Stieg Larsson & David Lagercrantz — [Millennium] 02 Fata care s-a jucat cu focul

STIEG LARSSON 


«O carte pasionantă și irezistibilă. Recomandată 100%!» 
The Literary Review 


A 


Y ` 


fata care s-a 
jucat cu focul 


millennium 2 
TREI 


Stieg Larsson 


Fata care s-a jucat cu focul 


Millennium 2 


Traducere din suedeză şi note de 


Elena-Maria Morogan 


PROLOG 


Zăcea legată pe un pat îngust, cu margini de oţel. 
Curelele de piele formau un fel de ham care o strângea 
peste piept. Era culcată pe spate. Mâinile erau prinse de 
marginea patului, de o parte şi de cealaltă a trupului. 

Renunţase de mult la încercările de a se elibera. Era 
trează, dar ţinea ochii închişi. Dacă ar fi deschis pleoapele, 
s-ar fi regăsit în beznă, singura sursă de lumină fiind dunga 
subţire care se prelingea pe sub uşă. Avea un gust rău în 
gură şi ar fi vrut să se spele pe dinţi. 

O parte din conştiinţa ei spiona zgomotul de paşi, semn 
că el venea. Nu avea nicio idee cât de târziu era, dar 
simţea că era prea târziu ca s-o mai viziteze. O vibrare 
bruscă în metalul patului o făcu să deschidă ochii. Era ca şi 
cum undeva, în clădire, se pornise o maşinărie. După 
câteva secunde, n-a mai ştiut dacă îşi imagina doar sau 
sunetul era real. În minte, mai bifă o zi. 

Era cea de-a douăzeci şi treia zi în captivitate. 

O mânca nasul şi răsuci capul, ca să şi-l frece de pernă. 
Era plină de sudoare. În odaie era înăbuşitor de cald. Era 
îmbrăcată într-o cămaşă de noapte simplă, care se 
răsucise. Mişcă şoldul şi reuşi s-o prindă între degetul 
mijlociu şi arătător şi s-o tragă, centimetru cu centimetru. 
Repetă operaţia cu cealaltă mână. Dar cămaşa rămânea 
mototolită sub spinare. Salteaua avea ghemotoace şi era 
incomodă. Izolarea totală făcea ca impresiile mărunte, pe 
care altfel nu le-ar fi băgat în seamă, să se amplifice 
exagerat. Curelele cu care era prinsă erau destul de largi 
ca să-şi poată schimba poziţia şi să se întoarcă pe o parte, 
dar era incomod, pentru că atunci trebuia să ţină o mână la 
spate şi braţul îi amorţea repede. 

Nu-i era teamă. În schimb, în ea se aduna o furie tot 
mai mare. 

În acelaşi timp, era chinuită de gânduri, care se trans- 
formau mereu în fantezii neplăcute despre ce i s-ar putea 


3 


întâmpla. Ura neputinţa în care se afla. Oricât încerca să se 
concentreze pe alte idei, pentru a-i trece timpul şi a uita 
situaţia prezentă, nesiguranța se strecura înapoi. Atârna în 
jurul ei ca un nor de gaz otrăvitor, amenințând să-i intre în 
pori şi să-i otrăvească existenţa. Descoperise că metoda 
cea mai bună pentru a ţine departe neliniştea era să 
fantazeze despre ceva, care să-i dea senzaţia propriei 
puteri. Închise ochii, imaginându-şi mirosul de benzină. 

EI se afla într-o maşină, cu geamul lateral lăsat. Ea s-a 
năpustit spre automobil, a aruncat pe geam benzina şi a 
aprins Chibritul. A fost treabă de o secundă. Flăcările au 
țâşnit pe dată. El se răsucea în chinuri, îi auzea strigătele 
de spaimă şi durere. Putea simţi duhoarea de carne arsă şi 
mirosul acru al plasticului şi al căptuşelii de la scaunele 
care se carbonizau. 

Probabil că aţipise, pentru că n-a auzit paşii, dar s-a 
trezit de îndată ce s-a deschis uşa. Lumina o orbea. Totuşi, 
el venise. 

Era înalt. Nu-i ştia vârsta, dar era adult. Avea păr roşu, 
stufos, ochelari cu rame negre şi o bărbuţă rară. Mirosea a 
loţiune după ras. 

Îi ura mirosul. 

Stătea tăcut la picioarele patului, privind-o vreme în- 
delungată. 

li ura tăcerea. 

Chipul lui se afla în afara luminii care intra prin uşa 
deschisă, şi ea îi vedea doar silueta. Brusc, a început să-i 
vorbească. Avea o voce gravă şi clară, care accentua pe- 
dant fiecare cuvânt. 

li ura vocea. 

El spuse că e ziua ei de naştere şi voise să-i ureze la 
mulţi ani. Vocea nu era nici neprietenoasă, nici ironică. Era 
neutră. Ea bănui că zâmbea. 

Îl ura. 

El veni mai aproape şi înconjură patul, punându-i palma 
umedă pe frunte şi trecându-i degetele prin păr, într-un 


gest care, fără îndoială, voia să fie prietenos. Era cadoul 
pentru ziua ei de naştere. 
li ura atingerea. 


Îi vorbea. Vedea mişcarea gurii, dar nu lăsa sunetul 
vocii să-i pătrundă în ureche. Nu voia să-l asculte. Nu voia 
să-i răspundă. Îl auzi ridicând glasul. În voce se strecurase 
o notă de iritare, provocată de lipsa ei de răspuns, îi vorbea 
despre încrederea reciprocă. După câteva minute, tăcu. Ea 
îi ignoră privirea. Apoi, el ridică din umeri şi începu să-i 
potrivească curelele de piele. Strânse hăţul din jurul 
pieptului, aplecându-se peste ea. 

Ea se răsuci brusc pe stânga, se feri de el cât putu şi 
cât îi permiteau legăturile. Strânse genunchii la piept şi-l 
lovi tare în cap. intise omuşorul şi-l atinse undeva, sub 
bărbie, dar el era pregătit şi îşi răsuci corpul, aşa că 
lovitura fu uşoară, abia perceptibilă. Încercă să lovească 
din nou, dar el se afla deja prea departe. 

Îşi lăsă picioarele să cadă din nou pe pat. 

Cearşaful alunecase pe duşumea. Cămaşa de noapte se 
ridicase mult deasupra şoldurilor. 

El rămase nemişcat un lung moment, fără să spună o 
vorbă. Apoi, înconjură patul şi-i puse legătura la picioare. 
Încercă să şi le strângă, dar el îi prinse glezna şi trase cu o 
mână de genunchi, apoi îi legă piciorul cu o curea. După 
asta, trecu de cealaltă parte a patului şi-i prinse strâns şi 
celălalt picior. 

Acum era cu totul lipsită de apărare. 

Ridică de jos cearşaful, acoperind-o. O privi tăcut vreo 
două minute. Îi simţea excitarea, deşi el o ascundea, se 
silea să n-o arate. Cu siguranţă avea erecţie. Ştia că 
bărbatul voia să întindă mâna şi s-o atingă. 

Dar acesta se întoarse şi plecă, trăgând uşa după el. 
Auzi cum o încuie cu cheia, deşi era inutil, căci nu putea 
părăsi patul. 

Rămase nemişcată mai multe minute, privind dunga 
subţire de lumină de deasupra uşii. Apoi, se mişcă, în- 


5 


cercând să simtă cât de strânse erau curelele. Putea să ri- 
dice un pic genunchii, dar imediat simţea frâul din jurul 
pieptului şi legăturile de la picioare. Se relaxă. Zăcea ne- 
mişcată şi privea în gol. 

Aştepta. Visa la un bidon cu benzină şi un chibrit. 

Îl vedea înecat în benzină. Simţea fizic în mână cutia de 
chibrituri. O scutură. Zuruia. Deschise cutia şi alese un chi- 
brit. Îl auzi spunând ceva, dar lăsă vorbele să treacă pe 
lângă ea, fără să le priceapă înțelesul. li văzu expresia de 
pe chip, atunci când apropie băţul de cutie. Auzi frecuşul 
fosforului. Părea un tunet lung. Văzu aprinzându-se flacăra. 

Zâmbi fără bucurie şi chipul i se înăspri. 

Era noaptea când împlinise treisprezece ani. 


PARTEA ÎNTÂI 
ECUAŢII NEREGULATE 


16-20 decembrie 


Ecuația este denumită după valoarea exponentului. Dacă 
exponentul este unu, este o ecuaţie de gradul întâi, dacă 
exponentul este doi, este vorba de o ecuaţie de gradul doi 
ş.a.m.d. Ecuațiile cu grad mai mare decât unu dau mai 
multe valori pentru necunoscute. Aceste valori se numesc 
rădăcini. 


Ecuaţie de gradul întâi (ecuaţie lineară): 3x- 9 = 0 
(rădăcină: x = 3) 


1 
Joi 16 decembrie - vineri 17 decembrie 


Lisbeth Salander îşi cobori ochelarii de soare pe vârful 
nasului privind pe sub borurile pălăriei. Văzu femeia din 
camera 32 ieşind pe uşa laterală a hotelului şi 
îndreptându-se spre unul dintre şezlongurile cu dungi verzi 
şi albe de lângă piscină. Işi ţinea privirea în pământ şi 
părea nesigură pe picioare. 

Salander n-o văzuse până atunci decât de la distanţă. 
Părea să aibă în jur de 35 de ani, dar avea o înfăţişare care 
o făcea să pară de orice vârstă, între 25 şi 50 de ani. Avea 
părul închis la culoare, lung până la umeri, faţă prelungă şi 
trup împlinit, ca desprins dintr-un catalog de lenjerie 
intimă de damă. Femeia purta sandale, un bikini negru şi 
ochelari de soare cu lentile mov. Era americancă şi vorbea 
cu accent sudist. Avea şi o pălărie de soare galbenă, pe 
care o lăsă să cadă pe pământ, lângă şezlong, înainte de a-i 
face semn barmanului de la barul Ellei Carmichael. 

Lisbeth Salander lăsă cartea pe genunchi şi luă o în- 
ghiţitură din paharul cu cafea, înainte de a se întinde după 
pachetul de ţigări. Fără a întoarce capul, îşi mută privirea 
spre linia orizontului. De la locul ei, de pe terasa piscinei, 
putea să întrezărească un colţ din Marea Caraibelor, între 
un pâlc de palmieri şi rododendronii de lângă zidul din faţa 
hotelului. Un pic mai departe zbura spre nord un vas cu 
pânze, pe drum către Sfânta Lucia sau spre Dominica. Şi 
mai departe încă, putea distinge contururile unui cargou 
cenuşiu, navigând spre Guyana sau spre una din ţările 
vecine. O briză uşoară lupta cu căldura amiezii, dar ea 
simţi totuşi o picătură de sudoare prelingându-se încet spre 
sprânceană. Lui Lisbeth Salander nu-i plăcea să se 
prăjească la soare. Îşi petrecuse zilele mai mult la umbră 
şi, în consecinţă, se plantă cu hotărâre la adăpostul 
acoperişului de pânză. Totuşi, era bronzată ca o alună. Era 
îmbrăcată într-un şort kaki şi un maiou negru. 


8 


Ascultă sunetele ciudate de steel drums' care se răs- 
pândeau din difuzorul de lângă bar. Nu fusese niciodată 
interesată de muzică şi nu putea să distingă între 
Sven-lngvar şi Nick Cave, dar aceste steel drums o fasci- 
nau. Părea incredibil să poată cineva acorda un bidon de 
benzină şi încă şi mai incredibil ca bidonul să poată fi 
convins să scoată un ton controlabil, care să nu semene cu 
niciun alt sunet din lume. Îi păreau magice acele sunete. 

Brusc, se simţi iritată şi îşi mută din nou privirea pe 
femeia care tocmai primise un pahar cu o băutură de cu- 
loarea portocalei. 

Nu era problema lui Lisbeth Salander. Numai că nu 
putea înţelege de ce femeia mai rămânea acolo. De patru 
nopţi, de când sosise cuplul, Lisbeth Salander ascultase 
spectacolul de groază care se juca în odaia vecină. 

Auzise plânsete, voci agitate şi de câteva ori zgomot de 
palme. Bărbatul răspunzător de lovituri - Lisbeth pre- 
supunea că este soţul ei - era în jur de 40 de ani. Avea păr 
negru, pieptănat demodat cu cărare la mijloc şi părea să se 
afle la Grenada în misiune de serviciu. În ce consta acest 
serviciu, Lisbeth Salander nu avea nicio idee, dar, în 
fiecare dimineaţă, bărbatul, corect îmbrăcat, cu cravată şi 
costum, îşi băuse cafeaua la barul hotelului, înainte de a-şi 
lua servieta şi a pleca cu taxiul. 

Se întorcea la hotel după-amiaza târziu, făcea baie şi 
rămânea cu soţia la piscină. Obişnuiau să cineze împreună 
în ceea ce oricine ar fi considerat o tovărăşie plăcută şi 
plină de dragoste. Femeia bea poate un pahar sau două 
prea mult, dar ameţeala ei nu fusese niciodată 
stânjenitoare sau remarcată. 

Scandalul din camera vecină debuta regulat între zece 
şi unsprezece seara, cam atunci când Lisbeth se urca în pat 
cu o carte despre misterele matematicii. Nu era vorba de 
maltratare gravă. După câte putuse să-şi dea seama 
Lisbeth prin pereţii odăii, era vorba de o ceartă care 
măcina încet şi istovitor. Noaptea precedentă, nu-şi putuse 


* Instrumente de percuție neconvenţionale - cazane, etc. (n. red.) 
9 


înfrâna curiozitatea şi ieşise pe balcon, ca să audă prin uşa 
întredeschisă despre ce era vorba. Mai mult de o oră, 
bărbatul străbătuse odaia cu paşi apăsaţi, recunoscând că 
este un nemernic care n-o merita. lar şi iar îi repeta că 
probabil credea că-i un ipocrit. De fiecare dată, ea îi 
răspunsese că nu crede asta, încercând să-l liniştească. El 
devenise tot mai agitat, până ce începuse s-o zgâlţâie. În 
cele din urmă, femeia îi spusese ce-şi dorea el... Da, eşti un 
ipocrit. Imediat, bărbatul luase mărturisirea ei forţată 
drept pretext pentru a o ataca şi începuse să-i critice 
conduita şi caracterul. O numise curvă, cuvânt la care 
Lisbeth Salander ar fi ripostat dacă acuzaţia i s-ar fi 
adresat ei. Dar nu despre asta era vorba acum, nu erau 
problemele ei personale şi, în consecinţă, îi era greu să se 
hotărască dacă ar trebui sau nu să acţioneze în vreun fel. 

Lisbeth ascultase uimită acuzaţiile, reluate iar şi iar, 
care se transformaseră brusc în ceea ce părea să fie o pe- 
reche de palme. Tocmai se hotărâse să iasă pe culoar şi să 
spargă uşa vecinilor, când în odaie se lăsase tăcerea. 

Acum, când o cerceta pe femeia de la marginea pisci- 
nei, putea să observe o vânătaie slabă pe umăr şi o zgâ- 
rietură pe şold, dar nicio altă vătămare nu era evidentă. 


În urmă cu nouă luni, Lisbeth Salander citise un articol 
într-un număr din Popular Science pe care cineva îl uitase 
pe aeroportul Leonardo da Vinci din Roma şi, dintr-odată, 
manifestase o fascinaţie incertă pentru un domeniu atât de 
obscur cum este astronomia sferică. Se simţise împinsă să 
facă o vizită la librăria universitară din Roma şi cumpărase 
câteva dintre cele mai importante lucrări în materie. 
Pentru a înţelege astronomia sferică, fusese însă obligată 
să intre în misterele şi mai complicate ale matematicii. În 
timpul călătoriilor din ultimele luni, vizitase regulat librării 
universitare, pentru a mai da şi de alte cărţi în materie. 

Cel mai adesea, cărţile rămăseseră împachetate în 
geanta de voiaj şi studiile fuseseră nesistematice şi fără un 
tel bine determinat, până în momentul în care nimerise în 


10 


librăria universitară din Miami, de unde ieşise cu 
Dimensions in Mathematics de dr. L.C. Parnault (Harvard 
University, 1999). Găsise cartea chiar înainte de a pleca în 
Florida Keys şi a începe să cutreiere prin Antile. 

Trecuse prin Guadelupa (două zile într-o gaură incre- 
dibilă), Dominica (plăcut şi deconectant, cinci zile), 
Barbados (24 de ore într-un hotel american unde nu se 
simţise deloc bine-venită) şi Sfânta Lucia (nouă zile). La 
Sfânta Lucia ar fi putut rămâne mai mult, dacă nu s-ar fi 
certat cu un tânăr delincvent din partea locului, cu idei 
înguste, care-şi avea cartierul general în barul hotelului de 
mâna a doua. Până la urmă, ea îşi pierduse răbdarea şi-i 
aruncase o cărămidă în cap, plătise nota şi luase un feribot 
cu destinaţia Saint George, capitala Grenadei. Inainte de a 
se îmbarca, nu auzise niciodată despre acel loc. 

Coborâse în Grenada sub o ploaie tropicală la ora zece, 
într-o dimineaţă de noiembrie. De la The Caribbean 
Traveller căpătase informaţia că Grenada era cunoscută ca 
Spice Island, insula mirodeniilor, şi că era una dintre cele 
mai mari producătoare de nucşoară. Insula avea 120 000 
de locuitori, dar în jur de 200 000 de grenadini erau 
expatriaţi în SUA, Canada şi Anglia, ceea ce putea da o 
idee despre piaţa de muncă din patrie. Peisajul era muntos, 
în jurul unui vulcan stins, Grand Etang. 


Din punct de vedere istoric, Grenada era una dintre 
numeroasele colonii britanice fără prea mare importanţă. 
În 1795, Grenada trezise atenţia oamenilor politici, după ce 
un fost sclav eliberat, pe nume Iulian Fedon, inspirându-se 
din revoluţia franceză, pusese la cale o revoltă care 
obligase Coroana să trimită trupe pentru a măcelări, 
împuşca, spânzura şi mutila un mare număr de rebeli. Ceea 
ce zguduise regimul colonial fusese faptul că şi un număr 
de albi săraci se raliaseră revoltei lui Fedon, fără să 
respecte regulile etichetei sau să ţină seama de barierele 
rasiale. Răscoala fusese înfrântă, dar Fedon nu fusese 
niciodată prins, ci dispăruse în masivul muntos Grand 


11 


Etang, unde devenise o legendă locală de proporţii 
robinhoodiene. 


te 


Aproape cu două secole mai târziu, în 1979, avocatul 
Maurice Bishop pornise o nouă revoluţie care, conform 
ghidului turistic, era inspirată din the communist 
dictatorship in Cuba and Nicaragua, dar despre care 
Lisbeth Salander îşi făcuse o cu totul altă impresie atunci 
când l-a întâlnit pe Philip Campbell - profesor, bibliotecar 
şi predicator baptist - în a cărui „casă de oaspeţi” îşi în- 
chiriase o cameră în primele zile. Istoria putea fi rezumată 
spunând că Bishop fusese un conducător extrem de 
popular care dărâmase un dictator nebun şi pasionat în 
plus de fenomene OZN şi cheltuind o parte din modestul 
buget naţional pentru a vâna farfurii zburătoare. Bishop 
pledase pentru democraţie economică şi introdusese prima 
legiferare asupra egalităţii între sexe, înainte de a fi fost 
asasinat în 1983. 

Imediat după asasinat, care a făcut parte dintr-un 
adevărat masacru ce a vizat ministrul de externe, ministrul 
femeilor şi câţiva dintre şefii sindicali importanţi, SUA 


12 


invadase ţara şi introdusese democraţia în ţară. Ca directă 
consecinţă pentru Grenada, asta însemnase creşterea 
şomajului de la şase la cincizeci de procente, iar comerţul 
cu cocaină redevenise cea mai importantă sursă de 
venituri. Philip (Campbell clătinase din cap citind 
descrierea din ghidul lui Lisbeth şi îi dăduse sfaturi utile 
despre ce persoane şi ce cartiere era bine să evite după 
căderea întunericului. 

În cazul lui Lisbeth Salander, astfel de sfaturi erau re- 
lativ inutile. Dar scăpase cu totul de pericolul de a face 
cunoştinţă cu criminalitatea Grenadei, îndrăgostindu-se de 
Grand Anse Beach, aflată imediat la sud de Saint George, o 
plajă lungă de un kilometru şi jumătate şi puţin vizitată, 
unde putea să rătăcească ore în şir fără să fie nevoie să 
vorbească sau măcar să întâlnească vreo altă fiinţă umană. 
Se mutase la Keys, unul dintre puţinele hoteluri americane 
de pe Grand Anse, şi locuia aici de şapte săptămâni, fără să 
facă altceva decât să colinde pe plajă şi să mănânce 
Chinups, fructe locale care la gust aminteau de agrişele 
amare suedeze şi de care nu se putea sătura. 

Era în afara sezonului şi doar o treime din camerele de 
la Keys Hotel erau ocupate. Singura problemă era că atât 
tihna, cât şi pasiunea ei pentru matematică erau brusc 
deranjate de teroarea discretă din odaia vecină. 


Mikael Blomkvist ţinea degetul apăsat pe soneria de la 
uşa apartamentului lui Lisbeth Salander, de pe 
Lundagatan. Nu se aştepta ca ea să-i deschidă, dar îşi 
făcuse obiceiul să treacă prin fața locuinței ei de câteva ori 
pe lună, ca să cerceteze dacă se petrecuse vreo schimbare. 
Dacă privea prin fanta cutiei de scrisori!, putea zări 
grămada de reclame. Era putin trecut de zece seara şi prea 
întuneric ca să poată distinge cât de mult crescuse 
mormanul de la vizita precedentă. 


1 În Suedia există obiceiul ca scrisorile şi restul poştei să se aducă la 
fiecare apartament şi să se introducă printr-o fantă anume făcută în 
uşă. (n. trad.) 

13 


O clipă rămase nehotărât pe scară, înainte de a se în- 
toarce pe călcâie, plin de frustrare, pentru a părăsi clădi- 
rea. Merse cu pas liniştit până la apartamentul său, de pe 
strada Bellman, puse în priză filtrul de cafea şi deschise 
jurnalele de seară, în vreme ce privea buletinul de ştiri. 
Avea o dispoziţie mohorâtă şi se întreba pe unde s-o afla 
Lisbeth Salander. Simţea o nelinişte vagă, întrebându-se 
pentru a mia oară ce se întâmplase, de fapt. 

Cu un an înainte, de Crăciun, o invitase pe Lisbeth 
Salander la cabana sa de la Sandhamn. Făcuseră plimbări 
lungi, discutând liniştit despre urmările întâmplărilor 
dramatice la care fuseseră părtaşi în anul care trecuse, 
atunci când Mikael trăise ceea ce considera acum drept o 
criză existenţială. Fusese condamnat pentru defăimare şi 
petrecuse câteva luni în închisoare, cariera sa de jurnalist 
fusese aruncată în noroi şi părăsise cu coada între picioare 
postul de editor coordonator al revistei Millennium. Şi, 
dintr-odată, totul se schimbase. Insărcinarea de a scrie o 
biografie a marelui industriaş Henrik Vanger, pe care el o 
considerase drept o terapie ridicol de bine plătită, se 
transformase pe neaşteptate în vânătoarea disperată a 
unui ucigaş în serie, viclean şi necunoscut. 

În timpul acestei vânători, o întâlnise pe Lisbeth 
Salander. Mikael pipăi distrat cicatricea uşoară pe care 
laţul ucigaşului i-o lăsase sub urechea stângă. Lisbeth nu 
numai că-l ajutase în urmărirea asasinului - practic îi 
salvase viaţa. 

lar şi iar, îl uimise cu înzestrările ei extraordinare - 
memoria fotografică şi fenomenale cunoştinţe de infor- 
matică. Mikael se considera o persoană relativ competentă 
în materie, dar Lisbeth Salander mânuia computerele ca şi 
cum ar fi avut o legătură cu diavolul. Încet-încet, el îşi 
dăduse seama că fata era un hacker de talie mondială şi că, 
în clubul internaţional exclusivist care se ocupa cu 
activitatea informatică criminală la cel mai înalt nivel, ea 
era o legendă, deşi cunoscută doar sub pseudonimul de 
Wasp. 


14 


Capacitatea ei de a se plimba cum îi plăcea prin com- 
puterele altora îi furnizase lui Mikael materialul de care 
avea nevoie pentru a-şi transforma înfrângerea din Afa- 
cerea Wennerstrom într-un bum mediatic care chiar şi 
acum, după un an, era obiectul unor anchete de poliţie 
internaţionale despre criminalitatea economică şi care îi 
dăduse prilejul de a se afla la intervale regulate în fotoliile 
televiziunii. 

Cu un an în urmă, el trăise această experienţă cu o 
enormă satisfacţie - ca răzbunare şi reabilitare, după ce 
cunoscuse pragul cel mai de jos al meseriei de jurnalist. 
Dar satisfacția îl părăsise repede. După câteva săptămâni, 
era obosit să răspundă la mereu aceleaşi întrebări ale 
jurnaliştilor şi ale poliţiei financiare. Îmi pare rău, dar nu 
pot vorbi despre sursele mele. Când un ziarist de la 
Azerbaidjan Times îşi dăduse osteneala de a veni până la 
Stockholm, doar pentru a-i pune aceleaşi întrebări idioate, 
se umpluse paharul. Mikael reduse numărul de interviuri la 
minimum şi în ultimele luni nu mai răspunse decât atunci 
când Fata de la TV4 îl solicitase, şi asta doar atunci când 
ancheta intra într-o nouă fază. 

Colaborarea lui Mikael cu Fata de la TV4 avea de altfel 
o cu totul altă dimensiune. Ea fusese prima jurnalistă care 
muşcase din momeala dezvăluirilor şi, fără intervenţia ei în 
seara în care Millennium dăduse la iveală afacerea, nu era 
sigur că această poveste ar fi avut un asemenea impact. 
Abia pe urmă aflase Mikael că ea luptase cu dinţii şi cu 
ghearele ca să convingă redacţia să-i dea spaţiu de emisie. 
Existase o enormă împotrivire ca să-l scoată la lumină pe 
şmecherul de la Millennium şi, până în momentul în care 
ea intrase în emisie, nu se ştiuse sigur dacă batalionul de 
avocaţi ai redacţiei va lăsa să iasă la iveală toată istoria. 
Mai mulţi dintre colegii ei mai vârstnici erau de părere că, 
dacă nu avea dreptate, îşi rata cariera. Ea se încăpăţânase 
şi afacerea Wennerstrom devenise ştirea anului. 

Fata de la TV4 urmărise subiectul în prima săptămână - 
căci fusese, de fapt, singurul reporter care aprofundase 


15 


subiectul -, dar, la un moment dat, înainte de Crăciun, 
Mikael observase că toate comentariile şi noile unghiuri 
asupra afacerii fuseseră trecute colegilor bărbaţi. Aproape 
de Anul Nou, Mikael aflase pe căi ocolite că fata fusese pur 
şi simplu dată la o parte, sub pretext că o afacere 
economică atât de importantă trebuia tratată de către 
reporterii economici serioşi şi nu de cine ştie ce gagicuţă 
din Gotland sau Bergslagen, sau de unde naiba venea ea. 
Data următoare când cei de la TV4 telefonaseră, rugându-l 
să facă un comentariu, Mikael le spusese clar că nu va 
răspunde pentru TV4, decât dacă ea îi va pune întrebările. 
Trecuseră câteva zile de tăcere îmbufnată, înainte ca 
„băieţii” de la TVA să capituleze. 

Scăderea interesului lui Mikael pentru afacerea 
Wennerstrom coincidea cu dispariţia lui Lisbeth Salander 
din viaţa lui. Nu înţelegea deloc ce se întâmplase. Se 
despărţiseră în ziua de Crăciun şi n-o întâlnise în zilele 
următoare. Târziu, în seara de dinaintea ultimei zile a 
anului, o sunase, dar nu răspunsese. 

În ajunul revelionului, trecuse de două ori pe la ea, 
sunând la uşă. Prima oară, în apartament era lumină, dar 
ea nu i-a deschis. A doua oară, lumina era stinsă. In prima 
zi a anului, a încercat din nou s-o sune, fără să primească 
răspuns. Pe urmă, de a doua zi, i s-a răspuns că abonatul 
nu e disponibil. 

A mai văzut-o de două ori în zilele următoare. Neputând 
s-o găsească la telefon, s-a dus la ea acasă la începutul lui 
ianuarie şi s-a aşezat pe trepte, în faţa apartamentului, ca 
să o aştepte. Avea o carte cu el şi a aşteptat-o cu 
încăpățânare patru ore până a venit, puţin înainte de 11 
seara. Avea în braţe o cutie de carton închisă la culoare şi 
s-a oprit brusc, când l-a văzut. 

— Hei, Lisbeth, a salutat-o, închizând cartea. 

Ea l-a privit cu chipul lipsit de expresie, fără urmă de 
căldură ori de prietenie în privire. Apoi, a păşit pe lângă el 
şi a vârât cheia în broască. 


16 


— Mă inviţi la o ceaşcă de cafea? a întrebat Mikael. S-a 
întors spre el, vorbindu-i cu voce scăzută: 

— Pleacă. Nu vreau să te mai văd. 

Apoi, a închis uşa în nasul unui Mikael Blomkvist 
nespus de uimit, şi el a auzit-o încuind pe dinăuntru. 

Data următoare când a mai văzut-o a fost doar cu trei 
zile mai târziu. Mersese cu metroul de la Slussen la 
T-Centralen şi când trenul s-a oprit la Gamla Stan, a privit 
pe fereastră şi a văzut-o afară pe peron, la numai doi metri 
de el. O descoperise exact în clipa în care se închideau 
uşile. Timp de cinci secunde ea a privit drept prin el, ca şi 
cum ar fi fost transparent, apoi s-a întors pe călcâie şi s-a 
depărtat, chiar când trenul a pornit. 

Mesajul era clar. Lisbeth Salander nu voia să aibă de-a 
face cu Mikael Blomkvist. Îl ştersese din viaţa ei, la fel cum 
ar fi şters un fişier din computer, fără explicaţii. Işi 
schimbase numărul de telefon şi nu răspundea la e-mail. 

Mikael suspină, închise televizorul şi merse la fereastră, 
privind clădirea primăriei. 

Se întrebă dacă nu greşea încăpăţânându-se să treacă 
la intervale egale prin faţa apartamentului ei. Atitudinea lui 
Mikael fusese întotdeauna aceea că, dacă o femeie semnala 
aşa de limpede că nu voia să mai audă vorbindu-se despre 
el, atunci îşi vedea de drum. A nu respecta o asemenea 
decizie era în ochii lui o lipsă de consideraţie faţă de 
femeia respectivă. 

Mikael şi Lisbeth se culcaseră împreună. Dar acest 
lucru se întâmplase la iniţiativa ei şi relaţia durase o ju- 
mătate de an. Dacă decizia ei era să termine istoria tot atât 
de neaşteptat cum o începuse, pentru Mikael era perfect. 
Era treaba ei să decidă. Lui Mikael nu-i venea greu să se 
vadă în rolul de „fost prieten” - dacă asta fusese -, dar felul 
în care Lisbeth rupsese total legătura îl lăsa perplex. 

Nu fusese îndrăgostit de ea - erau atât de deosebiți, cât 
pot să fie două fiinţe umane -, dar ţinea la ea şi avea o 
senzaţie cu totul neobişnuită de pierdere şi nostalgie după 


17 


afurisita asta de fată complicată. Crezuse că prietenia era 
reciprocă. Pe scurt, se simţea ca un idiot. 

Rămase vreme îndelungată la fereastră. 

În cele din urmă, luă o decizie. 

Dacă Lisbeth Salander îl detesta atât de profund, încât 
nici măcar nu putuse să-l salute, ultima dată când se 
văzuseră în metrou, atunci de bună seamă că prietenia lor 
se sfârşise şi ruptura era ireparabilă. De acum încolo, el nu 
va mai lua nicio iniţiativă pentru a o contacta. 


Lisbeth Salander îşi privi ceasul şi constată că, deşi stă- 
tuse liniştită la umbră, era lac de transpiraţie. Era ora un- 
sprezece şi jumătate. Mai memoră o formulă matematică 
de trei rânduri şi închise cartea Dimensions in 
Mathematics. Pe urmă, luă de pe masă cheia şi pachetul de 
țigări. 

Camera ei se afla la etajul al doilea, ultimul etaj al ho- 
telului. Se dezbrăcă şi intră sub duş. O şopârlă verde, 
lungă de douăzeci de centimetri o privea fix de pe perete, 
chiar sub tavan. Lisbeth Salander o privi la rândul ei, dar 
nu făcu nicio încercare de-a o alunga. Pe insulă se aflau 
peste tot şopârle, care se strecurau printre jaluzelele 
ferestrei deschise, pe sub uşă sau prin ventilaţia din baie. 
Ea se simţea bine cu o tovărăşie care n-o solicita în niciun 
fel. Apa era rece, dar nu îngheţată şi rămase sub duş preţ 
de cinci minute, ca să se răcorească. 

Când se reîntoarse în odaie, se opri goală în faţa 
oglinzii de la şifonier, cercetându-şi încântată trupul. În 
continuare cântărea doar vreo patruzeci de kilograme, cu o 
înălţime de 1,50 metri. În privinţa asta, nu prea avea ce 
face: mădulare subţiri de păpuşă, mâini mici şi şolduri nu 
cine ştie ce. 

Dar acum avea sâni. 

Toată viaţa fusese plată ca o scândură, ca şi cum n-ar fi 
intrat încă în pubertate. Pur şi simplu era ridicol şi se 
simţise întotdeauna jenată să se arate goală. 


18 


Şi, dintr-odată, avea sâni. Nu era vorba de cine ştie ce 
bombe (ceea ce nici nu voise, ar fi părut caraghioşi pe tru- 
pul ei subţirel), erau doi sâni tari şi rotunzi, de mărime 
mijlocie. Transformarea fusese făcută cu grijă şi proporţiile 
erau rezonabile. Dar schimbarea era spectaculoasă, atât ca 
înfăţişare, cât şi pentru buna ei stare personală. 

Petrecuse cinci săptămâni într-o clinică de lângă 
Genova, ca să dobândească implantul care constituia baza 
noilor ei sâni. Alesese clinica şi doctorii, absolut cei mai 
buni şi cu cea mai serioasă reputaţie din Europa. Medicul 
ei, o femeie fermecătoare pe nume Allessandra Perrini, 
constatase că pieptul ei era subdezvoltat şi că o mărire a 
sânilor putea fi făcută, din motive medicale chiar. 

Operația nu fusese lipsită de durere, dar sânii păreau 
absolut naturali, iar cicatricele erau acum aproape invi- 
zibile. Nu-şi regretase decizia nicio secundă. Era mulţu- 
mită. Chiar şi acum, după o jumătate de an, nu putea trece 
goală prin faţa unei oglinzi fără să tresară şi să înceapă 
să-şi pipăie sânii, constatând cu bucurie că într-adevăr îşi 
îmbunătăţise calitatea vieţii. 

În timpul petrecut la clinica din Genova înlăturase unul 
dintre cele nouă tatuaje - o viespe lungă de doi centimetri - 
de pe partea dreaptă a gâtului. Işi preţuia tatuajele, în 
special balaurul cel mare care se întindea de la omoplat 
până la fese, dar luase totuşi decizia să renunţe la viespe. 
Motivul era că aceasta era prea vizibilă şi ostentativă şi o 
făcea să fie uşor de recunoscut şi de ţinut minte. Lisbeth 
Salander nu dorea să fie ţinută minte şi identificată. 
Tatuajul fusese înlăturat printr-un tratament cu laserul şi, 
când îşi trecea degetul pe gât, putea să simtă o cicatrice 
fină. O cercetare mai atentă dezvăluia că pielea ei arsă de 
soare era un pic mai deschisă la culoare în locul unde 
fusese tatuajul, dar la o privire rapidă nu se vedea nimic. În 
total, şederea la Genova o costase 190 000 de coroane. 

li dăduse mâna să-i plătească. 

Işi puse capăt visării din faţa oglinzii şi îmbrăcă o pe- 
reche de chiloţi şi un sutien. Două zile după ce părăsise 


19 


clinica din Genova, vizitase pentru prima oară în cei 25 de 
ani de viaţă o prăvălie de lenjerie de damă şi cumpărase 
acele articole de care nu avusese nevoie până atunci. 

Intre timp, împlinise douăzeci şi şase de ani şi acum 
purta sutien cu o anume doză de satisfacţie. 

Işi puse jeanşi şi un maiou negru cu textul Consider this 
a fair warning. Găsi sandalele şi pălăria de soare şi îşi 
atârnă de umăr o geantă mare, de nailon negru. 

În drum spre ieşire, remarcă vocile ridicate ale unui 
grup de clienţi, la recepţie. Işi domoli pasul, ciulind ure- 
chile. 

— Just how dangerous is she!? strigă o negresă cu ac- 
cent european. 

Lisbeth o recunoscu: făcea parte dintr-un grup-charter 
care sosise de la Londra cu zece zile în urmă. 

Freddie McBain, recepţionerul cu păr cărunt care obiş- 
nuia s-o salute întotdeauna pe Lisbeth Salander cu un 
zâmbet prietenos, avea acum un aer neliniştit. El spuse că 
vor fi date instrucţiuni tuturor oaspeţilor hotelului şi că nu 
exista niciun motiv de îngrijorare dacă aceştia le vor urma 
exact. Vorbele lui fură întâmpinate de un val de întrebări. 

Lisbeth Salander încruntă din sprâncene şi se duse la 
bar, unde o găsi pe Ella Carmichael în spatele tejghelei. 

— Despre ce e vorba? întrebă, arătând cu degetul spre 
grupul de la recepţie. 

— Mathilda ameninţă să ne viziteze. 

— Mathilda? 

— Mathilda e un ciclon care s-a format lângă Brazilia 
acum două săptămâni şi care a trecut în dimineaţa asta 
drept prin Paramaribo, capitala Surinamului. Nu e sigur 
încotro o va lua - probabil se va duce spre nord, în direcţia 
Statelor. Dar dacă în continuare urmează coasta, spre vest, 
atunci Trinidad şi Grenada se vor afla chiar în drumul lui. 
Aşa că s-ar putea să avem vânt. 

— OK. Şi când e aşteptată sosirea Mathildei? 

— Curând. 


1 în engl. în orig., „Cât e de periculoasă?” 
20 


— Trebuie să fac ceva? 

— Lisbeth, cu ciclonul nu e de joacă. Am avut unul în 
anii şaptezeci, care a provocat distrugeri enorme aici, în 
Grenada. Eu aveam 11 ani şi locuiam într-un sat sus, pe 
Grand Etang, pe drumul spre Grenville şi nu voi uita 
niciodată noaptea aceea. 

— Hmm. 

— Dar nu trebuie să te nelinişteşti. Rămâi sâmbătă în 
preajma hotelului. Împachetează o geantă cu lucrurile la 
care ţii - de exemplu, computerul la care tot stai şi te joci - 
şi fii pregătită s-o iei cu tine, dacă se dă ordin să coborâm 
în pivniţă. Asta e tot. 

— OK. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu. 

Lisbeth Salander plecă fără să-şi ia rămas-bun. Ella 
Carmichael surâse resemnată în urma ei. Îi luase câteva 
săptămâni să se obişnuiască cu stilul ciudat al acestei fete 
stranii, dar înţelesese că Lisbeth Salander nu era arogantă 
- era doar altfel. Însă îşi plătea băuturile fără să discute, se 
tinea destul de trează, îşi vedea de treburile ei şi nu 
provoca niciodată scandal. 


Traficul local din Grenada era alcătuit din microbuze 
decorate cu multă fantezie, care treceau fără prea mare 
respect pentru orar sau alte formalităţi. Oricum, asigurau 
transportul tur-retur în timpul zilei. De îndată ce se lăsa 
întunericul, era însă aproape imposibil să te deplasezi fără 
maşină proprie. 

Lisbeth Salander a trebuit să aştepte doar câteva mi- 
nute pe drumul care ducea spre Saint George, înainte ca 
unul dintre microbuze să oprească. Şoferul era un rasta şi 
difuzoarele maşinii cântau No Women No Cry la volum 
maxim. Ea îşi astupă urechile, dădu dolarul şi se strecură 
printre o damă voluminoasă, cu păr cărunt şi doi puştani în 
uniformă de şcoală. 


21 


Saint George era aşezat într-un golf în formă de U, 
aşa-numitul Le Carenage, portul interior. În jurul portului 
se înălţau coline cu pante pline de case, vechi clădiri 
coloniale şi o fortăreață, Fort Rupert, pe o faleză la mar- 
ginea promontoriului. 

Saint George era un oraş extrem de compact şi dens, cu 
străzi înguste şi numeroase fundături. Casele se căţărau pe 
coline şi nu exista aproape nicio suprafaţă orizontală, în 
afară de un teren de cricket care slujea şi drept hipodrom, 
la marginea de nord a oraşului. 

Lisbeth cobori în mijlocul portului şi merse pe jos până 
la Maclntyre's Electronics, la capătul unei pante scurte, 
dar piezişe. Practic, toate produsele care se vindeau în 
Grenada erau importate din SUA sau din Anglia şi costau, 
în consecinţă, de două ori mai mult decât în alte locuri, dar 
cel puţin prăvălia asta avea aer condiţionat. 

Bateriile de rezervă pe care le comandase pentru Apple 
PowerBook (G4 Titan şi ecran de 17 inchi) veniseră în 
sfârşit. Din Miami îşi procurase un computer de buzunar 
Palm, pe care putea să-şi citească poşta şi pe care îl 
transporta cu uşurinţă în geanta de plastic, în loc să care 
după ea PowerBook-ul, dar acesta era doar substitutul 
jalnic al unui computer cu ecran de 17 inchi. Bateria 
originală obosise însă şi rezista doar vreo jumătate de oră 
înainte de a trebui să fie reîncărcată, ceea ce era un chin, 
atunci când Lisbeth voia să stea afară, pe terasa de lângă 
piscină, mai ales că aprovizionarea cu electricitate din 
Grenada lăsa destul de mult de dorit; în săptămânile de 
când era aici, trăise două lungi pene de curent. Plăti cu o 
carte de credit înregistrată pe numele Wasp Enterprises, 
îşi puse bateria în geantă şi ieşi din nou în căldura amiezii. 

Făcu o vizită la Barclay Bank şi scoase 500 de dolari în 
numerar, pe urmă merse la piaţă şi cumpără o legătură de 
morcovi, şase fructe de mango şi o sticlă de 1,5 1 de apă 
minerală. Geanta de plastic se îngreunase şi, când ajunse 
din nou în port, era flămândă şi însetată. Se gândi mai întâi 
la The Nutmeg, dar intrarea în restaurant părea luată cu 


22 


asalt de clienţi. Continuă drumul până la mult mai liniştitul 
Turtleback, aflat în fundul portului; se instală pe verandă şi 
comandă o farfurie cu caracatiţă şi cartofi natur, precum şi 
o sticlă de Carib, berea locală. Puse mâna pe un exemplar 
abandonat din Grenadian Voice şi îl frunzări vreo două 
minute. Singurul articol interesant era o atenţionare 
dramatică asupra posibilei sosiri a Mathildei. Textul era 
ilustrat cu o fotografie care reprezenta o casă dărâmată, 
amintire a distrugerilor rămase după primul mare ciclon 
care vizitase ţara. 

Îndoi la loc ziarul, luă o înghiţitură de Carib direct din 
sticlă şi se lăsă pe spate, când îl văzu pe bărbatul din 
camera 32 ieşind din bar, pe verandă. Într-o mână avea 
servieta sa închisă la culoare, şi în cealaltă un pahar mare 
cu Coca-Cola. Privirea îi trecu peste ea, fără s-o re- 
cunoască, înainte să se aşeze de partea cealaltă a verandei 
cu ochii ţintă la apa din faţa restaurantului. 

Lisbeth Salander îl cercetă, aşa cum stătea, întors în 
profil. Părea cu totul absent şi rămase nemişcat timp de 
şapte minute, înainte să ridice brusc paharul şi să bea trei 
înghiţituri mari. Apoi, lăsă deoparte paharul şi continuă să 
privească fix apa. După o vreme, Lisbeth deschise geanta şi 
scoase Dimensions in Mathematics. 

Toată viaţa, Lisbeth adorase jocul de puzzle şi enig- 
mele. Când avea nouă ani, primise de la mama ei un cub 
Rubik. Acesta îi pusese la încercare capacitatea logică 
aproape patruzeci de minute pline de frustrare, înainte de 
a înţelege în sfârşit cum funcţiona. După aceea, nu mai 
avusese nicio problemă să-l răsucească aşa cum trebuia. 
Niciodată nu greşise la vreo întrebare din testele de 
inteligenţă din ziare; de genul cinci figuri cu forme ciudate 
şi întrebarea cum ar trebui să arate a şasea din serie. 
Pentru ea, răspunsul fusese întotdeauna evident. 

La şcoala primară, învățase adunarea şi scăderea, 
înmulţirea, împărţirea şi geometria îi păruseră o prelungire 
naturală. Putea calcula nota de la restaurant, putea stabili 
valoarea unei facturi şi putea ghici traiectoria unui obuz 


23 


care fusese tras cu un unghi şi o viteză date. Erau lucruri 
evidente. Înainte de a citi articolul din Popular Science, nu 
fusese nicio secundă fascinată de matematică, şi nici nu 
reflectase asupra faptului că tabla înmulţirii era de fapt 
matematică. Pe aceasta o învățase pe dinafară într-o după- 
amiază, la şcoală, şi nu putuse înţelege de ce învățătorul 
continuase să facă atâta caz de asta un an întreg. 

Ghicea dintr-odată logica impecabilă care trebuia să se 
afle în spatele raţionamentelor şi formulelor prezentate, 
fapt care o condusese la rafturile de matematică din 
librăriile universitare. Însă numai atunci când deschisese 
prima oară Dimensions in Mathematics, o lume nouă îi 
apăruse în faţă. Matematica era, de fapt, un puzzle logic cu 
infinite variaţiuni - enigme care puteau fi dezlegate. 
Interesul nu consta în a rezolva exemple de calcul precum: 
cinci ori cinci fac întotdeauna douăzeci şi cinci, ci în a 
înţelege îmbinarea diferitelor reguli care făcea posibilă 
rezolvarea oricărei probleme matematice. 

Dimensions in Mathematics nu era un manual strict de 
matematică, ci o cărămidă groasă de 1 200 de pagini de- 
spre istoria matematicii, de la vechii greci până la 
încercările contemporane de a stăpâni astronomia sferică. 
Era considerată un fel de Biblie, comparabilă cu ceea ce 
însemnase odinioară (şi mai însemna încă) Arithmetica lui 
Diofant pentru  matematicienii serioşi. Prima oară 
deschisese Dimensions in Mathematics pe terasa hotelului 
de la Grand Anse Beach şi, dintr-odată, nimerise într-o 
lume vrăjită de cifre, într-o carte scrisă de un autor care 
era în acelaşi timp un bun pedagog şi care ştia să-şi 
distreze cititorul cu anecdote şi probleme derutante. 
Putuse urmări matematica de la Arhimede până la actualul 
Jet Propulsion Laboratory din California.  Înţelegea 
metodele prin care ei rezolvau problemele. 

Teorema lui Pitagora (x? + y = z), formulată în aproxi- 
mativ anul 500 î.H., a fost pentru ea o revelaţie. Înţelegea 
brusc conţinutul a ceea ce memorase deja la gimnaziu, la 
una dintre puţinele lecţii la care nu lipsise. Intr-un triunghi 


24 


dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egal cu suma 
pătratelor catetelor. Era fascinată de descoperirea lui 
Euclid, făcută în anul 300 î.H. şi care spunea că un număr 
perfect este intotdeauna multiplul a două numere, dintre 
care unul este o putere a lui 2 şi celălalt este constituit din 
diferenţa între următoarea putere a lui 2 şi 1. Era o sim- 
plificare a teoremei lui Pitagora, şi ea înţelegea infinitele 
combinaţii. 


6 = 2'0 (2-1) 

28 = 2? 0 (23 - 1) 
496 = 24 [] (25 - 1) 
8 128 = 2° [] (27 - 1) 


Putea continua la nesfârşit, fără să găsească vreun 
număr care să încalce regula. Era o logică plăcută simțului 
ei pentru absolut. I-a parcurs satisfăcută pe Arhimede, 
Newton, Martin Gardner şi o duzină de alţi clasici ai 
matematicii. 

Pe urmă, a ajuns la un capitol despre Pierre de Fermat, 
a cărui ghicitoare matematică, teorema lui Fermat, a 
uluit-o timp de şapte săptămâni. Ceea ce, oricum, era un 
răstimp rezonabil, dacă te gândeşti la faptul că Fermat i-a 
dus la disperare pe matematicieni timp de aproape patru 
sute de ani, înainte ca un englez pe nume Andrew Wiles să 
reuşească să dezlege acest puzzle nu mai devreme de 
1993. 

Teorema lui Fermat era un postulat de o simplitate 
înşelătoare. 

Pierre de Fermat se născuse în 1601, în Beau- 
mont-de-Lomagne, în sud-vestul Franţei. Enervant era că 
nici nu fusese matematician, ci funcţionar de stat şi se 
dedica matematicii în timpul liber, ca unui bizar hobby. Şi 
totuşi, era considerat ca unul dintre cei mai talentaţi 
matematicieni autodidacţi care au existat vreodată. La fel 
ca şi Lisbeth Salander, îl distra să rezolve puzzle-uri şi 
enigme. În mod special, îl amuza să-şi bată joc de alţi mate- 


25 


maticieni, construind probleme, fără să le dea însă re- 
zolvarea. Filosoful Rene Descartes i-a atribuit un şir de 
epitete jignitoare, în vreme ce colegul englez John Wallis îl 
numea „blestematul acela de franţuz”. 

În 1630 a apărut o traducere franceză a cărţii lui 
Diofant Arithmetica, ediţie ce cuprindea totalitatea te- 
oremelor formulate de Pitagora, Euclid şi de alţi mate- 
maticieni ai Antichității. În vreme ce studia teoremele lui 
Pitagora, Fermat, într-un moment de inspiraţie, a pus 
nemuritoarea lui problemă. El a formulat o variantă a 
teoremei lui Pitagora. În loc de (2+y=2), Fermat a 
transformat pătratul în cub, (3 + y = z). 

Problema era că această nouă ecuaţie nu părea să aibă 
soluţii cu numere întregi. Ceea ce făcuse Fermat era că, 
printr-o mică schimbare teoretică, transformase o formulă 
care avea o infinitate de soluţii perfecte într-un impas, care 
nu avea nicio soluţie. Teorema lui era exact aceasta - 
Fermat afirma că nicăieri în universul infinit al numerelor 
nu exista număr întreg în care un cub să poată fi exprimat 
ca suma a două cuburi şi că asta era general valabil pentru 
toate numerele care au o putere superioară lui 2, adică 
tocmai teorema lui Pitagora. 

Ceilalţi matematicieni au căzut imediat de acord că aşa 
stăteau lucrurile. Prin trial and errori ei constatau că nu 
puteau găsi un număr care să infirme afirmaţia lui Fermat. 
Problema era doar că, de-ar fi calculat până la sfârşitul 
lumii, şi tot n-ar fi putut să verifice toate numerele 
existente - căci sunt infinit de multe - şi că, în consecinţă, 
matematicienii nu puteau să fie siguri sută la sută că 
numărul următor n-ar fi tocmai cel care să dea peste cap 
teorema lui Fermat. În matematică, afirmaţiile trebuie să 
fie demonstrabile matematic şi să poată fi exprimate într-o 
formulă generală şi corectă din punct de vedere ştiinţific. 
Matematicianul trebuie să poată sta pe un podium şi să 
pronunţe cuvintele „este aşa, pentru că...”. 


! în engl. în orig.: „încercare şi eroare”. 
26 


Fermat, credincios obiceiului său, şi-a bătut joc de co- 
legii lui. Pe marginea exemplarului său din Arithmetica, 
geniul a notat ipotezele şi a terminat cu câteva rânduri: 
Cuius rei demonstrationem mirabilem sane detexi hanc 
marginis exiquitatis non caperet. Rândurile au devenit 
nemuritoare în istoria matematicii: Fu am descoperit o 
demonstraţie cu adevărat minunată a acestei afirmaţii, dar 
marginea foii e prea îngustă ca s-o poată cuprinde. 

Dacă intenţia lui a fost aceea de a-şi înnebuni colegii, 
atunci a reuşit din plin. Din 1637, practic orice matema- 
tician cu respect de sine şi-a dedicat o parte din timp - 
uneori foarte mult - pentru a încerca să afle demonstraţia 
lui Fermat. Generaţii de gânditori au dat greş, până ce 
Andrew Wiles a venit în 1993 cu demonstraţia aşteptată. El 
cugetase asupra misterului timp de douăzeci şi cinci de 
ani, şi ultimii zece ani aproape tot timpul. 

Lisbeth Salander era stupefiată. 

În realitate, nu era interesată de răspuns. Căutarea 
soluţiei era de fapt poanta. Când cineva îi punea în faţă o 
enigmă, o rezolva. Înainte de a înţelege principiile ra- 
ţionamentelor, îi lua mult timp să elucideze misterele 
matematice, dar ajungea întotdeauna la răspunsul corect, 
fără să verifice „facit”-ul!. 

Prin urmare, după ce a citit teorema lui Fermat, a scos 
o hârtie şi a început să mâzgălească cifre, fără să re- 
uşească, bineînţeles, să găsească soluţia enigmei lui. 

Refuza să se uite în „facit” şi, de aceea, a sărit peste 
fragmentul în care era prezentată soluţia lui Andrew Wiles. 
În schimb, a terminat de citit cartea, constatând că niciuna 
din celelalte probleme formulate în carte nu-i ridica 
dificultăţi speciale. După aceea, zi după zi, s-a întors, cu o 
iritare crescândă, la enigma lui Fermat, meditând la 
„demonstraţia minunată” la care se referise Fermat. Dar 
intra necontenit în noi fundături. 

A ridicat ochii atunci când bărbatul din camera 32 şi-a 
părăsit locul brusc, mergând spre ieşire. A aruncat o 


1 Rezolvarea. 
27 


privire la ceas, constatând că acesta stătuse nemişcat timp 
de două ore şi zece minute. 


Ella Carmichael a pus paharul în faţa lui Lisbeth 
Salander, constatând că băuturile de culoare roz cu um- 
breluţe idioate nu erau pe placul acesteia. Lisbeth Salander 
comanda întotdeauna aceeaşi băutură - rom & cola. In 
afara unei singure seri, când Salander fusese într-o 
dispoziţie ciudată şi se îmbătase aşa de tare, că Ella fusese 
nevoită să roage un servitor s-o ducă în cameră, consumul 
ei normal constând în caffe latte, vreun pahar de rom & 
cola şi berea locală Carib. Ca întotdeauna, se instalase 
singură la capătul din dreapta al barului şi deschisese o 
carte plină de formule matematice bizare, ceea ce în ochii 
Ellei Carmichael constituia o ciudată alegere literară 
pentru o fată de vârsta ei. 

Mai constatase, de asemenea, că Lisbeth Salander nu 
părea să aibă nici cel mai mic interes pentru a fi agăţată. 
Puţinii bărbaţi singuri care încercaseră fuseseră înde- 
părtaţi într-un mod amical, dar ferm, iar într-un caz, deloc 
amical. Chris MacAllen, care fusese trimis să se plimbe 
într-o manieră foarte dură, era pe de altă parte o jigodie 
locală, care ar fi avut nevoie de vreo două peste bot. Ella 
nu fusese prea surprinsă când acesta se împiedicase 
într-un chip ciudat, ajungând în piscină, după ce se dăduse 
la Lisbeth Salander o seară întreagă. În apărarea lui 
MacâAllen, trebuia spus că nu purta pică. Se reîntorsese în 
seara următoare, treaz de data aceasta, şi-i oferise lui 
Lisbeth o bere pe care aceasta, după o scurtă şovăială, o 
acceptase. De atunci, se salutau politicos, de câte ori se 
întâlneau la bar. 

— Totul e în regulă? întrebă Ella. 

Lisbeth Salander dădu din cap, luându-şi paharul. 

— Ceva nou despre Mathilda? întrebă ea. 

— E încă pe drum spre noi. Am putea avea un sfârşit de 
săptămână cât se poate de rău. 

— Când o să ştim exact? 


28 


— De fapt, nu înainte de a trece de noi. Poate veni di- 
rect spre Grenada sau se poate decide în ultimul moment 
s-o ia spre stânga. 

— Aveţi deseori uragane? 

— Vin şi pleacă. Cel mai adesea, trec pe lângă noi - 
altfel, insula n-ar mai exista. Dar nu trebuie să te sperii. 

— Nu mă sperii. 

Deodată auziră un râs un pic prea zgomotos şi, întor- 
când capul, o văzură pe femeia de la camera 32, aparent 
încântată de ceea ce îi povestea soţul ei. 

— Cine sunt? 

— Doctorul Forbes? Sunt americani din Austin, Texas. 
Ella Carmichael pronunţă cuvântul „americani” cu un 
dezgust evident. 

— Ştiu că sunt americani. Dar ce fac aici? El e medic? 

— Nu, nu genul ăsta de doctor. Este aici pentru fun- 
daţia Santa Maria. 

— Ce-i asta? 

— Finanţează studiile copiilor supradotaţi. El e o 
persoană deosebită. Duce tratative cu Departamentul 
pentru învăţământ pentru a construi un colegiu nou, la 
Saint George. 

— E o persoană deosebită care-şi bate nevasta, spuse 
Lisbeth Salander. 

Ella Carmichael tăcu, aruncându-i o privire pătrun- 
zătoare, înainte de a pleca la celălalt capăt al barului ca să 
servească bere câtorva localnici. 

Lisbeth Salander mai rămase la bar vreo zece minute, 
cu nasul vârât în Dimensions. Chiar înainte de a ajunge la 
pubertate, înţelesese că avea memorie fotografică şi prin 
aceasta se distingea într-un fel hotărâtor de colegii ei de 
clasă. Niciodată nu-şi dezvăluise această particularitate - 
doar lui Mikael Blomkvist, într-un moment de slăbiciune. 
Ştia deja pe dinafară textul din Dimensions şi căra după ea 
cartea mai mult pentru că aceasta stabilea o legătură 
vizuală cu Fermat, ca şi cum ar fi devenit un talisman. 


29 


Dar, în seara aceasta, nu reuşea să-şi concentreze gân- 
durile nici pe Fermat, nici pe teorema lui. În loc de asta, 
vedea imaginea doctorului Forbes, stând nemişcat, cu 
privirea fixată în acelaşi punct, în apa din The Carenage. 

Nu putea spune de ce avea dintr-odată senzaţia că ceva 
nu era în ordine. 

În cele din urmă, închise cartea şi urcă în odaia ei, unde 
porni PowerBook-ul. Nici nu putea fi vorba să navigheze pe 
Internet. Hotelul nu avea legătură prin cablu, dar ea avea 
un modem incorporat, pe care putea să-l cupleze la 
telefonul mobil Panasonic, şi cu ajutorul căruia putea 
trimite şi primi e-mailuri. Alcătui la repezeală un mail către 
<plague_ xyz 666(Ohotmail.com>: 


N-am cablu. Doresc informaţie despre dr Forbes 
fundaţia Santa Maria şi soţia lui, locuiesc în Austin, 
Texas. Plătesc 500 dolari cui face research!. Wasp. 


Adăugă cheia ei oficială PGP, criptă mesajul cu cheia 
PGP a lui Plague şi apăsă pe butonul „Trimite”. Apoi, privi 
ceasul, constatând că era trecut de şapte şi jumătate seara. 

Închise computerul şi încuie uşa în urma ei, apoi plecă 
pe plajă, mergând cam 400 de metri, apoi traversă şoseaua 
care ducea la Saint George şi bătu la uşa unei magazii, în 
spatele localului The Coconut. 

George Bland avea 16 ani şi îşi făcea studiile. Voia să 
devină medic sau avocat, sau poate astronaut şi era cam la 
fel de subţirel ca Lisbeth Salander, şi aproape la fel de 
scund. 

Lisbeth Salander îl întâlnise pe George Bland pe plajă, 
în prima săptămână la Grenada, la o zi după ce se mutase 
la Grand Anse. Se plimbase pe țărm şi se trântise la umbra 
câtorva palmieri, privind la copiii care jucau fotbal mai jos, 
la marginea apei. Deschisese Dimensions şi se cufundase în 
carte, când George Bland venise, aşezându-se la doar 
câţiva metri distanţă, aparent fără să-i observe prezenţa. 


! în engl. în orig., „investigaţie”. 
30 


Ea îl observase în tăcere. Un băiat negru subţire, în 
sandale, cu pantaloni negri şi cămaşă albă. 

La fel ca ea, deschisese o carte în care se cufundase. Şi 
exact ca ea, studia o carte de matematică - Basics 4. El 
citea concentrat şi începuse să noteze pe paginile unui 
caiet. Abia după cinci minute, atunci când Lisbeth tuşi 
dregându-şi glasul, îi observă prezenţa şi tresări, speriat. Îi 
ceruse scuze că o deranja şi era gata să plece, când ea îl 
întrebase dacă erau probleme complicate. 

Algebră. După două minute, îi subliniase o greşeală 
fundamentală în calcul. După treizeci de minute, îi re- 
zolvase temele. După o oră, trecuseră prin tot capitolul 
următor şi ea îi explicase pe un ton pedagogic şmecheriile 
operaţiilor. O privise plin de respect. După două ore, 
George Bland îi povestea că mama lui locuia la 'Toronto, în 
Canada, iar tata la Grenville, pe cealaltă parte a insulei şi 
că el însuşi locuia într-o magazie mai sus, pe țărm. Era cel 
mai mic dintre copii şi avea trei surori. 

Lisbeth Salander îi găsea compania uimitor de odih- 
nitoare. Situaţia era neobişnuită. Rareori sau niciodată nu 
obişnuia să înceapă conversaţia cu alţi oameni, doar de 
dragul de a vorbi. Nu era vorba de timiditate. Pentru ea, 
conversaţia avea o funcţie practică: cum ajung la farmacie 
sau cât costă camera de hotel. Conversaţia mai avea şi o 
funcţie legată de slujbă. Pe vremea când lucra ca 
investigator pentru Dragan Armanski, la Milton Security, 
nu avusese nicio problemă să poarte lungi conversații, 
pentru a scoate la iveală fapte. 

În schimb, detesta discuţiile personale, care întotdea- 
una conduceau la o scormonire în ceea ce ea considera 
drept treburile ei personale. Câţi ani ai - ghiceşte. Îţi place 
Britney Spears - cine e? Îţi plac picturile lui Carl Larsson - 
nu m-am gândit niciodată la asta. Eşti lesbiană - asta chiar 
nu te priveşte. 

George Bland era stângaci şi vanitos, dar era politicos 
şi încerca să poarte o conversaţie inteligentă, fără să intre 
în competiţie cu ea şi fără să se bage în viaţa ei personală. 


31 


Exact ca şi ea, părea singur. În mod curios, părea să 
accepte că o zeiţă a matematicii coborâse la Grand Anse 
Beach şi părea mulţumit că ea voia să-i ţină tovărăşie. 
După mai multe ore petrecute pe plajă, când soarele 
cobora spre linia orizontului, s-au ridicat să plece. Au mers 
pe jos până la hotel şi el i-a arătat şopronul care-i servea 
drept locuinţă studenţească, întrebând-o jenat dacă poate 
s-o invite la un ceai. Ea a acceptat, ceea ce a părut să-l 
uimească. 

Locuinţa lui era foarte simplă: un şopron care conţinea 
o masă în stare proastă, două scaune, un pat şi un dulap 
pentru haine şi lenjerie. Singura sursă de lumină era o 
lampă mică de citit, cu un cablu care mergea la The 
Coconut. Pentru gătit avea un reşou de excursie. A invitat-o 
la o cină care consta din orez şi legume, pe care le-a servit 
pe farfurii de plastic. I-a mai oferit îndrăzneţ să fumeze 
substanţa locală interzisă, ceea ce ea, de asemenea, a 
acceptat. 

Lisbeth vedea fără nicio greutate că băiatul era tulburat 
de prezenţa ei şi că nu ştia prea bine cum să se comporte. 
Dintr-un impuls ciudat, a hotărât să-l lase s-o seducă, ceea 
ce a luat forma unui proces penibil şi complicat; fără 
îndoială, George sesizase semnalele ei, dar nu ştia cum să 
reacționeze. Se învârtea ca pisica în jurul unei farfurii 
fierbinţi, până ce ea şi-a pierdut răbdarea, l-a aruncat 
hotărâtă pe pat şi şi-a scos hainele. 

Era prima oară când se arăta cuiva goală după operaţia 
de la Genova. Părăsise clinica având o uşoară senzaţie de 
panică. Îi luase o vreme până să înţeleagă că nimeni nu se 
holba la ea. De obicei, lui Lisbeth Salander nu-i păsa ce 
credeau ceilalţi despre ea şi se întreba de ce se simte 
dintr-odată aşa de nesigură. 

George Bland fusese un debut perfect pentru noul ei 
ego. Când acesta (după o anume doză de încurajare) re- 
uşise în sfârşit să-i desfacă sutienul, stinse imediat lampa 
de lângă pat, înainte să înceapă să-şi scoată propriile 
haine. Lisbeth înţelese că era timid şi aprinse din nou 


32 


lampa. l-a urmărit atentă reacţiile, când el începuse ne- 
îndemânatic s-o atingă. Abia târziu se relaxase, constatând 
că băiatul îi considera sânii perfect normali. Pe de altă 
parte, nu părea să aibă prea mulţi termeni de comparaţie. 

Nu plănuise să-şi procure un amant minor în Grenada. 
Acţionase sub impulsul momentului, şi când l-a părăsit, 
noaptea târziu, nu se gândea să se reîntoarcă. Dar chiar a 
doua zi îl întâlnise din nou pe țărm şi simţise că, de fapt 
puştiul ăsta neîndemânatic era o companie plăcută. În cele 
şapte săptămâni pe care le petrecuse la Grenada, George 
Bland devenise un punct stabil în existenţa ei. Nu se 
întâlneau în timpul zilei, dar el petrecea orele de dinaintea 
apusului pe plajă şi nopţile singur, în şopron. 

Lisbeth constatase că atunci când se plimbau împreună 
păreau doi puştani. Sweet sixteen. 

El găsea probabil că viaţa devenise mai interesantă, 
întâlnise o femeie care-i dădea lecţii de matematică şi de 
erotică. 

Deschise uşa, zâmbindu-i încântat. 

— Ai nevoie de companie? îl întrebă ea. 


Lisbeth Salander a plecat de la George Bland curând 
după ora două noaptea. Avea o senzaţie de căldură în trup 
şi a luat-o de-a lungul țărmului, în loc să urmeze drumul 
care ducea la Keys Hotel. Mergea singură în întuneric, 
ştiind bine că George Bland avea s-o urmeze, la o sută de 
metri în spate. 

Întotdeauna făcea aşa. Nu rămăsese niciodată să 
doarmă la el şi acesta protesta mereu cu străşnicie că ea, o 
femeie singură, se ducea pe jos la hotel, insistând că era de 
datoria lui s-o însoţească. Mai ales că adesea era foarte 
târziu. Lisbeth Salander obişnuia să asculte argumentele 
lui, înainte de a întrerupe discuţia cu un simplu „nu”. Mă 
plimb pe unde vreau şi când vreau. End of discussion. Şi 
nu, nu vreau să am escortă. Prima oară când înţelesese că 
el o urma, fusese foarte iritată. Dar acum i se părea că 
instinctul lui de protecţie avea un anume farmec şi, de 


33 


aceea, se prefăcea a nu şti că George mergea în spatele ei, 
şi că avea să se întoarcă acasă doar atunci când o va vedea 
intrând pe uşa hotelului. 

Se întreba, ce-ar fi făcut el dacă ar fi atacat-o cineva? 

În ceea ce o privea, avea intenţia să se folosească de 
ciocanul pe care-l cumpărase de la raionul de feronerie 
Maclntyre's şi pe care-l purta în buzunarul exterior al 
genţii de umăr. După părerea ei, existau puţine situaţii de 
ameninţare fizică pe care să nu le rezolve un ciocan cinstit. 

Cerul strălucea de stele şi era lună plină. Lisbeth înălţă 
privirea, identificând steaua Regulus, din constelația 
Leului. Era aproape de hotel, când se opri brusc. Intre- 
zărise o siluetă pe plajă, aproape de marginea apei, mai jos 
de hotel. Era prima oară când vedea un suflet viu pe plajă 
după căderea întunericului. Chiar dacă se afla la aproape 
100 de metri depărtare, Lisbeth nu avu probleme să-l 
identifice pe bărbat în lumina lunii. 

Era onorabilul dr. Forbes, de la camera 32. 

Lisbeth făcu repede câţiva paşi într-o parte şi se opri 
nemişcată la adăpostul lizierei de copaci. Când întoarse 
capul, nici George Bland nu se mai vedea. Silueta de la 
malul apei mergea cu paşi rari înainte şi înapoi. Fuma o 
ţigară. La intervale regulate, se oprea aplecându-se, ca şi 
cum ar fi cercetat nisipul. Pantomima continuă douăzeci de 
minute, înainte ca el să-şi schimbe direcţia brusc, luând-o 
cu paşi repezi spre hotel şi dispărând pe uşă. 

Lisbeth mai aşteptă câteva minute, înainte de a merge 
până la locul pe unde se plimbase dr. Forbes. Descrise 
încet o jumătate de cerc, observând solul. Tot ce putea 
vedea era nisip, câteva pietre şi scoici mici. După două 
minute, întrerupse cercetarea plajei şi se duse la hotel. 

leşi pe balcon, se aplecă peste balustradă şi privi bal- 
conul vecin. Era linişte şi pace. Cearta de seară se termi- 
nase, probabil. După un moment, îşi căută geanta, scoase o 
foiţă de hârtie şi rulă o ţigaretă din provizia cu care o 
înzestrase George Bland. Se lăsă pe fotoliul de pe balcon şi 


34 


privi apa întunecată a Mării Caraibelor, în vreme ce fuma 
şi se gândea. 

Se simţea ca un radar, cu toate becurile de alarmă 
aprinse. 


35 


2 
Vineri 17 decembrie 


Nils Erik Bjurman, avocat, în vârstă de 55 de ani, lăsă 
jos ceaşca de cafea privind valul de oameni din faţa 
ferestrei de la Cafe Hedon din Stureplan. li vedea pe toţi 
câţi treceau, dar nu distingea pe nimeni. 

Se gândea la Lisbeth Salander. Se gândea adesea la 
Lisbeth Salander. 

Gândurile îl făceau să fiarbă pe dinăuntru. Lisbeth 
Salander îl distrusese. Fusese un moment pe care nu-l va 
uita niciodată. Ea preluase comanda şi-l umilise. Il 
maltratase într-un fel care lăsase urme de neşters pe trupul 
lui. Mai exact, pe mai mult de douăzeci de centimetri 
pătraţi pe pântece, chiar deasupra organului sexual. Il 
legase în propriul lui pat, îl torturase şi-i tatuase un mesaj 
care nu lăsa loc la interpretări şi care era greu de şters: 
SUNT UN PORC SADIC, UN NEMERNIC ŞI UN 
VIOLATOR. 

Lisbeth Salander fusese declarată de tribunalul din 
Stockholm iresponsabilă din punct de vedere juridic. Lui i 
se dăduse însărcinarea de a-i fi tutore, ceea ce o plasa 
într-o dependenţă directă de el. Chiar de prima dată când o 
întâlnise, începuse să fantazeze pe seama ei. Nu putea 
spune de ce, dar ea îl provoca la asta. 


Din punct de vedere strict intelectual, avocatul Nils 
Bjurman ştia că actul său nu era social acceptabil sau 
permis. Ştia că făcuse o greşeală. Ştia, de asemenea, că 
acţionase iresponsabil din punct de vedere juridic. 

Din punct de vedere emoţional însă, faptul că ştia toate 
acestea nu juca niciun rol. Din primul moment când o 
întâlnise pe Lisbeth Salander, în urmă cu doi ani, în luna 
decembrie, nu-i putuse rezista. Legi, reguli, morală şi 
responsabilitate nu mai jucau niciun rol. 


36 


Era o fată ciudată - adultă, dar cu o înfăţişare care o 
făcea să pară un copil. El avea controlul asupra vieţii ei - 
putea dispune de ea. Era un sentiment irezistibil. 

Fusese declarată iresponsabilă şi avea o biografie care 
o transforma într-o fiinţă pe care nimeni n-ar fi crezut-o, 
dacă ar fi vrut să protesteze. Şi nici nu era vorba de a viola 
un copil nevinovat - jurnalul ei afirma că avusese destule 
experienţe sexuale şi chiar că putea fi considerată drept 
promiscuă. Un asistent social formulase un raport care 
afirma că s-ar fi putut ca la vârsta de 17 ani Lisbeth 
Salander să fi oferit servicii sexuale contra plată. La 
originea acestei afirmaţii stătea raportul unei patrule de 
poliţie care observase un bătrân necunoscut în compania 
unei fete tinere, pe o bancă din parcul Tantolunden. 
Poliţiştii opriseră maşina şi îi legitimaseră pe cei doi; fata 
refuzase să răspundă la întrebările lor şi bătrânul era prea 
beat pentru a da o explicaţie plauzibilă. 

In ochii avocatului Bjurman, concluzia era evidentă: 
Lisbeth Salander era o curvă de cea mai joasă categorie. În 
puterea lui. Era o situaţie lipsită de orice risc. Chiar dacă 
fata avea să se plângă la comisia de tutelă, el, în baza cre- 
dibilităţii şi meritelor sale, putea s-o acuze de minciună. 

Era jucăria ideală - adultă, promiscuă, incompetentă 
social şi lăsată la voia bunului său plac. 

Era prima oară când profitase sexual de una dintre 
clientele sale. Înainte, nu îndrăznise niciodată să aibă vreo 
iniţiativă faţă de cineva cu care avea o relaţie profesională. 
Pentru a da curs pretențiilor sale speciale în ceea ce privea 
jocurile sexuale, se adresase prostituatelor. Fusese discret, 
atent şi plătise bine; dar cu prostituatele nu era nimic 
serios, doar un joc. Era un serviciu pe care îl cumpăra de la 
o femeie care gemea şi se văita jucând un rol, dar era la fel 
de fals ca un kitsch. 

Incercase să-şi domine soţia în vremea când fusese 
căsătorit, dar ea fusese de acord şi, de asemenea, nu era 
decât un joc. 


37 


Lisbeth Salander era perfectă. Era fără apărare. Nu 
avea rude sau prieteni. Era o victimă reală. Ocazia face 
hoţul. 

Și, dintr-odată, ea îl zdrobise. 

Ripostase cu o asemenea putere şi hotărâre, cum el nu 
bănuise că are. Îl umilise. Îl chinuise. Practic, îl distrusese. 

În timpul celor aproape doi ani care trecuseră, viaţa lui 
Nils Bjurman se schimbase în chip dramatic. În prima 
perioadă care a urmat vizitei nocturne a lui Lisbeth 
Salander în apartamentul lui, fusese ca paralizat - in- 
capabil să gândească şi să acţioneze. Se închidea în casă, 
nu răspundea la telefon şi nu mai era în stare să ţină le- 
gătura cu clienţii obişnuiţi. După două săptămâni, îşi luase 
concediu medical. Secretara lui a trebuit să rezolve 
corespondenţa curentă, să anuleze întâlnirile şi să încerce 
să răspundă clienţilor iritaţi. 

În fiecare zi era obligat să-şi contemple trupul în 
oglinda de pe uşa sălii de baie. In cele din urmă, a dat jos 
oglinda. 

Abia la începutul verii, s-a întors la birou. Şi-a sortat 
clienţii şi a cedat cea mai mare parte colegilor săi. A păs- 
trat doar câteva societăţi pentru care asigura corespon- 
denţa juridică, fără să trebuiască să se angajeze personal. 
Singura sa clientă activă era Lisbeth Salander - în fiecare 
lună scria un bilanţ financiar şi un raport adresat comisiei 
de tutelă. Făcea exact ce-i ceruse ea - rapoartele erau pure 
invenţii, care stabileau că fata nu avea în niciun caz nevoie 
de un tutore. 

Fiecare raport îl ustura, amintindu-i de existenţa ei, dar 
nu avea de ales. 


Bjurman petrecuse vara şi toamna într-o meditaţie, 
incapabil de acţiune. În decembrie, reuşise să se reculeagă 
şi comandase un bilet de avion pentru Franţa. Işi fixase o 
vizită la o clinică de chirurgie cosmetică de lângă Marsilia, 
unde consultase un medic în legătură cu felul în care ar fi 
putut înlătura mai bine tatuajul. Medicul privise uluit 


38 


pântecele mutilat. În cele din urmă, îi prescrisese un 
tratament. Cel mai simplu ar fi fost un şir repetat de 
şedinţe de laser, dar tatuajul era prea mare şi acul săpase 
aşa de adânc, încât bănuia că singura soluţie realistă ar fi 
fost o serie de transplanturi de piele. Avea să fie scump şi 
va lua mult timp. 

În cei doi ani scurşi, o întâlnise pe Lisbeth Salander o 
singură dată. 

În noaptea în care îl atacase şi preluase comanda asu- 
pra vieţii lui, îi luase şi cheile de rezervă de la birou şi 
apartament. Îi spusese că-l va supraveghea şi că, atunci 
când se va aştepta mai puţin, va veni în vizită. După zece 
luni, aproape începuse să creadă că fusese o ameninţare 
deşartă, dar nu îndrăznise să-şi schimbe cheile. Amenin- 
tarea ei nu putea fi trecută cu vederea - dacă avea să-l gă- 
sească vreodată în pat cu o femeie, avea să facă public fil- 
mul lung de nouăzeci de minute care arăta cum o violase. 

Într-o noapte de la mijlocul lui ianuarie, în urmă cu 
aproape un an, Bjurman se sculase brusc la trei noaptea, 
neştiind ce-l făcuse să se trezească. Aprinsese lampa de pe 
noptieră şi aproape urlase de spaimă, când o văzuse stând 
în picioare, la capătul patului. Era ca o fantomă brusc 
materializată în dormitorul lui. Faţa ei era palidă şi lipsită 
de expresie. În mână ţinea blestematul acela de pistol 
electric. 

— Bună dimineaţa, domnule avocat Bjurman, a spus ea 
într-un târziu. lartă-mă că de data asta te-am trezit. E 

Doamne-Dumnezeule, a mai fost aici şi înainte? In 
vreme ce dormeam... 

Nu putea să-şi dea seama dacă blufa sau nu. Nils 
Bjurman a tuşit, dregându-şi glasul şi a deschis gura. Ea l-a 
întrerupt cu un gest. 

— Te-am trezit dintr-un singur motiv. Am să plec cu- 
rând pentru multă vreme. Vei continua să scrii rapoartele 
despre buna mea stare în fiecare lună, dar în loc să trimiţi 
cu poşta o copie la mine acasă, o vei trimite la o adresă de 
hotmail. 


39 


A scos o hârtie împăturită din buzunarul jachetei şi a 
lăsat-o să cadă pe marginea patului. 

— Dacă cei din comisia de tutelă doresc să intre în 
contact cu mine sau se întâmplă altceva care cere prezenţa 
mea, n-ai decât să-mi scrii un e-mail la această adresă. Ai 
înţeles? 

El a dat din cap. 

— Înţeleg... 

— Taci. Nu vreau să-ţi aud glasul. 

Bjurman şi-a încleştat dinţii. Nu îndrăznise niciodată să 
ia legătura cu ea, pentru că îl ameninţase că va trimite 
filmul la autorităţile competente. Dar plănuise luni de zile 
ce-i va spune când îl va contacta ea. Înţelesese că, de fapt, 
nu avea ce să spună în apărarea sa. Singurul lucru pe 
care-l putea face era să apeleze la generozitatea ei. Dacă îi 
va da şansa să-i vorbească, va încerca s-o convingă că 
acţionase într-un moment de demenţă pasageră - că se 
căia şi voia să-şi ispăşească greşeala. Era gata să se 
târască în praf ca s-o îmblânzească şi prin asta să deza- 
morseze ameninţarea pe care o constituia. 

— Trebuie să vorbesc, a răspuns el cu o voce jalnică. 
Trebuie să te rog să mă ierţi... 

Ea a ascultat uimitoarea rugăminte cu ochi atenţi. Apoi, 
s-a aplecat peste tăblia patului, aruncându-i o privire plină 
de răutate. 

— Ascultă aici - eşti un nemernic. N-o să te iert nici- 
odată. Dar dacă te porţi cum trebuie, o să te las în pace în 
ziua în care tutela mea va fi revocată. 

A aşteptat până ce el şi-a plecat privirea. Mă sileşte să 
mă târăsc în faţa ei. 

— Ce ţi-am spus acum un an rămâne valabil. Dacă nu 
reuşeşti, fac public filmul. Dacă iei legătura cu mine în 
vreun alt fel în afară de ce am stabilit eu, fac public filmul. 
Dacă mor într-un accident, filmul va fi făcut public. Dacă 
mă atingi din nou, te ucid. 

O credea. Nu exista loc de îndoială sau de tratative. 


40 


— Încă un lucru. Din ziua în care-ţi voi da drumul, poţi 
să faci ce vrei. Dar, până atunci, nu mai pui piciorul în 
clinica aia din Marsilia. Dacă te duci iar şi începi vreun 
tratament, te voi tatua din nou. Dar data viitoare îţi fac 
tatuajul în frunte. 

La dracu. Cum a putut afla... 

În secunda următoare, ea plecase. Mai auzise un clin- 
chet uşor la uşa de la intrare, când ea răsucise cheia. Era 
ca şi cum l-ar fi vizitat o fantomă. 

Din momentul acela, începuse s-o urască pe Lisbeth 
Salander cu o intensitate care ardea în sufletul lui ca un 
oţel înroşit şi-i transforma existenţa în foamea obsedantă 
de a o distruge. Visa la moartea ei. Visa cum o va sili să se 
târască în genunchi cerşind iertarea. Va fi necruţător. Visa 
să-şi pună degetele în jurul gâtului ei şi s-o strângă până ce 
se va sufoca. Voia să-i smulgă ochii din orbite şi inima din 
trup. Voia s-o facă să dispară de pe suprafaţa pământului. 

In chip paradoxal, din momentul acela simţise că începe 
să funcţioneze din nou şi îşi regăsise un ciudat echilibru 
mental. În continuare era obsedat de Lisbeth Salander şi îşi 
focaliza fiecare minut pe existenţa ei. Dar a descoperit că 
reîncepuse să gândească raţional. Dacă voia să reuşească 
s-o zdrobească, trebuia să preia din nou conducerea asupra 
propriului său intelect. Viaţa lui avea un nou ţel. 

Din ziua aceea, încetă să fantazeze despre moartea ei 
şi, în schimb, începu s-o planifice. 


Mikael Blomkvist trecuse la mai puţin de doi metri prin 
spatele avocatului Nils Bjurman, în vreme ce ducea două 
pahare fierbinţi cu caffe latte până la masa Erikăi Berger, 
redactor-şef al revistei Millennium. Erau la Cafe Hedon. 
Nici el, nici Erika nu auziseră vreodată vorbindu-se despre 
avocatul Bjurman şi, prin urmare, nu-i acordară nicio 
atenţie. 

Erika îşi încreţi nasul, dând la o parte o scrumieră ca să 
facă loc pentru pahare. Mikael îşi atârnă jacheta pe 
spătarul scaunului, trase spre el scrumiera şi aprinse o 


41 


ţigară. Erika detesta mirosul de tutun şi-i aruncă o privire 
plină de reproş. El suflă fumul într-o parte, în semn de 
scuză. 

— Credeam că te-ai lăsat. 

— M-am apucat temporar. 

— Am să încetez să fac amor cu tipii care miros a tutun, 
spuse ea zâmbindu-i dulce. 

— No problem. Mai sunt şi alte femei, care nu-s aşa de 
pretenţioase, spuse Mikael, întorcându-i zâmbetul. 

Erika Berger înălţă ochii la cer. 

— Care e problema? Trebuie s-o întâlnesc pe Charlie în 
douăzeci de minute. Mergem la teatru. 

Charlie era Charlotta Rosenberg, prietena din copilărie 
a Erikăi. 

— Stagiara noastră mă scoate din minţi. E fiica uneia 
dintre prietenele tale. E la noi de două săptămâni şi va mai 
fi în redacţie încă opt săptămâni. Nu mai rezist mult. 

— Am observat că i se scurg ochii după tine. Mă aştept, 
desigur, să te comporţi ca un gentleman. 

— Erika, fata are 17 ani şi vârsta ei mentală e de 10, 
asta ca să fiu generos. 

— E doar impresionată că te întâlneşte. Probabil, un pic 
de idolatrie. 

— Aseară la zece şi jumătate, a sunat la interfon, 
spunându-mi că vrea să urce cu o sticlă de vin. 

— Hopa! făcu Erika. 

— Hopa la tine, replică Mikael. Dacă aş fi cu douăzeci 
de ani mai tânăr, probabil n-aş ezita o secundă. Dar las-o 
naibii, are 17 ani! Şi eu, curând, fac 47. 

— Nu-mi mai aduce aminte. Suntem de-o vârstă. Mikael 
Blomkvist se lăsă pe spate, scuturând scrumul. 

Mikael Blomkvist remarcase, desigur, că afacerea 
Wennerström îi dăduse un ciudat statut de vedetă. In anul 
care trecuse, primise invitaţii la tot felul de petreceri, în 
cele mai incredibile locuri. 

Era evident că aceia care îl invitau o făceau pentru că 
voiau să-l introducă în cercul lor de cunoscuţi; ca şi săru- 


42 


turile de bun-venit ale unor persoane cu care abia de-şi 
strângea mâna înainte, şi care acum voiau să pară că-i sunt 
apropiaţi şi prieteni credincioşi. Nu erau colegi din 
mass-media - ei îl cunoşteau deja şi aveau o relaţie, mai 
bună sau mai rea -, ci aşa-numite „personalităţi culturale”, 
actori, polemişti şi persoane mai mult sau mai puţin 
cunoscute. Pur şi simplu, devenise de bonton să-l ai pe 
Mikael Blomkvist ca oaspete la un party de lansare, sau la 
un dineu particular. Tot anul trecut, fusese bombardat cu 
invitaţii la tot felul de întâlniri. Începuse să-i devină 
obişnuinţă răspunsuri de genul „sună foarte plăcut, dar din 
păcate sunt deja ocupat...” etc. 

Printre neajunsurile condiţiei de vedetă se afla şi răs- 
pândirea a tot felul de zvonuri. O cunoştinţă îi telefonase, 
plină de îngrijorare, căci auzise că Mikael ar fi căutat 
ajutor la o clinică de dezintoxicare... În realitate, în ceea 
ce-l privea pe el, „abuzul de droguri” se reducea la câteva 
ţigări de marijuana fumate în adolescenţă şi la faptul că, în 
urmă cu cincisprezece ani, prizase absolut întâmplător 
cocaină împreună cu o fată olandeză, cântăreaţă într-o 
trupă de rock. Consumul lui de alcool era mai bine 
dezvoltat, dar se limitase întotdeauna la câteva cazuri 
izolate de beţie serioasă, la vreo petrecere sau ceva de ge- 
nul ăsta. Când ieşea la cârciumă, rareori bea mai mult de o 
halbă, şi bea cu aceeaşi plăcere bere fără alcool. Barul de 
acasă conţinea votcă şi câteva sticle de Single Malt, 
primite cadou şi care erau deschise neobişnuit de rar. 

Că Mikael era celibatar cu numeroase relaţii şi poveşti 
de amor ocazionale nu era un secret pentru nimeni, atât în 
cercul lui, cât şi în afară, dar lucrul acesta dăduse naştere 
la alte zvonuri. Legătura lui cu Erika Berger, care dura de 
atâţia ani, fusese întotdeauna un prilej pentru cele mai 
diferite speculații. În ultimul an, acestea fuseseră 
completate cu afirmaţia că el trecea din pat în pat, că agăța 
fără discernământ şi că se folosea de notorietatea sa 
pentru a regula toată clientela feminină a barurilor din 
Stockholm. La un moment dat, un jurnalist pe care-l 


43 


cunoştea vag îl întrebase chiar dacă n-ar trebui să solicite 
ajutor medical pentru abuzurile lui sexuale... Aceasta în 
legătură cu faptul că un cunoscut actor american intrase 
într-o clinică specializată în astfel de cazuri. 

Mikael avusese, de bună seamă, multe legături scurte şi 
se întâmplase să aibă mai multe în acelaşi timp. Nici el nu 
cunoştea motivul. Ştia că nu arăta rău, dar niciodată nu se 
considerase deosebit de atractiv. In schimb, de multe ori 
auzise că avea ceva care le făcea pe femei să se intereseze 
de el. Erika Berger îi explicase că avea în acelaşi timp 
siguranţă de sine şi dădea impresia de securitate, şi că 
avea capacitatea de a le face pe femei să se simtă relaxate 
şi fără obligaţii. Să se culce cu el nu era nici greu, nici 
ameninţător sau complicat - dimpotrivă, fără vreo 
pretenţie şi agreabil din punct de vedere erotic. Ceea ce 
(după părerea lui) era tocmai aşa cum trebuia să fie. 

Contrar a ceea ce credeau cei mai mulţi dintre cunos- 
cuţii săi, Mikael nu se ocupase niciodată cu agăţatul. In cel 
mai bun caz, dădea semnale că e acolo şi că e interesat, 
dar întotdeauna lăsase femeile să ia iniţiativa. Sexul vine 
adesea ca o urmare naturală. Femeile care ajungeau în pat 
cu el erau rareori one night stands' anonime - se mai 
întâmplase, dar cel mai adesea aceste „întâlniri” avuseseră 
ca rezultat simple exerciţii nesatisfăcătoare. Cele mai bune 
relaţii ale lui Mikael fuseseră cu persoane pe care învățase 
să le cunoască şi despre care avea o părere bună. De 
aceea, nu era întâmplător că el, cu douăzeci de ani în 
urmă, începuse o relaţie cu Erika Berger - erau prieteni şi 
se simțeau atraşi unul de altul. 

Celebritatea lui recentă mărise deci interesul pentru el 
printre femei, într-un fel pe care îl găsea bizar şi de ne- 
înţeles. Şi mai uimitor era faptul că femei tinere puteau să-i 
facă avansuri în cele mai neaşteptate împrejurări. 

Fascinaţia lui Mikael se îndrepta spre un cu totul alt tip 
de femei decât fetişcane entuziaste, cu fuste niciodată prea 
scurte şi cu trupuri bine formate. Pe vremea când era 


* În engl. în orig. - aventuri de o noapte. 
44 


tânăr, doamnele din viaţa lui fuseseră adesea mai vârstnice 
decât el şi, în câteva cazuri, cu mulţi ani şi cu multă 
experienţă. Pe măsură ce vârsta lui creştea, diferenţele se 
micşorau tot mai mult. Lisbeth Salander, care avea 25 de 
ani, reprezentase o marcantă coborâre pe scala vârstei 
partenerelor sale obişnuite. 

Acesta era şi motivul întâlnirii precipitate cu Erika. 

Ca să facă un serviciu unei amice a Erikăi, revista 
Millennium luase o stagiară de la Colegiul de mass-media; 
în sine, nu era nimic neobişnuit, căci în fiecare an aveau 
mai mulţi stagiari. Mikael o întâmpinase amabil pe fata de 
17 ani, şi destul de curând constatase că aceasta avea un 
interes destul de vag pentru jurnalistică, în afară de faptul 
că „voia să apară la TV” şi (după cum bănuia Mikael) acum 
era un punct bun pe CV să fi lucrat la Millennium. 

Devenise curând conştient că fata nu rata nicio ocazie 
să fie în preajma lui. Se prefăcuse că nu observă atacurile 
ei evidente, ceea ce avusese drept rezultat faptul că 
aceasta îşi dublase strădaniile. Era pur şi simplu penibil. 

Erika Berger izbucni în râs. 

— Sufleţel, eşti victima hărţuirilor sexuale! 

— Ricky, e chiar neplăcut. Eu nu vreau în niciun caz s-o 
rănesc sau s-o fac să se jeneze. Dar e la fel de subtilă ca o 
iapă în călduri. Aproape mi-e frică de ce e în stare să facă. 

— Mikael, s-a îndrăgostit de tine şi e prea tânără ca să 
ştie cum să se exprime. 

— Sorry. Te înşeli. E a naibii de conştientă de cum tre- 
buie să se exprime. E ceva pervers în purtarea ei şi începe 
să fie iritată de faptul că eu nu m-am prins în cârlig. Şi nu 
am nevoie de alte bârfe, din care să apar ca un bătrân 
libidinos, gen Mick Jagger, la vânătoare după carne de 
miel. 

— OK. Îţi înţeleg problema. Prin urmare, ţi-a bătut la 
uşă aseară. 

— Cu o sticlă de vin. Spunea că a fost la o petrecere cu 
„O cunoştinţă” prin apropiere şi încerca să pară că mi-a 
bătut la uşă din întâmplare. 


45 


— Şi tu, ce i-ai spus? 

— Nu am lăsat-o să intre. Am minţit, i-am spus că era 
un moment nepotrivit şi că am o damă la mine. 

— Şi ea, cum a luat-o? 

— S-a înfuriat, dar a plecat. 

— Si ce vrei să fac eu? 

— Get her off my back. Luni, o să am o discuţie serioasă 
cu ea. Ori se potoleşte, ori o dau afară din redacţie. 

Erika Berger rămase un moment pe gânduri. 

— Nu, zise ea. Nu-i spune nimic. Am să vorbesc eu cu 


ea. 
— N-am de ales. 
— Ea caută un prieten, nu un iubit. 
— Nu ştiu ce caută, dar... 
— Mikael. Am fost şi eu în situaţia ei. Am să vorbesc cu 
ea. 


Nils Bjurman, asemenea tuturor celor care priveau la 
televizor sau citeau ziarele de seară, auzise vorbindu-se de- 
spre Mikael Blomkvist. Dar nu-l recunoscuse şi, chiar dacă 
ar fi făcut-o, n-ar fi avut nicio reacţie. Ignora complet că ar 
fi existat vreo legătură între redacţia revistei Millennium şi 
Lisbeth Salander. 

Şi, de altfel, era prea cufundat în propriile gânduri, ca 
să observe ce se petrecea în jur. 

După ce perioada lui de paralizie intelectuală se ter- 
minase în sfârşit, începuse, încetul cu încetul, să-şi ana- 
lizeze situaţia personală şi acum medita cum ar putea face 
ca s-o distrugă pe Lisbeth Salander. 

Problema se învârtea în jurul aceluiaşi obstacol. 

Lisbeth Salander dispunea de un film de 90 de minute 
pe care-l făcuse cu o cameră video ascunsă şi care-l arăta 
violând-o. El văzuse filmul. Acesta nu dădea loc niciunei 
interpretări binevoitoare. Dacă această casetă va ajunge 
vreodată în mâna unui procuror sau - şi mai rău - dacă ar 
cădea în ghearele mass-mediei, viaţa, cariera şi libertatea 
lui aveau să ia sfârşit. Cunoscând pedepsele pentru viol, 


46 


abuz de persoană în imposibilitate de apărare şi vătămare 
corporală gravă, socotea că ar primi cam şase ani de 
închisoare. Un procuror zelos ar fi putut chiar utiliza una 
dintre secvențele filmului pentru a formula o acuzaţie de 
tentativă de omor. 

În timpul violului, aproape o sufocase atunci când, în 
culmea excitaţiei, îi apăsase o pernă pe faţă. Regreta că nu 
mersese până la capăt. 

Nu vor înţelege că tot timpul ea juca teatru. Ea îl provo- 
case, îşi folosise drăgălaşii ei ochi de copil şi-l sedusese, cu 
un trup care părea de 12 ani. Ea îl făcuse s-o violeze. Era 
vina ei. Nu vor înţelege niciodată că de fapt regizase un 
spectacol de teatru. Plănuise... 

Oricum ar fi acţionat, condiţia era să ajungă în posesia 
filmului şi să se asigure că nu existau copii. 

Nu era nicio îndoială că o vrăjitoare de teapa lui 
Lisbeth Salander îşi făcuse un număr de duşmani de-a 
lungul anilor. Prin urmare, avocatul Bjurman avea un mare 
avantaj. Spre deosebire de toţi ceilalţi care, pentru un 
motiv sau altul, erau furioşi pe ea, el avea acces nelimitat 
la toate fişele ei medicale, la anchetele sociale şi la 
declaraţiile psihiatrilor. El era unul dintre puţinii oameni 
din Suedia care-i cunoşteau cele mai intime secrete. 

Dosarul pe care i-l dăduse comisia de tutelă, când ac- 
ceptase să-i fie tutore, era scurt şi sumar - puţin mai mult 
de 15 pagini, care, în principal, dădeau o imagine a vieţii ei 
adulte, un rezumat al diagnosticului la care ajunseseră 
psihiatrii, decizia tribunalului de-a o plasa sub tutelă şi 
situaţia financiară a anului precedent. 

El citise şi recitise dosarul. După aceea, începuse sis- 
tematic să strângă material despre trecutul lui Lisbeth 
Salander. 

Ca avocat, era în cunoştinţă de cauză în legătură cu 
drumul pe care trebuia să-l urmeze pentru a căuta infor- 
matii din registrele oficiale ale autorităţilor. În calitatea sa 
de tutore, nu avea nicio problemă în a afla secretul care 
înconjura fişele ei medicale. Era unul dintre puţinii care 


47 


puteau obţine orice hârtie, dacă ea se referea la Lisbeth 
Salander. 

Şi totuşi, îi luase luni de zile să reconstituie viaţa 
acesteia, detaliu cu detaliu, de la cele mai timpurii note din 
şcoala primară, făcute în cursul anchetelor sociale, până la 
rapoartele de poliţie şi la protocolul tribunalului. Luase 
legătura şi discutase personal starea ei cu dr. Jesper H. 
Loderman, psihiatrul care, atunci când ea împlinise 18 ani, 
recomandase să fie internată; acesta îi făcuse o temeinică 
trecere în revistă a raţionamentelor sale. Toţi erau foarte 
serviabili. O femeie din comisia socială îl felicită chiar 
pentru că dovedea un angajament peste cel obişnuit în 
strădania lui de a se pune la curent cu toate aspectele vieţii 
lui Lisbeth Salander. 

Dar adevărata mină de aur în ceea ce privea informa- 
tiile o află sub forma a două carnete de însemnări, puse 
într-o cutie de carton care aduna praful în biroul unui 
funcţionar de la comisia de tutelă. Notele fuseseră făcute 
de predecesorul lui, avocatul Holger Palmgren, care, după 
câte se părea, reuşise s-o cunoască pe Lisbeth Salander 
mai bine decât oricine altcineva. Palmgren scrisese 
conştiincios în fiecare an un scurt raport comisiei, dar 
Bjurman presupunea că Lisbeth Salander nu ştia că 
Palmgren notase atât de minuţios propriile lui reflecţii, sub 
forma unui jurnal. Era vorba, bineînţeles, de un material de 
lucru personal, dar atunci când Palmgren, cu doi ani în 
urmă, avusese atacul cerebral, carnetele ajunseseră la 
comisia de tutelă, unde nimeni nu-şi dăduse osteneala să le 
deschidă şi să le citească. 

Erau originalele. Nu exista nicio copie. 

Perfect. 

Palmgren dădea o cu totul altă imagine a lui Lisbeth 
Salander decât cea care putea fi dedusă din anchetele 
serviciilor sociale. El putuse urmări drumul dificil al lui 
Lisbeth Salander de la adolescenta greu de mânuit la tâ- 
năra femeie angajată la firma de securitate Milton Security 
- slujbă pe care o primise prin contactele lui Palmgren. 


48 


Bjurman  înţelesese cu uimire crescândă că Lisbeth 
Salander nu era deloc o femeie redusă, care avea grijă de 
aparatul de copiat şi făcea cafea - dimpotrivă, munca ei era 
calificată şi presupunea anchete personale pentru Dragan 
Armanski, director adjunct al firmei Milton Security. 
Reieşea în mod evident că Armanski şi Palmgren se 
cunoşteau şi din timp în timp schimbau între ei informaţii 
despre protejata lor. 


Nils Bjurman a ţinut minte numele lui Dragan 
Armanski. Dintre toţi oamenii care figuraseră în viaţa lui 
Lisbeth Salander, doar două persoane apăreau ca prieteni 
ai ei şi amândouă păreau s-o considere drept protejata lor. 
Palmgren dispăruse din scenă. Armanski era singurul care 
putea constitui o potenţială ameninţare. Bjurman se hotări 
să se ţină la distanţă de Armanski şi să nu-l caute. 

Carnetele explicaseră multe lucruri. Bjurman înţelegea 
acum cum putuse Lisbeth Salander să ştie aşa de multe 
lucruri despre el. Dar, în continuare, nu pricepea cum de 
aflase despre vizita lui extrem de discretă la clinica de 
chirurgie plastică din Franţa; totuşi, o mare parte a 
misterului din jurul lui Lisbeth dispăruse. Era meseria ei să 
cotrobăiască prin vieţile altora. Deveni prin urmare mai 
atent cu cercetările proprii şi înţelese că, de vreme ce 
Lisbeth Salander avea acces direct în apartamentul lui, era 
nepotrivit să păstreze acolo hârtiile care se refereau la ea. 
Strânse toată documentaţia şi o transportă într-o cutie de 
carton la casa lui de vacanţă de lângă Stallarholmen, unde 
începuse să petreacă tot mai mult timp, meditând în 
singurătate. 

Cu cât citea mai multe despre Lisbeth Salander, cu atât 
era mai convins că era vorba de un caz patologic. Se 
cutremura amintindu-şi că îl avusese prins în cătuşe, în 
propriul lui pat. Fusese la bunul ei plac şi Bjurman nu se 
îndoia că Lisbeth lua în serios avertismentul pe care i-l 
dăduse, că-l va ucide dacă o provoca. 


49 


Nu lua în seamă barierele sociale. Era o nebună bleste- 
mată, extrem de periculoasă. O grenadă amorsată. O 
curvă. 


Jurnalul lui Holger Palmgren îi dăduse, de asemenea, şi 
ultima cheie. De câteva ori, Palmgren făcuse însemnări 
extrem de personale despre conversațiile pe care le 
avusese cu Lisbeth Salander. Un bătrân ramolit. În două 
dintre aceste discuţii, apărea expresia „Atunci când Tot 
Răul s-a întâmplat”. Palmgren împrumutase probabil 
expresia direct de la Lisbeth Salander, dar nu reieşea la ce 
se referea. 

Bjurman notă intrigat cuvintele „Tot Răul”. Anii în care 
fusese plasată de serviciile sociale? Vreun abuz special? 
Totul trebuia să se afle în documentaţia la care el avusese 
deja acces. 

Deschise raportul examenului psihiatric făcut atunci 
când Lisbeth Salander împlinise 18 ani şi-l citi atent, 
pentru a cincea sau a şasea oară. În momentul acela, îşi 
dădu seama că în informaţiile despre Lisbeth Salander se 
afla o lacună. 

Dispunea de dosarele de la şcoala primară, de un 
certificat care stabilea că mama lui Lisbeth Salander era 
incapabilă să se ocupe de ea, de rapoarte ale diferitelor 
familii în grija cărora se aflase în adolescenţă şi de exa- 
menul psihiatric de la 18 ani. 

Ceva îi declanşase nebunia când ea avea 12 ani. 

Mai existau şi alte lacune în biografia ei. 

Mai întâi, descoperi spre marea lui uimire că Lisbeth 
Salander avea o soră geamănă, despre care nu existau 
referinţe în materialul pe care îl avusese mai înainte. 
Dumnezeule, sunt două la fel! Dar nu putea găsi nicio în- 
semnare despre ce se întâmplase cu sora ei. 

Tatăl era necunoscut şi nu existau explicaţii de ce 
mama nu se putuse ocupa de ea. Până atunci, Bjurman 
presupusese că aceasta se îmbolnăvise şi că de aici pornea 
totul, cu perioadele petrecute la clinici de psihiatrie 


50 


infantilă. Acum era convins că lui Lisbeth Salander i se 
întâmplase ceva atunci când avea 12-13 ani. Tot Răul. Cine 
ştie ce traumă. Dar nicăieri nu se explica în ce consta acest 
„Tot Rău”. 

În cele din urmă, găsi în examenul legal de psihiatrie o 
referinţă la o anexă care lipsea - un raport de poliţie datat 
12-03-1991. Numărul anexei era notat de mână, în 
marginea copiei pe care o dezgropase din dulapurile ser- 
viciului social. Însă, atunci când a încercat s-o comande, ca 
s-o citească, s-a lovit imediat de dificultăţi. Raportul era 
ştampilat ca secret de către serviciile de securitate ale 
statului. Trebuia să obţină o aprobare de la guvern. 

Nils Bjurman a rămas perplex. Faptul că o anchetă în 
legătură cu o fetiţă de 12 ani putea fi socotită secretă nu 
era uimitor în sine - era normal, din motive de integritate a 
persoanei. Dar el era tutorele lui Lisbeth Salander şi avea 
dreptul să ceară orice hârtie despre ea. Nu putea înţelege 
de ce un raport de poliţie era considerat atât de secret, 
încât trebuia să faci cerere la guvern ca să ai acces la el. 

Automat, a trimis o cerere. A durat două luni ca săi se 
răspundă. Spre uimirea lui totală, a primit un refuz. 

Nu putea pricepe ce era aşa de dramatic într-o anchetă 
de poliţie veche de aproape cincisprezece ani, despre o 
fetiţă de 12 ani, încât să fie clasată drept secret de stat, ca 
şi cum ar fi fost, nici mai mult nici mai puţin, cheile de la 
Rosenbad!! 

Se întoarse la jurnalul lui Holger Palmgren şi-l reciti, 
rând cu rând, încercând să afle ce se înţelegea prin acest 
„Tot Răul”. Dar textul nu oferea nicio pistă. În mod evident, 
era un subiect care fusese discutat de Palmgren cu Lisbeth 
Salander, dar pe care acesta nu-l pusese niciodată pe 
hârtie. Însemnările despre „Tot Răul” veneau doar la 
sfârşitul lungului jurnal. Era posibil ca Palmgren pur şi 
simplu să nu fi apucat să facă vreun comentariu propriu-zis 
înaintea atacului cerebral. 


1 Clădirea guvernului. 
51 


Ceea ce conduse gândurile avocatului Nils Bjurman 
într-o nouă direcţie. Holger Palmgren fusese autorizat să o 
reprezinte pe Lisbeth Salander, de când aceasta împlinise 
13 ani, iar după vârsta de 18 ani îi fusese tutore. Prin 
urmare, el fusese în preajma ei curând după ce se 
întâmplase acest „Tot Rău” şi când Lisbeth Salander fusese 
internată în clinica de psihiatrie infantilă. Deci, era foarte 
probabil ca el să fi ştiut ce se întâmplase. 

Bjurman se întoarse atunci la arhiva comisiei de tutelă. 
De data aceasta, nu mai ceru să vadă documentele legate 
de Lisbeth Salander, ci descrierea însărcinărilor lui 
Palmgren - hotărâre care se ia de către serviciul social. 
Primi documentaţia, care la prima vedere îl dezamăgi. 
Două pagini de informaţii formulate scurt. Mama lui 
Lisbeth Salander nu mai era capabilă să se ocupe de cele 
două fiice. Din cauza împrejurărilor speciale, fiicele tre- 
buiau despărțite. Camilla Salander era plasată prin Servi- 
ciul Social într-o familie de adopţie. Lisbeth Salander era 
internată la clinica de psihiatrie infantilă Sankt Stefan. 
Nicio alternativă nu era discutată. 

De ce? Doar o formulare criptică: În urma întâmplărilor 
din 910312, Comisia Socială a hotărât... Pe urmă, din nou, 
o referinţă la misteriosul raport de poliţie ştampilat ca 
secret. Dar, de data aceasta, încă un amănunt - numele 
poliţistului care anchetase cazul. _ 

Avocatul Nils Bjurman privi uluit numele. Il cunoştea. 
Foarte bine chiar. 

Asta punea lucrurile în cu totul altă lumină. 

Îi trebuiră încă două luni ca, pe căi cu totul diferite, să 
pună mâna pe raport - un raport de poliţie scurt şi concis, 
care cuprindea 47 de pagini format A4, precum şi 
reactualizările, sub forma unor note, în total 60 de foi care 
fuseseră redactate într-o perioadă de şase ani. 

Mai întâi, nu înţelesese contextul. 

Apoi, găsise fotografiile făcute de medicul legist şi 
controlase din nou numele. 

Dumnezeule... Nu poate fi posibil. 


52 


Înţelesese brusc de ce afacerea fusese clasată ca strict 
secretă. Avocatul Bjurman trăsese lozul cel mare. 

Când, mai târziu, citi raportul, rând cu rând, înţelese că 
mai exista şi un alt om pe lume care avea motive să o 
urască pe Lisbeth Salander cu aceeaşi patimă ca a lui. 

Bjurman nu era singur. 

Avea un aliat. Cel mai incredibil aliat pe care şi-l putea 
imagina. 

Începu, încetul cu încetul, să pună la cale un plan. 


Nils Bjurman fu scos din gândurile sale de o umbră care 
căzuse pe masa de la Cafe Hedon. Ridică privirea şi zări un 
bărbat blond... un uriaş, îşi spuse el mai târziu. O fracțiune 
de secundă se feri, înainte de a-şi regăsi prezenţa de spirit. 

Bărbatul care privea în jos spre el avea peste doi metri 
înălţime şi era solid. Un body builder, fără îndoială. 
Bjurman nu văzu nici cea mai mică urmă de grăsime sau de 
moleşeală la el. Impresia generală pe care o dădea era de 
forţă înfricoşătoare. 

Bărbatul era blond, cu tâmplele rase şi o meşă scurtă 
pe frunte. Avea faţa ovală, ciudat de blândă, aproape de 
copil. Ochii albaştri de gheaţă nu aveau în schimb nimic 
copilăresc. Era îmbrăcat într-o geacă neagră şi scurtă de 
piele, cămaşă albastră, cravată neagră şi pantaloni negri. 
Ultimul lucru pe care îl observă avocatul Bjurman fură 
mâinile acestuia. Dacă bărbatul era mare, mâinile erau 
enorme. 

— Avocatul Bjurman? 

Vorbea cu accent străin, iar vocea era ciudat de subţire 
şi, pentru o clipă, Bjurman fu pe punctul de a zâmbi. Dădu 
din cap. 

— Am primit scrisoarea dumneavoastră. 

— Cine eşti dumneata? Voiam să-l întâlnesc pe... 
Bărbatul cu mâini enorme ignoră întrebarea şi se aşeză în 
faţa lui Bjurman, întrerupându-l: 

— Mă întâlneşti pe mine, în loc. Explică ce vrei. 
Avocatul Nils Bjurman şovăi o clipă. Detesta gândul să se 


53 


dea pe mâinile unui om total necunoscut. Dar era nevoit să 
o facă. Îşi aminti că nu e singurul care o ura pe Lisbeth 
Salander. Trebuia să găsească aliaţi. Cu voce joasă, începu 
să explice despre ce era vorba. 


54 


3 
Vineri 17 decembrie - sâmbătă 18 decembrie 


Lisbeth Salander se trezi la ora şapte dimineaţa, făcu 
un duş şi cobori să-l vadă pe Freddy McBain, la recepţie, 
întrebându-l dacă nu era vreun Buggy Beach liber, să-l 
închirieze pentru ziua aceea. Zece minute mai târziu 
plătise garanţia, potrivise scaunul şi oglinda, verificase 
dacă era destulă benzină în rezervor şi încercase 
demarajul. La bar comandă o caffe latte şi un sendviş cu 
brânză pentru micul dejun, şi o sticlă de apă minerală, s-o 
ia cu ea. În timpul mesei, notă cifre pe un şerveţel, 
meditând asupra demonstraţiei lui Pierre de Fermat 
(£ +y =). 

Puțin după ora opt, apăru şi dr. Forbes în bar. Era 
proaspăt ras şi îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, 
cămaşă albă şi cravată albastră. Comandă ouă, pâine 
prăjită, suc de portocale şi cafea. La opt şi jumătate, se 
ridică, mergând la taxiul care îl aştepta. 

Lisbeth îl urmărea la o distanţă potrivită. Dr. Forbes 
părăsi taxiul în faţă la Seascape, la intrarea în portul The 
Carenage şi merse apoi pe jos, de-a lungul apei. Lisbeth 
trecu prin faţa lui, parcă la mijlocul aleii şi aşteptă 
răbdătoare, până ce el trecu prin faţă, pentru ca după 
aceea s-o pornească pe urmele lui. 

La ora unu, Lisbeth Salander era udă de transpiraţie şi 
avea picioarele umflate. Timp de patru ore, colindase pe 
străzile din Saint George. Ritmul plimbării fusese destul de 
liniştit, dar fără nicio pauză şi multele urcuşuri începeau 
să-i pună muşchii la încercare. Era uimită de energia lui 
Forbes, în vreme ce bea ultimele picături de apă minerală. 
Tocmai începuse să se gândească să renunţe, când el îşi 
îndreptă deodată paşii spre The Turleback. li lăsă zece 
minute avans, înainte să intre în restaurant şi să se aşeze 
pe verandă. Stăteau pe exact aceleaşi locuri ca în ziua 


55 


precedentă şi, exact ca atunci, el bea Coca-Cola, în vreme 
ce se uita fix la apa din port. 

Forbes era unul dintre foarte puţinii bărbaţi din 
Grenada îmbrăcaţi în costum şi cravată. Lisbeth observă că 
nu părea deranjat de căldură. 

La ora trei, Forbes întrerupse şirul gândurilor lui 
Lisbeth, plătind şi părăsind restaurantul. Se plimbă apoi 
de-a lungul portului şi urcă într-unul din acele microbuze 
care mergeau spre Grand Anse. Lisbeth parcă în faţă la 
Keys Hotel, cu cinci minute înainte ca el să coboare din 
microbuz. Se duse în camera ei şi dădu drumul la apă rece, 
întinzându-se în cada de baie. O dureau picioarele. Avea 
fruntea încruntată. 

Programul zilei era elocvent. Dr. Forbes părăsea hotelul 
proaspăt ras, îmbrăcat de luptă şi cu servieta în fiecare 
dimineaţă. Işi petrecuse ziua fără să facă nimic, în afară de 
a-şi omori timpul. Orice făcea el în Grenada nu avea nimic 
de-a face cu planificarea construcţiei unei şcoli, dar, dintr-o 
anumită cauză, voia să dea impresia că se afla pe insulă cu 
afaceri. 

Ce rost avea tot teatrul ăsta? 

Singura persoană căreia ar fi fost justificat să-i ascundă 
ceva de genul ăsta era propria lui soţie - dintr-un anumit 
motiv voia să-i dea impresia că este foarte ocupat în timpul 
zilei. Dar de ce? li eşuaseră afacerile şi era prea mândru 
s-o recunoască? Vizita lui în Grenada avea un alt scop? 
Aştepta ceva sau pe cineva? 


Lisbeth Salander primise patru e-mailuri, când îşi ve- 
rifică poşta electronică. Primul venea de la Plague şi fusese 
expediat la o oră după ce ea îi scrisese. Comunicarea era 
criptată şi cuprindea două cuvinte, care puneau o întrebare 
laconică: „Mai trăieşti?” Plague nu se pricepuse niciodată 
să scrie lungi e-mailuri sentimentale. Dar nici Lisbeth nu 
era mai pricepută. 

Următoarele două e-mailuri fuseseră trimise pe la ora 
două. Unul era de la Plague, o informaţie criptată despre 


56 


faptul că un cunoscut din reţea cu semnătura Bilbo, care se 
nimerise să locuiască în Texas, muşcase din momeala 
cererii ei. Plague îi dădea adresa lui Bilbo şi cheia 
PGP-ului. Câteva minute mai târziu, Bilbo îi trimisese un 
e-mail de la o adresă de hotmail. Mesajul era scurt şi 
conţinea doar informaţia că Bilbo îi va trimite date despre 
dr. Forbes în cursul zilei următoare. 

Al patrulea e-mail era, de asemenea, de la Bilbo şi fu- 
sese trimis după-amiaza târziu. El conţinea un număr 
criptat la un cont de bancă şi o adresă FIP. Lisbeth tastă 
adresa şi găsi un fişier ZIP de 390 kb pe care îl încarcă pe 
calculatorul ei. Era un folder cuprinzând patru fotografii cu 
rezoluţie mică şi cinci documente Word. 

Două dintre fotografii erau portrete ale doctorului 
Forbes; una, care fusese făcută la premiera unei repre- 
zentaţii de teatru, îl înfăţişa pe dr. Forbes împreună cu 
soţia. A patra fotografie îl înfăţişa tot pe dr. Forbes în 
amvonul unei biserici. 

Primul document conţinea 11 pagini de text care con- 
stituiau raportul lui Bilbo. Celălalt document avea 84 de 
pagini scoase de pe Internet. Următoarele două documente 
erau fragmente scanate din ziarul local Austin 
American-Statesman, iar ultimul document era o prezen- 
tare a congregaţiei doctorului Forbes, Presbyterian Church 
of Austin South. 

În afara faptului că ştia pe dinafară Leviticul - căci în 
urmă cu un an avusese motive speciale ca să studieze codul 
de pedepse biblice -, Lisbeth Salander avea cunoştinţe 
modeste despre istoria religiilor. Avea o prea vagă idee în 
ce consta deosebirea între o biserică iudaică, una 
prezbiteriană şi una catolică, în afară de faptul că cea 
iudaică se numea sinagogă. Un scurt moment se temu că 
va fi obligată să se adâncească în detalii teologice. Apoi, 
înţelese că n-avea nicio importanţă cărui fel de congregatie 
aparţinea dr. Forbes. 

Dr. Richard Forbes, numit uneori Reverendul Richard 
Forbes, avea 42 de ani. Prezentarea de pe site-ul Church of 


57 


Austin South arăta că biserica avea şapte angajaţi. Re- 
verendul Duncan Clegg se afla în capul listei, ceea ce în- 
semna că el era figura teologică cea mai importantă a bi- 
sericii. O fotografie arăta un tip solid, cu păr cărunt 
abundent şi barbă căruntă, îngrijit tunsă. 

Richard Forbes venea pe locul trei, drept responsabil cu 
problemele legate de educaţie. Lângă numele lui se afla 
între paranteze Holy Water Foundation. 

Lisbeth citi introducerea la manifestul teoretic al bi- 
sericii: 

Prin rugăciuni şi meditaţie, noi vom sluji locuitorii din 
Austin South oferindu-le stabilitate, teologie şi ideologia 
plină de speranţă care apără biserica prezbiteriană a 
Americii. Ca servitori ai lui Hristos, noi oferim un refugiu 
celor în nevoie şi o promisiune de reconciliere prin 
rugăciuni şi binecuvântare baptistă. Fie să ne bucurăm de 
dragostea Domnului! Datoria noastră este să dărâmăm 
zidurile şi să îndepărtăm piedicile pentru o înțelegere a 
mesajului de dragoste al lui Dumnezeu. 

Imediat după introducere, urma numărul de cont şi 
numele băncii bisericii, împreună cu îndemnul ca dra- 
gostea pentru Domnul să fie manifestată concret. 

Bilbo mai livrase şi o scurtă, dar remarcabilă biografie a 
lui Richard Forbes. Din aceasta, Lisbeth putu afla că 
Forbes se născuse în Cedar's Bluff, Nevada şi muncise ca 
agricultor, om de afaceri, paznic de şcoală, corespondent 
local pentru un ziar din New Mexico şi manager al unui 
grup de rock creştin înainte ca, la vârsta de 31 de ani, să 
treacă la Church of Austin South. Avea studii de 
contabilitate şi mai studiase şi arheologia. Bilbo nu reuşise 
să-i găsească vreun titlu formal de doctor. 

În congregatie, Forbes o întâlnise pe Geraldine Knight, 
singura fiică a proprietarului de ranch William F. Knight, şi 
el membru important al Austin Church. Richard şi 
Geraldine se căsătoriseră în 1997, apoi cariera lui Richard 
Forbes luase avânt. Devenise preşedintele fundaţiei Santa 


58 


Maria, al cărei scop era să „investească banii Domnului în 
proiecte educaţionale pentru cei aflaţi în nevoie”. 

Forbes fusese arestat de două ori. La vârsta de 25 de 
ani, în 1987, fusese inculpat pentru lovituri corporale 
grave, în legătură cu un accident de maşină. La proces, 
fusese achitat. După câte putea Lisbeth să deducă din 
tăieturile din ziare, fusese într-adevăr nevinovat. În 1995, 
fusese dat în judecată pentru deturnare de bani, în 
detrimentul grupului rock al cărui manager era. Şi de data 
aceasta fusese achitat. 

La Austin, devenise o personalitate bine-cunoscută şi 
membru în comisia pentru educaţie a oraşului. Era 
membru al partidului democrat, participa zelos la acţiunile 
filantropice şi colecta bani pentru a plăti studiile copiilor 
din familiile nevoiaşe. Church of Austin South concentra o 
mare parte din misiunea sa pe familiile vorbitoare de 
spaniolă. În anul 2001, împotriva lui Forbes fuseseră 
lansate acuzaţii privind o serie de nereguli financiare 
legate de fundaţia Santa Maria. Conform unui articol 
dintr-un ziar, Forbes era bănuit că plasase în fondurile de 
investiţii o sumă mai mare decât stipula statutul fundaţiei. 
Acuzaţiile fuseseră respinse de biserică şi pastorul Clegg 
se situase cu hotărâre de partea lui Forbes în dezbaterea 
care urmase. Nu fusese făcută nicio acţiune în justiţie şi 
comisia de anchetă nu scosese la iveală nimic remarcabil. 

Lisbeth arătă un interes special dării de seamă asupra 
economiilor personale ale lui Forbes. El avea un venit 
anual de 60 000 de dolari, ceea ce putea fi considerat drept 
un salariu corespunzător, dar nu avea niciun bun personal. 
Persoana din familie care răspundea de stabilitatea 
economică era Geraldine Forbes. În anul 2002, tatăl ei mu- 
rise. Fiica era singura moştenitoare a unei averi de mai 
mult de 40 de milioane de dolari. Cuplul nu avea copii. 

Prin urmare, Richard Forbes era dependent de soţia sa. 
Lisbeth încruntă sprâncenele. Nu era o poziţie care să-ţi 
permită să-ţi maltratezi soţia. 


59 


Lisbeth se conectă la Internet, trimițând un mesaj 
criptat scurt, în care-i mulțumea lui Bilbo pentru raport. 
Trecu, de asemenea, 500 de dolari în numărul de cont pe 
care i-l dăduse acesta. 

leşi pe balcon, aplecându-se peste balustradă. Soarele 
cobora spre apus. Un vânt tot mai puternic mişca frunzele 
palmierilor, de-a lungul zidului dinspre plajă. Mathilda se 
afla lângă Grenada. Lisbeth urmă sfatul Ellei Carmichael şi 
îşi împachetă laptopul, Dimensions in Mathematics, câteva 
lucruri personale şi un schimb curat în geanta de nailon pe 
care o puse jos lângă pat. Apoi, cobori la bar şi comandă 
pentru cină peşte şi o sticlă de bere Carib. 

Singurul eveniment demn de interes pe care l-a re- 
marcat a fost că dr. Forbes, îmbrăcat acum cu pantofi de 
gimnastică, maiou de culoare deschisă şi pantaloni scurţi, îi 
punea Ellei Carmichael, la bar, întrebări pline de 
curiozitate despre evoluţia Mathildei. Nu părea neliniştit. 
Avea o cruce de aur în jurul gâtului, era vioi şi foarte 
atractiv. 


Lisbeth Salander se simţea istovită după rătăcirile fără 
sfârşit pe străzile din Saint George. Făcu o mică plimbare 
după cină, dar vântul bătea prea tare şi temperatura scă- 
zuse vertiginos. Se retrase atunci în camera sa şi se vâri în 
pat la ora 21. Vântul şuiera la fereastră. Se gândi un mo- 
ment să citească, dar adormi aproape imediat. 

Se trezi brusc, într-un mare vacarm. Aruncă o privire pe 
ceas. Era unsprezece şi un sfert noaptea. Se dădu jos din 
pat clătinându-se şi deschise uşa spre balcon. Rafalele de 
vânt o făcură să se retragă cu un pas. Se sprijini de uşă, 
înaintă prudent şi aruncă o privire în jur. 

Câteva lămpi atârnate în jurul piscinei se clătinau 
înainte şi înapoi, creând un dramatic joc de umbre şi lumini 
în grădină. Văzu câţiva oaspeţi ai hotelului, care se 
treziseră şi stăteau lângă deschizătura din zid, privind spre 
malul mării. Alţii stăteau în apropierea barului. 


60 


Când privi spre nord, putu vedea luminile din Saint 
George. Cerul era acoperit de nori, dar nu ploua. În în- 
tuneric, nu putea să vadă marea, dar vuietul valurilor era 
mult mai puternic decât de obicei. Temperatura scăzuse şi 
mai mult. Pentru prima oară de când sosise la Grenada, 
simţi că tremură de frig. 

În timp ce stătea pe balcon, se auziră lovituri puternice 
în uşă. Înfăşurându-şi cearşaful în jurul trupului, deschise. 
Freddy McBain avea un aer neliniştit. 

— Iertaţi-mă că deranjez, dar se pare că va fi furtună. 

— Mathilda. 

— Mathilda, întări McBain. Aseară a trecut pe lângă 
Tobago şi se spune că a făcut prăpăd. 

Lisbeth îşi consultă la repezeală cunoştinţele de geo- 
grafie şi meteorologie. Trinidad şi Tobago se aflau la 
aproximativ 200 de kilometri, la sud-est de Grenada. Un 
ciclon tropical putea fără probleme să se întindă pe o rază 
de 100 de kilometri şi să-şi schimbe epicentrul cu o viteză 
de 30-40 de kilometri pe oră. Ceea ce însemna că la ora 
aceasta Mathilda bătea la uşa Grenadei. Totul depindea de 
direcţia pe care avea s-o ia. 

— Nu e nicio primejdie imediată, continuă McBain. Dar 
nu vrem să ne asumăm riscuri inutile. Aş vrea să vă puneţi 
obiectele de valoare într-o valiză şi să coborâţi la recepţie. 
Hotelul oferă cafea şi sendvişuri. 

Lisbeth îi urmă sfatul. Îşi băgă capul sub robinet ca să 
se trezească, trase pe ea jeanşii, îşi puse bocanci şi o 
cămaşă de flanel şi îşi atârnă sacoşa pe umăr. Chiar înainte 
de a părăsi camera, deschise uşa de la odaia de baie şi 
aprinse lumina. Şopârla nu se mai vedea, probabil 
dispăruse în vreo gaură. Deşteaptă fată. 

În bar, se duse liniştită la locul ei obişnuit şi privi cum 
Ella Carmichael îşi dirija personalul să umple termosurile 
cu băuturi calde. După o vreme, veni în colţul unde stătea 
Lisbeth. 

— Bună, pari abia trezită din somn. 

— Am dormit. Ce se întâmplă? 


61 


— Aşteptăm. E furtună în larg şi am primit alarmă de 
ciclon de la Trinidad. Dacă se înrăutăţesc lucrurile şi 
Mathilda vine încoace, o să coborâm la subsol. Poţi să-mi 
dai o mână de ajutor? 

— Ce să fac? 

— Avem 160 de pături la recepţie care trebuie duse în 
pivniţă. Şi o grămadă de lucruri de pus la adăpost. 

În minutele următoare, Lisbeth a ajutat la transportatul 
păturilor jos, la subsol şi a adunat ghivece cu flori, mese, 
scaune şi tot ce se mai afla în jurul piscinei. Când, în 
sfârşit, Ella a fost mulţumită şi i-a dat liber, a mers până la 
deschizătura din zid dinspre plajă, făcând câţiva paşi în 
întuneric. Marea vuia amenințătoare şi rafale de vânt o 
loveau cu atâta furie, că a trebuit să se proptească bine pe 
picioare, ca să nu cadă. Palmierii se îndoiau neliniştitor. 

S-a întors la bar şi a comandat o caffe latte, 
aşezându-se la tejghea. Era trecut de miezul nopţii. Printre 
oaspeţi şi personal domnea o evidentă atmosferă de neli- 
nişte, în jurul meselor se purtau conversații scăzute, în 
vreme ce toţi, la intervale regulate, aruncau priviri spre 
cer. La Keys Hotel se aflau în total treizeci şi doi de clienţi 
şi vreo zece angajaţi. Lisbeth a observat-o deodată pe 
Geraldine Forbes, la o masă, chiar lângă recepţie. Avea o 
expresie încordată şi ţinea un pahar cu băutură în mână. 
Bărbatul ei nu se vedea. 


Lisbeth îşi bea cafeaua meditând la teorema lui Fermat, 
când McBain a venit din birou la recepţie. 

— Puteţi să-mi acordaţi puţină atenţie, vă rog? Ni s-a 
comunicat că o furtună de intensitatea unui uragan a lovit 
insula Petit Martinique. Vreau să vă rog să coborâţi cu toţii 
la subsol imediat. 

Freddy McBain a tăiat scurt toate încercările de între- 
bări sau discuţii şi a condus oaspeţii spre scara din spatele 
recepţiei care ducea la subsol. Petit Martinique era o mică 
insulă care aparţinea arhipelagului Grenadei, la câteva 
mile marine la nord de insula principală. Lisbeth aruncă o 


62 


privire spre Ella Carmichael şi ciuli urechile, când aceasta 
se apropie de Freddy McBain. 

— Cât de rău stau lucrurile? întrebă Ella. 

— Nu ştiu. Telefonul nu mai funcţionează, răspunse 
McBain cu voce scăzută. 

Lisbeth cobori în pivniţă şi îşi aşeză geanta pe o pătură, 
într-un colţ. Rămase pe gânduri un moment, apoi, mergând 
contra curentului, urcă din nou la recepţie. O prinse pe Ella 
Carmichael şi o întrebă dacă mai putea ajuta cu ceva. Ella 
clătină din cap, cu o expresie concentrată. 

— O să vedem ce se întâmplă. Mathilda e o curvă rea. 
Lisbeth fu izbită deodată de un gând neliniştitor. 

— Presupun că fiecare persoană coboară în vreun 
subsol la ora asta, spuse ea cu glas scăzut. 

Ella Carmichael privi spre familia care se afla în faţa 
scării. 

— Din păcate, subsolul nostru este una dintre puţinele 
pivnițe de pe Grand Anse. Cu siguranţă, vor veni mulţi să 
se adăpostească aici. 

Lisbeth îi aruncă Ellei o privire pătrunzătoare. 

— Şi ce fac ceilalţi? 

— Cei care nu au pivniţă? râse ea amar. Se ascund în 
casă sau caută adăpost în vreun şopron. Trebuie să-şi pună 
nădejdea în Dumnezeu. 

Lisbeth se întoarse pe călcâie şi o luă la fugă spre uşa 
de intrare. George Bland. 

O auzi pe Ella strigând după ea, dar nu se opri ca să-i 
explice. 

EI locuieşte într-un şopron blestemat care va fi ras la 
prima rafală de vânt. 

De îndată ce ajunse pe şoseaua dinspre George, începu 
să se clatine în vântul care-i izbea trupul. Începu să alerge 
cu încăpățânare. Fu întâmpinată de un vânt violent care-i 
bătea din faţă, făcând-o să se clatine. li luă cam zece mi- 
nute ca să străbată cei aproape 400 de metri până la casa 
lui George Bland. Nu văzu nicio fiinţă vie pe drum. 


63 


Ploaia se porni brusc, din toate părţile, ca un duş rece 
dintr-un furtun de stropit, chiar în momentul în care o 
cotise spre şopronul lui George Bland, văzând lucirea 
lămpii de gaz printr-o crăpătură dintre scânduri. În câteva 
secunde, fu udă până la piele şi nu mai vedea decât la 
câţiva metri. Bătu cu putere în uşă. George Bland îi 
deschise, cu ochii mari de uimire. 

— Ce faci aici? strigă, încercând să acopere şuierul 
vântului. 

— Vino. Trebuie să vii la hotel. Acolo e o pivniţă. 
George Bland părea uluit. Vântul smulse brusc uşa şi îi 
trebuiră câteva secunde înainte s-o poată închide din nou. 
Lisbeth îl prinse de maiou şi-l trase după ea. Îşi şterse apa 
de pe faţă, îl apucă de mână şi începu să alerge. Elo urmă. 

Aleseră drumul pe plajă, cu o sută de metri mai scurt 
decât cel de pe şoseaua care făcea o curbă mare spre in- 
terior. Când ajunseră la jumătatea drumului, Lisbeth în- 
telese că fusese o greşeală. Pe țărm, nu aveau nicio 
protecţie. Vântul şi ploaia îi biciuiau violent şi a trebuit să 
se oprească de mai multe ori. Nisip şi crengi zburau prin 
aer. Tuna înspăimântător. După ceea ce păruse o 
eternitate, Lisbeth văzu în sfârşit zidul hotelului 
materializându-se şi grăbi pasul. Tocmai când ajunseseră la 
poartă şi promisiunea salvării era în faţa ochilor, ea privi 
peste umăr, spre plajă. Şi se opri brusc. 


Prin rafalele de ploaie, văzu două siluete luminoase, la 
vreo cincizeci de metri în jos, pe plajă. George Bland o 
prinse de braţ, ca s-o tragă pe poartă. Ea îi respinse mâna 
şi se sprijini de zid, în vreme ce încerca să vadă mai bine. 
Timp de câteva secunde pierdu din vedere siluetele în 
ploaie, apoi tot cerul fu luminat de un fulger. 

Ştia deja că erau Richard şi Geraldine Forbes. Se aflau 
cam în acelaşi loc în care îl văzuse cu o seară în urmă pe 
Richard Forbes mergând înainte şi înapoi. 

Când izbucni fulgerul următor, văzu că Richard Forbes 
părea să-şi tragă după el soţia, care se împotrivea. 


64 


Dintr-odată, toate bucăţelele puzzle-ului se îmbinară. 
Dependenţa financiară. Acuzaţiile de nereguli financiare 
din Austin. Neliniştitele lui rătăciri şi meditaţia nemişcată 
de la The Turtleback. 

Se gândea s-o omoare. Premiul era de 40 de milioane. 
Uraganul e camuflajul lui. Acum are şansa s-o facă. 

Lisbeth Salander îl împinse pe George Bland pe poartă, 
privi în jur şi descoperi scaunul greu, pe care obişnuia să 
stea paznicul şi care fusese uitat în furtună. Il prinse, 
izbindu-l din toate puterile de zid şi se înarmă cu unul 
dintre picioare. George Bland o strigă uluit din urmă, în 
vreme ce ea începu să fugă din răsputeri spre plajă. 

Rafalele erau cât pe ce s-o răstoarne, dar ea strânse din 
dinţi şi înaintă pas cu pas. Aproape ajunsese lângă cei doi, 
când un nou fulger lumină plaja şi o văzu pe Geraldine 
Forbes în genunchi, la marginea apei. Richard Forbes 
stătea aplecat asupra ei, cu braţul ridicat, gata s-o lovească 
cu ceva ce părea o bară de fier. li văzu braţul ridicându-se 
într-un arc de cerc deasupra capului soţiei lui. Aceasta 
încetase să se zbată. 

Richard Forbes nu apucase s-o vadă pe Lisbeth 
Salander. 

Ea frânse piciorul scaunului, izbind din toate puterile în 
ceafa bărbatului, care se prăbuşi cu faţa în jos. 

Lisbeth Salander se aplecă, prinzând-o pe Geraldine 
Forbes. În vreme ce ploaia le biciuia, întoarse trupul 
acesteia. Mâinile i se umplură de sânge. Geraldine Forbes 
avea o rană adâncă la cap. Era grea ca plumbul şi Lisbeth 
privi disperată în jur, gândindu-se cum să transporte 
corpul până la zidul hotelului. În clipa următoare, George 
Bland apăru lângă ea. Striga ceva ce Lisbeth nu putea 
distinge în furtună. 

Lisbeth aruncă o privire spre Richard Forbes. Stătea cu 
spatele şi se ridicase în patru labe. O prinse pe Geraldine 
Forbes de braţul stâng, pe care şi-l trecu în jurul gâtului 
şi-i făcu semn lui George Bland să o ia de celălalt braţ. 
Începură să târască trupul cu mare greutate. 


65 


La jumătatea drumului spre hotel, Lisbeth se simţi 
complet epuizată, ca şi cum toate puterile i s-ar fi scurs din 
corp. Inima îi sări în piept, simțind o mână care o prindea 
de umăr. Lăsând-o pe Geraldine să alunece, se întoarse şi-l 
izbi pe Richard Forbes cu toată forţa între picioare. El se 
prăbuşi în genunchi. Işi făcu vânt şi-l mai lovi o dată, în 
faţă. Apoi, întâlni privirea îngrozită a lui George Bland. 
Lisbeth îi acordă o jumătate de secundă de atenţie, înainte 
s-o prindă din nou pe Geraldine Forbes şi să reînceapă s-o 
târască. 

După câteva secunde, întoarse din nou capul. Richard 
Forbes se afla la zece metri în spatele lor, clătinându-se 
înainte şi înapoi, ca un om beat, în rafalele furtunii. 

Un nou fulger scurt despică cerul şi Lisbeth Salander 
făcu ochii mari de uimire. 

Pentru prima oară în viaţă, simţi o spaimă paralizantă, 
în spatele lui Richard Forbes, la o sută de metri pe mare, 
văzu degetul lui Dumnezeu. 

Imaginea de un moment, îngheţată în lucirea fulgerului, 
era un stâlp negru de cărbune care se aduna ridicându-se 
şi dispărea din raza privirii, în spaţiu. 

Mathilda. 

Nu era posibil. 

Un uragan - da. 

O tornadă - imposibil. 

Grenada nu este situată în zona tornadelor. 

Un megauragan într-o zonă unde tornadele nu pot 
exista. 

Tornadele nu se formează pe apă. 

E o eroare ştiinţifică! 

E ceva unic. 

A venit ca să mă ia pe mine. N 

George Bland văzuse şi el tornada. Îşi strigară unul 
altuia să se grăbească, fără să înţeleagă ce spune celălalt. 

Incă douăzeci de metri până la zid. Zece. Lisbeth se 
împiedică şi căzu în genunchi. Cinci. Lângă poartă, Lisbeth 
mai aruncă o privire în urmă. Avu o ultimă imagine a lui 


66 


Richard Forbes, tocmai când acesta fu prins de o mână 
nevăzută şi dispăru în apă. Împreună cu George Bland, 
târâră povara pe poartă. Se împleticiră prin furtună. 
Lisbeth Salander auzi zăngănitul unui geam care se 
spărgea şi geamătul ascuţit al tablei îndoite. O scândură 
zbură prin aer, chiar pe lângă nasul ei. În secunda 
următoare simţi durerea, când ceva o izbi în spinare. Furia 
vântului începuse să scadă, când ajunseră la recepţie. 

Lisbeth îl opri pe George Bland, prinzându-l de guler, îi 
trase capul lângă gură, ţipându-i în ureche. 

— Am găsit-o pe țărm. Nu i-am văzut bărbatul. Ai 
înţeles? 

El aprobă. 

O lăsară pe Geraldine Forbes să cadă lângă scară şi 
Lisbeth începu să bată în uşa pivniţei. Freddy McBain le 
deschise, cu ochii mari. Apoi, le luă povara şi le făcu loc să 
intre. 

Vuietul furtunii scăzuse într-o secundă, de la un tunet 
insuportabil la un zgomot de fond, din ce în ce mai 
depărtat. Lisbeth respiră adânc. 


Ella Carmichael turnă cafea fierbinte într-o cană pe 
care i-o întinse. Lisbeth Salander era aşa de istovită, că 
abia putea să ridice braţul. Stătea complet pasivă pe 
duşumea, sprijinită de zid. Cineva înfăşurase pături în jurul 
ei şi al lui George Bland. Era udă până la piele şi sângera 
puternic, de la o rană sub genunchi. Avea în jeanşi o 
tăietură de zece centimetri, pe care nu-şi amintea cum şi-o 
făcuse. Privea fără interes cum Freddy McBain şi câţiva 
clienţi ai hotelului o îngrijeau pe Geraldine Forbes şi-i 
puneau un bandaj în jurul capului. Prinse cuvinte răzlețe, 
înțelegând că în grup se afla un medic. Remarcă pivniţa 
plină de oameni şi văzu că pe lângă clienţii hotelului se mai 
aflau şi alţii, veniţi în căutare de adăpost. 

În cele din urmă, Freddy McBain veni lângă Lisbeth, 
lăsându-se pe genunchi. 

— Trăieşte. 


67 


Lisbeth nu-i răspunse. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am găsit-o pe plajă, dincolo de zid. 

— Lipseau trei persoane, când am numărat oaspeţii 
aici, în subsol. Tu şi perechea Forbes. Ella spunea că ai 
fugit ca o nebună, chiar înainte să vină uraganul. 

— Am fost să-l caut pe prietenul meu George. Lisbeth 
făcu un semn spre camaradul ei. 

— Locuieşte mai jos, într-un şopron care probabil că nu 
mai e în picioare. 

— A fost o prostie, dar fără îndoială un act curajos, 
spuse Freddy McBain. L-ai văzut pe bărbatul ei, pe Richard 
Forbes? 

— Nu, răspunse Lisbeth cu o privire indiferentă. George 
Bland o privi scurt şi negă, clătinând din cap. Ella 
Carmichael o fixă pe Lisbeth Salander cu o privire 
pătrunzătoare. Lisbeth o privi şi ea, fără nicio expresie. 

Geraldine Forbes se trezi la viaţă la trei dimineaţa. La 
vremea aceea, Lisbeth Salander adormise, cu capul pe 
umărul lui George Bland. 


Într-un chip miraculos, Grenada supravieţuise nopţii. 
Când sosiră zorile, furtuna se liniştise şi fusese înlocuită de 
cea mai teribilă ploaie pe care Lisbeth Salander o văzuse 
vreodată. Freddy McBain îşi lăsase clienţii să urce înapoi, 
în camerele lor. 

Hotelul Le Keys era obligat să intre în reparaţii se- 
rioase. Pagubele, la fel ca pe întreaga coastă, erau foarte 
mari. Barul Ellei Carmichael de lângă piscină dispăruse cu 
totul şi o verandă era complet distrusă. Obloanele fuseseră 
smulse pe întreaga faţadă şi acoperişul era pe jumătate 
distrus. Recepţia era un haos de dărâmături. 

Lisbeth îl luase pe George Bland cu ea şi urcaseră, 
clătinându-se, în odaie. Ea atârnase provizoriu o pătură la 
fereastra spartă ca să ţină ploaia afară. George Bland îi 
întâlni privirea. 


68 


— E mai puţin de explicat dacă spunem că nu l-am 
văzut pe bărbatul ei, zise Lisbeth, înainte ca el să apuce 
să-i pună vreo întrebare. 

George dădu aprobator din cap. Lisbeth îşi scoase 
hainele, lăsându-le să cadă pe duşumea şi bătu cu palma pe 
pat, alături. El dădu iarăşi din cap, se dezbrăcă şi se vâri 
lângă ea. Adormiră imediat. 

Când se treziră, la amiază, soarele strălucea printre 
spărturile de nori. Pe Lisbeth o durea fiecare muşchi şi 
genunchiul i se umflase aşa de tare, că-i venea greu să 
îndoaie piciorul. Se strecură afară din pat şi se vâri sub 
duş, observând că şopârla verde era iar la locul ei. Îşi puse 
un şort şi un maiou şi ieşi şchiopătând din odaie, fără să-l 
trezească pe George Bland. 

Ella Carmichael era încă trează. Avea un aer obosit, dar 
deschisese barul înăuntru, la intrare. Şchiopătând, Lisbeth 
se aşeză la o masă aproape de tejghea, comandă o cafea şi 
un sendviş. Privi prin geamurile sparte de la intrare şi văzu 
parcată o maşină de poliţie. Nu apucase să primească 
ceaşca cu cafea, când Freddy McBain ieşi din biroul lui, 
urmat de un poliţist în uniformă. McBain o văzu şi-i spuse 
ceva poliţistului, înainte de a veni la masa lui Lisbeth. 

— Iată-l pe sergentul de poliţie Ferguson. Ar vrea să-ţi 
pună unele întrebări. 

Lisbeth aprobă politicos din cap. Sergentul Ferguson 
avea un aer ostenit. Scoase un carnet şi un creion şi notă 
numele Lisbethei. 

— Domnişoară Salander, am înţeles că dumneavoastră 
şi un prieten aţi găsit-o pe doamna Forbes în timpul 
uraganului noaptea trecută. 

Lisbeth aprobă. 

— Unde aţi găsit-o? 

— Pe plajă, aproape de poarta hotelului, răspunse 
Lisbeth. Practic, ne-am împiedicat de ea. 

Ferguson nota. 

— A spus ceva? Lisbeth negă. 

— Era inconştientă? Lisbeth aprobă cuminte. 


69 


— Avea o rană teribilă la cap. Lisbeth aprobă din nou. 

— Nu ştiţi cum şi-a provocat-o? 

Lisbeth scutură din cap. Ferguson păru un pic iritat de 
tăcerea ei. 

— Zburau o grămadă de aşchii prin aer, spuse ea pe un 
ton amabil. Mie aproape mi-a căzut o scândură în cap. 

Ferguson aprobă cu un aer serios. 

— V-aţi rănit la genunchi? Ferguson arătă spre bandajul 
Lisbethei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. Am văzut rana doar când am ajuns în subsol. 

— Eraţi împreună cu un tânăr. 

— George Bland. 

— Unde locuieşte? 

— În magazia de la The Coconut, pe drumul spre 
aeroport. Dacă magazia mai există, vreau să spun. 

Lisbeth trecu peste explicaţia că George Bland dormea 
pentru moment în patul ei, un etaj mai sus. 

— L-aţi văzut pe soţul ei, Richard Forbes? Lisbeth negă 
din cap. 

Sergentul Ferguson păru că nu mai găseşte nicio în- 
trebare de pus şi îşi închise carnetul. 

— Mulţumesc, domnişoară Salander. Trebuie să scriu în 
raport despre deces. 

— Ea a murit? 

— Doamna Forbes...? Nu, se află la spitalul din Saint 
George. De bună seamă, trebuie să vă mulţumească 
dumneavoastră şi prietenului dumneavoastră pentru că mai 
este în viaţă. Dar soţul ei e mort. A fost găsit pe un parcaj 
de lângă aeroport, acum două ore. 

Mai mult de şase sute de metri spre sud! 

— Era foarte rău lovit, explică Ferguson. 

— Foarte neplăcut, spuse Lisbeth Salander, fără să pară 
prea şocată. 

Când McBain şi sergentul Ferguson se depărtară, Ella 
Carmichael veni şi se aşeză la masa Lisbethei. Adusese 
două păhărele cu rom. Lisbeth o privi întrebătoare. 


70 


— După o noapte ca asta, simţi nevoia de ceva tare. Eu 
te invit. Şi micul dejun e tot invitaţia mea. 

Cele două femei se priviră. Apoi, ridicară paharele şi 
ciocniră. 


Mathilda avea să rămână mult timp obiect de studiu 
ştiinţific şi de discuţii în institutele meteorologice din 
Antile şi SUA. Tornade de mărimea Mathildei erau practic 
necunoscute în regiune. Chiar şi teoretic se socotea 
imposibil ca acestea să se formeze pe mare. Curând, 
experţii se puseră de acord asupra explicaţiei: o confi- 
guraţie cu totul specială de fronturi atmosferice contri- 
buise la formarea unei „pseudotornade” - ceva ce de fapt 
nu era o adevărată tornadă, ci numai părea că este. 
Disidenţii avansară teorii despre efectul de seră şi despre 
un dezechilibru ecologic. 

Lisbeth Salander nu a acordat nicio atenţie discuţiei 
teoretice. Ea ştia ce văzuse şi decise să evite cu 
desăvârşire să se mai afle vreodată în calea vreuneia dintre 
surorile Mathildei. _ 

Mai multe persoane fuseseră rănite în cursul nopţii. In 
mod miraculos, nu murise nimeni. 

Nimeni nu putea înţelege ce-l împinsese pe Richard 
Forbes să iasă afară în plin uragan, exceptând poate acea 
imprudenţă care pare să-i caracterizeze întotdeauna pe 
turiştii americani. Geraldine Forbes nu avea nicio expli- 
caţie de dat. Suferise o gravă comoţie cerebrală şi păstrase 
doar imagini dezlânate ale evenimentelor nopţii. 

În schimb, era inconsolabilă, pentru că devenise vă- 
duvă. 


71 


PARTEA A DOUA 
FROM RUSSIA WITH LOVE 
10 ianuarie - 23 martie 
În mod obişnuit, o ecuaţie conţine una sau mai multe 
necunoscute, adesea notate cu x, y, Z etc. Se spune că 
valoarea necunoscutelor care produc egalitatea celor două 


părţi ale ecuaţiei satisface ecuaţia, constituind soluţia 
acesteia. 


Exemplu: 3x + 4 = 6x- 2 (x = 2) 


72 


4 
Luni 10 ianuarie - marți 11 ianuarie 


Lisbeth Salander a aterizat pe Arlanda la ora şase şi 
jumătate dimineaţa. Era pe drum de douăzeci şi şase de 
ore, iar nouă ore întregi le petrecuse în aeroportul Grantly 
Adams, la Barbados. British Airways refuzase plecarea 
avionul, înainte să neutralizeze o posibilă ameninţare 
teroristă şi un pasager cu înfăţişare de arab fusese luat la 
întrebări. Când aterizase pe Gatwick, la Londra, pierduse 
ultimul zbor spre Stockholm şi trebuise să aştepte ore în 
şir înainte de-a găsi un loc, cu primul zbor de dimineaţă. 

Lisbeth se simţea ca o pungă cu banane care fusese 
uitată la soare o după-amiază întreagă. Avea doar un bagaj 
de mână, în care se înghesuiau PowerBook-ul, Dimensions 
şi un schimb de haine. Trecu fără probleme prin vamă. 
Când ajunse la staţia de autobuze, fu întâmpinată în semn 
de bun-venit de lapoviţă şi o temperatură de zero grade. 

Şovăi o clipă. Întreaga ei viaţă fusese obligată să aleagă 
cea mai ieftină variantă şi îi era încă greu să se obişnuiască 
cu gândul că dispunea de aproape trei miliarde de coroane, 
pe care le subtilizase într-o lovitură care combinase iscusit 
Internetul şi o bătrânească şi clasică escrocherie. După 
câteva minute, renunţă la regulile obişnuite şi făcu semn 
unui taxi. Dădu adresa de pe Lundagatan şi adormi 
imediat, pe canapeaua din spate. 

Abia când taxiul s-a oprit pe Lundagatan şi şoferul a 
trezit-o, şi-a dat seama că era adresa greşită. L-a rugat pe 
şofer să continue pe Gotgatsbacken. I-a dat un bacşiş 
generos în dolari americani şi a înjurat când a pus piciorul 
drept într-o baltă de zăpadă topită. Era îmbrăcată în jeanşi, 
tricou şi o geacă subţire. Avea sandale şi şosete scurte. S-a 
clătinat până la un 7-Eleven, de unde a cumpărat şampon, 
pastă de dinţi, săpun, lapte bătut, brânză, ouă, pâine, chifle 
cu scorţişoară îngheţate, cafea, plicuri de ceai Lipton şi un 
cartuş de Marlboro Light. A plătit cu card Visa. 


73 


Când a ieşit din nou pe stradă, a ezitat pe ce drum să o 
ia. Putea să aleagă Svartensgatan sau HOkensgatan, ceva 
mai jos, spre Slussen. Dezavantajul cu HOkensgatan era că 
trebuia să treacă chiar pe lângă redacţia revistei 
Millennium, riscând să dea nas în nas cu Mikael Blomkvist. 
Până la urmă, s-a gândit că nu merita să ocolească, doar 
pentru a nu-l întâlni. Prin urmare, a luat-o spre Slussen, 
deşi făcea un mic înconjur, şi a cotit la dreapta, pe Hökens- 
gatan, spre piaţa Mosebacke. A trecut pe lângă Statuia 
Surorilor, din faţa teatrului Södra şi a luat-o pe scări, spre 
Fiskargatan!. Acolo s-a oprit, cercetând gânditoare casa. 
Nu se simţea propriu-zis „acasă”. 

A privit în jur. Era un colţ izolat, chiar în mijlocul 
Sodermalmului. Nu era trafic, ceea ce ei îi convenea de 
minune: era uşor de observat cine se mişca prin jur. Pro- 
babil că în timpul verii era un loc căutat pentru plimbare, 
dar iarna pe aici treceau doar persoanele care aveau 
treabă în cartier. Nu se vedea niciun om - în orice caz, 
nicio persoană pe care s-o cunoască şi, prin urmare, care 
s-o poată recunoaşte. Lisbeth lăsă punga în zăpada topită 
de pe jos ca să-şi caute cheia. Apoi a mers până la ultimul 
etaj şi a descuiat uşa pe care se afla plăcuţa cu numele 
„V. Kulla”. 


Una dintre primele măsuri de precauţie pe care Lisbeth 
le luase de îndată ce se aflase în posesia unei mari sume de 
bani şi, în consecinţă, devenise independentă financiar 
pentru tot restul vieţii (sau cât de mult pot să ajungă trei 
miliarde de coroane) fusese să se îngrijească de o nouă 
locuinţă. Afacerile cu apartamente fuseseră o nouă 
experienţă pentru ea. Niciodată până atunci, în întreaga ei 
viaţă, nu investise bani în ceva mai mare decât obiecte de 
folosinţă imediată, pe care le putea plăti cu bani gheaţă 
sau cu un credit rezonabil. Înainte, cele mai mari cheltuieli 


1 „Strada Pescarilor”. Toate străzile, precum şi „Teatrul din sud” se 
află deasupra staţiei de metrou Slussen, în „S&dermalm”, cartier central 
al oraşului, locuit mai ales de artişti şi cunoscut pentru viaţa lui intensă. 

74 


din contabilitatea ei fuseseră diferitele computere şi 
motocicleta Kawasaki. Ultima costase 7 000 de coroane - o 
ocazie neaşteptată. Cumpărase piese de rezervă cam de 
aceeaşi sumă şi dedicase mai multe luni ca să desfacă şi să 
remonteze motorul. Şi-ar fi dorit o maşină, dar şovăise, 
pentru că nu ştia cum ar fi putut face rost de bani. 

Un apartament, socotea ea, era o afacere de un alt ni- 
vel. Începuse să citească anunţurile de vânzări din ediţia 
web a ziarului Dagens Nyheter şi descoperi că treaba era o 
adevărată ştiinţă în sine. 

2 c + sufr., f. bine sit. aproape st. Slussen. P: 2,7 mil. 
negociabil. Intreţ. 5510. 

3 c, vedere parc Hogaliden, 2,9 mil. 

2,5 c, 47 m, baie renov., tevi sch. 1998. Gotlandsg. 1,8 
mil. Întreţ. 2200. 

Se scărpinase în creştetul capului şi încercase să sune 
la câteva anunţuri la întâmplare, fără să ştie nici ce să 
întrebe. Curând se simţise aşa de ridicolă, că întrerupse 
exerciţiul. În schimb, vizitase, în prima duminică din 
ianuarie, două apartamente. Unul se afla pe 
Vindragarvăgen, în  Reimersholme şi celălalt pe 
Heleneborgsgatan, în apropiere de Hornstull. 
Apartamentul din  Reimersholme avea patru camere 
luminoase, cu vedere spre Lângholmen şi Essingen. Acolo 
i-ar fi plăcut să stea. Apartamentul din Heleneborgsgatan 
era o gaură cu vedere spre casa vecină. 

Problema era că de fapt nu ştia unde ar fi vrut să lo- 
cuiască, cum să arate apartamentul şi ce pretenţii trebuia 
să aibă, în calitate de cumpărător. Niciodată nu se gândise 
la vreo alternativă la cei 47 de metri pătraţi de pe 
Lundagatan, unde îşi petrecuse copilăria şi asupra cărora, 
prin tutorele ei de atunci, Holger Palmgren, primise drept 
de folosinţă după ce împlinise 18 ani. Se instala deci pe 
canapeaua plină de gâlme din odaia care era şi birou, şi 
cameră de zi, şi începu să mediteze. 

Apartamentul din Lundagatan era situat în fundul unei 
curţi, era strâmt şi neplăcut. Priveliştea de la fereastra din 


75 


dormitor era calcanul casei vecine, iar din bucătărie se 
vedea spatele clădirii principale şi intrarea în pivniţă. Din 
camera de zi, în schimb, se puteau vedea un bec şi câteva 
crengi ale unui mesteacăn. 

Prin urmare, prima cerinţă a noii ei locuinţe avea să fie 
priveliştea. 

Nu avea balcon şi îi invidiase întotdeauna pe vecinii 
privilegiați de la etajele de sus ale casei, care petreceau 
zilele calde de vară cu o bere rece, sub o umbrelă, pe bal- 
con. Cealaltă cerinţă a noii locuinţe era deci un balcon. 

Cum ar fi trebuit să arate apartamentul? Se gândise la 
cel al lui Mikael Blomkvist - 65 de metri pătraţi, într-o 
singură încăpere mare, într-o mansardă amenajată, pe 
strada Bellman, cu vedere spre primărie şi spre Slussen. 
S-ar fi simţit bine acolo. Voia un apartament plăcut, uşor de 
mobilat şi uşor de întreţinut. Era al treilea punct de pe 
listă. 

Ani de zile locuise înghesuit. Bucătăria ei nu avea mai 
mult de 10 metri pătraţi, unde se aflau doar o masă şi două 
scaune. Camera de zi avea 20 de metri pătraţi. Dormitorul, 
12. Cea de a patra cerinţă era ca noul apartament să aibă 
mult spaţiu şi mai multe dulapuri. Voia să aibă o odaie de 
lucru adevărată şi un dormitor mare, în care să se poată 
întinde. 

Baia era o gaură fără ferestre, cu plăci cenuşii de ci- 
ment în loc de duşumea, o cadă veche, şchioapă şi tapet de 
plastic, care niciodată nu era curat, oricât de mult îl freca. 
Voia o baie mare, cu faianţă. Voia o maşină de spălat în 
apartament, şi nu undeva în vreo pivniţă mucegăită. Voia 
să miroasă frumos în baie şi să se poată aerisi. 

După aceea, se conectă la Internet şi cercetă ofertele 
diferitelor agenţii imobiliare. 

În dimineaţa următoare, se sculă devreme şi făcu o 
vizită la agenţia imobiliară Nobel, firma care avea reputaţia 
de a fi cea mai bună din Stockholm. Era îmbrăcată în 
jeanşii negri tociţi, bocanci şi geaca ei neagră de piele. Se 
duse la unul din birouri, privind distrată o femeie blondă de 


76 


vreo 35 de ani, care tocmai punea pe pagina web a agenţiei 
fotografiile unor noi apartamente. În cele din urmă, un 
bărbat plinuţ la vreo 40 de ani, cu părul roşu, rar, veni la 
Lisbeth. Ea îl întrebă ce apartamente erau disponibile. 
Bărbatul o privi uluit o clipă şi pe urmă abordă un ton 
patern, amuzat. 

— Aha, tânăra mea doamnă, părinţii ştiu că vreţi să vă 
mutaţi de acasă? 

Lisbeth Salander îl privi în tăcere şi cu răceală, până ce 
încetă să râdă. 

— Am nevoie de un apartament, îi explică ea încă o 
dată. 

Bărbatul tuşi, ca să-şi dreagă glasul şi aruncă o privire 
colegei. 

— Înţeleg. Şi la ce v-aţi gândit? 

— Vreau un apartament în Södermalm. Trebuie să aibă 
balcon şi vedere spre apă, cel puţin patru camere, baie cu 
fereastră şi loc pentru maşină de spălat. Trebuie să aibă şi 
un spaţiu la subsol, care să poată fi încuiat, unde să-mi pot 
ţine motocicleta. 

Femeia de la computer îşi întrerupse activitatea, în- 
torcând capul curioasă, ca s-o privească pe Lisbeth. 

— Motocicleta? întrebă bărbatul cu părul rar. Lisbeth 
Salander aprobă. 

— Pot să vă întreb... Hm! Cum vă numiţi? Lisbeth 
Salander se prezentă. Îl întrebă la rândul ei cum se numea 
şi el se prezentă drept Joakim Persson. 

— Treaba e că e relativ scump să cumperi un aparta- 
ment în Stockholm... 

Lisbeth nu îi răspunse. Ea îl întrebase ce apartamente 
putea să-i ofere, iar informaţia că acestea costau bani era 
inutilă şi neinteresantă. 

— Cu ce vă ocupați? 

Lisbeth rămase un moment pe gânduri. Oficial, avea 
firmă proprie. În practică, lucra doar pentru Dragan 
Armanski şi Milton Security, dar o făcuse foarte neregulat 
tot anul ce trecuse şi nu mai lucrase pentru el de trei luni. 


77 


— Nu mă ocup cu nimic special pentru moment, răs- 
punse ea cinstit. 

— Aha! Presupun că mergeţi la şcoală. 

— Nu, nu merg la şcoală. 

Joakim Persson făcu înconjurul biroului, punând amabil 
braţul în jurul umerilor lui Lisbeth şi conducând-o blând 
spre uşă. 

— Ei bine, tânăra mea domnişoară, sunteţi bine-venită 
la noi peste vreo câţiva ani, dar atunci va trebui să aveţi 
ceva mai mulţi bani cu dumneavoastră, decât cei din 
puşculiţă. Înţelegeţi, banii de buzunar săptămânali nu sunt 
de ajuns aici. 

O ciupi părinteşte de obraz. 

— Prin urmare, nu ezitaţi să veniţi, şi atunci o să vă 
găsim un apartamenţel drăguţ. 

Lisbeth rămase pe stradă, în faţa birourilor agenţiei 
imobiliare Nobel, timp de mai multe minute. Se întreba 
gânditoare ce-ar zice Joakim Persson dacă ar primi un 
cocktail Molotov prin vitrină. Apoi, se întoarse acasă şi 
porni PowerBook-ul. 

Îi luă zece minute ca să spargă codul, pentru a intra în 
reţeaua internă a agenţiei Nobel, cu ajutorul parolei pe 
care, în vreme ce aştepta, văzuse distrată cum o tastase 
femeia, înainte de-a începe să pună fotografiile. li luă trei 
minute să înţeleagă că acel computer pe care lucrase fe- 
meia era de fapt serverul firmei - cât de idiot poate fi ci- 
neva? - şi încă două minute ca să capete acces la toate cele 
14 computere care intrau în reţea. În ceva mai mult de 
două ore, puricase contabilitatea lui Joakim Persson, 
descoperind că în ultimii doi ani acesta ascunsese fiscului 
aproape 750 000 de coroane, bani câştigaţi la negru. 

Înregistră toate fişierele necesare, trimiţându-le orga- 
nelor de fisc printr-un e-mail anonim, de pe un server din 
SUA. Apoi, şi l-a scos cu totul din minte pe Joakim Persson. 

În restul zilei, trecu prin ofertele firmei Nobel de 
apartamente scumpe. Cel mai valoros era un castel mic de 
lângă Mariefred, unde nu avea nici cea mai mică intenţie 


78 


să se stabilească. Numai de-a naibii, alese în schimb 
imobilul următor ca valoare în oferta firmei, un apartament 
somptuos, lângă piaţa Mosebacke. 

Rămase vreme îndelungată privind fotografiile şi 
cercetând planul. Până la urmă, constată că apartamentul 
de lângă Mosebacke împlinea cu asupra de măsură toate 
cerinţele pe care le avea pe lista ei. Apartamentul fusese 
înainte al unui director la ABB, care dispăruse din scenă, 
după ce dobândise un faimos şi foarte criticat contract de 
tip „paraşută” de un miliard de coroane. 

Seara, luă telefonul şi sună la Jeremy MacMillan, aso- 
ciat al cabinetului de avocaţi MacMillan & Marks, din 
Gibraltar. Mai făcuse şi înainte afaceri cu MacMillan. 
Contra unei remuneraţii generoase, acesta pornise un 
număr de firme prin corespondenţă, care erau titularele 
acelor conturi de bancă ce administrau averea pe care ea, 
cu un an în urmă, o furase de la omul de afaceri Hans-Erik 
Wennerström. 

Acum, solicită din nou serviciile lui MacMillan. De data 
aceasta, îi dădu instrucţiuni ca în numele firmei sale Wasp 
Enterprises să înceapă tratative cu agenția imobiliară 
Nobel şi să cumpere frumosul apartament de pe 
Fiskargatan, de lângă Mosebacke. Tratativele au durat 
patru zile şi nota finală conținea o sumă care o făcuse să 
înalțe din sprâncene, uimită. Plus cinci procente comision 
pentru MacMillan. Inainte de sfârşitul săptămânii, mută 
două cutii de carton cu haine, aşternuturi, o saltea şi 
câteva ustensile de bucătărie. Apoi, locui - sau mai curând, 
dormi pe o saltea - în apartament trei săptămâni, timp în 
care căută clinici de chirurgie estetică, termină câteva 
afaceri administrative în curs (printre care, o discuţie 
nocturnă cu un anume avocat Nils Bjurman) şi depuse bani 
pentru cheltuieli curente cum ar fi chirie, electricitate şi 
altele de felul ăsta. 


Apoi, şi-a rezervat biletul pentru clinica din Italia. După 
ce operaţia s-a terminat şi a ieşit din spital, a stat într-o 


79 


cameră de hotel din Roma, gândindu-se la ce trebuia să 
facă mai departe. Ar fi trebuit să se întoarcă în Suedia şi 
să-şi continue viaţa, dar, din mai multe motive, nici nu 
putea să se gândească la Stockholm. 

Nu avea nicio meserie serioasă. I se părea că la Milton 
Security nu avea niciun viitor. Nu era din vina lui Dragan 
Armanski. El voia, de bună seamă, ca ea să se angajeze cu 
normă întreagă şi să devină un element de bază în firmă, 
dar la 25 de ani era lipsită de orice fel de instrucţie şi 
n-avea niciun chef să se trezească la 50 de ani, 
pierzându-şi în continuare vremea cu anchete asupra a tot 
felul de haimanale din lumea directorilor adjuncţi. Era un 
hobby amuzant, dar nu scopul unei vieţi. 

Un alt motiv care o oprea să se întoarcă purta numele 
lui Mikael Blomkvist. La Stockholm, fără îndoială, avea să 
se tot ciocnească de Nesuferitul de Kalle Blomkvist!, şi 
pentru moment era ultimul lucru din lume pe care avea 
chef să-l facă. O rănise. Ca să fie cinstită, trebuia să admită 
că nu fusese intenţia lui Mikael. El se purtase cum trebuie. 
Era greşeala ei că „se amorezase” de el. Chiar cuvintele 
acestea erau absurde, când se refereau la Găina Idioată de 
Lisbeth Salander. 

Mikael Blomkvist era un bine-cunoscut iubitor de femei. 
Lisbeth fusese, în cel mai bun caz, un divertisment 
agreabil, la care el se milostivise să se oprească o clipă, 
atunci când avea nevoie de ea şi când nimic mai bun nu se 
afla la îndemână, dar peste care trecuse repede, pentru o 
relaţie mai interesantă. Se blestema singură că îşi coborâse 
garda o clipă şi-l lăsase să-i intre în viaţă. 

Când îşi venise în fire, întrerupsese orice legătură cu el. 
Nu fusese uşor, dar Lisbeth se blindase. Ultima oară când 
îl văzuse, stătea pe peronul din Gamla Stan şi el se afla 
într-un vagon de metrou, pe drum spre centru. Îl privise un 
moment lung şi hotărâse că nu mai avea niciun sentiment 
faţă de el, pentru că altfel ar fi însemnat să sângereze până 


1 Kalle Blomkvist, superdetectiv: unul dintre personajele lui Astrid 
Lindgren, cunoscută şi iubită autoare de cărţi pentru copii. 


la moarte. Fuck you. Mikael o descoperise chiar în 
momentul în care se închideau uşile şi o privise cu ochi 
cercetători, înainte ca ea să se întoarcă pe călcâie şi să 
plece, chiar când pornea trenul. 

Nu înţelegea de ce el încercase cu atâta încăpățânare 
să ţină legătura cu ea, ca şi cum Lisbeth ar fi fost vreun 
blestemat proiect social de-al lui. O intriga faptul că era 
aşa de neştiutor şi nu-şi dădea seama că de fiecare dată 
când îi trimitea un e-mail, ea trebuia să strângă din dinţi şi 
să-l şteargă, fără să-l citească. N 

Stockholmul n-o atrăgea deloc. Ín afara însărcinărilor 
temporare pentru Milton Security, câţiva vechi parteneri 
de pat şi fetele din fostul grup de rock Evil Fingers, abia de 
cunoştea pe cineva în oraşul în care locuia. 

Singura persoană pentru care avea un anume respect 
era Dragan Armanski. Era greu să-şi definească senti- 
mentele faţă de acesta. Mereu fusese uşor uimită de faptul 
că se simţea un pic atrasă de el. Dacă n-ar fi fost aşa de 
definitiv căsătorit, mult prea bătrân şi atât de conservator 
în ideile asupra existenţei, atunci Lisbeth s-ar fi putut 
gândi la o posibilă apropiere. 

În cele din urmă, şi-a scos agenda, deschizând-o la 
atlasul geografic. Nu fusese niciodată în Australia sau în 
Africa. Citise despre ele, dar nu văzuse piramidele sau 
Angkor Vat. Niciodată nu mersese cu Star Ferry, între 
Kowloon şi Victoria, la Hong Kong, nu făcuse scufundări în 
Antile şi nici nu stătuse la plajă în Thailanda. În afară de 
câteva scurte călătorii în interesul firmei, când vizitase 
republicile baltice şi ţările din nord şi, bineînţeles, Zurich 
şi Londra, nu părăsise Suedia în toată viaţa ei. 

Nu avusese niciodată bani. 

S-a aşezat la fereastra hotelului din Roma, privind peste 
Via Garibaldi. Era un oraş care părea un morman de ruine. 
Apoi, s-a hotărât; şi-a luat geaca pe ea şi a mers la 
recepţie, întrebând dacă nu se află vreun birou de turism 
prin apropiere. Şi-a rezervat un bilet simplu, pentru Tel 
Aviv şi a petrecut zilele următoare plimbându-se prin 


81 


partea veche a Ierusalimului şi admirând moscheea al-Aqsa 
şi Zidul Plângerii. A privit bănuitoare soldaţii înarmaţi din 
colţul străzilor şi, pe urmă, a zburat la Bangkok, 
continuând să călătorească tot restul anului. 

Mai avea ceva important de rezolvat. A făcut două 
drumuri la Gibraltar. Prima dată, ca să facă un studiu 
aprofundat asupra persoanei căreia voia să-i încredinţeze 
gestiunea averii sale. A doua oară, ca să verifice dacă 
aceasta îşi făcea bine treaba. 


I se părea ciudat să răsucească cheia noului ei apar- 
tament, după atâta vreme. 

A lăsat în hol punga cu cumpărături şi geanta de voiaj şi 
a tastat codul de patru cifre care oprea alarma electronică. 
Apoi, şi-a scos hainele ude, lăsându-le să cadă pe podeaua 
holului. A mers goală în bucătărie şi a pus în priză 
frigiderul şi a aşezat acolo mâncarea, înainte de a se duce 
la baie, unde a petrecut sub duş următoarele zece minute. 
A mâncat apoi un măr şi o pizza Billy Pan, pe care a 
încălzit-o în cuptorul cu microunde. În fine, desfăcând una 
din cutiile de carton, a scos o pernă, un cearşaf şi o pătură, 
care miroseau un pic suspect, după ce zăcuseră 
împachetate un an întreg. Şi-a aşternut culcuşul pe o saltea 
pusă pe jos, în odaia de lângă bucătărie. 

A căzut într-un somn adânc la zece secunde după ce 
şi-a pus capul pe pernă şi a dormit aproape douăsprezece 
ore, până la miezul nopţii. S-a sculat, a pornit filtrul de 
cafea, şi-a înfăşurat pătura în jurul trupului şi s-a instalat 
cu perna şi o ţigară pe pervazul unei ferestre, de unde 
putea privi spre Djurgârden şi spre mare. Era fascinată de 
lumini. A rămas în întuneric, meditând asupra existenţei 
sale. 


În ziua de după întoarcere, Lisbeth Salander a avut un 
program foarte încărcat. A închis uşa apartamentului său la 
ora şapte dimineaţa. Inainte de a părăsi etajul, a deschis 
una din ferestrele pentru aerisire de pe scară şi a prins una 


82 


dintre cheile de rezervă pe o sârmă subţire, pe care a 
fixat-o apoi de un burlan. Ca urmare a unor experienţe 
anterioare, înţelesese de ce era bine să aibă întotdeauna o 
cheie de rezervă la îndemână. 

Aerul era rece ca gheaţa. Lisbeth era îmbrăcată cu o 
pereche de jeanşi vechi şi tociţi, care aveau o ruptură sub 
unul din buzunarele din spate, pe unde se vedea o parte 
dintr-o pereche de chiloţi bleu-deschis. Pusese pe ea un 
maiou şi cel mai gros pulover, care începea să se rupă în 
jurul gâtului. În plus, îşi căutase vechea ei geacă de piele 
roasă, cu ţinte de metal. Constată că ar fi fost bine s-o lase 
la un croitor, să-i aranjeze căptuşeala desfăcută şi aproape 
inexistentă a buzunarelor. Avea şosete groase şi bocanci în 
picioare. În felul acesta, îi era bine şi cald. 

O luă pe jos pe Sankt Paulsgatan, spre Zinkensdamm şi 
mai departe, până la vechea adresă din Lundagatan, unde 
a început prin a controla dacă motocicleta Kawasaki mai 
era în magazia de la subsol. A bătut cu palma şaua, înainte 
de a urca la fosta locuinţă unde a trebuit să se caţăre peste 
o grămadă monumentală de reclame. 

Nu fusese decisă ce să facă cu apartamentul şi, înainte 
de a părăsi Suedia cu un an în urmă, cea mai simplă soluţie 
fusese să pună la punct un sistem bancar automat de plată 
a tuturor cheltuielilor casei. Mai avea acolo mobilă, 
adunată cu greu din diferite containere de gunoi, ceşti de 
ceai ciobite, două computere mai vechi şi o grămadă de 
hârtii. Dar nimic de valoare. 

A adus un sac de gunoi din bucătărie şi a petrecut cinci 
minute, separând reclamele de scrisori. Cele mai multe 
dintre acestea au mers direct în sacul de gunoi. Primise 
câteva plicuri personale, care constau în cea mai mare 
parte din extrase de cont, informaţii pentru fisc de la 
Milton Security, sau reclame mascate. Un avantaj al 
faptului că se afla sub tutelă era că nu fusese niciodată 
obligată să se ocupe de declaraţiile de impozit - acestea se 
evidenţiau prin absenţă. În total, primise într-un an întreg 
doar trei scrisori personale. 


83 


Prima era de la un avocat, Greta Molander, care fusese 
desemnată ca împuternicit al mamei lui Lisbeth Salander. 
Scrisoarea conţinea o scurtă informare despre faptul că 
inventarul succesiunii după mama sa fusese terminat şi că 
Lisbeth Salander, precum şi sora ei Camilla Salander, 
primiseră o moştenire de 9 312 coroane fiecare. O sumă 
corespunzătoare fusese pusă în contul din bancă al 
domnişoarei Salander; aceasta era rugată să confirme de 
primire. Lisbeth vâri scrisoarea în buzunarul interior al 
hainei de piele. 

Cealaltă scrisoare era de la Mikaelsson, directorul că- 
minului de bătrâni din Äppelviken, care îi amintea că acolo 
se mai afla o cutie cu bunurile rămase după moartea 
mamei ei - să aibă amabilitatea să contacteze Appelviken 
cu instrucţiuni despre ce dorea să se facă cu lucrurile. 
Directorul încheia cu constatarea că, dacă nu va primi vreo 
veste nici de la Lisbeth, nici de la sora ei (a cărei adresă 
n-o aveau) înainte de finele anului, intenționau să arunce 
lucrurile respective. Ea a privit plicul, datat în iunie şi a 
scos telefonul mobil. După două minute, a aflat că lucrurile 
nu fuseseră încă aruncate. S-a scuzat că nu telefonase mai 
devreme şi a promis să vină chiar în ziua următoare. 

Ultima scrisoare personală era de la Mikael Blomkvist. 
După un moment de gândire, s-a hotărât să n-o deschidă şi 
a aruncat-o în sacul de gunoi. 

A împachetat într-o cutie de carton diverse obiecte şi 
fleacuri pe care voia să le păstreze şi a luat un taxi înapoi, 
la Mosebacke. A urcat şi s-a machiat, punându-şi apoi 
ochelari şi o perucă blondă, cu păr lung până la umeri; şi-a 
vârât în geantă un paşaport norvegian pe numele Irene 
Nesser. Şi-a studiat înfăţişarea în oglindă, constatând că 
Irene Nesser semăna un pic cu Lisbeth Salander, dar că, 
totuşi, era o cu totul altă femeie. 

