prăzii, apoi Ellen, 
țopăind, cu Lucide și Poppy sub braț. 

— Ce faceți, dragilor, a spus bărbatul și, aplecându-se, i-a 
cuprins pe amândoi. Copiii ţipau de fericire, l-au sărutat și l-au 
luat în brațe. 

— Tati, tati, știi, am făcut o mașină din cutii, una adevărată, 
cu volan și tati, tati, am făcut salata azi, tati, tati, uite, Poppy s-a 
spart aici puţin, mi-o repari? 

Nu i-a mai putut ţine în braţe, așa că s-a așezat pe podea. 

— Încet, lăsaţi-mă să-mi scot haina. 

Copiii nu l-au ascultat, s-au aruncat din nou peste el și au 
început să-l gâdile pe burtă, tati, tati, simțea cum umezeala și 
murdăria de pe jos îi treceau prin pantaloni. 

— OK, gata, îmi daţi voie să mă scol...? 

l-au dat drumul și l-au ajutat să se ridice - Kalle, exact ca 
maică-sa, și Ellen, care semăna foarte tare cu el când era mic - 
l-au tras de degete până l-au văzut în picioare și a început să-și 
curețe murdăria de pe haine. 

— A fost bine azi? Aţi făcut ceva frumos la grădi? 

— Grădiniţă, l-a corectat Kalle. Am făcut o mașină din cutii, ți- 
am zis. Și am muncit și eu, pentru că doamna educatoare a zis 
că toţi copiii trebuie să facă, împreună... Dar deodată i s-au 
umplut ochii de lacrimi, buza inferioară i-a ieșit în afară. Thomas 
i-a ciufulit părul întunecat. 

— Dar bineînţeles că și tu trebuia să faci mașina împreună cu 
ei. Ai uitat că ești pilot de raliuri? Și tu, Prinţesa Ellen de 
Vinterviksvăgen? Tu ce-ai făcut azi? 

A luat-o în brațe, cu jucării cu tot și fetita a început să chirăie 
de bucurie. 


VP - 174 


— Mă gâdili, tati... 

A lăsat-o jos și copila a fugit la televizor, dinspre care se 
auzea tema muzicală din Tom și Jerry. 

Thomas a oftat adânc, și-a desfăcut șireturile și și-a scos 
pantofii cu un sentiment de ușurare. A luat servieta și a pus-o 
lângă masa de lucru, în biroul de sus, ca să nu rămână în drum. 
Era tare bine să aibă o cameră a lui, unde să poată lucra; uitase 
că, demult, lucrul ăsta i se păruse ceva de la sine înțeles. A 
ascultat-o pe Annika trebăluind jos, în bucătărie, apoi a aprins 
calculatorul și și-a controlat mailul. Își invitase câţiva colegi la o 
petrecere, care urma să fie ultima lui zi de lucru, și voia să vadă 
care dintre ei a răspuns. 

Cramne, normal, nu rata nicio petrecere și alţi doi șefi de la 
același etaj, cu partenerele lor. 

Uite, și Halenius, subsecretarul de stat. 

A mai citit mesajul odată. Da, Halenius a răspuns că i-ar face 
plăcere să vină, cu toate că Thomas îl invitase din pură 
obligaţie. Tocmai vorbea despre petrecere cu câţiva colegi, când 
a apărut Halenius și ar fi fost nepoliticos dacă nu l-ar fi chemat 
și pe el. A crezut că bărbatul nu va accepta invitaţia, de obicei 
politicienii nu prea socializau cu funcţionarii, mai ales un 
subsecretar de stat! 

OK, înseamnă că aveau să fie opt persoane. Poate o să le dea 
copiilor de mâncare ceva mai devreme - perfect! 

Și-a scos costumul și l-a pus pe umeraș. Spatele sacoului și 
cracul stâng erau pline de noroi - la naiba! Să nu uite să-i spună 
Annikăi să i-l ducă la curăţat. 

A aruncat cămașa în coșul de rufe și a luat o pereche de 
jeanși și un tricou de rugby. 

Annika era în bucătărie, lângă chiuvetă, cu spatele la el. 

— Bună, i-a șoptit, punându-i mâinile pe umeri și suflându-i 
ușor în ceafă. Ce face fata mea dragă? 

S-a îndreptat sub atingerea lui și a lăsat peria de spălat vase 
în chiuvetă. 

— Bine. Noi am mâncat deja. Copiilor le era foame, n-am 
putut să te așteptăm. 

S-a aplecat deasupra ei și a luat un rest de morcov de pe una 
din farfuriile de pe marginea chiuvetei. 

— Îmi pare rău, traficul a fost îngrozitor. 

— Știu. Am fost la ziar azi, m-am întâlnit cu Schyman. 


VP - 175 


— Cum a mers? a întrebat el, mestecând din morcov. 

— Bine. Mă duc la lucru de marţi. 

Era rândul lui să se încordeze. S-a oprit din mestecat, 
încercând să proceseze consecinţele anunţului. 

— Înţeleg. Nu crezi că era cazul să vorbim înainte? 

— Despre ce? i-a răspuns ea, agresivă. Dacă am voie să ies 
din casă? 

— Nu fi ridicolă. 

— Oricum, jobul tău se termină curând, nu? Parcă era pe șase 
luni. 

— A fost extins, am aflat azi. 

A aruncat cârpa de vase pe marginea chiuvetei de-au sărit 
stropi. 

— Despre asta nu era cazul să vorbim, nu? Doar despre mine 
și jobul meu... 

Thomas a luat un pahar de pe bufet, l-a clătit și l-a umplut de 
la robinet. 

— Bine, hai să-ncepem cu mine. Despre ce vrei să vorbim? 

Annika s-a întors și s-a rezemat de mașina de spălat vase. 

— De ce e atât de necesară legea asta nouă, antiterorism, la 
care lucrezi? 

Thomas a oftat. 

— Credeam că vrei să vorbim despre partea practică a muncii 
mele. 

— De ce trebuie Suedia să fie prima ţară care se bagă în 
rahatu' ăsta cu supravegherea? De ce suntem noi ăia care 
forțăm nota în UE? 

— Mi-au spus c-am făcut o treabă bună și că vor să rămân în 
departament. Sau crezi c-ar trebui să plec? 

— Te eschivezi de la orice formă de critică. 

Thomas și-a trecut degetele prin păr, răvășindu-l. 

— Adevărul e că toate celelalte țări nordice au o asemenea 
legislaţie. Suntem cu cinșpe ani în urmă, din cauză că foștii 
miniștri social-democrați n-au vrut să-și bage pielea-n saramură 
pe subiectul ăsta. 

— Și cum rămâne cu UE, atunci? Săptămâna trecută au spus 
la știri că Suedia face presiuni ca furnizorii de servicii să fie 
obligaţi să păstreze toate informaţiile trimise prin reţelele lor. 

— E cu totul altceva. Informaţia e deja înmagazinată și vrem 
ca lucrul ăsta să continue, ca și până acum. Tot ce vreme să 


VP - 176 


reglementăm folosirea informaţiei și costurile asociate. În 
momentul ăsta avem de-a face cu un balet întreg, ori de câte ori 
poliţia vrea să obţină vreo informaţie de la reţelele de telefonie. 
Crezi c-ar fi mai bine așa? 

— Ce vrei să spui, „balet”? 

— Uite, vine poliţia și zice: putem soluţiona cazul de viol dacă 
aflăm cine a apelat mobilul ăsta la ora cutare. Răspunsul 
rețelelor: s-a făcut, vă costă 25 000 de coroane. Poliţia: nu 
putem să vă dăm decât 15 000. Rețelele: nici gând! Cel puţin 20 
000. 

— Nu te cred. 

— Treaba e că în ultimii ani poliția suedeză a învăţat să 
negocieze din ce în ce mai bine. Costurile pentru obţinerea 
informaţiilor din partea rețelelor de telefonie au scăzut de la 70 
la 14 milioane. 

Annika și-a mușcat buza de jos și s-a legănat de pe un picior 
pe celălalt; Thomas știa că se gândea la ceva. 

— După câte știu, teroriștii comit crime, luări de ostatici, 
sabotaje și distrugeri care se constituie în pericol public, nu? 
Poate n-am înțeles eu bine, dar nu există legi care să 
pedepsească așa ceva? 

Thomas a băut puţină apă și a tăcut. 

— Nu înțeleg cum te suporţi, i-a spus Annika, cu o voce 
stridentă. Cum poți justifica ceea ce faci? Că avem nevoie de 
legi speciale pentru teroriști, ce prostie mai e și asta? 

— Aici vorbim de intenţie, a răspuns Thomas, punând paharul 
pe masă. Important e scopul crimei, dacă e posibil ca actul să 
amenințe întreg sistemul. Pentru că atunci trebuie tratat diferit. 
Dacă scopul nu e de a arunca în aer clădirea, ci de a-i scoate din 
minţi pe oameni, avem de-a face cu terorism. Sau cu vreun alt 
fel de crimă organizată, cum ar fi bandele de motociclişti, sau 
sindicatele internaţionale de narcotice, sau traficanţii de arme 
sau de oameni. 

— Bandele de motociclişti nu sunt teroriști... sau? 

— Activităţile lor infracţionale pot face parte dintr-o încercare 
de a destabiliza și a induce frica în societate. Noi vorbim despre 
adunarea de probe! Nu trebuie să pui sub supraveghere borfași 
sau copii scăpaţi din mână, mai devreme sau mai târziu sunt 
prinși oricum. 

Și-a aruncat brațele în lateral, dându-și seama că nu făcea 


VP - 177 


decât să-și pledeze cazul. 

— Vorbim despre cartelurile de droguri și bandele de 
motocicliști împotriva cărora nimeni nu îndrăznește să depună 
mărturie. Asta presupune că avem nevoie de probe tehnice, pe 
care le obţinem supraveghindu-le ascunzătorile și ascultându-le 
telefoanele. Pentru Dumnezeu, e vorba de securitatea naţională! 

Cu braţele încrucișate la piept, Annika îl privea. Era atât de 
mică, întunecată și colțuroasă. Deodată s-a simţit profund 
obosit, terminat, îi venea s-o ia în braţe, să-i mângâie părul și să 
uite de toate. 

— Azi, Berit mi-a arătat o nouă propunere legislativă. 

— Zău? a întrebat-o el, prăbușindu-se pe un scaun. Care? 

— E una care spune că Serviciul de Informaţii are dreptul să 
asculte pe cine vor. E curată nebunie! 

— Nu e o lege nouă. E un comentariu la o lege mai veche, e 
greu de crezut c-o să treacă; în esență, însă, încearcă să 
prevină... 

— Exact, i-a răspuns Annika și ochii îi străluceau. Dacă 
Serviciul de Informaţii începe să aresteze oamenii înainte ca ei 
să hotărască să facă ceva, atunci, clar, se cheamă acţiune 
preventivă. 

— E vorba de o modificare minoră a legislaţiei, a continuat el, 
pe un ton monoton, care poate fi folosită în două tipuri de 
scenarii, unde poliţia acţionează pentru a preveni... 

— Dar nu-ţi dai seama că-i ca o vânătoare de vrăjitoare? 
Arunci o femeie suspectă în râu și dacă se scufundă și se îneacă 
e nevinovată. Dacă plutește, o tragi afară și o arzi pe rug! 

S-a lăsat o liniște grea, care a umplut bucătăria și s-a prelins 
până jos, în subsol. 

— Vrei să știi care sunt scenariile sau vrei să te las în pace? 

Și-a încrucișat și mai tare braţele, privind în pământ. 

— Să zicem că vin doi bărbaţi care cer azil politic. Dar poliţia 
află că, de fapt, sunt aici pentru a pune la cale un atac. Au aflat 
că ţinta era comunitatea musulmană din Malmö, dar nu știu 
unde, când, cum și mai exact, cine anume sau ce vor să 
lovească. Propunerea de care vorbeai înseamnă că, în cazul 
ăsta, poliţia le-ar putea pune telefoanele sub supraveghere. Azi 
treaba asta se poate face numai dacă știi care e ţinta. Și tocmai 
asta vrem să schimbăm - să tragem linia mai devreme, să 
devansăm, în loc ca toată lumea să stea și să aștepte explozia. 


VP - 178 


Annika n-a zis nimic. 

— Al doilea scenariu e tot despre prevenirea atacurilor. 
Vorbim de supravegherea telefoanelor, nu de arestări. Să zicem 
că Hell's Angels trebuie să compară în faţa completului de 
judecată și poliţia află că o persoană va fi ucisă - procurorul, 
judecătorul sau un poliţist - atunci au dreptul să le pună 
telefoanele sub urmărire și să le intercepteze. Dacă intenţia e 
de a opri procesul, se consideră o amenințare la adresa 
sistemului și atunci noua lege poate fi aplicată. 

Thomas a înghiţit în gol. 

— Dar tu și cu prietenii tăi integri până-n măduva oaselor o să 
vă-ngrijiţi să nu treacă niciodată. 

S-a ridicat, răsturnând scaunul pe care stătuse. 

— Ştii care-o să fie rezultatul? O să stăm și-o să ne împletim 
degetele până o să explodeze următoarea bombă și atunci să 
vezi cum o să treacă propunerea prin parlament, cu viteza 
luminii. Și vrei să mai știi ceva? Când o să bubuie bomba, tu și 
Berit și toţi ceilalţi o să urlaţi: „De ce n-aţi făcut nimic? De ce n- 
ati luat în seamă pontul? Demisia, De-mi-si-a”. 

A ieșit din bucătărie și din casă, s-a oprit pe mormanul de 
pietre din colţul grădinii. Ploaia îi șiroia pe spate, și-a luat capul 
în mâini și a început să-și muște falca până a simţit gust de 
sânge. 


Vineri, 28 mai 


Annika stătea pe pat și privea pe fereastră. Ploaia se oprise, 
dar printre frunze, cerul se vedea în continuare cenușiu. Vântul 
smucea crengile și steagul de pe catargul din curtea Ebbei se 
zbătea în aer. 

lar a avut coșmaruri noaptea trecută. Trecuse ceva vreme de 
când n-a mai avut atât de multe și atât de dese. In primul an 
după moartea lui Sven, au chinuit-o aproape în fiecare noapte, 
dar de când l-a cunoscut pe Thomas s-au mai rărit. S-au 
înrăutățit din nou după noaptea petrecută în tunelul de sub 
Stadionul Olimpic și după aceea au apărut îngerii. Ingerii din 
visele ei, care-i cântau chiar și când era trează. Acum se ţineau 
la distanţă, dar de multe ori îi simţea prin colţurile camerei sau 


VP - 179 


stând în umbră. 

Noaptea trecută, Caroline von Behring a murit din nou, o 
implora din priviri pe Annika, prin timp și spaţiu, dar ea n-o 
putea auzi - mesajul era bruiat - n-a reușit să înțeleagă ce-i 
spunea Caroline. 

S-a ridicat, și-a dat la o parte părul de pe faţă și a făcut patul. 
A întins cuvertura și i-a îndreptat marginile. 

Thomas își agăţase costumul murdar pe ușa șifonierului ei; a 
simţit o înțepătură de furie. Probabil că spera să-l găsească în 
câteva zile, agăţat în șifonierul lui, călcat frumos, într-un sac de 
plastic de la curăţătorie. 

Niciodată nu era suficient de bună, oricât ar fi încercat. 

Îi promisese ieri că nu întârzie la cină. Promisese să se joace 
cu copiii și să umile roata dezumflată de la bicicleta lui Kalle. 

În schimb, s-a dus direct în nenorocitul ăla de birou și s-a 
așezat la calculator. A plutit apoi în bucătărie, așteptându-se la 
o farfurie de mâncare caldă, cu o oră mai târziu decât fusese 
vorba. 

N-o asculta niciodată, nu-i păsa de părerile și ambițiile ei. 
Casa cumpărată în Djursholm nu folosea la nimic, nimic... 

A dat cu palma în perete, atât de tare, că i-au ţâșnit lacrimi de 
durere. 

— Au, a exclamat, strângându-și încheietura cu mâna 
cealaltă. 

A coborât în bucătărie, încercând să se calmeze. A strâns 
resturile de la micul dejun, a șters blatul de granit al bufetului, a 
scos aspiratorul și a făcut un tur rapid al parterului. A pus de 
cafea. A băut-o. S-a uitat la ceas, o grămadă de timp până să se 
apuce să pregătească cina. 

Și-a pus jacheta și a ieșit în bătaia vântului. larba plângea 
după îngrijire, brazdele erau pline de apă, dar le-a întors spatele 
și a ieșit în stradă. 

Volvo-ul roșu al Ebbei era parcat în fața casei și Annika a 
urcat cele câteva trepte până la ușă. 

Poate că aici nu se făcea să te duci și să suni la ușa vecinului? 

A tras aer și a apăsat butonul soneriei, al cărui ecou s-a auzit 
prin pereţii groși. 

A trecut aproape un minut până a răspuns Ebba, iar 
Francesco își băga botul printre picioarele ei, dând din coadă 
fericit. 


VP - 180 


— Aaa, bună! Tu erai, hai, intră..., a invitat-o Ebba, surprinsă. 

— Mersi, a răspuns Annika, pășind în hol. Nu vreau să te 
deranjez, dar mă gândeam la ceva... 

Ebba i-a zâmbit. Purta o jachetă gri și pantaloni gri-închis. 

— Da? 

Annika și-a dres glasul. 

— Pot să mă mai uit odată la tabloul tău, cu fata decapitată? 

Ebba a privit-o, foarte mirată. 

— Sigur că da, și a făcut un gest larg cu mâna, spre 
bibliotecă. Trebuie s-o pornesc la laborator, dar te rog... 

Annika și-a aruncat pantofii din picioare și s-a îndreptat spre 
încăperea cu șemineul enorm, pășind fără zgomot pe covoarele 
groase. 

Fundalul avea diferite nuanţe de maro, faţa femeii-copil era 
palidă, buzele întredeschise roz. Purta un turban alb, iar buclele 
blond-închis i se încolăceau pe gât, coborând pe spate. Trupul îi 
era înveșmântat în ceva alb și inform, probabil o pânză sau o 
mantie mult prea mare. 

Ebba a venit lângă ea, amândouă privind în ochii căprui ai 
copilei. 

— Beatrice Cenci, a zis Annika. Citeam despre ea ieri, pe 
internet și despre faptul că Nobel a scris o piesă. 

— Săraca Beatrice, a răspuns Ebba, privind portretul cu 
simpatie. În vremurile alea, o fată tânără n-avea nicio șansă în 
faţa bărbaţilor și a bisericii. li era scris să piară. 

— Deci a existat cu adevărat? 

— Oh, da! Soarta ei i-a fascinat pe mulţi, de secole. Nobel n-a 
fost primul care a scris despre ea. Percy Shelley a scris o piesă 
în versuri albe în 1819, Alexandre Dumas i-a dedicat un capitol 
întreg în cartea lui despre crime, Crimes célèbres. De ce întrebi? 

— Cine era? Și ce i s-a întâmplat? 

— Era fiica lui Francesco Cenci, un nobil bogat și puternic. 

— Și ea l-a omorât? 

Ebba a aprobat din cap. 

— Cu aprobarea fraţilor și a mamei vitrege. În timpul 
procesului s-a aflat că tatăl fusese cel mai crunt tiran. Obișnuia 
să le închidă pe Beatrice și pe soţia lui în castelul de lângă Rieti 
și le supunea la toate abuzurile imaginabile. 

— Și nimic din asta n-a contat la judecată, nu? 

— Francesco era bogat; papa a sperat că putea pune mâna pe 


VP - 181 


averea familiei, odată scapat de Beatrice. Așa că a fost 
decapitată pe Ponte Sant'Angelo, podul peste Tibru, la colțul 
Vaticanului. S-a adunat o mulţime imensă. lar fata a devenit un 
fel de simbol pentru victimele unei judecăţi strâmbe, o sfântă, 
practic. 

— Dar nu și în ochii bisericii, cu siguranţă. 

Ebba a zâmbit. 

— Categoric, nu. Cum merge cu serviciul? 

— Încep de marţi, i-a răspuns Annika, zâmbindu-i, la rândul ei. 
Trebuie să recunosc că-s fericită. Am nevoie să fac și altceva, nu 
numai să împerechez ciorapi. 

— Te înţeleg, a zis Ebba, îndreptându-se către ușă. Te-ai mai 
gândit la ce-am vorbit, să te îndrepţi spre lumea științifică și să 
lași violenţa la o parte? 

Annika a privit-o și i-a urmărit părul săltând la fiecare pas. 

— După câte am văzut, lumea științifică poate deveni relativ 
violentă, uneori. L-ai cunoscut cumva pe Johan Isaksson? 

Ebba s-a oprit din drum, s-a întors către Annika și a privit-o 
gânditoare. 

— Isaksson? Băiatul ăla cu accidentul groaznic? Închis în 
camera frigorifică? 

Annika a dat din cap. 

— Știu cine era - laboratorul lui era în același departament cu 
mine și cercetările îi erau foarte apropiate de munca mea: se 
ocupa de boli neurodegenerative - Parkinson, cred. Oricum, 
studia căile de semnalizare celulară. De ce întrebi? 

Annika a tras aer adânc, gata să răspundă, dar s-a răzgândit 
în ultimul moment. 

— Aăă... nu de mult am fost încuiată într-o cameră cu 
temperatura de minus 20 de grade. larna trecută, de fapt. Eram 
mai mulţi - un bărbat a murit... 

A privit în pământ, nu înțelegea de ce n-a spus adevărul, că 
fusese chemată de poliţie să vorbească despre moartea lui 
Isaksson. 

— Vrei să vii cu mine să arunci o privire? a întrebat-o 
Romanova. Îți poți da seama la fața locului dacă ar fi de interes. 

— Crezi că poţi face asta pentru mine? 

— Bineînțeles, dar dacă n-ai o acreditare, ar trebui să vii 
incognito. Vrei să-ți mai iei ceva de acasă sau putem porni? 

Volvo-ul era break, așa că Francesco stătea în spate, în 


VP - 182 


portbagaj. Se vedea că era obișnuit, pentru că a protestat 
vehement când nu l-au luat cu ele. 

Mașina mirosea a nou, cu un ușor iz de câine umed. Ebba a 
condus calm și cu grijă pe drumul din Norrtälje, apoi a intrat pe 
autostradă, prin Bergharma. 

— Lumea cercetătorilor e puţin cam ciudată, a spus ea. Sunt 
foarte mulțumită că pot fi detașată - nu trebuie să mă lupt cu 
fiecare pentru burse și pentru statut. 

Pe la geamurile mașinii alunecau viaducte cenușii. 

— Ce-o face ciudată? 

— Prea mulţi chemaţi și prea puţini aleși. Am doi prieteni pe 
cale să devină profesori, dar nominalizările le sunt mereu 
contestate, așa că, dacă au noroc, vor fi confirmaţi înainte de 
pensie. La fel se întâmplă și-n lumea voastră? 

— Nu chiar. Cea mai mare parte a mass-mediei din Suedia 
este privată, în afară de ziarele sindicatelor sau ale altor 
organizaţii similare. Bine, mai există televiziunea și radioul 
publice. Așa că patronii hotărăsc pe cine să pună în posturile de 
top. Îi aleg, de obicei, pe cei care sunt orientaţi spre comercial și 
care se împacă cel mai bine cu conducerea. 

— Normal, a răspuns Ebba. La fel e și la noi, numai că munca 
voastră e mult mai publică decât a noastră. Noi avem parte de 
un flux constant de bârfe și speculaţii despre ce face unul și 
altul. 

— E foarte competitiv? a întrebat Annika. 

— Îți dai seama! Când mi-am început studiile de doctorat, 
primul lucru pe care mi l-a spus îndrumătorul meu a fost: „lţi 
întorci toate foile cu fața în jos ori de câte ori te ridici de la 
birou. Niciodată nu lași pe nimeni să citească ce scrii. Niciodată 
nu vorbești despre ce-ai realizat sau ești pe cale să faci”. Nivelul 
de suspiciune și secretomanie e absurd. 

— Câtă bătaie de cap! Și nu e nimeni în care să poţi avea 
încredere? 

— Îndrumătorul, deși și asta se poate transforma într-un 
dezastru, câteodată. Cunosc îndrumători care le-au furat 
rezultatele doctoranzilor lor și le-au publicat sub numele lor. Pe 
de altă parte, știu și studenţi care au furat munca profesorilor. 

— Să fie al dracu'! Eu ziceam că numai la noi se fură știri. 

Au mers pe Nobels văg, au lăsat Forumul Nobel pe stânga și 
au intrat în campus, pe alei înguste, între clădiri greoaie, din 


VP - 183 


cărămidă roșie. 

— Aici aveam cursuri, când eram studentă, i-a spus Ebba, 
arătând cu mâna spre o clădire mare, pe colțul străzii Eulers. 

Annika și-a ridicat privirea spre o clădire de trei etaje, din 
cărămidă, cu ferestrele vechi, din anii '50. 

Au cotit la stânga, apoi la dreapta și în fața lor a apărut o 
clădire modernă, albă, încadrată în oţel. Ebba își avea locul de 
parcare rezervat în fața intrării principale. 

— Asta nu cred că-i atât de veche, nu? a întrebat Annika, 
uitându-se la fațada strălucitoare. 

Ebba a închis mașina și a încuiat-o. 

— Câteodată mă-ntreb dacă știe stânga ce face dreapta. 
Politicienii construiesc clădiri noi și le dărâmă pe cele vechi în 
același timp. Ai auzit că vor să cheltuiască cinci miliarde ca să 
dărâme întreg spitalul și să facă altul? Tu intră - nu e încuiat - și 
ia-o spre scări. Trebuie să coborâm două etaje. 

Clădirea era luminoasă și aerisită. Casa scării era deschisă, 
mergea până la ultimul etaj și lăsa impresia că holul de la 
intrare era mult mai mare decât în realitate. Au coborât treptele 
întunecate, de stejar și au ajuns la un spaţiu larg, care funcţiona 
drept cantină, apoi încă un etaj și treptele s-au oprit în faţa unor 
uși masive, cu încuietori cu cod. 

— Prima la dreapta. 

Annika s-a dat într-o parte, pentru a-i face loc Ebbei. Femeia 
și-a trecut cardul prin cititorul de pe ușă, s-a auzit un clic slab și 
încuietoarea s-a deschis. 

— Biroul meu e în față și la dreapta. Vreau să văd dacă am 
ceva scrisori... 

S-a oprit în dreptul casetelor din perete, în dreapta ușii de 
intrare. 

Avizierul era plin de mesaje care îţi strigau informaţiile uzuale 
în asemenea locuri, că trebuie să porţi legitimaţia la vedere, că 
trebuie să folosești codurile de bare adecvate pe plicuri, la ce 
numere să suni în caz de probleme sau de defecţiuni. 

— O să ai probleme din cauza mea? a întrebat-o Annika în 
șoaptă. 

Ebba sorta un vraf de corespondenţă. 

— Mă îndoiesc, i-a răspuns, fără să-și ridice ochii. Atât de 
multă lume se fâțâie pe aici, așa că nu cred. 

A pus toate plicurile la loc, în afară de unul. 


VP - 184 


— O grămadă de corespondenţă inutilă, a zis și a pus plicul în 
geantă. 

Coridorul părea înghesuit și întunecat, deși pereţii erau albi și 
pardoseala gri deschis. Se zărea puţină lumină naturală în 
depărtare, dar nu ajungea până la ele. 

— Vrei să-ţi spun puţin despre ce facem aici? a întrebat-o 
Ebba, peste umăr. 

A deschis prima ușă pe dreapta, fără să aștepte vreun 
răspuns. 

— Aici e centrifuga, a zis, în timp ce Annika o urma - da, 
putea recunoaște o centrifugă. Arătau ca mașinile de spălat 
rufe, ceva mai mari, însă. 

— La ce folosesc? 

— Folosim forța centrifugă pentru a separa substantele de 
mediul în care sunt suspendate. Să zicem că vreau să extrag o 
anume proteină dintr-o soluţie. O pun în centrifugă și proteinele 
se depun la fund. 

Annika privea lung aparatele. 

— Elementele cele mai grele ajung pe fundul recipientului? 

— Exact. E o metodă foarte practică atunci când trebuie să 
ajungi la cele mai mici lucruri, din interiorul celulelor sau al 
membranelor, de exemplu. 

Ușa s-a deschis și în încăpere a intrat o femeie micuță și 
grăsuță, avea părul vopsit cu henna foarte răvășit. Annika a 
recunoscut-o dintr-odată pe Birgitta Larsen, profesoara care 
fusese prietena Carolinei von Behring. 

— Ebba, fii te rog așa drăguță și trimite asta, i-a spus, 
întinzându-i o cutie din polistiren. Mulţumesc mult - și adu-mi 
aminte că-ţi sunt datoare cu un prânz. Apropo, trebuie să luăm 
legătura cu mesageria despre anticorpii ăia care lipsesc - ai 
făcut vreo reclamaţie? 

S-a mișcat rapid prin spaţiul strâmt, fără să aștepte vreun 
răspuns și a trecut pe lângă Annika fără vreun semn c-ar fi 
recunoscut-o. 

— Am făcut-o deja de luni. 

Au ieșit și au trecut pe lângă un copiator uriaș, înconjurat de 
cutii de polistiren. 

— Pe astea le folosim când avem ceva de trimis. Cele mai 
multe lucruri trebuie împachetate în gheaţă. Numai puţin, să 
trimit pachetul ăsta. 


VP-185 


Undeva, în spatele ei, s-a deschis o ușă și coridorul s-a umplut 
de râsete de bărbaţi. S-a întors și a văzut trei bărbaţi în costum, 
venind pe coridorul îngust; erau foarte adânciţi în conversaţie, 
discutau tare în engleză. L-a recunoscut pe cel din mijloc, dar 
nu-și amintea de unde. 

— Așteaptă-mă aici, i-a spus Ebba și a dispărut într-o 
cămaruţă. 

S-a întors după 30 de secunde, fără pachet. 

— Doamna profesor încă n-a învăţat că există oameni plătiți 
pentru treburile astea. 

Annika stătea pe coridor, urmărindu-i cu privirea pe bărbații 
gălăgioși îndepărtându-se. 

— Cine erau tipii ăștia? 

— Bernhard Thorell și fan-clubul lui. Toată săptămâna au fost 
aici. Uite, ăsta-i biroul meu. 

A tastat codul din patru cifre și i-a făcut loc Annikăi să intre în 
cel mai mic birou pe care-l văzuse vreodată. Pe șapte metri 
pătraţi se înghesuiau trei mese de lucru, cu calculatoare și 
vrafuri de hârtii. 

— Și eu care credeam că biroul meu e cel mai mic din lume! 

Se gândea la Bernhard Thorell, șeful companiei americane de 
farmaceutice, care fusese la conferinţa de presă la Forumul 
Nobel de iarna trecută. 

— Cred că aici a fost camera pentru fumat, a zis Ebba, așa că, 
cel puţin, avem ventilaţie bună. Vrei să-mi vezi laboratorul? 

— Ai laboratorul tău propriu? a întrebat-o Annika, începând să 
deslușească perspectivele lumii științifice. 

— İl mai împart cu alţi șapte colegi. La stânga, după aceea, 
primul coridor din nou la stânga. 

Annika a lăsat-o să treacă prima și a urmat-o cu o ușoară 
senzaţie de claustrofobie. Coridorul o apăsa din toate părțile, de 
sus, de jos, din lateral. E drept, era ceva mai multă lumină, 
toate ușile laboratoarelor aveau ferestre rotunde, dar 
sentimentul de capcană devenea apăsător. Poate era din cauza 
rafturilor, a calculatoarelor și a imprimantelor înghesuite între 
birouri, cu șirurile nesfârșite de eprubete și vase Petri și baloane 
de experimente. Toţi pereţii erau plini de afișe și anunţuri. Pe 
unele uși erau lipite orare, pentru ca oamenii să-și poată face 
programări. 

— Asta e o zonă de protecţie. Trebuie să-ţi schimbi 


VP - 186 


încălțămintea și să-ți pui un halat, înainte de a putea intra în 
laboratorul cu celule. Uite - se leagă la spate. 

Annika a luat jacheta cu dungi albe și galbene, care-i amintea 
de halatele medicale pe care le văzuse la Urgenţă. Avea mâneci 
lungi și elastic strâns la încheietura mâinii. Pe un raft, la dreapta 
ușii, era o pereche de saboţi albi, de lemn, lângă două tuburi 
mari de gaz. 

— Pe care pot să-i iau? a întrebat Annika, citind etichetele de 
deasupra pantofilor. 

— Oricare, n-are importanţă. 

Au intrat în laborator. 

O asiatică era aplecată deasupra unei hote de laborator, 
concentrată să picure ceva într-o eprubetă, cu ajutorul unei 
pipete foarte mari. Purta același echipament de protecție și 
mănuși care-i acopereau încheietura mâinii. 

— Avem o mulţime de chinezi aici, i-a spus Ebba, după care a 
salutat-o pe femeie, care n-a răspuns. 

— Ce face acolo? 

— N-am idee, a răspuns Ebba, aruncându-i femeii o privire 
fugară. E foarte încordată, cred că pregătește celule pentru a 
încerca să detecteze proteine cu ajutorul unor anticorpi. 
Anticorpii sunt scumpi, un experiment mare poate să coste până 
la 60 000 de coroane. Și tocmai ce-am observat că ne-a dispărut 
ultima tranșă primită... 

S-a apropiat de Annika și i-a spus în șoaptă: 

— Aici nu întrebi niciodată ce face cineva. Și nici nu spui 
nimănui ce faci tu. Cel mai bine e ca fiecare să-și ţină munca 
pentru el. 

Ebba s-a îndepărtat și a revenit la tonul normal. 

— Celulele mele sunt în incubator. 

A deschis ceva care semăna cu un frigider, numai că era cald 
înăuntru. 

— Au nevoie de o temperatură de 37 de grade ca să se 
dezvolte. Adaugi puţini nutrienți și cinci la sută bioxid de carbon 
și aproape întotdeauna fac ce vrei tu. Asta în cazul în care nu se 
întâmplă ceva. 

— Cum ar fi? 

— Poate să fie un lucru simplu, să alegi o substanţă greșită, 
de exemplu. Sau poţi confunda culturile. Foarte multe sticluțe 
seamănă între ele. 


VP - 187 


A închis ușa incubatorului și s-a îndreptat spre un recipient 
mare, cu capac. 

— Aici îmi ţin celulele când nu le folosesc, a spus ea, a 
deșurubat capacul și a scos izolaţia. E nitrogen lichid, minus 196 
de grade. 

Din container ieșeau vapori albi și, instinctiv, Annika s-a dat 
un pas înapoi. 

— Ai pomenit de frig, crezi c-aș putea vedea camera 
frigorifică? 

Ebba a pus la loc izolaţia de polistiren și a înșurubat capacul. 

— Sigur. E pe următorul coridor. Trebuie să trecem prin sasul 
de protecţie din nou. 

Camera frigorifică se afla la capătul coridorului, într-o secţiune 
fără lumină naturală. Umbrele ușilor lăsau forme ciudate pe 
pereţi. 

— Uite, lumina și temperatura sunt controlate de afară, de 
aici, a continuat Ebba, arătându-i un panou de control mare, în 
dreapta ușii. Un ecran indica temperatura din interior - minus 25 
de grade. 

— Ce căuta aici? 

— Bănuiesc că scotea ceva. Depozităm o groază de mostre 
aici, dar și multe lucruri nefolositoare, resturi de sânge, să 
zicem. Putem intra o secundă, dar te previn că-i extrem de frig. 

A apăsat un buton pentru a aprinde lumina și a deschis ușa. 
Frigul le-a lovit în faţă și Annika a expirat adânc. 

— O să las ușa deschisă. 

Încăperea era foarte îngustă, plină de rafturi pe ambele părţi. 
Fiecare centimetru pătrat era folosit - sticluțe, baloane, cutii, 
toate erau îngrămădite până-n tavan. 

— Cum Dumnezeu a putut rămâne închis aici și să moară așa, 
îngheţat? s-a mirat Annika, încercând deja să-și învingă 
claustrofobia. 

— Sistemul de deschidere de urgenţă mai face figuri - era să 
rămân și eu închisă o dată. Gurile rele spun că băuse și că mai 
luase și altceva, așa că probabil că simţurile nu-i erau complet 
treze. 

A privit în jurul ei, cu sentimentul că trebuia să iasă repede. 

— Dar există o alarmă aici, și a arătat spre un buton aflat la 
capătul încăperii, fixat aproape de podea. De ce nu l-a apăsat? 
Și de ce nua strigat până a venit cineva să-i deschidă? 


VP - 188 


— Era sâmbătă seară și era singur. Laboratorul lui era 
singurul folosit. 

Annika a privit-o și nu s-a putut abtine s-o întrebe: 

— De unde știi? 

Ebba s-a oprit și preţ de câteva secunde s-a uitat la ea calm și 
fără expresie. 

— Tabelele de rezervare sunt prinse pe ușă. Oricine poate să 
vadă ce laborator e rezervat. leșim? 

A ieșit repede în coridor și a respirat încet, ușurată, în timp ce 
ușa se închidea în urma lor. În secunda următoare s-a simţit o 
mișcare pe coridor, în urma lor. Ebba s-a dat rapid într-o parte și 
pe lângă ele a trecut ca o furtună un bărbat cu o jachetă gri. 

— Birgitta! a strigat el și ecoul s-a lovit de toţi pereții. 

— Ce dracu’ s-a întâmplat? a întrebat Annika. 

Bărbatul s-a oprit în dreptul unui laborator și a privit prin 
fereastra rotundă. 

— Birgitta, colaboraţionistă nenorocită, știu că ești aici! 

Birgitta Larsen a ieșit dintr-o încăpere de la capătul 
coridorului, avea în brațe o altă cutie de polistiren. 

— O, Doamne, Lars-Henry, ce gălăgie groaznică! Ce vrei? 

Annika l-a recunoscut: era profesorul care scrisese articolul 
ăla confuz în Kvällspressen iarna trecută și care fusese scos 
afară de la conferinţa de presă buclucașă. 

Birgitta Larsen a trecut pe lângă bărbatul furios și a revenit la 
Ebba. 

— Ăsta trebuie să ajungă în același loc, draga mea. Când crezi 
c-o să afli ceva despre reclamaţia noastră? 

— Să nu cumva să crezi c-o să scapi, i-a strigat bărbatul, care 
între timp s-a luat după ea, fluturând o hârtie tipărită. Aștept o 
explicație. 

Ebba a luat cutia c-o expresie neutră. 

— Dragul meu! i-a spus Birgitta Larsen, privind în sus la 
bărbatul care era cu cel puţin două capete mai înalt decât ea. 
De ce ești atât de furios? 

— Am primit un mail de la PubMed și am văzut asta. Am fost 
citați în Jurnalul de Biochimie şi nici măcar nu ţi-a trecut prin cap 
să-mi menţionezi numele! 

Annika a privit surprinsă, de la unul la celălalt. 

— Hm, a zis Ebba, e un caz de vanitate rănită și cred că-i vina 
mea... 


VP - 189 


— Lars-Henry, asta nu-i treaba mea, știi doar, a intervenit 
Birgitta. Despre ce-i vorba? 

— Doctoranda mea e trecută drept autoarea articolului, nu 
eu! Cum dracu' s-a întâmplat? 

Ebba i-a dat Annikăi cutia și s-a apropiat de bărbat. 

— A fost decizia mea, a spus ea. Am ajuns la concluzia că nu 
ai avut nicio contribuţie, așa că nu era cazul să fii trecut ca 
autor. 

— Toate astea s-au întâmplat pentru că m-aţi scos din 
Adunare! a strigat el, postându-se în fața Ebbei. Vă folosiți de 
orice prilej ca să mă umiliţi, dar o să vedeţi voi! 

— Eu nu te-am scos din nicio Adunare Nobel, i-a răspuns Ebba 
calmă. Din nou, am ajuns la concluzia că n-ai prea trecut pe aici 
în ultimele patru luni. 

Bărbatul și-a ridicat ochii din pământ și privirea lui a întâlnit-o 
pe a Annikăi. 

— Dumneata ești responsabilă pentru treaba asta? 

— E reporteră la Kvällspressen, i-a răspuns Birgitta, fără a 
privi spre Annika. N-am nicio idee ce caută aici, dar intenţionez 
să aflu imediat ce termini de ţipat. 

Lars-Henry împungea aerul cu foaia de hârtie, gesticulând 
spre Annika și Ebba. 

— Feriţi-vă! O nesocotiţi pe Nemesis, toate! Țineţi minte că v- 
am avertizat! 

S-a îndreptat spre ușa principală și a dispărut. 

— Despre ce a fost vorba? a întrebat Annika, în timp ce ușa se 
închidea în urma bărbatului. 

Ținea în continuare cutia, dar Ebba i-a luat-o. 

— Mă duc să las asta la mesagerie, a zis și a dispărut după 
primul colț. 

Birgitta Larsen a făcut un pas înspre Annika și a privit-o 
gânditoare. 

— Credeai că nu te-am recunoscut? Te-ai înșelat! Ce cauţi 
aici? 

Annika s-a uitat în ochii ei, atentă. Privirea îi era luminoasă, 
clară și extrem de serioasă. 

— Caroline n-a fost deloc surprinsă când a fost împușcată. 
Eram acolo, lângă ea - s-a uitat drept la mine când s-a sfârșit. 
Nu pot scăpa de imaginea asta, o visez noaptea. 

S-a mirat de cât de agitată îi suna propria voce. 


VP - 190 


Birgitta Larsen stătea nemișcată, fixând-o. 

— Ce visezi? a întrebat-o, calmă. 

— Caroline încearcă să-mi spună ceva, i-a răspuns Annika, 
vorbind mai încet. Vrea să spună ceva, da' nu pot înţelege. 
Despre ce poate fi vorba? Despre ce? 

A simţit cum i se umplu ochii de lacrimi și și-a mușcat limba. 
Doamne, miorlăită mai devenise... 

— Hai să mâncăm ceva, a spus Birgitta, s-a întors pe călcâie 
și a pornit-o pe coridor. la-o și pe Ebba și mergem la Vulpea 
neagră. 

e 

Au ieșit din clădire și au pășit în lumina cețoasă. Peluzele erau 
de un verde-crud, iar în copaci dansau frunzele mici, încă 
necrescute. Ebba și Birgitta continuau discuția despre 
transportul lipsă și despre ce ar trebui făcut în legătură cu 
compensaţiile. Annika mergea în urma lor, privind în jur. 

Peisajul era splendid, îi amintea de filmele despre colegiile din 
Ivy League, de pe Coasta de Est a Statelor Unite. Străzi înguste, 
clădiri masive, multă verdeață. 

Clubul Vu/pea neagră se afla la marginea campusului, la 
numărul 6A pe Nobels väg, nu departe de Forumul Nobel, unde 
fusese cu Bosse. 

A trecut-o un fior - nu-i răspunsese să-i propună o oră pentru 
întâlnirea de săptămâna următoare, la cafea. 

S-au întâlnit de câteva ori în decursul primăverii, în vreo 
cafenea, totul a fost absolut nevinovat, niciun cuvânt nelalocul 
lui. 

Voia să continue în felul ăsta? Voia să-l mai vadă? Voia mai 
mult? 

N-avea habar și-i venea greu să-și lămurească emoţiile: 
așteptare, rușine, bucurie, teamă. 

— Săracul Lars-Henry! A devenit mult prea irascibil, a zis 
Birgitta. 

A urcat treptele de granit și a deschis ușa de aramă, lăsându- 
le pe Ebba și Annika să intre. 

— Întotdeauna a fost plin de el, dar acum câţiva ani n-ar fi 
făcut atâta gălăgie pentru o nimica toată, cum a fost cu articolul 
ăla minor. Dar, Ebba, spune-mi de ce nu i-ai trecut numele? M-ai 
trecut pe mine. Ce te costa să-l pui și pe el? 

Ebba și-a întins gâtul, arăta și mai lung decât în realitate. 


VP-191 


— A fost o chestiune de principiu. Cilla, doctoranda care-l 
avea îndrumător, a umblat după el toată primăvara și niciodată 
nu i-a răspuns. Fata-i aproape disperată. Vine un moment când 
trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru faptele tale, chiar 
dacă ești un profesor bătrân și trist... 

Birgitta i-a făcut semn unui chelner îmbrăcat cu grijă. 

— Ai cumva o masă de trei persoane? Minunat! Lângă 
fereastră? Bine, nu-i nimic. Hai să ne așezăm aici în colț, ce 
ziceți fetelor...? 

S-a așezat cu un oftat și și-a întins șervetul în poală. 

— Felul în care a fost exclus Lars-Henry nu-i deloc în ordine. 
N-ar fi trebuit să se întâmple, dar Adunarea a luat hotărârea, 
oricum. Îi înţeleg supărarea. Și eu aș fi, în locul lui. 

Și-a frecat mâinile una de alta. 

— Dar nu trebuie să-mi fac griji pentru el, sunt mulțumită că 
am fost promovată, în loc să mă dea afară. Să vedem, eu o să 
iau păstrăv - e întotdeauna bun. Și o bere mare, fără alcool, te 
rog. 

— Despre ce tot vorbește mereu când pomenește de 
Nemesis? a întrebat Annika, după ce a ales și ea păstrăv. 

— E din mitologia greacă, i-a răspuns Ebba. Religia greacă era 
un întreg labirint de idei despre crimă și pedeapsă, cauză și 
efect, nedreptate și răsplată. Cred că reacţia lui Lars-Henry 
pleacă de la scepticismul în ceea ce privește teoria evoluționistă 
a lui Darwin. Face parte din acea minoritate care crede c-ar 
trebui să-i acordăm mai mult respect lui Dumnezeu în știință, 
așa-numiții creaționiști. 

— Da, săracul, a oftat Birgitta. 

Annika a privit-o pe Ebba pentru câteva secunde. Mai mult 
Dumnezeu în știință? 

— Suporterii creaţionismului susțin că apariţia universului 
coincide cu începuturile descrise în Cartea Genezei. Ei pretind ca 
istoria creaţiei să fie percepută în paralel cu teoria evoluționistă 
și în același timp să fie considerată cadru de referinţă la fel de 
valabil, atât în educaţie, cât și-n știință. 

— Îţi dai seama că-i greu să-i iei în serios, a adăugat Birgitta, 
ridicând din sprâncene. 

— Ziceai c-ai fost promovată? a întrebat-o Annika. 

— Da, m-au mutat de la Adunare la Comitet, pentru a 
completa locul lăsat gol după Caroline. lţi dai seama ce 


VP - 192 


înseamnă? 

Annika a negat din cap. 

— Sarcina Adunării este de a alege persoana care va primi 
Premiul Nobel pentru Medicină. Sunt 50 de membri, toţi 
profesori aici, la Karolinska. Comitetul este ramura executivă a 
Adunării, cinci membri plus un președinte și un vicepreședinte. 
Toată lumea știe că deciziile reale sunt luate de Comitet. 

— N-au existat divergențe legate de persoana care ar urma să 
ia locul Carolinei? a întrebat-o Annika, amintindu-și de postarea 
pe internet a lui Pelle fără coadă. 

Le-a fost adusă mâncarea și Birgitta a luat o înghiţitură mare 
de bere. 

— Am vrut pe cineva care să continue în spiritul Carolinei și al 
lui Nobel. Și să nu fie un oportunist bătut de vânt, care se 
apleacă în fața cui dă bani mai mulți. 

— Cuvinte tari, a spus Ebba, scoțând cu grijă oasele din pește. 

— Cuvinte adevărate, i-a răspuns Birgitta. Pur și simplu, Sören 
Hammarsten n-are stofă de lider moral. A fost o mare ușurare că 
Ernst a preluat conducerea. Dar mai bine spune-mi, Annika 
Bengtzon, ce ziceai despre Caroline? Că-ţi vorbește noaptea? 

A pus deoparte cuțitul și furculița și și-a ațintit ochii în farfurie. 

— Știu că sună prostesc, dar nu-mi iese din cap privirea din 
ochii Carolinei. Se uita direct la mine și eu am privit-o în ochi 
când a murit și parcă știa, parcă înțelesese, a fost atât de 
cumplit să stau acolo, să mă uit și să nu pot face nimic... 

A simţit cum o podidesc din nou lacrimile și spre surprinderea 
ei a văzut că și Birgitta plângea. Femeia și-a tras nasul și l-a 
șters cu șerveţelul. 

— Mi-aș dori să știu. În cazul în care Caroline și-ar fi deschis 
inima cuiva, eu aș fi fost aia. 

Le-a privit pe Annika și Ebba în timp ce-și ștergea nasul. 

— Nu spun asta din vreun fel de aroganță. Eu eram persoana 
cu care stătea de vorbă, dar nu mi-a zis niciodată nimic despre 
așa ceva. Nu-mi trece prin cap ce-ar fi vrut să spună. 

Birgitta s-a foit puţin pe scaun și s-a scărpinat în cap, a luato 
gură de bere și a privit-o pe Annika. 

— N-a spus nimic? Nici măcar un cuvânt? O frântură pe care 
să n-o înţelegi? 

A privit-o pe Annika foarte atent, cu ochi strălucitori, 
mestecând intens bucăţica de pește. 


VP - 193 


— Nu. A murit în câteva secunde. Nici măcar n-a avut timp să 
respire. 

Annika și-a reluat tacâmurile și a privit în farfurie. 

Birgitta Larsen nu știa să mintă. 

e 

Ebba și Annika stăteau una lângă cealaltă în mașină și tăceau. 
Cumva, Birgitta le însoțea, prezenţă nedefinită pe bancheta din 
spate. 

— Te cunoaște de undeva? 

Annika și-a dat părul la o parte. 

— Am stat de vorbă cu ea la o zi după moartea Carolinei. Era 
destul de întoarsă, ceea ce era normal și totul s-a terminat 
pentru că a devenit agresivă. 

— Birgitta e o persoană foarte ciudată, i-a spus Ebba. 
Niciodată n-ai habar ce gândește. Acum pare indiferentă și 
confuză, peste câteva secunde e prezentă și foarte concentrată. 

A dat din cap, era de aceeași părere. 

— Chiar o cunoștea pe Caroline atât de bine pe cât pretinde? 

Ebba a semnalizat dreapta și a ieșit de pe autostradă în 
dreptul bisericii Danderyd. 

— Am impresia că da. Mereu le vedeai împreună la JJ. Nu prea 
sunt multe femei la nivelul lor, așa că probabil o fi fost normal 
să stea împreună. 


— JJ? 

— Jöns Jakob, cantina profesorilor. Făceau și seminare 
împreună, care depășeau sfera medicinei - vorbeau de 
leadership, egalitate, chestii de-astea, așa că trebuie să fi fost 
apropiate. 


Ebba i-a aruncat o privire. 

— Ce zici? Crezi că ai despre ce scrie, în lumea asta, a 
cercetătorilor? 

Cercetători îngheţțaţi, meciuri de urlete pe coridor, donaţii de 
miliarde de coroane. 

A dat din cap. 

— Absolut! 

Au ajuns în Djursholm, soarele strălucea parcă mai luminos, 
culorile erau mai curate. Annika a privit cu uimire vilele elegante 
din jur - îţi vine să crezi, ea locuia acolo! 

— Te-ai gândit vreodată la cât ești de norocoasă? a întrebat-o 
pe Ebba. 


VP - 194 


Femeia a semnalizat, a cotit, în mod evident se gândea ce să-i 
răspundă. 

— Câteodată. Unele lucruri mi-au ieșit, altele nu. Mama mi-a 
lăsat doar mobila și cărțile, așa c-a trebuit să muncesc pentru 
tot ce am. Nimic nu-i pe gratis și preţul se mărește pe măsură 
ce urci. 

Mașina a intrat pe Vinterviksvăâgen. Casa Annikăi era acolo, pe 
colț, albă și strălucitoare în soarele după-amiezii. 

— Ceva mă frământă de mult, a spus și s-a întors s-o 
privească pe Ebba. Ai idee de ce ar fi vrut cineva s-o omoare pe 
Caroline? Ai vreo explicaţie? Vreun motiv? 

Ebba a ajuns în parcarea ei și a stins motorul. Mașina a fost 
cuprinsă de liniște. 

— Poate prețul devine atât de mare, încât nu mai poate fi 
plătit. Poate asta i s-a întâmplat. 

A deschis portiera și a ieșit. 

Francesco a început să latre din cușca lui, de lângă gardul de 
liliac. 

A traversat strada cu o senzaţie ciudată de ameţeală. Caroline 
era lângă ea, Birgitta plutea undeva, deasupra și Ebba venea în 
tăcere, în urmă. 

