Liza Marklund — Explozii in Stockholm

LIZA MARKLUND 
explozii în 
stockholm 


Aţi prins gustul romanului poliţist suedez? 
Acum vă recomandăm noua serie Annika Bengtzon 


zz 
co 
OE 
pa FI 
ue 
z 
S 
o 


TREI 


LIZA MARKLUND 


EXPLOZII ÎN 
STOCKHOLM 


Titlul original: SRĂNGAREN 


Traducere și note de 
LAURENȚIU DULMAN 


A 


TREI 


Editura Trei, 2010 
Colecţie coordonată de 
MAGDALENA MARCULESCU 


Editori: 
Silviu Dragomir 
Vasile Dem. Zamfirescu 


Director editorial: Magdalena Mărculescu 

Coperta colecţiei: Faber Studio 

Foto copertă: © Guliver/Getty Images/ Eduardo Garcia 
Director producţie: Cristian Claudiu Coban 


Redactor: 
Domnica Drumea 


Dtp: 
Eugenia Ursu 


Corectură: 
Elena Biţu, Eugenia Ursu 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
MARKLUND, LIZA 

Explozii în Stockholm / Liza Marklund; trad.: 
Laurenţiu Dulman București: Editura Trei, 2010 

ISBN 978-973-707-393-8 

I. Dulman, Laurenţiu (trad.) 

821.113.6-31=135.1 


Titlul original: SRÂNGAREN 
Autor: Liza Marklund 


Copyright O Liza Marklund, 1998 

Ediţia în limba română s-a publicat prin acord 
Salomonsson Agency, Suedia. 

Copyright O Editura Trei, 2001 

pentru prezenta ediţie 

C. P. 27-0490, București 

Tel. /Fax: +4 021 300 60 90 

e-mail: comenzi(Qedituratrei.ro, www.edituratrei.ro 

ISBN: 978-973-707-393-8 


PROLOG 


Femeia care avea să moară în curând a ieșit pe ușă cu 
băgare de seamă, apoi s-a uitat repede de jur-împrejur. Casa 
scării era cufundată în beznă - nu aprinsese lumina când 
coborâse. În cadrul ușii întunecate, femeia cu palton deschis la 
culoare părea o fantomă. A ezitat o clipă înainte să pășească pe 
trotuar, ca și cum ar fi bănuit că era urmărită. A tras aer în 
piept cu putere de câteva ori, iar preţ de câteva clipe aburul 
albicios al respirației i-a învăluit capul ca o aureolă. Şi-a 
potrivit pe umăr cureaua genţii și a strâns cu putere mânerul 
servietei, iar apoi, ușor adusă de spate, a pornit spre Götgatan: 
cu pași iuți și silenţioși. Era un frig cumplit, iar vântul tăios îi 
pătrundea pe sub haine până la piele. A ocolit un petic de 
gheaţă, alunecând ușor pe pavaj, după care s-a îndepărtat de 
un stâlp de iluminat ca să rămână la adăpostul întunericului. 
Liniștea nopţii era întreruptă de zgomote difuze: bâzâitul unui 
sistem de ventilaţie, strigătele câtorva tineri beţi și o sirenă 
îndepărtată. 

Femeia avea un mers ferm și hotărât. Degaja siguranţă de 
sine și un miros de parfum scump. Când i-a sunat telefonul 
mobil, a rămas ţintuită locului. S-a uitat repede în jur, apoi s-a 
aplecat și a pus servieta jos, sprijinind-o de picior. In timp ce 
scotocea prin geanta de umăr, se vedea limpede că era extrem 
de enervată. A înhăţat telefonul și l-a dus la ureche. În ciuda 
întunericului, nu te puteai înșela în privinţa reacţiilor ei: 
enervarea a făcut loc uimirii, apoi furiei, iar în cele din urmă, 
fricii. 

După ce a terminat de vorbit, femeia a rămas nemișcată preţ 
de câteva secunde, ţinând telefonul în mână. A plecat fruntea, 
ca și cum ar fi căzut pe gânduri. O mașină de poliţie a trecut 
încet pe lângă ea. Femeia a ridicat capul, a urmărit-o cu 
privirea, dar n-a dat niciun semn că ar vrea s-o oprească. 

Apoi a părut că se răzgândește. S-a întors și a pornit spre 
locul de unde venise, dar a trecut de ușa întunecată și a ajuns 
la trecerea de pietoni de la intersecţia cu strada Katarina 


1 Götgatan: stradă din centrul Stockholmului care datează din secolul al 
XII-lea. 


4 


Bangata. A așteptat să treacă un autobuz de noapte, apoi a 
ridicat capul din pământ și a privit de-a lungul străzii, până 
dincolo de scuarul Vintertullstorget și de canalul Sickla. In zare 
se vedea stadionul Victoria, care, peste șapte luni, avea să 
găzduiască Jocurile Olimpice de vară. 

După ce-a trecut autobuzul, femeia a traversat Ringvägen și 
a pornit pe Katarina Bangata. Faţa îi era lipsită de expresie, iar 
pașii săi grăbiţi arătau că îi era foarte frig. A traversat canalul 
Sickla, a intrat în satul olimpic prin zona rezervată presei, apoi 
a pornit spre stadion cu mișcări iuți și ușor smucite. A ales 
drumul de pe malul apei, care era mai lung și mai friguros - 
dinspre mare bătea un vânt îngheţat -, pentru că nu voia să fie 
văzută. Era atât de întuneric, încât s-a împiedicat de 
nenumărate ori. 

Când a ajuns în dreptul oficiului poștal și al farmaciei, a 
luat-o spre zona amenajată pentru antrenamente și a străbătut 
în fugă ultima sută de metri până la stadion. Gâfâia și era 
furioasă, când se află în faţa intrării principale. A deschis ușa și 
a pășit în întuneric. 

— Spune-mi repede ce vrei! i-a spus ea cu o privire tăioasă 
persoanei care s-a ivit din semiîntuneric. 

A văzut ciocanul ridicat, dar n-a avut timp să se sperie. 

Prima lovitură i-a zdrobit ochiul stâng. 


VIATA 


Chiar în spatele gardului, se afla un ditamai musuroiul de 
furnici. Aveam doar câtiva ani și îl studiam zi de zi. Mă 
apropiam atât de mult de el, încât micile insecte mi se cățărau 
pe picioare. Uneori, urmăream o furnică începând de la peluza 
din fața casei, peste drumul acoperit cu pietriș, apoi de-a lungul 
grămezii de nisip, până ajungea la mușuroi. După ce sosea la 
destinație, mă străduiam din răsputeri să n-o pierd din ochi, dar 
niciodată nu reușeam. Atenţia îmi era atrasă de alte furnici, iar 
când deveneau prea numeroase, privirea imi zbura în toate 
părțile și imi pierdeam răbdarea. 

Alteori, puneam o grămăjoară de zahăr pe mușuroi. 
Furnicilor le plăcea la nebunie darul meu, iar eu le priveam 
zâmbind în timp ce îl luau cu asalt și îl cărau în adâncul 
mușuroiului grăunte cu grăunte. Toamna, când vremea se 
răcea, iar furnicile se lăsau pe tânjală, le tulburam liniștea cu 
un băț. Oamenii în toată firea se supărau când vedeau ce fac: 
îmi spuneau că împiedicam furnicile să muncească și că le 
stricam casa. Chiar și azi îmi aduc aminte că mi se părea 
nedrept din partea lor, pentru că nu aveam de gând să le fac 
rău. Voiam doar să mă distrez niţel, să stârnesc micile creaturi. 

Joaca mea cu furnicile ajunsese să-mi bântuie visele. 
Fascinaţia mea pentru aceste insecte se transformase într-o 
teamă cumplită de fojgăiala lor. După ce am ajuns om în toată 
firea, n-am mai fost în stare să privesc trei insecte de orice fel 
strânse la un loc. Dacă nu reușesc să le urmăresc pe toate 
odată, mă cuprinde panica. Fobia mi s-a declanșat după ce 
mi-am dat seama cât de mult mă asemăn cu micile insecte. 

În adolescenţă, căutam cu îndârjire răspunsuri cu privire la 
existența mea, construind în minte teorii pe care le testam în 
rezolvarea a tot felul de probleme. Nu puteam accepta că viața 
se desfășura la întâmplare. Imi era limpede că existența mea 
avea un scop, dar nu mă puteam hotări ce sau cine anume mă 
adusese pe lumea asta: întâmplarea, soarta, evoluția sau poate 
Dumnezeu. 

Dar, până la urmă, am început să cred că este destul de 
probabil ca viața să nu aibă niciun sens, ceea ce m-a umplut de 
furie și regrete. Dacă existența noastră nu are niciun scop, 

6 


înseamnă că noi, oamenii, am fost creati dintr-un simplu 
capriciu. Cineva ne-a adus pe această lume ca să ne studieze în 
timp ce purtăm războaie, ne târâm de colo-colo, suferim și ne 
zbatem ca să supraviețuim. Din când în când, acest Cineva 
alege pe câțiva dintre noi și ne oferă recompense - la fel cum 
puneam eu grămăjoara de zahăr pe mușuroi -, apoi ne studiază 
bucuria și disperarea cu aceeași indiferență. 

Această certitudine a devenit din ce în ce mai puternica 
odată cu trecerea anilor. In cele din urmă, mi-am dat seama că 
este complet lipsit de importanță dacă viața mea are sau nu un 
sens. Și chiar dacă ar avea unul, nu am cum să-l aflu câtă 
vreme trăiesc pe această lume. Dacă ar fi existat răspunsuri la 
marile întrebări, le-aș fi descoperit deja, însă dat fiind că până 
acum nu le-am găsit, nu mai are niciun rost să mă gândesc la 
ele. 

După ce am ajuns la această concluzie, am dobândit o 
oarecare liniște interioară. 


Sâmbătă, 18 decembrie 


Zgomotul a ajuns la ea în timp ce avea un vis erotic foarte 
ciudat. Stătea întinsă pe un fel de targă de sticlă într-o navetă 
spaţială, iar Thomas se afla deasupra ei. Trei prezentatori ai 
emisiunii radiofonice Studio Șase stăteau lângă ei și îi priveau 
cu feţe inexpresive. Ea avea mare nevoie să meargă la toaletă. 

— Nu poţi să te duci acum! Tocmai am pornit într-o călătorie 
spaţială, îi spunea Thomas, după care ea s-a uitat printr-o 
fereastră panoramică și a văzut că avea dreptate. 

Cel de-al doilea ţârâit a sfâșiat cosmosul, iar ea a rămas 
însetată și transpirată în întuneric. A încercat să-și concentreze 
privirea asupra tavanului întunecat. 

— Răspunde, pentru numele lui Dumnezeu. Or să se scoale 
copiii! a mârâit Thomas dintre perne. 

Așa că a întors capul și s-a uitat la ceas: 3:22. Neliniștea i-a 
dispărut ca prin farmec. Și-a întins braţul amortit de somn spre 
telefon. Era Jansson, redactorul de noapte. 

— La stadionul Victoria a explodat o bombă. Și a izbucnit un 
incendiu uriaș! Am trimis acolo un reporter de noapte, dar 
avem nevoie și de tine. Cât de repede poţi să ajungi acolo? 

A tras aer în piept cu putere, încercând să-și dea seama de 


7 


importanţa veștii, și a simţit un val de adrenalină care i-a 
străbătut întreg trupul, inundându-i creierul. Mintea îi era 
invadată de frânturi de gânduri: „arena olimpică... foc... la 
dracu'... sudul orașului... șoseaua de centură sau podul 
Skanstull”. 

— Și care-i situaţia în oraș? Se poate circula ca lumea? a 
întrebat ea, cu o voce mai răgușită decât și-ar fi dorit. 

— Centura de sud e blocată. La fel și ieșirea de lângă 
stadion. E posibil ca Tunelul de Sud să fi fost închis, așa că nu 
încerca s-o iei pe scurtături... 

— Ce fotoreporter avem acolo? 

— L-am trimis pe Henriksson. Iar fotoreporterii independenţi 
au ajuns deja la faţa locului. 

Jansson a închis fără să mai aștepte vreun răspuns de la ea. 
Annika a ascultat bâzâitul liniei telefonice preţ de câteva 
secunde, apoi a pus receptorul în furcă. 

— Ce s-a mai întâmplat? a întrebat-o Thomas. 

Annika a oftat, apoi i-a răspuns: 

— O explozie la stadionul olimpic. Trebuie să mă duc acolo. 
Chestia asta o să-mi mănânce toată ziua... 

După care a adăugat pe un ton ezitant: 

— Și toată noaptea. 

Thomas a întâmpinat această completare cu câteva 
mormăituri. 

Annika s-a eliberat cu grijă din îmbrăţișarea somnoroasă a lui 
Ellen, inspirându-i mirosurile de copil: pijamaua umezită de 
transpiraţie, pielea catifelată, gura cu iz neplăcut în care își 
ținea aproape tot timpul policarul. I-a sărutat fruntea delicată, 
iar fetiţa s-a răsucit în somn, s-a întins, apoi s-a făcut covrig - 
avea trei ani și era foarte stăpână pe sine, chiar și în somn. Cu 
mâna ușor amorţită, Annika a format numărul unei firme de 
taxiuri. A renunţat la căldura ademenitoare a patului și s-a 
așezat pe podea. 

— Trimiteţi, vă rog, o mașină pe Hantverkargatan, la 
numărul 32... Pentru doamna Bengtzon. Mă grăbesc... La 
stadionul olimpic... Da, știu că e în flăcări... 

Annika abia aștepta să facă pipi. 

e 

Era un ger cumplit. Și-a ridicat gulerul, apoi și-a tras căciula 

pe urechi. Gura îi mirosea a pastă de dinţi, iar aburul 


8 


respirației îi învăluia capul ca un norișor. Taxiul a oprit în faţa 
blocului chiar în momentul în care Annika a închis ușa de la 
intrare. 

— La docul Hammarby, vă rog. Mai exact, la stadionul 
olimpic, i-a spus Annika șoferului după ce s-a așezat pe 
bancheta din spate, punându-și alături geanta de umăr. 

Taximetristul s-a uitat la ea în oglinda retrovizoare. 

— Sunteţi Annika Bengtzon de la Kvällspressen, nu-i așa? a 
întrebat-o, schițând un zâmbet. Vă citesc deseori articolele. 
Mi-a plăcut ce-aţi scris despre Coreea - copiii mei sunt de 
acolo. Am fost și eu la Panmunjom?. Descrierile dumneavoastră 
se potriveau exact cu ce-am văzut eu acolo. Soldaţii care 
stăteau față în faţă în zona demilitarizată și n-aveau voie să 
vorbească unul cu altul... Mi-a plăcut articolul ăla. 

Ca de obicei, Annika asculta laudele care i se aduceau fără să 
le ia în seamă. Sau se străduia să nu le ia în seamă. Dacă și-ar fi 
închipuit că era foarte bună, poate că ar fi pierdut acea stare 
de graţie - sau ce-o fi fost - mulţumită căreia reușea să scrie. 

— Vă mulţumesc. Mă bucur că v-a plăcut. Credeţi c-o puteţi 
lua prin Tunelul de Sud? Sau ar fi mai bine să mergem pe la 
suprafaţă? 

La fel ca majoritatea colegilor săi, taximetristul era la curent 
cu ultimele noutăţi. Dacă undeva în ţară se întâmpla ceva la ora 
patru dimineaţa, aveai de dat două telefoane: unul la poliţie și 
altul la compania de taxiuri din orașul respectiv. In felul acesta, 
puteai fi sigur că făceai rost de suficient material ca să scrii un 
articol pentru a doua zi. De la poliţie aflai ce se întâmplase, iar 
de la unul dintre taximetriști primeai, cu siguranţă, o mărturie 
de la faţa locului. 

— Când s-a produs explozia, mă aflam pe Götgatan, a spus 
șoferul, virând pe o linie continuă dublă. Se zgâlțâiau stâlpii de 
iluminat, ce mai! „Dumnezeule, mi-am zis, ne bombardează 
rușii!” Am întrebat prin staţie ce s-a întâmplat și mi s-a spus că 
stadionul Victoria a fost făcut praf. Unul dintre colegii mei se 
afla acolo când s-a întâmplat. Tocmai dusese un client la unul 
dintre localurile fără autorizaţie care s-au deschis în clădirile 
alea noi... 

Mașina gonea spre primărie, iar Annika a scos din geantă un 


> Panmunjom: localitate situată la graniţa dintre Coreea de Nord şi 
Coreea de Sud. 


9 


creion și un carneţel. 

— Şi cum se simte acum? 

— Cred că bine... O bucată de metal i-a intrat prin geamul 
din stânga și a trecut pe lângă el la doar câţiva centimetri. Mi 
s-a zis prin staţie că are doar câteva zgârieturi pe faţă. 

Au trecut pe lângă stația de metrou Gamla Stan, 
apropiindu-se în viteză de Slussen’. 

— Unde l-au dus? 

— Pe cine? 

— Pe colegul rănit de schijă. 

— Ah, pe Brattström... Cred că la Spitalul de Sud, e cel mai 
aproape de stadion. 

— Care-i numele lui complet? 

— Nu știu. O să întreb prin staţie... 

Îl chema Arne Brattström. Annika și-a scos telefonul mobil, 
și-a pus în ureche dispozitivul hands-free și a format numărul 
lui Jansson, care se afla în redacţie. Acesta s-a uitat pe 
display-ul telefonului fix de pe biroul său și a recunoscut 
imediat numărul de mobil al colegei sale. 

— A fost rănit un taximetrist pe nume Arne Brattström, i-a 
spus ea. L-au dus la Spitalul de Sud. Poate îi facem o vizită și 
obținem informaţii pentru un articol... 

— Bine, i-a răspuns Jansson. O să verificăm. 

A luat receptorul de la gură, apoi a strigat la un reporter de 
noapte: 

— Fă o verificare pe numele Arne Brattström! Şi sună la 
poliție. Întreabă dacă rudele lui au aflat c-a fost rănit. Apoi 
sun-o pe nevastă-sa, dacă e căsătorit! 

Jansson a dus iarăși receptorul la gură: 

— Avem o fotografie de sus a stadionului. Când ajungi acolo? 

— În șapte-opt minute, i-a răspuns Annika. Depinde de cât 
stăm la cordonul de polițiști. Tu ce faci? 

— Până una-alta, avem știrea propriu-zisă și câteva informaţii 
de la poliţie, iar reporterii de noapte îi sună pe locatarii din 
blocurile de vizavi, ca să afle detalii. Unul dintre reporteri e 
deja acolo, dar, în curând, o să se ducă acasă. Şi facem o listă a 
atentatelor cu bombă care au avut loc la ediţiile precedente ale 


3 Slussen: zonă din centrul Stockholmului unde se află ecluza care 
separă lacul Mälaren şi Marea Baltică. 


10 


Jocurilor Olimpice. Am aflat și cum îl cheamă pe individul care 
a aruncat cu petarde pe mai multe stadioane din Stockholm și 
Gothenburg în perioada când Stockholmul și-a depus 
candidatura pentru organizarea Jocurilor Olimpice... 

Jansson a fost întrerupt de cineva. Annika auzea prin telefon 
agitația care domnea în redacție. 

— Atunci o să te sun imediat ce aflu noutăţi, i-a spus ea 
repede, apoi a închis. 

— Se pare că poliţia a făcut un cordon în jurul zonei fierbinţi, 
a intervenit taximetristul. Ar fi bine să încercăm pe la intrarea 
din spate. 

Şoferul a cotit pe Folkungagatan, apoi a pornit în viteză spre 
strada Värmdö. Annika a format un nou număr și, în timp ce 
aștepta să i se răspundă, a văzut pe geam câţiva cheflii care se 
duceau acasă, mergând împleticit. Erau destul de mulţi - mai 
mulţi decât și-ar fi închipuit. Dar și-a dat seama că așa se 
întâmpla noapte de noapte; Annika nu ieșea din casă la acea 
oră decât atunci când avea loc o crimă. Uitase că orașul nu era 
doar decorul infracţiunilor și al drumurilor de serviciu. 
Stockholmul avea și o altă viaţă, care nu putea fi trăită decât 
noaptea. 

În cele din urmă, i-a răspuns vocea încordată a unui bărbat. 

— Ştiu că deocamdată nu-mi poţi spune nimic, a început 
Annika, dar aș vrea să știu când o să ai timp să stai de vorbă cu 
mine. Te sun eu, numai spune-mi când poţi vorbi. 

— Bengtzon, zău că nu știu, i-a răspuns bărbatul cu un oftat. 
Sună-mă mai încolo. 

Annika s-a uitat la ceas. 

— E patru fără douăzeci. Pregătesc un articol pentru ediţia 
de azi. Să te sun pe la șapte jumate? 

— Mda, sună-mă la șapte jumate. 

— Bine, pe curând! 

Reușise să-i smulgă o promisiune, așa că sursa ei nu mai 
avea cum să dea înapoi. Poliţiștii nu-i puteau suferi pe 
reporterii care sunau după un incident major ca să ceară toate 
detaliile. Chiar dacă poliția avea informaţii, era greu de stabilit 
ce anume putea fi dat publicităţii, în jurul orei șapte și 
jumătate, Annika urma să aibă propriile observaţii, întrebări și 
teorii, iar anchetatorii de la Krim - biroul de investigaţii 
criminalistice - aveau să știe ce anume puteau face public. 


11 


Deci, totul mergea bine. 

— Deja se vede fumul, i-a spus taximetristul. Annika s-a 
aplecat un pic între cele două scaune din faţă și s-a uitat în sus, 
spre dreapta. 

— Ah, da! Se vede... 

Fumul subţire și negru se înălța spre luna palidă aflată în 
primul pătrar. Taxiul a ieșit de pe strada Värmdö și a luat-o pe 
centura de sud, care era blocată începând de la câteva sute de 
metri de intrarea în tunel și de stadion. Vreo zece mașini 
așteptau la barieră. Taximetristul a oprit în spatele coloanei, iar 
Annika i-a plătit cu cardul pentru taxiuri. 

— Când vă întoarceţi? a întrebat-o șoferul. Vreţi să vă aştept? 

— Nu, mulțumesc, i-a răspuns ea cu un zâmbet ușor. O să 
stau ceva timp pe-aici... 

Și-a pus în geantă creionul, carneţelul și mobilul, iar înainte 
să închidă ușa, taximetristul i-a strigat: 

— Crăciun fericit! 

„Dumnezeule! și-a zis Annika. Mai e o săptămână până la 
Crăciun și deja au început cu urările!” 

— Crăciun fericit! i-a urat ea prin geamul portierei. 

S-a apropiat de barieră, croindu-și drum printre mașini și 
oameni. Nu era păzită de poliție. Foarte bine. Dacă ar fi fost 
polițiști, ar fi trebuit să le dea socoteală. A sărit peste bariera 
de lemn montată de angajaţii de la administraţia drumurilor, 
alunecând ușor când a ajuns pe partea cealaltă. Se uita ţintă la 
complexul olimpic, fără să ia în seamă strigătele indignate ale 
celor din urma ei. Trecuse de multe ori cu mașina pe acolo și, 
de fiecare dată, fusese fascinată de construcţia aceea enormă: 
stadionul Victoria era construit pe un deal stâncos unde înainte 
se aflase o pârtie de schi. Trebuise ca dealul să fie excavat și 
bineînțeles că ecologiștii făcuseră mare tărăboi, ca de fiecare 
dată când erau tăiaţi doi-trei copaci. Centura de sud traversa 
dealul chiar pe sub stadion, dar intrarea în tunel fusese blocată 
de bucăţi mari de beton și de câteva mașini ale serviciilor de 
urgenţă. Luminile girofarurilor se reflectau în asfaltul alunecos. 
Inainte, tribuna nordică a stadionului se înălța deasupra 
tunelului ca o ciupercă uriașă, dar acum era grav avariată. 
Probabil că bomba explodase chiar acolo. Pe fundalul cerului 
întunecat, ceea ce altădată era forma rotunjită a tribunei 
devenise o linie zimţată, întreruptă de fisuri enorme. Annika a 


12 


luat-o la fugă spre stadion, dându-și seama că ar fi putut s-o 
oprească cineva. 

— Hei, unde mergi? a strigat un pompier. 

— Acolo! i-a răspuns ea. 

— Accesul în zonă e interzis! N 

— Ce să-ți spun?!, a bombănit Annika. Incearcă să mă prinzi! 

A alergat mai departe, cotind spre dreapta. Canalul Sickla 
era îngheţat. Deasupra gheții se înălța o platformă de beton pe 
care se sprijinea pasajul înainte să intre în tunel. Annika s-a 
cățărat pe gard, apoi a sărit pe partea cealaltă, de la o înălțime 
de un metru, iar când a aterizat, geanta de umăr i s-a zgâlțâit 
zdravăn. 

S-a oprit preţ de o clipă și s-a uitat în jur. Mai fusese la 
stadion doar de două ori: prima oară la o conferinţă de presă, 
iar a doua oară, toamna trecută, într-o duminică după-amiază, 
cu prietena ei, Anne Snapphane. In dreapta, se afla satul 
olimpic; clădirile din docul Hammarby, unde aveau să locuiască 
atleţii pe perioada Olimpiadei, erau aproape terminate. 
Ferestrele se transformaseră în găuri negre - explozia spărsese 
toate geamurile. În faţă, se deslușea cu greu un teren de 
antrenamente învăluit în întuneric, iar în stânga, un zid de 
beton înalt de vreo zece metri. Deasupra lui se vedea parcul din 
faţa intrării principale în stadion. 

Annika a luat-o la fugă pe drumul care ducea la stadion, 
încercând să identifice sunetele pe care le auzea: o sirenă 
îndepărtată, voci difuze și șuierul furtunurilor de apă folosite 
de pompieri sau poate un ventilator enorm. La o oarecare 
distanță de drum, se vedeau girofarurile mașinilor de la 
serviciile de urgenţă. Annika a ajuns la niște trepte pe care a 
dat să le urce în grabă, ca să ajungă la stadion, dar, chiar în 
momentul acela un poliţist s-a apucat să întindă o bandă alb cu 
albastru. 

— Perimetrul urmează să fie izolat, i-a spus el. 

— Fotograful meu se află acolo, i-a răspuns Annika. Nu vreau 
decât să mă duc să-l iau. 

Polițistul i-a făcut semn să treacă. „Ar fi bine să nu mai mint 
atâta”, și-a zis ea. 

Șirul de trepte era întrerupt de trei platforme identice. Când 
a ajuns sus, a trebuit să-și tragă sufletul. Parcul din faţa intrării 
era plin de mașini ale serviciilor de urgenţă și de oameni care 


13 


umblau de colo-colo. Doi dintre stâlpii care susțineau tribuna 
de nord se prăbușiseră, iar de jur-împrejur erau împrăștiate 
resturi de scaune verzi. Un car de televiziune tocmai venise la 
faţa locului. Annika a văzut un reporter de la un alt tabloid - 
singurul rival serios pe care îl avea Kvällspressen - și trei 
fotoreporteri independenţi. A ridicat capul și s-a uitat în 
craterul făcut de explozie. Cinci elicoptere, dintre care cel 
puţin două erau ale presei, survolau perimetrul la mică 
altitudine. 

— Annika! a strigat cineva. 

Era Johan Henriksson, fotograful de la Kvällspressen - un 
colaborator de douăzeci și trei de ani care venise din nord, de 
la un ziar local din Ostersund. Era talentat și ambițios, două 
calităţi dintre care mai importantă era a doua. S-a apropiat în 
fugă de ea, zdruncinându-și cele două aparate atârnate de gât 
și husa de pe umăr. 

— Ce-ai aflat? l-a întrebat Annika, scoţându-și carneţelul și 
creionul. 

— Am ajuns aici la jumătate de minut după pompieri. Am 
cerut unei ambulante să ducă la spital un taximetrist ușor rănit. 
Pompierii n-au reușit să arunce apă până în tribună, așa că au 
băgat mașinile în stadion. Am făcut fotografii din exterior, dar 
nu mi-au dat voie înăuntru. lar în urmă cu câteva minute, 
polițiștii au început să se agite ceva de speriat! Cred că s-a 
întâmplat ceva. 

— Sau poate că au descoperit ceva..., a spus Annika. 

Și-a pus carneţelul în buzunar, apoi a pornit în grabă spre 
locul unde își amintea că se afla una dintre intrări, ţinând 
creionul în mână ca pe un baston. Dacă n-o înșela memoria, 
trebuia să fie undeva în dreapta, chiar sub tribuna prăbușită. A 
traversat harababura de nedescris din parc fără ca nimeni să 
încerce s-o oprească. Și-a croit drum printre moloz, bârne de 
oțel contorsionate și bucăţi de scaune verzi. A urcat scara cu 
patru șiruri de trepte care ducea spre intrare, iar când a ajuns 
sus, abia mai putea să respire. Poliţia pusese deja în faţa 
intrării un cordon complet inutil, dat fiind că ușile nu fuseseră 
avariate și erau încuiate. Respectându-și obiceiul, companiile 
de securitate suedeze nu se puteau abţine să nu pună mici 
abtibilduri caraghioase pe ușile tuturor clădirilor pe care 
fuseseră angajate să le păzească. Stadionul olimpic nu făcea 


14 


excepţie. Annika și-a scos iarăși carneţelul ca să-și noteze 
numele și numărul de telefon al companiei. 

— Vă rog să părăsiţi zona! Stadionul se poate prăbuși în 
orice moment! Repet... 

Acest avertisment se auzea din difuzoarele unei mașini de 
poliție care străbătea parcul cu viteză mică. Toată lumea s-a 
retras spre zona pentru antrenamente și satul olimpic. În loc să 
se întoarcă în parc, Annika s-a furișat pe lângă peretele 
stadionului, coborând panta domoală din stânga. Erau mai 
multe intrări și voia să le vadă pe toate - niciuna dintre ele nu 
părea să fi fost avariată sau forțată. În cele din urmă, Annika a 
fost oprită de un poliţist. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar a venit momentul să vă duceţi 
acasă, i-a spus el, apucând-o de braţ. 

— Cine conduce investigaţiile? a întrebat ea, arătându-i 
legitimaţia de presă. 

— Ofiţerul e prea ocupat ca să stea de vorbă cu 
dumneavoastră. Trebuie să plecaţi de aici. Evacuăm întreaga 
zonă, i-a explicat polițistul, care era destul de agitat. 

Annika s-a smuls din strânsoarea lui, l-a privit în faţă și s-a 
gândit să-și încerce norocul: 

— Ce-aţi descoperit în stadion? 

— Nu se știe cu siguranţă, i-a răspuns polițistul, umezindu-și 
buzele cu limba. Și, oricum, n-am voie să vă spun. 

„Vasăzică așa!”, s-a gândit Annika. 

— Cine ar putea să-mi spună? Şi când? 

— Nu știu. Vorbiţi cu ofiţerul de presă de la Krim. lar acum 
chiar trebuie să plecaţi de aici! 

e 

Poliţiștii au izolat întreg perimetrul, inclusiv zona pentru 
antrenamente, care se afla la câteva sute de metri de stadion. 
Annika l-a găsit pe Henriksson lângă clădirea în care urmau să 
fie amenajate câteva restaurante și un cinematograf. În faţa 
oficiului poștal, acolo unde trotuarul era cel mai lat, fusese 
amenajat în pripă un centru de presă. Jurnaliștii se adunaseră 
în jurul centrului improvizat și mulţi dintre ei umblau de 
colo-colo cu zâmbetul pe buze, salutându-și colegii. Annikăi nu-i 
plăceau deloc palmele amicale pe care și le dădeau pe spate 
ziariștii - când veneau să culeagă informaţii despre accidente, 
cei mai mulţi dintre ei nu făceau decât să se fâţâie și să-și 


15 


povestească unii altora pe la ce chefuri fuseseră în ultima 
vreme. Annika s-a tras la o parte împreună cu fotograful. 

— Trebuie să te duci la redacţie? l-a întrebat ea. Ziarul 
merge la tipar. 

— Nu, fotoreporterii independenţi care tocmai au plecat au 
luat și filmele mele, așa că pot să mai rămân. 

— Perfect! Presimt că urmează să se întâmple ceva. 

Un car de televiziune a oprit chiar lângă ei. Annika și 
fotograful au plecat de lângă centrul de presă și s-au apropiat 
de canal, trecând pe lângă bancă și farmacie. Annika s-a oprit, 
privind spre stadion. Mașinile de poliţie și cele ale pompierilor 
încă se aflau în parcul din faţa intrării principale. Oare ce 
făceau acolo? Dinspre mare bătea un vânt tăios, iar gheaţa din 
golful Hammarby era brăzdată de o crăpătură uriașă, 
asemănătoare cu o rană neagră. Annika s-a întors cu spatele la 
vânt, încălzindu-și nasul cu mâinile înmănușate. Deodată, a 
zărit printre degete două mașini albe în dreptul podului 
pietonal din cartierul Södermalm. Ce naiba, era o ambulanţă! 
Și mașina unui doctor! S-a uitat la ceas: era cinci fără douăzeci 
și cinci. Nu putea să-și sune sursa decât peste trei ore. Şi-a pus 
dispozitivul hands-free în ureche și a sunat la biroul de presă al 
Krim, dar nu i-a răspuns nimeni. Apoi l-a sunat pe Jansson. 

— Ia zi, ce vrei? a întrebat-o el. 

— Am văzut o ambulanţă care se apropie de stadion. 

— În șapte minute trebuie să predau un material! 

Annika a auzit zgomotul tastelor. 

— Ce spun agenţiile de presă? l-a întrebat ea. S-a vorbit până 
acum despre vreun rănit? 

— Până acum, singurul rănit e taximetristul ăla, dar încă n-a 
vorbit nimeni cu el. Știm doar că stadionul a fost grav avariat. 
Și avem câteva declaraţii de la biroul de presă al Krim. 
Deocamdată, nu ne-au zis mare lucru. Numai chestii de 
umplutură. 

— Am aflat că taximetristul a fost trimis la spital în urmă cu o 
oră. De pe frecvențele poliţiei nu s-a aflat nimic? 

— Nimic interesant. 

— Nici măcar informaţii incomplete? 

— Nu. 

— Iar de la posturile de radio? 


16 


— Până acum, nimic. La ora șase, o să se dea pe TV2:un 
buletin de știri special. 

— Da, am văzut un car de televiziune lângă stadion. 

— Stai cu ochii-n patru! Te sun înainte să trimit la tipografie 
prima pagină. 

Jansson a închis, iar Annika a rămas cu casca în ureche. 

— De ce foloseşti chestia aia? a întrebat-o Henriksson, 
făcând un semn cu mâna spre firul care îi atârna din ureche. 

— Nu știai că radiaţiile de la mobil îți prăjesc creierul? i-a 
răspuns ea zâmbind. E foarte comod: pot să fug, să scriu și să 
vorbesc la telefon în același timp. Și e silențios: nu auzi când 
dau un telefon. 

li lăcrimau ochii din pricina frigului, iar ca să poată vedea ce 
se întâmpla în apropierea stadionului, a trebuit să clipească de 
câteva ori. 

— Ai cumva un obiectiv telefoto? 

— Nu, că nu-l pot folosi pe întunericul ăsta, i-a răspuns 
Henriksson. 

— Atunci ia obiectivul cel mai puternic și încearcă să vezi ce 
se întâmplă acolo, i-a cerut Annika, făcând un semn cu mâna 
înmănușată. 

Henriksson a oftat ușor, apoi și-a pus husa jos și a început să 
scotocească prin ea. 

— Și am nevoie de un trepied... a mormăit el. 

Cele două mașini intraseră pe o pantă acoperită cu iarbă și 
parcaseră în dreptul scărilor care duceau la una dintre intrări. 
Din mașina doctorului au coborât trei bărbaţi care au rămas în 
picioare lângă ea, stând de vorbă. Un poliţist în uniformă s-a 
apropiat și a dat mâna cu ei. În ambulanţă, nu se vedea nicio 
mișcare. 

— Pare că nu se grăbesc, a spus Henriksson. 

Apoi s-au apropiat de nou-veniţi alți doi bărbaţi: unul era 
polițist în uniformă, iar despre celălalt fotograful a presupus că 
era poliţist în civil. Vorbeau și gesticulau, iar unul dintre ei a 
făcut semn cu mâna spre spărtura rămasă în urma exploziei. 

Annikăi i-a sunat mobilul. 

— Alo! a răspuns ea. 

— Ce face ambulanta? a întrebat-o Jansson. 

— Nimic. Așteaptă. 


+ TV2: unul dintre posturile Televiziunii Naţionale Suedeze. 
17 


— Şi ia zi, ai aflat ceva? 

— Ai reușit să dai de taximetristul rănit? 

— Nu încă, dar am trimis niște oameni la spital. Nu-i 
căsătorit și nici n-are iubită. 

— Ai încercat să iei legătura cu Christina Furhage, șefa 
Comitetului Olimpic? 

— N-am reușit să dau de ea. 

— Cred că-i distrusă... A muncit atât de mult pentru Jocurile 
astea. Trebuie să tratăm incidentul și din perspectiva 
Olimpiadei. Ce urmări o să aibă această explozie? Va putea fi 
reparată tribuna la timp? Ce părere are Samaranch’? Și alte 
chestii de genu” ăsta. 

— Da, așa ne-am gândit și noi. Deja avem oameni care se 
ocupă de toate astea. 

— Bine, atunci o să scriu un material despre explozie. Cred 
că e vorba de un sabotaj. O să împart materialul în trei secţiuni: 
încercările poliției de a identifica atentatorul, cum arată 
stadionul după explozie și... Annika s-a oprit. 

— Alo! Bengizon!... 

— Au deschis ușile din spate ale ambulanţei, a spus ea după 
câteva clipe. Scot o targă cu rotile și o împing spre intrarea în 
stadion. La naiba, Jansson! Au mai găsit o victimă! 

— Bine. Deci avem trei secţiuni: investigaţiile poliţiei, 
mărturii de la fața locului și victima. lți pun la dispoziţie 
paginile șase, șapte și opt, plus paginile de mijloc, a spus 
Jansson, apoi a închis. 

Annika era cu ochii-n patru, în timp ce echipajul ambulanţei 
se îndrepta spre stadion. Aparatul lui Henriksson bâzâia. 
Niciun alt jurnalist nu observase cele două mașini albe care 
sosiseră la stadion, pentru că perspectiva le era blocată de 
construcțiile din zona pentru antrenamente. 

— Doamne, ce frig e! a spus Henriksson după ce nou-veniţii 
au intrat în stadion. 

— Hai să mergem în mașină și să dăm niște telefoane, i-a 
sugerat Annika. 

S-au întors la centrul de presă improvizat. Jurnaliștii stăteau 
în picioare și răbdau de frig. Cei din echipa TV își întindeau 
cablurile, iar câţiva reporteri suflau în pixuri ca să înmoaie 


5 Juan Antonio Samaranch Torelló (1920-2010): preşedinte al 
Comitetului Olimpic Internaţional în perioada 1980-2001. 


18 


pasta îngheţată. „De ce nu se învaţă odată să scrie cu creionul 
când temperatura scade sub zero grade?”, s-a întrebat Annika 
zâmbind. Angajaţii radiourilor, cu aparatele lor agăţate în 
spate, semănau cu niște insecte uriașe. Toată lumea aștepta. 
Unul dintre fotoreporterii independenţi care lucra pentru 
Kvällspressen tocmai se întorsese de la redacţie. 

— O să fie un fel de conferinţă de presă la ora șase, a spus el. 

— In direct pentru buletinul de știri special de la TV2... Ce 
pleașcă! a mormăit Annika. 

Henriksson își parcase mașina destul de departe, în spatele 
terenurilor de tenis, lângă clinica sportivă. 

— Când am venit, a trebuit să ocolesc o stradă pe care 
polițiștii o blocaseră deja, s-a scuzat el. 

Aveau ceva de mers. Annika simţea că-i amorţesc picioarele 
din pricina gerului. Începuse să ningă ușor - mare ghinion! Mai 
ales atunci când ai de gând să faci fotografii noaptea, cu un 
obiectiv telefoto. Au ajuns la Saab-ul lui Henriksson și au fost 
nevoiţi să dea jos zăpada de pe parbriz. 

— Foarte bine! a spus Annika, privind spre stadion. De aici 
vedem tot! Și ambulanta, și mașina doctorului. 

Au urcat amândoi în mașină și au pornit motorul ca să facă 
puţină căldură. Annika a încercat încă o dată să ia legătura cu 
biroul de presă al Krim, dar suna ocupat. A format numărul 
serviciului de urgenţă și a întrebat cine a anunţat incidentul, 
câte telefoane primiseră, dacă fusese rănit cineva din blocurile 
învecinate și dacă aveau vreo idee despre amploarea 
pagubelor. Ca de obicei, i s-a răspuns la cele mai multe dintre 
întrebări. 

Apoi a format numărul de pe abţibildul găsit pe portile 
stadionului Victoria - era numărul companiei de securitate care 
asigura paza arenei olimpice. l-a răspuns cineva de la 
dispeceratul aflat în cartierul Kungsholmen, în partea 
central-vestică a Stockholmului. A întrebat dacă în primele ore 
ale nopții se declanșase vreunul dintre dispozitivele amplasate 
la stadion. 

— Nu avem voie să divulgăm informaţii despre apelurile de 
urgenţă pe care le primim, i-a spus bărbatul de la dispecerat. 

— Înţeleg, i-a răspuns Annika, dar nu vă întreb despre un 
apel de urgenţă pe care l-aţi primit, ci despre unul pe care 
probabil nu l-aţi primit. 


19 


— Sunteţi cumva surdă? 

— Bine, atunci s-o luăm altfel. Cum primiţi un apel de 
urgenţă? 

— Păi..., apelul ajunge aici. 

— La dispecerat? 

— Da, unde altundeva? Apelul ajunge într-un computer, iar 
computerul afișează pe ecran un plan de acţiune. 

— Deci, dacă aţi fi primit un apel de urgenţă de la stadionul 
olimpic, v-ar fi apărut pe ecran? 

— Păi..., da! 

— Și apoi computerul ar fi afișat pașii pe care ar fi trebuit 
să-i urmaţi? 

— Da..., exact! 

— Și cum aţi intervenit în noaptea asta? Că n-am văzut nicio 
mașină a companiei la faţa locului. 

Bărbatul a tăcut. 

— Stadionul Victoria a fost aruncat în aer. Suntem de acord 
în privinţa asta, așa-i? Ce trebuie să faceţi dacă una dintre 
construcțiile din perimetrul olimpic ia foc ori este avariată 
într-un fel sau altul? 

— Păi, ne apare pe ecran, a răspuns bărbatul. 

— Şi ce-ati făcut? 

Bărbatul a tăcut iarăși. 

— Deci n-aţi primit niciun apel de urgenţă de la stadion, nu-i 
așa? a întrebat Annika. 

Dispecerul a tăcut câteva clipe, apoi a răspuns: 

— Nu pot să vă spun nimic nici despre apelurile pe care nu le 
primim. 

Annika a tras aer în piept și a zâmbit: 

— Vă mulţumesc! 

— Dar n-o să publicați nimic din ce v-am spus, nu? a 
întrebat-o dispecerul pe un ton îngrijorat. 

— Nimic din ce mi-aţi spus? i-a răspuns Annika. Păi, aproape 
că n-aţi scos niciun cuvânt. N-aţi făcut decât să-mi amintiţi 
întruna că trebuie să respectaţi politica de confidenţialitate a 
companiei. 

Apoi a închis. Gata, reușise să capete o imagine de ansamblu 
asupra incidentului. A tras iarăși aer în piept și s-a uitat prin 
parbriz. Una dintre mașinile de pompieri plecase, dar 
ambulanţa și mașina doctorului erau în continuare parcate 


20 


lângă stadion. Sosiseră și pirotehniștii - mașinile lor erau 
împrăștiate prin tot parcul din faţa intrării principale. Câţiva 
bărbaţi în combinezoane gri își luau echipamentul din mașini. 
Focul fusese stins, așa că nu se mai vedea decât foarte puţin 
fum. 

— Cum a aflat ziarul nostru de toată povestea asta? l-a 
întrebat Annika pe fotograf. 

— De la Smidig. 

De obicei, fiecare redacţie are câţiva vânzători de ponturi 
mai mult sau mai puţin profesioniști, care urmăresc cu mare 
atenţie domeniul în care sunt specializaţi. Kvällspressen nu 
făcea excepţie de la această regulă. Smidig și Leif erau cei mai 
buni informatori cu privire la activitatea poliţiei: îi ascultau 
frecvențele non-stop. Imediat ce se întâmpla ceva mai mult sau 
mai puţin important, sunau la redacţiile ziarelor și dădeau de 
veste. Unii informatori își făceau veacul prin arhivele diferitelor 
instituții juridice și ale celor guvernamentale. 

Cufundată în gânduri, Annika își plimba privirea pe deasupra 
complexului olimpic. Chiar în faţa ei se afla clădirea cu zece 
etaje de unde aveau să fie coordonate toate activităţile din 
cadrul Olimpiadei. Acoperișul acelui bloc și colina pe care se 
înălța stadionul erau unite printr-o pasarelă. Ce ciudat! Cine ar 
fi vrut s-o străbată? A urmărit pasarela cu privirea de la un 
capăt la altul. 

— Henriksson, va trebui să mai fotografiem ceva. 

S-a uitat la ceas. Era cinci și jumătate. Sigur aveau să 
termine până să înceapă conferinţa de presă. 

— Dacă urcăm până la flacăra olimpică de pe vârful dealului, 
o să avem o perspectivă foarte amplă. 

— Crezi? a întrebat fotograful cu un aer neîncrezător. 
Zidurile sunt atât de înalte, încât nu poţi să le sari și nici să 
arunci o privire înăuntru. 

— Se prea poate să nu vedem terenurile olimpice, dar cine 
știe, poate vedem tribuna de nord, că doar aia ne interesează 
acum. 

Henriksson s-a uitat la ceas. 

— Oare avem timp? Şi nu cumva ăia din elicopter au 
fotografiat tot? N-ar fi mai bine să urmărim ambulanta? 

Annika și-a mușcat buza de jos. 

— Acum nu-i niciun elicopter deasupra stadionului. Poate că 


21 


poliţia le-a ordonat să se retragă. O să cerem unui fotograf 
independent să supravegheze ambulanta... Hai să mergem! 

Salvarea fusese zărită și de către ceilalţi jurnaliști și toţi 
puneau întrebări în stânga și-n dreapta. Echipa de la TV2 își 
mutase duba mai aproape de canal, ca să obțină imagini mai 
bune ale stadionului. Un reporter îngheţat făcea repetiţii 
pentru transmisiunea în direct de la ora șase. Nu se vedea 
niciun polițist în zonă. După ce au primit câteva indicaţii de la 
Annika,  fotoreporterii independenți care colaborau cu 
Kvällspressen au plecat de acolo. 

Ca să ajungă în vârful dealului, au avut nevoie de mai mult 
timp decât își închipuise ea. Înaintau greu, pentru că terenul 
era pietros și alunecos. Se împiedicau și înjurau în întuneric. În 
plus, Henriksson căra și un trepied enorm. N-au întâlnit nicio 
barieră a poliţiei și, până la urmă, au urcat panta destul de 
repede, dar, când au ajuns în vârful dealului, au dat peste un 
zid de beton de vreo doi metri. 

— Nu pot să cred! a gemut Henriksson. 

— Poate că-i mai bine așa, i-a spus Annika. Haide, urcă-te pe 
umerii mei. Te ridic, apoi te caţeri pe flacăra olimpică. De acolo 
sigur o să vezi ceva. 

Fotograful s-a holbat la ea. 

— Vrei să urc pe flacăra olimpică? 

— De ce nu? Nu-i aprinsă și nici n-a fost împrejmuită de 
poliţie. Sunt sigură că poţi să te caţeri pe platformă. E doar la 
un metru deasupra zidului. Gândește-te că urmează să susţină 
flacăra olimpică, așa că n-o să se rupă sub greutatea ta... 
Haide! 

Annika i-a dat trepiedul și husa aparatului, apoi Henriksson 
s-a căţărat pe structura de metal. 

— E plină de găuri! a strigat el. 

— Sunt găuri prin care iese gazul... i-a explicat Annika. Ia 
spune-mi, vezi tribuna de nord? 

Henriksson s-a ridicat în picioare și s-a uitat spre stadion. 

— Vezi ceva? a strigat Annika. 

— Bineînţeles! i-a răspuns fotograful, apoi și-a ridicat ușor 
aparatul și a început să fotografieze. 

— Şi ce vezi? 

Henriksson și-a coborât aparatul, fără să-și ia ochii de la 
stadion. 


22 


— Au adus câteva reflectoare ca să lumineze tribuna, a 
început el să explice. Sunt vreo zece oameni care adună niște 
rămășițe și le pun în săculeţi de plastic. li văd și pe tipii care au 
coborât din mașina doctorului. Şi ei adună niște chestii. Sunt 
foarte meticuloși. 

Apoi a dus iarăși aparatul la ochi. Annika simţea că i se face 
părul măciucă. Rahat! Oare era chiar atât de grav? Henriksson 
și-a desfăcut trepiedul, iar după ce-a terminat trei role de film, 
a coborât. Alergau amândoi și alunecau pe panta dealului, 
șocați și puţin îngreţoșaţi. Oare ce strângeau doctorii în 
săculeţii ăia? Resturi de explozibil? Slabe șanse... 

S-au întors la centrul de presă de pe trotuar la șase fără două 
minute.  Proiectoarele camerelor de televiziune luminau 
întreaga scenă, iar fulgii străluceau în lumina lor albăstrie. 
Echipa de la TV2 pusese totul la punct, iar reporterul își 
pudrase fața. Un grup de polițiști, în frunte cu comandantul lor, 
s-a apropiat de grupul jurnaliștilor. Au trecut de barieră și s-au 
oprit. În faţa lor se afla un zid de reporteri. Comandantul a mijit 
ochii din pricina reflectoarelor și în jurul său s-a făcut liniște 
deplină. Şi-a aruncat ochii pe hârtia din mână, apoi a ridicat 
privirea și a început sa vorbească. 

— În noaptea aceasta, la ora 3:17, o încărcătură explozivă a 
fost detonată pe stadionul Victoria din Stockholm. Deocamdată, 
nu se știe ce fel de explozibil a fost folosit. Detonaţia a avariat 
grav tribuna de nord. Încă nu se știe dacă va putea fi reparată. 

A făcut o pauză și și-a consultat încă o dată hârtiile. 
Aparatele foto ţăcăneau, iar camerele video bâzâiau discret. 
Annika stătea în partea stângă, la o distanţă destul de mare, ca 
să audă ce spune polițistul și, în același timp, să urmărească 
ambulanta. 

— Explozia a provocat un incendiu, dar pompierii au reuşit 
să-l stingă. 

Încă o pauză. 

— Un taximetrist a fost rănit de o bucată de grindă care i-a 
spart geamul din stânga al mașinii, a continuat comandantul. 
Bărbatul a fost dus la Spitalul de Sud și se află în afara oricărui 
pericol. Fațadele și ferestrele a zece clădiri de pe cealaltă parte 
a canalului Sickla au fost avariate. E vorba de clădiri aflate în 
construcţie și care încă nu sunt locuite. Până în prezent, n-au 
fost descoperite alte victime. 


23 


O altă pauză. Apoi ofițerul a continuat cu un aer obosit și 
posomorât. 

— E vorba de o acţiune de sabotaj. Dispozitivul explozibil 
care a distrus tribuna a fost foarte puternic. In prezent, 
strângem probe care ne vor ajuta să identificăm autorii. Facem 
tot ce ne stă în putinţă pentru a duce la capăt această 
investigaţie. Atât deocamdată. Vă mulţumesc. 

Apoi ofițerul s-a întors si s-a strecurat pe sub cordonul care 
izola perimetrul olimpic. Un val de voci și întrebări l-a făcut să 
se oprească. 

— ... vreun suspect? 

— ... alte victime? 

— ... medicii care au venit la faţa locului? 

— Atât deocamdată, a repetat ofițerul, apoi a plecat. 

Mergea cu pași hotărâți și cu umerii plecaţi, urmat de colegii 
săi. Grămada de jurnaliști s-a risipit imediat. Reporterul de la 
TV2 a intrat în lumina reflectoarelor, și-a prezentat materialul 
în faţa camerei, apoi a dat legătura în studio. Toată lumea 
apăsa frenetic pe tastele mobilelor și sufla în pixuri ca să le 
înmoaie pasta. 

— Mda, a comentat Henriksson, n-am aflat mare lucru. 

— Hai să mergem, i-a zis Annika. 

L-au lăsat la faţa locului pe unul dintre fotoreporterii 
independenţi și s-au îndreptat spre mașina lui Henriksson. 

— Hai să mergem în zona scuarului Vintertullstorget. Poate 
dăm de niște martori oculari. 

Au vizitat câţiva dintre oamenii care locuiau cel mai aproape 
de stadion: familii cu copii, pensionari, doi beţivi și niște tineri 
petrecăreţi. Unii dintre ei - nu toţi, desigur - au zis că au fost 
treziţi de bubuitură; mai întâi, au fost surprinși, apoi, au fost 
cuprinși de panică. 

— Ajunge, a spus Annika pe la șapte fără un sfert. Trebuie să 
punem cap la cap tot ce avem. 

Au urcat în mașină și au mers spre redacție în tăcere. Annika 
se gândea la titluri de articole și la paragrafele introductive. Și 
mintea lui Henriksson lucra: răsfoia și sorta negativele, se 
întreba care ar fi fost cele mai potrivite, developa filmul și usca 
fotografiile. 

Ninsoarea se înteţise, așa că temperatura crescuse, iar 
șoseaua devenise foarte alunecoasă. Când s-au apropiat de un 


24 


sens giratoriu, au văzut patru mașini care se tamponaseră, iar 
Henriksson a oprit ca să facă niște fotografii. 

Au ajuns în redacţie la șapte fără câteva minute. Atmosfera 
era destul de calmă, dar se vedea că toţi erau un pic agitaţi. 
Jansson încă era acolo; în weekend, redactorul de noapte se 
ocupa și de ediţiile locale. De obicei, sâmbăta nu trebuia decât 
să adauge un articol despre cine știe ce ciudăţenie, dar 
redacţia era întotdeauna pregătită să schimbe tot ziarul. Exact 
asta făceau în dimineaţa aceea. 

— la spune, avem material? a întrebat-o Jansson, 
ridicându-se de pe scaun în clipa când a văzut-o. 

— Eu așa zic, i-a răspuns Annika. Cred că în tribuna de nord 
a fost găsit un cadavru făcut praf. Bag mâna-n foc! În juma’ de 
oră o să știu cu siguranţă dacă-i adevărat sau nu. 

Jansson s-a legănat de pe un picior pe altul. 

— Juma’ de oră... nu se poate mai devreme? Annika și-a dat 
jos paltonul, aruncându-i o privire peste umăr. A luat un 
exemplar din ediţia de dimineaţă și s-a dus în biroul ei. 

— Bine..., a zis redactorul de noapte, apoi s-a așezat pe 
scaun. 

Mai întâi, Annika a scris articolul care descria ce se 
întâmplase - n-a făcut decât să rescrie și să dezvolte materialul 
pe care îl pregătise reporterul de noapte. A adăugat câteva 
mărturii ale vecinilor și declaraţia de la conferinţa de presă 
potrivit căreia incendiul fusese stins. Apoi s-a apucat de 
articolul cu mărturii de la faţa locului, în care a descris 
zgomotele din preajma stadionului și alte detalii de acest fel. La 
șapte și douăzeci și opt de minute și-a sunat sursa. 

— Nu-ţi pot divulga nimic deocamdată, i-a spus bărbatul de 
la celălalt capăt al firului. 

— Ştiu, i-ar răspuns Annika. Am să vorbesc eu, iar tu n-o să 
zici nimic sau o să mă corectezi dacă greșesc... 

— De data asta, nu pot, a întrerupt-o el. 

La dracu’! Annika a tras aer în piept și s-a hotărât să treacă 
la atac: 

— Mai întâi, ascultă ce vreau să-ţi spun! Uite cum cred că 
stau lucrurile: azi-noapte, cineva a murit pe stadion. A fost 
făcut pilaf undeva, în tribună. Chiar acum, câţiva oameni strâng 
rămășițele. Și cred că atentatul a fost comis de cineva din 
interior, pentru că toate alarmele au fost dezactivate. Stadionul 


25 


ăla e prevăzut cu sute de alarme: alarme antifurt, alarme de 
incendiu, senzori de mișcare etc. Ei bine, toate au fost 
dezactivate... Niciuna dintre intrările arenei n-a fost forțată. 
Cineva care avea cheia de la o ușă a pătruns în interior și a 
oprit alarmele - fie victima, fie făptașul. Iar acum încerci să afli 
cine, așa-i? 

Annika s-a oprit, ţinându-și respiraţia. 

— Nu poţi să publici chestiile astea acum, i-a spus polițistul. 

Annika a răsuflat ușurată. 

— Mai exact, ce nu pot publica? 

— Ipoteza omului din interior. Nu vrem să se afle. Alarmele 
erau în perfectă stare de funcţionare, dar au fost dezactivate. 
Și e adevărat că a murit cineva. Dar încă nu știm cine. 

Polițistul de la celălalt capăt al firului avea vocea unui om 
epuizat. 

— Şi când o să aflaţi? 

— Habar n-am. S-ar putea să fie greu de stabilit identitatea 
victimei... cu ochiul liber, ca să zic așa. Dar se pare că au fost 
descoperite alte indicii. E tot ce pot să-ţi spun. 

— E bărbat sau femeie? Polițistul a ezitat. 

— Nu acum, i-a răspuns el, apoi a închis. 

Annika i-a aruncat o privire lui Jansson. 

— Mi-a confirmat că a murit cineva, dar încă nu se știe cine. 

— Deci au găsit niște carne tocată..., a comentat Jansson. 

Annika a înghiţit în sec și a încuviinţat din cap. 

e 

Helena Starke s-a trezit cu o mahmureală îngrozitoare. Cât 
timp a stat întinsă în pat, a fost cum a fost, dar, când s-a dus să 
bea un pahar cu apă, a vomat pe covorașul din hol. A rămas în 
patru labe câteva clipe, gâfâind, apoi a reușit să ajungă la baie. 
A umplut cu apă paharul în care ţinea periuţa și l-a golit dintr-o 
sorbitură. Dumnezeule, n-avea să mai pună gura pe băutură 
niciodată! Când s-a uitat în oglindă, și-a văzut ochii injectaţi 
printre stropii de pastă de dinţi. Of, nu se mai învăţa minte 
odată! A deschis un dulăpior și a bâjbâit după tubul cu Tylenole. 
A înghiţit trei pastile cu multă apă și s-a rugat să nu le vomite. 

Apoi s-a dus în bucătărie cu pași împleticiţi și s-a așezat la 
masă. Coapsele goale i s-au crispat când au dat de scaunul 
rece. Oare cât băuse cu o noapte înainte? Sticla de coniac 


5 Tylenol: medicament cu proprietăţi analgezice şi antipiretice. 
26 


rămăsese pe masă - era goală. Şi-a lipit obrazul de tăblie și a 
încercat să-și aducă aminte ce se întâmplase. Restaurantul, 
muzica, figurile oamenilor - toate alcătuiau un singur 
flashback. Doamne, nici măcar nu-și putea aminti cum ajunsese 
acasă! Era cu Christina, nu-i așa? Parcă plecaseră împreună de 
la restaurant... 

A oftat, s-a ridicat în picioare, a pus apă într-un ibric și l-a 
luat cu ea. În drum spre dormitor, a strâns covorașul din hol și 
l-a aruncat în coșul cu rufe murdare; mai avea un pic și vomita 
încă o dată din pricina duhorii. 

Ceasul cu radio de pe noptieră arăta ora nouă fără cinci. A 
oftat iarăși. Pe măsură ce înainta în vârstă, se trezea din ce în 
ce mai devreme, mai ales dacă băuse cu o noapte înainte. Cu 
câţiva ani în urmă, dormea toată ziua după o beţie. Dar acum 
lucrurile stăteau altfel: se trezea devreme, cu o greață 
insuportabilă, apoi stătea toată ziua în pat și transpira. Moţăia 
din când în când, dar nu reușea să adoarmă. Adunându-și toate 
forţele, a întins mâna după ibric și a băut niște apă. A pus 
pernele una peste alta, proptindu-le de tăblie, apoi s-a sprijinit 
cu spatele de ele. Dintr-odată a văzut hainele pe care le purtase 
cu o noapte înainte; fuseseră împăturite cu grijă și așezate pe 
scrin - a simţit fiori reci pe șira spinării. Cine dracu' i le 
aranjase? Poate chiar ea. Lucrul cel mai înspăimântător când ţi 
se taie filmul la beţie e că umbli de colo-colo ca un zombie și 
faci lucruri absolut normale, fără să-ţi dai seama. S-a înfiorat 
numai când s-a gândit la chestia asta, apoi a pornit radioul. 
Voia să asculte niscaiva știri până își făcea efectul Tylenolul. 

Dar știrea zilei a făcut-o să vomite încă o dată. In plus, și-a 
dat seama că nu avea să se mai odihnească deloc în ziua aceea. 

După ce a tras apa ca să se ducă voma, a luat telefonul și a 
sunat-o pe Christina. 

e 

Agenţia de presă TT a dat publicităţii informaţiile pe care 
Annika le aflase în dimineaţa aceea abia la ora 9:04. Deci 
Kvăllspressen a fost primul ziar care a publicat știrea că la 
stadionul olimpic se descoperise o victimă. Titlurile lor de-o 
șchioapă sunau așa: EXPLOZIA DE LA STADIONUL OLIMPIC A 
FĂCUT O VICTIMĂ și DEJA A ÎNCEPUT URMĂRIREA 
ATENTATORULUI. 

Primul titlu era destul de riscant, dar Jansson l-a acceptat 


27 


până la urmă. Fotografia stadionului făcută de Henriksson de 
pe flacăra olimpică ocupa cea mai mare parte a celor două 
pagini de mijloc. Era o imagine impresionantă: reflectoarele 
care dădeau la iveală craterul, oamenii aplecaţi ca să adune 
resturi și fulgii care învăluiau toată scena. Era șocantă, dar nu 
macabră. Nu se vedea niciun pic de sânge și nici cadavrul, dar 
cei care se uitau la fotografie știau ce făceau toţi acei oameni. 
Deja vânduseră fotografia agenţiei Reuters. Buletinul de știri de 
la TV2 cita ziarul Kvällspressen, în timp ce crainicii de la postul 
naţional de radio pretindeau că ei ar fi difuzat primii știrea. 

După ce au dat ediţia la tipar, reporterii și redactorii de la 
departamentul Investigaţii s-au strâns în biroul Annikăi. Prin 
colţuri se vedeau cutii cu tot felul de mape și dosare pline cu 
tăieturi din ziare - erau articolele ei mai vechi. Canapeaua 
rămăsese de la ocupantul anterior al biroului, dar masa de scris 
era nouă. Annika fusese numită șefă la Investigaţii cu două luni 
înainte și tot atunci se mutase în acel birou. 

— Avem mai multe lucruri de lămurit, așa că va trebui să ne 
împărțim sarcinile, le-a spus ea colegilor, punându-și picioarele 
pe birou. 

După ce trimisese ediţia la tipografie și luase o pauză, 
oboseala o toropise ca o lovitură în moalele capului. S-a lăsat 
pe spate, ţinând în mână cana de cafea. 

— Unu: cine este victima găsită la tribună? Asta va fi marea 
știre a ediţiei de mâine și se prea poate să fie descoperite și 
alte cadavre. Doi: o să ne ţinem la curent cu investigaţiile 
poliţiei. Trei: trebuie să analizăm totul din perspectiva Jocurilor 
Olimpice. Patru: cum de s-a putut întâmpla așa ceva? Cinci: 
trebuie să luăm legătura cu taximetristul; până acum, nimeni 
n-a stat de vorbă cu el. Poate că a auzit sau a văzut ceva. 

S-a uitat la chipurile celor din birou, urmărind reacţiile pe 
care le stârnise enumerarea ei. Jansson era pe jumătate 
adormit - în curând, avea să plece acasă. Ingvar Johansson, 
redactorul de știri, se uita la ea cu o față inexpresivă. Ca de 
obicei, reporterul Nils Langeby, cel mai în vârstă de la 
Investigaţii - avea cincizeci și trei de ani -, nu-și putea ascunde 
antipatia faţa de ea. Reporterul Patrik Nilsson asculta cu 
atenţie, ba chiar s-ar putea spune că era fascinat, iar reportera 
Berit Hamrin o urmărea cu un aer calm. Singura persoană de la 
Investigaţii care lipsea era Eva-Britt Qvist, secretara 


28 


departamentului și, în același timp, asistentă în munca de 
documentare. 

— Mi se pare că abordăm incidentul ăsta într-o manieră 
dezgustătoare, a comentat Nils. 

Annika a oftat - veșnica poveste... 

— Şi ce abordare propui? 

— Ne concentrăm prea mult asupra poveștilor de senzaţie. 
De ce nu scriem niciodată despre crimele împotriva naturii? 
Sau despre violenţa din școli? 

— E drept că ar fi bine să ne ocupăm mai mult de genul ăsta 
de... 

— Normal c-ar fi bine! a întrerupt-o Nils. Ne adâncim tot mai 
mult într-o hazna plină cu povești lacrimogene despre femei 
maltratate, atentate cu bombă și bătăi între găștile de 
motocicliști... 

Annika a tras adânc aer în piept, a numărat până la trei și 
abia apoi i-a răspuns: 

— Nils, punctul tău de vedere e foarte pertinent, dar poate că 
nu e cel mai nimerit moment să discutăm despre asta... 

— De ce nu? Ce, nu-s în stare să-mi dau seama când e cel mai 
bine să aduc vorba despre un subiect? s-a răstit el, 
îndreptându-se de spate. 

— Nils, e drept că de obicei te ocupi de problemele de mediu 
și de violenţa în școli, i-a spus Annika pe un ton calm. Te-ai 
specializat în temele astea. Spune-mi, simţi cumva că te 
întrerupem din treburile tale dacă te chemăm să ne ajuţi într-o 
zi ca asta? 

— Da! a răcnit el. 

Annika se uita la bărbatul furios din faţa sa. Cum dracu' avea 
s-o scoată la capăt cu el? Dacă nu l-ar fi chemat, ar fi fost 
supărat că n-a fost implicat în povestea cu atentatul. Iar dacă 
i-ar fi dat o sarcină, mai întâi ar fi refuzat-o, apoi și-ar fi făcut 
treaba de mântuială. Pe de altă parte, dacă nu i-ar fi cerut să 
facă nimic, s-ar fi plâns că era tratat cu indiferenţă. 

Gândurile i-au fost întrerupte de Anders Schyman, 
redactorul-șef. Când acesta a intrat în birou, toţi cei de faţă - 
inclusiv Annika - l-au salutat și au adoptat atitudini mai puţin 
relaxate. 

— Felicitări, Annika! Iar ţie, Jansson, îţi mulțumesc pentru 
treaba excelentă pe care ai făcut-o în dimineaţa asta. Am luat-o 


29 


înaintea tuturor. Aţi fost nemaipomeniţi! Fotografia de pe 
paginile de mijloc este extraordinară și n-a publicat-o decât 
ziarul nostru. Cum aţi făcut, Annika? a întrebat el, așezându-se 
într-un colţ al biroului, pe o cutie. 

Annika i-a povestit totul, smulgându-le colegilor aplauze și 
câteva ovaţii. Tărășenia cu flacăra olimpică și celelalte peripeții 
aveau să facă furori la Clubul Presei. 

— Şi ce facem acum? 

Annika și-a dat jos picioarele de pe birou, apoi a parcurs lista 
pe care o avea în faţă. 

— Patrik, tu ai să te ocupi de cercetările cu privire la 
identitatea atentatorului și de dovezi. O să ţii legătura cu 
poliția și cu toţi cei care conduc investigaţiile. E posibil ca în 
după-amiaza asta să organizeze o conferință de presă. Află ora 
și ai grijă să faci rost de niște fotografii. Cred c-ar fi bine să 
mergem cu toții. 

Patrik a încuviinţat din cap. 

— Berit, tu ai să te ocupi de victimă. Cine e și ce s-a 
întâmplat cu ea. Nu uita de mai vechiul atentator olimpic - i se 
zicea Tigrul. Sunt sigură că se află pe lista suspecţilor, chiar 
dacă, prin comparaţie cu explozia de azi-noapte, bombiţele lui 
erau niște simple petarde. Află cu ce se mai ocupă și ce-a făcut 
azi-noapte. O să încerc și eu să dau de el, dat fiind că eu am 
fost cea care i-a luat interviu la vremea respectivă. Nils, tu 
ocupă-te de măsurile de securitate. Află cum naiba s-a putut 
întâmpla așa ceva cu doar șapte luni înainte de Jocurile 
Olimpice. Și cum au funcţionat sistemele de alarmă până acum. 

— Asta e muncă de cercetare, a comentat Nils Langeby. Ai 
putea pune pe cineva din redacţie să se ocupe de chestia asta. 
Eu sunt reporter. 

— Ba nu-i muncă de cercetare, a intervenit Anders Schyman. 
Cred că e una dintre cele mai importante și mai complicate 
dintre toate problemele pe care le ridică explozia asta. Fă o 
analiză a atentatului dintr-o perspectivă globală și încearcă să 
arăţi cum va afecta el lumea sporturilor. Ar ieși unul dintre cele 
mai importante materiale din ediția de mâine, Nils. 

Reporterul habar n-avea cum să reacționeze: să fie măgulit 
că i se dăduse una dintre cele mai importante sarcini sau să se 
supere pentru că i se tăiase macaroana. Ca de obicei, a ales 
varianta care îl punea în cea mai bună lumină: 


30 


— Mă rog, calitatea articolului depinde de cât de bine îţi faci 
treaba. 

Annika i-a aruncat lui Anders Schyman o privire plină de 
recunoștință, apoi a continuat: 

— Şi poate se ocupă tura de noapte de impactul atentatului 
asupra Jocurilor Olimpice. Știm ceva despre taximetristul rănit? 

Ingvar Johansson a dat ușor din cap: 

— Chiar în timp ce stăm de vorbă, oamenii noștri îl duc 
într-un hotel din oraș. Locuiește în suburbiile din sud, dar presa 
ar fi putut da de el dacă îl lăsam să se ducă acasă. Așa că o să-l 
ținem ascuns la Royal Viking până mâine. Janet Ullberg 
încearcă să dea de Christina Furhage, șefa Comitetului 
Olimpic. O fotografie cu ea în faţa tribunei avariate ar fi 
excelentă. Și avem câţiva studenţi de la Facultatea de Jurnalism 
care dau telefoane pentru emisiunea Sună acum!... 

Ziarul făcea deseori anchete telefonice cu privire la știrile de 
maximă importanţă. Era un mijloc de a-i face pe oameni să 
simtă că iau parte le evenimente. Lui Schyman îi plăceau 
anchetele de acest fel. 

— Şi ce întrebare or să pună? a intervenit el, luând în mână o 
hârtie. 

— „Ar trebui anulată Olimpiada? Sunaţi în seara aceasta 
între orele 17 și 19.” E limpede că avem de-a face cu un atac al 
Tigrului sau al unui grup care nu vrea ca Suedia să găzduiască 
Jocurile Olimpice, a spus Johansson. 

Annika a ezitat preţ de o clipă. 

— Bineînţeles că trebuie să luăm în calcul și perspectiva 
asta, dar nu-s sigură că despre asta-i vorba. 

— De ce? a întrebat Ingvar Johansson. N-avem niciun motiv 
să ignorăm ipoteza asta. După materialul despre victimă, cel 
de-al doilea material important va fi cel despre terorist. 

— Cred că n-ar trebui să marșăm prea mult pe ipoteza 
teroristă, a zis Annika, blestemându-se în gând pentru că 
promisese sursei sale din poliţie să nu scoată o vorbă despre 
informaţiile care dădeau de înţeles că atentatul putea avea 
legătură cu cineva din interior. Câtă vreme nici măcar nu 
cunoaștem identitatea victimei, nu putem face speculaţii cu 
privire la atentator și motivele lui. 

— Ba putem! a obiectat Ingvar Johansson. Va trebui să luăm 
legătura cu cei din poliție și să-i întrebăm ce părere au despre 


31 


ipoteza noastră. Și nu le va fi greu să se pronunţe, pentru că, 
deocamdată, nu pot nici să nege, nici să afirme nimic. 

— Pentru moment, cred c-ar fi bine să nu ne hotărâm asupra 
nici unei ipoteze, a intervenit Anders Schyman. Şi nici nu 
trebuie să respingem vreuna. Până una-alta, să rămânem 
deschiși la toate variantele. Mai întâi, să facem investigaţii și 
abia apoi să hotărâm care sunt subiectele ediției de mâine. În 
afară de ce-am stabilit până acum, mai avem ceva de făcut? 

— Deocamdată, nu. După ce-o să se afle identitatea victimei, 
cred că va trebui să luăm legătura cu rudele. 

— Într-un mod cât se poate de delicat..., a ţinut să precizeze 
- complet inutil - Anders Schyman. Nu vreau ca oamenii să ne 
poarte pică pentru că nu le respectăm suferința. 

— O să mă ocup eu de asta, a spus Annika zâmbind discret. 

e 

După ce s-a terminat ședința, Annika a sunat acasă. l-a 
răspuns Kalle, băiatul ei de cinci ani. 

— Salut, scumpule! Ce faci? 

— Bine. Ne ducem la McDonald's... Și să știi că Ellen a vărsat 
suc de portocale pe caseta cu 101 dalmațieni. De ce-a făcut 
prostia asta? Acuma n-o să ne mai putem uita la ea... 

Băiatul a tăcut și a oftat. 

— Da, e păcat. Dar cum de-a vărsat suc pe ea? Ce căuta 
caseta pe masa din bucătărie? 

— Păi, nu era în bucătărie. Era în sufragerie, pe podea, iar 
Ellen mi-a răsturnat paharul cu piciorul. Se ducea la baie... 

— Şi de ce ţi-ai lăsat paharul pe podea? Doar ţi-am zis să nu 
mai mergi cu micul dejun în sufragerie! 

Annika simţea că se înfurie. Doamne, ori de câte ori pleca de 
acasă pe neașteptate, nu se putea să nu se strice câte ceva. 
Nimeni nu respecta regulile. 

— Dar n-a fost vina mea, a scâncit Kalle. Numai Ellen e de 
vină! Ea a stricat caseta! 

Băiatul deja începuse să plângă în hohote. A pus receptorul 
jos și a fugit. 

— Kalle! Alo! Kalle! 

De ce dracu' se întâmplase chestia asta chiar atunci? Nu-și 
dorea decât să stea de vorbă cu copiii, ca să aibă conștiința 
împăcată. După câteva clipe, Thomas a ridicat receptorul: 

— Ce i-ai zis? 


32 


Annika a oftat. Simţea că o ia durerea de cap. 

— De ce și-au luat micul dejun în sufragerie? 

— Păi, n-au mâncat în sufragerie, a lămurit-o Thomas, iar 
Annika și-a dat seama că soțul ei se străduia să rămână calm. 
I-am dat voie lui Kalle să ia cu el paharul cu suc, atâta tot! N-a 
fost tocmai înțelept din partea mea, dacă ne gândim la 
consecinţe, dar o să-i liniștesc: îi duc la McDonald's și le 
cumpăr o casetă nouă. Nu te mai gândi că trebuie să rezolvi tu 
toate problemele. Concentrează-te pe munca de la ziar... Ia zi, 
cum merge treaba? 

Vasăzică, încerca s-o dea la pace. Annika a înghiţit în sec: 

— E vorba de un caz foarte urât. Crimă, sinucidere... sau 
poate un accident. Deocamdată nu se știe. 

— Da, am auzit... Te întorci târziu, nu? 

— Da, alergătura abia a început... 

— Te iubesc! i-a spus el. 

Dintr-odată, Annika a simţit că ochii i se umplu de lacrimi. 

— Și eu te iubesc, i-a șoptit ea. 

e 

Sursa ei din poliţie lucrase toată noaptea, după care se 
dusese acasă, așa că era nevoită să se bazeze pe informaţiile 
oficiale oferite de Krim. În cursul dimineţii, nu se întâmplase 
nimic semnificativ; cadavrul nu fusese identificat, pompierii își 
terminaseră treaba, iar investigaţiile erau în derulare. Annika a 
hotărât să meargă încă o dată la stadion, luând cu ea un alt 
fotograf - un colaborator pe nume Ulf Olsson. 

— Nu-s îmbrăcat cum trebuie pentru treaba asta, i-a zis Ulf 
în timp ce coborau cu liftul la garaj. 

Annika s-a uitat la el: 

— Cum adică? 

Purta un palton de lână gri-închis, pantofi obișnuiți și costum. 

— Sunt îmbrăcat ca pentru a merge să fac fotografii la 
premiera unei piese de teatru. Ai fi putut să-mi spui mai 
devreme că mergem într-un loc unde a murit cineva... Ştiai 
chestia asta de-acum câteva ore. 

Fotograful o privea cu un aer mustrător. Pe Annika o durea 
capul din ce în ce mai tare. lar acum dăduse peste un fotograf 
tupeist. 

— Auzi, de când îţi permiţi tu să-mi spui ce-ar fi trebuit să 
fac? Ești fotograf, ce dracu'! De la un fotograf se așteaptă exact 


33 


asta: să facă fotografii! Și explozia asta e puţin mai importantă 
decât premiera unei piese de teatru! Dacă nu vrei să-ţi pătezi 
costumul Armani cu carne tocată, ţine-ţi tot timpul o salopetă 
în geantă! 

Când s-a oprit liftul, Annika a deschis ușa cu piciorul. 
Amatori nenorociţi! 

— Nu-mi place cum vorbești cu mine, s-a smiorcăit fotograful 
în urma ei. 

Cuprinsă de furie, Annika s-a întors cu faţa spre el: 

— Maturizează-te odată! i-a spus ea printre dinţi. Unde mai 
pui c-ai fi putut afla singur ce s-a întâmplat și unde mergem. Îţi 
închipui cumva că-s un biet valet care trebuie să-ți dea sfaturi 
vestimentare? 

Ulf a înghiţit în sec, strângând pumnii. 

— Cred că ești foarte nedreaptă! a scâncit el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a gemut Annika. Nu te mai 
smiorcăi atâta! Urcă în mașină și hai să mergem la stadion! Sau 
te aștepți să conduc eu? 

De obicei, fotograful era cel care conducea când o echipă 
trebuia să meargă la faţa locului, deși era mașina ziarului. În 
multe cazuri, mașinile pe care le aveau la dispoziţie redacţiile 
publicaţiilor aparțineau, de fapt, companiilor de presă pentru 
care lucrau fotografii. Dar neînțelegerile iscate din pricina 
cheltuielilor presupuse de această practică îi determinaseră pe 
cei de la Kvällspressen să renunţe la ea. 

Până la urmă, Annika a fost cea care s-a urcat la volan. Au 
pornit spre centura de vest a orașului și niciunul dintre ei n-a 
scos o vorbă până au ajuns la docurile Hammarby. Annika a 
luat-o pe drumul care trecea pe lângă zona industrială 
Hammarby. Voia să iasă în spatele complexului olimpic, ca să 
ajungă mai ușor la stadion, dar degeaba: întreg perimetrul 
fusese încercuit de poliție. Annika era furioasă, iar Ulf Olsson 
se simţea ușurat - nu trebuia să se furișeze pe lângă stadion și 
nici să-și murdărească pantofii. 

— Trebuie să avem fotografii ale tribunei făcute în timpul 
zilei, a spus Annika, apoi a cotit pe lângă banda de plastic 
întinsă de poliţie și a luat-o pe Lumavăgen. Ştiu pe cineva de la 
o televiziune care își are sediul într-o clădire din apropiere. Cu 
puţin noroc, poate urcăm pe acoperiș. 

A luat telefonul și a sunat-o pe prietena ei, Anne Snapphane, 


34 


producătoarea unor emisiuni pentru femei la unul dintre 
canalele care se difuzau numai prin cablu. 

— Fac montajul unei emisiuni, i-a spus Anne, pe un ton 
expeditiv. Ce vrei? 

Cinci minute mai târziu, cei doi se aflau pe acoperișul fostei 
fabrici de becuri din partea de sud a docului Hammarby. 
Perspectiva asupra stadionului mutilat era extraordinară. 
Olsson a scos un obiectiv telefoto și a consumat un film întreg - 
era de-ajuns. 

Annika și fotograful n-au scos o vorbă nici pe drumul de 
întoarcere. 

e 

— Conferinţa de presă începe la ora două! a strigat Patrik 
atunci când Annika a intrat în redacţie. Deja am ales 
fotografiile. 

Annika i-a răspuns cu un gest al mâinii și a intrat în biroul ei. 
Și-a agăţat paltonul și fularul în cuier, a trântit geanta pe birou, 
a schimbat bateria telefonului mobil și a pus-o pe cea 
consumată la încărcat. S-a gândit la felul în care se purtase cu 
fotograful. Oare de ce-i sărise ţandăra? Și de ce-i părea rău? A 
ezitat preţ de o clipă, apoi l-a sunat pe redactorul-șef. 

— Da, Annika, bineînţeles că am timp să stau de vorbă cu 
tine, i-a răspuns el. 

A străbătut zona cu birouri separate prin paravane și s-a 
îndreptat spre ușa lui Anders Schyman. Activitatea era foarte 
redusă: Ingvar Johansson mânca o salată, ţinând telefonul la 
ureche, Pelle Oscarsson, redactorul foto, prelucra niște 
fotografii în Photoshop cu un aer absent, iar unul dintre 
redactorii-șefi adjuncţi aranja pe calculator paginile ediţiei de a 
doua zi. 

Imediat după ce-a intrat în biroul redactorului-șef, Annika a 
auzit genericul buletinului de prânz al postului naţional de 
radio. Incidentul era abordat pornind de la ideea că ar fi fost 
vorba de un atentat terorist: crainicul a spus că poliția încerca 
să prindă membrii unui grup care ar fi avut ceva împotriva 
Jocurilor Olimpice. Și asta era tot. 

— Ipoteza cu teroriștii nu stă în picioare, a spus Annika. 
Poliţia crede că e vorba de un atac pus la cale din interior. 

— Păi, de ce? a întrebat Anders Schyman după ce-a fluierat a 
mirare. 


35 


— Niciuna dintre intrările stadionului n-a fost forţată și toate 
alarmele erau dezactivate. Nu se știe dacă le-a dezactivat 
atentatorul sau victima, dar, oricum ar fi, nu încape îndoială că 
făptașul e un om din interior. 

— Nu neapărat, a contrazis-o Schyman. Se prea poate ca 
alarmele să fi fost defecte. 

— Nu erau defecte, a replicat Annika. Erau în perfectă stare 
de funcţionare, dar au fost dezactivate. 

— Sau pesemne cineva a uitat să le pornească..., a insistat 
redactorul-șef. 

Annika s-a gândit preţ de câteva clipe, apoi a încuviinţat din 
cap - era o ipoteză verosimilă. 

Pe urmă, s-au așezat pe canapeaua confortabilă de lângă 
perete, plecând urechea din când în când la buletinul de știri. 
Annika se uita pe geam, dincolo de Ambasada Rusiei. Cerul 
începea să se întunece, deși parcă nici nu se luminase de-a 
binelea; o ceaţă cenușie făcea ca ferestrele să pară murdare. A 
observat că cineva pusese niște podoabe de Crăciun în biroul 
redactorului-șef: câteva crăciuniţe roșii și două sfeșnice. 

— Azi m-am răstit la Ulf Olsson, a spus Annika pe un ton 
coborât. 

Schyman n-a spus nimic. 

— Când i-am zis că trebuie să mergem la docurile 
Hammarby, s-a plâns că nu-i îmbrăcat cum trebuie și a dat vina 
pe mine: cică ar fi trebuit să-l anunţ din timp că urma să 
mergem acolo. 

Apoi a tăcut, iar Anders Schyman s-a uitat la ea o clipă și i-a 
spus: 

— Nu tu hotărăști unde merg fotografii, ci redactorul foto. 
Unde mai pui că reporterii și fotografii trebuie să fie îmbrăcaţi 
în așa fel încât să poată merge oricând în orice loc. Face parte 
din meseria lor. 

— Şi i-am vorbit urât..., a adăugat Annika. 

— N-a fost foarte înţelept din partea ta. Dacă aș fi în locul 
tău, i-aș cere scuze... Fă-i un favor. Sau dă-i un sfat. Şi încearcă 
să afli cât mai multe despre ipoteza sabotajului din interior. Nu 
trebuie să ne axăm pe ipoteza teroristă, dacă n-avem dovezi 
care s-o susţină. 

Schyman s-a ridicat în picioare, dând de înțeles că 
întrevederea luase sfârșit. Annika se simţea ușurată atât pentru 


36 


că obținuse sprijinul redactorului-șef pentru ipoteza omului din 
interior, cât și pentru că avusese tăria să-i spună superiorului 
ei că-și ieșise din fire și că-l bruscase pe fotograf. E drept că, în 
redacție, oamenii se enervau zi de zi, dar ea era femeie și 
fusese numită de curând șefă la Investigaţii, așa că trebuia să 
se abţină. 

A luat o geantă mare pe care era imprimat logoul companiei 
și s-a dus în biroul fotografilor. Ulf Olsson era singur și citea o 
revistă. 

— Îmi pare rău că ţi-am vorbit urât, i-a spus Annika. Uite, 
ţi-am adus o geantă în care să-ți pui câteva haine de iarnă: o 
pereche de pantaloni, încălțări călduroase, o căciulă și mănuși. 
O ţii în dulapul tău din redacţie sau în portbagajul mașinii. 

Fotograful i-a aruncat o privire încruntată. 

— Ar fi trebuit să-mi spui mai devreme că mergem la... 

— Va trebui să discuti chestia asta cu redactorul foto sau cu 
redactorul-șef. Ai developat filmul? 

— Nu, voiam să... 

— Bine, atunci ocupă-te de chestia asta. 

Annika a ieșit din birou, simțind în ceafă privirea 
fotografului, în drum spre biroul ei, și-a dat seama că nu 
mâncase nimic toată ziua - nici măcar nu-și luase micul dejun -, 
așa că a dat o fugă până la bufet, de unde și-a luat un sendviș 
cu chiftele și o cola dietetică. 

e 

Ştirea despre explozia de la stadionul olimpic deja făcuse 
înconjurul lumii. Marile posturi de televiziune și cotidienele 
internaţionale importante  trimiseseră corespondenți la 
conferința de presă ţinută la ora două după-amiază la sediul 
poliției: CNN, Sky News, BBC, posturile scandinave, Le Monde, 
The European, The Times, Die Zeit și multe altele. Releele de 
transmisie ale posturilor de televiziune blocau cea mai mare 
parte a aleii care ducea la intrarea în sediul poliţiei. 

Annika s-a dus la conferinţă împreună cu alţi patru colegi de 
redacție: reporterii Patrik și Berit, plus doi fotografi. Sala era 
înțesată cu oameni și tot felul de echipamente. Annika și ceilalţi 
doi reporteri au luat loc pe niște scaune așezate în spate, iar 
fotografii și-au croit drum cu coatele până în faţă. Ca de obicei, 
angajaţii televiziunilor se așezaseră chiar în faţa podiumului, 
împiedicându-i pe toţi ceilalți să vadă. Oamenii se împiedicau 


37 


de kilometrii de cablu care șerpuiau pe podea și toată lumea 
era nevoită să-i lase pe reporterii televiziunilor să pună primele 
întrebări. Reflectoarele camerelor de luat vederi luminau 
întreaga sală, dar cele mai multe erau orientate spre podiumul 
de unde reprezentanţii poliției aveau să se adreseze naţiunii. 
Câteva dintre posturile TV urmau să transmită conferinţa în 
direct: CNN, Sky și TV2. Reporterii își pregăteau prezentările 
de dinaintea conferinţei, făcând mâăzgălituri pe niște foi, 
fotografii puneau role noi în aparate, iar reporterii posturilor de 
radio apăsau pe butoanele reportofoanelor, mormăind: „test... 
unu, doi... test...” Murmurul vocilor semăna cu vuietul unei 
cascade. Atmosfera era deja sufocantă. Annika a bombănit 
ceva, apoi și-a pus paltonul și fularul grămadă pe podea. 

Când reprezentanţii poliţiei au intrat în sală printr-o ușă 
aflată lângă podium, murmurul s-a domolit și a fost înlocuit de 
țăcănitul aparatelor de fotografiat. Pe podium au urcat patru 
bărbaţi: ofiterul de presă al poliţiei din Stockholm, 
procurorul-șef Kjell Lindstrom, un anchetator de la Krim al 
cărui nume Annika nu și-l putea aminti și, în fine, Evert 
Danielsson, șeful Secretariatului Olimpic. Cei patru s-au așezat 
fără grabă la masă, apoi au luat câte o gură din nelipsitele 
pahare cu apă. 

Ofiţerul de presă a deschis conferinţa prezentând faptele: 
avusese loc o explozie care făcuse o victimă, pagubele erau 
însemnate, iar investigaţiile poliţiei erau în plină desfășurare. 
Ofiţerul deja părea obosit și îngrijorat. „Oare cum o să arate 
după încă două zile la fel de solicitante?”, s-a întrebat Annika. 

Apoi a venit rândul procurorului-șef: 

— Deocamdată nu am reușit să stabilim identitatea victimei 
de la stadion. Întâmpinăm dificultăţi din pricina stării în care a 
fost găsit cadavrul, dar dispunem de câteva indicii. Rămășițele 
explozibilului au fost trimise la Londra pentru a fi analizate în 
detaliu. Până în prezent, nu am primit rezultatele finale, dar 
datele pe care le deţinem arată că este posibil să fi fost folosiţi 
explozibili de uz civil. Știm deja că nu au fost folosiţi explozibili 
militari. 

Procurorul-șef a luat încă o gură de apă. Camerele de luat 
vederi bâzâiau. 

— De asemenea, încercăm să dăm de bărbatul care, în urmă 
cu șapte ani, a fost condamnat pentru două atacuri cu bombă 


38 


asupra unor stadioane. Deocamdată, nu se află pe lista 
suspecţilor, dar va fi convocat pentru interogatoriu. 

Kjell Lindström s-a uitat pe foile pe care le avea în faţă. 
Părea că ezită. Când a ridicat privirea, s-a uitat în obiectivul 
camerei de la TV2: 

— O persoană îmbrăcată cu haine închise la culoare a fost 
văzută în apropierea stadionului chiar înaintea exploziei. 
Facem apel pe această cale către toţi cei care ne pot oferi 
informaţii relevante cu privire la atentatul de la stadionul 
Victoria. Poliţia vrea să stea de vorbă cu toţi cei care se aflau în 
apropierea complexului olimpic în intervalul cuprins între 
miezul nopţii și ora 3:20 dimineaţa. Anumite informaţii care par 
lipsite de importanţă pentru publicul larg pot constitui indicii 
relevante pentru poliţie. 

A turuit două numere de telefon care sigur aveau să fie 
repetate în buletinul de știri de pe TV2. După ce procurorul-șef 
a terminat ce avea de spus, Evert Danielsson de la 
Secretariatul Olimpic și-a dres glasul. 

— Ne aflăm în faţa unei tragedii, a început el cu un aer 
destul de agitat. Atât pentru Suedia în calitate de gazdă a 
Jocurilor Olimpice, cât și pentru întreaga lume sportivă. 
Jocurile reprezintă o competiţie între egali, indiferent de rasă, 
sex, credințe religioase și politice. De aceea, este profund 
regretabil că acest simbol mondial a fost atacat și că arena 
competiţiilor olimpice a fost ţinta unui atac terorist. 

Annika și-a întins gâtul ca să vadă peste camera celor de la 
CNN. A privit cu atenţie faţa procurorului-șef și pe cele ale 
reprezentanţilor poliţiei, ca să surprindă reacţiile produse de 
lamentaţiile lui Danielsson. După cum era de așteptat, toţi trei 
au tresărit, pentru că, în prezenţa lor, șeful Secretariatului 
Olimpic oferise opiniei publice atât un motiv, cât și un 
procedeu: atentatul era un act terorist îndreptat împotriva 
Jocurilor Olimpice. Dar poliţia încă nu știa cine era victima. Sau 
aflaseră, dar nu voiau să spună? Oare lui Danielsson nu-i 
ajunsese la urechi ceea ce Annika știa deja, și anume că era 
probabil ca atentatul să fi fost pus la cale de cineva din 
interior? 

Procurorul-șef a intervenit, încercând să-l oprească pe 
Danielsson, dar acesta a continuat fără să-l ia în seamă: 

— li rog pe toţi cei care cred că au informaţii relevante să ia 


39 


legătura cu autorităţile. Este extrem de important ca poliţia să-l 
aresteze pe cel care a comis acest... Ce s-a întâmplat? 

Directorul Secretariatului s-a uitat cu un aer uluit la 
procurorul-șef, care probabil îl ciupise sau îl lovise cu piciorul 
fără ca reporterii să vadă. 

— Aș vrea să subliniez, a spus Kjell Lindstrom, aplecându-se 
către microfoane, că deocamdată nu avem cum să stabilim 
motivul atentatului. 

S-a uitat pieziș la Evert Danielsson, apoi a continuat: 

— Până în prezent, nu deţinem niciun indiciu care să ne facă 
să credem că avem de-a face cu un act terorist îndreptat 
împotriva Jocurilor Olimpice. Repet: niciun indiciu. Nu au fost 
trimise amenințări nici Secretariatului, nici celor care 
administrează complexul olimpic. În stadiul actual al 
investigaţiilor, nu excludem nicio pistă și niciunul dintre 
motivele posibile ale acestui atentat. 

Apoi s-a lăsat pe spate: 

— Aveţi întrebări? 

Reporterii TV erau pregătiţi și abia așteptau să-i asalteze pe 
cei patru. Imediat ce li se dădea posibilitatea, își ciuruiau 
victimele cu întrebări: se aruncau asupra lor la fel ca jucătorii 
de hochei atunci când pornesc la contraatac. Primele întrebări 
se refereau la fapte deja cunoscute, dar care fuseseră 
prezentate prea pe larg sau într-o manieră prea complicată, 
astfel încât nu intrau într-o știre de nouăzeci de secunde. 
Tocmai de aceea reporterii TV întotdeauna voiau să li se repete 
anumite lucruri, în speranţa că vor primi răspunsuri mai simple 
și mai la obiect. 

— Aveţi vreun suspect? 

— Aveţi vreo pistă? 

— A fost identificată victima? 

— Ar putea fi vorba despre un act terorist? 

Annika a oftat. Singurul motiv pentru care mergea la astfel 
de conferințe era că putea să studieze comportamentul 
anchetatorilor. Tot ce spuneau reprezentanţii poliției avea să 
fie preluat de mass-media, dar posibilitatea de a observa 
expresiile celor care nu se aflau în obiectivul camerelor de luat 
vederi oferea deseori satisfacţii mai mari decât răspunsurile cât 
se poate de previzibile. La acea conferinţă, de exemplu, a văzut 
cât de tare s-a înfuriat Kjell Lindstrom pe Evert Danielsson 


40 


pentru că turuise despre „acte de terorism”. Poliţia suedeză 
făcea tot posibilul pentru ca opinia publică internaţională să nu 
asocieze Stockholmul și Jocurile Olimpice cu terorismul. Era 
foarte probabil ca atentatul de la stadion să nu fi fost mâna 
unor teroriști. Annika a observat și că, spre deosebire de alte 
daţi, poliţia chiar oferise câteva informaţii noi, așa că și-a notat 
câteva întrebări în carneţel. Ceea ce nu știa până atunci era că, 
în noaptea atentatului, fusese văzută în apropierea stadionului 
o persoană îmbrăcată cu haine închise la culoare. Unde și la ce 
oră? Dacă această persoană fusese văzută de un martor ocular, 
cine era și de ce se afla în preajma complexului olimpic? De ce 
nu fuseseră trimise probele la laboratorul din Linköping”? Şi 
când aveau să fie gata analizele? Cum ajunseseră la concluzia 
că fuseseră folosiţi explozibili de uz civil? În ce mod avea să 
influențeze investigaţiile acest fapt? Anchetatorii aveau să-și 
extindă cercetările sau să și le restrângă? Cât de ușor pot fi 
procuraţi explozibilii de uz civil? Cât va dura repararea tribunei 
de nord? Stadionul este cumva asigurat? Dacă da, de ce 
companie? Și cine era victima? li stabiliseră identitatea? Și la 
ce se referise Kjell Lindstrom când spusese că poliția avea 
indicii care puteau contribui la identificarea victimei? Annika a 
oftat încă o dată. Se profila o poveste foarte lungă și foarte 
încâlcită. 
e 

Procurorul-șef Kjell Lindstrom s-a ridicat de la masă și a 
ieșit, străbătând cu pași mari coridorul care ducea la sala de 
conferinţe. Faţă îi era palidă și încordată. Strângea atât de tare 
mânerul servietei, încât i se albiseră încheieturile degetelor. 
Simţea că, dacă nu-și controlează mâinile, avea să-l strângă de 
gât pe Evert Danielsson. Era urmat de ceilalți participanţi la 
conferinţă și de cei trei polițiști în uniformă care stătuseră în 
picioare în spatele lor. Unul dintre aceștia a închis ușa pe care 
ieșiseră cele patru oficialități și, pe un ton apăsat, le-a cerut 
reporterilor insistenţi să se retragă. 

— Nu înţeleg de ce-i atât de regretabil să spui ce gândește 
toată lumea, s-a arătat nedumerit șeful Secretariatului, care se 
afla în spatele lui Lindström. Pentru toţi e evident că avem de-a 
face cu un atentat terorist. Secretariatul consideră că e 
important să stabilim cât mai repede un curent de opinie care 


7 Linköping: oraş din sudul Suediei. 
41 


să contracareze atentatul, o forță care să facă față oricărei 
încercări de a sabota Jocurile Olimpice... 

Procurorul s-a întors către Evert Danielsson, apropiindu-și 
foarte mult fața de a lui: 

— Ascultă-mă bine: nu avem niciun indiciu care să ne facă să 
credem c-ar fi vorba de un atac terorist! Ai înțeles? Ultimul 
lucru de care are nevoie acum poliția e o dezbatere de rahat 
despre măsurile antiteroriste! Și s-ar ajunge la niște pretenţii 
exagerate cu privire la siguranţa stadioanelor și a clădirilor 
publice, pe care, pur și simplu, n-avem cum să le satisfacem... 
Ai idee câte stadioane sunt implicate într-un fel sau altul în 
organizarea Jocurilor Olimpice? Da, bineînţeles că știi! Nu-ţi 
aduci aminte ce s-a întâmplat pe vremea când Tigrul ne dădea 
bătăi de cap? După ce a pus alea două bombe, toţi reporterii lu’ 
pește de prin ţară au început să dea târcoale în toiul nopţii 
tuturor arenelor fără sisteme de alarmă. lar apoi scriau articole 
de senzaţie în care trâmbițau că pe arenele suedeze paza e de 
căcat! 

— Cum de ești așa sigur că nu-i vorba de un atac terorist? a 
întrebat Danielsson cu un aer ușor intimidat. 

Lindstrom a oftat: 

— Crede-mă, avem motive întemeiate. 

Apoi a dat să meargă mai departe. 

— Cum ar fi? a insistat directorul Secretariatului. 

Procurorul s-a oprit din nou și i-a răspuns pe un ton calm: 

— A fost mâna cuiva din interior, a unora care se ocupă de 
organizarea Jocurilor. Ai priceput? Unul dintre oamenii tăi, 
amice! Tocmai de-aia e foarte regretabil că te-ai apucat să turui 
despre atacuri teroriste. Inţelegi ce spun? 

Evert Danielsson s-a îngălbenit: 

— Nu se poate! 

Kjell Lindstrom și-a continuat drumul: 

— Ba se poate! Şi dacă ai să te duci la anchetatorii de la 
Krim, poate o să le spui ce persoane din Secretariat sunt 
autorizate să folosească toate cardurile de acces, cheile și 
codurile sistemelor de pază de la stadionul Victoria. 

e 

Când Annika s-a întors la redacţie după conferinţa de presă, 
Ingvar Johansson i-a făcut semn cu mâna din spatele unuia 
dintre computere și a i-a zis: 


42 


— Vino să vezi dacă înţelegi ceva din chestia asta! 

Annika s-a dus mai întâi în biroul ei ca să-și lase geanta, 
paltonul, fularul și mănușile. A simţit că puloverul era cam 
lipicios la subsuori și dintr-odată și-a dat seama că sărise peste 
dușul de dimineaţă. Și-a încheiat jacheta la toţi nasturii, 
sperând că n-o să împrăștie miros de transpiraţie. 

Janet Ullberg, o reporteră independentă mai tânără decât ea, 
și Ingvar Johansson stăteau aplecaţi în faţa unui computer cu 
modem de mare viteză. 

— Janet a căutat-o pe Christina Furhage toată ziua, dar n-a 
reușit să dea de ea, i-a spus Johansson în timp ce tasta ceva. 
Avem un număr al ei, dar nu răspunde nimeni. Potrivit 
Secretariatului Olimpic, sigur e în Stockholm, probabil la ea 
acasă. Așa că vrem să-i căutăm adresa și să mergem să-i 
ciocănim la ușă... Dar am introdus niște indicii și n-am găsit 
nimic. Nu figurează pe nicăieri. 

Johansson i-a arătat informaţia de pe ecran. Calculatorul nu 
găsise nicio Christina Furhage: Nu există niciun nume care să 
corespundă criteriilor introduse. Annika s-a strecurat prin 
spatele lui Janet și s-a așezat pe scaunul din faţa computerului. 

— Nu se poate să n-o găsim. Toată lumea figurează într-un 
registru sau altul. Aţi făcut o căutare prea limitată, asta-i tot. 

— Nu înţeleg... Ce faci acolo? a întrebat Janet cu voce 
scăzută. 

Annika i-a explicat în timp ce tasta: 

— Registrul Public... E vorba despre departamentul 
guvernamental pentru informaţii cu privire la toţi cetăţenii 
suedezi - poţi afla date de naștere, de deces sau de căsătorie și, 
bineînţeles, adrese. I se spune RegPub. Nici măcar nu mai este 
administrat de stat: a fost vândut unei companii anglo-franceze. 
În fine, pe RegPub dai de orice cetățean suedez: poţi să afli 
codul numeric personal, adresa actuală, adresele anterioare și 
datele de naștere atât ale suedezilor nativi, cât și ale 
imigranţilor care au primit CNP suedez. Înainte, puteai să afli și 
legăturile de rudenie - mai exact, cu cine e căsătorită o 
anumită persoană și câţi copii are -, dar, de vreo doi, nu mai 
poţi accesa informaţiile astea. Ei bine, cu ajutorul modemului 
ne conectăm la o chestie care se cheamă Piaţa Info. Vedeţi...? 
Poţi alege între mai multe baze de date: de exemplu, Registrul 
Naţional Auto sau Registrul întreprinderilor Mici și Mijlocii, dar 


43 


noi vrem RegPub. Vasăzică tastăm „regpub” aici, unde e 
cursorul... 

— Mă întorc la biroul meu. Cheamă-mă când găsești ceva, a 
spus Ingvar Johansson, apoi a plecat. 

— ... și gata, am intrat! a continuat Annika. lar acum putem 
alege între mai multe funcţii - depinde de ce anume vrem să 
aflăm. Vezi? Apeși pe tasta F2 când ai un CNP și vrei să afli al 
cui este. Dacă ai o dată de naștere și vrei să afli CNP-ul, apeși 
F3. F4 și F5 nu-s disponibile - sunt pentru legăturile de rudenie 
-, dar putem folosi F7 și F8. Ca să afli unde locuiește cineva, 
apeşi pe F8. Introduci numele persoanei și gata! Ia uite! 

Annika a apăsat pe F8 și pe ecran a apărut un formular. 

— Așadar, o căutăm pe Christina Furhage, care locuiește 
undeva în Suedia, a spus ea, apoi a introdus câteva date - 
sexul, numele și prenumele - lăsând libere căsuţele pentru data 
aproximativă a nașterii, codul districtului și codul poștal. 

Computerul a procesat informaţiile, iar după câteva secunde, 
pe ecran au apărut trei rânduri. 

— Bun! Să le luăm pe rând! a spus Annika, apropiind pixul de 
ecran. la uite: „Furhage, Eleonora Christina, născută în 1912 la 
Kalix, ist”. „Ist” vine de la „istoric”: cred că biata femeie a 
murit deja. Persoanele care decedează sunt păstrate în registru 
cam un an. „Ist” ar putea însemna și că femeia și-a schimbat 
numele - s-o fi măritat cu un boșorog de la azilul de bătrâni. 
Dacă vrei să afli chestia asta, apeși pe F7, ca să afli istoricul 
persoanei în cauză, dar n-o să ne ocupăm de asta acum. 

Apoi a coborât pixul la cel de-al doilea rând. 

— „Furhage, Sofia Christina, născută în 1993 la Kalix.” Deci 
e un copil. Se prea poate să fie rudă cu cea de mai înainte. De 
obicei, purtătorii unui nume de familie mai ciudat sunt din 
același loc... 

A coborât pixul încă un pic: 

— Asta trebuie să fie Christina pe care o căutăm. Annika a 
tastat litera „V” în faţa celui de-al treilea rând, apoi a apăsat pe 
o altă tastă. 

— Dumnezeule! a exclamat ea, apropiindu-se de monitor, ca 
și cum nu i-ar fi venit să creadă ce vedea - era o informaţie 
care apărea extrem de rar. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Janet. 

— Femeia asta e trecută la categoria „confidenţial”, i-a 


44 


explicat Annika. 

A tastat: „Command P”, apoi s-a dus lângă imprimantă. A 
luat în mână foaia și s-a dus la Ingvar Johansson. 

— A apărut cumva la noi în ziar vreun articol potrivit căruia 
Christina Furhage ar avea bodyguarzi, că ar fi primit 
ameninţări cu moartea sau ceva de genul ăsta? 

Ingvar Johansson s-a rezemat de speteaza scaunului și, preţ 
de câteva clipe, s-a gândit la întrebare, apoi a răspuns: 

— Din câte știu, nu. De ce? 

Annika i-a întins foaia cu datele furnizate de RegPub: 

— Christina Furhage trebuie să fi primit niște ameninţări 
foarte serioase. Numai șeful de la Direcţia Financiară știe unde 
locuiește. În toată Suedia nu-s decât vreo sută de persoane care 
beneficiază de o astfel de protecţie. 

Ingvar Johansson a luat foaia și s-a uitat pe ea cu un aer 
indiferent: 

— Ce vrei să spui? Datele ei personale nu-s protejate, din 
moment ce numele ei apare în registru. 

— Așa-i, dar ia uite ce scrie în căsuţa pentru adresă: „c/o adr. 
Tyresö”. 

Annika s-a aşezat pe un scaun. 

— Autorităţile pot aplica mai multe niveluri de 
confidentialitate pentru a proteja diverse persoane expuse 
riscurilor, i-a explicat ea. Nivelul cel mai scăzut de protecţie 
constă în afișarea unei mărci de confidenţialitate în Registrul 
Public. Nu-i o practică ieșită din comun: există aproximativ 
cinci mii de persoane ale căror date personale sunt 
confidentiale. In astfel de cazuri, pe ecran apare mesajul: „Date 
protejate”. 

— Da, știu asta. Dar în dreptul Christinei Furhage nu apare 
mesajul ăsta, i-a răspuns Ingvar Johansson. 

Insă Annika s-a făcut că nu aude: 

— Pentru ca datele tale personale să primească o marcă de 
confidenţialitate, trebuie să fii ameninţat de un pericol real. 
Nu-ţi pot fi secretizate datele decât în urma deciziei luate de 
către șeful Direcţiei Financiare de care aparţii. 

Annika a lovit hârtia din mâna lui Johansson cu pixul: 

— Dar chestia asta chiar e ieșită din comun! E un nivel de 
protecţie mult mai ridicat decât celălalt și mult mai greu de 
obținut. Mai exact, în Registrul Public ești invizibil. Furhage nu 


45 


figurează în registru decât în felul ăsta: cu o trimitere la șeful 
Direcţie Financiare din Tyresö’. Este singurul funcţionar public 
din întreaga ţară care știe unde locuiește Furhage. 

Ingvar Johansson s-a uitat la ea cu un aer sceptic: 

— De unde știi toate chestiile astea? 

— Îţi aduci aminte că am făcut o anchetă despre Fundaţia 
Paradis și că am scris articole despre oameni care trăiesc în 
Suedia sub acoperire? 

— Da, și ce-i cu asta? 

— Am mai întâlnit un caz ca al Christinei Furhage o singură 
dată: atunci când căutam oameni pe care guvernul făcuse tot 
posibilul să-i ascundă cât mai bine. 

— Dar Christina Furhage nu se ascunde... 

— Deocamdată, n-am reușit să dăm de ea, nu-i așa? Ai zis că 
avem un număr de telefon la care ar putea fi găsită. Care e? 

S-au uitat în agenda telefonică a ziarului, care putea fi 
consultată de pe orice calculator din redacţie. In dreptul 
Christinei Furhage, șefa Comitetului Olimpic, figura un număr 
de mobil. Annika a format numărul, dar i-a răspuns căsuţa 
vocală. 

— Are telefonul închis, a dedus ea. 

A sunat la informaţii, ca să afle pe numele cui era acel 
număr: a aflat că nu figura în registrul telefonic. Auzind asta, 
Ingvar Johansson a oftat: 

— Oricum, e prea întuneric acum: n-aş fi avut cum să obţin o 
fotografie cu Furhage în faţa stadionului pentru ediţia de 
dimineaţă. Poate reușim mâine. 

— Mai întâi, trebuie să aflăm unde e, i-a spus Annika. E 
limpede că trebuie să facă o declaraţie în legătură cu cele 
întâmplate. 

Apoi s-a ridicat de pe scaun și a pornit spre biroul ei. 

— Ce-ai de gând să faci acum? a întrebat-o Johansson. 

— Sun la Secretariatul Olimpic. Sunt sigură că oamenii de 
acolo știu ce naiba se întâmplă. 

e 

Annika s-a trântit pe scaun, apoi și-a pus capul pe birou. Cu 
coada ochiului, a văzut un melc cu scorţișoară care zăcea pe 
tăblie din ziua dinainte. L-a înhăţat și a luat o gură. Se uscase 
de-a binelea, dar, până la urmă, a reușit să-l mănânce, 


8 Tyresö: suburbie a Stockholmului. 
46 


amestecând îmbucăturile cu ce rămăsese pe fundul paharului 
de cola dietetică pe care și-l cumpărase la prânz. A strâns 
firimiturile cu latul palmei, apoi a format numărul centralei 
telefonice a Secretariatului Olimpic. Suna ocupat. A încercat 
încă o dată, dar a avut grijă să schimbe ultima cifră: în loc de 
zero, a format unu - era un truc prin care puteai evita centrala, 
ca să ajungi direct la biroul unui angajat. Uneori, era nevoie să 
încerci de o sută de ori, dar, mai devreme sau mai târziu, 
dădeai peste un biet funcţionar care lucra după program. Dar, 
de data aceasta, a mers mult mai ușor: în mod surprinzător, a 
avut succes de la prima încercare. l-a răspuns însuși Evert 
Danielsson, șeful Secretariatului. 

Annika a stat pe gânduri preţ de o secundă, apoi a hotărât să 
sară peste replicile de complezenţă și să treacă direct la 
subiect: 

— Am vrea o declaraţie din partea Christinei Furhage. Și am 
vrea s-o obţinem cât mai repede. 

— Aţi sunat de vreo zece ori azi, a bombănit Danielsson. Şi 
v-am promis că o să-i transmitem întrebările dumneavoastră. 

— Am vrea să stăm de vorbă cu ea personal. Vă daţi seama 
că nu se poate ascunde într-o zi ca asta! Ce-o să zică lumea? 
Este vorba despre Jocurile pe care le organizează chiar 
dumneaei, ce Dumnezeu! Până acum nu i-a fost teamă să stea 
de vorbă cu presa. De ce se ascunde? Haideţi, faceţi-ne 
legătura cu dânsa! 

Preţ de câteva secunde, Annika a ascultat respiraţia 
precipitată a lui Danielsson. 

— Nu știm unde e, a spus el cu glas scăzut. 

Annika a simţit că-i crește pulsul și a pornit reportofonul de 
lângă telefon. 

— Nici dumneavoastră nu aţi reușit să daţi de ea? l-a întrebat 
ea tot cu glas scăzut. 