După un prânz grăbit, constând într-o baghetă şi o caffe 
latte, la Cafe Eden de pe Götgatan, a mers pe jos până la o 
agenţie de închirieri de maşini din Ringvägen, unde Irene 
Nesser a închiriat un automobil Nissan Micra. A mers cu 


84 


maşina până la IKEA de la Kungens Kurva, unde a petrecut 
trei ore, cercetând sortimentele din magazin şi notându-şi 
numerele mărfurilor de care avea nevoie. Apoi, a luat un 
şir de hotărâri rapide. 

A cumpărat două canapele model Karlanda, îmbrăcate 
în stofă de culoarea nisipului, cinci fotolii flexibile marca 
Poäng, două măsuţe rotunde din lemn de mesteacăn de 
culoare deschisă, o masă joasă pentru canapea marca 
Svansbo şi câteva alte măsuţe diferite, marca Lack. De la 
raionul de rafturi şi locuri de depozitat, a comandat două 
combinaţii de rafturi de la Ivar şi două biblioteci Bonde, o 
măsuţă pentru televizor şi un dulap cu uşi Magiker. A 
completat cu un dressing Pax Nexus cu trei uşi şi două 
comode mici, din modelul Malm. 

I-a mai luat mult timp pentru a alege un pat şi până la 
urmă s-a oprit la unul marca Hemnes, cu saltea şi ac- 
cesorii. Pentru orice eventualitate, a mai cumpărat şi un 
pat mic Lillehammer, ca să-l pună în odaia de oaspeţi. Nu 
credea că va avea vreodată musafiri, dar, pentru că tot 
avea o odaie de oaspeţi, era bine s-o şi mobileze. 

Baia din noul ei apartament era complet utilată cu 
dulăpior, rafturi pentru prosoape şi o maşină de spălat. A 
cumpărat doar un coş de rufe ieftin. 

În schimb, avea nevoie de mobilă pentru bucătărie. 
După un moment de şovăială, s-a hotărât pentru o masă de 
bucătărie Rosfors, din fag masiv şi cu placă de sticlă 
incasabilă, precum şi patru scaune în culori vesele. 

Mai avea nevoie de mobilă pentru camera de lucru şi a 
cercetat uimită câteva „spaţii de lucru” incredibile, cu 
despărţituri ingenioase pentru computere şi echipament 
auxiliar. În cele din urmă, clătinând din cap, a comandat un 
birou normal marca Galant cu furnir de fag, cu tăblia 
înclinată şi colţuri rotunjite, precum şi un dulap mare de 
depozitare. A ales cu multă atenţie scaunul de birou - pe 
care avea să petreacă probabil nenumărate ore - şi s-a 
oprit la varianta cea mai scumpă, un scaun model Verksam. 


85 


În cele din urmă, a mai făcut un tur, cumpărând o 
cantitate considerabilă de cearşafuri, feţe de pernă, 
prosoape, cuverturi, pleduri, perne, tacâmuri, porţelanuri 
de bucătărie şi tigăi, trei covoare mari, mai multe lămpi de 
birou şi o grămadă de material de birou, sub formă de 
dosare, coşuri de hârtii, cutii pentru păstrarea 
documentelor şi altele de felul acesta. 

Când turul a fost terminat, a mers cu lista la casă. A 
plătit cu cartea de credit pe numele firmei Wasp 
Enterprises, legitimându-se cu paşaportul lui Irene Nesser. 
A mai plătit o sumă pentru ca mobilele să-i fie aduse acasă 
şi montate. Totalul se ridica la ceva mai mult de 90 000 de 
coroane. 

La ora cinci după-amiaza, era înapoi în Söder şi a mai 
apucat să facă o vizită rapidă la Axelssons Hemelektronik, 
unde a cumpărat un televizor de 18 inchi şi un aparat de 
radio. Chiar înainte de ora închiderii, a intrat într-o 
prăvălie de obiecte casnice de pe Hornsgatan, unde a 
cumpărat un aspirator. În magazinul Maria-hallen a 
cumpărat un mop, leşie, o găleată, detergent, săpun, 
periuţe de dinţi şi un bax mare cu hârtie igienică. 

Era istovită, dar mulţumită după nebunia cumpă- 
răturilor. A îngrămădit toate lucrurile în maşină şi s-a 
prăbuşit în Cafe Java, de pe Hornsgatan. A împrumutat un 
jurnal de seară de pe masa de alături, constatând că tot 
social-democraţii conduceau ţara şi că nimic de prea mare 
interes nu părea să se fi întâmplat în absenţa ei. 

La ora opt seara era înapoi acasă. La adăpostul întu- 
nericului, şi-a descărcat maşina şi a cărat cumpărăturile 
până la V. Kulla. A lăsat totul grămadă în hol şi a petrecut 
jumătatea de oră următoare căutând un loc de parcare 
pentru maşina închiriată, pe o stradă laterală. Pe urmă, a 
dat drumul la apă în jacuzzi, în care cel puţin trei persoane 
puteau sta fără să se înghesuie. S-a gândit o vreme la 
Mikael Blomkvist. Înainte să găsească, în dimineaţa aceea, 
scrisoarea de la el, nu-i mai dedicase un gând de mai multe 


86 


luni. Se întreba dacă era acasă şi dacă o avea în vizită pe 
Erika Berger. 

După un moment, a respirat adânc, întorcându-se cu 
faţa în jos, sub apă. Şi-a pus mâinile pe sâni şi şi-a ciupit 
sfârcurile tare, ţinându-şi respiraţia trei minute, până ce 
plămânii au început s-o doară teribil. 


Redactorul-şef Erika Berger a privit la ceas, atunci când 
Mikael Blomkvist a sosit cu aproape cincisprezece minute 
mai târziu la sacrosancta şedinţă de planificare, care se 
ţinea la ora 10 dimineaţa în a doua marţi a fiecărei luni. În 
aceste şedinţe se organiza planificarea în mare a 
numărului următor şi se luau deciziile pe termen lung 
asupra conţinutului revistei Millennium. 

Mikael Blomkvist s-a scuzat pentru întârziere, 
mormăind o explicaţie pe care n-a auzit-o nimeni sau, în 
orice caz, n-a reţinut-o. În afară de Erika, la şedinţă mai 
participau Malin Eriksson, secretar de redacţie şi membru 
asociat, şeful departamentului foto Christer Malm, asociat, 
reporterul Monika Nilsson, precum şi angajaţii cu jumătate 
de normă Lottie Karim şi Henry Cortez. Mikael Blomkvist a 
constatat imediat că stagiara de 17 ani lipsea, dar că la 
mica masă de conferinţe din biroul Erikăi Berger apăruse o 
faţă cu totul nouă; era complet neobişnuit ca Erika să lase 
să participe vreun străin la şedinţele de planificare ale 
revistei Millennium. 

— Acesta este Dag Svensson, spuse Erika Berger. E 
ziarist independent. Vom cumpăra un text de la el. 

Mikael Blomkvist făcu din cap un semn de aprobare şi 
dădu mâna cu bărbatul. Dag Svensson era blond cu ochi 
albaştri, tuns scurt şi avea o barbă de trei zile. Avea cam 
treizeci de ani şi se bucura de o condiţie fizică neruşinat de 
bună. 

— Scoatem de obicei unul sau două numere tematice în 
fiecare an, continuă Erika. Vreau acest story pentru 
numărul din 27 aprilie. Am aranjat deja cu tipografia. Avem 
trei luni ca să producem textele. 


87 


— Şi ce temă? întrebă Mikael, în vreme ce-şi turna ca- 
fea din termosul de pe masă. 

— Dag Svensson a venit la mine săptămâna trecută cu 
prima formă a unui subiect. L-am rugat să ia parte la 
această şedinţă de redacţie. Poţi să spui despre ce este 
vorba? i se adresă ea lui Dag Svensson. 

— Trafic de femei, spuse Dag Svensson. Comerţ cu fete 
adică. În cazul acesta, în special din republicile baltice şi 
din Europa de Est. Pentru a spune lucrurilor pe nume de la 
început, eu scriu o carte despre acest subiect şi de aceea 
am contactat-o pe Erika - dat fiind că aveţi acum şi o mică 
editură. 

Toţi părură amuzaţi. Editura Millennium nu scosese 
până acum decât o singură carte, cărămida de anul trecut 
a lui Mikael Blomkvist despre imperiul financiar al mili- 
ardarului Wennerstrom. Cartea era acum la a şasea ediţie 
în Suedia şi fusese de asemenea publicată în norvegiană, 
germană şi engleză şi era pe cale să apară în franceză. 
Succesul vânzărilor era de neînțeles, pentru că istoria era 
deja arhicunoscută şi fusese publicată în nenumărate ziare. 

— Lista noastră de titluri poate că nu-i chiar dramatic 
de mare, spuse precaut Mikael. Până şi Dag Svensson 
schiţă un zâmbet. 

— Am înţeles asta. Dar aveţi o editură. 

— Există edituri mai mari, constată Mikael. 

— Fără îndoială, aprobă şi Erika Berger. Dar, timp de 
un an întreg am tot discutat dacă e cazul să începem cu o 
producţie de carte de nişă, paralel cu activitatea noastră 
obişnuită. Am discutat asta în două rânduri cu consiliul de 
conducere şi toate părerile au fost pozitive. Ne gândim la o 
listă foarte scurtă - trei, patru cărţi pe an - care, în mare, 
trebuie să fie reportaje pe diferite subiecte. Produse tipice 
de jurnalism, cu alte cuvinte. Aceasta este o carte potrivită 
pentru început. 

— Trafic de femei, spuse Mikael Blomkvist. Povesteşte. 

— Am cercetat subiectul timp de patru ani de zile. Am 
ajuns la tema aceasta prin partenera mea - se numeşte Mia 


88 


Bergman, este criminolog şi cercetările ei se înscriu în 
acest domeniu. A lucrat mai demult în Consiliul pentru 
Prevenirea Delictelor şi a realizat o anchetă asupra 
legislaţiei privind comerţul cu sex. 

— Am întâlnit-o, exclamă spontan Malin Eriksson. Am 
făcut un interviu cu ea acum doi ani, când prezentase un 
raport comparativ despre cum sunt trataţi femeile şi 
bărbaţii de către tribunale. 

Dag Svensson aprobă zâmbind. 

— Şi care a provocat mari discuţii, spuse el. Dar în ul- 
timii cinci, şase ani ea s-a ocupat şi de traficul de femei. 
Aşa ne-am cunoscut. Eu lucram la un material despre 
comerţul cu sex pe Internet şi am primit informaţia că ea 
ştie ceva despre asta. Şi chiar ştia. Pe scurt, am început să 
lucrăm împreună, eu ca jurnalist şi ea în calitate de 
cercetător, şi, în timp, am început să ne întâlnim şi altfel, 
iar acum un an ne-am mutat împreună. Face un doctorat şi 
îşi va susţine teza în primăvară. 

— Prin urmare, scrie o teză de doctorat despre... şi tu? 

— Eu scriu o versiune populară a tezei, plus propria 
mea investigaţie. Şi o versiune scurtă, sub forma unui 
articol, pe care a primit-o Erika. 

— OK, lucraţi în tandem. Care este povestea? 

— Avem un guvern care a introdus o lege dură privind 
cumpărarea de servicii sexuale. Avem poliţişti care trebuie 
să vegheze la aplicarea legii şi tribunale care trebuie să-i 
condamne pe autorii de delicte sexuale - noi îi numim pe 
clienţi delincvenţi sexuali, pentru că au săvârşit delictul de 
a cumpăra sex - şi avem mass-media care scriu texte 
moralist-indignate despre subiect şi aşa mai departe. In 
acelaşi timp, Suedia este una dintre cele mai mari 
consumatoare pe cap de locuitor de prostituate provenite 
din Rusia şi republicile baltice. 

— Şi tu poţi proba acest lucru? 

— Nu este niciun secret. Subiectul este departe de a fi 
nou. Ceea ce este nou însă este că noi am interogat o 


89 


duzină de micuţe Lilja 4-ever!. Cele mai multe au 15-20 de 
ani; au trăit în mizerie în diferite state din Est şi au fost 
momite în Suedia cu promisiuni că vor obţine diferite 
slujbe, dar au căzut în ghearele unei mafii de comerţ cu 
sex, complet lipsită de scrupule. Unele dintre experienţele 
prin care au trecut fetele acestea fac ca Lilja 4-ever să pară 
un film de divertisment pentru familie. Sau, mai bine zis, 
eu cred că tot ceea ce au trăit copilele acelea nu poate fi 
descris într-un film. 

— OK. 

— Pe asta se concentrează, ca să spun aşa, teza Miei. 
Dar nu cartea mea. 

Toţi aşteptau atenţi. 

— Mia a intervievat fetele. Eu am localizat furnizorii şi 
cercul de clienţi. 

Mikael zâmbi. Până acum nu-l mai întâlnise pe Dag 
Svensson, dar dintr-odată simţi că era tocmai soiul acela de 
jurnalist care îi plăcea lui, şi care ştia să păstreze 
esenţialul într-un story. Pentru Mikael, regula de aur a 
jurnalisticii era că întotdeauna existau responsabili. The 
bad guys. 

— Ai găsit fapte interesante? 

— Spre exemplu, pot dovedi cu documente că un 
funcţionar de la Departamentul Justiţiei, care a lucrat la 
elaborarea legii cumpărării de servicii sexuale, a folosit cel 
puţin două fete venite aici prin intermediul filierelor mafiei 
sexuale. Una din fete avea 15 ani. 

— Hopa! 

— Lucrez la acest story de doi ani. Cartea va conţine 
studii asupra unor clienţi, luaţi ca exemplu. Printre ei se 
află trei poliţişti, dintre care unul lucrează la Säpo? şi unul 
la poliţia de moravuri. Există cinci avocaţi, un procuror şi 
un judecător. Se mai află, de asemenea, trei ziarişti, dintre 


1 Lilja 4-ever: filmul suedez din 2002 care descrie cu un realism 
brutal soarta micuţei emigrante rusoaice Lilja, silită să se prostitueze în 
Suedia. 

2 Poliţia securităţii statului. 

90 


care unul a scris mai multe texte despre comerţul cu sex. 
În viaţa particulară, se dedă fanteziilor sexuale cu violarea 
unei prostituate adolescente din Tallin... şi în cazul 
respectiv nu este vorba de un joc sexual consimţit. Am de 
gând să le dau numele. Am o documentaţie de fier. 

Mikael Blomkvist fluieră uşor. Apoi, încetă să zâm- 
bească. 


— Pentru că am devenit din nou editor coordonator, 
vreau să trec sub lupă toată documentaţia, spuse el. Ultima 
oară când am fuşerit-o cu controlul surselor, am făcut trei 
luni de puşcărie. 

— Dacă vreţi să publicaţi articolul, veţi primi toată 
documentaţia pe care o doriţi. Dar pun o condiţie vânzării 
acestui story către revista Millennium. 

— Dag vrea ca noi să-i publicăm şi cartea, spuse Erika 
Berger. 

— Exact. Vreau ca aceasta să vină ca o bombă, şi în 
momentul de faţă Millennium este cea mai credibilă şi 
colţoasă revistă din ţară. Mi-e greu să cred c-ar mai fi şi 
alte edituri care să îndrăznească să publice o carte de felul 
acesteia. 

— Aşa că, fără carte, niciun articol, rezumă Mikael. 

— Cred că sună foarte bine, spuse Malin Eriksson, că- 
reia i se adăugă mormăitul aprobator al lui Henry Cortez. 

— Articolul şi cartea sunt două lucruri diferite, zise 

Erika Berger. In primul caz, Mikael e editor coordonator. 
În ceea ce priveşte editarea cărţii, autorul este responsabil 
de conţinut. 
_ — Stiu, spuse Dag Svensson. Nu sunt deloc îngrijorat. 
În momentul în care va fi publicată cartea, Mia va face o 
reclamaţie la poliţie, cu numele persoanelor pe care le dau 
în carte. 

— O să fie iadul pe pământ, remarcă Henry Cortez. 

— E numai jumătate de story, spuse Dag Svensson. Am 
cercetat totodată câteva reţele care câştigă bani din 


91 


comerţul cu sex. Prin urmare, este vorba de criminalitate 
organizată. 

— Şi ce-ai găsit? 

— Asta e partea cea mai tragică. Mafia prostituţiei este 
o bandă sordidă de nemernici. Nu ştiu exact la ce mă 
aşteptam când am început această cercetare, dar într-un 
fel fuseserăm făcuţi să credem - sau, cel puţin, eu fusesem 
făcut să cred - că „mafia” este o bandă frumos colorată de 
tipi din vârful societăţii care se plimbă de colo-colo în 
maşini de lux. Cred că multe filme americane au contribuit 
la imaginea asta. Istoria ta despre Wennerstrom - Dag 
Svensson îi aruncă o privire lui Mikael Blomkvist - a arătat 
că lucrurile chiar pot să fie aşa. Dar Wennerström 
constituia într-un fel excepţia. Ceea ce am găsit eu este o 
bandă de brute sadice care abia pot citi şi scrie şi care sunt 
complet idioţi când vine vorba de organizare şi strategie. 
Tipii ăştia au legături cu bikerii! şi cu nişte cercuri ceva 
mai bine organizate, dar, în general, o gaşcă de idioţi 
conduce comerţul cu sex. 

— Lucrul ăsta reiese clar din articolul tău, spuse Erika 
Berger. Avem legi, un corp de poliţie şi o justiţie, finanţate 
cu milioane de coroane scoase din buzunarul 
contribuabililor în fiecare an şi care ar trebui să se ocupe 
cu lichidarea acestui comerţ... şi ei nu reuşesc să-i vină de 
hac unei găşti de idioţi. 

— Nu e decât un atac continuu la drepturile omului şi 
fetele despre care e vorba se află atât de jos pe scara 
socială, încât ele nu sunt interesante în niciun fel din punct 
de vedere juridic. Ele nu votează. Abia dacă ştiu suedeza, 
cu excepţia vocabularului de care au nevoie ca să încheie o 
afacere. 99,99 la sută din toate delictele legate de 
prostituție nu sunt niciodată semnalate poliţiei şi încă şi 
mai rar ajung într-o sală de tribunal. Acesta este probabil 
cel mai mare aisberg din criminalitatea suedeză. Gândiţi-vă 
că un furt de bancă ar fi tratat la fel de nonşalant - acest 
lucru este inimaginabil. Concluzia mea este, din păcate, că 


1 Biker: motociclist din vreunul din cluburile cunoscute. 
92 


această activitate n-ar putea continua nici măcar o singură 
zi dacă justiţia nu ar fi contra încetării ei. Abuzuri sexuale 
asupra adolescentelor din Tallin şi Riga nu sunt chestiuni 
prioritare. O curvă e o curvă. Asta intră în sistem. 

— Şi fiecare nemernic ştie acest lucru, zise Monika 
Nilsson. 

— Atunci, ce spuneţi? întrebă Erika Berger. 

— Mie îmi place ideea, zise Mikael Blomkvist. Ne ex- 
punem cu acest story, dar tocmai asta a fost orientarea 
revistei Millennium odinioară. 

— Uite de ce lucrez la ziarul ăsta. Responsabilul de 
apariţie mai trebuie să facă şi el din timp în timp câte un 
salt periculos, spuse Monika Nilsson. 

Toţi în afară de Mikael Blomkvist începură să râdă. 

— EI a fost singurul ţicnit care a acceptat postul, spuse 
Erika Berger. Deci, o scoatem în mai. Şi, în acelaşi timp, 
iese şi cartea ta. 

— Cartea e gata? întrebă Mikael. 

— Nu. Am un sinopsis, dar cartea propriu-zisă e doar pe 
jumătate scrisă. Dacă sunteţi de acord să publicaţi cartea 
şi-mi daţi un avans, am să lucrez la ea cu normă întreagă. 
Investigația este aproape gata. Ceea ce rămâne sunt câteva 
lucruri marginale de completat - de fapt, doar confirmarea 
a ceea ce eu deja ştiu - şi trebuie să mai fac confruntările 
cu „clienţii” pe care-i execut în carte. 

— Procedăm ca în cazul cărţii despre Wennerström. 
Durează o săptămână să se facă layout-ul - Christer Malm 
aprobă din cap - şi două să se tipărească. Confruntările le 
facem în martie şi în aprilie, iar rezumatul de 15 pagini de 
text este ultimul lucru care se va scrie. Prin urmare, vrem 
să avem manuscrisul complet terminat pe 15 aprilie, ca să 
putem trece prin toate sursele. 

— Cum facem cu contractul şi restul? 

— N-am întocmit niciodată un contract pentru o carte şi 
trebuie să discut cu avocatul nostru. 

Erika Berger se încruntă. 


93 


— Dar eu propun o angajare pe proiect timp de patru 
luni, din februarie până în mai. Însă noi nu plătim salarii 
extraordinare. 

— Pentru mine este OK. Am nevoie de un salariu de 
bază, ca să mă concentrez pe text tot timpul. 

— În general, regula este fifty-fifty din câştigul cărţii, 
după ce s-au plătit cheltuielile. Cum ţi se pare? 

— Al naibii de bine, spuse Dag Svensson. 

— Împărţirea sarcinilor, zise Erika Berger. Malin, vreau 
ca tu să fii redactorul responsabil cu planificarea 
numărului tematic. Va deveni sarcina ta principală, de la 
începutul lunii viitoare; lucrezi împreună cu Dag Svensson 
şi redactezi manuscrisul. Lottie, asta înseamnă că vreau să 
te am pe tine secretar temporar de redacţie în perioada 
martie-mai. Începi să lucrezi cu normă întreagă, iar Malin 
şi Mikael te vor ajuta, în măsura în care au timp. 

Malin Eriksson aprobă. 

— Mikael, vreau ca tu să fii redactorul cărţii. Ea privi 
spre Dag Svensson: 

— Mikael nu vrea să recunoască, dar scrie remarcabil şi 
e un redactor grozav de bun, iar în plus, se pricepe la 
investigaţii. Va cerceta prin fiecare silabă a cărţii tale cu 
microscopul. O să se arunce ca uliul pe fiecare detaliu. 
Sunt măgulită de faptul că vrei să publici cartea la noi, dar 
avem nişte probleme speciale aici, la Millennium. Avem o 
mulţime de duşmani care nu vor altceva decât să ne facem 
de râs. Când ne expunem, publicând ceva, lucrul acela 
trebuie să fie impecabil sută la sută. Nu ne dă mâna să 
facem altfel. 

— Nici eu n-aş vrea să fie altfel. 

— Foarte bine. Dar o să te descurci să ai pe cineva care 
îţi priveşte tot timpul peste umăr şi te critică la sânge, 
toată primăvara? 

Dag Svensson rânji, privindu-l pe Mikael: 

— Te rog, poţi să începi. Mikael dădu aprobator din 
cap. 


94 


— Dacă va fi un număr tematic, va trebui să avem mai 
multe articole. Mikael, aş vrea să scrii despre partea eco- 
nomică a comerţului cu sex. De cât de mulţi bani e vorba, 
anual? Cine câştigă din prostituție şi unde ajung banii? Se 
poate dovedi că o parte din bani ajunge în casieria statului? 
Monika, vreau ca tu să te ocupi de abuzurile sexuale, în 
general. Vorbeşte cu centrele pentru protecţia femeilor! şi 
cu cercetători în domeniu, medici şi autorităţi. Voi doi, plus 
Dag, veţi scrie textele de bază. Henry, aş vrea să avem un 
interviu cu Mia Bergman, şi Dag nu-l poate face. Portret: 
cine este, ce anume cercetează şi la ce concluzii a ajuns. Pe 
urmă, vreau să te ocupi de câteva cazuri din registrele 
poliţiei. Christer - fotografii. Nu ştiu cum pot fi toate 
acestea ilustrate. Gândeşte-te! 

— Este probabil tema cel mai uşor de ilustrat. Arty“. 
Nu-ţi face probleme. 

— Aş vrea să adaug ceva, spuse Dag Svensson. Există 
câţiva poliţişti care fac o treabă grozav de bună. Ar putea fi 
o idee să intervievăm pe vreunul dintre ei. 

— Ai nume? întrebă Henry Cortez. 

— Şi numere de telefon, răspunse Dag Svensson. 

— Bine, aprobă Erika Berger. Tema pentru numărul din 
mai va fi deci comerţul cu sex. Va trebui să reiasă că 
traficul de femei este un delict împotriva drepturilor 
omului şi că aceşti criminali vor trebui scoşi la lumină şi 
trataţi la fel ca oricare criminal de război sau ca esca- 
droanele morţii, ori ca alţi torţionari. Şi acum, la treabă! 


1 Kvinnojouren - serviciu special care primeşte femei persecutate 
de soţi şi iubiţi, asigurându-le domiciliu şi hrană. 
* În engl. în orig. - artistic. 
95 


5 
Miercuri 12 ianuarie - vineri 14 ianuarie 


Când Lisbeth Salander a urcat spre clădirile centrului 
de recuperare de la Appelviken, după un an şi jumătate, 
locurile îi păreau cu totul străine. De la vârsta de 15 ani 
vizitase de câteva ori pe an spitalul unde mama ei fusese 
internată, după ce se întâmplase Tot Răul. Cu toate că 
vizitele erau rare, Äppelviken devenise un punct stabil în 
existenţa Lisbethei. Era locul în care mama ei îşi petrecuse 
ultimii zece ani din viaţă şi unde, în cele din urmă, se sfâr- 
şise, la numai 43 de ani, după o ultimă hemoragie ce- 
rebrală fatală. 

Se numea Agneta Sofia Salander. Ultimii paisprezece 
ani din viaţă îi fuseseră marcați de repetate hemoragii 
cerebrale care o făcuseră incapabilă să aibă grijă de ea 
însăşi şi să îndeplinească rutinele cotidiene. În unele pe- 
rioade, era incapabilă să comunice şi îi venea greu s-o 
recunoască pe Lisbeth. 

Gândul la mama sa îi provoca întotdeauna lui Lisbeth o 
senzaţie de neputinţă şi de beznă adâncă. In anii ado- 
lescenţei, hrănise mult timp fantezii despre însănătoşirea 
mamei şi despre posibilele relaţii între ele două. Raţional 
însă, ştiuse că asta nu se va întâmpla niciodată. 

Mama ei fusese scundă şi subţire, dar în niciun caz 
anorectică, aşa cum părea Lisbeth. Dimpotrivă, fusese o 
femeie frumoasă şi bine proporţionată. Exact ca sora lui 
Lisbeth. 

Camilla. 

Lisbeth nu se gândea cu plăcere la sora ei. 

I se părea o adevărată ironie a sorții că ea şi sora ei 
erau atât de dramatic deosebite. Erau gemene, născute 
într-un răstimp de douăzeci de minute. 

Lisbeth era prima. Camilla era frumoasă. 

Erau aşa de diferite, că părea greu de crezut că au 
crescut în acelaşi uter. Dacă n-ar fi fost ceva greşit în codul 


96 


lui Lisbeth, atunci ar fi fost şi ea la fel de strălucitor de 
frumoasă cum era Camilla. 

Şi, probabil, la fel de idioată. 

De când erau mici, Camilla fusese extravertită, po- 
pulară şi plină de succese la şcoală. Lisbeth fusese tăcută, 
retrasă şi rareori răspundea la întrebările profesorilor, 
ceea ce se oglindea în diferenţa dramatică a notelor. Încă 
din şcoala primară, Camilla se distanţase de Lisbeth atât 
de mult, încât nici nu mai mergeau pe acelaşi drum la 
şcoală. Învăţătorii şi colegii observaseră că cele două fetiţe 
nu-şi vorbeau niciodată şi nu stăteau niciodată împreună. 
Din clasa a treia, Camilla se depărtase atât de tare, că 
urmaseră clase paralele. După ce împliniseră 12 ani şi Tot 
Răul se întâmplase, crescuseră în familii diferite. După ce 
împliniseră 17 ani, nu se mai văzuseră şi ultima lor 
întâlnire se terminase cu un ochi vânăt pentru Lisbeth şi o 
buză umflată pentru Camilla. Lisbeth nu mai ştia unde se 
află Camilla şi nu făcuse niciun efort ca s-o caute. 

Nu exista niciun fel de dragoste între surorile Salander. 

În ochii lui Lisbeth, Camilla era ipocrită, stricată şi uşor 
de manipulat. Şi totuşi, Lisbeth fusese declarată de 
tribunal ca anormală. 

Opri maşina în parcarea pentru vizitatori şi îşi închise 
la toţi nasturii geaca veche, înainte de a merge prin ploaie 
până la intrarea principală. Rămase lângă o bancă din parc 
şi privi în jur. Exact în locul acela, chiar pe această bancă, 
în urmă cu 18 luni o văzuse pe mama sa pentru ultima 
oară. Făcuse o vizită neaşteptată la Äppelviken, atunci 
când era pe drum spre nord, ca să-l ajute pe Mikael 
Blomkvist la vânarea unui ucigaş în serie bine organizat, 
dar complet nebun. Mama ei fusese neliniştită şi nu păruse 
s-o recunoască pe Lisbeth, şi totuşi nu voia s-o lase să 
plece. O ţinea strâns de mână, privindu-şi fiica cu ochi 
rătăciţi. Lisbeth se grăbea. Se desprinsese din strânsoare, 
îşi îmbrăţişase mama şi se grăbise la motocicletă, ca să 
plece mai departe. 


97 


Directoarea de la Appelviken, Agnes Mikaelsson, părea 
bucuroasă că o vede pe Lisbeth. O salută prietenos şi o 
însoţi până la magazie, de unde luară o cutie de carton. 
Lisbeth o ridică. Abia de cântărea vreo două kilograme şi 
nu cuprindea cine ştie ce avere. 

— Nu ştiam ce să fac cu lucrurile mamei tale, spuse 
Mikaelsson. Dar simţeam că tu te vei întoarce într-o zi. 

— Am fost plecată din ţară, răspunse Lisbeth. 

li mulţumi pentru că păstraseră cutia, o duse până la 
maşină şi părăsi pentru ultima oară centrul de recuperare 
din Äppelviken. 


Lisbeth a fost înapoi, în Mosebacke, puţin după prânz şi 
duse cutia cu lucrurile mamei sale în apartament. 

Când deschise uşa de la intrare, văzu trecând încet prin 
faţă o maşină de poliţie. Rămase pe loc, cercetând atent 
prezenţa autorităţii în faţa casei ei, dar pentru că poliţiştii 
nu dădeau semne că vor să treacă la atac, îi lăsă în pace. 

În timpul după-amiezii, vizită magazinele H&M şi 
KappAhl, cumpărându-şi o nouă garderobă. Îşi luă o 
grămadă de haine de bază, pantaloni, jeanşi, maiouri şi 
şosete. Hainele costisitoare de firmă n-o interesau, dar 
simţea totuşi o anumită plăcere să-şi poată cumpăra de- 
odată o jumătate de duzină de jeanşi, fără să clipească. Cea 
mai extravagantă achiziţie o făcu la magazinul Twilfit, unde 
îşi procură o mare cantitate de sutiene şi chiloţi asortaţi. 
Erau marfă obişnuită, dar, după o jumătate de oră de 
căutări jenate, dădu peste un set pe care-l considera 
„sexy”, sau poate chiar „porno” şi pe care înainte nu l-ar fi 
cumpărat în niciun caz. Când îşi puse seara setul pe ea, se 
simţi peste măsură de ridicolă. Ceea ce vedea în oglindă 
era o fată tatuată, într-o costumaţie grotescă. Le scoase de 
pe ea şi le aruncă la gunoi. 

Işi cumpără de la „Din Sko” încălțări groase de iarnă şi 
două perechi mai uşoare, de interior. Pe urmă, cumpără 
dintr-un impuls nestăpânit o pereche de cizme negre cu toc 


98 


înalt, care o făceau cu câţiva centimetri mai înaltă. Îşi mai 
procură şi o jachetă călduroasă de iarnă, de antilopă maro. 

Cără acasă cumpărăturile, puse de cafea şi pregăti 
sendvişuri, înainte de a se duce să lase maşina împru- 
mutată. Se întoarse pe jos acasă şi rămase restul serii pe 
pervazul ferestrei în întuneric, privind apa mării. 


Mia Bergman, doctorand în criminalistică, tăie plăcinta 
cu brânză în felii pe care le decoră cu câte o porţie de 
îngheţată de zmeură. Îi servi mai întâi pe Erika Berger şi 
pe Mikael Blomkvist, apoi puse pe masă farfuriile de desert 
şi pentru Dag Svensson şi ea. Malin Eriksson refuzase 
hotărâtă desertul şi se mulțumea cu cafea într-o ceaşcă 
ciudată, de porțelan vechi, cu flori. 

— A fost serviciul bunicii, spuse Mia Bergman, când o 
văzu pe Malin admirând ceaşca. 

— Se teme grozav să nu se spargă vreo ceaşcă, o pâri 
Dag Svensson. Îl scoate doar când avem musafiri deosebit 
de importanţi. 

Mia Bergman zâmbi. 

— Am crescut la bunica şi serviciul este cam tot ce am 
de la ea. g 

— Sunt foarte frumoase, spuse Malin. In ceea ce mă 
priveşte, în bucătăria mea e sută la sută marfă IKEA. 

Lui Mikael Blomkvist nu-i păsa de ceşti, în schimb 
cerceta cu un ochi atent farfuria din fața lui. Se gândea 
c-ar fi cazul să dea drumul la curea, iar Erika Berger îi 
împărtăşea în mod evident opinia. 

— Doamne, Dumnezeule, ar fi trebuit să mă abţin şi eu 
de la desert, spuse ea, cerându-şi din priviri scuze faţă de 
Malin, înainte să apuce linguriţa cu un gest hotărât. 

De fapt, fusese programată o simplă după-amiază de 
lucru pentru ca, pe de o parte, să confirme colaborarea lor, 
iar pe de alta, să planifice numărul tematic al revistei. Dag 
Svensson propusese să se întâlnească la el acasă, la o 
gustare şi Mia Bergman le oferise cel mai bun pui în sos 
picant pe care Mikael Blomkvist îl mâncase vreodată. La 


99 


cină băuseră două sticle de vin roşu spaniol robust, iar la 
desert Dag Svensson întrebase dacă vreunul dintre ei era 
interesat de un pahar de Tullamore Dew. Numai Erika 
Berger fusese suficient de proastă ca să refuze, şi Svensson 
adusese paharele. 

Dag Svensson şi Mia Bergman locuiau într-un apar- 
tament de două camere, în Enskede. Se vedeau de ceva 
vreme, dar de un an se hotărâseră să se mute împreună. 

Se adunaseră la şase seara şi când fu servit desertul 
era deja opt şi jumătate, iar până atunci nu fusese spusă o 
vorbă despre adevăratul motiv al întâlnirii. În schimb, 
Mikael Blomkvist descoperise că-i plăcea şi Dag Svensson, 
şi Mia Bergman şi că se simţea foarte bine în compania lor. 

Erika a fost cea care, în cele din urmă, a condus con- 
versaţia spre subiectul pentru care veniseră acolo. Mia 
Bergman aduse o copie a tezei ei şi o puse pe masă, în faţa 
Erikăi. Avea un titlu cel puţin ironic - From Russia with 
Love -, ceea ce, în mod evident, trimitea la romanele din 
anii şaptezeci cu 007 ale lui lan Fleming. Subtitlul era 
Trafic de carne vie, crimă organizată şi măsuri luate de 
autorități. 

— Trebuie să faceţi deosebire între teza mea şi cartea 
pe care o scrie Dag, spuse Mia. Cartea lui este o versiune 
agitatorică, polarizată pe cei care se ocupă cu traficul de 
femei. Teza mea este statistică, studii de teren şi o analiză 
a felului în care societatea şi tribunalele tratează victimele. 

— Fetele, adică. 

— Da, e vorba de fete tinere, de obicei între 15 şi 20 de 
ani, din clasa de jos, lipsite de educaţie. Sunt fete care 
adesea provin din familii cu probleme şi care nu rareori au 
fost victime ale unui abuz de o formă sau alta, deja din 
copilărie - un motiv al venirii lor în Suedia este, de bună 
seamă, că cineva le-a momit aici cu o grămadă de minciuni. 

— Cei care fac comerţ cu sex. 

— În acest sens, în teza mea există un fel de perspec- 
tivă a diferenţei de gen. Rareori vreun cercetător a stabilit 
aşa de clar diferenţa de roluri între cele două sexe: femeile 


100 


- victime; bărbaţii - călăi. Cu excepţia câtorva cazuri rare 
de femei care au profituri din comerţul cu sex, nu există 
nicio altă formă de criminalitate în care chiar rolurile 
masculin-feminin să fie premisa crimei. De asemenea, nu 
există nicio altă formă de criminalitate în care acceptarea 
socială să fie atât de mare şi în care societatea să facă aşa 
de puţin pentru a stăvili delictele. 

— Dacă am înţeles exact, cu toate acestea, Suedia are o 
legislaţie destul de dură împotriva traficului de femei şi 
comerţului cu sex, spuse Erika. 

— Nu mă face să râd. Câteva sute de fete - nu există o 
statistică exactă - sunt anual transportate în Suedia pentru 
a sluji drept prostituate, ceea ce trebuie tradus cu a-şi 
abandona trupul unor violuri sistematice. De când a fost 
introdusă legea împotriva traficului de femei, ea nu a fost 
utilizată de justiţie decât de câteva ori. Prima dată, în 
aprilie 2003, împotriva acelei bătrâne nebune, patroană de 
bordel, care făcuse o operaţie de schimbare de sex. Şi care, 
bineînţeles, a fost achitată. 

— Aşteaptă, eu aveam impresia că a fost condamnată? 

— Ca patroană de bordel, da. Dar ea a fost achitată de 
acuzaţia de trafic de femei. Fetele care fuseseră victime 
erau martore la proces, dar ele se întorseseră în republicile 
baltice. Oficialităţile au încercat să le convingă să vină la 
proces, pe urmă le-au căutat cu Interpolul. După luni de 
urmăriri, s-a constatat că nu mai puteau fi găsite. 

— Ce s-a întâmplat cu ele? 

— Nimic. Programul TV Insider! a reluat ancheta şi a 
trimis o echipă la Tallin. Reporterilor le-a trebuit doar o 
după-amiază ca să regăsească două dintre fete, care lo- 
cuiau acasă la părinţii lor. Cea de-a treia plecase în Italia. 

— Cu alte cuvinte, poliţia din Tallin nu este deosebit de 
eficientă. 

— După aceea, am avut câteva condamnări, dar în 
general era vorba fie de persoane care fuseseră prinse 


1 „Dinăuntru”: foarte cunoscut program al televiziunii suedeze, axat 
pe anchetarea unor probleme sociale şi de criminalitate „fierbinţi”. 
101 


pentru alte delicte, fie fuseseră aşa de idioate, că era im- 
posibil să scape. Această lege este doar cosmetică. Ea nu 
poate fi folosită. 

— OK. 

— Problema este că, în acest caz, delictele sunt viol 
grav, adesea în combinaţie cu vătămare corporală, lovire 
gravă şi ameninţare cu moartea, în unele cazuri completate 
cu sechestrare de persoană, adăugă Dag Svensson. Aceasta 
e viaţa de zi cu zi pentru multe din fetele care, îmbrăcate 
cu fuste mini şi puternic fardate, sunt transportate în cine 
ştie ce vilă de la marginea oraşului. Problema este că fetele 
nu au de ales. Ori se duc şi se regulează cu boşorogi 
scârboşi, ori riscă să fie bătute şi torturate de proxenetul 
lor. Nu pot fugi - nu ştiu limba, nu cunosc legile şi regulile 
şi nu ştiu cui să se adreseze. Nu pot pleca acasă. Una din 
primele măsuri este să le ia paşapoartele şi, ca în cazul cu 
patroana de bordel, pot fi chiar închise într-un apartament. 

— Parcă ar fi sclavie. Fetele astea câştigă şi ele ceva? 

— Da, da, răspunse Mia Bergman. Ca pansament pe 
rană, primesc o bucăţică din prăjitură. De regulă, lucrează 
câteva luni, înainte de a putea pleca din nou acasă. Pot 
avea cu ele o sumă serioasă - 20 000 până la 30 000, ceea 
ce în valută rusească reprezintă o mică avere. In schimb, 
adesea au dobândit dependenţă de alcool sau droguri, şi un 
stil de viaţă care face ca banii să se isprăvească repede. 
Din această cauză, sistemul funcţionează: după o vreme, 
vin iar ca să lucreze şi se întorc, ca să spun aşa, de 
bunăvoie la torţionarul lor. 

— Care este cifra de afaceri anuală? întrebă Mikael. 
Mia Bergman îi aruncă o privire lui Dag Svensson şi medită 
o clipă înainte de a răspunde: 

— E greu să se dea un răspuns corect la această între- 
bare. Am calculat în toate felurile, dar multe din cifrele 
noastre rămân până la urmă doar estimative. 

— Cu aproximaţie. 

— OK, ştim că, de exemplu, patroana de bordel - cea 
care a fost condamnată pentru proxenetism, dar a fost 


102 


achitată -, într-o perioadă de doi ani, strânsese aici 35 de 
femei din Est. Rămâneau între câteva săptămâni şi câteva 
luni. La proces, a reieşit că în aceşti doi ani ele au adus mai 
mult de două milioane de coroane. Am calculat că o fată 
aduce aproape 60 000 de coroane pe lună, din care trebuie 
scăzuţi 15 000 pentru cheltuieli diverse - deplasări, haine, 
locuinţă etc. Nu este o viaţă de lux, şi adesea sunt obligate 
să împartă un apartament pus la dispoziţie de traficanţi. 
Din cele 45 000 de coroane rămase, organizaţia ia între 
20 000 şi 30 000. Şeful organizaţiei bagă în buzunar ju- 
mătate, să spunem 15 000, şi împarte restul la angajaţii săi 
- şoferi, bătăuşi şi alţii. Fata primeşte 10-12 mii. 

— Şi pe lună...? 

— Să spunem că o organizaţie are două sau trei fete 
care lucrează. Asta înseamnă că ele aduc aproape 200 000 
pe lună. Fiecare organizaţie e alcătuită, în medie, din două, 
trei persoane, care trebuie să trăiască din asta. Cam aşa 
arată economia violului. 

— Şi despre câţi bani este vorba... Vreau să spun, la un 
calcul general? 

— Poţi considera că în fiecare moment se află în jur de 
o sută de fete în activitate, care, într-un fel sau altul, sunt 
victime ale traficului cu femei. Asta înseamnă că cifra de 
afaceri totală, pe întreaga Suedie, ajunge în fiecare lună la 
mai mult de 6 milioane de coroane şi deci, pe an, undeva în 
jur de 70 de milioane de coroane. Este vorba doar de fetele 
care sunt victime ale traficului de carne vie. 

— Par sume neînsemnate. 

— Sunt neînsemnate, de fapt. Dar pentru a strânge 
aceste sume modeste, trebuie ca o sută de fete să fie vio- 
late. Asta mă scoate din minţi. 

— Nu vorbeşti ca un cercetător obiectiv. Dar, dacă tre- 
buie trei tipi la o fată, asta înseamnă că între cinci sute şi 
şase sute de oameni îşi umplu buzunarele în felul acesta. 

— Mai puţin, după toate probabilitățile. Aş spune, cam 
trei sute. 

— Pare o problemă de nerezolvat, zise Erika. 


103 


— Noi votăm legi şi ne indignăm în presă, dar practic 
nimeni n-a discutat cu o prostituată din fostul bloc de est şi 
nu are habar de felul ei de viaţă. 

— Cum funcţionează asta? Vreau să spun, în practică. 
Trebuie să fie dificil să pui mâna pe o fată de 16 ani din 
Tallin, fără ca nimeni să nu observe, zise Mikael. 

— Când am început să fac studiul, credeam că este 
vorba despre o activitate extrem de bine organizată, vreo 
formă de mafie profesionistă, care transportă peste graniţă 
fetele, într-un fel mai mult sau mai puţin elegant. 

— Dar nu este aşa? întrebă Malin Eriksson. 

— Activitatea este organizată, dar cu timpul am înţeles 
că, în fapt, e vorba de multe grupuri mici şi destul de prost 
organizate. Trebuie uitate costumele Armani şi maşinile 
sport - organizaţia de mijloc are trei membri, jumătate ruşi 
sau baltici, şi jumătate suedezi. Imaginaţi-vă un şef de 
organizaţie: are 40 de ani, stă în maiou, bea bere şi se 
scarpină în buric. Nu are nicio educaţie, şi în unele privinţe 
poate fi considerat drept un retardat social, care a avut 
probleme întreaga lui viaţă. 

— Romantic! 

— Are despre femei o concepţie demnă de epoca de 
piatră. E violent în mod recunoscut, adesea beat şi sparge 
dinţii oricui îndrăzneşte să protesteze. Există un clasament 
strict în bandă şi colaboratorilor lui le este adesea frică de 
el. 


Transportul cu mobilele de la IKEA a sosit după trei 
zile, la ora nouă şi jumătate dimineaţa. Doi tipi laţi în spate 
au dat mâna cu blonda Irene Nesser, care vorbea cu un 
accent nostim, norvegian. Pe urmă, au făcut naveta cu liftul 
subdimensionat şi au petrecut ziua montând mese, 
dulapuri şi paturi. Erau de o eficienţă impresionantă şi 
păreau să fi făcut de multe ori treaba asta. Irene Nesser a 
coborât în halele din Södermalm şi a cumpărat mâncare 
grecească la pachet, invitându-i la prânz. 


104 


Băieţii de la IKEA au fost gata cu treaba pe la cinci 
după-amiaza. După ce au plecat, Lisbeth Salander şi-a scos 
peruca şi a început să rătăcească singură prin apartament, 
întrebându-se dacă avea să se simtă bine în noua ei casă. 
Masa din bucătărie părea prea elegantă ca să fie în stilul 
ei. În camera de lângă bucătărie, cu intrare şi din hol, şi 
din bucătărie, îşi avea noul living-room, cu canapele 
moderne şi un grup de fotolii în jurul mesei pentru cafea de 
lângă fereastră. Era mulţumită cu dormitorul şi s-a aşezat 
cu precauţie pe patul Hemnes, încercându-i arcurile. 

A aruncat o privire în odaia de lucru, cu vedere spre 
mare. Yes, e eficient. Aici pot să lucrez. 

Totuşi, nu ştia prea bine ce va lucra şi se simţea destul 
de nemulțumită cu privire la celelalte mobile. 

Ei bine, o să vedem ce-o să mai fie. 

Lisbeth şi-a petrecut restul serii desfăcând pachetele şi 
sortând lucrurile. A făcut patul şi a aranjat prosoapele, 
cearşafurile şi feţele de pernă în dulapul de lenjerie. A 
desfăcut pungile cu noile ei veşminte, aranjându-le în şi- 
fonier. Deşi cumpărase atâtea lucruri, abia dacă a umplut o 
parte din sertare. A instalat lămpile la locul lor şi a sortat 
tigăi, veselă şi tacâmuri în dulapurile din bucătărie. 

A cercetat cu un ochi critic pereţii goi, înțelegând că ar 
fi trebuit să cumpere postere sau tablouri, sau altceva. 
Oamenii normali obişnuiesc să aibă asemenea chestii pe 
pereţi. O plantă n-ar fi stricat. 

Pe urmă, a desfăcut şi cutiile aduse din Lundagatan, 
sortând cărţi, ziare, tăieturi din presă şi vechile dosare cu 
materiale de investigaţie, pe care ar fi trebuit, de fapt, să le 
abandoneze. Aruncă generoasă maiouri vechi şi ciorapi 
găuriţi. Apoi, găsi un vibrator, încă în cutia originală. 
Zâmbi strâmb. Fusese un cadou tâmpit de la Mimmi şi 
uitase cu totul de existenţa lui, de fapt, nici nu-l probase 
vreodată. A hotărât să remedieze situaţia şi l-a pus în 
suportul lui, pe noptieră. 

Pe urmă, redeveni serioasă. Mimmi. Simţea mustrări de 
conştiinţă. Se văzuse regulat cu Mimmi timp de un an şi pe 


105 


urmă o părăsise pentru Mikael Blomkvist, fără nicio 
explicaţie. Nu-i spusese adio şi nu-i comunicase că avea de 
gând să părăsească Suedia. Nu-şi luase rămas-bun şi nu 
spusese o vorbă despre plecarea ei nici lui Dragan 
Armanski, nici fetelor din Evil Fingers. Probabil credeau că 
murise, sau poate c-o uitaseră - ea nu fusese niciodată 
nucleul grupului lor. Era exact ca şi cum ar fi întors spatele 
la toţi şi la toate. Înţelese în clipa aceea că nu-i spusese 
adio nici lui George Bland, în Grenada şi se întrebă dacă el 
mai rătăcea, căutând-o pe plajă. Se gândi la ce-i spusese 
Mikael Blomkvist, că prietenia se bazează pe respect şi 
încredere. Îmi neglijez prietenii. Se întrebă dacă Mimmi se 
mai afla acolo, undeva şi dacă n-ar trebui să-i dea o veste. 

Cea mai mare parte din seara aceea şi o bună parte din 
noapte şi le-a petrecut sortând hârtiile, în odaia de lucru şi 
instalându-şi computerele, apoi, navigând pe Internet. A 
verificat în ce stare se aflau investiţiile ei şi a descoperit că 
era mai bogată decât cu un an în urmă. 

A făcut apoi un control de rutină pe computerul avo- 
catului Nils Bjurman, dar nu a găsit nimic interesant în 
corespondenţa lui, şi a tras concluzia că se ţinea cuminte, 
la locul lui. 

N-a găsit nicio indicație că ar mai fi avut contacte cu 
clinica din Marsilia. Bjurman părea chiar că-şi redusese 
activitatea atât profesională, cât şi privată la o stare de-a 
dreptul vegetativă. Folosea rar e-mailul şi când naviga pe 
Internet, vizita mai ales site-uri porno. 

Abia la două noaptea s-a deconectat. A mers în dor- 
mitor şi s-a dezbrăcat, aruncându-şi hainele pe un scaun. 
Apoi, a trecut în sala de baie. Colţul din apropierea uşii 
avea oglinzi în unghi, din podea până în tavan. S-a cercetat 
atent un lung moment. Şi-a privit faţa colţuroasă, noii ei 
sâni şi marele tatuaj de pe spinare. Era frumos, un balaur 
lung şerpuind, în roşu, verde şi negru, care începea pe 
umăr şi a cărui coadă subţire continua peste fesa dreaptă, 
ca să se oprească pe coapsă. În acest an, în care călătorise, 
îşi lăsase părul să crească până la umeri, dar în ultima 


106 


săptămână petrecută în Grenada luase într-o zi o foarfecă 
şi îl tăiase scurt. Încă i se mai zburlea în toate părţile. 

Simţi deodată că o schimbare fundamentală se în- 
tâmplase, sau era pe cale să se întâmple în viaţa ei. Poate 
că era pericolul de a dispune dintr-odată de miliarde şi de-a 
nu mai fi obligată să chibzuiască fiecare ban. Poate era 
lumea adultă care, în cele din urmă, punea stăpânire pe ea. 
Sau poate era ideea că moartea mamei însemnase sfârşitul 
copilăriei sale. 

În anul care trecuse, renunţase la cele mai multe dintre 
piercinguri!. În clinica din Genova, un inel care-i 
străpungea sfârcul fusese înlăturat din motive pur me- 
dicale, legate de operaţie. Apoi, îşi scosese inelul din buza 
de jos şi în Grenada cel pe care îl avea în vulva stângă - o 
durea şi nu-şi putea aduce aminte pentru ce îşi făcuse un 
piercing într-un asemenea loc. 

Brusc, deschise gura şi deşurubă tija care-i traversa 
limba de şapte ani. Puse beţigaşul de argint într-un bol, pe 
etajera de lângă chiuvetă. Gura îi părea acum goală, în 
afara celor câteva inele din ureche, nu-i mai rămâneau 
decât două piercinguri, un inel în sprânceana stângă şi o 
bijuterie în buric. 

În cele din urmă, s-a dus în odaia de culcare, 
strecurându-se sub cuvertura nouă. Descoperi că patul pe 
care îl cumpărase era gigantic şi că ea nu ocupa decât o 
bucăţică din suprafaţa lui. Avea impresia că era culcată la 
marginea unui teren de fotbal. Şi-a înfăşurat cuvertura în 
jurul corpului şi a rămas gânditoare un lung moment. 


1 Piercing: termen general folosit pentru diferitele găuri din nas, 
sprâncene etc., la modă printre tineri. 
107 


6 
Duminică 23 ianuarie - sâmbătă 29 ianuarie 


Lisbeth Salander a luat liftul din garaj până la ultimul 
nivel al imobilului de lângă Slussen pe care îl ocupa firma 
Milton Security. Deschisese uşa liftului cu o copie-pirat a 
cheii principale, pe care avusese grijă să pună mâna cu 
câţiva ani în urmă. leşind în coridorul întunecat, şi-a privit 
automat ceasul. Era 3 şi 10 minute, în dimineaţa zilei de 
duminică. Paznicul de noapte se afla la centrala de 
supraveghere, la etajul 3 şi ea ştia că, după toate 
probabilitățile, avea să fie singură la etajul cinci. 

Ca întotdeauna, era uluită că o firmă de pază avea 
asemenea lipsuri în propriul sistem de securitate. 

Pe culoarul etajului cinci nu se schimbaseră prea multe 
lucruri de la plecarea ei. Începu prin a-şi vizita propriul 
birou, un cub mic în spatele unui perete de sticlă, unde o 
plasase Dragan Armanski. Uşa nu era încuiată. Nu-i luă 
prea multe secunde ca să constate că absolut nimic nu se 
schimbase acolo, în afară de faptul că cineva pusese o cutie 
cu hârtii vechi chiar în faţa uşii. Camera avea o masă, un 
scaun de birou, un coş de hârtii şi un raft gol. „Materialul 
de birou” consta dintr-un Toshiba PC, vechi din 1997, cu un 
hard disk amărât. 

Lisbeth nu descoperi nimic care să indice că Dragan ar 
fi lăsat biroul altcuiva. Interpretă asta ca un semn bun, dar 
era în acelaşi timp conştientă că nu avea prea mare 
importanţă. Cei patru metri pătraţi ai încăperii nu puteau fi 
folosiţi într-un scop prea important. 

Lisbeth închise uşa şi porni fără zgomot pe culoar, 
verificând dacă nu cumva vreun noctambul se afla prin 
apropiere, lucrând în vreun birou. Era singură. Se opri în 
faţa automatului de cafea şi îşi turnă un pahar de plastic cu 
cappuccino, înainte de a merge în biroul lui Armanski, 
unde deschise uşa cu cheia falsă. 


108 


Ca întotdeauna, biroul acestuia era enervant de ordo- 
nat. Dădu roată încăperii, cercetând rafturile bibliotecii, 
înainte să se aşeze în faţa calculatorului şi să-l pornească. 

Scoase din buzunarul noii ei haine de antilopă un CD, 
pe care îl introduse în fanta calculatorului. Porni un 
program care se numea Asphyxia 1.3. Ea însăşi concepuse 
programul, a cărui singură funcţie era să actualizeze noua 
versiune de Internet Explorer. Programul arăta şi se 
comporta exact ca versiunea originală, dar era ceva mai 
mare şi cu o miime de secundă mai încet. Toate con- 
figuraţiile erau identice cu originalul, inclusiv data in- 
stalării. Din noul fişier nu se vedea nicio urmă. 

Scrise adresa unui FIP, la un server din Olanda, şi ob- 
tinu un meniu. Apăsă pe copy, tastă Armanski/ MiltSec şi 
apăsă din nou pe Enter. Computerul începu imediat să 
copieze hard diskul lui Armanski pe serverul din Olanda. 
Un ceas indica durata procesului, 34 de minute. 

În timp ce se făcea transferul, scoase dublura cheii de 
la biroul lui Armanski, pe care acesta o păstra într-un 
ghiveci decorativ de pe raftul bibliotecii.  Petrecu 
următoarea jumătate de oră ca să se pună la curent cu 
dosarele pe care Dragan Armanski le păstra în primul 
sertar din dreapta al biroului, în care strângea întotdeauna 
afacerile actuale şi urgente. Când computerul semnală că 
transferul se terminase, puse la loc dosarele, exact în 
ordinea în care fuseseră aşezate mai înainte. 

Apoi opri computerul, stinse lampa de birou şi luă cu ea 
paharul gol de cappuccino. Era 4:12 când pătrunse din nou 
în lift. Părăsi Milton Security în acelaşi fel în care venise. 

Pe urmă, se plimbă pe jos până la Mosebacke, se aşeză 
în faţa computerului propriu şi se cuplă la serverul din 
Olanda, unde reporni o copie a programului Asphyxia 1.3. 
Când programul intră în funcţiune, pe ecran se deschise o 
fereastră în care i se cerea să indice hard diskul. Avea vreo 
patruzeci de variante între care să aleagă şi derulă meniul. 
Lăsă deoparte hard diskul Ni/sEBjurman, pe care-l 
deschidea cam la două luni. Se opri o secundă la 


109 


MikBlom/laptop şi MikBlom/oftice. Nu le deschisese de mai 
mult de un an, şi-i trecu prin minte gândul vag de a le 
şterge. Din motive de principiu, se hotărî totuşi să le păs- 
treze - de vreme ce piratase o dată computerele, era stupid 
să piardă informaţia, pentru ca într-o bună zi să fie poate 
obligată să refacă toată procedura. Acelaşi lucru era valabil 
şi pentru un icon Wennerstrom, pe care nu-l mai 
deschisese de mult. Iconul Armanski/MiltSec era ultimul 
creat şi se găsea la urma listei. 

Ar fi putut clona hard diskul lui mai demult, dar nu-şi 
dăduse osteneala s-o facă, pentru că ea lucra la Milton 
Security şi putea avea acces direct la informaţia pe care 
Armanski ar fi vrut poate s-o ascundă celorlalţi. Intruziunea 
în computerul lui nu era rău intenţionată, voia doar să ştie 
cu ce mai lucra firma şi cum mai stăteau lucrurile. Apăsă şi 
imediat se deschise un nou folder, intitulat Armanski HD. 
Verifică dacă putea deschide hard diskul şi constată că 
toate fişierele se aflau la locul lor. 

Rămase la computer citind rapoartele lui Armanski, 
balanţele economice şi poşta electronică, până la şase 
dimineaţa. La urmă, clătină gânditoare din cap şi închise 
computerul. Merse la baie şi se spălă pe dinţi, apoi se duse 
în dormitor unde se dezbrăcă, lăsând să-i cadă hainele pe 
podea. Se vâri în pat şi dormi până la 12 şi jumătate. 


Ultima vineri din ianuarie, consiliul de conducere al 
revistei Millennium avea şedinţa anuală. La această în- 
trunire participa contabilul firmei, un inspector financiar 
extern şi cei patru asociaţi: Erika Berger (30%), Mikael 
Blomkvist (20%), Christer Malm (20%) şi Harriet Vanger 
(30%). Mai fusese convocată şi secretara de redacţie Malin 
Eriksson, ca reprezentantă a salariaţilor şi a celulei de 
sindicat de la revistă. Din această celulă sindicală făceau 
parte, în afară de ea, Lottie Karim, Henry Cortez, Monika 
Nilsson şi Sonny Magnusson, responsabil cu vânzările de 
publicitate. Malin participa pentru prima oară la şedinţa 
consiliului de conducere. 


110 


Întrevederea a început la ora 16 şi o oră mai târziu era 
terminată. O mare parte din timp fusese dedicată bilanţului 
financiar şi raportului inspectorului financiar. Cei prezenţi 
au putut constata că Millennium avea o economie stabilă, 
în comparaţie cu criza care lovise firma cu doi ani în urmă. 
Raportul inspectorului financiar arăta că firma avea de fapt 
un câştig de 2,1 milioane de coroane, dintre care un milion 
provenea din încasările de la cartea lui Mikael Blomkvist 
despre afacerea Wennerstrom. 

La propunerea Erikăi Berger, s-a hotărât ca un milion 
să fie plasat pentru a servi de tampon în cazul unor crize 
viitoare, 250 000 de coroane să fie alocate renovării 
sediului şi cumpărării de noi computere, precum şi altor 
echipamente tehnice, şi ca 300 000 de coroane să fie 
alocate unei creşteri de salariu a tuturor angajaţilor, şi 
unei norme întregi pentru Henry Cortez. Din suma rămasă, 
s-a propus să se verse câte 50 000 de coroane fiecăruia 
dintre asociaţi, precum şi un bonus de 100 000, care avea 
să fie împărţit echitabil între cei patru angajaţi, indiferent 
dacă aveau normă întreagă sau 50%. Sonny Magnusson, 
responsabil cu vânzările de publicitate, nu a beneficiat de 
primă, contractul lui stipulând că lua un procentaj din 
tarifele pentru spaţiul publicitar, ceea ce făcea adesea să 
aibă salariul cel mai mare. Propunerea a fost acceptată în 
unanimitate. 

O altă propunere, făcută de Mikael Blomkvist, de a fi 
micşorat bugetul pentru jurnaliştii independenţi, în fa- 
voarea unei alte jumătăţi de normă, a stârnit o scurtă 
dezbatere. Mikael se gândea la Dag Svensson, care ar fi 
putut astfel să folosească Millennium drept bază pentru 
activitatea sa independentă şi, pe urmă, să obţină poate o 
angajare fixă. Propunerea a fost combătută de Erika 
Berger, care socotea că revista nu se putea descurca fără 
aportul mai multor ziarişti independenţi. Ea a fost sprijinită 
de Harriet Vanger, în timp ce Christer Malm s-a abținut de 
la vot. S-a hotărât deci ca bugetul pentru ziariştii 
independenţi să rămână neatins, dar să se cerceteze dacă 


111 


nu s-ar putea tăia alte cheltuieli; toţi voiau să-l aibă coleg 
pe Dag Svensson, cel puţin pentru o bucată de vreme. 

După o scurtă discuţie despre viitoarele orientări şi 
proiecte de dezvoltare, Erika Berger a fost realeasă 
preşedintă a consiliului de administraţie pentru anul 
următor. După care, şedinţa a fost declarată închisă. 

Malin Eriksson nu spusese niciun cuvânt la şedinţă. 
Făcuse un calcul în minte şi constatase că angajaţii aveau 
să primească un bonus de 25 000 de coroane, prin urmare, 
mai mult decât un salariu lunar. Nu vedea niciun motiv să 
se opună deciziei. 

Imediat după ce şedinţa anuală s-a terminat, Erika 
Berger i-a convocat pe asociaţi pentru o şedinţă extraor- 
dinară. Asta însemna că Erika, Mikael, Christer şi Harriet 
rămâneau, iar ceilalţi părăseau sala de conferinţe. De în- 
dată ce uşa s-a închis în urma lor, Erika a declarat şedinţa 
deschisă. 

— Avem un singur punct pe ordinea de zi. Harriet, ştii 
desigur că, potrivit înţelegerii pe care am făcut-o cu Henrik 
Vanger, participarea lui trebuia să se întindă pe o perioadă 
de doi ani. Am ajuns acum la punctul în care contractul ia 
sfârşit. Prin urmare, trebuie să hotărâm ce se va întâmpla 
cu participarea ta - sau mai bine zis, a lui Henrik. 

Harriet aprobă cu un semn din cap. 

— Ştim cu toţii că participarea lui Henrik a fost un 
impuls spontan, provocat de o situaţie specială, spuse 
Harriet. Acea situaţie nu mai există. Ce propuneţi? 

Christer Malm se foi iritat. Era singurul din încăpere 
care nu ştia exact în ce a constat acea „situaţie specială”. 
El ştia că Mikael şi Erika îi ascunseseră istoria, dar Erika 
spusese atunci că era vorba de ceva extrem de personal, 
care-l privea pe Mikael şi că acesta nu voia cu niciun preţ 
s-o discute. Christer nu era prost şi înţelesese că tăcerea 
lui Mikael avea de-a face cu Hedestad şi cu Harriet. Mai 
înţelegea, de asemenea, că nu era nevoie să ştie exact de- 
spre ce fusese vorba atunci, ca să ia o hotărâre într-o 


112 


chestiune de principiu şi-l respecta îndeajuns de mult pe 
Mikael ca să nu facă un caz din asta. 

— Noi trei am discutat situaţia şi am ajuns la o poziţie 
comună, spuse Erika. 

Făcu o pauză, privind-o pe Harriet în ochi. 

— Înainte să spunem ce am hotărât, vrem să ştim ce 
părere ai tu. 

Harriet Vanger îi privi pe rând pe Erika, pe Mikael şi pe 
Christer. Privirea ei întârzie asupra lui Mikael, dar nu putu 
citi nimic pe feţele lor. 

— Dacă vreţi să plec, vă costă trei milioane, plus do- 
bânzile, suma pe care familia Vanger a investit-o în 
Millennium. Aveţi mijloacele să plătiţi? întrebă Harriet cu 
voce moale. 

— Da, avem, îi răspunse Mikael, zâmbindu-i. 

El primise cinci milioane de la Henrik Vanger pentru 
treaba pe care o făcuse pentru bătrânul industriaş. In în- 
sărcinarea lui intrase, ironia sorții, şi s-o găsească pe 
Harriet Vanger. 

— În cazul acesta, decizia este în mâinile voastre, spuse 
Harriet. Contractul stipulează ca voi să puteţi recupera 
partea deţinută de Henrik Vanger, începând de astăzi. 
Dacă eu aş fi făcut contractul, n-ar fi fost niciodată aşa de 
vag precum cel făcut de Henrik. 

— Noi am putea răscumpăra partea ta, dacă tu ai dori 
s-o vinzi, spuse Erika. Problema este deci să ştim ce ai dori 
tu să faci. Conduci un concern industrial - două concerne, 
de fapt. Ai vreun interes să-ţi pierzi timpul cu ceva aşa de 
lipsit de importanţă ca Millennium? Noi ţinem şedinţa 
consiliului de administraţie la fiecare trei luni, şi tu ai venit 
conştiincioasă la fiecare dintre ele, de când l-ai înlocuit pe 
Henrik. 

Harriet Vanger o privi pe preşedinta consiliului de 
administraţie cu blândeţe. Rămase tăcută un lung moment. 
Apoi răspunse, întorcându-se spre Mikael: 

— Din ziua în care m-am născut, am fost proprietară a 
unor lucruri. Şi mi-am petrecut zilele conducând un 


113 


concern unde există mai multe intrigi decât într-un roman 
de dragoste de patru sute de pagini. Când am început să 
iau parte la şedinţele consiliului vostru de administraţie, a 
fost mai mult ca să îndeplinesc o datorie de la care nu mă 
puteam sustrage. Dar, ştiţi ceva - în cele optsprezece luni 
care au trecut, am descoperit că mă simt mai bine să stau 
în acest consiliu, decât în toate celelalte consilii la un loc. 

Mikael aprobă gânditor. Harriet îşi mută privirea pe 
Christer. 

— Millennium este ca o joacă de-a consiliul de admi- 
nistraţie. Problemele sunt aşa de mici şi lesne de înţeles şi 
vizibile! Intreprinderea vrea, desigur, să aibă profit şi să 
câştige bani - aceasta este o condiţie necesară. Dar voi 
aveţi şi un cu totul alt scop - vreţi să realizaţi ceva. 

Luă o înghiţitură din paharul cu apă minerală şi o fixă 
cu privirea pe Erika. 

— Exact în ce constă acest „ceva”, nu ştiu prea bine. 
Ţelul este, pur şi simplu, confuz. Nu sunteţi un partid 
politic sau o organizaţie sindicală. Nu aveţi loialităţi de 
respectat, în afară de cele dintre voi. Dar voi scormoniţi în 
lipsurile societăţii şi vă luaţi la harţă cu mare plăcere cu 
persoane oficiale care nu vă plac. Deseori vreţi să 
schimbaţi şi să influenţaţi. Chiar dacă vă prefaceţi că 
sunteţi cinici şi nihilişti, doar propriile voastre conside- 
rente morale conduc revista şi, în câteva ocazii, mi-am 
putut da seama că această morală a voastră este foarte 
specială. Nu ştiu cum ar putea fi numită, dar Millennium 
are un suflet. Acesta este de fapt singurul consiliu de 
administraţie în care sunt mândră că mă aflu. 

Harriet tăcu şi tăcerea dură aşa de mult, că Erika în- 
cepu să râdă. 

— Sună foarte bine. Dar tot n-ai răspuns la întrebare. 

— Mă simt bine în compania voastră şi mi-a făcut un 
bine enorm să fiu aici, în consiliu. Este unul dintre lucrurile 
cele mai nebuneşti şi mai aiurite cu care am avut de-a face. 
Dacă vreţi să mai fiu cu voi, eu stau cu plăcere. 


114 


— OK, spuse Christer. Am discutat lucrurile pe faţă şi 
pe dos şi suntem de acord. Rupem contractul şi îţi 
cumpărăm partea. 

Ochii lui Harriet se măriră de uimire. 

— Vreţi să scăpaţi de mine? 

— Când am semnat contractul, eram cu capul pe butuc 
şi aşteptam securea călăului. Nu aveam nicio alegere. 
Chiar din momentul acela, am început să numărăm zilele 
până când aveam să putem răscumpăra partea lui Henrik. 

Erika deschise o mapă şi puse pe masă o hârtie, pe care 
o împinse spre Harriet Vanger, împreună cu un cec, cu 
exact suma pe care Harriet o spusese. Aceasta aruncă o 
privire peste contract. Fără o vorbă, luă un stilou de pe 
masă şi iscăli. 

— Aşa, spuse Erika. A fost fără dureri. Vreau să-i 
mulţumesc lui Henrik pentru timpul pe care l-am petrecut 
împreună şi pentru aportul lui la Millennium. Sper că-i vei 
transmite toate acestea. 

— [i voi transmite, răspunse Harriet cu o voce albă. Nu 
arăta cu nimic ce simţea, dar era adânc rănită şi 
dezamăgită pentru că o lăsaseră să spună că dorea să ră- 
mână în conducere şi pe urmă, cu atâta lejeritate, o dă- 
duseră afară. Era aşa de al dracului de inutil. 

— Şi, în acelaşi timp, aş dori să te întreb dacă eşti in- 
teresată de un alt contract, spuse Erika Berger. 

Luă un alt teanc de hârtii, punându-le pe masă. 

— Am vrea să ştim dacă tu, personal, doreşti să devii 
coproprietar al revistei Millennium. Preţul este exact suma 
pe care tocmai ai primit-o. Deosebirea din contract este că 
nu există limite de timp sau clauze de excludere. Tu intri în 
calitate de coacţionar cu drepturi depline, cu aceleaşi 
răspunderi şi datorii ca şi noi ceilalţi. 

Harriet înălţă din sprâncene. 

— De ce a fost nevoie de toată această procedură? 

— Pentru că ea trebuia făcută, mai devreme sau mai 
târziu, spuse Christer Malm. Am fi putut reînnoi vechiul 
contract, pe câte un an, până la următorul consiliu anual 


115 


sau până când am fi avut o ceartă mare la conducere, şi 
te-am fi dat afară. Dar rămânea un contract care putea fi 
rupt. 

Harriet se sprijini în cot şi-l privi cercetătoare. Apoi, îşi 
mută privirea pe Erika şi pe Mikael. 

— Problema e că noi am încheiat contractul cu Henrik 
dintr-o constrângere economică, spuse Erika. Acum 
încheiem contractul cu tine, pentru că noi o vrem. Şi, spre 
deosebire de vechiul contract, n-o să mai fie aşa de uşor să 
scăpăm de tine în viitor. 

— E o foarte mare deosebire pentru noi, spuse şi 
Mikael, cu voce joasă. 

Fu singura lui contribuţie la discuţie. 

— Noi considerăm, pur şi simplu, că tu aduci revistei 
Millennium ceva în plus, în afara garantiilor economice pe 
care le implică numele Vanger, spuse Erika Berger. Eşti 
înţeleaptă şi înţelegătoare şi vii cu soluţii constructive. 
Până acum, te-ai ţinut deoparte, ca un musafir în vizită. 
Dar tu aduci acestei conduceri o stabilitate şi o fermitate 
pe care noi n-am avut-o niciodată până acum. Cunoşti 
afacerile. M-ai întrebat odată dacă poţi avea încredere în 
mine, şi eu te-am întrebat cam acelaşi lucru. În momentul 
acesta, ştim amândouă răspunsul. Îmi place de tine şi am 
încredere în tine - toţi avem. Nu vrem să te avem aici 
dintr-o obligaţie, pusă pe hârtie într-un moment de 
disperare. Vrem să te avem ca partener şi asociat cu parte 
întreagă. 

Harriet trase spre ea contractul, citi atentă fiecare 
rând, timp de cinci minute. În cele din urmă, ridică ochii. 

— Şi toţi trei sunteţi de acord? întrebă ea. 

Trei capete făcură semne de aprobare. Harriet ridică 
stiloul şi semnă. Împinse înapoi cecul. Mikael îl rupse în 
bucăţi. 


Asociaţii revistei Millennium au luat cina la Samirs 
Gryta!, pe Tavastgatan. A fost o petrecere liniştită, cu vin 


1 „Cratiţa lui Samir”. 
116 


bun şi cuşcuş cu miel, ca să sărbătorească noua asociere. 
Conversaţia era relaxată şi Harriet Vanger vizibil ameţită. 
Era ca o primă întâlnire, când partenerii ştiu că urmează să 
se întâmple ceva, dar încă nu e clar ce anume. 

La ora şapte şi jumătate, Harriet a părăsit restaurantul, 
scuzându-se că vrea să meargă la hotel, să se bage în pat. 
Erika Berger trebuia să se ducă la bărbatul ei şi a însoţit-o 
o bucată de drum. S-au despărţit la Slussen. Mikael şi 
Christer au mai rămas, pierzând timpul până când Christer 
s-a scuzat şi el că trebuie să meargă acasă. 

Harriet Vanger a luat un taxi până la hotelul Sheraton 
şi a urcat în camera ei, la etajul şase. S-a dezbrăcat şi a 
făcut o baie, punându-şi pe urmă halatul hotelului. Apoi, s-a 
aşezat la fereastră şi a privit spre Riddarholmen. A deschis 
un pachet de Dunhill şi şi-a aprins o ţigară. Fuma cam trei, 
patru ţigări pe zi, ceea ce era aşa de puţin, că aproape se 
considera nefumătoare şi putea să se bucure de câteva 
fumuri plăcute, fără mustrări de conştiinţă. 

La ora nouă, cineva a bătut la uşă. A deschis, lăsându-l 
să intre pe Mikael Blomkvist. 

— Nemernicule, a spus ea. 

Mikael a zâmbit, sărutând-o pe obraz. 

— Un moment, chiar am crezut că aveaţi de gând să mă 
daţi afară. N 

— Niciodată n-am fi făcut-o în felul acesta. Ințelegi de 
ce voiam să schimbăm contractul? 

— Da, mi se pare rezonabil. 

Mikael i-a desfăcut halatul, punându-i o mână pe sâni şi 
strângând uşor. 

— Nemernicule, repetă ea. 


Lisbeth Salander se oprise în faţa uşii pe care stătea 
plăcuţa cu numele „Wu”. Văzuse lumină la fereastră, din 
stradă, şi de partea cealaltă a uşii se auzea muzică. Numele 
era corect. Trase deci concluzia că Miriam Wu mai locuia 
încă în garsoniera de pe Tomtebogatan, de lângă piaţa 
Sankt Erik. Era vineri seară şi Lisbeth aproape sperase că 


117 


Mimmi va fi în oraş, distrându-se pe undeva şi că în 
apartament va fi lumina stinsă. Singura întrebare era dacă 
Mimmi mai voia să ştie de ea şi dacă mai era singură şi 
disponibilă. 

Sună la uşă. 

Mimmi deschise, ridicând uluită din sprâncene. Apoi se 
sprijini de cadrul uşii, cu o mână în şold. 

— Salander. Credeam că ai murit, sau aşa ceva! 

— Sau aşa ceva, spuse Lisbeth. 

— Ce vrei? 

— Există multe răspunsuri la această întrebare. Miriam 
Wu privi spre casa scării, înainte de a-şi fixa din nou 
privirea pe Lisbeth. 

— Încearcă cu un răspuns. 

— Păi, să aflu dacă încă mai eşti singură şi dacă vrei să 
ai companie în noaptea asta. 

Mimmi o fixă uimită câteva secunde, înainte de a iz- 
bucni în râs. 

— Cunosc o singură persoană care ar putea avea ideea 
de a-mi suna la uşă după un an şi jumătate de tăcere, 
întrebându-mă dacă vreau să fac amor cu ea. 

— Vrei să plec? 

Acum, Mimmi nu mai râdea. Rămase tăcută câteva 
secunde. 

— Lisbeth... Dumnezeule, tu vorbeşti serios! Lisbeth 
continua să aştepte. 

Până la urmă, Mimmi deschise uşa cu un suspin. 

— Vino înăuntru. Pot, în orice caz, să te invit la cafea. 

Lisbeth o urmă, lăsându-se să cadă pe unul dintre ta- 
buretele din colţul pentru mâncat pe care Mimmi îl plasase 
în hol, chiar lângă uşa de intrare. Garsoniera avea 24 de 
metri pătraţi şi consta dintr-o odaie îngustă şi dintr-un hol 
destul de mare ca să poată fi mobilat. Bucătăria era un 
simplu dulap cu plită într-un colţ al holului şi Mimmi tră- 
sese până acolo şi apă, cu un furtun care pleca din toaletă. 

În vreme ce Mimmi umplea cafetiera cu apă, Lisbeth o 
privi pe furiş. Mama lui Miriam Wu era din Hong Kong, iar 


118 


tatăl din Boden. Lisbeth ştia că părinţii ei mai erau 
căsătoriţi şi locuiau la Paris. Mimmi studia sociologia la 
Stockholm. Avea o soră mai mare, care studia antropologia 
în SUA. Genele mamei se manifestau sub forma unui păr 
negru ca pana corbului, tăiat scurt, şi a unor trăsături uşor 
orientale. Tatăl contribuise cu ochii albastru-deschis, care-i 
dădeau o înfăţişare particulară. Avea o gură mare şi 
gropiţe în obraji, care nu veneau nici de la mama, nici de la 
tata. 

Mimmi avea 31 de ani. Îi plăcea să se îmbrace în veş- 
minte de vinil lucios şi să meargă la cluburi unde se dădeau 
performance-uri erotice, la care uneori lua şi ea parte. 
Lisbeth nu mai fusese la un asemenea club de când avea 16 
ani. 

Pe lângă studii, Mimmi mai câştiga un ban lucrând o zi 
pe săptămână ca vânzătoare la Domino Fashion, pe o 
stradă care dădea în Sveavägen. Clienţii care aveau mare 
nevoie de haine de tipul uniformă cauciucată de soră de 
caritate sau echipament de vrăjitoare din piele neagră ve- 
neau la Domino, care se ocupa cu designul şi confecţia 
acestui gen de haine. Mimmi împreună cu câteva prietene 
erau acţionarele magazinului, ceea ce însemna un modest 
adaos la împrumutul de studii, de câteva mii de coroane pe 
lună. Lisbeth Salander o văzuse pe Mimmi producându-se 
într-un show ciudat, la Pride Festival, cu doi ani în urmă şi 
după aceea o întâlnise noaptea într-un cort în care se 
vindea bere. Mimmi era îmbrăcată într-o bizară rochie 
galben-lămâie, care mai mult arăta decât ascundea. Lui 
Lisbeth îi venise greu să desluşească vreo nuanţă erotică în 
îmbrăcămintea aceea, dar era suficient de beată ca să aibă 
brusc poftă să agaţe o fată deghizată în lămâie. Spre marea 
ei uimire, lămâia îi aruncase o privire, râsese cu gura până 
la urechi, o sărutase fără pic de jenă şi îi spusese Pe tine te 
vreau. Merseseră împreună la Lisbeth acasă şi făcuseră 
amor toată noaptea. 


119 


— Eu sunt aşa cum sunt, spuse Lisbeth. Am plecat ca să 
scap de toţi şi de toate. Ar fi trebuit să-mi iau rămas-bun. 

— Am crezut că ţi s-a întâmplat ceva. Dar e adevărat că 
nici înainte de a pleca n-am ţinut prea strâns legătura. 

— Eram ocupată. 

— Tu eşti o fiinţă misterioasă. Nu vorbeşti niciodată de- 
spre tine însăţi, şi nu ştiu cu ce te ocupi sau la cine ar fi 
trebuit să telefonez, când n-ai mai răspuns la mobil. 

— În momentul de faţă, nu mă ocup cu nimic şi, de 
altminteri, şi tu eşti la fel ca mine. Voiai să facem dragoste, 
dar nu erai prea interesată să avem o relaţie. Sau n-am 
dreptate? 

Mimmi o privi pe Lisbeth. 

— Ba da, ai, răspunse ea în cele din urmă. 

— La fel era şi cu mine. Nu ţi-am promis niciodată 
nimic. 

— Te-ai schimbat, spuse Mimmi. 

— Nu prea mult. 

— Pari mai în vârstă. Mai matură. Ai alte haine. Şi ţi-ai 
umflat sutienul cu ceva. 

Lisbeth nu spuse nimic. Se mută de pe un picior pe 
altul. Mimmi tocmai atinsese o chestiune stânjenitoare şi îi 
era greu să se hotărască ce să-i spună. Mimmi o văzuse 
goală şi cu siguranţă va remarca schimbarea. Până la 
urmă, lăsă ochii în pământ mormăind: 

— Mi-am făcut ţâţe. 

— Ce-ai spus? 

Lisbeth îşi ridică privirea şi vorbi mai tare, fără să-şi 
dea seama de tonul uşor sfidător: 

— M-am dus la o clinică în Italia şi mi-am operat sânii. 
De asta am dispărut de aici. Apoi, am continuat să 
călătoresc. Acum, am venit înapoi. 

— Glumeşti? 

Lisbeth o privi cu ochi lipsiţi de expresie. 

— Sunt o proastă. Tu nu glumeşti niciodată, dr. Spock. 


1 Personaj din serialul TV Star Trek. 
120 


— N-am de gând să te rog să mă ierţi. Eu sunt cinstită 
faţă de tine. Dacă vrei să plec, trebuie doar s-o spui. 

— Chiar ai sâni noi? 

Lisbeth dădu din cap. Mimmi Wu începu brusc să râdă 
în hohote. Chipul lui Lisbeth se întunecă. 

— În niciun caz, nu te las să pleci înainte să văd cum 
arată. Te rog. Please. 

— Mimmi, întotdeauna mi-a plăcut să fac sex cu tine. 
Prea puţin îţi păsa cu ce mă ocup, iar dacă eram ocupată, 
îţi găseai pe altcineva. Şi ţi se rupe total de ce crede lumea 
despre tine. 

Mimmi dădu aprobator din cap. Deja din liceu îşi dă- 
duse seama că e lesbiană, şi după câteva încercări penibile, 
fusese în cele din urmă iniţiată în misterele erotismului la 
17 ani când, din întâmplare, însoţise o amică la o serată 
organizată de asociaţia pentru egalitate sexuală din 
Goteborg. De atunci, niciodată n-a dorit alt stil de viaţă. O 
singură dată, când avea 23 de ani, a încercat să facă sex cu 
un bărbat. A dus la capăt actul făcând mecanic tot ce 
trebuia să facă, fără să găsească însă nicio plăcere în asta. 
Prin urmare, aparţinea acelei absolute minorităţi care nu 
era în niciun fel interesată de căsătorie, fidelitate şi seri 
călduţ-plăcute acasă. 

— M-am întors în Suedia de câteva săptămâni. Tocmai 
voiam să ştiu dacă e nevoie să merg la agăţat în alte părţi 
sau dacă mai eşti interesată. 

Mimmi se ridică, mergând spre Lisbeth. Se aplecă şi o 
sărută uşor pe gură. 

— Mă gândeam să mă apuc de tocit în seara asta. 
Desfăcu nasturele de sus de la bluza lui Lisbeth. 

— Dar, ce dracu... 

O sărută din nou şi mai deschise un nasture. 

— Bun venit acasă. 


Harriet Vanger adormise la două noaptea, în vreme ce 
Mikael Blomkvist rămăsese treaz, ascultându-i respiraţia, 


121 


în cele din urmă, s-a ridicat, împrumutând un Dunhill din 
pachetul ei. S-a aşezat gol pe un scaun, privind-o. 

Mikael nu planificase să devină iubitul lui Harriet 
Vanger. Dimpotrivă, după timpul petrecut la Hedestad, 
simţise nevoia de a se ţine cât mai la distanţă de familia 
Vanger. O întâlnise pe Harriet la câteva şedinţe ale con- 
siliului de conducere, în primăvara următoare, şi păstrase o 
distanţă amabilă; îşi cunoşteau secretele şi le păstrau 
fiecare pentru sine, dar în afară de obligaţiile lui Harriet în 
conducerea revistei, conturile lor erau practic încheiate. 

În weekendul de Rusalii, cu un an în urmă, Mikael 
mersese pentru prima oară după multe luni la cabana lui 
din Sandhamn, să se bucure de puţină linişte: să stea pe 
debarcader şi să citească un roman poliţist. Vineri 
după-amiaza, la câteva ore după sosire, făcuse o plimbare 
până la un chioşc, pentru a cumpăra ţigări şi dăduse nas în 
nas cu Harriet. Şi ea simţise nevoia să evadeze de la 
Hedestad, şi îşi luase o cameră la hotelul din Sandhamn, un 
loc pe care nu-l mai vizitase din copilărie. Avea 16 ani când 
fugise din Suedia, şi 53 când se reîntorsese. Mikael fusese 
cel care-i dăduse de urmă. 

După câteva fraze de început, Harriet a tăcut, jenată. 
Mikael îi cunoştea istoria. Şi ea ştia că el îşi încălcase prin- 
cipiile, pentru a trece sub tăcere secretele teribile ale fami- 
liei Vanger. O făcuse, printre altele, ca s-o cruţe pe ea. 

După o vreme, Mikael a invitat-o să-i viziteze cabana. 
Au băut cafea şi au stat pe debarcader ore în şir, vorbind. 
Era prima oară când vorbeau serios, după întoarcerea ei în 
Suedia. Mikael s-a simţit obligat s-o întrebe: 

— Ce aţi făcut cu ce se afla în subsolul lui Martin 
Vanger? 

— Chiar vrei să ştii? 

El a dat aprobator din cap. 

— Eu însămi am făcut curăţenie. Am ars tot ce era de 
ars. Am pus să fie dărâmată casa. Nu puteam locui acolo, şi 
nici s-o vând nu puteam, sau să las pe altcineva să stea. 


122 


Pentru mine, era legată de Rău. Am de gând să construiesc 
o nouă casă pe locul acela, una mai mică. 

— N-a fost nimeni care să ridice din sprâncene când ai 
pus să se dărâme casa? Era o vilă elegantă şi modernă... 

Ea a zâmbit. 

— Dirch Frode a răspândit un zvon cum că erau pro- 
bleme cu umiditatea şi mucegaiul şi că ar fi fost mai scump 
s-o repare. 

Dirch Frode era avocatul familiei. 

— Ce mai face Frode? 

— Împlineşte curând 70 de ani. Am grijă să-l ţin ocupat. 

Au cinat împreună şi Mikael şi-a dat seama dintr-odată 
că Harriet îi povestea cele mai intime detalii din viaţa ei. A 
întrerupt-o, întrebând-o de ce o face şi ea i-a răspuns că 
era singurul om din lume căruia nu avea de ce să-i ascundă 
ceva. Şi în plus, cum să-ţi ascunzi secretele unui băieţel, 
căruia cu patruzeci de ani în urmă îi fusese babysitter? 

Harriet făcuse sex cu trei bărbaţi în viaţa ei. Mai întâi, 
cu tatăl, apoi cu fratele ei. Pe tată îl ucisese şi fugise de 
frate. Într-un fel, supravieţuise şi întâlnise un bărbat, 
făcându-şi o nouă viaţă. 

— Era blând şi plin de dragoste. Cinstit şi de încredere. 
Am fost fericită cu el. Am trăit douăzeci de ani împreună, 
înainte să se îmbolnăvească. 

— Nu te-ai recăsătorit niciodată? De ce? Ea a ridicat din 
umeri. 

— Eram mamă, cu doi copii, în Australia şi proprietara 
unei mari întreprinderi agricole. N-aveam cum să fug la 
vreun weekend romantic. Sexul nu mi-a lipsit niciodată. 

Au rămas tăcuţi o vreme. 

— E târziu. Trebuie să mă duc la hotel. Mikael a 
aprobat. 

— Doreşti să mă seduci? 

— Da, a răspuns el. 

S-a ridicat, a luat-o de mână şi au mers amândoi în 
cabană, apoi sus, pe scară, în alcovul de dormit. Ea l-a 
oprit brusc: 


123 


— Nu ştiu cum să mă comport, a zis. Nu fac asta în 
fiecare zi. 

Au petrecut tot sfârşitul de săptămână împreună şi pe 
urmă se întâlneau câte o noapte la trei luni, atunci când 
avea loc şedinţa de consiliu a revistei Millennium. Nu era o 
relaţie practică, nici una durabilă. Harriet Vanger muncea 
toată ziua şi călătorea deseori. Petrecea fiecare a doua 
lună în Australia. Dar, după cum se vedea, ajunsese să 
aprecieze aceste întâlniri întâmplătoare şi neregulate cu 
Mikael. 


Două ore mai târziu, Mimmi făcu cafea, în vreme ce 
Lisbeth zăcea goală şi plină de sudoare pe cearşaf. Fuma o 
ţigară, în vreme ce o privea pe Mimmi prin uşa 
întredeschisă. Invidia trupul acesteia. Avea muşchi impre- 
sionanţi. Se antrena la sală trei seri pe săptămână, dintre 
care, într-o seară făcea box thailandez sau cine ştie ce 
rahat de karate, dar în orice caz, asta îi dăduse un trup 
neruşinat de frumos. 

Pur şi simplu, era dulce. Nu frumuseţe de fotomodel, 
dar cu adevărat atractivă. li plăcea să provoace şi să ex- 
cite. Când se îmbrăca special pentru vreun bairam, putea 
face pe oricine să fie interesat de ea. Lisbeth nu putea 
înţelege cum de Mimmi era interesată de o găină bleagă ca 
ea. 

Dar era fericită că se întâmpla asta. Partidele de sex cu 
Mimmi erau aşa de dramatic eliberatoare, încât Lisbeth se 
destindea şi se bucura, lua şi da, la rândul ei. 

Mimmi se înapoie cu două ceşti pe care le puse pe un 
scăunel, lângă pat. Se vâri din nou în aşternut, se aplecă şi 
începu să se joace cu unul din sfârcurile Lisbethei. 

— OK, sunt bunicei, spuse ea. 

Lisbeth nu spuse nimic. Privea sânii lui Mimmi; şi 
aceasta avea sâni destul de mici, dar care păreau absolut 
naturali pe trupul ei. 

— Sincer, Lisbeth, arată formidabil. 


124 


— E o prostie. Sânii nu schimbă nimic, dar în orice caz 
acum am şi eu. 

— Eşti prea interesată de trup. 

— Şi asta o spui tocmai tu, care te antrenezi ca nebuna. 

— Mă antrenez ca nebuna pentru că îmi face plăcere. E 
ca un drog, aproape la fel de mişto ca sexul. Ar trebui să 
încerci. 

— Boxez, spuse ea. 

— Vorbe - obişnuiai să boxezi cel mult o dată la două 
luni. Şi asta din cauză că-ţi plăcea să dai în mucoşii ăia. 
Asta nu înseamnă să te antrenezi ca să te simţi bine. 

Lisbeth înălţă din umeri. Mimmi se aşeză călare pe ea. 

— Lisbeth, eşti extrem de egocentrică şi fixată pe pro- 
priul corp. Înţelege că mie îmi place să te am în pat. Nu 
pentru cum arăţi, ci pentru cum te porţi. În ochii mei, eşti a 
dracului de sexy. 

— Şi tu la fel. De asta vin înapoi la tine. 

— Nu din dragoste? întrebă Mimmi, cu o voce prefăcut 
rănită. 

Lisbeth clătină capul. 

— Eşti cu cineva? 

Mimmi şovăi o secundă, înainte de a aproba. 

— Poate. Într-un fel. Cine ştie. E complicat. 

— Nu vreau să insist. 

— Ştiu. Dar nu am nimic împotrivă să-ţi spun. E o fe- 
meie, la universitate, ceva mai în vârstă decât mine. E 
căsătorită de douăzeci de ani şi, cum s-ar zice, ne întâlnim 
pe la spatele bărbatului ei. Vilă în cartier rezidenţial, şi tot 
restul. E lesbiană ascunsă. 

Lisbeth dădu din cap. 

— Bărbatul ei călătoreşte des şi ne întâlnim când şi 
când. Durează de astă-toamnă şi începe să fie un pic dificil. 
Dar e foarte dulce. Şi, pe urmă, mă întâlnesc desigur, cu 
gaşca veche. 

— Ceea ce voiam să te întreb era dacă pot să mai vin. 
Mimmi aprobă cu o mişcare din cap. 


125 


— Mi-ar face mare plăcere să mai dai câte un semn de 
viaţă. 

— Chiar dacă mai dispar vreo jumătate de an? 

— Doar să ţinem legătura. Vreau să ştiu dacă mai eşti în 
viaţă sau nu. Şi eu îmi amintesc oricum de ziua ta de 
naştere. 

— Nicio obligaţie? Mimmi suspină, dar surâse. 

— Ştii ceva, eşti de fapt cineva cu care aş vrea să tră- 
iesc. M-ai lăsa în pace, când aş vrea să mă laşi în pace. 

Lisbeth rămase tăcută. 

— În afară de faptul că tu nu eşti de fapt lesbiană. Nu 
de-adevăratelea. Bisexuală, poate. Pur şi simplu, îţi place 
sexul şi nu-ţi pasă de genul partenerului. Eşti un factor 
permanent de haos. 

— Nu ştiu ce sunt, spuse Lisbeth. Dar m-am întors la 
Stockholm şi nu sunt deloc dotată pentru relaţii. Ca să 
spun adevărul, nu cunosc pe nimeni aici. Tu eşti prima 
fiinţă umană cu care am vorbit de când am venit acasă. 

Mimmi o cercetă cu ochi gravi. 

— Dar vrei cu adevărat să cunoşti lume? Eşti cea mai 
anonimă şi mai inaccesibilă persoană pe care o cunosc. 

Rămaseră tăcute o vreme. 

— Dar sânii tăi sunt cu adevărat dulci. Mimmi prinse un 
sfârc între degete şi trase. 

— Ţi se potrivesc. Nu sunt prea mari şi nici prea mici. 
Lisbeth scoase un suspin de uşurare, văzând că recenzia 
era favorabilă. 

— Şi se simt ca sânii adevăraţi. 

Îi strânse sânul aşa de violent, că Lisbeth îşi pierdu 
respiraţia şi deschise gura. Se priviră una pe alta. Apoi, 
Mimmi se aplecă şi o sărută lacomă. Lisbeth răspunse şi o 
prinse în braţe. Cafeaua se răcea nebăută. 


126 


7 
Sâmbătă 29 ianuarie - duminică 13 februarie 


Uriaşul blond a intrat în satul Svavelsj6, aflat între 
Järna şi Vagnhärad, duminică seara la ora 11. Localitatea 
avea cincisprezece case. S-a oprit la ultima clădire, cam la 
150 de metri în afara satului. Era o veche construcţie 
industrială care înainte fusese o tipografie, dar care acum 
se mândrea cu o firmă care declara că acolo se afla 
moto-clubul din Svavelsjo. Cu toate că traficul era practic 
inexistent, a privit atent în jur, înainte de a deschide uşa 
automobilului şi de a cobori. Era frig. Şi-a pus mănuşile de 
piele şi a scos din portbagaj un sac de sport negru. 

Nu-şi făcea prea multe griji că ar fi putut fi observat. 
Vechea tipografie era astfel aşezată că era aproape im- 
posibil de parcat un automobil în apropiere fără să fie 
văzut. Dacă vreo autoritate de stat ar fi vrut să ţină clă- 
direa sub observaţie, ar fi fost nevoită să-şi îmbrace oa- 
menii în uniforme de camuflaj şi să-i plaseze cu un telescop 
într-un şanţ, de partea cealaltă a câmpului. Ceea ce ar fi 
fost repede observat şi discutat de locuitorii din sat şi, 
pentru că trei din celelalte case erau, de asemenea, 
proprietatea unor membri ai clubului, lucrul s-ar fi aflat 
repede. i 

Dar el nu voia să intre în casă. In câteva rânduri, poliția 
făcuse percheziţie în clădirea clubului şi nimeni nu putea fi 
sigur că nu fusese instalat acolo vreun sistem discret de 
ascultare. Asta făcea ca discuţiile zilnice din sediul clubului 
să fie mai ales despre maşini, gagici şi bere şi, uneori, de- 
spre acţiunile în care era bine de investit, dar rareori de- 
spre cine ştie ce secrete de vreo însemnătate dramatică. 

Uriaşul blond a aşteptat prin urmare plin de răbdare 
până ce Carl-Magnus Lundin a ieşit în curte. Magge 
Lundin, 36 de ani, era preşedintele clubului. De fapt, avea 
o constituţie firavă, dar în câţiva ani pusese pe el aşa de 
multe kilograme, încât acum se mândrea cu un burtoi de 


127 


bere impresionant. Avea părul blond prins într-o coadă de 
cal şi era îmbrăcat în jeanşi, cizme şi o geacă groasă de 
iarnă. Avea cinci condamnări în CV. Două dintre ele pentru 
delicte mai mici cu droguri, una pentru tăinuire de bunuri 
şi alta pentru furt de automobil şi conducere în stare de 
ebrietate. A cincea, cea mai gravă, îi adusese un an de 
puşcărie pentru lovituri şi rănire gravă, atunci când, în 
urmă cu câţiva ani, beat fiind, distrusese un bar din 
Stockholm. 

Magge Lundin şi uriaşul blond dădură mâna şi o 
porniră cu paşi rari de-a lungul gardului care înconjura 
curtea. 

— Au trecut câteva luni bune de la ultima noastră în- 
tâlnire, spuse Magge. 

Blondul dădu din cap. 

— Avem o afacere în curs. 3060 de grame de 
metamfetamină. 

— Aceleaşi condiţii ca ultima oară? 

— Fifty-fifty. 

Magge Lundin scoase un pachet de țigări din buzunarul 
de la piept. Dădu din cap în semn de aprobare. li plăcea să 
facă afaceri cu uriaşul blond. Metamfetamina se revindea 
pe piaţă între 160 şi 230 de coroane gramul, depinzând de 
oferta momentului. 3 060 de grame reprezentau o valoare 
medie de mai mult de 600 000 de coroane. MC Svavelsjo 
avea să împartă cele trei kilograme în porţii de aproximativ 
250 de grame unor distribuitori ficşi. La acest nivel, preţul 
putea scădea la 120-130 coroane gramul, ceea ce avea să 
scadă şi câştigul total. 

Era o afacere excepţional de bună pentru MC Svavelsjo. 
Spre deosebire de alţi furnizori, nu erau niciodată discuţii 
despre plata în avans sau preţuri fixe. Uriaşul blond livra 
marfa şi cerea cincizeci de procente, o parte de câştig 
absolut rezonabilă. Ei ştiau în mare cât avea să aducă un 
kilogram de metamfetamină; valoarea exactă a părţilor 
depindea de eficacitatea lui Magge Lundin la vânzare. 
Putea să fie o diferenţă de câteva hârtii de o mie, în sus sau 


128 


în jos, faţă de preţul scontat, dar când afacerea era gata, 
blondul avea să vină să încaseze o sumă de aproximativ 
190 000 de coroane, în vreme ce MC Svavelsjd se va alege 
cu o sumă asemănătoare. 

Făcuseră multe afaceri de-a lungul anilor, totdeauna 
după acelaşi sistem. Magge Lundin ştia că uriaşul blond ar 
fi putut să-şi dubleze câştigul, dacă s-ar fi ocupat de 
vânzări în persoană. Ştia, de asemenea, de ce acesta ac- 
cepta un câştig aşa de scăzut; el putea să rămână în um- 
bră, în vreme ce MC Svavelsjo îşi asuma toate riscurile. 
Uriaşul avea, în consecinţă, un câştig mai mic, dar relativ 
sigur. Şi, spre deosebire de alţi furnizori, această relaţie se 
baza pe principii de afaceri, pe credit şi bună credinţă. 
Fără cuvinte grele, fără probleme şi fără ameninţări. 

Odată chiar, la o livrare de arme care ieşise prost, 
uriaşul blond trebuise să înghită o pierdere de aproape 
100 000 de coroane. Magge Lundin nu cunoştea pe nimeni 
altcineva în branşă capabil să încaseze o asemenea 
pierdere cu atâta calm. El însuşi era terorizat, când a tre- 
buit să-i explice împrejurările. I-a descris detaliile şi de ce 
afacerea ieşise prost, cum se întâmplase ca un poliţist din 
Centrul pentru Prevenirea Delictelor să facă o percheziţie 
la un membru din Frăția Ariană! din Värmland. Însă 
blondul nici nu clipise. Fusese mai curând compătimitor. 
Era ceva ce putea să se întâmple. Magge Lundin nu făcuse 
niciun profit, şi 50% din nimic era nimic. Afacere clasată. 

Magge Lundin nu era prost. El înţelegea că un profit 
mai mic, dar relativ fără risc era o foarte bună idee de 
afaceri. 

Nu se gândise niciodată să-l fraierească pe blond. Ar fi 
fost o idee proastă. Uriaşul blond şi tovarăşii lui puteau 
accepta un profit mai mic, câtă vreme conturile erau 
cinstite. Dacă l-ar fi înşelat, uriaşul ar fi venit, oricum, să-l 
vadă şi Magge Lundin era sigur că n-ar fi supravieţuit 
acestei vizite. Prin urmare, nu încăpea nicio discuţie. 

— Când poţi face livrarea? 


1 Ariska Brodraskapet: cunoscută asociaţie neonazistă. 
129 


Uriaşul blond lăsă pe pământ sacul de spori. 

— Marfa e aici. 

Magge Lundin nici nu se gândi să deschidă geanta, să-i 
controleze conţinutul. Îi întinse mâna, în semn că afacerea 
fusese făcută şi fără vreo tocmeală el avea să-şi 
îndeplinească partea ce-i revenea. 

— Mai e ceva, spuse uriaşul. 

— Ce? 

— Vreau să te angajez pentru o treabă specială. 

— Să auzim. 

Blondul scoase un plic din buzunarul interior. Magge 
Lundin îl deschise şi scoase din el o fotografie tip paşaport 
şi un teanc de date personale. Ridică întrebător din 
sprâncene. 

— Se numeşte Lisbeth Salander şi locuieşte pe 
Lundagatan în cartierul Södermalm, în Stockholm. 

— OK. 

— Se află probabil în străinătate, dar o să apară, mai 
devreme sau mai târziu. 

— OK. 

— Patronul meu vrea să aibă în linişte o discuţie privată 
cu ea. Prin urmare, trebuie livrată vie. De exemplu, în 
depozitul din Yngern. Pe urmă, e nevoie de cineva care să 
facă curăţenie. Fata trebuie să dispară fără urme. 

— Putem aranja. Cum ştim că s-a întors? 

— O să-ţi comunic la timpul respectiv. 

— Cât? 

— Ce-ai spune de zece miare, pentru tot? E o treabă 
destul de uşoară, te duci la Stockholm, o iei, mi-o livrezi. 

Îşi strânseră din nou mâinile. 


La a doua vizită pe Lundagatan, Lisbeth se lăsă să cadă 
pe canapeaua plină de gâlme, ca să se gândească. Trebuia 
să ia câteva hotărâri strategice, iar una dintre ele era să 
decidă dacă va păstra sau nu apartamentul. 

Îşi aprinse o ţigară, suflă fumul spre tavan şi făcu 
scrumul să cadă într-o cutie goală de Coca-Cola. Nu avea 


130 


niciun motiv să iubească apartamentul. Se mutase acolo cu 
mama şi sora ei, când ea avea patru ani. Mama ei locuia în 
camera de zi, în vreme ce ea şi Camilla împărțeau 
dormitorul. Când avea 13 ani şi „Tot Răul” se întâmplase, 
ea fusese mutată mai întâi într-un spital de copii şi pe 
urmă, când împlinise 15 ani, la diferite familii adoptive. 
Apartamentul fusese subînchiriat de către tutorele ei 
Holger Palmgren, care, de asemenea, se îngrijise ca ea să-l 
primească înapoi când împlinise 18 ani şi avea nevoie de 
un acoperiş deasupra capului. 

Apartamentul fusese un punct stabil în existenţă, în cea 
mai mare parte a vieţii ei. Deşi acum nu mai avea nevoie de 
el, nu-i plăcea gândul să-l părăsească pur şi simplu, şi 
ideea ca oameni total străini să-i păşească pe podele o 
scotea din minţi. 

Problema consta în faptul că întreaga ei corespondenţă 
oficială - în măsura în care mai primea poştă - mergea la 
adresa din Lundagatan. Dacă ar fi dat apartamentul, era 
obligată să găsească o altă adresă. Lisbeth Salander nu 
voia să fie o persoană cu o prezenţă concretă în tot felul de 
fişiere. Avea o ură paranoică pentru registre şi niciun motiv 
special ca să se încreadă în oficialități ori în vreo altă 
persoană. 

Se uită pe fereastră şi văzu zidul orb pe care-l privise 
toată viaţa. Se simţi deodată uşurată că luase hotărârea să 
părăsească apartamentul. Niciodată nu se simţise în 
siguranţă acolo. De fiecare dată când o cotea pe 
Lundagatan şi se apropia de uşa de intrare - trează sau 
beată - era atentă la ce se întâmpla în jur, la maşinile 
parcate sau la trecători. Era convinsă, şi nu fără motiv, că 
undeva, acolo, în întuneric, se aflau oameni care-i voiau 
răul şi că, cel mai probabil, aceşti oameni aveau s-o atace 
când intra sau ieşea din casă. î 

Atacurile lipsiseră cu totul. Însă asta nu însemna că 
Lisbeth se relaxase. Adresa din Lundagatan era cunoscută 
în oricare registru public şi în toţi anii aceştia nu avusese 
mijloacele necesare pentru a-şi întări securitatea, în afara 


131 


unei atenţii constante. Acum situaţia era cu totul alta. Nu 
voia în niciun caz să-i cunoască cineva noua adresă, de 
lângă Mosebacke. Instinctul o îndemna să rămână cât mai 
anonimă cu putinţă. 

Dar asta nu rezolva problema în legătură cu ce urma să 
facă cu apartamentul. Se mai gândi o vreme şi pe urmă luă 
telefonul, sunând-o pe Mimmi. 

— Bună, eu sunt. 

— Bună, Lisbeth. Vrei să spui că de data asta dai un 
semn de viaţă la nici mai mult de o săptămână? 

— Sunt pe Lundagatan. 

— OK. 

— Mă întrebam dacă n-ai avea chef să preiei tu apar- 
tamentul. 

— Să-l preiau? 

— Tu locuieşti într-o cutie de pantofi! 

— Mă simt bine unde sunt. Vrei să te muţi? 

— M-am mutat deja. Apartamentul stă gol. La celălalt 
capăt, Mimmi şovăia. 

— Şi te întrebi dacă nu vreau să-l iau eu. Lisbeth, nu-mi 
dă mâna s-o fac. 

— E un apartament plătit în întregime. Costul între- 
tinerii este de 1 480 de coroane pe lună, ceea ce e probabil 
mai puţin decât plăteşti pentru cutia ta de pantofi. Şi suma 
e deja plătită pentru un an. 

— Dar nu ai de gând să-l vinzi? Vreau să spun, trebuie 
să valoreze mai mult de un milion. 

— Un milion şi jumătate, dacă ar fi să mă iau după 
anunţurile de vânzări din ziare. 

— Dar nu am mijloace. 

— Nici eu nu mă gândesc să-l vând. Poţi să te muţi aici 
în seara asta, poţi să locuieşti cât vrei şi nu e nevoie să 
plăteşti un ban, un an întreg. Eu nu-l pot subînchiria, dar 
pot să te trec pe contract ca sambo!, şi atunci scapi de 
discuţiile cu asociaţia de locatari. 


1 „Sammanboende”: care locuieşte împreună. Termen juridic pentru 
persoane aflate într-o relaţie de concubinaj. 
132 


— Dar, Lisbeth, mă ceri în căsătorie?? izbucni în râs 
Mimmi. 

Lisbeth îşi luă o atitudine gravă. 

— Apartamentul nu-mi foloseşte şi nu vreau să-l vând. 

— Vrei să spui că pot locui acolo gratis! Chiar vorbeşti 
serios? 

— Da. 

— Cât timp? 

— Cât vrei. Eşti interesată? 

— Sigur că da. Nu primesc în fiecare zi oferta unui 
apartament gratuit în mijlocul Soderului! 

— Există o condiţie. 

— Mă aşteptam. 

— Poţi locui aici cât timp doreşti, dar eu va trebui să 
rămân înregistrată şi să-mi primesc poşta. Tot ce trebuie să 
faci e să ai grijă de ea şi să-mi dai semn dacă vine ceva 
interesant. 

— Lisbeth, eşti tipa cea mai aiurită pe care o cunosc. De 
fapt, cu ce te ocupi? Unde o să locuieşti? 

— Vorbim despre asta altă dată, răspunse Lisbeth 
evaziv. 


Au căzut de acord să se întâlnească mai târziu în 
după-amiaza aceea, pentru ca Mimmi să poată vedea în 
linişte apartamentul. După terminarea  conversaţiei, 
Lisbeth s-a simţit imediat mult mai bine. Şi-a privit ceasul 
de mână, constatând că mai avea o grămadă de timp, 
înainte ca Mimmi să vină. A părăsit apartamentul, luând-o 
pe jos, până la Handelsbanken, de pe strada Hornstoll, 
unde şi-a luat un număr de ordine şi s-a aşezat la coadă, 
aşteptându-şi răbdătoare rândul. 

S-a legitimat, explicând că fusese în străinătate pentru 
o vreme şi că voia să-şi verifice soldul din contul de 
economii. Capitalul ei oficial declarat era de 82 670 de 
coroane. Contul nu fusese accesat de peste un an, cu ex- 


? În Suedia, căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt posibile şi 
legale. 
133 


cepţia unei depuneri de 9 312 de coroane, făcută în toamna 
aceea. Era moştenirea de la mama ei. 

Lisbeth Salander scoase o sumă corespunzând moş- 
tenirii în bani lichizi. Voia să folosească banii la ceva ce i-ar 
fi făcut plăcere mamei ei. Ceva potrivit. S-a dus până la 
poşta din Rosenlundsgatan şi a trimis banii prin mandat 
anonim la una din centrele pentru femeile urmărite. De 
fapt, nici nu ştia pentru ce o făcuse. 


Ceasul arăta opt seara, când Erika a închis computerul, 
întinzându-se cu poftă. Petrecuse ultimele nouă ore punând 
la punct numărul din martie al revistei Millennium şi, 
pentru că Malin Eriksson lucra cu normă întreagă 
împreună cu Dag Svensson la numărul tematic, trebuise să 
facă şi o parte din redactare tot ea, singură. Henry Cortez 
şi Lottie Karim îi dăduseră o mână de ajutor, dar ei erau de 
fapt corespondenţi şi făceau anchete, nefiind obişnuiţi cu 
redactarea propriu-zisă. 

Erika Berger se simţea în consecinţă ostenită şi o durea 
spatele, dar în acelaşi timp era mulţumită de ziua ce 
trecuse şi de viaţă în general. Situaţia financiară a revistei 
era stabilă, curbele arătau în direcţia bună, textele soseau 
înainte de deadline! sau, oricum, nu aveau întârzieri 
dramatice, personalul era mulţumit şi, deşi trecuse un an, 
era încă stimulat de adrenalina pe care le-o furnizase 
afacerea Wennerstrom. 

După ce un moment încercă să-şi maseze ceafa, con- 
stată că ar fi avut nevoie de un duş şi se gândi că ar putea 
folosi cabina improvizată de lângă chicinetă. Se simţea însă 
prea leneşă şi atunci îşi puse picioarele pe masa de scris. 
Avea să împlinească 45 de ani peste trei luni şi faimosul 
„viitor” despre care toată lumea vorbea începea tot mai 
mult să facă parte din trecut. Dobândise o uşoară reţea de 
riduri în jurul ochilor şi al gurii, dar ştia că încă arăta bine. 
Făcea două şedinţe dure în sala de gimnastică în fiecare 


1 Deadline: data ultimă fixată pentru predarea unui articol, spre 
exemplu. 
134 


săptămână, însă observase că îi era tot mai greu să se 
caţere pe catarg, în timpul partidelor de navigaţie cu soţul 
ei. Ea era responsabilă cu căţăratul - Greger suferea de 
amețeli teribile. 

Erika ajunse la concluzia că primii ei patruzeci şi cinci 
de ani fuseseră norocoşi. Avea bani, un statut, o locuinţă 
excelentă şi o slujbă care-i plăcea. Avea un soţ tandru, care 
o iubea şi de care ea, după 15 ani de mariaj, încă mai era 
îndrăgostită. Şi, în plus, avea un amant plăcut şi aparent 
rezistent care poate că nu-i satisfăcea sufletul, dar în mod 
sigur trupul, de câte ori avea nevoie. 

Zâmbi gândindu-se la Mikael Blomkvist. Se întrebă 
dacă acesta va găsi suficient curaj s-o facă părtaşă la taina 
legăturii lui cu Harriet Vanger. Nici Mikael, nici Harriet nu 
suflaseră o vorbă despre aceasta, dar Erika nu era născută 
de ieri. Înţelesese că se petrecea ceva, după o şedinţă de 
consiliu din august, când observase o privire schimbată 
între Mikael şi Harriet. Din pură maliţiozitate, încercase să 
sune la telefoanele mobile ale celor doi, în cursul serii, şi 
nu fusese deosebit de mirată constatând că erau închise. 
Nu era, desigur, o dovadă definitivă, dar şi la următoarea 
şedinţă observase că Mikael fusese de negăsit în cursul 
serii. Era aproape înduioşător să vezi cât de repede pleca 
Harriet de la cina de după şedinţă, cu o scuză vagă, cum că 
trebuie să meargă la hotel, să se culce. Erika nu mai 
scormonise şi nu era geloasă, dar avea de gând ca la prima 
ocazie potrivită să-i tachineze pe amândoi pe subiectul 
ăsta. 

Ea nu se băga deloc în afacerile sentimentale ale lui 
Mikael, dar spera ca povestea cu Harriet să nu provoace în 
viitor probleme în consiliul de conducere. Totuşi, nu era 
îngrijorată: Mikael avea multe istorii în urma lui şi 
rămăsese în continuare bun amic cu femeile în chestiune, 
doar în foarte rare ocazii se aflase în dificultate. 

În ceea ce o privea, era deosebit de bucuroasă că era 
prietena de încredere a lui Mikael. În unele privinţe, 
Blomkvist era extrem de obtuz, deşi în altele era atât de 


135 


plin de intuiţie, încât părea aproape un oracol. Spre 
exemplu, el nu putuse niciodată să înţeleagă relaţia Erikăi 
cu soţul ei. Pur şi simplu nu pricepea de ce îl considera ea 
pe Greger un om fermecător, cald, interesant şi generos şi, 
în primul rând, lipsit de multe din defectele pe care ea le 
detesta din adâncul sufletului la alţi bărbaţi. Greger era un 
om alături de care voia să îmbătrânească. Ar fi vrut să aibă 
un copil cu el, dar nu fusese posibil şi acum era prea târziu. 
Dar, în ceea ce privea alegerea unui partener de viaţă, ea 
nu-şi putea imagina o alternativă mai bună şi mai stabilă - 
un om pe care se putea baza total şi fără rezerve, şi care se 
va afla totdeauna acolo, de câte ori va avea nevoie de el. 

Mikael era altfel. Era un bărbat cu trăsături de caracter 
aşa de diferite, încât uneori îi părea că are personalitate 
multiplă. In profesia sa, era încăpățânat şi aproape 
patologic centrat pe sarcina pe care o avea. Se agăța de un 
story şi muncea până la punctul în care atingea perfecţiu- 
nea şi toate firele erau legate la un loc. Când era în formă, 
putea să fie strălucitor, iar când nu era, în orice caz depă- 
şea media. Părea să posede un talent aproape intuitiv de a 
decide care story ascundea ceva neobişnuit şi care avea să 
fie doar un lucru neinteresant, de duzină. Erika Berger nu 
regretase niciodată că se asociase cu Mikael. 

Nu regretase nici că-i devenise amantă. 

Singurul care înţelesese pasiunea sexuală care o lega 
de Mikael Blomkvist fusese soţul ei, şi Greger o făcuse 
pentru că Erika avusese curajul să discute cu el nevoile ei 
speciale. Nu era vorba de a-l înşela, ci de dorinţă. A face 
sex cu Mikael Blomkvist îi dădea ceva ce niciun alt bărbat 
nu era capabil să-i dea, inclusiv Greger. i 

Sexul era important pentru Erika Berger. Işi pierduse 
virginitatea când avea 14 ani şi îşi dedicase o bună parte 
din adolescență căutând frustrată satisfacția. Ca adoles- 
centă, încercase totul, de la giugiuleli îndrăznețe cu colegii 
de clasă şi o idilă complicată cu un profesor mai în vârstă 
până la sex prin telefon şi cu perversiuni cu un nevrotic, 
încercase cam tot ce o interesase legat de erotism. Co- 


136 


chetase cu bondage-ul! şi fusese membră în Club Xtreme, 
care organiza party-uri de un fel inacceptabil social. De 
câteva ori, încercase să facă sex cu alte femei şi constatase 
dezamăgită că nu era genul ei şi că o femeie nu reuşea s-o 
excite nici a suta parte cât un bărbat. Sau doi. Împreună cu 
Greger, experimentase sexul în trei - celălalt bărbat fiind 
un celebru director de galerie - şi amândoi descoperiseră 
că soţul ei avea o puternică aplecare bisexuală, iar ea era 
aproape paralizată de plăcerea de a simţi doi bărbaţi 
mângâind-o şi satisfăcând-o, în vreme ce avea un orgasm 
puternic văzându-şi bărbatul mângâiat de un alt bărbat. 

Greger şi ea refăcuseră experienţa, cu acelaşi succes, 
cu aceiaşi parteneri. 

Viaţa ei sexuală cu Greger era prin urmare lipsită de 
plictiseală şi satisfăcătoare. Dar Mikael Blomkvist îi oferea 
o cu totul altă experienţă. 

Avea talent. Era, pur şi simplu, un amant al dracului de 
bun. 

Aşa de bun, încât ea considera că atinsese echilibrul 
optim, cu Greger ca soţ şi cu Mikael ca amant, la nevoie. 
Nu putea trăi fără vreunul dintre ei şi nu avea de gând să 
aleagă între ei doi. 

Şi acest lucru îl înţelesese soţul ei, că ea avea nevoi 
suplimentare faţă de ceea ce el însuşi putea să-i ofere, sub 
forma unor exerciţii acrobatice, niciodată prea ingenioase, 
în jacuzzi. 

Insă, ce iubea mai ales Erika în relaţia cu Mikael era că 
acesta nu simţea nicio nevoie de control asupra ei. Nu era 
absolut deloc gelos şi, chiar dacă ea însăşi avusese mai 
multe accese de gelozie, când începuseră să se întâlnească, 
în urmă cu douăzeci de ani, pe urmă descoperise că în 
cazul lui nu avea de ce să fie geloasă. Relaţia lor era bazată 
pe amiciţie şi el era de o loialitate fără margini în prietenie. 
Relaţia lor putea supravieţui celor mai dure încercări. 

Erika Berger era conştientă că aparţinea unui cerc de 
oameni al căror stil de viaţă probabil că n-ar fi fost 


1 joc erotic, în care partenerii se lasă legaţi. 
137 


acceptat de asociaţia casnicelor creştine din Skovde. 
Aceasta însă n-o întrista deloc. Încă din adolescenţă 
hotărâse că tot ce făcea în pat şi cum decidea să-şi trăiască 
viaţa nu privea pe nimeni altcineva decât pe ea. Dar era 
iritant faptul că mulţi dintre cunoscuţi discutau relaţia ei 
cu Mikael Blomkvist şi întotdeauna pe la spatele ei. 

Mikael era bărbat. El putea trece din pat în pat, fără ca 
nimeni să încrunte din sprâncene. Ea era femeie, şi faptul 
că avea un amant cu consimţământul propriului ei soţ - şi 
că-l avusese timp de douăzeci de ani - constituia unul 
dintre cele mai interesante subiecte de conversaţie ale 
cunoscuţilor. 

Fuck you all. Medită o clipă, apoi ridică receptorul, ca 
să-şi sune soţul. 

— Bună, iubitule. Ce faci? 

— Scriu. 

Greger Backman nu era numai artist plastic; era în 
primul rând specialist în istoria artei şi autor al unui număr 
de cărţi în această materie. Participa adesea la dezbateri 
publice şi importante societăţi de arhitectură îl consultau. 
În ultimul an, lucrase la o carte despre importanţa 
decorării artistice a clădirilor şi de ce oamenii se simt bine 
în unele clădiri şi într-altele nu. Cartea începuse să ia 
forma unui pamflet împotriva funcţionalismului, pamflet 
care, după părerea Erikăi, avea să provoace o anume 
nelinişte pe frontul dezbaterii estetice. 

— Cum merge? 

— Bine. Şi tu? 

— Tocmai am terminat cu ultimul număr. Va pleca joi la 
tipar. 

— Felicitări. 

— Sunt terminată. 

— Am impresia că ţi-ai pus ceva în minte. 

— Ai planificat ceva pentru seara asta sau ai fi foarte 
necăjit dacă nu vin la noapte acasă? 

— Spune-i lui Blomkvist că sfidează soarta, spuse 
Greger. 


138 


— Cred că nu-i pasă. 

— OK. Spune-i că eşti o vrăjitoare imposibil de satis- 
făcut şi că o să îmbătrânească înainte de vreme. 

— Asta o ştie deja. 

— În cazul ăsta, nu-mi rămâne decât să mă sinucid. O 
să scriu până mi se face somn. Distrează-te bine. 

Şi-au luat la revedere şi pe urmă Erika i-a telefonat lui 
Mikael. Era acasă la Dag Svensson şi la Mia Bergman, în 
Enskede şi tocmai trăgeau concluziile unei discuţii în jurul 
câtorva detalii neclare din cartea lui Dag. Ea l-a întrebat 
dacă era ocupat în noaptea aceea, sau putea să se 
gândească să facă un masaj unei persoane cu spatele 
înţepenit. 

— Ai cheile, spuse Mikael. Simte-te ca acasă. 

— Aşa voi face, spuse Erika. Ne vedem peste vreo oră. 

I-a luat zece minute să se plimbe pe jos până în strada 
Bellman. S-a dezbrăcat, a făcut un duş şi şi-a preparat un 
espresso la aparatul lui Mikael. Apoi, s-a vârât în patul lui 
aşteptând, goală şi nerăbdătoare. 

Cea mai mare satisfacţie pentru ea ar fi fost probabil un 
menaj în trei, cu soţul ei şi cu Mikael Blomkvist, ceea ce 
era limpede că n-avea să se realizeze niciodată. Problema 
era că Mikael era aşa de hetero, încât ea obişnuia să-l 
acuze în glumă că era homofob. Nu avea niciun fel de 
interes pentru bărbaţi. Ei, omul nu poate avea chiar totul! 


Uriaşul blond încruntă iritat din sprâncene, în vreme ce 
conducea atent automobilul cu abia 50 km la oră, pe un 
drum de pădure aşa de prost întreţinut, că pentru o clipă 
crezuse că a înţeles greşit indicaţiile. Tocmai începea să se 
întunece, când drumul se lărgi şi putu în fine să vadă casa. 
Parcă, opri motorul şi privi în jur. Mai avea vreo 50 de 
metri până la casă. 

Se afla în apropiere de Stallarholmen, nu departe de 
Mariefred. Era o cabană simplă din anii '50, plasată chiar 
în pădure. Printre copaci putea distinge o dungă mai clară 
de gheaţă, pe lacul Mälaren. 


139 


Nu putea înţelege în ruptul capului de ce ar fi vrut ci- 
neva să-şi petreacă timpul liber într-un crâng izolat. Când 
închise portiera în urma lui, se simţi brusc tulburat. 
Pădurea părea amenințătoare şi agresivă. Se simţea 
observat. Începu să meargă spre curte, apoi auzi un fâşâit 
brusc, care-l făcu să se oprească. 

Privi fix spre pădure. Amurgul era tăcut şi calm. Ră- 
mase nemişcat două minute, cu nervii încordaţi, când 
deodată observă cu coada ochiului o făptură care se furişa 
cu grijă printre copaci. Când privi ţintă, făptura se opri 
absolut nemişcată, la o distanţă de 30 de metri în pădure, 
fixându-l la rândul ei. 

Uriaşul blond simţi un val de panică. Încercă să deslu- 
şească detaliile. Văzu un chip întunecat şi colţuros. Fiinţa 
părea să fie un pitic, cam de un metru înălţime, îmbrăcat în 
haine de camuflaj, care păreau făcute din crengi şi muşchi. 
Un gnom precum cei din Bayern, un leprechaun' irlandez? 
Cât de periculoşi erau? 

Uriaşul blond îşi ţinu respiraţia. Simţi cum i se zbur- 
leşte părul pe ceafă. 

Apoi, strânse tare ochii şi scutură din cap. Când privi 
din nou, făptura se mişcase cu vreo zece metri spre stânga. 
Nu e nimic acolo. Ştia că era o halucinație. Şi totuşi, putea 
distinge foarte clar făptura dintre brazi. Se mişcă brusc şi 
veni mai aproape. Părea să avanseze repede şi sacadat, 
descriind un semicerc, ca să se aşeze în poziţie de atac. 

Uriaşul blond se grăbi, aproape fugind, pe ultima 
porţiune până la casă. Bătu în uşă, un pic prea tare şi un 
pic prea grăbit. De îndată ce auzi mişcare înăuntru, frica i 
se domoli. Aruncă o privire peste umăr. Acolo nu se afla 
nimic. 

Începu însă să respire abia când se deschise uşa. Avo- 
catul Nils Bjurman îl salută politicos, rugându-l să intre. 


Miriam Wu se întoarse gâfâind, după ce cărase la gunoi 
ultimul sac cu resturile rămase după Lisbeth Salander. 


* Spiriduş din mitologia irlandeză. 
140 


Apartamentul era acum de o curăţenie clinică şi mirosea a 
leşie, a vopsele şi a cafea proaspăt făcută. De cafea răs- 
pundea Lisbeth. Ea şedea pe un taburet şi cerceta gân- 
ditoare apartamentul gol, din care dispăruseră ca prin 
minune perdele, preşuri, cupoanele de ieftiniri de pe fri- 
gider şi obişnuitul gunoi din hol. Se minuna cât de mare 
părea acum apartamentul. 

Miriam Wu şi Lisbeth Salander nu aveau gusturi ase- 
mănătoare, nici în ceea ce privea hainele, nici în aranjarea 
caselor, nici în ceea ce le stimula intelectul. Sau, mai exact: 
Miriam Wu avea păreri clare despre cum voia să arate casa 
ei, ce mobile dorea să aibă şi ce haine erau la modă. 
Lisbeth Salander nu avea nici urmă de gust, credea Mimmi. 

După ce aceasta venise şi inspectase apartamentul de 
pe Lundagatan cu ochii unui potenţial cumpărător, dis- 
cutară şi Mimmi declară că mai multe lucruri trebuia să 
dispară. Mai ales, cumplita canapea de un maro murdar, 
din camera de zi. Lisbeth dorea să păstreze ceva? Nu. 
După aceea, Mimmi petrecuse weekendul şi mai multe ore 
în fiecare seară, timp de două săptămâni, aruncând 
vechiturile adunate de prin containere, făcând curat în 
dulapuri, frecând cada de baie şi vopsind pereţii în 
bucătărie, camera de zi, dormitor şi hol şi dând cu lac 
parchetul. 

Lisbeth nu simţea niciun fel de interes pentru asemenea 
activităţi, dar venea din când în când, ca s-o privească 
fascinată pe Mimmi. Când totul fusese gata, apartamentul 
era gol, cu excepţia unei mese de bucătărie din lemn 
masiv, pe care Mimmi intenţiona s-o dea cu lac, două 
taburete zdravene pe care Lisbeth pusese mâna cu ocazia 
unei curăţenii făcute în podul casei şi un raft din living, din 
care Mimmi credea că eventual se putea face ceva. 

— Mă mut sâmbătă. Eşti sigură că nu te-ai răzgândit? 

— Nu mai am nevoie de apartament. 

— Dar e formidabil. Vreau să spun, există desigur 
apartamente mai mari şi mai bune, dar ăsta se află în 


141 


mijlocul Sodermalmului şi întreţinerea e foarte mică. 
Lisbeth, pierzi o avere dacă nu-l vinzi. 

— Am bani destui ca să mă descurc. 

Mimmi tăcu, neştiind cum să înţeleagă comentariile 
laconice ale Lisbethei. 

— Unde o să locuieşti? Lisbeth nu răspunse. 

— Pot să vin să te vizitez? 

— Nu chiar acum. 

Lisbeth îşi deschise geanta de umăr şi scoase hârtiile pe 
care i le întinse lui Mimmi. 

— Am făcut contractul cu asociaţia de locatari. Cel mai 
simplu a fost să te trec ca sambo şi să-ţi vând ţie jumătate 
din apartament. Suma e de o coroană. Trebuie să semnezi 
contractul. 

Mimmi luă stiloul, semnă şi trecu data. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. 

— Lisbeth, mereu am crezut că eşti un pic ţicnită, dar 
înţelegi că în clipa asta îmi dai jumătate din apartament? 
Sigur că vreau să-l am, dar nu vreau să ajung într-o situaţie 
în care tu te răzgândeşti brusc şi încep problemele. 

— N-o să fie nicio problemă. Vreau ca tu să locuieşti 
aici. Îmi convine. 

— Dar, gratis? Fără nicio compensație? Nu eşti zdra- 
vănă! 

— O să ai grijă de poşta mea. Asta e condiţia. 

— O să-mi ia patru secunde pe săptămână. Ai de gând 
să treci din timp în timp, să facem dragoste? 

Lisbeth o fixă cu privirea. Rămase o clipă tăcută. 

— Sigur că vreau, dar asta nu intră în contract. Poţi să 
nu mă primeşti dacă nu vrei. 

Mimmi suspină. 

— Şi eu, care tocmai începusem să mă simt ca o femeie 
întreţinută! Ştii, cineva care îmi oferă un apartament şi 
vine când şi când, ascunzându-se, pentru o partidă de sex. 

Rămaseră tăcute o vreme. Apoi, Mimmi se ridică hotă- 
râtă, se duse în camera de zi şi stinse becul gol din tavan. 


142 


— Vino încoace. Lisbeth o urmă. 

— Niciodată n-am făcut sex într-un apartament gol, fără 
nicio mobilă. Am văzut o dată un film cu Marlon Brando, 
despre o pereche la Paris care făcea asta. 

Lisbeth aruncă o privire spre duşumea. 

— Vreau să mă joc. Ai chef? 

— Aproape totdeauna am chef. 

— În seara asta, vreau să fiu o bitch dominatoare. Eu 
hotărăsc. Dezbracă-te. 

Lisbeth se sili să zâmbească. Se dezbrăcă. I-a luat cel 
mult zece secunde. 

— Aşază-te pe podea. Pe burtă. 

Lisbeth făcu întocmai cum îi comanda Mimmi. Par- 
chetul era rece şi i se făcu pielea de găină. Mimmi folosi 
maioul lui Lisbeth, care avea textul You have the right to 
remain silent, ca să-i lege mâinile la spate. 

Lisbeth reflectă în mintea ei că avocatul Nils Jeg 
Bjurman o legase într-un fel asemănător, cu doi ani în 
urmă. 

Aici se oprea asemănarea. 

Împreună cu Mimmi, Lisbeth nu simţea decât aştep- 
tarea plină de dorinţă. Se lăsă în voia acesteia, când 
Mimmi o răsuci pe spate şi-i desfăcu picioarele. O privi în 
penumbră, în vreme ce aceasta îşi trăgea de pe ea maioul 
şi îi privi fascinată sânii moi. Apoi, Mimmi îi puse maioul 
peste ochi. Auzi foşnetul veșmintelor. Câteva secunde mai 
târziu, simţi limba lui Mimmi pe pântece şi degetele ei pe 
interiorul coapsei. Era mai excitată ca niciodată. Strânse 
tare pleoapele şi o lăsă pe Mimmi să hotărască ritmul. 


143 


8 
Luni 14 februarie - sâmbătă 19 februarie 


Dragan Armanski ridică ochii, auzind ciocănitul uşor şi 
o văzu pe Lisbeth Salander stând în pragul uşii. Ţinea în 
mână două pahare de plastic cu cafea de la automatul de 
pe culoar. Lăsă încet stiloul din mână şi împinse deoparte 
raportul. 

— Bună, spuse ea. 

— Bună, răspunse Armanski. 

— E o vizită de prietenie, spuse ea. Pot să intru? 
Dragan Armanski închise o clipă ochii. Apoi, arătă spre 
scaunul pentru vizitatori. Privi la ceas. Era şase şi jumătate 
seara. Lisbeth Salander îi întinse unul din paharele cu 
cafea şi se aşeză. Se cercetară o vreme. 

— Mai mult de un an, spuse Dragan. Lisbeth aprobă. 

— Eşti furios? 

— Ar trebui să fiu? 

— Nu mi-am luat rămas-bun. 

Dragan făcu o mutră. Era şocat, dar în acelaşi timp 
uşurat că Lisbeth Salander cel puţin nu era moartă. Se 
simţi deodată extrem de iritat şi de obosit. 

— Nu ştiu ce să spun, răspunse el. Tu n-ai nicio obli- 
gaţie să-mi raportezi cu ce te ocupi. Ce doreşti? 

— Nu ştiu exact. Mai ales, voiam să te salut. 

— Ai nevoie de o slujbă? N-am intenţia să te mai an- 
gajez. 

Ea clătină din cap. 

— Lucrezi undeva? 

Din nou, acelaşi gest. Părea că-i era greu să formuleze 
cuvinte. Dragan rămase aşteptând. 

— Am călătorit, spuse ea în cele din urmă. M-am întors 
de curând. 

Armanski aprobă gânditor,  cercetând-o. Lisbeth 
Salander se schimbase. Era un fel de... maturizare în 


144 


alegerea hainelor şi în comportament. Şi părea că-şi um- 
pluse cu ceva sutienul. 

— Te-ai schimbat. Unde ai fost? 

— Câte un pic peste tot... răspunse ea evaziv, dar, 
văzându-i privirea iritată, continuă: Am început cu Italia şi 
am continuat cu Orientul Mijlociu, şi mai departe, la Hong 
Kong, via Bangkok. Am fost o vreme în Australia şi Noua 
Zeelandă şi am circulat între insulele din Oceanul Pacific. 
Am stat o lună în Tahiti. Pe urmă, am mers prin SUA şi 
ultimele luni le-am petrecut în Antile. 

El aprobă. 

— Nu ştiu de ce nu mi-am luat rămas-bun. 

— Pentru că, sincer vorbind, nu-ţi pasă niciun pic de 
ceilalţi oameni, răspunse Dragan Armanski pe un ton 
hotărât. 

Lisbeth Salander îşi muşcă buza de jos. Cugetă un 
moment. Poate că era adevărat, şi totuşi, acuzaţia i se 
părea nedreaptă. 

— De obicei, oamenilor nu le pasă de mine. 

— Rahat, răspunse Armanski. Tu ai o problemă de 
atitudine şi îi tratezi pe cei care încearcă cu adevărat să-ţi 
fie prieteni ca pe nişte rahaţi. Aşa de simplu e. 

Tăcere. 

— Vrei să plec? 

— Faci cum vrei. Aşa ai făcut întotdeauna. Dar, dacă 
pleci acum, nu vreau să te mai văd niciodată. 

Lisbeth Salander se simţi brusc cuprinsă de teamă. Un 
om pe care-l respecta se pregătea s-o alunge. Nu ştia ce să 
spună. 

— Acum doi ani, Holger Palmgren a făcut o congestie 
cerebrală. Nu l-ai vizitat nicio singură dată, continuă 
Armanski necruţător. 

Lisbeth îl privi şocată. 

— Palmgren mai trăieşte? 

— Prin urmare, nu ştii nici măcar dacă mai e în viaţă 
sau nu. 

— Doctorii au spus că... 


145 


— Doctorii au spus o grămadă despre el, o întrerupse 
Armanski. A fost foarte rău şi nu putea comunica deloc. In 
ultimul an a recuperat mult. Are greutăţi de vorbire şi 
trebuie să-l asculţi atent, ca să înţelegi ce spune. Are 
nevoie de mult ajutor, dar în orice caz, merge singur la 
toaletă. Cei care ţin la el îl vizitează. 

Lisbeth stătea ca paralizată. Ea îl găsise pe Palmgren 
când făcuse congestia cerebrală, în urmă cu doi ani. Su- 
nase la salvare şi doctorii clătinaseră din cap, constatând 
că prognoza nu era încurajatoare. Ea rămăsese la spital 
prima săptămână, până ce un doctor îi spusese că bătrânul 
se afla în comă şi era prea puţin probabil că se va mai trezi 
vreodată. Din momentul acela, Lisbeth încetase să se mai 
preocupe şi-l ştersese din viaţa ei. Se ridicase şi părăsise 
spitalul, fără să mai privească înapoi. Şi, după cum se 
vedea, fără să mai controleze faptele. 

Încruntă din sprâncene. I-l trântiseră pe cap pe avo- 
catul Nils Bjurman, şi acesta îi ocupase aproape toată 
mintea. Dar nimeni, nici măcar Armanski, nu-i spusese că 
Palmgren trăia, şi cu atât mai puţin că se însănătoşea. lar 
ea nu se gândise niciun moment la această posibilitate. 

Simţi cum i se umplu brusc ochii de lacrimi. Niciodată 
nu se mai simţise ca un rahat egoist. Şi niciodată nu 
primise o mustrare aşa de furioasă, pe un ton aşa de scă- 
zut. Plecă fruntea. 

Rămaseră tăcuţi o vreme. Armanski fu cel care rupse 
tăcerea. 

— Cum o duci? Lisbeth înălţă din umeri. 

— Cum te întreţii? Ai vreo slujbă? 

— Nu, n-am nicio slujbă şi nu ştiu ce aş vrea să fac. Dar 
am bani, aşa că mă descurc. 

Armanski o cercetă atent. 

— Am trecut pe aici doar ca să te salut... nu caut de 
lucru. Nu ştiu... Poate voi vrea să lucrez pentru tine 
cândva, dacă vei avea nevoie de mine, dar atunci trebuie să 
fie ceva care să mă intereseze. 


146 


— Presupun că nu vrei să povesteşti ce s-a întâmplat la 
Hedestad anul trecut. 

Lisbeth rămase tăcută. 

— Ceva s-a întâmplat. Martin Vanger a murit în acci- 
dent de maşină, după ce ai fost şi ai împrumutat materialul 
necesar pentru supraveghere şi cineva v-a ameninţat cu 
moartea. Şi soră-sa a apărut din morţi. A fost, ca să 
folosesc o expresie blândă, o adevărată senzaţie. 

— Am promis să nu povestesc. 

Armanski dădu iar din cap. 

— Şi presupun că nu vrei să-mi povesteşti nici despre 
rolul pe care l-ai jucat în afacerea Wennerström. 

— L-am ajutat pe Kalle Blomkvist cu investigația. Tonul 
ei deveni mai rece. 

— Asta a fost tot. Nu vreau să fiu amestecată. 

— Mikael Blomkvist te-a căutat în repetate rânduri. M-a 
sunat cel puţin o dată pe lună, întrebându-mă dacă n-am 
auzit ceva despre tine. Şi lui îi pasă de tine. 

Lisbeth se cufundă din nou în tăcere şi Armanski ob- 
servă că gura ei se transformase într-o linie subţire. 

— Nu ştiu ce să cred despre el, continuă Armanski. Dar 
este interesat de soarta ta. L-am întâlnit o dată, toamna 
trecută. Nici el nu voia să vorbească despre Hedestad. 

Lisbeth Salander nu voia să vorbească nici despre 
Mikael Blomkvist. 

— Am trecut doar să te salut, şi să-ţi spun că sunt din 
nou în oraş. Nu ştiu dacă am să rămân aici. Ăsta e numărul 
meu de mobil şi noua adresă de e-mail, dacă ai nevoie să 
mă găseşti. 

li dădu lui Armanski un petic de hârtie şi se ridică. El 
luă hârtia. Era deja la uşă, când strigă după ea: 

— Aşteaptă o secundă. Ce ai de gând să faci? 

— Mă duc să-l salut pe Holger Palmgren. 

— Bine. Dar... Vreau să spun, ce ai de gând să lucrezi? 

Îl privi gânditoare. 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să te întreţii într-un fel! 


147 


— Ţi-am spus că am destul, ca să mă descurc. Armanski 
se lăsă pe spate în scaun, meditând. Când era vorba de 
Lisbeth Salander, niciodată nu era sigur cum trebuia să-i 
interpreteze cuvintele. 

— Am fost aşa de supărat când ai dispărut, că aproape 
mă hotărâsem să nu te mai angajez niciodată. 

Făcu o grimasă. 

— Omul nu se poate încrede în tine. Dar te pricepi te- 
ribil de bine la investigaţii. Poate am ceva ce ţi s-ar potrivi. 

Lisbeth scutură din cap, dar se reîntoarse la biroul lui. 

— Nu vreau să lucrez. Vreau să spun, n-am nevoie de 
bani. Vorbesc serios. Sunt independentă din punct de 
vedere financiar. 

Dragan Armanski îşi arcui sprâncenele într-o expresie 
de îndoială. Apoi, aprobă. 

— OK, eşti independentă financiar, ce-o fi vrând să 
însemne asta. Te cred. Dar, dacă ai vreodată nevoie de o 
slujbă... 

— Dragan, tu eşti a doua persoană pe care o văd de 
când am venit. N-am nevoie de banii tăi. Însă ani de zile ai 
fost una din puţinele persoane pe care le-am respectat. 

— Bine. Dar toţi oamenii au nevoie de bani. 

— Îmi pare rău, dar nu mă mai interesează să fac an- 
chete personale pentru tine. Dă un semn dacă ai vreo 
problemă serioasă. 

— Ce fel de problemă? 

— Una pe care să nu poţi s-o rezolvi singur. Dacă te 
blochezi sau nu ştii ce să faci. Dacă vrei să lucrez pentru 
tine, trebuie să vii cu ceva care să mă intereseze. Poate pe 
partea operativă. 

— Partea operativă? Tu? Care dispari fără urmă, când 
îţi vine cheful? 

— Rahat. Niciodată nu am lăsat neterminată o treabă 
pe care am acceptat-o. 

Dragan Armanski o privi neajutorat. Noţiunea „unitate 
operativă” era jargonul lor, dar era vorba despre acţiune 
pe teren. Putea fi vorba despre orice, de la protecţie de 


148 


persoană, la misiuni de supraveghere specială şi la 
expoziţii de artă. Personalul operativ era format din 
veterani siguri şi stabili, adesea cu state de serviciu în 
cadrul poliţiei. In plus, 90% din ei erau bărbaţi. Lisbeth 
Salander era diametral opusă tuturor criteriilor pe care el 
le formulase pentru personalul din unităţile operative, din 
cadrul firmei Milton Security. 

— Păi... începu el, ezitând. 

— N-ai nevoie să te străduieşti. Eu iau doar ce mă in- 
teresează, aşa că şansa să spun nu e mare. Dă-mi un semn, 
dacă ai o problemă cu adevărat complicată. Sunt bună la 
dezlegat ghicitori. 

Se întoarse pe călcâie şi dispăru pe uşă. Dragan 
Armanski scutură din cap. E nebună. De fapt, e nebună. 

În clipa următoare, Lisbeth Salander se afla din nou în 
cadrul uşii: 

— De altfel... Ai doi tipi care au pierdut o lună cu 
protecţia artistei Christine Ruterford, împotriva nebunului 
care-i scrie bilete anonime de ameninţare. Credeţi că e 
cineva din preajma ei, pentru că ştie prea multe amănunte 
din viaţa ei intimă. 

Armanski se holbă la Lisbeth Salander. Se simţi stră- 
bătut de un fel de şoc electric. Jar a făcut-o! Ea îi vorbea 
despre ceva ce n-ar fi trebuit în niciun caz să ştie. Nu putea 
să ştie. 

— Daaa...? 

— Uit-o. E o făcătură. Ea şi prietenul ei scriu scrisorile, 
ca să atragă atenţia. O să primească zilele astea o nouă 
scrisoare, şi vor lăsa să transpire informaţii în presă 
săptămâna viitoare. Există un mare risc să acuze Milton 
Security că de aici a venit informaţia. Şterge-o de pe lista 
clienţilor. 

Inainte ca Dragan Armanski să apuce să spună ceva, 
Lisbeth dispăru. El rămase cu ochii holbaţi la uşa goală. Nu 
putea şti nimic despre cazul acesta. Avea probabil un 
complice la Milton, care-i dăduse informaţia şi o ţinea la 
curent. Dar numai patru-cinci persoane de la Milton 


149 


cunoşteau problema - Armanski însuşi, şeful operativ şi cei 
care anchetau amenințările... şi toţi erau profesionişti cu 
faimă şi oameni de încredere. Armanski îşi frecă bărbia. 

Se uită pe birou. Mapa cu cazul Ruterford se afla sub 
cheie în sertar. Biroul avea alarmă. Se uită din nou la ceas 
şi constată că Harry Fransson, şeful secţiei tehnice, 
plecase probabil. Deschise poşta electronică şi îi trimise un 
mesaj, în care-l ruga să vină la biroul lui în dimineaţa 
următoare şi să instaleze o cameră de supraveghere 
ascunsă. 


Lisbeth Salander se duse pe jos direct acasă, pe 
Mosebacke. Urcă grăbită scările, cu senzaţia că avea o 
treabă urgentă. 

Sună la spitalul din Söder şi, după câteva momente în 
care i se tot dădu legătura cu diferite secţii, reuşi să-l 
localizeze pe Holger Palmgren. Se găsea de paisprezece 
luni la centrul de recuperare Ersta, din Alta. li reapăru în 
minte Äppelviken. Când sună, i se răspunse că dormea, dar 
că putea să-l viziteze a doua zi. 

Lisbeth îşi petrecu seara măsurând cu paşi apăsaţi 
apartamentul. Avea o stare neplăcută. Se culcă devreme şi 
adormi aproape imediat. Se trezi la şapte, făcu un duş şi 
luă micul dejun la 7-Eleven. La ora opt, se duse la firma de 
închiriat maşini de pe Ringvägen. Trebuie să-mi iau o 
maşină. Închirie acelaşi Nissan Micra cu care mersese la 
Äppelviken în urmă cu câteva săptămâni. 

Simţi o nelinişte bruscă atunci când parcă lângă clinică, 
dar îşi adună curajul şi merse la recepţie, întrebând de 
Holger Palmgren. 

O femeie care purta un ecuson cu numele de Margit îşi 
cercetă hârtiile şi-i spuse că Holger se afla la gimnastică şi 
nu putea fi văzut înainte de ora 11. Lisbeth putea să 
rămână în sala de aşteptare sau să revină mai târziu. Se 
întoarse în parcare şi se aşeză în maşină, fumând trei 
ţigări, în vreme ce aştepta. La ora 11 se înapoie la recepţie 


150 


şi i se spuse să meargă în sala de mese, pe coridor, la 
dreapta şi pe urmă la stânga. 

Se opri în uşă şi-l văzu pe Holger Palmgren în sala de 
mese pe jumătate goală. Stătea întors spre ea şi îşi con- 
centrase întreaga atenţie asupra farfuriei pe care o avea în 
faţă. Ţinea furculiţa cu stângăcie, în pumn, şi ducea plin de 
concentrare mâncarea spre gură. Cam a treia oară greşea 
şi conţinutul se risipea pe masă. Era cocoşat şi părea să 
aibă o sută de ani. Faţa lui era ciudat de ţeapănă. Şedea 
într-un scaun cu rotile. Abia în clipa aceea, Lisbeth 
Salander înţelese că el de fapt trăia şi că Armanski n-o 
minţise. 


Holger Palmgren înjură în gând, în vreme ce, pentru a 
treia oară, încerca să strângă în furculiţă o îmbucătură de 
budincă de macaroane. Accepta faptul că nu putea merge 
ca lumea şi că mai erau şi multe altele pe care nu putea să 
le facă. Dar ura faptul că nu putea mânca şi că uneori îi 
curgeau balele, ca unui prunc. 

Din punct de vedere strict teoretic, ştia exact cum tre- 
buia să facă: să pună furculiţa în unghiul potrivit, s-o îm- 
pingă înainte, s-o ridice şi să o ducă la gură. Dar era o pro- 
blemă cu coordonarea. Mâna părea să aibă viaţa ei proprie. 
Când el îi poruncea „ridică-te”, mâna o lua lent într-o 
parte. Când o conducea spre gură, mâna îşi schimba 
direcţia în ultima secundă şi o lua spre obraz sau bărbie. 

Ştia că reabilitarea dădea rezultate. În urmă cu şase 
luni, i-ar fi tremurat mâna aşa de violent, că n-ar fi putut 
duce la gură nici măcar o înghiţitură. Acum, mesele durau 
desigur mai mult, dar oricum, mânca singur. Nu avea de 
gând să renunţe, înainte de a dobândi întregul control 
asupra membrelor sale. 

Lăsă jos furculiţa ca să ia o nouă îmbucătură, când o 
mână apăru din spate şi îi luă cu blândeţe tacâmul din 
mână. El văzu mâna încărcând o cantitate de macaroane şi 
ridicând în aer mâncarea. Recunoscu imediat degetele ca 
de păpuşă şi întoarse capul, pentru a întâlni ochii lui 


151 


Lisbeth Salander, la mai puţin de zece centimetri de faţa 
sa. Privirea ei aştepta. Părea neliniştită. 

Un lung moment, Holger Palmgren rămase nemişcat, 
privindu-i chipul. Inima îi bătea puternic într-un ritm 
neobişnuit. Apoi, deschise gura şi luă mâncarea. 

Ea îl hrăni îmbucătură cu îmbucătură. În cazurile 
obişnuite, Holger Palmgren detesta să fie asistat la masă, 
dar înţelegea nevoia lui Lisbeth Salander. Nu era vorba de 
el, de faptul că era un pachet neputincios. Îl hrănea din 
afecţiune - în cazul ei, un sentiment cu totul neobişnuit. 
Făcea porţii destul de mici şi aştepta să înghită. Când el 
arătă spre paharul de lapte cu paiul de supt, Lisbeth îl ţinu 
destul de sus, ca el să poată bea. 

Nu schimbară niciun cuvânt tot timpul cât dură masa. 
După ce el înghiţi ultima îmbucătură, Lisbeth lăsă jos 
furculiţa şi-l privi întrebătoare. El scutură din cap. Nu, nu 
mai vreau. 

Holger Palmgren se lăsă în scaunul cu rotile şi respiră 
adânc. Lisbeth ridică şervetul şi-l şterse la gură. El se simţi 
deodată ca un şef mafiot dintr-un film american, în care un 
capo di tutti capi îşi arăta respectul. Şi-o imagină 
sărutându-i mâna şi fantezia sa îl făcu să zâmbească. 

— Crezi că se poate găsi o ceaşcă de cafea în locul 
ăsta? întrebă ea. 

El bălmăji ceva. Buzele şi limba refuzau să formeze 
sunetele corect. 

— Vzdi colţ. Vezi după colț. 

— Vrei şi tu? Cu lapte şi fără zahăr, ca de obicei? 
Holger dădu aprobator din cap. Lisbeth duse tava şi se 
întoarse după câteva minute, cu două ceşti. El observă că 
acum bea cafea neagră, ceea ce era un lucru nou. Zâmbi 
când văzu că ea păstrase paiul de supt, pentru cafea. 
Rămaseră tăcuţi. Holger Palmgren voia să spună o mie de 
lucruri, dar nu putea să formuleze nicio silabă. În schimb, 
ochii li se întâlniră de mai multe ori. Lisbeth avea un aer 
îngrozitor de vinovat. Până la urmă, ea întrerupse tăcerea. 


152 


— Credeam că eşti mort, spuse ea. Nu ştiam că mai eşti 
în viaţă. Dacă aş fi ştiut, niciodată n-aş fi... te-aş fi vizitat 
de mult. 

El aprobă. 

— Iartă-mă. 

El dădu iar din cap. Zâmbi. Zâmbetul era strâmb, o 
grimasă a buzelor. 

— Erai în comă şi doctorii mi-au spus că o să mori. 
Credeau că o să mori în câteva zile şi atunci am plecat de 
acolo. Îmi pare rău. lartă-mă. 

Holger ridică mâna şi o puse peste pumnul ei mic. Ea îi 
prinse mâna strâns şi respiră adânc. 

— Ai dspăut. Ai dispărut. 

— Ai vorbit cu Dragan Armanski? El dădu din cap. 

— Am călătorit. Am fost obligată să plec. Nu am spus 
adio nimănui, doar am plecat. Ai fost îngrijorat? 

Holger încuviinţă din cap. 

— Nu trebuie să-ţi faci niciodată griji pentru mine. 

— Nu mfâst, te... decrci todeaun. Da mansc a fst. Nu 
am fost îngrijorat, tu te descurci întotdeauna, dar Armanski 
a fost. 

Ea zâmbi pentru prima oară şi Holger Palmgren se 
destinse. Era obişnuitul ei zâmbet pieziş. O cercetă, com- 
parând imaginea din amintire cu fata pe care o vedea în 
faţa lui. Se schimbase. Era mai îngrijită, bine îmbrăcată, îşi 
scosese inelul din buză şi... hmmm... tatuajul cu viespea de 
pe gât dispăruse. Părea mai matură. Râse, pentru prima 
oară după multe săptămâni. Suna ca un acces de tuse. 

Lisbeth surâse şi mai strâmb şi simţi dintr-odată cum o 
căldură pe care n-o simţise de multă vreme îi umplea 
inima. 

— Te dscurca biin. Te-ai descurcat bine. Făcu un semn 
spre hainele ei. 

Ea aprobă. 

— Cum e nl tutre? Cum e noul tutore? 


153 


Holger Palmgren văzu cum chipul lui Lisbeth se în- 
tunecă şi cum buzele ei se strânseră un pic. Îl privi cu o 
expresie nevinovată: 

— E OK... pot să-l manevrez. 

Sprâncenele lui Holger Palmgren se ridicară întrebă- 
toare. Lisbeth privi în jur şi schimbă subiectul. 

— De câtă vreme eşti aici? 

Palmgren nu era născut de ieri, de azi. Suferise o con- 
gestie şi îi era greu să vorbească şi să-şi coordoneze miş- 
cările, dar inteligenţa îi era intactă şi radarul lui observă 
imediat un ton fals în vocea lui Lisbeth Salander. În anii de 
când o cunoştea ajunsese la concluzia că ea nu-l minţise 
propriu-zis niciodată, dar că nu întotdeauna fusese la fel de 
sinceră. Felul ei de a-l minţi consta în a-i distrage atenţia. 
În mod evident, era ceva în neregulă cu noul tutore. Ceea 
ce nu-l uimea deloc pe Holger Palmgren. 

Dintr-odată, simţi o nelinişte profundă. De câte ori nu 
se gândise să-şi contacteze colegul, pe Nils Bjurman, să 
cerceteze cum îi mergea Lisbethei, şi de câte ori nu re- 
nunţase! Şi de ce nu se ocupase de scoaterea ei de sub 
tutelă, când putea s-o facă? Ştia de ce - voise, în mod 
egoist, să păstreze vie legătura cu ea. O iubea pe afurisita 
asta de fată complicată, ca şi cum ar fi fost fiica pe care 
niciodată n-o avusese şi voia un motiv pentru a păstra 
relaţia. Şi era prea complicat şi prea greu pentru o legumă 
ca el să înceapă să facă cercetări de la azil, el, căruia îi 
venea greu şi să-şi desfacă prohabul, când se târa până la 
closet... Avea senzaţia că, de fapt, el o trădase pe Lisbeth. 
Dar ea supravieţuieşte întotdeauna... E una dintre cele mai 
competente persoane pe care le-a întâlnit. 

— Trb. 

— N-am înţeles. 

— Trbnal. 

— Tribunal? Ce vrei să spui? 

— Trb să ai... tu trb... e. 


154 


Chipul lui Holger Palmgren se înroşise şi era schimo- 
nosit, dar tot nu reuşea să pronunţe mai clar. Lisbeth puse 
o mână pe braţul lui şi-l strânse încetişor. 

— Holger... Nu-ţi face griji pentru mine. Am hotărât să 
mă ocup de punerea mea sub tutelă foarte curând. Nu e 
treaba ta să te nelinişteşti... Dar s-ar putea să am nevoie de 
sfaturile tale, la vremea potrivită. Ce spui? Ai putea să fii 
avocatul meu, dacă am nevoie de tine? 

El clătină din cap. 

— Pr bătrn. 

Bătu cu degetele în tăblia mesei. 

— Prst... mş! 

— Da, eşti un nesuferit de moş prost dacă ai atitudinea 
asta. Am nevoie de un avocat. Vreau să te am pe tine. 
Poate n-o să fii capabil să ţii un discurs, dar poţi să-mi dai 
sfaturi, când va fi cazul. OK? 

El scutură din nou din cap. Apoi, făcu o mişcare scurtă 
de aprobare. 

— Mnc? 

— Nu înţeleg. 

— Ce mncşti? Nu mnsk. Ce munceşti? Nu Armanski. 

Lisbeth şovăi un moment, în vreme ce se gândea cum 
să-i explice în ce situaţie se afla. Era complicat. 

— Holger, eu nu mai lucrez pentru Armanski. Nu mai 
am nevoie să muncesc pentru el ca să am din ce trăi. Am 
banii mei şi mă simt foarte bine. 

Sprâncenele lui Holger Palmgren se înălţară din nou. 

— Am de gând să te vizitez des de acum înainte. O să-ţi 
povestesc... dar, hai, să n-o luăm prea repede. În momentul 
ăsta, vreau să fac altceva. 

Se aplecă şi scoase din sacoşă o tablă de şah, pe care o 
puse pe masă. 

— De doi ani n-am dat cu tine de pământ! 

El se resemnă. Fata avea ceva de ascuns, despre care 
nu voia să povestească. Era convins că va avea de făcut 
obiecţii, dar avea şi suficientă încredere în ea: cu orice s-ar 
îndeletnici, putea fi îndoielnic din punct de vedere juridic, 


155 


dar nu greşit din punctul de vedere al legii Domnului. Spre 
deosebire de mulţi alţii, Holger Palmgren era convins că 
Lisbeth Salander era un om profund moral. Problema era 
că morala proprie nu se afla întotdeauna în acord cu ce 
stipula legea. 

Ea puse piesele de şah pe tablă şi Holger înţelese şocat 
că jocul de şah era al lui. Probabil că l-a furat din apar- 
tament, după ce se imbolnăvise. Ca o amintire? 

Ea îi dădu piesele albe. Dintr-odată, era fericit ca un 
copil. 


Lisbeth Salander a rămas cu Holger Palmgren două 
ore. L-a bătut de trei ori, până ce sora a întrerupt 
ciorovăielile lor din faţa tablei de şah şi le-a spus că e 
vremea pentru gimnastica de după-amiază. Lisbeth a 
strâns piesele, închizând tabla de şah. 

— Ce fel de gimnastică face? 

— Antrenament muscular şi exerciţii de coordonare. Şi 
facem progrese, nu-i aşa? 

Ultima întrebare îi era adresată lui Holger Palmgren, 
care dădu din cap afirmativ. 

— Poate deja să meargă câţiva metri. Până la vară, o să 
te plimbi singur în parc. E fiica ta? 

Privirile lui Lisbeth şi Holger se întâlniră. 

— Adptv. Fiică adoptivă. 

— Ce drăguţ că ai venit în vizită! În traducere: Unde 
dracu ai fost până acum? 

Lisbeth ignoră critica  subînţeleasă. Se  aplecă, 
sărutându-l pe obraz. 

— Vin vineri. 

Holger Palmgren se ridică greu din scaunul cu rotile. 
Lisbeth îl însoţi până la lift, unde drumurile lor se des- 
părţeau. De îndată ce uşa liftului se închise, Lisbeth se 
duse la recepţie şi întrebă cu cine putea să vorbească de- 
spre starea pacientului; fu îndrumată spre un anume dr. A. 
Sivarnandan, pe care îl găsi într-un birou din fundul 


156 


culoarului. Se prezentă, spunând că era fiica adoptivă a lui 
Holger Palmgren. 

— Vreau să ştiu care este starea lui şi ce se va 
întâmpla. Dr. A. Sivarnandan deschise dosarul lui Holger 
Palmgren şi citi primele pagini. Avea pielea ciupită de 
vărsat şi o mustață subţire, care o irita pe Lisbeth. In cele 
din urmă, bărbatul ridică privirea. Spre uimirea ei, vorbea 
cu accent finlandez. 

— Nu am nicio însemnare despre faptul că domnul 
Palmgren ar avea o fiică, adoptată sau naturală. De fapt, 
cea mai apropiată rudă pare să fie un văr de 86 de ani, care 
locuieşte în Jämtland. 

— El a avut grijă de mine, de când aveam 13 ani şi până 
a suferit congestia. La momentul acela, aveam 24 de ani. 

Scotoci în buzunar şi aruncă pe birou un pix. 

— Mă numesc Lisbeth Salander. Scrieţi-mi numele în 
dosarul lui. Sunt cea mai apropiată rudă pe care o are. 

— Posibil, răspunse dr. A. Sivarnandan, pe un ton ce 
trăda încăpățânare. Dar dacă sunteţi cea mai apropiată 
rudă, aţi cam întârziat să vă faceţi cunoscută. După câte 
ştiu, a primit doar câteva vizite ale unei persoane care nu e 
rudă cu el, dar căreia urma să-i telefonăm dacă starea lui 
se înrăutăţea sau în caz de deces. 

— Trebuie să fie Dragan Armanski. 

Dr. A. Sivarnandan ridică din sprâncene şi aprobă 
gânditor. j 

— Exact. Il cunoaşteţi? 

— Puteţi să-i telefonaţi, să verificaţi cine sunt. 

— Nu e nevoie. Vă cred. Mi s-a spus că aţi jucat şah cu 
domnul Palmgren două ore. Dar oricum, nu pot oferi 
informaţii despre starea sa de sănătate fără acordul lui. 

— lar nesuferitul ăla încăpățânat nu-şi va da niciodată 
acordul. Suferă de ideea fixă că nu trebuie să mă încarce 
cu problemele lui şi că mai are încă răspunderea pentru 
mine, când de fapt e invers. Uitaţi cum e, doi ani de zile am 
crezut că Palmgren era mort. Ieri am aflat că este în viaţă. 


157 


Dacă aş fi ştiut... E complicat să explic, dar vreau să ştiu ce 
prognostic are şi dacă se va mai face bine. 

Dr. A. Sivarnandan ridică pixul şi scrise cu grijă numele 
lui Lisbeth Salander în dosarul lui Holger Palmgren. O rugă 
să-i dea numărul de telefon. 

— OK, acum sunteţi din punct de vedere formal fiica lui 
adoptivă; poate că nu e chiar cum cer regulile, dar pentru 
că sunteţi prima care l-a vizitat de la Crăciunul trecut, când 
era să... L-aţi întâlnit azi şi aţi putut constata singură că 
are probleme cu coordonarea şi că îi e greu să vorbească. 
A avut un atac cerebral. 

— Ştiu. Eu l-am găsit şi am chemat Salvarea. 

— Aha. Trebuie să ştiţi că a stat la terapie intensivă trei 
luni. A fost inconştient o perioadă lungă. Cel mai des, 
pacienţii nu se mai trezesc dintr-o asemenea comă, dar mai 
sunt şi excepţii. După cum se pare, nu era pregătit să 
moară. A fost transportat la o secţie de geriatrie pentru 
bolnavi cronic care sunt total incapabili să aibă grijă de ei 
înşişi. În ciuda aşteptărilor, a arătat semne de ameliorare şi 
acum nouă luni a fost transferat aici, pentru reabilitare. 

— Ce viitor are? 

Dr. A. Sivarnandan desfăcu mâinile într-un gest de 
neputinţă. 

— Ar trebui să am un glob de cristal, să pot ghici. 
Adevărul e că nu ştiu nimic. Poate muri la noapte din cauza 
unei hemoragii cerebrale. Sau poate trăi o viaţă relativ 
normală, încă douăzeci de ani. Nu ştiu. Se poate spune că 
Dumnezeu hotărăşte. 

— Şi dacă mai trăieşte douăzeci de ani? 

— A fost o reabilitare dificilă şi doar în ultimele luni am 
putut observa ameliorări clare. Acum şase luni, nu putea 
mânca fără ajutor. lar în urmă cu o lună, abia putea să se 
ridice din scaun, asta şi din cauză că muşchii lui cedaseră, 
după atâta zăcut la pat. În orice caz, acum poate merge 
distanţe scurte. 

— O să fie mai bine? 


158 


— Da. Chiar mult mai bine. Primul prag a fost mai greu, 
acum înregistrăm succese în fiecare zi. A pierdut aproape 
doi ani din viaţă. Peste câteva luni, la vară, sper că va 
putea să se plimbe prin parcul din faţă. 

— Vorbirea? 

— Problema lui este că atât centrul de vorbire, cât şi cel 
de mişcare au fost afectate. Luni de zile, a fost o legumă. 
După asta, a fost obligat să înveţe cum să aibă control 
asupra trupului şi să vorbească din nou. li e greu să-şi 
amintească ce cuvinte să folosească, şi trebuie să le înveţe 
din nou. Dar nu e cum ai învăţa un copil să vorbească - el 
pricepe sensul cuvintelor, dar nu le poate rosti. În două, 
trei luni o să puteţi observa că vorbirea i se va îmbunătăţi 
simţitor. Şi la fel şi capacitatea de orientare. Acum nouă 
luni, nu putea face diferenţa între stânga şi dreapta, sau 
sus şi jos, cu liftul. 

Lisbeth Salander dădu gânditoare din cap. Reflectă 
două minute. Descoperise că îi plăcea dr. A. Sivarnandan, 
cu înfăţişarea lui de indian şi accentul de finlandez. 

— Ce înseamnă A.? întrebă ea brusc. El o privi amuzat. 

— Anders. 

— Anders? 

— Sunt născut în Sri Lanka, dar am fost adoptat deo 
familie din Âbo, când aveam doar câteva luni. 

— OK, Anders, cum pot să-l ajut eu? 

— Vizitează-l. Dă-i stimulare intelectuală. 

— Pot veni în fiecare zi. 

— Nu vreau să fii aici în fiecare zi. Dacă ţine la tine, 
vreau să-şi dorească vizitele tale, şi nu să se plictisească de 
ele. 

— Există vreun tip de tratament care ar putea să-i 
îmbunătăţească şansele? Plătesc oricât costă. 

El îi zâmbi brusc, apoi îşi luă din nou o mină serioasă. 

— Mi-e teamă că noi suntem cei mai buni specialişti. Aş 
dori, desigur, să avem resurse mai bune şi să scăpăm de 
toate economiile care se fac în ultima vreme, dar te asigur 
că are parte de o îngrijire foarte competentă. 


159 


— Dacă nu ar trebui să ţii seama de economii, ce-ai 
putea să-i oferi? 

— Idealul pentru un pacient ca Holger Palmgren ar fi, 
natural, să-i putem oferi un antrenor personal, cu normă 
întreagă. Dar de mult nu mai avem asemenea resurse în 
Suedia. 

— Angajează unul. 

— Scuză-mă? 

— Angajează un antrenor personal pentru Holger 
Palmgren. Caută-l pe cel mai bun pe care-l poţi găsi. Fă 
asta chiar mâine. Şi ai grijă ca absolut tot ce are nevoie ca 
echipament tehnic sau altceva să se găsească aici. Voi avea 
grijă ca banii să fie viraţi la sfârşitul săptămânii, atât 
pentru salariul lui, cât şi pentru echipament. 

— Glumeşti? 

Lisbeth îi aruncă o privire dură, directă. 


Mia Bergman frână, oprind Fiatul lângă trotuarul de la 
staţia de metrou din Gamla Stan. Dag Svensson deschise 
uşa şi se aşeză grăbit pe locul pasagerului. Se aplecă şi-i 
dădu o sărutare, în vreme ce ea reintra în trafic, în spatele 
unui autobuz de linie. 

— Bună, spuse ea, fără să-şi ia ochii de la drum. Ai o 
figură foarte serioasă, s-a întâmplat ceva? 

Dag Svensson suspină, punându-şi centura de sigu- 
ranţă. 

— Nu, nimic serios. Doar probleme cu textul. 

— Ce probleme? 

— Mai am o lună până la termenul limită. Am făcut 
nouă din cele douăzeci şi două de confruntări planificate. 
Am probleme cu Björck, de la Säpo. Blestematul este în 
concediu de boală şi nu răspunde la telefonul de acasă. 

— E în spital? 

— Nu ştiu. Ai încercat vreodată să obţii informaţii de la 
Säpo? Nu recunosc nici măcar că lucrează acolo. 

— Ai încercat să vorbeşti cu părinţii lui? 


160 


— Amândoi sunt morţi. E necăsătorit. Are un frate care 
locuieşte în Spania. Pur şi simplu, nu ştiu cum să dau de el. 

Mia Bergman îi aruncă o privire, în vreme ce mergeau 
via Slussen, spre tunelul dinspre Nynäsvägen. 

— În cel mai rău caz, trebuie să suprimăm pasajul cu 
Björck. Blomkvist cere ca toţi cei pe care îi acuzăm să aibă 
dreptul la replică, înainte să-i expunem opiniei publice. 

— Ar fi păcat să pierdeţi un reprezentant al poliţiei 
secrete care aleargă după curve. Ce ai de gând să faci? 

— Să-l caut, bineînţeles. Tu cum te simţi? Eşti ner- 
voasă? 

O atinse uşor cu degetul în dreptul stomacului. 

— De fapt, nu. Luna viitoare voi susţine teza şi voi 
deveni doctor, şi mă simt total liniştită! 

— Îţi cunoşti materia. De ce să fii nervoasă? 

— Uită-te în spate. 

Dag Svensson se întoarse şi văzu un pachet mare. 

— Mia, ţi-au tipărit-o! izbucni el. Luă în mână teza 
tipărită: 


From Russia with Love 

Trafic de femei, crimă organizată şi măsurile luate de 
societate 

de Mia Bergman 


— Credeam că va fi gata abia săptămâna viitoare. Păi... 
trebuie să deschidem o sticlă de vin când ajungem acasă. 
Felicitări, doamna doctor! 

Se aplecă şi o sărută din nou pe obraz. 

— Calm, mai sunt trei săptămâni până atunci. Şi ţine-ţi 
mâinile acasă, când conduc. 

Dag Svensson izbucni în râs. Apoi, deveni din nou 
serios. 

— De altfel, ca să-ţi stric un pic cheful... ai intervievat o 
fată care se numea Irina P., acum vreun an? 

— Irina P., 22 de ani, din Sankt Petersburg. A venit aici 
prima oară în 1999 şi s-a întors de câteva ori. De ce? 


161 


— L-am întâlnit azi pe Gulbrandsen. Polițistul care a 
făcut ancheta despre bordelul din Sodertălje. Ai citit 
săptămâna trecută că au găsit o fată în canalul din 
Södertälje? A scris în ziarele de seară. Era Irina P. 

— Nu, ce îngrozitor! 

Trecură pe lângă Skanstull în tăcere. 

— Apare şi ea în teză, spuse Mia Bergman în cele din 
urmă. Sub pseudonimul Tamara. 

Dag Svensson deschise cartea la capitolul cu interviu- 
rile şi răsfoi până ce ajunse la Tamara. Citi concentrat, în 
vreme ce Mia trecea pe lângă Gullmarsplan şi Globen. 

— A fost adusă aici de unul pe care tu îl numeşti Anton. 

— Nu pot să folosesc numele reale. Mi s-a atras atenţia 
că aş putea fi criticată când o voi susţine, dar n-am putut 
da numele fetelor. Riscau să fie omorâte în bătaie. Şi nici 
proxeneţii nu-i pot da cu numele real, pentru că ar putea 
deduce cu care dintre fete am vorbit. Prin urmare, în toate 
studiile de teren am doar pseudonime şi persoane 
neidentificabile, aşa că nu sunt oferite prea multe 
amănunte. 

— Cine este Anton? 

— ÎL cheamă, de fapt, Zala. N-am reuşit niciodată să-l 
identific, dar cred că e polonez sau iugoslav, sau ceva de 
genul ăsta. Am vorbit cu Irina P. de patru-cinci ori şi abia 
la ultima întâlnire l-a numit. Ea se gândea să-şi schimbe 
viaţa, dar oricum îi era foarte frică de el. 

— Hmmm, mormăi Dag Svensson. 

— Ce-i? 

— Tocmai mă întrebam... Am dat peste numele Zala 
acum vreo săptămână sau două. 

— Unde? 

— Am făcut o confruntare cu Sandström - nemernicul 
ăla de peşte care se dă drept jurnalist. Lua-l-ar dracu’! Un 
porc ordinar. 

— Cum aşa? 


162 


— De fapt, nici nu e jurnalist adevărat. Face ziare de 
reclamă pentru diferite companii. Dar are fantezii bolnave, 
cu violuri, pe care le-a pus în practică cu fata aia... 

— Ştiu. Eu am intervievat-o. 

— Dar ştiai că face layout-ul la o broşură de informaţii 
despre bolile sexuale transmisibile, pentru Institutul de 
Sănătate Publică? 

— Nu ştiam. 

— Am făcut confruntarea săptămâna trecută. Bineîn- 
teles, a fost complet distrus când i-am pus în faţă dovezile 
şi l-am întrebat de ce frecventează prostituate minore din 
Est, ca să-şi pună în scenă fantezii bolnave cu violuri. Până 
la urmă, mi-a dat un fel de explicaţie. 

— Nu mai spune... 

— Sandström s-a aflat o dată într-o situaţie în care nu 
era numai client, dar a făcut şi servicii mafiei. Mi-a dat 
numele pe care le cunoştea, printre care şi Zala. Nu ştiu 
nimic special despre el, dar are un nume neobişnuit. 

Mia Bergman îl privi cu coada ochiului. 

— Tu nu ştii cine este? întrebă Dag. 

— Nu. N-am reuşit niciodată să-l identific. E doar un 
nume care apare când şi când. Fetele par speriate de 
moarte de el şi niciuna n-a vrut să spună mai mult. 


163 


9 
Duminică 6 martie - vineri 11 martie 


Dr. A. Sivarnandan încetini pasul văzându-i pe Holger 
Palmgren şi pe Lisbeth Salander în sala de mese. Stăteau 
aplecaţi deasupra tablei de şah. Ea îşi luase obiceiul să 
vină o dată pe săptămână, cel mai adesea duminica. Sosea 
întotdeauna la ora trei şi petrecea câteva ore jucând şah cu 
el. Îl părăsea la opt seara, când pentru Holger era timpul 
să meargă la culcare. Sivarnandan observase că fata nu-l 
trata deloc pe bătrân cu indulgență, ca pe un bolnav - dim- 
potrivă, păreau să se ciorovăiască tot timpul şi fata îl lăsa 
adesea pe el să aducă cafeaua. 

Dr. A. Sivarnandan încruntă sprâncenele. Nu se putea 
lămuri deloc asupra acestei fete dificile, care se dădea 
drept fiica adoptivă a lui Holger Palmgren. Avea o 
înfăţişare ieşită din comun şi părea să-i privească pe cei 
din jur cu cea mai mare neîncredere. Era cu totul exclus să 
glumeşti cu ea. 

Părea, de asemenea, imposibil să ai o conversaţie 
obişnuită. Când o întrebase o dată ce lucrează, îi răs- 
punsese în doi peri. 

La câteva zile după prima ei vizită, se reîntorsese cu o 
grămadă de hârtii care anunțau crearea unei fundaţii care 
avea ca scop declarat susţinerea clinicii în recuperarea lui 
Holger Palmgren. Preşedinte al fundaţiei era un avocat cu 
adresa în Gibraltar. Consiliul de conducere era format 
dintr-un singur membru, şi el avocat cu adresa în Gibraltar, 
şi pe lângă el mai exista şi un inspector financiar, pe nume 
Hugo Svensson, cu adresa în Stockholm. Fundaţia oferea 
2,5 milioane de coroane, de care dr. A. Sivarnandan putea 
dispune cum credea de cuviinţă, dar cu scopul declarat ca 
aceşti bani să fie folosiţi pentru a-i da lui Holger Palmgren 
tot ajutorul medical posibil. Ca să poată folosi fondul, dr. A. 
Sivarnandan era obligat să adreseze o cerere inspectorului 
financiar care se ocupa după aceea de plăţi. 