Ce se întâmpla cu femeile din lumea universitară? Spaţiul pe 
care-l aveau la dispoziţie părea mai limitat, graniţele mult mai 
clar definite, teritoriile mult mai importante decât în oricare altă 
parte. 

Doar patru la sută din femeile care-și iau doctoratul devin 
profesoare, spre deosebire de opt la sută dintre bărbaţi. Birgitta 
și Caroline reușiseră, iar Caroline ajunsese chiar în vârf. 

Probabil că aici era ceva ciudat. 

Trebuie că era important. 

A evitat gândul despre apa din iarbă și s-a îndreptat direct 
spre ușă. 

Cu coada ochiului a văzut ceva mișcând în zona cu pietre. 

Wilhelm Hopkins săpa o groapă pe peluza ei. Era cu spatele, 
iar lângă el, în pământ era înfipt un ţăruș. Se lăsa cu toată 
greutatea pe sapă, în timp ce lama se afunda în pământul 
umed. 

S-a oprit din mers, nevenindu-i să creadă. 

Vecinul săpa o groapă în curtea ei? 

— Unde te trezești? Ce faci aici? și picioarele i s-au pus în 


VP - 195 


mișcare, automat, a zburat spre bărbatul solid cu coama imensă 
de păr. 

Bărbatul a ignorat-o, săpând în continuare. 

— Eşti nebun? a strigat Annika și a apucat țărușul. Stai aici și 
sapi pe terenul meu? 

Omul i-a smuls țărușul cu atâta forță, încât s-a dat cu câţiva 
pași înapoi, cu fața roșie și ochii arzând. 

— Întotdeauna ne-am ţinut aici sărbătoarea Miezului verii:s, i- 
a răspuns el, răgușit. În fiecare an, de când eram copil, aici am 
pus stâlpul, în locul ăsta și-acum vii tu şi-mi spui că trebuie să 
ne abandonăm sărbătoarea? 

— Consiliul a vândut locul ăsta demult, și Annika și-a aruncat 
braţele în sus, exasperată. Acum locuim noi aici, e casa noastră! 
N-ai niciun drept să vii și să-mi sapi mie curtea, doar pentru că 
așa făceai când erai mic! E nebunie curată! 

Bărbatul a făcut un pas mare către ea, atât de rapid și 
agresiv, încât s-a dat la o parte, gata să cadă în groapă. 

— Ăsta-i locul unde sărbătorim Miezul verii, a spus el, întărind 
fiecare cuvânt. Cu toții, chiar dacă-ţi place sau nu. Nu ne-a 
întrebat nimeni dacă are dreptul să ne vândă terenul comun. Și- 
a luat sapa și țărușul și i-a întors spatele, gata de plecare. 

— Atunci de ce n-ai cumpărat terenul, dacă-l voiai atât de 
mult? 

Bătrânul s-a întors. 

— Era a/ meu! a strigat. De ce să plătesc pentru ceva ce-i al 
meu? 

S-a întors și de data asta a plecat, tot peste peluza ei. 

A rămas înţepenită locului, privind lung în urma lui. Abia după 
ce bărbatul a dispărut după colţul casei, și-a dat seama că 
tremura. Sângele îi pulsa cu atâta putere în gât, că abia mai 
respira. A făcut câţiva pași în urma lui, mută și cu mintea 
complet goală. 

Cum era posibil? Cum de se putea purta cineva în halul ăsta? 

A înaintat înspre colțul casei, apoi s-a oprit și s-a uitat la 
urmele de roți, până unde dispăreau în spărtura din gardul viu, 
în grădina vecinului. 

În același moment a pornit un motor de mașină și în ochi i-au 
strălucit două lumini semicirculare. 


18 Midsommar (în orig.): „miezul verii”, sărbătoare populară similară cu Sânzienele, 
care se ţine între 19-26 iunie; solstițiul de vară. (N.t.). 


VP - 196 


Hopkins a băgat Mercedesul în viteză, a accelerat și a luat-o 
direct prin curtea ei. Apa din stratul de iarbă a ţâșnit în cascadă, 
forţată de presiunea pneurilor. 

A trecut atât de aproape de ea, fără măcar să încerce s-o 
ferească, încât a stropit-o cu noroi până la jumătatea pulpei. 

Îl omor, a gândit femeia, în timp ce luminile stopurilor treceau 
de stâlpii porţii, în drum. 


SUBIECT: Dezamăgire 
CATRE: Andrietta Ahisell 


În vara anului 1889 Alfred Nobel și-a scris prima 
versiune a testamentului. l-a împărtășit planul lui 
Sophie Hess: 

Mă îndoiesc că cineva îmi va simti lipsa. Nici măcar 
un câine pe nume bella n-o să verse vreo lacrimă. 
Oricum, cred c-ar fi cea mai sinceră din toți, pentru că 
n-ar mai avea unde adulmeca nicio urmă de aur. Mulţi 
dintre oamenii aceia dragi vor fi, probabil, dezamăgiți. 
Mă bucur în avans când mă gândesc la toți ochii mari 
și la înjurăturile pe care absenta banilor le va cauza. 

Alfred, Alfred - Sofie nu e tocmai persoana căreia 
să-i faci confidente! Când o să înţelegi? 

Pentru că Sofie se plânge, acuză testamentul de 
câteva ori, când Alfred încă trăiește. 

Işi reface testamentul de trei ori. De trei ori și-l scrie 
singur. Nu-i plac avocaţii, îi consideră niște paraziți 
pisălogi. 

Alfred vrea să scrie din inimă și o face: la 27 
noiembrie 1895 își semnează ultima variantă a 
testamentului. 

Documentul are mai puţin de patru pagini, e scris de 
mână, în suedeză. Trei părţi tratează detaliile legate 
de cât vor primi oamenii aceia dragi și în mai puţin de 
o pagină descrie noile premii pe care vrea să le 
înființeze, finanţate din imensa lui avere. 

Testamentul este depus la Stockholms Enskild Bank. 
Este scris cu o mână tremurândă, cu un număr de note 
pe margine. Va fi deschis la 15 decembrie 1896, cinci 
zile după moartea lui și nimeni nu are motiv de 


VP - 197 


bucurie. 

Nimeni, absolut nimeni. 

De fapt, din contră: toţi sunt dezamăgiţi. Rudele 
sunt adânc mâhnite, simțindu-se, practic, furate. Copiii 
fratelui primesc un milion de coroane, o sumă imensă, 
ameţitoare la vremea aceea, dar ei vor mai mult, mult 
mai mult, așa că ajung la tribunal și câștigă în cele din 
urmă; sunt inundaţi de bani, venitul pe un an și 
jumătate rezultat de pe urma întregii averi. 

Părăsesc mormântul unchiului,  numărându-și 
bancnotele printre dinţii încleștaţi. 

Viitorul arhiepiscop Nathan Söderblom e dezamăgit. 
A vorbit la căpătâiul lui Alfred, la San Remo, cu toate 
astea nu-și primește spitalul la care spera. 

Până și regele Suediei, Oscar al II-lea, e cam trist, 
considerând că intenţia de a înfiinţa premii care să 
răsplătească străini, nu doar suedezi, e lipsită de 
patriotism. 

Viitorul premier, Hjalmar Branting, la vremea aceea 
redactor-șef al ziarului social-democraţilor, spune că 
donația e o gafă majoră. 

Dr. Alfred, el a gândit și a cântărit. Vrea să fie 
acordate cinci premii, cinci premii care să reprezinte 
direcțiile muncii lui și pasiunile sale: fizică, chimie, 
medicină, literatură și, poate cel mai remarcabil dintre 
toate, pacea. 

Femeile lui sunt și ele acolo, cele două care au 
însemnat ceva în viaţa lui; sunt trecute în testament, 
deși în moduri diferite. 

lat-o din nou, femeia pe care n-a putut-o avea. Nu-i 
spune numele, dar îi lasă darul cel mai de preţ: în 
viitor, parlamentul norvegian va primi instrucțiuni să 
răsplătească persoana care va fi făcut cel mai mult 
sau cele mai bune lucruri pentru înfrățirea între 
popoare, pentru desființarea sau reducerea armatelor 
și pentru desfășurarea și promovarea congreselor de 
pace. 

Bertha Kinsky, căsătorită von Suttner, contesa cea 
frumoasă de la Grand Hotel din Paris, care a devenit 
celebră prin organizarea congreselor de pace, este a 


VP - 198 


doua femeie care a obţinut un Premiu Nobel (în 1905, 
Premiul pentru Pace; prima a fost Marie Curie, care a 
primit Premiul pentru Fizică în 1903). 

Sofie Hess (actuala doamnă Kapy von Kapivar), al 
cărei nume este menţionat în testament, este 
persoana cea mai  marginalizată dintre toţi 
dezamăgiţii. Primește echivalentul a jumătate de 
milion de coroane anual, pentru restul vieţii, dar Sofie 
vrea mai mult - mult, mult mai mult și are un as în 
mânecă. De fapt, are 218 ași: scrisorile trimise de 
Alfred de-a lungul anilor. la legătura cu executorul, 
Ragnar Schlman, se gudură, se roagă, îl lingușește. 
Are atâtea datorii, o povară imensă, apăsătoare - nu s- 
ar putea să-i fie plătite din averea lui Alfred? 

Când strategia nu-i reușește, începe cu 
amenințările. 

218 scrisori. Bineînţeles că n-ar vrea să cadă în 
mâna cuiva, să le citească oricine, un străin, ar fi 
rușinos, categoric n-ar fi de acord, ţinând seama de 
bunul renume al regretatului domn Nobel... 

Un milion, asta-i tot ce vrea, echivalentul unui milion 
de coroane. 

Cash. În caz contrar se va vedea nevoită să le 
vândă, scrisorile scandaloase, celui care-i oferă mai 
muţi bani. 

lar Schlman plătește. Șantajul a funcţionat. 

Așa sfârșește lunga legătură a lui Alfred Nobel cu 
Sofie Hess. 

Reușește să-l exploateze chiar și după moarte. 


Sâmbătă, 29 mai 


Pisicuţa s-a întins la soare, cu apa din piscină, plină de 
cloramină, șiroindu-i pe prosop. In jurul ei, copiii alergau și ţipau 
non stop, strigau unul la altul cu accentul acela burghez de 
engleză britanică, vorbită în școlile particulare (și-i imagina 
mergând la școală într-un Land Rover strălucitor, condus de o 
mamă îngrijită, bronzată, toţi cu uniforme călcate și gulerașe 


VP - 199 


albe, scrobite). 

Erau deja prea mulți rezidenţi în complexul ăsta; curând 
trebuia să se-apuce să caute altul. 

Și-a potrivit mai bine pe nas ochelarii de soare mari și rotunzi 
și a luat revista Cosmopolitan: cum să ajungi mai atrăgătoare, 
mai subţire, mai bogată. 

Mingea de plajă a lovit-o drept în cap și i-a mutat ochelarii din 
loc. 

Doi englezoi palizi, mici și îndesaţi, stăteau în faţa ei, speriaţi. 
Lângă ei, mingea. 

Pisicuța a zâmbit. 

— E mingea voastră? 

Au dat din cap, tăcuţi, cu ochii mari. 

— Hai, luaţi-o, a spus ea, aruncându-le-o. Dar fiți atenţi să nu 
mai loviți și pe altcineva. Cine știe, poate se supără. 

Copiii au dat din cap din nou; unul a luat mingea și s-a 
îndepărtat, celălalt, mai mic, nu s-a mișcat din loc. 

— De unde ești? a întrebat-o. 

Pisicuța, care-și pusese ochelarii la loc și se întinsese pe 
șezlong, s-a ridicat din nou în capul oaselor. 

— Din America. Cea mai bună ţară din lume. Mult mai bună 
decât Spania sau Anglia. 

S-a întins apoi și și-a ridicat revista, demonstrativ. 

De obicei faza ţinea. Americanii aroganţi erau cel mai greu de 
suportat de către un englez. 

Puștiul nu s-a mișcat. 

— Atunci de ce nu locuiești acolo? 

A lăsat revista jos. Era incredibil de enervant: palid, plin de 
pistrui, cu părul roșu și, normal, cât se putea de cretin. 

— Ştii ce? i-a răspuns ea, luându-și revista și prosopul. E o 
idee foarte bună, mulţumesc frumos. 

l-a zâmbit puștiului și a pornit-o spre intrarea cea mai 
depărtată de apartamentul ei. Nu era cazul să afle toată lumea 
unde locuia. 

— Dar la picior ce-ai păţit? a strigat puştiul în urma ei, dar s-a 
prefăcut că nu-l aude. 

Totul era răcoros și alb în apartament. A pus prosopul (alb, 
desigur) la uscat în baie și a așezat revista, cu coperta în sus, în 
coșul de răchită de lângă canapeaua albă, acoperită cu o 
cuvertură de in. Costumul de baie era umed și rece, îi răcorea 


VP - 200 


abdomenul într-un mod plăcut. Nu purta bikini niciodată. 
Cicatricea mare de pe piept era prea vizibilă, genul de amănunt 
foarte ușor de reţinut. Operaţie pe cord, a spus în acele rare 
ocazii când cineva a văzut-o și a întrebat. Ar fi putut foarte bine 
să spună adevărul, pentru că oamenii nu trăiau mult după ce 
puneau întrebarea. Un accident de muncă: de mult de tot am 
fost împușcată, dar am uitat totul, am uitat, totul e îngropat. 

A intrat în dormitor, a deschis calculatorul, și-a adus un 
prosop nou, l-a împăturit și l-a pus pe scaunul de la birou, ca să 
nu-l ude. S-a logat pe Happy Housewives și s-a uitat să vadă 
dacă agentul îi lăsase vreun semn. 

Avea un mesaj nou. 

S-a dus totul de râpă. Șterge-ți hardul. Evită toate locurile pe 
unde mergeai. Persoana care te-a identificat: Bengtzon, Annika, 
Stockholm, Suedia. NU MAI FOLOSI CANALUL ASTA. 

Mesajul fusese lăsat la 9:13 a.m., ora Europei Centrale, 
același fus orar - cu alte cuvine, acum 20 de minute. 

A mai citit mesajul de trei ori. 

A închis calculatorul, a deschis sertarul biroului și a scos o 
șurubelniță mică. A deșurubat baza calculatorului și a scos 
hardul. Era gri, de dimensiunea și forma unui pachet de ţigări. 
Memoria RAM rămânea: orice informaţie se șterge automat când 
se întrerupe alimentarea. A ieșit din dormitor, a luat hardul cu 
ea și s-a dus la baie. Și-a scos repede costumul de baie, și-a tras 
o pereche de jeanși și un T-shirt albastru. Și-a strâns părul încă 
ud într-o coadă de cal și și-a agăţat ochelarii de soare la 
decolteul bluzei. 

Tot timpul bănuise chestia asta, că agentul ei era un idiot 
neajutorat. 

Sterge-ți hardul, ca și cum ar folosi la ceva! Totul putea fi 
reconstituit și atunci s-ar fi găsit mailuri, site-uri, chat-uri, 
adrese de IP de ici, de colo și de oriunde, băga-mi-aș! Șterge-ți 
harduh Pupă-mă-n cur. 

A pus hardul în geantă și a apucat cheile de la mașină de pe 
măsuţa din hol. Nu și-a mai bătut capul cu amprentele: trecuse 
de stadiul ăsta. 

A tras ușa după ea, fără a privi înapoi - să nu privești 
niciodată înapoi. S-a concentrat pe viitor și pe obiectivele 
viitoare. 

Bengtzon, Annika, Stockholm, Suedia. 


VP - 201 


Annika s-a trezit cu soarele scăldându-i faţa. Transpirase atât 
de mult, încât părul i se lipise de ceafă și de spate. A mai stat 
așa câteva minute, fără să deschidă ochii și a ascultat sunetele 
casei. Undeva mergea un radio, se pălăvrăgea tare pe P1, 
cineva răsfoia un ziar. Nişte copii făceau gălăgie pe undeva, 
trebuie să fi fost ai ei. 

Ar trebui să se scoale. 

Era cazul să se adune. 

Neapărat, o să se ducă la IKEA să cumpere niște jaluzele ca 
lumea. 

Cu greu s-a sculat din pat și s-a târât la baie. Thomas fluiera 
jos, zgomotul îi sfredelea creierul. 

Weekendul, un weekend întreg pe care erau obligaţi să-l 
petreacă împreună, nu se puteau ascunde în spatele slujbelor 
lor. 

Și-a tras o pereche de jeanși și o bluză de trening cu glugă și 
a coborât în bucătărie. 

— 'Neata, i-a spus Thomas, fără să-și ridice ochii din ziar. Am 
făcut cafea. 

S-a dus la bufet și și-a turnat o cană mare. 

— Nu știu ce ne facem cu Hopkins. Dacă-mi mai folosește 
grădina drept loc de joacă, cred c-o să fac o prostie. 

— Așa, acum e grădina ta? Credeam că locuim împreună, i-a 
răspuns el, răsfoind ziarul și fără să ridice ochii, în continuare. 
Purta un trening și adidași. 

Annika s-a așezat în faţa lui și a acoperit cu mâna articolul pe 
care-l citea Thomas. 

— N-are dreptul să folosească grădina noastră drept 
scurtătură ori de câte ori își scoate mașina - conform legii, ăsta 
e comportament arbitrar. 

Thomas a tras ziarul și l-a ridicat, ostentativ. 

— Luni seara avem șase oameni la masă. Larsson și Althin cu 
nevestele, Cramne și Halenius. 

— E absolut cretin să sapi gropi în iarbă, pentru că ăla e locul 
unde se sărbătorea Miezul verii. 

Thomas a dat pagina. 

— Trebuie să le arătăm puţină înțelegere. Astea-s tradiţii 
vechi și până nu de mult oamenii care stăteau aici aveau 
dreptul să folosească locul. E normal să fie supăraţi că l-au 


VP - 202 


pierdut. Ce-ai de gând să gătești? 

— Supă de pește, i-a spus Annika ziarului Svenska Dagbladet 
din faţa ei. Consiliul local a vândut pământul, acum noi locuim 
aici și vecinii n-au niciun drept să facă ce vor. 

Thomas a lăsat ziarul în jos, l-a împăturit și a privit-o, în cele 
din urmă. 

— Când locuiești într-o vilă trebuie să devii puţin mai subtil, a 
zis el, sculându-se. 

S-a oprit în dreptul ușii de la intrare. 

— A sunat mama. Vine după-masă. Vrea să vadă cum ne-am 
aranjat. 

— OK, i-a răspuns Annika, cu ochii în cana de cafea. 

Asta ca să se asigure că nu e tocmai Djursholm și ca să ne 
atragă atenţia că nu avem vedere la mare decât de sus, din 
dormitor, a gândit ea. 

Thomas a ieșit și a închis ușa în urma lui. Annika a împins 
cana de cafea și s-a repezit la fereastră - l-a privit cum iese pe 
poartă și aleargă pe Vinterviksvăgen cu pași mici, ușori, cu 
umerii care i se mișcau relaxat. S-a făcut nevăzut în liziera care 
ducea spre țărm; presiunea din piept a devenit mai puternică: 
de ce era atât de distant? 

S-a dus înapoi la bufet, a strâns vesela de la micul dejun și a 
băgat-o în mașina de spălat vase, a șters masa, apoi a mai 
șters-o o dată. 

Trebuia să se adune. Era cazul să facă ceva. 

Și-a clătit faţa la chiuveta din bucătărie, s-a șters cu o cârpă 
de vase și s-a dus afară să vadă ce fac copiii. 

Se jucau cu camioane și cu lopăţele, în groapa făcută de 
Hopkins. 

— Uite, mami! a strigat Kalle când a văzut-o, avem un vulcan! 
Scuipă foc, dar Spiderman o să-l oprească, vruuuuum... 

Băiețelul ţinea în mână o găletușă de plastic, întruchiparea 
supereroului. Ellen a înșfăcat un camion și a urmat exemplul 
fratelui ei, vruuum, vruuum... 

— Ce-ar fi să ne-apucăm să săpăm, i-a întrebat ea, făcând un 
efort să pară veselă. Ce-ar fi să plantăm niște flori frumoase? 

Copiii au aruncat jucăriile, au venit la ea în fugă și au apucat- 
o, fiecare, de câte un picior. 

— Te iubesc tare mult, mami, i-a zis Ellen, strângându-i 
piciorul. 


VP - 203 


S-a aplecat și i-a luat pe amândoi în braţe. 

— Și voi sunteţi cei mai buni copii din lume, le-a șoptit și a 
simţit cum apăsarea din piept devine mai puternică. l-a legănat, 
i-a strâns la piept, i-a alintat. 

Le-a dat drumul, s-a ridicat și și-a dres glasul. 

— la, aduceţi lopăţelele că ne-apucăm de săpat. 

A adus și ea o cazma din beci și s-au îndreptat cu toţii spre 
gaura din gardul viu pe unde Hopkins trecea cu mașina. 
Merțanul era parcat cu faţa, doar la un metru de limita grădinii 
ei. 

— Uite, o să plantăm un strat frumos de flori aici. 

Cu copiii printre picioare, a săpat pe o lungime de trei metri și 
a scos brazdele de iarbă călcată, așezându-le ca o barieră între 
terenul lor și al vecinului. 

— Așa, acum ne ducem să cumpărăm niște flori. 

Puștii au năvălit spre mașină, urcându-se pe bancheta din 
spate, fără niciun fel de ceartă, de data asta. A încuiat casă, a 
pus cheia într-o cizmă lângă ușă, pentru ca Thomas să poată 
intra, a sărit în mașină și au pornit-o spre magazinul din Mörby. 

La raionul de grădinărit era o masă de oameni și a fost 
nevoită să le repete copiilor să nu se depărteze. Drept răsplată, 
i-a lăsat să-și aleagă câteva din plantele pe care urmau să le 
sădească. 

Ellen a ales panseluțe și flox de vară, iar Kalle, margarete și 
sporul casei. Annika a luat crăițe; bunica ei le cultiva 
întotdeauna în jardiniere, în apartamentul din Hälleforsnäs, 
înainte de a le planta în faţa căsuţei din Lyckebo. l-a ajutat un 
tânăr să care la mașină trei saci uriași cu pământ și duși au fost. 

Ajunși acasă, copiii erau deja plictisiţi de toată aventura cu 
grădinăritul. S-au întors la vulcanul lor și au continuat săpăturile 
cu tractorul Spiderman. 

Annika a scos sacii cu pământ și a început să-i târâie la stratul 
cel nou. 

— Puteai să-mi spui că pleci, i-a zis Thomas din spate, ceea ce 
a speriat-o și a scăpat sacul. 

Era așezat pe terasa din spatele casei și citea ziarele de 
seară. 

— Am lăsat cheile într-una din cizmele de lângă ușă, a 
răspuns, aplecându-se să ia sacul din nou. 

Thomas s-a sculat și a ocolit casa. 


VP - 204 


O să mă ajute, și-a spus în gând. Se întoarce cu restul de 
pământ. 

A rupt primul sac și l-a golit în răzorul cel nou; a aruncat o 
privire peste umăr, spre locul unde dispăruse Thomas. 

O să fie mulţumit că fac un efort. Putem să facem din casă și 
din grădină un proiect comun, proiectul nostru; o să fie mica 
noastră oază, unde să ne relaxăm și să uităm de restul lumii. 

Dar Thomas n-a revenit. L-a zărit mișcându-se în bucătărie, 
apoi vorbind la mobil, lângă chiuvetă. 

Pentru un motiv neînțeles a simţit că-i vine să plângă, 
văzându-l acolo. Dezamăgirea îi înnoda un laţ în jurul gâtului și 
nu putea să respire. 

Nimic din ce făcea nu era bine. Orice-ar fi făcut nu era 
suficient. 

— Bună! i-a striat Ebba din stradă. Ce plantezi? 

S-a întors și și-a dat silința să zâmbească, a înfipt cazmaua în 
pământ și s-a îndreptat spre gard. Francesco a-nceput să latre 
vesel și să dea din coadă când a văzut-o. 

— Ce faci, băiete? și s-a aplecat să-l mângâie, ocazie cu care 
și-a șters nasul și ochii. 

— Lui Wilhelm n-o să-i placă unde-ţi plantezi florile, i-a atras 
atenţia Ebba, privind spre peticul de pământ gol. 

— Exact asta și vreau. Bei o cafea sau vrei să mănânci cu noi? 
Mă gândeam să fac o omletă... 

— Mersi, i-a zis ea, făcând câţiva pași în urma câinelui, care-o 
trăgea spre o veveriţță, mi-ar plăcea, dar trebuie să mă duc la 
institut. Francesco, aici! 

— Lucrezi sâmbăta? a întrebat Annika, încercând să pară 
relaxată. 

— Adunarea Nobel a organizat un seminar foarte interesant, 
„Provocarea globală a neuroprotecției și neuroregenerării”; după 
aceea o să fie un mic cocteil. A devenit un fel de tradiţie, e 
pentru profesori și cei care și-au terminat doctoratul și este 
foarte plăcut. 

— Un fel de petrecere a angajaţilor? a întrebat Annika și a 
aruncat o privire spre casă. Nu-l mai zărea pe Thomas. 

— Da. Comitetul Nobel are ședință azi ca să facă lista 
preliminară, ceea ce înseamnă ceva mai multe emoţii. Apropo, 
pot să te rog ceva? 

— Bineînţeles, spune! 


VP - 205 


— Plec mâine să-mi văd verișoara în Dalarna? și lipsesc 
câteva zile. Aș vrea să mai arunci câte o privire la mine acasă. 

A aprobat din cap, privind la vila imensă. 

— Bineînţeles, ce trebuie să fac? Să ud plantele, să am grijă 
de câine, să aduc scrisorile în casă? 

Ebba a început să râdă și a căutat ceva în buzunarul jachetei. 

— Îl iau pe Francesco cu mine, dar ar fi excelent dac-ai putea 
să duci scrisorile în casă o dată sau de două ori. Plantele n-au 
probleme. Uite cheia de la cutia de scrisori... Mersi tare mult. 
Sună-mă dacă se întâmplă ceva - numărul de mobil e pe cartea 
de vizită. 

l-a întins cheia și cartea de vizită, i-a făcut cu mâna și a fugit 
în urma câinelui, care-o luase deja spre grădina lui Hopkins. 

— Nu acolo, înapoi... 

A înghiţit în sec, a pus lucrurile în buzunar și a aruncat o 
privire în direcţia mașinii. Sacii de pământ erau pe jos, lângă 
portbagajul deschis. 

Nimeni n-avea s-o ajute. 


Luni, 31 mai 


Anton Abrahamsson a intrat în încăpere și simțea cum îi 
tremură genunchii. Ședinţele programate dimineaţa devreme, la 
ultimul etaj al clădirii centrale din complexul poliţiei, erau 
renumite, mai ales cele care aveau loc în birourile de pe colţ, cu 
vedere spre parcul Kronoberg. 

Și acum îi venise rândul. 

Șeful Serviciului de Informaţii al Poliţiei și Bertstrand, 
directorul lui, stăteau lângă fereastră și vorbeau încet. Soarele 
dimineţii se reflecta în fațada clădirii de vizavi, care arunca 
umbre inegale pe chipurile lor. Amestecau în cănile de cafea și 
păreau că discutau ceva secret. 

— Ei, deci așa arată locul ăsta..., a zis Abrahamsson, 
frecându-și mâinile ca să-și usuce transpiraţia din palme. 

Bărbaţii de lângă fereastră l-au privit, și-au lăsat cănile pe o 
măsuță mică și rotundă, din lemn, și s-au îndreptat spre el. 

— Bun venit, i-a spus șeful Serviciului de informații. Cafea, 


19 Dalarna: regiune în centrul Suediei. (N.t.). 
VP - 206 


sau poate apă? și a arătat spre o măsută cu diverse răcoritoare. 

Abrahamsson a dat mâna cu Bertstrand și s-a dus să-și toarne 
un pahar de apă minerală. li cam tremura mâna și nu voia să 
riște să verse cafea. 

Mă întreb dacă toată lumea-i atât de nervoasă înainte de 
ședințele în care se discută promovările, a gândit el. 

— Stai jos, Abrahamsson, i-a spus șeful serviciului de 
informații. 

S-au așezat cu toţii pe fotolii joase, confortabile, cu tapiserie 
albastru-închis. Anton și-a întins picioarele. 

— Acasă toate-s bune, da? l-a întrebat șeful lui. 

Nu-i venea să creadă, aproape că l-a pufnit râsul - chiar îi 
interesa! 

— Mulţumesc, da. Tânărul nostru crește, are nouă luni deja... 
Am avut o perioadă mai grea, cu colici și de-astea... 

Bertstrand s-a aplecat spre el, împreunându-și mâinile. 

— Anton, am vrea să vorbim despre extrădarea din Bromma, 
de astă-iarnă. 

A zâmbit și a dat din cap - da, își amintea foarte bine cazul. 

— O treabă complicată. Mă bucur c-a mers atât de bine. 

Superiorii lui au schimbat o privire rapidă, care l-a făcut pe 
Anton să se simtă ciudat. 

— Raportul pe care l-ai scris bănuiesc că a fost precis? l-a 
întrebat șeful securităţii. 

Anton a luat o înghiţitură de apă și a dat din cap, gânditor - 
da, așa e, era cât se poate de precis. 

— Există câteva detalii neclare, a continuat Bertstrand. 
Sperăm că ne vei putea ajuta să elucidăm cursul evenimentelor. 

Anton a zâmbit și și-a destins genunchii. 

— Dă-i drumul. 

— In ce moment ţi-ai dat seama că la extrădare erau de față 
membri CIA? 

În ce moment? 

În ce moment? 

— Da, a zis el cu oarecare ezitare, cred că atunci când George 
a spus c-a adus cu el niște băieți de acolo, ca să aibă grijă de 
transport. 

— George? l-a întrebat șeful Serviciului de informații. 

— Bărbatul care s-a prezentat drept șeful echipei de 
americani, a clarificat Bertstrand. 


VP - 207 


— George? a repetat șeful securităţii, privindu-l pe Anton fără 
nicio expresie. 

— Era foarte corect și politicos, a continuat Anton. 

Șeful Serviciului de informaţii s-a foit pe scaun și sub 
greutatea lui tapițeria a scârțâit ușor. 

Bertstrand și-a schimbat poziţia și s-a așezat pe marginea 
fotoliului. 

— Ai purtat cumva o mască la un moment dat? a întrebat și l- 
a privit pe Anton puţin acuzator. 

O mască? 

— În vreunul din momentele operaţiunii? 

Categoric nu. 

— Categoric nu, de ce aș fi făcut-o? 

— N-ai avut nicio reacţie la faptul că tot personalul american 
purta cagule? 

— Nu și George, a răspuns Anton repede. Avea fața 
descoperită. Era foarte... 

Politicos și corect, fusese gata să spună, dar mai zisese și nu 
era cazul să repete. 

Șefii au schimbat o privire și Bertstrand a clătinat din cap. 

— Încă ceva, a spus el, privindu-l din nou pe Anton. De ce-ai 
plecat? 

Am plecat? Când? 

— De ce tu și colegii tăi aţi părăsit încăperea în timp ce băieţii 
de la CIA îi aplicau tratamentul ăla umilitor prizonierului? 

— Am stat, am stat aproape tot timpul. 

— Da, de acord, i-a răspuns Bertstrand, rar și încet, dar de ce 
ați plecat? Adică aproape de sfârșit? 

Anton a auzit urletele prizonierului în acea sală de ședințe 
grandioasă de la ultimul etaj al clădirii, a auzit zornăitul 
lanțurilor de la glezne, fâșâitul foarfecelui în stofa groasă. A 
auzit plânsul și strigătele de ajutor, a văzut ochii injectaţi care 
priveau fix în tavan, în timp ce trupul gol i se încorda pentru că-i 
era invadat anusul. 

— Mi s-a părut deosebit de neplăcut, a răspuns el. 

Șeful securităţii s-a ridicat de pe fotoliu și s-a apropiat de 
fereastră pentru a privi vârfurile copacilor din parc. 

— Anton, avem o problemă juridică la această extrădare, 
după cum poate-ţi dai seama. 

Anton a clipit. O problemă juridică? 


VP - 208 


— Erai răspunzător de extrădare, dar s-a dovedit c-ai cedat 
controlul oficial americanilor, i-a zis Bertstrand. Și conform legii 
suedeze lucrul ăsta nu-i permis. Va trebui să facem o anchetă și 
rezultatul va fi făcut public, mai devreme sau mai târziu. Înțelegi 
despre ce vorbesc? 

Pe loc, Anton a fost cuprins de o bănuială extrem de 
neplăcută. 

— N-a fost vina mea. Nu puteam face nimic. 

Bertstrand a dat din cap, înţelegător. 

— ţi înţeleg situaţia, i-a răspuns el. Va trebui să ne ajutăm 
unul pe celălalt, pentru a ajunge la capătul problemei. 

— Nu eu am autorizat transportul, ci Ministerul de Externe. 
Ministrul de Externe. 

— Da, știm, a răspuns Bertstrand, dar nu transportul în sine a 
creat probleme. 

— N-aveam cum să intervin dacă s-a întâmplat ceva, odată ce 
s-au ridicat de la sol - căpitanul e cel care... 

— Abrahamsson, a spus răspicat șeful securităţii, întorcându- 
se cu fața spre el. George este problema. N-ai înțeles atâta 
lucru? 

S-a îndreptat încet spre fotoliul pe care stătea Anton. 

— Cum dracu' o să explicăm noi, i-a spus el rar, că tu ai cedat 
controlul oficial, pe un aeroport suedez, âlora de la nenorocita 
aia de CIA? 

Strigase ultimele cuvinte. 

Anton s-a rezemat de spătar și a strâns cu putere braţele 
fotoliului în pumni. 

— Hai s-o luăm de la început, a intervenit Bertstrand. 
Guvernul a decis că teroristul trebuia extrădat, asta e limpede. 
Orice i se putea întâmpla după aceea e, de asemenea prevăzut 
de legislaţia pe care numai guvernul o poate pune în practică - 
și aici suntem OK. Am putea ridica problema transportului, caz 
în care ar fi treaba Ministerului de Externe. 

— Nenorocita aia de CIA? a strigat din nou șeful Serviciului de 
informaţii, privindu-l pe Anton cu ochii roșii. George?! 

— O să fim în regulă dacă reușim să ne concentrăm pe zborul 
în sine, în loc pe cine conducea operaţiunea, a continuat 
Bertstrand. Majoritatea  redactorilor de ziar sunt cretini 
patentaţi, iar avioanele sunt mult mai interesante decât 
paragrafele de lege, nu? 


VP - 209 


Șeful securității a gemut cu zgomot, apoi s-a dus și s-a așezat 
la birou. 

— Chestia asta trebuie tratată ca lumea, de-acum înainte, a 
adăugat Bertstrand. E foarte important să spunem ceea ce 
trebuie și ideal ar fi ca alte lucruri să nu fie spuse deloc. 

A zâmbit cu jumătate de gură. 

— Ce ziceai că mai face puştiul tău? Nouă luni? Hm! Te-ai 
gândit că poate ar fi mai bine să petreci mai mult timp cu el? 

Anton a dat din cap cu greu. Nu mai era în stare să 
vorbească. 

e 

Soarele ardea deja. Avea să fie o zi deosebit de frumoasă, 
prima zi adevărată de vară. 

Annika se plimba încet prin grădină, în timp ce copiii se 
încălțau. 

Cinstit vorbind, stratul cel nou de flori, din dreptul spărturii din 
gardul viu, nu era de o frumusețe deosebită. Plantele arătau 
obosite și neîngrijite, se rezemau neputincioase unele de altele; 
și nu erau suficiente. Cu puţin noroc însă, se vor înzdrăveni și 
vor umple locul. 

Soacră-sa a strâmbat din nas și a întrebat-o pe Annika dacă n- 
ar fi fost cazul să-i ajute pe copii la plantat. 

— Eu le-am plantat, nu copiii. Nu-ţi plac? 

Doris Samuelsson a schimbat instantaneu subiectul. 

Kalle a venit spre ea, târâindu-și picioarele. l-a luat mâna și și- 
a îngropat faţa în jeanșii ei. 

— Vreau să stau acasă azi, mami. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea, lăsându-se pe vine. Nu te 
simţi bine sau ești obosit? 

— Vreau să stau acasă. 

— Dar eu voi începe lucrul din nou, i-a răspuns ea, 
mângâindu-l pe spate. In câteva săptămâni tati, o să aibă 
concediu, așa c-o să poţi sta acasă și-o să mergi să înoţi cu el 
aproape toată vara. Ai să vezi ce bine o să fie, da? 

Băiețelul a dat din cap. L-a luat de mână și l-a dus la mașină. 

Ellen se urcase singură și Annika a ajutat-o să-și pună 
centura, după care au pornit. 

Când au ajuns la grădiniță, fetița a luat-o la fugă, cu Poppy și 
Lucide sub câte un braţ, sporovăind cu educatoarele; Kalle a 
rămas lângă mașină. 


VP - 210 


— Ce s-a-ntâmplat, Kalle? De ce nu vrei să intri? 

— Hai, vino aici, i-a spus Lotta, educatoarea care avea grijă 
de primirea copiilor. Ai venit foarte devreme azi, așa că ai timp 
să te duci la calculator înainte de micul dejun - dacă vrei? 

Băiatul a dat din cap, a luat-o pe Lotta de mână și a dispărut 
în clădire. 

Ajutaţi-l, a gândit Annika, ajutaţi-l unde eu nu-l pot ajuta. Vă 
rog, careva, aveţi grijă de copiii mei atunci când eu nu-s în 
stare. 

S-a urcat în mașină și s-a întors acasă, pentru ultima zi de 
vacanţă. 

e 

A strâns masa și a făcut o listă de cumpărături pentru cină. A 
făcut cafea. A băut-o. 

S-a așezat lângă fereastră și privind afară a simţit cum îi 
crește apăsarea din piept. 

A lăsat cana în chiuvetă și s-a dus sus, la calculator. 

Incercase cu o zi înainte să stea și să scrie pe terasă, dar 
bateria nou-nouţă a laptopului era descărcată, așa c-a trebuit 
să-l bage în priza din casă. 

Biroul era mic și deja plin de lucruri. Hâărtiile, cărţile și 
rapoartele lui Thomas zăceau împrăștiate peste tot și s-a gândit 
dacă și biroul lui de la minister era la fel de dezordonat. A strâns 
toate documentele într-un teanc, i-a mutat calculatorul într-o 
parte și l-a pus pe al ei în mijloc. 

S-a logat la site-ul ziarului, dar erau atâtea titluri și elemente 
animate, încât s-a văzut nevoită să îngheţe pagina pentru a 
putea citi. 

Nu se întâmplase cine știe ce duminică. Se zvonea că Prințesa 
Madeleine se hotărâse să învețe să navigheze; Darin, un mare 
star pop, fusese victima unui atac cu motivații sexuale; un tânăr 
de 18 ani din Borlânge fusese împușcat în picior de poliţie. lar 
Zlatan dăduse un gol. 

Nimic despre Caroline von Behring. 

Nimic despre crimele de la Nobel. 

Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Lumea începuse deja să 
spună: „Da, dineul de la Premiile Nobel, n-a murit cineva acolo? 
Parcă a căzut cineva peste balustradă, în apă, sau așa ceva, 
nu?” 

Nici ea nu-și mai amintea bine cum se întâmplase. După șase 


VP - 211 


luni, memoria îi juca feste. Muzica tăcuse aproape de tot, 
mâncarea își pierduse gustul insipid. 

Mai rămăsese doar Caroline, privirea ei când și-a dat seama, 
rugămintea ei tăcută. 

Așa cum făcuse de multe ori înainte, s-a logat la adresa ei 
particulară de mail, annika-bengtzonQhotmail.com și a scos din 
arhiva electronică textul despre dineu. 

Avea mare noroc că scrisese totul imediat. Era o mare 
ușurare să-și regăsească toate gândurile, că toate reacţiile ei 
erau notate acolo, încă vii. Totul despre lumini, pahare, dans și 
Bosse, bineînțeles. Momentul în care a fost împinsă, vânătaia de 
la picior, bareta de pe umăr, Caroline, sângele, ochii ăia galbeni. 

Ochii ăia galbeni... 

A închis ochii și i-a privit, avea acum doar amintirea lor. 

Cât de repede se șterg lucrurile. 

A închis articolul și și-a controlat contul de mail de la ziar, pe 
care-l accesa prin OutloOK Express. 

Avea trei mesaje noi. 

Petrecere la grădiniță - aduceți prăjituri, noi dăm cafeaua și 
sucurile! 

A privit mailul o vreme. 

Era vorba de grădiniţa din Kungsholmen și probabil că mailul 
ajunsese la ea din greșeală, un mail trimis unei întregi liste, de 
pe care numele ei nu fusese șters. 

Nu mai aveau nicio treabă acolo. 

A deschis al doilea mail: baterie nouă. 

Putea ridica bateria cea nouă de la Spike, în redacţia de știri, 
oricând după ora 11. Excelent. 

Mâna i s-a oprit în aer, deasupra tastaturii, când a citit al 
treilea titlu: 

Minti și vei fi pedepsită! 

Numele expeditorului a făcut-o să se apropie de ecran: Nobel 
trăiește. 

La dracu'! 

A deschis mailul. 

Ești unul din ipocriti. Te-ai erijat în campioană a adevărului, 
dar aduci numai minciuni și întuneric. 

Ce... 

A mers pe text în jos. 

Stiu adevărul despre Adunarea Nobel. Marele preot al 


VP - 212 


ipocriziei, Machiavelli al Comitetului Nobel, omul care a 
transformat deconstrucția în artă și despotismul în virtute a 
crezut că-mi închide gura când m-a dat afară, dar va primi o 
pedeapsă mult mai mare, întreab-o pe Nemesis, întreab-o pe 
Caroline von Behring! Și întreab-o pe Birgitta Larsen! 

Aha, a gândit ea, a mers la capătul paginii, la semnătura 
Nobel trăiește. A subliniat numele, a dat clic pentru proprietăți și 
a găsit adresa reală din spatele semnăturii: lh.svenssonQki.se. 

A lăsat să-i scape un oftat adânc - trebuia să-și imagineze! 

Da' ce voia să spună - la cine se referea? La Ernst Ericsson, 
succesorul Carolinei la șefia Comitetului? 

Toți știu, dar nimeni nu scoate niciun cuvânt; sunt cu toții 
părtași la jocul ăsta murdar. Omul cel mai puternic a fost 
cumpărat cu totul de industria farmaceutică și acum șade în 
siguranță în burta monstrului. Bea prea mult și lasă să treacă 
rezultate inexacte - iar acum, tratamentul lui pentru scleroza 
multiplă este testat pe oameni, dar ce s-a întâmplat în timpul 
testelor pe animale? De ce au fost ținute secret? Cu totii trebuie 
să ne asumăm responsabilitatea. A cui viată e mai importantă? 
Cea a omului puternic sau a omului bolnav? 

Disconfortul ei creștea pe măsură ce citea mailul. 

Prietena ta este o oportunistă care și-a scos partenerii din joc. 
Știu ce s-a întâmplat, doar banii contează, doar Mammon 
contează. Acum și-a cumpărat din nou o poziție în lume, un loc 
la masa celor înfometați, în sala unde vierul Saehrimnir este 
măcelărit în fiecare zi fără teamă de consecinţe... 

Ultima parte îi era adresată direct. 

Ai o responsabilitate față de lume, responsabilitatea pe care 
ti-ai asumat-o pentru a apăra adevărul, dar o trădezi. 

lar lucrul ăsta nu va rămâne nepedepsit. 

NU VA RĂMÂNE NEPEDEPSITI 

Mailul nu era semnat. 

A rămas așa, privind ecranul, până ce ochii au început să-i 
ardă. 

Nu era ceva neobișnuit ca niște indivizi săriţi de pe fix să te 
contacteze, atunci când îţi apărea numele sub articolele din 
ziarul de seară. Avea la birou o cutie de pantofi plină cu scrisori 
ciudate, de ameninţare, faxuri și mailuri tipărite. 

Asta era altceva, mult mai mult. 

Profesorul dezechilibrat, ostracizat, chiar voia ceva de la ea. 


VP - 213 


Nu a semnat mailul, dar l-a trimis de la adresa lui, de la 
Institutul Karolinska. Era clar că nu-l interesa să-și ascundă 
identitatea. În privinţa asta era exact la fel ca individul din 
stafful Partidului Social-Democrat, care a condus o campanie 
murdară împotriva liderului Partidului Moderaţilor. l-ar fi fost 
foarte simplu să-și facă un cont pe Hotmail și să-și spună Alice, 
o mamă singură. 

Era puţin ciudat că semnase Nobel trăiește, dar dacă se 
gândea bine, știa pe cineva care lucra la Sydsvenskan la Malmö 
și care semna Sherlock, deși numele lui adevărat era Anders, 
așa că, la urma urmei, poate nu era atât de ciudat. 

Și-a frecat fruntea. Totul era spus foarte direct. 

Sau Lars-Henry Svensson era un paranoic obsesiv, sau era un 
sâmbure de adevăr în ceea ce spunea. 

S-a uitat la ceas; era aproape nouă fără un sfert. A luat 
telefonul de pe birou, a format numărul recepţiei de la Institutul 
Karolinska și a cerut să i se facă legătura. 

Birgitta Larsen a răspuns imediat. Annika și-a spus numele, 
dar profesoara a întrerupt-o fără politețuri. 

— Și ce ţi-a mai spus Caroline de data asta? 

— Azi am altă sursă. Am primit un mail anonim de la 
Karolinska și cred că știu cine l-a scris. 

Birgitta Larsen a oftat audibil. 

— Înţeleg. Lars-Henry ţi-a scris și ţie, nu-i așa? Cu ce te 
amenință? 

— Trădez adevărul și lucrul ăsta n-o să rămână nepedepsit. Și 
că trebuie să te întreb pe tine despre crimele care le închid gura 
oamenilor. 

S-a auzit zgomotul unui scaun frecând podeaua, ca și cum 
Birgitta s-ar fi așezat. 

— Ceva nu-i deloc în ordine cu Lars-Henry. Una dintre fetele 
din reţeaua noastră este lector la Catedra de psihiatrie și cred 
că ea ar ști ce nume științific să dea bolii lui. Eu personal cred 
că-i nebun. Nu-ţi face griji. 

— Așa se comportă mereu? 

— Are momente, dar de data asta a întrecut rău măsura. Te 
simți amenințată? 

Annika s-a gândit câteva secunde. 

— Nu chiar, dar m-a pus pe gânduri. De ce trimite mailul ăsta 
acum și de ce mie? S-a întâmplat ceva? 


VP - 214 


Birgitta Larsen a tăcut. 

— Ai mai vorbit cu Ebba de la seminar? 

Seminarul? 

— Ebba e în Dalarna, i-a spus Annika. N-am mai vorbit cu ea 
de câteva zile. _ 

Seminarul? Ala de sâmbătă? De după întâlnirea Adunării 
Nobel, cu cafea și trataţii? 

— Ce s-a întâmplat după seminar? Și de ce sunt eu băgată în 
toată treaba asta? 

— Au ieșit niște scântei, a zis Birgitta. Ce altceva mai scrie în 
mail? 

A ezitat o secundă. 

— Aduce niște acuzaţii unor persoane. 

Birgitta a gemut. 

— Și acum stai și te întrebi dacă iese fum fără foc, a continuat 
ea. Cred c-ar fi bine să aduci o copie a mailului aici, să ne uităm 
la acuzaţiile alea. Am o ședință la zece, așa c-ar trebui să te 
grăbești. 

— Bine, pornesc chiar acum. 

— E momentul să-l potolim pe nebunul ăsta o dată pentru 
totdeauna, a mai spus ea și a închis. 

Annika a rămas cu telefonul în mână câteva secunde. 

Era clar că o lovise rău pe Birgitta Larsen. 

Voia să vadă ce spunea Svensson, voia să știe cât știa el. 

A deschis imprimanta și a tipărit mesajul. 

e 

Departamentul Birgittei Larsen era mult mai luminos și mai 
spațios decât al Ebbei. Existau rânduri de ferestre duble, toate 
uşile erau din sticlă, iar tavanul era cu mult mai înalt. Pereții 
erau văruiţi în alb, galben și albastru, iar podeaua era de un 
roșu-cald. 

— Aici aveau birourile cei de la Astra, înainte de fuziunea 
Astra-Zeneca, i-a spus Birgitta și a luat-o înaintea ei pe coridor. 
Poți să zici orice despre sectorul privat, dar un lucru e cert, știu 
cum să organizeze un loc de muncă decent. In fiecare dimineaţă 
spun o rugăciune de mulțumire pentru „Håkan Mogren, că s-a 
hotărât să mute compania la Södertälje. Asta-i biroul meu. 

A descuiat ușa, în timp ce Annika privea prin peretele de 
sticlă. 

Birou, calculator, un microscop mic, eprubete și poze de copii 


VP - 215 


de diferite vârste. 

— Ai copii? a întrebat-o Annika, dându-și seama că era 
surprinsă de acest detaliu. 

— Și nepoți, i-a răspuns Birgitta, oprindu-se în faţa colecţiei 
de fotografii. A oftat fericită. 

— Nu-mi vine să cred că-s toţi ai mei! 

A tras două scaune cu un gest sigur și i-a oferit Annikăi unul. 

— Nu-ţi fă probleme despre avertizările de iradiere, i-a mai 
spus, arătând spre banda galbenă cu simboluri roșii, lipită pe 
jos, de jur-împrejur. Am primit asigurări că totul e verificat. lar 
dacă m-au minţit, în curând n-o să mai fiu nevoită să aprind 
lumina când intru într-o cameră. Ai adus mailul? 

l-a întins hârtia; Birgitta a citit-o, ridicând din sprâncene pe 
măsură ce parcurgea textul. 

— Hm. Înţeleg... 

A scos un oftat adânc și Annika putea jura că era un oftat de 
ușurare. 

— Da, e pălăvrăgeala lui obișnuită. Nu trebuie să-ți faci griji 

l-a dat foaia înapoi. 

— Bănuiesc că Machiavelli e Ernst Ericsson, a zis Annika. Și că 
prietena mea e Ebba, bineînțeles: ne-a văzut împreună. Mi-a 
povestit ce s-a întâmplat cu compania ei, da' e clar că există 
puncte de vedere diferite; nu pricep, însă, ce vrea să spună cu 
animalele moarte? E posibil ca Ernst să fi falsificat rezultate ale 
cercetărilor? 

Birgitta s-a ridicat în picioare, iritată. 

— În munca noastră îţi ţii rezultatele pentru tine. Nu e ca-n 
jurnalism unde ridici două degete și scoţi câte ceva în fiecare zi; 
nu mă-nţelege greșit, nu-i lipsă de respect. Aici muncești în 
secret ani la rând până să-ţi etalezi rezultatele, așa că Lars- 
Henry habar n-are despre ce face Ernst. E un caz clasic de 
gelozie. Animalele lui Ernst sunt bine mersi și din întâmplare e 
foarte atașat de ele. De fapt, merg acolo chiar acum, am o 
întâlnire cu Bernhard Thorell, ca să discutăm proiectul de 
renovare. 

— Pot să vin și eu? 

Birgitta a privit-o, surprinsă. 

— Nu prea acceptăm străini acolo. După toate atacurile ălora 
cu drepturile animalelor, ne vedem nevoiţi să păstrăm cladirile 
în anonimat. De ce vrei să vii? 


VP - 216 


A privit-o drept în ochi. 

— Mă interesează. 

— Ce te interesează? 

Ce ascunzi. Ce nu-mi spui. Tot ce nu vrei să aflu despre 
Caroline și ce s-a întâmplat sâmbătă. 

— Știința. Dezvoltarea și progresul. Voi sunteţi cei care 
munciţi, eu, doar o portavoce. 

Răspunsul i-a părut satisfăcător profesoarei, așa că a scos o 
legătură de chei dintr-un sertar și s-a îndreptat către ușă. 

— E destul de mult de mers până acolo și vreau să mă opresc 
să-mi iau o cafea ca lumea. 

Au ieșit din clădire. Soarele strălucea și au luat-o peste iarba 
curată, spre cafeteria Jöns Jakob. În faţa lor s-au deschis ușile 
automate din sticlă, cu rame de oţel. Înăuntru mirosea a cantină 
școlară, a legume fierte și a sosuri. Pașii lor răsunau pe podeaua 
din piatră roșie. Pe tavan se întretăiau bârne groase de aproape 
un metru. Șiruri lungi de mese dreptunghiulare, din lemn de 
mesteacăn, întăreau atmosfera de cantină școlară. 

— N-au stele Michelin, dar au o cafe latte bună. 

