Stieg Larsson & David Lagercrantz — [Millennium] 04 Prizoniera in panza de paianjen

DAVID LAGERCRANTZ 


Continuarea seriei Millennium 
de Stieg Larsson 


. prizonieră în 
pânza de păianjen 


— millennium 4 


CONNECTION 


-TREI 


virtual-project.e 


David Lagercrantz 


Prizonieră în pânza 
de păianjen 
Millennium 4 


Continuarea seriei 
Millennium de Stieg Larsson 


Traducere din suedeză și note de Raluca Lungu 


V10 


4 


virtual-project.eu 


Editura Trei, 2015 


Prolog 
Dimineaţa devreme, în urmă cu un an 


Această poveste începe cu un vis. Unul deloc special de 
data asta. Vedem doar un pumn care lovește ritmic și 
neîntrerupt salteaua patului din vechea cameră din 
Lundagatan. 

Cu toate astea, visul o face pe Lisbeth Salander să se 
ridice din pat înainte să se lumineze de ziuă. Apoi se așază 
la calculator și începe urmărirea. 


PARTEA ÎNTÂI _ 
OCHIUL CARE VEGHEAZA 
1-21 noiembrie 


NSA, Naţional Security Agency, este o agenţie federală 
americană aflată în subordinea Ministerului Apărării. Sediul 
ei se află în Fort Meade, Maryland, lângă autostrada 
Patuxent. 


Încă de la înființare, în 1952, NSA interceptează 
informaţii electronice - în ziua de azi, cea mai mare parte a 
activităţii vizează traficul de internet și convorbirile 
telefonice. Încetul cu încetul, autoritatea agenţiei a crescut, 
ajungând să monitorizeze douăzeci de miliarde de 
convorbiri și mesaje electronice zilnic. 


1 


Începutul lui noiembrie 


Frans Balder se considerase dintotdeauna un tată 
deplorabil. 

Deşi August împlinise deja opt ani, nu încercase niciodată 
să-și asume responsabilitatea de părinte și nici nu putea 
spune că începuse să-i surâdă ideea între timp. Cu toate 
astea, aşa cum înțelegea el lucrurile, era de datoria lui să 
acționeze. Băiatul n-o ducea deloc bine în casa fostei soții și 
a nenorocitului ei de logodnic, Lasse Westman. 

Așadar, Frans Balder își dăduse demisia de la compania 
din Silicon Valley și zburase acasă, unde aștepta în stare de 
șoc un taxi pe aeroportul din Arlanda. Era o vreme 
mizerabilă. Ploaia și vijelia îi biciuiau obrajii și se întrebă 
pentru a suta oară dacă făcea într-adevăr ce trebuia. 

Dintre toţi tembelii egoiști din lume, tocmai el avea să 
devină tată cu normă întreagă. O nebunie, ce mai. La fel de 
bine-ar fi putut lucra la Zoo. Nu știa absolut nimic despre 
copii, mai nimic despre viaţă în general și, ceea ce era cu 
adevărat remarcabil, nimeni nu-l rugase să facă nimic. Nici 
mama băiatului, nici bunica maternă nu-l sunaseră să se 
roage de el și să-i spună să-și asume responsabilitatea. 

Fusese alegerea lui, iar acum plănuia ca, în ciuda unei 
decizii vechi privind încredințarea custodiei și fără vreun 
avertisment, să dea buzna în viaţa fostei sale soții și să-și ia 
băiatul acasă. Sigur aveau să sară scântei. Și cu siguranţă 
avea să și-o ia pe coajă de la afurisitul de Lasse Westman. 
Totuși, asta era situaţia, așa că Frans sări într-un taxi 
condus de o șoferiţă care mesteca gumă cu frenezie și avea 
chef de taclale. Nu îl prinsese într-una dintre zilele lui bune. 
Lui Frans Balder nu-i prea ardea de vorbit. 

Stătea rezemat pe bancheta din spate și se gândea la fiul 
său și la tot ce se întâmplase în ultimele câteva zile. August 
nu era singurul motiv pentru care plecase de la Solifon. 


Întreaga lui viaţă atârna de un fir de păr și se întrebă dacă 
era într-adevăr în stare s-o scoată la capăt. În drum spre 
Vasastan, simţi cum îi îngheaţă brusc sângele în vine și își 
înăbuși impulsul de a lăsa totul baltă. Nu mai putea da 
înapoi. 

Cobori din taxi pe Torsgatan și plăti, după care își lăsă 
bagajul în faţa intrării și luă cu el pe scări doar geanta goală 
de voiaj imprimată cu harta colorată a lumii, pe care o 
cumpărase din Aeroportul Internaţional San Francisco. Se 
opri apoi gâfâind în faţa ușii, închise ochii și-și imagină 
toate scenele posibile, de la ceartă până la un scandal de 
proporții, gândindu-se că, de fapt, cine i-ar fi putut învinui 
pe cei doi? Nimeni nu apare din senin și smulge copilul din 
confortul căminului său, cu atât mai puţin un tată care până 
în acel moment nu făcuse decât să pună bani într-un cont 
bancar. Înțelegea însă că era o situaţie-limită, așa că trase 
aer în piept și sună la ușă, chiar dacă mai degrabă și-ar fi 
dorit să o ia la goană. 

La început, nu răspunse nimeni. Apoi, ușa se deschise și 
Lasse Westman apăru în prag cu ochii lui de un albastru 
intens, pieptul masiv și labele imense, făcute parcă să 
aducă numai nenorocire, dar care-i aduceau în schimb 
nenumărate roluri de bad guy în filme, deși niciunul dintre 
ele - Frans Balder era convins de asta - nu era la fel de 
fioros ca acela pe care-l juca zi de zi. 

— Măi, să fie! exclamă Lasse Westman. Nu-i rău. Geniul a 
venit în vizită. 

— Am venit să-l iau pe August, spuse Frans. 

— Ce? 

— Vreau să-l iau la mine, Lars. 

— Cred că glumești. 

— Nu-mi arde deloc de glume, începu Frans tocmai când 
fosta lui soţie, Hanna, apăru brusc dintr-o cameră de 
undeva din stânga. 

Cu siguranță nu mai era la fel de frumoasă ca pe 
vremuri. Se întâmplaseră prea multe nenorociri și probabil 
fumase și băuse prea mult. Totuși simţi un val neașteptat 


de afecțiune, mai ales când observă că avea o vânătaie pe 
gât și că părea să vrea să-l salute, în ciuda situaţiei, deși nu 
îndrăznea să deschidă gura. 

— Cum de te-a lovit interesul, așa, deodată? întrebă 
Lasse Westman. 

— Pentru că s-a umplut paharul. August are nevoie de un 
cămin în care să se simtă protejat. 

— Şi-o să-i dai tu așa ceva, Roboţel? De unde și până 
unde te-ai lăsat de holbat la monitoare? 

— M-am schimbat, spuse Frans, simțindu-se jalnic și nu 
doar pentru că nu era convins deloc de asta. 

Simţi cum îl trece un fior atunci când Lasse Westman 
făcu un pas spre el, mare și furios. Era însă dureros de 
limpede că nu avea cum să-i facă faţă dementului, dacă 
urma să-l atace și că întregul plan era eronat de la cap la 
coadă. Însă, curios lucru, nu se ajunse nici la pumni, nici la 
vorbe grele, ci la un zâmbet grav și exclamaţia: 

— Dar asta-i minunat! 

— Ce vrei să spui? 

— Că era și timpul. Nu-i așa, Hanna? În sfârșit se simte și 
domnul Cap-în-Nori responsabil. Bravo, bravo! continuă 
Lasse Westman și bătu teatral din palme. 

Însă ceea ce-l îngrozi cel mai tare pe Frans Balder fu cât 
de repede i-l dădură pe băiat. 

Fără să protesteze prea mult, îl lăsară să-l ia cu el pe 
puști. Probabil că August era doar o povară pentru ei. Nu 
era un gând ușor de acceptat. Hanna îi aruncă lui Frans 
câteva priviri în care nu se citea nimic. Îi tremurau mâinile 
și avea maxilarul încleștat, însă abia dacă-i puse vreo 
întrebare. Ar fi trebuit să-l chestioneze în cele mai mici 
detalii, să vină cu o grămadă de pretenţii și să se 
îngrijoreze că băiatul avea să-și iasă din ritm. Femeia spuse 
doar: 

— Eşti sigur că asta vrei? O să te descurci? 

— Sunt sigur, spuse el și intră în camera lui August, unde 
îl văzu pentru prima oară în anul care trecuse și se rușină. 

Cum putuse să abandoneze așa un băieţel? Era atât de 


frumos și special, cu părul lui cârlionţat și des, corpul 
subțirel și privirea serioasă și albastră, concentrându-se să 
facă un puzzle uriaș. Întreaga lui făptură părea să spună 
„nu mă deranja”, așa că Frans se apropie încetișor de el, de 
parcă ar fi fost o creatură ciudată și imprevizibilă. 

Reuși totuși să-i distragă atenţia băiatului, să-l convingă 
să-l apuce de mână și să-l urmeze pe coridor. N-avea să 
uite niciodată acel moment. Oare ce gândea August? Ce 
credea? Nu se uita nici în sus, înspre tatăl lui, nici spre 
mamă și ignora, evident, toate gesturile și vorbele de bun- 
rămas. Frans dispăru cu el în lift. Mai simplu nici că se 
putea. 


August suferea de autism. Probabil că avea și un 
handicap mintal sever, deși nu primiseră niciun răspuns 
definitiv în această privinţă și nici n-ai fi zis că are dacă îl 
vedeai de departe. Cu chipul lui angelic și privirea 
concentrată, avea un aer solemn de detașare sau cel puţin 
părea că nu găsește de cuviință să dea nici doi bani pe 
lumea din jur. Însă la o privire mai atentă, vedeai umbra din 
privirea lui. Băiatul nu scosese o vorbuliţă în toată viaţa lui. 

Așadar, înșelase așteptările tuturor încă de pe vremea 
când avea doi ani. Pe atunci, doctorii spuneau că August 
făcea probabil parte din acea minoritate a copiilor suferinzi 
de autism cărora nu le sunt afectate abilităţile intelectuale 
și că, dacă avea să facă terapie comportamentală în regim 
intensiv, avea șanse destul de bune să progreseze, în ciuda 
situației. Dar nimic nu se întâmplase așa cum își doreau și, 
ca să fie sincer, Frans Balder nu avea habar ce se alesese 
de toate acele programe de asistenţă și sprijin și nici de 
educaţia băiatului. Frans trăia în lumea lui și plecase în 
Statele Unite, intrând în conflict cu toţi și cu toate. 

Fusese un idiot, dar acum urma să-și achite datoria 
având grijă de fiul lui și dându-i tot ce avea mai bun. 
Comandă jurnale medicale, sună specialiști și pedagogi și 
încetul cu încetul își dădu seama că toţi banii pe care îi 
trimisese de-a lungul timpului nu ajunseseră la August, ci 


fuseseră daţi altcuiva, cel mai probabil lui Lasse Westman, 
ca să-i acopere cheltuielile nesăbuite și datoriile de la 
jocurile de noroc. Băiatul fusese lăsat să plutească în 
derivă, să devină închistat în tiparele sale comportamentale 
și probabil suferise lucruri și mai rele de-atât - acesta era 
încă unul dintre motivele pentru care Frans se întorsese 
acasă. 

Un psiholog îl sunase și-și exprimase îngrijorarea cu 
privire la niște vânătăi misterioase de pe corpul băiatului, 
semne pe care le văzuse și Frans. li acopereau braţele, 
picioarele, pieptul și umerii. Din ce spunea Hanna, se 
datorau crizelor de care suferea băiatul, momente în care 
se balansa violent înainte și înapoi și într-adevăr, cu o zi 
înainte, Frans fusese martorul unei crize care îl băgase în 
sperieţi. Dar tot nu se potrivea cu vânătăile, își zicea el. 

Exista suspiciunea de abuz, așa că bărbatul ceru ajutorul 
unui medic generalist și al unui detectiv particular și, chiar 
dacă aceștia nu-i putură confirma întru totul suspiciunile, se 
indignă din ce în ce mai tare și scrise o serie de scrisori și 
rapoarte. Frans aproape că uitase de prezenţa băiatului. Işi 
dădu seama că era ușor să uite de el. August stătea cel mai 
adesea pe covor, în camera pe care Frans i-o aranjase în 
vila din Saltsjobaden, cu ferestre ce dădeau spre lac și 
făcea puzzle-uri imposibil de grele, cu sute de piese pe care 
le ordona ca un expert, doar ca să le împrăștie din nou și să 
o ia de la capăt. 

La început, Frans îl privea fascinat. Era ca și cum ar fi 
urmărit un mare artist la lucru și uneori își făcea iluzii că 
băiatul avea oricând să ridice privirea înspre el și să-i spună 
ceva foarte matur pentru vârsta lui. Insă August nu zicea 
nimic, iar atunci când ridica privirea din puzzle, și-o rotea 
rapid către fereastră și către lumina soarelui care se 
reflecta în apa lacului. În cele din urmă, Frans îl lăsă în 
pace. August ajunse să stea mai mult singur. Frans nu-l 
scotea afară decât rareori și atunci doar până în grădină. 

Legal vorbind, nu avea permisiunea să-l ia în grijă pe 
băiat și nu voia să riște cu nimic înainte să vină hotărârea 


judecătorească, așa că o lăsa pe Lottie Rask, menajera, să 
se ocupe de cumpărături, gătit și curăţenie. Frans Balder nu 
se pricepea deloc la așa ceva. Ştia să programeze și 
cunoștea toţi algoritmii, dar în rest nu știa mare lucru și cu 
cât trecea timpul, cu atât petrecea mai multă vreme în faţa 
monitorului, în compania mesajelor către avocaţi, iar 
noaptea adormea la fel de nefericit cum fusese în Statele 
Unite. 

ÎI așteptau procese și atacuri, iar în fiecare seară bea 
câte o sticlă de vin roșu, de obicei Amarone, ceea ce nu-l 
ajuta prea mult pe termen lung. Începu să se simtă din ce 
în ce mai abătut și își tot închipuia, lăsând onoarea și 
credinţa deoparte, cum ar fi fost să dispară ca prin farmec, 
să-și piardă urma în vreun loc ostil omenirii. Însă într-o 
sâmbătă din noiembrie se întâmplă ceva. Era o seară 
vântoasă și rece, iar Frans și August se plimbau dârdâind 
de-a lungul străzii Ringvägen, înspre Sâderi. 

Luaseră prânzul la Farah Sharif, pe strada Zinkens, iar 
August ar fi trebuit să doarmă deja după prânz, însă se 
lungiseră cu masa, iar Frans Balder flecărise mult prea 
mult. Farah Sharif avea darul acesta. li făcea pe oameni să- 
și verse oful. Se cunoștea cu Frans de când studiaseră 
împreună programare la Imperial College din Londra, iar în 
prezent, Farah era printre puţinele persoane din ţară pe 
picior de egalitate cu el sau măcar una dintre puţinele 
persoane la care se gândea cu plăcere. Era o eliberare să 
găsească pe cineva care îl înţelegea. 

Se simţea atras de ea, însă, deși încercase în repetate 
rânduri, nu reușise s-o cucerească. Frans Balder nu se 
pricepea la femei. Dar de data aceea primi o îmbrăţișare de 
la revedere care aproape că se transformase într-un sărut, 
ceva ce în ochii lui era un mare succes. Se gândea la asta 
în vreme ce treceau pe lângă arena sportivă 
Zinkensdamms. 

Frans hotărâse ca pe viitor să cheme o bonă și atunci 


1 Södermalm este zona de sud a Stockholmului. 


poate că... cine știe? În depărtare începu să latre un câine. 
O voce de femeie ţipă - supărată sau fericită, era greu de 
spus, iar Frans se uită înspre Hornsgatan și intersecţia de 
unde se gândea să urce într-un taxi sau să ia metroul în 
direcţia Slussen. 

Stătea să plouă, semaforul arăta culoarea roșie, iar pe 
partea cealaltă a străzii aștepta un bărbat zdrenţăros pe la 
vreo patruzeci de ani, care îi părea vag cunoscut lui Frans. 
Chiar atunci îl apucă de mână pe August. 

Voia să se asigure că băiatul rămâne pe trotuar, așa că 
simţi pe dată schimbarea: mâna copilului se încordă, ca și 
cum ceva l-ar fi făcut să reacționeze. Chiar și privirea îi era 
intensă și limpede, de parcă vălul care îi atârna peste ochi 
s-ar fi ridicat ca prin farmec și, în loc să-și întoarcă atenţia 
înspre interior, August descoperise ceva profund și 
extraordinar în legătură cu acea trecere de pietoni. Frans 
nici nu observă că între timp se făcuse verde. 

II lăsă pe băiat să mai admire o vreme priveliștea și, fără 
să înţeleagă de ce, simţi un val ciudat de afecţiune. Fusese 
doar o privire și nimic mai mult, o privire care nu era nici 
deosebit de luminoasă, nici fericită. Totuși, îi aminti lui 
Frans de ceva îndepărtat și aproape uitat, ce dormitase 
până în acel moment printre amintirile lui. Pentru prima 
dată după mult timp, se simţi cuprins de speranţă. 


2 
20 noiembrie 


Mikael Blomkvist dormise doar câteva ore, fiindcă stătuse 
până târziu să citească un roman poliţist de Elizabeth 
George. Nu fusese o idee prea grozavă. De dimineaţă, Ove 
Levin, ziaristul guru de la Serner Media, avea să ţină o 
ședință în vederea stabilirii unei strategii pentru 
Millennium, iar Mikael ar fi trebuit să fie odihnit și pregătit 
de luptă. 

Dar el n-avea niciun chef să se conformeze. Se ridică din 
pat fără nicio tragere de inimă și-și făcu un cappuccino 
neobișnuit de tare la Jura Impressa X7, o cafetieră care-i 
fusese oferită la un moment dat împreună cu mesajul 
„După cum spui tu, eu tot nu știu s-o folosesc”, dar care 
stătea acum în bucătărie ca un memento al unor vremuri 
mai bune. În prezent nu mai avea nimic de-a face cu 
persoana care îi dăduse cafetiera și nici nu i se părea că 
munca de la ziar ar fi fost deosebit de motivantă. 

În weekendul de dinainte se gândise chiar dacă nu 
cumva era cazul să-și caute o nouă ocupaţie, iar asta era o 
idee destul de drastică pentru cineva ca Mikael Blomkvist. 
Millennium fusese viaţa lui și multe dintre cele mai 
importante și mai dramatice momente pe care le trăise 
erau legate de ziar. Însă nimic nu e veșnic, poate că nici 
măcar dragostea pentru Millennium. |n plus, nu era 
momentul potrivit să deţii un ziar dedicat jurnalismului de 
investigaţie. 

Toate publicaţiile care își doriseră ceva măreț și ambițios 
eșuaseră, iar Mikael nu putea să scape de gândul că propria 
lui viziune în legătură cu Millennium, deși admirabilă și 
adevărată dintr-un punct de vedere mai înalt, n-avea să 
ajute neapărat ziarul să supravieţuiască. Intră în camera de 
zi și sorbi din cafea, uitându-se spre golful Riddarfjărden. 


Afară se pornise o furtună de-adevăratelea. 

După o vară târzie, care învăluise orașul într-o lumină 
blândă și ţinuse terasele deschise până în octombrie, 
vremea devenise mizerabilă, cu rafale constante de vânt și 
ruperi de nori, așa încât cei mai mulţi oameni se grăbeau 
prin oraș aduși de spate. Mikael nu ieșise din casă tot 
weekendul, cu siguranţă nu doar din cauza vremii. Işi 
făcuse planuri măreţe de revanșă, însă de toate se alesese 
praful, iar asta nu-i stătea deloc în fire. 

Mikael nu era defel un slugarnic și, spre deosebire de 
multe nume importante din mass-media suedeză, nu avea 
un ego supradimensionat care să necesite laude și asigurări 
constante. Pe de altă parte, fuseseră câţiva ani dificili și 
abia trecuse o lună de când reporterul pe probleme 
economice, William Borg, publicase un articol în ziarul celor 
de la Serner, Business Life, intitulat „Vremea lui Mikael 
Blomkvist a apus”. 

Articolul și impactul pe care acesta îl avu în media au 
fost, bineînţeles, încă un semn că poziţia lui Blomkvist era 
în continuare solidă și nimeni nu spuse nici că articolul era 
foarte bine scris, nici original. Ar fi trebuit să fie simplu să-l 
respingă drept încă un atac din partea unui coleg de 
breaslă invidios. Însă din cine știe de motiv, toată tărășenia 
se transformă în ceva mai mult, până ce ajunse să fie 
interpretată drept o discuţie despre meseria de reporter - 
dacă e normal ca „Blomkvist să caute întotdeauna nereguli 
în lumea afacerilor și să practice în continuare un jurnalism 
învechit, de anii 1970” sau dacă cei precum William Borg 
„ar trebui să lase deoparte invidia și să vadă importanţa 
vestitului antreprenor care trezise Suedia la viață”. 

Însă dezbaterea se lungise și cineva sugerase răutăcios 
că nu era nicio coincidenţă că Blomkvist stătuse pe 
margine în ultimul an, „deoarece pare să plece de la 
presupunerea că toate marile companii fac lucruri 
reprobabile” și că de aceea își tratează subiectele cu o furie 
oarbă. Așa ceva dăunează pe termen lung, comentaseră 
vocile rele. Din acest motiv, nici măcar Hans-Erik 


Wennerström, magnatul cel mai corupt pe care se 
presupunea că Blomkvist îl băgase în mormânt, nu avusese 
parte de prea multă simpatie. Chiar dacă mass-media mai 
serioasă se abţinuse să împroaște cu invective pe canalele 
de social media, atunci când se porni atacul, acesta nu 
venise doar din partea jurnaliștilor economici și a 
reprezentanţilor industriei, care aveau cu toții motiv să-și 
atace dușmanul într-o clipă de aparentă slăbiciune. 

O serie de tineri jurnaliști săriră și ei să profite de șansa 
de a se remarca și să comenteze că Mikael Blomkvist nu 
avea o perspectivă modernă, că nu scria nici pe Twitter, 
nici pe Facebook și că, mai degrabă, ar fi trebuit privit ca o 
relicvă din vremurile de demult, pe când erau destui bani 
cât să te îngropi în orice hârţoage vechi și dubioase. 
Oamenii obișnuiți profitară și ei de șansă ca să ia parte la 
distracție, creând hashtag-uri amuzante, cum ar fi 
%pevremealuiblomkvist și altele de genul ăsta. Erau numai 
prostii și nimănui nu-i păsa mai puţin de astfel de nimicuri 
decât lui Blomkvist sau măcar așa încerca el să se 
convingă. 

Pe de altă parte, nu-l ajuta nici faptul că nu mai prinsese 
niciun subiect bun de când cu afacerea Zalachenko și nici 
faptul că Millennium chiar trecea printr-un moment de 
criză. Vânzările continuau să fie bune - aveau 21.000 de 
abonaţi. Insă încasările din publicitate scăzuseră dramatic 
și nu mai câștigau nimic suplimentar de pe urma vreunei 
cărţi de succes. Atunci când asociata Harriet Vanger nu mai 
putuse să aducă o nouă infuzie de capital, conducerea 
vânduse, împotriva voinţei lui Mikael, 30% din acţiuni 
imperiului media norvegian Serner. Nu era atât de bizar pe 
cât părea sau cel puţin nu atât de bizar pe cât păruse 
iniţial. Serner publica atât ziare săptămânale, cât și de 
seară și deținea un website de matrimoniale, două canale 
de televiziune prin cablu și o echipă de fotbal din divizia | 
norvegiană. Așadar, nu ar fi trebuit să aibă nimic în comun 
cu un ziar ca Millennium. 

Insă reprezentantul Serner - în special editorul-șef Ove 


Levin - afirmase că trustul avea nevoie de un produs 
premium în portofoliu și că „toţi” membrii consiliului de 
conducere aveau numai cuvinte de laudă pentru Millennium 
și nu doreau ca ziarul să continue în aceeași direcţie ca 
până atunci. După cum declarase Levin, „Nu am venit să 
facem bani! Vrem să creăm ceva important.” Acesta 
avusese imediat grijă ca ziarul să primească o infuzie 
considerabilă de capital. 

Iniţial, conducerea Serner nu se amestecă în treburile 
editoriale. Era business as usual cu excepţia unui buget 
ceva mai mare și un val de speranţă străbătu redacţia, 
cuprinzându-l uneori și pe Mikael Blomkvist, care simţea că 
venise într-un final și vremea să se dedice jurnalismului în 
loc să-și facă griji pentru situaţia financiară. Însă în 
perioada în care se pornise lupta împotriva lui - nu putea 
scăpa de suspiciunea că trustul exploata situaţia - 
schimbară placa și apărură primele presiuni. 

Evident, spusese Levin, ziarul avea să continue cu 
investigaţiile amănunțite, cu reportajele literare, cu 
subiectele pe teme sociale și așa mai departe. Însă 
articolele n-ar trebui să fie exclusiv despre nereguli 
economice, nedreptăţi și scandaluri politice. Şi cele despre 
înalta societate - despre vedete și premiere - puteau fi 
considerate jurnalism de primă mână, spusese el și vorbise 
cu pasiune despre Vanity Fair și Esquire din Statele Unite 
ale Americii și despre Gay Talese și clasicul său portret al 
lui Sinatra, „Frank Sinatra has a Cold”, despre Norman 
Mailer, Truman Capote, Tom Wolfe și așa mai departe. 

Mikael Blomkvist nu avea, de fapt, nimic de obiectat, nu 
la momentul respectiv. El însuși scrisese cu mai puţin de 
jumătate de an înainte un reportaj despre industria 
paparazzi și, atâta timp cât găsea o abordare potrivită și 
serioasă, ar fi putut scrie despre un subiect oricât de ușurel. 
Nu subiectul face jurnalismul de calitate, obișnuia el să 
spună, ci atitudinea. Nu, ceea ce-l făcea să se opună era 
mesajul pe care-l citea printre rânduri: acela era începutul 
unei schimbări mult mai mari, iar Millennium avea să se 


transforme într-un ziar oarecare pentru trustul Serner, 
adică o publicaţie ce putea fi schimbată după bunul-plac 
până ce devenea profitabilă - și diluată. 

Așadar, atunci când află că Ove Levin angajase un 
consultant și-l însărcinase să facă o serie de studii de piaţă 
pe care trebuia să le prezinte luni, Mikael se dusese direct 
acasă vineri după-amiază și stătuse vreme îndelungată la 
birou sau întins în pat, formulând diferite discursuri 
incendiare despre motivele pentru care Millennium trebuia 
să-și păstreze viziunea: în suburbii izbucnesc proteste; în 
Parlament s-a instalat un partid care se opune deschis 
străinilor; intoleranţa crește; fascismul a avansat pe poziţii 
și per total sunt tot mai mulţi oameni fără adăpost și 
cerșetori. Din multe puncte de vedere, Suedia a devenit o 
naţiune a rușinii. Mikael compuse în minte o mulţime de 
formulări înflăcărate și visă cu ochii deschiși la o serie 
întreagă de victorii fantastice, cu prilejul cărora spunea 
atâtea adevăruri pertinente și convingătoare încât întreaga 
redacţie și chiar întregul trust Serner se trezeau la realitate 
și cădeau cu toţii de acord să-l urmeze. 

Însă atunci când își reveni, își dădu seama cât de puţin 
cântăresc astfel de cuvinte dacă nimeni nu le vede 
valoarea economică. Money talks, bullshit walks și aşa mai 
departe! În primul și-n primul rând, ziarul trebuie să stea pe 
propriile picioare. Abia apoi putea să schimbe lumea. Astfel 
stăteau lucrurile și, în loc să compună discursuri dure, se 
întrebă dacă nu putea scoate din asta un subiect bun. 
Poate că speranţa unei anchete serioase le-ar fi redat 
încrederea în sine membrilor redacţiei și i-ar fi făcut să 
ignore concluziile și previziunile lui Levin despre cât de 
învechit era Millennium. 

După ancheta sa senzaţională, Blomkvist devenise un fel 
de linie directă pentru știrile de ultimă oră. Primea zilnic 
ponturi despre nereguli și afaceri necurate. Majoritatea nu 
făceau nici cât o ceapă degerată. Cârcotași, adepţi ai 
teoriei conspirației, mitomani și indivizi plini de sine veneau 
cu cele mai iraționale povești care ori se năruiau la cea mai 


simplă investigaţie, ori nu erau destul de interesante pentru 
a fi transformate într-un articol. Pe de altă parte, în spatele 
unui detaliu absolut banal sau cotidian se ascundea uneori 
un subiect excepţional, într-o banală poliţă de asigurare sau 
într-un anunţ trivial legat de dispariţia cuiva se putea 
ascunde o poveste de o importanţă vitală. Nu puteai ști 
niciodată cu siguranță. Era bine să fii metodic și să 
cercetezi fiecare caz cu o minte deschisă. Astfel, sâmbătă 
dimineaţa Mikael se așeză la laptop împreună cu 
carneţelele cu notițe și frunzări prin ponturile primite. 

Se ocupă de asta până pe la 5 după-amiază și găsi, 
evident, câte ceva care, cu zece ani în urmă, l-ar fi atras, 
dar care nu-i mai producea niciun fel de entuziasm acum - 
o problemă clasică de care era conștient. După câteva 
decenii în domeniu, mai toate păreau cunoscute și, chiar 
dacă, din punct de vedere strict intelectual, îți dădeai 
seama că aveai de-a face cu un subiect bun, nu te mai 
aprindeai ca înainte. Așa încât, atunci când o ploaie 
îngheţată începu să scalde acoperișurile, Mikael întrerupse 
lucrul și se întoarse la romanul de Elizabeth George. 

Nu era vorba doar despre sentimentul de evadare, 
încercă el să se convingă. Uneori, ideile cele mai bune apar 
atunci când te odihnești - așa îi arăta experienţa. Când îţi 
faci de lucru cu altceva, piesele din puzzle încep brusc să 
se așeze. Însă în afară de faptul că ar fi trebuit pur și simplu 
să ia mai des o pauză și să citească romane de calitate, nu-i 
veni vreo idee mai constructivă. Astfel, când ziua de luni 
aduse cu ea un nou val de vreme rea, dăduse gata un 
roman și jumătate din cele ale lui Elizabeth George și trei 
numere vechi din New Yorker care stăteau împrăștiate pe 
noptieră. 