Danielsson a înghiţit în sec: 

— Nu, deși am căutat-o toată ziua. N-am reușit să dăm nici 
de soţul ei. Dar n-o să scrieţi despre asta în ziar, nu-i așa? 

— Nu vă pot promite..., i-a răspuns Annika. Dar unde ar 
putea să fie? 

— Am crezut că-i acasă. 

— Şi unde locuiește? a întrebat ea, având în minte informaţia 
pe care o găsise în Registrul Public. 


47 


— Aici, în oraș. Am trimis oameni s-o caute, dar n-a răspuns 
nimeni la ușă. 

Annika a tras aer în piept. Oare de ce-i spunea directorul 
toate astea? Vorbea ca un om disperat, așa că Annika a hotărât 
să bată fierul cât era cald și i-a pus repede o întrebare frontală: 

— Cine a ameninţat-o pe Christina Furhage? 

Lui Danielsson i s-a tăiat respiraţia: 

— Poftim?... Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu vă mai prefaceţi că nu știți despre ce-i vorba! Dacă 
vreţi să nu publicăm nimic din ce-am aflat, trebuie să-mi 
spuneţi ce se întâmplă. 

— Cum de aţi...? Cine v-a spus că...? 

— În Registrul Public, datele Christinei Furhage apar ca fiind 
confidenţiale. Ceea ce înseamnă că amenințările la adresa ei 
sunt atât de serioase, încât un tribunal a emis un ordin prin 
care agresorului i se interzice să se mai apropie de dumneaei. 
E adevărat? 

— Dumnezeule! a suspinat Danielsson. De unde aţi aflat toate 
astea? 

Annika a bombănit ceva ca pentru sine, apoi i-a zis: 

— Din Registrul Public. Cel care cunoaște limbajul nu trebuie 
decât să citească ce scrie pe ecranul computerului. A fost emis 
un astfel de ordin împotriva vreunei persoane care a 
ameninţat-o pe Christina Furhage? 

— Nu mai pot sta de vorbă cu dumneavoastră, i-a spus 
Danielsson pe un ton protocolar, apoi a închis. 

Annika a ascultat preţ de câteva clipe bâzâitul liniei 
telefonice, apoi a oftat și pus receptorul în furcă. 

e 

Evert Danielsson se uita ţintă la femeia care stătea în ușă. 

— De câtă vreme ești? a întrebat-o. 

— Ce faci aici? i-a replicat Helena Starke, încrucișându-și 
braţele. 

Directorul Secretariatului s-a ridicat de pe scaunul Christinei 
Furhage, privind în jur cu un aer distrat, ca și cum abia atunci 
și-ar fi dat seama că se afla în biroul Christinei. 

— Păi..., am venit să mă uit în agenda ei, ca să văd dacă nu 
cumva și-a notat unde avea de gând să meargă..., dar n-am 
găsit nimic. 

Femeia îl privea pe Evert Danielsson cu un aer mustrător. 


48 


Directorul a privit-o în ochi și nu s-a putut abţine să nu facă o 
remarcă: 

— Arăţi ca dracu’! 

— Ești cât se poate de misogin! i-a răspuns ea, privindu-l cu 
dispreţ, apoi s-a apropiat de biroul Christinei Furhage. Dacă 
vrei să știi ce s-a întâmplat, află că azi-noapte m-am îmbătat 
muci și că dimineață am vomitat pe covorașul de la intrare. Şi, 
dacă o să zici că nu-i șade bine unei doamne să facă chestii 
dintr-astea, ești un om mort! lar Christina o fi hotărât să-și 
petreacă ziua alături de familie, a adăugat Helena Starke, 
trăgând cu mișcări precise unul dintre sertarele biroului. Asta 
înseamnă că a preferat să lucreze de acasă, i-a explicat ea. 

Apoi a scos din sertar o agendă groasă, a deschis-o aproape 
de sfârșit și a răsfoit-o cu mișcări rapide, făcând foile să 
foșnească. 

— Mda, nimic! Pagina pentru sâmbătă, 18 decembrie, e 
complet goală. 

— Poate că face curăţenie înainte de Crăciun, i-a spus Evert 
Danielsson, după care au zâmbit amândoi - și-au închipuit cât 
de caraghioasă ar fi fost Christina în halat, cu o cârpă pentru 
șters praful în mână. 

— Cine a sunat? l-a întrebat ea, punând agenda în sertar. 

Directorul Secretariatului a observat că Helena Starke a 
închis sertarul cu o mișcare fermă, după care i-a răsucit cheița 
și a scos-o din încuietoare. 

— O jurnalistă de la Kvällspressen. Nu-mi aduc aminte cum o 
cheamă. 

Helena a băgat cheiţa într-unui dintre buzunarele blugilor. 

— De ce i-ai zis că n-am reușit să dăm de Christina? 

— Păi, ce era să-i spun? Că nu are de dat nicio declaraţie? Că 
se ascunde? În felul ăsta, n-aş fi făcut decât să înrăutăţesc 
situaţia, i-a explicat el, ridicând din umeri cu un aer neajutorat. 

Helena Starke s-a apropiat de director atât de mult, încât 
acesta i-a simţit damful de alcool, apoi i-a zis: 

— Întrebarea este: unde e Christina? De ce n-a venit la 
birou? E limpede că se află într-un loc unde n-a ajuns încă nicio 
știre despre atentat, nu-i așa? Dar unde anume? Ai vreo idee? 

— S-o fi dus la vila de la ţară? 

Helena s-a uitat la el cu un aer compătimitor: 

— Mda, sigur s-a dus la ţară... lar porcăriile alea despre 


49 


teroriști pe care le-ai turuit la conferința de presă n-au fost 
niște chestii foarte inteligente, nu-i așa? Ce crezi c-o să spună 
Christina când o să afle? 

Evert Danielsson și-a ieșit din fire: avea sentimentul că era 
profund nedreptăţit. 

— Dar asta am crezut cu toţii! Ai fost de faţă când am 
discutat chestia asta. N-a fost numai părerea mea. Dimpotrivă, 
am hotărât cu toţii că trebuie să facem ceva și că cel mai bine 
ar fi să ne adresăm opiniei publice în cel mai scurt timp posibil. 
Nu s-a opus nimeni. 

Helena s-a întors cu spatele și a pornit spre ușă: 

— Poliția a negat cu tărie ipoteza atacului terorist, așa că 
te-ai făcut de râs. Cei care te-au văzut la televizor și-au făcut 
impresia că ești isteric și paranoic. N-aveam nevoie de asta 
acum... 

Odată ajunsă în prag, s-a întors către șeful Secretariatului și 
s-a sprijinit de toc: 

— Mai stai aici sau pot să încui? 

Danielsson a ieșit din biroul Christinei Furhage fără să 
scoată o vorbă. 

e 

În seara aceea, ședința de redacţie a avut loc în biroul lui 
Anders Schyman, unde se afla o masă de conferințe. Buletinul 
de știri de la TV1 avea să înceapă în cincisprezece minute. 
Venise toată lumea, în afară de Jansson. 

— Vine și el, a explicat Annika. Atâta doar că... 

Prin sintagma „atâta doar că...” erau explicate întârzierile 
provocate de motive cât se poate de banale; era folosită pentru 
a scuza reporterii care habar n-aveau că, la o anumită oră, 
trebuie să fie într-un anumit loc sau pentru maniacii vorbitului 
la telefon care purtau o conversaţie chiar în acel moment. Se 
folosea și atunci când cineva era plecat la toaletă sau să-și ia o 
cafea. 

Participanţii la ședință își răsfoiau hârtiile sau, pur și simplu, 
așteptau. Annika a recapitulat chestiunile pe care voia să le 
supună dezbaterii. Nu avea o listă la fel de lungă precum 
Ingvar Johansson, redactorul de știri, care împărțea colegilor 
de la masă coli cu subiectele la care se lucra în redacţie. Pelle 
Oscarsson, redactorul foto, vorbea la telefonul mobil, iar 
redactorul-șef se legăna de pe un picior pe altul, privind în gol 


50 


spre televizorul al cărui volum fusese dat la minimum. 

— Scuze! a spus redactorul de noapte, dând buzna în birou 
cu o ceașcă de cafea într-o mână și cu machetele tuturor 
paginilor în cealaltă. 

Încă era pe jumătate adormit și deja ajunsese la a doua 
cafea. Bineînţeles că a vărsat puţină cafea pe jos când a închis 
ușa, detaliu care nu i-a scăpat lui Anders Schyman. 
Redactorul-șef a oftat, apoi a tras un scaun și s-a așezat la 
masă: 

— Gata, suntem toţi. Să începem cu atentatul. Ce materiale 
avem? 

Annika a luat cuvântul imediat, fără să aștepte ca Ingvar 
Johansson să-și facă numărul. Ştia că redactorului de știri îi 
plăcea să prezinte toate subiectele, inclusiv pe ale ei, dar în 
seara aceea nu voia să aștepte. 

— După părerea mea, a început ea, în secţiunea dedicată 
atentatului ar trebui să avem patru subiecte. N-avem cum să 
evităm ipoteza teroristă. Însuși Evert Danielsson a pomenit-o la 
conferinţa de presă, însă poliţia ar vrea să nu fie luată prea în 
serios. Unul dintre subiecte ar putea fi tocmai această 
divergență de opinii. Adevărul e următorul: Christina Furhage a 
fost ţinta unor intimidări, dar nu știm încă de ce natură. Datele 
ei personale din Registrul Public au fost secretizate, așa că 
numai angajaţii de la Direcţia financiară din Tyresö îi cunosc 
adresa. În plus, nimeni nu știe unde e, nici măcar colegii ei cei 
mai apropiaţi de la Secretariatul Olimpic. De subiectul ăsta mă 
ocup eu. 

— La ce titlu te-ai gândit? a întrebat-o Jansson. 

— Ceva de genu’: „Şefa Comitetului Olimpic a fost victima 
unor ameninţări”. Apoi dăm un citat din Danielsson: „Avem 
de-a face cu un atentat terorist”. 

Jansson a încuviințat din cap. 

— Apoi urmează subiectul central - pagubele. Va trebui să 
facem o prezentare amănunţită, cu subtitluri și diagrame; tot 
materialul va fi dispus în jurul unei fotografii de mari 
dimensiuni a tribunei devastate. Patrik se va ocupa de asta. 
Avem fotografii ale stadionului făcute în timpul zilei, atât din 
elicopter, cât și de pe acoperișul fostei fabrici de becuri, nu-i 
așa, Pelle? 

Redactorul foto a încuviinţat din cap: 


51 


— Da, așa-i. Și cred că fotografiile din elicopter sunt mai 
bune. Din păcate, cele făcute de pe acoperiș sunt subexpuse: 
pur și simplu, sunt prea întunecate. Le-am pus pe Macintosh și 
am încercat să le măresc luminozitatea, dar sunt și cam 
neclare, așa că cel mai bine ar fi să le folosim pe cele din 
elicopter. 

Jansson a făcut o însemnare pe macheta uneia dintre pagini, 
iar Annika s-a înfuriat: vasăzică nenorocitu' ăla de fotograf în 
costum Armani nu știa nici să focalizeze, nici să regleze ca 
lumea deschiderea diafragmei! 

— Cine a făcut fotografiile de pe acoperiș? a intervenit 
Anders Schyman. 

— Olsson, i-a răspuns Annika pe un ton tăios. 

Redactorul-șef a făcut o însemnare, apoi a întrebat-o pe 
Annika: 

— Altceva? 

— Va trebui să scriem și despre victimă. E bărbat său 
femeie? Și cam ce vârstă are? Ce-a stabilit medicul legist? Ce-a 
descoperit poliția în legătură cu identitatea ei? La ce indicii s-a 
referit procurorul-șef în timpul conferinţei de presă? De toate 
astea o să ne ocupăm noi doi: Berit cu mine. 

— Dar ce-am reușit să aflăm până acum? a întrebat Schyman. 

Annika a oftat: 

— Din păcate, nu mare lucru. O să ne continuăm cercetările 
în noaptea asta. Sunt sigură c-o să găsim ceva. 

Redactorul-șef a încuviinţat din cap, iar Annika a continuat: 

— În fine, va trebui să scriem și despre ancheta poliţiei: ce 
piste urmăresc, ce ipoteze și ce dovezi au. Cine e persoana care 
a fost văzută în apropierea stadionului cu puţin timp înainte de 
explozie? Cine a văzut-o? De chestiile astea o să se ocupe 
Patrik. Încă n-am reușit să dăm de Tigru; nici poliţia nu l-a 
găsit. Potrivit declaraţiilor lui Lindström, nu e pe lista 
suspecţilor, dar cine îl crede? E posibil ca în noaptea asta să fie 
dat în urmărire generală, deci va trebui să urmărim acţiunile 
poliției în legătură cu Tigrul. Şi, bineînţeles, va trebui să 
abordăm atentatul din perspectiva organizării olimpiadei. 
Ingvar are detalii cu privire la subiectul ăsta... 

— Da, așa-i, a intervenit redactorul de știri, dregându-și 
glasul. Cât privește măsurile de securitate prevăzute pentru 
Jocurile Olimpice, am luat legătura cu Samaranch, care acum 


52 


se află la Comitetul Olimpic Internaţional din Lausanne. E sigur 
că Stockholmul va organiza cum se cuvine Jocurile, că poliţia 
suedeză îl va aresta pe atentator în scurtă vreme și așa mai 
departe... A zis și că, după părerea lui, explozia de la stadion nu 
pune sub semnul întrebării organizarea olimpiadei - cred că ar 
fi bine să scoatem în evidenţă declaraţia asta. Apoi trebuie să 
arătăm și ce urmează să facă autorităţile; de chestia asta s-a 
ocupat Janet. Lucrările de reconstrucţie a tribunei vor începe 
imediat după ce experții poliţiei își vor termina investigaţiile; se 
estimează că cercetările la faţa locului vor dura șapte-opt 
săptămâni. Trebuie să ne ocupăm și de taximetristul rănit; 
avem exclusivitate asupra acestui subiect, așa că o să-l tratăm 
pe larg. Pregătim și un material în care să prezentăm 
atentatele care au avut loc cu ocazia altor olimpiade; o să le 
includem și pe cele ale Tigrului, dar numai dacă nu reușim să 
dăm de el în cursul nopţii, caz în care o să pregătim un material 
numai despre el. 

— Avem numărul lui de acasă în agenda telefonică, a 
intervenit Annika. I-am lăsat un mesaj pe robot, așa că e posibil 
să ia legătura cu noi. 

— Foarte bine. lar Nils Langeby pregătește un material 
suplimentar care să reunească cele mai importante reacţii la 
nivel internaţional. Şi, în fine, o să prezentăm și reacțiile 
oamenilor obișnuiți - emisiunea Sună acum! tocmai a început. 

Ingvar Johansson s-a oprit, apoi a început să-și foiască 
hârtiile. 

— Altceva? a întrebat redactorul-șefi. 

— Şi avem fotografiile pe care le-a făcut Henriksson de pe 
flacăra olimpică, a adăugat Annika. Au apărut deja în ediţia de 
azi, dar încă nu fost publicate în ediţiile locale. Henriksson a 
făcut multe fotografii - câteva role -, așa că avem de unde 
alege câteva cadre care să ilustreze articolul despre victimă din 
ediția de mâine. Reciclăm și noi un pic... 

Pelle Oscarsson a încuviinţat din cap: 

— Da, avem o mulţime de fotografii. Sunt sigur că putem găsi 
una care să difere semnificativ de cele pe care le-am publicat 
deja. 

— A început buletinul de știri de pe TV1, a intervenit Ingvar 
Johansson, apoi a luat telecomanda și a dat sonorul 
televizorului mai tare. 


53 


S-au întors cu toţii spre televizor, ca să vadă ce pregătise 
postul naţional. Buletinul s-a deschis cu imagini de la 
conferința de presă a poliţiei, urmate de niște imagini mai 
vechi, în care tribuna încă era cuprinsă de flăcări. Apoi s-au 
difuzat câteva interviuri  previzibile: cu  procurorul-șef 
Lindstrom, cu Evert Danielsson de la Secretariatul Olimpic, cu 
un anchetator de la Krim și cu o bătrână care locuia în 
apropierea stadionului și care fusese trezită de explozie. 

— Așadar, nimic nou, a comentat Ingvar Johansson, apoi a 
dat pe CNN. 

Şedinţa a continuat, iar redactorul de știri a prezentat 
celelalte subiecte ale ediţiei de a doua zi. Au dat volumul 
televizorului la minimum în timp ce pe CNN se difuzau știrile 
de ultimă oră; un reporter al postului transmitea la intervale 
regulate de la fața locului, mai exact, chiar de lângă cordonul 
care împrejmuia satul olimpic. CNN avea încă doi reporteri 
care prezentau informaţii legate de atentat: unul se afla în faţa 
sediului poliţiei din Stockholm, iar celălalt, în faţa Comitetului 
Olimpic Internaţional din Lausanne. Transmisiunile în direct 
alternau cu reportaje despre ediţiile anterioare ale Jocurilor 
Olimpice și despre alte acte de violenţă comise de-a lungul 
anilor cu ocazia olimpiadelor. De asemenea, postul a difuzat 
reacţii ale unor celebrităţi internaţionale și declaraţia unui 
purtător de cuvânt de la Casa Albă, care condamna atacul 
asupra stadionului Victoria. 

Annika și-a dat seama că nu asculta ce spunea Ingvar 
Johansson. Când colegul ei a ajuns la paginile de divertisment, 
s-a scuzat și a ieșit din birou. S-a dus la bufet și a comandat 
paste cu creveţi și o bere slab alcoolizată. Cuptorul cu 
microunde bâzâia în spatele tejghelei, iar ea s-a așezat la o 
masă, cu faţa spre fereastră. Se întunecase de-a binelea. Dacă 
își încorda privirea și se străduia să focalizeze, reușea să 
distingă ferestrele clădirii de vizavi; altminteri, nu vedea decât 
propria-i imagine reflectată în geam. 

După ce-a terminat de mâncat, i-a chemat în biroul ei pe 
Patrik și Berit, doi dintre reporterii de la Investigaţii - care era 
un departament destul de mic -, ca să pună cap la cap 
informaţiile de care făcuseră rost. 

— Eu o să mă ocup de ipoteza teroristă, a spus Annika. Berit, 
știi ceva despre victimă? 


54 


— Da, am aflat câteva chestii, i-a răspuns reportera, 
răsfoindu-și însemnările. Experții poliției au găsit în tribună 
câteva lucruri despre care cred că aparţineau victimei; toate 
erau foarte deteriorate, dar, în cele din urmă, s-a stabilit că e 
vorba de o servietă, o mapă marca Filofax și un telefon mobil. 

Berit Hamrin a tăcut o clipă, apoi și-a dat seama că Annika și 
Patrik făcuseră ochii mari. 

— Dumnezeule! a exclamat Annika. Înseamnă că polițiștii au 
aflat cine e victima! 

— E posibil, i-a răspuns Berit, dar, până acum, n-au spus 
nimic pe tema asta. Am avut nevoie de două ore ca să scot de la 
ei informaţia asta. 

— Excelent! a felicitat-o Annika. Bravo ţie! Te-ai descurcat de 
minune! E prima oară când aud informaţia asta. 

Apoi s-a rezemat de spetează, râzând și bătând din palme. 
Patrik zâmbea. 

— Tu ce-ai aflat? l-a întrebat Annika, întorcându-se către el. 

— Eu m-am ocupat de explozia propriu-zisă. Am pus pe 
server toate informaţiile de care am reușit să fac rost; am 
adăugat și o poză a stadionului, așa cum mi-ai cerut. Dar, din 
păcate, n-am reușit să aflu mare lucru despre ancheta poliţiei. 
De-a lungul zilei, anchetatorii au pus întrebări locuitorilor din 
zonă. Au mers din ușă în ușă, dar nu prea au avut cu cine sta de 
vorbă, pentru că, deocamdată, nu s-a mutat multă lume acolo. 

— Cine e persoana cu haine închise la culoare? Și cine-i 
martorul care a văzut-o în apropierea stadionului? 

— N-am reușit să aflu nimic pe tema asta, i-a răspuns Patrik. 

Dintr-odată, Annika și-a amintit un lucru pe care i-l spusese 
taximetristul dis-de-dimineaţă, în timp ce o ducea la stadion. 

— În zonă se află un local fără autorizaţie, a spus ea, 
îndreptându-se de spate. Când a explodat bomba, taximetristul 
tocmai dusese un client acolo. Cu siguranţă, era ceva lume 
acolo, atât clienţi, cât și angajaţi ai localului. Cred că de la ei 
am putea afla cine e martorul pe care îl căutăm. A fost cineva 
pe-acolo? 

Patrik și Berit s-au uitat unul la altul. 

— Atunci trebuie să mergem și să stăm de vorbă cu oamenii 
din local, a spus Annika. 

— Un local fără autorizaţie? a întrebat Berit pe un ton 
sceptic. Şi crezi c-or să vrea să stea de vorbă cu noi? 


55 


— Parcă poţi să știi vreodată?! i-a răspuns Annika. Oricum, 
nu mă deranjează dacă își păstrează anonimatul; nu trebuie 
decât să vă spună dacă au văzut ceva sau dacă au vreo 
informaţie relevantă. 

— E o idee bună, a spus Patrik. Nu-i exclus să aflăm câte 
ceva. 

— Oare poliţia a stat de vorbă cu ei? 

— Nu știu, n-am întrebat. 

— Bine, a zis Annika. Atunci o să sun eu la poliţie. Tu 
încearcă să găsești localul ăla. Sună-l pe taximetristul rănit; 
l-am ascuns în hotelul Royal Viking. Întreabă-l unde anume se 
află localul. Presupun că, în seara asta, n-o să fie deschis, 
pentru că se află în perimetrul încercuit de poliţie. Și întreabă-l 
dacă știe cum îl cheamă pe tipul pe care l-a dus acolo. Poate că 
tocmai taximetristul i-a recomandat clubul, pentru că știe pe 
cineva care lucrează acolo... 

— Mă duc imediat, a spus Patrik, apoi și-a luat haina și a 
plecat. 

Berit a oftat: 

— Nu prea cred că a fost un atac terorist. Care ar fi scopul? 
Să se oprească Jocurile Olimpice? Dacă asta urmăreau, 
presupușii teroriști s-au trezit cam târziu... 

Annika mâzgălea ceva pe carneţel. 

— Un lucru știu sigur, a spus ea. Ar fi bine ca poliția să-l 
prindă cât mai repede pe atentatorul ăla, altminteri Suedia o să 
aibă de suferit de pe urmă exploziei de la stadion la fel de mult 
ca după asasinarea lui Olof Palme”. 

Berit a încuviinţat din cap, și-a strâns lucrurile și s-a dus în 
biroul ei. 

e 

Annika a format numărul sursei sale din poliţie, însă 
telefonul suna ocupat. l-a trimis lui Patrik prin e-mail un 
comunicat al poliţiei despre localul ilegal, apoi a făcut rost de 
un anuar al guvernului, ca să afle cine era șeful Direcţiei 
Financiare din Tyresö. l-a găsit atât numele, cât și anul 
nașterii. Avea un nume atât de banal, încât ar fi fost greu să-i 
găsească numărul în cartea de telefon, așa că, mai întâi, l-a 
căutat în Registrul Public. I-a aflat adresa de acasă, apoi a 


” Olof Palme (1927-1986): om politic suedez, preşedinte al Partidului 
Social Democrat şi prim-ministru în perioada 1969-1972 şi 1982-1986. 


56 


sunat la informaţii și i-a aflat numărul imediat. 

Bărbatul a răspuns abia după ce soneria telefonului s-a auzit 
a patra oară. Avea vocea unui om foarte beat - la urma urmei, 
era sâmbătă seara. Annika și-a pornit reportofonul. 

— Nu vă pot spune nimic despre Christina Furhage, i-a 
explicat șeful Direcţiei Financiare pe un ton care dădea de 
înţeles că mai avea puţin și îi închidea telefonul în nas. 

— Bineînţeles, i-a răspuns ea cât se poate de calm. Aș vrea 
doar să vă pun câteva întrebări cu caracter general în legătură 
cu oamenii ale căror date personale sunt secretizate și cu 
privire la genul de ameninţări care impun această procedură. 

De la celălalt capăt al firului, Annika a auzit în fundal câţiva 
oameni care râdeau în hohote. Probabil că telefonul ei picase în 
mijlocul unei cine sau al unei petreceri. 

— Sunaţi-mă luni pe numărul de la birou, i-a răspuns șeful 
Direcţiei. 

— Vai, dar mai e atât de mult până atunci, a spus ea cu o 
voce insinuantă. Noi o să scoatem ziarul mâine, iar cititorii au 
dreptul să afle ce aveţi de declarat. Cum să motivăm refuzul 
dumneavoastră? 

Annika auzea respiraţia bărbatului de la celălalt capăt al 
firului și a înţeles că acesta nu știa cum să procedeze. Șeful 
Direcţiei și-a dat seama că jurnalista făcea aluzie la starea lui 
de ebrietate. Desigur, Annika n-ar fi scris în ziar despre acest 
detaliu - era o chestie care, pur și simplu, nu se făcea. Dar, 
dacă se întâmpla ca o persoană oficială să se încăpăţâneze, 
atunci nu ezita să se folosească de câteva șmecherii ca să 
obţină ce voia. 

— Ce vreţi să știți? a întrebat șeful Direcţiei pe un ton 
glacial. 

Pe chipul Annikăi s-a așternut un zâmbet: 

— Ce trebuie să ţi se întâmple pentru ca datele personale 
să-ţi fie secretizate? 

Ştia răspunsul la această întrebare, dar explicaţia pe care 
urma să i-o dea șeful Direcţiei nu avea să fie altceva decât un 
rezumat al cazului Christinei Furhage. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a oftat, stând pe 
gânduri preţ de câteva clipe: 

— Păi, trebuie să fi primit o ameninţare. Desigur, o 
ameninţare reală. Nu ajunge un simplu telefon, ci trebuie ceva 


57 


mai mult... ceva serios. 

— Cum ar fi o ameninţare cu moartea? a întrebat Annika. 

— Da, ceva de genul ăsta. Dar trebuie să mai fie ceva... 
astfel încât un tribunal să poată emite un ordin de restricţie... 

— Adică un incident? Un act de agresiune? a întrebat Annika. 

— Se poate spune și așa. 

— Datele cuiva ar putea fi secretizate din motive mai puţin 
grave decât cele pe care mi le-aţi descris? 

— Nu, nicidecum, a răspuns șeful Direcţiei pe un ton ferm. 
Dacă cineva ar primi o amenințare mai puţin gravă, ar fi 
suficient ca datele sale din Registrul Public să primească o 
marcă de confidenţialitate. 

— Câte persoane au beneficiat de secretizarea datelor de 
când lucraţi la Tyres6? 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a căzut iarăși pe 
gânduri, apoi a răspuns: 

— Păi..., trei. 

— Christina Furhage, soţul și fiica ei, a adăugat Annika. 

— N-am zis asta! s-a opus șeful Direcţiei. 

— Ce-mi puteţi spune despre faptul că datele Christinei 
Furhage au fost secretizate? a schimbat ea repede subiectul. 

— Nimic, a răspuns el fără să șovăie. 

— În ce au constat amenințările primite de Christina 
Furhage? 

— Nu vă pot spune nimic despre asta. 

— În ce a constat agresiunea care v-a determinat să 
acceptaţi secretizarea datelor sale? 

— Nu vă pot spune nimic despre cazul ei. lar acum va trebui 
să punem capăt acestei discuţii, a spus șeful Direcţiei, apoi a 
închis. 

Annika a zâmbit iarăși. Aflase tot ce voia să știe. Fără să 
spună o vorbă despre Christina, bărbatul de la celălalt capăt al 
firului îi confirmase tot ce bănuia. 

e 

După ce a dat alte câteva telefoane ca să verifice informaţiile 
pe care le deţinea, Annika și-a scris articolul despre posibilele 
ameninţări primite de Christina Furhage, rezervând un spaţiu 
limitat ipotezei teroriste. A terminat de scris la ora unsprezece 
și câteva minute. Patrik încă nu se întorsese, iar această 
întârziere era de bun augur. 


58 


A ieșit din birou ca să-i ducă articolul lui Jansson, care acum 
funcţiona la turație maximă, zburlindu-și părul și vorbind 
încontinuu la telefon. 

A hotărât să se ducă acasă pe jos, deși era obosită, iar afară 
era întuneric și frig. Unde mai pui că o cam dureau picioarele - 
așa i se întâmpla ori de câte ori era sleită de puteri. Cel mai 
bun remediu era o plimbare cu pas iute; în plus, odată ajunsă 
acasă, nu mai trebuia să ia niciun analgezic. De teamă ca nu 
cumva să se răzgândească, și-a luat repede paltonul, și-a tras 
căciula peste urechi, iar înainte să iasă din redacţie, i-a spus lui 
Jansson doar atât: 

— Mă găsești pe mobil. 

Redactorul de noapte i-a făcut un semn cu mâna fără să-și 
întrerupă convorbirea telefonică. 

În ziua aceea, temperatura variase simţitor; la ora când 
Annika a ieșit în stradă, scăzuse sub zero grade. Începuse să 
ningă încetișor, iar fulgii mari aproape că rămâneau nemișcaţi 
în aer preţ de o clipă, apoi șovăiau îndelung înainte să se așeze 
pe pământ. Zăpada înăbușea toate zgomotele, așa că Annika 
n-a auzit autobuzul 57 decât atunci când a trecut pe lângă ea. 

A coborât treptele care duceau la parcul Râlambshov. Aleea 
lată și mocirloasă care îl traversa era brăzdată de urmele 
bicicletelor și ale cărucioarelor pentru copii. La un moment dat, 
a alunecat și era cât pe-aci să cadă; a înjurat în gând, apoi și-a 
continuat drumul. Un iepure înspăimântat s-a speriat de ea și 
s-a ascuns în întuneric. I se părea surprinzător că în centrul 
orașului putea întâlni animale sălbatice. Thomas îi povestise că 
odată, când se întorcea de la bar, fusese urmărit de un bursuc 
chiar pe strada unde locuiau. Amintirea aceasta i-a stârnit un 
hohot de râs. 

În parc, vântul era mai puternic decât printre clădiri, așa că 
și-a înfășurat mai bine fularul în jurul gâtului. Fulgii din ce în 
ce mai jucăuși îi umezeau părul. În ziua aceea, nu-și văzuse 
copiii deloc. Sunase acasă o singură dată, dar, dacă ar fi sunat 
mai des, cu siguranţă s-ar fi întristat. In timpul săptămânii, n-o 
deranja că trebuia să meargă la serviciu, pentru că în zilele 
lucrătoare toţi copiii din Suedia mergeau la creșă sau la 
grădiniță, așa că avea conștiința împăcată. Dar într-o sâmbătă 
ca aceea, ultima dinaintea Crăciunului, ar fi trebuit să stea 
acasă și să facă bomboane din caramel și cozonăcei cu șofran. 


59 


Învăluită într-un vârtej de fulgi, Annika a scos un oftat adânc. 
Problema era că, ori de câte ori gătea sau punea la cale cine 
știe ce activitate de anvergură, atmosfera nu era tocmai 
distractivă. La început, Ellen și Kalle erau încântați și se luau la 
harţă pentru că amândoi voiau să stea lângă ea ca să-i dea o 
mână de ajutor. Dar, după ce se înghionteau ca să bage mâna 
în aluat și după ce făceau mizerie în bucătărie, Annika își cam 
pierdea răbdarea. Cel mai nasol era când gătea după o zi 
proastă: întotdeauna sfârșea prin a-și ieși din fire. Se 
întâmplase așa de nenumărate ori. Copiii se bosumflau și 
plecau să se uite la televizor, iar ea termina de gătit cu viteza 
fulgerului. Apoi Thomas îi ducea la culcare, în timp ce ea făcea 
curat în bucătărie. Gândindu-se la toate astea, Annika a oftat 
încă o dată. Poate că în ziua aceea totul ar fi fost altfel. Poate 
că nici Ellen, nici Kalle nu și-ar fi ars degetele băgând mâna în 
caramelul încins și lipicios și ar fi stat cu toţii în bucătărie, 
mâncând cozonăcei cu șofran proaspăt scoși din cuptor. 

A ajuns pe malul apei și a luat-o pe promenada care 
mărginește bulevardul Norr Mälarstrand, iuţind pasul. Durerile 
din picioare i se domoliseră și se străduia să meargă într-un 
ritm iute și constant. Respira mai repede, iar inima îi bătea mai 
tare. 

Înainte, îi plăcea mai mult să meargă la serviciu decât să stea 
acasă. În munca ei de reporteră, rezultatele veneau foarte 
repede și obținea aprecierea tuturor, iar articolele pe care le 
publica în ziar erau însoţite de poza ei. Avea independenţă 
absolută și știa exact ce se aștepta de la ea în diferite 
împrejurări; știa cum să abordeze o situaţie și cum să ceară ce 
voia să obțină. Sarcinile cărora trebuia să le facă față acasă 
erau mai dificile, mai numeroase și mai puţin explicite. Simţea 
că niciodată nu era suficient de bucuroasă, entuziastă, calmă, 
eficientă, afectuoasă sau odihnită. În apartament era mai tot 
timpul dezordine, iar coșul cu rufe murdare era mai tot timpul 
gata să dea pe-afară. Thomas se purta foarte frumos cu copiii - 
poate chiar mai frumos decât ea -, dar niciodată nu spăla 
aragazul sau tăblia pentru gătit, uita de cele mai multe ori să 
pună farfuriile murdare în chiuvetă și întotdeauna lăsa pe 
podeaua din dormitor scrisori nedesfăcute și mormane de 
haine. De parcă și-ar fi închipuit că farfuriile săreau de pe masă 
în chiuvetă și că facturile se plăteau singure. 


60 


Dar, de când fusese numită șefă la Investigaţii, nu i se mai 
părea plăcut să meargă la serviciu. Nu-și închipuise nicio clipă 
că numirea ei avea să provoace reacţii atât de ostile în rândul 
colegilor. Nici măcar nu fusese o decizie controversată, pentru 
că, în practică, ea era cea care, în paralel cu munca de 
reporter, conducea departamentul de Investigaţii de vreun an 
de zile. Singura noutate era că acum era plătită pentru ce făcea 
- așa vedea Annika lucrurile. Dar bineînţeles că Nils Langeby 
sărise ca ars, întrucât se gândea că postul i s-ar fi cuvenit lui: el 
avea cincizeci și trei de ani, iar ea, doar treizeci și doi. De 
asemenea, a fost uimită să constate că oamenilor li se părea 
firesc s-o pună în discuţie și s-o critice în repetate rânduri. 
Dintr-odată, colegii au început să facă tot felul de comentarii pe 
seama felului în care se îmbrăca, ceea ce nu se întâmpla 
înainte. Spuneau niște lucruri de-a dreptul jignitoare despre 
caracterul și despre capacităţile ei. Nu știuse că, după numirea 
în fruntea Investigaţiilor, avea să devină un fel de persoană 
publică... Ei bine, acum știa. 

A iuţit pasul, pentru că abia aștepta să ajungă acasă. A 
aruncat o privire caselor de pe cealaltă parte a străzii. 
Ferestrele își împrăștiau lumina caldă și îmbietoare pe 
deasupra apei; aproape toate erau împodobite cu sfeșnice sau 
ghirlande luminoase. Creau o atmosferă sigură și prietenoasă. 
La un moment dat, a cotit pe John Ericssonsgatan, 
îndreptându-se către Hantverkargatan. 

e 

Apartamentul era tăcut și întunecat. Și-a scos cu grijă 
paltonul și ghetele, apoi s-a dus în camera copiilor în vârful 
picioarelor. Amândoi erau îmbrăcaţi în pijamale: a lui Ellen 
avea imprimeuri cu Barbie, iar a lui Kalle, cu Batman. Annika 
s-a apropiat de ei, ca să le simtă mirosul dulceag, iar Ellen s-a 
răsucit de pe-o parte pe alta. 

Thomas era în pat, dar încă nu adormise. Veioza de pe 
noptieră arunca o lumină discretă asupra jumătăţii lui de pat. 
Citea The Economist. Annika și-a dat jos hainele și l-a sărutat 
pe păr. 

— Eşti obosită? a întrebat-o el. 

— Așa și așa..., i-a răspuns ea dinăuntrul cămăruţei în care 
era amenajat șifonierul - intrase ca să-și pună hainele în coșul 
cu rufe murdare. Explozia asta ne-a dat multe bătăi de cap. 


61 


Apoi a ieșit goală de acolo și s-a strecurat în pat. 

— Vai, ești rece ca gheaţa! i-a spus Thomas. 

Dintr-odată, Annika și-a dat seama cât de reci îi erau 
coapsele. 

— Am venit pe jos, i-a explicat ea. 

— Cum așa, ziarul nu-ţi dă bani de taxi? Doar ai muncit toată 
ziua! Douăzeci de ore! 

Remarca soţului a iritat-o pe Annika. 

— Bineînţeles că mi-ar fi dat bani de taxi, dar am vrut să vin 
pe jos, i-a explicat ea, ridicând tonul. Ce dracu', nu fi arțăgos! 

Thomas a pus revista pe podea, a stins veioza, apoi i-a întors 
spatele în mod ostentativ. Annika a scos un oftat: 

— Thomas, te rog să nu te superi... 

— Azi a fost sâmbătă și ai lipsit de acasă toată ziua, iar când 
te întorci, te răstești și îmi vorbești urât, i-a spus el pe un ton 
supărat. Ia zi, ai nevoie de mine și de copii numai ca să ai pe 
cine să-ți verși nervii? 

Annika și-a dat seama că greșise. Era obosită, iar ochii i se 
umeziseră. 

— Îmi pare rău că m-am înfuriat și te-am repezit..., a șoptit 
ea. Dar am impresia că toţi colegii din redacţie se iau de mine 
și mi-e greu să fac faţă la stresul ăsta. Mă simt vinovată că nu 
stau acasă cu tine și copiii. Mi-e teamă ca nu cumva să credeţi 
că vă neglijez, dar n-am cum să las baltă ziarul, așa că-s prinsă 
la mijloc... parcă aș fi sub foc încrucișat... 

Apoi a început să plângă de-a binelea. Thomas a oftat, iar 
după câteva clipe s-a întors cu faţa spre ea și a luat-o în braţe. 

— Nu mai plânge, draga mea... Ce naiba, totul o să fie bine! 
Doar știi că ești cea mai tare din redacție... Vai, dar ești rece 
sloi! Sper să nu răcești chiar acum, înainte de Crăciun. 

Cu lacrimi în ochi, Annika a izbucnit în râs, apoi s-a ghemuit 
la pieptul lui. Au tăcut amândoi, cuprinși de sentimentul cald că 
se înțelegeau unul pe altul. Annika și-a sprijinit capul pe pernă 
și a clipit de câteva ori. Tavanul întunecat părea că plutește. 
Dintr-odată, și-a amintit că, imediat ce se trezise în dimineaţa 
aceea, primul lucru pe care-l văzuse fusese tot tavanul; apoi 
și-a adus aminte ce visa când a auzit telefonul. 

— Să știi că te-am visat în dimineaţa asta..., i-a spus ea în 
șoaptă. 

— Sper că era un vis porcos, a murmurat el, pe jumătate 


62 


adormit. 

Annika a râs pe tăcute: 

— Nici n-ai idee cât de porcos era!... Ne aflam într-o navetă 
spaţială și toţi bărbaţii de la emisiunea Studioul Sase se holbau 
la noi. 

— Nişte invidioși..., a spus Thomas, apoi a adormit. 


63 


IUBIREA 


Când mi s-a întâmplat prima oară, eram om în toată firea și 
dobândisem deja o oarecare situație. Preţ de câteva clipe, mi-a 
îndepărtat sentimentul de singurătate cosmică. Sufletele 
noastre chiar s-au contopit într-un fel pe care nu-l mai trăisem 
niciodată. E un sentiment foarte interesant - n-am să spun mai 
multe despre el -, și de atunci l-am mai avut de câteva ori. Și 
totuși, privind în urmă, cred că, de cele mai multe ori, m-a 
stăpânit sentimentul de indiferență, ba chiar de resemnare. O 
spun fără amărăciune și fără niciun pic de dezamăgire - e o 
simplă afirmaţie. Abia în ultimul an am început să mă întreb 
dacă nu cumva ar putea fi și altfel. Se prea poate ca femeia de 
care m-am îndrăgostit să fie în stare să schimbe totul. 

Dar, în adâncul sufletului meu, știu că nu este așa. Iubirea e 
banală. Îți provoacă o intoxicație chimică foarte asemănătoare 
cu aceea dată de o reușită mult așteptată sau de mersul cu 
mare viteză. În acele momente, nu mai ţinem cont de nimic și 
ne concentrăm doar asupra propriei noastre delectări; viața de 
zi cu zi ne este distorsionată și devenim iraționali: ne simțim 
fericiţi și ni se pare că totul este posibil. In ciuda variațiilor, 
vraja nu tine niciodată foarte mult. Până la urmă, se ajunge la 
plictis și dezgust. 

Iubirea perfectă nu poate fi dobândită niciodată. Tocmai de 
aceea iubirea trebuie să moară atunci când iși atinge 
intensitatea maximă; e la fel ca un trandafir care nu are decât o 
șansă, anume să fie tăiat când floarea sa a atins frumusețea 
desăvârșită. O plantă moartă și păstrată în ierbar poate să 
încânte ochii ani de-a rândul. O iubire curmată în clipa când a 
devenit foarte pasională are puterea de a vrăji oamenii timp de 
secole întregi. 

Mitul iubirii este o născocire a basmelor, la fel de ireală și 
improbabilă ca un orgasm continuu. 

Iubirea nu trebuie confundată cu devotamentul autentic - 
acesta este un sentiment complet diferit. Iubirea nu se „coace“, 
ci doar se veștejește, iar în cazurile cele mai fericite, este 
înlocuită de afecţiune și toleranță; însă, de cele mai multe ori, 
locul îi este luat de pretenţii niciodată formulate și de 
amărăciune. Acest lucru este valabil pentru toate tipurile de 

64 


iubire: cea dintre sexe, cea dintre generații sau cea de la locul 
de muncă... Am întâlnit de atâtea ori neveste înăcrite, cu 
unghiile roase până la os, și soți măcinaţi de frustrări sexuale, 
părinți cu handicapuri emoționale și copii neglijaţi, șefi care 
suspină că nu-i înțelege nimeni și angajați care, în loc să fie 
mulțumiți că au o slujbă, nu fac decât să ceară tot timpul câte 
ceva. 

Se poate să-ți iubești slujba. Iubirea asta mi s-a părut 
întotdeauna mai autentică decât cea dintre oameni. Cred că 
satisfacția sinceră pe care o trăiești atunci când reușești să faci 
un lucru pe care ti l-ai propus eclipsează toate celelalte trăiri. 
Mi se pare cât se poate de evident că devotamentul faţă de 
propriile-ți îndatoriri poate să fie la fel de puternic precum cel 
față de o persoană care oricum nu-l merită. 

Sentimentul că poate iubita mea merită acest devotament mă 
umple de teamă și nesiguranţă. 


Duminică, 19 decembrie 


Pentru tabloide, duminica a fost dintotdeauna ziua cu cele 
mai mari vânzări. Oamenii au atât cheful, cât și timpul necesar 
ca să citească niște lucruri care nu-i solicită prea mult și sunt 
suficient de relaxaţi cât să dezlege rebusuri și să-și verifice 
cultura generală cu întrebările de la rubrica numită „Cine știe 
răspunde”. De asemenea, cele mai multe cotidiene publică de 
ani de zile suplimente duminicale destul de consistente. Tocmai 
de aceea Tidningsstatistik, instituţia care monitorizează și dă 
publicităţii datele cu privire la tirajele ziarelor din Suedia, 
tratează ediția de duminică separat față de cele din timpul 
săptămânii. 

Și totuși, nimic nu vinde mai bine un ziar decât o știre bună. 
În plus, dacă evenimentul la care se referă știrea se produce 
sâmbătă, încasările de duminică pot fi uriașe. Anders Schyman 
și-a dat seama imediat că vânzările din duminica aceea aveau 
să fie considerabile imediat ce poștașul i-a adus presa la casa 
sa din Saltsjöbaden, un cartier elegant și plin de verdeață de la 
marginea Stockholmului. A luat ziarele și s-a dus cu ele în 
sufragerie. Soţia îl aștepta cu micul dejun și tocmai turna 
cafeaua în cești. 

— Ei, cum arată? l-a întrebat ea, dar n-a primit de la soţul ei 


65 


decât un mormăit. 

Acela era momentul magic al zilei. Era încordat și își 
concentra toată atenţia asupra ziarelor, așezând pe masă 
tabloidul pe care îl conducea și pe cel rival, ca să compare 
primele pagini. „Jansson iarăși s-a descurcat de minune”, și-a 
spus Schyman zâmbind. Ambele ziare abordau ipoteza 
teroristă, dar numai Kvällspressen avea știrea potrivit căreia 
șefa Comitetului Olimpic primise ameninţări cu moartea. De 
asemenea, ziarul lor avea un articol de fond mai bun, celebrităţi 
mai arătoase în capul paginii și o poză mai de efect a 
stadionului. Zâmbetul i s-a lărgit, apoi s-a relaxat. 

— Arată bine, i-a spus soţiei, luându-și ceașca de cafea. Ba 
chiar foarte bine! 

e 

Primul lucru pe care l-a auzit Annika în dimineaţa aceea au 
fost vocile personajelor de desene animate; ţipetele lor 
stridente şi efectele sonore se strecurau pe sub ușa 
dormitorului. Ca să nu le mai audă, și-a pus perna pe cap. Unul 
dintre puţinele neajunsuri ale faptului de a avea copii era că, 
duminică dimineaţa, trebuia să îndure vocile afectate ale 
actorilor de mâna a treia care dublau personajele din serialul 
Darkwing Duck. Ca de obicei, Thomas nu auzea nimic: dormea 
cu jumătatea lui de plapumă mototolită între picioare. 

A rămas nemișcată preţ de câteva clipe, ca să-și dea seama 
cum se simțea. Încă era obosită, iar durerile din picioare nu 
dispăruseră de tot. Și-a adus aminte imediat de explozie și s-a 
gândit că probabil avusese un vis despre atacul de la stadion. 
Așa păţea de fiecare dată când se ocupa de un subiect foarte 
important: intra într-un fel de tunel lung și nu mai ieșea din el 
decât după ce termina cu subiectul respectiv. Uneori, trebuia 
să ia câte o pauză și să se relaxeze, atât pentru binele ei, cât și 
de dragul copiilor. Lui Thomas nu-i plăcea când Annika se 
dedica trup și suflet muncii de la ziar. 

— E doar o slujbă! îi spunea el. Întotdeauna îţi scrii articolele 
ca și cum ar fi vorba de o problemă de viaţă și de moarte. 

lar ea își spunea că, în meseria ei, aproape totul era extrem 
de important. 

A oftat, a dat la o parte perna și plapuma, apoi s-a dat jos din 
pat. Când s-a ridicat în picioare, s-a clătinat un pic, ceea cea 
făcut-o să-și dea seama că era mai obosită decât își închipuise. 


66 


Și-a văzut imaginea reflectată în geam și a avut impresia că se 
uită la o femeie de o sută de ani. A oftat încă o dată, apoi s-a 
dus în bucătărie. 

Copiii mâncaseră deja. Farfuriile rămăseseră pe masă, iar 
tăblia era presărată cu tot felul de pete. Kalle era suficient de 
mare cât să scoată cerealele din dulap și iaurtul din frigider. 
După ce se arsese cu prăjitorul de pâine, băiatul renunţase la 
a-i mai pregăti lui Ellen pâine prăjită de secară unsă cu unt de 
arahide și gem, deși era una dintre mâncărurile ei preferate. 

Annika a pus ibricul pe foc, apoi s-a dus să-și vadă copiii. 
Strigătele de bucurie au izbucnit imediat ce și-a făcut apariția 
în ușa sufrageriei. 

— Mami! 

Patru braţe și patru ochi nerăbdători au dat buzna spre ea, 
iar cele două buze umede au sărutat-o cu nesat. Copiii se 
agitau, o îmbrăţișau și nu mai conteneau cu dovezile de 
afecţiune: 

— Mami, mami, ce dor ne-a fost de tine! Mami, unde ai fost 
ieri? Ai lucrat toată ziua, mami? N-ai venit acasă, mami, așa că 
ne-am băgat în pat... 

I-a strâns în braţe pe amândoi, așezându-se pe vine în pragul 
sufrageriei. 

— Mami, ieri am cumpărat un film. Se numește: Eşti nebună, 
Madicken! Ne-am speriat foarte tare! Tipul ăla rău a lovit-o pe 
Mia... Vrei să vezi ce-am desenat, mami? E pentru tine! 

Cei doi copii s-au smuls din strânsoarea mamei și au 
zbughit-o în direcţii diferite. Kalle s-a întors primul și i-a arătat 
carcasa filmului bazat pe cartea lui Astrid Lindgren” despre 
prietena ei din copilărie. 

— Directorul școlii e un om foarte rău. I-a dat o palmă Miei 
pentru că i-a luat portofelul, a spus Kalle pe un ton foarte 
serios. 

— Da, știu... A fost foarte urât din partea lui, i-a spus Annika, 
mângâindu-l pe păr. Așa era la școală pe vremuri. Îngrozitor, 
nu? 

— La fel e și acuma? a întrebat Kalle cu un aer îngrijorat. 

— Ah, nu! i-a răspuns Annika, apoi l-a luat în braţe și l-a 
sărutat pe obraz. Nimeni n-are voie să-l lovească pe băieţelul 


10 Astrid Lindgren (1907-2002): scriitoare suedeză, autoare de literatură 
pentru copii. 
67 


meu. 

Deodată, din camera copiilor s-a auzit ţipătul înfiorător al lui 
Ellen: 

— Mi-a dispărut desenul! Mi l-a luat Kalle! 

Băiatul s-a încordat. 

— Ba nu! a strigat el. L-ai pierdut! Tu ești de vină! 

Tipătul din camera copiilor s-a transformat într-un hohot de 
plâns: 

— Ba nu! Mi l-a luat Kalle! 

— Nu-i adevărat! Alintato! 

Annika i-a dat drumul lui Kalle, s-a ridicat în picioare și l-a 
luat de mână. 

— Ajunge! i-a spus ea pe un ton ferm. Hai cu mine să căutăm 
desenul. Probabil că e rătăcit printre foile de pe birou. Și nu 
mai spune că sora ta e alintată. 

— Alintato! Alintato! a strigat Kalle. 

Hohotul de plâns a lui Ellen a redevenit țipăt: 

— Mami, Kalle îmi vorbește urât! Zice că-s alintată! 

— Gata, tăceţi amândoi! le-a spus Annika, ridicând tonul. O 
să-l treziți pe tati. 

Când au intrat în dormitorul copiilor, Ellen a ridicat pumnul 
ca să-l lovească pe Kalle, dar Annika i-a înhăţat mâna la timp, 
simțind că-și pierde răbdarea. 

— Gata! a ţipat ea. Potoliţi-vă! 

— Ce-i cu tărăboiul ăsta? a întrebat Thomas, care apăruse în 
prag. Ce Dumnezeu, chiar trebuie să mă trezesc devreme în 
fiecare dimineaţă? 

— Vedeţi, l-aţi trezit pe tati! a strigat Annika. 

— Tu faci mai multă gălăgie decât ei doi la un loc! i-a spus 
Thomas, apoi a trântit ușa. 

Annika a simţit că iarăși i se umezesc ochii. Ce naiba, oare de 
ce nu se învăţa minte odată? Imediat după aceea s-a așezat pe 
podea. 

— Mami, ce-ai păţit? Eşti tristă? 

— Nu, nu-s tristă. Sunt prost dispusă, asta-i tot. leri am 
lucrat toată ziua... 

S-a străduit să zâmbească, apoi i-a luat în braţe pe amândoi. 

— Ar trebui să muncești mai puţin, i-a spus Kalle pe un ton 
foarte serios. Te obosești prea tare. 

Annika l-a sărutat: 


68 


— Eşti un înţelept! lar acuma haideţi să căutăm desenul ăla. 

Căzuse după calorifer. Annika a suflat praful de pe el și s-a 
arătat extrem de încântată. Ellen radia de bucurie. 

— O să-l pun pe peretele din dormitorul nostru, dar după ce 
se scoală tati. 

Apa din ibric clocotea de mult: jumătate din ea se 
transformase în aburi și se condensase pe geamuri. A mai pus 
niște apă în ibric, apoi a crăpat fereastra ca să se aerisească. 

— Vreţi să mai mâncaţi ceva? i-a întrebat ea. 

Da, voiau niște pâine prăjită de secară cu unt de arahide... 
Cât timp Annika a răsfoit în grabă ziarele de dimineaţă și a 
ascultat știrile la radio, Kalle și Ellen s-au tot ciorovăit, s-au 
îmbrâncit și au căzut de câteva ori. N-a găsit nicio știre nouă în 
ziare, iar radioul a citat ambele tabloide: articolul ei despre 
amenințările cu moartea primite de Christina Furhage și 
interviul realizat de ziarul rival cu Samaranch, președintele 
Comitetului Olimpic Internaţional. „Ce să-ţi spun, s-a gândit 
Annika, ne-au făcut-o: au dat o fugă până la Lausanne...” Dar 
nu de-aia o durea pe ea capul... 

Mai avea de mâncat o felie de pâine de secară. 

e 

Helena Starke a descuiat ușa și a oprit alarma. Uneori, când 
ajungea la Secretariatul Olimpic, găsea alarma dezactivată: 
inconștientul care pleca ultimul din clădire uita s-o pornească. 
Dar, în ziua aceea, n-a avut o astfel de surpriză, pentru că 
ultimul angajat care părăsise clădirea cu o noapte înainte - sau 
mai degrabă, cu puţin înainte să se crape de ziuă... - fusese ea 
însăși, iar ei nu i se întâmpla să uite de alarmă. 

S-a dus direct la biroul Christinei și a descuiat ușa. Când a 
văzut că ledul robotului telefonic licărea, Helenei i-a crescut 
pulsul: cineva sunase în timpul nopţii. A ridicat repede 
receptorul și a introdus parola Christinei. Erau două mesaje 
vocale, câte unul de la fiecare tabloid din oraș. A tras o 
înjurătură și a pus receptorul în furcă. Hienele alea nenorocite! 
Reușiseră cumva să facă rost de numărul de serviciu al 
Christinei. A oftat și s-a sprijinit de speteaza scaunului, 
legănându-se ușor. Încă nu-și revenise complet după beţie; își 
simțea gura amară și avea amețeli. De-ar fi putut să-și 
amintească ce-i spusese Christina cu două nopţi înainte. Mintea 
i se limpezise suficient cât să-și aducă aminte că șefa 


69 


Comitetului venise la ea acasă: era foarte furioasă sau, cel 
puţin, așa își amintea ea... În cele din urmă, Helena a dat din 
umeri și s-a ridicat de pe scaun. 

Când a auzit că se apropie cineva, a împins repede scaunul la 
loc și a rămas în picioare lângă birou. Era Evert Danielsson, 
care avea ochii încercănaţi și buzele strânse. 

— Ai aflat ceva? a întrebat-o el din prag. 

Helena a ridicat din umeri: 

— În legătură cu ce?... Atentatorul încă n-a fost arestat, 
Christina n-a dat niciun semn, iar tu ai reușit să împrăștii peste 
tot ipoteza teroristă. Te-ai uitat pe ziarele de azi? 

Buzele lui Danielsson s-au crispat și mai tare. „Va să zică e 
necăjit că l-a luat gura pe dinainte”, și-a spus Helena cu 
dispreț. Șeful Secretariatului nu-și făcea griji din pricina 
incidentului și a consecinţelor sale, ci numai pentru propria-i 
piele. O atitudine atât de egoistă și atât de tristă! 

— Consiliul se întrunește în după-amiaza asta, la ora patru, 
i-a spus ea, apoi a dat să iasă din birou. Și va trebui să prezinti 
un raport asupra situaţiei înainte să luăm o decizie cu privire la 
ce avem de făcut în continuare..., a adăugat ea când a ajuns în 
prag. 

— Dar de când faci tu parte din consiliu? a întrebat Evert 
Danielsson pe un ton calm. 

Helena Starke a rămas ţintuită locului preţ de o clipă, dar 
apoi s-a prefăcut că n-a auzit întrebarea. 

— Şi a venit momentul să-i convocăm pe granguri. Cred c-ar 
fi bine să-i punem la curent cu ce se întâmplă. O să le sară 
ţandăra dacă îi ignorăm, iar acum avem nevoie de ei mai mult 
ca oricând. 

Evert Danielsson a ieșit din birou, iar Helena a încuiat ușa. 
Șeful Secretariatului se uita lung la ea. Da, Helena avea 
dreptate. Trebuia să-i convoace cât mai repede pe toți 
grangurii: pe reprezentanții familiei regale și pe industriași, pe 
delegaţii bisericii și pe ceilalți membri onorifici ai consiliului. 
Trebuia să le spună ce se întâmplase și să-i liniștească, astfel 
încât să nu pară dezorientaţi dacă îi întreba cineva despre 
explozie. „Acum avem nevoie de ei mai mult ca oricând” - 
perfect adevărat. 

— Te ocupi tu de invitaţii? a întrebat-o Evert Danielsson. 

Helena Starke a încuviințat din cap și a pornit pe coridor. 


70 


Annika a fost primul reporter care a ajuns în redacţie; ceilalți 
aveau să vină abia în jurul orei zece. Ingvar Johansson era la 
biroul lui și vorbea la telefon. I-a arătat teancul de ziare de 
lângă perete, apoi i-a făcut semn cu mâna spre canapeaua din 
redacţie. Annika și-a pus paltonul pe speteaza canapelei, a luat 
ediția din acea dimineaţă și un pahar de cafea, apoi s-a așezat, 
așteptând ca Johansson să termine de vorbit. Vocea lui urca și 
cobora în fundal asemenea unei melodii, iar Annika răsfoia 
ziarul ca să vadă dacă aflaseră ceva nou pe timpul nopții. 
Materialul ei despre ipoteza teroristă și amenințările la adresa 
Christinei Furhage ocupa paginile șase și șapte, cele mai 
consistente și mai importante pagini de știri. Redactorul foto 
găsise în arhivă o fotografie cu șefa Comitetului în fruntea unui 
grup de bărbaţi îmbrăcaţi în costume și pardesiuri închise la 
culoare. Furhage era îmbrăcată într-un deux-pieces alb peste 
care purta un palton scurt, deschis la culoare - o siluetă 
luminoasă în fruntea convoiului de bărbaţi. Avea un chip sever 
și părea încordată, oferind imaginea unei persoane inocente, 
supusă amenințărilor. Pe pagina șapte era o fotografie cu Evert 
Danielsson ieșind din sala de conferinţe a poliţiei - arăta ca un 
om împovărat de griji. Annika a remarcat că fotografia fusese 
făcută de Ulf Olsson. 

Pe următoarele două pagini erau articolele lui Berit despre 
victimă și despre cercetările efectuate de poliţie la faţa locului. 
Jansson le ilustrase cu una dintre fotografiile făcute de 
Henriksson de pe flacăra olimpică; semăna cu cea apărută cu o 
zi înainte, dar mergea foarte bine cu materialul lui Berit. Era și 
o relatare cu privire la explozie făcută de Arne Brattstrom, 
taximetristul rănit. 

Pe paginile zece și unsprezece a dat peste o surpriză. Patrik 
muncise toată noapte și făcuse rost de două subiecte: „«Am 
văzut pe cineva în preajma stadionului», declară martorul 
secret al poliţiei și «Tigrul este căutat de poliţie»,. 

„Excelent!”, și-a spus Annika. Patrik dăduse peste unul dintre 
barmanii care lucrau în localul fără autorizaţie; acesta 
povestise că, în drum spre serviciu, văzuse pe cineva care 
traversa cu pas grăbit parcul din fața intrării principale a 
stadionului. Episodul avusese loc la ora unu noaptea, deci nu 
chiar înaintea exploziei, așa cum declaraseră reprezentanţii 


71 


poliției. Declaraţia barmanului suna așa: „Am văzut o persoană 
îmbrăcată într-un hanorac negru, cu gluga pe cap. Avea 
pantaloni închiși la culoare și bocanci”. 

„Deci, până una-alta, asta e descrierea atentatorului...”, s-a 
gândit Annika. 

După cum era de așteptat, poliţia făcuse tot posibilul ca să 
pună mâna pe Tigru. Pe una dintre cele două pagini apăreau și 
ipotezele imprecise ale poliției cu privire la victimă și la natura 
atacului. 

Paginile douăsprezece şi treisprezece erau dedicate 
consecinţelor atentatului asupra Olimpiadei și măsurilor de 
securitate care trebuiau luate în viitor. Era și o retrospectivă a 
atacurilor din timpul altor ediţii ale Jocurilor Olimpice. 
Următoarele două pagini erau pline cu oferte promoţionale de 
Crăciun, iar paginile șaisprezece și șaptesprezece conţineau 
opiniile câtorva cetăţeni obișnuiți și materialul despre reacţiile 
internaţionale, pregătit de Nils Langeby. 

Celelalte pagini fuseseră umplute cu subiecte dintre cele mai 
diverse: câteva celebrităţi care vorbeau fără ocolișuri despre 
bolile lor, cazul impresionant al unui copil afectat de o maladie 
gravă, un scandal sindical, o vedetă pop de mâna a doua prinsă 
beată la volan și un grup de travestiţi care protestau faţă de 
reducerile bugetare din domeniul sănătăţii publice. 

Materialul lui Patrik cu privire la explozia propriu-zisă 
primise locul de onoare - paginile de mijloc. In jurul unei 
fotografii din elicopter a stadionului erau rânduite relatări ale 
evenimentului, descrieri și explicaţii scurte și limpezi. 

La un moment dat, Annika a ridicat privirea din ziar și a 
văzut că Ingvar Johansson terminase de vorbit la telefon. 
Probabil că se uita la ea de câteva minute. 

— A ieșit o ediţie pe cinste, nu crezi? i-a spus Annika, 
fluturând ușor ziarul înainte să-l pună pe canapea. 

— Da, nu-i rea, i-a răspuns Johansson, întorcându-se cu 
spatele la ea. Dar deja ţine de trecut... Tot ce contează acum e 
ediţia de mâine. 

„Mda, omv’ ăsta chiar că știe să-ţi strice cheful”, și-a zis 
Annika. După părerea ei, redactorii de știri ai tabloidelor trăiau 
prea mult în viitor și prea puţin în trecut. Dacă făceai o 
greșeală, te durea fix în cur, pentru că ţinea de ediţia de ieri, 
iar dacă ceva îţi ieșea bine, nu erai apreciat suficient. Păcat. 


72 


Annika era de părere că întreaga redacție ar fi avut numai de 
câștigat dacă s-ar fi analizat pe îndelete reușitele și eșecurile. 

— Ai ceva pentru ediţia de mâine? a întrebat-o el, fără să se 
întoarcă. 

„Ce nu-i convine acuma?”, s-a întrebat Annika, simțind că se 
enervează. „De ce se poartă așa? Poate că l-am scos din sărite 
cu ceva, iar acuma mă pedepsește. Dar ce i-am făcut? S-o fi 
enervat pentru că nu l-am lăsat pe el să se ducă la conferința 
de presă de ieri?” 

— Păi, ce naiba aș putea să am pentru ediția de mâine? s-a 
răstit ea. Abia am intrat pe ușă! 

Chiar și Annika a fost surprinsă de enervarea din tonul ei. 
Și-a luat repede paltonul și geanta, s-a ridicat în picioare și a 
plecat spre biroul său. 

— La ora zece și jumătate are loc o conferință de presă a 
poliţiei, i-a spus Ingvar Johansson. 

După ce a intrat în birou, Annika s-a uitat la ceas. Mai avea 
cincizeci de minute la dispoziţie, timp suficient cât să dea niște 
telefoane. 

Mai întâi a format numărul de mobil al Christinei Furhage. 
Şefa Comitetului nu făcuse nicio declaraţie, ceea ce însemna că 
nici măcar cei de la Secretariat nu reușiseră să dea de ea. Un 
lucru îi era clar Annikăi: tăcerea Christinei Furhage era foarte 
ciudată. 

Spre surprinderea ei, telefonul nu era închis. Şi-a dres 
repede glasul, ascultând soneria, dar după al cincilea apel, s-a 
declanșat căsuţa vocală. Acum știa cel puţin că telefonul era 
pornit, așa că a memorat numărul. 

Apoi Patrik și Berit au apărut deodată în ușa biroului. 

— Eşti ocupată? 

— Nicidecum! a spus Annika. Intraţi! Haideţi să trecem în 
revistă ce avem de făcut. 

S-a ridicat de pe scaun, a ocolit biroul și s-a așezat pe 
canapeaua cea veche. 

— Ieri aţi făcut o treabă excelentă! i-a felicitat ea. Numai noi 
am scris despre ce s-a găsit la faţa locului și nimeni altcineva 
n-a stat de vorbă cu barmanul din localul ăla. 

— Din păcate, interviul pe care rivalii noștri i l-au luat lui 
Samaranch a fost mai de efect, a intervenit Berit. L-ai citit? Se 
pare că e foarte furios și că a ameninţat c-o să anuleze Jocurile, 


73 


dacă poliția nu reușește să-l aresteze pe atentator. 

— Da, am auzit, a spus Annika. Păcat că n-am publicat nimic 
despre reacţia lui... Dar mă întreb dacă zvonurile astea sunt 
adevărate. Adică, dacă vrea să anuleze Jocurile, de ce n-a făcut 
o declaraţie publică? Atât într-un comunicat oficial, cât și în 
celelalte declaraţii pe care le-a dat presei a zis că, fie ce-o fi, 
Jocurile n-or să fie anulate. 

— Cine știe, poate că rivalii noștri deţin monopolul asupra 
adevăratelor păreri ale lui Samaranch, a spus Berit. 

Annika a deschis tabloidul rival la pagina cu interviul. 

— Interviul i-a fost luat de corespondentul lor de la Roma, a 
zis ea. E bun. Şi cred că Samaranch chiar a adus vorba de 
anularea Jocurilor, dar sunt sigură că, în după-amiaza asta, o să 
facă o dezminţire oficială. 

— De ce în după-amiaza asta? a întrebat Patrik. 

— Pentru că CNN-ul o să pomenească interviul ăsta și o să 
facă o știre de senzaţie, i-a răspuns Annika, zâmbind. Și-o să 
vină cu un titlu pe măsură: „Jocurile Olimpice în pericol”, iar în 
fundal o să se audă o melodie grandioasă, în cheie minoră... 

Pe chipul lui Berit s-a așternut un zâmbet: 

— Am auzit că, în curând, o să aibă loc o nouă conferinţă de 
presă. 

— Da, i-a confirmat Annika. Probabil că or să spună cine este 
victima și mă întreb dacă nu cumva e chiar șefa Comitetului 
Olimpic. 

— Furhage? a întrebat Patrik. Ce te face să crezi asta? 

— Păi, ia gândește-te! i-a răspuns Annika. Furhage sau se 
ascunde, sau a păţit ceva grav. Nimeni nu reușește să dea de 
ea, nici măcar colegii ei cei mai apropiaţi. Ştirea despre 
explozie a făcut înconjurul lumii, deci e imposibil să nu-i fi 
ajuns la urechi. Deci sau nu vrea să apară în public - adică se 
ascunde - sau nu poate, pentru că e bolnavă, moartă sau răpită. 

— Şi eu m-am gândit la asta, a spus Berit. Ba chiar i-am 
întrebat ieri pe anchetatori ce părere au despre ipoteza mea, 
dar au negat-o categoric. 

— Asta nu înseamnă nimic..., a comentat Annika, părând 
dusă pe gânduri. Oricum, e limpede că Furhage e un subiect și 
pentru următoarea ediţie. Trebuie să aflăm mai multe despre 
amenințările cu moartea pe care le-a primit. Dacă ea este 
victima, va trebui să publicăm un material despre viaţa ei. 


74 


Avem pregătit un necrolog pentru Furhage? 

— Nu, a răspuns Berit. Nu s-a gândit nimeni că e posibil ca 
Furhage să dea ortu' popii. 

— Să cerem cuiva să ne facă rost de niște poze cu ea și de 
câteva tăieturi din ziare. A vorbit vreunul dintre voi cu 
Eva-Britt? 

Berit și Patrik au dat din cap în semn că nu. Annika s-a 
apropiat de birou; a format numărul de acasă al secretarei și a 
întrebat-o dacă putea veni la muncă. 

— Ştiu că-i ultima duminică dinainte de Crăciun, i-a spus 
Annika, dar ar fi excelent dacă ai putea veni. Noi mergem la o 
conferinţă de presă a poliţiei și ne-ar fi de mare ajutor dacă, la 
întoarcere, am avea strânse la un loc toate pozele și toate 
articolele despre Christina Furhage pe care le-am publicat de-a 
lungul timpului. 

— Tocmai am pus niște aluat la dospit, i-a răspuns Eva-Britt 
Qvist. 

— Ce păcat!... a exclamat Annika. Dar azi or să se întâmple 
niște chestii foarte importante și n-avem cum să le facem față 
singuri. Azi-noapte, Patrik a lucrat până la patru și jumătate, 
iar eu am lucrat ieri de la trei dimineața până la unsprezece 
seara. La fel și Berit. Şi am avea nevoie de ajutorul tău. Nu 
trebuie să faci altceva decât de obicei: cauţi în baza de date și 
compilezi tot ce avem despre Furhage... 

— Îmi pare rău, dar ţi-am zis că nu pot, i-a răspuns Eva-Britt 
Qvist. Am și eu o familie. 

Annika a reușit să se abţină și nu i-a trântit în nas răspunsul 
care îi stătea pe buze, ci i-a vorbit pe un ton calm: 

— Ştiu cum e să fii nevoit să-ţi schimbi planurile. E îngrozitor 
să-ţi dezamăgești copiii și soțul. Dar o să fii plătită pentru orele 
suplimentare sau o să-ţi iei o zi liberă: între Crăciun și Anul 
Nou sau în următoarea vacanţă școlară... când vrei tu. Dar ar fi 
extraordinar dacă ai putea pregăti materialul până ne 
întoarcem de la conferinţa de presă. 

— Dar ţi-am zis că am pus niște aluat la dospit! N-am cum să 
vin! 

Annika a tras adânc aer în piept: 

— Bine, dacă așa nu ajungem la niciun rezultat, atunci o să 
procedăm altfel: îti comand să vii la serviciu. Să fii aici într-un 
sfert de oră! 


75 


— Şi cum rămâne cu cozonăceii mei?! 

— Ei bine, or să pună aluatul în tăvi soţul și copiii! a răspuns 
Annika, apoi a închis. 

Spre supărarea ei, a văzut că îi tremura mâna. Ura chestia 
asta! Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să procedeze la fel ca 
Eva-Britt Qvist, în cazul în care ar fi sunat-o un superior și i-ar 
fi cerut să lucreze peste program. Dacă lucrai la un ziar și se 
întâmpla ceva important, trebuia să-ţi faci timp și să vii la 
redacţie - era o regulă nescrisă. Cine voia o slujbă cu program 
de la nouă la cinci, de luni până vineri, nu avea decât să caute 
un post în serviciul contabil al unei companii telefonice sau 
într-o instituţie asemănătoare. Oricine putea să se uite prin 
baza de date - Berit, ea însăși sau un alt reporter -, dar într-o 
situaţie ca aceea, toţi erau foarte ocupați. Unde mai pui că 
toată lumea voia să se pregătească pentru Crăciun, așa că 
trebuia să împartă sarcinile în mod echitabil; chiar dacă era 
duminică, fiecare trebuia să vină la serviciu și să facă treaba 
pentru care era plătit. Nu putea să cedeze și s-o lase pe 
Eva-Britt în plata Domnului, pentru că asta i-ar fi transformat 
viața de şefă într-un adevărat iad. Lipsa de respect de care 
tocmai dăduse dovadă secretara de la Investigaţii cu siguranţă 
nu avea să-i aducă zile libere... Annika și-ar fi dorit s-o poată 
concedia pe loc. 

— Eva-Britt o să vină în curând, le-a spus ea celor doi colegi. 

Preţ de o clipă, i s-a părut că observă un ușor zâmbet pe 
chipul lui Berit. 

e 

Au plecat la conferinţă în două mașini. Annika, Berit și 
fotograful Johan Henriksson au urcat într-una dintre ele, iar 
Patrik și Ulf Olsson în cealaltă. Cu o zi înainte, presa fusese 
foarte agitată, dar în dimineaţa aceea, era și mai agitată. 
Henriksson a fost nevoit să parcheze în piaţa Kungsholm, la 
mai bine de jumătate de kilometru de destinaţie; Bergsgatan și 
Agnegatan, cele două străzi care mărgineau sediul poliţiei, erau 
ocupate de care de televiziune și de Volvo-uri cu logourile 
diferitelor trusturi de presă. Annikăi i-a făcut plăcere să 
meargă pe jos până la intrarea în sediu. După ninsoarea de cu o 
zi înainte, aerul era limpede și curat. Zăpada scârțâia sub 
picioare, iar acoperișurile albe străluceau în lumina puternică a 
soarelui de dimineaţă. 


76 


— Uite, eu locuiesc acolo, a spus Annika, arătând cu mâna un 
bloc din secolul al nouăsprezecelea proaspăt renovat, aflat pe 
strada Hantverkargatan. 

— Apartamentul e închiriat sau l-ai cumpărat? a întrebat-o 
Berit. 

— E închiriat de la primărie pe termen nelimitat. 

— Şi cum ai reușit să pui mâna pe el? a intervenit 
Henriksson, gândindu-se la apartamentul pe care îl 
subînchiriase într-o suburbie din sudul orașului. 

— Am fost încăpățânată, i-a explicat Annika. Ne-am mutat în 
blocul ăla în urmă cu opt ani și am semnat un contrat de 
închiriere pe termen limitat. Era un apartament cu două 
camere mic și fără cine știe ce dotări. Unde mai pui că 
ferestrele dădeau în spatele blocului. Și trebuia să folosim baia 
comună din subsolul clădirii vecine... Blocul urma să fie 
renovat, așa că am semnat un contract pe șase luni. Dar apoi a 
venit criza și proprietarul a dat faliment. N-a vrut nimeni să 
cumpere blocul, așa că l-a preluat consiliul local. După cinci 
ani, am semnat cu primăria un contract de închiriere pe termen 
nelimitat. Dar între timp, au apărut și copiii, așa că locuiam în 
apartamentul ăla patru inși: eu, Thomas, Kalle și Ellen. În cele 
din urmă, blocul a fost renovat și am primit un apartament cu 
patru camere cu vedere la stradă. Nu-i rău, nu? 

— Ai câștigat potul cel mare! a spus Berit. 

— Şi cât e chiria? a întrebat Henriksson. 

— Mai bine mă întrebi cât de frumos e lambriul și cât de 
înalte sunt tavanele... 

— Te-ai îmburghezit! a spus Henriksson, iar Annika a 
izbucnit în râs. 

Jurnaliștii de la Kvällspressen au ajuns târziu la sediul poliţiei 
și au izbutit cu greu să se strecoare în sala de conferinţe. 
Annika a rămas în prag și abia reușea să vadă ce se întâmpla în 
sală. Și-a întins gâtul și văzut o mulţime de reporteri care 
făceau tot posibilul să le arate celor din jur cât de important 
era evenimentul și cât de serios își făceau treaba. Henriksson și 
Olsson și-au croit drum cu coatele până în faţă, ajungând lângă 
podium chiar în momentul în care au intrat în sală oficialităţile. 
Erau mai puţine decât la conferinţa anterioară. Annika nu i-a 
văzut decât pe procurorul-șef Kjell Lindström și pe ofiţerul de 
presă al poliţiei. Evert Danielsson și anchetatorul de la Krim nu 


77 


mai veniseră. Annika abia reușea să vadă până în faţă pe 
deasupra unei reportere. Ofiţerul de presă și-a dres glasul, apoi 
a început să vorbească. A făcut o prezentare succintă a 
situaţiei, repetând faptele deja cunoscute de presă: că Tigrul 
era căutat pentru a fi interogat și că ancheta poliţiei era în 
plină desfășurare. A vorbit vreo zece minute, după care Kjell 
Lindström s-a aplecat în faţă, iar jurnaliștii din sală i-au imitat 
gestul. Toată lumea bănuia cam ce avea să urmeze. 

— Procedura de identificare a victimei de la stadion este 
aproape încheiată, a spus procurorul, ceea ce i-a făcut pe toţi 
cei de față să-și întindă gâturile și mai mult. Familia a fost 
informată și tocmai de aceea am hotărât să dăm publicităţii 
rezultatele obţinute, deși specialiștii noștri mai au de pus la 
punct câteva detalii... Victima este Christina Furhage, 
directorul Comitetului de Organizare a Jocurilor Olimpice de la 
Stockholm. 

Annika a tresărit. „Da! Eram sigură! Eram sigură!” Când 
rumoarea celor prezenţi în sală a atins cote maxime, Annika 
deja pornise spre ieșirea din sală. Şi-a pus în ureche 
dispozitivul hands-free, apoi a format numărul de mobil pe 
care-l memorase în dimineaţa aceea. Telefonul și-a făcut treaba 
prompt, iar celălalt mobil a început să sune. Annika s-a oprit în 
micul hol care despărțea sala de conferinţe de ușa de la intrare, 
a tras aer în piept și a închis ochii, adunându-și întreaga 
energie ca să transmită un mesaj telepatic: „Răspunde, te rog! 
Răspunde!” Telefonul a sunat de trei ori, de patru ori și... clic! 
Cineva a răspuns! Dumnezeule, oare cine era? 

Annika a strâns pleoapele și mai tare, apoi a început să 
vorbească rar și liniștit: 

— Bună ziua. Sunt Annika Bengtzon de la Kvällspressen. Cu 
cine stau de vorbă? 

— Mă numesc Bertil Milander, i-a răspuns un bărbat cu voce 
stinsă. 

Bertil Milander... Bertil Milander... Nu cumva era soţul 
Christinei Furhage? Nu așa îl chema? Ca să fie sigură, Annika a 
continuat pe același ton calm: 

— Bertil Milander, soțul Christinei Furhage? 

Bărbatul de la celălalt telefon a oftat: 

— Da, eu sunt. 

Inima Annikăi bătea cu putere. Era cel mai neplăcut telefon 


78 


pe care îl putea da un jurnalist - suna un om căruia îi murise 
cineva foarte drag. În lumea presei avea loc o dezbatere cu 
privire la oportunitatea unor astfel de telefoane. După părerea 
Annikăi, era preferabil ca, în astfel de situaţii, jurnaliștii să 
sune rudele îndurerate, fie și numai ca să le pună la curent cu 
ce avea de gând să facă ziarul pentru care lucrau. 

— Mai întâi, daţi-mi voie să vă spun că sunt profund 
îndurerată de pierderea pe care aţi suferit-o. Poliţia tocmai a 
adus la cunoștința presei că victima exploziei de la stadionul 
Victoria este Christina Furhage, soția dumneavoastră. 

Bertil Milander n-a spun nimic. 

— Dar spuneţi-mi, s-a trezit ea întrebând, acesta este 
numărul Christinei Furhage? 

— Nu, e al familiei, i-a răspuns Bertil Milander pe un ton 
surprins. 

— V-am sunat să vă spun că o să scriem despre soţia 
dumneavoastră în ediţia de mâine. 

— Deja aţi scris despre ea. 

— Am scris despre atentat, adică despre explozia 
propriu-zisă. 

— Fotografia aceea a fost publicată de ziarul 
dumneavoastră? Mă refer la fotografia în care... 

Dar vocea i s-a frânt și a început să plângă. Annika a dus 
mâna la gură și s-a uitat în tavan. Doamne, Dumnezeule! Bertil 
Milander văzuse fotografia în care doctorii strângeau ce mai 
rămăsese din soţia lui. Annika a tras aer în piept fără să scoată 
un zgomot. 

— Da, noi am publicat-o, a spus ea pe un ton calm. Regret că 
nu v-am putut anunţa că o să publicăm acea fotografie, dar abia 
acum câteva clipe am aflat că victima era soţia dumneavoastră. 
Nu v-am putut suna mai devreme, îmi cer scuze dacă fotografia 
v-a îndurerat... Tocmai de aceea cred că este foarte important 
să stăm de vorbă acum. Vom scrie despre soţia dumneavoastră 
și mâine. 

Bertil Milander plângea. 

— Dacă vreţi să ne transmiteţi ceva, vă ascult, i-a spus 
Annika. Vă rog să-mi spuneţi dacă e ceva care vă deranjează, 
dacă vreţi să scriem sau să nu scriem despre ceva anume. Alo? 
Domnule Milander?... 

Soţul Christinei Furhage și-a suflat nasul: 


79 


— Da, vă ascult... 

Annika s-a uitat prin ușa de sticlă a sălii de conferinţe și a 
văzut cohorta de jurnaliști pregătindu-se să iasă din clădire. A 
împins repede ușa de la intrare și a ieșit pe treptele din faţa 
sediului. A auzit în cască două bipuri care o anunțau că cineva 
încerca să-l sune pe Milander. 

— Îmi dau seama că trebuie să vă fie extrem de greu, a spus 
ea. Îmi închipui că sunteţi foarte îndurerat... Dar acest atentat 
interesează întreaga opinie internaţională; este una dintre cele 
mai îngrozitoare crime comise în această ţară. Soţia 
dumneavoastră era o persoană publică importantă și un model 
pentru femeile din Suedia. Așa că noi, jurnaliștii, suntem datori 
să prezentăm acest tragic eveniment. Și tocmai de aceea vă rog 
să staţi de vorbă cu noi, ca să facem o prezentare care să nu vi 
se pară lipsită de respect. Aș vrea să știu cam ce-aţi dori să 
scriem. Am putea înrăutăţi situaţia fără să vrem, scriind despre 
chestiuni sensibile... 

Annika a auzit încă o dată cele două bipuri. Bertil Milander 
șovăia. 

— Am să vă las numărul meu și pe cel al redactorului-șef ca 
să luaţi legătura cu noi când vă veţi simţi pregătit să... 

— Veniţi la mine acasă, a întrerupt-o el. Vreau să stăm de 
vorbă. 

Annika a închis ochii și s-a rușinat de bucuria pe care i-o 
stârnea reușita ei: urma să-l intervieveze pe soţul victimei! Și-a 
notat adresa secretă a lui Bertil Milander, mâzgălind-o cu pixul 
pe o chitanţă de taxi găsită în buzunar. Apoi, fără să se mai 
gândească dacă era moral sau nu, a adăugat repede: 

— De acum încolo, telefonul dumneavoastră o să sune 
încontinuu. Dacă n-o să mai suportati, nu ezitaţi să-l închideți. 

Reușise să dea de soţul victimei. Şi cel mai bine ar fi fost ca 
nimeni altcineva să nu mai ia legătura cu el. 

Annika s-a întors în sediul poliţiei ca să-și caute colegii. 
Prima peste care a dat a fost Berit. 

— Am reușit să iau legătura cu familia Christinei Furhage, i-a 
spus Annika. O să-l iau pe Henriksson cu mine și-o să merg la ei 
acasă. Tu ocupă-te de ultimele ore din viaţa victimei, iar Patrik 
să se intereseze de mersul anchetei. 

— Am înţeles, i-a răspuns Berit. Henriksson a ieșit prin spate. 
L-a luat deoparte pe Kjell Lindström, ca să-i facă o poză. Cred 


80 


că cel mai bine ar fi să ocolim clădirea... 

Annika a dat buzna afară din sediul poliţiei și, într-adevăr, a 
dat de Henriksson pe Bergsgatan, strada de după colţul 
clădirii. Fotograful se cocoţase pe un container pentru reciclat 
hârtie, iar Lindstrom stătea în picioare și avea în spate 
coridorul din plasă de sârmă care ducea la postul de control 
amplasat la intrarea în sediul poliției. Annika l-a salutat pe 
procurorul-șef, apoi l-a luat cu ea pe tânărul fotograf: 

— Haide, Henriksson! Mâine iarăși o să-ţi apară pozele pe 
paginile de mijloc. 

e 

Helena Starke s-a șters la gură cu dosul palmei. Simţea că 
degetele îi sunt lipicioase, însă nu reușea să simtă mirosul de 
vomă. Toate simțurile îi erau blocate, dezactivate, distruse. 
Mirosul, văzul, auzul și gustul nu-și mai făceau treaba. A gemut 
și s-a aplecat iarăși deasupra closetului. Oare în cameră se 
făcuse întuneric sau orbise dintr-odată? Creierul nu-i mai 
funcţiona. Nu putea să gândească. Mintea nu-i era străbătută 
de niciun gând. Toată fiinţa ei fusese distrusă, pur și simplu se 
transformase în cenușă. Își dădea seama că lacrimile sărate îi 
șiroiau pe obraji, dar nu simţea că plânge. Făptura ei nu 
adăpostea decât un ecou. Trupul i se transformase într-un hău 
enorm în care răsuna un singur răcnet: „Christina a murit! 
Christina a murit! Christina a murit! Christina a murit!...” 

A auzit ciocănituri în ușă. 

— Helena! Cum te simţi? Ai nevoie de ajutor? 

Dar Helena a gemut și s-a prăvălit pe podea, ghemuindu-se 
sub chiuvetă. „Christina a murit! Christina...” 

— Helena, deschide ușa! Te simţi rău? 

„Christina a murit! Christina a murit!... 

— Să deschidă cineva ușa asta odată! 

A simţit că o lovește ceva. Era lumina neoanelor de pe 
coridor. 

— Dumnezeule, ajutaţi-o să se ridice! Ce s-a întâmplat? 

„N-or să înţeleagă în veci”, și-a spus Helena, dându-și seama 
că încă putea gândi. „N-or să înţeleagă niciodată. Niciodată!” 

A simţit că o ridică cineva. A auzit un țipăt, apoi și-a dat 
seama că cea care tipa era ea însăși. 


Clădirea fusese construită în stilul Art Nouveau și avea 


n 


81 


tencuială galben-brună. Se afla pe Ostermalm, una dintre acele 
străzi liniștite pe care vedeai mașini bine lustruite și femei 
plimbând în lesă căţeluși albi. După cum se aștepta, intrarea în 
clădire era splendidă: pardoseală de marmură, uși lambrisate 
cu geamuri gravate, lift cu pereţi din lemn de fag și mânere de 
alamă, pereţi acoperiţi cu plăci de marmură de un gălbui cald. 
Pe peretele care dădea înspre curtea interioară se afla o 
fereastră enormă împodobită cu un vitraliu cu modele florale. 
Podeaua holului și treptele erau acoperite cu mochetă groasă 
de culoare verde. Annikăi i s-a părut că văzuse același tip de 
mochetă la Grand Hotel. 

Apartamentul familiei Furhage-Milander se afla la ultimul 
etaj. 

— Să mergem în vârful picioarelor, i-a șoptit Annika lui 
Henriksson, înainte să apese pe butonul soneriei. 

Dinăuntrul apartamentului s-au auzit câteva clinchete, iar 
ușa s-a deschis îndată, de parcă Bertil Milander i-ar fi așteptat 
cu mâna pe clanţă. Annikăi nu i s-a părut că avea un chip 
cunoscut; nu-l văzuse niciodată, nici măcar într-o fotografie. 
Christina nu-și lua soțul cu ea pe nicăieri. Milander era palid, 
avea cearcăne foarte pronunţate și era nebărbierit. 

— Intraţi, le-a spus. 

S-a întors cu spatele la ei și s-a îndreptat spre ceea ce părea 
a fi un salon de oaspeţi. Purta un sacou maro și era adus de 
spate, iar pe Annika a surprins-o faptul că părea foarte bătrân. 
Cei doi musafiri și-au dat jos paltoanele, iar fotograful și-a pus 
un aparat Leica pe umăr, lăsându-și geanta lângă suportul 
pentru încălțăminte. Picioarele Annikăi se afundau în covoarele 
groase - probabil că polița de asigurare a apartamentului era 
astronomică. 

Milander s-a așezat pe una dintre canapele, iar musafirii au 
luat loc pe cealaltă, care se afla în faţa lui. Annika a scos un 
carneţel și un pix. 

— Am venit să vă ascultăm, a început ea pe un ton calm. 
Dacă vreţi să ne spuneţi ceva, dacă vreţi să scriem ceva anume 
în ziar, vom ţine cont de dorinţele dumneavoastră. 

Bertil Milander își ţinea mâinile împreunate și privea în jos. 
În câteva clipe, a început să plângă. 

— Povestiţi-ne despre Christina, l-a îndemnat Annika. 
Milander a scos din buzunar o batistă cu monogramă, și-a suflat 


82 


nasul pe îndelete, apoi a pus batista la loc. A oftat din rărunchi, 
apoi a spus: 

— Christina a fost cel mai remarcabil om pe care l-am 
cunoscut. Era pur și simplu formidabilă. Putea să facă orice își 
propunea. Viaţa alături de o asemenea femeie a fost... 

Milander și-a scos iarăși batista ca să-și sufle nasul. 

— ... o aventură de zi cu zi. Se ocupa de toate treburile 
casnice: mâncare, curăţenie, petreceri, rufe murdare, bugetul 
familiei, educaţia fiicei noastre... Avea grijă de tot... 

A făcut o scurtă pauză, gândindu-se la lucrurile pe care 
tocmai le spusese. Părea că abia în momentul acela își dădea 
seama de semnificaţia cuvintelor sale. Viaţa pe care o dusese 
până atunci se năruise. 

Milander stătea cu capul plecat, privindu-și batista. 

— Ne-aţi putea spune cum v-aţi cunoscut? l-a întrebat 
Annika, voind să rupă tăcerea, dar părea că Milander n-o 
auzise. 

— Fără ea, Stockholmul n-ar fi organizat Jocurile Olimpice, îl 
avea pe Samaranch la degetul mic. Ea a fost cea care a 
organizat campania de promovare a candidaturii noastre. A fost 
un succes enorm. După ce Christina a reușit să aducă Jocurile 
la Stockholm, au vrut s-o îndepărteze și să pună pe altcineva în 
fruntea Comitetului, dar bineînţeles că n-au putut. Nimeni în 
afară de ea nu se putea ocupa de organizare și toată lumea a 
înţeles asta în scurtă vreme. 

Annika își nota în carneţel ce-i spunea Milander și simţea că 
e cuprinsă de un sentiment de nedumerire din ce în ce mai 
intens. Întâlnise de multe ori oameni aflaţi în stare de șoc din 
pricina unui accident sau a unei crime la care fuseseră martori 
și știa că aceștia reacţionează în moduri foarte diferite, dar 
Bertil Milander nu vorbea ca un soţ îndurerat, ci ca un angajat 
îndurerat. 

— Ce vârstă are fiica dumneavoastră? 

—A fost aleasă „Femeia anului” de revista aceea 
americană... oare cum îi zice...? Era femeia anului... Cea mai 
distinsă femeie din întreaga Suedie. Ba chiar din întreaga lume. 

Milander și-a suflat nasul încă o dată. Annika a lăsat pixul din 
mână și s-a uitat ţintă la carneţelul pe care își făcea 
însemnările. Ceva nu era în regulă. Milander habar n-avea ce 
făcea și ce spunea. Părea să nu-și dea seama ce căutau acolo ea 


83 


și fotograful. 

— Când aţi aflat de moartea Christinei? s-a hazardat Annika. 

Milander a ridicat capul. 

— Nu s-a mai întors acasă, a spus el. S-a dus la petrecerea de 
Crăciun organizată de Secretariat și nu s-a mai întors. 

— V-aţi făcut griji când aţi văzut că nu s-a întors? Pleca des 
de acasă? Îmi închipui că soţia dumneavoastră călătorea destul 
de mult. 

Milander s-a îndreptat de spate și s-a uitat la Annika de 
parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. 

— De ce-mi puneţi aceste întrebări? Ce vreţi să spuneţi? 

Annika a stat pe gânduri preţ de câteva clipe. Milander nu se 
simțea bine. Era în stare de șoc. Avea reacţii confuze, bătea 
câmpii și habar n-avea cu cine stătea de vorbă. Dar trebuia 
neapărat să-i pună o întrebare. 

— Familia dumneavoastră a primit o ameninţare, i-a spus ea. 
De ce natură a fost această ameninţare? 

Milander se uita la ea cu gura căscată. Părea că nu-i auzise 
întrebarea. 

— Amenințarea, a repetat ea. Ne-aţi putea spune ceva despre 
ameninţarea la adresa familiei dumneavoastră? 

Milander i-a aruncat o privire plină de reproș: 

— Christina a făcut tot ce i-a stat în putință. Nu era un om 
rău. N-a fost vina ei. 

Annika a simţit un fior rece pe șira spinării. Milander nu era 
deloc în apele lui. 

— Vă mulţumim foarte mult că aţi acceptat să staţi de vorbă 
cu noi în aceste împrejurări, i-a spus ea, luându-și carneţelul și 
pixul, după care a dat să se ridice de pe canapea. O să... 

Dintr-odată, s-a auzit o ușă trântită, iar Annika a tresărit și 
s-a întors spre locul de unde venise zgomotul. În cameră a 
intrat o tânără foarte slabă, care a rămas în picioare în spatele 
canapelei. Avea părul răvășit și un aer posac. 

— Cine sunteţi? a întrebat nou-venita. Ce căutaţi aici? 

Annika s-a gândit că era fiica lui Milander. Și-a recăpătat 
stăpânirea de sine și i-a spus că erau jurnaliști de la 
Kvällspressen. 

— Nişte hiene, a spus tânăra pe un ton plin de dispreţ. Aţi 
mirosit sânge şi-ați dat fuga încoace, nu-i așa? Aţi vrut să 
puneţi mâna pe niscaiva hălci din cadavru. Să haliţi repede 


84 


bucăţile cele mai gustoase. 

Apoi a ocolit canapeaua și s-a apropiat de Annika - șefa de la 
Investigaţii a rămas pe canapea și s-a străduit să-și păstreze 
calmul. 

— Îmi pare foarte rău pentru moartea mamei 
dumneavoastră... 

— Mie nu! a tipat fata Christinei. Îmi pare bine că a murit! 
Îmi pare bine! 

Apoi a izbucnit în plâns și a ieșit în fugă din salon. Bertil 
Milander n-a reacţionat în niciun fel. Stătea cu capul plecat și 
își mototolea batista. 

— Vă deranjează dacă fac o fotografie? a întrebat 
Henriksson, iar Milander a ridicat capul. 

— Nu, absolut deloc, a răspuns el, ridicându-se în picioare. E 
bine așa? 

— Ar fi mai bine dacă v-aţi apropia puţin de fereastră, ca să 
avem mai multă lumină. 

Bertil Milander s-a așezat lângă fereastra înaltă și 
somptuoasă. Avea să iasă o fotografie de efect. Lumina slabă a 
zilei se strecura printre cercevelele ferestrei, iar draperiile 
scumpe de culoare albastră încadrau portretul. 

În timp ce Henriksson făcea fotografiile, Annika a dat fuga 
după tânăra care dispăruse în camera alăturată. Era o 
bibliotecă elegantă, înţesată cu mii de cărţi și decorată cu 
mobilier englezesc de epocă. Tânăra stătea într-un fotoliu de 
Burgundia îmbrăcat în piele. 

— Îmi pare rău dacă simţiţi că ne amestecăm în viaţa 
dumneavoastră, i-a spus Annika. Nu vrem să vă provocăm 
neplăceri... Am venit doar să vă spunem că avem de gând să 
scriem despre Christina. 

Tânăra n-a spus nimic. Părea să nu-și fi dat seama că Annika 
intrase în bibliotecă. 

— Ne puteţi suna oricând, atât dumneavoastră, cât și domnul 
Milander, dacă vreţi să ne comunicaţi ceva, dacă vi se pare că 
nu scriem lucruri adevărate sau dacă vreți să adăugăm ceva în 
materialele pe care le vom publica. 

Niciun răspuns. 

— Am să-i las tatălui dumneavoastră numărul meu de telefon, 
i-a spus Annika. 

Apoi a ieșit din bibliotecă și a închis cu grijă cele două uși 


85 


frumos sculptate. 

Henriksson și Bertil Milander erau în hol. Annika s-a apropiat 
de ei și a scos din portofel o carte de vizită pe care a notat și 
numărul de telefon al redactorului-șef. 

— Dacă vreţi să stăm de vorbă, sunaţi-mă, i-a spus ea lui 
Milander. Întotdeauna am mobilul la mine. Vă mulțumesc că aţi 
avut amabilitatea să staţi de vorbă cu noi. 

Bertil Milander a luat cartea de vizită fără să se uite la ea, 
apoi a pus-o pe o măsuţă aurită așezată lângă ușa de la intrare. 

— Suferinţa mea nu are margini, a spus el, iar Annika și-a dat 
seama imediat că tocmai făcuse rost de un titlu pentru 
fotografia care avea să apară pe paginile de mijloc ale ediţiei de 
a doua zi. 

e 

Când a auzit ciocănituri în ușă, redactorul-șef a scos un oftat. 
Spera să poată citi măcar unul dintre teancurile de foi de pe 
biroul său, dar ajunsese în redacţie de vreo oră și fusese 
întrerupt în permanenţă. 

— Intră! a spus el. 

A încercat să se relaxeze; la urma urmei, se mândrea că era 
deschis tot timpul la solicitările colegilor. 

Pe ușă a intrat Nils Langeby, iar indispoziţia redactorului-șef 
s-a accentuat. 

— Salut, Nils! Cu ce-ţi pot fi de folos? l-a întâmpinat el fără 
să se ridice de pe scaun. 

Nils Langeby s-a proţăpit în mijlocul biroului, frângându-și 
mâinile într-un mod teatral. 

— Îmi fac griji pentru departamentul de Investigaţii, a 
început el. Ce mai, departamentul e vraiște! 

Anders Schyman i-a aruncat o privire reporterului și a făcut 
tot posibilul ca să-și înăbușe un oftat. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că omitem niște subiecte importante: n-am publicat 
nimic despre infracțiuni care, în mod normal, n-ar fi trebuit să 
lipsească din paginile de investigaţie. Şi atmosfera e cam 
apăsătoare; toate lumea are un sentiment de nesiguranţă din 
cauza schimbărilor care au avut loc în ultima vreme. 

Redactorul-șef i-a făcut semn cu mâna să ia loc pe scaunul 
din faţa biroului, iar Nils Langeby s-a conformat. 

— Toate schimbările, chiar și acelea care aduc îmbunătăţiri 


86 


pot produce confuzie, i-a spus Schyman. E cât se poate de 
normal ca departamentul de Investigaţii să fie puţin 
dezorganizat. Multă vreme ai lucrat fără șef, iar acuma am 
numit un șef. 

— Păi, tocmai aici cred că-i problema. Mi se pare că Annika 
Bengtzon nu poate să facă faţă cerinţelor presupuse de postul 
ăsta. 

Schyman a căzut pe gânduri câteva clipe. 

— Așa ţi se pare?... Mie mi se pare că lucrurile stau exact 
invers: cred că este o reporteră extraordinară și că are 
excelente abilităţi organizatorice. Știe să stabilească priorităţile 
și să împartă sarcinile. Și nu dă înapoi atunci când vine vorba 
să facă lucruri dificile sau neplăcute. Unde mai pui că are 
experienţă și e perspicace. Dacă vrei o dovadă, n-ai decât să te 
uiţi pe ediţia de azi... Așa că, spune-mi, Nils, ce te deranjează la 
ea? 

Nils Langeby s-a aplecat spre el cu aerul că urma să-i divulge 
o informaţie confidențială. 

— Colegii n-au încredere în ea. Annika își închipuie că nu mai 
e nimeni ca ea. Calcă oamenii pe bătături... Ce mai, nu știe cum 
să se poarte. 

— Ce vrei să spui, Nils? 

— Mă rog, eu n-am avut de suferit de pe urma ei, dar am 
auzit tot felul de lucruri... 

— Deci ai venit la mine pentru că-ţi faci griji pentru colegii 
tăi? 

— Da. Şi pentru că nu mai publicăm nimic despre crimele 
împotriva mediului și despre sistemul de învățământ. 

— Dar nu ești tu cel care se ocupă de domeniile astea două? 

— Ba da, dar... 

— A încercat Annika să ţi le ia? 

— Nu, nicidecum. 

— Deci, dacă nu avem subiecte din domeniile astea, tu ești 
cel răspunzător, nu-i așa? Și n-are nicio legătură cu Annika 
Bengtzon, am dreptate? 

Dintr-odată, Nils Langeby s-a fâstâcit. 

— Nils, cred că ești un bun reporter, a continuat 
redactorul-șef pe un ton calm. Ziarul nostru are nevoie de 
oameni experimentați ca tine. Sper să ne oferi știri de prima 
pagină multă vreme de acum înainte. Am foarte mare încredere 


87 


în tine, la fel cum am mare încredere în Annika Bengtzon ca 
șefă a departamentului de Investigaţii. Tocmai de aceea, pe 
măsură ce trece timpul, îmi place tot mai mult să lucrez aici. 
Oamenii se dezvoltă și învaţă să lucreze împreună pentru 
binele ziarului. 

Nils Langeby asculta cu atenţie. Se simţea din ce în ce mai 
bine cu fiecare cuvânt pe care îl rostea redactorul-șef. Era 
exact ce voia să audă. Beneficia de încrederea lui Schyman. Era 
un redactor care avea să scrie articole de prima pagină, un 
redactor de a cărui opinie trebuia să se ţină cont. Când a ieșit 
din birou, era cât se poate de binedispus. Mai avea un pic și 
fluiera în timp ce traversa redacţia. 

— Salut, Nisse! a auzit pe cineva strigându-l. Ce ne 
pregătești pentru ediţia de mâine? 

Era Ingvar Johansson, redactorul de știri. Nils Langeby s-a 
oprit și a căzut pe gânduri preţ de o clipă. În ziua aceea nu-și 
propusese să facă nimic și nici nu i se dăduse vreo sarcină. Dar 
cuvintele redactorului-șef îl făcuseră să-și dea seama ce 
responsabilitate atârna pe umerii săi. Drept urmare, i-a răspuns 
lui Johansson astfel: 

— Destul de multe! Atacul terorist... motivele din spatele 
lui... Azi o să mă ocup numai de chestiile astea. 

— Excelent! Ar fi bine dacă ai putea să mi-l dai cât mai 
repede posibil, înainte să primesc celelalte știri din teritoriu. 
Toţi ceilalți se ocupă de Furhage. 

— Furhage? a întrebat Nils Langeby. Ce-i cu ea? 

Ingvar Johansson s-a uitat ţintă la reporter. 

— Cum, n-ai auzit? Carnea tocată de la stadion era şefa 
Comitetului. 

— Ah, da... În fine, nu știu ce să zic, sursele mele m-au 
informat că-i vorba de un atac terorist - e limpede ca lumina 
zilei. 

— Surse din cadrul poliţiei? a întrebat Ingvar Johansson pe 
un ton surprins. 

— Surse foarte sigure din cadrul poliţiei..., i-a răspuns Nils 
Langeby, umflându-și pieptul. 

Și-a dat jos geaca de piele, și-a suflecat mânecile cămășii, 
apoi a pornit spre biroul său, traversând culoarul ale cărei 
ferestre dădeau spre parcare. 

„Te-nvăţ eu minte, nenorocita dracului!”, și-a spus el. 


88 


Anders Schyman a ridicat prima coală din vârful celui mai 
înalt teanc de pe biroul său, dar când să-și arunce ochii pe ea, a 
auzit alte ciocănituri în ușă. De data aceasta, era fotograful Ulf 
Olsson, care voia să stea de vorba cu redactorul-șef ca de la om 
la om. Tocmai se întorsese de la conferinţa de presă organizată 
la sediul poliţiei și voia să-i povestească - desigur, cu titlu 
confidenţial - cum fusese tratat cu o zi înainte de către Annika 
Bengtzon, șefa de la Investigaţii. 

— Nu-s obișnuit ca oamenii să mă critice pentru felul în care 
mă îmbrac, a spus fotograful, adăugând că, la momentul 
respectiv, purta un costum Armani. 

— Spune-mi cum s-a întâmplat, l-a îndemnat Schyman. 

— Annika Bengtzon s-a arătat nemulțumită de faptul că port 
un costum de firmă. Nu cred că e cazul să înghit așa ceva. 
N-am fost tratat în felul ăsta în niciunul dintre locurile în care 
am lucrat până acum. 

Inainte să-i răspundă, Anders Schyman s-a uitat ţintă la 
fotograf preţ de câteva secunde. 

— Nu știu ce s-a întâmplat între tine și Annika Bengtzon, i-a 
spus el. Nu știu nici pe unde ai mai lucrat înainte și nici care 
era codul vestimentar pe-acolo, dar, din punctul meu de vedere 
- și sunt sigur că același lucru e valabil și pentru Annika 
Bengtzon -, poţi să porţi costume Armani ori de câte ori ai chef. 
Dacă vrei, poţi să le îmbraci și când mergi într-o mină de 
cărbune. Dar să nu uiţi că tu ești singurul responsabil în cazul 
în care hainele de pe tine nu sunt adecvate pentru sarcinile 
care ţi se dau. Eu și ceilalți redactori pornim de la 
presupunerea că, atunci când vin la muncă, toţi angajaţii 
acestui ziar sunt bine informaţi cu privire la ce se întâmplă pe 
lumea asta. Dacă a avut loc o crimă sau un atac cu bombă, e 
bine să presupui că va trebui să mergi la faţa locului ca să faci 
fotografii. Îţi sugerez să faci rost de o geantă mare în care să ţii 
o pereche de izmene și poate un costum de trening... lar geanta 
aia să stea tot timpul în mașina ta. 

— Am deja o geantă, i-a răspuns fotograful cu un aer 
îmbufnat. Mi-a dat-o Annika Bengtzon. 

Anders Schyman se uita la Ulf Olsson cu un aer detașat. 

— Te mai pot ajuta cu ceva? l-a întrebat redactorul-șef. 

Fotograful s-a ridicat de pe scaun și a ieșit din birou, iar 


89 


după ce a închis ușa, Schyman a oftat din rărunchi. 
Dumnezeule! Uneori se simţea de parcă ar fi fost director la o 
școală primară. Avea de-a face cu o mână de copii. Abia aștepta 
să meargă acasă la soţia lui și să bea un pahar de whisky. 

e 

Annika și Johan Henriksson au oprit pe Sveavägen lângă un 
McDonald's și au cumpărat două meniuri Big Mac, pe care 
le-au mâncat în mașină, în drum spre redacţie. 

— Urăsc să fac chestia asta, a spus Henriksson după ce a 
terminat de mâncat, lăsând deoparte câţiva cartofi prăjiți. 

— Să mergi în vizită la familii îndoliate? Mda, cred că-i 
chestia cea mai nasoală în meseria asta, i-a răspuns Annika, 
ștergându-și ketchupul de pe degete. 

— Orice aș face, mă simt ca un parazit când fac vizite 
dintr-astea, i-a explicat Henriksson. E ca și când m-aș duce 
acolo ca să mă amuz pe seama necazurilor altora. Mă desfăt cu 
suferinţele bieților oameni ca să obţin fotografii care dau bine 
în ziar. 

Annika s-a șters la gură și s-a gândit câteva clipe la ce avea 
să spună. 

— Da, a răspuns ea în cele din urmă, e de înţeles că ai 
sentimentul ăsta. Dar, uneori, oamenii pur și simplu au nevoie 
să stea de vorbă cu cineva. Să nu-ți închipui că, dacă se află în 
stare de șoc, oamenii sunt automat proști. Și bineînţeles că 
trebuie să dai dovadă de respect. Unde mai pui că nu trebuie să 
scrii despre membrii unei familii îndurerate numai pentru că ai 
fost să discuti cu ei. 

— Dar oamenii care tocmai au pierdut o persoană foarte 
dragă nu știu întotdeauna ce fac. 

— De unde știi? l-a întrebat Annika. Cum stabilești tu că un 
om nu trebuie să aibă șansa de-a sta de vorbă cu cineva? Cine 
poate stabili ce e cel mai bine pentru o persoană aflată într-o 
situaţie dificilă? Tu, eu sau persoana respectivă? Se tot discută 
în ziare pe marginea acestei chestiuni, dar nimeni nu deţine 
răspunsul corect. 

— Eu cred în continuare că e o chestie îngrozitoare, i-a 
răspuns fotograful cu un aer îmbufnat. 

— Bineînţeles că-i așa, a spus Annika, zâmbind ușor. E foarte 
dificil să te întâlnești cu o persoană lovită de o nenorocire. Nu 
poţi face multe interviuri de genul ăsta într-o lună. Dar, până la 


90 


urmă te obișnuiești. Gândește-te la personalul medical sau la 
preoţi - ei au de-a face cu astfel de tragedii zi de zi. 

— Dar nu le pun pe prima pagină..., i-a răspuns Henriksson. 

— Nu te mai plânge atâta, ce Dumnezeu! i-a spus ea, 
enervându-se dintr-odată. A apărea pe prima pagină nu-i o 
pedeapsă! E o dovadă că ești important, că existența ta 
contează. Ar trebui să ignorăm atât victimele, cât și familiile 
îndurerate? Adu-ţi aminte de tărăboiul pe care l-au făcut 
familiile victimelor de pe Estonia“. Li se părea că presa nu le 
dă suficientă importanţă, susţinând că ziarele nu scriau decât 
despre defecţiunile apărute la trapa de la pupă. Și aveau 
dreptate să facă tărăboi! Pe vremea aia, n-aveai voie nici măcar 
să stai de vorbă cu rudele victimelor. Dacă încercai să faci asta, 
ti-i puneai în cap pe toţi jurnaliștii moralizatori care apăreau la 
televizor. 

— Gata, Annika, am înţeles! Nu-i nevoie să ţipi! a spus 
Henriksson. 

— Ei, pe dracu’! Ţip când cred eu de cuviinţă! i-a răspuns 
Annika. 

Au străbătut restul drumului fără să-și mai spună nimic. 
După ce au ajuns în parcare și au luat liftul spre redacţie, 
Henriksson i-a zâmbit cu un aer împăciuitor: 

— Cred că fotografia pe care i-am făcut-o lui Milander lângă 
fereastră a ieșit foarte bine. 

— Excelent! i-a răspuns Annika. Să vedem dacă o publicăm 
sau nu. 

Apoi a deschis ușa liftului și a ieșit repede din cabină, fără să 
mai aștepte replica lui Henriksson. 

e 

În drum spre biroul ei, Annika a trecut pe lângă Eva-Britt 
Qvist, care strângea material despre Christina Furhage. 
Secretara era înconjurată de dosare pline cu tăieturi din ziare 
și de teancuri de texte scoase la imprimantă. 

— S-a scris enorm despre femeia asta, a spus ea, încercând 
să adopte un ton tăios. Dar cred că am reușit să strâng cea mai 
mare parte a materialului. 

— Crezi că poţi să clasifici tot ce-ai strâns în funcţie de 
gradul de importanţă, pentru ca apoi să lași pe altcineva să-ţi 


11 Vasul de croazieră Estonia s-a scufundat în Marea Baltică pe 28 
septembrie 1994. 


91 


continue treaba? a întrebat-o Annika. 

— Te pricepi să dai ordine cu aerul că nu faci decât să pui 
niște simple întrebări, i-a răspuns Eva-Britt. 

Annika nu s-a sinchisit să-i răspundă, ci a intrat în birou, 
după care și-a dat jos paltonul și fularul. Şi-a luat un pahar de 
cafea, apoi s-a dus la Pelle Oscarsson. Și-a tras un scaun și s-a 
uitat la ecranul computerului său. Era plin cu poze cât timbrele 
ale Christinei Furhage. 

— Am publicat mai mult de șase sute de fotografii ale femeii 
ăsteia, i-a spus Pelle Oscarsson. Și toate au fost făcute de 
fotoreporterii noştri. Vasăzică, în ultimii opt ani, au 
fotografiat-o cam o dată pe săptămână, adică mai des decât pe 
însuși regele Suediei... 

Pe chipul Annikăi s-a așternut un zâmbet strâmb. Da, poate 
că Oscarsson avea dreptate: tot ce făcuse Christina Furhage în 
ultimii câţiva ani apăruse în presă, iar șefei Comitetului îi 
plăcuse atenţia de care se bucurase. Annika privea fotografiile: 
Christina Furhage la inaugurarea stadionului olimpic, Christina 
Furhage la o întâlnire cu prim-ministrul, Christina Furhage 
îmbrăţișându-l pe Samaranch, Christina Furhage la o întâlnire 
cu Lill-Babs”, Christina Furhage prezentându-și ţinutele de 
toamnă în suplimentul de duminică publicat de Kvällspressen. 