Și-au luat două cafele, pe care le-a plătit Annika. 

— Tu foloseşti animale pentru teste? a întrebat-o, când au 
ieșit la soare. 

— În momentul ăsta, cam 50, i-a răspuns profesoara și a luat- 
o pe o potecă. Majoritatea cobai, dar sunt și câţiva iepuri. Sunt 
extraordinar de drăguți. 

— Nu ţi-e greu să-i faci să sufere? și Annika a mărit pasul, ca 
s-o ajungă din urmă. 

Birgitta i-a aruncat o privire rapidă. 

— Dragă, cercetările mele se bazează întâi și-ntâi pe studii de 
comportament. Învăţ cobaii să apuce bucățele de bomboane cu 
lăbuța stângă sau cu dreapta, să înoate într-un bazin mic sau să 
strângă bobiţe de cereale într-o zonă deschisă. 

— Care este domeniul tău de cercetare? 

— Procesul de îmbătrânire. Efectele biologice ale îmbătrânirii, 
în special asupra sistemului nervos și asupra organelor pe care 
le controlează sistemul nervos. De ce întrebi? 

— Ai nevoie de teste pe animale pentru așa ceva? 

— Adevărul e că există o mulţime de similitudini între 
procesele de îmbătrânire la drojdie, la viermi, la cobai și la 
oameni. Așa că aș vrea să-ţi răspund că nu-i nevoie. Din păcate 


VP - 217 


însă, nu suntem încă în stadiul la care să nu mai avem nevoie 
de experimente pe animale. Chestiunile complicate, care 
afectează un organism întreg, fie plantă sau animal, nu pot fi 
rezolvate studiind doar mostre de celule. 

Au cotit pe o altă potecă, mărginită de un gard viu scund. 

— Și ai ajuns la vreo concluzie? 

— Ce fel de concluzie? Pe care să ţi-o pot dezvălui? Da, uite, 
faptul că factorii neurotrofici derivați din celule gliale sunt 
produși în cantităţi mai mari atunci când îmbătrânim. Intrăm 
aici. 

— Atunci poţi aproxima până la ce vârstă o să trăiesc? 

— Draga mea, asta depinde mai ales de gena ta și, 
bineînţeles, de câtă grijă ai de tine, dar, după știința noastră de 
astăzi, limita de vârstă biologică pentru ființele umane se 
situează undeva între 120 și 130 de ani. 

A bătut-o pe Annika ușor pe obraz. 

— Mai ai ceva timp, stai liniștită. Fii amabilă, vrei să-ţi închizi 
telefonul? Aici facem studii electrofiziologice în cuști Faraday și 
vrem să limităm nivelul radiaţiilor. Și trebuie să terminăm 
cafeaua înainte de-a intra. 

S-au așezat pe o băncuţă joasă de la intrare. Annika și-a 
închis telefonul și a stat câteva clipe cu ochii închiși, bucurându- 
se de soare. 

— Pe ce subiect s-au certat Lars-Henry și Ernst sâmbătă? Ce-a 
spus de fapt? 

Birgitta a scos un sunet, între râs și pufnitură. 

— Lars-Henry a căutat motiv de harță cu toată lumea. S-a luat 
și de mine. l-a atacat pe mai mulţi, câte unul, sau în grup. De 
exemplu, pe Ebba Romanova și pe Bernhard Thorell, pe Sören 
Hammarsten și suita lui; s-a luat și de șeful departamentului 
câtva timp, dar a explodat când a ajuns la Ernst. 

— Despre ce a fost vorba? 

A mai luat o gură de cafea. 

— Cam despre același lucru ca în mail. Că Ernst măsluiește 
rezultatele, că i s-a spus să refacă experimentul și n-a făcut-o și 
că, oricum, a publicat rezultatele. 

— Adică și-a falsificat concluziile? Despre ce? 

Birgitta și-a terminat cafeaua. 

— Prostii. Nimic important. 

Privirile Annikăi s-au dus către peluza care le înconjura. 


VP - 218 


— În cazul ăsta, dacă nu-i important, poţi să-mi spui, nu? 

Birgitta a oftat și i-a aruncat o privire. 

— Nu te lași, nu? Are de-a face cu scleroza multiplă - ai auzit 
de ea? E o boală inflamatorie a sistemului nervos central. 

— Președintele Bartlet din serialul The West Wing avea așa 
ceva, a continuat Annika. 

— Nu știu. Tratamentul e de dată relativ recentă, cam de zece 
ani, iar Ernst a fost unul dintre oamenii-cheie. Echipa lui a 
confirmat că tratamentul cel nou cu beta interferon - cu alte 
cuvinte, modificatorul bolii - este uneori neutralizat de anticorpii 
organismului. El a încercat să oprească neutralizarea - Lars- 
Henry îl acuză că a falsificat rezultatele astea. 

— Cum? 

— Lui Ernst i-au reușit testele și a scris un articol, care a fost 
acceptat de Science. Ai auzit de Science, da, una dintre cele mai 
prestigioase reviste științifice? 

— ÎI cunosc pe redactoru-șef, i-a răspuns Annika, amintindu-și 
de partenerul ei de la dineul Nobel. 

— Ei bine, atunci! Articolul a fost acceptat cu o condiţie, ca 
Ernst să refacă testele și să obţină aceleași rezultate. Ceea ce e 
adevărat. Lars-Henry susţine că Ernst a minţit și că a falsificat 
cel de-al doilea experiment și a predat rezultate contrafăcute. 

— Și așa a fost? 

Birgitta a pufnit pe nas. 

— Ernst făcuse totu’ de două ori; era absolut convins de 
rezultate. Cu toate astea, le-a mai refăcut o dată. A durat patru 
luni, dar a reușit. De acum înainte, bolnavii de scleroză multiplă 
din toată lumea vor beneficia de rezultatele lui. Ţi-ai terminat 
cafeaua? 

A mototolit paharul gol de hârtie. 

— Bine, hai! Clădirile astea nu fac parte din vechile și 
splendidele proprietăţi ale Astra. 

A deschis ușa folosind atât un card magnetic, cât și un cod. 
Au intrat pe un coridor cu pereţi neîngrijiţi și cu linoleum 
cenușiu-închis. Au coborât un etaj, după care au luat liftul și au 
mai coborât alte câteva. Un singur tub de neon arunca o lumină 
alb-albăstruie și umbre ascuţite. Patru uși simple, gri-deschis, cu 
cifru, duceau în direcţii diferite. 

— Animalele sunt ţinute în condiţii de izolare completă, atât 
între ele, cât și de factorii externi. Trebuie să ne schimbăm 


VP - 219 


îmbrăcămintea. Sper că n-ai lucruri de prea mare valoare în 
geantă, nu? 

— Doar bani, cărți de credit și cheile de la mașină. 

— Mada... 

Au intrat într-un sas cu vestiare pe ambele părţi, femeile pe 
dreapta, bărbaţii, pe stânga. Era înghesuială și dezordine 
înăuntru. 

— Pentru păr, i-a spus Birgitta și i-a întins o bonetă albastră 
de hârtie. Pe rafturile alea de acolo găsești halat, mănuși și 
sandale de lemn. Și spală-te pe mâini, mai ales sub unghii și în 
jurul cuticulelor - alea-s locurile cele mai murdare. 

Și-a strâns părul în coc și l-a îndesat sub bonetă, după care și- 
a tras pe ea un halat verde de laborator, cu trei numere mai 
mare, și o pereche de sandale bej deschis. S-a spălat bine pe 
mâini și și-a pus o pereche de mănuși de latex de culoarea 
laptelui. 

Altă încuietoare cu cifru și au intrat în laboratorul cu 
animalele de experienţe. 

— Bună, Eva, l-ai văzut pe Bernhard Thorell? a întrebat 
Birgitta, îndreptându-se spre o femeie îmbrăcată la fel, aplecată 
peste o masă. Femeia nu și-a ridicat privirea, concentrată la ce 
făcea. 

— Trebuia să-l văd? 

Annika s-a aplecat înainte și a văzut că femeia ţinea în mână 
un șoricel micuţ. Cu o mișcare rapidă i-a tăiat capul, a aruncat 
trupul într-o grămadă unde zăceau alte cadavre și a examinat 
capul mic și negru. 

Birgitta Larsen și-a privit ceasul. 

— Trebuia să ne-ntâlnim aici, dar poate am ajuns eu prea 
devreme. Ti-o prezint pe Annika Bengtzon, îi fac un tur. 

Femeia a privit-o pe Annika. 

— Bună, i-a spus scurt și s-a întors la capul de șoricel. 

— Ce faci aici? a întrebat ziarista, privind cu ochii mari la 
degetele agile ale femeii. 

— Trebuie să tai o felie de creier ca să verific nivelul de 
dopamină. Cu alte cuvinte, controlez substanțele de 
semnalizare. După semnele de pe ureche, îmi dau seama dacă 
au fost modificate genetic sau nu. 

l-a arătat capul, apoi a scos creierul cu o mișcare foarte sigură 
și l-a pus pe o lamă de sticlă. Annika a aprobat, amuţită. Era de 


VP - 220 


culoarea unui cârnat afumat crud și arăta ca un jeleu de 
zmeură. 

— Bine, atunci aștept. Mergem să ne uităm la animalele 
mele? 

A luat-o înainte pe coridor și Annika a bănuit că trebuia s-o 
urmeze. 

— ÎI știi bine pe Bernhard Thorell? a întrebat-o Annika. 

Birgitta a râs. 

— Nu chiar. Și-a luat doctoratul aici acum o sută de ani, după 
aia a plecat în Anglia, unde și-a luat licenţa în economie, iar 
acum locuiește în State, unde e director general la Medi-Tech - 
știi, compania de farmaceutice. Au un grup de cercetători foarte 
talentaţi acolo: acum un an și ceva au publicat niște chestii 
foarte importante. 

A ridicat din umeri, oarecum stânjenită. 

— Bine, importanţa descoperirii lor poate fi pusă la îndoială, 
dar pe mine mă interesează pentru că domeniul lor de cercetare 
e legat de al meu: îmbătrânirea. Au descoperit o modalitate de 
inhibare a distrofiei axonilor, lucru care afectează pe toată 
lumea, pentru că primele semne încep să fie vizibile în jurul 
vârstei de nouă, zece ani. 

— Adică au găsit o cale de oprire a procesului de îmbătrânire? 

— Așa zic ei. 

— Izvorul vieţii, wow! 

— OK, mai sunt alte câteva echipe în lume care au ajuns la 
rezultate similare, așa că cei de la Medi-Tech n-au fost nici 
primii, nici cei mai buni, dar cel puţin au dovedit că sunt serioși 
și pricepuţi. Intrăm aici. 

A deschis o ușă - rânduri după rânduri de animale în cutii de 
plexiglas. 

— Aici trăiesc șoriceii mei. După cum vezi, au talaș în cuști și 
chestiile alea albe sunt jucăriile lor. Toţi de pe rândul ăsta sunt 
ai mei. 

— Jucăriile lor? a întrebat-o Annika, bănuind că profesoara se 
referea la materia pufoasă din cuști. 

— Am făcut experimente ca să-i lăsăm să-și aleagă cu ce le 
place să se joace - căsuțe de plastic, cartoane de ouă, sau 
șervețele de hârtie. Se pare că le plac cel mai mult șervețelele 
de hârtie: le mestecă, le rup, își fac cuiburi din ele. Pe locul doi 
sunt cartoanele de ouă, iar căsuțele alea drăguțe de plastic nu 


VP - 221 


prezintă niciun interes. Cel mai tare le place să târâie 
șerveţelele în cartoanele de ouă și să le aranjeze acolo. 

— E uimitor, a zis Annika și, într-adevăr, șoricelul pe care-l 
urmărea se juca cu o bucată de șerveţel. Ce s-ar fi întâmplat 
dacă Lars-Henry ar fi avut dreptate? 

Birgitta i-a aruncat o privire rapidă, apoi a scos un dosar și a 
început să-l frunzărească. 

— Vrei să spui, dacă Ernst a trimis rezultate false? Dacă 
cineva ar putea dovedi că așa s-a întâmplat? 

— Da, care ar fi fost consecințele pentru cariera lui Ernst? 

A continuat să caute prin notițe și a făcut o pauză înainte de a 
răspunde. 

— Dacă ar fi fost demascat că a minţit? Tu ce crezi? 

— În mod cert n-ar fi fost numit Președinte al Comitetului 
Nobel, a răspuns Annika. 

Birgitta s-a oprit și a aruncat o privire pe coridor. 

— Cariera i s-ar fi încheiat, categoric. Poate ar fi găsit de lucru 
undeva ca asistent de laborator. 

A închis dosarul cu zgomot și l-a pus înapoi pe raft. 

— Șoarecii nu sunt creaturi sociale. Femelele se acceptă 
unele pe altele, dar masculii se omoară imediat ce au ocazia. 
Șobolanii, pe de altă parte, sunt animale de grup; sunt mai 
încolo, pe coridor. Câteodată avem și iepuri, dar sunt pe partea 
cealaltă. În total, aici la institut, avem cam 2000 de cuști. 

— Nu aveţi pisici, sau câini, sau maimuțe? 

— Am avut demult. La sfârșitul anilor 1980 reglementările au 
devenit mai stricte și toată industria de testare pe animale s-a 
conformat. Înainte însă, erau tot felul de animale, peste tot. 

A închis ușa și a luat-o înainte; au trecut pe lângă o ușă pe 
care scria Eliminare și au ieșit într-o încăpere care arăta ca o 
sală de operaţie. 

— L-ai văzut pe Bernhard Thorell? l-a întrebat pe un tânăr 
care lua mostre de sânge dintr-o cutie cu rozătoare. 

— Ce-i asta? a întrebat Annika, arătând spre un dispozitiv de 
oțel, așezat pe una dintre mese. 

— Un instrument stereotactic, i-a răspuns Birgitta. Se 
folosește pentru a ţine animalele pe loc atunci când trebuie 
operate. Aici, pe perete, sunt instrumentele pentru anestezie. 
Vezi, ăsta are şuruburi și un burghiu ca să poată tăia în craniu 
cu precizie milimetrică. Avem și unele mai mari. 


VP - 222 


A privit dispozitivul, cu toate spiţele și braţele alea și s-a 
cutremurat - mai văzuse fotografii de animale prinse în 
asemenea instrumente. 

— A, uite, aici erai! a exclamat profesoara bucuroasă, ţopăind 
pe coridor, în întâmpinarea lui. Vezi în ce condiţii groaznice 
trebuie să lucrăm? 

Bărbatul a răspuns ceva, dar Annika nu l-a auzit. Nu-și putea 
lua ochii de la instrumentele de la capătul mesei. 

— Ce sunt astea? l-a întrebat pe tânărul de lângă ea. Tocmai 
terminase de luat mostre de la cobai. 

— Diverse instrumente. Bisturie, cleme, clești, un forceps... 

— Și nu le doare pe animale? 

Tânărul a zâmbit, timid. 

— Ei, sunt inconștiente și cele care vor fi eutanasiate primesc 
puţin mai mult anestezic. 

— Întotdeauna folosiţi medicamente când le eutanasiaţi? a 
mai întrebat, privind spre ușa pe care scria Eliminare. 

— Cel mai simplu la cobai e o lovitură în cap: practic le 
secționezi măduva. Animalele mai mari sunt băgate într-o cușcă 
și primesc un amestec de oxigen și bioxid de carbon. 

O cameră de gazare, a gândit Annika, dând din cap. 

Birgitta Larsen s-a apropiat de ei, însoţită de Thorell. Și el 
purta același echipament. 

— Ți-o prezint pe Annika Bengtzon. 

Mănușa ei de latex a strâns-o pe cea a lui Thorell. 

— Uite, doctoranzii ca tine sunt viitorul științei, i-a spus el cu 
un zâmbet atât de larg, încât i-a strălucit toată gura. 

Birgitta a izbucnit în râs. 

— Annika e ziaristă. A venit pentru că scrie despre lumea 
cercetărilor științifice. Annika, poate te gândești să scrii ceva 
despre Bernhard, a promis că va finanța renovarea clădirilor 
noastre. 

— L-ar vedea mai curând ca subiect de negociere, a adăugat 
Thorell, zâmbindu-i Birgittei. 

— Gândește-te, a spus profesoara, făcând un gest larg cu 
brațele, pereţi galben-deschis, o schemă de culori pastel, 
iluminare mai bună, pardoseli mai sigure. 

S-a întors spre Annika. 

— Bernhard e foarte important pentru institutul nostru, a spus 
și l-a luat de braţ. Ne bucurăm foarte tare să te avem aici. 


VP - 223 


L-a mângâiat pe mănușa de latex. 

— Niklas, poţi s-o conduci pe doamna Bengtzon, te rog? 

Un tânăr, care vedea de animale, a apărut din spatele lor; 
purta același echipament. 

Pare că-l place extrem de tare, și-a spus Annika, în timp ce 
Larsen dispărea împreună cu Thorell în camera cu șoareci. 

e 

Thomas s-a uitat nervos la ceas. Mai erau doar zece minute. 

Și-a masat umerii și a încercat să se relaxeze - totul era 
aiurea. 

Doar nu mă-nsor, e o ședință ca oricare alta, a gândit el. Sunt 
ședințe în fiecare luni, de ce mă consum atâta? 

S-a sculat de pe scaun, incapabil să stea locului și a luat-o pe 
coridor, spre biroul lui Per Cramne. 

— Mergem? l-a întrebat. 

Cramne încerca, disperat, să bage un teanc prea gros de 
hârtii într-o mapă de plastic, prea strâmtă. 

— Tu eşti numărul cinci pe agendă, i-a răspuns șeful. Întâi 
intră cei de la infracţiuni cu un material despre tribunale, legat 
de practicile de angajare, dacă-mi aduc bine aminte. După 
aceea avem câteva puncte legate de poliție, așa că poţi să vii 
pe la unsprezece. Eu am de prezentat documentul cel nou 
despre luări în posesie, așa c-o întind! 

Thomas a aprobat din cap, simțind cum roșește. Ştia că 
documentul referitor la activitatea poliţiei pe anul viitor cerea 
mult timp. Totul era o chestiune de nuanţă, de formulări, de 
ordinea în care sunt prezentate subiectele pe agendă și de a 
hotărî care priorităţi intră pe prima pagină. 

— Vrei să te muţi la mine în birou, sau ce? l-a întrebat Cramne 
din ușă. 

Thomas a ieșit în grabă și s-a îndreptat spre biroul lui. 

Nu mai prea avea nimic de făcut acum. 

Vineri mai trecuse o dată prin tot materialul, împreună cu 
Cramne, cu directorul general pentru probleme legislative și cu 
subsecretarul de stat și n-au mai găsit semne de întrebare 
nerezolvate. După aceea a trimis toate materialele la copiat, 
pentru ca ministrul să le poată citi în weekend. Spre după- 
amiază, Thomas văzuse când teancul de hârtii fusese dus în 
biroul ministrului. Admițând că ar fi stat să le citească 24 de ore 
din 24, și tot ar fi fost imposibil să le parcurgă pe toate. 


VP - 224 


S-a așezat din nou la calculator, cu un oftat de enervare. A 
dat dublu clic pe Freecell, jocul care-ţi testează răbdarea și care 
funcţionează mereu, dacă ești suficient de inteligent. Statistica 
i-a arătat 87 la sută jocuri câștigate, și că le câștigase și pe 
ultimele 11. A apăsat Joc nou și a primit un aranjament destul 
de complicat, cu trei popi în partea inferioară și doi ași la vârf. 

Acum nu se mai poate întâmpla nimic, a gândit el. N-ar fi 
trecut rezultatele, dacă nu aveau substanță sau erau 
neconcludente. 

A pus doi nouari și un trei în locurile rămase libere din stânga 
și a tras un as. 

Gândul la ce putea urma după ședința de azi l-a ameţit un pic. 
Propunerea va fi acceptată de partid; grupul guvernamental și 
cel parlamentar vor fi informate; e posibil ca treaba să ajungă 
până la Comitetul de management. Și dacă toată lumea era 
mulțumită, se va putea face o propunere legislativă, pe care 
Curtea supremă și Curtea supremă administrativă din Consiliul 
legislativ ar putea-o lua în seamă și ar verifica-o să vadă dacă 
încalcă Constituţia. 

Munca lui. Munca lui. 

Mobilul a început să-i sune, undeva la fundul servietei. A lăsat 
mouse-ul din mână ca să-l caute. S-a uitat la ecran. N-avea timp 
pentru cine știe ce acum. N-a recunoscut numărul. 

— Sunteţi Thomas Samuelsson, tatăl lui Kalle? 

La dracu', e de la grădiniţă. 

— A avut loc un accident, i-a spus educatoarea, pe un ton 
îngrijorat. Kalle a căzut la locul de joacă și are o rană adâncă pe 
frunte și ne temem să nu aibă și altceva. Rana trebuie cusută - 
cât de repede puteți veni? 

Thomas a simţit cum i se strânge stomacul și s-a uitat la ceas. 

Unsprezece fără zece. 

— Sunt groaznic de ocupat acum, a răspuns, privind la jocul 
de pe ecran. Aţi încercat să daţi de Annika? Știu că-i liberă azi. 

— Nu răspunde acasă și are mobilul închis. 

Vocea educatoarei devenise dură. 

Fir-ar al dracului de căcat! 

Și-a trecut mâna prin păr și s-a ridicat. 

— Nu pot veni în momentul ăsta. Sunt în mijlocul unei ședințe 
până pe la unsprezece și-un sfert - nu pot pleca până atunci. 

— Probabil că băiatul dumneavoastră are și altceva la cap, pe 


VP - 225 


lângă rană, pentru că ceilalți copii l-au împins și a căzut de la 
doi metri, de pe una din instalaţiile de cățărat. Femeia era 
supărată de-acum. Cât de repede puteţi ajunge? 

— Cât durează să ajung de la Rosenbad? a întrebat, încercând 
să pară important și rece. 

Femeia nu a reacţionat deloc la faptul că el menţionase 
adresa guvernului. 

— Vă așteptăm, dar dacă-și pierde cunoștința o să chemăm 
salvarea. 

Și a închis. 

A rămas cu telefonul în mână și cu ochii fixaţi pe ecran. Apoi 
s-a așezat și a terminat mutarea la care se gândise înainte să 
sune telefonul, un șase sau un șapte și tot ecranul s-a 
cutremurat. Mai avea doar o mutare, după care jocul era 
pierdut. 

Ce dracu' trebuia să facă? Să se ducă și să-i dea altcuiva să 
țină prezentarea în Sala Albastră? Să lase pe altul să adune 
laurii? 

A pus un nouar sub un decar. 

Păcat, ai pierdut! 

Thomas a închis calculatorul, și-a adunat hârtiile, a împins 
scaunul sub birou și și-a aranjat gulerul. De obicei nu purta 
cravată la birou, s-a gândit dimineaţă ce să facă, dar s-a hotărât 
că-i mai bine fără, nu voia să arate pus la patru ace - nu de alta, 
ar fi părut un amator. 

A luat liftul până la etajul șase, a deschis ușa cu cardul 
personal. 

Munca lui, propunerea lui, influenţa lui. 

După ce trecea de Consiliul legislativ, propunerea ar urma să 
intre într-o ședință de guvern, după care întreg pachetul 
legislativ ar merge la Parlament sub forma unei propuneri de 
guvern. 

Dumnezeule mare, ce făcea? Ar trebui să se-ntoarcă din 
drum, să plece să fie lângă Kalle. 

În faţa Sălii albastre așteptau câţiva funcţionari; unii băteau 
din picior, cu mâinile în buzunare. Thomas s-a așezat la o masă, 
la capătul coridorului. 

Probabil c-o vor găsi pe Annika, a gândit el. Ce să facă el? Să-i 
lase totul lui Cramne? 

Puțin mai târziu s-au deschis ușile duble și din sală au ieșit 


VP - 226 


vreo douăsprezece persoane. Ultimul era Cramne, care s-a oprit 
când l-a văzut pe Thomas și i-a făcut semn să intre. 

— Rock'n'roll! i-a spus Cramne. 

Când a trecut pe lângă funcţionari, Thomas le-a simţit privirile 
ațintite asupra lui. A intrat în sală și Cramne a închis ușa după 
el. 

Era mult mai mare decât se aștepta. Pereţii erau vopsiți în 
albastru-deschis, cu panouri albe, ceea ce-i dădea încăperii o 
atmosferă proaspătă, aproape răcoroasă. Prin ferestrele mari 
intra multă lumină, dinspre sud și dinspre vest. In spatele 
perdelelor subțiri se zărea turla Storkyrkan din Gamla stan și 
turnul primăriei, pe care străluceau cele trei coroane aurite. 

— Monitorizare, da! a zis Jimmy Halenius. Bun venit! E apă în 
frigider, dacă vrei! 

A arătat spre un frigider, la stânga ușii. 

Thomas a dat din cap, l-a urmat pe Cramne la capătul sălii și 
s-a așezat, cu spatele la apele golfului Riddarfjârden. Mai erau 
de faţă încă vreo șapte sau opt funcţionari, care fuseseră în sală 
și la discuţia precedentă și, evident, asistau și acum. 

Și-a dres glasul încet. 

Să zic ceva despre Kalle? Ministrul are copii, ar înțelege cu 
siguranţă. 

Halenius s-a aplecat spre ministru să-i șoptească ceva; acesta 
îl asculta și-și lua notițe. 

A privit de jur-împrejur, încercând să aibă o mină degajată. 

Ceilalţi copii l-au împins, prietenii lui l-au lovit atât de rău, 
încât s-ar putea să trebuiască să meargă la spital ca să-/ coasă? 

Încăperea era dominată de o masă mare, rotundă, din lemn 
de mesteacăn; parchetul era acoperit cu un covor octogonal, 
bleu-gri. Ministrul și asistenții lui ședeau toți grupați, cu spatele 
la un tablou mare, reprezentând un arhipelag. Întreg tabloul era 
complet cenușiu, exact cum e cerul când e vremea urâtă. 

Le dau o bătaie de nu se văd. Nimeni nu rămâne nepedepsit 
dacă se-atinge de băiatul meu. 

Unul dintre pereţi era ocupat de un șemineu, pe poliţă se 
aflau steagul Suediei și al Uniunii Europene. Erau scaune de jur- 
împrejurul mesei și de-a lungul pereţilor, din mesteacăn, 
tapiserie de piele într-o culoare pală. A ridicat ochii în tavan; 
acolo, deasupra lămpilor albe de porțelan, era biroul primului 
ministru. 


VP - 227 


— Poţi să ne faci un rezumat al conţinutului? l-a întrebat 
Halenius. 

Și-a îndreptat spatele. S-a bâlbâit de câteva ori când le-a 
explicat punctele principale ale proiectului la care a muncit timp 
de șase luni. 

Kalle, vin! Îţi promit că îndrept lucrurile! 

Ministrul citea, răsfoia și lua notițe. 

— E bine că aţi subliniat toate măsurile de protecţie legale, a 
spus ministrul. Orice persoană monitorizată trebuie să aibă 
dreptul la apărare, toate stadiile trebuie aprobate de un tribunal 
și reautorizate în fiecare lună, e bine. 

A mai dat câteva pagini și a citit în tăcere preţ de câteva 
secunde. 

— Există o secţiune a propunerii pe care aș vrea s-o scoatem. 
Interceptarea în scopul prevenţiei, la pagina 43. E prea mult. 

O iau pe Birger Jarlsgatan, la ora asta trebuie că merge mai 
repede decât pe Sveavăgen și pe Valhallavăgen. 

— Pagina 43, i-a șoptit Cramne și Thomas a simţit cum i se 
urcă sângele în obraji, încercând să găsească pagina cu pricina. 

— Vom limita masurile preventive la urmărirea telefoanelor și 
la interceptarea scrisorilor, a continuat ministrul. Restrângem 
monitorizarea doar la infracțiunile comise deja. Bine! 

A pus dosarul deoparte și l-a luat pe următorul și, ca la un 
semnal, Cramne și ceilalţi funcționari s-au ridicat în picioare. 

Gata? Se terminase? 

Putea să plece? 

— Acum e rândul Serviciului de Informaţii, i-a șoptit Cramne și 
asta înseamnă că toată lumea care n-are autorizaţie trebuie să 
părăsească sala. 

Și-a strâns repede hârtiile și a ieșit după ceilalți. 

— Trebuie să plec, i-a spus lui Cramne. Băiatul meu s-a lovit 
rău la cap, trebuie să-l duc la spital. 

— O, Doamne! Ce facem cu cina, atunci? Rămâne? 

— Bineînţeles, i-a răspuns și a încercat să zâmbească. Simţea 
cum transpiraţia i se prelinge pe frunte până în sprâncene. 

— Dar spune-mi, e-adevărat că vine și Halenius? 

— Da, mi-a trimis un mail și mi-a confirmat că vine. 

— OK, și Cramne s-a apropiat de el și i-a șoptit la ureche. De 
obicei nu se invită politicieni, asta ca să știi... 

De data asta a simţit cum îi iau foc obrajii. 


VP - 228 


— Pe la opt, da? Vinterviksvâgen, Djursholm? 

Încuietoarea a zbârnâit și Thomas a dat ușa de perete. 

— Vinterviksvăgen, a răspuns și a dispărut în hol. 

e 

Annika a păşit în redacție și din nou totul i s-a părut 
suprarealist. Toate lucrurile îi erau familiare și în același timp 
străine, ca și cum cineva i-ar fi scotocit în geantă și i-ar fi pus 
totul de-a valma. Ochii i s-au oprit asupra cuștii de sticlă cu 
perdele albastre: biroul ei, devenit acum studio de radio. 

Oare unde-or fi toate dosarele mele, hârtiile, creioanele? 
Unde-or fi ajuns? 

Berit stătea la calculator, cu ochelarii pe nas, și scria. 

— Ceva interesant? a întrebat-o Annika și s-a așezat pe 
scaunul lui Patrick. 

— Mă uit prin toate propunerile legislative care limitează 
integritatea persoanei, i-a răspuns Berit, cu ochii în ecran. 
„Interesant” nu e chiar cuvântul potrivit... 

A privit-o peste rama ochelarilor și a zâmbit. 

— Dar mă bucur să te văd înapoi. 

— Ai idee unde-au ajuns toate dosarele mele, după ce mi-au 
golit biroul? a întrebat Annika, privind în jur. 

— Am păstrat tot ce-am crezut c-o să-ţi trebuiască și le-am 
pus în fișetul de acolo. 

Berit i-a arătat un dulap gri, lângă dozatorul de apă. 

S-a dus și a deschis primul sertar. Toate hârtiile ei erau 
așezate frumos, pentru prima dată într-o ordine oarecare. 
Hotărâri date de tribunale districtuale, de curți de apel, 
propuneri guvernamentale, rapoarte, cereri de citaţii, articole 
vechi de ziar și multe, multe pagini cu note. Berit le ordonase pe 
toate, după subiect și dată. 

— E incredibil! Mulţumesc mult! i-a spus prietenei ei. 

— Mi-a făcut plăcere să trec prin ele, i-a răspuns Berit, 
scoțându-și ochelarii. Dacă vrei să știi, mi-am mai reîmprospătat 
memoria. Sunt chestii despre care n-am scris eu, așa c-a fost 
folositor să le mai văd. 

Berit s-a reapucat de scris și Annika s-a mai uitat prin dosare. 
A dat peste hotărârea în cazul Josefin Liljeberg și verdictul 
împotriva prietenului ei, Joachim, cinci ani jumătate cu 
executare și asta nu pentru c-a omorât-o, ci pentru rea-credinţă 
față de creditori, raportări contabile false și evaziune fiscală și 


VP - 229 


obstrucţionarea controalelor. Oare ce-o face acum? s-a gândit 
ea. 

Mai era și o depeșă Associated Press, datată 7 aprilie, acum 
șapte ani. Era vorba despre Ratko, cel care-o omorâse pe Aida și 
care controla operaţiunea de contrabandă cu ţigări în 
Scandinavia, în urma războiului din Bosnia. Titlul era: Bărbatu/ 
căutat pentru crime de război își face armată personală, trimis 
de biroul AP din Africa de Sud. 

Criminalul de război, Ratko, suspectat de implicare în 
masacrele de la Vukovar și Bijeljina, la începutul războiului din 
Bosnia, și-a pus pe picioare o armată particulară în sudul Africii. 

Cel puţin știu ce i s-a întâmplat, s-a gândit Annika. 

Ratko a fost împușcat și ucis în holul unui hotel din Moscova 
cu trei ani în urmă. Evident, nu a mai apucat să-și plătească 
datoriile fața de mafia rusă. 

A pus telegrama la loc și a scos un articol din Kvällspressen, 
un interviu cu Anders Schyman, la numirea lui ca redactor-șef în 
locul înțepenitului ăluia de Torstensson. Era scris de Sjölander. O 
casetă inserată în textul interviului vorbea despre investigaţiile 
poliției economice din Stockholm în ceea ce privea amestecul 
suspect al fostului redactor în unele treburi interne. 

Lângă articol mai era un raport datat 27 iunie, anul 
precedent. Annika găsise materiale care dovedeau că 
Torstensson își folosise informaţiile interne atunci când și-a 
vândut acțiunile către Global Future. 

Eu l-am făcut pe Schyman căpitanul vaporului ăstuia. Poate ar 
fi cazul să-i amintesc treaba asta la un moment dat. 

Un an mai târziu, Torstensson a fost găsit vinovat de folosire 
neloială a informaţiilor interne și a fost condamnat la 100 de zile 
de muncă în folosul comunităţii. Annika a citit hotărârea. 
Pierderea locului de muncă și faptul că a fost pus la stâlpul 
infamiei de către presă au fost considerate circumstanţe 
atenuante. 

— Fii atentă, a spus ea, cu glas tare, faptul că scriem în presă 
despre escroci este considerat atât de înfiorător, încât nu mai 
trebuie să facă închisoare. 

— Statul vrea să aibă monopol asupra pedepselor, i-a răspuns 
Berit. lar acum vor să ne facă raiduri acasă, fără niciun fel de 
dovezi, și să ne pună telefoanele sub observaţie, doar pentru că 
așa vor ei. 


VP - 230 


Annika a pus dosarele la loc și s-a așezat din nou pe scaunul 
lui Patrik. 

— Dacă am înțeles eu bine, toate țările din jurul nostru au 
adoptat cam aceeași lege. Norvegia, Danemarca, Finlanda... 

— Da, o fi, a spus Berit, dar nu au aceleași circumstanţe ca 
noi. Dacă stai să te gândești, noi avem social-democraţii la 
putere de aproape un secol și ăștia n-au făcut decât să asculte, 
să înregistreze și să urmărească oamenii pentru simplul motiv 
că au parcat în locul greșit la momentul greșit, ca de exemplu în 
fața unei clădiri unde avea loc o întâlnire „suspectă”. 

— Categoric, o circumstanță agravantă, i-a răspuns Annika. 

— lar acum social-democraţii pretind că sunt buni și drăguți și 
că n-or să folosească instrumentele astea niciodată, decât în 
scopurile cele mai nobile. Spun că n-or să continue să facă ce-au 
făcut câtă vreme era ilegal, decât dacă o vor putea face în 
legalitate. Aștia chiar cred că ne-am născut ieri? 

— Annika! a strigat-o Spike. Ce dracu' faci acolo? Nu mai 
lucrezi la investigaţii! Hai aici! 

S-a strâmbat și s-a ridicat în picioare. 

— Ne vedem la masă? 

— Normal, i-a răspuns Berit. 

S-a îndreptat spre biroul lui Spike și și-a pus geanta, 
demonstrativ, peste hârtiile lui. Bărbatul a scos o hârtie și i-a 
întins-o, fără s-o privească. 

— Jaf într-un magazin din cartierul Fittja. Poţi să te ocupi? 

Și-a luat geanta și a pus-o pe umăr. 

— Și eu mă bucur să te văd. Abia mâine încep. Am venit să-mi 
iau o baterie nouă pentru laptop. Înţeleg că-i la tine. 

Spike a pus foaia de hârtie la loc, în teanc, a deschis sertarul 
de jos al biroului și i-a dat bateria nouă. 

— Cum o să facem de-acum înainte? N-o să vin în fiecare zi la 
birou. Mă suni tu sau te sun eu? 

In clipa aceea a sunat telefonul lui Spike. 

S-ar părea că devine interesant, s-a gândit ea și a pornit spre 
cafeteria. 

e 

Se simțea mult mai relaxată după prânz, așa că a condus 
încet spre Fridhemsplan, la piaţa acoperită din 
Ostermalmshallen. 

Scoici proaspete, creveţi de la Smögen, știucă, somon 


VP - 231 


norvegian, ton, un pic de mujdei cremos, mult șofran și un vin 
alb, demisec. Fâșii subţiri de coajă de lămâie, câteva fire de 
cimbru, ceapă și roșii. Supă de raci, bineînţeles, mult pătrunjel și 
pâine de casă cu sare de mare și busuioc. Da, sună bine. 

Thomas cumpărase deja vinul. N-avea încredere că ea se va 
descurca, ceea ce putea înţelege, n-o deranja. 

A traversat Barnhusbron și s-a îndreptat spre Tegnergatan. 
Semaforul s-a schimbat și s-a pus roșu, așa că s-a oprit. 

Oare mai avea foi de dafin? Și piper alb, boabe? La mutare 
aruncase o groază de ierburi și condimente vechi. 

Cel mai bine ar fi să cumpere. 

Pe banda de lângă ea s-a oprit o mașină. 

Un Volvo roșu, break, cu o femeie la volan. 

A privit din nou spre semafor. Era tot roșu. 

A mai privit o dată la mașină... nu era Ebba? Ebba Romanova, 
oare se întorsese mai devreme? Nu trebuia să vină mâine? 

l-a făcut cu mâna, dar femeia nu se uita spre ea. 

Tot roșu era. 

Și-a căutat mobilul în geantă ca să-i dea un telefon. Hopa, îl 
uitase închis, după vizita la laborator. 

În spatele ei a claxonat un camion mare; a scăpat telefonul și 
a trecut intersecția. Volvo-ul cel roșu a virat la stânga și a 
dispărut. 

A ajuns la un alt semafor pe Västmannagatan și a introdus 
PIN-ul pentru a-și porni telefonul. Câteva secunde mai târziu, un 
beep a anunţat-o de primirea unui mesaj. Apoi altul și altul și 
altul. 

Ce dracu'? 

Primul mesaj era de la operatorul de telefonie. 

Aveţi... opt... mesaje noi. Pentru a vă asculta mesajele, 
apăsați tasta unu. 

S-a oprit lângă o trecere de pietoni, la școala generală 
Enskilda. 

— Alo, Annika, Lotta la telefon. Kalle a căzut și sângerează rău 
de tot - sună-mă înapoi când primești mesajul! 

Beep. 

— Annika, lui Kalle îi e mai rău. Se pare că s-a lovit rău de tot 
și rana trebuie cusută. Poţi să ne suni, te rog? 

Beep. 

— Kalle nu e bine deloc. Vrem să chemăm salvarea... 


VP - 232 


Mâinile au început să-i tremure, a băgat mașina în viteză și a 
plecat. 

— Mami, unde ești, am... căzut la locul de joacă și mă doare 
rău... 

Beep. 

— Annika, unde dracu’ ești? Am ieșit din ședință și sunt cu 
Kalle la Urgenţă în Danderyd - sună-mă! 

In timp ce conducea a început să plângă. 

Beep. 

— Sper că faci ceva al dracu’ de important. Sună-mă. 

Beep. 

— Am fost acuma la doctor, mami și am un bandaj mare și alb 
pe cap, e mare de tot. Când vii să mă vezi? 

Beep. 

— Suntem acasă acum. Fac ceva de mâncare. Trebuie să mă- 
ntorc la lucru, așa c-ar fi bine să suni când îţi asculți mesajul. 

Ultimul mesaj era de la Thomas, tonul era de gheaţă. 

Trebuie să am o oarecare independenţă, a gândit ea, 
ștergându-și lacrimile. Trebuie să am dreptul să-mi închid 
telefonul preţ de patru ore, fără ca lumea să se termine. Nu-i 
drept. 

A condus mult prea repede până acasă, a derapat în parcare, 
a dat ușa de perete și a intrat în fugă. 

— Kalle! a strigat, alergând la etaj, în camera băiatului. Kalle, 
unde ești? Cum te simţi? 

Stătea pe jos, în birou și picta, iar Thomas era la calculator. 

— Mami, bună! Uite ce bandaj mare am! 

Băiețelul s-a sculat și a venit la ea; a îngenuncheat și l-a luat 
în braţe. L-a legănat încet, în timp ce-și înghiţea lacrimile. 

— Îmi pare rău, i-a șoptit. Am fost plecată și am avut telefonul 
închis, așa că n-am știut că te-ai lovit. Ce s-a întâmplat? Ai 
căzut? 

A slăbit strânsoarea și i-a mângâiat părul, privindu-i cu atenţie 
fruntea. Buza băiatului a început să tremure și ochii i s-au 
umplut de lacrimi. 

— Te doare? Ţi-e rău? 

Băiatul a negat din cap. 

— Ce-ai păţit? Spune-i lui mami ce s-a întâmplat! 

— Au fost răi cu mine. Băieţii ceilalţi sunt răi cu mine. M-au 
împins și-am căzut din cauza lor. 


VP - 233 


Annika a privit în sus spre Thomas, care s-a sculat de pe 
scaun. 

— Așa e? Scârbele alea de la grădiniță i-au făcut asta? 

— Vezi cum vorbești în faţa lui, i-a răspuns Thomas. Se pare 
că așa a fost. Am vorbit cu personalul și mi-au promis că 
vorbesc cu copiii în după-amiaza asta. 

l-a dat drumul copilului și s-a ridicat. 

— Bine. E suficient. O să... 

Thomas a făcut un pas mare spre ea și a apucat-o de ambele 
braţe. 

— Annika, i-a spus el cu duritate. Calmează-te. Educatoarele 
or să vorbească cu părinţii băieţilor vinovaţi. Nu vrem să 
complicăm situaţia. 

Nu și-a mai putut reţine lacrimile. 

— Nu pot să suport așa ceva, a șoptit ea. Nu suport să fiu așa 
neputincioasă. 

Thomas i-a dat drumul și a oftat. 

— l-au făcut o tomografie și nu are nicio leziune sau 
hemoragie în creier, i-a spus, fără s-o privească. Dar trebuie să-l 
supraveghezi după-amiază - pot trece câteva ore până la 
instalarea simptomelor. Are voie să doarmă, dar trebuie să-l 
trezești la intervale regulate ca să fii sigură că nu-i inconștient. 

— Trebuie să-i dau vreo doctorie? 

Thomas și-a privit ceasul. 

— l-au dat niște analgezice la spital, așa că poţi să-i dai un 
paracetamol peste o oră. Mă-ntorc la birou. 

A ieșit din cameră și a coborât scările fără nicio privire înapoi. 

e 

Kalle a dormit o vreme după plecarea lui Thomas, iar când s-a 
sculat era lucid și avea privirea clară. Nu voia să se depărteze 
de Annika, a stat pe lângă ea și a ajutat-o să aranjeze masa 
frumos, afară, pe terasă. Au pus faţa de masă bleumarin, 
paharele cele mai bune și farfuriile albe, simple. Zicea că nu-l 
doare și că nu-i era rău. 

După aia i-a citit o poveste cu Alfie Atkins; căldura grea a 
trupului de copil a încălzit-o și pe ea, în timp ce-l legăna în 
braţe. 

Îți mulțumesc Oricine Eşti, că n-a fost mai rău, mulţumesc că-i 
aici, cu mine, mulțumesc că există. 

Au mers până la Arninge și au cumpărat niște supă de pește 


VP - 234 


gata făcută, câteva baghete și un buchet mare de crini. 

S-au dus s-o ia pe Ellen, cu zece minute înainte de închiderea 
grădiniţei. Ceilalţi copii plecaseră deja. La fel ca în oraș, cei de 
aici păreau că joacă același joc, cine-și ia copilul primul a 
câștigat, iar Annika avea impresia că pierdea mereu. 

— Cine erau băieţii care l-au împins pe Kalle? a întrebat ea cu 
mult calm, în timp ce Ellen se cățăra în spate. 

Lotta, care lucrase două ture, a oftat adânc. 

— Benjamin și Alexander, a răspuns ea. Îi cunoști, nu? N-au 
făcut-o cu intenţie. 

— Bineînţeles că nu, a răspuns Annika. Aţi vorbit cu ei? 

— Da. Și cu părinţii lor... 

A lăsat fraza neterminată. 

— Și? Cum au reacţionat? 

Lotta a privit în pământ. 

— Au dorit să fie considerat un accident, a răspuns ea și a dat 
cu piciorul într-un pahar de plastic. Mi-au spus că fac prea mult 
caz. Copiii sunt copii și chestii de-astea. Le-am spus exact ce s-a 
întâmplat, că băieţii lor l-au împins pe Kalle de pe una din 
structurile de căţărat. Mie mi-e clar c-au făcut-o special. 

— Erai acolo când s-a întâmplat? 

— Nu, dar Malin, educatoarea de la grupa mică era. Și ea e 
absolut sigură. 

— Bine. Mulţumesc mult. 

e 

Au mers acasă și a pus supa la încălzit. Uitase să pună vinul în 
frigider, așa c-a băgat câteva sticle în congelator și s-a rugat să 
nu le uite, așa cum i se întâmpla de obicei. Copiilor le era 
foame, așa că le-a făcut crochete de pește și un piure instant și 
le-a dat să mănânce înainte de venirea musafirilor; i-a lăsat să 
mănânce cu vesela cea bună. 

După aceea, copiii au fost mai mult decât fericiţi să se 
ghemuiască la televizor și să vadă un desen animat pe DVD. 

A strâns creioanele de colorat și caietele și cărțile de benzi 
desenate din sufragerie și a pus și aici o faţă de masă și flori. A 
aspirat rapid pe jos, a șters toate bufetele din bucătărie. A făcut 
un tur al casei, a strâns hainele, rufele murdare și jucăriile, a 
curăţat toaletele și chiuvetele, a scos prosoape curate. 

Lumânări - oare să pună lumânări la sfârșitul lui mai? 

Mai bine nu. 


VP - 235 


Așa! Gata! 

S-a dus în dormitor să se schimbe. 

Poate o rochie? Dar nu era prea elegantă? 

Era destul de cald, peste 20 de grade, deși era șapte 
jumătate. 

Thomas ar cam trebui să vină. 

S-a pieptănat, și-a pus o rochie de bumbac, s-a rujat și și-a 
pus niște cercei. S-a privit în oglindă și a decis că arăta ca o 
majoretă din Hälleforsnäs, care voia să treacă drept o nevastă 
din Djursholm. 

Și-a scos repede rochia și și-a șters rujul, a îmbrăcat o 
pereche de jeanși și o bluză albă, călcată. A lăsat cerceii - erau 
de la bunica. 

A sunat soneria - la naiba. Thomas nu venise - ce se făcea 
acuma? 

A fugit jos în picioarele goale și a deschis ușa. 

Surprins, bărbatul din fața ușii s-a dat un pas înapoi, după 
care a zis, râzând: 

— Ah, bună seara! Am nimerit? Familia Samuelsson? 

Era înalt, cu părul negru, puţin cam ciolănos, iar nevasta lui 
era micuță și frumoasă. 

— Absolut, a răspuns Annika, cu gura uscată. Intraţi, vă rog... 

A deschis ușa larg și s-a dat câțiva pași înapoi. 

— Thomas n-a ajuns încă, dar vă rog, intrați... 

Familia Larsson s-a prezentat, au dat mâna. Annika auzise de 
el: era unul din ăia care lucra la limitarea spaţiului privat al 
oamenilor prin supraveghere și mai multe legi. 

Au adus flori și o sticlă de vin roșu, cu o etichetă elegantă. 

— Vreţi ceva de băut? i-a întrebat Annika și a avut deodată 
senzaţia că mâinile îi sunt exagerat de mari în comparaţie cu 
restul corpului. 

— Un Dry Martini, dacă se poate, a răspuns domnul Larsson. 

— Da, sigur și pentru mine la fel, a zis și doamna Larsson. 

Annika a simţit că-i îngheaţă zâmbetul. 

Cum dracu' se face un Dry Martini? 

Oamenii chiar beau așa ceva? 

Și-a lăsat ochii în pământ și a înțeles că trebuia să ia o decizie 
rapidă. Pe unde să scoată cămașa? Și dacă nu-i reușea? S-ar fi 
făcut de rahat și ar fi stricat toată seara... Mai bine renunţă și 
recunoaște de la bun început, trece jena și se rezolvă totul! 


VP - 236 


— Nu știu să fac, îmi pare rău. Thomas poate știe, dar nu prea 
avem băuturi tari în casă. Am pus câteva sticle de vin alb în 
congelator. Nu știu dacă au avut timp să se răcească, dar dacă 
mă ajutaţi să deschidem una, putem să încercăm. 

Amândoi Larssonii au ridicat din sprâncene, abia vizibil, dar s- 
au comportat elegant. Soţul a reușit să deschidă sticla, deși 
dopul era aproape îngheţat și a declarat că temperatura vinului 
era perfectă. 

— Excelent, atunci s-o punem pe cealaltă în frigider, ce ziceţi? 
E o mare bătaie de cap când îngheaţă. 

Abia s-au așezat pe canapeaua de răchită de pe terasă când a 
sosit și Thomas. 

— Doamne, îmi pare rău, n-am vrut..., a spus și s-a repezit să- 
și salute musafirii. 

— E-n ordine, i-a răspuns domnul Larsson, nu sunt Dumnezeu. 

Au râs cu toţii, în afară de Annika; se dusese în casă să vadă 
ce fac copiii. 

— Ce faci Kalle, cum te simţi? Te doare capul? l-a întrebat, 
inspectându-l atent. 

— Dă-te din drum, mami, nu văd televizorul, i-a răspuns 
băieţelul, aplecându-se într-o parte. 

— Ellen, e timpul să-ți pui pijamaua! Vrei să te ajut? 

— Mai avem floricele? a întrebat fetița, plină de speranţă. 

— Nu, azi nu, e de-abia luni. Facem floricele vineri. 

— Dar tati are vin, a mai adăugat copila. 

— Cinci minute, după aia la culcare. 

S-a dus la bucătărie să controleze supa de pește. Clocotea pe 
ochiul cel mai mic, cu capacul dat într-o parte. Probabil că până 
la masă o să se evapore toată apa și n-o să rămână decât un 
sos gros de pește, dar acum îi păsa prea puţin. 

Kalle nu părea prea afectat de căzătură, dar va trebui să se 
obișnuiască de-acum cu o cicatrice pe frunte. 

Sosise și familia Althin; cu toţii beau vin pe terasă. Thomas i-a 
întins un pahar de vin. 

— Hans mi-a spus că nu ști să faci un Dry Martini, i-a spus el, 
cu un râs cam forțat. 

— În ultimii șapte ani m-ai văzut tu pe mine făcând un singur 
cocteil? i-a răspuns Annika, cu voce calmă și a luat paharul de 
vin. 

Din nou s-a auzit soneria și ultimii oaspeţi au intrat în același 


VP - 237 


timp - Per Cramne și Halenius, subsecretarul de stat. Au primit 
cu toţii câte un pahar de vin și au fost prezentaţi Annikăi. 

— Mă bucur să te cunosc, i-a zis Halenius zâmbind. Am auzit 
multe despre tine. 

— Ei, noroc și bine ați venit! le-a spus Thomas. 

— Credeam că numai gangsterii de doi bani au nume care se 
termină în y, a zis Annika. Cum se face că nu există pușcăriași 
evadați cu nume ca Stig-Björn, de exemplu? 

— Ştii, de fapt, pe bunicu-meu îl chema Stig-Björn, i-a răspuns 
Jimmy Halenius. A fost condamnat pentru crima de la spălătoria 
din Angered, în anii 1960, poate ai auzit vorbindu-se... Dar nu 
cred să fi evadat, aici ai dreptate. 

Annika l-a privit lung. Nu era prea înalt, nici pe departe cât 
Thomas, părul șaten-deschis îi era nepieptănat și purta o 
cămașă în carouri. Arăta teribil de serios. 

— Îți baţi joc de mine. 

Faţa bărbatului s-a destins într-un zâmbet larg și ochii i s-au 
îngustat. 

— Ce te face să crezi așa ceva? 

Se credea atât de fermecător. Impunea limite libertăţilor celor 
din jur, le ataca integritatea personală doar ca să avanseze în 
carieră și precis că se credea un tip de treabă. 

— Acum spune-mi, de unde-ai auzit vorbindu-se de mine? 