Așadar, acum stătea pe canapeaua din camera de zi cu 
un cappuccino și privea pe fereastră la furtuna de afară. Se 
simţea obosit și sleit de puteri până ce brusc - ca și cum s- 
ar fi decis deodată să-și recapete energia - se ridică, își 
puse bocancii și paltonul și ieși. Afară se dezlănţuise iadul. 


Rafale tăioase de ploaie îl ajungeau până în măduva 
oaselor și se grăbi în jos spre Hornsgatan, care se întindea 
neobișnuit de cenușie înainte. Intregul Söder părea să-și fi 
pierdut coloritul. Nu era nici măcar o frunză tomnatică. 
Continuă să meargă cu capul plecat și braţele încrucișate la 
piept pe lângă biserica Maria Magdalena, în jos, spre 
Slussen, după care o luă la dreapta pe Gotgatsbacken și, ca 
de obicei, coti printre magazinul de modă Monki și barul 
Indigo. Apoi urcă până la redacţia care se afla la etajul 
patru, chiar deasupra filialei Greenpeace. Auzi murmurul 
vocilor încă de pe scări. ă 

Înăuntru erau neobișnuit de mulţi oameni. Întreaga 
redacţie era prezentă, împreună cu cei mai importanţi 
colaboratori, trei angajaţi ai Serner, doi consultanţi și Ove 
Levin, cel din urmă îmbrăcat de data asta ceva mai casual. 
Nu mai arăta ca un director și, evident, preluase câteva 
expresii noi, printre care și popularul „Salut!” 

— Salut, Micke, cum îţi merge? 

— Asta depinde de tine, răspunse Mikael, fără vreo 
intenţie răutăcioasă. 

Însă îşi dădu seama că păruse o declaraţie de război, aşa 
că salută scurt din cap și se așeză pe unul dintre scaunele 
plasate în semicerc, formând un mic auditoriu în redacţie. 


Ove Levin își drese glasul și privi neliniștit spre Mikael 
Blomkvist. Bine-cunoscutul reporter care păruse atât de 
bătăios în pragul ușii acum lăsa impresia că e interesat de 
ce urma să se spună și nu dădea niciun semn că ar fi vrut 
să se ia la ceartă sau să polemizeze cu cineva. Insă asta 
nu-l liniști câtuși de puţin pe Ove. Odată, demult, el și 
Blomkvist fuseseră stagiari la Expressen. La vremea aceea 
scriau cel mai adesea știri pe scurt și o grămadă de 
nimicuri. Însă după program, la cârciumă, visau la reportaje 
și dezvăluiri colosale, vorbind cu orele despre cum n-aveau 
să se mulțumească niciodată cu lucrurile obișnuite sau 
superficiale, ci aveau să sape întotdeauna după mai mult. 
Erau tineri și ambiţioși și voiau să aibă totul dintr-odată. 


Ove ducea uneori dorul acelor vremuri. Evident, nu tânjea 
după leafa lui de atunci, nici după orele de lucru, după viaţa 
liberă petrecută prin cârciumi, nici după gagici, ci după 
visurile pe care și le făcuseră și energia lor. Ducea dorul 
acelei voințe de neclintit de a schimba societatea și 
jurnalismul, de a scrie în așa fel încât lumea să înlemnească 
și pământul să se cutremure și evident, inevitabil, chiar și 
un tip de succes ca el se întreba uneori: „Ce s-a întâmplat 
cu toate astea? Incotro au zburat visurile noastre?” 

Micke Blomkvist și le îndeplinise pe toate până la unul - 
nu doar pentru că, în urma investigaţiilor pe care le făcuse, 
descoperise niște lucruri uluitoare. Scria cu acea energie și 
acel patos la care visau în tinereţe și niciodată nu cedase la 
presiunile șefilor, nici nu făcuse compromisuri când venise 
vorba de idealurile lui, pe când Ove... Da, de fapt e/ fusese 
cel cu o carieră înfloritoare, nu-i așa? Câștiga de cel puţin 
zece ori mai bine decât Blomkvist, iar asta îl bucura nespus 
de mult. La ce-l ajutau pe Micke știrile senzaţionale dacă 
nici măcar nu-și putea cumpăra o casă mai modernă decât 
cocioaba din Sandhamn? Dumnezeule, ce avea coliba 
aceea în comun cu noua casă a lui Ove de la Cannes? 
Nimic! Nu, el și numai el alesese calea cea bună. 

In loc să trudească în presa cotidiană, Ove obținuse 
postul de analist media la Serner și dezvoltase o relaţie 
personală cu însuși Haakon Serner, iar asta îi schimbase 
viața și-l umpluse de bani. In prezent, era cel mai mare 
editor coordonator pentru o serie întreagă de publicaţii și 
canale TV, o meserie pe care o iubea. lubea puterea, banii 
și tot ce rezulta asta și totuși... în sinea lui recunoștea că și 
el visa la toate celelalte lucruri uneori - în doze mici, 
desigur, dar visa. Voia, de asemenea, să fie privit ca un 
publicist rafinat, la fel ca Blomkvist și cu siguranţă că de 
aceea insistase atât de mult ca trustul să cumpere 
Millennium. O păsărică îi șoptise la ureche și așa aflase că 
ziarul traversa o criză financiară și că redactorul-șef Erika 
Berger, de care fusese întotdeauna atras în secret, își dorea 
să poată păstra cei mai noi angajaţi, Sofie Melker și Emil 


Granden, ceea ce era puţin probabil să reușească dacă 
ziarul nu primea o nouă infuzie de capital. 

Pe scurt, Ove ochise o șansă neașteptată de a achiziţiona 
unul dintre cele mai prestigioase branduri din presa 
suedeză. Însă conducerea Serner nu era entuziastă, ca să 
nu spunem altfel. Din contră, se plânseseră că Millennium 
era învechit și de stânga, că avea tendinţa de a se lua la 
harţă cu cei care le cumpărau spaţiul publicitar și cu 
partenerii de afaceri și că, dacă Ove nu ar fi argumentat 
atât de pasional cazul, ar fi decis împotrivă. Totuși, stăruise 
cu îndârjire. O investiţie în Millennium ar fi fost o cantitate 
neglijabilă în acel context, spusese el, un efort insignifiant 
care poate că nu avea să aducă cine știe ce câștiguri, dar 
care putea să aducă ceva mult mai important și anume 
credibilitate. In momentul acela, cu toate disponibilizările și 
reducerile drastice de fonduri, credibilitatea nu era tocmai 
punctul lor forte - de aceea, un angajament față de 
Millennium ar fi fost un semn că trustului îi păsa totuși de 
jurnalism și de libertatea cuvântului. Evident, conducerea 
Serner nu era din cale-afară de încântată nici de libertatea 
de exprimare, nici de jurnalismul practicat de cei de la 
Millennium. Pe de altă parte însă, un plus de credibilitate nu 
le-ar fi dăunat. La urma urmei, înțelegeau cu toţii asta, așa 
că Ove primi acordul să facă achiziţia și-l privi multă vreme 
ca pe un succes neașteptat pentru toţi cei implicaţi. 

Serner avu parte de publicitate pozitivă, Millenium putu 
să-și păstreze echipa, iar investiţia în revistă merse bine: 
reportaje atent documentate și bine scrise, iar Ove nu-și 
mai încăpea în piele de mândrie și se implica inclusiv în 
dezbaterile Clubului de jurnalism, spunând cu toată 
modestia: „Cred în această inițiativă minunată. Am luptat 
dintotdeauna pentru jurnalismul de investigaţie”. 

Dar apoi... nici nu voia să-și amintească. Se pornise un 
atac împotriva lui Blomkvist, ceva ce nu regreta de fapt, cel 
puţin nu la început. Încă de când Mikael se lansase pe 
firmamentul reporterilor de investigaţie, nu putuse să nu se 
bucure pe ascuns atunci când mass-media îl lua în râs pe 


Blomkvist. Dar de data aceasta, satisfacția nu dură prea 
mult. Fiul cel mic al lui Serner, Thorvald, aflase despre 
scandal de pe canalele de social media și făcuse mare caz 
de asta, nu pentru că i-ar fi păsat neapărat. Thorvald nu era 
genul de tânăr pe care să-l intereseze părerile ziariștilor. 
Insă îi plăcea puterea. 

li plăcea să ţeasă intrigi, iar în toate astea vedea o șansă 
de a câștiga niște puncte sau măcar de a trage un perdaf 
generaţiei vârstnice de la conducere și reuși în scurt timp 
să-l facă pe CEO-ul Stig Schmidt - care nu avea câtuși de 
puţin timp pentru asemenea lucruri mărunte - să declare că 
Millennium nu putea să primească o bucată din cașcaval 
dacă nu se conforma cu vremurile, la fel ca restul 
produselor deţinute de trust. 

Ove, care îi promisese solemn Erikăi Berger că nu avea 
să se amestece în treburile redacţiei altfel decât în calitate 
de „prieten și sfătuitor”, se simţi cu mâinile legate și fu 
forţat să joace un joc complicat de culise. Incercă prin toate 
mijloacele posibile să îi atragă pe Erika, Malin și Christer de 
partea noului obiectiv al ziarului, care, de fapt, nu fusese 
niciodată formulat limpede - ceva ce răbufnește într-un 
moment de panică rareori se poate numi obiectiv -, dar 
care reuși cumva să aducă un suflu nou în paginile 
publicaţiei și să o facă mai comercială. 

Categoric, precizase Ove de nenumărate ori, nici nu se 
punea problema să facă vreun compromis când venea 
vorba de spiritul ziarului și de atitudinea lui provocatoare, 
cu toate că, de fapt, nu era tocmai sigur ce voia să spună 
cu asta. Ştia doar că era nevoie de o doză mai mare de 
glamour pentru a mulţumi conducerea și că toate acele 
lungi investigaţii despre companii trebuiau să se rărească, 
deoarece își puteau face dușmani și-i puteau irita pe cei 
care plăteau pentru publicitate în paginile ziarului - ceea 
ce, evident, nu-i spuse Erikăi Berger. 

Nu-și dorea niciun conflict inutil, iar acum, când stătea în 
fața redacţiei, se îmbrăcase în haine mai lejere decât de 
obicei. Nu voia să provoace cu costumele lui lucioase și 


cravatele care deveniseră o modă la sediul central Serner. 
În schimb, purta o pereche de jeanși, o cămașă simplă, albă 
și un pulover albastru-închis cu guler în V care nu era nici 
măcar din cașmir. Îşi purta părul lung și ondulat - mica lui 
șmecherie de-a lungul timpului - prins într-o coadă de cal, 
întocmai precum cei mai duri jurnaliști de la TV. Dar în 
primul și-n primul rând, li se adresă cu toată modestia pe 
care o învățase la cursul de management. 

— Salut tuturor, zise. Ce vreme oribilă! Am mai spus-o de 
câteva ori până acum, dar repet cu plăcere: noi, cei de la 
Serner, suntem foarte mândri să vă fim alături în această 
călătorie. Eu, unul, cu atât mai mult. Angajamentul faţă de 
ziare precum Millennium este ceea ce dă un sens slujbei 
mele - și mă face să-mi amintesc de ce odată, demult, am 
pornit pe drumul jurnalismului. Îţi amintești, Micke, cum 
stăteam la Opera Bar și visam la toate lucrurile pe care 
aveam să le facem împreună? Nu eram chiar treji, he-he! 

Mikael Blomkvist nu părea să-și amintească nimic. Insă 
Ove Levin nu se lăsă descurajat. 

— Nu, nu, nu vreau să devin nostalgic, continuă el și pe 
drept cuvânt, nu am niciun motiv. Pe vremea aia, în branșă 
erau bani cu nemiluita. Cum avea loc o crimă, cât de mică, 
în Kråkemåla, cum luam imediat elicopterul, închiriam un 
întreg etaj în cel mai luxos hotel și comandam șampanie 
pentru a doua zi. Ştiţi, când am plecat în prima călătorie 
peste graniţă, l-am întrebat pe bine-cunoscutul reporter Ulf 
Nilson cum stătea marca germană. N-am idee, mi-a spus el, 
eu stabilesc cursul valutar. He-he! Așa că ne-am cam 
umflat cheltuielile cu deplasarea pe vremea aia, îţi 
amintești, Micke? Poate că atunci am fost cei mai creativi. 
În general, trebuia doar să încropim niște articole acolo și 
totuși reuşeam să vindem multe exemplare. Însă de atunci 
lucrurile s-au schimbat mult și o știm cu toţii. Concurența a 
devenit teribilă și nu mai e simplu să facem bani din 
jurnalism, chiar dacă avem cea mai bună redacţie din ţară, 
așa cum o aveţi voi. Așa că m-am gândit ca azi să vorbim 
despre provocările zilei de mâine. Nu că mi-aș imagina vreo 


clipă că v-aș putea învăţa ceva. Vă voi oferi doar un subiect 
de discuţie. Noi, cei de la Serner, am făcut niște cercetări 
cu privire la cititorii voștri și la modul cum vă percep ei. O 
parte dintre descoperiri vă vor face poate să tresăriţi 
speriaţi. In loc să vă deprimaţi, aţi putea-o lua ca pe o 
provocare și să vă gândiţi că acolo, afară, au loc niște 
schimbări nebunești. 

Ove făcu o mică pauză și se întrebă dacă nu cumva 
expresia „schimbări nebunești” nu fusese o greșeală, o 
încercare exagerată de a părea relaxat și energic și dacă 
per total nu păruse prea guraliv și glumeţ. Vorba lui Haakon 
Serner, „e imposibil să apreciezi cât de lipsiți de umor pot fi 
jurnaliștii prost plătiţi”. Dar nu, se hotărî Ove, mă ocup eu 
de asta. 

li câștig eu de partea mea! 


Mikael Blomkvist încetase să mai asculte cam de când 
Ove explicase că toată lumea trebuia să-și analizeze 
„cunoștințele digitale”, așa că nu auzi nici explicaţia cum că 
generaţia tânără nu știa nici de Millennium, nici de Mikael 
Blomkvist. Din nefericire, tocmai în acel moment se hotărî 
că îi ajunsese și plecă la bufetul redacţiei. Așadar, nu avu 
habar că Aron Ullman, consultantul norvegian, spusese 
deschis: 

— Ce jalnic! Chiar așa frică-i e că o să-l uite lumea? 

Insă adevărul era că nimic nu-l îngrijora mai puţin pe 
Mikael în acel moment. Era furios că Ove Levin păruse să 
creadă că sondajele aveau să-i salveze. Nu cercetările de 
piață creaseră revista, ci pasiunea și avântul. Millennium 
ajunsese unde era pentru că toţi crezuseră în el, în dreptate 
și adevăr, fără să se dea încotro bătea vântul. Rămase 
vreme îndelungată la bufet, întrebându-se cât avea să mai 
treacă până ieșea și Erika. 

Lucru care se întâmplă în vreo două minute. Mikael 
încercă să-și dea seama cât de nervoasă era după zgomotul 
tocurilor. Însă atunci când își făcu apariţia, Erika doar îi 
zâmbi abătută. 


— Cum îți merge? îl întrebă ea. 

— N-am mai putut să ascult. 

— Îţi dai seama că oamenii se simt al naibii de aiurea 
când te comporțţi așa, nu? 

— Îmi dau. 

— Şi presupun că pricepi și că Serner nu poate să miște 
un deget fără permisiunea noastră. Incă deţinem controlul. 

— Pe naiba. Suntem prizonierii lor, Ricky! Nu pricepi? 
Dacă nu facem ce ne spun, își retrag sprijinul și ajungem la 
marginea prăpastiei, spuse Mikael destul de tare și nervos 
și, când Erika îi făcu semn să vorbească mai încet și scutură 
din cap, adaugă pe un ton mai scăzut: Imi pare rău. Mă 
comport ca un copil. Dar acum mă duc din nou acasă. 
Trebuie să mă gândesc la toate astea. 

— Văd că ţi-ai scurtat bine ziua de lucru. 

— M-am gândit că am o groază de ore suplimentare de 
recuperat. 

— Așa e. Vrei să trec pe la tine în seara asta? 

— Nu știu. Chiar nu știu, Erika, spuse el și părăsi apoi 
redacţia, ieșind în G&tgatsbacken. 


Ploaia îi biciuia obrajii. Era îngheţat. Trase o înjurătură. 
Se gândi o clipă dacă să dea o fugă până la librăria Pocket 
și să-și mai ia un roman poliţist englez în care să evadeze. 
În schimb dispăru pe St. Paulsgatan și chiar în dreptul 
restaurantului ce servea sushi, pe partea stângă a străzii, îi 
sună telefonul. Fu convins că era Erika. De fapt, era 
Pernilla, fiica lui - alesese probabil cel mai prost moment 
să-și sune tatăl, care și-așa avea destule mustrări de 
conștiință că făcea prea puţine pentru ea. 

— Bună, draga mea, răspunse el. 

— Ce se aude? 

— Cred că furtuna. 

— Bine, bine, o să fiu scurtă și la obiect. M-am înscris la 
Jurnalism la Biskops Arn6?. 


 Celebru colegiu de arte și literatură din Suedia. 


— Așa deci, acum vrei să scrii, spuse Mikael un pic prea 
brutal și cu o nuanţă de sarcasm, ceea ce era, desigur, 
nedrept. A 

Ar fi trebuit doar să o felicite și să-i ureze succes. Insă pe 
vremuri, Pernilla avusese o perioadă ciudată în care sărise 
de la o sectă religioasă la alta, învățând și una și alta, fără 
să termine nimic, încât Mikael se simţise mai degrabă 
obosit atunci când fata schimbase din nou direcţia. 

— Dar știu că te bucuri. 

— Îmi pare rău, Pernilla. Nu prea sunt în apele mele 
astăzi. 

— Dar nu ești mereu așa? 

— Nu-mi doresc decât să-ţi găsești ceva care să ţi se 
potrivească. Nu știu dacă jurnalismul e o idee așa bună 
ţinând cont de cum arată treburile prin branșă. 

— N-o să fac jurnalism plictisitor ca tine. 

— Şi-atunci ce-o să faci? 

— O să scriu de-adevăratelea. 

— Bine, spuse Mikael fără să o întrebe la ce se referea. Ai 
destui bani? 

— Lucrez peste program la Wayne's Coffee. 

— Vrei să vii la cină în seara asta să vorbim? 

— N-am timp, tată. Am vrut doar să-ţi spun ce-am făcut, 
zise ea și închise. 

Deși încercă să vadă latura pozitivă și anume faptul că 
era entuziasmată, Mikael nu reuși decât să devină și mai 
prost dispus, grăbindu-se să străbată Mariatorget și 
Hornsgatan, în sus, spre mansarda lui din Bellmansgatan. 

Părea că abia plecase de acolo și avu sentimentul ciudat 
că renunţase la slujbă, că se îndrepta spre o nouă viaţă în 
care, în loc să muncească până la extenuare, avea o 
grămadă de timp liber la dispoziţie. Așadar, se gândi un 
moment dacă n-ar fi trebuit să facă puţină ordine. Peste tot 
zăceau aruncate ziare, cărţi și haine. In schimb, scoase 
două Pilsner Urquell din frigider și se așeză pe canapeaua 
din sufragerie, gândindu-se cumpătat la viaţa lui sau cel 
puţin cât de cumpătat putea gândi cineva cu puţină bere la 


bord. Ce plănuia să facă? 

Habar n-avea și lucrul cel mai îngrijorător dintre toate era 
că nu mai avea niciun chef să se zbată. Din contră, era 
ciudat de resemnat, ca și cum Millennium plutea în afara 
sferei lui de interes și se întrebă iarăși: N-a venit oare 
timpul să fac ceva nou? Ar fi fost un eșec enorm din punctul 
de vedere al Erikăi și al celorlalţi. Însă era oare omul 
potrivit să conducă un ziar care trăia din reclame și 
abonamente? Poate că i-ar fi fost mai bine altundeva, dar 
unde? 

Chiar și marile ziare de dimineaţă erau la limita 
supravieţuirii și singurul loc unde se găseau resurse și bani 
să facă jurnalism de investigaţie era la stat ori în clubul 
investigatorilor de la Ekot, ori la televiziunea de stat... Da, 
de ce nu? Se gândi la Kajsa Akerstam, o persoană cu mult 
farmec, cu care obișnuia să bea câteva pahare de vin la 
intervale regulate. Kajsa era producătoarea emisiunii 
Uppdrag granskning de la Sveriges Television și încercase 
în fiecare an să-l recruteze. Insă nu fusese niciodată cazul. 

Nu conta ce-i oferea sau cât de solemn îi promitea să-l 
susțină și să-i apere integritatea. Millennium fusese casa și 
sufletul lui. Dar acum... poate că ar trebui să accepte 
șansa, dacă oferta mai era valabilă după toate porcăriile 
care i se întâmplaseră. Ştia totul despre jurnalism, dar 
nimic despre televiziune, în afară de câteva sute de 
participări la talk-show-uri și emisiuni matinale. Poate că un 
post la Uppdrag granskning i-ar fi redat avântul. 

Sună telefonul și se bucură pentru o secundă. Indiferent 
dacă era Erika sau Pernilla, avea să fie prietenos și să le 
asculte cu adevărat. Insă ecranul afișa „număr 
necunoscut”, așa că răspunse circumspect. 

— Mikael Blomkvist? întrebă o voce tânără. 

— Da, răspunse acesta. 

— Ai timp să vorbim? 

— Dacă te prezinţi, da, poate. 

— Mă numesc Linus Brandell. 

— OK, Linus, ce vrei? 


— Am un subiect pentru tine. 

— S-auzim! 

— ŢI-l spun dacă poţi să te urnești peste drum, la 
Bishop's Arms și ne vedem acolo. 

Mikael se enervă. Nu era vorba doar de tonul poruncitor, 
ci și de faptul că individul intrase pe teritoriul lui. 

— Cred că putem discuta și la telefon. 

— Ce avem aici nu poate fi discutat pe o linie 
neprotejată. 

— Oare de ce mă obosește conversaţia cu tine, Linus? 

— Poate că ai avut o zi proastă. 

— Chiar așa, ai un punct din partea mea. 

— OK. Dă o fugă până la Bishop's ca să-ţi fac cinste cu o 
bere și să-ți povestesc ceva chiar tare. 

Mikael voia doar să se răstească la el: încetează să-mi 
mai spui ce trebuie să fac! În schimb, fără să priceapă de 
ce sau poate pentru că nu avea nimic mai bun de făcut 
decât să stea pe canapea și să mediteze la ce avea să se 
întâmple cu el, spuse: 

— Îmi plătesc singur berea. În regulă, vin. 

— Înţeleaptă decizie. 

— Dar auzi, Linus... 

— Da? 

— Dacă tărăgănezi şi-mi spui tot felul de teorii ale 
conspirației cum că Elvis trăiește și că știi cine l-a împușcat 
pe Olof Palme și nu mai ajungi odată la subiect, plec 
imediat acasă. 

— Fair enough, spuse Linus Brandell. 


3 
20 noiembrie 


Hanna Balder stătea în bucătăria din Torsgatan și fuma 
Camel fără filtru. Era îmbrăcată într-un halat de casă 
albastru și papuci gri, rupţi și, chiar dacă nu avea păr bogat 
și frumos și era în continuare o frumuseţe, decăzuse. Avea 
buzele umflate, iar machiajul puternic din jurul ochilor nu 
avea doar un rol estetic. Hanna Balder o încasase din nou. 

Hanna Balder o încasa mai tot timpul. Ar fi fost o 
minciună să spună că se obișnuise cu asta. Nimeni nu se 
obișnuiește cu genul acesta de abuz. Dar bătaia era la 
ordinea zilei și abia dacă-și amintea ce om vesel fusese 
odată. Frica era acum o trăsătură evidentă a personalităţii 
ei și după o vreme, ajunsese să fumeze câte șaizeci de 
ţigări pe zi și să ia calmante. 

înăuntru, în camera de zi, Lasse Westman înjură ca 
pentru sine. Pe Hanna nu o mai surprindea cu nimic. Ştia de 
mult că Lasse regretase gestul generos faţă de Frans. De 
fapt, fusese un mister de la bun început. Lasse depindea de 
banii pe care Frans îi trimitea pentru August. Trăise multă 
vreme pe picior mare de pe urma lor și, de multe ori, Hanna 
fusese nevoită să debiteze câte un e-mail despre cheltuieli 
neprevăzute pentru câte un profesor sau cursuri speciale 
evident imaginare și de aceea fusese atât de ciudat ce 
făcuse: De ce renunţase Lasse la toate astea și-l lăsase pe 
Frans să ia băiatul cu el? 

În adâncul ei, Hanna știa răspunsul. Fusese aroganţa pe 
care i-o dădea alcoolul. Promisiunea unui rol într-un nou 
serial polițist de pe TV4 care-l făcuse să se umfle și mai 
tare în pene. Însă mai presus de orice, era August. Lasse 
credea că băiatul era ciudat și că prezenţa lui îţi dădea fiori, 
ceea ce era absolut de neînțeles. Cum să poată cineva să-l 
urască pe August? 


Tot ce făcea băieţelul era să stea pe covor cu puzzle-urile 
lui, fără să deranjeze pe nimeni. Şi totuși, Lasse părea să-l 
urască, iar asta avea probabil de-a face cu privirea 
neobișnuită a băiatului, îndreptată spre înăuntru său mai 
degrabă decât spre lumea de afară și care îi făcea pe 
oameni să spună că avea probabil o lume interioară foarte 
bogată, dar care îi dădea fiori lui Lasse. 

— Ce dracu', Hanna! Se uită fix prin mine, exclama el. 

— Dar e un idiot, așa spui tot timpul. 

— O fi un idiot, dar e ceva suspect la el, în orice caz. Pare 
că vrea să-mi facă rău. 

Dar chestia asta era pur și simplu absurdă. August nu se 
uita deloc nici la Lasse, nici la nimeni altcineva și nu dorea 
nimănui răul. Lumea exterioară nu făcea decât să-l irite, iar 
în bula lui era cel mai fericit. Insă Lasse, paranoic cum era, 
crezuse că băiatul plănuise un fel de răzbunare și sigur de 
asta lăsase ca August și banii să dispară din viața lor. Ce 
jalnic fusese. Cel puţin așa interpretase Hanna. Insă acum, 
stând lângă chiuveta din bucătărie și trăgând din ţigară 
atât de agitată și cu atâta forţă încât simţi tutun pe limbă, 
se întreba dacă nu cumva era ceva adevăr în asta. Poate că 
August îl ura și el pe Lasse. Poate că voia într-adevăr să-l 
pedepsească pentru toate loviturile pe care le primise și 
poate că... Hanna închise ochii și se mușcă de buză... 
băiatul îi dorea și ei răul. 

Incepuse să aibă asemenea gânduri distructive de când 
simţise cum, odată cu lăsarea serii, o apuca un dor aproape 
insuportabil și ajunsese să se întrebe dacă nu cumva ea și 
Lasse îi făcuseră mai mult rău lui August. „Am fost un om 
rău”, murmură ea, iar Lasse îi strigă și el ceva. Nu-l auzi. 

— Ce zici? întrebă ea. 

— Unde dracu' e decizia din procesul de custodie? 

— Ce nevoie ai de ea? 

— Vreau să-i arăt că nu are niciun drept să-l ia pe băiat. 

— Abia te bucurai că ai scăpat de el. 

— Eram beat și prost. 

— Şi-acum brusc ești treaz și isteţ? 


— Al dracu’ de isteţ, izbucni Lasse și veni spre ea furios și 
hotărât. 

Hanna închise ochii din nou și se întrebă pentru a mia 
oară de ce toate mergeau atât de prost. 


Frans Balder nu mai arăta ca funcţionarul îngrijit care 
apăruse din senin acasă la fosta soţie. Părul îi era ciufulit, 
mustaţa lucea transpirată și trecuseră cel puţin trei zile de 
când nu se mai bărbierise și nu se mai spălase. In ciuda 
tuturor intenţiilor de a deveni tată cu normă întreagă și în 
ciuda clipei intense de speranţă și afecţiune de pe 
Hornsgatan, se adâncise din nou în concentrarea aceea ce 
putea fi greșit interpretată ca fiind supărare. 

Din când în când, scrâșnea din dinţi și, timp de câteva 
ore, lumea și furtuna de afară încetaseră să mai existe 
pentru el. Nu observă, așadar, nici că la picioarele lui se 
întâmpla ceva. Ceva se mișca încet și neîndemânatic, ca și 
cum o pisică sau un alt animal s-ar fi strecurat pe acolo. 
După o vreme, își dădu seama că August mersese de-a 
bușilea până sub biroul lui. Frans se uită la el uluit, ca și 
cum cifrele din codul lung pe care îl programase încă îi 
acopereau privirea ca un văl. 

— Ce vrei să faci? 

August se ridică în picioare cu ochi limpezi și rugători. 

— Ce? întrebă Frans din nou. Ce? 

Și apoi se întâmplă ceva. 

Băiatul luă de pe dușumea o foaie plină cu algoritmi 
cuantici și-și plimbă febril mâna peste ea, încoace și-ncolo, 
încât Frans crezu pentru o clipă că avea să facă o nouă 
criză. Însă August părea mai degrabă că se preface că scrie 
cu mișcări bruște. Frans simţi cum se încordează și-și 
aminti din nou de ceva important și îndepărtat, la fel ca 
atunci când traversaseră Hornsgatan. Diferenţa era că 
acum știa despre ce e vorba. 

Își amintise de propria copilărie, când numerele și 
ecuaţiile erau mai importante decât viaţa însăși și, 
luminându-se la față, exclamă: 


— Vrei să socotești, nu-i așa? Chiar vrei să socotești? 

În secunda următoare se grăbi să aducă niște creioane și 
coli A4 liniate pe care le puse pe podea în faţa lui August. 