Pelle Oscarsson a apăsat butonul mouse-ului și pe ecran au 
apărut alte poze: Christina Furhage la o întâlnire cu 
președintele Statelor Unite, apoi la premiera unei piese a 
Teatrului Regal, la un dineu oferit de regină, la o conferinţă 
dedicată tipului de conducere pe care îl impun femeile în lumea 
contemporană... 

— Avem vreo fotografie cu Furhage la ea acasă sau alături de 
familie? a întrebat Annika. 

Redactorul foto a căzut pe gânduri preţ de câteva clipe. 

— Nu cred, i-a răspuns el cu un aer contrariat. Acuma, că 
m-ai întrebat, îmi dau seama că n-avem decât fotografii oficiale. 

— O să ne descurcăm cu astea, l-a liniștit Annika în timp ce 
fotografiile se succedau pe monitor. 

— Cred că pe asta am putea s-o punem pe prima pagină, i-a 
zis Pelle, dând clic pe un portret făcut chiar în studioul ziarului. 
În câteva secunde, fotografia a umplut ecranul, iar Annika și-a 


12 Lill-Babs: numele de scenă al cântăreţei şi actriţei suedeze Barbro 
Margareta Svensson. 


92 


dat seama că redactorul foto făcuse o alegere foarte bună. Era 
un portret extraordinar: Christina Furhage era machiată 
impecabil, părul strălucitor îi era aranjat cu mult gust, iar 
lumina estompată și caldă din studio îi îndulcea trăsăturile; 
purta un costum scump, foarte strâns pe trup, și stătea într-un 
fotoliu de epocă elegant, având o postură relaxată și demnă. 

— Câţi ani avea? a întrebat Annika. 

— Şaizeci și doi, i-a răspuns Pelle. Am publicat un articol cu 
ocazia zilei sale de naștere. 

— Uau! Pare cu cincisprezece ani mai tânără. 

— Chirurgie plastică, un mod de viaţă sănătos sau gene 
bune..., a comentat Pelle. 

— Sau toate la un loc, i-a răspuns Annika. 

Anders Schyman s-a apropiat de ei, ţinând în mână o cană de 
cafea goală. Părea obosit, avea părul ciufulit și își slăbise 
cravata. 

— Cum merge treaba? i-a întrebat el. 

— Am fost în vizită la familia Christinei Furhage, i-a spus 
Annika. 

— Ai făcut rost de ceva care ne-ar putea fi de folos? 

Annika a ezitat preţ de o clipă: 

— Da, cred că da... Henriksson i-a făcut o fotografie lui Bertil 
Milander, soţul Christinei. Era foarte tulburat... 

— Să vedem cum o să iasă, a spus redactorul-șef, apoi și-a 
continuat drumul spre bufet. 

— Deci, până la urmă, ce fotografii folosim în ediţia de 
mâine? a întrebat Pelle Oscarsson, micșorând portretul 
Christinei Furhage. 

Annika a înghiţit ultima gură de cafea din pahar. 

— O să ne uităm peste ce avem în arhivă împreună cu ceilalți 
colegi, i-a spus ea, dar mai întâi trebuie să așteptăm să se 
întoarcă toţi în redacție. 

Și-a aruncat paharul de plastic în coșul secretarei, apoi s-a 
dus în biroul ei și a închis ușa. Sosise vremea telefoanelor. Mai 
întâi voia să stea de vorbă cu sursa ei din poliţie, care lucra în 
tura de zi. A format numărul său direct, ocolind centrala 
sediului de poliţie. A avut noroc: polițistul i-a răspuns imediat. 

— Cum ai aflat că datele ei personale au fost secretizate? a 
întrebat-o el. 

— Când a aflat poliţia că victima era Christina Furhage? i-a 


93 


răspuns Annika, ocolindu-i întrebarea. 

Polițistul a oftat. 

— La foarte puţin timp după ce-am ajuns la stadion, pentru 
că în tribună am dat de lucrurile ei... Dar bineînţeles că 
procedurile standard pentru stabilirea identităţii au durat mai 
mult. În cazuri dintr-astea nu prea te hazardezi, ca să nu 
greșești... 

Annika a tăcut, dar când a văzut că polițistul nu mai spune 
nimic, l-a întrebat: 

— Și acum cu ce vă ocupați? 

— Facem tot felul de verificări... Și știm cu siguranţă că n-a 
fost mâna Tigrului. 

— Cum v-aţi dat seama? l-a întrebat Annika pe un ton 
surprins. 

— Nu pot să-ţi spun, dar știm că n-a fost el. A fost mâna cuiva 
din interior, așa cum bănuiai încă de ieri. 

— Îţi dai seama că azi o să scriu un articol despre chestia 
asta, nu? 

Polițistul a oftat încă o dată: 

— Da, îmi dau seama... Oricum, mersi că ai păstrat secretul 
timp de douăzeci și patru de ore. 

— Serviciu contra serviciu, a spus Annika. 

— Şi ce vrei la schimb? 

— Să-mi spui de ce i-au fost secretizate datele personale. 

— Pentru că în urmă cu trei ani sau patru ani a primit o 
scrisoare de ameninţare. Se pare că a avut loc și un incident 
violent, dar n-a fost ceva serios. 

— Ce incident? 

— Nu pot să-ţi dau detalii. Persoana în cauză nu a fost dată în 
judecată. Se pare că Furhage ar fi zis cam așa: „Nu vreau să-i 
ruinez viața. Toată lumea merită o a doua șansă”. S-a mulțumit 
să se mute și să ceară ca datele ei și ale familiei sale să fie 
secretizate, ceea ce a și obţinut. 

— Un gest foarte generos..., comentă Annika. 

— Așa-i. 

— Ameninţările pe care le-a primit aveau vreo legătură cu 
Jocurile Olimpice? 

— Nicidecum. 

— Era vorba de o persoană pe care o cunoștea? Poate o 
rudă?... 


94 


Polițistul a ezitat: 

— Da, s-ar putea spune și așa. Atacatorul avea motive pur 
personale, și tocmai de-aia nu vrem să facem public incidentul: 
ţine de viaţa ei privată... în fine, până acum n-am găsit niciun 
indiciu care să ne facă să credem că atentatul de la stadion a 
fost un act terorist. Credem că atacul a fost îndreptat împotriva 
Christinei, dar asta nu înseamnă că făptașul e cineva din 
anturajul ei. 

— O să interogaţi persoana care a ameninţat-o? 

— Am interogat-o deja. 

Annika a clipit repede: 

— Vasăzică nu staţi degeaba... Și ce-aţi aflat? 

— N-am cum să-ți dau detalii, dar pot să-ţi spun un singur 
lucru: în prezent, toată lumea este la fel de suspectă... 

— La cine te referi când zici „toată lumea”? 

— Poţi să-ţi dai seama și singură. E vorba de toată lumea 
care a avut de-a face cu ea. Să tot fie vreo patru-cinci sute de 
persoane. Multe dintre ele pot fi excluse de pe lista suspecţilor, 
dar n-am de gând să-ţi spun care anume. 

— Cred că-s destul de mulţi cei care au carduri de acces pe 
stadion..., a insinuat Annika. 

— Spune-mi câţiva dintre ei. 

— Membrii Secretariatului Olimpic și cei ai Comitetului 
Olimpic Internaţional, personalul de serviciu al stadionului, 
angajaţii firmelor de construcţii de pe șantierul olimpic - 
electricieni, zidari, turnători -, angajaţii firmelor de transport și 
ai companiilor de pază, reporterii sportivi ai televiziunilor... 

Polițistul n-a scos niciun cuvânt. 

— Mă înșel? l-a întrebat Annika. 

— Deloc. Ai dreptate: toţi cei pe care i-ai pomenit au avut, au 
sau vor avea carduri de acces... 

— Dar?... 

— Dar n-o să poţi intra pe stadion în miezul nopţii doar cu 
ajutorul unui card de acces, i-a explicat el. 

Annika își frământa creierii. 

— Codurile de securitate! a spus ea după o clipă. Doar un 
număr restrâns de persoane a primit codurile astea! 

— Da, dar deocamdată va trebui să păstrezi tăcerea în 
privinţa asta. 

— Bine. Până când? Și cine are acces la coduri? 


95 


Polițistul a izbucnit în râs: 

— Eşti incorigibilă! Cercetările sunt în curs de desfășurare. 

— E posibil ca alarmele stadionului să fi fost dezactivate? 

— Iar ușile să fi fost descuiate?... Fii serioasă, Bengtzon! La 
celălalt capăt al firului s-au auzit două voci în fundal, apoi 
polițistul a acoperit receptorul cu mâna și a spus ceva. 

— Trebuie să plec, i-a spus Annikăi, după ce a luat mâna de 
pe receptor. 

— Încă ceva! 

— Ce anume? 

— Ce căuta Christina Furhage pe stadion în toiul nopţii? 

— Draga mea, asta chiar că-i o întrebare foarte dificilă! 
Vorbim mai încolo. 

După ce a închis, Annika a sunat acasă, dar nu i-a răspuns 
nimeni. A sunat-o pe Anne Snapphane, dar i-a răspuns robotul. 
A sunat-o și pe Berit, dar i-a răspuns serviciul de mesagerie 
vocală. În schimb Patrik, un împătimit al mobilului, i-a răspuns. 
Avea obiceiul să răspundă ori de câte ori era sunat: odată îi 
răspunsese când era la duș. 

— Sunt la Secretariatul Olimpic, a strigat el. 

Așa vorbea de fiecare dată, pentru că, deși era încântat de 
telefoanele mobile, nu avea foarte mare încredere în ele, așa că 
întotdeauna striga în microfon, ca să fie sigur că e auzit. 

— Berit ce face? l-a întrebat Annika, dându-și seama că și ea 
ridicase vocea. 

— E cu mine. Strânge informaţii despre ultima noapte din 
viața Christinei Furhage, a strigat Patrik. Eu mă ocup de 
reacţiile celor din Secretariat. 

— Şi unde anume te afli acum? l-a întrebat Annika, 
străduindu-se să nu strige. 

— Pe un coridor. Oamenii sunt foarte necăjiţi, a urlat el. 

Annika și i-a imaginat pe angajaţii Secretariatului stând în 
birourile lor cu ușile întredeschise și ascultând strigătele 
reporterului de la Kvällspressen. 

— Am înţeles, i-a spus ea. Va trebui să pregătim un material 
despre ancheta poliţiei. Când te întorci în redacţie? 

— Peste vreo oră, a tipat el. 

— Bine, vorbim când ajungi, i-a spus Annika, apoi a închis. 

Nu și-a putut stăpâni un zâmbet. 


96 


Evert Danielsson a închis ușa biroului său ca să nu mai audă 
tipetele reporterului care vorbea la mobil pe coridor. Peste o 
oră urma să înceapă ședința consiliului director, care era 
alcătuit din experţi în mai multe domenii. Adevăratul for de 
decizie nu era nici consiliul onorific, nici comitetul 
reprezentanţilor, care avea mai ales rolul de a apărea în faţa 
camerelor, ci tocmai acest consiliu director pe care Christina îl 
botezase: „orchestra mea”. În mod oficial, toate deciziile erau 
luate de consiliul onorific, dar era vorba de o simplă formalitate 
- grangurii din acest consiliu erau ca membrii parlamentului 
dintr-o ţară cu un singur partid politic, în timp ce experţii din 
consiliul director puteau fi asemuiţi cu membrii comitetului 
executiv al partidului de guvernământ. 

Șeful Secretariatului era agitat. Ştia foarte bine că, după 
săvârșirea atentatului, făcuse mai multe greșeli. În primul rând, 
ar fi trebuit să convoace consiliul director cu o zi înainte, dar, 
până la urmă, șeful acestui organism fusese cel care convocase 
întrunirea - era o scăpare de neiertat din partea lui Danielsson. 
Unde mai pui că, în loc să convoace consiliul, șeful 
Secretariatului se trezise vorbind presei despre niște chestiuni 
care îi depășeau autoritatea. Pe de-o parte, spusese că era 
vorba despre un act terorist, iar pe de altă parte, dăduse detalii 
cu privire la reconstrucția tribunei de nord, deși știa că era o 
problemă care mai întâi trebuia dezbătută de consiliul director. 
Cu o zi înainte avusese loc o întâlnire informată a comitetului 
administrativ în care se discutase strategia de urmat; 
amploarea atacului făcuse ca întâlnirea să fie dominată de 
panică. Grupul reunit de șeful Secretariatului hotărâse să 
acționeze fără întârziere și să nu mușamalizeze nimic - 
hotărâseră să ia taurul de coarne. În așteptarea Christinei, 
hotărâseră ca purtătorul de cuvânt al Secretariatului să fie 
însuși Danielsson, nu cineva de la biroul de presă, astfel încât 
mesajul dat publicităţii să aibă mai multă greutate. 

Dar comitetul administrativ nu deţinea puteri executive. 
Deciziile nu puteau fi luate decât de consiliul director, din care 
făceau parte adevărații granguri: Ministerul Comerţului și 
Industriei (reprezentantul din partea guvernului), un consilier 
de frunte de la Consiliul Municipal al Stockholmului, directorii 
executivi ai firmelor implicate în organizarea Jocurilor, un 
expert din partea Comitetului Olimpic Internaţional, doi 


97 


reprezentanţi ai sponsorilor și un avocat specializat în drept 
internaţional. Hans Bjâllra, șeful consiliului director, era el 
însuși un reprezentant al guvernului - mai exact, era 
guvernatorul departamentului Stockholm. E drept, comitetul 
administrativ era rapid și eficient, dar avea o importanţă cu 
totul neînsemnată în comparaţie cu consiliul director. 
Comitetul era alcătuit din câteva persoane care se ocupau de 
derularea proiectului: directorul economic, Evert Danielsson, 
Christina  Furhage, Helena Starke, responsabilul cu 
telecomunicațţiile, doi directori executivi adjuncţi și Doris de la 
departamentul economic. Când se  întruneau, rezolvau 
problemele practice repede și fără dificultăţi, iar ulterior 
Christina avea grijă ca deciziile luate să fie aprobate de 
consiliul director. Comitetul administrativ se ocupa de cele mai 
variate probleme: piedici legale, chestiuni bugetare, strategii 
pentru protecţia mediului, proiectele arenelor, infrastructură și 
tot felul de campanii publice. 

Diferenţa era că, în ziua aceea, Christina nu avea să participe 
la întrunirea consiliului director și deci nu avea cum să le 
sprijine deciziile. Evert Danielsson știa că avea să iasă șifonat. 
Și-a așezat coatele pe birou, apoi și-a sprijinit capul în palme. 
În mintea lui stăruia un regret profund: „La naiba! La naiba!” 
Muncise atât de mult în ultimii ani! Chiar nu merita să treacă 
prin așa ceva! După câteva clipe, a izbucnit în plâns, iar 
lacrimile i se strecurau printre degete și cădeau pe 
documentele de pe birou, formând globușoare transparente 
care deformau scrisul și graficele. Dar lui Danielsson nu-i păsa. 

e 

Annika s-a așezat în fața computerului și s-a pus pe scris. A 
început prin a-și nota informaţiile obținute de la sursa ei din 
cadrul poliţiei. Nu pomenea nimănui despre informaţiile pe 
care le afla cu ajutorul „urechilor” ei - așa își poreclise sursele 
neoficiale. Nu înregistra niciodată conversațiile pe care le purta 
cu acestea, pentru că întotdeauna exista riscul să uite caseta în 
aparat și s-o găsească cineva. Așa că își făcea însemnări într-un 
carnețel, iar imediat după aceea scria tot ce aflase într-un fișier 
electronic pe care îl salva pe o dischetă. Annika păstra toate 
aceste dischete într-un sertar al biroului pe care îl ţinea tot 
timpul încuiat. Avea grijă ca, de fiecare dată, să rupă și să 
arunce foile pe care își făcea însemnări. Nu împărtășea 


98 


niciodată colegilor aceste informaţii și nu se folosea de ele în 
cadrul conferințelor de presă. La nevoie, singura persoană 
căreia i le comunica era Anders Schyman, redactorul-șef. 

Nu-și făcea iluzii cu privire la motivul real pentru care aceste 
informaţii îi erau încredințate ei, iar nu altcuiva. Nu le primea 
pentru că era mai bună sau mai cunoscută decât alți reporteri, 
ci pur și simplu pentru că era demnă de încredere. În plus, avea 
un cuvânt greu de spus în redacţia tabloidului Kvällspressen, 
așa că ori de câte ori poliţia voia să dea publicităţii anumite 
informaţii, cel mai nimerit era să ia legătura cu Annika. 
Scurgerile de informaţii de acest fel aveau nenumărate cauze, 
însă motivul cel mai important pentru care poliţia - dar și alte 
organizaţii - furnizau date confidenţiale era cât se poate de 
simplu: polițiștii voiau ca mass-media să prezinte versiunea lor 
asupra evenimentelor. Mai ales când aveau loc evenimente 
tragice, televiziunile și ziarele aveau tendinţa de a sări direct la 
concluzii. O scurgere de informaţii controlată oferea poliţiei 
șansa de a preîntâmpina măcar interpretările cele mai eronate 
ale presei. 

În anumite medii jurnalistice, se susţinea că reporterul are 
obligația morală de a publica toate informaţiile pe care le 
deține. Acesta nu trebuia să uite niciodată că este reporter. 
Reporter înainte de orice și nimic altceva decât un reporter. 
Asta însemna că trebuia să-ţi dai în vileag vecinii, pe soacră-ta 
sau pe prietenii copiilor tăi. Ba chiar și pe Moș Crăciun, dacă 
aflai că era ceva în neregulă cu el. Pur și simplu nu aveai voie 
să stai de vorbă cu un poliţist sau cu un politician și să nu dai 
publicităţii informaţiile obţinute de la ei. Annikăi i se părea că 
ideea asta era o porcărie; ea era în primul rând o ființă umană, 
apoi o mamă, apoi o soţie și abia după aceea o angajată la 
Kvällspressen. Nu considera că reporterul este un fel de 
corespondent special al lui Dumnezeu sau al cine știe cărei 
puteri supranaturale. De asemenea, învățase din proprie 
experienţă că reporterii cu cele mai nobile și mai generoase 
principii erau cei mai mari nenorociţi. Tocmai de aceea nu o 
deranja deloc dacă cei din jur făceau tot felul de speculaţii pe 
marginea surselor de care se folosea și strâmbau din nas când 
venea vorba de metodele ei de investigaţie. Pentru ea, meseria 
de reporter era importantă, ceea ce era mai mult decât 
suficient. 


99 


După ce a pus discheta în sertarul cu cheiţă, a scris un 
articol despre vizita la Bertil Milander. Era un text scurt și la 
obiect, care îl prezenta pe Milander într-o lumină favorabilă; 
Annika a precizat că vizita a avut loc la propunerea lui și că 
acesta a vorbit în termeni elogioși despre Christina, însă nu a 
scris nimic despre fiica lor. După ce a terminat, a copiat 
articolul într-un dosar special de pe serverul redacţiei. 

Apoi s-a ridicat de pe scaun și a început să umble prin colivia 
ei de sticlă; biroul Annikăi era situat între departamentul de 
sport și cel de știri, iar pereţii despărțitori erau făcuţi din 
geam. Singura lumină naturală care ajungea la ea era cea care 
reușea să se strecoare prin cei doi pereţi ai biroului de alături. 
Ca să nu mai aibă impresia că lucrează într-un acvariu și ca să 
se ferească de privirile colegilor, predecesorul ei montase niște 
draperii albastre dintr-un material greu de identificat. Probabil 
că trecuseră vreo cinci ani de când acele bucăţi de material nu 
mai fuseseră spălate, scoase la aerisit sau pur și simplu luate în 
seamă de cineva. La început poate că fuseseră elegante, dar 
acum arătau jalnic. Annika și-ar fi dorit să se ocupe cineva de 
draperiile din biroul ei și era sigură de un lucru: ea nu avea să 
se atingă de ele. 

A deschis ușa și s-a uitat spre biroul secretarei, care se afla 
chiar lângă acvariul ei. Bineînţeles că Eva-Britt Qvist plecase 
acasă fără să-i spună nimic. Materialul strâns de ea se afla pe 
birou, rânduit în teancuri însemnate cu hârtiuţe galbene. 
Annika s-a așezat pe birou și, mânată de curiozitate, a început 
să răsfoiască materialul la întâmplare. Dumnezeule, ce mult se 
publicase despre femeia aceea! A luat în mână primele pagini 
scoase la imprimantă dintr-un teanc pe a cărui hârtiuţă galbenă 
scria: „Prezentare generală”, și s-a pus pe citit. Era un lung 
interviu apărut în ediția de duminică a unui cotidian naţional; 
un material cald și inteligent care chiar reușea să ofere o 
imagine a personalităţii Christinei Furhage. Întrebările erau 
tăioase și la obiect, iar răspunsurile ei, succinte și inteligente. 
Dar interviul se învârtea în jurul unor subiecte impersonale: 
bugetul Olimpiadei, teorii cu privire la organizarea unor astfel 
de evenimente, șansele femeilor de a face carieră în ziua de azi 
și importanţa sportului pentru definirea identităţii naţionale. 
Annika a parcurs interviul în diagonală și a observat că 
Furhage reușea să evite orice detaliu care, într-un fel sau altul, 


100 


ţinea de viaţa ei personală. 

În fine, era vorba despre un interviu apărut într-un cotidian 
naţional care nu era interesat de viața personală a Christinei, ci 
doar de cea publică, și care nu acorda importanţă decât 
lucrurilor clare, masculine și corecte din punct de vedere 
politic, omițând tot ce era interesant, emoţional sau feminin. A 
pus deoparte foile și a răsfoit teancul în căutarea interviurilor 
apărute în suplimentele scoase de Kvällspressen. Bineînţeles că 
a dat imediat peste câteva care conţineau și nelipsita casetă cu 
date personale. Nume: Christina Furhage, familie: soț și un 
copil, locuinţă: casă în Tyresö, venituri: ridicate, fumătoare: nu, 
băutoare: da (vin și cafea), cea mai mare calitate: numai cei din 
jur pot decide, cel mai mare defect: numai cei din jur... Annika 
a răsfoit mai multe interviuri și a observat că răspunsurile din 
casetă erau aceleași în cei patru ani de când datele personale 
ale lui Furhage fuseseră secretizate. În niciunul dintre ele nu se 
menționa numele soţului sau cel al copilului, iar şefa 
Comitetului spunea de fiecare dată că locuiește într-o casă din 
Tyresö. A dat și peste un articol vechi de șase ani în care 
spunea că pe ceilalţi membri ai familiei sale îi chema Bertil și 
Lena. Vasăzică pe fiica ei o chema Lena; probabil că numele ei 
de familie era Milander. 

A lăsat deoparte teancul cu date personale și l-a luat la 
răsfoit pe cel mai subţire, pe a cărui hârtiuţă galbenă stătea 
scris: „Conflicte”. Nu părea să se fi certat cu multă lume. 
Primul articol era despre disputa cu un sponsor care hotărâse 
să-și retragă finanţarea și nu avea nicio legătură cu Furhage. 
Dar numele ei era menţionat o dată în text și de aceea fusese 
semnalat de calculator ca fiind relevant. Următorul articol era 
despre o demonstraţie care trăgea un semnal de alarmă cu 
privire la efectele asupra mediului produse de construirea 
stadionului olimpic. Annika simţea că se enervează. Erau texte 
care nu aveau legătură directă cu șefa Comitetului. Eva-Britt 
făcuse o treabă de mântuială. Ar fi trebuit să elimine articolele 
de acest gen - exact asta era sarcina celui care se ocupa de 
cercetare într-un departament de Investigaţii. Trebuia să 
selecteze materialul din arhivă astfel încât reporterii cu multe 
treburi pe cap să nu mai piardă timpul. Annika a luat teancul și 
l-a răsfoit în grabă: demonstraţii, proteste și... un articol de 
opinie. Annika s-a oprit. Oare despre ce era vorba în acel 


101 


editorial? A scos o tăietură din ziar de la fundul teancului; titlul 
era: „Şefa Comitetului Olimpic concediază o secretară din 
pricina unei aventuri”. 

Annika și-a dat seama imediat că articolul fusese publicat de 
Kvăllspressen. Apăruse cu șapte ani înainte. O tânără fusese 
obligată să-și părăsească postul de la proaspăt înfiinţatul 
Secretariat Olimpic, pentru că avusese o aventură amoroasă cu 
unul dintre superiori. „Mi se pare o decizie umilitoare și 
complet demodată”, declarase femeia reporterului de la 
Kvăllspressen. Christina Furhage a declarat că femeia nu 
fusese concediată, ci plecase de la Secretariat pentru că i se 
terminase contractul. Eliberarea ei din post nu era legată de 
nicio aventură amoroasă. Punct. In articol nu era pomenit 
numele femeii și nici cel al superiorului. Kvällspressen era 
singurul ziar care publicase ceva despre acest subiect. Annikăi 
nu i se părea surprinzător: în fond, nu era mare lucru. Acesta 
era singurul conflict al lui Furhage despre care se scrisese în 
ziare. Annika a tras concluzia că era o șefă extraordinară și o 
femeie cu foarte bune abilităţi organizatorice. Preţ de câteva 
clipe, s-a gândit la nenumăratele articole cu privire la 
conflictele din redacția tabloidului pentru care lucra - și nu 
puteau spune că era un loc de muncă nasol. 

— Ai dat peste ceva interesant? a întrebat-o Berit, care s-a 
apropiat de ea pe la spate. 

Annika s-a ridicat în picioare. 

— Ce bine că te-ai întors! Nu, nimic deosebit. Sau cine știe... 
Furhage a concediat o tânără angajată pentru că a avut o 
aventură cu superiorul ei. N-ar fi rău să ţinem minte chestia 
asta... Tu ce-ai aflat? 

— Destul de multe. Vrei să-ţi povestesc pe scurt? 

— Mai bine așteptăm să se întoarcă și Patrik, a spus Annika. 

— Sunt aici! a strigat Patrik din biroul redactorului foto. Nu 
trebuie decât să... a dat el să le explice, apoi s-a dus să rezolve 
cine știe ce treabă. 

— Hai la mine, a spus Annika. 

Berit s-a dus mai întâi la biroul ei ca să-și lase paltonul și 
geanta, apoi a intrat în biroul Annikăi și s-a așezat pe 
canapeaua cea veche, ţinând într-o mână carnetul cu 
însemnări, iar în cealaltă, un pahar de cafea de la automatul 
din redacţie. 


102 


— Am încercat să aflu cât mai multe despre ultimele ore din 
viața Christinei Furhage. Vineri seara, Secretariatul a organizat 
o petrecere de Crăciun la un restaurant din centrul 
Stockholmului. Christina a stat acolo până aproape de miezul 
nopţii. Am fost la restaurant și-am stat de vorbă cu chelnerii. 
Am vorbit și cu Evert Danielsson, șeful Secretariatului. 

— Foarte bine, a spus Annika. Şi ia zi, ce-a făcut Christina în 
noaptea aia? 

Berit s-a uitat pe însemnările din carnet: 

— Christina a ajuns destul de târziu la restaurant, mai exact, 
după ora zece. Ceilalţi invitaţi mâncaseră deja - se serviseră 
mâncăruri cu specific basc. Cu puţin înainte de miezul nopţii, 
șefa Comitetului a plecat de la restaurant împreună cu o colegă 
pe nume Helena Starke, iar după aceea, n-a mai văzut-o 
nimeni. 

— Explozia a avut loc la ora trei și șaptesprezece minute, 
ceea ce înseamnă că deocamdată nu știm nimic despre ultimele 
trei ore din viaţa ei, a intervenit Annika. Helena Starke are de 
spus ceva? 

— Până una-alta, nimic. Nu i-am găsit numărul în cartea de 
telefon. Locuiește în Insula de Sud, dar n-am avut timp să dau o 
fugă până la ea acasă. 

— Starke e un martor important, va trebui să stăm de vorbă 
cu ea, a spus Annika. Altceva? Ce-a făcut Furhage înainte să 
meargă la petrecerea de Crăciun? 

— Danielsson crede că a stat la birou, dar nu-i sigur. Se pare 
că petrecea foarte mult timp la serviciu: paisprezece, 
cincisprezece ore pe zi. 

— O superfemeie! a șoptit Annika, amintindu-și cât de mult o 
lăudase Bertil Milander pentru munca pe care o făcea și acasă. 

— Cine o să scrie articolul despre viața Christinei Furhage? a 
întrebat Berit. 

— Unul dintre stiliștii desăvârșiți de la departamentul de 
Analize sociale. Am fost în vizită la familia ei, dar n-am reușit să 
aflu mare lucru. În fine, un episod destul de neplăcut... 

— Ce vrei să spui? 

Annika a stat pe gânduri preţ de o clipă: 

— Bertil, soţul ei, e bătrân și cărunt... Era foarte dezorientat. 
Mi-a făcut impresia că pe soţia lui mai mult o admira decât o 
iubea. Iar fiica lui a intrat în salon plângând și ţipând, după 


103 


care ne-a spus că-i pare bine că a murit maică-sa... 

— Serios? 

— Cum merge treaba? a întrebat Patrik, intrând în birou. 

— Destul de bine, i-a răspuns Annika. Tu ce-ai aflat? 

— Nişte chestii extraordinare, a spus el, așezându-se lângă 
Berit. Până acum poliţia a descoperit o sută douăzeci și șapte 
de bucățele din cadavrul Christinei Furhage. 

Berit și Annika au strâmbat din nas. 

— E dezgustător! Nu poţi publica chestia asta! a strigat 
Annika. 

Tânărul reporter a zâmbit ușor, păstrându-și calmul. 

— Au găsit sânge și dinţi împrăștiați până lângă intrarea 
principală, care se află la câteva sute de metri de locul 
exploziei. 

— Simt că mi se face rău..., a spus Annika. Ai aflat și chestii 
mai greţoase? 

— Poliţiștii încă n-au descoperit ce explozibil a fost folosit. 
Sau poate că nu vor să spună nimic. 

— Deci până la urmă despre ce o să scrii? 

— Am discutat cu un poliţist foarte amabil despre mersul 
anchetei. Aș putea scrie despre chestia asta. 

— Bine, i-a răspuns Annika. Am și eu niște informaţii despre 
anchetă. Tu ce-ai aflat? 

Patrik s-a aplecat în faţă, iar ochii îi străluceau. 

— Poliţiștii caută laptopul Christinei Furhage. Au aflat că 
vineri noaptea avea la ea un laptop - așa a declarat o tipă care 
lucrează la Secretariat. Dar, pur și simplu, a dispărut: n-a fost 
găsit printre rămășițele din tribună. Poliţia crede că l-a luat 
atentatorul. 

— Sau poate că a fost făcut ţăndări de explozie, a intervenit 
Berit. 

— N-au găsit nicio bucăţică din el, i-a explicat Patrik. 
Computerul pur și simplu a dispărut, iar până una-alta poliţia 
încearcă să-i dea de urmă. 

— Altceva? l-a întrebat Annika. 

— Poliţia se gândește să ceară ajutorul Interpolului ca să-l 
prindă pe Tigru. 

— N-a fost mâna Tigrului, ci a cuiva din interior, l-a lămurit 
Annika. Poliţia n-are niciun dubiu în privinţa asta. 

— Şi cum de-s așa siguri? a întrebat Patrik pe un ton 


104 


surprins. 

Annika și-a adus aminte că promisese să nu spună nimic 
despre codurile de securitate: 

— Crede-mă! Am aflat de la o sursă de încredere. Altceva? 

— Am vorbit cu angajaţii Secretariatului Olimpic. Sunt în 
pragul unei crize colective. Se pare că pentru ei Furhage era 
un fel de personaj mesianic. Toată lumea plânge, inclusiv Evert 
Danielsson: l-am auzit prin ușa biroului său. Nu știu cum or să 
se descurce fără ea. Se pare că Furhage avea toate calităţile 
din lume. 

— Şi de ce ești atât de surprins? l-a întrebat Berit. Ti se pare 
imposibil ca o femeie de șaizeci de ani să fie iubită și apreciată? 

— Nu, deloc. Dar chiar în halul ăsta? 

— Christina Furhage a avut o carieră extraordinară, a spus 
Berit, și s-a achitat cu brio de sarcinile care îi reveneau în 
calitate de șefă a Comitetului Olimpic. Când o femeie reușește 
să deruleze de la început până la sfârșit un proiect de o 
asemenea anvergură, poţi să fii sigur că este o femeie ieșită din 
comun. Ştii ce înseamnă Jocurile Olimpice? Înseamnă douăzeci 
și opt de campionate mondiale care se desfășoară simultan! 

— Realizările sale sunt ieșite din comun numai pentru că era 
femeie? a întrebat-o Patrik, vrând s-o tachineze. 

Lui Berit chiar i-a sărit țandăra: 

— Oare ai să te maturizezi vreodată? 

Patrik s-a ridicat în picioare și a strigat: 

— Cum adică? Ce naiba vrei să spui? 

Annika s-a gândit să-și sprijine colega: 

— Patrik, tu ești bărbat, așa că nu ești afectat de nedreptăţile 
la care sunt supuse femeile. Bineînţeles că e mai greu pentru o 
femeie decât pentru un bărbat să se menţină într-o funcţie 
precum cea a Christinei Furhage, la fel cum unui surdomut i-ar 
fi mai dificil decât unei persoane cu facultăţile intacte. A fi 
femeie echivalează cu a avea un handicap... Ai mai aflat ceva? 

Patrik era uluit: 

— De ce zici că a fi femeie echivalează cu a avea un 
handicap? 

Atmosfera devenea din ce în ce mai tensionată, așa că Annika 
a hotărât să nu aprindă spiritele și mai tare: 

— Ai mai aflat ceva? 

Patrik și-a răsfoit însemnările: 


— Ancheta poliţiei... Secretariatul Olimpic în stare de șoc... 
Nu, asta-i tot. 

— Bine, atunci Berit o să se ocupe de ultima zi din viaţa 
Christinei. Eu o să scriu despre familia ei și o să-ţi dau o mână 
de ajutor la articolul despre anchetă. Ne-am înţeles, da? 

Cei trei s-au despărțit fără să-și mai spună nimic. „Incepe să 
se vadă că suntem foarte tensionaţi”, s-a gândit Annika, apoi a 
pornit radioul ca să asculte știrile de la șase fără un sfert. 
Bineînțeles că materialul cel mai consistent era dedicat 
Christinei Furhage, una dintre cele mai puternice și mai 
cunoscute femei din Suedia. Buletinul a început cu o 
prezentare a vieţii și activităţii sale, apoi a urmat un 
comentariu pe marginea efectelor acestei tragedii asupra 
organizării Jocurilor și asupra lumii sportului, în general. După 
cum era de așteptat, Samaranch a retractat declaraţia pe care 
o făcuse tabloidului rival. După unsprezece minute, au precizat, 
în cele din urmă că Furhage fusese asasinată. Așa procedau 
întotdeauna cei de la radioul naţional: mai întâi prezentau tot 
ce era drăguţ, general și impersonal, iar abia apoi - dar nu 
întotdeauna - menţionau lucrurile neplăcute și îngrijorătoare. 
Dacă prezentau o crimă, se concentrau aproape întotdeauna 
asupra unei chichițe legale, evitând să vorbească despre 
victimă, despre familia acesteia sau despre criminal. Dar ar fi 
fost în stare să difuzeze șaptesprezece reportaje despre 
echipamentul cu ajutorul căruia fusese examinat creierul 
criminalului - era vorba despre știință, deci despre un subiect 
nobil. Annika a scos un oftat. Buletinul de știri a menţionat în 
treacăt și articolul ei din ultima ediţie a tabloidului, în care 
dădea la iveală faptul că Furhage fusese ameninţată și că 
datele personale îi fuseseră secretizate; dar era o știre căreia 
nu i se dădea mare importanţă. Annika a oprit radioul și a 
strâns materialul de care avea nevoie pentru ședința de 
redacţie din biroul lui Anders Schyman. Se simţea epuizată. 
Ingvar Johansson se purtase ciudat toată ziua: era prost dispus 
și irascibil. Annika și-a dat seama că-l deranjase cu ceva, dar 
habar n-avea cu ce anume. lar acum nu reușea să dea de el. 

Anders Schyman vorbea la telefon; tonul său te făcea să te 
gândești că la celălalt capăt al firului se afla un copil. Pelle, 
redactorul foto, deja luase loc la masa de conferințe, având în 
faţă un teanc de foi. Annika s-a apropiat de fereastră și s-a uitat 


106 


la reflecţia ei în geam. A dus palma la frunte ca să blocheze 
lumina din birou, apoi și-a apropiat foarte mult ochii de geam și 
a reușit să vadă afară. Era beznă. Luminile gălbui ale 
Ambasadei Rusiei semănau cu niște picături aurii care pluteau 
pe o mare întunecată. Chiar și acea bucăţică din Rusia era 
mohorâtă și amenințătoare. Geamul era atât de rece, încât 
Annika a început să tremure. 

— Alles gut? a ciripit dintr-odată Jansson, care se trezise de 
puţină vreme. După noaptea asta, o să fiu liber trei ture, a 
adăugat el, vărsând încă un pic de cafea pe mocheta 
redactorului-șef. Unde naiba e Ingvar Johansson? 

— Chiar aici. Începem? 

Annika a luat loc și a observat că Ingvar părea hotărât să fie 
vioara întâi - vasăzică îl deranjase faptul că Annika vorbise 
prea mult la ședința anterioară. 

— Da, hai să-i dăm bice! a spus Anders Schyman, punând 
receptorul în furcă. Ce materiale avem și ce punem pe prima 
pagină? 

Ingvar Johansson a împărţit tuturor câte o listă și, în același 
timp, a început să vorbească: 

— Cred că pe prima pagină ar trebui să punem materialul lui 
Nils Langeby, din care reiese că poliția n-are niciun dubiu c-ar 
fi vorba de un atac terorist. Se pare că, în prezent, polițiștii 
încearcă să dea de urma unui grup terorist din altă ţară. 

Annika a înmărmurit. Nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Despre ce tot vorbești? a intervenit ea. Nils a fost în 
redacție azi? Habar n-aveam. Cine l-a chemat? 

— Nu știu, i-a răspuns Ingvar Johansson pe un ton iritat. Am 
presupus că tu: doar ești șefa lui. 

— Dar cine i-a zis c-ar fi vorba de un atac terorist? a întrebat 
Annika, reușind cu greu să-și controleze tonul. 

— De ce-ar fi obligat să-și divulge sursele? Tu nu faci 
niciodată chestia asta, i-a răspuns Ingvar Johansson. 

Annika simţea că-i năvălește sângele în obraji. Toţi cei din 
jurul mesei se uitau la ea. Dintr-odată și-a dat seama că era 
singura femeie din birou. 

— Va trebui să ne armonizăm articolele, a spus ea cu un 
tremur în glas. Potrivit informaţiilor mele, lucrurile stau exact 
pe dos: poliţia crede că n-a fost vorba de un act terorist. Atacul 
a fost îndreptat împotriva Christinei Furhage. 


107 


— Cum adică? a întrebat Ingvar Johansson. 

Annika știa că se afla între ciocan și nicovală. Ar fi putut să 
dezvăluie informaţiile pe care le aflase, caz în care Jansson și 
Ingvar Johansson i-ar fi cerut să scrie un articol despre codurile 
de securitate, pentru că niciun redactor de știri din lume n-ar fi 
trecut sub obroc un subiect atât de interesant. Sau ar fi putut 
să tacă mâlc, dar nu era o soluţie acceptabilă, pentru că și-ar fi 
știrbit credibilitatea. Așa că a ales repede o a treia variantă. 

— O să stau de vorbă încă o dată cu sursa mea, a spus ea. 

Anders Schyman s-a uitat la ea cu un aer întrebător. 

— Să nu ne pripim, a spus el. Să mai așteptăm puţin înainte 
să hotărâm dacă îmbrăţișăm sau nu ipoteza teroristă. Haideţi 
să mergem mai departe. 

Annika n-a mai spus nimic, așteptând ca Ingvar Johansson să 
continue, ceea ce acesta a făcut cu dragă inimă. 

— O să scoatem un supliment dedicat în întregime Christinei 
Furhage: viaţa ei, în cuvinte și imagini. Multă lume vrea să-i 
aducă un omagiu: regele, prim-ministrul, Samaranch, Casa 
Albă, sportivi, femei celebre și personalități din lumea 
televiziunii. Toţi vor să spună cât de mult au apreciat-o. Va fi un 
grupaj consistent și convingător... 

— Şi cu suplimentul sportiv cum rămâne? a întrebat Anders 
Schyman aproape în șoaptă. 

Ingvar Johansson nu știa ce să zică: 

— Păi... În locul suplimentului sportiv, o să-l scoatem pe cel 
în memoria Christinei Furhage. Vor fi șaisprezece pagini 
color... Şi o să adăugăm două pagini la secţiunea sportivă 
obișnuită. 

— Şaisprezece pagini color? a întrebat Anders Schyman pe 
un ton nedumerit. Asta înseamnă că multe dintre paginile color 
ale ediţiei obișnuite vor fi tipărite alb-negru... Deci mâine o să 
scoatem un ziar aproape în întregime alb-negru, nu-i așa? 

Ingvar Johansson se înroșise: 

— Păi, da... cam așa... 

— Şi eu de ce n-am fost informat? a întrebat redactorul-șef 
pe un ton calm. Am fost aici aproape toată ziua. Ai fi putut veni 
la mine oricând ca să discutăm despre problema asta. 

Redactorul de știri arăta de parcă și-ar fi dorit ca în podeaua 
biroului să se caște o gaură prin care să dispară cu totul. 

— Nu știu ce să spun, a răspuns el. Totul s-a petrecut atât de 


108 


repede... 

— Foarte rău! a spus Schyman. Pentru că n-o să scoatem un 
supliment color despre Christina Furhage. Nu era chiar atât de 
cunoscută și iubită. Într-adevăr, a fost o femeie de succes, 
foarte apreciată de către anumiţi oameni, dar n-a fost nici 
membră a familiei regale, nici vedetă de televiziune. Şi nici n-a 
fost aleasă de suedezi în vreo funcţie publică. Paginile în 
memoria ei vor fi inserate în ediția obișnuită. Așa că ia-ţi 
gândul de la suplimentul omagial și mărește numărul de pagini 
al ediției obișnuite. Iar suplimentul sportiv o să apară ca de 
obicei. 

Ingvar Johansson stătea cu capul plecat. 

— Ce mai avem? a întrebat redactorul-șef. 

Nimeni n-a scos o vorbă. Annika aștepta în tăcere să-i vină 
rândul. Era o situaţie foarte neplăcută. 

— Bengtzon? 

Annika s-a îndreptat de spate și s-a uitat pe foile cu care 
venise. 

— Putem să pregătim un material consistent despre ancheta 
poliţiei. Patrik a aflat că laptopul lui Furhage n-a fost găsit 
nicăieri, iar potrivit sursei mele de încredere, în spatele 
atacului se află cineva din interior... 

Apoi a tăcut, dar, întrucât n-a intervenit nimeni, a continuat: 

— Berit se ocupă de ultimele ore din viaţa lui Furhage. Iar eu 
am fost în vizită la familia ei. 

— Ah, da? Și cum a fost? a întrebat Schyman. 

Annika a stat un pic pe gânduri, apoi a spus: 

— Soţul Christinei era destul de răvășit - cam asta o să 
scriem. Iar fiica lor părea ieșită din minţi, așa că n-o să scot o 
vorbă despre ea. Dar, de fapt, întrebarea e asta: chiar trebuie 
să scriem ceva despre familia Christinei? Ne-am putea expune 
multor critici fie și numai pentru că am luat legătura cu soţul 
ei. 

— Te-ai folosit de vreo stratagemă ca să stai de vorbă cu el? 
a întrebat-o redactorul-șef. 

— Nicidecum! 

— Ţi s-a părut că opune rezistenţă? 

— Nu, deloc. El ne-a cerut să-i facem o vizită ca să ne 
povestească despre Christina. În fine, n-am aflat mare lucru de 
la el, dar am scris deja un articol și l-am pus pe server. 


109 


— Avem vreo fotografie cu el? a întrebat Schyman. 

— Da, Henriksson a făcut una extraordinară, a intervenit 
Pelle Oscarsson. Soţul Christinei stă lângă fereastră, iar 
lacrimile îi strălucesc pe gene. E minunată! 

Schyman i-a aruncat editorului foto o privire inexpresivă. 

— Vreau să văd și eu fotografia înainte să fie dată la tipar. 

— Bineînţeles, i-a răspuns Pelle Oscarsson. 

— Aș vrea să mai discutăm o problemă, a spus Schyman. Și 
cred că ăsta e momentul cel mai potrivit. 

Și-a trecut degetele prin păr, lăsându-l ciufulit, apoi a dat să 
bea o gură de cafea, dar s-a răzgândit, ceea ce, dintr-un motiv 
sau altul, i-a dat fiori Annikăi: oare ce greșeală făcuse de data 
asta? 

— There's a killer on the loose”, a spus redactorul-șef, citând 
faimoasa piesă rock din anii șaptezeci. Vreau ca toţi să fim 
conștienți de lucrul ăsta atunci când publicăm fotografii și 
interviuri cu oameni care au fost apropiaţi de Christina 
Furhage. Cele mai multe crime sunt comise de persoane din 
anturajul victimei. Se pare că așa s-a întâmplat și în cazul ăsta: 
atentatorul ar putea fi cineva care voia să se răzbune pe 
Christina. 

A făcut o pauză și s-a uitat pe rând la cei din jurul mesei, dar 
nimeni n-a scos niciun cuvânt. 

— Cred că știți la ce mă refer, a continuat el. Mă gândesc la 
cazul Bergsjö. Vă amintiţi de el? E vorba despre fetița care a 
fost ucisă într-o pivniță. Toată lumea o compătimea pe mama 
îndurerată, iar principalul suspect era tatăl. Până la urmă s-a 
dovedit că mama o omorâse. 

A preîntâmpinat protestele celor de faţă cu un gest al mâinii. 

— Da, știu, nu suntem polițiști și nu e treaba noastră să-i 
judecăm pe ceilalți, dar cred că ar fi bine să ţinem minte cu 
toţii acest caz. 

— Potrivit statisticilor, e posibil ca în spatele atentatului să 
se afle soţul Christinei, a spus Annika pe un ton sec. De cele 
mai multe ori, femeile sunt omorâte de soţii sau iubiții lor. 

— Crezi că așa s-a întâmplat și în cazul Christinei? 

Annika a căzut pe gânduri preţ de câteva clipe: 

— Bertil Milander e bătrân și gârbovit. Cu greu mi-l pot 


13 There's a killer on the loose („Un criminal umblă nestingherit printre 
noi”), vers din piesa „Killer on the Loose” a formaţiei irlandeze Thin Lizzy. 


110 


închipui umblând noaptea pe stadioane cu explozibili în braţe, 
dar se prea poate să n-o fi făcut el însuși. Poate că a angajat pe 
cineva să se ocupe de treaba asta. 

— Ar fi și alţi posibili suspecți? Care dintre angajaţii 
Secretariatului ar putea fi bănuiţi? 

— Evert Danielsson, șeful Secretariatului, i-a răspuns Annika. 
Directorii diverselor departamente:  Acreditări, Transport, 
Arene, Evenimente, Administraţia satului olimpic. Deci ar fi 
câteva persoane. Ar putea fi și Hans Bjällra, șeful consiliului 
director. Unde mai pui că din consiliul ăsta fac parte atât 
politicieni locali, cât și miniștri... 

Schyman a scos un oftat: 

— Bine, n-are niciun rost să ne batem capul cu chestia asta. 
Ce avem pentru restul ziarului? 

Ingvar Johansson a enumerat celelalte subiecte: o cântăreaţă 
pop care primise autorizaţie să construiască o seră cu plante 
ornamentale în ciuda protestelor vecinilor, un motan care 
scăpase cu viaţă după ce fusese învârtit de cinci mii de ori de o 
mașină de uscat rufe cu tambur, o victorie senzaţională într-o 
cursă de cai, un record de audienţă înregistrat sâmbătă de TV1. 

Şedinţa s-a încheiat imediat după aceea, iar Annika s-a întors 
repede în biroul ei și a închis ușa. Se simţea ameţită, atât 
pentru că nu mâncase la prânz, cât și pentru că luptele de 
putere din timpul ședinţelor o consumau psihic. S-a apropiat de 
scaun, sprijinindu-se de birou. Imediat după ce s-a așezat, a 
auzit ciocănituri în ușă. Era redactorul-șef: 

— Ce-a spus sursa ta? 

— Că atentatul a fost pus la cale de o singură persoană, i-a 
răspuns Annika, trăgând sertarul de jos al biroului: dacă n-o 
înșela memoria, lăsase acolo un cozonăcel cu scorțișoară. 

— Şi că a fost îndreptat împotriva Christinei Furhage? 

Cozonăcelul era mucegăit. 

— Exact! Deci nu împotriva Jocurilor Olimpice. Sursa mea e 
sigură că așa stau lucrurile, pentru că cineva a folosit codurile 
de securitate ca să dezactiveze sistemul de alarmă, după care a 
intrat în stadion. Codurile nu erau cunoscute decât de un 
număr foarte mic de persoane. lar amenințările pe care le 
primise Christina în urmă cu ceva vreme nu aveau nicio 
legătură cu Olimpiada; veneau din partea unei persoane 
apropiate. 


111 


Redactorul-șef a fluierat ușor: 

— Despre câte dintre chestiile astea ai voie să scrii? 

Annika a făcut o grimasă: 

— Despre niciuna. E greu să publicăm ceva despre 
amenințările grave pe care le-a primit familia Christinei. Ar 
trebui ca soțul și fiica ei să facă niște comentarii, dar nu vor - 
i-am întrebat astăzi. De asemenea, am promis sursei mele că 
n-o să public nimic despre codurile de securitate. Singurele 
indicii pe care le are poliţia în momentul de faţă sunt codurile 
și laptopul dispărut. 

— Mă rog, așa ţi-a spus sursa ta din poliție, a comentat 
Schyman. N-ai de unde ști dacă ţi-a spus tot. 

Annika a plecat capul. 

— Dau o fugă până la Nils lLangeby, a continuat 
redactorul-șef. Vreau să aflu ce-i cu articolul ăla. Să nu pleci 
nicăieri. Mă întorc imediat. 

Schyman s-a ridicat în picioare, a ieșit din birou și a închis 
ușa. Annika a rămas pe scaun, cu mintea golită și cu stomacul 
și mai gol. Dacă nu punea ceva în gură, sigur avea să leșine. 

e 

Thomas și copiii au ajuns acasă pe la șase și jumătate. Toți 
trei erau uzi, epuizați și extrem de fericiți. In timp ce se 
întorceau din parc, Ellen mai avea puţin și adormea pe sanie, 
dar au mai cântat ceva și s-au bătut încă o dată cu bulgări de 
zăpadă, iar fetița a izbucnit iarăşi în hohote de râs. După ce au 
intrat în casă, s-au prăvălit cu toții pe podeaua din hol și s-au 
ajutat unul pe altul să-și dea jos hainele ude. Ellen și Kalle l-au 
ajutat pe Thomas să-și dea jos cizmele, trăgând fiecare de câte 
una dintre ele. Văzând că nu reușesc, cei doi copii au tras în 
direcţii opuse până când tatăl lor s-a prefăcut c-ar fi fost rupt în 
două. Apoi Thomas i-a băgat pe amândoi în cada cu apă 
fierbinte și i-a lăsat să se bălăcească în voie, iar el s-a dus în 
bucătărie să pregătească niște budincă cu griș. Acesta era cel 
mai potrivit meniu pentru serile de duminică: budincă cu multă 
scorțișoară și zahăr, plus sendvișuri cu jambon. 

Thomas a profitat de ocazie ca s-o spele pe cap pe Ellen. A 
folosit ultimele picături din șamponul emolient al Annikăi, 
pentru că părul lung al fetiţei se încurca foarte ușor și era greu 
de descâlcit. S-au îmbrăcat tustrei în halate de baie, au mâncat, 
apoi s-au băgat cu toţii în pat și s-au uitat pe o bandă desenată 


112 


cu ursuleţul Bamse:. Ellen a adormit după primele două pagini, 
dar Kalle a urmărit povestea până la sfârșit cu ochii larg 
deschiși. 

— De ce tatăl lui Burr e tot timpul atât de rău? a întrebat el 
la sfârșit. Pentru că nu are o slujbă? 

Thomas a căzut pe gânduri o clipă. Ar fi trebuit să poată 
răspunde, că doar era director la Asociaţia Autorităţilor Locale. 

— Nu devii morocănos și rău numai pentru că nu ai slujbă, a 
spus el. Dar poţi să rămâi fără slujbă dacă ești nepoliticos și 
rău la suflet. Nimeni nu vrea să lucreze cu un asemenea om, nu 
crezi? 

Kalle s-a gândit preţ de câteva clipe: 

— Uneori, mama spune că sunt rău cu Ellen. Crezi c-o să 
obţin vreo slujbă? 

Thomas și-a ridicat băiatul în braţe, i-a suflat ușor în părul 
încă ud și l-a legănat ușor înainte și înapoi, simțind căldura 
jilavă pe care o împrăștia trupușorul său prin capot. 

— Eşti un băiat minunat, iar când o să te faci mare o să obţii 
orice slujbă vei vrea. Dar mama și cu mine ne întristăm când 
vedem că tu și Ellen vă certaţi. Uneori o cam tachinezi pe sora 
ta. Nu trebuie să tachinezi oamenii și nici să te cerți cu ei. Tu și 
Ellen vă iubiți unul pe altul, că doar sunteţi frate și soră. Și cel 
mai bine e ca toată lumea să trăiască în bună înţelegere. 

Kalle s-a făcut covrig, apoi și-a băgat degetul mare în gură. 

— Te iubesc, tati! 

Aceste cuvinte l-au umplut de bucurie pe Thomas: 

— Şi eu te iubesc, dragul meu. Vrei să dormi cu mine în pat? 

Kalle a încuviinţat din cap, iar Thomas i-a dat jos halatul jilav 
și l-a îmbrăcat cu pijamaua. Apoi a dus-o pe Ellen în pătuţul ei 
și i-a pus cămașa de noapte. A rămas preţ de câteva clipe cu 
ochii țintă la ea - nu se mai sătura s-o privească. Semăna leit cu 
Annika, însă moștenise părul lui blond. Iar Kalle arăta la fel ca 
el când era mic. S-a gândit că avea doi copii minunati. Poate că 
era un gând banal, dar acesta era adevărul. 

A stins veioza și a închis ușa cu grijă. În weekendul acela, 
Ellen și Kalle o văzuseră foarte puţin pe Annika. Pe Thomas îl 
deranja când lucra atât de mult. I se părea nesănătos ca Annika 
să se dedice muncii ei chiar și în zilele libere. Se lăsa absorbită 


14 Bamse: personaj de bandă desenată creat de Rune Andréasson în 
1966. 


113 


de sarcinile de serviciu și toate celelalte lucruri din jurul ei 
deveneau secundare. Nu avea răbdare cu copiii și nu se gândea 
decât la subiectele despre care urma să scrie. 

Thomas s-a dus în sufragerie, a luat telecomanda și s-a 
așezat pe canapea. Nu încăpea niciun dubiu că atacul cu bombă 
de la stadion și moartea Christinei Furhage erau evenimente 
extrem de importante. Marile posturi de televiziune - Sky, BBC 
și CNN - difuzau non-stop știri și reportaje pe această temă. Pe 
TV2 se transmitea o emisiune în memoria șefei Comitetului; 
invitaţii din studio discutau despre Olimpiadă și despre 
realizările Christinei, iar din când în când se difuzau fragmente 
din interviul pe care Britt-Marie Mattsson i-l luase cu un an în 
urmă. Christina Furhage era foarte inteligentă și amuzantă, așa 
că lui Thomas i-a făcut mare plăcere să urmărească interviul. 
Apoi și-a sunat soţia, ca să afle dacă era în drum spre casă. 

e 

Berit și-a vârât capul în biroul Annikăi. 

— Ai un minut liber? 

Annika i-a făcut semn cu mâna să intre, iar imediat după 
aceea a sunat telefonul fix. A aruncat o privire pe ecran, iar 
după ce a văzut numărul a continuat să scrie. 

— Nu răspunzi? a întrebat-o Berit. 

— E Thomas. Vrea să afle când plec din redacţie. Și o să-mi 
vorbească pe un ton foarte afectuos... Dacă nu răspund, o să fie 
încântat, pentru că o să creadă că deja am plecat. 

Soneria telefonului fix s-a oprit și în câteva clipe din telefonul 
mobil al șefei sale s-a auzit o melodie care îi era foarte 
cunoscută lui Berit. Annika n-a schiţat niciun gest, așteptând ca 
apelul să fie preluat de serviciul de mesagerie vocală. 

— Nu reușesc să dau de Helena Starke, i-a spus Berit. N-am 
găsit-o în cartea de telefon. I-am rugat pe vecini să meargă la 
ușa ei și să sune sau să-i lase bileţele în cutia poștală prin care 
s-o roage să ia legătura cu noi, dar până acum nu ne-a sunat. Și 
n-am timp să dau o fugă până la ea acasă. Trebuie să scriu 
despre viaţa Christinei Furhage... 

— De ce? a întrebat-o Annika pe un ton surprins, oprindu-se 
din scris. Nu era vorba că de subiectul ăsta se ocupă cei de la 
Analize sociale? 

Berit a zâmbit cu jumătate de gură: 

— Da, dar pe stilistul desăvârșit care urma să scrie despre 


114 


Furhage l-a lovit brusc o migrenă când a aflat că Schyman a 
anulat suplimentul omagial... Așa că în trei ore trebuie să scriu 
un material elogios despre șefa Comitetului Olimpic. 

— Ah, îmi pare rău, a spus Annika. Dar nu-ţi face griji, o să 
trec eu pe la Starke în drum spre casă. Ai zis că locuiește în 
Insula de Sud, nu-i așa? 

Berit i-a dat adresa Helenei Starke, apoi a ieșit din birou. 
Imediat după aceea, Annika a încercat să ia legătura cu sursa 
ei din poliţie, dar n-a reușit. A scos un oftat prelung. Avea să 
scrie un articol despre ce aflase; nu mai putea tăinui multă 
vreme informaţiile obţinute de la poliţist. Trebuia să recurgă la 
un tertip, dat fiind că nu putea folosi cuvintele „coduri de 
securitate”, însă articolul trebuia să cuprindă esenţialul. 

I-a ieșit mai bine decât se aștepta. Ipoteza de la care pornea 
era că atacul fusese pus la cale de către cineva din interior. Nu 
putea menţiona faptul că sistemele de alarmă ale stadionului 
erau dezactivate și că niciuna dintre intrări nu fusese forțată. 
N-a menţionat sursa din poliţie, dar a precizat că, potrivit unor 
surse ale ei, toţi cei care deţineau carduri de acces puteau 
pătrunde pe stadion în toiul nopţii. A scris și că poliţia alcătuia 
o listă a persoanelor care, cel puţin teoretic, s-ar fi putut afla în 
spatele atentatului. Așadar, articolul ei și cel al lui Patrik tratau 
două subiecte fierbinţi. După aceea, a scris un articol separat în 
care preciza că poliția interogase deja persoana care o 
ameninţase pe Christina Furhage cu doi ani mai înainte. Mai 
avea un pic și-l termina când s-a întors Anders Schyman. 

— De ce m-oi fi făcut redactor-șef! a oftat el, apoi s-a așezat 
pe canapea. 

— Ce facem? Trântim pe prima pagină un articol despre 
așa-zisa organizaţie teroristă internaţională sau mergem 
împotriva ipotezei lansate de Secretariatul Olimpic? l-a întrebat 
Annika. 

— Cred că Nils Langeby a luat-o razna. Susţine că povestea 
cu teroriștii este adevărată, dar refuză să-mi divulge măcar una 
dintre sursele lui sau să-mi dezvăluie exact ce i-au spus. 

— Şi ce facem în cazul ăsta? a întrebat Annika. 

— Ne axăm pe ipoteza omului din interior, bineînţeles. Dar aș 
vrea să citesc și eu materialul înainte să plece la tipar. 

— E gata, îl am pe calculator, a spus Annika. 

A deschis documentul, iar redactorul-șef s-a ridicat de pe 


115 


canapea și s-a apropiat de birou. 

— Vrei să iei loc? l-a întrebat Annika. 

— Nu, nu te deranja... 

Anders Schyman a parcurs rapid textul. 

— Limpede ca lumina zilei, a spus el, apoi a dat să plece. O 
să stau de vorbă cu Jansson. 

— Ce-a mai zis Langeby? a întrebat Annika pe un ton calm. 

Redactorul-șef s-a oprit și s-a uitat la ea cu un aer serios: 

— Cred că Nils Langeby e pe cale să devină o mare problemă 
atât pentru tine, cât și pentru mine, i-a spus el, apoi a ieșit din 
cameră. 

e 

Helena Starke locuia pe Ringvägen, într-o bloc cu tencuială 
cafenie din anii douăzeci. Bineînţeles că blocul avea interfon, 
iar Annika nu știa ce număr să formeze. Și-a pus în ureche 
casca dispozitivului hands-free, a sunat la informaţii și a cerut 
numerele de telefon ale câtorva dintre locatarii blocului de pe 
Ringvägen, numărul 139. 

— Nu vă putem da numere așa, la întâmplare, i-a spus 
operatorul pe un ton acru. 

Annika a scos un oftat. Uneori reușea să afle numere în felul 
acesta, dar nu întotdeauna. 

— Bine, atunci daţi-mi, vă rog, numărul lui Andersson, care 
locuiește pe Ringvăgen, la numărul 139. 

— Arne Andersson sau Petra Andersson? 

— Amândoi, i-a răspuns ea în grabă, apoi și-a notat numerele 
pe carneţel. Mulţumesc! 

A format primul număr, dar n-a răspuns nimeni. Poate că 
omul deja se băgase în pat. Era aproape zece și jumătate. Petra 
i-a răspuns, dar părea cam iritată. 

— Îmi pare foarte rău că vă deranjez, a început Annika. 
Vreau să-i fac o vizită unei prietene care locuiește lângă 
dumneavoastră. Am tot sunat la interfon și nu răspunde, dar 
sunt sigură că-i acasă. Așa că încep să-mi fac griji... 

— Cum o cheamă? a întrebat Petra. 

— Helena Starke. 

Petra a izbucnit în râs, și nu era un râs prietenos: 

— Vasăzică îi faci o vizită Helenei Starke la ora zece și 
jumătate? Succes, fata mea! i-a urat ea, apoi i-a dat codul de la 
interfon. 


116 


„Ce-o fi vrut să spună femeia asta?”, s-a întrebat Annika 
înainte să intre în scara blocului. Helena Starke locuia la etajul 
patru. A urcat și a sunat de două ori, dar nu i-a răspuns nimeni. 
A cercetat cu atenţie holul, încercând să-și dea seama cât de 
mare era apartamentul ei și pe ce latură a blocului se aflau 
ferestrele. Apoi a coborât în stradă și s-a uitat la ferestrele de 
la etajul patru. Starke ar fi trebuit să aibă cel puţin trei ferestre 
care dădeau spre stradă, iar două dintre ele erau luminate. 
Probabil că era acasă. Annika a intrat din nou în bloc și a urcat 
cu liftul. A sunat îndelung, iar când a văzut că nu răspunde 
nimeni, a împins cu degetul capacul cutiei poștale de pe ușă și 
a strigat: 

— Helena Starke? Sunt Annika Bengtzon de la Kvällspressen. 
Știu că sunteţi acasă. Îmi deschideţi, vă rog? 

A așteptat în tăcere câteva clipe, apoi a auzit zăngănitului 
lanţului. Ușa s-a crăpat un pic, iar Annika a zărit o femeie cu 
ochii umflaţi de plâns. 

— Ce doriţi? a întrebat Helena Starke pe un ton calm. 

— Îmi pare rău că vă deranjez acasă, dar am încercat să dăm 
de dumneavoastră toată ziua. 

— Ştiu. Am primit în cutia poștală vreo cincisprezece bileţele 
atât de la Kvällspressen, cât și de la alte ziare. 

— Am putea sta de vorbă câteva minute? 

— Despre ce? 

— În ediţia de mâine o să scriem despre moartea Christinei 
Furhage. Şi aș vrea să vă pun câteva întrebări. 

— În legătură cu ce? 

Annika a oftat. 

— Am să vă explic, dar aș prefera să nu stăm de vorbă pe hol. 

Helena Starke a deschis ușa și i-a făcut semn să intre, în 
apartament domnea dezordinea. Aerul era foarte îmbâcsit, iar 
Annika a avut impresia că simte miros de vomă. Au intrat în 
bucătărie; chiuveta era plină de vase nespălate, iar pe unul 
dintre ochiurile aragazului se afla o sticlă de coniac goală. 
Helena era îmbrăcată doar cu un tricou și o pereche de chiloţi. 
Avea părul încâlcit, iar faţa îi era buhăită. 

— Moartea Christinei este o pierdere îngrozitoare, a spus 
Starke. Fără ea, Stockholmul n-ar fi organizat Jocurile 
Olimpice. 

Annika și-a scos carneţelul și a început să ia notițe. „Cum se 


117 


face că toată lumea spune aceleași lucruri despre Christina 
Furhage?”, s-a gândit ea. 

— Ce fel de persoană era? a întrebat ea. 

— O persoană extraordinară, i-a răspuns Starke. Era un 
model pentru noi toţi. Inteligentă, perseverentă, puternică, 
amuzantă... avea toate calităţile. Putea să facă orice. 

— E adevărat că aţi fost ultima persoană care a văzut-o în 
viaţă? 

— Ultima înaintea celui care a omorât-o... Am plecat 
împreună de la petrecerea de Crăciun. Christina era obosită, 
iar eu eram foarte beată. 

— Și unde v-aţi dus? 

Helena Starke s-a crispat. 

— Cum adică unde ne-am dus? Ne-am luat la revedere lângă 
stația de metrou. Eu am venit acasă, iar Christina a luat un 
taxi. 

Annika a ridicat sprâncenele a mirare. Era prima oară când 
auzea că Furhage luase un taxi după miezul nopţii. Ceea ce 
însemna că, după ce se despărțise de Helena Starke, mai fusese 
văzută de o persoană, și anume de un taximetrist. 

— Christina avea dușmani în Secretariatul Olimpic? 

Helena Starke a scos un suspin: 

— Cine ar fi putut s-o dușmănească? 

— Tocmai asta vă întreb. Lucraţi în cadrul Secretariatului, 
nu-i așa? 

— Eram asistenta Christinei. 

— Adică secretara ei? 

— Nu, avea trei secretare. Aș putea spune că eram mâna ei 
dreaptă... Iar acum v-aș ruga să mă lăsaţi singură. 

Annika și-a strâns lucrurile în liniște, iar înainte să plece a 
adăugat: 

— Christina a concediat o tânără care lucra în Secretariat 
pentru că a avut o aventură cu unul dintre superiori. Care a 
fost reacţia colegilor faţă de această decizie? 

Helena Starke se uita ţintă la ea: 

— V-aș ruga să mă lăsaţi singură. 

— Aceasta este cartea mea de vizită. V-o las aici. Sunaţi-mă 
dacă vreţi să adăugaţi sau să rectificaţi ceva, și-a turuit Annika 
replica obișnuită. 

Când a pus cartea de vizită pe măsuţa din hol, a văzut că pe 


118 


telefon era lipit un bileţel cu numărul de fix al Helenei. A 
profitat de neatenţia gazdei și l-a mâzgălit în grabă pe carneţel. 
Helena nu a condus-o, iar Annika a închis ușa cu grijă. 


119 


UMANITATEA 


Întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb. Îmi plac lumina si 
vântul, stelele și marea. Uneori, mă plimb atât de mult, încât, 
până la urmă, trupul meu ajunge să meargă singur; abia mai 
ating pământul, devin una cu lucrurile din jurul meu și mă 
transform într-un strigăt de bucurie invizibil. Alteori, picioarele 
mă ajută să mă concentrez asupra vieții; mersul nu mă mai 
dizolvă în mediul înconjurător, ci mă restrânge și mă 
transformă într-un punct întunecat. Rătăceam pe străzi, 
concentrându-mă asupra corpului meu, iar înțepăturile din tălpi 
mi se împrăștiau în gambe și coapse. La fiecare pas, îmi răsuna 
în minte câte o întrebare: „Ce sunt? Unde mă aflu? Ce mă face 
să fiu eu?” 

În perioada când aceste întrebări erau importante pentru 
mine, trăiam într-un oraș unde bătea vântul tot timpul. Pe 
oriunde mă plimbam, trebuia să înfrunt vântul. Rafalele erau 
atât de puternice, încât uneori mi se tăia respirația. În timp ce 
umezeala mi se strecura în oase, meditam la flecare bucăţică a 
trupului meu și la fiecare picătură din sângele meu, încercând 
să-mi dau seama unde sălășluia esența mea. Nu era de găsit 
nici în călcâie, nici în vârful degetelor, nici în genunchi, nici în 
toracele sau pântecele meu. Concluzia la care ajungeam după 
aceste plimbări nesfârșite era destul de limpede. Esenţa mea se 
află undeva în spatele ochilor, deasupra gâtului, dar mai jos de 
creștetul capului, undeva deasupra gurii și între urechi. Acolo 
se află ceea ce sunt eu cu adevărat. Acolo locuiesc. Acolo este 
casa mea. 

Uneori, casa mea era înghesuită și întunecată, dar, de cele 
mai multe ori, era enormă, și nu puteam s-o umplu sau s-o 
cuceresc. Mă străduiam din răsputeri să înțeleg ce eram. 
Noaptea, când mă întindeam în pat, închideam ochii și 
încercam să-mi dau seama dacă eram bărbat sau femeie. Dar 
cum aș fi putut? Zvăcnirile sexului meu nu dădeau la iveală 
decât poftă trupească. Dacă n-as fi știut cum arătam, n-as fi 
putut spune despre sexul meu decât că il simțeam ca fiind 
mare, adânc și pulsatil. Bărbat sau femeie? Alb sau negru? 
Mintea mea nu mă putea defini decât ca ființă umană. 

Când deschideam ochii, retina îmi era lovită de radiațiile 

120 


electromagnetice pe care le numim „lumină“. Ochii mei 
identificau culori pe care nu puteam ști dacă și ceilalţi le 
vedeau la fel. Culoarea pe care eu o numeam „rosu” și care 
pentru mine era caldă și pulsatilă putea foarte bine să fie 
văzută altfel de către oamenii din jur. Am învățat anumite nume 
pentru culori și le folosim de comun acord, dar se prea poate ca 
percepțiile noastre să fie cât se poate de diferite. 
N-o să știm niciodată. 


Luni, 20 decembrie 


Thomas a ieșit din casă înainte ca Annika și copiii să se 
trezească. Avea multe treburi de făcut până de Crăciun, iar în 
ziua aceea voia să-i ia pe Ellen și Kalle de la creșă mai 
devreme. În zilele următoare, Thomas și Annika aveau să 
meargă pe rând să-i aducă de la creșă, de preferinţă în jurul 
orei trei. Nu numai pentru că Ellen și Kalle erau obosiţi și 
plictisiţi, ci și ca să se pregătească pentru Crăciun. Annika 
atârnase o stea de la Betleem din aramă, împodobită cu 
beculeţe, și pusese prin casă câteva sfeșnice, dar până una-alta 
erau singurele pregătiri pe care le făcuseră. Nu începuseră 
cumpărăturile de sărbători - nu luaseră nici cadouri, nici 
mâncare -, nu puseseră somon la marinat, nu făcuseră jambon 
glasat, nu cumpăraseră brad și nici nu făcuseră curat în casă - 
de fapt, nu mai dereticaseră de vreo jumătate de an. Annika 
voia să angajeze o femeie de serviciu poloneză, cea de ale cărei 
servicii se folosise și Anne Snapphane, dar Thomas nu era de 
acord. Nu putea să lucreze la Asociaţia Autorităţilor Locale și, 
în același timp, să angajeze pe cineva la negru. Annika îl 
înţelegea, dar tot nu dădea în brânci când venea vorba de 
curăţenie. N 

Thomas a ieșit în stradă și a pornit vitejește prin zloată. În 
anul acela, sărbătorile picau prost: ajunul Crăciunului cădea 
într-o vineri, iar zilele până la Anul Nou erau zile lucrătoare. Ar 
fi trebui să fie mulțumit, dat fiind că lucra de partea 
angajatorilor. Cu toate astea, a oftat gândindu-se că avea să 
muncească între sărbători, apoi a traversat în grabă 
Hantverkargatan, ca să ia autobuzul 48 din staţia aflată pe 
cealaltă parte a pieţei Kungsholm. A străbătut distanţa până 
acolo cu pas întins, ceea ce i-a provocat o durere surdă în zona 


121 


lombară - așa i se întâmpla ori de cât ori dormea într-o poziție 
ciudată. Când se trezise, îl găsise pe Kalle dormind de-a 
curmezișul patului, cu picioarele sprijinite de șalele lui. Thomas 
și-a răsucit trunchiul de la stânga la dreapta de câteva ori, la 
fel ca un boxer, ca să-și dezmorțească mușchii înțepeniţi. 

A durat o veșnicie până a venit autobuzul, iar când a oprit în 
zăpada fleșcăită, Thomas se udase până la piele și îngheţase. I 
se părea îngrozitor să meargă cu autobuzul, dar nici celelalte 
soluţii nu erau grozave. Staţia de metrou era aproape, dar 
magistrala care trecea prin cartierul lor - cea care ducea la 
Hjulsta” -, era adânc îngropată în măruntaiele orașului: cam la 
jumătatea drumului până în iad. lţi lua mai mult timp să 
străbaţi pasajele prin care ajungeai la linia de metrou decât să 
mergi pe jos până la staţia T-Centraleni. Dacă ar fi luat 
metroul, ar fi trebuit să schimbe la prima staţie, deci ar fi 
urmat alte tuneluri, scări rulante, pasaje și lifturi care 
întotdeauna puţeau a urină. Apoi trebuia să urce în vagoanele 
ticsite ale trenului pentru Slussen și să încaseze o sută de coate 
de la navetiști. De asemenea, era exclus să meargă cu mașina. 
La început, își ţinea Toyota în oraș, dar, întrucât taxele lunare 
pentru parcare erau mai mari decât costurile de întreţinere, 
Annika a făcut o criză de nervi, așa că a fost nevoit să meargă 
la registrul auto și s-o scoată din circulaţie. Apoi a dus-o în 
curtea părinţilor lui, care locuiau în Vaxholm, și a lăsat-o să 
ruginească sub o prelată. Ar fi vrut să cumpere o casă în afara 
orașului, dar Annika refuza categoric, pentru că îi plăcea 
grozav apartamentul lor cu chirie exorbitantă. 

Autobuzul era înțesat, așa că a trebuit să se înghesuie lângă 
cărucioarele pentru copii din dreptul ușilor de la mijloc. Dar, 
după ce a trecut de primărie, autobuzul a început să se 
golească, iar la următoarea staţie a reușit să găsească un loc în 
spate, deasupra roţilor - oricum, era un loc. Şi-a strâns 
picioarele și, din goana autobuzului, a aruncat o privire spre 
Rosenbad”, clădire care adăpostea mai multe birouri 
guvernamentale. S-a întrebat cum ar fi fost dacă ar fi lucrat 
acolo. Și de ce n-ar fi fost posibil? In fond, cariera lui cunoscuse 


15 Hjulsta: suburbie muncitorească din nordul Stockholmului. 

16 T-Centralen: staţie de metrou unde se întâlnesc toate magistralele din 
Stockholm. 

17 Rosenbad: clădire în stilul Art Nouveau din centrul Stockholmului. 


122 


o ascensiune fulminantă: de la contabil pentru serviciile sociale 
din Vaxholm, la director adjunct la Asociaţia Autorităţilor 
Locale. E drept că fusese ajutat de Annika și de serviciul ei, dar 
Thomas n-ar fi recunoscut asta nici măcar faţă de sine. Dacă 
lucrurile aveau să continue în același ritm, era posibil ca, 
înainte de patruzeci de ani, să obţină o slujbă la parlament sau 
într-unul dintre ministere. 

Autobuzul a trecut în viteză pe lângă insula Stromsborg și 
Casa Nobilimii:s. Era nervos, dar nu recunoștea că se simţea 
așa din pricina Annikăi. În weekend, abia dacă reușise să 
schimbe câteva vorbe cu ea. Noaptea trecută, când o sunase, 
iar ea nu-i răspunsese, crezuse că se afla în drum spre casă, 
așa că îi pregătise ceai și sendvișuri cu pâine prăjită. Dar 
Annika a ajuns acasă abia după câteva ore. În așteptarea ei, a 
citit Time și Newsweek din scoarță în scoarță. A terminat 
sendvișurile și a văzut că ceaiul se răcise... În cele din urmă, a 
auzit cheile în broască, dar, când a deschis una dintre ușile 
duble de la intrare, Annika avea în ureche dispozitivul 
hands-free și vorbea cu cineva din redacţie. 

— Bună, draga mea! Ai avut mult de lucru azi, i-a spus el, 
ieșindu-i în întâmpinare. 

— Te sun imediat de pe alt telefon, a spus ea. 

Apoi a închis și a trecut pe lângă el, mângâindu-l ușor pe 
obraz. S-a dus la biroul ei, și-a trântit paltonul pe podea, a 
sunat iarăși la redacţie și a vorbit despre o cursă cu taxiul care 
trebuia verificată cu ajutorul poliţiei. Thomas simțea că 
enervarea lui căpăta proporţiile unei ciuperci nucleare. După 
ce a pus receptorul în furcă, Annika a rămas la birou cu aerul 
că era foarte ameţită. 

— Îmi pare rău că am ajuns atât de târziu, a spus ea încet, 
fără să ridice privirea. În drum spre casă, a trebuit să trec prin 
Insula de Sud pentru un interviu. 

Thomas nu i-a răspuns, ci a rămas pe loc, cu braţele 
atârnându-i pe lângă trunchi. Se uita la spatele ei, iar Annika se 
legăna ușor, cu aerul unui om extenuat. 

— Ai să crapi, dacă muncești în ritmul ăsta, i-a spus el pe un 
ton mai sec decât își propusese. 


18 Casa Nobilimii: instituţie care, în trecut, avea rol reprezentativ, 
asemănător celui al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, iar în prezent este 
o instituţie privată a nobilimii suedeze. 

123 


— Știu..., a răspuns ea. 

Apoi și-a pus paltonul pe birou și a intrat în baie, iar el s-a 
dus în dormitor și s-a băgat în pat, ascultând zgomotul apei în 
chiuvetă și al periuţei de dinţi. Când a venit și ea în dormitor, 
Thomas s-a prefăcut că doarme, dar Annika nu și-a dat seama. 
L-a sărutat pe gât și i-a mângâiat părul, apoi a adormit buștean 
în câteva clipe. El a rămas treaz multă vreme, ascultând 
zgomotul mașinilor și respiraţia delicată a Annikăi. 

A coborât din autobuz la Slussen, apoi a luat-o pe jos până la 
biroul său de pe Hornsgatan. Dinspre golf, bătea un vânt umed, 
iar un vânzător ambulant trezit cu noaptea în cap își instalase 
deja în faţa gurii de metrou taraba la care vindea Moși Crăciuni 
de paie. 

— O cană de vin fiert pentru un angajat matinal? l-a întrebat 
vânzătorul, întinzându-i o cană de vin fără alcool. 

— Da, de ce nu? i-a răspuns Thomas, băgând mâna în 
buzunar. Daţi-mi și o inimă de turtă dulce... Cea mai mare pe 
care o aveţi. 

e 

— Mami, pot să mă urc și eu? a întrebat Kalle, care ieșise 
primul din lift și se cocoţțase pe osia din spate a căruciorului, pe 
care îl lăsau de obicei la parter, în holul blocului. 

Căruciorul mai avea puţin și se dădea peste cap, dar Annika 
a ieșit repede din lift și a pus mâna pe el chiar înainte să se 
răstoarne. 

— Nu, cred că azi ar fi mai bine să lăsăm căruciorul acasă, 
pentru că zăpada s-a fleșcăit. 

— Dar eu vreau să merg în cărucior, mami, a intervenit Ellen. 

Annika s-a întors la lift, a scos-o pe Ellen și a închis ușile. 
Apoi s-a lăsat pe vine pe mocheta din holul blocului și a 
îmbrăţișat-o, simțind pe obraz răceala salopetei de fâș cu care o 
îmbrăcase. 

— Azi o să luăm autobuzul și o să te duc în braţe. Ce zici? 

Fetița a încuviințat din cap, apoi și-a petrecut braţele în jurul 
gâtului ei și a îmbrăţișat-o cu putere. 

— Mami, azi aș vrea să stau cu tine, a spus ea. 

— Știu, dar nu se poate. Trebuie să mă duc la muncă. Dar 
vineri o să stăm împreună. Ştii ce e vineri? 

— Ajunul Crăciunului! Ajunul Crăciunului! a strigat Kalle. 

Annika a izbucnit în râs: 


124 


— Așa-i! Şi știi câte zile mai sunt până atunci? 

— Trei săptămâni, a răspuns Ellen, arătându-i trei degete. 

— Ce prostănacă ești! i-a spus Kalle. Mai sunt patru zile. 

— N-o mai face prostănacă! Și da, ai dreptate, mai sunt patru 
zile. Ellen, unde îţi sunt mănușile? Le-am uitat cumva în casă? 
Ah, nu, le-am găsit... 

Când au ajuns pe trotuar, au văzut că zăpada fleșcăită se 
transformase în apă. Ploua mărunt, iar orașul părea pictat doar 
în nuanţe de gri. Cu mâna stângă o ţinea în braţe pe Ellen, iar 
cu dreapta îl ţinea de mână pe Kalle. Geanta de umăr îi sălta la 
fiecare pas. 

— Miroși frumos, mami, i-a spus Ellen. 

Au mers o vreme pe Scheelegatan, apoi au luat autobuzul 40 
din faţa unui restaurant indian, au mers două staţii și au 
coborât în apropiere de clădirea din anii optzeci în care își avea 
sediul Radio Stockholm. Creșa se afla la etajul trei. Pe Kalle îl 
ducea acolo de la un an și trei luni, iar pe Ellen, de la un an. 
Când stătea de vorbă cu alți părinţi despre creșele la care își 
duceau copiii, Annika își dădea seama că era norocoasă: 
personalul care avea grijă de copiii ei era experimentat și 
competent, iar directorul, un om responsabil. 

Holul era plin de oameni și gălăgie, iar noroiul și zăpada 
fleșcăită se strânseseră grămadă în spatele ușii de la intrare. 
Peste tot vedea copii care ţipau și părinţi care îi certau. 

— Pot să rămân puţin împreună cu copiii? a întrebat Annika, 
iar un angajat al creșei a încuviințat din cap. 

Când luau masa, Ellen și Kalle stăteau la aceeași masă. Deși 
acasă se ciondăneau, la creșă se înțelegeau foarte bine: Kalle 
își proteja întotdeauna surioara. La micul dejun, Annika a 
tinut-o pe Ellen în poală și a cerut o cafea și un sendviș. 

— Miercuri mergem într-o excursie, așa că va trebui ca 
fiecare copil să vină cu mâncare la pachet, i-a explicat unul 
dintre îngrijitori, iar Annika a încuviinţat din cap. 

După micul dejun, toţi copiii s-au strâns într-o cameră plină 
cu perne, iar îngrijitorii au făcut prezenţa, apoi au cântat cu 
toții câteva cântece. Câţiva copii plecaseră deja în vacanţa de 
Crăciun, iar cei care încă mai veneau la creșă s-au delectat cu 
repertoriul clasic: „Sunt un mic iepuraș”, „Fabian Piratul” și 
„Intr-o casă de la marginea pădurii”. Apoi au discutat puţin 
despre Crăciun și au cântat un colind. 


125 


— lar acum trebuie să plec, a spus Annika, atunci când copiii 
s-au încolonat ca să iasă la joacă afară. 

Ellen a început să plângă, iar Kalle s-a agăţat de braţul ei. 

— Vreau să stau cu tine, mami! a spus Ellen cu lacrimi în 
ochi. 

— Azi, tati o să vină să vă ia devreme, chiar după masa de 
prânz, a spus Annika pe un ton plin de afecţiune, încercând să 
se smulgă din braţele copiilor. Nu vă pare bine? Apoi o să 
mergeţi acasă și o să vă ocupați de pregătirile pentru Crăciun. 
Poate mergeţi să cumpăraţi un brad. V-ar plăcea? 

— Da! s-a bucurat Kalle, iar Ellen a răspuns la fel, ca un slab 
ecou al fratelui său. 

— Ne vedem diseară! a spus ea, închizând repede ușa. 

A rămas câteva clipe după ușă ca să asculte reacţia copiilor. 
Dar nu s-a auzit nimic. A oftat, apoi a ieșit în stradă. 

A luat autobuzul 56 din staţia aflată lângă sediul companiei 
Trygg-Hansa și a ajuns la birou abia pe la ora zece și jumătate. 
Redacţia era plină de oameni gălăgioși. Annika nu știa de ce, 
dar, pur și simplu, nu se putea obişnui cu agitația de la ziar; 
pentru ea, redacţia trebuia să fie o cameră mare și goală, în 
care câţiva oameni stăteau în faţa monitoarelor, având drept 
zgomot de fond ţârâitul telefoanelor. Aceasta era priveliștea 
obișnuită în weekend și pe seară, dar acum se aflau în redacţie 
aproape nouăzeci de oameni. A înhăţat teancul cu ziare din ziua 
aceea și a pornit spre biroul ei. 

— Bravo, Annika! i-a strigat un coleg. 

N-a reușit să-și dea seama cine era, dar a ridicat mâna 
deasupra capului în semn de mulțumire. 

Eva-Britt Qvist era la biroul ei și tasta de zor. 

— Nils Langeby și-a luat concediu azi, i-a spus ea, fără să 
ridice privirea. 

Vasăzică secretara încă era bosumflată. Annika și-a pus 
paltonul în cuier, s-a dus să-și ia o cafea și a trecut pe la cutia 
ei poștală. Era ticsită. A oftat din rărunchi și s-a uitat în jur 
după un coș de gunoi, ca să arunce paharul de cafea: nu reușea 
niciodată să scoată scrisorile din cutie fără să-și verse cafeaua. 

— De ce oftezi cu atâta năduf? a întrebat-o Anders Schyman, 
care s-a apropiat de ea pe la spate. 

Pe chipul Annikăi s-a așternut un zâmbet ușor jenat: 

— Ah, din cauza corespondenţei... Mi se pare o pierdere de 


126 


timp să deschid atâtea plicuri. Zi de zi, primim mai mult de o 
sută de scrisori și comunicate de presă. Imi ia o veșnicie să mă 
uit pe ele. 

— Dar nu tu trebuie să deschizi scrisorile, i-a spus Schyman 
pe un ton surprins. Am crezut că de corespondenţă se ocupă 
Eva-Britt. 

— Ah, nu... Am început să fac treaba asta de când șeful 
dinainte a plecat la New York. 

— Dar, înainte ca el să devină corespondentul nostru în 
Statele Unite, Eva-Britt era cea care sorta scrisorile. Și cel mai 
bine ar fi ca ea să facă treaba asta, presupunând că nu ţii 
neapărat să ai un control strict asupra corespondenţei. Vrei să 
stau de vorbă cu Eva-Britt? 

— Mulţumesc! Ar fi o mare ușurare pentru mine. 

Anders Schyman a luat teancul de scrisori și l-a pus în 
cutiuța secretarei. 

— Am să stau de vorbă cu ea imediat. 

Apoi Annika s-a dus la Ingvar Johansson, care, ca de obicei, 
stătea cu telefonul lipit de ureche. Purta aceleași haine ca în 
ultimele două zile. Annika s-a întrebat dacă și le dădea jos când 
se culca. 

— Poliţia e supărată pe tine din cauza articolului despre 
codurile de securitate, i-a spus el după ce a terminat de vorbit. 

Annika a încremenit. Panica a lovit-o ca un pumn în stomac, 
apoi i-a vuit pe la tâmple. 

— Poftim? De ce? Am făcut vreo greșeală? 

— Nu, dar le-ai dat în vileag cea mai bună pistă. Cică le-ai 
promis să nu sufli o vorbă despre codurile de securitate. 

Annika simțea că panica îi străbate venele ca o otravă 
clocotitoare. 

— Dar nu am scris despre coduri! Nici măcar n-am folosit 
cuvântul „cod”! 

A pus cafeaua pe birou și a înhăţat ziarul. „Atacatorul era un 
apropiat al Christinei Furhage. Poliţia interoghează un suspect” 
- așa suna titlul de pe prima pagină. Pe o pagină din interior a 
găsit un alt titlu, scris cu litere de-o șchioapă: „Codurile de 
securitate reprezintă cheia atentatului”. 

— Ce dracu”! a tipat ea. Cine a scris titlul ăsta? 

— Ei, nu e cazul să te înfurii! i-a spus Ingvar Johansson. 
Annika simţea că privirea îi este invadată de ceva roșu și cald. 


127 


S-a uitat la colegul ei înfumurat, care stătea relaxat pe scaunul 
din spatele biroului. Și-a dat seama că expresia lui nonșalantă 
ascundea o mare satisfacţie. 

— Cine a aprobat chestia asta? a întrebat ea. Tu? 

— Ştii bine că n-am nicio treabă cu titlurile de pe paginile din 
interior, i-a explicat el, apoi s-a întors cu spatele, ca să-și 
continue treaba. 

Dar Annika nu voia să-l lase să scape atât de ieftin. A înhăţat 
speteaza scaunului și l-a răsucit spre ea, iar picioarele lui 
Ingvar Johansson s-au izbit de dulăpiorul de sub birou. 

— Nu fi tâmpit! i-a spus ea printre dinţi. Nu-ţi dai seama că 
nu numai eu m-am făcut de rahat? Chestia asta o să afecteze 
întreaga redacţie! Pe tine, dragă Ingvar Johansson, și pe 
Anders Schyman. Şi pe fata ta, care pe timpul verii lucrează la 
noi în redacţie. Am să aflu cine a scris titlul ăsta și a cui a fost 
inițiativa. Poţi să fii sigur de asta! Cine te-a sunat din partea 
poliţiei? 

Aerul înfumurat dispăruse de pe chipul lui Johansson și 
fusese înlocuit cu o privire plină de antipatie. 

— Nu-i nevoie să faci mare caz din chestia asta, i-a spus el. 
Cel care m-a sunat a fost ofițerul de presă al poliţiei. 

Annika s-a uitat la el cu un aer surprins. Ofiţerul nu avea de 
unde să știe ce promisiuni făcuse ea. Probabil că pur și simplu 
fusese enervat de faptul că informaţia ajunsese la presă. Iar 
acel titlu chiar era complet inutil. Dar nu avea să-i facă 
reproșuri lui Ingvar Johansson numai pentru că ea trădase 
încrederea sursei sale. 

S-a răsucit pe călcâie și a plecat, fără să ia în seamă privirile 
aţintite asupra ei. Scenele de acest gen erau cât se poate de 
obișnuite în redacţie, iar colegii ascultau întotdeauna cu interes 
astfel de dispute. Certurile între șefi erau întotdeauna 
distractive. Acum se întrebau cu toţii ce anume o făcuse pe șefa 
de la Investigaţii să-și piardă cumpătul. Urmau să deschidă 
ziarul la paginile șase și șapte ca să vadă articolul Annikăi, dar 
nu aveau să găsească nimic neobișnuit, drept care incidentul 
avea să fie dat uitării. 

Dar Annika nu putea să uite. L-a așezat pe Ingvar Johansson 
în vârful grămezii de rahat care, cu fiecare zi, devenea tot mai 
înalt. Îi era teamă că, în curând, rahatul avea să lovească 
proverbialul ventilator și că avea să-i izbească în faţă pe toţi cei 


128 


din redacţie. 

— Vrei să-ţi dau scrisorile personale sau ai prefera să le 
citesc tot eu? a întrebat-o Eva-Britt Qvist, care o aștepta în 
pragul biroului cu două scrisori în mână. 

— Poftim? Nu, lasă-le aici, mersi... 

Secretara de la Investigaţii s-a apropiat de biroul Annikăi, 
lovind podeaua cu tocurile ei înalte, și i-a aruncat scrisorile cu 
sictir. 

— Poftim! lar dacă vrei ca de azi să-ţi fac și cafeaua, poţi să 
mi-o zici în faţă, nu-i nevoie să-l trimiți la mine pe 
redactorul-șef. 

Annika s-a uitat la ea cu un aer surprins. Eva-Britt emana 
dispreţ prin toţi porii. Înainte să-i poată da o replică, secretara 
i-a întors spatele și a ieșit valvârtej din birou. 

„Dumnezeule!”, și-a spus Annika. „Nu pot să cred! I-a sărit 
țandăra pentru că, după capul ei, m-am dus într-ascuns la 
Schyman și i-am zis că vreau să se ocupe ea de corespondenţă! 
Doamne, dă-mi putere!” 

Și grămada de rahat s-a mai înălţat un pic. 

e 

Evert Danielsson se uita ţintă la bibliotecă, iar mintea îi era 
complet lipsită de gânduri. Avea sentimentul ciudat că era gol 
pe dinăuntru. A apucat tăblia biroului cu ambele mâini, părând 
că încearcă să-l ţină - sau să se ţină - pe loc. Ştia că se apropia 
sfârșitul. În scurtă vreme, membrii consiliului director aveau să 
dea publicităţii un comunicat de presă. Nu voiau să aștepte 
până când Danielsson avea să primească o nouă funcție; scopul 
lor era să arate că sunt puternici și fermi chiar și fără Christina 
la cârmă. În sinea lui știa că, în toţi acei ani, nu-și îndeplinise 
întotdeauna cu succes sarcinile pe care le presupunea funcţia 
sa, dar, câtă vreme Christina se aflase în fruntea Comitetului, 
se simţise protejat. După moartea ei, nu mai avea niciun sprijin. 
Ştia foarte bine că era terminat. 

Dar învățase câteva lucruri în anii petrecuţi ca șef al 
Secretariatului. De exemplu, ce se întâmplă cu oamenii care nu 
mai sunt doriţi într-un anumit loc. De multe ori, nici nu era 
nevoie să dai afară anumite persoane, pentru că le puteai 
determina să plece de bunăvoie. Un om putea fi îndepărtat în 
nenumărate feluri, iar el cunoștea multe dintre ele, chiar dacă 
nu le folosise foarte des. Când decizia era luată - nu contează 


129 


de către cine -, angajaţii erau informaţi, iar reacţia lor era 
aproape întotdeauna cea scontată. O persoană forţată să plece 
rareori reușea să-și păstreze simpatia celor din jur. Apoi decizia 
era dată publicităţii, iar dacă persoana în cauza beneficia de o 
oarecare notorietate, se implica și presa. Când se ajungea în 
această situaţie, erau două variante. Sau presa lua partea celui 
exclus și îi permitea să se lamenteze public, sau se bucura și 
croncănea triumfător: „Așa-ţi trebuie!” 

De primul scenariu aveau parte mai ales femeile, cu excepţia 
celor foarte sus-puse. Cel de-al doilea era rezervat mai ales 
bărbaţilor din sectorul privat care primeau sume compensatorii 
uriașe. Danielsson bănuia că avea să se încadreze în a doua 
categorie. Dar erau și câteva lucruri care ar fi putut atrage 
presa de partea lui: pe de-o parte, fusese concediat, iar pe de 
alta, fusese ales drept tap ispăşitor pentru moartea Christinei 
Furhage. Deși mintea lui golită de gânduri nu era în stare să 
formuleze nimic, simţea că putea profita de pe urma acestor 
lucruri. 

A auzit niște ciocănituri în ușă, iar secretara și-a vârât capul 
în birou. Avea ochii puțin umflaţi, iar părul îi era ciufulit. 

— Am terminat comunicatul de presă. Hans Bjällra ar vrea 
să-l parcurgă împreună cu dumneavoastră. Poate să intre? 

Evert Danielsson s-a uitat ţintă la secretară. Lucra pentru el 
de multă vreme. Se apropia de șaizeci de ani și sigur nu avea să 
găsească o nouă slujbă. Pentru că ori de câte ori cineva pleca, 
plecau și asistenții săi. Nimeni nu voia să preia subalternii 
altora. Era imposibil: aceștia n-ar fi fost loiali faţă de nou-venit. 

— Da, bineînţeles. Spune-i să vină. 

Câteva clipe mai târziu, a intrat în biroul său șeful consiliului 
director, un bărbat înalt, îmbrăcat cu un costum negru. 
Nenorocitul! Purta doliu pentru Christina, deși toată lumea știa 
că n-o putea suferi. 

— Cred că ar fi bine să rezolvăm totul cât mai repede și mai 
civilizat cu putință, a spus Bjâllra, după care s-a așezat pe 
canapea neinvitat. 

Evert Danielsson a încuviinţat energic din cap: 

— Da. Cu demnitate și fără complicaţii... 

— Mă bucur că suntem de acord. Comunicatul de presă 
spune că vă daţi demisia din postul de șef al Secretariatului. 
Motivul este că, după moartea Christinei Furhage, veţi primi o 


130 


nouă funcţie. Deocamdată nu se știe ce funcţie, dar asta se va 
stabili ulterior, de comun acord cu dumneavoastră. Nu se 
spune că aţi fost concediat și nici nu se precizează ce sumă 
compensatorie veţi încasa - toți membrii consiliului director au 
fost de acord că e mai bine așa. Ce părere aveţi? 

Danielsson ascultase cu atenţie tot ce-i spusese Bjâllra. Era 
mult mai bine decât îndrăznise să spere. Aproape că suna ca și 
cum ar fi fost promovat. 

— Da... Cred că sună foarte bine, a spus el, luându-și mâinile 
de pe tăblia biroului. 

e 

— Aș vrea să discut cu tine câteva lucruri, i-a spus Annika 
secretarei. Vii puţin în biroul meu? 

— Sunt foarte ocupată. 

— Acum, a adăugat Annika. 

Apoi a plecat în biroul ei, lăsând ușa deschisă. Eva-Britt a 
tastat demonstrativ câteva secunde, apoi a venit în pragul 
biroului și a rămas în picioare, cu braţele încrucișate. Annika a 
luat loc în spatele biroului și i-a făcut semn cu mâna să se așeze 
pe un scaun: 

— Inchide ușa și ia loc. 

Eva-Britt a luat loc fără să închidă ușa. Annika a oftat, s-a 
ridicat în picioare și s-a dus să închidă ușa. Şi-a dat seama că o 
cuprinsese un tremur ușor - înfruntările erau întotdeauna 
neplăcute. 

— Ce s-a întâmplat, Eva-Britt? 

— De ce? La ce te referi? 

— Pari foarte... deranjată și furioasă. S-a întâmplat ceva? 

Annika se străduia să fie calmă și amabilă, iar secretara se 
tot răsucea pe scaun: 

— Nu știu despre ce vorbești, i-a răspuns ea. 

Annika s-a aplecat în faţă și a observat că Eva-Britt stătea 
picior peste picior și cu braţele încrucișate - o poziție defensivă 
inconștientă. 

— În ultima săptămână, ai avut o atitudine ostilă față de 
mine. Iar ieri, ne-am cam ciondănit... 

— Deci, vrei să mă beștelești pentru că nu-s suficient de 
amabilă cu tine? 

Annika simțea că o cuprinde furia, dar se străduia din 
răsputeri să-și păstreze calmul. Nu-și putea permite să se 


131 


enerveze din orice. 

— Nu, dar nu faci lucrurile pe care ar trebui să le faci. Ieri nu 
ai clasificat materialul cum trebuie, nu ai întocmit un raport și 
ai plecat acasă fără să zici nimic. Şi nu știam că, potrivit fișei 
postului, tu ești cea care trebuie să se ocupe de corespondenţă. 
Nu eu, ci Schyman însuși a fost cel care a sugerat că ar fi bine 
să reîncepi să faci chestia asta. Trebuie să cooperezi cu noi, 
colegii tăi de la Investigaţii, altfel departamentul ăsta n-o să 
funcţioneze așa cum trebuie. 

Eva-Britt s-a uitat la ea cu un aer imperturbabil: 

— Departamentul ăsta funcţiona impecabil până să vii tu. 

Conversaţia nu ducea nicăieri. Annika s-a ridicat în picioare: 

— Bine, s-o lăsăm baltă până una-alta. Trebuie să dau un 
telefon. Și încă ceva. Te-ai uitat pe absolut toate materialele 
despre Christina Furhage? Arhive, cărți, poze, articole, baze de 
date...? 

— Da, am căutat prin toate ungherele, i-a răspuns Eva-Britt 
Qvist, apoi a ieșit din birou. 

Annika a rămas în picioare, cu un gust amar în gură. 
Conversaţia nu decursese tocmai bine. Nu știa să conducă. Era 
o șefă inutilă, care nu se pricepea să-și mobilizeze colegii. S-a 
așezat pe scaun, apoi și-a sprijinit capul pe tastatură. Ce 
trebuia să facă acum? Mai întâi, chestiile cele mai importante. 
Desigur, trebuia să stea de vorbă cu ofițerul de presă. A ridicat 
capul, a luat receptorul în mână și a format numărul acestuia. 

— Sigur înţelegi că, dacă publicaţi absolut tot ce știm, ne 
îngreunaţi munca, i-a spus ofițerul de presă. Unele lucruri nu 
trebuie făcute publice, pentru că ne-ar putea împiedica 
cercetările. 

— Atunci de ce ne spuneţi tot? a întrebat Annika pe un ton 
nevinovat. 

Ofiţerul de presă a oftat: 

— Suntem nevoiţi să spunem anumite lucruri, dar nu toate 
trebuie să ajungă imediat în ziare... 

— Cum adică? Păi și cine stabilește ce anume poate fi făcut 
public? A cui e responsabilitatea? Că doar n-o să ne apucăm eu 
și colegii mei să ne gândim ce-ar fi cel mai bine pentru 
cercetările poliţiei. Ar fi neprofesionist din partea noastră dacă 
am încerca așa ceva. 

— Da, bineînţeles. Nu asta am vrut să spun. Dar e mare 


132 


păcat că a apărut în ziar informaţia despre codurile de 
securitate. 

— Da, îmi pare foarte rău pentru asta. Nu se vorbește despre 
ele în articolul propriu-zis. Titlul a fost greșit conceput, îmi 
pare rău dacă v-am făcut probleme. Tocmai de aceea cred că ar 
fi bine ca, pe viitor, să discutăm mai în detaliu despre 
chestiunile astea. 

Ofiţerul de presă a izbucnit în râs: 

— Ce să zic, Bengtzon, te pricepi să răstălmăcești cuvintele. 
Dacă am discuta și mai în detaliu, atunci ar trebui să-ţi dăm un 
birou chiar lângă cel al inspectorului-șef. 

— Nu-i o idee rea, a spus Annika zâmbind. 

Reușise să iasă basma curată. 

— Și ce-aţi mai aflat? a continuat ea. 

Ofiţerul de presă a redevenit serios: 

— Acum n-am nicio informaţie nouă. 

— Nu se poate! Mai sunt șaptesprezece ore până la 
închiderea ediției. Și oricum, ziarul apare abia 
mâine-dimineaţă. Sigur îmi poţi spune ceva! 

— Dat fiind că toată lumea a aflat informaţia despre coduri, 
pot foarte bine să-ţi spun ce facem acum. Încercăm să aflăm ce 
persoane au acces la codurile de securitate. Criminalul se află 
în rândul lor, n-avem niciun dubiu în privinţa asta. 

— Deci, în noaptea atacului, sistemele de alarmă erau 
dezactivate? 

— Da. 

— Şi cam despre câte persoane este vorba? 

— Suficient de multe cât să fim ocupați o bună bucată de 
timp. lar acum trebuie să răspund la un alt telefon... 

— Încă ceva, a spus Annika repede. Christina Furhage a luat 
cumva un taxi după ora douăsprezece, în noaptea exploziei? 

Ofițerul de presă a oftat ușor. La celălalt capăt al firului, 
Annika a auzit soneria altui telefon. 

— De ce întrebi? 

— Am aflat de la cineva această informaţie. E corectă? 

— Christina Furhage avea șofer personal. El a fost cel care a 
dus-o la restaurantul unde a avut loc petrecerea de Crăciun. 
După aceea, Christina i-a spus că e liber, iar șoferul a rămas la 
petrecere. Christina avea un card eliberat de firma Taxi 
Stockholm, însă, din câte știm, nu l-a folosit în noaptea aceea. 


133 


— Dar ar fi putut să plătească cu bani gheaţă. Știi cumva 
unde s-a dus? 

Ofiţerul de presă a tăcut o clipă, apoi i-a spus: 

— Asta e una dintre informaţiile care nu trebuie făcute 
publice, ca să nu fie perturbată ancheta. Și ca să nu fie atinsă 
imaginea Christinei Furhage. 

După ce a închis, Annika era mai nedumerită ca niciodată. 
Erau câteva lucruri care nu aveau nicio noimă. Mai întâi, 
povestea cu sistemele de pază: dacă existau atât de multe 
persoane care aveau acces la codurile de securitate, atunci de 
ce era dăunător pentru anchetă ca această informaţie să apară 
în presă? Şi ce secret întunecat se ascundea în viaţa perfectă a 
Christinei Furhage? Oare Helena Starke minţise când îi 
spusese că Furhage luase taxiul după miezul nopţii? In cele din 
urmă, și-a sunat sursa din poliţie - el era singurul om care avea 
motive să fie furios pe ea -, dar nu i-a răspuns. 

Apoi a sunat la recepţie ca să afle dacă Berit și Patrik 
spuseseră când aveau să se întoarcă în redacţie; seara trecută, 
când plecaseră, amândoi spuseseră că urmau să revină în jurul 
orei două după-amiază. 

Annika și-a pus picioarele pe birou și a început să răsfoiască 
ziarele din ziua aceea. Cotidianul „elitist” al Suediei 
descoperise un pasaj interesant într-unul dintre acordurile 
legale dintre COJOS, Comitetul de Organizare a jocurilor 
Olimpice de la Stockholm, și CIO, Comitetul Internaţional 
Olimpic. Între cele două instituţii existau numeroase înţelegeri 
care se refereau nu doar la Jocurile propriu-zise, ci și la 
sponsorii internaționali, naţionali și locali. Reporterii ziarului 
descoperiseră o clauză potrivit căreia sponsorul principal putea 
să-și retragă sprijinul dacă stadionul olimpic nu era gata la data 
de întâi ianuarie a anului în care urmau să aibă loc jocurile. 
Annika nu s-a sinchisit să citească tot articolul. Din câte știa, 
existau mii de astfel de clauze și i se părea că toate erau lipsite 
de importanţă. Autorul articolului spunea că nu reușise să ia 
legătura cu sponsorul principal, ca să stea de vorbă despre 
acea clauză. Mda, mare scofală! 

Tabloidul rival stătuse de vorbă cu câţiva dintre cei care 
lucraseră pentru Christina, inclusiv cu șoferul ei, dar nu și cu 
Helena Starke. Șoferul le povestise că o dusese pe Furhage la 
restaurant și că era la fel de amabilă și binedispusă, ca de 


134 


obicei; nu era încordată, nici îngrijorată, ci atentă și ordonată 
ca întotdeauna. Regreta profund moartea ei, pentru că era o 
persoană plăcută și o șefă amabilă. 

— Încă puţin și-o să cred că era un înger..., a bombănit 
Annika. 

În rest, ziarele din ziua aceea nu aduceau nimic nou. I-a luat 
o veșnicie să le răsfoiască. Toate erau înţesate cu reclame: 
pentru cotidienele suedeze, noiembrie și decembrie erau cele 
mai bune luni din punct de vedere financiar, iar ianuarie și 
iulie, cele mai slabe. 

După ce-a terminat, s-a dus la toaletă ca să se ușureze și ca 
să-și spele mâinile murdare de cerneală de tipar. S-a uitat în 
oglindă și nu prea i-a plăcut ce-a văzut. In dimineaţă aceea, 
fusese prea obosită ca să se mai spele pe cap, așa că-și prinsese 
părul la spate cu o agrafă. Acum era turtit și cam slinos, iar 
câteva șuviţe castanii îi atârnau pe lângă tâmple. Avea 
cearcăne foarte pronunţate, iar de la atâta stres îi apăruseră pe 
obraji puncte roșii. Şi-a scotocit prin buzunare în speranţa că o 
să dea peste niște fond de ten, dar n-a găsit nimic. 

Eva-Britt Qvist își oprise computerul și se dusese la masă; îl 
oprea de fiecare dată când pleca de la birou de teamă ca nu 
cumva cineva să trimită mesaje buclucașe prin reţeaua internă 
de pe computerul ei. Annika s-a întors în birou, și-a uns obrajii 
iritaţi cu niște cremă hidratantă, apoi a dat o raită prin 
redacţie. Oare ce trebuia să caute acum? Ce mai trebuia să 
verifice? S-a apropiat de rafturile cu lucrări de referinţă și a 
citit articolul despre fosta șefă a Comitetului inclus în 
Enciclopedia Naţională. Christina Furhage, născută Faltin, era 
unicul copil al unei familii harnice, dar cu venituri modeste. 
Trăise o vreme la niște rude din nordul Suediei. Făcuse carieră 
în domeniul bancar. A avut un rol decisiv în promovarea 
candidaturii depuse de Stockholm pentru organizarea Jocurilor. 
Directoare executivă a COJOS. Căsătorită cu omul de afaceri 
Bertil Milander. Asta era tot. 

Annika a ridicat privirea din enciclopedie. Habar n-avea că 
numele de fată al Christinei era Faltin. Păi și atunci, de unde 
luase numele Furhage? S-a uitat la articolul dinainte: Carl 
Furhage, născut la sfârșitul secolului nouăsprezece în nordul 
Suediei, la Härnösand, într-o familie de latifundiari din mica 
nobilime. A activat în industria forestieră. Pe cea de-a treia 


135 


soție a sa o chema Dorotea Adelcrona. A căpătat un loc în 
istorie și în Enciclopedia Naţională prin instituirea unei burse 
generoase pentru tinerii care vor să studieze silvicultura. A 
murit în anii șaizeci. 

Annika a închis enciclopedia, s-a dus repede la unul dintre 
terminalele bazei de date și a tastat numele „Carl” și 
„Furhage”. Au apărut șapte articole. Vasăzică, de la începutul 
anilor nouăzeci, de când Kvällspressen își pusese la punct 
arhiva electronică, scriseseră de șapte ori despre el. Annika a 
apăsat pe F6, ca să vadă articolele și a fluierat a admiraţie. 
Familia sa dona anual o sumă frumușică: un sfert de milion de 
coroane. Dar numele lui Carl Furhage nu apărea în niciun alt 
context. 

S-a deconectat, și-a scos din terminal cardul de acces, apoi a 
ieșit din redacţie pe ușa de incendiu de lângă departamentul 
sportiv. A coborât două etaje pe o scară abruptă, apoi a ajuns la 
o ușă pe care a deschis-o folosindu-se de un card de acces și un 
cod. De cealaltă parte a ușii era un coridor cu linoleumul ros, 
pe al cărui tavan erau prinse conducte șuierătoare. La capătul 
acestui coridor se afla arhiva ziarului, protejată de două ieșiri 
de incendiu din oţel. A intrat și i-a salutat pe angajaţii care 
stăteau gârboviţi în faţa terminalelor. Sala enormă era plină cu 
rafturi de oţel în care se păstrau toate materialele publicate 
de-a lungul existenței seculare a ziarului: tabloidul 
Kvällspressen era urmașul unui cotidian „elitist” înființat în 
secolul al XIX-lea. Annika a pornit cu pas domol printre rafturi 
și a ajuns la secţiunea biografică; a trecut pe lângă cele 
marcate cu: „A-Ac”, „Ad-Af”, „Ag-Ak”, a sărit peste câteva 
rânduri și, în cele din urmă, a ajuns la raftul pe care scria: 
„Fu”. A scos o cutie mare de carton care era surprinzător de 
ușoară. A răsfoit articolele până a ajuns la Furhage. A dat de 
Christina, dar n-a găsit niciun Carl. A oftat. Dăduse chix. 