— Aveai un Volvo mai vechi, nu? A 144, albastru-închis, o 
groază de rugină pe el? 

A holbat ochii și a simţit cum i se urcă sângele în obraji. 

— Prietenul meu avea unul. L-am vândut în locul lui. 

— Foarte drăguţ din partea ta, a continuat subsecretarul de 
stat. Probabil c-ai fi un dealer de mașini foarte talentat. Nimeni 
n-a înțeles cum ai reușit să scoţi cinci mii pe rabla aia! 

— Sven n-a putut s-o vândă. A... a murit. 

A pus paharul de vin pe masă și a plecat în bucătărie, cu 
mâinile tremurânde. 

Ce dracu' o apucase să spună toate alea? 

Sunt o cretină, asta e! și-i ardeau obrajii. 

a 

Thomas le arăta musafirilor terenul lor, în timp ce Annika 
băgase copiii în pat și le citea rapid o poveste. După aceea a 
coborât în bucătărie, a scos din tub mujdeiul cumpărat de la 
supermarket și i-a mai adăugat vreo doi căţei de usturoi, pentru 


VP - 238 


aromă. Urmărea pe geam mișcarea grupului prin grădină și-n 
timpul ăsta a pus în cuptor bagheta unsă cu mujdei. L-a văzut 
pe soţul ei cum explica ceva și gesticula cu paharul în mână. 

_ E mândru de noi, a gândit. Vrea să le arate colegilor ce avem. 
Inseamnă că locul ăsta e important pentru el. O să fie bine. 

In timpul ăsta, Wilhelm Hopkins se învârtea de partea cealaltă 
a gardului. Annika nu vedea bine din bucătărie ce făcea, parcă 
încerca să miște ceva greu. 

Probabil că-i foarte curios. Pariez că moare să afle cine sunt 
musafirii. 

Soţiile celor doi abia dacă schimbaseră două vorbe cu Annika. 
Amândouă erau trecute de 40 de ani, erau îmbrăcate elegant, 
cu fuste mult sub genunchi și purtau bijuterii șic. Erau subţiri și 
aveau genul ăla de păr foarte fin, care necesită coafuri scumpe 
și o grămadă de produse de întreținere. Acum pășeau în urma 
bărbaţilor, sporovăiau și sorbeau din vin. Amândouă aveau copii 
adolescenţi, care erau pe undeva prin oraș sau cu prietenii. 

Oare o să ajung ca ele? O să mă plimb tot restul vieţii prin 
diverse grădini suburbane, sorbind vin alb? 

N-a înţeles de ce, dar la gândul ăsta a simţit un fior rece pe 
șira spinării. 

(J 

A servit supa pe terasă și și-a dat seama că nu reușise s-o 
strice de tot. Era suficient de sărată, plină de pătrunjel și 
mujdeiul era chiar gustos. Pâinea avea crusta puţin prea tare, 
dar nu era un dezastru. 

— Ei, în sănătatea voastră, a tuturor, a zis din nou Thomas! 
Bon appétit! 

Părea că le e foame, așa că au mâncat în tăcere, pentru o 
vreme. Briza era domoală și mirosea a liliac. 

— Mai este mâncare, le-a spus Annika și toată lumea a mai 
cerut o porție. 

Bărbaţii au devenit mai veseli și au început să vorbească mai 
tare despre colegii de la birou, despre ce propuneri mai fuseseră 
respinse și despre cât de încăpăţânaţi erau cei din Consiliul 
legislativ. Acum, că se amețiseră puţin, erau chiar distractivi. 

— Ești ziaristă, nu? a întrebat-o Larsson, umplând paharele. 

— Mulţumesc, nu mai vreau, l-a oprit Annika. Da, sunt ziaristă 
la Kvällspressen. 

— Despre ce fel de lucruri scrii? a întrebat-o soţia lui Larsson. 


VP - 239 


— În principal, despre violenţă și politică, i-a răspuns ea, 
jucându-se cu paharul. 

— Serios? Poate ar trebui să vii să lucrezi la noi, a intervenit 
Larsson. 

Annika a pus paharul pe masă. 

— Amândoi invadăm intimitatea oamenilor, dar în moduri 
diferite. La asta te refereai? 

— Cum adică? Voi îi spânzurați pe prima pagină și noi îi 
băgăm la pușcărie? nu s-a putut abţine Halenius. 

Spre surprinderea ei, Annika a izbucnit în râs. 

— Să bem pentru ideea asta! și Thomas a ridicat paharul. 

Au ciocnit iarăși și Annika a observat că Thomas era ușurat; 
nu fusese chiar atât de sigur că Annika va putea face faţă 
situaţiei și, mai ales, conversaţiei. 

Peste un minut, Wilhelm Hopkins și-a pornit mașina de tuns 
iarba. Și nu era mașinuţa aia mică, electrică, pe care o folosea 
de obicei - era un monstru imens care făcea zgomot cât o 
moară de pietre. Ferestrele caselor din jur zăngăneau de 
puterea sunetului. 

— Nu pot să cred, abia a articulat Annika. 

— Ce? i-a strigat Halenius. 

Vecinul își împingea mașinăria incredibil de încet de cealaltă 
parte a gardului, la nici zece metri de terasă. 

— Așa se poartă de obicei? a strigat subsecretarul de stat. 

— Nu chiar, dar nu mă surprinde, i-a răspuns Annika. 

Jimmy Halenius I-a privit siderat pe bărbat. 

— Nu glumește deloc, i-a strigat Annikăi la ureche. 

Au mai trecut câteva secunde și gazele de eșapament i-au 
lovit în plin. Annika a început să tușească și și-a acoperit nasul și 
gura. Cu ce dracu' de combustibil funcţiona mizeria aia? 

Thomas s-a sculat de pe scaun și a venit lângă ea. 

— Nu merge așa. Trebuie să intrăm în casă. 

Annika a dat din cap, și-a luat paharul, farfuria și șervetul și s- 
a sculat. Le-a făcut semn celorlalţi s-o urmeze. Au intrat cu toţii 
în sufragerie, ducând cu grijă farfuriile de porțelan fin și 
paharele de cristal, moștenire de la bunicul lui Thomas. 

A închis ușa de la terasă, dar sunetul se strecura în continuare 
prin geamuri. 

— E cam excentric vecinul nostru, le-a spus Thomas, puţin 
încurcat. 


VP - 240 


— Casa noastră e construită pe o bucată de teren care 
aparținuse comunităţii, le-a explicat Annika. Și omul ăsta nu 
poate accepta că a fost vândută de Consiliul local cu autorizaţie 
de construcţie și continuă să pretindă că are drept să-l 
folosească. 

S-a uitat în direcția lui Thomas și și-a dat seama că nu era 
prea încântat. 

— E un lucru cunoscut faptul că divergenţele dintre vecini duc 
în fiecare an la crime în Suedia. Oamenii cad de pe scări, se 
împiedică în spălătorii, cad de pe leagăne, o grămadă de chestii. 

Și-a ridicat paharul. 

— Dar voi știți mai bine toate astea, sunteţi profesioniști, și a 
luat o gură de vin. 

Doamne, cât era de acru. Nu-i plăcea deloc vinul alb. 

— Acum ceva vreme am avut la Curtea Supremă un caz de 
conflict între vecini, a intervenit Halenius. 

— A murit cineva? 

— Doar un cireș. Dacă-mi aduc bine aminte, era vorba de un 
șanț, pe care l-a umplut cineva. Era lângă Gothenburg. Vecinii 
au plimbat cazul pe la toate tribunalele preţ de zece ani, fără să 
fie în stare să ajungă la o înţelegere. Nici măcar Curtea Supremă 
nu a reușit să obţină un verdict unanim. 

— Lucrurile astea sunt complicate, a zis Larsson. De curând 
citeam despre un caz în Torslanda: un vecin îl intimida pe 
celălalt - era ceva legat de un hangar de bărci. 

Un minut mai târziu, Annika l-a văzut pe Hopkins prin spărtura 
din gardul viu, prin care trecea de obicei cu mașina. Împingea 
imensa mașinărie de tuns iarba cu atâta greutate, încât se 
vedea cum îi curge transpiraţia; fără să se oprească, a trecut în 
grădina lor. Și-a încordat mușchii și a trecut direct peste florile 
plantate recent de Annika. 

Femeia s-a ridicat în picioare, fără grai. 

Hopkins s-a oprit, a privit înspre casa lor, apoi a întors mașina 
la 90 de grade și a continuat de-a lungul stratului de flori. 
Phloxul, margaretele, crăiţele și sporul casei zburau prin aer, 
ciopârţite de cuțit. 

I| s-a rupt filmul. Toate florile alea, ale copiilor, pe care le 
plantase, le uda și le îngrijea. 

— Bine, nenorocitule! a zis ea, aruncând șervetul pe jos. 

A deschis ușa de la terasă, a zburat peste cele câteva trepte 


VP - 241 


și a fugit prin iarbă. L-a împins pe Hopkins cu ambele mâini, 
obligându-l să dea drumul mașinii, al cărei motor a tușit și s-a 
oprit. 

— Ajutor! a strigat bărbatul, teatral, mă atacă, ajutor! 

— Eşti complet nebun? a ţipat Annika la el și vocea i-a răsunat 
în liniștea apăsătoare. N-ai niciun fel de bun-simt? Cum poţi să 
vii să-mi distrugi florile? 

Se pregătea să-l mai împingă o dată, dar bărbatul s-a dat un 
pas înapoi, trăgând mașina după el. 

— Jigodie nenorocită, i-a răspuns Hopkins, profund jignit. Apoi 
și-a privit pieptul, să vadă dacă Annika-i lăsase urme și a mai 
făcut un pas în spate, poticnindu-se. 

— O să mi-o plătești, să știi! Chem poliţia! auzi? Poliţia! 

— Chiar te rog! Abia aștept! Jumătate din Ministerul de Justiţie 
a văzut ce-ai făcut... 

Deodată s-a trezit că brațele lui Thomas o înconjoară și o 
ridică în aer, întorcând-o cu fața spre el. 

— Trebuie să-mi cer scuze pentru purtarea soţiei mele, i-a 
spus Thomas bărbatului. 

— Pe dracu’, nici prin cap să nu-ți treacă! a strigat ea, 
încercând să se elibereze din strânsoare. 

Thomas era roșu de furie și de rușine. Musafirii se adunaseră 
în jurul ușii de la terasă și o priveau, șocați. Toţi, în afară de 
Jimmy Halenius, care venise pe iarbă și râdea cu lacrimi. 

— Și aţi mai parcat și pe stradă! a mai strigat bărbatul. De 
data asta aţi mers prea departe! 

— Îmi cer scuze! și Thomas s-a îndreptat spre colegii lui; 
Annika l-a văzut că mai avea puţin și izbucnea în lacrimi. Imi 
pare nespus de rău. Annika, nu pricep ce te-a apucat... 

— Nu pot să trăiesc așa, i-a șuierat ea printre dinţi și s-a 
eliberat din strânsoare. Sau ești de partea mea, sau ne mutăm. 
De ce crezi c-au vândut casa ăia dinaintea noastră? La urma 
urmei, tu singur ai făcut socoteala c-au pierdut cel puţin două 
milioane jumate la vânzare. Ai înţeles acum de ce? 

A prins-o din nou de mână, dar ea s-a smucit și a plecat spre 
intrarea din faţa. 

Halenius stătea în colțul casei și nu se putea opri din râs. 

— Ce-i așa de distractiv? l-a întrebat, când a ajuns în dreptul 
lui. 

— Scuză-mă, i-a răspuns și și-a șters ochii. Scuze, înc-o dată, 


VP - 242 


dar toată treaba arăta nemaipomenit de comic... 

— Mă bucur că te-am distrat, i-a spus și a intrat în casă. 

Ajunsese la jumătatea scării când a sunat telefonul. 

II las pe Thomas să răspundă, a gândit, dându-și seama că era 
stoarsă de oboseală. Tremura din tot corpul și abia a fost în 
stare să urce. 

De ce trebuie să fie viaţa așa? De ce nu merg lucrurile 
simplu? s-a întrebat. 

S-a sprijinit de balustradă, simțind cum lacrimile îi înțeapă 
ochii. 

Ideea fusese să se mute într-un loc pașnic și sigur - de-aia 
erau aici. Locul ăsta trebuia să fie refugiul lor și Thomas avea să 
fie mândru de ea, în sfârșit. Dar se pare că nu-i ieșea. Oricât de 
mult s-ar fi străduit, toate îi ieșeau pe dos. 

Doamne, de ce-mi complic eu viața? 

— Annika, Annika, te caută de la ziar, i-a spus Thomas, de 
undeva, din spatele ei. 

A înghiţit cu greu și a închis ochii, apăsându-și fruntea cu 
mâna. 

— Abia mâine mă duc la lucru. 

— Da, mai sunt două ore până atunci și a zis că-i important. 

Nu, nu mai pot continua așa. 

— Ce? A 

— A murit cineva. inecat în baie, și se pare că locuiește pe 
lângă noi. 

— Cine? 

— Au zis că-l știi - ceva cu chestia aia de la Nobel. Ernst 
Ericsson. 

(J 
SUBIECT: Testamentul lui Nobel 
CATRE: Andrietta Ahisell 


Persoana care-i ocupa cel mai mult gândurile lui 
Nobel în ultimii ani de viaţă murise de aproape 300 de 
ani: Beatrice Cenci. 

Proiectul Memesis închide cercul vieții lui Alfred 
Nobel. 

S-a născut poet. Dacă era sigur de ceva, atunci de 
asta era. 

Zici că sunt o ghicitoare, scrie în adolescenţă - un 


VP - 243 


poem de 425 de versuri despre Paris și iubire. Mai 
scrie și alte poezii, chiar multe, Gândurile noptii; 
începe un roman - Surorile. 

Are 17 ani când tatăl său, Immanuel, înțelege că 
ambiția lui Alfred de a deveni scriitor este cât se poate 
de reală - oh, Doamne! 

Locuiesc la Sankt Petersburg, în apropiere de malul 
Nevei, în Rusia ţaristă. Cei care nu-și pot plăti datoriile 
sunt aruncați în închisoare. Afacerea tatălui lui s-a dus 
de râpă - chiar vrea să-și vadă tatăl în fortăreața de 
colo? Își poate asuma povara asta? E pregătit să-și ia 
responsabilitatea pe umeri? 

Alfred, Alfred, n-ar trebui să-ţi ceară așa ceva! Nu-i 
cinstit! 

Dar își arde poemele. Pe toate, până la ultimul. 
Rămân doar două, în copie, în alte mâini. Surorile e 
terminat, dar nu va fi publicat niciodată. 

Și anii trec, cu zecile. Alfred citește, scrie scrisori, 
adună o bibliotecă imensă. Literatura rămâne marea 
dragoste a lui Nobel, printre toate iubirile 
neîmpărtășite din viaţa lui. În cele din urmă, decide că 
trebuie să trăiască împăcat cu sine însuși - în sfârșit! 

Alfred, poetul, va spune adevărul despre viaţă și 
moarte, într-o piesă de teatru scrisă în proză. lar ca 
modalitate alege povestea sorții tragice a familiei 
Cenci. 

Poetul creează o reglare de conturi, lipsită de 
remușcări, între biserică și societate. Scrie chiar din 
prima scenă: Nu există dreptate nici aici, nici dincolo 
de moarte. 

Luând chipul tinerei Beatrice, el strigă: Răzbun 
inocenta nedreptățită și dreptatea călcată în picioare. 

Reglarea de conturi este extrem de violentă. Victimă 
a violului, Beatrice își torturează tatăl violator până ce 
acesta moare. Îi toarnă plumb topit în urechi, îi smulge 
dinţii din gură, iar acțiunile par s-o încânte. Oh, 
strigătele tale nu mă ating. Nicio muzică nu mi s-a 
părut vreodată mai dulce! 

Alfred e foarte mulţumit de piesa lui. Îi scrie Berthei 
von Suttner despre piesa lui în proză poetică și-i spune 


VP - 244 


că efectul scenic a fost foarte bun. 

Caută s-o traducă în germană și norvegiană, dar nu 
reușește. 

Atunci hotărăște să tipărească lucrarea în forma 
actuală, în suedeză, scop în care recurge la serviciile 
tinerei soţii a unui pastor, Anna Söderblom, care 
locuiește la Paris, pentru a-i citi șpalturile. 

Tipograful își are sediul pe Rue des Saint-Peres, la 
numărul 19. 

Șpaltul care trebuie trimis tinerei femei poartă 
ștampila: expediat la 10 decembrie 1896. 

Piesa este gata, Alfred! E gata azi, în ziua morții 
tale! 

Cărţile proaspăt tipărite, testamentul spiritual al lui 
Alfred Nobel, poetul, zac în teancuri în biroul pastorului 
Nathan Söderblom, pe Rue de Tour des Dames nr. 6. 

Pastorul citește, rudele lui la fel, colegii citesc și ei; 
toţi sunt de acord. 

Industriașul este cel de care trebuie să ne amintim, 
nu persoana. 

Averea lui este slăvită, nu creativitatea. 

Nimeni nu-și dorește o reglare de conturi cu 
biserica, sau o dramă violentă despre incest, sau 
vorbe dure la adresa societăţii, de dincolo de 
mormânt. 

Nimeni nu vrea să-l recunoască pe Alfred, poetul. 

Așa că pastorul arde cărțile. 

Arde toată ediţia, în afară de trei exemplare, care 
rămân ascunse timp de un secol. 

Și așa ţi se închide gura, Alfred, o dată pentru 
totdeauna. 

Ești păcălit, pentru ultima oară. 

Dar acum totul s-a terminat. 


VP - 245 


PARTEA A TREIA 


Iunie 
Marţi, 1 iunie 


A început să plouă pe la miezul nopţii. Dintr-odată, cerul s-a 
deschis și, timp de o fracțiune de secundă, un fulger a luminat 
întreaga zonă. 

Annika a fugit spre mașină, pe care o lăsase dincolo de gard. 
Echipele de la criminalistică ieșeau din casă și au început să 
acopere pământul de jur-împrejurul casei și parcarea cu bucăţi 
mari de prelată. 

Probabil că nu vor să fie distruse urmele, a gândit ea. Mai au 
multe de rezolvat înăuntru, dar vor trebui să examineze și 
grădina și o să le fie greu. 

Oamenii s-au mișcat rapid și eficient sub ploaia torențială, 
apoi au dispărut din nou în casă. 

Și-a mușcat buza. Începea să i se pară ciudat. De ce dura 
atâta? 

A scos telefonul și a sunat la ofițerul de serviciu de la 
criminalistică, privind între timp ferestrele pe care curgeau 
șiroaie de apă. 

Casa lui Ernst Ericsson era cam la un kilometru de 
Vinterviksvăgen, spre Djursholms torg. Era o vilă clasică, din anii 
1920, galbenă, cu două etaje. Grădina era simplă, obișnuită, 
cam ca a ei, doar că în spate exista o piscină mare. 

Toate luminile erau aprinse, casa semăna cu un stup de 
albine în plină activitate. Lanternele criminaliștilor se luau la 
întrecere cu fulgerele de afară, semn că scotoceau toată casa. 
La una din ferestrele de la etaj a văzut o bucată de cămașă 
hawaiiană, ţipătoare, semn că era acolo și Q. Poliţia și unitatea 
de criminalistică erau deja acolo când a ajuns și ea. 

A privit lung înspre casa cu umbre care se mișcau lungi în 
interior. 

Evident că poliţia bănuia că Ericsson fusese omorât, dar de 

VP - 246 


ce? 

Înecat în baie, conform pontului oferit de unul dintre indivizii 
care asculta toată ziua frecvențele poliţiei. 

Poate-i așa, poate nu. 

Clasicul ofițer de pază lângă cordonul poliţiei nu era genul 
vorbăreț. Nu a scos de la el mai mult de câteva cuvinte - vă rog 
să vă îndepărtați - aşa că n-a primit răspuns la niciuna din 
întrebări. 

Nu mai era niciun alt ziarist, doar ea și fotograful ziarului, 
cretinu' de Ulf Olsson. Stătea în mașina lui, ceea ce o mulțumea 
foarte tare. 

Slavă Domnului că n-am băut mai mult vin, i-a trecut prin 
minte. În sfârșit, i-a răspuns ofiţerul de serviciu. 

— Doresc să aflu dacă a fost numit un anchetator-șef pentru 
ancheta preliminară în cazul de omor al lui Ernst Ericsson, i-a 
spus și și-a ţinut respiraţia în așteptarea răspunsului. 

L-a auzit pe ofițerul de serviciu răsfoind niște hârtii. 

— Se lucrează încă. 

Confirmare de crimă, și-a notat ea în cap. 

— O să fie Brolin? a întrebat, după care și-a ţinut respiraţia 
din nou. 

Ofiţerul n-a răspuns. 

— Nu știu. 

Linda Brolin, procuror-șef, conducea ancheta în cazul von 
Behring și al celor doi ofiţeri uciși la dineul Nobel. 

— Ar fi puţin cam nepractic, a adăugat ea, în treacăt, dar 
ofițerul și-a dat seama că spusese prea mult. 

— Vă rog să reveniţi! și i-a închis telefonul. 

Și-a scos casca din ureche și a privit din nou spre ferestre. 
Nicio mișcare, nicio umbră pe pereţi. 

Probabil că stau și vorbesc. Se gândesc la ce au de făcut în 
continuare. Poate că-s aproape gata. 

O mașină de culoare închisă a apărut brusc în faţa ei și, 
instinctiv, și-a ridicat mâna la ochi. Mașina a mai înaintat încet 
câţiva metri prin ploaie și s-a oprit la capătul parcării lui 
Ericsson. Farurile au fost stinse și motorul oprit. 

A încercat să zărească ceva prin parbriz, ce dracu' căuta 
acolo? 

Când a înţeles ce fel de mașină era a scos un geamăt. 

O autospecială de poliţie, nu o ambulanţă. 


VP - 247 


Poliţia solicitase o mașină pentru a transporta cadavrul. Asta 
însemna că omul era categoric mort, dar mai însemna ceva. 

Conform regulamentului, însemna că trupul fusese separat de 
cap. De-a lungul anilor văzuse astfel de mașini la locul crimei și 
toate aveau același lucru în comun: victima suferise o moarte 
violentă și brutală. 

Ernst, ce ţi-au făcut? s-a întrebat Annika. 

Pe stradă a mai apărut altă mașină, venind din spatele ei, de 
data asta. S-a uitat în retrovizor după lumina farurilor și mașina 
s-a oprit chiar în fața ei. 

O mașină fără însemne, un Saab 95. Și-a lungit gâtul în 
încercarea de a zări cine era înăuntru. Medicul legist, alţi 
criminaliști? 

Din ea au coborât doi bărbaţi, unul avea în mână un aparat 
mare de fotografiat. 

Să-i ia dracu', a venit concurenţa. Era prea frumos să fie 
singură aici când scoteau cadavrul. 

Fotograful a desfăcut husa pentru a proteja aparatul și a 
început să-și caute unghiurile favorabile. Celălalt bărbat a privit 
înspre casă, apoi s-a întors și s-a uitat la SUV-ul ei, a mijit ochii 
și a făcut câţiva pași, după care a deschis portiera pasagerului. 

— Se poate? 

Era Bosse. 

| s-a pus un nod în gât și abia a apucat să dea din cap. 

Bărbatul înalt, bine făcut, s-a așezat lângă ea și a închis ușa. 

— Mizerabilă vreme, a zis Annika, privind fix înainte. 

— Cristoase, da! i-a răspuns Bosse, iar Annika și-a dat seama 
că-i zâmbea; i-a aruncat o privire scurtă. Doamne, cât era de 
frumos... 

— Ce-ai mai făcut? a întrebat-o, iar ea a respirat adânc. 

— Au fost cam multe... 

Bărbatul s-a aplecat și i-a dat la o parte o șuviță udă de pe 
faţă; degetele i-au lăsat urme fierbinţi pe piele. 

— Nu mi-ai răspuns la SMS-uri, a zis Bosse cu voce calmă. 

— Nu... nu pot. 

S-a lăsat o liniște grea și bătaia ploii pe capotă se auzea din 
ce în ce mai tare. 

— Vrei să nu ne mai vedem? și vocea lui suna înăbușită. 

L-a privit din nou; faţa îi era în întuneric. Stătea acolo și părea 
că umple toată mașina. Îi simţea prezenţa atât de puternic, de 


VP - 248 


parc-o ţinea în brațe. 

A întors capul. 

— Nu pot, a șoptit, privindu-și mâinile. 

— OK, înţeleg, a răspuns Bosse după o scurtă pauză. 

A deschis portiera și a coborât în ploaie, în timp ce femeia a 
întins mâna după el. Bărbatul a închis ușa încet, cu grijă, în 
urma lui. Ușa casei s-a deschis și targa a fost scoasă în ploaie. 

e 

Când a ajuns acasă, Thomas dormea. A închis uşa 
dormitorului, s-a dus în birou, a aprins lampa de pe masă și l-a 
sunat pe Jansson. 

— E vorba de crimă? a întrebat-o redactorul de noapte. 

— Fără urmă de îndoială. Bănuiesc c-o să fie numit un 
anchetator-șef în următoarele ore și pariez c-o să fie Brolin. 

— Cât putem publica din ce mi-ai spus? 

— Deocamdată nu prea mult. Astea sunt doar observaţii de la 
locul crimei și faptul că o să numească un procuror, însă Q eră 
acolo, așa că sper să dau de el ceva mai încolo. 

— Cum a murit? 

— Nu știu, dar cred c-a fost moarte violentă. 

— Cum adică? 

— Pentru că au trimis o autospecială a poliţiei, nu o 
ambulanţă. 

— Asta nu spune nimic, i-a replicat Jansson. Au fost o 
grămadă de accidente în noaptea asta - poate ambulanţele erau 
ocupate în altă parte. Altceva? 

Și-a mușcat buza. 

— Nimic. 

— Spune-mi dacă greșesc cumva - avem un deces care poate 
fi crimă, dar n-a fost confirmat oficial; care poate fi violent, dar 
nu avem decât speculaţii. Ce știre e asta? 

— Ține cont că e a doua oară în șase luni când Președintele 
Comitetului Nobel este omorât, i-a explicat Annika. E o știre 
imensă. Ce aveai pentru prima pagină? 

— Niște poze excelente cu Prinţesa Madeleine pe un iaht 
lângă insula Sandhamn. 

A închis ochii și a inspirat adânc. 

— Fii atent. Pune pe cineva să scrie un necrolog pentru Ernst 
Ericsson, toată viaţa în cuvinte și fotografii. Ai de unde alege; 
iluștrii noștri colegi de la ziarul de dimineaţă au făcut un articol 


VP - 249 


mare despre el, iarna trecută, când a pus mâna pe fonduri de 
trei sferturi de miliard de la o companie farmaceutică 
americană. 

— Tot nu mi se pare cine știe ce. 

— Așteaptă până primeşti articolul meu, i-a spus și i-a închis 
telefonul. 

A încercat să-l sune pe Q pe linia directă, dar n-a răspuns. 

A sunat din nou la ofiţerul de serviciu. 

O să pună embargo pe știre. 

A sunat și la centrul de control al urgenţelor și a întrebat dacă 
aseară au avut apeluri despre vreun deces în Djursholm. 

Două, plus unul în Mörby. 

Ceva ieșit din comun? 

Cel din Mörby avea suspiciune de înjunghiere și unul din 
cazurile din Djursholm era încă necilarificat; fusese chemată 
poliția. Al treilea era atac de cord. 

Atunci cine făcuse apelul de urgenţă despre cazul neclar din 
Djursholm? 

În raport nu scria. 

Asta era. 

L-a sunat din nou pe Q. 

Nimic. 

Pe cine mai putea găsi? 

Cine-l mai cunoștea pe Ernst Ericsson și ar fi putut ști ceva? 

A accesat cartea de telefoane online și a introdus cea mai 
simplă căutare. 

Erau 29 Birgitta Larsen, patru în zona Stockholmului: una în 
Haninge, una în Bandhagen, una pe strada Kungsholmen și 
ultima în Reserberg. Cea din urmă era singura al cărei nume era 
scris cu accent pe e. 

A luat câteva guri de aer înainte să formeze numărul. 

— Bună seara, a zis atunci când i-a răspuns o voce masculină 
adormită. Mă numesc Annika Bengizon și vă sun de la 
Kvällspressen. Scuzaţi-mă dacă am greșit numărul, aș vrea să 
vorbesc cu doamna profesor Birgitta Larsen, de la Institutul 
Karolinska. 

Bărbatul sufla greu în receptor, de parcă era răcit. 

— Poftim? 

— Încerc să găsesc pe doamna profesor Birgitta... 

— Birgitta, a zis bărbatul, evident cuiva de lângă el. Te caută 


VP - 250 


o profesoară. 

— Ce? a mormăit o voce adormită. 

A strâns ochii; la capătul celălalt se auzeau foșnituri. 

— Alo? a răspuns femeia și Annika și-a dat seama că nu era 
cea pe care o căuta. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta. Mă numesc Annika 
Bengtzon și vă sun de la Kvällspressen, încerc s-o găsesc pe 
doamna profesor Birgitta Larsen, de la Institutul Karolinska. Nu 
sunteți dumneavoastră, nu? 

— Cine? a întrebat femeia. A păţit ceva mama? | 

— Nu, nu! Nicidecum. Cred c-am greșit numărul. Incerc să dau 
de altă Birgitta Larsen. Mă scuzați că v-am deranjat. 

Femeia a respirat adânc. 

— Bine, a mai spus și a închis. 

La dracu'. 

S-a logat pe www.infotorg.se și a mers din pagină în pagină 
până unde putea da căutare pentru Birgitta Larsen. 

318 rezultate. 

Nu mergea așa. Trebuia să limiteze cumva căutarea. Câţi ani 
avea? Pe unde locuia? Cum îl chema pe bărbat-su, presupunând 
că era măritată? 

A gemut și s-a mutat pe Google. 

Profesor Birgitta Larsen, căutare. 

8 700 de rezultate. 

Articole despre cercetările ei, lucrări, alte lucrări, cultivarea 
trandafirilor... 

Cultivarea trandafirilor? 

A dat clic pe link. 

Profesoara cu un hobby trandafiriu, suna titlul. 

Articol din Gardening News. 

Birgitta Larsen, profesoara de biofizică, are mai multe talente 
ascunse. În frumoasa ei grădină din Mälarhöjden, la sud de 
Stockholm... 

A controlat codurile poștale la sud de Stockholm. Mälarhöjden 
aparţinea de Hägersten și acolo toate codurile poștale începeau 
cu 129. Articolul era vechi de trei ani, dar nu-și imagina că s-ar fi 
mutat între timp. Mai ales dacă-și petrecea tot timpul liber în 
grădină. 

A revenit la Infotorg și a limitat căutarea la birgitta /arsen 129 
și bingo! 


VP - 251 


Un singur rezultat. Bisittargatan, nr. 7. Numele soțului era 
Tage Friberg. Apărea și el în cartea de telefoane. 

l-a răspuns de prima oară. 

— Annika Bengtzon la telefon. 

— l-auzi! Eram convinsă c-o să suni. 

— Erai trează, deci. Cred că știi de ce te sun? 

Birgitta și-a suflat nasul cu zgomot. 

— E prea mult, a continuat ea, cu un suspin. Nu cred că mă 
mai ţin curelele; lucrurile au mers prea departe. Când m-au 
sunat să-mi spună n-am putut să cred - nu, nu-i posibil și 
Ernst... 

A început să plângă în receptor. Annika a ascultat-o în tăcere. 

— Ai idee ce s-a întâmplat? Știi cumva cum a murit? 

— Ericsson locuia aproape de mine. Mi-am petrecut noaptea 
în faţa casei lui. Poliţia a încercuit grădina și au controlat toată 
casa. După cum arăta, ei consideră căzu' suspect. 

Plânsul femeii s-a auzit mai tare. 

— E exact așa cum am spus! a strigat. Acum l-au terminat și 
pe Ernst - ţi-am spus, Tage, nu? A fost omorât - știi ceva - a 
spus cineva ceva? 

— Nu. Dar e foarte posibil. 

Femeia a tăcut și și-a mai suflat nasul o dată. 

— Așa am zis și eu, a șoptit Birgitta. Imediat ce m-a sunat 
Sören, așa am zis. Acum au scăpat și de el - la asta m-am 
gândit... 

— Cine a scăpat? a întrebat Annika, cu grijă. 

— Draga mea, a continuat femeia, complet lucidă și 
articulată. Dacă știam așa ceva atunci, n-am mai fi avut acum 
nicio problemă, nu? Ne duceam, îi băgăm pe toţi la închisoare și 
gata! 

— Cred că da, i-a răspuns Annika. Ce ţi-a zis Sören când te-a 
sunat? 

Bănuia că era vorba de Sören Hamarsten, vicepreședintele. 

— Că l-a găsit băiatul lui înecat în baie și că poliţia l-a luat pe 
Lars-Henry pentru interogatoriu, ca și cum ar fi avut ceva de-a 
face... 

Annika s-a îndreptat. Deci au și arestat pe cineva? 

— E posibil să fi adormit în cadă, a continuat Birgitta. N-aș 
vrea să scrii asta pe prima pagină, da' Ernst cam avea obiceiul 
să bea. Și după părerea mea lua cam mult Celexa; iar 


VP - 252 


combinaţia de whisky și antidepresive îl făcea cam imprevizibil. 

— Ca sâmbăta trecută? După seminar? a întrebat-o Annika. 

Birgitta și-a suflat din nou nasul și a pufnit. 

— Ce-a făcut Lars-Henry a fost total deplasat. Știu c-ar trebui 
să am mai multă grijă de el, acum că s-a dus Caroline, dar e 
prea mult, crede-mă. 

— De ce trebuie să-i porți de grijă lui Lars-Henry? Așa făcea și 
Caroline? 

Femeia și-a mai tras nasul o dată. 

— E groaznic. Chiar crezi c-a fost omorât? Poate-i o greșeală? 
Poate a adormit? 

— Poate. Încerc să vorbesc cu poliţia; lucrurile o să fie mai 
clare mâine. 

— Mersi că m-ai sunat, i-a mai spus Birgitta. 

Eu ar trebui să-ţi mulţumesc, a gândit Annika. 

— Sună-mă când vrei, i-a zis și i-a dat profesoarei numărul de 
mobil. 

În continuare Q nu răspundea. Era sigură că-i la muncă, dar 
poate nu era în birou și nu avea numărul lui de mobil. Nu reușise 
să i-l smulgă. 

Dar avea mailul lui. Și-a încercat norocul și i-a trimis un mesaj 
provocator: 

Cât are de gând Brolin să-l țină pe Lars-Henry Svensson? 
Sună-mă. Annika. 

30 de secunde și i-a sunat telefonul. 

— Incă nu facem nimic public despre Brolin și categoric nici 
despre Svensson, i-a răspuns el supărat. 

— Bine, și ce faceți public? 

— De partea cui ești? 

S-a uitat la ceas. 

— Am reînceput lucrul acum trei ore jumate și mai am treizeci 
de minute până la închiderea ediţiei. Sau scriu ceea ce cred că-i 
adevărat, sau scriu ce știu. 

Q a gemut tare. 

— Bine. Putem vorbi despre Brolin, dar nu despre Svensson. 

— A fost cineva dus la interogatoriu în timpul nopţii? 

— Of, ce dracu'? Bine. 

— Crimă? 

— Absolut. 

Au urmat câteva secunde de liniște. 


VP - 253 


— Eliminaţi varianta morţii accidentale? O boală subită? 
Sinucidere? 

— Din câte sinucideri am văzut, cred că asta ar fi cel mai greu 
de explicat, a spus Q și a închis telefonul. 

A scris 30 de rânduri despre faptul că încă un președinte al 
Comitetului Nobel de la Institutul Karolinska a fost ucis, la șase 
luni de la prima crimă. Că relatări neconfirmate sugerează că o 
rudă l-a găsit mort și că poliţia are convingerea fermă că a fost 
asasinat. O scurtă descriere a locului crimei și a activităţii 
poliţiei; că Linda Brolin, anchetator-șef în cazul crimelor de la 
Nobel, a primit și acest caz; a încheiat că poliţia a și reţinut pe 
cineva pentru interogatoriu. 

L-a sunat pe Jansson imediat după ce i-a trimis textul pe mail 
și a așteptat în tăcere până ce bărbatul a terminat de citit. 

De data asta redactorul de noapte n-a mai oftat. 

— Ai dreptate. Arde. O scoatem pe Madeleine și-o punem în 
casetă. 

— Aţi scris În memoria lui Ernst Ericsson? 

— Te-am crezut pe cuvânt, e gata. 

Oboseala s-a instalat imediat ce a lăsat garda jos. Gândurile 
s-au înceţoșat, cuvintele s-au împleticit, tot corpul o durea, iar 
capul îi era plin de plumb. 

Doamne, trebuie să ajung în pat. 

S-a dus la baie, s-a dezbrăcat, s-a spălat pe dinţi și s-a 
strecurat în pat, lângă Thomas. 

Bărbatul nu s-a trezit. 

(J 

Apa din cadă era mâloasă și cenușie. La suprafață pluteau 
niște fire lungi, ca niște alge, se lipeau de margini și făceau 
valuri mici. 

Stătea în ușa băii, cu ochii aţintiţi în cadă. Nu voia să fie aici, 
nu trebuia să vadă așa ceva, avea sentimentul că deja mersese 
prea departe. 

— Acum ţi se închide ediţia, i-a spus Schyman, din spate. E 
cazul să te grăbești dacă vrei să-ţi păstrezi jobul la ziar. 

Știa că are dreptate, așa că a făcut un pas mare în baie. 

Pe fundul căzii zăcea o femeie. Algele erau de fapt șuviţe din 
părul ei, care ieșeau din apă, precum niște șerpi. 

— Ne trebuie o mașină de la morgă, a zis Annika, dar în acel 
moment femeia a deschis ochii. 


VP - 254 


Nu aveau iriși, erau albi, fără privire. 

A dat să ţipe, dar nu i-a ieșit niciun sunet. S-a întors să fugă, 
dar în locul ușii era un perete de faianță. 

Femeia s-a ridicat în șezut, iar ochii orbi o fixau pe Annika. Era 
goală, cu pielea acoperită de mâzgă. Încerca să spună ceva, dar 
din gât nu-i ieșea decât un gâjâit și Annika și-a dat seama că era 
Caroline von Behring. 

S-a lipit de perete, încercând să-și recapete suflul. 

— Nu te înţeleg, nu înțeleg ce vrei, a reușit să îngaime. 

| s-a rupt ceva în piept și a putut respira din nou, era în stare 
chiar să zboare. 

— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! N-a fost vina mea! 

Deși baia era mică, ecoul strigătului ei s-a lovit de toţi pereții. 
S-a întors din nou să fugă, dar în spatele ei se afla o altă femeie. 
Era Sophia Grenborg, vânătă, rece ca gheaţa și udă. A deschis 
gura, care nu era decât o gaură neagră și gâtul i-a gâlgâit ca 
scurgerea de la chiuvetă. 

— Pe mine mă iubește acum, au fost vorbele care au ieșit din 
gâtul femeii. 


— Ce s-a întâmplat, Annika? 
Thomas era aplecat deasupra ei, scuturând-o de umeri. 
— Mă auzi, Anni? Nu ţi-e bine? 
Și-a întors faţa de la figura vânătă a Sophiei și a privit în 
cealaltă direcţie, la peretele de faianţă. 
— Ce? 
— Trebuie să te trezești, plec la serviciu. 
— Ce facem cu Kalle? a întrebat ea, strângând din ochi. 
Thomas s-a așezat pe pat și a oftat. 
— Trebuie să stea acasă să se odihnească. 
A stat nemișcată preţ de câteva secunde, simțind cum somnul 
coșmarul îi mai dădeau târcoale. 
— Azi e prima mea zi la muncă, a zis, cu voce groasă. Nu pot 
să stau acasă tocmai azi. 
— Cum adică? Ai muncit toată noaptea. La ce oră te-ai culcat? 
S-a așezat pe marginea patului și a dat cuvertura la o parte. 
— E prima zi după șase luni. Nu pot să stau! Nu azi! 
— Dar am înţeles că poţi lucra de acasă? i-a răspuns el, 
ridicându-se. Ai laptopul și tot ce-ţi trebuie! 
Oboseala îi fulgera în cap - la dracu’ - nu putea face faţă unei 


Ș 


VP - 255 


astfel de discuţii atunci când încerca să-și folosească mintea 
pentru orice altceva în afară de serviciu! 

— Nu-s în stare! a strigat. Nu-s în stare să mă concentrez la 
altceva acum, când am un motiv foarte serios să plec de acasă! 

Și-a apucat halatul și a pornit-o spre baie; era ameţită și 
simţea că-i vine rău. În clipa în care a pășit pe ușă și-a dat 
seama că aici fusese până acum câteva minute - Caroline von 
Behring zăcuse moartă în cada ei - așa că a făcut stânga- 
împrejur și s-a întors în dormitor. 

— Tu singur ai spus că lucrezi până prezinţi lucrarea. Asta a 
fost ieri și acum vii și-mi spui că te duci în continuare la 
nenorocitul ăla de minister. Cu mine cum rămâne? De mine îi 
pasă cuiva? Când o să vină și rândul meu? 

Thomas a trecut pe lângă ea și a intrat în birou, cu sacoul 
fluturând. 

— Rândul tău? Ai ocupat tot biroul - fii atentă - căcaturile tale 
de hârtii peste memo-urile mele. 

— Pentru Dumnezeu! a ţipat Annika și a înșfăcat blocnotesul. 
Mii de scuze! Îmi pare atât de rău c-am îndrăznit să-ţi ocup 
locul, scuze că exist! 

— Eu am plecat, a spus Thomas, îndreptându-se spre capul 
scărilor. 

Annika i s-a așezat în drum, cu braţele deschise și l-a privit 
direct în ochi. Halatul îi alunecase de pe umeri, așa că stătea 
acolo, practic goală. 

— Nu pleci nicăieri! 

Ochii bărbatului străluceau de furie. 

— Ba da, chiar dacă te dau la o parte cu forța. 

— Nu pot să am grijă de toată casa asta de una singură. Să 
fac curat, de mâncare, să spăl rufe și; toată grija copiilor și un 
serviciu full time. Ce-am făcut, am lăsat un caiet în birou! Poţi 
să-ți dai seama și singur, nu? 

Thomas răsufla greu și o privea fix. Maxilarul îi era atât de 
încleștat, încât i se albise pielea în jurul gurii. După câteva 
secunde însă, s-a relaxat, a respirat adânc de câteva ori, dar 
părea că oftase. 

— Doamne! și Thomas s-a întors în dormitor, acoperindu-și 
ochii cu mâna. 

L-a privit lung, sacoul îi stătea întins pe umerii largi, jeanșii de 
culoare închisă și pantofi strălucitori. 


VP - 256 


— Thomas, i-a spus ea, s-a dus după el și l-a îmbrățișat. Îmi 
pare rău. larta-mă. N-am vrut să tip... 

A luat-o în brațe, i-a sărutat părul și a legănat-o încet. 

— A fost vina mea. Imi pare rău. Normal că-mi dau seama că 
nu poți să stai acasă tocmai azi. 

l-a pus mâinile pe umeri și a privit-o în ochi serios, dar ea i-a 
evitat privirea. 

— N-ai dormit aproape deloc. O să fii frântă când ajungi la 
serviciu. 

Și-a băgat degetele pe sub cureaua pantalonilor, i-a tras 
cămașa afară și a dat de pielea fierbinte de pe spate. L-a sărutat 
pe gât. 

— Ştii că te iubesc, i-a șoptit ea, dar pentru că Thomas nu i-a 
răspuns, a avut impresia că i-a spus-o doar în gând. 

Bărbatul i-a trecut degetele prin păr și Annika a simţit ce nu 
mai simţise de mult, decât o dată, lângă Bosse. 

— De ce strigaţi? 

Ellen stătea în ușă, cu Poppy și Lucide strânși la piept. 

Nu, nu acum, a gândit Annika, lăsându-se la pământ. Nu 
acum. 

— Sunteţi supăraţi? 

Thomas i-a dat drumul Annikăi și s-a dus s-o ia pe fetiță în 
braţe. 

— Nu mai suntem. Vrei și mergi la grădiniţă, sau vrei să stai 
acasă cu mine și cu Kalle? 

— Acasă, cu tine! a strigat Ellen și l-a luat de gât. 

Annika a închis ochii și s-a sprijinit de ușă; toată casa se 
învârtea cu ea. 

— Mă duc să mai dorm o oră, a spus, dar n-a auzit-o nimeni. 

e 

Copiii erau așezați la masă și desenau. Soarele strălucea, 
ramele geamurilor aruncau dreptunghiuri de umbre pe 
parchetul de stejar. Ușa terasei era întredeschisă, lăsând să 
intre în casă mirosul de iarbă și băzâitul insectelor. 

Thomas s-a așezat pe unul dintre scaunele înalte, de bar, din 
bucătărie, cu ziarul și o cană de cafea și a oftat fericit. Cramne a 
fost înţelegător când l-a sunat să-i spună că băiatul nu se simţea 
bine și a părut chiar îngrijorat. 

— Săracul! a spus Cramne, deși nu era clar dacă se referea la 
Thomas sau la Kalle. 


VP - 257 


De parcă statul acasă cu copilul tău ar fi fost o pedeapsă, a 
gândit Thomas. 

Chiar nu era cazul. Și dacă se gândea bine, era plăcut. 

O întreagă zi cu ziarul, câteva reviste, un pic de Eurosport 
după masă. Nu era rău deloc. 

— Tati, a strigat Kalle supărat. Mi-a luat creionul! 

Și-a ridicat privirea din ziar și s-a uitat la copii. 

— De ce vă certaţi? 

— A luat creionul maro și ăla e-a/ meu. 

— Desenez copaci, a zis Ellen, concentrată. 

Băiatul s-a întins peste masă și i-a dat surorii sale un pumn în 
cap. Ellen a lăsat creionul jos, și-a dus mâinile la cap, după care 
a scos un scâncet care s-a transformat în urlet. Kalle a înșfăcat 
rapid creionul cu un zâmbet triumfător. 

— Tati, m-a lovit! 

Și-a lăsat ziarul jos și s-a apropiat de copii. 

— Fiţi atenţi, n-o să stăm toată ziua să ne certăm. O să ne- 
mpăcăm bine, o să fim prieteni și-o să ne distrăm împreună, da? 

— Ea a început! a continuat Kalle, precipitat și a început să 
tragă niște dungi lungi, maro, pe foaia de hârtie. 

Ellen a început să plângă și Thomas a mângâiat-o pe spate. 

— Hai, fetiţa tatii, te mai doare? a întrebat-o și a luat-o în 
brațe. 

— M-a lovit, tati! M-a lovit tare de tot! 

— Știu, știu, și Thomas i-a suflat părul din ochi. 

Annika a coborât, îmbrăcată și fardată, cu geanta ei cea mare 
pe umăr. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, i-a răspuns Thomas. 

Ellen s-a smuls din braţele tatălui și a fugit spre Annika. 

— Kalle m-a lovit rău de tot aici. 

l-a arătat cu degetul locul deasupra frunţii; Annika și-a lăsat 
geanta jos și s-a uitat la capul fetiţei. 

— Da, ai făcut un cucui, iubito. Așa ceva nu se poate! 

A sărutat fetița, s-a ridicat și s-a dus la Kalle. L-a întors cu faţa 
spre ea obligându-l s-o privească. 

— N-ai voie să-ţi lovești surioara, i-a zis privindu-l direct în 
ochi. 

— Da ea... 

— Gura! a zis Annika pe un ton ridicat. Sub niciun motiv n-ai 


VP - 258 


voie să-ţi lovești sora. N-o să ajungi ca băieţii ăia care bat fete, 
mă auzi? Mă auzi? 

— Da, a răspuns Kalle cu ochii în pământ. 

— Liniștește-te, a rugat-o Thomas, dar ea l-a ignorat. 

— Uită-te la mine, i-a spus băiatului și el și-a ridicat privirea 
pe sub cârlionţi. Kalle, nu mai ai voie să spui minciuni și să dai 
mereu vina pe altcineva; și nu mai ai voie să te baţi. Ție nu-ţi 
place când alţii se poartă urât cu tine, nu? Cum crezi că se simte 
Ellen când ești rău cu ea? 

Băiatul și-a lăsat din nou ochii în pământ. 

— Tristă. 

Annika l-a strâns în braţe. 

— Acum plec la serviciu, le-a spus; Kalle a luat-o strâns de 
gât. 

— Nu pleca! Stai acasă, mami! Stai cu mine azi! 

— Tati stă cu voi. Băiatul i-a aruncat lui Thomas o privire 
furișă și și-a ascuns faţa în părul mamei sale. 

— Vreau să stai și tu! 

S-a eliberat din strânsoarea lui și l-a privit pe Thomas. 

— Ar fi o idee bună să ștergi masa înainte să se apuce să 
deseneze. Își iau desenele peste tot și umplem casa de pete de 
grăsime. 

L-a lovit un val de sfârșeală, ca o cârpă rece și umedă. 

— Hai, du-te la treabă, i-a spus; s-a ridicat și i-a întors spatele. 

Annika a ieșit pe ușă fără niciun cuvânt. Thomas a așteptat 
până a auzit ușa închizându-se, apoi s-a așezat din nou și și-a 
luat cafeaua. 

Chiar nu s-a putut abţine să-i reproșeze că masa nu era 
ștearsă. Putea s-o curețe ea, dacă i s-a părut atât de murdară. 
Nevestele lui Larsson și Althin au strâns masa aseară și au pus 
toate vasele în chiuvetă. Oarecum iritat, a remarcat că erau în 
continuare acolo. Nimeni nu s-a ostenit să le bage în mașina de 
spălat vase. 

Care-a fost contribuţia ei ieri? A cumpărat câteva 
semipreparate penibile pe care le-a încălzit în microunde! S-a 
făcut de râs în faţa colegilor lui și s-a purtat inacceptabil cu 
vecinul. L-a lăsat baltă cu musafiri, cu vasele murdare, cu tot! 

Pe măsură ce se gândea, se enerva și mai tare, în ce hal 
strigase la Hopkins, cum s-au uitat la el cele două femei, cum au 
schimbat bărbaţii subiectul. Spre surprinderea lui, azi-noapte au 


VP - 259 


stat cu toții până după ora unu. Cramne a dat coniacul pe gât și 
a mai cerut unul, înainte ca Althin să le amintească tuturor că a 
doua zi mergeau la serviciu. 

Poate era din cauza prezenţei lui Halenius. Thomas a înțeles 
că făcuse o gafă invitându-l pe subsecretarul de stat, dar era un 
tip de treabă și toată lumea s-a simţit bine; de-aia probabil că 
au stat așa târziu. Da, poate că din cauza asta lucrurile au mers 
atât de bine. 

Sau poate c-au așteptat-o pe Annika să se întoarcă acasă și 
să înceapă un nou scandal? 

Și-a mai turnat cafea, era rece și avea un gust neplăcut. 

Femeia asta nici măcar nu mai voia să facă dragoste cu el. 

Nu mai fusese atât de înfometat de sex de foarte multă 
vreme, nici măcar pe vremea când treaba mergea foarte prost 
cu Eleonor. Cel puţin fosta lui nevastă se mai prefăcea din când 
în când, dar Annika nu s-a mai apropiat de el de când cu 
afacerea aia nenorocită cu Lupul Roşu. Parcă-l ura, parcă nu 
mai era suficient de bun pentru ea. 

Acum începea lucrul din nou, ca și cum viaţa lui nu era 
suficient de complicată. Intâi a fost ideea cu mutatul și acum, 
când avea mai multă nevoie să se concentreze pe munca lui, 
aveau de văruit și de decorat casa. 

Așa o să fie mereu de-acum înainte? 

O să-mi petrec toată viaţa stând acasă? 

Asta să fie oare totul? 

A simţit cum îi pulsează sângele în gât, așa că a încercat să 
nu se mai gândească, prea obosit, prea ameţit de azi-noapte. A 
luat din nou ziarul și s-a apucat să citească editorialul. 

Poate că diseară o să vină acasă, o să pregătească cina și o 
să vrea să facă sex și totul o să fie bine. 

Editorialul era despre propunerea lui, despre reacţiile la 
consultările care avuseseră loc. Baroul era împotrivă, la fel și 
Avocatul poporului. Făceau o mare chestie din toată povestea, 
spunând că astea erau motive obiective pentru care propunerea 
ar trebui abandonată. 

Ştiam că așa o să se întâmple, a gândit Thomas. Ziarele habar 
n-au despre ce scriu. 