164 


Era un aranjament neobişnuit, ca să nu spunem unic. 

Sivarnandan reflectase câteva zile dacă această ofertă 
nu era cumva lipsită de etică. Nu putuse găsi obiecţii 
imediate şi de aceea hotărâse s-o angajeze pe Johanna 
Karolina Oskarsson, 39 de ani, ca asistentă personală şi 
antrenoare a lui Holger Palmgren. Aceasta era 
fizioterapeută legitimată, cu o diplomă în psihologie şi o 
îndelungată experienţă în reabilitarea persoanelor cu defi- 
cienţe fizice. Era angajată de fundaţie şi, spre marea ui- 
mire a lui Sivarnandan, fusese plătită prima lună în avans, 
de îndată ce contractul de angajare fusese semnat. Până în 
momentul acela, el avusese tot timpul impresia vagă cum 
că totul nu era decât o farsă absurdă. 

Părea să dea rezultate. În luna care trecuse, capacita- 
tea de coordonare a lui Holger Palmgren se îmbunătăţise 
simţitor, ca şi starea lui generală, ceea ce se putea vedea 
din testele pe care acesta le făcea săptămânal. 
Sivarnandan se întreba cât la sută din progrese avea de-a 
face cu antrenamentul şi cât se datora lui Lisbeth 
Salander. Nu era nicio îndoială că Holger Palmgren se 
străduia cât putea de mult şi aştepta vizitele ei bucuros ca 
un copil. Părea încântat şi de faptul că era bătut cu 
regularitate la şah. 

Dr. Sivarnandan le ţinuse o dată tovărăşie. Era o par- 
tidă ciudată. Holger Palmgren avea piesele albe şi făcuse o 
deschidere siciliană şi tot ce urmase era perfect corect. 

Medita lung timp la fiecare mişcare. Orice handicap 
fizic avusese el după congestie, nu îi afectase cu nimic 
ascuţimea intelectuală. 

Lisbeth Salander stătea citind o carte, într-un domeniu 
cu totul neobişnuit - calibrarea frecvenţei unui 
radiotelescop în stare de imponderabilitate. Şedea pe o 
pernă, ca să fie la nivel cu masa. Când Palmgren a făcut 
mişcarea, ea a privit în sus şi a mutat o piesă, la prima 
vedere fără să fi gândit înainte, după care s-a reîntors la 
cartea ei. Palmgren a capitulat după a douăzeci şi şaptea 


165 


mişcare. Salander a privit în sus, contemplând câteva 
secunde cu sprâncenele încruntate tabla de şah. 

— Nu! a spus ea. Ai o şansă să faci remiză. 

Palmgren a suspinat şi a petrecut cinci minute privind 
tabla de şah. În cele din urmă, şi-a ridicat privirea, 
spunându-i fetei: 

— Încearcă. 

Ea a răsucit tabla, luându-i piesele. A făcut remiză la 
mişcarea treizeci şi nouă. 

„Dumnezeule!” a gândit Sivarnandan. 

— Aşa e ea. Niciodată să nu joci cu ea pe bani, i-a spus 
Palmgren. 

Sivarnandan juca el însuşi şah încă din copilărie, iar ca 
adolescent luase parte la campionatul şcolar din Âbo, unde 
ieşise al doilea. Se considera drept un amator competent. 
Înţelegea că Lisbeth Salander era o jucătoare redutabilă, 
care nu jucase totuşi niciodată pentru vreun club. Atunci 
când i-a spus că partida părea să fie o variantă a unei 
partide clasice a lui Lasker, ea îl privise fără să înţeleagă. 
Părea să nu fi auzit niciodată de Emanuel Lasker. El nu se 
putuse împotrivi tentaţiei de-a se întreba dacă talentul ei 
era nativ şi dacă în cazul acesta mai avea şi alte talente, 
care ar fi putut să intereseze un psiholog. 

Dar nu a întrebat nimic. Constata doar că Holger 
Palmgren se simţea mai bine ca niciodată, de când sosise 
ea la Ersta. 


Avocatul Nils Bjurman a ajuns acasă seara târziu. Pe- 
trecuse patru săptămâni întregi în casa de vară de la 
Stallarholmen. Era abătut. Nu se întâmplase nimic care să-i 
schimbe de fapt situaţia mizerabilă. Uriaşul blond îi livrase 
mesajul că erau interesaţi de propunerea lui - ceea ce avea 
să-l coste 100 000 de coroane. 

Se adunase un morman cu tot felul de scrisori pe du- 
şumea, sub fanta pentru poştă. Le luă, punându-le pe masă. 
Devenise complet neinteresat de tot ce avea legătură cu 
meseria lui şi cu lumea înconjurătoare şi abia seara târziu 


166 


îi căzu din nou privirea pe mormanul de corespondenţă, 
prin care începu să frunzărească distrat. 

Un plic era de la Handelsbanken!. Il desfăcu şi aproape 
avu un şoc, descoperind că era o copie după o retragere de 
9 312 coroane din contul lui Lisbeth Salander. 

Ea se întorsese. _ 

Merse în birou, punând documentul pe masa de lucru. Îl 
privi cu ochi plini de ură mai mult de un minut, în vreme 
ce-şi aduna gândurile. Trebui să caute numărul de telefon. 
Apoi, ridică receptorul, formând numărul unui telefon 
mobil cu cartelă anonimă. Uriaşul blond răspunse, cu un 
uşor accent străin. 

— Da? 

— Nils Bjurman la telefon. 

— Ce vrei? 

— Ea s-a întors în Suedia. 

La celălalt capăt se lăsă o scurtă tăcere. 

— Foarte bine. Nu mai suna la numărul acesta. 

— Dar... 

— O să primeşti indicaţii în scurt timp. 

Şi, spre marea lui iritare, conversaţia fu întreruptă. 
Bjurman înjură în gând. Se duse la bar şi îşi turnă două 
degete de bourbon Kentucky. Îl bău din două înghiţituri. 
Trebuie s-o las mai moale cu băutul, îşi spuse. Pe urmă, 
mai turnă un pic şi luă cu el paharul la birou, unde privi din 
nou extrasul de cont de la Handelsbanken. 


Miriam Wu masa spatele şi ceafa lui Lisbeth Salander. 
O masase conştiincios mai mult de douăzeci de minute, în 
vreme ce Lisbeth se mulţumise în mare cu unul sau două 
suspine de plăcere. Să te maseze Mimmi era o plăcere 
violentă şi ea se simţea ca un pisoi care nu voia decât să se 
întindă şi să-şi agite lăbuţele. 

Scoase un suspin dezamăgit când Mimmi îi dădu o 
pălmuţă peste fund şi-i spuse că era de ajuns. Un moment, 
rămase nemişcată, în speranţa deşartă că Mimmi avea să 


1 Banca de Comerţ. 
167 


continue, dar o auzi întinzându-se după paharul cu vin şi 
atunci se rostogoli pe spate. 

— Mulţumesc! 

— Cred că stai nemişcată cât e ziua de lungă în faţa 
computerului. De asta te doare spatele. 

— Mi-am întins doar un muşchi. 

Amândouă erau goale în patul lui Mimmi, din 
Lundagatan. Beau vin roşu şi erau la stadiul de uşoare 
chicoteli. De când Lisbeth reluase prietenia cu Mimmi, era 
ca şi cum nu se mai putea sătura de ea. Căpătase prostul 
obicei de a-i telefona în fiecare zi - de bună seamă, prea 
des. O privi pe Mimmi şi îşi promise să nu se lege încă o 
dată prea tare de cineva. La final una din ele avea să fie 
rănită. 

Miriam Wu se aplecă peste marginea patului, deschi- 
zând sertarul noptierei. Scoase un pacheţel plat, împa- 
chetat în hârtie înflorată, cu o fundă din şnur aurit şi-l 
aruncă în braţele lui Lisbeth. 

— Ce e acolo? 

— Cadoul de ziua ta. 

— Ziua mea de naştere este peste o lună. 

— Cadoul de anul trecut. A fost imposibil să dau de tine. 
L-am găsit când am desfăcut cutiile. 

Lisbeth rămase tăcută un moment. 

— Să-l deschid? 

— Doar dacă ai chef. 

Lisbeth puse jos paharul, scutură pachetul şi-l desfăcu 
grijulie. Scoase un portţigaret frumos, cu capacul de email 
negru şi albastru, decorat cu câteva semne chinezeşti mici. 

— Ar trebui să nu mai fumezi. Dar, dacă tot o faci, poţi 
cel puţin să-ţi păstrezi ţigările într-un ambalaj estetic. 

— Mulţumesc, spuse Lisbeth. Eşti singura care-mi dai 
cadouri de ziua mea. Ce reprezintă semnele? 

— De unde să ştiu? Nu cunosc limba chineză. E doar un 
fleac pe care l-am găsit într-un magazin de vechituri. 

— E frumos. 


168 


— E doar un fleac ieftin. Dar arată de parcă ar fi fost 
făcut pentru tine. Am terminat vinul. Vrei să ieşim să bem o 
bere? 

— Asta înseamnă că trebuie să ne dăm jos din pat şi să 
ne punem hainele? 

— Mi-e teamă că da. Dar ce rost mai are să locuieşti în 
Sode, dacă nu ieşi din când în când la birt? 

Lisbeth suspină. 

— Hai, îi spuse Miriam Wu, apăsând uşor pe bijuteria 
pe care Lisbeth o avea prinsă în buric. Pe urmă, putem să 
venim înapoi. 

Lisbeth suspină din nou şi puse un picior pe duşumea, 
întinzându-se după chiloţi. 


Dag Svensson se afla la masa de scris care i se dăduse 
într-un colţ al redacţiei revistei Millennium, când deodată 
auzi scârţâitul cheii în broasca de la intrare. Privi la ceas şi 
văzu că era deja nouă seara. Mikael Blomkvist părea de 
asemenea uimit, descoperind că se mai afla cineva la 
redacţie. 

— Lampa aprinsă a zelului şi aşa mai departe. Hei, 
Micke. Am mai trudit un pic la carte şi am uitat de timp. 
Dar tu ce faci aici? 

— Venisem doar să caut o carte pe care am uitat-o. 
Merge? 

— Păi, ce să spun, şi da, şi nu... Mi-am pierdut trei 
săptămâni să dau de urma blestematului de Bjorck, de la 
Säpo. E ca şi cum l-ar fi răpit vreun serviciu secret de 
informaţii. Parcă l-ar fi înghiţit pământul. 

Dag îi povesti despre necazurile lui. Mikael trase un 
scaun, se aşeză şi chibzui o vreme. 

— Ai probat şmecheria cu biletul câştigător? 

— Ce? 

— Găseşte un nume şi scrie o scrisoare în care îi co- 
munici că a câştigat un telefon mobil cu GPS, sau ce naiba 
vrei. Scoate-l pe hârtie, ca să arate frumos şi trimite-i 
scrisoarea. Prin urmare, a câştigat deja telefonul, dar, în 


169 


plus, este una dintre cele 20 de persoane care merg mai 
departe şi pot câştiga 100 000 de coroane. Tot ce trebuie 
să facă este să participe la o anchetă de piaţă pentru 
diferite produse. Ancheta va lua o oră şi va fi făcută de un 
anchetator profesionist. Şi, pe urmă... păi, ai înţeles. 

Dag Svensson îl privi cu ochii mari şi gura deschisă. 

— Vorbeşti serios? 

— De ce nu? Ai încercat tot ce-ai putut, şi chiar şi o 
eminenţă cenuşie de la Säpo ar trebui să-şi facă socoteala 
că şansa să câştige 100 000 de coroane este destul de 
probabilă, dacă este unul dintre cei 20 aleşi. 

Dag Svensson izbucni în hohote de râs. 

— Nu eşti normal. E legal? 

— Mi-e greu să cred că e ilegal să dai cuiva un telefon 
mobil. 

— Să mă ia naiba dacă eşti zdravăn! 

Dag Svensson continuă să râdă. Mikael şovăi o se- 
cundă. De fapt, era în drum spre casă şi rareori mergea la 
cârciumă, dar îi plăcea compania lui Dag Svensson. 

— Ai chef să mergi să bei o bere? întrebă el pe neaş- 
teptate. 

Dag Svensson îşi privi ceasul. 

— Sigur, spuse el. Cu plăcere. O bere rapidă. Lasă-mă 
să-i dau un semnal Miei. E în oraş cu câteva prietene şi o 
să mă culeagă în drum spre casă. 


Se duseră la „Moară”, mai mult pentru că era comod şi 
aproape. Dag Svensson mai râdea încă, în vreme ce 
compunea în minte scrisoarea pentru Bjorck. Mikael îşi 
privi sceptic colaboratorul aşa lesne de amuzat. Avuseseră 
norocul să găsească o masă chiar lângă intrare şi au 
comandat fiecare câte o halbă mare. Cu capetele aplecate, 
au început să discute despre subiectul care, pentru 
moment, îi mânca tot timpul lui Dag Svensson. 

Mikael n-a văzut că Lisbeth Salander stătea la bar 
împreună cu Miriam Wu. Lisbeth se dăduse mai în spate, 


170 


ca s-o aibă pe Miriam între ea şi Mikael Blomkvist. Îl privi 
lung, de după umărul lui Mimmi. 

Era prima oară când ieşea la birt după întoarcere şi, 
fireşte, trebuia să dea tocmai peste el. Afurisitul de Kalle 
Blomkvist. 

Era prima oară când îl vedea, după un an întreg. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mimmi. 

— Nimic, răspunse Lisbeth Salander. Continuară să 
vorbească. Sau, mai exact, Mimmi continuă să povestească 
o istorie în care era vorba despre o lesbiană pe care o 
întâlnise într-o călătorie la Londra, în urmă cu câţiva ani. 
Era vorba de o vizită la o galerie de artă şi de o situaţie 
care lua o turnură din ce în ce mai nostimă, atunci când 
Mimmi încercase s-o agaţe. Lisbeth dădea din când în când 
din cap şi pierdu, ca de obicei, poanta povestirii. 

Mikael Blomkvist nu se schimbase prea mult, constată 
ea. Arăta neruşinat de bine; relaxat şi simțindu-se în largul 
lui, dar cu o expresie serioasă pe faţă. Asculta ce-i spunea 
tovarăşul de masă şi aproba la intervale regulate. Părea să 
fie o discuţie serioasă. 

Lisbeth îşi mută privirea pe camaradul lui Mikael. Un 
blond tuns scurt, mai tânăr decât Mikael şi care vorbea 
foarte concentrat, părând să-i explice ceva. Nu-l mai 
văzuse şi n-avea idee cine putea fi. 

Cu totul neaşteptat, un grup întreg veni la masa lui 
Mikael, dând mâna cu el. O femeie îi dădu o pălmuţă peste 
obraz şi spuse ceva ce provocă râsul celorlalţi. Mikael 
părea deranjat, dar râse şi el împreună cu ceilalţi. Lisbeth 
Salander încruntă o sprânceană. 

— Nu asculţi ce-ţi spun, zise Mimmi. 

— Ba da, sigur. 

— Eşti o foarte proastă tovarăşă de crâşmă. Mă predau. 
Vrei să mergem acasă, să facem dragoste? 

— Mai stai un moment, răspunse Lisbeth. 

Se apropie mai tare de Mimmi şi-i puse o mână pe şold. 
Mimmi o privi: 

— Am chef să te sărut pe gură. 


171 


— N-o face chiar acum. 

— 'Ţi-e teamă c-o să creadă lumea că eşti o lesbi? 
— Nu vreau să atrag atenţia chiar în clipa asta. 
— Hai atunci să mergem acasă. 

— Nu chiar acum. Mai aşteaptă un pic. 


N-a fost nevoie să aştepte prea mult. La douăzeci de 
minute după ce sosiseră, bărbatul din compania lui Mikael 
a fost sunat pe mobil. Şi-au golit halbele şi s-au ridicat 
amândoi. 

— Uită-te, spuse Mimmi. Ăla e Mikael Blomkvist. După 
afacerea Wennerström, a devenit mai cunoscut decât 
vedetele rock. 

— Aha, zise Lisbeth. 

— Ai pierdut chestia asta? A fost cam când ai plecat tu 
în străinătate. 

— Am auzit vorbindu-se despre ea. 

Lisbeth mai întârzie cinci minute, înainte de-a o privi pe 
Mimmi. 

— Voiai să mă săruţi pe gură. Mimmi o privi uluită. 

— Voiam doar să te tachinez. 

Lisbeth se înălţă pe vârfuri şi trase spre ea faţa lui 
Mimmi, dându-i un sărut pasional. Când încetară, primiră 
aplauze. 

— Eşti complet nebună, spuse Mimmi. 


Lisbeth Salander n-a ajuns acasă înainte de şapte di- 
mineaţa. Şi-a tras pe cap maioul, mirosindu-şi subsuorile. 
S-a gândit să facă un duş, dar pe urmă a renunţat, 
lăsându-şi hainele într-un morman pe podea, şi s-a culcat. A 
dormit până la patru după-amiaza când s-a dus să ia micul 
dejun în halele din Södermalm. 

Se gândea la Mikael Blomkvist şi la propria ei reacţie 
când se aflase pe neaşteptate în acelaşi local cu el. Fusese 
iritată de prezenţa lui, dar constatase de asemenea că 
vederea lui nu-i mai provoca durere. El se transformase 


172 


într-un mic punct la orizont, o mică perturbare în existenţa 
ei. 

Existau tulburări mult mai mari în viaţa ei. Dar îşi dori 
să fi avut suficient curaj ca să meargă să-l salute. 

Ori poate să-i rupă un picior, nu era prea sigură ce-ar fi 
preferat. 

Oricum ar fi fost, devenise brusc foarte curioasă să ştie 
cu ce se mai ocupa. 

A făcut mai multe treburi în după-amiaza aceea şi a 
ajuns din nou acasă la şapte, a dat drumul la computerul 
PowerBook şi a pornit Asphyxia 1.3.  Fişierul 
MikBlom/laptop se mai afla încă pe serverul din Olanda. A 
apăsat de două ori şi a deschis o copie identică a hard 
diskului lui Mikael Blomkvist. Era prima vizită pe care o 
făcea în computerul acestuia, de la plecarea ei din Suedia, 
în urmă cu un an. A notat cu satisfacție că el nu-şi instalase 
ultimul MacOS, ceea ce ar fi însemnat că programul 
Asphyxia a fost eliminat şi că piratarea nu mai era posibilă. 
Şi-a spus, de asemenea, că şi ea ar trebui să rescrie 
programul, astfel ca o eventuală actualizare să nu-l 
elimine. 

Volumul hard diskului fusese mărit cu 6,9 gigabiţi, de la 
ultima ei vizită. Din aceştia, o parte consta din fişiere PDF 
şi documente Quark. Documentele Quark nu ocupau mult 
loc, dimpotrivă, fişierele cu fotografii - deşi imaginile erau 
comprimate - erau mult mai mari. De când redevenise 
editor coordonator, începuse să facă regulat copii ale 
fiecărui număr din revistă. 

Lisbeth a sortat hard diskul în ordine cronologică, 
observând că, în mare, Mikael îşi dedicase timpul în ul- 
timele luni unui document care avea titlul <Dag Svensson> 
care era în mod evident un proiect de carte. Pe urmă, a 
deschis e-mailul lui Mikael, trecând în revistă adresele din 
corespondenţa lui. 

O adresă o făcu să tresară. Pe 26 ianuarie, Mikael pri- 
mise un e-mail de la blestemata de Harriet Vanger. Des- 
chise e-mailul şi citi câteva rânduri scurte, despre o şedinţă 


173 


anuală a conducerii revistei. E-mailul se încheia cu 
informaţia că Harriet oprise aceeaşi cameră de hotel ca şi 
data trecută. 

Lisbeth a digerat un moment informaţia; apoi, înălţând 
din umeri a copiat din e-mailul lui Mikael Blomkvist 
manuscrisul cărţii lui Dag Svensson, care avea numele de 
lucru Lipitorile şi ca subtitlu Beneficiarii industriei de 
prostituție. A mai găsit şi o copie a unei teze de doctorat, 
cu titlul From Russia with Love, scrisă de o femeie pe 
nume Mia Bergman. 

Apoi, s-a deconectat, a mers în bucătărie şi a pornit fil- 
trul de cafea. După aceea, s-a aşezat pe noua canapea din 
living, cu PowerBook-ul în faţă. A deschis portţigaretul de 
la Mimmi şi a aprins un Marlboro Light. Restul serii şi l-a 
petrecut citind. $ 

La ora nouă, terminase teza Miei Bergman. Işi muşcă 
gânditoare buza de jos. 

La zece jumătate, era gata cu cartea lui Dag Svensson. 
Îşi dădea seama că în curând revista Millennium va face 
din nou să se vorbească despre ea. 


La unsprezece şi jumătate, când era pe sfârşite cu ci- 
titul mesajelor din căsuţa lui Mikael Blomkvist, s-a oprit 
deodată, făcând ochii mari. 

Simti un fior rece pe şira spinării. 

Era vorba despre un e-mail de la Dag Svensson. 

În trecere, Svensson menţiona că-şi pune întrebări în 
legătură cu un gangster est-european pe nume Zala, care 
ar fi putut eventual să constituie un capitol separat - dar, 
spunea el, nu avea timpul necesar, până la termenul-limită. 
Mikael nu răspunsese la e-mail. 

Zala. 

Lisbeth Salander rămase adâncită în gânduri, până ce 
ecranul se stinse. 


174 


Dag Svensson dădu deoparte carnetul de însemnări, 
scărpinându-se în creştet. Cercetă gânditor singurul cuvânt 
care se afla pe pagină. Patru litere. 

Zala. 

Deconcertat, pierdu trei minute desenând cercuri la- 
birintice în jurul numelui. Apoi, se ridică şi aduse o ceaşcă 
de cafea din chicinetă. Aruncă o privire la ceasul de la 
mână şi constată că ar fi cazul să plece acasă, să se culce, 
dar descoperise că-i plăcea să stea la redacţia revistei şi să 
lucreze noaptea târziu, când în birou era linişte şi pace. 
Termenul-limită se apropia inexorabil. 

Stăpânea informaţiile cuprinse în manuscris, dar pentru 
prima dată de când începuse să lucreze la acest proiect, 
simţea o îndoială vagă. Se întreba dacă nu cumva trecuse 
cu vederea un detaliu important. Zala. 

Până acum, fusese nerăbdător să termine de scris 
manuscrisul şi să vadă cartea publicată. Acum, dintr-odată, 
îşi dorea să fi avut mai mult timp. 

Se gândea la un raport de autopsie pe care inspectorul 
de poliţie Gulbrandsen îl lăsase să-l citească. Irina P. 
fusese găsită în canalul Södertälje. Suferise lovituri grave 
şi avea răni pe faţă şi pe cuşca toracică. Motivul decesului 
era fractura de ceafă, dar cel puţin două din celelalte răni 
fuseseră considerate mortale. Avea şase coaste rupte şi 
plămânul stâng perforat. Splina plesnise în urma unei 
lovituri violente. Loviturile erau greu de interpretat. 
Patologul avansase o teorie despre folosirea unei bâte de 
lemn învelită în cârpe. De ce trebuise ucigaşul să 
învelească arma în cârpe, era greu de explicat, dar 
loviturile nu aveau caracteristicile rănilor produse de arme 
obişnuite. 

Asasinatul era încă nerezolvat şi Gulbrandsen consta- 
tase că perspectiva găsirii unui vinovat nu era prea mare. 

Numele „Zala” apărea de patru ori în materialul pe care 
Mia Bergman îl adunase în ultimii ani, dar întotdeauna 
periferic, abia întrezărit, asemenea unei fantome. Nimeni 
nu ştia cine este şi nici măcar dacă exista cu adevărat. 


175 


Câteva dintre fete îl pomeniseră, ca pe o ameninţare 
ascunsă şi nedefinită pentru cele neascultătoare. Dag 
petrecuse o săptămână întreagă pentru a aduna mai multe 
informaţii despre Zala şi pusese întrebări poliţiştilor, 
jurnaliştilor şi mai multor surse pe care le identificase ca 
având legături cu lumea comerţului cu sex. 

Îl contactase din nou pe ziaristul Per-Åke Sandström, pe 
care avea de gând să-l demaşte fără milă în carte. La 
momentul acela, Sandström realizase cât de serioasă era 
situaţia. Îl implorase pe Dag Svensson să aibă milă de el. Îi 
oferise bani. Dag Svensson nu avea nici cea mai mică 
intenţie să renunţe, dar folosise fără jenă poziţia sa de 
forţă pentru a-l face pe Sandström să-i dea informaţii de- 
spre Zala. 

Rezultatul fusese dezamăgitor. Sandström era un 
blestemat corupt, care făcuse jocul mafiei ce se ocupa cu 
prostituţia, dar nu-l întâlnise niciodată pe Zala, vorbise 
numai la telefon cu acesta şi ştia că există. Poate. Nu, nu 
avea niciun număr de telefon. Nu, nu putea spune cine le 
făcuse legătura. 

Dag Svensson avea impresia că lui Sandström îi era 
frică. Era o spaimă şi mai mare decât aceea că adevărul de- 
spre el va fi dezvăluit în presă. Era speriat de moarte. De 
ce? 


176 


10 
Luni 14 martie - duminică 20 martie 


Drumurile făcute la centrul de recuperare din golful 
Ersta însemnau o mare pierdere de timp, dacă mergea cu 
mijloacele de transport în comun şi era aproape la fel de 
complicat să închiriezi de fiecare dată o maşină. La 
jumătatea lui martie, Lisbeth Salander se hotărî să 
cumpere un automobil şi începu prin a-şi procura un loc de 
parcare - ceea ce era o problemă mult mai dificilă decât 
maşina propriu-zisă. 

Avea un loc de parcare în garajul de sub clădirea de pe 
Fiskargatan, dar nu voia să se poată face vreo legătură cu 
locuinţa de lângă Mosebacke. În schimb, cu mulţi ani îna- 
inte, se înscrisese pe o listă de aşteptare pentru un loc în 
garajul de la fosta ei locuinţă, de pe Lundagatan. Telefonă 
la asociaţia de locatari ca să afle unde ajunsese lista şi află 
că, de fapt, se afla pe primul loc. Nu numai atât: de la în- 
ceputul lunii viitoare, avea să fie un loc liber. Grozav. li te- 
lefonă lui Mimmi şi o rugă să scrie imediat un contract cu 
asociaţia de locatari. A doua zi, începu să caute o maşină. 

Avea suficienţi bani ca să cumpere orice Rolls Royce 
sau Ferrari de culoarea mandarinei, dar nu ţinea să aibă 
ceva care sărea în ochi. A vizitat doi vânzători de maşini de 
ocazie din Nacka şi a dat peste o Honda veche, roşu-închis, 
care avea cutie de viteze automată. Spre uimirea 
vânzătorului, petrecu o oră întreagă cercetând cu 
de-amănuntul motorul. S-a tocmit din principiu, obţinând 
un preţ cu câteva mii mai ieftin - pe care l-a plătit cu bani 
gheaţă. 

Pe urmă, a mers cu maşina pe Lundagatan, a bătut la 
uşa lui Mimmi şi i-a lăsat cheile de rezervă. Sigur că da, 
Mimmi putea folosi maşina, dacă-i spunea dinainte. Pentru 
că locul din garaj avea să fie liber abia de la întâi, până 
atunci a parcat maşina pe stradă. 


177 


Mimmi se ducea la cinematograf cu o prietenă pe care 
Lisbeth nu o cunoştea. Pentru că era vopsită din belşug, 
îmbrăcată extravagant şi cu un fel de zgardă de câine la 
gât, Lisbeth presupuse că era vorba de una dintre iubitele 
acesteia; şi, atunci când Mimmi o întrebă dacă nu voia să 
vină, refuză. N-avea niciun chef să se trezească în vreun 
triunghi amoros, cu vreuna dintre amicele cu picioare lungi 
şi supersexy, care ar fi făcut-o să se simtă ca ultima idioată. 
Oricum, Lisbeth avea o treabă de făcut în oraş, aşa că o 
însoţi pe Mimmi cu metroul până la Hotorget, iar acolo se 
despărţiră. 

Lisbeth se duse până la OnOff, pe Sveavägen şi ajunse 
chiar cu două minute înainte de ora închiderii. Cumpără un 
cartuş pentru imprimanta ei şi rugă să fie scos din cutie, ca 
să-l poată pune în micul ei rucsac. 

Când a ieşit din magazin, era înfometată şi însetată. A 
mers pe jos până la Stureplan unde, absolut întâmplător, 
s-a hotărât să intre la Cafe Hedon, un loc pe care nu-l 
frecventase niciodată şi despre care nici nu auzise. L-a 
recunoscut imediat pe avocatul Nils Bjurman, întors pe trei 
sferturi cu spatele spre ea şi a luat-o în partea opusă. S-a 
aşezat lângă fereastra mare, care dădea spre trotuar şi, 
ascunsă îndărătul unei mese de servit, îşi întinse gâtul, ca 
să-l vadă mai bine pe tutorele ei. 

Vederea lui Bjurman nu-i trezea niciun sentiment 
dramatic, nici mânie, nici ură sau teamă. Din punctul de 
vedere al lui Lisbeth, fără el lumea ar fi fost fără îndoială 
un loc mai bun, dar acesta se mai afla în viaţă pentru că ea 
hotărâse că îi era mai folositor viu, decât mort. Işi mută 
privirea la bărbatul din faţa lui Bjurman şi tresări, când 
acesta se ridică brusc. 

Clic. 

Era neobişnuit de înalt, având cel puţin doi metri, şi 
bine construit. Chiar excepţional construit. Avea faţa 
moale, păr blond-deschis, tuns scurt, şi impresia generală 
pe care ţi-o dădea era una de mare forţă. Lisbeth îl văzu pe 
uriaşul blond aplecându-se peste masă şi spunându-i cu 


178 


voce scăzută câteva cuvinte lui Bjurman, care aprobă dând 
din cap. Îşi strânseră mâna şi Lisbeth observă că Bjurman 
şi-o retrase iute pe a lui. 

Ce figură mai eşti şi tu, şi ce ai de-a face cu Bjurman? 

Lisbeth Salander ieşi, o luă iute la picior şi se opri mai 
jos, lângă un debit de tutun. Cerceta un ziar, atunci când 
blondul ieşi din Hedon şi, fără să privească în jur, o luă la 
stânga. Trecu la mai puţin de treizeci de centimetri de 
Lisbeth, care era întoarsă cu spatele. Ea îi lăsă 15 metri 
avans, înainte să se ia după el. 


N-a fost o plimbare prea lungă. Uriaşul blond s-a dus 
direct la staţia de metrou de la Birger Jarlsgatan şi a 
cumpărat un bilet de la casă. A mers apoi pe peronul spre 
direcţia sud - care era de altminteri direcţia în care voia să 
meargă şi Lisbeth - şi a urcat în trenul spre Norsborg. A 
coborât la Slussen şi a luat alt tren, în direcţia Farsta, dar 
s-a dat jos la Skanstull şi de acolo a mers pe jos până la 
Cafe Blomberg, de pe Götgatan. 

Lisbeth Salander a rămas afară. Examina gânditoare 
bărbatul la masa căruia se aşezase uriaşul. Clic. Lisbeth îşi 
dădu imediat seama că se punea la cale ceva necurat. Tipul 
era gras, însă cu faţa trasă şi o burtă de bere proeminentă. 
Părul îi era strâns într-o coadă de cal şi avea mustață 
blondă. Era îmbrăcat în jeanşi negri, geacă de blugi şi avea 
cizme cu toc înalt. Pe dosul mâinii drepte avea un tatuaj pe 
care Lisbeth nu reuşea să-l vadă clar. Purta o brățară de 
aur la încheietura mâinii şi fuma Lucky Strike. Privirea îi 
rătăcea de colo-colo, ca unui drogat. Lisbeth mai văzu şi că 
avea o vestă sub geacă, şi îşi spuse că era probabil 
motociclist. 

Blondul nu comandă nimic. Părea să-i explice ceva 
celuilalt. Bărbatul cu geaca de blugi dădea din cap la in- 
tervale regulate, dar nu participa la conversaţie. Lisbeth îşi 
spuse că trebuia neapărat să-şi procure un microfon de 
distanţă. 


179 


După numai cinci minute, uriaşul blond s-a ridicat şi a 
părăsit cafeneaua. Lisbeth s-a dat câţiva paşi mai în spate, 
dar el nici n-a privit în direcţia ei. A mers vreo 40 de metri 
şi a început să urce scara de la Allhelgonagatan, unde s-a 
dus la un Volvo alb, deschizându-i uşa. A demarat, 
angajându-se în trafic. Lisbeth reuşi să reţină numărul de 
înmatriculare, înainte ca maşina să dispară după colţ. 

Lisbeth s-a întors grăbită la Cafe Blomberg. Lipsise mai 
puţin de trei minute, dar la masă nu mai era nimeni. S-a 
răsucit pe călcâie, cercetând strada în sus şi în jos, fără să-l 
mai zărească pe bărbatul cu coadă de cal. Apoi, a privit 
vizavi şi l-a văzut, chiar în momentul în care intra pe uşă la 
McDonald's. 

Era obligată să intre şi ea, ca să-l vadă din nou. Stătea 
în fundul sălii, împreună cu un alt bărbat, aproape identic 
îmbrăcat. Acesta îşi purta vesta peste geacă şi Lisbeth a 
citit pe ea SVAVELSJO MC. Avea inscripționată o 
motocicletă stilizată, care arăta ca o cruce celtică cu o 
secure. 

Lisbeth a părăsit restaurantul şi a rămas şovăind timp 
de un minut, înainte s-o ia spre nord. Avea senzaţia că 
toate sistemele de alarmă i se puseseră în funcţiune. 


Lisbeth s-a oprit la 7-Eleven, făcând provizii pentru 
toată săptămâna: un pachet mare de pizza Billy Pan, trei 
cutii cu peşte gratinat îngheţat, trei plăcinte cu bacon, un 
kilogram de mere, două pâini, o bucată mare de brânză, 
lapte, cafea, un cartuş de Marlboro Light şi jurnalele de 
seară. A luat-o pe strada Svarten, până sus, la Mosebacke 
şi a privit cu grijă în jur, înainte să tasteze codul de la uşa 
de intrare în clădirea de pe Fiskargatan. A pus în cuptorul 
cu microunde una dintre plăcintele cu bacon şi a băut lapte 
direct din cutie. A dat drumul la aparatul de cafea şi, pe 
urmă, s-a aşezat în faţa computerului, unde a pornit 
Asphyxia 1.3, intrând pe serverul olandez, unde se afla 
hard diskul-oglindă al celui din computerul avocatului 
Bjurman. A cercetat amănunţit întreg conţinutul, fără să 


180 


găsească nimic interesant. Bjurman părea să folosească rar 
poşta electronică şi găsi doar o duzină de scurte mesaje 
către şi de la cunoscuţi. Niciunul din e-mailuri nu avea 
legătură cu Lisbeth Salander. A mai găsit un folder nou, cu 
fotografii porno care arătau că Bjurman mai era încă 
interesat de femei în situaţii şi poziţii sadice. Privirea îi 
deveni mai dură, dar asta nu constituia o încălcare formală 
a regulii pe care o fixase ea, cum că nu are voie să se 
întâlnească cu femei. 

A copiat folderul care conţinea documentele referitoare 
la tutela ei şi a citit atentă fiecare raport lunar. Acestea 
coincideau, fără nicio diferenţă, cu copiile pe care ea îl 
instruise să le transmită mai departe, pe una din multele ei 
adrese de hotmail. 

Totul părea normal. 

Poate totuşi era o mică diferenţă... Când deschise in- 
formaţiile Word despre diferitele rapoarte lunare, constată 
că el obişnuia să creeze documentele în primele zile ale 
lunii, că folosea pentru redactare cam patru ore şi le tri- 
mitea apoi la comisia de tutelă, punctual pe data de 20 a 
fiecărei luni. Se aflau acum în mijlocul lunii martie, şi el 
încă nu începuse scrierea raportului lunar. Negiijenţă? În- 
târziere? Era ocupat cu altceva? Punea la cale ceva 
necurat? Pe fruntea lui Lisbeth Salander apăru o cută 
adâncă. 

Închise computerul şi se aşeză pe pervazul ferestrei, 
deschizând portţigaretul pe care-l primise de la Mimmi. 
Aprinse o ţigară, privind în întuneric. Nu-l supraveghease 
cu destulă atenţie pe Bjurman. E alunecos ca tiparul. 

Simţea o mare nelinişte. Mai întâi, Afurisitul de Kalle 
Blomkvist, apoi numele lui Zala şi acum Blestematul de 
Boşorog Slinos Nils Bjurman, împreună cu un urangutan 
umflat cu steroizi anabolici, cu contacte în clubul outlaw.. 
Doar în câteva zile, apăruseră o mulţime de perturbări în 
existenţa ordonată pe care Lisbeth Salander încercase s-o 
creeze în jurul ei. 


1 „În afara legii”. 
181 


În aceeaşi noapte, la ora două şi jumătate, Lisbeth 
Salander deschise uşa de la intrare a imobilului de pe 
Upplandsgatan, din apropierea pieţei Oden, unde locuia 
avocatul Nils Bjurman. Se opri în faţa apartamentului 
acestuia, ridică fără zgomot clapa de la fanta de scrisori şi 
introduse un microfon extrem de sensibil, pe care şi-l 
procurase de la Counterspy Shop, din Mayfair, Londra. Nu 
auzise niciodată de Ebbe Carlsson!, dar era aceeaşi 
prăvălie din care acesta cumpărase faimosul echipament 
de ascultare care, la sfârşitul anilor '80, îl obligase pe mi- 
nistrul de justiţie al Suediei să-şi dea demisia. Lisbeth 
Salander îşi puse receptorul la ureche şi mări volumul. 

Auzi zumzetul înfundat al unui frigider şi ticăitul sonor 
a cel puţin două ceasuri, dintre care unul era pendula din 
camera de zi, de pe peretele din stânga intrării. Potrivi încă 
o dată volumul şi ascultă, ţinându-şi respiraţia. Se auzeau 
tot felul de scârţâituri şi pârâituri, dar niciun sunet care să 
indice vreo activitate umană. li luă un minut ca să 
înţeleagă şi să desluşească zgomotul uşor al unei respiraţii 
regulate. 

Nils Bjurman dormea. 

Trase afară microfonul şi-l strecură în buzunarul in- 
terior al hainei de piele. Purta nişte în jeanşi negri şi tenişi 
cu talpă de cauciuc. Vâri fără zgomot cheia în broască şi 
împinse doar un pic uşa. Înainte de-a o deschide complet, 
scoase pistolul electric din buzunarul exterior. Nu luase cu 
ea nicio altă armă. Nu credea că urma să aibă nevoie de 
alte mijloace ca să-l poată domina pe Bjurman. 

Păşi în hol, închise uşa de la intrare şi se strecură fără 
zgomot spre camera lui de culcare. Se opri brusc, atunci 
când văzu lumina unei lămpi, dar putea deja să-i audă 


1! Ebbe Carlsson, amestecat în scandalul legat de anchetarea asa- 
sinatului lui Olof Palme. După ce lucrase o vreme la secretariatul gu- 
vernului şi devenise apoi editor de succes, a fost însărcinat, fără să aibă 
vreo funcţie oficială, de către ministrul justiţiei Anna-Greta Leijon, să 
ancheteze amestecul PKK în asasinarea lui Olof Palme. Scandalul a 
determinat demisia ministrului justiţiei în iunie 1988. 

182 


sforăitul. Se strecură mai departe, în dormitor. La fereastră 
se afla o lampă aprinsă. Ce nu-i în regulă, Bjurman? Ţi-e 
frică de întuneric? 

___ Se opri lângă patul lui, privindu-l mai multe minute. 
Imbătrânise şi avea un aspect neîngrijit. În odaie mirosea 
într-un fel care lăsa să se înţeleagă că nu se mai omora cu 
propria-i igienă. 

Nu simţea niciun strop de compătimire. Timp de o 
secundă, prin ochi îi fulgeră o scânteie de ură necruţă- 
toare. Zări un pahar pe măsuţa de noapte şi se aplecă, 
mirosind. Alcool. 

În cele din urmă, părăsi dormitorul. Făcu un tur scurt 
prin bucătărie, fără să găsească ceva demn de atenţie, apoi 
continuă prin living şi se opri lângă uşa biroului. Vâri mâna 
în buzunar şi scoase o duzină de bucăţi mici de pesmeţi, pe 
care-i împrăştie pe parchet. Dacă avea să se furişeze 
cineva prin living, trosnetul lor avea să-i dea de ştire. 

Se  instală la biroul avocatului Nils Bjurman, 
aşezându-şi pistolul la îndemână. Apoi, începu să caute 
metodic prin sertare, trecând prin corespondenţa care cu- 
prindea extrase din conturile de bancă personale şi dife- 
ritele operaţiuni financiare efectuate. Observă că avocatul 
devenise mai neglijent privind situaţia la zi, dar nu găsi 
nimic interesant. 

Ultimul sertar era încuiat. Lisbeth Salander încruntă 
din sprâncene. La vizita făcută în urmă cu un an, toate 
sertarele fuseseră descuiate. Privirea ei deveni concen- 
trată, în vreme ce vizualiza conţinutul sertarului. În el se 
aflase un aparat de fotografiat, un teleobiectiv, un mic 
aparat de înregistrat Olympus, un album legat în piele şi o 
cutie mică în care se aflau un colier, câteva bijuterii şi un 
inel de aur cu inscripţia Tilda şi Jacob Bjurman 23 aprilie 
1951. Lisbeth ştia că acestea erau numele părinţilor lui şi 
că amândoi erau decedați. Presupunea că era o verighetă 
pe care o păstra ca amintire. 

Prin urmare, acum încuia ce considera de valoare. 


183 


Trecu apoi la examinarea unui dulap cu jaluzele, aflat în 
spatele biroului şi scoase cele două dosare care conţineau 
hârtiile privitoare la tutela ei. Timp de un sfert de oră, 
frunzări atent, hârtie cu hârtie. Rapoartele erau fără greş 
şi lăsau să se înţeleagă, bineînţeles, că Lisbeth Salander 
era o fată drăguță şi care-şi purta de grijă. Cu patru luni în 
urmă, prezentase un raport în care spunea că, în ceea ce-l 
privea, ea părea cu totul raţională şi atât de capabilă, încât 
existau motive ca anul viitor, la examinarea care avea să se 
facă, să se înceapă şi discutarea faptului dacă menţinerea 
tutelei mai era necesară. Era o formulare elegantă şi 
constituia prima cărămidă în anularea acestei decizii. 

Dosarele mai cuprindeau şi însemnări de mână, indi- 
când că Bjurman fusese contactat de o anume Ulrika von 
Liebenstaahl de la comisia de tutelă, pentru o discuţie de- 
spre starea generală a Lisbethei. 

Lisbeth făcu o mutră şi puse la loc dosarele, privind în 
jur. 

Aparent, nu putea găsi nimic de care să se lege. 
Bjurman se comporta conform instrucţiunilor ei. Îşi muşcă 
buza de jos. Şi totuşi, avea impresia că ceva nu era în 
regulă. 

Se ridicase şi era pe punctul să stingă lampa de birou, 
când se opri. Scoase dosarele din nou şi se uită iar prin ele. 
Consternată. 

Dosarele ar fi trebuit să conţină mai mult. Cu un an în 
urmă, se aflase acolo un rezumat asupra evoluţiei ei 
începând din copilărie, făcut de comisia de tutelă. Acest 
raport nu mai exista acum. De ce scotea Bjurman hârtii 
dintr-o documentaţie actualizată? încruntă sprâncenele. Nu 
putea găsi un motiv valabil. În afară de cazul în care 
Bjurman strângea documente în plus, pe care le păstra în 
alt loc. Aruncă o privire spre dulapul cu jaluzele, apoi se 
uită din nou la ultimul sertar. 

Nu adusese niciun şperaclu şi se întoarse fără zgomot 
în dormitorul lui Bjurman. Pescui mănunchiul de chei din 
haina aflată pe un cuier cu picior. În sertar se aflau 


184 


aceleaşi obiecte ca şi cu un an înainte. Dar fuseseră 
completate cu o cutie plată de carton, având pe capac 
fotografia unui Colt 45. 

Privirea lui Lisbeth se tulbură din nou, amintindu-şi 
ancheta legată de Bjurman pe care o făcuse cu aproape doi 
ani în urmă. Acesta practica tirul într-un club. Avea licenţă 
de armă pentru un Colt 45. 

Deşi nu-i făcea plăcere, recunoscu că Bjurman avea un 
motiv valabil pentru a ţine sertarul închis cu cheia. Nu-i 
plăcea situaţia, dar nu putea găsi niciun pretext imediat ca 
să-l trezească pe Bjurman şi să scoată untul din el. 


Mia Bergman se trezise la şase şi jumătate. Auzi ştirile 
de dimineaţă, la televizorul dat încet, şi simţi mirosul de 
cafea proaspăt râşnită. Mai auzi şi ţăcănitul tastelor de la 
computerul lui Dag. Zâmbi. 

Nu-l văzuse până atunci lucrând aşa de dur, la niciun 
alt story. Millennium fusese o alegere bună. El era uneori 
cam superficial şi părea că relaţiile cu Blomkvist, Berger şi 
ceilalţi avuseseră un efect benefic asupra lui. Deseori se 
întorsese acasă abătut, atunci când Blomkvist îi găsise 
lipsuri sau îi desfiinţase vreunul din raționamente. După 
aceea însă, lucra de două ori mai mult. 

Mia se întrebă dacă era momentul potrivit să-i distragă 
atenţia şi puterea de concentrare. li întârziase menstruaţia 
cu trei săptămâni. Nu era sigură, şi încă nu făcuse vreun 
test de sarcină. 

Se întrebă dacă era cel mai potrivit moment. 

Curând împlinea 30 de ani. Într-o lună, îşi va susţine 
teza. Doctor Bergman! Zâmbi din nou şi hotări să nu-i 
spună nimic, înainte de-a fi ea însăşi sigură, şi poate chiar 
să aştepte până ce Dag va fi gata cu cartea, iar ea va 
termina susţinerea tezei. 

Mai lenevi în pat vreo zece minute, apoi se ridică şi, 
învelindu-se într-un cearşaf, se duse în camera de zi. Dag 
ridică ochii spre ea. 

— Nu e nici şapte, spuse. 


185 


— Blomkvist e iar certăreţ, răspunse el. 

— A fost rău cu tine? Foarte bine! îţi place de el, nu? 
Dag Svensson se lăsă pe spate, întâlnindu-i privirea. 

După o clipă, aprobă. 

— Millennium este un mediu de lucru bun. Am vorbit cu 
Mikael, când am fost la Kvarnen!, înainte să vii să mă iei, 
deunăzi. M-a întrebat ce intenţionez să fac după ce termin 
proiectul ăsta. 

— Aha. Şi tu ce i-ai răspuns? 

— Că nu ştiu. Am migrat dintr-o parte în alta ca ziarist 
independent destui ani. Aş vrea să am ceva mai sigur. 

— Millennium. El dădu din cap. 

— Micke a sondat terenul şi m-a întrebat dacă aş fi 
interesat de o jumătate de normă. Acelaşi contract ca 
Henry Cortez şi Lottie Karim. Primesc o masă de scris şi un 
venit de bază de la Millennium, şi restul mă descurc, cu 
propriile mele mijloace. 

— Ai vrea? 

— Dacă ei vin cu o ofertă concretă, am să spun „da”. 

— Foarte bine, dar încă nu e ora şapte şi e sâmbătă. 

— Ei, mă gândeam doar să mai lucrez puţin textul. 

— Cred că ar fi mai bine să te întorci în pat şi să lucrezi 
puţin cu altceva. 

Mia îi zâmbi, desfăcându-şi un pic cearşaful. El închise 
computerul. 


Lisbeth Salander petrecu cea mai mare parte din zilele 
următoare făcând muncă de investigaţie cu ajutorul 
computerului. Cercetările se întindeau în toate părţile şi ea 
nu era prea sigură ce anume căuta. 

O parte din strângerea informaţiilor era simplă. De la 
Arhiva presei, alcătui o istorie a clubului de motociclism 
Svavelsjo. Clubul apărea pentru prima dată în notele 
ziarelor în 1991, sub numele Tälje Hog Riders, în legătură 
cu o descindere a poliţiei în sediul lor, aflat la vremea 
aceea într-o şcoală dezafectată, în apropiere de Södertälje. 


1 „Moara”, restaurant din Söder. 
186 


Descinderea fusese făcută pentru că vecinii neliniştiţi 
anunţaseră poliţia că se trag focuri de armă în vechea 
şcoală; poliţia mobilizase un efectiv numeros, întrerupând 
o petrecere stropită din belşug cu bere, care degenerase 
într-un concurs de tir cu un AK 4, care se dovedise furat pe 
la începutul anilor '80 de la fostul regiment de infanterie I 
20 din Västerbotten. 

După cum spunea un ziar de seară, Svavelsj MC era 
compus din şase sau şapte membri şi o duzină de 
hangarounds!. Toţi membrii propriu-zişi fuseseră cel puţin 
o dată condamnaţi de justiţie pentru delicte relativ minore, 
dar care nu excludeau violenţa. 

Două persoane din club se distingeau de celelalte. 
Conducătorul clubului era un anume Carl-Magnus „Magge” 
Lundin, căruia i se făcuse un portret în pagina web a 
ziarului, în legătură cu faptul că poliţia făcuse o altă 
descindere, în 2001, în sediul clubului. Lundin fusese 
condamnat de cinci ori, la finele anilor '80 şi începutul 
deceniului nouă. Trei dintre procese erau legate de jafuri, 
tăinuire de lucruri furate şi droguri. Una din condamnări 
era pentru un delict mai serios, cu agresare şi violenţă 
deosebit de gravă şi primise 18 luni de puşcărie. Lundin 
fusese eliberat în 1995, şi puţin după aceea fusese făcut 
preşedinte al clubului de motociclişti Tälje Hog Riders, 
care acum se numea Svavelsjo MC. 

„Numărul doi” al clubului era, după spusele poliţiei, un 
anume Sonny Nieminen, de 37 de ani, care avea nu mai 
puţin de 23 de condamnări înscrise în cazier. Îşi începuse 
cariera la 16 ani, când fusese dat în grija serviciului social, 
ca să fie ţinut sub supraveghere în cadrul unui program de 
reeducare pentru vătămare corporală şi furt. În următorii 
zece ani, Sonny Nieminen fusese condamnat în cinci cazuri 
pentru hoţie, într-un caz pentru furt calificat, în două 
cazuri pentru ameninţări, în două pentru delicte legate de 
droguri, şantaj, violenţă împotriva forţei publice, în două 
cazuri de deţinere ilegală de arme şi într-un caz de 


1 În engl. în orig. „gură-cască”. 
187 


deţinere şi folosire de arme, conducere în stare de 
ebrietate, iar în nu mai puţin de şase cazuri, pentru 
vătămare corporală. În plus, primise, după o scală complet 
de neînțeles pentru Lisbeth Salander, amenzi şi pedepse de 
una sau două luni de puşcărie, până ce, în 1989, fusese 
condamnat brusc la zece luni de închisoare, pentru 
vătămare corporală gravă şi jaf. leşise câteva luni mai 
târziu şi se ţinuse cuminte până în octombrie 1990 când, cu 
ocazia unei vizite la o cârciumă din Södertälje, nimerise 
într-o bătaie care se sfârşise cu ucidere şi o condamnare de 
şase ani. Nieminen ieşise din puşcărie în 1995, şi acum era 
considerat cel mai apropiat prieten al lui Magge Lundin. 

În 1996, fusese arestat pentru complicitate la un atac 
asupra unui transport de bani. Nu participase personal, dar 
procurase armele necesare celor trei tineri care dăduseră 
lovitura. A fost cea de-a doua călătorie mai lungă. A fost 
condamnat la patru ani şi eliberat în 1999. De atunci, 
Nieminen evitase în mod miraculos să mai fie prins de 
poliţie pentru alte delicte. Conform unui articol de ziar din 
2001, unde Nieminen nu era numit, dar istoricul era aşa de 
detaliat, că nu era prea greu să înţelegi despre cine era 
vorba, era bănuit de complicitate la cel puţin un asasinat, 
când membrul unui club rival fusese ucis. 

Lisbeth mări fotografiile lui Nieminen şi Lundin. 
Nieminen avea o faţă fotogenică, cu păr negru buclat şi 
ochi agresivi. Magge Lundin arăta exact ca un idiot. Nu 
avu nicio dificultate să-l identifice pe Lundin ca fiind băr- 
batul cu care se întâlnise uriaşul blond la Cafe Blomberg şi 
pe Nieminen ca fiind cel care aşteptase la McDonald's. 


Din registrul de înmatriculări, a dat de urma poseso- 
rului automobilului Volvo alb în care dispăruse uriaşul 
blond. Se dovedi că acesta era proprietatea firmei de în- 
chirieri Auto-Expert, din Eskilstuna. Ridică receptorul şi 
vorbi cu Refik Alba, de la firma cu pricina. 

— Numele meu este Gunilla Hansson. Câinele meu a 
fost călcat de o persoană care pe urmă a dispărut. Ne- 


188 


mernicul conducea un automobil al cărui număr de în- 
registrare arată că a fost închiriat de la dumneavoastră. E 
un Volvo alb. 

Dădu numărul maşinii. 

— Îmi pare rău. 

— Vreau mai mult decât simple scuze. Vreau numele 
blestematului ăluia, ca să-i cer despăgubiri. 

— Aţi reclamat incidentul la poliţie? 

— Nu, prefer să mă înţeleg cu el. 

— Îmi pare rău, dar nu pot da numele clienţilor noştri, 
dacă nu există o plângere făcută la poliţie. j 

Vocea lui Lisbeth Salander deveni mai dură. Intrebă 
dacă este o politică bună s-o oblige să reclame clienții 
firmei, în loc să rezolve treaba în mod paşnic. Refik Alba se 
scuză din nou şi spuse că, din păcate, nu putea face nimic. 
Lisbeth mai protestă câteva minute, dar nu obținu numele 
blondului. 


Numele Zala era, de asemenea, o fundătură. Cu două 
întreruperi provocate de câte o pizza Billy Pan, Lisbeth 
Salander petrecu cea mai mare parte din zi în fața 
computerului. Singura ei tovărăşie era o sticlă de 1,5 1 de 
Coca-Cola. 

Găsise sute de oameni cu numele Zala - de la un sportiv 
de performanţă italian la un compozitor din Argentina, dar 
nu găsise nimic din ceea ce căuta. 

Incercă numele Zalachenko, dar nu găsi nimic. 

Plină de frustrare, se târî în cele din urmă în pat şi 
dormi douăsprezece ore în şir. Când se trezi, era ora 11 
dimineaţa. Puse de cafea şi îşi pregăti o baie în jacuzzi. 
Turnă spumă de baie şi îşi aduse cafea şi sendvişuri, luând 
micul dejun în cadă. Îşi dori brusc să aibă compania lui 
Mimmi, dar nici nu-i spusese unde locuia. 

La ora 12 ieşi din baie, se şterse bine şi îşi puse pe ea 
un halat. Deschise din nou computerul. 

Numele Dag Svensson şi Mia Bergman dădură rezultate 
mult mai bune. Îşi putu face la iuţeală o idee despre 


189 


activitatea lor în cursul ultimilor ani. Copie câteva dintre 
articolele lui Dag şi găsi o fotografie a lui pe Google. Fără 
uimire constată că era cel pe care-l văzuse în compania lui 
Mikael Blomkvist la Kvarnen, cu câteva seri în urmă. 
Numele primise un chip, şi viceversa. 

A găsit mai multe texte de sau despre Mia Bergman. Cu 
câţiva ani în urmă, stârnise interes cu un raport despre 
tratarea diferențiată a bărbaţilor şi femeilor în tribunale. 
Raportul ei devenise subiectul articolelor de fond şi fusese 
reluat în paginile de dezbateri ale diferitelor organizaţii de 
femei; Mia Bergman contribuise şi ea cu mai multe 
intervenţii în publicaţiile respective. Lisbeth Salander le 
citi cu atenţie. Unele feministe considerau concluziile Miei 
Bergman ca fiind importante, în vreme ce altele o criticau 
pentru că „răspândește iluzii de tip burghez”. În ce constau 
de fapt aceste iluzii nu reieşea clar. 

La ora două după-amiaza, deschise Asphyxia 1.3, dar de 
data aceasta alese MikBlom/office, computerul lui Mikael 
Blomkvist de la redacţia revistei Millennium. Ştia din 
proprie experienţă că în computerul lui Mikael Blomkvist 
de la slujbă nu se afla nimic important. În afară de faptul că 
el naviga adesea de pe acesta pe Internet, de lucrat lucra 
mai ales pe iBook-ul său. În schimb, Mikael avea dreptul să 
intre în toate computerele de la Millennium. Lisbeth găsi 
imediat informaţia necesară, folosind parola reţelei interne 
de la Millennium. 

Pentru a putea să intre în celelalte computere de la re- 
vistă, nu era de ajuns hard diskul-oglindă de pe serverul 
din Olanda; şi hard diskul original MikBlom/office trebuia 
să fie cuplat la reţeaua internă. Lisbeth avu noroc. După 
cum părea, Mikael Blomkvist se afla la birou şi avea com- 
puterul pornit. Aşteptă zece minute, dar nu observă niciun 
semn de activitate, şi se gândi că Mikael îşi pornise 
computerul când venise la birou şi îl folosise poate să caute 
ceva pe Internet, iar pe urmă îl lăsase pornit, în vreme ce 
se ocupa cu altceva sau îşi folosea laptopul. 


190 


Trebuia să lucreze cu grijă. În ora următoare, Lisbeth a 
piratat atent computer după computer şi a depozitat în 
propriul ei computer e-mailurile de la Erika Berger, 
Christer Malm şi o colaboratoare pe care n-o ştia, cu nu- 
mele de Malin Eriksson. În cele din urmă, găsi şi com- 
puterul lui Dag Svensson, după informaţiile de sistem, un 
Macintosh PowerPC mai vechi, cu un hard disk de numai 
750 de megabiţi, cu alte cuvinte, o cutie de conserve 
uitată, folosit probabil doar ca maşină de scris de 
utilizatorii întâmplători. Era pornit, ceea ce însemna că 
Dag Svensson se afla în momentul acela la redacţie. Copie 
şi e-mailurile lui, căutând apoi şi pe hard disk. Găsi un 
fişier intitulat simplu <Zala>. 


Uriaşul blond era nemulţumit şi nu se simţea bine. 
Tocmai primise 203 000 de coroane în bani lichizi, ceea ce 
era neobişnuit de mult pentru cele trei kilograme de 
metamfetamină pe care i le livrase lui Magge Lundin, la 
sfârşitul lui ianuarie. Era un venit frumos pentru câteva ore 
de muncă efectivă - să ia metamfetamina de la interme- 
diar, s-o păstreze o vreme, să i-o livreze lui Magge Lundin 
şi, după aceea, să încaseze 50% din profit. Nu exista nicio 
îndoială că Svavelsjd MC nu avea nicio problemă să obţină 
o sumă asemănătoare în fiecare lună şi banda lui Magge 
Lundin reprezenta doar una din cele trei afaceri 
asemănătoare - celelalte două se aflau în zona Goteborg, 
respectiv Malmö. Împreună, ele ar putea aduce mai mult 
de o jumătate de milion de coroane lunar. 

Şi totuşi, se simţea atât de rău, încât trase la marginea 
drumului, oprind motorul. Nu dormise de treizeci de ore şi 
era ameţit. Deschise portiera ca să-şi dezmorţească 
picioarele şi urină la marginea şanţului. Era ger şi cerul 
senin, plin de stele. Se afla lângă un câmp, nu departe de 
Jârna. 

Problema era mai mult de natură ideologică. Oferta de 
metamfetamină era nelimitată, la o distanţă de mai puţin 
de patruzeci de mile de Stockholm. Cererea pe piaţa 


191 


suedeză era fără discuţie mare. Restul era doar o chestiune 
de logistică - cum să transporţi atât de căutatul produs din 
punctul A în punctul B sau, mai exact, dintr-un subsol din 
Tallin, până în Frihamnen, la Stockholm? 

Această problemă revenea mereu - cum să garantezi un 
transport regulat din Estonia în Suedia? Era veriga cu 
adevărat slabă, fiindcă tot ce aveau, după ani de strădanii, 
erau doar improvizații permanente şi soluţii temporare. 

Problema era că tot mai des în ultima vreme, se iviseră 
complicaţii. Uriaşul blond era mândru de capacitatea sa 
organizatorică. În răstimpul câtorva ani, el crease o 
maşinărie bine unsă de contacte, care fuseseră cultivate 
prin porţii bine gândite de zahăr şi bici. El făcuse toată 
munca de teren, identificarea partenerilor, negocierea 
contractelor şi avusese grijă ca livrările să ajungă la locul 
cuvenit. 

Zahărul era momeala oferită intermediarilor de felul lui 
Magge Lundin - un profit bun şi într-o măsură lipsit de risc. 
Sistemul era impecabil. Magge Lundin nu avea nevoie să 
ridice un deget ca să aibă produsele livrate - nici deplasări 
complicate, nici negocieri obligatorii cu persoane care 
puteau fi orice, de la poliţişti din brigada de luptă 
împotriva stupefiantelor până la mafioţi ruşi, care ar fi 
putut să-l tragă pe sfoară. Lundin ştia că blondul livra şi pe 
urmă încasa cele cincizeci de procente ale lui. 

De bici fusese nevoie tot mai des în ultima vreme, când 
se iviseră tot mai multe complicaţii. Un mic dealer aflase 
prea multe despre lanţul de afaceri şi fusese pe punctul de 
a compromite Svavelsjo MC. Blondul fusese obligat să 
intervină şi să pedepsească. 

Uriaşul blond era foarte priceput la pedepse. 

Suspină adânc. 

Simţea că întreaga activitate era pe punctul de-a deveni 
prea greu de controlat, era pur şi simplu prea diversificată. 

Aprinse o ţigară şi făcu câţiva paşi la marginea dru- 
mului, ca să-şi dezmorţească picioarele. 


192 


Metamfetamina era o sursă de câştig remarcabilă, 
discretă şi uşor de mânuit - profit mare cu riscuri mici. 
Comerţul cu arme era justificat într-o măsură, cu condiţia 
ca afacerile neconvenabile să fie identificate şi evitate. 
Gândindu-te la risc, era pur şi simplu neeconomic să livrezi 
două arme pentru câteva hârtii de o mie, unor mucoşi 
ţicniţi care aveau de gând să dea o lovitură la chioşcul din 
colţ. 

La fel era cu unele cazuri de spionaj economic sau 
contrabandă de componente electronice spre Est - chiar 
dacă piaţa se redusese dramatic în ultimii ani. 

Dar comerţul cu prostituate din republicile baltice era 
absolut de nejustificat din punct de vedere financiar. 
Curvele aduceau bani puţini şi apăreau doar complicaţii 
care, când te aşteptai mai puţin, puteau da naştere la 
articole ipocrite în presă şi la dezbateri în ciudata grupare 
politică ce purta numele de parlamentul suedez şi ale cărei 
reguli de joc erau în ochii uriaşului blond cel puţin neclare. 
Avantajul cu târfele era că ele nu reprezentau practic 
niciun risc juridic. Tuturor le place o curvă - fie el 
procuror, judecător, blestemat de poliţist sau chiar 
parlamentar. Nimeni nu va săpa prea adânc ca să pună 
capăt acestei activităţi. 

Chiar o curvă moartă nu va produce în mod necesar 
complicaţii. Dacă poliţia va reuşi să prindă un suspect 
evident în curs de câteva ore, şi suspectul va mai avea încă 
sânge pe haine, el va fi, desigur, condamnat la câţiva ani de 
închisoare sau la internare în vreun institut psihiatric 
obscur. Dar dacă nu va fi găsit niciun suspect în răstimp de 
48 de ore, atunci, aşa cum blondul ştia din proprie 
experienţă, poliţia va avea curând lucruri mai importante 
de anchetat. 

Dar uriaşului blond nu-i plăcea comerţul cu târfe. Nu-i 
plăceau prostituatele, cu feţele lor boite în exces şi râsete 
sparte. Erau murdare. Era capital uman de un soi care 
costa la fel de mult cât producea. Şi pentru că era vorba de 
capital uman, exista întotdeauna riscul ca una din curve 


193 


să-şi iasă din minţi şi să înceapă să creadă că poate să iasă 
din joc, sau să pălăvrăgească cu poliţia ori cu vreun 
jurnalist, ori cu cine ştie cine din afară. Şi atunci, va fi 
obligat să intervină şi să pedepsească. Şi dacă divulgările 
vor fi destul de clare, atunci procurorii şi poliţiştii va trebui 
să acţioneze - altfel va ieşi un scandal infernal în 
blestematul ăla de parlament. Comerţul cu sex era plin de 
rahat. 

Fraţii Atho şi Harry Ranta erau exemplul tipic în acest 
sens. Aceştia erau doi paraziți inutili, care aflaseră prea 
multe. El ar fi preferat să le pună un lanţ de gât şi să-i 
arunce în apa portului. Dar a trebuit să-i conducă până la 
feribotul Estonia şi să aştepte răbdător să se îmbarce. 
Vacanţa lor forţată fusese provocată de un ziarist 
nenorocit, care începuse să scormonească prin afacerile 
lor; arunci fusese luată decizia să fie făcuţi invizibili până 
ce trecea primejdia. Suspină din nou. 

Mai ales îi displăceau afacerile colaterale, ca Lisbeth 
Salander. În ceea ce-l privea, ea nu reprezenta nici cel mai 
mic interes. Nu aducea niciun profit. 

Nu-i plăcea avocatul Nils Bjurman şi nu putea pricepe 
de ce se hotărâse să i se facă pe plac. Însă acum mingea 
fusese aruncată în joc. Fuseseră date ordine, sarcina 
revenea clubului Svavelsjo. 

Dar lui nu-i plăcea deloc situaţia. Avea presimţiri rele. 

Ridică ochii, privind peste câmpia întunecată şi aruncă 
chiştocul în şanţ. Brusc, prinse o mişcare cu coada 
ochiului. Privi concentrat în jur. Nu era nicio lumină, doar 
o lună subţire, dar putea totuşi desluşi limpede conturul 
unei făpturi negre, care se târa spre el, la aproximativ 
treizeci de metri de drum. Fiinţa avansa încet, făcând mici 
pauze. 

Uriaşul blond simţi cum i se umple fruntea de sudoare 
îngheţată. 

Ura făptura din câmpie. 

Mai mult de un minut, rămase aproape paralizat privind 
ţintă, ca vrăjit, înaintarea înceată, dar constantă. Când 


194 


fiinţa era aşa de aproape, că îi putu zări ochii lucind în 
întuneric, se întoarse şi o luă la goană spre maşină. Smuci 
uşa şi bâjbâi cu cheile. Simţea cum creşte panica în el, 
până ce, în sfârşit, porni motorul şi aprinse farurile. Fiinţa 
ajunsese acum pe drum şi blondul putea în sfârşit să 
distingă detalii, în lumina farurilor. Arăta ca o pisică de 
mare uriaşă, care se târa pe pământ. Avea un ac, ca un 
scorpion. 

Un lucru era clar. Fiinţa nu era din lumea asta. Era un 
monstru ieşit de sub pământ. 

Băgă în viteza întâi şi porni. Când trecu prin faţa ei, 
creatura porni la atac, dar nu putu ajunge până la maşină. 
Doar după câţiva kilometri bărbatul se potoli din tremurat. 


Lisbeth Salander petrecuse noaptea citind rezultatul 
cercetărilor pe care Dag Svensson şi Millennium le făcu- 
seră despre traficul de femei. Curând a avut o privire de 
ansamblu destul de cuprinzătoare, chiar dacă se baza pe 
fragmente misterioase pe care le pusese cap la cap, din 
conţinutul mesajelor. 

Erika Berger îi trimitea, spre exemplu, o întrebare lui 
Mikael Blomkvist, legată de felul cum avansau confrun- 
tările; el răspundea pe scurt că au probleme cu găsirea 
tipului de la CEKA. Lisbeth a interpretat că era vorba de 
unul dintre cei care aveau să fie demascaţi în reportaj, şi 
că lucra la poliţia secretă. Malin Eriksson îi trimitea re- 
zultatele unei cercetări lui Dag Svensson, şi copii lui 
Mikael Blomkvist şi Erika Berger. Atât Svensson, cât şi 
Blomkvist răspundeau cu comentarii şi propuneri de 
completări. Mikael şi Dag schimbau e-mailuri de câteva ori 
pe zi. Dag Svensson făcea un raport asupra unei con- 
fruntări pe care o avusese cu un ziarist pe nume Per-Åke 
Sandstrom. 

Din căsuţa electronică a lui Dag Svensson, a putut, de 
asemenea, constata că acesta vorbea cu o persoană pe 
nume Gulbrandsen, la o adresă de yahoo. I-a luat o vreme 
până să înţeleagă că Gulbrandsen era probabil poliţist şi că 


195 


schimbul de păreri se făcea off the record, pe o adresă 
neoficială, în locul adresei de la poliţie. Tipul era prin 
urmare o sursă. 

Catalogul cu numele <Zala> era frustrant de laconic şi 
conţinea doar trei documente Word. Cel mai lung, de 128 
kB, se intitula [Irina P] şi conţinea descrierea fragmentară 
a vieţii unei prostituate. Reieşea că era moartă. Lisbeth a 
citit cu multă atenţie rezumatul raportului de autopsie 
făcut de Dag Svensson. 

Din câte putea înţelege ea, Irina P. fusese supusă unor 
violenţe extreme şi trei dintre lovituri fuseseră mortale. 

Lisbeth a recunoscut o formulare în text care era cu- 
vânt cu cuvânt un citat din teza Miei Bergman. În lucrarea 
de doctorat era vorba despre o femeie pe nume Tamara. 
Lisbeth a presupus că Irina P. şi Tamara erau una şi 
aceeaşi persoană, şi a citit cu mare atenţie fragmentul de 
interviu din teză. 

Celălalt document se numea [Sandström] şi era mult 
mai scurt. Conţinea acelaşi rezumat pe care Dag Svensson 
i-l trimisese cu poşta electronică lui Blomkvist, şi relata că 
un ziarist pe nume Per-Åke Sandström, care fusese unul 
dintre cei care folosiseră serviciile unei fetiţe din Baltikum, 
făcuse şi servicii mafiei care se ocupa cu prostituţia şi 
fusese plătit cu droguri sau sex. Lisbeth a fost fascinată de 
acest Sandström care, pe lângă producerea de articole în 
diferite publicaţii ale unor firme, scrisese de asemenea şi 
câteva articole independente în câteva cotidiene în care 
acuza cu indignare prostituţia şi, printre altele, dezvăluia 
că un om de afaceri (nenumit) făcuse o vizită la un bordel 
din Tallin. 

Numele Zala nu se afla în niciunul din cele două 
documente, dar Lisbeth trase concluzia că, deoarece 
ambele documente se aflau în catalogul <Zala>, trebuia să 
existe o legătură. Al treilea şi ultimul document era de 
asemenea numit <Zala>. Era scurt şi avea forma unei liste. 


* În engl. în orig. - strict secret. 
196 


După părerea lui Dag Svensson, numele „Zala” figurase 
de nouă ori în legătură cu droguri, arme şi prostituție, la 
mijlocul anilor '90. Nimeni nu părea să ştie cine era Zala, 
dar diferite surse îl prezentaseră ca iugoslav, polonez sau, 
eventual, ceh. Toate informaţiile erau de a doua mână; 
niciuna dintre persoanele cu care discutase Dag Svensson 
nu părea să-l fi întâlnit vreodată pe Zala. 

Dag Svensson discutase îndelung despre acest Zala cu 
sursa G. (Gulbrandsen?) şi avansase teoria că Zala ar fi 
putut fi responsabil de moartea Irinei P. Nu reieşea dacă G. 
avea aceeaşi părere, în schimb Lisbeth a putut să afle că, în 
urmă cu un an, acest „Zala” făcuse obiectul unei discuţii la 
reuniunea „grupului special de anchetă asupra 
criminalităţii organizate”. Numele apăruse de atâtea ori, 
încât poliţia începuse să-şi pună întrebări şi încercase să-şi 
facă o părere dacă Zala exista sau nu. 

Din ceea ce putuse afla Dag Svensson, numele de Zala 
apăruse prima oară în timpul unui atac asupra unui 
transport de valori în 1996, la Orkelljunga. Hoţii puseseră 
mâna pe mai mult de 3,3 milioane de coroane, dar fuseseră 
atât de neîndemânatici, încât poliţia identificase şi arestase 
banda în primele douăzeci şi patru de ore. O zi mai târziu, 
mai fusese arestată o persoană; era infractorul profesionist 
Sonny Nieminen, membru în Svavelsjd MC, despre care se 
presupunea că furnizase armele utilizate în lovitură, şi care 
a şi fost condamnat pentru asta la patru ani de închisoare. 

La o săptămână după atacul din 1996, încă trei per- 
soane au fost arestate pentru participare la jaf. Banda avea 
astfel opt persoane, dintre care şapte refuzaseră categoric 
să vorbească cu poliţia. Cel de-al optulea, un băiat de 
numai 19 ani, Birger Nordman, cedase la interogatoriu şi 
începuse să toarne totul. Procesul a fost floare la ureche 
pentru procuror, ceea ce rezultase în faptul că (bănuia 
sursa lui Dag Svensson) doi ani mai târziu Birger Nordman 
fusese găsit îngropat într-o carieră de nisip din Värmland, 
după ce nu se mai întorsese la puşcărie dintr-o permisie. 


1 În Suedia, deţinuţii au dreptul la permisii. 
197 


După sursa G., poliţia bănuia că Sonny Nieminen fusese 
şeful bandei. Se mai bănuia de asemenea că Birger 
Nordman fusese asasinat la ordinul lui Nieminen, dar nu 
exista nicio dovadă în privinţa asta. Nieminen era 
considerat ca fiind extrem de periculos şi nemilos. La 
puşcărie, se bănuia că avea legături cu „Frăția Ariană”, o 
organizaţie neonazistă care, la rândul ei, avea legături cu 
„Frăția Wolfpack” şi, mai departe, atât cu cluburi outlaw 
din lumea motocicliştilor, cât şi cu diverse organizaţii 
naziste stupide şi violente, ca „Mişcarea de Rezistență 
Suedeză” şi altele la fel. 

Ceea ce o interesa în mod deosebit pe Lisbeth Salander 
era însă cu totul altceva. Una dintre informaţiile pe care le 
dăduse hoțul decedat Birger Nordman, în timpul 
interogatoriului, era şi afirmaţia că armele care fuseseră 
folosite la jaf proveneau de la Nieminen care, la rândul lui, 
le primise de la un iugoslav necunoscut de Nordman, pe 
nume „Sala”. 

Dag Svensson trăsese concluzia că era vorba despre o 
persoană din lumea interlopă care ţinea să rămână as- 
cunsă. Pentru că nimeni nu corespundea lui Zala în re- 
gistrele de stare civilă, Dag Svensson trăgea concluzia că 
„Zala” era o poreclă, dar că de asemenea ar fi putut fi 
vorba despre un delincvent deosebit de inteligent, ac- 
ţionând sub un nume fals. Ultimul punct de pe listă 
conţinea un scurt rezumat al informaţiilor despre Zala, 
date de către ziaristul Sandstrom. Era foarte puţin. După 
Dag Svensson, Sandstrom vorbise la un moment dat la 
telefon cu o persoană având acest nume. Din însemnări nu 
reieşea despre ce fusese vorba în convorbirea telefonică. 

La ora patru dimineaţa, Salander îşi închise 
PowerBook-ul şi se aşeză pe pervazul ferestrei, privind 
spre Saltsjön. Rămase nemişcată două ore, fumând gân- 
ditoare ţigară după ţigară. Era obligată să ia unele decizii 
strategice şi să facă o analiză a consecinţelor. 

Înţelesese că trebuia să dea de urma lui Zala şi să pună 
o dată pentru totdeauna punct afacerilor lor nerezolvate. 


198 


Sâmbătă seara, cu o săptămână înainte de Paşte, 
Mikael Blomkvist a făcut o vizită unei foste prietene, pe 
Slipgatan, în Hornstull. În mod absolut neobişnuit, ac- 
ceptase invitaţia la petrecere. Ea era acum căsătorită şi 
deloc interesată de o relaţie intimă cu Mikael, dar lucra în 
presă şi, de câte ori se vedeau, obişnuiau să schimbe o 
vorbă. Tocmai scrisese o carte la care lucrase cel puţin 
zece ani şi care trata un subiect destul de curios, viziunea 
asupra femeii în mass-media. Cum Mikael contribuise la un 
moment dat cu nişte materiale, îl invitase şi pe el. 

Rolul lui se limitase la a face câteva cercetări în legă- 
tură cu o întrebare simplă. El scosese la iveală planul 
asupra egalităţii între sexe pe care TT, Dagens Nyheter, 
Rapport şi alte surse mass-media se lăudau că-l respectă, şi 
apoi numărase câţi bărbaţi, respectiv câte femei se aflau în 
conducerea acestor trusturi, plecând de la poziţia de 
secretar de redacţie în sus. Rezultatul fusese stânjenitor. 
Director - bărbat. Preşedinte al consiliului de administraţie 
- bărbat. Redactor-şef - bărbat. Şef al secţiei externe - 
bărbat. Secretar de redacţie - bărbat... şi aşa mai departe, 
până ce apărea prima femeie, în general o excepţie, de tip 
Christina Jutterstrom sau Amelia Adamo. 

În seara aceea, era vorba de o petrecere privată şi in- 
vitaţii erau în primul rând persoane care contribuiseră 
într-un fel sau altul la carte. 

Serata era foarte veselă, cu mâncare bună şi conver- 
saţii relaxate. Mikael intenţionase să plece acasă devreme, 
dar mulţi invitaţi îi erau vechi cunoscuţi, cu care se 
întâlnea rar. În plus, nimeni nu insista să discute iar despre 
afacerea Wennerstrom. Petrecerea se lungise şi, abia la 
două dimineaţa, grosul trupei începu să plece. Merseră 
împreună până la Lângholmsgatan şi de acolo se 
despărţiră. 

Mikael văzu trecând autobuzul de noapte, înainte să 
ajungă el în staţie, dar, cum noaptea era plăcută, se hotări 
să meargă acasă pe jos, în loc să aştepte autobuzul 


199 


următor. Merse pe Hogalidsgatan, până la biserică, ceea ce 
îi trezi imediat amintiri. 

Din decembrie, Mikael îşi ţinuse promisiunea de a nu 
mai trece pe Lundagatan, în speranţa de-a o vedea pe 
Lisbeth Salander apărând din nou la orizont. În noaptea 
asta însă, se opri pe partea cealaltă a străzii, în faţa uşii ei 
de la intrare. Simţi impulsul de a traversa şi a suna la uşa 
ei, însă îşi spuse că era greu de crezut că Lisbeth va voi 
să-i vorbească din nou. 

În cele din urmă, ridică din umeri şi îşi continuă 
plimbarea spre Zinkensdamm. Parcursese vreo cincizeci de 
metri, când auzi un zgomot. Întoarse capul şi inima începu 
să-i bată nebuneşte. Era greu să se înşele asupra siluetei 
subţiri. Lisbeth Salander tocmai ieşise pe uşă şi se depărta. 
Ea se opri lângă o maşină parcată. 

Mikael deschise gura ca s-o strige, dar vocea i se stinse, 
căci văzu cu uimire o siluetă desprinzându-se brusc de 
lângă una din maşinile parcate lângă trotuar. Era un 
bărbat care se strecura în spatele lui Lisbeth. Mikael ob- 
servă că era înalt şi avea o burtă proeminentă. Avea părul 
prins în coadă de cal. 


Lisbeth Salander auzi un zgomot şi văzu o mişcare, cu 
coada ochiului, chiar în momentul în care voia să bage 
cheia în contact. Bărbatul venea pieziş, din spate şi ea se 
răsuci, cu o secundă înainte ca el să ajungă lângă ea. Il 
recunoscu, era Carl-Magnus „Magge” Lundin, 36 de ani, 
Svavelsjo MC, care în urmă cu câteva zile se întâlnise cu 
uriaşul blond, la Cafe Blomberg. 

Ea observă cele 120 de kilograme ale lui Magge Lundin, 
ca şi relele lui intenţii. Folosi cheile drept armă şi nu ezită 
nicio miime de secundă, înainte să-l taie adânc în obraz, de 
la rădăcina nasului până la ureche, cu o mişcare rapidă de 
reptilă. Pumnul lui Lundin lovi în aer, apoi Lisbeth 
Salander păru să se topească în pământ. 


200 


Mikael Blomkvist o văzu pe Lisbeth Salander lovind, în 
clipa în care îşi atinse agresorul, se lăsă la pământ şi se 
rostogoli între roţile maşinii. 


Lisbeth fu în picioare aproape instantaneu, de partea 
cealaltă a maşinii, pregătită sau de luptă, sau de fugă. 
Întâlni privirea agresorului peste capota maşinii şi se 
hotări imediat pentru a doua alternativă. Bărbatului îi 
curgea sânge din obraz. Inainte să fi reuşit să se 
dezmeticească, ea era deja pe stradă, fugind spre biserica 
Hogalid. 

Mikael stătea ca paralizat, cu gura deschisă, când agre- 
sorul o luă brusc la goană, năpustindu-se spre Lisbeth Sa- 
lander. Părea un tanc care vâna o maşină-jucărie. 

Lisbeth urca treptele din capătul străzii, două câte 
două. Când ajunse sus, se uită peste umăr şi îşi văzu ur- 
măritorul punând piciorul pe prima treaptă. E rapid. Fu 
gata să se împiedice, dar observă, în ultimul moment, 
triunghiurile de avertizare şi sacii de nisip în locul în care 
cei de la drumuri şi şosele reparau strada. 

Magge Lundin aproape ajunsese în capătul scărilor, 
când o văzu din nou pe Lisbeth Salander. Avu timp să 
observe că ea arunca ceva, dar nu reacţionă, înainte ca 
piatra de pavaj să-l lovească în frunte. Nu era o lovitură 
bine calculată, însă piatra era grea şi-i deschise o altă rană 
pe faţă. Simţi cum îşi pierde echilibrul şi lumea se 
răstoarnă în momentul în care căzu de-a-ndăratelea pe 
trepte. Reuşi să întrerupă căderea, prinzându-se de ba- 
lustradă, dar pierduse câteva secunde. 


După ce rămăsese ca paralizat, Mikael îşi veni în fire în 
momentul în care bărbatul dispărea pe scară. Începu să 
urle după el, să se oprească dracului. 

Lisbeth traversase jumătate din curte, când auzi glasul 
lui Mikael. Ce naiba mai e şi asta? Schimbă direcţia, 
privind peste balustrada terasei. Il văzu pe Mikael 


201 


Blomkvist trei metri mai jos, pe stradă. Ezită o clipă, îna- 
inte de a o lua din nou la goană. 


În aceeaşi clipă în care Mikael pornea în fugă spre 
scară, văzu o camionetă Dodge care demara din faţa 
imobilului lui Lisbeth, chiar de lângă maşina pe care ea 
încercase s-o deschidă. Vehiculul părăsi trotuarul şi-l 
depăşi pe Mikael, în direcţia Zinkensdamm. Întrezări un 
chip, când maşina trecu pe lângă el. Indecis, Mikael privi 
camioneta, continuând să alerge după urmăritorul lui 
Lisbeth. Îl ajunse în capătul treptelor. Bărbatul se oprise, 
stând întors cu spatele, nemişcat şi privind în jur. 

În momentul în care Mikael ajunse lângă el, bărbatul se 
întoarse şi-i dădu un dos de palmă violent în plină faţă. 
Mikael era total nepregătit. Se prăbuşi pe trepte, cu capul 
înainte. 


Lisbeth auzi strigătul înfundat al lui Mikael şi aproape 
se opri. Ce mama dracului se întâmplă? Apoi, se întoarse 
şi-l văzu pe Magge Lundin, la 40 de metri, alergând din 
toate puterile spre ea. E mai rapid. O să mă prindă. 

Nu mai ezită şi o coti la stânga, luând-o în viteză pe una 
din scările care duceau la curtea dintre case. Ajunse într-o 
curte care nu-i oferea niciun refugiu şi parcurse distanţa 
până la următoarea cotitură cu o viteză care ar fi 
impresionat-o şi pe Carolina Kluft. O luă la dreapta şi, 
înțelegând că se afla într-o fundătură, se întoarse în loc cu 
180 de grade. Chiar în momentul în care ajungea la colţul 
celuilalt imobil, îl zări pe Magge Lundin în capul scării care 
ducea în curte. Fără ca el s-o vadă, mai merse câţiva metri 
şi se aruncă în spatele unui boschet de rododendron, 
într-un strat de-a lungul casei. 

Auzi paşii grei ai lui Magge Lundin, fără să-l vadă. 
Rămase total nemişcată în tufiş, ghemuită lângă zid. 

Lundin trecu pe lângă ascunzătoarea ei şi se opri la mai 
puţin de cinci metri. Întârzie zece secunde, înainte de a-şi 
continua goana prin curte. După câteva minute, se 


202 


întoarse. Se opri în acelaşi loc ca mai înainte. De data asta, 
rămase nemişcat treizeci de secunde. Lisbeth îşi încordă 
muşchii, pregătindu-se s-o ia la fugă dacă ar fi 
descoperit-o. Apoi, el se mişcă din nou. Trecu la mai puţin 
de doi metri de ea. Îi auzi paşii depărtându-se în curte. 


Pe Mikael îl durea ceafa şi maxilarul când, ametit, reuşi 
să se ridice în picioare. Simţea gust de sânge în gură. 
Incercă să facă câţiva paşi, dar se clătină. 

Ajunse în vârful scării din nou şi se uită în jur. Îşi văzu 
agresorul alergând la o sută de metri mai jos, pe stradă. 
Bărbatul cu coada de cal se opri ca să spioneze printre 
case şi pe urmă continuă să alerge de-a lungul străzii. 
Mikael merse până la parapet, privind după el. Acesta 
traversă în goană strada şi se urcă în camioneta Dodge 
care demarase din faţa imobilului lui Lisbeth. Maşina 
dispăru imediat după colţ, în direcţia Zinkensdamm. 

Mikael urcă din nou cu paşi rari pe Lundagatan, 
căutând-o pe Lisbeth Salander. N-o vedea nicăieri. De 
altminteri, nu vedea nicio fiinţă vie şi fu uimit cât de pustiu 
putea fi Stockholmul la ora trei dimineaţa, într-o duminică 
de martie. După o vreme, se întoarse la poarta imobilului 
unde locuia Lisbeth, în josul străzii. Când trecu de maşina 
unde avusese loc atacul, călcă pe ceva şi găsi mănunchiul 
de chei al lui Lisbeth. Se aplecă să le ridice, când văzu sub 
maşină şi geanta acesteia. Mikael rămase vreme 
îndelungată aşteptând, neştiind ce să facă. În cele din 
urmă, încercă cheile la uşa imobilului. Nu se potriveau. 


Lisbeth Salander a rămas ascunsă în boschet un sfert 
de oră fără să mişte, doar privindu-şi ceasul. Puţin după 
ora trei, a auzit o uşă deschizându-se şi închizându-se şi 
paşi care mergeau spre locul unde erau parcate bicicletele. 

Când zgomotele s-au risipit, s-a ridicat încet în ge- 
nunchi, înălţând capul deasupra tufişului. A cercetat atentă 
fiecare ungher al curţii, fără să-l poată descoperi pe Magge 
Lundin. A mers înapoi în stradă, păşind cât mai uşor cu 


203 


putinţă, pregătită tot timpul să se întoarcă şi s-o ia la fugă. 
S-a oprit în capul scărilor, cercetând partea de jos a străzii, 
pe Lundagatan. Acolo l-a văzut pe Mikael Blomkvist, în faţa 
porţii de la imobilul ei. Avea geanta ei în mână. 

A rămas total nemişcată, ascunsă de un lampadar, 
atunci când privirea lui Mikael a trecut peste parapetul 
scării. N-a văzut-o. 

Mikael Blomkvist a rămas în faţa porţii aproape treizeci 
de minute. Ea îl observa, cu răbdare şi stând nemişcată, 
până ce acesta a renunţat şi a pornit spre Zinkensdamm. 
Când a dispărut, a mai aşteptat încă o vreme, înainte să în- 
ceapă să se gândească la cele întâmplate. 

Mikael Blomkvist. 


Nu putea în ruptul capului să înţeleagă cum de apăruse 
el pe scenă, din senin. În rest, agresiunea nu lăsa loc la 
prea multe interpretări. 

Blestematul de Bjurman, babalăc jegos. 

Magge Lundin se întâlnise cu uriaşul blond, pe care ea 
îl văzuse împreună cu avocatul Nils Bjurman. 

Nils Babalăâc jegos Bjurman. 

Jegul ăsta a angajat un blestemat de urangutan ca să-mi 
facă rău. Deşi i-am explicat clar ce consecințe or să fie. 
Lisbeth Salander clocotea de furie. Era aşa de mânioasă, că 
avea gust de sânge în gură. Acum era obligată să-l 
pedepsească. 


204 


PARTEA A TREIA 
ECUAŢII ABSURDE 
23 martie - 2 aprilie 


Ecuațiile fără sens, pentru care nu există nicio soluţie, sunt 
numite ecuaţii absurde. 


(a + b(a-b =&@&-b+1 


205 


11 
Miercuri 23 martie - joi 24 martie 


Mikael Blomkvist a făcut cu pixul roşu, în marginea 
manuscrisului lui Dag Svensson un semn de exclamare cu 
un cerc în jur şi a adăugat cuvântul „notă”: voia o notă, cu 
indicarea sursei la o afirmaţie. 

Era miercuri, ajunul Joii Mari şi Millennium avusese 
mai mult sau mai puţin o săptămână liberă. Monika Nilsson 
se afla în străinătate. Lottie Karim plecase la munte cu 
soţul ei. Henry Cortez trecuse pe acolo şi stătuse de gardă 
la telefon câteva ore, dar Mikael îl trimisese acasă, pentru 
că nimeni nu telefona şi, oricum, el avea de gând să 
rămână la redacţie. Henry dispăruse fericit şi se dusese 
acasă la noua sa prietenă. 

Dag Svensson nu se arătase deloc. Mikael era singur şi 
punea la punct manuscrisul. Cartea avea să cuprindă 12 
capitole şi 290 de pagini, aşa deciseseră ei în cele din 
urmă. Dag Svensson predase versiunea finală a nouă 
capitole şi Mikael Blomkvist pritocise fiecare cuvânt, 
dându-i înapoi textul, ca să clarifice sau să reformuleze 
unele pasaje. 

Dag Svensson era, după părerea lui Mikael, un autor cu 
mult talent şi propria sa contribuţie se limita la note pe 
margine. A trebuit chiar să se străduiască ca să găsească 
ceva ce într-adevăr trebuia schimbat. In cele două 
săptămâni în care grămada de foi crescuse pe biroul lui 
Mikael, se contraziseseră doar în privinţa unui singur 
paragraf, de aproape o pagină, la care Mikael voia să se 
renunţe şi pe care Dag îl apărase cu argumente serioase. 
Dar astea erau fleacuri. 

Pe scurt, Millennium avea gata de trimis la tipografie o 
carte trăsnet. Mikael nu se îndoia că avea să provoace 
reacţii dramatice. Dag Svensson era fără cruţare în de- 
nunţarea celor care făcuseră trafic de carne vie şi legase 
aşa de strâns firele povestirii, că nimeni nu avea să ignore 


206 


că însuşi sistemul era de vină. Pe de o parte, era scriitura. 
Pe de alta, erau faptele pe care le prezenta Dag Svensson 
şi care alcătuiau osatura cărţii. Era o investigaţie 
jurnalistică de cea mai înaltă clasă. 

În lunile care trecuseră, Mikael învățase trei lucruri de- 
spre Dag. Acesta era un jurnalist atent, care nu lăsa fire 
neînnodate. li lipsea retorica greoaie care caracteriza aşa 
de multe reportaje cu caracter social, transformându-le în 
vorbe goale. Cartea era mai mult decât un reportaj - era o 
declaraţie de război. Mikael zâmbi calm. Dag Svensson era 
cam cu cincisprezece ani mai tânăr, dar recunoştea în 
acesta pasiunea pe care el însuşi o avusese în ziua când 
pornise la luptă împotriva jalnicilor ziarişti în probleme de 
economie şi dăduse la iveală o carte, care încă nu fusese 
iertată în unele redacţii. 

Problema era că această carte a lui Dag Svensson tre- 
buia să aibă argumente care să stea în picioare până la 
ultimul rând. Un reporter care-şi pune pielea-n joc în felul 
acesta trebuie să fie ori sigur sută la sută, ori să se abţină. 
In cazul lui Dag Svensson, procentajul era de 90%. Existau 
puncte slabe care mai trebuia eliminate şi afirmaţii care nu 
erau atât de bine documentate cum ar fi vrut Mikael. 

Pe la cinci şi jumătate, el deschise sertarul biroului şi 
scoase o ţigară. Erika Berger interzisese total fumatul, dar 
el era singur şi nici n-avea să fie nimeni acolo tot 
weekendul. A mai lucrat încă vreo 40 de minute, înainte să 
adune hârtiile şi să pună capitolul pe masa Erikăi Berger, 
ca să-l citească şi ea. Dag Svensson promisese să trimită 
prin e-mail în dimineaţa următoare o versiune finală a 
ultimelor trei capitole, astfel ca Mikael să poată să revadă 
materialul în timpul sărbătorilor. În marţea de după Paşte 
era planificată o întâlnire la care aveau să vină Dag, Erika, 
Mikael şi secretara de redacţie Malin Eriksson, pentru a 
hotări versiunea finală atât a cărţii, cât şi a articolelor din 
Millennium. Pe urmă, nu mai rămânea decât layout-ul, care 
era durerea de cap a lui Christer Malm, şi cartea avea să 
fie trimisă la tipografie. Mikael nu cercetase oferte de la 


207 


alte tipografii - hotărâse să lucreze iarăşi cu Hallvigs 
Reklam de la Morgongâva; ei îi tipăriseră cartea despre 
afacerea Wennerstrom şi ofereau un preţ, precum şi 
servicii cu care nu puteau concura alte tipografii. 


Mikael se uită la ceas şi decise să mai fumeze o ţigară 
clandestină. Se aşeză la fereastră şi privi spre Gotgatan. 
Pipăi gânditor cu limba rana din interiorul gurii. Începuse 
să se vindece. Pentru a mia oară se întrebă ce se 
întâmplase, de fapt, în faţa clădirii unde locuia Lisbeth 
Salander, pe Lundagatan. 

Singurul lucru pe care îl ştia sigur era că Lisbeth 
Salander trăia şi se întorsese în oraş. 

In zilele care trecuseră, încercase în fiecare zi să ia 
legătura cu ea. Trimisese e-mailuri la adresa pe care ea o 
folosea în urmă cu mai mult de un an, dar nu primise 
niciun răspuns. Se plimbase pe Lundagatan. Incepea să 
dispere. 

Plăcuța de pe uşă era schimbată în Salander Wu. 
Existau 230 de persoane cu numele de familie Wu în do- 
sarele de evidenţă a populaţiei, dintre care mai mult de 
140 locuiau în zona Stockholmului. Dar niciuna dintre ele 
pe Lundagatan. Mikael nu avea nicio idee care dintre 
acestea se mutase la Salander, dacă ea avea un prieten sau 
dacă apartamentul era închiriat. Când a bătut, nimeni nu 
i-a deschis. 

În cele din urmă, hotărâse să-i scrie o scrisoare obiş- 
nuită, ca pe timpuri. 


Hei, Sally, 

Nu ştiu ce s-a întâmplat acum un an, dar în situaţia 
actuală chiar şi un tâmpit ca mine a înţeles că ai rupt orice 
legătură. E dreptul şi privilegiul tău să hotărăşti cu cine 
vrei să te întâlneşti şi nu am de gând să-ţi fac reproşuri. 
Constat doar că eu încă te mai consider prietenă, că-mi 
lipseşte prezenţa ta şi că mi-ar face cea mai mare plăcere 
să bem o cafea împreună, dacă ai chef. 


208 


Nu ştiu în ce te-ai vârât, dar întâmplarea din Lunda- 
gatan mă nelinişteşte. Dacă ai nevoie de ajutor, sună-mă 
oricând. Aşa cum ştii, am o mare datorie faţă de tine. 

În plus, am şi geanta ta. Dacă o vrei înapoi, dă un semn. 
Dacă nu vrei să ne întâlnim, ajunge să-mi comunici o 
adresă, la care s-o trimit. N-o să te mai caut, pentru că 
mi-ai dat de înţeles foarte clar că nu mai vrei să ai de-a 
face cu mine. 

Mikael 


Bineînţeles, n-a primit niciun răspuns. 

Când venise acasă în dimineaţa de după agresiunea din 
Lundagatan, deschisese geanta lui Lisbeth şi-i răsturnase 
conţinutul pe masa din bucătărie. Acesta consta dintr-un 
portofel în care se aflau cartea de identitate, cam 600 de 
coroane şi 200 de dolari americani, precum şi un 
abonament lunar pe mijloacele de transport. Mai erau un 
pachet desfăcut de Marlboro Light, trei brichete Bic, o 
cutie cu pastile pentru gât, un pachet desfăcut de batiste 
de hârtie, o periuţă de dinţi, pastă de dinţi şi trei tampoane 
igienice într-un buzunar lateral, un pachet nedeschis de 
prezervative cu o etichetă care arăta că fuseseră 
cumpărate pe aeroportul Gatwick din Londra, un caiet de 
însemnări cu coperţi negre format A5, cinci pixuri, un 
spray cu gaz lacrimogen, o punguţă cu ruj şi farduri, un 
aparat de radio FM cu căşti, dar fără baterii şi ziarul 
Aftonbladet din ziua respectivă. 

Cel mai fascinant obiect din geantă era un ciocan, pus 
la îndemână într-un buzunar lateral. Atacul fusese însă aşa 
de neaşteptat, că Lisbeth nu apucase să scoată ciocanul 
sau spray-ul. Folosise probabil inelul cu cheile, pe post de 
box - pe ele mai erau încă urme de sânge şi piele. 

De inel erau prinse şase chei. Trei dintre ele erau chei 
obişnuite - cheia de la intrare, de la apartament şi cheia de 
siguranţă. Ele nu se potriveau însă la uşa din Lundagatan. 

Mikael deschisese şi răsfoise atent caietul de însem- 
nări. Recunoştea scrisul ei îngrijit şi minuscul şi constatase 


209 


rapid că nu era vorba de jurnalul personal şi secret al unei 
fete. Cam trei sferturi din caiet erau pline cu ceea ce 
păreau a fi calcule matematice. Pe primul rând al primei 
pagini se afla o ecuaţie pe care Mikael o recunoscuse: 

(x +y =z) 

Mikael Blomkvist nu avusese niciodată probleme cu 
matematica. Terminase liceul cu calificativ maxim, ceea ce 
nu însemna totuşi că era un bun matematician, ci doar că 
ştiuse să asimileze materia predată. Însă paginile din caie- 
tul lui Lisbeth Salander cuprindeau mâzgălituri pe care 
Mikael nici nu le înţelegea şi nici nu avea de gând să încer- 
ce să le înţeleagă. O ecuaţie se întindea pe două pagini şi 
se termina cu ştersături şi corecturi. li era greu să 
priceapă dacă era vorba de formule matematice serioase şi 
de soluţii verosimile, dar cunoscând capacităţile lui Lisbeth 
Salander, presupunea că aceste calcule erau probabil 
corecte şi că, fără îndoială, aveau vreun înţeles ezoteric. 

Răsfoi înainte şi înapoi vreme îndelungată. Ecuațiile 
erau la fel de neînțeles ca şi cum ar fi avut în faţa sa un 
caiet cu semne chinezeşti. Înţelegea însă ce voise ea să 
facă. (35 + y = z). Fusese fascinată de ghicitoarea lui 
Fermat, un clasic despre care chiar şi Mikael Blomkvist 
auzise. Suspină adânc. 

Ultima pagină din caiet cuprindea o notă succintă şi 
misterioasă care, în mod sigur, n-avea de-a face cu ma- 
tematica, dar arăta totuşi ca o formulă: 

(Blondie + Magge = NEB) 

Era subliniată şi încercuită şi nu-l lămurea niciun pic. 
Jos, pe pagină, se afla numărul de telefon de la 
Auto-Expert, firmă de închiriat maşini din Eskilstuna. 

Mikael nu încercă să interpreteze aceste note. Trase 
concluzia că erau nişte mâzgăleli pe care ea le făcuse în 
vreme ce reflecta la altceva. 


Mikael Blomkvist a stins ţigara, şi-a pus haina, a cuplat 
alarma şi a pornit pe jos înspre terminalul de la Slussen, de 
unde a luat apoi autobuzul spre comunitatea yuppie de la 


210 


Stäket, în Lânnersta. Era invitat să cineze la sora lui, 
Annika Blomkvist, căsătorită Giannini, care împlinea 42 de 
ani. 


Erika Berger îşi începuse vacanţa de Paşte cu un tur 
furios de jogging, lung de trei kilometri, care se terminase 
la pontonul de la Saltsjöbaden. In ultimele luni cam 
neglijase orele din sala de gimnastică şi se simţea ţeapănă 
şi neantrenată. A pornit-o înapoi în pas de plimbare. Soţul 
ei ţinea o conferinţă la o expoziţie, la Muzeul de Artă 
Modernă, şi avea să vină acasă cel mai devreme la ora opt 
seara, când Erika plănuia să deschidă o sticlă de vin bun, 
să facă focul în saună şi să-l seducă. Asta avea poate să-i 
abată gândurile de la problema care o chinuia. 

Cu patru zile în urmă, fusese invitată la dejun de di- 
rectorul unuia dintre cele mai mari concerne de presă din 
Suedia. La salată, el îi declarase, cu multă seriozitate în 
glas, că avea intenţia s-o recruteze ca redactor-şef al celui 
mai mare ziar al concernului. Conducerea a luat în 
considerare mai multe nume şi noi toţi credem că ai fi un 
mare câştig pentru ziar. Vrem să te avem neapărat. Oferta 
de slujbă era însoţită de un salariu care făcea ca venitul ei 
de la Millennium să pară o glumă. 

Oferta venise ca un fulger pe cerul senin şi o lăsase fără 
glas. De ce tocmai eu? 

Directorul fusese ciudat de vag, dar sfârşise prin a-i da 
lămurirea că ea era o persoană cunoscută, respectată şi 
considerată de toţi ca un şef competent. Maniera în care 
scosese Millennium din nisipul mişcător în care se aflase în 
urmă cu doi ani fusese absolut impresionantă. Şi, pe urmă, 
Marele Dragon trebuia înnoit. Asupra ziarului se aşternuse 
o patină şi un aer învechit care duceau la scăderea 
constantă a numărului de cititori tineri. Erika era 
cunoscută drept o jurnalistă cu gura mare şi gheare 
ascuţite. A plasa o femeie, şi feministă pe deasupra, în 
fruntea celei mai conservatoare gazete, un fel de Suedia 


211 


bărbaţilor, era o provocare. Toţi fuseseră de acord. Ei, 
bine, aproape toţi. Cei care contau erau de acord. 

— Dar eu nu împărtăşesc ideile politice fundamentale 
ale ziarului. 

— Cui ce îi pasă! Dar nici nu eşti un adversar cunoscut. 
Tu vei fi şef - nu politruc - şi cu editorialul ne vom 
descurca. 

El nu-i spusese, dar mai era şi o chestiune de clasă 
socială. Erika provenea dintr-un mediu corect, avea un 
trecut corect. 

Îi răspunsese că la prima vedere propunerea o atrăgea, 
dar că nu se putea hotări imediat. Era obligată să mediteze 
serios la asta şi atunci căzuseră de acord ca ea să-i dea 
răspunsul cât mai repede posibil. Directorul îi spusese că 
dacă salariul o făcea să şovăie, atunci ea se afla într-o 
situaţie în care probabil ar fi putut negocia cifrele. I se 
propunea în plus un contract tip „paraşută” deosebit de 
avantajos. E vremea să te gândeşti şi la condițiile de 
pensionare. 

Curând va avea 45 de ani. La început, avusese ani grei, 
ca suplinitoare. Reuşise să creeze Millennium, devenise 
redactor-şef şi director pe merite proprii. Momentul în care 
va trebui să ridice receptorul şi să spună „da” sau „nu” se 
apropia neînduplecat şi nu ştia ce răspuns să dea. In 
săptămâna care trecuse, se tot gândise să discute 
chestiunea cu Mikael Blomkvist, dar n-o făcuse. 
Dimpotrivă, îi ascunsese lucrul şi asta o făcea să se simtă 
cu conştiinţa încărcată. 

Existau dezavantaje evidente. Un „da” ar fi însemnat că 
parteneriatul cu Mikael se sfârşea. El n-ar fi urmat-o 
niciodată la Marele Dragon, oricât de mult i-ar fi 
îmbunătăţit ea oferta. Nu avea nevoie de bani şi se simţea 
nemaipomenit de bine să-şi facă textele în propriul lui ritm. 

Lui Erika îi plăcea rolul de redactor-şef şi director al 
revistei Millennium. Îi dăduse un statut în lumea jurna- 
lismului, care i se părea aproape nemeritat. Ea fusese re- 
dactor, dar nu produsese informaţiile. Nu era partea ei 


212 


forte - nu se considera foarte dotată pentru scris. În 
schimb, era foarte bună când vorbea - la radio sau la TV -, 
şi mai ales era un strălucit redactor. lubea şi munca 
practică pe care o presupunea rolul ei de şef la Millennium. 

Dar Erika Berger se simţea tentată. Nu atât de salariu, 
cât de faptul că postul ar fi însemnat să se transforme 
definitiv într-una dintre cele mai de seamă figuri din branşa 
presei în Suedia. E o ofertă care nu se va mai repeta 
niciodată, spusese directorul. 

Undeva, aproape de Grand Hotel, în Saltsjobaden, 
înţelese, spre marea ei disperare, că nu va putea spune 
„nu”. Şi se cutremură gândindu-se la momentul când va fi 
obligată să-i anunţe vestea lui Mikael Blomkvist. 


Ca întotdeauna la familia Giannini, cina s-a desfăşurat 
într-o atmosferă de dulce haos. Annika avea doi copii, 
Monica, 13 ani, şi Jennie, 10 ani. Soţul ei, Enrico Giannini, 
care era şeful pentru Scandinavia al unui concern 
internaţional de biotehnologie, îl avea în grijă şi pe 
Antonio, 16 ani, fiul dintr-o primă căsătorie. Ceilalţi oaspeţi 
erau mama lui Enrico, Antonia, fratele lui Enrico, Pietro, 
soţia acestuia, Eva-Lotta, precum şi copiii lor, Peter şi 
Nicola. În plus, se mai aflau acolo sora lui Enrico, Marcella, 
împreună cu cei patru copii ai ei, căci locuiau în acelaşi 
cartier. La cină mai fusese invitată şi Angelina, mătuşa lui 
Enrico, considerată de întreg neamul ca fiind complet 
ţicnită sau, în orice caz, excentrică, precum şi noul ei 
prieten. 

Prin urmare, factorul de haos era relativ mare la masa 
de dimensiuni generoase. Conversaţia se purta într-un 
amestec răpăitor de suedeză şi italiană, de cele mai multe 
ori în acelaşi timp, şi situaţia lui Mikael era şi mai dificilă, 
dat fiind că Angelina a umplut întreaga seară cu o lungă 
discuţie despre faptul că el mai era încă burlac, 
propunându-i un şir de candidate potrivite dintre fetele 
cunoştinţelor ei. În cele din urmă, Mikael a declarat că s-ar 


213 


căsători cu plăcere, dar că iubita lui era măritată. După 
aceasta, chiar şi Angelina a tăcut o vreme. 

La şapte şi jumătate seara, telefonul mobil al lui Mikael 
sună. El crezuse că l-a închis şi era gata să piardă apelul, 
înainte de a-şi dezgropa mobilul din fundul buzunarului de 
la vestonul pe care cineva îl pusese în cuierul de pălării din 
hol... Era Dag Svensson. 

— Deranjez? 

— Nu în mod deosebit. Sunt la cină, la sora mea, îm- 
preună cu un pluton din neamul cumnatului. Ce se în- 
tâmplă? 

— Două lucruri. Am încercat să dau de Christer Malm, 
dar nu răspunde la telefon. 

— S-a dus cu prietenul lui la teatru în seara asta. 

— La naiba! îi promisesem că vin la redacţie 
mâine-dimineaţă, cu fotografiile şi ilustrațiile pe care vrem 
să le punem în carte. Christer urma să se uite prin ele în 
vacanţa de Paşte. Numai că Mia s-a trezit brusc că vrea să 
meargă de Paşte la părinţi, în Dalarna, să le arate teza. In 
cazul ăsta, plecăm mâine dis-de-dimineaţă. 

— OK. 

— Sunt fotografii pe hârtie, nu pot fi trimise prin e-mail. 
Pot să ţi le dau ţie, din seara asta? 

— Păi... Auzi, sunt în Lânnersta şi mai rămân aici o 
vreme. Pe urmă, mă întorc în oraş. Enskede nu e prea 
departe. Aşa că pot eu să trec să iau fotografiile. E în or- 
dine dacă ajung pe la 11? 

Dag Svensson nu avea nimic împotrivă. 

— Al doilea lucru... nu cred c-o să-ţi placă. 

— Spune. 

— M-am tot gândit la o chestie pe care aş vrea s-o re- 
zolv înainte de a da cartea la tipar. 

— OK, despre ce e vorba? 

— Zala, se pronunţă cu Z. 

— Ce-i asta, Zala? 


214 


— Zala e un gangster, probabil din Est, din Polonia. 
L-am pomenit într-un e-mail, pe care ţi l-am trimis acum 
vreo două săptămâni. 

— Sorry, am uitat. 

— Apare de câteva ori în materialele mele. Lumea pare 
speriată de el şi nimeni nu vrea să vorbească. 

— Aha. 

— Acum vreo două zile, am dat din nou de el. Credcă 
se află în Suedia, şi ar trebui să se afle pe lista de pro- 
xeneţi, din capitolul VII. 

— Dag, nu se poate să sapi după informaţii noi cu trei 
săptămâni înainte de a trimite cartea la tipar! 

— Ştiu. Dar e un fel de jolly joker, care tot apare. Am 
vorbit cu un poliţist care a auzit de Zala şi... Cred că merită 
să petrec câteva zile, săptămâna viitoare, să văd ce-i cu el. 

— De ce? Ai destule javre în text. 

— Ăsta pare să fie o javră specială. Nimeni nu ştie exact 
cine e. Am în stomac o senzaţie că ar merita să mai 
cotrobăi puţin. 

— Nu trebuie niciodată să nesocoteşti senzațiile din 
stomac, spuse Mikael. Dar, sincer vorbind... Nu putem să 
mai întârziem în situaţia actuală. Cei de la tipografie ne 
aşteaptă şi cartea trebuie să iasă odată cu Millennium. 

— Ştiu, răspunse Dag Svensson pe un ton posomorât. 


Mia Bergman tocmai făcuse cafea şi o turna în termos, 
când cineva a sunat la uşă. Era aproape nouă seara. Dag 
Svensson, care era mai aproape de uşă, a deschis şi, în 
speranţa că Mikael Blomkvist venise mai curând, nu s-a 
mai uitat pe vizor. In locul lui Blomkvist a văzut o fată 
scundă, care semăna cu o păpuşă şi părea adolescentă. 

— li caut pe Dag Svensson şi Mia Bergman, spuse fata. 

— Eu sunt Dag Svensson, răspunse acesta. 

— Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră. 

Dag se uită automat la ceas. Mia Bergman veni şi ea în 
hol, privind curioasă din spatele lui. 


215 


— Nu e un pic prea târziu pentru o vizită? spuse Dag. 
Fata îl privi, aşteptând răbdătoare. 

— Despre ce vrei să vorbim? întrebă el. 

— Despre cartea pe care aveţi de gând s-o publicaţi la 
Millennium. 

Dag şi Mia schimbară o privire. 

— Şi cine eşti dumneata? 

— Sunt interesată de subiect. Pot să intru sau vreţi să 
discutăm pe scară? 

Dag Svensson avu o clipă de şovăială. Fata era cu si- 
guranţă total necunoscută şi ora vizitei nu era dintre cele 
mai potrivite, dar părea destul de inofensivă ca să-i 
deschidă uşa. Îi arătă drumul spre living. 

— Vrei cafea? o întrebă Mia. Dag îi aruncă o privire 
iritată. 

— Ce-ar fi să răspunzi la întrebarea cine eşti? spuse el. 

— Da, mulţumesc. Pentru cafea, vreau să spun. Mă 
numesc Lisbeth Salander. 

Mia ridică din umeri şi deschise termosul de pe masă. 
Pusese deja ceştile, în aşteptarea lui Mikael Blomkvist. 

— Şi ce te face să crezi că o să public o carte la 
Millennium? întrebă Dag Svensson. 

Brusc devenise foarte bănuitor, dar fata îl ignoră 
complet, privind-o însă pe Mia Bergman. Făcu o grimasă 
care ar fi putut fi interpretată drept zâmbet chinuit. 

— Foarte interesantă, teza, spuse ea. Mia o privi cu 
gura căscată de uimire. 

— De unde ştii despre teza mea? 

— Am găsit o copie, veni răspunsul echivoc al fetei. 
Iritarea lui Dag deveni şi mai mare. 

— Acum, cred că e timpul să ne explici ce vrei! insistă 
el. 

Fata îi întâlni privirea. Dag observă dintr-odată că irisul 
ochilor ei era brun-închis şi că ochii îi păreau negri ca 
smoala, în lumină. Înţelese că se înşelase probabil asupra 
vârstei fetei - era mai mare decât crezuse. 


216 


— Vreau să ştiu de ce pui peste tot întrebări despre 
Zala, Alexander Zala, spuse Lisbeth Salander. Şi, mai ales, 
vreau să aflu exact ce ştii dumneata despre el. 

Alexander Zala, gândi Dag Svensson şocat. Nu mai 
auzise niciodată până atunci prenumele acesta. 

Dag Svensson cercetă chipul fetei. Ea ridică ceaşca şi 
bău o înghiţitură, privindu-l fix. Ochii îi erau reci ca gheaţa. 
Dag avu dintr-odată un sentiment neplăcut. 


Spre deosebire de Mikael şi celelalte persoane mature 
din grup, Annika (deşi era sărbătorita) nu băuse decât bere 
fără alcool şi se abţinuse să bea vin sau tărie la masă. Prin 
urmare, la ora zece şi jumătate era trează, şi pentru că îşi 
considera fratele mai mare ca fiind în unele privinţe un 
prostuţ neajutorat de care trebuia să aibă grijă, se oferi cu 
generozitate să-l ducă acasă, via Enskede. Oricum, 
plănuise să-l însoţească până la staţia de autobuz de pe 
Värmdövägen, şi de acolo nu mai era mult până în oraş. 

— De ce nu-ți iei maşină? se plânse, pentru orice 
eventualitate, în timp ce Mikael îşi punea centura de si- 
guranţă. 

— Pentru că eu, spre deosebire de tine, locuiesc la 
câţiva paşi de slujbă şi nu am nevoie de automobil decât 
cam o dată pe an. În plus, oricum n-aş fi putut conduce, 
pentru că soţul tău mi-a oferit rachiu din Skâne. 

— Se comportă tot mai mult ca un suedez. Acum zece 
ani, ţi-ar fi oferit alcooluri italieneşti. 

Au profitat de scurta călătorie pentru o conversaţie ca 
între fraţi. În afara unei mătuşi tenace pe linie paternă, a 
două mătuşi, mai puţin tenace, pe linie maternă, şi a 
câtorva veri mai mult sau mai puţin depărtaţi, Mikael şi 
Annika erau singurii care mai rămăseseră din neam. 
Diferenţa de trei ani dintre ei făcuse să nu aibă prea multe 
în comun în adolescenţă, dar se regăsiseră la maturitate, 
când relaţiile lor deveniseră foarte bune. 

Annika studiase dreptul şi Mikael o considera de de- 
parte cea mai deşteaptă dintre ei doi. Trecuse cu mult 


217 


succes prin studenţie, petrecuse câţiva ani într-un tribunal 
de primă instanţă şi apoi devenise asistenta unuia dintre 
cei mai cunoscuţi avocaţi din Suedia, înainte să-şi deschidă 
propria firmă. Annika se specializase în drept familial, ceea 
ce se transformase puţin câte puţin într-un proiect privind 
egalitatea sexelor. Se angajase ca avocat al femeilor 
maltratate, scrisese o carte în domeniu şi îşi făcuse un 
nume foarte respectat. Pentru a încununa totul, se 
angajase politic în partidul social-democrat, ceea ce-l făcea 
pe Mikael s-o tachineze că devenise politruc. În ceea ce-l 
privea, Mikael hotărâse de tânăr că nu putea combina 
credibilitatea jurnalistică cu apartenenţa politică. Evita 
chiar şi să voteze, şi la puţinele ocazii când o făcuse, 
refuzase întotdeauna să spună pentru cine votase, chiar şi 
Erikăi Berger. 

— Ce mai faci? îl întrebă Annika, în vreme ce treceau 
podul Skuru. 

— Păi, bine. 

— Atunci, care e problema? 

— Ce problemă? 

— Micke, te cunosc bine. Toată seara te-a preocupat 
ceva. 

Mikael rămase tăcut o vreme. 

— E o istorie complicată. Chiar acum, am două pro- 
bleme. Una este în legătură cu o tipă pe care am 
cunoscut-o acum doi ani, care m-a ajutat în legătură cu 
afacerea Wennerstrom şi pe urmă a dispărut din viaţa mea, 
pur şi simplu, fără nicio explicaţie. N-am mai ştiut nimic de 
ea mai bine de un an, până săptămâna trecută. 

Mikael îi povesti despre incidentul de pe Lundagatan. 

— Ai reclamat la poliţie? întrebă imediat Annika. 

— Nu. 

— De ce? 

— Fata asta ţine teribil de mult la viaţa ei privată. Ea a 
fost atacată. Ea trebuia să facă reclamaţia. 

Ceea ce, după cum credea Mikael, nu se afla prea sus 
pe lista de priorităţi a lui Lisbeth Salander. 


218 


— Cap tare ce eşti! spuse Annika, bătându-l uşor pe 
obraz. Mereu vrei să rezolvi totul singur! Care e a doua 
problemă? 

— La Millennium ne ocupăm de un story care va face 
vâlvă. Am stat toată seara gândindu-mă dacă n-ar trebui să 
te consult. Ca avocat, vreau să spun. 

Annika îşi privi uimită fratele. 

— Să mă consulţi! izbucni ea. Asta e o noutate. 

— Acest story tratează despre comerţul cu carne vie şi 
violenţa asupra femeilor. Tu lucrezi cu probleme de genul 
ăsta şi eşti avocat. De bună seamă, nu te ocupi de 
probleme legate de libertatea presei, dar eu aş dori foarte 
mult să citeşti textele, înainte să le trimitem la tipar. Sunt 
articole de ziar, dar şi o carte, aşa că e destul de mult de 
citit. 

Annika rămase tăcută, în vreme ce o cotea pe drumul 
din zona industrială de la Hammarby şi trecea de ecluza de 
la Sickla. O luă apoi pe drumuri laterale, paralele cu 
Nynäsvägen, până ce a putut să urce pe Enskedevägen. 

— Ştii, Mikael, o singură dată am fost cu adevărat su- 
părată pe tine. 

— Aşa, zise Mikael uimit. 

— Atunci când ai fost dat în judecată de Wennerström şi 
condamnat la trei luni de închisoare pentru calomnie. Eram 
aşa de furioasă pe tine, că simţeam c-o să explodez. 

— De ce? Pur şi simplu, mă făcusem de râs. 

— Te-ai mai făcut de râs şi altă dată. Dar atunci aveai 
nevoie de un avocat şi singura căreia nu te-ai adresat am 
fost eu. Aşa că, ai stat acolo şi ai înghiţit tot rahatul, atât în 
presă, cât şi la proces. Nu te-ai apărat deloc. Asta m-a ucis. 

— Erau împrejurări foarte speciale. N-ai fi putut face 
nimic. 

— Ba da, dar asta am înțeles doar cu un an mai târziu, 
când Millennium a intrat din nou în cursă şi a măturat 
podelele cu Wennerström. Până atunci, am fost teribil de 
dezamăgită de tine. 

— Nu aveai ce face ca să câştigi procesul. 


219 


— Nu pricepi poanta, frate mai mare. Şi eu înţeleg că 
era un caz pierdut dinainte. Am citit decizia tribunalului. 
Dar tu n-ai venit la mine, să-mi ceri ajutorul. Aşa, spunând 
„Ssurioară, am nevoie de un avocat”. De asta nici nu m-am 
arătat în sala de judecată. 

Mikael se gândi la spusele ei. 

— Sorry. Ar fi trebuit s-o fac, presupun. 

— Da, ar fi trebuit. 

— În anul acela am fost scos pe linie moartă. Nici nu 
aveam putere să vorbesc cu cineva. Voiam doar să mă culc 
pe pământ şi să mor. 

— Ceea ce, de fapt, n-ai făcut deloc. 

— Iartă-mă. 

Annika Giannini zâmbi brusc. 

— Foarte frumos. Scuze, după trei ani. OK. Citesc cu 
plăcere textele. E grabă? 

— Da. Intrăm curând la tipar. Acum, ia-o la stânga. 


Annika Giannini parcă vizavi de casa de pe 
Bjârneborgsvâgen, unde locuiau Dag Svensson şi Mia 
Bergman. 

— Durează numai câteva minute, spuse Mikael şi 
traversă în fugă strada, tastând apoi codul de la intrare. 

De îndată ce păşi înăuntru, îşi dădu seama că ceva nu 
era în regulă. Auzi ecou de voci agitate pe casa scării şi 
urcă pe jos cele trei etaje, până la apartamentul lui Dag 
Svensson şi al Miei Bergman. Numai când ajunse pe pa- 
lierul lor, înţelese că zarva venea din faţa apartamentului 
acestora. Cinci vecini stăteau în faţa uşii, pe scară. Uşa era 
întredeschisă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mikael, mai mult curios, 
decât neliniştit. 

Vocile tăcură. Cinci perechi de ochi îl cercetau. Trei 
femei şi doi bărbaţi, toţi ieşiţi la pensie. Una dintre femei 
era îmbrăcată în cămaşă de noapte. 

— S-a auzit ceva, parcă Împuşcături. 


220 


Bărbatul care răspunsese avea vreo şaptezeci de ani şi 
purta un halat maro. 

— Împuşcături? repetă Mikael cu o expresie stupidă pe 
faţă. 

— Chiar adineauri. S-a tras în apartament, acum un 
minut. Uşa e deschisă. 

Mikael se strecură printre ei şi sună la uşă, intrând în 
acelaşi timp. 

— Dag? Mia? strigă el. Nu primi niciun răspuns. 

Dintr-odată, simţi un fior de gheaţă în ceafă. Simţise 
mirosul de praf de puşcă. Apoi, intră în living. Primul pe 
care-l văzu - Doamnemilostivecumeposibil - fu Dag 
Svensson, căzut cu capul înainte, într-o enormă baltă de 
sânge, de vreun metru lăţime, în faţa mesei unde Erika şi 
cu el cinaseră, cu câteva luni în urmă. Mikael se repezi 
spre Dag, în vreme ce smulgea telefonul formând 112, 
numărul de urgenţă. I se răspunse imediat. 

— Mă numesc Mikael Blomkvist. Am nevoie de o 
ambulanţă şi de poliţie. 

Dădu adresa. 

— Despre ce e vorba? 

— Un bărbat. E împuşcat în cap şi inconştient. Mikael 
se aplecă, încercând să simtă pulsul la gât. 

Apoi, văzu craterul enorm din ceafa lui Dag şi îşi dădu 
seama că stătea cu picioarele în ceea ce părea să fie cea 
mai mare parte din creierul prietenului său. Îşi trase încet 
mâna înapoi. 

Nicio ambulanţă din lume nu-l mai putea salva pe Dag 
Svensson. 

Brusc, descoperi cioburile uneia dintre ceştile de cafea 
pe care Mia Bergman le moştenise de la bunica ei şi la care 
ţinea atât de mult. Se ridică grăbit, privind în jur. 

— Mia! răcni el. 

Vecinul în halat maro intrase în hol, în urma lui. Mikael 
se întoarse spre uşa livingului, strigând: 

— Stai pe loc! Du-te înapoi, pe scară! 


221 


Vecinul păru mai întâi că voia să protesteze, apoi se 
supuse ordinului. Mikael rămase nemişcat 15 secunde. 
Apoi, înconjură balta de sânge şi trecu pe lângă Dag 
Svensson, spre uşa dormitorului. 

Mia Bergman zăcea pe spate pe duşumea, la picioarele 
patului. Nu, nu şi Mia, pentru Dumnezeu. Ea fusese 
împuşcată din faţă. Glonţul intrase prin maxilar, sub 
urechea stângă. Gaura de ieşire era mare cât o portocală şi 
orbita dreaptă se căsca, goală. Râul de sânge era, dacă se 
putea spune aşa ceva, şi mai mare. Forţa glonţului fusese 
aşa de cumplită, că peretele de la capul patului, la câţiva 
metri distanţă, era plin de sânge. 

Mikael îşi dădu seama că strângea cu putere telefonul 
mobil în mână şi că linia mai era încă deschisă, iar el îşi 
tinuse tot timpul răsuflarea. 

— Avem nevoie de poliţie! Două persoane au fost 
împuşcate. Cred că sunt moarte. Grăbiţi-vă. 

Apoi, auzi vocea de la SOS Alarmă spunând ceva, dar 
nu înţelegea cuvintele. Avu brusc impresia că-şi pierduse 
auzul. În jurul lui era o tăcere adâncă. Nu-şi auzea nici 
propria voce, când încercă să spună ceva. 

Lăsă jos mobilul şi ieşi cu spatele din apartament. Când 
ajunse pe palier, îşi dădu seama că tremura din tot corpul 
şi că inima îi bătea nebuneşte. Fără o vorbă, se strecură 
prin mulţimea încremenită de vecini şi se aşeză pe o 
treaptă. Auzi întrebările îndepărtate ale vecinilor. Ce s-a 
întâmplat? Sunt răniţi? S-a întâmplat ceva? Sunetul vocilor 
părea să vină printr-un tunel. 

Mikael era ca anesteziat. Înţelese că se afla în stare de 
şoc. Îşi lăsă capul între genunchi. Apoi, începu să gân- 
dească. Dumnezeule - au fost ucişi. Au fost împuşcaţi chiar 
adineauri. Asasinul mai poate fi încă în apartament... nu, 
l-aş fi văzut. Apartamentul are doar 55 de metri pătraţi. Nu 
se putea opri din tremurat. Dag zăcea pe burtă, şi el nu-i 
văzuse faţa, dar imaginea chipului zdrobit al Miei nu-i 
dispărea de pe retină. 


222 


Apoi, brusc, începu din nou să audă, ca şi cum cineva ar 
fi răsucit un buton. Se ridică iute şi vorbi spre vecinul în 
halatul maro: 

— Dumneata, spuse el. Stai aici şi ai grijă să nu intre 
nimeni în apartament. Poliţia şi salvarea sunt pe drum. Mă 
duc jos, să le deschid. 

Mikael cobori treptele, câte trei o dată. La parter, pri- 
virea îi căzu pe scara care ducea la subsol şi se opri brusc. 
Făcu un pas. La jumătatea scării se afla un pistol, foarte 
vizibil. Mikael constată că părea să fie un Colt 45 - ca arma 
care-l ucisese pe Olof Palme. 

Îşi stăpâni impulsul de a ridica arma şi o lăsă acolo. 
Merse şi deschise uşa de la intrare - apoi se opri nemişcat 
în aerul nopţii. Doar când auzi semnalul scurt de claxon, îşi 
reaminti că sora lui îl aştepta. Traversă strada. 

Annika Giannini deschise gura ca să spună ceva rău- 
tăcios despre talentul de a întârzia al fratelui ei. Apoi însă, 
îi văzu expresia de pe chip. 

— Ai văzut pe cineva, cât ai stat şi ai aşteptat? întrebă 
Mikael. 

Vocea îi era răguşită şi suna nefiresc. 

— Nu. Cine trebuia să fie? Ce s-a întâmplat? 

Mikael rămase tăcut câteva secunde, cercetând îm- 
prejurimile. Pe stradă, totul era nemişcat şi tăcut. Scor- 
moni în buzunar şi găsi un pachet mototolit cu o ţigară 
uitată. În timp ce o aprindea, auzi sunetul sirenei, care se 
apropia. Se uită la ceas. Era 23:17. 

— Annika, o să fie o noapte lungă, spuse el fără s-o 
privească, atunci când maşina poliţiei apăru pe stradă. 


Mai întâi, sosiră poliţiştii Magnusson şi Ohlsson. Ve- 
neau de pe Nynäsvägen, unde răspunseseră la un apel care 
se dovedise fals. Magnusson şi Ohlsson au fost urmaţi de o 
maşină în care se afla comisarul de serviciu pe teren 
Oswald Mârtensson, care era la Skanstull atunci când 
primise apelul de la centrală. Au sosit aproape în acelaşi 
timp, din două direcţii diferite, şi au văzut un bărbat în 


223 


jeanşi şi veston negru, stând în mijlocul drumului; acesta 
ridică mâna, făcându-le semn să oprească. O femeie cobori 
în aceeaşi clipă dintr-un automobil parcat la câţiva metri de 
bărbat. 

Cei trei poliţişti au aşteptat câteva secunde. Centrala 
raportase că două persoane fuseseră împuşcate, şi bărbatul 
ţinea în mâna stângă un obiect închis la culoare. Le-a luat 
câteva secunde ca să-şi dea seama că era vorba de un 
telefon mobil. Au coborât din automobile în acelaşi timp, 
ajustându-şi bandulierele şi au privit mai de aproape cele 
două persoane. Mâărtensson a luat imediat comanda. 

— Dumneata ai semnalat focurile de armă? Bărbatul 
dădu din cap. Părea foarte zdruncinat. 

Fuma o ţigară şi mâna îi tremura, când o duse la gură. 

— Cum te numeşti? 

— Mă numesc Mikael Blomkvist. Două persoane au fost 
împuşcate cu numai câteva minute în urmă, în acest imobil. 
Se numesc Dag Svensson şi Mia Bergman. Se află la etajul 
al treilea. Câţiva vecini stau în faţa uşii. 

— Dumnezeule mare! spuse femeia. 

— Dumneata cine eşti? întrebă Mârtensson. 

— Numele meu este Annika Giannini. 

— Locuiţi aici? 

— Nu, răspunse Mikael. Trebuia să vizitez perechea 
care a fost împuşcată. Ea este sora mea şi m-a adus aici, de 
la o petrecere. 

— Prin urmare, afirmi că două persoane au fost îm- 
puşcate. Ai văzut ce s-a petrecut? 

— Nu. Eu i-am găsit. 

— Mergem sus, să vedem despre ce este vorba, spuse 
Mårtensson. 

— Aşteptaţi, spuse Mikael. Conform spuselor vecinilor, 
împuşcăturile s-au auzit doar cu puţin înainte să sosesc eu. 
Am dat alarma un minut după ce am ajuns. De atunci, au 
trecut mai puţin de cinci minute. Asta înseamnă că 
ucigaşul se mai află încă în împrejurimi. 

— Dar n-ai niciun semnalment? 


224 


— Noi nu am văzut pe nimeni. E posibil ca vreunul 
dintre vecini să fi văzut ceva. 

Mårtensson îi făcu un semn lui Magnusson, care luă 
staţia şi, cu voce joasă, începu să facă raportul la centrală. 
Se întoarse spre Mikael. 

— Poţi să ne arăţi drumul, spuse el. 

Când intrară în clădire, Mikael se opri, arătându-le cu 
un gest spre scara care ducea la subsol. Mârtensson se 
aplecă şi privi arma. Apoi, cobori scara şi încercă uşa de la 
subsol. Era închisă. i 

— Ohlsson, rămâi aici şi fii atent, spuse Mårtensson. În 
faţa apartamentului lui Dag şi al Miei, grupul de vecini se 
micşorase. Doi dintre ei intraseră în apartamentele lor, dar 
bărbatul în halat maro stătea în continuare postat la uşă. 
Păru uşurat, când văzu uniformele. 

— Nu am lăsat pe nimeni să intre, spuse el. 

— Foarte bine, răspunseră, într-un glas, Mikael şi 
Mårtensson. 

— Par să fie urme de sânge pe scară, zise Magnusson. 
Toți se uitară la urmele de paşi. Mikael îşi privi mocasinii 
italieneşti. 

— Probabil le-am lăsat eu, spuse Mikael. Am fost 
înăuntru, în apartament. Totul e mânjit cu sânge. 

Mårtensson îl privi cercetător pe Mikael. Folosi un 
creion ca să împingă uşa apartamentului şi constată că mai 
erau urme de sânge şi în hol. 

— La dreapta. Dag Svensson se află în living şi Mia 
Bergman, în dormitor. 

Mårtensson făcu o inspecţie scurtă a apartamentului şi 
ieşi, după doar câteva secunde. Începu să vorbească în 
staţie, cerând întăriri de la secţia de criminalistică. În timp 
ce vorbea, sosi şi ambulanţa. Mârtensson îi opri, în timp ce 
închidea staţia. 

— Două persoane. După cât se poate vedea, nu mai pot 
fi ajutate. Vă rog ca unul dintre dumneavoastră să arunce o 
privire înăuntru, dar fiţi atenţi cu locul crimei. 


225 


Nu îi luă multă vreme ca să-şi dea seama că personalul 
ambulanţei era inutil. Doctorul de gardă care îi însoțea 
hotări că trupurile nu mai trebuia transportate la spital, 
pentru încercări de reanimare. Socotea că nu există nicio 
speranţă. Mikael simţi deodată o greață violentă şi se 
întoarse spre Mârtensson: 

— Ies afară. Trebuie să iau aer. 

— Din păcate, nu te pot lăsa. 

— E în ordine, spuse Mikael. Am să stau pe treapta din 
faţa uşii. 

— Pot să văd legitimaţia? 

Mikael îşi scoase portofelul şi-l puse în mâna lui 
Mårtensson. Apoi, se întoarse pe călcâie fără să spună o 
vorbă şi cobori, aşezându-se pe treptele din faţa intrării, 
unde Annika mai aştepta încă, în tovărăşia poliţistului 
Ohlsson. Când îl văzu, veni lângă el. 

— Micke, ce s-a întâmplat? întrebă Annika. 

— Doi oameni, la care ţineam mult, au fost asasinați. 
Dag Svensson şi Mia Bergman. Manuscrisul lui voiam să-l 
citeşti. 

Annika Giannini înţelese că nu era momentul să-l 
asalteze cu întrebări. Îşi puse în schimb braţul în jurul 
umerilor fratelui său şi-l tinu, în vreme ce alte maşini de 
poliţie soseau. Deja se strânsese un grup de curioşi, pe 
cealaltă parte a străzii. Mikael îi privea mut, în vreme ce 
poliţiştii începeau să încercuiască locul cu bandă galbenă. 
O anchetă începea. 


Era puţin după ora trei dimineaţa, când Mikael şi 
Annika au putut părăsi sediul poliţiei. Petrecuseră o oră în 
maşina Annikăi, în faţa imobilului din Enskede, aşteptând 
să sosească un procuror de serviciu, pentru a începe 
ancheta preliminară. Pe urmă - deoarece Mikael era bun 
prieten cu una din victime şi pentru că el îi găsise şi 
dăduse alarma - au fost rugaţi să vină la comisariatul 
central din Kungsholmen, pentru a ajuta, după cum 
spuneau ei, la derularea anchetei. 


226 


Acolo a trebuit să aştepte vreme îndelungată, înainte să 
fie interogaţi de către inspectorul de serviciu Anita Nyberg, 
care avea părul auriu şi arăta ca o puştoaică. 

„Incep să îmbătrânesc”, îşi spuse în gând Mikael. 

La ora două şi jumătate noaptea, băuse atâtea ceşti de 
cafea rece, că era perfect treaz şi îi venea să vomite. 
Fusese brusc obligat să întrerupă interogatoriul şi să se 
ducă la toaletă, unde vomitase îndelung. Tot timpul avea în 
faţa ochilor imaginea chipului sfărâmat al Miei Bergman. 
Băuse mai multe pahare cu apă şi se spălase iar şi iar pe 
faţă cu apă rece, înainte să se întoarcă în camera de 
interogatoriu. Incercă să-şi adune gândurile şi să răspundă 
cât mai exact la întrebările Anitei Nyberg. 

Dag Svensson şi Mia Bergman aveau duşmani? 

Nu, după câte ştiu eu. 

Au primit ameninţări? 

Nu, după câte ştiu eu. 

Cum era relația lor? 

Părea că se iubesc unul pe altul. Dag a povestit la o 
ocazie că aveau de gând să facă un copil, după ce Mia îşi 
lua doctoratul. 

Foloseau narcotice? 

N-am nicio idee. Nu cred, şi dacă totuşi o făceau, era 
probabil câte o ţigară de marijuana din când în când. 

De ce te-ai dus la ei aşa de târziu? 

Mikael explică împrejurările. 

Nu era neobişnuit să-i viziteze aşa de târziu? 

Ba da. De bună seamă. Era prima oară când se întâm- 
pla. 

Cum i-ai cunoscut? 

În împrejurări ce ţin de profesia mea. Mikael dădu 
nesfârşite explicaţii. 

Iar şi iar, întrebări din care reieşea că intervalul în care 
se petrecuse totul era neobişnuit de scurt. 

Impuşcăturile se auziseră în toată clădirea. Fuseseră 
trase la mai puţin de cinci secunde una după alta. 


227 


Bărbatul de şaptezeci de ani în halat maro era maior în 
retragere de la artileria de coastă. El se ridicase de pe ca- 
napeaua din faţa televizorului, după a doua împuşcătură, şi 
imediat ieşise pe palier. Ţinând seama de faptul că avea 
probleme cu şoldurile şi se ridica greu, el însuşi socotea că 
îi luase poate 30 de secunde înainte de a deschide uşa de la 
apartament. Nici el, nici vreun alt vecin nu-l văzuseră pe 
asasin. 

După toate estimările vecinilor, Mikael sosise la uşa 
apartamentului în mai puţin de două minute după ce se 
auziseră împuşcăturile. 

Socotind că el şi Annika avuseseră strada sub ochi 30 
de secunde, timp în care Annika găsise numărul clădirii, 
parcase şi schimbase câteva cuvinte cu Mikael, înainte ca 
acesta să traverseze strada şi să urce scările, exista o 
fereastră de aproximativ 30 până la 40 de secunde, în acest 
interval, un asasin reuşise să părăsească apartamentul, să 
coboare scările, să arunce arma la subsol, să iasă din 
clădire şi să dispară înainte ca Annika să parcheze maşina. 
Şi toate acestea fără ca un singur om să fi văzut măcar 
umbra lui. 

Toţi erau de părere că Mikael şi Annika trebuie să fi 
ratat criminalul la un interval de câteva secunde. 

Timp de un moment ameţitor, Mikael înţelese că in- 
spectorul de serviciu Anita Nyberg se juca puţin cu gândul 
că Mikael ar putea fi asasinul, că el coborâse doar un etaj 
şi se prefăcuse că ajungea la locul crimei, după ce se strân- 
seseră vecinii. Dar Mikael avea un alibi, în persoana surorii 
sale, şi un program foarte exact. Faptele lui, inclusiv 
convorbirea telefonică cu Dag Svensson, puteau fi confir- 
mate de un mare număr de membri ai familiei Giannini. 

Până la urmă, Annika începu să protesteze. Mikael 
dăduse tot ajutorul posibil şi imaginabil. Era, în mod 
evident, obosit şi nu se simţea bine. Era vremea ca inte- 
rogatoriul să înceteze şi să fie lăsat să meargă acasă. 
Annika aminti că era avocatul fratelui său şi că el avea 


228 


unele drepturi stabilite de Dumnezeu sau, cel puţin, de 
parlament. 


Când au ieşit în stradă, au stat tăcuţi un lung moment 
lângă maşina Annikăi. 

— Du-te acasă şi culcă-te, îi spuse ea. Mikael clătină din 
cap. 

— Trebuie să mă duc la Erika, zise el. Şi ea îi cunoştea. 
Nu pot s-o sun doar şi să-i povestesc, şi nu vreau să se 
trezească şi să audă la buletinul de ştiri. 

Annika Giannini şovăi o clipă, înainte să înţeleagă că 
fratele ei avea dreptate. 

— Prin urmare, direcţia Saltsjöbaden, spuse ea. 

— Mai poţi? 

— La ce e bună atunci o soră mai mică? 

— Dacă mă duci până la centrul Nacka, iau un taxi de 
acolo sau aştept un autobuz. 

— Aiurea. Urcă şi te duc eu. 


229 


12 
Joia Mare, 24 martie 


Evident că Annika Giannini era foarte obosită şi Mikael 
a reuşit s-o convingă să renunţe la ocolul lung, de aproape 
o oră, din jurul capului Lânnersta, şi să-l lase în centrul 
Nacka. O sărută pe obraz, îi mulţumi pentru tot ajutorul 
din noaptea aceea, aşteptă până ce întoarse maşina şi 
dispăru în direcţia opusă, şi apoi chemă un taxi. 

Trecuseră mai mult de doi ani de când Mikael 
Blomkvist fusese ultima oară în Saltsjobaden. Înainte, îi 
vizitase pe Erika şi pe soţul ei doar de câteva ori. Un semn 
de lipsă de maturitate, îşi spunea. 

Mikael n-avea nici cea mai mică idee despre felul cum 
funcţiona mariajul celor doi. O cunoscuse pe Erika la înce- 
putul anilor '80. El intenţiona să continue relaţia cu ea, 
până ce avea să fie prea bătrân ca să se poată scula din 
scaunul cu rotile. Relaţia lor avusese o pauză, la sfârşitul 
anilor '80, când amândoi se căsătoriseră. Pauza durase mai 
mult de un an, înainte ca amândoi să cadă din nou în păcat. 

Pentru Mikael, asta se terminase cu un divorţ. Pentru 
Erika însă, avusese drept rezultat faptul că Greger 
Backman şi-a spus că o asemenea pasiune lungă era 
probabil aşa de puternică, încât era o prostie să creadă că 
nişte simple convenţii sau morala socială ar putea să-i ţină 
la distanţă unul de patul celuilalt. I-a explicat deci Erikăi că 
nu vrea s-o piardă, în felul în care Mikael îşi pierduse soţia. 

Când Erika Berger îşi mărturisise infidelitatea, Greger 
Backman a bătut la uşa lui Mikael Blomkvist. Mikael aş- 
teptase şi se temuse de vizita lui - se simţea ca un rahat, 
însă, în loc să-i dea un pumn în falcă, Greger Backman i-a 
propus un tur prin barurile din Södermalm. După trei 
baruri, erau destul de ameţiţi pentru o conversaţie serioasă 
care a şi avut loc pe o bancă din parcul de la Mariatorget, 
puţin înainte de răsăritul soarelui. 


230 


Lui Mikael îi fusese greu să-l creadă pe Greger 
Backman când acesta i-a declarat deschis că, dacă îi sabota 
mariajul cu Erika Berger, o să se întoarcă în stare de trezie 
şi cu un ciomag, dar că, dacă era vorba doar de pofte 
carnale şi de incapacitatea psihică de a se controla, atunci 
lucrurile erau OK din punctul lui de vedere. 

Prin urmare, Mikael şi Erika îşi continuaseră relaţia, cu 
binecuvântarea lui Greger Backman şi fără să încerce să-i 
ascundă ceva. După câte ştia Mikael, Erika şi Greger erau 
în continuare fericiţi în mariaj. Inţelesese faptul că Greger 
admitea, fără proteste, relaţia lor într-o asemenea măsură, 
că era suficient ca Erika să ridice receptorul, să-i spună că 
avea de gând să petreacă noaptea cu Mikael, când îi venea 
cheful, ceea ce se întâmpla la intervale destul de regulate. 

Greger Backman nu avusese niciodată vreo părere 
critică la adresa lui Mikael. Dimpotrivă, părea să creadă că 
relaţia Erikăi cu Mikael avea părţile ei bune şi că propria 
lui dragoste devenise mai profundă prin faptul că niciodată 
nu putea considera prezenţa soţiei drept ceva obişnuit. 

În schimb, Mikael nu se simţise niciodată relaxat în 
prezenţa lui Greger, ceea ce era un trist avertisment că şi 
relaţiile cele mai libere îşi aveau preţul lor. În consecinţă, 
fusese la Saltsjobaden doar rareori, atunci când Erika 
dăduse petreceri mai mari şi când absenţa lui ar fi putut fi 
considerată ca demonstrativă. 

Acum se opri în faţa vilei lor de 250 de metri pătraţi. 
Deşi ura să aducă veşti proaste, puse hotărât degetul pe 
sonerie şi ţinu butonul apăsat aproape 40 de secunde, 
înainte să audă paşi apropiindu-se. Greger Backman îi 
deschise, cu un prosop înfăşurat în jurul şoldurilor şi chipul 
adormit plin de mânie, care se transformă în uimire 
buimacă descoperindu-l pe amantul soţiei în pragul uşii. 

— Bună, Greger, spuse Mikael. 

— Bună dimineaţa, Blomkvist. Cât dracu e ora? Greger 
Backman era blond şi slab. Avea foarte mult păr pe piept şi 
aproape niciun fir pe cap. Avea o barbă de o săptămână şi o 
cicatrice vizibilă deasupra sprâncenei drepte, căpătată în 


231 


urma unui accident serios de barcă întâmplat cu câţiva ani 
în urmă. 

— E trecut de cinci, spuse Mikael. Poţi s-o trezeşti pe 
Erika? Trebuie să vorbesc cu ea. 

Greger Backman presupuse că dacă Mikael îşi învinsese 
repulsia de a veni la Saltsjobaden şi de a da ochii cu el, 
trebuia să se fi întâmplat ceva cu totul ieşit din comun. În 
plus, Mikael părea să aibă mare nevoie de un grog sau cel 
puţin de un pat în care să doarmă. Deschise uşa şi-l lăsă să 
intre. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Inainte ca Mikael să apuce să răspundă, îşi făcu apa- 
riţia Erika Berger, în capul scărilor de la etajul superior, în 
vreme ce-şi înnoda cordonul unui halat alb. La jumătatea 
drumului se opri, văzându-l pe Mikael în hol. 

— Ce e? 

— Dag Svensson şi Mia Bergman, spuse Mikael. Chipul 
lui dezvălui imediat ce veste venise să dea. 

— Nu. 

Ea îşi puse o mână la gură. 

— Tocmai vin de la poliţie. Dag şi Mia au fost asasinați 
în noaptea asta. 

— Asasinaţi, repetară într-un glas Erika şi Greger. Erika 
îl privi pe Mikael cu o privire neîncrezătoare. 

— Vorbeşti serios? 

Mikael dădu din cap cu greutate. 

— Cineva a intrat în apartamentul lor din Enskede şi i-a 
împuşcat. Eu i-am găsit. 

Erika se aşeză pe o treaptă. 

— Nu voiam să auzi asta de la buletinul de ştiri, spuse 
Mikael. 


Era ora şapte fără un minut, în Joia Mare, când Mikael 
şi Erika păşiră pe uşa redacţiei revistei Millennium. Erika 
le telefonase, sculându-i din somn, lui Christer Malm şi 
secretarei de redacţie Malin Eriksson şi le dăduse vestea 
că Dag şi Mia fuseseră ucişi în cursul nopţii. Ei locuiau 


232 


mult mai aproape şi sosiseră deja la întâlnire, pornind 
filtrul de cafea din chicinetă. 

— Ce mama dracului se întâmplă? întrebă Christer 
Malm. 

Malin Eriksson ridică mâna, cerând tăcere şi dădu ra- 
dioul mai tare, pentru buletinul de ora şapte. 


Două persoane, un bărbat şi o femeie, au fost împuşcate 
azi-noapte, într-un apartament din Enskede. Poliţia 
confirmă că este vorba despre un dublu asasinat, niciunul 
dintre cei doi nu era cunoscut de poliţie. Nu se ştie ce se 
află în spatele dublei crime. Reporterul nostru Hanna 
Olofsson se află la faţa locului. 

„Cu puţin înainte de miezul nopţii, poliţia a fost anunța- 
tă despre un schimb de focuri într-o clădire de pe 
Bjorneborgsvăgen, în cartierul Enskede. Conform 
declarațiilor unui vecin, mai multe focuri de armă au fost 
trase în apartament. Nu se cunoaşte mobilul crimei şi până 
acum niciun suspect nu a fost arestat. Poliţia a închis 
apartamentul şi ancheta tehnică este în curs.” 


— A fost scurt, spuse Malin, dând radioul mai încet. 
Apoi, începu să plângă. Erika se duse la ea şi o îmbrăţişa. 

— Drăcia dracului, spuse Christer Malm, fără să se 
adreseze cuiva anume. 

— Aşezaţi-vă, spuse Erika Berger pe un ton hotărât. 
Mikael... 

Mikael povesti din nou ce se întâmplase în cursul nopţii. 
Vorbea cu un glas monoton şi folosea un stil jurnalistic, 
sec, descriind cum îi găsise pe Dag şi pe Mia. 

— Drăcia dracului... zise din nou Christer Malm. Ce 
tâmpenie! 

Malin fu din nou copleşită de durere. Începu iarăşi să 
plângă, fără să facă niciun efort ca să-şi ascundă lacrimile. 

— lertaţi-mă, spuse ea. 

— Şi eu simt exact la fel, spuse Christer. 


233 


Mikael se întrebă de ce nu putea şi el să plângă. Simţea 
doar un gol uriaş, ca şi cum ar fi fost anesteziat. 

— Ceea ce ştim pentru moment nu e prea mult, spuse 
Erika Berger. Trebuie să vorbim despre două lucruri. In 
primul rând, suntem cu trei săptămâni înainte de a trimite 
la tipar materialul lui Dag Svensson. Publicăm totuşi? 
Putem publica? Asta este o problemă. Cealaltă este o 
întrebare pe care eu şi Mikael am discutat-o în drum spre 
oraş. 

— Nu ştim care au fost cauzele asasinatului, spuse 
Mikael. Ar putea să fie ceva privat, din viaţa lui Dag şi Mia, 
sau ar fi putut să fie actul unui dement. Dar nu putem 
exclude posibilitatea că are de-a face cu munca lor. 

În jurul mesei se lăsă tăcerea. La urmă, Mikael tuşi, 
dregându-şi vocea. 

— Cum am spus, aveam de gând să publicăm o poveste 
a naibii de tare, unde numim persoane care în niciun caz 
nu vor să fie în atenţia publică. Dag începuse să facă, în 
urmă cu două săptămâni, confruntările. Prin urmare, mă 
gândesc că unul dintre... 

— Aşteaptă, spuse Malin Eriksson. Ne pregătim să 
spânzurăm public trei poliţişti, dintre care unul lucrează la 
Säpo şi altul la poliţia de moravuri, mai mulţi avocaţi, un 
judecător şi o echipă de jurnalişti jegosi. E posibil ca 
vreunul dintre ei să fi săvârşit un dublu asasinat pentru a 
împiedica publicarea? 

— Păi, nu ştiu, spuse gânditor Mikael. Aveau o grămadă 
de pierdut, dar primul gând care-mi vine e că trebuie să fii 
idiot să te gândeşti că poţi înăbuşi o afacere ca asta 
asasinând un jurnalist. Însă noi mai dăm pe faţă şi o 
grămadă de codoşi şi, chiar dacă folosim nume false, nu e 
greu de aflat cine sunt aceştia. Câţiva dintre ei au mai fost 
judecaţi pentru acte de violenţă. 

— OK, spuse Christer. Însă tu ai descris crimele ca 
adevărate execuţii. Dacă am priceput ideea cu istoria lui 
Dag Svensson, nu e vorba de tipi prea dotați. Sunt ei ca- 
pabili să execute un dublu asasinat şi să scape? 


234 


— Cât de dotat trebuie să fii ca să tragi două focuri? 
întrebă Malin. 

— În momentul de faţă, facem speculaţii despre ceea ce 
nu ştim, îi întrerupse Erika Berger. Dar, de fapt, întrebarea 
trebuie pusă. Dacă articolele lui Dag - sau teza Miei, de 
altminteri - au fost motivul crimei, trebuie să mărim 
securitatea aici, la redacţie. 

— Şi o a treia întrebare, spuse Malin. Ne ducem la 
poliţie, cu numele? Ce le-ai spus azi-noapte? 

— Am răspuns la întrebările pe care mi le-au pus. Am 
povestit la ce story lucra Dag, dar nu mi-au cerut detalii, şi 
eu n-am dat niciun nume. 

— Ar fi trebuit s-o faci, spuse Erika Berger. 

— Nu e chiar aşa de sigur, replică Mikael. Am putea, 
fireşte, să le dăm o listă, dar ce facem dacă poliţia începe 
să ne întrebe de unde am aflat numele acestea? Nu avem 
dreptul să deconspirăm sursele care ţin să rămână 
anonime. E vorba de mai multe dintre fetele cu care a 
vorbit Mia. 

— Ce încurcătură blestemată! spuse Erika. Am ajuns 
înapoi la prima întrebare: mai publicăm? 

Mikael ridică mâna. 

— Aşteaptă. Putem să votăm, dar de fapt eu sunt editor 
coordonator şi pentru prima oară am de gând să iau 
hotărârea singur. Răspunsul este „nu”. Nu putem publica 
în numărul viitor. E cu totul imposibil să respectăm 
termenul prevăzut. 

Tăcerea se aşternu din nou în jurul mesei. 

— Eu vreau, desigur, să public, dar o întreagă parte 
trebuie reformulată. Dag şi Mia erau cei care deţineau 
documentaţia, şi subiectul se baza, de asemenea, pe faptul 
că Mia avea de gând să facă o reclamaţie la poliţie 
împotriva persoanelor pe care noi intenţionam să le nu- 
mim. Ea era experta în materie. Suntem noi în situaţia de-a 
spune acelaşi lucru? 

Uşa de la intrare se deschise cu zgomot şi Henry Cortez 
apăru brusc în prag. 


235 


— Sunt Dag şi Mia? întrebă el cu răsuflarea tăiată. Toţi 
aprobară. 

— Ce rahat! E o nebunie curată! 

— Cum ai aflat? întrebă Mikael. 

— Am fost în oraş cu prietena mea şi eram în drum spre 
casă, când am auzit la radioul din taxi. Poliţia cerea 
informaţii de la şoferii de taxi, dacă avuseseră clienţi la 
adresa respectivă. Am recunoscut adresa. Am venit imediat 
aici. 

Henry Cortez părea aşa de zguduit, că Erika se ridică 
şi-i dădu o îmbrăţişare, înainte de a-l ruga să se aşeze. Ea 
reluă discuţia. 

— Cred că Dag ar fi dorit să i se publice subiectul. 

— Şi eu socotesc c-o vom face. Dar, aşa cum e situaţia 
acum, trebuie să amânăm publicarea. 

— Aşadar, ce facem acum? întrebă Malin. Nu e doar un 
articol de înlocuit - e un număr tematic, şi toată revista 
trebuie refăcută. 

Erika rămase tăcută un moment. Apoi, zâmbi, primul 
surâs ostenit din ziua aceea. 

— Plănuiai să-ţi iei liber de Paşte, Malin? întrebă ea. 
Uită. Facem aşa... Malin, tu, cu mine şi cu Christer ne 
apucăm şi planificăm un număr cu totul nou, fără Dag 
Svensson. Trebuie să vedem dacă putem introduce câteva 
dintre textele plănuite pentru numărul din iunie. Mikael, 
cât material ai apucat să primeşti de la Dag Svensson? 

— Am versiunea finală a nouă capitole, din două- 
sprezece. Am versiunea aproape finală la capitolele X şi XI. 
Dag trebuia să-mi trimită prin e-mail ultima versiune - o 
să-mi verific e-mailul -, dar am doar câteva fragmente din 
capitolul XII. Cel în care el urma să rezume şi să tragă 
concluziile. 

— Dar tu şi Dag aţi discutat despre capitol? 

— Ştiu ce intenţiona să scrie, dacă la asta te referi. 

— OK, în cazul ăsta, tu te ocupi de texte - cartea şi 
articolul. Vreau să ştiu cât de mult lipseşte şi dacă putem 


236 


reface ceea ce Dag n-a apucat să-ţi dea. Poţi să faci o 
estimare exactă în cursul zilei? 

Mikael dădu din cap, în semn de aprobare. 

— Vreau să te gândeşti, de asemenea, la ce vom spune 
poliţiei. Ce nu prezintă pericol şi unde riscăm să încălcăm 
protecţia surselor. Nimeni din redacţie nu trebuie să spună 
ceva înainte de a aproba tu. 

— Sună bine, spuse Mikael. 

— Crezi cu adevărat că subiectul lui Dag a fost mobilul 
crimei? 

— Sau teza Miei... nu ştiu. Dar nu putem neglija această 
posibilitate. 

Erika Berger medita o clipă. 

— Nu, nu putem. Tu trebuie să te ocupi de asta. 

— De ce anume? 

— De anchetă. 

— Care anchetă? 

— A noastră, pentru numele lui Dumnezeu! Erika ridică 
brusc glasul. 

— Dag Svensson era jurnalist şi lucra la Millennium. 
Dacă a fost asasinat din cauza activităţii sale, vreau s-o 
ştiu. Prin urmare, vom face săpături. Tu te ocupi de asta. 
Începe prin a reciti tot materialul pe care ni l-a dat Dag 
Svensson, şi gândeşte-te dacă ar fi putut fi cauza asasi- 
natelor. 

Ea privi spre Malin Eriksson: 

— Malin, dacă mă ajuţi să schiţez conţinutul unui 
număr cu totul nou astăzi, atunci Christer şi cu mine vom 
face tot restul trebii. Însă tu ai lucrat mult cu Dag 
Svensson, şi cu alte texte din numărul tematic. Vreau să 
supraveghezi ancheta împreună cu Mikael. 

Malin Eriksson dădu din cap. 

— Henry... poţi să lucrezi astăzi? 

— Sigur că da. 

— Începi prin a le telefona celorlalţi colaboratori de la 
Millennium să le povesteşti ce s-a întâmplat. Apoi, trebuie 
să telefonezi la poliţie, să afli amănunte. Vezi dacă va fi 


237 


vreo conferinţă de presă sau ceva de genul ăsta. Trebuie să 
fim ţinuţi la curent. 

— De acord. Sun mai întâi colaboratorii, pe urmă dau o 
fugă acasă, să fac un duş şi să mănânc ceva. Sunt înapoi în 
45 de minute, dacă nu mă duc direct la poliţie, pe 
Kungsholmen. 

— Ţinem legătura în timpul zilei. Se lăsă o scurtă 
tăcere. 

— OK, spuse în cele din urmă Mikael. Suntem gata? 

— Aşa cred, zise Erika. Te grăbeşti? 

— Da, trebuie să dau un telefon. 


Harriet Vanger îşi lua micul dejun, care consta din 
cafea şi pâine prăjită cu brânză şi marmeladă de portocale, 
pe veranda acoperită a casei lui Henrik Vanger din 
Hedeby, când sună telefonul mobil. Răspunse fără să 
privească ecranul. 

— Bună dimineaţa, Harriet, spuse Mikael Blomkvist. 

— Ce surpriză! Credeam că faci parte din grupul acela 
care nu se scoală înainte de opt. 

— Aşa şi e, cu condiţia să apuc să mă culc. Ceea ce 
n-am făcut azi-noapte. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Ai ascultat ştirile? 

Mikael îi rezumă întâmplările nopţii. 

— Ce oribil! spuse Harriet Vanger. Tu cum te simţi? 

— Mulţumesc de întrebare. Mă simt mai bine. Dar 
motivul pentru care ţi-am telefonat este că faci parte din 
consiliul de conducere de la Millennium şi că, prin urmare, 
trebuie să fii informată. Probabil că în curând vreun 
jurnalist va descoperi că eu am fost cel care i-a găsit pe 
Dag şi pe Mia, ceea ce va da naştere la anumite speculaţii; 
atunci va ieşi la iveală că Dag lucra în contul nostru la o 
dezvăluire senzaţională, şi or să înceapă să fie puse tot 
felul de întrebări. 

— Iar tu crezi că trebuie să fiu pregătită. OK. Ce pot să 
spun? 


238 


— Spune adevărul. Ai fost informată despre ce s-a în- 
tâmplat. Eşti, de bună seamă, şocată de asasinatele bru- 
tale, dar nu ai legătură directă cu activitatea redacţiei şi de 
aceea nu poţi comenta niciun fel de speculaţii. E treaba 
poliţiei să ancheteze crimele, nu a revistei. 

— Mulţumesc pentru că m-ai prevenit. Pot face ceva 
anume? 

— Nu, pentru moment. Dar, dacă îmi vine ceva în 
minte, te voi anunţa. 

— Perfect. Şi, Mikael... ţine-mă la curent, te rog. 


239 


13 
Joia Mare, 24 martie 


De la ora şapte, în dimineaţa Joii  Paştelui, 
responsabilitatea formală a anchetei preliminare a dublului 
asasinat din Enskede ajunsese pe masa de lucru a 
procurorului Richard Ekstrom. Procurorul de gardă din 
timpul nopţii, un jurist relativ tânăr şi lipsit de experienţă, 
înţelesese că omuciderile din Enskede erau un caz 
neobişnuit. Il sunase pe adjunctul procurorului de 
departament, care, la rândul lui, îl sunase pe adjunctul 
şefului de poliţie. Împreună hotărâseră să arunce mai 
departe mingea unui procuror zelos şi experimentat. 
Alegerea lor se oprise asupra lui Richard Ekström, în 
vârstă de 42 de ani. 

Ekstrom era un bărbat subţire, dar plin de vitalitate, 
având 1,67 metri înălţime şi păr blond, fin, în plus era dotat 
cu un barbişon. Era întotdeauna îmbrăcat fără cusur şi din 
cauza staturii sale purta pantofi cu talpă dublă. Işi 
începuse cariera ca procuror adjunct la Uppsala, de unde 
fusese recrutat ca anchetator la Departamentul de justiţie; 
acolo lucrase pentru a pune legea suedeză în conformitate 
cu UE. Se descurcase aşa de bine, încât o vreme fusese 
numit şef de secţie. Se făcuse remarcat într-o anchetă de- 
spre lipsurile organizatorice din sistemul securităţii 
judiciare, unde el pledase pentru creşterea eficacităţii în 
locul cererii de resurse suplimentare, cum făceau unele 
servicii de poliţie. După patru ani la ministerul de justiţie, 
trecuse mai departe la procuratura din Stockholm, unde se 
ocupase de mai multe procese legate de spargeri ieşite din 
comun sau de crime. 

În administraţia publică era considerat a fi social- 
democrat, dar de fapt pe Ekstrom nu-l interesa deloc poli- 
tica. Începuse să se bucure de o anume atenţie din partea 
mass-mediei, şi în culoarele puterii era un om a cărui 
activitate era urmărită de multe persoane importante. Era 


240 


un potenţial candidat pentru funcţii mai înalte. Presupusa 
lui vână politică îl făcea să se bucure de o largă reţea de 
contacte, atât în cercurile politicienilor, cât şi în poliţie. 
Printre poliţişti, părerile asupra capacităţilor lui erau 
împărţite. Dările de seamă, făcute pe timpul cât lucra la 
ministerul de justiţie, nu favorizaseră acele cercuri din 
cadrul poliţiei care afirmau că mijlocul cel mai bun pentru 
a garanta securitatea judiciară este să se recruteze mai 
mulţi poliţişti. Dar, pe de altă parte, Ekström se remarcase 
prin extrema fermitate cu care condusese anchetele 
judiciare până în sala de tribunal. 

După ce primise un rezumat grăbit al evenimentelor 
nopţii din Enskede, el constatase imediat că era vorba de 
un caz cu mare potenţial analitic care, fără îndoială, avea 
să provoace mari turbulenţe în presă. Nu era o crimă de 
duzină. Cele două victime erau un doctorand criminalist şi 
un jurnalist - „jurnalist” fiind un cuvânt pe care el îl ura 
sau îl iubea în funcţie de împrejurări. 

Imediat după ora şapte, Ekstrom avusese o conferinţă 
telefonică grăbită cu şeful secţiei criminalistică. La şapte şi 
un sfert, Ekstrom ridicase receptorul şi-l trezise din somn 
pe inspectorul Jan Bublanski, cunoscut printre colegi sub 
porecla de comisarul Bubbla!. Bublanski era de fapt liber în 
săptămâna Paştelui, pentru a compensa marele număr de 
ore suplimentare care se acumulaseră în anul ce trecuse, 
dar a fost rugat să-şi întrerupă concediul şi să se prezinte 
imediat la secţia de poliţie, în scopul de a conduce 
investigaţiile în ancheta asupra crimelor din Enskede. 

Bublanski avea 52 de ani şi lucrase ca poliţist mai mult 
de jumătate din viaţă, de când avea 23 de ani. Lucrase şase 
ani pe o maşină de poliţie şi fusese încadrat atât la secţia 
împotriva traficului de arme, cât şi la brigada antifurt, 
înainte să urmeze cursuri de calificare şi să fie avansat la 
secţia criminalistică. Participase la exact 33 de anchete, în 
ultimii zece ani. Dintre acestea, condusese investigaţiile în 
17 anchete, dintre care 14 fuseseră rezolvate şi două erau 


1 Băşică, bulă de aer, rom. 
241 


considerate ca rezolvate din punct de vedere polițienesc, 
ceea ce însemna că poliţia ştia cine era ucigaşul, dar nu 
avea suficiente probe pentru a duce în faţa legii persoana 
în chestiune. Într-un singur caz, vechi de şase ani, 
Bublanski şi colaboratorii lui dăduseră greş. Era vorba de 
un cunoscut alcoolic şi scandalagiu care fusese înjunghiat 
în locuinţa lui din Bergshamra. Locul crimei era un haos de 
amprente şi probe ADN, de la câteva duzini de persoane 
care de-a lungul anilor se îmbătaseră sau se bătuseră în 
apartament. Bublanski şi colegii lui erau convinşi că 
ucigaşul trebuia să se găsească în cercul de cunoştinţe 
îndoielnice ale bărbatului, toţi alcoolici sau toxicomani, dar 
acesta, cu toate eforturile intense ale poliţiei, continua 
să-şi bată joc de ei. Practic, ancheta fusese abandonată. 

În mare deci, Bublanski avea o bună medie statistică de 
anchete rezolvate şi era considerat de colegi ca fiind 
deosebit de calificat. 

Totodată, Bublanski mai era considerat şi ca fiind un 
pic ciudat, ceea ce depindea în parte de faptul că era evreu 
şi, la anumite sărbători, fusese văzut purtând kippa pe cu- 
loarele poliţiei centrale. Acest fapt dăduse naştere unui 
comentariu al unui prefect de poliţie, acum la pensie, care 
considerase nepotrivit să se poarte kippa la poliţia centra- 
lă, tot aşa cum acesta considera nepotrivit ca un poliţist să 
alerge de colo-colo cu turban pe cap. Dar nu a urmat nicio 
dezbatere cu acest subiect. Un jurnalist care interceptase 
comentariul începuse să pună întrebări, dar prefectul de 
poliţie preferase să se retragă în biroul lui. 

Bublanski ţinea de sinagoga din sud şi comanda 
mâncare vegetariană, dacă nu se găsea mâncare cuşer. 
Totuşi, nu era suficient de ortodox ca să nu lucreze în ziua 
de sabat. Şi Bublanski înţelese imediat că dubla crimă din 
Enskede nu era o anchetă de rutină. Richard Ekström îl 
luase deoparte, de îndată ce intrase pe uşă, imediat după 
ora 8. 

— Pare să fie o istorie urâtă, îi spuse Ekström în loc de 
bun-venit. Victimele sunt un jurnalist şi soţia lui, 


242 


criminolog. Şi, dacă nu era de ajuns, au fost găsiţi tot de un 
jurnalist. 

Bublanski dădu din cap. Aceasta însemna o garanţie că 
subiectul va fi supravegheat de aproape şi va fi întors pe 
toate părţile de întreaga mass-media. 

— Şi ca să fie pusă sare pe rană, jurnalistul care i-a 
găsit este Mikael Blomkvist, de la revista Millennium. 

— Hopa! zise Bublanski. 

— Cunoscut din circul cu afacerea Wennerstrom. 

— Se ştie ceva despre mobilul crimei? 

— Pentru moment, absolut nimic. Niciuna dintre vic- 
time nu ne este cunoscută. Pare să fi fost un cuplu care-şi 
vedea de treabă. Fata trebuia să-şi susţină teza de doctorat 
peste câteva zile. Afacerea asta trebuie să aibă absolută 
prioritate. 

Bublanski aprobă cu o mişcare din cap. Pentru el, crima 
avea întotdeauna absolută prioritate. 

— Vom desemna o echipă. Trebuie să lucrezi cât de 
repede poţi şi mă voi îngriji să beneficiezi de toate re- 
sursele. O să-ţi vină în ajutor Hans Faste şi Curt Svensson. 
O să-l iei şi pe Jerker Holmberg. Acum lucrează la crima 
din Rinkeby, dar se pare că asasinul a fugit în străinătate. 
Holmberg este un strălucit investigator al locului crimei. 
La nevoie, o să poţi folosi şi oameni de la brigada 
criminalistică naţională. 

— Vreau s-o am în echipă pe Sonja Modig. 

— Nu e prea tânără? 

Bublanski înălţă din sprâncene, privindu-l uimit pe 
Ekström. 

— Are 39 de ani şi este deci numai cu câţiva ani mai 
tânără decât tine. În plus, e foarte isteață. 

— OK, tu hotărăşti pe cine vrei să ai în echipă, numai să 
facă treabă. Conducerea e deja cu ochii pe noi. 

Ceea ce lui Bublanski i se păru o exagerare. La această 
oră matinală, conducerea abia dacă se ridicase de la micul 
dejun. 


243 


Ancheta a debutat efectiv cu întâlnirea de la nouă fără 
câteva minute, când Bublanski şi-a strâns trupa într-o sală 
de conferinţe de la secţia criminalistică. I-a privit cu aten- 
tie. Nu era pe deplin mulţumit de componenţa grupului. 

Sonja Modig era singura din încăpere în care avea to- 
tală încredere. Ea lucrase în cadrul poliţiei doisprezece ani, 
dintre care patru la secţia criminalistică, unde participase 
la mai multe anchete conduse de Bublanski. Era con- 
ştiincioasă şi eficientă şi Bublanski observase curând că ea 
avea acea însuşire pe care el o considera ca fiind cea mai 
prețioasă în anchetele dificile. Avea fantezie şi capacitatea 
de-a face asocieri. În cel puţin două cazuri complicate, 
Sonja Modig găsise legături ciudate şi greu de imaginat, 
care celorlalţi le scăpaseră din vedere, ceea ce deschisese 
piste reale în anchetă. În plus, Sonja Modig avea un umor 
sec de tip intelectual pe care Bublanski îl aprecia. 

Bublanski era de asemenea mulţumit să-l aibă pe Jerker 
Holmberg în echipă. Holmberg avea 55 de ani şi era 
originar din Ångermanland. Era o persoană obtuză şi 
plicticoasă, total lipsit de acea fantezie care o făcea pe 
Sonja Modig atât de prețioasă. În schimb, Holmberg era, 
după părerea lui Bublanski, cel mai bun investigator la 
locul crimei din întreaga poliţie suedeză. Colaboraseră în 
diferite anchete de-a lungul anilor şi Bublanski era absolut 
convins că, dacă era ceva ce putea fi găsit la locul crimei, 
atunci Holmberg avea să-l găsească. Prima lui sarcină va fi 
deci să preia conducerea întregii activităţi în apartamentul 
din Enskede. 

Colegul Curt Svensson îi era relativ necunoscut lui Bu- 
blanski. Era un bărbat tăcut şi corpolent, cu păr blond tuns 
aşa de scurt, încât de la distanţă părea chel. Svensson avea 
38 de ani şi venise de curând de la secţia din Huddinge, 
unde se ocupase timp de mulţi ani cu anchetarea 
infracţiunilor comise de diverse bande. Avea reputaţia unei 
firi violente şi a unui pumn cam greu, ceea ce era un 
eufemism pentru faptul că poate folosea împotriva clien- 
tilor lui metode care nu erau cu totul conforme regula- 


244 


mentului. O dată, cu zece ani în urmă, Curt Svensson fu- 
sese reclamat pentru comportament agresiv, ceea ce a dus 
la o anchetă în care a fost achitat în întregime. 

Reputația lui Curt Svensson se baza totuşi pe un cu to- 
tul alt incident. In octombrie 1999, acesta, împreună cu un 
coleg, mersese la Alby ca să aducă la interogatoriu un 
huligan local. Acest derbedeu era cunoscut de poliţie. Ani 
de zile semănase spaima printre vecinii din imobil şi-şi 
atrăsese tot felul de plângeri, prin comportamentul lui 
ameninţător împotriva tuturor celor din jur. Acum era 
bănuit, în urma unui denunţ, că jefuise un magazin cu ca- 
sete video din Norsborg. Era o misiune de rutină care de- 
generase total când infractorul, în loc să-i urmeze cuminte 
pe poliţişti, scosese cuțitul. Colegul lui Curt fusese rănit de 
mai multe ori în palmă, încercând să-l dezarmeze şi se 
alesese cu degetul mare de la mâna stângă tăiat, înainte ca 
răufăcătorul să-şi îndrepte atenţia spre Curt Svensson 
care, pentru prima oară în cariera sa, fusese obligat să 
scoată arma. Curt Svensson trăsese trei focuri. Primul 
fusese de avertizare. Cel de-al doilea, tras în scopul de a-l 
nimeri, greşise ţinta, fapt ieşit din comun, dat fiind că 
distanţa era de mai puţin de trei metri. Al treilea glonţ îl 
nimerise din nefericire în plin pe răufăcător şi-i rupsese 
aorta, golindu-l de sânge în câteva minute. Ancheta care a 
urmat l-a scutit de orice responsabilitate pe Curt Svensson, 
provocând o dezbatere în presă în care era discutat 
monopolul de stat asupra violenţei şi în care Curt Svensson 
era băgat în aceeaşi categorie cu cei doi poliţişti care-l 
omorâseră în bătaie pe Osmo Vallo!. 

La început, Bublanski avusese câteva îndoieli în privinţa 
lui Curt Svensson, dar, după o jumătate de an, nu 
descoperise nimic care să-i provoace mânia. Dimpotrivă, în 


1 Născut în 1954, a murit în 1995, în urma unei arestări, sub acu- 
zaţia de consum de alcool şi stupefiante; martorii oculari au sesizat 
violenţa poliţiei în momentul arestării. Raportul medico-legal a indicat 
mai întâi, ca motiv al decesului, un acces de delirium tremens; apoi, la o 
a doua autopsie, s-au găsit fracturi multiple ale coastelor, care i-au 
provocat moartea. Cei doi poliţişti vinovaţi au primit amendă. 


timp, Bublanski începuse să aibă un anume respect pentru 
competenţa lui tăcută. 

Ultimul membru al echipei era Hans Faste, 47 de ani şi 
veteran cu state de cincisprezece ani la secţia cri- 
minalistică. Faste era motivul direct pentru care Bublanski 
nu era deplin mulţumit de componenţa grupului, în privinţa 
lui Faste exista un avantaj şi un dezavantaj. Avantajul era 
că avea o largă experienţă şi o bună cunoaştere a cazurilor 
complicate. Dezavantajul consta în faptul că Faste era 
egocentric şi avea un umor greoi, capabil să scoată din 
minţi orice om normal şi care-l deranja în cel mai înalt grad 
pe Bublanski. Faste avea anumite trăsături pe care 
Bublanski pur şi simplu le detesta. Dar, OK, dacă era ţinut 
din scurt, era un anchetator competent. Faste devenise în 
plus un fel de mentor al lui Curt Svensson, care nu părea 
să aibă nimic împotriva umorului soldăţesc. Deseori ei 
formau un cuplu, în investigaţii. 

La întâlnire mai fusese chemată şi inspector Anita 
Nyberg, de la echipa de gardă, pentru a da informaţii de- 
spre interogatoriul lui Mikael Blomkvist din noaptea 
trecută, ca şi comisarul Oswald Mårtensson, ca să ra- 
porteze ce se întâmplase la faţa locului, când fusese dată 
alarma. Amândoi erau istoviţi şi voiau să plece acasă să 
doarmă cât mai repede posibil, dar Anita Nyberg apucase 
deja să obţină fotografii de la locul crimei, pe care le 
împărțea celor din echipă. 

După treizeci de minute de discuţii, se cunoştea clar 
cursul evenimentelor. Bublanski făcu rezumatul situaţiei. 