Apoi scrise cel mai simplu șir de numere pe care și-l 
amintea, șirul lui Fibonacci, unde fiecare număr era suma 
celor două numere anterioare: 1,1, 2, 3, 5, 8, 13, 21 și lăsă 
spaţiu pentru următoarea sumă, care ar fi fost 34. Se gândi 
însă că probabil era prea simplu, așa că mai scrise o serie 
geometrică: 2, 6, 18, 54... unde fiecare număr era înmulţit 
cu trei și numărul lipsă era, așadar, 162. Insă pentru un 
asemenea exercițiu era nevoie de un copil talentat, credea 
el, nu de cunoștințe foarte avansate. Ceea ce înţelegea 
Frans prin matematică simplă era, cu alte cuvinte, ceva 
special și începu pe dată să viseze cu ochii deschiși cum că 
băiatul nu era nicidecum înapoiat mintal, ci mai degrabă un 
fel de copie mai concentrată a sa - și el învățase abia târziu 
să vorbească și să interacţioneze cu cei din jur, dar făcuse 
conexiuni matematice cu mult înainte să rostească primele 
cuvinte. 

Petrecu mult timp așezat lângă băiat, așteptând. Dar 
bineînţeles, nu se întâmplă nimic. August nu făcea decât să 
se holbeze la numere cu privirea lui sticloasă, ca și cum 
spera ca soluţia să apară de la sine pe foaie. Într-un târziu, 
Frans îl lăsă singur și se duse la etaj, bău niște apă 
minerală și continuă să lucreze la masa din bucătărie cu 
creionul pe hârtie. Părea să i se fi risipit toată concentrarea 
și într-un final răsfoi absent ultimul număr din New 
Scientist, petrecându-și astfel vreo jumătate de oră. 

Se ridică apoi și cobori din nou la August. Iniţial, păru că 
nu se întâmplase nimic. August stătea pe vine în aceeași 
poziţie în care îl lăsase. Apoi, Frans descoperi ceva care îi 
trezi iniţial doar curiozitatea. 

În clipa imediat următoare se gândi că se uita la ceva 
absolut inexplicabil. 


Nu erau prea mulţi clienţi la Bishop's Arms. Era abia 
după-amiază, iar vremea nu te îmbia la o plimbare, nici 


măcar până la cârciuma din vecini. Și totuși, Mikael fu 
întâmpinat de strigăte și râsete și de o voce răgușită care 
răcni: 

— Kalle Blomkvist! 

Era vorba de un bărbat șleampăt cu păr mult și creț și cu 
o mustăcioară răsucită pe care Mikael îl văzuse de multe ori 
prin zonă și pe care credea că-l cheamă Arne. Puteai să-ţi 
potrivești ceasul după el - la ora două după-amiaza în 
fiecare zi venea la cârciumă. De data asta, părea că venise 
mai devreme decât de obicei și se așezase la o masă din 
stânga barului, împreună cu trei tovarăși de pahar. 

— Mikael, îl corectă Mikael zâmbind. 

Arne, sau cum l-o fi chemând și prietenii lui hohotiră ca și 
cum numele adevărat al lui Mikael era cel mai amuzant 
lucru pe care-l auziseră vreodată. 

— Investighezi vreo știre-bombă? continuă Arne. 

— Mă gândeam să demasc toată treaba necurată de la 
Bishop's Arms. 

— Crezi că Suedia e pregătită pentru așa un subiect? 

— Nu, probabil că nu. 

Lui Mikael chiar îi plăcea această gașcă, nu pentru că ar 
fi schimbat vreodată mai mult decât câteva saluturi. Cu 
toate astea, indivizii făceau parte din peisajul zilnic ce îl 
făcea să se simtă atât de bine în acel cartier, așa că nu le-o 
luă în nume de rău când unul dintre ei întrebă: 

— Am auzit că te lași de muncă. 

Dimpotrivă, cuvintele părură să aducă întregul schimb de 
replici înapoi la registrul comic de care aparţinea. 

— Te-ai dus pe copcă la cincisprezece ani, hei, hei, frate 
butoi, tot ce-i fermecător e trecător, răspunse acesta 
citându-l pe poetul Fröding și privi roată prin bar, căutând 
după cineva care părea suficient de masiv cât să le ordone 
jurnaliștilor obosiţi să iasă la cârciumă. Dar în afară de Arne 
și gașca lui, nu văzu pe nimeni altcineva și se duse în 
schimb la Amir, la bar. 

Amir era înalt, solid și vesel, tatăl extrem de muncitor a 
patru copii, care se ocupa de bar de câţiva ani buni. El și 


Mikael se împrieteniseră la cataramă. Nu din pricină că 
Mikael ar fi fost vreun obișnuit al locului, ci pentru că se 
ajutau reciproc dintr-un cu totul alt mod: Amir îi făcuse rost 
de niște sticle cu vin roșu lui Mikael când magazinul de 
băuturi era închis, iar el aștepta vizita unei doamne, iar 
Mikael îl ajutase la rândul lui pe un prieten de-al lui Amir 
care nu avea acte oficiale să redacteze niște cereri către 
autorități. 

— Cui îi datorăm onoarea? spuse Amir. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. 

— Cineva interesant? 

— Nu cred. Cum îi merge Sarei? 

Sara era soţia lui Amir și tocmai trecuse printr-o operaţie 
la șold. 

— Bombăne și ia pastile pentru durere. 

— Sună crâncen. Salut-o din partea mea. 

—Așa o să fac, spuse Amir și continuară să 
trăncănească. 

Dar Linus Brandell nu veni și Mikael se gândi că probabil 
era doar o glumă. Pe de altă parte, există și rușini mari 
decât să te lași atras de cineva la cârciuma din cartier, așa 
că stătu vreo cincisprezece minute și dezbătu o serie de 
chestiuni legate de economie și sănătate înainte să se 
întoarcă și să se îndrepte spre ieșire. Abia atunci își făcu 
apariţia și tipul. 


Nu era vorba că August reușise să completeze corect 
șirurile matematice. Așa ceva nu l-ar fi impresionat cu 
adevărat pe Frans Balder. Era vorba în schimb de ceea ce 
făcuse pe lângă cifre și care la prima vedere părea o 
fotografie sau o pictură, dar care era de fapt un desen - o 
redare exactă a semaforului de pe Hornsgatan pe lângă 
care trecuseră cu o seară înainte. Era excepțional redat, nu 
doar în cel mai mic detaliu, ci și cu o anume exactitate 
matematică. 

Semaforul pur și simplu strălucea. Fără să-l fi învăţat 
cineva cel mai mic lucru despre formele tridimensionale 


sau despre cum lucrează artistul cu umbre și lumini, părea 
că stăpânea tehnica la perfecţie. Ochiul roșu al semaforului 
licărea spre ei, iar în jurul lui se aduna întunericul tomnatic 
de pe Hornsgatan, care părea și el să lucească, în timp ce 
în mijlocul străzii mergea bărbatul pe care Frans îl văzuse și 
îl recunoscuse vag. Părea speriat sau cel puţin îngrijorat, ca 
și cum prezenţa lui August l-ar fi tulburat și l-a făcut să 
calce un pic nesigur - cum naiba putuse băiatul să redea 
asta? 

— Dumnezeule, spuse Frans. Tu ai făcut asta? 

August nu încuviinţă și nici nu clătină din cap, ci se uită 
într-o parte, pe fereastră, iar Frans Balder avu senzaţia 
stranie că viaţa lui n-avea să mai fie la fel din acel moment. 


Mikael nu știa exact la ce se așteptase - un băiat din 
Stureplan? probabil, genul snob. Dar cel care venise era cât 
un urs - un tânăr scund, cu jeanșii rupţi și păr lung, negru și 
nespălat, cu o privire somnoroasă și evazivă. Avea poate 
douăzeci și cinci de ani sau chiar mai puţin, ten acneic, un 
breton care-i cădea în ochi și un herpes destul de urât. 
Linus Brandell nu arăta ca un tip care avea un subiect de 
senzaţie. 

— Linus Brandell, presupun. 

— Exact. Scuze că mi-a luat atât. Am dat peste o tipă pe 
care o cunoșteam. Am fost în aceeași clasă într-a noua și... 

— Hai să trecem peste asta, îl întrerupse Mikael și îl 
conduse către o masă din fundul cârciumii. 

Când Amir veni și zâmbi discret, comandară două beri 
Guinness și rămaseră tăcuţi câteva clipe. Mikael nu putea 
pricepe de ce se simţea atât de irascibil. Nu-i stătea în fire. 
Poate că era totuși din cauza circului cu Serner. Le zâmbi 
lui Arne și găștii lui care stăteau ceva mai departe de ei și-i 
studiau cu interes. 

— O să trec direct la subiect, spuse Linus. 


> Stureplan este o zonă din Stockholm cunoscută pentru 
cluburile și barurile sale. 


— Sună bine. 

— Ai auzit de Supercraft? 

Mikael Blomkvist nu știa prea multe despre jocurile pe 
computer. Dar despre Supercraft auzise până și el. 

— După nume, da. 

— Nimic mai mult? 

— Nu. 

— Atunci nu știi că ceea ce face jocul special este o 
funcţie Alf care-ţi permite să comunici cu aliaţii despre 
tactica de luptă fără să știi precis, cel puţin nu de la bun 
început, dacă vorbeşti cu un om în carne și oase sau cu o 
creaţie digitală. 

— Nu mai spune, zise Mikael. 

Nimic nu-l interesa mai puţin decât fineţurile unui amărât 
de joc. 

— S-a pornit o mică revoluţie în branșă și am fost chiar 
implicat în dezvoltarea proiectului, continuă Linus Brandell. 

— Felicitări. Înseamnă că te-ai aranjat bine. 

— Tocmai asta-i chestia. 

— Ce anume? 

— Ne-au furat proiectul, iar acum Truegames fac miliarde 
de pe urma lui fără să ne dea un ban. 

Nu era prima dată când Mikael auzise povestea aceasta. 
Vorbise chiar și cu o doamnă în vârstă care susţinea că ea 
era cea care scrisese cărţile din seria Harry Potter și că J.K. 
Rowling i le furase pe toate prin telepatie. 

— Cum s-a întâmplat așa ceva? întrebă el. 

— Ne-au spart programul. 

— Şi cum aţi aflat? 

— Asta au constatat experţii de la Serviciul de 
Telecomunicaţii Speciale. Poţi să-ţi dau și numele dacă vrei, 
chiar și... 

Linus tăcu brusc. 


^ Artificial Intelligence (în engl., în original) — inteligenţă 
artificială, sistem informatic programat să înveţe și să se 
îmbunătăţească singur. 


— Şi? 

— Nimic. Dar până și Säpo’ a fost amestecat, poţi vorbi 
cu Gabriella Grane, o analistă care cred că-ţi va confirma 
povestea. Menţionează cazul și într-un raport public de anul 
trecut. Am chiar aici numărul lui... 

— Cu alte cuvinte, nu e nicio noutate, îl întrerupse 
Mikael. 

— Nu, nu tocmai. Ny Teknik și Computer Sweden au scris 
deja despre asta. Dar pentru că Frans n-a vrut să vorbească 
despre subiect și pentru că în două rânduri a spus chiar că 
n-a avut loc nicio infracţiune cibernetică, povestea a fost 
lăsată baltă. 

— Şi totuși, asta înseamnă că e o știre veche. 

— Evident. 

— Și-atunci de ce ar trebui să te ascult eu pe tine, Linus? 

— Pentru că Frans s-a întors de la San Francisco și pare 
că a înţeles ce s-a întâmplat. După mine, calcă pe un teren 
minat. A devenit obsedat de securitate. Folosește doar 
programe de criptare supersecurizate pe telefon și e-mail și 
tocmai și-a pus o alarmă antiefracţie nouă cu camere video, 
senzori și tot tacâmul. Cred că ar trebui să vorbești cu el, 
de asta am intrat în legătură cu tine. Un tip ca tine îl poate 
face să se deschidă. Pe mine nu mă ascultă. 

— Așadar, m-ai făcut să vin până aici pentru că e posibil 
ca un individ pe nume Frans să deţină un subiect exploziv. 

— Nu doar un individ pe nume Frans, Blomkvist, ci 
nimeni altul decât Frans Balder, nu ţi-am spus? Am fost 
unul dintre asistenții lui. 

Mikael se gândi o clipă; singurul Balder de care își 
amintea era Hanna, actrița, cu care cine știe ce se mai 
întâmplase. 

— Şi cine e? întrebă el. 

Linus îl privi cu atâta dispreţ, că rămase fără cuvinte. 

— Unde-ai trăit până acum, pe Marte? Frans Balder e o 
legendă. Un model. 


5 Serviciul Secret Suedez. 


— Pe bune? 

— Dumnezeule, da! continuă Linus. Caută-l pe Google și- 
o să vezi. A devenit profesor de IT la doar douăzeci și șapte 
de ani și de două decenii e autoritatea numărul unu în lume 
în cercetarea inteligenţei artificiale. Aproape că nu mai 
există nimeni care să fi ajuns atât de departe în dezvoltarea 
de computere cuantice și reţele neurale. Găseşte 
întotdeauna soluţii demente și neortodoxe. Are un creier al 
naibii de mișto și bizar. Gândește într-un fel cu totul nou și 
inovator și, după cum îţi poţi da seama, industria IT a tras 
de el ani de zile. Dar Balder a refuzat mult timp să se lase 
recrutat. Voia să lucreze de unul singur. Sau pe-aproape. A 
avut dintotdeauna diverși asistenţi din care a scos untul. 
Cere rezultate și nimic altceva și îi tot dă înainte cu „Nimic 
nu e imposibil. Treaba voastră e să înlăturați graniţele, bla 
bla bla”. Dar oamenii chiar îl ascultă. Ar face orice pentru 
el. Mai c-ar putea să-și dea și viaţa. Printre noi, tocilarii, e 
ca un zeu. 

— l-auzi. 

— Dar să nu crezi că sunt vreun admirator indulgent, 
chiar deloc. Talentul ăsta vine cu un preţ, știu sigur. Poţi 
face lucruri măreţe cu el. Dar poţi să te și autodistrugi. 
Frans însuși n-a putut avea grijă de fiul lui. Și-a luat 
tălpășița într-un stil de neiertat, povești ca asta se tot 
găsesc. Asistenţi care au muncit până la epuizare și și-au 
distrus vieţile, câte și mai câte. Dar chiar dacă era 
întotdeauna obsedat și imposibil, niciodată nu s-a mai 
comportat așa. Să aibă o asemenea fixaţie cu siguranţa 
datelor. Ăsta e un alt motiv pentru care sunt aici. Vreau să 
vorbeşti cu el. Tot ce știu e că a făcut o descoperire uriașă. 

— Ştii asta, pur și simplu? 

— Înţelege că nu e deloc o persoană paranoică de obicei. 
Din contră, a fost dintotdeauna prea puţin paranoic în ceea 
ce privește nivelul la care lucra. Dar acum s-a încuiat în 
casă și abia dacă mai iese de-acolo. Pare speriat și nu e 
genul care să se sperie prea ușor. Mai degrabă e tipul de 
șmecher nebun care dă năvală. 


— Şi se ocupă cu jocuri pe calculator? întrebă Mikael fără 
să-și ascundă scepticismul. 

— Cam pe-acolo... Frans știa că suntem cu toţii obsedați 
de jocurile pe calculator și credea că ar trebui să lucrăm la 
ceva care ne face plăcere. Dar programul lui de inteligenţă 
artificială se preta și la industria jocurilor. Era atelierul 
experimental perfect și ajunseserăm la niște rezultate 
fantastice. Deschiseserăm noi drumuri. Doar că... 

— Treci la subiect, Linus. 

— Faza e că Balder și experţii lui în brevete au scris o 
cerere de brevet de invenţie pentru cele mai inovative părți 
ale tehnologiei și atunci a venit primul șoc. Un inginer rus 
de la Truegames încropise o cerere chiar înaintea noastră și 
blocase brevetul, ceea ce nu era nicidecum o coincidenţă. 
De fapt, nu conta. Brevetul era menit doar să ne sperie în 
contextul acela. Interesant era cum naiba aflaseră ce 
făceam și, pentru că îi eram cu toţii loiali până la moarte lui 
Frans, exista un singur răspuns: programul nostru fusese 
spart, în ciuda tuturor precauţiilor. 

— Atunci i-aţi contactat pe cei de la Säpo și RAF? 

— Nu i-am sunat de la început. Lui Frans îi e greu să 
comunice cu oamenii care poartă cravată și merg la 
serviciu de la nouă la cinci. Îi preferă pe idioţii care stau în 
fața computerului cu nopţile, așa că a căutat în schimb un 
hacker ciudat pe care l-a întâlnit odată și ea i-a zis direct că 
fuseserăm victimele unui atac. Nu că ar fi lăsat impresia că 
e de prea mare încredere. Eu, unul, n-aș fi angajat-o la 
firma mea, dacă înţelegi ce zic și se prea poate să fi vorbit 
prostii. Dar cele mai importante dintre concluziile ei au fost 
confirmate mai târziu de cei de la Serviciul Special de 
Telecomunicații. 

— Dar nimeni nu știa cine v-a spart sistemul? 

— Nu, nu, să iei urma unui atac cibernetic e inutil de cele 
mai multe ori. Un lucru e clar, trebuie să fi fost profesioniști. 
Lucraserăm mult la sistemul nostru IT de securitate. 

— Dar acum crezi că Frans Balder știe ceva despre asta? 

— Clar. Altfel nu s-ar mai comporta așa dubios. Sunt 


convins că a auzit ceva la Solifon. 

— Deci lucra acolo? 

— Da, spre uimirea tuturor. După cum zicea, Frans 
refuzase înainte să se lase recrutat de uriașii IT. Nimeni pe 
lumea asta nu ne cicălea mai mult cu alienarea decât el, cu 
importanţa de a rămâne liberi și de a nu ajunge sclavii 
marilor puteri comerciale și tot așa. Dar cum stăteam noi 
acolo cu ochii în soare, jefuiţi de tehnologia noastră, hop- 
top înșfacă Frans o ofertă de la Solifon, dintre toate firmele, 
de-am rămas toţi paf. Bine, i-au oferit un salariu uriaș, 
mână liberă și tot tacâmul, gen „Fă ce vrei, dar lucrează la 
noi” și poate că i s-a părut tare. Ar fi fost cu siguranţă tare 
pentru oricine altcineva în afară de Frans Balder. Dar astfel 
de oferte mai primise el și de la Google, Apple și toate 
firmele posibile. De ce devenise brusc atât de interesat de 
Solifon? Nu ne-a explicat niciodată de ce. A luat o decizie, 
și-a făcut bagajul și s-a cărat. După câte am auzit, a fost 
spectaculos la început. Frans dezvolta în continuare 
tehnologia noastră și cred că directorul Nicolas Grant 
începuse să viseze la venituri de miliarde. Erau foarte 
entuziasmați. Dar pe urmă s-a întâmplat ceva. 

— Ceva despre care nu știi de fapt prea multe. 

— Nu, am pierdut contactul. In mare, Frans a pierdut 
contactul cu toată lumea. Dar atât îmi pot da și eu seama, 
că trebuie să fi fost ceva grav. Frans ne ţinuse 
dintotdeauna predici despre comunicare deschisă, susţinea 
filosofia Wisdom of Crowds* și așa mai departe; importanţa 
de a folosi cunoștințele celorlalţi, întreaga concepţie Linux”. 
Dar la Solifon, era clar, ascundea și ultima virguliţă, inclusiv 
de toţi apropiații lui și brusc și-a dat demisia și s-a cărat, iar 
acum stă în casa lui de la Saltsjöbaden și nu iese nici până- 


s Înţelepciunea mulțimilor de James Surowiecki, Ed. Publica, 
2004. 

7 Concepţia Linux se referă la importanţa de a te folosi de 
înţelepciunea și experienţa celorlalți și de a-ţi împărtăși la 
rândul tău cunoștințele. 


n grădină. Nici măcar nu-i pasă de cum arată. 

— Așadar, Linus, ai o poveste despre un profesor care 
pare stresat și căruia nu-i pasă de cum arată - oare cum 
pot vedea vecinii cum arată dacă nu iese din casă? 

— Da, dar cred că... 

— Și eu cred, Linus, că ar putea fi un subiect interesant. 
Dar din păcate nu e destul pentru mine. Nu sunt reporter IT 
- sunt un om din epoca de piatră, cum scria cineva foarte 
înţelept zilele trecute. Ţi-aș recomanda să iei legătura cu 
Raoul Sigvardsson de la Svenska Morgonposten. Ştie totul 
despre lumea asta. 

— Nu, nu, Sigvardsson e de calibru prea mic. Treaba asta 
este peste nivelul lui. 

— Cred că îl subestimezi. 

— Haide, nu o da la-ntors. Asta poate fi comeback-ult 
tău, Blomkvist. 

Obosit, Mikael îi făcu un semn lui Amir, care ștergea o 
masă nu foarte departe de a lor. 

— Pot să-ţi dau un sfat? zise el. 

— Ce... da... sigur. 

— Data viitoare când o să-i vinzi unui reporter un subiect, 
încearcă să nu-i explici cu ce se alege de pe urma lui. Ai 
idee de câte ori am auzit asta la viaţa mea? „O să fie cel 
mai mare reportaj din viaţa ta. E mai mare decât 
Watergate!” Ajungi mai departe cu puţină obiectivitate, 
Linus. 

— Voiam doar să spun că... 

— Ce voiai, de fapt, să spui? 

— Că ar trebui să vorbeşti cu el. Cred că ţi-ar plăcea de 
el. Sunteţi același gen de om care nu face compromisuri. 

Linus păru o clipă să-și piardă încrederea în sine și Mikael 
se întrebă dacă nu fusese cumva prea dur cu el. Incerca 
întotdeauna, din principiu, să fie prietenos și să-i încurajeze 
pe informatori, indiferent cât de ţicniţi păreau, nu doar 
pentru că o poveste nebunească putea să ascundă un 


e Revenire, ripostă. (în engl., în orig.) 


subiect interesant, ci fiindcă știa că, deseori, era ultimul fir 
de aţă de care se agăţau. Mulţi veneau la el pentru că toţi 
ceilalți încetaseră să-i mai asculte. Nu arareori era ultima 
speranţă a oamenilor și nu avea niciodată motiv să fie 
dispreţuitor. 

— Auzi, spuse Mikael, am avut o zi infernală azi și nu 
voiam să fiu așa sarcastic. 

— E în regulă. 

— Ai dreptate, de fapt, continuă Mikael. E ceva care mă 
interesează în povestea asta. Spuneai că v-a făcut o vizită o 
hackeriță. 

— Da, dar de fapt nu are de-a face cu toate astea. A fost 
mai mult proiectul comunitar al lui Balder. 

— Dar părea să știe meserie. 

— Sau poate că a avut noroc. Bătea câmpii la greu. 

— Ai făcut cunoștință cu ea personal? 

— Da, fix când s-a cărat Balder la Silicon Valley. 

— Cam cu cât timp în urmă s-a întâmplat asta? 

— Acum unsprezece luni. Transportaserăm computerele 
noastre la mine acasă, pe Brantingsgatan. Nu se poate 
spune că aveam o viaţă grozavă. Eram singur, falit și 
mahmur, iar acasă totul arăta mult prea nasol. Abia ce 
vorbisem cu Frans la telefon și îmi făcuse capul calendar ca 
un babac obosit. Insista că cică: Să nu o judeci după 
înfățișare și faze din astea, că aparențele înșală, bla bla și 
alte prostii, asta mi-a zis! Mie, care nu-s cine știe ce 
ginerică. N-am purtat niciodată cravată sau sacou și știu 
cum arată cei care se învârt prin cercurile de hackeri. 
Oricum, am stat și-am așteptat-o pe gagica aia. Mă 
gândeam c-o să bată măcar la ușă. Dar a deschis ușa șia 
intrat pur și simplu. 

— Cum arăta? 

— Ca dracu... Sau, mai bine zis, era sexy cumva, așa, la 
modul dubios. Dar tot ca dracu'. 

— Linus, nu-ţi ceream să-mi spui cum arată fizic. Voiam 
doar să știu cum era îmbrăcată și, eventual, cum o chema. 

— N-am idee cine era, continuă Linus, deși o știam de 


undeva - și aveam un sentiment de rău augur. Era tatuată 
și avea mulţi cercei și alte rahaturi, arăta ca o rockeriţă sau 
o goth girl sau o punkeriţă și era slabă ca dracu’. 

Mikael îi făcu semn ca prin vis lui Amir să-i aducă încă o 
Guinness. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Mda, ce să spun. Mă gândisem că nu era nevoie să 
trecem direct la treabă, așa că m-am așezat pe pat - în 
cameră nu prea era nimic pe care să poţi sta - și i-am 
propus să bem ceva pentru început. Și știi ce-a făcut? Mi-a 
zis să plec. Mi-a ordonat să-mi părăsesc propria cameră ca 
și cum era cel mai natural gest din lume. Am refuzat, 
evident. l-am zis: „Aici locuiesc, gen”. Dar mi-a spus doar: 
„Cară-te, dispari” și mi-am dat seama că nu aveam altă 
opţiune decât să ies, așa că am fost plecat o bucată bună 
de timp. Când m-am întors, stătea pe pat zâmbind și 
fumând, chiar așa și citind o carte despre teoria corzilor sau 
ceva de genu'. Poate că m-am încruntat la ea mai dubios, 
habar n-am. Atunci mi-a explicat că nu are de gând să și-o 
pună cu mine, câtuși de puţin. „Câtuși de puţin” mi-a zis și 
nu cred că s-a uitat vreo secundă în ochii mei. Mi-a trântit 
doar că aveam un troian, un RAT? și că recunoștea tiparul 
atacului, însăși ipoteza de prag de originalitate!” a 
programării. Fuseserăm trași pe sfoară, a spus. Apoi a 
plecat. 

— Fără să-și ia la revedere? 

— Fără nicio vorbă. 

— Dumnezeule, lăsă Mikael să-i scape. 

— Deși, mai bine zis, cred că a avut baftă. Tipul de la 
Serviciul Special de Telecomunicaţii, care făcuse aceeași 
analiză cu ceva timp înainte și care era probabil mult mai 


” Remote Access Trojan, un virus care oferă acces de la 
distanţă. 
 lpoteza propusă de Ellis Paul Torrance, și anume că 
inteligența este necesară, dar nu și suficientă pentru a fi 
creativ. 


priceput să descopere tipul ăsta de atacuri, a spus hotărât 
că nu poţi trage astfel de concluzii și că, oricât a căutat în 
computer, nu a găsit niciun virus-spion. Totuși și el - Molde 
îl chema, apropo, Stefan Molde - era convins că fuseserăm 
vizaţi. 

— Şi fata asta s-a prezentat în vreun fel? 

— Asta i-am și cerut, de fapt, dar tot ce mi-a zis, pe un 
ton acru, a fost că pot să-i spun Pippi!!. Era clar că nu era 
numele ei adevărat, dar totuși... 

— Ce anume? 

— Mi s-a părut că i se potrivește cumva. 

— Auzi, spuse Mikael, acum câteva minute eram cât pe 
ce să plec acasă. 

— Da, am remarcat. 

— Dar acum situaţia s-a schimbat considerabil. Nu ziceai 
că Frans Balder o știa pe fată? 

— Ba da. 

— Atunci vreau să vorbesc cu Frans Balder cât de repede 
posibil. 

— Din cauza gagicii ăleia? 

— Ceva de genul. 

— OK, bine, spuse Linus gânditor. Dar n-o să reușești să 
dai de datele lui de contact. S-a făcut al naibii de secretos, 
cum îţi spuneam. Ai iphone? 

— Da, am. 

— Atunci poţi să uiţi de întâlnire. Frans crede că Apple e 
vândut mai mult sau mai puţin celor de la NSA. Ca să 
vorbeşti cu el trebuie să-ţi cumperi un Blackphone!? sau să 
împrumuţi măcar un Android și să descarci un program 
special de criptare. Dar o să încerc să-l conving să-ți 
răspundă, ca să puteţi să stabiliți o întâlnire într-un loc 
sigur. 


1 Pippi Șoseţica - personaj îndrăgit din cărţile pentru copii 
scrise de Astrid Lindgren. 

2 Un smartphone creat pentru a asigura securitatea datelor 
personale prin criptarea oricărui canal de comunicare. 


— Super, Linus, mulțumesc. 


Mikael mai rămase o vreme în cârciumă după ce Linus 
plecă, sorbind din bere și privind furtuna de afară. În 
spatele lui, Arne și gașca lui râdeau de ceva. Dar Mikael era 
atât de adâncit în gânduri, încât nu auzea nimic și abia 
dacă observă când Amir se așeză lângă el și începu să-i 
prezinte ultima prognoză meteo. 

Temperatura urma să scadă până la minus zece grade. 
Se așteptau să cadă prima zăpadă a anului și nu avea să fie 
nicidecum pitoresc sau feeric. Urgia avea să măture totul în 
cale - nu se mai confruntaseră cu o asemenea vreme de 
ani de zile. 

— Pot veni și uragane, spuse Amir, iar Mikael, care 
continua să-l ignore, răspunse laconic: 

— Numai bine. 

— Bine? 

— Da... păi... mai bine decât nimic, în orice caz. 

— E adevărat. Dar cum îţi mai merge? Pari complet 
șocat. N-a mers bine întâlnirea? 

— Ba da, a fost foarte OK. 

— Dar ceva te-a tulburat, nu? 

— Nu sunt sigur. Însă totul e puţin confuz în momentul 
ăsta. Mă gândesc să renunţ la Millennium. 

— Credeam că ești una cu ziarul ăla. 

— Așa credeam și eu. Dar presupun că toate au un 
sfârșit. 

— Asta așa e, spuse Amir. Tatăl meu spunea că până și 
ce e etern se termină odată și-odată. Mi-a zis asta chiar 
înainte s-o părăsească pe mama. 

Mikael pufni. 

— Mda. Nici eu nu m-am priceput prea bine la dragostea 
eternă. Din contră... 

— Nu mai spune. 

— Cunosc o fată care a dispărut din viaţa mea o bună 
bucată de vreme. 

— Nasol. 


— Da, e o situaţie mai specială. Dar acum am primit un 
semn de la ea, cel puţin așa cred și poate că de asta am 
părut atât de ciudat. 

— Inţeleg. 

— Așadar, presupun că ar trebui să mă duc spre casă. 
Cât îți datorez? 

— Ne socotim noi mai târziu. 

— Mulţam, ai grijă de tine, Amir, spuse Mikael și trecu pe 
lângă clienţii obișnuiți care îi aruncară câteva noi 
comentarii, ieșind în furtună. 