— Dacă ai venit după tăieturile despre Christina Furhage, să 
știi că cele mai multe dintre ele au fost luate deja, i-a spus 
cineva, care a apărut dintr-odată în spatele ei. 

Era arhivistul-șef, un tip scund și priceput, care avea idei 
ferme despre cum anume trebuia să-și facă treaba. Marota lui 
erau criteriile de clasificare a articolelor. 

Annika i-a zâmbit: 

— Caut un alt Furhage. Un anume Carl Furhage. A fost 


136 


director... 

— Ziarul nostru a scris despre el? 

— Ah, da. E un tip care a instituit o bursă foarte generoasă. 
Probabil că era putred de bogat. 

— Mai trăiește? 

— Nu, a murit în anii șaizeci. 

— Atunci e posibil să nu-l găsești dacă îl cauţi după nume. 
Articolele trebuie să se fi păstrat în arhivă, dar la altă rubrică. 
Unde crezi că ar fi cel mai bine să căutăm? 

— Nu știu. Poate la rubrica „burse”. Arhivarul a privit-o cu 
un aer neîncrezător: 

— Sunt foarte multe articole la rubrica asta... Ai nevoie de 
material astăzi? 

Annika a oftat și a dat să plece: 

— Nu neapărat. Voiam să verific o bănuială. Oricum, mersi... 

— E posibil să avem fotografii cu el? 

Annika s-a oprit: 

— Presupun că da. La vreo ocazie deosebită sau ceva 
asemănător. De ce întrebi? 

— Poate îl găsim în arhiva foto. 

Annika s-a dus repede în celălalt capăt al sălii, trecând pe 
lângă arhiva sportivă și secţiunea cu referinţe. A găsit cutia 
care o interesa și a scotocit până a dat de Furhage. Plicurile cu 
pozele Christinei ocupau aproape toată cutia, dar, până la 
urmă, a dat de un plic cât jumătate de coală obișnuită, cu 
marginile roase, pe care scria: „Furhage, Carl, director”. L-a 
scos și l-a scuturat ușor de praf, apoi s-a așezat pe podea. Când 
l-a răsturnat, a văzut că în el se aflau patru fotografii. Două 
dintre ele erau mici portrete alb-negru ale unui bărbat cu un 
aer sever, păr rar și bărbie dură: Carl Furhage la cincizeci de 
ani și la șaptezeci de ani. Cea de-a treia era o fotografie de 
nuntă în care apăreau Carl - destul de înaintat în vârstă - și o 
femeie bătrână, Dorotea Adelcrona. A patra - cea mai mare - 
era cu susul în jos. Când a răsucit-o, Annika a simţit că-i sare 
inima din piept. Pe fotografie era lipită o etichetă: „Directorul 
Carl Furhage, în vârstă de șaizeci de ani, alături de soţia sa, 
Christina, și de fiul lor, Olof”. Annika era consternată, așa că a 
trebuit să citească eticheta de două ori. Nu încăpea niciun 
dubiu, era Christina Furhage. Pe vremea când era foarte 
tânără. Probabil că n-avea mai mult de douăzeci de ani. Era 


137 


foarte slabă, avea o coafură demodată, care n-o prindea bine și 
„purta un deux-pieces de culoare neagră”, a cărei fustă cobora 
mult sub genunchi. Privea timid în obiectivul aparatului de 
fotografiat, încercând să zâmbească. Stătea pe o canapea și 
ţinea în poală un băieţel adorabil de vreo doi ani, al cărui 
căpșor era împodobit cu bucle blonde; purta un pulover subţire 
și pantaloni scurţi cu bretele, iar în mână avea un măr. Carl 
Furhage stătea în picioare în spatele canapelei și privea ferm în 
obiectiv, ţinând o mână protectoare pe umărul tinerei sale soţii. 
Fotografia avea un aer artificial și rigid, dând impresia că 
fusese făcută nu în anii cincizeci - cam de atunci data -, ci mai 
degrabă la începutul secolului. Annika habar n-avea că șefa 
Comitetului mai fusese căsătorită o dată sau că avea un fiu. 
Deci avea doi copii! A pus fotografia în poală. Fără să-și dea 
seama în ce fel sau de ce, știa că era o descoperire de o 
importanţă vitală - pur și simplu simţea că era așa. Un copil nu 
putea dispărea în neant. Băiatul acela trăia pe undeva și sigur 
avea câteva lucruri de spus despre mama lui. 

Annika a băgat fotografiile în plic, s-a ridicat în picioare și s-a 
dus la arhivistul-șef. 

— Aș vrea să iau plicul ăsta, i-a spus ea. 

— Sigur că da, nu trebuie decât să semnezi, i-a răspuns 
arhivistul fără să ridice privirea. 

Annika a semnat, a străbătut coridorul în sens invers și s-a 
întors în biroul ei. Presimţea că avea în faţă o după-amiază 
lungă. 

e 

Comunicatul de presă referitor la demisia lui Evert 
Danielsson a fost trimis agenţiei de presă TT la ora 11:30. Apoi, 
biroul de presă al Secretariatului Olimpic l-a trimis prin fax mai 
întâi marilor cotidiene, ziarelor de dimineaţă și televiziunilor, 
după aceea, posturilor de radio, tabloidelor de seară și marilor 
cotidiene locale, în ordinea descrescătoare a importanţei lor. 
Danielsson nu avea un rol important în organizarea Jocurilor 
Olimpice, așa că redactorii-șefi din provincie n-au dat mare 
importanţă veștii. La patruzeci de minute după ce comunicatul 
de presă a ajuns la agenţia TT din piaţa Kungsholm, în lista lor 
de știri a apărut și aceea potrivit căreia șeful Secretariatului 
Olimpic își dădea demisia ca urmare a situaţie create după 
moartea Christinei Furhage. 


138 


Evert Danielsson se afla în biroul său, iar faxurile bâzâiau în 
fundal. Urma să-și păstreze vechiul birou până când avea săi 
se găsească un nou post. Entuziasmul pe care i-l stârnise la 
început textul comunicatului de presă dispăruse de mult. Se 
afla în faţa faptului împlinit. Din pricina neliniștii, capul îi 
zvâcnea ca sub loviturile unui ciocan. Nu se putea concentra 
suficient de mult timp cât să citească o propoziţie întreagă 
dintr-un raport sau dintr-un ziar. Aștepta ca lupii să se 
năpustească asupra lui. Era cuprins de frenezia celui care vrea 
ca nenorocirea să vină cât mai repede, ca să scape de tensiune. 
Devenise o pradă sigură și, din clipă-n clipă, haita avea să se 
repeadă la picioarele sale. Dar, spre surprinderea lui, 
telefoanele încă nu începuseră să sune. 

În sinea lui, se aștepta ca situaţia să fie asemănătoare cu cea 
de după moartea Christinei, când telefoanele din birou 
sunaseră toată ziua. Ei bine, nu se întâmpla așa. Cotidianul 
„elitist” l-a sunat pentru comentarii abia la o oră după ce 
comunicatul fusese dat publicităţii. Danielsson i-a explicat 
reporterului pe un ton cât se poate de liniștit că, din punctul lui 
de vedere, era vorba mai degrabă de o promovare și cineva 
trebuia să pună ordine în haosul creat după moartea Christinei 
Furhage. Reporterul s-a mulţumit cu atât. Apoi secretara a 
intrat în birou, a vărsat câteva lacrimi și l-a întrebat dacă voia 
să-i aducă ceva. O cafea? O prăjitură? Poate o salată? I-a 
mulțumit și i-a spus că nu-i nevoie. Oricum n-ar fi putut înghiți 
nimic. În așteptarea următorului telefon, s-a prins de tăblia 
biroului cu ambele mâini. 

e 

Annika se pregătea să meargă la cantină să-și ia ceva de 
mâncare, dar, în drum spre ieșirea din redacţie, Ingvar 
Johansson s-a apropiat de ea cu o hârtie în mână. 

— Nu cumva ăsta e unul dintre oamenii tăi? a întrebat-o el, 
dându-i comunicatul de presă emis de Secretariatului Olimpic. 

Annika l-a citit în grabă: 

— Ei, nu-i „unul dintre oamenii mei”... E tipul care mi-a 
răspuns când am sunat la Secretariat. De ce, crezi că ar trebui 
să publicăm ceva în legătură cu asta? 

— Habar n-am, dar m-am gândit c-ar fi bine să-ţi spun. 

— Am înţeles. Și ce-ai mai aflat? 


— Nicio chestie de interes pentru departamentul tău..., i-a 
spus el, apoi a plecat. 

„Ce tâmpit!”, și-a spus Annika. Până la urmă, nu s-a mai dus 
la cantină, ci la bufet. Oricum nu îi era prea foame. Şi-a 
cumpărat o salată cu paste și un must”, apoi s-a întors în birou. 
A terminat salata în patru minute, apoi s-a dus iarăși la bufet și 
a cumpărat încă trei sticle de must. După ce a desfăcut-o pe a 
doua, a sunat la Secretariatul Olimpic și a cerut să stea de 
vorbă cu Evert Danielsson. Annikăi i s-a părut că tonul lui era 
foarte distant. Fostul șef al Secretariatului i-a spus că, pentru 
el, această schimbare era de fapt o promovare. 

— Şi ce post o să ocupați de acum încolo? l-a întrebat ea. 

— Încă nu s-a stabilit. 

— Atunci de unde știți că e vorba de o promovare? 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a tăcut preţ de câteva 
clipe. 

— Păi, cum să vă spun, nu e ca și când aș fi fost concediat, a 
spus el în cele din urmă. 

— Dar aţi fost concediat sau nu? 

Evert Danielsson a rămas pe gânduri câteva clipe: 

— Depinde din ce punct de vedere priviţi problema, a spus el. 

— Înţeleg. Deci nu v-aţi dat demisia. 

— Nu. 

— Şi cine a hotărât că ar trebui să vi se dea un alt post? 
Consiliul director? 

— Da, au nevoie de cineva care să pună ordine în haosul 
creat după... 

— Şi n-aţi fi putut face asta în calitate de șef al 
Secretariatului? 

— Ba da, desigur... 

— Că tot veni vorba de Christina Furhage, știaţi că avea un 
fiu? 

— Un fiu? a întrebat el derutat. Nu, avea o fiică pe nume 
Lena. 

— Avea și un fiu. Știţi cumva unde e? 

— Habar n-am... Deci, avea un fiu? E prima oară când aud. 

Annika a tăcut o clipă, apoi a continuat: 

— Ştiţi cumva cine din conducerea Secretariatului a avut în 


19 Must: băutură răcoritoare tradiţională comercializată în preajma 
Crăciunului. 


140 


urmă cu șapte ani o aventură cu o angajată, care ulterior, a 
trebuie să plece? 

Evert Danielsson a rămas cu gura căscată. 

— De unde aţi aflat această informaţie? a întrebat-o el după 
ce și-a revenit. 

— Dintr-un articol de ziar. Ştiţi despre cine e vorba? 

— Da, dar de ce mă întrebaţi? 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Danielsson s-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Dar ce vreţi de fapt? 

— Nu știu, i-a răspuns Annika, iar lui Evert Danielsson i s-a 
părut că era foarte sinceră. Cred că tot ce vreau e să amo 
imagine de ansamblu. 

Annika a fost mai mult decât surprinsă când Danielsson i-a 
cerut să treacă pe la Secretariat ca să stea de vorbă. 

e 

Când Annika a pornit spre docul Hammarby, Berit și Patrik 
încă nu se întorseseră. 

— Mă găsești pe telefonul mobil, i-a spus lui Ingvar 
Johansson, salutându-l cu un gest al capului. 

A luat un taxi și a plătit cu cardul. Vremea era îngrozitoare, 
zăpada se topise din pricina ploii, lăsând în urmă numai 
băltoace și noroi. Docul Hammarby era o parte posomorâtă a 
orașului: satul olimpic neterminat și pustiu, blocurile mohorâte 
și stadionul devastat. Noroiul se scurgea în voie, pentru că 
straturile de flori și arbuștii plantați cu o vară înainte încă nu 
prinseseră rădăcini. Annika a sărit peste bălțile cele mai mari, 
dar tot s-a murdărit pe pantaloni. 

Spaţiul de primire de la COJOS era foarte generos, dar 
Annikăi i s-a părut că birourile propriu-zise erau foarte mici și 
cât se poate de modeste. Le-a comparat cu cele din sediul în 
care își desfășura activitatea Asociaţia Autorităţilor Locale, 
singura clădire administrativă pe care o cunoștea îndeaproape, 
dat fiind că acolo lucra Thomas. Clădirea Asociaţiei era mai 
elegantă și mai practică decât sediul Secretariatului, care avea 
un aer spartan: pereţi albi, podele acoperite cu linoleum, 
tavane pline de neoane, rafturi din pal alb, birouri care se prea 
poate să fi fost cumpărate de la IKEA. 

Biroul lui Evert Danielsson se afla la mijlocul unui coridor 
lung. Nu era mai mare decât al unui funcţionar obișnuit, ceea 


141 


ce Annikăi i s-a părut ciudat. O canapea cu arcurile lăsate, un 
birou și câteva dulapuri, nimic mai mult. Își închipuia că șeful 
unui secretariat avea mobilier de mahon și un birou cu ferestre 
generoase. 

— Ce vă face să credeţi că avea un fiu? a întrebat-o Evert 
Danielsson, făcându-i semn cu mâna să ia loc pe canapea. 

— Mulţumesc, i-a spus Annika, apoi s-a așezat. Am o 
fotografie cu el. 

Și-a dat jos paltonul, dar a hotărât să nu-și scoată pixul și 
carneţelul. S-a uitat cu atenţie la omul din faţa ei. Stătea la 
birou, ţinându-se cu o mână de tăblie - arăta cam ciudat. Era 
un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu păr bogat și înspicat și un 
chip foarte plăcut. Dar avea ochii obosiţi și colțurile gurii 
lăsate. 

— Trebuie să vă spun că mi se pare foarte neverosimil, a zis 
el. 

Annika a scos din geantă o copie a fotografiei care înfățișa 
familia Furhage. Dusese înapoi plicul, pentru că nu putea ieși 
cu ele din clădire, dar tehnica modernă îţi permitea să scanezi 
orice fotografie și să scoţi o copie la imprimantă. I-a dat-o lui 
Danielsson, care s-a uitat la ea cu un aer vădit surprins. 

— Fir-ar să fie! a spus el. Habar n-aveam! 

— Nu știaţi nimic despre primul ei soţ sau despre fiu? 

— Despre niciunul dintre ei. Christina nu vorbea despre viaţă 
ei privată. 

Annika a tăcut, lăsându-l să continue. Nu prea înţelegea de 
ce îi ceruse să vină la Secretariat. Danielsson s-a răsucit în 
scaun, apoi a spus: 

— M-aţi întrebat despre cazul secretarei care a fost 
concediată. 

— Da, am găsit un scurt articol în arhiva noastră. Dar nu se 
spunea c-ar fi vorba despre o secretară și nici c-a fost 
concediată. Nu scria decât că a lucrat aici și a fost nevoită să 
plece. 

Evert Danielsson a încuviinţat din cap. 

— Așa a vrut Christina. Dar Sara era o secretară excelentă. 
Cu siguranţă, ar fi ajuns departe dacă n-ar fi... 

A tăcut preţ de câteva clipe, apoi a continuat: 

— În cadrul organizaţiei noastre, funcţionează regula potrivit 
căreia angajaţilor noștri nu le este permis să aibă relaţii între 


142 


ei. Christina era foarte fermă în privinţa asta. Zicea că ar 
perturba activitatea, că angajaţii nu s-ar mai putea concentra și 
ar ajunge să-și împartă loialitatea. După părerea ei, astfel de 
relaţii i-ar fi supus pe ceilalți unui stres inutil și ar fi încurajat 
favoritismele. 

— Şi cine a avut o aventură cu secretara? 

Evert Danielsson a scos un oftat prelung: 

— Eu. 

Sprâncenele Annikăi s-au arcuit dintr-odată: 

— Dar cine a impus regula asta în Secretariat? 

— Christina. Și era valabilă pentru toată lumea. 

— Şi totuși...? 

Evert Danielsson a luat mâna de pe tăblia biroului. 

— Nici nu știu ce să vă mai spun... Dar un singur lucru mi-e 
limpede: pentru mine, povestea asta deja nu mai are nicio 
importanţă. 

Și-a acoperit fața cu mâinile și a început să plângă. Annika a 
așteptat în tăcere ca Danielsson să-și revină. 

— O iubeam pe Sara, dar eram căsătorit, a spus el în cele din 
urmă. 

Și-a pus o mână pe coapsă, iar cu cealaltă s-a agăţat iarăși de 
tăblia biroului. Nu mai plângea, dar avea ochii ușor inflamaţi. 

— Iar acum n-o mai iubiţi? a întrebat Annika. 

Danielsson a izbucnit în râs, apoi a redevenit serios: 

— Ah, nu... Cineva i-a spus soţiei mele despre Sara, iar Sara 
a rupt relaţia cu mine când a văzut că n-o pot ajuta să-și 
păstreze slujba. Așa că mi-am pierdut soţia, copiii și amanta în 
același timp. 

A tăcut preţ de câteva clipe, după care a continuat, ca și cum 
ar fi stat de vorbă cu sine însuși: 

— Uneori, mă întreb dacă nu cumva m-a sedus doar ca să 
avanseze în carieră... Când și-a dat seama c-o trăgeam în jos, a 
renunţat la mine ca la o măsea stricată. 

A izbucnit iarăși într-un hohot de râs scurt și amar. 

— Deci, poate că nu era o femeie minunată, la urma urmei..., 
s-a hazardat Annika. 

Danielsson a ridicat privirea: 

— Nu, poate că nu. Dar ce aveţi de gând? Vreţi să scrieţi în 
ziar despre povestea asta? 

— Deocamdată, nu. Şi poate că n-o să scriu niciodată... De ce 


143 


mă întrebaţi? V-ar deranja? 

— Nu știu... Depinde de ce-ati scrie. Dar ce urmăriţi de fapt? 

— De ce m-aţi chemat aici? 

Danielsson a oftat: 

— Într-o zi ca asta, ies multe la suprafaţă. Gânduri și 
sentimente... Totul e haotic. Am lucrat în proiectul ăsta încă de 
la început, aș putea să vă zic atât de multe... 

Annika tăcea. Danielsson a plecat capul, pierdut în propriile 
gânduri. 

— Christina era o șefă bună? a întrebat ea în cele din urmă. 

— Fără ea, n-aș fi rezistat în postul ăsta, i-a spus el, luând 
mâna de pe tăblie. Acuma nu mai e printre noi, iar eu sunt un 
om terminat. Cred că a venit timpul să mă duc acasă. 

S-a ridicat în picioare, iar Annika a făcut la fel. Și-a luat 
paltonul și geanta, a dat mâna cu Danielsson și i-a mulţumit 
pentru întrevedere. 

— Spuneti-mi, vă rog, unde era biroul Christinei? l-a mai 
întrebat ea. 

— Nu l-aţi văzut? E foarte aproape de recepţie. Vă conduc 
până la ieșire și-o să vă arăt unde e. 

Danielsson și-a pus paltonul și fularul, și-a luat servieta, apoi 
și-a privit biroul cu un aer meditativ: 

— Azi nu iau niciun ziar acasă. 

A stins lumina și a ieșit din birou cu servieta lui goală, 
încuind ușa cu grijă. Și-a vârât capul în biroul alăturat și a 
spus: 

— Plec. Celor care mă caută să le spui că găsesc toate 
informaţiile de care au nevoie în comunicatul de presă. 

Au străbătut coridorul alb, mergând unul lângă altul, iar, la 
un moment dat, Danielsson i-a spus: 

— Christina avea mai multe birouri, i-a explicat el. O să vă 
duc la biroul ei de zi cu zi, ca să zic așa. E cel unde stăteau 
două dintre secretarele ei. 

— Şi Helena Starke? a întrebat Annika. 

— Ah, omul ei de nădejde... Biroul Helenei se află chiar lângă 
al Christinei, i-a explicat Danielsson, cotind pe un alt coridor. 
Gata, am ajuns. 

Ușa era încuiată, iar Danielsson a oftat: 

— N-am cheia. Mă rog, nu-i mare lucru. Un birou pe colț cu 
ferestre pe două laturi. Înăuntru se află un birou mare cu două 


144 


computere, o canapea, scaune și o măsuţă pentru cafea... 

— M-aș fi așteptat la ceva mai impozant, a spus Annika, 
aducându-și aminte de o fotografie de arhivă a Christinei: șefa 
Comitetului se afla într-o cameră somptuoasă cu birou de 
epocă, lambriuri din lemn închis la culoare și candelabre. 

— Aici își desfășura activitatea propriu-zisă, dar avea și un 
birou în centru, chiar lângă Rosenbad. Acolo stătea cea de-a 
treia secretară; era biroul unde aveau loc toate întâlnirile și 
negocierile, unde primea oaspeţii și reprezentanţii presei... 
Sunt cu mașina, vreţi să vă las undeva? 

— Nu, mulţumesc. O să merg până la fosta fabrică de becuri 
să stau de vorbă cu o prietenă. 

— Doar n-o să mergeţi prin noroi până acolo. Vă las eu chiar 
în faţă. 

Avea o mașină de serviciu nou-nouţă. Un Volvo, desigur: 
Volvo era unul dintre sponsorii principali ai Olimpiadei. 
Danielsson a scos telecomanda sistemului de închidere 
centralizată, a apăsat pe un buton, iar mașina a făcut: bip-bip; 
înainte să deschidă portiera, fostul șef al Secretariatului a 
mângâiat ușor plafonul mașinii. Annika s-a urcat în dreapta, 
și-a pus centura, apoi a întrebat: 

— Cine credeţi că a aruncat-o în aer? 

Evert Danielsson a pornit motorul, a apăsat de două ori pe 
acceleraţie, a băgat în marșarier și a mângâiat volanul: 

— De un lucru sunt sigur: sunt mulţi cei care ar fi avut 
motive s-o facă. 

Annika a tresărit: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Danielsson nu i-a răspuns. Au parcurs în tăcere cei cinci sute 
de metri până la fosta fabrică. 

— O să scrieţi ceva despre mine? a întrebat el, după ce a 
oprit în faţa porților. 

Annika i-a dat o carte de vizită și l-a rugat s-o sune dacă voia 
să-i mai spună ceva, i-a mulțumit c-a adus-o până în faţa fabricii 
și a ieșit din mașină. 

— De un singur lucru sunt sigură, i-a răspuns ea. Povestea 
asta devine din ce în ce mai complicată. 

Apoi a urcat la etajul unde se afla postul de televiziune 
pentru care lucra Anne Snapphane. Prietena Annikăi era 
ocupată cu montajul unui material și părea încântată să ia o 


145 


pauză. 

— Mai am puţin și termin, i-a spus ea. Vrei niște vin fiert? 

— Numai dacă e fără alcool, i-a răspuns Annika. Și pot să sun 
pe cineva de la tine? 

— Da, folosește telefonul de pe biroul meu. Eu mai am un pic 
de treabă... 

Annika s-a apropiat de birou, și-a pus haina pe tăblie și a 
sunat-o pe Berit. 

— Am vorbit cu șoferul Christinei, i-a spus reportera. 
Concurența a luat deja legătura cu el ieri, dar mie mi-a spus 
niște chestii noi. Mi-a confirmat că Furhage avea un laptop la 
ea; îl uitase în birou, așa că a trebuit să se întoarcă la 
Secretariat ca să-l ia. Nu lucra de mult timp pentru ea: doar de 
vreo două luni. Cică schimba șoferii ca pe chiloti. 

— Vasăzică așa! a comentat Annika. 

La celălalt capăt al firului, Berit își răsfoia carneţelul: 

— Mi-a zis și că îi era foarte teamă ca nu cumva să fie 
urmărită. Cică nu-l lăsa niciodată să meargă de la Secretariat la 
ea acasă pe ruta cea mai scurtă. În plus, șoferul avea sarcina să 
controleze mașina zi de zi: Christinei îi era teamă de bombe. 

— Ai făcut o treabă excelentă! 

— Parcă mai era ceva... Ah, mi-am amintit: cică primise ordin 
precis să n-o lase pe Lena, fiica ei, să se apropie de mașină. 
Ciudat, nu? 

Annika a oftat ușor: 

— Se pare că era puţin cam paranoică. O să iasă un articol pe 
cinste: Christinei Furhage îi era temă sa nu fie aruncată în aer. 
Dar o să lăsăm deoparte chestia cu fiică-sa. 

— Da, bineînţeles. Acuma încerc să iau legătura cu cineva de 
la poliţie, ca să aflu cum comentează chestiile astea. 

— Patrik ce face? 

— Încă n-a venit: a muncit aproape toată noaptea. Tu unde 
ești? 

— Sunt la o prietenă, Anne Snapphane. Şi am fost să stau 
puţin de vorbă cu Evert Danielsson. A fost eliberat din post. 

— Adică dat afară? i 

— Nu tocmai. Nici el nu ştie exact. In fine, n-avem ce să 
scriem despre chestia asta. La urma urmei, cui îi pasă? N-o să 
plângă pe umărul nostru și nici n-o să arunce în aer pe nimeni - 
nu pare în stare. 


146 


— Păi, și ce-ai aflat de la el? 

— Nu mare lucru. El e șeful care s-a încurcat cu o angajată în 
urmă cu câţiva ani. Am vorbit mai ales despre asta. Și mi-a dat 
de înţeles că Furhage avea mulţi dușmani. 

— l-auzi! Deci ies la iveală tot felul de lucruri, a spus Berit. Și 
ce subiecte mai avem pentru ediţia de mâine? Ș 

— Christina mai fusese căsătorită și avusese un fiu. Încerc să 
aflu cât mai multe pe tema asta. 

— Un fiu? Dar aseară am scris un articol despre viaţa ei și 
n-am găsit niciun material din care să rezulte c-ar fi avut un fiu. 

— Se pare că l-a ascuns bine... Oare câte secrete o fi avut 
femeia asta? 

După ce a terminat de vorbit cu Berit, Annika și-a scos 
carneţelul. Pe spatele său notase numărul de telefon al Helenei 
Starke. Începea cu 702, la fel ca multe dintre numerele celor 
care locuiau pe Ringvägen. L-a format cu o strângere de inimă. 

e 

Helena Starke avusese încă o noapte îngrozitoare. Se trezise 
de multe ori din pricina unor coșmaruri înfiorătoare, în cele din 
urmă, s-a dat jos din pat și s-a uitat pe fereastră: când a văzut 
cum era vremea, mai avea un pic și se băga la loc în pat. Din 
pricina burniţei, toate culorile străzii se transformaseră în 
nuanţe de gri. Duhoarea rufelor murdare din dulap devenise 
insuportabilă, așa că și-a pus o pereche de blugi și a coborât la 
spălătorie să-și facă rezervare - în Suedia totul e foarte bine 
organizat. După cum era de așteptat, n-a găsit nicio oră liberă 
până la Revelion. Așa că a oprit una dintre mașini, a scos 
repede hainele pline de apă și le-a pus într-un coș, după care 
s-a întors în apartament ca să-și ia rufele. Le-a îndesat în 
mașină, a pus detergent cu nemiluita și a zbughit-o. A făcut duș 
pe îndelete, ca să scape de mirosul de vomă din păr, după care 
a spălat bine closetul și holul. A vrut să coboare la spălătorie 
să-și aducă rufele, dar s-a răzgândit; era de preferat ca, mai 
întâi, să le lase pe ţaţele de la etajele de sub ea să se agite și să 
facă gură pe săturate. 

S-a dus în bucătărie să fumeze o ţigară. Christinei nu-i plăcea 
că fuma, dar deja nu mai conta. Nimic nu mai conta. Stătea pe 
întuneric lângă masa din bucătărie, iar după ce a tras al doilea 
fum strașnic, a auzit soneria telefonului fix de pe pervaz. 

Era tipa care o căutase noaptea trecută, nenorocita de la 


147 


Kvällspressen. 

— Nu cred că vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră, i-a 
spus Helena Starke. 

— Nu vă obligă nimeni... Fumaţi? 

— Da, și ce dacă fumez? Vă deranjează? 

— Nu, deloc... De ce vă considerau colegii omul de nădejde al 
Christinei? 

Helena nu știa ce să-i răspundă: 

— Dar ce naiba vreţi de la mine? 

— Nu mare lucru... De fapt, pe mine mă interesează 
Christina. De ce nu voia să spună că avea un fiu? Îi era rușine 
cu el? 

Helena Starke simţea că i se învârte capul. A luat loc pe 
scaun și a pus ţigara în scrumieră. Oare de unde aflase despre 
fiul Christinei? 

— A murit, i-a spus ea în cele din urmă. Băiatul ei a murit. 

— A murit? Când? 

— Când avea... cinci ani. 

— Serios? Îngrozitor! Cinci ani... atâta are și Kalle. 

— Cine? 

— Fiul meu. Și el are cinci ani. Christina trebuie să fi suferit 
cumplit. Dar de ce a murit? 

— Melanom malign. Altfel zis, cancer de piele. Christina nu 
și-a revenit niciodată după moartea lui. Nici măcar nu voia să 
vorbească despre el. 

— Îmi pare rău că am... N-am știut... 

— Mai vreţi să știți ceva? a întrebat Helena Starke pe un ton 
cât se poate de rece. 

— Destul de multe. Aveţi timp să stăm de vorbă? 

— Nu, trebuie să-mi scot rufele din mașină. 

— Rufele? 

— Da, de ce? Vi se pare ciudat? 

— Nu, atât doar că... Adică... Mă rog, o cunoșteaţi foarte 
bine pe Christina, eraţi foarte apropiată de ea. Imi închipui că 
vă este foarte greu să vă gândiţi la lucruri obișnuite, cum ar fi 
să vă spălaţi rufele, la atât de puţin timp după ce a... 

— Da, o cunoșteam foarte bine! a tipat Helena Starke, 
simțind că ochii i se umplu de lacrimi. Eu o știam cel mai bine! 

— În afară, poate, de familia ei. 

— Avea o familie jalnică! Un bătrân senil și o fiică nebună! 


148 


Ştiaţi că Lena e piromană? E ţicnită rău de tot! În adolescenţă a 
stat mai mult prin secţiile de psihiatrie! Dădea foc la orice! Vă 
amintiți de centrul psihiatric din Botkyrka, ăla care a luat foc 
acum șase ani? A fost mâna ei! E nebună de legat! Ti-e și frică 
să stai cu ea în casă! 

Helena tipa în receptor fără să se poată controla și își dădea 
seama că vocea ei suna îngrozitor - parcă era un animal închis 
într-o cușcă. A trântit receptorul în furcă, a pus mâinile pe 
masă, sprijinindu-și fruntea pe firimituri, apoi a izbucnit în 
plâns. S-a oprit abia după ce s-a întunecat și a simţit că a ajuns 
la capătul puterilor. 

Annikăi nu-i venea să creadă ce auzise. O bună bucată de 
timp a rămas cu receptorul la ureche, ascultând bâzâitul care a 
urmat după tipetele înfiorătoare ale Helenei Starke. 

— Ce s-a întâmplat? De ce-ai rămas încremenită? a întrebat-o 
Anne Snapphane, așezând pe birou o cană cu vin fiert și o 
farfurioară de biscuiţi cu ghimbir. 

— Ce ciudat..., a spus Annika, punând receptorul în furcă. 

Anne Snapphane s-a oprit din ronţăitul biscuitului pe care îl 
avea în mână: 

— Pari îngrozită. Ce s-a întâmplat? 

— Am stat de vorbă cu o femeie care o cunoștea bine pe 
Christina Furhage. A fost o discuţie care m-a lăsat mască... 

— De ce? 

— A început să strige... Urla, nu alta. Mă simt îngrozitor de 
fiecare dată când simt că am mers prea departe. 

Anne Snapphane a dat din cap cu aerul că o înţelege foarte 
bine și a făcut un semn cu mâna spre biscuiţi și vinul fiert. 

— Hai cu mine în camera de montaj ca să-ţi arăt cum o să 
înceapă programul nostru de Revelion. E o emisiune care se 
numește: Lucruri pe care noi ni le amintim, dar pe care ei ar 
vrea să le uite. E despre scandaluri în care au fost implicate 
celebrităţi. Avem niște chestii delicioase! 

Annika și-a lăsat haina pe birou, dar și-a pus geanta pe umăr, 
apoi s-a dus după Anne, ţinând într-o mână biscuiţii, iar în 
cealaltă, vinul fiert. Birourile erau goale. Emisiunile de 
sărbători erau gata, iar lucrul pentru cele noi avea să înceapă 
după Anul Nou. 

— Ai aflat cumva ce emisiune o să faci la anul? a întrebat-o 
Annika în timp ce coborau scara în spirală care ducea la 


149 


camera de montaj. 

Anne Snapphane a făcut o grimasă: 

— Slabe șanse să fac altceva decât până acum. Dar sper să 
scap odată de Divanul femeilor. M-am ocupat de toate 
scenariile posibile: el o înșală cu prietena ei cea mai bună, 
prietena ei cea mai bună s-a combinat cu fiu-su, fiu-su a 
înșelat-o cu câinele... M-am săturat! 

— Şi ce-ai vrea să faci? 

— Orice altceva! La primăvară s-ar putea să merg în 
Malaezia pentru o nouă emisiune. E vorba despre câţiva 
oameni care or să locuiască pe o insulă pustie cât mai mult 
posibil, fără ca telespectatorii să-i poată elimina prin vot. Pare 
interesant, nu? 

— Mie mi se pare al naibii de plicticos, i-a răspuns Annika. 

Anne Snapphane s-a uitat la ea, prefăcându-se indignată, 
apoi a luat-o pe un coridor. 

— Ce bine că nu conduci tu postul ăsta, i-a spus Annikăi. Eu 
cred c-o să fie mișto. Oamenilor le plac rahaturile de genul 
ăsta. Gata, am ajuns. 

Au intrat într-o cameră plină cu monitoare, videocasetofoane, 
pupitre de comandă, tastaturi și cabluri. Era mult mai mare 
decât chichineţele care serveau drept camere de montaj la 
televiziunea naţională. Înăuntru se aflau chiar și două fotolii, o 
canapea și, într-un colț, o măsuţă pentru cafea. Tânărul 
specialist în montaj care se ocupa de finisarea emisiunii stătea 
pe un scaun rotativ în faţa pupitrului principal, privind un 
ecran pe care se perindau tot felul de imagini. Annika l-a 
salutat, apoi s-a așezat pe unul dintre fotolii. 

— Pune secvenţa de la început, i-a spus Anne tânărului, apoi 
s-a așezat pe canapea. 

Acesta a luat o casetă și a băgat-o într-un videocasetofon. 
Monitorul cel mai mare a pâlpâit de câteva ori, apoi a pornit o 
numărătoare inversă. In cele din urmă, a început și emisiunea: 
bine-cunoscutul prezentator a intrat în studio, iar audiența a 
aplaudat copios. Prezentatorul a anunţat că în acea emisiune 
avea să prezinte cele mai importante divorţuri ale anului, cazul 
unui politician care vomitase pe pupitrul recepţionerului de la 
Cale Opera și multe alte subiecte la fel de importante. 

— Gata, a intervenit Anne, poţi să dai volumul la minimum. 
Ei, ce zici? Nu ţi se pare mişto? 


150 


Annika a încuviinţat din cap și a luat o gură de vin - era 
foarte aromat. 

— Ştii ceva despre Helena Starke? a întrebat-o pe Anne. 

— Starke... mi se pare un nume cunoscut. Cu ce se ocupă? 

— Lucrează la Secretariatul Olimpic. Era mâna dreaptă a 
Christinei Furhage. Locuiește în Insula de Sud, are vreo 
patruzeci de ani, e brunetă și e tunsă scurt. 

— Ah, Helena Starke! Gata, o știu! E o activistă lesbiană - 
genul băieţos. 

Annika s-a uitat la prietena ei cu un aer sceptic: 

— Cum adică „genul băieţos”? 

— E activistă în Asociaţia Naţională Suedeză pentru 
Eliberare Sexuală. Publică tot felul de articole în care spune că 
vrea ca lesbienele să fie mai puţin delicate, că practicile 
sexuale convenţionale sunt limitate și alte chestii de genul ăsta. 

— Și de unde știi toate astea? 

A venit rândul Annei Snapphane să se uite la prietena ei cu 
un aer sceptic: 

— Păi, ce crezi că fac toată ziua? Am numerele de telefon ale 
tuturor activiștilor din țară. Altfel cum crezi c-aș putea să-mi 
fac emisiunile? 

Annika a făcut o grimasă prin care recunoștea că o luase 
gura pe dinainte, apoi și-a terminat vinul fiert. 

— Ai chemat-o la vreuna dintre emisiunile tale? 

— Nu, n-ar fi venit. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred 
că am invitat-o de două ori... Cică își recunoaște public și își 
susține sexualitatea, dar nu vrea să-i fie exploatată de către 
mass-media. 

— O femeie cu capul pe umeri, a spus Annika. 

— Din fericire pentru mine, nu toată lumea gândește la fel ca 
ea, altminteri s-ar duce de râpă Divanul femeilor. Mai vrei niște 
vin fiert? 

— Nu, trebuie să mă întorc în groapa cu șerpi... Sunt sigură 
că acuma se întreabă cu toţii unde a dispărut iepurașul. 

e 

După-amiaza lui Anders Schyman fusese cam plicticoasă. 
Avusese o întâlnire cu doi angajaţi de la departamentul de 
marketing: tipul responsabil cu tirajul și un contabil. Doi 
economiști a căror treabă era să-și bage nasul unde nu le 
fierbea oala. Amândoi refuzaseră propunerea lui de a face mai 


151 


multe investigaţii sociale. Responsabilul cu tirajul i-a pus la 
proiector tot felul de planșe cu grafice, cifre și tabele care 
prezentau evoluția comparativă a tirajelor celor mai mari trei 
tabloide. 

— De exemplu, iată o zi în care principalul nostru rival a 
vândut cu 43 512 exemplare mai mult decât noi, i-a spus 
analistul, arătându-i o dată de la începutul lui decembrie. 
Știrile pe care le-am avut în ziua aceea n-au avut nicio șansă în 
fața celor publicate de concurenţă. 

A intervenit și contabilul: 

— La începutul lui decembrie, Kvällspressen s-a axat pe știri 
serioase, ceea ce s-a dovedit a fi o strategie păguboasă. Tirajul 
nostru a avut o creștere nesemnificativă faţă de anul trecut. 
Unde mai pui că ai folosit și o parte din resursele alocate 
pentru alte departamente. 

Cât timp au vorbit cei doi economiști, Anders Schyman a 
ascultat cu un aer gânditor, răsucind între degete un pix, iar 
când au terminat, le-a răspuns cu multă precauţie: 

— Desigur, aveţi dreptate. În sensul că, privind în urmă, ne 
putem da seama că subiectul nostru principal în ziua aia nu era 
foarte spectaculos. Dar oare aveam altă soluţie? Faptul că, anul 
ăsta, statul a depășit cheltuielile prevăzute în bugetul pentru 
Apărare nu era tocmai știrea deceniului, dar numai noi am scris 
despre asta, iar restul presei a preluat știrea de la noi. În ziua 
aia, tabloidul rival a scos un supliment dedicat reducerilor de 
Crăciun; iar știrea lor cea mai importantă a fost că vedeta aia 
de televiziune a reușit să se vindece de bulimie. Deci cu greu 
am fi putut găsi o știre cu care să-i batem la tiraj. 

Redactorul-șef s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de 
fereastră și a aruncat o privire spre Ambasada Rusiei. Afară 
totul era colorat în nuanţe de gri. 

— S-au întâmplat multe în decembrie. Mai ţineţi minte? a 
continuat el. Avionul care s-a prăbușit pe aeroportul Bromma, 
vedeta de televiziune care a fost condamnată pentru viol, 
fotbalistul care a fost prins beat la volan, după care clubul său 
i-a reziliat contractul. E drept că, în luna decembrie a anului 
trecut, am avut niște tiraje enorme, dar și anul ăsta ne-am 
descurcat destul de bine: chiar dacă ne-am axat pe articole de 
investigaţie, am reușit să atingem nivelul de anul trecut, ba 
chiar să-l și depășim un pic. Faptul că rivalul nostru ne-a 


152 


surclasat într-o anumită zi nu înseamnă că e o strategie greșită 
să ne ocupăm și de puterile statului. Cred că e prematur să 
tragem o concluzie. 

— Stabilitatea noastră financiară depinde de succesul 
înregistrat în anumite zile, a intervenit contabilul pe un ton sec. 

— La prima vedere, așa pare. Dar trebuie să ne gândim la 
imaginea de ansamblu, a spus Anders Schyman, întorcându-se 
cu faţa către cei doi. Trebuie să ne consolidăm credibilitatea în 
rândul cititorilor, pentru că am cam lăsat deoparte aspectul 
ăsta, le-a explicat redactorul-șef - probabil că le ţinuse acest 
discurs de nenumărate ori. O să avem în continuare blonde și 
accidente de mașină pe prima pagină, dar nu trebuie să 
neglijăm investiția pe termen lung în calitate. 

— Păi, problema e cât anume investim în chestia asta, a 
intervenit contabilul. 

— Sau mai degrabă cum investim, i-a ripostat Schyman. Câtă 
vreme cheltuielile rămân în limitele stabilite, pot să aloc 
resursele ziarului cum cred de cuviință. Consiliul de conducere 
mi-a dat libertate totală în privinţa asta. 

— Ăsta e un aspect pe care cred c-ar fi bine să-l analizăm 
încă o dată, a replicat contabilul. 

Anders Schyman a oftat: 

— Chiar trebuie să discutăm iarăși problema asta? Tonul 
redactorului-șef dădea de înţeles că specialistul în chestiuni 
contabilicești venea în biroul său lună de lună și, în mod 
invariabil, aducea vorba despre acest subiect. 

— Da, cred că trebuie, i-a răspuns contabilul, fluturând 
planșele pe care le pusese la proiector. Datele astea conţin 
formula unui tabloid de succes. 

Întrucât aveau o diplomă în management și lucrau de șase 
luni în departamentul de vânzări al ziarului, cei doi ageamii din 
faţa lui își închipuiau că ei descoperiseră reţeta cu ajutorul 
căreia se puteau obţine bani din presă. Datele contabilului erau 
corecte, atâta doar că le interpreta în mod greșit. 

— Mă tem că nu sunt de acord. De ce credeţi că stau eu în 
biroul ăsta? Dacă e vorba de o simplă formulă, de ce n-ar pune 
investitorii un computer în locul meu, ceea ce i-ar scuti de plata 
unui salariu? Ca să faci prima pagină a unui ziar - și un tabloid 
în general - n-ai nevoie doar de analize pe computer care să-ţi 
arate când au scăzut vânzările. Ai nevoie de pasiune și 


153 


experienţă. Mi-ar plăcea ca voi doi să vă concentrați asupra 
marketingului. Să ne spuneţi când avem tirajul cel mai mare și 
de ce. Am putea îmbunătăţi sistemul de distribuţie? Ar trebui 
să modificăm ora la care dăm ediţia la tipografie? Am putea 
economisi niște timp dacă am trimite ediţia prin satelit în 
orașele din provincie, ca să fie tipărită acolo? Voi la chestii 
dintr-astea vă pricepeţi. Așa că lăsaţi-mă pe mine să mă ocup 
de problemele editoriale. 

— Am făcut deja toate astea, a răspuns repede contabilul. 

— Mai faceţi-le o dată! i-a tăiat-o Schyman. Și faceţi-le mai 
bine! 

După ce-a rămas singur în birou, redactorul-șef a scos un 
oftat prelung. Uneori, discuţiile de genul acela puteau fi foarte 
fructuoase. În urmă cu zece ani, astfel de consultări nu erau 
posibile: pe atunci, exista o separare foarte clară între 
departamentul de marketing și cel editorial. Acum Schyman 
considera că e de datoria lui să construiască punți între Cifre și 
Cuvinte. Specialiștii în marketing nu trebuiau să-și închipuie că 
se puteau apuca să dicteze conţinutul editorial. Dar lui 
Schyman îi era cât se poate de limpede că avea nevoie de ei. 
Ştia că datele statistice referitoare la tiraj erau extrem de 
importante, așa că, în fiecare săptămână, le analiza pe îndelete 
împreună cu economistul care tocmai ieșise din birou. Ceea ce 
nu însemna că trebuia să-i permită contabilului să se amestece 
în treburile lui. 

Tirajul unui tabloid e un fel de mecanism foarte sensibil care 
poate fi influenţat de un număr aproape infinit de factori. In 
fiecare dimineaţă, în jurul orei patru, specialiștii vin în redacţie 
ca să calculeze numărul de exemplare care urmează să fie 
trimis la chioșcurile din întreaga ţară. Toate variabilele de bază 
se aflau deja în computer: anotimpul, ziua săptămânii, 
sărbătorile legale. De exemplu, dacă urma să plouă, ziarele nu 
mai erau trimise chioșcurilor aflate pe malul mării, ci în 
magazinele IKEA. De asemenea, întrucât oamenii își făceau 
cumpărăturile săptămânale mai ales joia, în ziua aceea erau 
trimise mai multe exemplare în supermarketuri. Iar de Crăciun, 
când oamenii plecau de acasă, măreau numărul de exemplare 
trimise la benzinăriile de pe autostrăzi. 

Un eveniment important produs într-un oraș mic constituia 
sursa unor articole care creșteau vânzările în plan local. În 


154 


astfel de cazuri, numai specialiștii puteau stabili tirajul, pentru 
că nu era suficient să adauge zece procente la fiecare punct de 
distribuţie. Pentru un chioșc de presă rătăcit într-un colţ de 
ţară, care vindea doar zece ziare pe zi, o mărire de zece la sută 
ar fi însemnat un singur exemplar în plus. Așa că, în astfel de 
cazuri, trebuia să mărești tirajul cu patru sute la sută. 

Factorul care contribuia cel mai puţin la stabilirea tirajului 
era prima pagină; conţinutul său era lipsit de importanţă, 
exceptând zilele în care publicau un material despre căsătoria 
regelui sau despre prăbușirea unui avion. 

In afară de acești factori, trebuiau luate în calcul și alte 
variabile. Dacă în nordul ţării se producea un eveniment 
important, specialiștii în tiraj erau puși în situaţia de a lua 
repede o decizie cu privire la sporirea numărului de avioane cu 
ajutorul cărora erau transportate ziarele, în mod evident, era o 
chestiune strict financiară: care erau costurile livrării pe calea 
aerului și cât de mare avea să fie profitul din vânzarea 
exemplarelor suplimentare. Dar trebuia luat în calcul și cazul în 
care un cititor ar fi fost nemulțumit că nu mai găsește niciun 
exemplar din Kvällspressen și ar fi fost nevoit să cumpere 
tabloidul rival. Așa că, de cele mai multe ori, închiriau un avion 
suplimentar. 

Schyman s-a așezat faţa computerului și s-a conectat la baza 
de date a agenţiei de presă TT. A trecut repede în revistă știrile 
care fuseseră adăugate în ultimele douăzeci și patru de ore; 
erau vreo două sute de știri naţionale, internaționale și din 
lumea sportului. Toate redacţiile suedeze își stabileau știrile 
naţionale și internaţionale în funcţie de fluxul agenţiei TT. 

Anders Schyman și-a adus aminte de un alt discurs al 
contabilului, din care reieșea că numărul cumpărătorilor era 
destul de mic. Contabilul îi descrisese Cititorul, portretul 
standard al celui care cumpăra Kvällspressen: era vorba despre 
„bărbatul cu salopetă”, muncitorul de vreo cincizeci și cinci de 
ani, care cumpăra tabloidul de pe vremea când avea douăzeci 
de ani. Toate tabloidele își aveau cititorii lor devotați, cei 
despre care redacțţiilor le plăcea să creadă că ar fi trecut prin 
foc și apă ca să pună mâna pe un exemplar din ziarul lor 
preferat - aceștia alcătuiau așa-numitul „nucleu dur”. Anders 
Schyman era îngrijorat de faptul că, în cazul lui Kvällspressen, 
numărul celor din nucleul dur era din ce în ce mai mic. 


155 


A doua categorie era cea a cititorilor fideli, care cumpărau 
ziarul de câteva ori pe săptămână. Dacă aceștia nu mai 
cumpărau ziarul într-o zi, repercusiunile asupra tirajului erau 
dezastruoase - exact așa începuse criza cu doi ani înainte. În 
prezent, Kvällspressen se străduia să găsească o nouă 
categorie de cititori. Anders Schyman era sigur că se aflau pe 
drumul cel bun, însă noii cititori încă nu reușiseră să-l 
înlocuiască pe „bărbatul cu salopetă”. Dar nu era decât o 
chestiune de timp. Avea nevoie de angajaţi cu o gândire nouă. 
Nu mai putea face ziarul cu oameni trecuţi de patruzeci și cinci 
de ani. Anders Schyman era conștient de acest lucru și știa cum 
anume avea să facă schimbările de care era nevoie. 

e 

Când a ajuns în redacţie, Annika se simţea un pic ameţită din 
cauza vinului fiert. Nu era un sentiment foarte plăcut. S-a 
străduit să meargă cât mai drept și n-a vorbit cu nimeni în 
drum spre biroul ei. Scaunul secretarei era gol. Plecase deja 
acasă, deși avea program până la ora cinci după-amiază. 
Annika și-a aruncat paltonul și fularul pe canapea, apoi s-a dus 
să-și ia două pahare de cafea. De ce naiba băuse vin fiert? 

A format numărul sursei sale din poliţie, dar suna ocupat. A 
închis și s-a apucat să scrie ce aflase despre copiii Christinei: 
că fiul murise și că fiica era piromană. A terminat un pahar de 
cafea, iar pe celălalt l-a luat cu ea la calculatorul de unde se 
accesau bazele de date. A căutat prin arhive și a descoperit că, 
într-adevăr, cu șase ani în urmă, centrul psihiatric din Botkyrka 
arsese din temelii. Incendiul fusese provocat de o fată de 
paisprezece ani. Nu se înregistrase nicio victimă, dar clădirea 
fusese distrusă complet. Așadar, detaliile pe care, în criza ei 
nervoasă, i le dezvăluise Helena Starke erau exacte. 

S-a întors în biroul ei ca să-și sune încă o dată sursa. 

— Știu că ai tot dreptul să fii supărat pe mine din cauza 
codurilor de securitate..., a fost primul lucru pe care i l-a spus 
Annika. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a oftat: 

— Cum adică „supărat”? Îţi dai seama ce zici? Ai divulgat cea 
mai importantă pistă pe care o avem, iar tu îţi închipui c-am 
fost doar supărat? Să știi c-am fost al dracu' de furios! In 
primul rând pe mine, pentru că ţi-am povestit despre chestia 
asta. 


156 


Annika a închis ochii. Se simţea complet dezarmată: nu avea 
niciun rost să caute scuze pentru faptul că redactorii scriau 
titluri pe care n-ar fi trebuit să le scrie. Singura stratagemă 
care ar fi putut da roade era să contraatace. 

— Ei, ce să-ţi spun! a spus Annika pe un ton plin de reproș. 
Cine a divulgat ce? Ştiam foarte bine cum stă treaba cu 
codurile, dar timp de douăzeci și patru de ore n-am publicat 
nimic despre chestia asta, exact așa cum mi-ai cerut. Nu mi se 
pare corect! 

— Nu ţi se pare corect? Gândește-te că investigăm o crimă, 
ce Dumnezeu! Ai impresia că aici e vorba de corectitudine? 

— Nu trebuia să fii geniu ca să-ți dai seama că a fost o 
problemă cu codurile de securitate. Deci, cel mai bine ar fi fost 
dacă nu-mi dădeai voie să scriu nimic despre chestia asta, i-a 
spus ea pe un ton sec. 

Polițistul a oftat ușor. Annika reușise să-l prindă în cursă. 

— Bine. Spune-mi că-ţi pare rău și hai să trecem peste 
chestia asta. 

Annika a tras aer în piept cu putere: 

— Îmi pare rău că s-au strecurat în titlu cuvintele: „coduri de 
securitate”. După cum probabil ai observat, nu se regăsesc în 
articolul propriu-zis. Titlul a fost scris dis-de-dimineaţă de unul 
dintre redactorii noștri. S-a străduit să-și facă treaba cât mai 
bine și habar n-avea că trebuia să evite cuvintele astea... 

— Ai naibii redactori!... Și acuma ce vrei? 

Annika a zâmbit. 

— Aţi stat de vorbă cu Lena Milander, fata Christinei? 

— Despre ce? 

— Despre ce-a făcut în vinerea atentatului. 

— De ce întrebi? 

— Am aflat că e piromană. 

— E obsedată de foc, a corectat-o polițistul. Piromania e o 
boală foarte rară și poate fi identificată foarte precis. Pentru ca 
o persoană să fie declarată piromană, trebuie să îndeplinească 
cinci criterii care, în linii mari, descriu comportamentul unei 
persoane cu o fascinatie patologică pentru foc și tot ceea ce 
tine de foc, cum ar fi pompierii, extinctoarele... 

— Bine, e obsedată de foc. Dar, spune-mi, ai vorbit cu ea? 

— Da. 

— Şi? 


157 


— Nu pot să-ţi spun mai mult. 

Annika a căzut pe gânduri. S-a întrebat dacă ar fi fost bine 
să-i spună ce aflase despre fiul Christinei, dar a hotărât repede 
că nu era o idee bună. Moartea unui băieţel de cinci nu avea 
nicio legătură cu investigația. 

— Şi până la urmă ce s-a întâmplat cu codurile de securitate? 

— Crezi c-ar fi bine să-ţi spun? 

— Ei, haide! 

Polițistul a făcut o pauză. 

— Investigaţiile sunt în curs de desfășurare. 

— Aveţi vreun suspect? 

— Deocamdată nu. 

— Sau vreo pistă? 

— Da, bineînţeles! Ce naiba crezi că facem toată ziua? 

— Bine, a spus Annika, aruncându-și o privire pe însemnările 
din timpul conversaţiei. Să-ţi spun ce-am de gând să scriu. Că 
vă continuaţi ancheta în legătură cu codurile - îmi închipui că 
nu-i nicio problemă, din moment ce chestia asta a apărut deja 
în presă -, că aţi interogat mai multe persoane, fără să stabiliţi 
niciun suspect, dar că, în prezent, ancheta urmărește mai multe 
piste. 

— E în regulă, i-a răspuns polițistul. 

După ce a pus receptorul în furcă, Annika a rămas cu un gust 
amar. Era necăjită pentru că tâmpitul care scrisese acel titlu îi 
distrusese câţiva ani de muncă. Lucrurile pe care reușise să le 
afle în acea conversaţie erau complet inutile. Niște porcării. 
Nada! Acum trebuia să se bazeze pe colegii ei și pe sursele 
lor. 

În clipa următoare, Berit și Patrik au apărut în ușă. 

— Eşti ocupată? 

— Nu, intraţi! Luaţi loc pe canapea! Puteţi să-mi aruncati 
hainele pe podea: sunt atât de murdare, încât nu mai 
contează... 

— Pe unde ai fost? a întrebat-o Berit, punând paltonul 
Annikăi în cuier. 

— Prin noroaiele din jurul Secretariatului Olimpic. Sper că 
azi aţi avut mai mult noroc decât mine, le-a spus ea pe un ton 
posomorât, apoi le-a făcut un rezumat al conversațţiei pe care o 
avusese cu sursa ei. 


20 În spaniolă, în original: „nimic”. 


— Un accident de muncă, a consolat-o Berit. În viaţă ai și 
ghinion... 

Annika a oftat: 

— Mda... Atunci să-i dăm drumul! Ia zi, Berit, ce-ai aflat azi? 

— Ţi-am spus că i-am luat un interviu șoferului - o să iasă un 
material foarte bun. Și am dat mai multe telefoane ca să aflu 
ceva despre taximetristul ăla. E destul de ciudat: nimeni nu 
vrea să spună nimic despre locul în care s-a dus Christina după 
ce a plecat de la petrecerea de Crăciun, încă nu știm ce-a făcut 
între miezul nopţii și ora 3:17. 

— Vasăzică ai două subiecte: unu, potrivit șoferului, 
Christinei îi era teamă să nu fie aruncată în aer, și doi, nu se 
știe ce-a făcut după ce-a plecat de la petrecere. Iar tu, Patrik? 

— Abia am ajuns în redacţie, dar am reușit să dau două 
telefoane. În seara asta, Tigrul o să fie dat în urmărire prin 
Interpol. 

— Serios? s-a mirat Annika. La nivel internaţional? 

— Cred că da. Parcă au zis ceva de „zona doi”. 

— Zona doi e Europa, au spus Berit și Annika aproape 
simultan, izbucnind în râs. 

—Vizează cumva o ţară anume? 

— Habar n-am, a răspuns Patrik. 

— Deci, o să te ocupi de știrile care apar în noaptea asta, a 
spus Annika. Din nefericire, eu nu prea am despre ce scrie... 
Dar am reușit să aflu câteva lucruri interesante. 

Le-a povestit despre primul soţ al Christinei Furhage - 
bogătașul din industria forestieră -, despre fiul cel mort și 
despre fiica piromană, despre aventura amoroasă a lui Evert 
Danielsson cu o secretară și despre viitorul său nesigur, despre 
ieșirea Helenei Starke și despre faptul că era o lesbiană 
militantă. 

— Și de ce te interesează chestiile de genul ăsta? a întrebat 
Patrik pe un ton sceptic. 

Annika l-a privit cu un aer îngăduitor: 

— Pentru că, uneori, dragul meu, cercetările astea cu 
caracter general asupra vieţii omenești dau la iveală câte ceva. 
Identifici cauza și efectul. Obţii o înţelegere a individului și a 
impactului pe care-l are asupra societăţii. O să descoperi singur 
chestia asta, după ce o să stai în redacţia asta la fel de mult ca 
mine. 


159 


Patrik o privea cu un aer neîncrezător: 

— Cum zici tu... Tot ce vreau e ca materialul meu să ajungă 
pe prima pagină. 

Annika a schiţat un zâmbet: 

— Foarte bine. Atunci să trecem la treabă! 

Berit și Patrik au ieșit din birou, iar Annika a ascultat 
buletinul de știri al postului naţional de radio înainte să meargă 
la ședința de redacţie căreia toată lumea îi spunea „sesiunea de 
la șase”. Ca de fiecare dată când era vorba de moartea cuiva, 
buletinul a vorbit despre Furhage citând câteva detalii juridice 
publicate de ziarele de dimineaţă, apoi au abandonat subiectul 
și au tratat pe larg alegerile parlamentare din India. 

Annika a închis radioul, a trecut pe la bucătărie ca să bea un 
pahar mare de apă, apoi s-a dus în sala de ședințe. Din fericire, 
îi trecuse ameţeala. Anders Schyman era singur în birou și 
părea să fie binedispus. 

— Vești bune? l-a întrebat Annika. 

— Pe naiba! Se pare că nu stăm destul de bine cu finanţele. 
Tocmai am avut o întâlnire cu băieţii de la marketing, iar 
chestia asta mă binedispune întotdeauna. Tu ce noutăţi ai? 

— Titlul cu codurile de securitate din ediţia de azi a fost 
complet inutil. Vreau să discutăm cu toţii chestia asta. Pentru 
mine, a fost o catastrofă... Și am găsit câteva schelete în 
dulapul Christinei Furhage. Dacă ai timp, o să-ţi povestesc 
după ședință. 

Ingvar Johansson, Pelle Oscarsson și Spike, celălalt redactor 
de noapte, au intrat în birou unul după altul. Erau foarte 
gălăgioși: vorbeau tare și râdeau așa cum fac bărbaţii între ei. 
Annika a tăcut, așteptându-i să ia loc. 

— Aș vrea să vă spun ceva, a început Anders Schyman pe un 
ton vioi, așezându-se pe un scaun. Știu că nimeni din această 
cameră n-are nicio legătură cu problema asta, dar aș vrea s-o 
discutăm în mod oficial. Este vorba despre titlul de pe paginile 
șase și șapte din ediția de azi: „Codurile de securitate 
reprezintă cheia atentatului”. Ziarul nostru n-ar fi trebuit să 
menţioneze codurile. După ședința de ieri, lucrul ăsta era cât se 
poate de limpede. Cu toate astea, titlul a apărut pe paginile 
șase și șapte. Am dat-o în bară rău de tot! Imediat după ședința 
asta, o să-l chem pe Jansson ca să-mi explice cum naiba de s-a 
întâmplat una ca asta. 


160 


Annika simţea că, pe măsură ce redactorul-șef vorbea, obrajii 
i se înroșeau din ce în ce mai tare. Se străduia să pară 
indiferentă, dar nu prea îi ieșea. Era limpede în numele cui 
vorbea Schyman și cu cine ţinea. 

— Mi se pare incredibil că trebuie să discutăm chestia asta. 
Am crezut că e limpede pentru toată lumea că acţionăm în 
funcţie de directivele mele și de deciziile pe care le luăm în 
aceste ședințe. Uneori, știm lucruri despre care hotărâm să nu 
scriem nimic. Eu decid care sunt acele lucruri. Înțelegerea 
Annikăi cu sursa ei era să nu scrie despre coduri, iar Annika nu 
le-a pomenit în articolul ei. Cu toate astea, iată ce-a ieșit! Cum 
de e posibil așa ceva? 

Nimeni n-a scos o vorbă. Annika stătea cu capul plecat. Spre 
supărarea ei, simţea că i se umezesc ochii, dar a strâns din 
dinţi și s-a abținut să nu plângă. 

— Bine, a spus Schyman. Din moment ce nimeni nu poate 
să-mi explice cum de s-a întâmplat, cred că ar fi bine să 
învăţăm din greșeala asta și să ne asigurăm că n-o să se mai 
întâmple niciodată. Ne-am înţeles? 

Cei trei bărbaţi au bâiguit ceva, iar Annika a strâns iarăși din 
dinți. 

— Iar acuma, a continuat redactorul-șef, haideţi să trecem în 
revistă subiectele. Annika, tu ce ai pentru mâine? 

Annika s-a îndreptat de spate, dregându-și glasul, iar Ingvar 
Johansson o privea cu buzele strânse. 

— Berit are două știri, a spus ea. A stat de vorbă cu șoferul 
Christinei și a aflat că șefei comitetului îi era teamă să nu fie 
aruncată în aer; de asemenea, pregătește un material despre 
ultimele ei ore. Iar Patrik a aflat că Tigrul urmează să fie dat în 
urmărire prin Interpol, deci, în noaptea asta, o să scrie ceva 
despre ancheta poliţiei. În ceea ce mă privește, sursa mea o să 
fie foarte rezervată de acum înainte. Am stat de vorbă cu Evert 
Danielsson, unul dintre subordonații Christinei, care a fost dat 
afară... 

A tăcut și a plecat privirea. 

— Pare un subiect promițător, dar n-avem cum să punem 
atentatul pe prima pagină și mâine, a spus Schyman, 
gândindu-se la contabil. 

Potrivit calculelor, nicio știre nu vindea ziarul mai mult de 
două - cel mult trei - zile, indiferent de cât de importantă era. 


161 


— Ar fi a patra zi, a continuat el, așa că trebuie să schimbăm 
placa. Ce altceva am putea pune pe prima pagină? 

— Chiar crezi că e bine să ignorăm complet ipoteza teroristă? 
a intervenit Spike. N-am tratat deloc aspectul ăsta... 

— Ce vrei să spui, mai exact? a întrebat redactorul-șef. 

— Păi, toate celelalte ziare au prezentat atacurile teroriste 
îndreptate împotriva  complexurilor olimpice de-a lungul 
timpului. În plus, au încercat să stabilească grupurile teroriste 
care s-ar putea afla în spatele atentatului. Dar noi n-am 
publicat niciun rând despre chestiile astea. 

— Știu că, în ultimele zile, n-ai fost în redacţie, dar sunt sigur 
că ziarele ajung și în suburbiile din nord..., i-a răspuns 
Schyman pe un ton calm. 

Spike a înghiţit în sec, iar redactorul-șef a avut încă o dată 
impresia că avea în faţă o mână de copii îndărătnici. 

— Am făcut o listă cu celelalte atacuri asupra complexurilor 
olimpice atât în ediţia de sâmbătă, cât și în cea de duminică, a 
continuat Schyman. Şi ne-am abținut să facem speculaţii 
contrare normelor deontologice cu privire la grupurile teroriste 
care s-ar putea afla în spatele atentatului. În schimb, am avut 
alte știri, care n-au avut concurenţă pe piaţă. Tot ce putem 
spera e ca titlul tâmpit din ediţia de azi să nu fi secat izvorul 
știrilor excelente de până acum. În loc să ne adăugăm corului 
care îngâna refrenul terorist, am publicat informaţii 
percutante, preluate ulterior de toată lumea, iar ăsta e un lucru 
cu care ne putem mândri. Sursele noastre ne-au spus că nu a 
fost un atac îndreptat împotriva Jocurilor în genere, nici 
împotriva Olimpiadei de la Stockholm, nici a arenelor olimpice. 
Potrivit informaţiilor pe care le deţinem, a fost vorba de un atac 
îndreptat împotriva Christinei Furhage, comis de o persoană 
din anturajul ei. Tocmai de-aia suntem atât de siguri de poziţia 
pe care am adoptat-o faţă de atentat și tocmai de-aia n-o să 
publicăm nici mâine lista grupurilor teroriste care s-ar putea 
afla în spatele exploziei. Dar să ne spună Domnul Redactor de 
Ştiri ce punem pe prima pagină. 

Ingvar Johansson și-a luat imediat un aer foarte important și 
a parcurs lista lungă pe care o avea în față. Annika trebuia să 
recunoască: redactorul de știri era foarte eficace și, de obicei, 
avea o judecată limpede. În timp ce-l asculta, și-a dat seama că 
Spike se uita la ea cu un aer ostil. S-a simţit foarte ușurată 


162 


după ce s-a terminat ședința, iar bărbaţii au ieșit din biroul 
redactorului-șef. 

— Ia zi, ce-ai aflat azi? a întrebat-o Schyman. Annika i-a spus 
ce descoperise și i-a arătat poza în care apăreau Christina, 
primul ei soţ și fiul lor. 

— Pe măsură ce scormonesc mai adânc în trecutul Christinei, 
aflu chestii din ce în ce mai sumbre, i-a spus ea. 

— Şi unde duc toate astea? a întrebat-o redactorul-șefi. 

Annika a ezitat o clipă: 

— Chestiile pe care le-am aflat până acum nu pot fi publicate, 
dar sunt sigură că undeva în trecutul ei există o explicaţie 
pentru toate astea. 

— Şi ce te face să crezi că adevărul din spatele acestei 
povești va putea fi publicat? 

Annika s-a înroșit un pic: 

— Nu știu... Dar vreau să aflu cum se leagă toate lucrurile 
astea, ca să fiu cu un pas înaintea tuturor. Abia apoi am să le 
pot pune polițiștilor întrebări cu ajutorul cărora să aflăm 
informaţii importante înaintea celorlalte ziare. 

Redactorul-șef a zâmbit: 

— Foarte bine! Sunt foarte mulțumit de ce-ai făcut în 
ultimele zile. Nu te dai bătută, ceea ce e lăudabil. Și nu ţi-e 
teamă de confruntări, dacă se dovedesc a fi inevitabile, ceea ce 
e și mai lăudabil. 

Annika a plecat privirea și s-a înroșit și mai tare: 

— Mulţumesc. 

— lar acum o să-l sun pe Jansson și-o să-l întreb cum dracu’ 
de-a ajuns titlul ăla nenorocit în ziar. 

Annika s-a întors în biroul ei și, dintr-odată, și-a dat seama că 
era lihnită. S-a dus la Berit și a întrebat-o dacă voia să meargă 
cu ea la cantina angajaţilor. Reportera a fost de acord, așa că 
și-au luat bonurile de masă și au pornit într-acolo. În seara 
aceea, se servea jambon glasat cu cartofi și sos de mere. 

— Doamne, deja au început!= a spus Berit. Or să ne ţină cu 
meniul ăsta până după Revelion. 

Au preferat să meargă la tejgheaua unde se serveau salate. 
Cantina enormă era aproape goală, iar Annika și Berit s-au 
așezat la o masă dintr-un colţ. 

— Ce crezi că a făcut Christina după miezul nopţii? a întrebat 


21 În Suedia, jambonul glasat se prepară mai ales de Crăciun. 
163 


Berit, mușcând dintr-o felie de morcov. 

Annika a stat pe gânduri câteva clipe, băgând în gură câteva 
boabe de porumb. 

— A plecat de la restaurant împreună cu o lesbiană faimoasă, 
a adăugat Berit. Crezi că e posibil să se fi dus undeva 
împreună? 

— Helena Starke era beată criță. Deci, poate că Furhage a 
dus-o acasă... 

— Cu ce? Cu autobuzul de noapte? 

Annika a dat din cap, apoi și-a continuat raţionamentul: 

— Christina avea un card pentru taxiuri, bani și vreo două 
mii cinci sute de angajaţi care ar fi putut avea grijă ca Helena 
Starke să ajungă acasă cu o mașină. Dar oare de ce șefa 
Comitetului Olimpic și, în același timp, „Femeia anului” ar fi 
condus la metrou o lesbiană beată criţă? Nu se leagă! 

Gândul le-a venit amândurora în același timp. 

— Exceptând cazul în care... 

— Crezi că e posibil ca...? 

Annika și Berit au izbucnit în râs. Ideea că Furhage ar fi 
putut fi lesbiană părea foarte deplasată. 

— Poate că au dat o fugă la Starea Civilă ca să se 
căsătorească, a spus Berit, iar Annika a zâmbit. Dar, lăsând 
gluma deoparte, crezi că e posibil să fi avut o relaţie? 

Annika și Berit au căzut pe gânduri, mestecând fiecare câte o 
frunză de salată. 

— De ce nu? a întrebat Annika. Helena Starke a spus că o 
cunoștea pe Christina mai bine decât oricine. 

— Dar asta nu înseamnă că s-au și culcat împreună. 

— Așa-i, a admis Annika, dar ar putea să însemne și asta. 

Unul dintre ospătari s-a apropiat de masa lor. 

— Scuzaţi-mă, este cumva vreuna dintre dumneavoastră 
Annika Bengtzon? 

— Eu sunt, a răspuns Annika. 

— Sunteţi chemată în redacţie. Cică atentatorul a dat o nouă 
lovitură. 

e 

Când a ajuns în biroul redactorului-șef, toată lumea se 
strânsese deja acolo. Nimeni nu s-a uitat la ea când a intrat pe 
ușă. Annika încă avea porumb printre dinţi, iar geanta mai avea 
un pic și îi cădea de pe umăr. Bărbaţii din birou își propuseseră 


164 


să insiste cât mai mult pe ipoteza teroristă. 

— Ziarul nostru a rămas mult în urmă din punctul ăsta de 
vedere, a spus Spike mai tare decât ar fi trebuit, iar Annika l-a 
auzit. 

În timp ce se întorcea de la cantină, aflase frânturi din ce se 
întâmplase. S-a așezat la unul dintre colţurile îndepărtate ale 
mesei, iar când și-a strecurat picioarele sub masă scaunul a 
scârţâit ușor. 

— Scuze! a spus ea. 

Cuvântul a rămas suspendat în aer. Trebuia să-și ceară scuze 
nu numai pentru că scaunul ei scosese un scârțâit. Trebuia să 
mănânce papara! Cu o oră înainte, stătuse chiar la masa aceea 
și susținuse că atentatorul o vizase pe Christina Furhage și că 
explozia nu avea nicio legătură cu Jocurile propriu-zise, iar 
acuma bum! Încă o explozie într-un alt complex olimpic. 

— Avem pe cineva la faţa locului? 

— Da, Patrik Nilsson a plecat într-acolo, a spus Spike cu 
aerul unui om stăpân pe situaţie. Ar trebui să ajungă la Sätra 
Hall în zece minute. 

— Sätra Hall? a întrebat Annika pe un ton surprins. Am 
crezut că a fost aruncat în aer un alt complex olimpic. 

Spike s-a uitat la ea cu un aer superior: 

— Sätra Hall este un complex olimpic. 

— Şi la ce folosește? Ca loc de antrenament pentru 
aruncătorii de greutate? 

Spike și-a luat privirea de la ea: 

— Acolo or să se desfășoare mai multe probe, dar nu știu 
exact care. 

— Întrebarea este asta: cum trebuie să procedăm? a 
intervenit Schyman. Trebuie să reluăm lucrurile pe care 
celelalte ziare le-au tot publicat în legătură cu ipoteza teroristă. 
Și trebuie să pară că ne-am gândit la teroriști încă de la 
început. Cine se ocupă de treaba asta? 

— Janet Ullman lucrează în tura de noapte, a spus Ingvar 
Johansson. Am putea s-o chemăm la redacţie mai devreme. 

Annika se simţea cuprinsă de un vertij care ba o trântea la 
podea, ba o arunca până în tavan. Un coșmar! Un adevărat 
coșmar! Cum de se înșelase în așa hal? Oare poliţia o minţise în 
toate acele zile? Își pusese în pericol reputaţia în cadrul 
redacției, prezentând atentatul potrivit punctului ei de vedere. 


165 


Oare mai putea rămâne șefă la Investigaţii după tot ce se 
întâmplase? 

— Va trebui să mergem la celelalte complexuri olimpice și să 
vedem în ce stare se află sistemele lor de securitate, a spus 
Spike. Va trebui să chemăm personal suplimentar: cea de-a 
doua echipă de noapte, cea de-a doua echipă de după-amiază... 

Cei trei și-au întors piepturile bombate unul către altul, iar, 
din colțul ei, Annika nu le mai vedea decât spinările. Vorbeau 
unul peste altul, iar Annika s-a sprijinit pe spetează, respirând 
din greu. Era terminată. Ştia foarte bine că era terminată. Cum 
naiba mai putea rămâne la ziar după povestea asta? 

Întâlnirea a fost scurtă și la obiect. Toţi erau de acord cu 
privire la ce aveau de făcut și toţi voiau să se pună pe treabă: 
aveau de gând să scrie cât mai repede materialele despre 
ipoteza teroristă. Annika stătea stingheră în colţul mesei. Nu 
știa cum ar fi putut să se ridice de pe scaun fără să se facă 
ţăndări. Avea în gât un nod cât o cărămidă. 

Anders Schyman s-a așezat la biroul său și a dat un telefon, 
iar Annika îi asculta modulaţiile vocii. După ce a terminat de 
vorbit, redactorul-șef a luat loc lângă ea. 

— Annika, i-a spus el, căutându-i privirea. Să nu-ţi faci griji, 
da? Nu-i nicio problemă. 

Dar Annika a întors capul într-o parte și a clipit des ca să-și 
alunge lacrimile. 

— Toți facem greșeli, a continuat Schyman cu glas domol. E 
un adevăr vechi de când lumea. Și eu m-am înșelat. Am gândit 
la fel ca tine. Acuma trebuie să ne schimbăm punctul de 
vedere. Și trebuie să publicăm materiale cât mai bune, înţelegi? 
Avem nevoie de tine, Annika... 

Şefa de la Investigaţii a tras aer în piept cu putere și a plecat 
capul. 

— Da, ai dreptate..., a spus ea. Dar cât de proastă am fost! 
Eram atât de sigură că am dreptate... 

— Poate că ai dreptate, a spus Schyman pe un ton precaut. 
Recunosc, pare improbabil, dar e posibil ca Furhage să fi avut 
vreo legătură personală cu Sätra Hall. 

Annika a izbucnit în râs: 

— Slabe șanse... 

Redactorul-șef i-a pus mâna pe umăr, apoi s-a ridicat de pe 
scaun: 


166 


— Nu te lăsa dărâmată de chestia asta. Până acum, ai avut 
dreptate cu privire la toate celelalte aspecte al atentatului. 

Annika a făcut o grimasă, apoi s-a ridicat și ea în picioare. 

— Cum ne-a parvenit vestea exploziei? Ne-a sunat Leif? 

— Sau el sau Smidig din Norrköping. 

Schyman s-a așezat la biroul său, scoțând un oftat prelung. 

— Te duci și tu acolo în noaptea asta? a întrebat-o el. 

Annika a împins scaunul sub masă și a dat din cap. 

— N-are niciun rost. Or să meargă acolo Patrik și Janet. Eu o 
să mă ocup de subiectul ăsta începând de mâine-dimineaţă. 

— Când o să terminăm cu exploziile astea, cred că ar fi bine 
să-ţi iei o vacanţă. În weekendul ăsta ai lucrat atâtea ore peste 
program, încât îmi închipui că ai făcut rost de cel puţin cinci 
zile libere. 

Annika a schiţat un zâmbet obosit: 

— Da, mulţumesc. S-ar putea să-mi iau o vacanţă. 

— lar acuma du-te acasă și odihnește-te. 

Redactorul-șef a ridicat receptorul, semn că discuţia lor se 
sfârșise. Annika și-a luat geanta și a ieșit din birou. 

Redacţia era în plină fierbere, ca de fiecare dată când se 
întâmpla ceva cu adevărat important. La suprafaţă, totul părea 
destul de calm, dar, în ochii vigilenţi ai redactorilor-șefi 
adjuncţi și ai redactorilor, se vedea clar că erau încordați. 
Redacţia era străbătută de propoziţii scurte și iuți, reporterii și 
fotografii se apropiau cu pași siguri de telefoane sau de uși. 
Chiar şi  secretarele erau pătrunse de importanţa 
evenimentului: aveau voci mai grave, iar degetele lor apăsau 
mai ferm pe butoanele telefoanelor. De obicei, Annikăi îi plăcea 
atmosfera aceea, dar acum a străbătut redacţia cu un aer 
stingher. Berit i-a venit în ajutor: 

— Annika, hai să asculţi ceva! 

Berit se întorsese de la cantină cu tot cu salată și mersese în 
biroul cu radiouri - o cameră mică aflată chiar lângă 
Investigaţii -, unde puteau fi ascultate toate frecvențele poliţiei 
din Stockholm și unul dintre posturile naţionale. Unul dintre 
pereţi era acoperit cu difuzoare în dreptul cărora se aflau 
butoanele și potenţiometrele respective. Berit pornise două 
dintre ele: cel pentru secţia Stockholm Sud și cel pentru secţia 
care avea în grijă centrul - acestea două se ocupau de explozia 
de la Sâtra Hall. 


167 


Annika nu auzea decât fâsâituri și pârâituri. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. 

— Nu știu sigur... Poliţiștii au ajuns la faţa locului în urmă cu 
un minut și au sunat la centrul de comandă ca să li se pună la 
dispoziţie o frecvenţă bruiată. 

Din difuzoare s-au auzit niște bolboroseli. Poliţia din 
Stockholm avea două astfel de frecvenţe bruiate. Când le 
foloseau, îți puteai da seama că vorbea cineva, dar cuvintele 
erau complet neinteligibile. Aveai impresia că asculţi de la 
coadă la cap niște replici ale răţoiului Donald. Aceste frecvenţe 
erau folosite rar și mai ales de brigada antidrog. Uneori, erau 
folosite și în timpul anumitor operaţiuni de amploare, dacă 
exista bănuiala că infractorii aveau acces la frecvențele poliţiei. 
De asemenea, se recurgea la aceste frecvenţe atunci când se 
comunicau informaţii atât de importante, încât poliţia voia să le 
păstreze secrete. 

— Oare am putea face rost de un aparat de decriptare? a 
întrebat Annika. S-ar putea să pierdem chestii foarte 
interesante. 

La un moment dat, bolboroseala s-a întrerupt și nu s-au mai 
auzit decât fâsâiturile și pârâiturile de pe celelalte frecvenţe. 
Annika își plimba privirea peste peretele plin cu difuzoare. 
Secţiile de poliție ale celor opt districte din Stockholm foloseau 
două sisteme de radio diferite: Sistemul 70 și Sistemul 80. 

Sistemul 70 avea frecvenţe care începeau de la șaptezeci de 
megahertzi, iar Sistemul 80 se numea așa pentru că fusese 
introdus în anii optzeci. Procesul de trecere la Sistemul 80 ar fi 
trebuit să se încheie cu zece ani înainte, dar poliția încă nu 
reușise să-l ducă la bun sfârșit. 

Annika și Berit ascultau cu încordare zgomotele care ţâșneau 
din difuzoare, iar după un minut, o voce de bărbat de pe postul 
Sud 2 a împrăștiat negura electronică: 

— Aici 2110. 

Apelul venea de la o mașină de poliție din Skärholmen, o 
suburbie din sudul Stockholmului. Răspunsul a venit după o 
secundă: 

— Da, 2110. Te ascultăm. 

— Avem nevoie de o ambulanţă la adresa în cauză. De fapt, 
de o mașină cu saci... 

Preţ de câteva clipe, din difuzoare s-au auzit iarăși șuierături 


168 


și pârâituri. Annika și Berit s-au uitat una la alta în tăcere. 
„Mașină cu saci” însemna „furgon mortuar”, iar „adresa în 
cauză” trebuia să fie Sätra Hall, pentru că, în acel moment, 
poliția nu mai avea niciun alt caz în suburbiile din sud. De 
multe ori, dacă nu voiau să spună lucrurilor pe nume prin 
staţie, polițiștii foloseau un limbaj codat; spunea „locul în 
cauză” sau „adresa în cauză”, iar suspecţilor le spuneau 
„Ssubiecţi”. 

Polițistul de la centrul de comandă a întrebat: 

— 2110, ambulanţă sau mașină cu saci? Terminat. 

Annika și Berit s-au apropiat de difuzor: răspunsul era 
esenţial. 

— Ambulanţă. Terminat. 

— Au găsit o victimă, dar se pare că nu-i la fel de terciuită ca 
Furhage, a spus Annika. 

Berit a încuviinţat din cap: 

— Persoana pe care au găsit-o încă are capul prins de trup, 
dar e limpede c-a murit. 

Pentru ca un polițist să poate declara că o persoană 
decedase, trebuia ca aceasta să aibă capul desprins de trup - 
era o dovadă foarte clară că omul murise. Dar, în cazul de faţă, 
era limpede că persoana în cauză nu avea capul retezat, dar la 
fel de limpede era că își dăduse duhul. Altminteri, polițistul n-ar 
fi pomenit furgonul mortuar - „mașina cu saci”. 

Annika s-a dus repede în redacţie și a spus: 

— Explozia a produs o victimă. 

Toţi cei din redacţie care lucrau la ediţia de a doua zi s-au 
întrerupt din ce făceau și au ridicat privirea. 

— Ce te face să crezi asta? a întrebat Spike pe un ton sec. 

— Una dintre frecvențele poliţiei, i-a răspuns ea. Am să-l sun 
pe Patrik. 

S-a dus în biroul ei și a format numărul reporterului. Ca de 
obicei, Patrik i-a răspuns după primul apel - probabil că ţinea 
mobilul în mână. 

— Cum e acolo? 

— Nasol! a strigat Patrik. Au venit o mulţime de mașini de 
poliţie. 

— Crezi că poţi să treci de cordon? l-a întrebat ea, 
străduindu-se să nu vorbească prea tare. 

— Absolut nicio șansă! a răcnit reporterul. Au încercuit nu 


169 


numai complexul, ci și perimetrul din jurul său. 

— A fost găsită vreo victimă? 

— Ce-ai zis? 

— A fost găsită vreo victimă? 

— Da’ de ce tipi? Nu, n-au descoperit nicio victimă. Şi nu văd 
nicio ambulanţă sau vreun furgon mortuar. 

— Dar în curând o să vină o ambulanţă. Am aflat de pe 
frecvenţa poliţiei. Fii pe fază și spune-i lui Spike tot ce afli. Eu o 
să mă duc acasă. 

— Ce-ai zis? a urlat Patrik. 

— Eu plec acasă! Ţine legătura cu Spike, a urlat și ea. 

— Bine! 

Annika a închis și a văzut că Berit stătea în ușă și mustăcea. 

— Nu-i nevoie să-mi zici cu cine ai stat de vorbă, a spus 
reportera. 

e 

Annika a ajuns acasă puţin după ora opt. Luase un taxi și se 
așezase pe bancheta din spate, iar pe drum o cuprinsese 
amețeala. Şoferul era nemulțumit din pricina unei chestii 
apărute în Kvällspressen şi turuia despre responsabilitatea 
reporterilor şi despre mijloacele despotice folosite de 
politicieni. Asta era problema cardurilor pentru taxiuri: 
majoritatea şoferilor se simțeau obligați să se plângă de câte 
ceva imediat ce aflau că aveau în mașină pe cineva din presă. 

— Mai bine îi spuneți toate astea unui reporter. Eu sunt 
femeie de serviciu, îi spusese Annika. i 

Apoi închisese ochii și dăduse capul pe spate. Incet-încet, pe 
măsură ce se strecurau prin traficul de pe Norr Mälarstrand, 
ametțeala i se transformase în greață. 

— Te simți rău? a întrebat-o Thomas când i-a deschis ușa, 
tinând în mână o cârpă de bucătărie. 

Annika a scos un oftat prelung: 

— Sunt doar puţin ameţită. 

Și-a dat părul din ochi cu ambele mâini și a simţit că era 
slinos - trebuia să-l spele a doua zi dimineaţă. 

— A mai rămas ceva de mâncare? a întrebat ea. 

— N-ai mâncat nimic la serviciu? 

— Jumătate de porţie de salată... În timp ce mâncam, a 
apărut o știre extrem de importantă. 

— Mâncarea e pe masă: file de porc cu cartofi la cuptor. 


170 


Thomas și-a aruncat cârpa pe umăr și a dat să meargă în 
bucătărie. 

— Copiii s-au culcat? 

— Da, acum o oră, i-a spus el, întorcându-se către ea. Erau 
istoviţi... Şi cred că Ellen s-a îmbolnăvit. Ti s-a părut că 
dimineaţă era mai obosită decât de obicei? 

Annika a încercat să-și aducă aminte: 

— Nu neapărat. Poate puţin mai alintată... A trebuit s-o duc 
în braţe până la autobuz. 

— Să știi că nu pot să-mi iau liber în perioada asta, i-a spus 
Thomas. Dacă se îmbolnăvește, va trebui să stai acasă cu ea. 

Annika simţea că o cuprinde furia: 

— Dar știi bine că n-am cum să rămân acasă... N-ai auzit că 
în seara asta a avut loc un nou atentat la unul dintre 
complexurile olimpice și că a murit cineva? 

— La naiba! Habar n-aveam... Am ascultat buletinul de la 
radioul naţional, dar n-au pomenit de nicio victimă, a lămurit-o 
Thomas, apoi a plecat în bucătărie. 

Annika s-a dus după el. Bucătăria arăta ca după o explozie, 
dar pe masă o aștepta o farfurie cu mâncare. Thomas îi pusese 
în farfurie cartofi, carne, sos, ciuperci înăbușite și salată verde. 
Alături de mâncare se afla o sticlă de bere care, cu vreo două 
ore în urmă, trebuie să fi fost rece ca gheaţa. A pus farfuria în 
cuptorul cu microunde, l-a setat la trei minute și i-a dat drumul. 

— Salata verde n-o să mai fie bună de nimic..., i-a spus 
Thomas. 

— M-am înșelat de la un cap la altul, a spus Annika. l-am pus 
pe cei din redacţie să suprime materialele despre ipoteza 
teroristă, pentru că am tot primit de la poliţie informaţii care o 
infirmau. Se pare că am ales o pistă falsă... În seara asta a avut 
loc o explozie la Sätra Hall. 

Thomas s-a așezat pe un scaun și a pus cârpa pe masă: 

— Sätra Hall? E o arenă cu tribune minuscule. N-ai cum să 
programezi probe olimpice acolo. 

Annika și-a turnat apă într-un pahar și a pus cârpa în altă 
parte. 

— Nu mai pune chestia asta pe masă! E murdară... Se pare 
că toate arenele din orașul ăsta au o legătura cu Jocurile, în 
desfășurarea Olimpiadei sunt implicate într-un fel sau altul cam 
o sută de complexuri sportive: arene, baze de antrenament sau 


171 


terenuri pentru încălzirea participanţilor... 

Cuptorul cu microunde a piuit, iar Annika a scos farfuria și 
s-a așezat la masă faţă în față cu Thomas. A început să 
mănânce cu lăcomie, fără să spună nimic o vreme. 

— Ţie cum ţi-a mers azi? l-a întrebat ea, desfăcând berea 
călduţă. 

Thomas a oftat și s-a îndreptat de spate. 

— Speram să pun la punct documentele pentru ședința 
consiliului consultativ care va avea loc pe douăzeci și șapte 
decembrie, dar n-am reușit. Mi-a sunat telefonul încontinuu. În 
curând, o să mă ocup de problemele din provincie, iar chestia 
asta o să-mi placă. Dar în următoarele câteva zile, o să am 
parte numai de ședințe și telefoane. 

— Mâine iau eu copiii de la creșă. Poate ai timp să-ţi termini 
treaba, a spus Annika, simțindu-se vinovată dintr-odată. 

Fileul se mesteca greu: cuptorul cu microunde îl întărise. 

— Acuma voiam să mă uit pe un raport preliminar. Unul 
dintre subalternii mei lucrează la el de luni de zile. Cred că e 
complet ilizibil - așa iese când se lucrează prea mult la el. 
Jargon sută la sută! 

Annika a zâmbit ușor. Uneori era copleșită de sentimentele 
de vinovăţie. Nu numai că era o șefă nepricepută și o reporteră 
slabă, ci și o soţie puturoasă și o mamă iresponsabilă. 

— Du-te să citeşti raportul, dragul meu. Fac eu curăţenie în 
bucătărie. 

Thomas s-a aplecat peste masă și a sărutat-o. 

— Te iubesc, i-a spus el. Jambonul glasat e în cuptor. Scoate-l 
când temperatura ajunge la 167 de grade. 

Annika a făcut ochii mari: 

— Ai găsit termometrul de bucătărie? Unde era? 

— În baie, lângă termometrul de corp... Când am ajuns 
acasă, i-am luat temperatura lui Ellen și așa am dat de el. Cred 
că l-a pus acolo Kalle, altfel nu-mi explic. Dar bineînţeles că nu 
recunoaște... 

Annika l-a tras pe Thomas lângă ea și l-a sărutat voluptuos. 

— Și eu te iubesc, i-a spus ea. 


172 


FERICIREA 


În mijlocul pădurii, dincolo de șopron și de mlaștină, se afla 
lacul Lângtjărn. În copilărie, era marginea lumii pentru mine, 
poate pentru că oamenii în toată firea nu mergeau niciodată 
dincolo de el. De multe ori, lumea îl pomenea ca pe un fel de 
graniță simbolică, iar eu îmi închipuiam că era o prăpastie fără 
fund, sălașul întunericului și al fricii. 

În ziua când mi s-a dat voie să mă duc la Lângtjărn de capul 
meu, toate aceste gânduri s-au spulberat ca prin farmec. Am 
descoperit că era un loc minunat. Micul lac nu avea mai mult 
de un kilometru și jumătate lungime și câteva sute de metri 
lățime. Era înconjurat din toate părțile de păduri virgine, avea 
o apă scânteietoare, iar malurile îi erau presărate cu ace de 
pin. Mi se părea că așa trebuie să fi arătat lumea la 
începuturile sale, inainte să fi apărut omul. 

Cred că, pe vremuri, lacul era plin cu pește. Lângă pârâul 
care se vărsa în el se afla o cabană mică și dărăpănată din 
bușteni. Deși fusese gândită ca loc de adăpost pentru vânători 
și pescari, era o construcție surprinzător de pretențioasă; e 
drept că avea o singură cameră, dar pe unul dintre pereți era 
un semineu, podelele erau netede, iar ferestruica dădea spre 
lac. Avea puțină mobilă: două paturi fixate în perete, două 
scaune din lemn nelustruit și o măsuţă. 

Privind în urmă, îmi dau seama Că, în acea cabană, mi-am 
petrecut cele mai fericite momente din viață. Din când în când, 
mergeam să revăd lacul liniștit, al cărui luciu se schimba odată 
cu anotimpurile. Aprindeam focul în semineu și admiram pe 
fereastră peisajul de o armonie desăvârșită. E drept că 
începuse să se simtă mâna omului: pădurea aflată de o parte și 
de alta a drumului spre cabană fusese doborâtă și nu mai 
rămăseseră în picioare decât copacii de pe margine. 

Se prea poate ca aceste cuvinte să pară destul de ciudate și 
să fie luate drept lipsă de recunoștință sau nepăsare, dar ar fi o 
interpretare deplasată. Mă mulțumesc succesele obținute în 
viață, dar această mulțumire nu trebuie confundată cu 
fericirea. Goana oamenilor după succes și limitarea lor la 
hedonism se află la antipodul adevăratei fericiri. Am devenit 
niște dependenţi de așa-zisa fericire: vrem mereu mai mult, să 

173 


ajungem mai Sus și mai departe, dar toate astea nu ne vor face 
niciodată să fim împăcaţi cu noi înșine. 

De fapt, succesul și bunăstarea sunt mult mai puțin 
interesante decât ratarea și sărăcia. Succesul adevărat îți dă un 
sentiment de bucurie care se aseamănă cu plăcerea erotică - o 
banală călătorie până la stele. În schimb, ratarea autentică e 
mult mai nuanțată și mai profundă. In cazurile cele mai fericite, 
prosperitatea dă naștere toleranței și generozității, însă, de 
cele mai multe ori, doar invidiei și indiferenței. 

Secretul fericirii constă în a fi mulțumit cu ce ai, în a nu 
încerca să ajungi mai Sus și în a-ți căuta pacea interioară. 

Din nefericire, am procedat așa foarte rar. Doar în clipele 
petrecute în cabana de pe marginea lacului. 


Marţi, 21 decembrie 


Când s-a trezit, Annika a simţit mirosul de jambon glasat 
care încă plutea în casă - unul dintre puţinele avantaje al 
faptului că ventilatorul hotei era stricat. li plăcea cum mirosea 
imediat după ce-l scotea din cuptor, când era foarte fierbinte și 
zeama încă se prelingea de pe el. A tras aer în piept cu putere 
și a dat plapuma la o parte, iar Ellen s-a răsucit în somn alături 
de ea. Annika a sărutat-o pe frunte și i-a mângâiat piciorușele 
dolofane. În dimineaţa aceea, trebuia să ajungă devreme la 
serviciu, ca să-și termine treaba cât mai repede, astfel încât la 
ora trei să meargă la creșă ca să ia copiii. 

S-a băgat în cabina de duș, iar după ce-a pornit apa, și-a golit 
vezica, având grijă să stea cât mai aproape de gura de 
scurgere. Mirosul înțepător s-a ridicat o dată cu aburii și a 
izbit-o în faţă, iar Annika a întors capul într-o parte în mod 
instinctiv. S-a spălat pe cap cu șampon împotriva mătreţei și a 
înjurat când a văzut că șamponul emolient se terminase. Până 
la următoarea spălare, părul ei avea să fie aspru ca 
șmirghelul... 

A ieșit din cabină, s-a frecat bine cu prosopul și a șters pe jos 
cu mopul. S-a dat la subsuori cu mult antiperspirant, apoi și-a 
uns obrajii cu cremă hidratantă, dar, pentru că iritaţia persista, 
s-a dat și cu niște cremă cu cortizon. Puțin rimei, puţin fard, și 
era gata de plecare! 

S-a dus în dormitor mergând în vârful picioarelor și a deschis 


174 


ușa cămăruţei în care era amenajat șifonierul. Scârţâitul l-a 
făcut pe Thomas să se răsucească în somn; stătuse să citească 
raportul preliminar până târziu în noapte. Raportul final cu 
privire la situaţia din provincie - de a cărui întocmire avea să 
se ocupe Thomas - trebuia să fie gata în ianuarie. Membrii 
echipei sale încă nu terminaseră rapoartele preliminare de care 
avea nevoie, așa că Thomas era din ce în ce mai stresat. Annika 
știa că era la fel de vulnerabil la stres ca ea, atâta doar că 
termenele pe care trebuia să le respecte Thomas erau mai 
îndepărtate decât ale ei. 

Avea chef să se îmbrace cu specific de Crăciun, așa că și-a 
luat o bluză mulată roșie, o jachetă de aceeași culoare și 
pantaloni negri. Când a terminat, era exact șase și jumătate, 
așa că a prins primul buletin de știri al televiziunii naţionale. 

Imaginile de la Sâtra Hall nu erau foarte spectaculoase. 
Echipa TV nu avusese acces dincolo de cordonul poliţiei și nu 
putuse filma decât obișnuita panglică alb cu albastru fluturând 
în bătaia vântului iscat în toiul nopţii. Din comentariul care 
însoțea imaginile reieșea că explozia avusese loc într-un vestiar 
din aripa veche a complexului. Pompierii descoperiseră acolo 
cadavrul mutilat al unui bărbat. 

Intre sindicatul poliției și cel al pompierilor exista un 
diferend cu privire la cine anume trebuia să se ocupe de 
cadavrele descoperite la locul unui accident. Pompierii refuzau 
această sarcină, susținând că nu era treaba lor, iar poliţia 
spunea exact același lucru. A urmat un amplu reportaj dedicat 
acestei dispute, iar la sfârșit, prezentatorul anunţa că problema 
avea să fie dezbătută într-o emisiune ulterioară. 

După aceea, a fost difuzat un material în care un reporter se 
plimba în jurul unui stadion dintr-o suburbie a Stockholmului, 
strigând din când în când: „Hei!” întrucât nu primise niciun 
răspuns, reporterul s-a considerat îndreptăţit să susţină că era 
o situaţie scandaloasă. 

„Ce face poliţia pentru a asigura paza complexurilor 
olimpice?” era inevitabila întrebare retorică adresată ofițerului 
de presă al poliţiei, căruia i se luase un interviu la scurtă vreme 
după explozie. Acesta a răspuns că poliţiei îi era imposibil să 
asigure non-stop paza tuturor clădirilor din complexurile 
olimpice. 

— Atunci cum o să vă descurcaţi pe durata Jocurilor? a 


175 


întrebat reporterul pe un ton insinuant. 

Ofiţerul de presă a oftat, iar Annika a înţeles că poliţia se afla 
în faţa acelei dezbateri pe care se străduise din răsputeri s-o 
evite. Era de așteptat ca discuţia cu privire la securitatea pe 
timpul Olimpiadei să devină din ce în ce mai aprinsă câtă 
vreme polițiștii nu reușeau să dea de urma atentatorului. A 
apărut și Samaranch, declarând unui reporter de la Reuters că 
Jocurile nu erau în pericol. 

Buletinul s-a încheiat cu un reportaj care prefața o întrunire 
ce urma să aibă loc în cadrul Riksbanken - Banca Suediei - 
chiar în acea zi. Cum avea să evolueze rata dobânzilor? 
Presupunerea reporterului era că nu avea să se modifice. „Asta 
înseamnă c-o să se modifice...”, și-a spus Annika. A închis 
televizorul și s-a dus să ia ziarele din cutia poștală fixată pe 
partea interioară a ușii de la intrare. Niciunul dintre ele nu 
pomenea numele victimei; un reporter se plimbase în jurul altui 
stadion din altă suburbie, strigând bineînţeles: „Hei!”; 
Samaranch și ofițerul de presă al poliţiei declarau lucrurile pe 
care tocmai le ascultase la televizor. Reporterii nu avuseseră 
timp să facă rost de planul complexului, ca să poată arăta 
cititorilor unde anume se produsese explozia; Annika știa că 
urma să afle acest detaliu abia după ce avea să ajungă la birou 
și după ce aveau să apară ziarele de seară. 

A mâncat fulgi de porumb și niște iaurt cu căpșune, și-a uscat 
părul cu foehnul și s-a îmbrăcat gros. Pe timpul nopţii, vremea 
se schimbase: ningea și bătea un vânt tăios. Planul iniţial era să 
meargă la redacţie cu autobuzul 55, dar și l-a schimbat imediat 
după ce prima rafală i-a izbit faţa, stricându-i machiajul. A 
urcat imediat într-un taxi, iar la câteva secunde după ce s-a 
așezat pe bancheta din spate a început buletinul de știri al 
radioului naţional. Chiar și elitistul post naţional trimisese un 
reporter să strige „Hei!” pe lângă stadioane; ofițerul de presă 
avea vocea unui om tensionat și obosit, iar declaraţia lui 
Samaranch deja devenise plicticoasă. Așa că Annika n-a mai 
plecat urechea la știri, ci a preferat să se uite la casele de pe 
Norr Mälarstrand, una dintre cele mai selecte străzi din 
întreaga Suedie. Dar Annika nu înţelegea de ce, dat fiind că 
toate acele case nu ieșeau cu nimic în evidenţă: fațadele 
înguste dădeau spre apă, iar unele dintre ele aveau balcoane - 
asta era tot. Dar, cu siguranţă, traficul intens îi împiedica pe 


176 


locatari să stea pe terasă și să admire peisajul. Când a ajuns la 
redacție, a plătit cu un card Visa, în speranţa că ziarul avea să-i 
deconteze drumul. 

În zilele lucrătoare, Annika lua ziarul din standul amplasat în 
holul de la intrare și de obicei avea timp să parcurgă jumătate 
din el până când ajungea cu liftul la etajul patru. Dar, în ziua 
aceea, n-a reușit să ajungă la mijloc, pentru că era o ediţie 
înţesată cu publicitate. 

Spike tocmai plecase acasă, ceea ce era o veste bună. Ingvar 
Johansson abia venise și stătea cu nasul într-un ziar, ţinând în 
mână prima cană de cafea pe ziua aceea. Annika a luat un 
exemplar din tabloidul rival și niște cafea, apoi s-a dus în biroul 
ei fără să-l salute. 

Cele două tabloide publicaseră numele și o fotografie a 
victimei. Era un muncitor în construcții, în vârstă de treizeci și 
nouă de ani, din Farsta, pe nume Stefan Bjurling. Era căsătorit 
și avea trei copii. In ultimii cincisprezece ani lucrase pentru 
una dintre firmele contractate de Comitetul de Organizare a 
Jocurilor Olimpice de la Stockholm. Patrik stătuse de vorbă cu 
patronul firmei. 

„Ștefan era unul dintre cei mai buni șefi de echipă de la noi”, 
declarase acesta. „Era un om foarte responsabil, respecta 
întotdeauna termenele de execuţie și muncea până când totul 
era gata. Cei din echipa lui nu-și permiteau niciodată să facă 
treabă de mântuială.” Părea să fi fost un tip pe cinste: era 
simpatizat de toată lumea, avea simţul umorului și niciodată nu 
se lăsa doborât de probleme. „Era un tip extraordinar, foarte 
priceput și jovial, alături de care îţi făcea mare plăcere să 
lucrezi”, declarase un coleg al său. 

Annika era furioasă; l-a blestemat în gând pe cel care îl 
omorâse pe bietul muncitor, nenorocindu-i familia: trei copilași 
își pierduseră tatăl. Nu-și putea închipui cum ar fi reacţionat 
Kalle și Ellen dacă Thomas ar fi murit pe neașteptate. Dar oare 
ea ce-ar fi făcut? Cum reușesc oamenii să supravieţuiască după 
asemenea tragedii? 

„Şi ce sfârșit îngrozitor a avut...”, s-a gândit Annika, simțind 
că i se face rău în timp ce citea raportul preliminar al poliţiei cu 
privire la decesul muncitorului. Era foarte probabil ca bomba 
să-i fi fost legată de spate, la nivelul rinichilor. Înainte să fie 
detonată, Stefan Bjurling fusese așezat pe un scaun și legat de 


177 


mâini și de picioare, încă nu se știa ce explozibili fuseseră 
folosiţi și nici cum anume fusese detonată încărcătura, dar cel 
mai probabil era ca atentatorul să fi folosit un mecanism cu 
ceas. 

„Dumnezeule, și-a zis Annika, oare nu era mai bine să-i 
cruțăm pe cititori de toate detaliile astea?” Și l-a imaginat pe 
sărmanul muncitor stând pe scaun cu bomba legată de spate și 
străduindu-se din răsputeri să se elibereze. Oare la ce te 
gândești în astfel de momente? Îţi revezi toată viaţa în câteva 
clipe? Oare Bjurling se gândise la copiii lui? Sau la soţie? Sau 
doar la funiile cu care era legat? Atentatorul nu era doar 
nebun, ci și sadic. Annika a început să tremure imperceptibil, 
deși camera era bine încălzită de radiatoarele electrice. 

A sărit peste articolul lui Janet Ullberg în legătură cu nu știu 
ce stadion nepăzit în toiul nopţii, apoi a aruncat o privire peste 
nenumăratele reclame care umpleau ziarul; un lucru era sigur: 
lumea era plină de jucării. 

S-a dus să-și ia încă o cafea, iar la întoarcere a aruncat o 
privire în biroul fotografilor. Johan Henriksson, care lucra în 
tura de dimineaţă, citea cotidianul Svenska Dagbladet. 

— Ce crimă urâtă! i-a spus Annika, așezându-se în faţa lui, pe 
un fotoliu. 

— Mda, a spus fotograful, dând din cap. Pare un caz foarte 
dificil. N-am auzit niciodată de ceva asemănător. 

— Şi ce-ai zice dacă am da o fugă până acolo să aruncăm o 
privire? l-a întrebat Annika pe un ton șugubăţ. 

— E prea întuneric, i-a răspuns Henriksson. N-o să vedem 
nimic. 

— Așa-i, dar numai dacă stăm afară... Poate reușim totuși să 
intrăm în complex. S-o fi ridicat cordonul, cine știe... 

— Slabe șanse... Nici nu cred c-au avut timp să strângă 
rămășițele cadavrului. 

— Unde mai pui c-or să vină acolo și colegii lui de muncă... 

— Deja am stat de vorbă cu ei. 

În cele din urmă, Annika s-a săturat și s-a ridicat în picioare. 

— Las-o baltă! Va trebui să aştept un fotograf care să se 
sinchisească să-și miște curu' de pe scaun... 

— Ei... Bineînţeles că merg cu tine, i-a răspuns Henriksson, 
încercam doar să-ţi arăt că nu prea avem ce face acolo. 

Annika a tăcut preţ de câteva clipe, apoi a încercat să 


178 


zâmbească: 

— Ai dreptate. Îmi pare rău, mi-am ieșit din fire. Ultimul 
fotograf cu care am lucrat era un tip foarte comod... 

— Nicio problemă! a liniștit-o Henriksson, apoi s-a dus să-și 
ia geanta. 

Annika și-a terminat cafeaua și s-a apropiat de biroul lui 
Ingvar Johansson: 

— Ştii cumva dacă echipa de dimineață are nevoie de 
Henriksson? Sau pot să-l iau eu? Aș vrea să dau o fugă la Sätra 
Hall, să văd dacă nu cumva pot intra în complex. 

— Ziarul e deja atât de încărcat, încât echipa de dimineaţă ar 
putea primi un colţ de pagină în ediția de mâine numai dacă 
vine cu știrea că a izbucnit al Treilea Război Mondial! i-a 
explicat Johansson, închizând tabloidul rival. Ediţia pentru 
suburbii are șaisprezece pagini suplimentare și toate sunt 
ticsite cu reclame. Unde mai pui că o altă echipă a fost trimisă 
pe teren ca să pregătească un material despre ambuteiajele 
provocate de zăpadă. Habar n-am unde își închipuie c-o să le 
public materialul. 

— Ştii cum să dai de noi, i-a spus ea, apoi s-a dus să-și ia 
paltonul. 

Au plecat cu o mașină a ziarului, iar la volan s-a urcat 
Annika. Într-adevăr, drumurile erau jalnice. Când au ajuns la 
centura de vest a orașului, au văzut că mașinile nu puteau 
înainta cu mai mult de patruzeci și cinci de kilometri pe oră. 

— Mă surprinde că se pot întâmpla accidente când se merge 
cu viteza asta, a spus Henriksson. 

Vestea bună era că, în sfârșit, cerul începea să se lumineze. 
Annika a luat-o spre sud, virând pe porţiunea comună a 
şoselelor E4 și E20, iar pe acolo nu era la fel de aglomerat: 
putea să meargă cu șaizeci la oră. A virat pe strada care ducea 
spre Segeltorp și Sătraz, apoi au intrat în cartierul Bredâng. Pe 
partea dreaptă, se distingeau cu greu casele cu fațade din 
cărămidă gălbuie, iar pe stânga se vedea un șir de construcţii 
cenușii din tablă - niște depozite sau poate niște mici fabrici. 

— Cred că trebuia să faci la dreapta mai înainte, a spus 
Henriksson chiar în clipa când, prin perdeaua de fulgi, au zărit 
complexul Sătra Hall pe partea dreaptă a drumului. 

— Rahat! Ca să putem întoarce, trebuie să mergem până la 


22 Segeltorp şi Sätra: două dintre suburbiile Stockholmului. 
179 


Sätra! 

S-a înfiorat când a zărit blocurile gri ale căror ultime etaje nu 
se puteau vedea din pricina ninsorii. Fusese odată într-unul 
dintre ele, atunci când Thomas i-a cumpărat lui Kalle o 
bicicletă. Soțul ei era adeptul lucrurilor cumpărate la mâna a 
doua: ieșeai mai ieftin și, în plus, contribuiai la protecţia 
mediului. Au luat cea mai cunoscută revistă de anunţuri și au 
studiat-o pe îndelete. După ce a dat de o bicicletă care îi 
plăcea, Thomas a început să se teamă că era furată, așa că n-a 
vrut s-o cumpere până când n-a văzut cu ochii lui atât chitanţa 
din care să rezulte că fusese cumpărată, cât și pe puștiul care 
mersese cu ea. Familia copilului locuia într-unul dintre 
blocurile alea. 

— Perimetrul e încercuit de poliţie, i-a atras atenţia 
Henriksson. 

Annika nu i-a răspuns, ci a cotit repede și a mers înapoi un 
pic, după care a intrat într-o parcare pustie și a oprit între 
nămeţi. Au ieșit din mașină și s-au uitat spre construcţia din 
lemn roșcat. Părţile laterale ale clădirii erau rotunjite și o 
făceau să semene cu o farfurie zburătoare, iar acoperișul ușor 
curbat avea în centru un arc foarte înalt. 

— Ai mai fost aici? l-a întrebat pe Henriksson. 

— Nu. 

— Ia-ţi aparatele și hai să vedem dacă putem intra. 

Au mers prin zăpadă până în spatele complexului, iar din 
câte își puteau da seama, se aflau în punctul opus intrării 
principale. 

— Cred că asta e intrarea de serviciu, a spus ea, apoi s-a 
apropiat cu pași greoi de mijlocul peretelui pe care îl aveau în 
faţă. Dar ușa era încuiată. Au mers mai departe, au ocolit colțul 
clădirii, apoi și-au continuat drumul de-a lungul peretelui. Când 
au ajuns la jumătatea lui, au dat de două uși batante; Annika a 
presupus că era o ieșire de urgenţă. Prima era închisă, dar nu 
și a doua. Nu se vedea niciun cordon al poliţiei, iar Annika a 
simţit un fior de bucurie în stomac. 

— Bine aţi venit! a șoptit ea, trăgând de ușă. 

— Păi, putem să intrăm așa, pur și simplu? a întrebat-o 
Henriksson. 

— Bineînţeles! E suficient să pășești mai întâi cu dreptul, 
apoi cu stângul, și tot așa... 


180 


— Dar nu putem fi acuzaţi că am comis un delict? a întrebat 
fotograful pe un ton îngrijorat. 

— Om trăi și om vedea. Dar nu cred: e un complex sportiv 
administrat de primăria Stockholmului, așa că e deschis 
publicului larg. Unde mai pui că ușa era descuiată. Deci n-ar 
trebui să fie o problemă. 

Henriksson a intrat cu un aer neîncrezător, iar Annika a 
închis ușa în urma lor. Se aflau în mica tribună a arenei. Annika 
s-a uitat împrejur: văzută dinăuntru, era o clădire frumoasă. 
Întreaga construcţie era susținută de șapte arcuri de lemn. 
Forma de OZN se datora unui rând de geamuri montate foarte 
sus, chiar sub acoperiș. Arena adăpostea o pistă de alergare, 
iar în capătul sălii, pe dreapta, se aflau stâlpii pentru săritura 
cu prăjina și o groapă cu nisip. 

— Ia uite, niște becuri aprinse! a spus Henriksson, arătând 
cu mâna spre capătul din stânga al sălii. 

— Hai să mergem acolo! l-a îndemnat Annika. 

Au mers pe lângă perete și au ajuns aproape de ceea ce 
trebuia să fie intrarea principală. Dintr-odată au auzit niște 
hohote de plâns dintr-o încăpere aflată foarte aproape de ei. 
Henriksson s-a oprit: 

— Dumnezeule! Să știi că nu vreau să mă bag în chestia asta! 