— Tati, a zis Ellen. 


29 Den röda vargen („Lupul Roșu”): titlul unul alt roman al seriei dedicate lui Annika 
Bengtzon, în care aceasta are o traumă în urma unei răpiri. (N.t.). 


VP - 260 


Thomas a oftat. 

— Ce-i? 

— Mi-e sete! 

A înghiţit în gol, a lăsat ziarul din mână, a luat un pahar și l-a 
umplut cu apă, după care i l-a pus fetiţei pe masă. 

— Vreau suc. 

— Nu primești niciun suc. Dacă ţi-e sete, bei apă. 

Editorialul critica măsurile propuse, zicea că sunt un atac la 
integritatea individului și pretindea că metodele nu erau 
necesare, fiind ineficiente. Se mai spunea acolo că toată 
directiva UE de păstrare a datelor era prost gândită și că... 

— Tati, a zis iarăşi Ellen. 

— Ce mai vrei? a strigat Thomas, aruncând ziarul. 

Fetiţa s-a uitat la el cu ochii mari și cu gura căscată. N-a scos 
un cuvânt, i-a apucat pe Poppy și pe Lucide și s-a dus sus, în 
camera ei. 

— Ce mâncăm la prânz? l-a întrebat Kalle. 

Și-a acoperit ochii cu mâinile și a gemut. 

e 

Spike stătea așezat, cu picioarele pe birou. 

— Care-i treaba cu tipu' ăsta mort? a întrebat-o, fără să se 
uite la ea. 

— Al doilea președinte al Comitetului Nobel omorât în șase 
luni. 

Bărbatul a oftat adânc, teatral. 

— Da. Bine. Asta văd din ziar. Altceva? 

— Abia am venit. Sunt aici de cinșpe secunde. 

l-a aruncat o privire scurtă, și-a coborât picioarele, a apucat 
blatul biroului cu ambele mâini și și-a tras scaunul cu rotile până 
a ajuns lângă birou. 

— Dacă mă-ntrebi pe mine, zic că știrea-i moartă. Fii cu ochii 
pe ei azi, dar să nu te-aștepţi să scrii un roman pentru mâine. 

— Credeam că nu mă mai ocup de crime, i-a răspuns Annika 
și a luat para care se afla lângă telefonul lui Spike. 

Șeful știrilor s-a aplecat înainte cu o viteză surprinzătoare și i- 
a smuls fructul din mână. 

— la mâna! 

L-a privit câteva secunde și a observat că era puţin mai slab 
decât înainte. 

— Spike, ești la regim... 


VP - 261 


— Berit e ocupată cu altă știre, i-a raspuns și a mușcat din 
pară. Un pont foarte tare. Poate stai de vorbă cu ea și prinzi 
vreun fir... 

Annika și-a luat geanta și s-a îndreptat spre Berit. 

— Bună! i-a spus și s-a lăsat să cadă pe scaunul lui Patrik. Ce 
mai e nou? 

Berit a privit-o pe deasupra ochelarilor. 

— Ai fost foarte tare aseară. l-am lăsat rău în urmă pe ăia de 
la concurenţă - Bosse, tipul ăla al lor, n-a reușit să scoată nimic. 
Era măcar acolo? 

Annika a simţit că se înroșește. 

— Da, dar au ajuns prea târziu. 

— Pe cine au reţinut pentru interogatoriu? 

— Un alt profesor de la Karolinska. E cam dus - i-a intrat în 
cap că e de datoria lui să-i amenințe pe oameni și să le explice 
ce greşesc. Unde mai pui că și el e creaţionist. 

— Ce? 

— E unul dintre cei care cred că Dumnezeu ar trebui să aibă 
un rol mai mare în știință. la zi, ce-i cu articolul la care lucrezi? 

— Jemal. Tatăl din Bandhagen. 

Annika a dat din cap - da, își amintea. 

— Sunt complet nebuni, a continuat Berit. Guvernul suedez a 
hotărât că Jemal trebuie deportat din Suedia, așa că n-au irosit 
nicio clipă. In aceeași seară, CIA l-a preluat de la aeroportul 
Bromma. 

Annika i-a aruncat o privire neîncrezătoare. 

— CIA? Sună a film prost. 

Berit și-a scos ochelarii și și-a tras scaunul mai aproape de 
Annika. A început să vorbească pe un ton scăzut și apăsat. 

— Nişte agenți americani cu cagule pe cap l-au ridicat dintr-o 
încăpere a aeroportului. l-au ciopârţit hainele, l-au căutat în gură 
și-n partea de jos, l-au umplut de supozitoare cu medicamente 
și i-au pus scutec. După aia i-au tras o cagulă pe cap și l-au târât 
pe jos până la avion, un charter privat. Aici l-au aruncat pe jos, l- 
au legat cu lanţuri și așa a călătorit până la Amman. 

Annika a rămas cu gura deschisă. 

— Cine a aprobat așa ceva? a șoptit și nu-i venea să creadă 
cât era de șocată. 

— Guvernul a luat decizia de a-l deporta, ministrul de Externe 
a fost informat despre mijlocul de transport, dar Ministerul de 


VP - 262 


Externe pretinde că nu știa nimic de implicarea CIA, sau de 
vreun alt abuz. Era o deportare obișnuită, pentru un terorist 
obișnuit și americanii ăia drăguţi s-au oferit să-l ia cu autostopul. 

— Vrei să zici că Serviciul Secret al americanilor poate să vină 
să ia un om de pe oricare din aeroporturile noastre și nimeni n- 
are voie să deschidă gura? a întrebat ea, mult prea tare. 

Berit a privit împrejur. 

— Guvernul nu are voie să dicteze poliţiei cum să-și facă 
treaba; Serviciul de Informaţii dă vina pe un nenorocit de ofițer, 
trimis acolo să supravegheze deportarea, a continuat ea, pe un 
ton scăzut. Aparent omul poartă toată vina. Problema e că a 
cedat controlul americanilor, dar știi ce-a făcut după aia? 

— Ce? 

Berit a oftat, parcă voia să-și adune gândurile înainte de a-i 
răspunde. 

— Când n-a mai suportat să stea și să privească halul în care 
era abuzat omul ăla, a ieșit să vomite. Așa că avionul a decolat 
fără ca el să aibă măcar habar ce s-a întâmplat. 

— Cristoase... 

A rămas tăcută câteva secunde, încercând să-și adune 
gândurile. 

— Cred că ești conștientă că nu suntem singurii în situaţia 
asta, a zis ea într-un târziu. E clar că CIA a închiriat avioane 
particulare și că a adunat oameni din toată Europa în ultimii ani. 

— În lordania l-au condamnat pe viaţă, a adăugat Berit. L-au 
torturat, l-au bătut, i-au aplicat șocuri electrice, până ce a 
mărturisit; după aceea, un tribunal militar l-a găsit vinovat că a 
pus la cale și a întreprins acte de terorism. Avocatul lui nu a 
avut voie să aducă niciun martor și nu se poate face apel 
împotriva hotărârii. O să moară în închisoarea aia și fetele n-or 
să-și mai vadă tatăl niciodată. 

Berit și-a dat scaunul înapoi, lângă birou. Annika a rămas 
uitându-se la ea cu ochii mari, preț de câteva secunde. 

— Cum naiba ai aflat toate amănuntele astea? 

— Fatima l-a vizitat în închisoare și i-a spus c-a fost torturat. 

— Și partea cu CIA? 

— Am făcut rost de detaliile avionului. Un Raytheon Hawker 
88XP, număr de înregistrare N168BF, proprietatea unei mici 
firme americane. 

— Și? 


VP - 263 


Berit a ridicat ochii și a privit-o. 

— Și i-am sunat. Le-am spus c-aș vrea să-l închiriez. 

— Și? 

— Și mi-au spus că au un singur client: guvernul american. 

— Doamne... 

— Patrik a mers pe urmele avionului - a zburat și a adunat 
oameni de peste tot, din toată lumea. De multe ori îi duce în 
Cuba, la Guantanamo. 

— Trebuie să existe cineva răspunzător pentru toate treburile 
astea, a zis Annika. Cineva trebuie să dea socoteală! Suedia e 
un stat constituțional - nu trimite oameni să fie torturați și 
omorâți. 

— Guvernul pretinde c-au primit garanţii de la autorităţile din 
lordania: Jemal urma să aibă parte de un proces cinstit și, 
evident, să nu fie torturat. lată, acum vedem cât de mult a 
contat promisiunea aia. 

— Când publicăm articolul ăsta? 

— Mâine, sper, i-a răspuns Berit, ridicându-se. Trebuie să plec. 
Mă duc să vorbesc cu ministrul de externe. 

— N-o să scoţi nimic de la ea, i-a spus Annika. 

— Bineînţeles, a fost de acord Berit; și-a luat geanta și a ieșit. 

Annika s-a așezat la biroul lui Berit și s-a apucat să dea 
telefoane. 

Birgitta Larsen n-a răspuns, nici acasă, nici la laborator. 

Numărul lui Q era redirecționat la recepţie. 

Ofițerul de serviciu de la criminalistică refuza în continuare să 
comenteze asupra morţii lui Ernst Ericsson. 

Biroul de presă a anunţat-o despre o conferinţă care urma să 
aibă loc mai târziu, după-masă. 

A încercat să găsească pe vreunul din copiii lui Ericsson în 
baza de date naţională, în speranţa că va da peste un fiu de 
vârstă potrivită, dar numele de familie a dat mult prea multe 
rezultate. Și se pare că fosta soţie se mutase în Provence. 

A sunat la Forumul Nobel, unde a vorbit cu o secretară foarte 
politicoasă, care se scuza tot timpul și care a fost incapabilă să-i 
spună ceva. 

La naiba, n-avea nicio șansă! 

Poate că știa Ebba ceva. 

Și-a scos mobilul din geantă și a verificat numărul salvat în 
memorie. 


VP - 264 


— Alo? 

— Ebba! Doamne, cât mă bucur să te aud! 

— Annika? 

Ebba părea surprinsă și oarecum îngrijorată. 

— Da, eu sunt. Ai auzit ce s-a întâmplat? 

La celălalt capat a deslușit o mulțime de zgomote. 

— Nu. Ce s-a întâmplat? O spargere? Un incendiu? 

Annika a clipit de câteva ori. Parcă avea nisip în ochi. 

— Spargere? Nu, nu, nu s-a întâmplat nimic acasă. E vorba de 
Ernst. Ernst Ericsson. N-ai ascultat știrile? 

— Sunt în mașină, mă duc la magazinul din Vansbro, în 
Dalarna, să iau ceva de mâncare și un ziar. 

Deodată, nu se mai auzea așa de bine. 

— Ernst Ericsson e mort. A murit aseară. 

Câteva secunde de liniște. 

— Ebba? 

— Da, sunt aici. Eşti sigură? 

— Poliţia presupune c-a fost omorât. 

— Glumești? 

— Deloc. 

— Omorât? Cum? 

— Încă nu știu - cauza morţii încă nu e publică. 

Zgomotele de fundal s-au mai potolit; părea că Ebba a tras pe 
dreapta și s-a oprit. 

— E groaznic. Il văzusem sâmbătă. 

— Știu. Ziceai că mergeai la seminarul ăla. Cum a fost - a ieșit 
bine? 

— Foarte bine, numai că după aceea au fost niște 
neînţelegeri. Lars-Henry Svensson a venit la bufet și era complet 
dus. Totul s-a terminat când a venit poliţia și l-a luat. Îmi pare 
atât de rău pentru el. 

— A vorbit cu Ernst? 

— Nu știu - parcă da. Probabil c-a vorbit cu toată lumea. De 
ce mă-ntrebi? 

— L-au luat din nou pentru interogatoriu. 

Ebba a pufnit destul de tare. 

— E ridicol. Lars-Henry nu e-n stare să omoare o muscă. 

Clișeul lunii, a gândit Annika. 

— ie ţi-a spus ceva? 

Ebba a oftat. 


VP - 265 


— E supărat pentru că-i convins că am plătit ca să intru în 
lumea științifică și nu mi-o poate ierta. Asta nu înseamnă c-ar 
trece la fapte. E complet inofensiv. O să vezi - o să-i dea drumul 
repede. 

Annika a auzit cum Ebba a băgat mașina în viteză și scârțăitul 
pietrișului sub roți. 

Deodată a avut un flashback - cu o zi înainte era în mașina ei, 
stătea la stop la capătul străzii Branhusbron, un Volvo break pe 
banda cealaltă, o femeie la volan. 

— Unde ești? 

— Tocmai am trecut de Hulân și mă-ndrept spre Skamhed. 

— Nu erai la Stockholm ieri, imediat după prânz? 

— Cred că mă întorc mâine după-amiază, doar dacă nu 
trebuie să vin mai devreme din cauza chestiei ăsteia cu Ernst. 
Hai, că trebuie să... 

Annika a închis ochii și a încercat să și-o imagineze pe Ebba în 
mașină, a încercat să asculte din nou zgomotele în memorie, 
pentru a-și da seama dacă putea distinge ceva. Oare ce vedea 
pe geam? Păduri întunecate de pini? O zonă locuită? Ar trebui 
să-și poată da seama. 

— Sigur, i-a zis Annika. Sună-mă dacă mai vrei să afli ceva. 

A închis. A pus telefonul jos pentru un timp, apoi a sunat la 
recepţia de la Institutul Karolinska și a cerut să vorbească cu 
Soren Hammarsten. 

Nu era disponibil. 

A cerut-o atunci pe secretara personală a lui Ernst Ericsson. 

Nu era acolo. 

A închis, cu ochii în ecranul calculatorului lui Berit. 

Pe cine altcineva ar mai putea suna? Cine ar mai putea ști ce 
s-a întâmplat sâmbătă? Cei care au fost de față, evident, dar 
cine să vrea să vorbească? 

A sunat din nou la institut. 

— AȘ dori să știu dacă există vreun Bernhard Thorell acolo? 

Operatoarea a tastat ceva pe o tastatură. 

— Thorell cu h? 

— Cred că da. 

A mai tastat ceva. 

— Da, e un număr de mobil; așteptați puțin, vă fac legătura. 

Telefonul a sunat din nou, de trei, patru, cinci ori... 

— Thorell. 


VP - 266 


Annika a respirat adânc și și-a dres glasul. 

— Da, bună ziua, mă numesc Annika Bengtzon și vă sun de la 
Kvăllspressen. Ne-am întâlnit ieri, pentru foarte scurt timp, în 
laboratorul de teste pe animale. Eram cu Birgitta Larsen... 

— A, da, doctoranda. 

Annika a zâmbit. 

— Vă deranjez? E un moment nepotrivit? 

— Depinde despre ce vreţi să vorbim, i-a răspuns șeful 
companiei de farmaceutice; părea că i-a zâmbit și el. 

— Decesul de aseară. Aș vrea să știu dacă va afecta 
activitatea dumneavoastră. 

— După câte știu, chestiunea este anchetată de poliţie la ora 
actuală. Bineînţeles că este tragic, dar nu va avea un impact 
semnificativ asupra proiectului nostru de cercetare. 

Vorbea cu accent suedez, educat, nu era un accent de 
american. 

— Un profesor e decedat și un altul este interogat în legătură 
cu incidentul. Lucrul ăsta nu afectează în niciun fel relaţiile și 
atmosfera de lucru din institut? Știu c-au avut o discuţie după 
seminarul de sâmbătă și că eraţi de faţă... 

Bărbatul a început să respire atât de repede și apăsat, încât 
Annika s-a oprit. 

— Nu știu despre ce discuţie e vorba, a spus el destul de 
abrupt, așa că nu vă pot spune nimic. 

— Înţeleg. Aș vrea doar să-mi fac o idee despre ce s-a 
întâmplat în seara aceea, știu că Lars-Henry a avut altercaţii cu 
mai multe persoane, printre care și dumneavoastră. 

Thorell a tăcut câteva secunde. 

— In principiu, așa e. 

— Îmi dau seama că nu doriţi să faceţi o declaraţie riscantă, 
aș vrea să știu dacă-mi puteţi spune ce v-a spus Lars-Henry 
dumneavoastră personal. 

S-au auzit niște hârâieli pe linie. 

— lau prânzul la clubul universităţii, i-a spus Thorell. Ne 
întâlnim la intrare în jumătate de oră. 

l-a închis telefonul fără să aștepte vreun răspuns. 

Clubul universităţii? 

Era același lucru cu Vulpea Neagră? 


Annika și-a parcat mașina în faţa unei clădiri vechi de lemn, la 


VP - 267 


numărul 2 pe Nobels väg. Era o cabană vopsită în roșu, cu 
obloane galbene și cu perdele albe. A coborât, a încuiat mașina 
și a privit, curioasă, pe una dintre ferestre. Parcă era o 
conferință înăuntru. 

Copacii bătrâni și peluzele întinse creau o atmosferă de pace 
și liniște, iar zgomotul autostrăzii se auzea departe, un huruit 
înfundat. Plete strânse în cozi de cal și cămăși albe fluturau în 
vânt, sunet de pași și râsete se pierdeau printre clădiri. Spite de 
bicicletă luceau în soare, între podețul cel mic și spitalul 
Karolinska. 

Annika a luat-o încet pe drumul îngust din campus, a trecut 
de Societatea Medicală și de sala de sport Friskis & Svettis și s-a 
îndreptat spre restaurantul unde mâncase săptămâna trecută cu 
Ebba și cu Birgitta. Da, clubul universităţii se chema Vulpea 
Neagră. S-a uitat la ceas, venise la timp. Ca să se asigure, a mai 
trecut o dată prin dreptul ferestrelor și a privit înăuntru, dar nici 
urmă de Thorell și nici Birgitta Larsen nu era acolo. 

S-a așezat pe treptele care duceau spre ușa de aramă. 

Soarele îi încălzea capul, și-a întors faţa, a închis ochii și a 
lăsat căldura s-o pătrundă. 

Minunat - uitase cât de delicată putea fi lumina soarelui. 

Cu ochii închiși, și-a lăsat capul să-i alunece în faţă și a 
realizat că era gata să aţipească. S-a scuturat și și-a dat părul 
pe spate. 

Bernhard Thorell venea spre ea dinspre campus, avea mâinile 
în buzunarele pantalonilor. Costumul gri, dintr-o stofă foarte 
puţin lucioasă, îi venea perfect, o a doua piele. Vântul i-a răvășit 
părul și a strâns din ochi când a pășit în soare. 

Pot s-o înțeleg pe Birgitta Larsen de ce-i topită după el, a 
gândit și s-a ridicat pentru a-i ieși în cale. 

Când s-au salutat, Thorell și-a scos mâinile din buzunare. 

— Câteodată Suedia-i minunată, i-a spus el, măsurând-o din 
cap până în picioare. 

Și-a dat seama că era flatată, a trecut-o un ușor frison. Și-a 
tras mâna repede. 

— V-aţi mutat de tot aici? l-a întrebat, pe un ton relaxat. 

Thorell a râs și dinţii albi i-au strălucit. 

— Nicidecum. Am păstrat ferma familiei în Roslagen după 
accidentul părinţilor și încerc să petrec cel puţin o săptămână- 
două pe an aici, ca să nu-mi pierd rădăcinile. 


VP - 268 


Annika s-a îndreptat - accidentul părinţilor, de ce nu știa 
nimic despre asta? 

— Părinţii dumneavoastră? l-a întrebat, simțindu-se prost. 

Bărbatul a privit la pietriș câteva secunde, apoi s-a uitat în 
ochii ei cu o nuanţă de melancolie. 

— Au murit când eram adolescent. 

Parcă-i spusese Berit ceva despre ei, despre taică-su, că era 
un tip bogat, un accident de mașină în Alpi? 

— O, îmi pare rău. 

Thorell a zâmbit. 

— Nicio problemă. Mi-a trecut - s-a întâmplat de mult. Acum 
sunt aici ca să văd cum merge proiectul de cercetare. 

Annika i-a aruncat o privire scurtă. Era mai înalt decât privit 
din depărtare. 

— Va duce la un Premiu Nobel? 

— Proiectul? 

A râs. 

— Nu se știe niciodată. Sunt atât de mulți candidaţi buni și pe 
urmă nu-ţi dai seama până mai târziu care descoperiri vor trece 
proba timpului, așa că-i greu de spus. Nobel a vrut ca cercetările 
premiate să fie în beneficiul umanităţii pe termen lung, 
Comitetul face foarte bine că nu se grăbește în decizii. Voiaţi să 
știți ce mi-a spus profesorul Svensson? 

— Dacă aţi putea să-mi spuneţi... 

Thorell a privit în depărtare, de-a lungul peluzei, parcă pierdut 
în gânduri. 

— A fost foarte critic la adresa muncii noastre. Pentru că am 
găsit o cale de a încetini procesul de îmbătrânire, poate chiar de 
a-l opri. Ne-a acuzat că vrem să descoperim secretul vieții 
eterne, dar cercetările noastre nu au nicio legătură cu așa ceva. 

— Zice că vă jucaţi de-a Dumnezeu, i-a răspuns Annika 
zâmbind. 

Thorell i-a zâmbit și el. 

— Din păcate, nu se poate purta vreo discuţie rezonabilă cu 
săracul om. Cred că pot spune despre el că-i un creaţionist 
extrem. 

— Deci companiile farmaceutice sunt fălcile monstrului? 

— Exact. Și trebuie să fim atenţi, pentru că altfel ne așteaptă 
pedeapsa. 

A spus ultimele cuvinte cu o voce răgușită și cu ochii mari. 


VP - 269 


Annika a râs. 

— Da, Nemesis vă pedepsește? a zis ea și zâmbetul lui Thorell 
s-a lărgit. În obraji i-au apărut două gropiţe și ochii-i păreau mai 
adânci. L-a privit direct în ochi și a fulgerat-o un gând - o, nu, nu 
se poate, nu un alt Bosse, dar nu s-a putut abţine să-i 
zâmbească. 

— A, știți despre Nemesis? a întrebat-o el și a făcut un pas 
către ea. 

— Zeița răzbunării și titlul unei piese de Alfred Nobel. 

Și-a dat capul pe-o parte, a zâmbit și dinţii i-au strălucit din 
nou. 

— Nu multă lume știe despre asta. Și că pe Nobel îl interesa 
atât de mult Beatrice Cenci. 

Stătea atât de aproape de ea, încât i se învârtea capul. 

— A fost o femeie fascinantă, care a avut parte de un sfârșit 
foarte urât, i-a răspuns ea, gândind că vocea-i suna ciudat, prea 
înaltă și moale. 

Thorell și-a aplecat capul, privind-o în continuare în ochi, apoi 
și-a băgat mâinile în buzunare, cambrându-și umerii hainei. 

Doamne, cât e de frumos! 

— Atât de tânără și atât de frumoasă..., a spus el, calm. 

Cuvintele sunau ca o mângâiere. 

— Știu, i-a răspuns cu răsuflarea tăiată. Era incredibil de 
frumoasă. Ebba, vecina mea, are un tablou cu ea în living... 

Dintr-odată s-a lăsat o liniște totală. Thorell continua s-o 
privească, dar licărul din ochi s-a dus și s-a topit. 

— Nu e tabloul lui Guido Reni? 

Nu-i venea în minte; ce-i spusese Ebba? Cine-l pictase? 

— Nu știu - pot s-o întreb, i-a spus cu un zâmbet confuz și a 
făcut un pas înapoi. 

— Ebba? Cea care lucrează aici la laborator? Ebba Romanova? 

Annika a dat din cap - da, despre ea era vorba. 

Zâmbetul i-a revenit, la fel de cald ca înainte. 

— Ca să vezi, ce mică-i lumea! 

S-a întors și, fără niciun cuvânt, a intrat în restaurant. 

e 

Pisicuța și-a atârnat pe umăr sacul de sport cu racheta de 
tenis și a apucat ghidonul bicicletei cu ambele mâini. Și-a lăsat 
coada de cal să-i fluture pe spate, și-a tras viziera pe ochi; 
pantofii de sport făceau să-i scârțâie pietrișul sub pași. Gata, 


VP - 270 


plecăm, și bicicleta aluneca frumos lângă ea. Dacă era bună la 
ceva, cu siguranţă era capacitatea ei de a se integra elegant în 
mediile suburbane bogate. 

Era prima dată când găsea ceva cât de cât bun la țara asta de 
rahat. Era prima dată când vedea un motiv rezonabil pentru 
care trăiesc oamenii aici, la Polul Nord. 

Știa de ce, evident - n-avea nevoie să-i explice un psihiatru: 
zona-i amintea de locul unde trăise taică-su, după divorţ, lângă 
Boston. Case mari, confortabile, în culori calde. Ferestre cu 
geamuri mici, care luceau inegal în soare. Peluze bine îngrijite și 
pomi fructiferi înfloriţi în grădini spaţioase, protejaţi de 
gărduleţe vopsite și garduri vii tunse egal. 

A fost surprinsă, trebuia să recunoască! 

La urma urmei, era cât de cât civilizat aici. 

Monstruozitatea aia modernă și oribilă a jurnalistei ăleia 
tâmpite era excepţia de la regulă. 

Aruncase o casă albă, ţipătoare, pe un teren plat, brăzdat de 
urme de roţi, fără pic de simţ arhitectonic, lipsită de proporţii, ca 
să nu mai vorbim de vreo tradiţie. Nu i-a fost greu să găsească 
planul casei într-un anunţ vechi pe internet. Spaţii deschise și 
așa-zis moderne la parter și patru dormitoare la etaj. Nu trebuia 
să fii vreun geniu ca să-ți dai seama cum folosea familia 
Bengtzon camerele. 

Cele două dormitoare din față erau ale celor două păpușele 
mici, perdele albastre cu model de jucării pentru băiat și pentru 
fetiță, perdeluţe pastel, cu flori. lisuse, îi venea să vomite! In 
spate erau dormitorul matrimonial și un birou mic, unde doamna 
Bengtzon și-o trăgea frumos și curat cu tembelu' ăla birocrat de 
bărbat al ei și unde-și scria articolașele obraznice. 

A simţit că o mănâncă pielea capului; îi venea greu să respire 
și avea o stare ciudată de neliniște. 

Trebuia să se concentreze - totul se rezuma la planificare și la 
stabilirea locurilor. 

Și-a mușcat buza ca să se trezească la realitate. Și-a luat o 
expresie de superioritate și a privit în jur la vilele mai 
atrăgătoare. Chiar în spatele casei de tot rahatul era o 
proprietate frumoasă, unde un bărbat înalt și mai în vârstă 
lustruia un Mercedes. 

Cea mai frumoasă casă din zonă era de cealaltă parte a 
străzii. O vilă în stilul naţional romantic, trei etaje plus subsol, cu 


VP - 271 


aer de mister gotic. Fațada era întunecată și greoaie, dar efectul 
era atenuat de ferestrele mari și de tâmplăria verandei. Grădina 
era matură și bine îngrijită, cu un chioșc și o fântână. Partea din 
spate era rezervată unui padoc pentru câini. 

Până și asta avea, până și un padoc de câini, a gândit Pisicuţa 
și s-a oprit câteva clipe. 

Aproape că putea ghici cum arată interiorul. Știa cum 
miroase, simțea tavanele înalte, lumina curgând prin ferestrele 
cu vitralii, curentul pe sub uși, iarna. 

Era exact genul de casă în care locuise Grant, chioșc, padoc 
pentru câine, și toate celelalte. A zâmbit la amintirea prietenului 
ei din copilărie. Crescuse în casa aflată lângă cea a tatălui ei; 
vizitele la taică-său erau strict limitate. Avea voie să meargă 
acolo doar când maică-sa era la balamuc. Din fericire lucru ăsta 
se întâmpla frecvent, ca atunci când și-a tăiat venele și a scris 
scrisorile alea la beţie, despre curva oribilă (amanta cea nouă a 
tatălui ei, pe care maică-sa n-o numise niciodată altfel). 

Fuseseră clipe minunate, atunci când avea voie să meargă la 
Grant. Și-a adus aminte de clădirea în stil gotic. 

Chioșcul în care au fumat iarbă prima dată. 

Camera din pod, chiar sub acoperiș, unde-și ţineau ascunsă 
colecția de reviste pornografice. 

Beciul, unde prindeau șoareci și le tăiau capul cu un cuţit 
vechi de bucătărie. 

A chicotit, aducându-și aminte de toate. 

Grant fusese un dulce. Păcat că a devenit un adult atât de 
plicticos. Directorul unei orchestre simfonice - cât poţi să fii de 
bou? 

A oftat și a pornit mai departe, împingând bicicleta - unu, doi, 
unu, doi, scârţâitul pietrișului sub tălpi. Își lăsa toată greutatea 
pe ghidonul bicicletei, ca să-și mai ușureze durerea din piciorul 
stâng. Cu greu îţi puteai da seama că șchiopăta. 

Nu mai dura mult ce avea de făcut aici. Trebuia doar să mai ia 
câteva chestii și să-și cronometreze timpii. 

A mai aruncat o privire înspre casa albă, de ţoapă fără gust, 
cuibușorul jurnalistei ăleia deștepte. 

O să fie un mare serviciu pentru toată zona când o să șteargă 
mizeria aia de pe fața pământului. 

e 


Annika s-a întors la redacție, se simțea sfârșită și fără rost. Ce 


VP - 272 


căuta aici? 

N-avea un birou al ei; își ţinea laptopul în geantă; n-avea 
habar cui trebuia să se adreseze despre responsabilităţile ei. 

Lui Spike? 

| se rupea-n paișpe de ea. 

Să vorbească cu Berit? 

Avea și-așa suficiente pe cap. 

Și-a amintit de clasa a douăsprezecea, când niște experți au 
stabilit că cea mai bună idee era lucrul în grup, fără profesor, în 
afara clasei. leftin și lipsit de sens. 

S-a îndreptat spre locurile alocate redactorilor din schimbul de 
zi. Peste tot cotoare de mere uscate, hârtiuțe, căni de cafea 
goale. 

Acum trebuia să fie și femeie de serviciu la birou. 

A scrâșnit din dinţi, a luat un coș de gunoi mare, a aruncat 
absolut totul în el, fără să-și bată capul cu cele reciclabile, după 
aia a luat o cârpă umedă de la baie. A șters petele de cafea și 
resturile de banană de pe un birou și și-a desfăcut laptopul. 

Era momentul să se organizeze. 

Ce putea scrie din toate astea? 

Moartea lui Ericsson era legată de crimele de la Premiile 
Nobel, era absolut convinsă. Exista un anume tipar, pe care nu-l 
putea descifra încă, fire care se încrucișau într-un fel care n- 
avea de-a face cu coincidenţele. 

Oare pentru ce ar găsi loc în ziarul de mâine? Pe cine 
interesează că niște cercetători beţi s-au luat la harță după un 
seminar? 

A oftat adânc. Nu pe mulţi, dacă e să fim forte cinstiţi. 

Poate ar fi avut un subiect, dacă ar fi reușit să afle ce și-au 
spus Lars-Henry și Ericsson, dar așa, cearta în sine nu făcea doi 
bani. 

In lipsă de alt pont, l-a căutat pe Lars-Henry Svensson în 
registrul naţional și a găsit o adresă pe Ringvägen, de pe insula 
Södermalm, în Stockholm. La Telia a găsit două numere pe 
numele lui, unul pe Ringvăgen și celălalt la o proprietate pe 
Tavastbodavăgen, în localitatea Värmdö. Niciun număr de mobil. 

A sunat la amândouă numerele. Niciun răspuns, nici măcar un 
robot telefonic. 

Și-a luat o cafea și a făcut turul redacţiei, ca să-și adune 
gândurile. 


VP - 273 


În cele șase luni cât a fost ostracizată, și-a notat toate 
informaţiile pe care le avea despre crimele legate de Premiile 
Nobel. Totul era pus bine, în arhiva ei personală de pe net. S-a 
întors la biroul ei temporar și s-a logat la adresa annika- 
bengtzonQhotmail.com. 

Poate că venise momentul să ia puţină distanță și să 
privească din perspectivă. Să lase detaliile deoparte. Să ia în 
considerare sumele imense de bani vehiculate în cercetare și-n 
industria farmaceutică. Să facă traseul de la proiect la patent, 
apoi la medicament și, în final, la consumator. 

A trecut din nou prin toate notițele. Textele nu aveau nicio 
structură, conţineau fapte, detalii și opinii, toate de-a valma. A 
găsit și informaţia de la Q, despre Pisicuţă, ce și cum făcuse, 
cum pusese poliţia totul cap la cap. Apoi detalii despre Nemesis 
și Alfred Nobel; de asemenea, lucrurile găsite de ea, despre 
banii din comunitatea științifică, tot ce-a deslușit ea în urma 
conferinţei de presă când s-a făcut publică investiţia Medi-Tech. 
A dat și peste notițele făcute zilele trecute, în urma întâlnirii cu 
Q, când i-a cerut să vadă fotografiile. 

M-am săturat. Am tăcut prea mult, a gândit ea. 

A ridicat receptorul și l-a sunat pe Q, a zecea oară. Tot n-a 
răspuns. 

La dracu'! 

A trântit receptorul în furcă. Nu putea sta așa, de pomană, 
agăţată de o singură sursă. 

Plină de frustrare, a hotărât să facă același lucru ca seara 
trecută, să-i trimită un mail și să spere că-i va răspunde. 

Mă gândesc să fac publică toată treaba asta cu Pisicuta. 
Vreau să vorbim, să mă asigur că nu arunc în aer ceva vital. 

Răspunsul a venit într-un minut. 

lartă-mă, scumpo, tocmai ies pe ușă. Nu mă suna, te sun eu. 

l-a răspuns pe loc: OK, scumpule. Ti-am dat ocazia să-ți spui 
punctul de vedere. N-ai vrut. Greșeală. 

Peste zece secunde i-a sunat mobilul. 

— Vino la cafeneaua de pe Norr Mälarstrand în zece minute, i- 
a spus Q. 

— La Pavilionul Mălar? 

— De unde dracu' să știu eu cum îi zice? și Q a închis. 

A zâmbit și și-a strâns laptopul. 


VP - 274 


Vremea era, într-adevăr, superbă. Bătea o briză caldă, care 
mirosea a pământ și asfalt, mirosurile irezistibile de vară și oraș. 

Aici vreau să trăiesc, aici mi-e locul, a gândit Annika. 

A încuiat mașina și a pus cheia în geantă; era ridicol de grea, 
unul dintre dezavantajele biroului purtat după tine. 

Pavilionul Mălar era unul din locurile ei preferate pe 
Kungsholmen, o cafenea micuță, în aer liber, cu mese instabile, 
înșirate pe pietrișul greblat zilnic, cu sandviciuri mari și ciocolată 
fierbinte și cu pături cu care te puteai înveli, ceea ce era foarte 
previzibil să se întâmple seara. Apele lacului Mălaren clipoceau 
la câțiva pași de mese; dincolo de lac se ridicau turlele bisericii 
Högalid și insula Långholmen. 

Q eră deja acolo, privea prin ochelarii de soare la Västerbron; 
pe o farfuriuţă avea o prăjitură cu fulgi de ovăz. 

— Tu n-ai decât cămăși hawaiiene? l-a întrebat Annika, 
lăsându-și geanta jos, fericită că mai scăpa de greutate. 

— Nu sunt din Hawaii, sunt din Tuki's Pareau, din Avarna, 
Rarotonga. Și când mă duc la vreo nuntă sau la o înmormântare 
cu ștaif port o cămașă de mătase, pictată manual, pe care am 
cumpărat-o de la croitorul lui Nelson Mandela, la Cape Town. Nu 
ţi-am spus? 

A tras scaunul din fața inspectorului și a pus carnetul și pixul 
pe masă. 

— Ai găsit vreo legătură între Pisicuţă și băiatul din 
congelator? 

— Am reușit să facem legătura între Johan Isaksson și crime, 
i-a răspuns Q. Ce-ai de gând să scrii despre Pisicuţă? 

A scrijelit de câteva ori cu pixul pe hârtie, ca să se asigure că 
scria. 

— Că ea e criminala. Că l-a omorât pe doctorul leton și pe 
complicele ei la Jurmala. Că e suspectată de uciderea lui 
Isaksson. 

Q a oftat. 

— Nu putem dovedi că a fost crimă, cu atât mai puțin că ea-i 
autoarea. 

Annika și-a tras carnetul mai aproape. 

— OK. Modific pe loc. Nimic despre Isaksson, în afară de unde 
și cum a murit și de faptul că-l asociați cu crimele. Cum? 

— Mobilul lui. 

— Aşadar, l-ați găsit? 


VP - 275 


— Nu, dar conducătorul lui de doctorat ne-a dat detaliile, 
numărul de telefon, era o cartelă; știm de la operatorul de 
telefonie că-n primăvară a trimis cinci SMS-uri la un alt număr 
pe cartelă, care apărea în anchetă. 

— Același număr spre care a trimis dansează în apropiere de 
st erik? l-a întrebat Annika. 

Q a zâmbit fără chef. 

— Nu, aici greșești. Incercăm să punem laolaltă toate piesele 
și am găsit câteva numere și SMS-uri. Presupunem că Pisicuţei îi 
era adresat dansează în apropiere de st erik, apoi un alt SMS a 
fost trimis de pe numărul ei spre un altul. Bineînţeles că am 
verificat și numărul ăla. 

— Și al cui telefon era? 

— Tu ce crezi? 

S-a uitat lung la prăjitura detectivului, preţ de câteva 
secunde. 

— Al complicelui. 

— Aici ai dreptate. Și cine l-a moștenit după moartea lui? 

— Criminala, normal, i-a răspuns ea, în timp ce scria în carnet. 
Așadar, în primăvară Isaksson a trimis cinci SMS-uri către 
telefonul complicelui, dar Pisicuţa a fost cea care le-a primit. Ai 
idee ce scria? 

— Nu. Tu ce crezi? 

Annika a ridicat din umeri. 

— Probabil că era în legătură cu complicele. Poate complicele 
l-a băgat în afacerea asta? Poate că avea întrebări după crimă, 
sau poate că se simţea vinovat. E posibil să-l fi ameninţat? 

— Poate, i-a răspuns Q. Și acum e mort. Ți-e clar acum? 

— Cred că da, a răspuns ea, scărpinându-se cu pixul în cap. 

Q a aruncat prăjitura în apă, unde se jucau câteva rațe. 

— Stai puţin! De ce e OK acum să public lucrurile astea 
despre Pisicuţă? 

— Nu-i OK, da-mi dau seama că nu te pot opri. 

Annika a dat câteva pagini înapoi și și-a citit notele. 

— Spune-mi acum, neoficial, e posibil ca Pisicuţța să-l fi 
omorât pe Isaksson? 

Q a oftat din nou și și-a întors privirea către rațe, care se 
băteau pe prăjitură. 

— E foarte probabil. Metoda se potrivește profilului ei. 
Eficientă, calculată, bine planificată și fără violenţă excesivă. 


VP - 276 


Controlată, profesionistă. 

Annika a aprobat din cap, încet. 

— Nu l-a omorât pe Wiesel, totuși. 

— Îi stătea în cale. L-a împușcat în picior, ca să ajungă la von 
Behring, pe care a ucis-o cu un singur glonte. Pe ofițerii de afară 
i-a împușcat ca să-i neutralizeze, nu să-i omoare - fiecare cu 
câte un glonț. 

— Ernst Ericsson - tot ea l-a omorât? 

— Nicidecum. 

— Nu? Pe ce te bazezi? 

Annika a lovit cu pixul în masă de câteva ori, privind lung 
înspre lac. Apoi l-a lăsat jos, pe carnet. 

— Ernst a fost omorât mult mai urât, a zis Annika, pe un ton 
calm. În cazul lui a fost ceva foarte personal. Cineva i-a făcut 
ceva oribil, nu-i așa? 

Q a privit-o fără să i se miște vreun mușchi. 

— Brrr, a făcut ea, scuturându-se. l-aţi dat drumul lui Lars- 
Henry? 

— Azi-dimineaţă. N-a avut nicio legătură cu moartea lui 
Ericsson. 

— Și ești absolut sigur? 

— Fără nicio urmă de îndoială. 

Q s-a sculat în picioare. 

— Ai exclusivitate despre Pisicuţă până la miezul nopţii. După 
aia anunțăm o conferinţă de presă pentru mâine dimineaţă la 
ora 8, așa c-o să apară pe surse în primele ore ale dimineţii. 

— Mamă, cât ești de drăguţ, i-a spus ea, desfăcându-și 
brațele. Uite ce-mi faci, îmi ţin gura șase luni și după aia îmi dai 
câteva minute să scriu un articol întreg. 

— După cum te știu, ai deja opt variante diferite în geanta aia 
oribilă, i-a mai spus Q, după care a luat o scobitoare și a plecat. 

Ne-am apropiat un pic cam tare, a gândit Annika. 

e 

S-a dus la redacție și a desfăcut laptopul pentru a doua oară. 
A intrat în arhiva ei online și a scos ciornele de articole - erau 
doar trei, nu opt. Primul mergea la obiect și era o relatare a 
ceea ce-i spusese Q în ziua când plecase în concediu de la ziar. 
Celelalte versiuni erau mai lungi și mai detaliate; putea folosi 
părţi din ele mai târziu. 

A copiat textul din e-mail, l-a pus într-un document în format 


VP - 277 


Scoop, programul folosit de ziar. L-a citit cu grijă, a mai corectat 
câteva greșeli și a modificat informaţia referitoare la telefonul 
mobil al complicelui. L-a salvat în dosarul ei și a hotărât să le 
termine pe celelalte înainte de a trimite totul în dosarul comun 
al redacției. 

A scos apoi ciorna articolului despre Johan Isaksson. Moartea 
lui fusese relatată într-o notiţă scurtă, descrisă ca accident 
tragic. A modificat textul, adăugând faptul că poliţia lega acum 
decesul doctorandului de crimele de la dineul Nobel, ceea ce 
însemna că trebuia să treacă din nou prin tot articolul și să nu-i 
dezvăluie identitatea. Ori de câte ori era făcută publică 
implicarea cuiva în anchetarea unei crime, identitatea persoanei 
nu se publica. Evident că cei care-l cunoscuseră și că cei din 
laborator vor ști despre cine era vorba, dar pentru marea masă 
de cititori el va fi anonim, cel puţin o vreme. Defăimarea unei 
persoane decedate era un lucru serios. 

A scos în cele din urmă și articolul despre moartea lui 
Ericsson. O fi fost oribilă, dar până nu știa cât de oribi/ă, nu avea 
loc în ziarul de mâine. 

A trimis toate articolele în dosarul comun al redacției. A 
verificat să se asigure că ajunseseră în primul lot pentru ediţia 
de a doua zi. 

A mai trecut o dată prin titlurile articolelor: Crimele de /a 
Premiile Nobel, rezolvate (despre Pisicuţă), Mai multe crime 
după Nobel (despre crimele de la Jurmala), Decesul de la 
Institutul Karolinska are legătură cu crimele de la Nobel (despre 
Isaksson). Stăteau acolo, la concurenţă cu știrea senzaţională a 
lui Berit și a lui Patrik, despre CIA și extrădarea de la Bromma. 

E cazul să-i spun lui Schyman ce-am scris, a gândit ea. 
Trebuie să-i explic de ce am tăcut atâta. 

În momentul ăla i-a sunat mobilul. 

S-a uitat la ecran. Anne S. te apelează. 

Ce mai voia? 

— Unde ești? a întrebat-o Anne Snapphane, supărată. 

Și-a dat părul din ochi, cu mâna dreaptă. 

— Ce? 

— Conferinţa mea! Ai promis că mă ajuţi azi - să nu-mi zici c- 
uitat! 

A strâns din ochi și și-a mușcat obrazul. La dracu'! 

— Normal că n-am uitat, a minţit ea. Doar c-am fost foarte 


a 


VP - 278 


ocupată. 

— Ocupată cu ce? Să împăturești șervețele pentru cafeaua de 
dimineaţă? 

— Am început munca de azi. Sunt la birou. 

— Asta ca să le dai cu tifla tâmpiţilor ălora care n-au fost în 
stare să găsească o sută de milioane într-un tomberon? 

S-a uitat la ceas, era doar patru și-un sfert. 

— Trebuie să vorbesc cu Schyman și după aia pot să ajung la 
tine cam într-o oră. E OK? 

Anne Snapphane a mormăit ceva și a închis. 

La dracu'. 

Să-l sune pe Thomas să-i spună că întârzie? 

S-a întins după telefon, dar s-a oprit. 

Să-i spună că întârzie? Ar ajunge acasă înainte de șapte; asta 
era târziu? În ultima lună a ajuns Thomas vreodată înainte de 
șapte? A sunat-o vreodată? Nu, nu și nu. 

Să aștepte el să sune! 

Și-a strâns laptopul, a aruncat paharul de cafea și s-a dus la 
Schyman. 

Nu era în birou. 

A oftat adânc și și-a lăsat geanta să alunece pe jos. 

Înseamnă că trebuia să vorbească cu Spike. 

Șeful știrilor mânca un măr și se uita preocupat la ecranul 
calculatorului. Annika s-a oprit lângă el. 

— Un cretin a pus o tonă de articole care spun c-ar fi fost 
rezolvate crimele de la Nobel, a spus Spike, fără s-o privească. E 
vreo glumă, sau ce? 

— Am început lucrul azi. Am înţeles că, dacă vin la serviciu, 
trebuie să scriu articole. 

În sfârșit și-a dezlipit ochii de pe ecran și a privit-o. 

— Și de ce n-ai scris nimic până acuma? 

— Pentru că mi s-a ordonat să stau acasă șase luni și să-mi 
fac unghiile, i-a răspuns și și-a pus geanta pe umăr. Mă găsești 
pe mobil dacă ai nevoie. 

e 

Circulația era groaznică. Abia s-a târât pe Fleminggatan și l-a 
sunat pe Schyman din fața fostei grădinițe a copiilor. In timp ce 
suna, l-a văzut pe Lennart, educatorul preferat al lui Kalle, 
îndreptându-se spre metrou. l-a făcut cu mâna, dar n-a văzut-o. 
A intrat mesageria telefonică a redactorului-șef, așa că i-a lăsat 


VP - 279 


un mesaj, cam confuz, ce-i drept, despre faptul că scrisese 
articolul cu Pisicuţa și că restul presei urma să primească toate 
detaliile a doua zi dimineaţă la ora 8. L-a mai sunat de două ori, 
când stătea într-un ambuteiaj la intersecţia dintre Birger 
Jarlsgatan și Runebergsgatan. A stat acolo o veșnicie și abia se 
abţinea să nu claxoneze. 

A trecut în sfârșit intersecţia și a accelerat pe Karlavägen, a 
luat-o la dreapta, în labirintul de străduţe cu sens unic, până a 
găsit un loc unde să-și lase mașina, cam ilegal, ce-i drept, lângă 
biserica Sfânta Treime. 

Băga-mi-aș picioarele! a gândit și a tras frâna de mână. 

Avea ceva de mers pe jos până la apartamentul Annei și a 
ezitat o secundă dacă să-și ia geanta sau nu. 

Ar fi cazul, că altfel precis i-o fură careva. Așadar, și-a pus-o 
pe umăr cu un geamăt. 

Pe bune că Ostermalm e un cartier cam ciudat, a gândit ea, în 
timp ce pășea obosită, pe lângă fațadele greoaie de la începutul 
secolului. Atmosfera era complet diferită de cea din 
Kungsholmen, Södermalm sau Vasastan. Clădirile erau într-o 
stare mai bună, totul arăta mai sobru, dar mai plicticos. 

Nu se prea potrivește cu Anne deloc, a gândit ea, cu oarecare 
vinovăţie, pentru că ea fusese cea care găsise apartamentul, ea 
o-ndemnase pe Anne să-l cumpere. 

S-a consolat însă cu ideea că tot ea-l plătise, așa că, la urma 
urmei, n-ar trebui să se simtă atât de prost. 

A luat-o pe Kommendörsgatan și a scos un geamăt adânc la 
gândul că mai avea mult de mers pe jos cu greutatea imensă de 
pe umăr. Poate c-ar trebui să cedeze și să cumpere un rucsac, 
așa cum îi sugerase Thomas, când s-a mai plâns odată de 
greutatea genţii. 

Peste cadavrul meu, și-a spus în gând și a mutat geanta pe 
umărul celălalt. 

În momentul acela a observat o femeie, la zece pași în faţa ei, 
subţire, blondă, tunsă paj, cu un mers legănat. Croiala rochiei îi 
scotea în evidenţă umerii rotunzi, de sub fustă i se profilau 
gambele surprinzător de puternice. De un braţ îi atârna o geantă 
mică, iar în mâna cealaltă ducea o servietă de piele, maro- 
deschis. Pășea cu siguranţă pe tocurile înalte și lăsa impresia că 
se bucură de plimbare și de soarele după-amiezii. 

Annika a mers mai încet, privind-o pe femeia din faţa ei, 


VP - 280 


încercând să-și dea seama dacă o recunoaște. 

Femeia s-a oprit în fața unei vitrine și atunci Annika i-a zărit 
profilul. 

l-a mai luat câteva secunde până să realizeze cine era. 

A simţit că-i fuge pământul de sub picioare. 

Era Sophia Grenborg. 

Ea era, într-adevăr. 

Annika s-a oprit, incapabilă să mai facă vreun pas - nu-i 
adevărat, nu mi se-ntâmplă așa ceva... 

Arăta exact așa cum și-o amintea, așa cum îi apărea în vise, 
așa cum o văzuse în acea seară de iarnă, când l-a sărutat pe 
Thomas în faţa magazinului universal NK, așa cum arăta în 
fotografia de pașaport pe care o comandase Annika și apoi a 
rupt-o în bucățele și a aruncat-o în closet. 

lar acum stătea în faţa ei, privind în vitrina unui magazin de 
antichităţi, curioasă, s-a ridicat pe vârfuri ca să vadă mai bine 
ceva dinăuntrul magazinului. 

Fără să-și dea seama exact ce face, Annika s-a trezit că se 
îndrepta spre ea. Aluneca încet deasupra trotuarului, se apropia 
din ce în ce mai tare, până s-a aflat lângă ea, privind-o drept în 
faţă. 

Sophia Grenborg s-a îndreptat și, surprinsă, a întors capul și a 
văzut-o pe Annika. 

— Sophia Grenborg? a întrebat aceasta, cu o voce ca și cum 
vedea de departe. 

— Da? i-a răspuns femeia, cu un zâmbet uimit. 

— Sunt Annika Bengtzon. Sunt căsătorită cu Thomas 
Samuelsson și aș vrea să știu ce părere ai despre performantele 
sexuale ale soțului meu. 

Femeia a mai zâmbit pentru foarte scurt timp, după aceea a 
icnit și s-a făcut palidă. Faţa i s-a schimonosit, parcă încasase o 
palmă; a făcut un pas înapoi și piciorul a atins peretele; 
pleoapele i se zbăteau, ziceai că leșină acolo. 

Annika a stat și a privit-o până ce a simţit că se sufocă de ură. 

— Al dracu’ nenorocit! a spus Annika. Cum a putut să facă așa 
ceva? 

Și-a dat seama că nu mai era în stare să rămână acolo nicio 
secundă, nu mai voia să respire același aer cu persoana asta, 
curva asta. 

l-a întors spatele și a pornit grăbită, pășea înspre soarele 


VP - 281 


orbitor. A mers și-a tot mers, femeia rămasă pe loc o privea în 
continuare. A văzut cum clădirile încep să se clatine și a simţit 
că-i vine să vomite; ajunsă la capătul străzii a întors capul - 
putea să jure că femeia era tot acolo și zâmbea. 

e 

Anne i-a deschis ușa cu un rimel într-o mână și în cealaltă cu 
un instrument de întors genele. Era îmbrăcată cât de cât, purta 
un halat și ciorapi de nailon. 

— Doamne, ce-ai păţit? Arăţi de parcă ai văzut o stafie! 

Annika se agățase de tocul ușii și se legăna ușor. Inima îi 
bubuia în cap și avea gura complet uscată. 

— Te rog dă-mi ceva de băut, a spus, încercând să-și 
umezească buzele. _ 

Anne s-a dat înapoi, făcându-i loc să intre. In hol era o 
dezordine cumplită, ziare și haine zăceau aruncate unele peste 
altele, într-un colț era rezemată o bicicletă. 

S-a dus la bucătărie, și-a umplut un pahar cu apă, l-a băut cu 
sete și și-a mai umplut unul. 

— A fost cumplit. Am dat nas în nas cu Sophia Grenborg. 

— Ce? Curva aia nenorocită? Unde? 

— Aici, la câteva străzi. Stă pe aici, puţin mai departe, pe 
Grev Turegatan. 

Cu mâna în care ţinea paharul a făcut un gest vag, spre sud. 