— Cu rezerva că ancheta tehnică de la locul crimei se 
mai desfăşoară încă, evenimentele par să fie următoarele... 
O persoană necunoscută, pe care n-au observat-o nici 
vecinii, nici alţi martori, a intrat într-un apartament din 
Enskede şi a ucis cuplul Svensson şi Bergman. 

— Nu ştim încă dacă arma care a fost găsită este 
identică cu arma crimei, dar a fost deja trimisă la labo- 
rator, interveni Anita Nyberg. E prioritatea numărul unu. 
Am mai găsit de asemenea un fragment de glonţ - cel care 


246 


l-a lovit pe Dag Svensson - relativ intact, în peretele 
dinspre dormitor. În schimb, glonţul care a lovit-o pe Mia 
Bergman este aşa de fragmentat, încât mă îndoiesc că este 
utilizabil. 

— Mulţumim. Colt 45 este o mizerie de armă de 
cowboy, care ar trebui complet interzisă. Avem vreun nu- 
măr al seriei? 

— Încă nu, spuse Oswald Mårtensson. Am trimis 
imediat arma şi fragmentul de glonţ la laborator, direct de 
la locul crimei. Am socotit că e mai bine să ajungă la ei, în 
loc să pun eu mâna pe ea. 

— Foarte bine. N-am ajuns încă la locul crimei, să 
cercetez eu însumi, dar voi doi aţi fost acolo. Care sunt 
concluziile voastre? 

Anita Nyberg şi Oswald Mårtensson schimbară priviri 
între ei. Nyberg îl lăsă pe colegul mai în vârstă să 
vorbească pentru amândoi. 

— În primul rând, credem că a fost un singur ucigaş. A 
fost pur şi simplu o execuţie. Am impresia că cineva a avut 
motive foarte importante să-i ucidă pe Svensson şi pe 
Bergman şi a dus treaba până la capăt cu cea mai mare 
hotărâre. 

— Şi pe ce-ţi bazezi această impresie? întrebă Hans 
Faste. 

— Apartamentul era în ordine şi curat. Nu e vorba de 
vreo spargere sau altceva de genul ăsta. În primul rând, 
doar două gloanţe au fost trase. În cap, cu mare precizie. 
Prin urmare, este vorba de cineva care ştie să mânuiască 
armele de foc. 

— OK. 

— Dacă privim schiţa... Am făcut o reconstituire, în care 
bărbatul, Dag Svensson, a fost ucis de foarte aproape - se 
poate spune chiar că ţeava revolverului i-a fost apăsată pe 
cap. Există urme evidente de arsură în jurul locului pe 
unde a intrat glonţul. Probabil că el a fost împuşcat mai 
întâi. Svensson a fost lovit de masă în urma impactului. 


247 


Probabil că ucigaşul se afla pe pragul uşii dinspre hol sau 
chiar la intrarea în living. 

— OK. 

— După declaraţia martorilor, împuşcăturile au urmat 
la un interval de câteva secunde. Mia Bergman a fost 
împuşcată din hol. Probabil, se afla în uşa dormitorului şi a 
încercat să se întoarcă. Glonţul a lovit-o sub urechea 
stângă şi a ieşit sub ochiul drept. Violenţa impactului a 
aruncat-o în dormitor, unde a fost găsită. A căzut peste 
marginea patului şi apoi pe podea. 


E 


IN A" 


— Un trăgător obişnuit să mânuiască armele, aprobă 
Faste. 

— Mai mult decât atât. Nu există nicio urmă de paşi, 
care să arate că ucigaşul s-a dus în dormitor, ca să verifice 
dacă a ucis-o. Ştia că şi-a nimerit ţinta, s-a întors pe călcâie 
şi a părăsit apartamentul. Prin urmare, două focuri, doi 
morţi şi pe urmă, afară. În plus... 

— Da? 

— Fără să vreau s-o iau înaintea examenului tehnic, eu 
bănuiesc că ucigaşul a folosit muniţie de vânătoare. 
Decesul trebuie să fi fost instantaneu. Ambele victime 
aveau răni oribile. 


248 


O scurtă tăcere se lăsă în jurul mesei. Era o discuţie de 
care nimeni nu voia să-şi amintească. Există două tipuri de 
muniţie - gloanţe dure, complet acoperite de metal care 
trec direct prin corp şi provoacă răni aproximativ modeste, 
şi gloanţe „moi”, care explodează în corp, provocând dis- 
trugeri masive. Există o foarte mare diferenţă între o per- 
soană care a fost lovită de un glonţ de 9 milimetri în dia- 
metru, şi un glonţ care a explodat, devenind de doi, poate 
trei centimetri în diametru. Ultimul tip se numeşte „muni- 
tie de vânătoare” şi este folosită cu scopul de a provoca o 
hemoragie masivă, ceea ce este considerat un tratament 
„uman” la vânătoarea de elani, pentru că acolo scopul este 
să dobori vânatul repede şi, pe cât posibil, fără dureri. 
Dimpotrivă, muniţia de vânătoare este interzisă prin legis- 
laţie internaţională în război, pentru că sărmanul care a 
fost atins de un glonţ exploziv moare aproape fără excep- 
ţie, în oricare parte a trupului s-ar situa punctul atins. 

În prea marea sa înţelepciune, poliţia suedeză intro- 
dusese totuşi gloanţe de vânătoare în arsenalul ei cu doi 
ani în urmă. Este un pic neclar motivul pentru care a fost 
introdus acest tip de muniţie, dar este în schimb foarte clar 
că dacă, spre exemplu, Hartnes Westberg!, celebrul 
demonstrant rănit în burtă în vremea manifestaţiilor de la 
Goteborg, din 2001, ar fi fost lovit de un glonţ de 
vânătoare, n-ar fi supravieţuit. 

— Cu alte cuvinte, scopul a fost să-i ucidă, spuse Curt 
Svensson. 

El se referea la Enskede, dar îşi mărturisea în acelaşi 
timp părerea proprie în tăcuta dezbatere din jurul mesei. 
Atât Anita Nyberg, cât şi Oswald Mârtensson aprobară. 

— Pe urmă, avem un factor de timp aproape imposibil, 
spuse Bublanski. 

— Exact. După ce a tras, ucigaşul a părăsit imediat 
apartamentul, a coborât scările, a aruncat arma şi a dis- 


1 A fost împuşcat de poliţie, în 2001, la Göteborg, cu ocazia tulbu- 
rărilor provocate de demonstrațiile împotriva întâlnirii la vârf a UE. 
249 


părut în noapte. Puțin după aceea - trebuie să fi fost vorba 
de secunde - au sosit Blomkvist şi sora lui, cu maşina. 

— Hmm, făcu Bublanski. 

— O posibilitate ar fi ca asasinul să fi dispărut prin 
subsol. Există o intrare de serviciu pe care ar fi putut s-o 
folosească: de aici, afară, în curtea interioară şi, traversând 
o peluză, pe o stradă paralelă. Dar asta presupune ca el să 
fi avut cheia de la uşa subsolului. 

— Există ceva care să indice că ucigaşul a folosit 
această cale? 

— Nu. 

— Prin urmare, nu avem nici cel mai mic indiciu pe care 
să ne bazăm, spuse Sonja Modig. Dar de ce a aruncat 
arma? Dacă ar fi luat-o cu el - sau ar fi aruncat-o la o oa- 
recare distanţă de clădire -, ar fi durat până s-o găsim. 

Toţi înălţară din umeri. Era o întrebare la care niciunul 
dintre ei nu putea să răspundă. 

— Ce trebuie să credem despre Blomkvist? întrebă 
Hans Faste. 

— Era, evident, în stare de şoc, spuse Mårtensson. Dar 
a acţionat corect şi comportamentul lui indică faptul că e 
demn de încredere. Sora lui a confirmat convorbirea 
telefonică şi călătoria cu maşina. Nu cred că a fost 
amestecat. 

— Este un jurnalist cunoscut, spuse Sonja Modig. 

— Va fi un mare circ mediatic, confirmă Bublanski. Cu 
atât mai mult trebuie să rezolvăm cât mai repede posibil. 
OK... Jerker, tu va trebui, bineînţeles, să te ocupi de locul 
crimei şi de vecini. Faste, tu şi Curt vă ocupați de victime. 
Cine erau, ce profesie aveau, care e cercul lor de 
cunoscuţi, cine ar fi putut avea un motiv să-i omoare. 
Sonja, tu şi cu mine reluăm declaraţiile din timpul nopţii. 
După aceea, va trebui să stabileşti ce au făcut Dag 
Svensson şi Mia Bergman în ultimele 24 de ore înainte de 
asasinarea lor. Încercăm să ne întâlnim din nou la 14:30. 


250 


Mikael Blomkvist se apucase de treabă aşezându-se la 
biroul care fusese pus la dispoziţia lui Dag Svensson, în 
cursul primăverii. Mai întâi, rămase total nemişcat un lung 
moment, ca şi cum nu s-ar fi simţit de fapt în stare să se 
apuce de treabă. Apoi, deschise computerul. 

Dag Svensson avea un laptop personal şi lucrase în 
mare măsură acasă, dar şi la redacţie, cam două zile pe 
săptămână şi în ultima vreme mult mai des. La Millennium 
avea un PowerMac G3 mai vechi, un computer care se afla 
pe birou şi pe care îl puteau folosi colaboratorii ocazionali. 
Mikael deschise bătrânul G3. În computer se aflau 
informaţii cu care lucrase Dag Svensson. El folosise G3-ul 
mai ales ca să caute pe Internet, dar acolo se aflau, de 
asemenea, risipite cataloage pe care le copiase apoi pe 
laptopul său. În plus, Dag Svensson avea un backup 
complet, sub forma a două dischete-Zip pe care le ţinea 
încuiate în birou. Făcea zilnic o nouă copie şi readucea la zi 
materialul. Pentru că nu fusese la redacţie în ultimele zile, 
ultima copie de siguranţă era de duminică seara. Lipseau 
trei zile. 

Mikael făcu o copie după discheta-Zip şi o închise în 
seiful din biroul său. Apoi, petrecu 45 de minute pentru a 
trece rapid prin conţinutul dischetei de origine. Aceasta 
conţinea 30 de cataloage şi nenumărate subcataloage. Era 
cercetarea adunată de patru ani la proiectul lui Dag despre 
traficul de carne vie. Citi numele documentelor şi le căută 
pe cele care ar fi putut conţine vreun material secret - 
numele surselor protejate ale lui Dag Svensson. Observă că 
acesta fusese foarte atent cu sursele sale - tot materialul 
de acest fel se afla într-un folder care fusese numit 
< Surse/secret>. Catalogul cuprindea 134 de documente de 
diferite mărimi, cele mai multe destul de scurte. Mikael 
marcă unele documente şi le şterse. Nu aruncă 
documentele în „coşul de gunoi”, ci le deplasă la un icon 
pentru programul Burn, care nu numai că arunca 
documentele, ci le radia bucată cu bucată. 


251 


După aceea, trecu la e-mailul lui Dag Svensson. Dag 
avusese o adresă temporară pe millennium.se, pe care o 
folosise atât pe computerul redacţiei, cât şi pe cel portabil. 
El avea şi un cod personal, dar acesta nu constituia o 
problemă pentru Mikael care, în calitatea lui de admi- 
nistrator, avea posibilitatea de a intra în serverul redacţiei. 
Îşi trecu pe propriul computer o copie a căsuţei lui Dag 
Svensson şi făcu un CD cu ea. 

În cele din urmă, trecu la muntele de hârtii, format din 
referinţe, note, tăieturi din ziare, decizii judecătoreşti şi 
corespondenţă, pe care Dag Svensson le strânsese de-a 
lungul cercetării sale. Pentru a nu trece nimic cu vederea, 
merse la xerox şi făcu copii după tot ce îi părea important. 
Era vorba de aproape 2 000 de pagini şi îi luă trei ore ca să 
le termine. 

Sortă tot materialul care în vreun fel ar fi putut avea 
legătură cu vreo sursă secretă. Adună astfel un teanc de 
mai mult de 40 de pagini, în special sub forma unor în- 
semnări din carnetul A4, pe care Dag Svensson îl avea 
încuiat în sertarul biroului. Mikael puse acest material 
într-un plic pe care îl duse în camera sa de lucru. După 
aceea, aşeză restul materialelor care ţineau de proiectul lui 
Dag Svensson pe biroul acestuia de lucru. 

Abia după aceea răsuflă uşurat şi se duse la 7-Eleven, 
unde bău cafea şi mâncă o pizza slice. Presupunea, în mod 
cu totul greşit, că poliţia avea să sosească în orice moment 
ca să cerceteze biroul lui Dag Svensson. 


Bublanski a avut un succes neaşteptat în investigația 
sa, imediat după ora 10 în dimineaţa aceea, când i-a te- 
lefonat doctorul Lennart Granlund, de la laboratorul 
criminalistic de stat de la Linkoping. 

— Este în legătură cu dubla crimă din Enskede. 

— Deja? 

— Am primit arma azi-dimineaţă devreme şi nu sunt 
chiar gata cu analizele, dar am o informaţie de care cred că 
aţi fi interesat. 


252 


— Foarte bine. Povestiţi-mi ce aţi găsit, ceru comisarul 
Bubbla pe un ton răbdător. 

— Arma este un Colt 45, fabricat în SUA în 1981. 

— Aha. 

— Am relevat amprente şi, probabil, mostre ADN - dar 
analiza va mai lua un timp. Am cercetat, de asemenea, 
gloanţele cu care au fost ucişi cei doi. Nu e surprinzător 
faptul că gloanţele provin din arma respectivă. Aşa e, în 
general, când o armă e găsită în casa scării, la locul unei 
crime. Gloanţele sunt foarte fragmentate, dar avem o parte 
cu care le putem compara. După toate probabilitățile, este 
arma crimei. 

— O armă ilegală, presupun. Aveţi vreun număr de 
serie? 

— Arma este absolut legală. Este proprietatea avoca- 
tului Nils Erik Bjurman şi a fost cumpărată în anul 1983. 
Bjurman este membru în clubul de tir al poliţiei. Are adresa 
pe Upplandsgatan, lângă Odenplan. 

— Ce dracu spuneţi? 

— Am găsit, după cum spuneam, mai multe amprente 
pe armă. Sunt amprentele a cel puţin două persoane. 

— Aha. 

— Putem presupune că una din cele două serii de 
amprente aparţine lui Bjurman, cu condiţia ca arma să nu 
fi fost furată sau vândută - dar nu am nicio informaţie de- 
spre aceasta. 

— Aha. Cu alte cuvinte, avem o pistă, cum se spune în 
limbaj polițienesc. 

— Am găsit în registru şi a doua persoană. Amprenta 
degetului mare de la mâna dreaptă şi a arătătorului. 

— Cine e? 

— O femeie născută în 30-04-1978. A fost arestată 
pentru vătămare corporală în Gamla Stan, în 1995, şi 
atunci i s-au luat amprentele. 

— Are şi un nume? 

— Da. Se numeşte Lisbeth Salander. 


253 


Comisarul Bubbla înălţă din sprâncene, notând numele 
şi datele persoanei pe caietul de însemnări de pe birou. 

Când Mikael Blomkvist se întoarse la redacţie după 
prânzul lui târziu, se duse direct în biroul său şi închise 
uşa, semn că nu voia să fie deranjat. Încă nu avea timp să 
verifice toată informaţia secundară care se afla în e-mailul 
şi însemnările lui Dag Svensson. Trebuia să recitească, 
dintr-o nouă perspectivă, cartea şi articolul acestuia, ştiind 
în acest moment că autorul era mort şi, în consecinţă, nu 
mai putea răspunde întrebărilor dificile. 

Trebuia să hotărască dacă această carte va putea fi pu- 
blicată în viitor. Trebuia, de asemenea, să stabilească dacă 
în material exista ceva care ar fi putut constitui motivul 
crimei. Deschise computerul şi începu să lucreze. 


Jan Bublanski a avut o scurtă convorbire cu respon- 
sabilul anchetei preliminare, Richard Ekstrom, pentru a-l 
informa de cele aflate de la laborator. Au hotărât ca 
Bublanski şi colega lui, Sonja Modig, să-l caute pe avocatul 
Bjurman pentru o discuţie - care s-ar putea transforma în 
interogatoriu, sau chiar într-o arestare, dacă va fi cazul -, 
în vreme ce Hans Faste şi Curt Svensson trebuia să se 
concentreze asupra lui Lisbeth Salander, pentru a-i cere să 
explice cum putuseră să ajungă amprentele ei pe arma 
crimei. 

Să-l caute pe avocatul Bjurman a părut simplu la în- 
ceput. Adresa lui se afla înscrisă în registrul de impozite, în 
cel de arme şi în cel de automobile şi, în plus, era perfect 
oficială, în cartea de telefoane. Bublanski şi Modig au mers 
până în Odenplan şi au reuşit să se strecoare pe uşa 
imobilului din Upplandsgatan, atunci când un tânăr a ieşit, 
tocmai în momentul când soseau ei. 

Pe urmă, treaba a devenit mai complicată. Când au 
sunat la uşă, n-a deschis nimeni. Au mers prin urmare mai 
departe, la biroul lui din Sankt Eriksplan şi au repetat 
procedura, cu acelaşi rezultat. 

— Poate este la tribunal, a spus inspector Sonja Modig. 


254 


— Poate a fugit în Brazilia, după ce a săvârşit un dublu 
asasinat, a zis Bublanski. 

Sonja Modig a dat din cap în semn de aprobare, arun- 
când o privire furişă colegului ei. Se simţea bine în com- 
pania lui. N-ar fi avut nimic împotrivă să flirteze cu el dacă 
nu ar fi fost mamă a doi copii şi dacă amândoi n-ar fi avut 
fiecare un mariaj fericit. A cercetat celelalte plăcuţe de 
alamă de pe etaj, constatând că vecinii cei mai apropiaţi 
erau un dentist, pe nume Norman, o firmă, care se numea 
N-Consulting şi un avocat, Rune Hâkansson. 

Au ciocănit la Hâkansson. 

— Bună ziua, mă numesc Modig şi acesta este in- 
spectorul de poliţie Bublanski. Avem treabă cu colegul 
dumneavoastră, avocatul Bjurman, de alături. Nu cumva 
ştiţi cum am putea lua legătura cu dânsul? 

Hâkansson clătină din cap. 

— În ultima vreme l-am văzut rar. A fost foarte grav 
bolnav, acum doi ani, şi în ultima vreme practic a încetat 
orice activitate. Numele a mai rămas pe uşă, dar el vine 
doar din când în când, cam o dată la două luni. 

— Grav bolnav? întrebă Bublanski. 

— Nu ştiu prea bine. Era întotdeauna foarte activ, şi pe 
urmă s-a îmbolnăvit. Cancer, sau ceva de genul ăsta, 
bănuiesc. Nu-l cunosc foarte bine. 

— Ştiţi sau doar presupuneţi că a făcut cancer? întrebă 
Sonja Modig. 

— Păi... nu ştiu. Avea o secretară, Britt Karlsson, sau 
Nilsson, sau aşa ceva. O femeie mai în vârstă. A fost 
concediată şi ea mi-a povestit că era bolnav, dar de ce 
anume suferea, nu ştiu. Asta a fost în primăvara lui 2003. 
Nu l-am mai văzut până la sfârşitul anului şi atunci părea 
cu zece ani mai bătrân, slab şi cu părul albit. .. Am tras şi 
eu concluzii. Dar de ce? A făcut ceva? 

— Nu, după ştiinţa noastră, răspunse Bublanski. Totuşi, 
îl căutăm într-o problemă urgentă. 

S-au întors la apartamentul de lângă Odenplan şi au 
bătut din nou la uşa lui Bjurman. În continuare, fără să 


255 


primească vreun răspuns. În cele din urmă, Bublanski a 
scos telefonul mobil şi l-a sunat pe Bjurman. A primit drept 
răspuns: Abonatul nu poate fi contactat, vă rugăm să 
reveniţi. 

A încercat să sune la telefonul din apartament. De pe 
scară, au putut auzi târâitul îndepărtat din spatele uşii, 
înainte ca robotul telefonic să pornească, rugând să fie 
lăsat un mesaj. S-au privit unul pe altul, înălţând din umeri. 

Era ora unu, la prânz. 

— Cafea? 

— Mai curând un hamburger. 

Au mers pe jos până la Burger King, din Odenplan. 
Sonja Modig a mâncat un Whopper şi Bublanski a luat un 
hamburger vegetarian, înainte să se întoarcă la poliţie. 


Procurorul Ekström a convocat o şedinţă în jurul mesei 
de conferinţe din biroul lui la ora 14. Bublanski şi Modig 
s-au instalat unul lângă altul, pe partea dinspre fereastră. 
Curt Svensson a venit două minute mai târziu, aşezându-se 
în faţa lor. Jerker Holmberg a intrat aducând o tavă cu 
cafele în pahare de plastic. Făcuse o scurtă vizită în 
Enskede şi plănuia să se întoarcă mai târziu, în cursul 
după-amiezii, când tehnicienii aveau să fie gata. 

— Unde e Faste? întrebă Ekström. 

— E la Serviciul social, a sunat acum cinci minute şi a 
spus că o să întârzie puţin, răspunse Curt Svensson. 

— OK. Începem fără el. Ce avem? începu Ekstrom, 
direct. Arătă mai întâi spre Bublanski. 

— L-am căutat pe avocatul Nils Bjurman. Nu este acasă 
şi nici la birou. Conform spuselor unui coleg avocat, s-a 
îmbolnăvit cu doi ani în urmă şi, practic, şi-a încetat 
activitatea. 

Sonja Modig continuă: 

— Bjurman are 56 de ani şi nu are cazier judiciar. Lu- 
crează mai ales ca jurist pentru firme. Nu am reuşit încă 
să-i cercetez trecutul. 


256 


— Dar el e proprietarul armei care a fost folosită în 
Enskede. 

— E perfect adevărat. Are permis de portarmă şi este 
membru în clubul de tir al poliţiei, spuse Bublanski. Am 
vorbit cu Gunnarsson, de la Serviciul arme - el este 
preşedintele clubului şi-l cunoaşte foarte bine pe Bjurman. 
Acesta a intrat în club în 1978 şi a fost casier în consiliul de 
conducere între 1984 şi 1992. Gunnarsson îl descrie pe 
Bjurman ca un excelent trăgător, calm, aşezat şi fără nicio 
ciudăţenie. 

— E interesat de arme? 

— Gunnarsson a spus că el îl considera pe Bjurman mai 
curând interesat de viaţa socială a clubului, decât de tirul 
propriu-zis. Îi plăcea să ia parte la competiţii, dar nu i-a dat 
impresia unui obsedat de arme. In 1983, a participat la 
campionatul suedez şi a ieşit pe locul 13. In ultimii zece 
ani, şi-a redus participarea şi a apărut doar la şedinţa 
anuală şi alte ocazii de felul acesta. 

— Are mai multe arme? 

— A avut permis în total pentru patru arme, de când a 
intrat în clubul de tir. În afară de Colt, o Beretta, un Smith 
& Wesson şi un pistol de competiţii marca Rapid. Ultimele 
trei au fost vândute acum zece ani, prin intermediul 
clubului şi permisele au trecut la alţi membri. Nicio 
bizarerie. 

— Dar nu ştim unde se află. 

— E adevărat. Dar l-am căutat doar după ora 10 di- 
mineaţa şi poate a ieşit, pur şi simplu, şi se plimbă prin 
Djurgărden, sau e la spital, sau altceva de genul ăsta. 

În momentul acela, Hans Faste îşi făcu apariţia gâfâind. 

— Iertaţi-mă că am întârziat. Pot să intru direct în su- 
biect? 

Ekström făcu un gest de invitaţie cu mâna. 

— Lisbeth Salander este un nume foarte interesant. 
Mi-am petrecut ziua la comisia de tutelă. 


257 


Îşi scoase jacheta de piele, punând-o pe spătarul sca- 
unului, înainte de a se aşeza şi a scoate carnetul de în- 
semnări. 

— Comisia de tutelă? întrebă Ekstrom mirat. 

— E o tipă complet deranjată, spuse Hans Faste. E 
declarată iresponsabilă şi pusă sub tutelă. Ghiciţi cine este 
tutorele ei. 

Făcu o pauză. 

— Avocatul Nils Bjurman, cel care posedă arma care a 
fost folosită în Enskede. i 

Toţi ceilalţi din încăpere încruntară sprâncenele. li luă 
15 minute lui Faste să treacă în revistă informaţiile pe care 
le strânsese despre Lisbeth Salander. 

— Pe scurt, spuse Ekstrom când Faste termină, avem 
pe armă amprentele unei femei care în adolescenţă a fost 
internată la psihiatrie, care se presupune că se întreţine ca 
prostituată, pe care tribunalul a declarat-o iresponsabilă şi 
care, e un fapt dovedit, are porniri violente. De ce naiba e 
lăsată în libertate, pe stradă? 

— A avut porniri violente încă din şcoala primară, spuse 
Faste. Pare să fie o adevărată psihopată. 

— Dar nu avem nimic care s-o lege direct de perechea 
din Enskede. 

Ekström bătu cu degetele în masă. 

— OK, s-ar putea totuşi ca dubla crimă să nu fie un caz 
aşa de complicat. Avem vreo adresă a acestei Salander? 

— E înscrisă pe Lundagatan, în Södermalm. În regis- 
trele Fiscului se arată că din când în când a primit un sa- 
lariu de la Milton Security, firma de securitate. 

— Ce dracu făcea acolo? 

— Nu ştiu. Dar e un venit destul de modest, timp de 
câţiva ani. Poate lucra ca femeie de serviciu sau ceva de 
genul ăsta. 

— Hmm, făcu Ekström. Se poate afla. Acum însă am 
senzaţia că ar trebui să ne grăbim s-o găsim pe Salander. 

— Sunt de acord, spuse Bublanski. O să aflăm detaliile 
după aceea. Deci, am ajuns aşa de departe, că avem un 


258 


suspect. Faste, tu şi Curt vă duceţi în Lundagatan şi în- 
cercaţi să puneţi mâna pe Salander. Fiţi atenţi - nu ştim 
dacă nu mai are şi alte arme, şi nici cât de nebună este. 

— Bine. 

— Bubbla, îl întrerupse Ekstrom. Şeful firmei Milton 
Security se numeşte Dragan Armanski. L-am întâlnit în 
legătură cu o anchetă, acum câţiva ani. E un om de în- 
credere. Du-te la el şi discută personal despre Salander. 
Trebuie să ajungi la el înainte să plece de la serviciu. 

Bublanski păru iritat, pe de o parte pentru că Ekstrom îi 
folosise porecla, pe de alta, pentru că îşi formulase 
sugestia ca pe un ordin. Apoi, Ekstrom făcu un semn scurt 
din cap şi îşi mută privirea spre Sonja Modig. 

— Modig, trebuie să continui să-l cauţi pe avocatul 
Bjurman. Sună la vecini. Eu cred că e la fel de grabnic să 
dăm şi de el. 

— OK. 

— Trebuie să găsim legătura dintre Salander şi pere- 
chea din Enskede. Şi trebuie s-o putem localiza pe 
Salander în Enskede, la ora crimei. Jerker, trebuie să gă- 
seşti fotografii de-ale ei şi să întrebi vecinii. Bateţi la uşi 
toată seara. Luaţi câţiva agenţi în uniformă, să vă ajute. 

Bublanski făcu o pauză, scărpinându-şi ceafa: 

— La naiba, cu un pic de noroc putem rezolva porcăria 
asta diseară. Credeam c-o să fie o poveste lungă. 

— Încă un lucru, spuse Ekström. Mass-media e cu ochii 
pe noi. Am promis o conferinţă de presă la ora trei. Pot s-o 
fac eu, dacă mă asistă cineva de la serviciul de presă al 
poliţiei. Bănuiesc că unii jurnalişti vă vor telefona direct. 
Povestea cu Salander şi Bjurman o trecem sub tăcere, cât 
de mult putem. 

Toţi au fost de acord. 


Dragan Armanski se gândise să plece mai devreme de 
la slujbă. Era Joia Mare şi plănuise ca de Paşte să meargă 
împreună cu soţia lui la casa de vacanţă de la Blidö. 
Tocmai îşi închisese servieta şi îşi pusese paltonul, când a 


259 


sunat de la recepţie, anunţându-l că îl caută inspectorul de 
poliţie Jan Bublanski. Armanski nu-l cunoştea pe Bublanski, 
dar faptul că îl căuta un poliţist era suficient să-l facă să 
suspine şi să-şi pună paltonul la loc în cuier. N-avea niciun 
chef de vizite, dar Milton Security nu-şi putea permite să 
trateze cu nonşalanţă poliţia. Îl întâmpină pe Bublanski pe 
coridor, lângă lift. 

— Mulţumesc pentru că mi-aţi acordat din timpul 
dumneavoastră, spuse Bublanski. Vă transmit salutări din 
partea şefului meu Richard Ekstrom. 

Îşi strânseră mâinile. 

— Ekström, da, am avut de-a face cu el de vreo două 
ori. Ultima oară, acum câţiva ani. Vreţi cafea? 

Armanski se opri la automatul de cafea şi scoase două 
ceşti, înainte de a deschide uşa biroului său, unde îl invită 
pe Bublanski să ia loc în fotoliul confortabil de la fereastră. 

— Armanski... e un nume rusesc? întrebă Bublanski 
curios. Şi eu am un nume care se termină în „ski”. 

— Familia mea a venit din Armenia. A dumneavoastră? 

— Din Polonia. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Bublanski scoase un carnet de însemnări, deschi- 
zându-l. 

— Lucrez la anchetarea dublei crime din Enskede. 
Bănuiesc că aţi ascultat buletinul de ştiri, azi-dimineaţă. 

Armanski aprobă scurt. 

— Ekström mi-a spus că sunteţi discret. 

— În poziţia mea, nu câştigi nimic dacă te pui rău cu 
poliţia. Pot să-mi ţin gura, dacă asta vreţi să spuneţi. 

— Bine. În momentul acesta, căutăm o persoană care a 
lucrat mai demult pentru dumneavoastră. Numele ei este 
Lisbeth Salander. O cunoaşteţi? 

Armanski simţi cum i se forma în stomac un bloc de 
ciment. Rămase impasibil. 

— Din ce motive o căutaţi pe domnişoara Salander? 

— Să spunem că avem motive s-o considerăm intere- 
santă în anchetă. 


260 


Blocul de ciment din stomacul lui Armanski se dilată. 
Simţea aproape o durere fizică. Din ziua când o întâlnise 
prima oară pe Lisbeth Salander, avusese sentimentul 
puternic că viaţa acesteia era o călătorie spre o catastrofă. 
Dar întotdeauna şi-o imaginase ca victimă, nu ca făptaşă. 
Chipul lui era în continuare impasibil. 

— Prin urmare, o bănuiţi pe Lisbeth Salander de dubla 
crimă din Enskede. Am înţeles corect? 

Bublanski ezită o secundă, înainte de a face un semn de 
aprobare. 

— Ce puteţi să-mi povestiţi despre Salander? 

— Ce vreţi să ştiţi? 

— În primul rând... cum dăm de ea? 

— Locuieşte pe Lundagatan. Trebuie să verific adresa 
exactă. Am numărul telefonului ei mobil. 

— Adresa o avem. Numărul de mobil ne interesează. 
Armanski se duse la birou şi căută numărul. Îl citi cu glas 
tare, în vreme ce Bublanski îl nota. 

— Lucrează pentru dumneavoastră. 

— Are propria ei firmă. I-am dat însărcinări din când în 
când, începând din 1998 şi până acum vreun an şi ju- 
mătate. 

— Ce însărcinări avea? 

— Investigaţii. 

Bublanski ridică ochii din carnetul de însemnări, 
înălţând uimit din sprâncene. 

— Investigaţii, repetă el. 

— Anchete personale, mai exact. 

— Un moment... Vorbim despre aceeaşi fată? întrebă 
Bublanski. Acea Lisbeth Salander pe care o căutăm noi nu 
are diplomă de studii, nici pentru şcoala primară şi e 
declarată iresponsabilă. 

— Nu se mai numeşte iresponsabilă, afirmă blând 
Armanski. 

— La naiba, cum se numeşte. Există dovezi că fata pe 
care o căutăm noi e o persoană profund deranjată psihic şi 
predispusă la acte de violenţă. In plus, avem un raport de 


261 


la Serviciul social, unde se lasă să se înţeleagă că la 
sfârşitul anilor '90 era prostituată. Nu există nimic în 
hârtiile ei care să indice că ar putea face o muncă ca- 
lificată. 

— Hârtiile sunt una. Omul e alta. 

— Vreţi să spuneţi că este calificată să facă anchete 
personale pentru Milton Security? 

— Nu numai. Este de departe cel mai bun investigator 
pe care l-am întâlnit. 

Bublanski lăsă încet să-i cadă stiloul şi îşi încreţi frun- 
tea. 

— Se pare că aveţi... respect pentru ea. 

Armanski îşi privi mâinile. Întrebarea marca o răscruce. 
Ştiuse dintotdeauna că, mai devreme sau mai târziu, 
Lisbeth Salander va da de bucluc. Nu putea în ruptul 
capului să priceapă ce ar fi putut-o determina să se 
amestece într-un dublu asasinat - ca făptaş sau altfel - dar 
el accepta, de asemenea, că nu ştia suficient de multe de- 
spre viaţa ei particulară. În ce a fost amestecată? Armanski 
îşi aminti vizita ei neaşteptată, când îi vorbise, într-o 
manieră echivocă, despre banii pe care îi avea şi de faptul 
că nu-i mai trebuie slujba aceea. 

Înţelept şi rezonabil în momentul acela ar fi fost să se 
distanţeze, el şi, în primul rând, firma, de orice amestec cu 
Lisbeth Salander. Armanski se gândi că în mod sigur 
Lisbeth Salander era fiinţa cea mai singură pe care o cu- 
noştea. 

— Am respect pentru competenţa ei. Asta n-o s-o găsiţi 
nici în calificative, nici în diploma de studii. 

— Prin urmare, îi cunoaşteţi trecutul. 

— Că se află sub tutelă şi că a avut o adolescenţă di- 
ficilă. Da. 

— Şi totuşi, aţi angajat-o. 

— Tocmai de aceea am angajat-o. 

— Fiţi bun şi explicaţi-mi. 

— Primul ei tutore, Holger Palmgren, era avocatul ve- 
chii firme J.F. Milton. A început să se ocupe de ea de când 


262 


era adolescentă şi m-a convins să-i dau o slujbă. Am anga- 
jat-o iniţial să trieze corespondenţa şi să facă fotocopii, şi 
altele de felul acesta. Apoi, mi-am dat seama că avea talen- 
te nebănuite. Cât priveşte raportul social că ar fi fost pros- 
tituată, puteţi să-l uitaţi. E o porcărie. Lisbeth Salander a 
avut o perioadă dificilă în adolescenţă şi a fost un pic săl- 
batică - ceea ce nu poate fi considerat un delict. Prostituţia 
este ultimul lucru din lume pe care l-ar putea face. 

— Noul ei tutore se numeşte Nils Bjurman. 

— Nu l-am întâlnit niciodată. Palmgren a avut o he- 
moragie cerebrală acum câţiva ani. Puțin după aceea, 
Lisbeth a restrâns numărul de misiuni pe care le îndeplinea 
pentru mine. Ultima sarcină pe care a avut-o a fost în 
octombrie acum un an şi jumătate. 

— De ce n-aţi mai angajat-o? 

— Nu a fost hotărârea mea. Ea a rupt legătura şi a 
dispărut în străinătate, fără o explicaţie. 

— A dispărut în străinătate? 

— A fost plecată mai mult de un an. 

— Nu poate fi aşa. Avocatul Bjurman a trimis rapoarte 
lunare despre ea, tot anul acesta. Avem copii la secţia de 
poliţie din Kungsholmen. 

Armanski ridică din umeri, schiţând un zâmbet. 

— Când aţi întâlnit-o ultima oară? 

— În urmă cu aproximativ două luni, la începutul lui 
februarie. A apărut din senin, ca să-mi facă o vizită de 
politeţe. În momentul acela, nu auzisem nimic despre ea, 
de mai mult de un an. Petrecuse tot anul precedent în 
străinătate şi călătorise în Asia şi Antile. 

— Iertaţi-mă, dar sunt un pic uimit. Când am venit aici, 
aveam impresia că Lisbeth Salander este o fată bolnavă 
psihic, care n-a terminat nici şcoala elementară şi se află 
sub tutelă. Apoi, mi-aţi povestit că aţi angajat-o ca 
investigator cu înaltă calificare, că are propria ei firmă şi 
că a câştigat destul ca să-şi ia un an de vacanţă, călătorind 
în jurul lumii, şi asta fără ca tutorele ei să dea alarma. E 
ceva ce nu se potriveşte. 


263 


— Sunt multe care nu se potrivesc atunci când este 
vorba despre Lisbeth Salander. 

— Pot să vă întreb... Cum o socotiți dumneavoastră? 
Armanski rămase un moment pe gânduri. 

— E cu siguranţă persoana cea mai iritant de intran- 
sigentă pe care am cunoscut-o în toată viaţa mea, spuse el 
în cele din urmă. 

— Intransigentă? 

— Nu face absolut nimic ce nu are chef să facă. Nu-i 
pasă niciun pic ce cred ceilalţi despre ea. Este extrem de 
competentă. Şi nu e în niciun caz precum ceilalţi oameni. 

— E nebună? 

— Cum definiţi cuvântul „nebun”? 

— E în stare să omoare doi oameni cu sânge rece? 
Armanski rămase tăcut vreme îndelungată. 

— Îmi pare rău, spuse, în cele din urmă. Nu pot răs- 
punde la această întrebare. Eu sunt un cinic. Cred că toţi 
oamenii au în ei capacitatea de a ucide alţi oameni. Din 
disperare sau, cel puţin, pentru a se apăra. 

— Asta înseamnă că nu consideraţi exclus s-o fi făcut. 

— Lisbeth Salander nu face nimic dacă nu are un motiv 
s-o facă. Dacă a ucis pe cineva, atunci a considerat că avea 
motive s-o facă. Pot să vă întreb.... Pe ce baze o bănuiţi că 
e amestecată în crima din Enskede? 

Bublanski ezită o clipă. Întâlni privirea lui Armanski. 

— Total confidenţial. 

— Absolut. 

— Arma crimei este proprietatea tutorelui ei. Am- 
prentele lui Lisbeth se află pe ea. 

Armanski îşi încleşta dinţii. Era o circumstanţă agra- 
vantă. 

— Eu doar am auzit despre asasinate, la ştiri. Despre ce 
era vorba? Droguri? 

— Fata face afaceri cu droguri? 

— Nu, după câte ştiu. Dar, cum spuneam, a avut o 
perioadă destul de zbuciumată şi a fost reţinută de câteva 


264 


ori pentru consum excesiv de alcool. Presupun că dosarul 
ei oferă informaţii, dacă a fost vorba şi despre droguri. 

— Problema este că noi nu ştim care a fost mobilul 
crimei. Erau un cuplu foarte serios. Ea era criminolog şi 
tocmai trebuia să-şi susţină teza de doctorat. El era jur- 
nalist. Dag Svensson şi Mia Bergman. Vă trezeşte vreo 
amintire? 

Armanski negă. 

— Noi încercăm să înţelegem legătura între aceştia şi 
Lisbeth Salander. 

— N-am auzit niciodată de ei. Bublanski se ridică. 

— Vă mulţumesc pentru că mi-aţi acordat din timpul 
dumneavoastră. A fost o discuţie extrem de interesantă. Nu 
ştiu dacă am devenit mai deştept, dar, în orice caz, sper că 
toate astea vor rămâne între noi. 

— Nicio problemă. 

— Mă voi întoarce, dacă va fi nevoie. Şi, bineînţeles, 
dacă Lisbeth Salander dă vreun semn... 

— Sigur că da, răspunse Armanski. 

Işi strânseră mâinile. Bublanski era la uşă, când se opri 
şi se întoarse din nou spre Armanski: 

— Nu cumva ştiţi cu ce persoane se întâlneşte Lisbeth 
Salander? Prieteni, cunoscuţi... 

Armanski negă din nou. 

— Nu cunosc absolut nimic din viaţa ei particulară. Una 
dintre puţinele persoane care înseamnă ceva în viaţa ei 
este Holger Palmgren. Probabil l-a căutat. El se află la o 
casă de tratament din Ersta. 

— Nu a primit nicio vizită, pe vremea când lucra aici? 

— Nu. Ea lucra de acasă şi venea aici doar ca să facă 
raportul. Cu mici excepţii, nu s-a întâlnit niciodată cu vreun 
client. Poate... 

Armanski fu izbit deodată de un gând. 

— Ce? 

— Există o persoană, un jurnalist cu care se vedea 
acum doi ani şi care a căutat-o în perioada când ea se afla 
în străinătate. 


265 


— Jurnalist? 

— Numele lui este Mikael Blomkvist. Vă amintiţi afa- 
cerea Wennerström? 

Bublanski lăsă clanţa uşii şi se întoarse încet spre 
Dragan Armanski. 

— Mikael Blomkvist este cel care a găsit perechea 
asasinată în Enskede. Chiar în momentul acesta, aţi stabilit 
conexiunea între Salander şi victime. 

Armanski simţi greutatea blocului de ciment din sto- 
mac. 


266 


14 
Joia Mare, 24 martie 


Sonja Modig încercase de trei ori să-l sune pe avocatul 
Nils Bjurman în răstimp de o jumătate de oră. De fiecare 
dată fusese întâmpinată de mesajul că abonatul nu poate fi 
contactat. 

Spre ora 15:30, a luat maşina, a mers în Odenplan şi a 
sunat la uşă. Rezultatul a fost la fel de nemulţumitor. A 
petrecut următoarele douăzeci de minute bătând la diferite 
uşi din clădire pentru a afla dacă vreunul din vecini ştia 
unde se află Bjurman. 

În 11 din cele 19 apartamente la care sunase nu era 
nimeni acasă. Îşi privi ceasul. Era, bineînţeles, o oră ne- 
potrivită pentru bătut la uşi. Şi nu va fi mai uşor în zilele de 
Paşte. În cele opt apartamente unde i s-a deschis, toţi au 
fost amabili. În cinci dintre ele se ştia cine este Bjurman - 
un domn politicos şi bine crescut, de la patru. Nimeni nu 
ştia însă unde se afla acesta. În cele din urmă, află că 
Bjurman îl frecventa în particular pe unul dintre cei mai 
apropiaţi vecini, un om de afaceri pe nume Sjoman. La 
acesta nu era însă nimeni acasă, când a sunat din nou. 

Cu un sentiment de frustrare, Sonja Modig a scos 
mobilul şi a format din nou numărul lui Bjurman. S-a 
prezentat, şi-a lăsat numărul de telefon şi l-a rugat pe 
Bjurman s-o contacteze imediat. 

Apoi, a mers înapoi la uşa lui Bjurman, şi-a scos car- 
netul de însemnări şi a scris câteva cuvinte, rugându-l s-o 
contacteze imediat. A adăugat cartea ei de vizită şi le-a 
lăsat pe amândouă să cadă prin fanta pentru poştă. În 
momentul în care se pregătea s-o închidă, auzi telefonul 
sunând slab în apartament. Se aplecă, ascultând atentă, cât 
timp răsunară patru semnale. Apoi, auzi pornindu-se 
robotul telefonic, dar nu reuşi să distingă vreun mesaj. 

Închise fanta, privind fix uşa. Nu-şi dădu seama ce 
impuls o împingea, dar întinse mâna şi apăsă pe clanţă; 


267 


spre marea ei uimire, descoperi că uşa nu era încuiată. 
Deschise uşa şi privi în hol. 

— Alo! strigă ea, ascultând atentă. 

Nu se auzi niciun sunet. 

Făcu un pas în hol şi rămase nehotărâtă. Ceea ce 
tocmai făcuse putea fi considerat drept violare de do- 
miciliu. Nu avea nicio autoritate să facă percheziţie şi 
niciun drept să se afle în apartamentul avocatului Bjurman, 
chiar dacă uşa nu era încuiată. Privi în stânga şi văzu o 
parte din living şi tocmai se hotărâse să plece din 
apartament, când privirea îi căzu pe comoda din hol. Văzu 
cutia de carton în care fusese un revolver Colt Magnum. 

Dintr-odată, Sonja Modig avu o presimţire sumbră, îşi 
deschise haina şi scoase arma de serviciu, ceea ce nu 
făcuse aproape niciodată până atunci. 

Işi pregăti arma şi, ţinând ţeava orientată spre podea, 
avansa până în living, privind înăuntru. Nu văzu nimic 
deosebit, dar starea ei de nelinişte creştea. Se dădu înapoi, 
aruncând o privire în bucătărie. Nimeni. Se îndreptă spre 
dormitor şi împinse uşa. 

Avocatul Bjurman era culcat de-a latul patului. Ge- 
nunchii îi atingeau podeaua. Era ca şi cum s-ar fi aşezat în 
genunchi, ca să-şi spună rugăciunea de seară. Era gol. 

Il vedea dintr-o parte. Deja de la uşă, putea să-şi dea 
seama că nu mai era în viaţă. Jumătate din frunte îi ex- 
plodase, în urma unei Împuşcături în ceafă. 

Sonja Modig ieşi din apartament pe palier, mergând 
de-a-ndăratelea. Încă mai avea arma în mână atunci când 
scoase telefonul mobil, sunându-l pe inspectorul Bublanski. 
Nu reuşi să dea de el. Atunci îl sună pe procurorul 
Ekström. İşi notă ora. Era patru şi 18 minute. 


Hans Faste contempla uşa de intrare de la imobilul de 
pe Lundagatan unde se presupunea că locuieşte Lisbeth 
Salander. li aruncă o privire lui Curt Svensson şi apoi se 
uită la ceasul de mână. Patru şi zece minute. 


268 


După ce au obţinut codul de la administrator, ei au in- 
trat în imobil şi au ascultat la uşa pe care scria Salander - 
Wu. N-au putut surprinde niciun zgomot venind din 
apartament şi nimeni n-a deschis uşa, când au sunat. S-au 
întors la maşină şi s-au plasat astfel încât să aibă uşa de la 
intrare sub observaţie. 

Telefonând din maşină, au aflat că persoana care fusese 
inclusă de curând în contractul apartamentului era o 
anume Miriam Wu, născută în 1974 şi domiciliată înainte 
pe Sankt Eriksplan, în Stockholm. 

Aveau o fotografie tip buletin a lui Lisbeth Salander, pe 
care o prinseseră cu bandă adezivă deasupra radioului. 
Faste a remarcat cu glas tare că arăta ca o coţofană. 

— Fir-ar a naibii de treabă, târfele sunt tot mai urâte. 
Trebuie să fii disperat rău să te duci cu una ca asta. 

Curt Svensson n-a răspuns nimic. 

La patru şi douăzeci, au fost sunaţi de Bublanski care 
le-a comunicat că a plecat de la Armanski spre Millennium. 
l-a rugat pe Faste şi pe Svensson să rămână pe 
Lundagatan. Lisbeth Salander trebuia reţinută pentru 
interogatoriu, dar procurorul încă n-o considera ca având 
legătură cu crima din Enskede. 

— Aha, făcu Faste. După părerea lui Bubbla, procurorul 
vrea mai întâi să aibă mărturisiri, înainte de-a aresta pe 
cineva. 

Curt Svensson nu spuse nimic. Priviră absenţi per- 
soanele care treceau pe stradă. 

La cinci fără douăzeci, procurorul Ekstrom sună pe 
mobilul lui Hans Faste. 

— S-au întâmplat lucruri noi. L-am găsit pe avocatul 
Bjurman împuşcat, în apartamentul lui. E mort de cel puţin 
o zi. 

Hans Faste se îndreptă în scaun. 

— Am înţeles. Ce facem noi? 

— Am hotărât ca Lisbeth Salander să fie pusă sub ur- 
mărire. E acuzată în absenţă, ca autoare a trei omoruri. Am 
lansat un apel de urmărire în întreaga ţară. Va fi prinsă. 


269 


Trebuie avut în vedere că e periculoasă şi că s-ar putea să 
fie înarmată. 

— Am înţeles. 

— Trimitem o echipă de intervenţie pe Lundagatan. 
Trebuie să pătrundă în apartament şi să-l securizeze. 

— Am înţeles. 

— Aţi luat legătura cu Bublanski? 

— Este la redacţia revistei Millennium. 

— Şi probabil şi-a închis telefonul. Încercaţi să-l sunaţi 
şi să-l puneţi la curent. 

Faste şi Svensson schimbară o privire. 

— Întrebarea e ce facem dacă apare ea, spuse Curt 
Svensson. 

— Dacă e singură şi treburile par în ordine, o ridicaţi. 
Dacă se află în apartament, atunci e treaba echipei de in- 
tervenţii. Tipa asta e complet nebună şi, probabil, într-o 
dispoziţie criminală. S-ar putea să aibă mai multe arme în 
apartament. 


Mikael Blomkvist era mort de oboseală, când lăsă să 
cadă manuscrisul pe biroul Erikăi Berger şi se aşeză greoi 
în fotoliul pentru musafiri de lângă fereastra dinspre 
Götgatan. Petrecuse întreaga după-amiază încercând să 
hotărască ce avea să se întâmple cu cartea neterminată a 
lui Dag Svensson. 

Era o situaţie delicată. Dag Svensson era mort doar de 
câteva ore şi patronul lui reflecta deja la modul cum 
trebuia valorificată moştenirea jurnalistică lăsată. Mikael 
era conştient că poate cineva din afară l-ar fi putut 
considera drept cinic şi lipsit de inimă. El însă nu credea 
aşa. Avea senzaţia că se află aproape într-o stare de 
imponderabilitate. Era un sindrom special pe care orice 
jurnalist de ştiri îl cunoştea şi care se manifesta în 
momentele de criză. 

Când alţii jelesc, jurnalistul devine şi mai eficient. Şi, cu 
tot şocul pe care îl simţiseră toţi membrii prezenţi în 
redacţia revistei Millennium în dimineaţa Joii Mari, pro- 


270 


fesionalismul învinsese şi durerea fusese canalizată în 
muncă dură. 

Pentru Mikael, aceasta era o evidenţă. Dag Svensson 
fusese făcut din acelaşi aluat ca şi el, şi ar fi procedat exact 
la fel, dacă rolurile ar fi fost inversate. S-ar fi întrebat ce 
putea face pentru Mikael. Dag Svensson lăsase o moştenire 
sub forma unui manuscris de carte cu un story incendiar. 
Dag Svensson lucrase mai mulţi ani, ca să strângă 
materialul şi să sorteze faptele, o sarcină căreia i se 
dedicase trup şi suflet şi pe care acum nu va mai avea 
posibilitatea s-o termine. 

Şi, în primul rând, lucrase la Millennium. 

Uciderea lui Dag Svensson şi a Miei Bergman nu era o 
traumă naţională, cum fusese, spre exemplu, asasinarea lui 
Olof Palme, şi ţara nu va fi în doliu. Dar pentru 
colaboratorii de la Millennium, şocul era probabil mai mare 
- ei erau loviți personal - şi Dag Svensson avea o reţea 
largă de contacte cu mulţi jurnalişti care aveau să ceară 
răspunsuri la întrebări. 

Era acum misiunea lui Mikael Blomkvist şi a Erikăi 
Berger, atât să termine munca lui Dag Svensson la carte, 
cât şi să răspundă întrebărilor care începeau cu cine şi de 
ce. 

— Pot reconstrui textul, spuse Mikael. Malin şi cu mine 
trebuie să revedem cartea, rând cu rând şi să o completăm 
cu o cercetare suplimentară, aşa încât să putem răspunde 
la toate întrebările. In mare, trebuie doar să urmăm 
propriile însemnări ale lui Dag, dar avem probleme în 
capitolele IV şi V, care se bazează în primul rând pe 
interviurile Miei; pur şi simplu nu ştim care sunt sursele, 
dar cu câteva excepţii cred că putem folosi referinţele din 
teza ei, ca sursă primară. 

— Ne lipseşte ultimul capitol. 

— Aşa e. Dar eu am schiţa făcută de Dag şi am vorbit de 
atâtea ori, că ştiu precis ce voia să spună. Propun să 
rupem, pur şi simplu, lista de conţinut şi s-o punem în 
postfață, unde voi scrie ce avea el de gând să facă. 


271 


— Bine. Vreau să văd, înainte de a aproba ceva. Nu 
putem pune vorbele noastre în gura lui. 

— Nicio grijă. Eu scriu capitolul ca o reflecţie perso- 
nală, cu numele meu dedesubt. Va fi limpede ca bună ziua 
că eu sunt cel care scrie, şi nu el. Povestesc cum a ajuns să 
lucreze la carte şi ce fel de om era. Şi termin cu o 
recapitulare a ceea ce a spus în cel puţin o duzină de 
discuţii, în ultimele luni. Pot cita mult din schiţa pe care a 
făcut-o el. Cred că va fi foarte bine. 

— La naiba! Vreau să public cartea asta mai mult ca 
niciodată, spuse Erika. 

Mikael aprobă. Înţelegea perfect ce voia să spună. 

— Ai aflat vreo noutate? întrebă el. 

Erika Berger îşi lăsă ochelarii de citit pe masă, scutu- 
rând din cap. Se ridică şi turnă două ceşti de cafea din 
termos, apoi se aşeză în faţa lui Mikael. 

— Eu şi Christer avem o schiţă a numărului viitor. Am 
luat două articole care erau destinate numărului de după 
acesta şi am inserat nişte texte date de către câţiva ziarişti 
independenţi. Dar va fi un număr dezlânat, fără nicio idee 
principală. 

Rămaseră tăcuţi o vreme. 

— Ai ascultat ştirile? întrebă Erika. Mikael dădu din cap 
în semn de negatie. 

— Nu. Ştiu ce se va spune. 

— Crimele au primul loc printre celelalte ştiri. Ştirea 
numărul doi este o luare de poziţie a celor din partidul de 
centru. 

— Ceea ce înseamnă că în ţară nu s-a petrecut nimic. 

— Poliţia n-a dat încă numele lui Dag şi Mia. Sunt citați 
ca „un cuplu model”. Nu sunt încă referinţe la faptul că tu 
i-ai găsit. 

— Cred că poliţia va face tot posibilul ca să ascundă 
asta. Cel puţin, atâta avantaj avem şi noi. 

— De ce ar vrea poliţia să ascundă? 

— Pentru că poliţia, din motive principiale, nu iubeşte 
circul mediatic. Eu am o anume valoare ca sursă de 


272 


informaţie şi, ca urmare, poliţia crede că e foarte bine ca 
nimeni să nu ştie că eu sunt cel care i-am găsit. Aş zice că 
faptul va fi dat la iveală cândva, la noapte sau mâine 
dimineaţă. 

— Aşa de tânăr şi de cinic! 

— Nu mai suntem tineri, Ricky. M-am gândit la asta, 
când am fost interogat de o polițistă azi-noapte. Arăta de 
parcă mai mergea încă la liceu. 

Erika râse slab. Ea apucase să doarmă câteva ore în 
noaptea aceea, dar acum începea să simtă osteneala. 
Curând va trebui să apară, din senin, ca redactor-şef al 
unuia dintre cele mai mari cotidiene din ţară. Nu - nu e 
cazul să-i spună lui Mikael vestea în situaţia de faţă. 

— Henry Cortez a telefonat adineauri. Un procuror care 
se numeşte Ekström a ţinut o conferinţă de presă la ora 
trei, spuse ea. 

— Richard Ekstrom? 

— Da. Îl cunoşti? 

— Un tip interesat de politică. Circ garantat. N-au fost 
ucişi doi vânzători din piaţă la Rinkeby! Va fi mare 
tam-tam. 

— În orice caz, el afirmă că poliţia urmăreşte nişte piste 
şi are speranţe să rezolve cazul repede. Dar de fapt n-a 
spus nimic. În schimb, la conferinţa de presă a fost plin de 
ziarişti. 

Mikael înălţă din umeri. Îşi frecă ochii. 

— Nu pot să scap de imaginea trupului Miei. La naiba, 
abia îi cunoscusem. 

Erika dădu tristă din cap. 

— Aşteptăm şi vedem. Cine ştie ce nebun blestemat... 

— Nu ştiu. M-am gândit la asta toată ziua. 

— Ce vrei să spui? 

— Mia a fost împuşcată din lateral. Am văzut o singură 
rană pe gât şi locul prin care a ieşit glonţul, în frunte. Dag 
a fost lovit din faţă, în frunte, iar locul prin care a ieşit 
glonţul se afla în ceafă. După câte am putut să văd, au fost 


273 


trase doar două gloanţe. Nu seamănă a crimă făcută de un 
nebun. 

Erika îşi privi gânditoare partenerul. 

— Ce încerci să spui? 

— Dacă nu e crima unui nebun, atunci trebuie să existe 
un motiv. Şi cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi 
se pare că acest manuscris este un motiv al dracului de 
bun. 

Mikael arătă spre teancul de hârtii de pe biroul Erikăi. 
Ea îi urmări privirea. Apoi, se priviră unul pe altul. 

— Nu trebuie să aibă de-a face cu cartea propriu-zisă. 
Poate că ei au căutat mult mai bine şi au reuşit să... Nu 
ştiu. Cineva se simte ameninţat. 

— Şi a angajat un hitman'. Micke - aşa se întâmplă în 
filmele americane. Cartea asta vorbeşte despre clienţii 
unor prostituate. Sunt numiţi poliţişti, politicieni, jur- 
nalişti... Atunci, să fie unul dintre ei cel care i-a ucis pe Dag 
şi pe Mia? 

— Nu ştiu, Ricky. Dar vom merge la tipar peste trei 
săptămâni cu cea mai dură chestie despre traficul de femei 
care s-a publicat vreodată în Suedia. 

În momentul acela, Malin Eriksson îşi vâri capul pe uşă, 
spunând că un inspector de poliţie pe nume Jan Bublanski 
voia să vorbească cu Mikael Blomkvist. 

Bublanski a dat mâna cu Erika Berger şi cu Mikael 
Blomkvist şi s-a aşezat în cel de-al treilea fotoliu de la fe- 
reastră. L-a privit atent pe Mikael Blomkvist, văzând un 
bărbat cu ochii roşii şi barbă de o zi. 

— A apărut ceva nou? întrebă Mikael Blomkvist. 

— Poate că da. Am înţeles că dumneata ai găsit pere- 
chea din Enskede şi ai dat alarma la poliţie, azi-noapte. 

Mikael dădu din cap obosit. 

— Ştiu că ai dat declaraţii în timpul nopţii, dar mă în- 
treb dacă ai putea clarifica unele detalii pentru mine. 

— Ce vreţi să ştiţi? 


* În engl. în orig. - ucigaş plătit. 
274 


— Cum se face că te-ai dus la Svensson şi Bergman aşa 
de târziu? 

— Nu e un detaliu, ci un întreg roman, zâmbi ostenit 
Mikael. Eram la cină la sora mea - ea locuieşte în cartierul 
nou construit din Stäket. Dag Svensson mi-a telefonat pe 
mobil şi mi-a spus că nu va putea veni la redacţie în timpul 
zilei de joi - astăzi, prin urmare - cum stabiliserăm mai 
devreme. Trebuia să-i lase nişte fotografii lui Christer 
Malm. Motivul era că el şi Mia hotărâseră să meargă acasă 
la părinţii ei, de Paşte şi voiau să plece dimineaţa devreme. 
El se întreba dacă era în regulă să treacă să-mi lase 
fotografiile dimineaţa, înainte de plecare. Eu i-am răspuns 
că, deoarece eram aşa de aproape, puteam face un ocol pe 
la el să iau fotografiile în drum spre casă, când aveam să 
plec de la soră-mea. 

— Aşa că ai mers în Enskede, ca să iei fotografiile. 
Mikael aprobă. 

— Poţi să-ţi imaginezi vreun motiv pentru care să fi fost 
ucisă perechea Svensson şi Bergman? 

Mikael şi Erika schimbară o privire. Amândoi rămaseră 
tăcuţi. 

— Care este? întrebă Bublanski. 

— Am discutat, desigur, acest lucru în timpul zilei şi nu 
suntem întru totul de acord. Sau, mai curând - nu suntem 
siguri. Nu vrem să facem speculaţii goale. 

— Povesteşte. 

Mikael explică ce anume conţinea viitoarea carte a lui 
Dag Svensson şi cum el şi Erika reflectaseră asupra faptu- 
lui că ar putea exista o legătură între aceasta şi cele două 
crime. Bublanski tăcu o vreme, digerând informaţia. 

— Aşa că Dag Svensson se pregătea să spânzure în 
public poliţişti. 

Nu-i plăcea absolut deloc cursul pe care îl luase dis- 
cuţia şi vedea cum o „pistă polițistă” se va transforma, 
într-un viitor apropiat, în mass-media, în tot felul de teorii 
ale conspirației. 


275 


— Nu, răspunse Mikael. Dag Svensson se pregătea să 
spânzure răufăcători, dintre care unii se nimeriseră să fie 
poliţişti. Se mai aflau şi câteva persoane din breasla mea, 
cu alte cuvinte, jurnalişti. 

— Şi dumneata ai de gând să faci publică această in- 
formaţie? 

Mikael o privi din nou pe Erika. 

— Nu, răspunse Erika Berger. Ne-am petrecut ziua re- 
făcând conţinutul numărului viitor. Vom publica, foarte 
probabil, cartea lui Dag Svensson, dar acest lucru se va 
întâmpla abia atunci când vom şti ce s-a întâmplat, şi în 
situaţia actuală cartea trebuie refăcută într-o anumită mă- 
sură. Nu vom sabota ancheta poliţiei asupra uciderii celor 
doi prieteni ai noştri, dacă acest lucru vă nelinişteşte. 

— Trebuie să arunc o privire pe biroul lui Dag Svensson 
şi, pentru că aici este o redacţie, ar putea fi neplăcut să vin 
cu un ordin de percheziţie. 

— Găsiţi tot materialul în laptopul lui Dag Svensson, 
spuse Erika. 

— Aha, răspunse scurt Bublanski. 

— Eu am căutat prin biroul lui Dag Svensson, spuse 
Mikael. Am luat câteva carnete de însemnări care identifică 
surse ce trebuie să rămână anonime. Tot restul vă stă la 
dispoziţie şi am pus un bilet pe masă să nu fie atins sau 
mişcat nimic. Problema este legată de conţinutul cărţii lui 
Dag Svensson, care va rămâne secret până la publicare. 
Prin urmare, n-am dori deloc ca manuscrisul să ajungă la 
poliţie, mai ales dacă va fi vorba să demascăm unul sau doi 
poliţişti. 

La dracu, gândi Bublanski. De ce n-am trimis direct pe 
cineva aici, azi-dimineaţă? Dar dădu din cap aprobator şi 
schimbă subiectul. 

— OK. Avem o persoană pe care vrem s-o audiem în 
legătură cu dubla crimă. Am motive să cred că este cineva 
pe care dumneata o cunoşti. Vreau să ştiu ce informaţii ai 
despre o femeie cu numele Lisbeth Salander. 


276 


Mikael Blomkvist păru un moment că devine un semn 
viu de întrebare. Bublanski observă că Erika Berger îi 
aruncă lui Mikael o privire pătrunzătoare. 

— Acum chiar nu înţeleg nimic. 

— O cunoşti pe Lisbeth Salander? 

— Da, o cunosc pe Lisbeth Salander. 

— De unde o cunoşti? 

— De ce mă întrebi? 

Bublanski făcu un gest de iritare cu mâna. 

— Cum am spus, vrem să o audiem în legătură cu 
această crimă. De unde o cunoşti? 

— Dar... e incredibil. Lisbeth Salander nu are nicio 
legătură cu Dag Svensson sau cu Mia Bergman. 

— Vom putea să stabilim acest lucru în linişte şi pace, 
răspunse răbdător Bublanski. Dar întrebarea mea rămâne: 
de unde o cunoşti pe Lisbeth Salander? 

Mikael îşi trecu mâna peste obrajii neraşi şi se frecă la 
ochi, în vreme ce gândurile i se învălmăşeau în minte, în 
cele din urmă, întâlni privirea lui Bublanski. 

— Am angajat-o pe Lisbeth Salander să facă cercetări 
pentru mine într-o cu totul altă problemă, cu doi ani în 
urmă. 

— Despre ce era vorba? 

— Îmi pare rău, dar acum vom ajunge la întrebări care 
ţin de Constituţie şi de protecţia surselor şi aşa mai depar- 
te. Crede-mă pe cuvânt de onoare că nu are absolut nicio 
legătură cu Dag Svensson şi Mia Bergman. E o cu totul altă 
chestiune, care astăzi este de mult rezolvată. 

Bublanski îi cântări cuvintele. Nu-i plăcea faptul că 
cineva afirma că există secrete care nu pot fi povestite, la o 
anchetă legată de o crimă, dar preferă, pentru moment, să 
nu insiste. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe Lisbeth Salander? 
Mikael îşi cântări răspunsul. 

— Lucrurile stau aşa: acum doi ani, în toamnă, am 
frecventat-o pe Lisbeth Salander. Povestea a luat sfârşit 


277 


spre Crăciun. Pe urmă, a dispărut din oraş. Nu am văzut-o 
mai mult de un an, până acum o săptămână. 

Erika Berger înălţă din sprâncene. Bublanski presupuse 
că era o noutate pentru ea. 

— Povesteşte-mi despre întâlnire. 

Mikael respiră adânc, apoi descrise pe scurt întâm- 
plarea din faţa imobilului de pe Lundagatan. Bublanski 
asculta, cu uimire crescândă. Încerca să-şi dea seama dacă 
Blomkvist inventa sau spunea adevărul. 

— Aşa că n-ai vorbit deloc cu ea? 

— Nu, a dispărut printre casele din partea de sus a stră- 
zii. Am aşteptat multă vreme, dar nu a mai apărut. l-am 
scris o scrisoare şi am rugat-o să dea un semn de viaţă. 

— Şi crezi că nu există nicio legătură între ea şi pere- 
chea din Enskede? 

— Nu. 

— Bine... Poţi descrie persoana care crezi că a atacat-o? 

— Nu „cred”. El a atacat şi ea s-a apărat, apoi a fugit. 
L-am văzut de la aproximativ 40-45 de metri distanţă. Era 
întuneric beznă. 

— Erai beat? 

— Eram un pic binedispus, dar în niciun caz beat. Tipul 
era blond, cu părul strâns în coadă de cal. Era îmbrăcat 
într-o geacă de culoare închisă, scurtă până în talie. Avea o 
burtă proeminentă. Când am ajuns în capul scărilor de pe 
Lundagatan, l-am văzut din spate, dar s-a întors când m-a 
pocnit. Am avut impresia că avea o faţă osoasă şi ochi de 
culoare deschisă, apropiaţi. 

— De ce n-ai pomenit de asta mai devreme? se vâri 
Erika Berger în discuţie. 

Mikael Blomkvist dădu din umeri. 

— A fost un weekend la mijloc, tu ai mers la Goteborg 
ca să participi la dezbaterea aia tâmpită. Ai fost plecată 
luni, şi marţi ne-am întâlnit în mare grabă. Pur şi simplu, 
am trecut-o cu vederea... 


278 


— Dar, ţinând cont de ce s-a întâmplat în Enskede... 
Dumneata nu ai povestit toate astea poliţiei, constată 
Bublanski. 

— Pentru ce aş fi povestit? Puteam la fel de bine să 
spun că am prins un hoţ de buzunare care a încercat să mă 
„cureţe” în metrou în T-Centralen, acum o lună. Nu există 
niciun fel de legătură, cât de cât relevantă, între 
Lundagatan şi ce s-a întâmplat în Enskede. 

— Dar n-ai reclamat atacul la poliţie? 

— Nu. 

Mikael şovăi câteva secunde. 

— Lisbeth Salander este o persoană care doreşte să 
rămână anonimă. M-am gândit să mă duc la poliţie, dar am 
hotărât că era treaba ei să facă reclamaţia. În orice caz, 
voiam să vorbesc cu ea mai întâi. 

— Ceea ce nu ai făcut. 

— N-am vorbit cu Lisbeth Salander din a doua zi de 
Crăciun, acum un an. 

— De ce a luat sfârşit... relaţia, dacă acesta este cu- 
vântul potrivit? 

Privirea lui Mikael se întunecă. Îşi cântări un moment 
vorbele, înainte de a răspunde: 

— Nu ştiu. Ea a rupt legătura cu mine, peste noapte. 

— Se întâmplase ceva? 

— Nu. Nu, dacă te referi la o ceartă sau ceva de genul 
ăsta. Într-o zi, eram buni prieteni; ziua următoare, nu mi-a 
mai răspuns la telefon. Apoi, a dispărut din viaţa mea. 

Bublanski cântări explicaţia lui Mikael. Părea corectă şi 
era întărită de faptul că Dragan Armanski descrisese 
dispariţia ei de la Milton Security în cuvinte asemănătoare. 
Probabil, se întâmplase ceva cu Lisbeth Salander în cursul 
iernii, cu un an în urmă. Se întoarse spre Erika Berger: 

— O cunoaşteţi şi dumneavoastră pe Lisbeth Salander? 

— Am întâlnit-o o singură dată. Puteţi să mă lămuriţi de 
ce puneţi întrebări despre Lisbeth Salander în legătură cu 
Enskede? întrebă Erika Berger. 

Bublanski scutură din cap: 


279 


— Are legătură cu locul crimei. E tot ce vă pot spune, în 
schimb, trebuie să vă mărturisesc că, cu cât aud mai multe 
despre Lisbeth Salander, cu atât sunt mai uluit. Cum era ea 
ca persoană? 

— În ce privinţă? întrebă Mikael. 

— Cum ai putea-o descrie? 

— Din punct de vedere profesional - unul dintre cei mai 
buni investigatori pe care i-am întâlnit vreodată. 

Erika Berger îl privi cu coada ochiului pe Mikael 
Blomkvist şi îşi muşcă buza. Bublanski fu convins că lipsea 
o bucăţică din puzzle şi că ei ştiau ceva ce nu voiau să 
povestească. 

— Şi ca persoană? 

Mikael rămase tăcut multă vreme. 

— E un om foarte singur şi foarte special. Din punct de 
vedere social, introvertită. Nu-i place să vorbească despre 
ea însăşi. În acelaşi timp, este o persoană cu voinţă foarte 
puternică. Are o etică specială. 

— Etică? 

— Da. O etică proprie. Nu poţi s-o amăgeşti, s-o con- 
vingi să facă ceva împotriva propriei voințe. În lumea ei, un 
lucru este sau „drept”, sau „nedrept”, ca să zic aşa. 

Bublanski reflectă la faptul că din nou Mikael Blomkvist 
o descria la fel ca Dragan Armanski. Doi bărbaţi care o 
cunoscuseră o judecaseră exact la fel. 

— Îl cunoşti pe Dragan Armanski? întrebă Bublanski. 

— Ne-am întâlnit de câteva ori. Am ieşit şi am băut o 
bere cu el anul trecut, când încercam să aflu unde a dis- 
părut Lisbeth. 

— Şi spui că era un investigator competent, repetă 
Bublanski. 

— Cel mai bun pe care l-am întâlnit, repetă Mikael. 
Bublanski bătu o vreme cu degetele în tăblia măsuţei, 
privind pe fereastră la şuvoiul de oameni de jos, de pe 
Götgatan. Se simţea ciudat de şovăitor. Documentaţia de la 
departamentul de psihiatrie legală, pe care o adusese Hans 
Faste de la comisia de tutelă, afirma că Lisbeth Salander 


280 


era un om cu tulburări psihice grave, cu înclinații spre 
violenţă şi aproape handicapat mintal. Răspunsurile pe 
care le primise atât de la Armanski, cât şi de la Blomkvist 
se depărtau evident de imaginea pe care expertiza 
psihiatrică o stabilise de-a lungul multor ani de studii. 
Amândoi o descriau ca pe o persoană ciudată, dar amândoi 
aveau o urmă de admiraţie în voce, vorbind despre ea. 

Blomkvist folosise în plus expresia că o „frecventase” 
într-o perioadă - ceea ce făcea aluzie la o legătură sexuală 
de vreun fel. Bublanski se întrebă ce reguli erau valabile 
pentru persoanele declarate „iresponsabile”. Se făcuse 
Blomkvist vinovat de vreo formă de abuz, folosindu-se de o 
persoană aflată în situaţie de dependenţă? 

— Şi ce crezi despre handicapul ei social? întrebă el. 

— Handicap? întrebă Mikael. 

— Tutela şi problemele psihice. 

— Tutela? făcu ca un ecou Mikael. 

— Probleme psihice? întrebă şi Erika Berger. Bublanski 
privi uluit de la Mikael Blomkvist la Erika Berger şi înapoi. 
Nu ştiau. De fapt, nu ştiau. Bublanski deveni deodată 
foarte furios, atât pe Armanski, cât şi pe Mikael Blomkvist 
şi mai ales pe Erika Berger, cu hainele ei elegante şi biroul 
modern cu vedere pe Götgatan. Stă aici şi le vorbeşte altor 
oameni despre ce trebuie ei să creadă. Dar îşi îndreptă 
furia împotriva lui Mikael: 

— Nu pot înţelege ce e cu dumneata şi cu Armanski, 
spuse el. 

— Poftim? 

— Lisbeth Salander a fost internată frecvent la psi- 
hiatrie, de când era copil, spuse în cele din urmă 
Bublanski. Un examen de psihiatrie legală şi o decizie a 
tribunalului au stabilit că este incapabilă să aibă grijă de 
propriile-i treburi. E declarată iresponsabilă. Manifestă o 
pornire spre violenţă şi a avut probleme cu oficialităţile 
toată viaţa. Şi acum, este principala suspectă în cel mai 
de... de participare la dubla crimă. Şi atât tu, cât şi 


281 


Armanski, vorbiţi despre ea ca şi cum ar fi un fel de 
prinţesă. 

Mikael Blomkvist stătea complet nemişcat, privindu-l cu 
ochii mari. 

— Lasă-mă să exprim altfel lucrurile, continuă 
Bublanski. Am căutat o legătură între Lisbeth Salander şi 
perechea din Enskede. S-a arătat că dumneata, care ai 
găsit victimele, eşti legătura. Vrei să comentezi? 

Mikael se lăsă pe spate. Inchise ochii, încercând să în- 
teleagă situaţia. Lisbeth Salander, bănuită de uciderea lui 
Dag Svensson şi a Miei! Nu se poate. E absurd. Era ea ca- 
pabilă să ucidă? Mikael avu brusc în faţa ochilor expresia 
chipului ei când, cu doi ani în urmă, se dezlănţuise împo- 
triva lui Martin Vanger cu crosa de golf. Ar fi putut fără în- 
doială să-l omoare. N-a făcut-o, pentru că trebuia să-mi 
salveze viaţa. Îşi pipăi automat grumazul, unde se aflase 
ştreangul lui Martin Vanger. Însă Dag şi Mia... Nu are lo- 
gică. 

Înainte să apuce să spună ceva, sună telefonul de pe 
biroul Erikăi. Ea răspunse şi îi întinse receptorul lui 
Bublanski. 

— Cineva care se numeşte Hans Faste vrea să vă vor- 
bească. 

Bublanski luă receptorul, ascultând atent. Atât Mikael, 
cât şi Erika putură vedea cum expresia feţei i se schimba. 

— Când intră? Tăcere. 

— Care e adresa? Lundagatan? Bine, sunt în apropiere 
şi merg direct acolo. 

Bublanski se ridică grăbit. 

— lertaţi-mă, trebuie să întrerupem discuţia. Actualul 
tutore al lui Salander tocmai a fost găsit împuşcat, şi acum 
ea este căutată, fiind acuzată în absenţă de trei crime. 

Erika Berger rămăsese cu gura căscată. Mikael 
Blomkvist avea aerul că fusese lovit de trăsnet. 


Ocuparea apartamentului de pe Lundagatan era o 
procedură relativ lipsită de complicaţii, din punct de ve- 


282 


dere tactic. Hans Faste şi Curt Svensson se sprijineau de 
capota maşinii, aşteptând ca oamenii din grupul de in- 
tervenţie, bine înarmaţi, să ocupe casa scării şi să ia în 
stăpânire curtea. 

După zece minute, echipa de intervenţie constatase 
ceea ce Faste şi Svensson ştiau deja. Nimeni nu deschisese 
uşa, când au sunat la sonerie. 

Hans Faste privea de-a lungul străzii care, spre marea 
iritare a pasagerilor autobuzului 66, fusese închisă, de la 
Zinkensdamm până la biserica Högalid. Un autobuz fusese 
prins între baraje şi nu putea trece nici înainte, nici înapoi. 
Până la urmă, Faste se apropie, ordonând poliţistului în 
uniformă să se dea la o parte şi să lase autobuzul să treacă. 
Un mare număr de curioşi priveau toată scena de pe terasa 
din partea de sus a străzii. 

— Trebuie să existe şi o cale mai simplă, spuse Faste. 

— Mai simplă decât ce? întrebă Svensson. 

— Mai simplu decât să aduci trupele de asalt de fiecare 
dată când trebuie prins un infractor. 

Curt Svensson se abţinu de la comentarii. 

— Oricum, e vorba de o tipă de un metru şi jumătate şi 
care cântăreşte cam 40 de kilograme, spuse Faste. 

Se hotărâse că nu era necesar să spargă uşa cu ranga. 
Bublanski li se alătură, în vreme ce aşteptau ca un lăcătuş 
să deschidă încuietoarea şi să se dea la o parte, astfel încât 
trupele să poată pătrunde în apartament. Le luă cam opt 
secunde ca să facă o inspecţie a celor 45 de metri pătraţi şi 
să constate că Lisbeth Salander nu se ascundea nici sub 
pat, nici în baie sau în vreun dulap. După aceea, Bublanski 
le dădu liber să intre. 

Cei trei poliţişti priviră curioşi apartamentul, care era 
foarte curat şi mobilat cu mult bun-gust. Mobilele erau 
simple. Scaunele de bucătărie erau vopsite în diferite 
culori pastelate. Pe pereţii camerelor se aflau fotografii de 
artă, alb-negru, frumos înrămate. În partea din hol care 
putea fi mobilată era o etajeră cu un CD-player şi o 
grămadă de CD-uri. 


283 


Curt Svensson cercetă bucătăria şi nu găsi nimic de- 
osebit. Frunzări printr-un morman de ziare şi aruncă o 
privire pe blatul de lucru, prin bufet şi congelator. 

Faste deschise dulapul şi sertarele comodei din dor- 
mitor. Scoase un fluierat, când dădu peste o pereche de 
cătuşe şi o grămadă de jucării sexuale. In dulap, găsi o 
colecţie de haine din latex, de felul celor la care mama lui 
ar fi fost jenată să privească. 

— Aici a fost petrecere mare, spuse el cu glas tare, ri- 
dicând o rochie de piele lăcuită care, conform etichetei, 
fusese creată de Domino Fashion - ce-o mai fi fost şi asta. 

Bublanski se uită pe comoda din hol, unde descoperi un 
teanc mic de plicuri nedesfăcute, adresate lui Lisbeth 
Salander. Răsfoi printre ele şi constată că erau note de 
plată şi un extras de cont, precum şi un singur plic per- 
sonal. Era de la Mikael Blomkvist. Prin urmare, istoria lui 
Blomkvist era adevărată. Pe urmă, se aplecă să adune 
corespondenţa din ziua aceea, cu urmele de bocanci ale 
echipei de intervenţie. Era vorba de ziarul Thai Pro Boxing, 
ziarul gratuit Noutăţi din Sodermalm şi trei plicuri, toate 
adresate lui Miriam Wu. 

Bublanski avu o bănuială neplăcută. Se duse în baie şi 
deschise dulăpiorul de deasupra chiuvetei. Găsi o cutie cu 
analgezice Alvedon şi un tub pe jumătate plin, cu Citodon. 
Citodonul era cumpărat pe reţetă, scrisă pe numele Miriam 
Wu. Era o singură periuţă de dinţi în baie. 

— Faste, de ce scrie Salander - Wu pe uşa de la in- 
trare? 

— N-am idee, răspunse Faste. 

— OK, atunci hai să te întreb altfel - de ce pe podeaua 
din hol se află plicuri adresate unei anume Miriam Wu, de 
ce în baie este un tub de Citodon luat pe o reţetă cu 
numele Miriam Wu? De ce este o singură periuţă de dinţi? 
Şi de ce - dacă Lisbeth are, după informaţiile primite, o 
înălţime de două palme - pantalonii aceştia de piele par să 
se potrivească unei persoane de cel puţin 1,75 metri 
înălţime? 


284 


În apartament se lăsă o tăcere stingheră, pe care o 
rupse Curt Svensson. 
— Rahat! fu tot ce putu el să spună. 


285 


15 
Joia Mare, 24 martie 


Christer Malm era extenuat şi se simţea groaznic când 
ajunse, în sfârşit, acasă după ziua de muncă total 
neplanificată. Din bucătărie venea mirosul ademenitor al 
unui fel de mâncare puternic condimentat şi se duse acolo, 
îmbrăţişându-şi prietenul. 

— Cum te simţi? îl întrebă Arnold Magnusson. 

— Ca o pungă de rahat, spuse Christer. 

— N-au vorbit decât despre asta la ştiri. N-au dat nu- 
mele. Dar este o poveste teribilă. 

— E chiar îngrozitor. Dag lucra la noi. Ne era prieten şi 
îmi plăcea mult de el. N-am cunoscut-o pe prietena lui, 
Mia, dar Micke şi Erika o ştiau. 

Christer privi în jur, prin bucătărie. Cumpăraseră 
apartamentul de pe Allhelgonagatan şi se mutaseră aici 
doar de trei luni. Dintr-odată, îi părea ca o ţară străină. 

Telefonul sună. Christer şi Arnold se priviră, hotărând 
să nu răspundă. Apoi, porni robotul telefonic şi auziră un 
glas bine cunoscut: 

— Christer. Eşti acolo? Ridică receptorul. 

Era Erika Berger, care suna ca să-l pună la curent pe 
Christer cu faptul că acum poliţia o vâna pe fosta inves- 
tigatoare a lui Mikael Blomkvist, pentru uciderea lui Dag şi 
a Miei. 

Christer primi vestea cu senzaţia că totul era ireal. 


Henry Cortez pierduse tot balamucul de pe Lunda- 
gatan, pentru simplul motiv că el se aflase tot timpul în faţa 
centrului de relaţii cu presa al poliţiei din Kungsholmen, 
vânând informaţii. Nimic nou nu apăruse la grăbita 
conferinţă de presă din primele ore ale după-amiezii. Era 
obosit, flămând şi iritat de faptul că, indiferent pe cine 
încerca să contacteze, era respins fără explicaţii. Abia pe la 
ora şase, când raidul asupra apartamentului lui Lisbeth 


286 


Salander se terminase deja, prinse din zbor un zvon, cum 
că poliţia avea un suspect. În mod destul de neplăcut, 
informaţia venea de la un coleg de la unul din ziarele de 
seară, care avea o legătură mai strânsă cu propria sa 
redacţie. Puțin după aceea, Henry reuşi în fine să facă rost 
de numărul de mobil al procurorului Richard Ekstrom. Se 
prezentă şi-i puse acestuia întrebările care începeau cu 
„cine”, „cum” şi „când”. 

— De la ce ziar spui că vii? îl întrebă Richard Ekström. 

— De la revista Millennium. Am cunoscut-o pe una 
dintre victime. Conform unei surse, poliţia urmăreşte o 
persoană anume. Ce se întâmplă? 

— Nu îţi pot povesti, pentru moment. 

— Dar când o veţi face? 

— Poate o să mai ţinem o conferinţă de presă, în cursul 
serii. 

Procurorul Richard Ekstrom părea evaziv. Henry Cortez 
trase de cercelul de aur pe care îl avea în ureche. 

— Conferinţa de presă este pentru ziariştii de ştiri, care 
intră la tipar imediat. Eu lucrez la o revistă lunară şi noi 
avem interese personale să ştim ce se întâmplă. 

— Nu te pot ajuta. Trebuie să aştepţi, ca toţi ceilalţi. 

— Conform surselor mele, este căutată o femeie. Cine 
e? 

— Nu pot spune nimic. 

— Puteţi dezminţi că este căutată o femeie? 

— Nu, aşa cum am spus, nu pot spune nimic. 


Inspectorul Jerker Holmberg stătea în pragul uşii de la 
dormitor şi privea gânditor balta de sânge de pe duşumea, 
acolo unde fusese găsită Mia Bergman. Când întorcea 
capul, putea să vadă o pată asemănătoare, acolo unde 
zăcuse Dag Svensson. Inspectorul reflecta la cantitatea 
considerabilă de sânge. Era mult mai mare decât în alte 
cazuri, ceea ce însemna că muniţia folosită provocase răni 
teribile, constatare care, la rândul ei, demonstra că 
Mårtensson avusese dreptate afirmând că ucigaşul 


287 


utilizase muniţie de vânătoare. Sângele se coagulase într-o 
masă neagră, care acoperea porţiuni atât de mari din 
podea, că personalul de la salvare şi secţia tehnică 
fuseseră obligaţi să calce în el şi, din această cauză, să lase 
urme de paşi în tot apartamentul. Holmberg purta tenişi cu 
învelitori albastre de plastic. 

În acel moment începea, după părerea lui, adevărata 
investigare a locului crimei. Cadavrele celor două victime 
fuseseră transportate din apartament. Jerker Holmberg 
rămăsese singur, după ce ultimii doi tehnicieni spuseseră 
„bună seara” şi plecaseră. Ei fotografiaseră victimele şi 
măsuraseră petele de sânge de pe pereţi, discutând despre 
splatter distribution areas şi droplet velocity. Holmberg 
ştia ce înseamnă cuvintele, dar nu acordase investigaţiei 
tehnice decât un interes distrat. Munca tehnicienilor 
criminalişti avea să ducă la un raport voluminos, care va 
dezvălui în detaliu cum se aflase plasat ucigaşul faţă de 
victimă, la ce distanţă se aflase el, în ce ordine fuseseră 
trase gloanţele şi ce amprente erau interesante. Dar pentru 
Jerker Holmberg acestea nu aveau importanţă. In- 
vestigarea tehnică nu va conţine nicio silabă despre cine 
era ucigaşul şi ce motiv avea el sau ea - acum, suspecta 
era o femeie - ca să comită crimele. La aceste întrebări 
avea el sarcina să încerce să răspundă. 

Jerker Holmberg merse în dormitor. Puse o servietă 
uzată pe un scaun şi scoase din ea un dictafon de buzunar, 
o cameră de fotografiat digitală şi un carnet de însemnări. 

Începu prin a deschide sertarele unei comode din spa- 
tele uşii. Cele două sertare de sus conţineau lenjerie inti- 
mă, pulovere şi o cutie de bijuterii care, după cum se pă- 
rea, aparținuse Miei Bergman. El sortă fiecare obiect pe 
pat şi cercetă cutia de bijuterii, constatând că nu conţinea 
ceva de valoare deosebită. In sertarul de jos găsi două al- 
bume de fotografii şi două dosare cu situaţia financiară a 
familiei. Porni dictafonul şi începu să înregistreze: 

Proces-verbal de sechestru din Bjorneborgsvâgen 8B. 
Dormitor, sertar de jos, comodă. Două albume de fotografii 


288 


format A4. Un clasor, copertă neagră, marcat „Menaj“ şi 
un clasor, copertă albastră, marcat „Hârtii - Cumpărare” 
cuprinzând documente despre împrumut şi rate pentru 
apartament. O cutie mică plină cu scrisori scrise de mână, 
cărți poştale şi obiecte personale. 

Duse obiectele în hol, punându-le într-un sac de voiaj. 
Continuă cu sertarele noptierelor de pe ambele părţi ale 
patului, dar nu găsi nimic interesant. Deschise dulapurile 
din dormitor şi sortă hainele, căutând în fiecare buzunar şi 
în pantofi, dacă era ceva uitat sau ascuns, apoi îşi îndreptă 
interesul spre rafturile de sus ale dulapurilor. Deschise 
cutii de carton şi cutiile mai mici, de păstrat lucruri. La 
intervale regulate, găsea hârtii sau obiecte pe care, din 
diferite motive, le includea în procesul-verbal de sechestru. 

Intr-un colţ al dormitorului, fusese plasat cu destulă 
greutate un birouaş. Era un foarte mic spaţiu de lucru, cu 
un computer Compaq şi un monitor vechi. Sub birou se afla 
o mobilă cu rafturi şi rotile şi lângă birou, o etajeră joasă. 
Jerker Holmberg ştia că aici avea să facă descoperirile cele 
mai importante - în măsura în care ele existau - şi lăsă 
biroul pentru la urmă. Merse în living şi continuă 
cercetările. Deschise vitrina şi căută atent prin fiecare bol, 
sertar şi raft. Apoi, întoarse privirea spre biblioteca mare, 
care forma un unghi între peretele exterior şi cel dinspre 
baie. Aduse un scaun şi începu să caute dacă nu se afla 
ceva ascuns în partea de sus a bibliotecii. Pe urmă, trecu 
prin fiecare raft, scoțând la repezeală teancuri de cărţi şi 
răsfoindu-le, căutând totodată dacă nu se afla ceva ascuns 
în spatele lor. După 45 de minute, puse la loc în raft 
ultimele volume. Pe masă se afla un teanc mai mic, care îi 
atrăsese atenţia din diferite motive. Deschise dictafonul, 
spunând: 

Biblioteca din living. O carte de Mikael Blomkvist, 
Bancherul mafiei. O carte în germană, cu titlul Der Staat 
und die Autonomen, o carte în suedeză, cu titlul Terorismul 
revoluţionar, precum şi una în engleză, cu titlul Islamic 
Jihad. 


289 


Cartea lui Mikael Blomkvist o inclusese automat, pentru 
că autorul era o persoană care mai apăruse în anchetă. 
Ultimele trei păreau mai obscure. Jerker Holmberg nu avea 
nicio idee dacă dublul asasinat avea vreo legătură cu o 
activitate politică - nu deţinea niciun document care să 
indice că Dag Svensson şi Mia Bergman fuseseră angajaţi 
politic - şi aceste cărţi puteau să exprime, pur şi simplu, un 
interes general pentru politică, sau să se fi aflat în 
bibliotecă fiind necesare pentru activitatea de jurnalist a 
lui Dag. Totuşi, îşi spuse că, dacă doi oameni morţi 
avuseseră în apartament cărţi despre terorismul politic, 
atunci existau motive ca să-ţi notezi cel puţin acest lucru. 
Apoi, puse cărţile în sacul de voiaj, împreună cu obiectele 
confiscate. 

Petrecu, pe urmă, câteva minute examinând sertarele 
unui birou vechi, negru. Pe birou se afla un CD-player şi 
sertarele cuprindeau o mare colecţie de discuri. Jerker 
Holmberg petrecu 30 de minute deschizând fiecare carcasă 
de CD şi stabilind că ceea ce se afla înăuntru corespundea 
cu coperta. Găsi vreo zece CD-uri care nu aveau titlu şi, 
prin urmare, fuseseră „arse” acasă, sau erau poate copii 
pirat; le plasă, una după alta, în player şi constată că nu 
conţineau altceva decât muzică. Se concentra un lung 
moment asupra raftului din apropierea uşii spre dormitor, 
pe care se găseau o mulţime de casete video. Puse de 
probă câteva casete şi observă că printre ele erau de toate, 
de la filme de acţiune la un talmeş-balmeş de emisiuni de 
ştiri înregistrate, reportaje de la Kalla fakta, Insider şi 
Uppdrag  granskningi. Trecu 36 de casete în 
procesul-verbal de sechestru. Apoi, se duse în bucătărie, 
deschise un termos cu cafea şi făcu o scurtă pauză, înainte 
de a continua examinarea. 

Dintr-un raft al unui dulap adună un număr de borcane 
şi sticluţe care, după cum se părea, formau depozitul de 
medicamente al familiei. Le adună într-o pungă pe care o 


1 Faptele vorbesc, Dinăuntru, Misiune - control - emisiuni de 
televiziune „demascatoare”, cu un pronunţat caracter critic. 
290 


puse în sacul cu obiecte reţinute. Scoase produse 
alimentare din dulap şi frigider, deschise fiecare borcan, 
pachet de cafea şi sticlă căreia i se repusese dopul, într-un 
ghiveci de pe pervazul din bucătărie găsi chitanţe şi 1 200 
de coroane. Presupuse că era un fel de mic depozit pentru 
cumpărăturile curente. Nu găsi nimic de interes special. 
Nu reţinu nimic din baie. Dar coşul de rufe era plin până la 
refuz şi verifică toate rufele. Din dulapul din hol scoase 
toate hainele, căutând prin fiecare buzunar. 

Găsi portofelul lui Dag Svensson în buzunarul interior 
al unui costum şi-l adăugă pe procesul-verbal. În el se aflau 
un abonament anual la Friskis & Svettis!, o carte de credit 
la Handelsbanken şi aproape 400 de coroane în numerar. 
Găsi poşeta Miei Bergman şi petrecu câteva minute 
cercetându-i conţinutul. Şi ea avea un abonament anual la 
Friskis & Svettis, un card de credit, un card de membru la 
Konsum şi la ceva ce se numea Club Horisont şi care avea 
ca logo un glob terestru. In plus, ea avea mai mult de 2 500 
de coroane bani lichizi, ceea ce putea fi considerat drept 
sumă relativ importantă, dar nu neobişnuită, dat fiind că 
erau pe punctul de a pleca în vacanţă de Paşte. Faptul că 
banii se aflau în portofel micşora în orice caz posibilitatea 
ca jaful să fi fost motivul crimei. 

De la Mia Bergman, poşetă, aflată pe etajera din hol. O 
agendă model ProPlan, un carnet separat de adrese şi un 
carnet de însemnări cu coperte negre. 

Holmberg mai făcu o pauză de cafea şi constată că, în 
mod cu totul neobişnuit, nu găsise (cel puţin pentru 
moment) nimic jenant sau intim în casa familiei Svensson - 
Bergman. Niciun accesoriu sexual ascuns, nicio lenjerie 
sexy sau vreun sertar cu casete porno. Nu găsise ţigări cu 
marijuana ascunse sau ceva care să indice vreo activitate 
ilegală. Părea să fie o banală pereche de suburbie, poate 
(din punctul de vedere al investigatorului) ceva mai 
plicticoasă decât era normal. 


1 „Vigoare şi sudoare”, una dintre cele mai cunoscute săli de 
fitness. 
291 


În cele din urmă, se întoarse în dormitor şi se aşeză la 
birou. Deschise primul sertar. În ora următoare, cercetă 
toate hârtiile. Constată repede că sertarul şi etajera 
conţineau un bogat material de surse şi referinţe la teza de 
doctorat a Miei Bergman From Russia with Love. Ma- 
terialul era structurat cu grijă, exact ca o eficientă anchetă 
de poliţie, şi el se cufundă o vreme în unele fragmente de 
text. Mia Bergman ar fi avut loc la noi, constată, pentru 
sine. O parte din etajeră era pe jumătate goală şi conţinea, 
după cum se părea, documentaţie aparţinând lui Dag 
Svensson. Erau, în principal, propriile articole sau tăieturi 
din ziare despre subiecte care îl interesaseră. 

Câteva momente le petrecu verificând computerul şi 
constată că acesta avea aproape cinci gigabiţi, totul, de la 
programe la scrisori, articole neterminate, fişiere PDF. Cu 
alte cuvinte, nimic ce să poată citi în seara aceea. Incluse 
în procesul-verbal de sechestru întregul computer şi 
diferite dischete, precum şi un ZIP-drive şi vreo 30 de 
dischete-ZIP. 

Pe urmă, se cufundă o scurtă perioadă într-o meditaţie 
nemulțumită. Computerul conţinea, după câte îşi dădea 
seama, materialul Miei Bergman. Ca ziarist, Dag Svensson 
ar fi trebuit să aibă un computer - cel mai important 
instrument de lucru, dar în computerul de pe birou el nu 
avea nici măcar poştă electronică. Prin urmare, Dag 
Svensson trebuia să aibă pe undeva un computer portabil. 
Jerker Holmberg se ridică şi străbătu gânditor tot 
apartamentul. In hol, se afla un rucsac negru, cu un com- 
partiment pentru computer gol şi câteva carnete de 
însemnări care-i aparţineau lui Dag Svensson. Însă nu găsi 
niciun laptop în apartament. Scoase cheile şi merse în 
curtea interioară, unde căută prin maşina Miei Bergman şi, 
după aceea, pe rafturile din pivniţă. Nu găsi nimic. 

Ciudăţenia cu câinele a fost că el n-a lătrat, dragul meu 
Watson. 

Constată că pentru moment un computer va lipsi din 
procesul-verbal de sechestru. 


292 


Bublanski şi Faste s-au întâlnit cu procurorul Ekström 
în cabinetul acestuia de lucru la ora 18:30, imediat după ce 
se întoarseră din Lundagatan. Curt Svensson fusese trimis, 
în urma unui telefon, la Universitatea din Stockholm, 
pentru a-l contacta pe conducătorul de teză al Miei 
Bergman. Jerker Holmberg mai era încă în Enskede şi 
Sonja Modig răspundea de cercetarea locului crimei din 
Odenplan. Trecuseră un pic mai mult de zece ore de când 
Bublanski fusese numit şef al investigaţiilor şi şapte ore de 
când începuse vânătoarea lui Lisbeth Salander. Bublanski a 
făcut un rezumat al celor întâmplate pe Lundagatan. 

— Şi cine este Miriam Wu? întrebă Ekstrom. 

— Încă nu ştim prea multe despre ea. Nu se află în 
registrele criminale. Este misiunea lui Hans Faste s-o 
găsească, mâine de dimineaţă. 

— Dar Salander nu se află în imobilul din Lundagatan? 

— După câte ştim, nu există niciun indiciu c-ar mai locui 
acolo. Dacă n-ar fi decât hainele, de altă măsură decât are 
ea. 

— Şi încă ce haine! spuse Hans Faste. 

— Cum adică? întrebă Ekström. 

— Nu sunt din cele pe care le-ai da cadou de Ziua 
Mamei! 

— Pentru moment, nu ştim nimic despre Miriam Wu, 
spuse Bublanski. 

— Mai dă-o dracului, ce trebuie să ştim? Are o garde- 
robă întreagă cu uniforme de curvă! 

— Uniforme de curvă? întrebă Ekström. 

— Adică, piele şi lac şi corsete şi chestii fetişiste şi tot 
felul de jucărele sexy, într-un sertar. Şi nu pare să fie 
marfă ieftină. 

— Vrei să spui că Miriam Wu este prostituată? 

— Pentru moment, nu ştim nimic despre Miriam Wu, 
repetă Bublanski accentuând cuvintele. 


293 


— Ancheta Serviciului Social, făcută cu câţiva ani în 
urmă, lăsa să se înţeleagă că Lisbeth Salander avea de-a 
face cu prostituţia, remarcă Ekström. 

— Serviciul Social ştie, în general, despre ce vorbeşte, 
spuse Faste. 

— Rapoartele Serviciului Social nu se bazează pe re- 
ținerea respectivei persoane sau pe o anchetă, spuse 
Bublanski. Salander a fost percheziţionată în Tantolunden 
când avea 16 sau 17 ani şi se afla în compania unui bărbat 
mult mai în vârstă. În acelaşi an, a fost reţinută pentru 
consum excesiv de alcool. Şi atunci în compania unui 
bărbat mult mai în vârstă. 

— Vrei să spui că nu putem trage concluzii pripite, spu- 
se Ekstrom. Perfect, dar mă frapează faptul că teza Miei 
Bergman vorbeşte despre trafic de femei şi prostituție. Prin 
urmare, există posibilitatea ca Mia să fi luat legătura cu 
Salander şi cu această Miriam Wu şi în vreun fel să le fi 
provocat, ceea ce ar fi putut constitui motivul crimei. 

— Poate că Bergman l-a contactat pe tutorele ei şi a pus 
prin aceasta în mişcare un întreg carusel, spuse Faste. 

— E posibil, zise Bublanski. Dar lucrul acesta îl va lă- 
muri ancheta. Important este s-o găsim acum pe Lisbeth 
Salander. După câte se pare, nu locuieşte pe Lundagatan. 
Asta înseamnă că trebuie s-o găsim pe Miriam Wu şi s-o 
întrebăm cum a ajuns în apartament şi în ce relaţie se află 
cu Salander. 

— Şi cum o găsim pe Salander? 

— Trebuie să fie ea pe undeva. Problema e că singura 
adresă pe care a avut-o vreodată este pe Lundagatan. Nu 
există nicio schimbare de adresă. 

— Uiţi că a fost internată la Sankt Stefan şi a mai locuit 
şi la diferite familii de adopţie. 

— Nu uit. 

Bublanski îşi verifică hârtiile. 

— A avut trei familii de adopţie diferite, când avea 15 
ani. Lucrurile n-au mers prea bine. De când a împlinit 16 
ani şi până la 18 ani, a locuit la un cuplu din Hăgersten. 


294 


Fredrik şi Monika Gullberg. Curt Svensson o să-i viziteze în 
seara asta, de îndată ce termină cu întrevederea de la 
universitate. 

— Cum facem cu conferinţa de presă? întrebă Faste. 


La ora şapte seara, atmosfera din biroul Erikăi Berger 
era apăsătoare. Mikael Blomkvist rămăsese tăcut şi 
aproape nemişcat, de când plecase inspectorul Bublanski. 
Malin Eriksson se dusese pe bicicletă până pe Lundagatan 
şi urmărise activitatea echipei de intervenţie. Se întorsese, 
raportând că nimeni nu părea să fi fost arestat şi că strada 
era din nou deschisă pentru circulaţie. Henry Cortez 
telefonase, informându-i că poliţia căuta acum o femeie al 
cărei nume nu fusese comunicat. Erika îl lămurise despre 
ce femeie era vorba. 

Erika şi Malin încercaseră să discute ce trebuia făcut, 
fără să ajungă la o concluzie rezonabilă. Situaţia era 
complicată şi mai mult de faptul că Mikael şi Erika ştiau ce 
rol jucase Lisbeth Salander în afacerea Wennerström - ea, 
în calitate de hacker de elită, fusese sursa secretă a lui 
Mikael. Malin Eriksson nu avea ştiinţă despre aceasta şi 
nici nu auzise până atunci de numele lui Lisbeth Salander. 
Motiv pentru care în discuţie apăreau din când în când 
pauze stinghere. 

— Mă duc acasă, spuse Mikael Blomkvist, ridicându-se 
brusc. Sunt aşa de obosit, că nu mai pot gândi. Trebuie să 
dorm. 

O privi pe Malin. 

— Avem multe de făcut. Mâine e vinerea Paştelui şi eu 
am de gând doar să dorm şi să fac ordine în hârtii. Malin, 
poţi lucra de Paşte? 

— Am de ales? 

— Nu. Începem sâmbătă, la ora 12. Ce spui să ne în- 
tâlnim la mine, în loc să venim la redacţie? 

— OK. 

— Am de gând să reformulez planul de lucru asupra 
căruia m-am decis azi-dimineaţă. Acum nu mai este vorba 


295 


doar să aflăm dacă descoperirile lui Dag Svensson au vreo 
legătură cu dubla crimă. Acum trebuie să aflăm cine i-a 
ucis pe Dag şi pe Mia. 

Malin se întrebă cum vor face asta, dar nu spuse nimic. 
Mikael făcu un semn de adio către Erika şi Malin şi 
dispăru, fără vreun alt comentariu. 


La ora 19:15, Bublanski, şeful echipei de investigaţie, îl 
urmă fără nicio plăcere pe procurorul Ekström, şeful 
anchetei preliminare, pe podiumul din departamentul 
pentru relaţii cu presa al poliţiei. Conferinţa de presă fu- 
sese anunţată pentru ora 19, dar era decalată cu un sfert 
de oră. Spre deosebire de Ekström, pe Bublanski nu-l in- 
teresa deloc să stea în lumina reflectoarelor, în faţa unei 
duzini de camere de televiziune. Se simţea aproape cuprins 
de un atac de panică, aflându-se în centrul atenţiei şi ştia 
că niciodată nu se va obişnui şi nu va începe să-i placă să 
apară la televizor. 

Ekström, în schimb, se mişca degajat şi îşi potrivi 
ochelarii, luându-şi un aer serios, care-i venea bine. 

li lăsă pe fotografi să-şi tragă salvele, înainte de a înălța 
mâna, rugând să se facă linişte în sală. Vorbea ca şi cum ar 
fi avut un manuscris în faţă. 

— Vă doresc un cald bun-venit la această conferinţă de 
presă un pic precipitată. Subiectul ei este dubla crimă care 
a avut loc în Enskede noaptea trecută şi despre care 
suntem în măsură să vă oferim noi informaţii. Numele meu 
este procuror Richard Ekstrom şi acesta este inspector Jan 
Bublanski, de la brigada criminalistică, şi dânsul conduce 
investigaţiile. Voi citi o comunicare, iar apoi veţi avea 
posibilitatea să puneţi întrebări. 

Ekström  tăcu, privind acea parte din lumea 
mass-mediei care se adunase aici în mai puţin de treizeci 
de minute. Dubla crimă din Enskede constituia o ştire 
importantă şi pe cale să capete noi proporţii. Constata 
mulţumit că erau prezenţi atât cei de la Aktuellt şi Rapport, 
cât şi TV4, şi recunoscu reporteri de la TT şi de la ziarele 


296 


de dimineaţă şi de seară. În plus, văzu o mulţime de repor- 
teri pe care nu-i cunoştea. În total, în sală se aflau cel puţin 
douăzeci şi cinci de jurnalişti. 

— După cum ştiţi, au fost găsite două persoane ucise 
brutal în Enskede, ieri-seară, cu puţin înainte de miezul 
nopţii. La examinarea locului crimei, s-a găsit chiar şi o 
armă, un Colt 45. Laboratorul de criminalistică al statului a 
stabilit în cursul zilei că acesta este arma crimei. Posesorul 
armei este cunoscut şi a fost căutat în cursul zilei. 

Ekström făcu o pauză plină de efect. 

— La ora 17, posesorul armei a fost găsit mort în lo- 
cuinţa sa din apropiere de Odenplan. El a fost împuşcat şi 
pare să fi fost mort la vremea când a fost comisă dubla 
crimă din Enskede. Poliţia - Ekström arătă spre Bublanski 
- crede, pe baze întemeiate, că este vorba de unul şi 
acelaşi vinovat, care, în consecinţă, a fost dat în urmărire 
pentru trei crime. 

Un murmur se ridică din mulţime, atunci când câţiva 
reporteri începură să vorbească la telefoanele mobile. 
Ekström înălţă un pic glasul. 

— Există vreun suspect? întrebă un reporter de la radio. 

— Dacă nu mă veţi întrerupe, vom ajunge şi la aceasta. 
Există pentru moment o persoană pe care poliţia doreşte 
s-o audieze în legătură cu cele trei crime. 

— Cine este acesta? 

— Nu este un „el”, ci o „ea”. Poliţia caută o femeie de 
26 de ani, care are o relaţie cu posesorul armei şi despre 
care ştim că s-a aflat la locul dublei crime din Enskede. 

Bublanski încruntă din sprâncene, cu un aer sever. 
Ajunseseră acum la punctul de pe ordinea de zi asupra 
căruia el şi Ekström nu căzuseră de acord, şi anume între- 
barea dacă direcţia de investigaţii avea să dea numele per- 
soanei bănuite pentru tripla crimă. Bublanski ar fi vrut să 
aştepte. Ekstrom considerase că nu mai puteau aştepta. 

Argumentele lui Ekström fuseseră inatacabile. Poliţia 
căuta o femeie despre care se ştia că este bolnavă psihic şi 
care era principala suspectă în cazul celor trei crime. În 


297 


cursul zilei fusese dată alarma, mai întâi locală, apoi în 
întreaga ţară. Ekström afirma că Lisbeth Salander trebuia 
să fie considerată drept periculoasă şi că de aceea exista 
un mare interes public ca ea să fie arestată cât mai rapid. 

Argumentele lui Bublanski erau mai vagi. El era de 
părere că existau motive pentru a se aştepta cel puţin re- 
zultatele examenului tehnic din apartamentul avocatului 
Bjurman, înainte ca direcţia de investigaţii să adere aşa de 
univoc la o singură variantă. 

Argumentul lui Ekström a fost că Lisbeth Salander era, 
conform tuturor dovezilor disponibile, o femeie bolnavă 
psihic şi cu porniri violente, căreia un motiv necunoscut i-a 
declanşat probabil o criză de demenţă criminală. Nu 
existau garanţii că faptele violente se vor opri. 

— Ce ne facem dacă în următoarele 24 de ore intră în 
alt apartament şi mai împuşcă două persoane? întrebase 
retoric Ekstrom. 

La aceasta, Bublanski nu a avut ce să răspundă şi 
Ekström a constatat că nu lipseau precedentele. Când 
ucigaşul Juha Valjakkala! din Amsele, autor a trei crime, a 
fost vânat de-a lungul şi de-a latul ţării, poliţia ieşise în 
public cu numele şi fotografia lui, tocmai din motivul că era 
considerat un pericol pentru populaţie. Acelaşi argument 
putea fi avansat şi despre Lisbeth Salander şi, în 
consecinţă, Ekstrom hotărâse să facă public numele. 

Ekström înălţă o mână ca să oprească murmurul jur- 
naliştilor. Dezvăluirea că o femeie era urmărită pentru o 
triplă crimă avea să explodeze ca o bombă. El îi făcu semn 
lui Bublanski că poate începe să vorbească. Bublanski tuşi 
de două ori, dregându-şi glasul, îşi îndreptă ochelarii şi 
privi fix în hârtiile cu formulările asupra cărora se puseseră 
de acord. 


1 Juha Valjakkala (în prezent, Nikita Joakim Fouganthine), delincvent 
finlandez care, în cursul unei lungi rătăciri prin Suedia împreună cu 
prietena sa Marita Routalammi, a furat în iunie 1988, în satul Amselese, 
o bicicletă şi a ucis trei persoane. După o lungă urmărire, cei doi au fost 
prinşi, în iulie, la Odense, în Danemarca. În 1991, regizorul Jan Troell a 
făcut după istoria celor doi un excelent film, // Capitano. 

298 


— Poliţia caută o femeie de 26 de ani pe nume Lisbeth 
Salander. O fotografie din registrul de paşapoarte va fi 
distribuită. Pentru moment, nu ştim unde se află, dar 
credem că poate fi în regiunea Stockholmului. Poliţia 
solicită ajutorul public pentru a o găsi cât de repede posibil 
pe această femeie. Lisbeth Salander are 1,50 metri 
înălţime şi o constituţie slabă. 

Trase adânc aer în piept. Transpira şi simţea că e ud la 
subsuori. 

— Lisbeth Salander a fost mai demult internată într-o 
clinică psihiatrică şi e considerată periculoasă atât pentru 
ea însăşi, cât şi pentru societate. Vrem să subliniem că, în 
situaţia actuală, nu putem afirma categoric că ea este 
autoarea crimelor, dar că există circumstanţe datorită 
cărora dorim să auzim cât mai repede posibil ce ştie ea de- 
spre omorurile din Enskede şi Odenplan. 

— Aşa nu se poate! strigă un reporter de la un ziar de 
seară. Ori e bănuită de crimă, ori nu e. 

Bublanski îl privi neajutorat pe Ekström. 

— Poliţia investighează pe un front larg şi noi avem în 
vedere, desigur, diferite scenarii. Dar, în momentul de faţă 
există anume bănuieli îndreptate asupra respectivei femei 
şi poliţia consideră drept urgentă arestarea ei. Aceste 
bănuieli se fondează pe probe tehnice pe care le-am găsit 
la locul crimei. 

— Ce fel de probe? veni imediat întrebarea. 

— La ora actuală, nu putem da amănunte despre pro- 
bele tehnice. 

Mai mulţi ziarişti începură să vorbească deodată. 
Ekström ridică o mână, arătând spre un reporter de la 
Dagens Eko cu care avusese de-a face mai demult şi pe 
care îl considera un individ echilibrat. 

— Inspectorul Bublanski a spus că femeia a fost tratată 
la o clinică psihiatrică. Pentru ce anume? 

— Această femeie a avut... o copilărie dificilă şi o serie 
de probleme de-a lungul anilor. Se află sub tutelă şi 
posesorul armei era tutorele ei. 


299 


— Cine este acesta? 

— E persoana care a fost împuşcată în locuinţa sa din 
Odenplan. Pentru moment, nu vrem să-l numim, din 
respect pentru rudele care încă nu au fost anunţate. 

— Ce motiv ar fi avut ea să comită crime? Bublanski luă 
microfonul. 

— Pentru moment, nu vrem să abordăm acest subiect. 

— Mai apare în dosarele poliţiei? 

— Da. 

După aceea, veni o întrebare de la un reporter cu o 
voce puternică, având un timbru aparte, care răsună peste 
mulţime: 

— Trebuie să fie considerată periculoasă pentru public? 

Ekström şovăi o clipă. Apoi, aprobă cu un semn din cap: 

— Avem informaţii din trecutul ei că, în situaţii dificile, 
poate recurge la violenţă. Facem public acest anunţ de 
urmărire tocmai pentru că vrem să intrăm imediat în 
contact cu ea. 

Bublanski îşi muşcă buza de jos. 


Inspectorul de poliţie Sonja Modig se mai afla încă în 
apartamentul avocatului Bjurman, la ora nouă seara. Te- 
lefonase acasă şi îi explicase situaţia soţului ei. După 
unsprezece ani de căsătorie, acesta acceptase că slujba ei 
nu va însemna niciodată bine cunoscuta rutină 9-17 
după-amiaza. Sonja se afla la masa de lucru a lui Bjurman 
din biroul acestuia şi sorta hârtiile pe care le găsise în 
sertare, când auzi un ciocănit în uşă şi îl văzu pe comisarul 
Bubbla, ducând în balans două căni cu cafea şi o pungă 
albastră de la Pressbyrân cu chifle cu scorţişoară. Îl salută 
cu un gest obosit. 

— Ce nu trebuie să ating? întrebă Bublanski, în mod 
automat. 

— Tehnicienii au terminat aici. Se mai ocupă încă de 
dormitor şi bucătărie. Desigur, cadavrul e tot aici. 

Bublanski trase un scaun şi se aşeză în faţa colegei lui. 
Modig deschise punga şi scoase o chiflă. 


300 


— Mulţumesc. Îmi doream aşa de tare o cafea, că 
simţeam că mor. 

Mâncară în tăcere. 

— Am auzit că n-a mers prea bine pe Lundagatan, spuse 
Modig, înghițind ultimele firimituri din chiflă şi lingându-şi 
degetele. 

— Nu era nimeni acasă. Am găsit corespondenţă ne- 
desfăcută pentru Salander, dar cineva care se numeşte 
Miriam Wu locuieşte acolo. Încă nu i-am dat de urmă. 

— Cine e? 

— Nu ştiu exact. Faste se ocupă de ea. A fost trecută în 
contract acum vreo lună, dar pare să locuiască în 
apartament. Cred că Salander s-a mutat, fără să comunice 
noua adresă. 

— Poate că a fost ceva planificat... 

— Ce? Tripla crimă? 

Bublanski scutură din cap descurajat. 

— Ce aiureală a devenit totul! Ekström s-a încăpățânat 
să ţină o conferinţă de presă şi va urma un iad, cu 
mass-media. Ai găsit ceva? 

— În afară de trupul lui Bjurman, în dormitor... Am 
găsit o cutie goală, în care s-a aflat un Colt 45. E la 
serviciul de amprente. Bjurman are un dosar cu copii după 
rapoartele lunare despre Salander, pe care le-a trimis la 
comisia de tutelă. Dacă ar fi să crezi rapoartele, Salander 
este un înger pe pământ. 

— Nu şi el! izbucni Bublanski. 

— Nu şi el, ce? 

— Încă un admirator al lui Lisbeth Salander! Bublanski 
îi spuse pe scurt ce aflase de la Dragan Armanski şi Mikael 
Blomkvist. Sonja Modig îl ascultă fără să-l întrerupă. Când 
acesta tăcu, ea îşi trecu degetele prin păr, apoi îşi frecă 
ochii. 

— Sună complet ridicol! spuse ea. 

Bublanski aprobă gânditor, trăgându-se de buza de jos. 
Sonja Modig îi aruncă o privire furişă, oprindu-şi un surâs. 
El avea o faţă cu trăsături aspre, care părea aproape 


301 


brutală. Dar când era tulburat sau nesigur, căpăta un aer 
bosumflat. În asemenea momente, ea găsea că porecla de 
„Comisarul Bubbla” i se potrivea ca o mănuşă. Sonja nu-i 
spusese niciodată astfel şi nu ştia exact cum apăruse 
porecla. Dar i se potrivea grozav. 

— Bine, spuse ea. Cât de siguri suntem? 

— Procurorul pare sigur. S-a dat alarmă în toată ţara, în 
seara asta, spuse Bublanski. Salander şi-a petrecut ultimul 
an în străinătate şi e posibil să încerce să fugă din ţară. 

— Cât de siguri suntem? repetă Modig. El ridică din 
umeri. 

— Am arestat oameni cu mult mai puţine dovezi, 
răspunse. 

— Amprentele ei se află pe arma crimei din Enskede. 
Tutorele ei a fost, de asemenea, ucis. Fără să vreau s-o iau 
înaintea evenimentelor, pot ghici că aici a fost folosită 
aceeaşi armă. Vom şti mâine-dimineaţă - tehnicienii au 
găsit în saltea un fragment de glonţ în stare relativ bună. 

— Bine. 

— Există câteva cartuşe de revolver, în ultimul sertar al 
biroului. Gloanţe cu mijloc de uraniu şi cu vârful de aur. 

— OK. 

— Avem o documentare destul de bogată despre faptul 
că Salander e ţicnită. Bjurman era tutorele ei şi posesorul 
armei. 

— Mmm... mormăi comisarul Bubbla, posac. 

— Avem o legătură între cuplul din Enskede şi ea, prin 
Mikael Blomkvist. 

— Mmmm, repetă din nou Bublanski. 

— Pari să eziţi. 

— Nu pot să-mi fac o idee despre Salander. Documen- 
taţia spune un lucru, şi atât Armanski, cât şi Blomkvist 
spun altceva. Potrivit hârtiilor, Salander este o psihopată. 
Din poveştile lor reiese că e un foarte competent in- 
vestigator. E o mare discrepanţă între cele două versiuni. 
Nu cunoaştem motivul crimei, în ceea ce-l priveşte pe 


302 


Bjurman, şi n-avem nici măcar confirmarea faptului că ea îi 
cunoştea pe cei doi din Enskede. 

— Ce motive îi trebuie unui nebun? 

— N-am fost încă în dormitor. Cum arată? 

— L-am găsit pe Bjurman prăbuşit peste pat, cu ge- 
nunchii pe podea, ca în poziţie de rugăciune. E gol. Im- 
puşcat în ceafă. 

— Un singur foc? Exact ca în Enskede. 

— După câte ştiu, pare să fie un singur glonţ. Dar s-ar 
zice că Salander, dacă ea este cea care a făcut-o, l-a obligat 
să se aşeze în genunchi în faţa patului, înainte să tragă. 
Glonţul a intrat oblic în ceafă şi a ieşit prin faţă. 

— Împuşcat în ceafă. Ca o execuţie, deci. 

— Exact. 

— Mă gândeam... Cineva trebuie să fi auzit împuş- 
cătura. 

— Dormitorul lui dă spre curtea interioară şi vecinii din 
apartamentele de deasupra şi de dedesubt sunt plecaţi în 
vacanţă de Paşte. Fereastra era închisă. In plus, a folosit o 
pernă ca amortizor de sunet. 

— Foarte ingenios. 

În acelaşi moment, Gunnar Samuelsson, de la secţia 
medico-legală, îşi vâri capul pe uşă: 

— Hei, Bubbla, salută el, întorcându-se apoi spre Sonja 
Modig: Modig, ne-am gândit să transportăm cadavrul şi 
l-am întors cu faţa în sus. E ceva ce trebuie să vezi. 

Îl urmară în dormitor. Cadavrul lui Nils Bjurman fusese 
aşezat pe spate pe o targa, prima staţie pe drumul spre 
sala de disecţie. Nimeni nu putea avea vreo îndoială asupra 
cauzei morţii. Fruntea avea o rană de zece centimetri, cu o 
mare parte a osului frontal atârnând de o fâşie de piele. 
Prezenţa sângelui de pe pat şi perete era grăitoare. 

Bublanski îşi strânse buzele într-o grimasă bosumflată. 

— La ce trebuia să mă uit? întrebă Modig. 

Gunnar Samuelsson ridică cearşaful şi descoperi partea 
de jos a trupului lui Bjurman. Bublanski îşi puse ochelarii, 
când el şi Sonja Modig se apropiară şi citiră textul tatuat 


303 


pe pântecele lui Bjurman. Literele erau scrise 
neîndemânatic şi inegal - era clar că acela care tatuase 
textul nu era de meserie. Dar mesajul era deosebit de 
limpede: SUNT UN PORC SADIC, UN NEMERNIC ŞI UN 
VIOLATOR. 

Modig şi Bublanski se priviră uimiţi. 

— Să fie acesta un indiciu privitor la motivul crimei? se 
întrebă Modig în cele din urmă. 


Mikael Blomkvist a cumpărat patru sute de grame de 
spaghete prefierte de la 7-Eleven, pe drumul spre casă, şi 
le-a pus cu cutie cu tot în cuptorul cu microunde, în vreme 
ce se dezbrăca şi se băga trei minute sub duş. A luat o 
furculiță şi a mâncat direct din cutie. li era foame, dar îi 
lipsea apetitul şi voia doar să îndese în el mâncarea, cât de 
repede posibil. Când a terminat, a deschis o bere Vestfyn, 
pe care a băut-o direct din sticlă. 

Fără să aprindă vreo lampă, s-a aşezat la fereastra cu 
vedere spre Gamla Stan şi a rămas acolo nemişcat, mai 
mult de douăzeci de minute, încercând să nu se gândească 
la nimic. 

Exact cu o zi în urmă, se afla la petrecere la sora lui şi 
Dag Svensson îl sunase pe mobil. Atunci şi Dag, şi Mia mai 
erau în viaţă. 

Nu dormise de treizeci şi şase de ore şi timpul când 
putea sări peste somn fără grijă trecuse de mult. Ştia, de 
asemenea, că nu va putea adormi fără să se gândească la 
ce văzuse. Era ca şi cum imaginile din Enskede i se 
gravaseră pentru totdeauna pe retină. 

În cele din urmă, închise telefonul mobil şi se vâri sub 
plapumă. La ora unsprezece nu adormise încă. Se dădu jos 
din pat şi puse de cafea. Deschise CD-player-ul şi îl ascultă 
pe Debbie Harry, cântând despre Maria. Se înfăşură într-o 
pătură, se aşeză pe canapeaua din living şi bău cafea, 
gândindu-se la Lisbeth Salander. 

Ce ştia de fapt despre ea? Aproape nimic. 


304 


Ştia că are memorie fotografică şi că e un hacker al 
naibii de bun. Ştia că e o femeie neobişnuită şi retrasă, 
căreia nu-i plăcea să vorbească despre sine şi că-i lipsea cu 
totul încrederea în autorităţi. 

Ştia că putea să fie de o cruzime extremă. Tocmai de 
aceea el se mai afla în viaţă. 

Dar nu avusese nici cea mai mică idee că fusese de- 
clarată iresponsabilă, că se afla sub tutelă şi că petrecuse o 
bună parte din adolescenţă la psihiatrie. 

El trebuia să aleagă de partea cui va sta. 

Cândva, după miezul nopţii, hotări că pur şi simplu nu 
putea să creadă concluziile poliţiei, cum că Lisbeth i-ar fi 
ucis pe Dag şi pe Mia. În orice caz, el era dator să-i dea o 
şansă să se justifice, înainte de a o condamna. 

Nu şi-a dat seama când a adormit, dar la patru şi ju- 
mătate, în zori, s-a trezit pe canapea. S-a târât până la pat 
şi a adormit din nou pe loc. 


305 


16 
Vinerea Mare, 25 martie - sâmbăta Paştelui, 26 
martie 


Malin Eriksson se lăsă pe spate pe canapeaua lui 
Mikael Blomkvist. Îşi pusese fără să-şi dea seama 
picioarele pe măsuţa din faţă - exact cum ar fi făcut la ea 
acasă - şi le cobori imediat. Mikael Blomkvist îi zâmbi 
prietenos. 

— E OK, spuse el. Destinde-te şi simte-te ca acasă. Ea îi 
înapoie zâmbetul şi puse picioarele la loc. În Vinerea 
Paştelui, Mikael adusese de la redacţie toate copiile făcute 
după hârtiile lui Dag Svensson. El pusese materialul în 
teancuri pe podeaua din living. In ajunul Paştelui, el şi 
Malin au petrecut opt ore ca să treacă în revistă cu cea mai 
mare atenţie poşta electronică, notele din carnetele de 
însemnări şi, în primul rând, textele din cartea pe care 
acesta o pregătea. 

Dimineaţa, Mikael a primit vizita surorii sale Annika 
Giannini, care i-a adus ziarele din seara trecută, cu titluri 
războinice şi fotografia lui Lisbeth Salander etalându-se pe 
prima pagină. Unul dintre ziare se rezuma la faptele 
propriu-zise: 


URMĂRITĂ 
PENTRU 
TRIPLĂ 
CRIMĂ 


Celălalt ziar însă turna gaz pe foc: 
Poliţia vânează 
O CRIMINALA 


ÎN SERIE, 
NEBUNĂ 


306 


Vorbiseră o oră, timp în care Mikael îi explicase relaţia 
lui cu Lisbeth Salander şi de ce se îndoia că aceasta era 
vinovată. In cele din urmă, îşi întrebase sora dacă ar putea 
s-o reprezinte pe Lisbeth Salander, în cazul că ar fi prinsă. 

— Eu reprezint femei în diferite procese de viol şi 
violenţă, dar nu sunt propriu-zis avocat de drept comun, 
răspunse Annika. 

— Eşti cel mai iscusit avocat pe care-l cunosc şi Lisbeth 
va avea nevoie de cineva în care să se poată încrede. 
Presupun că te va accepta. 

Annika Giannini cugetă o vreme, înainte să spună, cu 
destul de multă îndoială, că ar putea avea o discuţie cu 
Lisbeth Salander, dacă va fi cazul. 

La ora unu în sâmbăta Paştelui, inspectorul criminalist 
Sonja Modig telefonase, cerându-i lui Mikael să-i permită 
să vină imediat, ca să ia geanta lui Lisbeth Salander. După 
cum se vedea, poliţia deschisese şi citise scrisoarea pe care 
el i-o trimisese lui Lisbeth, la adresa din Lundagatan. 

Modig a sosit douăzeci de minute mai târziu şi Mikael a 
rugat-o să ia loc, împreună cu Malin Eriksson, la masa din 
living. S-a dus în bucătărie să caute geanta lui Lisbeth, pe 
care o pusese pe un raft de lângă cuptorul cu microunde. A 
ezitat o clipă, apoi a deschis geanta, scoțând din ea 
ciocanul şi spray-ul cu gaz lacrimogen. Sustragere de pro- 
be. Spray-ul era clasat ca armă ilegală şi putea duce la o 
condamnare. Ciocanul ar fi dat, fără nicio îndoială, curs 
unor asocieri despre caracterul violent al lui Lisbeth. Lucru 
de care nu era nevoie, îşi spuse Mikael. A invitat-o pe Sonja 
Modig la cafea. 

— Pot să vă pun câteva întrebări? l-a întrebat inspec- 
torul criminalist. 

— Vă rog. 

— În scrisoarea pe care am găsit-o în Lundagatan, 
adresată lui Salander, scrieţi că-i sunteţi dator. La ce vă 
referiţi? 

— La faptul că Lisbeth Salander mi-a făcut un mare 
serviciu. 


307 


— Despre ce e vorba? 

— Un serviciu cu caracter particular despre care nu 
intenţionez să vorbesc. 

Sonja Modig îl cercetă gânditoare. 

— Aceasta este de fapt o anchetă criminală. 

— Şi sper că îl veţi prinde cât de curând pe porcul care 
i-a ucis pe Dag şi pe Mia. 

— Nu credeţi că Salander este vinovată? 

— Nu. 

— Atunci, cine credeţi că i-a împuşcat pe prietenii 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu. Dar Dag Svensson avea de gând să dea în 
vileag un mare număr de oameni, care aveau foarte multe 
de pierdut. Unul dintre aceştia poate fi vinovatul. 

— Şi pentru ce una dintre aceste persoane l-ar fi îm- 
puşcat pe avocatul Bjurman? 

— Nu ştiu. Încă nu ştiu. 

Privirea lui avea siguranţa certitudinii. Sonja Modig 
zâmbi. Ştia că porecla lui era Kalle Blomkvist. Acum înţe- 
legea de ce. 

— Dar aveţi intenţia să aflaţi? 

— Dacă pot. Vă rog să-i transmiteţi asta şi lui 
Bublanski. 

— Am s-o fac. Si dacă Lisbeth Salander dă vreo veste, 
sper c-o să ne comunicaţi şi nouă. 

— Nu cred că va da vreo veste şi nici că îşi va recu- 
noaşte vinovăția, dar dacă va face asta, la rândul meu mă 
voi strădui s-o conving să meargă la poliţie. In acest caz, 
voi face tot ce pot ca s-o ajut - va avea nevoie de un 
prieten. 

— Şi dacă spune că nu e vinovată? 

— Atunci, sper că va fi în măsură să clarifice ce s-a în- 
tâmplat. 

— Domnule Blomkvist, între noi fie vorba, şi fără să fac 
mare caz de asta: sper că realizaţi că Lisbeth Salander 
trebuie arestată şi că nu va fi deloc o prostie să ne anunţaţi 
dacă dă vreun semn de viaţă. Dacă vă înşelaţi şi este 


308 


vinovată, ar putea fi foarte periculos să nu luaţi lucrurile în 
serios. 

Mikael aprobă. 

— Sper că nu va fi nevoie să vă punem sub observaţie. 
Sunteţi conştient de faptul că este ilegal să ajutaţi o 
persoană căutată de poliţie. In cazul de care ne ocupăm, aţi 
putea fi acuzat de protecţia unui criminal. 

— Şi, pe de altă parte, sper că şi dumneavoastră aţi 
putea să pierdeţi câteva minute gândindu-vă la un alt 
făptaş. 

— O vom face. Întrebarea următoare: aveţi idee cu ce 
computer lucra Dag Svensson? 

— Avea un Mac iBook 500, cu ecran de 14 inchi, de 
ocazie. La fel ca al meu, dar cu ecran mai mare. 

Mikael arătă spre computerul său, care se afla pe masa 
de alături. 

— Ştiţi cumva unde-l păstra? 

— Dag obişnuia să-l poarte într-un rucsac negru. Pre- 
supun că se află la el acasă. 

— Nu se află. E posibil să-l fi lăsat la slujbă? 

— Nu. Am căutat în biroul lui Dag şi nu era acolo. 
Rămaseră o clipă tăcuţi. 

— Aşadar, să trag concluzia că laptopul lui Dag 
Svensson a dispărut? întrebă în cele din urmă Mikael. 


Mikael şi Malin identificară un număr considerabil de 
persoane care, teoretic, puteau avea motiv să-l omoare pe 
Dag Svensson. Fiecare nume fusese marcat pe câteva foi 
mari de hârtie, pe care Mikael le prinse cu bandă adezivă 
pe peretele livingului. Lista de nume era compusă doar din 
bărbaţi, care erau clienţi sau codoşi şi care figurau în 
carte. La ora opt seara, aveau o listă care cuprindea 37 de 
nume, dintre care 29 puteau fi identificaţi şi numai 8 
figurau sub pseudonime în prezentarea lui Dag Svensson. 
Douăzeci dintre bărbaţii identificaţi erau clienţi care, în 
diferite ocazii, folosiseră vreuna dintre fete. Au mai 
discutat dacă vor putea tipări cartea lui Dag Svensson. 


309 


Problema consta în faptul că exista un mare număr de 
afirmaţii care se bazau doar pe cunoştinţele pe care Dag şi 
Mia le deţineau personal şi pe care ei le-ar fi putut, 
desigur, formula, dar pe care un autor cu mai puţine date 
ar fi trebuit să le verifice sau să le aprofundeze mai mult. 

Cei doi au constatat că în proporţie de 80% manuscrisul 
existent putea fi publicat fără probleme deosebite, dar că 
va fi necesară o informare mai amănunţită pentru ca 
Millennium să îndrăznească să publice cele 20 de procente 
rămase. Şovăiala lor nu avea de-a face cu vreo îndoială 
asupra exactităţii conţinutului, ci doar cu faptul că nu erau 
destul de informaţi asupra subiectului. Dacă Dag Svensson 
ar fi fost în viaţă, ar fi putut să publice fără ezitare - Dag şi 
Mia ar fi putut ţine lucrurile în mână şi respinge 
eventualele obiecţii sau critici. 

Mikael privi pe fereastră. Se întunecase şi ploua. O 
întrebă pe Malin dacă mai dorea cafea. Nu mai dorea. . 

— OK, spuse Malin. Avem manuscrisul sub control. Însă 
n-am găsit nicio urmă a ucigaşului. 

— Poate fi unul dintre numele de pe perete, spuse 
Mikael. 

— Poate fi cineva care n-are nimic de-a face cu cartea. 
Sau poate fi amica ta. 

— Lisbeth, spuse Mikael. 

Malin îl privi pe furiş. Ea lucra la Millennium de opt- 
sprezece luni, începând chiar în mijlocul haosului legat de 
afacerea Wennerstrom. După ani de supliniri şi slujbe 
temporare, munca la Millennium fusese prima angajare din 
viaţa ei. Se simţea extraordinar de bine. A lucra la 
Millennium îţi dădea un statut. Avea relaţii amicale cu 
Erika Berger şi cu restul personalului, dar întotdeauna se 
simţise un pic încurcată în prezenţa lui Mikael Blomkvist. 
Nu exista un motiv anume, dar dintre toţi colegii, pe 
Mikael ea îl considera cel mai închis şi inaccesibil. 

În anul care trecuse, el venea târziu şi rămânea mai 
mult singur, retras în camera sa ori la Erika Berger. Lipsise 
adesea şi în primele luni Malin îl vedea mai des la TV, 


310 


decât la redacţie, în viaţa adevărată. Era adesea în 
călătorie sau aparent ocupat în alte locuri. Nu oferea o 
prezenţă agreabilă şi din comentariile pe care le prinsese 
de la ceilalţi, Mikael se schimbase. Era mai tăcut şi mai 
inaccesibil. 

— Dacă voi încerca să aflu de ce au fost împuşcaţi Mia 
şi Dag, trebuie să ştiu mai multe despre această Salander. 
Nu ştiu, de fapt, de unde să încep, dacă nu... 

Lăsă fraza să atârne în aer. Mikael o privi cu coada 
ochiului. În cele din urmă, se aşeză în fotoliul care se afla 
în unghi drept faţă de ea şi îşi puse picioarele pe masă, 
alături de ale ei. 

— Te simţi bine la Millennium? întrebă el pe neaştep- 
tate. Vreau să spun, lucrezi la noi de un an şi jumătate, dar 
eu am fost pe drumuri aşa de mult, că n-am apucat 
niciodată să ne cunoaştem cu adevărat. 

— Mă simt foarte bine, răspunse Malin. Voi sunteţi 
mulţumiţi de mine? 

Mikael zâmbi. 

— Erika şi cu mine am constatat că niciodată n-am avut 
un secretar de redacţie aşa de competent. Credem că eşti o 
comoară. Şi, iartă-mă că nu ţi-am spus-o mai demult... 

Malin zâmbi satisfăcută. Laude de la marele Mikael 
Blomkvist erau extrem de bine-venite. 

— Dar nu asta te întrebasem, de fapt, spuse ea. 

— M-ai întrebat despre relaţia lui Lisbeth Salander cu 
Millennium. 

— Şi tu, şi Erika Berger sunteţi foarte zgârciţi la vorbă. 
Mikael aprobă, încrucişându-şi privirea cu a ei. Atât el, cât 
şi Erika aveau deplină încredere în Malin Eriksson, dar 
existau lucruri pe care nu le puteau discuta cu ea. 

— Sunt de acord cu tine, spuse. Dacă vom scormoni ca 
să aflăm cine i-a ucis pe Dag şi pe Mia, trebuie ca tu să ai 
mai multe informaţii. Eu sunt o sursă de primă mână şi, în 
plus, constitui legătura între ea şi cuplul din Enskede. Deci, 
pune-mi întrebări şi eu voi răspunde cât de mult pot. Şi 
când nu pot s-o fac, am să te anunţ. 


311 


— Pentru ce toate aceste ascunzişuri? Cine este Lisbeth 
Salander şi ce are ea de-a face cu Millennium ? 

— Lucrurile stau aşa. Acum doi ani, am angajat-o pe 
Lisbeth Salander ca investigator pentru o treabă extrem de 
complicată. Aceasta este problema. Nu-ţi pot spune ce 
treabă a făcut Lisbeth Salander pentru mine. Erika ştie de- 
spre ce e vorba, şi ea este legată prin secret profesional. 

— Acum doi ani... Era înainte să-l daţi peste cap pe 
Wennerström. Să deduc că Lisbeth Salander a făcut in- 
vestigaţii în legătură cu acesta? 

— Nu, tu nu trebuie să tragi nicio concluzie de acest fel. 
Eu nici nu voi aproba, nici nu voi nega. Dar pot spune că eu 
am angajat-o pe Lisbeth într-o cu totul altă afacere şi că ea 
a făcut o treabă excepţională. 

— OK, atunci tu locuiai la Hedestad şi trăiai, după câte 
am înţeles, ca un eremit. Şi Hedestad n-a rămas în vara 
aceea un punct anonim pe harta mediatică. Harriet Vanger 
s-a sculat din morţi, şi tot restul. Ciudat e că noi, la 
Millennium, n-am scris nicio vorbă despre reînvierea lui 
Harriet Vanger. 

— Cum am spus... nu aprob, nici nu neg. Tu poţi ghici 
cât vrei şi consider posibilitatea să nimereşti adevărul cu 
totul improbabilă. 

Zâmbi. 

— Dar n-am scris despre Harriet, pentru că ea se află în 
consiliul de conducere. I-am lăsat pe alţii s-o cerceteze. Şi, 
în ceea ce o priveşte pe Lisbeth - crede-mă pe cuvânt, când 
îţi spun că tot ce a făcut ea pentru mine nu are nicio 
legătură cât de cât logică cu ce s-a întâmplat în Enskede. 
Nu există nicio legătură. 

— OK. 

— Lasă-mă să-ţi dau un sfat. Nu încerca să ghiceşti. Nu 
trage niciun fel de concluzii. Constată doar că ea a lucrat 
pentru mine şi eu nu pot spune despre ce era vorba. 
Lasă-mă să-ţi spun că a mai făcut un lucru pentru mine. În 
cursul acelor evenimente, mi-a salvat viaţa. In sensul exact 


312 


al cuvântului. Am o enormă datorie de recunoştinţă faţă de 
ea. 

Malin înălţă uimită sprâncenele. Nu auzise o vorbă de- 
spre aceasta la Millennium. 

— Asta înseamnă că o cunoşti foarte bine, dacă înţeleg 
exact lucrurile. 

— Atât de bine cât o poate cunoaşte cineva pe Lisbeth, 
presupun, răspunse Mikael. Este probabil fiinţa cea mai 
închisă pe care am întâlnit-o vreodată. 

Mikael se ridică brusc şi privi în întunericul de dincolo 
de fereastră. 

— Nu ştiu dacă vrei şi tu, dar eu am de gând să-mi torn 
o votca-lime, spuse el în cele din urmă. 

Malin zâmbi. 

— OK. E mai bine decât încă o cafea. 


Dragan Armanski a petrecut vacanţa de Paşte în cabana 
lui din Blidö, gândindu-se la Lisbeth Salander. Copiii lui 
erau mari şi preferaseră să nu petreacă sărbătorile cu 
părinţii. Soţia lui, Ritva, cu care era căsătorit de 25 de ani, 
nu avea nicio dificultate în a înţelege că în unele momente 
el se afla undeva, departe. Se scufundase într-o meditaţie 
tăcută şi răspundea absent când îi vorbea. În fiecare zi lua 
maşina şi se ducea la prăvălie, de unde cumpăra ziarele din 
ziua respectivă. Stătea la fereastra verandei, citind despre 
vânătoarea pornită pe urmele Lisbethei. 

Dragan Armanski era dezamăgit de propria sa per- 
soană. Era dezamăgit că se putuse înşela aşa de mult 
asupra lui Lisbeth Salander. Era conştient de ani de zile că 
fata avea probleme psihice. Nu fusese străin de gândul că 
ea putea deveni violentă şi era în stare să-l lovească pe cel 
care o ameninţa. Că-şi atacase tutorele, pe care fără 
îndoială îl considerase drept o persoană care se vâra în 
treburile ei personale, era de înţeles, la un anume nivel 
intelectual. Lisbeth considera orice încercare de a-i dirija 
viaţa drept o provocare şi, de ce nu, drept un atac 
duşmănos. 


313 


Dar el nu putea înţelege nici în ruptul capului ce a 
determinat-o să meargă în Enskede şi să omoare două 
persoane, care, după toate sursele posibile, îi erau total 
necunoscute. 

Dragan Armanski aştepta tot timpul să fie stabilită o 
legătură între Salander şi cuplul din Enskede - să se 
descopere că unul dintre ei avusese de-a face cu ea sau că 
acţionaseră de aşa manieră încât s-o scoată din minţi de 
furie. 

Dar nicio relaţie de felul acesta nu figura în ziare, unde 
se făceau în schimb speculaţii despre faptul că Lisbeth 
Salander, fiind bolnavă psihic, fusese brusc lovită de cine 
ştie ce criză. 

De două ori sunase la inspectorul criminalist Bublanski, 
pentru a afla veşti despre evoluţia anchetei, dar nici şeful 
anchetei nu putuse găsi vreo legătură între Salander şi 
perechea din Enskede - în afară de persoana lui Mikael 
Blomkvist. Aici însă, ancheta ajunsese într-un punct mort. 
Mikael Blomkvist o cunoştea pe Salander, cunoştea şi 
perechea din Enskede, dar nu exista niciun fel de dovadă 
că Lisbeth îi cunoştea la rândul ei sau că auzise vreodată 
despre Dag Svensson şi Mia Bergman. In consecinţă, 
anchetatorii aveau dificultăţi în a determina derularea 
evenimentelor. Dacă nu ar fi existat dovada că pe arma 
crimei se aflau amprentele ei şi fără indiscutabila relaţie cu 
avocatul Bjurman, poliţia s-ar fi aflat cu totul în beznă. 


Malin Eriksson se dusese la baie şi se reîntorsese pe 
canapea. 

— Prin urmare, să rezumăm, spuse ea. Misiunea 
noastră constă în a stabili dacă Lisbeth Salander i-a ucis pe 
Dag şi pe Mia, aşa cum afirmă poliţia. Nu am nicio idee de 
unde trebuie să începem. 

— Consideră asta drept o muncă de cercetare. Nu vom 
face o anchetă de poliţie. În schimb, ne vom baza pe 
ancheta poliţiei şi vom încerca să aflăm ce ştiu ei. Exact ca 


314 


orice altă misiune de investigare, cu singura diferenţă că 
nu trebuie să publicăm tot ce găsim. 

— Dar dacă Salander este asasinul, trebuie să existe o 
legătură între ea, Dag şi Mia. Şi singura legătură eşti tu. 

— Şi eu, în orice caz, nu sunt niciun fel de legătură. 
N-am întâlnit-o pe Lisbeth de mai mult de un an. Nu ştiu 
cum ar fi putut afla de existenţa lor. 

Mikael tăcu brusc. Spre deosebire de alţii, el ştia că 
Lisbeth Salander era un hacker de clasă internaţională, îşi 
dădu brusc seama că iBook-ul lui era plin de corespondenţa 
cu Dag Svensson şi de diferitele versiuni ale cărţii acestuia, 
precum şi de o copie a tezei de doctorat a Miei Bergman. 
Nu ştia dacă Lisbeth îi controlase computerul, dar cu 
ajutorul acestuia ar fi putut să afle că el îl cunoştea pe Dag 
Svensson. 

Problema era doar că Mikael nu-şi putea imagina nici 
măcar un singur motiv pentru care Lisbeth să meargă în 
Enskede şi să-i împuşte pe Dag şi pe Mia. Dimpotrivă, ei 
lucrau la un reportaj care trata despre violenţa împotriva 
femeilor, iar Lisbeth Salander ar fi trebuit să încurajeze 
acest tip de activitate în toate chipurile. Dacă Mikael o 
cunoştea cât de puţin. 

— Arăţi de parcă ai fi descoperit ceva, spuse Malin. 
Mikael nu avea nicio intenţie să spună o vorbă despre 
talentele lui Lisbeth în branşa pasionaţilor de computere. 

— Nu, sunt doar ostenit şi-mi vâjâie capul, răspunse el. 

— Acum, nu e bănuită doar de asasinarea lui Dag şi a 
Miei, dar şi de cea a tutorelui ei şi, în cazul acesta, le- 
gătura e limpede ca ziua. Ce ştii despre el? 

— Nimic. Niciodată n-am auzit vorbindu-se despre 
vreun avocat Bjurman şi nici nu ştiam că ea are un tutore. 

— Dar posibilitatea ca altcineva să fi ucis aceste trei 
persoane este infimă. Chiar dacă cineva i-a ucis pe Mia şi 
pe Dag, din cauza subiectului la care lucrau, nu există nici 
cel mai mic motiv să-l fi ucis şi pe tutorele Lisbethei. 

— Ştiu şi m-am tot gândit la asta. Insă eu pot totuşi 
să-mi imaginez un scenariu, în care o persoană din afară 


315 


i-ar fi putut omori atât pe Dag şi Mia, cât şi pe tutorele 
Lisbethei. 

— Cum aşa? 

— Hai să zicem că Dag şi Mia au fost omorâţi pentru că 
scormoneau în dedesubturile comerţului cu sex şi că 
Lisbeth era amestecată aici, ca o a treia persoană. Dacă 
Bjurman era tutorele ei, există posibilitatea ca ea, pur şi 
simplu, să i se fi confesat şi prin aceasta el să fi devenit 
martor sau să fi avut informaţii despre ceva care a dus la 
uciderea lui. 

Malin se gândi o vreme. 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise ea plină de îndoială. Dar 
nu ai nici cea mai mică dovadă pentru această teorie. 

— Nu. Deloc. 

— Tu ce crezi, că e vinovată sau nu? Mikael medita 
îndelung asupra răspunsului. 

— Dacă pui altfel întrebarea - este ea capabilă să 
ucidă? Atunci răspunsul este da. Lisbeth Salander este o 
natură violentă. Am văzut-o în acţiune, când... 

— Când ţi-a salvat viaţa? Mikael aprobă. 

— Nu pot povesti despre ce era vorba. Însă, era un băr- 
bat care voia să mă omoare şi care era extrem de aproape 
de a o face. Ea a intervenit şi l-a rănit grav, cu o crosă de 
golf. 

— Şi n-ai povestit nimic la poliţie? 

— Absolut nimic. Asta rămâne între mine şi tine. 

— OK. 

El îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Malin, trebuie să am totală încredere în tine în 
această chestiune. 

— Nu voi povesti nimic din ceea ce discutăm. Nici 
măcar lui Anton. Tu nu eşti numai şeful meu - eu ţin la tine 
şi nu am de gând să-ţi fac rău. 

Mikael aprobă. 

— lartă-mă, spuse el. 

— Încetează cu asta. 

Mikael râse, apoi deveni din nou serios: 


316 


— Sunt convins că, dacă ar fi fost nevoie, ea l-ar fi 
omorât pentru a mă apăra. 

— OK. 

— Dar, în acelaşi timp, o consider o persoană perfect 
raţională. leşită din comun, da, dar absolut raţională, în 
conformitate cu propriile ei principii. A folosit violenţa 
pentru că era necesar, nu pentru că aşa avea chef. Pentru 
a ucide, îi trebuie un motiv - trebuie să fie extrem de 
ameninţată şi de provocată. 

Mai medită o vreme. Malin îl cerceta plină de răbdare. 

— Nu pot să mă exprim în legătură cu tutorele ei. Nu 
ştiu absolut nimic despre el. Dar, pur şi simplu, n-o pot 
vedea împuşcându-i pe Dag şi Mia. Nu pot crede asta. 

Au rămas multă vreme tăcuţi. Malin aruncă o privire la 
ceas, constatând că era nouă şi jumătate seara. 

— E târziu. Trebuie să mă duc acasă, spuse ea. Mikael 
dădu din cap. 

— Am lucrat toată ziua. Putem să ne mai gândim şi 
mâine. Nu, lasă vasele, mă ocup eu. 


În noaptea de Înviere, Armanski a zăcut fără să poată 
dormi, ascultând pufăitul Ritvei. Nu reuşea să găsească 
nicio ieşire din acea situaţie dramatică. Până la urmă s-a 
ridicat, şi-a pus papucii şi halatul şi a mers în camera de zi. 
Aerul era rece şi mai puse câteva lemne în sobă, deschise o 
bere şi se aşeză, privind în întunericul de peste canalul de 
la Furusund. 

Ce ştiu eu? 

Dragan Armanski putea afirma cu toată hotărârea că 
Lisbeth Salander era ţicnită şi imprevizibilă. Aici nu exista 
nicio îndoială. 

Ştia că se întâmplase ceva în iarna lui 2003, când fata 
încetase brusc să lucreze pentru el şi dispăruse, în anul ei 
sabatic din străinătate. Era convins că Mikael Blomkvist 
era amestecat într-un fel în absenţa ei - dar Mikael nu ştia 
nici el ce se întâmplase. 


317 


Ea revenise şi-l vizitase. Afirmase că e „independentă 
financiar”, ceea ce Armanski tradusese prin aceea că avea 
destui bani ca să se descurce pentru un timp. 

Îşi petrecuse primăvara vizitându-l pe Holger Palmgren. 
Nu luase legătura cu Mikael Blomkvist. 

Împuşcase trei oameni, dintre care doi păreau să fie 
persoane complet necunoscute pentru ea. 

Nu merge. Nu există nicio logică. 

Armanski luă o înghiţitură de bere direct din sticlă şi îşi 
aprinse o cigarillo. Avea mustrări de conştiinţă, ceea ce 
contribuise la starea proastă din timpul sărbătorilor. 

Când Bublanski îl vizitase, nu ezitase să dea toate in- 
formaţiile care puteau să ajute la prinderea lui Lisbeth. Nu 
avea nicio îndoială asupra faptului că Lisbeth trebuia 
prinsă - cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dar îl mustra 
conştiinţa pentru că avea o părere aşa de proastă despre 
ea, încât acceptase, fără să o pună în discuţie, vestea 
privind vinovăția ei. Armanski era realist. Dacă poliţia vine 
cu afirmaţia că o persoană este bănuită de omor, atunci 
există o mare probabilitate ca aşa să fie. Prin urmare, 
Lisbeth Salander era vinovată. 

Dar poliţia nu ţinea seama de faptul că Lisbeth avea 
poate o justificare pentru fapta ei - dacă poate exista vreo 
circumstanţă atenuantă pentru furia nebunească. Sarcina 
poliţiei era să o aresteze şi să dovedească faptul că ea 
apăsase pe trăgaci - nu să-i investigheze psihicul şi să 
explice exact de ce. Ei erau mulţumiţi dacă puteau găsi un 
motiv, cât de cât plauzibil, al crimei, dar, dacă nu aveau 
explicaţii, erau gata să declare că era vorba, pur şi simplu, 
despre un act de demenţă. Lisbeth Salander era un alt 
Mattias Flink!. Dragan scutură din cap. 

Nu-i plăcea această explicaţie. 


1 Unul dintre cei mai cunoscuţi criminali în masă din Suedia. În 
noaptea de 11 iunie 1994, la Falun, unde era ofiţer la regimentul din lo- 
calitate, a ucis prin împuşcare şapte persoane, cinci femei şi doi bărbaţi. 

318 


Lisbeth Salander nu făcea niciodată ceva împotriva 
voinţei ei, fără să se gândească la consecinţe. Ciudată - da. 
Nebună - nu. 

Prin urmare, trebuia să existe o explicaţie, oricât de 
obscură şi inaccesibilă ar fi putut să pară unuia din afară. 
Pe la ora două dimineaţa, el luă o hotărâre. 


319 


17 
Ziua de Paşte 27 martie - marţi 29 martie 


Dragan Armanski se trezi duminică dis-de-dimineaţă, 
după o noapte de gânduri neliniştite. Merse tiptil, ca să 
nu-şi trezească nevasta, făcu cafea şi sendvişuri. Pe urmă, 
scoase computerul şi începu să scrie. 

Folosea acelaşi formular de raport pe care-l utiliza 
Milton Security pentru anchetele personale. Completă 
raportul cu câte informaţii de bază putea să-şi amintească 
despre personalitatea lui Lisbeth Salander. i 

La ora nouă, Ritva cobori să bea o cafea. Il întrebă ce 
face. li răspunse evaziv şi continuă să scrie cu Încăpățâ- 
nare. Ea îşi cunoştea suficient de bine soțul, ca să ştie că 
era total pierdut pentru întreaga zi. 


Mikael se înşelase, ceea ce provenea fără îndoială din 
faptul că era vacanţă de Paşte şi sediul poliţiei era relativ 
nepopulat. Abia în dimineaţa zilei de Paşte mass-media a 
descoperit că el era cel care-i găsise pe Dag şi pe Mia. 
Primul a fost un reporter de la Aftonbladet, vechi amic al 
lui Mikael. 

— Bună, Blomkvist. Aici e Nicklasson. 

— Bună, Nicklasson, spuse Mikael. 

— Tu ai găsit perechea din Enskede? Mikael confirmă 
faptul. 

— Am o sursă care afirmă că cei doi lucrau pentru 
Millennium. 

— Sursa ta are în parte dreptate şi în parte se înşeală. 
Dag Svensson făcea un reportaj independent pentru 
Millennium. Mia Bergman nu făcea. 

— O, la naiba. E un story grozav. 

— Presupun, spuse Mikael obosit. 

— De ce n-aţi publicat nimic? 


320 


— Dag Svensson era un bun prieten şi coleg de muncă. 
Am socotit că era mai potrivit să lăsăm rudele Miei să afle 
ce s-a întâmplat, înainte să ieşim cu cine ştie ce story. 

Mikael ştia că în acest punct nu va fi citat. 

— OK. La ce lucra Dag? 

— Un subiect pentru Millennium. 

— Despre ce anume? 

— Ce ştire-bombă vă gândiţi să publicaţi mâine, la 
Aftonbladet? 

— Prin urmare, era o ştire-bombă. 

— Nicklasson, du-te dracului! 

— Ei, hai, Floricică!. Crezi că cele două crime au de-a 
face cu subiectul la care lucra Dag Svensson? 

— Dacă-mi mai zici o dată Floricică, pun jos receptorul 
şi nu-ţi mai vorbesc un an. 

— Atunci, iartă-mă. Crezi că Dag a fost ucis din cauza 
activităţii lui de reporter de investigaţii? 

— N-am nicio idee de ce a fost ucis Dag. 

— Subiectul la care lucra avea ceva de-a face cu 
Lisbeth Salander? 

— Nu. Absolut deloc. 

— Ştii cumva dacă Dag o cunoştea pe nebuna asta de 
Salander? 

— Nu. 

— Dag a scris înainte multe texte despre delicte IT. Un 
asemenea story scria pentru Millennium? 

Nu te dai bătut, gândi Mikael. Era pe punctul de a-l 
ruga pe Nicklasson să se ducă naibii, când deodată se opri, 
ridicându-se în capul oaselor în pat. Fusese lovit de două 
gânduri paralele. Nicklasson mai spuse ceva. 

— Aşteaptă o secundă, Nicklasson! Rămâi la telefon. 
Mă întorc imediat. 

Mikael se ridică şi puse mâna peste microfon. Se afla 
brusc pe o cu totul altă planetă. 

Din momentul în care fuseseră săvârşite crimele, 
Mikael îşi chinuise mintea să găsească o posibilitate de a o 


1 Blomkvist, numele eroului, vine de la „blomma”, floare. 
321 


contacta pe Lisbeth Salander. Probabilitatea ca ea să 
citească ce va declara el era mare, oriunde s-ar fi aflat. 
Dacă spunea că n-o cunoaşte, Lisbeth va crede că ela 
părăsit-o sau a trădat-o. Dacă o va apăra, va considera că 
Mikael ştie despre crime mai mult decât spune. Dar, dacă 
va găsi nişte cuvinte potrivite, asta ar putea să o facă pe 
Lisbeth să-l contacteze. Ocazia era prea bună ca s-o lase să 
treacă. Trebuia să spună ceva. Dar ce? 

— lartă-mă, acum m-am întors. Ce spuneai? 

— Te-am întrebat dacă Dag Svensson scria despre 
delicte IT 

— Dacă vrei o declaraţie de la mine, ţi-o voi da. 

— Dă-i drumul! 

— Trebuie să mă citezi exact. 

— Cum altfel crezi că te citez? 

— Prefer să nu-ţi răspund la această întrebare. 

— Ce vrei să spui? 

— Îţi trimit un e-mail peste 15 minute. 

— Ce? 

— Verifică-ţi e-mailul peste 15 minute, spuse Mikael 
întrerupând convorbirea. 

Se duse la masa de lucru, îşi porni iBook-ul şi Word-ul. 
Apoi, reflectă două minute, înainte de a începe să scrie. 


[Erika Berger, redactor-şef al revistei Millennium, este 
adânc  îndurerată de asasinarea jurnalistului şi 
colaboratorului Dag Svensson. Ea speră că această crimă 
va fi rapid rezolvată. 

Mikael Blomkvist,  editor-coordonator al revistei 
Millennium, a fost cel care i-a găsit pe colegul său şi pe 
prietena acestuia, în noaptea de joi. 

„Dag Svensson a fost un fantastic jurnalist şi un om la 
care ţineam mult. Avea mai multe idei de reportaje. Printre 
altele, lucra la un mare reportaj despre intruziunea 
informatică ilegală”, declară Mikael Blomkvist pentru 
ziarul Aftonbladet. 


322 


Nici Mikael Blomkvist, nici Erika Berger nu vor să facă 
speculaţii asupra celui care a săvârşit crimele sau asupra 
motivului care se află în spatele lor.] 


Pe urmă, Mikael ridică receptorul şi o sună pe Erika 
Berger. 

— Hei, Ricky, tocmai am fost intervievat de Aftonbladet. 

— Aha. 

[i citi rapid scurta declaraţie. 

— De ce? întrebă Erika. 

— Pentru că fiecare cuvânt este perfect adevărat. Dag a 
lucrat ca independent timp de zece ani şi unul dintre 
domeniile lui speciale era tocmai securitatea informatică. 
Am discutat subiectul de mai multe ori cu el, şi aveam, de 
asemenea, intenţia să publicăm un text al lui despre asta, 
după ce am fi fost gata cu traficul de femei. Rămase tăcut 
cinci secunde. 

— Mai cunoşti pe cineva care este interesat de intru- 
ziunea informatică? întrebă el. 

Erika tăcu şi ea, vreo zece secunde. Apoi, înţelese ce 
încerca Mikael să facă. 

— Isteţ, Micke. Al naibii de isteţ. OK. Dă-i drumul! 
Nicklasson telefona la un minut după ce primise e-mailul 
lui Mikael. 

— N-a fost cine ştie ce declaraţie. 

— Asta-i tot ce primeşti, ceea ce e mult mai mult decât 
a primit vreun alt ziar. Ori publici tot citatul, ori nimic. 


De îndată ce îi trimise e-mailul lui Nicklasson, Mikael se 
aşeză la masa de lucru şi porni din nou iBook-ul. Se gândi 
câteva clipe, apoi scrise o scurtă scrisoare. 


[Dragă Lisbeth, 

Scriu această scrisoare şi o las pe hard disk, ştiind că, 
mai devreme sau mai târziu, o vei citi. Mi-aduc aminte cum 
ai ocupat hard diskul lui Wennerstrom, în urmă cu doi ani, 


323 


şi bănuiesc că ai profitat de ocazie să piratezi şi 
calculatorul meu. 

În situaţia actuală e evident că nu vrei să ai de-a face cu 
mine. Încă nu ştiu de ce ai rupt legătura cu mine în felul în 
care ai făcut-o, dar nu am de gând să întreb, iar tu nu 
trebuie să te justifici. 

Din păcate, fie că vrei, fie că nu, întâmplările ultimelor 
zile ne-au apropiat din nou. Poliţia afirmă că tu ai ucis cu 
sânge rece doi oameni la care eu ţineam foarte mult. Nu 
mă îndoiesc de brutalitatea omorurilor - căci eu însumi 
i-am găsit pe Dag şi pe Mia, la câteva minute după ce 
fuseseră împuşcaţi. Problema e că nu cred că tu ai fost cea 
care a tras. Cel puţin, aşa sper. Dacă tu ai fi, după cum afir- 
mă poliţia, o ucigaşă psihopată, ar însemna că m-am înşelat 
definitiv asupra ta sau că tu te-ai schimbat dramatic în anul 
care a trecut. Dacă nu eşti tu ucigaşa, asta înseamnă că 
poliţia vânează persoana greşită. 

În situaţia actuală, ar trebui probabil să te îndemn să te 
predai poliţiei. Bănuiesc că vorbesc în zadar. Dar, 
realmente, situaţia ta este fără ieşire şi, mai devreme sau 
mai târziu, vei fi prinsă. Când se va întâmpla asta, vei avea 
nevoie de un prieten. Dacă nu vrei să ai de-a face cu mine, 
am o soră. Se numeşte Annika Giannini şi este avocat. Am 
vorbit cu ea şi este de acord să te reprezinte, dacă iei 
legătura cu ea. E un om de încredere. 

Cât priveşte Millennium, noi am început propria 
noastră anchetă despre motivele pentru care Dag şi Mia au 
fost ucişi. Ceea ce fac eu pentru moment este să pun la 
punct o listă cu persoanele care aveau motive întemeiate 
să-i închidă gura lui Dag Svensson. Nu ştiu dacă sunt pe 
calea bună, dar mă voi ocupa de fiecare persoană de pe lis- 
tă în parte. 

Problema mea este că nu înţeleg ce caută în istoria asta 
avocatul Bjurman. El nu se află în materialul lui Dag şi nu 
văd nicio legătură între acesta şi Dag ori Mia. 

Ajută-mă. 

Please. 


324 


Care e legătura? 

Mikael. 

P.S. Trebuie să schimbi fotografia din paşaport. Nu te 
avantajează.] 


Se gândi o clipă, apoi boteză documentul [Pentru Sally]. 
După care creă un folder pe care-l numi <LISBETH 
SALANDER> şi-l puse la vedere pe desktop. 


Marţi dimineaţă, Arman Draganski a convocat o întâl- 
nire la masa rotundă din biroul lui de la Milton Security. A 
chemat trei persoane. 

Johan Frăklund, 62 de ani, fost inspector de poliţie la 
comisariatul din Solna, era şef al secţiei operative de la 
Milton. Acest Frăklund avea responsabilitatea globală a 
planificării şi analizelor. Armanski îl recrutase din ad- 
ministraţia de stat, cu zece ani în urmă, şi îl considera ca 
pe una dintre minţile cele mai ascuţite ale firmei. 

Armanski i-a mai convocat şi pe Sonny Bohman, 48 de 
ani, şi pe Niklas Eriksson, 29 de ani. Şi Bohman era fost 
poliţist. Se formase la echipa de intervenţii din Norrmalm, 
în anii '80, şi fusese transferat la secţia criminalistică, unde 
participase la zeci de anchete dramatice. În ravagiile 
„Omului cu laser”!, la începutul anilor '90, fusese una 
dintre persoanele-cheie, iar în 1997 trecuse la Milton, după 
o serie de discuţii şi promisiuni de măriri de salariu. 

Niklas Eriksson era considerat drept un rockie. Fusese 
instruit la Şcoala de Poliţie, dar, chiar înainte de a-şi lua 
examenul final, aflase că are un defect congenital la inimă 
care nu numai că necesita o operaţie periculoasă, dar 
însemna şi faptul că o viitoare carieră în poliţie îi era 
interzisă. 

1 Lasermannen: John Ausonius (n. 1953), spărgător de bănci şi cri- 
minal; între august 1991 şi ianuarie 1992, a tras cu o armă cu laser (de 
unde porecla) în 11 persoane, în Stockholm şi Uppsala (dintre aceştia, o 
persoană a murit şi mai multe au fost grav rănite). Toate victimele erau 
străini, cu piele închisă la culoare. Ironia face că însuşi criminalul era 


străin (german), remarcat pornind de la înfăţişarea sa nesuedeză. 
325 


Frăklund - care fusese coleg cu tatăl lui Eriksson - 
venise la Armanski cu propunerea să-i dea băiatului o 
şansă. Pentru că era un post liber la secţia de analiză, 
Armanski aprobase recrutarea lui. Nu regretase. Eriksson 
lucra la Milton de cinci ani. Spre deosebire de alţi colabo- 
ratori de la secţia operativă, Eriksson nu avea experienţă 
de teren - în schimb, se distingea ca o resursă intelectuală 
deosebită. 

— Bună dimineaţa, luaţi loc, începeţi să citiţi, spuse 
Armanski. 

Le împărţise trei dosare, conţinând cam 50 de pagini de 
extrase de presă fotocopiate despre urmărirea lui Lisbeth 
Salander, precum şi trei pagini cu un rezumat al trecutului 
ei. Armanski petrecuse a doua zi de Paşte scriind acest 
document. Eriksson a fost primul care a terminat şi a lăsat 
deoparte dosarul. Armanski a aşteptat ca şi ceilalţi doi să 
termine de citit. 

— Presupun că niciunul dintre domnii prezenţi aici n-a 
trecut cu vederea titlurile din presa de seară din 
weekendul trecut, spuse Dragan Armanski. 

— Lisbeth Salander, rosti Frâklund, cu un glas poso- 
morât. 

Sonny Bohman dădu şi el din cap. 

Niklas Eriksson privea în gol cu un aer impenetrabil şi 
cu o urmă de zâmbet trist pe buze. 

Dragan Armanski îi cercetă pe cei trei cu o privire 
atentă. 

— Una dintre angajatele noastre, spuse. Cât de bine aţi 
cunoscut-o în anii cât a lucrat aici? 

— Am încercat să fac o glumă, o dată, zise Niklas 
Eriksson, cu o urmă de zâmbet. N-a ieşit prea bine. Am 
crezut c-o să-mi smulgă capul. Era o acritură cu care am 
schimbat cel mult zece fraze, în total. 

— Era destul de ciudată, zise şi Frâklund. Bohman 
înălţă din umeri. 


326 


— Era curat nebună, o adevărată ciumă, dacă aveai 
de-a face cu ea. Ştiam că e ţicnită, dar nu ştiam că e chiar 
aşa de nebună. 

Dragan Armanski aprobă. 

— Mergea pe drumul ei propriu, spuse el. Nu era uşor 
să ai de-a face cu ea. Dar eu am angajat-o pentru că era cel 
mai bun investigator pe care l-am întâlnit. Totdeauna livra 
rezultate peste medie. 

— Asta n-am înţeles niciodată, spuse Frâklund. Nu 
pricepeam cum poate fi aşa de competentă şi, în acelaşi 
timp, total asocială. 

Toţi trei aprobară. 

— Explicaţia se afla, de bună seamă, în starea ei psi- 
hică, spuse Armanski, arătând spre unul din dosare. E 
declarată iresponsabilă. 

— N-aveam idee de asta, zise Eriksson. Vreau să spun 
că nu avea o pancartă în spate unde să scrie că e 
iresponsabilă. Tu n-ai spus niciodată nimic. 

— Nu, recunoscu Armanski. Pentru că am considerat că 
nu trebuia să mai fie stigmatizată în plus. Toţi oamenii 
trebuie să aibă o şansă. 

— Rezultatul acestui experiment l-am văzut în ceea ce 
s-a întâmplat în Enskede, spuse Bohman. 

— S-ar putea, răspunse Armanski. 

Armanski ezită un moment. Nu voia să-şi mărturisească 
slăbiciunea pentru Lisbeth Salander în faţa celor trei 
profesionişti care-l priveau, aşteptând. Ei vorbiseră pe un 
ton destul de neutru, dar Armanski ştia că Lisbeth 
Salander era detestată de cei trei, la fel ca şi de restul an- 
gajaţilor de la Milton Security. Nu trebuia să le pară slab 
sau dezorientat. Prin urmare, era obligat să le expună si- 
tuaţia într-un fel care să creeze o anume doză de entuziasm 
şi profesionalism. 

— Am hotărât ca, pentru prima dată în istoria firmei, să 
folosim o parte din resursele lui Milton Security pentru o 
afacere strict internă, spuse el. Nu e vorba de cheltuieli 
deosebite, dar am de gând să vă detaşez pe voi doi, 


327 


Bohman şi Eriksson, de la orice însărcinare obişnuită. 
Datoria voastră, dacă pot să mă exprim aşa, va fi să 
„stabiliţi adevărul” despre Lisbeth Salander. 

Bohman şi Eriksson îl priviră sceptici pe Armanski. 

— Şi vreau ca tu, Frâklund, să conduci investigatia. 
Vreau să ştiu ce s-a întâmplat şi ce a determinat-o pe 
Lisbeth Salander să-l omoare pe tutorele ei şi pe cuplul din 
Enskede. Trebuie să existe o explicaţie logică. 

— Iartă-mă, interveni Frăklund, dar seamănă cu o 
misiune pur poliţienească. 

— Păi, zise Bohman cu ezitare în voce. Eu nu cred că 
cineva de aici, de la firmă, a cunoscut-o pe Salander sau că 
a avut vreo idee despre ce se petrece în căpşorul ei. 

— Nu are nicio importanţă, îi răspunse Armanski. 
Salander a lucrat pentru Milton Security. Consider că este 
de datoria noastră să stabilim adevărul. 

— Salander n-a mai lucrat pentru noi de... să vedem, 
da, în curând se fac doi ani, spuse Frâklund. Nu cred că 
avem o prea mare responsabilitate pentru ce i-a trecut ei 
prin minte. Şi nu cred că poliţia va aprecia că ne băgăm în 
ancheta lor. 

— Dimpotrivă, spuse Armanski. 

Acesta era asul lui şi avea de gând să-l joace cum tre- 
buia. 

— Cum adică? întrebă Bohman. 

— leri am avut o discuţie lungă cu cei care conduc 
ancheta preliminară, procurorul Ekström şi inspectorul 
Bublanski, care dirijează investigația. Ekström este presat 
de situaţie. Aceasta nu e o reglare de conturi între 
gangsteri, ci un eveniment cu un enorm potenţial mediatic, 
în care un avocat, un criminolog şi un jurnalist au fost 
executaţi. Le-am spus că, deoarece principalul bănuit este 
un fost angajat de la Milton Security, noi am hotărât să 
începem o proprie investigare a cazului. 

Armanski făcu o pauză înainte de a continua: 

— Ekström şi cu mine am căzut de acord că, pentru 
moment, lucrul cel mai important este ca Lisbeth Salander 


328 


să fie prinsă cât mai repede, înainte ca să apuce să-şi facă 
rău sieşi sau altora, spuse el. Pentru că noi o cunoaştem 
mai bine decât poliţia, vom putea aduce o contribuţie la 
anchetă. Ekström şi cu mine am căzut prin urmare de 
acord ca voi doi - îi arătă pe Bohman şi pe Eriksson - să 
mergeţi la sediul poliţiei din Kungsholm şi să vă alăturaţi 
echipei lui Bublanski. 

Toţi trei îl priviră uimiţi pe Armanski. 

— Ilartă-mi întrebarea proastă... dar noi suntem per- 
soane civile în momentul de faţă, spuse Bohman. Are de 
gând poliţia să ne lase să luăm parte la o anchetă privind 
un caz de omucidere, aşa, pur şi simplu? 

— Din momentul de faţă, lucraţi sub ordinele lui 
Bublanski, dar îmi raportați şi mie. Veţi avea liber acces la 
anchetă. Tot materialul pe care îl avem noi sau pe care îl 
veţi găsi merge la el. Pentru poliţie, asta înseamnă doar că 
echipa lui Bublanski a primit întăriri fără nicio cheltuială. 
Şi nu sunteţi nişte civili oarecare. Voi, Frâklund şi Bohman, 
aţi lucrat ca poliţişti mulţi ani înainte să veniţi aici, iar tu, 
Eriksson, ai făcut Şcoala de Poliţie. 

— Dar asta e împotriva principiilor... 

— Deloc. Poliţia face deseori apel la consultanţi civili în 
diferite investigaţii. Pot fi psihologi, în anchete privind 
delicte sexuale, sau traducători, în anchete în care sunt 
implicaţi străini. Voi veţi participa pur şi simplu în calitate 
de consultanţi civili, având cunoştinţe speciale despre 
principalul suspect. 

Frăklund dădu încet din cap. 

— OK. Milton ia parte la ancheta poliţiei şi încearcă să 
ajute ca Salander să fie prinsă. Altceva? 

— Un lucru: sarcina voastră din partea lui Milton 
Security este să stabiliţi adevărul. Nimic altceva. Vreau să 
ştiu dacă Salander a ucis aceste trei persoane - iar, în 
cazul acesta, de ce. 

— Există vreo îndoială asupra faptului că ea este vi- 
novata? întrebă Eriksson. 


329 


— Indiciile pe care poliţia le are sunt foarte împovă- 
rătoare pentru ea. Însă eu vreau să ştiu dacă mai există şi 
altă dimensiune în această istorie - dacă există un 
complice, despre care nu ştim nimic, şi care era poate 
persoana care a ţinut arma crimei, sau dacă mai există alte 
circumstanţe pe care nu le cunoaştem. 

— Cred că va fi greu să găsim circumstanţe atenuante 
în cazul unui triplu asasinat, spuse Frâăklund. În acest caz, 
trebuie să pornim de la ideea că există o posibilitate ca ea 
să fie total nevinovată. Iar eu nu cred asta. 

— Nici eu, mărturisi Armanski. Însă treaba voastră este 
să ajutaţi poliţia în toate felurile posibile, inclusiv la 
prinderea fetei, în cel mai scurt timp posibil. 

— Bugetul? întrebă Frâklund. 

— Curent. Vreau să fiu informat de toate costurile, iar 
dacă acestea devin prea mari, ne retragem. Dar trebuie să 
consideraţi că lucraţi cu normă întreagă, cel puţin o 
săptămână începând din clipa de faţă. 

Mai ezită o secundă. 

— Eu sunt cel care o cunoaşte pe Salander cel mai bine. 
Asta înseamnă că trebuie să mă consideraţi ca pe unul 
dintre actori. Şi eu sunt una dintre persoanele pe care va 
trebui să le interogaţi, spuse el, în cele din urmă. 


Sonja Modig străbătu cu paşi repezi coridorul şi ajunse 
în camera de interogatoriu, chiar în momentul în care în- 
cetase zgomotul scaunelor trase pe podea. Se instală 
alături de Bublanski, care adunase întreaga echipă de 
investigaţii, inclusiv pe şeful anchetei preliminare, 
procurorul Ekström. Hans Faste îi aruncă o privire iritată 
Sonjei, pentru că întârziase, apoi rosti introducerea. El 
aranjase întâlnirea. 

Continuase să sape în disputele de mulţi ani dintre 
birocraţia Serviciilor Sociale şi Lisbeth Salander, aşa-zisă 
„pistă psihopată”, cum o numise el însuşi, şi reuşise fără 
îndoială să acumuleze un material impresionant. Hans 
Faste îşi drese glasul: 


330 


— Vi-l prezint pe doctor Peter Teleborian, medic-şef al 
clinicii de psihiatrie Sankt Stefan din Uppsala. A avut 
amabilitatea să vină la Stockholm, pentru a contribui la 
anchetă, punându-ne la dispoziţie informaţiile pe care le 
are despre Lisbeth Salander. 

Sonja Modig îşi mută privirea asupra lui Peter 
Teleborian. Era un bărbat scund, cu păr negru cârlionţat, 
ochelari cu ramă de metal şi un mic barbişon. Era îmbrăcat 
lejer, într-un veston bej de catifea reiată, jeanşi şi o cămaşă 
în dungi de culoare deschisă, cu nasturele de la gât 
desfăcut. Avea trăsături ascuţite şi un aer de băieţandru. 
Sonja îl văzuse pe Peter Teleborian de câteva ori, dar nu 
vorbise niciodată cu el. Acesta ţinuse o conferinţă despre 
tulburările psihice la Şcoala de Poliţie şi-l mai ascultase 
încă o dată, la un curs de specializare, unde el vorbise de- 
spre psihopaţi şi comportament psihopat în rândul ti- 
nerilor. Sonja mai asistase şi la un proces împotriva unui 
violator în serie, unde Teleborian fusese chemat ca expert. 
După ce participase ani de zile la dezbateri publice, era 
unul dintre cei mai cunoscuţi psihiatri ai ţării. Se 
evidenţiase printr-o critică severă a bugetelor alocate 
serviciilor psihiatrice, care duseseră la închiderea unor 
spitale de boli mintale şi la faptul că oameni cu tulburări 
psihice grave fuseseră lăsaţi la voia întâmplării pe străzi, 
predestinaţi să devină cerşetori şi cazuri sociale. După 
asasinarea ministrului de afaceri externe Anna Lindhi, 
Teleborian fusese membru în comisia de stat care anche- 
tase ruinarea serviciilor medicale psihiatrice. 