Annika nu l-a luat în seamă, ci a mers în direcţia de unde se 
auzeau hohotele. Ușa era întredeschisă, așa că a ciocănit ușor 
în toc și a așteptat un răspuns. Dar, întrucât nu s-a auzit nimic, 
a împins ușa și a aruncat o privire înăuntru. Încăperea părea să 
fie în renovare: câteva cabluri electrice ieșeau din pereţi, în 
podea se vedea o gaură destul de mare, iar pe o masă se aflau 
câteva scânduri și o bormașină. În mijlocul harababurii se afla o 
femeie cu părul blond care stătea pe un scaun de plastic. 

— Scuzaţi-mă! a spus Annika. Sunt de la Kvällspressen. Vă 
pot ajuta cu ceva? 

Femeia a continuat să plângă de parcă n-ar fi auzit-o. 

— Vreţi să chem pe cineva să vă dea o mână de ajutor? a 
întrebat Annika. 

Dar femeia a continuat să plângă în hohote cu faţa sprijinită 
în palme. Annika n-a mai spus nimic, iar după ce a așteptat 
câteva clipe în prag, s-a întors și a dat să închidă ușa, însă chiar 
în acel moment, femeia de pe scaun a rupt tăcerea: 

— Aţi fi crezut că cineva poate fi atât de nemilos? 


181 


Annika a rămas o clipă pe loc, apoi s-a întors cu faţa spre ea: 

— Într-adevăr, pare de necrezut... 

— Mă numesc Beata Ekesj. Lucrez aici, a spus tânăra, 
ștergându-și nasul cu o bucată de hârtie igienică. 

Apoi și-a șters palmele cu o altă bucată de hârtie igienică și a 
întins mâna în faţă. Annika a dat mâna cu ea fără să stea de 
vorbă - era un gest foarte important. Încă își amintea ziua în 
care dăduse mâna pentru prima oară cu o persoană care avea 
HIV. Era o tânără care fusese infectată când născuse cel de-al 
doilea copil. I se făcuse o transfuzie la un spital de stat și, odată 
cu sângele, primise și virusul. Atingerea mâinii ei moi și calde îi 
stăruise în minte pe tot drumul până la redacţie. Altă dată îi 
fusese prezentat șeful unui club Hells Angels»: Annika îi 
întinsese mâna, iar șeful îi aruncase o privire încruntată, apoi 
își linsese palma de la încheietură până în vârful degetelor. 

— Oamenii-s proști rău de tot! îi spusese el, întinzându-i 
palma băloasă. 

Annika dăduse mâna cu el fără să ezite. Amintirea acelui 
moment i-a revenit fulgerător în minte când a dat mâna cu 
femeia de pe scaun și a simţit că încă mai avea între degete 
urme de lacrimi și muci. 

— Eu sunt Annika Bengtzon. 

— Aţi scris despre Christina Furhage, a spus Beata Ekesjo. 
Aţi scris despre ea în Kvällspressen. 

— Așa este. 

— Christina Furhage era o femeie formidabilă. Mare păcat că 
a trebuit să se prăpădească așa... 

— Da, aveţi dreptate, i-a răspuns Annika, așteptând ca tânăra 
să continue. 

Beata Ekesjd și-a suflat nasul încă o dată, apoi și-a dat părul 
bălai pe după urechi. Annika a observat că era un blond 
natural: spre deosebire de Anne Snapphane, Beata nu avea 
rădăcinile închise la culoare. Părea să aibă în jur de treizeci de 
ani; cam tot atâta avea și Annika. 

— Am cunoscut-o pe Christina, a continuat femeia cu glas 
scăzut, uitându-se la sulul de hârtie igienică pe care îl ţinea în 
poală. Am lucrat cu ea. Era modelul meu. Tocmai de aceea eo 
tragedie că a trebuit să se prăpădească așa. 

Annika începea să-și piardă răbdarea. Discuţia nu ducea 


%3 Hells Angels: club de motociclişti înfiinţat în 1948 în California. 
182 


nicăieri. 

— Credeţi în destin? a întrebat Beata Ekesjd dintr-odată, 
ridicând privirea. 

Annika a simţit că Henriksson se afla chiar în spatele ei. 

— Nu, i-a răspuns Annika. Adică nu în sensul că totul ar fi 
predestinat. Cred că ne construim destinul singuri. 

— De ce credeţi asta? a întrebat-o femeia cu interes, 
îndreptându-se de spate. A 

— Viitorul este determinat de deciziile pe care le luăm. In 
fiecare zi, facem alegeri esenţiale. Să traversez acum sau să 
aștept până când trece mașina? Dacă luăm decizia greșită, 
viaţă noastră poate lua sfârșit. Totul depinde de noi. 

— Deci, nu credeţi că există cineva care ne veghează pe toţi? 
a întrebat-o Beata cu ochii larg deschişi. 

— Adică Dumnezeu? Eu cred că vieţile noastre au un scop, 
dacă asta mă întrebaţi. Dar oricare ar fi el, nu-l putem 
cunoaște, pentru că, dacă am fi putut, l-am fi aflat deja, nu 
credeţi? 

Beata Ekesjö s-a ridicat în picioare și părea că se gândește la 
ce-i spusese Annika. Era scundă - avea cel mult un metru 
șaizeci - și suplă ca o adolescentă. 

— Dar ce faceţi aici? a întrebat-o Annika în cele din urmă. 

Femeia a oftat, apoi s-a uitat ţintă la peretele din care ieșeau 
cablurile. 

— Aici lucrez, i-a răspuns ea, clipind repede ca să-și reţină 
lacrimile. 

— Lucraţi cu Stefan Bjurling? 

Beata Ekesjö a încuviinţat din cap, iar lacrimile au început să 
i se prelingă pe obraji. 

— Nemilos, nemilos, nemilos! a șoptit ea, legănându-se ușor, 
cu faţa sprijinită în palme. 

Annika a luat sulul de hârtie igienică de pe podea, unde îl 
lăsase Beata, și a rupt o bucată destul de lungă. 

— Luaţi niște hârtie... 

Femeia s-a întors atât de brusc, încât Annika s-a dat un pas 
înapoi și l-a călcat pe Henriksson pe picior. 

— Dacă nu există destin, atunci cine a hotărât că Stefan și 
Christina trebuiau să moară? a întrebat Beata cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Un om, a răspuns Annika pe un ton calm. Amândoi au fost 


183 


omorâţi de un om. Și nu m-ar mira să fi fost aceeași persoană. 

— Eram aici când s-a produs explozia, a continuat Beata, 
întorcându-se iarăși cu spatele. I-am cerut lui Stefan să rămână 
ultimul ca să facă niște finisaje în vestiare. Asta înseamnă că-s 
vinovată? 

Annika n-a răspuns, dar s-a uitat mai cu atenţie la femeia din 
faţa ei. Nu prea se potrivea cu decorul. Despre ce tot vorbea și 
ce căuta în camera aceea? 

— Dacă nu destinul a făcut ca Stefan să se afle lângă bombă, 
atunci înseamnă că e vina mea, nu? a întrebat ea. 

— Ce vă face să credeţi că e vina dumneavoastră? a întrebat 
Annika. 

În clipa următoare, a auzit niște voci care veneau din spatele 
ei. Pe ușa principală a sălii, a intrat un polițist urmat de opt sau 
nouă muncitori. 

— Pot să vă fac o poză? a întrebat repede Henriksson. 

— Da, a spus Beata Ekesj6, aranjându-și părul. Și vreau să 
scrieţi despre mine. E important să apară în presă. Scrieţi ce 
v-am spus. 

S-a uitat ţintă în obiectiv, iar Henriksson a făcut câteva 
fotografii fără bliţ. 

— Vă mulțumim că aţi stat de vorbă cu noi, i-a spus Annika 
repede. 

A dat mâna cu ea, apoi a pornit cu pas iute spre poliţist - 
poate că știa ceva, spre deosebire de sărmana Beata, care era 
foarte dezorientată. 

Au ajuns lângă nou-veniţi chiar în momentul când aceștia se 
apropiau de pistă. Annika și Henriksson s-au prezentat imediat 
poliţistului, care era foarte furios: 

— Cum naiba aţi intrat? N-aţi văzut cordonul? 

Annika a înfruntat privirea furioasă a poliţistului și i-a spus 
pe un ton calm: 

— Poliţia a fost cam neglijentă noaptea trecută. N-aţi 
împrejmuit latura de sud a sălii și nici ieșirile de urgenţă. 

— Nu contează, că oricum vă dau afară imediat, a spus 
polițistul, apucând-o pe Annika de braţ. 

În clipa următoare, Henriksson l-a pocnit, dar nu cu pumnul, 
ci cu blițul... Ofiţerul s-a speriat și i-a dat drumul Annikăi. 

— Ce treabă aveţi aici? l-a întrebat ea, scoțându-și carneţelul 
și pixul din geantă. Puneţi întrebări, faceţi o anchetă?... 


184 


— Da! lar dumneavoastră o să plecaţi de aici imediat! 

Annika a oftat și a făcut un gest rugător, ţinând în mâini 
carneţelul și pixul. 

— Ei, haideţi! Avem nevoie unii de alţii. Daţi-ne voie să stăm 
de vorbă cinci minute cu băieţii și să le facem o fotografie aici, 
în sală, apoi o să plecăm. 

Polițistul și-a încleștat fălcile, s-a întors cu spatele, apoi și-a 
croit drum printre muncitori și s-a apropiat de ieșire. Probabil 
că se ducea să-și cheme colegul. Annika a înţeles că trebuia să 
acţioneze foarte repede. 

— Spuneti-mi, vă rog, putem să vă facem o poză de grup? a 
întrebat ea, dar muncitorii s-au dat ușor în spate, apropiindu-se 
de tribună. Imi pare rău dacă vi se pare că sunt prea insistentă, 
dar încercăm doar să ne facem treaba. E foarte important ca 
ucigașul lui Stefan să fie prins. Poate dăm și noi o mână de 
ajutor, a continuat Annika, în timp ce Henriksson îi fotografia. 
Ne pare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o. E îngrozitor 
că s-a prăpădit în felul ăsta... 

Muncitorii n-au zis nimic. 

— Aţi vrea să ne spuneţi ceva despre Stefan? a întrebat ea. 

Între timp, Henriksson aranjase muncitorii în tribună astfel 
încât toţi se uitau spre el, iar în spatele lor se vedea întreaga 
sală - avea să iasă o fotografie de efect. Dar niciunul dintre ei 
nu voia să spună nimic; toţi erau reţinuţi și serioși, iar în ochi 
nu li se vedea nicio lacrimă. Probabil că erau în stare de șoc. 

— Stefan era șeful nostru, a spus în cele din urmă un 
muncitor într-o salopetă ponosită. Era un om bun... 

Ceilalţi au murmurat în semn de aprobare. 

— Ce lucrări aveţi de executat aici? a întrebat Annika. 

— Facem reparaţii și schimbăm tot felul de chestii: sistemele 
de securitate, instalaţia electrică, ţevăria... La fel ca la celelalte 
complexuri olimpice. 

— Deci, Stefan era șeful aici? 

Muncitorii au mormăit ceva, iar cel cu salopeta ponosită a 
spus: 

— Nu chiar, el era șeful nostru direct. Şefa întregului proiect 
e blonda. 

Annika a ridicat sprâncenele a mirare: 

— Beata Ekesjo? a spus ea pe un ton surprins. Ea e șefa? 

Câţiva dintre ei au zâmbit, aruncându-și unul altuia priviri 


185 


complice: da, Beata era șefa... Chicotelile muncitorilor aduceau 
cu niște sforăituri. 

„Biata femeie”, s-a gândit Annika. „Nu cred că-i ușor să-i ţină 
în frâu pe băieţii ăștia.” 

Întrucât nu mai știa ce să zică, Annika i-a întrebat dacă o 
cunoșteau pe Christina Furhage. Când i-au auzit numele, toţi 
au încuviinţat din cap cu un aer admirativ. 

— Dumneaei era o femeie pe cinste! a spus muncitorul în 
salopetă. După capul meu, numai ea ar fi putut organiza 
Olimpiada asta. 

— De ce spuneţi asta? a întrebat Annika. 

— Mergea în vizită pe la toate șantierele și stătea de vorbă 
cu muncitorii. Nimeni nu înţelegea cum de avea atâta timp 
pentru chestiile astea, dar insista să se întâlnească cu toată 
lumea și să afle cum merg lucrările. 

Muncitorul cu salopetă a tăcut, iar Annika a căzut pe 
gânduri, lovind ușor carneţelul cu pixul. 

— Astăzi o să munciţi? 

— O să stăm de vorbă cu polițiștii, dar cred că dup-aia 
mergem acasă. Și o să păstrăm un minut de reculegere pentru 
Stefan, a spus același muncitor. 

Polițistul care plecase s-a întors cu doi colegi. Tustrei păreau 
foarte nervoși și veneau glonţ spre micul grup din sală. 

— Mulţumesc mult! le-a șoptit Annika muncitorilor, luând de 
jos geanta lui Henriksson. 

Apoi s-a întors brusc și a pornit cu pas iute pe lângă perete, 
apropiindu-se de ieșirea de urgenţă. În urma ei, venea în fugă 
fotograful. 

— Hei! a strigat unul dintre polițiști. 

— Mii de mulțumiri! Gata, nu vă mai deranjăm! i-a răspuns 
Annika, făcându-i semn cu mâna, dar fără să încetinească 
pasul. 

A ţinut ușa deschisă până a ieșit Henriksson, apoi a trântit-o 
cu putere. 

În drum spre redacţie, fotograful, care se așezase tot pe 
scaunul din dreapta, n-a scos nicio vorbă. Încă ningea, dar deja 
se luminase de-a binelea. Traficul era și mai intens, pentru că 
oamenii ieșiseră la cumpărături. Mai erau trei zile până la 
Crăciun. 

— Ce faci de Crăciun? l-a întrebat ea, ca să rupă tăcerea. 


— Ai de gând să folosești ceva din ce-am aflat? i-a răspuns 
Henriksson. 

Annika s-a uitat la el cu un aer surprins: 

— De ce mă întrebi? 

— Păi, poţi să publici chestiile astea, dat fiind că n-am intrat 
acolo tocmai legal? 

Annika a oftat: 

— Am să stau de vorbă cu Schyman și am să-i explic ce s-a 
întâmplat. Cred c-o să publicăm o fotografie cu muncitorii, iar 
sub ea o să pomenim minutul de reculegere păstrat în 
amintirea lui Stefan Bjurling - cam atâta o să scriem despre ei. 
În articolul alăturat, o să citez ce-au zis polițiștii: că urmează 
să-i interogheze pe muncitori, că ancheta își urmează cursul 
etc. Deci, cam asta o să publicăm. 

— Dar despre femeia aia o să publicăm ceva? 

Annika și-a mușcat buza: 

— Nu, era prea răvășită. N-avea nimic interesant de spus. E 
ca și când nici nu ne-am fi întâlnit cu ea. N-a făcut decât să 
îndruge câteva prostii despre destin. 

— N-am auzit tot ce-a zis. A vorbit despre rău și despre 
vinovăţie încă de la început? 

Annika și-a scărpinat nasul: 

— Mda, cam așa... Tocmai de-aia n-o să public nimic din ce 
mi-a spus. În momentul exploziei, se afla în clădire, dar nu are 
nimic de spus despre ce s-a întâmplat. Ai auzit-o și tu. Nu vreau 
să-i apară numele în ziar, chiar dacă și-ar dori asta. Nu cred că 
e în stare să hotărască ce e bine pentru ea. 

— Dar ai spus că noi suntem cei care decid dacă scriem sau 
nu despre cineva, i-a răspuns Henriksson. 

— Așa-i, dar tot noi stabilim dacă o persoană are mintea 
suficient de limpede cât să înţeleagă cine suntem și ce spunem. 
Femeia aia era prea răvășită, așa că n-o să apară în ziar. Dar 
pot să scriu că șefa de lucrări se afla în clădire atunci când s-a 
produs explozia, că este foarte afectată de ce s-a întâmplat și 
că se simte vinovată pentru moartea lui Stefan. Dar cred că 
n-ar trebui să publicăm numele și fotografia ei. 

Au parcurs restul drumului până la redacţie în liniște. Annika 
l-a lăsat pe Henriksson în faţa intrării principale, apoi a dus 
mașina în parcarea supraetajată. 


187 


Bertil Milander stătea în fața televizorului din splendida sa 
bibliotecă în stil Art Nouveau, simţindu-și în tâmple bătăile 
inimii. Sângele îi curgea încetișor prin vene, iar șuierul 
respirației sale umplea camera. Simţea că mai avea un pic și 
adormea. Sonorul televizorului era redus la un murmur discret 
care, din când în când, îi ajungea la urechi, acoperind 
zgomotele propriului trup. Pe ecranul televizorului se vedeau 
niște femei care stăteau de vorbă și râdeau, dar Bertil nu auzea 
ce spuneau. La intervale regulate, pe ecran apăreau câteva 
steaguri în dreptul cărora erau afișate numere de telefon și 
diferite monede naţionale. Nu înţelegea despre ce era vorba. 
Sedativele înceţoșau totul în jurul său. Din când în când, Bertil 
izbucnea în plâns. „Christina...”, murmura el, apoi lacrimile îi 
umpleau ochii. 

În cele din urmă, l-a luat somnul, dar, la scurtă vreme după 
aceea s-a trezit: a recunoscut un miros despre care știa că 
anunţa un mare pericol. Semnalul de alarmă i se întipărise atât 
de adânc în minte, încât reușise să-l trezească în ciuda 
somnului indus de sedative. Bertil s-a ridicat cu mari eforturi 
de pe canapeaua de piele. Era un pic ameţit din pricina 
tensiunii scăzute. În cele din urmă, a reușit să se ridice în 
picioare. Se ţinea de speteaza canapelei și încerca să-și dea 
seama de unde venea mirosul. Din sufragerie... A pornit cu pași 
mici, sprijinindu-se de bibliotecă, iar în cele din urmă tensiunea 
i-a revenit la normal. 

Fiica lui stătea ghemuită în faţa sobei de teracotă și tocmai 
punea pe foc o bucată dreptunghiulară de hârtie. 

— Ce faci? a întrebat-o Bertil Milander cu un aer dezorientat. 

Era o sobă veche, care nu trăgea bine, așa că o parte din fum 
intrase în cameră. 

— Fac curăţenie, i-a răspuns Lena. 

Bertil s-a apropiat de sobă și s-a așezat lângă ea, pe podea. 

— Faci focul? a întrebat-o el pe un ton precaut. 

Lena i-a aruncat o privire: 

— De data asta, fac focul în sobă, nu pe parchet. 

— De ce? 

Lena Milander se uita ţintă la flăcările care, în scurtă vreme, 
s-au stins. Apoi a luat o nouă foaie și a aruncat-o în sobă, iar 
focul a împresurat-o cu nesaţ. Preţ de câteva clipe, a rămas 
nemișcată în flăcări, iar apoi s-a răsucit și a dispărut: ochii 


188 


surâzători ai Christinei Furhage dispăruseră pentru totdeauna. 

— Nu vrei să păstrezi câteva lucruri care să-ţi amintească de 
mama? a întrebat Bertil. 

— O să-mi amintesc tot timpul de ea, i-a răspuns Lena. Apoi a 
rupt alte trei pagini din album și le-a azvârlit în foc. 

e 

Când Annika a trecut pe lângă ea, Eva-Britt Qvist i-a aruncat 
o privire. Annika a salutat-o prietenos, dar Eva-Britt i-a tăiat 
macaroana. 

— Te-ai și întors de la conferința de presă? a întrebat ea pe 
un ton triumfător. 

Annika și-a dat seama că Eva-Britt voia să fie întrebată: 
„Care conferinţă?”, ceea ce i-ar fi oferit secretarei prilejul de a 
arăta că ea era cea care se ocupa de toate problemele de la 
Investigaţii. 

— N-am fost la conferinţă, i-a răspuns ea, cu un zâmbet larg, 
apoi a intrat în birou și a închis ușa. 

„lar acuma n-ai decât să te întrebi pe unde am fost”, s-a 
gândit Annika. 

Apoi a sunat-o pe Berit pe mobil, dar i-a răspuns căsuţa 
vocală; întotdeauna își ţinea mobilul pe fundul genţii și 
niciodată nu reușea să dea de el la timp. Annika a așteptat 
treizeci de secunde și a sunat-o încă o dată. De data asta, Berit 
i-a răspuns imediat. 

— Sunt la o conferință de presă organizată la sediul poliţiei, 
i-a spus reportera. Nu erai în redacţie, așa că l-am luat cu mine 
pe Ulf Olsson. 

„Mulţumesc, draga mea!”, și-a spus Annika. 

— Ai aflat ceva? 

— Da, niște chestii interesante, i-a răspuns Berit. Revin cu un 
telefon mai târziu. 

După ce-a închis, Annika s-a sprijinit pe spetează, punându-și 
picioarele pe birou. A găsit o ciocolată pe jumătate topită în 
suportul pentru pixuri de pe dulăpior și a rupt-o în bucăţi. 
Zahărul din ea se cristalizase, dar încă era comestibilă. 

Se tot gândea la un lucru pe care n-ar fi îndrăznit să-l spună 
cu voce tare în redacţie: legătura dintre cele două crime și 
Jocurile Olimpice era extrem de slabă. Poate că era vorba de 
două crime săvârșite de doi indivizi diferiţi din motive 
personale. Cu greu s-ar fi putut spune că Sätra Hall era o arenă 


189 


olimpică. Dar, cu siguranţă, Christina Furhage și Stefan 
Bjurling aveau multe în comun. Desigur, legătura dintre ei 
putea fi și Olimpiada, însă nu neapărat. Undeva, în trecutul lor, 
exista ceva ce îi lega de o persoană care, în cele din urmă, îi 
omorâse pe amândoi. Annika nu avea niciun dubiu în privinţa 
asta. Banii, dragostea, sexul, puterea, invidia, nedreptatea, 
familia, prietenii, vecinii, școala, grădinița, mijloacele de 
transport - vieţile lor s-ar fi putut intersecta într-o mie de 
feluri. Chiar în dimineaţa aceea, întâlnise cel puţin zece oameni 
care îi cunoscuseră atât pe Stefan Bjurling, cât și pe Christina 
Furhage. Nici nu era nevoie ca aceștia doi să se cunoască 
personal. 

Annika și-a sunat sursa. Când i-a auzit vocea, polițistul a scos 
un oftat prelung: 

— Credeam că noi doi nu mai avem nimic de discutat. 

— Ai dreptate, dar gândește-te că poliţia nu-i într-o situaţie 
de invidiat... Iți place dezbaterea asta despre securitatea 
arenelor olimpice? „Hei, e cineva înăuntru?”, l-a imitat ea pe 
reporterul pe care îl auzise în dimineaţa aceea la radio. 

Polițistul a oftat încă o dată, iar Annika a așteptat. 

— Nu mai pot sta de vorbă acum, a zis el. 

— Bine, i-a răspuns Annika repede. Știu că ești ocupat, îmi 
închipui că poliţia caută de zor legături între Stefan Bjurling și 
Christina Furhage. Poate că deja aţi găsit una pertinentă... Îmi 
poţi spune câţi dintre cei care aveau acces la codurile de 
securitate îl cunoșteau pe Stefan? 

— Acuma încercăm să răspundem la întrebările cu privire la 
securitatea arenelor... 

— Nu prea cred, i-a răspuns Annika. Din câte îmi pot da 
seama, poliția e foarte încântată că centrul de interes nu mai 
este ancheta, ci dezbaterea cu privire la securitate. 

— S-o crezi tu! i-a răspuns polițistul. La urma urmelor, 
securitatea a fost întotdeauna cea mai mare responsabilitate a 
poliţiei. 

— Nu mă refer la întreaga poliţie, ci la tine și la cei câţiva 
colegi ai tăi care se ocupă de crimele astea două. Voi trebuie să 
faceţi toată treaba. Dacă reușiţi, atunci toată dezbaterea asta 
se termină. 

— Dacă reușim?... 

— Mă rog, când o să reușiţi... Tocmai de-aia cred c-ar fi bine 


190 


să reluăm legătura. Nu ne putem ajuta reciproc dacă nu 
comunicăm. Trebuie să stăm de vorbă și de acum înainte. 

— Ah, deci asta făceai azi-dimineaţă la Sätra Hall? 
Comunicai? 

La naiba! Deci, tărășenia îi ajunsese la urechi. 

— Da, între altele..., i-a răspuns ea. 

— Trebuie să închid. 

Annika a tras aer în piept și i-a spus: 

— Christina Furhage a mai avut un copil... Un băiat. 

— Ştiu! Pa! 

Deci, încă era supărat. Annika a pus receptorul în furcă și, 
imediat după aceea, Berit a intrat în birou. 

— Ce vreme urâtă! a spus reportera, scuturându-și fulgii de 
zăpadă din păr. 

— Au arestat pe cineva? a întrebat-o Annika pe un ton 
glumet, oferindu-i o bucată de ciocolată. 

Reportera s-a uitat la ea cu un aer circumspect și a refuzat-o. 

— Nu, dar poliția crede că e vorba de aceeași persoană și 
susține că atentatele nu reprezintă o ameninţare la adresa 
Olimpiadei. 

— Şi pe ce se bazează? 

Berit și-a scos carneţelul și a început să-l răsfoiască: 

— Cică niciunul dintre cei implicaţi în organizarea Jocurilor 
nu a primit vreo ameninţare. De asemenea, nu au fost primite 
ameninţări care să vizeze vreun complex olimpic. Toate 
amenințările despre care se știe în prezent erau personale și nu 
aveau nicio legătură cu arenele sau evenimentele olimpice. 

— Înseamnă că se referă la ameninţarea pe care a primit-o 
Furhage... Dar a fost ameninţat și Stefan Bjurling? 

— Sper să aflu în după-amiaza asta: urmează să stau de 
vorbă cu soţia lui. 

Annika a ridicat sprâncenele a mirare: 

— Serios? A fost de acord? 

— Da, n-a avut nimic împotrivă. Să văd ce pot afla de la ea. 
Poate că e prea răvășită ca să ne spună chestii pe care să le 
putem publica... 

— Oricum, e bine că te întâlnești cu ea. Altceva? 

Berit și-a răsfoit carneţelul. 

— În curând, or să primească rezultatele preliminare ale 
analizei la care a fost supus explozibilul de la primul atac. E 


191 


posibil ca, în jurul prânzului, să fie dat publicităţii un comunicat 
de presă. Sperau ca rezultatele să le parvină înaintea 
conferinţei, dar cică a apărut o problemă la laboratorul din 
Londra. 

— Dar de ce au trimis explozibilul la Londra? a întrebat 
Annika. 

Berit a zâmbit: 

— Pentru că echipamentul de la Linköping era stricat - 
simplu ca bună ziua... 

— Au spus cumva de ce nu iau în calcul ipoteza teroristă? 

— Nu. 

— Ştii ce cred? a întrebat Annika. Eu cred că mai au un pic și 
dau de urma criminalului. 

— Dar știi cumva pe cine suspectează? 

— Nu. 

Berit s-a ridicat în picioare: 

— Mi s-a făcut foame. Mergem să mâncăm? 

Au plecat împreună la bufet. Berit a comandat lazane, iar 
Annika, salată cu pui. Când le-a sosit mâncarea, a intrat și 
Patrik. Avea părul vâlvoi și părea că dormise în hainele cu care 
era îmbrăcat. 

— Bună dimineaţa! l-a întâmpinat Annika. Ai făcut o treabă 
excelentă azi-noapte! Cum ai reușit să faci rost de declaraţiile 
colegilor de muncă ai lui Bjurling? 

Tânărul reporter a zâmbit cu un aer stânjenit și a spus: 

— Pur și simplu, i-am sunat acasă și... i-am trezit din somn. 

Annika a zâmbit și ea. Apoi au stat de vorbă cu toţii despre 
isteria de Crăciun, despre cadouri și despre neajunsurile iernii. 
Berit cumpărase toate cadourile înaintea lunii decembrie, însă 
Patrik și Annika nici măcar nu începuseră cumpărăturile. 

— Mă gândeam că azi aș putea da o raită prin magazine, a 
spus Annika. 

— Eu o să cumpăr bomboane de ciocolată pentru mama chiar 
din aeroport, a spus Patrik. 

Avea să-și petreacă zilele de Crăciun alături de părinţii săi, în 
Smâlandz. lar pe Berit aveau s-o viziteze copiii: avea o fiică în 
Statele Unite și un fiu în Malmö. 

— În ultima vreme am muncit pe rupte. Ce-ar fi să ne 
organizăm treaba în așa fel încât în următoarele câteva zile, să 


24 Småland: localitate din sudul Suediei. 
192 


avem niscaiva timp liber? a sugerat Annika. 

— Ar fi mișto! a spus Patrik. Dacă aș fi liber joi, aș putea să 
plec cu avionul mai devreme. 

— lar mie mi-ar plăcea să fac puţină curăţenie mâine; Yvonne 
vine cu familia exact joi. 

— Perfect! a spus Annika. Azi o să plec devreme, iar joi, și 
mai devreme... 

Apoi au plecat tustrei spre biroul Annikăi ca să treacă în 
revistă treburile pe care le mai aveau de făcut. Patrik s-a dus să 
ia un exemplar din tabloidul rival. 

Annika și Berit și-au ocupat locurile obișnuite: Berit pe 
canapea, iar Annika, pe scaunul ei, cu picioarele pe birou. 
Câteva clipe mai târziu, Patrik a dat buzna în birou ca un 
uragan. 

— Au primit rezultatul analizelor! Au aflat cu ce explozibil a 
fost aruncată în aer Furhage! a spus el, fluturând comunicatul 
de presă al poliţiei. 

— Aha! Și ce zice? a întrebat Berit. 

Patrik a citit în tăcere preţ de câteva secunde. 

— Explozia a fost provocată de dinamită..., a spus el cu un 
aer dezamăgit. 

— Ce fel de dinamită? a întrebat Annika și a încercat să-i ia 
din mână comunicatul. 

Dar Patrik nu i l-a dat: 

— Ei, ai răbdare! Uite ce zice: „A fost finalizată analiza 
explozibililor folosiţi la Stadionul Victoria din Stockholm, la ora 
3:17, pe data de... bla-bla, când a fost ucisă Christina Furhage, 
șeful COJOS. Substanţa folosită este un amestec explozibil 
gelatinos ce conţine nitroglicerină și nitroglicol. Această 
substanță este comercializată sub numele de Minex și se 
găsește pe piaţă în forme și dimensiuni variate. Se estimează că 
încărcătura în cauză avea aproximativ douăzeci și cinci de 
kilograme și era alcătuită din cincisprezece bare de explozibil 
înfășurate în plastic, având dimensiunile de 50x550 de 
milimetri...” 

— Douăzeci și cinci de kilograme? O grămadă de explozibil! a 
spus Annika. 

— Unde mai pui că încărcătura a fost amplasată la înălțime, 
într-o tribună, a adăugat Berit. Nu mă miră că detunătura s-a 
auzit până în Insula de Sud. 


193 


Patrik le-a cerut să fie atente și a continuat: 

— „Barele folosite au fost fabricate în Polonia, cândva în 
ultimii trei ani. Este vorba despre un explozibil puternic, cu 
densitate mare și viteză de detonare ridicată. Este moale, are 
un miros slab și o sensibilitate scăzută...” Ce dracu' înseamnă 
chestia asta? 

— E o chestie din care reiese că e un explozibil sigur, a 
răspuns Berit. 

— De unde știi? a întrebat-o Annika pe un ton admirativ. 

Berit a ridicat din umeri: 

— Dezleg multe integrame... 

— „Dezvoltă o cantitate mare de energie, volumul gazului 
rezultat în urma detonaţiei fiind puţin mai mare decât media. 
Are o putere cu 115 % mai mare decât azotatul de amoniu și o 
densitate de 1,45 grame pe centimetru cub. Viteza detonațţiei 
este de 5 500-6 000 de metri pe secundă.” 

— Iar asta ce înseamnă? a întrebat Annika. 

— Nu te pripi, i-a spus Patrik. Sunt doar niște date tehnice. 
Acum urmează partea importantă: „Minex este una dintre cele 
mai folosite mărci de explozibil din Suedia, în ultimii trei ani, 
distribuitorul din Nora» a vândut acest explozibil pentru mai 
mult de o sută de proiecte din domeniul construcțiilor, inclusiv 
unor proiecte olimpice. Până în prezent, nu s-a putut identifica 
lotul din care face parte explozibilul de la Stadionul Victoria”. 

— Vasăzică era dinamită folosită în construcţii, a spus Berit. 

— Dar ce se construiește cu dinamită? a întrebat Annika. 

— Are mai multe întrebuinţări pe șantiere. O folosești ca să 
pregătești terenul unde urmează să se construiască o stradă, 
de exemplu. În exploatările miniere de suprafaţă, e bună ca să 
transformi roca în pietriș. Tot cu ajutorul dinamitei netezești 
terenul pentru o casă... Când am construit un nou bazin de 
colectare a reziduurile menajere pentru casa de la ţară, am 
chemat un specialist în explozibili. Ce mai, sunt folosiţi zi de zi. 

— Da, ai dreptate, și-a amintit Annika. Când s-a construit 
complexul rezidenţial de lângă noi, au folosit explozibil în draci! 

— Încă ceva, a continuat Patrik. „Explozia a fost declanșată 
cu ajutorul unui detonator electric. Dispozitivul de aprindere a 
fost un temporizator conectat la o baterie de mașină.” 

Patrik a pus comunicatul pe birou și s-a uitat la cele două 


25 Nora: localitate din sudul Suediei. 
194 


colege: 

— Vasăzică e limpede că totul a fost premeditat. 

Preţ de câteva clipe, au tăcut cu toţii, încercând să asimileze 
informaţiile pe care le aflaseră. Apoi Annika și-a dat jos 
picioarele de pe birou, scuturând ușor capul. 

— Chestia asta îmi dă fiori, a spus ea. Hai să vedem cine ce 
face. Berit, tu te ocupi de familia victimei, iar tu, Patrik, de 
rezultatele analizei și de ancheta poliţiei. 

Cei doi reporteri au încuviințat din cap, iar Annika a 
continuat: 

— Am scris un articol despre muncitorii care au venit la locul 
de muncă și au ţinut un minut de reculegere pentru Stefan. De 
aici o să reiasă cât de afectaţi sunt de moartea prietenului și 
colegului lor. 

— Dar cum a fost acolo? a întrebat Berit. 

— Păi, mai întâi am dat peste o femeie care plângea întruna. 
A debitat o grămadă de chestii despre vină, pedeapsă și rău - a 
fost un episod destul de ciudat. N-am de gând să scriu despre 
ea, pentru că nu mi s-ar părea corect să-i public numele și 
fotografia în ziar. 

— Sunt de acord cu tine, a spus Berit. 

— Nu mai avem niciun subiect? Sigur n-am uitat nimic? Cei 
doi reporteri au asigurat-o cu un gest al capului că, într-adevăr, 
acelea erau toate subiectele pentru a doua zi, apoi s-au dus la 
computerele și telefoanele lor. Annika și-a pus articolul pe 
server, apoi și-a luat paltonul și a plecat. Era abia unu și 
jumătate, dar nu avea de gând să mai rămână în redacţie. 

e 

Annika a pornit către stația de autobuz. Încă ningea, dar, 
pentru că temperatura era de aproximativ zero grade, fulgii se 
transformau în mâzgă cenușie imediat ce ajungeau pe trotuar. 
Insă în unele locuri zăpada reușise să se depună: panta cu 
gazon din fața Ambasadei Rusiei era acoperită cu un strat de 
un alb imaculat. 

Când a ajuns în staţie, s-a lăsat cu toată greutatea pe banca 
aflată la adăpost. Nu mai era nimeni pe bancă și s-a gândit că 
autobuzul tocmai trecuse. Unde mai pui că avea pantalonii uzi 
de la un petic de zăpadă sau poate de la o baltă... S-a ridicat un 
pic și a văzut că, de fapt, se așezase pe o mănușă. 

De Crăciun, aveau să rămână în oraș. Părinţii lui Thomas 


195 


urmau să le facă o vizită și să rămână cu ei în noaptea de Ajun. 
Annika abia dacă mai păstra legătura cu familia ei. Tatăl ei 
murise, iar maică-sa încă locuia în Hälleforsnäs, orășelul în 
care Annika își petrecuse întreaga copilărie. Sora ei se stabilise 
în Flen, o localitate învecinată, și era casieră cu jumătate de 
normă la un supermarket. Se vedeau foarte rar, dar Annika nu-i 
ducea dorul. In afară de copilăria petrecută în acea mică 
localitate industrială, nu aveau mare lucru în comun. Uneori, 
Annika se întreba dacă într-adevăr copilăriseră împreună, 
pentru că amintirile lor din Hălleforsnăs erau foarte diferite. 

Autobuzul era aproape gol. Annika a luat loc pe un scaun din 
spate și a coborât în centru, în staţia din piaţa Hotorget. A 
intrat în magazinul PUB și a cumpărat jucării de 3 218 coroane, 
pe care le-a plătit cu cardul Visa, încercând să se consoleze cu 
gândul că avea să primească drept bonus câteva puncte. Lui 
Thomas i-a cumpărat o cămașă și o carte de bucate dedicată 
sosurilor, iar mamei lui, un fular de lână. Rămânea ca Thomas 
să cumpere ceva pentru tatăl lui, care se aștepta să primească 
o sticlă de coniac. A ajuns acasă la ora două și jumătate. După 
ce-a ezitat câteva clipe, a ascuns cadourile în fundul cămăruţei 
în care era amenajat șifonierul. E drept că folosise 
ascunzătoarea aceea și cu un an înainte, iar Kalle o 
descoperise, dar nu se simţea în stare să caute alta. 

A ieșit iarăși în zloată și a cedat impulsului de a intra în 
magazinul de antichităţi aflat în apropiere. Aveau o colecţie 
impresionantă de bijuterii cu strasuri, coliere și cercei enormi, 
aidoma celor ai starurilor de cinema din anii patruzeci. Ín cele 
din urmă, a cumpărat pentru Anne Snapphane o broșa clasică, 
suflată cu aur și împodobită cu granate. Domnul elegant din 
spatele tejghelei i-a înfășurat-o în hârtie aurie, apoi a legat 
pacheţelul cu o panglică lucioasă de culoare albastră. 

Când a ajuns la creșă, Ellen și Kalle s-au bucurat grozav și 
s-au repezit spre ea. Sentimentul de vinovăţie i s-a înfipt în 
inimă ca un cuţit: o mamă adevărată ar fi trebuit să-și ia copiii 
de la creșă în fiecare zi. 

S-au dus la un supermarket și au cumpărat martipan, frişcă, 
melasă, migdale măcinate, aluat pentru turtă dulce și ciocolată 
de menaj. Cei doi copii se agitau ca niște păsărele: 

— Ce gătim, mami? Haide, spune-ne! Azi o să mâncăm 
bomboane, mami? 


196 


Annika a izbucnit în râs și i-a îmbrățișat pe amândoi în timp 
ce stăteau la coadă. 

— Da, o să facem bomboane acasă! O să ne distrăm de 
minune! 

— Mie îmi plac ciocolăţelele în formă de pisică! a spus Kalle. 

Când au ajuns acasă, Annika le-a pus copiilor câte un șorţ de 
bucătărie și, hotărâtă să ignore consecinţele, i-a lăsat să facă ce 
vor. Mai întâi, a pus ciocolata de menaj în cuptorul cu 
microunde, iar după ce s-a topit, au scufundat în ea cocoloașele 
de marțipan. Cele câteva cocoloașe care au supravieţuit erau 
toate destul de urâte. Soacră-sa cu siguranţă urma să strâmbe 
din nas când avea să le vadă, dar copiii se distrau pe cinste - 
mai ales Kalle -, iar acesta era lucrul cel mai important. Annika 
voia să facă și caramele, dar și-a dat seama că amestecul avea 
să fie prea fierbinte, iar copiii ar fi putut să se frigă, așa că s-a 
răzgândit. În schimb, a pornit cuptorul și a scos coca pentru 
turtă dulce. Ellen era în al nouălea cer: întindea coca și o tăia 
în tot felul de forme, mâncând șuviţele care rămâneau între ele. 
A înfulecat atât de multă cocă, încât abia mai putea să se miște. 
Au făcut destule forme cât să umple două tăvi; unde mai pui că 
arătau destul de bine. 

— Bravo! Sunteţi foarte pricepuţi! le-a spus ea copiilor. A 
ieșit foarte bună! 

Kalle, care era foarte încântat de laudele Annikăi, a mâncat 
un biscuit și a băut un pahar cu lapte, chiar dacă era și el sătul. 

După aceea, Annika a dus copiii în sufragerie, i-a așezat pe 
canapea și le-a pus o casetă video, iar ea a făcut curăţenie în 
bucătărie, ceea ce i-a luat cam trei sferturi de oră. S-a alăturat 
copiilor când filmul ajunsese la episodul cel mai îngrozitor: 
scena în care tatăl lui Simba moare. Mai era destul de mult din 
Regele leu, așa că a profitat de ocazie și a sunat-o pe Anne 
Snapphane, care locuia împreună cu fetiţa ei la ultimul etaj al 
unei case din Lidingö. Miranda - așa o chema pe fiica ei - 
stătea cu tatăl ei o săptămână din două. 

— N-am avut suficientă energie cât să încep porcăriile de 
Crăciun, a oftat Anne. Cum se face că tu reușești întotdeauna, 
iar eu, niciodată? 

Annika a auzit în fundal muzica din Cocoșatul de la Notre 
Dame. Vasăzică și ei urmăreau producții Disney. 

— Eu sunt cea care nu reușește să facă față treburilor 


197 


casnice, a spus Annika. Întotdeauna casa ta arată impecabil. 
Ori de câte ori vin în vizită la tine, mă copleșesc sentimentele 
de vinovăţie... 

— Secretul este menajera Tonia din Polonia, i-a răspuns 
Anne. În rest, totul bine? 

Annika a oftat: 

— Am probleme la serviciu cu o gașcă de indivizi care fac tot 
posibilul ca să mă sape. i 

— E al dracului de nasol când ajungi șef. In primele șase luni 
după ce am devenit producătoare TV, am crezut c-am să mor. 
Mă enervam zi de zi. Întotdeauna se găsește câte un nenorocit 
ranchiunos care vrea să-ţi facă viața amară. 

Annika și-a mușcat buza: 

— Uneori mă întreb dacă merită să mă agit. Ar trebui să fac 
prăjituri cu copiii și să-i ţin în braţe când se dau filme de groază 
la televizor... 

— Ai înnebuni într-o săptămână, a spus Anne. 

— Ştiu, dar, până la urmă, copiii sunt cei mai importanți. 
Christina Furhage, femeia care a fost omorâtă, a avut un fiu 
care a murit la cinci ani. N-a reușit niciodată să depășească 
trauma asta. Chiar crezi că munca și succesul pot șterge o 
amintire ca asta? Cum să-ţi revii după așa ceva? 

— Îngrozitor..., a spus Anne. Dar cum a murit? 

— Avea melanom malign. Altfel zis, cancer de piele. O chestie 
foarte groaznică! 

— Ia stai niţel, dragă!... Câţi ani zici că avea băieţelul? 

— Cinci. Aceeași vârstă ca băiatul meu. 

— Și a murit din pricina unui melanom malign? Cine ţi-a zis? 
Așa ceva e imposibil! 

Annika era dezorientată: 

— Cum adică? 

— Nu putea să moară de melanom malign dacă avea doar 
cinci ani. E pur și simplu imposibil! 

— De ce? a întrebat Annika pe un ton nedumerit. 

— Adu-ţi aminte că am discutat despre chestia asta. Ştii că, 
în urmă cu ceva vreme, mi-am scos toate aluniţele. Nu mai am 
absolut niciuna. În perioada aia, am citit mult despre cancerul 
de piele. Deci, îţi închipui că aș putea să mă înșel în privinţa 
asta? Glumești, Annie... 

Annika era din ce în ce mai nedumerită. Oare nu înţelesese 


198 


ce-i spusese Helena Starke? 

— Împrospătează-mi memoria. De ce n-ar fi putut avea 
melanom malign? a întrebat ea. 

— Pentru că melanomul malign, adică ăla care poate fi fatal, 
nu apare niciodată înainte de pubertate. Mă rog, e posibil ca 
băieţelul să fi ajuns la pubertate foarte repede. Chestia asta se 
numește... 

Annika își frământa creierii. Anne Snapphane sigur avea 
dreptate. Era o ipohondră în toată regula: avusese toate bolile. 
Fusese dusă cu salvarea de nenumărate ori la secţia de urgenţe 
a spitalului Danderyd; unde mai pui că se dusese pe picioarele 
ei la secţiile de urgenţă ale multor spitale din Stockholm, fie 
private, fie de stat. Ştia totul despre toate formele de cancer, 
știa diferenţele dintre simptomele sclerozei multiple și cele ale 
amiloidozei. Anne Snapphane nu avea cum să greșească. Așa că 
Helena Starke sau se înșelase, sau minţise. 

— Ei, Annika! Mă mai auzi? 

— Scuză-mă, dar trebuie să plec. Vorbim mai încolo. 

Annika a pus receptorul în furcă și a simţit fiori reci pe șira 
spinării. Era limpede că aflase un lucru esenţial. Fiul Christinei 
Furhage nu murise din pricina unui melanom malign. Poate că 
murise din altă cauză: o altă boală, un accident... sau poate 
fusese omorât. Sau poate că nici nu murise. Poate că încă era 
în viaţă. 

S-a ridicat și a început să se plimbe prin bucătărie, simțind 
că inima îi bate cu putere. La naiba! Simţise că era ceva putred 
în povestea cu băieţelul Christinei! Apoi a rămas înlemnită. 
Sursa ei din poliţie! Ştia că şefa COJOS avusese un fiu - îi 
spusese chiar înainte să închidă telefonul. Deci poliția urmărea 
pista asta! Da, da, asta era! 

— Mami, s-a terminat filmul, s-a auzit din sufragerie. Apoi cei 
doi copii au intrat pe rând în bucătărie, mai întâi Kalle, apoi 
Ellen. Când i-a văzut, Annika a hotărât să-și ia gândul de la 
Christina Furhage. 

— V-a plăcut? Vă e foame? Nu, nu vă mai dau turtă dulce. 
Vreţi paste? Sau poate o pizza? 

A sunat la pizzeria La Solo, care se afla peste drum, și a 
comandat o capriciosa, o pizza cu carne de vită și usturoi și un 
calzone cu carne de porc. Annika știa că Thomas avea să fie 
nemulțumit de acest meniu, dar ce putea să facă? Dacă voia 


199 


iarăși carne de elan la tigaie, ar fi trebuit să vină acasă la două 
după-amiaza, ca să și-o gătească singur. 
e 

Evert Danielsson a ieșit de pe strada Sollentuna și a intrat în 
service-ul de pe Helenelund, unde mecanicii își făceau treaba 
cum trebuie și unde îţi puteai spăla mașina singur. Mergea 
acolo o dată pe săptămână ca să-și curețe mașina. Secretara îi 
făcuse o rezervare de trei ore pentru șapte seara. Nu era 
neapărat nevoie să-ţi faci rezervare, dar nu voia să riște, pentru 
că putea fi dificil să-ţi bagi mașina în service timp de trei ore, 
dacă nu dădeai un telefon din timp. 

Mai întâi, a intrat în magazin ca să-și cumpere cele 
trebuincioase: un spray cu substanță degresantă, un detergent 
pentru mașină, două cutii de ceară Turtle și o pereche de 
mănuși. A plătit la casă 31,5 coroane pentru spray, 29,5 
coroane pentru detergent și 188 de coroane pentru ceară. O 
oră în service costa 64 de coroane pentru clienţii fideli. Una 
peste alta, întreaga seară în service avea să-l coste mai puţin 
de 500 de coroane. Evert Danielsson i-a zâmbit fetei de la 
tejghea și a plătit cu cardul de serviciu. 

A ieșit din magazin, și-a parcat mașina în locul lui preferat și 
a scos din portbagaj un scaun pliant și un casetofon portabil cu 
CD-player pe care l-a așezat pe o bancă. Apoi a scos și un CD 
cu arii din câteva opere celebre: Aida, Flautul fermecat, 
Carmen și Madama Butterily. 

În timp ce Regina Nopţii? cânta în fa diez major, trei octave 
peste do minor, Danielsson s-a apucat să-și spele mașina. 
Stratul de noroi, nisip și gheaţă se desprindea de pe caroserie 
și se prelingea spre gura de scurgere sub forma unor pârâiașe. 
Apoi și-a dat toată mașina cu spray degresant, iar în timp ce 
aștepta ca substanţa să-și facă efectul, s-a așezat pe scaunul 
pliant și a ascultat o arie din Traviata. Nu întotdeauna asculta 
operă când venea la spălătorie; uneori punea R&B - Muddy 
Waters sau Hank Williams -, iar din când în când se aventura 
pe tărâmul muzicii pop: Rebecka Törnqvist sau Eva Dahlgren. 

Și-a lăsat gândurile să zburde o vreme, dar, în scurt timp, 
mintea i s-a oprit la subiectul care, în momentul acela, 
reprezenta centrul existenţei sale: cariera. Își petrecuse 
întreaga zi încercând să-și închipuie ce slujbă avea să 


2 Regina Nopţii: personaj din Flautul fermecat de Mozart. 
200 


primească și să-și stabilească priorităţile. Într-un fel, dispariţia 
Christinei era o ușurare pentru el. Poate că cel care o aruncase 
în aer făcuse un mare serviciu pentru toată lumea. 

Când s-a terminat aria din Traviata, a schimbat CD-ul: a pus 
niște muzică pentru pian de Eric Satie. Notele melancolice au 
umplut service-ul, iar Danielsson a înhăţat furtunul și a început 
să-și spele mașina. Nu se dădea în vânt după spălatul mașinii. 
Cel mai mult îi plăcea să ungă caroseria cu ceară, apoi s-o 
lustruiască până căpăta luciu. In cele din urmă, și-a trecut 
mâna peste plafonul mașinii, având certitudinea că totul avea 
să se termine cu bine. 

e 

Thomas a dus copiii la culcare la șapte și jumătate, după ce 
Annika le citise o poveste despre o fetiță care merge la creșă și 
mama ei. La un moment dat, mama fetiţei le-a spus 
îngrijitoarelor de la creșă că are un șef căruia nimeni nu-i dă 
ascultare și tuturor li s-a părut foarte amuzant. 

— În ziua de azi, poţi să te iei de șefi peste tot, chiar și în 
cărţile pentru copii, a spus Annika. 

— Cam așa e, a încuviinţat Thomas, deschizând ziarul la 
paginile dedicate afacerilor. 

— Ia uită-te la chestia asta, a continuat Annika, arătându-i o 
revistă pentru femei. Trebuie să răspunzi la niște întrebări ca 
să afli cum îţi merge în viaţa profesională. De exemplu, la 
întrebarea numărul paisprezece - „Cum este șeful tău?” -, 
variantele de răspuns sunt: slab, incompetent, arogant, inutil 
sau nepoliticos. Ca să vezi care-i atitudinea generală faţă de 
șefi. Și fii atent, pe pagina următoare sunt sfaturi pentru cine 
vrea să ajungă șef. Morala e că aceia care ajung șefi sunt niște 
dobitoci, dar că toţi angajaţii vor să ajungă șefi într-o bună zi. 
Ei bine, nu-i deloc așa! 

— Bineînţeles că nu-i așa, i-a răspuns Thomas, dând pagina. 

— Dar întreaga societate se sprijină pe miturile astea! 

— Ai uitat că înainte le găseai mereu defecte șefilor tăi? 

Annika a pus revista în poală și i-a aruncat lui Thomas o 
privire plină de reproș: 

— Păi, despre fiecare dintre ei puteai spune fără să greșești 
că era omul nepotrivit la locul nepotrivit. 

— Vezi...? a spus Thomas, continuând să citească ziarul. 
Annika a căzut pe gânduri în timp ce la televizor se difuza 


201 


buletinul meteo. Prezentatorul spunea că, în ajun, toată ţara 
avea să fie acoperită de zăpadă, dar că, în prima zi de Crăciun, 
era probabil să plouă pe coasta de vest. 

— ie ţi-a fost destul de greu la serviciu până ai dobândit un 
post bun, nu-i așa? a întrebat Annika. 

Thomas a pus ziarul deoparte, a luat telecomanda și a stins 
televizorul, apoi a întins braţele spre Annika: 

— Vino-ncoace, iubito! 

Fără zgomotul televizorului, camera s-a cufundat într-o 
tăcere desăvârșită. Annika s-a ridicat de pe fotoliu și s-a așezat 
de canapea, sprijinindu-și spatele de pieptul lui Thomas și 
ridicându-și picioarele pe măsuţa pentru cafea. Thomas a 
strâns-o în braţe, i-a mângâiat umerii, apoi i-a sărutat ușor 
ceafa și adâncitura de deasupra uneia dintre clavicule. Annika 
a simţit furnicături în pântece și s-a gândit că poate le 
rămăsese suficientă energie cât să facă dragoste. 

Dar, chiar în momentul acela, i-a sunat mobilul: melodia 
stridentă a umplut sufrageria. 

— Nu răspunde! i-a spus Thomas, mușcându-i ușor lobul 
urechii. 

Dar nu mai era nimic de făcut: Annikăi deja îi pierise cheful, 
așa că s-a ridicat în capul oaselor. 

— Vreau doar să văd cine e, a șoptit ea, apoi a dat fuga spre 
geantă. 

— Cred c-ar trebui să schimbi melodia de la telefon... Chiar, 
ce e? a întrebat-o Thomas. 

Annika nu avea numărul în memorie, dar a hotărât imediat 
c-ar fi mai bine să răspundă. 

— Annika Bengtzon? Bună seara, sunt Beata Ekesjo. Ne-am 
întâlnit azi-dimineaţă la Sätra Hall. Mi-aţi spus că pot să vă 
sun... 

Annika a înjurat în gând cărțile de vizită pe care le dădea te 
miri cui. 

— Da, nicio problemă, a spus ea repede. Despre ce-i vorba? 

— Mi-aţi putea spune ce-o să scrieţi despre mine în ziarul de 
mâine? 

— De ce? a întrebat Annika, așezându-se pe scaunul din hol. 

— Pur și simplu, sunt curioasă. E important ca tot ce apare în 
ziar să fie cât mai aproape de adevăr. 

Annika a oftat. 


— Fiţi mai explicită, vă rog, a spus ea, uitându-se la ceas. 

— Aș putea să vă povestesc mai multe despre mine însămi, 
despre cum îmi desfășor activitatea și alte lucruri de genul 
ăsta. Am o casă foarte primitoare... Dacă vreţi, puteţi să-mi 
faceţi o vizită. 

Annika a auzit că Thomas a pornit iarăși televizorul. 

— Deocamdată, nu cred că e nevoie. Vă daţi seama că ziarul 
nostru dispune de un spaţiu limitat, așa că n-o să publicăm ce 
ne-aţi spus. 

A urmat o tăcere de câteva secunde. 

— Vreţi să spuneţi că n-o să publicaţi nimic despre mine? 

— În ediţia de mâine, nu. 

— Dar... aţi stat de vorbă cu mine! lar colegul 
dumneavoastră mi-a făcut o fotografie. 

— Vorbim cu o mulţime de oameni, dar nu publicăm tot, a 
lămurit-o Annika, încercând din răsputeri să aibă un ton cât 
mai amabil. Vă mulțumesc încă o dată că aţi stat de vorbă cu 
noi azi-dimineaţă, dar n-o să publicăm nimic din conversaţia pe 
care am avut-o. 

De data aceasta, liniștea care a urmat a fost și mai lungă. 

— Aș fi vrut să scrieţi ce v-am zis de dimineaţă, a adăugat 
femeia, cu glas scăzut. 

— Îmi pare rău. 

Beata Ekesjo a oftat: 

— Bine, mulțumesc oricum. 

— Și eu vă mulțumesc. La revedere, a spus Annika, apoi a 
închis. 

S-a întors repede în sufragerie și s-a așezat pe canapea, 
lângă Thomas, apoi i-a luat telecomanda din mână și a stins 
televizorul. 

— Unde rămăsesem? a întrebat ea. 

— Cine era? 

— O femeie pe care am întâlnit-o azi-dimineaţă. E cam de 
vârsta mea. E niţel cam debusolată. E şefă de lucrări la Sätra 
Hall. 

— Cred că nu-i e ușor, a spus Thomas. Cel puţin așa spun 
statisticile: femeile tinere care lucrează în medii predominant 
masculine o duc cel mai greu. 

— Serios? Chestia asta a fost stabilită statistic? a întrebat 
Annika, prefăcându-se foarte serioasă. 


203 


— Da, deșteapto! a ripostat Thomas. Am aflat dintr-un raport 
pe care l-am primit de curând. Statisticile arată că, pe piaţa 
muncii, cel mai greu o duc femeile care se angajează în posturi 
ocupate de obicei de bărbaţi. Sunt agresate și amenințate 
destul de frecvent; unde mai pui că sunt victimele hărțuirilor 
sexuale mult mai des decât alte femei. Un studiu realizat la 
Facultatea de Marină Civilă din cadrul Institutului Politehnic 
din Chalmers arată că patru din cinci candidate au fost supuse 
hărțuirilor sexuale, a turuit Thomas. 

— Şi cum de-ai ţinut minte detaliile astea? l-a întrebat 
Annika. 

Thomas i-a zâmbit: 

— La fel cum ţii tu minte detaliile pe care ţi le dă colega ta, 
Berit Hamrin... Sunt și alte exemple: armata, să zicem. Multe 
femei aleg să iasă din armată, deși s-au înrolat din proprie 
inițiativă; unul dintre cele mai frecvente motive este că au 
probleme cu colegii de sex masculin. Femeile care ajung în 
posturi de conducere au o sănătate mai șubredă decât celelalte, 
mai ales dacă sunt înțepate de colegi... 

— Cred că ar fi bine să scriu ceva despre chestia asta, a spus 
Annika, dând să se ridice de pe canapea. 

— Da, ar fi bine, dar nu chiar acuma, pentru că mai întâi am 
să-ţi fac un masaj. Haide, jos puloverul! Așa... Și acuma 
scoatem și ăsta... 

Annika s-a împotrivit puţin când Thomas i-a dat jos sutienul: 

— Să nu ne vadă vecinii, a spus ea. 

Thomas s-a ridicat în picioare și a stins becul. Camera nu mai 
era luminată decât de felinarele de pe trotuar, care se legănau 
ușor în bătaia vântului. Ningea în continuare cu fulgi enormi. 
Annika a întins mâinile și l-a tras pe Thomas lângă ea. Totul se 
petrecea pe îndelete: stăteau pe canapea și se dezbrăcau fără 
nicio grabă. 

— Mă înnebunești, a șoptit Thomas. 

Apoi s-au întins pe podea și au făcut dragoste, mai întâi 
într-un ritm lent, apoi din ce în ce mai iute și mai zgomotos. 
Annika a scos un țipăt când a ajuns la orgasm. La fel și Thomas, 
dar al său a fost un pic mai discret. După aceea, Thomas a adus 
o pătură și s-au întins amândoi pe canapea, ţinându-se în braţe. 
Epuizaţi și relaxaţi, stăteau în întuneric, ascultând zgomotele 
orașului. Un autobuz a oprit într-o staţie, prin perete se auzea 


204 


televizorul vecinului, iar cineva ţipa și înjura pe stradă. 

— Doamne, abia aștept să-mi iau câteva zile libere! a spus 
Annika. 

Thomas a sărutat-o: 

— Eşti cea mai tare! 


MINCIUNA 


Am știut încă de la început. Lumea era o scenă, concepută 
pentru a mă induce în eroare, iar oamenii din jur făceau parte 
dintr-o mare piesă. Scopul acestei puneri în scenă era ca eu să 
cred că totul era real: pământul, pădurea, câmpiile, tractorul 
fermierului, satul, magazinul din centru și poștașul. Pentru 
mine, lumea de dincolo de dealul Furu era un decor destul de 
neclar. Ascultam cu atenție vocile oamenilor ca să surprind o 
intonatie falsă și asteptam ca actorii să se dea de gol. Ori de 
câte ori ieseam dintr-o cameră, mă întorceam Chiar când 
ajungeam în prag ca să-i văd pe cei dinăuntru exact așa cum 
erau, însă nu reuseam niciodată. Iarna, obișnuiam să mă cațăr 
pe mormanul de zăpadă de lângă fereastra sufrageriei ca să 
arunc o privire înăuntru: când nu eram de față, toți își dădeau 
jos măștile și se odihneau cu capul în palme. Abia atunci 
reuseam să-i surprind discutând cu glas scăzut, cât se poate de 
sincer: erau intimi și sinceri, vorbindu-și fără niciun artificiu. 
Când intram în casă, toți trebuiau să reintre în trupurile lor 
incomode - erau niște corpuri care nu li se potriveau, cu fețe 
Chinuite și glasuri false. 

Cu siguranță că totul urma să fie dat în vileag în ziua când 
aveam să împlinesc zece ani. În dimineaţa aceea, toți aveau să 
vină la mine purtându-și adevăratele lor trupuri, ca să mă 
îmbrace în straie albe. Chipurile lor aveau să fie calme și 
sincere. Urmau să mă poarte în mijlocul unei procesiuni până la 
șopronul din pădurea de peste drum. La intrarea în șopron, 
avea să mă aștepte Directorul, care urma să mă ia de mână și 
să mă ducă în împărăția Cunoasterii. Avea să-mi explice totul. 

Uneori, reuseam să ajung la vechiul șopron. Nu-mi aduc 
aminte câţi ani aveam pe atunci, dar știu sigur că picioarele imi 
erau tare scurte, că pantalonii de lână îmi zgâriau pielea și că 
mergeam greu din pricina pantalonilor groși, făcuți din 
material impermeabil. Odată, am rămas în zăpadă până la brâu. 

Trebuia să mergi mult prin pădure ca să ajungi la șopronul 
aflat în mijlocul unei fânețe unde de mult nu mai dăduse nimeni 
cu coasa. Văzute din depărtare, printre crengile copacilor, 
bârnele cenușii din care erau construiți pereții păreau de 
argint. Acoperișul se dărâmase, iar unul dintre căpriorii 

206 


șarpantei rămăsese în picioare ca un semn care arăta cerul. 

Ca să ajung la ușă, ocoleam șopronul, trecându-mi mâna 
peste grinzile aspre. Pragul era destul de înalt și îmi era greu 
să sar peste el. 

Înăuntru, timpul rămăsese în loc: firele de praf pluteau 
domol în lumina soarelui. Pereţii groși creau un spațiu unde mă 
simțeam la adăpost, dar, în același timp, acoperișul dărâmat 
prin care se vedea cerul dădea șopronului un aer ameninţător. 
Scândurile podelei începuseră să se rupă, așa că trebuia să 
pășesc cu multă grijă. 

Știam că acolo, sub podea, se afla intrarea în scenă. Undeva, 
sub scândurile putrede, se afla Adevărul. Intr-o zi, mi-am luat 
inima în dinți și m-am vârât sub podea, ca să caut calea spre 
lumină. Dar n-am găsit decât fân și șobolani morți. 


Miercuri, 22 decembrie 


Era rândul Annikăi să-i ducă pe copii la creșă, așa că, după 
ce-a plecat Thomas, a mai rămas puţin în pat. Nu mai era mult 
până la Ajunul Crăciunului: doar două zile. Era uimitor cât de 
ușor își recăpăta Annika forţa și curajul de care avea nevoie ca 
să dea piept cu lumea. Umblase o oră prin oraș, gătise turtă 
dulce cu copiii, apoi făcuse amor cu Thomas, iar acum era gata 
să înfrunte din nou păsările de pradă. De multă vreme nu mai 
avusese parte de o noapte întreagă fără copii în pat, dar acum 
se treziseră și au dat buzna în dormitor. I-a urcat pe amândoi în 
pat și s-au zbenguit tustrei atât de mult, încât au plecat cu 
întârziere la creșă. Ellen inventase „jocul perișoarei”; tot ce 
trebuia să faci era să gâdili degetele cuiva și să strigi: 
„Perișoare! Perișoare!” Lui Kalle îi plăcea să se joace de-a 
avionul: Annika stătea pe spate cu picioarele ridicate, iar el i se 
așeza cu burta pe tălpi, ţinând mâinile întinse. Din când în 
când, avionul se prăbușea în strigătele de bucurie ale lui Kalle. 
La sfârșit, au construit o căsuţă din perne, plapumă și pijamaua 
lui Thomas. Apoi s-au dus în bucătărie, și-au mâncat în grabă 
iaurtul cu căpșune și fulgii cu miere și au pregătit câteva 
sendvișuri pentru prânz. Până la urmă, au ajuns la creșă la 
timp, iar Annika și-a luat la revedere de la copii în grabă. 

Încă ningea. Zăpada fleșcăită și cenușie se strânsese pe 
marginea drumului. De când Consiliul Municipal fusese 


207 


împărțit în consilii mai mici, pe străzile Stockholmu-lui nu mai 
vedeai niciun utilaj de deszăpezit. Annika și-ar fi dorit să aibă 
suficient timp și energie ca să se implice mai mult în politica 
orașului. 

A avut noroc: n-a trebuit să aștepte mult autobuzul. Când a 
ajuns la serviciu, a luat ziarul din standul de la intrare, apoi a 
urcat în lift. A intrat în redacţie și a văzut că tocmai veniseră 
poștașii; când l-a văzut pe unul dintre ei ţinând în mână un 
ditamai teancul de scrisori, s-a simţit foarte recunoscătoare 
față de Schyman. li fusese mult mai ușor de când Eva-Britt 
Qvist începuse să se ocupe de corespondenţă. 

In drum spre biroul ei, a luat un exemplar din tabloidul rival 
și un pahar de cafea. Eva-Britt era la locul ei și a întâmpinat-o 
cu un „Bună!” destul de posac. Altfel zis, totul era în parametri 
normali... 

Berit pregătise un material extraordinar despre soţia lui 
Stefan Bjurling. Fusese tipărit pe paginile de mijloc și era 
însoţit de o singură poză: doamna Bjurling și cei trei copii ai ei 
stăteau pe o canapea în casa lor dintr-o suburbie a 
Stockholmului. Titlul era: „Viața trebuie să meargă mai 
departe”. Soţia șefului de echipă era o femeie de treizeci și 
șapte de ani pe nume Eva; avea aerul unui om calm și serios. 
Copiii - de unsprezece, opt și șase ani - priveau în obiectiv cu 
ochii larg deschiși. 

„Pe lumea asta, spunea Eva în articol, răul ia multe înfățișări. 
Ar fi o prostie să ne închipuim că Suedia e scutită de tragedii 
numai pentru că nu am mai avut un război din 1809. Violenţa 
răsare acolo unde te aștepți mai puţin.” Când o sunase poliţia 
să-i spună că îi murise soţul, Eva era în bucătărie și făcea 
clătite. „Nu te poţi lăsa doborâtă când ai trei copii de crescut. 
Trebuie să fim puternici și să ne continuăm viaţa.” 

Annika s-a uitat îndelung la fotografie. O încerca sentimentul 
că ceva era putred. Nu cumva femeia aceea era prea calmă și 
prea serioasă? De ce nu se citeau pe chipul ei durerea și 
deznădejdea? În fine, articolul era bine scris, iar poza îl 
completa de minune. Ce mai încolo-încoace, avea în faţă un 
material bun, așa că a izgonit sentimentul că ceva nu era în 
regulă. 

Ca de obicei, Patrik se achitase foarte bine de sarcina lui: 
pregătise un material bine documentat despre ancheta poliţiei 


208 


și despre analiza tehnică a explozibilului. Poliţia încă susţinea 
ipoteza că cele două atentate fuseseră comise de aceeași 
persoană, deși explozibilii folosiți nu erau identici. „Cea de-a 
doua explozie a fost considerabil mai redusă”, declarase 
ofițerul de presă. „Rezultatele preliminare ale analizelor de 
laborator sugerează că fie s-a folosit un explozibil diferit, fie că 
bomba a fost confecţionată în mod diferit.” 

La următoarea ședință a conducerii, avea să propună ca lui 
Patrik să i se facă un contract pe termen nelimitat. 

Articolul ei despre muncitorii de la Sätra Hall, însoţit de 
fotografia lui Johan Henriksson, ocupa o pagină întreagă. leșise 
un material bunicel. 

Apoi a sărit peste celelalte pagini în care se vorbea despre 
atentate și s-a oprit la secțiunea „Femeile și știința”, care în 
redacţie era botezată: „Baba și mitraliera”. Ei bine, în ziua 
aceea, secțiunea „Baba și mitraliera” fusese umplută cu 
ajutorul unui truc de succes: cineva spicuise câteva chestii de 
efect dintr-un volum de pseudo-psihologie apărut recent în 
Statele Unite, apoi le ilustrase cu câteva exemple de suedeze 
celebre și ieșise un material pe cinste. Titlul cărţii era: Femeia 
perfectă şi fusese scrisă de o femeie cu două nume de familie 
(deci și-l păstrase pe cel dinainte de căsătorie) și cu un nas 
foarte subţire pe care era limpede că-l obținuse după ce 
îndepărtase prin chirurgie plastică jumătate din nasul iniţial. 
Materialul era însoţit nu doar de o mică fotografie a autoarei, ci 
și de o fotografie de mari dimensiuni a Christinei Furhage. 
Cititorilor li se spunea că era vorba de o carte care IN SFARȘIT 
oferea tuturor femeilor șansa de a deveni FEMEI PERFECTE. 
Lângă acest articol fusese publicat unul mai mic, în care era 
prezentată pe scurt viața Christinei Furhage. Annika și-a dat 
seama că, încetul cu încetul, prindea contur mitul fostei șefe a 
COJOS. În articolaș se spunea că Furhage reușise în toate. 
Avea o carieră excepţională, o casă frumoasă, o căsătorie 
fericită și o fată înzestrată, în plus, se îngrijea foarte bine: avea 
un trup subţire și mlădios care o făcea să pară cu cincisprezece 
ani mai tânără. Annika avea un gust amar în gură și nu era 
numai de la cafeaua care se răcise de-a binelea. Nu era deloc 
așa cum scria în ziar: de prima căsătorie a Christinei se alesese 
praful, primul ei copil murise sau dispăruse cine știe cum, cel 
de-al doilea copil era piroman, iar ea însăși sfârșise prin a fi 


209 


făcută terci pe un stadion gol de către cineva care o ura. Așa 
stăteau lucrurile în realitate, în plus, Annika ar fi putut să jure 
că persoana care o aruncase în aer pe Furhage îl ura și pe 
Stefan Bjurling. 

A dat să iasă din birou ca să-și ia încă un pahar de cafea, dar 
a sunat telefonul și s-a întors. 

— Haideţi să ne întâlnim, i-a spus bărbatul de la celălalt 
capăt al firului. Am să vă spun tot. 

Bărbatul plângea. Era Evert Danielsson. Annika și-a pus în 
geantă un pix și un carneţel, apoi a chemat un taxi. 

e 

Helena Starke s-a trezit pe podeaua bucătăriei. La început, 
nu și-a dat seama unde se afla. Parcă ar fi avut o bucată de 
șmirghel în loc de limbă. Îi era frig și o durea un șold. Pielea 
feţei i se iritase de la atâta plâns. 

A făcut eforturi uriașe ca să se ridice în capul oaselor și s-a 
rezemat cu spatele de un bufet. Privea fulgii de zăpadă prin 
fereastra murdară. Respira foarte greu, făcând mari eforturi să 
tragă aer în plămâni. Și plămânii păreau să-i fie făcuţi din 
șmirghel - nu era o fumătoare înrăită. „Ce ciudat!, și-a spus ea. 
Parcă aș începe o viaţă nouă. Am capul gol, cerul e luminos, iar 
inima îmi bate liniștit. Mai jos de atât n-am cum să ajung.” 

A simţit că o cuprinde un sentiment de liniște profundă. A 
rămas multă vreme pe podeaua din bucătărie, privind cum se 
îngroașă stratul de zăpadă de pe pervaz. Amintiri răzlețe din 
ultimele zile i se perindau prin minte ca niște fantome cenușii. 
S-a gândit că ar fi trebuit să-i fie foame. Nici nu-și amintea de 
când nu mai mâncase, în ultimele zile, nu pusese în gură decât 
niște apă și o bere. 

În timpul discuţiei pe care o avusese luni cu reportera 
simţise că-i dispăruseră toate reţinerile. Pentru prima oară în 
viața ei, Helena Starke simţise o durere autentică și foarte 
intensă. Orele scurse de atunci o ajutaseră să-și dea seama că 
iubea pe cineva - tot pentru prima oară în viaţa ei. De-a lungul 
orelor nesfârșite ale nopţii dinainte, dobândise convingerea că 
era capabilă să iubească, ceea ce i-a întețit durerea. lubise pe 
cineva, iar persoana aceea murise. Dezorientarea și 
sentimentul că pierduse persoana pe care o iubise dăduseră 
naștere milei de sine, pe care a înţeles că trebuia să înveţe s-o 
accepte. Era o văduvă în doliu ca oricare alta, cu singura 


210 


diferenţă că nu avea să primească înţelegerea și sprijinul celor 
din jur. Sentimentele de compasiune erau rezervate doar celor 
care aveau o relaţie heterosexuală, pentru că aceasta era o 
instituţie socială acceptată. 

S-a străduit din răsputeri să se ridice în picioare. Trupul îi 
era înţepenit. Stătuse pe scaun în bucătărie, fumând ţigară de 
la ţigară. Spre dimineaţă, simţise că nu mai poate sta în capul 
oaselor pe scaun, așa că se întinsese pe podea, iar în cele din 
urmă adormise. 

A luat un pahar de pe bufet, l-a clătit, apoi l-a umplut cu apă 
și a luat o gură. A simţit o durere în stomac. Și-a amintit ce-i 
spunea Christina, iar vocea ei i-a răsunat în minte: Trebuie să 
mănânci, Helena. Trebuie să ai grijă de tine. 

Ştia că fusese importantă pentru Christina, poate cea mai 
importantă persoană din viața ei. Dar Helena îi cunoștea și 
partea întunecată, așa că nu-și făcea nicio iluzie cu privire la 
locul pe care îl ocupa de fapt în viaţa ei: oamenii pur și simplu 
nu erau importanţi pentru Christina. 

A deschis frigiderul și - mare minune! - a găsit o cutie de 
iaurt care ieșise din garanţie doar de două zile. A luat o 
linguriţă, s-a așezat la masă și s-a pus pe mâncat. Era un iaurt 
cu aromă de vanilie, preferatul ei. S-a uitat la zloata de afară; 
era o vreme foarte urâtă. Pe strada din fața blocului, traficul 
era la fel de intens ca de obicei. Oare cum de-l putea suporta zi 
de zi? Dar, dintr-odată, și-a dat seama că nu mai era nevoită 
să-l îndure. Merita mai mult! Avea o grămadă de bani în bancă 
și putea merge oriunde în lume. A pus lingurița pe masă și a 
adunat cu degetul ce rămăsese pe fundul cutiei. Sosise timpul 
să meargă mai departe. 

e 

Restaurantul Sorbet se afla la etajul opt al fostei fabrici de 
becuri din docul Hammarby. În meniu aveau mâncare suedeză 
și indiană. Patronii nu erau foarte stricţi în privinţa orarului: 
l-au primit pe Evert Danielsson și l-au servit cu o cafea, deși 
mai erau cincisprezece minute până la ora de deschidere. 

Annika l-a găsit pe fostul șef al Secretariatului la o masă din 
partea dreaptă a sălii, în spatele unui paravan din nuiele. Era 
foarte palid. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Annika, așezându-se în faţa 
lui. 


211 


Şi-a dat jos fularul, mănușile, geanta și paltonul, apoi le-a pus 
pe scaunul de lângă ea. Evert Danielsson stătea cu capul 
plecat. Ca de obicei, se ţinea cu mâinile de masă. 

— M-au minţit, a spus el cu un glas stins. 

— Cine? 

Danielsson a ridicat privirea: 

— Cei din consiliu. 

— În legătură cu ce? 

Fostul șef al Secretariatului a izbucnit în plâns. 

— Consiliul director. Hans Bjâllra. M-au minţit cu toţii. Mi-au 
spus c-o să primesc un nou post, că acuma, după ce-a murit 
Christina, am să mă ocup de chestiuni mai concrete. Dar m-au 
minţit! 

Annika s-a uitat în jur, simțindu-se un pic jenată. Nu avea 
timp să facă pe dădaca pentru birocraţii îndureraţi. 

— Bine, iar acuma povestiţi-mi ce s-a întâmplat, i-a spus ea 
pe un ton destul de brutal. 

Efectul a fost cel scontat: Danielsson și-a redobândit 
stăpânirea de sine. 

— Hans Bjâllra, șeful consiliului director, mi-a promis că o să 
am un cuvânt de spus în alegerea noului meu post, dar n-o să 
fie deloc așa. Azi-dimineaţă, când am ajuns la birou, am găsit o 
scrisoare care îmi fusese trimisă în zori... 

A tăcut și a plecat capul, fixându-și privirea asupra mâinilor. 

— Şi...? a întrebat Annika. 

— În ea scrie că trebuie să eliberez biroul până la prânz. 
COJOS nu intenţionează să se mai folosească de serviciile mele, 
drept urmare nu e nevoie să rămân la dispoziţia organizaţiei și 
sunt liber să-mi caut de lucru în altă parte. Suma 
compensatorie urmează să-mi fie virată pe 27 decembrie. 

— Mai exact, cât? 

— Cinci salarii anuale. 

— Vai, îmi pare rău..., a spus Annika pe un ton ironic. 

— Da, e îngrozitor... Și în timp ce stăteam pe scaun și citeam 
scrisoarea, a intrat în birou un tip de la serviciul administrativ. 
Nici măcar nu s-a sinchisit să ciocane, ci a intrat pur și simplu. 
Mi-a zis c-a venit după chei. 

— Dar v-au spus că trebuie să eliberaţi biroul până la prânz, 
nu? 

— A venit după cheile de la mașină! Mi-au luat mașina! 


Danielsson și-a sprijinit capul pe masă și a izbucnit în plâns. 
Annika i se uita în creștet. Părul lui era un pic sârmos, ca și 
cum ar fi fost uscat cu foehnul și dat cu fixativ. A observat că 
începuse să i se rărească. 

— Aţi putea folosi o parte din bani ca să vă cumpăraţi o nouă 
mașină, i-a sugerat Annika. 

Dar, chiar în timp ce i-o spunea, și-a dat seama că nu avea 
niciun rost. Nu-i poţi spune cuiva căruia i-a murit câinele că 
poate să-și ia altul. 

Danielsson și-a suflat nasul, apoi și-a dres glasul: 

— Nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să păstrez 
tăcerea. Christina a murit, deci nu-i pot face niciun rău. 

Annika și-a scos pixul și carneţelul. 

— Despre ce voiaţi să stăm de vorbă? l-a întrebat ea. 

Evert Danielsson s-a uitat la ea cu aerul unui om vlăguit: 

— Ştiu totul despre Christina. N-a fost candidata favorită 
pentru postul de șef al COJOS. Și nici măcar pentru cel de șefă 
a campaniei care a adus Olimpiada la Stockholm. Toată lumea 
considera că alte persoane - mai ales bărbaţi - s-ar fi achitat 
mai bine de sarcinile astea. 

— Cum aţi cunoscut-o pe Christina? 

— După cum probabil știți, și-a început cariera în domeniul 
bancar. Am cunoscut-o în urmă cu unsprezece ani, pe vremea 
când eram directorul administrativ al băncii unde ea lucra ca 
director executiv adjunct. Era detestată de către subordonați; 
lumea o considera dură și nedreaptă. Într-adevăr, era dură, dar 
nu nedreaptă: întotdeauna lua decizii în mod nepărtinitor. Nu 
dădea cu tine de pământ decât dacă greșeai. Dar îi plăceau 
execuțiile publice, așa că oamenilor le era teamă ca nu cumva 
să calce pe bec. Se prea poate ca modul ăsta de a proceda să fi 
dus la creșterea profitului, dar avea efecte devastatoare asupra 
mediului de lucru din bancă. La un moment dat, sindicatul a 
venit cu ideea de a-i da un vot de blam, și credeţi-mă, chestia 
asta se întâmplă rar într-o bancă. Dar Christina a suprimat 
inițiativa din fașă: reprezentanţii sindicali care veniseră cu 
ideea și-au dat demisia în aceeași zi. Nu știu cum a reușit să 
scape de ei, dar cert e că, după aceea, n-a mai venit nimeni cu 
asemenea idei... 

Ospătarul i-a adus Annikăi o cafea și i-a umplut din nou 
ceașca lui Evert Danielsson. Annika a avut impresia că-l văzuse 


213 


într-o reclamă la un card de credit. Avea o bună memorie a 
chipurilor, așa că probabil nu se înșela. Când aveau nevoie de 
figuranțţi, televiziunile care își aveau sediul în clădire foloseau 
de multe ori oamenii cei mai la îndemână. 

— Dar cum reușea să-și păstreze postul, din moment ce 
angajaţii o urau în halul ăsta? a întrebat Annika după ce a 
plecat ospătarul. 

— Şi eu mi-am pus întrebarea asta. Când am ajuns eu acolo, 
Christina se afla în postul ăla de zece ani. De-a lungul timpului, 
directorul executiv s-a tot schimbat, dar nu s-a pus niciodată 
problema ca ea să plece. Nu putea fi îndepărtată din post, dar 
nici nu avansa. 

— De ce nu? a întrebat Annika. 

— Habar n-am. Poate că era vorba de discriminare sexuală. 
Sau poate că celor din consiliul director le era teamă de ce-ar fi 
putut face dacă îi dădeau și mai multă putere. Probabil că-și 
dăduseră seama de ce era în stare. 

Evert Danielsson și-a pus un cubuleţ de zahăr în ceașcă și a 
început să amestece cu lingurița, iar Annika a trebuit să 
aștepte până când s-a topit. 

— Dar cred că, până la urmă, Christina și-a dat seama că nu 
avea să fie promovată, iar când Stockholmul a hotărât să-și 
depună candidatura pentru organizarea Jocurilor Olimpice de 
vară, a făcut în așa fel încât banca să fie unul dintre sponsorii 
principali. Cred că avea tot planul în cap încă de atunci. 

— Ce plan? 

— Să preia controlul asupra Jocurilor. S-a implicat foarte 
mult în pregătirea candidaturii încă de la început. A tras niște 
sfori și a reușit să obțină un concediu fără plată pe termen 
nelimitat, ca să pună la punct dosarul de candidatură în calitate 
de șef al Olimpiadei. Nu s-a făcut mare vâlvă în jurul numirii ei, 
pentru că era vorba despre o persoană fără notorietate pusă 
într-un post nu foarte important. Primea un salariu mic, mult 
mai mic decât cel de la bancă. Tocmai de aceea numele grele 
din lumea afacerilor n-au fost interesate de chestia asta. Și nici 
nu era un post cu ajutorul căruia să înaintezi în carieră. Poate 
vă mai amintiţi că, în perioada aceea, oamenii nu prea erau 
încântați de Olimpiadă și că s-a inițiat o dezbatere publică pe 
marginea acestui subiect. Multă lume era împotriva organizării 
Jocurilor la Stockholm. Cea care a atras atenţia publică asupra 


214 


acestei candidaturi a fost Christina. 

— Toată lumea spune că a făcut o treabă excelentă, a 
intervenit Annika. 

— Ah, da! a spus Danielsson pe un ton ambiguu. Se pricepea 
de minune să facă lobby și să ascundă costurile acestor 
manevre în tot felul de bugete. Schimbarea opiniei publice cu 
privire la Jocurile Olimpice a fost cea mai scumpă campanie de 
relaţii publice organizată vreodată în Suedia. 

— În presă n-a apărut nimic despre chestia asta, i-a răspuns 
ea pe un ton neîncrezător. 

— Bineînţeles că nu. Christina n-ar fi permis niciodată ca 
lucrurile de genul ăsta să ajungă în presă. 

Annika a făcut câteva însemnări în carneţel, gândindu-se la 
ce aflase de la fostul șef al Secretariatului. 

— Probabil că vă întrebaţi dacă pot dovedi toate astea, a spus 
Danielsson zâmbind. Și dacă nu cumva am fost și eu implicat în 
manevrele despre care v-am spus. Ei bine, da, și eu sunt mânjit. 
Când Christina a renunţat la postul de director executiv adjunct 
ca să se ocupe de campania în favoarea Olimpiadei, eu am 
rămas la bancă și am preluat câteva dintre sarcinile ei - mai 
ales chestiuni administrative minore. lar slujba în cadrul 
Secretariatului am obținut-o în mod cu totul întâmplător. 

Danielsson s-a sprijinit pe spetează, cu aerul că acum era mai 
în largul său. 

— După ce candidatura Stockholmului a fost acceptată, 
situația s-a schimbat foarte mult. Postul de şef al COJOS a 
devenit mult mai important. Toată lumea era de acord că 
trebuia încredinţat unei persoane competente și experimentate 
din mediul privat. 

— Au fost luaţi în calcul mai mulţi candidaţi, a spus Annika. 
Și toţi erau bărbați. 

— Așa-i. Dar cel mai important dintre toţi era un candidat 
care, pe vremea aia, ocupa postul de director general al unuia 
dintre cele mai mari departamente guvernamentale de la noi. 

Annika și-a scrutat memoria și, în cele din urmă, și-a amintit 
chipul plăcut al bărbatului la care se referea Danielsson. 

— Gata, mi-am adus aminte, a spus ea. Insă și-a retras 
candidatura din motive personale și a fost numit guvernator al 
departamentului Stockholm, nu-i așa? 

— Da, exact, a spus Danielsson zâmbind. „Motivele 


215 


personale” erau de fapt o factură de la un bordel din Berlin, 
care a ajuns pe biroul meu imediat după ce candidatura 
Stockholmului a fost acceptată. 

Annika i-a aruncat o privire lui Danielsson și a rămas 
surprinsă: fostul șef al Secretariatului căpătase un aer bucuros. 

— Nu știu cum, dar Christina a aflat că tipul ăsta își dusese 
câţiva colegi la bordel în timpul unui congres socialist 
organizat în Germania. A făcut niște cercetări cu privire la 
factura de la bordel și a aflat că fusese plătită din banii 
contribuabililor. Așa că omul nostru și-a retras candidatura. 

— Și cum de-a ajuns factura la dumneavoastră? 

Evert Danielsson și-a dat ceașca într-o parte și s-a aplecat 
spre ea: 

— După ce candidatura a fost acceptată, Christina trebuia să 
se întoarcă la bancă, drept care Comitetul Olimpic Suedez a 
dispus ca scrisorile ei să ajungă la vechiul loc de muncă al 
Christinei. Întrucât deja preluasem o parte din sarcinile ei, mi 
s-a părut firesc să mă ocup și de facturile care veneau la bancă. 

— Dar chiar aveaţi dreptul să-i deschideţi corespondenţa? a 
întrebat Annika pe un ton insinuant. 

Zâmbetul de pe chipul lui Danielsson a îngheţat. 

— Nu pretind c-aș fi nepătat, i-a răspuns el. l-am trimis 
Christinei factura originală, dar am avut grijă să fac o copie. A 
doua zi, individul în cauză a declarat că nu avea de gând să 
accepte postul de șef al COJOS, ba, mai mult, a recomandat-o 
pe Christina Furhage. Cam așa au decurs lucrurile. 

— Şi dumneavoastră ce rol aţi avut în povestea asta? 

Evert Danielsson s-a lăsat pe spate și a oftat: 

— La momentul ăla, deja mă plictisisem de postul meu de la 
bancă. Cei din conducere îmi arătaseră limpede ce părere 
aveau despre mine atunci când îmi pasaseră sarcinile cele mai 
ingrate ale Christinei. Era limpede că n-aveam niciun viitor 
acolo, așa că i-am arătat Christinei copia facturii și i-am spus că 
vreau o slujbă la Secretariat - o slujbă bună. După numai o 
lună, am fost numit șef al Secretariatului... 

Annika a plecat capul, gândindu-se la ce-i spunea Danielsson. 
Da, era posibil ca totul să se fi întâmplat așa. Dacă directorul 
general al departamentului guvernamental vizitase un bordel 
cu alți câţiva oameni în timpul acelui congres socialist, atunci 
nu numai pielea lui era în pericol. Cine știe despre cine era 


216 


vorba: politicieni locali sau șefi ai partidului, înalţi funcţionari 
sau reprezentanţi ai sindicatelor. Dar, oricine ar fi fost, e 
limpede că ar fi avut mult de pierdut dacă erau daţi în vileag. 
Poate că ar fi fost concediaţi sau daţi în judecată pentru fraudă 
sau abuz de putere. Familiile lor ar fi avut de suferit, iar de 
căsătoriile lor s-ar fi ales praful. Acelui director general, cu 
siguranţă, nu i-a fost greu să aleagă între a renunţa la postul de 
șef al COJOS și a lăsa ca totul să fie dat în vileag. 

— Mai aveţi copia facturii? a întrebat Annika. 

Evert Danielsson a ridicat din umeri: 

— Îmi pare rău, dara trebuit să i-o dau Christinei după ce am 
obţinut postul. 

Annika s-a uitat cu multă atenţie la bărbatul din faţa ei. Poate 
că spunea adevărul. Povestea avea noimă și, în plus, nu oferea 
o imagine tocmai flatantă a lui Danielsson. Apoi și-a adus 
aminte dintr-odată că, de curând, îl văzuse pe acel director 
general într-o fotografie: faţa lui plăcută și zâmbitoare stătea 
alături de cea a Christinei Furhage. 

— Nu cumva omul ăla face parte acum din consiliul director? 
a întrebat ea. 

Evert Danielsson a încuviinţat din cap: 

— Ba da, însă acum e guvernatorul districtului Stockholm. 

Annika nu se simțea tocmai în largul ei. Poate că Evert 
Danielsson urmărea să se răzbune. Poate că încerca s-o tragă 
pe sfoară. După cum spusese fostul șef al Secretariatului, 
pentru Christina nimic din toate astea nu mai conta. Dar nu era 
exclus ca Danielsson să vrea să le-o plătească membrilor din 
consiliul director care hotărâseră să-l dea afară. Annika a 
hotărât să continue conversaţia ca să vadă unde duceau toate 
astea. 

— Cum s-a descurcat Christina în postul de șef al COJOS? l-a 
întrebat ea. 

— Excelent, bineînțeles.  Stăpânea la perfecţie toate 
stratagemele. Se înţelegea foarte bine cu câţiva dintre membrii 
cei mai importanţi ai Comitetului Olimpic Internaţional. Habar 
n-am cum reușise, dar știu că-i avea la mână cu ceva: sex, bani, 
droguri. Sau poate toate la un loc. Ce mai încolo-încoace, 
Christina avea grijă de tot și de toate. 

Annika lua notițe, încercând să pară indiferentă. 

— Mai devreme, aţi spus că avea mulţi dușmani. 


217 


Evert Danielsson a izbucnit într-un hohot de râs scurt și sec. 

— Ah, da! a spus el. Era detestată de mulţi oameni de la 
bancă și din toate locurile pe unde trecuse după aceea. Sunt 
oameni cărora le-ar fi plăcut s-o vadă moartă și tăiată în bucăţi. 
Ori de câte ori un bărbat încerca să fie macho în prezenţa ei, 
Christina îl umilea în public până când îl aducea în pragul unei 
crize nervoase. Cred că, uneori, îi și plăcea să facă o chestie ca 
asta. 

— Nu-i plăceau bărbaţii? 

— Pur și simplu nu-i plăceau oamenii, dar dacă trebuia să 
aleagă, prefera femeile. Cel puţin, în pat... 

Annika a clipit: 

— De ce credeţi asta? 

— Avea o relaţie cu Helena Starke. Aș putea să jur pe viaţa 
mea! 

— Ah, deci nu știți sigur? 

Danielsson i-a aruncat o privire pătrunzătoare: 

— Îţi poţi da seama atunci când doi oameni au o relaţie 
sexuală. Fiecare dintre ei intră în spaţiul personal al celuilalt: 
stau prea aproape unul de celălalt, își ating mâinile la 
serviciu... Ce mai, e vorba de niște detalii foarte grăitoare. 

— Dar nu-i plăceau toate femeile? 

— Nicidecum! Detesta femeile cochete. Lua la puricat tot ce 
făceau, le muștruluia tot timpul și le teroriza până când își 
dădeau demisia. Cred că uneori îi făcea plăcere să desființeze 
pe cineva în public. Cel mai urât a păţit-o o tânără pe nume 
Beata Ekesj6. A făcut-o cu ou și cu oţet în faţa unui ditamai 
grupul... 

Annika a făcut ochii mari: 

— Vasăzică, așa. Şi ce părere avea această Ekesjo despre 
Christina? 

— O ura! Avea pentru ea o ură fără margini. 

Annika a simţit că i se zbârlește părul pe ceafă. Acum avea 
dovada clară că Evert Danielsson minţea. Vorbise ieri cu Beata 
Ekesjö și biata femeie îi spusese că o admira foarte mult pe 
Christina Furhage. Fosta şefă a COJOS era modelul ei în viaţă, 
iar moartea sa o îndurerase profund. Nu încăpea niciun dubiu 
în privința asta. Danielsson își tăiase singur craca. Nu avea de 
unde ști că Annika o cunoscuse pe Beata Ekesj5. 

Era unsprezece și jumătate, iar restaurantul începea să se 


218 


umple cu oameni care veneau să ia prânzul. Danielsson a 
început să se neliniștească și se uita în jur: aveau să vină aici 
mai mulți angajaţi ai Secretariatului. Era limpede că nu-și 
dorea să fie văzut stând de vorbă cu o jurnalistă. Annika s-a 
hotărât să treacă la câteva întrebări decisive: 

— Cine credeţi că a omorât-o pe Christina? Și de ce? 

Evert Danielsson și-a umezit buzele și iarăși s-a agăţat de 
tăblia mesei. 

— Nu știu cine ar fi putut face una ca asta. N-am nici cea mai 
vagă idee. Dar, cu siguranţă a fost cineva care o ura. Nu arunci 
în aer jumătate din stadion decât dacă ești extrem de furios. 

— Ştiţi cumva dacă exista vreo legătură între Christina 
Furhage și Stefan Bjurling? 

Evert Danielsson părea foarte nedumerit: 

— Cine e Stefan Bjurling? 

— Cea de-a doua victimă. Lucra pentru Construcţii și 
Instalaţii, una dintre firmele angajate de COJOS. 

— Ah, Construcţii și Instalaţii este una dintre cele mai bune 
firme cu care am lucrat. Era implicată în aproape toate 
proiectele demarate de COJOS în ultimii șapte ani. Deci spuneţi 
că a murit unul dintre angajaţii lor? 

— Nu citiţi ziarele? l-a întrebat Annika. Avea treizeci și nouă 
de ani și era șef de echipă. Era un tip robust, cu părul de un 
blond foarte deschis... 

— Ah, el? Da, îl știu pe Steffe. Este... era un tip foarte dur. 

— Colegii lui au spus că era de treabă și foarte vesel. 

Evert Danielsson a izbucnit în râs: 

— Câte nu îndrugă oamenii despre morti! 

— Există vreo legătură între el și Christina Furhage? a 
insistat Annika. 

Fostul șef al Secretariatului a strâns din buze și a căzut pe 
gânduri câteva clipe. Ochii i-au zburat spre un grup care 
tocmai intrase în restaurant. S-a crispat tot, dar apoi s-a 
relaxat: nu erau cunoștințe de-ale lui. 

— Da, există, a spus el. Mă rog, nu-i neapărat o legătură, ci 
mai degrabă o coincidenţă. 

Annika stătea nemișcată, așteptând ca Danielsson să 
continue. 

— Christina a stat lângă Stefan la petrecerea de Crăciun de 
săptămâna trecută. Au rămas la masă și au stat de vorbă mult 


219 


timp după ce toată lumea s-a ridicat să plece. 

— Asta s-a întâmplat la restaurantul cu specific basc? 

— Ah, nu! Acolo a avut loc petrecerea organizată de 
Secretariat. Eu mă refeream la marea petrecere la care au luat 
parte toţi angajaţii Comitetului Olimpic Suedez, voluntarii care 
lucrează pentru noi și angajaţii firmelor pe care le-am 
contractat... N-o să mai facem o petrecere atât de mare decât 
după ce se încheie Jocurile Olimpice. 

— Deci Christina Furhage și Stefan Bjurling se cunoșteau? a 
întrebat Annika pe un ton surprins. 

Faţa lui Evert Danielsson s-a înnegurat dintr-odată. Și-a dat 
seama că deja nu mai avea niciun rost să spună „noi” atunci 
când vorbea despre COJOS și că n-avea să mai ia parte la nicio 
petrecere a Comitetului. 

— Păi, așa se pare, a spus el. Au stat de vorbă aproape toată 
seara. lar acuma chiar cred că trebuie să... 

— Dar cum se face că Stefan Bjurling stătea la masă lângă 
șefa COJOS? l-a întrebat Annika repede. De ce nu stătea 
Christina lângă șeful consiliului director sau lângă cine știe ce 
alt grangur? 

Evert Danielsson s-a uitat la ea cu un aer obosit: 

— Păi, nu venise niciun grangur. Era o petrecere pentru cei 
care fac munca de jos. Cu toate astea, a fost foarte fastuoasă. 
Christina însăși a ales locul: Blá Hallen, sala de recepţie a 
primăriei din Stockholm. 

Apoi s-a ridicat în picioare și a împins scaunul sub masă. 

— Despre ce credeţi că au stat de vorbă? l-a întrebat Annika. 

— N-am nici cea mai vagă idee. lar acuma chiar trebuie să 
plec. 

Annika s-a ridicat și ea în picioare, și-a strâns lucrurile și a 
dat mâna cu fostul șef al Secretariatului Olimpic. 

— Dacă vreţi să-mi mai spuneţi ceva, daţi-mi un telefon. 

Evert Danielsson a încuviințat din cap, apoi a pornit în grabă 
spre ieșirea din restaurant. 

Annika a plecat și ea, dar, în loc să se îndrepte spre ieșirea 
din fosta fabrică de becuri, a coborât un etaj și s-a dus la biroul 
Annei Snapphane. Acolo i s-a spus că Anne era în concediu. Ce 
noroc pe capul ei! Annika s-a dus la recepţie și a rugat pe 
cineva să-i cheme un taxi. 

În drum spre redacţie, încerca să pună cap la cap 


220 


informaţiile pe care i le furnizase Danielsson. Nu putea să 
spună poliţiei ce aflase de la el - oricum, sursele jurnaliștilor 
erau protejate prin lege. Dar se putea folosi de acea mărturie 
ca să le pună polițiștilor câteva întrebări. Inclusiv despre 
Danielsson. 

e 

Lena a auzit-o pe Sigrid, menajera lor, cântând în bucătărie 
în timp ce punea în mașina de spălat vasele murdare. Sigrid era 
o femeie de vreo cincizeci de ani pe care o părăsise soţul atunci 
când fiicele lor se făcuseră suficient de mari, iar ea - prea 
mare. În familia Furhage-Milander, ea era cea care se ocupa de 
curăţenie, de spălatul vaselor și rufelor, de cumpărături și 
gătit. Lucra acolo cu normă întreagă de aproape doi ani. 
Christinei Furhage îi priise recesiunea economică: înainte îi era 
greu să găsească pe cineva care să rămână mult timp la ei, dar, 
în ultimii ani, oamenii ajunseseră să se gândească de două ori 
înainte să renunţe la o slujbă. La drept vorbind, contractele și 
acordurile de confidenţialitate pe care Christina le obliga pe 
potentialele menajere să le semneze aveau darul de a le tăia 
cheful de angajat. Dar Sigrid părea mulțumită și niciodată nu 
fusese mai mulțumită decât în ultimele zile. li plăcea să se afle 
în mijlocul evenimentelor, să se plimbe în voie prin casa unei 
victime cu faimă internaţională. Probabil că acuma blestema în 
gând acordul de confidenţialitate, pentru că sigur i-ar fi plăcut 
să-și deschidă sufletul în faţa presei. Din când în când, o apuca 
plânsul, însă lacrimile ei semănau cu cele vărsate de lumea 
întreagă pentru Prinţesa Diana. Iar Lena a înţeles imediat asta, 
pentru că, după ce semnase hârtiile, Sigrid o mai văzuse pe 
Christina doar de câteva ori, deși mai era un pic și se împlineau 
doi ani de când îi curăța closetul și îi spăla rufele murdare. 
Poate că toate astea îi dădeau sentimentul că fusese intimă cu 
fosta șefă a COJOS. 

Sigrid cumpărase cele două ziare de seară și le pusese pe 
măsuţa din hol. Lena le-a luat și s-a dus cu ele în bibliotecă, 
unde bietul ei tată dormea pe canapea cu gura deschisă. S-a 
așezat pe fotoliul ei preferat, apoi și-a pus picioarele pe măsuţa 
elegantă din faţa lui. Ambele tabloide erau pline cu materiale 
despre noua victimă a atentatorului, dar a găsit și câteva 
articole despre moartea mamei sale. A citit pe nerăsuflate 
detaliile despre explozibilii folosiţi. Poate că psihiatrul se 


221 


înșelase atunci când stabilise că Lena nu era piromană. De fapt, 
îi plăceau focul și tot ce avea legătură cu focul și exploziile. Era 
fascinată de mașinile de pompieri, de stingătoare, hidrante și 
măști de gaze. Dar, în fine, fusese declarată aptă să trăiască în 
societate și nu avea de gând să le spună doctorilor că o 
diagnosticaseră greșit. 

A răsfoit unul dintre ziare, apoi l-a luat în mână pe celălalt. 
Înainte să ajungă la mijloc, a dat peste o pagină care a făcut-o 
să se simtă de parcă ar fi încasat o lovitură în stomac. Maică-să 
o privea din ziar cu ochi zâmbitori. Sub fotografie era scris cu 
majuscule: „FEMEIA PERFECTĂ”. Lena a aruncat ziarul pe 
podea și a scos un urlet care a pus capăt liniștii plăcute din 
apartamentul în stil Art Nouveau. Bietul taică-său s-a trezit și 
s-a uitat în jur cu un aer dezorientat; în colţul gurii i se 
prelingea un firicel de salivă. Lena s-a ridicat repede în 
picioare, a împins masa spre ușă, apoi s-a agăţat de cel mai 
apropiat corp de bibliotecă și a tras de el cu putere. Acesta s-a 
dezechilibrat și a căzut peste televizor și sistemul audio, făcând 
un zgomot asurzitor. Rafturile de lemn au crăpat, iar cărțile 
s-au împrăștiat pe podea. 

— Lena! 

Deși mintea și simţurile îi erau tulburate de ură, a auzit 
strigătul îngrozit al tatălui ei și s-a oprit preţ de o clipă. 

— Lena! Lena, ce faci? 

Bertil Milander s-a apropiat de fiica lui cu braţele deschise, 
iar groaza care i se citea pe chip a făcut ca disperarea tinerei 
să dispară ca prin farmec. 

— Tati! a strigat ea, aruncându-se în braţele lui. 

Sigrid a închis cu grijă ușa bibliotecii, lăsându-i singuri pe 
tată și pe fiica lui, apoi s-a dus să aducă o mătură, saci pentru 
gunoi și aspiratorul. 

e 

Când a ajuns la redacţie, Annika s-a întâlnit cu Patrik și 
Eva-Britt Qvist, care se duceau la cantina cu autoservire. A 
hotărât să li se alăture, ceea ce nu i-a picat bine secretarei - 
sigur avea de gând s-o bârfească de faţă cu Patrik. Cantina se 
numea „Trei Coroane”, dar, după un control sanitar care avuse 
loc cu multă vreme în urmă, fusese botezată de cei care o 
frecventau „Trei $Șobolani”, însă în ziua aceea era atât de 
aglomerată, încât cu greu s-ar fi găsit loc pentru câţiva 


222 


șobolani. 

— Ai scris un material excelent azi-noapte, i-a spus Annika lui 
Patrik, înhățând o tavă portocalie de plastic de pe tejghea. 

— Așa ţi se pare? Mersi! a spus el înroșindu-se. 

— Ai reușit să transformi analiza aia aridă în ceva interesant. 
Deși era oricum, numai interesantă nu. Îmi închipui că ai stat 
de vorbă cu un specialist ca să afli atâtea detalii despre 
diferitele tipuri de explozibili. 

— Da, l-am găsit în Pagini Aurii, la rubrica „Explozibili”. E un 
tip extraordinar! Știi ce-a făcut? Mi-a detonat la telefon trei 
încărcături de probă, ca să-mi dau seama de diferenţa dintre 
mai multe mărci de explozibili. 

Annika a râs, dar nu și Eva-Britt. 

Meniul zilei era alcătuit din salată de hering urmată de 
ciolan la cuptor sau rasol de pește. Annika și-a luat un 
cheeseburger și o porţie de cartofi prăjiți. N-au găsit locuri 
libere decât în spaţiul rezervat fumătorilor, așa că au mâncat 
repede, fără să stea de vorbă și au hotărât ca apoi să meargă în 
biroul ei să bea o cafea și să discute despre ce aveau de făcut. 

În drum spre birou, s-au întâlnit cu Nils Langeby. Se 
întorsese după zilele libere pe care le obținuse muncind în 
weekend. Când i-a văzut pe Annika și pe ceilalţi doi, și-a luat 
brusc un aer sever. 

— Facem ședință azi sau nu? a întrebat el pe un ton 
nerăbdător. 

— Da. Peste cincisprezece minute în biroul meu, l-a lămurit 
Annika. 

— Foarte bine, pentru că am devenit mult prea neglijenţi cu 
ședințele astea, a spus Langeby. 

Annika s-a făcut că nu-l aude și a pornit spre toaletă. Trebuia 
să facă mari eforturi ca să-l tolereze: i se părea că era foarte 
înverșunat, răutăcios și prost. Dar Langeby lucra pentru 
departamentul pe care îl conducea ea și știa foarte bine că era 
de datoria ei să aibă grijă ca activitatea lor să se desfășoare cât 
mai liniștit cu putinţă. Încerca s-o provoace să facă greșeli, iar 
Annika nu avea de gând să-i ofere această satisfacţie. Ce 
nenorocit! 

Când s-a întors de la toaletă, l-a găsit pe Nils Langeby așezat 
confortabil pe canapeaua din biroul ei. A enervat-o că a intrat 
acolo când ea nu era de faţă, dar a hotărât să nu-și arate 


223 


iritarea. Unde mai pui că venise ridicol de devreme pentru 
ședință. 

— Unde sunt Patrik și Eva-Britt? a întrebat ea, cu aerul că cei 
doi erau în întârziere. 

— Tu ar trebui să știi. Nu eu sunt șeful. 

S-a dus să-i cheme pe Patrik și pe Eva-Britt, apoi a mers la 
biroul lui Ingvar Johansson și l-a rugat să li se alăture. S-a 
întors în biroul ei cu un pahar de cafea. 

— Nu mi-ai adus și mie unul? a întrebat-o Nils Langeby pe un 
ton plin de reproș. 

„Respiră calm!”, și-a spus Annika, așezându-se la birou. 

— Nu, i-a răspuns ea. Nu știam că vrei. Dar, dacă te grăbești, 
ai timp să-ţi iei și tu unul. 

Langeby nici măcar nu s-a clintit. Ceilalţi au intrat în birou și 
au luat loc. _ 

— Să începem, a spus Annika. Avem patru subiecte. În primul 
rând, ancheta poliţiei. Nu încape dubiu că anchetatorii au niște 
piste. Azi va trebui să facem tot posibilul să le aflăm. Cum 
credeţi c-ar fi bine să procedăm? 

Întrebarea plutea în aer, iar Annika se uita la colegii ei: 
Patrik își frământa creierii, Ingvar Johansson afișa o indiferenţă 
plină de scepticism, iar Eva-Britt Qvist și Nils Langeby abia 
așteptau să-i surprindă o greșeală. 

— Aș putea să fac eu niște cercetări, a spus Patrik în cele din 
urmă. 

— Ce ţi-au zis polițiștii azi-noapte? l-a întrebat Annika. Ai 
avut sentimentul că încearcă să stabilească o legătură între 
cele două victime? 

— Da, clar! Poate că singura legătură pe care au stabilit-o 
până acum e Olimpiada însăși, dar impresia mea e că au aflat 
ceva foarte important. Păreau foarte concentrați. Și erau foarte 
scumpi la vorbă. Poate că se pregătesc să aresteze pe cineva. 

— Nu trebuie să-i scăpăm din vedere o clipă, a spus Annika. 
Dar nu-i suficient să le ascultăm frecvențele și să sperăm că 
vreunul dintre ei o să ne vândă un pont; trebuie să aflăm pe 
cont propriu dacă se pregătesc să facă o arestare. O poză cu 
atentatorul intrând într-o mașină a poliţiei ar face înconjurul 
lumii. 

— O să încerc să aflu ce pun la cale, a spus Patrik. 

— Bine. O să dau și eu niște telefoane. A două problemă: deja 


224 


am descoperit o legătură între cele două victime. Christina 
Furhage și Stefan Bjurling se cunoșteau. Au stat unul lângă 
altul la o petrecere de Crăciun organizată săptămâna trecută. 

— Uau! a exclamat Patrik. Rupem gura târgului cu chestia 
asta! 

Ingvar Johansson s-a trezit din amorţeală: 

— Ce bine ar fi dacă am reuși să facem rost de niște 
fotografii de la petrecere! Ar fi nemaipomenit! Imaginaţi-vă o 
poză cu cele două victime sărutându-se sub vâsc, însoţită de un 
titlu de genul: „Acum sunt amândoi morți”. 

— O să mă uit în arhiva foto, a spus Annika. S-ar putea să 
existe și alte legături între cei doi. Azi-dimineaţă m-am întâlnit 
cu Evert Danielsson, iar când i l-am descris pe Bjurling, mi-a 
spus că-l cunoștea. Şi nu i-a zis „Ștefan”, ci „Steffe”. Nu-i 
exclus ca și Christina să-l fi cunoscut dinainte de petrecere. 

— Dar de ce te-ai întâlnit cu Danielsson? a întrebat-o 
Johansson. 

— Voia să stea de vorbă cu mine. 

— Despre ce? a continuat Johansson. 

Annika și-a dat seama că, într-un sens, era cu spatele la zid. 
Trebuia să spună ceva, altminteri totul avea să se termine la fel 
de prost ca în ultima ședință de la șase. Dar nu voia să 
dezvăluie nimic din ce discutase cu fostul șef al Secretariatului, 
mai ales de faţă cu Nils Langeby și Eva-Britt Qvist. 

— Mi-a spus că, după părerea lui, Christina Furhage era 
lesbiană, a spus ea în cele din urmă. Cică avea o aventură cu 
Helena Starke, o angajată a secretariatului, dar n-are nicio 
dovadă. Cică asta era impresia lui. 

Nimeni n-a zis nimic, așa că Annika a continuat: 

— În al treilea rând: a primit Bjurling vreo ameninţare? Aţi 
auzit ceva în legătură cu asta? Nu? Bine, o să verific eu. Și, în 
sfârșit, cea de-a patra problemă: ce se va întâmpla de acum 
încolo? Măsurile de securitate, situaţia Jocurilor, cât vor dura 
lucrările de reparaţii, dacă poliția monitorizează vreo 
organizaţie teroristă etc. Se ocupă cineva de chestiile astea? 

Ingvar Johansson a oftat: 

— Nu, n-am la dispoziţie decât foarte puţini reporteri. 
Aproape toţi au intrat în concediu. 

— Nils, te ocupi tu de asta? a întrebat Annika. 

Deși părea o întrebare, era limpede că șefa de la Investigaţii 


225 


îi trasa o sarcină. 

— Cât timp trebuie să mai ascultăm tot ce-ţi trece ţie prin 
cap? a spus Nils Langeby. 

— Cum adică? l-a întrebat Annika, îndreptându-se de spate. 

— Tot ce trebuie să facem e să stăm cuminţi, ca niște 
școlărei, pentru ca tu să ne bagi pe gât tot felul de sarcini? Şi 
unde naiba sunt analizele și comentariile? Adică toate chestiile 
care înainte diferenţiau Kvällspressen de celelalte tabloide. 