Era ceva de speriat. Rafalele de vânt îl izbeau cu putere 
și, cu toate astea, zăbovi o clipă în furtună, pierzându-se 
printre amintiri vechi, după care o porni încet spre casă. Din 
cine știe ce motiv, îi fu greu să descuie ușa. Se chinui o 
vreme cu cheia. După ce intră, își aruncă pantofii din 
picioare, se așeză în fața computerului și căută informaţii 
despre profesorul Frans Balder. 

Insă nu era chip să se concentreze și se întrebă în 
schimb, din nou, unde dispăruse tipa aceea. În afară de un 
raport de la fostul ei angajator, Dragan Armanskij, nu mai 
auzise nimic de ea. Era ca și cum o înghiţise pământul. În 
ciuda faptului că locuiau aproape în același cartier, n-o 
văzuse niciodată, așa încât povestea lui Linus îl afectase 
destul de mult. 

Oricine altcineva putuse să apară la ușa tipului în ziua 
aceea. Era probabil, dar nu neapărat posibil. Cine în afară 
de Lisbeth mai dă buzna așa, fără să te privească în ochi și 
să te dea pe ușă afară din propria casă? Cine vede cele mai 
ascunse secrete din computere și spune chestii ca: „Nici nu 
mă gândesc să mi-o pun cu tine, câtuși de puţin”? Trebuie 
să fi fost Lisbeth. Şi numele de Pippi - asta chiar era tipic 
pentru ea. 

Pe ușa ei din Fiskargatan scria V. Kurla și Mikael știa prea 
bine că nu-și folosea numele real. Numele ei adevărat era 
mult prea căutat și asociat cu cele mai mediatizate procese 
pe care le urmărise opinia publică. Oare pe unde își mai 
făcea veacul acum? De fapt, nu era prima dată când tipa se 


evapora. Însă, de când bătuse la ușa ei din Lundagatan în 
acea zi și o certase pentru că scrisese o analiză personală 
un pic prea detaliată despre el, nu stătuseră niciodată 
despărțiți atâta vreme și era un pic ciudat, nu-i așa? Lisbeth 
era totuși... da chiar, ce naiba era Lisbeth? 

Nu era propriu-zis prietena lui. Prietenii se întâlnesc cu 
tine. Prietenii nu dispar așa, pur și simplu. Prietenii nu-ţi 
lasă mesaje intrându-ţi ilegal în calculator. Şi totuși, se 
atașase de Lisbeth și, mai presus de orice, nu mai putea să 
și-o scoată din minte, se îngrijora pentru ea. Fostul ei 
tutore, Holger Palmgren, spunea că Lisbeth se descurca 
întotdeauna. In ciuda copilăriei de coșmar, sau poate 
tocmai datorită ei, se transformase într-o supraviețuitoare a 
naibii de pricepută și da, era ceva adevăr în asta. 

Dar cu greu puteai avea garanţia că va fi bine, în niciun 
caz cu o tipă cu un asemenea trecut și cu talentul ei de a-și 
face dușmani. Poate că o luase cu adevărat razna, așa cum 
îi sugerase Dragan Armanski atunci când el și Mikael se 
întâlniseră să ia prânzul la Gondolen cu o jumătate de an în 
urmă. Era o zi de primăvară, o sâmbătă și Dragan insistase 
să-i facă cinste cu bere, șnaps și tot tacâmul. Mikael 
avusese impresia că Dragan simţea nevoia să se descarce 
și chiar dacă oficial se întâlniseră doar în calitate de vechi 
prieteni, era limpede că Dragan voia de fapt să vorbească 
despre Lisbeth și să o dea în sentimentalisme după câteva 
pahare. 

Dragan îi povestise printre altele că firma lui, Milton 
Security, livrase câteva alarme unui azil de bătrâni din 
Högdalen. Alarme bune, spusese el. 

Dar nu sunt bune de nimic dacă se taie curentul și 
nimănui nu-i pasă într-atât încât să rezolve situaţia și asta 
era exact ce se întâmplase. Într-o seară fusese o pană de 
curent la azil, iar noaptea, una dintre bătrâne, o doamnă cu 
numele de Rut Åkerman, căzuse și-și rupsese femurul și 
așteptase ore în șir, apăsând butonul de alarmă fără 
succes. A doua zi dimineaţa, starea ei era critică și, pentru 
că ziarele erau ocupate în acel moment cu semnalarea 


abaterilor și a indiferenţei din aziluri, întâmplarea fu intens 
mediatizată. 

Rut era acum în afara oricărui pericol. Dar ghinionul 
făcuse ca ea să fie mama unuia dintre mai-marii 
democraţilor din Suedia și când vestea apăru pe website-ul 
partidului, Avpixlat, că Armanski era arab - ceea ce nu era, 
de fapt - secţiunea de comentarii explodă. Sute de 
comentatori anonimi scriseseră că așa se întâmplă când 
„aia ne livrează nouă tehnologie”, iar Dragan se simţi 
foarte jignit, mai ales pentru că și bătrâna lui mamă fusese 
jignită grav. 

Însă brusc, ca printr-o minune, toţi acei comentatori au 
încetat să mai fie anonimi. Dimpotrivă, apăreau cu numele 
în clar, cu adresa, ocupaţia și vârsta. Totul era ordonat și 
îngrijit - ca și cum ar fi completat cu toții un formular. Ai fi 
zis că de pe tot site-ul se eliminaseră pixelii și s-a putut 
vedea, evident, că nu doar maniacii și inadaptațţii sociali 
scriseseră comentarii, ci și mulţi concetăţeni de situaţie 
bună, inclusiv câţiva concurenţi din branşa lui Armanski. 
Multă vreme, comentatorii până atunci anonimi au fost 
neputincioşi. Nu pricepeau ce se întâmplase. Și-au smuls 
părul din cap până au reușit să desființeze pagina și au 
jurat să se răzbune pe vinovaţi. Dar tocmai asta era ideea, 
nimeni nu știa cine fusese în spatele atacului. Nimeni în 
afară de Dragan Armanski. 

— A fost o mișcare clasică de-a lui Lisbeth, spuse el. E 
clar, am fost părtaș la faptă. N-am fost într-atât de generos 
încât să-mi fie milă de toţi cei care au fost expuși, la cât de 
mult avertizez lumea cu privire la siguranţa datelor. Ştii, nu 
mai auzisem nimic de ea de o veșnicie și eram convins că 
mă ignora, da și că-i ignora și pe toţi ceilalți. Apoi s-au 
întâmplat astea și a fost fantastic. Mi-a luat apărarea și i- 
am trimis un răspuns exuberant de mulţumire pe e-mail. 
Spre surprinderea mea, mi-a răspuns. Ştii ce mi-a scris? 

— Nu. 

— O singură propoziție. „Cum naiba puteţi să-l apăraţi pe 
scârbosul ăla de Sandvall de la Clinica din Ostermalm?” 


— Cine e Sandvall? 

— Un chirurg plastician căruia i-am asigurat o gardă de 
corp pentru că fusese ameninţat după ce se încurcase cu o 
estoniană tânără pe care o operase la sâni. Tipa se pare că 
era iubita unui interlop cunoscut. 

— Aoleul! 

— Exact, n-a fost prea inteligent. l-am răspuns lui Lisbeth 
că nici eu nu credeam că Sandvall era ușă de biserică. Ba 
chiar știam că nu era. Dar am încercat să-i spun că nu 
putem emite astfel de judecăţi. Nu putem să-i apărăm doar 
pe cei fără de pată. Chiar și șovinii au dreptul la un anumit 
grad de siguranţă și pentru că Sandvall era în mare pericol 
și ne ceruse ajutorul, i l-am dat - la tarif dublu. Nimic mai 
simplu. 

— Dar Lisbeth n-a acceptat raţionamentul? 

— În orice caz, nu mi-a răspuns - cel puţin nu pe e-mail. 
S-ar zice că mi-a dat o altfel de replică. 

— Cum așa? 

— S-a dus la paznicii noștri de la clinică și le-a ordonat să 
stea calmi. Cred chiar că i-a și salutat din partea mea. Apoi 
a trecut pe lângă toţi pacienţii, asistentele și doctorii și a 
urcat până la sala de operaţii a lui Sandvall, i-a rupt trei 
degete și l-a ameninţat grav. 

— Dumnezeule! 

— Bine zis. E nebună de legat. Vreau să spun, să se 
comporte așa în faţa atâtor martori și, colac peste pupăză 
și într-o sală de operaţii. 

— Da, e nebunie curată. 

— Bineînţeles, a ieșit un scandal teribil, cu ameninţări de 
dare în judecată și tot tacâmul. Iți dai și tu seama: să-i rupi 
degetele unui chirurg care s-a angajat să-ţi aranjeze faţa 
căzută. Așa ceva îi face pe avocaţii de top să vadă peste tot 
numai semnul dolarului. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Absolut nimic. Ăsta e probabil cel mai ciudat 
lucru. Toată chestia s-a fâsâit, probabil pentru că medicul 
chirurg n-a vrut să depună plângere. Dar totuși, Mikael, a 


fost ceva nebunesc. Nicio persoană echilibrată nu dă buzna 
într-o sală de operaţii și-i rupe degetele medicului. Nici 
măcar o Lisbeth Salander echilibrată n-ar face așa ceva. 

Mikael Blomkvist nu era chiar atât de sigur de 
interpretarea lui Dragan. Credea mai degrabă că avea 
logică, o logică tipică lui Lisbeth, iar la capitolul ăsta era 
mai mult sau mai puţin expert. Nu se îndoia nicio secundă 
că doctorul făcuse ceva mult mai rău decât să pună laba pe 
iubita greșită. Totuși, nu putea să nu se întrebe dacă nu 
cumva era o greșeală din partea lui Lisbeth, măcar la 
capitolul de analiză a riscurilor. 

Se gândi chiar că poate își dorea să intre din nou în 
bucluc, ca un fel de spectacol care să o facă să simtă că 
trăiește din nou. Dar asta era cu siguranţă doar o teorie. Nu 
știa nimic despre motivele ei. Nu avea nici cea mai vagă 
idee despre viaţa ei din prezent și, în vreme ce furtuna 
făcea ferestrele să zăngăne, iar el stătea în faţa 
calculatorului și-l căuta pe Frans Balder pe Google, Mikael 
încercă să vadă partea bună a lucrurilor - măcar dăduseră 
unul peste altul, chiar dacă indirect. Era în orice caz mai 
bine decât nimic și presupuse că ar fi trebuit să se bucure 
că-i semăna. Lisbeth părea să fie ea însăși sau poate că, 
cine știe, îi adusese un subiect. 

Mikael nu înţelegea de ce, dar Linus îl iritase din prima 
clipă și probabil că ignorase detaliul, chiar dacă Linus 
venise cu ceva doar pe jumătate senzaţional. Dar când 
Lisbeth apăruse în poveste, începuse să privească totul cu 
alţi ochi. Nu avea de ce să se îndoiască de inteligenţa ei și 
dacă își lua din timpul ei ca să se înhame la această 
misiune, da, poate că și el avea un motiv să aprofundeze 
subiectul. Putea măcar să verifice toată treaba în detaliu și, 
cu puţin noroc, să afle ceva nou despre Lisbeth, pentru că 
aici era întrebarea de o mie de puncte, nu-i așa? 

De ce apăruse tocmai acum? 

Nu era nici într-un caz vreun consultant IT ambulant și 
bineînţeles că nedreptăţile vieţii puteau s-o înfurie. Putea 
apărea brusc și-și putea face dreptate singură. Dar ca tipa 


care nu se dă în lături de la a intra în calculatorul oricui să 
se supere din cauza unei infracţiuni cibernetice era un pic 
surprinzător. Să-i rupă degetele unui chirurg - foarte bine! 
Dar să se implice împotriva atacurilor ilegale ale 
hackerilor... cine se știe cu musca pe căciulă să nu-i critice 
pe alţii, nu-i așa? Pe de altă parte, ce știa el? 

Probabil că povestea era mai veche. Poate că ea și 
Balder erau prieteni sau parteneri de discuţie. Nu era 
imposibil și ca experiment, îi căută pe amândoi pe Google, 
fără să găsească nimic relevant. Rămase o vreme uitându- 
se afară, la furtună și gândindu-se la un dragon tatuat pe 
un spate slab și palid, la gerul din Hedestad și la un 
mormânt dezgropat din Gosseberga. 

Apoi continuă să-l caute pe Frans Balder, iar informaţiile 
despre el se găseau din belșug. Profesorul avea două 
milioane de rezultate, deși nu era chiar ușor să găsească 
niște date biografice. Majoritatea erau articole de cercetare 
și comentarii și părea că Frans Balder nu dădea interviuri. 
De aceea, toate detaliile vieţii lui căpătaseră un fel de aură 
mitică - ca și cum fuseseră exagerate și idealizate de către 
studenţii care-l admirau. 

Se părea că Frans fusese diagnosticat drept mai mult sau 
mai puţin retardat, chiar dacă în adolescenţă se dusese 
într-o zi la directorul școlii din Ekerö și-i arătase o greșeală 
în manualul de matematică de clasa a noua referitoare la 
așa-numitele numere imaginare. Noile ediţii ajunseseră să 
conţină erata lui, iar primăvara următoare, Frans câștigase 
concursul naţional de matematică. Se credea că putea rosti 
cuvintele invers și putea crea propriile palindromuri lungi. 
Într-un eseu școlar timpuriu publicat pe internet critica 
romanul lui H.G. Wells, Războiul lumilor, pentru că nu putea 
pricepe cum niște ființe superioare nouă în toate privinţele 
nu  înţeleseseră ceva atât de fundamental precum 
diferenţele dintre flora bacteriană de pe Marte și cea de pe 
Pământ. 

După gimnaziu, făcuse studii de IT la Imperial College din 
Londra și-și susținuse doctoratul cu o lucrare despre 


algoritmi în reţeaua neurală care fusese considerată 
revoluționară. Deveni cel mai tânăr profesor din istoria 
Politehnicii din Stockholm și membru al Academiei Regale 
de Științe Inginerești. În prezent, era considerat o autoritate 
mondială în domeniul ipotetic al „singularităţii tehnologice”, 
faza în care inteligenţa calculatoarelor o depășește pe cea 
umană. i 

Nu avea deloc o înfățișare atrăgătoare. In toate pozele 
arăta ca un trol cu ochi mici și părul zburlit în toate 
direcțiile. Totuşi se căsătorise cu fermecătoarea actriță 
Hanna Lind, devenită apoi Balder. Perechea avea un fiu 
care, potrivit unui reportaj dintr-un cotidian de seară cu 
titlul „Marea durere a Hannei”, suferea de un grav handicap 
mintal, chiar dacă nu părea deloc înapoiat - cel puțin nu în 
poza atașată articolului. 

Căsnicia se destrămase și, pe când cei doi se confruntau 
cu o dispută aprinsă pe tema custodiei la tribunalul din 
Nacka, își făcuse apariția copilul teribil al teatrului, Lasse 
Westman, care explicase pe un ton agresiv că lui Balder ar 
mai trebui să i se interzică să aibă grijă de fiul lui pentru că 
lui Frans îi păsa mai mult de „inteligența computerelor 
decât de cea a copiilor”. Însă Mikael nu insistă pe subiectul 
divorțului, ci se concentră să înțeleagă munca de cercetare 
a lui Balder și disputele juridice în care era amestecat. 
Petrecu o vreme adâncit într-un raţionament plicticos 
despre procesele cuantice la computere. 

Se duse apoi în folderul cu documente și deschise un 
fișier pe care îl crease cu câţiva ani înainte. Acesta se 
numea Căsuţa lui Lisbeth. N-avea idee dacă Lisbeth îi intra 
în continuare în computer sau dacă o mai interesau 
articolele lui. Însă continua să spere, iar acum se întrebă 
dacă nu ar trebui să înceapă totuși cu un scurt salut. 
Evident, problema era: ce să scrie? 

Scrisorile lungi și personale nu erau stilul ei - n-ar fi făcut 
decât să o irite. Ar fi trebuit mai degrabă să încerce să scrie 
ceva scurt și ușor enigmatic. Işi încercă norocul cu o 
întrebare: 


Ce ar trebui să credem despre inteligenţa 
artificială a lui Frans Balder? 

Apoi se ridică de la calculator și privi din nou pe fereastră 
la furtuna de zăpadă. 


4 
20 noiembrie 


Edwin Needham sau Ed the Ned după cum i se mai 
spunea nu era cel mai bine plătit expert securitate din 
SUA. Dar poate că era cel mai bun și cel mai mândru. Tatăl 
lui, Sammy, fusese un ticălos, un alcoolic cu creierul încins, 
care prindea uneori câte o lucrare în port, dar care pleca 
aiurea prin crâșme. Nu odată încheiase distracţia la 
pușcărie sau la Urgenţe, iar asta nu era distractiv pentru 
nimeni. 

Totuși, escapadele lui Sammy le dădeau prilejul celor de 
acasă să se bucure de câteva momente de liniște. Atunci 
când era plecat să se îmbete, aveau un răgaz în care 
mama, Rita, își putea strânge la piept cei doi copii, 
spunându-le că totul avea să fie bine. Altfel, nimic nu 
mergea cum trebuie acasă. Familia locuia în Dorchester, 
Boston. Atunci când tatăl binevoia să fie prezent, o bătea 
adesea pe Rita, încât ore întregi și uneori chiar zile, stătea 
închisă în baie, plângând și tremurând. 

Când era mai rău, vomita sânge și nimeni nu fu neapărat 
surprins când muri la doar patruzeci și șase de ani din 
cauza hemoragiei și nici când sora mai mare a lui Ed deveni 
dependentă de heroină, cu atât mai puţin atunci când tatăl 
și copiii fură la un pas de a ajunge pe străzi. 

Copilăria lui Ed îl pregătise pentru o viaţă plină de 
probleme și în adolescenţă se alătură unei bande care își 
spunea „The Fuckers”, teroarea Dorchesterului și care se 
deda la lupte între bande, agresiuni și furturi din 
supermarketuri. Cel mai bun prieten al lui Ed, un băiat pe 
care îl chema Daniel Gottfried, fusese agăţat într-un cârlig 
de măcelărie și ciopârţit cu o macetă. Adolescent fiind, Ed 
se jucase cu focul. 

Incă de mic, avea un aer brutal și necioplit. Nu prea-l 


ajuta nici faptul că nu zâmbea niciodată și că îi lipseau doi 
dinţi de sus. Era solid și neînfricat și avea mai totdeauna pe 
faţă urmele fie de la bătăile cu tatăl lui, fie de pe urma 
încăierărilor dintre bande. Cei mai mulţi profesori erau 
îngroziţi de Ed. Cu toţii erau convinși că avea să sfârșească 
în închisoare sau cu un glonţ în cap. Se mai găseau însă și 
adulţi care începuseră să se ocupe de el - probabil pentru 
că descoperiseră că în ochii lui extrem de albaștri nu era 
doar agresivitate și răutate. 

Ed avea o dorință arzătoare de a descoperi lucruri noi, o 
energie care-l făcea să devoreze o carte cu aceeași plăcere 
cu care distrugea interiorul autobuzului local și în unele zile 
trebuia să tragă de el ca să plece acasă. Rămânea cu 
plăcere în așa-zisul laborator de informatică al școlii, unde 
existau două calculatoare la care stătea ore în șir. Un 
profesor de fizică al cărui nume, Larson, avea sonoritate 
suedeză, remarcă talentul lui Ed la calculatoare și după ce 
Ed depuse o cerere - în care se implicară și serviciile 
sociale - primi o bursă și putu să se transfere la o școală 
pentru elevi mai motivaţi. 

Incepu să se remarce la ore și primi noi burse și distincţii, 
iar în final, ceea ce era un miracol având în vedere de unde 
plecase, începu să studieze Electrical Engineering 
Computer Science la Massachusetts Institute of 
Technology. In lucrarea de doctorat puse în discuție o serie 
de termeni cu privire la noile sisteme de criptare asimetrice 
precum RSA și ajunse să ocupe poziţii importante la 
Microsoft și Cisco înainte să fie recrutat într-un final de 
Naţional Security Agency”, NSA, din Fort Meade, Maryland. 

Desigur, CV-ul lui nu-l recomanda pentru acel post și nu 
doar din cauza vandalismului din adolescenţă. Fumase o 
groază de iarbă în timpul facultăţii și avea vederi socialiste, 
ba chiar anarhiste și, de fapt, fusese închis de două ori 
pentru tulburarea liniștii publice, dar nimic ieșit din comun, 
doar bătăi prin baruri. Umorul lui rămăsese unul violent și 


'3 Agenţia Naţională de Securitate din SUA. 


toţi cunoscuţii evitau să se certe cu el. 

Însă cei de la NSA îi apreciau celelalte calităţi și, în plus, 
era toamna lui 2001. Serviciile secrete americane aveau o 
nevoie atât de disperată de analiști IT, încât angajau cam 
pe oricine și, de-a lungul anului următor, nimeni nu se mai 
îndoi de loialitatea sau patriotismul lui Ed. Și chiar dacă s-ar 
fi îndoit cineva, beneficiile pe care le aducea erau 
întotdeauna mai mari. 

Ed nu era doar extrem de talentat. Avea ceva obsesiv, o 
minuţiozitate maniacală și o eficienţă feroce care dădeau 
bine la cineva care era pus să protejeze securitatea IT a 
celei mai secretoase organizaţii americane. Nicio jigodie nu 
avea să-i spargă sistemul. Era o chestiune de orgoliu pentru 
el și se făcu rapid indispensabil la Fort Meade. Oamenii 
stăteau în continuare la coadă ca să se consulte cu el. Mulți 
ajunseră să se teamă de Ed, care se răstea hodoronc-tronc 
la colegii de muncă. ÎI trimisese la naiba până și pe 
directorul NSA, legendarul amiral Charles O'Connor. 

— Du-te și ocupă-te de ceva la care se pricepe capul ăla 
al tău egoist și nenorocit, urlase Ed când amiralul încercase 
să-și exprime părerea cu privire la munca lui. 

Dar Charles O'Connor și toţi ceilalți trecură cu vederea 
episodul. Știau că Ed nu urla și nu se certa degeaba - o 
făcea din cauză că oamenii erau neglijenţi cu protocoalele 
de securitate sau pentru că vorbeau despre lucruri de care 
nu aveau habar. Nu odată se amestecase în celelalte 
treburi ale organizaţiei, în ultimul an - aceasta se aflase în 
mijlocul unei furtuni mediatice cu avocaţi, atât de dreapta, 
cât și de stânga, care vedeau organizaţia ca pe o încarnare 
a diavolului, ca pe Big Brother al lui Orwell. Insă din punctul 
lui Ed de vedere, organizaţia putea face fix ce-și dorea 
atâta timp cât sistemele lui de securitate rămâneau 
riguroase și intacte. Pentru că nu-și întemeiase încă o 
familie, locuia mai mult sau mai puţin la birou. 

Ed era o forță pe care te puteai baza și, chiar dacă fusese 
subiectul unei serii de controale personale, nu existaseră 
niciodată obiecţii la adresa lui, în afară de câteva beţii de 


pomină. În ultimul timp devenise alarmant de sentimental 
și începuse să povestească toate prin câte trecuse. Însă nu 
exista niciun indiciu cum că ar fi povestit cuiva din afară cu 
ce se ocupa. În lumea de afară se închidea în el ca o scoică 
și dacă-l întreba cineva ceva, susținea întotdeauna aceleași 
minciuni bine exersate pe care internetul și bazele de date 
le confirmau. 

Faptul că înaintase în funcţie și ajunsese directorul 
departamentului de securitate cu cele mai mari 
responsabilități de la sediu nu era nici coincidenţă și nici 
rezultatul vreunui joc de culise. Se ocupa de tot și toate 
„pentru ca niciun nenorocit de informator să nu mai apară 
vreodată și să ne dea peste bot”. Ed și echipa lui 
înăspriseră măsurile interne de supraveghere din toate 
locaţiile și, de-a lungul nopţilor albe, creaseră ceva pe care 
Ed îl numea ba „zid de netrecut”, ba „copoi irascibil”. 

„Nicio jigodie nu mai poate să intre și nici să cotrobăie pe 
aici fără permisiunea noastră”, spunea el, nespus de 
mândru de asta. 

Sau cel puţin fusese mândru până în acea dimineaţă 
blestemată de noiembrie. Era o zi frumoasă și senină. In 
Maryland nu se vedea nici urmă din furtuna infernală care 
mătura Europa. Oamenii purtau cămăși și jachete subţiri, 
iar Ed, care de-a lungul anilor ajunsese destul de rotund în 
talie, se întorcea cu mersul lui legănat de la automatul de 
cafea. 

Graţie poziţiei lui, își permitea să ignore codul 
vestimentar. Purta o pereche de jeanși și o cămașă roșie 
cadrilată care nu-l prea cuprindea în talie. Se prăvăli în 
scaun în fața computerului și oftă. Nu se simţea prea bine. 
Îl dureau spatele și genunchiul drept şi o înjură pe colega 
lui, fosta agentă FBI, vajnica apărătoare a libertăţii de 
exprimare și a drepturilor omului, Alona Casales, care 
reușise să-l convingă să alerge o tură în ziua precedentă, 
probabil din pur sadism. 

Din fericire, nu se întâmplase nimic extrem de grav de 
care să trebuiască să se ocupe. Trebuia doar să trimită un 


mesaj intern cu niște reguli de conduită către responsabilii 
pentru COST, un program de cooperare cu marile concerne 
IT. Dar nu ajunse prea departe cu e-mailul. Reuși doar să 
scrie în stilul lui obișnuit și aspru: 

Pentru ca nimeni să nu mai fie tentat să fie idiot 
din nou, ci să continue să fie un agent IT bun și 
paranoic, vreau să vă atrag atenţia că... moment în 
care fu întrerupt de unul dintre propriile semnale de 
alarmă. 

Nu se îngrijoră prea tare. Sistemele lui de alarmă erau 
atât de sensibile încât reacţionau și la cea mai mică 
fluctuaţie în pachetele de date. Era cu siguranță doar o 
anomalie, o notificare că cineva încerca să încalce limitele 
puterii lor sau ceva de genul ăsta - o intruziune minoră. 

Insă adevărul era că nu reușea să o localizeze. In clipa 
următoare, descoperi ceva atât de înfricoșător, încât nu-și 
putu crede ochilor. Rămase doar holbându-se la ecran. Cu 
toate astea, știa exact ce se întâmpla. Cel puţin o jumătate 
a creierului său, cea care mai era în stare să gândească, 
știa. Avea loc un atac RAT asupra intranetului, NSANet și în 
oricare altă situaţie ar fi gândit: nenorociţii, o să-i distrug. 
Dar acum, în locul cel mai protejat și controlat dintre toate, 
în acel loc prin care el și echipa lui trecuseră de mii de ori 
doar în ultimul an, aici... nu, nu, e imposibil, nu se poate. 

Fără să-și dea seama, închise ochii, ca și cum spera că 
totul avea să dispară dacă îi ţinea închiși destul. Insă când 
privi din nou ecranul, propoziţia pe care o începuse fusese 
terminată de altcineva. Bucata scrisă de el care începea cu 
„... Vreau să vă atrag atenţia...” continua de una singură 
cu cuvintele: „... că încetaţi să mai faceţi o groază de 
ilegalităţi și că, de fapt, e foarte simplu. Paznicii vor 
ajunge să fie păziţi la rândul lor. Există o logică 
fundamental democratică în asta”. 

— La dracu', la dracu’, mormăi el, ceea ce era totuși un 
semn că era pe care să-și revină. 

Dar textul continuă: Nu te îngrijora, Ed. Hai la o 
plimbare mai bine. Am pus mâna pe Root. In acel 


moment, Ed urlă din toţi rărunchii. Lumea lui se prăbuși la 
vederea cuvântului Root. În cele câteva minute în care 
computerul călătorea printre cele mai secrete părţi ale 
sistemului, crezu cu toată seriozitatea că avea să facă un 
atac de cord și nu observă decât ca prin vis că oamenii 
începuseră să se adune în jurul lui. 


Hanna Balder trebuia să iasă la cumpărături. Din frigider 
lipseau și berea și mâncarea adevărată. Ba mai mult, Lasse 
putea ajunge acasă în orice moment și n-ar fi fost deloc 
bucuros dacă nu primea nici măcar un Pilsner. Însă vremea 
de afară părea neîndurătoare, așa că alungă acest gând și 
se așeză în schimb în bucătărie să fumeze, deși asta îi 
făcea rău la ten și în general. Începu să caute prin agenda 
telefonică. 

Trecu de două sau trei ori prin lista de contacte în 
speranţa că va da de vreun număr nou printre ele. Evident 
însă, nu găsi pe nimeni. Erau aceiași oameni care obosiseră 
să o mai asculte și, deși știa că nu e o idee grozavă, o sună 
pe Mia. Mia era agentul ei și, de fapt, cândva fuseseră cele 
mai bune prietene și visaseră să cucerească lumea 
împreună. Acum, Hanna nu făcea decât să-i provoace miei 
mustrări de conștiință. Pierduse șirul propriilor scuze și al 
promisiunilor încălcate. „Nu e ușor să îmbătrânești ca 
actriţă, bla bla.” De ce să nu o spună pe-aia dreaptă: „Arăţi 
teribil, Hanna. Publicul nu te mai iubește”. 

Dar evident, Mia nu răspunse, ceea ce era probabil mai 
bine. Niciuna dintre ele nu s-ar fi simţit bine după 
conversaţie, iar Hanna nu putu să se abţină să arunce un 
ochi în camera lui August, doar ca să încerce sentimentul 
dureros al dorului de el, care o făcea să simtă ca și cum 
pierduse și ultima misiune importantă din viaţă, rolul de 
mamă. Paradoxal, asta îi dădea un pic de forţă. 

Dintr-un anumit punct de vedere pervers, se consola 
plângându-și singură de milă. Tocmai se ridicase, 
întrebându-se dacă n-ar fi trebuit să iasă și să cumpere 
totuși niște bere, când sună telefonul. 