Peter Teleborian dădu din cap spre cei prezenţi şi îşi 
turnă apă minerală în paharul de plastic. 

— Vom vedea cu ce vă pot ajuta, începu el cu prudenţă. 
Detest să mi se adeverească prorocirile în asemenea 
context. 

— Prorociri? întrebă Bublanski. 


1 Asasinarea ministrului Anna Lindh s-a petrecut la 11 septembrie 
2003, în magazinul Enko din centrul Stockholmului. Criminalul, 
descoperit după câteva zile, este Mijailo Mijailovici, un imigrant sârb. 

331 


— Da. E o ironie a sorții. Chiar în seara în care s-au 
săvârşit crimele din Enskede mă aflam la o dezbatere TV, 
discutând despre bombele care ticăie pretutindeni în 
societatea noastră. E înspăimântător. Sigur, nu o aveam în 
minte pe Lisbeth Salander în momentul acela, dar am dat 
un şir de exemple - anonime, desigur - de pacienţi care, 
pur şi simplu, ar trebui să se afle în instituţii de îngrijire 
medicală, în loc să alerge de colo-colo, liberi, pe străzi. Aş 
putea ghici că dumneavoastră, cei din poliţie, veţi fi 
obligaţi numai în anul acesta să anchetați cel puţin o 
jumătate de duzină de crime sau omucideri în care făptaşul 
va aparţine tocmai acestui grup de pacienţi, destul de 
limitat ca număr. 

— Şi vreţi să spuneţi că Lisbeth Salander face parte 
dintre aceşti ţicniţi? întrebă Hans Faste. 

— Cuvântul „ţicnit” nu este exact cel pe care ar trebui 
să-l folosim. Însă, da, ea aparţine acelei categorii pe care 
societatea a abandonat-o. Este fără îndoială unul dintre 
acei indivizi defecţi, pe care eu nu i-aş fi lăsat să intre în 
societate, dacă mi-ar fi fost cerut sfatul. 

— Vreţi să spuneţi că ar fi trebuit închisă înainte de a 
săvârşi o infracţiune? întrebă Sonja Modig. Nu prea e 
conform cu principiile unei societăţi bazate pe domnia 
legii. 

Hans Faste încruntă din sprâncene şi-i aruncă o privire 
iritată. Sonja Modig se întrebă de ce Faste părea tot timpul 
să-şi scoată ghearele la ea. 

— Aveţi perfectă dreptate, răspunse  Teleborian, 
venindu-i indirect în ajutor. Nu este compatibil cu o socie- 
tate de drept, cel puţin nu în actuala formă a acestui tip de 
societate. Există un echilibru între respectul faţă de individ 
şi respectul pentru potenţiala victimă pe care un bolnav 
psihic o poate lăsa în urma lui. Niciun pacient nu este 
identic cu altul şi fiecare trebuie să fie tratat diferit, de la 
caz la caz. E de la sine înţeles că noi, în serviciile de 
îngrijire psihică, putem săvârşi greşeli şi lăsa în libertate 
persoane care n-ar trebui să se afle pe străzi. 


332 


— Poate că nu e cazul să ne adâncim în politică socială 
în acest context, spuse prudent Bublanski. 

— Aveţi dreptate, căzu de acord Teleborian. Acum este 
vorba de un caz specific. Dar permiteţi-mi să spun doar că 
e important ca dumneavoastră să înţelegeţi că Lisbeth 
Salander este un om bolnav care are nevoie de îngrijire, 
exact ca un pacient cu o durere de dinţi sau cu o deficiență 
cardiacă. Ea poate deveni sănătoasă, şi ar fi putut fi 
sănătoasă dacă ar fi primit îngrijirea medicală de care avea 
nevoie, atunci când mai era tratabilă. 

— Prin urmare, aţi fost medicul ei, spuse Hans Faste. 

— Eu sunt una din multele persoane care au avut de-a 
face cu Lisbeth Salander. A fost pacienta mea când era 
adolescentă şi eu am fost unul dintre medicii care au făcut 
evaluarea, înainte de a se lua hotărârea de a fi pusă sub 
tutelă, atunci când a împlinit 18 ani. 

— Ne puteţi vorbi despre ea? îl rugă Bublanski. Ce ar fi 
putut-o determina să meargă în Enskede şi să omoare doi 
oameni pe care nu îi cunoştea? Şi ce ar fi putut-o de- 
termina să-şi omoare tutorele? 

Peter Teleborian râse. 

— Nu, nu pot să vă spun. Nu i-am urmărit dezvoltarea 
de mulţi ani şi nu ştiu cât de gravă este tulburarea ei 
mintală. În schimb, pot să vă spun că mă îndoiesc că pe- 
rechea din Enskede îi era necunoscută. 

— Ce vă face să spuneţi asta? întrebă Hans Faste. 

— Una din părţile slabe ale tratamentului pe care l-a 
urmat Lisbeth Salander a fost că niciodată nu i s-a pus un 
diagnostic complet. Asta a depins de faptul că nu a fost 
niciodată receptivă la tratament. Tot timpul a refuzat să 
răspundă la întrebări sau să participe la vreo formă de 
terapie. 

— Aşa că nu ştiţi dacă este bolnavă sau nu? întrebă 
Sonja Modig. Vreau să spun, de vreme ce nu există niciun 
diagnostic. 

— Priviţi lucrurile în felul următor, spuse Peter 
Teleborian. Am primit-o pe Lisbeth Salander când tocmai 


333 


urma să împlinească 13 ani. Era psihotică, avea obsesii şi 
suferea de o evidentă manie a persecuției. Am avut-o ca 
pacientă doi ani de zile, cât timp a fost internată forţat la 
Sankt Stefan. Motivul pentru care a fost internată cu forţa 
era că în toată copilăria avusese un comportament evident 
violent faţă de colegii de şcoală, de profesori şi de 
cunoscuţi. In repetate rânduri fusese reclamată pentru 
vătămare corporală. Dar, în toate cazurile, violenţa fusese 
îndreptată împotriva persoanelor din cercul ei de 
cunoscuţi, adică împotriva cuiva care spusese sau făcuse 
ceva ce ea considerase drept o ofensă. Nu există niciun 
exemplu că ar fi atacat pe cineva complet necunoscut. De 
aceea, eu cred că există o legătură între ea şi perechea din 
Enskede. 

— În afară de atacul din metrou, când avea 17 ani, 
spuse Hans Faste. 

— În cazul acela trebuie considerat ca dovedit faptul că 
a fost agresată şi n-a făcut decât să se apere, spuse 
Teleborian. Persoana în chestiune era un cunoscut agresor 
sexual. Dar este, într-adevăr, un bun exemplu al felului ei 
de a reacţiona. Ar fi putut pleca de acolo sau ar fi putut 
căuta sprijinul celorlalţi pasageri din vagon. În loc de asta, 
a ales să săvârşească un act de mare brutalitate. Când se 
simte ameninţată, reacţionează cu o violenţă excesivă. 

— De fapt, ce nu e în ordine cu ea? întrebă Bublanski. 

— Cum am spus, nu avem niciun diagnostic propriu-zis. 
Aş spune că suferă de schizofrenie şi că este mereu într-un 
slab echilibru psihic, la limita unei psihoze. E lipsită de 
empatie şi în multe privinţe poate fi descrisă ca sociopată. 
Trebuie să spun că eu socotesc uimitor faptul că s-a 
descurcat aşa de bine după ce a împlinit 18 ani. S-a aflat 
prin urmare afară, în societate, chiar dacă sub tutelă, timp 
de opt ani, fără să săvârşească vreo faptă care să ducă la 
vreo plângere sau la arestare. Dar pronosticul ei... 

— Pronosticul ei? 

— In tot acest timp, nu a primit niciun tratament. Aş 
putea ghici că boala pe care noi am fi putut s-o ameliorăm 


334 


şi s-o tratăm acum zece ani este acum o parte fixă a 
personalităţii ei. Personal, cred că, odată prinsă, nu va fi 
condamnată la închisoare. Trebuie să primească îngrijire 
medicală. 

— Atunci, cum dracu a putut un tribunal să decidă săi 
se dea drumul în societate? bombăni Faste. 

— De bună seamă, aceasta trebuie văzută ca o com- 
binaţie între faptul că a avut un avocat cu limbă dulce şi 
efectul unui continuu liberalism, precum şi al restricţiilor 
bugetare. În orice caz, a fost o decizie la care m-am 
împotrivit, atunci când am fost consultat de serviciul de 
medicină legală. Însă eu nu aveam drept de decizie. 

— Dar un asemenea pronostic, ca acela despre care aţi 
vorbit, poate fi doar o supoziţie? îi strecură Sonja Modig. 
Vreau să spun... dumneavoastră, de fapt, nu ştiţi ce s-a 
întâmplat cu ea după 18 ani. 

— Este mai mult decât o supoziţie. Este experienţa 
mea. 

— Este autodistructivă? întrebă Sonja Modig. 

— Întrebaţi dacă se poate gândi la sinucidere? Nu, mă 
îndoiesc de asta. Este mai curând un psihopat egocentric. 
Doar ea contează. Ceilalţi oameni din jur sunt 
neimportanţi. 

— Aţi spus că poate reacţiona cu foarte mare violenţă, 
spuse Hans Faste. Cu alte cuvinte, poate fi considerată 
periculoasă? 

Peter 'Teleborian îl privi îndelung. Apoi lăsă capul în jos 
şi îşi frecă fruntea înainte de a răspunde. 

— Nu puteţi bănui ce greu este să spui exact cum poate 
un om să reacționeze. Nu vreau ca lui Lisbeth Salander să i 
se întâmple ceva rău, când o veţi prinde... Însă da, în cazul 
ei, aş încerca să iau măsuri, ca arestarea să se petreacă în 
cea mai mare siguranţă. Dacă este înarmată, există un 
mare risc ca ea să folosească arma. 


335 


18 
Marţi 29 martie - miercuri 30 martie 


Cele trei anchete paralele asupra crimelor din Enskede 
se desfăşurau mai departe. Prima era cea a inspectorului 
Bublanski, cu avantajele autorităţii de stat. În aparenţă, 
soluţia părea să se afle foarte aproape; aveau o suspectă şi 
arma crimei care putea fi pusă în legătură cu suspecta. 
Aveau o legătură incontestabilă cu prima victimă şi una 
posibilă, prin Mikael Blomkvist, cu celelalte două victime. 
Pentru Bublanski, în practică era vorba doar de a o găsi pe 
Lisbeth Salander şi de a o băga într-una din drăgălaşele 
celule ale puşcăriei Kronoberg. 

Ancheta lui Dragan Armanski era formal dependentă de 
ancheta oficială a poliţiei, dar el avea şi o agendă proprie. 
Intenţia lui personală era ca, într-un fel oarecare, să 
vegheze asupra intereselor lui Lisbeth Salander - să 
găsească adevărul şi, dacă se putea, un adevăr sub forma 
circumstanțelor atenuante. 

Ancheta cea mai dificilă era cea a revistei Millennium. 
Ziarul era lipsit atât de resursele pe care le avea poliţia, 
cât şi de acelea ale firmei lui Armanski. Spre deosebire de 
poliţie, Mikael Blomkvist nu era în mod special interesat de 
găsirea unui motiv plauzibil care s-o fi făcut pe Lisbeth 
Salander să meargă la Enskede şi să-i omoare cei doi 
prieteni. Cândva, în cursul zilei de Paşte, el hotărâse că pur 
şi simplu nu putea crede în istoria asta. Dacă Lisbeth 
Salander era amestecată în vreun fel în crime, atunci 
trebuie să fi existat alte motive decât cele pe care le 
presupunea ancheta oficială - poate că altcineva ţinuse 
arma sau se întâmplase ceva ce se afla dincolo de controlul 
lui Lisbeth Salander. 


Niklas Eriksson a rămas tăcut în timpul călătoriei cu 
taxiul de la Slussen la Kungsholmen. Era încă ametit de 
faptul că, în sfârşit, fără să se aştepte, se trezise într-o 


336 


anchetă de poliţie adevărată. Îi aruncă o privire furişă lui 
Sonny Bohman, care recitea rezumatul lui Armanski. Apoi, 
zâmbi în sinea lui. 

Misiunea îi dăduse cu totul pe neaşteptate posibilitatea 
de a-şi realiza o ambiţie pe care nici Armanski, nici Sonny 
Bohman n-o ştiau. Brusc, ajunsese în situaţia în care avea 
posibilitatea de a-i veni de hac lui Lisbeth Salander. Spera 
că va putea contribui la prinderea ei. Şi mai spera că 
aceasta va fi condamnată la închisoare pe viaţă. 

Era bine cunoscut faptul că Lisbeth Salander nu se 
bucura de cine ştie ce popularitate la Milton Security. Cei 
mai mulţi colaboratori care avuseseră vreodată de-a face 
cu ea o considerau o ciumă. Dar nici Bohman, nici 
Armanski nu bănuiau cât de profund o detesta Niklas 
Eriksson. 

Viaţa fusese nedreaptă cu el. Arăta bine, era un bărbat 
în floarea vârstei. De asemenea, era inteligent. Şi totuşi, 
era pe veci oprit de la ce voise totdeauna să fie, adică 
polițist. Problema lui era o gaură microscopică în inimă, 
care provoca un suflu şi însemna că peretele uneia dintre 
valve era slăbit. Fusese operat şi defectul fusese corectat, 
dar, cu un defect la inimă, fusese odată pentru totdeauna 
scos din joc şi considerat ca un om de categoria a doua. 

Când a avut posibilitatea să înceapă să lucreze la 
Milton Security, una dintre primele lui misiuni a constat în 
a ajuta unitatea de intervenţie, ocupând-se de analiza 
securităţii personale a unei cântărețe mai bătrâne, recu- 
noscută internaţional, care primise ameninţări de la un 
admirator prea entuziast, în plus, fugit dintr-un spital de 
boli nervoase. Misiunea făcuse parte din perioada de 
acomodare la Milton Security. Cântăreaţa locuia singură 
într-o vilă din Södertörn şi firma instalase echipament de 
supraveghere, ba chiar şi alarmă, iar pentru o vreme, 
cântăreaţa avusese şi un paznic personal. Târziu, într-o 
seară,  entuziastul admirator încercase să pătrundă 
înăuntru. Paznicul pusese repede la pământ persoana în 


337 


chestiune, care după aceea fusese condamnată pentru 
ameninţări şi pătrundere ilegală, şi reexpediată la spital. 

Niklas Eriksson vizitase de mai multe ori, timp de două 
săptămâni, vila din Södertörn, împreună cu alţi angajaţi de 
la Milton. O considera pe bătrâna cântăreaţă drept o babă 
snoabă şi distantă, care îl privise uimită când încercase s-o 
seducă. Femeia asta ar fi trebuit să fie fericită că un 
admirator îşi mai aducea aminte de ea. 

Eriksson dispreţuia felul în care personalul de la Milton 
se gudura pe lângă ea. Dar, bineînţeles, nu spusese 
nimănui o vorbă despre sentimentele sale. 

Într-o seară, cu puţin înainte ca admiratorul să fie 
prins, cântăreaţa şi doi angajaţi de la Milton Security se 
aflau lângă un mic bazin, în curtea din spatele casei, în 
vreme ce el era înăuntru, pentru a fotografia ferestrele şi 
uşile care mai trebuia eventual securizate. A trecut din 
cameră în cameră, până ce a ajuns în dormitorul femeii şi 
acolo n-a putut rezista tentaţiei de a deschide o comodă. 
Înăuntru a găsit o duzină de albume din perioada ei de 
glorie, anii '70 şi '80, când cântăreaţa şi orchestra ei 
făceau turnee în lumea întreagă. A mai găsit şi o cutie cu 
fotografii dintre cele mai intime. Imaginile erau relativ 
nevinovate, dar puteau, cu puţină fantezie, să fie consi- 
derate drept „ipostaze erotice”. Doamne, ce vacă proastă 
era. A furat cinci dintre cele mai îndrăzneţe fotografii care, 
după cum se părea, fuseseră făcute de vreun iubit şi 
păstrate din motive sentimentale. 

A făcut copii după fotografii şi a pus la loc originalele. 
Apoi a aşteptat câteva luni, înainte să le vândă unui ziar de 
seară englez. A primit 9 000 de lire pentru pozele care au 
făcut senzaţie. 

Apoi, nu ştiu cum, s-a prins de asta Lisbeth Salander. 
La scurt timp după ce fotografiile au fost publicate, aceasta 
a venit la el. Ştia că el era cel care vânduse fotografiile. L-a 
ameninţat că-i va spune lui Dragan Armanski dacă va mai 
face vreodată aşa ceva. L-ar fi pârât dacă ar fi putut dovedi 
afirmaţia - ceea ce probabil nu putea face. Dar, din ziua 


338 


aceea, el s-a simţit supravegheat. Îi vedea ochii de porc de 
câte ori se întorcea. 

Se simţise pus la zid şi plin de frustrare. Singurul fel în 
care putea să se apere era să-i submineze credibilitatea, 
alimentând bârfele din odaia de cafea. Dar nici măcar în 
asta n-a avut cine ştie ce succes. Nu îndrăznea să iasă în 
evidenţă, pentru că ea, din motive absolut de neînțeles, se 
afla sub protecţia lui Armanski. Se întreba ce fel de putere 
avea asupra directorului de la Milton sau dacă era posibil 
ca boşorogul ăsta s-o reguleze în secret. Dar, dacă nimeni 
nu era prea încântat de Lisbeth Salander, pentru Armanski 
tot personalul avea mult respect şi, în consecinţă, accepta 
neplăcuta ei prezenţă. Eriksson a simţit o enormă uşurare 
atunci când ea a început să dispară tot mai mult, undeva la 
periferie, şi în cele din urmă a încetat să mai lucreze 
pentru Milton Security. 

Acum se arăta o posibilitate să i-o plătească. N-avea 
decât să îndrepte împotriva lui orice fel de acuze - nimeni 
n-o va crede. Nici măcar Armanski n-o să mai dea crezare 
unei asasine bolnave psihic. 


Inspectorul criminalist Bublanski l-a văzut pe Hans 
Faste ieşind din lift împreună cu Bohman şi Eriksson, de la 
Milton Security. Faste se dusese să-i aducă pe noii co- 
laboratori sus, din holul de recepţie. Bublanski nu era de- 
osebit de entuziasmat la gândul de a da acces unor per- 
soane din afară la dosarele unei anchete de omucidere, dar 
hotărârea fusese luată peste capul lui şi... Ei, bine, la urma 
urmei, Bohman era în orice caz un poliţist adevărat, cu 
mulţi kilometri de patrulări în spate. Eriksson trecuse prin 
Şcoala de Poliţie şi nu putea fi cu totul idiot. Bublanski le-a 
făcut semn să meargă în sala de conferinţe. 

Vânătoarea pe urmele lui Lisbeth Salander era în a 
şasea zi şi venise timpul să se facă un bilanţ complet. 
Procurorul Ekström nu participa la întâlnire. Grupul consta 
din inspectorii criminalişti Sonja Modig, Hans Faste, Curt 
Svensson şi Jerker Holmberg, plus patru colegi de la 


339 


unitatea de investigaţii a poliţiei statului. Bublanski începu 
prin a-i prezenta pe noii colaboratori de la Milton Security, 
pe care îi întrebă dacă voiau să spună câteva cuvinte. 
Bohman îşi drese glasul: 

— A trecut o bună bucată de vreme de când am fost ul- 
tima oară în această clădire, dar câţiva dintre voi mă cu- 
nosc şi ştiu că am fost poliţist multă vreme înainte să trec 
la sectorul privat. Motivul pentru care ne aflăm aici este, 
prin urmare, că Salander a lucrat pentru noi timp de mulţi 
ani şi ne simţim oarecum responsabili. Misiunea noastră 
este să contribuim prin toate mijloacele la arestarea cât 
mai rapidă a lui Salander. Putem să vă dăm unele 
informaţii personale despre ea. Nu suntem aici ca să 
punem bețe în roate anchetei, nici ca să vă împiedicăm în 
vreun fel. 

— Cum era să lucrezi cu ea? întrebă Faste. 

— Nu era o persoană pe care să doreşti s-o strângi la 
piept, răspunse Niklas Eriksson. Tăcu atunci când 
Bublanski ridică mâna. 

— Vom avea ocazia să vorbim în detaliu, în cursul şe- 
dinţei. Dar, hai să luăm lucrurile în ordine şi să vedem 
unde ne aflăm. După această şedinţă veţi merge amândoi la 
procurorul Ekström să semnaţi un angajament de păstrare 
a secretului. Deci, începem cu Sonja. 

— E foarte frustrant. Am înregistrat un succes la numai 
câteva ore după săvârşirea crimelor şi am putut să o 
identificăm pe Salander. Am găsit locuinţa ei - sau, cel 
puţin, ceea credeam că este locuinţa ei. Apoi - nicio urmă. 
Am primit vreo treizeci de apeluri de la persoane care au 
văzut-o, dar până în prezent s-au dovedit toate false. Se 
pare că a dispărut ca un fum. 

— Ciudat, spuse Curt Svensson. Are o înfăţişare spe- 
cială şi multe tatuaje, aşa că n-ar trebui să fie atât de greu 
de găsit. 

— Poliţia din Uppsala a făcut ieri o descindere cu surle 
şi trâmbiţe în urma unui apel. Au înconjurat şi au speriat 


340 


de moarte un băieţandru de 14 ani, care semăna cu 
Salander. Părinţii lui au fost foarte furioşi. 

— Cred că nu ne e de folos faptul că urmărim o per- 
soană care pare un copil de 14 ani. Se poate pierde în 
grupurile de adolescenţi. 

— Dar, cu tot scandalul din media, ar trebui să fi văzut 
cineva ceva, obiectă Svensson. O vor da la emisiunea 
„Persoane căutate” de săptămâna asta, să vedem dacă 
duce la ceva nou. 

— Greu de crezut, gândindu-ne la faptul că a fost deja 
pe prima pagină a fiecărui ziar suedez, spuse Hans Faste. 

— Ceea ce înseamnă că ar trebui poate să schimbăm 
raţionamentul, spuse Bublanski. Poate că a reuşit să fugă 
peste graniţă, dar mai plauzibil este că stă undeva ascunsă 
şi aşteaptă. 

Bohman ridică mâna. Bublanski îi făcu semn să vor- 
bească. 

— Ştim despre ea că nu e autodistructivă. Este un bun 
strateg şi îşi planifică loviturile. Nu face nimic fără să 
analizeze consecinţele. Aceasta este, în orice caz, părerea 
lui Dragan Armanski. 

— Există, de asemenea, avizul fostului ei psihiatru; dar, 
să mai aşteptăm puţin în privinţa caracterului ei, spuse 
Bublanski. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să se 
mişte. Jerker, ce resurse are? 

— O să aveţi cu ce să vă distraţi, spuse Jerker 
Holmberg. Are un cont la Handelsbanken de mai mulţi ani. 
Sunt banii pentru care îşi face declaraţia anuală de venit. 
Sau, mai exact, banii pentru care avocatul Bjurman făcea 
declaraţia. Cu un an în urmă contul avea un sold de 
100 000 de coroane. În toamna lui 2003 a scos toată suma. 

— În toamna lui 2003 avea nevoie de bani în numerar. 
Atunci a încetat, conform spuselor lui Armanski, să mai 
lucreze la Milton Security, spuse Bohman. 

— Posibil. Contul a stat pe zero două săptămâni, însă, 
după aceea, a depus aceeaşi sumă în cont. 


341 


— A crezut că are nevoie de bani pentru ceva, dar nu 
s-a folosit de ei şi i-a pus înapoi la bancă? 

— Posibil. În decembrie 2003 a folosit acest cont ca să 
plătească o seamă de facturi, printre care şi chiria pe un an 
înainte. Suma a scăzut la 70 000 de coroane. Pe urmă, 
contul n-a mai fost atins timp de un an, cu excepţia unei 
depuneri de 9 000 de coroane. Am cercetat - a fost o 
moştenire de la mama ei. 

— OK. 

— In martie anul acesta, a scos banii proveniţi din 
moştenire - suma exactă era de 9 312 coroane. E singura 
dată când s-a atins de cont. 

— Atunci, din ce dracu trăieşte? 

— Ascultaţi în continuare. În ianuarie a deschis un nou 
cont. De data asta, la SEB. A pus în el o sumă de două 
milioane de coroane. 

— Ce? 

— De unde vin banii? întrebă Modig. 

— Banii au fost transferați în contul ei dintr-o bancă din 
insulele Canalului. 

Tăcerea se aşternu peste încăpere. 

— Nu înţeleg nimic, spuse Sonja Modig după o vreme. 

— Prin urmare, sunt bani pe care ea nu a făcut decla- 
raţie de impozit? întrebă Bublanski. 

— Nu, dar nu trebuie să facă, înainte de anul viitor. 
Lucrul absolut remarcabil este că banii nu apar în 
procesul-verbal lunar făcut de avocatul Bjurman asupra si- 
tuaţiei ei financiare. 

— Prin urmare - ori nu ştia de asta, ori făceau ceva 
dubios împreună. Jerker, unde ne aflăm cu partea tehnică? 

— Am făcut aseară un bilanţ împreună cu şeful anchetei 
preliminare. Asta e tot ce ştim. Unu: putem s-o punem pe 
Salander în legătură cu ambele locuri ale crimelor. Am 
găsit amprentele ei pe arma crimei şi pe cioburile unei 
ceşti de cafea sparte, în Enskede. Aşteptăm răspunsul 
pentru probele ADN luate... Dar nu e nicio îndoială că ea 
s-a aflat în apartament. 


342 


— OK. 

— Doi: avem amprentele ei pe cutia armei din apar- 
tamentul avocatului Bjurman. 

— OK. 

— Trei: în sfârşit, avem un martor care o plasează la 
locul crimelor din Enskede. Un vânzător dintr-un debit de 
tutun a sunat şi a povestit că Lisbeth Salander a fost în 
prăvălia lui şi a cumpărat un pachet de Marlboro Light în 
seara crimei. 

— I-a trebuit mult să se decidă, la atâtea zile după ce 
am rugat să ni se dea informaţii. i 

— A fost plecat de Paşte, ca toți ceilalți. In orice caz - 
Jerker Holmberg arătă pe o hartă -, debitul se află aici, pe 
colț, la aproximativ 190 de metri de locul delictului. 
Lisbeth a sosit exact când închidea, la ora 22. Vânzătorul a 
putut să ofere o descriere perfectă. 

— Tatuajul de pe gât? întrebă Curt Svensson. 

— Aici, a ezitat. Crede că a văzut un tatuaj. Dar a văzut 
în mod sigur că avea un inel în sprânceană. 

— Altceva? 

— Nu prea mult, ca probe strict tehnice. Dar este su- 
ficient. 

— Faste - apartamentul din Lundagatan. 

— Avem amprentele ei, dar nu cred că locuieşte acolo. 
Am întors totul cu susu-n jos, şi toate lucrurile par să-i 
aparțină lui Miriam Wu. Ea a fost trecută în contract în 
februarie anul acesta. 

— Şi ce ştim despre ea? 

— Nicio condamnare. Lesbiană notorie. Obişnuieşte să 
participe la reprezentații şi altele de genul ăsta, la Pride 
Festival. Studiază sociologia şi e coproprietara unui sex 
shop de pe Tegnérgatan. Domino Fashion. 

— Sex shop? întrebă Sonja Modig, cu sprâncenele ri- 
dicate. 

O dată, spre amuzamentul soțului ei, ea cumpărase 
lenjerie sexy de la Domino Fashion. Ceea ce, în niciun caz, 
nu avea de gând să le spună tipilor din încăpere. 


343 


— Păi, vând cătuşe şi haine de curvă şi altele de genul 
ăsta. Ai nevoie cumva de o cravaşa? 

— Prin urmare, nu e un sex shop, ci un magazin de 
modă pentru cei care iubesc lenjeria rafinată, spuse ea. 

— Acelaşi rahat. 

— Continuă, spuse Bublanski iritat. N-avem nicio urmă 
a acestei Miriam Wu? 

— Niciuna. 

— Poate că a fost plecată de sărbători, propuse Sonja 
Modig. 

— Sau poate că Salander i-a venit şi ei de hac, propuse, 
la rândul lui, Faste. Poate vrea să facă repede curăţenie 
printre cunoscuţi. 

— Prin urmare, Miriam Wu este lesbiană. Să tragem 
concluzia că ea şi Salander sunt un cuplu? 

— Cred că putem, cu destul de mare probabilitate, să 
tragem concluzia că au o relaţie sexuală, spuse Curt 
Svensson. Îmi întemeiez afirmaţia pe mai multe lucruri, în 
primul rând, am găsit amprentele lui Salander pe şi în jurul 
patului, în apartament. Am mai găsit amprentele ei pe o 
pereche de cătuşe care, după toate probabilitățile, au fost 
utilizate ca jucărie sexuală. 

— Atunci va aprecia poate cătuşele pe care i le pregă- 
tesc eu, spuse Hans Faste. 

Sonja Modig suspină. 

— Continuă, spuse Bublanski. 

— Am primit o informaţie cum că Miriam Wu a flirtat 
făţiş în barul Kvarnen cu o fată, care corespunde 
semnalmentelor lui Salander. Asta a fost acum 15 zile. 
Informatorul afirmă că ştie cine este Salander şi că a mai 
întâlnit-o în Kvarnen, deşi anul acesta n-a văzut-o, pentru 
că a fost în străinătate. N-am avut timp să întreb per- 
sonalul. Mă duc acolo în după-amiaza asta. 

— În dosarul ei de la Serviciul Socială nu se menţio- 
nează că este lesbiană. În adolescenţă, a fugit adesea de la 
familiile în grija cărora se afla, ca să meargă să agaţe 


344 


bărbaţi prin baruri. De mai multe ori, a fost prinsă în 
compania unor bărbaţi mult mai în vârstă. 

— Ceea ce nu înseamnă că făcea trotuarul, nu-i aşa?! 
spuse Hans Faste. 

— Ce ştim despre cercul ei de cunoştinţe? Curt? 

— Aproape nimic. Nu a mai fost oprită de poliţie de 
când avea 18 ani. Îl cunoaşte pe Dragan Armanski şi pe 
Mikael Blomkvist, asta ştim. O cunoaşte, desigur, pe 
Miriam Wu. Aceeaşi sursă care ne-a spus că ea şi Wu au 
fost văzute în Kvarnen spune că obişnuia să iasă cu un 
grup de fete, cu ani în urmă. E un grup care se numeşte 
Evil Fingers. 

— Evil Fingers? Şi ce e cu ele? întrebă Bublanski. 

— Pare să fie ceva ocult. Obişnuiau să dea petreceri 
destul de dezmăţate. 

— Nu-mi spune acum că Salander mai e şi o blestemată 
de satanistă! izbucni Bublanski. Dacă află asta ziarele, or 
să înnebunească de plăcere! 

— Un grup de lesbiene sataniste, propuse amabil Hans 
Faste. 

— Hasse, tu ai o viziune asupra femeii la nivel de Evul 
Mediu, spuse Sonja Modig. Până şi eu am auzit de Evil 
Fingers. 

— Ai auzit? întrebă uimit Bublanski. 

— Era o formaţie rock de fete, pe la sfârşitul anilor '90. 
Nu erau supervedete, dar pentru o vreme au fost destul de 
cunoscute. 

— Prin urmare, un grup hard rock de lesbiene 
sataniste, spuse Hans Faste. 

— OK, terminaţi cu pălăvrăgeala, spuse Bublanski. 
Hasse, tu şi Curt aflaţi cine sunt fetele din Evil Fingers şi 
vorbiţi cu ele. Salander mai are şi alţi cunoscuţi? 

— Nu prea mulţi, în afară de fostul ei tutore Holger 
Palmgren. Acesta se află într-o casă de sănătate, după o 
congestie cerebrală, şi e probabil foarte bolnav. De fapt, ca 
să fiu sincer, nu pot spune că i-am găsit vreun cerc de 
cunoştinţe. Nu i-am găsit domiciliul, nici carnetul de 


345 


adrese, dar am impresia că nu are prea mulţi prieteni 
apropiaţi. 

— Nicio fiinţă umană nu poate merge de colo-colo, ca o 
fantomă, fără să lase urme în societate. Ce credeţi despre 
Mikael Blomkvist? 

— Nu l-am pus propriu-zis sub urmărire, dar l-am ve- 
rificat din când în când în weekend, spuse Faste. Pentru 
cazul că Salander s-ar fi arătat, adică. S-a dus acasă după 
slujbă şi se pare că n-a părăsit apartamentul de Paşte. 

— Mi-e greu să cred că are ceva de-a face cu crima, 
spuse Sonja Modig. Povestea lui ţine şi el poate spune 
exact tot ce-a făcut în cursul serii. 

— Însă Blomkvist o cunoaşte pe Lisbeth Salander. Este 
legătura între ea şi perechea din Enskede. Şi, în plus, avem 
depoziţia lui că un bărbat a atacat-o pe Salander cu o 
săptămână înaintea crimelor. Ce trebuie să credem despre 
asta? spuse Bublanski. 

— În afară de Blomkvist, nu mai există niciun martor al 
atacului... dacă el a avut loc, zise Faste. 

— Crezi că Blomkvist fantazează sau minte? 

— Nu ştiu. Dar toată povestea pare o scorneală. Un 
bărbat solid, care n-a putut veni de hac unei femei care 
cântăreşte 40 de kilograme. 

— De ce-ar minţi Blomkvist? 

— Poate pentru a abate atenţia de la Salander. 

— Dar nimic din toate astea nu ţine. Blomkvist a lansat 
de fapt teoria că perechea din Enskede a fost asasinată din 
cauza cărţii pe care Dag Svensson tocmai o scria. 

— Vorbe, spuse Faste. E Salander. De ce-ar fi trebuit 
cineva să-l ucidă pe tutorele ei, ca să-l facă pe Dag 
Svensson să-şi ţină gura? Şi cine... un poliţist? 

— Dacă Blomkvist publică teoria sa, o să avem parte de 
un adevărat iad, cu pista poliţiei în sus şi în jos, spuse Curt 
Svensson. 

Toţi aprobară. 

— OK, zise Sonja Modig. De ce l-a împuşcat Salander pe 
Bjurman? 


346 


— Şi ce înseamnă tatuajul? întrebă Bublanski, arătând 
fotografia ce înfăţişa pântecul lui Bjurman: SUNT UN 
PORC SADIC, UN NEMERNIC ŞI UN VIOLATOR. 

O tăcere de câteva clipe se lăsă în încăpere. 

— Ce spun doctorii? întrebă Bohman. 

— Vechimea tatuajului e undeva între unu şi trei ani. 
Datarea are ceva de-a face cu profunzimea sângerării din 
piele, spuse Sonja Modig. 

— Putem afirma cu siguranţă că nu e un tatuaj pe care 
Bjurman să şi-l fi făcut de bunăvoie. 

— Sigur că există tot felul de nebuni, dar îmi imaginez 
că nu face parte din modelele obişnuite, nici măcar printre 
maniacii tatuajelor. 

Sonja Modig făcu un semn cu arătătorul: 

— Patologul spune că tatuajul arăta îngrozitor, ceea ce 
am putut constata şi eu cu ochii mei. Prin urmare, e făcut 
de un amator. Acul a mers la adâncimi diferite şi e un 
tatuaj foarte mare, făcut pe o parte a corpului foarte 
sensibilă. În ansamblu, trebuie să fi fost o procedură ex- 
trem de dureroasă care poate fi considerată aproape drept 
vătămare corporală gravă. 

— Bjurman nu a făcut niciodată plângere la poliţie, 
spuse Faste. 

— În mod sigur, nici eu n-aş face plângere la poliţie 
dacă mi-ar tatua cineva un asemenea mesaj pe burtă, spuse 
Curt Svensson. 

— Mai am încă ceva, zise Sonja Modig. Asta ar putea 
eventual să întărească mesajul care se află în tatuaj - că 
Bjurman era un porc sadic. 

Ea deschise o mapă cu fotografii scoase la imprimantă 
pe care le lăsă să circule în jur. 

— Am printat doar una, de probă. Am găsit-o într-un 
fişier pe hard diskul lui Bjurman. Sunt fotografii descărcate 
de pe Internet. Computerul lui conţine mai mult de două 
mii de fotografii de genul ăsta. 

Faste scoase un fluierat şi ridică în aer fotografia unei 
femei care era legată într-o poziţie complet incomodă. 


347 


— Poate e ceva pentru Domino Fashion sau Evil 
Fingers, spuse el. 

Bublanski făcu un gest iritat către Faste, să-şi ţină 
gura. 

— Cum putem interpreta asta? întrebă Bohman. 

— Tatuajul este vechi de aproape doi ani, spuse 
Bublanski. E cam perioada în care Bjurman s-a îmbolnăvit. 
Nici medicul legist, nici dosarul lui medical n-au indicat că 
ar fi avut vreo suferinţă serioasă, în afară de hipertensiune. 
Se poate deci presupune că există o legătură. 

— Salander s-a schimbat în cursul aceluiaşi an, spuse 
Bohman. Ea a încetat brusc să mai lucreze pentru Milton şi 
a dispărut în străinătate. 

— Să presupunem că există o legătură cu ea? Dacă 
mesajul tatuajului este corect, atunci Bjurman violase pe 
cineva. Salander era foarte aproape de el. Ar putea fi, în 
acest caz, un foarte bun motiv pentru omor. 

— Există de bună seamă şi alte feluri de a interpreta 
aceasta, spuse Hans Faste. Pot să-mi imaginez un scenariu 
în care şi fata chinezoaică, şi Salander conduc vreun fel de 
firmă de escortă cu elemente sado-masochiste. Bjurman ar 
putea fi unul dintre acei nebuni care se excită când este bă- 
tut de fetiţe. El s-a aflat într-o relaţie de dependenţă faţă 
de Salander, atunci când lucrurile au degenerat. 

— Dar asta nu explică de ce s-a dus ea în Enskede. 

— Dacă Dag Svensson şi Mia Bergman erau pe punctul 
de-a face dezvăluiri asupra comerţului cu sex, ei au dat 
poate peste Salander şi Wu. Aici s-ar putea afla motivul 
pentru care Salander a ucis. 

— Ceea ce este încă o speculație, spuse Sonja Modig. 
Au continuat şedinţa încă o oră, discutând şi faptul că 
laptopul lui Dag Svensson dispăruse. Când s-au întrerupt, 
pentru prânz, se simțeau cu toţii frustraţi. Ancheta era 
marcată de mai multe semne de întrebare decât oricând. 


348 


Erika Berger îi telefonă lui Magnus Borgsjö, director la 
Svenska Morgon-Posten, marţi dimineaţa, de îndată ce 
ajunse la redacţie. 

— Sunt interesată, a spus ea. 

— Eram sigur. 

— Mă gândisem să comunic imediat după Paşte decizia 
mea aici, în redacţie. Dar, cum bănuieşti desigur, suntem 
în plin haos. 

— Asasinarea lui Dag Svensson. Îmi pare rău. O istorie 
oribilă. 

— Aşadar, înţelegi că nu e momentul să le spun că 
tocmai mă pregătesc să părăsesc nava. 

El rămase tăcut o clipă. 

— Avem o problemă, spuse Borgsjö. 

— Ce anume? 

— Când am vorbit prima oară, am spus că postul va fi 
liber de la 1 august. Însă situaţia este aşa: redactorul-şef 
Hâkan Morander, pe care trebuia să-l înlocuieşti tu, are 
probleme mari de sănătate. Are ceva la inimă şi trebuie s-o 
ia mai încet. A vorbit cu medicul lui acum câteva zile şi am 
aflat că are de gând să plece la 1 iulie. Ideea era că el va 
putea rămâne până la toamnă şi că tu ai fi putut lucra în 
paralel cu el în august şi septembrie. Dar, în situaţia 
actuală, e criză. Erika - vom avea nevoie de tine de la 1 
mai, cel mai târziu 15 mai. 

— Dumnezeule, dar mai sunt doar câteva săptămâni! 

— Eşti în continuare interesată? 

— Păi... dar asta înseamnă că am numai o lună la 
dispoziţie să pun în ordine lucrurile la Millennium. 

— Ştiu. Îmi pare rău, Erika, dar trebuie să te presez. 
Însă cred că o lună e suficient ca să pui la punct lucrurile la 
un ziar care are doar o jumătate de duzină de angajaţi. 

— Însă eu va trebui să-i părăsesc în mijlocul unei si- 
tuaţii de urgenţă. 

— Oricum îi vei părăsi. Tot ce facem e să devansăm 
momentul cu câteva săptămâni. 

— Am câteva condiţii. 


349 


— Spune. 

— Voi rămâne în consiliul de conducere al revistei 
Millennium. 

— Poate nu e prea potrivit. Millennium e, de bună 
seamă, mult mai mic şi, de altfel, e o revistă lunară, dar, 
din punct de vedere strict tehnic, înseamnă că suntem 
concurenţi. 

— N-am ce face. Nu voi avea nicio legătură cu munca 
de redacţie de la Millennium, dar nu am de gând să-mi 
vând partea. Prin urmare, rămân în conducere. 

— OK, vom găsi o soluţie. 

Au căzut de acord să se întâlnească cu consiliul de 
conducere în prima săptămână din aprilie, pentru a discuta 
detaliile şi a semna contractul. 


Mikael Blomkvist avea o impresie de dejă vu, în vreme 
ce studia lista cu posibilii suspecți pe care el şi Malin o 
alcătuiseră în timpul sărbătorilor. Erau 37 de persoane pe 
care Dag Svensson le acuza fără cruţare în cartea sa. 
Dintre aceştia, 21 erau clienţi pe care el îi identificase. 

Mikael îşi aminti brusc cum începuse să meargă pe 
urmele unui ucigaş la Hedestad, cu doi ani în urmă, şi 
găsise o galerie de posibili suspecți care însuma aproape 
50 de persoane; să speculezi care dintre ei era vinovatul 
era un gând absurd. 

La ora zece, în dimineaţa zilei de marţi, i-a făcut semn 
lui Malin Eriksson să vină în biroul lui. A închis uşa, 
rugând-o să se aşeze. y 

Au rămas tăcuţi o vreme, bând cafea. În cele din urmă, 
a împins spre Malin lista pe care o alcătuiseră împreună. 

— Cum facem? 

— În primul rând, îi vom arăta lista Erikăi Berger peste 
zece minute. Apoi, îi vom lua în colimator, unul după altul. 
E posibil ca unul dintre ei să aibă legătură cu crimele. 

— Ce înţelegi prin „luatul în colimator”? 

— Am de gând să mă concentrez pe cei 21 de „clienţi” 
care sunt indicaţi în carte. Ei au mai multe de pierdut 


350 


decât ceilalţi. Mă gândesc să merg pe urmele lui Dag şi să-i 
întâlnesc pe rând, pe fiecare. 

— Bine. 

— Am două treburi pentru tine: în primul rând, sunt 
şapte nume care n-au fost identificate, doi „clienţi” şi cinci 
profitori. Îndeletnicirea ta în zilele următoare va fi să 
încerci să-i identifici. Câteva dintre nume revin în teza 
Miei; poate există referinţe care ne-ar putea ajuta să le 
aflăm numele adevărat. 

— Bine. 

— În al doilea rând, ştim mult prea puţin despre Nils 
Bjurman, tutorele lui Lisbeth. A existat un CV sumar în 
ziare, dar pot ghici că jumătate e greşit. 

— Am să fac săpături în trecutul lui. 

— Exact. Tot ce găseşti. 


Harriet Vanger îi telefonă lui Mikael Blomkvist spre ora 
cinci după-amiaza. 

— Poţi vorbi? 

— Un moment doar. 

— Fata asta, care e pusă sub urmărire... E aceeaşi care 
te-a ajutat să-mi dai de urmă, nu-i aşa? 

Harriet Vanger şi Lisbeth Salander nu se întâlniseră 
niciodată. 

— Ba da, răspunse Mikael. Ilartă-mă că n-am avut timp 
să-ţi telefonez şi să te pun la curent. Dar ea este. 

— Ce înseamnă asta? 

— In ceea ce te priveşte... absolut nimic, sper. 

— Dar ea ştie totul despre mine şi ce s-a întâmplat în 
urmă cu doi ani. 

— Da, ştie tot ce s-a întâmplat. 

Harriet Vanger rămase tăcută la celălalt capăt. 

— Harriet... nu cred că ea a făcut asta. Trebuie să plec 
de la ideea că este nevinovată. Am încredere în Lisbeth 
Salander. 

— Dacă e să crezi ce scrie în ziare... 


351 


— Nu trebuie să crezi tot ce scrie în ziare. E simplu. Ea 
şi-a dat cuvântul să nu te trădeze. Cred că şi-l va păstra tot 
restul vieţii. Cred despre ea că are principii foarte stricte. 

— Şi dacă nu va face aşa? 

— Nu ştiu, Harriet. O să fac tot ce pot ca să aflu ce s-a 
întâmplat, de fapt. 

— Foarte bine. 

— Nu fi neliniştită. i 

— Nu sunt neliniştită. Însă vreau să fiu pregătită pentru 
ce poate fi mai rău. Cum te simţi, Mikael? 

— Nu grozav. N-am stat o clipă de când s-au comis 
crimele. 

Harriet Vanger tăcu o vreme. 

— Mikael... eu mă aflu acum la Stockholm. Plec mâine 
cu avionul în Australia şi voi rămâne acolo o lună. 

— Aşa. 

— Locuiesc la acelaşi hotel. 

— Nu ştiu ce să spun. Sunt varză. Trebuie să lucrez zi şi 
noapte şi nu sunt o companie amuzantă. 

— Nu trebuie să fii amuzant. Treci pe aici şi destinde-te, 
un moment. 


Mikael ajunse acasă după ora unu noaptea. Era ostenit 
şi se gândea să lase totul şi să se culce, dar, în loc de asta, 
deschise computerul şi îşi verifică e-mailul. Nu venise 
nimic interesant. 

Deschise folderul <LISBETH SALANDER> şi descoperi 
un document cu totul nou. Documentul avea numele 
[Pentru MikBlom] şi se afla chiar alături de documentul 
[Pentru Sally]. 

A fost aproape un şoc să vadă deodată documentul în 
computer. Ea este aici. Lisbeth Salander a fost în compu- 
terul meu. Poate este cuplată chiar în momentul ăsta. A 
apăsat un dublu click. 

Nu era sigur la ce se aştepta. O scrisoare. Un răspuns. 
Asigurări de nevinovăție. O explicaţie. Replica lui Lisbeth 
Salander la scrisoarea lui Mikael Blomkvist era frustrant 


352 


de scurtă. Tot mesajul consta dintr-un singur cuvânt. Patru 
litere. 

[Zala.] 

Mikael se holbă la nume. 

Dag Svensson îi vorbise la telefon despre Zala, cu două 
zile înainte de-a fi ucis. 

Ce încearcă să-mi spună? Oare Zala este legătura între 
Bjurman şi prietenii mei? Cum? De ce? Cine este el? Și cum 
poate şti Lisbeth Salander? Ce amestec are ea? 

Deschise informaţiile despre document şi constată că 
textul fusese scris cu mai puţin de 15 minute în urmă. Apoi, 
zâmbi brusc. Documentul îl avea ca autor pe „Mikael 
Blomkvist”. Ea scrisese documentul în computerul lui, cu 
programul pe licenţa lui. Era mai bine decât poşta 
electronică şi nu lăsa niciun număr IP, care ar fi putut fi 
descoperit, deşi Mikael era destul de sigur că nu s-ar fi 
putut ajunge până la Lisbeth Salander via Internet. Şi, 
acest lucru dovedea fără niciun dubiu că Lisbeth Salander 
făcuse o hostile take over' - expresia pe care o folosea ea 
însăşi - asupra computerului său. 

Se aşeză la fereastră, privind spre clădirea primăriei. 
Nu putea scăpa de senzaţia că exact în momentul acela era 
privit de Lisbeth Salander, aproape ca şi cum ea s-ar fi 
aflat în cameră şi l-ar fi observat prin ecranul compu- 
terului. De fapt, Lisbeth s-ar fi putut afla oriunde în lume, 
însă Mikael bănuia că era mult mai aproape. Undeva, în 
Sodermalm. Pe o rază de un kilometru de locul în care 
stătea el acum. 

Se gândi o vreme, apoi se aşeză şi crea un nou docu- 
ment Word, pe care-l numi [Sally-2]. Apoi, îi scrise un 
mesaj plin de miez: 


[Lisbeth, 
Ce fiinţă afurisită poţi să fii! Cine e Zala? El este 
legătura? Ştii cine i-a ucis pe Dag şi pe Mia? - în cazul 


* În engl. în orig. - un asalt brutal. 
353 


ăsta, spune-mi, ca să rezolvăm oroarea asta şi să ne ducem 
acasă să dormim. /Mikael.] 


Ea se afla în computer. Răspunsul veni într-un minut. 
Un nou document apăru în folder, de data asta cu numele 
[KALLE BLOMKVIST]. 


[Tu eşti jurnalistul. Nu ai decât să afli.] 


Mikael încruntă sprâncenele. Îşi bătea joc de el şi fo- 
losea porecla pe care ştia că o detestă. Şi nu-i dădea nici 
cel mai mic indiciu. Tastă un nou document, [Sally-3]: 


[Sally, 

Un jurnalist află lucruri punând întrebări oamenilor 
care ştiu. Eu te întreb pe tine. Ştii de ce au fost ucişi Dag şi 
Mia şi cine i-a ucis? În acest caz, spune-mi. Dă-mi un 
indiciu pe care să-l urmez. /Mikael]. 


Aşteptă descurajat o altă replică, timp de câteva ore. La 
ora patru dimineaţa renunţă şi se duse să se culce. 


354 


19 
Miercuri 30 martie - vineri 1 aprilie 


Miercuri nu s-a întâmplat nimic dramatic. Mikael şi-a 
petrecut ziua trecând prin sită materialul lui Dag Svensson, 
ca să găsească toate referinţele la numele „Zala”. Exact 
cum făcuse şi Lisbeth Salander mai demult, a descoperit 
dosarul <Zala> în computerul lui Dag Svensson şi a citit 
cele trei documente [Irene P], [Sandström] şi [Zala] şi, la 
fel ca Lisbeth, Mikael şi-a dat seama că Dag Svensson 
avusese o sursă în poliţie, sub numele de Gulbrandsen. A 
reuşit să-l localizeze, la brigada criminalistă din Södertälje, 
dar când a telefonat i s-a spus că Gulbrandsen se afla într-o 
călătorie în interes de serviciu şi că va putea fi găsit doar 
lunea viitoare. 

Mikael a constatat că Dag Svensson îi consacrase mult 
timp lui Irene P. A citit raportul de autopsie, aflând că fe- 
meia fusese ucisă într-un mod lent şi brutal. Asasinatul 
avusese loc la sfârşitul lui februarie. Poliţia nu avea niciun 
indiciu asupra asasinului, dar, femeia fiind prostituată, ple- 
caseră de la ideea că ucigaşul se afla în cercul ei de clienţi. 

Mikael se întreba de ce Dag Svensson pusese docu- 
mentul despre Irene P. În dosarul <Zala>. Asta însemna că 
el îl lega pe Zala de Irene P., dar nu existau niciun fel de 
referinţe în text. Cu alte cuvinte, Dag Svensson făcuse 
legătura doar în mintea lui. 

Documentul [Zala] era aşa de scurt, că părea mai cu- 
rând o notă de lucru temporară. Mikael a constatat că Zala 
(presupunând că el exista cu adevărat) părea un fel de 
fantomă în lumea interlopă. Textul nu avea un aer prea 
realist şi lipsea indicarea surselor. 

Mikael închise documentul, scărpinându-se în cap. A 
ancheta uciderea Miei şi a lui Dag părea acum o misiune 
mult mai complicată decât îşi imaginase. Şi nu se putea 
opri să nu fie tot timpul bântuit de îndoieli. Problema era 
că nu găsea nicio dovadă care să arate clar că Lisbeth nu 


355 


avea nimic de-a face cu crimele. Se baza doar pe propria 
intuiţie că era absurd ca ea să fi mers în Enskede şi să-i fi 
ucis prietenii. 

Ştia că Lisbeth avea resurse financiare; ea îşi folosise 
talentele de hacker ca să fure o sumă de domeniul fan- 
teziei, de mai multe miliarde de coroane. Nici Lisbeth nu 
ştia că el era la curent. In afară de faptul că fusese obligat 
(cu încuviințarea ei) să-i pomenească Erikăi Berger despre 
talentele ei în domeniul informaticii, niciodată nu 
dezvăluise vreunei alte persoane secretele lui Lisbeth. 

Nu voia să creadă că Lisbeth Salander era vinovată de 
crimă. Avea o datorie de recunoştinţă faţă de ea, pe care 
niciodată n-o va putea plăti. Nu numai că-i salvase viaţa, 
când Martin Vanger se pregătea să-l omoare, dar îi salvase 
chiar şi cariera profesională şi, probabil, revista 
Millennium, servindu-i pe tavă capul omului de afaceri 
Hans Wennerstrom. 

Asemenea lucruri obligă. Voia să-şi arate loialitatea 
deplină faţă de Lisbeth Salander. Vinovată sau nu, el 
trebuia să facă tot ce-i stătea în putinţă ca s-o ajute atunci 
când, mai devreme sau mai târziu, va fi prinsă. 

Recunoştea însă că nu ştia prea multe despre ea. Nu- 
meroasele rapoarte psihiatrice, faptul că fusese internată 
forţat la unul dintre spitalele de psihiatrie cele mai 
cunoscute din ţară şi că fusese chiar declarată irespon- 
sabilă erau indicii că ceva nu era în regulă cu ea. 
Medicul-şef Peter Teleborian, de la clinica de psihiatrie 
Sankt Stefan din Uppsala, se bucurase de mare atenţie din 
partea presei. Din motive deontologice, el nu se pronunţase 
direct în ceea ce o privea pe Lisbeth Salander, dar arătase 
neajunsurile sistemului în care erau încadraţi bolnavii 
psihic. Teleborian nu era doar o personalitate cunoscută în 
Suedia, ci şi pe plan internaţional era considerat drept un 
eminent expert în bolile mintale. Fusese foarte convingător 
şi reuşise să-şi exprime simpatia pentru victime şi familiile 
lor, dar, în acelaşi timp, reieşea că era preocupat de buna 
stare a lui Lisbeth Salander. 


356 


Mikael se gândea dacă n-ar trebui să ia legătura cu 
Peter Teleborian şi dacă acesta ar putea fi convins să co- 
laboreze într-un fel sau altul. Se abţinu însă. Işi spuse că 
Peter Teleborian va avea desigur timp s-o ajute pe Lisbeth 
Salander, când va fi arestată. 

În cele din urmă, Mikael se duse în chicinetă, îşi turnă 
cafea într-o cană purtând logotipul partidului moderat şi se 
duse în birou la Erika Berger. 

— Am o listă lungă de „clienţi” şi codoşi pe care trebuie 
să-i intervievez, spuse el. 

Ea dădu din cap cu un aer îngrijorat. 

— Îmi va lua una sau două săptămâni, ca să-i văd pe toţi 
de pe listă. Sunt răspândiţi de la Strängnäs la Norrköping. 
O să am nevoie de o maşină. 

Erika deschise geanta şi scoase cheile de la BMW-ul ei. 

— E în ordine? 

— Sigur că e în ordine. Iau trenul spre Saltsjöbanan tot 
atât de des cât merg cu maşina. Şi, la nevoie, pot să iau 
maşina lui Greger. 

— Mulţumesc. 

— Totuşi, există o condiţie. 

— Da? 

— Câteva dintre figurile astea sunt adevărate brute. 
Dacă vrei să mergi să acuzi codoşi de asasinarea Miei şi a 
lui Dag, vreau să iei asta cu tine şi s-o ai mereu în buzunar. 

Ea puse un flacon de gaz lacrimogen pe masă. 

— De unde a apărut? 

— L-am cumpărat anul trecut în SUA. La naiba, acolo 
nicio fată nu aleargă singură pe străzi noaptea fără armă. 

— O să dau de dracu dacă folosesc asta şi o să intru la 
puşcărie pentru deţinere de arme. 

— Mai bine aşa, decât să-ţi scriu necrologul, Mikael... 
Nu ştiu dacă înţelegi, dar uneori sunt foarte neliniştită în 
privinţa ta. 

— Aha! 

— Îţi asumi riscuri şi eşti aşa de al dracului de colţos, 
că niciodată n-ai dat înapoi de la nicio prostie. 


357 


Mikael zâmbi, punând înapoi pe masă spray-ul. 

— Mulţumesc de gândul tău bun, dar n-am nevoie. 

— Micke, insist. 

— Perfect. Dar m-am pregătit. 

Băgă mâna în buzunarul de la haină şi scoase o cutie. 
Era cartuşul de gaz lacrimogen pe care-l găsise în geanta 
lui Lisbeth Salander şi pe care de atunci îl purtase cu el. 


Bublanski bătu la uşa Sonjei Modig şi se aşeză pe sca- 
unul pentru vizitatori din faţa biroului ei. 

— Computerul lui Dag Svensson, spuse el. 

— Şi eu m-am gândit, răspunse ea. Am făcut recon- 
stituirea ultimelor douăzeci şi patru de ore din viaţa lui 
Svensson şi a lui Bergman. Mai sunt unele goluri, dar Dag 
Svensson n-a fost la redacţia revistei Millennium în cursul 
acelei zile. În schimb, s-a învârtit prin oraş şi la ora patru 
după-amiaza s-a întâlnit cu un fost coleg de şcoală. Era o 
întâlnire întâmplătoare, la o cafenea de pe Drottninggatan. 
Colegul spune că în mod sigur Dag Svensson avea un 
laptop în rucsac. El l-a văzut şi chiar a comentat faptul. 

— Şi la unsprezece seara, după ce a fost împuşcat, 
laptopul nu se mai afla în apartament. 

— Corect. 

— Ce concluzii putem trage? 

— Poate s-a dus undeva şi, din cine ştie ce motiv, l-a 
lăsat sau l-a uitat acolo. 

— Cât de verosimil este? 

— Nu cine ştie ce. Sau poate l-a lăsat la reparat, ori la 
revizie. Apoi, există posibilitatea să fi avut vreun alt loc 
unde lucra, pe care noi să nu-l ştim. Înainte, închiria un 
birou într-o agenţie pentru ziariştii independenţi, lângă 
Sankt Eriksplan, de exemplu. 

— OK. 

— Apoi, există posibilitatea ca asasinul să fi luat 
computerul cu el. 

— După Armanski, Lisbeth Salander este foarte pri- 
cepută în calculatoare. 


358 


— Da, aprobă Sonja Modig. 

— Hmm. Teoria lui Blomkvist este că Dag Svensson şi 
Mia Bergman au fost ucişi din cauza documentului la care 
lucra Svensson. Care ar fi trebuit deci să se afle în 
computer. 

— Suntem un pic depăşiţi. Trei victime duc la aşa de 
multe piste, că nu reuşim să le urmărim pe toate. De fapt, 
noi încă nu am avut timp să facem o percheziţie cum 
trebuie la locul de muncă al lui Dag Svensson, la redacţia 
revistei Millennium. 

— Am vorbit cu Erika Berger în dimineaţa asta. Mi-a 
spus că o miră faptul că încă n-am fost în redacţie ca să 
aruncăm o privire la ce a rămas după el. 

— Ne-am concentrat intens pe găsirea cât mai rapidă a 
lui Lisbeth Salander, dar încă nu ştim prea multe despre 
mobilul crimelor. Poţi să...? 

— M-am înţeles cu Berger să merg la Millennium 
mâine-dimineaţă. 

— Mulţumesc. 


Joi, Mikael şedea la biroul lui şi vorbea cu Malin 
Eriksson, când a auzit un telefon sunând în redacţie. L-a 
zărit pe Henry Cortez prin deschizătura uşii şi n-a dat nicio 
atenţie târâitului. Apoi, undeva, într-un ungher al minţii, 
şi-a dat seama că suna telefonul de pe masa lui Dag 
Svensson. S-a oprit în mijlocul unei fraze şi a sărit în 
picioare. 

— Stop! Nu atinge telefonul! urlă el. 

Henry Cortez tocmai pusese mâna pe receptor. Mikael 
o luă la goană prin încăpere. Care era blestematul ăla de 
nume, pe care... ? 

— Indigo Marknadsresearch, bună ziua, sunt Mikael. 
Cu ce vă pot fi de ajutor? 

— Ei... Bună ziua, numele meu este Gunnar Björck. Am 
primit o scrisoare în care mi se spune că am câştigat un 
telefon mobil. 


359 


— Felicitări, spuse Mikael Blomkvist. E un Sonny 
Ericsson, ultimul model. 

— Si nu costă nimic? 

— Nu costă nimic. Dar, pentru a-l primi, trebuie să 
participaţi la un interviu. Noi facem anchete de piaţă şi 
analize pentru diferite firme. Va lua cam o oră să răspun- 
deţi la întrebări. Dacă sunteţi de acord, mergeţi mai de- 
parte şi aveţi posibilitatea să câştigaţi 100 000 de coroane. 

— Inţeleg. Putem face interviul la telefon? 

— Din păcate, nu. În anchetă intră o probă în care veţi 
privi diferite simboluri ale unor firme şi le veţi identifica. 
Vă vom întreba de asemenea ce tip de reclamă vă atrage, 
arătându-vă diferite variante. Trebuie să trimitem la 
dumneavoastră pe unul din colaboratorii noştri. 

— Aha. Cum s-a întâmplat că am fost ales? j 

— Facem acest tip de anchetă de câteva ori pe an. In 
ancheta actuală, ne-am axat pe un număr de persoane de 
vârsta dumneavoastră, cu o situație materială bună. Am 
luat numărul dumneavoastră personal la întâmplare. 

În cele din urmă, Gunnar Björck a fost de acord să 
primească un colaborator de la Indigo Marknadsresearch. 
I-a comunicat acestuia că se afla în concediu medical şi se 
odihnea într-o casă de vacanță din Smådalarö. A făcut o 
descriere a drumului până acolo. Au căzut de acord să se 
întâlnească vineri dimineaţă. 

— YES! izbucni Mikael, după ce puse receptorul în 
furcă şi lovi cu pumnul în aer. 

Malin Eriksson şi Henry Cortez schimbară o privire 
uluită. 


Paolo Roberto! a aterizat la Arlanda la ora 11:30 joi 
dimineaţă. Dormise cea mai mare parte a zborului de la 


1 Paolo Roberto: născut în 1969 şi fost boxer profesionist, Paolo 
Roberto este o cunoscută personalitate suedeză, cu preocupări multiple: 
scriitor, producător de programe TV, om politic (social-democrat) şi 
actor („Noaptea Stockholmului”, 1987). 

360 


New York şi, cel puţin de data asta, nu suferea din cauza 
decalajului de fus orar. 

Petrecuse o lună în SUA discutând despre box, privind 
meciuri demonstrative şi căutând idei pentru o producţie 
pe care avea intenţia s-o vândă casei de filme TV Strix. 
Constata cu nostalgie că-şi pusese cariera în cui, atât în 
urma unor aluzii blânde făcute de familie, dar şi pentru că, 
pur şi simplu, începea să fie prea bătrân. Nu avea prea 
multe de făcut împotriva acestei situaţii, decât să încerce 
să se menţină în formă, ceea ce şi făcea, prin antrenamente 
intensive, cel puţin o dată pe săptămână. Continua să fie un 
nume în box şi presupunea că, într-un fel sau altul, va 
continua să lucreze cu acest sport tot restul vieţii. 

Şi-a luat valiza de pe banda rulantă. La vamă a fost 
oprit şi i s-a cerut valiza la control. Unul dintre vameşi avea 
însă ochii la locul lor şi l-a recunoscut: 

— Hello, Paolo. N-ai altceva în valiză în afară de mănuşi 
de box, presupun. 

Paolo Roberto i-a asigurat că nu are nici cel mai mic 
obiect de contrabandă şi a fost lăsat să intre în ţară. S-a 
îndreptat spre terminalul sosiri şi l-a traversat, în drum 
spre Arlanda Express, când a rămas în loc, privind fix la 
chipul lui Lisbeth Salander din ziarele de seară. Mai întâi, 
n-a înţeles ce vedea. S-a întrebat chiar dacă nu suferă 
totuşi de jet lag“. Apoi, a citit titlurile: 


URMĂRIREA LUI 
LISBETH 
SALANDER 


Si-a mutat apoi privirea pe celălalt ziar: 


EXTRA | 
PSIHOPATĂ 


* În engl. în orig. - oboseală resimţită în urma unei călătorii lungi cu 
avionul. 
361 


vânată pentru 
TRIPLU 
ASASINAT 


A mers indecis la un chioşc de presă şi a cumpărat atât 
ziarele de seară, cât şi pe cele de dimineaţă. A intrat apoi 
într-o cafenea şi a început să citească, cu tot mai multă 
uimire. 


Când Mikael Blomkvist ajunse acasă, în apartamentul 
său de pe Bellmansgatan, la ora unsprezece în seara zilei 
de joi, era obosit şi deprimat. Se gândea să se culce 
devreme şi să recupereze din orele nedormite, dar nu putu 
rezista să nu-şi deschidă computerul şi să-şi verifice 
e-mailul. 

Nu primise nimic interesant, dar apăsă, ca să fie sigur, 
şi pe dosarul <Lisbeth Salander>. Inima a început să-i bată 
mai repede când descoperi un nou document cu titlul 
[MB2]. Bătu un dublu click. 


_ [Procurorul E. lasă să transpire informaţii în media. 
Intreabă-l de ce n-a lăsat şi vechiul raport de poliţie.] 


Mikael privi uimit mesajul criptic. Ce voia să spună? Nu 
înţelegea la ce se referă. A naibii femeie imposibilă! De ce 
trebuie să-şi formuleze fiecare mesaj ca pe un rebus? După 
un moment, creă un nou document, pe care îl numi 
[Criptic]. 


[Bună, Sally. Sunt obosit ca dracu şi am fost în priză tot 
timpul, de când s-au săvârşit crimele. Nu am chef de 
şarade. 

Se poate ca ţie să nu-ţi pese sau să tratezi situaţia lejer, 
dar eu vreau să ştiu cine mi-a omorât prietenii./M] 


Aşteptă în faţa ecranului. Replica [Criptic 2] sosi un 
minut mai târziu: 


362 


[Ce faci dacă am fost eu?] 
Răspunse cu [Criptic 3]: 


[Lisbeth, dacă ai înnebunit cu totul, atunci doar Peter 
Teleborian te poate ajuta. Dar eu nu cred că tu i-ai ucis pe 
Dag şi pe Mia. Sper şi mă rog să am dreptate. 

Dag şi Mia aveau de gând să dea pe faţă comerţul cu 
sex. Ipoteza mea este că asta a constituit într-un fel motivul 
crimelor. Dar nu am nicio dovadă. 

Nu ştiu ce a mers prost între noi, dar tu şi cu mine am 
discutat o dată despre prietenie. Eu îţi spuneam că 
prietenia se bazează pe două lucruri - respect şi încredere. 
Chiar dacă tu nu mă iubeşti, poţi să ai în continuare 
încredere şi să te bazezi pe mine. Eu n-am vorbit niciodată 
despre secretele tale. Nici despre ce s-a întâmplat cu 
miliardele lui Wennerström. Încrede-te în mine. Eu nu sunt 
duşmanul tău. /M] 


Răspunsul întârzie aşa de mult, că Mikael renunţase să 
mai spere. Dar, aproape cincizeci de minute mai târziu, 
apăru dintr-odată: [Criptic 4]: 


[Trebuie să mă gândesc] 


Mikael respiră uşurat. Brusc, simţea o mică rază de 
speranţă. Răspunsul conţinea exact ce era scris acolo. Ea 
avea să se gândească la situaţie. Era prima dată, de când 
dispăruse brusc din viaţa lui, când accepta să comunice cu 
el. Că avea să se gândească însemna că, în orice caz, va 
reflecta dacă voia să vorbească cu el. Mikael scrise [Criptic 
5]: 


[OK. Aştept. Dar nu întârzia prea mult.] 


363 


Inspectorul criminalist Hans Faste a primit mesajul pe 
mobil atunci când se afla pe Lângholmsgatan, lângă 
Västerbron, în drum spre slujbă, în dimineaţa zilei de vi- 
neri. Poliţia nu avea resurse să pună apartamentul de pe 
Lundagatan sub supraveghere permanentă şi, de aceea, 
convenise cu un vecin, poliţist la pensie, să fie atent la ce 
se întâmpla. 

— Chinezoaica tocmai a intrat pe uşă, spuse vecinul. 

Hans Faste nu putea să se afle într-un loc mai potrivit. 
Făcu o întoarcere neregulamentară, prin faţa autobuzului, 
pe Heleneborgsgaten, chiar în faţa podului, şi ajunse pe 
Lundagatan, prin Hogalidsgatan. Parcă maşina la mai puţin 
de două minute după ce primise înştiinţarea şi traversă 
strada alergând; apoi intră pe poartă, spre casa din fundul 
curţii. 

Miriam Wu se mai afla încă în faţa uşii apartamentului 
ei, privind fix broasca distrusă şi fâşiile de bandă adezivă 
puse de-a curmezişul, când auzi paşi pe scară. Se întoarse 
şi dădu cu ochii de un bărbat bine antrenat şi lat în spate, 
cu privire intensă. Îl simţi ostil şi, lăsându-şi geanta pe 
podea, se pregăti să facă o demonstraţie de box thailandez, 
în caz că ar fi fost nevoie. 

— Miriam Wu? întrebă bărbatul. 

Spre mirarea ei, acesta scoase o legitimaţie de poliţist. 

— Da, răspunse Mimmi. Despre ce e vorba? 

— Unde ai fost săptămâna trecută? 

— Am fost plecată. Ce s-a întâmplat? A avut loc o 
spargere? 

Faste o privi fix. 

— Trebuie să te rog să mă urmezi la Kungsholmen, 
spuse el punând o mână pe umărul lui Miriam Wu. 


Bublanski şi Modig văzură o Miriam Wu destul de 
iritată, escortată de Faste în camera de interogatoriu. 

— Fiţi bună şi luaţi loc. Numele meu este inspector Jan 
Bublanski şi aceasta este colega mea Sonja Modig. Ne pare 


364 


rău că a trebuit să vă aducem în felul acesta, dar avem o 
serie de întrebări la care trebuie să primim răspuns. 

— Aha. Despre ce? Colegul dumneavoastră n-a fost prea 
vorbăreţ. 

Mimmi făcu un semn cu degetul spre Faste. 

— Vă căutăm de mai bine de o săptămână. Puteţi spune 
unde aţi fost? 

— Da, pot. Dar n-am chef s-o fac şi, după câte ştiu, nu e 
treaba dumneavoastră. 

Bublanski înălţă din sprâncene. 

— Vin acasă şi-mi găsesc uşa spartă şi acoperită cu 
bandă adezivă, iar un mascul umflat cu steroizi anabolici 
mă târăşte aici. Se poate să mi se dea o explicaţie? 

— Nu-ţi plac masculii? întrebă Hans Faste. Miriam Wu 
îl privi uluită. Bublanski şi Modig îl priviră cu asprime. 

— Trebuie să înţeleg că nu aţi citit ziarele toată săp- 
tămâna? Aţi fost în străinătate? 

Miriam Wu păru zăpăcită, începând să fie nesigură. 

— Nu, n-am citit niciun ziar. Am fost la Paris, unde 
mi-am vizitat părinţii timp de două săptămâni. Tocmai vin 
de la Gara Centrală. 

— Aţi venit cu trenul? 

— Nu-mi place să zbor. 

— Şi n-aţi văzut titlurile ziarelor suedeze de astăzi? 

— Tocmai m-am dat jos din trenul de noapte şi am luat 
metroul spre casă. 

Comisarul Bubbla rămase pe gânduri. Nu toate ziarele 
din ziua aceea aveau titluri despre Salander. Se ridică şi 
părăsi camera, revenind după un minut cu ediţia de Paşte a 
ziarului Aftonbladet. Pe prima pagină se afla fotografia de 
paşaport a lui Lisbeth Salander. Miriam Wu păru gata să 
leşine. 


Mikael Blomkvist urmase indicaţiile pe care Gunnar 
Bjorck, 62 de ani, i le dăduse asupra drumului până la 
„cabana” din Smâdalarâ. Îşi parcă maşina, constatând că, 
de fapt, „cabana” era o vilă modernă cu standard înalt şi 


365 


vedere parţială spre golful Jungfru. Urcă o alee cu pietriş şi 
sună la uşă. Gunnar Bjorck nu era prea diferit de fotografia 
tip paşaport de care făcuse rost Dag Svensson. 

— Bună ziua, spuse Mikael. 

— Aha, aţi găsit. 

— Fără probleme. 

— Intraţi. Putem sta în bucătărie? 

— E perfect. 

Gunnar Björck părea să fie pe deplin sănătos, deşi 
şchiopăta un pic. 

— Sunt în concediu de boală, spuse el. 

— Sper că nu e ceva grav, replică Mikael. 

— Aştept să fac o operaţie de hernie de disc. Vreţi o 
cafea? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Mikael, aşezându-se pe un 
taburet şi deschizând geanta, din care scoase un dosar. 

Björck se aşeză în faţa lui. 

— Cred că vă cunosc de undeva. Ne-am mai întâlnit? 

— Nu, răspunse Mikael. 

— Îmi păreţi foarte cunoscut. 

— Poate m-aţi văzut în ziare. 

— Cum aţi spus că vă numiţi? 

— Mikael Blomkvist. Sunt jurnalist şi lucrez la revista 
Millennium. 

Gunnar Björck păru total confuz. Apoi, îi căzu fisa. Kalle 
Blomkvist. Afacerea Wennerström. Dar nu sesizase încă 
implicaţiile. 

— Millennium. Nu ştiam că faceţi şi anchete de piaţă. 

— Doar în mod excepţional. Vreau să priviţi trei fo- 
tografii şi să spuneţi ce model vă place mai tare. 

Mikael puse pe masă fotografiile printate a trei fete. 
Una dintre fotografii era luată de pe un site porno, de pe 
Internet. Celelalte două erau fotografii color tip paşaport, 
mărite. 

Gunnar Bjorck deveni brusc livid. 

— Nu înţeleg. 


366 


— Nu? Aceasta este Lidia Komarova, 16 ani, din Minsk, 
Bielorusia. Alături se află Myang So Chin, cunoscută ca 
Jo-Jo, din Thailanda. Ea are 25 de ani. Şi ultima este Jelena 
Barasowa, 19 ani, din Tallin. Ai cumpărat sex de la toate 
trei şi mă întrebam care ţi-a plăcut mai mult. Consideră 
asta ca o anchetă de piaţă. 


Bublanski o privi cu îndoială pe Miriam Wu, care îi 
susţinu privirea. 

— Ca să rezum: prin urmare, afirmi că o cunoşti pe 
Lisbeth Salander de mai mult de trei ani. Ea a înscris 
apartamentul pe numele dumitale, fără să primească niciun 
ban, acum, în primăvară, şi s-a mutat altundeva. Ai făcut 
sex cu ea din timp în timp, când a dat vreun semn, dar nu 
ştii unde locuieşte, cu ce se îndeletniceşte sau cum se 
întreţine. Vrei să cred toate astea? 

— Mi se rupe de ce crezi. N-am săvârşit niciun delict şi 
cum vreau eu să-mi trăiesc viaţa sau cu cine mă culc nu te 
interesează nici pe tine, nici pe nimeni altcineva. 

Bublanski suspină. Primise noutatea apariţiei lui 
Miriam Wu cu o senzaţie de eliberare. În sfârşit, un succes. 
Răspunsurile pe care le avuseseră de la ea erau cu totul 
altceva decât o clarificare. De fapt, erau deosebit de 
stranii. Problema era însă că el o credea pe Miriam Wu. li 
răspundea clar, limpede şi fără ezitare. Putuse să dea 
informaţii despre locurile şi datele la care o întâlnise pe 
Salander şi făcuse o descriere aşa de detaliată a felului în 
care se mutase în Lundagatan, că atât Bublanski, cât şi 
Modig trăseseră concluzia că o istorie aşa de bizară nu 
putea fi decât adevărată. 

Hans Faste asistase la interogatoriul lui Miriam Wu cu 
o stare crescândă de iritare, dar reuşise să rămână tăcut. 
El considera că Bublanski era prea blând cu chinezoaica 
care era, evident, arogantă şi folosea o grămadă de cuvinte 
pentru a evita să răspundă la singura întrebare importantă. 
Adică: în ce gaură de iad blestemat se ascundea curva 
nenorocită de Lisbeth Salander? 


367 


Dar Miriam Wu nu ştia unde se afla şi cu ce se ocupa 
Lisbeth Salander. Nu auzise niciodată despre Milton 
Security. Nu auzise niciodată despre Dag Svensson sau 
Mia Bergman şi, prin urmare, nu putea răspunde la nicio 
întrebare interesantă. Nu avea nicio idee despre faptul că 
Salander se afla sub tutelă, că în adolescenţă fusese inter- 
nată forţat pentru unele perioade şi că aceasta avea în pal- 
maresul ei o grămadă de verdicte psihiatrice elocvente. 

În schimb, putea să confirme că ea şi Lisbeth Salander 
fuseseră în barul Kvarnen şi se sărutaseră, după care 
merseseră acasă, pe Lundagatan, şi se despărţiseră în zorii 
zilei următoare. Câteva zile mai târziu, Miriam Wu luase 
trenul spre Paris şi pierduse cu totul titlurile şi articolele 
din ziarele suedeze. În afara unei vizite rapide, pentru a-i 
lăsa cheile de la maşină, n-o mai văzuse pe Lisbeth 
Salander după seara de la restaurant. 

— Cheile de la maşină? întrebă Bublanski. Salander nu 
are maşină. 

Miriam Wu îl lămuri că aceasta cumpărase o Honda 
roşu-închis, care se afla parcată în faţa casei. Bublanski se 
ridică, privind-o pe Sonja Modig. 

— Poţi să continui tu interogatoriul? spuse el, părăsind 
camera. 

Trebuia să-l caute pe Jerker Holmberg şi să-l roage să 
facă un examen tehnic al unei Honde roşii. Şi avea nevoie 
să fie singur, să se gândească. 


Gunnar Björck, şef-adjunct la departamentul pentru 
străini al Säpo, pentru moment în concediu medical, stătea 
ca o fantomă cenuşie în bucătăria cu vedere spre golful 
Jungfru. Mikael îl cerceta cu o privire neutră şi plină de 
răbdare. La momentul acela era convins că Gunnar Bjorck 
nu avea nimic de-a face cu crimele din Enskede. Pentru că 
Dag Svensson nu apucase niciodată să facă o confruntare 
cu el, Bjorck nu avea nicio idee de faptul că în curând avea 
să fie pus, cu fotografie şi nume real, într-un reportaj de- 
spre clienţii comerţului cu sex. 


368 


Bjorck contribuise cu un singur detaliu de interes. Se 
dovedise că-l cunoştea personal pe avocatul Nils Bjurman. 
Se întâlniseră la clubul de tir al poliţiei, unde Björck fusese 
membru activ timp de douăzeci şi opt de ani. Intr-o 
perioadă se aflaseră chiar amândoi în conducerea clubului. 
Nu aveau relaţii strânse, dar de câteva ori se întâlniseră în 
timpul liber şi luaseră masa împreună. 

Nu, nu-l întâlnise pe Bjurman de câteva luni bune. Pe 
cât putea să-şi amintească, ultima oară îl întâlnise la 
sfârşitul verii precedente, când luaseră o bere la o terasă. 
Îi părea rău că Bjurman fusese ucis de psihopata aia, dar 
n-avea de gând să se ducă la înmormântare. 

Mikael medita la coincidenţă, dar renunţă şi nu mai 
puse alte întrebări. Bjurman trebuie să fi cunoscut sute de 
oameni în viaţa profesională, datorită asociaţiei din care 
făcea parte. Faptul că el cunoştea o persoană care figura în 
materialul lui Dag Svensson nu era nici greu de crezut, nici 
ciudat, din punct de vedere statistic. Mikael descoperise că 
el însuşi îl cunoştea destul de vag pe un jurnalist care 
apărea şi el în materialul lui Dag Svensson. 

Era timpul să termine. Björck trecuse prin toate fazele 
aşteptate. Mai întâi negare, apoi - când Mikael îi arătase o 
parte din documente - furie, ameninţări, încercare de 
mituire şi, în cele din urmă, implorări. Mikael le ignorase 
pe toate. 

— Înţelegi că-mi distrugi viaţa dacă publici asta? spuse 
Björck la urmă. 

— Da, răspunse Mikael. 

— Şi totuşi o vei face. 

— Absolut. 

— De ce? Nu poţi avea milă? Sunt un om bolnav. 

— Interesant că foloseşti „mila” ca argument. 

— Nu te costă nimic să fii uman. 

— Ai perfectă dreptate. În vreme ce te jeleşti că-ţi dis- 
trug viaţa, te ocupi cu a distruge viaţa unor fete tinere, îm- 
potriva cărora ai săvârşit delicte pedepsite de lege. Am pu- 


369 


tut găsi documente despre trei dintre ele. Dumnezeu ştie 
câte au mai fost. In cazul ăsta, unde ţi-a fost umanismul? 

Se ridică, strângându-şi hârtiile şi punându-le înapoi în 
geanta computerului. 

— Găsesc drumul singur. 

Porni spre uşă, dar se opri, întorcându-se din nou spre 
Bjorck: 

— Ai auzit de un bărbat pe nume Zala? întrebă el. 
Björck îl privi fix. Era în continuare aşa de zăpăcit, că abia 
auzea vorbele lui Mikael. Pentru moment, numele Zala nu-i 
spuse nimic. Apoi, ochii i se măriră. Zala! 

Nu era posibil. 

Bjurman! 

Era oare posibil? 

Mikael observă schimbarea şi făcu un pas înapoi, spre 
masa din bucătărie. 

— De ce întrebi de Zala? spuse Bjorck. Avea aerul că 
suferise un şoc. 

— Pentru că mă interesează, spuse Mikael. 

O tăcere grea se lăsă în încăpere. Mikael putea, pur şi 
simplu, să vadă cum se învârteau rotiţele în creierul lui 
Björck. In cele din urmă, acesta luă un pachet de ţigări de 
pe pervazul ferestrei. Era prima ţigară pe care o aprindea 
de când intrase Mikael în casă. 

— Dacă ştiu ceva despre Zala... ce valorează asta 
pentru tine? 

— Depinde de ce ştii. 

Bjorck medită din nou. Sentimente şi gânduri se în- 
vălmăşeau în el. 

Cum dracu putea Mikael Blomkvist să ştie ceva despre 
Zalachenko? 

— E un nume pe care nu l-am auzit de multă vreme, 
spuse Björck, în cele din urmă. 

— Prin urmare, ştii cine este? întrebă Mikael. 

— N-am spus asta. Ce cauţi? Mikael ezită o secundă. 

— Este unul dintre numele de pe lista cu persoanele de 
care se interesa Dag Svensson. 


370 


— Cât valorează? 

— Ce să valoreze? 

— Dacă te duc la Zala... Poţi să uiţi de mine în reportaj? 

Mikael se aşeză încet. După Hedestad, hotărâse ca 
niciodată să nu se mai angajeze în ceva pentru un story. Nu 
voia să facă un târg cu Bjorck; orice s-ar fi întâmplat, avea 
de gând să-l dea în vileag. Dar Mikael înţelesese că era 
destul de lipsit de scrupule ca să facă un joc dublu şi să 
încheie o înţelegere cu Bjorck. Nu avea deloc conştiinţa 
încărcată. Bjorck era un poliţist care săvârşise un delict. 
Dacă el cunoştea numele unui posibil criminal, era datoria 
lui să intervină - nu să folosească informaţia în propriul său 
interes. Prin urmare, Bjorck n-avea decât să spere că avea 
o cale de scăpare livrând informaţii despre un alt 
delincvent. Mikael băgă mâna în buzunarul hainei şi 
declanşă dictafonul pe care-l închisese în momentul în care 
se ridicase de la masă. 

— Povesteşte, spuse el. 


Sonja Modig era pornită împotriva lui Hans Faste, dar 
chipul ei nu lăsa să se vadă asta. Continuarea inte- 
rogatoriului lui Miriam Wu, după ce Bublanski părăsise 
încăperea, fusese orice altceva, numai riguroasă nu, şi 
Faste ignorase toate privirile ei furioase. 

În plus, Modig era uimită. Nu-l plăcuse niciodată pe 
Hans Faste şi stilul lui macho, dar îl considerase un poliţist 
competent. Or, competenţa lui strălucea acum prin lipsa ei 
totală. Era evident că Faste se simţea provocat de o femeie 
frumoasă, inteligentă şi declarat lesbiană. Era la fel de 
evident că Miriam Wu bănuia iritarea lui Faste şi o 
alimenta, fără nicio milă. 

— Prin urmare, ai găsit sula falsă în sertarul meu. Şi ce 
fantasme ţi-a provocat? 

Miriam Wu schiţă un zâmbet mic, aşteptând curioasă. 
Faste părea că va exploda curând. 

— Nu mai bate câmpii şi răspunde la întrebare! spuse 
Faste. 


371 


— M-ai întrebat dacă obişnuiesc s-o regulez pe Lisbeth 
Salander cu ea. Şi eu îţi răspund că nu e în niciun caz 
treaba ta. 

Sonja Modig ridică mâna: 

— Interogatoriul cu Miriam Wu a fost întrerupt pentru o 
pauză, la ora 11:12. 

Apoi închise dictafonul. 

— Vrei să fii amabilă şi să rămâi, Miriam? Faste, vreau 
să schimb câteva cuvinte cu tine. 

Miriam Wu zâmbi dulce atunci când Hans Faste îi 
aruncă o privire furioasă, urmând-o pe Modig pe culoar. 
Modig se învârti pe călcâie, oprindu-se la doi centimetri de 
nasul lui Faste. 

— Bublanski mi-a dat însărcinarea de a prelua inte- 
rogatoriul cu ea. Tu nu contribui la asta nici cu un rahat. 

— Ah, cum aşa? Pizda asta afurisită se răsuceşte ca 
şarpele. 

— Trebuie să văd un simbol freudian în alegerea 
comparaţiei? 

— Ce? 

— Las-o moartă. Du-te şi caută-l pe Curt Svensson şi 
provoacă-l la o partidă de şah sau du-te jos şi trage cu 
pistolul la standul de tir, sau fă ce naiba vrei tu. Dar ţine-te 
la distanţă de interogatoriul ăsta. 

— Ce mama dracului te porţi aşa, Modig? 

— Îmi sabotezi interogatoriul. 

— Ţi-a căzut tipa cu tronc şi vrei să fii singură cu ea? 
înainte ca Sonja Modig să reuşească să se abţină, mâna îi 
porni şi-i trase o palmă lui Hans Faste. Regretă în aceeaşi 
secundă, dar era deja prea târziu. Privi pe culoar şi văzu 
că, slavă Domnului, nu aveau niciun martor. 

Hans Faste păru la început mirat. Apoi doar rânji, îşi 
puse geaca pe umeri şi plecă de acolo. Sonja Modig era pe 
cale să-l strige şi să-l roage s-o ierte, dar se hotări să nu 
spună nimic. Aşteptă un minut, să se liniştească. După care 
se duse, luă două cafele de la automat şi se întoarse la 
Miriam Wu. 


372 


Rămaseră tăcute un moment. Apoi Modig o privi pe 
Miriam Wu. 

— Iartă-mă. A fost cu siguranţă unul dintre cele mai 
prost conduse interogatorii din istoria poliţiei. 

— Pare să fie un coleg de muncă amuzant. Pot să ghi- 
cesc că este heterosexual, divorţat şi face bancuri cu pe- 
deraşti în pauza de cafea. 

— E... o relicvă din ceva. E tot ce pot să spun. 

— Şi tu nu eşti? 

— În orice caz, nu sunt homofobă. 

— OK. 

— Miriam, eu... noi, toţi, lucrăm fără întrerupere de 
zece zile. Suntem obosiţi şi nervoşi. Încercăm să rezolvăm 
două crime absolut îngrozitoare, în Enskede, şi alta, la fel 
de îngrozitoare, la Odenplan. Prietena ta are legătură cu 
ambele locuri. Avem probe tehnice şi ea este căutată în 
întreaga ţară. Înţelegi că trebuie cu orice preţ să punem 
mâna pe ea, înainte de a face rău altcuiva sau poate sieşi. 

— Eu o cunosc pe Lisbeth Salander... Nu pot să cred că 
a ucis pe cineva. 

— Nu poţi sau nu vrei să crezi? Miriam, noi nu punem 
sub urmărire în întreaga ţară pe cineva fără motive 
întemeiate. Dar eu pot spune atât: şeful meu, inspectorul 
criminalist Bublanski, nu este complet convins că ea este 
vinovată. Luăm în considerare posibilitatea ca ea să aibă 
un complice sau ca, într-un fel sau altul, să fi fost atrasă în 
această poveste. Dar trebuie să o găsim. Tu crezi că este 
nevinovată, Miriam, dar ce se întâmplă dacă greşeşti? 
Singură spui că nu ştii prea multe despre Lisbeth Salander. 

— Nu ştiu ce să cred. 

— Ajută-ne atunci să aflăm adevărul. 

— Sunt arestată pentru ceva? 

— Nu. 

— Pot pleca de aici când vreau? 

— Din punct de vedere tehnic, da. 

— Şi „netehnic”? 


373 


— Vei rămâne un semn de întrebare pentru noi. Miriam 
Wu îi cântări cuvintele. 

— OK. Întreabă, atunci. Dacă mă enervează întrebările 
tale, nu voi răspunde. 

Sonja Modig deschise din nou dictafonul. 


374 


20 
Vineri 1 aprilie - duminică 3 aprilie 


Miriam Wu a petrecut o oră cu Sonja Modig. Spre 
sfârşitul interogatoriului, Bublanski s-a întors şi s-a aşezat 
în tăcere, ascultând fără să spună nimic. Miriam Wu l-a 
salutat politicoasă, dar a continuat să vorbească cu Sonja 
Modig. 

La urmă, Modig l-a privit pe Bublanski, întrebându-l 
dacă mai avea vreo întrebare de pus. Bublanski a negat, cu 
un gest din cap. 

— Atunci, declar încheiat interogatoriul cu Miriam Wu. 
Este ora 13:09. 

Ea închise aparatul de înregistrat. 

— Am înţeles că au fost ceva probleme cu inspectorul 
Faste, spuse Bublanski. 

— Nu era destul de concentrat, răspunse pe un ton 
neutru Sonja Modig. 

— E un idiot, adăugă amabilă Miriam Wu. 

— Inspectorul criminalist Hans Faste are de fapt multe 
merite, dar nu este cel mai potrivit pentru a interoga o 
femeie tânără, spuse Bublanski privind-o în ochi pe Miriam. 
Nu trebuia să-i fi dat această misiune. Te rog să mă scuzi. 

Miriam Wu păru cu totul uimită. 

— Scuzele sunt acceptate. Şi eu am fost foarte nepo- 
liticoasă cu dumneavoastră, la început. 

Bublanski îndepărtă cu un gest scuzele ei. Apoi o privi 
atent. 

— Pot să te întreb câteva lucruri acum, la sfârşit? Cu 
dictafonul închis. 

— Vă rog. 

— Cu cât aud mai multe despre Lisbeth Salander, cu 
atât sunt mai confuz. Imaginea pe care o am de la per- 
soanele care o cunosc este incompatibilă cu acea imagine 
care reiese din documentele de la Serviciul Social şi din 
fişele medicale. 


375 


— Aha. 

— Poţi să-mi răspunzi direct, fără niciun adaos. 

— De acord. 

— Expertiza psihiatrică, făcută atunci când Lisbeth 
Salander a împlinit 18 ani, afirmă că este înapoiată mintal 
şi handicapată. 

— Prostii. Lisbeth este probabil mai inteligentă decât 
noi doi la un loc. 

— Nu a mers la şcoală şi nu are nici măcar diplomă că 
ştie să scrie şi să citească. 

— Lisbeth Salander citeşte şi scrie mult mai bine decât 
mine. Are obiceiul să se amuze scriind formule matematice. 
Algebră curată. Eu nu am nici măcar idee de matematică, 
la nivelul ăsta. 

— Matematică? 

— E un hobby al ei. 

Bublanski şi Modig rămaseră tăcuţi. 

— Hobby? întrebă iar Bublanski, după o vreme. 

— Sunt ecuaţii de nu ştiu ce ordin. Eu nici nu ştiu ce 
înseamnă semnele. 

Bublanski oftă. 

— Serviciul Social a scris un raport, după ce a fost gă- 
sită în Tantoluden cu un bărbat în vârstă, atunci când avea 
17 ani. Se sugerează că îşi câştiga existenţa ca prostituată. 

— Lisbeth, prostituată... Rahat. Nu ştiu ce face ea 
acum, dar n-am fost deloc uimită că a avut o slujbă la 
Milton Security. 

— Cum se întreţine? 

— Nu ştiu. 

— Este lesbiană? 

— Nu. Lisbeth a făcut sex cu mine, ceea ce nu înseamnă 
că e lesbiană. Eu cred că nici ea nu ştie ce identitate 
sexuală are. Aş spune că este bisexuală. 

— Toate astea, cu folosirea cătuşelor, şi... are Lisbeth 
Salander tendinţe sadice, sau cum vrei s-o descrii? 


376 


— Eu cred că înţelegi greşit toate astea. Că folosim 
uneori cătuşe, este ca un joc şi n-are nimic de-a face cu 
sadismul, violul sau abuzul de vreun fel. E un joc. 

— A fost vreodată violentă faţă de tine? 

— Nu! Mai curând eu sunt partea dominantă în jocurile 
noastre. 

Miriam Wu zâmbi dulce. 


Întâlnirea de la ora trei după-amiaza avu ca rezultat 
prima ceartă serioasă de la începutul anchetei. Bublanski 
rezumase situaţia şi, după aceea, explicase faptul că dorea 
lărgirea investigaţiilor. 

— Din prima zi ne-am folosit toată energia ca s-o găsim 
pe Lisbeth Salander. Este principala suspectă - şi asta pe 
temeiuri reale -, dar imaginea noastră despre ea întâmpină 
rezistenţa tuturor persoanelor care o cunosc în prezent. 
Nici Armanski, nici Blomkvist sau, acum, Miriam Wu nu o 
consideră un ucigaş psihopat. De aceea, vreau să ne lărgim 
un pic maniera de a gândi şi să începem să reflectăm atât 
la alţi autori ai crimelor, cât şi la posibilitatea ca Salander 
să fi avut un complice, sau doar să fi fost prezentă atunci 
când au fost trase focurile. 

Sublinierea lui Bublanski declanşă o discuţie violentă în 
care el întâmpină o împotrivire puternică atât din partea 
lui Hans Faste, cât şi a lui Sonny Bohman, de la Milton 
Security. Amândoi afirmau că explicaţia cea mai simplă 
este adeseori cea corectă şi că a lua în calcul existenţa 
unui alt făptaş părea pur şi simplu ca teoria conspirației. 

— Fireşte, e posibil ca Salander să nu fi fost singură, 
dar nu avem nicio urmă a vreunui complice. 

— Putem atunci să scoatem la iveală teoria lui 
Blomkvist, că a fost implicat un poliţist! zise, în bătaie de 
joc, Hans Faste. 

În această dispută, Bublanski o avea de partea lui doar 
pe Sonja Modig. Curt Svensson şi Jerker Holmberg se 
mulţumeau cu comentarii răzlețe. Niklas Eriksson, de la 


377 


Milton Security, nu spuse o vorbă în tot timpul discuţiei. La 
urmă, procurorul Ekström ridică mâna. 

— Bublanski - oricum, eu înţeleg că nu ai de gând s-o 
scoţi pe Salander din anchetă. 

— Nu, sigur că nu. Avem amprentele ei. Dar, până 
acum, ne-am tot gândit de ni s-au sucit minţile la un motiv 
pe care nu l-am putut găsi. Vreau să începem să ne gândim 
şi la alte eventuale piste. S-ar putea să fi fost amestecate 
mai multe persoane? Se poate să existe totuşi o legătură cu 
cartea despre prostituție pe care o scria Dag Svensson? 
Blomkvist are dreptate, afirmând că multe persoane numite 
în carte au motiv să ucidă. 

— Cum vrei să faci? întrebă Ekström. 

— Vreau ca două persoane să se ocupe de alţi posibili 
ucigaşi. Sonja şi Niklas pot ajuta la asta. 

— Eu? întrebă Niklas Eriksson uluit. 

Bublanski îl alesese pentru că era cel mai tânăr din 
încăpere şi, probabil, cel mai apt de un raţionament 
neortodox. 

— Tu lucrezi cu Modig. Revedeţi tot ce ştim până acum 
şi încercaţi să găsiţi ce ne-a scăpat. Faste, tu, Curt 
Svensson şi Bohman lucraţi mai departe la găsirea lui 
Lisbeth Salander. Asta e prioritatea numărul unu. 

— Şi eu, ce fac? întrebă Jerker Holmberg. 

— Te axezi pe avocatul Bjurman. Verifică-i din nou 
apartamentul. Vezi dacă nu am pierdut din vedere ceva. 
Întrebări? 

Nimeni nu avea întrebări. 

— OK. Păstrăm discreţia asupra faptului că Miriam Wu 
a apărut. Poate avea mai mult de povestit şi nu vreau ca 
presa să se arunce pe ea. 

Procurorul Ekström hotărî să se urmeze planul lui 
Bublanski. 


— Aşa, spuse Niklas Eriksson, privind-o pe Sonja 
Modig, tu eşti polițistul, deci tu decizi ce să facem. 
Stăteau pe culoarul din faţa sălii de conferinţe. 


378 


— Cred c-ar trebui să avem o nouă discuţie cu Mikael 
Blomkvist, spuse ea. Dar, mai întâi, trebuie să vorbesc 
puţin cu Bublanski. E vineri după-amiaza şi voi fi liberă 
sâmbătă şi duminică. Asta înseamnă că nu vom începe 
înainte de luni. Foloseşte sfârşitul de săptămână ca să 
meditezi asupra materialului. 

Se despărţiră. Sonja Modig intră la Bublanski exact în 
momentul în care procurorul Ekström pleca. 

— Un minut, doar. 

— Aşază-te. 

— Am fost aşa de enervată pe Faste, că furia a dat pe 
dinafară. 

— El a spus că te-ai năpustit asupra lui. Am înţeles că 
s-a întâmplat ceva. De aceea am intrat şi mi-am cerut 
scuze. 

— A afirmat că voiam să fiu singură cu Miriam Wu, 
pentru că îmi plăcea. 

— Aş dori să nu aud detaliile. Dar aşa ceva e calificat 
drept hărţuire sexuală. Vrei să depui o plângere? 

— I-am dat o palmă. E de ajuns. 

— OK, voi considera că ai fost provocată în mod extrem. 

— Chiar aşa a fost. 

— Hans Faste are probleme cu femeile puternice. 

— Am observat. 

— Tu eşti o femeie puternică şi un foarte bun poliţist. 

— Mulţumesc. 

— Dar aş aprecia dacă ai înceta să mai baţi personalul. 

— Nu se va mai repeta. Nu am reuşit să examinez azi 
biroul lui Dag Svensson, de la Mi/lennium. 

— Acum suntem deja în întârziere. Du-te acasă şi ia-ţi 
puţin timp liber, vom relua totul cu forţe proaspete luni 
dimineaţă. 


Niklas Eriksson s-a oprit la Gara Centrală şi a băut o 
cafea la „George”. Se simţea foarte demoralizat. Toată 
săptămâna se aşteptase ca Lisbeth Salander să fie prinsă în 
orice moment. Dacă se va opune în timpul arestării, cu 


379 


puţin noroc s-ar putea ca un poliţist cu inimă bună să-i 
tragă un glonţ. 

Ceea ce era o fantezie atrăgătoare. 

Dar Salander mai era încă în libertate. Şi nu numai atât, 
acum Bublanski începea să se gândească la alţi posibili 
făptaşi. Nu era o evoluţie pozitivă a evenimentelor. 

A fi la ordinele lui Sonny Bohman era destul de rău - 
tipul era unul dintre cei mai plicticoşi şi lipsiţi de imagi- 
nație indivizi din câţi se aflau la Milton Security -, dar 
acum mai devenise şi subordonatul Sonjei Modig. 

Ea era cea care punea cel mai mult sub semnul între- 
bării pista Salander şi, probabil, cea care-l făcuse pe 
Bublanski să aibă ezitări. Se întrebă dacă nu cumva co- 
misarul Bubbla avea ceva cu pizda aia blestemată. Nu l-ar 
fi mirat. Ea îl ducea de vârful nasului. Dintre toţi poliţiştii 
din anchetă, numai Faste avea curajul să spună ce credea. 

Niklas Eriksson rămase pe gânduri. 

În timpul dimineţii, el şi Bohman avuseseră o scurtă 
întâlnire cu Armanski şi Frăklund, la Milton. O săptămână 
de cercetări trecuse fără niciun rezultat şi Armanski era 
frustrat de faptul că nimeni nu părea să fi aflat vreun motiv 
al crimelor. Frâklund propusese ca Milton Security să-şi 
pună problema retragerii lor - erau şi alte misiuni pentru 
Bohman şi Eriksson, decât aceea de a ajuta gratis poliţia. 

Armanski cugetase un moment şi, pe urmă, hotărâse ca 
Bohman şi Eriksson să mai continue încă o săptămână. 
Dacă nu se va ajunge la niciun rezultat, se va întrerupe 
proiectul. 

Cu alte cuvinte, Niklas Eriksson mai avea o săptămână 
de răgaz, înainte ca porţile anchetei să se închidă. Nu ştia 
prea bine ce drum să urmeze. 

După o vreme, scoase telefonul mobil şi-l sună pe Tony 
Scala, un jurnalist independent care obişnuia să scrie 
baliverne într-o publicaţie pentru bărbaţi şi pe care Niklas 
Eriksson îl întâlnise în câteva ocazii. Eriksson îl salută, 
spunându-i că are informaţii despre ancheta asupra 
crimelor din Enskede. Îl lămuri cum ajunsese el în mijlocul 


380 


investigaţiei celei mai fierbinţi din ultimii ani. Scala muşcă 
momeala, căci din asta putea rezulta un articol pentru un 
ziar mai important. Căzură de acord să se întâlnească la o 
ceaşcă de cafea peste o oră şi aleseră „Aveny”, pe 
Kungsgatan. 

Cea mai remarcabilă trăsătură a personalităţii lui Tony 
Scala era aceea că era un tip gras. Foarte gras. 

— Dacă vrei să primeşti informaţii de la mine, trebuie 
să faci două lucruri. 

— Shoot. 

— În primul rând, Milton Security nu trebuie pomenită 
în text. Rolul nostru este doar de consultanţă şi dacă apare 
numele firmei, cineva poate bănui că eu ţi-am dat 
informaţiile. 

— Deşi e o ştire foarte interesantă, că Salander a lucrat 
la Milton. 

— Tăcere, şi atât, i-o tăie Niklas Eriksson. Asta nu e 
nicio ştire. 

— Bine. 

— În al doilea rând, textul va fi făcut astfel încât să se 
creadă că o femeie a lăsat să se scurgă informaţia. 

— De ce? 

— Ca să îndepărteze bănuielile de la mine. 

— OK. Ce poţi să-mi dai? 

— Lesbiana, prietena lui Salander, şi-a făcut apariţia. 

— Hopaa! Tipa aia, care locuieşte pe Lundagatan şi 
care dispăruse? 

— Miriam Wu. Faptul ăsta are vreo valoare? 

— Şi încă cum! Unde a stat ascunsă? 

— În străinătate. Afirmă că nu ştia nimic despre crime. 

— E bănuită în vreun fel? 

— Nu, nu pentru moment. A fost interogată în cursul 
zilei şi i s-a dat drumul în urmă cu trei ore. 

— Aha! Crezi povestea ei? 

— Cred că minte al dracului. Ea ştie ceva. 

— OK. 


* În engl. în orig. - Dă-i drumul (n. red.). 
381 


— Dar mai întâi cercetează-i trecutul. Avem o gagică 
care face sex sado-masochist cu Salander. 

— Şi tu ştii asta? 

— A recunoscut la interogatoriu. Am găsit cătuşe, 
diverse chestii de piele, cravaşe şi tot restul la percheziţie. 

Chestia cu cravaşele era un pic exagerată. OK, era o 
minciună, dar cu siguranţă chinezoaica se jucase şi cu 
biciuşti. 

— Glumeşti? spuse Tony Scala. 

leşi pe Sveavägen, simțindu-se descurajat şi tulburat. Şi 
flămând. Merse la McDonald's, unde comandă un 
hamburger şi se aşeză într-un colţ. 

Lisbeth Salander, triplă ucigaşă. Nu putea crede. Nu 
tipa aia subţirică şi nebună. Problema era dacă trebuia să 
facă ceva. Şi, în cazul acesta, ce anume. 


Miriam Wu luase un taxi ca să se întoarcă acasă şi 
acum contempla distrugerile din noul ei apartament. 
Dulapuri, garderobe, cutii de depozitare şi sertare fuseseră 
golite şi conţinutul, triat. Erau haine murdare de pudra 
pentru luarea amprentelor în tot apartamentul. Jucăriile ei 
intime zăceau într-un morman pe pat. După cât putea să-şi 
dea seama, nu lipsea nimic. 

Prima ei grijă a fost să telefoneze la SOS-Lăcătuş din 
Södermalm, ca să-i monteze o broască nouă. Lăcătuşul 
avea să apară într-o oră. 

A pus în priză filtrul de cafea, dând din cap: Lisbeth, 
Lisbeth, în ce dracu te-ai vârât? 

A scos mobilul şi a format numărul lui Lisbeth, dar a 
primit doar mesajul că abonatul nu putea fi găsit. S-a 
aşezat la masa din bucătărie, încercând să-şi pună gân- 
durile în ordine. Acea Lisbeth Salander pe care o cunoştea 
ea nu era o ucigaşă nebună, dar, pe de altă parte, Miriam 
nu putea spune că o cunoştea bine. De bună seamă, 
Lisbeth era fierbinte în pat, dar putea fi şi rece ca un peşte 
când nu avea chef. 


382 


Îşi spuse că nu trebuia să tragă concluzii pripite şi se 
hotări să aştepte, până ce se va întâlni cu Lisbeth şi va 
primi o explicaţie. Se simţea dintr-odată gata să plângă şi 
petrecu timp de câteva ore făcând curăţenie. 

Era ora şapte seara şi acum avea o broască nouă, iar 
apartamentul era cât de cât locuibil. A făcut un duş şi 
tocmai se aşezase în bucătărie, îmbrăcată într-un halat 
oriental de mătase cu negru şi auriu, când cineva a sunat la 
uşă. A deschis, dând cu ochii de un bărbat extrem de gras 
şi nebărbierit. 

— Bună, Miriam, mă numesc Tony Scala şi sunt jur- 
nalist. Poţi răspunde la câteva întrebări? 

Avea un fotograf cu el, care o arse cu un fulger în plină 
faţă. 

Miriam Wu se gândi la un dropkick şi un cot în nas, dar 
avea destul de multă stăpânire de sine ca să înţeleagă că 
atunci fotografiile ar fi fost şi mai savuroase. 

— Ai fost plecată în străinătate cu Lisbeth Salander? 
Ştii unde se află? 

Miriam Wu închise uşa şi o încuie cu zăvorul nou in- 
stalat. Ridicând capacul de la fanta pentru scrisori, Tony 
Scala îi vorbi prin deschizătură: 

— Miriam, va trebui să vorbeşti cu presa mai devreme 
sau mai târziu. Eu pot să te ajut. 

Miriam lovi cu pumnul în fanta de scrisori şi auzi un 
strigăt de durere, când clapa prinse degetele lui Tony 
Scala. Apoi, închise uşa de la hol şi se întinse pe pat, cu 
ochii închişi. Lisbeth, te strâng de gât când pun mâna pe 
tine. 


După vizita în Smådalarö, Mikael Blomkvist îşi pe- 
trecuse după-amiaza vizitând încă unul dintre „clienţii” pe 
care Dag Svensson se pregătea să-i dea în vileag. Astfel, la 
sfârşitul acestei săptămâni terminase cu şase din cele 37 
de nume. Ultimul era un judecător pensionar, domiciliat în 
Tumba, care de mai multe ori condusese procese care 
aveau legătură cu prostituţia. In mod destul de 


383 


reconfortant, nemernicul de judecător nu negase, nu 
ameninţase şi nu implorase iertare. Dimpotrivă, re- 
cunoscuse fără să se ascundă că da, sigur, regulase pizde 
din Est. Nu, nu simţea nicio remuşcare. Prostituţia era o 
meserie onorabilă şi considera că le făcuse fetelor un 
serviciu, fiindu-le client. 

La zece seara, Mikael se afla în dreptul zonei 
Liljeholmen, când îl sună Malin Eriksson. 

— Bună, spuse Malin. Te-ai uitat la ediţia de pe Internet 
a Balaurului de dimineaţă? 

— Nu, ce e? 

— Prietena lui Lisbeth Salander tocmai a venit acasă. 

— Ce? Cine? 

— Lesbiana care se numeşte Miriam Wu şi care lo- 
cuieşte în apartamentul lui Lisbeth din Lundagatan. 

Wu, gândi Mikael. Plăcuța de pe uşă, cu Salander - Wu. 


Miriam Wu scosese telefonul din priză şi închisese 
mobilul. La ora 19:30, vestea apăruse pe pagina web a 
unuia din jurnalele de dimineaţă. Puțin după aceea, a sunat 
Aftonbladet, iar trei minute mai târziu, Expressen, pentru 
un comentariu. Aktuellt dădu ştirea fără să-i pomenească 
numele, dar la ora nouă nu mai puţin de 16 reporteri de la 
diferite publicaţii încercaseră să ia legătura cu ea. 

De două ori sunaseră la uşă. Miriam Wu nu deschisese 
şi stinsese toate luminile din apartament. Avea chef să 
spargă nasul următorului jurnalist care o va mai tracasa. 
Până la urmă, deschise mobilul şi îi telefonă unei prietene 
care locuia în apropiere, la Hornstull, rugând-o s-o lase să 
doarmă la ea. 

Se furişă pe poartă cu mai puţin de cinci minute înainte 
ca Mikael Blomkvist să parcheze şi să sune zadarnic la uşa 
ei. 


Bublanski i-a telefonat Sonjei Modig puţin după ora 10, 
sâmbătă dimineaţa. Ea dormise până la 9 şi pe urmă se 


384 


războise un pic cu copiii, înainte ca soţul ei să-i scoată la o 
plimbare pentru a cumpăra porţia de dulciuri! de sâmbătă. 

— Ai citit ziarele de astăzi? 

— De fapt, încă nu. M-am trezit doar de vreo oră şi am 
fost ocupată cu copiii. S-a întâmplat ceva? 

— Cineva din echipă a lăsat să se scurgă informaţii în 
presă. 

— Am ştiut asta tot timpul! Cineva a făcut să circule 
raportul medico-legal, acum câteva zile. 

— Atunci a fost procurorul Ekström. 

— El? 

— Da. Sigur. Chiar dacă n-o va recunoaşte niciodată, 
încearcă să crească interesul, pentru că asta îl aranjează. 
Dar nu acum. Un jurnalist pe nume Tony Scala a vorbit cu 
un poliţist care a lăsat să transpire o mulţime de informaţii 
despre Miriam Wu. Printre altele, detalii despre ce s-a spus 
la interogatoriul de ieri. Erau lucruri pe care noi voiam să 
le ţinem secrete şi procurorul Ekstrom e nebun de furie. 

— Ce drăcie! 

— Jurnalistul nu dă niciun nume. Sursa e descrisă ca o 
persoană cu o „poziţie importantă în anchetă”. 

— Rahat! exclamă Sonja Modig. 

— La un moment dat, se vorbeşte despre o „ea”. Sonja 
Modig rămase tăcută zece secunde, începând să înțeleagă 
ce sugera asta. Ea era singura femeie din echipă. 

— Bublanski... eu n-am spus o vorbă niciunui ziarist. 
N-am discutat despre această anchetă cu nimeni afară, pe 
culoare. Nici măcar cu soțul meu. 

— Te cred. Şi nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că 
tu laşi să transpire informații. Dar, din păcate, procurorul 
Ekström asta crede. Şi Hans Faste, care e de gardă, nu se 
jenează deloc să vină cu tot felul de insinuări. 

Sonja Modig simţi cum o părăsesc puterile. 

— Ce se va întâmpla acum? 


! În Suedia, copiii nu primesc bomboane decât o dată pe săptă- 
mână, sâmbăta. 
385 


— Ekström va cere să fii îndepărtată din echipă, până 
ce vor fi cercetate acuzaţiile. 

— Dar e o nebunie! Cum voi putea eu să dovedesc... 

— Nu e nevoie să dovedeşti nimic. Cel care te anche- 
tează trebuie să o facă. 

— Ştiu, dar... La naiba! Cât timp va lua ancheta? 

— Ancheta a avut loc. 

— Ce spui? 

— Eu am întrebat. Tu ai răspuns că nu ai lăsat să se 
scurgă nicio informaţie. Prin urmare, ancheta este ter- 
minată şi eu trebuie doar să scriu raportul. Ne vedem luni 
la 9, în biroul lui Ekström, şi trecem în revistă întrebările. 

— Mulţumesc, Bublanski. 

— Pentru puţin. 

— Mai există o problemă. 

— Ştiu. 

— Dacă eu n-am dat informaţii, altcineva din echipă 
trebuie s-o fi făcut. 

— Ai vreo propunere? 

— În primul moment, sunt tentată să spun Faste... Dar, 
de fapt, nu cred asta. i 

— Sunt tentat să fiu de aceeaşi părere. Insă poate fi 
totuşi un mizerabil, şi ieri îşi ieşise cu totul din fire. 


Bublanski se plimba pe jos, indiferent de vreme şi de 
timpul pe care îl avea. Era una dintre puţinele forme de 
exerciţiu fizic pe care-o făcea. Locuia pe Katarina Bangata, 
în Södermalm, în apropiere de redacţia revistei 
Millennium, nu era departe nici de Milton Security, unde 
lucrase Lisbeth Salander, sau de Lundagatan, unde aceasta 
locuise. În plus, putea merge pe jos până la sinagoga de pe 
Sf. Paulsgatan. Sâmbătă după-amiaza s-a dus deci în 
plimbare pe la toate aceste locuri. 

În prima parte a plimbării l-a întovărăşit soţia sa, 
Agnes. Erau căsătoriţi de 23 de ani şi în tot timpul ăsta îi 
fusese credincios, fără să calce strâmb niciodată. 


386 


S-au oprit un moment la sinagogă şi au vorbit cu rabi- 
nul. Bublanski era evreu polonez, în vreme ce familia lui 
Agnes - rudele care mai rămăseseră după Auschwitz - se 
trăgea din Ungaria. 

După sinagogă, s-au despărţit - Agnes urma să facă 
târguieli, în vreme ce bărbatul ei dorea să continue 
plimbarea. Simţea nevoia să fie doar cu sine însuşi şi să se 
plimbe pentru a reflecta la această anchetă dificilă. Trecu 
în revistă toate măsurile pe care le luase de când 
investigația ajunsese pe biroul lui, în Joia Paştelui, şi nu 
putu găsi multe puncte slabe. 

O greşeală fusese totuşi că nu trimisese imediat pe ci- 
neva să răsfoiască prin hârtiile lui Dag Svensson, la re- 
dacţia revistei Millennium. Când în fine se decisese - şi 
acest lucru îl făcuse conştient - Mikael Blomkvist făcuse 
deja curăţenie, Dumnezeu ştie cum. 

O altă greşeală era că investigația omisese faptul că 
Lisbeth Salander cumpărase un automobil. Jerker 
Holmberg raportase că în maşină nu se afla nimic inte- 
resant. In afara omisiunii cu automobilul, investigația 
fusese cât se poate de minuțioasă. 

Se opri la un chioşc de pe Zinkensdamm, cercetând 
gânditor titlurile dintr-un ziar. Fotografia lui Lisbeth 
Salander se micşorase, devenind o vinietă mică, dar totuşi 
recognoscibilă, în colțul de sus, iar accentul se mutase pe 
veştile noi: 


Politia cercetează 
ligă satanistă 
LESBIANĂ 


Cumpără ziarul, răsfoindu-l până la pagina dominată de 
fotografia a cinci fetişcane încă adolescente, îmbrăcate în 
negru, cu haine de piele cu ţinte, jeanşi uzaţi şi maiouri 
ultrastrâmte. Una dintre ele ţinea un drapel cu o penta- 
gramă şi alta ridica degetul arătător şi cel mic. Bublanski 
citi textul de sub fotografie: Lisbeth Salander cu un grup 


387 


death-metal care cânta în cluburi mici. În 1999, ele au 
omagiat Church of Satan şi au avut un hit cu titlul 
„Ettiquette of Evil”. 

Numele Evil Fingers nu era menţionat şi feţele lor erau 
haşurate. Insă cunoscuţii grupului rock aveau să le 
recunoască pe fete fără mare greutate. 

Paginile următoare îi erau dedicate lui Miriam Wu şi 
erau ilustrate cu o fotografie care fusese luată dintr-un 
show la Berns, la care fusese şi ea. Era pozată cu bustul 
gol şi şapcă de ofiţer rus. În fotografie era luată de jos în 
sus. La fel ca la fetele din Evil Fingers, faţa ei era haşurată. 
Era denumită „femeia de 31 de ani”. 


Prietena lui Salander, autoare a unor texte despre 
lesbiene şi sado-masochism, este cunoscută în barurile la 
modă din Stockholm. Ea nu face niciun secret din faptul că 
agaţă femei şi că îi place să-şi domine partenera. 


Reporterul găsise chiar o fată care se numea Sara şi 
care, după cum spunea, fusese agăţată de prietena lui Sa- 
lander. Prietenul ei fusese „zguduit” de aceste tentative. 
Articolul stabilea că era vorba de o variantă feministă, 
suspectă şi elitistă, la periferia mişcării gay şi care, printre 
altele, se exprimase într-un „bondage workshop”, la Pride 
Festival. In rest, articolul se baza pe citate dintr-un text 
vechi de şase ani şi care putea fi calificat drept oarecum 
provocator, scris de Miriam Wu într-o pagină feministă 
peste care dăduse reporterul. Bublanski îl citi printre 
rânduri şi apoi aruncă ziarul la coşul de gunoi. 

Se gândi o clipă la Sonja Modig şi Hans Faste. Doi 
anchetatori competenţi. Dar Faste era o problemă. li călca 
pe oameni pe nervi. Bublanski îşi dădea seama că trebuie 
să aibă o discuţie cu el, însă îi venea greu să creadă că 
acesta putea fi sursa scurgerilor de informaţii din anchetă. 

Când Bublanski îşi ridică din nou privirea, se afla pe 
Lundagatan, în faţa porţii lui Lisbeth Salander. Nu fusese o 


* În engl. în orig. - atelier de legat. 
388 


hotărâre conştientă de a veni aici. Dar femeia asta îl lăsa 
perplex. 

Urcă scara spre partea de sus a străzii, unde rămase un 
lung moment meditând la povestea lui Mikael Blomkvist 
despre faptul că Lisbeth Salander ar fi fost atacată. Nici 
povestea asta nu ducea la nimic. Lipsea o reclamaţie, 
numele persoanelor şi chiar nişte semnalmente ca lumea. 
Blomkvist afirma că nu putuse vedea numărul de 
înregistrare al furgonetei care părăsise locul. 

Dacă toate acestea se întâmplaseră... 

Cu alte cuvinte, încă o fundătură. 

Bublanski privi în jos, spre Honda roşie care tot timpul 
fusese parcată acolo. Şi deodată îl văzu pe Mikael 
Blomkvist, îndreptându-se spre poarta de la intrare. 


Miriam Wu se trezise târziu, cu cearşaful răsucit în 
jurul ei şi se ridică din pat, privind în jur în camera străină. 

Luase brusca atenţie mediatică drept pretext pentru a-i 
telefona unei prietene, ca s-o roage să doarmă la ea. Dar, 
de fapt, fugise, după cum înţelegea acum, pentru că se 
temea ca nu cumva Lisbeth Salander să-i bată la uşă. 

Interogatoriul poliţiei şi articolele din ziare o influen- 
ţaseră mai mult decât ar fi crezut. Deşi hotărâse să aştepte 
cu concluziile până ce Lisbeth va avea şansa de a-i explica 
ce se întâmplase, începu să bănuiască deja că prietena ei 
era totuşi vinovată. 

Aruncă o privire spre Viktoria Viktorsson, 37 de ani, 
căreia i se spunea „Dublu V” şi care era sută la sută les- 
biană. Aceasta dormea pe burtă şi mormăia în somn. 
Miriam Wu se strecură în baie, băgându-se sub duş. Apoi 
ieşi să cumpere pâine pentru micul dejun. Abia la casa 
prăvăliei de lângă Cafe Cinnamon, de pe Verkstadsgatan, 
i-au căzut ochii pe titlurile ziarelor. A alergat din nou să se 
ascundă în apartamentul lui Dublu V. 


Mikael Blomkvist a trecut prin faţa Hondei roşii, până 
la poarta lui Lisbeth Salander, tastă codul şi dispăru. Stătu 


389 


înăuntru două minute înainte de-a ieşi din nou afară, în 
stradă. Nu era nimeni acasă? Blomkvist privi de-a lungul 
străzii, nehotărât, după cum se părea. Bublanski îl cercetă 
gânditor. 

Ceea ce îl neliniştea era că, dacă Blomkvist minţise în 
legătură cu incidentul de pe Lundagatan, aceasta te făcea 
să crezi că el jucase un rol, ceea ce, în cel mai rău caz, ar fi 
însemnat că era într-un fel complice la crime. Dar, dacă 
spunea adevărul - şi încă nu era vreun motiv să te îndoieşti 
c-o făcea -, atunci exista o ecuaţie ascunsă în întreaga 
dramă. Insemna că existau mai mulţi actori decât cei 
vizibili şi că asasinatul ar fi putut fi mult mai complicat 
decât un acces de nebunie al unei fete bolnave psihic. 

Când Blomkvist a luat-o spre Zinkensdamm, Bublanski 
strigă după el. Blomkvist se opri, îl descoperi pe poliţist şi 
o luă spre acesta. Se întâlniră la piciorul scării. 

— Hei, Blomkvist. O cauţi pe Lisbeth Salander? 

— De fapt, nu pe ea. O căutam pe Miriam Wu. 

— Nu e acasă. Cineva a spus presei că şi-a făcut apa- 
riţia. 

— Ce-a povestit ea? 

Bublanski îl privi cercetător pe Mikael Blomkvist. Kalle 
Blomkvist. 

— Ce-ar fi să te plimbi cu mine? îl îndemnă Bublanski. 
Am nevoie de o ceaşcă de cafea. 

Au trecut în tăcere pe lângă biserica Högalid. Bublanski 
îl duse la Cafe „Lillasyster”!, de lângă podul Liljeholm, 
unde el comandă un espresso dublu cu o lingură de lapte 
rece, iar Mikael o caffe latte. Se aşezară în sectorul de 
fumători?. 

— De multă vreme n-am mai avut un caz aşa de 
frustrant, spuse Bublanski. Cât de mult pot discuta cu tine, 


1 „Sora cea mică.” 
2 Acum, în Suedia, nu se mai fumează deloc în localuri şi instituţii 
publice. 
390 


fără să trebuiască să citesc despre asta mâine în 
Expressen’? 

— Eu nu lucrez pentru Expressen. 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Bublanski, eu nu cred că Lisbeth Salander e vino- 
vată. 

— Şi acum faci ancheta ta personală? De aceea ţi se 
spune Kalle Blomkvist? 

Mikael zâmbi: 

— Am înţeles că pe tine te numesc „Comisarul Bubbla”? 
Bublanski zâmbi şi el, rezervat. 

— De ce nu crezi că Salander e vinovată? 

— Nu ştiu absolut nimic despre tutorele ei, dar pur şi 
simplu ea nu avea niciun motiv să-i omoare pe Dag şi pe 
Mia. În special pe Mia. Lisbeth detestă bărbaţii care urăsc 
femeile şi Mia tocmai era pe punctul de a da pe faţă o 
întreagă serie de „clienţi”. Ceea ce făcea Mia se afla exact 
pe aceeaşi linie cu ceea ce-ar fi făcut Lisbeth însăşi. 
Lisbeth are principii etice. 

— Nu reuşesc să am o imagine clară a ei. O psihopată 
arierată sau o investigatoare competentă? 

— Lisbeth e altfel. E foarte asocială, dar în niciun caz 
nu e ceva greşit cu inteligenţa ei. Dimpotrivă, e probabil 
mai dotată decât noi doi la un loc. 

Bublanski suspină. Mikael Blomkvist făcea aceeaşi 
remarcă pe care o făcuse Miriam Wu. 

— Situaţie în care trebuie prinsă. Eu nu pot să-ţi dau 
detalii, dar avem dovezi tehnice că se afla la locul crimei şi 
are legătură directă cu arma crimei. 

Mikael dădu din cap. A 

— Presupun că aţi găsit amprentele ei acolo. Însă nu 
înseamnă că ea a tras. 

Bublanski făcu un semn de aprobare. 


3 Expressen şi Aftonbladet sunt cele două „ziare de seară” din 
Stockholm, cu un conţinut mult mai „senzaţional” decât „ziarele de 
dimineaţă”, Dagens Nyheter şi Svenska Dagbladet. 

391 


— Şi Dragan Armanski se îndoieşte. Este prea prudent 
ca s-o spună direct, dar şi el caută probe care să-i 
dovedească nevinovăția. 

— Si dumneata? Dumneata ce crezi? 

— Eu sunt poliţist. Eu arestez oameni şi-i interoghez. 
Pentru moment, situaţia este neagră pentru Lisbeth 
Salander. Au fost condamnaţi ucigaşi pentru indicii 
considerabil mai slabe. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Nu ştiu. Dacă este nevinovată... Cine crezi că ar fi 
putut avea interesul să-l omoare atât pe tutorele ei, cât şi 
pe cei doi prieteni ai tăi? 

Mikael scoase un pachet de ţigări şi-i întinse una lui 
Bublanski, care refuză cu un semn din cap. Nu voia să 
mintă poliţia şi presupunea că ar fi trebuit să spună ceva 
despre reflecţiile sale în legătură cu bărbatul care se nu- 
mea Zala. Ar fi trebuit, de asemenea, să povestească de- 
spre comisarul Gunnar Bjorck, de la Sâpo. 

Dar Bublanski şi colegii lui aveau de asemenea acces la 
materialul lui Dag Svensson, care cuprindea un document 
cu titlul <Zala>. Tot ce trebuia să facă era să-l citească. În 
schimb, ei avansau ca un compresor şi scoteau în public tot 
felul de detalii intime despre Lisbeth Salander. 

Mikael avea o idee, dar nu ştia unde va duce. Nu voia 
să dea numele lui Björck, înainte de a fi sigur. Zalachenko. 
Acolo se afla legătura, atât cu Bjurman, cât şi cu Dag şi 
Mia. Problema era doar că Björck nu povestise încă nimic. 

— Lasă-mă să mai sap un pic şi am să vin cu o teorie 
alternativă. 

— Nicio urmă care să ducă la poliţie, sper. Mikael 
zâmbi. 

— Nuuu. Încă nu. Ce a spus Miriam Wu? 

— Cam acelaşi lucru ca tine. Aveau o relaţie. Îi aruncă o 
privire furişă lui Mikael. 

— Nu e treaba mea, spuse Mikael. 


392 


— Miriam Wu şi Salander se întâlnesc de trei ani. Ea nu 
ştia nimic despre trecutul lui Salander şi nici măcar cu ce 
se ocupă. Greu de digerat. Dar eu cred că spune adevărul. 

— Lisbeth este foarte rezervată, spuse Mikael. 
Rămaseră tăcuţi un moment. 

— Ai numărul lui Miriam Wu? 

— Da. 

— Poţi să mi-l dai? 

— Nu. 

— De ce? 

— Mikael, e vorba despre o anchetă de poliţie. N-avem 
nevoie de copoi privaţi, cu teorii aiurite. 

— Eu nu am încă nicio teorie. Cred însă că răspunsul la 
ghicitoare se află în materialul lui Dag Svensson. 

— Poţi probabil să dai de Miriam Wu fără probleme, 
dacă te străduieşti. 

— Probabil. Dar cel mai simplu este să întrebi pe cineva 
care are deja numărul. 

Bublanski suspină. Mikael deveni dintr-odată foarte 
nervos. 

— Sunt oare poliţiştii mai deştepţi decât oamenii obiş- 
nuiţi, pe care tu îi numeşti „copoi privaţi”? întrebă el. 

— Nu, nu cred. Dar poliţia are formaţia necesară şi 
misiunea ei este să rezolve cazuri. 

— Şi persoanele private au formaţia necesară, spuse 
Mikael, accentuând cuvintele. Şi, uneori, un „copoi privat” 
este mult mai bun în a ancheta, decât un poliţist adevărat. 

— Aşa crezi tu. 

— Ştiu foarte bine. Cazul Joy Rahman!. O grămadă de 
poliţişti au stat pe fundurile lor cu ochii închişi cinci ani, în 
vreme ce Rahman stătea nevinovat la puşcărie pentru 


Joy Rahman a fost condamnat la închisoare pe viaţă în 1994, 
pentru asasinarea unei femei de 72 de ani, la care lucra ca îngrijitor. În 
2002, în urma eforturilor jurnalistului Dick Sundevall şi ale avocatului 
Peter Althin, s-a rejudecat procesul, în urma căruia a fost achitat. In 
2003 a obţinut cea mai mare despăgubire din istoria judiciară a Suediei, 
10 milioane de coroane, pe care a investit-o într-o fundaţie pentru 
ajutorarea săracilor din Bangladesh. 

393 


uciderea unei bătrâne. Ar fi stat încă dacă o profesoară nu 
ar fi dedicat mai mulţi ani unei investigaţii serioase. A 
făcut-o fără să aibă atâtea resurse câte ai tu. Şi a dovedit 
nu numai că acesta era nevinovat, ba chiar a putut să 
indice o persoană care, după toate probabilitățile, era 
adevăratul asasin. 

— Cazul Rahman a fost o poveste celebră. Procurorul 
refuza să asculte faptele. 

Mikael Blomkvist îl cercetă atent pe Bublanski. 

— Bublanski... O să-ţi spun un lucru. Chiar în momentul 
acesta, cazul Salander a devenit o poveste celebră. Eu 
afirm că nu ea i-a omorât pe Dag şi pe Mia. ţi voi scoate la 
iveală un alt posibil asasin şi, când se va petrece asta, voi 
scrie un articol pe care tu şi colegii tăi îl veţi găsi al 
dracului de greu de citit. 


În drum spre casă, Bublanski a simţit nevoia să discute 
situaţia cu Dumnezeu, dar, în loc să meargă la sinagogă, 
s-a dus la biserica catolică de pe Folkungagatan. S-a aşezat 
pe una dintre băncile din spate şi nu s-a mişcat mai mult de 
o oră. Ca evreu, nu avea propriu-zis ce să caute în biserica 
catolică, dar era un loc plin de pace pe care obişnuia să-l 
viziteze ori de câte ori simţea nevoia să-şi pună gândurile 
în ordine. Jan Bublanski considera biserica drept un loc la 
fel de bun ca oricare altul pentru a reflecta şi era convins 
că Dumnezeu nu va avea nimic de spus. În plus, exista o 
mare deosebire între catolicism şi iudaism. El mergea la 
sinagogă pentru că dorea tovărăşia altor oameni. Catolicii 
mergeau la biserică pentru că voiau să mediteze în tihnă, 
împreună cu Dumnezeu. Intreaga biserică îndemna la 
tăcere şi impunea ca vizitatorii să fie lăsaţi în pace. 

Se gândea la Lisbeth Salander şi la Miriam Wu. Şi se 
mai gândea la ce îi ascunseseră Erika Berger şi Mikael 
Blomkvist. Era convins că ei ştiau ceva despre Salander, 
ceva ce nu-i povestiseră. Se întreba ce documentare făcuse 
Lisbeth Salander pentru Mikael Blomkvist. Un moment, îşi 
spuse că Salander lucrase pentru Blomkvist chiar înainte 


394 


ca acesta să dea pe faţă afacerea Wennerström, dar, după 
ce medită puţin, îndepărtă această posibilitate. Lisbeth 
Salander n-avea, pur şi simplu, nicio legătură cu astfel de 
întâmplări dramatice şi părea imposibil să fi putut contribui 
cu ceva de valoare. Oricât de bun investigator era. 
Bublanski era îngrijorat. 

Nu-i plăcea că Blomkvist credea la modul absolut în 
nevinovăția lui Salander. Că el însuşi, în calitate de poliţist, 
era asaltat de îndoieli era un lucru - în virtutea meseriei, el 
chiar trebuia să se îndoiască. Dar era cu totul altceva ca 
Mikael Blomkvist să-i lanseze o provocare, ca detectiv 
particular. 

Nu-i plăceau detectivii particulari, care oricând erau 
gata cu teorii conspiraţioniste care, de bună seamă, dădeau 
prilejul unor titluri cu litere groase să apară în ziare, însă 
cel mai adesea le dădeau muncă în plus poliţiştilor absolut 
inutil. 

Această anchetă se dezvoltase, devenind cea mai stu- 
pidă investigaţie în care fusese amestecat vreodată. Într-un 
fel, pierduse concentrarea. Investigarea unei crime trebuie 
să fie urmată de un lanţ de consecinţe logice. 

Când un băiat de 17 ani este găsit înjunghiat în 
Mariatorget, trebuie să se stabilească ce bande de 
skinheads sau de tineri îşi făceau de cap la Södra Station 
cu o oră în urmă. Există prieteni, cunoscuţi, martori şi, 
destul de repede, suspecți. 

Dacă un bărbat de 42 de ani este împuşcat cu trei 
focuri de revolver, într-un restaurant din Skärholmen, şi se 
dovedeşte că lucra pentru mafia iugoslavă, urmează să afli 
care  nou-veniţi încearcă să preia controlul asupra 
contrabandei de ţigări. 

Dacă o femeie de 26 de ani, cu trecut normal şi viaţă 
ordonată, este găsită sugrumată în apartamentul ei, 
trebuie să afli care este iubitul ei sau cu cine a vorbit ul- 
tima oară, când a ieşit la restaurant, seara precedentă. 

Bublanski făcuse multe investigaţii de felul acesta şi 
le-ar fi putut face şi în somn. 


395 


Investigația actuală începuse aşa de bine. Găsiseră 
principalul suspect în curs de câteva ore. Lisbeth Salander 
era croită pentru rol - un caz psihic atestat, care avusese 
izbucniri violente şi necontrolabile toată viaţa ei. In 
practică, era vorba doar s-o ridice şi s-o facă să 
mărturisească sau, în funcţie de împrejurări, s-o trimită la 
balamuc. Pe urmă, totul mersese anapoda. 

Salander nu locuia unde locuia. Avea prieteni ca 
Dragan Armanski şi Mikael Blomkvist. Avea o relaţie cu o 
lesbiană notorie, care se ocupa cu jocuri erotice cu cătuşe 
şi făcuse mass-media să intre în vrie, într-o situaţie deja 
destul de infectată. Avea 2,5 milioane de coroane la bancă 
şi niciun loc de muncă cunoscut. Apoi, mai vine şi 
Blomkvist, cu teorii despre trafic de femei şi conspirații - 
şi, ca jurnalist-vedetă, el are suficientă putere politică 
pentru a crea haos total în anchetă, cu un singur articol 
bine plasat. 

Şi, în primul rând, principala suspectă se arătase a fi 
imposibil de găsit, cu toate că era înaltă de două palme, 
avea o înfăţişare foarte particulară şi tatuaje pe tot corpul. 
În curând, se făceau două săptămâni de când fuseseră 
comise crimele şi ei nu auziseră nici măcar o şoaptă care 
să le indice unde se afla. 


Gunnar Björck, în concediu de boală pentru hernie de 
disc şi şef de birou adjunct la Säpo, petrecuse douăzeci şi 
patru de ore mizerabile din momentul în care Mikael 
Blomkvist îi trecuse pragul. Avusese o continuă durere 
surdă în spinare. Umblase înainte şi înapoi prin casa care-i 
fusese împrumutată, incapabil să se destindă şi să preia 
iniţiativa. Încercase să gândească, dar bucăţelele din 
puzzle nu voiau să se aşeze la locul lor. 

Nu reuşea să înţeleagă această poveste. 

Când auzise prima dată despre asasinarea lui Nils 
Bjurman, la o zi după ce avocatul fusese găsit mort, rămă- 
sese cu gura căscată. Dar nu fusese uimit atunci când, 
aproape imediat, Lisbeth Salander fusese indicată drept 


396 


principal suspect şi poliţia începuse să o caute. Urmărise 
atent fiecare vorbă spusă la TV şi cumpărase toate ziarele 
de care putuse face rost, citind cu grijă fiecare cuvânt 
scris. 

Nu se îndoise nicio secundă că Lisbeth Salander era 
nebună şi capabilă să ucidă. Nu avusese niciun motiv să 
şovăie asupra vinovăţiei ei sau să pună sub semnul în- 
trebării concluziile anchetei - dimpotrivă, tot ceea ce ştia 
despre Lisbeth Salander arăta că aceasta era o psihopată. 
Fusese gata să sune şi să ajute anchetatorii cu sfaturi bune 
sau, cel puţin, să controleze dacă lucrurile erau făcute cum 
trebuie, dar mai pe urmă ajunsese la concluzia că misiunea 
nu-l mai privea de fapt pe el. De mult nu mai era de 
competenţa lui şi existau oameni bine pregătiţi care puteau 
să se ocupe de asta. In plus, un telefon din partea lui ar fi 
putut avea ca rezultat tocmai acea nedorită atenţie pe care 
el voia s-o evite. In loc să facă asta, se distanţase şi 
urmărise doar raportul dat la emisiunile de ştiri cu o 
ureche distrată. 

Vizita lui Mikael Blomkvist îi dăduse peste cap toată 
liniştea. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că orgia 
ucigaşă a lui Salander ar fi putut să-l privească personal - 
că una dintre victimele ei era un porc mediatic, care-şi 
pusese în gând să-l spânzure în faţa întregii Suedii. 

Şi cu atât mai puţin i-ar fi trecut prin minte că numele 
Zala ar putea să apară în poveste, ca o grenadă de mână 
dezamorsată, şi încă şi mai puţin că numele putea fi 
cunoscut de Mikael Blomkvist. Era aşa de incredibil, că 
friza absurdul. 

In ziua care a urmat vizitei lui Mikael, el a ridicat re- 
ceptorul şi a sunat la fostul lui şef, în vârstă de 78 de ani, 
care locuia acum în Laholm. Trebuia ca, într-un fel sau al- 
tul, să încerce să priceapă povestea, fără a lăsa să se înţe- 
leagă că telefona din alte motive decât simpla curiozitate şi 
interesul profesional. Conversaţia fusese relativ scurtă. 

— Aici e Bjorck. Presupun că ai citit ziarele. 

— Le-am citit. Iar şi-a făcut apariţia. 


397 


— Şi nu s-a schimbat prea mult. 

— Nu mai e treaba noastră. 

— Nu crezi că...? 

— Nu, nu cred. Totul e mort şi îngropat. Nimeni nu va 
face legătura. 

— Dar de ce Bjurman? Presupun că nu din întâmplare 
i-a fost dat ca tutore. 

Pe linie se lăsă tăcerea. 

— Nu, n-a fost nicio întâmplare. Acum trei ani a părut 
să fie o idee bună. Cine ar fi putut bănui asta? 

— Cât de multe ştia Bjurman? Fostul lui şef râse răguşit 
în receptor. 

— Tu ştii bine cum era Bjurman. Nu era actorul cel mai 
talentat. 

— Vreau să spun... El cunoştea relaţia? Există ceva în 
hârtiile lui care ar putea duce la... 

— Nu, sigur că nu. Înţeleg de ce întrebi, dar nu trebuie 
să te nelinişteşti. Salander a fost întotdeauna un factor 
incontrolabil în această poveste. Noi am aranjat astfel încât 
Bjurman să primească însărcinarea, dar numai pentru că 
aveam nevoie de un tutore de care să fim siguri. Mai bine 
aşa, decât un necunoscut. Dacă ea ar fi început să ciri- 
pească despre ceva, Bjurman ni s-ar fi adresat nouă. Acum, 
totul se termină în cel mai bun fel cu putinţă. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, după asta, Salander va rămâne la balamuc mulţi, 
mulţi ani. 

— Foarte bine. 

— Nu te îngrijora. Te poţi întoarce liniştit la concediul 
tău de boală. 

Dar tocmai asta nu putea să facă Gunnar Bjorck. Mikael 
Blomkvist se îngrijise de asta. Se aşeză la masa din 
bucătărie, privind peste golful Jungfru, în vreme ce încerca 
să-şi rezume propria-i situaţie. Era ameninţat din două 
părti. 


398 


Mikael Blomkvist avea să-l dea în vileag drept „client”. 
Exista riscul ameninţător să-şi termine cariera cu un 
proces pentru trafic cu femei. 

Însă cel mai grav era faptul că Mikael Blomkvist îl vâna 
pe Zalachenko. Într-un fel, acesta era amestecat în poveste. 
Ceea ce va conduce încă o dată direct la uşa lui Bjorck. 

Fostul lui şef fusese convins că nu exista nimic în 
hârtiile rămase după Bjurman care să poată duce mai 
departe. Dar exista. Era raportul din 1991. Pe care 
Bjurman îl primise de la Gunnar Björck. 

Încercă să vizualizeze întâlnirea cu Bjurman care 
avusese loc cu nouă luni în urmă. Se întâlniseră în Gamla 
Stan. Bjurman îi telefonase într-o după-amiază la birou şi-i 
propusese să bea o bere. Vorbiseră despre tragerea la ţintă 
şi despre tot ce era posibil, însă Bjurman îl căutase 
dintr-un motiv anume. Avea nevoie de un serviciu, 
întrebase de Zalachenko... 

Björck se ridică, ducându-se la fereastră. Băuse un pic 
prea mult în ziua aceea. De fapt, destul de mult. Ce-l 
întrebase Bjurman? 

— Apropo de asta... am o afacere, în care şi-a făcut 
apariţia o veche cunoştinţă... 

— Aha, cine anume? 

— Alexander Zalachenko. Îţi aduci aminte de el? 

— Sigur. Nu e o persoană pe care s-o uiţi uşor. 

— Ce s-a ales de el, după aceea? 

Din punct de vedere teoretic, nu era treaba lui 
Bjurman. Existau chiar motive să-l cerceteze pe Bjurman, 
numai pentru motivul că întreba... dacă n-ar fi fost faptul 
că era tutorele lui Lisbeth Salander. El i-a spus că avea 
nevoie de vechiul raport. Și eu i l-am dat. 

Björck făcuse o greşeală dramatică. Plecase de la su- 
poziţia că Bjurman era deja la curent - orice altceva ar fi 
părut de neimaginat. Şi Bjurman înfăţişase faptele ca şi 
cum ar fi vrut doar să evite lentoarea birocratică, unde 
totul era ştampilat top secret şi i-ar fi luat luni de zile să-l 


399 


capete. Mai ales într-o chestiune care-l privea pe 
Zalachenko. 

I-am dat raportul. Purta încă ştampila de secret, dar era 
un motiv logic şi uşor de înţeles, iar Bjurman nu era o per- 
soană indiscretă. Un nemernic da, însă întotdeauna ştiuse 
să-şi țină gura. Ce rău putea fi în asta... trecuseră doar atâ- 
tia ani! 

Bjurman îl trăsese pe sfoară. Îi dăduse impresia că era 
vorba doar de birocraţie şi formalităţi inutile. Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât era mai convins că Bjurman îşi 
plasase fiecare cuvânt cu o exactitudine perfectă şi cu o 
extremă prudenţă. 

Dar ce căutase Bjurman? Şi de ce îl ucisese Salander? 


Mikael Blomkvist vizitase adresa de pe Lundagatan încă 
de patru ori, în speranţa s-o întâlnească pe Miriam Wu, 
însă aceasta rămânea absentă. 

Petrecuse o bună parte din zi la „Kaffebar”, pe 
Hornsgatan, cu iBook-ul pe masă, citind din nou mesajele 
pe care Dag Svensson le primise pe adresa de pe 
millennium.se şi conţinutul dosarului <Zala>. In ultimele 
săptămâni dinaintea morţii, Dag păruse să acorde tot mai 
mult timp cercetărilor despre Zala. 

Mikael ar fi dorit enorm să-i poată telefona lui Dag 
Svensson şi să-l întrebe de ce documentul despre Irina P. 
se afla în dosarul Zala. Singura concluzie posibilă la care 
putea să ajungă Mikael era că Dag îl bănuise pe Zala de 
uciderea acesteia. 

Pe la 5 după-amiază, Bublanski îl sunase brusc, dându-i 
numărul de telefon al lui Miriam Wu. Nu înţelegea ce-l 
făcuse pe poliţist să se răzgândească, însă, de îndată ce 
primi numărul, începu să sune, cam o dată la fiecare 
jumătate de oră. Abia la 11 seara Miriam îşi deschise 
telefonul şi îi răspunse. A fost o convorbire scurtă. 

— Hei, Miriam. Mă numesc Mikael Blomkvist. 

— Şi cine naiba eşti? 


400 


— Sunt jurnalist şi lucrez la o revistă care se numeşte 
Millennium. 

Miriam Wu îşi exprimă sentimentele într-un fel foarte 
sugestiv. 

— Aha. Acel Blomkvist. Du-te dracului, ziarist căcăcios 
ce eşti! 

Pe urmă, întrerupse convorbirea, înainte ca Mikael să fi 
avut şansa să-i explice despre ce era vorba. Îl înjură în 
sinea lui pe Tony Scala şi încercă să sune din nou. Ea nu 
mai răspunse. În cele din urmă, îi trimise un SMS pe mobil. 
Te rog, sună-mă. E important. 

Dar ea nu-l sunase. 

Noaptea târziu, Mikael închise computerul, se dezbrăcă 
şi se vâri în pat. Se simţea frustrat şi dorea să fi avut 
tovărăşia Erikăi Berger. 


401 


PARTEA A PATRA 
TERMINATOR MODE 
24 martie - 8 aprilie 


Rădăcina unei ecuaţii este un număr care, pus în locul 
necunoscutei, transformă ecuaţia într-o identitate. Se 
spune că rădăcina satisface ecuaţia. Pentru a rezolva o 
ecuaţie, trebuie determinate toate rădăcinile. O ecuaţie 
care este satisfăcută de toate valorile posibile ale 
necunoscutelor se numeşte o identitate. 


(a + b) = æ + 2ab + P 


402 


21 
24 martie - luni 4 aprilie 


Lisbeth Salander petrecuse prima săptămână de când 
începuse urmărirea sa departe de orice eveniment 
dramatic. Stătea în linişte şi pace în apartamentul ei de pe 
Fiskargatan, de lângă Mosebacke. Telefonul mobil era oprit 
şi cartela SIM scoasă. Nu mai avea de gând să folosească 
acest telefon. Urmărise din ce în ce mai uimită titlurile 
edițiilor web ale ziarelor şi emisiunile de la televizor. 

Descoperise, foarte iritată, fotografia din paşaport care 
mai întâi fusese lansată pe Internet şi curând după aceea 
devenise vinietă în toate ziarele şi emisiunile televizate. 
Avea un aer cu totul bizar în poză. 

Cu toată strădania de ani de zile de a rămâne în ano- 
nimat, fusese transformată în una dintre cele mai notorii şi 
publice persoane din regat. Cu uimire blândă, începu să 
înţeleagă faptul că alarma de căutare a unei fete scunde 
care se bănuia a fi un triplu asasin devenise unul dintre 
cele mai senzaţionale evenimente ale anului, cam la nivelul 
sectei din Knutby!. Urmări comentariile şi explicaţiile din 
mass-media cu sprâncenele înălțate gânditor, fascinată să 
vadă că documente secrete despre starea sănătăţii ei 
mintale păreau accesibile tuturor, în oricare redacţie voiai. 
Un titlu îi trezi vechi amintiri uitate: 


REŢINUTĂ PENTRU 
VIOLENȚE IN 
GAMLA STAN 


1 Knutby este un sat, în apropiere de Uppsala, a cărui tristă cele- 
britate este legată de crimele comise de pastorul Helge Fossmo asupra 
celor două soţii Helene şi Alexandra; pe cea de a doua a ucis-o tânăra 
Sara Svensson, cu care pastorul a avut o legătură şi pe care a convins-o 
să-şi înlăture rivala. După începerea anchetei, o seamă de dezvăluiri 
senzaţionale au fost făcute despre „doctrina” pe care o propovăduia 
pastorul şi mâna lui dreaptă, frumoasa Asa Waldau, supranumită 
„Mireasa lui Hristos”. 

403 


Un reporter pe teme juridice de la TT îşi depăşise 
concurenţii, punând mâna pe o copie a anchetei 
medico-legale făcute după ce Lisbeth fusese arestată 
pentru că lovise un pasager peste faţă, în staţia de metrou 
din Gamla Stan. 

Lisbeth îşi amintea foarte bine întâmplarea din metrou. 
Fusese la Odenplan şi era pe drum înapoi spre casa ei 
(ocazională), la părinţii adoptivi care locuiau în Hăgersten. 
La Rådmansgatan, un bărbat necunoscut şi, după aparente, 
treaz se urcase şi imediat îşi pusese ochii pe ea. Mai târziu, 
avea să afle că se numea Karl Evert Blomgren şi că era un 
şomer de 52 de ani, fost jucător de bandy din Găvle. Cu 
toate că vagonul era pe jumătate gol, se aşezase lângă ea şi 
începuse s-o plictisească. li pusese o mână pe genunchi şi 
încercase să înceapă o conversaţie de tipul „primeşti 200 
dacă vii la mine”. Cum ea îl ignora, devenise şi mai 
insistent şi o numise putoare acră. Faptul că nu-i 
răspundea şi că-şi schimbase locul la T-Centralen nu-l 
speriase. 

Când se apropiau de Gamla Stan, o cuprinsese pe la 
spate cu braţele şi-i băgase mâinile sub pulover, şoptindu-i 
în acelaşi timp în ureche că-i o curvă. Lui Lisbeth Salander 
nu-i plăcea să fie numită curvă de către oameni cu totul 
străini, în metrou. Îi răspunsese cu un cot băgat în ochi, 
după care se prinsese de un stâlp cu amândouă mâinile, se 
arcuise şi-l lovise cu călcâiul în nas. Agresorului îi dăduse 
sângele. 

Ar fi avut posibilitatea să se strecoare afară din vagonul 
metroului când acesta se oprise la peron, dar pentru că era 
îmbrăcată în haine punk şi avea părul vopsit în albastru, un 
reprezentant al pazei s-a aruncat peste ea şi a ţinut-o 
culcată la pământ până a fost chemat un poliţist. 

Ea îşi blestemase sexul şi numărul de kilograme. Dacă 
ar fi fost băiat, nimeni n-ar fi îndrăznit să se arunce asupra 
ei. 


404 


Nu făcuse nicio încercare de-a explica de ce îl lovise pe 
Karl Evert Blomgren în faţă. Înţelesese că nu merita să le 
explice nimic oficialităților în uniformă. Din motive de 
principiu, refuza să răspundă şi întrebărilor puse de 
psihologi, când aceştia încercau să-i evalueze starea 
mintală. Spre norocul ei, mai mulţi pasageri observaseră 
evoluţia evenimentelor, printre care o femeie încăpăţânată 
din Härnösand care se nimerise să fie membru al 
guvernului din partea partidului de centru. Femeia dăduse 
o declaraţie la faţa locului că Blomgren o agresase pe 
Salander înainte de atacul ei. Când, după aceea, s-a văzut 
că Blomgren fusese condamnat de două ori pentru atentat 
la pudoare, procurorul a hotărât să abandoneze ancheta. 
Asta însă n-a însemnat că a fost abandonată şi ancheta 
socială. Rezultatul a fost, puţin după aceea, că tribunalul a 
hotărât s-o declare iresponsabilă pe Lisbeth Salander. Pe 
urmă, ea a ajuns sub tutelă, mai întâi a lui Holger 
Palmgren şi apoi a lui Nils Bjurman. 

Acum toate aceste detalii intime şi puse sub semnul 
secretului se aflau pe Internet, la vederea tuturor. 

Foaia ei de merite era completată cu descrieri viu co- 
lorate despre cum ajunsese în conflict cu anturajul încă din 
şcoala primară şi cum îşi petrecuse primii ani ai 
adolescenţei într-o clinică de psihiatrie infantilă. 


Diagnosticul pe care presa îl punea lui Lisbeth Salander 
varia după număr şi după ziar. Uneori era descrisă ca 
psihopată şi alteori ca schizofrenică, cu puternice tendinţe 
de mania persecuției. Toate ziarele o numeau handicapată 
mintal - ea nu putuse asimila nici cunoştinţele claselor 
inferioare şi terminase clasa a IX-a fără certificat de studii. 
Publicul nu putea decât să constate că era dezechilibrată şi 
avea aplecare spre violenţă. 

Când mass-media descoperise că Lisbeth Salander era 
prietenă cu lesbiana notorie Miriam Wu, izbucnise un 
adevărat feeding frenzy în mai multe ziare. Miriam Wu 


* În engl. în orig. - foame de ştiri. 
405 


luase parte la spectacolul Benitei Costa, la Pride Festival, 
un show provocator în care Miriam fusese fotografiată cu 
bustul gol, pantaloni de piele cu bretele şi cizme de lac cu 
tocuri înalte. În plus, ea scrisese câteva articole într-un ziar 
gay, care erau citate harnic în presă, şi fusese de mai 
multe ori intervievată în legătură cu participarea ei la di- 
ferite spectacole. Combinația între o posibilă ucigaşă les- 
biană în serie şi sexul provocator sado-masochist era în 
mod evident o metodă absolut imbatabilă de a creşte ti- 
rajele. 

Pentru că Miriam Wu nu fusese găsită în prima săp- 
tămână dramatică, apăruseră speculaţii despre faptul că şi 
ea căzuse probabil victimă violenţei lui Salander sau 
dimpotrivă, că Miriam Wu ar fi fost complice. Aceste idei 
erau totuşi limitate la stupidul forum „Exilen” de pe 
Internet şi nu ajunseseră şi în presa mai importantă, în 
schimb, multe ziare făceau speculaţii asupra posibilităţii ca 
viitoarea teză a Miei Bergman - despre care se aflase că 
avea ca subiect comerţul cu sex - să fi fost motivul crimelor 
lui Lisbeth Salander care, după cum spunea Serviciul 
Social, era prostituată. 

La sfârşitul săptămânii, mass-media descoperise că 
Salander era de asemenea în legătură cu o bandă de tinere 
femei care cochetau cu satanismul. Grupul se numea Evil 
Fingers şi aceasta incită un jurnalist de la secţia de cul- 
tură, bărbat de o anume vârstă, să scrie un text despre lip- 
sa de rădăcini a tineretului şi primejdiile care se ascund în 
tot ce fac, de la cultura skinhead până la cea hip-hop. 

La momentul acela publicul era saturat de informaţii 
despre Lisbeth Salander. Dacă afirmaţiile din diferite 
media erau puse cap la cap, poliţia vâna o lesbiană psi- 
hopată, care făcea parte dintr-o ligă 
sado-masochisto-satanistă care făcea propagandă pentru 
sexul sado-masochist şi ura societatea, în general, şi 
bărbaţii în special. Pentru că Lisbeth Salander se aflase în 
străinătate în ultimul an, existau poate şi anume legături 
internaţionale. 


406 


Cu o singură ocazie Lisbeth Salander reacţionase cu 
oarecare emoție în faţa a ceea ce apărea în vuietul 
mediatic. Un titlu îi atrăsese atenţia: 


„NE ERA FRICĂ DE EA” 
Ne ameninţa că ne omoară, spun profesorii şi colegii 
de clasă 


Cea care spusese asta era o fostă profesoară, acum 
pictor pe mătase, pe nume Birgitta Miââs, care punea şi 
mai multe paie pe foc, adăugând că Lisbeth Salander îşi 
ameninţase colegii de clasă şi că până şi profesorii fuseseră 
speriaţi de ea. 

Lisbeth o întâlnise de fapt pe această Miââs; întâlnirea 
însă nu decursese prea lin. 

Işi muşcă buza inferioară, amintindu-şi că la data res- 
pectivă avea 11 ani. Şi-o amintea pe Miââs ca pe o supli- 
nitoare urâcioasă de matematică - aceasta încercase iar şi 
iar s-o facă să răspundă la o întrebare la care ea deja 
răspunsese corect, dar rezolvarea din carte arăta că răs- 
punsul era greşit. De fapt, cartea greşea, ceea ce, după 
părerea lui Lisbeth trebuia să fie evident pentru oricine. 
Dar Miââs devenise tot mai insistentă şi Lisbeth era din ce 
în ce mai puţin dispusă să răspundă la întrebare. Până la 
urmă, rămăsese nemişcată, cu gura ca o linie şi buza de jos 
scoasă în afară până când Miââs, într-un acces de 
frustrare, o apucase de umăr şi începuse s-o zgâlţâie, 
pentru a-i atrage atenţia. Lisbeth răspunsese prin a arunca 
manualul în capul lui Miââs, ceea ce provocase o anume 
dezordine. Ea scuipase şi împărţise lovituri de picioare în 
jur, atunci când colegii încercaseră s-o ţină. 

Articolul ocupa un spaţiu important într-un ziar de 
seară şi făcea loc unor citate puse ca legendă la o fotogra- 
fie care-l reprezenta pe unul din foştii ei colegi de clasă, 
pozând în faţa vechii ei şcoli. Colegul în chestiune se nu- 
mea David Gustavsson şi era acum asistent de economie. El 


407 


afirma că elevii se temeau de Lisbeth Salander, pentru că 
aceasta „cu o ocazie ameninţase că va ucide”. Lisbeth şi-l 
amintea pe David Gustavsson ca pe unul dintre cei mai 
înverşunaţi călăi ai săi din timpul şcolii, o bestie puternică 
având IQ-ul la nivelul unei ştiuci şi care rareori pierdea 
ocazia să îi distribuie jigniri şi lovituri de cot pe culoarul 
şcolii. Odată, o atacase pe la spate în sala de gimnastică 
într-o pauză de prânz şi ea, ca de obicei, ripostase. Din 
punct de vedere fizic, n-avea nicio şansă, însă ea considera 
că moartea e mai bună decât capitularea. Povestea 
întrecuse măsura atunci când un mare număr de colegi de 
clasă se strânseseră ca să vadă cum David Gustavsson o 
trântea la pământ pe Lisbeth Salander. A fost amuzant 
până la un punct, dar fata aia proastă nu-şi înţelegea 
interesul şi cădea iar la pământ fără ca măcar să plângă 
sau să implore milă. 

După o vreme, începuse să fie prea mult chiar şi pentru 
colegii ei de clasă. David era evident mai puternic, iar 
Lisbeth evident aşa lipsită de apărare, încât David începea 
să strângă puncte rele. El pornise ceva ce nu mai putea 
termina. În cele din urmă, i-a dat lui Lisbeth doi pumni 
zdraveni, dintre care unul i-a rupt buza şi celălalt i-a oprit 
respiraţia. Colegii au părăsit-o căzută grămadă în spatele 
sălii de gimnastică şi au dispărut râzând după colţ. 

Lisbeth Salander a mers acasă şi şi-a lins rănile. Două 
zile mai târziu, s-a întors cu o crosă de baseball. Chiar în 
mijlocul curţii, i-a ars una lui David în cap, peste ureche. 
Când acesta, şocat se trezi zăcând la pământ, i-a apăsat 
crosa în gât, s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche că, dacă o va 
mai atinge vreodată, atunci îl va ucide. Când personalul 
şcolii a descoperit ce se petrecea, David a fost dus la sora 
medicală, iar Lisbeth a trebuit să se prezinte în faţa 
directorului pentru a fi pedepsită, cu observaţii în dosar şi 
încă o anchetă socială. 

De mai bine de 15 ani Lisbeth nu se mai gândise nici la 
Miââs, nici la Gustavsson şi nici la dreptul lor la viaţă. Îşi 


408 


notă în minte ca, imediat ce va avea un pic de timp, să 
verifice cu ce se mai ocupau în prezent. 

Efectul adunat al tuturor acestor materiale era că 
Lisbeth Salander devenise cunoscută şi prea cunoscută 
întregului popor suedez. Trecutul ei fusese examinat, 
cercetat în amănunt şi publicat în cele mai mici detalii, de 
la izbucnirile din clasele primare la îngrijirea în clinica 
psihiatrică pentru copii Sankt Stefan din Uppsala, unde 
petrecuse mai mult de doi ani. 

Ea îşi ciulise urechile, când medicul-şef Peter 
Teleborian fusese intervievat la TV. Acesta era acum cu opt 
ani mai bătrân decât atunci când Lisbeth îl văzuse ultima 
oară, în legătură cu deliberările de la tribunal pentru a o 
declara incapabilă. Avea riduri adânci pe frunte şi s-a 
scărpinat în bărbuţa rară, când s-a întors întristat spre 
reporterul din studio, explicând că avea obligaţia secretului 
profesional şi de aceea nu putea să discute despre un 
pacient anume. Tot ce putea spune era că Lisbeth Salander 
a fost un caz foarte complicat care necesitase îngrijire 
calificată şi că tribunalul, împotriva recomandării lui, 
hotărâse s-o pună sub tutelă, lăsând-o afară, în societate, în 
loc să-i ofere îngrijire într-o instituţie specializată, aşa cum 
de fapt avea nevoie. Era scandalos, afirma Peter 
Teleborian. Regreta faptul că trei oameni trebuise să-şi 
piardă viaţa ca rezultat al unei erori de estimare şi profită 
ca, în trecere, să denunțe economiile din bugetul psihiatriei 
pe care guvernul le impusese în ultimele decenii. 

Lisbeth a notat că niciun ziar nu dezvăluia faptul că 
forma cea mai obişnuită de îngrijire în secţia închisă de 
psihiatrie infantilă pe care o conducea doctorul Teleborian 
era să plaseze „pacienţii neliniştiţi şi dificili” într-o odaie 
care era numită „lipsită de stimuli”. Mobila din încăpere 
consta într-un pat dotat cu nişte curele. Pretextul academic 
era că, în felul acesta, copiii neliniştiţi nu vor primi cine 
ştie ce „stimuli”, care le-ar putea declanşa o criză. 


409 


Când se făcuse mai mare, descoperise că există un alt 
termen pentru acelaşi lucru: sensory deprivation“. A su- 
pune deţinuţi la sensory deprivation era considerat ca 
inuman, conform Convenţiei de la Geneva. Era un element 
care revenea în mod obişnuit în experimentele de „spălare 
a creierului” la care se dedaseră diferitele dictaturi şi 
există documente care arată că deţinuţii politic care 
recunoşteau tot felul de delicte fanteziste în timpul 
proceselor de la Moscova din anii '30 au fost supuşi unor 
astfel de tratamente. 

Când Lisbeth văzu chipul lui Peter Teleborian la tele- 
vizor, inima i se transformă într-un mic sloi de gheaţă. Se 
întrebă dacă acesta mai folosea încă apa aceea oribilă de 
după ras. El fusese responsabil cu ceea ce se definea 
teoretic drept „îngrijirea” ei. Lisbeth nu înţelesese nicio- 
dată ce se aştepta de la ea, în afară de faptul că într-un fel 
sau altul trebuia tratată, ca să devină responsabilă pentru 
acţiunile sale. Lisbeth înţelesese repede că o „pacientă 
neliniştită şi dificilă” era de fapt o pacientă care punea sub 
semnul întrebării raţionamentele şi cunoştinţele lui 
Teleborian. 

Apoi, Lisbeth Salander mai descoperise că metoda 
terapeutică cea mai folosită în bolile psihice pe la 1500 mai 
era încă practicată la clinica Sankt Stefan acum, în pragul 
secolului XXI. 

Cam jumătate din timpul petrecut la Sankt Stefan fu- 
sese legată cu nişte curele de pat, în camera „fără stimuli”. 
Era, după cum se părea, un fel de record. 

Teleborian n-o atinsese niciodată sexual. Şi niciodată 
n-o atinsese decât în contexte absolut inocente. O singură 
dată îi pusese, în semn de mustrare, o mână pe umăr, când 
se afla legată la izolare. 

Lisbeth se întreba dacă urmele dinţilor ei se mai vedeau 
încă la baza degetului mic al doctorului. 


* În engl. în orig. - privare de senzori. 
410 


Totul se dezvoltase într-un soi de duel, în care Telebo- 
rian avea toate cărţile în mână. Replica ei fusese să se re- 
tragă în sine şi să ignore total prezenţa acestuia în odaie. 

Avea 12 ani, când fusese transportată de două polițiste 
la Sankt Stefan. Era la câteva săptămâni după ce „Tot 
Răul” se întâmplase. Îşi amintea fiecare detaliu. Mai întâi, 
crezuse că într-un fel totul se va aranja. IÎncercase să 
explice versiunea sa poliţiştilor, lucrătorilor de la Serviciul 
Social, personalului medical, surorilor, doctorilor, 
psihologilor şi chiar unui preot, care voia ca Lisbeth să se 
roage împreună cu el. Când se aflase pe bancheta din spate 
a maşinii de poliţie şi trecuseră de Wenner-Gren Center, pe 
drumul spre Uppsala, încă nu ştia încotro mergeau. Nimeni 
nu o informase. Dar atunci începuse să aibă bănuieli că 
nimic nu se va aranja. 

Încercase să-i explice lui Peter Teleborian. 

Rezultatul tuturor acestor eforturi a fost că noaptea în 
care împlinea 13 ani a petrecut-o legată de pat. 

Peter 'Teleborian era, fără îndoială, fiinţa cea mai sadică 
şi mai abjectă pe care Lisbeth Salander o întâlnise 
vreodată. Îi dădea clasă lui Bjurman. Bjurman fusese un 
nemernic brutal pe care ea reuşise să-l domine. Peter 
Teleborian era însă apărat de un paravan de hârtii, esti- 
mări, merite academice şi pălăvrăgeală psihiatrică fără 
sens. Niciuna dintre faptele lui nu va fi vreodată reclamată 
sau criticată. 

Statul i-a dat însărcinarea să lege fetițe neascultătoare 
cu nişte curele de piele. 

Şi de fiecare dată când zăcea pe spate şi el strângea 
nodurile, Lisbeth îi putea citi excitarea în privire. Ea ştia. 
Şi el ştia că ea ştie. Mesajul îşi atinsese țelul. 

În noaptea când împlinise 13 ani, Lisbeth hotărâse ca 
niciodată să nu mai schimbe o vorbă cu Peter Teleborian 
sau cu vreun alt psihiatru ori doctor de cap. Era cadoul de 
aniversare pe care şi-l făcea sieşi. Îşi ţinuse promisiunea. 
Ştia că asta îl făcuse pe Teleborian să fie frustrat şi, poate 
mai mult decât orice altceva, contribuise ca, noapte după 


411 


noapte, s-o lege în şa. Era un preţ pe care fusese pregătită 
să-l plătească. 

Învăţase totul despre stăpânirea de sine. Nu mai 
avusese nicio izbucnire şi nu mai aruncase cu lucruri în jur, 
în zilele în care era lăsată să iasă de la izolare. 

Dar nu vorbea cu doctorii. 

În schimb, vorbea politicos şi fără reţinere cu surorile, 
cu personalul de la cantină şi cu îngrijitoarele. Aspectul 
ăsta era observat şi notat în fişa medicală. O soră 
prietenoasă, al cărei nume era Carolina şi pentru care 
Lisbeth avea oarecare afecţiune, o întrebase într-o zi de ce 
se comporta aşa. Lisbeth o privise întrebătoare. 

De ce nu vorbeşti cu doctorii? 

Pentru că ei nu ascultă ce le spun eu. 

Răspunsul nu era spontan. Era felul ei de a comunica 
totuşi cu doctorii. Era conştientă că toate comentariile de 
genul acesta erau încorporate în fişa personală şi 
documentau faptul că tăcerea ei era o hotărâre absolut 
raţională. 

În ultimul an la Sankt Stefan, Lisbeth fusese din ce în 
ce mai puţin închisă la izolare. Aceasta se întâmplase în- 
totdeauna când, într-un fel sau altul, îl iritase pe Telebo- 
rian, ceea ce părea să facă ori de câte ori dădea cu ochii de 
el. Iar şi iar încerca să-i zdrobească tăcerea încăpăţânată şi 
s-o oblige să-i recunoască existenţa. 

Într-o perioadă, Teleborian hotărâse ca Lisbeth să în- 
ghită un anume fel de tranchilizante care o făceau să-i fie 
greu să respire şi să gândească, ceea ce îi provocase o 
stare de angoasă. Din acel moment, refuzase să mai ia 
medicamentele, fapt ce dusese la decizia de-a o sili să 
înghită trei tablete pe zi. 

Împotrivirea ei fusese aşa de violentă, că personalul 
fusese obligat să folosească forţa, să-i deschidă gura cu sila 
şi apoi s-o oblige să înghită. Cu prima ocazie, Lisbeth îşi 
vârâse imediat degetele pe gât şi vomitase tot prânzul, 
peste cea mai apropiată îngrijitoare. Asta a avut drept 
rezultat faptul că i se dădeau tabletele când era legată. 


412 


Lisbeth răspunsese prin a învăţa să vomite, fără să aibă 
nevoie să-şi bage degetele pe gât. Refuzul ei violent şi 
munca suplimentară pe care trebuia să o facă personalul 
au dus la încetarea experimentului. 

Tocmai împlinise 15 ani, când a fost mutată pe neaş- 
teptate la Stockholm şi apoi mai departe, la o familie 
adoptivă. Mutarea a venit ca o surpriză pentru ea. În 
vremea aceea Teleborian nu era şef la Sankt Stefan şi 
Lisbeth Salander era convinsă că acesta fusese singurul 
motiv pentru eliberarea ei neaşteptată. Dacă ar fi hotărât 
Teleborian singur, ea încă s-ar mai fi aflat legată în patul 
de la izolare. 

Acum îl vedea la televizor. Se întrebă dacă el încă mai 
fantaza că va ajunge din nou în grija lui sau dacă devenise 
prea bătrână pentru a-i mai satisface fanteziile. Atacul la 
adresa hotărârii judecătoreşti de a nu o interna era eficient 
şi stârni indignarea reporterului care-l intervieva, dar care, 
cu siguranţă, nu avea nicio idee despre întrebările pe care 
ar fi trebuit să i le pună. Nu exista nimeni care să i se 
poată opune lui Peter Teleborian. Fostul medic-şef de la 
Sankt Stefan murise. Judecătorul care prezidase cazul 
Salander şi care acum trebuia să ia în parte rolul 
nemernicului din piesă ieşise la pensie. El refuzase să 
răspundă presei. 

Unul dintre cele mai derutante texte găsite de Lisbeth 
Salander era într-un ziar local din mijlocul Suediei. Îl citi 
de trei ori, înainte de a închide computerul şi a-şi aprinde o 
ţigară. Se aşeză pe perna IKEA, pe pervazul ferestrei şi 
contemplă resemnată luminile de pe stradă. 


„E bisexuală”, spune o prietenă din copilărie. 

Femeia de 26 de ani urmărită pentru trei crime este de- 
scrisă ca o excentrică introvertită, cu mari dificultăţi de 
adaptare la şcoală. Cu toate încercările de a o atrage în 
colectivitate, ea rămânea în afară. 


413 


„Avea evidente probleme cu identitatea sexuală”, îşi 
aminteşte Johanna, care a fost una dintre puţinele ei 
prietene apropiate în şcoală. 

„Era limpede că era diferită şi bisexuală. Ne făceam 
griji pentru ea.” 


Textul continua cu descrierea câtorva episoade pe care 
Johanna şi le amintea. Lisbeth încruntă sprâncenele, în 
ceea ce o privea, nu-şi amintea episoadele, şi nici că ar fi 
avut o prietenă apropiată care să se numească Johanna. De 
fapt, nu-şi amintea să fi avut vreodată o persoană care să 
poată fi descrisă ca prieten apropiat şi care să fi încercat 
s-o atragă în colectivitate, pe vremea când mergea la 
şcoală. 

Textul era neclar asupra perioadei când aceste epi- 
soade ar fi trebuit să aibă loc, dar practic, ea părăsise 
şcoala când avea 12 ani. Ceea ce însemna că îngrijorata ei 
amică din copilărie trebuia să-i fi descoperit bisexualitatea 
deja în clasele primare. 

Cu toată revărsarea nebunească de texte ridicole din 
săptămâna trecută, interviul cu Johanna o lovi cel mai tare. 
Era evident fabricat. Ori reporterul căzuse victimă unei 
mitomane totale, ori reporterul însuşi născocise un story. 
Lisbeth memoră numele reporterului şi-l puse pe lista 
obiectelor de studiu viitoare. 


Nici măcar reportajele care cereau circumstanţe ate- 
nuante, cu note de critică socială, cu titluri ca „Societatea 
a dat greş” sau „Ea nu a primit niciodată ajutorul de care 
avea nevoie”, nu puteau trece peste rolul ei de inamic 
public nr. 1 - o ucigaşă în serie care, într-o criză de 
nebunie, executase trei cetăţeni onorabili. 

Lisbeth citea interpretările vieţii ei cu o anume fasci- 
nație, observând o lacună evidentă în cunoştinţele pu- 
blicului. Cu tot accesul aparent nelimitat la cele mai se- 
crete şi mai intime detalii ale vieţii ei, mass-media omitea 
cu desăvârşire Tot Răul care se petrecuse înainte ca ea să 


414 


împlinească 13 ani. Cunoaşterea vieţii ei se întindea de la 
anii de grădiniţă până la vârsta de 11 ani şi era reluată 
atunci când, la 15 ani, fusese eliberată de la psihiatrie şi 
plasată într-o familie de adopţie. 

Părea că cineva din echipa de investigare hrănea presa 
cu informaţii, dar, din motive pe care Lisbeth Salander nu 
le cunoştea, hotărâse să treacă sub tăcere capitolul negru: 
„Tot Răul”. Lucrul acesta o intriga. Dacă poliţia voise să 
sublinieze aplecarea ei spre violenţă extremă, atunci acea 
anchetă constituia povara cea mai grea din lista ei de 
merite, cu mult peste toate fleacurile din curtea şcolii - era 
motivul direct pentru care fusese dusă la Uppsala şi 
instituţionalizată la Sankt Stefan. 


În prima zi de Paşte, Lisbeth începuse să cerceteze 
sistematic ancheta poliţiei. Din informaţiile date de 
mass-media îşi făcuse o bună imagine a participanţilor. 
Notă faptul că procurorul Richard Ekstrom era şeful 
anchetei preliminare şi cel care de obicei vorbea la con- 
ferinţele de presă. Ancheta propriu-zisă era condusă de 
inspectorul criminalist Jan Bublanski, un bărbat un pic cam 
gras, într-un costum care-i cădea prost, şi care îl flancase 
pe Ekstrom la câteva conferinţe de presă. 

După câteva zile a identificat-o pe Sonja Modig ca 
singura polițistă femeie a grupului, cea care îl găsise pe 
avocatul Bjurman. Mai notă şi numele lui Hans Faste şi 
Curt Svensson, dar îl omise cu totul pe Jerker Holmberg, 
care nu apărea în niciun reportaj. Şi-a făcut în computer un 
fişier pentru fiecare dintre ei şi a început să le umple cu 
informaţii. 

Informaţiile despre cum avansa ancheta se aflau evi- 
dent în computerele de care dispuneau anchetatorii şi a 
căror bază de date era păstrată în serverul din sediul po- 
liţiei. Lisbeth Salander ştia că e extrem de dificil să piratezi 
reţeaua internă a poliţiei, dar nu imposibil. O mai făcuse. 

În cursul unei misiuni pentru Dragan Armanski, în urmă 
cu patru ani, ea încercase să identifice structura reţelei 


415 


poliţiei şi meditase asupra posibilităţilor de-a intra în 
registrul de caziere judiciare, pentru a-şi face propriile 
cercetări. Eşuase în mod penibil când încercase să pă- 
trundă din afară - măsurile de protecţie erau prea sofis- 
ticate şi minau orice încercare posibilă, care ar fi putut să 
se sfârşească prin a i se acorda o nedorită atenţie. 