Preţ de câteva clipe, Annika s-a gândit la ce-ar fi fost cel mai 
bine să zică. Oare ar fi trebuit să-l pună la punct? Dar, la cât de 
priceput era Langeby să-și găsească scuze, Annika ar fi avut 
nevoie de cel puţin o oră ca să-l calmeze și simţea cu tot corpul 
că nu avea suficientă energie pentru așa ceva. 

— Ocupă-te de chestia asta și gata, ce Dumnezeu! a spus ea 
în cele din urmă, apoi s-a ridicat în picioare. Mai aveţi vreun 
subiect? 

Patrik și Ingvar Johansson s-au ridicat și au ieșit din birou. La 
fel au făcut și ceilalți doi, Nils Langeby și Eva-Britt Qvist. Dar 
când a ajuns în prag, Langeby s-a întors către Annika și i-a 
spus: A 

— Mare păcat că s-a ales praful de departamentul ăsta! În 
ultima vreme, publicăm numai porcării. 

Annika s-a apropiat de el și a pus mâna pe clanţă. 

— N-am timp de asta! i-a spus ea pe un ton nervos. lar 
acuma, pleacă! 

— Mi se pare deplorabil că un șef nu poate purta o discuţie 
despre o chestiune care ţine de profesia sa. i 

Apoi s-a îndepărtat cu o lentoare provocatoare. Incerca s-o 
scoată din sărite. 

„Nu știu ce să mă fac cu individu' ăsta!”, și-a spus Annika în 
șoaptă. „Data viitoare când începe să se smiorcăie, a dracului 
să fiu dacă nu-i zbor dinţii din gură!” 

A închis ușa în urma lui Langeby, ca să poată gândi în liniște. 
A căutat în cartea de telefon numărul firmei de Construcţii și 
Instalaţii, apoi a format un număr de mobil. După cum se 
aștepta, era numărul directorului general al firmei, un bărbat 
care în momentul acela se afla pe un șantier. 

— Da, am fost la petrecerea de Crăciun, a spus el. 

— Nu cumva aţi avut la dumneavoastră un aparat foto? l-a 
întrebat Annika. 


226 


— Nu, de ce? 

— Dar mai ţineţi minte dacă a făcut cineva poze la petrecere? 

— Poftim? E chiar acolo, în spatele schelei... Poze? Da, cred 
ca da. De ce mă întrebaţi? 

— Ştiţi cumva dacă Stefan Bjurling a avut un aparat foto la 
el? 

Directorul general n-a mai spus nimic, iar preţ de câteva 
clipe, Annika n-a auzit decât zgomotul unei basculante care 
descărca ceva. Când a revenit, vocea bărbatului era schimbată: 

— Auziţi, doamnă, de unde ziceaţi că sunteţi? 

— De la Kvällspressen. Mă numesc Annika Be... 

Bărbatul i-a închis în nas. 

Annika a pus telefonul în furcă și a căzut pe gânduri: oare 
cine ar fi putut să-i facă lui Bjurling o poză cu șefa COJOS, a 
cărei reputaţie depășise graniţele Suediei? A respirat adânc de 
câteva ori, apoi a sunat-o pe Eva Bjurling. Femeia părea 
obosită, dar avea un ton calm. Ca de obicei în astfel de situaţii, 
Annika și-a exprimat condoleanţele, dar femeia a întrerupt-o: 

— Ce doriţi? 

— V-aș ruga să-mi spuneţi dacă dumneavoastră sau soțul 
dumneavoastră o cunoșteaţi personal pe Christina Furhage, 
șefa COJOS, a zis Annika. 

Femeia a tăcut câteva clipe. 

— Eu n-o cunoșteam, dar știu că Steffe se întâlnise cu ea, a 
spus ea în cele din urmă. Din când în când, aducea vorba 
despre Christina. 

Annika a pornit reportofonul. 

— Şi ce spunea? 

Femeia a oftat. 

— Nu prea îmi aduc aminte... Spunea că era o femeie dată 
dracului și alte lucruri de genul ăsta. 

— Dar n-aţi rămas cu impresia că se cunoșteau bine? 

— Nu, n-aş zice. Dar ce vă face să credeţi asta? 

— Eram curioasă, pentru că au stat unul lângă altul la 
petrecerea de Crăciun organizată săptămâna trecută. 

— Serios? Steffe nu mi-a zis nimic despre asta, ci doar că a 
fost o petrecere destul de plicticoasă. 

— A avut cumva la el un aparat foto? 

— Steffe? Sigur că nu! Zicea că e o pierdere de timp să faci 
poze. 


227 


Annika a ezitat preţ de câteva secunde, apoi a hotărât să-i 
pună întrebarea care nu-i dădea pace: 

— Vă rog să mă iertaţi că vă întreb, dar cum se face că 
sunteţi atât de sobră și împăcată? 

Eva Bjurling a oftat încă o dată: 

— Bineînţeles că sunt tristă, dar să știți că Steffe nu era ușă 
de biserică. Am avut o viaţă grea cu el. Am depus actele pentru 
divorț de două ori, dar le-am retras de fiecare dată. Nu 
reușeam să scap de el. Nu mă lăsa în pace. Pur și simplu, nu se 
dădea bătut. 

Annikăi i se părea că era un scenariu cunoscut, așa că 
următoarea ei întrebare a fost: 

— Scuzaţi-mă că vă întreb, dar v-a lovit vreodată? 

Femeia a ezitat preţ de o clipă: 

— A fost condamnat pentru vătămare corporală și am reușit 
să obţin un ordin de restricţie pe numele lui, pe care l-a 
încălcat de nenumărate ori. În cele din urmă, am obosit și l-am 
primit înapoi, i-a explicat Eva Bjurling pe un ton calm. 

— Aţi crezut că se va schimba? 

— Deja nu-mi mai făcea asemenea promisiuni; depășiserăm 
de mult nivelul ăsta. Dar, după ce ne-am împăcat, chiar s-a 
schimbat, iar ultimul an n-a fost chiar atât de rău. 

— Aţi fost vreodată la un adăpost pentru femei maltratate? 

Annika i-a adresat această întrebare fără să mai stea pe 
gânduri - o rostise de sute de ori de-a lungul anilor. Eva 
Bjurling a făcut o pauză, dar, în cele din urmă a hotărât să 
răspundă: 

— Da, de două ori, dar copiilor le era foarte greu, pentru că 
nu mai puteau merge la grădiniţă și la școală. Totul era mult 
prea complicat. 

Annika n-a spus nimic, așteptând ca femeia să continue. 

— Vă întrebaţi cum de nu sunt distrusă după moartea soţului 
meu, a spus Eva Bjurling. Bineînţeles că sunt necâjită, dar mai 
ales pentru că mă gândesc la copii. Își iubeau tatăl, dar, acum 
că s-a prăpădit, o să le fie mai bine. Din când în când, se îmbăta 
rău de tot... Deci, cam așa stau lucrurile. 

Cele două femei au tăcut preţ de câteva clipe. 

— Atunci nu vă mai rețin, a spus Annika în cele din urmă. Vă 
mulțumesc că aţi fost sinceră cu mine. E important să știu 
aceste detalii. 


228 


Dintr-odată, femeia și-a amintit cu cine stătea de vorbă: 

— Vreţi să scrieți despre toate astea? Cele mai multe dintre 
cunoștințele mele habar n-au cum era viața mea de familie. 

— Nu, n-am să scriu, a liniștit-o Annika. Dar e important 
pentru mine: poate reușesc să fac ceva ca să nu se mai 
întâmple lucruri de genul ăsta. 

După ce a pus receptorul în furcă, Annika a oprit 
reportofonul. A rămas nemișcată o vreme, privind în gol. De-a 
lungul anilor, ajunsese să știe că multe femei erau bătute de 
soții lor. Scrisese multe serii de articole despre violențele la 
care erau supuse femeile. În timp ce reflecta pe marginea 
acestei teme, și-a dat seama dintr-odată că cele două victime 
mai aveau ceva în comun: oamenii care nu-i cunoșteau foarte 
bine vorbiseră despre ei în termeni elogioși. În cele din urmă, 
amândoi se dovediseră a fi niște nenorociţi - dacă nu cumva 
ce-i spuse Evert Danielsson despre Christina era o mare 
minciună. 

A scos un oftat prelung, apoi și-a pornit computerul 
Macintosh. Cel mai bine era să noteze tot câtă vreme avea 
conversaţia proaspătă în minte. În timp ce aștepta să se încarce 
sistemul de operare, și-a scos din geantă carneţelul. Nu știa ce 
să creadă despre Evert Danielsson. Acum avea aerul unui 
profesionist foarte competent, acum plângea pentru că i se 
luase luxoasa mașină de serviciu. Oare era posibil ca oamenii 
aflaţi în posturi foarte importante să fie atât de sensibili și 
naivi? Poate că da. Oamenii de genul ăsta nu erau foarte diferiți 
de cei obișnuiți. Dacă își pierdeau slujbele sau vreun lucru la 
care ţineau foarte mult, făceau o depresie. Când e pusă într-o 
situaţie de criză, o persoană stresată devine iraţională, 
indiferent de postul pe care îl ocupă. 

Mai avea un pic și termina ce avea de scris, dar a sunat 
telefonul fix. 

— Mi-aţi spus să vă caut dacă mi se pare că aţi scris ceva 
incorect. 

Era o voce de femeie pe care Annika nu știa de unde s-o ia. 

— Sigur, nu-i nicio problemă, a spus ea, încercând să adopte 
un ton neutru. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Așa mi-aţi spus duminica trecută, când aţi venit la mine. 
Că pot să vă sun dacă văd vreo greșeală în ziar. Ei bine, de data 
asta aţi mers prea departe. 


229 


Era Lena Milander. Annika a făcut ochii mari. 

— La ce vă referiţi? E 

— Sunt sigură că citiţi ziarul pentru care lucraţi. In ediţia de 
azi a apărut o poză uriașă cu mama, sub care scrie așa: 
FEMEIA PERFECTĂ. De unde știți cum era? 

— Dar ce credeţi că ar trebui să scriem? a întrebat-o Annika. 

— Nimic. Ar trebui s-o lăsaţi în pace. Nici măcar n-am 
îngropat-o. 

— Din câte știm noi, mama dumneavoastră chiar era o femeie 
perfectă, a continuat Annika. De unde să știm dacă e așa sau 
nu, din moment ce nimeni nu ne spune că ar fi fost altfel? 

— Dar de ce trebuie să scrieţi ceva despre ea? 

— Mama dumneavoastră era o persoană publică. Şi-a ales 
singură acest statut. lar această imagine de femeie perfectă 
este opera ei. Nu putem scrie altceva, câtă vreme nimeni nu ne 
spune că nu era chiar așa. 

Lena Milander a tăcut o clipă, apoi a spus: 

— Haideţi să ne întâlnim la restaurantul Pelikan, în Insula de 
Sud, peste o jumătate de oră. Dar trebuie să-mi promiteţi că 
dup-aia n-o să mai publicaţi niciodată porcării ca alea de azi. 

Lena a închis, iar Annika s-a uitat lung la receptor. A salvat 
repede pe o dischetă documentul în care notase ce-i povestise 
Evert Danielsson, apoi l-a șters de pe hard disk. S-a îmbrăcat 
cu paltonul, și-a pus geanta pe umăr și a plecat. 

e 

Anders Schyman stătea în biroul lui și studia datele cu 
privire la tirajele din ultimul weekend. Era mulţumit: cifrele 
arătau foarte bine. Ca de obicei, ediţia de sâmbătă a tabloidului 
rival se vânduse mai bine decât Kvällspressen. Dar duminică 
apăruse o schimbare în statistici: pentru prima oară în ultimul 
an, Kvällspressen câștigase războiul tirajelor, deși suplimentul 
duminical al rivalului era mai mare și mai aspectuos. Totul se 
datora numărului mare de informaţii cu privire la explozia de la 
Stadionul Olimpic, iar factorul determinant fusese știrea de pe 
prima pagină. Mai exact, descoperirea că Furhage primise 
ameninţări cu moartea, iar meritul era al Annikăi. 

Dintr-odată a auzit niște ciocănituri în ușă. În prag a apărut 
Eva-Britt Qvist. 

— Intră, i-a spus redactorul-șef, făcându-i semn să ia loc pe 
scaunul din faţa biroului său. 


230 


Secretara de la Investigaţii a zâmbit ușor, și-a aranjat fusta, 
apoi și-a dres glasul: 

— Aș vrea să discut o problemă cu dumneavoastră. 

— Te rog! i-a spus Anders Schyman, rezemându-se de 
spetează. 

Și-a dus mâinile la ceafă și a privit-o pe Eva-Britt Qvist cu 
ochii mijiți. Era sigur că urma ceva neplăcut. 

— Cred că în ultima vreme atmosfera de la Investigaţii s-a 
deteriorat considerabil, a spus secretara. Nu mai e plăcut să 
lucrezi în departamentul ăsta. Sunt aici de multă vreme și nu 
cred că am de ce să accept așa ceva. 

— Nu, n-ai niciun motiv, a încuviinţat Anders Schyman. Dar 
ai putea să-mi dai un exemplu din care să reiasă de ce situaţia e 
atât de neplăcută? 

Secretara s-a gândit preţ de câteva clipe, răsucindu-se pe 
scaun. 

— Pai... Mi s-a părut urât să mi se comande pe un ton dur să 
vin la birou chiar când mă aflam în bucătărie și găteam ceva. 
Mai ales că se apropie Crăciunul... Cred că n-ar strica mai 
multă flexibilitate. 

— Deci ai fost chemată la redacţie în timp ce găteai? a 
întrebat redactorul-șefi. 

— Da, de către Annika Bengtzon. 

— S-a întâmplat cumva într-una din zilele când făceam 
investigaţii în legătură cu atentatul de la stadionul Victoria? 

— Da, a răspuns Eva-Britt Qvist. Mi se pare că Annika este 
extrem de inflexibilă. 

— Deci nu ţi se pare corect să lucrezi peste program atunci 
când toţi colegii tăi fac asta? a întrebat-o Schyman pe un ton 
calm. Din fericire, tragedii de o asemenea anvergură nu se 
întâmplă des în ţara asta. 

Secretarei i s-au înroșit ușor obrajii, dar a hotărât să-și 
continue ofensiva. 

— Annika Bengtzon nu știe să se poarte! Ştiţi ce-a zis azi 
după-amiază? Cică îi zboară dinţii din gură lui Nils Langeby! 

Lui Anders Schyman i-a fost greu să-și păstreze aerul serios: 

— Zău? Așa i-a zis? 

— Nu, de fapt n-a spus chestia asta nimănui anume... A zis-o 
ca pentru sine, dar eu eram aproape de ea și am auzit-o. Cred 
că n-avea de ce să spună așa ceva. Nimeni n-ar trebui să 


231 


vorbească în felul ăsta la serviciu. 

Redactorul-șef s-a aplecat deasupra biroului, așezându-și 
palmele aproape de cealaltă margine a tăbliei: 

— Ai dreptate, Eva-Britt. N-a fost frumos din partea ei să 
spună așa ceva. Dar știi ce mi se pare și mai grav? Că angajaţii 
dau fuga la șef ca niște copii, ca să povestească tot felul de 
chestii despre colegii lor. 

Mai întâi, Eva-Britt Qvist s-a făcut palidă la faţă, apoi roșie ca 
focul. Anders Schyman n-o slăbea din priviri. Secretara a plecat 
capul, apoi a ridicat privirea spre redactorul-șef, dar iarăși a 
plecat capul. În cele din urmă, s-a ridicat de pe scaun și a ieșit 
din birou. Probabil că avea să dea fuga la baie ca să plângă 
strașnic vreun sfert de oră. 

Redactorul-șef s-a rezemat de spetează și a oftat. Își 
imaginase că, în săptămâna aceea, nu avea să mai rezolve 
probleme de grădiniță, dar era limpede că se înșelase. 

e 

Annika a coborât din taxi pe Blekingegatan și, preţ de câteva 
clipe, a fost uimită de restaurantul pe care îl alesese bogata 
domnișoară. Pelikan era un local vechi, unde se servea 
mâncare bună, dar care pe seară devenea extrem de zgomotos. 
La acea oră din zi, era foarte liniștit: cei câţiva mușterii stăteau 
de vorbă având pe masă bere și sendvișuri. Lena Milander 
tocmai ajunsese; se așezase la o masă retrasă, cu faţa spre bar, 
și trăgea cu sete dintr-o ţigară pe care și-o rulase singură. 
Tânăra se potrivea de minune cu atmosfera localului: păr tuns 
scurt, haine negre și un aer foarte sobru. La prima vedere, ai fi 
putut crede că era o clientă fidelă. Chelneriţa a venit la masa 
lor ca să ia comanda și a întrebat: 

— Ce să-ţi aduc, Lena? Ca de obicei? 

Deci chiar era o clientă fidelă. 

Lena a comandat o bere și o tocană, iar Annika o cafea și un 
sendviș cu brânză și jambon. Apoi Lena a stins ţigara, deși nu 
fumase decât jumătate, s-a uitat la Annika și i-a zâmbit forţat. 

— Nu sunt fumătoare, dar îmi place să-mi aprind câte o 
ţigară, a spus ea, uitându-se ţintă la Annika. 

— Ştiu că vă cam place focul, a spus Annika, suflând în cafea. 
Am aflat ce soartă a avut centrul psihiatric de Botkyrka... 

Lena a rămas impasibilă: 

— Cât aveţi de gând să mai minţiţi despre mama? 


— Până când o să aflăm adevărul, a răspuns Annika. 

Lena și-a aprins iarăși ţigara și i-a suflat fumul în nas, dar 
Annika nici măcar n-a clipit. 

— Aţi apucat să cumpăraţi cadouri de Crăciun? a întrebat-o 
Lena, culegându-și de pe limbă un fir de tutun. 

— Da, am luat câteva. Dar dumneavoastră aţi cumpărat 
vreunul pentru Olof? 

Lena s-a încruntat și a tras cu sete din ţigară. 

— Adică pentru fratele dumneavoastră, a continuat Annika. 
Haideţi să începem cu el, ce ziceţi? 

— Nu păstrăm legătura, a spus Lena, aruncând o privire pe 
geam. 

Annika a simţit iarăși un fior pe șira spinării: deci Olof era în 
viață! 

— De ce nu păstraţi legătura? a întrebat ea, străduindu-se să 
adopte un ton neutru. 

— Pentru că nu voia mama. 

Annika a scos din geantă pixul, carneţelul și fotografia în 
care Olof avea doi ani. A pus-o pe masă, iar Lena s-a uitat la ea 
îndelung: 

— Pe asta n-am văzut-o niciodată. Unde aţi găsit-o? 

— În arhiva ziarului. Pot să v-o las, dacă vreți. 

— N-are rost, a spus Lena, dând din cap. O să-i dau foc. 

Annika a pus-o la loc în geantă. 

— Ce vreţi să-mi spuneţi despre mama dumneavoastră? 

— Toată lumea scrie că era o femeie minunată, a spus Lena, 
pipăindu-și ţigara. În ziarul de azi, mai aveaţi un pic și ziceaţi 
că era o sfântă. De fapt, viața mamei era jalnică. Eșuase în 
multe privinţe. Dar și-a ascuns eșecurile ameninţându-i și 
înșelându-i pe cei din jurul ei. Uneori mă întreb dacă nu cumva 
avea o problemă la cap - era al dracului de rea. _ 

Tânăra a tăcut și s-a uitat iarăși pe geam. Începuse să se 
întunece și ningea în continuare. 

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Annika pe un ton precaut. 

— Olle, de exemplu..., a spus Lena în cele din urmă. N-am 
știut de existenţa lui până când nu mi-a povestit bunica. Aveam 
vreo unsprezece ani. 

Annika făcea însemnări în carneţel și aștepta ca tânăra să 
continue. 

— Bunicul a murit când mama era foarte mică, iar bunica a 


233 


trimis-o la niște rude din nord. Acolo și-a petrecut copilăria. 
Rudele alea nu prea o plăceau pe mama, dar bunica le dădea 
bani. Când a împlinit doisprezece ani, au trimis-o la o școală cu 
internat, unde a stat până s-a căsătorit cu Carl - așa îl chema 
pe bărbatul din fotografie. Era mai mare decât mama cu 
aproape patruzeci de ani, dar se trăgea dintr-o familie bună, 
ceea ce era foarte important pentru bunica; ea a fost cea care a 
pus la cale căsătoria. 

Lena s-a apucat să-și ruleze o nouă ţigară, dar era cam 
neîndemânatică. Tot străduindu-se, a scăpat câteva fire de 
tutun în mâncarea de care încă nu se atinsese. 

— Când s-a născut Olle, mama avea doar douăzeci de ani, iar 
moșul ăla nenorocit era foarte mândru de noua lui familie. Dar 
boșorogul a dat faliment și a rămas fără bani, așa că și-a 
pierdut complet interesul pentru tânăra lui soţie. În cele din 
urmă, porcul i-a părăsit pe mama și pe Olle, după care s-a 
căsătorit cu o babă plină de bani. 

— Dorotea Adelcrona, a spus Annika, iar Lena a încuviințat 
din cap. 

— Dorotea era văduva unui magnat din industria forestieră și 
locuia undeva lângă Sundsvall. Era putred de bogată, iar Carl 
i-a administrat averea foarte bine. Hoașca a murit după un an, 
iar Carl a devenit cel mai bogat văduv din nordul Suediei. Apoi 
a instituit o bursă uriașă pentru nu știu ce realizări în 
silvicultură. 

Annika a încuviinţat: 

— Da, e o bursă care încă se oferă an de an... 

— În fine, cert e că mama n-a primit un sfant! Şi bineînţeles 
că toată lumea i-a întors spatele. O femeie săracă și divorțată 
nu era o mare atracţie pentru înalta societate din anii cincizeci. 
Cât stătuse la școala cu internat, făcuse niște cursuri de 
contabilitate, așa că s-a mutat la Malmo și s-a angajat ca 
secretară a unui director din industria fierului vechi. Iar pe Olle 
l-a lăsat în grija unei familii de bătrâni din Tungelsta, o 
localitate din apropierea Stockholmului. 

— Adică l-a părăsit? 

— Mda. Când Olle avea cinci ani. Nu știu dacă l-a mai văzut 
vreodată de atunci. 

— Dar de ce? a întrebat Annika. 

Era șocată: numai gândul de a-și părăsi fiul o făcea să i se 


234 


întoarcă stomacul pe dos. 

— Mama zicea că era un copil dificil. Dar bineînţeles că 
adevăratul motiv era că voia să muncească, iar Olle o cam 
încurca. Voia să-și construiască o carieră! 

— Și a reușit! a intervenit Annika. 

— Cred că la început i-a fost foarte greu. Primul ei șef se 
dădea la ea și, până la urmă, a lăsat-o gravidă sau, cel puţin, 
așa zicea ea. S-a dus în Polonia să facă avort, iar în urma 
operaţiei s-a îmbolnăvit rău de tot: doctorii credeau că n-o să 
mai poată face copii. Bineînţeles că a fost dată afară, dar și-a 
găsit o nouă slujbă la o bancă din Skara. S-a ţinut de treabă și, 
după o vreme, a primit un post la sediul central din Stockholm. 
În timp, a fost promovată, iar la un moment dat l-a cunoscut pe 
tata, care s-a îndrăgostit nebunește de ea. După câţiva ani, s-au 
căsătorit, iar tata a început s-o bată la cap că vrea un copil. 
Mama a zis că nu voia, dar, ca să-i facă pe plac, n-a mai luat 
anticoncepţionale, știind foarte bine că oricum era puţin 
probabil să mai poată rămâne însărcinată. 

— Dar, până la urmă a rămas... a intervenit Annika. 

Lena a aprobat, făcând semn din cap: 

— Da, când avea patruzeci de ani. Vă daţi seama cât de 
iritată a fost de chestia asta. Pe atunci, avortul era legal, dar 
pentru o dată tata s-a ţinut tare. N-a fost de acord cu avortul și 
a ameninţat-o cu divorțul. Drept care mama a renunţat la idee 
și așa am apărut eu. 

Lena a făcut o grimasă și a luat o gură de bere. 

— Cine v-a povestit toate astea? a întrebat-o Annika. 

— Mama, bineînţeles. Nu s-a străduit niciodată să ascundă ce 
credea despre mine. Întotdeauna mi-a spus că mă urăște. Prima 
mea amintire e asta: mama m-a împins, iar eu am căzut pe 
spate și m-am lovit. Tata mă iubea, dar niciodată nu-și 
manifesta afecțiunea direct. li era foarte frică de mama. 

Lena a căzut pe gânduri câteva clipe, apoi a continuat: j 

— Cred că foarte multor oameni le era frică de ea. li 
îngrozea. Toți cei care aveau de-a face cu ea mai îndeaproape 
erau obligați să semneze acorduri de confidențialitate; nu 
puteau vorbi în public despre Christina decât cu acordul ei. 

— Păi şi acordurile astea aveau vreo valoare legală? a 
întrebat Annika. 

Lena a ridicat din umeri: 


— N-avea nicio importanță. Oamenii credeau că da, așa că se 
temeau și nu vorbeau niciodată despre ea. 

— Nu-i de mirare că n-am reușit să aflăm nimic în legătură 
cu mama dumneavoastră. 

— Mamei îi era frică doar de doi oameni: de mine și de Olle. 

„Ce trist...”, s-a gândit Annika. 

— Întotdeauna îi era teamă ca nu cumva să-i dau foc, a spus 
Lena cu un zâmbet forţat. Din ziua în care am dat foc la 
parchet, stătea tot timpul cu grija c-aș putea pune mâna pe 
niște chibrituri. Așa că m-a trimis la un centru pentru tineri cu 
tulburări de comportament, dar după ce i-am dat foc, am fost 
trimisă acasă. Așa se întâmplă cu copiii pe care nu-i poate 
struni nimeni: când serviciile sociale nu știu ce să mai facă cu 
adolescenţii ăștia nenorociţi, pur și simplu, îi trimit înapoi la 
părinţii lor... 

Tânăra și-a aprins ţigara prost rulată, apoi a continuat: 

— Odată, am făcut o mică bombă artizanală. Eram în garaj și 
bomba a explodat prea repede. Ușa de la garaj s-a făcut praf, 
iar eu m-am ales cu o schijă în picior. Atunci i-a intrat mamei în 
cap că vreau s-o arunc în aer, așa că a devenit obsedată de 
mașinile-capcană... 

Lena a izbucnit într-un râs fals. 

— De unde știați cum să faceţi o bombă artizanală? a 
întrebat-o Annika. 

— Găsești scheme pe Internet. Nu-i greu. Vreţi să vă învăţ? 

— Nu, mulțumesc. Dar de ce se temea de Olof? 

— Habar n-am. Nu mi-a povestit niciodată. Mi-a spus doar că 
trebuie să mă feresc de Olle, pentru că e un om periculos. 
Probabil că a ameninţat-o. 

— L-aţi întâlnit vreodată? 

Tânăra a dat din cap în semn că nu, iar ochii ei au devenit 
dintr-odată inexpresivi. A tras un fum și a scuturat ţigara 
lovind-o ușor de marginea farfuriei, deși nu avea niciun pic de 
scrum. 

— Habar n-am unde se află acum. 

— Dar credeţi că trăiește? 

Lena a tras cu sete încă un fum și s-a uitat ţintă la Annika. 

— Altfel de ce i-ar fi fost mamei atât de frică de el? a spus ea. 
Dacă Olle ar fi fost mort, n-ar fi fost nevoie să ni se secretizeze 
datele personale. 


236 


„Are dreptate”, s-a gândit Annika. A ezitat o clipă, dar, în 
cele din urmă, a hotărât să-i pună o întrebare neplăcută: 

— Credeţi că mama dumneavoastră s-a îndrăgostit de 
altcineva? 

Lena a ridicat din umeri: 

— Mă doare fix în cur de chestia asta. Dar, oricum, mă 
îndoiesc. Mama ura bărbaţii. Uneori, aveam impresia că-l ura și 
pe tata. 

Annika a lăsat baltă subiectul. 

— După cum vedeţi, era departe de-a fi o „femeie perfectă”, a 
concluzionat Lena. 

— Da, aveţi dreptate, a încuviinţat Annika. 

— O să mai publicaţi vreodată articole ca ăla de azi? 

— Sper să nu. Dar mie mi se pare că mama dumneavoastră 
era și o victimă. 

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Lena, adoptând brusc un 
ton circumspect. 

— Şi ea a fost părăsită de mama ei, la fel ca Olof. 

— In cazul mamei a fost altfel. Bunica, pur și simplu, nu 
putea să aibă grijă de ea, iar războiul era în toi... Unde mai pui 
că bunica o iubea: cel mai mare regret al ei a fost că n-a putut 
s-o crească pe Christina. 

— Bunica mai trăiește? 

— Nu, a murit anul trecut. lar mama s-a dus la 
înmormântare, ca să nu-i iasă vorbe dup-aia. Și încă ceva: toată 
copilăria, Christina și-a petrecut vacanţele acasă la maică-sa, 
iar de ziua ei, mergea tot acolo. 

— Vorbiţi de parcă aţi fi gata s-o iertaţi pe bunica, dar nu și 
pe mama dumneavoastră, a intervenit Annika. 

— Şi de când naiba aţi devenit și psihoterapeut? 

Annika a ridicat ușor mâinile, făcând un gest din care reieșea 
că-și recunoștea greșeala: 

— Îmi pare rău. 

Lena i-a aruncat o privire circumspectă. 

— Bine, a spus ea, apoi și-a terminat berea. Eu o să rămân 
aici și o să mă îmbăt. Vreţi să mă însoţiţi în josul râului, printre 
ceţuri? 

Annika a zâmbit ușor: 

— Mă tem că nu pot. 

Apoi și-a strâns lucrurile de pe masă și și-a pus paltonul și 


237 


fularul. Când să-și agate geanta pe umăr, s-a oprit dintr-odată 
și a întrebat-o: 

— Cine credeţi că a omorât-o? 

— Tot ce pot să vă spun e că n-am omorât-o eu, i-a răspuns 
Lena, mijind ochii. 

— Ştiţi cumva dacă îl cunoștea pe Stefan Bjurling? 

— Cea de-a doua victimă? Habar n-am. Tot ce vreau e să nu 
mai publicaţi porcării ca alea de azi, i-a spus Lena, întorcând 
demonstrativ capul în altă parte. 

Annika a înţeles ce-i sugera tânăra, așa că s-a dus la bar și a 
achitat atât nota ei, cât și pe cea a Lenei, apoi a ieșit din 
restaurant. 

e 

Femeia a intrat în sediul ultramodern al ziarului 
Kvăllspressen, încercând să dea impresia că era familiarizată 
cu locul. Era îmbrăcată cu un palton simplu, până la jumătatea 
coapsei, făcut dintr-un material care făcea ape albăstrui și 
purpurii. Purta o beretă maro și mănuși. Pe umărul stâng îi 
atârna o gentuţă elegantă - avea logoul Chanel, dar sigur era 
contrafăcută -, iar în mâna dreaptă ţinea o servietă din piele de 
culoare maro-roșcat. Când ușile s-au închis în urma ei, s-a oprit 
o clipă și a privit în jur. Ochii i-au căzut pe biroul de primire din 
sticlă aflat în colţul din stânga al holului. Și-a potrivit pe umăr 
breteaua subţire a genţii și a pornit într-acolo. În spatele 
tejghelei se afla Tore Brand, portarul, care îi ţinea locul 
angajatului de la biroul de primire; acesta plecase să bea o 
cafea și să fumeze o ţigară. 

Când femeia a ajuns lângă tejghea, Tore Brand a apăsat pe 
butonul care deschidea ferestruica biroului și a întrebat-o pe un 
ton oficial: 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Femeia și-a potrivit iarăși breteaua genţii, apoi și-a dres 
glasul: 

— Aș vrea să stau de vorbă cu Annika Bengtzon. Lucrează 
pentru... 

— Da, știu cine e, a întrerupt-o Tore Brand. A plecat. 

Degetul portarului se afla deasupra butonului, gata să 
închidă ferestruica. Femeia a strâns și mai tare mânerul 
servietei. 

— Ah, a plecat? a spus ea. Și când se întoarce? 


238 


— Greu de zis. E plecată pe teren și n-am de unde ști când se 
întoarce. Oricând poate să intervină ceva neprevăzut... 

Apoi Tore Brand s-a apropiat un pic de ea și i-a spus pe un 
ton confidențţial: 

— Ştiţi, aici e redacţia unui ziar... 

Femeia a izbucnit într-un râs nervos: 

— Mulţumesc, știam asta. Dar aș vrea foarte mult să stau de 
vorbă cu Annika Bengtzon. Am ceva pentru dânsa... 

— Ce anume? a întrebat portarul pe un ton curios. E un lucru 
pe care mi-l puteţi lăsa mie ca să i-l dau când se întoarce? 

Femeia a făcut un pas înapoi: 

— Nu, e ceva ce trebuie să-i înmânez personal. Am vorbit ieri 
cu dânsa. E foarte important. 

— Dacă e vorba de documente sau ceva de genul ăsta, pot să 
am grijă de ele și să mă asigur că i-au parvenit. 

— Mulţumesc, dar cred că am să revin mai târziu. 

— Să știți că zilnic vin să ne aducă documente tot felul de 
oameni: persoane escrocate, victime ale serviciilor de asigurări 
și tot felul de ţicniţi. Lăsaţi-mi mie lucrurile pe care vreţi să i le 
daţi și o să am grijă să ajungă la dumneaei. 

Femeia s-a întors brusc cu spatele și a pornit spre ieșire cu 
pas grăbit. După ce a închis ferestruica, Tore Brand și-a dat 
seama că îi ardea buza după o ţigară. 

e 

Annika își croia drum cu greu printre cumpărătorii care se 
îmbulzeau pe Götgatan. Dintr-odată, și-a dat seama că se afla la 
câteva străzi de blocul unde locuia Helena Starke. In loc să 
înfrunte mulțimea de oameni care ieșea de la metrou, s-a întors 
în cealaltă direcţie și s-a lăsat purtată de puhoi, apoi a luat-o pe 
Ringvägen. Trotuarele erau acoperite cu zăpadă, așa că Annika 
trebuia să meargă cu multă grijă, ca să nu alunece - autorităţile 
din Insula de Sud erau la fel de nepăsătoare ca și cele din 
cartierul în care locuia ea. Avea o bună memorie a cifrelor, așa 
că și-a amintit imediat codul interfonului. A urcat cu liftul, a 
sunat, iar de data aceasta, Helena Starke a răspuns imediat: 

— Văd că sunteţi foarte insistentă. 

— Aș vrea să vă mai pun câteva întrebări, a lămurit-o Annika, 
pe un ton pașnic. 

Helena Starke a oftat din rărunchi. 

— Ce naiba vreţi de la mine? s-a răstit ea. 


239 


— Haideţi să nu vorbim în hol... 

— Nu-mi pasă! Oricum, plec de-aici! 

A strigat suficient de tare cât să audă și bătrâna din 
apartamentul de vizavi - acum vecinii chiar că aveau despre ce 
să bârfească. 

Annika s-a uitat în apartament peste umărul ei și, 
într-adevăr, părea că-și face bagajele. Helena Starke a oftat 
încă o dată: 

— Bine, intraţi! Dar n-am mult timp la dispoziţie. Plec 
diseară. 

Annika a hotărât să treacă direct la subiect: 

— Ştiu că m-aţi minţit în legătură cu Olof, dar nu de-aia am 
venit. Tot ce vreau să știu e dacă aţi avut o relaţie cu Christina 
Furhage. 

— Şi dacă am avut, de ce naiba v-ar interesa? a întrebat-o 
Helena Starke pe un ton calm. 

— Mă interesează pentru că aș vrea s-o înțeleg cât mai bine 
pe Christina Furhage. Deci aţi avut o relaţie cu ea? 

Helena a oftat pentru a treia oară: 

— Şi dacă v-aș confirma că am avut, chestia asta ar apărea 
pe prima pagină a ziarelor din toată ţara, nu-i așa? 

— Bineînţeles că nu, i-a răspuns Annika. Orientarea sexuală a 
Christinei n-are nicio legătură cu funcţiile ei publice. 

— Bine, a spus Helena Starke cu un aer aproape amuzat. Vă 
confirm că am avut o relaţie cu ea. Sunteţi mulțumită? 

Pe moment, Annika n-a știut ce să mai zică. 

— lar acuma ce-o să mă întrebaţi? a continuat Helena pe un 
ton sarcastic. Cum ne futeam? Dacă foloseam vibratoare? Dacă 
urla când avea orgasm? 

Annika a plecat privirea. Se simţea stânjenită. Și-a dat seama 
că nu avea dreptul s-o întrebe despre relaţia cu Christina. 

— Îmi pare rău, a spus ea. N-am vrut să mă bag în sufletul 
dumneavoastră. 

— Sunt sigură că spuneţi chestia asta foarte des. Asta vă e 
meseria... Mai vreţi și altceva? 

— Îl cunoșşteaţi pe Stefan Bjurling? a întrebat Annika, 
ridicând privirea. 

— Un nenorocit! Merita cu vârf și îndesat o bombă la rinichi! 

— Dar Christina îl cunoștea? 

— Ştia ce fel de om e. 


240 


Annika a închis ușa, care, până atunci, rămăsese deschisă. 

— Mi-aţi putea spune cum era, de fapt, Christina? 

— Păi, ziarele au publicat o mulţime de articole despre cum 
era, ce Dumnezeu! 

— Mă refer la adevărata Christina, nu la imaginea ei publică. 

Helena Starke s-a sprijinit de tocul ușii de la bucătărie, 
privind-o cu atenţie pe Annika. 

— De ce vreţi să știți? 

Annika a tras aer pe nas: în apartamentul Helenei domnea un 
miros urât. 

— Ori de câte ori stau de vorbă cu cineva care a cunoscut-o 
pe Christina, imaginea mea asupra ei se schimbă considerabil. 
Cred că sunteţi singura persoană care era cu adevărat 
apropiată de ea. 

— Vă înșelaţi! i-a spus Helena Starke. 

Apoi s-a întors cu spatele și s-a așezat pe canapeaua din mica 
sufragerie a apartamentului. Annika a urmat-o, fără să fi fost 
invitată. 

— Așadar, cine era Christina? 

— Nimeni! i-a răspuns Helena. Nu era nici măcar ea însăși. 
Uneori, îi era teamă de ea. Sau, mai exact, de persoana care 
devenise. În adâncul fiinţei sale, Christina purta niște demoni 
înfricoșători... 

Annika s-a uitat la chipul pe jumătate întors al Helenei. Becul 
din hol îi lumina gâtul și profilul: Helena Starke era extrem de 
frumoasă. Sufrageria era scufundată în întuneric, iar de afară 
se auzea zgomotul infernal al traficului. 

— Ce demoni? 

— Viaţa ei a fost un adevărat iad încă din copilărie, a spus ea 
suspinând. Era extrem de inteligentă, dar nimeni nu-i lua în 
seamă calitatea asta. Cei din jurul ei nu făceau decât să-i pună 
beţe-n roate, iar ea a reușit să răzbească doar devenind rece și 
inabordabilă. 

— Cum adică îi puneau beţe-n roate? 

— A fost una dintre primele femei de succes din sectorul 
privat, atât în domeniul bancar, cât și în comitetele din care 
făcea parte. Încercau s-o distrugă, dar n-au reușit. 

— Dar nu cumva au reușit în cele din urmă? a întrebat 
Annika. E posibil ca, în adâncul tău, să fii un om distrus, chiar 
dacă la suprafaţă totul pare perfect. 


241 


Helena Starke n-a spus nimic. Stătea cu ochii pironiţi în 
întuneric. După o vreme, și-a dus mâna la ochi ca să șteargă 
ceva. 

— Lumea știa că... sunteţi împreună? 

Helena Starke a clătinat din cap: 

— Nu, nu știa nimeni. Sunt sigură că lumea vorbea pe la 
spate, dar nimeni nu ne-a întrebat pe faţă despre chestia asta. 
Christinei îi era foarte teamă ca nu cumva să se afle. Schimba 
șoferii o dată la două luni, astfel încât nici-unul dintre ei să nu 
intre la bănuieli văzând că venea pe-aici atât de des. 

— Dar de ce îi era atât de teamă? În ziua de azi, multe 
persoane publice nu au nicio reţinere când vine vorba de 
orientarea lor sexuală. : 

— Nu era vorba numai de asta, a spus Helena. In 
Secretariatul Olimpic nu erau permise relaţii între angajaţi. Era 
o regulă pe care o instituise Christina însăși. Dacă relaţia 
noastră ar fi fost descoperită, n-ar fi trebuit să plec de acolo 
doar eu. Nici ea n-ar mai fi putut rămâne șefa Comitetului dacă 
ar fi încălcat una dintre regulile cele mai importante. 

Annika a căzut pe gânduri. Tocmai aflase încă un lucru de 
care se temea Christina Furhage. S-a uitat la profilul Helenei 
Starke și, dintr-odată, și-a dat seama ce paradox era la mijloc: 
Furhage își riscase cariera pentru care muncise atâta timp de 
dragul acelei femei. 

— A fost aici în noaptea aceea, nu-i așa? 

Helena Starke a încuviințat din cap. 

— Am luat un taxi. Nu-mi aduc aminte prea bine, dar cred că 
a plătit cu bani gheaţă, pentru că așa făcea de obicei. Eram 
praf. Și ţin minte că era foarte supărată pe mine: nu-i plăcea 
când beam și fumam. Am făcut dragoste cu multă pasiune, apoi 
pe mine m-a luat somnul. Când m-am trezit, deja plecase. 

A făcut o pauză, gândindu-se la ultimele cuvinte pe care le 
spusese. 

— Când m-am trezit, Christina era deja moartă. 

— Vă mai amintiţi când a plecat de aici? 

Învăluită în întunericul sufrageriei, Helena Starke a scos încă 
un oftat: 

— Habar n-am, dar am aflat de la poliţie că a fost sunată pe 
mobil la ora 2:53. A răspuns și a vorbit vreo două minute. Asta 
cred că s-a întâmplat după ce am făcut sex, pentru că nu putea 


242 


să stea de vorbă la telefon în timp ce ne-o trăgeam... 

S-a întors către Annika și a încercat să zâmbească. 

— Îmi dau seama că vă este greu să vorbiţi despre ce 
simţiţi..., a spus Annika. 

Helena Starke a ridicat din umeri: 

— Când m-am îndrăgostit de Christina, știam la ce să mă 
aștept. A durat ceva timp până a început să se simtă în largul ei 
cu mine. Mi-a luat cam un an, a spus ea, izbucnind într-un scurt 
hohot de râs. Nu-mi venea să cred cât de neexperimentată era. 
Părea că nu-i plăcuse niciodată să facă sex, dar după ce a 
descoperit cât de frumos era, nu se mai sătura. A fost cea mai 
bună parteneră a mea. 

Annika se simţea stânjenită; erau detalii care n-o priveau 
deloc. Nu voia să-și închipuie cum arăta acea femeie frumoasă 
de patruzeci de ani, făcând dragoste cu o femeie foarte 
distantă, trecută de șaizeci de ani. S-a scuturat ușor, ca să 
scape de senzaţia neplăcută. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi povestit toate astea, a spus ea, în 
cele din urmă. 

Helena Starke nu i-a răspuns, iar Annika s-a întors cu spatele 
și a pornit spre ușă. 

— Dar unde anume vă mutaţi? a întrebat ea dintr-odată. 

— La Los Angeles. 

— Nu e o decizie cam pripită? 

Helena Starke a ţintuit-o cu privirea: 

— Nu eu i-am aruncat în aer. 

e 

Annika a ajuns în biroul ei la 16:05, chiar când începea 
buletinul de știri al radioului naţional. Buletinul a fost deschis 
de o știre de senzaţie, cel puţin după standardele redactorilor 
de la postul naţional: reușiseră să pună mâna pe proiectul de 
lege cu privire la autonomia regională, care urma să fie înaintat 
parlamentului la sfârșitul lui ianuarie. Următoarea știre era mai 
interesantă: reporterii reușiseră să facă rost de raportul 
preliminar cu privire la explozibilii folosiţi în atentatul căruia îi 
căzuse victimă Stefan Bjurling. Părea să fie vorba de același 
explozibil folosit la stadionul olimpic - un amestec cu densitate 
mare alcătuit din nitroglicerină și nitroglicol -, atâta doar că 
dimensiunile bombei erau diferite. Potrivit radioului naţional, 
încărcătura ar fi fost alcătuită din bare de explozibil înfășurate 


243 


în hârtie, cu diametrul cuprins între 22 și 29 de milimetri. 
Poliția nu făcuse niciun comentariu pe marginea acestor 
informaţii. 

„De chestia asta o să se ocupe Patrik”, și-a spus Annika, 
făcându-și o însemnare în carnețţel. 

Buletinul nu cuprindea nicio altă știre de interes pentru 
domeniul ei de activitate, așa că a închis radioul cu gândul să 
dea niște telefoane. La ora aceea, probabil că muncitorii din 
echipa lui Stefan Bjurling ajunseseră deja acasă. A deschis 
ziarul la pagina în care apăruse articolul ei, s-a uitat la legenda 
fotografiei cu muncitorii, apoi a sunat la informaţii. Unii dintre 
ei aveau nume obișnuite, precum Sven Andersson, așa că i-ar fi 
fost greu să dea de ei. Dar cinci aveau nume suficient de 
neobișnuite cât să nu fie nevoie să sune cincizeci de oameni și 
să întrebe dacă fuseseră sau nu colegi cu Stefan. Norocul i-a 
surâs când a sunat a patra oară. 

— Da, aveam un aparat foto la mine, i-a spus instalatorul 
Herman Osel. 

— l-ați făcut cumva vreo poză Christinei Furhage? 

— Bineînţeles! 

Inima Annikăi a început să bată mai tare. 

— Dar lui Stefan Bjurling? 

— Nu cred că am vreo poză numai cu el, dar cred că apare 
într-una din pozele pe care i le-am făcut Christinei Furhage. 

„Nu-mi vine să cred ce noroc am!”, s-a gândit Annika. 

— Dar nu sunteţi sigur? l-a întrebat ea. 

— Nu, încă n-am developat filmul. Vreau să fac niște poze cu 
nepoţii de Crăciun... 

— Domnule Ösel, v-am putea ajuta să developaţi filmul; 
bineînţeles c-o să vă dăm o rolă nouă la schimb. Dar, dacă 
găsim pe filmul dumneavoastră o fotografie pe care am vrea s-o 
publicăm, aţi fi interesat să ne-o vindeţi? 

Instalatorul nu prea înţelegea ce-i spunea Annika. 

— Vreţi să cumpăraţi filmul? a întrebat el pe un ton 
nedumerit. 

— Nu, filmul e al dumneavoastră. O să vi-l dăm înapoi. Dar 
poate c-o să vrem să cumpărăm drepturile pentru una dintre 
fotografii. Așa procedăm atunci când ne interesează o 
fotografie făcută de un fotograf independent. Iar în cazul de 
faţă, dumneavoastră exact asta aţi fi: un fotograf independent. 


244 


— Păi, nu știu ce să zic... 

Annika a tras aer în piept cu putere, având grijă să nu facă 
zgomot, și a hotărât c-ar fi bine să-i ţină o scurtă lecţie. 

— Uitaţi cum stă treaba, a început ea. Noi, cei de la 
Kvăllspressen, credem că este extrem de important ca 
atentatorul, omul care i-a omorât pe Christina Furhage și 
Stefan Bjurling, să fie prins și băgat la închisoare. Este un lucru 
important pentru familia Christinei și pentru cea a lui Stefan, 
pentru colegii lor și pentru întreaga ţară - ba chiar pentru 
lumea întreagă. În prezent, organizarea Jocurilor Olimpice este 
pusă sub semnul întrebării. Mass-media reprezintă cea mai 
bună cale de a răspândi informaţii și de a sensibiliza opinia 
publică, iar pentru Kvällspressen este esenţial să scrie despre 
cele două victime și despre cercetările poliţiei. Pe de-o parte, 
colaborăm cu poliţia și cu procurorul, iar pe de altă parte, ne 
străduim să aflăm cât mai multe informaţii pe cont propriu, 
ceea ce înseamnă că încercăm să stăm de vorbă și cu colegii 
victimelor. Tocmai de aceea vă întreb: dacă pe filmul 
dumneavoastră există vreo fotografie în care apar Stefan și 
Christina, aţi fi de acord s-o publicăm? 

Când a terminat, Annika avea gâtul uscat, dar se părea că 
mica ei prelegere avusese efectul scontat. 

— Ah, păi în cazul ăsta, nu cred că e vreo problemă, a spus 
Herman Osel. Dar cum să facem? Ultima mașină a poștei a 
plecat deja. 

— Dar unde locuiţi? l-a întrebat Annika. 

— In Vallentuna, la nord de Stockholm. 

—O să-l rog pe unul dintre colegii mei să vină la 
dumneavoastră cu mașina ca să ia filmul. 

— Dar încă nu l-am terminat. Aș mai putea face câteva 
poze... 

— O să vă dăm o rolă nouă. Gratis! lar mâine-dimineaţă o să 
primiţi filmul developat. Dacă găsim vreo poză pe care vrem s-o 
publicăm, o să v-o cumpărăm la preţul obișnuit, adică nouă sute 
treizeci de coroane. În cazul ăsta, o să vă sune redactorul foto 
ca să stabiliți cum anume urmează să vă încasaţi banii. Ce 
părere aveţi? 

— Nouă sute treizeci de coroane? Pentru o singură poză? 

— Da, atâta plătim de obicei. 

— De ce dracu’ nu m-oi fi făcut fotograf? Bineînţeles că 


245 


puteţi trimite pe cineva să ia filmul! Pe la ce oră ajunge? 

Annika și-a notat adresa și cele câteva indicaţii pe care i le-a 
dat muncitorul, apoi a pus receptorul în furcă. A luat o rolă de 
film din biroul fotografilor și a coborât la cabina portarului. L-a 
întrebat pe Tore Brand dacă vreunul dintre șoferi putea să dea 
o fugă până la Vallentuna. 

— Nicio problemă, a spus Tore. 

Când Annika a dat să plece, portarul i-a spus: 

— V-a căutat cineva mai devreme. 

— Da? Cine? 

— Nu mi-a spus. Voia să vă dea ceva. 

— Ce anume? 

— Nici asta nu mi-a spus. Cică o să revină altă dată. 

Annika a zâmbit fals, mustrându-l pe portar în sinea ei. Ar fi 
trebuit să înveţe odată cum se preia un mesaj. În zilele acelea, 
oricând putea veni cineva cu o informaţie prețioasă. 

S-a întors în redacţie și l-a căutat pe Patrik, dar nu l-a găsit. 
Deci, dacă voia să stea puţin de vorbă cu el înainte să înceapă 
sesiunea de la șase, trebuia să-l sune pe mobil. Chiar când 
trecea pe lângă Eva-Britt Qvist, telefonul fix din biroul ei a 
început să sune. A dat fuga să răspundă. Era Thomas: 

— Pe la ce oră vii acasă? 

— Nu știu, destul de târziu. Cred că pe la nouă. 

— Trebuie să mă întorc la serviciu. Avem o ședință la ora 
șase, i-a explicat Thomas. 

Annika simţea că se enervează: 

— La ora șase? Dar am treabă! Și eu am o întâlnire la ora 
șase. De ce nu m-ai sunat mai devreme? 

Thomas avea un ton calm, dar Annika și-a dat seama că și el 
era nervos. 

— În buletinul de știri de la postul naţional de radio s-a 
difuzat un mic reportaj despre proiectul de lege al guvernului 
cu privire la autonomia locală. Asociaţia Autorităţilor Locale a 
fost lovită în plin! În momentul ăsta, politicienii din comitetul 
consultativ se îndreaptă spre sediul Asociaţiei, iar eu trebuie să 
fiu acolo. Poţi să înţelegi chestia asta, nu? 

Annika a închis ochii și a tras aer în piept. La dracu’! Oare de 
ce trebuia să se ducă acasă chiar atunci? 

— Înțelegerea noastră a fost că eu o să muncesc luni și 
miercuri, iar tu, marţi și joi, a spus ea. Eu am respectat planul. 


246 


Iar slujba mea este la fel de importantă ca a ta. 

Thomas s-a calmat și a apelat la rugăminţi: 

— Te rog, iubito! Știu că ai dreptate. Dar înţelege: trebuie să 
mă întorc la serviciu. E o întrunire de urgenţă, așa că n-o să 
dureze mult. Deja am pregătit cina. Nu trebuie decât să vii 
acasă și să mănânci cu copiii, iar eu o să mă întorc imediat ce 
se termină ședința. N-o să se termine mai târziu de opt, pentru 
că nu sunt foarte multe de spus. Și poţi să te întorci la serviciu 
când ajung eu acasă. 

Annika a oftat și a închis ochii, lipindu-și palma de frunte. 

— Bine, vin imediat. 

L-a căutat pe Ingvar Johansson ca să-i spună despre 
fotografiile lui Herman Osel, dar nu l-a găsit în biroul lui. Pelle, 
redactorul foto, vorbea la telefon, așa că i-a făcut un semn cu 
mâna. 

— Da, ce vrei? a întrebat-o el pe un ton iritat, sprijinind 
receptorul pe umăr. 

— Or să vină niște fotografii cu Stefan Bjurling și Christina 
Furhage de la cineva din Vallentuna. Developează, te rog, 
filmul și scoate toate fotografiile. Acum plec, dar mă întorc pe 
la opt. Rămâne așa? 

Pelle a încuviinţat din cap, apoi și-a reluat conversaţia. 

Annika nu s-a sinchisit să cheme un taxi, ci a luat unul din 
staţia aflată în apropierea sediului. Era atât de încordată, încât 
o durea stomacul. În drum spre casă, enervarea i-a sporit în așa 
hal, încât, la un moment dat, i-a fost greu să respire. „Asta mai 
lipsea!”, și-a zis ea. 

Când a ajuns, copiii s-au repezit spre ea, sărutând-o și 
arătându-i ce desene făcuseră. Thomas a sărutat-o în grabă, 
apoi a plecat: a luat taxiul cu care venise Annika. 

— Ei, staţi un pic! Lăsaţi-mă să-mi dau jos paltonul. 
Potoliţi-vă! 

Ellen și Kalle s-au potolit, fiind luaţi prin surprindere de 
vocea un pic iritată a mamei lor. Annika s-a așezat pe vine și i-a 
îmbrățișat pe amândoi - poate puţin cam tare - , apoi s-a dus la 
telefon. L-a sunat pe Ingvar Johansson, dar redactorul de știri 
nu i-a răspuns: era la sesiunea de la șase. A oftat zgomotos: 
deci nu putea să le spună colegilor ce făcuseră toată ziua 
oamenii din departamentul ei. Nicio problemă, avea să stea de 
vorbă cu Spike mai încolo. 


247 


S-a dus în bucătărie și a văzut că Ellen și Kalle mâncaseră 
deja. S-a așezat pe scaun și a mușcat dintr-un copan de pui, dar 
n-a putut să înghită, așa că a scuipat dumicatul. A luat câteva 
guri de orez și a aruncat restul la gunoi. De obicei, nu putea să 
mănânce când era foarte stresată. 

— Trebuie să mănânci, i-a spus Kalle pe un ton plin de 
Teproș. 

A dus copiii la televizor, a închis ușa sufrageriei, apoi l-a 
sunat pe Patrik. 

— A sunat Tigrul. Și era furios! a urlat reporterul. 

— De ce? 

— N-o să-ţi vină să crezi: e plecat în luna de miere în 
Tenerife. Mai exact, în staţiunea Playa de las Americas. A 
plecat joia trecută și se întoarce acasă mâine. A zis că polițiștii 
știau foarte bine unde era: au verificat listele de pasageri ale 
tuturor avioanelor care au decolat de pe Arlanda” și au dat 
peste numele lui. A fost săltat de poliția spaniolă și interogat o 
după-amiază întreagă. Cică a pierdut un grătar și băuturile 
gratuite servite la piscină... Nasol, nu? 

Annika a zâmbit ușor: 

— Scrii ceva despre chestia asta? 

— Bineînţeles. 

— La radioul naţional s-a difuzat un scurt reportaj despre 
analizele preliminare ale explozibililor folosiţi la Sâtra Hall. L-ai 
ascultat? 

— Da, chiar acuma mă ocup de chestia asta. Sunt cu Ulf 
Olsson într-un depozit de explozibili și asistăm la tot felul de 
experimente. Știai că explozibilii seamănă cu niște cârnaţi? 

Dragul de Patrik! Indiferent de împrejurări, era plin de 
entuziasm. Tot timpul găsea ceva interesant de făcut. 

— Ai aflat ceva despre ancheta poliţiei? 

— Nu, nimeni nu scoate o vorbă. Cred că se pregătesc să 
aresteze pe cineva. 

— Ar fi bine dacă am avea o confirmare, a spus Annika. Să 
văd dacă pot afla ceva în seara asta. 

— Amicul nostru specialist în explozibili zice că trebuie să 
ieșim din depozit. Cică o să ne doară capul de la atâta zgomot. 
Vorbim mai târziu. 


27 Arlanda: aeroport situat la aproximativ patruzeci de kilometri nord de 
Stockholm. 


248 


Probabil că emisiunile pentru copii se terminaseră, pentru că 
Ellen și Kalle începuseră să se dondănească din pricina unei 
benzi desenate. Annika s-a dus în sufragerie și a dat pe TV2, ca 
să urmărească știrile. 

— Mami, facem un puzzle? 

S-au așezat cu toţii pe podea cu un puzzle din douăzeci și 
cinci de cuburi din lemn; trebuiau să reconstituie un desen cu 
Alfons și Milla - două personaje dintr-o poveste -, stând în 
căsuţa lor construită într-un copac. Au meșterit la el până la 
ora șapte și zece, când s-a auzit genericul foarte familiar al 
buletinului ABC. Annika i-a trimis pe copii să se spele pe dinti, 
iar ea a rămas să urmărească știrile. Reporterii fuseseră la 
Sätra Hall și intraseră în camera unde se produsese detonaţia. 
Imaginile nu erau foarte șocante, pentru că încăperea nu părea 
să fi fost foarte avariată de explozie. Bineînţeles că orice urmă 
a bietului Steffe fusese ștearsă cu multă grijă. Nu s-a spus 
nimic despre vreo arestare iminentă, așa că Annika s-a dus și 
ea la baie ca să-i ajute pe copii să se spele, în timp ce ABCa 
continuat cu un reportaj despre cumpărăturile de Crăciun. 

— Puneţi-vă pijamalele și apoi o să vă citesc o poveste. Și nu 
uitaţi să vă luaţi tabletele cu fluor! 

I-a lăsat să se ciorovăiască în camera lor, apoi s-a uitat la 
principalele știri ale buletinului de pe TV1. Când a văzut că 
încep cu un reportaj despre proiectul de lege cu privire la 
autonomia regională, și-a dat seama că nu era nimic interesant 
de văzut, așa că s-a dus în dormitor și le-a citit copiilor o 
poveste. I-a învelit cu grijă, dar era limpede că nu aveau chef să 
doarmă. 

— Nu uitaţi că urmează Crăciunul și toţi copiii trebuie să fie 
cuminţi, că altfel nu vine Moș Crăciun, a spus ea pe un ton 
amenințător, regretând că trebuia să recurgă la astfel de 
stratageme. 

Dar ameninţarea a dat roade și, în scurtă vreme, Ellen și 
Kalle au adormit. L-a sunt pe Thomas pe mobil, dar bineînţeles 
că nu i-a răspuns. A pornit computerul cel vechi din dormitorul 
lor și a notat din memorie cele mai importante lucruri pe care 
le aflase de la Helena Starke, apoi a salvat documentul pe o 
dischetă. Era din ce în ce mai nerăbdătoare. Pe unde naiba 


% ABC: buletin al Televiziunii Naţionale Suedeze care prezintă numai 
ştiri din districtele Stockholm şi Uppsala. 


249 


umbla Thomas? 

În cele din urmă, soţul ei s-a întors acasă la opt și jumătate. 

— Mulţumesc, iubito! i-a spus el gâfâind când a intrat în hol. 

— l-ai spus taximetristului să aștepte? l-a întrebat ea pe un 
ton mai răstit decât își propusese. 

— Of... Nu, am uitat. 

Annika a coborât repede pe scări ca să-l prindă, dar 
bineînțeles că plecase. S-a dus în piaţă, dar în staţia de taxiuri 
nu era nicio mașină. A trecut pe lângă farmacie și a pornit spre 
Kungsholmsgatan, unde era o altă stație. N-a găsit decât un 
taxi de la o companie obscură. A ajuns înapoi la serviciu abia la 
ora nouă și cinci. În redacţia pustie domnea liniștea: Ingvar 
Johansson plecase acasă de mult, iar colegii din tura de noapte 
se duseseră la cantină. A intrat în biroul ei și s-a pus pe dat 
telefoane. 

— Chestia asta începe să devină obositoare, a spus sursa ei 
din poliţie. 

— Hai să nu ne facem viaţa grea unul altuia, i-a răspuns ea 
pe un ton plictisit. Sunt pe drumuri de paișpe ore și am cam 
obosit. Ştii bine ce fel de om sunt, nu? Așa că hai s-o dăm la 
pace! 

Polițistul de la celălalt capăt al firului a plescăit din limbă de 
două ori, apoi i-a zis: 

— Nu ești singura care muncește de la șapte dimineaţa. 

— l-aţi dat de urmă, nu-i așa? 

— Ce te face să crezi asta? 

— De obicei, poliția nu lucrează peste program, mai ales 
când se apropie sărbătorile. Tocmai de-aia cred că puneţi ceva 
la cale. _ 

— Tot timpul punem ceva la cale... In plus, e vorba de un caz 
complicat: bineînţeles că lucrăm până târziu. 

— Ei, hai! Ce Dumnezeu! a bombănit Annika. 

— Nu putem spune presei că mai avem un pic și-l arestăm pe 
atentator. Ar putea să-și ia tălpășiţa! Îţi dai seama, nu? 

— Dar o să puneţi mâna pe el în curând, așa-i? 

— N-am zis asta. 

— Atunci spune-mi: urmează să-l arestaţi? 

Polițistul n-a spus nimic. 

— Pot să scriu ceva despre chestia asta? a întrebat Annika pe 
un ton precaut. 


250 


— Nici măcar un cuvinţel! Ar putea să ne dea operaţiunea 
peste cap! 

— Şi când o să treceţi la acţiune? 

Polițistul a tăcut câteva clipe, apoi a spus: 

— Imediat ce aflăm unde e. 

— Cum adică? 

— A dispărut. 

Annikăi i s-a zbârlit părul pe ceafă. 

— Deci știți cine e? 

— Da, noi așa credem. 

— Doamne! a șoptit Annika. Și de câtă vreme știți? 

— Aveam o bănuială încă de acum două zile, dar acum 
suntem suficient de siguri cât să arestăm persoana în cauză ca 
s-o interogăm. 

— Putem să venim și noi? 

— Când îl arestăm? Mi se pare imposibil, pentru că habar 
n-avem unde se află. 

— Aţi pus mulţi polițiști pe urmele sale? 

— Nu, persoana pe care o suspectăm încă n-a fost dată în 
urmărire generală. Mai întâi, vrem să verificăm locurile unde 
credem că ar putea fi. 

— Şi când o să declanșaţi o operaţiune de amploare? 

— Nu știu. 

Annika își frământa creierii: oare cum ar fi trebuit să scrie, 
astfel încât să nu folosească în mod explicit ceea ce tocmai 
aflase? 

— Ştiu la ce te gândești, a spus polițistul, dar las-o baltă. Ia-o 
ca pe un test: ţi-am încredinţat niște informaţii și va trebui să te 
gândești foarte bine înainte să le folosești. 

Conversaţia s-a încheiat, iar Annika a rămas nemișcată, cu 
pulsul ridicat. Probabil că era singurul reporter care avea 
aceste informaţii, dar nu putea să se folosească de ele. 

A ieșit din birou ca să se liniștească și să stea de vorbă cu 
Spike. Primul lucru care i-a căzut sub ochi a fost macheta 
primei pagini a ediţiei de a doua zi. Titlul scris cu litere de-o 
șchioapă suna așa: „CHRISTINA FURHAGE ERA LESBIANĂ. 
Iubita ei povestește ultimele ore petrecute împreună”. 

Annika a simţit că se învârte camera. „Nu se poate! și-a spus 
ea. Doamne, de unde au aflat chestia asta?” S-a dus glonţ la 
panoul pe care era atârnată macheta, a smuls-o de acolo și a 


251 


trântit-o pe birou, în faţa lui Spike. 

— Ce naiba e asta? l-a întrebat ea. 

— Ştirea de senzaţie din ediţia de mâine, i-a răspuns 
redactorul de noapte cu un aer indiferent. 

— Nu putem publica așa ceva, a spus Annika, ridicând tonul 
fără să vrea. N-are absolut nicio relevanţă! Christina Furhage 
n-a vorbit niciodată în public despre orientarea ei sexuală. Nu 
ne putem permite să ne amestecăm în viaţa ei privată. Pe 
vremea când trăia, n-a vrut să discute despre chestia asta, iar 
acum, după ce-a murit, nu avem niciun drept să scriem despre 
viața ei sexuală. 

Redactorul de noapte s-a îndreptat de spate, și-a dus mâinile 
la ceafă și s-a rezemat de spetează cu atâta putere, încât mai 
avea un pic și răsturna scaunul. 

— Dar nu-i nimic rușinos în asta. Ce dacă îi plăceau femeile? 
Și mie îmi plac, a spus el cu zâmbetul pe buze, uitându-se peste 
umăr către ceilalți redactori, ca și când ar fi așteptat 
confirmarea lor. 

Annika s-a străduit să adopte o atitudine profesionistă: 

— Christina era căsătorită și a lăsat în urmă o fiică. Ai mai 
putea să te uiţi în ochii ei sau ai lui Bertil Milander, dacă 
publici chestia asta în ediţia de mâine? 

— Furhage era o persoană publică. 

— Și unde dracu' e legătura dintre chestia asta și titlul de pe 
prima pagină? a întrebat Annika, pierzându-și cumpătul. 
Christina Furhage asta a fost omorâtă! Și cine naiba a scris 
articolul ăsta? 

Redactorul de noapte s-a ridicat încet de pe scaun. Se vedea 
că Annika îl scosese din sărite. 

— Nisse a fost cel care a aflat chestia asta. A obţinut 
confirmarea că Furhage era lesbiană din partea unei surse care 
a ales să-și dezvăluie identitatea. Cică a avut o relaţie cu o 
femeie pe nume Starke... 

— Astea-s chestii pe care le-am descoperit eu! a strigat 
Annika. Am menţionat chestia asta în ședința de la prânz. Şi 
cine, mă rog, e sursa lui? 

Spike a făcut doi pași spre Annika, apoi și-a apropiat faţa la 
câţiva centimetri de a ei. 

— Mă doare fix în cur de sursa lui! i-a spus el printre dinți. 
Nisse a scris cel mai bun articol din ediția de mâine. Dacă știai 


252 


că Furhage e lesbiană, de ce n-ai scris tu despre asta? Și nu 
crezi c-ar fi timpul să te maturizezi? 

Annika a încasat lovitura în plin. Cuvintele lui Spike au 
izbit-o în plex, sporindu-i furia care îi frământa viscerele. 
Simţea că are plămânii prea mici și că e gata să se sufoce. S-a 
străduit din răsputeri să nu ia în seamă atacul la persoană și să 
se concentreze asupra laturii jurnalistice a disputei. Oare 
punctul ei de vedere era corect? Nu cumva orientarea sexuală a 
Christinei Furhage era o știre de senzaţie pe care ziarul nu 
trebuia s-o rateze? Dar și-a îndepărtat din minte acest gând. 

— N-are absolut nicio importanţă cu cine se culca Christina 
Furhage, a spus ea pe un ton calm. Ceea ce contează e cine a 
omorât-o. La fel de important este să aflăm ce efecte va avea 
moartea ei asupra Jocurilor Olimpice, asupra sportului în 
general și asupra imaginii Suediei în lume. De asemenea, e 
important să aflăm cine este criminalul și ce motiv a avut. Nu 
mă interesează cu cine se futea decât dacă are vreo legătură cu 
moartea ei. Şi cred că așa ar trebui să gândești și tu despre 
chestia asta. 

Redactorul de noapte a tras aer pe nas cu atâta de putere, 
încât Annika a avut impresia că aude vâjâitul unui ventilator. 

— Te înșeli amarnic, mare specialistă în investigaţii ce ești! 
N-ar fi trebuit să accepti șefia departamentului, pentru că e o 
pălărie prea mare pentru tine. Nils Langeby are dreptate: e clar 
că nu faci față. Nu-ţi dai seama că ești jalnică? 

Annika a simţit cum nodul din stomac îi explodează și cum 
trupul i se face ţăndări. N-a mai auzit nimic și preţ de o clipă 
privirea i s-a înceţoșat. Dar după câteva momente a constatat 
cu surprindere că încă se ţinea pe picioare și că încă respira, 
fiind în stare să vadă ce se întâmpla în jur. I-a întors spatele lui 
Spike și a pornit spre biroul ei, străduindu-se din răsputeri să 
străbată redacţia fără să se împiedice, simțind în ceafă privirile 
reporterilor care erau de faţă. După ce a intrat în birou, a 
închis ușa și s-a prăbușit pe podea. Tremura din tot trupul. 
„N-am să mor, n-am să mor, n-am să mor...”, și-a spus ea. „O să 
treacă, o să treacă, o să treacă...” Simţea că nu are aer și se 
străduia să respire. Dar parcă aerul nu-i intra în plămâni, așa 
că a inspirat încă o dată și încă o dată, iar în cele din urmă a 
simţit că mâinile i se contractă spasmodic. Și-a dat seama că 
avea prea mult oxigen în sânge, așa că s-a ridicat în picioare și 


253 


a mers împleticit până la birou. A scos o pungă de plastic din 
sertarul de jos, a dus-o la gură și a început să respire. S-a 
străduit să-și amintească vocea lui Thomas: „Liniștește-te, 
liniștește-te, totul o să fie bine, scumpa mea... Nu trebuie decât 
să respiri, n-o să păţești nimic, draga mea Annie... Liniștește-te, 
liniștește-te...” _ 

Tremurul i s-a domolit, apoi s-a așezat pe scaun. li venea să 
plângă, dar s-a abținut și a format numărul de acasă al lui 
Anders Schyman. A răspuns soţia lui, iar Annika s-a străduit să 
vorbească normal. 

— E la petrecerea de Crăciun dată în cinstea conducerii, i-a 
spus doamna Schyman. 

Așa că Annika a format numărul centralei și a cerut să i se 
facă legătura cu sala de festivități. Și-a dat seama că nu mai era 
coerentă și că abia reușea să se facă înţeleasă. Au urmat câteva 
mormăituri și zgomote înfundate, iar în cele din urmă s-a auzit 
vocea lui Anders Schyman. 

— Îmi cer scuze că te deranjez de la masă, a spus ea pe un 
ton calm. 

— Sunt sigur că ai un motiv serios, i-a răspuns el repede, în 
fundal, se auzeau râsete și frânturi de discuţii. 

— Îmi pare rău și pentru că n-am reușit să ajung la ședința 
de redacţie de la șase, dar a apărut o problemă acasă... 

Apoi nu s-a mai putut controla și a izbucnit în plâns. 

— Ce s-a întâmplat? Au păţit ceva copiii? a întrebat el pe un 
ton alarmat. 

În cele din urmă, Annika și-a revenit: 

— Nu, nu-i vorba despre asta. Dar aș vrea să te întreb dacă 
aţi discutat la ședință ce a pus Spike pe prima pagină a ediţiei 
de mâine, și anume că Furhage era lesbiană. 

Preţ de câteva secunde, Annika n-a auzit decât rumoarea și 
râsetele din fundal. 

— Poftim? a întrebat Anders Schyman, în cele din urmă. 

Annika și-a pus o palmă pe piept și s-a străduit să respire 
normal. 

— Titlul de pe prima pagină anunţă că iubita Christinei face 
dezvăluiri cu privire la viaţa lor intimă. 

— Dumnezeule! Vin imediat! a spus redactorul-șef, apoi a 
închis. 

Annika a așezat receptorul în furcă, a pus capul pe birou și a 


254 


început să plângă. Tremura din tot trupul, iar rimelul i se 
prelingea peste foile cu însemnări. „Nu mai rezist!, și-a spus ea. 
Nu mai pot, simt că mor!” Simţea că nu era la înălţimea 
postului pe care îl ocupa. De data asta, chiar că o dăduse în 
bară. Se gândea că disperarea ei ar fi putut să răzbată prin ușa 
biroului și să se răspândească prin redacţie. Toată lumea și-ar 
fi dat seama că nu putea face faţă și că promovarea ei fusese o 
greșeală. Că nu era bună de nimic! Toate aceste gânduri nu au 
ajutat-o deloc. Nu se putea opri din plâns. Stresul și oboseala 
puseseră stăpânire pe trupul ei. Nu-și putea stăpâni lacrimile și 
tremurul. 

După o vreme, a simţit o mână pe umăr și a auzit o voce 
blândă undeva deasupra capului. 

— Totul e în regulă, Annika. Oricare ar fi problema, o s-o 
rezolvăm. Mă auzi? 

Annika și-a ţinut respiraţia și a ridicat capul. O dureau ochii 
din pricina luminii, dar, până la urmă, și-a dat seama că era 
Anders Schyman. 

— Îmi pare rău... i-a spus ea, încercând să-și șteargă rimelul 
de pe obraji. Îmi pare rău... 

— Ia batista mea. Așază-te în capul oaselor și suflă-ți nasul, 
îţi aduc un pahar cu apă. 

Redactorul-șef a ieșit din birou, iar Annika a făcut în mod 
mecanic ce-i ceruse. Anders Schyman i-a adus apă rece într-un 
pahar de plastic. 

— Bea o gură și povestește-mi ce s-a întâmplat, i-a spus el 
după ce a închis ușa. 

— Ai vorbit cu Spike despre titlul de pe prima pagină? 

— O să mă ocup de chestia asta mai târziu. Nu-i chiar atât de 
importantă. Acuma îmi fac griji pentru tine. De ce ești atât de 
necăjită? 

Annika a izbucnit iarăși în plâns, dar de data asta hohotele 
erau mai liniștite. Redactorul-șef aștepta în tăcere. 

— În primul rând, pentru că sunt epuizată, a spus ea după ce 
și-a revenit. Apoi pentru că Spike mi-a zis toate chestiile alea 
pe care nu le auzi decât în cele mai negre coșmaruri... Că sunt 
o nepricepută, că nu pot face față sarcinilor pe care le 
presupune postul meu și alte lucruri de genu' ăsta... 

Annika s-a sprijinit de speteaza scaunului. Gata, spusese ce 
avea pe suflet. Nu se aștepta, dar mărturisirea aceea o 


255 


calmase. 

— E limpede că n-are niciun pic de încredere în mine ca șefă 
a departamentului, a continuat ea. Și probabil că nu-i singurul. 

— Se prea poate, a spus Anders Schyman, dar chestia asta 
n-are nicio relevanţă. Ce contează e că eu am încredere în tine 
și că, din punctul meu de vedere, ești persoana cea mai 
potrivită pentru postul ăsta. 

Annika a tras adânc aer în piept: 

— Vreau să renunţ. 

— Nu poţi, i-a spus el. 

— Îmi dau demisia. 

— Nu ţi-o accept. 

— Vreau să renunţ chiar acum, în noaptea asta. 

— Mă tem că nu se poate. Am de gând să te promovez. 

Annika s-a uitat ţintă la șeful ei. 

— Cum adică? a întrebat ea pe un ton foarte surprins. 

— Aveam de gând să-ţi spun mai încolo, dar, asta e, uneori 
trebuie să te adaptezi din mers... Am planuri mari pentru tine, 
Annika. Și vreau să-ţi vorbesc despre ele acuma, înainte să 
hotărăști dacă îţi dai demisia sau nu. 

Annika se uita la Anders Schyman cu neîncredere. 

— Ziarul nostru se află în faţa unor mari schimbări, a 
continuat redactorul-șef. Nu cred că vreunul dintre angajaţii 
trustului are vreo idee despre amploarea lor. Va trebui să ne 
adaptăm la niște pieţe cu totul noi, la lumea virtuală și la 
concurenţa ziarelor gratuite. Va trebui să ne concentrăm pe 
jurnalismul propriu-zis. Şi să avem redactori care să poată face 
faţă acestor provocări. Dar astfel de profesioniști nu apar peste 
noapte. Avem două posibilităţi: sau așteptăm ca oamenii ăștia 
să pice din cer sau avem grijă ca angajaţii noștri cei mai 
promițători să se pregătească din vreme pentru provocările 
viitorului. 

Annika asculta cu ochii larg deschiși. 

— Am să mai lucrez aici cel mult zece ani, cel mai probabil, 
cinci. Trebuie să avem niște oameni capabili să-mi preia postul. 
Nu spun că tu vei fi aceea, dar ești una dintre cele trei 
persoane pe care le am în vedere. Până atunci, trebuie să mai 
înveţi o grămadă de lucruri, între care și să-ţi stăpânești nervii. 
În clipa de faţă, cred că ești cea mai bună candidată pentru 
postul meu. Ești creativă și ai mintea ageră. N-am mai întâlnit 


256 


oameni ca tine. Îţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci 
și înfrunţi conflictele cu aplomb. Eşti ordonată, competentă și 
plină de iniţiativă. Îţi dai seama că n-am să las un redactor de 
noapte tâmpit să te alunge de la ziar. N-ai să pleci tu, ci 
tâmpiţii. 

Annika - posibilul viitor redactor-șef - era atât de uimită, 
încât a clipit de câteva ori. 

— Așa că aș aprecia dacă ţi-ai amâna decizia cu privire la 
demisie până după Revelion, a continuat Schyman. În redacţie, 
sunt niște oameni care vor să-ţi facă rău, iar tu nu prea ai cum 
să te aperi de ei, așa că lasă-i în seama mea. O să mai stăm de 
vorbă după ce se mai răcește povestea asta cu atentatele. Aș 
vrea să te gândești la cursurile care crezi că ţi-ar fi de folos. O 
să facem un plan și o să stabilim în ce alte domenii trebuie să te 
specializezi, pentru că e important să cunoști foarte bine cât 
mai multe departamente. Va fi nevoie să te familiarizezi și cu 
latura tehnico-administrativă a trustului. În plus, va trebui să te 
faci acceptată și respectată de către toţi - e un lucru cât se 
poate de necesar. Și ai să reușești, dacă o să faci totul cum 
trebuie. 

Annika rămăsese cu gura căscată. Nu-i venea să-și creadă 
urechilor. 

— Te-ai gândit la toate, a spus ea cu un aer uluit. 

— Să nu-ți închipui că-ţi propun postul de redactor-șef. Doar 
te sfătuiesc să-ţi începi pregătirea și să te străduiești să capeţi 
cât mai multă experienţă, astfel încât, la momentul potrivit, să 
fii luată în calcul. Și aș vrea ca tot ce-am discutat să rămână 
între noi. Desigur, poţi să-i spui soțului tău. Ce zici? 

Annika a încuviinţat din cap. 

— Îţi mulţumesc, a spus ea. 

Anders Schyman i-a zâmbit: 

— De ce nu-ţi iei tu concediu începând de mâine până după 
Revelion? Ai făcut ore suplimentare cu duiumul. 

— Aveam de gând să lucrez și mâine-dimineaţă și nu 
intenționez să-mi schimb programul numai pentru că Spike a 
fost mârlan. Sper ca până mâine să am o imagine cât mai 
limpede asupra Christinei Furhage. 

— Ai făcut rost de ceva ce-am putea publica? 

Annika a dat din cap cu un aer neputincios: 

— Încă nu-mi dau seama. Va trebui să stăm de vorbă despre 


257 


chestia asta. E o poveste tragică. 

— Cu atât mai interesant. Discutăm mai încolo. 

Anders Schyman s-a ridicat în picioare și a plecat. 

Annika a rămas la birou, stăpânită de un covârșitor 
sentiment de pace interioară. Ce simplu era să te simţi iarăși 
bine, să scapi de disperarea cea mai neagră. Ce bine era să 
lămurești lucrurile! Cât despre jignirile din redacţie, era ca și 
când nici nu le-ar fi auzit. 

S-a îmbrăcat, a ieșit pe ușa din spate, a luat un taxi din staţie 
și a plecat acasă. 

Thomas dormea. Annika s-a dus la baie, și-a șters urmele de 
rimei, s-a spălat pe dinţi, apoi s-a strecurat în pat, lângă soțul 
ei. Abia acolo, în dormitorul întunecat, cu tavanul plutind 
undeva deasupra ei, și-a amintit ce-i spusese polițistul în seara 
aceea: știau cine era atentatorul și se pregăteau să-l aresteze. 


RĂUL 


Intuiția m-a avertizat cu privire la existența și puterea lui 
încă din copilărie. Rațiunea, care mă înconjura din toate părțile 
luând chipul oamenilor mari, încerca să-mi spulbere această 
certitudine. „E doar o închipuire, spuneau ei. Nu așa stau 
lucrurile în viața de zi cu zi. Și oricum, până la urmă, binele 
învinge.” Stiam că era o minciuna, pentru că ascultasem 
povestea lui Hansel și Gretel. În lumea lor, răul triumfa peste 
tot, deși autorul dădea de înțeles că totul făcea parte dintr-un 
plan mai amplu. Răul îi împinge pe copilasi în pădure, răul îl 
pune pe Hansel la îngrășat și tot el încinge cuptorul, iar Gretel 
se dovedește a fi personajul cel mai rău, pentru că ea e cea 
care comite crima. 

Poveștile acestea nu m-au speriat niciodată. Nu ţi se poate 
face frică de un lucru pe care îl cunoști foarte bine. Tocmai de 
aceea aveam un avantaj față de oamenii din jurul meu. 

Mai târziu, viața mi-a arătat că nu mă înșelasem. In țara 
noastră, oamenii au făcut o greșeală fatală: au abolit răul. 
Acesta pur și simplu nu există. Suedia este un stat aflat sub 
domnia legii; răul a fost înlocuit de rațiune și logică. In felul 
acesta, răul s-a mutat în subteran, iar acolo, în întuneric, i-a 
mers mai bine ca niciodată. S-a hrănit din invidie și furie 
suprimată, a ajuns să fie invincibil, iar cu timpul a devenit 
invizibil. Dar eu îl recunosc. Toţi cei care i-au cunoscut esenta îl 
adulmecă imediat, oriunde s-ar ascunde. 

Cel care a învățat din exemplul lui Gretel știe ce trebuie să 
facă atunci când se înfruntă cu răul. Cui pe cui se scoate, asta e 
singura cale. Am recunoscut răul în ochii celor din consiliu, pe 
chipurile invidioase și în zâmbetele false ale colegilor de 
serviciu, așa că le-am zâmbit și eu. Balaurul cu șapte capete nu 
se arăta niciodată: se ascundea în întrunirile sindicale și în 
spatele unor discuţii care ar fi trebuit să fie obiective. 
Cunoșteam toate aceste șiretlicuri, aşa că îmi luam un aer naiv. 
Dar nu mă puteau păcăli. Am luat o oglindă în mână și am 
respins forțele cu care încercau să mă doboare. 

Însă am văzut că răul izbutea să câștige teren în altă parte. 
Am băgat de seamă că violența căreia îi cădeau victime unii 
dintre angajații mei era ignorată de poliție și de procurori. O 

259 


femeie din subordinea mea a făcut plângere împotriva soțului ei 
de vreo douăzeci de ori, iar de fiecare dată poliția susținea că 
fusese vorba doar despre un „incident domestic”. Serviciile 
sociale i-au pus la dispoziţie un mediator, dar știam foarte bine 
că totul avea să fie zadarnic. Simțeam duhoarea răului și știam 
că femeii îi sunase ceasul. Avea să moară, pentru că nimeni nu 
lua răul în serios. „Nu voia să vă facă rău, ci doar să-și vadă 
copiii”, a spus o dată mediatorul. Când am auzit cum vorbea, 
i-am cerut secretarei să închidă ușa, pentru că incapacitatea 
oamenilor de a acționa mi se pare jignitoare. 

În cele din urmă, femeia s-a ales cu gâtul tăiat. Cu un cutit de 
bucătărie. Iar colegii ei au fost uimiţi și îngroziți. Au căutat o 
explicaţie, dar au ignorat-o pe cea mai evidentă. 

Răul a scăpat basma curată încă o dată. 


Joi, 23 decembrie 


Când s-a trezit Annika, apartamentul era gol. Ceasul arăta 
opt și jumătate, iar dormitorul era scăldat de razele soarelui. 
S-a dat jos din pat și s-a dus în bucătărie. Pe ușa frigiderului a 
găsit un bilet prins cu doi magneti în formă de Moș Crăciun: 


Îţi mulțumesc pentru că ai venit acasă când te-am 
rugat. 

Sărutări de la soțul tău. 

P.S.: Duc eu copiii la creșă. E rândul tău să-i iei. 


Și-a făcut un sendviș cu brânză și a răsfoit ziarele de 
dimineaţă. Toate făceau mare caz pe marginea proiectului de 
lege cu privire la autonomia locală și deja începuseră să publice 
materiale tipice de Crăciun: articole care prezentau istoria 
acestei sărbători și alte chestii asemănătoare. Nimic nou 
despre atentate. A făcut repede un duș, a încălzit o cană cu apă 
la cuptorul cu microunde ca să-și facă un nes, apoi s-a dus în 
dormitor să se îmbrace. A luat autobuzul, iar când a ajuns la 
sediu, a urcat în redacţie pe scara din spate. Nu voia să dea 
ochii cu nimeni înainte să vadă ce apăruse în ziar despre 
sexualitatea Christinei Furhage. 

Annika a căutat în toată ediţia, dar n-a găsit nici măcar un 
rând obscen despre Christina Furhage sau Helena Starke. Apoi 


260 


și-a pornit computerul și a accesat așa-numitul server istoric, 
unde puteai vedea la ce articole se renunţase în ultimele 
douăzeci și patru de ore. 

Într-adevăr, Nils Langeby scrisese un material intitulat: 
„Christina Furhage - lesbiană”. Articolul fusese respins 
noaptea trecută, la ora 22:50. Annika l-a deschis ca să se uite 
prin el: după ce a citit un pic, a simţit c-o ia cu leșin. Sursa care 
ar fi confirmat că Furhage era lesbiană lucra la Secretariatul 
Olimpic și avea un nume despre care Annika nu mai auzise 
până atunci. „Bineînţeles că am intrat la bănuieli”, declarase 
ea. „Christina întotdeauna voia să lucreze cu Helena Starke și 
multora dintre noi li s-a părut ciudat. Toată lumea știa că 
Helena avea altă orientare... Iar unii colegi credeau că cele 
două aveau o aventură.” Apoi reporterul cita două surse 
anonime care susțineau că le văzuseră împreună în oraș. 

La sfârșitul articolului, era un citat dintr-o declaraţie a 
Helenei Starke: „Ultima oară am văzut-o pe Christina la 
petrecerea din noaptea zilei de vineri. Am plecat de la 
restaurant la aceeași oră și fiecare s-a dus la ea acasă”. 

Asta era tot. Nu degeaba hotărâse Schyman să nu publice 
articolul. 

Annika a rămas cu ochii în monitor și, dintr-odată, i-a venit în 
minte o întrebare neplăcută: presupunând că Langeby 
într-adevăr vorbise cu Helena Starke, de unde dracu' făcuse 
rost de numărul ei, din moment ce fosta asistentă a Christinei 
nu figura în cartea de telefon? 

S-a uitat în agenda electronică a redacţiei și a văzut că 
făcuse o greșeală: când își notase numărul Helenei Starke, în 
loc să-l pună în agenda ei personală, l-a pus în cea a redacţiei. 
Fără să mai stea pe gânduri, a luat receptorul în mână și a 
sunat-o pe Helena, dar i-a răspuns robotul companiei 
telefonice: „Acest număr a fost anulat. Clientul pe care l-aţi 
apelat nu a înregistrat niciun alt număr”. Probabil că deja 
plecase din ţară. 

Annika a oftat, apoi a răsfoit ziarul mai cu atenţie. Pe prima 
pagină apăruse un subiect care nu avea nicio legătură cu 
atentatele: o celebritate povestea despre boala ei incurabilă. 
Unul dintre redactorii faimoși de la departamentul sportiv al 
televiziunii naţionale suferea de alergie la gluten, altfel zis, era 
alergic la făină; celebritatea în cauză îi povestise redactorului 


261 


cum i se schimbase viaţa de când i se pusese acest diagnostic 
în urmă cu un an. Era un material potrivit pentru ziua dinaintea 
ajunului. Annei Snapphane i-ar fi plăcut la nebunie. 

Fotografia de la Herman Osel în care apăreau Christina 
Furhage și Stefan Bjurling era de proastă calitate, dar, cu 
siguranţă, urma să aibă un puternic impact asupra cititorilor. 
Cele două victime stăteau una lângă alta într-o cameră destul 
de întunecată. Din pricina blițului, ochii Christinei ieșiseră 
roșii, iar dinţii îi străluceau foarte puternic. Stefan Bjurling 
părea că se strâmbă. Fotografia fusese tipărită pe paginile șase 
și șapte, iar chiar sub ea se afla materialul despre ancheta 
poliţiei pregătit de Patrik. Titlul era cel pe care îl născocise 
Ingvar Johansson: „Acum sunt amândoi morţi”. Articolul lui 
Patrik despre explozibili se afla pe pagina opt - la următoarea 
lor întâlnire, iarăși avea să-i spună că făcuse o treabă 
excelentă. 

Annika a răsfoit și tabloidul rival, care alesese să pună pe 
prima pagină o știre economică: „Plătiţi-vă impozitele acum. 
Economisiţi mii de coroane”. La sfârșitul lui decembrie, puteai 
să pui așa ceva pe prima pagină fără probleme, pentru că, 
înainte de Anul Nou, întotdeauna apărea o nouă prevedere 
legală cu privire la impozite. Annika nu s-a sinchisit să citească 
articolul. Sfaturile de acest gen nu-i priveau pe oamenii ca ea, 
care nu investeau în fonduri mutuale, nu deţineau case și nici 
nu aveau mașină de serviciu. Ştia că era un material care 
sporea vânzările, dar informaţiile pe care le conţinea trebuiau 
folosite cu precauţie. 

A scos din geantă discheta pe care își notase ce-i spusese 
iubita Christinei Furhage despre ultimele ore pe care le 
petrecuseră împreună și a pus-o în sertarul unde păstra toate 
materialele importante. Şi-a sunat sursa, dar polițistul nu i-a 
răspuns: trebuia să doarmă și el din când în când. Nu avea 
astâmpăr, așa că a ieșit din birou ca să vadă ce se mai întâmpla 
în redacţie. A observat că Berit încă nu venise, și-atunci s-a dus 
la departamentul foto și a cerut să se ocupe cineva de suma 
datorată lui Herman Ösel. Apoi şi-a luat un pahar de cafea și a 
salutat-o pe Eva-Britt Qvist. 

— Auzi, de la ce-a pornit tărăboiul de ieri? a întrebat-o 
secretara, fără să-și ascundă satisfacția. 

— Ce tărăboi? i-a răspuns Annika, prefăcându-se că nu știe. 


262 


La ce te referi? 

— Păi, la ce s-a întâmplat ieri în redacţie între tine și Spike. 

— Ah, te referi la porcăria pe care Spike voia s-o pună pe 
prima pagină? La materialul în care se spunea că Furhage era 
lesbiană? Habar n-am ce s-a întâmplat, dar cred că Anders 
Schyman i-a interzis să publice articolul. Ce să zic, Spike e un 
mare fraier, a spus Annika, apoi s-a dus în biroul ei. 

Nu se putuse abtine să nu-l atace pe redactorul de noapte. 

Și-a băut cafeaua, apoi a trecut în revistă subiectele pentru 
ediția de a doua zi. Era posibil ca poliția să-l aresteze pe 
atentator chiar în ziua aceea, dar, cu siguranţă nu aveau să 
pomenească operaţiunea prin radio. Deci trebuiau să găsească 
alte surse, pentru că nu se puteau bizui pe ponturile celor care 
stăteau cu urechea pe frecvenţa poliţiei. Era o problemă pe 
care trebuia s-o discute cu Berit și Ingvar Johansson. Ea avea 
să pună cap la cap tot ce aflase despre Christina Furhage și să 
încerce să dea de Olof. 

Și-a închis carneţelul și a intrat pe Internet. Ori de câte ori 
avea timp, prefera să caute singură în catalogul electronic al 
companiei telefonice. li lua mai mult timp, dar era o procedură 
mai eficace și mai demnă de încredere - când se uita în cartea 
de telefon, puteau să-i scape multe lucruri. A introdus numele 
„Olof Furhage” și a făcut o căutare în lista abonaților din 
întreaga ţară. După câteva clipe, computerul i-a afișat un 
rezultat limpede ca lumina zilei: în toată Suedia nu exista decât 
un singur Olof Furhage, care locuia în Tungelsta, la sud de 
Stockholm. 

— Aha! a exclamat Annika. 

În urmă cu aproape patruzeci de ani, Christina Furhage își 
dăduse băieţelul unei familii din Tungelsta, iar un bărbat cu 
acest nume încă locuia acolo. S-a întrebat dacă nu cumva ar fi 
fost bine ca mai întâi să-l sune, dar în cele din urmă s-a hotărât 
să facă o scurtă excursie. Simţea nevoia să plece din redacție 
pentru o vreme. 

Imediat după ce a luat această decizie, a auzit ciocănituri în 
ușă. Era redactorul-șef. Avea în mână un pahar cu apă și arăta 
groaznic. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Annika pe un ton îngrijorat. 

— Am o migrenă, i-a spus Anders Schyman. E numai vina 
mea: aseară am băut un pahar de vin roșu la friptura de 


263 


căprioară... Dar tu cum te simţi? 

Redactorul-șef a închis ușa. 

— Mă simt bine, i-a răspuns ea. Mi-am dat seama de ce aţi 
hotărât să se scoată articolul despre escapadele lesbiene ale 
Christinei. 

— Mă rog, nici nu era greu: materialul nu se baza pe nicio 
dovadă. 

— L-aţi întrebat pe Spike ce-a fost în mintea lui când a 
acceptat articolul? 

Redactorul-șef s-a așezat pe biroul Annikăi. 

— Nu-l citise, ci doar ascultase rezumatul pe care i-l făcuse 
Nils Langeby. Dar, după ce și-a aruncat ochii pe articol, 
problema s-a rezolvat imediat. Nu se baza pe nimic, dar chiar 
dacă ar fi fost plin de dovezi, tot nu l-am fi putut publica. Altfel 
ar fi stat lucrurile dacă Furhage însăși ar fi făcut publică 
aventura ei cu Helena Starke. A scrie despre secretele cele mai 
intime ale unei persoane care a murit e cel mai urât mod de-a 
te amesteca în viaţa ei privată, pentru că nu mai poate să dea 
nicio replică. I-am explicat asta lui Spike și a înţeles. 

Annika a dat ușor din cap, constatând cu plăcere că reacţia 
ei din ziua precedentă fusese corectă, și s-a întrebat în ce o fi 
constat „explicaţia” lui Anders Schyman. 

— Să știi că era adevărat, a spus ea. 

— Ce anume? 

— Că cele două aveau o relaţie. Dar nu știa nimeni. Helena 
Starke era distrusă... Și se pare că a plecat în Statele Unite. 

— Serios? Şi ce alte chestii imposibil de publicat ai mai aflat? 

— Christina își ura copiii și îi teroriza pe toţi cei din jurul ei. 
Iar Stefan Bjurling era un beţivan care își bătea nevasta. 

— La dracu', asta-i tot? Deci nu putem publica nimic. Asta e. 
Iar azi ce-ai de gând să faci? 

— Mă duc să stau de vorbă cu un tip, apoi o să-mi sun sursa 
din poliție ca să verific o chestie. 

Anders Schyman a ridicat dintr-o sprânceană: 

— E vorba de ceva ce-ar putea apărea în ediţia de mâine? 

— Eu așa sper, a spus ea zâmbind. 

— Ce părere are soţul tău despre planurile noastre? 

— Încă n-am stat de vorbă cu el. 

Redactorul-șef s-a ridicat în picioare și a plecat. Annika și-a 
luat pixul și carneţelul, iar când s-a uitat la mobil a văzut că 


264 


bateria era pe sfârșite, așa că a pus în geantă și o baterie 
încărcată, ca să nu aibă vreo surpriză. 

— O să lipsesc o vreme, i-a spuse secretarei, care abia se 
vedea din spatele teancurilor de corespondenţă. 

A luat de la portar cheia unei mașini fără logoul ziarului și s-a 
dus în parcare. Era o zi de iarnă superbă. Soarele strălucea cu 
putere, iar stratul de zăpadă care ajungea aproape până la 
genunchi se așternuse peste oraș ca în cărţile poștale. Era tare 
frumos. „Ce bine că e zăpadă de Crăciun, s-a gândit ea. Copiii 
or să se poată da cu sania în parc.” 

A urcat în mașină și a pornit radioul, care era fixat pe un post 
privat, apoi a luat-o pe centura de vest a orașului, spre pasajul 
Årsta. Din difuzor se auzea o melodie a formaţiei The 
Supremes, iar Annika a început să cânte cât putea de tare în 
timp ce mașina se apropia cu viteză de autostrada Huddinge. A 
trecut de pasajul Orby, apoi a luat-o pe autostrada Nynäs. 
Postul de radio a difuzat tot drumul numai melodii ale căror 
versuri Annika le știa pe de rost. Din când în când, striga și 
râdea dând capul pe spate. Totul în jur era alb, aerul avea o 
limpezime de cristal și urma să-și ia concediu o săptămână. 
Unde mai pui că avea să ajungă redactor-șef! In fine, nu era un 
lucru sigur, dar urma să se pregătească, iar conducerea avea 
încredere în ea. De-a lungul timpului, avusese parte și de 
eșecuri, dar așa păţeau toţi cei care voiau mai mult - era o lege 
a vieţii. Când a început o piesă cântată de Simon and 
Garfunkel, Annika a dat radioul mai încet. 

Tungelsta este un oraș ecologic situat la vreo treizeci și cinci 
de kilometri sud de Stockholm, care ţi se părea o adevărată 
oază după ce traversai deșertul de beton al orășelului 
Văsterhaninge. Orașul fusese întemeiat cu puţin înainte să 
înceapă Primului Război Mondial. În prezent, nimic nu mai 
distingea Tungelsta de celelalte localități rezidențiale 
întemeiate în perioada aceea, cu o singură excepţie: în toate 
curţile vedeai câte o seră. Unele erau foarte îngrijite, însă 
altele fuseseră lăsate în paragină, transformându-se în jalnice 
schelete zigzagate. 

Annika a ajuns acolo în jurul orei zece, iar câţiva bătrâni care 
curățau zăpada cu lopata i-au făcut cu mâna când a trecut pe 
lângă ei. Olof Furhage locuia în cartierul Alvvăgen. Annika a 
oprit la o pizzerie ca să ceară indicaţii, iar acolo a dat peste un 


265 


bătrân care fusese poștaș în Tungelsta și care i-a spus cu lux de 
amănunte cum să ajungă acolo. Ştia exact unde locuia Olle 
Furhage: 

— O casă albastră cu o seră mare. 

Annika a traversat calea ferată și a văzut în depărtare casa 
despre care îi spusese bătrânul. Sera se afla lângă stradă, iar 
undeva mai sus, aproape de pădure, se vedea o casă veche, 
văruită în albastru. Annika a parcat pe peluză, oprind radioul în 
mijlocul unei piese de ABBA, și-a luat geanta și a coborât. Pe 
drumul până acolo, ţinuse mobilul pe scaunul din dreapta, ca să 
audă dacă o sună cineva, dar când s-a dat jos din mașină, nu s-a 
sinchisit să-l ia cu ea. Olof Furhage locuia într-o casă de modă 
veche cu etaj. După faţadă și ferestre, ai fi zis că fusese 
construită în anii treizeci. Podul mansardat era acoperit cu 
olane roșii. Era o căsuţă confortabilă și bine îngrijită. 

Annika a pornit pe aleea care ducea spre ușa de la intrare, 
dar dintr-odată a auzit o voce în spatele ei: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Era un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu părul șaten și cu 
ochi de un albastru deschis. Purta un pulover de lână și o 
pereche de blugi murdari de pământ. 

— Da, vă rog. Il caut pe Olof Furhage, a spus Annika 
întinzându-i mâna. 

Bărbatul a dat mâna cu ea și i-a zâmbit: 

— Aţi venit unde trebuia. Eu sunt Olof Furhage. 

Annika i-a răspuns cu un zâmbet. Întâlnirea cu el putea să fie 
destul de dificilă. 

— Sunt de la Kvällspressen, i-a spus ea. Aș putea să vă pun 
câteva întrebări personale? 

Bărbatul a izbucnit în râs: 

— Văd că aţi trecut direct la subiect! Ce fel de întrebări vreţi 
să-mi puneţi, mai exact? 

— Il caut pe acel Olof Furhage care este fiul Christinei 
Furhage, fosta șefă a COJOS, a spus ea pe un ton calm. 

Bărbatul a plecat privirea o clipă, apoi s-a uitat iarăși la 
Annika, dându-și părul peste cap: 

— Da, eu sunt. 

Au tăcut amândoi preţ de câteva secunde. Lumina puternică 
a soarelui îi făcea să mijească ochii, iar Annika simţea că o ia 
cu frig de la picioare - avea încălțări cu talpă subțire. 


266 


— N-aș vrea să vi se pară că sunt prea îndrăzneață, a spus 
ea, dar, în ultimele zile, am vorbit cu mai mulţi oameni din 
preajma Christinei Furhage și este important pentru mine să 
stau de vorbă și cu dumneavoastră. 

— Despre ce aţi vorbit cu ei? a întrebat Olof pe un ton 
amabil, dar destul de precaut. 

— Mama dumneavoastră era o persoană foarte cunoscută, iar 
moartea ei a afectat multă lume. Dar, deși era o femeie celebră, 
se știu extrem de puţine lucruri despre viaţa ei personală. 
Tocmai de aceea am hotărât să stăm de vorbă cu cei care i-au 
fost foarte apropiaţi. 

— De ce? Pur și simplu, nu-și dorea ca viaţa ei privată să fie 
cunoscută. De ce nu-i respectaţi alegerea? 

Vasăzică pe Olof Furhage îl ducea capul. 

— Aveţi dreptate, a spus Annika. Dar încercăm să aflăm cât 
mai multe despre ea tocmai din respect față de familia ei și din 
dorința de a-i respecta viața privată, întrucât nu știm mare 
lucru despre cum era ea de fapt, riscăm să facem erori grave 
atunci când scriem despre ea, erori care i-ar putea răni familia. 
Din păcate, acest lucru s-a întâmplat deja. Ieri am publicat un 
articol în care mama dumneavoastră era prezentată ca o femeie 
perfectă, ceea ce a necăjit-o foarte tare pe Lena, sora 
dumneavoastră. Mi-a cerut să ne întâlnim și am stat de vorbă 
pe îndelete. Vreau doar să mă asigur că nu facem aceeași 
greșeală și în ceea ce vă privește. 

Olof Furhage s-a uitat la ea cu un aer surprins: 

— Vorbiţi de parcă mi-aţi face o favoare. 

Annika nu știa ce-ar fi fost mai bine - să zâmbească sau să 
adopte un aer serios. Olof i-a înţeles dilema și a izbucnit în râs. 

—E în regulă, a spus el. O să stau de vorbă cu 
dumneavoastră. Aveţi timp de-o cafea sau vă grăbiţi? 

— Și una, și alta, i-a răspuns ea, izbucnind în râs. 

— N-aţi vrea să-mi vedeţi sera mai întâi? 

— Mi-ar face mare plăcere, a spus Annika, sperând că în seră 
era mai cald. 

Și într-adevăr, era mai cald. Aerul era umed și mirosea a 
pământ reavăn. Era o seră mare, de modă veche: avea cam 
zece metri lățime și cincizeci lungime. Pământul era acoperit cu 
folii mari de plastic de culoare verde, iar de-a lungul pereţilor 
de sticlă se întindeau două poteci. 


267 


— Cultiv roșii ecologice, i-a explicat Olof Furhage. 

— În luna decembrie..., a adăugat Annika. 

Olof a izbucnit iarăși în râs - părea un om jovial. 

— Ei, acuma nu cultiv nimic. Am scos plantele în octombrie. 
Pământul trebuie lăsat să se odihnească pe timpul iernii. Dacă 
te îndeletnicești cu agricultura ecologică, este extrem de 
important să-ţi ferești sera și solul de bacterii și ciuperci. 
Agricultorii din ziua de azi folosesc deseori azbest sau turbă, 
dar eu las pământul în pace. Haideţi să vă arăt! 

A luat-o pe una dintre poteci și s-a oprit la capătul ei. Dincolo 
de peretele de sticlă se afla un dispozitiv din metal de mari 
dimensiuni. 

— Ăsta e un boiler, a lămurit-o Olof Furhage. Prin conductele 
astea bag în seră aburi care intră în pământ și-l încălzesc. În 
plus, aburii omoară toate ciupercile. Am pus boilerul în 
funcţiune de dimineaţă și de-aia e așa de cald acuma. 

Annika îl asculta cu mult interes: sunt atâtea lucruri pe 
lumea asta despre care nu știm nimic... 

— Şi când o să culegeţi roşiile? a întrebat ea pe un ton 
politicos. 

— Roșiile nu trebuie grăbite, altminteri devin firave și se pot 
ofili. Le plantez pe la sfârșitul lui februarie, iar în octombrie se 
fac de vreo cinci metri jumate. 

Annika s-a uitat cu atenţie în jur: 

— Cum așa? Tavanul e prea jos... 

Olof Furhage a izbucnit iarăși în râs: 

— Vedeţi cablurile alea? Când plantele ajung la înălţimea lor, 
le răsucești în jurul cablurilor. Cam la jumătate de metru 
deasupra pământului se află alte cabluri, care au același rol: 
răsucești plantele în jurul lor, după care vrejurile pornesc iarăși 
în sus. 

— Foarte ingenios, a spus Annika. 

— lar acum, haideţi să bem o cafea. 

Au ieșit din seră și au pornit spre casă. 

— Aţi crescut în Tungelsta, nu-i așa? l-a întrebat Annika. 

Olof a încuviinţat din cap, deschizându-i ușa de la intrare. 

— Vă rog să vă descălțaţi. Da, am crescut pe o stradă din 
apropiere, mai exact, pe Kvarnvăgen. Bună, draga mea, totul e 
în regulă? 

Ultimele sale cuvinte erau adresate cuiva din casă. 


268 


— Da, tată, i-a răspuns de la etaj o voce de fată. Dar m-am 
blocat. Vii să mă ajuţi? 

— Da, așteaptă un pic. Am un musafir, a spus Olof Furhage, 
scoţându-și bocancii grei. A avut gripă, i-a explicat el Annikăi. 
I-am cumpărat un joc pe computer, ca să nu se plictisească. Vă 
rog, intrați... 

În capul scărilor a apărut o fetiță: 

— Bună ziua! a spus ea. Pe mine mă cheamă Alice. 

Avea nouă sau zece ani. 

— Pe mine mă cheamă Annika. 

Fetiţa s-a întors la jocul ei. 

— Stă la mine o săptămână din trei, iar Petra, sora ei, s-a 
mutat aici definitiv. Petra are paisprezece ani, i-a explicat Olof 
Furhage în timp ce punea apă în cafetieră. 

— Sunteţi divorțat? a întrebat Annika, luând loc la masa din 
bucătărie. 

— Da, m-am despărțit de soţia mea acum doi ani. Vreţi zahăr 
sau lapte? 

— Niciuna, nici alta, a spus ea. Mulţumesc. 

Olof Furhage a scos două cești, apoi s-a așezat la masă în 
faţa Annikăi. Era o bucătărie foarte primitoare: pardoseală de 
scânduri, mobilier din lemn, o față de masă în carouri albe și 
roșii, iar în geam, o stea de la Betleem cu beculeţe. Fereastra 
oferea o perspectivă minunată asupra serei. 

— Cât de multe știți? a întrebat-o Olof. 

Annika și-a scos din geantă pixul și carneţelul: 

— Vă deranjează dacă iau notițe? Știu că sunteţi fiul lui Carl 
Furhage și că mama dumneavoastră v-a lăsat în grija unei 
familii din Tungelsta când aveaţi cinci ani. De asemenea, știu și 
că aţi contactat-o pe Christina în urmă cu câţiva ani și că îi era 
teamă de dumneavoastră. 

Olof Furhage a râs din nou, dar era un râs destul de trist. 

— Biata Christina..., a spus el. Niciodată n-am reușit să 
înţeleg de ce s-a speriat atât de rău. l-am scris o scrisoare la 
scurtă vreme după ce am divorţat, mai ales pentru că eram 
foarte deprimat. l-am pus întrebările care mă tot frământau și 
la care nu aveam niciun răspuns. De ce mă părăsise, dacă mă 
iubise, de ce nu mă vizitase niciodată, de ce nu voia ca Gustav 
și Elna să mă adopte... Dar nu mi-a răspuns. 

— Așa că v-aţi dus s-o vedeţi? 


269 


Olof a oftat: 

— Da, am început să merg cu mașina în Tyres6 și parcam 
lângă casa ei în săptămânile când fetele stăteau cu fosta mea 
soție. Voiam să văd cum arată, unde și cum locuiește... Deja 
devenise foarte cunoscută. De când cu Jocurile Olimpice, 
apărea în ziare în fiecare săptămână. 

Când cafetiera a început să bolborosească, Olof s-a ridicat de 
la masă, a adus cana de sticlă și a pus-o pe masă. 

— O las să se răcească puţin, a spus el, apoi a scos din 
frigider o bucată de pandișpan. Intr-o seară, a venit acasă 
singură. Îmi aduc aminte că era primăvară. Se apropia de ușa 
de la intrare, iar eu am coborât din mașină și m-am apropiat de 
ea. Când i-am spus cine eram, mai avea un pic și leșina. Se uita 
la mine ca la un strigoi. Am întrebat-o de ce nu mi-a răspuns la 
scrisoare, dar n-a zis nimic. Am început să-i pun întrebările din 
scrisoare, iar ea a pornit spre ușă, fără să-mi răspundă. M-am 
înfuriat și am strigat la ea: „Ești o nenorocită! Nu poţi să-mi 
acorzi nici măcar un minut din timpul tău?” Sau ceva de genu' 
ăsta... Atunci a luat-o la fugă și s-a împiedicat pe scările de la 
intrare. M-am apropiat de ea, am înhăţat-o și i-am zis: „Uită-te 
la mine!” 

Olof a plecat capul, ca și când îl durea să-și aducă aminte de 
acea întâmplare. 

— Şi ea n-a spus nimic? 

— Ba da. Un singur cuvânt: „Pleacă!” Apoi a intrat în clădire, 
a încuiat ușa și a sunat la poliţie. Ei bine, în seara aia, au venit 
și m-au săltat chiar de aici, din bucătărie. 

A turnat cafeaua în cești, iar într-a lui a pus un cubuleţ de 
zahăr. 

— Vă mai întâlniserăţi până atunci? N 

— Niciodată din ziua în care m-a dus la Gustav și Elna. Imi 
aduc aminte foarte bine seara în care am ajuns la ei. Am mers 
cu un taxi, iar mie mi s-a părut o călătorie foarte lungă. Eram 
fericit. Mama îmi dăduse impresia că era vorba de o excursie 
plăcută, un fel de aventură. 

— Vă plăcea de mama dumneavoastră? l-a întrebat Annika. 

— Bineînţeles! O iubeam, era mama mea. Îmi citea povești, 
mă strângea în braţe, cântam și ziceam rugăciuni împreună. 
Era zveltă și veselă. Ai fi zis că-i un înger... 

Olof a tăcut și a plecat capul. 


— Când am ajuns la Gustav și Elna, am luat cina. Ţin minte și 
azi ce-am mâncat: cârnaţi de porc și piure de napi. Nu mi-a 
plăcut. Dar mama mi-a spus că trebuie să mănânc tot. Apoi m-a 
luat în hol și mi-a spus că aveam să rămân cu Gustav și Elna, 
pentru că ea trebuia să plece. Am început să plâng în hohote - 
cred că eram niţel cam alintat. Gustav m-a luat în braţe, iar 
mama și-a strâns lucrurile și a plecat în grabă. Cred că 
plângea, dar se prea poate ca memoria să mă înșele. 

Olof s-a oprit și a luat o gură de cafea. 