Era Frans, iar Hanna făcu o grimasă. Se gândise toată 
ziua - dar nu îndrăznise - să-l sune și să-i spună că voia să-l 
ia înapoi pe August, nu doar pentru că-i era dor de băiat și 
cu atât mai puţin pentru că ar fi crezut că i-ar fi fost mai 
bine acasă la ei. Îl voia ca să evite o catastrofă, nimic mai 
mult. 

Lasse voia să-l ia înapoi pe băiat ca să primească alocaţia 
și, Dumnezeu știe, se gândea ea, ce avea să se întâmple 
dacă Lasse apărea la Saltsjobaden și-și cerea drepturile. 
Poate că avea să-l scoată cu forţa pe August din casă și să-l 
bage în toţi sperieţii sau poate că avea să-l pocnească pe 
Frans. Hanna trebuia să-l facă pe Frans să înţeleagă. Însă 
când răspunse și încercă să-și pună planul în aplicare, nu 
putu să se înţeleagă cu el. Frans bălmăjea doar o poveste 
stranie care părea să fie „de-a dreptul fantastică și 
uluitoare” și așa mai departe. 

— Scuză-mă, Frans, nu înţeleg. Despre ce vorbești? 
spuse Hanna. 

— August e un savant. E un geniu. 

— Ai înnebunit? 

— Dimpotrivă, draga mea, m-am luminat într-un sfârșit. 
Trebuie să vii imediat aici! Cred că e singura cale. Altfel nu 
poţi să înţelegi. Plătesc eu taxiul. Îţi promit, o să fii uimită. 
Cu siguranță are memorie fotografică și, în mod 
inexplicabil, și-a însușit toate secretele desenului în 
perspectivă. E atât de frumos, Hanna, atât de exact. 
Strălucește cu o lumină din altă lume. 

— Ce strălucește? 

— Semaforul lui. N-ai auzit ce-am zis? Cel pe lângă care 
am trecut cu o seară în urmă și pe care l-a reprodus 
perfect, ba chiar mai mult decât perfect... 

— Mai mult decât... 

— Nu doar că l-a copiat, Hanna și asta exact, ci a și 
adăugat ceva, o dimensiune artistică. Radiază cumva și, 
paradoxal, are și ceva matematic, ca și cum știe până și 
axonometrie. 

— Axo... ce? 


— Nu contează. Trebuie să vii aici și să vezi, continuă 
Frans și, încetul cu încetul, Hanna începu să înţeleagă. 

August începuse brusc să deseneze ca un artist sau cel 
puţin așa susţinea Frans, ceea ce-ar fi fost, bineînţeles, 
fantastic dacă ar fi fost adevărat. Dar lucrul dureros era că 
Hanna nu se bucură totuși și iniţial nu înţelese de ce. Apoi 
își dădu seama. Din cauză că totul se întâmplase acasă la 
Frans. Băiatul locuise cu ea și cu Lasse ani întregi și nu 
făcuse nimic special. Stătuse doar cu puzzle-urile lui și 
cuburile de construit și nu scosese nicio vorbă. Făcuse doar 
crizele lui neplăcute, când tipa cu o voce sfredelitoare și 
rugătoare și se legăna înainte și înapoi. Și-acum brusc, 
după câteva săptămâni cu tati devenise un geniu. 

Era mult prea mult. Nu că nu s-ar fi bucurat pentru băiat. 
Dar o durea totuși și cel mai rău dintre toate: nu era deloc 
atât de surprinsă pe cât ar fi trebuit să fie. Nu stătea 
scuturând din cap și murmurând „imposibil, imposibil”. 
Dimpotrivă, povestea părea să fie exact așa cum își 
imaginase - nu neapărat că fiul ei desena foarte exact 
semafoare, ci faptul că putea mai mult decât arăta. 

Surprinsese asta în ochii lui, în acea privire care părea 
uneori, în clipele tensionate, să înregistreze fiecare detaliu 
din jurul lui. Intuise asta în felul băiatului de a-i asculta pe 
profesori, în mâzgălitul lui tremurător din cărţile de 
matematică pe care i le cumpărase și, mai presus de orice, 
în șirurile lui de cifre. Nimic nu era mai remarcabil decât 
calculele lui. Putea scrie ore în șir serii interminabile de 
nume uriașe și de neînțeles. Chiar dacă Hanna încercase să 
le înțeleagă sau măcar să priceapă despre ce era vorba, 
indiferent cât de mult se străduise, nu reușise să le dea de 
capăt. lar acum ghicea că îi scăpase ceva important la 
cifrele acelea. Fusese prea nefericită și preocupată de 
propriile probleme ca să priceapă ce se întâmpla în mintea 
lui, nu-i așa? 

— Nu știu, spuse ea. 

— Ce nu știi? zise Frans iritat. 

— Nu știu dacă pot să vin, continuă ea și auzi în aceeași 


clipă zgomot la ușă. 

Lasse se întorcea cu prietenul lui cel mai bun de pahar. 
Roger Winter, iar asta o făcu să se înfioare. Închise repede, 
mormăind niște scuze lui Frans și gândindu-se pentru a mia 
oară ce mamă rea era. 


Frans stătea cu telefonul în mână pe podeaua ca o tablă 
de șah și lăsă să-i scape o înjurătură. Comandase acest 
model de podea pentru că se potrivea cu ideea lui de 
ordine matematică și pentru că pătrăţelele de pe tabla de 
șah se repetau la infinit în oglinzile de pe ușile dulapurilor 
de o parte și de alta a patului. Erau zile în care își imagina 
că pătrăţelele care se repetau în oglinzi păreau o stradă 
întortocheată, ceva aproape viu care ieșea din tipare la fel 
cum visele iau naștere din neuroni sau programele de 
calculator din coduri binare. Insă în clipa aceea era adâncit 
în cu totul altfel de gânduri. 

— Bietul de tine. Ce se întâmplă cu mama ta? spuse el. 

August, care stătea pe podea lângă el și mânca un 
sendviș cu castraveciori muraţi și cașcaval, se uită la el cu 
o privire concentrată. În acel moment, Frans fu cuprins de o 
presimţire ciudată că fiul lui avea să spună ceva absolut 
matur și inteligent. Dar desigur, era o prostie. Ca de obicei, 
August nu vorbea deloc și nu știa nimic despre femei care 
se lăsaseră să decadă. Frans își imaginase așa ceva doar 
din cauza desenelor. 

Desenele - numărul lor ajunsese la trei - îi păreau uneori 
o dovadă de talent artistic și matematic, dar și de o anume 
înţelepciune. Stilul părea atât de matur și complex în 
exactitatea lui geometrică, încât Frans nu putea să facă 
legătura dintre ele și imaginea copilului înapoiat mintal. 
Sau, mai bine zis, nu voia să facă legătura pentru că, 
desigur, își dăduse de mult seama despre ce era vorba și 
nu doar pentru că văzuse și el Rain Man la vremea lui. Ca 
tată al unui băieţel autist, alesese de la bun început să 
creadă în conceptul de savant, un termen care denumește 
persoanele cu grave handicapuri cognitive care au totuși 


abilități în anumite domenii - talente care adesea, într-un 
fel sau altul, includ o memorie fantastică și simţul 
detaliului. Frans intuise încă de la bun început că mulți 
părinţi sperau la asta ca la un premiu de consolare pentru 
diagnosticul de autism. Însă statisticile le erau potrivnice. 

Conform unei cercetări obișnuite, doar unul din zece copii 
cu autism manifesta o formă de genialitate, iar în cele mai 
multe cazuri nu era vorba de talente atât de remarcabile ca 
ale lui Rain Man. De exemplu, existau autiști care îți puteau 
spune în ce zi a săptămânii căzuse o anumită dată într-o 
anumită perioadă de câteva sute de ani - ba în cazuri 
extreme, chiar într-o perioadă de patruzeci de mii de ani. 

Alţii posedau o cunoaștere enciclopedică într-un domeniu 
restrâns, cum ar fi orarul autobuzelor sau numerele de 
telefon. Alţii puteau să socotească mental numere mari sau 
își aminteau exact cum fusese vremea în fiecare zi a vieţii 
lor, sau puteau spune cât era ceasul în minute și secunde, 
fără să se uite la el. Exista o gamă întreagă de talente. 
Frans înțelesese că astfel de persoane se numeau savanţi, 
indivizi care stăpâneau ceva extraordinar având în vedere 
dizabilitatea lor. 

Apoi exista un alt grup mult mai rar, din care Frans voia 
să creadă că face parte fiul lui. Așa-zișii savanţi geniali, 
persoane ale căror talente erau senzaţionale indiferent cum 
le-ai fi privit. Kim Peek, de exemplu, care murise recent în 
urma unui atac de cord. Kim nu se putea îmbrăca singur și 
avea un grav handicap intelectual. Cu toate acestea, 
memorase douăsprezece mii de cărţi și putea răspunde 
instantaneu la aproape orice întrebare din ele. Era ca o 
bază de date vie. | se spunea Kimputer. 

Apoi erau muzicienii ca Leslie Lemke, un bărbat orb și 
înapoiat mintal care, pe când avea șaisprezece ani, se 
trezise într-o noapte și, fără să fi luat lecţii sau să fi exersat, 
cântase Concertul nr. 1 pentru pian al lui Ceaikovski, fără 
nicio greșeală, după ce-l ascultase o singură dată la 
televizor. 

Sau Stephen Wiltshire, un băiat autist din Anglia, care 


fusese extrem de închis în sine în copilărie și care scosese 
primul cuvânt abia la șase ani - cuvântul se întâmplase să 
fie „hârtie”. 

Pe la 8-10 ani, Stephen putea să deseneze perfect și în 
cele mai mici detalii ansambluri rezidenţiale complexe după 
ce le privise doar câteva clipe. Cu una dintre ocazii, zburase 
cu elicopterul pe deasupra Londrei și se uitase în jos la 
casele și străzile de dedesubt. Când aterizase, desenase 
întregul oraș sub forma unei panorame supraaglomerate. 
Cu toate astea, nu era doar un copiator. De timpuriu, se 
observase nota originală din lucrările lui și în prezent era 
considerat un mare artist din toate punctele de vedere. 
Majoritatea celor ca ei erau băieţi. Doar unul din șase 
savanţi era de sex feminin, ceea ce avea probabil legătură 
cu una dintre principalele cauze ale autismului - prezenţa 
în uter a unui nivel crescut de hormoni masculini. 
Testosteronul poate afecta țesutul cerebral al fetusului și 
aproape întotdeauna emisfera stângă a creierului, deoarece 
aceasta se dezvoltă mai lent și e mai vulnerabilă. Sindromul 
savantului reprezintă modul emisferei drepte de a 
compensa pentru leziunile celei stângi. 

Dar, din cauză că emisferele diferă una de alta - cea 
stângă ocupându-se cu raţionamentele abstracte și 
abilitatea de a vedea lucrurile în ansamblul lor -, rezultatul 
este unul special. Apare un nou fel de perspectivă, o anume 
fixaţie pentru detalii și, dacă Frans își dădea bine seama, 
atunci el și August percepuseră acel semafor în feluri cu 
totul diferite. Nu doar pentru că băiatul era evident mult 
mai concentrat, ci și pentru că în cazul lui Frans creierul 
înlăturase toate detaliile neimportante și se concentrase pe 
ce era esenţial - pe siguranţă și pe însăși indicaţia 
semaforului, de a traversa sau a aștepta. Cel mai probabil, 
fusese distras de multe altele, dar mai ales de Farah Sharif. 
Pentru el, întreaga trecere de pietoni se confundase cu firul 
intern al gândurilor și cu speranţa unei relaţii cu ea, în timp 
ce pentru August trebuie să fi părut exact așa cum era. 

Acesta putuse să surprindă în cele mai mici detalii și 


priveliștea și pe bărbatul vag cunoscut care traversa strada 
în acel moment. Purtase apoi cu el imaginea ca pe o 
frumoasă gravură mentală și pentru prima oară după 
câteva săptămâni simţise nevoia să se exprime. Dar cel 
mai remarcabil era că reușise mai mult decât să reproducă 
imaginea semaforului și a bărbatului, le dăduse un aer 
tulburător și Frans nu putea scăpa de suspiciunea că 
August voia să-i spună ceva mai mult decât: ia uite ce pot 
să fac! Se uită pentru a suta oară la desene și deodată 
simţi un fior în inimă. 

| se făcu frică. Nu înţelegea exact de ce, însă avea 
legătură cu bărbatul din desen. Acesta avea o privire goală 
și dură, fălcile încleștate și buzele extrem de subțiri, 
aproape inexistente, chiar dacă acel detaliu abia dacă 
putea fi folosit împotriva lui. Părea din ce în ce mai 
înfricoșător cu cât se holba mai mult la el și deodată Balder 
fu cuprins de o groază paralizantă, ca și cum ar fi avut o 
premoniţie. 

„Te iubesc, băieţelul meu”, murmură el fără să-și dea 
seama ce spune și probabil că repetă propoziţia de câteva 
ori până ce cuvintele începură să i se pară străine. 

Observă cu un nou fel de durere că nu mai spusese asta 
niciodată până atunci și, când își reveni din șocul iniţial, își 
dădu seama că era ceva teribil de rușinos. Chiar era nevoie 
de un talent unic ca să-și iubească propriul copil? Nu era 
exclus. Fusese dintotdeauna obsedat de rezultate. 

Nu-l interesa nimic din ce nu era inovativ sau extrem de 
valoros și, atunci când părăsise Suedia pentru Silicon 
Valley, abia dacă se gândise la August. Fiul său era doar o 
pacoste pe lângă toate descoperirile epocale pe care avea 
să le facă. 

Dar lucrurile aveau să se schimbe acum, își promise 
Frans. Urma să uite de cercetare și de toate câte îl 
bântuiseră în ultimele luni și avea să se ocupe doar de 
băiat. 

Avea să devină un om nou, în ciuda tuturor celor 
întâmplate. 


5 
20 noiembrie 


Nimeni nu înțelegea cum ajunsese Gabriella Grane la 
Säpo, cu atât mai puţin ea însăși. Fusese acel gen de fată 
căreia toată lumea îi prezicea un viitor strălucit. Faptul că 
acum avea deja treizeci și trei de ani și nu era nici celebră, 
nici bogată și nici măcar căsătorită, fie pentru avere, fie pur 
și simplu, le uimea pe vechile ei prietene din Djursholm. 

„— Ce s-a întâmplat cu tine, Gabriella? O să fii polițistă 
toată viața?” 

In majoritatea timpului, încerca să nu se certe cu ele, 
atrăgându-le atenţia că nu era nicidecum polițistă, ci un 
analist ales pe sprânceană și că în prezent scria texte mult 
mai competente decât scrisese vreodată la Ministerul 
Afacerilor Externe sau de-a lungul verilor când lucrase ca 
editor la Svenska Dagbladet. |n plus n-avea voie să 
vorbească despre slujba ei. Era mai bine să tacă și să 
accepte doar că un post la Serviciul Secret Suedez părea un 
fiasco total - atât pentru prietenele ei din clasa de sus, cât 
și pentru amicii ei mai intelectuali. 

În ochii lor, Säpo era o organizaţie de idioţi stângişti care 
vâna kurzi și arabi din motive obscure și rasiste și care nu 
se sfia să comită violenţe grave și să încalce drepturile 
cetăţenilor pentru a proteja vechi superspioni sovietici. 
Uneori, Gabriella era de acord cu această opinie. 

Exista într-adevăr incompetenţă în organizaţie, iar 
afacerea Zalachenko fusese o mare rușine. Pe lângă asta 
însă, aici se făceau și lucruri interesante și importante, mai 
ales acum, după curăţenia generală. Uneori, chiar credea 
că aici, la Säpo, se discutau ideile cele mai interesante sau 
că, în orice caz, aici și nu în paginile editoriale, înţelegeai 
cel mai bine marile transformări care aveau loc în lume. 
Insă, într-adevăr, se întreba adesea: Cum am ajuns eu aici 


și de ce am rămas? 

Probabil că îi plăcea să fie măgulită. Nimeni alta decât 
directoarea Säpo, Helena Kraft, o contactase și-i spusese 
că, după toate catastrofele și articolele defăimătoare, 
serviciile secrete trebuiau să-şi schimbe modul de 
recrutare. „Trebuie să gândim mai mult ca britanicii”, 
spusese ea și „să-i aducem printre noi pe studenţii cu 
adevărat talentaţi din universităţi și, sincer vorbind, nimeni 
nu e mai bun decât tine”. Gabriellei nu-i trebui mai mult. 

Fusese angajată ca analist la contraspionaj și mai apoi la 
departamentul pentru protecţia industriei. Deși era tânără 
și atrăgătoare și i se spunea „fata lui tata” sau „scorpie 
stilată”, era un recrut model, rapidă și receptivă și gândea 
creativ. În plus, vorbea rusă. 

Invăţase limba în paralel cu studiile de la Academia de 
Studii Economice din Stockholm, unde fusese desigur un 
student model, dar niciodată cu adevărat fericită. Visa la 
ceva mai măreț decât o viaţă petrecută în lumea afacerilor. 
După absolvire, se interesase la Ministerul de Externe și 
desigur, fusese acceptată. Însă nu se simţise din cale-afară 
de stimulată nici acolo. Diplomaţii erau prea rigizi și 
spilcuiţi. Acolo o căutase Helena Kraft, iar acum era deja la 
Säpo de cinci ani. Cu timpul, ajunsese să fie acceptată 
drept persoana talentată care era, deși nu fusese 
întotdeauna simplu. 

Azi nu fusese o zi ușoară și nu doar din cauza vremii 
oribile. Directorul departamentului, Ragnar Olofsson, 
intrase neanunţat în biroul ei și, acru și lipsit de umor, o 
anunţase că, la dracu’, nu trebuia să flirteze când era în 
misiune. 

— Să flirtez? repetă ea. 

— Ai primit flori la birou. 

— Şi e vina mea? 

— Da, cred că ai și tu o parte din vină. Trebuie să fim 
corecţi şi rezervaţi atunci când ieşim pe teren. 
Reprezentăm o autoritate centrală. 

— Extraordinar, dragă Ragnar! Întotdeauna învaţă omul 


ceva de la tine. În sfârșit înţeleg și eu că e responsabilitatea 
mea că unii bărbaţi fantazează atât de mult încât văd o 
propunere indecentă într-un simplu zâmbet. 

— Nu fi prostuţă, spuse Ragnar și dispăru, dar apoi 
Gabriella începu să se îngrijoreze. 

Astfel de ieșiri duceau rareori la ceva bun. Pe de altă 
parte, acceptase să fie tratată cu desconsideraţie prea mult 
timp. 

Era vremea să se apere, așa că făcu repede curat pe 
birou și scoase o analiză a britanicilor de la GCHQ despre 
spionajul industrial rus împotriva companiilor europene, pe 
care încă nu apucase să-l citească. Chiar în acel moment îi 
sună telefonul. Era Helena Kraft. Gabriella se înveseli. 
Helena nu se certa și nu se plângea niciodată de nimic, ba 
dimpotrivă. 

— Permite-mi să trec direct la subiect, spuse Helena. Am 
primit un telefon din Statele Unite care ar putea fi urgent. 
Poţi să-l preiei tu pe Cisco? Am aranjat o linie securizată. 

— Bineînţeles. 

— Bun, vreau să mă ţii la curent cu veștile, să-mi spui 
dacă au o bază solidă. Pare să fie ceva grav, dar am un 
sentiment ciudat în legătură cu sursa informaţiei. Spune că 
te cunoaște. 

— Fă-mi legătura. 

Era Alona Casales de la NSA și Gabriella se întrebă o clipă 
dacă era cu adevărat ea. Când se întâlniseră ultima dată la 
o conferință în Washington D.C, Alona fusese unul dintre 
lectori, o tipă charismatică și sigură pe ea, care se ocupa cu 
ceea ce descria eufemistic drept înregistrare activă de date 
- adică hacking. După conferinţă, ea și Gabriella băuseră 
câteva pahare împreună. Gabriella fusese fermecată 
aproape împotriva voinţei ei. Alona fuma ţigări de foi și 
făcea remarci amuzante cu o voce profundă și senzuală. 
Majoritatea erau aluzii sexuale. Insă acum, la telefon, părea 
foarte confuză și uneori pierdea firul ideilor într-un fel cu 
totul de neînțeles. 


Alona nu se speria ușor și nu avea de obicei nicio 
problemă să treacă direct la subiect. Avea patruzeci și opt 
de ani, era matură și dezinhibată, cu un bust generos și 
ochi mici și inteligenţi, care puteau să intimideze pe oricine. 
Adesea părea să citească oamenii ca pe niște cărţi deschise 
și nimeni nu putea afirma că avea prea mare respect 
pentru superiori. Certa pe oricine - chiar și pe ministrul 
Justiţiei - și acesta era unul dintre motivele pentru care Ed 
the Ned se înţelegea atât de bine cu ea. Niciunul din ei nu 
dădea doi bani pe poziţia socială. Nu-i interesa decât 
talentul. 

Și totuși, acum se pierduse de tot cu capul, deși nu avea 
nimic de-a face cu Helena Kraft. Era vorba despre scandalul 
din spaţiul de birouri din spatele ei care tocmai atunci 
izbucnise. Desigur că erau cu toţii obișnuiți cu ieșirile 
violente ale lui Ed. Putea să ţipe și să dea cu pumnul în 
masă din nimic. Dar ceva îi spunea Alonei că ceea ce se 
întâmpla acum era chiar serios. 

Tipul părea complet paralizat și, în timp ce Alona stătea 
și îndruga verzi și uscate la telefon, oamenii începuseră să 
se adune în jurul lui și cu toţii, fără excepţie, păreau 
îngroziţi. Dar poate din cauza șocului, Alona nu încheiase 
conversaţia și nici nu spusese să o continue mai târziu. 
Lăsase să-i fie făcută conexiunea și, exact cum își dorise, 
dădu de Gabriella Grane, acea tânără analistă fermecătoare 
pe care o întâlnise la Washington și pe care încercase 
imediat să o agaţe. Chiar dacă nu-i reușise mișcarea, 
întâlnirea îi făcuse multă plăcere. 

— Ce faci, scumpo? întrebă ea. 

— Bine, răspunse Gabriella. Avem parte de-o vreme 
îngrozitoare, dar altfel totul e în regulă. 

— Nu-i așa c-a fost frumos ultima oară când ne-am 
văzut? 

— Absolut, a fost foarte distractiv! Am fost mahmură 
toată ziua următoare. Dar presupun că nu m-ai sunat ca să 
mă inviţi în oraș. 

— Nu, din păcate. Te-am sunat pentru că am interceptat 


o ameninţare gravă la adresa unui cercetător suedez. 

— Cine? 

— Ne-a luat mult să descifrăm informaţiile și mai ales să 
ne dăm seama despre ce ţară e vorba. Erau doar mesaje 
codate vagi și majoritatea comunicaţiilor erau criptate, 
imposibil de spart. Totuși, ca de obicei, am pus cap la cap 
piesele de puzzle... Ce dracu’... 

— Poftim? 

— Așteaptă un pic! 

Ecranul calculatorului pâlpâi, apoi se stinse și Alona 
pricepu că același lucru se întâmplase și în restul birourilor. 
Se întrebă pentru o clipă ce-ar fi trebuit să facă. Continuă 
conversaţia pană la noi indicaţii; poate că era doar o pană 
de curent, chiar dacă sistemul de iluminare părea să 
funcţioneze. 

— Aștept, spuse Gabriella. 

— Mersi. Drăguţ din partea ta. Scuză-mă, e nebunie 
curată aici. Ce ziceam? 

— Vorbeai despre piesele de puzzle. 

— Exact, am pus piesele cap la cap, fiindcă există 
întotdeauna cineva care e neatent, indiferent cât de 
profesionist ar vrea să fie, sau care... 

— Da? 

— ... care vorbește, spune vreo adresă sau ceva și în 
cazul ăsta, mai degrabă... 

Alona tăcu din nou. Nimeni altul decât comandantul 
Jonny Ingram, unul dintre membrii conducerii superioare a 
organizaţiei, care avea legături până sus la Casa Albă, 
venise în spaţiul de birouri. Jonny încerca, desigur, să pară 
la fel de stilat și dezinvolt ca de obicei. Schimbă chiar 
câteva glume cu un grup de oameni din capătul sălii, însă 
nu păcălea pe nimeni. În spatele aspectului cizelat și al 
chipului bronzat - încă de pe vremea când era directorul 
centrului de criptologie al NSA din Oahu era bronzat tot 
timpul anului - i se putea citi în priviri că era un pic 
neliniștit, iar acum voia să aibă parte de atenţia tuturor. 

— Alo, mai ești? întrebă Gabriella de la celălalt capăt al 


liniei. 

— Din păcate, trebuie să închid. Tinem legătura, spuse 
Alona și termină convorbirea. 

În clipa următoare, se îngrijoră de-a binelea. 

Se simţea în aer că se întâmplase ceva îngrozitor, poate 
un nou atentat terorist. Dar Jonny Ingram își continuă 
discursul lui menit să calmeze spiritele și chiar dacă își 
frângea mâinile și avea broboane de transpiraţie pe 
mustață și pe frunte, continua să repete că nu se 
întâmplase nimic grav. 

— A fost cel mai probabil un virus, spuse el, care a 
pătruns în intranet în ciuda tuturor măsurilor de siguranţă. 
Din motive de securitate, am închis serverele, adăugă și, 
pentru o secundă, reuși să calmeze cu adevărat atmosfera. 

„Ce naiba, un virus”, păreau să spună oamenii, „atunci 
nu-i chiar atât de grav.” 

Însă imediat ce Jonny Ingram începu să facă afirmaţii atât 
de vagi, Alona nu se putu abţine să nu urle: 

— Spune-ne naibii ce se întâmplă! 

— Deocamdată, nu știu mai mult. Dar cel mai probabil 
cineva a pătruns fraudulos în sistemele noastre. Revenim 
cu detalii imediat ce aflăm mai multe, răspunse Jonny 
Ingram, redevenind neliniștit. 

Un murmur străbătu încăperea. 

— Oare sunt iranienii din nou? se întrebă cineva. 

— Credem că... începu Ingram. 

Dar nu mai apucă să continue. Cel care ar fi trebuit să fie 
în locul lui de la bun început și să explice ce se întâmplase 
îl întrerupse brusc și se ridică, arătându-și silueta masivă. 
Nimeni nu putea nega că era o priveliște impresionantă. 
Dacă Ed Needham păruse distrus și șocat pană atunci, 
începuse deodată să radieze o hotărâre incredibilă. 

— Nu, izbucni el. A fost un hacker, un nenorocit de 
hacker căruia o să-i tai coaiele și nimic mai mult. 

Gabriella Grane tocmai își pusese pelerina ca să plece 
spre casă, când Alona Casales sună din nou. În primul 
moment Gabriella se enervă și nu doar din cauza 


conversațţiei neclare de mai devreme. Voia să plece înainte 
ca furtuna să se dezlănţuie. La radio anunţaseră că vântul 
avea să bată cu peste treizeci de metri pe secundă, iar 
temperatura să scadă sub minus zece grade, iar Gabriella 
era îmbrăcată mult prea subțire. 

— Scuze că mi-a luat atât, spuse Alona Casales. Am avut 
o dimineaţă absolut nebună. Haos curat. 

— Şİ aici a fost la fel, răspunse Gabriella politicos, 
uitându-se la ceas. 

— Dar așa cum ziceam, am o misiune importantă sau cel 
puţin așa cred. Nu e chiar atât de ușor să-mi dau seama. 
Tocmai am început să urmăresc activitatea unei grupări 
rusești, ţi-am povestit de ea? continuă Alona. 

— Nu. 

— Păi, da, probabil că sunt implicaţi și germani și 
americani și câte unu-doi suedezi. 

— Despre ce fel de grupare vorbim? 

— Crimă organizată, sofisticată chiar; nu mai jefuiesc 
bănci și nici nu mai fac trafic cu heroină, ci fură secrete 
industriale și de afaceri. 

— Black hats. 

— Nu sunt doar hackeri. Şantajează și dau mită. Practică 
poate și ceva de modă veche, cum ar fi crima. Dar ca să fiu 
sinceră, nu știu foarte multe despre ei, câteva nume de cod 
și legături neconfirmate, câteva nume ale unor ingineri IT 
mai tineri de la baza ierarhiei. Grupul se ocupă cu spionajul 
industrial și de aceea a aterizat cazul ăsta pe biroul meu. 
Ne temem că tehnologia americană de primă clasă a ajuns 
pe mâna rușilor. 

— Inţeleg. 

— Însă nu-i ușor să dăm de ei. Își criptează toate 
informaţiile și, oricât m-am chinuit, nu m-am putut apropia 
de vârful piramidei mai mult decât să prind din zbor faptul 
că liderului i se spune Thanos. 

— Thanos? 

— Da, vine de la Thanatos, zeul morţii în mitologia 
greacă, fiul lui Nyx, noaptea și fratele geamăn al lui 


Hypnos, somnul. 

— Ce misterios! 

— Mai degrabă pueril. Thanos e unul dintre personajele 
negative din benzile desenate Marvel. Ştii, revistele acelea 
cu eroi ca Hulk, Iron Man și Captain America. În primul rând 
nu sunt personaje rusești. În al doilea rând, e... oare cum să 
formulez...? 

— Jucăuș și sfidător în același timp? 

— Da, ca și cum ar fi niște studenţi plini de aere care-și 
bat joc de noi, iar asta mă irită. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, 
sunt o groază de lucruri care mă irită la toată povestea 
asta, așa că, evident, mi-a trezit interesul atunci când am 
aflat, graţie sistemului nostru de urmărire a datelor, că 
cineva din reţea a dezertat, cineva care ar putea să ne dea 
niște informaţii - numai de-am pune labele pe tip înaintea 
lor. Dar acum, când am analizat în detaliu situaţia, ne-am 
dat seama că nu e cum credeam noi. 

— In ce sens? 

— Cel care a dezertat nu era un criminal, ci un om onest 
care își dăduse demisia din firma în care organizaţia asta 
avea spioni. Era cineva care se presupune că aflase din 
greșeală ceva decisiv. 

— Continuă, te rog. 

— Părerea noastră e că această persoană este acum în 
mare pericol. Are nevoie de protecţie. Dar până recent nu 
aveam nicio idee unde să-l căutăm. Nici nu știam la ce 
firmă lucrase. Dar acum credem că l-am identificat, 
continuă Alona. Vezi tu, s-a întâmplat recent ca una dintre 
figurile astea să menţioneze ceva despre tipul ăsta și să 
spună că „s-au dus naibii toate T-urile”. 