— Da' ce-a fost atât de cumplit? a întrebat-o Anne; a lăsat să-i 
alunece halatul pe jos și s-a îndreptat spre baie. Purta doar niște 
chiloţi tanga și un sutien alb, transparent. 

Annika a rămas în bucătărie, cu ochii închiși și cu paharul rece 
lipit de frunte. 

— Pentru că am coşmaruri cu ea, a răspuns cu voce joasă. 
Visez c-o omor și-mi apare ca un cadavru. Mi-e frică de ea și-o 
urăsc. De-aia a fost atât de cumplit. 

Anne a revenit în ușa bucătăriei, de această dată cu o 
pleoapă fardată. 

— Sper că n-ai făcut vreo prostie, i-a zis, privind-o cu milă. 

Annika a tras aer adânc și a oftat. 

— Nu. l-am spus doar ce cred despre ea. 

Anne se îndepărtase deja, dar s-a oprit și a revenit lângă 
Annika. 

— Doamne, femeie! Ce i-ai spus? 

Annika și-a dat capul pe spate. 


VP - 282 


— l-am spus cine sunt și cu cine sunt măritată. După aia am 
întrebat-o cât de bun crede că-i bărbatul meu la pat. 

Preţ de câteva secunde Anne a privit-o cu gura căscată. A 
închis ochii și și-a lovit fruntea de tocul ușii de trei ori. 

— Ești nebună, i-a zis și a privit-o foarte bănuitoare. Cât de 
cretină poţi să fii? Serios! Chiar așa i-ai zis? Ai întrebat-o cât e 
de bun bărbatu-tău în pat? 

Și-a turnat încă un pahar cu apă și cu greu s-a abținut să nu 
și-l toarne în cap. 

— Cum poţi să te faci de rahat în felul ăsta? a strigat Anne 
aruncându-și mâinile în sus. Cum poti să te faci de rahat în felul 
ăsta? Ai habar ce-ai realizat? Tocmai i-ai dovedit nenorocitei 
ăleia de Sophia Grenborg cât e de importantă. l-ai confirmat c-a 
însemnat ceva - ai pus gaz pe foc, pe un foc aproape stins. Dă-o 
dracu', câteodată ești proastă ca noaptea! 

S-a întors pe călcâie și a intrat în baie. 

— N-am făcut nicio prostie, i-a răspuns Annika, dându-și 
seama că nu era prea sigură de ce spune. 

— Ba da, și știi și singură chestia asta. Probabil că pentru 
Thomas n-a însemnat nimic, de vreme ce s-a terminat atât de 
repede. S-a întâmplat să-i iasă-n drum și omul și-a încercat 
norocul. Ai reușit s-o ridici la rangul de VIP, cineva care-ţi 
afectează toată familia și fiecare secundă din viaţă. Asta-i cea 
mai mare prostie pe care puteai s-o faci. 

— Da’ e chiar așa, ne afectează viaţa! 

— Greșit! i-a strigat Anne din baie. Te afectează pe tine, pe 
nimeni altcineva, totul e-n capul tău. Mai bine te duceai la un 
psihiatru decât să te iei de ea în plină stradă! 

Annika a golit paharul în chiuvetă, obrajii îi ardeau. 

— Vrei să parcurgem textul conferinței? 

Anne a ieșit din baie: era fardată de atac. 

— Oh, îmi pare rău, dar a sunat Robin. Ne ducem la un club 
de salsa. 

— Cine? a întrebat Annika, simțindu-se dintr-odată pierdută. 

Anne își trăgea pe ea o rochie largă, roșu-sânge, pe care o 
pescuise din teancul de pe jos; a venit spre Annika și a întors 
spatele. 

— Poţi să m-ajuţi cu fermoarul? Mersi! Nu ţi-am zis de Robin? 

l-a tras fermoarul, Anne a făcut o piruetă și toată rochia a 
făcut valuri-valuri. 


VP - 283 


— E-așa de drăguţ! a spus ea, schițând câţiva pași pe hol. E 
dulce de tot și are numai douășpatru de ani. Dansează salsa ca 
un bărbat adevărat. 

— Dar cum rămâne cu conferinţa ta? a insistat Annika și se 
simţea deja prost. 

— O facem mai încolo, săptămâna asta, ce zici? Pe bune, simt 
că-i o ocazie importantă! 

Stătea în hol, privind la vraiștea din jur, prin minte i se 
derulau gânduri și imagini ca într-un film pe repede înainte - 
fața palidă a Sophiei Grenborg, mașina parcată într-un loc 
nepermis, copiii, pe care, cu puţin noroc, îi va vedea diseară, 
conferința lui Anne, care-i atârna deasupra capului ca un ţol 
umed - simțea cum inima i se strânge și i se scufundă, din ce în 
ce mai adânc, într-un colț de beci întunecat și rece. 

— Sigur, altă dată. 

S-a întors și s-a îndreptat spre ușă, simțindu-se atât de mică, 
încât de-abia ajungea la clanţă. 

A încasat o amendă. 700 de coroane pentru că a parcat pe un 
loc rezervat mașinilor de aprovizionare. În alte vremuri ar fi 
făcut contestaţie, chiar dacă era vinovată și amenda era 
justificată. Înainte să capituleze, ar fi scris, ar fi minţit în 
declaraţii, s-ar fi certat și i-ar fi frecat pe cei de la consiliul local, 
i-ar fi pus să muncească din greu pentru bănuţii ăia. 

Acum nu-i mai păsa. 

A pus amenda în geantă și a uitat de ea în secunda a doua. 

S-a urcat în mașină și a rămas așa, privind în gol. 

Chiar făcuse o prostie când s-a luat de Sophia Grenborg? 

A strâns din ochi, simțind cum îi ard obrajii. Da, Anne avea 
dreptate. Era o greșeală imensă. 

— N-am vrut, a șoptit ea și a simţit cum o podidesc lacrimile. 
N-am vrut, pe bune. 

Vreau să fie al meu. 

S-a șters la ochi, apoi a căutat o batistă în torpedou și și-a 
suflat nasul. 

Hai, ar trebui să se ducă acasă. Să culce copiii, apoi să stea cu 
Thomas pe canapea și să se uite la un film. Poate să 
grădinărească puţin sau să vadă ce fac cu peluza. 

— Nu-s în stare, a zis cu voce tare. Nu acum. Poate în curând, 
dar nu acum. 

Și-a dat părul după urechi, a luat câteva guri de aer, apoi a 


VP - 284 


pornit motorul și l-a lăsat să meargă. 

A scos mobilul din geantă și l-a sunat pe Schyman. 

Fir-ar! Niciun răspuns. 

A scos carnetul și a căutat numerele de telefon ale lui Lars- 
Henry. A sunat la apartamentul lui din Södermalm, niciun 
răspuns. A sunat la numărul din Värmdö, de pe insulă, la fel. 

Unde dracu' te-ai duce după ce abia ţi-a dat drumul poliţia de 
la interogatoriu? Te-ai duce să bei o cafea în oraș? Greu de 
crezut - probabil că te-ai duce acasă să te ascunzi. Intr-un 
apartament în Södermalm? Stai acolo, toată ziua și nu răspunzi 
la telefon? 

Nu se potrivește. 

Nu te-ai duce mai curând la căsuţa de vacanţă din Värmdö? 
Nu mai bine te așezi în mijlocul unui rond de lăcrămioare și lași 
telefonul să sune în casă până se satură? 

Mult mai bine. _ 

Tavastbodavâgen - hm, suna bine. In ce direcţie era? 

A introdus adresa în sistemul de navigaţie și i-a apărut harta - 
departe, în arhipelag, în Fâgelbrolandet, dincolo de Nacka și 
Gustavsberg, spre Stavsnăs. 

Ce-ar fi să se ducă și să-i facă o vizită? Să se așeze lângă el, 
printre flori și să-i ceară un comentariu? 

S-a uitat din nou la ceas. 

Era timpul să se ducă acasă. Și să-l sune pe Schyman din nou. 
Era timpul să vorbească cu Jansson, la ora asta își începuse tura. 

A răspuns după primul apel, cu vocea răgușită, abia trezit din 
somn. 

— Pari cam distrus, i-a zis Annika, ţinându-se de volan, măcar 
nu era singura care nu se simțea bine. 

— Copiii sunt la mine săptămâna asta. 

— Toţi? 

— Nu ţi-e bine? Cei doi mai mari. E suficient. Nu putem să 
amânăm povestea cu Pisicuţa câteva zile? Mâine trebuie să 
publicăm articolul lui Berit, cu extrădarea. 

— Detaliile despre Pisicuţă or să fie făcute publice după 
miezul nopții. Cu puţin noroc, o să fim singurii care o publică, 
dacă putem s-o scoatem în seara asta. 

Jansson a gemut. 

— O să fie un număr cam plin, a zis el. Schyman ne-a interzis 
să adăugăm pagini. Ai idee pe unde e? 


VP - 285 


— Eu nu știu niciodată nimic. Roagă-l să mă sune când vine. 

A rămas acolo, în mașină, cu casca în ureche, după ce a 
terminat convorbirea. 

Nu voia să se ducă acasă. 

Nu voia să-și aducă aminte de Sophia Grenborg. 

Așa că a băgat mașina în viteză și a luat-o spre est, la mare, 
spre Făgelbrolandet. 

e 

Pe măsură ce se apropia de Stavsnäs, peisajul devenea mai 
stâncos și mai golaș. A deschis geamul și a avut senzaţia că 
simte miros de sare și alge, dar era probabil doar imaginaţia ei. 
De ambele părţi ale mașinii erau întinderi de apă albastră, 
curată. De o parte lacuri mici, de cealaltă parte, marea. Stânci 
cenușii răsăreau pe plajă și din golfulețe; pini noduroși și 
mesteceni subțiri însoțeau drumul. Căsuţe galbene, de lemn, cu 
terase albe și pontoane argintii stăteau cuminţi, în siguranţă, pe 
fundaţii de stâncă sau pe pajiști. 

Nu mai fusese niciodată aici. 

Odată ce-a depășit canalul Strömma, în faţa ei parcă s-a 
deschis un album cu poze din viaţa arhipelagurilor suedeze. 

Cât putea fi de frumos! 

Sistemul de navigaţie căuta drumul; nu s-ar fi descurcat fără 
el. După vreo cinci kilometri dincolo de canal a luat-o la dreapta, 
pe un drum șerpuit, cu pietriș, care mergea peste dealuri și 
printre pâlcuri de mesteceni, dincolo de Friden, spre digurile de 
la Tavastboda. 

A trecut de casa lui Lars-Henry fără să-și dea seama, așa c-a 
trebuit să facă o întoarcere din trei mișcări și s-o ia înapoi. A 
oprit pe deal deasupra casei, în spatele unui Ford vechi și s-a 
uitat la căsuţa mică. 

Locul era idilic, o pantă orientată spre mare, fără vecini, în 
mijlocul naturii. Pereţii de lemn erau vopsiți în roșu-ruginiu, cu 
streșini albe, fuseseră păstrate ferestrele vechi, originale. 

Probabil că fusese căsuţa unui pescar. Apusul se reflecta în 
ferestre. 

În spatele casei, mai departe, era o toaletă și un loc de făcut 
focul, iar mai jos, către apă, mai era o căsuță mică din lemn, 
probabil o saună care funcţiona pe lemne. 

A oprit motorul și a deschis portiera. 

În cel mai rău caz, putea s-o dea afară. 


VP - 286 


Era mai răcoare decât în oraș, aerul mai curat, mai proaspăt. 
A luat câteva guri de aer și s-a lăsat în voia vântului, să-i 
zburlească părul. 

Poate că așa se trăia? Oare s-ar simţi acasă pe 
Tavastbodavăgen? 

A coborât prin grădină, care era, de fapt, o întindere sălbatică, 
plină de flori de câmp. Într-adevăr, lângă un pârâu creșteau 
lăcrămioare, untișor, floarea Paștelui, mușcate. Erau trasate în 
diferite direcții cărări înguste, acoperite cu ace de pin, mărginite 
cu pietre cu colțurile rotunjite. 

Oare o fi făcut toate astea singur? Oare-și petrece concediile 
căutând pietre, nivelând terenul și făcând poteci? 

Lars-Henry figura ca fiind necăsătorit în registrul naţional, 
ceea ce nu însemna că nu putea avea o parteneră. 

A ajuns până la verandă și a bătut la ușă. 

Niciun răspuns. 

A bătut din nou, mai tare. 

lar nimic. 

— Lars-Henry Svensson! a strigat, clar și tare. 

Vântul fâșâia printre pini. 

A coborât și a mers în spatele cabanei, lângă toaletă și foc. 
Lemnul ars era albit, era evident că nu fusese făcut focul de 
câteva zile. Toaleta era mică, vopsită, tradiţional, în roșu și avea 
chiar și o inimă verde pe ușă. A dus-o din nou cu gândul la 
bunica și la Lyckebo; cu coada ochiului a zărit un fir auriu, 
strălucind în lumină. 

— Frumos, a murmurat... 

S-a întors și a bătut încă o dată. A încercat ușa; nu era 
încuiată. A deschis-o încet și a privit într-un hol mic, albastru 
deschis. 

— E cineva...? 

Nimic. 

A intrat. La stânga era o bucătărioară, apoi un dormitor mic. 

La dreapta era o cameră mai mare, care era atât sufragerie, 
cât și living. Televizorul mergea, cu sonorul încet. Pe masă era o 
farfurie cu cartofi și un hering, iar alături un pahar de șnaps. 
Una dintre lămpi era aprinsă. 

Svensson nu putea fi departe. 

Poate-i jos, pe mal, sau s-o fi dus după bere. 

Dar mașina era afară, Fordul cel vechi - era a lui, nu? 


VP - 287 


A ieșit din casă, vinovată de propria efracţie; se simțea mult 
mai bine afară. 

Soarele apunea în apă; a luat-o încet spre ponton, acolo se 
legăna o barcă cu vâsle. 

Poate a plecat cu altă barcă. Poate că-i pe mare, își 
controlează năvoadele. 

Dar și-a lăsat paharul cu șnaps pe masă? 

S-a oprit și a privit la soarele care apunea, cu un sentiment 
crescând că ceva nu era în regulă. S-a întors la mașină și a 
scormonit după mobil în geanta ridicol de grea. A sunat la 
Registrul Auto. 

Fordul din faţa ei aparținea unui anume Lars-Henry Svensson, 
înregistrat cu domiciliul pe Ringvägen, în Stockholm. 

A băgat telefonul în buzunar. 

Trebuia să fie pe undeva, prin împrejurimi. 

Oare de câtă vreme lipsea? Cartofii mai erau calzi? Șnapsul 
mai era rece? 

A fugit înapoi în casă, direct în camera cea mare. 

Cartofii erau reci, pe pahar nu era niciun fel de condens. 

Ceva nu era în ordine deloc. 

S-a apropiat de fereastră și a privit copacii, marea, umbrele 
lungi. Fordul era pe drum, SUV-ul, în spate. Parfum de flori de 
câmp, o băncuţă șubredă la jumătatea drumului până la sauna 
de lemn. 

Ușa saunei era întredeschisă. 

S-a apropiat de fereastră și și-a mijit ochii, să vadă mai bine. 

Pe horn nu ieșea fir de fum, fereastra era întunecată, dar ușa 
era cu siguranţă întredeschisă. 

A ieșit din casă, a coborât pe cărarea așternută cu ace de pin 
până la saună. De aici se auzeau valurile, lovindu-se de ponton. 

A deschis ușa mai larg - lumina amurgului a căzut pe un 
vestiar mic. lnăuntru era o grămăjoară de lemne și un teanc de 
prosoape albastre, frumos împăturite. În rest, camera era goală. 

Pe peretele opus intrării era ușa spre sauna propriu-zisă. A 
făcut trei pași și a deschis-o. 

Era spânzurat de perete. 

A știut într-o clipă că e spânzurat, că nu se rezema de perete, 
că nu se odihnea. Era spânzurat. 

Din ochiul drept îi ieșea un cui mare. 

Ochiul stâng se holba la ea, plin de sânge. 


VP - 288 


Prin gât îi trecea alt cui. 

L-a privit, a închis ochii, apoi l-a privit din nou. 

A ieșit, a închis ușa și a vomitat pe un mușuroi de furnici. 

Apoi l-a sunat pe Q. 

e 

Prima maşină de poliție era o patrulă obişnuită, care a venit 
cam după un sfert de oră. A parcat la baza dealului, nu departe 
de saună. Au coborât doi polițiști care au început să se uite de 
jur-împrejur. 

Annika se închisese în mașină, cu motorul și radiatorul 
pornite. Îi era groaznic de frig, tremura din toate încheieturile; 
privea tot timpul în oglinda retrovizoare, de teamă să nu se 
strecoare cineva prin spatele ei. 

Acum, că venise patrula, se simţea mai bine. 

Unul dintre ofiţeri a urcat dealul și s-a apropiat de mașină. 
Când n-a dat niciun semn c-ar vrea să coboare, bărbatul s-a 
apropiat de portiera ei și i-a bătut în geam. 

L-a lăsat în jos câţiva centimetri. 

— Dumneata ai sunat? 

A dat din cap. 

— Și proprietarul casei se află în saună, ziceţi. Decedat. 

A dat din nou din cap. 

Polițistul a oftat. 

— O să vină cineva de la unitatea de criminalistică să vă pună 
câteva întrebări, i-a spus bărbatul, după care s-a întors la 
mașina de patrulă. 

A ridicat geamul și a continuat să privească înainte. 

Un cui prin ochi, care-i ieșea doi-trei centimetri. 

Asta înseamnă că cineva îl bătuse acolo cu un ciocan. Cât de 
lung putea fi un asemenea cui? Cât era de adânc un craniu? 
Cam 20 de centimetri? 22? 

Și ce-i spusese Q despre Svensson mai devreme? 

Nu avea nimic de-a face cu moartea lui Ernst Ericsson. 

Și-a auzit replica, în minte. 

Ești absolut sigur? 

Răspunsul lui: 

Fără nicio urmă de îndoială. 

A icnit. Știa acum de ce erau atât de siguri că Ericsson nu s-a 
sinucis. 

Ar fi posibil să-ţi baţi un cui prin gât, nu și dacă ţi-ai bătut unul 


VP - 289 


înainte în creier. 

A scos mobilul, realizând că era cazul să-l sune pe Thomas. 

Dar nu se putea hotărî s-o facă. 

Îi simţea furia prin aer, fără intervenţia vreunei reţele de 
telefonie. 

O să mă descurc când ajung acasă, altfel o iau în barbă de 
două ori. 

După zece minute au apărut trei mașini fără însemne. 

A zărit o cămașă hawaiiană în cea de-a doua. 

A oprit motorul, a tras pe ea o jachetă pe care a găsit-o pe 
bancheta din spate și a ieșit. A așteptat răbdătoare lângă 
mașina lui, până ce Q a coborât la saună și s-a convins că 
Annika nu avusese halucinaţii. 

— Fără nicio urmă de îndoială, i-a spus ea. Excelent. 

Q a făcut semn cu mână spre grămăjoara de vomă de lângă 
ușa saunei. 

— Ce cauţi aici? 

— Ce-i ăsta, un interogatoriu oficial? 

Bărbatul și-a aruncat mâinile în sus. 

— Vezi vreun microfon pe undeva? 

— Speram să obţin o reacţie la moartea lui Ericsson. Lumina 
era aprinsă în casă și ușa de la saună întredeschisă, așa că m- 
am uitat să înăuntru. 

— Ești sigură că ușa era întredeschisă? 

— Da, am observat-o din casă, i-a răspuns, arătând spre 
ferestrele luminate. 

— Ai intrat în casă? Ce-ai căutat? 

— Era o farfurie cu pește și cartofi pe masă. M-am dus să văd 
dacă mâncarea era caldă. 

Q a gemut. 

— Adică, vrei să zici că te-ai fâţâit de colo-colo și ai atins 
lucruri la locul crimei? 

Annika și-a mușcat limba. 

— Pe cadavru n-am pus mâna. Și n-am atins nimic în saună, în 
afară de clanţă. 

Q s-a îndreptat spre mașina lui și a căutat ceva în torpedou. 

Annika s-a apropiat. 

— Trebuie să existe un motiv personal, nu? Nu e nici pe 
departe o crimă curată, sau profesionistă, așa că nu-i vorba de 
Pisicuță, nu? Și Ernst, ieri, nici pe el nu l-a omorât ea? 


VP - 290 


Inspectorul a ieșit din mașină cu un reportofon mic, apoi a 
trântit portiera. 

— Declaraţie a martorei Annika Bengtzon. Detaliile personale 
vor fi adăugate ulterior; marți, 1 iunie, ora 19:55, la locul crimei, 
pe Tavastbodavâgen, în localitatea Fâgelbrolandet, în legătură 
cu presupusa crimă comisă asupra lui Lars-Henry Svensson... 

Femeia i-a întors spatele și a pornit-o spre mașina ei. 

— Unde pleci? 

— La redacţie. Să nu cumva să-ţi treacă prin cap să-mi impui 
vreo restricție de publicare de data asta. Nu mai am de gând să 
tac din gură. 

— Nu cred că ești în stare să periclitezi o anchetă. 

— Te rog, i-a răspuns ea, întorcându-se cu faţa. E prima mea 
zi la lucru. Nu-mi permit să mă mai pună o dată pe bară. 

A privit-o, cu capul într-o parte, fără cea mai mică urmă de 
înțelegere. 

— Bineînţeles c-o să-ţi dau interdicţie de dezvăluire, în 
conformitate cu capitolul 23, paragraful 10 din Legea de 
procedură judiciară. Te rog să stai aici până terminăm, ca să-ţi 
iau o declaraţie cum trebuie. 

— Am ajuns aici și am coborât din mașină. M-am uitat peste 
tot, preţ de 23 de minute, înainte de a descoperi cadavrul. După 
aceea am vomitat și te-am sunat. Nu am văzut pe nimeni 
altcineva de când am ajuns. N-a trecut niciun fel de mașină, 
nicio barcă. Am fost în toate clădirile, inclusiv la toaleta de afară 
și am atins foarte multe obiecte. OK. Acuma plec. 

— Îți interzic să pleci. 

— Bine, atunci împușcă-mă, i-a răspuns Annika; s-a întors și a 
luat-o spre mașină. 

Și-a scos mobilul și a sunat la ziar. 

(J 

Anders Schyman și-a aruncat servieta pe birou. Avusese o zi 
groaznică. 

Patronii ziarului fuseseră înştiintați din vreme despre 
rezultatele dezastruoase ale ziarului pe primele șase luni, așa c- 
au tras semnalul de alarmă cât de tare au putut. 

Au ținut o ședință la vila lor din Djurgården, un fel de 
inchiziție. 

Toate costurile urmau să fie analizate. 

Toate inițiativele urmau să fie oprite. 


VP - 291 


Niciun departamenţel din imperiul media nu mai avea voie să 
facă recrutări. Nici măcar nu mai puteau folosi freelanceri. 

Din fericire, însă, mai existau niște oameni luminați printre 
directorii de departamente. S-au unit și i-au forțat pe proprietari 
și pe membrii consiliului de conducere să accepte că oprirea 
activităţii nu ar fi dus la ieșirea din criză. 

Recunoașterea stării de criză era în regulă, dar trebuiau 
găsite căi prin care oamenii să se poată elibera de frustrări, 
foarte normale, de altfel, atunci când te apuci să tai vaca sfântă. 

Pe de altă parte, trebuia să poţi continua. 

Nu era foarte sigur că oamenii îi pricepuseră mesajul, tot ce 
știa era că trebuia să facă pe dracu-n patru luna următoare 
pentru a salva noile proiecte, pe care el le considera sigure deja. 

Și-a frecat bărbia cu palma. 

De ce naiba făcea toate astea? 

Toate tăierile astea erau suficiente pentru a-l face să-și 
deschidă parașuta, cam boţită, ce-i drept, și să planeze frumos 
și-n siguranţă, în timp ce lumea presei se prăbușea. 

Răspunsul îi era clar. Fusese formulat de un veteran bătrân de 
la televiziunea suedeză, care relatase despre toate conflictele 
globale, de la Vietnam la Irak: În vreme de război, nu ti-e 
niciodată greu să te mobilizezi. Doar în timp de pace îti vine să 
te ghemuiești și să mori. 

lar acum era război de jur-împrejur - pe frontul priorităţilor 
cretine ale patronilor, pe frontul luptei împotriva celuilalt ziar de 
seară, lăsând deoparte viitoarele bătălii pentru investiţiile în 
tehnologie și negocierea funcţiilor, niciuna privită cu ochi buni. 

Probabil că-l aștepta nevasta. Ar trebui să plece acasă. 

A scos un oftat adânc. 

Și totuși, ar prefera să ajungă târziu acasă, cu treburile puse 
în ordine, decât să vină mâine-dimineaţă devreme și s-o ia de la 
capăt, în mijlocul tirului încrucișat. 

Ăsta a fost motivul pentru care a răspuns când a sunat 
telefonul, deși trebuia să fie în drum spre casă. 

— Am făcut-o lată. 

Era Bengtzon, catastrofa ambulantă. 

S-a prăbușit pe scaun și și-a pus picioarele pe birou. 

— Știu, am văzut. Pisicuta. Ce fel de poreclă mai e și asta? De 
câtă vreme ţii articolul ăsta? 

— Nu-i vorba despre Pisicuţă. Am dat peste un cadavru, dar 


VP - 292 


de data asta nu-mi mai ţin gura. 

A clipit de câteva ori, privind la lampa din tavan. 

— Cum? 

— Profesorul care fusese interogat în legătură cu decesul lui 
Ernst Ericsson e mort. 

— Cine? 

— Încă un profesor de la Institutul Karolinska. Eu l-am găsit. 
Era în sauna lui, de-acasă, atârnat de perete cu un cui de 
douăzeci de centimetri bătut într-un ochi și încă unul în gât. 

— Atârnat de perete cu un cui...? 

— S-a întâmplat după ce-a fost omorât prin sugrumare. 
Cadavrul lui Ericsson a fost mutilat la fel. 

Annika părea într-un hal de excitație nervoasă aflată dincolo 
de limita de siguranţă. 

— Eu nu am voie să scriu nimic, poate doar ceva pe scurt. 
Altcineva trebuie să se ocupe de știre. 

— Dar ai voie să povestești cuiva despre toate astea? Ti-au 
mai impus o interdicţie de dezvăluire? 

— Încearcă, dar n-am de gând să accept. Am tăcut mult prea 
multă vreme. Va trebui să-mi ia un interviu cineva care înţelege 
noţiunea de interdicţie de dezvăluire; după aia, tu hotărăști 
dacă publicăm sau nu. Berit e pe-acolo, sau Patrik? 

— Lucrează pe ultima sută la extrădarea din Bromma - 
trebuie publicată mâine. 

— Mai e careva acolo care să știe ce legi încercăm să 
scurtcircuităm? 

S-a așezat din nou, și-a rezemat capul în palmă. 

— Jansson, dar face ziarul. 

Annika a tăcut. 

— Înţeleg. Atunci mă duc acasă și las totul baltă? 

— Mă ocup eu. Vino la redacţie și-ţi iau eu interviu. 

A rămas tăcută, preț de câteva secunde. 

— Cum adică, interviu de Anders Schyman? a întrebat ea, 
sceptică. 

— Crezi că-i prima oară când fac așa ceva? 


VP - 293 


Miercuri, 2 iunie 


A simţit că moare când a sunat ceasul. O durea tot corpul de 
oboseală; parcă nu dormise de ani întregi. 

S-a întors pe spate și a privit printre gene, cu grijă, spre 
jumătatea cealaltă de pat. Era careva acolo, un trup cald, numai 
că nu era Thomas, ci Ellen. Părul răvășit îi acoperea perna albă. 
Annika s-a aplecat și i-a tras cuvertura de pe faţă. Genele lungi i 
se mișcau - era un semn sigur că fetiţa visa. 

lubirea mea, a gândit, mângâind-o ușor pe păr. 

S-a lăsat pe spate și a rămas așa o vreme, încercând să 
asculte zgomotele casei, dacă venea vreun sunet din bucătărie. 

Nu se auzea niciun robinet. Niciun ziar. Niciun sunet de veselă 
ciocnită. 

Sper c-a plecat. 

Ceea ce însemna că reușise să amâne confruntarea pentru o 
vreme. 

Nu-l sunase aseară și nici Thomas n-o făcuse. El dormea deja 
când a ajuns acasă, așa că s-a strecurat în pat lângă el și Ellen, 
fără să-i trezească. 

lar acum el plecase fără s-o trezească - a răsuflat ușurată. 

Ellen s-a foit puţin, apoi s-a întins încet, leneș, cu gesturi care 
i-au amintit Annikăi de Whiskas, pisica ei, care murise demult. 

Trebuie să mă scol. Să pregătesc micul dejun și să duc copiii 
la grădiniţă. 

De azi, Kalle trebuia să meargă la grădiniţă. 

| s-a strâns stomacul când s-a gândit cât era de vulnerabil. 

Doamne, dac-ar putea face ceva... 

Dac-ar avea vreun fel de putere. 

Stai, am putere. 

A rămas cu ochii-n tavan, lăsându-și gândurile să se așeze. 

Existau modalităţi de-a obţine puterea, dacă voiai. Nu era 
greu, de fapt - își petrecuse întreaga viaţă luptându-se cu 
puterea. Totul avea un preţ, puterea nu-ţi venea servită pe tavă. 
Acum era dispusă să plătească. 

Am o opţiune. Dacă vreau, pot s-o fac... 

S-a mutat pe partea lui Thomas și s-a ghemuit lângă fetiță. 

— Ellen, i-a șoptit, hai, e timpul să ne sculăm. 

A mângâiat-o pe păr până s-a trezit; copila a privit în jur, 


VP - 294 


nelămurită, până a dat cu ochii de Annika. 

Apoi zâmbetul - ah, zâmbetul acela - radia de încredere și 
iubire necondiționată, iar apoi vocea adormită. 

— Maamiii! 

Brate lipicioase de somn în jurul gâtului, mirosul dulce al pielii 
de copil și pijama de bumbac. Annika a legănat ghemotocul în 
brațe, dorindu-și să nu trebuiască să se scoale. 

— Mami, azi mergem la grădi? 

— Da, e zi de grădiniţă. 

S-a desfăcut din strânsoarea mamei și a început să sară 
fericită în pat, pe salteaua absurd de scumpă. 

— O să-mi termin geanta azi, mami! a zis ea și păru-i flutura 
în toate părţile. Fac o geantă, știi, cu buzunare roșii și cu mulți 
nasturi. 

— Foarte frumos. 

e 

A oprit mașina în faţa grădiniţei. Era puţin înainte de ora nouă 
și locul de joacă era plin de copii. S-a oprit și a scrutat atent 
grupul de copii, căutând din priviri doi băieţei mai solizi, cu 
tunsori scumpe și adidași. 

Uite-i. Erau acolo. Stăteau lângă gard și dădeau cu picioarele 
într-o tricicletă. 

— Hai să mergem, a zis și a oprit motorul. Acuși trebuie să vă 
aliniaţi. 

Ellen și-a desfăcut centura și a sărit din mașină, dar Kalle nu 
se prea grăbea. Și-a dus mâna spre bandaj. 

— Mami, pot să-l scot? 

— Categoric nu. Poate să-ţi intre murdărie. Îmi promiţi că-l lași 
acolo, da? 

Băiatul a dat din cap. 

— Dar dacă se poartă urât din nou? 

S-a aplecat lângă el. 

— Kalle, îţi promit că Alex și cu Ben n-or să mai fie răi cu tine 
niciodată, i-a zis, privindu-l drept în ochi. Am eu grijă de asta. 

Băiatul a oftat și a coborât din mașină. 

— Bună, Kalle, i-a strigat Lotta, de lângă ușă. Vii să mă ajuţi 
să facem rândul? Te rog să împarți tu cărțile. 

l-a fluturat un zâmbet pe faţă, a lăsat mâna Annikăi și a fugit. 

În curând vor intra în clasă; avea la dispoziţie cam un minut. 

A simţit cum îi crește pulsul, până i-a umplut capul. Și-a făcut 


VP - 295 


loc prin grupul de copii; câmpul vizual i se îngusta. Devenea din 
ce în ce mai strâmt, până s-a transformat într-un tunel cu două 
siluete la capăt, cei doi băieţi de șase ani, care dădeau cu 
piciorul în tricicletă, lângă gard. 

În cele din urmă se aflau chiar în faţa ei, la picioarele ei, dar 
n-o observaseră; continuau să strige și să dea din picioare și ea 
s-a aplecat deasupra lor. 

— Benjamin, te-ai purtat urât cu Kalle? 

Copilul a rămas cu gura deschisă și cu vârful limbii afară. 

— Vreau să înţelegi ceva, i-a șoptit Annika; inima îi bubuia 
atât de tare, încât cu greu își auzea propriile vorbe. Dacă te mai 
porţi urât cu Kalle o singură dată, bagă la cap, o singură dată, te 
omor! Pricepi? 

Băiatul a făcut ochii cât cepele și încet-încet privirea i s-a 
umplut de groază. 

l-a dat drumul și l-a apucat pe celălalt băieţel. 

— Alexander, i-a șoptit, și respiraţia l-a învăluit pe copil. Dacă- 
i mai faci ceva lui Kalle, o să vin să te găsesc noaptea și o să te 
omor. Pricepi? 

Băiatul a început să tremure și a privit-o terorizat. l-a dat 
drumul și lui și le-a spus apăsat: 

— Și mai știți ceva? Asta nu e valabil numai pentru Kalle, e 
valabil și pentru ceilalţi copii. 

S-a îndreptat, le-a întors spatele și a plecat. Și-a croit drum 
printre copii și s-a îndreptat spre mașină, care se afla la capătul 
tunelului. 

A ajuns în oraș cu sentimentul ciudat că pilota un avion, nu o 
mașină. Parcă roţile nu atingeau asfaltul, naviga între nori și cer. 

Am făcut o prostie, am făcut o prostie, am făcut o prostie? 

Nu contează. Și roţile au atins pământul. O mai fac o dată, 
dacă e nevoie. 

Cerul era de culoarea fumului, iar ploaia atârna de nori. A 
parcat mașina. 

A ajuns sus, în redacţie și din nou a izbit-o înghesuiala, în 
ciuda faptului că biroul era pustiu. 

Berit era deja acolo, scria la biroul ei, cu ochelarii pe nas. 

— Continuarea? a întrebat Annika. 

— Cine știa ce? i-a raspuns Berit. Cine a dat permisiunea 
pentru ce? Cine a sancţionat abuzul? Cine a negociat cu 
guvernul iordanian? O să răscolesc fiecare colţișor în povestea 


VP - 296 


asta mizerabilă. Cum îţi merge? 

Annika s-a prăbușit pe scaunul lui Patrik. 

— Cred că s-a întâmplat ceva sâmbătă. Unul dintre grupurile 
alea de la Nobel a avut o ședință, după aceea a fost un seminar, 
totul s-a terminat cu o mică petrecere; la un moment dat, după 
masă s-a întâmplat ceva care a condus la dezastru - Ericsson și 
Svensson au fost omorâţi. 

— Hei, atenţie, toată lumea, vă rog! a strigat Spike. Annika și 
Berit s-au îndreptat și și-au întors privirile către el. 

Schyman s-a căţărat pe birou, exact ca pe vremuri; stătea 
acolo desculț, cu picioarele desfăcute, așa cum se întâmpla 
când ziarele de seară apăreau pe la cinci după-amiaza și când 
toţi scriau, redactau texte, făceau fotografii, pentru un ziar a 
cărui primă ediţie pleca la tipar la 16:45. Cu alte cuvinte, se 
comporta la fel cu redactorii din alte timpuri. 

De data asta, însă, nu a avut același efect. 

Biroul pe care se urcase Schyman era mult mai mic, iar 
angajaţii adunaţi să-l audă erau mult mai puţin numeroși și mult 
mai puţin entuziaști. 

Redactorul-șef ținea deasupra capului un exemplar al ziarului 
din ziua aceea și-l rotea în toate direcţiile. 

— Aceasta este cea mai bună ediţie din istoria ziarului. Nu s-a 
mai întâmplat niciodată ca fiecare pagină să aibă câte o știre 
senzaţională. Suntem citați de AP, AFP, Reuters și CNN. 

Ziariștii s-au privit unii pe alţii, oarecum stânjeniţi. Cei mai 
mulţi nici nu lucrau pentru ediţia tipărită, aia învechită și 
prăfuită. Ei lucrau pe online, pentru televiziune, pentru radioul 
comercial sau vreun alt supliment lucitor. Nici măcar nu-și 
băteau capul să citească ziarul. 

— Ancheta lui Berit, despre o putere străină căreia i s-a 
permis să opereze pe teritoriul suedez, ne explică pe larg cum 
stau lucrurile, a adăugat el, triumfător. Dacă vă uitaţi pe 
agenţiile de știri, o să vedeţi cum ne preiau toţi informaţia. 
Mergem mai departe cu relatarea detaliată, scrisă de Annika, în 
legătură cu crimele de la Premiile Nobel. Azi avem dezvăluirea 
despre persoana care a comis crimele, dar și faptul că seria 
crimelor a continuat. E o zi mare! Haideţi să ne-ntoarcem la 
treabă! 

În alte vremuri, un astfel de discurs ar fi fost primit cu aplauze 
și urale. 


VP - 297 


Acum oamenii stăteau acolo, derutaţi, privindu-se unul pe 
altul, fără să știe cum să reacționeze. Apoi s-au împrăștiat. 

Annika și Berit stăteau pe scaune, cu brațele încrucișate și 
priveau îngrijorate. 

— Omul ăsta nu s-a schimbat deloc, a zis Berit. Câteodată 
mă-ntreb dacă are habar ce face. 

— Eu cred că începe să priceapă. Trebuie să pună din nou 
redacția pe roate. Trebuie să-i convingă pe toţi să tragă în 
aceeași direcție. Cred că vrea să readucă în centrul atenţiei 
jurnalismul adevărat. 

— Adică, vrei să zici că important e ce zicem, nu ce 
broadband folosim? 

— Cam așa ceva. Apropo, știi ce-am făcut azi-dimineaţă? Am 
băgat spaima în niște puști care-l terorizau pe Kalle. 

— Oho! O să mai ai o chestie care-o să te urmărească. 

Annika a oftat. 

— Nici măcar nu-mi pasă, atâta vreme cât n-o să mai sufere 
Kalle. la zi, cum a fost cu extrădarea de la Bandhagen? Cine 
crezi c-a știut? 

Berit și-a pus ochelarii din nou și s-a întins după un teanc de 
hârtii. 

— OK, uite cum stau lucrurile: guvernul însuși a autorizat 
extrădarea. Au folosit unul din paragrafele despre terorism, 
legea referitoare la controlul străinilor, aia pe care-o folosesc 
mereu când nu vor să-și bage lumea nasul în treburile lor. Știi 
tu, siguranţa patriei și toată gargara, cu guvernul în chip de 
autoritate supremă. 

— Asta-i legislaţie recentă? 

— Nu, există de vreo treizeci de ani, s-a făcut uz de ea cam 
de treizeci de ori, așa că nu se poate spune că e foarte 
cunoscută. Insă devii suspicios ori de câte ori e invocată, pentru 
că nu au obiceiul să explice ce a stat la baza deciziei. Atâta 
vreme cât cazurile nu sunt considerate extrem de urgente, 
guvernul trebuie să solicite un raport de la Biroul de imigrație, 
după care întreg procesul trebuie autorizat de un tribunal 
districtual. Pentru motive care-mi scapă, aproape toate cazurile 
au fost extrem de urgente... 

— Totuși, nu-mi închipui că pot expulza oameni atunci când 
știu că vor fi torturați, nu? 

— Așa-i, nu pot. Conform aceleiași legislații, guvernul e 


VP - 298 


obligat să oprească sau să blocheze extrădarea dacă există risc 
de pedeapsă capitală sau tortură și e obligat să impună 
înregistrarea obligatorie a celui suspectat de terorism. Adică, el 
trebuie să se prezinte la poliţie de nu știu câte ori pe 
săptămână, ca să demonstreze că nu s-a băgat în belele. 
Procedura poate dura ani întregi, după care cazul trebuie deferit 
justiţiei. 

— E clar că-i mult mai simplu să azvârli pe cineva afară din 
tară. 

— Mai ales dacă americanii tocmai treceau prin zonă, așa, din 
întâmplare. 

— Bine, și cine-i vinovatul? a întrebat-o Annika. 

Berit a aruncat hârtiile pe masă și și-a scos ochelarii. 

— În termeni pur legali, ofiţerul de la Serviciul de Informaţii, 
prezent la aeroport, a făcut-o lată. Îl cheamă Anton 
Abrahamsson. A cedat controlul oficial unei autorităţi polițienești 
străine. Dacă vrei, asta-i eroarea tehnică, dar scandalul nu se 
rezumă la atât. Cum poţi permite ca un tinichigiu din Bandhagen 
să fie etichetat ca terorist și scuipat din ţară, fără vreo urmă de 
dovadă? 

— Și ofiţerul de la Serviciul de Informaţii ce zice? 

— N-am putut să dau de el. E în concediu de paternitate. 

— Vai, cât de convenabil! 

— Nu-i așa? 

— Ministerul de Justiţie ce zice? a întrebat Annika, cu gândul 
la Thomas. 

— Că ministrul a fost informat de extrădare pe 7 ianuarie. Cu 
alte cuvinte, la câteva săptămâni după. 

— Și tu crezi chestia asta? 

Berit a oftat. 

— Pentru Jemal nu are nicio importanță. Ministerul de Externe 
pretinde că a obţinut garanţii că va avea parte de-un tratament 
echitabil. Ambasadorul nostru îl vizitează în fiecare lună și zice 
că omul e foarte bine, dar Fatima spune c-a rămas marcat 
profund de tortura îndurată. 

— E clar, trebuie să te duci să-l vezi, i-a sugerat Annika. 

— După-masă aflu de la ambasadă dacă pot să merg cu ei 
data viitoare. 

Annika și-a luat geanta și s-a îndreptat spre birourile 
reporterilor din tura de zi, ca să-și vadă de treburile ei. 


VP - 299 


Ceva s-a întâmplat sâmbăta trecută, era absolut sigură. 

Ceva a condus la crimele astea noi - sau poate trebuia să le 
privească drept crimele de la Institutul Karolinska? Poate n- 
aveau nicio legătură cu Nobelul? 

A format numărul de la institut și a cerut să vorbească cu 
Birgitta Larsen. 

Telefonul a sunat de patru, cinci, șase ori... 

De obicei, Birgitta răspundea la primul apel, așa că era gata 
să închidă, când cineva a ridicat receptorul și o voce șovăitoare 
a răspuns: 

— Alo? 

— Birgitta? Bună, sunt Annika Bengtzon, de la... 

A fost întreruptă de un suspin adânc. 

— Birgitta? Ce faci? Ai aflat de Lars-Henry? 

— Animalele, a răspuns ea și suna de parcă plângea de ore 
bune. 

— Animalele? 

Femeia și-a suflat nasul cu zgomot și a răsuflat de câteva ori 
tare. 

— Toate animalele mele sunt moarte. Cineva le-a omorat azi- 
noapte. 

l-au apărut în faţa ochilor șirurile de cutii de plexiglas, șoriceii 
mici, albi și negri, care-și făceau culcușuri din șervetele de 
hârtie și-și aranjau bucăţile de cofraje de ouă. 

— Omorâte? Cum? 

— Șoriceilor le-a frânt gâtul și pe iepuri și șobolani i-a bătut 
până i-au omorât. 

— Doamne! Cine e-n stare să facă așa ceva? 

— Poliţia suspectează una din organizaţiile pentru drepturile 
animalelor, dar nu cred așa ceva. Nimeni n-are habar unde-i 
laboratorul. Nu sunt semne de forțare a ușii și doar ale mele au 
fost omorâte. Și Lars-Henry, ai auzit? 

— Eu l-am găsit. 

Birgitta și-a suflat nasul din nou. 

— A, da, tu erai, mi-au spus. E adevărat că fusese decapitat? 

Annika a luat o înghiţitură de aer. 

— Crezi c-aș putea veni până la tine? a întrebat-o, cu oarecare 
îndoială în voce. 

| s-a părut că Birgitta a oftat din nou. 

— Da, bine, sigur... 


VP - 300 


A închis telefonul și s-a îndreptat spre Spike, târâindu-și 
geanta pe jos. 

— Mă duc la Institutul Karolinska și după aia scriu articolul 
acasă. 

Redactorul de știri a mârâit ceva, fără să-și ridice ochii. 

— Și mă gândeam dacă-mi daţi ceva bani de benzină, dacă 
tot îmi folosesc mașina personală în scopuri de serviciu. 

Spike a privit-o, surprins. 

— N-am nicio idee. 

— Bine, pe cine să întreb? 

A ridicat din umeri și a întins mâna spre un telefon care suna. 

— Din partea mea poţi să iei o bicicletă. Sau să înoţi. Alo, da, 
Spike la telefon... la dracu’, alo? 

e 

Ploaia stătea să înceapă când Annika a ajuns la Vulpea 
neagră. Vântul smucea crengile copacilor, aspru și cu miros de 
toamnă. 

Vara venise și se terminase deja? s-a mirat ea. 

S-a îndreptat către departamentul Birgittei, fosta clădire a 
Astrei; câțiva studenti i-au dat drumul să intre. 

— Spune-mi, cum a fost, i-a zis femeia, trăgându-i un scaun, 
în clipa în care a pășit în biroul luminos, înconjurat de banda 
care anunța pericolul de radioactivitate. 

Profesoara de biofizică plânsese mult; încerca să pară 
curajoasă, dar nu-i reușea. 

— A venit poliția? a întrebat-o Annika, așezându-se. Ce au de 
zis despre animalele moarte? 

— M-au interogat deja. Acum sunt jos, în laborator. Spune-mi, 
ce s-a întâmplat aseară? 

— M-am dus la căsuţa lui de vacanţă, în Fâgelbrolandet, să-i 
pun câteva întrebări. 

— Înţeleg, a răspuns Birgitta și a pus un pachet de biscuiţi pe 
masă. Dar de ce te-ai dus? 

— Bănuiam că sâmbăta trecută s-a întâmplat ceva aici și 
voiam să-mi spună părerea lui, i-a răspuns, refuzând biscuiţii cu 
un gest din mână. S-a întâmplat ceva, ori la ședință, ori la 
seminar, sau poate la petrecere, ceva care a condus la moartea 
lui Ernst și a lui Lars-Henry. lar azi sunt și mai convinsă că așa 
stau lucrurile. 

— Da, bine, a spus Birgitta, ștergându-și degetele pe halatul 


VP - 301 


alb de laborator. Dar vezi tu, am fost acolo tot timpul și nu am 
observat nimic ciudat. La ce te gândești? 

Ceva din vocea femeii nu suna natural, era prea forţată. 
Privirea îi era exagerat de îngrijorată. 

— Speram să-mi poţi răspunde tu. 

— O, n-am nicio idee, a răspuns, cu ochii pironiţi pe biscuitul 
cu ciocolată. 

Annika și-a urmat instinctul și s-a aplecat spre ea. 

— Birgitta, i-a spus și a privit-o direct în ochi, exact așa cum 
făcea cu Kalle, de câte ori băiatul o lua razna. Tu îmi ascunzi 
ceva despre Caroline și am impresia că-ncepe să-ţi fie foarte 
frică de lucrul pe care-l știi. Ernst e mort, Lars-Henry la fel și vrei 
să știi cum au murit? Cineva i-a omorât, după care le-a mutilat 
cadavrele. Le-a bătut câte un cui de 20 de centimetri prin ochi, 
direct în creier și altul în gât, direct în măduva spinării. Identic la 
amândoi. Ce-ţi spune treaba asta? 

Nu și-a dezlipit ochii de la Birgitta și pe măsură ce vorbea 
vedea cum groaza îi umple privirea, până au podidit-o lacrimile. 

— Oh, Doamne...! 

— Acum și animalele tale sunt moarte; înc-o dată, Birgitta, ce- 
ți spune asta? Nu crezi că-i o amenințare? Ce știi tu - ce-i atât 
de important? 

Profesoara a clipit de câteva ori; fața i s-a schimonosit, și-a 
acoperit-o cu mâinile și a plâns. 

A așteptat, răbdătoare, până s-a sfârșit accesul nervos. 

— N-are nimic de-a face cu toate astea, a zis Birgitta Larsen, 
după ce s-a calmat. S-a întâmplat demult de tot, numai Carrie și 
cu mine știam - ne privește doar pe noi - suntem singurele 
care... 

— Ce? 

Femeia a oftat din greu și umerii i s-au prăbuşit. 

— Nu vreau să faci publică treaba asta. l-ar putea distruge 
reputaţia Carolinei și cariera mea s-ar încheia. 

Vocea îi suna altfel, mai adâncă, mai calmă. 

— Eşti sursa mea, i-a explicat Annika. Identitatea ţi-e 
protejată prin lege. Nu pot scrie nimic fără permisiunea ta 
expresă. 

Birgitta a dat din cap, mototolind în mână o batistă. 

— Nu mi-e ușor. N-am vorbit despre chestia asta de 20 de ani. 

Annika a tăcut. 


VP - 302 


Femeia a oftat adânc, a închis ochii preț de câteva secunde, 
adunându-și gândurile. 

— Recunoașterea internaţională a lui Carrie a venit când a 
dezvoltat descoperirea lui Hood și Tonegawa, identificarea 
genelor de imunoglobulină. Lucrarea ei a fost publicată de 
revista Science în octombrie 1986; în urma articolului a primit 
titlul de profesor și a fost primită în Adunarea Nobel. 

Annika a dat din cap, auzise toate astea deja. 

— Problema e că Science nu i-a acceptat prima variantă a 
articolului, a continuat Birgitta, iar vocea îi devenise subţire și 
ternă. Voiau să refacă testele, ceea ce era un control de rutină, 
dar Carrie era convinsă că erau bune. 

— La fel ca în cazul lui Ernst, cu rezultatele pentru scleroză 
multiplă, a adăugat Annika. 

— Exact, i-a răspuns Birgitta, fără să ridice ochii. De ce să mai 
piardă trei luni, când era absolut sigură de rezultate? 

Deodată a înţeles despre ce era vorba și a privit-o în ochi. 

— Caroline a minţit, a spus Annika. Nu și-a refăcut testele, ci a 
pus rezultatele din burtă. 

Birgitta a privit în pământ și a dat din cap. 

— Nu era vorba că cercetările erau incomplete sau eronate. 
Totul era perfect. Doar că a scurtcircuitat controlul de rutină. ȘI 
nu ea a adăugat rezultatele false, eu am făcut-o. Săptămâna aia 
ea era la o conferință la Helsinki, așa c-am completat eu 
rezultatele și le-am trimis. 

Annika o privea, fără să-i vină să creadă. 

După ce-ţi petreci ani întregi lucrând la ceva, de ce să riști 
tocmai la sfârșit? 

— De ce? 

Birgitta și-a suflat nasul. 

— Proiectul era perfect. Carrie știa lucrul ăsta. Cei de la 
Science erau exageraţi și ea voia neapărat să se ducă la 
conferinţa aia din Finlanda. 

— Dar cineva a aflat. 

Birgitta a ezitat, apoi a dat din cap. 

— N-am habar cine - Carrie nu mi-a spus niciodată. Dar a 
făcut ceva de care i-a fost groaznic de rușine - ca să se asigure 
că persoana aia n-o să vorbească niciodată. Nu știu ce-a fost. 

— Cineva o șantaja, a zis Annika. Cineva i-a cerut ceva în 
schimbul tăcerii. 


VP - 303 


Din nou Birgitta a oftat și din nou a dat din cap. 

— Nu știu când s-a întâmplat, dar probabil că persoana 
respectivă a luat din nou legătura cu ea, cu puţin timp înainte să 
moară. 

— Ce te face să crezi? 

— Toamna trecută a spus odată că „n-avea de gând să mai 
cedeze la presiuni. Niciodată”. Așa a spus. S-a lăsat 
înspăimântată o dată, dar nu mai avea de gând s-o mai facă a 
doua oară. 

— Cam când era asta? 

— Imediat după ce au fost anunţate numele lui Wiesel și 
Watson, câștigătorii de anul trecut. 

— Apropo, sunt homosexuali? Sunt un cuplu? 

Profesoara a privit-o, surprinsă. 

— Bineînţeles, nu știai? 

— Scuză-mă, m-am îndepărtat de la subiect. Și pe urmă? 

Birgitta și-a frecat fruntea cu vârful degetelor. 