— M-am zbătut toată noaptea. Plângeam și ţipam de câte ori 
reușeam să-mi adun forțele. Dar zilele treceau și am început să 
mă obișnuiesc. Elna și Gustav erau amândoi trecuţi de cincizeci 
de ani și nu aveau copii. Imi făceau toate poftele și au ajuns să 
mă iubească mai mult decât orice pe lume. Ce mai 
încolo-încoace, m-au răsfățat. Nu cred c-aș fi putut avea părinţi 
mai buni decât ei. Au murit amândoi... 

— Şi spuneţi că de atunci nu v-aţi mai văzut mama? 

— De fapt, am mai văzut-o o dată, când aveam treisprezece 
ani. Gustav și Elna îi scriseseră că voiau să mă adopte, îmi aduc 
aminte că i-am trimis și eu o scrisoare însoţită de un desen. A 
venit într-o seară și ne-a cerut s-o lăsăm în pace. Am 
recunoscut-o imediat, deși n-o mai văzusem de când aveam 
cinci ani. A zis că nici nu se punea problema adopţiei și că nu 
voia să mai primească nici scrisori, nici desene. 

Annika a rămas fără replică. 

— Vă daţi seama că eram distrus. Orice copil s-ar fi simţit la 
fel. La scurtă vreme după ce ne-a vizitat, s-a căsătorit și poate 
de-aia era atât de furioasă. 

— De ce nu voia ca părinţii vitregi să vă adopte? 

— Şi eu m-am întrebat, a spus Olof, umplând ceștile din nou. 
Urma să moștenesc foarte mulţi bani: Carl Furhage nu avea alți 
copii în afară de mine, iar după moartea celei de-a treia soţii 
ajunsese foarte bogat - poate că știți asta... Da. Ei bine, atunci 
știți și că a folosit cea mai mare parte a averii lui ca să instituie 
o bursă foarte generoasă. Partea de moștenire care mi se 
cuvenea potrivit legii a rămas în păstrarea mamei. Şi mi-a 
păstrat-o de n-a mai putut: când am ajuns la majorat, abia dacă 
mai rămăsese ceva din moștenirea mea. 

Annikăi nu-i venea să-și creadă urechilor: 

— Vorbiţi serios? 


271 


Olof Furhage a oftat: 

— Mă tem că da. Mi-au revenit suficienţi bani cât să-mi 
cumpăr casa asta și o mașină nouă. În fine, mi-au prins bine: 
eram la facultate și tocmai o cunoscusem pe Karin. Ne-am 
mutat aici și am început să renovăm. Arăta jalnic atunci când 
ne-am mutat. După divorţ, Karin a fost de acord ca eu să 
păstrez casa. Am avut parte de un divorț pașnic. 

— Dar ar fi trebuit s-o daţi în judecată pe mama 
dumneavoastră! a spus Annika pe un ton plin de indignare. 

— Vă spun cât se poate de sincer că nu mi-a păsat, i-a 
răspuns Olof zâmbind. Nu voiam să am de-a face cu ea. Dar, 
când am divorţat, buba dureroasă a copilăriei a ieșit la 
suprafaţă și s-a spart. Am pus eșecul în căsnicie pe seama mea 
și a trecutului meu. De-aia am luat legătura cu ea. Dar vă daţi 
seama că nu m-a ajutat cu nimic. 

Alice a venit și ea în bucătărie. Era îmbrăcată cu o pijama roz 
și un halat, iar în braţe avea o păpușă Bărbie. I-a aruncat 
Annikăi o privire sfioasă, apoi s-a strecurat în poala tatălui. 

— Cum te simţi? a întrebat-o el, sărutând-o pe cap. Ai tușit 
mult azi? 

Fata a dat din cap, apoi și-a adâncit faţa în puloverul împletit 
al lui Olof. 

— Dar deja te simţi mai bine, nu-i așa? 

Alice a luat o felie de pandișpan și a fugit în sufragerie, iar în 
câteva clipe Annika și Olof au auzit genericul de la Pantera Roz. 

— Sper să se facă bine până mâine-seară, a spus Olof, luând 
o felie de prăjitură. Petra a făcut-o. Gustaţi, nu-i rea deloc! 

Annika a luat o felie: avea gust bun. 

— Alice a venit aici vinerea trecută, iar pe seară s-a 
îmbolnăvit. A făcut febră foarte mare, așa că pe la miezul nopţii 
am sunat doctorul. Şi am stat cu ea în braţe până pe la ora trei 
dimineaţa, când, în cele din urmă, a venit doctorul. Prin 
urmare, sâmbătă seara, când a venit poliţia, aveam un alibi 
strașnic. 

Annika a încuviințat din cap - într-adevăr un alibi excelent. 
Au tăcut amândoi preţ de câteva clipe, ascultând păţaniile 
Panterei Roz. 

— Ar cam trebui să plec, a spus Annika în cele din urmă. Vă 
mulțumesc foarte mult că aţi stat de vorbă cu mine. 

— Pentru puţin, i-a răspuns Olof Furhage zâmbind. Un 


272 


cultivator de roșii n-are multe de făcut pe timpul iernii. 

— Trăiţi din recoltele de roșii? 

Olof a izbucnit în râs: 

— Aș vrea eu! Tot ce sper e să nu ies în pierdere. E imposibil 
să obţii profit din cultivarea legumelor în sere. Abia o scot la 
capăt agricultorii care cultivă roșii mai la sud, și nu trebuie 
uitat că au parte de subvenţii, o climă mai caldă și mână de 
lucru ieftină... Dar eu le cultiv pentru că-mi place. Nu mă costă 
decât dăruirea și efortul. În plus, vreau să fac ceva pentru 
mediu. 

— Și atunci din ce trăiţi? 

— Sunt cercetător la Institutul Politehnic Regal. Mă ocup de 
tehnologiile de reciclare a deșeurilor. 

— Adică încercaţi să obţineţi îngrășăminte naturale și chestii 
de genul ăsta? 

Olof a zâmbit: 

— Intre altele... 

— O să ajungeţi profesor? 

— Probabil că nu. Una dintre cele două catedre a fost 
ocupată de curând, iar cealaltă e în nord, la Luleă, și n-aș vrea 
să mă mut - îmi doresc să rămân lângă fiicele mele. Și cine știe, 
poate că, până la urmă, or să se aranjeze lucrurile între mine și 
Karin. Acuma Petra e la ea, dar o să petrecem Crăciunul 
tuspatru. Să vedem... 

Annika i-a zâmbit - era un zâmbet care venea din adâncul 
fiinţei sale. 

e 

Anders Schyman stătea la biroul lui cu coatele pe tăblie, 
sprijinindu-și capul în palme. Durerea era îngrozitoare. Avea 
astfel de migrene de câteva ori pe an și, de fiecare dată, îl 
apucau când se relaxa după o perioadă mai tensionată. Iar cu o 
noapte înainte făcuse greșeala de a bea vin roșu; de cele mai 
mult ori se abţinea, dar la petrecere își spusese că oricum se 
apropia Crăciunul, așa că băuse. Acum se simţea rău, dar nu 
numai de la durerea de cap, ci și din pricina a ceea ce urma: 
Schyman avea să facă un lucru pe care nu-l mai făcuse 
niciodată și care nu-i plăcea deloc. Stătuse foarte mult la 
telefon în dimineaţă aceea, mai întâi cu directorul general, apoi 
cu avocatul trustului. Aceste conversații îi înteţiseră durerea de 
cap. A scos un oftat, apoi și-a pus mâinile pe hârtiile 


273 


împrăștiate pe birou. Avea ochii injectaţi și părul răvășit. A 
privit în gol preţ de câteva clipe, apoi a luat un pahar cu apă și 
a înghiţit încă un analgezic puternic - cu siguranţă, nu avea să 
mai conducă în ziua aceea. 

S-au auzit ciocănituri, apoi a apărut în prag Nils Langeby. 

— M-ai chemat? a întrebat el cu un aer nerăbdător. 

— Da, intră, i-a spus Anders Schyman, ridicându-se în 
picioare cu mari eforturi. 

A ocolit biroul și i-a făcut semn reporterului să se așeze pe 
una dintre canapele. Nils Langeby s-a așezat în mijlocul unei 
canapele, într-o poziţie extrem de relaxată. Era destul de 
surescitat, dar făcea eforturi să nu se vadă. Se uita insistent la 
măsuţa pentru cafea din faţa lui, ca și cum ar fi așteptat să fie 
servit cu o cafea și un pateu. Anders Schyman a luat loc pe un 
fotoliu aflat chiar în fața reporterului. 

— Vreau să stau de vorbă cu tine, Nils, pentru că am să-ţi fac 
o propunere... 

Reporterul s-a îndreptat de spate, iar în ochi i-a apărut o 
ușoară sclipire. Se gândea că urma să fie promovat, că meritele 
sale aveau să fie răsplătite într-un fel sau altul. Anders 
Schyman a înţeles ce era în mintea lui și se simțea extrem de 
prost. 

— Mai exact? a întrebat Nils Langeby când a văzut că șeful 
său nu mai zice nimic. 

— Ce-ai spune dacă, pe viitor, ai lucra pentru ziar în calitate 
de colaborator? 

Gata, reușise să pronunţe acele cuvinte! Părea o întrebare 
oarecare, pusă pe un ton obișnuit. Redactorul-șef se străduia să 
pară foarte calm. 

Nils Langeby era dezorientat: 

— Colaborator? Dar... de ce? Colaborator... cum adică? 
Lucrez aici cu carte de muncă! 

Anders Schyman s-a ridicat de pe fotoliu și s-a dus la birou ca 
să-și ia paharul cu apă. 

— Da, Nils. Știu asta. Lucrezi pentru Kvällspressen de câţiva 
ani buni și mai poţi lucra pentru noi zece-doisprezece ani, până 
ieși la pensie. Îţi ofer posibilitatea ca, în ultimii tăi ani de 
activitate, să fii mai autonom. 

Nils Langeby se uita la redactorul-șef cu un aer nedumerit: 

— Despre ce tot vorbești? 


274 


Avea obrajii lăsaţi, iar gura lui semăna cu o gaură neagră. 
Schyman a oftat și s-a așezat din nou în fotoliu, cu paharul în 
mână. 

— Vreau să știu dacă ești interesat de un contract de 
colaborare cu Kvällspressen. Unul foarte avantajos. Te vom 
ajuta să-ţi pui pe picioare propria afacere, apoi o să lucrezi 
pentru noi mai rar. 

Reporterul stătea cu gura deschisă și clipea. Lui Schyman i 
se părea că are în faţă un pește lăsat pe uscat. 

— Da’ ce...? Ce naiba spui? 

— Exact ce-ai auzit, i-a răspuns redactorul-șef cu un aer 
obosit. Iti propun să lucrezi cu noi sub altă formă. Nu te-ai 
gândit niciodată să mergi mai departe? 

Nils Langeby și-a închis gura, trăgându-și picioarele sub 
canapea. Când și-a dat seama cât de grav era ce auzise, și-a 
întors privirea către clădirea de birouri de pe cealaltă parte a 
străzii. A strâns din dinţi și a înghiţit în sec. N 

— Te-am putea ajuta să-ți găsești un birou în oraș. Îţi plătim 
cinci zile lucrătoare pe lună, adică 12 500 de coroane, la care 
or să se adauge veniturile din orele muncite în weekend. O să 
te ocupi în continuare de domeniile tale: delincvenţa școlară 
şi... 

— E din cauza târfei ăleia, așa-i? a spus Langeby un glas 
răgușit. 

— Poftim...? i-a răspuns Schyman, pierzându-și puţin calmul. 

— Curva aia nenorocită! Ea se află în spatele întregii 
tărășenii, am dreptate? 

— Despre ce tot vorbești? a întrebat Schyman, dându-și 
seama că ridicase tonul. 

Reporterul și-a încleștat dinţii, respirând zgomotos pe nas. 

— Rahat! Târfa aia vrea să fiu dat afară! 

— Dar eu n-am spus că vei fi concediat... 

— Ei, pe dracu’! a strigat Langeby. 

S-a ridicat de pe canapea atât de brusc, încât i s-a bălăngănit 
burta. Își încleșta și-și descleșta pumnii, iar faţa îi era stacojie. 

— Te rog să iei loc, i-a spus Schyman pe un ton rece. Nu face 
situaţia mai neplăcută decât este. 

— Neplăcută? a zbierat Langeby. 

Schyman s-a ridicat și el în picioare, apoi a făcut doi pași 
spre reporter, apropiindu-și faţa de a lui. 


275 


— Ia loc și lasă-mă să termin ce-am de zis, i-a spus el printre 
dinți. 

Dar Langeby n-a luat loc, ci s-a apropiat de fereastră. Afară 
era frig, pe cer nu se vedea niciun nor, iar soarele strălucea 
deasupra Ambasadei Rusiei. 

— La cine te referi, Nils? La șefa ta? La Annika Bengtzon? 

Langeby a izbucnit într-un hohot de râs scurt și amar: 

— Şefa mea... Da, normal că la ea mă refer! Nenorocita aia e 
cum nu se poate mai incompetentă! Habar n-are pe ce lume 
trăiește! Nu se pricepe la nimic! Și își face dușmani în toată 
redacţia. Întreab-o pe Eva-Britt Qvist. Ţipă la colegi și se ia de 
ei aiurea. Nimeni nu înțelege cum de-a primit postul ăsta. Nu 
are niciun pic de autoritate. Şi n-are nici experienţă de 
corector. 

— Experienţă de corector? a întrebat Anders Schyman. Ce 
legătura are chestia asta cu postul ei? 

— Şi toţi colegii știu despre tipu' ăla care a murit. Nu se 
vorbește despre asta în redacţie, dar nu mai e un secret pentru 
nimeni. 

Redactorul-șef a tras adânc aer în piept, iar nările i s-au 
umflat ușor. 

— Dacă te referi la episodul care s-a petrecut pe vremea 
când Annika Bengtzon lucra pentru noi în calitate de 
colaborator, știi foarte bine ce-a hotărât tribunalul, și anume că 
a fost un accident. Mi se pare josnic să amintești de povestea 
asta acum, a spus Schyman pe un ton glacial. 

Nils Langeby nu i-a răspuns, ci a început să se legene ușor 
de pe un picior pe altul, încercând să-și stăpânească lacrimile. 
Schyman a hotărât să înfigă cuțitul în rană și să-l răsucească: 

— Mi se pare incredibil că vorbeşti așa despre şefa ta. Ştii 
bine că de pe urma atacurilor de genul ăsta te poţi alege cu un 
avertisment scris. 

Nils Langeby tăcea, legănându-se în continuare lângă 
fereastră. 

— Va trebui să discutăm despre performanţele tale, Nils. 
Așa-zisul tău articol de aseară era o catastrofă. Chestia asta 
n-ar fi suficientă pentru un avertisment, dar, în ultima vreme ai 
dat dovadă de o uimitoare lipsă de discernământ. Sâmbăta 
trecută ai scris un material potrivit căruia poliția credea că 
atentatul de la stadion era un act terorist, dar n-ai fost în stare 


276 


să-mi spui pe ce surse te bazai. 

— Nu-s obligat să-mi divulg sursele, a spus el pe un ton 
încordat. 

— Ba da! Mie trebuie să-mi spui ce surse ai. Eu sunt 
redactorul-șef al acestui ziar. Şi știi bine că, dacă tu te înșeli, 
toate oalele se sparg în capul meu. 

Langeby se legăna în continuare. 

— Deocamdată, n-am vorbit cu reprezentantul sindical, i-a 
spus Schyman. Am vrut să discut cu tine mai întâi. Putem 
rezolva problema asta cum vrei tu: cu sau fără sindicat, cu sau 
fără conflicte. Depinde numai de tine. 

Reporterul a ridicat din umeri, dar n-a zis nimic. 

— Poţi să stai în continuare la fereastră sau poţi să te așezi 
pe canapea ca să-ţi spun cum putem rezolva problema asta. 

Langeby s-a oprit din legănat, a ezitat o clipă, apoi s-a întors 
cu fața. Schyman și-a dat seama că plânsese. Au luat loc 
amândoi. 

— N-aș vrea să te simţi umilit, i-a spus redactorul-șef pe un 
ton coborât. Imi doresc să rezolvăm totul cât mai decent 
posibil. 

— Nu mă poţi concedia, a scâncit Nils Langeby. 

— Ba da, pot. Am ajunge la tribunal și, în cele din urmă ar 
trebui să-ți dăm ca sumă compensatorie salariul pe trei-patru 
ani. Ar fi o afacere al naibii de urâtă: s-ar aduce tot felul de 
acuzaţii și s-ar arunca cu noroi, ceea ce n-ar fi bine nici pentru 
tine, nici pentru noi. Probabil că dup-aia n-o să mai poţi obţine 
nicio slujbă. Ziarul nostru ar părea aspru și neiertător cu 
angajaţii săi, dar chestia asta n-ar conta foarte mult. Ba chiar 
s-ar putea să priască reputației noastre. Am putea invoca 
motive serioase pentru concedierea ta. Ai primi chiar azi un 
avertisment scris care ar putea fi citat la proces. Am susţine că 
ne sabotezi ziarul, că-ţi nesocotești şefa directă și că o 
hărțţuiești cu tot felul de invective și expresii obscene. Am 
aduce dovezi din care să rezulte că ești incompetent și lipsit de 
discernământ. N-ar trebui decât să menţionăm ultimele zile și 
să-ţi numărăm articolele din arhivă. Câte ai scris în ultimii zece 
ani? Treizeci? Treizeci și cinci? Asta înseamnă 3,5 articole pe 
an! 

— Dar sâmbăta trecută mi-ai spus că, mulţi ani de acum 
încolo, o să scriu articole de prima pagină pentru 


277 


Kvăllspressen. Era o gogoașă? 

Anders Schyman a oftat. 

— Nu, nicidecum. Tocmai de-aia îţi ofer șansa de a continua 
să lucrezi pentru ziarul nostru, dar într-o formă diferită: o să te 
ajutăm să-ţi faci o firmă și să-ţi găsești un birou, iar apoi o să 
cumpărăm de la tine cinci zile lucrătoare pe lună. Un reporter 
independent câștigă două mii cinci sute de coroane pe zi; în 
plus, i se plătesc niște zile de concediu și contribuţiile la fondul 
de pensii. Ceea ce înseamnă că, în următorii cinci ani, o să 
primești de la noi jumătate din salariul pe care îl ai acum. Unde 
mai pui că, în timpul ăsta, poţi să lucrezi cât vrei pentru oricine 
altcineva. 

Langeby s-a șters la nas cu dosul palmei și a plecat capul. 
După câteva clipe, a spus: 

— Şi dacă îmi găsesc altă slujbă? 

— Atunci o să-ți plătim o indemnizaţie de desfacere a 
contractului de muncă: 169 500 de coroane pe an timp de trei 
ani sau 508 500 de coroane deodată. 

— Ai zis cinci ani! i-a răspuns Langeby, ieșindu-și din fire. 

— Da, dar numai dacă vei continua să scrii pentru noi. 
Contractul de colaborare pe care ţi-l oferim nu e o indemnizaţie 
de concediere... Vrem să lucrezi pentru noi și pe mai departe, 
dar în altă formă. 

Langeby a plecat iarăși capul. Schyman a așteptat o vreme, 
apoi a trecut la pasul următor: încercarea de a atenua umilinţa 
redactorului. 

— Nils, îmi dau seama că nu mai ești mulțumit în redacția 
asta. Nu te-ai adaptat la noua structură organizaţională. Imi 
pare rău că ești necăjit. Ti-am propus un mod forte avantajos 
de a-ţi construi o carieră de reporter independent. Nu-ţi place 
să lucrezi pentru Annika Bengtzon și-mi pare rău că nu te 
înţelegi cu ea. Dar Annika o să rămână în redacţie: am planuri 
mari pentru ea. Nu am aceeași părere ca tine în ceea ce-o 
privește. Uneori, își pierde cumpătul, dar, în timp, va învăţa să 
se stăpânească, în ultima vreme, a fost foarte stresată, mai ales 
din cauza ta, Nils. Aș vrea să vă păstrez pe amândoi și cred că 
un astfel de contract e cea mai bună soluţie pentru toată 
lumea... 

— 508 000 de coroane înseamnă doar salariul pe doi ani, a 
spus Nils Langeby. 


278 


— Da, suma asta înseamnă două salarii anuale întregi și trei 
salarii anuale, dacă lucrezi cu jumătate de normă. O să obţii 
banii ăștia fără nicio problemă. Nu trebuie să știe nimeni de 
indemnizaţia asta. O să spui că ai hotărât să te lansezi în 
cariera de reporter independent. Ne pare rău că pierdem un 
coleg atât de experimentat, dar o să ne bucurăm dacă o să-ţi 
continui colaborarea cu ziarul nostru... 

Nils Langeby a ridicat privirea și s-a uitat la redactorul-șef cu 
un aer scârbit: 

— Du-te dracului! Ești un șarpe nenorocit! Un intrigant!... 

Fără să mai spună nimic, s-a ridicat în picioare și a ieșit din 
birou, trântind ușa cu putere. Anders Schyman i-a auzit pașii 
pierzându-se printre cei ai colegilor săi de redacţie. 

Redactorul-șef s-a dus la birou și a băut încă un pahar cu 
apă. Mulțumită ultimei pastile, durerea de cap i se mai 
domolise, dar tâmplele încă îi zvâcneau cu putere ca o inimă 
zbuciumată. A scos un oftat prelung. Totul mergea mai ușor 
decât se aștepta. Oare câștigase deja bătălia? Un lucru era 
sigur: Nils Langeby trebuia să plece. Urma să fie azvârlit din 
redacţie și nu avea să mai fie lăsat acolo niciodată. Din păcate, 
nu voia să plece de bunăvoie: era posibil să le tot dea târcoale 
și să otrăvească atmosfera din redacţie timp de doisprezece 
ani. 

Schyman a luat loc pe scaun și s-a uitat spre curtea 
Ambasadei Rusiei: câţiva copii încercau să se dea cu sania pe 
coasta noroioasă din faţa clădirii. 

În dimineaţa aceea, directorul executiv îi dăduse voie să facă 
niște manevre bugetare, astfel încât să-i poată închide gura lui 
Nils Langeby cu până la patru salarii anuale - ar fi fost mai 
ieftin decât să-l plătească încă doisprezece ani. Dacă Langeby 
ar fi avut un minimum de inteligenţă - dar era clar că nu-l avea 
-, ar fi acceptat oferta. Dacă nu, trebuia să apeleze la măsuri 
mai complicate. De exemplu, redactorul ar fi putut fi transferat 
la departamentul de corectură. Bineînţeles că, în acest caz, ar fi 
urmat să se implice și sindicatul, ceea ce ar fi declanșat un 
mare scandal. Dar sindicatul n-ar fi avut cum să împiedice 
această mutare, pentru că n-ar fi putut arăta că ziarul a comis 
vreo eroare de procedură. Orice redactor trebuie să aibă și 
pregătire de corector, deci transferul lui Langeby n-ar fi 
reprezentat o problemă. 


279 


Oricum, sindicatul nu prea avea de ce să facă tărăboi. Anders 
Schyman doar îi făcuse reporterului o propunere. În lumea 
presei, angajaţilor li se ofereau destul de des astfel de 
indemnizaţii, chiar dacă la Kvällspressen nu era o procedură 
frecventă. Tot ce putea face sindicatul era să-i acorde asistenţă 
lui Langeby și să-l sprijine pe durata negocierilor, astfel încât 
să obţină o înţelegere cât mai avantajoasă. 

Și dacă scandalul ar fi luat proporţii, unul dintre avocaţii 
companiei, un expert în dreptul muncii, avea să pregătească un 
dosar impecabil pentru instanţă. Apoi avocatul sindicatului 
avea să preia cazul lui Langeby și să apară la proces, dar ziarul 
nu putea să piardă. Scopul lui Schyman era să scape de 
reporter și avea să facă tot posibilul ca să reușească. 

Redactorul-șef a mai luat o gură de apă, apoi a pus mâna pe 
telefon, a sunat-o pe Eva-Britt Qvist și i-a cerut să vină în biroul 
lui. Cu o seară înainte, îl săpunise zdravăn pe Spike, așa că 
redactorul de noapte nu avea să mai facă probleme. In fond, 
putea să scape de toţi trei dintr-o lovitură. 

e 

Leif, unul dintre vânzătorii de ponturi, a sunat la ora 11:47, 
adică la doar trei minute după producerea evenimentului. A 
răspuns Berit. 

— Centrul de sortare a corespondenţei al poștei din 
Stockholm a fost aruncat în aer. Explozia a făcut cel puţin patru 
victime, a spus Leif, apoi a închis. 

Înainte ca Berit să proceseze informaţia pe care tocmai o 
primise, Leif deja formase numărul următorului ziar: trebuia să 
fie primul, altminteri nu primea niciun ban. 

Berit n-a pus receptorul jos, ci a aștepta să revină tonul, apoi 
a sunat la dispeceratul poliției. 

— A avut loc cumva o explozie la centrul de sortare a 
corespondenţei? a întrebat ea repede. 

— Deocamdată, nu avem nicio informaţie despre ce s-a 
întâmplat, i-a răspuns vocea tensionată a unui poliţist. 

— Dar a avut loc o explozie sau nu? a insistat reportera. 

— Se pare că da. 

După ce a închis, Berit a aruncat la coș restul de sendviș pe 
care îl ţinea în mână. 

Ştirea exploziei a fost difuzată mai întâi de Radio Stockholm, 
în buletinul de știri de la ora douăsprezece. 


280 


Annika a plecat din Tungelsta cu un ciudat sentiment de 
duioșie. Părea că, la urma urmei, sufletul uman avea o 
remarcabilă putere de a se vindeca. Le-a făcut cu mâna lui Olof 
Furhage și fiicei lui, apoi a cotit pe Älvvägen, îndreptându-se 
către Allévägen. Mergea cu viteză mică prin cartierul liniștit și, 
în timp ce se apropia de strada principală, i-a trecut prin minte 
că i-ar fi plăcut să trăiască acolo. A trecut pe lângă orășelele 
Krigslida, Glasberga și Norrskogen, apoi a ajuns la pasajul 
Västerhaninge și a intrat pe autostrada care ducea la 
Stockholm. S-a încadrat pe banda corespunzătoare și a luat în 
mână telefonul mobil, pe care îl lăsase pe scaunul din stânga. 
Pe ecran apărea mesajul: „apel ratat”; a apăsat pe butonul 
corespunzător funcţiei „arată numărul” și a văzut că fusese 
sunată de la centrala telefonică a ziarului. A oftat ușor și a pus 
telefonul la loc. 

Era foarte bucuroasă că se apropia Crăciunul. A pornit 
radioul și a fredonat melodia „Forever Young” a formaţiei 
Alphaville. Imediat după ce a trecut de strada care ducea spre 
Dalarö, i-a sunat mobilul. A înjurat, a oprit radioul, și-a pus 
dispozitivul hands-free în ureche, apoi a răspuns. 

— Annika Bengtzon? Bună ziua, sunt Beata Ekesjo. Ne-am 
întâlnit marţea trecută la Sätra Hall, apoi v-am sunat pe 
seară... 

Annika a înjurat în gând - era ţicnita care coordona lucrările 
de renovare de la Sätra Hall. 

— Bună ziua, i-a răspuns ea, depășind un camion rusesc. 

— Aș vrea să știu dacă aveţi timp să discutăm un pic. 

— Nu prea, a spus Annika, revenind pe banda dreaptă. 

— E ceva foarte important, a insistat Beata Ekesjo. 

Annika a oftat: 

— Despre ce-i vorba? 

— Cred că știu cine a omorât-o pe Christina Furhage. 

Annika mai avea un pic și intra în șanțul de pe marginea 
șoselei. 

— Da? Și cum aţi aflat? 

— Am găsit ceva. 

Creierul Annikăi se pusese în funcţiune. 

— Ce? 

— Nu vă pot spune. 


— Aţi sunat la poliție? 

— Nu, vreau ca mai întâi să vă arăt dumneavoastră. 

— Mie? De ce? 

— Pentru că aţi tot scris pe tema asta. 

Annika a încetinit, ca să se poată concentra asupra a ceea 
ce-i spunea Beata Ekesjo, iar camionul rusesc a depășit-o 
imediat. Fulgii se învârtejeau de o parte și de alta a mașinii. 

— Nu eu investighez moartea Christinei Furhage, ci Krim, i-a 
răspuns Annika. 

— Nu vreţi să scrieţi despre mine? 

Era limpede că femeia voia să apară în ziar cu orice preţ. 

Annika a trecut repede în revistă argumentele pro și contra. 
Pe de-o parte, Beata Ekesjo era o femeie foarte ciudată, iar 
Annika voia să ajungă acasă cât mai repede. Dar pe de altă 
parte, n-ai cum să închizi telefonul în nas cuiva care te sună 
să-ţi spună că a aflat cine a comis o crimă. 

— Spuneti-mi ce-aţi descoperit, iar eu am să vă spun dacă o 
să scriu despre dumneavoastră sau nu. 

Annikăi îi era greu să conducă în vârtejul de zăpadă iscat de 
camionul rusesc, așa că l-a depășit încă o dată. 

— Vă arăt când ne vedem. 

Annika a înjurat iarăși în gând, apoi s-a uitat la ceas: unu 
fără un sfert. 

— Bine, unde aţi descoperit lucrul pe care vreţi să mi-l 
arătaţi? 

— Aici, la arena olimpică. 

Chiar în acel moment trecea pe lângă Trângsund, iar Annika 
și-a dat seama dintr-odată că, în drum spre redacţie, avea să 
treacă pe lângă stadionul Victoria. 

— Vin acolo, a spus ea. Ajung în cincisprezece minute. 

— Ce bine! i-a răspuns Beata. Ne întâlnim în parcul din faţa 
intrării principale... 

Telefonul a scos trei bipuri, iar conversaţia s-a întrerupt: 
Annikăi îi murise bateria. A scotocit în geantă după cealaltă 
baterie, dar a renunţat în scurtă vreme, pentru că, din 
neatentie, virase pe banda de urgenţă. Urma s-o caute după ce 
avea să ajungă la stadion. Apoi a dat drumul la radio și, spre 
încântarea ei, tocmai începuse piesa „I Will Survive” a Gloriei 
Gaynor. 


Când Berit și Johan Henriksson au ajuns la centrul de sortare 
a corespondenţei, deja se strânseseră acolo câţiva reporteri și 
fotografi. Berit a aruncat o privire clădirii cu aspect futurist: 
razele soarelui se reflectau în sticla și oţelul cromat al fațadei. 

— Se pare că atentatorul nostru s-a reinventat, a spus ea. 
Până acum n-a mai trimis bombe prin poștă. 

In timp ce urcau treptele de la intrare, Henriksson a pus role 
de film în aparatele pe care le luase cu el. Ceilalţi reporteri 
așteptau în holul luminos al clădirii. Berit s-a uitat în jur. Era o 
clădire  optzecistă tipică: marmură, scări rulante și un 
luminator enorm. 

— E cineva de la Kvällspressen aici? a întrebat un bărbat de 
lângă scările lifturi. 

Berit și Henriksson s-au uitat unul la altul cu un aer surprins. 

— Da, aici! a strigat Berit. 

— Aţi putea veni cu mine, vă rog? a întrebat bărbatul. 

e 

Cordoanele poliţiei fuseseră îndepărtate, iar drumul până la 
stadion fusese curăţat de zăpadă, așa că Annika a putut ajunge 
până la scările care duceau la intrarea principală. Lumina era 
atât de puternică, încât trebuia să mijească ochii. S-a uitat de 
jur împrejur, dar n-a văzut pe nimeni. A rămas în mașină, cu 
motorul pornit, în timp ce la radio se difuza melodia „I Only 
Wanna Be With You” a lui Dusty Springfield. Dintr-odată, 
Annika a auzit un ciocănit în geamul din stânga și a tresărit. 

— Bună ziua! a spus ea când a deschis portiera. M-aţi 
speriat! 

Beata Ekesj6 i-a răspuns cu un zâmbet: 

— N-aveţi de ce să vă faceţi griji. 

Annika a oprit motorul, și-a pus mobilul în geantă și a dat să 
coboare. 

— Nu puteţi parca aici, i-a spus Beata. O să primiţi amendă. 

— Nu stau mult, i-a răspuns Annika. 

— Da, însă va trebui să mergem un pic. lar amenda e șapte 
sute de coroane. 

— Atunci unde să parchez? 

Beata i-a făcut un semn cu mâna. 

— Uitaţi, la celălalt capăt al pasarelei. Vă aștept aici. Annika 
a pornit iarăși motorul. „Oare de ce las oamenii să mă plimbe 
de colo-colo?”, s-a gândit ea în timp ce se întorcea pe drumul 


283 


pe care venise. A parcat lângă celelalte mașini aflate în 
apropierea unui nou complex rezidenţial. La urma urmei, nu 
era o problemă că trebuia să meargă câteva minute prin soare 
- nu avea parte de așa ceva zi de zi. Dar lucrul cel mai 
important era să ajungă la creșă la timp, pentru că era rândul 
ei să-i ia pe Ellen și Kalle. Annika a scos telefonul și i-a 
schimbat bateria. Când l-a pornit, s-a auzit un bip, iar pe ecran 
a apărut: „Un mesaj recepționat”. A apăsat tasta „c” ca să 
dispară acest text, apoi a sunat la creșă și a aflat că se închidea 
la cinci după-amiază, cu o oră mai devreme decât de obicei. 
Annika a răsuflat ușurată: sigur avea să ajungă acolo înainte de 
încheierea programului. 

Beata încă zâmbea, iar aburii respirației îi învăluiau capul. 

— Ce voiaţi să-mi arătaţi? a întrebat-o Annika, dându-și 
seama că avea un ton cam aspru. 

— Am găsit ceva foarte ciudat, i-a răspuns ea cu zâmbetul pe 
buze. Haideţi să vă arăt, n-o să dureze mult. 

Annika a oftat ușor și a pornit în direcţia indicată de Beata, 
care venea în urma sa. 

e 

Chiar în clipa când Berit și Henriksson au pășit într-unul 
dintre lifturile centrului de sortare din cartierul Klara, 
îndreptându-se către ieșirea din clădire, procurorul-șef Kjell 
Lindström a sunat la sediul tabloidului Kvällspressen. A cerut 
să stea de vorbă cu redactorul-șef și i s-a făcut legătura cu 
secretara acestuia. 

— Îmi pare rău, dar a plecat la masă, a spus secretara, 
văzând gestul de refuz al lui Schyman. Aveţi vreun mesaj 
pentru dumnealui? Ah, înţeleg... Un moment, vă rog, să văd 
dacă reușesc să-l găsesc... 

Migrena nu-i dădea pace lui Schyman. Tot ce-și dorea era să 
se întindă într-o cameră cu draperiile trase și să doarmă. În 
ciuda durerilor de cap, dimineaţa aceea se dovedise a fi destul 
de constructivă. Discuţia cu Eva-Britt Qvist  decursese 
surprinzător de bine. Secretara de la Investigaţii îi spusese că 
Annika Bengtzon era o şefă foarte promițătoare, căreia avea 
să-i acorde tot sprijinul său și că voia să colaboreze cu toţi 
colegii pentru ca departamentul să funcţioneze cât mai bine. 

— E un procuror. Şi e foarte insistent, i-a spus secretara lui 
Schyman, accentuând cuvântul „foarte”. 


284 


Redactorul-șef a oftat și a ridicat receptorul. 

— Vasăzică forțele legii încă lucrează, deși mai e un pic și 
vine Crăciunul, a spus el. Dar lucrurile ar trebui să stea invers: 
noi ar trebui să vă asaltăm cu întrebări... 

— Vă sun în legătură cu bomba care a explodat în centrul de 
sortare din cartierul Klara, l-a întrerupt Kjell Lindström. 

— Da, am trimis o echipă... 

— Știu, am luat deja legătura cu ei. Bomba o viza pe una 
dintre angajatele dumneavoastră: o reporteră pe nume Annika 
Bengtzon. Trebuie să i se acorde protecție imediat. 

Cuvintele procurorului-șef au pătruns în mintea lui Schyman 
prin pâcla analgezicului. 

— Annika Bengtzon? a întrebat el. 

— Scrisoarea a fost expediată pe numele ei, dar bomba a fost 
detonată din greșeală în cadrul centrului de sortare. Credem că 
este vorba de aceeași persoană care se află în spatele 
exploziilor de la stadionul olimpic și Sâtra Hall. 

Anders Schyman a simţit că i se moaie picioarele și s-a așezat 
pe biroul secretarei: 

— Dumnezeule!... 

— Unde se află Annika Bengtzon acum? a întrebat 
procurorul-șef. E în redacţie? 

— Nu, nu cred. A plecat de dimineaţă ca să ia un interviu 
cuiva și de atunci n-am mai văzut-o. 

— Femeie sau bărbat? 

— Poftim? Ah, pe cine voia să intervieveze? Cred că era un 
bărbat. De ce? 

— Este extrem de important ca Annika Bengtzon să fie găsită 
și să i se ofere protecţie douăzeci și patru de ore din douăzeci 
și patru. N-ar trebui să meargă acasă și nici să se întoarcă la 
serviciu decât după ce atentatorul a fost arestat. 

— Dar de unde știți că bomba era pentru Annika? 

— Pentru că se afla într-o scrisoare recomandată trimisă pe 
numele ei. Investigaţiile sunt în plină desfășurare, dar lucrul 
cel mai important este ca Annika să fie plasată sub protecţia 
poliției cât mai repede cu putinţă. Am trimis un echipaj spre 
sediul ziarului. O să ajungă imediat. Poliţiștii o vor duce într-o 
casă conspirativă. Are familie? 

Anders Schyman a închis ochii, apoi și-a trecut palma peste 
faţă. „Nu pot să cred!”, și-a spus el, simțind că tot sângele i se 


285 


scurge din creier. 

— Da, e căsătorită și are doi copii mici. 

— Merg la creșă? La care? Cine ar putea ști? Unde lucrează 
soțul ei? Puteţi să luaţi legătura cu el? 

Anders Schyman i-a promis procurorului că va avea grijă de 
familia Annikăi, apoi i-a dat numărul ei de mobil și l-a rugat să 
se grăbească. 

e 

S-au îndepărtat de canalul Sickla și au ocolit pâlcul de copaci 
de lângă stadion. Cei câțiva pini fuseseră sfâșiaţi de explozie: 
unul dintre ei fusese smuls din rădăcini, iar crengile celorlalți 
erau răsucite în toate direcţiile. 

Zăpada avea cam treizeci de centimetri, iar Annika simțea 
că-i intrase în ghete. 

— Mai e mult? a întrebat ea. 

— Nu. 

Înaintau cu greu prin zăpadă și Annika simțea că-și pierde 
răbdarea. În față se vedea complexul pentru antrenamente, iar 
dincolo de el, etajele superioare ale clădirii rezervate presei. 

— Şi cum o să intrăm în stadion, dacă nu-s trepte? a întrebat 
Annika, uitându-se la zidul de beton înalt de trei metri, care 
susținea aleea de deasupra lor. 

Beata a ajuns-o din urmă: 

— N-o să urcăm acolo. Nu trebuie decât să mergeţi pe lângă 
perete. 

Apoi i-a indicat direcția cu mâna, iar Annika și-a continuat 
înaintarea căznită. Era din ce în ce mai tensionată: trebuia să 
pregătească un material în care să arate că polițiștii se 
pregăteau să-l aresteze pe atentator și, în plus, nu împachetase 
cadourile pentru Ellen și Kalle. Nicio problemă, avea să le 
împacheteze la noapte, după ce ducea copiii la culcare. 
Descoperirea făcută de Beata ar fi putut fi exact lucrul cu 
ajutorul căruia să-i forțeze pe polițiști să vorbească. 

— Uitaţi! i-a spus Beata din spate. Vedeţi că în locul ăla 
peretele e întrerupt? Pe acolo se poate ajunge sub stadion. Ei 
bine, într-acolo mergem. 

Annika tremura - era frig, pentru că peretele bloca lumina 
soarelui. Își auzea respiraţia, iar din spate venea zgomotul 
traficului de pe centura de sud a orașului. In rest, nu se mai 
auzea nimic. Măcar aflase unde trebuiau să ajungă. 


286 


e 

Echipajul era alcătuit din doi polițiști în uniformă și doi 
detectivi în civil. Anders Schyman i-a primit în biroul său. 

— Or să vină și două echipaje de pirotehniști cu câini, a spus 
unul dintre detectivi. E posibil să fi fost amplasate și alte 
bombe, poate chiar aici în redacţie. Sediul trebuie evacuat 
imediat, pentru ca echipajele să inspecteze clădirea. 

— Chiar credeţi că este necesar? a întrebat Anders Schyman. 
Până acum, n-am primit nicio ameninţare. 

Detectivul i-a aruncat o privire foarte serioasă: 

— Bineînţeles. Atentatoarea n-a trimis ameninţări nici în 
celelalte cazuri. 

— Atentatoarea? a repetat Schyman. 

Celălalt detectiv a făcut un pas către el: 

— Da, avem motive să credem că atentatorul este o femeie. 

Anders Schyman își plimba privirea de la unul la altul: 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Deocamdată, nu vă putem spune. 

— Annika Bengtzon a dispărut, a spus primul detectiv, 
schimbând subiectul. Şi n-am reușit să dăm de ea. Ştiţi cumva 
unde ar putea fi? 

Anders Schyman a clătinat din cap, simțind că i se uscase 
gura: 

— Nu. Mi-a spus doar că vrea să ia cuiva un interviu. 

— Cui? 

— Nu mi-a spus. Era vorba de un bărbat. 

— E cu mașina personală? 

— Nu cred. 

Cei doi detectivi s-au uitat unul la altul - bărbatul din faţa lor 
nu știa mare lucru. 

— Va trebui să aflăm în ce mașină se află și să obţinem o 
descriere a ei, ca s-o putem transmite tuturor echipajelor 
noastre, a continuat unul dintre ei. Haideţi să începem 
evacuarea clădirii. 

e 

— Acolo se vor încălzi concurenţii înainte de începerea 
probelor, a spus Beata, când au ajuns sub stadion. 

Plafonul de beton crea o atmosferă sumbră. Nu se vedea 
aproape nimic. Annika a privit prin tunelul îngust și lung, iar de 
cealaltă parte a lui a văzut satul olimpic, alcătuit dintr-o 


287 


puzderie de case albe. Ferestrele scânteiau în lumina soarelui, 
întrucât toate erau  nou-nouţe; schimbarea lor fusese 
considerată o prioritate, pentru că ţevile din clădirile nelocuite 
ar fi putut plesni din pricina îngheţului. 

— Tunelul va fi deschis publicului, astfel încât lumea să nu se 
înghesuie la intrarea principală, i-a explicat Beata, în plus, 
concurenţii trebuie să poate ajunge pe stadion în foarte scurt 
timp. Așa că am construit și un pasaj subteran care duce din 
tunel direct în stadion. 

Annika s-a străduit să vadă prin semiîntunericul care domnea 
în tunel: 

— Unde anume? a întrebat ea cu un aer nedumerit. 

— N-am pus niciun indicator, i-a răspuns Beata zâmbind, 
altminteri toată lumea ar fi putut găsi acest pasaj. Haideţi, vă 
arăt eu. 

Au înaintat pe sub plafonul de beton, iar Annika a clipit de 
câteva ori, ca să-și obișnuiască ochii cu întunericul. 

— Aici! a spus Beata. 

Annika a văzut o ușă de metal vopsită în gri, care cu greu se 
putea distinge în semiobscuritatea care domnea în tunel. De-a 
curmezișul ei era fixată o bară de fier. Semăna cu ușa unei 
debarale, iar lângă ea se afla o cutiuță. Beata a deschis-o, apoi 
a scos din buzunarul paltonului un card pe care l-a trecut 
printr-un cititor magnetic. 

— Aveţi card de acces pe stadion? a întrebat Annika pe un 
ton surprins. 

— Toată lumea are câte unul, i-a spus Beata, dând la o parte 
bara de fier. 

— Ce faceţi? 

— Deschid ușa, a răspuns Beata. N 

Balamalele n-au scos niciun zgomot. Inăuntru domnea 
întunericul. 

— Dar cum e posibil? Alarmele nu-s activate? a întrebat 
Annika, simțind că o cuprinde o ușoară neliniște. 

— Nu, în timpul zilei sunt dezactivate. Deasupra se lucrează 
din greu la refacerea stadionului. Haideţi înăuntru și o să vă 
arăt ceva ciudat. Aprind lumina imediat. 

Beata a apăsat pe un întrerupător mare amplasat chiar lângă 
ușă, aprinzând un șir de neoane. Pereţii pasajului erau din 
beton, tavanul avea o înălțime de mai bine de doi metri, iar 


288 


podeaua fusese acoperită cu linoleum galben. Era un tunel care 
mergea în linie dreaptă vreo douăzeci de metri, apoi cotea la 
stânga și pornea în sus, spre stadionul olimpic. Annika a tras 
aer în piept cu putere și a pornit prin pasaj. A aruncat o privire 
în spate și a văzut că Beata închisese ușa. 

— Regulamentul nu ne dă voie s-o lăsăm deschisă, i-a 
explicat Beata, zâmbindu-i încă o dată. 

Annika i-a răspuns tot cu un zâmbet, apoi s-a întors cu 
spatele la ea, continuându-și drumul. Oare era bine ce făcea? 

— Mai e mult? a întrebat ea. 

— Nu, e chiar după colţ. 

Annika simţea că inima îi bate mai tare. Deși nu se simţea 
tocmai în largul ei, i-a trecut prin minte că totul era captivant. 
Mergea repede, ascultând ecoul pașilor în tunel. Mai încolo, 
după cotitură, a zărit ceva ce părea să fie un morman de 
vechituri. 

— Se vede ceva acolo! a spus ea, întorcându-se către Beata. 

— Exact asta voiam să vă arăt. E foarte ciudat. 

Annika și-a potrivit geanta pe umăr și a grăbit pasul 
într-acolo. Când a ajuns, a văzut că era vorba despre o saltea, 
două scaune, o masă pliantă și un mic frigider. 

— Aici a dormit cineva, a spus ea. 

Abia apoi a văzut cutia cu dinamită. Era o cutie mică și albă, 
pe care scria „Minex”. A scos un suspin și imediat după aceea a 
simţit ceva în jurul gâtului. A ridicat mâinile, dar nu a reușit să 
ajungă la funie. A încercat să ţipe, dar ștreangul era deja prea 
strâns. A început să se zbată și a dat s-o ia la fugă. A căzut pe 
podea, încercând cu disperare să iasă din ștreang, ceea ce n-a 
făcut decât să-l strângă și mai tare. 

Înainte să leșine, Annika a văzut ca prin ceaţă chipul Beatei, 
funia care îi atârna în mână și tavanul de beton. 

e 

Redacţia a fost evacuată fără probleme și într-un timp destul 
de scurt. A fost pornită alarma de incendiu, iar în nouă minute 
clădirea s-a golit. Ultimul care a plecat a fost Ingvar Johansson, 
redactorul de ştiri; zicea că are treburi mai importante decât să 
participe la simulările de incendiu. A plecat abia după ce l-a 
sunat redactorul-șef și a țipat la el, dar chiar și așa a protestat 
vehement. 

Angajaţii erau destul de calmi. Nu știau că bomba de la 


289 


centrul de sortare a corespondenţei o viza pe Annika. Au mers 
în cantina uneia dintre clădirile de birouri din apropiere și au 
fost serviţi cu cafea și sendvișuri. Intre timp, echipajul de 
pirotehniști inspecta toate spaţiile deţinute de Kvällspressen. 
Anders Schyman și-a dat seama dintr-odată că migrena îi 
trecuse ca prin farmec; vasele de sânge se contractaseră, iar 
durerea dispăruse. Stătea într-un birou de lângă bucătărie 
împreună cu secretara lui și centralista. Până la urmă, se 
dovedise că nu era floare la ureche să dea de soțul Annikăi. 
Centrala de la Asociaţia Autorităţilor Locale se închisese la ora 
unu și nimeni din redacţie nu știa numărul de serviciu al lui 
Thomas. Nici pe cel de mobil. Niciuna dintre firmele de 
telefonie fixă nu-l avea ca abonat pe acel Thomas Samuelsson 
pe care îl căutau. lar Anders Schyman habar n-avea la ce creșă 
mergeau copiii Annikăi. Secretara lui suna la toate creșele din 
cartierul Kungsholmen, întrebând de copiii familiei Bengtzon, 
dar nu avea de unde să știe că angajaţii creșei nu dădeau 
nimănui informaţii despre Ellen și Kalle. Annika nici măcar nu 
figura pe lista cu numerele de telefon pe care creșa o punea la 
dispoziția părinţilor. După articolele în legătură cu fundaţia 
Paradis, Annika primise ameninţări cu moartea, iar de atunci, 
atât ea, cât și Thomas erau foarte precauţi când li se cerea 
adresa. Creșa acceptase să nu dea informaţii despre Ellen și 
Kalle, așa că, atunci când a sunat secretara lui Schyman, i s-a 
spus că Annika Bengtzon nu-și înscrisese copiii acolo. Imediat 
după aceea, directorul creșei a sunat-o pe Annika pe mobil, dar 
n-a primit niciun răspuns. 

Anders Schyman simţea în gură gustul metalic al fricii. I-a 
cerut centralistei să sune la toate numerele Asociaţiei 
Autorităţilor Locale: mai întâi să formeze numărul centralei, 
apoi să adauge 01, 02 și așa mai departe până când avea să dea 
de Thomas. Poliţia deja trimisese un echipaj acasă la Annika. 
Schyman nu știa ce altceva să mai facă, așa că s-a dus la 
polițiști, ca să afle cum mergeau lucrurile. 

— Deocamdată, nu s-a găsit nimic în clădire, i-a spus unul 
dintre ei. Operaţiunea de căutare se va încheia în jumătate de 
oră. 

Schyman s-a întors în birou ca să-și ajute secretara să sune la 
creșele din cartierul Kungsholmen. 


290 


În cele din urmă, Annika și-a revenit. A auzit pe cineva 
gemând, iar în câteva clipe și-a dat seama că era ea însăși. 
Când a deschis ochii, a cuprins-o panica. Orbise. Tipa ca o 
nebună, stând cu ochii larg deschiși în întuneric. Spaima i s-a 
accentuat când a auzit un fel de clinchet. Apoi și-a dat seama că 
acel zgomot intermitent și strident avea ecou, îndepărtându-se 
și întorcându-se la ea ca un stol de păsări speriate care se 
izbesc de un geam. In cele din urmă, și-a adus aminte de 
pasajul de sub stadionul olimpic. Probabil că se afla în tunel. 
S-a concentrat asupra propriului trup, ca să se asigure că era 
întreg și că funcţiona cum trebuie. Și-a ridicat ușor capul. O 
durea, dar nu avea leziuni. A simţit că stătea întinsă pe ceva 
destul de moale, poate salteaua pe care o văzuse mai înainte... 

— Beata..., a șoptit ea. 

Annika a rămas nemișcată, respirând în întuneric. Beata o 
adusese în pasaj, apoi îi făcuse ceva - asta se întâmplase, îi 
pusese un ștreang în jurul gâtului, iar acum o lăsase singură 
acolo. Oare Beata credea că murise? 

Annika a simţit dureri într-unul dintre braţe, în cel care era 
prins sub trunchi. A încercat să-l ridice, dar n-a reușit. Avea 
mâinile legate. Era întinsă pe-o parte, cu mâinile legate la 
spate. Apoi a încercat să ridice picioarele. A înţeles imediat că 
și picioarele îi fuseseră legate, dar nu numai unul de altul, ci și 
de peretele lângă care stătea întinsă. Tot încercând să se miște, 
și-a dat seama că, în timpul cât fusese inconștientă, vezica și 
intestinul gros i se goliseră. Urina era rece, iar excrementele, 
lipicioase. A izbucnit în plâns. Oare unde greșise? De ce i se 
întâmplau ei toate astea? Plângea în hohote și tremura din tot 
corpul. Lacrimile îi șiroiau pe obraji în bezna răcoroasă a 
tunelului. Annika a început să se legene ușor pe saltea: înainte 
și înapoi, înainte și înapoi, înainte și înapoi. 

„Nu vreau...”, își spunea ea. „Nu vreau, nu vreau, nu vreau 
să...” 

e 

Anders Schyman se întorsese în biroul lui și privea fațada 
întunecată a ambasadei de peste drum. Pirotehniștii nu 
găsiseră nicio bombă în sediul ziarului. Soarele apusese în 
spatele steagului Rusiei, iar preț de câteva minute, cerul s-a 
colorat într-un roșu-aprins. Angajaţii își reluaseră lucrul, dar, în 
afară de el, secretara lui și centralista ziarului, nimeni nu știa 


291 


că bomba de la centrul de sortare o viza pe Annika. 

Lui Schyman i se prezentase situaţia pe scurt: tot ce știa 
poliția până în acel moment era că atentatorul lucrase de 
mântuială. Scrisoarea care conţinea încărcătura explozivă 
ajunsese la centrul de sortare a corespondenţei din cartierul 
Klara la ora 18:50, în seara zilei de miercuri. Era o scrisoare 
recomandată care fusese trimisă de la oficiul poștal 17, aflat în 
Insula de Sud, pe Rosenlundsgatan, la ora 16:53. Întrucât era 
recomandată, scrisoarea nu plecase cu mașina care ducea 
corespondenţa obișnuită, ci mai târziu, cu un transport special. 

Plicul maro, cu căptușeală interioară din bule de plastic, nu 
atrăsese atenţia nimănui. Centrul de sortare din cartierul Klara 
este cel mai mare din întreaga Suedie: prin el trec zilnic 
aproximativ cinci sute de mii de scrisori și colete. Se află chiar 
în centrul Stockholmului, pe Klarabergsviadukten, avându-și 
sediul într-o clădire de opt etaje amplasată între autogară, 
primărie și gară. 

După ce a ajuns la unul dintre cele patru terminale ale 
centrului, plicul a fost trimis la serviciul de expediere rapidă 
aflat la etajul al patrulea al clădirii. Angajaţii care aveau de-a 
face cu corespondenţa importantă primeau o pregătire specială 
în domeniul securităţii. Întrucât Kvällspressen avea propriul 
său cod poștal, plicul a fost trimis la căsuţa poștală a 
tabloidului. Această cutie poștală era golită de mai multe ori pe 
zi, iar corespondenţa era trimisă la sediul redacţiei din 
cartierul Marieberg. Ziarul își împuternicise portarii să meargă 
la centrul de sortare și să ridice scrisorile recomandate și 
coletele în numele celor care lucrau în redacţie. Toate aceste 
scrisori și colete erau ridicate o dată pe zi, de obicei în jurul 
prânzului. 

Joi dimineaţă, sosiseră pe adresa redacţiei mai multe scrisori 
recomandate, dat fiind că se apropia Crăciunul, iar oamenii își 
trimiteau tot felul de cadouri. Adeverinţa de primire a scrisorii 
pentru Annika Bengtzon deja fusese trimisă portarului de la 
sediul tabloidului. 

Explozia se produsese în timp ce Tore Brand stătea în biroul 
de primire al centrului, așteptând să preia scrisorile și coletele. 
Unul dintre angajaţii de la serviciul de expediere rapidă 
scăpase plicul în coșul unde stătuse toată noaptea. Distanţa de 
la care căzuse nu era mai mare de jumătate de metru, dar 


292 


fusese suficientă ca să detoneze încărcătura explozivă. 
Fuseseră răniţi patru oameni, dintre care trei destul de grav. 
Angajatul care scăpase plicul se afla internat în stare gravă. 

Anders Schyman își mușca vârful unui deget. Dintr-odată, a 
auzit ciocănituri în ușă, iar unul dintre detectivi a intrat în 
birou fără să mai aștepte un răspuns din partea lui. 

— Nici noi n-am reușit să dăm de Thomas Samuelsson, a spus 
detectivul. L-am căutat la serviciu, dar nu era acolo. Din câte 
ne-au spus colegii lui, e posibil să se fi dus la o întâlnire cu un 
politician local. L-am sunat pe mobil, dar nu răspunde. 

— Aţi găsit-o pe Annika? Sau măcar mașina ei? a întrebat 
Schyman. 

Detectivul a dat din cap în semn că nu. 

Redactorul-șef s-a întors cu spatele la el și s-a uitat pe geam, 
țintuind cu privirea acoperișul ambasadei. „Dă, Doamne, să nu 
fi murit!” 

e 

Dintr-odată, neoanele s-au aprins, pâlpâind și pocnind ușor, 
iar întunericul s-a împrăștiat. Lumina puternică a orbit-o pe 
Annika, iar preţ de câteva clipe n-a văzut nimic în jur. A auzit 
zgomot de tocuri în tunel și s-a făcut covrig, închizând ochii. 
Pașii s-au apropiat, iar în cele din urmă s-au oprit lângă ea. 

— Eşti trează? a întrebat-o vocea cuiva care stătea în 
picioare. 

Annika a deschis ochii și a clipit de câteva ori. A văzut 
podeaua și vârful unor cizme de piele. 

— Foarte bine. Avem treabă. 

Annika a simţit că Beata trage de ea, ridicând-o în capul 
oaselor; a sprijinit-o cu spatele de zidul de beton, în așa fel 
încât stătea cu genunchii ridicaţi și depărtaţi unul de celălalt - 
era o poziţie foarte incomodă. 

Beata Ekesj6 s-a aplecat deasupra ei și a tras aer în piept. 

— Te-ai căcat pe tine? Ce scârbos! 

Annika n-a spus nimic. Privea ţintă în peretele din faţă și 
scâncea. 

— lar acuma, hai să te aranjăm niţel, a spus Beata. Apoi a 
apucat-o de subsuori și a aplecat-o în față, apropiindu-i capul 
de genunchi. 

— Data trecută a ieșit foarte bine, a continuat Beata. E bine 
când te obișnuiești cu ceva, nu crezi? 


293 


Dar Annika nu auzea nimic. Era paralizată de frică, iar 
mintea pur și simplu i se blocase. Nici măcar nu simţea mirosul 
de rahat. Plângea liniștit în timp ce Beata își făcea de lucru 
lângă ea, fredonând o melodie tradiţională. Annika a vrut să 
spună ceva, dar n-a reușit. 

— Nu încerca să vorbești, mai așteaptă un pic, i-a spus 
Beata. Funia ţi-a cam zdrobit coardele vocale. Gata, am 
terminat! 

Apoi Beata s-a ridicat în picioare. Într-o mână ţinea o rolă de 
bandă adezivă, iar în cealaltă, ceva care semăna cu un 
mănunchi de lumânărele roșii. 

— Chestia asta se numește Minex. Douăzeci de bare de 
explozibil. Fiecare dintre ele cântărește o sută de grame și are 
22x200 de milimetri. Deci, în total, două kilograme. E o 
cantitate suficientă - am observat asta în cazul lui Stefan. S-a 
rupt în două. 

Annika a înţeles ce spunea femeia. Și-a dat seama ce urma să 
se întâmple, așa că s-a aplecat și mai mult în faţă ca să vomite. 
A vărsat atât de mult, încât a început să tremure. A vomitat 
chiar și fiere. 

— Ia uite ce-ai făcut pe jos! a spus Beata pe un ton plin de 
reproș. Ar trebui să te pun să faci curat! 

Annika gâfâia, iar din gură i se prelingea salivă amestecată 
cu fiere. „O să mor...”, și-a spus ea. „Nu-mi vine să cred ce mi 
se întâmplă.” De ce venise cu Beata până acolo? În filme nu se 
întâmplă niciodată așa. 

— Ce dracu’ vrei? a întrebat Annika, străduindu-se să 
articuleze cuvintele. 

— Vezi, îţi revine glasul, a spus Beata pe un ton voios. Foarte 
bine, pentru că vreau să-ţi pun câteva întrebări. 

— Du-te dracului! Eşti o ţicnită! Nu stau de vorbă cu tine. 

Beata n-a spus nimic, ci s-a aplecat și i-a pus Annikăi ceva pe 
spate, chiar sub coaste. Annika a rămas pe gânduri câteva 
clipe, apoi a tras aer în piept cu putere, simțind umezeala 
tunelului și mirosul de explozibil. 

— Dinamită? a întrebat ea. 

— Mda. Ţi-o leg de spate cu bandă adezivă. 

Beata i-a înfășurat de câteva ori abdomenul cu bandă, iar 
Annika se gândea că era momentul cel mai nimerit ca să 
încerce să scape, însă nu știa ce-ar fi putut face. Avea mâinile 


294 


legate, iar lanţul care îi imobiliza picioarele era prins de o bară 
de metal care ieșea din zid. 

— Gata, am terminat, a spus Beata, ridicându-se în picioare. 
E un explozibil foarte ușor de manevrat, dar detonatorul e mai 
sensibil, așa că va trebui să umblăm cu grijă. Vezi firul ăsta? Cu 
ajutorul lui o să detonez încărcătura, îl întind ușor până aici... 
Și ia spune-mi, ce crezi că-i asta? Ei bine, e o baterie de 
lanternă. Nu e nevoie de mai mult ca să acţionez detonatorul. 
Uimitor, nu? 

Annika s-a uitat la cablul subţire, colorat în galben și verde, 
care se întindea până la masa pliantă. Şi-a dat seama că nu știa 
absolut nimic despre explozibili, așa că habar n-avea dacă 
Beata încerca s-o tragă în piept sau spunea adevărul. Când o 
omorâse pe Christina, folosise o baterie de mașină. De ce, din 
moment ce o baterie de lanternă ar fi fost suficientă? 

— Îmi pare rău că s-a ajuns până aici, a spus Beata. Dacă ieri 
după-amiază ai fi fost la birou, am fi putut evita toate astea. Ar 
fi fost mai bine pentru toată lumea. Chestiile de genul ăsta 
trebuie puse la cale în locul cel mai potrivit; în cazul tău, locul 
cel mai potrivit ar fi fost redacţia ziarului Kvällspressen. Însă 
bomba pe care ţi-am trimis-o a explodat în centrul de sortare a 
corespondenţei, iar chestia asta nu mi-a plăcut deloc. 

Annika se holba la Beata - era nebună de legată. 

— Cum adică? A mai avut loc o explozie? 

Beata a oftat: 

— În fine, nu te-am adus aici numai ca să mă aflu în treabă. 
Asta e, va trebui s-o facem aici. Acuma o să te las singură o 
vreme. În locul tău, aș încerca să mă odihnesc. Dar ai grijă să 
nu te întinzi pe spate și nu încerca să tragi de lanţul prins în 
perete. Mișcările bruște pot declanșa bomba. 

— Dar de ce? a întrebat Annika. 

Preţ de câteva secunde, Beata s-a uitat la ea cu un aer 
indiferent. 

— Mă întorc peste câteva ore, i-a spus ea. 

Apoi a luat-o din loc, însoţită de zgomotul ritmat al tocurilor. 
După ce a dat colţul, Annika nu i-a mai auzit pașii, apoi tunelul 
s-a cufundat iarăși în beznă. 

Annika s-a îndepărtat ușor de balta de vomă și, cu o grijă 
infinită, s-a întins pe partea stângă. Stătea cu spatele spre zid, 
învăluită în întuneric și abia îndrăznea să respire, încă o 


295 


explozie - oare murise cineva? Bomba o viza pe ea? Oare cum 
naiba avea să scape cu viaţă din povestea asta? 

Beata îi spusese că pe stadion lucrau mulţi oameni - probabil 
că unii dintre ei se aflau la celălalt capăt al tunelului în care 
fusese sechestrată. Dacă striga suficient de tare, poate o auzea 
cineva. 

— Ajutor! a strigat Annika din rărunchi. 

Dar coardele vocale încă nu-și reveniseră complet, așa că a 
mai așteptat un pic, apoi a strigat încă o dată. Şi-a dat seama 
că nu avea s-o audă nimeni. 

A pus capul pe saltea și a simţit că o cuprinde spaima. La un 
moment dat, a auzit un zăngănit ciudat, dar și-a dat seama 
imediat că era zgomotul lanţului cu care îi fuseseră legate 
picioarele; dacă Beata ar fi lăsat lumina aprinsă, ar fi putut 
încerca să și-l scoată. 

— Ajutor! a strigat ea, dar tot fără niciun rezultat. 

„Nu intra în panică! Nu intra în panică!”, își repeta ea. 

— Ajutor!!! 

Respirația i se accelerase. „Nu respira prea repede, ca să nu 
începi să tremuri. Ușor, calmează-te. Ţine-ţi respiraţia. Unu, 
doi, trei, respiră! Ţine-ţi respiraţia. Unu, doi, trei, respiră! Unu, 
doi, trei, patru, gata! Te simţi mai bine. la-o ușor. Totul o să fie 
bine. Poţi să găsești o soluţie...” 

Dintr-odată, primele note din versiunea digitalizată a 
Simfoniei nr. 40 de Mozart au răsunat în beznă. Annika a fost 
atât de surprinsă, încât respiraţia i s-a liniștit imediat. Telefonul 
mobil! Avea semnal! Binecuvântat fie mobilul! S-a ridicat ușor 
pe vine. Sunetul se auzea înfundat și venea din dreapta ei. Nu 
mai știa pe nimeni care să aibă o asemenea sonerie: pasajul din 
simfonia lui Mozart continua nestingherit pe telefonul Nokia 
3110. Cu mișcări foarte lente, s-a apropiat de locul de unde 
venea muzica, în timp ce pasajul cu pricina se repeta. Ştia că 
nu avea mult timp la dispoziție, pentru că, în scurtă vreme, 
avea să răspundă căsuţa vocală. Apoi și-a dat seama că nu 
putea ajunge la geantă, pentru că lanţul era prea scurt. 

În cele din urmă, telefonul s-a oprit. Annika gâfâia în beznă. 
A rămas în genunchi, gândindu-se preţ de câteva clipe la ce-ar 
fi putut face. Apoi s-a întors încet pe saltea - era mai cald și mai 
moale acolo. 

„Totul o să fie bine, și-a spus ea. Câtă vreme Beata e plecată, 


296 


nu-i nicio problemă. Nu-i tocmai confortabil, dar, dacă umblu 
cu grijă, n-o să păţesc nimic. O să fie bine.” 

S-a întins pe saltea și a început să cânte, ca pe o incantaţie, 
hitul de demult al Gloriei Gaynor: First I was afraid, I was 
petrified... 

Apoi a izbucnit într-un plâns liniştit. 

e 

Când i-a sunat mobilul, Thomas se îndepărta de gară cu pași 
mari. A băgat mâna în buzunar și a reușit să răspundă înainte 
ca apelul să fie preluat de căsuţa vocală. 

— V-am anunţat că azi închidem la ora cinci, i-a spus unul 
dintre angajaţii creșei. Cam în cât timp ajungeţi? 

Traficul de pe Vasagatan era atât de intens, încât Thomas 
abia reușea să se concentreze asupra a ceea ce i se spunea. S-a 
oprit în ușa unui magazin și i-a cerut angajatului să-i spună ce 
se întâmplase. 

— Veniţi să vă luaţi copiii sau nu? 

Furia l-a izbit pe Thomas în plex. Annika, fir-ar să fie! De 
dimineaţă o lăsase să doarmă până mai târziu, îi dusese pe 
Ellen și Kalle la creșă, și acum se întorcea acasă la timp - în 
ciuda problemelor apărute din pricina tapajului făcut de presă 
pe marginea proiectului de lege -, iar ea nu era în stare să-i ia 
de la creșă și să-i ducă acasă. 

— Îmi pare foarte rău. Ajung acolo cam în cinci minute, a 
spus Thomas, apoi a închis. 

Era foarte furios. A pornit spre Kungsbrons, iar când a ajuns 
lângă Burger King, a cotit brusc, fiind la un pas să răstoarne un 
cărucior plin cu cadouri de Crăciun. A trecut în grabă pe lângă 
teatrul Oscar și când a ajuns în dreptul clubului de jazz 
Fashing, a trebuit s-o ia pe carosabil, ca să ocolească un grup 
de oameni strânși pe trotuar. 

lată cum era răsplătit pentru că fusese înţelegător cu ea și 
încercase să împartă pe din două treburile casnice. Ellen și 
Kalle rămăseseră uitaţi într-o creșă chiar cu o zi înainte de 
ajunul Crăciunului pentru că soţia lui, care ar fi trebuit să-i 
ducă acasă, punea serviciul mai presus de familie. 

Discutaseră chestia asta de nenumărate ori. Deși zgomotul 


29 În engleză, în original: „La început mi-a fost frică, am rămas 
împietrită...” 
3 Kungsbron: pod din centrul Stockholmului. 


orașului era infernal, Thomas își amintea limpede vocea 
Annikăi în timp ce-i oferea tot felul de explicaţii. 

— Pentru mine, serviciul e foarte important, îi spunea ea de 
obicei. 

— Mai important decât copiii? urlase el odată. 

Annika se făcuse palidă: 

— Bineînţeles că nu! 

Dar lui Thomas îi venea greu s-o creadă. Se certaseră rău pe 
tema asta de câteva ori, mai ales atunci când părinţii lui îi 
invitaseră să petreacă noaptea de Sânziene la casa lor de la 
ţară. Cu puţin timp înainte de plecare, avusese loc o crimă 
undeva în provincie și bineînţeles că Annika renunţase la 
planurile pe care și le făcuseră și se dusese acolo. 

— Nu fac chestia asta numai pentru că-mi place, îi explicase 
ea. Într-adevăr, îmi place să merg acolo, dar în plus, o să 
primesc o săptămână de concediu dacă mă ocup de cazul ăsta. 

— Nu te gândești niciodată la copii! a izbucnit el. 

Annika a adoptat un ton glacial: 

— Ești foarte nedrept. Dacă muncesc zilele astea, o să fac 
rost de o săptămână de concediu, ceea ce înseamnă c-o să am 
mai mult timp să stau cu ei. Copiii n-or să-mi simtă lipsa pe 
insulă: o să fie o mulţime de lume acolo. O să fii tu cu ei. Și 
bunicii, și toţi verișorii... 

— Ești al naibii de egoistă! i-a spus el. 

Annika i-a răspuns pe un ton foarte calm: 

— Nu, tu ești egoist. Vrei să vin cu tine ca să le dovedești 
părinţilor tăi că ai o familie extraordinară și că soţia ta nu-și 
petrece tot timpul la serviciu. Știu că așa gândește mama ta. Şi 
crede că Ellen și Kalle stau prea mult la creșă. Nu mă 
contrazice. Am auzit-o cu urechile mele. 

— Pentru tine, serviciul e întotdeauna mai important decât 
familia, i-a spus el, vrând s-o rănească. 

Annika l-a privit cu un aer scârbit, apoi i-a zis: 

— Cine a stat acasă cu ei timp de doi ani? Cine stă cu ei când 
se îmbolnăvesc? Cine îi duce la creșă zi de zi și cine îi aduce 
acasă aproape de fiecare dată? 

Apoi a făcut un pas către el: 

— Da, Thomas, ai perfectă dreptate! De data asta, o să pun 
serviciul mai presus de familie, iar tu o să trebuiască să-mi 
accepţi decizia. 


298 


Apoi i-a întors spatele și a plecat din casă fără să-și ia măcar 
o periuță de dinţi. 

Bineînţeles că weekendul de Sânziene fusese cât se poate de 
anost. Dar numai pentru el, nu și pentru copii. Annika nu se 
înșelase: Ellen și Kalle nu îi simţiseră lipsa nici măcar o clipă. 
Și fuseseră foarte bucuroși când se întorseseră acasă și o 
găsiseră pe mămica așteptându-i cu cozonăcei proaspeţi și 
cadouri. Privind în urmă, Thomas își dădea seama că Annika 
avusese dreptate. Nu-și punea serviciul mai presus de familie 
decât uneori, la fel cum făcea și el, de altfel. Dar asta nu-l ajuta 
să fie mai puţin furios. Iar în ultimele două luni, ziarul devenise 
extrem de important. Pentru Annika nu era bine să fie șefă: 
colegii o hărțuiau întruna, iar ea încă nu era pregătită să le ţină 
piept. 

Observase încă un lucru îngrijorător: Annika nu mânca 
suficient. Odată, când se ocupase de un caz de crimă, fusese 
plecată opt zile, iar când se întorsese, avea cu patru kilograme 
mai puţin. Reușise să le pună la loc abia după cinci luni. 
Doctorul o avertizase că, dacă rămâne subponderală, se expune 
la anumite riscuri. Dar Annika reţinuse doar că era slabă, așa 
că își sunase toate prietenele să le spună că avea o siluetă de 
invidiat. Cu toate astea, Annika ţinea regim din când în când. 

Thomas a cotit pe Fleminggatan, apoi a coborât treptele de 
lângă restaurantul Klara Sjö, continuându-și drumul de-a lungul 
canalului. A ieșit în spatele creșei, iar când a urcat a găsit copiii 
în hol: erau îmbrăcaţi și abia așteptau să plece. Amândoi aveau 
ochii duși în fundul capului, iar Ellen își ţinea în braţe ursuleţul 
albastru. 

— Azi trebuia să ne ia mami, a spus Kalle pe un ton 
nemulțumit. Unde e mami? 

Angajatul care rămăsese cu Ellen și Kalle era foarte nervos: 

— Nu există nicio compensație pentru sfertul ăsta de oră. 

— Îmi pare foarte rău, a spus Thomas, dându-și seama că 
gâfâia. Nu știu unde a dispărut Annika. 

A luat copiii și a plecat repede, iar când au ajuns în stradă, 
au alergat puţin ca să prindă autobuzul 40 de lângă 
restaurantul Pousette å Vis. 

— N-ar trebui să alergaţi după autobuz, i-a spus șoferul pe 
un ton iritat. Cum o să-i convingem pe copii să nu mai facă 
asta, din moment ce părinţii lor nu respectă regula? 


299 


Thomas mai avea un pic și îi dădea un pumn în gură. l-a 
arătat abonamentul, apoi i-a împins ușor pe copii spre partea 
din spate a autobuzului. Ellen a căzut și a început să plângă. 
Thomas simţea că-și pierde minţile. N-au găsit locuri, așa că au 
fost nevoiţi să stea în picioare, înghesuindu-se alături de lumea 
ieșită la cumpărături, cărucioare și câini. lar când au ajuns în 
stația unde trebuiau să coboare, abia au reușit să iasă din 
autobuz. Oftând din rărunchi, Thomas a deschis ușa de la 
intrarea în bloc, iar în timp ce-și scutura zăpada de pe ghete, a 
auzit că-l strigă cineva. A ridicat capul cu un aer surprins și a 
văzut doi polițiști în uniformă apropiindu-se de el. 

— Domnul Thomas Samuelsson? Ne pare rău, dar va trebui 
ca atât dumneavoastră, cât și copiii să veniţi cu noi. 

Thomas a făcut ochii mari. 

— Am încercat să dăm de dumneavoastră toată după-amiaza. 
N-aţi primit niciun mesaj din partea noastră? Sau din partea 
ziarului? 

— Unde mergem, tati? a întrebat Kalle, luându-l de mână. 

Dintr-odată, Thomas și-a dat seama că se întâmplase ceva 
grav. Annika! Dumnezeule mare! 

— Annika... A păţit ceva? 

— Nu știm unde se află soţia dumneavoastră. A dispărut 
azi-dimineaţă. Poliţiștii care se ocupă de acest caz or să vă dea 
mai multe detalii. Am vrea să veniţi cu noi... 

— Dar de ce? 

— Pentru că e posibil ca în apartamentul dumneavoastră să fi 
fost amplasată o bombă. 

Thomas și-a luat imediat copiii în braţe, ţinându-l pe fiecare 
cu câte o mână: 

— Haideţi să plecăm de aici, le-a spus el în șoaptă. 

e 

Şedinţa de la șase din ziua aceea a fost cea mai tensionată 
din ultimii ani. Anders Schyman simţea că panica plutea în aer. 
Instinctul îi spunea că n-ar fi trebuit să se ocupe de ediţia de a 
doua zi, ci s-o caute pe Annika, să-i sprijine familia, să dea o 
mână de ajutor la prinderea făptașului. 

— Mâine o să vindem o căruţă de exemplare! a spus Ingvar 
Johansson când a intrat în birou. 

Nu o spusese pe un ton încântat sau triumfător. Era mai 
degrabă o constatare. Dar Anders Schyman s-a înfuriat: 


300 


— Cum îţi permiţi! a tipat redactorul-șef, înhăţându-l pe 
Ingvar Johansson atât de strașnic, încât redactorul de știri a 
scăpat paharul de cafea, pătându-și pantalonii. 

Johansson era atât de șocat, încât nici măcar n-a simţit că s-a 
ars. Era prima oară când îl vedea pe Anders Schyman atât de 
furios. Redactorul-șef i-a răsuflat în faţă de câteva ori lui 
Johansson, dar, în cele din urmă, și-a revenit. 

— Îmi pare rău, a spus el, dându-i drumul, apoi s-a întors cu 
spatele. Nu-s deloc în apele mele. Imi pare foarte rău. 

Ca de obicei, Jansson a venit în birou ultimul, dar fără să facă 
obișnuitele sale observaţii amuzante. Redactorul de noapte era 
palid și abătut. Ştia foarte bine că avea să fie cea mai dificilă 
ediţie din cariera sa. 

— Gata, putem începe, a spus Schyman, uitându-se la cei din 
jurul mesei: Pele, Jansson și Ingvar Johansson. 

Angajaţii de la departamentul sportiv și de la cel de știri 
mondene plecaseră acasă. 

— Cum tratăm cazul ăsta? a întrebat el. 

A urmat o tăcere încordată. Toţi aveau capul plecat. Scaunul 
pe care de obicei stătea Annika părea să devină din ce în ce 
mai mare, umplând întreg biroul. Anders Schyman a întors 
capul spre fereastră: deja se întunecase. 

Cel care a rupt tăcerea a fost Ingvar Johansson. 

— Deocamdată, avem extrem de puţine informaţii, a spus el 
calm, cu un aer preocupat. Va trebui să luăm mai multe decizii 
editoriale... 

Nesigur pe sine, s-a apucat să-și răsfoiască hârtiile. Părea o 
situaţie absurdă și, în același timp, ireală. Rareori se întâmpla 
ca oamenii din biroul acela să fie afectaţi personal de 
problemele de care se ocupau. Ei bine, acum trebuiau să 
discute despre unul dintre ei. lar Ingvar Johansson tocmai 
fusese înhăţat de guler de către Schyman. Pe măsură ce 
redactorul de știri trecea în revistă subiectele pentru a doua zi, 
precizând ce anume aflase despre fiecare în parte, toţi cei din 
birou au simţit că acea procedură de rutină le dădea putere. 
Trebuiau să meargă înainte și cel mai bun lucru pe care îl 
puteau face era să-și continue munca așa cum puteau. 

„Deci așa te simţi când ești colegul unei victime, s-a gândit 
Anders Schyman, privind pe geam. Ar trebui să-mi întipăresc 
bine în minte sentimentul ăsta.” 


301 


— Mai întâi, avem explozia de la centrul de sortare, a spus 
Ingvar Johansson. Trebuie să pregătim un material despre 
victime. Angajatul care a fost rănit cel mai grav a murit în urmă 
cu o oră. Ceilalţi se află în afara oricărui pericol. Autorităţile 
vor da publicităţii numele lor în seara asta și sper să putem 
face rost de fotografiile lor. Apoi trebuie să ne ocupăm de 
pagubele produse de explozie... 

— Să lăsați în pace familiile victimelor, l-a întrerupt 
Schyman. 

— Poftim? a spus Ingvar Johansson. 

— Să lăsaţi în pace familiile celor răniţi. 

— Dar nici n-am aflat cum îi cheamă, a spus redactorul de 
știri. 

Schyman s-a întors cu faţa spre el, apoi și-a trecut mâna prin 
păr, lăsându-l zbârlit. 

— Bine, a spus el cu glas scăzut. Scuze! Continuă. 

Johansson a tras adânc aer în piept, și-a strâns toate forțele 
și a continuat: 

— Am reușit să ajungem în biroul unde a avut loc explozia. 
Nu știu cum a reușit, dar Henriksson a ajuns acolo și a făcut 
mai multe poze. În mod normal, n-au acces acolo nici ceilalți 
angajaţi ai centrului de sortare: biroul ăla e plin cu scrisori și 
colete recomandate. În fine, ideea e că avem fotografii de la 
locul exploziei. 

— Am putea scrie și despre responsabilitatea poștei în astfel 
de cazuri, a intervenit Schyman, plimbându-se încet prin 
cameră. Cât de amănunţit trebuie să fie cercetate scrisorile și 
coletele? E vorba despre compromisul între secretul 
corespondenţei și siguranţa angajaţilor. Va trebui să discutăm 
cu directorul poștei, cu sindicatul și cu cei de la ministerul de 
resort. 

Redactorul-șef s-a oprit și s-a apropiat de fereastră. Afară era 
beznă. S-a străduit să ignore vâjâitul sistemului de ventilaţie, 
ca să recunoască zgomotul traficului, dar n-a reușit. Ingvar 
Johansson și Jansson își luau notițe. După câteva clipe, 
Schyman și-a reluat plimbarea prin birou. 

— Trebuie să scriem și despre efectul acestei explozii asupra 
ziarului nostru, a continuat el, pentru că bomba o viza pe șefa 
de la Investigaţii. O să pregătim un material care să prezinte 
întreg cursul evenimentelor, începând de la prânz, când Tore 


302 


Brand a plecat la centru ca să ridice corespondenţa, până la 
încercările poliţiei de a afla cine a trimis scrisoarea în care se 
afla bomba. 

— Annika a dispărut, a spus Ingvar Johansson cu glas scăzut. 
E un fapt pe care nu-l putem ignora. Va trebui să scriem despre 
asta, nu? 

Anders Schyman s-a întors cu faţa spre el. Ingvar Johansson 
părea să ezite. 

— Mă întreb dacă e bine să scriem că plicul în cauză viza pe 
cineva din redacţia noastră, a spus redactorul de știri. Nu 
cumva să ne trezim și cu alte bombe trimise prin poștă. În plus, 
unora le-ar putea veni ideea să ne răpească reporterii sau să ne 
trimită ameninţări cu bombă... 

— Nu cred că așa trebuie pusă problema, i-a răspuns 
Schyman. Dacă gândim în felul ăsta, atunci n-o să mai publicăm 
nimic despre nimeni. Trebuie să scriem despre tot ce s-a 
întâmplat, inclusiv despre faptul că bomba de la centrul de 
sortare o viza pe șefa de la Investigaţii. Dar trebuie să stau de 
vorbă cu Thomas, soţul Annikăi, ca să aflu ce putem scrie 
despre viaţa ei personală. 

— A fost înștiințat? a întrebat Jansson. 

Anders Schyman a încuviințat din cap: 

— Poliţia a reușit să dea de el pe la cinci și jumătate. A fost 
plecat la Falun= toată ziua și a avut mobilul închis. Nu știe ce 
planuri avea Annika pe ziua de azi. 

— Deci o să scriem un articol despre dispariţia Annikăi, a 
spus Jansson. 

Redactorul-șef a încuviinţat din cap și s-a întors iarăși spre 
fereastră. 

— O să scriem despre activitatea ei, dar trebuie să avem grijă 
să nu dăm detalii despre viaţa ei personală, a spus Johansson. 
Apoi o să pregătim un material în care să prezentăm ipoteza 
poliţiei cu privire la motivele pentru care Annika era... vizată. 

— Așadar, până în momentul ăsta, nu se știe nimic? a 
întrebat Pelle. 

Johansson a dat din cap în semn că nu: 

— Nu există nicio legătură între ea și victimele primelor două 
atentate. Nu s-au întâlnit niciodată. Ipoteza poliţiei e că, în 
urma investigaţiilor ei, Annika a descoperit ceva foarte 


31 Falun: localitate aflată la nord de Stockholm. 
303 


important. S-a ocupat de povestea asta cu bombele încă de la 
început. Cam aici trebuie căutat motivul... Pur și simplu știa 
prea multe. 

A urmat o tăcere în care nu se auzeau decât respiraţiile celor 
patru bărbaţi din birou. 

— Nu neapărat, a spus Schyman în cele din urmă. Avem de-a 
face cu o ţicnită, o persoană iraţională. Poate că a trimis bomba 
din motive pe care numai ea le poate înţelege. 

Cei trei redactori de la masă au ridicat capul deodată, iar 
Schyman a oftat. 

— Da, a continuat el, poliţia crede că e vorba de o femeie. 
După părerea mea, ar trebui să scriem despre chestia asta. 
Azi-dimineaţă, Annika mi-a spus că poliţia a identificat-o deja, 
dar că n-a reușit să afle de la sursa ei cine e persoana în cauză. 
Eu zic să scriem că poliţia a stabilit un suspect - o femeie -, dar 
că, deocamdată, nu a reușit să dea de ea. 

Anders Schyman s-a așezat la masă, sprijinindu-și faţa în 
palme. 

— Ce naiba facem dacă ţicnită asta a pus mâna pe Annika? 
Dacă o omoară? 

Nimeni n-a scos o vorbă. De undeva, din redacţie, s-a auzit 
genericul unui buletin de știri. Vocea crainicului ajungea până 
în biroul lui Schyman prin pereţii de rigips. 

— Ar fi bine să pregătim un material despre atentatele de 
până acum, a intervenit Jansson. Trebuie să stăm de vorbă cu 
poliția ca să aflăm cum au ajuns la concluzia că în spatele 
atentatelor se află o femeie. Sigur au aflat detalii pe care ar 
trebui să... 

Dar s-a oprit. Dintr-odată, nu mai era deloc limpede ce 
anume avea relevanţă și ce nu. Imaginea de ansamblu se 
modificase, reperele de până atunci păreau a nu mai fi valabile. 
Sistemul de referință după care își ghidaseră investigaţiile 
până atunci nu mai era valabil, iar perspectiva trebuia 
schimbată. 

— Pe cât ne stă în putinţă, va trebui să tratăm subiectul ăsta 
ca pe toate celelalte, a spus Anders Schyman. Procedaţi ca de 
obicei. O să rămân aici în noaptea asta. De ce fotografii 
dispunem? 

— Nu avem multe cu Annika, a răspuns Pelle. Dar avem una 
de vara trecută, când am făcut fotografii pentru albumul 


304 


angajaţilor. Cred că e destul de bună. 

— Nu avem niciuna cu ea pe teren? 

Jansson a pocnit din degete: 

— Avem una cu ea în Panmunjom, în zona denmilitarizată 
dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud; apare alături de 
președintele Statelor Unite. S-a dus acolo cu o bursă și a reușit 
să obţină un loc în delegaţia de presă. Era înainte de începerea 
negocierilor cvadripartite care au avut loc la Washington 
toamna trecută. La un moment dat, s-a întâmplat să fie lângă 
limuzina președintelui chiar când acesta a coborât, iar un 
reporter de la Associated Press le-a făcut o fotografie: stau în 
picioare unul lângă altul... 

— O folosim pe asta, a spus Schyman. 

— Deja am strâns laolaltă câteva fotografii cu stadionul 
olimpic, Sâtra Hall, Christina Furhage și Stefan Bjurling, a 
adăugat Pelle. 

— Foarte bine, a spus redactorul-șef. Ce punem pe prima 
pagină? 

Toată lumea aștepta în tăcere, lăsându-l pe Schyman să facă 
propunerea. 

— O să punem o fotografie cu Annika, a spus el. De 
preferinţă, una în care e veselă. Ea e știrea zilei. Bomba o viza 
pe ea, iar acum a dispărut - deocamdată, e tot ce știm. Cred că 
ar trebui să tratăm subiectele în mod logic și cronologic: pe 
paginile șase și șapte, explozia de la centrul de sortare din 
cartierul Klara, pe paginile opt și nouă, cele patru victime, pe 
zece și unșpe, dispariţia reporterei noastre, pe doișpe și 
treișpe, atentatorul e o femeie, iar poliţia încearcă s-o 
găsească, pe paișpe și cinșpe, o recapitulare a atentatelor și un 
material despre secretul corespondenţei versus integritatea 
angajaţilor de la poștă, iar pe paginile de mijloc, articolul 
despre activitatea  Annikăi și poza cu ea din zona 
demilitarizată... 

Apoi a tăcut și s-a ridicat iarăși în picioare, dezgustat de 
vorbele prin care își exprimase deciziile editoriale. S-a apropiat 
de fereastră și s-a uitat la clădirea întunecată a ambasadei. Cel 
mai bine ar fi fost să nu turuie despre toate astea, să nu 
tipărească ediția pentru a doua zi și să nu mai publice nimic 
despre atentate. Se simţea ca un monstru. 

Ceilalţi trei redactori au întocmit repede sumarul celorlalte 


305 


pagini, apoi au ieșit din birou fără să scoată o vorbă. 
e 

Annika tremura. Era frig. Din câte își putea da seama, în 
tunel nu erau mai mult de patru-cinci grade. Din fericire, în 
dimineața aceea își luase o pereche de colanți groși, pentru că 
avea de gând să meargă acasă pe jos. Măcar nu avea să moară 
de frig. Dar i se udaseră șosetele de la atât mers prin zăpadă și 
avea picioarele foarte reci. A început să-și miște degetele de la 
picioare ca să și le încălzească un pic. Avea mare grijă să nu-și 
miște picioarele prea brusc, de teamă ca nu cumva să detoneze 
bomba prinsă de spate. La intervale regulate, își schimba 
poziția, ca să nu înțepenească: dacă stătea pe-o parte, își 
prindea unul dintre braţe sub trunchi, dacă se întindea pe 
burtă, o durea gâtul, iar dacă se ghemuia sau se așeza în 
genunchi, îi amorţeau picioarele. Striga după ajutor din când în 
când, iar, pe măsură ce trecea timpul, mintea îi devenea din ce 
în ce mai limpede. 

Încă era în viaţă. Spaima i s-a domolit, iar raţiunea a preluat 
controlul. Se gândea la un mijloc de a scăpa. Nu era realist să 
creadă că ar fi putut să-și desfacă legăturile și să fugă de acolo. 
De asemenea, îi era limpede că nu putea atrage atenţia 
muncitorilor de pe stadion; probabil că Beata o minţise când îi 
spusese că deja începuseră lucrările de reparaţii. Ce rost ar fi 
avut să se apuce de lucru cu o zi înainte de ajunul Crăciunului? 
În plus, Annika nu văzuse în preajma stadionului nicio mașină și 
niciun muncitor. Dacă lucrările chiar ar fi fost demarate, ar fi 
trebuit să vadă tot felul de utilaje. Şi, oricum, toată lumea ar fi 
plecat acasă de mult: probabil că era seară. Sau poate se 
înnoptase de-a binelea. Ceea ce însemna că deja începuseră s-o 
caute. Când și-a dat seama că Ellen și Kalle probabil încă erau 
la creșă, a izbucnit iarăși în plâns. Ştia foarte bine cât de tare 
se enervau angajaţii în astfel de cazuri; Thomas o păţise cu un 
an în urmă. lar acum, copiii stăteau acolo, așteptând să meargă 
acasă și să împodobească bradul, iar ea nu mai venea. Poate că 
nu avea să-i mai vadă niciodată. Poate că aveau să crească fără 
ea. Ellen nici nu și-ar mai fi amintit de ea, iar Kalle și-ar fi 
amintit-o vag pe mama lui, mai ales dacă s-ar fi uitat pe pozele 
făcute la cabană cu o vară înainte. A început să plângă cu 
sughiţuri. Era atât de nedrept! 

După o vreme, lacrimile s-au oprit; nu mai avea energie ca să 


306 


plângă. Trebuia să nu se gândească la moarte, altminteri viaţa 
ei s-ar fi putut sfârși în tunelul acela - ar fi fost ca și cum și-ar fi 
invocat propria moarte. Avea să scape! A doua zi, la ora trei 
după-amiază, avea să fie acasă, uitându-se la televizor la 
programul de Crăciun pregătit de studiourile Disney. Încă nu 
ajunsese la capătul zilelor sale. Beata sigur avea de gând să 
facă ceva cu ea, altminteri ar fi omorât-o deja, nu încăpea 
niciun dubiu, în plus, colegii și Thomas sigur anunţaseră că 
dispăruse, iar poliţia începuse să-i caute mașina. Dar și-a adus 
aminte că o parcase regulamentar alături de multe altele, la 
aproape un kilometru de stadion, așa că nu era ușor de găsit. Și 
cine s-ar fi gândit să vină în pasajul de sub stadion? Probabil că 
nu trecuse nimeni pe acolo mai înainte, altminteri ar fi găsit și 
tunelul în care se afla acum. Cum de nu-l descoperise poliţia? 
Poate că ușa care dădea spre stadion era bine ascunsă. 

Mobilul Annikăi suna la intervale regulate. Căutase un băț 
sau ceva asemănător ca să poată trage geanta mai aproape, dar 
nu găsise nimic. Nu se putea mișca decât pe o rază de vreo trei 
metri și, judecând după sunet, telefonul se afla la cel puţin zece 
metri de ea. Oricum, apelurile repetate îi dădeau de înţeles că 
încercau s-o găsească. 

Nu-și putea da seama cât era ceasul și de câtă vreme stătea 
în tunel. Când intrase în el, era unu și jumătate, dar habar 
n-avea cât timp fusese inconștientă. Nu putea aprecia nici cât 
timp fusese cuprinsă de panică, dar trecuseră cel puţin cinci 
ore de când își recăpătase stăpânirea de sine, ceea ce însemna 
că trebuia să fie cel puţin șase și jumătate, dar putea fi și mult 
mai târziu: opt și jumătate sau chiar nouă. li era și foame, și 
sete. Unde mai pui că iarăși făcuse pe ea - în fine, nu era o 
mare problemă. Dar excrementele deveneau din ce în ce mai 
tari și îi provocau mâncărimi. Probabil că așa se simțeau și 
bebelușii în scutece. Atâta doar că părinţii aveau tot timpul 
grijă să-i schimbe... 

Dintr-odată, i-a trecut prin minte un alt gând: dacă Beata nu 
se mai întorcea? Nimănui nu avea să-i dea prin cap să coboare 
sub stadion de Crăciun. Un om putea supravieţui fără apă doar 
vreo două zile, așa că, a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie, 
totul avea să se sfârșească pentru ea. Annika a izbucnit iarăși 
în plâns. Era plânsul liniștit al unui om epuizat. Beata sigur 
avea să se întoarcă: nu degeaba o ţinea legată în tunel. 


307 


Și-a schimbat iarăși poziția. Făcea eforturi ca să gândească 
limpede. O întâlnise pe Beata Ekesjo cu două zile în urmă. 
Trebuia să înceapă cu ce știa despre femeia aceea. În timpul 
conversaţiei pe care o avusese cu ea la Sätra Hall, Beata 
păruse foarte afectată. Era profund îndurerată - chiar dacă 
Annika nu știa de ce anume - și voia să stea de vorbă despre 
suferința ei. Annika s-ar fi putut folosi de asta. Dar problema 
era: cum anume? Habar n-avea cum trebuia să te comporti 
atunci când erai sechestrat de un ţicnit. Auzise odată că existau 
cursuri care te învățau cum să procedezi în asemenea situaţii. 
Nu cumva citise un astfel de curs? Sau auzise despre el la 
televizor? Da, la televizor! 

Într-un episod din serialul Cagney și Lacey, una dintre 
polițiste era răpită de un nebun. Cagney - sau poate Lacey - 
luase parte la un curs unde aflase cum trebuia să se comporte 
cu un răpitor, așa că îi povestise ţicnitului totul despre soţul și 
copiii săi, despre ea și visele ei - altfel spus, a făcut tot ce i-a 
stat în putință ca să-l înduioșeze pe răpitor. Așadar, dacă 
stăteai de vorbă cu răpitorul și erai prietenos cu el, îi venea mai 
greu să te omoare. 

Annika și-a schimbat iarăși poziţia: s-a așezat în genunchi. 

Acest mod de a proceda ar fi putut da rezultate cu un om 
normal, dar Beata era nebună. Deja aruncase în aer câţiva 
oameni. Povestea cu soțul și copiii o putea lăsa rece pe Beata, 
pentru că, până atunci, nu dăduse dovadă de multă compasiune 
față de copiii și familiile victimelor sale. Trebuia să apeleze la 
alt mijloc, folosindu-se totodată de lecţia învățată de la Cagney: 
să stabilești o formă de comunicare cu răpitorul tău. 

Ce spusese Beata? Că Annika îi interpretase greșit starea de 
spirit? Oare de-aia o răpise? Deci, trebuia să fie mai atentă la 
stările răpitoarei. Avea să asculte cu atenţie ce-i spunea Beata 
și să fie cât mai înțelegătoare cu putinţă. 

Asta trebuia să facă. Avea să stea de vorbă cu Beata, 
prefăcându-se că o înţelege și că e de acord cu ea. Nu trebuia 
s-o contrazică deloc, ci doar să-i cânte în strună. Cel puţin avea 
un plan. 

S-a întins pe partea dreaptă, cu faţa la peretele de beton. 
Voia să se odihnească puţin. Nu-i era teamă de întuneric. Bezna 


3 Cagney şi Lacey: serial american în care personajele principale sunt 
două polițiste. 


308 


în care era cufundată nu i se părea deloc amenințătoare. În 
scurtă vreme, a simţit în tot trupul binecunoscuta moleșeală 
dinaintea somnului, apoi a adormit. 


309 


MOARTEA 


Scoala în care am învățat era o clădire de lemn cu două 
etaje. Pe măsură ce creșteau, elevii erau mutați în clase aflate 
mai sus. În primăvara fiecărui an, toată școala participa la o 
simulare de incendiu. Pe atunci, școlile vechi erau uscate ca 
iasca și se puteau transforma în cenușă în doar câteva minute, 
așa că nu era tolerată nicio neglijență și toată lumea trebuia să 
ia parte la simulare. 

Aveam în clasă un băiat care suferea de epilepsie. Nu mai țin 
minte cum îl chema. Din nu se știe ce motiv, nu putea să-și 
ridice mâinile deasupra capului. Cu toate astea, a luat parte la 
simularea care a avut loc în anul de după terminarea 
războiului. Îmi amintesc foarte bine ziua aceea. Cerul era 
limpede, lumina soarelui, palidă și rece, iar vântul bătea în 
rafale. Întotdeauna am urât înălțimile, iar când am ieșit pe 
scara de incendiu, am simţit că picioarele îmi paralizează de 
frică. M-am uitat înspre râu și am avut impresia că lumea o să 
se întoarcă cu susul în jos, așa că m-am agăţat cu putere de 
balustradă. Cu mișcări extrem de lente, am reușit să mă întorc 
cu fața la peretele din lemn roșiatic al școlii. Mă agățăm cu 
disperare de fiecare bară a scării. Când, în cele din urmă, am 
ajuns jos, îmi tremurau picioarele și am simţit că nu mai aveam 
niciun pic de vlagă. Am rămas pe loc preț de câteva clipe, 
încercând să-mi revin, în timp ce colegii mei deja porniseră 
spre clasă. Când am ridicat privirea din pământ, am văzut că 
băiatul epileptic era pe scară și cobora încetișor. Când a ajuns 
la ultimul palier, a spus: „Nu mai pot să cobor!” S-a întins pe 
platformă, s-a întors cu faţa la perete și a murit chiar sub ochii 
nostri. 

Apoi a venit salvarea si l-a luat. Era prima oară când vedeam 
o salvare. Când au urcat targa în mașină, eram Chiar lângă 
ușile din spate. Băiatul arăta ca de obicei, atâta doar că era un 
pic mai palid, avea buzele vinete și ochii închiși. Când au pus 
targa la locul ei în mașina aceea care mie mi se părea enormă, 
brațele i s-au legănat ușor, iar o adiere i-a ciufulit buclele 
blonde înainte ca ușile să se închidă. 

Îmi aduc foarte bine aminte că, spre surprinderea mea, nu mi 
s-a făcut frică. Văzusem murind un băiat de-o seamă cu mine, 

310 


dar moartea lui nu mă afectase. Trupul lui nu era nici 
respingător, nici tragic, ci, pur și simplu, nemișcat. 

După aceea, m-am întrebat deseori ce anume face ca un om 
să fie viu. Mintea noastră nu este alcătuită decât din 
neurotransmițători și impulsuri electrice. Faptul că încă mă 
gândesc la acel băiat face ca el să continue să existe. Este 
prezent în această dimensiune pe care o numim „realitate” nu 
mulțumită neurotransmițătorilor lui, ci alor mei. 

Întrebarea e dacă există mijloace prin care poți face unui om 
un rău mai mare decât să-l omori. Uneori, mă gândesc că și eu 
am distrus anumiţi oameni, la fel cum a făcut învățătorul care 
l-a forțat pe băiatul epileptic să coboare pe scară. 

Iar în acest caz, întrebarea cea mai importantă e dacă am 
sau nu nevoie de izbăvire, și dacă da, din partea cui? 


Vineri, 24 decembrie 


Thomas stătea la fereastră și privea dincolo de canal. Era o 
seară rece și limpede. Apa îngheţase și semăna cu o oglindă 
neagră. Fațada cafenie a Palatului Regal era puternic luminată 
și, pe fundalul cerului de iarnă, părea un decor de teatru. 
Taxiurile traversau podul, îndreptându-se către restaurantul 
din apropiere și barul Gamla Stans Bryggeri. Se putea vedea 
chiar și Cafe Opera. 

Thomas se afla în Grand Hotel, la etajul cinci, în sufrageria 
unui apartament aflat pe colț. Era un apartament cu hol, 
sufragerie, dormitor și o baie uriașă. Fusese adus acolo de 
poliție, care considera că hotelul acela era numai bun pentru a 
adăposti persoanele supuse amenințărilor. La Grand Hotel 
trăgeau deseori membrii familiilor regale și șefii de stat veniți 
în vizită. Personalul hotelului era obișnuit să facă faţă 
situaţiilor dificile. Bineînţeles că Thomas nu fusese trecut în 
registrul de la recepţie cu numele său adevărat. In 
apartamentul alăturat, se aflau doi bodyguarzi. 

În urmă cu o oră, poliţia îl informase că nu fusese găsită nicio 
bombă în apartamentul de pe Hantverkargatan, dar cel mai 
bine era să nu se întoarcă acasă înainte ca atentatorul să fie 
arestat. Anders Schyman hotărâse ca, dacă era nevoie, Thomas 
și cei doi copii să petreacă zilele de Crăciun la hotel pe 
cheltuiala ziarului. Thomas s-a întors cu spatele la fereastră, 


311 


plimbându-și privirea prin camera cufundată în semiîntuneric. 
Și-ar fi dorit ca Annika să fi fost alături de el, ca să se poată 
bucura împreună de acel apartament luxos. Mobilele lucioase 
păreau să fie extrem de scumpe, iar covorul verde era gros cât 
o saltea. S-a ridicat în picioare și s-a dus în dormitor, unde 
copiii dormeau adânc, respirând ușor, obosiţi de peripeţiile 
acelei minivacanţe. După ce se bălăciseră în baia minunată a 
hotelului, umplând podeaua de apă, Thomas nici măcar nu se 
sinchisise să dea cu mopul. Apoi comandase la recepţie chiftele 
cu piure, iar lui Kalle i se păruse că piureul era scârbos, pentru 
că era obișnuit cu piureul din fulgi pe care îl făcea Annika. Lui 
Thomas nu-i plăcea când Annika făcea cârnaţi cu piure - odată 
îi spusese că era mâncare pentru porci. Gândindu-se la cearta 
prostească de atunci, a început să plângă, ceea ce i se întâmpla 
rareori. 

Poliţia încă nu reușise să dea de urma Annikăi. Parcă ar fi 
dispărut de pe fața pământului. Dispăruse și mașina cu care 
plecase de la redacţie. Suspecta nu mai dăduse pe acasă de 
când intrase în vizorul poliţiei, adică de marți seara. Femeia 
era dată în urmărire generală, dar numele ei încă nu apăruse în 
presă; se știa doar că fusese șefă de proiect la stadionul olimpic 
din docul Hammarby. 

Thomas se plimba cu un aer pierdut pe covorul gros. Cu mari 
eforturi, s-a așezat și a aprins televizorul. După cum era de 
așteptat, avea o mulțime de opţiuni: vreo șaptezeci de posturi 
digitale și o mulțime de posturi de filme, dar Thomas nu putea 
urmări nimic. Așa că s-a dus în baie, a întins prosoapele pe jos, 
apoi și-a dat pe față cu apă rece ca gheaţa și s-a spălat pe dinţi 
cu una dintre periuţele de dinţi puse la dispoziţie de hotel. 
Prosoapele groase au absorbit toată apa de pe jos. Thomas a 
ieșit din baie, s-a dezbrăcat în hol, și-a pus hainele morman pe 
un scaun, după care s-a dus în dormitor. Câteva clipe, a rămas 
în picioare, uitându-se la copii. Ca de obicei, Kalle își desfăcuse 
mâinile și picioarele, așa că ocupa mare parte din patul dublu, 
iar Ellen se făcuse covrig între perne. Unul dintre bodyguarzi 
se dusese la un magazin și cumpărase două pijamale și două 
console Game Boy. Thomas l-a învelit bine, apoi s-a dus pe 
partea cealaltă a patului și s-a ghemuit lângă Ellen. Și-a 
strecurat încetișor braţul sub capul fetiţei și a tras-o lângă el. 
Fetița s-a răsucit în somn, vârându-și degetul mare în gură. 


312 


Thomas a lăsat-o așa, apoi a inspirat mirosul plăcut al lui Ellen 
și a izbucnit în plâns. 
e 

În redactie, toată lumea era extrem de concentrată și lucra în 
liniște. Gălăgia se redusese simţitor în urmă cu câţiva ani, când 
ziarul adoptase computerele, dar niciodată nu fusese atât de 
liniște. Toată lumea stătea în jurul biroului unde era pusă la 
punct ediţia de a doua zi. Ca de obicei, Jansson vorbea întruna 
la telefon, dar avea glasul mai scăzut ca niciodată. Anders 
Schyman se așezase pe scaunul pe care, în timpul zilei, stătea 
responsabilul cu întocmirea primei pagini. Nu făcea mare 
lucru: ba se uita în gol, ba vorbea la telefon în șoaptă. De 
obicei, Berit și Janet Ullberg lucrau la birourile lor, într-un colţ 
al redacţiei, dar acum scriau la biroul redactorilor de noapte, 
ca să se ţină la curent cu noutăţile. Venise și Patrik Nilsson; îl 
chemase Ingvar Johansson după-amiază. 

Reporterul se afla în avion, în drum spre Jönköping, dar 
bineînţeles că a răspuns la telefon. 

— Nu e voie să ţii mobilul pornit în timpul zborului, i-a spus 
Ingvar Johansson. 

— Ştiu! a răcnit reporterul încântat. Dar vreau să văd dacă e 
adevărat că se prăbușește avionul când ţii mobilul pornit. 

— Şi s-a prăbușit? l-a întrebat Ingvar Johansson pe un ton 
sarcastic. 

— Încă nu, dar, dacă se prăbușește, o să ai o știre de prima 
pagină pentru mâine: „Un reporter de la Kvällspressen a murit 
într-o catastrofă aviatică. Citiţi ultimele sale cuvinte”. 

Patrik a izbucnit într-un râs strident, iar Ingvar Johansson a 
dat ochii peste cap. 

— N-am scrie nimic despre chestia asta, pentru că deja avem 
o reporteră ameninţată cu bombă. Când poţi să te întorci? l-a 
întrebat el pe un ton expeditiv. 

Patrik nici măcar nu s-a dat jos din avion, ci s-a întors cu el la 
Stockholm. Ajunsese în redacţie la ora cinci seara, iar acum 
scria un articol despre ultimele investigații ale poliţiei. Anders 
Schyman se uita la el cu coada ochiului. Era uimit de viteza și 
dăruirea tânărului - nu credea că existau astfel de oameni. 
Singurul lui defect era încântarea făţișă de care dădea dovadă 
ori de câte ori venea vorba de accidente, crime și alte tragedii. 
Dar acest apetit avea să i se domolească în timp, iar Patrik 


313 


urma să devină un foarte bun jurnalist de tabloid. 

Schyman s-a ridicat de la birou ca să ia încă un pahar de 
cafea. I se făcuse un pic greață de la atâta cafea, dar nu putea 
renunţa la ea, pentru că voia să rămână treaz. S-a întors cu 
spatele la colegii din redacţie și s-a apropiat cu pași mici de 
ferestrele aflate lângă biroul redactorilor de la suplimentul de 
duminică. S-a uitat la blocul aflat în apropiere. Deși trecuse de 
miezul nopţii, câteva ferestre încă erau luminate. Unii dintre 
locatari beau vin fiert și se uitau la filmul poliţist de pe TV3, iar 
alții împachetau cadourile de Crăciun. Câţiva își puseseră 
bradul pe balcon, iar beculeţele instalaţiilor se reflectau în 
geam. 

În cursul serii, Schyman discutase de mai multe ori cu 
polițiștii. Devenise omul de legătură între Krim și redacţie. 
Când au văzut că Annika n-a ajuns la creșă la ora cinci seara și 
după ce au discutat cu Thomas, polițiștii au declarat-o 
dispărută. Au exclus posibilitatea ca ea să fi dispărut de 
bunăvoie, iar odată cu lăsarea nopţii, au ajuns la concluzia că 
fusese răpită. 

Cu ceva timp înainte, poliţia le interzisese s-o sune pe Annika 
pe mobil. Schyman întrebase de ce, dar nu primise niciun 
răspuns. Le transmisese colegilor această dispoziţie și, din câte 
știa, nimeni nu mai încercase s-o sune. 

Toată lumea era uluită și mâhnită, iar Berit și Janet Ullberg 
plânseseră. „Ce ciudat”, se gândea Anders Schyman. „Scriem 
zilnic despre astfel de cazuri și ne folosim de suferința 
oamenilor ca să ne facem articolele mai atrăgătoare. Cu toate 
astea, suntem complet nepregătiți atunci când lucrurile de 
genul ăsta ni se întâmplă nouă.” Apoi s-a dus să-și ia încă un 
pahar de cafea. 

e 

Annika a fost trezită de un curent de aer rece care a 
străbătut tunelul. Și-a dat seama imediat ce semnificaţie avea. 
Ușa de fier care dădea în pasaj fusese deschisă. Se întorcea 
Beata. Frica a făcut-o să se ghemuiască pe saltea. A rămas 
nemișcată, simțind că-i crește pulsul. După ce-au pâlpâit câteva 
clipe, neoanele s-au aprins din nou. 

Instinctele îi șopteau: „Fii calmă! Ascult-o pe femeia asta și 
află ce vrea. Fă ce-ţi cere, încearcă să-i câștigi încrederea”. 

Zgomotul tocurilor se apropia, iar Annika s-a ridicat în capul 


314 


oaselor. 

— Ei, ce bine că ești trează! a spus Beata, oprindu-se lângă 
masa pliantă. 

Apoi a scos niște cumpărături dintr-o pungă pe care se vedea 
logoul supermarketului 7-Eleven. Le-a pus lângă bateria de 
lanternă și temporizatorul de pe masă. Annika a văzut că 
adusese cutii de cola, bidoane de apă Evian, sendvișuri și o 
ciocolată. 

— Îţi place ciocolata Fazer Blue? a întrebat-o Beata. E 
preferata mea. 

— Şi a mea, a spus Annika, străduindu-se să nu-i tremure 
glasul. 

Dar Annikăi nu-i plăcea ciocolata și nu mâncase niciodată 
Fazer Blue. 

Beata a împăturit punga de plastic și a băgat-o într-un 
buzunar al paltonului. 

— Avem niște treabă de făcut, a spus ea, luând loc pe un 
scaun. 

Annika a încercat să zâmbească: 

— Da? Ce-o să facem? 

Beata s-a uitat la ea câteva secunde: 

— O să scoatem adevărul la iveală. 

Annika a încercat să-și dea seama la ce se gândea Beata, dar 
n-a reușit. Frica îi uscase gura. 

— Care adevăr? a întrebat ea. 

Beata s-a ridicat, a ocolit masa, s-a aplecat și a luat ceva în 
mână. Când s-a ridicat, Annika a văzut că ţinea în mână un 
ștreang, cel pe care i-l pusese în jurul gâtului mai înainte. 
Inima a început să-i bată încă și mai tare, dar s-a străduit s-o 
privească pe Beata cu un aer calm. 

— Nu-ţi face griji! i-a spus femeia zâmbind. 

S-a apropiat de saltea ţinând în mână funia. Annika simţea că 
i se accelerează respiraţia - nu-și putea controla panica. 

— Relaxează-te! Nu vreau decât să-ţi pun ștreangul în jurul 
gâtului, i-a zis Beata, râzând ușor. Te sperii din orice! 