Reţeaua internă a poliţiei era construită după toate re- 
gulile artei şi avea cabluri proprii, protejate de branşări din 
exterior şi de Internet. Cu alte cuvinte, era nevoie sau de o 
persoană fizică cu autorizare de a intra în reţea, care să 
lucreze pentru ea, sau a doua posibilitate era ca reţeaua 
internă a poliţiei să creadă că ea este o persoană auto- 
rizată. Din acest punct de vedere experţii în securitate ai 
poliţiei lăsaseră o uriaşă poartă deschisă. Exista un mare 
număr de posturi de poliţie în întreaga ţară branşate la 
reţeaua centrală, dintre care multe erau mici unităţi locale 
închise noaptea, lipsite de alarmă sau de pază. Secţia de 
poliţie din Lângvik, de lângă Västerås era în această 
situaţie. Ocupa 130 de metri pătraţi în aceeaşi clădire în 
care se aflau biblioteca municipală şi casa de ajutor de 
boală şi, în timpul zilei, trei poliţişti asigurau permanenţa. 
Lisbeth Salander nu reuşise să pătrundă în reţea pentru 
misiunea de atunci, dar decisese că merita osteneala să 
dedice un pic de timp şi energie pentru a găsi o posibilitate 
de acces, pentru anchetele viitoare. Reflectase asupra 
posibilităţilor, apoi îşi căutase o slujbă de vară ca femeie de 
serviciu la biblioteca din Lângvik. Pe lângă bălăceala cu 
găleți şi cârpe, îi trebuiseră circa zece minute la biroul 
municipal de urbanism ca să obţină planurile detaliate ale 
localurilor. Avea cheile de la intrarea principală, dar nu şi 
de la sediul poliţiei. Insă descoperise că putea să intre 
acolo fără prea mare greutate, căţărându-se printr-o 
fereastră de baie de la etajul al doilea care vara era lăsată 
întredeschisă în cursul nopţii. Secţia de poliţie era păzită 
doar de un om de la Securitas, care noaptea trecea numai 
de câteva ori. Ridicol de simplu. 


416 


Îi luase circa cinci minute ca să găsească numele uti- 
lizatorului şi codul, vârâte sub mapa de pe biroul ofițerului 
poliţiei locale şi cam o noapte de experimentare, ca să 
înţeleagă structura reţelei şi să identifice de ce tip de acces 
beneficia acesta, şi ce tip de acces se afla dincolo de limita 
de acces a echipei de poliţie locale. Ca bonus ea mai 
obținuse şi numele utilizatorilor şi codurile celorlalţi doi 
poliţişti. Între ei se afla Maria Ottosson, 32 de ani, din al 
cărei computer aflase o informaţie despre faptul că aceasta 
făcuse cerere şi primise funcţia de investigator la brigada 
de fraude a poliţiei din Stockholm. Lisbeth dăduse lovitura 
cea mare cu Ottosson, care îşi lăsase laptopul Dell PC 
într-un sertar deschis al mesei de lucru. Maria Ottosson 
era, prin urmare, o polițistă cu PC privat, pe care-l folosea 
la slujbă. Strălucită treabă! Lisbeth pornise laptopul şi 
introdusese CD-ul ei cu programul Asphyxia 1.0, prima 
versiune a programului său de spionaj. Şi-a plasat 
programul în două locuri, ca parte activă integrată a 
programului Microsoft Explorer şi, ca backup, în carnetul 
de adrese al lui Ottosson. Lisbeth îşi făcuse socoteala că, în 
cazul în care Ottosson îşi va cumpăra un nou computer, va 
lua şi carnetul de adrese în computerul de la noul loc de 
muncă, la brigada de fraude din Stockholm, peste câteva 
săptămâni. 

Lisbeth mai plasase programe în computerele fixe ale 
poliţiei, ceea ce făcea posibil să caute informaţii din afară 
şi, furându-le pur şi simplu identitățile, să facă investigaţii 
în cazierele judiciare. 

În schimb, era obligată să înainteze foarte prudent, ca 
intruziunea să nu fie observată. Secţia de securitate a 
poliţiei avea, spre exemplu, o alarmă care se declanşa 
automat dacă vreun poliţist de la o secţie locală intra în 
reţea în afara orelor de serviciu sau dacă numărul de 
căutări creştea de o manieră dramatică. Dacă ea pescuia 
informaţii din anchete în care poliţia locală nu avea ce să 
caute, se declanşa alarma. 


417 


În anul următor, ea încercase, împreună cu colegul ei 
hacker Plague, să preia controlul asupra reţelei poliţiei. 
Acest lucru se dovedise a fi însoţit de greutăţi dramatice, 
aşa că lăsaseră deoparte proiectul, însă în cursul anului 
acela acumulaseră aproape o sută de identități ale unor 
poliţişti existenţi, pe care le puteau împrumuta, după 
nevoie. 

Plague avusese un mare succes când reuşise să 
pirateze computerul de acasă al şefului secţiei de 
securitate informatică a poliţiei. Tipul era un angajat civil, 
inginer economist, fără cunoştinţe prea serioase de 
informatică, dar cu o extraordinară cantitate de informaţii 
în laptop. Lisbeth şi Plague erau deci în măsură ca, 
neputând să pirateze total reţeaua poliţiei, cel puţin s-o 
infecteze cu viruşi dintre cei mai răutăcioşi - o activitate pe 
care însă nici unul, nici altul nu aveau interes s-o facă. Ei 
erau hackeri, nu sabotori. Voiau acces la reţele în func- 
tiune, nu să le distrugă. 

Lisbeth Salander îşi controlă lista şi constată că niciuna 
dintre persoanele a căror identitate o furase nu lucra la 
cercetarea triplei crime - ar fi fost prea frumos! 

Putea însă, fără probleme speciale, să intre şi să citeas- 
că detaliile în avizul de urmărire la nivel naţional, inclusiv 
informaţiile la zi despre stadiul urmăririi. Astfel descoperi 
că fusese observată şi urmărită, între altele, la Uppsala, 
Norrköping, Goteborg, Malmo, Hässleholm şi Kalmar şi 
fusese trimisă o imagine secretă, făcută pe calculator, 
pentru a da o mai bună idee despre înfăţişarea ei. 


Unul dintre puţinele avantaje ale lui Lisbeth Salander, 
dată fiind atenţia mediatică de care se bucura, era faptul 
că existau aşa de puţine fotografii ale ei. În afara unei fo- 
tografii de paşaport, veche de patru ani, care fusese folo- 
sită şi la permisul de conducere, şi o altă fotografie din 
registrele poliţiei, în care ea avea 18 ani (şi era total de 
nerecunoscut), existau câteva rare fotografii scoase din 
albumele de şcoală şi altele, luate de o profesoară în timpul 


418 


unei excursii în rezervaţia Nacka, pe când avea 12 ani. 
Fotografiile din excursie arătau o siluetă neclară care 
stătea un pic mai la o parte de ceilalţi copii. 

Dezavantajul era că fotografia din registrul de paşa- 
poarte o înfăţişa cu ochii holbaţi, gura ca o dungă subţire şi 
capul uşor înclinat, ceea ce confirma imaginea unei ucigaşe 
reduse mintal şi asociale, iar mass-media multiplicase la 
nesfârşit acest mesaj. Singurul lucru pozitiv era că 
fotografia era aşa de deosebită de felul cum arăta ea de 
fapt, că puţini oameni ar fi recunoscut-o în realitate. 


Ea urmărise cu interes profilul celor trei victime. Cam 
de marţi, media începuse să bată pasul pe loc în materie de 
dezvăluiri senzaţionale în urmărirea lui Lisbeth Salander şi 
interesul se axase pe victime. Dag Svensson, Mia Bergman 
şi Nils Bjurman fuseseră portretizaţi într-un lung articol de 
fond al unuia dintre jurnalele de seară. Mesajul era că cei 
trei cetăţeni foarte stimabili fuseseră masacrați din motive 
care nu puteau fi înţelese. 

Nils Bjurman apărea ca un avocat respectat şi angajat 
social, membru în Greenpeace şi dovedind „un mare 
interes pentru problemele tinerilor”. O coloană era con- 
sacrată lui Jan Hâkansson, coleg şi prieten apropiat, care-şi 
avea biroul în acelaşi imobil. Håkansson confirma imaginea 
lui Bjurman de persoană care lupta pentru drepturile 
oamenilor mărunți. Un funcţionar de la comisia de tutelă îl 
descria ca fiind adânc interesat de soarta protejatei lui, 
Lisbeth Salander. 

Lisbeth Salander schiţă primul zâmbet strâmb al zilei. 

O mare atenţie i se acorda Miei Bergman, victima fe- 
minină a dramei. Era descrisă drept o tânără femeie, 
amabilă şi extrem de inteligentă, cu o listă de merite deja 
impunătoare şi o strălucită carieră ce i se deschidea în 
faţă. Erau citați prieteni în stare de şoc, colegi de cursuri şi 
conducătorul ei de lucrare. Întrebarea obişnuită era „de 
ce?”. Fotografii arătau flori şi lumânări aprinse în faţa 
porţii imobilului din Enskede. 


419 


În schimb, lui Dag Svensson i se consacra puţin spaţiu. 
El era descris drept un reporter curajos cu o minte 
ascuţită, dar atenţia se concentra pe concubina lui. 

Lisbeth observă cu uimire blândă că abia în duminica 
Paştelui păruseră să descopere că Dag Svensson lucrase la 
un reportaj pentru revista Millennium. Uimirea ei crescu şi 
mai mult când descoperi că nu reieşea exact la ce subiect 
lucrase. 


Lisbeth nu citi cuvintele lui Mikael Blomkvist din ediţia 
web a ziarului Aftonbladet. Abia în cursul zilei de marţi, 
destul de târziu, când cuvintele acestuia fuseseră citate la 
emisiunea de ştiri de la TV, descoperise că Mikael 
Blomkvist le dăduse informaţii voit eronate. Mikael afirma 
că Dag Svensson fusese angajat ca să scrie un reportaj de- 
spre „securitatea informatică şi intruziuni ilegale”. 

Lisbeth Salander încruntă sprâncenele. Ea ştia că 
afirmaţia era falsă şi se întrebă ce joc face de fapt 
Millennium. Apoi înţelese mesajul şi zâmbi pentru prima 
oară în ziua aceea. Se cuplă la serverul din Olanda şi bătu 
un dublu click pe iconul care fusese botezat 
MikBlom/laptop. Găsi folderul <LISBETH SALANDER> şi 
documentul [Pentru Sally], perfect vizibil, pe desktop. Bătu 
din nou un dublu clik şi citi. 

După aceea, rămase un lung moment nemişcată în faţa 
scrisorii lui Mikael. Se lupta cu sentimente contradictorii. 
Până în acel moment, fusese singură împotriva întregii 
Suedii, ceea ce, în simplitatea ei, fusese o ecuaţie relativ 
banală şi uşor de înţeles. Acum dobândise brusc un aliat, 
sau, cel puţin, un potenţial aliat care afirma că o crede 
nevinovată. Şi era, bineînţeles, singurul bărbat din Suedia 
pe care nu voia în niciun caz să-l vadă. Suspină. Mikael 
Blomkvist era, ca de obicei, un naiv afurisit de do goder. 
Lisbeth Salander nu mai fusese nevinovată de la vârsta de 
10 ani. 


* În engl. în orig. - binefăcător. 
420 


Nu există nevinovaţi. Dar există diferite grade de 
responsabilitate. 

Nils Bjurman era mort pentru că alesese să nu joace 
după regulile pe care i le dictase ea. El avusese toate 
şansele şi totuşi se dusese să angajeze un blestemat de 
mascul hrănit cu steroizi anabolici ca să-i facă rău. Ea nu 
avea nicio vină. 

Dar nu putea să subestimeze apariţia pe scenă a lui 
Kalle Blomkvist superdetectiv. El putea fi folositor. 

Era bun la dezlegat enigme şi avea o încăpățânare fără 
egal. Văzuse asta la Hedestad. Când înfigea dinţii în ceva, 
continua până la moarte. Era relativ naiv. Dar se putea 
mişca prin locuri unde ea nu putea fi văzută. Putea fi util, 
până ce ea va reuşi să părăsească liniştită ţara. Ceea ce 
presupunea că va fi obligată să facă totul destul de repede. 

Din păcate, Mikael Blomkvist nu putea fi condus. El 
trebuia să vrea singur, ca să facă ceva. Şi avea nevoie de 
un pretext moral pentru a acţiona. 

Cu alte cuvinte, era destul de previzibil. Se gândi un 
moment şi apoi creă un document nou, pe care-l boteză 
[Pentru MikBlom] şi în care scrise un singur cuvânt: 


[Zala] 


Aceasta trebuia să-i dea de gândit. 

Mai şedea încă reflectând, când observă că Mikael 
Blomkvist tocmai îşi deschisese computerul. Replica lui 
veni repede după ce îi citise răspunsul. 


[Lisbeth, 

Ce fiinţă afurisită poţi să fii! Cine e Zala? El este 
legătura? Ştii cine i-a ucis pe Dag şi pe Mia? - în cazul 
ăsta, spune-mi, să rezolvăm oroarea asta şi să ne ducem 
acasă să dormim. /Mikael.] 


OK. Era vremea să-l prindă în cârlig. 


421 


Creă un nou document şi-l boteză [KALLE BLOM- 
KVIST]. Ştia că asta avea să-l agaseze. Apoi scrise un scurt 
mesaj: 


[Tu eşti jurnalistul. Nu ai decât să afli.] 


Aşa cum presupunea, el replică imediat, cerându-i să 
revină la bunul-simţ şi încercând să facă apel la bunele ei 
sentimente. Ea zâmbi şi-i închise hard diskul. 


Dacă tot se ocupa cu asta, merse mai departe şi des- 
chise hard diskul lui Dragan Armanski. Citi gânditoare 
raportul despre ea, pe care acesta îl scrisese în a doua zi 
de Paşte. Nu reieşea cui îi era destinat raportul, dar ea 
presupunea ca singur lucru logic că Armanski colabora cu 
poliţia ca să fie prinsă. 

Petrecu un moment trecând prin poşta electronică a lui 
Armanski, dar nu găsi nimic interesant. Tocmai când se 
gândea să închidă hard diskul, dădu de e-mailul adresat 
responsabilului tehnic de la Milton Security. Armanski 
cerea instalarea unei camere de supraveghere în biroul lui. 

Hopa! 

Privi data şi constată că e-mailul fusese trimis la câteva 
ore după vizita ei de curtoazie de la sfârşitul lui ianuarie. 

Asta însemna că va trebui să-şi schimbe anumite obi- 
ceiuri, înainte de-a face o nouă vizită în biroul lui 
Armanski. 


422 


22 
Marţi 29 martie - duminică 3 aprilie 


Marţi dimineaţa Lisbeth Salander a pătruns în fişierul 
poliţiei de stat şi a dat o căutare pe numele Alexander 
Zalachenko. Acesta nu exista în registru, ceea ce nu era de 
mirare, pentru că, după câte ştia ea, nu fusese niciodată 
condamnat pentru delicte în Suedia, şi nu se afla nici 
măcar în registrele de stare civilă. 

Când intrase în registrul de delicte, împrumutase 
personalitatea comisarului Douglas Skiöld, 55 de ani, 
ataşat la secţia de poliţie din Malmo. A avut un uşor şoc 
atunci când în computerul ei se auzi un clinchet brusc şi un 
icon din meniu începu să clipească, semn că cineva încerca 
să o contacteze pe programul de chat ICQ. 

Avu o clipă de ezitare. Primul ei impuls fu să se 
de-branşeze. Apoi, reflectă o clipă. Skiöld nu avea progra- 
mul ICQ în computer. Puţini oameni mai în vârstă aveau 
ICQ în computer, pentru că era un program folosit mai ales 
de tinerii care voiau să vorbească între ei. 

Ceea ce însemna că cineva o căuta pe ea. Şi atunci, nu 
existau prea multe variante între care să aleagă. Porni 
programul ICQ şi scrise: 

<Ce vrei, Plague?> 

<Wasp. Eşti greu de găsit. Nu-ţi verifici niciodată 
e-mailul?> 

<Cum ai făcut?> 

<SkiOld. Am aceeaşi listă. Am presupus că vei folosi 
vreuna din personalităţile cu cea mai mare posibilitate de 
acces.> 

<Ce vrei?> 

<Cine este acest Zalachenko pe care îl cauţi?> 

<MYOB> 

<?> 

<Mind Your Own Business > 


* În engl. în orig. - Vezi-ţi de treabă. 
423 


<Ce se întâmplă?> 

<Fuck O, Plague> 

<Credeam că eu sunt cel cu handicap social, cum 
obişnuieşti tu să spui. Dacă e să cred ce spun ziarele, sunt 
prea normal, în comparaţie cu tine.> 

<,” > 

<Hai, las-o! Ai nevoie de ajutor? > 

Lisbeth ezită o clipă. Mai întâi, Blomkvist, iar acum 
Plague. Nimic nu putea opri mulțimea celor care alergau în 
ajutorul ei! Problema cu Plague era că era un singuratic de 
160 de kilograme, care comunica cu lumea înconjurătoare 
aproape numai prin Internet şi care o făcea pe Lisbeth 
Salander să pară un exemplu de sociabilitate. Cum nu 
răspundea, Plague mai bătu un rând: 

<Eşti acolo? Ai nevoie de ajutor să ieşi din țară?> 

<Nu> 

<De ce ai tras?> 

<Piss off> 

<Ai de gând să împuşti mai mulţi şi, în cazul acesta, 
trebuie să fiu şi eu neliniştit? Sunt singurul care îţi poate 
da de urmă.> 

<Vezi-ţi de treabă şi atunci n-o să ai de ce să fii neli- 
niştit.> 

<Nu sunt neliniştit. Caută-mă pe hotmail, dacă ai ne- 
voie de ceva. Arme? Paşaport nou?> 

<Eşti un sociopat> 

<Chiar şi în comparaţie cu tine?> 

Lisbeth decuplă ICQ şi se aşeză pe sofa, reflectând. 
După zece minute, redeschise computerul şi îi trimise un 
e-mail lui Plague pe adresa de hotmail: 


[Procurorul Richard Ekström, care este conducătorul 
anchetei preliminare, locuieşte în Tâby. E căsătorit, are doi 
copii şi dispune de reţea în vila lui. Aş avea nevoie de acces 
la laptopul lui, sau/şi la computerul de acasă. Vreau să-l 
citesc în timp real. Hostile take-over cu hard disk în 
oglindă. ] 


424 


Ea ştia că Plague părăsea rar apartamentul din 
Sundbyberg, aşa că spera că are vreun adolescent plin de 
coşuri care să poată face munca de teren. Nu a semnat 
e-mailul. Nu era necesar. Un sfert de oră mai târziu, a 
căutat-o pe ICQ. 


<Cât plăteşti?> 

<10 000 în contul tău + cheltuielile şi 5 000 ajutorului 
tău.> 

<îţi dau de veste.> 


Joi de dimineaţă a primit e-mailul de la Plague. Orice 
e-mail conţine o adresă FIP. Lisbeth rămase uluită. Nu se 
aşteptase la vreun rezultat înainte de cel puţin două 
săptămâni. Să faci o hostile take-over, chiar cu ajutorul 
genialului program al lui Plague, era un proces laborios 
care presupunea ca mici bucăţi de informaţie să fie 
injectate într-un computer, kilobyte cu kilobyte, până ce 
era creat un program simplu. Cât de repede mergea 
procesul, depindea de cât de des îşi folosea Ekström 
computerul şi, pe urmă, mai erau necesare câteva zile, 
pentru a transfera toată informaţia la un hard disk-oglindă. 
Să faci toate astea în 48 de ore nu era doar uimitor, dar 
teoretic imposibil. Lisbeth era impresionată, îl sună pe ICQ. 


<Cum ai făcut?> 

<Patru persoane din casă au computer. Şi, poţi să crezi 
sau nu - nu au nicio protecţie. Securitate zero. A trebuit 
doar să intru pe cablu şi să transfer. Am avut cheltuieli de 
6 000. Faci faţă?> 

<Perfect. Plus un bonus pentru execuţie rapidă. > 


Ezită o clipă, apoi transferă 30 000 de coroane în contul 


lui Plague, prin Internet. Nu voia să-l răsfeţe cu sume 
exagerate. Apoi, se aşeză bine în scaunul IKEA, model 


425 


Verksam şi deschise laptopul conducătorului anchetei 
preliminare Ekstrom. 

Într-un ceas, citise toate rapoartele pe care inspectorul 
criminalist Jan Bublanski i le trimisese. Lisbeth bănuia că 
asemenea rapoarte, conform regulamentului, nu ar fi 
trebuit să părăsească sediul poliţiei, dar că Ekström pur şi 
simplu  ignorase asemenea hotărâri când îşi luase 
materialele acasă, pe o linie de Internet privată şi fără 
nicio măsură de securitate. 

Acest lucru mai dovedea încă o dată teza că niciun 
sistem de securitate nu e mai bun decât colaboratorul cel 
mai tâmpit. În computerul lui Ekström găsi câteva 
fragmente de informaţie dintre cele mai importante. 

În primul rând, descoperi că Dragan Armanski detaşase 
doi colaboratori pentru a se uni cu grupul lui Bublanski, 
fără nicio plată, ceea ce în practică însemna că Milton Se- 
curity sponsoriza vânătoarea pe urmele ei. Sarcina lor era 
să contribuie în toate felurile posibile la arestarea lui Lis- 
beth Salander. Mulţumesc, Armanski. Am să-mi amintesc 
de asta. Se întunecă şi mai tare când văzu care erau 
colaboratorii. Pe Bohman îl considera un cap pătrat, dar în 
general corect în atitudinea faţă de ea. Niklas Eriksson 
însă era o nulitate coruptă, care-şi folosise poziţia la Milton 
Security ca să înşele unul dintre clienţii firmei. 

Lisbeth Salander avea o morală selectivă. Nu era deloc 
străină de ideea de a-i trage pe sfoară pe clienţi, cu condi- 
ţia ca ei s-o fi meritat, dar niciodată n-ar fi făcut asta dacă 
accepta o misiune care presupunea secretul profesional. 


Lisbeth descoperi repede că persoana care lăsa să se 
scurgă informaţii era însuşi şeful anchetei preliminare, 
Gunnar Ekström. Acest lucru reieşea din poşta electronică, 
unde el răspundea la întrebări privind ancheta 
medico-legală şi legăturile dintre ea şi Miriam Wu. 

Al treilea fragment de informaţie importantă era în- 
ţelegerea faptului că echipa lui Bublanski nu avea nici cea 
mai mică idee unde ar fi trebuit s-o caute pe Lisbeth 


426 


Salander. Ea citi cu mult interes un raport care enumera 
măsurile luate şi ce adrese fuseseră puse sub supraveghere 
sporadică. Era o listă scurtă. Bineînţeles, Lundagatan, dar 
şi adresa lui Mikael Blomkvist, vechea adresă a lui Miriam 
Wu de la Sankt Eriksplan, precum şi barul Kvarnen, unde 
ea fusese văzută. La naiba, de ce a trebuit să mă dau în 
spectacol cu Mimmi? Ce idee idioată! 

Vineri, copoii lui Ekström găsiseră şi urma care ducea 
la Evil Fingers. Lisbeth bănuia că vor urma vizite şi la alte 
adrese. Încruntă sprâncenele. Uite, aşa dispăreau din 
cercul ei de cunoştinţe şi fetele din grupul ăsta, deşi nu 
luase deloc legătura cu ele de când se întorsese în Suedia. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai uimită. Pro- 
curorul Ekström lăsase să se scurgă în presă tot rahatul po- 
sibil despre ea. Nu-i era greu să înţeleagă scopul lui 
Ekström; el câştiga din publicitate şi îşi pregătea terenul 
pentru ziua când va deschide acţiunea penală împotriva ei. 

Dar de ce nu lăsase să se scurgă şi informaţii despre 
ancheta de poliţie din 1991? Acesta fusese motivul direct al 
internării ei la Sankt Stefan. De ce trecea sub tăcere 
această istorie? 

Intră în computerul lui Ekström şi vreme de o oră îi 
cercetă documentele. Când termină îşi aprinse o ţigară. Nu 
găsise în computerul acestuia nicio singură referinţă la 
întâmplările din 1991. Aceasta conducea la o concluzie 
ciudată. Pur şi simplu, el nu era la curent cu acest raport! 

Nu ştia ce să facă. In cele din urmă, aruncă o privire 
computerului ei PowerBook. Era o chestie potrivită ca să-şi 
înfigă dinţii în ea Afurisitul de Kalle Blomkvist. Porni 
computerul, intră pe hard diskul lui şi crea documentul 
[MB2]: 


[Procurorul E. lasă să transpire informaţii în media. 


Întreabă-l de ce n-a lăsat şi despre vechiul raport de 
poliţie.] 


427 


Era probabil suficient ca să-l pună la treabă. Aşteptă 
răbdătoare vreo două ore, până ce Mikael veni on-line. El 
se ocupă de mesaje, apoi mai dură cinci minute înainte de 
a-i răspunde prin documentul [Criptic]. Nu muşcase 
momeala. În schimb, o cicălea spunând că vrea să ştie cine 
i-a omorât prietenii. 

Era un argument pe care Lisbeth putea să-l înţeleagă. 
Se înmuie un pic şi îi răspunse cu [Criptic 2]: 


[Ce faci dacă am fost eu?] 


Ceea ce era, de fapt, o întrebare personală. El i-a re- 
plicat atunci cu [Criptic 3]: 


[Lisbeth, dacă ai înnebunit cu totul, atunci doar Peter 
Teleborian te poate ajuta. Dar eu nu cred că tu i-ai ucis pe 
Dag şi pe Mia. Sper şi mă rog să am dreptate. 

Dag şi Mia aveau de gând să dea pe faţă comerţul cu 
sex. Ipoteza mea este că asta a constituit într-un fel motivul 
crimelor, dar nu am nicio dovadă. 

Nu ştiu ce a mers prost între noi, dar tu şi cu mine am 
discutat cândva despre prietenie. Eu îţi spuneam că 
prietenia se bazează pe două lucruri - pe respect şi 
încredere. Chiar dacă tu nu mă iubeşti, poţi să ai în 
continuare încredere în mine. Eu n-am vorbit niciodată de- 
spre secretele tale. Nici despre ce s-a întâmplat cu mi- 
liardele lui Wennerström. Încrede-te în mine. Eu nu sunt 
duşmanul tău. /M] 


Referirea la Peter Teleborian o făcu mai întâi să-şi iasă 
din fire de furie. Apoi, înţelese că Mikael nu încerca să-şi 
bată joc de ea. El nu avea nici cea mai mică idee despre 
cine era Teleborian şi, probabil, nu-l văzuse decât la 
televizor, unde acesta apărea ca un expert plin de 
responsabilitate şi respectat la nivel internaţional în psi- 
hiatria infantilă. 


428 


Însă, ceea ce o zguduise cu adevărat era referinţa lui la 
miliardele lui Wennerström. Nu avea nici cea mai mică idee 
cum reuşise să dea de asta. Era convinsă că nu făcuse nici 
cea mai mică greşeală şi că niciun om din lume n-avea 
habar ce reuşise ea să facă. 

Citi scrisoarea de mai multe ori. 

Referinţa la prietenie o făcu să se simtă foarte prost. 
Nu ştia ce i-ar fi putut răspunde. În cele din urmă, ea îi 
trimise documentul [Criptic 4]: 


[Trebuie să mă gândesc.] 


Îşi deconecta computerul şi se aşeză pe pervazul fe- 
restrei. 


Abia vineri seară la ora 11, la nouă zile după comiterea 
crimelor, Lisbeth Salander a părăsit apartamentul de lângă 
Mosebacke. Stocul ei de pizza Billy Pan şi alte rezerve, cele 
din urmă firimituri de pâine şi de brânză, se terminaseră de 
câteva zile. Ultimele trei zile se hrănise dintr-un pachet cu 
fulgi de ovăz pe care-l cumpărase în ideea de a începe o 
dietă mai sănătoasă. Descoperise că o sută de grame de 
fulgi, împreună cu câteva stafide şi două sute de mililitri de 
apă, ţinute un minut în cuptorul cu microunde deveneau un 
porridge relativ apetisant. 

Nu numai lipsa de mâncare o silise să înceapă să se 
mişte. Trebuia să caute o anume persoană. Din păcate, 
nu-şi putea îndeplini această ambiţie rămânând închisă 
într-un apartament de lângă piaţa Mosebacke. A mers la 
dulapul de haine, a scos peruca blondă şi s-a înarmat cu 
paşaportul norvegian pe numele Irene Nesser. 

Irene Nesser exista în realitate. Era destul de asemă- 
nătoare la înfăţişare cu Lisbeth Salander şi îşi pierduse 
paşaportul în urmă cu trei ani. Acesta ajunsese în mâinile 
lui Lisbeth prin grija lui Plague şi ea utilizase identitatea 
Irenei Nesser de câte ori avusese nevoie, de aproape 
optsprezece luni. 


429 


Lisbeth îşi scoase inelele din sprâncene şi nări şi se 
machie în faţa oglinzii de la baie. Se îmbrăcă în jeanşi de 
culoare închisă, un pulover simplu, dar călduros, tricotat 
din lână maro şi galbenă, şi îşi puse cizme cu toc înalt. 
Avea o mică rezervă de cartuşe cu gaz într-o cutie şi luă 
unul. Mai scoase şi pistolul electric pe care nu-l folosise de 
un an şi-l puse la încărcat. Impachetă un schimb de haine, 
într-o geantă de plastic. _ 

Seara târziu, părăsi apartamentul. Începu cu o pro- 
menadă până la McDonald's de pe Hornsgatan. Alesese 
restaurantul acesta pentru că era mai puţin probabil ca 
vreunul dintre foştii ei colegi de la Milton Security să dea 
peste ea acolo, decât ar fi fost în cel de la Slussen sau 
Medborgarplatsen. Mâncă un Big Mac şi bău o cola mare. 

După ce termină de mâncat, luă autobuzul nr. 4 peste 
Västerbron, până la Sankt Eriksplan. Merse pe jos până la 
Odenplan şi ajunse în faţa locuinţei avocatului Bjurman de 
pe Upplandsgatan, imediat după miezul nopţii. 

Nu credea că apartamentul se mai afla sub pază, dar 
observă că lumina era aprinsă la o fereastră vecină, chiar 
la etajul lui şi de aceea mai făcu o plimbare spre 
Vanadisplan. Când se reîntoarse, o oră mai târziu, în 
apartamentul vecin era întuneric. 


Lisbeth a urcat scara până la apartamentul lui Bjurman 
în vârful degetelor şi fără să aprindă lumina. Cu ajutorul 
unui cutter a tăiat cu atenţie banda pusă de poliţie. A 
deschis uşa fără niciun zgomot. 

A aprins lampa din hol, care ştia că nu se vede de afară, 
înainte de a aprinde o lanternă şi de a trece direct în 
dormitor. Jaluzelele erau lăsate. Raza de lumină a cutre- 
ierat peste patul încă plin de sânge, iar Lisbeth s-a gândit 
că ea însăşi fusese pe punctul de a muri în patul acela. A 
simţit brusc o adâncă mulţumire la gândul că Bjurman 
ieşise în sfârşit din viaţa ei. 

Scopul vizitei sale la locul crimei era că trebuia să pri- 
mească răspuns la două întrebări. În primul rând, nu înţe- 


430 


legea legătura dintre Bjurman şi Zala. Era convinsă că o 
asemenea legătură trebuia să existe, dar nu putuse s-o des- 
copere cercetând conţinutul computerului lui Bjurman. 

În al doilea rând, era o întrebare care nu înceta să-i 
roadă creierul. În timpul vizitei de noapte din urmă cu 
câteva săptămâni, observase că Bjurman scosese informaţii 
din dosarul în care aduna tot materialul legat de Lisbeth 
Salander. Paginile care lipseau erau o parte din descrierea 
însărcinării lui făcută de comisia de tutelă, în care starea 
psihică a lui Lisbeth Salander era rezumată în termeni 
extrem de prescurtaţi. Bjurman nu avea nicio nevoie de 
aceste pagini şi se putea foarte bine ca el să fi făcut ordine 
în dosare şi să le fi aruncat; împotriva acestei ipoteze 
stătea însă faptul că un avocat nu aruncă niciodată 
documentaţia despre o afacere în curs. Hârtiile pot fi oricât 
de inutile - dar e ilogic să le arunci. Totuşi, ele nu se aflau 
în dosarul ei, după cum nu se aflau nici în jurul mesei lui de 
lucru. 

Acum, ea constată că poliţia luase de acolo dosarele 
care aveau legătură cu Lisbeth Salander, precum şi alte 
documente. Timp de două ore căută prin tot apartamentul, 
metru cu metru, pentru a vedea dacă poliţia nu omisese 
ceva şi curând putu să constate, plină de frustrare, că nu 
părea să fie cazul. 

În bucătărie, găsi un sertar care conţinea chei de di- 
ferite feluri. Erau acolo chei de maşină şi alte două chei, 
dintre care una era de la intrarea unui imobil şi alta, de 
lacăt. Dădu o raită tăcută prin pod, unde probă diferitele 
lacăte, până ce-l găsi pe cel de la debaraua lui Bjurman. 
Acolo se aflau mobile vechi, o garderobă cu haine de 
prisos, schiuri, o baterie de maşină, cutii cu cărţi şi alte 
gunoaie. Nu găsi nimic interesant şi cobori în garaj, 
folosind ca să intre cheia imobilului. 

Găsi Mercedesul lui Bjurman şi, după un scurt moment, 
putu vedea că nu conţinea nimic de valoare. 

Neglijase să-i percheziţioneze biroul firmei de avoca- 
tură. Făcuse doar o scurtă vizită cu câteva săptămâni în 


431 


urmă, în noaptea în care vizitase şi apartamentul, şi ştia că 
Bjurman nu-şi folosise biroul de doi ani. Tot ce mai 
rămăsese acolo era praful. 

Se reîntoarse în apartament şi se aşeză pe canapea, ca 
să reflecteze. După câteva minute se ridică şi se întoarse la 
sertarul cu chei din bucătărie. Privi cheile una câte una. Un 
rând erau chei de la broaşte de siguranţă şi una dintre ele 
era ruginită şi de tip vechi. Îşi încruntă sprâncenele. Apoi, 
înălţă ochii spre o etajeră de deasupra blatului de lucru, 
unde Bjurman pusese vreo 20 de pungi cu seminţe. Le 
ridică şi văzu că erau seminţe pentru o grădină de plante 
aromatice. 

Are o casa de vară. Sau o grădină de legume, undeva. 
Asta mi-a scăpat. 

li luă trei minute ca să găsească o chitanţă veche de 
şase ani în dosarul de contabilitate al lui Bjurman, unde era 
trecută o sumă pe care o plătise unei firme care executase 
lucrări pe terenul lui, şi încă un minut ca să găsească 
poliţele de asigurare pentru o clădire din apropiere de 
Stallarholmen, în afara oraşului Mariefred. 


La ora cinci dimineaţa, s-a oprit la prăvălia 7-Eleven 
deschisă noaptea, în partea de sus a străzii 
Hantverkargatan, lângă Fridhemsplan. A cumpărat o 
grămadă apreciabilă de pizza Billy Pan, lapte, pâine, 
brânză şi alte produse de bază. A cumpărat şi un ziar de 
dimineaţă al cărui titlu de pe prima pagină o fascinase: 


FEMEIA CĂUTATĂ SE AFLĂ ÎN STRĂINĂTATE? 


Acest ziar alesese, dintr-un motiv pe care Lisbeth nu-l 
cunoştea, să n-o numească. Se făcea referire la ea prin 
expresia „femeia de 26 de ani”. Textul afirma că o sursă 
din cadrul poliţiei pretindea că aceasta probabil fugise 
peste graniţă şi s-ar putea afla la Berlin. De ce ar fi trebuit 
să fugă tocmai la Berlin, nu reieşea, dar, după cum spunea 
sursa, sosiseră informaţii cum că ar fi fost văzută într-un 


432 


club „anarho-feminist”, la Kreutzberg. Clubul era descris 
ca un refugiu pentru tineri care visau la tot felul de chestii, 
de la terorism politic la antiglobalizare şi satanism. 

A luat autobuzul 4 înapoi spre Södermalm, a coborât la 
Roselundsgatan şi a mers pe jos până la Mosebacke. 
Înainte să se culce şi-a făcut cafea şi sendvişuri. 

Lisbeth a dormit până după-amiaza târziu. Când s-a 
trezit, a mirosit gânditoare cearşaful şi a constatat că era 
vremea să-l schimbe. A dedicat seara de sâmbătă cură- 
ţeniei. A dus gunoiul şi a adunat ziarele vechi în doi saci, 
pe care i-a plasat într-un dulap din hol. A spălat o maşină 
de desuuri şi maiouri, apoi o altă maşină cu jeanşi. A sortat 
vesela, a pornit maşina de spălat vase şi a încheiat 
aspirând şi ştergând podelele. 

Era ora nouă seara şi ea era udă de transpiraţie. A lăsat 
să curgă apa în cadă şi a vărsat spumă din belşug. A intrat 
în apă, a închis ochii şi a început să se gândească. Când s-a 
trezit, era miezul nopţii şi apa rece ca gheaţa. A ieşit iritată 
şi s-a şters bine, înainte de a se vâri în pat. A adormit 
aproape instantaneu. 


Duminică dimineaţă, Lisbeth Salander a fost cuprinsă 
de o furie oarbă când, deschizând PowerBook-ul, a citit 
toate tâmpeniile scrise despre Miriam Wu. Se simţea 
mizerabil şi era plină de remuşcări. Nu înţelesese cât de 
tare putea fi atacată Mimmi. Şi singura crimă a acesteia 
fusese că era... cunoştinţa? prietena? iubita? lui Lisbeth. 

Nu ştia exact ce cuvânt să folosească pentru a descrie 
relaţia cu Mimmi, dar înţelegea că, oricare ar fi fost acesta, 
acum era terminată. Putea să şteargă numele lui Mimmi 
din lista deja scurtă de adrese de cunoscuţi. După tot ce 
fusese scris în presă, se îndoia că Mimmi va mai voi 
vreodată să aibă de-a face cu nebuna de Lisbeth Salander. 

Şi acest lucru o scotea din minţi. 

Îşi notă în minte numele lui Tony Scala, ziaristul care 
pusese în mişcare hăituiala. Apoi, se decise să îl mai caute 
şi pe un comentator cu costum în dungi, deosebit de anti- 


433 


patic, care, într-o meditaţie ce se voia ironică dintr-un ziar 
de seară, folosea des formula „lesbiana sado-masochistă”. 

Lista persoanelor de care Lisbeth avea de gând să se 
ocupe devenea destul de lungă. 

Dar, în primul rând, trebuia să-l găsească pe Zala. 

Ce avea să se întâmple exact atunci când îl găsea pe 
Zala, nu ştia încă. 


Mikael a fost trezit la ora 7:30, în dimineaţa zilei de 
duminică, de ţârâitul telefonului. A întins somnoros mâna şi 
a răspuns. 

— Bună dimineaţa! a spus Erika Berger. 

— Mmmn, i-a răspuns Mikael. 

— Eşti singur? 

— Din păcate. 

— Atunci, îţi propun să faci un duş şi să pui de cafea. 
Primeşti o vizită peste 15 minute. 

— Aşa? 

— Paolo Roberto. 

— Boxerul? Regele din Kungsan? 

— În persoană. M-a sunat şi am vorbit o jumătate de 
oră. 

— De ce? 

— De ce m-a sunat? Păi, ne cunoaştem destul de bine ca 
să ne putem saluta, dacă dăm unul peste altul. L-am 
întâlnit şi am făcut un lung reportaj când a ieşit filmul lui 
Hildebrand!, şi de-a lungul anilor ne-am mai văzut din când 
în când. 

— N-am ştiut. Dar întrebarea e - de ce vrea să mă 
viziteze? 

— Pentru că... Nu, cred că e mai bine să-ţi spună el 
însuşi. 


1 „Stockholmnatt” („Noapte stockholmeză” - 1987), film bazat pe 
propria experienţă a lui Paolo Roberto, despre un tânăr imigrant 
delincvent. 

434 


Abia reuşise să iasă de sub duş şi să-şi tragă pe el 
pantalonii, când Paolo Roberto a sunat la uşă. Mikael a 
deschis şi l-a rugat pe boxer să se aşeze la masa din bu- 
cătărie, până ce a căutat o cămaşă curată şi a făcut două 
espresso duble, pe care le-a servit cu câte o linguriţă de 
lapte. Paolo Roberto a cercetat cafeaua impresionat. 

— Voiai să vorbeşti cu mine? 

— A fost propunerea Erikăi Berger. 

— OK, dă-i drumul. 

— O cunosc pe Lisbeth Salander. Mikael înălţă uimit 
sprâncenele. 

— Da? 

— Am fost un pic uimit când Erika Berger mi-a povestit 
că şi tu o cunoşti. 

— Cred că e mai bine s-o luăm de la început. 

— Bine. Uite cum stau lucrurile. Am sosit acasă alal- 
tăieri, după o lună la New York şi am găsit moaca lui 
Lisbeth pe fiecare blestemat de ziar. Toate scriu o grămadă 
de tâmpenii blestemate despre ea. Şi niciunul din 
blestemaţii ăia n-are o vorbă bună despre ea. 

— Ai folosit cuvântul „blestemat” de trei ori în intro- 
ducerea ta. 

Paolo începu să râdă. 

— lartă-mă. Sunt foarte furios. De fapt, am sunat-o pe 
Erika pentru că aveam nevoie să vorbesc şi nu ştiam cu 
cine s-o fac. Pentru că jurnalistul acela lucra pentru 
Millennium, şi pentru că se întâmplă s-o cunosc pe Erika, 
am sunat-o pe ea. 

— OK. 

— Chiar dacă Salander a înnebunit şi a făcut tot ce 
afirmă poliţia, ea trebuie totuşi tratată corect. Trăim într-o 
societate de drept şi niciun om nu trebuie să fie condamnat 
înainte de a vorbi. 

— Sunt exact de aceeaşi părere, spuse Mikael. 

— Am înţeles asta de la Erika. Când am sunat-o, 
credeam că voi, cei de la Millennium, voiaţi scalpul ei, dacă 


435 


te gândeşti că jurnalistul Dag Svensson lucra la voi. Dar 
Erika mi-a spus că tu crezi că fata e nevinovată. 

— O cunosc pe Lisbeth Salander. Îmi vine greu s-o văd 
ca pe o criminală nebună. 

Paolo începu brusc să râdă. 

— E o tipă cu totul ţăcănită... dar e din tabăra bună. 
Mie îmi place gagica. 

— Cum ai cunoscut-o? 

— Am boxat cu Salander de când avea 17 ani. 


Mikael Blomkvist şi-a strâns pleoapele zece secunde, 
înainte de a-l privi din nou pe Paolo Roberto. Lisbeth 
Salander era, ca întotdeauna, plină de surprize. 

— Desigur. Lisbeth Salander boxează cu Paolo Roberto. 
Sunteţi la aceeaşi categorie. 

— Nu glumesc. 

— Te cred. Odată, Lisbeth mi-a povestit că obişnuia să 
facă un pic de sparring cu băieţii de la un club de box. 

— Lasă-mă să-ţi povestesc cum a fost. Acum zece ani 
am fost antrenor la juniorii care voiau să înceapă boxul, la 
un club din Zinkens. Eu eram deja cunoscut ca boxer şi 
conducătorul clubului de juniori credea că voi atrage lume, 
aşa că treceam pe acolo după-amiezile şi schimbam câteva 
lovituri cu băieţii. 

— Aha. 

— Şi cum s-a întâmplat, nu ştiu, dar am rămas acolo 
toată vara şi un pic din toamnă. Aveau o campanie de 
atragere de membri, puneau afişe şi aşa mai departe, în- 
cercând să atragă tineri ca să încerce boxul. Şi, de fapt, au 
şi venit o grămadă de băieţi între 15 şi 16 ani, chiar şi mai 
mari. Destul de mulţi puşti imigranţi. Boxul era o 
alternativă bună, în loc să cutreiere oraşul şi să facă 
scandal. Întreabă-mă pe mine, că o ştiu bine. 

— OK. 

— Aşa că într-o zi, pe la mijlocul verii, apare tipa aia ca 
un păianjen, din senin. Ştii cum arată, nu-i aşa? Intră în 
sediul clubului şi spune că vrea să înveţe să boxeze. 


436 


— Pot să-mi imaginez scena. 

— Prin urmare, a urmat un cor de râsete de la o ju- 
mătate de duzină de băieţi, cam de două ori mai grei şi 
mult mai mari. Eu eram unul dintre cei care făceau mişto. 
Nu era nimic serios, doar o tachinam un pic. Aveam şi o 
secţie de fete şi eu am zis o prostie, că fetiţele pot boxa 
doar joia sau ceva în genul ăsta. 

— Presupun că ea n-a râs. 

— Nu. N-a râs. Se uita la mine cu ochii ei negri. Pe 
urmă, s-a întins după o pereche de mănuşi de box pe care 
le scosese careva. Nu erau înşnuruite sau altceva; şi erau 
prea mari pentru ea. Şi noi, băieţii, ne-am amuzat şi mai 
tare. Inţelegi? 

— Nu sună prea bine. Paolo Roberto râse din nou. 

— Pentru că eu eram şeful, am ieşit şi m-am prefăcut 
că-i dau câţiva pumni. 

— Hopa! 

— Cam aşa ceva. Şi deodată, dar ştii, complet pe ne- 
aşteptate, îmi rade o directă, chiar în bot. 

Râse din nou. 

— Eu stăteam şi făceam pe clovnul şi eram total ne- 
pregătit. A reuşit să-mi radă doi sau trei pumni, înainte să 
reuşesc să parez. Prin urmare, ea - forţă musculară, zero 
şi, sigur, loviturile erau ca şi cum aş fi fost atins de o pană. 
Dar când am început să parez, a schimbat tactica. Boxa 
instinctiv şi mi-a mai plasat şi alte lovituri. Aşa că am 
început să parez de-adevăratelea şi am descoperit că era 
mai iute decât o reptilă blestemată. Dacă ar fi fost un pic 
mai mare şi mai puternică, aş fi avut un meci, dacă înţelegi 
ce vreau să spun. 

— Înţeleg. 

— Şi atunci, a schimbat iar tactica şi mi-a tras un bles- 
temat de swing în stinghie, pe care chiar că l-am simţit. 

Mikael aprobă. 

— Aşa că i-am întors una şi am nimerit-o drept în faţă. 
Vreau să spun, nu era o lovitură puternică, doar un mic 
„poc”! Atunci ea m-a lovit cu piciorul în genunchi. Prin 


437 


urmare, era o chestie complet nebunească. Eu eram de trei 
ori mai mare şi mai greu şi ea n-avea nicio şansă, dar 
dădea în mine de parcă viaţa ei depindea de asta. 

— Îţi bătuseşi joc de ea. 

— Am înţeles pe urmă. Şi mi-a fost ruşine. Vreau să 
spun... noi puseserăm afişe şi încercam să aducem tineri la 
club şi ea vine şi ne roagă cu toată seriozitatea s-o învăţăm 
să boxeze şi dă de o bandă de haidamaci care doar stau 
şi-şi râd de ea. Eu aş fi fost nebun de furie dacă cineva s-ar 
fi purtat cu mine în felul ăsta. 

Mikael dădu din cap. 

— Şi asta a ţinut câteva minute. Aşa că până la urmă 
am prins-o, am pus-o la podea şi am ţinut-o, până cea 
încetat să se zvârcolească. Avea, lua-m-ar dracu, lacrimi în 
ochi şi mă privea cu atâta furie, că eu... În fine. 

— Aşa ai început să boxezi cu ea. 

— Când s-a liniştit, i-am dat drumul şi am întrebat-o 
dacă se gândea serios să boxeze. Ea mi-a aruncat mănuşile 
în cap şi a plecat spre ieşire. Atunci am alergat după ea şi 
m-am oprit în faţa ei. Am rugat-o să mă ierte şi am spus că, 
dacă voia serios, am s-o învăţ, iar în cazul ăsta trebuia să 
vină a doua zi la ora 17:00. 

Tăcu un moment, privind în gol. 

— Seara următoare aveam grupa de fete şi ea chiar a 
apărut. Am pus-o în ring cu o fată care se numea Jennie 
Karlsson, avea 18 ani şi boxa de peste un an. Problema era 
că nu aveam pe nimeni în clasa de greutate a lui Lisbeth 
care să aibă mai mult de 12 ani. lar eu am instruit-o pe 
Jennie ca, fiindcă Salander era complet nouă, să boxeze 
atent şi doar să puncteze. 

— Si cum a mers? 

— Sincer vorbind... Jennie a avut buza spartă după zece 
secunde. O rundă întreagă, Salander a lovit încontinuu şi a 
reuşit să eschiveze tot ce încerca Jennie. Şi vorbim despre 
o fată care nu pusese piciorul în ring niciodată până atunci. 
În runda a doua, Jennie era aşa de furioasă, că a început să 
lovească de-adevăratelea şi tot n-a atins-o nici măcar o 


438 


dată. Rămăsesem fără grai. N-am văzut niciodată vreun 
boxer serios mişcându-se aşa de iute. Dacă aş fi fost pe 
jumătate aşa de rapid cum era Salander, aş fi fost fericit. 
Mikael dădu iarăşi din cap. 

— Problema lui Salander era că loviturile ei erau fără 
nicio valoare. Am început s-o antrenez. Am avut-o la grupa 
de fete vreo două săptămâni şi a pierdut multe meciuri 
pentru că, mai devreme sau mai târziu, cineva tot reuşea 
să lovească, şi atunci trebuia să oprim şi s-o ducem la 
vestiar, pentru că devenea aşa de furioasă, că începea să 
lovească şi să dea cu piciorul şi să muşte. 

— Sună cunoscut. 

— Niciodată nu se preda. Dar, până la urmă, enervase 
aşa de multe fete, că antrenorul lor a dat-o afară. 

— Chiar aşa? 

— Da, era absolut imposibil să se boxeze cu ea. Nu 
cunoştea decât o poziţie, pe care între noi o numeam 
terminator mode şi care însemna că trebuia să-şi trăsneas- 
că adversarul, şi nu conta dacă era doar încălzire sau un 
schimb amical de lovituri. Şi fetele plecau destul de des 
acasă cu răni, când ea lovea pe câte una. Atunci, mi-a venit 
o idee. Aveam probleme cu un tip pe nume Samir. Avea 17 
ani şi venea din Siria. Era bun boxer cu o constituţie solidă 
şi cu forţă în lovituri, dar... nu putea să se mişte. Stătea tot 
timpul nemişcat. 

— OK. 

— Aşa că am rugat-o pe Salander să vină la club într-o 
după-amiază, când urma să-l antrenez. Ea s-a schimbat şi 
am pus-o în ring cu el, cu cască, proteză şi tot restul. Mai 
întâi, Samir a refuzat să facă sparring cu ea, pentru că era 
doar o „blestemată de fată”, şi restul de argumente macho. 
Aşa că eu i-am spus cu voce tare, să audă toţi, că nu era 
vorba de un sparring şi că puneam pariu pe 500 de coroane 
că ea avea să-l caftească. Lui Salander i-am spus că nu era 
antrenament şi că Samir o s-o lovească cu toată 
seriozitatea. Ea m-a privit cu expresia aia a ei, plină de 
neîncredere. Samir stătea mai departe şi discuta când a 


439 


bătut gongul. Lisbeth a pornit la bătaie „pentru rege şi 
regat” şi l-a pocnit în faţă de l-a pus în fund. La momentul 
acela o antrenasem o vară întreagă şi începuse să facă un 
pic de muşchi şi să pună un pic de greutate în lovituri. 

— Bănuiesc că Samir a fost foarte bucuros. 

— Prin urmare, s-a vorbit de antrenamentul ăsta luni de 
zile după aceea. Samir a mâncat pur şi simplu bătaie. Ea a 
învins la puncte. Dacă ar fi avut mai multă forţă fizică, i-ar 
fi făcut cu adevărat rău. După o vreme, Samir devenise aşa 
de frustrat, că dădea din toate puterile. Eu eram speriat de 
moarte că va reuşi să plaseze o lovitură, şi atunci ar fi 
trebuit să chemăm salvarea. Lisbeth a făcut vânătăi când a 
parat cu umerii, şi Samir a reuşit s-o trimită în corzi, 
pentru că ea nu rezista la greutatea loviturilor. Dar el n-a 
fost nici măcar o dată aproape s-o atingă serios. 

— La naiba! Asta aş fi vrut să văd. 

— Din ziua aceea, băieţii de la club au căpătat respect 
pentru Salander. Nu mai puţin Samir. Şi eu am pus-o, pur 
şi simplu, să facă sparring cu băieţi mult mai mari şi mai 
grei ca ea. Era arma mea secretă şi era un antrenament al 
naibii de bun. Am pregătit şedinţe în care Salander avea 
misiunea să plaseze cinci lovituri în diferite puncte ale 
corpului - bărbie, frunte, stomac şi aşa mai departe. Şi 
băieţii împotriva cărora boxa ea aveau datoria să se apere 
şi să-şi protejeze punctele indicate. 

Devenise un fel de titlu de glorie să fi boxat cu Lisbeth 
Salander. Era ca şi cum ai fi boxat cu un roi de viespi. De 
fapt, chiar o numeam „viespea” şi ea devenise un fel de 
mascotă a clubului. Cred că îi plăcea şi îşi tatuase o viespe 
pe gât. 

Mikael zâmbi. Îşi amintea foarte bine viespea ei. Intra 
în semnalmentele din ordinul de urmărire. 

— Cât timp a durat? 

— O seară pe săptămână, timp de trei ani. Eu lucram 
acolo regulat doar vara, în rest treceam doar sporadic. Cel 
care se ocupa de exerciţiile cu Salander era antrenorul de 
juniori Putte Karlsson. Pe urmă, Salander a început să 


440 


lucreze şi nu mai avea timp să vină la fel de des, dar până 
anul trecut se arăta măcar o dată pe lună. Am întâlnit-o de 
câteva ori pe an şi am făcut sparring cu ea. Era un 
antrenament grozav, după aia erai transpirat 
de-adevăratelea. Nu vorbea aproape niciodată cu cineva. 
Când nu avea partener, putea să stea şi să dea în sacul de 
nisip două ore, cu atâta intensitate, de parcă i-ar fi fost 
duşman de moarte. 


441 


23 
Duminică 3 aprilie - luni 4 aprilie 


Mikael mai făcu două ceşti de espresso. Îşi ceru scuze, 
aprinzând o ţigară. Paolo Roberto înălţă din umeri. Mikael 
îl cercetă gânditor. 

Paolo Roberto avea faima de a fi un tip arogant şi cu 
gură mare, care spunea exact ce credea despre lucruri şi 
oameni. Mikael înţelese repede că şi în particular era la fel 
de gură mare, dar că în acelaşi timp era un om inteligent şi 
modest. Îşi mai aminti că Paolo Roberto mizase şi pe o 
carieră politică, fiind candidatul pentru parlament al 
partidului social-democrat. Îi părea tot mai mult un tip care 
are ceva în cap. Mikael se trezi că îi place tipul. 

— De ce ai venit la mine cu istoria asta? 

— Salander a intrat la apă destul de tare. Nu ştiu ce se 
poate face, dar ar putea să aibă nevoie de un prieten în 
colţul ringului. 

Mikael aprobă. 

— De ce crezi tu că e nevinovată? întrebă Paolo 
Roberto. 

— E greu de explicat. Lisbeth este o persoană teribil de 
irascibilă, dar pur şi simplu eu nu cred în acest story, cum 
că ea a tras în Dag şi Mia. În special în Mia. În parte, 
fiindcă nu avea niciun motiv. 

— Niciun motiv pe care să-l cunoaştem noi. 

— OK, Lisbeth s-ar putea să nu aibă probleme când e 
vorba de a folosi violenţa împotriva cuiva care o merită. 
Dar, nu ştiu. l-am aruncat o provocare lui Bublanski, po- 
liţistul care conduce ancheta. Eu cred că a existat un motiv 
pentru care Dag şi Mia au fost ucişi. Şi cred că motivul se 
află în reportajul la care lucra Dag. 

— Dacă ai dreptate, atunci Salander are nevoie nu 
numai de cineva care să-i ţină mâna, când va fi prinsă - are 
nevoie de un cu totul alt sprijin. 

— Ştiu. 


442 


În ochii lui Paolo Roberto străluci o luminiţă pericu- 
loasă. 

— Dacă e nevinovată, atunci a fost victima unuia dintre 
cele mai blestemate scandaluri judiciare din istorie. A fost 
arătată cu degetul ca asasină de către presă şi poliţie, şi tot 
rahatul care s-a scris... 

— Ştiu. 

— Aşadar, ce putem face? Pot să ajut şi eu în vreun fel? 
Mikael rămase un moment pe gânduri. 

— Cel mai bun ajutor pe care i-l putem da este, bine- 
înţeles, să scoatem la iveală un alt vinovat. La asta lucrez 
eu. Pe urmă, trebuie să dăm de ea înainte ca poliţia s-o 
împuşte. Lisbeth nu e genul de persoană care să se predea 
de bunăvoie. 

Paolo Roberto aprobă. 

— Şi cum o găsim? 

— Nu ştiu. Dar există, de fapt, un lucru pe care-l poţi 
face tu. O chestie practică, dacă ai timp şi chef. 

— Nevastă-mea nu e acasă săptămâna viitoare. Am timp 
şi chef. 

— OK. M-am gândit la asta, pentru că eşti boxer... 

— Da? 

— Lisbeth are o prietenă, Miriam Wu, despre care cu 
siguranţă ai citit. 

— Prezentată ca lesbiană sado-masochistă... Sigur, am 
citit despre ea. 

— Am numărul ei de mobil şi am încercat să dau de ea. 
Dar închide imediat ce aude că la celălalt capăt e un 
jurnalist. 

— O înţeleg. 

— Nu am suficient timp s-o vânez pe Miriam Wu. Dar 
am citit că ea face antrenamente de box thailandez. M-am 
gândit că dacă tu, un boxer cunoscut, iei legătura cu ea... 

— Înţeleg. Şi tu speri c-o să ne conducă mai departe, la 
Salander. 

— Când poliţia a vorbit cu ea, a spus că nu are idee 
unde se află Lisbeth. Dar merită o încercare. 


443 


— Dă-mi numărul ei. Am s-o caut. 
Mikael îi dădu numărul de mobil şi adresa din 
Lundagatan. 


Gunnar Björck petrecuse sfârşitul de săptămână 
analizându-şi situaţia. Viitorul lui atârna de un fir de aţă şi 
el trebuia să-şi joace bine cărţile proaste. A 

Mikael Blomkvist era un porc blestemat. Intrebarea era 
doar dacă el putea fi convins să-şi ţină gura, despre... de- 
spre faptul că Bjorck cumpărase serviciile nenorocitelor 
ălora. Ceea ce făcuse era ilegal şi nu se îndoia că, dacă se 
descoperea, va fi dat afară. Ziarele aveau să-l sfâşie în 
bucăţi. Un poliţist de la securitatea naţională, care 
foloseşte prostituate minore... Măcar de n-ar fi fost 
blestematele aşa de tinere! 

Dar să nu facă nimic însemna să-şi pecetluiască soarta. 
Björck, înţelept, nu-i spusese nimic lui Mikael Blomkvist. Îi 
citise pe faţă şi îi înregistrase reacţia. Blomkvist era neli- 
niştit. Voia să aibă informaţia. Însă atunci va trebui să plă- 
tească. Preţul era tăcerea lui. Era singura ieşire. 

Zala crea o cu totul nouă ecuaţie în întreaga investigare 
a crimelor. 

Dag Svensson îl vânase pe Zala. 

Bjurman îl căutase pe Zala. 

Şi comisarul Gunnar Björck era singurul care ştia că 
exista o legătură între Zala şi Bjurman, ceea ce însemna că 
Zala era o verigă care ducea atât la Odenplan, cât şi la 
Enskede. 

Lucru care mai crea încă o problemă dramatică pentru 
liniştea viitoare a lui Gunnar Björck. El fusese cel care îi 
dăduse lui Bjurman informaţia despre Zalachenko - cu 
toată prietenia şi fără să conştientizeze că informaţia era în 
continuare secretă. Era o bagatelă. Asta însemna însă că el 
se făcuse vinovat de o acţiune ilegală. 

În plus, după vizita lui Mikael Blomkvist de vineri, se 
mai făcuse vinovat de un delict. El era poliţist şi, dacă 
deţinea informaţii relative la o anchetă de crimă, datoria 


444 


lui era să se ducă imediat la poliţie. Dar dacă dădea aceste 
informaţii lui Bublanski sau procurorului Ekstrom, automat 
îşi punea ştreangul de gât. Totul avea să fie făcut public. 
Nu curvele, ci toată afacerea Zalachenko. 

În cursul zilei de sâmbătă făcu o vizită rapidă la locul 
lui de muncă, la Säpo, de pe Kungsholmen. Scoase toate 
hârtiile despre Zalachenko şi citi materialul. El în persoană 
scrisese rapoartele, dar trecuseră mulţi ani de atunci. Cele 
mai vechi hârtii aveau să împlinească în curând zece ani. 

Zalachenko. 

Un drac lunecos. 

Zala. 

Gunnar Björck însuşi observase porecla în ancheta sa, 
dar nu putea să-şi amintească dacă o folosise vreodată. 

Însă legătura era clară. Cu Enskede. Cu Bjurman. Şi cu 
Salander. 

Gunnar Bjorck medita. Nu înţelegea însă cum se îm- 
binau toate bucăţile din puzzle, dar credea că a înţeles de 
ce mersese Lisbeth Salander în Enskede. El putea, de 
asemenea, să-şi imagineze că Lisbeth Salander fusese 
cuprinsă de un acces de furie şi-i ucisese pe Dag Svensson 
şi pe Mia Bergman, dacă aceştia refuzaseră să coopereze 
sau dacă o provocaseră. Ea avea un motiv pe care doar 
Gunnar Bjorck şi alte două, trei persoane din toată ţara îl 
înțelegeau. 

Este bolnavă psihic. Sper, pentru Dumnezeu, ca vreun 
polițist s-o împuşte când o vor prinde. Ea ştie. Poate da pe 
faţă întreaga poveste dacă vorbeşte. 

Dar oricât reflecta Gunnar Bjorck, rămânea în picioare 
faptul că Mikael Blomkvist era singura ieşire pentru el, 
personal - ceea ce, în situaţia actuală, era singura 
chestiune importantă. Simţea cum îl cuprinde disperarea. 
Blomkvist trebuia convins să-l trateze ca pe o sursă secretă 
şi să-şi ţină gura în ce priveşte... aventurile lui picante cu 
putorile alea blestemate. Ce naiba, Salander asta n-ar 
putea să-i bage un glonţ în ţeastă şi lui Blomkvist?! 


445 


Privi numărul de telefon al lui Zalachenko, cântărind 
avantajele şi dezavantajele, înainte de-a lua legătura cu el. 
Nu se putea hotări. 


Mikael îşi făcuse o datorie de onoare din a ţine la zi 
rezultatele căutărilor lui. Când Paolo Roberto îl părăsi, 
petrecu o oră făcând asta. Avea deja un fel de jurnal, 
aproape sub forma unui caiet de însemnări zilnice, în care 
îşi lăsa gândurile să curgă liber, în vreme ce nota 
conştiincios toate discuţiile, întâlnirile şi căutările. Cripta 
zilnic documentul cu programul PGP şi trimitea copiile 
Erikăi Berger şi lui Malin Eriksson, aşa încât colaboratorii 
lui să fie ţinuţi la curent zilnic. 

Dag Svensson se concentrase pe Zala în ultimele săp- 
tămâni înainte de a muri. Numele apăruse în ultima 
convorbire telefonică cu Mikael Blomkvist, cu numai două 
ore înainte de a fi ucis. Gunnar Bjorck afirma că ştie ceva 
despre Zala. 

Lui Mikael îi luă 15 minute ca să rezume ce aflase de- 
spre Bjorck, destul de puţin de fapt. 

Gunnar Björck avea 62 de ani, era necăsătorit şi se năs- 
cuse la Falun. Lucrase ca poliţist de la vârsta de 21 de ani. 
Începuse ca poliţist de stradă, dar studiase dreptul şi 
ajunsese într-un post secret chiar de la vârsta de 26 sau 27 
de ani. Era anul 1969 sau 1970, exact la sfârşitul perioadei 
în care Per Gunnar Vinge fusese şeful poliţiei secrete. 

Vinge fusese dat afară după ce, într-o conversaţie cu 
Ragnar Lassinanti, prefectul regiunii Norrbotten, afirmase 
că Olof Palme era spion al ruşilor. Pe urmă, a venit 
afacerea IB! şi Holmer?, afacerea „Factorul poştal” şi 


l Biroul de Informaţii (Informations Byrån), organizaţie secretă în 
cadrul Săpo care se ocupa cu înregistrarea părerilor politice, în special 
comuniste. Afacerea a fost dezvăluită în 1973 de tinerii ziarişti Jan 
Guillou (cunoscut apoi ca scriitor şi jurnalist) şi Peter Bratt, care au fost 
acuzaţi de spionaj şi condamnaţi la câte zece luni de închisoare. 

2? Hans Holmer: între 1970 şi 1976 a fost şef al Säpo; din 1987 a fost 
numit şef al poliţiei, calitate în care a condus ancheta legată de 
asasinarea lui Olof Palme. A fost acuzat violent pentru eşecul anchetei şi 

446 


asasinarea lui Palme:, un scandal după altul. Mikael nu 
avea nicio idee ce rol jucase Gunnar Björck - sau dacă 
jucase vreunul - în dramele din sânul poliţiei secrete, în 
aceşti treizeci de ani. 

Cariera lui Bjorck între 1970 şi 1985 era ca o foaie albă, 
lucru deloc curios dacă aveai de-a face cu Säpo, pentru că 
tot ce privea activitatea lui era sub ştampila Top Secret. El 
ar fi putut ascuţi creioane, în vreo debara, sau ar fi putut fi 
agent secret în China. Deşi ultima ipoteză rămânea destul 
de improbabilă. 

În octombrie 1985, Björck fusese mutat la Washington, 
unde lucrase la ambasada suedeză timp de doi ani. Din 
1988, era din nou înapoi la Säpo, în Stockholm. În 1996 
devenise o persoană publică, în sensul că fusese numit 
şef-adjunct la Departamentul străini. Cu ce se ocupa exact, 
Mikael nu ştia. După 1996, Björck se pronunţase în mai 
multe ocazii în mass-media în legătură cu expulzarea unuia 
sau altuia dintre arabii suspecți. În 1998 se remarcase în 
legătură cu faptul că mai mulţi diplomaţi irakieni fuseseră 
expulzați din ţară. 

Ce au toate acestea de-a face cu Lisbeth Salander şi cu 
uciderea lui Dag şi a Miei? Probabil, nimic. 

Dar Gunnar Bjorck ştia ceva despre Zala. 

De aceea, trebuia să existe o legătură. 


Erika Berger nu povestise nimănui, nici măcar soţului 
ei, faţă de care altfel nu avusese niciodată secrete, că avea 
să treacă la Marele Balaur, Svenska Morgon-Posten. 

Mai avea cam o lună de stat la Millennium. Se simţea 
neliniştită. Ştia că zilele aveau să treacă în goană şi că, 


silit să demisioneze. E bănuit, printre altele, de legături cu scandalul 
Ebbe Carlsson. 

3 Asasinarea primului-ministru al Suediei Olof Palme a avut loc în 
seara de vineri 28 februarie 1986, în centrul Stockholmului, când acesta 
împreună cu soţia tocmai ieşiseră de la cinematograf. Anchetarea 
asasinatului a stârnit multe nemulțumiri şi, cu toate că pistele păreau 
foarte limpezi, ucigaşul nu a fost niciodată descoperit. 

447 


brusc, se va afla în faţa ultimei zile ca redactor-şef la re- 
vistă. 

Simţea, de asemenea, o nelinişte pentru soarta lui 
Mikael, nelinişte care o rodea. Citise ultimul lui e-mail cu 
un sentiment de neputinţă. Recunoştea semnele. Era exact 
aceeaşi încăpățânare care-l făcuse să se prindă cu dinţii de 
Hedestad, cu doi ani în urmă, şi aceeaşi furie obsesivă cu 
care-l atacase pe Wennerstrom. Din Joia Paştelui nu mai 
exista nimic pentru el decât misiunea de a afla cine-i 
ucisese pe Dag şi pe Mia pentru ca, într-un fel oarecare, s-o 
dezvinovăţească pe Lisbeth Salander. 

Chiar dacă ea îl susţinea din toată inima - Dag şi Mia 
fuseseră şi prietenii ei -, totuşi exista în Mikael o latură pe 
care n-o cunoştea bine şi care o făcea să se simtă rău. Avea 
o notă de brutalitate când îi mirosea a sânge... 

Chiar în momentul când el îi telefonase, cu o zi în urmă, 
spunându-i că-i lansase provocarea lui Bublanski şi 
începuse să se măsoare cu el în stil macho-cowboy, ea 
ştiuse că vânătoarea pe urmele lui Lisbeth Salander avea 
să-l devoreze pentru o perioadă nedeterminată. Ştia din 
proprie experienţă că va fi imposibil să aibă de-a face cu 
Mikael înainte ca el să fi rezolvat problema. Va pendula 
între egocentrism şi depresie. Şi, undeva în această 
ecuaţie, va lua asupra sa riscuri care, fără îndoială, nu vor 
fi necesare. 

Şi Lisbeth Salander. Erika o întâlnise o singură dată şi 
ştia prea puţine despre această fată bizară pentru a putea 
împărtăşi convingerea lui Mikael că era nevinovată. Dacă 
totuşi Bublanski avea dreptate? Dacă ea era vinovata? 
Dacă Mikael reuşea să dea de ea, şi se va afla în faţa unei 
nebune înarmate cu un pistol? 

Nici conversaţia neaşteptată cu Paolo Roberto din di- 
mineaţa aceea n-o liniştise prea tare. Fireşte, era bine ca 
Mikael să nu fie singurul care se afla de partea lui Lisbeth, 
dar şi Paolo Roberto era un blestemat de macho. 

În plus, trebuia să-şi găsească un înlocuitor la cârma 
revistei Millennium. Începea să fie în criză de timp. Se 


448 


gândea să-l sune pe Christer Malm şi să discute cu el, dar 
înţelegea că nu putea să-l informeze pe el, dacă ascundea 
în continuare treaba asta de Mikael. 

Mikael era un reporter strălucit, dar ar fi fost catastro- 
fal ca redactor-şef. Din acest punct de vedere, ea avea mai 
multe lucruri în comun cu Christer, dar nu era convinsă că 
acesta ar accepta oferta. Malin era prea tânără şi nesigură. 
Monika era prea egocentrică. Henry Cortez era un bun 
redactor, dar prea tânăr şi neexperimentat. Lottie Karim 
era prea sensibilă. Şi nu era sigură dacă Christer şi Mikael 
nu se vor opune cuiva recrutat din afară. 

Era o încurcătură afurisită. 

Nu aşa voise ea să-şi termine anii la Millennium. 


Duminică seara, Lisbeth Salander deschise din nou 
Asphyxia 1.3 şi intră în hard diskul-oglindă al lui 
<MikBlom/Laptop>. Ea constată că pentru moment acesta 
nu era conectat la Internet şi petrecu apoi câteva clipe ci- 
tind noutăţile din ultimele două zile. 

Citi jurnalul de anchetă al lui Mikael, întrebându-se vag 
dacă nu cumva acesta scria aşa de detaliat anume pentru 
ea şi, în cazul acesta, ce însemna asta. Mikael ştia desigur 
că ea se afla în computerul lui şi, de aceea, concluzia logică 
era că voia ca ea să-i citească jurnalul. Intrebarea era ce 
nu scria. Întrucât ştia că ea are acces în computer, 
Blomkvist putea manipula fluxul de informaţii. Remarcă în 
trecere că nu ajunsese la mare lucru, în afară de a-i lansa o 
provocare la duel lui Bublanski în legătură cu eventuala ei 
nevinovăție! Acest lucru o irita dintr-un motiv neclar. 
Mikael nu-şi baza concluziile pe fapte, ci pe stări sufleteşti. 
Ce prost naiv! 

Îl pusese totuşi pe Zala în prim-plan. Bine gândit, Kalle 
Blomkvist! Se întrebă dacă s-ar fi interesat de Zala, fără 
mesajul ei. 

Pe urmă, observă cu o blândă uimire că Paolo Roberto 
apăruse brusc în acţiune. Era o noutate plăcută. Zâmbi. [i 
plăcea tipul ăsta rău de gură. Era macho până în vârful 


449 


degetelor. Obişnuia să dea în ea cu hotărâre, când se în- 
tâlneau în ring. Rarele dăţi când nimerea, adică. 

Apoi, se îndreptă în scaun, când decriptă şi citi ultimul 
e-mail trimis de Mikael Blomkvist Erikăi Berger. 

Gunnar Bjorck, Sâpo, are informaţii despre Zala. 

Gunnar Björck îl cunoaşte pe Bjurman. 

Privirea lui Lisbeth Salander se tulbură, când îşi desenă 
în minte un triunghi. Zala, Bjurman, Björck. Yes, that 
makes sense. Nu privise niciodată problema din unghiul 
acesta. Aşadar, Mikael Blomkvist nu era chiar atât de 
nebun. Dar, de bună seamă, el nu înţelesese legătura. Nici 
ea însăşi n-o înţelegea, deşi avea o cunoaştere mult mai 
bună despre cele ce se întâmplaseră. Reflectă un moment 
la Bjurman, dându-şi seama că faptul că el îl cunoscuse pe 
Björck îl transforma într-un pion ceva mai important decât 
îşi imaginase. 

Înţelese că va trebui să facă o vizită în Smådalarö. 

Pe urmă, intră pe hard diskul lui Mikael şi crea un nou 
document, în folderul <LISBETH SALANDER>, pe care-l 
numi [Colţul ringului]. El avea să-l vadă de îndată ce va 
deschide computerul: 


[1. Tine-te departe de Teleborian. E rău. 

2. Miriam Wu nu are absolut nimic de-a face cu treaba 
asta. 

3. Ai dreptate, ocupându-te în special Zala. El e cheia. 
Dar nu-l vei găsi în niciun registru. 

4. Există o legătură între Bjurman şi Zala. Nu ştiu cum, 
dar mă ocup de asta. Bjorck? 

5. Important. Există un raport de poliţie neplăcut de- 
spre mine, datat februarie 1991. Nu cunosc numărul de 
înregistrare şi nu pot să-l găsesc nicăieri. De ce nu l-a dat 
Ekström ziarelor? Răspuns: nu există în computerul lui. 
Concluzia: nu-l cunoaşte. Cum poate fi posibil?] 


Mai reflectă o vreme şi adăugă încă un paragraf: 


450 


[PS/Mikael, eu nu sunt nevinovată. Dar nu i-am 
împuşcat pe Dag şi pe Mia şi nu am nimic de-a face cu 
uciderea lor. I-am întâlnit în seara aceea, chiar înainte de a 
fi comise crimele, dar i-am părăsit înainte de a se întâmpla 
asta. Mulţumesc pentru că ai crezut în mine. Transmite-i 
lui Paolo că are o stângă de nimic] 


După încă un moment, înţelese că o rodea prea tare 
faptul că o împătimită de informatică de calibrul ei nu 
putea fi sigură pe ce făcea. Deci, mai scrise un rând: 


[PS2/ De unde ştii chestia cu Wennerstrom?] 


Mikael Blomkvist a găsit documentul de la Lisbeth trei 
ore mai târziu. A citit scrisoarea, rând cu rând, cel puţin de 
cinci ori. Pentru prima oară ea făcuse o declaraţie clară, că 
nu îi omorâse pe Dag şi pe Mia. O credea şi simţea o 
enormă uşurare. Şi, în sfârşit vorbea cu el, chiar dacă 
într-un mod criptic, ca întotdeauna. 

A mai observat şi că Lisbeth nega doar uciderea lui Dag 
şi a Miei, dar nu spunea nimic despre Bjurman. 

Ceea ce, presupunea Mikael, era din cauză că el îi 
numise doar pe Dag şi pe Mia, în e-mailul lui. După un mo- 
ment, redactă documentul [Colţul ringului 2]: 


[Bună, Sally. 

Mulţumesc că mi-ai spus în sfârşit că eşti nevinovată. 
Am crezut în tine, dar am fost totuşi influenţat de vuietul 
mediatic şi am simţit îndoială. Iartă-mă. A fost foarte plăcut 
s-o aflu direct de pe tastatura ta. 

Deci, nu rămâne decât să-l descoperim pe adevăratul 
ucigaş. Am mai făcut-o noi doi şi altădată. Mi-ar fi mult mai 
uşor dacă n-ai fi aşa de criptică. Presupun că citeşti zilnic 
jurnalul meu. Deci, ştii cam unde mă aflu şi cum judec. 
Cred că Bjorck ştie ceva şi voi vorbi cu el din nou, în zilele 
următoare. 

Sunt pe piste greşite când mă ocup de „clienţi”? 


451 


Chestia cu raportul de poliţie mă intrigă. Am s-o pun pe 
colaboratoarea mea Malin să sape în legătură cu asta. 
Aveai atunci doar 12-13 ani? 

Despre ce era vorba în raport? 

Atitudinea ta faţă de Teleborian a fost notată. /M 

PS/ În lovitura Wennerström ţi-a scăpat. Eu ştiam ce 
făcuseşi deja la Sandhamn, în timpul Crăciunului, dar nu 
te-am întrebat pentru că nu voiai să spui nimic. Şi nu am de 
gând să-ţi spun ce greşeală ai făcut, decât dacă ne întâlnim 
la o ceaşcă de cafea.] 


Răspunsul a sosit trei ore mai târziu: 


[Poţi să uiţi „clienţii”. Zala este interesant. Şi un uriaş 
blond. Dar şi raportul de poliţie este interesant, pentru că 
se pare că cineva vrea să-l ascundă. Nu poate fi 
întâmplător.] 


Procurorul Ekström era într-o dispoziţie mizerabilă, 
atunci când a strâns trupa lui Bublanski luni, la „rugă- 
ciunea de dimineaţă”. Mai mult de o săptămână de căutare 
a unui suspect cu înfăţişare specială fusese complet lipsită 
de rezultate. Ekstrom n-a devenit mai binedispus atunci 
când Curt Svensson, care fusese de serviciu duminică, a 
dat raportul asupra ultimelor evenimente. 

— Intruziune? spuse Ekström, sincer surprins. 

— Vecinul a telefonat duminică seara, când şi-a dat 
seama că sigiliile de la uşa lui Bjurman fuseseră rupte. 
M-am dus acolo şi am verificat. 

— Şi ce ai aflat? 

— Banda adezivă era tăiată în trei locuri. Probabil cu o 
lamă sau un cutter. Bine lucrat. Era greu de văzut. 

— Un jaf? Există vreun bandit care s-a specializat în 
persoane decedate... 

— Niciun jaf. Am verificat tot apartamentul. Toate 
obiectele de valoare erau la locul lor, aparatul video şi 


452 


celelalte. Dar cheia de la maşina lui Bjurman era pe masa 
din bucătărie. 

— Cheia de la maşină? întrebă Ekstrom. 

— Jerker Holmberg a fost miercuri în apartament ca să 
verifice dacă n-a uitat ceva. Printre altele, a cercetat şi 
maşina. Jură că nu se afla nicio cheie pe masă când a pă- 
răsit apartamentul şi a pus banda adezivă. 

— N-ar fi putut uita cheia afară? Nimeni nu e perfect. 

— Holmberg n-a folosit niciodată cheia asta. El a folosit 
copia, care se afla pe inelul cu chei al lui Bjurman şi pe 
care noi o aveam deja. 

Bublanski îşi trecu mâna peste bărbie. 

— Prin urmare, n-a fost un jaf adevărat? 

— Intrare prin efracţie. Cineva a pătruns în aparta- 
mentul lui Bjurman şi a amuşinat pe acolo. Trebuie să se fi 
întâmplat între miercuri şi duminică seara, când vecinul a 
observat că sigiliul era rupt. 

— Cu alte cuvinte, cineva a căutat ceva... Jerker? 

— Nu există acolo nimic pe care noi să nu-l fi luat. 

— Sau de care să nu ştim, în orice caz. Motivul crimei 
este încă neclar. Am pornit de la ideea că Salander este o 
psihopată, dar chiar şi un psihopat are nevoie de un motiv. 

— Şi... ce propui? 

— Nu ştiu. Cineva îşi foloseşte timpul ca să caute prin 
apartamentul lui Bjurman. In cazul acesta trebuie să 
răspundem la două întrebări. Prima: cine? A doua: de ce? 
Ce am scăpat noi din vedere? 

Tăcerea se aşternu un scurt moment. 

— Jerker... 

Jerker Holmberg suspină resemnat. 

— OK. Mă duc la apartamentul lui Bjurman şi îl verific 
încă o dată. Cu penseta. 


Luni, la ora 11 dimineaţa, Lisbeth Salander s-a trezit. A 
mai rămas o jumătate de oră în pat înainte să se scoale, să 
pună în priză filtrul de cafea şi să facă un duş. Când a 
terminat cu toaleta, şi-a preparat două sendvişuri groase şi 


453 


s-a aşezat la PowerBook, ca să se pună la curent cu ce se 
mai întâmplase în computerul procurorului Ekström şi să 
citească ediţiile web ale diverselor ziare de dimineaţă. A 
remarcat că interesul pentru crimele din Enskede scăzuse. 
Pe urmă, a deschis dosarul de investigaţie al lui Dag 
Svensson şi a citit atent notele acestuia la confruntarea cu 
jurnalistul Per-Åke Sandström, „peştele” care făcea 
comisioanele mafiei şi care ştia ceva despre Zala. După ce 
a terminat de citit, şi-a mai turnat cafea, s-a aşezat pe 
pervazul ferestrei şi a început să se gândească. 

La ora patru terminase de gândit. 

Avea nevoie de bani. Avea trei cărţi de credit. Una 
dintre ele era pe numele Lisbeth Salander şi, prin urmare, 
practic inutilizabilă. Cea de a doua era pe numele de Irene 
Nesser, dar Lisbeth evita s-o utilizeze, pentru că ar fi 
trebuit să se legitimeze cu paşaportul pe numele acesta, 
ceea ce comporta un anume risc. A treia era pe numele 
Wasp Enterprises, legată de un cont care conţinea mai 
mult de 10 milioane de coroane şi care putea fi alimentată 
prin Internet. Oricine putea folosi cartea de credit, dar 
trebuia, desigur, să se legitimeze. 

Se duse în bucătărie şi deschise o cutie de biscuiţi din 
care scoase un teanc de bancnote. Avea 950 de coroane în 
numerar, ceea ce era prea puţin. Din fericire, mai avea şi 
1 800 de dolari americani, care zăcuseră şi o încurcaseră 
de când se întorsese în Suedia şi care puteau fi schimbaţi 
anonim, la orice prăvălie Forex. Asta mai îmbunătăţea 
situaţia. 

Işi puse peruca Irenei Nesser, se îmbrăcă cu grijă şi 
mai luă un rând de schimburi şi trusa de machiaj cu farduri 
de teatru, într-un rucsac. Apoi, porni în cea de-a doua 
expediţie. Merse pe jos până pe Folkungagatan şi mai 
departe, pe Erstagatan, unde a intrat în prăvălia Watski, 
chiar înainte de ora închiderii. A cumpărat bandă adezivă 
electrică, un scripete şi un ghem de 8 metri de funie solidă 
de bumbac. 


454 


Înapoi a luat autobuzul 66. La Medborgarplatsen, a 
văzut o femeie care aştepta autobuzul. Mai întâi n-a 
recunoscut-o, dar un clopoțel a început să-i sune undeva, în 
adâncul ţestei şi când a privit-o din nou, a identificat-o ca 
fiind Irene Flemstrom, responsabil cu resursele umane la 
Milton Security. Avea o coafură nouă, mai modernă. 
Lisbeth a coborât discret din autobuz, în vreme ce 
Flemström se urca. Lisbeth a privit atentă în jur, după 
vreun chip care să-i pară cunoscut. Apoi, a mers pe jos 
trecând prin faţa imobilului Bofill, până la Södra Station, 
de unde a luat trenul local în direcţia nord. 


Inspectorul criminalist Sonja Modig dădu mâna cu 
Erika Berger, care a invitat-o imediat la cafea. În chicinetă, 
Sonja Modig a descoperit că toate ceştile erau diferite, cu 
reclame de la diverse partide politice, organizaţii sindicale 
sau firme. 

— Ceşti de la diferite campanii electorale şi interviuri, o 
lămuri Erika Berger întinzându-i o ceaşcă cu logo-ul 
Tinerilor Liberali. 

Sonja Modig petrecu trei ore la biroul lui Dag Svensson. 
Ea primi ajutor de la secretara de redacţie, Malin Eriksson, 
pentru ca pe de o parte, să înţeleagă ce trata cartea şi 
articolul lui Dag Svensson, pe de alta, să poată naviga prin 
materialul de investigație. Sonja Modig era uluită 
descoperindu-i bogăţia. Dispariţia laptopului lui Dag 
Svensson fusese frustrantă pentru anchetă, pentru că, 
dintr-odată, munca lui li se păruse pierdută. De fapt, tot 
timpul, la redacţia revistei Millennium se aflaseră 
backup-uri după cea mai mare parte din material. 

Mikael Blomkvist nu era la redacţie, dar Erika Berger îi 
dăduse Sonjei Modig o listă cu tot ce scosese acesta din 
biroul lui Dag Svensson - mai ales note privind identitatea 
surselor. Modig sfârşi prin a-i telefona lui Bublanski, 
pentru a-i explica situaţia. Se hotări ca tot materialul de pe 
masa de scris a lui Dag Svensson, inclusiv computerul, să 
fie confiscate din raţiuni tehnice de investigare. Şeful 


455 


anchetei preliminare avea să vină pentru negocieri, dacă 
va considera justificat să fie cerut şi materialul pus 
deoparte. Sonja Modig a stabilit apoi un proces-verbal de 
sechestru şi a primit ajutorul lui Henry Cortez ca să 
transporte totul la maşina ei. 

Luni seară, Mikael simţea o frustrare adâncă. În săp- 
tămâna precedentă cercetase atent zece dintre numele pe 
care Dag Svensson avea intenţia să le publice. De fiecare 
dată întâlnise bărbaţi neliniştiţi, indignaţi sau şocati. 
Constatase că venitul mediu al acestor persoane era de 
aproximativ 400 000 de coroane pe an. Era o colecţie 
jalnică de bărbaţi speriaţi. 

Nicio singură dată nu avusese senzaţia că vreunul are 
ceva de ascuns în legătură cu uciderea lui Dag Svensson şi 
Mia Bergman. Dimpotrivă: cei mai mulţi dintre cei cu care 
vorbise socoteau că situaţia lor va deveni şi mai rea în 
vânătoarea plină de ură care se aşteptau să urmeze în 
presă, atunci când numele lor vor fi puse în legătură cu 
crimele. 

Mikael deschise iBook-ul şi verifică dacă primise vreun 
mesaj nou de la Lisbeth. Nu era nimic. Dar ea îi spusese în 
ultimul e-mail că acei „clienţi” nu erau interesanţi şi că îşi 
pierdea timpul. O blestemă, în termeni pe care Erika 
Berger i-ar fi descris ca sexişti, dar inovatori. Îi era foame, 
însă nu avea chef să prepare ceva. De altminteri, nu 
cumpărase de două săptămâni altceva decât lapte, din 
prăvălia aflată în apropiere. Îşi puse haina şi se duse la 
taverna grecească de pe Hornsgatan, unde comandă o 
friptură de miel la grătar. 


Lisbeth Salander inspectase mai întâi casa scării şi, în 
lumina apusului, dăduse două raite discrete în jurul 
clădirilor vecine. Erau case scunde şi lungi, pe care le 
bănuia pline de urechi atente, deloc ideale pentru intenţiile 
ei. Jurnalistul Per-Åke Sandström locuia într-un apartament 
de pe colţ, la etajul al treilea, care era şi ultimul. Scara 
continua până la uşa podului. Era acceptabil. 


456 


Problema era, bineînţeles, că lumina era stinsă la toate 
ferestrele apartamentului, ceea ce arăta că proprietarul nu 
era acasă. 

S-a plimbat pe jos până a găsit o pizzerie, câteva străzi 
mai departe, unde a comandat o pizza Hawaii şi s-a aşezat 
într-un colţ, citind ziarul. Cu puţin înainte de ora nouă, a 
cumpărat o caffe latte de la un chioşc de ziare şi s-a întors 
la micul imobil. În apartament era în continuare întuneric. 
A urcat pe scară şi s-a aşezat pe treapta care ducea la pod, 
de unde avea vedere asupra uşii de la apartamentul lui 
Per-Åke Sandström, jumătate de etaj mai jos. Sorbea din 
cafea şi aştepta. 


Inspectorul criminalist Hans Faste reuşise în cele din 
urmă să dea de urma Cillei Noren, 28 de ani şi condu- 
cătoare a grupului satanist Evil Fingers, în studioul Recent 
Trash Records, dintr-o hală industrială din Alvsj6. La prima 
lor întâlnire avusese loc o coliziune culturală cam de 
proporţiile celei dintre portughezi şi indienii din Caraibi. 

Faste, după mai multe încercări nereuşite acasă la pă- 
rinţii Cillei Norén, reuşise să-i dea de urmă prin sora ei în 
studioul unde ea, după propria-i afirmaţie, era „asistentă” 
la producţia unui CD cu grupul Cold Wax din Borlânge. 
Faste nu auzise niciodată de un asemenea grup şi constată 
că acesta părea format din băietani de 20 de ani. Chiar în 
momentul în care a păşit pe coridorul din faţa studioului, a 
fost întâmpinat de o cascadă de sunete care i-au tăiat 
respiraţia. l-a privit pe geam pe puştii din Cold Wax, 
aşteptând ca în perdeaua sonoră să se deschidă o breşă. 

Cilla Noren avea părul lung şi negru ca pana corbului 
cu şuviţe roşii şi verzi, iar machiajul era negru. Era destul 
de plinuţă şi îmbrăcată într-un pulover scurt, care-i arăta 
pântecele cu un inel în buric. Avea o curea cu ţinte în jurul 
şoldurilor şi arăta ca un personaj dintr-un film franțuzesc 
de groază. 

Faste scoase legitimaţia şi o rugă să accepte o discuţie. 
Ea mesteca chewing-gum, privindu-l cu scepticism. In cele 


457 


din urmă, îi arătă cu degetul o uşă şi-l conduse într-un fel 
de cameră pentru cafea, unde aproape imediat el se 
împiedică de un sac cu gunoi care fusese lăsat exact la 
intrare. Cilla Norén umplu cu apă o sticlă de plastic, bău 
cam jumătate şi se aşeză la o masă, aprinzându-şi o ţigară. 
Îl privi fix pe Faste, cu ochii ei albastru-deschis. Brusc, 
acesta nu mai ştiu de unde să înceapă. 

— Ce e Recent Trash Records? Fata părea foarte 
plictisită. 

— E o companie de discuri care produce muzică nouă. 

— Care e rolul tău aici? 

— Sunt tehnician de sunet. 

Faste o privi. 

— Ai vreo pregătire pentru asta? 

— Nuuu. Am învăţat singură. 

— Se poate trăi din asta? 

— De ce întrebi? 

— Voiam doar să ştiu. Presupun că ai citit în ultima 
vreme despre Lisbeth Salander. 

Ea dădu din cap. 

— Am primit informaţii că o cunoşti. E adevărat? 

— Poate că da. 

— E adevărat sau nu e adevărat? 

— Depinde ce cauţi. 

— Caut o nebună, pusă sub urmărire pentru un triplu 
omor. Vreau informaţii despre Lisbeth Salander. 

— N-am auzit nimic despre Lisbeth Salander de anul 
trecut. 

— Când ai întâlnit-o ultima oară? 

— Cândva, în toamnă, acum doi ani. La Kvarnen. Obiş- 
nuia să vină pe-acolo, dar pe urmă a încetat să mai apară. 

— Ai încercat s-o contactezi? 

— Am sunat-o pe mobil de câteva ori. Numărul nu mai 
există. 

— Şi nu ştii unde ai putea să dai de ea? 

— Nu. 

— Ce e Evil Fingers? Cilla Noren păru amuzată. 


458 


— Nu citeşti ziarele? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, acolo scrie că noi suntem o grupare satanistă. 

— Şi nu sunteţi? 

— Arăt eu ca o satanistă? 

— Cum arată o satanistă? 

— Zău, nu ştiu cine sunt mai idioţi - ziariştii sau po- 
liţiştii. 

— Ascultă, tânără doamnă, e o întrebare foarte se- 
rioasă. 

— Dacă noi suntem sataniste? 

— Răspunde la întrebare, în loc să îndrugi verzi şi 
uscate. 

— Şi cum sună întrebarea? 

Hans Faste închise ochii o secundă, gândindu-se la vi- 
zita de studii pe care o făcuse la poliţia din Grecia, cu oca- 
zia unei călătorii cu câţiva ani în urmă. Organele de poliţie 
din Grecia au, dincolo de toate problemele, un mare 
avantaj faţă de poliţia suedeză. Dacă fata asta ar fi avut 
aceeaşi atitudine în Grecia, i s-ar fi pus cătuşe şi ar fi fost 
trosnită de trei ori cu bastonul de cauciuc. O privi din nou. 

— Lisbeth Salander făcea parte din Evil Fingers? 

— N-aş crede. 

— Ce vrei să spui? 

— Lisbeth e probabil persoana cea mai afonă pe care o 
cunosc. 

— Afonă? 

— Face diferenţa între trompetă şi tobă, dar cam la asta 
se limitează talentul ei muzical. 

— Mă refer la faptul dacă făcea sau nu parte din gru- 
parea Evil Fingers. 

— Şi eu tocmai am răspuns la întrebare. Ce naiba cre- 
deţi că era Evil Fingers? 

— Povesteşte-mi. 

— Faceţi ancheta după ce citiţi în nişte ziare tâmpite. 

— Răspunde la întrebare. 


459 


— Evil Fingers era un grup rock. Eram un grup de fete, 
pe la mijlocul anilor '90, cărora le plăcea hard-rock-ul şi 
cântam de amuzament. Ne-am lansat cu pentagrame şi un 
pic de sympaty for the Devil. Apoi am desfiinţat grupul şi 
eu sunt singura care mai lucrează în continuare cu muzica. 

— Şi Lisbeth Salander nu făcea parte din grup. 

— Exact cum am spus. 

— Atunci, de ce afirmă sursele noastre de informaţie că 
Salander făcea parte din grup? 

— Pentru că sursele voastre de informaţie sunt cam la 
fel de idioate ca şi ziarele. 

— Explică. 

— Noi eram cinci fete în grup, şi am continuat să ne 
întâlnim când şi când. Înainte, ne întâlneam o dată pe 
săptămână la Kvarnen. Acum, cam o dată pe lună. Dar 
păstrăm legătura. 

— Şi ce faceţi când vă întâlniți? 

— Ce crezi că face omul la cârciuma Kvarnen? Hans 
Faste suspină. 

— Prin urmare, vă întâlniți ca să beţi alcool. 

— Obişnuim să bem bere. Şi vorbim prostii. Ce faceţi 
voi când vă întâlniți cu prietenii? 

— Şi ce loc are Lisbeth Salander în tabloul ăsta? 

— Am întâlnit-o la Komvux!, când aveam 18 ani. Avea 
obiceiul să apară din când în când la Kvarnen şi să bea o 
bere cu noi. 

— Prin urmare, Evil Fingers nu trebuie să fie consi- 
derată drept o organizaţie? 

Cilla Noren îi aruncă o privire de parcă el ar fi venit de 
pe o altă planetă. 

— Sunteţi lesbiene? 

— Vrei una peste bot? 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu te priveşte ce suntem. 

— Ia-o încet. Nu vei putea să mă scoţi din fire. 


1 Komvux: liceul seral. 
460 


— Alo? Poliţia afirmă că Lisbeth Salander a omorât trei 
persoane, iar tu vii să mă întrebi ce preferinţe sexuale am. 
Poţi să te duci la dracu! 

— Tu... Pot să te arestez. 

— Pentru ce anume? De altfel, am uitat să-ţi spun că 
tocesc ştiinţe juridice de trei ani, şi că tata e Ulf Noren, din 
biroul de avocatură Noren & Knape. See you in court. 

— Credeam că te ocupi cu muzica. 

— O fac pentru că e nostim. Crezi că pot să mă întreţin 
din asta? 

— N-am idee din ce te întreţii. 

— Nu mă întreţin ca satanistă lesbiană, dacă asta crezi. 
Şi dacă ăsta e punctul de plecare al urmăririi lui Lisbeth 
Salander, acum înţeleg de ce n-aţi reuşit s-o prindeţi. 

— Ştii unde se află? 

Cilla Noren începu să-şi balanseze trupul, întinzându-şi 
mâinile în faţă: 

— Simt că e aproape... Simt... Aşteaptă să-mi pun în 
priză capacitatea telepatică... 

— Termină cu prostiile. 

— Auzi, ţi-am spus deja că n-am mai auzit de ea de 
aproape doi ani. N-am idee unde poate fi. Mai doreşti ceva? 


Sonja Modig deschisese computerul lui Dag Svensson şi 
îşi petrecuse seara făcând inventarul conţinutului de pe 
hard disk şi de pe CD-urile ZIP. Rămase la el până la 22:30, 
citind cartea lui Dag Svensson. _ 

Ajunsese la două concluzii. În primul rând, descoperise 
că Dag Svensson fusese un scriitor strălucit, care descria 
cu o fascinantă obiectivitate mecanismele comerţului cu 
sex. Îşi dorea ca el să fi fost conferenţiar la Şcoala de 
Poliţie - cunoştinţele lui ar fi fost un foarte bine-venit adaos 
la instrucţia elevilor. Hans Faste, spre exemplu, era o 
persoană care ar fi avut mare nevoie de părerile lui 
Svensson. 


* În engl. în orig. - Ne vedem la tribunal. 
461 


Cea de-a doua concluzie a lui Modig era că, dintr-odată, 
înţelegea punctul de vedere al lui Mikael Blomkvist cum că 
cercetarea lui Dag Svensson putea constitui motivul 
crimelor. Dezvăluirea „clienţilor” pe care o plănuise Dag 
Svensson nu avea doar să deranjeze un număr de 
persoane. Era o denunţare brutală. Unii dintre actorii cei 
mai importanţi, care fuseseră deja condamnaţi în procese 
de moravuri sau fuseseră obiectul unor dezbateri publice, 
aveau să fie total distruşi. Mikael Blomkvist avea dreptate. 
Cartea constituia un motiv pentru crimă. 

Dar exista o problemă: dacă vreunul dintre clienţii care 
riscau să fie denunţaţi se hotărâse să-l ucidă pe Dag 
Svensson, asta nu sugera nicio legătură care să ducă la 
avocatul Nils Bjurman. El nici măcar nu figura în materialul 
lui Dag Svensson, ceea ce nu numai că micşora dramatic 
forţa argumentaţiei lui Mikael Blomkvist, ci mai curând 
întărea impresia că Lisbeth Salander e singura bănuită 
posibilă. 

Chiar dacă motivul era neclar atunci când era vorba de 
uciderea Miei Bergman şi a lui Dag Svensson, Lisbeth 
Salander era legată de locul crimei prin armă. Indicii aşa 
de clare erau greu de interpretat altfel. Ele arătau că 
Salander fusese persoana care trăsese focurile ucigaşe în 
apartamentul din Enskede. 

Arma constituia de asemenea o verigă directă cu uci- 
derea avocatului Bjurman. În acest caz nu era nicio în- 
doială că existase o legătură personală şi, în plus, un motiv 
posibil, dacă judecai după decorația artistică de pe 
pântecele lui Bjurman. Putea fi vorba de vreo formă de 
abuz sexual sau, în orice caz, vreo legătură 
sado-masochistă între cei doi. Era greu să-ţi imaginezi că 
Bjurman acceptase de bunăvoie să fie tatuat în felul acela 
bizar. Aceasta presupunea că el găsise un fel de plăcere în 
umilire sau că Salander - dacă ea era cea care făcuse 
tatuajul - îl pusese într-o situaţie de neputinţă fizică. Modig 
n-avea niciun chef să facă speculaţii asupra felului în care 
se ajunsese la asta. 


462 


În schimb, Peter Teleborian confirmase că violenţa lui 
Lisbeth Salander era îndreptată împotriva persoanelor pe 
care ea, dintr-un motiv sau altul, le recepta ca 
amenințătoare sau care o umileau. 

Sonja Modig petrecu un moment gândindu-se la ce 
spusese Peter Teleborian despre Lisbeth Salander. El pă- 
ruse cu adevărat dornic s-o protejeze şi nu voia ca fosta lui 
pacientă să aibă de suferit. În acelaşi timp, ancheta se 
construise într-o mare măsură pe analiza pe care el i-o 
făcuse - o sociopată la graniţa psihozei. 

Dar teoria lui Mikael Blomkvist era atractivă din punct 
de vedere emoţional. 

Ea îşi muşcă atentă buza, în timp ce încerca să vizu- 
alizeze un alt scenariu decât acela în care Lisbeth Salander 
era unica făptaşă. Până la urmă, ridică pixul şi scrise 
ezitând un rând pe caietul de însemnări din faţa sa: 

Două motive total separate? Doi ucigași? O singură 
armă? 

Avea un gând vag, pe care nu reuşea propriu-zis să-l 
formuleze, dar era o întrebare pe care voia s-o pună la 
următoarea „rugăciune de dimineaţă” a lui Bublanski. Nu 
putea să se lămurească de ce avea o stare aşa de 
inconfortabilă faţă de ipoteza că Lisbeth Salander fusese 
unica ucigaşă. 

Pe urmă, hotărâse să încheie, stinsese computerul şi-l 
încuiase în sertarul biroului. Apoi şi-a pus geaca, a stins 
lampa de birou şi tocmai încuia uşa camerei de lucru, când 
auzi un zgomot undeva, pe coridor. Încruntă sprâncenele. 
Crezuse că rămăsese singură în secţie; merse până la 
biroul lui Hans Faste. Uşa lui era întredeschisă şi îl auzi 
vorbind la telefon. 

— Indiscutabil, asta leagă lucrurile între ele, îl auzi ea 
spunând. 

Rămase nehotărâtă o clipă, apoi respiră adânc şi bătu 
în canatul uşii. Hans Faste o privi uluit. Ea îl salută, ri- 
dicând două degete în aer. 


463 


— Modig mai e încă aici, spuse Faste în receptor. As- 
cultă, dădu aprobator din cap, fără s-o scape pe Sonja 
Modig din privire. OK, o s-o informez. 

Puse receptorul în furcă. 

— Bubbla, îi explică el. Ce vrei? 

— Ce leagă lucrurile între ele? întrebă ea. Faste o privi 
cercetător. 

— Asculţi pe la uşi? 

— Nu, dar aveai uşa deschisă şi tocmai atunci am bătut 
eu. 

El ridică din umeri. 

— L-am sunat pe Bubbla ca să-l informez că laboratorul 
a venit în sfârşit cu ceva utilizabil. 

— Aha. 

— Dag Svensson avea un telefon mobil cu cartelă 
Comviq. Au primit în sfârşit lista de conversații. E con- 
firmată conversaţia cu Mikael Blomkvist, la ora 20:12. 
Atunci Blomkvist era la cină la soră-sa. 

— Bine. Dar eu nu cred că Blomkvist are ceva de-a face 
cu crimele. 

— Nici eu. Dar Dag Svensson a mai sunat o dată în 
cursul serii. La ora 21:34. Conversaţia a durat trei minute. 

— Şi? 

— El a sunat la telefonul de acasă al avocatului Nils 
Bjurman. Cu alte cuvinte, există o legătură între cele două 
asasinate. 

Sonja Modig se lăsă să cadă în scaunul pentru vizitatori 
al lui Hans Faste. 

— Sigur. Nu te jena, ia loc. Ea nu-l băgă în seamă. 

— OK. Cum arată factorul timp? Puțin după ora opt, 
Dag Svensson a sunat la Mikael Blomkvist şi a aranjat o 
întâlnire mai târziu, în cursul serii. La nouă şi jumătate, 
Svensson a sunat la Bjurman. Chiar înainte de ora închi- 
derii, 22:00, Salander a cumpărat ţigări de la debitul de 
tutun din Enskede. Imediat după unsprezece, Mikael 
Blomkvist şi sora lui au sosit în Enskede şi la 23:11 ela 
sunat la SOS Poliţia. 


464 


— Aşa e, miss Maple. 

— Dar nu e deloc aşa. Conform medicului legist, 
Bjurman a fost împuşcat între 22:00 şi 23:00 seara. Atunci, 
Salander se afla în Enskede. Totdeauna am plecat de la 
ideea că Salander l-a ucis mai întâi pe Bjurman şi pe urmă 
perechea din Enskede. 

— Dar asta nu înseamnă nimic. Am vorbit din nou cu 
medicul legist. L-am găsit pe Bjurman abia seara urmă- 
toare, aproape 24 de ore mai târziu. Medicul spune că 
momentul morţii lui poate varia cu cel puţin o oră. 

— Însă Bjurman trebuie să fi fost prima victimă, pentru 
că noi am găsit arma crimei în Enskede. Asta ar însemna că 
ea l-a împuşcat pe Bjurman cândva după ora 21:34, şi, de 
acolo, a mers imediat în Enskede, ca să cumpere ţigări de 
la debit. E posibil să ajungi în timpul ăsta? 

— Sigur că da. Nu a mers cu transportul în comun, cum 
credeam. Avea maşină. Eu şi Sonny Bohman am probat 
distanţa şi am avut timp absolut suficient. 

— lar pe urmă a aşteptat o oră înainte de a-i împuşca 
pe Dag Svensson şi pe Mia Bergman. Ce a făcut în timpul 
acesta? 

— A băut cafea cu ei. Avem amprentele ei pe ceaşcă. El 
o privi triumfător. Sonja Modig suspină şi tăcu un minut. 

— Hans, tu vezi afacerea asta ca pe o întrecere de 
prestigiu. Tu poţi fi un diavol blestemat şi să scoţi uneori 
lumea din minţi, dar eu ţi-am bătut de fapt la uşă ca să te 
rog să mă ierţi pentru palmă. Nu era justificată. 

El o privi lung o vreme. 

— Modig, poate tu crezi că sunt un nemernic. Eu unul 
cred că eşti lipsită de profesionalism şi nu ai nimic de-a 
face cu poliţia. Cel puţin, nu la acest nivel. 

Sonja Modig se gândi la diferite replici, dar în cele din 
urmă strânse din umeri şi se ridică: 

— OK. Acum ştim cum stăm unul faţă de altul, spuse ea. 

— Ştim. Şi, crede-mă, n-o să faci mulţi purici pe-aici. 
Sonja Modig închise uşa în urmă, mai violent decât ar fi 
vrut. Nu-l] lăsa pe curul ăsta blestemat să te enerveze. Se 


465 


duse în garaj şi îşi căută maşina. Hans Faste îi zâmbi 
mulţumit uşii închise. 


Mikael Blomkvist tocmai sosise acasă, când telefonul 
mobil a început să sune. 

— Bună. Sunt Malin. Poţi vorbi? 

— Sigur. 

— E ceva ce mi-a trecut azi prin minte. 

— Zi. 

— Am frunzărit tăieturile din presă despre vânătoarea 
pe urmele lui Salander pe care le avem la redacţie şi am 
găsit reportajul ăla mare despre trecutul ei la clinica 
psihiatrică. 

— Da? 

— Poate că e prea mult, dar mă întreb de ce este un gol 
aşa de mare în biografia ei? 

— Gol? 

— Exact. Sunt o grămadă de detalii despre toate în- 
căierările în care a fost amestecată când era în şcoala pri- 
mară. Certuri cu profesorii şi colegii şi aşa mai departe. 

— Mi-aduc aminte. A fost o profesoară care zicea că-i 
era frică de Lisbeth, când era în şcoala primară. 

— Birgitta Miâăs. 

— Tocmai. 

— Şi mai sunt detalii despre Lisbeth la spital. Plus o 
grămadă despre ea în familiile de adoptie, în adolescență, 
bătaia din Gamla Stan şi toate astea. 

— Da. Care-i ideea? 

— Ea a fost băgată la clinica de psihiatrie chiar când a 
împlinit 13 ani. 

— Da. 

— Dar nu avem niciun cuvânt despre motivul pentru 
care a fost internată. 

Mikael rămase tăcut un moment. 

— Vrei să spui... 

— Vreau să spun că, dacă un copil de 12 ani e internat 
la psihiatrie, trebuie să se fi întâmplat ceva care să fi dus la 


466 


internare. Şi, în cazul lui Lisbeth, trebuie să fi fost ceva 
grav, o criză ieşită din comun, care ar trebui să îi fie 
trecută în biografie. Dar nu există nicio explicaţie. 

Mikael încruntă sprâncenele. 

— Malin, eu ştiu dintr-o sursă foarte sigură că există un 
raport de poliţie despre Lisbeth, datat februarie 1991, deci, 
de când avea 12 ani. Nu se află în registre. Tocmai mă 
gândeam să te rog să te interesezi de el. 

— Dacă există un raport, trebuie să fie înscris în re- 
gistrul poliţiei. Altfel, ar fi ilegal. Chiar ai căutat? 

— Nu, dar sursa mea spune că nu este înregistrat. 
Malin rămase tăcută o clipă. 

— Şi cât de bună este sursa ta? 

— Foarte bună. 

Malin mai tăcu o vreme. Ea şi Mikael ajunseră deodată 
la aceeaşi concluzie: 

— Sâpo, spuse Malin. 

— Björck, spuse Mikael. 


467 


24 
Marţi 5 aprilie 


Per-Åke Sandström, jurnalist independent, 47 de ani, a 
venit acasă în apartamentul din Solna curând după miezul 
nopţii. Era uşor ameţit şi simţea un sloi de panică 
moţăindu-i în stomac. Îşi petrecuse ziua fără să facă nimic, 
în pură stare de disperare. Per-Åke Sandström era pur şi 
simplu mort de frică. 

Aveau să se împlinească curând două săptămâni de 
când Dag Svensson fusese împuşcat în Enskede. Sandström 
privise uluit ştirile TV din seara aceea. Simţise un val de 
uşurare şi speranţă - Svensson era mort şi cu el poate şi 
cartea despre traficul de femei, în care acela avusese de 
gând să-l dea de gol pe Sandström ca delincvent sexual. Ce 
dracu, doar o curvă în plus, şi, gata, se trezise până la gât 
în rahat. : 

Îl ura pe Dag Svensson. Îl rugase şi-l implorase, se 
târâse în faţa porcului ăluia blestemat. 

Dimineaţa următoare, fusese prea euforic pentru a 
gândi clar. Abia în ziua care a urmat a început să gân- 
dească cu adevărat. Dacă Dag Svensson lucra la o carte în 
care să dea în vileag diferiţi bărbaţi vinovaţi de delicte 
sexuale cu tendinţe pedofile, nu era greu de ghicit că po- 
liţia va începe să scormonească după micii lui paşi greşiţi. 
Dumnezeule... el putea deveni suspect de crimă! 

Panica s-a mai diminuat atunci când chipul lui Lisbeth 
Salander a fost lipit pe fiecare ziar din ţară. Cine dracu era 
Lisbeth Salander? N-auzise niciodată vorbindu-se de ea. 
Poliţia o considera însă în mod evident suspectă şi, după 
spusele procurorului, crimele erau pe cale să fie clarificate. 
Era posibil ca interesul pentru propria lui persoană să nu 
se materializeze. Dar, din proprie experienţă, el ştia cum 
păstrează jurnaliştii documentarea şi însemnările. 
Millennium. Un ziar de rahat cu o reputaţie complet 


468 


nemeritată. Erau ca toţi ceilalți. Scormoneau şi cârteau şi 
făceau rău oamenilor. 

Nu ştia cât de departe avansase lucrul la carte. Nu ştia 
cât aflaseră ei. Nu avea pe cine să întrebe. Se simţea ca şi 
cum s-ar fi aflat în vid. 

În săptămâna următoare, pendulase între panică şi stări 
repetate de beţie. Poliţia nu-l căutase. Poate - dacă avea un 
noroc nebun -, poate se va descurca; dacă nu avea noroc, 
viaţa lui era terminată. i 

A pus cheia în broască, răsucind-o. În momentul în care 
deschidea uşa, auzi un foşnet în spatele lui şi simţi o 
durere paralizantă în şale. 


Gunnar Björck nu apucase să adoarmă când a sunat 
telefonul. Era îmbrăcat în pijama şi halat, dar şedea pe 
întuneric în bucătărie şi medita la dilema sa. In lunga sa 
carieră nu se aflase niciodată nici măcar în apropierea unei 
situaţii aşa de neplăcute. 

Mai întâi se gândise să nu răspundă la telefon. A 
aruncat o privire la ceasul de mână şi a constatat că era 
trecut de douăsprezece noaptea. Insă telefonul continua să 
sune şi, după al zecelea semnal, n-a mai rezistat. Ar fi putut 
să fie ceva important. 

— Mikael Blomkvist, a auzit o voce la capătul celălalt. 
La dracu! 

— E trecut de miezul nopţii. Dormeam. 

— Îmi pare rău. Dar credeam că vei fi interesat de ce 
am să-ţi spun. 

— Ce vrei? 

— Mâine-dimineaţă, la ora zece, am să ţin o conferinţă 
de presă în legătură cu uciderea lui Dag Svensson şi a Miei 
Bergman. 

Gunnar Björck înghiţi în sec. 

— Am să prezint detaliile cărţii asupra comerţului cu 
sex, pe care Dag Svensson era pe punctul de a o termina. 
Singurul client pe care îl voi numi eşti tu. 

— Ai promis să-mi dai timp... 


469 


Îşi auzi panica din glas şi se stăpâni. 

— Au trecut mai multe zile. Ai promis să-mi telefonezi 
după sărbători. Mâine e marţi. Ori vorbeşti, ori îmi ţin 
conferinţa de presă mâine-dimineaţă. 

— Dacă ţii conferinţa, nu vei ştii niciodată nimic despre 
Zala. 

— E posibil. Dar atunci nu mai e problema mea. Atunci 
va trebui să vorbeşti cu comisia oficială de anchetă. Şi cu 
restul mass-mediei din ţară, bineînţeles. 

Nu exista niciun spaţiu de negociere. 

A acceptat să-l întâlnească pe Mikael Blomkvist, dar a 
reuşit să amâne întâlnirea pe miercuri. Încă un mic răgaz. 
Dar era gata. 

Ori va învinge, ori va capitula. 


Sandström nu ştia cât timp rămăsese fără cunoştinţă, 
dar când şi-a revenit zăcea pe podeaua din living. Îl durea 
tot corpul şi nu putea să se mişte. I-a luat o vreme să 
înţeleagă că avea mâinile legate la spate cu ceva ce părea a 
fi bandă izolantă şi că picioarele îi erau fixate cu o sfoară. 
Avea bandă adezivă lată pe gură. Lămpile din odaie erau 
aprinse şi jaluzelele trase. li era imposibil să înţeleagă ce i 
se întâmplase. 

Deveni conştient de un sunet care părea să vină din 
camera lui de lucru. Rămase nemişcat, ascultând şi auzi un 
sertar deschizându-se şi închizându-se la loc. Un jaf? Auzi 
fâşâit de hârtie şi cum cineva cotrobăia prin sertare. 

O eternitate mai târziu, auzi paşi în spate. Încercă să 
întoarcă puţin capul, dar nu văzu pe nimeni. Se sili să-şi 
păstreze calmul. 

Dintr-odată, cineva îi trecu un laţ de funie groasă peste 
cap. Un nod îi strânse gâtul. De spaimă aproape făcu pe el. 
Privi în sus şi văzu frânghia mergând până la un scripete, 
care fusese prins de cârligul de care atârna de obicei 
plafoniera. Apoi, duşmanul său îl înconjură şi intră în 
câmpul lui de vedere. Ceea ce văzu mai întâi fu o pereche 
de cizme negre, mici. 


470 


Nu ştia la ce se aşteptase, dar şocul n-ar fi putut fi mai 
mare, atunci când îşi înălţă privirea. Mai întâi n-a 
recunoscut-o pe psihopata a cărei fotografie tapetase 
pereţii chioşcurilor de ziare, de la Paşte încolo. Avea păr 
negru tăiat scurt şi nu semăna cu poza din ziare. Era îm- 
brăcată în întregime în negru - jeanşi, o jachetă de bumbac 
până în talie, maiou şi mănuşi negre. 

Dar ceea ce l-a înspăimântat cel mai tare a fost chipul 
ei. Era machiată. Avea ruj negru, creion gros de sprâncene 
negru şi un fard de pleoape de un verde-închis vulgar şi 
ostentativ. De-a curmezişul feţei, pornind din stânga 
frunţii, peste nas şi până în partea dreaptă a bărbiei avea 
pictată o dungă lată, roşie. 

Era o mască grotescă. Părea complet nebună. 

Creierul lui protesta. Era ireal ce se întâmpla. 

Lisbeth Salander prinse capătul funiei şi trase. El simţi 
cum frânghia tăia în pielea gâtului şi câteva secunde nu 
mai putu respira. Apoi, se luptă ca să se sprijine pe tălpi. 
Cu scripetele şi frânghia, ei nu-i trebui prea mult efort ca 
să-l tragă sus, în picioare. Când fu ridicat, ea nu mai trase 
şi fixă funia răsucind-o de câteva ori în jurul caloriferului şi 
făcându-i un nod. 

Apoi a plecat, ieşind din câmpul lui vizual. A stat mai 
mult de 15 minute. Când s-a întors, a tras un scaun şi s-a 
aşezat chiar în faţa lui. El încercă să evite să-i privească 
chipul vopsit gros, dar nu putea. Ea a pus un pistol pe 
masă. Pistolul lui. I] găsise în cutia de pantofi din gar- 
derobă. Un Colt 1911 Government. O micuță armă ilegală 
pe care o avea de mulţi ani şi pe care şi-o procurase în 
glumă, atunci când un cunoscut voise s-o vândă, dar cu 
care nu trăsese niciodată - nici măcar de probă. În faţa 
ochilor lui, ea deschise încărcătorul, umplându-l cu 
gloanţe. Apăsă încărcătorul înapoi, vârând un glonţ pe 
ţeavă. Per-Åke Sandström era pe punctul de-a leşina. Se sili 
să-i prindă privirea. 

— Nu înţeleg de ce bărbaţii simt întotdeauna nevoia 
să-şi documenteze perversiunile, spuse ea. 


471 


Avea o voce plăcută, dar de gheaţă. Vorbea cu glas 
scăzut, însă foarte distinct. Ridică o fotografie pe care o 
printase din computerul lui. 

— Presupun că e vorba de fata din Estonia, Ines 
Hammujârvi, 17 ani, domiciliată în satul Riepalu, districtul 
Narva. Te-ai distrat bine cu ea? 

Întrebarea era retorică. Per-Åke Sandström nu putea 
răspunde. Gura îi era în continuare lipită cu bandă adezivă, 
iar mintea incapabilă să formuleze un răspuns. Fotografia 
arăta... Dumnezeule, de ce am păstrat fotografiile? 

— Ştii cine sunt? Dă din cap. Per-Åke Sandström dădu 
din cap. 

— lar tu eşti un porc sadic, un nemernic şi un violator. 
El nu se mişcă. 

— Dă din cap! 

El făcu întocmai. Brusc, ochii i se umplură de lacrimi. 

— Hai să stabilim clar regulile, spuse Lisbeth Salander. 
Părerea mea e că ar trebui să fii executat imediat. Dacă 
supravieţuieşti sau nu nopţii, mi-e perfect egal. Inţelegi? 

EI dădu din cap. 

— În situaţia actuală, ştii cu siguranţă că eu sunt o 
nebună care adoră să ucidă oameni. Mai ales bărbaţi. 

Arătă spre ziarele ultimelor zile, pe care el le strânsese 
pe masă. 

— Am să-ţi scot banda adezivă de pe gură. Dacă strigi 
ori ridici vocea, am să-ţi dau una cu ăsta. 

Ridică un pistol electric. 

— Lucrul ăsta rău are 75 000 de volţi. Cam 60 000, data 
viitoare, pentru că eu l-am folosit deja o dată şi nu l-am 
reîncărcat. Inţelegi? 

Sandstrom păru să ezite. 

— Înseamnă că muşchii tăi vor înceta să funcţioneze. E 
ce-ai simţit lângă uşă, când ai venit clătinându-te acasă. 

Ea îi zâmbi. 

— Asta înseamnă că n-or să te mai ţină picioarele şi că 
te vei spânzura singur. lar după ce te ating cu pistolul 
electric, mă ridic şi părăsesc apartamentul. 


472 


El dădu din cap. Dumnezeule, e o nebună criminală. Fă- 
ră voie, lacrimile începură brusc să-i curgă pe obraji. Îşi 
trase nasul. 

Ea se ridică şi trase de banda adezivă. Chipul grotesc 
se apropie la câţiva centimetri de al lui. 

— Taci, spuse ea. Nu spune niciun cuvânt. Dacă vor- 
beşti fără permisiune, te electrocutez din nou. 

Aşteptă până ce el termină să-şi tragă nasul şi-i întâlni 
privirea. 

— Ai o singură posibilitate să supravieţuieşti nopţii, 
spuse ea. Am să-ţi pun un număr de întrebări. Dacă răs- 
punzi la ele, am să te las să trăieşti. Dă din cap dacă ai 
înţeles. 

El dădu din cap. 

— Dacă refuzi să răspunzi la o întrebare, te electrocu- 
tez, înţelegi? 

El dădu din cap. 

— Dacă mă minţi sau răspunzi evaziv, te electrocutez. 
El dădu din cap. 

— N-am să negociez cu tine. N-am să-ţi dau o a doua 
şansă. Ori răspunzi imediat la întrebările mele, ori mori. 
Dacă răspunzi mulţumitor, vei supravieţui. Aşa de simplu 
stau lucrurile. 

Sandström dădu din cap. O credea. Nu avea de ales. 

— Te rog, spuse el. Nu vreau să mor... Ea îl privi cu o 
expresie gravă. 

— Tu singur hotărăşti dacă trăieşti sau mori. Dar chiar 
acum ai încălcat regula şi ai vorbit fără permisiune. 

Sandström îşi strânse buzele. Dumnezeule, e nebună de 
tot! 


Mikael Blomkvist se simţea atât de frustrat şi agitat, că 
nu mai ştia ce să facă. Până la urmă, îşi puse geaca şi 
fularul şi o porni fără ţintă; mai întâi, ajunse la Södra 
Station, apoi trecu prin faţa imobilului Bofill, până când în 
cele din urmă ajunse la redacţie, pe Götgatan. Acolo era 
întuneric şi linişte. Nu aprinse nicio lumină, dar puse în 


473 


priză filtrul de cafea şi se aşeză la fereastră, privind jos, în 
stradă. Încerca să-şi facă ordine în gânduri. I se părea că 
întreaga anchetă în jurul uciderii lui Dag Svensson şi a 
Miei Bergman era ca un mozaic sfărâmat, în care unele 
bucăţi erau distincte, în vreme ce altele lipseau cu totul. 
Undeva, în acest mozaic, exista un model. El putea să-l 
bănuiască, dar nu-l putea vedea. Prea multe fragmente 
lipseau. 

Era asaltat de îndoieli. Nu e o ucigaşă nebună, ţinea el 
să-şi reamintească. Scrisese că nu i-a împuşcat pe Dag şi 
pe Mia. O credea. Dar, cumva, într-un fel cu totul de ne- 
înţeles, ea avea un amestec în enigma omorurilor. 

Începu să regândească încet teoria pe care o apăra din 
momentul în care intrase în apartamentul din Enskede. 
Pornise în mod evident de la ideea că reportajul lui Dag 
Svensson despre traficul de femei era singurul motiv logic 
al crimelor. Acum începea să accepte afirmaţia lui 
Bublanski că aceasta nu putea explica şi uciderea lui 
Bjurman. 

Salander îi scrisese să lase deoparte „clienţii” şi să se 
concentreze pe Zala. Cum? Ce voia să spună? Ce om al 
dracului de complicat! De ce nu putea spune nimic clar? 

Mikael merse în chicinetă şi îşi turnă cafea într-o 
ceaşcă pe care era scris „Stânga Tânără”. Se aşeză pe ca- 
napeaua din mijlocul redacţiei şi îşi puse picioarele pe 
măsuţa de cafea, aprinzând o ţigară - interzisă! 

Björck însemna lista „clienţilor”. Bjurman însemna 
Salander. Nu putea fi o coincidenţă că atât Bjurman, cât şi 
Björck lucraseră pentru Säpo. Un raport de poliţie pri- 
vind-o pe Salander dispăruse. 

Putea să existe mai mult decât un singur motiv? 

Rămase nemişcat o vreme, meditând profund. 

Era posibil ca Salander să fi fost motivul? 

Mikael era urmărit de o idee pe care n-o putea formula 
în cuvinte. Rămăsese ceva necercetat, dar el nu putea să-şi 
explice cu adevărat ce însemna asta, că Lisbeth Salander 


474 


personal ar fi putut constitui motivul crimelor. Avu senzaţia 
fugară a unei revelații, gata să iasă la suprafaţă. 

Apoi, îşi dădu seama că era prea obosit, vărsă cafeaua, 
plecă acasă şi se culcă. În întuneric, în patul său, reluă 
firele şi mai rămase treaz încă două ore, încercând să 
înţeleagă ce voise ea să spună. 


Lisbeth Salander aprinse o ţigară şi se aşeză comod pe 
scaunul din faţa lui. Îşi puse piciorul drept peste cel stâng 
şi-l privi fix. Per-Åke Sandström nu văzuse niciodată o 
privire atât de intensă. Când vorbi, vocea ei era la fel de 
scăzută. 

— În ianuarie 2003 ai vizitat-o pentru prima oară pe 
Ines Hammujărvi, în apartamentul ei din Norsborg. Tocmai 
împlinise 16 ani. De ce ai fost la ea? 

Per-Åke Sandström nu ştia ce să răspundă. Nu putea să 
explice cum începuse totul, şi pentru ce... Ea ridică pistolul 
electric. 

— Eu... nu ştiu. Voiam s-o am. Era aşa de frumoasă. 

— Frumoasă? 

— Da. Era frumoasă. 

— Şi tu ai considerat că aveai dreptul s-o legi de pat şi 
s-o regulezi. 

— Ea a fost de acord. Jur. Ea a fost de acord. 

— Ai plătit-o? 

Per-Åke Sandström îşi muşcă limba. 

— Nu. 

— De ce nu? Era o curvă. Curvele primesc bani. 

— Ea era... Ea era un cadou. 

— Cadou? întrebă Lisbeth Salander. 

Glasul ei căpătase dintr-odată o notă periculoasă. 

— Mi-a fost oferită ca recompensă, pentru ceva ce fă- 
cusem pentru o altă persoană. 

— Per-Åke, spuse Lisbeth Salander pe un ton calm. 
Oare nu cumva eviţi să-mi răspunzi la întrebare? 

— Jur. Voi răspunde la orice mă întrebi. N-o să mint. 

— Bine. Ce serviciu şi ce persoană? 


475 


— Adusesem steroizi anabolici în Suedia. Făcusem o 
călătorie, pentru un reportaj, în Estonia, eram cu câţiva 
cunoscuţi şi am luat tabletele în maşina mea. Cel cu care 
am mers era un bărbat pe nume Harry Ranta. Însă el n-a 
venit în maşina mea. 

— Cum l-ai întâlnit pe Harry Ranta? 

— Il cunoşteam de mulţi ani. Din anii '80. E doar un 
amic. Obişnuiam să mergem la restaurant împreună. 

— Şi Harry Ranta ţi-a oferit-o pe Ines Hammujärvi, 
drept... cadou? 

— Da... Nu, iartă-mă, asta a fost mai târziu, la 
Stockholm. A fost fratele lui, Atho Ranta. 

— Prin urmare, vrei să spui că Atho Ranta ţi-a bătut la 
uşă şi te-a întrebat dacă vrei să mergi în Norsborg, s-o 
regulezi pe Ines? 

— Nu... eram... aveam o petrecere şi... La naiba, nu-mi 
amintesc unde eram... 

Incepuse să tremure necontrolat, îşi simţea genunchii 
îndoindu-se sub el şi trebui să se încordeze ca să rămână în 
picioare. 

— Răspunde calm şi liniştit, spuse Lisbeth Salander. 
N-am să te spânzur, pentru că trebuie să-ţi aduni gân- 
durile. Dar imediat ce simt că vrei să scapi, atunci... puf! 

Ea înălţă sprâncenele şi dintr-odată păru angelică. Cât 
de angelic poate părea cineva în spatele unei măşti 
groteşti. 

Per-Åke Sandström încuviinţă. Înghiţi în sec. Îi era sete, 
avea gura iască şi simţea funia strângându-i-se în jurul 
grumazului. 

— N-are importanţă unde ai băut. Cum s-a întâmplat ca 
Atho Ranta să ţi-o ofere pe Ines? 

— Vorbeam despre... noi... eu i-am povestit că voiam... 

Incepu să plângă. 

— I-ai spus că vrei să ai una din curvele lui. El dădu din 
cap. 

— Eram beat. El a spus că ea trebuia... trebuia... avea 
nevoie... 


476 


— Ce trebuia? i 

— A spus că trebuia să fie pedepsită. li făcea probleme. 
Nu făcea ce-i spunea el. 

— Şi ce voia să facă? 

— Să se prostitueze pentru el. Mi-a oferit... Eu eram 
beat şi nu ştiam ce fac. Nu am avut intenţia să... lartă-mă. 

Îşi trase nasul. 

— Nu mie trebuie să-mi ceri iertare. Aşa că te-ai oferit 
să-l ajuţi pe Atho, pedepsind-o pe Ines şi te-ai dus la ea 
acasă. 

— N-a fost aşa. 

— Povesteşte cum a fost. De ce l-ai urmat pe Atho la 
Ines acasă? 

Ea îşi balansa pistolul electric pe genunchi. Sandström 
începu din nou să tremure. 

— M-am dus la Ines acasă pentru că voiam s-o am. Ea 
era acolo şi era de vânzare. Ines locuia la o prietenă a lui 
Harry Ranta. Nu-mi amintesc cum se numea. Atho a legat-o 
pe Ines şi eu... Eu am făcut sex cu ea. Atho s-a uitat. 

— Nu... Tu n-ai făcut sex cu ea. Ai violat-o. El nu 
răspunse. 

— Sau nu-i aşa? El dădu din cap. 

— Ce-a spus Ines? 

— Ea n-a spus nimic. 

— A protestat? 

El negă cu o mişcare din cap. 

— A crezut că e amuzant ca un scârbos de 50 de ani s-o 
lege şi s-o violeze? 

— Era beată. Nu-i păsa. 

Lisbeth Salander suspină resemnată. 

— OK. Pe urmă, ai continuat s-o vizitezi pe Ines. 

— Era aşa de... Ea mă voia. 

— Rahat. 

O privi disperat pe Lisbeth Salander, apoi aprobă. 

— Eu... am violat-o. Harry şi Atho mi-au dat permi- 
siunea. Voiau ca ea... ca ea să fie şcolită. 

— I-ai plătit? El aprobă. 


477 


— Cât? 

— Era un preţ pentru prieteni. l-am ajutat cu contra- 
banda. 

— Cât? 

— În total, câteva hârtii de o mie. 

— Într-una din fotografii, Ines se află aici, la tine în 
apartament. 

— Harry a adus-o, cu maşina. El îşi trase iar nasul. 

— Aşa că, pentru câteva mii de coroane ai primit o fată 
cu care puteai să faci ce voiai. De câte ori ai violat-o? 

— Nu ştiu... de câteva ori... 

— OK. Cine e şeful organizaţiei? 

— Mă omoară dacă îi torn. 

— Nu mă priveşte. Pentru moment, eu sunt o problemă 
cu mult mai mare pentru tine decât fraţii Ranta. 

Ridică pistolul electric. 

— Atho. El e mai mare. Harry e doar cel care aranjează 
lucrurile. 

— Cine mai e în organizaţie? 

— Eu îi cunosc doar pe Atho şi pe Harry. Mai e gagica 
lui Atho. Şi un tip pe care îl cheamă... nu ştiu... Pelle, 
cumva. E suedez. Nu ştiu cine e. E toxicoman şi le face 
servicii. 

— Gagica lui Atho? 

— Silvia. E prostituată. 

Lisbeth rămase un moment tăcută, meditând. Apoi 
ridică privirea. 

— Cine e Zala? 

Per-Åke Sandström se îngălbeni. Aceeaşi întrebare pe 
care o punea incontinuu Dag Svensson. Rămase tăcut, 
până ce observă că nebuna începea să-şi piardă răbdarea. 

— Nu ştiu, spuse el. Nu ştiu cine e. Lisbeth Salander se 
posomori. 

— Până acum te-ai purtat bine. Nu-ţi rata şansa, spuse 
ea. 

— Jur pe ce am mai sfânt. Nu ştiu cine e. Jurnalistul pe 
care l-ai împuşcat... 


478 


Tăcu, brusc conştient că poate nu era o idee prea bună 
să-i amintească de orgia sângeroasă din Enskede. 

— Da? 

— Şi el a întrebat acelaşi lucru. Nu ştiu. Dacă aş ştii, aş 
spune. Jur. E o persoană pe care o cunoaşte Atho. 

— Ai vorbit cu el? 

— Un minut, la telefon. Am vorbit cu cineva care a spus 
că se numeşte Zala. Sau, mai exact, el a vorbit cu mine. 

— De ce? i 

Per-Åke Sandström clipi. Îi curgeau broboanele de 
transpiraţie în ochi şi simțea cum i se scurg mucii pe 
bărbie. 

— Eu... voiau să le mai fac un serviciu. 

— Acum povestea începe să devină iritant de lentă, îl 
amenință Lisbeth Salander. 

— Voiau să mai fac o călătorie la Tallin şi să aduc o 
maşină care era pregătită cu amfetamină. Eu nu voiam. 

— De ce nu voiai? 

— Era prea mult. Erau nişte gangsteri. Voiam să ies din 
combinaţie. Aveam o slujbă de care trebuia să mă ţin. 

— Adică, vrei să spui că erai gangster doar în timpul 
liber. 

— De fapt, eu nu sunt aşa, zise el pe un ton jalnic. 

— Nooo, deloc. 

Vocea ei avea un ton atât de disprețuitor, că Per-Åke 
Sandström închise ochii. 

— Continuă. Cum apare Zala în istorie? 

— A fost un coşmar. 

Tăcu şi brusc începură iar să-i curgă lacrimile. Se 
muşcă de buză aşa de puternic, încât pielea se rupse şi 
începu să-i sângereze. 

— Prea lent, spuse Lisbeth Salander cu un glas rece. 

— Atho m-a bătut la cap de mai multe ori. Harry m-a 
avertizat, spunându-mi că Atho era tot mai furios pe mine 
şi că nu ştia ce se poate întâmpla. Până la urmă, am fost de 
acord să-l întâlnesc pe Atho. Asta a fost anul trecut, în 
august. Am mers cu Harry în Norsborg... 


479 


Gura continuă să i se mişte, dar fără să iasă vreun cu- 
vânt. Ochii lui Lisbeth Salander se micşorară. El îşi regăsi 
imediat vocea. 

— Atho parcă era nebun. A fost brutal. Nu poţi bănui 
cât de brutal e. A spus că era prea târziu pentru mine să 
ies şi că, dacă nu fac cum spune el, n-o să rămân în viaţă. O 
să-mi facă o demonstraţie. 

— Da? 

— M-au obligat să merg cu ei. Ne-am dus la Södertälje. 
Atho mi-a spus să pun pe cap o glugă. Era un fel de pungă, 
pe care mi-a legat-o peste ochi. Eram îngrozit. 

— Aşa că ai mers cu o pungă pe cap. Ce s-a întâmplat 
pe urmă? 

— Maşina s-a oprit. Nu ştiu unde ne aflam. 

— Unde ţi-au pus gluga? 

— Chiar înainte de Södertälje. 

— Şi cât a durat până aţi ajuns? 

— Poate... poate mai mult de o jumătate de oră. M-au 
scos din maşină. Era un fel de magazie. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Harry şi Atho m-au dus înăuntru. Acolo era lumină. 
Primul lucru pe care l-am văzut a fost un amărât care zăcea 
pe cimentul gol. Era legat. Fusese bătut îngrozitor. 

— Cine era? 

— Se numea Kenneth Gustafsson. Dar asta am aflat-o 
mai târziu. Ei n-au spus niciodată cum se numea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Era un bărbat acolo. Era cel mai înalt om pe care 
l-am văzut vreodată. Era enorm. Numai muşchi. 

— Cum arăta? 

— Blond. Arăta ca dracu în persoană. 

— Numele? 

— Nu şi-a spus niciodată numele. 

— OK. Un uriaş blond. Cine se mai afla acolo? 

— Mai era un bărbat. Avea un aer obosit. Blond. Coadă 
de cal. 

Magge Lundin. 


480 


— Alţii? 

— Doar eu, Harry şi Atho. 

— Continuă. 

— Cel blond..., uriaşul adică, mi-a adus un scaun. N-a 
spus un cuvânt. Atho vorbea. Ela zis că tipul de pe ciment 
e un turnător. Voia ca eu să văd ce păţesc cei care creează 
probleme. 

Per-Åke Sandström începu să plângă, fără să se poată 
stăpâni. 

— Prea lent, spuse din nou Lisbeth Salander. 

— Tipul blond l-a ridicat pe cel de pe duşumea şi l-a pus 
pe alt scaun, în faţa mea. Eram la un metru unul de altul. 
Eu îl priveam în ochi. Uriaşul s-a aşezat în spatele lui, i-a 
pus mâinile în jurul gâtului şi... EL... El... 

— L-a strâns de gât? întrebă Lisbeth, ca să-l ajute. 

— Da... nu... l-a strâns până a murit. Cred că i-a frânt 
grumazul, cu amândouă mâinile. Am auzit cum i-au trosnit 
oasele şi a murit în faţa ochilor mei. 

Per-Åke Sandström se balansa în frânghie. Lacrimile îi 
curgeau necontrolat. Nu mai povestise niciodată în- 
tâmplarea. Lisbeth îl lăsă un minut să se adune. 

— Şi pe urmă? 

— Celălalt bărbat - cel cu coada de cal - a pus în 
mişcare o drujbă şi i-a tăiat capul şi mâinile. Când a fost 
gata, uriaşul a venit la mine. Şi-a pus mâinile în jurul 
gâtului meu. Am încercat să i le desfac. Am tras cât pu- 
team, dar n-am putut să-l clintesc, nici măcar un milimetru. 
Dar nu strângea... a ţinut doar mâinile acolo, un lung 
moment. Intre timp, Atho a scos telefonul mobil şi a sunat 
undeva. Vorbea în ruseşte. Apoi mi-a spus brusc că Zala 
vrea să-mi vorbească şi mi-a ţinut telefonul la ureche. 

— Ce-a spus Zala? 

— A spus doar că se aştepta să îndeplinesc serviciul de- 
spre care îmi vorbise Atho. A întrebat dacă mai voiam să 
mă retrag. Am promis să merg la Tallin şi să aduc maşina 
cu amfetamina. Ce altceva aş fi putut să fac? 


481 


Lisbeth rămase tăcută multă vreme. Îl cerceta gândi- 
toare pe ziaristul care suspina prins în frânghie şi părea să 
reflecteze la ceva. 

— Descrie-i vocea. 

— Era... nu ştiu. Suna absolut normal. 

— Voce groasă, voce subţire? 

— Groasă. Comună. Aspră. 

— În ce limbă aţi vorbit? 

— Suedeză. 

— Accent? 

— Ştiu eu... Poate, un pic. Dar vorbea bine suedeza. 
Atho a vorbit cu el ruseşte. 

— Ştii ruseşte? 

— Puțin. Nu fluent. Numai puţin. 

— Ce i-a spus Atho? 

— A spus doar că demonstraţia era terminată. Nimic 
altceva. 

— Ai mai povestit toate astea şi altcuiva? 

— Nu. 

— Dag Svensson? 

— Nu... Nu. 

— Dag Svensson te-a vizitat. Sandström făcu un gest de 
încuviinţare. 

— Nu aud. 

— Da. 

— De ce? 

— Ştia că eu am avut... curvele. 

— Ce te-a întrebat? 

— Voia să ştie... 

— Da? 

— Zala. M-a întrebat despre Zala. A fost a doua vizită. 

— A doua vizită? 

— A luat legătura cu mine cu două săptămâni înainte să 
moară. A fost prima vizită. Apoi, s-a întors cu două zile 
înainte ca tu... ca el... 

— Înainte să-l împuşc? 

— Tocmai. 


482 


— Şi atunci te-a întrebat de Zala? 

— Da. 

— Ce i-ai povestit? 

— Nimic. Nu puteam povesti nimic. Am recunoscut că 
vorbisem cu el la telefon. Asta a fost tot. N-am spus nimic 
despre blond şi ce au făcut cu Gustafsson. 

— OK. Ce te-a întrebat exact Dag Svensson? 

— Eu... Voia doar să afle mai multe despre Zala. Asta a 
fost tot. 

— Şi tu nu i-ai povestit nimic? 

— Nimic important. Pentru că nu ştiu nimic. Lisbeth 
Salander tăcu o clipă. E ceva ce evită să spună. 

Îşi muşcă gânditoare buza. Sigur că da. 

— Cui i-ai povestit despre vizita lui Dag Svensson? 
Sandstrom păli. 

Lisbeth agită pistolul electric. 

— L-am sunat pe Harry Ranta. 

— Când? 

El înghiţi în sec. 

— În aceeaşi seară în care Dag Svensson m-a vizitat 
prima dată. 

Ea continuă să-i pună întrebări încă o jumătate de oră, 
dar constată că nu putea să mai scoată nimic de la el, în 
afară de vreun detaliu. În cele din urmă, se ridică şi puse 
mâna pe frânghie. 

— Tu eşti probabil unul dintre cei mai jalnici nemernici 
pe care i-am întâlnit vreodată, spuse Lisbeth Salander. 
Ceea ce i-ai făcut lui Ines ar merita pedeapsa cu moartea. 
Dar am promis că vei trăi dacă răspunzi la întrebările mele. 
Eu îmi ţin întotdeauna promisiunile. 

Se aplecă şi desfăcu nodul. Per-Åke Sandström se 
prăbuşi într-o grămadă de murdărie pe podea. Simţea o 
uşurare aproape euforică. De pe duşumea, o văzu punând 
un taburet pe măsuţă, urcându-se şi desfăcând scripetele. 
Strânse funia şi o băgă într-un rucsac. Dispăru în baie şi 
rămase acolo vreo zece minute. O auzi trăgând apa. Când 
se întoarse, îşi spălase machiajul. 


483 


Chipul ei părea gol şi curat. 

— Trebuie să te dezlegi singur. 

Ea lăsă să cadă pe podea un cuţit de bucătărie. 

O auzi foşnind în hol, un lung moment. Părea că-şi 
schimbă hainele. Apoi auzi uşa de la intrare deschizându-se 
şi închizându-se la loc. Abia după o jumătate de oră reuşi 
să taie banda adezivă. Când se aşeză, în fine, pe canapea, 
descoperi că luase cu ea pistolul Colt 1911 Government. 


Lisbeth Salander s-a întors acasă abia la ora cinci di- 
mineaţa. Şi-a scos peruca Irenei Nesser şi s-a dus imediat 
să se culce, fără să mai deschidă computerul şi să 
controleze dacă Mikael Blomkvist dezlegase misterul cu 
raportul de poliţie dispărut. 

S-a trezit la ora nouă dimineaţa şi toată ziua de marţi a 
dedicat-o căutării de informaţii despre fraţii Atho şi Harry 
Ranta. 

Atho Ranta avea o sumbră listă de merite în dosarul 
poliţiei. Era cetăţean finlandez, dar descindea dintr-o 
familie estonă care venise în Suedia în 1971. Între anii 
1972 şi 1978 lucrase ca tâmplar în construcţii pentru tur- 
nătoriile Skânska Cement. Fusese dat afară, fiind prins 
furând de pe un şantier, şi fiind condamnat la şapte luni de 
închisoare. Intre 1980 şi 1982 muncise la o firmă mult mai 
mică de construcţii. A fost dat afară, după ce de mai multe 
ori venise beat la locul de muncă. În restul anilor '80 
lucrase ca paznic, tehnician la o firmă de întreţinere a 
instalaţiilor de încălzire cu păcură, spălător de vase şi 
paznic la o şcoală. Fusese dat afară de peste tot, după ce 
fie venise beat, fie se implicase în diferite scandaluri. 
Slujba de paznic la şcoală o avusese doar câteva luni, până 
când o profesoară îl reclamase pentru hărţuiri sexuale 
grave şi ameninţări. 

În 1987 primise amendă şi o lună închisoare, pentru 
furt de maşină, conducere în stare de ebrietate şi tăinuire 
de obiecte furate. In anul următor, fusese condamnat 
pentru deţinere ilegală de arme, iar în 1990, pentru un 


484 


delict de moravuri, a cărui natură nu era precizată în ca- 
zier, în 1991, fusese acuzat de ameninţări, dar achitat. Tot 
în acelaşi an, fusese condamnat la închisoare şi plătise şi 
amendă pentru contrabandă cu alcool. In 1992, făcuse trei 
luni de puşcărie pentru maltratarea unei prietene, precum 
şi pentru ameninţări la adresa surorii acesteia. Pe urmă se 
păstrase curat până în 1997, când a fost condamnat pentru 
tăinuire şi maltratare gravă. De data aceasta primise zece 
luni de închisoare. 

Fratele lui mai mic, Harry Ranta, îl urmase în Suedia în 
anii '80 şi avusese o slujbă mai lungă ca magazioner. 
Cazierul lui arăta că fusese condamnat de trei ori. În 1990, 
fusese condamnat pentru escrocherie de asigurări, apoi, în 
1992, urmase o condamnare de doi ani, pentru maltratare 
gravă, tăinuire de obiecte furate, jaf, agresiune şi viol. 
Fusese expulzat în Finlanda, dar era înapoi în Suedia în 
1996, când fu din nou condamnat la zece luni închisoare 
pentru maltratare gravă şi viol. Condamnarea a fost 
contestată, iar Curtea de apel mersese pe linia lui Harry 
Ranta şi-l achitase pentru acuzaţia de viol. Dimpotrivă, 
acuzaţia de maltratare rămăsese valabilă şi el executase 
şase luni de închisoare. În anul 2000, Harry Ranta a fost 
din nou reclamat pentru ameninţări şi viol; reclamaţia 
fusese retrasă şi afacerea, clasată. 

Lisbeth căută ultima lor adresă şi găsi că Atho Ranta 
locuia în Norsborg, în vreme ce Harry Ranta locuia în Alby. 


Paolo Roberto se simţi dezamăgit când, pentru a 
cincizecea oară, formă numărul lui Miriam Wu şi primi 
doar mesajul înregistrat că abonata nu putea fi găsită. De 
când îşi luase sarcina s-o caute, se dusese la adresa de pe 
Lundagatan de mai multe ori în fiecare zi. Uşa 
apartamentului rămânea închisă. 

Privi ceasul. Era opt şi câteva minute, în seara zilei de 
marţi. Cândva trebuia să revină acasă. Avea totală în- 
ţelegere pentru faptul că Miriam Wu se ţinea deoparte, dar 
vacarmul din presă se liniştise. Hotări că, în loc să tot facă 


485 


drumuri înainte şi înapoi, era mai bine să se plaseze în faţa 
porţii ei, în caz că-şi făcea apariţia, fie şi pentru a-şi lua 
schimburi noi sau Dumnezeu ştie ce. Umplu un termos cu 
cafea şi îşi făcu câteva sendvişuri. Inainte de a părăsi 
apartamentul, făcu semnul crucii în faţa crucifixului cu 
Madona. 

A parcat la treizeci de metri de poarta de pe Lunda- 
gatan şi a coborât spătarul scaunului, ca să aibă mai mult 
loc pentru picioare. A pus radioul să cânte în surdină şi a 
prins de bord cu bandă adezivă fotografia lui Miriam Wu, 
pe care o decupase dintr-un ziar de seară. Era dulce, 
constată el. A început să observe răbdător puţinii oameni 
care treceau prin faţă. Miriam Wu nu se afla printre ei. 

Din zece în zece minute, încerca s-o sune. A renunţat la 
ora nouă, când telefonul dădea semne că bateria e pe 
terminate. 


Per-Åke Sandström a petrecut ziua de marţi într-o stare 
care cel mai bine putea fi numită apatie. În timpul nopţii 
zăcuse pe canapeaua din living, incapabil să meargă să se 
culce şi la fel de incapabil să-şi stăpânească bruştele 
accese de plâns care-l loveau la intervale regulate, în 
dimineaţa zilei de marţi s-a dus la Systembolaget!, în Solna 
Centrum, şi a cumpărat o sticlă de rachiu de Skâne, apoi 
s-a întors pe canapea, unde a consumat jumătate din 
conţinut. 

Abia pe seară începuse să fie conştient de starea sa şi 
să se gândească la ce avea de făcut. Îşi dorea să nu fi auzit 
niciodată de fraţii Ranta şi de curvele lor. Nu putea înţele- 
ge cum fusese aşa de prost, încât să se lase momit la apar- 
tamentul din Norsberg, unde Atho o legase, cu picioarele 
desfăcute, pe Ines Hammujărvi, în vârstă de 16 ani şi foar- 
te drogată, şi-l provocase să vadă care dintre ei doi avea 
membrul mai puternic. Ei se întrecuseră, rând pe rând, şi 


! În Suedia, există monopol de stat asupra alcoolului şi băuturilor 
alcoolice, inclusiv vinul şi berea, care pot fi cumpărate numai din 
magazine speciale, numite Systembolaget. 

486 


el învinsese, prin a săvârşi în cursul serii şi al nopţii un nu- 
măr mai mare de acte sexuale de diferite feluri. 

La un moment dat, Ines Hammujărvi se trezise şi în- 
cepuse să strige. Asta îl făcuse pe Atho să petreacă o ju- 
mătate de oră lovind-o şi silind-o să bea, după care, ea 
fusese satisfăcător de calmată şi Atho îl invitase să con- 
tinue exerciţiile. 

Curvă blestemată. 

Ce tâmpitul dracului fusese! 

Nu putea aştepta nicio cruţare de la Millennium. Ei 
trăiau din soiul ăsta de scandaluri. 

Era îngrozit de moarte de nebuna de Salander. Pentru a 
nu mai vorbi de monstrul blond. Nu se putea duce la 
poliţie. 

Nu putea nici să se descurce singur. Era o iluzie să 
creadă că problemele vor dispărea de la sine. 

Exista doar o mică alternativă, caz în care el ar fi putut 
să se aştepte să găsească o picătură de simpatie şi poate o 
soluţie. Inţelegea că era un fir de pai. 

Dar era singura lui alternativă. 

După-amiază, îşi făcu curaj şi telefonă pe mobilul lui 
Harry Ranta. Nu primi niciun răspuns. Continuă să încerce 
până la zece seara, când renunţă. După ce reflectase la 
situaţie îndelung (şi se întărise cu restul de rachiu), îl sună 
pe Atho Ranta. Răspunse Silvia, prietena lui. El află că 
fraţii Ranta se aflau în concediu, la Tallin. Nu, Silvia nu ştia 
cum puteau fi contactaţi. Nu, n-avea nicio idee când 
plănuiau fraţii Ranta să se întoarcă - se aflau în Estonia pe 
o perioadă nedeterminată. 

Silvia părea mulţumită. 

Per-Åke Sandström se lăsă să cadă pe canapeaua din 
living. Nu era sigur dacă era abătut sau uşurat de faptul că 
Atho Ranta nu era acasă şi, în felul acesta, el nu avea 
posibilitatea să îi povestească ce se petrecuse. Dar mesajul 
era clar. Din diverse motive, fraţii Ranta se dăduseră la 
fund şi deciseseră să-şi ia concediu la Tallin, pe o perioadă 


487 


nedeterminată. Ceea ce nu avu deloc darul de a-l linişti pe 
Per-Åke Sandström. 


488 


25 
Marţi 5 aprilie - miercuri 6 aprilie 


Paolo Roberto nu adormise, dar era aşa de cufundat în 
propriile-i gânduri, încât i-au trebuit câteva momente 
înainte de a descoperi femeia care venea pe jos, dinspre 
biserica Hogalid, pe la ora unsprezece seara. A văzut-o în 
oglinda retrovizoare. Abia când a trecut pe lângă un 
felinar, cam la 70 de metri în spatele lui, ea a întors brusc 
capul şi atunci a recunoscut-o imediat pe Miriam Wu. 

S-a îndreptat în scaun. Primul impuls a fost să coboare 
din maşină. Apoi a înţeles că risca s-o sperie şi că era mai 
bine s-o aştepte să ajungă la poarta de la intrare. 

În aceeaşi clipă în care gândise aşa, văzu o furgonetă 
de culoare închisă demarând de undeva din josul străzii şi 
frânând brusc în dreptul lui Miriam Wu. Paolo Roberto 
privi uimit cum un bărbat - o bestie blondă diavolesc de 
uriaşă - sări prin uşa glisantă laterală, prinzând-o pe 
Miriam Wu. Evident, fata fusese luată cu totul pe neaştep- 
tate. Ea încercă să se elibereze dându-se înapoi, dar uriaşul 
blond o ţinea într-o strânsoare puternică. Paolo Roberto a 
căscat gura, văzând piciorul drept al lui Miriam Wu 
ridicându-se şi descriind o curbă rapidă. Da, era adevărat, 
făcea box thailandez. Fata lansă o lovitură de picior în 
capul uriaşului. Lovitura nu păru să-l impresioneze. Ridică 
doar mâna şi îi dădu lui Miriam Wu o palmă. Paolo Roberto 
putu auzi zgomotul loviturii de la o distanţă de 60 de metri. 
Miriam Wu căzu ca lovită de trăsnet. Uriaşul blond se 
aplecă şi o ridică cu o mână, aruncând-o în furgonetă. Abia 
atunci Paolo Roberto închise gura şi se dezmetici. Smuci 
portiera maşinii, începând să alerge spre furgonetă. 

Dar, după primii paşi, a înţeles inutilitatea încercării 
sale. Maşina în care Miriam Wu fusese aruncată ca un sac 
de cartofi a pornit, a făcut o întoarcere în loc şi era deja 
departe, înainte ca el să fi prins viteză. Furgonetă dispăru 
spre biserica Högalid. Paolo Roberto s-a întors, 


489 


năpustindu-se spre propria maşină şi aruncându-se la 
volan. A demarat în trombă, făcând la rândul lui o 
întoarcere pe loc. Furgonetă dispăruse deja când el a ajuns 
la încrucişarea de drumuri. A frânat, a privit spre 
Hogalidsgatan, apoi s-a decis s-o ia la stânga, spre 
Hornsgatan. 

Când a ajuns pe Hornsgatan, semaforul era pe roşu, 
dar, cum nu era trafic deloc, a trecut, privind în jur. Sin- 
gurele lumini pe care le putu vedea în faţă tocmai coteau la 
stânga, spre podul Liljeholm. Nu-şi dădea seama dacă era 
furgonetă, dar era singura maşină care se vedea şi Paolo 
Roberto apăsă acceleraţia până la fund. A trebuit să se 
oprească la lumina roşie, pe Lângholmsgatan şi a fost silit 
să lase să treacă maşinile dinspre Kungsholmen, în vreme 
ce secundele se scurgeau. Când strada din faţa lui a fost 
goală, a apăsat din nou pedala şi a trecut pe roşu. Spera 
din suflet ca nicio maşină de poliţie să nu-l oprească tocmai 
atunci. 

Pe pod a depăşit cu mult viteza legală, accelerând şi 
mai tare, după ce trecu de el. Tot nu era sigur că maşina pe 
care o întrezărise era furgoneta şi că aceasta nu o luase 
deja spre Grândal sau Ârsta. Dar a mizat din nou pe şansă, 
apăsând pedala până la podea. Mergea cu mai mult de 150 
de kilometri la oră şi depăşea în trombă rarele maşini care 
mergeau cu viteză legală, gândindu-se că probabil vreunul 
dintre şoferi deja îi notase numărul. 

In dreptul Bredângului, a văzut din nou maşina. S-a 
apropiat, până a ajuns la 50 de metri în spate şi s-a convins 
că era maşina căutată. În momentul acela, a încetinit la 90 
de kilometri pe oră şi s-a plasat în spate, cam la 200 de 
metri. Abia atunci a început să respire din nou. 


Miriam Wu simţi cum i se prelingea sângele pe gât, 
chiar în momentul în care aterizase pe podeaua furgonetei. 
Sângele îi curgea din nas. El îi rupsese buza şi probabil că-i 
spărsese nasul. Atacul venise ca fulgerul din cer senin şi 
orice împotrivire a ei fusese înlăturată în mai puţin de o 


490 


secundă. Simţi cum maşina demara, chiar înainte ca 
agresorul ei să fi închis portiera. O clipă, când maşina coti 
la stânga, uriaşul blond îşi pierdu echilibrul. 

Miriam Wu se răsuci şi se propti cu şoldul în podea. 
Când blondul se întoarse, ea lovi cu piciorul. Îl nimeri în 
tâmplă. Văzu urma, acolo unde nimerise tocul. Era o lo- 
vitură care ar fi trebuit să-i facă rău. 

El o privi uimit. Apoi surâse. 

Doamne-sfinte, ce monstru blestemat e ăsta? 

Miriam lovi din nou, dar el îi prinse piciorul şi i-l răsuci 
aşa de puternic, că ea urlă de durere şi fu obligată să se 
răsucească pe burtă. 

Apoi, bărbatul se aplecă şi-i dădu o lovitură cu dosul 
palmei. O atinse în tâmplă. Miriam Wu văzu stele verzi. 
Avea senzaţia că a fost atinsă de o măciucă. El i se aşeză 
pe spinare. Încercă să-l dea la o parte, dar era aşa de greu, 
că nu-l putea clinti nici un milimetru. Îi răsuci braţele la 
spate şi le prinse în cătuşe. Era lipsită de apărare. Miriam 
Wu se simţi dintr-odată paralizată de spaimă. 


Mikael Blomkvist trecuse de Globen, revenind din 
Tyreso. Petrecuse după-amiaza şi seara vizitând trei dintre 
numele de pe lista clienţilor. Nu obținuse nimic, întâlnise 
trei indivizi panicaţi, care fuseseră deja vizitaţi de Dag 
Svensson şi care aşteptau ca, din clipă în clipă, să se 
prăbuşească cerul peste ei. Îl rugaseră şi imploraseră. El îi 
ştersese de pe lista posibililor ucigaşi. 

Îşi scoase telefonul mobil de îndată ce trecu de podul 
Skanstull şi o sună pe Erika Berger, care nu răspunse. In- 
cercă s-o sune pe Malin Eriksson. Nici ea nu răspunse. A 
naibii treabă! Era târziu. Avea nevoie să discute cu cineva. 

Se întrebă dacă Paolo Roberto avusese vreun succes cu 
Miriam Wu şi-i formă numărul. Auzi cinci semnale, înainte 
să i se răspundă. 

— Paolo. 

— Bună. E Blomkvist. Mă întrebam cum a mers... 


491 


— Blomkvist, eu sunt pe scrrr scrr în maşină cu Miriam 
Wu. 

— Nu se aude. 

— Sccrrr... scrrapp... scrrapp... 

— Ai dispărut. Nu te aud. Apoi, conversaţia muri. 


Paolo Roberto înjură. Bateria telefonului căzuse exact 
în momentul în care trecea de Fittja. Apăsă pe butonul ON 
şi reuşi să reînvie mobilul. Formă numărul SOS, dar chiar 
în momentul în care i se răspundea, telefonul muri din nou. 

La dracu! 

Avea un încărcător care funcţiona la bricheta de lângă 
volan. Dar încărcătorul se afla acasă, pe scrinul din hol. 
Aruncă mobilul pe scaunul de alături şi se concentră să nu 
piardă din vedere luminile furgonetei. El conducea un 
BMW cu rezervorul plin şi blestemata de furgonetă n-avea 
nicio şansă să-i scape. Dar nu voia să le atragă atenţia şi 
atunci mări distanţa la mai multe sute de metri. 

Un afurisit de monstru plin de steroizi cafteşte o fată în 
faţa ochilor mei. Pe blestematul ăsta vreau să pun mâna. 

Dacă Erika Berger ar fi fost prezentă, l-ar fi numit un 
macho-cowboy. Pentru Paolo Roberto asta însemna „a te 
înfuria”. 


Mikael Blomkvist a ales drumul care trecea pe 
Lundagatan, dar a constatat că în imobilul din fundul curţii, 
unde locuia Miriam Wu, era întuneric. A mai făcut o în- 
cercare să-l sune pe Paolo Roberto, dar n-a primit decât 
mesajul că abonatul nu putea fi contactat. A bombănit ceva 
şi s-a dus acasă, unde şi-a făcut cafea şi sendvişuri. 


Călătoria cu maşina dura mai mult decât se aşteptase 
Paolo Roberto. Trecură de Södertälje, apoi pe E20, spre 
Strängnäs. Imediat după Nykvarn, furgoneta o luă la 
stânga, pe drumuri secundare, prin câmpia din Sormland. 


492 


Dintr-odată, crescuse riscul să fie observat. Paolo 
Roberto ridică piciorul de pe acceleraţie şi mări distanţa 
dintre el şi furgonetă. 

Paolo nu era prea bun la geografie dar, după câte în- 
ţelegea, se aflau pe malul stâng al lacului Yngern. Pierdu 
furgoneta din privire şi mări viteza. Acum ajunsese la o 
porţiune dreaptă şi apăsă pe frână. 

Furgoneta dispăruse. În zonă erau o grămadă de 
drumuri laterale. Pur şi simplu îi pierduse. 


Miriam Wu simţea durerea din ceafă şi faţă, dar reuşise 
să-şi stăpânească spaima că era lipsită de apărare. N-o mai 
lovise. Ea putuse să se ridice în capul oaselor, 
sprijinindu-se de scaunul şoferului. Avea mâinile legate la 
spate şi o bandă adezivă lată peste gură. Una din nări îi era 
plină de sânge şi-i era greu să respire. 

Îl cercetă pe uriaşul blond. De când îi pusese banda 
adezivă pe gură nu mai scosese o vorbă şi o ignora total. 
Ea privi urma loviturii pe care i-o dăduse şi care ar fi 
trebuit să-i facă mult rău. Bărbatul nu părea s-o fi observat. 
Era anormal. 

Era mare şi foarte bine construit. Muşchii lui indicau 
faptul că petrecea câteva ore în fiecare săptămână într-o 
sală de sport, dar nu era culturist. Muşchii păreau să fie 
absolut naturali. Mâinile erau ca nişte tigăi masive. In- 
ţelegea acum de ce se simţise ca lovită de o măciucă, când 
o pălmuise. 

Furgoneta înainta clătinându-se pe un drum plin de 
gropi. 

Nu avea nicio idee unde se află, în afară de faptul că 
merseseră mult pe E4, spre sud, înainte de-a o lua pe 
drumuri mai mici. 

Ştia că nu avea nicio şansă împotriva uriaşului blond, 
chiar dacă ar fi avut mâinile libere. Se simţea total fără 
apărare. 


493 


Malin Eriksson a sunat la Mikael Blomkvist curând 
după ora 11, când el tocmai sosise acasă, pusese în priză 
filtrul de cafea şi îşi făcea sendvişuri, în bucătărie. 

— lartă-mă că sun aşa de târziu. Am încercat să te 
prind timp de mai multe ore, dar n-ai răspuns la mobil. 

— Iartă-mă. L-am închis în timpul zilei, când am vizitat 
o serie de „clienţi”. 

— Am găsit ceva care pare să fie interesant, zise Malin. 

— Spune. 

— Bjurman. Trebuia să mă ocup de trecutul lui. 

— Da. 

— E născut în 1950 şi a început să studieze dreptul în 
1970. A devenit jurist în 1976, a început să lucreze la bi- 
roul de avocatură Klang şi Reine în 1978 şi şi-a deschis 
firmă proprie în 1989. 

— OK. 

— În plus, a lucrat, printre altele, ca stagiar la tribu- 
nalul de instanţă o foarte scurtă perioadă, câteva săptă- 
mâni doar, în 1976. Imediat după ce şi-a luat examenul, în 
1976, a lucrat doi ani, între 1976 şi 1978, ca jurist la di- 
recţia generală a poliţiei. 

— Aha. 

— Am căutat să văd ce însărcinări avea. A fost greu să 
găsesc. Era conducător de anchete în probleme juridice, la 
Säpo. Lucra la departamentul pentru străini. 

— Ce dracu spui? 

— Cu alte cuvinte, trebuie să fi lucrat acolo în acelaşi 
timp cu Bjorck. 

— Blestematul de Björck. N-a spus un cuvânt despre 
faptul că a lucrat împreună cu Bjurman. 


Furgoneta trebuia să se afle undeva în apropiere. Paolo 
Roberto fusese aşa de departe, în spate, că în unele 
momente o pierduse cu totul din vedere, însă o zărise 
numai cu câteva minute înainte de a dispărea. A dat înapoi 
şi a luat-o pe drumul pe care venise, spre nord. Conducea 
încet, cercetând drumurile laterale. 


494 


După nici 150 de metri, a văzut brusc un ochi de lumină 
care lucea într-o deschizătură îngustă în perdeaua pădurii. 
A desluşit un mic drum forestier, pe partea opusă a 
drumului naţional, şi a răsucit volanul. A mai condus vreo 
zece metri şi a parcat. Nu-şi mai făcu probleme cu încuiatul 
maşinii, ci o luă la fugă înapoi, traversă drumul şi sări 
peste un şanţ. In vreme ce se strecura printre tufişuri şi 
copaci tineri îşi dorea să fi avut o lanternă. 

Pădurea era doar o perdea îngustă, de-a lungul dru- 
mului, şi ajunse repede la o curte cu pietriş şi nisip. În- 
trezări câteva clădiri întunecate şi o luă spre ele, când se 
aprinse lumina de afară, deasupra unei porţi pentru maşini 
mari. 

Paolo se lăsă să cadă în genunchi şi rămase nemişcat. O 
secundă mai târziu se aprinse lumina şi înăuntru, în 
clădire. Părea să fie un depozit, lung de vreo 30 de metri, 
cu un şir de ferestre înguste pe faţadă. Curtea era plină de 
containere, iar în dreapta se afla parcat un camion galben. 
Alături de camion se vedea un Volvo alb. În lumina becului 
de afară, Paolo descoperi brusc furgonetă, parcată doar la 
20 de metri de el. 

Atunci, se deschise o uşă mică, în poarta pentru ca- 
mioane, chiar în faţa lui. Un bărbat cu păr blond şi burtă de 
băutor de bere ieşi din clădirea depozitului, aprinzându-şi o 
ţigară. Când întoarse capul, Paolo văzu în lumina care 
ieşea prin uşa deschisă că bărbatul avea părul strâns în 
coadă de cal. 

Paolo rămase nemişcat, cu un genunchi sprijinit în 
pământ. Era perfect vizibil, la mai puţin de 20 de metri de 
bărbat, dar flacăra brichetei îl orbise pe acesta. Apoi, atât 
Paolo, cât şi bărbatul cu coadă de cal auziră un țipăt pe 
jumătate înăbuşit, venind din furgonetă. Când tipul cu 
coadă de cal se îndreptă spre furgonetă, Paolo se lăsă încet 
la pământ. 

Auzi zgomotul portierei glisante şi-l văzu pe uriaşul 
blond sărind pe pământ, apoi aplecându-se înăuntru, în 
maşină, şi trăgând-o afară pe Miriam Wu. O luă sub un braţ 


495 


ţinând-o fără efort, în vreme ce ea încerca să lovească cu 
picioarele. Cei doi bărbaţi au părut să schimbe câteva 
cuvinte, dar Paolo nu putea auzi ce spuneau. Apoi, bărbatul 
cu coada de cal a deschis portiera dinspre volan şi a urcat. 
A pornit motorul şi a traversat curtea într-o curbă strânsă. 
Raza farurilor trecu doar la câţiva metri de Paolo. 
Furgoneta dispăru pe drumul lateral şi Paolo auzi zgomotul 
motorului stingându-se în depărtare. 

Uriaşul blond o duse pe Miriam Wu prin uşa din poartă. 
Paolo întrezări o umbră, prin ferestrele plasate la înălţime. 
Părea că umbra se mişca spre zonele din interiorul clădirii. 

S-a ridicat, cu simţurile la pândă. Hainele îi erau ume- 
de. Era în acelaşi timp uşurat şi neliniștit. Era uşurat 
pentru că reuşise să dea de maşină şi Miriam Wu se afla în 
apropiere. Era însă în acelaşi timp plin de reţinere şi de 
nelinişte faţă de uriaşul blond, care o manevrase pe fată ca 
şi cum ar fi fost o pungă uşoară cu cumpărături de la 
Konsum. Ceea ce putuse vedea din el era că avea o talie 
colosală şi dădea impresia de foarte mare forţă. 

Lucrul cel mai logic ar fi fost să plece de acolo şi să 
anunţe poliţia. Dar telefonul lui mobil murise cu totul; în 
plus, avea doar o vagă impresie despre locul în care se afla 
şi nu era sigur de descrierea drumului. Şi nu avea nicio 
idee despre ce se întâmpla cu Miriam înăuntru, în clădire. 

A făcut un semicerc lent în jurul casei şi a constatat că 
părea să fie o singură intrare. După două minute, era 
înapoi la intrare şi trebuia să ia o hotărâre. Paolo nu se 
îndoia că blondul uriaş era un bad guy. Acesta o lovise şi o 
răpise pe Miriam Wu. De fapt, Paolo nu se temea - avea 
mare încredere în sine însuşi şi ştia că va putea da o 
replică usturătoare dacă se va ajunge la bătaie. Întrebarea 
era dacă omul din clădire era înarmat şi dacă acolo se aflau 
mai multe persoane. Şovăia. N-ar fi trebuit să fie decât 
blondul şi Miriam Wu. 

Poarta era destul de lată pentru ca un camion să treacă 
fără probleme şi în ea se mai afla şi o uşă obişnuită. Paolo 


* În engl. în orig. - un tip rău. 
496 


înaintă, apăsă clanţa şi deschise uşa. Ajunse într-o hală de 
depozitare mare şi bine luminată, plină de resturi, de 
cartoane rupte şi gunoaie. 


Miriam Wu simţea lacrimile curgându-i pe obraji. Nu 
plângea atât de durere, cât din cauza senzaţiei de 
neputinţă. În timpul călătoriei, uriaşul o tratase ca şi cum 
ar fi fost făcută din aer. Îi smulsese banda adezivă de pe 
gură de îndată ce maşina se oprise. O ridicase şi o purtase 
fără cea mai mică greutate, aruncând-o pe podeaua de 
ciment, fără să ţină seamă nici de rugăminţi, nici de 
proteste. Când o privea, ochii lui erau de gheaţă. 

Miriam Wu ştiu dintr-odată că avea să moară în ma- 
gazia aceea. 

Bărbatul îi întoarse spatele, mergând la o masă unde 
deschise o sticlă de apă minerală din care bău cu înghi- 
ţituri lungi. Nu-i legase picioarele şi Miriam Wu începu să 
se ridice. 

El se întoarse zâmbindu-i. Se afla mai aproape de uşă 
decât ea. N-ar fi avut nicio şansă să ajungă înaintea lui. Se 
lăsă resemnată să cadă în genunchi, plină de furie pe ea 
însăşi. Lua-m-ar dracu, doar n-am să cedez fără luptă. Se 
ridică din nou, strângând dinţii. Hai, vino, drac umflat. 

Se simţea greoaie şi fără echilibru, aşa, cu mâinile le- 
gate la spate, dar când bărbatul veni spre ea, începu să se 
învârtă, căutând o breşă. Cu iuţeala fulgerului îi dădu o 
lovitură cu piciorul în coaste, se răsuci şi lovi din nou, în 
vintre. Nimeri însă în şold şi dădu înapoi, schimbând 
piciorul pentru lovitura următoare. Cu mâinile la spate, nu 
avea suficient balans ca să-l atingă în faţă, dar îi dădu o 
lovitură puternică de picior în piept. 

El întinse o mână, o prinse de umăr şi o roti, ca şi cum 
ar fi fost făcută din hârtie. O lovi o singură dată cu pumnul, 
în rinichi. Miriam Wu urlă ca nebuna, când o durere 
paralizantă îi sfâşie diafragma. Căzu din nou în genunchi. 
El îi dădu o nouă palmă, iar ea se prăbuşi pe podea. 


497 


Bărbatul ridică piciorul şi o lovi în coaste. Miriam Wu îşi 
pierdu respiraţia şi îşi auzi coastele trosnind. 


Paolo Roberto nu fu martorul loviturilor, dar o auzi 
dintr-odată pe Miriam Wu urlând de durere, un țipăt 
puternic şi ascuţit care se întrerupse brusc. El răsuci capul 
în direcţia ţipătului, strângând dinţii. Mai era o încăpere în 
spatele unui perete despărțitor. Străbătu fără zgomot hala, 
privind prudent prin deschizătura uşii, tocmai când uriaşul 
blond o răsturna pe spate pe Miriam Wu. Uriaşul dispăru 
câteva secunde din câmpul lui vizual şi se reîntoarse cu o 
drujbă pe care-o puse jos, lângă ea. Paolo Roberto îşi înălţă 
sprâncenele. 

— Vreau un răspuns la o întrebare simplă. 

Avea o voce bizar de subţire, ca şi cum n-ar fi ajuns încă 
la pubertate. Paolo Roberto remarcă un accent străin. 

— Unde e Lisbeth Salander? 

— Nu ştiu, murmură Miriam Wu. 

— E un răspuns greşit. Mai ai o şansă, înainte să îi dau 
drumul ăsteia. 

Se aşeză pe călcâie, bătând uşor cu palma drujba. 

— Unde se ascunde Lisbeth Salander? Miriam Wu 
scutură din cap. 

Paolo ezita. Dar când uriaşul blond întinse mâna după 
fierăstrău, Paolo Roberto făcu trei paşi hotărâți în încăpere 
şi-i plasă un puternic croşeu de dreapta în rinichi. 

Paolo Roberto nu ajunsese un boxer cunoscut în toată 
lumea fiind laş în ring. În cariera de profesionist avea la 
activ 33 de meciuri, din care câştigase 28. Când lovea, se 
aştepta la o reacţie. Această reacţie putea fi, de exemplu, 
ca ţinta loviturii să se prăbuşească la pământ şi să-l doară 
ceva. Însă acum Paolo avu aceeaşi impresie pe care ar fi 
avut-o lovind cu toată puterea într-un perete de beton. O 
senzaţie asemănătoare nu mai trăise niciodată în toţi anii 
câţi se aflase în ringul de box. Se uită uluit la colosul din 
faţa lui. 

Uriaşul se întoarse şi-l privi pe boxer la fel de uimit. 


498 


— Ce-ai zice să te măsori mai curând cu cineva care e 
în aceeaşi categorie cu tine? zise Paolo Roberto. 

Lovi o serie de dreapta-stânga-dreapta în direcţia 
diafragmei, punând toată forţa în lovituri. Adevărate lo- 
vituri de măciucă. Avea impresia că izbea într-un zid. 
Singurul efect a fost că uriaşul s-a dat înapoi jumătate de 
pas, mai mult surprins, decât zdruncinat de lovituri. Şi 
brusc, chipul i se lumină într-un surâs. 

— Tu eşti Paolo Roberto, spuse uriaşul blond. Paolo se 
opri uluit. Tocmai îi plasase patru lovituri care, după toate 
regulile, ar fi trebuit să ducă la doborârea pe podea a 
uriaşului, în vreme ce el însuşi s-ar fi întors în colţul 
ringului, aşteptând ca arbitrul să înceapă numărătoarea. 
Niciuna din lovituri nu părea să fi avut nici cel mai mic 
efect. 

Dumnezeule! Nu e deloc normal! 

Apoi, văzu aproape în ralanti cum croşeul de dreapta al 
uriaşului venea prin aer. Acesta era lent şi loviturile erau 
previzibile. Paolo eschivă şi pară parţial cu umărul stâng. 
Avu impresia că fusese lovit cu o bară de metal. 

Paolo Roberto făcu doi paşi înapoi, plin de un nou 
respect pentru adversar. 

E ceva în neregulă cu el. Nimeni nu loveşte aşa, ce 
naiba!? 

A parat automat un croşeu de stânga cu braţul şi 
imediat a simţit o durere puternică. N-a mai apucat să 
pareze croşeul de dreapta, care venise parcă de nicăieri şi 
care-i ateriza drept în frunte. 

Paolo Roberto se clătină ca beat, ieşind de-a-ndăratelea 
pe uşă şi ateriză cu zgomot peste o grămadă de scânduri, 
scuturându-şi capul. Imediat simţi sângele curgându-i pe 
faţă. 

Mi-a spart arcada. Trebuie cusută. larăşi. 