— Toate T-urile? 

— Da, sună foarte criptic și bizar, dar din fericire era un 
mesaj foarte precis și ușor de căutat. Și nu, n-am găsit 
nimic cu „toate T-urile”, dar T-urile în general, cuvintele cu 
T căutate în combinaţie cu nume de companii, 
presupunând că e vorba de companii high-tech, au dus 
toate la același lucru - Nicolas Grant și maxima lui: 


Toleranţă, Talent și Tenacitate. 

— Vorbim despre Solifon, spuse Gabriella. 

— Așa credem și noi. Cel puţin, lucrurile par că se leagă 
și de aceea am început să investigăm cine a plecat de la 
Solifon în ultima vreme. Iniţial nu am găsit nimic, atât de 
multă viermuială e în compania aia. Cred chiar că asta e și 
ideea. Resursele trebuie să circule constant. Şi-atunci am 
început să ne gândim doar la acele T-uri. Ştii la ce se referă 
maxima lui Grant? 

— Nu chiar. 

— E reţeta lui pentru creativitate. Prin toleranţă vrea să 
spună că așa ceva e necesar atât pentru idei neobișnuite, 
cât și pentru persoane neobișnuite. Cu cât ești mai deschis 
către oameni bizari sau către minorităţi, cu atât vei fi mai 
receptiv la noi moduri de a gândi. Cam ca „Gay Index” al lui 
Richard Florida!*. Acolo unde există toleranţă pentru cei ca 
mine, există mai multă deschidere către nou și creativitate. 

— Organizațiile prea omogene și inflexibile nu ajung 
nicăieri. 

— Exact. Talentul - da, spune el, talentul aduce doar 
rezultate pozitive. Cei talentaţi atrag alte persoane 
asemenea lor. Creează un mediu din care și alţii vor să facă 
parte. Încă de la început, Grant a încercat să atragă mai 
degrabă geniile din branșă în loc să-i aleagă pe specialiștii 
cei mai potriviţi. A lăsat talentul să decidă direcţia și nu 
invers. 

— Și tenacitatea? 

— Faptul că oamenii ăia talentaţi ar trebui să rămână 
tenace. Să nu fie nevoie de atâta birocraţie ca să 
stabilească o simplă întâlnire. Să nu fie nevoie să 
programeze ședințe și să vorbească cu secretare. Să intre 
pur și simplu în biroul cuiva și să discute. Ideile să circule 
liber. După cum bine știi, Solifon e o poveste de un rar 


14 Sistem de evaluare a orașelor în funcţie de câtă populaţie 
gay există acolo, în ideea că numărul persoanelor gay și 
gradul de creativitate al orașului sunt direct proporţionale. 


succes. Livrează tehnologie revoluționară unei serii întregi 
de domenii. Da, inclusiv nouă, la NSA și ţie și mie. Dar apoi 
și-a făcut apariţia un mic geniu, un compatriot de-al tău și 
odată cu el... 

— ...S-au dus naibii toate T-urile. 

— Exact. 

— lar geniul acela e Balder. 

— Intocmai. Şi nu cred să aibă de obicei probleme cu 
toleranța. Cu tenacitatea, cu atât mai puţin. Dar de la 
început era ceva toxic în legătură cu el. Refuza să 
împărtășească vreo informaţie și a reușit peste noapte să 
distrugă armonia dintre cercetătorii de elită din companie, 
mai ales când s-a apucat să-i acuze pe ceilalți că sunt hoţi 
și plagiatori. Ba mai mult, i-a făcut o scenă patronului 
companiei, Nicolas Grant. Dar Grant a refuzat să 
povestească despre ce era vorba - a spus doar că era ceva 
privat. La scurt timp după aceea, Balder și-a anunţat 
demisia. 

— Știu. 

— Da și cei mai mulţi dintre angajaţi s-au bucurat când s- 
a cărat. Aerul a devenit mai respirabil și oamenii au început 
să aibă din nou încredere unii în ceilalţi, cel puţin într-o 
anumită măsură. Însă Nicolas Grant nu a fost deloc fericit, 
iar avocaţii lui cu atât mai puţin. Balder luase cu el 
proiectul pe care îl dezvoltase la Solifon și umbla vorba - 
dar nimeni nu știa nimic, iar zvonurile se succedau - că 
descoperise ceva senzaţional care putea revoluţiona 
computerele cuantice cu care lucra Solifon. 

— Şi din punct de vedere strict legal, ceea ce luase cu el 
aparţinea companiei și nu lui personal. 

— Exact. Așa încât, deși Balder strigase „hoţul”, în final el 
a fost acela și a aflat curând cât de rău poate fi la tribunal, 
după cum știi, dacă nu-i poate speria pe acei avocaţi cu 
lucrurile pe care le cunoaște. Informaţia e asigurarea lui de 
viaţă. Dacă lui îi e bine, le e și lor. Dar în cel mai rău caz 
poate să și... 

— Moară. 


— Pe mine, una, mă neliniștește, continuă Alona. Primim 
semne din ce în ce mai clare că se pune ceva grav la cale, 
iar acum am înţeles de la șefa voastră că tu ești cea care 
ne poate ajuta să completăm puzzle-ul. 

Gabriella aruncă o privire la furtuna de afară și simţi un 
dor trecător, dar intens de casă și de a fi departe de toţi și 
de toate. Dar își scoase pelerina și se așeză pe scaun, 
neliniștită. 

— Cum pot să vă ajut? 

— Ce crezi că descoperise? 

— Să înţeleg că nu aţi reușit nici să-i interceptaţi 
convorbirile, nici să-i spargeţi computerul? 

— Nu pot să-ţi răspund la așa ceva, scumpo. Dar tu ce 
crezi? 

Gabriella își aminti cum Frans Balder stătuse în cadrul 
ușii biroului ei cu puţin timp în urmă și mormăise că visa la 
„O nouă viaţă” - ce-o mai fi vrut să zică și cu asta. 

— Presupun că știi, îi spuse ea Alonei, că Balder 
considera că fusese jefuit de proiectul lui de cercetare încă 
de pe când era aici, în Suedia. Serviciul de Telecomunicaţii 
Speciale, FRA'5, a făcut o investigaţie îndelungată și i-a dat 
dreptate într-o anumită măsură, deși au abandonat 
misiunea. Atunci am făcut pentru prima dată cunoștință cu 
Balder și nu mi-a plăcut din cale-afară. Mi-a vorbit de sus și 
nu l-a interesat nimic ce nu avea legătură cu el sau cu 
cercetarea lui. Îmi amintesc că mi-am zis: dacă asta e 
atitudinea de care e nevoie ca să devii cunoscut, nu, 
mulțumesc, n-am nevoie. Dar poate că situația lui familială 
mi-a influenţat percepţia. 

— Custodia? 

— Da, tocmai renunţase la toate drepturile părintești 
asupra fiului lui autist, pentru că-l ignorase complet și nici 
măcar nu observase când biblioteca se răsturnase peste el. 
Când am auzit că-i întorsese pe toţi cei de la Solifon 
împotriva lui, am înţeles prea bine de ce. Asta merită, m- 


15 În suedeză „försvarets radioanstalt”. 


am gândit atunci. 

— Dar apoi? 

— Apoi s-a întors acasă și au început discuţiile interne 
cum că ar trebui să fie păzit, așa că ne-am întâlnit din nou 
cu el. Asta s-a întâmplat acum câteva săptămâni și a fost 
ceva într-adevăr remarcabil. Era complet schimbat. Nu doar 
că scăpase de barbă, dar avea o tunsoare îngrijită și 
slăbise. Era și mai tăcut, ba chiar un pic nesigur. Nu mai 
rămăsese nici urmă de fixaţii şi-mi amintesc că l-am 
întrebat dacă îl nelinișteau procesele care-l așteptau. Ştii ce 
mi-a răspuns? 

— Nu, ce? 

— Mi-a explicat pe un ton de sarcastic că nu era neliniștit 
pentru că suntem cu toţii egali în faţa legii. 

— Şi ce voia să spună cu asta? 

— Că suntem egali - dacă plătim egal. În lumea lui, mi-a 
spus, legea era doar o armă cu care lumea lovea în cei ca 
el. Așa că da, era îngrijorat. Își făcea griji că știa detalii 
importante pe care nu le putea scoate la lumină, chiar dacă 
îl speriau. 

— Dar n-a spus despre ce era vorba? 

— Nu voia să-și piardă singurul as din mânecă, așa mi-a 
zis. Voia să aștepte și să vadă cât de departe era dispus să 
meargă rivalul lui. Dar am observat că era tulburat și la un 
moment dat i-a scăpat că erau destui oameni care-i voiau 
răul. 

— În ce sens? 

— Nu neapărat fizic. Mi-a spus că urmăreau mai degrabă 
munca și reputaţia lui. Dar nu sunt atât de sigură că într- 
adevăr credea că se vor opri la asta - așa că i-am propus 
să-și ia un câine de pază. Credeam că un câine ar fi fost un 
însoțitor perfect pentru un bărbat care locuia într-o casă 
mult prea mare din suburbii. Dar m-a refuzat. „Nu pot să-mi 
iau un câine acum”, mi-a zis tăios. 

— De ce oare? 

— N-am idee. Dar am avut senzaţia că ceva îl apăsa și nu 
a protestat prea vehement când m-am asigurat că are în 


casă cel mai avansat sistem de alarmă. Tocmai fusese 
instalat. 

— De către cine? 

— O firmă de securitate cu care lucrăm noi de obicei. 
Milton Security. 

— Bine, foarte bine. Dar trebuie totuși să-ţi sugerez să-l 
duceţi la loc sigur. 

— Așa de grav e? 

— Există un anume risc, iar asta ar trebui să fie destul, 
nu-i așa? 

— O, da, spuse Gabriella. Poţi să-mi trimiţi documentaţia 
ca să vorbesc cu superiorul meu? 

— Să văd ce pot face - dar nu știu sigur dacă pot găsi 
ceva în momentul ăsta. Am avut niște probleme destul de 
grave cu computerele. 

— NSA chiar își permite așa ceva? 

— Nu, ai dreptate. Voi reveni, scumpo, spuse Alona și 
închise. 

Gabriella rămase câteva secunde nemișcată, privind 
furtuna care lovea din ce în ce mai violent fereastra. 

Işi scoase apoi Blackphone-ul și-l sună pe Frans Balder. 
Sună odată și încă odată, nu doar ca să-l avertizeze și să se 
asigure că se duce imediat într-un loc sigur, ci și pentru că 
brusc voia să afle ce avusese în minte când spusese: „Visez 
de câteva zile la o nouă viaţă”. 

Nimeni n-ar fi crezut că, în momentul acela, Frans Balder 
era ocupat să-și convingă fiul să mai deseneze ceva care să 
radieze acea lumină dintr-o altă lume. 


6 
noiembrie 


Pe ecranul calculatorului apărură două cuvinte: 
Mission Accomplished! 

Plague urlă din toţi rărunchii cu vocea lui răgușită și 
aproape dementă, ceea poate că era cam nechibzuit. Insă 
vecinii sau cel puţin cei care puteau auzi abia dacă își 
puteau închipui despre ce era vorba. Casa lui nu arăta 
neapărat ca un loc în care se puneau la cale lovituri de stat 
internaţionale împotriva serviciilor secrete. 

Părea mai degrabă un cămin de nefamiliști. Plague locuia 
pe H&gklintavăgen, în Sundbyberg, o zonă îndepărtată și 
deloc pitorească, cu blocuri triste de patru etaje din 
cărămidă decolorată, iar apartamentul lui nu arăta cu mult 
mai bine de-atât. În casă era un miros acru, stătut. Pe birou 
stăteau aruncate tot felul de resturi, ambalaje de la 
McDonald's și pahare de coca-cola, foi măzgălite, resturi de 
prăjituri, cești murdare de cafea și punguţe goale de 
dulciuri. Chiar dacă o parte dintre ele ajunseseră în coșul de 
gunoi, nici acela nu fusese golit de săptămâni întregi și cu 
greu puteai face un pas fără să te umpli de firimituri și 
mizerie pe tălpi. Însă niciunul dintre prietenii lui n-ar fi fost 
surprins. 

Plague era genul de om care nu se spăla și nu-și schimba 
hainele de obicei. Trăia exclusiv în fața computerului și, 
chiar și în perioadele în care lucra mai puţin, arăta 
deplorabil: supraponderal, puhav și neîngrijit, în ciuda unui 
cioc stilat pe bărbie. Însă barba se transformase de mult 
într-un tufiș fără formă. Plague era uriaș, adus de spate și 
gâfâia foarte tare când făcea mișcare. Dar tipul avea alte 
talente. 

În faţa calculatorului era un maestru, un hacker care 
zbura nestingherit prin universul cibernetic și care avea 
poate un singur superior sau mai bine zis superioară în 
domeniu. Era o plăcere să-i privești degetele dansând pe 
tastatură. Pe cât era de gras și stângaci în viaţa reală, pe 


atât era de ușor și agil pe internet și, în timp ce unul dintre 
vecinii de deasupra, domnul Jansson probabil, bătea în 
podea, Plague răspunse mesajului: 

Wasp, geniu nenorocit ce ești. ŢJie trebuie să-ţi 
facă lumea statuie. 

Apoi se lăsă pe spate cu un zâmbet satisfăcut și încercă 
să recapituleze șirul evenimentelor sau, mai precis, să se 
culce o vreme pe lauri înainte de a se gândi cum să o 
descoasă pe Wasp și poate să se și asigure că își ștersese 
urmele. Nimeni nu avea să-i găsească, nimeni! De hărțuit 
organizaţii puternice mai hărţuiseră și înainte. Dar asta era 
la un cu totul alt nivel. Și mulţi dintre membrii grupului 
exclusivist din care făcea parte, așa-zisa Republică a 
Hackerilor, se opuseseră ideii, mai ales Wasp. Wasp se 
putea lupta cu orice autoritate sau persoană din lume dacă 
era nevoie, dar nu-i plăcea să se ia la harţă doar de dragul 
scandalului. 

Nu-i plăceau astfel de prostii copilărești de-ale hackerilor. 
Nu era genul de persoană care să spargă un 
supercomputer doar pentru a se face cunoscută. Wasp voia 
să aibă întotdeauna un scop clar și analiza întotdeauna 
consecinţele. Compara riscurile pe termen lung cu 
satisfacţiile pe termen scurt și nimeni nu putea susţine că 
să spargi reţeaua NSA-ului era o mișcare inteligentă. Şi 
totuși, se lăsase convinsă, fără ca nimeni să înţeleagă de 
ce. Poate că avea nevoie de un stimulent. Poate că sei 
urâse de una singură și voia să provoace puţin haos ca să 
nu mai moară de plictiseală. Sau poate că și ea, ca mai 
mulţi din grup, era deja implicată în conflictul cu NSA, iar 
atunci atacul nu fusese nimic mai mult decât o răzbunare 
personală. Însă alţii din grup se îndoiau de motivaţia ei și 
susțineau că Wasp căuta de fapt informaţii - că vâna pe 
cineva încă de când tatăl ei, Alexander Zalachenko, fusese 
ucis la spitalul Sahigrenska din Göteborg. 

Însă nimeni nu știa cu siguranţă. Wasp avea 
dintotdeauna secretele ei și de fapt nu conta motivul sau 
cel puţin așa încercară să se convingă. Dacă voia să-i ajute, 


atunci trebuiau să zică mersi și să accepte în loc să-și facă 
griji pentru că nu fusese interesată de la bun început sau în 
general. Măcar nu mai era indiferentă. 

Cu Wasp de partea lor, proiectul părea că avea sorţi mai 
mari de izbândă și știau mai bine decât oricine că NSA își 
depășise atribuţiile legale în ultimii ani. În prezent, 
organizația nu spiona doar teroriști și potenţiale ameninţări 
la adresa securităţii SUA, nici doar pe cei mai importanţi 
potentati precum președinți sau lideri străini, ci pe aproape 
toată lumea. Milioane, miliarde și trilioane de conversații, e- 
mailuri și activităţi Online erau supravegheate și arhivate și 
în fiecare zi NSA avansa pe poziţii. Se afunda din ce în ce 
mai adânc în vieţile private ale tuturor, transformându-se 
într-un ochi mare și diabolic ce veghea asupra lor. 

Era adevărat că nimeni din Republica Hackerilor nu putea 
invoca principiul moralității. Se integraseră cu toţii fără 
excepţie în peisajul digital unde nu aveau de fapt ce să 
caute. Cu alte cuvinte, astea erau regulile jocului. Un 
hacker era cineva care făcea lucruri ilegale, o persoană 
care, prin virtutea ocupaţiei sale, încălca regulile, își lărgea 
limitele cunoașterii și căreia nu-i păsa întotdeauna de 
diferenţele dintre sfera privată și cea publică. 

Însă nu erau complet lipsiţi de moralitate şi, mai presus 
de orice, știau din proprie experiență cât de mult putea 
corupe puterea, mai ales puterea absolută. Niciunuia dintre 
ei nu-i plăcea gândul că cele mai rele și mai lipsite de 
scrupule atacuri ale hackerilor nu mai erau organizate de 
rebeli singuratici sau mercenari, ci de coloși naţionali care 
voiau să controleze populaţia. Plague, Trinity, Bob the Dog, 
Flipper, Zod, Cat și întreaga Republică a Hackerilor se 
hotărâse așadar să riposteze, atacând NSA-ul și bătându-i 
cu propriile arme. 

Însă nu era deloc simplu. Era ca și cum ai fi furat aur de 
la Fort Knox. Și, ca niște idioţi înfumuraţi ce erau, nu voiau 
doar să pătrundă în sistem. Voiau să pună stăpânire pe el. 
Să obţină statusul de superutilizator sau Root, cum i se 
spunea în argoul Linux, și, pentru a reuși asta, trebuiau să 


găsească breșe de securitate necunoscute, așa-numitele 
Zero Days - iniţial pe serverul NSA, apoi mai departe în 
Intranetul organizaţiei, NSANet, de unde se propaga 
semnalul de urmărire în întreaga lume. 

Ca de obicei, începură cu puţină inginerie socială. 
Trebuiau să găsească numele administratorilor de sistem și 
ale  analiștilor de infrastructură care creau parole 
complicate pentru Intranet și n-ar fi stricat dacă identificau 
vreun idiot neglijent cu protocoalele de securitate. De fapt, 
chiar reușiseră să găsească, prin propriile lor canale patru, 
cinci, șase nume, printre care și pe cel al unui tip, Richard 
Fuller. 

Richard Fuller lucra în cadrul NISIRT, NSA Information 
Systems Incident Response Team, care păzea intranetul 
organizaţiei și care vâna permanent scurgeri și intruși. 
Richard Fuller era un american get-beget - avocat cu studii 
la Harvard, republican, fost fundaș la fotbal american - ce 
mai, un ideal de patriotism, dacă te-ai fi luat după CV-ul lui. 
Dar Bob the Dog reușise, printr-o fostă iubită, să afle că 
suferea de tulburare bipolară și că era posibil să fi fost și 
dependent de cocaină. 

Când se înfierbânta, făcea toate prostiile posibile, inclusiv 
să deschidă fișiere și documente fără să le treacă mai întăi 
prin Sand Box!*. In plus, tipul arăta bine, deși era un pic 
cam slugarnic și cineva, probabil Bob the Dog însuși, venise 
cu ideea ca Wasp să se ducă până în orașul lui de baștină, 
Baltimore, să se culce cu el ca să-l șantajeze pentru 
informații. 

Wasp îi trimise pe toţi la dracu'. Apoi le refuză și cealaltă 
idee, de a redacta un document cu niște așa-zise informații- 
bombă despre intruși și scurgeri de informaţii la sediul 
central din Fort Meade, document care ar fi trebuit să fie 


16 Sandbox - mecanism de protecţie prin limitarea 
operaţiilor pe care procesele în derulare le pot efectua pe 
un computer pentru a-l proteja împotriva programelor de 
tip malware și a testa aplicaţii în curs de dezvoltare. 


transmis împreună cu un program-spion, un troian avansat, 
care să pară perfect credibil și prin care să lucreze Plague și 
Wasp. Ideea era să lase indicii online care să-l atragă pe 
Fuller către document și, în cel mai bun caz, să-l facă să fie 
atât de anxios, încât să neglijeze securitatea. Nu era un 
plan rău, chiar deloc - în primul rând avea să-i conducă la 
sistemul de computere al NSA fără să fie nevoie de o breșă 
activă care ar fi putut fi urmărită. 

Dar Wasp nu fusese de acord, după cum spusese, să stea 
să aștepte ca dezaxatul de Fuller să se facă de râs. Nu voia 
să depindă de greșelile altora și era în general atât de 
refractară și încăpățânată, încât nimeni nu fu uimit când se 
decise brusc că vrea să preia controlul asupra întregii 
operaţiuni. În ciuda tam-tamului și a protestelor care s-au 
iscat, s-au dat bătuţi în final, deși, evident, fiecare primise o 
serie de instrucţiuni. Wasp își notase cu grijă numele și 
informaţiile pe care le descoperiseră despre administratorii 
de sistem și ceru ajutorul pentru o așa-zisă operaţiune de 
identificare: maparea platformei pe care se afla serverul și 
a sistemului de operare. Apoi, Wasp închisese ușa în nas 
Republicii Hackerilor și întregii lumi, iar Plague avea 
senzaţia că nu-i mai asculta cu adevărat sfaturile, cum ar fi 
că nu trebuia să-i folosească numele de utilizator, alias-ul 
lui și că nu ar fi trebuit să lucreze de acasă, ci mai degrabă 
dintr-un hotel îndepărtat, sub o identitate falsă, ca să nu le 
dea copoilor de la NSA șansa de a o urmări prin căile 
întortocheate ale reţelei Tor”. Evident, Wasp acţionase 
după cum o tăiase capul, iar Plague nu putuse să facă nimic 
mai mult decât să stea la biroul lui din Sundbyberg și să 
aștepte, pradă surescitării, fără să știe cum avea să 
procedeze Wasp. 

Un singur lucru știa însă: ceea ce reușise Wasp era 
colosal, legendar și, în timp ce furtuna urla afară, dădu la o 
parte niște ambalaje goale de pe birou, se aplecă spre 
computer și scrise: 


Y Tor - sistem care asigură anonimatul internauţilor. 


Povestește-mi cum te-ai simţit. 

Pustie, răspunse ea. 

Pustie. 

Așa se simţise. Lisbeth Salander abia dacă dormise, 
băuse și mâncase în ultima săptămână, iar acum o durea 
capul, avea ochii roșii, îi tremurau mâinile și și-ar fi aruncat 
cu plăcere tot echipamentul pe jos. Dar pe undeva era și 
mulțumită, deși nu din motivul pe care îl bănuiau Plague și 
cei din Republica Hackerilor. Era mulţumită, pentru că 
aflase ceva nou despre gruparea criminală pe care o studia 
și pentru că reușise să demonstreze o legătură pe care 
până atunci doar o intuise. Totuși ţinu asta pentru sine și se 
miră că ceilalţi puteau să creadă că spărsese sistemul doar 
de dragul aventurii. 

Nu era nicidecum o puștoaică zăpăcită de hormoni, nicio 
idioată dependentă de adrenalină care ţinea să se dea 
mare. Se aruncase într-o treabă atât de riscantă pentru că 
voia ceva foarte concret, deși era adevărat că hacking-ul 
fusese cândva pentru ea mai mult decât un instrument. În 
cele mai groaznice momente din copilărie, hacking-ul 
fusese modul ei de a evada și de a scăpa de sentimentul că 
e prizonieră în propria-i viaţă. Cu ajutorul computerului, 
reușise să dărâme ziduri și bariere care altfel i-ar fi stat în 
cale și să se bucure de libertate. Desigur, încă mai avea 
această senzaţie de libertate. 

In primul și-n primul rând, ieșise la vânătoare, încă de 
când se trezise în zorii acelei zile, după visul cu pumnul 
care lovea ritmic și neîntrerupt salteaua din Lundagatan. 
Nimeni nu putea susţine că era ușor. Rivalii se ascundeau 
în spatele perdelelor de fum și poate de aceea Lisbeth 
păruse atât de dificilă și supărată în ultimul timp. Era ca și 
cum o nouă întunecime radia din ea, și-n afara unui 
antrenor de box solid și impulsiv pe nume Obinze și a trei 
iubiți sau iubite, nu întâlnise pe nimeni și părea mai pusă 
pe harță ca oricând. Avea părul ciufulit și privirea 
întunecată și chiar dacă încerca uneori, nu era prea bună la 
politețuri. 


Lisbeth voia adevărul sau nimic, iar apartamentul ei din 
Fiskargatan... acela era o poveste în sine. Era mare cât 
pentru o familie cu șapte copii și, în ciuda faptului că 
trecuse un an întreg, nu era nici mobilat, nici îmbietor. Pe 
ici, pe colo, vedeai câte o piesă de mobilier de la IKEA 
așezată parcă la nimereală. Nu avea nici măcar un sistem 
audio, probabil din cauză că nu înţelegea muzica. Vedea 
mai multă muzicalitate într-o ecuaţie diferențială decât într- 
o compoziţie de Beethoven. Totuși, adunase o avere 
considerabilă. Reinvestise banii pe care-i furase de la 
interlopul Hans-Erik Wennerström și avea acum peste cinci 
miliarde de coroane suedeze. 

Însă dintr-un anumit punct de vedere - ceea ce era tipic - 
norocul nu-și lăsase amprenta asupra personalităţii ei deși, 
știind că are bani, devenise și mai neînfricată, în ultimul 
timp cel puţin, făcuse lucruri tot mai dramatice, cum ar fi 
să-i rupă degetele unui violator și să se infiltreze în 
intranetul NSA-ului. i 

Poate că întrecuse limita. Insă o privise ca pe o 
necesitate și timp de multe zile și nopţi uitase de orice 
altceva, complet absorbită de proiect. Acum că se 
încheiase, se uita obosită și chiorâș la cele două birouri 
aranjate în formă de L din fața ei. Pe masă era aşezat 
echipamentul, calculatorul ei obişnuit şi un aparat de 
testare pe care-l cumpărase ca să instaleze pe el copia 
serverului NSA și a sistemului lor de operare. Atacase apoi 
computerul de test cu programe de fuzzing!* anume create, 
care căutau erori și căi de acces în platformă. Completă 
apoi atacurile cu protocoale de debugging!*, black-box” și 


18 Fuzzing — tehnica folosită de hackeri pentru a descoperi 
breșe de securitate în sistemele de operare trimițând 
pachete mari de date aleatorii pentru a face sistemul să 
cedeze. 

19 Debugging - proces de identificare și înlăturare a 
defectelor de programare. 

2 Black-box - metodă ce presupune testarea programului 


beta-atacuri?!. Rezultatul pe care-l primi se transformă în 
baza virusului ei spion. RAT și de aceea nu-și permitea să 
neglijeze niciun aspect. Examinase sistemul pe toate părțile 
și instalase o copie a serverului acasă. Dacă se apuca să 
lucreze pe platforma reală, tehnicienii NSA ar fi observat 
imediat, ceea ce ar fi pus punct distracţiei. 

Acum se putea ocupa de asta cât era ziua de lungă, fără 
să fie deranjată de nimeni și, bineînţeles, fără să doarmă 
sau să mănânce prea mult. Dacă se ridica totuși de lângă 
computer, era doar ca să aţipească o clipă pe canapea sau 
să încălzească niște pizza la microunde. Altfel, lucra până o 
dureau ochii, mai ales la Zero Day Exploit, programul care 
căuta breșe secrete de securitate și care trebuia să-i 
actualizeze statutul când avea să intre cu adevărat în 
sistemul NSA, ceea ce sincer era nebunie curată. 

Lisbeth crease un program care nu numai că-i dădea 
controlul complet asupra sistemului, ci și posibilitatea de a 
supraveghea de la distanţă orice de pe intranet, indiferent 
cât de puţine ar fi știut despre acel lucru. 

Nu urma doar să pătrundă în sistem. Avea să meargă tot 
mai departe în interiorul NSANet, un univers autonom în 
sine, care avea foarte puţină legătură cu internetul 
obișnuit. Poate că Lisbeth părea o adolescentă ratată din 
toate punctele de vedere. Insă cu acele coduri-sursă ale 
computerului și legăturile logice de care era capabilă, 
creierul ei nu făcuse decât clic și crease un program-spion 
sofisticat și cu totul inovator, un virus avansat care ducea o 
existență proprie. Când se simţi mulțumită de el într-un 
final, trecu la următoarea fază a proiectului. Trebuia să 
înceteze să se mai joace în atelierul propriu și să atace cu 


pornind de la premisa că nu cunoaștem modul în care 
acesta funcţionează. îi cerem orice și acesta trebuie să ne 
răspundă, însă trebuie să știm rezultatele la care trebuie să 
ne așteptăm de la program. 

21 Beta-atacuri - testarea compatibilităţii unui program și 
verificarea existenţei erorilor. 


adevărat. 

Așadar, scoase o cartelă pre-pay pe care o cumpărase 
din Berlin, de la operatorul de telefonie T-Mobile și o inseră 
în telefon. Apoi se conectă la ea și poate că ar fi trebuit într- 
adevăr să se mute altundeva, într-un alt colţ al planetei și 
să se dea drept lrene Nesser, cealaltă identitate a ei. 

Analiștii de securitate de la NSA urmau poate să o 
localizeze la baza Telenor din cartier - asta dacă erau cu 
adevărat motivaţi și capabili. Insă cu siguranţă n-aveau 
cum să ajungă mai departe de atât, nu pe cale tehnică, în 
orice caz. Dar tot aveau să fie aproape de ea și nu ar fi fost 
deloc bine. Cu toate astea, se gândi că beneficiile de a sta 
acasă erau mai mari, și-și luă toate măsurile de precauţie 
posibile. Şi ea, ca mulţi alţi hackeri, folosea sistemul Tor, o 
reţea care făcea ca traficul ei să se propage printre mii și 
mii de utilizatori. Totuși, știa că nici măcar Tor nu era 
perfect sigur - NSA-ul folosea un program ce se numea 
Egotistical Giraffe pentru a forţa sistemul - și de aceea 
lucrase mult ca să-și îmbunătăţească nivelul de securitate. 
Imediat după aceea, porni la atac. i 

Pătrunse în platformă fără nicio dificultate. Insă nu avea 
niciun motiv să-și dea aere din atâta lucru. Trebuia să se 
miște repede, să găsească administratorii de sistem ale 
căror nume le aflase și să iniţieze programul-spion în 
câteva dintre fișierele lor, ca să construiască o punte de 
legătură între server și intranet. Nu era chiar o operaţiune 
simplă din unele puncte de vedere. Nicio alarmă și niciun 
antivirus nu trebuiau să se declanșeze și în final alese un 
bărbat pe nume Tom Breckinridge, căruia îi preluă 
identitatea în NSANet și... simţi cum i se încordează fiecare 
mușchi din corp. În faţa ochilor ei obosiţi începu să se 
întâmple ceva magic. 