Annika s-a străduit să zâmbească. Funia îi atârna de gât ca o 
cravată, iar Beata o ţinea de celălalt capăt. 

— Gata! a spus ea. lar acuma am să mă plimb în jurul tău... 
Ţi-am zis să te relaxezi! 

Annika a urmărit-o cu coada ochiului și a văzut-o dispărând 


315 


în spatele ei, ţinând în mână capătul funiei. 

— O să-ţi dezleg mâinile, dar nu care cumva să încerci vreo 
șmecherie. Dacă nu stai liniștită, strâng lațul o dată pentru 
totdeauna! 

Annika a tras aer în piept, frământându-și mintea. Și-a dat 
seama că nu putea face nimic. Picioarele îi erau legate de 
perete, avea ștreangul la gât, iar de spatele ei era prinsă o 
bombă. Beata a avut nevoie de aproape cinci minute ca să 
desfacă funia cu care îi legase mâinile. 

— Pfui, ce strâns te-am legat! a răsuflat ea ușurată după ce-a 
terminat. 

Annika a simţit furnicături în degete când sângele a început 
să curgă în voie. Și-a mișcat ușor mâinile și au trecut-o fiorii 
când a văzut cum arătau. Pielea de la încheieturi era foarte 
iritată - de la funie, de la zid sau de la podea - iar două dintre 
degetele de la mâna stângă sângerau. 

— Ridică-te! i-a poruncit Beata. 

Annika s-a supus, sprijinindu-se de zid. 

— Împinge salteaua într-o parte, a continuat Beata, iar 
Annika s-a conformat. _ 

Voma uscată a dispărut sub salteaua de burete. În timp ceo 
împingea cu piciorul, Annika și-a văzut geanta. Se afla la vreo 
șase metri de ea, înspre capătul tunelului care dădea spre 
stadion. 

Ținând funia în mână, Beata s-a apropiat de masă. A pus 
bateria și temporizatorul pe podea, fără să-și ia ochii de la 
Annika. Apoi a apucat masa și a tras-o mai aproape. Scârțâitul 
picioarelor pe podea s-a împrăștiat în întreg tunelul. După ce-a 
adus-o în faţa Annikăi, Beata a făcut un pas înapoi și a tras un 
scaun. 

— Ia loc. 

Annika a apropiat scaunul și s-a așezat cu multă grijă. Când a 
văzut mâncarea, i s-a făcut un pic greață. 

— Mănâncă ceva, i-a spus Beata. 

Annika a desfăcut capacul unui bidon cu apă și a întrebat-o 
pe Beata: 

— Vrei și tu? 

— Nu, bea tu. Eu o să beau o cola mai încolo. 

Annika a înghiţit câteva guri de apă, apoi a luat un sendviș 
mic cu șuncă și brânză, străduindu-se să mestece firesc. După 


316 


ce-a mâncat jumătate din el, n-a mai putut lua înghiţi nicio 
îmbucătură. 

— Ai terminat? a întrebat-o Beata, iar Annika i-a răspuns cu 
un zâmbet. 

— Da, mulţumesc. Frumos din partea ta. 

— Mă bucur că ţi-a plăcut, a spus Beata cu un aer satisfăcut, 
apoi s-a așezat și ea pe celălalt scaun. 

Într-o parte avea cutia albă cu Minex, iar în stânga, o altă 
cutie - una maro, cu capacul deschis. 

— Să începem, a spus ea zâmbind. 

Annika i-a răspuns cu un zâmbet: 

— Pot să te întreb ceva? 

— Da, sigur, i-a răspuns Beata. 

— De ce mă aflu aici? 

Zâmbetul femeii a dispărut imediat: 

— Chiar nu-ţi dai seama? 

Annika a tras adânc aer în piept: 

— Nu. Ce înţeleg e că te-am înfuriat foarte tare. Dar zău că 
n-am vrut. Și îmi pare rău. 

Beata și-a mușcat buza de sus: 

— Nu numai că ai minţit, dar ai și scris în ziar că am fost 
extrem de afectată de moartea nenorocitului de Stefan, în plus, 
m-ai umilit în faţa întregii țări, răstălmăcindu-mi cuvintele în 
așa fel, încât să-ţi iasă un articol de efect. N-ai vrut să crezi ce 
ţi-am spus eu, ci ai plecat urechea la ce ţi-au îndrugat 
muncitorii. 

— Îmi pare rău că ţi-am interpretat greșit starea de spirit, a 
spus Annika pe cel mai calm ton de care era în stare. N-am vrut 
să public ce-ai spus, pentru că mă gândeam c-ai putea să 
regreţi mai încolo. Erai foarte tulburată și plângeai în hohote. 

— Da, eram disperată din pricina oamenilor răi! Disperată că 
li se permite să trăiască unor nenorociţi ca Stefan Bjurling. De 
ce se folosește destinul de mine ca să scape de ei? De ce 
trebuie să depindă totul de mine? 

Annika a hotărât să tacă și să asculte mai departe. Beata și-a 
mușcat iarăși buza. 

— Ai minţit și ai răspândit o imagine falsă a scârbei de 
Stefan, a continuat ea după câteva clipe. Ai scris că era amabil 
și vesel. Și că era iubit de colegi. I-ai crezut pe muncitori, nu pe 
mine. De ce n-ai scris ce ţi-am spus? 


317 


Annika era din ce în ce mai dezorientată, dar s-a străduit să 
vorbească pe un ton calm și prietenos: 

— Dar ce mi-ai spus și crezi c-ar fi trebuit să public? 

— Adevărul! Că e mare păcat că Stefan și Christina au 
trebuit să moară! Că a fost vina lor și că mi-a fost foarte greu 
să mă ocup de treaba asta. Să nu-ţi închipui că mi-a făcut 
plăcere! 

Annika s-a străduit să-i arate că înţelege: 

— Nu, nu-mi închipuiam asta. Știu că uneori ești obligat să 
duci la bun sfârșit lucruri pe care nu vrei să le faci. 

— Ce vrei să spui? 

— Și eu a trebuit să scap de cineva odată, așa că știu 
sentimentul, i-a răspuns ea, ridicând privirea. Dar nu suntem 
aici ca să vorbim despre mine, ci despre tine și adevărul tău. 

Beata s-a uitat la ea câteva clipe, apoi a continuat: 

— Poate că te întrebi de ce mai ești încă în viaţă... Pentru că 
vreau să-mi scrii povestea. Vreau să fie publicată în 
Kvällspressen şi să primească la fel de multe pagini ca moartea 
Christinei Furhage. 

Annika a încuviinţat din cap și a zâmbit mecanic. 

— Să-ţi arăt ce-am adus, a spus Beata. 

Apoi a scos ceva din cutia maro de lângă ea. Era un laptop. 

— Laptopul Christinei! a șoptit Annika. 

— Da, era foarte încântată de chestia asta. Are bateria 
încărcată. 

Beata s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de Annika, ţinând 
laptopul în mâna dreaptă. Părea destul de greu, iar mâna 
Beatei tremura ușor. 

— Haide, aprinde-l! 

Annika a luat laptopul. Era un Macintosh destul de simplu. 
Avea baterie reîncărcabilă, cititor de dischete și mufă pentru 
mouse. L-a desfăcut și a apăsat pe butonul de pornire. Laptopul 
a scos un bâzâit și a început să încarce sistemul de operare și 
celelalte programe. Nu erau instalate decât foarte puţine; unul 
dintre ele era Microsoft Word. În cele din urmă, a apărut și 
imaginea de fundal: un apus de soare care colora cerul în 
albastru, roz și stacojiu. Pe desktop se aflau trei iconuri: unul 
pentru hard disk, unul pentru Word și unul pentru dosarul 
denumit „Eu”. Annika a dat dublu clic pe iconul pentru Word și 
versiunea 6.0 a editorului de texte s-a deschis. 


318 


— Sunt gata, a spus Annika. 

O dureau degetele din cauza frigului, așa că a încercat să și 
le dezmorțească, strângându-le ușor sub masă. 

— Vreau să iasă cât mai bine cu putinţă, a spus Beata. 

— Da, bineînţeles, i-a răspuns Annika, gata să înceapă. 

— Vreau să scrii totul cu cuvintele mele, ca să fie povestea 
mea. 

— Sigur. 

— Dar aș vrea s-o retușezi în așa fel încât să fie limpede, 
frumos scrisă și ușor de citit. 

Annika s-a uitat la ea: _ 

— Beata, ai încredere în mine. Fac asta zi de zi. li dăm 
drumul? 

Femeia s-a îndreptat de spate și a început: 


Răul e peste tot. Devorează oamenii pe dinăuntru. Apostolii 
săi pe acest pământ îsi croiesc drum până în inima omenirii și, 
împietrind-o, vor s-o ducă la pieire. Bătălia lasă în urmă ruine 
însângerate, pentru că soarta se opune. De partea adevărului 
luptă un cavaler, o făptură din carne și oase... 


— Scuză-mă că te întrerup, a spus Annika, toate astea-s cam 
încâlcite... Cititorul n-o să poată urmări povestea. 

Beata s-a uitat la ea cu un aer surprins: 

— De ce? 

Annika știa că trebuia să-și aleagă cuvintele cu multă grijă: 

— Cei mai mulţi oameni nu s-au gândit niciodată la lucrurile 
astea și nu au discernământul tău, așa că n-or să înţeleagă ce 
spui și întreaga poveste o să fie inutilă. Iar ideea e ca lumea să 
se apropie cât mai mult de adevăr, nu-i așa? 

— Da, ai dreptate, a spus Beata. 

Venise rândul ei să fie nedumerită. 

— Poate că ar fi mai bine să așteptăm puţin înainte să 
introducem în poveste răul și soarta. Mai bine o luăm 
cronologic. lar, după aceea, cititorului o să-i fie mai ușor să 
primească adevărul. Ce zici? 

Beata a încuviinţat din cap cu un aer entuziast. 

— Mă gândesc că poate ar fi bine să-ţi pun câteva întrebări, 
iar tu să răspunzi la care vrei. 

— Bine. 


— Îmi poţi povesti câte ceva despre copilăria ta? 

— De ce? 

— Ca să-și poată imagina cititorii cum erai atunci și să poată 
să se identifice cu tine. 

— Înţeleg. Şi ce să-ţi spun? 

— Ce vrei tu. Unde ai copilărit, cu ce se ocupau părinţii tăi, 
dacă ai avut fraţi, animale de companie sau jucării preferate, 
cum te descurcai la școală, chestii de genu' ăsta... 

Beata s-a uitat la ea o vreme, iar, după privirea sa, Annika 
și-a dat seama că era dusă pe gânduri. In cele din urmă, Beata 
a început să vorbească, iar Annika a alcătuit din cuvintele ei un 
text cât mai lizibil. 


Am crescut în Djursholm. Părinţii mei erau medici. 
De fapt, sunt medici: amândoi lucrează în continuare și 
locuiesc în aceeași casă cu porți de fier în care am 
crescut. Am crescut alături de un frate mai mare și o 
soră mai mică. Am avut o copilărie destul de fericită. 
Mama lucra cu jumătate de normă ca specialistă în 
psihiatrie pediatrică, iar tata avea un cabinet privat. 
Am fost crescuţi de bone - părinţii mei angajau chiar și 
bărbaţi pe post de îngrijitori. Asta se întâmpla în anii 
șaptezeci. Mama și tata susțineau egalitatea între sexe 
și erau deschisi fată de noile idei. 

M-au interesat casele de când eram mică. Aveam în 
grădină o casă de jucărie, iar sora mea și prietenele ei 
obișnuiau să mă închidă în ea. Rămâneam acolo ore în 
șir, până se însera, și stăteam de vorbă cu căsuţa mea. 
Bonele știau că mă închideau acolo, așa că în cele din 
urmă veneau și mă scoteau. Uneori, o certau pe sora 
mea, dar mie nu-mi păsa. 


Beata a tăcut, iar Annika s-a oprit din scris, apoi și-a suflat în 
mâini - era foarte frig. 

— Ai putea să-mi povestești cum erai în adolescență? a 
întrebat-o ea. Și ce s-a întâmplat cu fratele și sora ta? 

Beata a continuat: 


Fratele meu s-a făcut doctor, la fel ca părinții noștri, 
iar sora mea, fizioterapeută. S-a căsătorit cu Nasse, un 


320 


prieten al ei din copilărie, și nu e nevoită să 
muncească. Locuiesc impreună cu copiii lor într-o casă 
din Tâby. 

Eu am stricat tradiţia familiei, pentru că am hotărât 
să urmez arhitectura. Părinții erau sceptici. Se 
gândeau că m-aș fi descurcat mai bine ca educatoare 
sau specialistă în integrarea socială a persoanelor cu 
dizabilități. Dar n-au încercat să mă împiedice - la 
urma urmei, sunt oameni destupați la minte. Am intrat 
la Institutul Politehnic Regal și am terminat facultatea 
printre primii. 

De ce am ales să mă ocup de case? Pentru că-mi plac 
foarte mult clădirile: îți vorbesc atât de direct și atât de 
sincer. Imi place să călătoresc, dar numai ca să stau de 
vorbă cu casele construite de curând - imi plac 
formele, ferestrele, culorile și strălucirea lor. Unele 
curți mă excită sexual. Simt fiori pe șira spinării când 
sunt în tren și trec prin suburbiile unui oraș, când văd 
frânghii cu rufe suspendate deasupra căii ferate și 
balcoane ușor aplecate... Când mă plimb, nu mă uit 
niciodată în faţă, ci mereu în sus. M-am izbit prin tot 
orașul de semne de circulație și cabine telefonice, 
pentru că mă uitam cu atenție la fațadele caselor. Pur 
și simplu, îmi plac clădirile. Și am hotărât să lucrez în 
domeniul care mă pasiona. 

Timp de câţiva ani, am învățat cum să desenez 
clădiri, dar, după absolvire, mi-am dat seama că 
alesesem greșit. Casele de pe hârtie nu-ţi vorbesc - 
desenul unei case nu e decât un fel de model al clădirii 
adevărate. Așa că, după ce-am muncit ca arhitectă 
doar jumătate de an, m-am dus iarăși la Institutul 
Politehnic și m-am înscris la Facultatea de Construcții, 
pe care am terminat-o în câțiva ani. După ce mi-am luat 
diploma, am aflat că municipalitatea făcea angajări 
pentru lucrările de construcţie a stadionului olimpic 
din docul Hammarby. Am reușit să obțin o slujbă și așa 
am ajuns s-o cunosc pe Christina Furhage. 


Beata a făcut iarăși o pauză. Annika a așteptat o vreme, dar 
văzând că nu-și reia povestirea, a întrebat-o: 


321 


— Vrei să-ţi citesc ce-am scris? 

Beata a dat din cap în semn că nu: 

— Sunt sigură că scrii cum trebuie. O să citesc mai târziu, 
după ce-o să termini. 

Apoi a tras aer pe nas și a continuat: 


Bineînțeles că știam cine era. O văzusem în ziare de 
nenumărate ori, încă de pe vremea când fusese lansata 
campania prin care se promova organizarea Olimpiadei 
la Stockholm. Campania a fost un succes, iar ea a fost 
numită șefă a întregului proiect. 

Unde locuiam pe vremea aceea? Ah, unde locuiesc și 
acum: într-o căsuţă adorabilă de pe Insula de Sud, 
lângă Skinnarviksparken. Undeva pe lângă Yttersta 
Tvărgrând?: Casa e încadrată în patrimoniul naţional, 
așa că a trebuit s-o renovez cu multă grijă. Pentru mine 
e foarte importantă - e casa în care locuiesc și respir. 
Eu și casa mea stăm de vorbă zi de zi, ne împărtășim 
una alteia experiența și înțelepciunea. Oare mai e 
nevoie să spun că, dintre noi două, eu sunt învățăcelul? 
Ea stă pe acea colină de la sfârșitul secolului al 
optsprezecelea, asa că, de obicei, în timpul 
conversațiilor noastre, eu sunt cea care ascultă și 
învață. Odată, Christina Furhage mi-a făcut o vizită 
acasă, ceea ce a fost foarte bine: casa mea a 
cunoscut-o un pic și m-a ajutat să iau acea decizie 
dificilă. 


Beata a tăcut din nou. 

— Povestește-mi despre serviciul tău. 

— Are vreo importanţă? a întrebat Beata pe un ton surprins. 

„Nu, n-are nicio importanţă, dar în felul ăsta mai câștig niște 
timp”, și-a spus Annika. 

— Da, bineînţeles. Mulţi oameni vor vrea să știe cum era 
serviciul tău, ce aveai în minte când lucrai și alte chestii de 
genu” ăsta... 

Beata s-a îndreptat de spate și a spus: 

— Ah, înţeleg. 

„Rahat egoist ce ești!”, a spus Annika în gând, reușind să 


33 Yttersta Tvärgränd: stradă din cartierul Södermalm. 
322 


zâmbească. 


Nu știu cât de familiarizată ești cu domeniul 
construcțiilor. Știi cum se dă în antrepriză o lucrare? 
De fapt, nu prea contează, întrucât construirea 
stadionului Victoria a fost un proiect atât de 
neobișnuit, încât, în cazul său, nu s-a aplicat niciuna 
dintre regulile obișnuite. 

Stockholmul a fost ales să găzduiască Jocurile 
Olimpice și, după cum știi, Christina Furhage a fost 
numită şefă a întregului proiect. A trebuit să lupte din 
greu pentru acel post. _ 

Christina era cu adevărat extraordinară. li trata de 
sus pe toți grangurii implicaţi în organizarea 
Olimpiadei. Nouă, femeilor, ne plăcea că aveam o 
asemenea șefă. Nu m-am întâlnit cu ea foarte des, dar, 
întrucât avea grijă de fiecare detaliu al proiectului, 
aveam de-a face cu ea din când în când. 

O admiram foarte mult. Când venea ea în inspectie, 
toată lumea se străduia să facă treabă cât mai bine cu 
putință - avea efectul ăsta asupra oamenilor. Era 
familiarizată cu toate aspectele importante ale 
organizării Olimpiadei și ale construirii arenei 
olimpice. : 

În fine, eu lucram pentru Arena Bygg AB. Întrucât 
aveam atât pregătire de arhitect, cât și de inginer în 
construcții, mi-au fost încredințate imediat mai multe 
sarcini administrative importante. Am luat parte la 
negocieri, am făcut schiţe și calcule, am vizitat firmele 
de construcții care urmau să ia parte la proiect și am 
întocmit contractele - pe scurt, eram un fel de 
factotum și aveam o poziție destul de importantă în 
firmă. 

Lucrările la stadionul Victoria trebuiau să înceapă cu 
cinci ani înainte de Olimpiadă. Christina însăși a fost 
cea care mi-a încredințat postul de șefă a întregului 
proiect. Îmi aduc foarte bine aminte ziua în care m-a 
întrebat dacă eram interesată de slujba asta. M-a 
chemat în biroul ei - o cameră somptuoasă cu vedere 
spre canalul Stockholm, chiar lângă Rosenbad - și mi-a 


cerut să-i spun cu ce mă ocupasem până atunci și dacă 
eram mulțumită de ce făceam. Consideram că nu mă 
descurcasem foarte bine, așa că m-am cam bâlbâit - țin 
minte că aveam palmele jilave. Stătea în spatele 
biroului ei lucios și avea un aer foarte impozant: înaltă, 
zveltă, severă și frumoasă. M-a întrebat dacă voiam să 
coordonez construcţia stadionului olimpic din docul 
Hammarby. Când i-am auzit propunerea, am simţit că 
mi se învârte capul. Am vrut să strig: „Da, 
bineînțeles!”, în schimb, am încuviințat din cap și i-am 
spus că, pentru mine, ar fi o provocare, o sarcină 
captivantă pe care mă simțeam pregătită s-o iau pe 
umerii mei. Christina a adăugat repede că deasupra 
mea aveau să fie alți câțiva directori, iar deasupra 
tuturor, ea. Dar avea nevoie de cineva care să stea pe 
șantier și să se ocupe de lucrări: să se asigure că 
termenele erau respectate, că bugetele nu erau 
depășite și că materialele de construcţii aveau să 
ajungă în locul stabilit, la momentul stabilit. 
Bineînţeles că urma să coordonez mai mulți șefi de 
echipă, fiecare cu sarcini precise în diferitele secțiuni 
ale șantierului. Aceștia aveau să-mi prezinte în mod 
regulat evoluția lucrărilor, iar eu, la rândul meu, 
aveam să prezint rapoarte Christinei și consiliului 
director. 

— Am nevoie de oameni loiali, mi-a spus ea, 
aplecându-se către mine. Vreau să ai convingerea 
fermă că ceea ce fac eu e bine. Asta e una dintre 
condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească 
viitorul șef de proiect. Pot să am încredere în tine? 

Îmi aduc aminte cât de radioasă era în acel moment; 
m-a tras și pe mine în lumina ei, umplându-mă de 
putere și optimism. Aș fi vrut să urlu: „DA!”, însă m-am 
mulțumit să încuviințez din cap. După acea întâlnire, 
m-a inclus în cercul ei. Devenisem o prințesă. Fusesem 
aleasă. 


Beata a izbucnit în plâns. A plecat capul și a început să 
tremure din tot trupul. Dăduse drumul funiei, iar acum ţinea 
strâns bateria și fitilul. „Sper să nu-i cadă vreo lacrimă pe 


324 


baterie”, se gândea Annika. „Poate face vreun scurtcircuit și se 
declanșează bomba.” 

— Îmi pare rău, a spus Beata, ștergându-și nasul cu mâneca 
paltonului. Îmi e greu să povestesc toate astea. 

Annika n-a spus nimic. 


Slujba implica mari responsabilități, dar nu era 
dificilă. Mai întâi, trebuia să curăț perimetrul, să 
coordonez exploziile și excavările, după care urma să 
ne pregătim pentru turnarea fundaţiei. Apoi, aveau să 
intervină constructorii și dulgherii. Totul trebuia să fie 
gata în patru ani. Stadionul urma să fie dat în folosință 
cu un an înainte de începerea Olimpiadei, astfel încât 
să-i poată fi testată funcţionalitatea cu ajutorul altor 
competiții. 

La început, totul a mers bine. Muncitorii au venit cu 
utilajele și au făcut o treabă excelentă. Stăteam 
într-una dintre barăcile de pe malul canalului. Poate că 
le-ai văzut când ai trecut pe aici. Nu? 

În fine, m-am achitat cum trebuie de sarcinile mele. 
Stăteam de vorbă cu șefii de echipă care lucrau la 
fundație și, chiar dacă nu erau foarte comunicativi, cel 
puțin mă ascultau cu atenție când le dădeam 
instrucțiuni. 

O dată pe lună, mergeam în biroul Christinei și îi 
prezentam situația lucrărilor. Mă primea cu multă 
căldură și mă urmărea cu interes. După fiecare 
întâlnire, rămâneam cu impresia că știa dinainte ce 
urma Să-i spun și că nu voia decât să verifice dacă îi 
eram loială. Întotdeauna plecam din biroul ei cu un fel 
de tensiune în stomac și cu un sentiment ciudat de 
euforie. Încă mă aflam în cercul ei si dețineam puterea, 
dar trebuia să lupt în continuare pentru a o păstra. 

Îmi plăcea foarte mult munca mea. În unele seri, 
rămâneam pe șantier după ce plecau toți muncitorii. 
Umblam singură printre rămășițele fostei piste de schi 
din apropierea docului, imaginându-mi cum avea să fie 
stadionul: tribunele enorme, cele șaptezeci și cinci de 
mii de scaune verzi, curbura acoperișului de oțel. 
Mângâiam deseori schițele arenei, ba chiar mi-am pus 


pe unul dintre pereţii biroului o poză de mari 
dimensiuni a machetei. Am stat de vorbă cu stadionul 
încă de la început. Nu-mi putea răspunde, pentru că 
era ca un nou-născut, dar sunt sigură că mă asculta. 
Am urmărit fiecare detaliu al dezvoltării lui, la fel ca o 
mamă care își alăptează fiul și se minunează când vede 
cum crește. 

Problemele au apărut când au venit dulgherii și am 
început să turnam fundația. In această etapă a 
construcţiei, aveau să fie implicați câteva sute de 
muncitori. Urmau să fie coordonati de treizeci și cinci 
de șefi de echipă - cu toții erau bărbaţi cu vârste între 
patruzeci și cincizeci și cinci de ani. Incepând din acel 
moment, volumul meu de muncă a crescut de vreo 
patru ori. La cererea mea, au fost angajați trei 
supraveghetori care să-mi preia o parte din 
responsabilități - toți trei erau bărbați. 

Nu-mi dau seama ce n-a mers bine. Munceam la fel 
ca la început, încercând să fiu foarte directă și să dau 
indicații cât mai limpede posibil. Respectam termenele, 
nu depășisem bugetul, iar materialele de construcție 
ajungeau în locul stabilit, la momentul stabilit. 
Lucrările mergeau înainte, iar standardele de calitate 
erau respectate. Încercam să fiu veselă și prietenoasă, 
străduindu-mă din răsputeri să mă port respectuos cu 
toți bărbații din subordinea mea. N-aș putea spune cu 
exactitate când au apărut primele semne că ceva nu 
era în regulă, dar cert e că situaţia s-a deteriorat destul 
de repede. Am observat că muncitorii își întrerupeau 
conversațiile când mă apropiam, că făceau anumite 
gesturi într-ascuns, zâmbeau disprețuitor și mă priveau 
cu răceală. Am organizat ședințe de informare, pe care 
eu le consideram utile, dar simțeam că nu eram 
ascultată. În cele din urmă, șefii de echipă n-au mai 
venit la ședințe, iar când mă duceam pe șantier să-i 
chem, se uitau lung la mine și îmi spuneau că au 
treabă. Bineînţeles că m-am simţit prost. Cei câțiva 
care veneau puneau la îndoială tot ce spuneam. Într-o 
zi, mi-au spus că trimisesem materialele la locul 
nepotrivit si Într-o ordine greșită, drept care 


comandaseră alte încărcături. Bineînțeles că m-am 
înfuriat și i-am întrebat cu ce drept îmi ignoraseră 
directivele și luaseră decizii de capul lor, iar ei mi-au 
spus pe un ton condescendent că stadionul avea să fie 
gata la timp doar dacă lucrările erau coordonate de 
oameni competenţi. Îmi aduc foarte bine aminte ce-am 
simțit când am auzit acele cuvinte: parcă s-a rupt ceva 
în mine. Șefii de echipă s-au ridicat și au plecat, 
aruncându-mi priviri pline de dispreț. După ce-au ieșit, 
cei trei supraveghetori aflați în subordinea mea s-au 
oprit lângă baracă și au stat de vorbă cu șefii de 
echipă. I-am auzit dându-le indicaţiile mele și 
informaţiile de pe foaia pe care o tineam în mână - ei 
bine, pe ei îi ascultau. Sefii de echipă îmi acceptau 
dispozițiile, dar numai dacă le erau transmise de 
altcineva. Deci, nu-mi puneau la îndoială munca, 
discernământul sau cunoștințele, ci, pur și simplu, 
aveau ceva cu mine ca om. 

După acea ședință, i-am chemat pe cei trei 
supraveghetori și le-am spus că trebuia să ne gândim 
cum anume aveam să procedăm mai departe. Voiam ca 
noi patru să vedem ce era de făcut pentru a îmbunătăți 
organizarea și pentru a dobândi autoritate asupra 
muncitorilor, astfel încât lucrările să continue așa cum 
ne doream. Supraveghetorii stăteau la masa mea după 
cum urmează: unul în stânga, celălalt în dreapta, iar al 
treilea în fața mea. 

— Nu ești în stare să coordonezi lucrările, a spus 
unul dintre ei. 

— Nu-ţi dai seama că te faci de râs pe tot șantierul? 
m-a întrebat al doilea. 

— Îţi spun cinstit că ești o caraghioasă, a adăugat cel 
de-al treilea. Esti incompetentă, n-ai niciun pic de 
autoritate și nu știi să dai dispoziții. 

Mă uitam la ei cu gura căscată. Nu puteam crede 
ce-mi spuneau: știam foarte bine că nu aveau dreptate. 
Dar odată porniţi, nimic nu-i mai putea opri. 

— Nu faci decât să umbli aiurea de colo-colo, a 
continuat primul supraveghetor. 

— Și ceri prea mult de la muncitori, a adăugat al 


327 


doilea. Ar trebui să-ți dai seama. 

— În cele din urmă, n-o să te mai asculte nimeni, a 
spus al treilea. N-ai nici pregătirea, nici experiența 
necesare pentru postul ăsta. 

Îmi aduc aminte că m-am uitat la ei si am văzut cum 
li se schimbă expresiile: chipurile lor și-au pierdut 
trăsăturile, devenind șterse și albicioase. Simţeam că 
nu mai pot respira și am crezut că o să mă sufoc. M-am 
ridicat în picioare și am ieșit din baracă. Mă tem că n-a 
fost tocmai demn din partea mea. 


Beata a izbucnit în plâns și a plecat capul, iar Annika se uita 
la ea cu scârbă. „Și ce dacă”?”, ar fi vrut ea să spună. „Tuturor 
ni se întâmplă lucruri dintr-astea.” Dar s-a abținut, iar Beata 
și-a continuat povestea: 


În noaptea aceea, în timp ce stăteam în pat, casa 
mi-a vorbit; mi-a soptit vorbe de mângâiere prin 
tapetul imprimat cu trandafiri. A doua zi, n-am putut să 
mă duc la serviciu. Frica mă paralizase - era ca și cum 
m-ar fi țintuit de pat. Cea care m-a salvat a fost 
Christina. M-a sunat acasă și mi-a cerut să vin la 
serviciu a doua zi dimineață. Avea informații foarte 
importante pentru toți cei care lucram pe șantier. 

A doua zi, m-am dus la baraca mea stăpânită de un 
sentiment de liniște profundă. Ni se ceruse ca, la ora 
unsprezece, să ne strângem cu toții la tribuna de nord. 
Cei trei supraveghetori nu m-au luat în seamă, dar eu 
le-am zâmbit, ca să înțeleagă cum stăteau lucrurile - în 
curând, Christina avea să vină pe șantier. 

Am așteptat să se strângă toată lumea și abia apoi 
am ieșit din baracă. Am avut grijă să-mi fac apariția 
odată cu sefa Comitetului. Cu vocea ei calmă și 
limpede, ne-a spus că venise să anunţe o schimbare la 
nivelul administrării proiectului. Prezenţa ei caldă m-a 
făcut să zâmbesc. 

— Beata Ekesjo va părăsi postul de șef de proiect, iar 
sarcinile ei vor fi preluate de cei trei supraveghetori, a 
spus Christina. Am toată încrederea în ei și sper ca 
lucrările să avanseze în același ritm ca și până acum. 


Am avut impresia că tot cerul s-a colorat dintr-odată 
într-un alb strălucitor; toate lucrurile din jur și-au 
schimbat culoarea, iar oamenii au îngheţat. 

În ziua aceea, mi-am dat seama în adâncul meu ce 
anume trebuia să fac, deși încă nu-mi formulasem 
precis scopul. Am plecat de la tribuna de nord în timp 
ce oamenii încă ascultau vocea catifelată a Christinei. 
M-am întors în baracă, unde îmi lăsasem geanta cu 
echipamentul de sport - aveam de gând să merg la sală 
după program. Am scos echipamentul și l-am pus 
într-un dulap, apoi am luat geanta și m-am dus la 
depozitul de explozibili din spatele barăcilor. Se afla 
cam la o sută de metri de barăci, așa cum prevede 
regulamentul, pentru a reduce riscurile în cazul 
detonării accidentale. O cutie cu bare de explozibil 
încăpea perfect în geanta mea de sport; era ca și cum 
ar fi fost făcute una pentru alta. Cutia avea cam 
douăzeci și cinci de kilograme, deci nu cântărea mai 
mult decât o valiză plină, așa că nu mi-a fost greu s-o 
car, mai ales că mergeam la sală de trei ori pe 
săptămână... 


— Stai un pic, a intervenit Annika. Dar explozibilii nu sunt 
păziţi? Cum ai putut să te duci și să iei o cutie de explozibili 
fără să-ţi spună nimeni nimic? 

Beata s-a uitat la ea cu un aer compătimitor: 

— Annika, eram șefa șantierului. Aveam chei pentru toate 
încuietorile. Şi am făcut o modificare în acte, astfel încât 
nimeni să nu bage de seamă. Și nu mă mai întrerupe. 


În cutie se aflau cincisprezece bare de explozibil 
înfăşurate în plastic roz. Am pus cutia în portbagaj și 
am plecat spre casă. Când am ajuns, mi-am cărat cu 
grijă comoara înăuntru. În noaptea aceea, am tot 
mângâiat explozibilul. Barele aveau la capete dopuri de 
metal, iar plasticul era rece; armele mele arătau ca 
niște cârnaţi proaspăt scoși din frigider. Barele erau 
destul de moi - le puteam îndoi cu mare ușurință. Da, 
erau exact ca niște cârnaţi, atâta doar că mai grele. 


Beata a izbucnit în râs. Annikăi i se făcuse greață, atât de la 
oboseală, cât și din pricina nebuniei de care dădea dovadă 
femeia din faţa ei. 

— Putem să luăm o pauză? a întrebat Annika. Aș vrea să beau 
o cola. 

Beata s-a uitat la ea și a spus: 

— Da, dar să fie scurtă. Trebuie să terminăm în noaptea asta. 

Pe Annika au trecut-o fiori de gheaţă. 


Nu știau ce să facă cu mine. În contractul meu scria 
că fusesem angajată pentru construirea stadionului și a 
satului olimpic. Ca să scape de mine, trebuiau să-mi 
dea mulți bani, ceea ce nu le convenea. În plus, îmi 
făceam foarte bine meseria, așa că ar fi fost o prostie 
să dea bani ca să scape de un om priceput de care 
oricum aveau nevoie. Până la urmă, mi-au încredințat 
postul de inginer-șef în cadrul șantierului de lângă 
stadion. Acolo, se construia un bloc banal de zece etaje 
care urma să adăpostească pupitrele de control și 
multă aparatură; tot acolo, aveau să fie amenajate mai 
multe birouri. Nu mai e nevoie să spun că, prin 
comparaţie cu stadionul, era o clădire mută și moartă. 
O carapace de beton informă și inexpresivă, care nu a 
putut învăța să vorbească. 

Seful proiectului se numea Kurt și cam trăgea la 
măsea. M-a urât de când m-a văzut, susținând că 
fusesem trimisă ca să-l spionez. În prima mea zi de 
lucru acolo, a dispărut și n-am reușit să dau de el 
nicicum. 

Santierul era vraiste. Toate lucrările stagnau, iar 
bugetul fusese depășit cu mult. Am început să pun 
lucrurile în ordine, fără ca șeful proiectului să-și dea 
seama. Ori de câte ori luam o decizie, mi se opunea, 
dar adevărul e că, după ce am început să lucrez acolo, 
Kurt n-a mai mișcat un deget. De multe ori, nici nu 
venea la serviciu. Prima oară când a chiulit, am făcut 
un raport către superiorii mei, ceea ce l-a înfuriat atât 
de tare, încât m-am lăsat păgubașă. 

Unde mai pui că trebuia să fiu și șetă de echipă, ceea 
ce nu mai făcusem niciodată. Era foarte greu. Uneori, 


330 


betonul își schimba culoarea, iar eu trebuia să merg în 
inspecţie, călcând pe scânduri așezate deasupra unei 
plăci proaspăt turnate. In plus, trebuia să mă 
obișnuiesc cu alți muncitori, a căror vorbire codificată 
de multe ori nu reușeam s-o înțeleg. Îmi dădeam seama 
că mă luau peste picior, dar nu aveam cum să mă apăr. 
Mă străduiam să fiu flexibilă și, în același timp, 
puternică. Tot incercam să stau de vorbă cu clădirea, 
dar nu voia să-mi răspundă. Trebuia să mă ocup de 
calendarul lucrărilor și să fac tot felul de estimări, 
umblând de colo-colo pe șantier, dar simțeam întruna 
că sunt închisă într-o cușcă de sticlă. Până la urmă, 
clădirea a fost gata la timp, iar cheltuielile n-au depășit 
decât foarte puțin bugetul prevăzut. 

Clădirea avea să fie inaugurată de Christina. Îmi 
aduc aminte că, în ziua aceea, eram bucuroasă și 
mândră. Reușisem să duc lucrările la bun sfârșit, nu 
mă dădusem bătută. Făcusem tot posibilul ca să termin 
la timp clădirea care avea să adăpostească aparatura 
necesară stadionului, astfel încât funcționalitatea lui să 
poată fi testată cu ajutorul altor competiții. Nu-mi 
plăcea deloc acea clădire, dar îmi făcusem datoria. 
Christina știa cine coordonase lucrările și urma să vadă 
rezultatul, așa că avea să-și dea seama că meritam să 
mi se dea iarăși un post important. Avea să mă vadă 
așa cum eram și să mă așeze acolo unde îmi era locul, 
adică alături de ea. Urma să redevin prințesa ei 
devotată. 

În ziua aceea, m-am îmbrăcat îngrijit: o bluză, 
pantaloni bine călcaţi și mocasini. De data asta, am 
ajuns printre primii pe șantier, pentru că voiam să 
prind un loc lângă intrare. N-o mai văzusem pe 
Christina de multă vreme; o zărisem o singură dată, 
când venise în inspecție la stadion. Din câte auzisem, 
lucrările nu se desfășurau așa cum fusese prevăzut și 
nu era sigur că aveau să fie terminate la timp. 

In cele din urmă, Christina a venit: parcă era mai 
radioasă și avea trăsături mai plăcute decât înainte. A 
spus lucruri frumoase despre Jocurile Olimpice si 
despre minunatul nostru sat olimpic, lăudându-i pe 


muncitori și pe cei care avuseseră grijă ca lucrările să 
se desfășoare conform planului. Apoi l-a chemat în faţă 
pe șeful de proiect, omul care avusese grijă ca blocul 
cu zece etaje să fie gata la timp, apreciind totodată 
calitatea execuției. Adică l-a chemat pe Kurt, dând 
tonul aplauzelor. Cu zâmbetul pe buze, Kurt s-a 
apropiat de Christina și a dat mâna cu ea. Stăteau unul 
lângă altul și râdeau. Dar eu nu mai auzeam nimic... 
Nenorociţii! Nenorociţii! 

În noaptea aceea, m-am dus la depozitul de 
explozibili și am luat încă o cutie cu dinamită și câteva 
detonatoare electrice. Cutia asta era plină cu bare 
mici, de o sută de grame fiecare; barele erau înfășurate 
în hârtie cu dungi roz și roșii, care îmi aminteau de 
bomboanele pe care le mâncam în copilărie. Erau vreo 
două sute cincizeci în total și, chiar dacă am folosit 
destul de multe până acum, tot mi-au mai rămas... 
Bomba pe care ţi-am lipit-o de spate e făcută tot din 
bare dintr-astea. 


Beata a tăcut o vreme, iar Annika a profitat de clipele de 
răgaz, odihnindu-și capul în mâini. În liniștea din tunel, nu se 
auzea decât bâzâitul neoanelor. „Nu mai sună nimeni, s-a 
gândit Annika. Oare au încetat căutările?” 

Beata și-a reluat povestea, iar Annika s-a îndreptat de spate. 


În ultimul an, am fost în concediu medical destul de 
mult timp. Oficial, acum fac parte din grupul de șefi de 
lucrări care inspectează diferitele baze de antrenament 
și se ocupă de ultimele finisaje. In ultimele două luni, 
am lucrat la Sätra Hall. Îți dai seama cât de mult m-au 
umilit: la început, eram şefă de proiect pe cel mai mare 
dintre toate șantierele, iar acum mă ocup de lucrări 
mărunte la cea mai veche dintre bazele de 
antrenament. Merg de pe un șantier pe altul, așa că nu 
mai am suficient timp ca să stabilesc o legătură cu 
clădirile și să comunic cu ele. Construcţiile astea mă 
batjocoresc, la fel ca muncitorii. lar Stefan Bjurling mă 
chinuia cel mai tare. Lucra ca șef de echipă pentru 
firma care executa lucrările de la Sätra Hall. Ori de 


câte ori încercam să stau de vorbă cu el, afișa un 
zâmbet batjocoritor. Nu mă asculta niciodată. Imi zicea 
„drăguță” și nu lua în seamă nimic din ce-i spuneam. 
Nu se referea la mine decât atunci când muncitorii îl 
întrebau unde să pună rumegușul și celelalte resturi. 
„Duceţți-le drăguței noastră”, le spunea el. Își bătea joc 
de mine, iar sala aceea frumoasă s-a aliat cu el. 
Zeflemeaua lor era insuportabilă. 


Beata s-a oprit și a tăcut mult timp. Annika nu mai avea 
astâmpăr. O dureau mușchii din pricina oboselii și, în plus, o 
lovise durerea de cap. Își simţea mâinile foarte grele, de parcă 
ar fi fost de plumb - era acea paralizie care o cuprindea pe la 
ora trei și jumătate când lucra în tura de noapte. 

S-a gândit la Ellen și Kalle. Unde se aflau acum? Le era dor 
de ea? „Oare Thomas o să găsească darurile de Crăciun?”, s-a 
întrebat ea. „N-am apucat să-i spun că le-am ascuns în 
șifonierul mare.” 

S-a uitat la Beata: stătea cu fruntea sprijinită în palme. 
Annika a întors capul cu multă grijă și a aruncat o privire spre 
geanta cu care venise. Dacă ar fi pus mâna pe mobil, ar fi putut 
suna pe cineva ca să spună unde se afla! Deși erau într-un 
tunel, telefonul avea semnal. Ar fi fost eliberată într-un sfert de 
oră. Ușor de zis, greu de făcut! Nu avea nicio șansă câtă vreme 
era legată, iar Beata stătea lângă ea. Dacă Beata i-ar fi adus 
geanta și ar fi stat cu degetele în urechi câtă vreme ea ar fi dat 
un telefon... 

Annika a oftat ușor. Dintr-odată, și-a amintit de un articol pe 
care îl scrisese cu doi ani în urmă. Era o zi frumoasă de sfârșit 
de iarnă, iar oamenii se plimbau pe gheaţa din jurul 
Stockholmului... 

— Ce faci, visezi? a întrebat-o Beata. 

Annika a tresărit și a zâmbit: 

— Ah, nu. Abia aștept să aud restul poveștii. 


În urmă cu două săptămâni, Christina a organizat o 
petrecere la Blă Hallen, sala de recepție a primăriei. 
Era ultima mare petrecere înainte de Olimpiadă și 
fusese invitată toată lumea. Abia așteptam seara aceea. 
Primăria este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. 


333 


Urc deseori în turn, pentru că îmi place să simt cum 
dansează sub mâinile mele pereții de piatră și să pipăi 
rosturile dintre cărămizi. Când ajung pe platforma 
superioară, rămân acolo o vreme ca să mă odihnesc. 
Turnul și cu mine ne bucurăm de priveliște și de 
rafalele de vânt. Este o experiență erotică 
nemaipomenită. 

Am ajuns în sala de recepție mult prea devreme și 
mi-am dat seama că mă îmbrăcasem prea elegant. Dar 
nu era nicio problemă. Primăria îmi este prietenă, așa 
că aveam cu cine să stau de vorbă. La petrecere urma 
să ia parte și Christina și speram ca atmosfera 
împăciuitoare care domnea în sală să risipească toate 
neînțelegerile. M-am plimbat printre invitați, am băut 
un pahar de vin și am schimbat câteva vorbe cu 
primăria. 

Când murmurul din sală s-a întețit, mi-am dat seama 
că sosise Christina. A fost primită ca un cap încoronat - 
și chiar era o regină. M-am urcat pe un scaun, ca s-o 
pot vedea mai bine. E greu de explicat, dar Christina 
părea că e îinvăluită în lumină: avea un fel de aură care 
te făcea să crezi că se află mereu în lumina 
reflectoarelor. Era o atmosferă fantastică. De fapt, ea 
era fantastică! Toată lumea o saluta, iar ea dădea din 
cap și zâmbea. Avea câteva vorbe pentru fiecare. 
Dădea mâna cu toți cei care o întâmpinau, la fel ca un 
președinte american aflat în campanie electorală. Eu 
eram în celălalt capăt al sălii, dar, încetul cu încetul, 
Christina își croia drum într-acolo. M-am dat jos de pe 
scaun și, întrucât sunt atât de scundă, n-am mai putut 
s-o văd. Dar, dintr-odată, a apărut în fața mea - era 
frumoasa și radioasă. Am simţit că mi se așterne pe 
față un zâmbet imens și cred că aveam lacrimi în ochi. 

— Bine ai venit, Christina! am spus eu, întinzând 
mâna. Mă bucur foarte mult să te văd. 

— Mulţumesc, mi-a răspuns ea. Ne știm de undeva? 

Se uita în ochii mei și zâmbea. Dar era un zâmbet 
schimonosit, iar dintr-odată fața i s-a descompus: i-au 
dispărut dinţii, i-au apărut viermi în gură, iar orbitele i 
s-au golit. Zâmbea în continuare, împrăștiind în jur 


moarte și o duhoare insuportabilă. Mi s-a făcut scârbă 
și m-am dat un pas înapoi. Nu m-a recunoscut. Nu știa 
cine sunt. Nu și-a dat seama că eram prințesa ei. A 
deschis gura, iar vocea ei aspră părea că vine din 
adâncul unei prăpăstii; vorbea greoi, ca și când cineva 
ar fi dat drumul la o casetă, dar pe viteză mică. 

— Mergem mai departe? a întrebat cu vocea ei 
hârâită, în timp ce viermii îi colcăiau în gură. 

Atunci mi-am dat seama că trebuia s-o omor. Mă 
înţelegi, nu? Sunt sigură că mă înţelegi. Nu i se mai 
putea permite să trăiască. Era un monstru, un înger 
căzut care îşi păstrase aureola. Răul o devorase, o 
distrusese atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. Casa 
mea avea dreptate: era răul întruchipat. Dar nu-mi 
dădusem seama de asta, la fel cum nu-și dăduseră 
seama nici ceilalți oameni din prejma ei. Toată lumea 
vedea la ea exact ceea ce văzusem și eu: aerul de 
învingătoare, aureola și părul încărunțit. Dar mi s-a 
ridicat vălul de pe ochi, Annika! l-am descoperit 
adevărata fire. Mi s-a arătat așa cum era: un monstru 
care împrăștia în jur otravă și sânge împutit... 


Annika simţea că i se înteţește greaţa. Aproape că nu mai 
putea suporta. Beata a deschis cu grijă o cutie de cola și a luat 
câteva înghiţituri mici. 

— Ar trebui să beau numai cola dietetică, pentru că are mai 
puţine calorii, dar nu-mi place deloc ce gust are. Tu ce părere 
ai? 

— Ai absolută dreptate, a spus Annika, înghițind în sec. 

Beata i-a zâmbit ușor, apoi a continuat. 


Decizia pe care am luat-o m-a ajutat să fac față 
acelei seri, deoarece coșmarul încă nu se terminase. 
Stii pe cine și-a ales drept prinț, lângă cine s-a așezat 
la masă? Bineînţeles că știi, doar ai publicat o 
fotografie cu ei doi. Dintr-odată, mintea mi s-a limpezit. 
Mi-am dat seama la ce aveau să-mi fie de folos 
comorile reci pe care le păstram acasă. Totul a devenit 
cât se poate de clar. Cutia cea mare era pentru 
Christina, iar cea mică, pentru cei care îi călcau pe 


urme. 

Planul meu era cât se poate de simplu: trebuia s-o 
urmăresc pe Christina. Uneori, aveam impresia că-și dă 
seama că mă aflu în preajma ei. Înainte să urce în 
mașina ei luxoasă, se uita de jur-împrejur cu un aer 
neliniștit. Avea mereu laptopul în mână și mă tot 
întrebam ce scria în el; voiam să știu dacă făcea 
însemnări despre mine sau despre Helena Starke. 
Stiam că mergea deseori la ea acasă. Așteptam afară și 
vedeam că pleca de acolo dimineața. Mi-am dat seama 
că aveau o relație și știam că, dacă s-ar fi aflat, 
Christina ar fi fost distrusă. Deci, totul avea să fie cât 
se poate de simplu - cel puțin teoretic. Dar unele idei 
sunt foarte greu de pus în practică, nu crezi? 

În fine, vinerea trecută, când le-am văzut pe 
Christina și Helena plecând împreună de la petrecerea 
de Crăciun a Secretariatului, am înțeles că sosise 
momentul să-mi pun planul în aplicare. M-am dus 
acasă și am luat comoara cea mare. Era destul de grea. 
Am pus-o pe scaunul din dreapta, în fața căruia se afla 
o baterie de mașină cumpărată de la o benzinărie din 
Västberga. Temporizatorul l-am luat din IKEA - e un fel 
de cronometru cu alarmă pe care lumea îl montează la 
casele de vacanţă, ca să-i păcălească pe hoți. 

Am oprit în parcarea unde ţi-ai lăsat și tu mașina 
când ai venit. Geanta era destul de grea, dar sunt mai 
puternică decât par. Eram puțin agitată. Nu știam cât 
timp am la dispoziție și trebuia să pun totul la punct 
înainte să plece de la Helena. Din fericire, am terminat 
foarte repede. Am ocolit stadionul cu geanta în mână, 
iar când am ajuns la intrarea din spate, am dezactivat 
alarmele și am deschis ușile. Era cât pe-aci să dau de 
bucluc, pentru că m-a văzut un bărbat care se îndrepta 
spre localul ăla îngrozitor din apropiere. Dacă aș fi 
rămas șefa proiectului, n-aș fi permis să se deschidă un 
astfel de local chiar lângă stadion. 

Arena strălucea în lumina Lunii - era o priveliște 
nemaipomenită. Am pus cutia în tribuna de nord. 
Literele albe străluceau în întuneric: „Minex. 50x550, 
24 kg, 15 buc. - 1600 g’. Am pus rola de bandă 


336 


adezivă lângă cutie. Avea să fie foarte simplu să 
amorsez  explozibilul. Nu trebuia decât să înfig 
detonatorul într-unul dintre carnații roz și să întind 
firul spre intrare. La celălalt capăt al firului am montat 
bateria și temporizatorul - știam foarte bine cum 
trebuia să procedez, pentru că lăcusem câteva 
încercări mai înainte. Unde anume? Într-o carieră de 
piatră de lângă comuna Lohărad. Autobuzul trece pe 
acolo doar de două ori pe zi, dar nu era nicio problemă, 
pentru că, în felul ăsta, aveam mult timp la dispoziție. 
Detonam doar câte o bară de o sută de grame odată, 
așa că mi-au rămas destule. 

După ce am pus totul la punct, m-am dus să descui 
ușile de la intrarea principală, dar am ieșit din stadion 
prin tunelul ăsta. Ușa tunelului se află la subsol, mult 
sub intrarea principală. Se poate ajunge acolo și cu 
liftul, dar eu am coborât pe scări. Apoi am plecat pe jos 
spre Ringvägen; imi era teamă să nu ajung prea târziu. 
Dar, până la urmă, am ajuns prea devreme. A trebuit să 
astept mult timp în ușa unui bloc de pe cealaltă parte a 
străzii. Când a ieșit în stradă, am Ssunat-o pe mobil. 
Poliția nu avea cum să afle cine a sunat-o, pentru că 
foloseam o cartelă telefonică preplătită. Și n-ar fi avut 
cum să descopere nici că eu am fost cea care te-a sunat 
ieri, când erai în mașina - mai aveam minute pe 
cartelă... 

Mi-a fost ușor s-o conving pe Christina să vină la 
stadion. I-am spus că știu totul despre ea și Helena, că 
am fotografii cu ele și că, dacă nu vine să stea de vorbă 
cu mine, o să-i dau negativele lui Hans Bjällra, șeful 
consiliului director. Bjällra o ura pe Christina - tot 
Secretariatul știa asta -, așa că avea să profite de orice 
ocazie ca s-o umilească. În cele din urmă, Christina a 
hotărât să vină, dar probabil că a fost o decizie pe care 
a luat-o cu inima îndoită. A venit pe jos din Insula de 
Sud, traversând podul pietonal. Era atât de frig, încât 
scotea aburi din gură. I-a luat ceva timp să ajungă și, la 
un moment dat, am crezut că nu mai vine. 

O asteptam în spatele ușilor de la intrarea 
principală, ascunsă în întunericul din spatele statuilor. 


Simţeam că-mi clocoteste sângele. Stadionul meu era 
în culmea bucuriei și avea să mă susțină. Voiam să fac 
totul așa cum trebuie. Christina avea să moară în 
același loc în care mă umilise. Avea să fie făcută bucăți 
în tribuna de nord a stadionului Victoria, pentru că tot 
acolo fusesem și eu făcută bucăţi. După ce avea să 
intre pe stadion, aveam s-o lovesc în cap cu un ciocan, 
unealta emblematică a constructorilor. Aveam s-o 
târăsc în tribună și să amorsez dinamita, iar după 
aceea, cu șerpii mei roz încolăciți în jurul ei, urma să-i 
spun de ce se afla acolo. Voiam să-i spun că văzusem 
monstrul din ea. Superioritatea mea avea să 
strălucească precum o stea pe cerul nopții. Christina 
avea să-mi ceară iertare, iar explozia urma să pună 
capăt relației noastre. 


Beata a făcut o pauză ca să ia o gură de cola. Annika simţea 
că mai avea puțin și leșina. 

— Din păcate, lucrurile nu s-au desfășurat conform planului, 
a spus Beata pe un ton liniștit. Dar adevărul trebuie spus până 
la capăt. Nu încerc să par o eroină. Știu că unii oameni vor 
spune că am procedat greșit. Tocmai de aceea e important ca, 
în povestea asta, să nu se strecoare nicio minciună. Trebuie să 
scrii totul așa cum s-a întâmplat, fără să înfrumuseţezi nimic. 

Annika a încuviinţat din cap în mod sincer. 


Totul a mers anapoda. Prima lovitură de ciocan n-a 
doborât-o, ci a înfuriat-o. A început să urle ca din gură 
de șarpe. Mi-a spus că sunt o țicnită incompetentă și 
mi-a cerut s-o las în pace. Așa că am continuat s-o 
izbesc cu ciocanul. Am lovit-o și peste gură, iar câțiva 
dintre dinţii din faţă i-au sărit cât colo. Ea tipa întruna, 
iar eu nu conteneam cu loviturile: ciocanul părea că 
dansează pe fața ei. Atunci am aflat cât de mult sânge 
curge dacă izbești pe cineva peste ochi. În cele din 
urmă, s-a prăbușit - n-aş putea spune că era o 
priveliște plăcută. Tipa în continuare și, ca să fiu sigură 
că nu avea să se ridice, i-am zdrobit rotulele. Îţi dai 
seama că nu mi-a plăcut deloc: era o treabă dificilă și a 
trebuit să fac mari eforturi. Dar nu contenea cu 


338 


tipetele, asa că i-am dat și o lovitură în gât. Când am 
dat s-o târăsc spre tribună, m-a zgâriat pe mâini. A 
trebuit să-i zdrobesc degetele și coatele. Abia apoi am 
început lungul drum către tribună, până în locul unde 
stătuse în ziua când mă umilise. Era foarte grea și tipa 
întruna. M-au trecut toate apele, iar când am ajuns 
lângă comoara mea, îmi tremurau mâinile. Am așezat-o 
între două rânduri de scaune și am început să-i leg 
dinamita de trup cu bandă adezivă. 

Dar Christina nu înțelegea că sosise momentul să 
renunțe, că rolul ei era să fie spectatoare. Se zvârcolea 
ca un vierme, așa că a reușit să ajungă la șirul de 
trepte dintre rânduri. S-a rostogolit spre pistă, țipând 
în continuare, iar eu simțeam că pierd controlul asupra 
situației - era îngrozitor. Am coborât după ea și am 
lovit-o de câteva ori în spate. Nu știu dacă i-am rupt 
coloana, dar, până la urmă, a rămas nemișcală, așa că 
am putut să-i leg de trup carnatii roz. In total, erau 
cincisprezece. Nu mai era timp pentru iertare și 
meditație. Am înfipt detonatorul într-un cârnat și m-am 
dus în locul unde lăsasem bateria. Temporizatorul era 
setat la cinci minute, dar, până la urmă, m-am 
răzgândit: l-am setat la trei minute. Christina încă 
scâncea, dar nu erau scâncetele unui om, ci ale unui 
monstru. Am rămas lângă intrare, ascultându-i 
cântecul de moarte. Când mai erau doar treizeci de 
secunde, a reușit să smulgă de pe ea două bare de 
explozibil, deși avea mâinile zdrobite. Asta arată cât de 
puternică era, nu crezi? Din păcate, n-am putut sta 
până la capăt. Am ratat ultimele secunde, pentru că 
trebuia să mă adăpostesc în tunel. Când m-a lovit unda 
de șoc, mă aflam la jumătatea scărilor care duceau la 
subsol. Am fost foarte surprinsă. Cred că am 
subestimat puterea  explozibilului. Pagubele erau 
uriașe. Întreaga tribună de nord era distrusă. Iti dai 
seama că nu asta voiam. Nu voiam să avariez arena 
olimpică. Stadionul nu avea nici-o vină pentru ceea ce 
pătimisem... 


Annikăi i-au dat lacrimile. Nu scrisese niciodată ceva atât de 


339 


înfiorător. Mai avea puţin și leșina. Stătea pe scaun de câteva 
ore. Simţea greutatea explozibilului lipit de spate, iar picioarele 
o dureau atât de tare, încât îi venea să urle. Era atât de obosită, 
încât nu-și dorea decât să se întindă, chiar dacă ar fi strivit 
barele de dinamită și ar fi murit. 

— De ce plângi? a întrebat-o Beata pe un ton bănuitor. 

Annika a tras aer în piept și a spus: 

— Pentru că ţi-a fost atât de greu să-ţi duci planul la bun 
sfârșit. De ce nu te-a lăsat să faci totul cum trebuie? 

Beata a încuviinţat din cap, ștergându-și o lacrimă: 

— Da, știu... Viaţa nu e niciodată dreaptă. 


Cu Stefan a fost mai ușor. Aproape totul s-a 
desfășurat conform planului. l-am cerut să termine 
vestiarul arbitrilor înainte de Crăciun. Alegerea locului 
a fost simplă: acolo l-am întâlnit prima oară pe Stefan 
și tot acolo mi-a zis că muncitorii de la Sätra Hall 
aveau să mă trateze cu multă răceală. Știam că avea să 
facă totul singur. Lui Stefan îi plăcea să meargă la 
hipodrom, așa că făcea tot posibilul ca să obțină zile 
libere. De multe ori, avea grijă să rămână singur pe 
șantier, apoi își trecea în condică ore de lucru fictive. 
Probabil că făcea așa de ani de zile, dar nimeni nu-l 
verifica, din moment ce era șef de echipă. Dar, atunci 
când voia, lucra foarte repede, chiar dacă uneori făcea 
treabă de mântuială. 

Lunea trecută, am ajuns la serviciu la ora obișnuită. 
Toată lumea vorbea despre moartea Christinei 
Furhage, dar nimeni nu m-a luat în seamă. E drept că 
nici nu mă asteptam să mi se spună ceva. 

Am rămas în biroul meu până pe seară, iar când s-a 
făcut liniște, am dat o tură prin complex și am văzut că 
Ștefan Bjurling lucra în vestiar. M-am dus la dulapul 
meu și mi-am scos geanta de sport. In ea se aflau 
comorile mele: barele de explozibil învelite în hârtie, 
firele colorate în galben și verde, banda adezivă și un 
temporizator. Hotărâsem să nu mai folosesc ciocanul, 
pentru că iarăși ar fi ieșit urât. În schimb, făcusem rost 
de niște funie - genul de funie din care se fac leagăne 
pentru copii. Latul pe care îl ai la gât e făcut din 


340 


același ghem. În timp ce Stefan dădea o gaură într-un 
perete, m-am apropiat de el, i-am aruncat ștreangul în 
jurul gâtului și am tras. Tare. De data asta, eram mai 
hotărâtă. Nu aveam de gând să tolerez țipete și 
zvârcoliri. Stefan a scăpat bormașina din mână și a 
căzut pe spate. Mă asteptam să se prăbușească, prin 
urmare m-am folosit de căzătura lui ca să strâng 
ștreangul și mai tare. Și-a pierdut cunoștința, așa că a 
trebuit să fac mari eforturi ca să-l asez pe un scaun. 
L-am legat de mâini și de picioare, apoi l-am pregătit 
de înmormântare: bare de explozibil cu dungi roz și 
roșii, un detonator, un temporizator și o baterie de 
lanternă. I-am legat bomba de spate și am așteptat cu 
răbdare să-și recapete cunoștința. 

N-a spus nimic, dar am văzut că pleoapele i se 
zbăteau ușor. l-am explicat ce urma să se întâmple și 
de ce. Împărăţia răului pe acest pământ avea să se 
sfârșească. Urma să moară, pentru că era un monstru. 
I-am explicat că aveau să-i urmeze și alții - imi 
rămăseseră multe bare în cutie. Apoi am setat 
temporizatorul la cinci minute și am plecat. In drum 
spre biroul meu, am avut grijă să las toate ușile 
descuiate, astfel încât să se creadă că făptașul nu 
avusese nicio problemă să intre în complex. Când am 
sunat la poliție, m-am prefăcut că eram foarte şocată. 
Am minţit: le-a spus că altcineva făcuse ceea ce, de 
fapt, era opera mea. M-au dus la Spitalul de Sud, la 
secția de urgente. Mi-au spus că, a doua zi, voiau să le 
răspund la câteva întrebări. Am hotărât ca, pentru o 
vreme, să continui să mint. Atunci nu puteam spune 
adevărul, însă acum a sosit momentul. 

Doctorii m-au examinat, iar eu i-am asigurat că mă 
simțeam bine, după care am plecat acasă, trecând pe 
lângă Yttersta Tvărgrând. Mi-am dat seama că sosise 
timpul să-mi părăsesc casa. În noaptea aceea, am 
dormit în ea pentru ultima oară. A fost o despărțire 
scurtă și liniștită. Știam deja că nu aveam să mă mai 
întorc acolo. Peregrinările mele urmau să se încheie în 
altă parte. 

Marţi dimineață, m-am dus la birou să-mi iau 


341 


lucrurile. Când am intrat în Sătra Hall, clădirea m-a 
întâmpinat cu mustrări - era o atitudine nedreaptă din 
partea ei. M-a cuprins o tristețe profundă și m-am 
închis într-o cameră în care clădirea să nu mă poată 
vedea. Dar degeaba, pentru că apoi ai apărut tu. 


Annika simţea că nu mai poate continua. Şi-a pus mâinile în 
poală și a plecat capul. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o Beata. 

— Sunt foarte obosită, i-a spus Annika. Pot să mă ridic și 
să-mi mișc puţin picioarele? Simt că mi-au amorțit. 

Beata s-a uitat la ea o clipă, apoi i-a spus: 

— Bine, dar să nu încerci să faci vreo șmecherie. Annika s-a 
ridicat în picioare cu grijă și a trebuit să se sprijine de perete 
ca să nu cadă. S-a întins, apoi și-a îndoit genunchii atât cât îi 
permitea lanţul. S-a uitat pe furiș la picioare și a văzut că Beata 
folosise două lăcăţele ca să prindă lanţul. Dacă ar fi reușit să 
pună mâna pe chei, poate că ar fi scăpat. Dar părea să nu aibă 
nicio șansă. Nici măcar nu știa unde erau cheile. 

— Să nu-ți închipui că poţi scăpa, i-a spus Beata. 

Annika a ridicat privirea, prefăcându-se surprinsă. 

— Bineînţeles că nu, a spus ea. Încă n-am terminat treaba. 

A îndepărtat puţin scaunul de masă, ca să aibă mai mult loc 
pentru picioare. 

— Nu mai avem mult, i-a spus Beata, privind-o cu atenţie. 

Annika și-a dat seama că femeia era un pic dezorientată. 

— Vrei să citești ce-am scris? a întrebat-o Annika, întorcând 
computerul spre ea. 

Beata n-a spus nimic. 

— Ar fi bine dacă ai citi ce-a ieșit, ca să-ţi dai seama dacă am 
redat totul corect, i-a explicat Annika. Și aș vrea să-mi spui cum 
ţi se pare tonul pe care l-am folosit: nu am scris exact cum 
mi-ai povestit, ci am încercat să înfrumuseţez un pic textul. 

Beata i-a aruncat o privire, apoi s-a apropiat de masă și a 
tras-o spre ea. 

— Pot să mă odihnesc un pic? a întrebat-o Annika, iar Beata a 
încuviințat din cap. 

Annika s-a întins pe saltea, întorcându-se cu spatele la Beata. 
Trebuia să hotărască ce avea de făcut mai departe. 

Cu doi ani înainte, un bărbat de șaizeci de ani dispăruse pe 


342 


gheaţa din arhipelagul Stockholmului. Era o zi târzie de iarnă, 
însorită și călduroasă. Bărbatul ieșise la plimbare și se rătăcise. 
Timp de trei zile, paza de coastă și poliţia l-au căutat fără 
încetare, iar Annika s-a aflat în elicopterul care în cele din urmă 
l-a salvat. 
Dintr-odată, și-a dat seama ce avea de făcut. 
e 

Thomas s-a dat jos din pat. Nu mai putea să doarmă. S-a dus 
până la baie, apoi a mers în sufragerie, s-a apropiat de 
fereastră și a aruncat o privire spre Palatul Regal. Traficul se 
potolise. Fațadele puternic luminate ale clădirilor somptuoase 
din apropriere, stâlpii de iluminat, apa închisă la culoare 
alcătuiau o priveliște minunată. Și totuși, nu mai suporta să 
stea în hotel. Avea impresia că își pierduse soţia chiar în 
camera aceea. Acolo își dăduse seama că era posibil ca Annika 
să fi dispărut pentru totdeauna. 

Și-a frecat ochii uscați și înroșiţi, apoi a scos un oftat 
prelung. Se hotărâse. După ce se trezeau copiii, aveau să plece 
de la hotel și să se ducă în Vaxholm, la părinţii lui. Avea să 
petreacă zilele de Crăciun împreună cu ei. Trebuia să vadă cum 
ar fi fost viaţa fără Annika. Trebuia să fie pregătit, altminteri ar 
fi fost distrus. A încercat să-și imagineze cum ar fi reacţionat 
dacă i s-ar fi spus că Annika murise, dar n-a reușit. În urma ei, 
n-ar fi rămas decât o imensă gaură neagră. Dar ar fi trebuit să 
meargă înainte, atât pentru copii, cât și pentru Annika. Ar fi 
pus fotografii cu mami peste tot. Ar fi vorbit deseori despre ea 
și i-ar fi sărbătorit ziua de naștere... 

S-a întors cu spatele la fereastră și a izbucnit în plâns. 

— De ce ești trist, tati? 

Kalle apăruse în ușa dormitorului. Thomas s-a liniștit și i-a 
răspuns: 

— Sunt trist pentru că mami nu e cu noi. Mi-e dor de ea, 
asta-i tot. 

— Şi oamenii mari se întristează, a spus Kalle. 

Thomas s-a apropiat de el și l-a luat în braţe. 

— Așa-i. Iar când dăm de greu, izbucnim în plâns. Dar cred 
c-ar fi bine să mai dormi puţin. Ştii ce-i azi? 

— Azi e Ajunul Crăciunul! a strigat băiatul. 

— Sst! Ai s-o trezești pe Ellen. Da, e Ajunul Crăciunului, iar 
în noaptea asta vine Moşul, așa că bine ar fi să mai dormi puţin, 


343 


ca să fii odihnit. 

— Mai întâi, trebuie să mă duc la toaletă, a spus Kalle, 
smulgându-se din braţele lui Thomas. 

După ce s-a întors de la baie, Kalle a întrebat: 

— Dar mami de ce nu e cu noi? 

— O să vină mai încolo, i-a răspuns Thomas fără să ezite. 

— Azi o să fie programul de Crăciun de la Disney, iar mami 
abia așteaptă să-l vadă. Crezi c-o să se întoarcă la timp? 

— Sunt sigur! i-a spus Thomas, apoi l-a sărutat pe frunte. Iar 
acuma, hai în pat! 

După ce l-a băgat pe Kalle sub pătura pufoasă, ochii i-au 
căzut pe ceasul cu radio de pe noptieră. Cifrele roșii de pe 
ecranul digital luminau colţul pernei. Era ora 5:09. 

e 

— A ieşit bine, a spus Beata cu un aer mulțumit. Exact aşa 
cum mi-am dorit. 

Annika moţăia, dar s-a ridicat imediat în capul oaselor când a 
auzit-o. 

— Mă bucur. Mi-am dat toată silinta. 

— Da, se vede. De-asta îmi plac profesioniștii, a spus Beata 
zâmbind. 

Annika i-a răspuns tot cu un zâmbet. Apoi au rămas 
uitându-se una la alta până când Annika a hotărât că sosise 
momentul să-și pună planul în aplicare. 

— Ştii ce-i azi? a întrebat ea, zâmbind în continuare. 

— Bineînțeles, azi e Ajunul Crăciunului, i-a răspuns Beata, 
râzând. Normal că știu! 

— Perioada de dinaintea Crăciunului întotdeauna trece foarte 
repede. De fiecare dată, mi-e greu să cumpăr toate cadourile la 
timp. Dar să știi că am un cadou pentru tine, Beata. 

Femeia a căpătat un aer bănuitor. 

— N-ai fi avut de ce să-mi aduci un cadou. Doar nu mă 
cunoști. 

Zâmbetul Annikăi era atât de larg, încât începuseră s-o doară 
fălcile. 

— Așa-i. Îl cumpărasem pentru o prietenă care îl merită din 
plin. Dar cred că tu îl meriţi și mai mult. 

Beata era în continuare suspicioasă: 

— De ce mi-ai face un cadou? Doar eu sunt cea care a pus la 
cale exploziile. 


344 


— Nu e pentru femeia care a pus la cale exploziile, i-a spus 
Annika pe un ton calm. E pentru Beata, femeia care a traversat 
o perioadă foarte grea. Cred că, după ce ai pătimit atâta, ai 
nevoie de un cadou frumos. 

Annika și-a dat seama că vorbele ei dădeau peste cap 
calculele Beatei. Femeia își plimba privirea de colo-colo, 
răsucind între degete cablul colorat în galben și verde. 

— Când l-ai cumpărat? a întrebat ea pe un ton șovăielnic. 

— Ieri. E foarte drăguţ. 

— Și unde e? 

— În geanta mea. E la fund de tot, sub pachetul de tampoane 
absorbante. 

Când a auzit de tampoane, Beata s-a crispat. Bănuiala 
Annikăi se adeverise: Beata era scârbită de procesele biologice 
feminine. Vasăzică, stratagema dădea rezultate. 

— E un pacheţel foarte frumos, i-a spus Annika. Dacă îmi 
aduci geanta, am să ţi-l dau. 

Dar Annika și-a dat seama imediat că Beata n-a mușcat 
momeala. 

— Să nu care cumva să încerci vreo șmecherie, a spus ea pe 
un ton ameninţător, ridicându-se în picioare. 

Annika a oftat: 

— Nu eu sunt cea care umblă cu dinamită la ea... În geantă 
am un carneţel, câteva pixuri, un pachet de tampoane și un 
cadou pentru tine. Asta-i tot. N-ai decât să verifici! 

Annika și-a ţinut respiraţia - își asuma un mare risc. Beata a 
ezitat o clipă. 

— Nu vreau să-ţi cotrobăi prin geantă, a spus ea. 

Annika a tras aer în piept cu putere: 

— Ce păcat! Cadoul de la mine ti-ar fi stat foarte bine. 

Ultimele cuvinte ale Annikăi au convins-o. Beata a pus jos 
bateria și cablul, apoi a luat în mână capătul funiei. 

— Dacă încerci ceva, trag! 

Annika a ridicat ușor mâinile și a zâmbit, iar Beata a mers cu 
spatele până în locul unde se afla geanta. Zăcea acolo de vreo 
șaisprezece ore. A înhăţat cele două bretele cu o mână, ţinând 
în cealaltă capătul funiei, apoi s-a apropiat încet de Annika. 

— O să fiu cu ochii pe tine, i-a spus Beata, punându-i geanta 
în poală. 

Annika era atât de agitată, încât își simţea bătăile inimii în 


345 


tâmple. Tremura din tot trupul. Era singura ei șansă. A ridicat 
capul și a zâmbit, sperând să nu se vadă că-i crescuse pulsul. 
Apoi a plecat privirea, uitându-se la picioarele Beatei, care 
ţinea într-o mână cele două bretele. A băgat încet mâna în 
geantă și a dat imediat de pacheţelul în care se afla broșa cu 
granate pentru Anne Snapphane, iar după aceea a început să 
pipăie prin geantă. 

— Ce faci? a întrebat Beata, trăgând de geantă. 

— Îmi pare rău, a spus Annika, auzindu-și cu greu vocea din 
pricina bătăilor puternice ale inimii. Nu-l găsesc. Dă-mi voie să 
mai caut o dată. 

Beata a ezitat câteva secunde. Creierul Annikăi nu mai 
funcționa cum trebuie. Dar și-a dat seama că n-ar fi fost bine să 
insiste, altminteri Beata ar fi intrat la bănuieli. Trebuia să 
mizeze pe curiozitatea ei. 

— N-aș vrea să-ţi spun ce e, ca să nu-ţi stric surpriza, a spus 
Annika. Dar cred c-o să-ţi placă. 

Beata i-a întins iarăși geanta, iar Annika a tras aer în piept cu 
putere. A băgat mâna în geantă cu un gest ferm, a dat de 
pacheţel și a simţit că lângă el se afla telefonul. „Doamne, ce 
bine ar fi dacă aș avea hands-free-ul conectat!”, și-a spus ea. 
Buza de sus îi era acoperită cu broboane de transpiraţie. Ce 
bine că mobilul era întors cu faţa în jos, altminteri Beata ar fi 
putut vedea lumina verzuie a ecranului. Avea de gând să facă 
un lucru pe care îl făcuse în mod mecanic de sute de ori. A 
pipăit tastatura telefonului, a găsit butonul mare și oval, apoi 
l-a apăsat ușor. Şi-a mutat degetul doi centimetri mai jos, 
înspre dreapta, a apăsat pe tasta „1”, iar după aceea a apăsat 
încă o dată pe butonul oval. 

— Gata, l-am găsit! a spus Annika, apucând pachețţelul. 

Când l-a scos din geantă, îi tremura mâna, dar Beata n-a 
observat. Se uita ţintă la hârtia aurie a pacheţelului și la 
panglica albastră care strălucea în lumina aspră a neoanelor. 
Nu s-a auzit niciun zgomot din geantă, ceea ce însemna că 
dispozitivul hands-free era conectat. Beata s-a dat în spate și a 
pus geanta lângă cutia cu dinamită. Annika avea nevoie 
disperată de aer, așa că respira cu lăcomie, încercând din 
răsputeri să nu facă zgomot. „Meniu, 1, Meniu” - aceasta era 
combinaţia de taste pe care o formase. Adică: „Agendă, 
Redacţie, Apelează”. 


346 


— Pot să-l deschid? a întrebat Beata cu un aer nerăbdător. 

Annika nu era în stare să scoată niciun cuvânt, aşa că a 
încuviințat din cap. 

e 

Jansson trimisese la tipografie ultima pagină. Întotdeauna 
era obosit când ieșea din tura de noapte, dar atunci se simțea 
pur și simplu extenuat. De obicei, își lua micul dejun la bufet - 
un sendviș cu brânză și o cană de cafea -, dar, în dimineaţa 
aceea, nu avea niciun chef să mănânce. Așa că s-a ridicat în 
picioare, iar când a dat să-și pună haina pe el, a auzit telefonul. 
A oftat din rărunchi și i-a trecut prin cap nici să nu se uite pe 
display ca să vadă cine era. „Mai bine mă uit, și-a spus el. Poate 
mă sună de la tipografie.” Uneori, fișierele în care se specificau 
culorile nu se transmiteau cum trebuie, iar informaţiile despre 
concentraţia galbenului, de exemplu, nu ajungeau la tipografie. 
S-a apropiat de telefon și a recunoscut numărul. I s-a zbârlit tot 
părul. 

— E Annika! a strigat el. Annika mă sună pe fix! 

Anders Schyman, Patrik, Berit și Janet Ullberg, care se 
strânseseră la biroul redactorului foto, s-au întors cu toţii spre 
el. 

— Annika mă sună de pe mobil! a repetat el, holbându-se la 
telefon. 

— Răspunde, pentru numele lui Dumnezeu! i-a strigat 
Schyman, apropiindu-se cu pași mari de el. 

Jansson a tras aer în piept cu putere și a ridicat receptorul: 

— Annika! Annika, tu ești? 

Dar nu se auzeau decât un pârâit și niște murmure. 

— Alo! Annika! 

Ceilalți veniseră lângă biroul lui Jansson și stăteau în jurul 
lui. 

— Alo? Alo! Eşti acolo? 

— Dă-mi receptorul, i-a spus Schyman. 

Jansson i l-a dat, iar redactorul-șef a pus receptorul la o 
ureche, iar pe cealaltă și-a astupat-o cu un deget. Auzea un 
bâzâit și niște fâsâituri, dar și un zgomot care urca și cobora - 
ar fi putut fi niște voci. 

— Cred că e în viață, a șoptit el, dându-i receptorul lui 
Jansson. Nu închide! 

Apoi s-a dus în biroul lui și a sunat la poliţie. 


347 


— E foarte frumoasă! E minunată! 

Beata era copleșită. Annika a simţit că-și recapătă forţele. 

— E foarte veche, a spus ea. E făcută din argint aurit, iar 
granatele sunt autentice. E o bijuterie pe care mi-ar plăcea și 
mie s-o port - astea sunt cele mai frumoase cadouri, nu crezi? 

Beata n-a spus nimic, așa că Annika a continuat: 

— Mi-au plăcut bijuteriile dintotdeauna. Când eram mică, am 
făcut economii câţiva ani ca să-mi iau o inimioară din aur alb cu 
câteva diamante. O văzusem în broșura de promovare a 
bijutierului din oraș; o primisem în cutia poștală înainte de 
Crăciun. Când, în cele din urmă, am reușit să strâng banii de 
care aveam nevoie, deja nu mi-o mai doream, așa că mi-am 
cumpărat o pereche de schiuri... 

— Îţi mulţumesc foarte mult, a spus Beata în șoaptă. 

— Cu plăcere, i-a răspuns Annika. Bunica avea o broșă 
asemănătoare și poate de aceea am ales-o pe asta. 

Beata și-a desfăcut nasturii de sus ai paltonului, apoi și-a 
prins broșa de pulover. 

e 

— S-ar putea să fie indiciul salvator, i-a spus lui Schyman 
polițistul de la celălalt capăt al firului. Acum puteţi pune 
receptorul în furcă. Apelul a fost interceptat. O să trebuiască să 
luăm legătura cu compania de telefonie mobilă Comviq. 

— Dar ce-o să faceţi, mai exact? a întrebat Schyman. 

— O să mergem la sediul central al companiei, care se află în 
Kista. Poate or să reușească să localizeze apelul. 

— Pot să vin cu dumneavoastră? a întrebat Schyman. 

Polițistul a ezitat o clipă: 

— Da, de ce nu? 

Schyman a ieșit repede din birou. 

— Poliţia încearcă să localizeze apelul, așa că poţi să închizi, 
a strigat el, îmbrăcându-și paltonul. 

— Crezi că e vreo problemă dacă nu închidem? a întrebat 
Berit, care stătea cu receptorul la ureche. 

— Nu știu. Dacă e nevoie să-l închideţi, vă sun. Să nu plece 
nimeni. Am nevoie să rămâneţi cu toţii aici. 

A luat-o spre scări și a observat că era atât de obosit, încât îi 
tremurau picioarele. Nu era o idee bună să conducă, așa că a 
dat fuga la staţia de taxiuri. 


348 


Încă nu se crăpase de ziuă, iar drumul spre Kista era pustiu, 
așa că au mers cu viteză mare. Au întâlnit doar câteva mașini, 
iar taximetristul i-a salutat cu mâna stângă pe colegii care 
veneau din sens opus. Au oprit pe Borgarfjordsgatan, iar în 
timp ce Schyman plătea cu cardul pentru taxiuri, o mașină a 
oprit chiar în spatele lor. Din ea a coborât un bărbat care s-a 
apropiat de redactorul-șef. I-a spus că e poliţist și l-a întrebat 
dacă el e Anders Schyman. 

— Cu puţin noroc, poate reușim să localizăm apelul, a 
adăugat el. 

Polițistul părea extenuat: era palid și avea riduri la colţurile 
gurii. Schyman bănuia cine era, așa că l-a întrebat: 

— O cunoașteţi pe Annika? 

Polițistul a tras aer în piept și i-a aruncat o privire piezișă lui 
Schyman: 

— Într-un sens... 

Câteva clipe după aceea, a apărut un paznic somnoros care 
i-a lăsat să intre în clădirea unde se afla sediul central al 
companiei Comviq - din aceeași clădire emitea și postul Tele2. 
I-a condus de-a lungul câtorva coridoare, iar în cele din urmă 
au ajuns într-o cameră plină cu ecrane enorme. Anders 
Schyman a fluierat ușor. 

— Parcă am fi într-un film de spionaj american, nu-i așa? a 
spus un bărbat, apropiindu-se de ei. 

Redactorul-șef a dat mâna cu el, încuviinţând din cap: 

— Sau în camera de comandă a unei centrale nucleare. 

— Eu mă ocup de supravegherea sistemelor. Bine aţi venit! 
Haideţi cu mine, le-a spus el, făcând semn cu mâna spre 
centrul camerei. 

Anders Schyman și polițistul l-au urmat pe tehnician. Camera 
era plină de computere, iar câteva proiectoare transformau 
pereţii în ecrane gigantice. 

— Din camera asta controlăm întreaga rețea de telefonie 
mobilă, le-a explicat tehnicianul. În tura de noapte, lucrăm eu și 
încă un coleg. Localizarea pe care mi-aţi solicitat-o e foarte 
simplu de realizat. A trebuit doar să scriu o comandă la 
terminalul meu și căutarea a început. 

Tehnicianul le-a arătat terminalul, iar Anders Schyman se 
uita fără să priceapă nimic. 

— O să dureze cam cincisprezece minute; căutăm prin toate 


349 


apelurile efectuate începând de la ora cinci. Au trecut deja zece 
minute. Haideţi să vedem dacă a apărut ceva... 

S-a întors către un computer și a apăsat pe câteva taste. 

— Nu, deocamdată nimic. 

— Cincisprezece minute? Atât de mult? a întrebat Anders 
Schyman, simțind dintr-odată cât de uscată îi era gura. 

Tehnicianul i-a aruncat o privire fermă și i-a spus: 

— Cincisprezece minute nu-i mult deloc. E dimineaţa zilei de 
Crăciun și rețeaua nu e foarte încărcată. Tocmai de aceea cred 
că o să dureze... atât de puţin. 

În timp ce-i dădea aceste lămuriri, pe ecranul computerului a 
apărut un șir de date. Tehnicianul le-a întors spatele lui 
Schyman și politistului, apoi s-a așezat pe scaun. După ce a 
tastat vreo două minute, a scos un oftat: 

— Nu-l pot localiza. Sunteţi sigur că apelul a venit de la 
telefonul ei mobil? 

Schyman a simţit că-i crește pulsul. Deci nu-i puteau da de 
urmă? Era din ce în ce mai dezorientat. Oare oamenii de lângă 
el știau ce se întâmplase? Știau cât de important era să 
localizeze acel apel? 

— Redactorul nostru de noapte îi știe numărul pe de rost. 
Când am plecat din redacţie, colegii mei încă ascultau bâzâitul 
care se auzea în receptor, a spus el, umezindu-și buzele cu 
limba. 

— Păi, acuma înțeleg de ce n-am găsit nimic, a spus 
tehnicianul. 

Apoi a scris o altă comandă, iar șirul de date de pe ecran a 
dispărut. 

— Tot ce putem face acum e să așteptăm, a spus el, 
întorcându-se cu faţa către Schyman și poliţist. 

— Cum adică? a întrebat Schyman, dându-și seama că avea 
vocea unui om agitat. 

— Dacă apelul nu s-a încheiat, încă n-am primit nicio 
informaţie despre el. Datele sunt păstrate în telefonul mobil 
timp de treizeci de minute, l-a lămurit el, ridicându-se de pe 
scaun. După o jumătate de oră, telefonul creează un fișier pe 
care îl trimite aici. Din acest fișier, aflăm cine a inițiat apelul și 
cine a fost destinatarul, de lângă ce antenă s-a efectuat apelul 
și din ce direcţie. 

Anders Schyman se uita la ecranele pâlpâitoare și era din ce 


350 


în ce mai derutat. Creierul îi era epuizat și avea impresia că se 
afla în mijlocul unui coșmar. 

— Vă rog să-mi explicaţi mai în detaliu, i-a cerut polițistul. 

— Ne-aţi spus că apelul de la Annika Bengtzon a ajuns în 
redacţia ziarului Kvăllspressen la ora șase și câteva minute, 
așa-i? Dacă telefonul nu a fost închis, informaţiile de la 
telefonul ei mobil vor ajunge aici la câteva minute după ora 
șase și jumătate, adică în curând. 

— Dar nu înţeleg, a spus Schyman. Cum vă ajută aceste date 
să aflaţi unde e? 

— Să vă explic, a spus tehnicianul pe un ton amabil. 
Telefoanele mobile funcționează ca nişte staţii de 
emisie-recepție. Semnalul este transmis cu ajutorul antenelor 
răspândite prin toată ţara. Dispozitivele de recepţie ale acestor 
antene sunt orientate în direcţii diferite. Toate telefoanele 
mobile aflate în stare de funcţionare trimit un semnal către cea 
mai apropiată antenă o dată la fiecare patru ore. Prima 
localizare a mobilului folosit de Annika Bengtzon a fost 
efectuată aseară. 

— Cum așa? a întrebat Schyman pe un ton surprins. Puteţi să 
localizaţi pe oricine ori de câte ori aveţi chef? 

— Bineînţeles că nu, i-a răspuns tehnicianul pe un ton calm. 
Orice localizare trebuie să fie autorizată de către un judecător. 

S-a apropiat de un alt ecran și a tastat ceva, apoi s-a dus 
lângă o imprimantă și a așteptat să iasă foaia. 

— În fine, ultimul apel de pe telefonul Annikăi - în afară de 
cel de acum - a fost efectuat ieri după-amiază, la ora 13:09, a 
continuat el, examinând foaia scoasă la imprimantă. Annika a 
sunat la o creșă din cartierul Kungsholmen aflată pe 
Scheelegatan, la numărul 38 B. 

Apoi a pus foaia în poală și s-a uitat la cei doi: 

— Semnalul a fost preluat de o antenă din suburbia Nacka. 

— Apelul a fost confirmat de directorul creșei, a intervenit 
polițistul în civil. Annika nu avea o voce ciudată și nici nu părea 
tensionată. S-a bucurat când a aflat că programul se termina la 
cinci după-amiază. Asta înseamnă că la ora unu încă nu fusese 
răpită și se afla undeva la est de Danvikstull. 

Tehnicianul s-a uitat iarăși pe foaie: 

— Următorul semnal primit de la telefonul ei a fost 
recepționat la 17:09. După cum v-am spus, un telefon pornit 


351 


trimite un semnal către reţea o dată la fiecare patru ore. 

Schyman era atât de obosit, încât abia mai putea asculta 
explicaţiile tehnicianului. S-a trântit pe un scaun rotativ și a 
început să-și maseze tâmplele. 

— Fiecare telefon mobil este prevăzut cu un ceas intern care 
începe numărătoarea inversă ori de câte ori este pornit, a 
continuat tehnicianul. După patru ore, numărătoarea se 
oprește, iar telefonul transmite un semnal care ne permite să 
aflăm unde se află. Întrucât mobilul Annikăi ne-a trimis 
semnale și în această noapte, înseamnă că a fost pornit tot 
timpul. Datele pe care le-am primit ne arată că Annika a rămas 
în același loc pe tot parcursul nopții. 

Schyman a simţit că i se încordează toţi mușchii: 

— Deci, știți unde se află? a întrebat el pe un ton încordat. 

— Ştim că telefonul ei se află undeva în apropiere de centrul 
Stockholmului, i-a spus tehnicianul. Putem stabili doar zona în 
care se află, iar din această zonă fac parte cartierele centrale și 
suburbiile din jur. 

— Așadar, se află undeva în apropiere? 

— Da. Pe timpul nopţii, telefonul ei n-a ieșit din această zonă. 

— Și-atunci, de-aia ne-aţi spus să n-o sunăm? 

— Da, a intervenit polițistul. Dar și din alte motive. Dacă 
alături de ea se află cineva și îi aude telefonul, ar putea să-l 
oprească, așa că n-am mai putea afla dacă a fost mutată sau nu. 

— Presupunând că Annika se află în apropierea telefonului..., 
a adăugat Schyman. 

— N-a trecut un sfert de oră? a întrebat polițistul. 

— Încă nu, a spus tehnicianul. 

Cei doi s-au întors spre monitor, așteptând rezultatele. 
Schyman avea nevoie la toaletă, așa că a plecat din sală. În 
timp ce-și golea vezica, a observat că-i tremurau picioarele. 

S-a întors după câteva minute, dar nu se întâmplase nimic în 
absenţa lui. 

— Nacka... Ce naiba făcea acolo? s-a întrebat Schyman cu un 
aer absent. 

— Gata! a spus tehnicianul. Apelul a fost inițiat de Annika 
Bengtzon, iar destinatarul a fost centrala ziarului 
Kvällspressen. 

— Vă puteți da seama unde se află? a întrebat polițistul pe un 
ton încordat. 


352 


— Da, am un cod. O clipă... 

Tehnicianul a tastat ceva, iar Schyman a simţit că i se face 
frig. 

— 527 D, a spus în cele din urmă tehnicianul pe un ton 
șovăitor. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat polițistul. 

— De obicei, antenele noastre n-au mai mult de trei 
dispozitive de recepţie: A, B și C. Antena asta are mai multe, 
ceea ce e foarte neobișnuit. Dispozitivele D sunt cele speciale. 

— Şi unde se află? a întrebat polițistul. 

— O clipă, a spus tehnicianul, apoi s-a ridicat repede în 
picioare și s-a apropiat de alt terminal. 

— Ce faceţi? l-a întrebat Schyman. 

— Avem mai mult de o mie de antene în toată Suedia. Nu le 
pot ţine minte pe toate, s-a scuzat el. Gata, am găsit-o: e antena 
527 din docul Hammarby. 

Anders Schyman avea impresia că i se învârte capul și simţea 
fiori reci pe ceafă. „Doamne, e în satul olimpic!” 

Tehnicianul s-a uitat încă o dată pe ecran: 

— Dispozitivul D se află în tunelul care trece pe sub stadionul 
Victoria și duce la zona de antrenament A. 

Faţa polițistului s-a făcut și mai palidă: 

— Ce tunel? 

Tehnicianul s-a uitat la ei cu un aer foarte serios: 

— Mă tem că nu știu. Nu vă pot spune decât că undeva, sub 
stadion, se află un tunel. 

— Sunteţi sigur? 

— Apelul a fost transmis cu ajutorul unui dispozitiv montat în 
tunel. De obicei, un astfel de dispozitiv acoperă o zonă foarte 
largă, dar semnalul ajunge greu în tuneluri, așa că trebuie să 
montăm câte unul în fiecare dintre ele. A trebuit să punem un 
dispozitiv de genul ăsta în Tunelul de Sud, de exemplu. 

— Deci, Annika se află într-un tunel de lângă satul olimpic? a 
întrebat polițistul. 

— Telefonul ei sigur e acolo, i-a răspuns tehnicianul. Vă 
garantez! 

Polițistul a porni imediat spre ușă. 

— Vă mulțumesc! i-a spus Anders Schyman tehnicianului, 
strângându-i mâna dreaptă cu ambele mâini. 

Apoi a plecat repede după poliţist. 


Annika aţipise, dar, la un moment dat, a simţit că Beata 
meșterea ceva în spatele ei. 

— Ce faci? a întrebat-o Annika. 

— Poţi să dormi în continuare. Mă uitam să văd dacă 
încărcătura e bine fixată. Se apropie momentul... 

Annika se simţea de parcă ar fi aruncat cineva peste ea o 
găleată cu apă rece. I s-a pus un nod în stomac. A încercat să 
spună ceva, dar n-a reușit. Tremura din tot trupul. 

— Ce-ai păţit? a întrebat-o Beata. Să nu-mi spui c-o să faci ca 
și Christina. Doar știi că nu-mi place când lucrurile se 
complică... 

Annika respira repede, cu gura întredeschisă. „Calmează-te, 
vorbește cu ea! Haide, vorbește cu ea! Trebuie să obţii cât mai 
mult timp.” 

— Mă întrebam... Voiam să știu... Ce-o să faci cu textul pe 
care l-am scris? a reușit Annika să spună în cele din urmă. 

— O să fie publicat în Kvällspressen. O să i se dedice un 
spaţiu foarte mare. La fel de mare ca și celui pentru Christina 
Furhage, a spus Beata pe un ton satisfăcut. E un text bine scris. 

Annika și-a strâns forţele și i-a spus: 

— Nu cred c-o să fie posibil. 

Beata s-a oprit din trebăluit: 

— De ce? 

— Cum or să primească textul? Că doar n-ai modem aici. 

— O să trimit laptopul la redacţie. 

— Redactorul-șef n-o să știe că l-am scris eu. Numele meu nu 
apare nicăieri. E un text scris la persoana întâi și pare o lungă 
scrisoare către redacția ziarului. 

— Sigur or să-l publice, a spus Beata. 

— De ce? Redactorul-șef nu știe cine ești. S-ar putea să nu 
înţeleagă cât de important este ca textul ăsta să fie publicat. Și 
cine o să-i explice din moment ce eu... n-o să mai fiu? 

Beata s-a îndepărtat de ea și a luat loc pe scaun. Căzuse pe 
gânduri. 

— Ai dreptate, a spus ea în cele din urmă. O să scrii o 
introducere în care să le spui de ce trebuie să-l publice. 

Annika s-a gândit că poate avea să mai câștige niște timp. 
Oare procedase bine când hotărâse să fie docilă? Nu cumva își 
înrăutăţise situaţia? Dar a îndepărtat repede acest gând. Ce 


354 


altceva ar fi putut face? Christina se luptase cu ea și sfârșise cu 
fața zdrobită. Dacă tot avea să moară, era mai bine să-și 
petreacă ultimele ore scriind decât îndurând cine știe ce 
torturi. 

In cele din urmă, Annika s-a ridicat. Avea dureri în tot corpul. 
Nu se ţinea bine pe picioare și îi era greu să aprecieze 
distanţele. 

— Bine, a spus ea. Dă-mi laptopul și hai să terminăm. 

Beata a împins masa către Annika. 

— Spune că e scris de tine și că trebuie să-l publice în 
întregime. 

Annika a scris ce i-a cerut Beata. Ştia că trebuia să mai 
câștige timp. Dacă șiretlicul cu telefonul funcţionase, atunci 
polițiștii ar fi trebuit să fie undeva prin apropiere. Nu știa cât 
de precis putea telefonul ei să indice locul în care se afla, dar 
bătrânul rătăcit pe gheaţă în urmă cu doi ani fusese localizat 
fără probleme. Bărbatul deja își pierduse orice speranţă, iar 
familia se pregătea de înmormântare. Dar, dintr-odată, și-a 
sunat fiul pe telefonul mobil. Bătrânul era epuizat și 
dezorientat. Habar n-avea unde se afla și nu a putut furniza 
niciun reper. A spus doar că totul e alb în jurul lui, ceea ce nu 
era un indiciu prea lămuritor în Suedia pe timp de iarnă. 

Cu toate astea, bărbatul a fost găsit după o oră. Unul dintre 
tehnicienii aflaţi în camera de control a companiei de telefonie 
mobilă a reușit să stabilească zona cu raza de șase sute de 
metri din care fusese efectuat apelul. In cele din urmă, poliția 
l-a găsit exact în acea zonă - tehnicianul l-a localizat cu ajutorul 
semnalului trimis de telefonul mobil. 

— Dar cum ai reușit să intri în stadion? a întrebat Annika. 

— A fost o nimica toată, a spus Beata pe un ton superior. Am 
atât un card de acces, cât și codurile sistemelor de alarmă. 

— Cum așa? Doar n-ai mai lucrat pe stadion de doi ani! 

Beata s-a ridicat în picioare. 

— Ţi-am explicat deja, a răspuns ea pe un ton iritat. Eram 
angajata municipalităţii și aveam acces în toate complexurile 
olimpice. Aveam acces la biroul central, unde erau păstrate 
toate codurile și cardurile de acces. Bineînţeles că trebuia să 
semnăm pentru ele și să le înapoiem după ce le foloseam, dar 
tot am reușit să subtilizez câteva. Voiam să pot vizita clădirile 
care îmi vorbeau frumos. Întotdeauna m-am înţeles bine cu 


355 


stadionul olimpic, așa că am păstrat cardul de acces. 

— Și codurile? 

Beata a oftat. 

— Mă pricep la computere. Codurile sunt schimbate în 
fiecare lună, iar aceste modificări sunt înregistrate într-un 
dosar electronic special la care nu ai acces decât cu o parolă. 
Dar parola rămâne tot timpul neschimbată..., i-a explicat Beata, 
zâmbind cu jumătate de gură. 

Annika și-a reluat scrisul. Trebuia să se gândească și la alte 
întrebări pe care să i le pună Beatei. 

— Ce scrii? 

Annika a ridicat privirea. 

— Explic de ce e important ca poveștii tale să i se dea 
aceeași importanță ca morţii Christinei, a spus ea pe un ton 
binevoitor. 

— Minti! a strigat Beata. 

Annika a tresărit și a întrebat-o: 

— Ce vrei să spui? 

— Nu-mi pot dedica la fel de multe pagini ca ei..., a spus 
Beata, înfuriindu-se dintr-odată. Tu ai fost cea care ai scris 
prima despre așa-zisele atentate. Acuma știi că nu era vorba de 
atentate, nu? Dintre toţi ziariștii, tu mi-ai făcut cel mai mult 
rău! Publicai tot felul de porcării pe prima pagină! Te urăsc! 

Ochii Beatei scăpărau de furie, iar Annika și-a dat seama că 
nu avea ce să-i răspundă. 

— Ai dat peste mine în camera aia din Sätra Hall și ai văzut 
că eram foarte mâhnită, a continuat Beata, apropiindu-se încet 
de Annika. Ai văzut că sufeream, dar nu m-ai ajutat. Ai plecat 
urechea la ce ţi-au zis muncitorii, dar nu și la ce aveam eu de 
zis. Nimeni nu mă aude când strig după ajutor! Nimeni în afară 
de clădirile mele. Dar acum s-a terminat! O să vă vin de hac la 
toţi! 

Beata a dat să apuce capătul funiei, dar Annika a strigat: 

— Nu! 

Ţipătul ei a făcut-o pe Beata să se oprească o clipă. Apoi a 
apucat funia și a tras de ea cu putere, dar Annika era pregătită: 
își vârâse mâinile între ștreang și gât. Beata a tras încă o dată 
de funie, iar Annika a căzut de pe scaun, însă a reușit să se 
răsucească în așa fel încât să cadă pe o parte, iar nu pe bomba 
lipită de spate. 


356 


— Ai să mori chiar acuma, nenorocito! a ţipat Beata. 

Chiar în clipa aceea, Annika a observat că tunelul nu mai 
avea același ecou. Apoi a simţit un curent de aer rece pe podea. 

— Ajutor! a strigat ea cât de tare putea. 

— Nu mai ţipa! a răcnit Beata, trăgând încă o dată de funie. 

Apoi a târât-o un pic pe podea, zdrelindu-i fața de ciment. 

— Sunt aici, după colţ! a strigat Annika. 

Probabil că Beata i-a zărit exact în clipa aceea. A lăsat funia 
din mână și a început să caute ceva cu privirea. Annika știa ce 
căuta. Ca și când totul s-ar fi desfășurat cu încetinitorul, Annika 
a văzut-o pe Beata aplecându-se după baterie și detonator. 
Împușcătura s-a auzit o fracțiune de secundă mai târziu. 
Glonţul a făcut o gaură în peretele din spatele Annikăi, 
obligând-o să facă un pas înainte. A urmat o nouă împușcătură, 
iar Annika s-a întors instinctiv cu spatele la perete, ferindu-se 
de glont. 

— Nu! a tipat ea. Nu trageţi, pentru numele lui Dumnezeu! O 
să detonaţi bomba! 

Ecoul celei de-a doua împușcături s-a risipit, iar Annika era 
învăluită în fum și praf. Beata stătea nemișcată la câţiva metri 
de ea. În tunel domnea o liniște absolută, iar în urechile 
Annikăi persista un  ţiuit foarte ascuţit din pricina 
împușcăturilor. Dintr-odată, a simţit cum cineva se apropie de 
ea. S-a uitat la polițistul în civil aplecat deasupra ei. Era foarte 
palid și avea un pistol în mână. 

— Tu erai? a spus ea pe un ton foarte surprins. 

Bărbatul s-a uitat la ea cu un aer îngrijorat, slăbindu-i laţul. 

— Da, eu... Cum te simţi? Ai păţit ceva? 

Era sursa ei din poliţie. Annika a zâmbit ușor, iar bărbatul i-a 
scos laţul. Spre surprinderea ei, Annika a izbucnit în lacrimi. 

Polițistul a pus mâna pe staţia de emisie-recepţie și le-a 
comunicat celor de la secţie numărul său de identificare. 

— Avem nevoie de două ambulante, a spus el uitându-se de 
jur împrejur. 

— N-am păţit nimic, a șoptit Annika. 

— Grăbiţi-vă! O persoană a fost împușcată, a mai spus el prin 
staţie. 

— Am o bombă lipită de spate. 

Polițistul și-a luat staţia de la ureche. 

— Ce-ai zis? 


357 


— Am o încărcătură explozibilă lipită de spate. Uită-te! 

S-a întors cu spatele, iar polițistul a văzut barele de dinamită 
prinse cu bandă adezivă. 

— Doamne! Să nu te miști! 

— Nu-ţi face griji, a spus ea, ștergându-și obrajii cu dosul 
palmei. Am stat cu ea pe spate toată noaptea și nu s-a 
întâmplat nimic... 

— Evacuaţi tunelul! a strigat el spre ușa pe unde intrase. 
Spuneţi-le celor din ambulante să aștepte afară. Am dat peste o 
bombă! 

Polițistul s-a aplecat și mai mult deasupra ei, iar Annika a 
închis ochii. Şi-a dat seama că se aflau și alți oameni în preajmă 
- a auzit voci și zgomot de pași. 

— Stai liniștită, Annika. Totul o să se termine cu bine. 

Beata, care zăcea mai încolo, a scos un geamăt prelung. 

— Ai grijă să nu pună mâna pe detonator, a spus Annika în 
șoaptă. 

Polițistul s-a ridicat în picioare și a urmărit cu privirea cablul 
colorat în galben și verde. Apoi s-a îndepărtat puţin de Annika 
și l-a luat în mână. 

— Gata! a spus el. Ia să vedem despre ce-i vorba. 

— E Minex, l-a lămurit Annika. Sunt niște bare mici, învelite 
în hârtie. 

— Așa-i. Ce altceva mai știi? 

— Are cam două kilograme și cred că detonatorul e destul de 
sensibil... 

— La dracu'! Nu prea mă pricep la chestii dintr-astea, a spus 
el. 

Annika a auzit în depărtare sirenele ambulanţelor. 

— Vin încoace? 

— Sigur că da... Ce bine că ești în viaţă! 

— N-a fost deloc ușor..., a spus Annika. 

— Acuma stai nemișcată... 

Polițistul s-a uitat cu atenţie la bombă preț de câteva 
secunde. Apoi a pus mâna pe detonator și l-a smuls. Nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Slavă Domnului! a șoptit el. S-a rezolvat foarte simplu... 

— Cum adică? 

— Era o încărcătură obișnuită - genul de dispozitiv care se 
folosește în construcţii. Nu era o bombă-capcană... Ca s-o 


358 


dezactivezi, trebuia doar să scoţi capătul detonatorului din bara 
de explozibil în care era înfipt. 

— Glumești, a spus Annika pe un ton neîncrezător. Aș fi putut 
să scot detonatorul cât timp Beata a fost plecată? 

— Da... 

— Atunci de ce naiba am stat aici toată noaptea? a spus ea, 
furioasă pe ea însăși. 

— Annika, nu uita că aveai un ștreang la gât. Ai fi putut muri 
sufocată... Şi ia zi, ai avut cumva mâinile libere? Din câte văd, 
ai încheieturile vinete... Unde mai pui că ar fi fost suficient ca 
Beata să atingă detonatorul de baterie și totul s-ar fi sfârșit, 
atât pentru tine, cât și pentru ea. 

— Dar avea și un temporizator... 

— Nu te mișca! Stai să-ţi dezlipesc dinamita de pe spate. Dar 
cu ce naiba a prins-o? 

— Cu bandă adezivă... 

— Aha! Şi nu e niciun cablu sub bandă? Bine, am să scot 
dinamita... Gata, am terminat. 

Annika s-a simţit ușurată. S-a sprijinit cu spatele de perete, 
apoi și-a smuls banda adezivă de pe abdomen. 

— Oricum, n-ai fi putut ajunge foarte departe..., i-a spus 
polițistul, făcând un semn cu mâna spre lanţurile de la picioare. 
Ştii cumva unde sunt cheile lacătelor? 

Annika a dat din cap în semn că nu: 

— Cred că sunt la ea. 

Polițistul a pus mâna pe staţie și le-a spus celor care așteptau 
afară că puteau să intre în tunel. Bomba fusese dezactivată. 

— Mai e niște dinamită în cutia aia, a spus Annika, făcând un 
semn cu mâna. 

— Bine, o s-o luăm de acolo. 

Polițistul a luat barele de dinamită care fuseseră lipite de 
spatele Annikăi, le-a pus în cutie, apoi s-a apropiat de Beata. 
Femeia stătea nemișcată; era întinsă pe burtă, iar sângele îi 
șiroia din rana de la umăr. Polițistul i-a luat pulsul și i-a ridicat 
pleoapele. 

— Crezi c-o să supravieţuiască? a întrebat Annika. 

— Cui îi pasă? 

— Mie, a răspuns ea. 

Apoi au apărut doi asistenţi de pe salvare, iar polițistul i-a 
ajutat s-o pună pe Beata pe targă. La sugestia lui, au căutat-o 


359 


prin buzunare și au găsit cheile lacătelor. 

— Le deschid eu, a spus Annika, iar polițistul i-a dat cheile. 

Asistenţii i-au luat pulsul Beatei, în timp ce Annika își 
desfăcea lacătele de la picioare. S-a ridicat cu greu și s-a uitat 
la cei doi asistenţi care o scoteau pe Beata din tunel. A văzut că 
femeia a întredeschis pleoapele și i-a aruncat o privire. Părea 
că vrea să-i spună ceva, dar n-a reușit să articuleze niciun 
cuvânt. 

Annika a urmărit targa cu privirea până când a dispărut după 
colţ. În tunel se aflau câţiva polițiști şi civili. Se auzeau mai 
multe voci. Annika și-a astupat urechile - mai avea puţin și 
leșina. 

— Ai nevoie de ceva? a întrebat-o polițistul. 

Annika a oftat, simțind că era gata să izbucnească în lacrimi. 
N-a spus decât atât: 

— Vreau să merg acasă. 

— Mai întâi, va trebui să mergi la spital pentru un control, i-a 
răspuns polițistul. 

— Nu, a spus Annika pe un ton hotărât, gândindu-se că avea 
pantalonii murdari. Mai întâi, vreau sa merg acasă. Unde-i 
Thomas? Și copiii? Sunt acasă? 

— Să-ţi dau o mână de ajutor. Toţi sunt teferi. Am avut grijă 
de ei. 

Polițistul a luat-o de mână și a condus-o spre ieșirea din 
tunel. Annika și-a dat seama că-i lipsea ceva. 

— Stai un pic, a spus ea, oprindu-se. Vreau să-mi iau geanta. 
Şi laptopul. 

Sursa ei i-a spus ceva unui poliţist în uniformă, iar acesta i-a 
adus geanta. 

— E laptopul tău? a întrebat-o sursa ei. 

Annika a ezitat o clipă. 

— Trebuie să răspund acum la întrebarea asta? 

— Nu... Mai întâi, trebuie să te ducem acasă. 

Se apropiau de ieșire, iar Annika a zărit în întuneric o 
mulţime de oameni. S-a dat înapoi în mod instinctiv. 

— Nu-s decât polițiști și personal medical, i-a spus sursa ei. 
În momentul când a ieșit din pasaj, a fost izbită de un bliţ. A 
scos un strigăt și, preţ de o secundă, n-a mai văzut nimic în jur. 
După ce și-a revenit, a văzut fotograful. S-a năpustit asupra lui 
și l-a lovit cu mâna dreaptă. 


360 


— Nenorocitule! a strigat ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Annika, ce faci? a scâncit 
fotograful. 

Era Henriksson. 

e 

Le-a cerut polițiștilor să oprească la un magazin ca să-și 
cumpere un șampon emolient, iar când a ajuns acasă, a urcat 
pe scări până la etajul doi, a descuiat ușa și a intrat în hol. 
Părea că trecuseră câţiva ani de când nu mai fusese acolo. Și-a 
scos toate hainele și le-a aruncat pe podea. A luat un prosop din 
baie, apoi și-a șters pântecele și fundul. A intrat în cabina de 
duș și a rămas acolo multă vreme. Ştia că Thomas era la Grand 
Hotel. Urma să vină acasă imediat după ce aveau să se 
trezească copiii. 

S-a îmbrăcat cu haine curate, iar pe cele murdare - inclusiv 
ghetele - le-a pus într-un sac negru de plastic. Apoi a luat sacul 
și l-a dus la gunoi. 

Mai avea de făcut un singur lucru înainte să se întindă în pat. 
A pornit laptopul Christinei; bateria era aproape consumată. A 
salvat pe o dischetă textul pe care îl scrisese în noaptea aceea. 
A ezitat câteva clipe, dar apoi a deschis dosarul denumit „Eu”. 
A găsit șapte documente - șapte capitole intitulate: Viaţa, 
Iubirea, Umanitatea, Fericirea, Minciuna, Răul și Moartea. 

Annika l-a deschis pe primul și a început să-l citească. 

Vorbise cu cei care se aflaseră în preajma Christinei 
Furhage: cu familia ei, cu iubita și colegii ei, cu mulţi dintre cei 
care o cunoscuseră. Toţi o ajutaseră să-și facă o imagine asupra 
fostei șefe a Comitetului Olimpic. 

În sfârșit, venise și rândul Christinei să vorbească despre ea 
însăși. 


EPILOG 


La sfârșitul lunii iunie, la șase luni după ultima explozie, 
Beata Ekesjo a fost condamnată de Tribunalul din Stockholm 
pentru săvârșirea a trei crime, trei tentative de omor, 
incendiere, punerea în pericol a vieţii mai multor persoane, 
răpire, furt calificat și conducere fără permis. Pe toată durata 
procesului, n-a scos niciun cuvânt. 

Beata Ekesjo a beneficiat de prevederile legislaţiei cu privire 
la persoanele cu tulburări mintale și a fost condamnată la 
detenţie pe termen nelimitat. Avocaţii nu au făcut apel, așa că 
sentința a intrat în vigoare la trei săptămâni după pronunțare. 

Nu multă lume a observat, dar, de-a lungul celor cinci 
săptămâni de proces, acuzata a purtat aceeași bijuterie: o broșa 
veche și ieftină din argint suflat cu aur. 

(J 

Textul care descria cum anume ajunsese Beata Ekesjo, 
ingineră în construcții, o criminală în serie, nu a mai fost 
publicat. 


NOTA AUTOAREI 


Aceasta este o operă de ficţiune. Orice asemănare între 
personajele din roman și persoane reale este pur 
întâmplătoare. 

Ziarul Kvällspressen nu există. Se aseamănă cu câteva 
publicaţii reale, dar este în întregime produsul imaginaţiei 
autoarei. 

Dar locurile pe unde umblă personajele au fost descrise așa 
cum sunt în realitate sau cum erau proiectate să fie. Acest 
lucru este valabil și pentru stadionul Victoria și satul olimpic. 


363