— Aici se complică lucrurile. Carrie a spus ceva foarte ciudat, 
enigmatic cu câteva săptămâni înainte să moară. „Ca să știi”, 
mi-a zis, „dacă mi se întâmplă vreodată ceva, găsești totul în 
arhiva mea. Am scris totul acolo”. 

— Și despre ce era vorba? 

— Asta-i problema. A declarat la poliţie că se simțea 
ameninţată și că scrisese totul în arhiva ei, dar n-am găsit-o. Eu 
am căutat-o, poliţia a căutat-o, și soţul ei, Knut, a căutat peste 
tot, dar n-am găsit absolut nimic care să ne lămurească de ce se 
temea atât. 

— Ai spus la poliţie c-a minţit în legătură cu rezultatele 
descoperirii? 

Capul femeii s-a întors brusc, involuntar. 

— Nu cred că-i cazul să folosim un astfel de limbaj. 

— Dar nu le-ai spus, nu? 

— Nu am considerat necesar. 

Annika a privit-o lung. Birgitta mai ascundea ceva. 

— Din toţi cei prezenţi sâmbătă după-masă, câţi o știau pe 
Caroline în anii 1980? 

A ridicat insesizabil din sprâncene și s-a gândit câteva 
momente. 

— Poate jumătate. De ce? 

Annika s-a uitat la ceas. 


VP - 304 


— Trebuie să scriu un articol despre Lars-Henry. Pot să te 
citez în legătură cu moartea lui? Ai mai vrea să adaugi ceva, ca 
veche colegă? 

— Era un agitator. Dacă nu murea, ar fi trebuit să găsim o 
cale să scăpăm de el. 

Annika a dat din cap, gânditoare. 

— Nu cred c-o să pun chiar asta în paragraful de deschidere. 
Apropo, de ce ai spus că ar fi trebuit să ai mai multă grijă de el 
după moartea Carolinei? 

Birgitta Larsen s-a ridicat în picioare. 

— Caroline voia să aibă grijă de toţi și de toate. Dacă nu de 
Alfred Nobel și de amintirea lui, atunci de Lars-Henry Svensson 
și de cariera lui. E frustrant, de cele mai multe ori, dar sunt 
convinsă că-nțelegi. 

Și unde zici că erai aseară? i-a trecut prin cap Annikăi, dintr- 
odată. Și de unde știai că Ericsson a murit? Chiar te-a sunat 
Soren Hammarsten? 

— Hai, că trebuie să mă duc și să văd ce fac cu bietele 
animale. 

Annika a urmat-o până la ușă. 

— Cine știa exact care erau animalele tale? 

Dar Birgitta n-a mai auzit-o, dispăruse deja pe coridor. 

e 

Annika s-a dus direct acasă și și-a dus laptopul în birou. 
Începea să devină obositor ca de fiecare dată să descurce toate 
cablurile și mai ales să stabilească conexiunea wireless de câte 
ori voia să-și controleze mailul sau să-și scrie însemnările. 

Era mult mai bine înainte, cu biroul meu la serviciu și cu 
calculator separat, acasă. 

După ce a despachetat și a conectat totul l-a sunat pe Q. Nu i- 
a răspuns, așa că i-a trimis un mail rugându-l s-o sune la un 
moment dat. Și-a dat seama că nu se număra printre favoriţii lui 
în momentul acela, din cauză că se hotărâse să ignore 
interdicția impusă. 

Schyman îi luase un interviu seara trecută, după care și-a 
scris articolul și ea l-a verificat și modificat. A ajuns acasă abia la 
două noaptea, iar acum începea să simtă efectul oboselii. 

Ce-ar fi dacă s-ar întinde puţin înainte să se-apuce de treabă? 

Avea nevoie de un subiect. 

Lars-Henry nu era suficient de important pentru un necrolog 


VP - 305 


de o pagină; era doar un profesor bătrân și arțăgos, căruia 
cineva îi bătuse un cui prin ochi. 

Mutilarea cadavrelor a fost mereu un subiect interesant și, 
dacă-și aducea bine aminte, Kvällspressen publicase un articol 
pe tema asta, în urma unei crime recente. Eventual putea să-l 
perieze un pic, să dea câteva telefoane ca să verifice faptele și 
să-l mai publice o dată? 

A căutat în arhiva online a ziarului și a găsit textul, scris de 
Patrik, cu doar trei săptămâni în urmă. 

Era puţin cam lipsit de bun-simţ să-l recicleze așa de repede. 

Poate un articol despre faptul că în spatele ultimelor două 
crime nu se afla Pisicuţa, că erau foarte diferite de cele de la 
Nobel, din cauza furiei și a naturii personale a atacurilor? Mai 
scrisese un articol în aceeași direcţie. 

A intrat din nou pe internet și a intrat în arhiva personală de 
la adresa annika-bengtzonQhotmail.com, dar în timp ce tasta 
parola i-au înţepenit degetele. 

Ca să știi, dacă mi se întâmplă vreodată ceva, găsești totul în 
arhiva mea. Am scris totul acolo. 

Annika a rămas cu ochii lipiţi de ecran. 

Arhiva mea. Am scris totul acolo. 

A pus mâna pe telefon și a sunat la Institutul Karolinska. 

Birgitta era jos, în laborator, cu animalele ei. 

— Caroline mai avea o altă adresă de email, în afară de cea 
oficială de la institut? a întrebat-o Annika; și-a dat seama că era 
foarte nerăbdătoare. 

— Nu, i-a răspuns Birgitta, indiferentă. Nu cred. De ce? 

Părea că făcea ceva în timp ce vorbea cu ea. 

— Vă scriaţi mailuri? 

Ceva a căzut pe jos și Birgitta a gemut. 

— Mereu se întâmplau un milion de lucruri, ședințe, seminare 
și reţeaua noastră, normal. Dac-ai ști în câte era băgată... 

— Și folosea mereu serverul de mail al institutului și adresa ei 
de lucru caroline.von.behringQki.se? 

Birgitta a oftat adânc și a tăcut pentru un timp. 

— Da, cu excepţia grupului de femei. 

— Grupul de femei? 

— Reţeaua noastră. Amazoanele lui Alfred. 

Amazoanele lui Alfrea?! 

Profesoara și-a dres glasul și a părut puţin încurcată. 


VP - 306 


— N-a fost ideea mea. Nu sunt o fanatică a lui Nobel. Caroline 
a avut ideea să înfiinţeze rețeaua și adresele de mail, toate 
aveau o oarecare legătură cu Alfred Nobel. Așa că eu am ajuns 
să fiu Sofie Hess și am luat-o ca pe o insultă. E ca și cum eu 
parazitam grupul, eram risipitoare și proastă, ca și cum ceream 
mereu mai mulţi bani. Adică, ce credea ea...? 

Annika a închis ochii, încercând să înțeleagă ce voia femeia 
să-i spună, în spatele torentului de vorbe. 

— Deci Caroline a alocat adrese de mail tuturor celor din 
grup? 

— Zicea că Alfred o iubea foarte mult pe Sofie și că nu trebuia 
s-o iau în nume de rău, pentru că Sofie Hess era și foarte 
convingătoare, șarmantă, altfel Alfred n-ar fi... 

— Birgitta! a întrerupt-o Annika. Caroline mai avea vreo 
adresă de mail, în afară de cea de la institut? 

— Da, i-a răspuns ea pe un ton indignat, asta încerc să-ţi 
spun. 

— Avea o adresă de mail cu un nume, care avea o oarecare 
legătură cu Nobel? Care era? Bertha von Suttner? 

— Nu. Era Andrietta Ahisell. 

Cine? 

— Cine? 

— Mama lui Alfred Nobel. Cred că așa se vedea Carrie, ca și 
cum avea o responsabilitate față de Alfred și de memoria lui. 
Parcă era convinsă că rolul ei în viață era de a-i duce mai 
departe viziunea și trebuie să recunosc că uneori mergea prea 
departe... 

— Care era numele domeniului? 

— Ce? 

— Domeniul. Hotmail, Yahoo, Nameplanet sau care? 

— Dar de unde să știu? 

Cu greu și-a reţinut un geamăt. 

— Cine știa la ce adrese trimiteai tu mailuri? 

— Ştii ceva? Mi s-a părut întotdeauna puţin ridicol. Și nu mi-a 
plăcut că eu eram Sofie Hess. Așa că n-am prea dat importanță 
chestiei ăsteia. Dar de ce mă întrebi? 

— Pentru că poţi păstra o arhivă electronică la adresa de mail. 
O să-ncerc să-i dau de urmă. 

— Dacă zici că trebuie! a mai spus Birgitta, apoi a oftat și a 
închis. 


VP - 307 


Andrietta Ahisell? 

Stătea cu ochii aţintiţi în ecran. 

Câte combinaţii puteai obţine folosind acest nume, fără să 
cauţi domeniul? 

Puteai să folosești prenumele și numele de familie împreună, 
puteai adăuga o cratimă, sau iniţiale, sau liniuţă jos. 

Care erau domeniile cele mai comune, unde-ţi puteai crea un 
cont de e-mail? 

Hotmail și Yahoo, dar Google începuse cu Gmail și 
Nameplanet era încă funcţional. 

S-a dus la adresa ei de mail de la serviciu și a introdus cele 
mai uzuale combinaţii de nume pe cele mai folosite domenii. 

În total 16 e-mailuri. 

Le-a trimis pe toate. 

Un e-mail trimis la o adresă inexistentă vine înapoi cu un 
Delivery Error Report de la Mail Delivery System. 

Dacă un email pleacă, înseamnă că a fost trimis către o 
adresă înregistrată. 

A urmărit cum plecau e-mailurile în ciberspaţiu, toate aveau 
ca subiect test. 

Nu avea decât să aștepte. 

Andrietta Ahisell, mama lui Alfred Nobel. Ce-avea Nobel în 
comun cu toate astea? 

S-a frecat la ochi. 

Oare ce s-a întâmplat în sâmbăta aia, de s-a ajuns la ultimele 
crime? Ceva de-a face cu premiul? Cu Nobelul pentru Medicină? 

A deschis pagina institutului, www.ki.se și a ajuns la informaţii 
despre procesul de selecţie a câștigătorului. 

Procedura completă durează aproape un an. În septembrie se 
trimit aproximativ 3000 de chestionare în toată lumea, către 
persoane și instituţii care au dreptul să nominalizeze candidaţi. 
Este vorba de membri ai Adunării Nobel de la Institutul 
Karolinska, de Academia regală suedeză de științe, de 
câștigători anteriori ai Premiului Nobel pentru Medicină și de 
anumiţi oameni de știință de la universităţile din Suedia și din 
străinătate. 

A căscat, i-a trecut prin cap să coboare și să-și facă o cafea, 
dar îi era prea lene. 

Până în februarie, aceste persoane pot scrie și trimite sugestii, 


VP - 308 


a citit mai departe. În intervalul martie-mai, candidaturile sunt 
trimise unor experţi selectaţi anume, pentru a le fi evaluată 
contribuția. Rapoartele trebuie trimise Comitetului Nobel la 
sfârșitul lui mai. 

lar acum este sfârșitul lui mai, a gândit Annika. 

Comitetul Nobel are toată vara la dispoziţie, până în august, 
pentru a scrie o recomandare care va fi prezentată Adunării. In 
septembrie, Comitetul prezintă Adunării un raport cu numele 
potenţialilor laureați, raport ce trebuie semnat de toţi membrii. 
Apoi, raportul e dezbătut de două ori de întreaga Adunare. 

La începutul lui octombrie se organizează o sesiune de vot, în 
urma căreia câștigătorul e decis cu majoritatea voturilor. Apoi 
numele câștigătorului sau câștigătorilor sunt făcute publice. 
Decizia devine finală, fără drept de apel. 

Deci munca cea mai importantă, aceea de a cerne lista, are 
loc foarte devreme. Cam pe vremea asta, a gândit ea. 

A mai citit că premiul este înmânat pe data de 10 decembrie, 
data morții lui Nobel. Este vorba de o medalie, o diplomă și un 
document care confirmă echivalentul în bani al premiului, în 
prezent 10 milioane de coroane suedeze. 

O grămadă de bani pentru un singur om. Dar prea puțin, 
comparativ cu sumele pe care le învârte industria farmaceutică. 

Valoarea stă în premiul în sine, în recunoașterea conferită de 
premiu. Cât valorează așa ceva? Să fii recunoscut drept 
beneficiarul celei mai mari distincţii din lume, să ţi se spună că 
ai adus cel mai mare beneficiu umanității? 

La naiba, sunt terminată de oboseală, a gândit, clipind de 
câteva ori. 

S-a ridicat de la birou, s-a dus în dormitor și a adormit 
instantaneu. 

e 

S-a trezit și n-avea habar cât timp dormise. Câteva minute 
sau opt ore. 

Afară era aceeași lumină cenușie ca atunci când dormise. 

S-a sculat, confuză și a observat că salivase pe cuvertură. 

S-a dus la baie, să facă pipi, și s-a uitat la ceas. 

Dormise două ore. 

A stat câteva minute pe toaletă, încercând să-și dea seama 
dacă avea destulă energie să se scoale. 

Dar și-a amintit de e-mailurile trimise, ceea ce i-a dat o nouă 


VP - 309 


doză de energie. 

În inbox o așteptau 15 mailuri. 

15 mesaje care nu au fost livrate. 

A trecut prin toate, pentru a controla adresele inexistente. 

14 au dat eroare, singurul trimis era cel pe adresa 
andrietta_ahiseliQyahoo.se. 

Deci acea adresă exista. 

A intrat pe yahoo.se a dat clic pe mail și la user ID a 
completat andrietta_ahisell. 

Parolă? 

Ce Dumnezeu să încerce? 

alfred? 

Invalid password. 

Unde să înceapă? 

caroline. 

Invalid password. 

Cum îl chema pe soțul ei? Knut? 

knut. 

Invalid password. 

A mers în josul paginii și a continuat să citească. 

Încercați următoarele: 

E activată tasta „Caps lock"? 

Dacă da, dezactivați-o înainte de a încerca din nou. 

Ati uitat ID-ul sau parola, sau le-ati scris greșit? 

Puteţi reactiva ID-ul și/sau parola confirmând informația 
confidențială. 

Tot nu funcționează? 

Consultaţi ajutorul de la log-in. 

A tastat Obtineti o nouă parolă. 

S-a deschis o nouă fereastră; s-a frecat la ochi pentru a-și 
goni somnul și s-a aplecat spre ecran. 

Pentru a obține o nouă parolă trebuie să răspundeți corect la 
întrebarea de securitate: 

Cum se numea prima școală pe care ati urmat-o? 

Cum se numea prima școală la care fusese Caroline von 
Behring? 

A ridicat receptorul și a sunat-o din nou pe Birgitta Larsen. 
Profesoara își reintrase în rutină și a răspuns după primul apel. 

— Prima școală a lui Carrie? A mers tot timpul la aceeași 
școală. Școala franceză. Era o francofilă incurabilă, o snoabă din 


VP - 310 


cap până-n picioare, dacă mă-ntrebi pe mine. Da’ ce cauţi 
acum? 

— Îți spun mai târziu, i-a răspuns Annika și a închis. 

A completat Franceză. 

S-a deschis o altă fereastră. 

Creați o parolă nouă. 

Confirmaţi parola. 

A ales alfred. 

Ecranul a pâlpâit. 

Bine ai venit Caroline! 

Și-a pierdut răsuflarea. Caroline avea un cont de mail și ea a 
reușit să i-l spargă! 

A trecut rapid prin pagină. Era similară cu paginile altor 
conturi de mail. 

Aveti un (1) mesaj necitit. 

În partea stângă era o listă a dosarelor uzuale: Inbox, Drafts, 
Sent mail, Spam, Deleted. Mesajul trimis de ea, test, stătea 
cuminte în Inbox. 

La sfârșitul listei mai exista o categorie, Fișierele mele. 

Aici exista un alt dosar, numit Archive. 

A dat clic pe el; sângele îi bătea în tâmple. 

Erau șase mesaje, toate trimise de Caroline Andriettei Ahisell. 
Titlurile erau: 

În umbra morții, Pretul iubirii, Teama cea mare, Dezamăgire, 
Testamentul lui Nobel și Alfred Bernhard. 

Le-a deschis în ordine. 

Frustrarea îi creștea pe măsură ce le citea. 

Chestiile astea nu era secrete. 

Erau consideraţii scurte despre eroul Carolinei, comentarii 
tragice despre viața și moartea lui Alfred Nobel. 

A mutat mouse-ul deasupra titlului ultimului document; a 
respirat adânc de câteva ori înainte de a-l deschide. 

Fusese scris în septembrie anul trecut, cu trei luni înainte de 
moartea Carolinei. 

Citea din ce în ce mai încet pe măsură ce avansa. 

SUBIECT: Alfred Bernhard 

CĂTRE: Andrietta Ahisell 


Așa îl cheamă, Alfred Bernhard, ca pe tizul lui, ca pe Nobel, 


VP - 311 


dar numele de familie este Thorell. 

Avea darul să lumineze întreaga încăpere când intra. 

Atunci când era și el în sală, cursurile aveau ceva magic, o 
aură, nu erau niciodată plictisitoare. 

Ori de câte ori Bernhard era prin preajmă, mă simţeam atât 
de vie, interesantă, spirituală, reușeam să fac analize și să trag 
concluzii clare, care radiau. 

Unii amuţeau în prezenţa lui, alţii deveneau ciudat de anxioși. 

Nu meritau respectul meu. 

Nu se poate spune că eram îndrăgostită de el (nu despre asta 
e vorba), eram flatată, poate chiar fascinată. Avea darul de a 
capta oamenii și, dacă și-ar fi dat silința să înveţe mai mult, ar fi 
ajuns un doctor excelent. 

Dar el a hotărât că vrea să fie cercetător. 

Mi-a intrat în cap c-a făcut-o de dragul meu. 

De dragul meu. 

Asta era efectul pe care-l avea asupra oamenilor: noi, 
sufletele cenușii, ne simțeam aleși, onoraţi. 

M-a contactat și m-a întrebat dacă mai existau locuri de 
doctorand în grupa mea de cercetare; am fost atât de flatată, 
încât nu am știut ce să cred: voia să lucreze cu mine, la 
proiectul meu. Dorinţa lui era, de fapt, confirmarea strălucirii 
mele, a superiorității mele pedagogice și științifice. Nu mi-a 
trecut niciodată prin minte că alegerea pe care o făcuse era 
consecinţa rezultatelor slabe la examene. 

Caroline, Caroline, cât poţi fi de naivă? 

Când au venit primii doctoranzi să-mi vorbească, i-am trimis 
la plimbare. Chiar am ţipat la una dintre ele, o tânără din 
Cehoslovacia, care jucase totul pe venirea aici - am dat-o afară 
și-mi ard obrajii de rușine până în ziua de azi pentru ce-am 
făcut. O chema Katerina; era micuță, brunetă. Și-a lăsat bărbatul 
și fetița ostatici în ţara lor, pentru șansa de a face cercetare la 
Institutul Karolinska (se întâmpla mai demult, înainte de căderea 
Cortinei de Fier). De multe ori se întâmpla să plângă cu nasu-n 
eprubete de dorul celor de-acasă. Odată a venit să-mi 
vorbească, fără prea multă tragere de inimă, și l-a acuzat pe 
Bernhard de o serie de lucruri ciudate. 

li făcuse niște avansuri mult prea îndrăznețe, ea s-a retras și 
l-a refuzat politicos, iar după aia s-au întâmplat niște lucruri 
ciudate cu experimentele ei. 


VP - 312 


Katerina susținea cu încăpățânare că Bernhard îi schimbase 
etichetele de pe mostre, pentru ca experimentele să-i eșueze. 
Era absolut convinsă și-mi aduc aminte cât am fost de supărată. 

Cum îndrăznește să vină la mine cu asemenea bârfe? Cum 
poate să facă așa ceva? N-are pic de onoare? După o 
săptămână, am avut grijă s-o dau afară din institut și s-o trimit 
înapoi în buncărul de lângă Praga, unde-i era locul. 

N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ea. N-am habar ce-a 
făcut când a ajuns acasă. Probabil că fata ei e mare acum... 

Katerina, m-am gândit la tine de-atâtea ori. 

O, Doamne, dacă te-aș fi ascultat la timp! 

Următoarea care a venit la mine să se plângă, stânjenită, a 
fost Tuula, o finlandeză absolut strălucită, care se trăgea din 
așezările suedeze din Ostrobothnia. Era foarte aproape de o 
descoperire remarcabilă, își terminase prima ciornă a articolului, 
acceptat preliminar de Journal of Biological Chemistry. Era deja 
renumită în institut. 

Investise trei ani în cercetările ei, trei ani de ochi roșii, trei ani 
fără viaţă socială, dar merita, zicea ea. Merita. 

Și de câte ori spunea asta zâmbea, erau singurele dăţi când 
am văzut-o zâmbind în trei ani. 

Și a zâmbit până s-a dus Bernhard la ea, să-i aducă aminte 
ceva ce ea uitase: o ajutase, cu câteva luni înainte, cu o chestie 
minoră, cum ne ajutăm unii pe alţii din când în când. 

A rugat-o să-l treacă și pe el coautor la articol și bineînţeles că 
fata l-a refuzat. Bineînțeles! Nu exista niciun motiv pentru care 
să facă așa ceva. Bernhard i-a dat timp de gândire până vineri, 
spunându-i c-ar fi spre binele ei dacă s-ar răzgândi. 

Tuula a rămas fermă pe poziţie. S-a opus și a costat-o scump. 

Luni dimineață, când a ajuns la laborator, congelatorul ei era 
scos din priză, ușa era deschisă și trei ani de muncă se topiseră 
într-o pastă urât mirositoare pe fundul eprubetelor. 

Tuula a plecat de la institut în aceeași zi. S-a mutat în Anglia 
și și-a repetat experimentele la Cambridge. Doi ani și jumătate 
mai târziu, și-a publicat rezultatele în Science. 

Mi-a spus toate astea abia după ce și-a publicat lucrarea, într- 
o scrisoare foarte lungă, pe care am ars-o imediat. 

Cu trecerea timpului, Bernhard nu mai cerea permisiunea 
oamenilor. Pur și simplu, le fura rezultatele și le publica sub 
propriul nume. Asistenţii lui, pe care nu-i plătea, aveau grijă de 


VP - 313 


teza lui de doctorat. Și avea noroc. O fată tânără, am uitat cum 
o chema, era un talent extraordinar, i-a făcut toată lucrarea. 

Trezirea mea la realitate a fost extrem de dureroasă. 

Întotdeauna am iubit animalele. În vremea aia, aveam mai 
multe feluri și erau peste tot, în diverse locuri, nu numai în 
incinte izolate. 

M-am dus la laborator târziu într-o seară, să controlez un pui 
care nu se simţea bine. Toate luminile erau stinse și ușile de pe 
coridorul respectiv erau încuiate, doar lângă masa de operaţie 
erau niște lumini aprinse. 

M-am dus să văd dacă uitase cineva să le stingă și m-am oprit 
în drum. Am auzit un urlet de animal, groaza morții se lovea de 
toți pereţii și am văzut umbre mișcându-se printre rândurile de 
rafturi. 

Era cineva acolo, cineva care chinuia un animal. Urletul a 
umplut încăperea și mi-a acoperit zgomotul pașilor, așa că m- 
am putut apropia și m-am ascuns să văd ce se întâmplă. 

Era Bernhard. Prinsese o pisică într-un aparat stereotactic și-i 
tăia abdomenul. Pisica nu era anesteziată, nici măcar sedată, 
scotea niște sunete pe care nu le-am mai auzit în viaţa mea. 
Animalul era prins cu un șurub care-i străpunsese baza craniului 
și-i trecea prin creier. l-am văzut faţa lui Bernhard din profil și 
expresia de extaz total. 

Dădea pe-afară de fericire. 

Am simtit că leșin, dar mi-am adunat toate puterile. 

Am stat ascunsă, în umbră și pisica a sângerat până a murit, 
prinsă între șuruburi, urletele au devenit din ce în ce mai slabe, 
până nu s-au mai auzit și Bernhard stătea acolo fericit, îi ţinea 
organele în mână, un pântec plin de embrioni de pisici, cu două 
ovare mici, lipite de-o parte și de alta. 

După aia a spălat masa cu grijă. A ars cadavrul în incinerator, 
așa cum se făcea pe vremea aia, și a completat raportul. 

Teste pe nervul optic. 

A ieșit, a stins lumina și s-a îndreptat fluierând. 

Săptămâna următoare am stat acasă, cu febră mare și cu 
niște dureri groaznice de stomac. 

Când m-am întors la institut l-am chemat la mine pe el, pe 
vrăjitorul institutului. 

L-am anunţat că-i suprim postul de doctorand cu începere din 
acel moment. Avea 30 de minute să plece. 


VP - 314 


N-a făcut decât să zâmbească. 

De ce? m-a întrebat, simplu. 

Pisica. 

Oo, și și-a lăsat capul pe-o parte. 

30 de minute. 

Nu cred. 

Mi-a povestit apoi despre fotografia de grup făcută la 
conferința de la Helsinki. O avea la loc sigur, împreună cu 
documente care confirmau data când fusese făcută. 

Făcuse rost și de datele când au fost terminate probele 
suplimentare pentru articolul meu din Science și - îţi vine să 
crezi sau nu? - coincideau. 

Datele coincideau. 

Bernhard Thorell a râs, a râs, a râs. 

Stătea lângă mine și mi-a zis: „Așa că, dragă Caroline, o să-mi 
aprobi teza și asta o să se întâmple chiar în primăvară”. 

l-am răspuns că așa ceva n-o să se întâmple niciodată și 
resimţeam cu tot trupul urletul pisicii. 

Dar am făcut-o. Am făcut-o. 

l-am aprobat teza. 

M-am supus și mi-e rușine până în ziua de azi. 

N-am spus nimănui toate astea, nici măcar ţie, Birgitta. 

Dar acum trebuie s-o fac, pentru că s-a întors. 

E aici și de data asta vrea mai mult. 

Vrea Nobelul, Birgitta. Vrea Premiul Nobel pentru Medicină 
pentru Medi-Tech și cercetările lor în procesul de îmbătrânire, 
altfel mă dă de gol. l-am spus că de data asta nu mai merg. A 
fost ultima data. Mai bine mă prăbușesc. 

Nu mă crede, îmi dau seama că nu mă crede. Pentru el 
alegerea e simplă și are impresia că glumesc. 

Dar se înșală. Amarnic. 

Se înșală și mi-a dat un ultimatum. 

Facem anunțul în trei săptămâni, iar eu voi muri dacă 
cercetătorii de la Medi-Tech nu sunt câștigători. 

Intr-un mod spectaculos, mi-a spus. Ca pisica. 

Dar aici e vorba de Alfred, de testamentul lui Alfred Bernhard 
Nobel și slavă Domnului că există lucruri mai mari decât noi. 

e 

Annika a rămas cu ochii pironiţi în ecran, era ameţită și-i era 

rău. Avea aceeași senzaţie ca atunci când se trezise - n-avea 


VP - 315 


habar cât timp trecuse de când se apucase să citească. 

Bernhard Thorell. 

Fusese la seminar sâmbătă? 

Probabil. 

Cât era de important Nobelul pentru medicină pentru Medi- 
Tech? 

A întins mâna după telefon și a sunat-o din nou pe Birgitta 
Larsen. 

— Am găsit arhiva Carolinei, i-a spus înainte ca Birgitta să 
aibă timp să spună ceva. A scris totul despre dezamăgirea ei și 
despre persoana care-o ameninţa. Te rog mult, spune-mi ce s-a 
întâmplat sâmbătă... 

— Despre cine-i vorba? Cine o amenința? 

— Îmi spui ce s-a întâmplat sâmbătă și-ţi trimit mailul 
Carolinei. 

— Nu! Nu tu ai dreptul să iei decizii aici! 

Nu i-a răspuns; a rămas cu ochii lipiţi de ultimele rânduri din 
mail: Dar aici e vorba de Alfred, de testamentul lui Alfred 
Bernhard Nobel și slavă Domnului că există lucruri mai mari 
decât noi. 

— Bine! Tu decizi. Sau îţi închid telefonul, sau îmi spui ce s-a 
întâmplat sâmbătă după-amiază. 

— E confidenţial! 

— Cum vrei! și i-a închis telefonul. 

A stat tăcută pe scaun, ascultându-și zgomotele din cap și 
încercând să-și dea seama cât timp îi va lua Birgittei până-i va 
găsi numărul de telefon. 

Un minut și 20 de secunde. 

— Carrie mi-a spus mie despre arhivă. Cum poţi face așa 
ceva? a întrebat ea. Era jignită și furioasă. 

— Vreau totul. De la ședința Comitetului Nobel până la 
seminar și petrecere. Toate informaţiile de care am nevoie ca să 
înţeleg ce s-a întâmplat. După ce-mi spui, îţi trimit imediat 
mailul. 

Birgitta Larsen a gemut demonstrativ. 

— Nu pot să-ţi spun tot ce s-a vorbit sâmbătă. E mult mai 
complicat. 

— Ascult. 

Încă un geamăt. 

— Bine... Uite cum a fost. 


VP - 316 


S-a lăsat o tăcere lungă, de câteva secunde. 

— Tot ce are legătură cu nominalizările la Premiul Nobel este 
făcut public după 50 de ani. Numele celor nominalizați, ce 
experți au fost consultaţi, tot ce s-a spus. 

— Da. 

— Comitetul Nobel e format din șase persoane: președintele, 
vicepreședintele, trei membri și secretarul Adunării Nobel. 

— Asta știu... 

— Te rog să ai răbdare, pentru ce-am să-ți spun acum trebuie 
să rămână secret încă 49 de ani. Anul trecut, Caroline a refuzat 
să semneze documentele de nominalizare pentru cercetătorii de 
la Medi-Tech, ca potenţiali laureați ai premiului. Niciunul din 
ceilalți cinci membri n-a înțeles de ce, dar ea a refuzat 
categoric. 

Annika a simţit că i se urcă sângele în cap. 

— Care a fost contribuţia lui Medi-Tech pentru a se califica la 
nominalizare? 

— Ti-am spus, au descoperit o modalitate de a inhiba distrofia 
axonilor. 

— A, da. Izvorul vieţii. Și cât ar fi fost de important pentru ei 
să primească premiul anume pentru descoperirea aia? 

— Un Premiu Nobel? În termeni financiari? Pentru Medi-Tech? 

A tăcut și și-a cântărit cuvintele câteva secunde. 

— E ciudat că pui tu întrebarea asta, pentru că Ernst tocmai 
încercase să facă o socoteală. El era persoana din institut care 
se ocupa de treburi din astea. Și a făcut socoteala că 
recunoașterea internaţională și marketingul pe care le-ar fi 
obținut izvorul vieții făceau aproximativ 50 de miliarde de dolari, 
poate de două ori pe-atât. 

Cincizeci de miliarde de dolari. 

Trei sute cincizeci de miliarde de coroane, a gândit Annika. 
Oare sumele astea chiar existau? 

— Teoretic vorbind, Medi-Tech ar fi trebuit inclus în raportul 
preliminar. Caroline a fost însă de neclintit. A spus clar că-și dă 
demisia dacă Sören continuă să facă presiuni pentru includerea 
lor. 

— Ai fost de față? 

— Normal că nu - am fost aleasă în Comitet de-abia anul ăsta. 
Mi-a spus Carrie. 

— Și sâmbăta trecută? 


VP - 317 


— Foarte ciudat, dar a fost o situaţie similară, pentru că Medi- 
Tech a fost propus din nou, bineînţeles de aceeași persoană, de 
Soren Hammarsten. 

Ernst s-a pus pe picioarele dinapoi de la bun început și a 
refuzat să-i pună pe listă. Sören a fost furios, a început să acuze 
că procedura e coruptă și că se fac jocuri ascunse. Ernst a 
explodat și l-a făcut lacheu nenorocit direct în față. Iți dai seama 
cum a fost. Ceilalţi membri aveau candidaţii lor pe care voiau 
să-i propună, toată lumea voia să înceteze scandalul, așa că 
înţelegi ce-a ieșit. 

— Și pe urmă...? 

— După ședință, toţi din comitet s-au dus la seminar și noi ne- 
am dus direct la bufet. La seminar a apărut și Lars-Henry, care 
fusese de faţă anul trecut, dar care era exclus acum. N-am avut 
cum să-l oprim, pentru că seminarul era deschis tuturor. 

— A început să facă scandal? 

— Nu, și-a ţinut gura în timpul prelegerii, după aia, însă, s-a 
dus la bufet și a început să bea. Regula e că fiecare participant 
are dreptul la un pahar de vin gratuit, după care trebuie să 
plătească. Banii lui Nobel finanţează premii, nu petreceri în 
grădina institutului. 

— Sia! 

— Ei, până la urmă a avut o serie de discuţii cam aprinse - a 
devenit chiar prea gălăgios. 

— l-a spus ceva și lu' Bernhard Thorell? 

— Da, s-a luat și de el și i-a spus o groază de... 

— Ceva strict personal, direct? 

— l-a spus că știa ce-i poate pielea, c-ar face orice să pună 
mâna pe-un Nobel. l-a mai zis să fie atent, că n-o să scape așa 
ușor, pentru că el, Lars-Henry, știa ce făcuse cu animalele, 
Caroline îi povestise despre pisică, îl văzuse, era întruchiparea 
răului... 

— Chiar așa i-a spus? Că-i spusese Caroline despre pisică? 

— Lars-Henry era foarte apropiat de Caroline, i-a replicat 
Birgitta, cu o anume iritare. Omul nu era așa înainte ca ea să 
moară. Trebuie că i-a spus o grămadă de chestii care... 

— E posibil ca Bernhard să fi aflat că Ernst a fost cel care s-a 
opus includerii Medi-Tech pe listă? 

— Nu, te îndepărtezi mult prea mult de realitate. 

— Birgitta, există vreo posibilitate ca Bernhard să fi obţinut 


VP - 318 


informaţii despre ce s-a discutat la ședință? E posibil ca vreo 
persoană să fi vorbit? 

Profesoara a rămas tăcută câteva secunde. 

— A vorbit o vreme cu Sören, dar pentru nimic în lume, Sören 
n-ar... 

— Ai acces la mail? O să primești un mesaj de la Caroline în 
câteva secunde. 

— Am Inbox-ul deschis pe ecran. 

Annika a trimis mailul cu titlul „Alfred Bernhard” la adresa 
profesoarei. 

— A! Uite, a venit, i-a zis Birgitta. Vrei să-l citesc? 

— Aștept la telefon. 

— Ambiţii literare, a bombănit femeia. 

— Hai, citește. 

La celălalt capăt al firului, respiraţia femeii se auzea din ce în 
ce mai tare. 

N-a scos niciun cuvânt după ce a terminat de citit. 

— l-ai spus ceva lui Bernhard care putea să-l enerveze sau să- 
| facă să se simtă nesigur? 

— Ce vrei să zici? a întrebat-o profesoara, cu vocea răgușită. 

— Ştia care sunt animalele tale, nu-i așa? | le-ai arătat și le-a 
omorât. Ce i-ai spus? 

— Nimic, am avut o discuţie, așa, în general. 

— Despre îmbătrânire, despre cercetările Medi-Tech? 

— Da, printre altele. 

— Dacă ai citit mailul cu atenţie, Caroline și-a recunoscut 
dezamăgirea, a adăugat Annika, răbdătoare. Dar n-a vorbit 
deloc despre tine. Ești curată. Vrei să trimit mailul la poliţie? 

Birgitta a început să plângă încet. 

— Da, a șoptit în cele din urmă. Da. 

Annika a deschis mailul din nou și i l-a trimis lui Q. 

e 

Când și-a luat copiii de la grădiniţă, obrajii îi ardeau și mâinile 
îi tremurau. Toate se plătesc pe lumea asta și, dacă tot devenise 
atât de importantă, era cazul să mai și plătească. 

Locul de joacă era pustiu, un singur leagăn scârţăia în vânt. 

A intrat și a găsit-o pe Lotta jucând un joc cu Ellen și cu Kalle. 
Ceilalţi copii plecaseră. 

— Bună, dragilor, s-a aplecat și i-a luat în braţe pe amândoi. 
lar ați rămas ultimii? 


VP - 319 


— Cred că mai sunt Linda și câteva fetițe, în colțul cu păpuși. 
Ai avut o zi lungă? a întrebat-o, cu un zâmbet. 

Annika a ridicat din sprâncene. 

— Dacă ţi-aș spune, nu m-ai crede. 

— Ellen și-a terminat geanta, a adăugat Lotta și s-a ridicat în 
picioare. Vrei s-o iei acasă, Ellen? 

Fetiţa a dat din cap. 

— Mă duc să ţi-o aduc, a zis și s-a îndreptat spre sala de 
croitorie. 

Annika s-a aplecat spre Kalle și i-a mângâiat bandajul, care se 
cam murdărise. 

— A fost OK azi? l-a întrebat cu voce joasă. 

Băiatul a aprobat din cap. 

— Dar Ben și Alex au trebuit să plece acasă și Alex a făcut pe 
el. 

Annika a simţit obrajii arzându-i. 

— Doamne! 

— Am râs cu toţii de el, i-a spus Kalle, bucuros. l-am zis că-i 
pișăcios! 

Annika l-a a apucat de braţ, puţin mai tare decât intenţionase 
s-o facă. 

— Kalle, să nu te mai aud că-i spui așa lui Alex! Și niciunui alt 
copil! Ţie ţi-ar plăcea să-ţi zică pișăcios? 

— Dar a fost rău! a replicat băiatul, îmbufnat. A 

— Știu, dar asta nu-nseamnă că trebuie să te porți la fel. In 
timp ce-i ieșeau vorbele din gură, și-a dat seama de ipocrizia ei 
grosolană. 

— Mami, mi-e foame, a miorlăit Ellen. 

— Bine, hai să mergem! 

e 

Tocmai începuse emisiunea preferată a copiilor și i-a lăsat să 
se ghemuiască pe canapea, în timp ce s-a apucat să 
pregătească masa. A tăiat niște legume, câteva fileuri de 
curcan, într-o cratiţă a pus la fiert orez cu iasomie. A scos o 
conservă de lapte de cocos, niște chilli, sos de pește și puţin 
coriandru tăiat mărunt. Cât s-a încins uleiul în wOK, a așezat 
masa repede, a pus șerveţele și lumânări. 

Nu muncea atât de mult chiar tot timpul. De obicei, reușea să 
ajungă acasă și să pregătească masa, chiar și atunci când lucra. 

S-a mai învârtit, nervoasă, prin bucătărie, încercând să 


VP - 320 


termine totul înainte de venirea lui Thomas, a șters bufetul, a 
îndesat gunoiul în coș. 

Bărbatul a intrat pe ușă tocmai când Annika a luat tigaia de 
pe foc. 

— Bună, i-a zis ea, cu o voce mică. Ai venit la ţanc - masa-i 
gata într-un minut. 

Thomas și-a lăsat servieta lângă ușă și a intrat în bucătărie 
încălțat. Nu i-a aruncat nicio privire, s-a dus direct la congelator 
și a scos două înghețate. 

— Ce faci? Tocmai puneam mâncarea! 

l-a întors spatele fără un cuvânt și s-a dus la copii. 

— Kalle, Ellen, le-a spus cu voce joasă, dar ea l-a auzit, l-a 
auzit foarte bine. Vă rog să vă duceți în camerele voastre puţin. 
Uite, luaţi câte o înghețată și vă duceti sus cât stau eu de vorbă 
cu mami. 

— Dar n-avem voie să mâncăm îngheţată înainte de masă, a 
zis Ellen. 

— Azi e voie, i-a răspuns Thomas, iar Annika privea tăcută 
cum copila desfăcea cu grijă ambalajul. 

— Mersi, tati, i-a spus și Kalle, după care l-a îmbrățișat rapid și 
a luat-o pe scări, după sora lui. 

A stat cu spatele la Annika până ce copiii, cu Lucide și Poppy 
și cu toată lumea au dispărut sus. Rămăsese înțepenită, cu 
tigaia în mână, privind fix la umerii lui. Thomas s-a întors încet. 

Ochii, Doamne, ochii, Sunt injectați și înguști - e alt om! A 
făcut un pas în spate, din instinct, a atins bufetul cu călcâiul. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

A făcut câţiva pași spre ea; i-a citit tristeţea în ochi, era vorba 
de tristețe. Dumnezeule bun și mare, ce se întâmplase? 

— Ce-ai făcut? a întrebat-o Thomas pe un ton aspru. 

— Poftim? 

Era vorba de copii, de ce le spusese lui Benjamin și lui 
Alexander? 

S-a oprit în faţa ei, i-a luat tigaia din mână și a pus-o pe blatul 
de granit, vărsând sosul de cocos. 

— De câtă vreme știai? 

Oh, nu, nu asta. 

— Despre ce să știu? 

— De Sophia, a spus el foarte calm. 

Inima îi bubuia în piept. 


VP - 321 


— De ce n-ai spus nimic? a întrebat-o abia șoptit. Își strângea 
și-și desfăcea pumnii, ca și cum voia să-și pună sângele în 
mișcare. 

Annika i-a întors spatele. 

— Nu știu despre ce vorbești! 

— Termină cu minciunile! a strigat și a apucat-o de umeri și a 
întors-o cu atâta forță, încât era să cadă. 

— Oh! a apucat să scoată și i-a privit faţa roșie și 
schimonosită. 

— De câtă vreme mă minţi și te prefaci? Cum dracu’ ai putut 
să-mi faci așa ceva? a strigat Thomas. 

A simţit cum i-a explodat furia în gât cu atâta forță, încât abia 
mai respira. 

— Eu? a ţipat ea, răgușită. Cum am putut eu să-ți fac așa 
ceva tie? Eşti nebun? Eşti un nenorocit dezgustător! 

A strigat cuvintele cu atâta forță, încât saliva i-a zburat din 
gură și l-a stropit pe faţă. A făcut un pas spre ea, dar s-a oprit și 
și-a lăsat mâinile să-i cadă pe lângă corp. 

— Aha! Deci ăsta era motivul! 

— Ce? a întrebat Annika, ameţită din cauza lipsei de oxigen. 

— Deci asta e părerea ta despre mine! De asta nu te mai 
atingi de mine. De asta căsnicia noastră a devenit o glumă 
proastă, în care nu facem decât să decorăm casa și să plantăm 
flori în grădină. 

l-a întors din nou spatele, și-a aruncat mâinile în aer și umbla 
prin încăpere țipând. 

— Am trăit tot timpul într-o minciună nenorocită! M-am 
comportat ca cel mai mare cretin din lume, am crezut că ceea 
ce văd era adevărat! Am încercat să te sprijin, să te apreciez, 
să-ţi dovedesc că-mi pasă de viaţa idilică pe care ai vrut s-o 
creezi... 

S-a apropiat de el și i-a dat o palmă, nu prea tare, doar să-l 
facă să tacă din gură. 

— Eşti un rahat egoist și răsfăţat, asta ești! i-a strigat Annika 
și, spre surprinderea ei, vocea îi era calmă. Eu te iubesc, copiii 
te iubesc, ai un serviciu unde ești apreciat, tocmai am cheltuit 
șase milioane pe o casă pentru tine, găsești masa pusă și tu ce 
faci? Te plângi! Stai cu fundu-n sus, te vaiți mereu, îţi găsești 
scuze tot timpul și acum ce faci? Dai vina pe mine! 

— Da, sigur, ai impresia că tu știi toate răspunsurile, i-a 


VP - 322 


răspuns Thomas și Annika a văzut că-i tremurau mâinile. Ai 
impresia că voi le știți pe toate, tu și prietenii tăi de la ziar. 

Și-a privit lung soţul, furia lui prost mascată, și deodată a 
cuprins-o un dispreţ total. 

— Da, ești deștept. Ca și cum ziarul are ceva de-a face cu 
faptul că m-ai înșelat. 

Era atât de furios, că abia putea vorbi. 

— Cât ești de deșteaptă, a reușit să articuleze. De exemplu, 
Berit - a scris azi o grămadă de căcaturi despre care habar n- 
are. Ești la fel ca ea... 

— Nu-i adevărat! 

— ... chiar crede toate minciunile pe care le-a scris despre 
teroristul ăla iordanian? Pe bune, chiar crede tot ce scrie? 

Omul ăsta chiar crede că este victima aici, și-a dat ea seama 
și a simţit cum furia i se transformă în uimire. Stă aici, în faţa 
mea, foarte pătruns, convins că-i victimă. 

— Ești incredibil! Tu ești ăla care-a futut în dreapta și-n 
stânga, dar trebuie să ne fie milă de tine. 

Thomas a dat din nou din mâini, i-a întors spatele, și-a trecut 
degetele prin păr, după care s-a întors din nou cu faţa la ea. 

— Tu nu greșești niciodată cu nimic! i-a strigat el. M-ai minţit 
și te-ai prefăcut și m-ai dus de nas luni întregi. Așa faci mereu. 
Tu trebuie să hotărăști cum arată lumea și, dacă e cineva căruia 
nu-i place, e-un cretin. 

Annika și-a încrucișat brațele pe piept și a pufnit dispreţuitor. 

— Hai că te-ai transformat într-un arogant nenorocit, i-a 
răspuns, rezemându-se de bufetul din bucătărie. 

A făcut un pas mare spre ea și a ridicat mâna. 

Și-a adunat toate puterile să nu se miște și să nu clipească. 

— Excelent! Hai, dă-i drumu', pocnește-mă! Asta-i tot ce mai 
lipsea. 

— Familia regală daneză. Prinţul, prinţesa și copilul lor. A fost 
cât pe-aici să-i arunce-n aer și să moară și el, în timpul vizitei 
Marinei Americane, în februarie trecut. 

— Îndrăznește numai să dai! 

A lăsat brațul jos. 

— A omorât copii, Annika. S-a antrenat în Pakistan și-n 
Afganistan. Versiunea oficială e că și-a ajutat părinţii la ferma lor 
din lordania, când, de fapt învăţa despre explozibili undeva, pe 
lângă Khyber Pass. Avem dovezi, Annika. Sunt lucruri pe care nu 


VP - 323 


le știi. Atât de multe lucruri de n-ai habar! 

— Vai, cât ești de important! Trebuie să fiu impresionată, nu? 

Thomas arăta de parcă stătea să plângă. 

— Nu mi-ai dat niciodată vreo șansă. De ce n-ai spus un 
cuvânt? 

Annika a înghiţit și și-a frecat fruntea cu palma. Camera se 
învârtea în jurul ei. 

— Cum ai aflat? l-a întrebat, simțindu-se secătuită dintr-odată. 
Te-a sunat? 

— Bineînţeles că m-a sunat. Mi-a cerut să ne vedem din nou. 

Annika a pufnit în râs, cu o violenţă care i-a sfredelit creierul. 

— Dumnezeule, e lamentabil! 

— Plec la ea acum. 

A amuţit și totul în jurul ei s-a făcut tăcere. L-a privit lung, i-a 
privit gulerul cămășii pe care-o călcase, barba pe care-o putea 
simţi, parcă, umerii lui laţi și părul răvâșit. 

— Dacă pleci acum, dacă pleci acum nu te mai întorci 
niciodată. 

S-a uitat la ea cu ochii îngustaţi, injectaţi, niște ochi morţi, 
total necunoscuți. 

— Bine, a spus, s-a întors pe călcâie și a plecat. 

L-a urmărit cum pășește pe parchet, cum își ia servieta, cum 
deschide ușa. S-a oprit o secundă, a ridicat capul spre ploaia 
cenușie, a trecut peste prag; ușa s-a închis în urma lui, fără să 
privească înapoi măcar o dată. 

e 

A pus mâncarea pe masă. Le-a spus copiilor să stea jos și să 
mănânce. Le-a turnat lapte, le-a pus orezul în farfurie și a reușit 
chiar să înghită câteva furculițe. 

— De ce ţipaţi? a întrebat-o Kalle, iar ea a închis ochii. 

— Suntem obosiţi. 

— Dar tati unde-i? a întrebat Ellen. 

— A trebuit să se ducă înapoi la serviciu. 

Copiii n-au prea mâncat nimic, pentru că-și stricaseră pofta de 
mâncare cu îngheţata. Nu i-a obligat să mănânce. Cât timp a 
strâns masa și a pus vasele în mașina de spălat i-a lăsat să se 
uite la un film. 

Toate mișcările îi erau sacadate, parcă era într-un film pe 
repede înainte. Avea impresia că nu trăiește în aceeași realitate. 

— Mami, sunt obosit, i-a zis Kalle. 


VP - 324 


S-a așezat pe canapea și l-a luat în braţe. 

— Poate-i de la lovitura la cap. Ce-ar fi să ne culcăm mai 
devreme? 

— Vreau să dorm cu tine, a spus Ellen, ghemuită lângă ea. 

— Și eu! și Kalle s-a ghemuit în partea cealaltă. 

Își ţinea copiii strâns, cu amândouă braţele și se chinuia să n- 
o pufnească plânsul. 

— Bine, dormiţi amândoi cu mine. E-n ordine? 

— Și tati? a întrebat Ellen. 

— E loc și pentru el, i-a răspuns Annika; i-a luat de mână și i-a 
ridicat în picioare. Hai, mergem! 

S-au așezat cu toţii în patul cel mare, a stat cu ei mult, le-a 
citit, le-a povestit, au sporovăit în șoaptă, i-a strâns în braţe. 

Măcar am copiii. N-are cum să mi-i ia. 

După ce-au adormit, a tras perdelele și a ieșit din cameră. A 
închis ușa încet și s-a dus să se uite în camerele lor. 

Ellen era atât de creativă, se frământa și făcea câte ceva 
toată ziua; toate lucrușoarele din jurul ei purtau amprenta 
energiei incredibile și a poftei de viaţă. 

Kalle era mai rezervat, își aranja lucrurile în ordine alfabetică, 
își punea toate mașinuţele în șiruri. 

A făcut puţină ordine în camerele lor, a adunat haine, desene 
și creioane; s-a aplecat să adune un cotor de măr și un băț de 
înghețată și a simţit cum o cuprinde disperarea, i s-a furișat pe 
la spate și n-avea cum s-o oprească. 

Thomas. O, Doamne, pe bune că te iubesc, îmi pare rău, îmi 
pare așa de rău! 

A sunat telefonul, a dat drumul cărții de colorat și a fugit în jos 
pe scări. Ele, ele! 

Cât suntem de tâmpiţi! Cum ne stricăm viaţa fără să ne 
gândim! Bineînțeles că le putem rezolva pe toate, avem mult 
prea multe de pierdut. 

A apucat receptorul și și-a ascultat propria voce, cât putea fi 
de fericită: 

— Alo! 

— Ce-ai făcut? era o voce de femeie. 

Cine...? 

— Alo...? a repetat. 

— Sunt mama lui Benjamin. Ce-ai facut? Mi-ai ameninţat 
copilul că-l omori? 


VP - 325 


Oh, asta era. A strâns din ochi și a dus o mână la frunte. 

— Da, a șoptit. Da, așa am făcut. 

Femeia era gata să explodeze. 

— Eşti complet nebună? Ameninţi copilasi cu moartea? 

— Da. Și știi de ce? 

— Ar trebui să te-nchidă la balamuc. Cum dracu' de ești 
liberă? 

— Băiatul tău l-a aruncat pe fiul meu de la doi metri înălțime, 
de pe instalaţia de căţărat de la grădiniţă. l-au pus copci și are 
un hematom. Au trebuit să-i facă o tomografie, să se asigure că 
n-are hemoragie la creier. Băiatul tău putea să mi-l omoare, iar 
ţie și lui bărbatu-tău puţin v-a păsat. 

— Nu-i același lucru. Nu se compară cu ameninţarea ta. 

— Nu, i-a răspuns Annika, prăbușindu-se pe un scaun. Nu se 
compară, nu-i la fel de rău. Dar știi ce-i foarte rău? 

Liniște la celălalt capăt al firului. 

— Ce? 

— Ce-i foarte rău e că am de gând s-o fac. Și vreau să cred că 
dacă băiatul meu i-ar fi făcut așa ceva oricărui alt copil, părinţii 
lui ar fi reacţionat la fel. 

— Nu te cred, i-a zis femeia, care acum părea mai mult 
surprinsă decât furioasă. 

— Ba să mă crezi. Și vreau să sper că te înţelegi suficient de 
bine cu copilul tău ca să-i explici că a greșit rău de tot. Știu, am 
greșit când l-am ameninţat, îmi dau seama foarte bine. Dar nu 
glumesc. Dacă se mai atinge de Kalle, nu răspund pentru ce fac. 

— Ești femeie-n toată firea, trebuie să fii un exemplu bun, a 
continuat femeia, pe un ton mult mai puţin agresiv. 