În momentul următor, uriaşul intră în câmpul lui vizual 
şi instinctiv Paolo se aruncă într-o parte. Evită la mustață o 
nouă lovitură de măciucă a pumnului uriaş. Se dădu rapid 


499 


înapoi trei, patru paşi şi ridică braţele în poziţie de 
apărare. Paolo Roberto era zdruncinat. 

Uriaşul blond îl cercetă cu ochii plini de curiozitate şi 
aproape amuzaţi. Apoi, luă aceeaşi poziţie ca Paolo 
Roberto. Este un boxer. Începură lent să descrie cercuri, 
unul în jurul celuilalt. 


Cele 180 de secunde care urmară au fost cel mai bizar 
meci pe care Paolo Roberto l-a avut vreodată. Corzile şi 
mănuşile lipseau. Secunzi şi arbitrii nu existau. Nu era 
niciun gong care să întrerupă şi să-i trimită pe cei doi 
combatanți fiecare în colţul lui, nici pauza de câteva se- 
cunde, cu apa şi sărurile şi un prosop, să-şi şteargă sângele 
din ochi. 

Paolo Roberto înţelese brusc că se lupta pe viaţă şi pe 
moarte. Tot antrenamentul, toţi anii de lovituri în sacii de 
nisip, tot sparring-ul şi experienţa din toate meciurile au 
fost concentrate în energia pe care o dezvolta dintr-odată, 
atunci când adrenalina era pompată într-un fel pe care nu-l 
mai trăise până atunci. 

Acum, nu se mai abţinea de la niciun fel de lovitură. Se 
înfruntau într-un schimb de lovituri în care Paolo punea 
toată forţa muşchilor. Stânga, dreapta, stânga, stânga din 
nou, şi o lovitură scurtă cu dreapta, aplecare la croşeul de 
stânga, înapoi un pas, atac cu dreapta. Fiecare lovitură pe 
care o dădea Paolo Roberto nimerea adversarul. 

Făcea cel mai important meci din viaţă. Se bătea cu 
mintea, la fel de mult cum se bătea cu pumnii. Reuşea să se 
lase în jos şi să evite fiecare lovitură pe care uriaşul i-o 
trimitea. 

A plasat un croşeu de dreapta curat în bărbie, lovitură 
care ar fi trebuit să-l facă pe adversar să se prăbuşească 
grămadă, dar pe care a simţit-o ca şi cum ar fi izbit cu 
pumnul într-un os. Şi-a privit încheieturile degetelor şi a 
văzut că erau pline de sânge. A notat umflăturile şi roşeala 
de pe faţa uriaşului. Dar adversarul lui Paolo nu părea nici 
măcar să remarce loviturile. 


500 


Paolo se dădu înapoi şi făcu o pauză, în vreme ce-şi 
cerceta adversarul. Nu e boxer adevărat. Se mişcă precum 
un boxer, dar nu ştie să boxeze, nici de cinci ore. Se 
preface doar. Nu poate para. Semnalizează loviturile. Şi e 
teribil de lent. 

În momentul următor, uriaşul plasă o stângă în cuşca 
toracică a lui Paolo. A fost a doua oară când lovea serios. 
Paolo simţi durerea traversându-i corpul, atunci când 
coastele trosniră. Încercă să dea înapoi, dar se împiedică 
de grămada de gunoaie şi căzu pe spate. Timp de o 
secundă, îl văzu pe uriaş ridicându-se deasupra lui, dar 
apucă să se rostogolească într-o parte şi reuşi, ametit, să 
se ridice din nou în picioare. 

Se dădu înapoi, încercând să-şi adune puterile. 

Uriaşul se năpustea din nou şi Paolo se afla în defen- 
sivă. Se aplecă, se aplecă iar şi dădu înapoi. Simţea du- 
rerea de fiecare dată când para o lovitură cu umărul. 

Apoi, sosi momentul pe care cândva l-a trăit cu groază 
fiecare boxer. Senzaţia care poate să apară în mijlocul unui 
meci. Sentimentul că nu eşti de ajuns. Dintr-odată, 
certitudinea: La naiba, sunt pe cale să pierd. 

Este momentul decisiv în aproape toate meciurile de 
box. 

E momentul în care forţa se scurge dintr-odată şi sân- 
gele circulă aşa de repede, că devine o încărcătură parali- 
zantă şi capitularea resemnată se arată ca o fantomă lângă 
ring. Este momentul care îl deosebeşte pe profesionist de 
amator şi pe învingător de învins. Puţini boxeri care se află 
la marginea acestui abis au destulă forţă să întoarcă meciul 
şi să transforme o înfrângere sigură în victorie. 

Paolo Roberto fu lovit de această certitudine. O simţi în 
creier, ca pe o vibraţie care-l făcu să ameţească şi resimţi 
momentul ca şi cum ar fi privit scena din afară, ca şi cum 
l-ar fi văzut pe uriaşul blond prin obiectivul unui aparat de 
fotografiat. Era momentul în care era vorba de a câştiga 
sau a pieri. 


501 


Paolo Roberto dădu înapoi, descriind un larg semicerc, 
pentru a-şi strânge forţele şi a câştiga timp. Uriaşul îl urma 
metodic, dar lent, ca şi cum ar fi ştiut că lupta era deja 
sfârşită, dar voia ca runda să mai dureze. Boxează şi totuşi 
nu ştie să boxeze. Stie cine sunt eu. El e un wannabe!. Dar 
are o forță aproape imposibilă şi pare total insensibil la 
lovituri. 

Gândurile se învârteau în capul lui Paolo Roberto, în 
vreme ce încerca să judece situaţia şi să hotărască ce tre- 
buia să facă. 

Dintr-odată, retrăi noaptea de la Mariehamn, în urmă 
cu doi ani. Cariera lui de boxer profesionist luase sfârşit în 
cel mai brutal fel cu putinţă, atunci când l-a întâlnit pe 
argentinianul Sebastiân Lujân sau, mai exact spus, când 
Sebastiân Lujân l-a întâlnit pe el. S-a grăbit intrând din plin 
în primul knockout din viaţă şi a rămas inconştient timp de 
15 secunde. 

Se gândise adesea ce nu mersese. Era într-o formă ex- 
traordinară. Era perfect concentrat. Sebastiân Lujân nu era 
mai bun decât el. Însă argentinianul reuşise să plaseze o 
lovitură perfectă şi, dintr-odată, runda se transformase 
într-o furtună a întregii mări. 

Mai târziu, pe video, se văzuse clătinându-se fără 
apărare de parcă ar fi fost răţoiul Donald. Knockoutul 
sosise 23 de secunde mai târziu. 

Sebastiân Lujân nu fusese mai bun sau mai bine an- 
trenat decât el. Diferenţele erau aşa de mici, că meciul ar fi 
putut la fel de bine să se termine exact invers. 

Singura deosebire pe care, după aceea, o putuse găsi 
era că Sebastiân Lujân era mai flămând decât Paolo 
Roberto. Când Paolo Roberto urcase în ring la Mariehamn, 
el fusese decis să câştige, dar nu simţise pofta nebună de a 
boxa. Meciul nu însemna viaţă ori moarte pentru el. O 
înfrângere n-ar fi fost catastrofală. 

Şi, la un an şi jumătate după aceea, el mai era încă bo- 
xer. Nu mai era profesionist şi făcea doar meciuri amicale, 


1 În engl. în orig. - cineva care doar se preface, joacă un rol. 
502 


de sparring, dar se antrena. Nu luase în greutate şi nu 
începuse să pună pe talie. Fireşte, nu mai era asemenea 
unui instrument bine acordat, ca înaintea unui meci de 
titlu, când corpul a fost exersat timp de luni de zile, dar el 
era Paolo Roberto şi nu se lăsa bătut de o mână de cărţi 
mici. Şi, spre deosebire de Mariehamn, meciul din 
depozitul de la sud de Nykvarn însemna literalmente viaţă 
sau moarte. 


Paolo Roberto se hotărî. Se opri brusc şi-l lăsă pe 
uriaşul blond să-i vină aproape. Fentă cu stânga, dar puse 
toată forţa în croşeul de dreapta. Dădu toată forţa pe care 
o mai avea şi explodă într-o lovitură care atinse gura şi 
nasul. Atacul lui fusese cu totul neaşteptat, după ce se 
aflase în retragere un lung moment. În sfârşit, auzi cum 
ceva se rupe. Urmă o serie de stângă-dreaptă-stângă şi 
plasă toate loviturile în plină faţă. 

Uriaşul blond boxa acum în ralanti, lovind înapoi cu 
dreapta. Paolo îl văzu semnalând lovitura cu mult înainte şi 
se aplecă, sub pumnul uriaş. Îl văzu schimbându-şi 
greutatea corpului şi ştiu că uriaşul avea intenţia să-i 
aplice o stângă. În loc să pareze, Paolo se aplecă în spate şi 
lăsă croşeul de stânga să-i treacă prin faţa nasului. 
Răspunse cu o puternică lovitură în lateral, chiar sub 
coaste. Când uriaşul se răsuci, ca să întâmpine atacul, 
croşeul de stânga al lui Paolo ţâşni şi-l atinse din nou, 
direct în nas. 

Simţi dintr-odată că tot ce făcea era corect şi că avea 
controlul asupra meciului. În sfârşit, adversarul bătea în 
retragere. Îi curgea sânge din nas. Nu mai zâmbea. 

Apoi, uriaşul dădu o lovitură de picior. 

Piciorul lui porni şi-l luă pe Paolo Roberto complet pe 
nepregătite. Din obişnuinţă, Paolo intrase în ritmul normal 
al unui meci şi nu se aştepta deloc la o lovitură de picior. 
Fu ca o lovitură de ciocan în coapsă, chiar deasupra 
genunchiului şi o durere ascuţită îi traversă piciorul. Nu. 


503 


Făcu un pas înapoi, când piciorul drept îi cedă şi se 
împiedică din nou de lucrurile care erau pe jos. 

Uriaşul îl privea. Timp de o secundă, ochii lor se în- 
tâlniră. Mesajul era clar. Meciul era terminat. 

Apoi, ochii uriaşului se holbară când Miriam Wu îi dădu 
o lovitură pe la spate, între picioare. 


Pe Miriam Wu o durea fiecare muşchi din corp, dar 
într-un fel oarecare reuşise să-şi treacă mâinile prinse în 
cătuşe pe sub fese, aşa că acum le avea în faţă. In situaţia 
ei, era o prestație acrobatică ieşită din comun. 

Avea dureri în coaste, în ceafă, o chinuiau spatele şi 
rinichii şi abia stătea în picioare. Până la urmă, reuşi să se 
clatine până la uşă şi privi cu ochii măriţi cum Paolo 
Roberto - de unde apăruse? - îi aplica uriaşului blond 
croşeul de dreapta şi seria de lovituri în faţă, înainte de a fi 
răsturnat pe spate de lovitura de picior. 

Miriam Wu îşi dădu seama că nu o interesa deloc cum 
apăruse Paolo Roberto acolo. El era unul din the good 
guys. Pentru prima oară în viaţă, simţea o dorinţă ucigaşă 
de-a face rău cuiva. Făcu câţiva paşi repezi, mobilizându-şi 
fiecare strop de energie şi muşchii pe care îi mai avea 
intacţi. Ajunse în spatele uriaşului şi-l lovi între picioare. 
Nu era cea mai elegantă figură de box thailandez, dar avu 
efectul scontat. 

Miriam Wu dădu din cap într-un gest de autoaprobare. 
Tipii, fie ei şi mari cât casa şi făcuţi din granit, au ouăle în 
acelaşi loc. Şi lovitura fusese aşa de reuşită, că ar fi putut fi 
inclusă în Cartea Recordurilor. 

Pentru prima dată blondul părea zguduit. Se prinse cu 
mâna de părţile atinse, gemu şi căzu în genunchi. 

Miriam rămase nehotărâtă câteva secunde, înainte de a 
înţelege că trebuia să continue şi să termine ce începuse. 
Alese să-i dea o lovitură de picior în faţă, dar el o surprinse 
ridicând braţul. Ar fi trebuit să-i fie imposibil să recupereze 
aşa de repede. Şi avea senzaţia că lovea într-un trunchi de 


* În engl. în orig. - tipii buni. 
504 


copac. El îi prinse strâns piciorul, o făcu să cadă pe spate şi 
începu s-o tragă spre el. Îl văzu ridicând pumnul, se răsuci 
disperată şi lovi cu celălalt picior. Il nimeri deasupra 
urechii, chiar în clipa în care lovitura lui o atingea în 
tâmplă. Miriam Wu avu aceeaşi senzaţie pe care ar fi 
avut-o aruncându-se cu toată forţa într-un perete. li fulgeră 
înaintea ochilor, apoi totul se întunecă. 

Uriaşul blond se ridică din nou în picioare. 

Atunci, Paolo Roberto îl lovi în ceafă cu scândura de 
care se împiedicase. Uriaşul se prăbuşi înainte, cu o buf- 
nitură puternică. 


Paolo Roberto privi în jur, cu senzaţia că totul era ireal. 
Uriaşul blond se răsucea de durere pe duşumele. Miriam 
Wu avea privirea goală şi părea scoasă din luptă. 
Strădaniile lor comune le oferiseră o scurtă pauză. 

Paolo Roberto abia mai putea să se sprijine în piciorul 
lovit şi bănuia că i se rupsese un muşchi deasupra 
genunchiului. Şchiopătă până la Miriam Wu şi o repuse pe 
picioare. Ea începu să se mişte din nou, dar îl privea ca şi 
cum s-ar fi uitat prin el. Fără o vorbă, o ridică pe umăr şi 
începu să se târască şchiopătând spre ieşire. Durerea din 
genunchiul drept era aşa de ascuţită, că uneori sărea doar 
într-un picior. 

Se simţi eliberat când ieşi afară, în aerul rece şi întu- 
necat. Dar nu avea timp să se oprească. Rătăci prin curtea 
cu pietriş şi apoi prin perdeaua de copaci, pe acelaşi drum 
pe care venise. Când ajunse între copaci, se împiedică de 
rădăcina unui pin răsturnat şi se prăbuşi. Miriam Wu 
suspină şi el auzi uşa de la depozit deschizându-se cu 
zgomot. 

Uriaşul blond era o siluetă monumentală în deschi- 
zătura luminată. Paolo îi puse o mână lui Miriam pe gură. 
Se aplecă, şoptindu-i în ureche să rămână tăcută şi 
nemişcată. 

Apoi, căută cu mâna pe pământ sub rădăcină şi găsi o 
piatră care era mai mare decât pumnul lui. Îşi făcu semnul 


505 


crucii. Paolo Roberto era, pentru prima oară în viaţa lui 
păcătoasă, pregătit să omoare un alt om. Era aşa de lovit, 
încât ştia că nu va mai rezista încă o rundă. Insă nimeni, 
nici măcar un monstru blond care era o anomalie a naturii, 
nu putea să se bată cu capul zdrobit. Strânse piatra şi simţi 
că aceasta avea o formă ovală cu o margine ascuţită. 

Uriaşul merse până la colţul clădirii şi pe urmă făcu un 
tur larg prin curte. Se opri la mai puţin de zece paşi de 
locul unde Paolo îşi ţinea respiraţia. Uriaşul asculta şi 
pândea - dar nu putea şti în ce direcţie dispăruseră ei în 
noapte. După ce spionă câteva minute, păru să înţeleagă că 
era lipsit de sens să-i caute. Dispăru înapoi în clădire cu 
mers hotărât şi rămase acolo vreun minut. Stinse luminile 
şi ieşi cu o geantă, îndreptându-se spre Volvo-ul alb. Porni 
motorul şi dispăru pe drumul de ieşire. Paolo ascultă, până 
ce zgomotul motorului dispăru în întuneric. Când privi în 
jos, văzu ochii fetei strălucind în beznă. 

— Hei, Miriam, spuse el. Mă numesc Paolo Roberto şi 
nu trebuie să te temi de mine. 

— Ştiu. 

Vocea ei era slabă. El se lăsă istovit pe spate, 
sprijinindu-se de rădăcina de pin şi simţi adrenalina cobo- 
rând la zero. 

— Nu ştiu cum voi face să mă scol, spuse Paolo 
Roberto. Dar am o maşină parcată pe partea cealaltă a 
drumului. Sunt cam 150 de metri până acolo. 


Uriaşul blond frână, cotind spre un loc de popas, 
imediat după Nykvarn. Era lovit şi ametit şi avea o senzaţie 
ciudată în cap. 

Pentru prima oară în viaţă, fusese învins într-o bătaie. 
Şi cel care-i aplicase corecţia era Paolo Roberto... Boxerul! 
Părea un vis absurd, de felul celor pe care le avea în 
nopţile neliniştite. Nu putea înţelege de unde apăruse 
Paolo Roberto. Dintr-odată, se aflase acolo, în depozit. 

Era ceva cu totul neobişnuit. 


506 


Nu simţise loviturile lui Paolo Roberto. Nu era uimit. 
Dar lovitura în vintre chiar o simţise. Şi îngrozitoarea 
lovitură la cap îl făcuse să vadă negru în faţa ochilor. Îşi 
pipăi cu degetele ceafa şi simţi un cucui uriaş. Apăsă cu 
degetele, dar nu putu să simtă nicio durere. Şi totuşi, 
simţea cum i se învârte capul. Pipăi cu limba şi, spre ui- 
mirea lui, descoperi că pierduse un dinte, în partea stângă 
a maxilarului superior. În gură avea gust de sânge. Işi 
prinse nasul între degetul mare şi arătător şi îl mişcă uşor. 
Auzi un pocnet şi constată că era rupt. 

Făcuse ceea ce trebuia, luându-şi geanta şi părăsind 
localul înainte de venirea poliţiei. Dar făcuse şi o greşeală 
colosală. La Discovery văzuse cum anchetatorii puteau găsi 
la locul crimei grămezi de dovezi medico-legale. Sânge. 
Fire de păr. ADN. 

N-avea niciun chef să se întoarcă la depozit, dar nu 
avea de ales. Era obligat să facă curăţenie. Intoarse şi 
porni în sens invers. Cu puţin înainte de Nykvarn, se în- 
crucişă cu o maşină căreia nu-i dădu nicio atenţie. 


Călătoria înapoi, la Stockholm, fusese un coşmar. Paolo 
Roberto avea sânge în ochi şi era aşa de zdrobit, că-l durea 
tot trupul. Conducea ca o cizmă şi simţea că mergea în 
zigzag, de pe o parte pe alta a drumului. Şterse sângele cu 
o mână şi îşi pipăi atent nasul. Il durea foarte tare şi nu 
putea respira decât pe gură. Privea tot timpul după un 
Volvo alb şi i se păru că zăreşte unul lângă Nykvarn. 

Când intră pe E20, începu să fie mai bine. Se gândi să 
rămână în Södertälje, dar n-avea nicio idee unde ar putea 
merge. Îi aruncă o privire lui Miriam Wu, încă legată cu 
cătuşe, care şedea prăbuşită, fără centură de siguranţă, pe 
bancheta din spate. Trebuise s-o poarte până la maşină şi 
imediat ce se aflase înăuntru, îşi pierduse cunoştinţa. Nu 
ştia dacă leşinase din cauza rănilor sau, pur şi simplu, din 
cauza epuizării. Paolo Roberto ezită. In cele din urmă, se 
angajă pe E4, spre Stockholm. 


507 


Mikael Blomkvist dormise doar câteva ore, când te- 
lefonul începu să sune. Se uită la ceas, constată că era 
trecut de patru şi ametit de somn se întinse după receptor. 
Era Erika Berger. Mai întâi, nu înţelese ce spunea. 

— Paolo Roberto, unde este? 

— La spitalul Söder, cu Miriam Wu. A încercat să-ţi 
telefoneze, dar tu nu răspunzi pe mobil şi el nu are nu- 
mărul tău de acasă. 

— Am închis mobilul. Ce face la spital? Tonul Erikăi 
Berger era răbdător, dar hotărât. 

— Mikael. Ia un taxi şi du-te să vezi despre ce e vorba. 
Părea total confuz şi vorbea despre o drujbă şi o casă în 
pădure şi un monstru care nu ştia să boxeze. 

Mikael clipi, fără să priceapă. Apoi, scutură din cap şi 
se întinse după pantaloni. 


Paolo Roberto arăta jalnic, cum stătea acolo, în chiloţi, 
pe o targă. Mikael aşteptase mai mult de o oră, ca să-l 
poată întâlni. Nasul îi era învelit în bandaje. Ochiul stâng 
era complet închis şi arcada acoperită de bandă adezivă 
chirurgicală, acolo unde primise cinci puncte de sutură. 
Era bandajat peste cuşca toracică şi avea hematoame şi 
zgârieturi pe tot corpul. Genunchiul stâng era strâns 
într-un pansament. 

Mikael Blomkvist îi întinse cafeaua în paharul de 
plastic, luată de la automatul de pe coridor şi-i privi faţa cu 
un ochi critic. 

— Arăţi ca o maşină accidentată, spuse el. Povesteş- 
te-mi ce s-a întâmplat. 

Paolo Roberto scutură din cap şi întâlni privirea lui 
Mikael. 

— Un monstru blestemat, răspunse el. 

— Ce s-a întâmplat? 

Paolo Roberto scutură din nou din cap, privindu-şi 
cercetător pumnii. Încheieturile erau zdrobite şi ţinea cu 
greu paharul cu cafea. I se puseseră plasturi. Soţia lui avea 


508 


o atitudine destul de călduţă faţă de box şi avea să fie 
furioasă. 

— Eu sunt boxer, zise. Vreau să spun, când eram activ, 
nu mi-era frică să urc în ring cu oricine. Am mai primit şi 
eu câte una bună, ştiu să dau şi ştiu să primesc. Când îl 
pocnesc pe unu, e ca să-l dau jos şi să-l doară. Dar tipul ăla 
n-a făcut aşa. 

Paolo Roberto scutură din cap pentru a treia oară. El 
povesti liniştit şi cu amănunte tot ce se întâmplase în 
timpul nopţii. 

— L-am atins de cel puţin treizeci de ori. De paişpe, 
cinşpe ori la cap. L-am lovit în bărbie de patru ori. La în- 
ceput, îmi reţineam loviturile - nu voiam să-l omor, doar să 
mă apăr. Spre sfârşit, am dat tot ce aveam. Una dintre 
loviturile mele ar fi trebuit să-i sfarme falca. Şi blestematul 
ăla de monstru doar s-a scuturat un pic şi a continuat să 
lovească. Lua-m-ar dracu, nu e un om normal! 

— Cum arăta? 

— Era construit ca un robot blindat. Nu exagerez. Avea 
peste doi metri şi cântărea 130-140 de kile. Nu glumesc 
când spun că n-avea decât muşchi şi o osatură de beton. 
Un blestemat de uriaş blond care, pur şi simplu, nu simţea 
durerea. 

— L-ai mai văzut înainte? 

— Niciodată. Nu era boxer. Dar, într-un fel foarte ciu- 
dat, era totuşi. 

— Ce vrei să spui? 

Paolo Roberto medită o clipă. 

— Habar n-avea cum se boxează. Puteam să fentez şi 
să-l oblig să iasă din gardă şi n-avea nici cea mai mică idee 
cum trebuie să te mişti ca să eviţi să fii atins. Era complet 
pe dinafară. Dar, în acelaşi timp, încerca să se mişte ca un 
boxer. Ridica braţele corect şi se punea tot timpul în 
poziţie de pornire, ca un adevărat boxer. Ai fi zis că se 
antrenase să boxeze, dar nu ascultase nimic din ce-i 
spusese antrenorul... 

— OK. 


509 


— Ce mi-a salvat viaţa, mie şi fetei, a fost deci faptul că 
se mişca aşa de lent. Dădea swinguri pe care le semnala cu 
luni de zile înainte şi eu puteam să eschivez sau să parez. 
M-a atins de două ori - o dată, în faţă, şi vezi rezultatul, 
apoi, pe corp, când mi-a rupt o coastă. Dar amândouă au 
fost doar jumătăţi de lovitură. Dacă le-ar fi plasat cum 
trebuie, mi-ar fi smuls capul. 

Paolo Roberto începu brusc să râdă. Un râs în hohote. 

— Ce e? 

— Am câştigat. Nebunul ăsta a încercat să mă omoare, 
şi eu am câştigat. Am reuşit să-l pun la podea. Dara trebuit 
să folosesc o porcărie de scândură ca să-l pun la podea, 
pentru numărătoare. 

Deveni din nou serios. 

— Dacă Miriam Wu nu i-ar fi tras un şut în boaşe la 
momentul potrivit, nu ştiu cum s-ar fi terminat. 

— Paolo, sunt foarte, foarte fericit că ai câştigat. 
Miriam Wu va spune acelaşi lucru când se va trezi. Ştii 
ceva, în ce stare este? 

— Arată cam ca mine. Are o comoţie cerebrală, mai 
multe coaste rupte, nasul spart şi rinichii loviți rău. 

Mikael se aplecă, punând mâna pe genunchiul lui Paolo 
Roberto. 

— Dacă ai nevoie vreodată de un serviciu... spuse el. 
Paolo Roberto aprobă, zâmbind liniştit. 

— Blomkvist, dacă tu ai nevoie de un serviciu, din nou... 

— Da? 

— Trimite-l pe Sebastián Luján! 


510 


26 
Miercuri 6 aprilie 


Inspectorul criminalist Jan  Bublanski era într-o 
dispoziţie mizerabilă atunci când a întâlnit-o pe Sonja 
Modig, în parcarea din faţa spitalului Söder, puţin înainte 
de ora şapte dimineaţa. Fusese trezit de telefonul lui 
Mikael Blomkvist. După un moment, înţelesese că ceva 
dramatic se petrecuse în cursul nopţii şi, la rândul lui, o 
sunase pe Sonja Modig, trezind-o din somn. S-au întâlnit cu 
Mikael în faţa intrării şi au mers împreună în camera lui 
Paolo Roberto. 

Lui Bublanski îi venise greu să asimileze toate detaliile, 
dar acceptase în cele din urmă că Miriam Wu fusese răpită 
şi că Paolo Roberto îi trăsese o bătaie răpitorului. Mă rog, 
la o privire mai atentă a feţei fostului boxer profesionist nu 
era prea evident cine cui trăsese bătaia. În ceea ce îl privea 
pe  Bublanski, întâmplările nopții complicaseră mult 
ancheta despre Lisbeth Salander. Nimic din blestemata 
asta de afacere nu părea să fie normal. 

Sonja Modig puse prima întrebare relevantă, despre 
cum nimerise Paolo Roberto în toată povestea. 

— Sunt un prieten al lui Lisbeth Salander. 

Bublanski şi Modig schimbară o privire sceptică. 

— Şi cum ai cunoscut-o? 

— Salander obişnuia să-mi fie partener de sparring la 
antrenamente. 

Bublanski îşi fixă privirea undeva, în spatele lui Paolo 
Roberto. Sonja Modig pufni brusc într-un râs total 
nepotrivit. Prin urmare, nimic din cazul acesta nu părea să 
fie normal, simplu şi lipsit de complicaţii. Încetul cu încetul 
reţinură totuşi toate faptele semnificative. 

— Acum aş vrea să fac câteva remarci, spuse Mikael 
Blomkvist pe un ton sec. 

Toţi îl priviră. 


511 


— În primul rând, semnalmentele bărbatului care 
conducea furgoneta sunt identice cu cele pe care vi le-am 
dat eu despre persoana care a atacat-o pe Lisbeth 
Salander, exact în acelaşi loc, pe Lundagatan. Un tip blond, 
solid, cu coadă de cal şi burtă de bere. OK? 

Bublanski aprobă. 

— În al doilea rând, scopul răpirii era s-o facă pe 
Miriam Wu să dezvăluie unde se ascunde Lisbeth Salander. 
Prin urmare, „blondinele” astea două au vânat-o pe Lisbeth 
Salander cel puţin cu o săptămână înainte de crime. De 
acord? 

Modig dădu din cap. 

— În al treilea rând. Dacă există mai mulţi actori în 
această poveste, atunci Lisbeth Salander nu este „nebuna 
singuratică”, aşa cum a fost descrisă. 

Nici Bublanski, nici Modig nu ziseră nimic. 

— E greu de crezut că tipul cu coadă de cal e membru 
al unei organizaţii lesbiano-sataniste. 

Modig schiţă un surâs. 

— Şi, în sfârşit, în al patrulea rând. Eu cred că această 
istorie are de-a face cu un bărbat pe nume Zala. Dag 
Svensson se ocupase intens de el, în ultimele două săp- 
tămâni din viaţă. Toată informaţia relevantă se află în 
computerul acestuia. Dag Svensson îl punea în legătură cu 
asasinarea unei prostituate, în Södertälje, care se numea 
Irina Petrova. Autopsia a arătat că suferise maltratări 
grave. Aşa de grave, că cel puţin două din răni erau 
mortale. Procesul-verbal e neclar asupra instrumentului 
folosit pentru a o ucide, dar rănile seamănă frapant cu tipul 
de violenţă suferit de Miriam Wu şi Paolo Roberto. Armele 
pot fi în acest caz mâinile unui uriaş blond. 

— Şi Bjurman? întrebă Bublanski. Hai să zicem că ci- 
neva avea motive să-l facă să tacă pe Dag Svensson. Dar 
cine putea avea vreun motiv să-l ucidă pe tutorele lui 
Lisbeth Salander? 

— Nu ştiu. Toate piesele nu sunt încă la locul lor, dar 
există o legătură între Bjurman şi Zala. Este singurul lucru 


512 


plauzibil. Ce-aţi spune să începeţi să urmaţi alte ra- 
ţionamente? Dacă Lisbeth Salander nu este ucigaşa, asta 
înseamnă că altcineva a săvârşit crimele. Eu cred că aceste 
delicte au o legătură cu comerţul cu sex. lar Salander mai 
bine moare, decât să fie amestecată în aşa ceva. Am spus 
doar că e o afurisită de moralistă. 

— In acest caz, care este rolul ei? 

— Nu ştiu. Martor? Adversar? Poate că a apărut în 
Enskede ca să-i avertizeze pe Dag şi pe Mia că viaţa lor era 
în primejdie. Nu uitaţi că e un excepţional investigator. 


Bublanski a pus în mişcare maşinăria. A telefonat la 
poliţia din Södertälje, dându-le itinerarul pe care-l fur- 
nizase Paolo Roberto şi le-a cerut să găsească un depozit 
dezafectat, la sud-est de lacul Yngern. Apoi, i-a telefonat 
inspectorului Jerker Holmberg - el locuia în Flemingsberg 
şi, prin urmare, era cel mai aproape de Sodertălje - şi l-a 
rugat să meargă la poliţia de acolo cu iuţeala fulgerului, 
să-i ajute să cerceteze locul. 

Jerker Holmberg a sunat înapoi la vreo oră după aceea. 
Tocmai sosise la locul delictului. Poliţia din Södertälje nu 
avusese nicio problemă să localizeze depozitul respectiv. 
Acesta, precum şi alte două magazii din apropiere, 
arseseră în întregime şi pompierii încercau să stingă ce 
mai rămăsese. Fusese provocat un incendiu, ceea ce 
reieşea din cele două bidoane de benzină găsite printre 
ruine. 

Bublanski simţi o frustrare vecină cu furia oarbă. 

Ce mama naibii se petrecea? Cine era uriaşul blond? 
Cine era de fapt Lisbeth Salander? Şi de ce era aşa de 
imposibil s-o găsească? 

Situaţia nu s-a îmbunătăţit deloc atunci când procurorul 
Richard Ekstrom a intrat în acţiune, la întâlnirea de la ora 
nouă. Bublanski a făcut o prezentare a evenimentelor 
dramatice din noaptea trecută. El a propus ca investigaţiile 
să fie privite dintr-o altă perspectivă, întrucât un număr de 


513 


evenimente misterioase avuseseră loc, făcând imposibil 
scenariul pe care ancheta îl avusese ca ipoteză de lucru. 

Povestirea lui Paolo Roberto întărea dramatic istoria lui 
Mikael Blomkvist despre atacul asupra lui Lisbeth Salander 
de pe Lundagatan. Prin urmare, ipoteza că asasinatele 
fuseseră un act de nebunie comis de o femeie singură şi 
bolnavă mintal se clătina serios. Asta nu însemna că 
bănuielile în privinţa lui Lisbeth Salander erau lăsate 
deoparte - mai întâi, trebuia dată o explicaţie logică 
prezenţei amprentelor acesteia pe arma crimei -, dar asta 
însemna că ancheta trebuia acum să se axeze în mod serios 
pe posibilitatea existenţei unui alt ucigaş. În acest caz, 
exista numai o ipoteză actuală - teoria lui Mikael Blomkvist 
că asasinatele aveau legătură cu iminentele dezvăluiri ale 
lui Dag Svensson privind traficul cu femei. Bublanski 
identifica trei puncte importante. 

Sarcina principală consta în identificarea bărbatului 
blond şi a tovarăşului său cu coadă de cal care o răpise şi o 
maltratase pe Miriam Wu. Bărbatul blond şi înalt avea o 
înfăţişare aşa de deosebită, încât trebuia să fie relativ uşor 
de găsit. 

Curt Svensson făcu observaţia pertinentă că şi Lisbeth 
Salander avea o înfăţişare deosebită şi că poliţia, după 
aproape trei săptămâni, nu avea nicio bănuială unde se 
află. 

Cea de a doua sarcină de lucru consta în faptul că acum 
conducerea investigaţiilor trebuia să detaşeze un grup care 
să se concentreze activ asupra listei de clienţi din 
computerul lui Dag Svensson. Aceasta comporta o 
problemă de logistică. Echipa de investigare avea, de bună 
seamă, computerul lui Dag Svensson luat de la Millennium 
şi dischetele ZIP, care constituiau backup-ul laptopului 
dispărut; dar cum acestea conţineau rezultatul mai multor 
ani de cercetări şi literalmente mii de pagini, va lua mult 
timp să fie catalogate şi înţelese. Echipa avea nevoie de 
întăriri şi Bublanski o desemnă pe loc pe Sonja Modig ca să 
conducă activitatea. 


514 


Cea de a trei sarcină de lucru trebuia să se concentreze 
pe o persoană necunoscută, cu numele de Zala. Pentru a 
face asta, echipa de investigare cerea ajutorul grupului 
special de anchetare a crimei organizate care, după cum 
informase, dăduse de mai multe ori peste acest nume. 
Hans Faste primi această însărcinare. 

În sfârşit, Curt Svensson trebuia să coordoneze cău- 
tarea lui Lisbeth Salander. 

Rezumatul lui Bublanski nu a durat decât şase minute, 
dar a declanşat o dispută de o oră. Hans Faste întrecuse 
orice măsură în împotrivirea lui la propunerile lui 
Bublanski, şi nu făcea niciun efort să-şi ascundă atitudinea. 
Faptul l-a uimit pe Bublanski care, de bună seamă, nu-l 
iubise niciodată prea tare pe Faste, dar îi considerase 
totuşi un poliţist competent. 

Hans Faste era de părere că ancheta, indiferent de 
informaţiile colaterale, trebuia să se centreze pe Lisbeth 
Salander. El credea că lanţul de indicii împotriva lui 
Salander era aşa de puternic, încât era absurd ca în 
situaţia actuală să se înceapă experimentări cu alţi posibili 
vinovaţi. 

— Vreau să spun, astea sunt doar vorbe goale. Avem un 
caz psihiatric de violenţă care n-a făcut decât să se 
confirme din an în an. Chiar crezi că toate rapoartele de la 
psihiatrie şi de la medicul legist sunt nişte glume? Ea este 
legată de locul crimei. Avem indicii că a fost prostituată şi 
o mare sumă de bani nejustificaţi se află în contul ei din 
bancă. 

— Ştiu toate astea. 

— Face parte din nu ştiu ce sectă de lesbiene. Şi pot să 
bag mâna-n foc că târfa aia de Cilla Noren ştie mai multe 
decât vrea să spună. 

Bublanski ridică glasul. 

— Faste. Termină cu astea. Eşti cu totul obsedat de 
orientarea ei sexuală. E neprofesional ce faci. 

Regretă imediat că se exprimase în faţa întregului grup 
şi nu avusese o discuţie separată cu Faste. Procurorul 


515 


Ekström reduse la tăcere vocile agitate. Părea nedecis ce 
linie să urmeze. În cele din urmă, lăsă linia lui Bublanski să 
învingă; să treacă peste Bublanski ar fi însemnat să-l 
scoată pe acesta din postul de şef al investigaţiilor. 

— Facem cum a decis Bublanski. 

Bublanski le aruncă o privire lui Sonny Bohman şi 
Niklas Eriksson, de la Milton Security. 

— Am înţeles că vă mai avem doar trei zile şi trebuie să 
profităm cât mai mult de asta. Bohman, tu poţi să-l asişti pe 
Curt Svensson în urmărirea lui Lisbeth Salander. Tu, 
Eriksson, poţi continua cu Modig. 

Ekström cugetă o clipă, apoi ridică mâna, tocmai când 
toţi se pregăteau să plece. 

— Încă un lucru. Chestia cu Paolo Roberto o ţinem 
secretă. Presa ar înnebuni cu totul dacă mai apare încă o 
celebritate în anchetă. Aşadar, nicio vorbă despre asta 
dincolo de aceşti pereţi. 

Sonja Modig îl prinse pe Bublanski din urmă imediat 
după şedinţă. 

— Mi-am pierdut răbdarea cu Faste. A fost neprofe- 
sional, spuse Bublanski. 

— Ştiu cum e, zâmbi ea. Deja de luni am început să 
verific computerul lui Svensson. 

— Ştiu. Cât de departe ai ajuns? 

— Are o duzină de variante ale manuscrisului, enorme 
cantităţi de material de investigaţie, şi mi-e greu să 
stabilesc ce e important şi ce e lipsit de interes. Doar să 
deschid şi să arunc o privire prin toate documentele îmi va 
lua mai multe zile. 

— Niklas Eriksson? 

Sonja Modig ezită. Apoi, se întoarse şi închise uşa bi- 
roului lui Bublanski. 

— Cinstit vorbind... Eu nu vreau să-l bârfesc, dar are 
cam aceeaşi atitudine faţă de Miriam Wu ca şi Faste şi e to- 
tal neinteresat de sarcina ce i s-a dat. Nu pot pune degetul 
pe ceva anume, dar are o problemă cu Lisbeth Salander. 

— Cum aşa? 


516 


— Am impresia că e o chestie care stă şi coace undeva. 
Bublanski aprobă gânditor. 

— Îmi pare rău. Bohman este OK, dar de fapt nu-mi 
place că se află persoane din afară în anchetă. 

Sonja Modig aprobă. 

— Ce facem? 

— Va trebui să mai ai de-a face cu el până la sfârşitul 
săptămânii. Armanski a spus că vor întrerupe dacă nu sunt 
rezultate. Treci la muncă şi caută, socotind că trebuie să 
faci treaba singură. 


Cercetările Sonjei Modig au fost întrerupte după abia 
45 de minute, şi ea a fost îndepărtată din anchetă. A fost 
brusc chemată la procurorul Ekström, unde Bublanski se 
afla deja. Amândoi bărbaţii erau roşii la faţă. Jurnalistul 
independent Tony Scala tocmai făcuse vâlvă cu ştirea că 
Paolo Roberto o salvase pe lesbiana sado-masochistă 
Miriam Wu, care fusese răpită. Textul cuprindea mai multe 
detalii care puteau fi cunoscute doar din interiorul an- 
chetei; de asemenea, sugera că poliţia se gândea la posibi- 
litatea de a-l acuza pe Roberto pentru maltratare gravă. 

Ekstrom primise deja mai multe telefoane de la jurna- 
lişti care voiau să cunoască exact rolul boxerului. Aproape 
îşi ieşi din fire, când o acuză pe Sonja Modig că era sursa 
scurgerii de informaţii. Modig respinse acuzaţiile, dar în 
zadar. Ekström voia s-o scoată din anchetă. Bublanski era 
furios şi luase fără şovăire partea lui Modig. 

— Sonja afirmă că nu a spus nimic. Mie îmi este de 
ajuns. E o nebunie să ne dispensăm de un anchetator cu 
experienţă, care este la curent cu mersul lucrurilor. 

Ekström replică afişând o neîncredere făţişă la adresa 
Sonjei Modig. In cele din urmă, se aşeză la birou şi se 
baricadă în spatele unei tăceri totale. Hotărârea lui era 
definitivă. 

— Modig. Eu nu pot proba că informaţiile provin de la 
tine, dar nu mai am niciun fel de încredere în tine. Eşti 


517 


scoasă din echipă imediat. Ia-ți concediu pentru restul 
săptămânii. Luni vei primi alte însărcinări. 

Modig n-avea de ales. Dădu din cap şi se îndreptă spre 
uşă. Bublanski o opri. 

— Sonja. For the record. Eu nu cred niciun moment în 
aceste acuzaţii, şi tu ai toată încrederea mea. Însă nu sunt 
eu cel care hotărăşte. Treci pe la mine înainte să pleci. 

Ea dădu din cap. Ekstrom părea în culmea furiei. 
Culoarea feţei lui Bublanski prinsese o nuanţă îngrijo- 
rătoare. 


Sonja Modig se înapoie în biroul ei, unde împreună cu 
Niklas Eriksson verificau computerul lui Dag Svensson. Era 
furioasă şi gata să izbucnească în plâns. Eriksson îi aruncă 
o privire şi observă că ceva nu era în regulă, însă nu spuse 
nimic, iar ea îl ignoră total. Se aşeză la birou, privind în 
gol. În încăpere se lăsase tăcerea. 

În cele din urmă, Eriksson se scuză, spunând că trebuie 
să meargă la toaletă. O întrebă dacă vrea să-i aducă o 
cafea. Ea făcu un gest de negare. 

După ce Eriksson ieşi, se ridică şi ea, punându-şi geaca, 
îşi luă geanta şi merse în biroul lui Bublanski. El îi făcu 
semn să se aşeze. 

— Sonja, nu voi ceda în treaba asta decât dacă Ekström 
mă scoate şi pe mine din anchetă. Eu nu accept şi am de 
gând să fac mare scandal. Până una-alta, rămâi în anchetă 
la ordinele mele. Ai înţeles? 

Ea aprobă. 

— Nu te duci acasă şi nu-ţi iei liber restul săptămânii, 
cum a spus Ekström. Iți ordon să te duci la Millennium şi 
să ai o nouă discuţie cu Mikael Blomkvist. Apoi, îl rogi pur 
şi simplu să te ghideze prin hard diskul lui Dag Svensson. 
Au o copie la revistă. Putem economisi mult timp dacă 
avem pe cineva familiarizat deja cu materialul şi poate 
scoate deoparte tot ce e neimportant. 

Sonja Modig începu să respire mai uşor. 

— Nu i-am spus nimic lui Niklas Eriksson. 


518 


— Am eu grijă de el. Va lucra alături de Curt Svensson. 
L-ai văzut pe Hans Faste? 

— Nu. A plecat imediat după şedinţa de dimineaţă. 
Bublanski suspină adânc. 


Mikael Blomkvist plecase de la spitalul Söder spre casă 
pe la opt dimineaţa. Inţelegea că dormise prea puţin şi 
trebuia să aibă mintea limpede înaintea întâlnirii de 
după-amiază cu Gunnar Bjorck. S-a dezbrăcat şi a pus să 
sune ceasul la 10:30, ceea ce-i dădea două ore de somn 
bine-venit. 

Apoi, spălat, ras şi cu o cămaşă curată, era în maşină şi 
tocmai trecea de Gullmarsplan, când Sonja Modig i-a 
telefonat pe mobil, spunându-i că vrea să vorbească cu el. 
Mikael îi răspunse că era ocupat şi că nu putea s-o vadă. 
Sonja îi explică despre ce era vorba şi atunci el o trimise la 
Erika Berger. 

Sonja Modig se duse la redacţia revistei Millennium. 
Privind-o pe Erika Berger, constată că-i plăcea această 
femeie sigură pe ea şi un pic dominatoare, cu gropiţe în 
obraji şi breton scurt, blond. Semăna puţin cu Laura 
Palmer, din Twin Peaks, un pic mai în vârstă însă. Sonja se 
întrebă în treacăt dacă şi Berger era lesbiană, pentru că 
toate femeile din această anchetă, după părerea lui Hans 
Faste, păreau să aibă acest soi de preferinţe sexuale; apoi, 
îşi aminti că de fapt citise undeva că era căsătorită cu 
artistul plastic Greger Backman. Erika îi ascultă dorinţa de 
a primi ajutor, ca să poată verifica hard diskul lui Dag 
Svensson. Avea un aer încurcat. 

— E o problemă, spuse Erika Berger. 

— Explică-mi, o rugă Sonja Modig. 

— Nu că n-am vrea să se rezolve crimele şi să ajutăm 
poliţia. De altfel, aveţi deja tot materialul din computerul 
lui Dag Svensson. Problema este de natură etică. 
Mass-media şi poliţia nu funcţionează prea bine împreună. 

— Crede-mă c-o ştiu. Am înţeles-o în dimineaţa asta, 
zâmbi Sonja Modig. 


519 


— Cum aşa? 

— A, nimic. Doar o reflecţie personală. 

— OK. Pentru a-şi păstra credibilitatea, mass-media 
trebuie să aibă o distanţă clară faţă de autorităţi. Jurnaliştii 
care aleargă la sediul poliţiei şi colaborează în anchete 
devin până la urmă băieţii de alergătură ai acestora. 

— Am întâlnit şi eu câţiva, spuse Modig. Dacă am în- 
teles bine lucrurile, există şi relaţii inverse. Poliţişti care 
aleargă la unele ziare. 

Erika Berger începu să râdă. 

— E adevărat. Însă trebuie să te anunţ că noi, aici, la 
Millennium, nu ne permitem să facem jurnalism de por- 
tofel. Acum însă, nu mai e vorba de a interoga colaboratori 
ai revistei, cum voiaţi s-o faceţi - lucru cu care am fi fără 
discuţie de acord -, ci e vorba de o cerere formală ca 
Millennium să ajute activ ancheta, punând la dispoziţie 
materialul nostru jurnalistic. 

Sonja Modig aprobă cu un gest. 

— Sunt două aspecte. În primul rând, este vorba de 
uciderea unuia dintre colaboratorii revistei. Din acest 
punct de vedere, vă ajutăm, desigur, cu tot ce putem. Dar 
cel de-al doilea punct este că există lucruri pe care noi nu 
le putem da poliţiei. Este vorba de sursele noastre de 
informaţie. 

— Am să fiu flexibilă. Pot să promit că voi proteja 
sursele voastre. Eu nu am niciun interes în ceea ce priveşte 
aceste surse. 

— Nu este vorba de intenţia ta cinstită sau de încre- 
derea noastră în tine. Este vorba de faptul că noi niciodată 
nu am deconspirat o sursă, indiferent de împrejurări. 

— OK. 

— Apoi, se adaugă faptul că noi, la Millennium, facem o 
anchetă proprie asupra crimelor, ceea ce trebuie de ase- 
menea considerat drept muncă jurnalistică. Eu sunt gata să 
dau informaţii poliţiei de îndată ce vom avea materialul 
gata de publicat - dar nu înainte de asta. 


520 


Erika Berger îşi încruntă fruntea într-o adâncă medi- 
taţie, în cele din urmă, făcu un semn de aprobare. 

— Trebuie să fiu împăcată cu mine însămi, spuse ea. 
Facem aşa... Poţi lucra cu colaboratoarea noastră Malin 
Eriksson. Ea cunoaşte la perfecţie materialul şi ştie să 
cearnă informaţia. Va primi sarcina să te ghideze prin 
cartea lui Dag Svensson, a cărei copie o aveţi deja. Scopul 
este să facă un inventar uşor de înţeles al persoanelor care 
pot fi considerate drept potenţiali suspecți. 


Irene Nesser ignora complet întâmplările dramatice ale 
nopţii, atunci când a luat de la Södra Station trenul local 
spre Södertälje. Era îmbrăcată într-o haină neagră de piele 
trei sferturi, pantaloni de culoare închisă şi o frumoasă 
bluză roşie tricotată. Avea ochelari, pe care şi-i ridicase pe 
frunte. 

La Södertälje, s-a dus pe jos până la autobuzul pentru 
Strângnăs, unde a cumpărat bilet până la Stallholmen. La 
ora 11, a coborât la sud de Stallholmen. Staţia de autobuz 
se afla în plin câmp, fără locuinţe în jur. A vizualizat în 
minte harta locurilor. Lacul Mälaren se afla la câţiva ki- 
lometri spre nord-est, iar câmpia era presărată cu case de 
vacanţă, dar şi cu vile locuite tot anul. Proprietatea avo- 
catului Bjurman era situată într-o zonă de case de vacanţă, 
la o distanţă de aproape trei kilometri de staţia de autobuz. 
A luat o înghiţitură de apă din sticla de plastic şi a pornit la 
drum. A ajuns după 45 de minute. 

A început prin a face un tur al terenului, cercetând 
împrejurimile. La dreapta, cea mai apropiată casă se găsea 
la mai mult de 150 de metri. Nu era nimeni acasă. La 
stânga se afla o ravină. A trecut de două case de vacanţă, 
înainte de a ajunge la un mic sat de căsuțe unde a observat 
prezenţa oamenilor, sub forma unei ferestre deschise şi a 
unui aparat de radio pornit. Acesta era însă la o distanţă de 
300 de metri de casa avocatului Bjurman. Prin urmare, 
putea să se pună pe treabă relativ fără nicio piedică. 


521 


Adusese cheile pe care le găsise în apartamentul lui 
Bjurman şi n-a avut nicio problemă să deschidă uşa de la 
intrare. Prima măsură luată a fost să deschidă oblonul de la 
o fereastră din spatele casei, care-i oferea astfel o cale de 
salvare în cazul că ar fi avut probleme. Neplăcerile la care 
se gândea erau o eventuală vizită a poliţiei. 

Casa lui Bjurman era o construcţie veche şi destul de 
mică, cuprinzând o odaie mai mare, un dormitor şi o 
chicinetă cu apă curentă. Privata se afla afară, în curte. 

A petrecut 20 de minute pentru a căuta prin dulapuri şi 
comode. N-a găsit niciun petic de hârtie care să aibă ceva 
de-a face cu Lisbeth Salander sau cu Zala. 

La urmă, a ieşit în curte, cercetând privata şi un şopron 
de lemne. N-a găsit nimic important şi niciun document. 
Făcuse drumul degeaba. 

S-a aşezat pe terasă, a băut un pic de apă şi a mâncat 
un măr. 

Când s-a dus să închidă fereastra din spate, în holul de 
la intrare i-a căzut privirea pe o scară de metal, înaltă de 
un metru. S-a dus din nou în camera mare şi a cercetat 
tavanul de scânduri. Deschizătura spre pod era practic 
invizibilă, între două bârne. A adus scara, a deschis trapa şi 
a găsit imediat cinci dosare A4. 


Uriaşul blond era îngrijorat. Lucrurile merseseră prost 
şi catastrofele se ţinuseră lanţ. 

Sandström îi căutase pe fraţii Ranta. Era îngrozit şi 
raportase că Dag Svensson plănuia un reportaj care să dea 
în vileag afacerile lui cu târfe şi legăturile cu fraţii Ranta. 
Până aici, nu era nimic grav. Că mass-media avea să-l 
sfâşie pe Sandström nu-l privea pe uriaşul blond şi fraţii 
Ranta puteau să se ţină deoparte pentru o vreme. Prin 
urmare, fraţii Ranta luaseră vaporul Baltic Star, pentru o 
vacanţă la Tallin. Nu era credibil că scandalul avea să 
sfârşească la tribunal, dar chiar şi în cazul acela, ei ştiau 
cum să se descurce. Aceasta intra în contractul de muncă. 


522 


Dar Lisbeth Salander reuşise să-i scape lui Magge 
Lundin. Era greu de înţeles, pentru că Salander era o mică 
păpuşă, în comparaţie cu Lundin şi întreaga treabă consta, 
de fapt, doar în a o arunca într-o maşină şi a o transporta la 
depozitul de lângă Nykvarn. 

Apoi, Sandström primise o nouă vizită şi de data asta 
Dag Svensson era pe urmele lui Zala. Faptul schimba cu 
totul situaţia. Între panica lui Bjurman şi continua sondare 
a lui Dag Svensson, se crease o situaţie potenţial 
periculoasă. 

Un amator este un gangster care nu e dispus să-şi 
asume consecinţele. Bjurman era un amator total. 

Uriaşul blond îl sfătuise pe Zala să nu aibă nimic de-a 
face cu Bjurman, dar pentru Zala numele lui Lisbeth 
Salander fusese irezistibil. El o ura pe Salander. Era total 
irațional. A fost ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton. 

Fusese o simplă întâmplare că blondul se afla la 
Bjurman în seara când a telefonat Dag Svensson. Acelaşi 
jurnalist blestemat, care deja crease probleme cu 
Sandstrom şi cu fraţii Ranta. Uriaşul mersese acolo ca să-l 
liniştească sau să-l amenințe pe avocat, după cum ar fi fost 
cazul, din cauza răpirii ratate a lui Lisbeth Salander, însă 
telefonul lui Svensson îl îngrozise cu totul pe Bjurman. Se 
arătase irațional şi încăpățânat. Brusc voia să se retragă 
din toată povestea. 

Pentru a pune capac, Bjurman îşi căutase pistolul de 
cowboy, ca să-l amenințe. Blondul îl privise uluit pe 
Bjurman şi-i luase revolverul. Avea deja mănuşile pe mâini, 
aşa că n-a fost nicio problemă cu amprentele. De fapt, nu 
avusese nicio alternativă, în momentul în care Bjurman îşi 
ieşise din minţi. 

Bjurman îl cunoştea, desigur, pe Zala. Prin asta el era o 
povară. N-ar fi putut spune exact de ce îl silise pe Bjurman 
să-şi scoată hainele, dar acesta nu-i plăcea deloc şi el voise 
să marcheze faptul. Aproape şi-a pierdut firul ideilor când a 
văzut tatuajul de pe pântecul lui: SUNT UN PORC SADIC, 
UN NEMERNIC ŞI UN VIOLATOR. 


523 


O clipă, i-a părut aproape rău pentru Bjurman. Era un 
idiot desăvârşit. Dar el se afla într-o branşă în care nu era 
permis ca asemenea sentimente nepotrivite să tulbure 
activitatea practică. Prin urmare, îl condusese în camera 
de culcare, îl forţase să se aşeze în genunchi, apoi folosise 
o pernă drept amortizor de sunet. 

Petrecuse cinci minute căutând prin apartamentul lui 
Bjurman, pentru a găsi vreo legătură cu Zala. Singurul lu- 
cru pe care îl găsise fusese numărul propriului său telefon 
mobil. Din precauţie, luase cu el mobilul lui Bjurman. 

Dag Svensson era problema următoare. Când avea să 
fie găsit Bjurman mort, Dag Svensson va contacta, desigur, 
poliţia. Ceea ce putea să povestească era că Bjurman 
fusese ucis la câteva minute după ce el îi telefonase, 
întrebându-l de Zala. Nu era nevoie de o imaginaţie prea 
bogată ca să înţelegi că Zala va fi din acel moment obiectul 
unor intense speculaţii. 

Uriaşul blond se considera isteţ, dar avea un enorm 
respect pentru talentul strategic aproape înspăimântător al 
lui Zala. 

Colaborau de aproape doisprezece ani. Fusese un de- 
ceniu plin de succese şi uriaşul blond îl privea pe Zala cu 
respect, aproape ca pe un mentor. El putea petrece ore în 
şir ascultând cum Zala îi explica natura umană, slăbiciunile 
acesteia şi cum se putea profita de ele. Însă, dintr-odată, 
afacerile lor începuseră să se clatine. Lucrurile începuseră 
să meargă prost. 

De la Bjurman se dusese direct în Enskede, garându-şi 
Volvo-ul alb două corpuri de case mai departe. Din fericire, 
uşa de la intrare nu era complet închisă. Urcase şi sunase 
la apartamentul Svensson-Bergman. 

N-a avut timp să caute prin apartament sau să ia hârtii. 
Trăsese de două ori - mai era şi o femeie în apartament. 
Apoi, luase laptopul lui Svensson care se afla pe masa din 
living, se întorsese pe călcâie, coborâse scara, se dusese la 
maşină şi părăsise cartierul Enskede. Singura greşeală 
fusese că, de fapt, pierduse arma pe scară, când încerca să 


524 


ducă laptopul şi în acelaşi timp să scoată din buzunar 
cheile de la maşină, ca să câştige timp. Se oprise o 
fracțiune de secundă, însă pistolul alunecase pe scara de la 
subsol şi a socotit c-ar fi o prea mare pierdere de timp să 
coboare şi să-l caute. Era conştient că avea o înfăţişare pe 
care oamenii o ţineau minte şi cel mai important lucru era 
să dispară înainte de-a fi observat. 

Zala îl criticase pentru pierderea revolverului, până ce 
se clarificaseră implicaţiile. Nu fuseseră niciodată aşa de 
uimiţi, ca atunci când poliţia iniţiase brusc o vânătoare pe 
urmele lui Lisbeth Salander. Arma pierdută se 
transformase într-o întâmplare incredibil de norocoasă. 

Din păcate, aceasta provoca un alt şir de probleme. 
Salander era ultima verigă slabă. Ea îl cunoştea atât pe 
Bjurman, cât şi pe Zala. Era capabilă să adune 2+2. Când 
el şi Zala discutaseră situaţia, fuseseră de aceeaşi părere. 
Trebuia s-o găsească pe Salander şi s-o îngroape undeva, 
într-un loc neştiut. Ar fi fost perfect dacă n-ar mai fi fost 
găsită niciodată. Curând investigarea crimelor avea să fie 
trecută la arhive, unde dosarul va fi acoperit de praf. 

Mizaseră pe Miriam Wu, ca să-i conducă la Salander. 
Şi, din nou, lucrurile luaseră o turnură neplăcută. Paolo 
Roberto. Dintre toţi oamenii. Apărut de nicăieri. Şi, după 
cum spuneau ziarele, mai era şi prieten cu Lisbeth 
Salander! 

Uriaşul blond era buimăcit. 

După Nykvarn, căutase refugiu în casa lui Magge 
Lundin din Svavelsjd, doar la câteva sute de metri de 
cartierul general al lui Svavelsj MC. Nu era o ascunză- 
toare ideală, dar nu avusese prea multe soluţii şi trebuia să 
găsească un loc unde să poată sta liniştit, până ce vânătăile 
de pe faţă vor începe să se vindece şi va putea să 
părăsească discret zona Stockholmului. Îşi pipăi nasul rupt 
şi simţi cucuiul din ceafă. Umflătura începuse să se 
micşoreze. 

Făcuse bine întorcându-se şi dând foc la tot rahatul. 
Trebuia să lase totul curat în urma lui. 


525 


Apoi, brusc, simţi că îngheaţă. 

Bjurman. Îl întâlnise o singură dată, în mare grabă, în 
casa acestuia din apropiere de Stallarholmen, la începutul 
lui februarie, când Zala acceptase să se ocupe de Salander. 
Bjurman avea un dosar cu hârtiile despre Salander pe care 
el il răsfoise. La dracu, cum putuse să uite de asta? Aceste 
hârtii puteau conduce la Zala. 

A coborât în bucătărie şi i-a explicat lui Magge Lundin 
de ce era foarte urgent să se ducă la Stallarholmen, ca să 
provoace un nou incendiu. 


Inspectorul criminalist Bublanski folosise pauza de 
prânz ca să încerce să pună ordine în această anchetă, pe 
care el o simţea pe cale să se ducă de râpă. A petrecut un 
lung răstimp împreună cu Sonny Bohman şi Curt Svensson, 
coordonând căutarea lui Lisbeth Salander.  Sosiseră 
informaţii noi, printre care unele din Goteborg şi 
Norrköping. Cele din Goteborg au fost destul de repede 
date deoparte, dar informaţia din Norrkoping avea un vag 
potenţial. Le-au dat de veste colegilor, ca să înceapă o 
supraveghere discretă a unei adrese unde fusese semnala- 
tă prezenţa unei fete care amintea de Lisbeth Salander. 

A încercat şi să aibă o întrevedere diplomatică cu Hans 
Faste, dar acesta nu se afla în clădire şi nu răspundea la 
telefonul mobil. După şedinţa furtunoasă de dimineaţă, 
Faste plecase val-vârtej. 

După aceea, Bublanski s-a ocupat de şeful anchetei 
preliminare, procurorul Richard Ekström, în încercarea de 
a rezolva problemele din jurul Sonjei Modig. A consacrat 
un lung moment expunând motivele obiective pentru care 
el considera hotărârea de-a o îndepărta de anchetă fără 
sens. Ekström a refuzat să-l asculte şi Bublanski s-a hotărât 
să aştepte până după weekend, ca să reia discuţia asupra 
acestei situații idioate. Relația între conducătorul 
investigaţiei şi şeful anchetei preliminare începea să devină 
imposibilă. Curând după ora trei după-masa, ducându-se pe 
coridor, l-a văzut pe Niklas Eriksson care tocmai ieşea din 


526 


biroul Sonjei Modig unde, în continuare, mai cerceta 
conţinutul hard disk-ului lui Dag Svensson. Ceea ce era, 
după părerea lui Bublanski, o îndeletnicire lipsită de sens, 
pentru că niciun poliţist adevărat nu se afla acolo ca să 
privească peste umărul lui şi să observe dacă nu scăpa din 
vedere ceva. Hotări, prin urmare, să i-l paseze pe Niklas 
Eriksson lui Curt Svensson, pentru restul săptămânii. 

Inainte să apuce să spună ceva, Niklas Eriksson dis- 
păruse pe uşa toaletei din capătul coridorului. Bublanski îşi 
scărpină urechea şi se decise să meargă în biroul Sonjei 
Modig, să-l aştepte acolo. Din uşă, privi scaunul gol al 
Sonjei. 

Apoi, privirea îi căzu pe telefonul mobil al lui Niklas 
Eriksson, care zăcea uitat pe raftul din spatele scaunului. 

Bublanski ezită o secundă, aruncând o privire spre uşa 
de la toaletă, încă închisă. Apoi, dintr-un impuls, intră în 
odaie, luă telefonul lui Eriksson, merse drept în biroul său 
şi închise uşa. Cercetă lista de apeluri. 

La ora 9:57, cinci minute după ce luase sfârşit furtu- 
noasa şedinţă, Niklas Eriksson formase un număr ce în- 
cepea cu 070; Bublanski ridică receptorul telefonului său 
fix şi formă numărul. Răspunse jurnalistul Tony Scala. 

Bublanski lăsă receptorul în furcă, privind fix mobilul 
lui Eriksson. Apoi, se ridică cu chipul schimonosit de furie. 
Făcuse deja doi paşi spre uşă, când telefonul de pe masa 
lui începu să sune. Se duse înapoi, urlându-şi numele în 
receptor. 

— Sunt Jerker. Mă aflu încă la depozitul de lângă 
Nykvarn. 

— Aha. 

— Incendiul a fost stins. Ultimele două ore ne-am 
ocupat de cercetarea locului. Poliţia din Södertälje a adus 
un câine ca să amuşine zona, în caz că s-ar afla cineva în 
ruine. 


— Şi? 


527 


— Nu se afla nimeni. Dar, am luat o pauză, ca să-şi 
odihnească nasul. Stăpânul câinelui spune că aşa trebuie, 
pentru că la locul unui incendiu sunt mirosuri puternice. 

— La obiect. 

— Au plecat la o mică plimbare şi au lăsat liber câinele 
la o oarecare distanţă de locul incendiului. Câinele a 
marcat la aproximativ 75 de metri, într-o pădure din 
spatele depozitului. Am săpat locul. Acum zece minute, a 
fost dezgropat un picior uman, cu labă şi pantof. Pare să fie 
pantof bărbătesc. Rămăşiţele se află la o adâncime destul 
de mică. 

— Drace! Jerker, trebuie să... 

— Am preluat deja conducerea asupra locului şi am 
întrerupt săpăturile. Vreau să vină medicul legist şi teh- 
nicienii, înainte să mergem mai departe. 

— Foarte bine lucrat, Jerker. 

— Si nu e totul. Acum cinci minute, câinele a marcat din 
nou, cam la 80 de metri de primul loc. 


Lisbeth Salander îşi fiersese cafea la aparatul lui 
Bjurman, mai mâncase un măr şi petrecuse două ore citind 
pagină cu pagină cercetările pe care Bjurman le făcuse 
asupra ei. Era impresionată. El depusese mult efort şi 
sistematizase informaţiile, ca şi cum ar fi fost un hobby 
pasionant. Găsise materiale despre care Lisbeth nici nu ştia 
că există. 

Citi jurnalul lui Holger Palmgren cu sentimente ames- 
tecate. Erau două caiete de însemnări cu scoarţe negre. 
Palmgren începuse să scrie un jurnal când ea avea 15 ani şi 
tocmai fugise de la a doua pereche de părinţi adoptivi, un 
cuplu mai în vârstă din Sigtuna: el era sociolog şi ea scria 
cărţi pentru copii. Lisbeth rămăsese la ei 12 zile şi simţise 
că aceştia erau nemăsurat de mândri că lucrau în folosul 
societăţii, având milă de ea, şi se aşteptau să le poarte o 
adâncă recunoştinţă. Lisbeth simţise că îi era de ajuns, 
atunci când mama de ocazie se lăudase cu voce tare în faţa 
unei vecine, repetând textul cu cât de important este să 


528 


aibă cineva grijă de tinerii cu probleme. Fu nu sunt un 
blestemat de proiect social, voia să strige, de fiecare dată 
când mama adoptivă o arăta cunoscuţilor. În cea de a 
douăsprezecea zi, furase 100 de coroane din casă şi luase 
autobuzul până la Upplands-Väsby, apoi trenul local până 
la Stockholm. Poliţia o găsise, şase săptămâni mai târziu, 
locuind la un unchiaş de 67 de ani, în Hanninge. 

Acesta fusese perfect OK. li oferea casă şi masă. Nu-i 
cerea prea mult în schimb. Voia doar să se uite pe furiş la 
ea, când era goală. N-o atingea niciodată. Ea ştia că 
trebuia considerat, conform definiţiei, pedofil, dar nu se 
simţise niciodată ameninţată. Il considera un introvertit şi 
un inadaptat social. După aceea, simţise într-un fel ciudat 
că erau oarecum rude, atunci când se gândea la el. 
Amândoi trăiau marginalizaţi. 

Un vecin o observase în cele din urmă şi anunţase po- 
liţia. O asistentă socială făcuse mari eforturi pentru a o 
convinge să-l reclame pentru abuz sexual. Ea se încăpă- 
ţânase să respingă acuzaţia c-ar fi avut loc ceva nepotrivit 
şi, oricum, avea deja 15 ani şi era prin urmare vânat 
permis. Fuck you! Pe urmă, intervenise Holmer Palmgren 
şi o scosese de acolo. Palmgren începuse să ţină un jurnal 
intim despre ea, în ceea ce apărea drept o încercare plină 
de frustrare de a-şi explica propriile-i îndoieli. Primele 
fraze fuseseră formulate în decembrie 1993. 


L. apare tot mai mult drept cea mai dificilă fată pe care 
am cunoscut-o vreodată. Întrebarea este dacă procedez 
corect atunci când mă opun întoarcerii ei la Sankt Stefan. 
A venit de hac până acum la două familii de adopţie în trei 
luni şi riscă în mod evident să nimerească rău, în timpul 
evadărilor sale. Trebuie să hotărăsc repede dacă voi 
renunţa la misiune şi voi cere să fie luată în grijă de nişte 
experţi adevăraţi. Nu ştiu ce e drept şi ce e greşit. Astăzi 
am avut o discuţie serioasă cu ea. 


529 


Lisbeth îşi amintea fiecare cuvânt care fusese pronunţat 
în discuţia serioasă. Holger Palmgren o luase acasă la el, 
găzduind-o în odaia de oaspeţi. El gătise pentru cină 
spaghete cu sos de carne şi pe urmă o instalase în living, 
aşezându-se pe un fotoliu în faţa ei. Lisbeth se întrebase 
vag dacă şi Palmgren voia s-o vadă goală. Dar el îi vorbise 
ca şi cum ar fi fost o persoană matură. 

Fusese un monolog lung de două ore. Ea abia de răs- 
punsese la întrebări. Palmgren îi lămurise realităţile vieţii, 
care constau în faptul că ea trebuia să aleagă între a fi 
dusă înapoi la Sankt Stefan sau a locui la o familie de 
adopţie. li promisese că va încerca să găsească o familie 
cât de cât rezonabilă şi i-a cerut ca ea să accepte propu- 
nerea. A mai hotărât ca fata să stea de Crăciun la el, pen- 
tru a avea timp să se gândească la viitor. Era în întregime 
alegerea ei, dar cel târziu în a doua zi de Crăciun el voia să 
aibă o hotărâre clară şi o promisiune din partea ei. Va fi 
obligată să promită că, în caz că va avea probleme, va veni 
la el în loc să fugă. După aceea, i-a arătat patul şi după 
câte se părea a rămas să scrie primele rânduri în jurnalul 
său personal despre Lisbeth Salander. 

Amenințarea - alternativa de a fi dusă înapoi, la clinica 
Sankt Stefan în zilele de după Crăciun - o speriase mai 
mult decât putea să-şi închipuie Holger. A petrecut un 
Crăciun trist, observând bănuitoare cel mai mic gest al lui 
Palmgren. În a doua zi de Crăciun, el încă nu încercase s-o 
pipăie şi nici nu avea aerul să vrea s-o privească pe ascuns. 
Dimpotrivă, păruse extrem de iritat când ea îl provocase, 
plimbându-se goală din odaie la baie, şi închisese uşa cu o 
bufnitură puternică. În cele din urmă, îi făcuse promisiunea 
pe care i-o cerea. Ea îşi ţinuse cuvântul. În fine, mai mult 
sau mai puţin. 

În jurnalul lui, Holger Palmgren comenta metodic 
fiecare întâlnire pe care o avea cu ea. Uneori erau trei 
rânduri, alteori umplea mai multe pagini cu reflecţii. Unele 
pasaje o umplură de uimire. Palmgren fusese mai 
perspicace decât bănuise şi adesea comenta mici detalii, 


530 


despre cum încercase să-l tragă pe sfoară, fapt de care el 
îşi dădea seama perfect de bine. 

În sfârşit, ea deschise raportul de poliţie din 1991. 

Dintr-odată, toate bucăţelele din puzzle căzură la locul 
lor. Avea impresia că se clătina pământul sub ea. 

Citi raportul medico-legal care fusese făcut de un 
anume dr. Jesper H. Loderman şi la care un anume dr. 
Peter Teleborian era unul dintre principalii referenţi. 
Loderman fusese jokerul procurorului, atunci când în- 
cercase din nou s-o interneze, când împlinise 18 ani. 

Apoi, găsi un plic cu corespondenţa între Peter 
Teleborian şi Gunnar Bjorck. Scrisorile erau datate din 
1991, imediat după ce se întâmplase Tot Răul. 

Nimic nu era spus clar în corespondenţă, dar brusc se 
deschise o trapă sub picioarele lui Lisbeth Salander. I-au 
trebuit mai multe minute ca să înţeleagă implicaţiile. 
Gunnar Bjorck se referea la ceea ce trebuia să fi fost o 
discuţie privată. El avea formulări impecabile, dar spunea 
printre rânduri că ar fi foarte convenabil ca Lisbeth 
Salander să fie internată la casa de nebuni pentru tot 
restul vieţii. 


Este foarte important ca fata să capete distanţă faţă de 
situaţia actuală. Eu nu pot judeca starea ei psihică şi ce 
nevoie are ea de îngrijire, dar, cu cât va fi ţinută 
instituţionalizată mai mult, cu atât mai mic va fi riscul să 
creeze, involuntar, probleme în chestiunea actuală. 


În chestiunea actuală. 

Lisbeth Salander gustă un moment expresia. 

Peter Teleborian era responsabil pentru închiderea ei la 
Sankt Stefan. Nu fusese o întâmplare. Deja din tonul 
personal al scrisorii putea să tragă concluzia că aceasta nu 
fusese destinată să vadă lumina zilei. 

Teleborian îl cunoscuse pe Gunnar Björck. 

Lisbeth Salander îşi muşcă buza de jos, meditând. Ea 
nu făcuse niciodată vreo investigaţie legată de Teleborian, 


531 


însă acesta îşi începuse cariera la institutul medico-legal, 
iar Säpo avea uneori nevoie să consulte medici legişti sau 
psihiatri în diferite anchete. Îşi dădu seama că, dacă va 
începe să caute, va găsi o legătură. Undeva, în anii de 
început ai carierei lor, drumurile lui Teleborian şi Bjorck se 
încrucişaseră. Atunci când Bjorck avusese nevoie de cineva 
care s-o îngroape pe Lisbeth Salander, el i se adresase lui 
Teleborian. 

Aşa au mers lucrurile. Ceea ce i se păruse mai demult o 
simplă întâmplare căpăta acum o cu totul altă dimensiune. 


Rămase nemişcată un lung răstimp, privind drept în 
faţă. Nu existau nevinovaţi. Existau doar diferite grade de 
responsabilitate. Şi cineva purta responsabilitatea pentru 
Lisbeth Salander. Trebuia neapărat să facă o vizită la 
Smådalarö. Presupunea că nimeni din sistemul judiciar de 
stat nu avea chef să discute subiectul cu ea şi, în lipsă de 
altcineva, trebuia să se mulţumească cu Gunnar Björck. 

Aştepta discuţia cu nerăbdare. 

Nu avea nevoie să ducă cu ea toate clasoarele. De în- 
dată ce le citise, ele i se întipăriseră în minte. Luă cu ea 
cele două jurnale ale lui Holger Palmgren, raportul de 
poliţie făcut de Gunnar Björck în 1991, ancheta 
medico-legală din 1996, pe baza căreia fusese declarată 
iresponsabilă, precum şi corespondenţa dintre Peter 
Teleborian şi Gunnar Björck. Rucsacul era plin ochi. 

Inchise uşa, dar nu apucă s-o încuie, când auzi zgo- 
motul unor motociclete în spatele ei. Se uită împrejur. Era 
deja prea târziu să încerce să se ascundă şi ştia că nu are 
nici cea mai mică şansă să scape de cei doi bikeri, pe 
motociclete Harley-Davidson. Cobori atentă de pe terasă şi 
îi întâlni în mijlocul curţii. 


Bublanski ieşise pe culoar fierbând de furie şi constată 


că Eriksson încă nu se întorsese în biroul Sonjei Modig. 
Toaleta însă era goală. Se întoarse pe culoar şi-l văzu cu un 


532 


pahar de cafea în mână, înăuntru la Curt Svensson şi 
Sonny Bohman. 

Bublanski, fără să se arate, urcă scara până la camera 
procurorului Ekström. Deschise uşa fără să bată şi-l în- 
trerupse pe Ekström în mijlocul unei convorbiri telefonice. 

— Vino, spuse el. 

— Ce? întrebă Ekstrom. 

— Pune telefonul în furcă şi vino. 

Expresia de pe chipul lui Bublanski îl făcu pe Ekström 
să-l urmeze fără o vorbă. In asemenea situaţii puteai 
înţelege limpede de ce colegii îl porecliseră Comisarul 
Bubbla. Avea faţa ca un enorm balon roşu-aprins. Coborâră 
la amicala pauză de cafea din odaia lui Curt Svensson. 
Bublanski înaintă până la Eriksson, îl apucă zdravăn de un 
smoc de păr şi-l întoarse spre Ekström. 

— Au. Ce dracu te-a apucat? Ai luat-o razna? 

— Bublanski! strigă Ekström îngrozit. 

Ekstrom avea un aer alarmat. Curt Svensson şi Sonny 
Bohman rămăseseră cu gurile căscate. 

— E al tău? întrebă Bublanski, agitând telefonul mobil. 

— Dă-mi drumul! 

— E MOBILUL TĂU? 

— Da, la dracu. Dă-mi drumul! 

— Încă nu. Eşti în stare de arest. 

— Ce? 

— Eşti arestat pentru violarea secretului şi obstrucţia 
unei anchete polițienești. 

El se întoarse spre Eriksson. 

— Sau poate ne dai o explicaţie credibilă pentru ce, 
conform listei de pe mobilul tău, i-ai telefonat lui Tony 
Scala la ora 9:57 azi-dimineaţă, imediat după şedinţă şi 
chiar înainte ca Scala să iasă cu informaţia pe care noi 
tocmai o declaraserăm secretă!? 


Magge Lundin nu-şi putea crede ochilor, când o văzu pe 
Lisbeth Salander în curtea casei de vară a lui Bjurman. El 
studiase o hartă şi uriaşul blond îi dăduse o descriere 


533 


exactă a drumului. După ce primise instrucţiuni să meargă 
la Stallarholmen şi să dea foc casei, se dusese la sediul 
clubului din tipografia părăsită din Svavelsjd şi îl luase cu 
el pe Sonny Nieminen. Aerul era cald şi era o vreme 
perfectă pentru a scoate motocicletele prima oară după 
iarnă. Îşi puseseră salopetele de piele şi străbătuseră dis- 
tanţa până la Stallarholmen într-o cursă liniştită. 

Şi acolo stătea Lisbeth Salander, aşteptându-i. 

Era un bonus care avea să-l uluiască pe blond. 

Conduseră motocicletele de-o parte şi de alta a fetei şi 
opriră la doi metri de ea. Când motoarele fură oprite, în 
pădure se lăsă liniştea. Magge Lundin nu ştia ce să spună. 
În cele din urmă, îşi regăsi glasul. 

— Ia te uită. Te căutăm de ceva vreme, Salander. 
Surâse brusc. Lisbeth Salander îl privi pe Lundin cu ochi 
lipsiţi de expresie. Ea observă că acesta mai avea o 
cicatrice roşie pe bărbie, acolo unde-l rănise cu cheile. 
Ridică privirea, cercetând vârfurile copacilor din spatele 
lui. Apoi, îşi cobori din nou privirea. Ochii ei erau de un 
negru de cărbune, neliniştitor. 

— Am avut o săptămână a dracului de mizerabilă şi sunt 
într-o dispoziţie cumplită. Şi ştii ce-i mai rău? Că oriunde 
mă întorc, dau de un morman de rahat cu burta atârnând, 
care-mi stă în drum şi se crede grozav. Acum, am de gând 
să plec. Dă-te la o parte. 

Magge Lundin rămăsese cu gura căscată. Mai întâi, 
crezuse că nu aude bine. Apoi, fără să vrea începu să râdă. 
Situaţia era antologică. Aici stătea o fată subţirică, pe care 
o putea băga în buzunarul de la piept şi făcea pe 
impertinenta cu doi bărbaţi adulţi, cu bluzoane care arătau 
că fac parte din Svavelsjo MC şi, prin urmare, erau cei mai 
periculoşi dintre periculoşi şi care curând vor fi membri cu 
drepturi depline la Hell's Angels. Puteau s-o rupă în bucăţi 
şi s-o bage într-o cutie de biscuiţi. Şi ea făcea pe grozava! 

Însă chiar dacă fata era complet nebună - ceea ce 
probabil şi era, după articolele din ziare şi după cum se 
purta aici, în curtea asta -, totuşi bluzoanele lor de piele 


534 


trebuia respectate. Ceea ce ea nu făcea. Aşa ceva nu putea 
fi tolerat, oricât de comică era situaţia. El îi aruncă o 
privire lui Sonny Nieminen. 

— Cred că lesbiana asta are nevoie de un pic de sulă, 
spuse el, lăsând în jos cricul şi coborând de pe 
Harley-Davidson. 

Făcu doi paşi lenți spre Lisbeth Salander şi o privi de 
sus în jos. Ea nu se clinti din loc. Magge Lundin clătină din 
cap suspinând sumbru. Apoi, îi dădu un dos de palmă, cu 
aceeaşi forţă considerabilă pe care Mikael Blomkvist o 
putuse simți, în legătură cu evenimentele de pe 
Lundagatan. 

Lovi în gol. În acelaşi moment în care mâna ar fi trebuit 
să nimerească faţa fetei, ea făcu doar un pas înapoi şi 
rămase din nou nemişcată, exact acolo unde n-o putea 
atinge. 

Sonny Nieminen, sprijinit de ghidon, îşi privea ca- 
maradul amuzat. Lundin se făcu roşu la faţă şi mai făcu doi 
paşi repezi spre ea. Fata se dădu iar înapoi. Lundin crescu 
viteza. 

Lisbeth se opri brusc şi deşertă jumătate din conţinutul 
cartuşului de gaz lacrimogen în faţa lui. Ochii acestuia 
începură să ardă ca focul. Ea îşi trimise vârful cizmei cu 
toată forţa şi aceasta se transformă, lovindu-l între 
picioare, în energie cinetică de 120 newtoni pe centimetru 
pătrat. Cu răsuflarea tăiată, Magge Lundin căzu în 
genunchi, aflându-se astfel la o înălţime mai avantajoasă 
pentru Lisbeth Salander. Ea îşi luă elan şi-i trimise o 
lovitură de picior în plină faţă, ca şi cum ar fi executat un 
corner, la fotbal. Se auzi un scârţâit oribil, înainte ca 
Magge Lundin să se prăbuşească fără zgomot, ca un sac de 
cartofi. 

Îi luă câteva secunde lui Sonny Nieminen să realizeze 
că în faţa lui se petrecuse ceva incredibil. Incepu să lase în 
jos cricul motocicletei, nu nimeri şi fu obligat să privească 
în jos. Apoi, vrând să se asigure, dădu să scoată pistolul pe 
care îl avea în buzunarul interior al bluzonului de piele. Era 


535 


pe punctul de-a trage în jos fermoarul, când observă o 
mişcare cu coada ochiului. Când ridică privirea, o văzu pe 
Lisbeth Salander venind cu viteza unei ghiulele de tun spre 
el. Ea făcu un salt cu ambele picioare şi-l atinse cu forţă în 
şold, ceea ce nu era suficient ca să-l rănească, dar destul 
pentru a-l răsturna, cu motocicletă cu tot. El evită la 
mustață să-şi prindă piciorul sub motocicletă şi se dădu în 
spate clătinându-se, înainte să-şi recapete echilibrul. Când 
o avu din nou în câmpul vizual, îi văzu braţul rotindu-se şi o 
piatră de mărimea unui pumn zburând prin aer. El se 
aplecă instinctiv. Piatra îi rată capul cu câţiva centimetri. 

În sfârşit, reuşise să scoată pistolul şi încerca să-i ridice 
cocoşul, când, privind în sus pentru a treia oară, o văzu pe 
Lisbeth Salander lângă el. Îi citi răutatea în ochi şi, uimit, 
simţi pentru prima oară spaima. 

— Noapte bună, spuse Lisbeth Salander. 

Ea îi apăsă pistolul electric în vintre şi declanşă 75 000 
de volţi, ţinând electrozii lipiţi de trupul lui cel puţin 20 de 
secunde. Sonny Nieminen se transformă într-o legumă fără 
voinţă. 

Lisbeth auzi un zgomot în spate şi se întoarse, 
privindu-l pe Magge Lundin. Acesta ajunsese cu greutate în 
genunchi şi era pe cale să se ridice în picioare. Il cercetă 
cu sprâncenele ridicate. Bărbatul orbecăia prin ceața 
arzătoare a gazului lacrimogen. 

— O să te omor! răcni el deodată. 

Se bâlbâia şi orbecăia în jur, în încercarea de a o găsi 
pe Lisbeth Salander. Ea îşi lăsă capul într-o parte, 
privindu-l gânditoare. Apoi, el urlă din nou: 

— Curva dracului! 

Lisbeth Salander se aplecă şi ridică pistolul lui Sonny 
Nieminen, constatând că era un Wanad P-83, polonez. 

Deschise magazia şi verifică dacă avea muniţia co- 
respunzătoare, de tip 9 mm Makarov. Apoi, făcu să alunece 
chiulasa şi introduse un glonţ pe ţeavă. Păşi peste Sonny 
Nieminen, merse până la Magge Lundin, îl tinti ţinând 


536 


arma cu amândouă mâinile şi îi trase un glonţ în picior. 
Şocul îl făcu să urle şi se prăbuşi din nou. 

Il privi pe Magge Lundin şi şovăi o clipă, dacă merita 
deranjul să-i pună o serie de întrebări asupra identităţii 
uriaşului blond cu care îl văzuse la cofetăria Blomgren şi 
care, conform spuselor ziaristului Per-Åke Sandström, 
împreună cu Magge Lundin, omorâse un om în clădirea 
depozitului. Hmmm! Poate că ar fi trebuit să aştepte cu 
pistolul până ce îi punea întrebările. 

Pe de-o parte, Magge Lundin nu părea în stare să 
poarte o conversaţie clară, pe de altă parte, s-ar fi putut să 
audă cineva împuşcătura. Trebuia deci să părăsească locul 
cât mai repede. Putea oricând să-l caute pe Magge Lundin 
şi să-l întrebe, în condiţii mai liniştite, cu o altă ocazie. 
Asigură arma, o puse în buzunarul de la geacă şi îşi ridică 
rucsacul. 

Avusese timp să se depărteze vreo zece metri de ca- 
bana lui Nils Bjurman, când se opri. Merse încet înapoi şi 
studie motocicleta lui Magge Lundin. 

— Harley-Davidson, spuse ea. Mişto. 


537 


27 
Miercuri 6 aprilie 


Era o vreme minunată de primăvară, când Mikael 
Blomkvist, în maşina Erikăi Berger, o luă spre sud, pe 
şoseaua Nynäsvägen. Pe câmpurile negre se putea deja 
ghici o nuanţă verde şi în aer se simţea căldură adevărată. 
O vreme desăvârşită, ca să uite de toate problemele şi să 
plece câteva zile, să se destindă la casa din Sandhamn. 

Stabilise cu Gunnar Björck să se întâlnească la ora unu, 
dar ajunse mai devreme şi se opri la Dalarö, ca să bea o ca- 
fea şi să citească ziarele. Nu se pregătise înaintea întâlni- 
rii. Bjorck avea ceva de povestit şi Mikael era foarte hotă- 
rât să nu plece din Smådalarö înainte de a avea informaţii 
despre Zala. Ceva care să-l poată conduce mai departe. 

Björck îl întâmpină în curte. Părea mai îndrăzneţ şi mai 
sigur de sine decât fusese cu două zile înainte. Ce lovitură 
strâmbă ai plănuit? Mikael nu dădu mâna cu el. 

— Pot să-ţi dau informaţii despre Zala, spuse Gunnar 
Björck. Am însă unele condiţii. 

— Spune. 

— Nu voi fi numit în reportajul revistei voastre. 

— Bine. 

Björck păru uimit. Blomkvist acceptase uşor şi fără dis- 
cuţii punctul asupra căruia se aşteptase la o luptă lungă. 
Era singura lui carte. Informaţia despre crime, în schimbul 
anonimatului. Şi Blomkvist renunţase fără nicio discuţie la 
ceea ce ar fi constituit un titlu de senzaţie în revistă. 

— Vorbesc foarte serios, spuse Bjorck bănuitor. Vreau 
să-mi dai în scris. 

— Poţi avea şi în scris, dacă vrei, dar o asemenea hârtie 
nu înseamnă absolut nimic. Tu ai săvârşit un delict despre 
care eu ştiu şi pe care practic sunt dator să-l spun poliţiei. 
Tu ştii lucruri pe care eu vreau să le cunosc şi îţi foloseşti 
poziţia pentru a-mi cumpăra tăcerea. Eu am reflectat la 
asta şi am acceptat. Îţi uşurez situaţia, angajându-mă să 


538 


nu-ţi menţionez numele în Millennium. Fie te încrezi în 
ceea ce îţi spun, fie n-o faci. 

Björck se gândi câteva clipe. 

— Şi eu am condiţii, spuse Mikael. Preţul tăcerii mele 
este ca tu să-mi povesteşti tot ce ştii. Dacă descopăr că n-ai 
spus tot, orice înţelegere ia sfârşit. Atunci am să te pun pe 
fiecare petic de hârtie din Suedia, exact cum am făcut cu 
Wennerstrom. 

Pe Björck îl trecură fiorii la gândul acesta. 

— OK, spuse el. Nu am de ales. Promiţi ca numele meu 
să nu fie amintit în Millennium. Eu îţi voi povesti despre 
Zala. Şi în această privinţă, cer să fiu protejat, în calitate 
de sursă. 

Intinse mâna. Mikael i-o prinse. Tocmai promisese să 
ascundă un delict, ceea ce nu-l deranja deloc. Promisese 
doar că el, personal, şi revista Millennium nu-i vor publica 
numele. Dag Svensson scrisese deja toată istoria lui Bjorck 
în cartea sa. Şi cartea lui Dag Svensson avea să fie 
publicată. Mikael era ferm hotărât să aibă grijă de asta. 


Alarma a sunat la postul de poliţie din Strängnäs la ora 
15:18. Apelul a sosit direct la centrala telefonică a poliţiei, 
şi nu la cea obişnuită. Proprietarul unei case de vară, pe 
nume Oberg, aflat în apropiere de Stallarholmen, semnala 
că auzise o împuşcătură şi că se dusese să verifice, la faţa 
locului. El găsise doi bărbaţi grav răniţi. Unul dintre ei 
poate nu chiar aşa de grav, dar care avea dureri mari. Şi, 
da, casa era proprietatea lui Nils Bjurman. Aşadar, 
defunctul avocat Nils Bjurman, despre care se scrisese aşa 
de mult în ziare. 

Poliţia din Strängnäs avusese o dimineaţă foarte în- 
cărcată, cu un control rutier cuprinzător în teritoriu, pla- 
nificat cu multă vreme înainte. După-amiaza, controlul 
traficului fusese stopat, după ce sosise alarma că o femeie 
de 57 de ani luase viaţa concubinului ei, în locuinţa lor din 
Finninge. Aproape simultan izbucnise un incendiu cu 
victime umane în Storgărdet şi, ca supliment, două 


539 


automobile intraseră în coliziune frontală în dreptul 
localităţii Vargholmen, pe drumul spre Enköping. Alarmele 
se succedaseră la interval de câteva minute şi, din cauza 
acestui fapt, o mare parte din resursele poliţiei din 
Strängnäs erau blocate. 

Ofiţerul de gardă, o femeie, ascultase totuşi evenimen- 
tele de la Nykvarn din cursul dimineţii şi înţelesese că 
aveau legătură cu acea Lisbeth Salander pe care o căuta 
poliţia. Fiindcă Nils Bjurman făcea parte din anchetă, tră- 
sese concluziile necesare. Luase trei măsuri. Trimisese sin- 
gura maşină de intervenţie disponibilă din Strängnäs, în 
ziua aceea aşa de încărcată, să meargă la Stallarholmen. 
Telefonase la colegii din Södertälje şi le ceruse asistenţă. 
Poliţia din Södertälje nu era mai puţin ocupată, pentru că o 
parte din forţele ei erau concentrate în ancheta asupra 
unui depozit care arsese la sud de Nykvarn, dar eventuala 
legătură între Nykvarn şi Stallarholmen îl făcu pe ofiţerul 
de gardă din Södertälje să detaşeze două maşini, ca să 
meargă imediat la Stallarholmen în ajutorul vehiculului de 
intervenţie din Strängnäs. În final, ofiţerul de gardă din 
Strângnăs luă telefonul pentru a vorbi cu inspectorul 
criminalist Jan Bublanski, de la poliţia centrală din 
Stockholm. Dădu de acesta pe telefonul mobil. 

Bublanski se afla pentru moment la Milton Security, 
pentru o deliberare foarte grea cu directorul Dragan 
Armanski şi cei doi colaboratori ai acestuia, Frâklund şi 
Bohman. Colaboratorul Niklas Eriksson strălucea prin 
absenţă. 

Bublanski reacţionă, ordonându-i lui Curt Svensson să 
se ducă imediat la casa de vară a lui Bjurman. Trebuia să-l 
ia cu el pe Hans Faste, în caz că putea pune mâna pe 
acesta. După o clipă de reflecţie, Bublanski mai sună şi la 
Jerker Holmberg, care se mai afla încă la o distanţă mult 
mai mică, la sud de Nykvarn. Acesta avea şi el noutăţi. 

— Tocmai mă gândeam să te sun. Am identificat ca- 
davrul din groapă. 

— Nu e posibil. E prea repede. 


540 


— Toate merg repede când morţii sunt aşa de amabili 
să păstreze cu ei portofelul şi cartea de identitate. 

— OK. Cine e? 

— Un cunoscut. Kenneth Gustafsson, 44 de ani, stabilit 
în Eskilstuna. Cunoscut sub porecla de Vagabondul. [ţi 
sună vreo alarmă? 

— Şi încă cum. Aşa, deci, Vagabondul zace într-o groa- 
pă la Nykvarn. N-am supravegheat activitatea de pe 
Plattan!, dar prin anii '90 tipul era binecunoscut acolo, 
făcea parte din clientela de traficanţi, hoţi şi drogati. 

— El este. Cel puţin, după cartea de identitate din 
portofel. Identificarea finală se va face de către medicii 
legişti. Se vor amuza să-l pună la loc. Vagabondul e tăiat în 
cel puţin cinci, şase bucăţi. 

— Hmm. Paolo Roberto a povestit că blondul cu care s-a 
bătut o ameninţa pe Miriam Wu cu o drujbă. 

— Decupajul poate foarte bine să fi fost făcut cu o 
drujbă, dar n-am privit prea de aproape. Tocmai am în- 
ceput să săpăm la cel de-al doilea loc. Oamenii sunt pe cale 
să monteze cortul. 

— Foarte bine. Jerker, ştiu că ai avut o zi lungă, dar poţi 
să rămâi şi seara? 

— Da. Sigur. Incep cu un tur la Stallarholmen. 
Bublanski sfârşi conversaţia şi se frecă la ochi. 


Pichetul de la Strângnăs a sosit la casa de vară a lui 
Bjurman la 15:44. Pe drumul de acces, pur şi simplu s-au 
ciocnit cu un bărbat care voia să părăsească locul pe o 
motocicletă Harley-Davidson instabilă, pe care acesta o 
conduse direct în furgon. Nu era vorba de o coliziune prea 
puternică. Poliţiştii au coborât şi l-au identificat pe Sonny 
Nieminen, 37 de ani, ucigaş bine-cunoscut pe la mijlocul 
anilor '90. Nieminen părea să se afle într-o formă foarte 
proastă când i s-au pus cătuşele, în timp ce poliţiştii i le 
puneau, au observat uimiţi că spatele bluzonului său de 


1 Loc de lângă Gara Centrală din Stockholm, frecventată de mulţi 
vânzători de droguri. 
541 


piele era distrus. O bucată pătrată, de circa 20 cm pe 20 
cm, lipsea. Arăta destul de bizar. Sonny Nieminen n-a vrut 
să comenteze faptul. 

Apoi, au continuat drumul, cam încă 200 de metri spre 
casă. Au găsit acolo un fost lucrător în port, acum 
pensionar, pe nume Oberg, care tocmai bandaja piciorul 
unui anume Carl-Magnus Lundin, 36 de ani, şeful prea 
bine-cunoscutei bande de tâlhari Svavelsjo MC. 

Comandantul pichetului de poliţie era inspectorul de 
poliţie Nils-Henrik Johansson. El a coborât, şi-a potrivit 
centura şi a privit jalnica făptură de pe pământ. A rostit 
clasica replică: 

— Ce se petrece aici? 

Marinarul pensionar s-a oprit din ce făcea şi l-a privit 
scurt pe Johansson. 

— Eu am telefonat. 

— Ai raportat un schimb de focuri. 

— Am raportat că am auzit o împuşcătură, am venit să 
văd despre ce e vorba şi i-am găsit pe ăştia doi. Asta de aici 
a fost împuşcat în picior şi a primit o bătaie serioasă. Cred 
că are nevoie de o ambulanţă. 

Oberg privi spre furgon. 

— Aşa, aţi pus mâna pe celălalt. Zăcea pe jos când am 
venit eu, dar nu părea rănit. Şi-a revenit după o vreme şi 
nu voia să rămână. 


Jerker Holmberg a sosit o dată cu poliţiştii din 
Södertälje, chiar în momentul în care ambulanţa părăsea 
locul. A aflat la repezeală observaţiile făcute de co- 
mandantul pichetului. Nici Lundin, nici Nieminen nu 
voiseră să spună de ce se aflau acolo. Lundin, de fapt, nici 
nu era în stare să vorbească. 

— Aşadar, doi bikeri în combinezoane de piele, un 
Harley-Davidson, o rană şi nicio armă. Am înţeles exact? 
întrebă Holmberg. 

Comandantul de pichet Johansson aprobă. Holmberg 
rămase pe gânduri o clipă. 


542 


— Se poate presupune că au venit amândoi pe aceeaşi 
motocicletă. 

— Cred că este considerat o dovadă de virilitate în 
cercurile lor să mergi la spate, spuse Johansson. 

— În cazul acesta, lipseşte o motocicletă. Pentru că şi 
arma lipseşte, putem să tragem deci concluzia că o a treia 
persoană a părăsit locul. 

— Pare logic. 

— Ceea ce creează o problemă, tot logică. Dacă aceşti 
doi domni din Svavelsjo au venit fiecare pe motocicleta lui, 
lipseşte vehiculul în care a venit a treia persoană. Căci 
această a treia persoană nu putea să plece în acelaşi timp 
şi cu vehiculul lui, şi călare pe motocicleta lipsă. Şi e destul 
de departe, să vii pe jos de la şoseaua spre Strângnăs. 

— Doar dacă a treia persoană nu locuia în casă. 

— Hmmm, făcu Jerker Holmberg. Dar casa e pro- 
prietatea decedatului avocat Bjurman, care în mod definitiv 
nu mai poate locui aici. 

— S-ar fi putut afla şi o a patra persoană, care a plecat 
cu maşina. 

— Dar, în cazul acesta, de ce să nu meargă împreună? 
Eu plec de la ideea că istoria asta nu priveşte furtul unei 
motociclete Harley-Davidson, oricât de dorită ar fi ea. 

Se mai gândi un moment şi pe urmă îl rugă pe co- 
mandant să trimită doi poliţişti în căutarea unui vehicul 
abandonat, pe vreun drum forestier undeva, în apropiere şi 
care, de asemenea, să bată pe la uşile caselor din zonă şi 
să întrebe dacă n-a văzut cineva ceva neobişnuit. 

— În această perioadă a anului, e destul de pustiu pe 
aici, spuse comandantul de pichet, dar promise să facă tot 
ce putea. 

Pe urmă, Jerker Holmberg deschise uşa încă neîncuiată 
a cabanei. Găsi aproape imediat, pe masa din bucătărie, 
dosarele cu investigația lui Bjurman despre Lisbeth 
Salander. Se aşeză şi începu să le frunzărească uluit. 

Jerker Holmberg a avut noroc. Deja după 30 de minute 
de bătut la uşile cabanelor puţin populate, poliţiştii au dat 


543 


peste Anna Viktoria Hansson, în vârstă de 72 de ani. Ea 
petrecuse ziua aceasta de primăvară curăţând gunoaiele 
dintr-o grădină aflată la răscrucea spre zona de case de 
vacanţă. Sigur că da, avea vedere bună. Sigur că da, 
văzuse o fată scundă de statură, într-o geacă neagră, 
plimbându-se pe acolo, pe la vremea prânzului. Pe la trei, 
trecuseră prin faţă două persoane pe motociclete. Făceau 
un zgomot îngrozitor. Şi puţin după aceea a trecut fata, în 
direcţia opusă, pe una din motociclete. Pe urmă, au venit 
maşinile de poliţie. 

Chiar în vremea în care Jerker Holmberg primea ra- 
portul, a sosit Curt Svensson. 

— Ce se întâmplă? a întrebat el. 

Jerker Holmberg şi-a privit sumbru colegul. 

— Nu ştiu exact cum să-ţi explic, i-a răspuns Holmberg. 


— Jerker, tu încerci să mă faci să cred că Lisbeth 
Salander a apărut acolo, la casa lui Bjurman şi că ea sin- 
gură a bătut măr conducerea clubului din Svavelsjo? a 
întrebat Bublanski la telefon. 

Vocea lui trăda o uşoară oboseală. 

— Păi, dacă a fost antrenată de Paolo Roberto... 

— Jerker. Încetează. 

— Dar aşa e. Magnus Lundin are o rană de glonţ la 
picior. Riscă să rămână şchiop. Glonţul a ieşit prin partea 
inferioară a călcâiului. 

— În orice caz, nu l-a împuşcat în cap. 

— Probabil nu a fost nevoie. După cât am înţeles de la 
comandantul pichetului, Lundin are răni grave pe faţă, 
maxilarul fracturat şi doi dinţi lipsă. Personalul de la 
ambulanţă bănuia şi o comoţie cerebrală. În afară de rana 
de la picior, are dureri violente în vintre. 

— Cum e cu Nieminen? 

— Nu pare rănit. Dar, după spusele tipului care a dat 
alarma, zăcea fără simţire când a sosit el la faţa locului. Nu 
se putea vorbi cu el, însă a părut să-şi revină după o vreme 


544 


şi a încercat să o şteargă, tocmai când sosea pichetul de la 


Strängnäs. 

Bublanski era, pentru prima oară de multă vreme, total 
fără grai. 

— Un detaliu ciudat... spuse Jerker Holmberg. 

— Încă unul? 


— Nu ştiu cum să descriu asta. Haina de piele a lui 
Nieminen... el venise cu motocicleta acolo. 

— Da? 

— E ruptă. 

— Cum aşa, ruptă? 

— Lipseşte o bucată din ea. Cam de 20 pe 20 centi- 
metri. Cineva a decupat bucata din partea din spate. Chiar 
locul unde se afla marca „Svavelsjo MC”. 

Bublanski înălţă din sprâncene. 

— De ce ar fi vrut Lisbeth Salander să decupeze o bu- 
cată din geaca lui? Ca trofeu? 

— Habar n-am. Dar m-am gândit la o chestie, spuse 
Jerker Holmberg. 

— Ce? 

— Magnus Lundin are o burtă enormă şi e blond, cu 
coadă de cal. Unul din tipii care au răpit-o pe prietena lui 
Salander, Miriam Wu, era blond, avea burtă de băutor de 
bere şi coadă de cal. 


Lisbeth Salander nu mai trăise o asemenea senzaţie 
ameţitoare de când, cu mulţi ani în urmă, vizitase Grona 
Lund! şi atracţia „Cădere Liberă”. Se urcase în vagonet de 
trei ori şi ar mai fi mers de trei ori dacă nu i s-ar fi terminat 
banii. 

Ea constată că una era să conduci o Kawasaki de 125 
cm cubi care, de fapt, nu era decât o motoretă pe care o 
ajustase ea un pic, şi o cu totul altă treabă să deţii 
controlul asupra unui Harley-Davidson de 1 450 cm cubi. 
Primii trei sute de metri pe drumul de pădure al lui 
Bjurman, mizerabil întreţinut, a fost ca în montagne-russe 


1 Parc de distracţii din Stockholm. 
545 


şi ea se simţea ca un giroscop viu. De două ori, era cât pe 
ce să plece cu capul înainte în peisaj şi a reuşit doar în 
ultima clipă să stăpânească vehiculul. Se simţea ca şi cum 
ar fi călărit pe un elan nebun de panică. 

În plus, casca se încăpăţâna să-i alunece tot timpul pe 
ochi, deşi o căptuşise cu o bucată de piele pe care o tăiase 
din haina lui Nieminen. 

Nu îndrăznea să se oprească, pentru a-şi potrivi casca, 
pentru că ştia că n-o să poată balansa greutatea mo- 
tocicletei. Era prea mică pentru a ajunge cum trebuie cu 
piciorul pe pământ şi se temea că vehiculul se va răsturna. 
Dacă s-ar fi întâmplat aşa, n-ar mai fi reuşit niciodată să-l 
ridice din nou. 

Merse mai uşor de îndată ce ajunse pe drumul mai lat, 
cu pietriş, care ducea la zona de vile de vară. Abia când, 
după câteva minute, a cotit-o pe Strângnăsvâgen, a 
îndrăznit să lase ghidonul cu o mână, pentru a-şi ajusta 
casca. Pe urmă, a apăsat pe pedală. A parcurs distanţa 
până la Södertälje în timp record şi zâmbea fericită tot 
timpul. Puțin înainte de Södertälje, a întâlnit două maşini 
cu girofaruri şi sirenele urlând. 

Inţelept ar fi fost să abandoneze Harley-Davidsonul în 
Södertälje şi s-o lase pe Irene Nesser să ia trenul până la 
Stockholm, dar nu a putut să reziste tentaţiei. A intrat pe 
autostrada E4 şi a accelerat. Avea grijă să nu depăşească 
viteza legală - ei!, nu prea mult, în orice caz - dar era 
totuşi ca şi cum s-ar fi aflat în cădere liberă. Abia când a 
ajuns la Alvsjö, a ieşit de pe autostradă, îndreptându-se 
spre pavilionul de expoziţii, şi a reuşit să parcheze fără să 
răstoarne fiara. Cu mare regret a părăsit motocicleta, 
casca şi bucata de piele cu marca clubului de motociclete 
din Svavelsjo, tăiată din bluzonul lui Sonny Nieminen şi s-a 
dus la staţia de tren. Era complet îngheţată. A mers o 
staţie, până la Södra Station şi a continuat pe jos până 
acasă, lângă Mosebacke. Odată ajunsă înăuntru, s-a băgat 
în cada cu apă fierbinte. 


546 


— Numele lui este Alexander Zalachenko, spuse Gunnar 
Björck. Dar, de fapt, el nu există. Nu-l vei găsi în registrul 
de evidenţa populaţiei. 

Zala. Alexander Zalachenko. În sfârşit, un nume. 

— Cine este şi cum îl găsesc? 

— Nu este o persoană pe care să vrei s-o găseşti. 

— Crede-mă, doresc foarte tare să-l întâlnesc. 

— Ceea ce îţi voi povesti acum sunt informaţii secrete. 
Dacă se află că eu ţi-am povestit acestea, voi fi condamnat. 
Este unul dintre cele mai mari secrete pe care le avem la 
Apărarea Naţională suedeză. Trebuie să înţelegi de ce este 
aşa de important să-mi garantezi securitatea sursei de 
informaţie. 

— Am făcut-o deja. 

— Eşti destul de în vârstă ca să-ţi aminteşti de Războiul 
Rece. 

Mikael dădu din cap. Vino la subiect. 

— Alexander  Zalachenko s-a născut în 1940, la 
Stalingrad, în Ucraina - în Uniunea Sovietică din timpul 
acela. Când avea vârsta de un an, a început operaţia 
Barbarossa şi ofensiva germană de pe frontul de Est. 
Amândoi părinţii lui Zalachenko au murit în război. Cel 
puţin, aşa crede Zalachenko. El însuşi nu ştie ce s-a 
întâmplat în timpul războiului. Cea mai timpurie amintire 
este dintr-un orfelinat din munţii Urali. 

Mikael dădu din cap, în semn că urmărea povestirea. 

— Orfelinatul se afla într-un oraş de garnizoană şi era 
sponsorizat de Armata Roşie. Se poate spune că Za- 
lachenko a primit o instrucţie militară foarte precoce. Erau 
cei mai negri ani ai perioadei staliniste. După ce Uniunea 
Sovietică a căzut, au ieşit la iveală o mulţime de documente 
care arătau că au existat diferite experimente, pentru a 
crea un escadron de soldaţi de elită, deosebit de bine 
antrenati, recrutaţi dintre orfanii luaţi în grijă de stat. Zala- 
chenko era unul dintre aceşti copii. 

Mikael încuviinţă din nou. 


547 


— Pentru a-i scurta biografia, când avea cinci ani, a fost 
băgat într-o şcoală militară. S-a văzut că era foarte 
înzestrat. Când avea 15 ani, în 1955, a fost plasat în şcoala 
militară din Novosibirsk, unde, împreună cu alţi 2 000 de 
elevi, a trecut timp de trei ani printr-un antrenament 
echivalent celui de spetsnaz, adică unităţile speciale ruse. 

— OK. Era un vajnic copil de trupă. 

— În 1958, când avea 18 ani, a fost mutat la Minsk, 
pentru a urma formaţia specială a GRU. Ştii ce înseamnă 
GRU? 

— Da. 

— Exact, înseamnă Glavnoje Razvedyvatelnoje 
Upravlenije, ceea ce este serviciul de informaţii şi acţiune 
militară, direct subordonat înaltului Comandament militar 
al armatei. Nu trebuie confundat cu KGB, care era poliţia 
secretă civilă. 

— Ştiu. 

— În filmele cu James Bond, marii spioni din străinătate 
sunt în general numiţi „tipii de la KGB”. In realitate, 
KGB-ul era în primul rând serviciul de securitate interioară 
al regimului, care se ocupa de lagărele de deţinuţi din 
Siberia şi îi elimina pe cei care se opuneau regimului, cu 
un glonţ în ceafă, în pivnițele puşcăriei Lublianka. Cei care 
răspundeau de spionaj şi de operaţiunile în afara graniţelor 
aparţineau în general organizaţiei GRU. 

— Se dezvoltă într-o lecţie de istorie. Continuă. 

— Când Alexander Zalachenko avea 20 de ani, a primit 
prima staţionare în străinătate. A mers în Cuba. Era o 
perioadă de antrenament şi el încă mai avea gradul de 
sublocotenent. A rămas acolo doi ani şi a trăit criza din 
Cuba şi invazia de la Golful Porcilor. 

— De acord. 

— În 1963, s-a întors să-şi continue studiile la Minsk. Pe 
urmă, a staționat mai întâi în Bulgaria, apoi în Ungaria. În 
1965, a fost avansat locotenent şi a obţinut prima staţio- 
nare în Europa de Vest, la Roma, unde a funcţionat 12 luni. 


548 


Era prima lui misiune under cover. Prin urmare, era civil, 
cu paşaport fals şi fără contacte cu ambasada. 

Mikael dădu din cap. Fără voie, începea să fie fascinat 
de poveste. 

— În 1967, s-a mutat la Londra. Acolo a organizat 
executarea unui agent KGB transfug. In următorii zece ani, 
a devenit unul dintre agenţii de top ai GRU. Aparţinea 
adevăratei elite de soldaţi devotați politic. Fusese antrenat 
din fragedă copilărie. Ştie cel puţin şase limbi fluent. A 
trecut drept ziarist, fotograf, agent de publicitate, 
marinar... orice vrei. Este un artist al supravieţuirii şi 
expert în camuflaj şi în manevre de diversiune. Avea 
proprii lui agenţi şi a organizat sau a realizat propriile sale 
acţiuni. Multe dintre aceste operaţii erau misiuni de 
asasinare, dintre care o mare parte se petreceau în lumea 
a treia, dar era vorba, de asemenea, despre şantaj, 
ameninţări şi alte misiuni pe care superiorii lui le voiau 
executate. În 1969, a devenit căpitan, în 1972, a fost făcut 
maior şi în 1975, locotenent-colonel. 

— Cum a ajuns în Suedia? 

— Ajung şi la asta. De-a lungul anilor, se lăsase un pic 
corupt şi pusese bani deoparte, un pic ici, un pic colea. Bea 
prea mult şi avea prea multe aventuri cu femei. Toate 
acestea erau observate de superiorii lui, însă el mai era 
încă un favorit şi nu se dădea prea mare importanţă 
fleacurilor. În 1976, a fost trimis într-o misiune în Spania. 
Nu voi intra în detalii, dar s-a îmbătat îngrozitor şi s-a făcut 
complet de râs. Misiunea a eşuat şi el a căzut în dizgrație, 
poruncindu-i-se să se întoarcă în Rusia. A ales să ignore 
ordinele şi, prin aceasta, a ajuns într-o situaţie şi mai rea. 
GRU a ordonat atunci unui ataşat militar de la ambasada 
din Madrid să-l caute şi să aibă o discuţie cu el. Ceva grav 
s-a petrecut în timpul discuţiei şi Zalachenko a omorât 
omul de la ambasadă. Dintr-odată, nu mai avea de ales. Işi 
tăiase toate crengile de sub picioare şi a trebuit să ceară 
azil politic. 


* În engl. în orig. - sub acoperire. 
549 


— OK. 

— A cerut azil în Spania şi a aranjat o urmă, care părea 
să ducă în Portugalia şi, eventual, la un accident de maşi- 
nă. A mai lăsat şi alte urme, care indicau că fugise în SUA. 
De fapt, el a ales să ceară azil în cea mai puţin credibilă 
ţară din Europa. S-a dus în Suedia, unde a contactat Säpo 
şi a cerut azil. Ceea ce de fapt era destul de înţelept, pen- 
tru că probabilitatea ca o patrulă a morţii să fie trimisă de 
GRU sau de KGB aici era aproape imposibilă. Gunnar 
Björck tăcu. 

— Şi? 

— Ce va face guvernul dacă unul dintre spionii cu 
adevărat de vârf ai Uniunii Sovietice caută azil politic în 
Suedia? Chiar atunci venise un guvern burghez de dreapta 
şi a fost una din primele afaceri pe care a trebuit să le 
tratăm cu  nou-instalatul prim-ministru. Aceşti iepuri 
politici au încercat, bineînţeles, să scape de el cât mai 
repede, dar nu puteau să-l trimită acasă în Uniunea 
Sovietică - ar fi fost un scandal incredibil. În schimb, au 
încercat să-l trimită mai departe, în Anglia sau SUA, dar 
Zalachenko a refuzat. Nu-i plăcea America şi înţelegea că 
Anglia era una din acele ţări unde Uniunea Sovietică avea 
agenţi la cel mai înalt nivel în serviciul de informaţii. N-a 
vrut să plece în Israel, pentru că nu-i iubea pe evrei. Prin 
urmare, se hotărâse să se stabilească în Suedia. 

Totul părea aşa de incredibil, că Mikael se întrebă vag 
dacă Gunnar Björck nu cumva îşi bătea joc de el. 

— Aşa că a rămas în Suedia? 

— Exact. 

— Şi acest lucru nu s-a aflat niciodată? 

— Timp de mulţi ani a fost unul dintre cele mai bine 
păstrate secrete militare din Suedia. Faptul e că Zala- 
chenko ne-a fost extrem de util. In timpul unei perioade, la 
sfârşitul anilor '70 şi la începutul anilor '80, el a fost o 
adevărată bijuterie a coroanei, între toţi azilanţii, chiar 
dacă făceai comparații pe plan internaţional. Niciodată 


550 


până atunci nu ceruse azil politic un şef operativ al 
comandoului de elită al GRU. 

— Ceea ce înseamnă că avea informaţii de vândut? 

— Da. El îşi juca bine cărţile şi îşi porţiona informaţiile, 
dându-le atunci când era mai profitabil. Destul de multă 
informaţie, pentru a putea identifica un agent în cartierul 
general al NATO, la Bruxelles. Un agent ilegal la Roma. O 
persoană de contact pentru o reţea de spionaj la Berlin. 
Numele asasinilor plătiţi pe care îi angajase el la Ankara 
sau Atena. Nu ştia prea multe despre Suedia, în schimb 
avea informaţii despre operaţiuni în străinătate, pe care 
noi, la rândul nostru, le puteam da, cu porţia, ca să primim 
servicii în schimb. Era o mină de aur. 

— Cu alte cuvinte, aţi început să conlucraţi cu el. 

— I-am dat o nouă identitate, tot ce a trebuit să facem a 
fost să-i procurăm un paşaport şi puţini bani la început, 
apoi s-a descurcat singur. Exact pentru a face asta fusese 
antrenat. 

Mikael rămase tăcut un moment, digerând informaţiile. 
Apoi, înălţă privirea spre Björck: 

— M-ai minţit, prima oară când am fost aici. 

— Cum aşa? 

— Ai afirmat că l-ai întâlnit pe Bjurman la clubul de tir 
al poliţiei, în anii '80. De fapt, tu îl cunoşteai mai demult. 

Gunnar Bjorck dădu gânditor din cap: 

— A fost o reacţie automată. Este top secret şi nu am 
avut niciun motiv să-ţi explic cum ne-am întâlnit, eu şi 
Bjurman. Doar când m-ai întrebat de Zala, am făcut le- 
gătura. 

— Povesteşte cum a fost. 

— Aveam 33 de ani şi lucram de trei ani la Säpo. 
Bjurman avea 26 de ani şi tocmai terminase studiile. Pri- 
mise de lucru ca să se ocupe de unele treburi juridice la 
Säpo. De fapt, era vorba de o practică. Bjurman venea din 
Karlskrona şi tatăl lui lucrase în serviciul de informaţii al 
armatei. 

— Şi? 

551 


— Atât eu, cât şi Bjurman eram de fapt total necalificaţi 
pentru a ne ocupa de o persoană ca Zalachenko, însă el 
luase legătura cu noi chiar în ziua alegerilor, în 1976. Nu 
era aproape nimeni la sediul poliţiei - toţi erau fie liberi, fie 
în serviciu de supraveghere a votării şi aşa mai departe. Şi 
exact momentul acela şi l-a ales Zalachenko pentru a 
merge la comisariatul din Norrmalm şi să spună că cerea 
azil politic şi voia să vorbească cu cineva de la Sâpo. N-a 
dat niciun nume. Eu eram de gardă, am crezut că era o 
chestiune obişnuită de azil politic şi l-am luat cu mine pe 
Bjurman, ca să aranjăm afacerea. L-am întâlnit pe 
Zalachenko la comisariatul de poliţie din Norrmalm. 

Björck îşi frecă ochii. 

— Stătea acolo şi povestea calm şi pe un ton neutru 
cum se numea, cine era şi cu ce lucra. Bjurman lua notițe. 
După un moment, am înţeles pe cine aveam în faţă şi am 
simţit cum mă topesc. Atunci, am întrerupt interogatoriul şi 
i-am luat cu mine pe Zalachenko şi pe Bjurman, cât de 
repede am putut, de la sediul poliţiei. Nu ştiam ce trebuia 
să fac, aşa că am plătit o cameră la Hotel Continental, 
vizavi de Gara Centrală şi l-am vârât acolo. L-am lăsat pe 
Bjurman drept babysitter şi am coborât la recepţie, de 
unde l-am sunat pe şeful meu. 

Râse brusc. 

— M-am gândit adesea că ne comportam ca nişte 
adevăraţi amatori. Dar aşa a fost. 

— Cine era şeful tău? 

— N-are nicio importanţă. Nu am intenţia să mai nu- 
mesc şi alte persoane. 

Mikael înălţă din umeri şi lăsă detaliul să treacă, fără să 
comenteze. 

— Atât eu, cât şi şeful meu am înţeles că era vorba de 
cel mai mare secret şi trebuia să amestecăm cât mai puţine 
persoane. În special, Bjurman; el n-ar fi avut niciodată de-a 
face cu treaba asta - era cu mult deasupra nivelului său -, 
dar, pentru că deja era la curent cu secretul, era mai bine 
să-l păstrăm pe el, în loc să informăm o nouă persoană. Şi 


552 


eu cred că acelaşi raţionament a fost făcut şi în ceea ce 
privea un tinerel ca mine. În total, am fost şapte persoane, 
având legătură cu Säpo, care am cunoscut existenţa lui 
Zalachenko. 

— Câte persoane sunt la curent cu această istorie? 

— Între 1976 şi până la începutul anilor '90... cu totul, 
în jur de douăzeci de persoane din guvern, Statul Major şi 
Säpo. 

— Şi după începutul anilor '90? Björck înălţă din umeri: 

— În acelaşi moment în care s-a prăbuşit Uniunea 
Sovietică, el a devenit neinteresant. 

— Ce s-a întâmplat cu Zalachenko după ce a venit în 
Suedia? 

Björck rămase tăcut aşa de multă vreme, că Mikael 
începu să se foiască pe scaun. 

— Ca să fiu cinstit... Zalachenko a fost un succes şi noi, 
cei care eram amestecați, ne-am construit carierele pe 
asta. Nu mă înțelege greşit, a fost o muncă pe timp lung. 
Eu am fost desemnat drept călăuzitor al lui Zalachenko în 
Suedia, şi în primii zece ani ne-am întâlnit, dacă nu zilnic, 
cel puţin de câteva ori pe săptămână. Aceasta a fost în 
primii ani, când el era plin de informaţii proaspete. Dar era 
vorba la fel de mult de a-l ţine sub control. 

— Ce vrei să spui? 

— Zalachenko era un drac alunecos. Putea fi incredibil 
de şarmant, dar putea, de asemenea, să devină total 
paranoic şi nebun. Periodic bea mult şi atunci devenea 
violent. De mai multe ori, a trebuit să intervin noaptea, 
pentru a aranja vreo istorie în care se vârâse. 

— De exemplu... 

— De exemplu, se ducea la cârciumă, se lua la harţă cu 
cineva şi-i caftea pe doi paznici, care încercau să-l li- 
niştească. Era un tip destul de scund şi de subţire, dar avea 
o neînchipuită pricepere în lupta corp la corp pe care, din 
nefericire, o demonstra în cele mai tâmpite ocazii. O dată, 
a trebuit să-l scot de la poliţie. 


553 


— Pare că era nebun. Risca doar să atragă atenţia 
asupra lui. Nu sună prea profesional. 

— Dar aşa era el. Nu săvârşise niciun delict în Suedia şi 
nu fusese prins sau arestat. Noi i-am dat paşaport suedez, 
carte de identitate şi nume suedez. Şi avea o locuinţă 
pentru care plătea Säpo, într-o suburbie a Stockholmului. 
De asemenea, primea leafă de la noi, ca să rămână perma- 
nent la dispoziţia noastră. Dar nu-i puteam interzice să se 
ducă la cârciumă sau să se încurce în istorii cu femei. Noi 
puteam doar să facem curat după el. Aceasta a fost însăr- 
cinarea mea, până în 1985, când am primit altă misiune şi 
un succesor a luat funcţia de îndrumător al lui Zalachenko. 

— Şi rolul lui Bjurman? 

— Cinstit vorbind, Bjurman era o greutate în plus. El nu 
era deosebit de înzestrat şi era omul nepotrivit la locul 
nepotrivit. Fusese o simplă întâmplare că a fost amestecat 
în istoria cu Zalachenko. A fost, de fapt, amestecat doar în 
prima perioadă şi doar de câteva ori, când aveam nevoie să 
tratăm anumite formalităţi juridice. Dar şeful meu a 
rezolvat problema cu Bjurman. 

— Cum? 

— În cel mai simplu fel cu putinţă. El a primit o slujbă 
în afara poliţiei, la un birou de avocatură care era, ca să 
spun aşa, aproape... 

— Klang şi Reine. 

Gunnar Björck îi aruncă o privire pătrunzătoare lui 
Mikael. Apoi, aprobă. 

— Bjurman nu era supertalentat, dar se descurca bine. 
De-a lungul anilor, a primit totdeauna de lucru, anchete 
mai mici şi altele de felul acesta, de la Sâpo. Aşa că şi el, 
într-un fel sau altul, şi-a construit cariera tot pe 
Zalachenko. 

— Şi unde se află Zala în prezent? Bjorck ezită o clipă. 

— Nu ştiu. Legătura noastră a slăbit după 1985, şi nu 
l-am întâlnit de doisprezece ani. Ultimul lucru pe care l-am 
auzit a fost că a părăsit Suedia în 1992. 


554 


— După cum se pare, s-a întors. A apărut în legătură cu 
trafic de arme, narcotice şi carne vie. 

— Nu m-ar mira, suspină Björck. Însă, nu ştii sigur dacă 
cel pe care îl cauţi este acel Zala sau altul. 

— Probabilitatea ca doi Zala să apară în această istorie 
este extrem de mică. Spune-mi care era numele lui suedez? 

Björck îl privi atent pe Mikael. 

— Nu am de gând să ţi-l spun. 

— Ai promis să nu te fofilezi. 

— Voiai să ştii cine este Zala. Ţi-am povestit. Dar n-am 
de gând să-ţi dau ultima piesă din puzzle, înainte să ştiu că 
ţi-ai respectat partea ta din înţelegere. 

— Zala a săvârşit probabil trei crime şi poliţia urmă- 
reşte o persoană greşită. Dacă îţi închipui că voi renunţa la 
numele lui Zala, atunci te înşeli total. 

— Cum ştii că Lisbeth Salander nu este ucigaşa? 

— Ştiu. 

Gunnar Björck îi zâmbi lui Mikael. 

— Eu cred că Zala este ucigaşul, spuse Mikael. 

— Greşit. Zala nu a împuşcat pe nimeni. 

— Cum poţi să ştii asta? 

— Pentru că Zala are în prezent 65 de ani şi suferă de 
un handicap grav. I s-a amputat un picior şi merge foarte 
greu. El n-a avut cum să alerge prin Odenplan sau Enskede 
şi să împuşte pe cineva. Dacă ar fi să omoare pe cineva, ar 
trebui să comande mai întâi o ambulanţă. 


Malin Eriksson îi zâmbi amabil Sonjei Modig. 

— Asta trebuie să-l întrebi pe Mikael. 

— OK. 

— Eu nu pot discuta cu tine despre investigația lui. 

— Dar dacă bărbatul pe nume Zala este un vinovat 
posibil... 

— Trebuie să discuţi acest lucru cu Mikael, repetă 
Malin. Eu te pot ajuta cu informaţii despre ce lucra Dag 
Svensson, dar nu despre propria noastră anchetă. 

Sonja Modig suspină. 


555 


— Înţeleg principiul. Ce poţi spune despre persoanele 
de pe lista asta? 

— Numai ceea ce scrie Dag Svensson, nimic despre 
surse. Dar presupun că pot spune că Mikael a contactat 
aproximativ o duzină din persoanele de pe listă şi le-a 
eliminat. Poate că asta te va ajuta. 

Sonja Modig dădu din cap cu îndoială. Nu, nu mă va 
ajuta. Poliţia trebuie în orice caz să bată la uşi şi să facă un 
interogatoriu formal. Un judecător. Trei avocaţi. Mai mulţi 
politicieni şi ziarişti... şi colegi. O să fie un carusel vesel. 
Sonja Modig înţelegea acum că poliţia ar fi trebuit să în- 
ceapă ancheta cu lista, chiar în ziua de după crime. 

Privirea îi căzu pe un nume de pe listă. Gunnar Björck. 

— Nu există nicio adresă la bărbatul acesta. 

— Nu. 

— De ce? 

— Fl lucrează la Säpo şi are adresă secretă. Deşi, pen- 
tru moment, este în concediu de boală. Dag Svensson n-a 
reuşit niciodată să dea de el. 

— Şi voi aţi reuşit? zâmbi Sonja Modig. 

— Întreabă-l pe Mikael. 

Sonja Modig privi atentă peretele din faţa biroului lui 
Dag Svensson. Reflectă. 

— Pot să-ţi pun o întrebare personală? 

— Te rog. 

— Cine crezi că i-a ucis pe prietenii voştri şi pe avocatul 
Bjurman? 

Malin Eriksson rămase tăcută. Ea îşi dorea ca Mikael 
Blomkvist să fi fost acolo şi să se fi ocupat de întrebări. Era 
neplăcut să fii interogat de un poliţist, oricât de nevinovat 
erai. Încă şi mai neplăcut era faptul că nu-i putea spune 
exact unde ajunseseră ei, la Millennium, cu propriile lor 
concluzii. Apoi, auzi vocea lui Erika Berger în spate: 

— Punctul nostru de pornire este că asasinatele s-au 
petrecut pentru a împiedica răspândirea uneia dintre 
informaţiile cu care lucra Dag Svensson. Însă noi nu ştim 


556 


cine a tras. Mikael s-a concentrat pe o persoană ne- 
cunoscută, care este numită Zala. 

Sonja Modig se întoarse, privind-o pe Erika Berger, 
redactor-şef al revistei Millennium. Aceasta le întinse două 
ceşti cu cafea. Erau împodobite cu două logouri ale 
sindicatului şi partidului creştin-democrat. Erika Berger le 
zâmbi amabilă. Apoi, intră în biroul ei. 

leşi, trei minute mai târziu: 

— Modig. Şeful dumitale tocmai a sunat. Ţi-ai închis 
mobilul. 'Telefonează-i. 


Întâmplările de la casa de vară a lui Bjurman declanşa- 
seră o activitate febrilă în cursul după-amiezii. A fost lan- 
sată o alarmă pe tot cuprinsul ţării, cu informaţia că Lis- 
beth Salander apăruse în sfârşit la suprafaţă. Se arăta că 
ea se deplasa probabil pe o motocicletă Harley-Davidson, 
aparţinând lui Magge Lundin. Se preciza că Salander era 
înarmată şi împuşcase o persoană, la o cabană din apro- 
piere de Stallarholm. 

Poliţia pusese baraje la intrarea în Strângnăs şi 
Mariefred, şi pe unele drumuri de acces spre Södertälje. 
Trenurile locale între Södertälje şi Stockholm au fost cerce- 
tate timp de mai multe ore în cursul serii. Dar nicio fată de 
statură mică, cu sau fără Harley-Davidson, n-a putut fi gă- 
sită. 

Abia la şapte seara, o maşină de poliţie a observat un 
Harley-Davidson parcat în faţa Pavilionului de Expoziţii din 
Alvsjo, ceea ce a mutat interesul investigaţiilor de la 
Södertälje la Stockholm. De la Älvsjö s-a raportat de 
asemenea că se găsise o bucată dintr-un bluzon de piele, 
cu însemnul clubului de motociclişti din Svavelsj6. 

Descoperirea îl făcu pe inspectorul criminalist 
Bublanski să-şi ridice ochelarii pe frunte şi să contemple 
morocănos întunericul din spatele ferestrei biroului său din 
Kungsholmen. 

Intâmplările zilei erau tot mai obscure. Răpirea unei 
prietene a lui Salander, intervenţia lui Paolo Roberto, apoi 


557 


un incendiu şi bandiți îngropaţi în pădurile din Södertälje. 
Şi, ca încheiere, un haos fără niciun sens în Stallarholmen. 

Bublanski s-a dus în sala de consiliu, cercetând o hartă 
cu Stockholmul şi localităţile din jur. Privirea lui trecu de la 
Stallarholmen la Nykvarn, apoi la Svavelsjo, pentru a se 
opri la Älvsjö, cele patru localităţi care din motive cu totul 
diferite deveniseră de actualitate. Apoi, îşi mută privirea pe 
Enskede şi suspină. Avea senzaţia neplăcută că poliţia se 
afla cu mulţi kilometri în urma evoluţiei evenimentelor. De 
fapt, nu pricepea o iotă. Dar, oricare ar fi fost cauzele 
crimelor din Enskede, ele erau mult mai complicate decât 
crezuse el la început. 


Mikael Blomkvist nu ştia absolut nimic despre eveni- 
mentele dramatice de la Stallarholmen. El plecase din 
Smådalarö pe la ora trei după-amiaza. Se oprise la o staţie 
de benzină şi băuse o cafea, înainte de-a încerca să în- 
ţeleagă povestea. 

Se simţea foarte frustrat. Primise aşa de multe detalii 
de la Björck, încât era uluit, dar Björck refuzase categoric 
să-i dea ultima bucăţică din puzzle - identitatea suedeză a 
lui Zalachenko. Mikael se simţea tras pe sfoară. Povestirea 
luase sfârşit brusc şi Björck se încăpăţânase să nu-i 
povestească finalul. 

— Avem o înţelegere, insistase Mikael. 

— Şi eu mi-am îndeplinit partea mea. Ţi-am povestit 
cine este Zalachenko. Dacă mai vrei şi alte informaţii, 
trebuie să facem o altă înţelegere. Trebuie să primesc ga- 
ranţii că numele meu va fi lăsat cu totul în afară, şi că nu 
vor fi niciun fel de urmări. 

— Cum aş putea să-ţi dau asemenea garanţii? Eu nu am 
controlul asupra anchetei de poliţie, iar ei vor ajunge la 
tine, mai devreme sau mai târziu. 

— Nu mi-e frică de ancheta poliţiei. Vreau garanţii că 
nu mă vei spânzura niciodată în presă, în legătură cu 
prostituatele. 


558 


Mikael notase că Bjorck părea mult mai îngrijorat să-şi 
ascundă legăturile cu lumea traficului cu femei, decât de 
faptul că dezvăluise informaţii secrete legate de munca sa. 
Asta spunea ceva despre personalitatea lui. 

— Am promis că nu voi scrie un cuvânt despre tine, în 
acest context. 

— Dar acum trebuie să primesc garanţii că nu mă vei 
menţiona niciodată în legătură cu Zalachenko. 

Mikael nu avea în niciun caz intenţia să dea asemenea 
garanţii. El ar fi putut merge până la a-l trata pe Björck 
drept o sursă anonimă în legătură cu istoricul problemei, 
dar nu-i putea garanta anonimat total. In cele din urmă, 
căzuseră de acord să se mai gândească la asta câteva zile, 
înainte de a relua discuţia. 

În timp ce Mikael stătea şi îşi bea cafeaua la staţia de 
benzină, simţi că ceva se afla chiar sub nasul lui. Aşa de 
aproape, că îi întrezărea silueta, dar nu putea vedea o 
imagine mai clară. Apoi, îl izbi gândul că exista o persoană 
care poate ar fi în stare să arunce o nouă lumină asupra 
poveştii. Se afla destul de aproape de centrul de 
recuperare de la Ersta. Privi ceasul, se ridică grăbit şi 
plecă să-l întâlnească pe Holger Palmgren. 


Gunnar Björck era neliniştit. După întâlnirea cu Mikael 
Blomkvist, era total epuizat. Spatele îl durea mai tare ca 
niciodată. Luă trei pastile analgezice şi se întinse pe 
canapeaua din living. Gândurile îl măcinau. După vreo oră, 
se ridică, fierse apă şi scoase pliculeţele de ceai Lipton. Se 
aşeză apoi la masa din bucătărie, reflectând. 

Putea să se încreadă în Mikael Blomkvist? El îşi jucase 
cărţile şi acum se afla la dispoziţia lui Blomkvist. Păstrase 
însă informaţia cea mai importantă. Identitatea lui Zala şi 
adevăratul lui rol în contextul evenimentelor. O carte 
decisivă, pe care o mai avea în mânecă. 

Cum dracu nimerise în ciorba asta? Nu era un criminal. 
Tot ce făcuse fusese să dea bani câtorva prostituate. Era 


559 


celibatar. Blestemata aia de puştoaică de 16 ani nici măcar 
nu se prefăcuse că-i plăcea de el. Îl privise cu greață. 

Pizdă blestemată. Dacă n-ar fi fost aşa de tânără. Dacă, 
cel puţin, ar fi fost trecută de 20 de ani, atunci lucrurile 
n-ar fi arătat aşa de urât. Mass-media l-ar masacra dacă va 
transpira ceva. Blomkvist îl detesta şi el. Nici nu încerca 
s-o ascundă. 

Zalachenko. 

Un codoş. Ce ironie. El regulase curve de-ale lui 
Zalachenko. Deşi Zalachenko era destul de isteţ ca să 
rămână în umbră. 

Bjurman şi Salander. 

Si Blomkvist. 

O cale de salvare. 

După mai mult de o oră de gândit, se duse în birou şi 
căută bucata de hârtie cu numărul de telefon pe care îl 
luase la vizita făcută la birou, în cursul săptămânii. Nu era 
singurul lucru pe care nu i-l spusese lui Mikael Blomkvist. 
El ştia exact unde se afla Zalachenko, dar nu vorbise cu el 
de doisprezece ani. Nu avea niciun chef s-o mai facă 
vreodată. 

Dar Zalachenko era un drac alunecos. El ar înțelege 
situația. Ar putea dispărea de pe suprafața pământului. Să 
plece peste graniţă şi să iasă la pensie. Adevărata ca- 
tastrofă ar fi, de fapt, ca el să fie arestat. Atunci, totul risca 
să se prăbuşească. 

Ezită îndelung, înainte să ridice receptorul şi să for- 
meze numărul. 

— Hei. Aici e Sven Jansson, spuse el. Un nume con- 
venţional pe care nu-l folosise de foarte multă vreme. 
Zalachenko îşi amintea foarte bine cine este. 


560 


28 
Miercuri 6 aprilie - joi 7 aprilie 


Bublanski a întâlnit-o pe Sonja Modig la o ceaşcă de 
cafea şi un sendviş la Wayne's, pe Vasagatan, la ora opt 
seara. Nu-şi văzuse niciodată şeful aşa de abătut. A 
informat-o despre tot ce se întâmplase în cursul zilei. Ea a 
rămas un lung timp tăcută. În cele din urmă, a întins mâna, 
punând-o peste cea a lui Bublanski. Era prima dată când îl 
atingea şi nu pusese în gestul ei decât prietenie. El surâse 
trist, mângâindu-i mâna la fel de prieteneşte. 

— Poate că ar trebui să ies la pensie, spuse el. Sonja 
zâmbi indulgent. 

— Ancheta asta este pe cale să se prăbuşească în 
bucăţi, continuă el. l-am povestit lui Ekström tot ce s-a 
întâmplat astăzi, şi el mi-a dat o singură instrucţiune: „Fă 
ce e mai bine”. Pare complet incapabil de orice acţiune. 

— Nu vreau să discut despre superiorii mei, dar în ceea 
ce-l priveşte pe Ekström, din partea mea, n-are decât să se 
ducă la dracu. 

Bublanski dădu aprobator din cap. 

— Formal, tu te-ai întors în echipă. Bănuiesc că nu-ți va 
cere scuze. 

Ea ridică din umeri. 

— Pentru moment, îmi pare că întreaga anchetă se re- 
zumă la tine şi la mine, spuse Bublanski. Faste a plecat 
furios azi-dimineaţă şi a ţinut telefonul închis toată ziua. 
Dacă nu apare nici mâine-dimineaţă, îl pun sub urmărire. 

— Faste ar face chiar bine să se ţină departe de an- 
chetă. Ce se întâmplă cu Niklas Eriksson? 

— Nimic. Am vrut să-l arestez şi să-l pun sub acuzaţie, 
dar Ekström nu a îndrăznit. L-am dat afară şi am avut o 
discuţie serioasă cu Armanski. Am rupt colaborarea cu 
Milton Security, ceea ce înseamnă, din păcate, că-l pierdem 
şi pe Sonny Bohman. E rău. Ela fost un bun poliţist. 

— Cum a reacţionat Armanski? 


561 


— Armanski a spus că lui Lisbeth Salander nu i-a plăcut 
niciodată de Niklas Eriksson. Îşi amintea că ea a spus acum 
vreo doi ani că ar trebui să-l dea afară. Zicea că tipul este 
un nemernic, dar n-a vrut să explice de ce. Bineînţeles, 
Armanski n-a făcut asta. 

— OK. 

— Curt e tot în Södertälje. Vor face imediat o perche- 
zitie acasă la Carl-Magnus Lundin. Jerker e ocupat până 
peste cap să-l dezgroape bucată cu bucată pe vechiul 
puşcăriaş Kenneth Gustafsson, zis „Vagabondul”, de lângă 
Nykvarn. Şi chiar înainte să vin, mi-a telefonat din nou şi 
mi-a spus că se mai află cineva în cel de-al doilea mormânt. 
După haine, s-ar putea să fie o femeie. Pare să fi zăcut 
acolo mai multă vreme. 

— Un cimitir. Jan, s-ar putea să fie o istorie mult mai 
oribilă decât credeam, când am început. Presupun că n-o 
bănuim tot pe Salander pentru crimele din Nykvarn. 

Bublanski zâmbi, pentru prima oară după multe ore. 

— Ei, nu. Trebuie s-o iertăm de porţia asta. Dar în mod 
sigur este înarmată şi ea l-a împuşcat pe Lundin. 

— Notez doar că a tras în picior, şi nu în cap. În cazul 
lui Magge Lundin, poate că asta nu e o deosebire prea 
mare, dar noi am pornit de la ideea că acela care a săvârşit 
crimele din Enskede e un trăgător de clasă. 

— Sonja... totul este complet absurd. Magge Lundin şi 
Sonny Nieminen sunt doi tâlhari notorii, cu lungi caziere 
judiciare. E drept, Lundin a pus pe el câteva kilograme şi 
nu e în cea mai bună formă, dar e periculos. Nieminen e un 
diavol brutal de care se tem chiar şi durii. Pur şi simplu, nu 
pot înţelege cum o fetişcană mică şi slabă ca Salander a 
putut să-i tăbăcească în felul acesta. Lundin e rănit grav. 

— Hmmm. 

— Nu pentru că nu o merita. Dar nu înţeleg cum a fost 
posibil. 

— Putem s-o întrebăm, dacă o găsim. E dovedit că este 
violentă. 


562 


— În orice caz, eu unul nici nu-mi pot imagina ce s-a 
întâmplat la casa de vară. Prin urmare, erau doi tipi de 
care şi Curt Svensson s-ar fi temut, chiar luaţi pe rând. Şi 
Curt Svensson nu e un ursuleţ de pluş. 

— Întrebarea e dacă a avut motiv să se ia de Lundin şi 
Nieminen. 

— O fată singură cu doi psihopaţi idioţi, într-o casă 
pustie. Pot să-mi imaginez o grămadă de motive, spuse 
Bublanski. 

— S-ar putea să fi primit ajutor de la altcineva? S-ar 
putea să fi fost mai mulţi acolo? 

— Nimic din examenul tehnic nu o indică. Salander a 
intrat în casă. Mai era o ceaşcă de cafea pe masă. Şi în 
plus, o avem pe Anna Viktoria Hansson, care funcţionează 
ca paznicul întregii zone şi care bagă de seamă tot ce 
mişcă. Ea jură că singurii care au trecut au fost Salander şi 
cei doi domni din Svavelsjo. 

— Cum a intrat ea în casă? 

— Cu chei. Bănuiesc că le-a căutat în apartamentul lui 
Bjurman. Iţi aduci aminte... 

— ... Sigiliile tăiate. Sigur. Tânăra doamnă este harnică. 
Sonja Modig bătu cu degetele în masă timp de câteva 
secunde, apoi porni pe alt fir: 

— E sigur că Lundin a luat parte la răpirea lui Miriam 
Wu? 

Bublanski încuviinţă: 

— Paolo Roberto a fost pus să se uite într-un dosar cu 
trei duzini de bikeri. El l-a recunoscut imediat şi fără nicio 
şovăială. Spune că acesta e bărbatul pe care l-a văzut lângă 
depozitul din Nykvarn. 

— Şi Mikael Blomkvist? 

— Nu am dat încă de el. Nu răspunde la mobil. 

— OK. Dar Lundin se potriveşte cu semnalmentele 
atacului de pe Lundagatan. Prin urmare, putem pleca de la 
supoziţia că Svavelsjo MC era pe urmele lui Salander de o 
bucată de vreme. De ce? 

Bublanski desfăcu braţele într-un gest de neputinţă. 


563 


— Oare Salander a locuit în casa de vară a lui Bjurman, 
în perioada în care a fost pusă sub urmărire? întrebă Sonja 
Modig. _ 

— Acesta a fost şi gândul meu. Însă Jerker nu crede. 
Casa nu pare să fi fost locuită de curând şi noi avem un 
martor care afirmă că ea a venit în zonă astăzi, mai 
devreme. 

— De ce a mers acolo? Mă îndoiesc că avea întâlnire cu 
Lundin. 

— Greu de crezut. Trebuie să fi mers ca să caute ceva. 
Şi singurele lucruri pe care le-am găsit sunt cele câteva 
dosare, ce par să cuprindă ancheta personală a lui Bjurman 
asupra lui Lisbeth Salander. Este tot materialul posibil de 
la social, comisia de tutelă şi vechi note de la şcoală. Dar 
lipsesc câteva dosare. Sunt numerotate pe cotor. Avem 
dosarele 1, 4 şi 5. 

— 2 şi 3 lipsesc. 

— Şi poate altele, cu numere mai mari. 

— Ceea ce ridică o întrebare. De ce trebuia Salander să 
caute informaţii despre sine însăşi? 

— Pot să mă gândesc la două motive. Ori vrea să as- 
cundă ceva ce ştie că Bjurman a scris despre ea, ori vrea să 
afle ceva. Dar mai există şi o altă întrebare. 

— Da? 

— De ce trebuia Bjurman să pornească o anchetă mi- 
nuţioasă despre ea şi s-o ascundă în casa de vară? Se pare 
că Salander a găsit dosarele în podul casei. El era tutorele 
ei şi avea sarcina să se ocupe de finanţele ei şi aşa mai 
departe. lar dosarele dau impresia că el era mai curând 
obsedat să-i cerceteze sistematic viaţa! 

— Bjurman apare din ce în ce mai mult ca un suspect cu 
o minte diabolică. M-am gândit la asta azi, când verificam 
lista clienţilor, la Millennium. Dintr-odată, mă aşteptam să 
apară şi numele lui acolo. 

— Foarte bine gândit. Bjurman avea colecţia de por- 
nografie cu perversiuni şi violenţă pe care ai găsit-o în 
computerul lui. Merită să reflectezi. Ai găsit ceva? 


564 


— Nu ştiu exact. Mikael Blomkvist se ocupă cu vizitarea 
celor de pe listă, dar, după spusele tipei de la Millennium, 
Malin Eriksson, nu a găsit nimic interesant. Jan... Trebuie 
să-ţi spun ceva. 

— Ce? 

— Nu cred că Salander a făcut asta. În Enskede şi 
Odenplan, vreau să spun. Eram la fel de convinsă ca şi toţi 
ceilalţi, dar acum nu mai cred. Şi, de fapt, nu pot explica de 
ce. 

Bublanski aprobă cu o mişcare din cap. El îşi dădea 
seama că este de aceeaşi părere cu Sonja Modig. 


Uriaşul blond umbla neliniştit în sus şi în jos, prin casa 
lui Lundin din Svavelsjo. Se opri la fereastra din bucătărie 
şi privi în lungul drumului. Ar fi trebuit să se întoarcă până 
acum. Simţea neliniştea rozându-i stomacul. Ceva nu era în 
regulă. 

În plus, nu-i plăcea să fie singur în casa lui Magge 
Lundin. Era o casă necunoscută. Prin odaia lui de la etaj 
bătea un vânt rece şi tot timpul ceva trosnea neplăcut în 
casă. Încercă să-şi alunge teama. Uriaşul blond ştia că era 
o prostie, dar niciodată nu-i plăcuse să fie singur. Nu-i era 
deloc frică de oamenii din carne şi sânge, dar considera 
casele goale de la ţară ca având ceva foarte neplăcut. 
Zgomotele multe îi puneau fantezia în mişcare. Nu se putea 
elibera de senzaţia că ceva întunecat şi plin de răutate îl 
cerceta prin uşa întredeschisă. Uneori, credea chiar că 
aude o respiraţie. 

Când era mai tânăr, fusese ironizat pentru frica lui de 
întuneric. Adică, a fost ironizat până ce i-a pus la punct 
într-un chip plin de violenţă pe colegii de aceeaşi vârstă şi 
pe cei mult mai mari, care găseau plăcere în acest tip de 
amuzament. Era foarte priceput în a-i pune pe oameni la 
punct. 

Dar nu se simţea în largul lui. Detesta întunericul şi 
locurile izolate. Ura fiinţele care populau întunericul şi 
singurătatea. 


565 


Dorea ca Lundin să vină acasă. Prezenţa lui Lundin va 
restabili echilibrul, chiar dacă nu schimbau o vorbă sau 
nici nu se aflau în aceeaşi încăpere. Va auzi sunete 
adevărate şi mişcări şi va şti că se află oameni în apropiere. 

A încercat să se relaxeze punând muzică şi căutând 
neliniştit ceva de citit, în rafturile lui Lundin. Din păcate, 
capacitatea intelectuală a lui Lundin lăsa de dorit şi el a 
trebuit să se mulţumească cu o colecţie de reviste de 
motociclism, publicaţii pentru bărbaţi şi romane polițiste 
jerpelite, de acel gen care niciodată nu-l fascinase. 
Singurătatea îi părea tot mai claustrofobică. Un moment, 
se îndeletnici cu ungerea şi curăţarea armei de foc pe care 
o păstra în sacoşa lui, ceea ce a avut un efect terapeutic şi 
s-a simţit mai liniştit. 

În cele din urmă, n-a mai răbdat să stea în casă. A ieşit 
afară, în curte, doar ca să ia un pic de aer. Se ascundea de 
vecini, dar s-a oprit ca să privească ferestrele luminate, 
unde se aflau oameni. Dacă stătea nemişcat, putea auzi 
muzică, venind de departe. 

Când se pregătea să se întoarcă în casa de lemn a lui 
Lundin, a simţit o tulburare atât de mare, că s-a oprit pe 
scară, cu inima bătându-i violent, înainte de a se scutura şi 
a deschide hotărât uşa. 

La ora şapte seara, s-a dus jos şi a aprins televizorul, ca 
să se uite la buletinul de ştiri de pe TV4. A ascultat uluit 
ştirile, şi pe urmă descrierea incidentelor de la casa de 
vară din Stallarholmen. Era noutatea principală a zilei. 

A alergat sus, pe scară, până în odaia de oaspeţi şi a 
înghesuit lucrurile personale într-o geantă. Două minute 
mai târziu a ieşit pe uşă, demarând în trombă în Volvo-ul 
alb. 

Plecase în ultima clipă. Doar la vreun kilometru de 
Svavelsjo a întâlnit două maşini de poliţie cu girofar, în 
drum spre sat. 


După multe strădanii, Mikael Blomkvist a reuşit să-l 
întâlnească pe Holger Palmgren. Dificultatea a constat în 


566 


convingerea personalului, ca să-i dea drumul înăuntru. A 
insistat aşa de puternic, încât sora a telefonat în cele din 
urmă la un anume doctor A. Sivarnandan care, după cum 
se părea, locuia în apropierea clinicii. Sivarnandan a sosit 
după un sfert de oră şi a preluat problema cu jurnalistul 
insistent. La început, a fost de neînduplecat. În cursul 
ultimelor două săptămâni, mai mulţi jurnalişti reuşiseră 
să-l localizeze pe Holger Palmgren şi, prin metode aproape 
disperate, încercaseră să obţină o declaraţie. Holger 
Palmgren însă refuzase cu încăpățânare să primească 
astfel de vizite şi personalul primise ordinul să nu lase pe 
nimeni să intre. 

Sivarnandan urmărise şi el cu cea mai mare nelinişte 
evoluţia evenimentelor. Era înspăimântat de titlurile pe 
care le provocase Lisbeth Salander în ziare şi observase că 
pacientul său căzuse într-o adâncă depresie care (după 
cum bănuia Sivarnandan) era rezultatul imposibilității lui 
Palmgren de-a acţiona în vreun fel. Palmgren întrerupsese 
programul de reabilitare şi petrecea zilele citind ziare şi 
urmărind vânătoarea pe urmele lui Lisbeth Salander, la TV. 
În rest, stătea în odaia sa şi medita. 

Mikael rămase cu încăpățânare în faţa biroului doc- 
torului Sivarnandan, explicându-i că în niciun caz nu voia 
să-i provoace vreo neplăcere lui Holger Palmgren şi că 
scopul lui nu era să obţină vreo declaraţie de la acesta. 
Spuse că era bun prieten cu Lisbeth Salander, că se îndoia 
de vinovăția ei şi că se chinuia cu disperare să obţină 
informaţii care ar fi putut să arunce lumină asupra unor 
lucruri din trecutul ei. 

Doctorul Sivarnandan era greu de sedus. Mikael a fost 
obligat să se aşeze şi să-i explice pe îndelete rolul său în 
această poveste dramatică. Abia după mai mult de o 
jumătate de oră de discuţii, Sivarnandan s-a lăsat convins. 
El l-a rugat pe Mikael să aştepte, până ce avea să meargă 
la Holger Palmgren, să-l întrebe dacă vrea să accepte 
această vizită. 

Sivarnandan se întoarse după zece minute. 


567 


— Acceptă să vă întâlnească. Dacă nu vă place, vă dă 
afară. Nu aveţi dreptul să-l intervievaţi sau să scrieţi ceva 
despre vizită în ziare. 

— Vă asigur că nu voi scrie niciun rând. 

Holger Palmgren avea o odaie mică, în care se aflau un 
pat, un scrin, o masă şi câteva scaune. Arăta ca o spe- 
rietoare, cu păr alb, cu evidente probleme de echilibru, şi 
totuşi s-a ridicat când Mikael a intrat în cameră. A întins 
mâna, arătând spre unul din scaunele de lângă măsuţă. 
Mikael s-a aşezat. Doctorul Sivarnandan rămăsese în odaie. 
Mai întâi, lui Mikael i-a venit greu să înţeleagă cuvintele pe 
care le bâlbâia Palmgren. 

— Cine eşti dumneata care spui că eşti prietenul lui 
Lisbeth Salander şi ce vrei? 

Mikael s-a lăsat pe spate. A meditat o clipă. 

— Holger, nu trebuie să-mi spuneţi nimic. Dar vă rog să 
ascultați ce am eu de zis, înainte de a vă hotărî să mă daţi 
afară. 

Palmgren dădu scurt din cap, târându-se până la sca- 
unul din faţa lui Mikael. 

— Am întâlnit-o pentru prima dată pe Lisbeth Salander 
acum aproximativ doi ani. Am angajat-o să facă cercetări 
pentru mine, într-o problemă despre care nu pot vorbi. Ea 
m-a vizitat în localitatea în care locuiam temporar şi am 
lucrat împreună, timp de mai multe săptămâni. 

Se întrebă cât de mult trebuie să-i dezvăluie lui 
Palmgren. Se hotări să se ţină cât mai aproape de adevăr. 

— În acest timp, s-au petrecut două lucruri. Unul este 
că Lisbeth mi-a salvat viaţa. Altul, că am fost foarte 
apropiaţi, pentru o vreme. Am învăţat s-o cunosc şi am 
iubit-o foarte mult. 

Fără să intre în detalii, Mikael îi povesti despre relaţia 
lor şi cum totul luase sfârşit brusc, după Crăciun, în urmă 
cu un an, când Lisbeth dispăruse în străinătate. 

Pe urmă, îi vorbi despre munca lui la Millennium şi cum 
fuseseră ucişi Dag Svensson şi Mia Bergman, iar el se 
trezise amestecat în vânătoarea unui asasin. 


568 


— Am înţeles că aţi fost deranjat de jurnalişti în ultima 
vreme şi că ziarele au publicat tot felul de tâmpenii. Tot ce 
pot face eu este să vă asigur că nu sunt aici pentru a 
strânge material pentru încă un articol. Eu sunt aici pentru 
Lisbeth, ca prieten al ei. Probabil sunt una dintre extrem 
de rarele persoane din ţară care stau fără şovăială sau 
gânduri ascunse de partea ei. Cred că este nevinovată. 
Cred că un bărbat cu numele de Zalachenko se află în 
spatele crimelor. 

Mikael făcu o pauză. Ceva sclipise în ochii lui Palmgren, 
la auzul numelui de Zalachenko. 

— Dacă puteţi contribui cu ceva care să arunce lumină 
asupra trecutului ei, acum este ocazia cea mai potrivită. 
Dacă nu vreţi s-o ajutaţi, atunci îmi pierd timpul şi de 
asemenea voi şti care este poziţia dumneavoastră. 

Holger Palmgren nu spusese un cuvânt în tot timpul 
discursului lui. La ultimele comentarii, se ivi din nou 
sclipirea din ochi. Apoi, el zâmbi. Vorbi rar şi cât de clar 
putea: 

— Vrei cu adevărat s-o ajuţi. Mikael dădu din cap. 

Holger Palmgren se aplecă în faţă: 

— Descrie canapeaua din livingul ei. 

Mikael îi zâmbi în chip de răspuns: 

— La vremea când am vizitat-o eu, avea o chestie uzată 
şi absolut oribilă, o ciudăţenie, în orice caz. Aş zice că era 
din anii '50. Erau două perne fără nicio formă, îmbrăcate în 
maro cu un fel de model galben. Ţesătura se rupsese în 
unele locuri şi umplutura ieşea afară. 

Holger Palmgren începu brusc să râdă. Suna mai mult 
ca o tuse. Îl privi pe doctorul Sivarnandan. 

— Oricum, el a vizitat apartamentul. Crede domnul 
doctor că pot să-mi invit oaspetele la o cafea? 

— Sigur. N 

Sivarnandan se ridică, părăsind încăperea. În cadrul 
uşii se opri, făcând un semn de aprobare spre Mikael. 

— Alexander Zalachenko, spuse Holger Palmgren de 
îndată ce uşa se închise. 


569 


Mikael făcu ochii mari. 

— Cunoşti numele acesta? Holger Palmgren aprobă. 

— Lisbeth mi-a povestit cum îl cheamă. Cred că e im- 
portant să povestesc toată această istorie pentru cineva... 
În caz că voi muri brusc, ceea ce nu e cu totul improbabil. 

— Lisbeth? Cum putea ea să ştie de existenţa acestuia? 

— El este tatăl lui Lisbeth. 

Mai întâi, Mikael Blomkvist nu înţelese ce spunea 
Holger Palmgren. Apoi, cuvintele îşi făcură drum în mintea 
lui. 

— Ce dracu spui? 

— Zalachenko a venit aici în anii '70. Era un fel de re- 
fugiat politic - niciodată nu mi-a fost limpede povestea asta 
şi Lisbeth a fost întotdeauna zgârcită cu informaţiile. De- 
spre lucrul ăsta nu voia să vorbească în niciun fel. 

Certificatul de naştere. Tată necunoscut. 

— Zalachenko este tatăl lui Lisbeth, repetă Mikael. 

— O singură dată, în toţi anii de când o cunosc, mi-a 
povestit ce se întâmplase. A fost cam cu o lună înainte să 
fac congestia cerebrală. Dar eu am înţeles cam aşa - 
Zalachenko a venit aici pe la mijlocul anilor '70. A întâlnit-o 
pe mama lui Lisbeth în 1977, când au devenit o pereche şi 
au rezultat doi copii. 

— Doi? 

— Lisbeth şi sora ei Camilla. Sunt gemene. 

— Doamne, Dumnezeule - vrei să spui că există două 
exemplare ca ea? 

— Sunt foarte deosebite. Dar asta este o altă istorie. 
Mama lui Lisbeth se numea de fapt Agneta Sofia Sjolander. 
Avea 17 ani când l-a întâlnit pe Alexander Zalachenko. Eu 
nu ştiu mai amănunţit ce s-a întâmplat când s-au întâlnit 
dar, după cât am putut înţelege, ea era o fată destul de 
imatură şi o pradă uşoară pentru un bărbat mai în vârstă şi 
cu experienţă. A fost impresionată de el şi probabil s-a 
îndrăgostit până peste urechi. 

— Înţeleg. 


570 


— Zalachenko s-a arătat a fi orice altceva decât sim- 
patic. Era mult mai în vârstă decât ea. Cred că era în 
căutarea unei femei uşor de avut, şi nimic mai mult. 

— Cred că ai dreptate. 

— Ea îşi făcea, desigur, iluzii despre un viitor sigur 
împreună, dar el nu avea nici cea mai mică intenţie să se 
însoare. De altfel, nu s-au căsătorit niciodată, însă în 1979 
ea şi-a schimbat numele din Sjölander în Salander. Era 
probabil felul prin care voia să marcheze că ei doi erau 
împreună. 

— Ce vrei să spui? 

— Zala. Salander. 

— Extraordinar! exclamă Mikael. 

— Începusem să mă ocup de asta cu puţin înainte să mă 
îmbolnăvesc. Ea avea dreptul să-şi ia acest nume, pentru 
că mama ei, adică bunica lui Lisbeth, se numea, de fapt, 
Salander. Ce s-a întâmplat apoi a fost că Zalachenko s-a 
dovedit a fi un psihopat deosebit de periculos. Bea şi o 
maltrata pe Agneta cu brutalitate. După câte ştiu, 
agresiunile au continuat toată copilăria fetelor. Lisbeth îşi 
amintea că Zalachenko îşi făcea apariţia la intervale 
regulate. Uneori, putea fi plecat o lungă perioadă, înainte 
de a se ivi din nou în Lundagatan. Şi de fiecare dată, era la 
fel. Zalachenko venea acolo ca să aibă parte de sex şi să 
bea, iar totul se termina pentru Agneta Salander cu bătăi 
cumplite. Lisbeth a povestit detalii care lăsau să se 
înţeleagă că nu era vorba numai de violenţă fizică. Le 
ameninţa cu arma şi existau elemente care vorbeau de 
sadism şi teroare psihică. După câte am înţeles, totul 
devenea din ce în ce mai rău, pe măsură ce treceau anii. 
Mama lui Lisbeth a trăit cea mai mare parte din deceniul al 
optulea în teroare. 

— Lovea şi copiii? 

— Nu. Probabil nu era deloc interesat de fiicele lui. 
Abia le saluta. Mama obişnuia să le trimită în camera mai 
mică, de îndată ce Zalachenko sosea, şi nu trebuia să iasă 
fără permisiune. De câteva ori, le-a tras una, lui Lisbeth şi 


571 


surorii ei, dar era mai mult pentru că îl deranjau sau îi 
stăteau cumva în cale. Toată brutalitatea era îndreptată 
împotriva mamei. 

— Fir-ar să fie. Biata Lisbeth. Holger Palmgren aprobă. 

— Toate acestea mi le-a povestit Lisbeth cam cu o lună 
înainte să fac atacul. Era prima dată când vorbea deschis 
despre ceea ce se întâmplase. Eu tocmai mă decisesem că 
era de-ajuns cu prostiile astea, cu iresponsabilitatea ei şi 
tot restul. Lisbeth era la fel de deşteaptă ca tine sau ca 
mine, şi eu mă pregăteam să pun în discuţie cazul ei din 
nou, la tribunal. Pe urmă, a venit congestia cerebrală... Şi 
când m-am trezit, eram aici. 

El făcu un gest de neputinţă cu braţele. O soră bătu la 
uşă şi le servi cafea. Palmgren rămase tăcut, până ce 
aceasta părăsi încăperea. 

— Există lucruri în povestea asta pe care nu le înţeleg. 
Agneta Salander a fost obligată să meargă la spital de cel 
puţin o duzină de ori. Am citit dosarul ei medical. Era 
evident că fusese supusă la maltratare gravă şi Serviciul 
Social ar fi trebuit să intervină. Dar nu s-a întâmplat nimic. 
Lisbeth şi Camilla au fost găzduite de Serviciul Social, în 
perioadele când mama lor era obligată să rămână la spital, 
dar de îndată ce era externată, venea acasă şi aştepta 
runda următoare. Singura explicaţie ar fi că reţeaua de 
protecţie socială nu şi-a făcut datoria şi că Agneta era prea 
speriată ca să poată face altceva decât să-şi aştepte călăul. 
Apoi, s-a întâmplat ceva. Lisbeth numeşte aceasta „Tot 
Răul”. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Zalachenko fusese invizibil timp de mai multe luni. 
Lisbeth împlinise 12 ani. Începuse aproape să creadă că el 
dispăruse de tot. Dar, bineînţeles, nu era aşa. Într-o zi, a 
revenit. Mai întâi, Agneta le-a închis pe Lisbeth şi pe sora 
ei în camera mică. Apoi, a făcut sex cu Zalachenko. Apoi, el 
a început s-o bată. li făcea plăcere s-o tortureze. Dar, de 
data aceasta, nu mai erau doi copii mici, închişi... Fetele au 
reacţionat cu totul diferit. Camilla era panicată ca nu 


572 


cumva cineva să afle ce se întâmpla acasă la ele. Ea 
ascundea totul şi se prefăcea că nu mama ei era lovită. 
Când se termina tortura, Camilla obişnuia să vină şi să-şi 
sărute tatăl, ca şi cum totul era în ordine. 

— Felul ei de a se proteja. 

— Sigur. Însă Lisbeth era altfel. De data asta, ea a pus 
capăt brutalităţilor. A mers în bucătărie, a luat un cuţit şi 
l-a izbit pe Zalachenko în umăr. L-a lovit de cinci ori, 
înainte ca el să reuşească să-i ia cuțitul şi să-i tragă un 
pumn. Nu erau răni adânci, dar sângera ca un porc în- 
junghiat şi a dispărut. 

— Sună a Lisbeth. Palmgren râse. 

— Sigur. Nu te certa niciodată cu Lisbeth Salander. 
Atitudinea ei faţă de lumea înconjurătoare este că, dacă 
cineva o ameninţă cu un pistol, atunci îşi procură şi ea un 
pistol, şi mai mare. De asta sunt eu îngrozitor de speriat în 
legătură cu ceea ce tocmai se petrece. 

— Asta a fost „Tot Răul”? 

— Nu. S-au întâmplat două lucruri. Eu nu pot înţelege. 
Zalachenko era destul de grav rănit ca să fie obligat să 
meargă la spital. Ar fi trebuit să se facă o anchetă de 
poliţie. 

— Dar? 

— Dar, după câte am putut afla, nu a fost absolut nimic. 
Lisbeth spunea că a venit un bărbat care a vorbit cu 
Agneta. Ea nu ştie ce au vorbit sau cine era acela. Pe urmă, 
mama i-a povestit lui Lisbeth că Zalachenko a iertat totul. 

— A iertat? 

— Aşa s-a exprimat ea. 

Şi, dintr-odată, Mikael înţelese. Björck. Sau vreunul 
dintre colegii lui Björck. Trebuia făcut curat după 
Zalachenko. Porci blestemaţi. Strânse pleoapele. 

— Ce-i? întrebă Palmgren. 

— Cred că ştiu ce s-a întâmplat. Şi cineva va trebui să 
plătească. Dar povesteşte mai departe. 

— Zalachenko a rămas nevăzut mai multe luni de zile. 
Lisbeth îl aştepta, pregătindu-se. Chiulea de la şcoală ca 


573 


să-şi păzească mama. Era speriată de moarte că 
Zalachenko îi va face acesteia un rău. Avea 12 ani şi se 
simţea responsabilă pentru mama ei, care nu îndrăznea să 
meargă la poliţie şi n-o putea rupe cu Zalachenko sau, pur 
şi simplu, nu înţelegea gravitatea situaţiei. Insă, chiar în 
ziua în care Zalachenko a apărut, Lisbeth era la şcoală. Ea 
a sosit acasă exact atunci când el părăsea apartamentul. 
N-a spus nimic. A râs doar la ea. Lisbeth a intrat şi a 
găsit-o pe mama ei lipsită de cunoştinţă, pe duşumeaua din 
bucătărie. 

— Dar Zalachenko n-a atins-o pe Lisbeth? 

— Nu. Ea a alergat după el şi l-a ajuns, exact în mo- 
mentul în care se aşeza în maşină. El a lăsat geamul în jos, 
probabil ca să-i spună ceva. Lisbeth se pregătise. Ea a 
aruncat în maşină o sticlă de lapte, pe care o umpluse cu 
benzină. Apoi, a aruncat şi un chibrit aprins. 

— Doamne sfinte. 

— A încercat să-şi omoare tatăl de două ori. Şi, de data 
asta, faptul a avut în orice caz urmări. Cu greu putea trece 
neobservat faptul că un bărbat se afla pe Lundagatan, 
într-o maşină care ardea ca o făclie. 

— Oricum, el a supravieţuit. 

— Zalachenko a fost rănit îngrozitor. A suferit arsuri 
teribile. Au fost obligaţi să-i amputeze un picior. Faţa i-a 
fost arsă serios, la fel şi corpul. Iar Lisbeth s-a trezit în 
clinica de psihiatrie infantilă Sankt Stefan. 


Cu toate că ştia deja fiecare cuvânt pe dinafară, Lisbeth 
Salander a recitit atentă materialul despre ea însăşi, pe 
care-l găsise în casa de vară a lui Bjurman. Pe urmă, s-a 
aşezat pe pervazul ferestrei, deschizând port-ţigaretul pe 
care-l primise de la Miriam Wu. Aprinse o ţigară, privind în 
jos, spre Djurgârden. Descoperise câteva detalii despre 
viaţa ei pe care nu le cunoscuse niciodată. 

Aşa de multe bucăţi din puzzle cădeau pe locul lor, că 
simţea cum îngheaţă. Era, mai ales, interesată de raportul 
de poliţie redactat de Gunnar Björck în februarie 1991. Nu 


574 


era sigură care dintre toţi adulţii cu care vorbise era 
Björck, dar credea că ştie. El se prezentase sub un alt 
nume. Sven Jansson. Îşi aducea aminte de fiecare nuanţă a 
feţei lui, de fiecare cuvânt care fusese spus, şi de fiecare 
gest făcut, la cele trei ocazii când îl întâlnise. 

Fusese un haos. 

Zalachenko ardea ca o făclie înăuntru, în maşină. Re- 
uşise să deschidă portiera şi să se rostogolească pe trotuar, 
dar piciorul i se prinsese în centura de siguranţă, în 
mijlocul vâlvătăilor. Veniseră oameni să înăbuşe focul, 
veniseră şi pompierii. Până la urmă, focul a fost stins. Apoi, 
a sosit ambulanţa şi Lisbeth încercase să facă personalul 
ambulanţei să nu-l bage în seamă pe Zalachenko şi s-o ia 
pe mama ei. O împinseseră la o parte. Venise şi poliţia şi 
erau martori care au indicat-o. Ea încercase să explice ce 
se întâmplase, dar părea că nimeni nu o asculta şi brusc se 
afla pe bancheta din spate a unei maşini de poliţie şi au 
trecut minute, minute, minute care au devenit aproape o 
oră, înainte ca poliţia, în sfârşit, să intre în casă şi s-o 
găsească pe mama ei. 

Mama ei, Agneta Sofia Salander, fusese găsită zăcând 
fără cunoştinţă. Avea leziuni cerebrale. Prima, dintr-un lanţ 
de mici hemoragii cerebrale, fusese provocată de lovituri. 
Nu avea să se mai facă bine niciodată. 

Lisbeth înţelese brusc de ce nimeni nu citise raportul 
de poliţie, de ce Holger Palmgren nu reuşise să-l primească 
şi de ce astăzi, când procurorul Richard Ekström conducea 
vânătoarea pe urmele ei, nici el nu avusese acces la raport. 
Acesta nu fusese făcut de poliţia obişnuită. Fusese făcut de 
unul dintre ticăloşii de la Sâpo. Purta ştampile care 
spuneau că ancheta era clasată drept secretă, conform 
legii securităţii statului. 

Alexander Zalachenko lucrase pentru Sâpo. 

Nu era vorba despre o anchetă. Era vorba despre o 
afacere înăbuşită. Zalachenko era mai important decât 
Agneta Salander. El nu trebuia să fie identificat şi de- 
nunţat. Zalachenko nu exista. 


575 


Nu Zalachenko era problema - era Lisbeth Salander, 
copila nebună care ameninţa să arunce în aer unul dintre 
cele mai importante secrete ale ţării. 

Un secret despre care ea nu avusese habar. Se gândea. 
Zalachenko o întâlnise pe mama ei aproape imediat după 
ce sosise în Suedia. El se prezentase sub numele lui 
adevărat. Nu apucase să aibă un nume fals sau identitate 
suedeză. Asta explica de ce ea nu-i găsise niciodată numele 
în vreun registru oficial, în toţi aceşti ani. Ea ştia cum îl 
chema de fapt. Dar el primise un nume nou, de la statul 
suedez. 

Acum înţelegea poanta. Dacă Zalachenko ar fi fost 
acuzat de maltratare gravă, avocatul Agnetei Salander ar fi 
început să cotrobăiască în trecutul lui. Unde lucrati, 
domnule Zalachenko? Cum vă numiţi, de fapt? 

Dacă Lisbeth Salander ajungea la Serviciul Social, poa- 
te că cineva ar fi început să sape. Era prea tânără pentru a 
fi pusă sub acuzaţie, dar dacă atentatul cu bomba de ben- 
zină ar fi fost anchetat prea detaliat, avea să se întâmple 
acelaşi lucru. Ea putea să-şi imagineze titlurile din ziare. 

Ancheta trebuia prin urmare să fie făcută de către o 
persoană de încredere. Şi, pe urmă, totul trebuia ştampilat 
drept secret şi îngropat aşa de adânc, încât nimeni să nu-l 
mai găsească. Şi, în consecinţă, Lisbeth Salander trebuia 
îngropată aşa de adânc, încât nimeni să n-o mai găsească. 

Gunnar Björck. 

Sankt Stefan. 

Peter Teleborian. 

Explicația o scotea din minți. 

Prea iubite Stat... Voi avea o conversație cu tine, dacă 
voi găsi vreodată pe cineva cu care să vorbesc. 

Se întrebă în treacăt ce-ar crede ministrul de interne 
dacă ar primi un cocktail Molotov pe uşa de intrare de la 
cabinet. Dar, în lipsa altor vinovaţi, Peter Teleborian era un 
bun substitut. Lisbeth îşi notă în minte să se ocupe de el în 
mod serios, de îndată ce va clarifica restul. 


576 


Dar încă nu înţelegea toate legăturile. Zalachenko re- 
apăruse brusc, după toţi anii aceştia. El risca să fie de- 
nunţat de Dag Svensson. Două împuşcături. Dag Svensson 
şi Mia Bergman. O armă cu amprentele ei, însă... 

Zalachenko sau cel pe care el îl trimitea acum ca să 
execute sentinţa nu putea, desigur, să ştie că ea găsise 
revolverul în sertarul lui Bjurman şi-l mânuise. Fusese o 
întâmplare, însă pentru ea, chiar de la început, fusese 
evident că exista o legătură între Bjurman şi Zala. 

Dar istoria în continuare nu se potrivea. Ea reflecta, 
încercând să probeze bucăţelele din puzzle, una după alta. 

Exista un singur răspuns logic. Bjurman. 

Bjurman făcuse o anchetă personală despre ea. El fă- 
cuse legătura între ea şi Zalachenko. I se adresase lui 
Zalachenko. 

Lisbeth avea un film, care arăta cum Bjurman o viola. 
Era o sabie deasupra grumazului lui Bjurman. Bjurman 
trebuie să-şi fi imaginat că Zalachenko o să o oblige să 
dezvăluie unde se afla filmul. 

Lisbeth sări de pe pervaz şi deschise sertarul de la bi- 
rou, scoțând CD-ul. Cu un marker cu tuş, scrisese 
„Bjurman”. Nu-l pusese în nicio învelitoare. Nu privise 
filmul de când i-l arătase în premieră lui Bjurman, cu doi 
ani în urmă. Cântări în mână CD-ul şi-l puse înapoi, în 
sertar. 

Bjurman era un idiot. Dacă şi-ar fi văzut de treabă, l-ar 
fi lăsat să-i scape, după ce ar fi scos-o de sub tutelă. 
Zalachenko însă nu l-ar fi lăsat niciodată să-i scape. 
Bjurman ar fi fost transformat pentru totdeauna în cățelul 
lui. Ceea ce, de altfel, ar fi fost o pedeapsă destul de 
potrivită. 

Reţeaua de relaţii a lui Zalachenko. Una din tentacule 
mergea până la Svavelsjo MC. Uriaşul blond. El era cheia. 

Trebuia să-l găsească şi să-l silească să-i dezvăluie unde 
se afla Zalachenko. 

Îşi aprinse o ţigară, privind castelul de la Skepps- 
holmen. Îşi mută apoi privirea spre parcul de distracţii cu 


577 


montagne-russe de la Gröna Lund. Dintr-odată, începu să 
vorbească cu glas tare. Imita o voce pe care o auzise 
într-un film la TV, cândva: 

Daaaddyyy, I am koming to get yooou. 

Dacă cineva ar fi auzit-o, ar fi tras concluzia că era 
nebună cu acte în regulă. La şapte şi jumătate, dădu 
drumul la televizor, ca să audă ultimele evenimente din 
vânătoarea pe urmele lui Lisbeth Salander. Avu şocul vieţii 
ei. 


Bublanski a reuşit să-l prindă pe Hans Faste pe tele- 
fonul mobil, puţin după ora opt seara. N-a fost un schimb 
de amabilităţi. Bublanski nici n-a întrebat unde se află 
Faste, ci l-a informat cu răceală despre evenimentele zilei. 

Faste a fost zguduit. 

El se săturase de circul din sediul poliţiei şi făcuse ceva 
ce nu făcuse niciodată până atunci, în timpul serviciului. 
De enervare, ieşise în oraş la plimbare. A sfârşit prin a-şi 
închide mobilul şi s-a aşezat la pubul de la Gara Centrală, 
unde a băut două beri, încă spumegând de furie. 

Apoi, s-a dus acasă, a făcut un duş şi s-a culcat. 

Avea nevoie de somn. 

S-a trezit tocmai la timp, să asculte ştirile de la Rapport 
şi ochii i-au ieşit aproape din orbite, auzind titlurile. Un 
cimitir în Nykvarn. Lisbeth Salander l-a împuşcat pe 
conducătorul organizaţiei Svavelsjo MC. Urmărire prin 
cartierele mărginaşe din sud. Plasa se strângea. 

A pus în funcţiune mobilul. 

Blestematul de Bublanski sunase aproape imediat, 
informându-l că ancheta căuta acum în mod oficial un alt 
posibil făptaş şi că Faste trebuia să-l înlocuiască pe Jerker 
Holmberg, la examinarea locului delictului din Nykvarn. În 
vreme ce se încheia ancheta asupra lui Salander, Faste 
avea să se ocupe cu strângerea chiştoacelor de ţigară din 
pădure. Alţii o vor vâna pe Salander. 

Ce naiba avea de-a face cu asta Svavelsjo MC? 


578 


La urma urmei, poate chiar era ceva în raţionamentul 
lesbienei blestemate de Modig. 

Nu, nu era posibil. 

Trebuia să fie Salander. 