Programul ei spion o ducea din ce în ce mai adânc, în 
secretele cel mai bine păzite. Evident, știa precis încotro se 
îndrepta. Avea să ajungă în Active Directory sau 
echivalentul său, pentru a-și actualiza statutul. Dintr-un 
musafir nepoftit, avea să devină un superutilizator în acel 


univers aglomerat și, în primul rând, avea să încerce să-și 
facă o idee generală despre sistem, ceva ce nu era deloc 
ușor. Era mai degrabă imposibil și nu avea nici prea mult 
timp la dispoziţie. 

Totul trebuia să se întâmple foarte repede și se chinui să 
controleze sistemul de căutare și să găsească toate 
parolele, frazele și referințele, toată păsăreasca internă. Era 
pe cale să se dea bătută când găsi într-un final un 
document marcat Top Secret, NOFORN - Interzis distribuţiei 
internaţionale, nimic special în sine. Însă împreună cu o 
serie de conversații dintre Zigmund Eckerwald de la Solifon 
și agenţi cibernetici de la departamentul de Supraveghere a 
Tehnologiilor Strategice din NSA îl transformase într-un 
document-bombă. Lisbeth zâmbi și memoră fiecare detaliu, 
chiar dacă în clipa următoare înjură în gura mare când 
descoperi încă un document care părea să aibă legătură cu 
cel precedent. Documentul era criptat și de aceea nu văzu 
nicio altă soluţie decât să-l descarce. Probabil că atunci 
avea să se declanșeze o alarmă la Fort Meade. 

Ghici că lucrurile începură să ia o turnură gravă. Ba mai 
mult, era nevoită să-și îndeplinească misiunea oficială, dacă 
oficial era cuvântul potrivit în situaţia respectivă. Însă le 
promisese solemn lui Plague și celorlalţi din Republica 
Hackerilor că avea să le tragă pantalonii în vine celor de la 
NSA și să le mai taie din aere. De aceea, încercă să-și dea 
seama cu cine ar fi trebuit să comunice. Cui să-i trimită 
mesajul? 

Il alese pe Edwin Needham, Ed the Ned. Numele lui 
apărea pe toate documentele legate de securitate și când 
descoperi câte ceva despre el pe intranet, simţi un respect 
sceptic. Ed the Ned era o vedetă. Dar Lisbeth îi scăpase 
oricum și pentru o clipă ezită să-și facă prezenţa cunoscută. 

Atacul ei avea să declanșeze o întreagă harababură. Dar 
nu asta căuta, așa că îi dădu înainte. Nu avea idee cât era 
ceasul. Putea fi zi sau noapte, toamnă sau primăvară și nu 
observă decât cumva inconștient că furtuna continua să 
urle ca și cum s-ar fi sincronizat cu lovitura ei. Acolo, 


departe, în Maryland - nu foarte departe de intersecţia 
faimoasă dintre străzile Baltimore Parkway și Maryland 
Route 32 - Ed the Ned începu să scrie un e-mail. 

Nu apucă să scrie mult, deoarece câteva secunde mai 
târziu, Lisbeth preluă controlul și îi continuă propoziţia 
scriind: Paznicii vor ajunge să fie păziţi la rândul lor. 
Există o logică fundamental democratică în asta. 
Pentru o clipă propoziţiile se potriviră la fix, ca o sclipire de 
geniu. Lisbeth simţi dulceaţa răzbunării și îl târî apoi pe Ed 
the Ned într-o călătorie prin sistem. Cei doi dansară și 
trecură în viteză pe lângă o întreagă lume pâlpâitoare, 
alcătuită din lucruri care trebuiau să rămână ascunse cu 
orice preţ. 

Fără îndoială că era un moment copleșitor și totuși... 
După ce se deconectă și toate fișierele ei de logare se 
șterseră automat, simţi brusc urmările. Era ca un orgasm 
cu partenerul nepotrivit, iar acele două propoziţii care cu 
câteva clipe în urmă îi păruseră atât de sigure începeau să 
sune copilăresc și prostesc. | se făcu brusc poftă să se 
îmbete criţă. Se duse cu pași obosiţi până în bucătărie și 
luă de acolo o sticlă de Tullamore Dew și trei beri cu care 
să-l stingă. Se așeză apoi în faţa computerelor și începu să 
bea. Nu pentru a sărbători, nicidecum. Nu mai simţea deloc 
gustul victoriei. Era mai degrabă... oare ce anume? Poate 
că sfidare. 

Bău și bău în vreme ce furtuna continua să facă ravagii, 
iar felicitările să curgă din partea Republicii Hackerilor. Insă 
nimic din toate astea nu o mai preocupa. Încerca doar să se 
țină pe picioare și, cu un gest larg și grăbit, mătură cu 
mâna tot ce era pe masă, privind indiferentă cum sticle și 
scrumiere se rostogolesc pe jos. Apoi se gândi la Mikael 
Blomkvist. 

Asta era cu siguranță efectul alcoolului. Blomkvist 
obişnuia să-şi facă apariția în gândurile ei atunci când era 
cherchelită, exact ca amintirea vechiului iubit la beție și 
fără ca măcar să fie conştientă de asta, Îi intră în computer, 
o bagatelă pe lângă serverul NSA. Avea de mult o 


scurtătură către el și iniţial se întrebă ce căuta de fapt 
acolo. 

Nu-i păsa de el, nu-i așa? Tinea de domeniul trecutului, 
un idiot atrăgător de care se întâmplase să se 
îndrăgostească odată, greșeală pe care nu intenţiona s-o 
mai repete. Nu, de fapt avea nevoie să se deconecteze și să 
nu se mai holbeze la computere câteva săptămâni. Totuși, 
rămase pe serverul lui și în clipa următoare se lumină la 
faţă. Împieliţatul de Kalle Blomkvist crease un fișier cu 
titlul: Căsuţa lui Lisbeth și acolo îi lăsase o întrebare: 

Ce ar trebui să credem despre inteligenţa 
artificială a lui Frans Balder? 

Lisbeth zâmbi un pic, în ciuda situaţiei și avea parţial 
legătură cu Frans Balder. 

Frans era genul ei de computer-nerd, prizonierul 
codurilor-sursă, al proceselor cuantice și al posibilităților 
logicii. Dar zâmbea mai ales pentru că Mikael Blomkvist 
intrase întâmplător pe același teritoriu în care se învârtea și 
ea și, chiar dacă se gândise îndelung să închidă documentul 
și să se culce, îi răspunse: 

Inteligența lui Balder nu e nicidecum artificială. A 
ta cum mai stă zilele astea? 

Și ce, Blomkvist, dacă inventăm o mașinărie un pic 
mai inteligentă decât noi? 

Intră apoi într-unul dintre dormitoare și se prăbuși, 
îmbrăcată, pe pat. 


7 
20 noiembrie 


Ceva se întâmplase în sediul redacţiei. Ceva ce nu era de 
bine. Dar Erika nu voia să intre în detalii la telefon. Propuse 
să meargă la el acasă. Mikael încercă să o convingă să nu 
vină: 

— O să-ţi îngheţe funduleţul ăla minunat! 

Însă Erika nu-l ascultase și, dacă n-ar fi fost tonul vocii ei, 
s-ar fi bucurat pur și simplu s-o audă că era atât de 
încăpăţânată. Încă de când părăsise redacţia îi fusese dor 
să vorbească cu ea, poate chiar să o atragă în dormitor și 
să-i sfâșie hainele. Dar ceva îi spunea că nu despre asta 
aveau să vorbească acum. Erika păruse dezorientată și 
murmurase un „scuze”, care nu avu darul decât să-l 
îngrijoreze și mai mult. 

— lau imediat un taxi, spuse ea. 

Apoi Erika întârzie, iar Mikael, neavând altceva de făcut, 
intră în baie și se privi în oglindă. Avusese parte și de zile 
mai bune. Părul îi arăta nefîngrijit și prea lung, iar ochii, 
încercănațţi și umflaţi. Era doar vina lui Elizabeth George; 
trase o înjurătură, apoi ieși din baie și făcu un pic de 
curăţenie prin apartament. 

Măcar Erika nu avea cum să se plângă de asta. Indiferent 
de cât de mult timp se cunoșteau și de cât de împletite le 
erau vieţile, Mikael încă avea o obsesie legată de curăţenie. 
Era fiu de muncitori și celibatar, pe când ea era soţia 
aristocrată cu o casă perfectă la Saltsjöbaden. În orice caz, 
o locuință prezentabilă n-avea cum să strice. Incărcă 
mașina de spălat vase, curăţă chiuveta și duse gunoiul. 

Reuși chiar să dea cu aspiratorul în sufragerie, să ude 
florile din fereastră și să facă puţină ordine printre cărţile 
din bibliotecă și suportul de ziare înainte să sune în sfârșit 
soneria. Concomitent, auzi o bătaie în ușă. Musafirul era 


nerăbdător, iar când Mikael deschise ușa, rămase 
înmărmurit. Erika era îngheţată sloi. 

Dârdâia din toate încheieturile și nu doar din cauza 
vremii. Era foarte subţire îmbrăcată. Nici căciulă n-avea. 
Coafura ei aranjată de dimineaţă fusese bătută de vânt în 
toate direcţiile, iar pe obrazul drept avea ceva care arăta ca 
o zgârietură. 

— Ricky, spuse el. Ce mai faci? 

— Mi-a îngheţat funduleţul ăsta minunat. Mi-a fost 
imposibil să găsesc un taxi. 

— Ce-ai păţit la obraz? 

— Am alunecat. De trei ori, cred. 

Mikael privi în jos la cizmele ei italienești cu toc înalt, din 
piele maroniu-roșcată. 

— Dar ce bocanci perfecţi pentru mers prin zăpadă ai. 

— Absolut perfecţi. Ca să nu mai spun de decizia de azi- 
dimineaţă de a nu-mi lua colanţi pe mine. 

— Intră, să te ajut să te încălzești. 

Erika i se aruncă în braţe și mai tremură o bucată de 
vreme în timp ce Mikael o îmbrăţișa strâns. 

— lartă-mă, spuse ea din nou. 

— Pentru ce? 

— Pentru tot. Pentru Serner. Am fost o idioată. 

— Să nu exagerăm, Ricky. 

Îi mătură cu mâna fulgii de zăpadă din păr și de pe 
frunte, și-i inspectă cu grijă rana de pe obraz. 

— Nu, nu lasă-mă să povestesc, spuse ea. 

— Dar înainte de asta, o să te ajut să-ţi scoţi hainele și să 
faci o baie caldă. Vrei un pahar de vin roșu? 

Voia. Rămase în cadă vreme îndelungată cu paharul de 
vin pe care Mikael i-l umplu de două sau trei ori. Apoi se 
așeză lângă ea, pe capacul vasului de toaletă și ascultă 
relatarea. În ciuda tuturor veștilor de rău augur, discuţia 
avu un efect calmant asupra lui, ca și cum ar fi străpuns 
zidul care se înălțase între ei în ultimul timp. 

— Știu că m-ai crezut o idioată de la bun început, spuse 
ea. Nu, nu protesta, te cunosc prea bine. Dar trebuie să 


înţelegi că nici eu, nici Christer sau Malin nu vedeam altă 
soluţie. Îi angajaserăm pe Emil și pe Sofie şi eram atât de 
mândri de asta. Erau cei mai tari reporteri, nu-i așa? A fost 
o onoare foarte mare pentru noi. Arăta că suntem în pas cu 
vremurile și s-a iscat din nou un zumzet atât de frumos în 
jurul nostru, articole pozitive în Resume și Dagens Media. 
Era ca pe vremuri sau, mai bine zis, însemna foarte mult 
pentru mine că le promisesem lui Sofie și lui Emil că se pot 
simţi în siguranță la ziar. Aveam o situaţie economică 
stabilă, le-am zis. O avem pe Harriet Vanger să ne susţină. 
O să avem bani pentru reportaje serioase și interesante. 
Da, după cum îţi dai seama, chiar credeam asta. Și-apoi... 

— Apoi ne-a căzut cerul în cap. 

— Exact și nu a fost doar criza ziarelor și a pieţei de 
publicitate care s-au prăbușit. A mai fost și întreaga 
încurcătură din concernul Vanger. Nu știu dacă ţi-ai dat 
seama cât de mare a fost tevatura. Uneori o văd aproape 
ca pe o lovitură de stat. Toţi reacţionarii ăia bătrâni din 
familie, bărbaţi și femei deopotrivă - mă rog, tu îi știi mai 
bine decât oricine. Rasiștii și înapoiaţii s-au pus de acord și 
au înjunghiat-o pe Harriet pe la spate. N-o să uit niciodată 
discuţia cu ea. M-au copleșit, mi-a zis. M-au distrus. li 
iritase, desigur, ideea ei de a moderniza concernul și, 
evident, decizia de a-l numi pe David Goldman la 
conducere, fiul rabinului Viktor Goldman. Dar și noi eram 
parte din peisaj, după cum știi. Andrei tocmai scrisese un 
reportaj despre cerșetorii din Stockholm, care ni s-a părut 
tuturor cel mai bun reportaj al lui și care a fost citat peste 
tot, inclusiv în presa străină. Dar pe care alde Vanger... 

— l-au zis maculatură socialistă. 

— Mai rău, Mikael, au numit-o propagandă „pentru 
nenorociţii de leneși care nu catadicsesc să-și găsească de 
lucru”. 

— Așa au zis? 

— Ceva de genul, dar nu cred că reportajul în sine a 
însemnat ceva. Era doar scuza lor pentru a-i submina rolul 
lui Harriet în concern. Voiau să se dezică de tot ceea ce 


susțineau Henrik și Harriet. 

— Idioţii. _ 

— Da, dar asta nu ne-a ajutat mai deloc. Imi amintesc de 
zilele alea. Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare 
și, evident, ar fi trebuit să mă implic mai mult. Dar am 
crezut că aveam să câştigăm dacă te lăsam să te 
concentrezi pe reportajele tale. 

— Şi totuși, nu v-am trimis nimic inteligent. 

— Ai încercat, Mikael, chiar ai încercat. Dar tocmai la asta 
vreau să ajung, la faptul că în acel moment în care totul 
părea distrus a sunat Ove Levin. 

— Cineva i-a povestit cu siguranţă despre situația 
voastră. 

— Așa e și nu mai trebuie să spun că inițial am fost 
sceptică. Serner părea să facă jurnalism de cea mai slabă 
calitate. Dar Ove a intrat pe fir și, cu debitul lui verbal 
obișnuit, a reușit să mă convingă și m-a invitat la casa lui 
cea nouă și încăpătoare de la Cannes. 

— Poftim? 

— Da, iartă-mă, nu ţi-am povestit nici despre asta. 
Presupun că mi-a fost rușine. Dar trebuia oricum să merg la 
festival și să-i fac portretul regizoarei aceleia iraniene. O 
știi, cea care a fost persecutată după ce a filmat 
documentarul despre micuța Sara de nouă ani care fusese 
omorâtă cu pietre și nu credeam că avea să conteze dacă 
Serner ne ajuta cu cheltuielile de călătorie. Oricum, Ove și 
cu mine am stat treji toată noaptea și am povestit, iar eu 
am rămas în continuare sceptică. Era ridicol de bombastic 
și spunea prostiile tipice agenţilor de vânzări. Dar într-un 
final am început totuși să-l ascult. Și știi de ce? 

— Pentru că a fost un amant grozav. 

— Nu. Din cauza legăturii cu tine. 

— Vrea să se culce cu mine în schimb? 

— Crede că exagerezi. 

— Prostii. 

— Nu, Mikael, aici greșești. Ove iubește ceea ce are: 
influenţa, banii și casa de la Cannes. Dar cel mai mult îl 


roade că nu e perceput ca fiind la fel de grozav ca tine. 
Vorbim de credibilitate, Mikael, și-atunci el e sărac lipit, pe 
când tu scoţi bani și din piatră seacă. In adâncul lui vrea să 
fie ca tine, mi-am dat seama imediat și da, ar fi trebuit să 
pricep că o asemenea invidie se poate dovedi periculoasă. 
Despre asta a fost tot atacul la adresa ta, știi prea bine. 
Refuzul tău de a face compromisuri îi determină pe oameni 
să se simtă jalnici. Prin simplul fapt că exiști le amintești 
cât de mult și-au trădat principiile și cu cât ești tu mai 
aclamat, cu atât mai neînsemnaţi par ei. Într-un asemenea 
caz, nu există decât un singur mod de a se apăra: să te 
târască prin noroi. Dacă tu cazi, încep și ei să se simtă mai 
bine. Spunând porcării își imaginează că își recuperează din 
demnitate. 

— Mulţumesc, Erika, dar chiar nu-mi pasă de asemenea 
prostii. 

— Da, știu, cel puţin așa sper. Dar ceea ce am observata 
fost că Ove chiar voia să ni se alăture și că se simţea ca 
unul de-al nostru. Voia să profite un pic de renumele tău și 
cred că ăsta era un stimul bun. Dacă asta-și dorea, să fie 
mai tare decât tine, ar fi fost devastator pentru el să 
transforme Millennium într-un produs comercial de duzină 
al trustului Serner. Dacă devenea cunoscut drept tipul care 
distrusese ziarul legendar al Suediei, ultimele rămășițe ale 
credibilităţii lui s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Așadar, l-am 
crezut pe cuvânt când mi-a spus că atât el, cât și concernul 
aveau nevoie de o publicaţie de prestigiu, un alibi dacă vrei 
și că el nu voia decât să ne ajute să practicăm acel tip de 
jurnalism în care credeam cu adevărat. Desigur că voia să 
se implice în treburile ziarului, dar am luat-o ca pe un moft. 
Am crezut că vrea doar să se umfle puţin în pene și să le 
poată povesti prietenilor lui carieriști că era consilier de 
imagine sau ceva de genul. Nu m-am gândit nicio clipă că 
va îndrăzni să se atingă de spiritul ziarului. 

— Și totuși, tocmai asta a făcut. 

— Da, din păcate. 

— Și ce mai faci acum cu teoria ta psihologică fantezistă? 


— Am subestimat forţa oportunismului. După cum ai 
observat și Ove și Serner s-au purtat exemplar înainte de 
atacul acela la adresa ta, dar apoi... 

— S-a bucurat de necaz. 

— Nu, nu, altcineva s-a bucurat. Cineva care-și dorea 
asta. Abia după aceea am înţeles că lui Ove nu i-a fost atât 
de ușor să-i câștige de partea lui pe ceilalți ca să ne 
cumpere. După cum îţi poţi imagina, nu toţi cei de la Serner 
suferă de un complex de inferioritate jurnalistic. Cei mai 
mulţi sunt simpli oameni de afaceri și dispreţuiesc vorbăria 
despre cât de important e să crezi în ceva. l-a iritat „falsul 
idealism” al lui Ove, după cum s-au exprimat și, odată cu 
atacul la adresa ta, au ochit șansa de a-l strânge cu ușa. 

— Aoleu. 

— Nici nu-ţi poţi imagina. La început a părut OK. Trebuia 
să ne adaptăm oarecum la piaţă și, după cum știi, mi s-a 
părut că multe dintre cerințe sunau chiar bine. Și eu mă 
gândisem serios la cum am putea câștiga cititori mai mulţi 
din rândul tinerilor. Ba chiar credeam că Ove și cu mine 
avuseserăm o discuţie bună în sensul ăsta, așa că nu eram 
foarte neliniștită în legătură cu prezentarea lui de azi. 

— Mda, am observat. 

— Dar asta a fost înainte să izbucnească scandalul. 

— Ce vrei să spui? 

— Vorbesc despre scandalul care a izbucnit când i-ai 
sabotat tu discursul lui Ove. 

— N-am sabotat nimic, Erika. Am plecat doar. 

Erika rămase în cadă și luă o dușcă de vin, zâmbind apoi 
cu tristețe. 

— Când o să înţelegi că ești Mikael Blomkvist? întrebă ea. 

— Credeam că am început să-mi dau seama puţin câte 
puţin. 

— Nu pare, pentru că altfel ţi-ai fi dat seama că atunci 
când Mikael Blomkvist părăsește încăperea în timpul unei 
prezentări despre propriul lui ziar, totul ia amploare 
indiferent dacă vrea sau nu asta. 

— Atunci îmi cer scuze pentru sabotaj. 


— Nu, nu, nu te critic. Cel puţin nu te malı critic. Eu sunt 
cea care ne-a adus în situația asta. Lucrurile ar fi degenerat 
indiferent dacă plecai sau nu. Așteptau doar un motiv să 
sară pe noi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Când ai dispărut, parcă am rămas fără aer și Ove, a 
cărui încredere în sine a mai primit o lovitură, a dat naibii 
prezentarea. „N-are rost”, a zis. Apoi a sunat la sediul 
central și le-a povestit tot și nu m-ar mira dacă a jucat 
teatru ca la carte. Invidia aia de care mă agăţasem s-a 
transformat probabil în ceva meschin și răzbunător. După 
câteva ore s-a întors și ne-a spus că trustul era pregătit să 
parieze pe Millennium şi să-și folosească toate canalele 
pentru a promova ziarul. 

— Dar nu era chiar bine. 

— Nu și am știut-o chiar înainte să scoată o vorbă. | se 
citea pe faţă. Expresia lui era un amestec de groază și 
triumf și iniţial i-a fost greu să-și găsească cuvintele. Mai 
mult a bătut câmpii, a spus că trustul vrea să aibă mai mult 
control asupra activităţii, o reînnoire a conţinutului și mai 
multe știri despre vedete. Dar apoi... 

Erika închise ochii, trecându-și o mână prin părul umed și 
sorbi ultimele picături de vin din pahar. 

— Da, Erika? 

— A spus că vrea să te scoată din echipa redacțională. 

— Poftim? 

— Bineînţeles, nici el, nici concernul nu ar fi putut s-o 
spună pe șleau fără să riște să dea naștere unor titluri 
precum „Serner îi face vânt lui Blomkvist”, așa că Ove a 
formulat-o foarte elegant și a spus că vei avea mână liberă 
și vei putea să te concentrezi la ceea ce faci tu mai bine: să 
scrii reportaje. A sugerat o deplasare strategică la Londra și 
un contract de freelancing generos. 

— La Londra? 

— A zis că Suedia e prea mică pentru un tip de calibrul 
tău, dar îţi dai seama despre ce e vorba. 

— Își închipuie că n-or să poată face schimbările lor dacă 


rămân la redacţie, nu-i așa? 

— Cam așa ceva. În același timp, cred că niciunul dintre 
ei n-a fost surprins când eu, Christer și Malin am spus un nu 
hotărât, „nici nu se pune problema să negociem”, ca să nu- 
ţi mai spun de reacţia lui Andrei. 

— Ce-a făcut Andrei? 

— Aproape că mi-e și jenă să-ţi spun. S-a ridicat și a zis 
că e cel mai rușinos lucru pe care l-a auzit în viaţa lui. A zis 
că ești unul dintre cei mai buni reporteri din ţară, o onoare 
pentru democraţie și jurnalism și că întregului concern 
Serner ar trebui să-i fie rușine. A spus că ești o 
personalitate marcantă. 

— Exagerează. 

— Dar e un băiat bun. 

— Adevărat. Şi cei de la Serner ce-au făcut? 

— Ove era pregătit pentru așa ceva, evident. „Sunteţi 
întotdeauna bine-veniţi să ne cumpăraţi”, a zis. „Doar că...” 

— Doar că preţul a crescut, continuă Mikael. 

— Exact. Indiferent pe ce te bazezi ca să estimezi 
valoarea afacerii, a zis Ove, partea concernului Serner s-a 
dublat cel puţin din momentul în care grupul s-a implicat, 
ţinând cont și de bunăvoința pe care ne-au arătat-o. 

— Bunăvoinţă? Au înnebunit? 

— Se pare că nu, dar sunt isteţi și vor să ne facă 
necazuri. Şi mă întreb dacă nu cumva vor să împuște doi 
iepuri dintr-un foc: să profite de chilipir și să ne distrugă 
finanţele ca să scape de un concurent. 

— Ce naiba să facem? 

— Ceea ce știm noi mai bine, Mikael: să luptăm. O să iau 
din banii mei, o să cumpăr înapoi ziarul, și-o să mă zbat să-l 
fac cel mai bun ziar din Europa de Nord. 

— Evident, super, Erika și pe urmă? O să fim într-o 
situaţie economică din care nici măcar tu n-o să ne poţi 
scoate. 

— Știu, dar o să funcţioneze. Am mai trecut noi prin 
situaţii grele și înainte. Tu și cu mine putem renunţa la 
salarii o perioadă. Ne-am descurca, nu-i așa? 


— Totul are un sfârșit, Erika. 

— Nu spune așa ceva! Niciodată! 

— Nici măcar atunci când e adevărat? 

— Atunci cu atât mai puţin. 

— Bine. 

— Nu lucrezi la nimic? continuă ea. Orice, ceva cu care să 
le dăm celor de la Mediasverige în cap. 

Mikael își ascunse faţa în palme și, din cine știe ce motiv, 
începu să se gândească la Pernilla, fiica lui, care spusese 
că, spre deosebire de el, ea avea să scrie „de- 
adevăratelea”, orice-ar fi însemnat asta. 

— Nu, nu cred, spuse. 

Erika își lăsă mâna să-i alunece în apă și-l stropi. 

— Ce dracu’, trebuie să ai ceva. Nu știu pe nimeni în ţara 
asta care primește atâtea ponturi ca tine! 

— Majoritatea sunt rahaturi, spuse el. Dar poate că... 
Tocmai am verificat acum un lucru. 

— Ce anume? 

— Ei, nu-i mare chestie, se corectă el. Îmi fac și eu visuri. 

— În cazul ăsta chiar e cazul să începem să visăm. 

— Da, dar nu e nimic, doar o perdea de fum și nicio 
dovadă. 

— Și totuși, o parte din tine crede în chestia asta sau 
cum? 

— Posibil, dar depinde de un mic detaliu care nu are 
nimic de-a face cu întreaga poveste. 

— Ce detaliu? 

— Că fosta mea tovarășă e și ea implicată în afacere. 

— Ea cu E mare? 

— Întocmai. 

— Sună promiţător, nu-i așa? spuse Erika și se ridică 
goală și frumoasă din cadă. 


8 
20 noiembrie 


August stătea în genunchi pe podeaua în carouri alb- 
negru din dormitor și privea o natură moartă cu o lumânare 
pe o farfurie albastră, cu două mere verzi și o portocală, pe 
care tatăl i le aranjase în faţă. Cu toate acestea, nu se 
întâmplă nimic. August continua să se holbeze cu privirea 
goală la furtuna de afară, iar Frans se întrebă: oare e stupid 
să-i dau băiatului un subiect? 

Dacă fiul lui privea doar la ceva ce exista deja în mintea 
lui, de ce să aleagă tocmai tatăl lui ce să deseneze? 
Probabil că August avea mii de imagini în minte și poate că 
o farfurie cu câteva fructe era printre cele mai proaste și 
mai răsuflate idei din câte puteau exista. Poate că pe 
August îl interesau cu totul alte lucruri, așa că Frans se 
întrebă din nou: oare băiatul vrea să spună ceva special cu 
semaforul lui? Desenul nu era o simplă observaţie. 
Dimpotrivă, lumina roșie a semaforului lucea ca un ochi 
rănit și poate că August se simţise ameninţat de bărbatul 
acela de la trecerea de pietoni. 

Frans își privi fiul pentru a suta oară pe ziua aceea. Era 
ruşinos, nu-i așa? Înainte îl considerase pe August doar 
ciudat, de neînțeles. Acum se întreba din nou dacă nu 
cumva el și fiul său semănau de fapt destul de mult. Pe 
vremea lui Frans, doctorii nu se încurcau prea mult cu 
diagnostice. Pe atunci, oamenii erau catalogaţi mai simplu 
drept ciudaţi sau înapoiaţi. El însuși fusese, în definitiv, 
diferit, mult prea serios și cu o mimică imobilă și nimeni din 
curtea școlii nu-l credea prea interesant. Pe de altă parte, 
nici el nu credea că ceilalţi copii erau prea interesanţi - se 
refugia în cifrele și ecuaţiile lui și nu vorbea mai mult decât 
era necesar. 

Şi el ar fi fost catalogat drept autist, la fel ca August. Dar 


cu siguranţă că în ziua de azi i-ar fi pus eticheta de sindrom 
Asperger și, de bine sau de rău, nu conta prea mult. 
Esenţial era că el și Hanna crezuseră că un diagnostic 
timpuriu în cazul August avea să le fie de folos. Totuși, nu 
se întâmplase mai nimic și acum era prima dată în opt ani 
de zile când Frans intui că băiatul avea o abilitate specială, 
cel mai probabil atât spaţială, cât și matematică. De ce nu- 
și dăduseră seama Hanna și Lasse de asta până atunci? 

Chiar dacă Lasse era o jigodie, Hanna era fundamental o 
persoană atentă și bună. Frans nu avea să uite niciodată 
prima lor întâlnire. Era la o serată ARSI, Academia Regală 
de Științe Inginerești, organizată la primărie, unde primise 
un premiu de care nu-i păsa câtuși de puţin, când o femeie 
frumoasă pe care o cunoștea vag - cunoștințele lui Frans 
despre lumea mondenă erau limitate - veni la el și începu 
să-i vorbească. In mintea lui, Frans era încă tocilarul de la 
școala din Tappström, la care fetele se uitau doar cu 
dispreţ. 