— Spune-mi, te rog. Ce-ai fi făcut dacă băiatul meu l-ar fi lovit 
atât de rău pe-al tău, încât să trebuiască să-i facă o tomografie 
computerizată? 

Femeia a tăcut o vreme. 

— Probabil c-aș fi făcut la fel. 

— Bine. Mulţumesc. 

A închis telefonul și a simţit cum se prăbușește lumea peste 
ea. 

Pisica era prinsă într-un instrument stereotactic, din ochiul lui 
Lars-Henry Svensson ieșea un cui, mi-ai amenințat copilul cu 
moartea? 

Brațul ridicat al lui Thomas, gata s-o lovească, bandajul de pe 


VP - 326 


fruntea lui Kalle, rugămintea mută a lui Bosse, lângă mașina ei, 
dacă pleci acum, nu te mai întorci niciodată. 

S-a ridicat cu greu de pe scaun, s-a împleticit până la baia de 
lângă ușa de la intrare și a vomat. 

Tu trebuie să hotărăști cum arată lumea și, dacă nu-i place 
cuiva, acela e-un cretin. 

A omorât copii, Annika. 

Gâfâia și se ţinea de vasul de toaletă. Sângele care-i pulsa în 
tâmple și durerea de cap. 

Trebuie să vorbesc cu cineva, nu pot să stau aici, așa. 

S-a dus încet în dormitor, a deschis ușa cât a putut de încet. 
Le-a ascultat respiraţiile. Dormeau adânc. 

O să vină acasă. Tati o să vină acasă. 

S-a uitat pe geam. La Ebba era lumină. Înseamnă că venise 
de la Dalarna. 

Pereţii casei se prăbușeau pe ea - dar dacă nu vine? 

Ce să facă? Să stea să-l aștepte? 

S-a întors la capătul scărilor, a intrat în camera lui Ellen, a 
ieșit, s-a dus în camera lui Kalle, a ieșit. 

Copiii nu pățesc nimic dacă lipsește doar puţin și se duce la 
Ebba? 

Poate revine Thomas? 

Nu pot să stau degeaba. 

A redirecționat apelurile de pe telefonul fix către mobil, a 
verificat dacă mobilul mai are suficientă baterie, l-a pus în 
buzunar și s-a îndreptat spre ușa de la intrare. 

e 

Se lăsase întunericul, deși era începutul verii. Norii atârnau pe 
cer ca și când ar fi fost din beton umed. 

Suburbiile sunt mizerabile pe o vreme ca asta, a gândit. 
Culoarea dispare cu totul și lasă în loc doar nuanţe de cenușiu. 
In oraș e altceva, e loc pentru toată lumea, străzile și piețele 
sunt locuri publice, unde prezenţa cuiva nu devine apăsătoare. 
Aici totul devenea mai strict și mai înghesuit, deși era mult mai 
mult spațiu. 

Ce mi-a venit să mă gândesc la așa ceva acum? Tocmai într- 
un moment ca ăsta îmi fac griji despre pace și armonie între 
vecini? 

De parcă i-ar fi auzit gândurile, Wilhelm Hopkins i-a ieșit în 
față, pe drum. Arăta cu mâna la o mașină-sport, roșie, parcată 


VP - 327 


în faţa casei ei. 

— Ajunge! M-am săturat! i-a strigat el. E ultima dată. Chem 
poliția! 

Nici măcar nu l-a privit. 

Volvo-ul Ebbei era parcat la locul lui. Fântâna era oprită și 
cușca câinelui, goală. 

Annika a urcat treptele de la intrare și a sunat; sunetul 
soneriei s-a auzit în casă, dincolo de ușă. Francesco n-a lătrat și 
nu se auzeau pași. Ecoul soneriei s-a stins; a coborât înapoi în 
grădină și a privit împrejur. 

Mașina scotea zgomote slabe, probabil că mersese mult și 
acum motorul se răcea. Ferestrele de la parter și de la etaj erau 
luminate; a revenit la ușă și a sunat din nou. 

Niciun răspuns. 

A privit de-a lungul drumului. 

Hopkins nu se mai vedea. 

Șovăitoare, s-a rezemat de ușă și a bătut în sticla vitraliului. 

— Ebba...? Ebba, ești acasă? 

Poate vrea să fie lăsată în pace. Poate că a condus mult și 
acum e-n cadă și n-are chef să ude toată casa ca să deschidă 
ușa... 

Din casă s-a auzit un zgomot, ca și cum ar fi căzut un obiect. 

Annika s-a oprit pe trepte. 

— Ebba! a strigat, ţinând butonul soneriei apăsat. Ebba! S-a 
întâmplat ceva? 

Ușa s-a deschis de perete, iar ea s-a dat câţiva pași înapoi, 
speriată. 

— Doamne, a zis, privind în hol. 

Era gol. 

— Ce...? a adăugat, pășind în casă. Ebba, hei? 

A mai făcut câţiva pași și a privit în sus, pe scară. 

Ușa s-a trântit în urma ei. A sărit, speriată și s-a întors. 

Bernhard Thorell era lipit de perete. În mână avea un revolver 
cu ţeavă lungă și-i zâmbea. 

— la te uită, cine-i aici! Doctoranda noastră. Ce drăguţ! Hai, 
intră! 

Inima i s-a oprit pentru o secundă. L-a privit, cu ochii mari, 
fără să-i zâmbească. 

— Ce dracu' cauţi aici? 

— Oh! Acum îmi aduc aminte, i-a răspuns el, dându-și capul 


VP - 328 


într-o parte. Ești ziaristă, nu? Una din ăia care pun întrebări și-și 
bagă nasul unde nu le aparține. 

Annika a privit împrejur. 

— Nu există expresia asta în suedeză. Unde-i Ebba? 

— O, e bine mersi acasă. Treci în living! 

A făcut un gest cu revolverul spre bibliotecă și Annika a făcut 
câţiva pași spre ușile duble, fără să piardă arma din ochi. Thorell 
a împins-o cu brutalitate și ea s-a dat cu capul de cadrul ușii. 

A strâns din dinţi, nevrând să-i dea satisfacția s-o audă ţipând. 
Bărbatul a înaintat spre ea și următoarea lovitură a trimis-o 
direct în bibliotecă. S-a împiedicat de ceva și a aterizat în fața 
șemineului. 

S-a ridicat într-un cot să vadă de ce se împiedicase. 

Francesco, sau mai bine zis, ce rămăsese din el. Câinele 
fusese împușcat în cap, de curând, probabil. Covorul persan era 
plin de sânge proaspăt și de creier. 

N-a spus nimic și s-a ridicat în picioare. 

Ebba era ghemuită pe canapea, într-un șuvoi de lacrimi. 
Stătea cu bărbia pe genunchi și-și strângea gleznele cu mâinile. 
Nu s-a uitat la Annika, privea fix la cățelul de pe jos. 

Annika s-a oprit, nu știa ce să facă. 

Thorell era un sadic nenorocit, care se bucura la cel mai mic 
semn de durere. Probabil că plânsul Ebbei îl făcea fericit. 

Pisica țintuită, cuiul prin ochi. 

Au început să-i tremure genunchii - Dumnezeule, asta le 
aștepta și pe ele? Avea de gând să le omoare și să le mutileze? 

Fără frică. Fără tristeţe. Fără durere. 

S-a întors către bărbatul care era directorul general al 
companiei de farmaceutice. 

— N-am glumit când te-am întrebat - ce dracu' cauţi aici? 

Thorell, care între timp străbătuse camera, se afla acum la 
capătul celălalt, lângă fereastră; a dat din cap în semn de 
apreciere. 

— Te rog du-te și așază-te lângă miorlăita aia. Mulţumesc. De 
fapt am venit să iau ceva, și a arătat cu revolverul spre portretul 
lui Beatrice Cenci. 

Annika a traversat încăperea încet, fără să-și ia ochii de la el. 

— O caut de multă vreme. Am ratat-o la licitaţia de la Sankt 
Petersburg de acum trei ani și de atunci încerc să aflu unde s-a 
dus. Ai reușit s-o ţii bine ascunsă. 


VP - 329 


A dat din cap către Ebba și a zâmbit. 

Annika s-a așezat lângă Ebba și a luat-o de mâini; erau de 
gheaţă. Femeia n-a dat niciun semn de recunoaștere. Își privea 
în continuare câinele. 

— Ce-ţi pasă atât de tare de un tablou vechi? 

— Nu tabloul sau rama mă interesează. O vreau pe Beatrice. 

—A fost o criminală, a continuat Annika. De ce te 
interesează? 

Pentru o secundă, trăsăturile frumoase ale bărbatului au fost 
întunecate de o grimasă de enervare. 

— Nu știți nimic despre Beatrice, a zis Thorell și a ridicat arma 
spre ele. Știţi doar că și-a omorât tatăl, pe Francesco Cenci, dar 
n-aveţi habar ce a folosit drept armă. 

Annika nu i-a răspuns. 

Bernhard a lăsat arma jos și a continuat, pe un ton mai calm: 

— Două cuie. l-a bătut unul în ochi, până în creier și pe 
celălalt în gât, până în măduvă. 

A simţit că i se face greață. 

— Am crezut că i-a turnat plumb topit în urechi și că i-a scos 
dinţii, i-a zis ea. 

Bernhard Thorell a început să râdă cu poftă; ochii frumoși îi 
străluceau. 

— Ai căutat prea mult în testamentul lui Nobel. Nemesis nu e 
o descriere faptică a vieţii și morţii lui Beatrice - piesa spune 
mult mai multe. De fapt, e o meditaţie despre vinovăția umană 
și despre pedeapsă, despre puterea bisericii și păcatele tatălui. 

Annika l-a privit lung. Testamentul lui Nobel, puterea bisericii 
și păcatele tatălui. 

De ce oare începuse omul ăsta să omoare la fel ca Beatrice 
Cenci? 

Ce-l făcuse să se identifice atât de mult cu ea? 

— Ştii cum au făcut-o să mărturisească? a întrebat-o Thorell. 
Știi ce fel de torturi folosea Vaticanul? 

Annika și-a aţintit ochii pe covor. 

— l-au tăiat părul, au dezbrăcat-o de toate hainele și i-au 
legat mâinile la spate. După aia au ridicat-o în aer, de mâini. 
Poţi să-ţi imaginezi? O vezi înaintea ochilor? O vezi atârnând 
acolo, goală, subţire, cu sâni așa de mici? Au ridicat-o mai sus, 
mai sus, până a ajuns cam la doi metri deasupra pământului; au 
lăsat-o să cadă, dar nu de tot, atunci i-au ieșit brațele din 


VP - 330 


încheieturi. Și și-a pierdut cunoștința. 

Bernhard a râs. 

— Nici așa n-au reușit s-o facă să mărturisească. Doar când 
au fost aduși fraţii ei în camera de tortură și au dat totul de gol, 
atunci a renunţat. Nu mai avea rost să lupte. 

A închis ochii; prin minte îi umbla un gând, era ceva ce-i 
spusese el - sau Berit? 

Soare, căldură, iarbă. 

Am păstrat ferma de la Roslagen după accidentul părinților... 

— Poate te-ntrebi de unde știu toate astea. Poate crezi că le- 
am inventat. Deloc. 

Își ţinea ochii închiși în continuare. 

Redacția, Berit cu o cană de cafea în mână, firimituri în colțul 
gurii. 

Simon Thorell, un mare capitalist în anii 1970, a făcut bani 
mulți. A murit Împreună cu nevastă-sa într-un accident de 
mașină în Alpi, dacă-mi aduc aminte bine. O poveste tragică... 

— Alexandre Dumas, a continuat el. A scormonit prin toate 
însemnările de la procesul lui Beatrice. Toate sunt descrise cu 
lux de amănunte în Crime celebre, volumul I, partea a 2-a. 
Capitolul se cheamă Familia Cenci. 

Puterea bisericii Păcatele tatălui. Toate, descrise în 
testamentul spiritual al lui Nobel. 

A deschis ochii și l-a privit drept în ochi. 

— Vezi o legătură între tine și Beatrice. Te fascinează pentru 
că ai făcut același lucru. Ţi-ai omorât tatăl, la fel ca ea. 

Thorell a ridicat din sprâncene și a zâmbit. 

— Le-ai umblat la maşină, aşa c-au murit într-un accident. 
Cum ai făcut? 

— A fost un accident atât de tragic! 

— Cum de-ai știut ce să faci? Erai un copil. 

Thorell s-a ridicat și s-a dus la tablou. l-a deschis caseta de 
sticlă și a privit fascinat la figura femeii-copil. 

— Șaisprezece ani, a zis, mângâind tabloul cu privirea. Aveam 
șaisprezece ani, cam de vârsta ei. 

Dumnezeule, e un monstru, a gândit Annika. 

— Ce-ai făcut la frâne? l-a întrebat, forțându-se să pară calmă. 

Bărbatul s-a întors spre ea și a făcut un semn spre stradă, cu 
revolverul. , 

— Ai văzut Jaguarul de afară? Ala roșu? Model din 1963 - l-am 


VP - 331 


refăcut până la ultimul șurub. L-am primit de la unchiul meu la 
paisprezece ani. Am tăiat cablul de frână de la mașina tatii în 
câteva secunde. 

Işi simțea bătăile puternice ale inimii și și-a înfipt unghiile în 
palme pentru a încerca să se calmeze. 

— De ce? De ce-ai făcut-o? 

Thorell a privit-o și în secunda aia a știut. Bineînţeles, era atât 
de simplu. 

— Tu ești convins că Alfred Nobel a scris despre tine, nu-i 
așa? Eşti convins că testamentul literar al lui Nobel este de fapt 
povestea vieţii tale. 

Bărbatul și-a lăsat capul pe un umăr, o asculta cu atenţie. 

— Tu chiar crezi că ești Beatrice. Tatăl tău era bogat și 
puternic, la fel ca Francesco și ţi-a făcut ceva rău, nu-i așa? Te-a 
violat, la fel ca tatăl lui Beatrice. 

Bernhard Thorell a ridicat revolverul spre ea și a văzut cum îi 
tremură mâna. 

— Greșești, a adăugat Annika, privindu-l fix. Nu ești nicidecum 
Beatrice Cenci, n-ai cum să fii ca ea. Nimeni n-o să scrie o piesă 
despre tine. N-o să fii tu cel care răzbună inocenţa pierdută și 
dreptatea călcată în picioare. 

— Oh, aici greșești, a zis el, lăsând revolverul în jos. 

— Nu, pentru că există dreptate. Aici și dincolo de mormânt. 

Thorell a râs, amuzat, dar Annika a simţit o umbră de 
nesiguranţă în râsul lui. 

— Și nici n-o să iei vreodată Premiul Nobel. Ţi-e clar, nu? 

Zâmbetul i s-a șters de pe faţă și a făcut câţiva pași spre ea. 

— Caroline a făcut tot ce-a putut ca să nu-l iei anul trecut și 
Ernst la fel, anul ăsta. lar de-acum înainte, la închisoare n-o să-l 
poţi primi. 

Bărbatul a râs din nou, de această dată dispreţuitor. 

— Și cine o să mă prindă? Tu? 

O secundă mai târziu, ușile duble au fost date de perete; 
zgomote și voci au invadat încăperea, venind dinspre bucătărie. 
Thorell și-a mutat privirea de la cele două femei, îndreptând 
arma spre hol şi spre bucătărie. În cadrul celor două uși au 
apărut polițiști în echipament de asalt, toţi cu armele automate 
îndreptate spre Bernhard Thorell. 

— Aruncă revolverul! a strigat unul dintre ei. 

Ebba a început să plângă și mai tare. 


VP - 332 


Thorell îi privea pe polițiști cu oroare. 

— Da’ ce dracu-i asta? 

— Lasă arma jos și fă doi pași în spate, i-a repetat polițistul. 

— N-am făcut nimic! Ce-aveţi de gând? 

Poliţiștii au început să avanseze, pas cu pas, și Bernhard a 
ridicat mâinile. 

— Bine, bine, îl pun pe masă, e OK așa? 

Și-a lăsat capul într-o parte și le-a zâmbit polițiștilor. 

Să fie al dracu’, a gândit Annika. Are impresia că poate să-i 
păcălească și pe ei. 

— E o mare neînțelegere, am venit doar să iau un tablou. 

l-au pus cătușe și l-au scos din încăpere. 

Când a ajuns în ușă, s-a oprit și a privit-o pe Ebba cu tristeţe 
în ochi. 

— Trebuia să-ţi dresezi câinele mai bine. Cred că s-a căcat pe 
el. 

După plecarea lui Thorell, a rămas cufundată în canapea, 
incapabilă să se ridice. Ebba, însă, a mers până la Francesco 
împleticindu-se. S-a prăbușit lângă câine și l-a luat în braţe. 

Câțiva polițiști în civil au intrat în încăpere, apoi au ieșit. 
Vorbeau prin staţii cu cei de afară; erau multe zgomote pe linie, 
așa că Annika n-a reușit să înţeleagă ce-și spuneau. Auzea doar 
plânsul Ebbei, dar era incapabilă să-i ofere vreun ajutor. 

Inspectorul Q a intrat în cameră, s-a oprit în ușă și a privit în 
jur. 

— Eşti OK, curajoaso? 

Annika a dat din cap în tăcere. 

Inspectorul s-a dus lângă șemineu, a îngenuncheat lângă 
Ebba și i-a șoptit ceva. Apoi a ajutat-o să ajungă la canapea, 
unde s-a prăbușit lângă Annika. 

— Cum s-a întâmplat? a întrebat ea, și și-a auzit vocea 
răgușită. Încă avea un gust amar în gură, îi rămăsese de mai 
devreme, când a vomitat. 

— Salvarea e pe drum, a zis Q, privind-o pe Ebba. Ţi-a făcut și 
vreun rău fizic? 

Ebba a negat din cap. 

— Eşti în stare de șoc, așa că vreau să mergi la spitalul 
Danderyd, să-ţi facă un control, a adăugat el, ţinând-o de mână. 
Înţelegi ce spun? 

Femeia a dat din cap. 


VP - 333 


— De unde-ai știut? l-a întrebat Annika, dar Q i-a făcut semn 
să aștepte. 

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? a întrebat-o pe Ebba. 

Femeia și-a dres glasul și a inspirat adânc. 

— A... a sunat la ușă, a început ea, cu vocea tremurândă; 
privirea-i fugea de la Annika la Q. l-am dat drumul în casă. Mi-a 
zis că voia să se uite la tabloul meu, portretul lui Beatrice Cenci, 
făcut de Guido Reni. 

A dat din cap. 

— De unde știa că am tabloul ăsta? 

Annika și-a privit mâinile. 

— Eu i-am spus. Îmi pare rău. 

Ebba a privit-o câteva secunde. 

— Bineînţeles că i-am spus că nu se poate, n-aveam de gând 
să i-l dau. Atunci l-a împușcat pe Francesco. Mi-a zis că mă 
împușcă și pe mine dacă nu-l ascult. După aia a sunat soneria. 

— Eu eram, a intervenit Annika, privindu-l pe Q. 

— Te cheamă Ebba? a întrebat-o Q și a pus mâna pe braţul ei. 
Ştii ce, acum te trimitem la spital și noi o să avem grijă de 
câinele tău cât lipsești; când te-ntorci vreau să mai stăm de 
vorbă despre ce s-a întâmplat în seara asta. E OK? 

S-a întors spre Annika. 

— Tu ești OK? Te-a lovit, ești rănită? 

Femeia a negat din cap. 

— Copiii mei dorm acasă, vizavi. Trebuie să mă duc la ei. 

— Stai puţin, a rugat-o Q. 

— Încă un lucru, și Annika s-a întors spre Ebba. Tu erai cu 
mașina luni pe strada Barnhusbron? 

Ebba a privit-o, înspăimântată. 

— Cum? 

— Mi s-a părut că te-am vazut luni la volanul unei mașini pe 
Barnhusbron. 

— Luni? Dar eram la Johan și la Tina. Ți-am spus, ai uitat? 

Annika s-a rușinat. 

— Mi s-a părut că te-am văzut, probabil c-am greșit. 

Ebba a privit-o și a încercat să-i zâmbească. 

— Nu-ţi face griji. N-a fost vina ta. Mă bucur foarte tare c-ai 
venit în seara asta. 

A făcut o pauză. 

— Și nu-ţi face griji din cauza celorlalţi vecini. Or să se 


VP - 334 


liniștească. 

Q a condus-o la ambulanţă. 

Annika a rămas pe canapea, în timp ce doi polițiști au venit și 
l-au luat pe Francesco. S-au purtat foarte blând cu bietul animal 
mort. 

— Vrei să mergi și tu la spital? a întrebat-o Q când a revenit în 
cameră. 

A negat din cap și și-a scuturat părul din ochi. 

— Acum Spune-mi ce cauţi aici? 

— Vecinul vostru ne-a chemat. 

Annika a clipit de câteva ori. 

— Wilhelm Hopkins? a întrebat, uimită? De unde știa că 
Thorell e aici? 

— Vecinul vostru a sunat la biroul de urgenţe să reclame o 
mașină parcată ilegal, după spusele lui. Avea numărul de 
înmatriculare notat și i l-a dat operatoarei. 

Annika și-a rezemat capul de perna canapelei și a închis ochii. 

— Cum aţi intrat în casă? 

— Ușa nu era încuiată. Am primit mailul de la tine, sau, mai 
bine zis, de la Caroline. Știam că Thorell fusese în Djursholm 
când a fost ucis Ernst și în Fâgelbrolandet în seara morţii lui 
Lars-Henry, așa că-l aveam sub urmărire încă înainte de 
primirea relatării de la Caroline. 

Annika simţea cum i se învârte capul. 

— De unde știaţi? De unde știaţi unde fusese? 

Q nu i-a răspuns și atunci a ridicat capul și i-a întâlnit privirea. 

— Telefonul mobil, bineînţeles. Câteodată criminalii sunt 
proști. În ambele ocazii a sunat de pe telefonul lui. Că veni 
vorba de criminali proști, FBI tocmai a ridicat aseară din San 
Diego un mijlocitor de servicii violente. Omul își ștersese hardul 
și era convins că n-avea ce să i se-ntâmple. Trei ore jumate mai 
târziu, băieţii i l-au refăcut și așa a apărut și numele lui 
Bernhard, printre altele. A folosit banii companiei ca să 
plătească serviciile Pisicuţei de două ori. 

Din nou Annika a strâns din ochi. 

— Adică vrei să-mi spui că voi, de fapt, îl căutaţi pe Bernhard 
Thorell? 

— Pe el și mașina lui, pentru care ofiţerul de serviciu tocmai 
primise o alertă naţională. Ți-e clar că omului nu i-a venit să 
creadă când prietenul nostru vigilent de pe Vinterviksvăgen i-a 


VP - 335 


citit același număr de înmatriculare. 

Annika a izbucnit în râs, dar a fost un râs trist. 

Deci Wilhelm Hopkins i-a salvat viaţa, într-un fel. Cât de 
absurd! 

— Dar de unde știai unde suntem? 

— Trebuie să recunosc că într-o comunitate ca asta oamenii 
stau cu ochii pe vecini. Domnul Hopkins știa cu exactitate unde 
ești. Dar spune-mi, ce căuta Bernhard Thorell aici? 

— Voia tabloul ăla. Era convins că el seamănă cu Beatrice 
Cenci, care a reușit să-și răzbune inocenţa pierdută și dreptatea 
călcată în picioare. 

L-a privit pe Q și-i venea să plângă și iar să plângă. 

— A fost violat de tatăl lui și pentru asta l-a omorât. 

— N-am știut, a răspuns Q. 

Annika a rămas cu privirea aţintită în tavan. 

— Celelalte crime au fost din cauza banilor, a continuat ea. Un 
Premiu Nobel pentru Medicină i-ar fi adus companiei cam 50 de 
miliarde. Medi-Tech ar fi devenit una dintre cele mai mari 
producătoare de farmaceutice din întreaga lume. Ştii, copiii mei 
dorm acolo, și a făcut un semn spre casa ei. Hai, putem să 
facem interogatoriul mâine? 

Q a privit-o preţ de câteva secunde, apoi a dat din cap. 

— Are cine să aibă grijă de tine? Thomas e acasă? 

A zâmbit printre lacrimi. 

— Da, bineînţeles, Thomas o să aibă grijă de mine. O să scriu 
ceva pentru ziar și-ţi trimit și ţie o copie. Fără interdicţie, da? 

— Da, dar oricum știu c-o să faci ce vrei tu. 

A ieșit din casă, a luat-o pe iarbă, a intrat la ea. S-a dus sus și 
a găsit copiii dormind în patul dublu din dormitor. A închis ușa și 
s-a prăbușit pe coridor. 


Joi, 3 iunie 


Probabil c-a adormit, pentru că la un moment dat era noapte 
și de  jur-împrejur era linişte. S-a ridicat, vinovată și 
dezorientată; s-a dus să vadă ce fac copiii. 

Ellen dormea cu degetul în gură, i l-a scos încet, fără s-o 
trezească. A mângâiat-o pe păr și fetița a sforăit ușor. Kalle 


VP - 336 


dormea adânc, cu gura deschisă și scotea sunete mici din gât. 

Se-ntoarce, a gândit ea. Tati se-ntoarce acasă, la noi. 

Nu suporta gândul unei alte posibilităţi. Și-a îndepărtat 
durerea în singurul mod cunoscut - s-a dus în birou și a deschis 
calculatorul. 

Și a scris - a scris despre tot, despre șantajul asupra Carolinei, 
despre secretul ei, defectele ei, despre ce a spus Bernhard, 
reacţiile Ebbei, propriile concluzii și venirea poliţiei. 

Apoi a trimis textul către două persoane: lui Q și lui Jansson. 
Titlul e-mailului era: Vă rog, notati: interdicție de dezvăluire! 

Era treaba lor ce făceau cu el. 

A închis calculatorul și a rămas privind pe geam. Noaptea de 
vară era albastră, bătea un vânticel, dar era cald. La Hopkins 
mai era lumina aprinsă - în bucătărie și la subsol. Casa Ebbei 
era în întuneric; probabil nu revenise de la spital. 

N-o să fiu în stare să adorm, a gândit; ochii o usturau de 
oboseală. 

S-a dus la baie și s-a oprit în ușă, privind fix la cadă. Era goală 
și curată; frecase emailul cu o piele de cămilă. De-acum înainte, 
nicio moartă nu mai avea ce căuta aici. 

A respirat adânc, respiraţia s-a transformat într-un oftat și 
acesta a devenit un hohot de plâns. 

O să vină înapoi. Trebuie să vină. Doamne, Te rog fă-l să se- 
ntoarcă la mine! 

S-a prăbușit pe scaunul de toaletă, cu capul în mâini, 
ascultându-și respiraţia greoaie. Pulsul îi zvâcnea în urechi, 
braţele îi tremurau. 

Am nevoie de tine. Te iubesc. lartă-mă. 

— N-am vrut, a șoptit. 

A plâns cu capul în mâini până n-a mai avut de unde plânge, 
până ce casa s-a cufundat în liniște, iar ea era complet goală pe 
dinăuntru. 

A mai stat puţin și în cele din urmă s-a ridicat, amețită și 
secătuită. _ 

Lucrurile se vor aranja. Intr-un fel sau altul, se vor aranja. 

A întins mâna după periuţă și a descoperit că se terminase 
pasta de dinţi. Așa că s-a spălat pe dinţi cu apă, apoi s-a spălat 
pe faţă cu săpunul ei cel scump și și-a periat părul. Și-a privit 
ochii în oglindă, erau umflaţi și îndepărtați. S-a aplecat mai mult 
peste chiuvetă, până ce lumina de deasupra i-a aruncat umbre 


VP - 337 


foarte întunecate pe faţă. 

A închis ochii, a ieșit dintre umbre și a privit de jur-împrejurul 
băii. 

Curată și strălucitoare, cu un miros antiseptic de cloramină. 

A stins lumina și a ieșit în coridor. Întunericul a învăluit-o, a 
respirat și s-a relaxat. 

Depinde de mine. Sunt în stare s-o fac dacă încerc. Nu poate 
fi cine știe ce rău. 

Era la jumătatea coridorului când s-a auzit bubuitura. Sunetul 
a ajuns la ea ca prin vis, ireal și depărtat; n-a speriat-o, a fost 
surprinzător, o lovitură puternică, urmată de o ploaie de cioburi 
de sticlă. 

Ce dracu'...? 

A mai făcut câţiva pași spre scări și din față a lovit-o o pală de 
vânt; fereastra mare, de lângă ușa de la intrare se căsca goală 
în noapte. A mai făcut câţiva pași, după care a înţeles ce s-a 
întâmplat și a apucat-o groaza. Cineva i-a spart fereastra în toiul 
nopţii, cineva a venit la ea acasă și i-a spart fereastra cea 
mare... 

Inima i-a luat-o razna și a început să respire ca după un marș 
forțat; a coborât scările câte două deodată și a ajuns în mijlocul 
cioburilor tocmai când a doua bubuitură a zguduit casa. S-a oprit 
în loc. Era deasupra ei. Fereastra din camera lui Ellen. 

A luat-o din nou la goană pe scări, a dat de perete ușa 
camerei și tocmai în momentul ăla a zburat ceva pe geam, ceva 
închis la culoare, greu și dreptunghiular, cu o coadă mică, 
strălucitoare. 

A înțeles despre ce e vorba înainte ca obiectul să atingă 
podeaua. 

O sticlă mare, plină de lichid, înfundată cu o cârpă care ardea. 
Un cocteil Molotov. 

A închis ușa, în timp ce sticla s-a spart și a luat foc. S-a 
clătinat, dădea din mâini în toate părțile și auzea vuietul focului, 
de partea cealaltă a foii subțiri de lemn. Dumnezeule, nu poate 
fi adevărat. În secunda următoare s-a spart geamul camerei lui 
Kalle și o cărămidă a aterizat în patul băiatului. A văzut-o acolo, 
în pat, a știut că trebuie să se ducă spre ea, dar corpul nu i se 
mișca, n-o asculta; și-a dat seama de faţa schimonosită cu care 
privea geamul făcut ţăndări, aceeași sticlă grea zburând prin 
încăpere, aceeași coadă luminată - sau era altă sticlă - să fi fost 


VP - 338 


mai multe? 

În clipa în care sticla a lovit peretele de la capul patului, 
flacăra a ajuns până la tavan. Benzina s-a evaporat instantaneu, 
flacăra a luat-o pe urmele ei, s-a aruncat asupra perdelei cu 
mașinuţe, a cuprins cărţile cu poze de pe raftul de la IKEA. 

Privea flăcările, incapabilă să se miște; a simţit dogoarea 
atingându-i părul și faţa și instinctiv s-a dat câțiva pași înapoi; s- 
a lipit de ușa dormitorului. 

Copiii. Dumnezeule, copiii! 

A reușit să deschidă ușa, s-a împleticit înăuntru și a închis ușa 
în urma ei. Ca prin ceaţă a văzut formele sub cuvertură, afară, 
hai, afară, acum! 

Fumul era cel mai periculos, fumul ucide, cel puţin nu flăcările 
la început. A aruncat o privire spre ușă și a văzut gazul ucigaș 
care deja se strecura prin fanta îngustă. S-a aruncat pe pat și a 
tras cuvertura de pe Ellen. 

— Copii!! a ţipat și a aruncat cuverturile pe jos, lângă ușă; le-a 
călcat în picioare ca să blocheze spaţiul de sub ușă, apoi a 
revenit lângă pat. 

— Ellen! Trebuie să fugim de-aici! a strigat și a ridicat fetița 
din pat. 

Copilul a privit-o cu groază, amețită de somn. A luat-o în brațe 
și a fugit la fereastră, cu trupul mic și transpirat sub pijama. 

— Ellen, e un incendiu, i-a șoptit, respirând cu greu. Am să te 
ajut să ieși și când ajungi jos, te rog să te duci lângă gard și să 
ne aștepți acolo, pe Kalle și pe mine! Da? 

Copila a început să plângă tare. 

— Mami, mami, nu, mamiii...! 

S-a desfăcut din strânsoarea brațelor ei și a lăsat-o jos, lângă 
fereastră. S-a întors la pat și a tras cuvertura de pe Kalle. 

— Kalle! a strigat și l-a scuturat cu o mână, iar cu cealaltă a 
tras cearșaful de pe pat. Kalle, du-te și stai lângă Ellen, casa a 
luat foc! 

Băieţelul s-a ridicat în șezut, clipind des, cu părul răvășit. 
Bandajul alb îi lucea în întuneric. De cealaltă parte a ușii, focul 
se auzea din ce în ce mai puternic. 

— Kalle, treci aici! 

S-a întors la fată, i-a legat cearșaful în jurul taliei, în timp ce 
fetița ţipa - nu voia s-o lege, voia să vină tati; a fugit la ușă. 
Annika a prins-o la timp și o ţinea sub braț. 


VP - 339 


— Ellen! Ascultă-mă bine, Ellen, o să murim dacă nu faci ce-ţi 
spun! 

Kalle începuse să plângă și el, tot trupul mic i se zgâlţâia. 
Annika a văzut o pată întunecată care i se întindea pe pantalonii 
de pijama. Făcuse pe el. 

— Mami, mami! a strigat băiatul. Mami, nu vreau să mor! 

Nu-s în stare, i-a trecut prin minte pentru o secundă. O să 
murim aici, e imposibil. 

Într-un colţ de creier a știut că ăla nu era gândul cel bun, că 
totul depindea de ea, că trebuia doar să preia controlul și să-și 
ia copiii cu ea. Ca de obicei. 

S-a îndreptat spre fereastră, a așezat fetița lângă fratele ei și 
i-a luat pe amândoi în braţe. Ș 

— OK, uite cum facem, le-a zis cât de calm a putut. Incepem 
cu tine, Kalle, că tu ești băiat mare și știu că ești în stare s-o 
faci, n-o să fie greu. Eu o să-ţi leg cearșaful ăsta în jurul burticii, 
o să fie ca o frânghie, și după aia îţi dau drumul pe terasă. Pe 
urmă, te rog să aștepți cuminte acolo și s-o ajuţi pe surioara ta, 
când o să coboare și ea. Bine? 

— Nu vreau să mor, a zis el printre lacrimi. 

— Kalle, i-a spus Annika și i-a ridicat bărbia cu degetul, 
privindu-l direct în ochi. Ascultă-mă, Kalle, trebuie să m-ajuţi 
acuma. Eşti băiat mare și te rog s-o ajuţi pe sora ta atunci când 
îi dau drumul jos. Mă auzi? Sora ta e încă mică și are nevoie de 
ajutor. 

— Nu sunt mică! 

A mângâiat-o pe obraz și a încercat să zâmbească. 

— Ai dreptate. Crezi că poţi să mă ajuţi să-l coborâm pe Kalle? 

A dat din cap, nerăbdătoare; uitase de lacrimi. 

Băiatul privea neîncrezător, în timp ce Annika îi lega cearșaful 
albastru în jurul taliei. 

Oare sunt în stare s-o fac? Dacă-l scap? 

Fumul începuse să se strecoare în încăpere și cuverturile de 
lângă ușă se aprindeau. 

— Hai! a spus și a deschis geamul. Sunteţi gata? 

A reușit să-i zâmbească, deși buza lui inferioară începuse să 
tremure din nou; băiatul a mai făcut un pas spre ușă. Annika l-a 
ridicat repede și l-a așezat pe pervaz, l-a întors apoi cu fața spre 
grădină. A trecut cearșaful pe după cerceveaua geamului și i-a 
făcut un vânt ușor copilului. A urmat o smucitură scurtă, apoi 


VP - 340 


țipătul îngrozit al copilului, care a alunecat jumătate de metru; a 
reușit să oprească alunecarea copilului. 

Dar dacă scapă din strânsoare? A dat drumul frânghiei 
improvizate puţin câte puţin, până când s-a terminat tot 
cearșaful. 

Nu se putea apleca să vadă cât de jos ajunsese băiatul. 

— Kalle, ești jos? 

Niciun răspuns. 

— Mai e? 

În continuare, niciun răspuns. 

Trebuia să riște. A desfăcut cearșaful de pe bara ferestrei și 
după câteva zeci de centimetri l-a auzit atingând terasa. 

— Kalle? Ești bine? 

Copilul stătea ghemuit pe terasă și privea în casă. 

— Mami! Arde bucătăria! 

In dormitor, fumul era cenușiu și gros. Cuverturile de lângă 
ușă ardeau în toată regula. 

— Kalle, îi dau drumul lui Ellen acum și am nevoie să mă ajuţi 
când ajunge jos, bine? 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, s-a aplecat spre Ellen. 

— Acum e rândul tău. Kalle e jos și te așteaptă. Nu-i așa că-i 
bine? 

Fetița a dat din cap și a așteptat răbdătoare ca Annika să-i 
lege celălalt cearșaf în jurul pieptului; femeii îi tremurau 
degetele. A așezat-o pe pervaz și a făcut același lucru și cu ea. 

Smucitura a fost mai slabă de data asta, Ellen era mult mai 
ușoară. l-a dat drumul pe ultimul metru. 

Ușa din spatele ei s-a aprins. Căldura a lovit-o din spate și i-a 
șters orice urmă de logică. S-a urcat pe fereastră și s-a aruncat. 
S-a rostogolit în aer, tocmai în momentul în care încăperea din 
spatele ei lua foc. 

A aterizat pe masa de pe terasă. 

Picioarele au atins centrul mesei, ceea ce i-a trimis o undă de 
durere în oase, în mușchi, în piele și-n nervi. A căzut în patru 
labe și era să se prăbușească în cap, dar s-a agăţat de un scaun 
din faţa ei. 

Lumea s-a oprit în loc. A strâns ochii și a respirat adânc. 

Durerea nu era așa puternică. S-a așezat în capul oaselor, și-a 
întins picioarele. Părea că nu avea nimic rupt. 

Copiii? 


VP - 341 


S-a dat jos de pe masă și s-a îndreptat încet. O dureau oasele 
bazinului. 

Kalle și Ellen stăteau împreună, le-a văzut fețele cu ochii mari, 
priveau peste marginea terasei. 

— Aţi păţit ceva? i-a întrebat și s-a îndreptat spre ei cu grijă, 
neîncrezătoare că nu avea nimic rupt. V-aţi lovit când aţi căzut? 
Au scuturat amândoi din cap, vântul nopţii le ciufulea părul. 

Din cauza căldurii, în spatele ei a explodat o fereastră; o 
ploaie de cioburi a zburat în toate direcţiile; s-a aplecat 
instinctiv și și-a acoperit copiii. 

— Haideţi, hai să ne îndepărtăm. 

Copiii au urmat-o, în pijamale, prin iarba umedă de rouă, spre 
casa Ebbei. În depărtare se auzeau sirene, un cor de salvări, iar 
în casele din jur au început să se aprindă lumini. 

Atunci l-a văzut. 

Tot corpul i-a înghețat, dar în același timp a simţit adrenalina 
alergându-i în sânge și au început să-i tremure braţele. 

Stătea în spatele gardului și privea în grădina ei. N-a 
observat-o, pentru că-și lungea gâtul să se uite înspre etaj; 
țopăia în sus și-n jos, sperând să vadă mai bine. 

— Uite! a spus Kalle și a arătat cu degetul spre Hopkins. Uite-l 
pe prostul nostru de vecin. 

Annika i-a făcut semn să tacă și s-au ghemuit cu toţii în 
întuneric. 

Nu trebuie să afle că trăim. Nu ne-a văzut ieșind și-acum 
crede că i-a reușit. 

Încet, cu picioarele goale, s-au strecurat peste drum, în curtea 
Ebbei. 

— De ce ne-a luat casa foc, mami? a întrebat Ellen. 

A încercat să-și găsească vocea, și-a muiat buzele. 

— Nu știu, iubirea mamii, câteodată casele iau foc. 

Buza fetiţei a început să tremure. 

— Dar unde-i tati? 

— Tati e la serviciu. Lucrează târziu în seara asta. 

— V-aţi certat, a spus Kalle scurt. 

— Unde-i Poppy? Mami - Poppy și Lucide? Mami, sunt în foc? 

A început să plângă cu disperare și a încercat să fugă înspre 
casă. 

Nu pot sta aici. Nu pot sta aici cu doi copii, să vadă cum le 
arde casa. Nu pot să-i las să vadă cum vecinii ne dau foc la casă 


VP - 342 


și după aia stau prin tufișuri și așteaptă să ne vadă arși devii. 

— Poppy, îl vreau pe Poppy... 

Annika avea mobilul în buzunar. 

L-a scos și a verificat ecranul. N-o sunase nimeni. N-o sunase 
nici Thomas. Niciun SMS. 

L-a sunat pe Thomas, dar avea telefonul închis și a intrat 
mesageria vocală. Ce-ar putea să-i spună? Cum să înceapă? 

A închis și a sunat la compania de taxi. 

Nu avea niciun ban la ea și pe urmă, unde se putea duce? 

A privit înapoi, spre casă. 

S-au spart și ultimele ferestre. Ardea fiecare cameră. Sirenele 
erau foarte aproape, dar pompierii nu mai aveau ce face. Nu 
peste mult timp se va prăbuși și acoperișul. 

Voia să plângă, dar se simţea paralizată. Voia să ţipe, dar era 
mută. 

Copiii s-au strâns și mai tare lângă ea; știa că n-ar fi trebuit să 
mai stea. 

Ei fuseseră ţinta. În camerele lor au fost aruncate bombele. 
Probabil că au fost trei cocteiluri Molotov, unul la baza scărilor și 
câte unul în camerele copiilor. 

Nimic în dormitorul lor. 

Știa c-o să mă duc să-i salvez. N-am fi avut nicio șansă să 
ieșim. Trebuia să murim. 

Era ceva personal. 

Răzbunare, pentru simplul fapt că trăiau acolo. 

Wilhelm Hopkins a ieșit din ascunzătoarea din spatele 
gardului și s-a îndreptat spre intrare. S-a oprit și s-a șters cu 
grijă pe picioare înainte de a intra în casă. 

O să plătești pentru asta! Chiar dacă-i ultimul lucru pe care-l 
fac, o să plătești. 

e 

Un taxi se apropia încet și câteva minute mai târziu a oprit în 
faţă la Ebba. 

Annika s-a prăvălit pe bancheta din spate, cu copiii în braţe și 
i-a dat șoferului adresa Annei Snapphane. 

— Să dea dracu’, a zis șoferul, privind cu ochii mari casa în 
flăcări, de peste drum. A sunat cineva la pompieri? 

În aceeași secundă, prima mașină de pompieri a intrat pe 
Vinterviksvăgen și a oprit în dreptul casei. 

— O să te rog să m-aștepţi jos, pentru că n-am niciun ban la 


VP - 343 


mine și o să mă duc sus, la prietena mea. E vreo problemă? 

Şoferul a privit-o în retrovizor. 

— Nu prea merge. 

A închis ochii și și-a lăsat capul pe spate. 

— Aia-i casa mea, care arde. Te rog. 

Bărbatul a băgat în viteză și a trecut pe lângă toate mașinile 
care se îndreptau spre Vinterviksvăgen. A trecut pe lângă 
mașinile de pompieri și salvări; noaptea albastră era sfâșiată de 
girofaruri. 

In curând, noaptea va lua sfârșit, a gândit ea. 

Taxiul a mers de-a lungul apei, spre oraș. Spre vest, cerul era 
încă întunecat, dar în spatele ei începuse să fie luminat - de 
altceva decât de incendiu. In curând avea să răsară soarele. 

— Și cum a început incendiul? a întrebat-o taximetristul. 

— Nu prea am chef de vorbă, crede-mă. 

Stătea acolo, cu copiii ghemuiţi lângă ea, le mângâia părul și 
pijamalele. Alunecarea monotonă a mașinii i-a legănat până au 
adormit. 

S-a asigurat că dormeau adânc și a scos telefonul din 
buzunar. 

Q a răspuns pe linia directă, după primul apel. 

— Speram că n-o să te mai aud cel puţin câteva ore. 

— Mi-a luat foc casa. Cineva i-a dat foc. Cocteiluri Molotov în 
camerele copiilor. 

Inspectorul a rămas fără grai. Annika a auzit foșnet de hârtii. 

— Ești bine? a întrebat-o după o pauză lungă. 

— Am scos copiii prin spate, i-am coborât pe fereastră, cu 
cearșafuri. 

— Casa poate fi salvată? 

— Nimic. S-a dus. 

Bărbatul a oftat. 

— Când le faci, le faci în stil mare... 

— Știu cine-i de vină. Wilhelm Hopkins, bătrânul de-alături, 
ăla care v-a sunat să vă spună despre Thorell. Stătea în boscheţi 
și ne urmărea când am ieșit din casă. El a pus focul. 

— Ce te face să crezi asta? 

Și-a dat părul din ochi și a realizat că era plină de funingine. 

— Tot încearcă să scape de noi de când ne-am mutat acolo. O 
ia pe scurtătură prin curtea mea și mi-a distrus florile cu mașina 
de tuns iarba. 


VP - 344 


— Asta nu înseamnă că-i gata să vă omoare pe toți. 

— A încercat să scape de noi din prima zi. A săpat... 

A tăcut deodată, incapabilă să mai continue. 

— Treaba asta e legată de mine, e ceva personal. E cineva 
care a vrut să-mi facă cel mai mare rău posibil. Intâi a spart 
fereastra de la intrare și a dat foc scărilor, ca să nu putem 
cobori. După aia a spart ferestrele de la camerele copiilor, am 
văzut cu ochii mei cărămida care a căzut în patul lui Kalle; la 
urmă a aruncat bombe cu benzină prin geamurile sparte. In 
camerele copiilor. Camerele copiilor! 

A început să plângă încet. 

— Mai am încă o grămadă de treabă cu Bernhard. Vino aici 
după ce reușești să dormi puţin. Vorbim mai mult atunci. 

— Bine. 

A încercat să-l sune pe Thomas. 

În continuare aceeași situaţie - intra mesageria. 

Vă rugăm lăsați un mesaj după semnalul sonor. Beeep. 

A respirat de câteva ori în liniștea telefonului, se uita la 
luminile caselor, care se scurgeau pe geamul mașinii, apoi și-a 
dres glasul. Trebuia să-i spună ce s-a întâmplat, trebuia să-i 
spună că Ellen și Kalle erau bine. 

Pentru că nu fusese acolo. Nu era acolo. 

A trebuit să se descurce singură. O părăsise și a trebuit să 
scoată copiii și să iasă din casă de una singură. 

Taxiul a trecut de vechiul hotar al orașului, la Roslagstull și s- 
a îndreptat spre centru. 

A închis telefonul. 

e 

Pisicuța pășea spre controlul de pașapoarte respirând încet, 
cu mâinile transpirate. Detesta țara asta nenorocită. Până și 
aeroportul avea un aer arogant: gol, elegant, deosebit de 
eficient. Arlanda, ce fel de nume de căcat mai era și ăsta? Era 
un mod greşit de a scrie Air Landing? 

A încercat să gândească rațional. Și-a dat seama că nu 
aşezarea geografică fusese problema. Ca de obicei, avea de-a 
face cu ea. A încurcat reperele, nu cu mult, suficient să strice 
totul. 

De vină sunt oamenii de acolo. 

Poliţiștii din țara asta nu sunt normali. Stau în birourile lor 
mici, își văd de sarcinile lor mici și nenorocite, ca și cum ar fi 


VP - 345 


buricul pământului. Nu se dau înapoi când vine vorba să 
folosească o tehnologie complicată și controversată. Treaba 
devine al dracu' de enervantă! 

Și mai sunt și împuţiţii ăia de cetățeni, care nu încalcă legea 
niciodată și care se spionează unul pe altul. Mișună peste tot, 
notează tot, cu grijă și conștiincios, îi sună pe polițiștii ăia dulci 
și prietenoși ori de câte ori văd ceva suspect. Ce rataţi! Până și 
la dracu-n praznic, dacă-și plimbă câinele, se opresc și dau 
telefon să raporteze ceva! Nu le e greață de viaţa lor? 

Cel mai rău a fost cu eroina, cu zâna aia mică, ziarista aia 
minunată! Cât de conștiincioasă! Cât de organizată în toate 
detaliile! ingrozitor de scrupuloasă! 

Deci au reușit s-o identifice. Bine! Multe din straturile 
protectoare s-au dus dracului; din fericire, nu toate. Prejudiciul 
era mare, dar nu ireparabil. 

Coada de la controlul de pașapoarte se mișca încet și 
sporadic. A oftat, a lăsat jos bagajul de mână și și-a pipăit 
cutiuța din buzunar. (Se asigura că avea cutiuța la îndemână ori 
de câte ori avea de-a face cu vreo autoritate.) 

Micuța ziaristă. Ei bine, n-o să mai scrie nimic, de-acum 
înainte! 

A încercat să-și regăsească satisfacția calmă după o treabă 
făcută ca lumea, dar, dintr-un motiv necunoscut, nu putea. 

Moartea prin incendiere era mult sub demnitatea ei. Era un 
instrument grosolan și pe care nu te puteai baza. 

De data asta însă, a funcţionat perfect, cocteiluri Molotov care 
au aterizat drept în pătuţurile copiilor. A stat și a ţinut casa sub 
observaţie până au apărut pompierii. Ușa de la intrare nu s-a 
deschis nici măcar o singură dată, nimeni n-a sărit pe geam din 
camerele copiilor. Nicio ambulanţă n-a venit să ia drăguţii de 
puișori intoxicați cu fum. 

Așa ţi-a trebuit, nenorocito! 

Chiar și așa, nu se putea calma. 

Nu avea niciun motiv de îngrijorare. Documentele ei rusești 
erau cât se poate de bune, mă rog, cât putea fi de bun un 
pașaport fals, folosit o singură dată. N-avea niciun motiv să 
creadă că ar fi făcut cineva legătura între identitatea rusă și cea 
reală. 

Hai, calmează-te. 

Apartamentele de pe Costa del Sol îi fuseseră confiscate, la 


VP - 346 


fel și vila din Toscana (dar aia nu conta, nu i-a plăcut niciodată, 
italienii erau la fel de constipaţi ca suedezii). Intoarcerea la 
ferma familiei, de lângă Boston, ieșea din discuţie. Conturile din 
băncile elveţiene erau la locul lor, la fel ca și camera închiriată 
de la pensiunea din Bekaa Valley. Libanul era o ţară foarte 
frumoasă. Dacă se gândea bine, acolo a fost cea mai fericită. Nu 
avea de ce să-i pară rău, absolut deloc. 

l-a venit rândul. Și-a aranjat ochelarii pe nas și a băgat 
pașaportul prin fanta cabinei de sticlă. Zâmbea și încerca să 
pară plictisită. 

Hai, mai repede, să-i dăm drumul. 

Poliţista de dincolo de sticlă i-a inspectat pașaportul, l-a privit 
cu atenție, și-a trecut degetele peste fotografie, apoi a tastat 
ceva în calculator și Pisicuţa a simţit cum îi crește pulsul. Și-a 
lins buzele și a înghiţit. 

Mișcă-te mai repede, lua-te-ar dracu'! 

Femeia a privit-o cu grijă, atentă, și a deschis pașaportul mai 
bine, îndoindu-l. Fii atentă! a vrut să-i spună. E nou! 

— E vreo problemă? a întrebat, într-o engleză stricată. 

Poliţista a ignorat-o, vrăjitoare arogantă. A ridicat receptorul 
și a format un număr scurt, după care a așteptat. Și-a ridicat din 
nou privirea și Pisicuţa a simţit cum privirea femeii îi trecea prin 
tot corpul, ca niște raze X, până în străfundul hăului unde-și 
ascundea sufletul. Femeia a zis ceva în receptor, în păsăreasca 
lor de vikingi, a așteptat câteva secunde, apoi a închis. S-a 
sculat în picioare, a împins scaunul sub birou și a ieșit din cutie 
prin ușa laterală. Pisicuţa a urmărit-o atent cu privirea, venea 
direct spre ea, iar ea nu se putea mișca, nu avea nici cel mai 
mic imbold să fugă. 

— Domnișoara Houseman? i s-a adresat poliţista, oprindu-se 
în faţa ei și apucând-o de cot. Domnișoară Frances Houseman, 
sunteţi amabilă să veniţi cu mine? 

Îi știau adevărata identitate, îi aflaseră miezul - Frances, după 
prima femeie în guvernul Statelor Unite. 

A băgat mâna în buzunar și a deschis cutiuța. 

— Ar fi trebuit să-l ascult pe tata, a zis. 

A găsit pastila și a băgat-o în gură. 

Trebuia să mă mărit cu Grant, a gândit și a mușcat capsula de 
cianură. 


VP - 347 


virtual-project.eu