El voia să fie cel care o va prinde. Voia aşa de tare s-o 
prindă, încât simţi că-l dor mâinile, tot strângând mobilul. 


Holger Palmgren îl privi liniştit pe Mikael Blomkvist, 
care se plimba în sus şi în jos, prin faţa ferestrei din micul 
salon de spital. Era aproape ora opt seara şi ei vorbeau 
neîntrerupt de aproape o oră. În cele din urmă, Palmgren 
ciocăni în tăblia de sticlă a mesei, ca să-i atragă atenţia. 

— Aşază-te, până nu-ți toceşti de tot pingelele, spuse el. 

Mikael se aşeză. 

— Toate aceste secrete, spuse el. Niciodată nu am în- 
teles legătura, înainte ca dumneata să-mi povesteşti tre- 
cutul lui Zalachenko. Nu văzusem decât evaluări despre 
Lisbeth, care stabileau că era bolnavă psihic. 

— Peter Teleborian. 

— El trebuie să fi avut vreo înţelegere cu Gunnar 
Björck. Trebuie să fi existat o colaborare de vreun fel între 
ei doi. 

Mikael dădu gânditor din cap. Orice se va mai întâmpla, 
Peter  Teleborian trebuia să devină subiectul unei 
investigaţii jurnalistice. 

— Lisbeth a spus să mă ţin departe de el. Că este rău. 
Holger Palmgren îi aruncă o privire tăioasă. 

— Când ţi-a spus? 

Mikael tăcu. Apoi, zâmbi privindu-l pe Palmgren: 

— Si mai multe secrete. La naiba. Am comunicat cu ea, 
după ce a fugit. Prin computerul meu. Au fost mesaje 
scurte, criptice din partea ei, dar tot timpul m-a condus în 
direcţia bună. 

Holger Palmgren suspină. 

— Şi, bineînţeles, n-ai spus nimic poliţiei, zise el. 

— Nu. Nu chiar. 


579 


— Oficial, nici mie nu mi-ai spus. Dar este deosebit de 
bună la computere. 

Nici nu bănuieşti cât de bună. 

— Am o mare încredere în capacitatea ei de a cădea 
întotdeauna în picioare. Poate că are o viaţă grea, dar 
Lisbeth este o supraviețuitoare. 

Grea, n-aş prea crede. A furat aproape trei miliarde de 
coroane. Nu trebuie să moară de foame. Exact ca Pippi 
Lângstrump', are o ladă cu monede de aur. 

— Ceea ce nu înţeleg absolut deloc, spuse Mikael, este 
motivul pentru care dumneata nu ai acţionat, în toţi aceşti 
ani. 

Holmer Palmgren suspină iar. Se simţea peste măsură 
de trist. 

— Am dat greş, spuse el. Când am fost desemnat să o 
reprezint, ea era doar un caz, între tinerii dificili cu 
probleme. Am avut grijă de duzini de asemenea tineri. Am 
primit însărcinarea de la Stefan Brâdhensjă care, pe 
vremea aceea, era şef al biroului social. Atunci, ea se afla 
deja la Sankt Stefan şi nici n-am întâlnit-o în primul an. Am 
vorbit cu Teleborian de vreo două ori şi el mi-a spus că fata 
era psihopată şi că primea cea mai bună îngrijire. Fireşte, 
l-am crezut. Însă am vorbit şi cu Jonas Beringer, care era 
şeful clinicii în vremea aceea. Nu cred că avea de-a face cu 
această istorie. El a făcut o evaluare la cererea mea şi am 
căzut de acord să încercăm s-o reintroducem în societate 
via o familie adoptivă temporară. Atunci, ea avea 15 ani. 

— Şi dumneata ai fost în spatele ei, în toţi aceşti ani. 

— Nu de ajuns. Am început să mă lupt pentru ea, după 
episodul din metrou. Atunci apucasem s-o cunosc şi îmi 
plăcea foarte tare. Avea coloană vertebrală. M-am 
împotrivit la ideea internării într-o instituţie. Compromisul 
a fost că au declarat-o iresponsabilă şi eu am devenit 
tutorele ei. 

— Nu se putea totuşi ca Bjorck să determine tribunalul 
ce să hotărască. Ar fi atras atenţia. El voia s-o aibă închisă 


* Pippi Şoseţica, eroina unei îndrăgite cărţi pentru copii. 
580 


undeva, şi a mizat pe un portret în culori întunecate, cu 
ajutorul diferitelor aprecieri psihiatrice, printre care cele 
ale lui Teleborian, şi a sperat că tribunalul va lua hotărârea 
logică. In loc de asta, s-a mers pe linia ta. 

— Eu niciodată nu am considerat că fata trebuie să stea 
sub tutelă. Dar, ca să fiu sincer, nici n-am făcut prea multe 
eforturi ca să schimb decizia. Trebuia să fi acţionat mai 
decis şi mai devreme. Însă, ţineam foarte tare la ea şi... şi 
am amânat mereu. Aveam prea multe de făcut. Şi, pe urmă, 
m-am îmbolnăvit. 

Mikael dădu din cap. 

— Cred că nu trebuie să te acuzi singur. Dumneata eşti 
una dintre puţinele persoane care, de fapt, au stat de 
partea ei, de-a lungul anilor. 

— Problema a fost tot timpul că n-am ştiut că trebuie să 
acţionez. Lisbeth era clienta mea, însă ea n-a spus niciun 
cuvânt despre Zalachenko. După ce a ieşit de la Sankt 
Stefan, i-a luat mai mulţi ani până să-mi arate cel mai mic 
semn de încredere. Pentru prima oară, am simţit că ea 
începe să comunice cu mine înaintea procesului, mai mult 
decât era necesar, în afară de formalităţile obişnuite. 

— Cum se face că a început să vorbească despre 
Zalachenko? 

— Presupun că totuşi începuse să aibă încredere în 
mine. În plus, eu de mai multe ori începusem o discuţie de- 
spre posibilitatea renunţării la tutelă. Ea a reflectat la asta 
timp de mai multe luni. Apoi, a telefonat într-o zi, ca să 
stabilim o întâlnire. Sfârşise de reflectat. Şi mi-a povestit 
întreaga istorie despre Zalachenko şi cum interpreta ea ce 
se întâmplase. 

— Înţeleg. 

— Atunci, înţelegi poate şi faptul că şi eu am avut ne- 
voie de timp ca să diger totul. În momentul acela, am în- 
ceput să scormonesc în poveste. Şi nu am găsit niciun 
Zalachenko, în vreun registru din Suedia. În unele mo- 
mente, îmi era greu să cred că nu fantazează. 


581 


— Când ai făcut congestia, Bjurman a devenit tutorele 
ei. Nu poate fi o simplă întâmplare. 

— Nu. Nu ştiu dacă vom putea s-o probăm vreodată, 
dar eu bănuiesc că, dacă săpăm destul de adânc, vom 
găsi... individul, cine o fi el, care i-a urmat lui Bjorck şi care 
a supervizat „curăţenia”, în întreaga afacere Zalachenko. 

— Inţeleg perfect refuzul total al lui Lisbeth de a vorbi 
cu psihologi şi autorităţi, spuse Mikael. De fiecare dată 
când a încercat, asta n-a făcut decât ca lucrurile să fie şi 
mai rele. A încercat să explice ce se întâmplase la zeci de 
adulţi şi nimeni nu a ascultat-o. Ea singură a încercat să 
salveze viaţa mamei sale şi a apărat-o de un psihopat. Până 
la urmă, a făcut singurul lucru pe care îl putea face. Şi în 
loc să i se spună „bravo”, a fost băgată la casa de nebuni. 

— Nu e chiar aşa de simplu. Sper că tu înţelegi că ceva 
nu e în ordine cu Lisbeth, spuse Palmgren pe un ton sever. 

— Ce vrei să spui? 

— Eşti conştient că ea a avut o grămadă de probleme în 
copilărie şi la şcoală, şi altele de genul ăsta. 

— Găseşti în fiecare ziar. Şi eu aş fi avut un compor- 
tament dificil la şcoală dacă aş fi avut copilăria ei. 

— Problemele ei merg mult mai departe decât pro- 
blemele pe care le-a avut în mediul familial. Eu am citit 
toate evaluările psihologice asupra ei şi nu există niciun 
diagnostic. Dar cred că putem fi de acord în a spune că 
Lisbeth Salander nu este ca oamenii normali. Ai jucat 
vreodată şah cu ea? 

— Nu. 

— Are memorie fotografică. 

— Asta ştiu. Am înţeles, frecventând-o. 

— OK. Ea iubeşte enigmele. O dată, când a venit să mă 
vadă de Crăciun, i-am dat să rezolve câteva probleme 
pentru un test de inteligenţă, de la Mensa. E un test de 
genul celor care îţi arată cinci simboluri, şi trebuie să 
determini cum trebuie să arate al şaselea. 

— A, da. 


582 


— Eu însumi probasem testul şi aveam în jur de ju- 
mătate de puncte exacte. Am lucrat la el din greu, timp de 
două seri. Ea a aruncat o privire pe hârtie şi a răspuns 
corect la toate întrebările. 

— OK, spuse Mikael. Lisbeth este o fată foarte specială. 

— Are enorme greutăţi de comunicare. M-am gândit la 
o formă a sindromului Asperger sau ceva asemănător. Dacă 
citeşti descrierile clinice ale pacienţilor cu diagnosticul 
Asperger, sunt lucruri care se potrivesc foarte bine în cazul 
lui Lisbeth, dar sunt la fel de multe puncte care nu se 
potrivesc. 

El tăcu o clipă. 

— Ea nu e în niciun caz periculoasă pentru cei care o 
lasă în pace şi o tratează cu respect. 

Mikael încuviinţă. 

— Dar este, fără îndoială, violentă, spuse Palmgren cu 
voce scăzută. Dacă e provocată sau ameninţată, poate 
riposta cu extremă violenţă. 

Mikael aprobă din nou. 

— Intrebarea e ce facem noi acum, spuse Holger 
Palmgren. R 

— Acum, Îl căutăm pe Zalachenko, răspunse Mikael. In 
acel moment, doctorul Sivarnandan ciocăni la uşă. 

— Sper că nu vă deranjez. Dar, dacă sunteţi interesaţi 
de Lisbeth Salander, trebuie să daţi drumul la televizor şi 
să vă uitaţi la Rapport. 


583 


29 
Miercuri 6 aprilie - joi 7 aprilie 


Lisbeth Salander tremura de furie. Dimineaţa, ea 
mersese liniştită la casa de vară a lui Bjurman. Nu 
deschisese computerul din seara trecută şi în cursul zilei 
fusese prea ocupată ca să asculte ştirile. Era pregătită ca 
toată nebunia din Stallarholmen să fi produs câteva titluri, 
dar furtuna care s-a abătut asupra ei a găsit-o total 
descoperită. 

Miriam Wu se afla la spitalul Söder, zdrobită de un 
uriaş blond care o răpise din faţa locuinţei de pe Lunda- 
gatan. Starea ei părea gravă. 

Paolo Roberto o salvase. Cum de ajunsese acesta în 
depozitul din Nykvarn era absolut de neînțeles. Fusese 
intervievat, pe când ieşea pe uşile spitalului, dar nu voia să 
facă niciun comentariu. Faţa îi arăta ca şi cum ar fi trecut 
prin zece runde cu mâinile legate la spate. 

Rămăşiţele a doi oameni fuseseră găsite îngropate 
într-o zonă de pădure, unde fusese dusă Miriam Wu. Seara 
se raportase că poliţia a marcat un al treilea loc în care se 
vor face săpături. Se aflau poate mai multe morminte pe 
teren. 

Apoi, urmărirea lui Lisbeth Salander. 

Plasa se strângea în jurul ei. În timpul zilei, poliţia o 
localizase într-o zonă cu case de vacanţă, în apropiere de 
Stallarholmen. Era înarmată şi periculoasă. Împuşcase un 
Hell's Angel, poate doi. Focurile fuseseră trase la casa de 
vacanţă a lui Nils Bjurman. Seara, poliţia credea că ea 
poate reuşise să se strecoare prin ochiurile plasei şi 
părăsise zona. 

Şeful anchetei preliminare, procurorul Richard 
Ekström, ţinuse o conferinţă de presă. Răspunsurile lui 
erau evazive. Nu, nu putea răspunde la întrebarea dacă 
Lisbeth Salander avea legături cu Hell's Angels. Nu, nu 
putea confirma informaţiile că Lisbeth Salander ar fi fost 


584 


văzută la depozitul din Nykvarn. Nu, nu exista nimic care 
să indice că aceasta era o reglare de conturi din lumea in- 
terlopă. Nu, nu era sigur că Lisbeth Salander era singurul 
făptaş al omorurilor din Enskede - poliţia nu afirmase 
niciodată că ea era o criminală, spunea Ekström, era doar 
căutată pentru a fi interogată în legătură cu crimele. 

Lisbeth Salander se încruntă. După toate aparențele, 
ceva se petrecuse în ancheta de poliţie. 

Intră pe Internet şi mai întâi citi rapoartele ziarelor, 
apoi trecu, rând pe rând, prin hard diskurile procurorului 
Ekström, Dragan Armanski şi Mikael Blomkvist. 

Poşta lui Ekström conţinea un număr de mesaje inte- 
resante, nu mai puţin un PM trimis de inspectorul cri- 
minalist Jan Bublanski, la ora 17:22. 

PM-ul era scurt şi foarte critic asupra manierei în care 
Ekström conducea ancheta preliminară. El se încheia cu 
ceea ce, fără îndoială, trebuia considerat ca un ultimatum. 
E-mailul lui Bublanski era scris pe puncte. El cerea ca (a) 
inspectorul criminalist Sonja Modig să fie reintegrată 
imediat în grupul de anchetă, (b) orientarea cercetărilor să 
se schimbe, aşa încât să se ia în considerare şi alţi posibili 
vinovaţi pentru crimele din Enskede, (c) să se înceapă o 
anchetă serioasă asupra misteriosului individ cunoscut sub 
numele de Zala. 


[Acuzaţiile împotriva lui Lisbeth Salander se bazează pe 
un singur indiciu grav - amprentele acesteia pe arma cri- 
mei. Acestea sunt, precum prea bine ştii, o dovadă că ea a 
mânuit arma, dar nu o probă că s-a servit de ea şi, încă şi 
mai puţin, că a îndreptat-o spre victime. 

Ne aflăm actualmente în situaţia în care ştim că şi alţi 
actori sunt amestecați în această dramă, iar poliţia din 
Södertälje a găsit două cadavre îngropate în zonă şi a mai 
fost marcat un al treilea loc, care va fi cercetat. Localul 
depozitului este proprietatea unui văr al lui Carl-Magnus 
Lundin. Ar trebui să fie evident că Lisbeth Salander, oricât 


585 


de violentă ar fi ea şi oricare profil psihologic ar fi cel 
corect, n-are nimic de-a face cu acestea.] 


Bublanski încheia cu constatarea că, dacă această ce- 
rinţă nu-i era respectată, se simţea obligat să părăsească 
ancheta, şi că nu va face aceasta fără zgomot. Ekström îi 
replicase că n-are decât să facă ce crede că este mai bine. 

Lisbeth a găsit o informaţie şi pe hard diskul lui Dragan 
Armanski, care a lăsat-o cu totul perplexă. Un scurt schimb 
cu serviciul de contabilitate de la Milton Security stabilea 
că Niklas Eriksson părăsea firma imediat. Indemnizaţiile de 
concediu, ca şi cele trei luni de preaviz îi vor fi plătite. Un 
e-mail adresat pazei conţinea ordinul ca, în caz că Niklas 
Eriksson va mai veni în clădire, să fie escortat la biroul lui, 
pentru a-şi strânge obiectele personale şi, după aceea, să 
fie condus afară de la locul de muncă. Un e-mail la secţia 
tehnică declara că permisul de intrare al lui Eriksson îşi 
pierdea valabilitatea. 

Dar cel mai interesant lucru era un scurt schimb de 
e-mailuri între Dragan Armanski şi Frank Alenius, avocatul 
firmei Milton Security. Dragan punea întrebarea cum ar 
putea fi mai bine reprezentată Lisbeth Salander, în cazul că 
ar fi prinsă. Alenius răspundea mai întâi că nu există 
motive ca Milton Security să se angajeze în apărarea unui 
fost angajat al firmei care a săvârşit o crimă - ar putea fi 
direct negativ pentru Milton Security dacă firma va fi 
implicată într-un asemenea context. Armanski replica 
enervat că afirmaţia cum că Lisbeth Salander a săvârşit un 
omor era încă o întrebare deschisă, şi că aici era vorba de 
a da ajutor unui fost angajat, pe care Dragan Armanski 
personal îl considera a fi nevinovat. 

Lisbeth deschise hard diskul lui Mikael Blomkvist şi 
constată că acesta nu scrisese nimic sau nu fusese în com- 
puter din dimineaţa zilei precedente. Nu era nimic nou. 


Sonny Bohman a pus mapa pe masa de conferinţe din 
biroul lui Dragan Armanski. S-a aşezat greoi. Frâklund a 


586 


deschis mapa, începând să citească. Dragan Armanski 
stătea în picioare lângă fereastră şi privea spre Gamla 
Stan. 

— Presupun că sunt ultimele informaţii pe care le mai 
pot livra. Am fost dat afară din anchetă, cu începere de 
astăzi, spuse Bohman. 

— Nu e vina ta, replică Frâăklund. 

— Nu, nu-i vina ta, confirmă Dragan Armanski, 
aşezându-se. 

Tot materialul pe care Bohman i-l procurase timp de 
aproape două săptămâni îl strânsese într-un teanc pe masă. 

— Ai făcut treabă bună, Sonny. Am vorbit cu Bublanski. 
Chiar regreta că rămâne fără tine, dar nu avea de ales, din 
cauza lui Eriksson. 

— E în ordine. Am descoperit că mă simt mult mai bine 
la Milton decât acolo, pe Kungholmen. 

— Poţi trage o concluzie? 

— Păi, dacă intenţia era s-o găsim pe Lisbeth Salander, 
atunci am ratat fundamental. A fost o anchetă foarte agi- 
tată, cu prea multe voințe, iar Bublanski poate că nu a avut 
un control total asupra investigaţiilor. 

— Hans Faste... 

— Hans Faste e un tip scârbos. Dar problema nu e 
numai Faste şi o anchetă agitată. Bublanski a avut grijă ca 
toate opţiunile să fie cercetate cât se poate de amănunţit. 
Faptul este că Salander a fost deosebit de bună în a-şi 
şterge urmele. 

— Însă treaba ta nu era doar s-o prinzi pe Salander, 
interveni Armanski. 

— Nu, şi sunt foarte bucuros că nu l-am informat pe 
Niklas Eriksson în ce priveşte a doua mea misiune, când 
am demarat. Sarcina mea a fost, de asemenea, să func- 
ționez ca sursă şi informator al tău şi să am grijă ca 
Salander să nu fie spânzurată nevinovată. 

— Şi care este opinia ta, în prezent? 

— Când am început, eram sigur că e vinovată. Astăzi, 
nu mai ştiu. Au apărut aşa de multe lucruri contradictorii... 


587 


— Da? 

—... Că eu n-aş mai putea s-o consider principala 
bănuită. Încep chiar să înclin să cred că este ceva în ra- 
ţionamentul lui Mikael Blomkvist. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie ca noi să găsim ade- 
văratul criminal. Trebuie să luăm ancheta de la început, 
spuse Armanski, turnând cafea în ceştile participanţilor la 
întâlnire. 


Lisbeth Salander a trăit una dintre cele mai rele seri 
din viaţa ei. Se gândea la momentul în care aruncase 
bomba incendiară pe geamul maşinii lui Zalachenko. Din 
momentul acela, coşmarurile încetaseră şi ea simţise o 
mare pace interioară. Avusese alte probleme de-a lungul 
anilor, dar întotdeauna fusese vorba de ea însăşi şi le 
putuse rezolva. Acum, era vorba despre Mimmi. 

Mimmi zăcea zdrobită la spitalul Söder. Mimmi era 
nevinovată, ea nu avusese nimic de-a face cu toate astea. 
Singura ei crimă era că o cunoştea pe Lisbeth Salander. 

Lisbeth se blestema pe sine însăşi; era greşeala ei. Era 
cuprinsă de sentimente de culpabilitate. Îşi ţinuse secretă 
propria adresă şi avusese grijă să fie protejată în toate 
felurile posibile. Şi apoi, o  înşelase pe Mimmi, 
propunându-i să se instaleze la adresa pe care toţi o 
cunoşteau. 

Cum putuse să fie aşa de necugetată? 

La fel de bine ar fi putut s-o lovească şi s-o zdrobească 
ea însăşi. 

Era aşa de nefericită, că i se umplură ochii de lacrimi. 
Lisbeth Salander nu plânge niciodată! îşi şterse lacrimile. 

La unsprezece noaptea, era aşa de neliniştită, că nu mai 
putea sta în apartament. Işi puse hainele pe ea şi se 
strecură afară, în noapte. Merse pe străzi mici, până ce 
ajunse pe Ringvägen, la intrarea în spital. Voia să meargă 
în camera lui Mimmi, s-o trezească şi să-i spună că totul va 
fi bine. Apoi, văzu lumina albastră a unei maşini de poliţie 


588 


care venea dinspre Zinken şi atunci o coti pe o stradă 
laterală, înainte de a fi reperată. 

Fu înapoi la Mosebacke imediat după miezul nopţii. Era 
îngheţată şi se dezbrăcă, vârându-se în patul de la IKEA. 
Nu putea să doarmă. La ora unu, s-a dat jos din pat şi a 
traversat goală apartamentul, în întuneric. A intrat în odaia 
pentru oaspeţi, unde aşezase un pat şi o comodă, dar unde 
nu mai pusese piciorul după aceea. S-a aşezat cu spatele 
sprijinit de perete, privind ţintă în întuneric. 

Lisbeth Salander, cu odaie de musafiri. Ce glumă. 

Rămase acolo până la ora două dimineaţa, aşa de în- 
frigurată, că tremura. Apoi, începu să plângă. Nu putea 
să-şi amintească să i se mai fi întâmplat asta vreodată. 


La ora trei dimineaţa, Lisbeth făcuse duş şi se îmbră- 
case. A pus în priză filtrul de cafea, şi-a făcut sendvişuri şi 
a pornit computerul. A intrat pe hard diskul lui Mikael 
Blomkvist. Era intrigată de faptul că acesta nu-şi pusese la 
zi jurnalul de anchetă, dar nu reuşise să reflecteze la asta 
în cursul nopţii. 

Jurnalul era tot neatins şi verifică dacă nu era ceva nou 
în folderul <LISBETH SALANDER>. Găsi imediat un nou 
document, care avea titlul [Lisbeth-IMPORTANT]. Verifică 
datele documentului. Fusese creat la ora 00:52. 

Apoi, a bătut un dublu click şi a citit mesajul: 


[Lisbeth, contactează-mă imediat. Povestea asta e mai 
rea decât îmi puteam închipui. Ştiu cine este Zalachenko şi 
cred că ştiu ce s-a întâmplat. Am vorbit cu Holger 
Palmgren. Am înţeles rolul lui Teleborian şi de ce a fost 
important să te închidă la psihiatrie. Cred că ştiu cine i-a 
ucis pe Dag şi pe Mia. Cred că ştiu de ce, dar îmi mai lip- 
sesc unele elemente. Nu înţeleg rolul lui Bjurman. 
SUNĂ-MĂ.  CONTACTEAZĂ-MĂ IMEDIAT. PUTEM 
REZOLVA ASTA. /Mikael] 


589 


Lisbeth citi documentul de două ori. Kalle Blomkvist - 
superdetectiv fusese foarte harnic. Fratele Poate-Tot. 
Afurisitul de Frate Poate-Tot. El mai credea că se poate 
rezolva ceva. 

El voia binele. Voia să ajute. 

Nu înţelegea că, orice s-ar întâmpla, viaţa ei era ter- 
minată. 

Se terminase înainte de-a împlini 13 ani. Exista o 
singură soluţie. 

Deschise un nou document, încercând să-i scrie un 
răspuns lui Mikael Blomkvist, dar gândurile îi vâjâiau în 
cap şi existau aşa de multe lucruri pe care ar fi vrut să i le 
spună. 

Lisbeth Salander, îndrăgostită. Ce glumă blestemată! 

Nu trebuia să o afle niciodată. Niciodată nu trebuia să-i 
dea satisfacția de a se distra pe seama sentimentelor ei. 

Şterse documentul şi privi ecranul gol. De fapt, Mikael 
nu merita tăcerea ei totală. Stătuse credincios în colţul 
ringului pentru ea, ca un vajnic soldat de plumb. Atunci, ea 
creă un nou document şi scrise un singur rând. 


[Mulţumesc pentru că ai fost prietenul meu.] 


Mai întâi, trebuia să ia câteva decizii logistice. Avea 
nevoie de un mijloc de transport. Să folosească Honda 
roşie de pe Lundagatan era tentant, dar imposibil. Nu 
exista nimic în laptopul procurorului Ekström care să 
indice că cineva din grupul de anchetă descoperise că îşi 
cumpărase maşină; fiindcă o cumpărase de curând, nu 
reuşise încă să se ocupe de hârtiile de înregistrare şi de 
asigurare. Dar nu putea miza pe faptul că Mimmi nu 
vorbise despre maşină, când fusese interogată de poliţie, şi 
ea ştia că Lundagatan se afla sub supraveghere, chiar dacă 
sporadică. 

Poliţia cunoştea faptul că ea avea motocicletă şi era şi 
mai complicat s-o scoată din magazia de pe Lundagatan. În 
plus, după câteva zile calde, aproape ca de vară, vremea 


590 


devenise instabilă şi ea nu simţea o poftă deosebită de-a 
porni pe motocicletă, pe drumurile alunecoase. 

O alternativă era, desigur, să închirieze o maşină pe 
numele Irenei Nesser, dar existau riscuri. Mereu se putea 
s-o recunoască cineva şi atunci numele Irene Nesser ar fi 
devenit inutilizabil. Ceea ce ar fi fost o catastrofă, pentru 
că era singura ei cale de ieşire afară din ţară. 

Apoi, zâmbi pieziş. Exista de bună seamă şi o altă 
posibilitate. Işi deschise computerul şi intră în reţeaua de 
la Milton Security, navigând până la parcul auto, care era 
administrat de o secretară de la recepţia firmei. Milton 
Security dispunea de peste nouăzeci de maşini, dintre care 
în cea mai mare parte erau maşini de supraveghere, cu 
logotipul firmei. Cele mai multe dintre ele se aflau în 
diferite garaje mari din oraş. Dar existau şi câteva maşini 
obişnuite, care puteau fi folosite după nevoie, în călătoriile 
de afaceri. Ele se aflau în garajul de la sediul central, de 
lângă Slussen. Practic, după colţ. 

Ea cercetă fişele de personal şi-l alese pe angajatul 
Marcus Collander, care tocmai plecase în vacanţă pentru 
cincisprezece zile. Lăsase numărul de telefon al unui hotel 
din insulele Canare. Modifică numele hotelului şi inversă 
cifrele numărului de telefon unde putea fi găsit. Apoi, 
introduse o notă în care se spunea că ultima măsură luată 
de Collander înainte de a pleca în vacanţă fusese să ducă 
una dintre maşini la reparat, cu motivaţia că ambreiajul 
avea probleme. 

Alese o Toyota Corolla cu o cutie de viteze automată pe 
care o mai folosise şi înainte şi remarcă faptul că avea să 
fie înapoi peste o săptămână. 

După aceea, intră în sistem şi reprogramă camerele de 
supraveghere pe lângă care era obligată să treacă. Intre 
orele 4:30 şi 5:00 aveau să arate o reluare a ceea ce se 
întâmplase cu o jumătate de oră înainte, dar cu codul de 
timp schimbat. 

Cu puţin înainte de ora patru dimineaţa, îşi împache- 
tase rucsacul. Avea două schimburi, două cartuşe de gaz 


591 


lacrimogen şi pistolul electric, încărcat. Privi cele două 
arme pe care le adunase. Dădu la o parte Coltul 1911 
Government al lui Sandstrom şi alese pistolul lui Sonny 
Nieminen, o armă poloneză P-83 Wanad, din încărcătorul 
căreia lipsea un glonţ. Era mai mic şi stătea mai bine în 
mână. Îl puse în buzunarul de la geacă. 


Lisbeth a închis capacul computerului PowerBook, dar 
l-a lăsat pe masa de lucru. Transferase conţinutul hard 
diskului într-un backup criptat pe Internet şi pe urmă a 
şters tot hard diskul, cu ajutorul unui program pe care îl 
scrisese singură şi care garanta că nici ea însăşi n-ar mai fi 
putut reconstitui ce fusese pe el. Nu credea că va avea 
nevoie de PowerBook, care ar fi fost doar o povară. În 
schimb, a luat cu ea computerul de buzunar Palm 
Tungsten. 

A privit în jur prin camera de lucru. Avea senzaţia că nu 
se va mai întoarce în apartamentul de lângă Mosebacke şi 
constata că lăsa în urma ei secrete pe care ar fi trebuit 
poate să le distrugă. Dar aruncă o privire la ceasul de 
mână şi înţelese că nu mai avea timp. Se mai uită în jur 
pentru ultima oară şi, după aceea, stinse lampa de pe 
birou. 


A mers pe jos până la Milton Security, unde a intrat 
prin garaj şi a luat liftul, ca să ajungă la birouri. Nu s-a 
întâlnit cu nimeni pe coridoarele goale şi n-a avut nicio 
problemă să ia cheia maşinii din dulapul neîncuiat de pe 
peretele recepţiei. 

După treizeci de secunde, era jos, în garaj şi a urcat în 
Corolla, prinzându-şi centura de siguranţă. A aruncat 
rucsacul pe bancheta din spate, a potrivit scaunul şofe- 
rului, precum şi oglinda retrovizoare. A utilizat vechea ei 
cartelă de intrare, ca să deschidă poarta garajului. 

Cu puţin înainte de 4:30, a ieşit din Söder Mälarstrand 
şi apoi pe podul Väster. Se lumina de ziuă. 


592 


Mikael Blomkvist s-a trezit la 6:30. Nu pusese deştep- 
tătorul să sune şi nu dormise decât trei ore. De îndată ce 
s-a trezit, a pornit computerul şi a deschis folderul 
<LISBETH SALANDER>. A găsit imediat scurtul răspuns: 


[Mulţumesc pentru că ai fost prietenul meu.] 


Mikael a simţit cum un fior rece îi urcă pe şira spinării. 
Nu era răspunsul pe care îl sperase. Părea o replică de 
rămas-bun. Lisbeth Salander singură împotriva lumii în- 
tregi. S-a dus la bucătărie, a pus în priză filtrul de cafea şi 
a mers mai departe, la baie. Şi-a tras pe el o pereche de 
jeanşi tociţi şi a înţeles că nu avea nicio cămaşă curată, 
căci în ultimele săptămâni nu avusese timp să spele. A 
îmbrăcat un tricou gros, roşu, sub vestonul cenuşiu. 

În vreme ce-şi făcea sendvişurile în bucătărie, a văzut 
deodată o strălucire de metal pe blatul de lucru, între 
cuptorul cu microunde şi perete. Încruntând sprâncenele, a 
folosit o furculiţă pentru a extrage de acolo un mănunchi 
de chei. 

Cheile lui Lisbeth Salander. Le găsise după incidentul 
de pe Lundagatan şi le pusese pe cuptorul cu microunde, 
împreună cu geanta ei de umăr. Trebuie să fi alunecat. 
Uitase să i le dea Sonjei Modig, atunci când aceasta luase 
geanta. 

Se uită la mănunchiul de chei. Trei mari şi trei mici. 
Cele trei mai mari erau de la poarta de intrare, apartament 
şi cheia de siguranţă. Apartamentul ei. Unde naiba locuia? 

Cercetă cele trei chei mai mici. Una se potrivea la la- 
cătul de la Kawasaki. Alta era o cheie tipică de dulap sau 
debara. Ridică a treia cheie. Pe ea era gravat numărul 
24914. Informaţia îl izbi cu toată forţa. O căsuță poştală. 
Lisbeth Salander avea o căsuță poştală. 

Căută în cartea de telefon oficiile poştale din 
Sodermalm. Ea locuise pe Lundagatan. Oficiul din Ringen 
era prea departe. Poate, cel din Hornsgatan. Sau din 
Roselundsgatan. 


593 


Opri filtrul, sări peste micul dejun şi conduse BMW-ul 
Erikăi Berger spre Roselundsgatan. Cheia nu se potrivea. 
Merse mai departe, la oficiul poştal de pe Hornsgatan. 
Cheia se potrivea perfect la cutia cu numărul 24914. O 
deschise şi găsi douăzeci şi două de plicuri, pe care le vâri 
în buzunarul exterior al genţii de la calculator. 

Continuă până pe Hornsgatan, parcă în faţa cinemato- 
grafului de cartier şi îşi luă micul dejun la Copacabana. În 
aşteptarea ceştii cu caffe latte, examina scrisorile, una 
după alta. Toate erau pentru Wasp Enterprises. Nouă fu- 
seseră trimise în Elveţia, opt pe insulele Cayman, una pe 
insulele anglo-normande şi patru la Gibraltar. Fără cea mai 
mică jenă, deschise plicurile. Primele douăzeci şi unu de 
scrisori erau extrase de cont şi rapoarte de la diferite 
conturi bancare şi depozite. Mikael Blomkvist constată că 
Lisbeth Salander era teribil de bogată. 

Cel de-al douăzeci şi doilea plic era mai gros. Adresa 
era scrisă de mână. Plicul avea un logotip tipărit care in- 
dica expeditorul, o adresă în Buchanan House, pe 
Queensway Quay, în Gibraltar. Scrisoarea propriu-zisă 
avea un antet care preciza că fusese trimisă de Jeremy S. 
MacMillan, avocat. Acesta avea un scris foarte îngrijit. 


Jeremy S. MacMillan — Solicitor 
Dear Ms Salander, 


This is the confirm that the final payment of your 
property has been concluded as of January 20. As agreed, 
I'm enclosing copies of all the documentation but will keep 
the original set. I trust this will be your satisfaction. 

Let me add that I hope everything is well with you, my 
dear. I very much enjoyed the surprise visit you made last 
summer and, must say, I found your presence refreshing. 
I'm looking forward to, if needed, be of additional service. 

Yours faithfully, 

JSM 


1 Jeremy S. MacMillan - Avocat 
594 


Scrisoarea era datată 24 ianuarie. În mod evident, Lis- 
beth Salander nu-şi golea cutia poştală prea des. Mikael 
privi documentele din plic. Erau actele de vânzare ale unui 
apartament într-o clădire de pe Fiskargatan 9, lângă 
Mosebacke. 

Apoi, fu cât pe ce să se înece cu cafeaua: preţul de 
cumpărare era de 25 de milioane de coroane şi fusese 
achitat în două tranşe, la interval de 12 luni. 


Lisbeth Salander a văzut un bărbat brunet, cu siluetă 
solidă, deschizând uşa laterală de la magazinul Auto-Expert 
din Eskilstuna. Acesta însuma un garaj, o firmă de reparaţii 
şi o firmă de închirieri de maşini. O întreprindere 
obişnuită. Era ora şapte fără zece minute şi, în 
conformitate cu o pancartă de pe uşă, magazinul nu se 
deschidea decât la 7:30. Lisbeth traversă strada, deschise 
uşa laterală şi-l urmă pe bărbat în magazin. Acesta o auzi şi 
se întoarse: 

— Refik Alba? întrebă ea. 

— Da. Cine sunteţi? încă nu e deschis. 

Ea ridică revolverul P-83 Wanad al lui Sonny Nieminen 
şi îl îndreptă asupra bărbatului, ţinându-l cu amândouă 
mâinile. 

— N-am nici chef, nici timp să mă conversez cu tine şi 
sunt grăbită. Vreau să-ţi văd registrul de maşini închiriate. 
Vreau să-l văd acum. Ai zece secunde. 


Dragă domnişoară Salander, 

Prin aceasta confirm că plata proprietăţii a fost finalizată pe data de 
20 ianuarie. După cum stabilisem, trimit copii după toată documentaţia, 
dar voi păstra originalele. Sper că acest aranjament este satisfăcător. 

Draga mea, permite-mi să adaug că sper că totul este în ordine cu 
tine. Vizita ta neaşteptată de astă-vară mi-a făcut o imensă plăcere şi, 
trebuie să spun, găsesc prezenţa ta înviorătoare. 

Aştept ca, în caz de nevoie, să-ţi fiu în continuare de folos. 

Al tău credincios, 

JSM 

595 


Refik Alba avea 42 de ani. Era kurd, născut la 
Diyarbakir şi îşi avusese partea lui de arme. Rămase ca 
paralizat. Apoi înţelese că dacă o nebună intra în biroul lui 
ţinând un pistol în mână, nu avea mare lucru de discutat. 

— În computer, spuse el. 

— Deschide-l. El o ascultă. 

— Ce e în spatele uşii ăsteia? întrebă ea, în vreme ce 
computerul se deschidea şi ecranul începea să se lumineze. 

— Numai un dulap. 

— Deschide uşa. Conţinea câteva salopete. 

— OK. Intră cuminte în dulap şi n-o să-ţi fac niciun rău. 
El o ascultă, fără să protesteze. 

— Lasă-ţi telefonul mobil, aşază-l pe podea şi împinge-l 
spre mine. 

El făcu aşa cum îi spusese. 

— Bravo. Acum, închide uşa. 

Era un PC antic, cu Windows 95 şi hard disk de 280 
MB. Dură o eternitate să deschidă documentul Excel şi 
fişierele de împrumuturi. Ea a constatat că Volvo-ul alb pe 
care-l conducea uriaşul blond fusese închiriat în două rân- 
duri. Prima dată, pentru două săptămâni, în ianuarie şi pe 
urmă de la 1 martie. Nu fusese înapoiat încă. El plătea în 
fiecare săptămână pentru o închiriere de lungă durată. 

Numele lui era Ronald Niedermann. 

Lisbeth cercetă dosarele care se aflau pe un raft, deasu- 
pra computerului. Un dosar avea cuvântul LEGITIMAŢII pe 
cotor, scris cu litere mari. Îl scoase, răsfoind până la Ro- 
nald Niedermann. Când închinase maşina în ianuarie, se 
legitimase cu paşaportul şi Refik Alba făcuse pur şi simplu 
o fotocopie. Ea îl recunoscu imediat pe blondul cel uriaş. 
Conform paşaportului, era german, avea 35 de ani şi era 
născut în Hamburg. Faptul că Refik Alba făcuse fotocopia 
paşaportului însemna că Ronald Niedermann era un client 
obişnuit şi nu un cunoscut, care să împrumute ocazional 
maşina. Jos, pe margine, Refik Alba notase un număr de 
telefon mobil şi o cutie poştală, în Goteborg. 


596 


Lisbeth puse înapoi dosarul şi închise computerul. Se 
uită împrejur şi descoperi o piedică de cauciuc pe 
duşumea, lângă uşa de la intrare. O luă, merse la dulap şi 
ciocăni în uşă cu patul pistolului. 

— Mă auzi, acolo, înăuntru? 

— Da. 

— Ştii cine sunt? Tăcere. 

Ar trebui să fie orb să nu mă fi recunoscut. 

— OK. Ştii cine sunt. Ţi-e frică de mine? 

— Da. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică, domnule Alba. Nu-ţi voi face 
niciun rău. Termin imediat. Te rog să mă ierţi că te-am 
deranjat. 

— Eh... Bine. 

— Ai aer destul să respiri? 

— Da... De fapt, ce vrei? 

— Voiam să văd dacă o anumită femeie a închiriat o 
maşină de la dumneata, acum doi ani, minţi ea. Nu am 
găsit ceea ce căutam. Dar nu-i greşeala dumitale. Am să 
plec peste câteva minute. 

— OK. 

— Am să pun piedica de cauciuc sub uşa de la dulap. 
Uşa e destul de subţire ca s-o poţi sparge, dar asta îţi va 
lua o vreme. Nu trebuie să suni la poliţie. N-o să mă mai 
vezi niciodată şi poţi deschide astăzi ca de obicei, şi să te 
prefaci că asta nu s-a petrecut niciodată. 

Probabilitatea ca el să nu sune la poliţie era aproape 
inexistentă, dar nu strica să-i dea o alternativă la care să se 
gândească. Ea părăsi magazinul şi se îndreptă spre Toyota 
Corolla parcată după colţ, unde se transformă rapid în 
Irene Nesser. 

Era iritată de faptul că nu aflase adresa adevărată a 
uriaşului blond, de preferinţă în regiunea Stockholmului, în 
loc de o cutie poştală în cealaltă parte a Suediei. Dar era 
singura urmă pe care o avea. OK. Spre Goteborg. 

A mers spre intrarea pe autostrada E20 şi a luat-o spre 
vest, în direcţia Arboga. A deschis radioul, dar ratase 


597 


buletinul de ştiri şi a dat în schimb de un post de reclame. 
L-a ascultat pe David Bowie cântând Putting out fire with 
gasoline. Nu avea nicio idee cine cânta şi ce melodie era, 
dar a resimţit cuvintele ca profetice. 


598 


30 
Joi 7 aprilie 


Mikael privea uşa de intrare a imobilului de pe 
Fiskargatan 9, de lângă Mosebacke, una dintre cele mai 
exclusive şi mai discrete adrese din Stockholm. A băgat 
cheia în broască şi aceasta a alunecat perfect. Lista de lo- 
catari de la intrare nu-i era de niciun folos. Mikael pre- 
supunea că în clădire se aflau mai ales firme, dar şi câteva 
apartamente de locuit. Nu-l mira că numele lui Lisbeth 
Salander lipsea, dar părea totuşi incredibil ca ea să se 
ascundă aici. 

A urcat etaj cu etaj, citind plăcuţele de pe uşi. Nimic 
nu-i suna cunoscut. Apoi, a ajuns la ultimul etajul şi a citit 
pe uşă: V. Kulla. 

Mikael îşi lovi fruntea cu palma. Zâmbi brusc. Presu- 
punea că numele nu fusese ales ca să-şi bată joc de el, ci că 
era o ironie personală - dar unde altundeva ar fi putut 
Kalle Blomkvist s-o găsească pe Lisbeth Salander! Era Villa 
Villerkulla, casa lui Pippi Lângstrump! 

Puse degetul pe sonerie şi aşteptă un minut. Apoi, 
scoase cheile şi deschise mai întâi broasca de siguranţă, 
apoi uşa interioară. 

În clipa în care deschise uşa, începu să sune alarma. 


Telefonul mobil al lui Lisbeth Salander a sunat în 
momentul în care ea se afla pe autostrada E4, în dreptul 
localităţii Glanshammar, chiar lângă Orebro. A frânat 
imediat şi a trecut pe banda de staţionare, la marginea 
şoselei. A scos computerul de buzunar Palm şi l-a branşat 
pe mobil. 

Cineva deschisese cu 15 secunde mai devreme uşa de 
la apartamentul ei. Alarma nu era cuplată la vreo firmă de 
pază. Avea doar misiunea s-o anunţe pe ea, personal, dacă 
cineva pătrundea înăuntru sau deschidea uşa. După 
treizeci de secunde, alarma se declanşa şi vizitatorul 


599 


nepoftit avea să aibă o surpriză neplăcută, sub forma unei 
bombe cu vopsea, fixată în ceea ce părea a fi o duză de 
electricitate, de lângă uşă. Ea zâmbi nerăbdătoare, 
numărând secundele. 


Mikael Blomkvist fixa nervos afişajul de alarmă de 
lângă uşă. Din cine ştie ce motiv, nu se gândise niciun 
moment la faptul că apartamentul ar fi putut fi dotat cu 
alarmă. Văzu un ecran digital care afişa secundele. Alarma 
de la Millennium se declanşa dacă nimeni nu tasta codul 
corect de patru cifre în răstimp de 30 de secunde şi curând 
după aceea îşi făceau apariţia o pereche de tipi musculoşi, 
de la vreo firmă de pază. 

Primul lui impuls a fost să închidă uşa la loc şi să se 
îndepărteze cât mai iute de locul acela. Rămânea însă în 
continuare acolo, ca țintuit. 

Patru cifre. Era imposibil să tasteze codul corect dintr-o 
pură întâmplare. 

25-24-23-22... 

Afurisita de Pippi Långstrump! 

19-18... 

Ce cod ai folosi tu? 

15-14-13... 

Simţea cum îi creşte panica. 

10-9-8... 

Apoi, ridică mâna şi tastă disperat singurul număr 
care-i venea în minte. 9277, cifrele care corespundeau li- 
terelor WASP pe tastele telefonului. 

Spre marea uimire a lui Mikael, numărătoarea se opri 
cu şase secunde înainte de a se declanşa alarma. Apoi, 
soneria mai piui o ultimă dată, înainte ca tabelul de afişare 
să revină la zero şi să se aprindă un bec verde. 


Lisbeth făcu ochii mari. Credea că a văzut greşit şi 


scutură computerul, ceea ce, înţelese ea, era total irațional. 
Numărătoarea se oprise cu şase secunde înainte ca bomba 


600 


de vopsea să explodeze. Şi, în momentul următor, tabelul 
afişa zero. 

Imposibil. 

Niciun om din lume nu cunoştea codul. Nicio societate 
de pază nu era conectată la alarmă, nimeni nu o putea opri. 

Cum? 

Nu reuşea să înţeleagă exact cum de fusese posibil. 
Poliţia? Nu. Zala? Exclus. 

Formă un număr de telefon pe mobil şi aşteptă să se 
cupleze camera de supraveghere şi să înceapă să transmită 
imagini cu rezoluţie slabă pe mobilul ei. Camera se afla 
ascunsă în ceea ce părea să fie alarma de incendiu din 
tavanul holului şi înregistra o imagine cu rezoluţie slabă la 
fiecare secundă. Ea refăcu toată secvenţa de la început - 
momentul în care se deschidea uşa şi alarma era activată. 
Apoi, pe faţă îi apăru lent un surâs strâmb, când îl văzu pe 
Mikael Blomkvist, care, timp de aproape treizeci de 
secunde, executa o pantomimă sacadată, înainte ca în 
sfârşit să tasteze codul şi, pe urmă, să se sprijine de 
canatul uşii, cu o expresie de parcă tocmai scăpase de un 
atac de cord. 

Afurisitul de Kalle Blomkvist! O descoperise. 

Avea cheile pe care ea le pierduse pe Lundagatan. Era 
destul de deştept ca să-şi aducă aminte că Wasp era 
pseudonimul ei pe Internet. Şi dacă găsise apartamentul, 
descoperise poate şi că Wasp Enterprises era proprietarul. 
Apoi, ea îl văzu deplasându-se cu o mişcare sacadată în hol 
şi dispărând repede din câmpul obiectivului. 

La dracu. Cum am putut să fiu aşa de previzibilă? Şi de 
ce am lăsat... acum secretele ei se aflau etalate în faţa 
ochilor cercetători ai lui Mikael Blomkvist! 

După două minute - pauză de gândire - îşi spuse că tot 
nu mai avea nicio importanţă acum. Ea ştersese hard 
diskul. Acest lucru era cel mai important. Poate chiar era 
un avantaj că tocmai Mikael Blomkvist îi găsise 
ascunzătoarea. El cunoştea deja mai multe dintre secretele 
ei, decât oricine altcineva. Fratele Stie-Tot, Poate-Tot avea 


601 


să facă ceea ce trebuia. El n-o va trăda. Aşa spera. Băgă în 
viteză şi îşi continuă gânditoare drumul spre Goteborg. 


Malin Eriksson se întâlni cu Paolo Roberto pe scara 
care ducea la redacţia revistei Millennium, când ea sosi la 
slujbă, la 8:30. Îl recunoscu imediat, se prezentă şi-i dădu 
drumul să intre în redacţie. Acesta şchiopăta tare. Malin 
simţi mirosul de cafea şi constată că Erika Berger era deja 
acolo. 

— Bună, Berger. Mulţumesc pentru că mă primeşti aşa 
de repede, spuse Paolo. 

Erika studie impunătoarea lui colecţie de cucuie şi 
vânătăi de pe faţă, înainte de a se apleca să-l sărute pe 
obraz. 

— Arăţi oribil, spuse ea. 

— Mi-am mai spart nasul şi înainte. Unde-l ai pe 
Blomkvist? 

— E pe undeva şi se joacă de-a detectivii, caută urme. 
Ca de obicei, e imposibil de comunicat cu el. In afară de un 
e-mail ciudat, de azi-noapte, n-am primit veşti de la el de 
ieri-dimineaţă. Mulţumesc pentru că... Pe scurt, 
mulţumesc. 

Ea făcu un gest spre faţa acestuia. Paolo Roberto 
începu să râdă. 

— Vrei cafea? Spuneai că ai ceva de povestit. Malin, 
vino şi tu. 

Se aşezară în fotoliile comode din biroul Erikăi. 

— E dracul ăla blond cu care m-am bătut. l-am povestit 
lui Mikael că felul lui de a boxa nu făcea doi bani. Dar, ceea 
ce era bizar era că se punea tot timpul în poziţie de 
apărare, cu pumnii ridicaţi şi circula de jur împrejur ca un 
boxer adevărat. S-ar fi zis că făcuse totuşi un soi de 
antrenament. 

— Mikael mi-a spus asta la telefon, zise Malin. 

— Nu reuşeam să-mi scot din cap imaginea asta şi ieri 
după-amiază, când am ajuns acasă, m-am aşezat la 
computer şi am trimis un e-mail la toate cluburile de box 


602 


din Europa. Am povestit ce s-a întâmplat şi am dat o 
descriere cât mai amănunţită a tipului. 

— OK. 

— Şi cred că am pescuit ceva. 

El puse pe masă, în faţa celor două femei, un fax cu o 
fotografie. Părea că fusese făcută în timpul unui antre- 
nament într-o sală de box. Doi boxeri stăteau ascultând 
instrucţiunile unui bărbat gras, mai în vârstă, în trening şi 
cu pălărie cu boruri mici. O jumătate de duzină de bărbaţi 
se aflau în jurul ringului, ascultând. În fundal se vedea un 
bărbat foarte înalt, cu o cutie de carton în braţe. Avea 
aerul unui skinhead, cu capul ras. Silueta lui era încercuită 
cu marker. 

— Fotografia este veche de 17 ani. Tipul din fundal se 
numeşte Ronald Niedermann. Avea 18 ani când a fost 
făcută fotografia, prin urmare, acum trebuie să aibă 35 de 
ani. Se potriveşte cu tipul care a răpit-o pe Miriam Wu. Nu 
sunt sută la sută sigur că e el. Fotografia este un pic prea 
veche şi foarte proastă. Dar pot spune că seamănă foarte 
mult. 

— De unde ai primit fotografia? 

— Am primit un răspuns de la Dynamic, din Hamburg. 
Un antrenor veteran, care se numeşte Hans Munster. 

— Da, şi? 

— Ronald Niedermann a boxat pentru club un an de 
zile, la sfârşitul anilor '80. Sau, mai bine zis, a încercat să 
boxeze pentru club. Am primit e-mailul azi-dimineaţă şi am 
sunat, să vorbesc cu Miinster, înainte să vin aici. Ca să 
rezum ce mi-a spus acesta... Ronald Niedermann e din 
Hamburg şi făcea parte dintr-un grup de skinheads, în anii 
'80. El are un frate care este cu câţiva ani mai în vârstă şi 
foarte bun boxer şi, prin acesta, a ajuns în club. Nieder- 
mann are o forţă teribilă şi un fizic cu totul neobişnuit. 
Munster mi-a zis că niciodată n-a văzut pe cineva care să 
lovească aşa de tare, nici măcar din elita boxului. I-au 
măsurat forţa loviturii la o ocazie, şi el a sărit dincolo de 
scala dinamometrului. 


603 


— Pare potrivit pentru o carieră de boxer, spuse Erika. 
Paolo Roberto scutură din cap: 

— După spusele lui Munster, era imposibil să-l păstrezi 
în ring, din mai multe motive. În primul rând, nu putea să 
înveţe să boxeze. Stătea nemişcat şi distribuia swinguri de 
amator. Era teribil de neîndemânatic şi asta se potriveşte 
exact cu tipul cu care m-am bătut eu în Nykvarn. Şi ceea ce 
era mai rău era că nu-şi controla propria forţă. Din timp în 
timp, reuşea să plaseze câte o lovitură, care provoca răni 
teribile bieţilor lui parteneri de sparring. Erau nasuri 
sparte şi maxilare fracturate şi tot felul de răni absolut 
inutile. Pur şi simplu, n-au putut să-l păstreze. 

— Fl ştia să boxeze, fără să ştie, de fapt, spuse Malin. 

— Aşa e. Dar adevărata rațiune pentru care a încetat să 
boxeze este una medicală. 

— Cum aşa? 

— Tipul ăsta este practic invulnerabil. Loviturile pot 
ploua asupra lui, el nu face decât să se scuture şi să con- 
tinue să se bată. Au descoperit că suferea de o boală ex- 
trem de rară, care se numeşte analgezie congenitală. 

— Congenitală... ce? 

— Analgezie. Am căutat pe Internet. Este un defect 
genetic, care înseamnă că substanţa de transmisie din si- 
napsele nervilor nu funcţionează cum trebuie. Nu poate 
simţi durerea. 

— Dumnezeule. Pare a fi situaţia ideală pentru un 
boxer. 

Paolo Roberto făcu un gest de negare: 

— Dimpotrivă. E o boală care ameninţă viaţa. Cei mai 
mulţi care au analgezie congenitală mor relativ tineri, între 
20 şi 25 de ani. Durerea este sistemul de alarmă al corpului 
că ceva nu e în regulă. Dacă pui mâna pe plita fierbinte, te 
arde şi atunci retragi repede mâna. Însă, dacă ai boala 
asta, nu simţi nimic, înainte de a începe să miroasă a carne 
arsă. 

Malin şi Erika se priviră una pe alta. 

— Chestia asta e chiar serioasă? întrebă Erika. 


604 


— Absolut. Ronald Niedermann nu poate simţi absolut 
nimic şi merge de colo-colo ca şi cum ar avea în el o doză 
masivă de anestezic, cât e ziua de lungă. Se descurcă, 
pentru că, în cazul lui, are şi o altă particularitate genetică 
ce compensează. Are o uimitoare forţă fizică, cu un schelet 
extrem de puternic, care îl face aproape invulnerabil. Are o 
forţă naturală care e aproape unică. Şi probabil că are şi o 
piele care se cicatrizează repede. 

— Încep să înţeleg că ai avut un meci de box interesant. 

— Păi, da. Dar nu mi-aş dori să-l repet. Singurul lucru 
care l-a impresionat întrucâtva a fost când Miriam Wu l-a 
lovit între picioare. De fapt, chiar a căzut în genunchi 
câteva secunde... Ceea ce înseamnă că trebuie să existe un 
fel de forţă motrice, cuplată cu acest tip de lovituri, pentru 
că el nu a simţit durerea. Şi, credeţi-mă, eu aş fi murit dacă 
ea mă lovea în felul acela. 

— Dar atunci, cum ai putut să-l învingi? 

— Persoanele cu această boală sunt rănite, desigur, ca 
oamenii normali. Bineînţeles, Niedermann are un schelet 
de beton. Dar când i-am dat cu o scândură în ceafă, s-a 
prăbuşit totuşi. A făcut probabil o comoţie cerebrală. 

Erika o privi pe Malin. 

— Îl sun imediat pe Mikael, spuse Malin. 


Mikael auzi soneria telefonului, dar era aşa de zăpăcit, 
că răspunse abia la al cincilea semnal. 

— E Malin. Paolo Roberto l-a identificat pe uriaşul 
blond. 

— Bravo, spuse Mikael distrat. 

— Unde eşti? 

— Greu de explicat. 

— Ai un glas ciudat. 

— Iartă-mă. Ce ziceai? 

Malin îi rezumă povestea lui Paolo. 

— Bine, spuse Mikael. Mergeţi mai departe cu asta şi 
vedeţi dacă-l puteţi găsi în vreun registru. Cred că e foarte 
urgent. Sună-mă pe mobil. 


605 


Spre uimirea lui Malin, el termină conversaţia fără să 
spună la revedere! 

Mikael rămase un moment la fereastră, uitându-se la 
priveliştea măreaţă care se întindea de la Gamla Stan până 
departe, spre Saltsjön. Se simţea ameţit şi aproape şocat. 
Dăduse o roată prin apartamentul lui Lisbeth Salander. 
Avea o bucătărie, din hol la dreapta. Apoi, venea camera de 
zi, camera de lucru, dormitorul şi, la urmă, o mică odaie de 
oaspeţi, care nu părea să fi fost folosită vreodată. Salteaua 
mai era încă împachetată în plastic şi nu era niciun fel de 
lenjerie. Toate mobilele erau noi şi proaspete, direct de la 
IKEA. 

Nu asta era problema. 

Ceea ce îl zguduise pe Mikael era că Lisbeth Salander 
cumpărase de fapt fostul apartament al miliardarului Percy 
Barnevik!, valorând 25 de milioane. Întregul apartament 
avea 350 de metri pătraţi. 

Mikael a cutreierat pe coridoare pustii şi aproape fan- 
tomatice, şi săli cu parchet în diferite esențe de lemn şi 
tapete Tricia Guild, de un tip pe care Erika Berger obişnuia 
să-l pomenească încântată din vârful buzelor. În mijlocul 
apartamentului, se afla un minunat salon luminos, cu un 
şemineu în care Lisbeth nu părea să fi făcut focul vreodată. 
Exista un balcon uriaş, cu o privelişte fantastică. Mai erau 
acolo o cameră de serviciu, saună, sală de gimnastică, 
spaţii de depozitare şi o baie, cu o cadă mărime King-Size. 
Era chiar şi o pivniţă de vinuri, goală, în afară de o sticlă 
de porto Quinta do Novai - Nacional! - din 1976. Mikael 
şi-o putea închipui cu greu pe Lisbeth Salander, cu un 
pahar de porto în mână. O carte de vizită arăta că este un 
cadou de bun-venit, din partea agentului imobiliar. 


1 Percy Barnevik (n. 1941), unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de 
afaceri din Suedia, director al unora dintre cele mai de seamă în- 
treprinderi. Printre acestea, a fost director la întreprinderea ABB, de 
unde a primit, conform unui „contract paraşută”, suma de 148 de mi- 
lioane de coroane în 2002, la pensionare. Mărimea sumei a provocat 
probleme întreprinderii, care a contestat-o într-un proces care a făcut 
senzaţie. 

606 


Bucătăria avea toate dotările posibile, în jurul unei 
maşini de gătit-gourmet, cu gaze, franţuzească şi străluci- 
tor de curată, un Corradi Chateau 120, despre care Mikael 
nu auzise niciodată şi pe care probabil că Lisbeth Salander 
îşi fierbea apa pentru ceai. 

În schimb, el privi plin de respect o maşină de espresso, 
care sta pe o masă separată, marca Jura Impressa X7, cu 
răcitor de lapte încorporat. Nici această maşină nu părea 
să fi fost utilizată şi probabil că se aflase deja în apar- 
tament când îl cumpărase Lisbeth. Mikael ştia că o Jura era 
echivalentul unui Rolls-Royce în lumea maşinilor de făcut 
espresso - un aparat profesionist pentru folosire 
domestică, ce costa în jur de 70 000 de coroane. El însuşi 
avea un aparat espresso, de marcă mult mai comună, pe 
care îl cumpărase de la John Wall şi îl costase aproape 
3 500 de coroane - una dintre cele mai extravagante in- 
vestiţii pe care le făcuse în propria lui gospodărie! 

Frigiderul conţinea un pachet de lapte deschis, brânză, 
unt, pastă de peşte şi un borcan de castraveți golit pe 
jumătate. În cămară găsi patru tuburi pe jumătate goale de 
vitamine, pliculeţe de ceai, cafea pentru filtrul banal care 
se afla pe blatul de lucru, două franzele şi o pungă cu 
pesmeţi. Pe masa din bucătărie era un coş cu mere. 
Congelatorul conţinea o cutie cu gratin de peşte şi altele 
trei cu tartă cu bacon. Asta era toată mâncarea pe care 
Mikael a găsit-o în apartament. În punga de gunoi de sub 
chiuveta de lângă maşina de gătit-gourmet găsi mai multe 
ambalaje de pizza Billy Pan. 

Era un aranjament disproporționat. Lisbeth furase 
câteva miliarde şi îşi făcuse rost de un apartament cu loc 
pentru o curte regală. Dar ea avea nevoie doar de cele trei 
camere, pe care le mobilase. Celelalte optsprezece camere 
stăteau pustii. 

Mikael sfârşi turul apartamentului pe pardoseala odăii 
ei de lucru. În tot apartamentul nu se afla o floare. Lipseau 
cu totul tablouri sau măcar postere pe pereţi. Nu existau 
covoare sau ornamente. În tot apartamentul nu putuse găsi 


607 


niciun platou decorativ ori vreun sfeşnic, sau alt fleac, vreo 
amintire care să încălzească atmosfera sau să fi fost 
păstrată din motive sentimentale. 

Mikael simţi cum i se strânge inima. Dorea s-o găsească 
pe Lisbeth Salander şi să o îmbrăţişeze strâns. 

Probabil, l-ar fi muşcat, dacă încerca. 

Blestematul de Zalachenko. 

Apoi, s-a aşezat la masa ei de lucru şi a deschis dosarul 
cu raportul lui Bjorck din 1991. N-a citit tot materialul, a 
parcurs doar la iuţeală paginile, încercând să facă un 
rezumat. 

După aceea a deschis computerul ei, PowerBook-ul cu 
ecran de 17 inchi, hard disk de 200 GB şi 1 000 MB RAM. 
Era gol. Ea făcuse curat. Nu prevestea nimic bun. 

Deschise  sertarele şi găsi imediat un Colt 1911 
Government single action, de 9 mm, cu şapte gloanţe în 
încărcător. Era pistolul pe care Lisbeth Salander îl luase de 
la ziaristul Per-Åke Sandström, lucru despre care Mikael 
nu avea nici cea mai mică idee. El nu ajunsese încă la litera 
S, pe lista lui cu „clienţi”. 


La urmă, a găsit CD-ul pe care era scris „Bjurman”. 

L-a introdus în iBook-ul său şi a aflat cu groază care-i 
era conţinutul. A urmărit în stare de şoc cum Lisbeth Sa- 
lander era torturată, violată şi aproape ucisă. Era evident 
că filmul fusese făcut cu o cameră ascunsă. N-a privit tot 
filmul, ci sărea de la episod la episod, unul mai rău decât 
altul. 

Bjurman. 

Tutorele ei o violase pe Lisbeth Salander şi aceasta 
filmase întâmplarea, în cele mai mici detalii. O datare 
digitală arăta că filmul fusese făcut cu doi ani în urmă. Era 
înainte ca el să fi învăţat s-o cunoască. Mai multe piese se 
adăugau la puzzle. 

Björck şi Bjurman, împreună cu Zalachenko, în anii '70. 

Zalachenko şi Lisbeth Salander, şi un cocktail Molotov 
făcut dintr-o cutie de lapte, la începutul anilor '90. 


608 


Pe urmă, Bjurman, din nou, acum ca tutore al ei, 
urmându-i lui Holger Palmgren. Cercul se închisese. El îşi 
atacase protejata. Crezuse că aceasta era o fată bolnavă 
psihic şi lipsită de apărare, dar Lisbeth Salander nu era 
lipsită de apărare. Ea era fata care la 12 ani luase asupra 
ei lupta cu un ucigaş profesionist, care dezertase din GRU, 
şi-l transformase în invalid pe viaţă. 

Lisbeth Salander era fata care ura bărbaţii care urăsc 
femeile. 

Mikael se gândi la timpul când învățase s-o cunoască, la 
Hedestad. Trebuie să fi fost la câteva luni după viol. Nu-şi 
putea aminti ca ea să fi lăsat să se înţeleagă, cu vreun 
singur cuvânt, că se întâmplase aşa ceva. În general, nu-i 
dezvăluise multe despre ea însăşi. Mikael nu putea nici 
măcar să-şi imagineze ce făcuse ea cu Bjurman - dar nu-l 
ucisese. Destul de curios. Atunci, Bjurman ar fi fost mort 
de doi ani. Lisbeth trebuie să-l fi controlat într-un fel şi 
într-un scop pe care el nu şi le putea imagina. Apoi, Mikael 
înţelese că avea instrumentul de control în faţa lui, pe 
masă. CD-ul. Atâta vreme cât ea îl avea, Bjurman era 
sclavul ei neputincios. Şi Bjurman se adresase celui pe care 
îl credea aliat. Zalachenko. Cel mai rău duşman al 
Lisbethei. Tatăl ei. 

Apoi, urmase un lanţ de evenimente. Bjurman fusese 
împuşcat şi, pe urmă, Dag Svensson şi Mia Bergman. 

Dar, cum...? Ce îl transformase pe Dag Svensson într-o 
ameninţare? 

Şi, brusc, Mikael înţelese ce trebuia să se fi întâmplat în 
Enskede. 


În momentul următor, Mikael descoperi hârtia de pe 
podea, sub fereastră. Lisbeth printase o foaie de hârtie, o 
făcuse ghem şi o aruncase. El netezi hârtia. Era un extras 
din ediţia de pe Internet a ziarului Aftonbladet despre 
răpirea lui Miriam Wu. 

Mikael nu ştia ce rol jucase aceasta în dramă - sau dacă 
jucase -, dar ea fusese unul dintre puţinii prieteni ai lui 


609 


Lisbeth. Lisbeth îi dăduse vechiul ei apartament. Acum, 
zăcea zdrobită la spital. 

Niedermann şi Zalachenko. 

Mai întâi, mama ei. Apoi, Miriam Wu. Lisbeth trebuie să 
fie nebună de furie. 

Ea fusese provocată în mod extrem. Acum, ieşise la 
vânătoare. 


La vremea prânzului, Dragan Armanski a primit un 
telefon de la centrul de recuperare din Ersta. Se aşteptase 
la un telefon de la Holger Palmgren, cu mult mai devreme 
şi se ferise să facă el primul pas. Se temuse că va fi obligat 
să-i raporteze că Lisbeth Salander era, fără nicio îndoială, 
vinovată. Acum avea, oricum, posibilitatea să-i spună că 
existau motive logice de îndoială. 

— Cât de departe ai ajuns? întrebă Palmgren, fără nicio 
frază de politeţe. 

— Cu ce? se miră Armanski. 

— Cu ancheta despre Salander. 

— De ce crezi că fac o astfel de cercetare? 

— Nu mă face să-mi pierd timpul. Armanski suspină. 

— Ai dreptate, spuse el. 

— Vreau să-mi faci o vizită, spuse Palmgren. 

— Bine. Vin şi te salut la sfârşitul săptămânii. 

— Nu e bine. Vreau să vii diseară. Avem multe de 
discutat. 


Mikael făcuse cafea şi  sendvişuri, în bucătăria 
Lisbethei. Sperase cumva că brusc o să-i audă cheia, 
răsucindu-se în broască. Ştia însă că sunt speranţe deşarte. 
Hard diskul gol din computerul ei arăta că Lisbeth îşi 
părăsise ascunzătoarea definitiv. El îi găsise adresa prea 
târziu. 

La două şi jumătate după-amiaza, el mai era încă la 
masa de scris a Lisbethei. Citise de trei ori aşa-zisul raport 
al lui Bjorck. Era formulat ca un pro memoria pentru un 
superior, al cărui nume nu era dat. Recomandarea era 


610 


simplă. Caută un psihiatru care s-o bage pe Salander în 
spital, vreo doi ani. Fata e oricum ţicnită, o demonstrează 
purtarea ei. 

Mikael avea intenţia să acorde cea mai mare atenţie lui 
Björck şi lui Teleborian, în viitorul cel mai apropiat. 
Aştepta cu nerăbdare chiar. Mobilul său începu să piuie, 
încurcându-i raţionamentul. 

— Hei, din nou. E Malin. Cred că am ceva. 

— Ce? 

— Nu există niciun Ronald Niedermann înregistrat în 
Suedia. Nu se află nici în cartea de telefon, nici în re- 
gistrele de impozite, de maşini sau în altă parte. 

— OK. 

— Dar, ascultă aici. În 1998 a fost înregistrată o firmă 
pe acţiuni, la Biroul de Brevete. Ea se numeşte KAB Import 
AB şi are ca adresă o cutie poştală din Goteborg. Firma se 
ocupă cu import de electronică. Preşedintele se numeşte 
Karl Axel Bodin - KAB, deci -, născut în 1941. 

— Asta nu-mi spune nimic. 

— Nici mie. Consiliul de conducere constă în rest 
dintr-un contabil care se mai află în câteva duzini de firme, 
cărora le face bilanţurile. Pare să fie unul dintre acei 
contabili care lucrează pentru mai multe firme mici de- 
odată. Firma aceasta pare să fi rămas inactivă chiar de la 
înfiinţare. 

— OK. 

— Al treilea membru al consiliului de conducere este un 
oarecare R. Niedermann. Există anul naşterii, dar nu şi 
ultimele patru cifre!. Prin urmare, el nu are număr 
personal de Suedia. Este născut la 18 ianuarie 1970 şi este 
menţionat ca reprezentant al societăţii pe piaţa germană. 

— Bravo, Malin. Foarte bine. Avem vreo adresă, în 
afară de cutia poştală? 


1 Persoanele înregistrate în Suedia au numere personale formate 
din zece cifre: data naşterii, plus patru alte cifre, care indică sexul, locul 
unde sunt înregistrate, etc. 

611 


— Nu, dar eu am dat de urma lui Karl Axel Bodin. Este 
înregistrat în Suedia de Vest şi locuieşte la adresa „Cutia 
poştală 612”, în Gosseberga. Am căutat pe Internet, pare 
să fie un domeniu agricol, în apropiere de Nossebro, la 
nord-est de Goteborg. 

— Ce ştim despre el? 

— Acum doi ani, a declarat ca venit 260 000 de coroa- 
ne. Nu are cazier, după spusele amicului nostru de la 
poliţie. Are licenţă de armă pentru o carabină de elani şi o 
puşcă cu alice. Are două maşini, un Ford şi un Saab, 
amândouă modele mai vechi. Nu are datorii. E necăsătorit 
şi se declară agricultor. 

— O persoană anonimă, fără nicio problemă cu justiţia. 

Mikael reflectă câteva momente. Trebuia să facă o 
alegere. 

— Încă un lucru. Dragan Armanski, de la Milton 
Security, a telefonat şi te-a căutat azi de mai multe ori. 

— OK. Mulţumesc, Malin. Am să-l sun. 

— Mikael... E totul în regulă cu tine? 

— Nu, nu e. Am să dau de veste. 

Ştia că greşeşte. Ca bun cetăţean, ar fi trebuit să-i te- 
lefoneze lui Bublanski. Dar, dacă ar face aşa, ar fi nevoit 
să-i povestească adevărul despre Lisbeth Salander sau să 
ajungă într-o situaţie complicată, între jumătăţi de 
minciună şi părţi trecute sub tăcere. Şi totuşi, nu asta era 
problema. 

Lisbeth Salander era pe urmele lui Niedermann şi 
Zalachenko. Mikael nu ştia cât de departe ajunsese ea, dar 
dacă el şi Malin putuseră găsi cutia poştală 612, din 
Gosseberga, Lisbeth putea de asemenea s-o facă. Prin 
urmare, exista o mare probabilitate ca ea să fie pe drum, 
spre Gosseberga. Era următorul pas firesc. 

Dacă Mikael ar suna poliţia şi ar povesti unde se as- 
cunde Niedermann, va fi obligat să povestească şi că 
Lisbeth Salander era probabil pe drum într-acolo. Ea era 
căutată pentru trei crime şi pentru că făcuse uz de armă, în 
Stallarholmen. Ceea ce avea să însemne că forţele na- 


612 


tionale de intervenţie sau cine ştie ce altă echipă de vâ- 
nătoare va fi pusă s-o prindă. 

Şi Lisbeth Salander probabil avea să riposteze în cel 
mai violent mod posibil. 

Mikael scoase o bucată de hârtie şi un pix şi făcu o listă 
cu ce nu putea sau nu voia să povestească poliţiei. 

Mai întâi scrise: Adresa. 

Lisbeth depusese mari eforturi pentru a face rost de o 
adresă secretă. Acolo îşi avea ea viaţa şi secretele ei. El nu 
se gândea s-o vândă. 

Pe urmă, scrise Bjurman şi puse un semn de întrebare. 

Aruncă o privire spre CD-ul de pe masă, din faţa sa. 
Bjurman o violase pe Lisbeth. Aproape o omorâse şi îşi 
folosise poziţia de tutore în mod odios. Nu exista nicio 
îndoială. El trebuia denunţat, ca un porc murdar ce era. 
Dar, aici se afla o dilemă etică. Lisbeth nu-l denunţase. Îşi 
dorea ea să fie dată pe mâna presei, printr-o anchetă de 
poliţie, ale cărei detalii intime se scurgeau în afară, în 
răstimp de câteva ore? Nu-l va ierta niciodată. CD-ul era o 
probă şi cu siguranţă extrase din ea vor fi foarte in- 
teresante pentru ziarele de seară. 

El cugetă un moment şi hotări după aceea că era treaba 
lui Lisbeth să hotărască felul cum voia să acţioneze. Dar 
dacă el dăduse de apartamentul ei, mai devreme sau mai 
târziu o va face şi poliţia. Puse CD-ul într-o carcasă şi îl 
vâri în geanta sa. 

Apoi, scrise Raportul lui Bjorck. Raportul din 1991 fu- 
sese ştampilat ca secret. Acesta arunca lumină peste tot ce 
se întâmplase. Îl numea pe Zalachenko, explica rolul lui 
Björck şi, împreună cu lista cu clienţi de pe computerul lui 
Dag Svensson, îl va face pe acesta să petreacă un număr de 
ore pline de transpiraţie în faţa lui Bublanski. Iar datorită 
schimbului lor de scrisori, Peter Teleborian va ajunge şi el 
în rahat. 

Dosarul avea să conducă poliţia la Gosseberga... Însă, 
el va avea oricum câteva ore în avans. 


613 


În cele din urmă, porni Word-ul şi scrise pe puncte 
toate faptele importante pe care le descoperise în ultimele 
24 de ore, în urma convorbirilor cu Bjorck şi Palmgren, şi 
din materialul pe care îl găsise la Lisbeth. Toată treaba îi 
luă mai bine de o oră. Salvă documentul pe un CD, 
împreună cu propriile informaţii. 

Se întrebă dacă era cazul să vorbească cu Dragan 
Armanski, dar hotări să n-o facă. Avea prea multe mingi în 
aer. 


Mikael s-a oprit la redacţie şi s-a închis în birou cu 
Erika Berger. 

— ÎL cheamă Zalachenko, spuse Mikael, fără s-o salute. 
E un bătrân ucigaş cu simbrie, din fosta Uniune Sovietică, 
de la Serviciul de Informaţii. A dezertat în 1976, a primit 
drept de şedere în Suedia şi salariu de la Säpo. După 
căderea Uniunii Sovietice, a devenit, ca mulţi alţii, 
gangster cu normă întreagă şi se ocupă de traficul de 
femei, de arme şi de narcotice. 

Erika Berger puse jos stiloul. 

— OK. De ce nu sunt deloc mirată că KGB-ul apare în 
istoria asta? 

— Nu este KGB. Este GRU. Serviciul de informaţii 
militar. 

— Prin urmare, e serios. 

Mikael aprobă cu un semn din cap. 

— Vrei să spui că el i-a ucis pe Mia şi pe Dag? 

— Nu în persoană. A trimis pe cineva. Ronald 
Niedermann, pe care l-a descoperit Malin. 

— Poţi să dovedeşti? 

— In mare. O parte sunt doar presupuneri. Dar Bjurman 
a fost omorât pentru că îl rugase pe Zalachenko să-l ajute 
să se ocupe de Lisbeth. 

Mikael îi explică ce văzuse pe filmul pe care Lisbeth îl 
avea în sertarul mesei de scris. 

— Zalachenko este tatăl ei. Bjurman lucra formal pen- 
tru Säpo, la mijlocul anilor şaptezeci, şi a fost unul dintre 


614 


cei care l-au primit pe Zalachenko, atunci când a cerut azil 
politic. Apoi, a devenit avocat şi nemernic cu normă 
întreagă şi a făcut servicii unui grup restrâns din Säpo. Aş 
crede că există un cerc foarte restrâns, care se întâlneşte 
din când în când la saună, ca să conducă lumea şi să păs- 
treze secretul lui Zalachenko. Pot ghici că Säpo, în general, 
n-a auzit niciodată despre tip. Lisbeth ameninţa să spargă 
buboiul. Atunci, au închis-o la spitalul de nebuni. 

— Nu e adevărat. 

— Ba da, e, spuse Mikael. Desigur, există o serie de 
condiţii speciale şi Lisbeth nu era deosebit de manevrabilă 
nici atunci, cum nu e nici acum... Însă, după ce a împlinit 
12 ani, ea reprezenta o ameninţare pentru securitatea 
regatului. 

Mikael îi făcu un rezumat rapid al situaţiei. 

— Sunt o grămadă de digerat, spuse Erika. Şi Dag şi 
Mia... 

— Au fost ucişi pentru că Dag găsise veriga de legătură 
între Bjurman şi Zalachenko. 

— Şi ce se întâmplă acum? Noi trebuie, desigur, să 
povestim poliţiei... 

— O parte, da. Dar nu tot. Am pus toată informaţia 
importantă pe acest CD, ca backup, în caz de... Lisbeth e la 
vânătoare, pe urmele lui Zalachenko. Eu am de gând să 
încerc s-o găsesc. Nimic de pe CD nu trebuie să transpire 
afară. 

— Mikael... Nu-mi plac deloc toate astea. Nu putem 
păstra informaţii într-o anchetă criminală. 

— Nici n-o vom face. Am de gând să-l sun pe Bublanski. 
Dar cred că Lisbeth e pe drum spre Gosseberga. E acuzată 
de trei crime şi pusă sub urmărire. Dacă sunăm poliţia, vor 
trimite forţele de intervenţie şi forţele de susţinere a celor 
de înainte, cu armele lor de calibru mare, şi riscul ca ea să 
se opună e foarte ridicat. Şi atunci, se poate întâmpla 
orice. 

Se opri şi surâse fără veselie. 


615 


— Dacă nu pentru altceva, trebuie să ţinem poliţia în 
afară, pentru ca forţa de securitate naţională să nu fie 
decimată. Trebuie să dau de ea mai întâi. 

Erika Berger era nehotărâtă. 

— Nu am de gând să dezvălui secretele Lisbethei. 
Bublanski trebuie să le găsească el însuşi. Vreau să-mi faci 
un serviciu. Acest dosar conţine raportul lui Bjorck, din 
1991, şi corespondenţa dintre el şi Teleborian. Vreau să 
faci o copie şi să le-o trimiţi lui Bublanski şi lui Modig. Iar 
eu am de gând să plec la Goteborg, peste douăzeci de 
minute. 

— Mikael.... 

— Ştiu. Dar eu am de gând să rămân de partea lui 
Lisbeth, până la sfârşit, în lupta asta. 

Erika Berger strânse buzele şi nu mai spuse nimic. 
Apoi, dădu din cap. 

Mikael se îndreptă spre uşă. 

— Ai grijă, spuse Erika, însă el dispăruse deja. 

Erika se gândi că ar fi trebuit să meargă cu el. Era sin- 
gurul lucru convenabil. Dar încă nu-i povestise că avea de 
gând să-şi încheie activitatea la Millennium şi că totul se 
sfârşise, orice se va mai întâmpla. Luă dosarul şi se 
îndreptă spre copiator. 


Cutia poştală se afla la un oficiu dintr-un centru co- 
mercial. Lisbeth nu cunoştea oraşul Goteborg, însă găsise 
biroul de poştă şi se aşezase într-o cafenea, de unde putea 
zări precis cutia, printr-un spaţiu îngust între două postere 
atârnate la fereastră, care făceau reclamă pentru noile 
servicii ale Poştei Suedeze. 

Irene Nesser avea un machiaj mai discret decât acela al 
lui Lisbeth Salander. Avea câteva coliere ridicole şi citea 
Crimă şi pedeapsă, pe care o găsise într-o ladă cu cărţi, 
câteva străzi mai spre nord. Nu părea să se grăbească şi 
întorcea foile la răstimpuri egale. Începuse supravegherea 
la vremea prânzului şi nu avea nicio idee când era golită 
cutia, dacă acest lucru era făcut zilnic sau poate din două 


616 


în două săptămâni, dacă deja fusese golită în ziua aceea 
sau dacă va veni cineva. Dar era singura ei urmă şi, prin 
urmare, bea o caffe latte, în vreme ce aştepta. 

Aproape aţipise cu ochii deschişi, când văzu brusc cutia 
deschizându-se. Se uită la ceas. Două fără un sfert. Noroc 
Chior. 

Lisbeth se ridică grăbită şi merse la fereastră. Văzu un 
bărbat în geacă neagră de piele părăsind sectorul de cutii 
poştale. Era un tânăr subţire, de vreo 20 de ani. Merse 
până la colţ, la un Renault parcat şi descuie portiera. 
Lisbeth Salander memoră numărul maşinii şi alergă la 
Corolla, care era parcată la vreo sută de metri, pe aceeaşi 
stradă. Îl ajunse când o cotea pe Linnégatan. Îl urmări pe 
Avenyn şi în sus, spre Nordstan. 


Mikael a ajuns exact la timp ca să prindă trenul rapid 
X2000 de ora 17:10. A cumpărat biletul în tren cu cartea 
de credit şi s-a aşezat în vagonul restaurant gol, coman- 
dând un prânz târziu. 

Simţea cum îl rodea neliniştea şi se temea că va sosi 
prea târziu. Spera că Lisbeth Salander îi va telefona, dar 
ştia că n-o va face. 

Ea încercase să-l omoare pe Zalachenko, în 1991. 
Acum, după atâţia ani, el îşi lua revanşa. 

Holger Palmgren făcuse o foarte exactă analiză a ei. 
Lisbeth Salander avusese experienţa practică a faptului că 
a vorbi cu autorităţile era total inutil. 

Mikael aruncă o privire spre geanta computerului. 
Luase cu el Coltul, pe care-l găsise în sertarul Lisbethei. 
Nu ştia sigur de ce luase cu el arma, însă simţise instinctiv 
că n-o putea lăsa în apartamentul ei. Recunoştea că nu era 
un raţionament deosebit de logic. 

Când trenul trecu peste podul Ârsta, el deschise tele- 
fonul mobil şi-l sună pe Bublanski. 

— Ce doreşti? îl întrebă Bublanski, iritat. 

— Să termin, spuse Mikael. 

— Ce să termini? 


617 


— Toată ciorba asta blestemată. Vrei să ştii cine i-a 
omorât pe Dag, pe Mia şi pe Bjurman? 

— Dacă ai informaţii, aş dori cu plăcere să aflu. 

— Ucigaşul se numeşte Ronald Niedermann. Este 
uriaşul blond cu care s-a bătut Paolo Roberto. Este cetă- 
tean german, are 35 de ani şi lucrează pentru o bestie care 
se numeşte Alexander Zalachenko, cunoscut şi ca Zala. 

Bublanski rămase tăcut un lung moment. Apoi, suspină 
zgomotos. Mikael auzi un foşnet de hârtie, iar pe urmă cum 
Bublanski bătea cu pixul în masă. 

— Şi eşti sigur de asta? 

— Da. 

— OK. Unde se află Niedermann şi Zalachenko? 

— Nu ştiu încă. Dar, de îndată ce aflu, am să-ţi spun. 
Peste un moment, Erika Berger îţi va trimite un raport de 
poliţie din 1991. De îndată ce va face o copie după el. Acolo 
găseşti toată informaţia posibilă despre Zalachenko şi 
Lisbeth Salander. 

— Ce vrei să spui? 

— Zalachenko este tatăl Lisbethei. El e un asasin plătit, 
fugit din Rusia în vremea Războiului Rece. 

— Asasin plătit rus, repetă Bublanski cu vocea plină de 
îndoială. 

— Câţiva sectanţi de la Säpo i-au acoperit spatele şi au 
ascuns de câte ori a făcut vreun delict. 

Mikael auzi cum Bublanski trage un scaun, aşe- 
zându-se. 

— Cred că cel mai bine e să vii aici, să laşi o declaraţie 
formală. 

— Sorry, nu am timp. 

— Ce spui? 

— Pentru moment, nu sunt în Stockholm. Dar, îţi dau de 
veste, de îndată ce l-am găsit pe Zalachenko. 

— Blomkvist... Nu trebuie să dovedeşti nimic. Şi eu am 
îndoieli asupra vinovăţiei lui Salander. 


618 


— Aş vrea să-ţi aduc aminte că eu sunt doar un biet 
detectiv particular, care nu ştie nimic despre munca de 
poliţist! 

Ştia că e un gest copilăresc, dar întrerupse convorbirea 
fără să-şi ia rămas-bun. În loc de asta, o sună pe Annika 
Giannini. 

— Hei, surioară. 

— Hei. Ceva nou? 

— S-ar putea spune. Probabil că voi avea nevoie de un 
avocat bun, mâine. 

Ea suspină. 

— Ce-ai mai făcut? 

— Nimic serios, până acum, dar s-ar putea să fiu arestat 
pentru obstrucţionarea unei anchete de poliţie sau ceva în 
genul ăsta. Însă nu pentru asta te-am sunat. Tu nu mă poţi 
reprezenta. 

— De ce nu? 

— Pentru că vreau ca tu să iei apărarea lui Lisbeth 
Salander şi nu ne poţi reprezenta pe amândoi. 

Mikael îi povesti pe scurt despre ce era vorba. Annika 
Giannini era îngrijorător de tăcută. 

— Dacă ai dovezi despre toate astea... spuse ea în cele 
din urmă. 

— Da. 

— Trebuie să mă gândesc. Lisbeth are nevoie de un 
avocat de drept penal. 

— Tu ai fi perfectă. 

— Mikael... 

— Spune-mi, surioară, nu erai tu pornită împotriva mea, 
pentru că nu ţi-am cerut ajutorul, când aveam nevoie? 

Odată terminată conversaţia, Mikael reflectă un mo- 
ment. Apoi, luă din nou telefonul şi-l sună pe Holger 
Palmgren. Nu avea niciun motiv deosebit s-o facă, dar 
socotea că bătrânul din centrul de recuperare avea dreptul 
să fie informat de faptul că el era pe anumite urme şi că 
spera ca istoria să se termine în orele următoare. 


619 


Problema era, desigur, că şi Lisbeth Salander avea ur- 
mele ei. 


Lisbeth Salander se întinse după un măr din rucsac, 
fără să piardă din priviri ferma. Stătea culcată la marginea 
unui pâlc de copaci, având covorul de cauciuc din maşină 
drept aşternut improvizat. Îşi schimbase hainele şi era 
îmbrăcată acum în pantaloni verzi, de pânză groasă, cu 
buzunare pe picioare, un pulover gros şi o geacă matlasată, 
până în talie. 

Gosseberga se afla la 400 de metri de şosea şi era for- 
mată din două grupuri de clădiri. Clădirea principală se 
găsea la aproximativ 120 de metri de ea. Era o casă de 
lemn obişnuită, cu două caturi, vopsită în alb, cu o remiză 
şi un grajd, la 70 de metri mai departe. Prin poarta de la 
grajd se vedea partea din faţă a unei maşini albe. Lui 
Lisbeth i se părea că e un Volvo, dar distanţa era prea 
mare ca să poată fi sigură. 

Între ea şi clădire se afla, la dreapta, un câmp arat care 
se întindea pe ceva mai mult de 200 de metri, până la un 
lac mic. Drumul de acces tăia câmpul în două şi dispărea 
într-o zonă împădurită, spre şosea. La ieşire, se mai afla 
încă o clădire, care părea să fie o fermă părăsită; ferestrele 
erau acoperite de bucăţi de material de culoare deschisă. 
La nord de această clădire, se afla o zonă împădurită, ca o 
perdea, înspre cele mai apropiate case vecine, un grup de 
clădiri la vreo 600 de metri distanţă. Prin urmare, ferma 
din faţa ei era relativ izolată. 

Ea se afla în apropierea lacului Anten, într-un peisaj cu 
dealuri, unde întinderi mari de teren arabil erau întrerupte 
de sate mici şi de porţiuni compacte de pădure. Harta 
rutieră nu dădea nicio descriere detaliată a zonei, dar ea 
urmase Renaultul negru, când ieşise din Goteborg, pe 
autostrada E20, iar la Alingsâs o luaseră la stânga, spre 
vest, în direcţia Sollebrunn. Aproximativ trei sferturi de oră 
mai târziu, maşina cotise brusc pe un drum prin pădure, cu 
un indicator pe care scria Gosseberga. Ea parcase în 


620 


spatele unui hambar aflat printre nişte copaci, cam la 100 
de metri de răscruce şi se întorsese pe jos. 

Nu auzise niciodată despre Gosseberga, dar, după câte 
putea înţelege, numele se referea la casa şi grajdul din faţa 
ei. Trecuse prin faţa cutiei poştale. Avea scris pe ea 
PL192-K.A. Bodin. Numele nu-i spunea nimic. 

Făcuse o jumătate de cerc în jurul clădirilor şi, în cele 
din urmă, îşi alesese cu grijă locul de pândă. Avea în spate 
soarele de după-amiază. De când ajunsese, pe la trei şi 
jumătate, în mare se întâmplase un singur lucru. La ora 
patru, şoferul Renaultului ieşise din casă. În pragul uşii, 
schimbase câteva cuvinte cu o persoană pe care ea nu 
reuşise s-o vadă. Pe urmă, plecase şi nu se mai întorsese. 
În rest, nu văzuse nicio mişcare la fermă. Ea aştepta 
răbdătoare şi privea clădirea printr-un mic binoclu Minolta, 
care mărea de opt ori. 


Mikael Blomkvist bătea enervat cu degetele pe masa 
vagonului-restaurant. Trenul se oprise la Katrineholm. 
Stătea acolo de aproape o oră, cu o defecţiune misterioasă 
la un vagon care, potrivit vocii din difuzoare, trebuia 
reparată. 

Compania de căi ferate îşi cerea scuze pentru întâr- 
ziere. 

El suspină plin de frustrare şi îşi umplu din nou ceaşca 
cu cafea. Abia după încă cincisprezece minute trenul se 
urni din loc. Se uită la ceas: era ora opt. 

Ar fi trebuit să ia avionul ori să fi închiriat o maşină. 

Sentimentul că întârziase era tot mai puternic. 


La ora şase, se aprinse o lampă, într-o odaie la parter 
şi, curând după aceea, se aprinse şi un bec pe terasă. 
Lisbeth observă umbre, în ceea ce credea că este 
bucătăria, la dreapta uşii de la intrare, dar nu reuşi să 
distingă vreun chip. 

Brusc, uşa se deschise şi uriaşul blond pe nume Ronald 
Niedermann ieşi afară. Era îmbrăcat în pantaloni de 


621 


culoare închisă şi un col roulé care îi punea în valoare 
muşchii. Lisbeth dădu din cap în semn de aprobare. Era, în 
sfârşit, o confirmare că ajunsese la locul potrivit. Constată 
încă o dată că Niedermann era într-adevăr un munte de 
om. Dar şi el era făcut din carne şi oase, ca toţi ceilalţi 
oameni, indiferent prin ce trecuseră Paolo Roberto şi 
Miriam Wu. Niedermann înconjură casa şi dispăru câteva 
minute în grajd, la maşină. Se întoarse cu o geantă mică şi 
intră în casă. 

După doar câteva minute ieşi din nou. Era împreună cu 
un bărbat în vârstă, mic de statură şi slab, care se sprijinea 
într-o cârjă. Era prea întuneric pentru ca Lisbeth să poată 
distinge feţele, dar ea simţi un fior de gheaţă pe şira 
spinării. 

Daaaddyyy, I am heeeeree... 

Îi privi pe Zalachenko şi pe Niedermann, luând-o pe 
drumul de acces. Se opriră la magazie şi Niedermann 
aduse lemne. Apoi, se întoarseră la casa de locuit şi în- 
chiseră uşa. 

După ce ei au intrat, Lisbeth Salander a stat nemişcată 
mai multe minute. Apoi, a lăsat jos binoclul şi s-a retras 
vreo zece metri, până ce a fost total ascunsă de copaci. A 
deschis rucsacul, scoțând un termos, şi-a turnat cafea 
neagră şi a băgat în gură o bucată de zahăr, pe care a 
început s-o sugă. A mâncat apoi un sendviş cu brânză, pe 
care îl cumpărase mai devreme de la o staţie de benzină, 
pe drum spre Goteborg. Gândea concentrată. 

Când a terminat, a scos pistolul polonez P-83 Wanad 
din rucsac. A tras încărcătorul, controlând ca nimic să nu 
blocheze nici orificiul, nici ţeava. A schiţat gestul de a 
trage. Avea şase cartuşe Makarov de calibrul 9 mm în 
încărcător. Trebuiau să ajungă. A readus încărcătorul la loc 
şi a băgat un glonţ pe ţeavă. A asigurat, punând apoi 
pistolul în buzunarul din dreapta al gecii. 


622 


Lisbeth începu înaintarea spre clădire, într-o mişcare 
circulară prin pădure. Parcursese aproximativ 350 de 
metri, când se opri brusc, în mijlocul unui pas. 

Pe marginea exemplarului ei din Arithmetica, Pierre de 
Fermat mâzgălise cuvintele Am descoperit o demonstrație 
minunată, dar spaţiul este prea mic ca s-o cuprindă. 

Pătratul fusese transformat în cub (x + y = z), şi ma- 
tematicienii petrecuseră sute de ani ca să caute răspunsul 
la enigma lui Fermat. Pentru ca, în sfârşit, s-o rezolve în 
1990, Andrew Wiles luptase zece ani, cu cel mai avansat 
program de computer din lume. 

Şi, dintr-odată, ea înţelese. Răspunsul era de o sim- 
plitate dezarmantă. Un joc cu cifre, care se aliniau şi brusc 
cădeau la locul lor, într-o formulă simplă, care putea fi 
considerată ca un rebus. 

Fermat nu avusese niciun computer, şi soluţia lui 
Andrew Wiles se baza pe o matematică încă neinventată, 
pe vremea când Fermat formulase teorema sa. Fermat n-ar 
fi putut niciodată să producă proba pe care Andrew Willes 
o prezentase. Soluţia lui Fermat era, evident, cu totul alta. 

Lisbeth a fost aşa de surprinsă, că a trebuit să se aşeze 
pe o buturugă. Privea drept în faţă, în vreme ce verifica 
ecuaţia. 

Asta voia să spună. Nu-i de mirare că matematicienii 
şi-au smuls părul din cap. Apoi, pufni în râs. 

Un filosof ar fi avut mai mari şanse să dezlege enigma 
asta! 

l-ar fi plăcut să-l fi întâlnit pe Fermat. Era un drac 
arogant. 

După un moment, se ridică şi îşi continuă avansarea 
prin pădure. Când se apropie mai mult, avea grajdul între 
ea şi casa de locuit. 


623 


31 
Joi 7 aprilie 


Lisbeth Salander a intrat în grajd printr-o uşă laterală 
care ducea la o groapă veche, în care se strângea urina şi 
excrementele vitelor. Acum nu se mai aflau acolo vite. Se 
uită în jur şi curând constată că nu era nimic, în afară de 
trei automobile - Volvo-ul alb de la Auto-Expert, un Ford 
mai vechi şi un Saab ceva mai modern. Mai în fund se aflau 
o grapă ruginită şi alte unelte, din epoca în care ferma 
funcţionase. 

A zăbovit în penumbra grajdului, cercetând clădirea 
principală. Afară era noapte şi în câteva camere, la parter, 
erau aprinse luminile. N-a zărit nicio mişcare, dar i se păru 
că vede lumina pâlpâitoare a unui televizor. Aruncă o 
privire la ceasul de mână. 19:30. Ora ştirilor de la 
emisiunea Rapport. 

Era uimită de faptul că Zalachenko alesese să locuiască 
într-o casă aşa de singuratică. Nu semăna cu bărbatul pe 
care şi-l amintea, de acum mulţi ani. Nu s-ar fi aşteptat 
niciodată să-l găsească la ţară, într-o mică fermă albă, ci 
mai curând într-o vilă anonimă de suburbie, sau într-un 
oraş de vilegiatură, în străinătate. În timpul vieţii sale, 
trebuie să-şi fi făcut şi alţi duşmani, în afară de Lisbeth 
Salander. Era tulburată de faptul că locul părea atât de 
puţin apărat. Dar bănuia că sunt arme în casă. 

După o lungă şovăială, se strecură afară din grajd, în 
lumina înserării. Traversă curtea cu paşi agili şi iuți şi se 
opri cu spatele lipit de faţada casei. Dintr-odată, auzi 
sunete vagi de muzică. Înconjură fără zgomot casa şi în- 
cercă să privească pe fereastră, dar era plasată prea sus. 

Instinctiv, lui Lisbeth nu-i plăcea situaţia. Prima ju- 
mătate a vieţii trăise într-o teroare continuă cu bărbatul 
acela în casă. Cea de a doua parte a vieţii, după ce nu re- 
uşise să-l ucidă, aşteptase ca el să se reîntoarcă în exis- 
tenţa ei. De data aceasta, avea de gând să nu facă nicio 


624 


greşeală. Zalachenko putea fi un invalid bătrân, dar cu 
toate astea, era un ucigaş antrenat, care supravieţuise la 
mai mult de o bătălie. 

De asemenea, trebuia să ţină seama de Ronald 
Niedermann. 

Ea ar fi vrut să-l ia prin surprindere pe Zalachenko, 
afară, în aer liber, undeva, în curte, unde nu ar fi fost 
apărat. Nu avea deloc chef să vorbească cu el şi ar fi fost 
perfect mulţumită dacă ar fi avut o puşcă cu lunetă. Insă nu 
avea niciun fel de puşcă şi, de altfel, el avea greutăţi să 
meargă. Singura dată când îl zărise erau minutele când 
mersese la magazia de lemne şi era greu de crezut ca 
brusc să-i vină ideea de a face o plimbare de seară. Asta 
însemna că, dacă voia să aştepte o situaţie mai favorabilă, 
trebuia să se retragă şi era obligată să înnopteze în pădure. 
Ea nu avea niciun sac de dormit şi chiar dacă seara era 
blândă, noaptea va fi rece. Acum, când ajunsese să-l aibă 
aşa de aproape, nu voia să rişte ca el să-i scape din nou. Se 
gândi la Miriam Wu, şi la mama ei. 

Lisbeth îşi muşcă buza de jos. Trebuia să intre în casă, 
ceea ce era cea mai proastă alternativă. Ar fi putut, 
desigur, să bată la uşă şi să tragă, în momentul în care 
cineva i-ar fi deschis şi, pe urmă, să pătrundă înăuntru, 
vânându-l pe ticălosul celălalt. Asta însemna însă că acela 
care rămânea era avertizat şi, după toate probabilitățile, 
înarmat. Analiza consecințelor. Ce alternativă exista? 


Dintr-odată, văzu o clipă profilul lui Niedermann, când 
trecu pe lângă o fereastră, la numai câţiva metri de ea. El 
privea peste umăr şi vorbea cu cineva din odaie. 

Amândoi se află în încăperea din stânga intrării. 

Lisbeth se hotărî. Scoase pistolul din buzunar, ridică 
cocoşul şi merse fără zgomot pe terasă. Ţinea arma în 
mâna stângă, în vreme ce, cu nesfârşită încetineală apăsă 
pe clanţa uşii. Era neîncuiată. Se încruntă, şovăind. Existau 
două broaşte de siguranţă în uşă. 


625 


Zalachenko n-ar fi lăsat uşa neîncuiată. Pielea i se în- 
creţi la ceafă. 

Nu era bine. 

Holul de la intrare era cufundat în întuneric. La 
dreapta, se întrezărea o scară care ducea la catul de sus. 
Erau două uşi, una drept în faţă şi alta la stânga. Ea putea 
vedea lumina  prelingându-se printr-o crăpătură de 
deasupra uşii. Rămase nemişcată, ascultând. Apoi, auzi o 
voce şi zgomotul unui scaun din odaia din stânga. 

Făcu doi paşi repezi, smuci uşa şi îndreptă arma spre... 
camera era goală. 

Auzi un foşnet de haine în spatele ei şi se răsuci la fel 
de iute ca o reptilă. În aceeaşi secundă în care încercă să 
tragă, pumnul enorm al lui Ronald Niedermann se strânse 
ca un inel în jurul gâtului ei şi celălalt pumn îi apucă mâna 
care ţinea arma. O prinse de ceafă şi o ridică în aer, ca şi 
cum ar fi fost o păpuşă. 


O secundă, ea izbi cu picioarele în gol. Apoi, se răsuci şi 
îi dădu o lovitură de picior în vintre. Rată şi lovi în şold. 
Avu impresia că lovise într-un trunchi de copac. Văzu 
negru în faţa ochilor, când el începu să-i strângă gâtul şi 
simţi cum scapă arma. 

La dracu! 

Apoi, Ronald Niedermann o aruncă în odaie. Ea ateriză 
cu o bufnitură pe o sofa şi alunecă jos, pe duşumea, îşi 
simţi sângele circulând din nou în cap şi se ridică în 
picioare, încă ameţită. Văzu o scrumieră grea, triun- 
ghiulară, de sticlă masivă şi o prinse în viteză, 
întorcându-se s-o arunce. Niedermann îi prinse braţul din 
zbor. Ea vâri mâna în buzunarul stâng al pantalonului, 
scoase pistolul electric, se răsuci şi-l înfipse între picioarele 
lui Niedermann. 

Simţi descărcarea electrică transmisă prin braţul cu 
care o ţinea Niedermann. Se aştepta ca acesta să se pră- 
buşească de durere. In loc de asta, el o privi cu o expresie 
nedumerită. Ochii lui Lisbeth Salander se măriră de uimire. 


626 


Era evident că bărbatul simţise ceva neplăcut, dar, în 
mare, ignorase durerea. E ceva ciudat cu el. 

Niedermann se aplecă, îi luă pistolul electric din mână 
şi-l privi, cu o expresie în continuare uluită. Apoi, îi dădu o 
palmă cu mâna deschisă. A fost de parcă ar fi lovit-o cu o 
măciucă. Se prăbuşi lângă sofa. Ridică privirea şi întâlni 
ochii lui Niedermann. El o cerceta curios, ca şi cum s-ar fi 
întrebat care va fi următoarea ei mişcare. Ca o pisică ce se 
pregăteşte să se joace cu prada. 

Apoi, ea simţi o mişcare în cadrul unei uşi aflate mai 
departe, în interiorul încăperii. Întoarse capul. 

El intră încet în lumină. 

Se sprijinea pe o cârjă de mână şi ea putu vedea pro- 
teza, ieşindu-i de sub pantalon. 

Mâna lui stângă era un ciot atrofiat, de la care lipseau 
două degete. 

Ridică ochii spre faţa lui. Jumătatea stângă era o în- 
tretăiere de cicatrice, lăsate de arsură. Nu-i mai rămăsese 
nimic din ureche şi nu mai avea sprâncene. Era chel. Ea şi-l 
amintea ca un bărbat viril şi atletic, cu părul negru, buclat. 
Nu măsura mai mult de un metru şaizeci şi cinci şi era 
scheletic. 

— Bună, papa, spuse ea cu o voce lipsită de expresie. 
Alexander Zalachenko îşi privi fiica la fel de inexpresiv. 


Ronald Niedermann aprinse lampa din tavan. O con- 
trolă pe Lisbeth, ca să vadă dacă nu mai are şi alte arme, 
trecându-şi palmele peste veşmintele ei, apoi asigură pis- 
tolul P-83 Wanad şi-i scoase încărcătorul. Zalachenko se 
târi prin faţa Lisbethei, până la un fotoliu şi luă în mână o 
telecomandă. Privirea lui Lisbeth căzu pe ecranul tele- 
vizorului din spatele lui. Zalachenko apăsă pe telecomandă 
şi ea văzu deodată imaginea verde-licăritoare a zonei din 
spatele grajdului şi o bucată din drumul de acces. Cameră 
cu optică infraroşie. Au ştiut că era pe drum. 


627 


— Începusem să cred că n-o să ai curajul să te arăţi, 
spuse Zalachenko. Te-am supravegheat de la ora patru. Ai 
declanşat aproape fiecare alarmă din jurul fermei. 

— Detectori de mişcare, spuse Lisbeth. 

— Doi la drumul de acces şi patru pe terenul de dincolo 
de fâneaţă. Ţi-ai stabilit punctul de observaţie exact pe 
locul unde am instalat noi alarma. De acolo se vede cel mai 
bine ferma. De obicei, sunt elani sau căprioare şi alteori 
culegători de fructe de pădure, care ajung prea aproape. 
Rareori avem ocazia să vedem pe cineva furişându-se cu o 
armă în mână. El păstră o secundă tăcerea. 

— Chiar credeai că Zalachenko stă complet neapărat, 
într-o căsuţă de ţară? 


Lisbeth Salander îşi masă ceafa şi făcu gestul de a se 
ridica. 

— Rămâi pe duşumea! îi porunci aspru Zalachenko. 
Niedermann încetă să se joace cu pistolul lui Lisbeth şi o 
contemplă calm. Ridică o sprânceană, zâmbindu-i. Lisbeth 
îşi aminti faţa masacrată a lui Paolo Roberto, pe care-l 
văzuse la televizor şi hotări că ar fi o bună idee să rămână 
pe duşumea. Suspină adânc, sprijinindu-se de marginea 
canapelei. 

Zalachenko întinse mâna sănătoasă. Niedermann 
scoase o armă din centura pantalonilor, făcu să joace în- 
cărcătorul şi i-o dădu. Lisbeth observă că era un Sig Sauer, 
arma standard a poliţiei. Zalachenko făcu un semn din cap. 
Fără altă formă de comunicare, Niedermann se întoarse, 
punând pe el o geacă. leşi din încăpere şi Lisbeth auzi uşa 
de la intrare deschizându-se şi apoi închizându-se la loc. 

— Doar ca să nu-ţi imaginezi cine ştie ce prostii. La cea 
mai mică încercare de a te ridica, trag în plin. 

Lisbeth se relaxă. Avea timp să tragă de două, poate 
chiar de trei ori, înainte să apuce să ajungă la el şi probabil 
că folosea muniţie care o va face să se golească de sânge în 
câteva minute. 


628 


— Arăţi oribil, spuse Zalachenko, cu un gest spre inelul 
din sprânceană. Ca o curvă blestemată. 

Lisbeth îl fixă cu privirea. 

— Dar ai ochii mei, spuse el. 

— Te doare? întrebă ea, făcând un gest spre proteză. 
Zalachenko o privi fix vreme îndelungată. 

— Nu. Nu mă mai doare. Lisbeth făcu un gest de 
aprobare. 

— Îţi doreşti tare să mă omori, spuse el. Lisbeth nu 
răspunse. El începu brusc să râdă. 

— M-am gândit la tine în toţi anii aceştia. Cam de fie- 
care dată când mă văd în oglindă. 

— Trebuia să o laşi în pace pe mama. Zalachenko râse 
din nou. 

— Mama ta era o curvă. Ochii lui Lisbeth se înnegurară. 

— Nu era deloc curvă. Era casieriţă într-o prăvălie cu 
mâncare şi încerca să întindă de bani, ca să ne ajungă. 

Zalachenko râdea în continuare. 

— N-ai decât să fantazezi cât vrei despre ea. Dar eu ştiu 
că era curvă. Şi a avut grijă să rămână iute gravidă, şi pe 
urmă a încercat să mă facă s-o iau de nevastă. Ca şi cum eu 
aş fi vrut să mă însor cu o curvă. 

Lisbeth nu mai spuse nimic. Se uită în ţeava pistolului şi 
speră că el avea să-şi piardă concentrarea pentru o clipă. 

— Bomba cu benzină a fost o idee deşteaptă. Te-am 
urât. Dar, pe urmă, n-a mai avut nicio importanţă. Nu 
meritai să-mi irosesc energia cu tine. Dacă ai fi lăsat totul 
în pace, nu mi-ar fi păsat de tine. 

— Baliverne. Bjurman te-a angajat ca să mă lichidezi. 

— Era altceva. Era o afacere. El avea nevoie de un film, 
pe care tu îl aveai şi eu conduc o mică firmă lucrativă. 

— Şi tu credeai că am să-ţi dau filmul!? 

— Sigur că da, iubită fiică. Sunt convins că ai fi făcut-o. 
Nu poţi bănui ce dornici de colaborare devin oamenii când 
Ronald Niedermann îi roagă. Şi, mai ales, când porneşte o 
drujbă şi îţi taie un picior. În cazul meu, ar fi o compensație 
potrivită... picior pentru picior. 


629 


Lisbeth se gândi la Miriam Wu în mâinile lui Ronald 
Niedermann, în hala de lângă Nykvarn. Zalachenko în- 
telese greşit expresia feţei ei. 

— Nu trebuie să fii îngrijorată. Nu avem de gând să te 
ciopârţim. 

El o privi. 

— Chiar te-a violat Bjurman? Ea nu răspunse. 

— Fir-ar să fie, ce gust prost putea să aibă. Am citit în 
ziare că eşti un fel de lesbiană nenorocită. Nu mă miră. 
Înţeleg că niciun tip nu vrea să te aibă. 

Lisbeth rămase tăcută în continuare. 

— Poate că am să-l rog pe Niedermann să ţi-o pună. 
Pari să duci lipsă. 

El cugetă adânc. 

— Dar Niedermann nu face sex cu fete. Nu, nu-i homo. 
Numai că nu face sex. 

— Atunci mi-o poţi pune tu, spuse Lisbeth pe un ton 
provocator. 

Vino mai aproape. Fă o greşeală. 

— Nu, mulţumesc. Ar fi o chestie perversă. Rămaseră 
tăcuţi o vreme. 

— Ce aşteptăm? întrebă Lisbeth. 

— Tovarăşul meu se întoarce curând. Trebuie doar să-ţi 
mute maşina şi să mai facă o mică treabă. Unde e sora ta? 

Lisbeth înălţă din umeri. 

— Răspunde-mi. 

— Nu ştiu şi, cinstit vorbind, mi se rupe de asta. El râse 
iar. 

— Dragoste de soră? Camilla a fost întotdeauna cea 
care avea ceva în cap, în vreme ce tu ai fost un gunoi fără 
valoare. 

Lisbeth nu răspunse. 

— Dar trebuie să recunosc că e foarte satisfăcător să te 
văd iar de aproape. 

— Zalachenko, spuse ea, eşti un diavol obositor. 
Niedermann l-a împuşcat pe Bjurman? 


630 


— Sigur că da. Ronald Niedermann este un soldat 
perfect. Nu numai că ascultă ordinele, dar atunci când este 
necesar, are iniţiative proprii. 

— De unde l-ai dezgropat? 

Zalachenko îşi cercetă fata cu o expresie ciudată. 
Deschise gura, ca şi cum ar fi intenţionat să spună ceva, 
dar şovăi şi rămase tăcut. Aruncă o privire spre uşă şi-i 
zâmbi brusc lui Lisbeth. 

— Vrei să spui că n-ai descoperit încă, zise el. După 
spusele lui Bjurman, ar trebui să fi o anchetatoare destul 
de pricepută. 

Apoi, Zalachenko începu să râdă în hohote. 

— Am început să ne întâlnim în Spania, la începutul 
anilor '90, când încă eram în convalescenţă după micuța ta 
bombă. El avea 22 de ani şi a devenit mâinile şi picioarele 
mele. Nu este un angajat... este un partener. Avem o 
afacere înfloritoare. 

— Trafic de femei. El ridică din umeri. 

— Se poate spune că suntem diversificaţi şi ne ocupăm 
de multe lucruri şi servicii. Ideea întreprinderii noastre 
este să rămânem în umbră, să nu fim niciodată vizibili. Dar 
chiar nu ai înţeles cine este Ronald Niedermann? 

Lisbeth rămase tăcută. Mai întâi, nu înţelese la ce se 
referea el. 

— Este fratele tău, spuse Zalachenko. 

— Nu, şopti Lisbeth cu răsuflarea tăiată. Zalachenko 
râse din nou. Dar ţeava revolverului o fixa amenințătoare. 

— Cel puţin, frate vitreg, preciză Zalachenko. Rezul- 
tatul unei distracţii, în timpul unei misiuni pe care am 
avut-o în Germania, în 1970. 

— Ai făcut din fiul tău un ucigaş. 

— O, nu, eu doar l-am ajutat să-şi valorifice potenţialul. 
Avea capacitatea de a ucide cu mult înainte ca eu să iau 
asupra mea instrucţia lui. Şi el va conduce firma familiei, 
mulţi ani după ce eu nu voi mai fi. 

— Ştie şi el că suntem fraţi vitregi? 


631 


— Sigur că da. Dar, dacă crezi că vei putea face apel la 
sentimentele lui de familie, poţi s-o uiţi. Eu sunt familia lui. 
Tu eşti doar un zgomot vag, la marginea orizontului. 
Trebuie poate să-ţi precizez că nu-i singurul tău frate. Mai 
ai cel puţin patru fraţi şi trei surori, în diverse ţări. Unul 
dintre fraţi este idiot, dar altul are potenţial. El se 
îngrijeşte de secţia din Tallin a firmei. Insă Ronald este 
singurul dintre copiii mei care face cu adevărat cinste 
genelor Zalachenko. 

— Presupun că surorile mele nu au loc în firma familiei. 

Zalachenko păru uimit. 

— Zalachenko... tu eşti doar un ticălos obişnuit, care 
urăşte femeile. De ce l-aţi ucis pe Bjurman? 

— Bjurman era un idiot. El nu şi-a putut crede ochilor 
când a descoperit că tu erai fata mea. Era doar unul dintre 
puţinii din ţara asta care-mi cunoşteau trecutul. Trebuie să 
recunosc că am devenit neliniştit când m-a contactat mai 
întâi, dar, pe urmă, totul s-a rezolvat cum nu se poate mai 
bine. El a murit şi tu ai fost învinovăţită. 

— Dar de ce l-aţi împuşcat? repetă Lisbeth. 

— De fapt, nu era planificat. Eu mă aşteptam la mulţi 
ani de colaborare cu el şi e întotdeauna bine să ai o uşă 
deschisă la Säpo. Chiar dacă ai de-a face cu un idiot. Insă 
jurnalistul ăla, din Enskede, găsise într-un fel legătura 
între el şi mine, şi a sunat exact când Ronald se afla în 
apartamentul lui. Bjurman a fost cuprins de panică şi a 
devenit de nestăpânit. Ronald a fost obligat să ia pe loco 
hotărâre. A procedat absolut corect. 


Inima lui Lisbeth se făcu grea ca piatra, când tatăl ei îi 
confirmă ceea ce înţelesese deja. Dag Svensson găsise o 
legătură. Ea vorbise cu Mia şi cu Dag mai mult de o oră. 
Mia îi plăcuse imediat, dar fusese mai rece cu Dag 
Svensson. Îi aducea prea mult aminte de Mikael Blomkvist 
- tipul insuportabil de salvator al lumii, care credea că va 
putea schimba ceva printr-o carte. Dar acceptase intenţiile 
lui cinstite. 


632 


În mare însă, vizita la Mia şi Dag fusese timp pierdut. Ei 
n-o puteau conduce la Zalachenko. Dag Svensson îi găsise 
numele şi începuse să facă săpături, dar nu reuşise să-l 
identifice. 

În schimb, ea făcuse o eroare fatală în timpul vizitei. 
Ştia că trebuie să existe o legătură între Bjurman şi 
Zalachenko. În consecinţă, pusese întrebări despre 
Bjurman, în încercarea de a stabili dacă Dag Svensson a 
dat şi peste numele lui. Nu era cazul, însă acesta avea fler. 
Se concentrase imediat pe numele Bjurman şi o asaltase cu 
întrebările. 

Fără ca Lisbeth să-i dea cine ştie ce informaţii, el înţe- 
lesese că Bjurman era unul dintre actorii dramei. Mai în- 
ţelesese de asemenea că poseda informaţii pe care Lisbeth 
voia să le aibă. Căzuseră de acord să se întâlnească din nou 
şi să mai discute, după Paşti. Pe urmă, Lisbeth Salander 
mersese acasă şi se culcase. Când s-a trezit la buletinul de 
ştiri a întâmpinat-o vestea că două persoane au fost 
omorâte într-un apartament din Enskede. 

În timpul vizitei, ea îi dăduse lui Dag Svensson un 
singur element util: numele lui Nils Bjurman. Probabil că 
Dag Svensson ridicase receptorul în momentul când ea 
părăsise apartamentul lor. 

Ea era legătura. Dacă nu l-ar fi vizitat pe Dag Svensson, 
el şi Mia ar mai fi încă în viaţă! 

Zalachenko râse. 

— Nu poţi bănui cât de uimiţi am fost, când poliţia a 
început să te vâneze pe tine pentru crime. 

Lisbeth îşi muşcă buza de jos. Zalachenko o privi atent. 

— Cum m-ai găsit? Ea ridică din umeri. 

— Lisbeth... Ronald se întoarce peste câteva minute. Eu 
pot să-l rog să-ţi zdrobească fiecare os din trup, până ce 
răspunzi. Scuteşte-ne de efortul ăsta. 

— Cutia poştală. Am urmărit maşina lui Niedermann la 
firma de închirieri şi am aşteptat până ce rahatul ăla cu 
coşuri a apărut, să golească cutia. 


633 


— Aha. Ce simplu! Mulţumesc. Am să ţin minte. Lisbeth 
cugetă un moment. Ţeava pistolului era în continuare 
aţintită spre partea de sus a trupului ei. 

— Crezi într-adevăr că această furtună va trece? în- 
trebă Lisbeth. Ai făcut prea multe greşeli, poliţia te va 
identifica. 

— Ştiu, răspunse tatăl ei. Bjorck a telefonat ieri şi a 
povestit că un jurnalist de la Millennium a mirosit afacerea 
şi că este doar o chestiune de timp. S-ar prea putea să 
facem ceva cu jurnalistul ăsta. 

— O să fie o listă lungă, zise Lisbeth. Mikael Blomkvist, 
şi redactorul-şef Erika Berger, şi secretara de redacţie, şi 
mai mulţi angajaţi, numai la Millennium. Pe urmă, îl ai pe 
Dragan Armanski şi un număr de angajaţi de la Milton 
Security. Şi polițistul Bublanski, şi mai mulţi din anchetă. 
Câţi vei omori, ca să înăbuşi istoria asta? Te vor identifica. 

Zalachenko râse din nou. 

— So what? Eu n-am împuşcat pe nimeni şi nu există 
nici cea mai mică probă împotriva mea. Pot identifica pe 
cine naiba vor. Crede-mă... În această casă, pot face câte 
percheziţii vor, fără să găsească niciun fir de praf care să 
mă lege de vreo acţiune ilegală. Säpo te-a vârât la nebuni, 
nu eu, şi ei nu se vor grăbi prea tare să-şi pună toate 
cărţile pe masă. 

— Niedermann, îi aminti Lisbeth. 

— Chiar mâine-dimineaţă, Roland va pleca în concediu 
peste hotare pentru o vreme, aşteptând urmarea 
evenimentelor. 

Zalachenko o privi triumfător pe Lisbeth: 

— Tu vei rămâne principala suspectă pentru omoruri. 
Prin urmare, e cum nu se poate mai potrivit să dispari, pur 
şi simplu, fără zgomot. 

Trecură mai mult de cincizeci de minute, înainte ca 
Ronald Niedermann să se întoarcă. Avea cizme în picioare. 

Lisbeth Salander îi aruncă o privire acestui bărbat care, 
potrivit spuselor tatălui ei, trebuia să fie fratele ei vitreg. 
Nu vedea nici cea mai mică urmă de asemănare. 


634 


Dimpotrivă, erau diametral opuşi. În plus, avea o puternică 
senzaţie că era ceva greşit cu Ronald Niedermann. 
Alcătuirea trupului, faţa moale şi glasul care încă nu se 
schimbase păreau un fel de erori genetice. Fusese complet 
insensibil la pistolul electric şi mâinile lui erau enorme. 
Nimic nu părea normal la Ronald Niedermann. 

Par să fie grămezi de erori genetice în familia 
Zalachenko, gândi ea cu amărăciune. 

— Ai terminat? întrebă Zalachenko. Niedermann dădu 
din cap în semn de aprobare. 

Apoi, întinse mâna după pistolul său Sig Sauer. 

— Vin şi eu, spuse Zalachenko. Niedermann păru să 
şovăie. 

— E o bucată bună de mers. 

— Merg şi eu. Caută-mi haina. 

Niedermann înălţă din umeri şi îi făcu pe voie. Apoi, 
începu să-şi aranjeze arma, în vreme ce Zalachenko 
dispăru, pentru un scurt moment, într-o încăpere alăturată. 
Lisbeth îl privi pe Niedermann, care monta la armă un 
adaptator cu un amortizor de sunet făcut manual. 

— Deci, mergem, spuse  Zalachenko din uşă. 
Niedermann se aplecă şi o trase sus, în picioare. 

Lisbeth îi întâlni privirea. 

— O să te ucid şi pe tine, îi spuse ea. 

— În orice caz, eşti plină de încredere în tine însăţi, zise 
tatăl ei. 

Niedermann zâmbi moale, împingând-o spre uşa de 
ieşire şi apoi mai departe, în curte. O ţinea strâns de 
grumaz. Degetele lui îi înconjurau fără probleme gâtul. O 
ducea spre pădure, la nord de fermă. 

Înaintau încet şi Niedermann se oprea la răstimpuri re- 
gulate, ca să-l aştepte pe Zalachenko. Aveau lanterne cu 
lumină puternică. Când ajunseră în pădure, Niedermann îşi 
desfăcu strânsoarea. '[inea pistolul la vreun metru de 
spinarea ei. 


635 


Urmară o cărare dificilă, cam 400 de metri. Lisbeth se 
împiedică de două ori, dar de fiecare dată fu repusă pe 
picioare. 

— Aici, fă-o la dreapta, spuse Niedermann. 

După vreo zece metri, ajunseră într-un luminiş. Lisbeth 
văzu groapa făcută în pământ. La lumina lanternei lui 
Niedermann, văzu o cazma înfiptă într-o movilă. Brusc, 
înţelese ce făcuse Niedermann. El o împinse spre groapă şi 
Lisbeth se împiedică şi căzu în patru labe, iar mâinile i se 
înfipseră adânc în nisip. Se ridică, privindu-l cu ochi fără 
expresie. Zalachenko venea încet, iar Niedermann îl 
aştepta liniştit. Ţinea în continuare pistolul îndreptat spre 
ea. 


Zalachenko gâfâia. A durat mai mult de un minut, 
înainte să poată vorbi. 

— Ar trebui să ţin un discurs, dar nu cred că am ceva 
să-ţi spun, zise el. 

— E în ordine, răspunse Lisbeth. Nici eu nu am prea 
multe să-ţi spun. 

Îi zâmbi strâmb. 

— Hai să terminăm, zise Zalachenko. 

— Sunt mulţumită să ştiu că ultimul lucru pe care l-am 
făcut a fost să te înfund, spuse Lisbeth. Poliţia o să-ţi bată 
la uşă noaptea asta. 

— Vorbe. Mă aşteptam să te dai mare. Ai venit aici să 
mă omori şi nimic altceva. Nu ai vorbit cu nimeni. 

Lisbeth Salander zâmbi şi mai larg. Dintr-odată, păru 
plină de răutate. 

— Pot să-ţi arăt ceva, tăticule? 

Băgă lent mâna în buzunarul stâng de pe picior şi ridică 
un obiect pătrat. Ronald Niedermann îi supraveghea 
fiecare mişcare. 

— Fiecare cuvânt pe care l-ai spus în ultima oră s-a 
auzit direct la radio pe Internet. 


636 


Îşi înălţă computerul de buzunar Palm Tungsten T3. 
Fruntea lui Zalachenko se încreţi, în locul în care trebuie 
să se fi aflat sprâncenele. 

— Dă-mi să văd, spuse el, întinzând mâna sănătoasă. 
Lisbeth îi azvârli computerul. El îl prinse în aer. 

— Vorbe, spuse Zalachenko. Nu e decât un Palm 
obişnuit. 


Când Ronald Niedermann se aplecă în faţă, ca să vadă 
computerul, Lisbeth Salander îi aruncă un pumn de nisip, 
drept în ochi. El fu orbit imediat, dar trase automat un 
glonţ din pistolul cu amortizor de sunet. Lisbeth făcuse 
deja doi paşi într-o parte şi glonţul sfâşie doar aerul, în 
locul în care se aflase. Ea apucă târnăcopul şi-i abătu tăişul 
spre mâna care ţinea pistolul. Nimeri în plin peste degete 
şi zări pistolul făcând o voltă largă în aer, pentru ca să 
aterizeze printre nişte tufişuri. Văzu sângele ţâşnind 
dintr-o rană adâncă, la încheietura arătătorului. 

Ar fi trebuit să urle de durere. 

Niedermann bâjbâi cu mâna rănită în faţa lui, în vreme 
ce se freca disperat la ochi cu cealaltă. Singura ei po- 
sibilitate să câştige lupta era să-i provoace imediat o rană 
deosebit de gravă; într-o luptă corp la corp, ea ar fi fost 
categoric pierdută. Avea nevoie de un răstimp de cinci 
secunde, pentru a reuşi să fugă în pădure. Duse târnăcopul 
peste cap, în spate şi-l aruncă într-un arc larg înaintea ei, 
din toate puterile. Încercă să răsucească mânerul, pentru 
ca tăişul să izbească mai întâi, dar se afla într-o poziţie 
proastă. Lovi cu latul faţa lui Niedermann. 

Niedermann grohăi, când nasul i se rupse, pentru a 
doua oară în răstimp de câteva zile. Era încă orbit de nisip, 
dar lovi cu braţul drept şi reuşi s-o împingă pe Lisbeth de 
lângă el. Ea se clătină în spate şi călcă strâmb pe-o 
rădăcină. O secundă, se află jos, pe pământ, dar cu un salt 
se ridică din nou în picioare. Pentru moment, Niedermann 
era în afara jocului. O să reuşesc. 


637 


Făcu doi paşi spre tufărişuri când, cu coada ochiului - 
clic - îl văzu pe Alexander Zalachenko, ridicând mâna. 

Nemernicul bătrân, avea şi el pistol! 

Descoperirea îi trecu ca o lovitură de bici prin minte. 

Schimbă direcţia, chiar în clipa în care el trăgea. 
Glonţul o atinse în şold, o făcu să se răsucească şi să-şi 
piardă echilibrul. 

Nu simţi durerea. 

Al doilea glonţ o izbi în spate şi i se opri sub omoplatul 
stâng. O durere ascuţită şi paralizantă îi străbătu corpul. 

Căzu în genunchi. Câteva secunde fu incapabilă să se 
mişte. Era conştientă că Zalachenko se afla în spatele ei, 
cam la şase metri distanţă. Cu o ultimă sforţare, se ridică 
încăpăţânată din nou în picioare şi făcu un pas şovăitor 
spre perdeaua protectoare de tufişuri. 

Zalachenko avu tot timpul să ţintească. 

Al treilea glonţ o atinse cam la doi centimetri deasupra 
urechii stângi. Glonţul străpunse osul, provocând în craniu 
o pânză de păianjen de fisuri radiale. Glonţul de plumb 
pătrunse în capul ei, unde se opri în materia cenuşie, cam 
la patru centimetri sub scoarţa cerebrală, lângă creierul 
mare. 

Pentru Lisbeth Salander, descrierea medicală a situaţiei 
era pur academică. În termeni practici, glonţul a însemnat 
un traumatism masiv şi imediat. Ultima ei percepţie fu un 
şoc roşu, care se transformă într-o lumină albă. 

Apoi, întuneric. 

Clic. 

Zalachenko încercă să mai tragă încă un glonţ, dar 
mâinile îi tremurau aşa de violent, că nu mai putea să 
ţintească. Era cât pe ce să scape. În cele din urmă, înţelese 
că ea era deja moartă şi lăsă în jos arma, continuând să 
tremure, în vreme ce adrenalina îi curgea prin trup. Se uită 
în jos, la armă. Se gândise să-şi lase acasă pistolul, dar se 
dusese, îl căutase şi îl vârâse în buzunarul hainei, ca şi cum 
ar fi avut nevoie de o mascotă. Un monstru. Erau doi 
bărbaţi maturi şi unul din ei era Ronald Niedermann care, 


638 


în plus, fusese înarmat cu pistolul său Sig Sauer. Si 
păduchele ăsta blestemat era cât pe ce să scape. 

Aruncă o privire spre trupul fiicei lui. În lumina lan- 
ternei, arăta ca o păpuşă de cârpe stricată. Asigură pis- 
tolul, punându-l în buzunarul hainei şi merse la Ronald 
Niedermann, care stătea neajutorat cu lacrimi în ochi şi cu 
sângele curgându-i din mână şi din nas. Nasul nu i se 
vindecase încă, după meciul de titlu cu Paolo Roberto şi 
târnăcopul îi provocase noi răni masive. 

— Cred că mi-am rupt din nou osul nasului, spuse el. 

— Idiotule, spuse Zalachenko. Era cât pe ce să scape. 
Niedermann continua să îşi frece ochii. Nu-l dureau, dar îi 
curgeau lacrimile şi era aproape orbit. 

— Ridică-te naibii. 

Zalachenko scutură din cap, plin de dispreţ. 

— Ce dracu te-ai face fără mine? 

Niedermann clipi disperat. Zalachenko se apropie 
şchiopătând de trupul fiicei sale şi o trase până la mor- 
mântul care era doar o gaură în pământ, prea mică pentru 
ca ea să poată zace lungită. li ridică trupul, aşa încât 
picioarele ei să se afle mai întâi deasupra gropii şi o lăsă să 
cadă, ca pe un sac de cartofi. Aceasta ateriza în poziţia 
unui fetus, cu picioarele îndoite. 

— Umple groapa la loc, ca să putem merge odată acasă, 
dădu ordin Zalachenko. 

Lui Niedermann, pe jumătate orb, i-a luat o vreme ca să 
pună înapoi pământul. Ce mai rămase a risipit în jur, cu 
mişcări viguroase. 

Zalachenko fuma o ţigară, în vreme ce îl privea pe 
Niedermann. Mai tremura încă, dar adrenalina începuse să 
scadă. Simţi o bruscă uşurare, că ea nu mai era. Işi mai 
amintea încă ochii ei, în momentul în care aruncase bomba 
cu benzină, cu mulţi ani în urmă. 

Era ora nouă seara, când Zalachenko privi în jur şi dădu 
din cap aprobator. Reuşiseră să găsească pistolul lui 
Niedermann sub nişte boschete. Apoi, se întoarseră acasă. 
Zalachenko se simţea nemaipomenit de satisfăcut. Se 


639 


ocupă un moment de mâna lui Niedermann. Lovitura 
târnăcopului tăiase adânc şi fu obligat să caute ac şi aţă şi 
să coasă rana - o artă pe care o învățase încă de la şcoala 
militară din Novosibirsk, când avea 15 ani. În orice caz, 
Niedermann nu avea nevoie de anestezic. Însă rana putea 
fi aşa de serioasă, încât era posibil să trebuiască să meargă 
la spital. I-a pus o atelă la deget, apoi l-a pansat. 

Când a terminat, a deschis o bere, în vreme ce 
Niedermann îşi spăla iar şi iar ochii în baie. 


640 


32 
Joi 7 aprilie 


Mikael Blomkvist a sosit la Gara Centrală din Göteborg 
puţin după ora nouă. X2000 recuperase o parte din timpul 
pierdut, dar era în continuare în întârziere. Mikael pe- 
trecuse ultima oră a călătoriei dând telefoane la diferitele 
firme de închiriat maşini. Incercase să găsească un au- 
tomobil în Alingsås, în intenţia de a cobori acolo, dar se 
arătase a fi imposibil, seara, aşa de târziu. In cele din 
urmă, renunţase şi în schimb reuşise să facă rost de un 
Volkswagen, rezervându-l la hotelul din Goteborg. Avea să 
găsească maşina la Järntorget. Renunţă la mijloacele de 
transport în comun, un total mister, cu un sistem de bilete 
pentru înţelegerea căruia trebuia să fii cel puţin inginer de 
nave spaţiale, şi luă un taxi. 

Când, în sfârşit, intră în posesia automobilului, des- 
coperi că nu exista niciun atlas rutier la bordul maşinii. 
Merse la o staţie de benzină deschisă seara şi făcu nişte 
cumpărături. În afară de atlasul rutier, mai cumpără o 
lanternă, o sticlă de apă minerală şi un pahar de carton cu 
cafea, pe care-l puse în suportul de pahare din bordul 
maşinii. Era deja ora zece şi jumătate, când trecu de 
Partille, în direcţia nord. Luă drumul spre Alingsâs. 


La ora 22:30, un vulpoi a trecut pe lângă mormântul lui 
Lisbeth Salander. Ştia instinctiv că acolo se afla ceva 
îngropat, dar a considerat că prada era prea greu de 
obţinut, ca să merite să sape. Exista şi alt vânat, mai uşor 
de prins. Undeva, în apropiere, foşni un animal de noapte 
neprevăzător şi vulpoiul ciuli imediat urechile. Făcu un pas 
prudent. Însă, înainte de a-şi continua vânătoarea, ridică 
piciorul şi urină, marcându-şi teritoriul. 


641 


Bublanski nu obişnuia să telefoneze în probleme de 
serviciu seara, dar de data aceasta nu putu rezista ten- 
taţiei. Ridică receptorul şi formă numărul Sonjei Modig. 

— lartă-mă că sun aşa de târziu. Eşti trează? 

— E în ordine. 

— Am terminat de citit raportul de poliţie din 1991. 

— Înţeleg că ţi-a venit greu să-l laşi din mână. 

— Sonja... Cum interpretezi tu cele ce se petrec? 

— Mi se pare că Gunnar Bjorck, nume bine plasat pe 
lista de clienţi ai prostituatelor, a băgat-o pe Lisbeth 
Salander la balamuc după ce aceasta a încercat să se 
apere, pe ea şi pe mama ei de un ucigaş nebun, care lucra 
pentru Säpo. În treaba asta a primit ajutorul, printre alţii, 
al lui Peter Teleborian, pe a cărui evaluare psihiatrică 
ne-am bazat la rândul nostru o mare parte din judecarea 
stării ei psihice. 

— Aceasta schimbă total imaginea despre ea. 

— Şi lămureşte o mulţime de lucruri. 

— Sonja, poţi să vii să mă iei mâine la ora opt? 

— Sigur. 

— Vom merge la Smådalarö, să avem o discuţie cu 
Gunnar Björck. E în concediu medical, pentru reumatism. 

— Abia aştept. 

— Cred că trebuie să ne revizuim total părerea despre 
Lisbeth Salander. 


Greger Backman îşi privi pe furiş soţia. Erika Berger 
stătea lângă fereastră, în camera de zi şi privea spre apă. 
Avea telefonul mobil în mână şi el ştia că aşteaptă s-o sune 
Mikael Blomkvist. Avea un aer aşa de nefericit, că se duse 
lângă ea, trecându-şi braţul în jurul umerilor ei. 

— Blomkvist e băiat mare, spuse el. Dar, dacă eşti aşa 
de îngrijorată, ar trebui să-i telefonezi poliţistei aceleia. 

Erika Berger suspină adânc. A 

— Ar fi trebuit s-o fac cu câteva ore în urmă. Insă nu de 
asta sunt nefericită. 


642 


— E ceva ce-ar trebui să ştiu? întrebă Greger. Ea dădu 
din cap. 

— Povesteşte. 

— E ceva ce ţi-am ascuns. Şi lui Mikael. Şi tuturor ce- 
lorlalţi de la redacţie. 

— Ai ascuns? 

Ea se întoarse spre soţul ei şi-i povesti că a primit 
postul de redactor-şef la Svenska Morgon-Posten. Greger 
Backman ridică sprâncenele. 

— Nu înţeleg de ce n-ai spus nimic, zise el. E un lucru 
fantastic pentru tine! Felicitări. 

— Presupun că n-am făcut-o pentru că mă simt ca o 
trădătoare. 

— Mikael o să înţeleagă. Toţi oamenii trebuie să 
meargă mai departe, când vine vremea. Şi pentru tine 
acum a venit vremea. 

— Ştiu. 

— Te-ai hotărât cu adevărat? 

— Da. M-am hotărât. Dar n-am avut curajul să po- 
vestesc cuiva. Şi mă simt ca şi cum i-aş părăsi în mijlocul 
haosului. 

Greger îşi îmbrăţişă soţia. 


Dragan Armanski şi-a frecat ochii, apoi a privit întu- 
nericul de dincolo de fereastra clinicii de recuperare de la 
Ersta. 

— Trebuie să-l sunăm pe Bublanski, spuse el. 

— Nu, răspunse Holger Palmgren. Nici Bublanski, nici 
vreo altă autoritate nu a ridicat vreodată nici măcar un 
deget pentru ea. Las-o să facă ce trebuie să facă. 

Armanski l-a privit pe fostul tutore al lui Lisbeth 
Salander. Mai era încă uluit de evidenta îmbunătăţire a 
sănătăţii acestuia, de la ultima lui vizită, de Crăciun. 
Bâlbâiala se mai auzea, dar Palmgren avea o cu totul altă 
vitalitate în privire. Se afla acolo şi o furie, pe care el nu i-o 
cunoscuse niciodată până atunci. În timpul serii, Palmgren 


643 


îi povestise amănunţit istoria pe care Mikael Blomkvist o 
reconstituise din bucăţi. Armanski era şocat. 

— Îşi va ucide tatăl. 

— E posibil, spuse Palmgren liniştit. 

— Sau Zalachenko o s-o omoare poate pe ea. 

— E de asemenea posibil. 

— Şi noi, stăm doar şi aşteptăm? 

— Dragan... Tu eşti un om bun. Dar, ce face sau nu face 
Lisbeth Salander, dacă ea supravieţuieşte sau moare nu-i 
treaba ta. 

Palmgren făcu un gest mare cu braţul. Dintr-odată, 
avea o capacitate de coordonare pe care n-o avusese mai 
înainte. Era ca şi cum evenimentele ultimelor săptămâni 
i-ar fi ascuţit simţurile întunecate. 

— N-am avut niciodată simpatie pentru oamenii care 
iau legea în propriile mâini. Pe de altă parte, n-am auzit 
niciodată despre cineva care să aibă motive atât de bine 
întemeiate încât să aibă dreptul s-o facă. Cu riscul de a 
părea un cinic... Ceea ce se întâmplă în noaptea asta se va 
întâmpla, indiferent de ce credem, eu sau tu. A fost scris în 
stele, când s-a născut ea. Şi tot ce ne rămâne de făcut, mie 
şi ţie, este să hotărâm cum ne vom purta cu Lisbeth, dacă 
se va întoarce înapoi. 

Armanski suspină nefericit şi-l privi pe furiş pe bătrânul 
avocat. 

— Şi dacă îşi va petrece următorii zece ani la puşcăria 
Hinseberg, ea a ales-o. Eu voi continua să-i fiu prieten. 

— N-aveam idee că ai o viziune aşa de liberală asupra 
fiinţei umane. 

— Nici eu nu aveam, spuse Holger Palmgren. 


Miriam Wu privea fix tavanul. Avea veioza de noapte 
aprinsă şi radioul dat încet. La radio cânta On a Slow Boat 
to China. Cu o zi înainte se trezise la spital, după ce Paolo 
Roberto o adusese aici. Dormise şi se trezise neliniştită, şi 
adormise din nou, fără nicio ordine logică. Doctorii afirmau 
că avea o comoţie cerebrală şi, în cazul acesta, trebuia să 


644 


se odihnească. Mai avea şi osul nasului, precum şi trei 
coaste rupte, şi o grămadă de răni pe tot corpul. Arcada 
stângă se umflase aşa tare, că ochiul era doar o crăpătură 
îngustă. O durea de îndată ce încerca să-şi schimbe poziţia. 
O durea de câte ori trăgea aer în plămâni. O durea ceafa şi 
primise un guler de susţinere, pentru siguranţă. Doctorii o 
asiguraseră că se va restabili complet. 

Când se trezise, în seara dinainte, Paolo Roberto se afla 
acolo. li zâmbise, întrebând-o cum se simte. Ea se 
întrebase dacă arăta la fel de jalnic cum arăta el. 

Avea întrebări şi el o lămurise. Din cine ştie ce motiv nu 
i se părea deloc ciudat că acesta era bun prieten cu Lisbeth 
Salander. El era un drac cu gura mare. Lui Lisbeth îi 
plăceau dracii cu gura mare şi detesta dracii plini de 
importanţă. Era o deosebire ca un fir de păr, dar Paolo 
Roberto aparţinea primei categorii. 

li explicase cum de-şi făcuse apariţia brusc şi din senin 
în hala din Nykvarn. Era uimită că acesta se ţinuse aşa de 
încăpățânat în cursa după furgoneta neagră. Şi a fost 
îngrozită la vestea că poliţia se ocupa cu dezgroparea de 
cadavre, din pământul de lângă depozit. 

— Mulţumesc, spuse ea. Mi-ai salvat viaţa. El dădu din 
cap, rămânând tăcut o vreme. 

— Am încercat să-i explic lui Blomkvist. El n-a înţeles 
prea exact. Cred că poate tu înţelegi. Doar şi tu boxezi. 

Ea ştia ce voia să spună. Nimeni care nu a fost acolo, în 
depozitul de la Nykvarn, nu va putea înţelege vreodată cum 
era să te baţi cu un monstru care nu putea simţi durerea. 
Se gândi cât de lipsită de apărare se simţise. 

La urmă, ea doar îi ţinuse mâna bandajată. Nu mai 
vorbiseră. Nu mai era nimic de spus. Când se trezise din 
nou, el plecase. Îşi dorea ca Lisbeth Salander să dea un 
semn de viaţă. 

Niedermann pe ea o căuta. 

Miriam Wu se temea că o va găsi. 


645 


Lisbeth Salander nu putea respira. Nu avea nicio no- 
ţiune a timpului, dar era conştientă că fusese împuşcată şi 
înţelegea - mai mult din instinct, decât raţional - că era 
îngropată. 

Braţul stâng era inutilizabil. Nu putea mişca un muşchi, 
fără ca valuri de durere să-i fulgere prin umăr şi se simţea 
purtată fără voinţă înăuntrul şi în afara unei conştiente 
înceţoşate. Îmi trebuie aer. Capul îi exploda de o durere 
cum nu mai simţise vreodată. 

Mâna dreaptă nimerise sub obraz şi ea începu instinctiv 
să îndepărteze pământul de lângă nas şi gură. Pământul 
era nisipos şi relativ uscat. Reuşi să degajeze o cavitate, 
mare cât un pumn, în dreptul feţei. 

N-avea nici cea mai mică idee cât timp zăcuse în 
mormânt. Dar înţelegea că viaţa îi era în pericol. În cele 
din urmă, formulă un gând coerent: 

M-a îngropat de vie. 

Certitudinea aceasta o îngrozi. Nu putea respira. Nu se 
putea mişca. O tonă de pământ o ţinea încătuşată de roca 
primară. 

Încercă să mişte un picior, dar abia putu să-şi încordeze 
muşchii. Apoi, făcu greşeala de-a încerca să se ridice. 
Apăsă cu capul în sus şi imediat durerea îi trecu ca o 
descărcare electrică prin tâmple. Nu trebuie să vărs. Se 
prăbuşi din nou, într-o inconştienţă vagă. 

Când a putut să gândească iarăşi, a încercat cu grijă să 
stabilească ce părţi ale trupului mai puteau fi folosite. 
Singura parte pe care putea s-o mişte câţiva centimetri era 
mâna dreaptă, lângă faţă. Îmi trebuie aer. Aerul se afla 
deasupra ei, în afara mormântului. 

Lisbeth Salander a început să scurme. Apăsa cu cotul şi 
a reuşit să-şi facă un loc mic de manevră. Cu dosul palmei 
a mărit spaţiul din dreptul feţei, apăsând pământul la o 
parte. Trebuie să sap. 

În cele din urmă, înţelese că, datorită poziţiei sale de 
fetus, avea un spaţiu gol în unghiul mort, sub şi între pi- 
cioare. Acolo se afla cea mai mare parte din aerul deja 


646 


folosit care o mai ţinea încă în viaţă. Începu disperată să-şi 
răsucească torsul şi simţi cum pământul se scurgea sub ea. 
Presiunea din jurul pieptului se uşură un pic. Dintr-odată, 
putea mişca braţul câţiva centimetri. 

Muncea minut cu minut, într-o stare de semiconştienţă. 
Scormonea pământul nisipos de lângă faţă şi îl apăsa, 
pumn cu pumn, în spaţiul de sub ea. Curând a reuşit să-şi 
elibereze braţul atât de mult, că a putut îndepărta pămân- 
tul de deasupra capului. Centimetru cu centimetru îşi eli- 
beră capul. A simţit ceva tare şi brusc a avut în mână o ră- 
dăcină mică, ori o ramură frântă. A început să sape în sus. 
Pământul continua să fie afânat, nu prea bătătorit. 


Era mai mult de ora zece, când vulpoiul a trecut din nou 
pe lângă mormântul lui Lisbeth Salander, pe drum spre 
vizuina lui. Vulpea mâncase un şoarece de câmp şi se 
simţea satisfăcută, când dintr-odată a simţit o altă 
prezenţă. Îngheţă în nemişcare şi ciuli urechile. Mustăţile 
şi nasul începură să vibreze. 

Brusc, degetele lui Lisbeth Salander ieşiră din pământ, 
precum ceva aproape mort. Dacă ar fi existat un privitor 
uman, probabil şi el ar fi reacţionat ca vulpoiul. Acesta o 
luă la goană. 

Lisbeth simţi aerul rece revărsându-se pe lângă braţ. 
Respira din nou. 

Îi mai luă o jumătate de oră ca să se elibereze din 
mormânt. Nu păstrase nicio amintire propriu-zisă a 
procesului. I se părea ciudat că nu putea folosi mâna 
stângă, dar îndepărta mecanic pământul cu dreapta. 

Avea nevoie de ceva, cu care să sape. I-a luat o vreme 
ca să înţeleagă ce putea folosi. A băgat mâna înapoi în 
gaură şi a reuşit să ajungă la buzunarul de la piept, să 
scoată portţigaretul pe care-l primise de la Miriam Wu. 

L-a deschis şi a început să-l folosească drept căuş. Ridi- 
ca pământul, centimetru cu centimetru, aruncându-l cu o 
mişcare a încheieturii. Dintr-odată, putu să-şi mişte umărul 
drept şi reuşi să-l scoată, împingându-l prin stratul de 


647 


pământ. Apoi, începu să scormonească, ca să îndepărteze 
pământul şi nisipul, şi reuşi să ridice capul. Dintr-odată, 
avea capul şi braţul drept la suprafaţă. După ce îşi eliberă 
o parte din tors, reuşise, în fine, să înceapă să se strecoare, 
centimetru cu centimetru, până ce brusc pământul îi 
eliberă şi picioarele. 

S-a târât afară din mormânt, cu ochii închişi şi nu s-a 
oprit înainte ca umărul să se izbească de un copac. Şi-a 
răsucit lent corpul, ca să se poată sprijini de trunchi şi şi-a 
şters murdăria din ochi cu dosul palmei, apoi a deschis 
ochii. În jurul ei era întuneric beznă şi aerul era îngheţat. 
Transpira. Simţea o durere surdă în cap, în umărul stâng şi 
în şold, dar nu-şi risipi energia ca să se gândească la asta. 
Rămase nemişcată vreo zece minute, respirând. Apoi, 
înţelese că nu putea rămâne acolo. 

S-a luptat să se ridice în picioare, în vreme ce lumea se 
clătina în jur. 

Imediat s-a simţit rău şi s-a aplecat în faţă, vomitând. 

Apoi, a început să meargă. Nu avea nicio idee despre 
direcţia în care mergea sau unde se ducea. Avea probleme 
cu piciorul stâng, se împiedica mereu şi cădea în genunchi 
la intervale regulate. De fiecare dată, o imensă durere îi 
fulgera prin cap. 

Nu ştia cât mersese, când a văzut dintr-odată o lumină, 
cu coada ochiului. A schimbat direcţia şi a continuat să 
avanseze, poticnindu-se. Numai atunci când s-a aflat lângă 
magazie, la marginea curţii, şi-a dat seama că se întorsese 
direct la casa lui Zalachenko. Se opri, clătinându-se ca o 
beţivă. 

Fotocelule pe drumul de acces şi pe terenul defrişat. Ea 
ajunsese din cealaltă parte. Nu o reperaseră. 

Lucrul ăsta o tulbură. Înţelegea că nu era în formă 
pentru alt meci cu Niedermann şi Zalachenko. Privi spre 
ferma albă. 

Clic. Copaci. Clic. Foc. 

Începu să fantazeze, să-şi imagineze un bidon de 
benzină şi un băț de chibrit. 


648 


Se întoarse cu greutate spre magazie şi se clătină până 
la o uşă închisă cu un drug pus de-a curmezişul. Reuşi să-l 
ridice, punând umărul drept dedesubt. Auzi zgomotul, când 
drugul căzu pe pământ, lovind uşa dintr-o parte. Făcu un 
pas în întuneric şi se uită împrejur. 

Era o magazie de lemne. Acolo nu era benzină. 


Aşezat la masa din bucătărie, Alexander Zalachenko a 
ridicat privirea, când a auzit zgomotul drugului care se 
lovise de peretele magaziei. 

A dat perdeaua la o parte, privind în întuneric. I-a luat 
câteva secunde până ce i s-au obişnuit ochii. Începuse să 
sufle vântul, tot mai puternic. Buletinul meteo promisese 
un sfârşit de săptămână vijelios. Apoi, a văzut că uşa de la 
magazie era întredeschisă. 

Împreună cu Niedermann aduseseră lemne mai de- 
vreme, în cursul după-amiezii. Fusese o ieşire nenecesară, 
a cărei cauză principală era să-i dea lui Lisbeth Salander 
confirmarea că ajunsese la adresa bună şi s-o momească să 
se arate. 

Oare uitase Niedermann să pună drugul la uşă? Acesta 
putea fi incredibil de stângaci. Aruncă o privire spre uşa 
odăii de zi, unde Niedermann aţipise pe sofa. Se gândi să-l 
trezească, dar îşi spuse apoi că era mai bine să-l lase să 
doarmă. Se ridică de pe scaun. 

Ca să găsească benzină, Lisbeth era obligată să meargă 
până la locul unde se aflau maşinile. Se sprijini de un butuc 
de tăiat lemne, respirând greu. Avea nevoie să se 
odihnească. Era aşezată doar de un minut, când auzi 
târşâitul protezei lui Zalachenko, în faţa magaziei. 


În întuneric, Mikael se înşelase asupra drumului la 
Mellby, la nord de Sollebrunn. In loc să o cotească spre 
Nossebro, continuase în direcţia nord şi nu şi-a înţeles 
greşeala înainte de a ajunge la Trokorna. S-a oprit, con- 
sultând atlasul rutier. 

A înjurat şi s-a întors spre sud, înapoi la Nossebro. 


649 


Lisbeth Salander apucă securea de pe buşteanul de 
tăiat lemne cu mâna dreaptă, cu o secundă înainte ca 
Alexander Zalachenko să intre în magazie. Nu avea su- 
ficientă putere ca să ridice securea deasupra capului, ci, 
ţinând-o cu o singură mână, o făcu să descrie o curbă, de 
jos în sus, punând toată greutatea şoldului sănătos şi 
rotindu-şi corpul într-o jumătate de cerc. 

În acelaşi moment în care Zalachenko răsucea butonul 
luminii, tăişul îl nimeri de-a curmezişul în partea dreaptă a 
feţei, zdrobindu-i pometele şi pătrunzând câţiva milimetri 
în osul frunţii. Nu ajunse niciodată să înţeleagă ce se 
întâmplase, însă în secunda următoare creierul înregistra 
durerea şi începu să urle ca nebunul. 


Ronald Niedermann se trezi tresărind şi se aşeză în 
capul oaselor, zăpăcit. Auzea un răcnet care mai întâi nu i 
se păru omenesc. Venea de afară. Apoi, înţelese că 
Zalachenko era cel care răcnea. Sări iute în picioare. 

Lisbeth Salander îşi luă elan, să mai arunce o dată se- 
curea, însă trupul nu-i mai asculta ordinele. Intenţia ei 
fusese să ridice toporul şi să-l înfigă în capul tatălui său, 
dar îşi epuizase toate forţele şi lovitura îl atinse mult mai 
jos, sub genunchi. Greutatea făcu totuşi ca tăişul să se 
înfigă atât de adânc, încât toporul se prinse acolo şi îi 
scăpă din mâini, atunci când Zalachenko se prăbuşi cu faţa 
în jos în magazie. El urla fără să se oprească. 

Lisbeth se aplecă, pentru a recupera toporul. Pământul 
începu să se clatine şi durerea îi fulgeră în creier. A fost 
obligată să se aşeze. IÎntinse mâna şi pipăi în buzunarele 
hainei lui. Mai avea încă pistolul în buzunarul drept şi ea 
încercă să-şi limpezească privirea, în vreme ce pământul se 
clătina în jur. 

Un Browning de calibrul 22. 

Un blestemat de pistol de scout'! 


* În engl. în orig. - cercetaş. 
650 


De aceea mai era ea în viaţă. Dacă ar fi fost lovită de un 
glonţ din pistolul Sig Sauer al lui Niedermann sau de un alt 
pistol cu muniţie de calibru mai mare, ar fi avut o gaură cât 
toate zilele în ţeastă. 

Chiar în momentul în care formulă acest gând, auzi 
paşii unui Niedermann abia trezit, care umplu uşa ma- 
gaziei. El se opri brusc, privind fix scena din faţa lui cu 
ochii holbaţi, neîncrezători. Zalachenko urla ca un nebun. 
Faţa lui nu mai era decât o mască însângerată. Avea o 
secure înfiptă în genunchi. O Lisbeth Salander plină de 
noroi şi însângerată stătea pe duşumea, lângă el. Arăta ca 
un personaj dintr-un film de groază din felul celor din care 
Niedermann văzuse mult prea multe. 


Ronald Niedermann, insensibil la durere şi construit ca 
un robot blindat, nu iubise niciodată întunericul. De când 
putea să-şi amintească, bezna fusese totdeauna asociată cu 
ameninţarea. 

Văzuse cu ochii lui făpturi în noapte şi o spaimă de 
nedescris îl ameninţa tot timpul. Şi acum spaima prinsese 
corp. 

Fata de pe podea era moartă. Nu exista nicio îndoială. 
El însuşi o îngropase. 

Prin urmare, făptura de pe podea nu era o fată, ci o 
fiinţă care se întorsese de dincolo de mormânt şi care nu 
putea fi învinsă de forţele umane sau de vreo armă. 

Transformarea din om în mort-viu deja începuse. Pielea 
ei se transformase într-o carapace ca a unei şopârle. Dinţii 
dezgoliţi erau colţi ascuţiţi, gata să sfâşie carnea prăzii. 
Limba de reptilă ţâşnea, lingând în jurul gurii. Mâinile 
însângerate aveau gheare lungi, ascuţite ca lamele. 

Îi văzu ochii arzători. Putea auzi cum mârâia înfundat şi 
o văzu încordându-şi muşchii, gata să-i sară la gât. 

Văzu limpede că avea o coadă care se incolăcea şi 
începuse să lovească ameninţător pământul. 


651 


Apoi, ea ridică pistolul şi trase. Glonţul trecu aşa de 
aproape de urechea lui Niedermann, că putu simţi şfichiul 
suflului. I se păru că gura ei arunca flăcări. 

Fu prea mult. 

Niedermann încetă să mai gândească. 

Se întoarse şi o luă la fugă, să-şi salveze viaţa. Ea mai 
trase un foc, care-l rată, dar care păru să-i dea aripi. Trecu 
peste un gard cu un salt de elan şi fu înghiţit de bezna de 
pe câmpie, în direcţia drumului. Alerga cuprins de o 
spaimă iraţională. 

Lisbeth Salander privi uluită după el, până ce dispăru 
din câmpul vizual. 

Se târi până la uşă şi cercetă întunericul, dar nu-l mai 
putea vedea. 

După o vreme, Zalachenko nu mai urla, ci doar zăcea 
gemând, în stare de şoc. Ea deschise pistolul, constatând 
că mai avea un singur cartuş şi se gândi să-l tragă în 
craniul lui Zalachenko. Apoi, îşi aminti că Niedermann încă 
se mai afla afară, în întuneric şi că era mai bine să păstreze 
ultimul glonţ. Dacă o va ataca, va fi probabil nevoie de mai 
mult decât un glonţ de calibrul 22. Dar era mai bun decât 
nimic. 


S-a ridicat greu şi a ieşit şchiopătând din şopronul de 
lemne, închizând uşa în urma ei. I-au trebuit cinci minute 
ca să pună din nou drugul la locul lui. A traversat curtea cu 
pas şovăitor, a intrat în casă şi a găsit telefonul pe o 
comodă în bucătărie. A format numărul pe care nu-l mai 
formase de doi ani de zile. El nu era acasă. l-a răspuns 
robotul: 

Hei. Aici e Mikael Blomkvist. Nu pot răspunde pentru 
moment, dar lasă numele şi numărul de telefon şi voi suna 
eu de îndată ce voi putea. 

Piiip. 

— Mig-g-kral, spuse ea, dându-şi seama că vorbea de 
parcă ar fi avut pietre în gură. Înghiţi în sec. Mikael. E 
Salander. 


652 


Apoi, n-a mai ştiut ce să spună. 

A pus lent receptorul înapoi în furcă. 

Pistolul Sig Sauer al lui Niedermann zăcea desfăcut în 
bucăţi, pentru a fi curăţat pe masa din bucătărie, alături de 
pistolul P-83 Wanad, al lui Sonny Nieminen. Lisbeth a lăsat 
Browningul lui Zalachenko să cadă pe duşumea, s-a 
clătinat până la masă şi a ridicat pistolul Wanad, pentru a-i 
controla încărcătorul. A mai găsit şi computerul Palm, pe 
care l-a băgat în buzunar. Apoi, a şonticăit până la 
chiuvetă, unde a umplut o ceaşcă nespălată cu apă rece ca 
gheaţa. A băut patru ceşti. Când a ridicat ochii, şi-a văzut 
brusc propria faţă într-o oglindă veche de bărbierit, de pe 
perete. Aproape că a apăsat pe trăgaci, aşa de speriată a 
fost. 

Ceea ce vedea îi amintea mai curând de un animal, 
decât de o fiinţă umană. Arăta ca o nebună, cu chipul 
strâmb şi gura larg deschisă. Era acoperită de murdărie. 
Faţa şi gâtul erau un terci uscat de sânge şi noroi. Acum a 
înţeles ce văzuse Ronald Niedermann în magazie. 

S-a apropiat de oglindă şi brusc a devenit conştientă de 
faptul că-şi trăgea piciorul stâng după ea. Avea o durere 
ascuţită în şold, acolo unde nimerise primul glonţ al lui 
Zalachenko. Cel de-al doilea o nimerise în omoplat şi-i 
paralizase braţul stâng. O durea tare. 

Dar durerea din cap era aşa de ascuţită, că o făcea să 
se clatine. A ridicat încet mâna dreaptă, pipăindu-şi ceafa. 
Simţi cu degetele gaura prin care intrase glonţul. 

O pipăi şi înţelese deodată, înspăimântată, că-şi atingea 
propriul creier şi că era aşa de grav rănită, încât era pe 
moarte, dacă nu cumva murise deja. Ceea ce nu putea 
înţelege era cum de se mai ţinea pe picioare. 

O osteneală paralizantă o copleşi dintr-odată. Nu era 
sigură dacă era pe cale să leşine sau să adoarmă, dar căută 
sofaua din bucătărie, unde se aşeză cu grijă şi îşi puse 
partea dreaptă - nerănită - a capului pe pernă. Trebuia să 
se culce, ca să prindă putere, dar ştia că nu putea risca să 
adoarmă, cu Niedermann în afara casei. Mai devreme sau 


653 


mai târziu, avea să se întoarcă. Mai devreme sau mai 
târziu, Zalachenko avea să reuşească să iasă din magazie şi 
să se târască în casă, însă ea nu mai avea putere nici să 
stea în picioare. Simţea cum îngheaţă. Ridică piedica de la 
pistol. 


Ronald Niedermann stătea nehotărât la marginea şo- 
selei dintre Sollebrunn şi Nossebro. Era singur. Era întu- 
neric. Reîncepuse să gândească raţional şi se ruşina de 
fuga lui. Nu înţelegea cum se întâmplase, dar ajunsese la 
concluzia logică că ea trebuie să fi supravieţuit. Intr-un fel, 
trebuie să fi reuşit să se dezgroape. 

Zalachenko avea nevoie de el. Prin urmare, trebuia să 
meargă înapoi acasă şi să rupă gâtul fetei. 

În acelaşi timp, Niedermann avea sentimentul că totul 
se sfârşise. De multă vreme avea acest sentiment. 
Lucrurile începuseră să meargă pe dos şi continuau să 
meargă aşa, din momentul în care Bjurman îi contactase. 
Zalachenko devenise altul, de îndată ce auzise numele de 
Lisbeth Salander. Toate regulile despre precauţie şi 
măsură, pe care Zalachenko însuşi le propovăduise atâţia 
ani, încetaseră să mai existe. 

Niedermann ezita. 

Zalachenko avea nevoie de îngrijire medicală. Dacă ea 
nu-l ucisese deja. Asta dădea naştere la şi mai multe 
întrebări. Îşi muşcă buza de jos. 

Fusese partenerul tatălui său timp de mulţi ani. Fu- 
seseră ani plini de succes. El avea bani puşi deoparte şi de 
asemenea ştia unde-şi ascunsese Zalachenko propria lui 
avere. Logic ar fi fost să plece de acolo şi să nu privească 
în urmă. Dacă fusese ceva ce Zalachenko îi întipărise în 
minte era să păstreze totdeauna capacitatea de a abandona 
fără niciun sentimentalism o situaţie care părea 
nemanevrabilă. Era regula de bază a supravieţuirii. Nu 
ridica un deget pentru un lucru pe care l-ai pierdut. 

Ea nu era supranaturală, dar însemna bad news. Era 
sora lui vitregă. 


654 


O subestimase. 

Ronald Niedermann era sfâşiat între două voințe. O 
parte din el voia să meargă înapoi şi să-i sucească gâtul; o 
altă parte din el voia să continue fuga prin noapte. 

Avea paşaportul şi portofelul în buzunar. Nu voia să se 
întoarcă. La fermă nu mai exista nimic de care să aibă 
nevoie. 

Poate doar o maşină. 

Stătea încă şovăind, când văzu farurile unei maşini 
apropiindu-se, de dincolo de o colină. Întoarse capul. Poate 
ar fi posibil să-şi facă rost de un alt mijloc de transport. Tot 
ce-i trebuia era o maşină care să-l ducă la Goteborg. 


Pentru prima oară în viaţă - cel puţin, de când ieşise 
din prima copilărie - Lisbeth Salander nu era capabilă să ia 
comanda asupra situaţiei. De-a lungul anilor, fusese 
amestecată în bătăi, fusese victima maltratărilor, avusese 
parte atât de o internare forţată, cât şi de abuzuri din 
partea unor persoane particulare. Trupul şi sufletul ei 
primiseră cu mult mai multe lovituri decât ar trebui să 
primească o fiinţă umană. 

Dar de fiecare dată fusese capabilă să se revolte. Re- 
fuzase să răspundă întrebărilor lui Teleborian şi, când 
fusese victima vreunei violenţe fizice, reuşise să scape şi să 
se tragă la o parte. 

Cu nasul spart, putea trăi. 

Dar nu putea trăi cu o gaură în cap. 

De data aceasta, nu se mai putea târî până la ea acasă, 
în propriul ei pat, să-şi tragă plapuma peste cap şi să 
doarmă trei zile, şi pe urmă să se ridice şi să se întoarcă la 
rutina cotidiană, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Era aşa de grav rănită, că nu putea să rezolve singură 
situaţia. Era aşa de ostenită, că trupul ei nu-i mai asculta 
ordinele. 

Trebuie să dorm un moment, gândi ea. Şi, deodată, fu 
sigură că dacă cedează şi închide ochii, era foarte probabil 
ca să nu-i mai deschidă niciodată. Ea analiză această 


655 


concluzie şi constată că de fapt nu-i păsa. Dimpotrivă. Se 
simţea aproape atrasă de idee. Să se poată odihni. Să nu 
mai fie nevoie să se trezească. 

Ultimele ei gânduri au fost pentru Miriam Wu. 

Iartă-mă, Mimmi. 

Mai ţinea încă în mână pistolul neasigurat al lui Sonny 
Nieminen, când închise ochii. 


Mikael Blomkvist îl văzu de departe pe Ronald Nie- 
dermann, în lumina farurilor, şi-l recunoscu imediat. Era 
greu să te înşeli în privinţa unui uriaş blond de doi metri, 
construit ca un robot blindat. Niedermann făcea semne cu 
braţele. Mikael reduse lumina farurilor şi frână. Băgă mâna 
în buzunarul exterior al genţii de computer şi scoase Coltul 
1911 Government, pe care îl găsise în biroul lui Lisbeth 
Salander. Frână la cinci metri în faţa lui Niedermann şi 
opri motorul, înainte de-a deschide portiera. 

— Mulţumesc că te-ai oprit, spuse Niedermann cu 
respiraţia tăiată. Am avut... o pană. Poţi să mă duci până în 
oraş? 

Avea o voce ciudat de subţire. 

— Sigur că pot să am grijă să ajungi în oraş, spuse 
Mikael Blomkvist. 

Îndreptă pistolul spre Niedermann. 

— Aşază-te jos, pe pământ. 

Nu exista niciun sfârşit pentru probele la care era su- 
pus Ronald Niedermann, în noaptea aceea! Se holbă uluit 
la Mikael. 

Niedermann nu era deloc speriat, nici de pistol, nici de 
cel care îl ţinea. În schimb, el avea respect pentru arme. 
Trăise cu armele şi violenţa întreaga lui viaţă. Pornea de la 
ideea că, dacă cineva îndrepta un pistol asupra lui, atunci 
omul acela era disperat şi pregătit să-l şi folosească. Făcu 
ochii mici, încercând să judece omul din spatele armei, însă 
luminile maşinii îl transformau într-o siluetă întunecată. 
Poliţist? Nu vorbeşte ca un poliţist. Poliţiştii obişnuiesc să 
se identifice. Cel puţin, aşa fac în filme. 


656 


Îşi cântări şansele. Ştia că dacă l-ar ataca sălbatic, ar 
putea să ia arma. Însă bărbatul cu pistolul părea calm şi se 
afla la adăpostul portierei. Ar fi fost atins de cel puţin un 
glonţ, poate două. Dacă se mişca destul de repede, s-ar 
putea ca bărbatul să rateze sau, în orice caz, nu va nimeri 
niciunul din organele vitale însă, chiar dacă el va 
supravieţui, gloanţele îi vor îngreuna sau chiar îi vor face 
imposibile şansele lui de a continua fuga. Era mai bine să 
aştepte o altă ocazie. 

— CULCĂ-TE LA PĂMÂNT ACUM! urlă Mikael. Mişcă 
ţeava câţiva centimetri şi trase un foc de avertisment în 
şanţ. 

— Următorul te nimereşte în genunchi, spuse el, cu 
voce înaltă şi clară. 

Ronald Niedermann se lăsă în genunchi, orbit de lu- 
mina farurilor. 

— Cine eşti? întrebă. 

Mikael băgă mâna în buzunarul de la portieră şi scoase 
lanterna pe care o cumpărase de la staţia de benzină, 
îndreptă conul de lumină spre faţa lui Niedermann. 

— Pune mâinile la spate, comandă el. Desfă picioarele. 
Aşteptă până ce Niedermann, fără tragere de inimă, 
îndeplini ordinul. 

— Eu însă ştiu cine eşti tu. Dacă faci vreo prostie, trag 
fără avertisment. '[intesc în plămâni, sub omoplat. 
Probabil, mă vei putea dovedi... Dar o să te coste. 

Puse lanterna pe pământ, îşi scoase cureaua şi făcu o 
buclă, cum învățase la vânătorii de munte, la Kiruna, unde 
făcuse serviciul militar în urmă cu două decenii. Se aşeză 
între picioarele depărtate ale uriaşului şi-i trecu acestuia 
bucla în jurul braţelor, strângând-o apoi deasupra coatelor. 
După aceasta, imensul Niedermann era practic fără 
apărare. 

Şi pe urmă? Mikael privi în jur. Erau singuri în întune- 
ricul şoselei. Paolo Roberto nu exagerase, când îl descri- 
sese pe Niedermann. Era un uriaş. Intrebarea era doar de 


657 


ce un asemenea uriaş venise alergând în mijlocul nopţii, ca 
şi cum ar fi fost urmărit de diavolul în persoană. 

— O caut pe Lisbeth Salander. Presupun că tu ai în- 
tâlnit-o. 

Niedermann nu-i răspunse. 

— Unde e Lisbeth Salander? întrebă din nou Mikael. 

Niedermann îi aruncă o privire ciudată. El nu mai în- 
ţelegea ce se întâmpla în noaptea asta, în care totul mer- 
gea aiurea. 

Mikael înălţă din umeri. Se duse înapoi la maşină, 
deschise portbagajul şi căută cablul de remorcat. Nu putea 
să-l lase pe Niedermann legat în mijlocul drumului, aşa că 
privi împrejur. Treizeci de metri mai departe sclipea un 
panou indicator în lumina farurilor: „Atenţie la elani”. 

— Ridică-te. 

Apăsă ţeava pistolului în ceafa lui Niedermann şi-l duse 
până la panou, obligându-l să se lipească de stâlp. 
Niedermann avu o mişcare de ezitare. 

— Totul e foarte simplu, spuse Mikael. Tu i-ai omorât pe 
Dag Svensson şi pe Mia Bergman. Ei erau prietenii mei. Nu 
am de gând să te las liber pe drum şi, ori stai aici, legat, ori 
te împuşc în genunchi. E alegerea ta. 

Niedermann se aşeză. Mikael îi trecu cablul în jurul 
gâtului, blocându-i capul. Apoi, folosi 18 metri de cablu 
pentru a-l lega strâns pe uriaş, în jurul pieptului şi al 
mijlocului. Păstră o bucată, ca să-i fixeze şi braţul de stâlp 
şi legă cu câteva noduri zdravene marinăreşti. 

Când fu gata, Mikael îl întrebă din nou unde era Lisbeth 
Salander. Nu primi niciun răspuns şi, ridicând din umeri, îl 
lăsă acolo. Abia când ajunse din nou la maşină, simţi 
adrenalina răspândindu-se în corp şi deveni conştient de 
ceea ce făcuse. Imaginea chipului Miei Bergman îi pâlpâia 
în faţa ochilor. 

Mikael îşi aprinse o ţigară şi bău apă din sticla de 
plastic. Observă silueta în întuneric, lângă panoul cu elan. 
Apoi, se aşeză la volan, privi harta şi constată că mai avea 
vreun kilometru până la drumul lateral care ducea la ferma 


658 


lui Karl Axel Bodin. Porni motorul, trecând pe lângă 
Niedermann. 


A condus încet, depăşind drumul de acces cu indica- 
torul Gosseberga, apoi a parcat lângă o magazie pe un 
drum lateral, la o sută de metri mai departe, în direcţia 
nord. Şi-a luat pistolul şi lanterna. A descoperit pe pământ 
urme de roţi proaspete, constatând că un alt automobil 
fusese parcat în acelaşi loc mai devreme. Fără să se mai 
gândească prea mult la asta, s-a întors pe jos până la 
drumul de acces şi a cercetat cutia de scrisori. PL. 192 - 
K.A. Bodin. A continuat să meargă. 

Era aproape miezul nopţii când a văzut luminile de la 
ferma lui Bodin. S-a oprit, ascultând. A rămas nemişcat 
câteva minute, dar nu putea auzi altceva decât obişnuitele 
zgomote ale nopţii. În loc să urmeze drumul direct, în 
curte, a mers pe la marginea câmpului, apropiindu-se de 
clădire dinspre magazie. S-a oprit la treizeci de metri de 
casă. Toate simţurile îi erau în alertă. Fuga lui Niedermann 
pe drum însemna că se întâmplase ceva la fermă. 

Mikael era la jumătatea drumului în curte, când auzi un 
sunet. Se răsuci, lăsându-se să cadă pe genunchi, cu arma 
ridicată. li luă câteva secunde ca să localizeze zgomotul, 
într-una din remize. Se auzea ca şi cum cineva s-ar fi văitat. 
Se mişcă repede pe iarbă şi se opri lângă magazie. Când 
privi după colţ, văzu că înăuntru era aprinsă lumina. 

Ascultă. Cineva se mişca acolo. Ridică drugul, împinse 
uşa şi întâlni o pereche de ochi îngroziţi, într-o faţă plină 
de sânge. Văzu securea de pe pământ. 

— Sfinte Isuse, murmură el. 

Apoi, văzu proteza. 

Zalachenko. 

În mod absolut, Lisbeth Salander fusese în vizită. Îi 
venea greu să înţeleagă ce se putuse întâmpla. Închise 
repede uşa şi puse din nou zăvorul. 


659 


Ştiindu-i pe Zalachenko în magazie şi pe Niedermann 
legat cobză pe drumul spre Sollebrunn, Mikael a traversat 
repede curtea, în direcţia casei. Era posibil să se mai afle o 
a treia persoană, necunoscută pentru el, care să constituie 
o primejdie, dar casa părea pustie, aproape nelocuită. A 
îndreptat ţeava armei spre pământ şi a deschis cu grijă uşa 
de intrare. A pătruns într-un antreu întunecat şi a văzut un 
dreptunghi de lumină, din bucătărie. Singurul zgomot pe 
care-l auzea era ticăitul unei pendule. De îndată ce a trecut 
pragul, a văzut-o imediat pe Lisbeth Salander, pe 
canapeaua din bucătărie. 

Un scurt moment a rămas înţepenit, privind trupul 
mutilat. Văzu că ea ţinea un pistol în mâna care atârna 
moale, peste marginea canapelei. Se apropie încet de ea şi 
căzu în genunchi. Îşi aminti cum îi găsise pe Dag şi pe Mia 
şi o secundă crezu că şi ea era moartă. Apoi, zări o mişcare 
uşoară în cuşca toracică şi auzi o respiraţie slabă, horcăită. 

Întinse mâna şi începu să desprindă cu grijă pistolul din 
mâna ei. Brusc, strânsoarea deveni mai puternică. Ea 
deschise ochii, ca două crăpături înguste şi-l privi câteva 
secunde lungi. Privirea era necentrată. Apoi, o auzi 
murmurând cu voce aşa de slabă, că abia putea distinge 
cuvintele: 

Afurisitul de Kalle Blomkvist. 

Închise ochii din nou şi lăsă să-i scape pistolul. El puse 
arma pe duşumea, scoase telefonul mobil şi formă numărul 
de la SOS-Poliţia. 


660 


STIEG LARSSON 


LISBETH SALANDER se întoarce în Suedia după o lungă vacanță 
petrecută în Caraibe. A pus mâna pe o mare sumă-de bani și este, 
pentru prima dată îri viață, independentă financiar. Dar ea nu mai 
are nici familie, nici prieteni și realizează că este complet singură. 


În același timp, MIKAEL BLOMKVIST, de la revista Millennium, a dat 
de un nou subiect fierbinte. Jurnalistul Dag Svensson şi prietena 
lui Mia Bergman au dovezi despre existența unei filiere de prosti- 
tuție care activează între Europa de Est și Suedia și care, mai mult, 
este mușamalizată de serviciile secrete. Multe dintre persoanele 
implicate în traficul cu femei au poziţii importante în societate. 


Întâmplări din trecutul întunecat al lui Lisbeth Salander încep 
să iasă la iveală. Atunci când Dag şi Mia sunt brutal asasinați, 
bănuielile se îndreaptă spre Salander, iar poliția va declanşa o 
adevărată vânătoare împotriva ei. Salander se decide să pună 
capăt pentru totdeauna trecutului și să-i pedepsească pe cei care 
merită. Drumurile lui Blomkvist și Salander se întretaie din nou. 


Jurnalist suedez, Stieg Larsson a murit în 2004, în mod neașteptat, 
în urma unui crize cardiace. Cu câteva luni înainte, îi predase edi- 
torului său trilogia MILLENNIUM, a serie de romane care aveau să 
se numere, după dispariţia sa, printre cele mai căutate și citite 
cărți din lume. Având o intrigă irezistibilă şi extrem de complexă, 
cele trei volume de factură polițistă atacă teme sensibile din 
punct de vedere politic, precum corupția, prostituția, traficul de 
influență. S-a spus că moartea lui Larsson s-a datorat îndrăznelii 
sale de a dezvălui în roman informaţii incomode, pe care el le 
deținea ca jurnalist, dar care ar fi trebuit să rămână secrete. 


ISBN 978-973-707-265-4 


Că 
partener media: alau | | | | | | 
9 1739737 3726 z 


5% > 


www.edituratrei.ro