Nu putea să priceapă ce vedea o femeie ca Hanna la el. 
Pe vremea aceea - avea el să descopere curând - Hanna se 
afla la apogeul carierei sale. Dar îl seduse și făcuse 
dragoste cu el în acea noapte cum n-o făcuse nicio altă 
femeie. Apoi urmă poate cea mai fericită perioadă din viaţa 
lui Frans. Și totuși... codurile binare învinseseră iubirea. 

Muncise până își distrusese căsnicia și, după ce totul se 
năruise, Lasse Westman preluă ștafeta, iar Hanna decăzu 
tot mai mult și probabil că și August. Toate astea îl făceau 
pe Frans să fie furios. Insă știa că și el purta o parte din 
vină. Işi răscumpărase libertatea și-și părăsise fiul și poate 
că era adevărat ce se spusese la procesul de custodie, că 
pusese visul unei vieţi artificiale înaintea propriului său 
copil. Ce idiot fusese. 

Scoase laptopul și căută pe Google mai multe informaţii 
despre abilităţile savanților. Cumpărase deja câteva cărți, 
printre care lucrarea de referință în domeniu, /s/anas of 
Genius, a profesorului Darold A. Treffert. Ca de obicei, se 
gândea să înveţe tot ce se putea ști despre asta. Niciun 


blestemat de psiholog sau pedagog nu-l vor mai putea 
prinde nepregătit, spunându-i ce are nevoie August în 
situaţia lui. Avea să știe mult mai bine decât ei și de aceea 
continuă să caute, oprindu-se de data aceasta la povestea 
Nadiei, fetiţa autistă. 

Destinul ei era relatat în cartea Lornei Selfe, Nadia: a 
case of extraordinary drawing ability in an autistic child și în 
cea a lui Oliver Sacks, Omul care iși confunda soția cu o 
pălărie, pe care Frans le citi fascinat. Era o poveste 
captivantă și din multe puncte de vedere un caz paralel. La 
fel ca August, Nadia păruse sănătoasă la naștere și, abia 
târziu părinţii își dăduseră seama că ceva nu era în regulă. 

Nu începuse încă să vorbească. Nu îi privea în ochi pe 
ceilalți oameni. Nu-i plăcea contactul fizic și nu reacţiona la 
zâmbetul sau gesturile mamei. In majoritatea timpului era 
tăcută și retrasă și tăia obsesiv hârtie în fâșii imposibil de 
subțiri. La șase ani încă nu pronunțase primul cuvânt. 

Şi totuși, desena ca un da Vinci. Incă de la trei ani 
începuse brusc să deseneze cai și, spre deosebire de alți 
copii, nu începuse cu conturul, cu întregul, ci cu câte un mic 
detaliu - o copită, o cizmă de călăreț, o coadă și, cel mai 
bizar aspect: desena extrem de repede. Compunea desenul 
în mare viteză, o parte ici, o parte colo, până ce obținea un 
întreg perfect, un cal în galop sau la trap. Din propriile 
încercări din adolescenţă, Frans știa că nu există nimic mai 
dificil decât să desenezi un cal în mișcare. Oricât de mult ar 
fi încercat, rezultatul arăta nenatural sau rigid. Era nevoie 
de un maestru ca să scoată în evidenţă naturaleţea 
săriturii. Nadia era maestră de la trei ani. 

Caii ei erau ca niște fotografii perfecte desenate cu o 
mână ușoară și, evident, nu erau rezultatul vreunui 
exerciţiu îndelungat. Măiestria ţâșnise din ea ca o apă, ceea 
ce îi fascina pe contemporanii ei. Cum reușea? Cum era 
posibil ca, din doar câteva mișcări rapide, să sară peste 
secole de evoluţie a istoriei artei? Cercetătorii australieni 
Allan Snyder și John Mitchell studiaseră desenele și, în 
1999, propuseseră o teorie care câștigase încetul cu încetul 


acceptul tuturor. Şi anume că avem cu toţii o înclinaţie 
înnăscută către acel tip de virtuozitate, însă aceasta este 
blocată în cazul celor mai mulţi dintre noi. 

Dacă vedem o minge de fotbal sau orice altceva, nu 
înțelegem imediat că este un obiect tridimensional. 
Dimpotrivă, creierul interpretează fulgerător o serie de 
detalii - umbre care cad, diferențe de adâncime și nuanţe 
și, bazându-se pe ele, trage concluzii privitoare la forma 
obiectului. Nu suntem conștienți de asta. Dar e nevoie deo 
analiză înainte să pricepem ceva atât de simplu precum 
faptul că e vorba despre o minge de fotbal și nu despre un 
cerc. 

Creierul însuși produce acea formă finală și, atunci când 
o face, nu mai vedem toate detaliile pe care le 
observaserăm iniţial. Cu alte cuvinte, se întâmplă exact pe 
dos: nu vedem uscăturile de pădure. Insă ceea ce spuneau 
Mitchell și Snyder era că, dacă am reuși să scoatem acea 
imagine originară din creier, am putea să privim lumea cu 
alți ochi și poate că am fi capabili să o recreăm cu mai 
mare ușurință, la fel cum Nadia reușea fără niciun fel de 
pregătire. 

Ideea era că Nadia avea pur și simplu acces la acea 
imagine originară, materia primă a creierului. Vedea o 
mulțime de detalii și umbre înainte să fie procesate și de 
aceea începea cu o bucată separată, cum ar fi o copită sau 
un bot și nu cu întregul, deoarece întregul, în accepțiunea 
noastră, nu apucase să se formeze. Chiar dacă Frans Balder 
era de părere că teoria avea o mulţime de hibe, ideea îl 
atrăgea. 

Într-un anume sens, căutase dintotdeauna o astfel de 
abordare originară în cercetările sale; una care nu mai lua 
lucrurile drept bune, ci căuta dincolo de aparenţe, până în 
cele mai mici detalii. Subiectul începu să-l obsedeze și citi 
cu fascinaţie crescândă până când începu să tremure, 
înjură cu voce tare și privi cu teamă spre fiul lui. Insă nu 
observaţiile cercetării fuseseră cele care-l făcuseră pe 
Frans să se înfioare, ci relatarea primului an școlar al 


Nadiei. 

Nadia fusese înscrisă într-o clasă pentru copii cu autism, 
unde lecţiile erau menite să o ajute să vorbească, iar fetița 
începu să se dezvolte. Cuvintele se înlănţuiră. Însă preţul 
era uriaș. Ca urmare a faptului că începuse să vorbească, 
genialitatea ei începea să dispară și, potrivit scriitoarei 
Lorna Selfe, schimbase probabil un limbaj pe un altul. De la 
un artist de geniu, Nadia deveni o fetiță cu autism 
obișnuită, cu un grav handicap mintal. Vorbea, într-adevăr, 
un pic, dar își pierduse acel ceva care uimise întreaga lume. 
Meritase? Doar ca să poată spune câteva cuvinte? 

Nu, voia Frans să strige, poate și pentru că el însuși 
fusese pregătit dintotdeauna să plătească oricât de mult 
pentru a deveni un geniu în domeniul lui. Mai bine o 
persoană care nu putea să poarte o conversaţie raţională 
decât cineva mediocru. Orice numai să fie ieșit din comun! 
Acesta fusese scopul lui dintotdeauna și totuși... nu era atât 
de prost încât să nu înţeleagă: propriile lui principii elitiste 
nu erau neapărat cele mai bune repere în acest caz. Poate 
că niște desene extraordinare nu erau nimic pe lângă 
posibilitatea de a cere singur un pahar cu lapte sau de a 
schimba câteva vorbe cu un prieten sau cu tatăl lui. Ce știa 
el? 

Cu toate astea, refuză să fie confruntat cu o asemenea 
alegere. Nu suporta să fie forţat să aleagă să renunţe la cel 
mai bun lucru care i se întâmplase vreodată lui August. Nu, 
așa ceva ieșea din discuţie. Niciun părinte n-ar trebui să fie 
nevoit să aleagă între genialitate și lipsa ei. Nimeni nu 
putea ști dinainte ce era mai bine pentru copil. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai absurd i 
se părea și își dădu seama că nu credea în așa ceva sau 
mai degrabă că nu putea crede așa ceva. Nadia era totuși 
un caz unic, iar un caz unic nu constituia în niciun caz o 
bază științifică. 

Trebuia să afle mai multe, așa încât continuă să caute pe 
internet. Tocmai atunci îi sună telefonul. Sunase de mai 
multe ori în ultimele ore. Printre numerele care îl apelau era 


unul privat, apoi cel al lui Linus, fostul lui asistent, care 
devenea din ce în ce mai dificil și în care poate că nici nu 
avea încredere, dar cu care n-avea chef în niciun caz să 
vorbească. Voia să cerceteze mai departe destinul Nadiei și 
nimic altceva. 

Răspunse totuși - poate mai mult pradă agitaţiei. Era 
Gabriella Grane, analista aia superbă de la Säpo și, în ciuda 
situaţiei, zâmbi un pic. Dacă cel mai mult își dorea să fie cu 
Farah Sharif, Gabriella era cea de-a doua lui opţiune. Avea 
niște ochi incredibil de frumoși și o minte ageră. Frans avea 
o slăbiciune pentru femeile isteţe. 

— Gabriella, spuse el. Mi-aș dori să pot vorbi cu tine, însă 
nu am deloc timp. Sunt în mijlocul a ceva important. 

— Pentru asta ai sigur timp, răspunse ea, pe un ton 
neobișnuit de sever. Ești în pericol. 

— Prostii, Gabriella! Ascultă-mă pe mine. Solifon vrea să- 
mi ia și cămașa de pe mine la tribunal. Dar asta-i tot. 

— Frans, mi-e teamă că am primit noi informaţii și încă 
de la o sursă calificată. Se pare că există cu adevărat o 
ameninţare la adresa ta. 

— Ce vrei să spui? zise el un pic absent. 

Continua să caute informaţii despre abilitatea pierdută a 
Nadiei, strângând telefonul între umăr și ureche. 

— Mi-e greu să apreciez veridicitatea informaţiei, dar mă 
neliniștește, Frans. Cred că merită s-o iau în serios. 

— Atunci și eu o iau. Promit să fiu extrem de grijuliu. O să 
stau în casă, ca de obicei. Dar sunt un pic ocupat, iar pe 
lângă asta, sunt destul de convins că nu ai dreptate. La 
Solifon... 

— Sigur, sigur, poate că greșesc, îl întrerupse ea. E foarte 
posibil. Dar gândește-te: dacă am dreptate, dacă există o 
șansă infimă să am dreptate... 

— Tot ce e posibil, dar... 

— Niciun dar, Frans, niciun dar. Ascultă-mă. Cred că ai 
dreptate. Nimeni de la Solifon nu-ţi vrea răul la modul fizic. 
În fond, e o companie civilizată. Dar se pare că cineva din 
concern e în legătură cu o organizaţie criminală, un grup 


extrem de periculos cu membri atât în Rusia, cât și în 
Suedia. Dintr-acolo vine ameninţarea. 

Era prima oară când Frans ridica privirea din calculator. 
Ştia deja că Zigmund Eckerwald de la Solifon lucra cu o 
grupare criminală. Interceptase chiar câteva nume de cod 
pentru liderul grupării, însă nu putea să înțeleagă de ce l-ar 
fi urmărit - sau oare putea? 

— O organizaţie criminală? murmură el. 

— Exact, continuă Gabriella. Şi nu ţi se pare logic? Chiar 
și tu te gândiseși la asta, nu-i așa? Când cineva începe să 
fure ideile altora și face bani de pe urma lor, atunci acea 
persoană a întrecut deja limita și nu mai are unde să se 
ducă decât în jos. 

— Cred că ceea e voiam să spun de fapt e că n-ai nevoie 
de o bandă de avocaţi. Cu o bandă de juriști vicleni, oricine 
poate să fure orice în siguranţă. Avocaţii sunt asasinii plătiţi 
ai zilelor noastre. 

— OK, poate că așa o fi, dar ascultă aici. Nu am ajuns la 
nicio concluzie cu privire la paza de corp. Vreau, așadar, să 
te plasez într-un loc sigur și să vin să te iau imediat. 

— Ce? 

— Cred că trebuie să acționăm rapid. 

— Nici vorbă! spuse el. Eu și... 

Ezită un moment. 

— Mai ai pe cineva acolo? întrebă ea. 

— Nu, nu, dar nu pot pleca tocmai acum. 

— N-ai auzit ce-am zis? 

— Am auzit prea bine. Dar cu tot respectul, cred că e 
pură speculație. 

— A specula ţine de însăși natura amenințării, Frans. Dar 
persoana care m-a contactat... știi, de fapt nu ar trebui să 
spun asta... persoana este un agent al NSA care se ocupă 
cu urmărirea acestei organizaţii. 

— NSA, pufni Frans. 

— Ştiu că ești sceptic când vine vorba de ei. 

— Puțin spus sceptic. 

— Bine, bine. Dar de data asta sunt de partea ta, cel 


puţin agentul care m-a apelat. E o persoană bună. A reușit 
să intercepteze ceva ce ar putea fi un plan prin care să fii 
eliminat. 

— Eu? 

— Avem foarte multe indicii că da. 

— Foarte multe indicii... sună cam vag. 

In faţa lui, August se întinse spre creioane și Frans 
încercă să se concentreze la asta. 

— Nu plec nicăieri, continuă el. 

— Glumești. 

— Nu. Plec cu plăcere dacă mai faceţi rost de informaţii, 
dar nu în momentul ăsta. Pe lângă asta, mai e și alarma 
foarte eficientă pe care mi-au instalat-o cei de la Milton. Am 
camere și senzori peste tot. 

— Vorbești serios? 

— Da și știi că sunt o jigodie încăpăţânată. 

— Ai vreo armă? 

— Ce te-a apucat, Gabriella? Eu și armele! Cea mai 
periculoasă chestie pe care o am e cuțitul cel nou pentru 
cașcaval. 

— Ştii... începu ea și se opri. 

— Da? 

— O să chem un echipaj care să te păzească, indiferent 
dacă vrei sau nu. Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta. Nici 
n-o să observi, zic eu. Dar dacă ești atât de al naibii de 
încăpățânat, am un alt sfat pentru tine. 

— Care? 

— Fă publică povestea. Spune-le celor din mass-media ce 
știi - și, dacă ai noroc, n-or să mai aibă motiv să te elimine. 

— Mă mai gândesc. 

Frans auzi o schimbare de ton în vocea Gabriellei. 

— Ce e? o întrebă. 

— Așteaptă un pic, răspunse ea. Am pe altcineva pe linie. 
Trebuie să... 

Vocea Gabriellei nu se mai auzi, iar Frans se gândi în acel 
moment la un singur lucru: oare August iși va pierde 
talentul la desen dacă îl învăţ să vorbească? 


— Mai ești? întrebă Gabriella după câteva minute. 

— Evident. 

— Din păcate, trebuie să închid. Dar îţi promit, o să fac în 
așa fel încât să-ţi asigur protecţie cât de repede posibil. 
Tinem legătura. Ai grijă de tine! 

Frans închise telefonul și oftă, gândindu-se iar la Hanna și 
la August, la podeaua ca o tablă de șah care se oglindea în 
dulapuri și șopti distrat: 

— Sunt pe urmele mele. 

Pe undeva își dădea seama că nu era chiar lipsit de 
logică, din contră, deși refuzase de la început să creadă că 
aveau să meargă atât de departe încât să recurgă la 
violenţă. Dar ce știa el de fapt? Nimic. Incercă să nu-și bată 
capul cu asta. În schimb, continuă să caute mai multe 
despre Nadia și despre ce implicaţii ar fi putut avea pentru 
fiul lui, dar informaţia era o nebunie. Se prefăcea că nu se 
întâmplase nimic. În ciuda avertizărilor lui Grane, continuă 
să navigheze pe internet și găsi în curând un profesor de 
neurologie, un expert în sindromul savantului, pe numele 
Charles Edelman și în loc să continue să citească așa cum 
obișnuia - Balder prefera întotdeauna cărţile oamenilor - 
sună la numărul Institutului Karolinska. 

Își dădu apoi seama că era prea târziu. Edelman probabil 
că nu mai era la lucru, iar numărul personal nu era 
disponibil. Dar ia stai... acesta conducea ceva ce se numea 
Ekliden, o fundaţie pentru copiii cu autism, care aveau 
abilități speciale. Frans încercă și acolo. Telefonul sună de 
câteva ori. Apoi îi răspunse o doamnă care se prezentă 
drept sora Lindros. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez atât de târziu, spuse Frans 
Balder. Îl caut pe profesorul Edelman. Mai este cumva 
acolo? 

— Da, mai este. Nimeni nu poate pleca acasă din cauza 
furtunii. Cine să-i spun că-l caută? 

— Frans Balder, răspunse el și adăugă, în caz că ar fi fost 
de folos: Profesorul Frans Balder. 

— Așteptaţi un pic, vă rog, spuse sora Lindros. O să 


verific dacă e disponibil. 

Frans se uită fix la August, care strângea din nou creionul 
în mână și ezita. Asta îl îngrijora, ca și cum ar fi fost un 
semn de rău augur. O organizație criminală, murmură el din 
nou. 

— Charles Edelman la telefon, spuse un glas. Vorbesc 
într-adevăr cu profesorul Balder? 

— Chiar el. Am o mică... 

— Nu vă puteţi imagina ce onoare este, continuă 
Edelman. Tocmai m-am întors de la o conferinţă la Stanford 
unde am vorbit chiar despre cercetarea dumneavoastră 
legată de reţelele neurale. Da și chiar ne-am întrebat dacă 
noi, neurologii, nu putem învăţa ceva despre secretele 
creierului din cercetarea inteligenței artificiale. Ne 
întrebam... 

— Sunt flatat, îl întrerupse Frans. Dar acum aș avea și eu 
o întrebare. 

— O, desigur! Aveţi nevoie de ceva pentru cercetare? 

— Nu, nu, dar am un fiu autist. Are opt ani și încă nu a 
scos niciun cuvânt. Însă ieri treceam pe lângă un semafor 
pe Hornsgatan și apoi... 

— Da? 

— S-a așezat și l-a desenat în mare viteză, absolut 
perfect. A fost uluitor! 

— Şi ați vrea să vin și să mă uit peste desenele lui? 

— Ar fi minunat. Dar nu de aceea v-am sunat. Sunt 
îngrijorat, de fapt. Am citit că desenele lui ar putea 
reprezenta felul lui de a comunica cu lumea din jur și că e 
posibil să-și piardă abilitatea dacă învaţă să vorbească. O 
modalitate de exprimare o poate înlocui pe cealaltă. 

— Cu siguranţă aţi citit despre Nadia. 

— De unde știți? 

— Pentru că oamenii întreabă întotdeauna despre ea. Dar 
să nu ne pripim. Pot să vă spun pe nume? 

— Bineînţeles. 

— Foarte bine. Frans, mă bucur extrem de mult că m-ai 
sunat și pot să-ţi spun direct că nu ai motiv de îngrijorare, 


ba din contră. Nadia este excepţia care confirmă regula, 
nimic mai mult. Toate cercetările indică faptul că evoluţia 
lingvistică mai degrabă consolidează talentul savanților. 
Uită-te doar la Stephen Wiltshire. Ai citit și despre el, nu? 

— Cel care a desenat toată Londra. 

— Exact. El a evoluat din toate punctele de vedere și 
artistic și intelectual și lingvistic. În ziua de azi este 
considerat un mare artist. Așa că stai liniștit, Frans. Într- 
adevăr, e posibil ca acei copii să-și mai piardă din abilităţile 
de savant, dar asta se întâmplă cel mai adesea din alte 
cauze. Obosesc sau descoperă altceva. Ai citit probabil că 
Nadia și-a pierdut mama în aceeași perioadă. 

— Da. 

— Poate că acela a fost adevăratul motiv, deși nici eu, 
nici altcineva nu știm cu siguranţă. Aproape că nu există 
niciun alt exemplu documentat al unei altfel de evoluții și 
nu spun asta doar așa sau pentru că se întâmplă să fie 
propria mea ipoteză științifică. În ziua de azi, opinia 
generală este că savanții au doar de câștigat dacă 
evoluează intelectual pe toate planurile. 

— Chiar credeţi asta? 

— Da, cu tărie. 

— Băiatul e bun și la calcule. 

— Chiar așa? se minună Charles Edelman. 

— De ce vă miraţi? 

— Pentru că abilitatea artistică la savanți nu se combină 
decât foarte rar cu talentul matematic. E vorba de două 
capacităţi care nu sunt înrudite și care uneori chiar par să 
se împiedice una pe cealaltă. 

— Dar fiul meu așa este. Desenele lui au o precizie 
geometrică, de parcă ar fi calculat proporţiile exacte. 

— Foarte interesant. Când pot veni să-l întâlnesc? 

— Nu știu sigur. Aș vrea în primul rând să vă cer sfatul. 

— Atunci sfatul este fără îndoială: școliţi băiatul. 
Stimulaţi-l. Lăsaţi-l să-și dezvolte abilităţile în toate 
sensurile. 

— Eu... 


Frans simţi o presiune neobișnuită în piept și i se făcu 
brusc teamă să pronunţe cuvintele. 

— Voiam să vă mulțumesc, continuă el. Să vă mulțumesc 
cu adevărat. Acum trebuie să... 

— A fost o onoare să vorbesc cu tine și ar fi minunat să 
vă întâlnesc pe tine și pe fiul tău. Am conceput un test 
destul de sofisticat pentru savanţi, dacă îmi este permis să 
mă laud. Împreună putem învăţa să-l cunoaștem mai bine 
pe băiat. 

— Da, desigur, ar fi bine. Dar acum trebuie să... bălmăiji 
Frans fără să știe prea bine ce voia să spună. La revedere și 
mulțumesc. 

— Da, da, bineînţeles. Sper să ne auzim din nou curând. 

Frans închise și rămase nemișcat un moment, cu braţele 
încrucișate pe piept, uitându-se la August care ţinea în 
continuare creionul galben în mână, ezitând și clipea spre 
lampă. Pe Frans Balder îl trecu un fior, căruia îi urmară 
imediat și lacrimile. Se puteau spune destule despre 
profesorul Balder, dar nu și că plângea fără motiv. 

Nu-și amintea când i se întâmplase ultima oară. Nu 
atunci când îi murise mama și cu siguranţă nu atunci când 
văzuse sau citise ceva înduioșător - credea despre sine că 
e de piatră. Dar acum, în faţa fiului său și a rândurilor de 
creioane și crete, profesorul plânse ca un copil. Lasă 
lucrurile să-și urmeze cursul lor natural, așa îi spusese 
Charles Edelman. 

August putea acum să înveţe și să vorbească și să 
deseneze în continuare. Era formidabil. Dar Frans nu 
plângea doar din cauza asta. Mai era și scandalul cu Solifon 
și ameninţarea cu moartea. Erau secretele pe care le știa și 
dorul de Fianna sau Farah sau oricine i-ar fi putut umple 
golul din piept. 

— Băieţelul meu, spuse Frans, atât de emoţionat, încât 
nu observă că laptopul pornise din nou și afișa imagini de la 
una dintre camerele de supraveghere de pe proprietate. 

Afară, în grădină, prin furtuna aprigă, se plimba un 
bărbat într-o geacă de piele căptușită, cu o șapcă gri trasă 


cu atenţie peste ochi ca să-i ascundă faţa. Dar oricine ar fi 
fost, se știa filmat și, chiar dacă părea slab și suplu, era 
ceva ușor teatral în mersul lui, ce amintea de un boxer de 
categorie grea în drum spre ring. 


Gabriella Grane rămase în biroul ei de la Säpo și începu 
să caute pe internet și prin arhivele agenţiei. Totuși nu se 
lămuri prea mult, evident, din cauză că nu știa prea bine ce 
căuta. Dar un gând nou și îngrijorător începuse să o roadă, 
ceva vag și confuz. 

Cineva o întrerupsese în timpul conversaţiei cu Balder. 
Era Helena Kraft, directoarea Säpo, care o căuta din nou din 
același motiv ca prima oară. Alona Casales de la NSA voia 
să vorbească cu ea și de această dată păru mult mai 
liniștită și pusă iar pe flirtat. 

— V-aţi pus computerele în funcţiune? întrebă Gabriella. 

— Da... a fost un circ întreg, dar nu cred că e ceva serios. 
Îmi cer scuze că am fost un pic mai criptică ultima dată 
când am vorbit. Dar nu prea am de ales. Vreau doar să 
subliniez din nou că percep ameninţarea la adresa 
profesorului Balder ca fiind reală și gravă, chiar dacă nu 
știm nimic cu siguranţă. Ai reușit să te ocupi de asta? 

— Am vorbit cu el. Refuză să plece de acasă. A spus că e 
ocupat cu ceva. O să aranjez să fie păzit. 

— Minunat. După cum probabil îţi imaginezi, am făcut 
mai mult decât să te observ. Sunt impresionată, 
domnișoară Grane. Cineva ca tine n-ar trebui oare să 
lucreze la Goldman Sachs și să câștige milioane? 

— Nu-i stilul meu. 

— Nici al meu. N-aș spune nu banilor, dar munca asta 
detectivistică prost plătită mi se potrivește de minune. Ei 
bine, draga mea, așa stau lucrurile. Din partea noastră, nu 
e mare chestie, chiar deloc - ceea ce cred, de altfel, că eo 
greșeală. Şi nu doar pentru că sunt convinsă că acest grup 
reprezintă o ameninţare la adresa intereselor economice 
internaţionale. Mai cred că există și legături cu sfera 
politică. Unul dintre inginerii ăștia IT ruși de care ţi-am 


spus, unul pe nume Anatoli Chabarov, are legături cu un 
membru notoriu al Dumei rusești, Ivan Gribanov, care e 
mare acţionar la Gazprom. 

— Inţeleg. 

— Dar cam bat pasul pe loc și am petrecut mult timp 
încercând să-i descopăr identitatea liderului. 

— Cel care-și spune Thanos. 


— Sau cea. 

— E o ea? 

— Da, deși poate că mă înșel. Astfel de grupări criminale 
exploatează femei - nu le promovează în poziţii de 


conducere și, în general, la personajul ăsta se referă ca 
fiind un el. 

— Ce te face să crezi că poate fi totuși o femeie? 

— Tipul de respect, aș spune cumva. Vorbesc despre 
persoana asta așa cum bărbaţii din toate timpurile au 
vorbit despre femei pe care le doreau și le venerau. 

— Așadar, e și frumoasă. 

— Așa pare, dar poate că doar am adulmecat eu puţin 
erotism. Nimeni nu s-ar bucura mai tare decât mine dacă 
gangsterii ruși și ștabii în general ar încuraja mai mult genul 
ăsta de disciplină. 

— Ha, corect! 

— Dar, de fapt, spun asta ca să judeci totul cu o minte 
deschisă în caz că toată povestea asta complicată 
aterizează pe biroul tău. Vezi tu, sunt implicaţi mai mulţi 
avocaţi. Intotdeauna sunt implicaţi și avocaţii, nu-i așa? Cu 
hackeri poţi fura și cu avocaţi poţi legitima furturile. Cum s- 
a exprimat Balder...? 

— Cu toţii suntem egali în faţa legii - dacă plătim egal. 

— Exact, cei care-și permit o apărare bună pot pune 
mâna pe orice în ziua de azi. Cunoști, desigur, care sunt 
adversarii legali ai lui Balder: biroul Dackstone & Partner 
din Washington. 

— O, da. 

— Atunci știi că este biroul angajat de mari companii de 
IT care vor să-i zdrobească pe inventatorii ce speră să 


primească vreo compensație pentru creaţiile lor. 

— Bineînţeles, m-am prins de asta de când mă ocupam 
de cazul inventatorului Hâkan Lans. 

— Şİ aia a fost o poveste oribilă, nu-i așa? Dar ce e 
interesant aici e că Dackstone & Partner apare și într-una 
dintre puţinele conversații pe care am reușit să le urmărim 
și să le descifrăm din reţeaua asta criminală, chiar dacă 
biroul a fost menţionat doar ca D.P. sau chiar ca D simplu. 

— Așadar, Solifon și escrocii ăștia au aceiași avocaţi. 

— Așa se pare. Ba chiar mai mult: Dackstone & Partner 
urmează să deschidă o filială la Stockholm. Și știi cum am 
aflat de asta? 

— Nu, spuse Gabriella, simțindu-se din ce în ce mai 
alarmată. 

Voia să încheie cât mai repede discuţia ca să se asigure 
că poliţia se va ocupa de Balder și va trimite o echipă să-l 
păzească. 

— Urmărind grupul ăsta, continuă Alona. Știu că 
Chabarov i-a povestit în trecere, ceea ce sugerează că 
există legături apropiate cu biroul de avocatură. Grupul știa 
de filială încă de dinainte ca vestea să fie făcută publică. 

— Așa, deci. 

— Da, iar la Stockholm, Dackstone & Partner urmează să 
intre în cârdășie cu un avocat pe care-l cheamă Kenny 
Brodin și care mai demult era un avocat de drept penal 
cunoscut pentru faptul că se împrietenea la cataramă cu 
clienţii lui. 

— Da, există o fotografie clasică apărută în ziare, în care 
Kenny Brodin petrece împreună cu gangsterii și-și face de 
cap cu escortă de lux, spuse Gabriella. 

— Am văzut-o și eu și cred că Mr. Brodin e persoana 
perfectă cu care să începeţi dacă vreţi să investigaţi 
povestea asta. Cine știe, poate că se va dovedi a fi veriga 
lipsă marile companii și grupul ăsta. 

— O să mă interesez, răspunse Gabriella. Dar acum am 
altceva de rezolvat. Sigur ne auzim curând. 

Îl sună apoi pe responsabilul cu paza al Săpo, care în 


acea seară nu era nimeni altul decât Stig Yttergren. 
Lucrurile n-aveau să fie simple. Stig Yttergren avea șaizeci 
de ani, era corpolent, un băutor înrăit și cel mai mult îi 
plăcea să joace cărţi și Solitaire pe internet. Uneori i se 
spunea „DI Nu Se Poate”, drept care Gabriella îl lămuri cum 
stau lucrurile pe tonul cel mai autoritar posibil și-i ceru ca 
profesorul Frans Balder din Saltsjöbaden să primească o 
gardă de corp cât de repede posibil. Stig Yttergren 
răspunse în stilul lui obișnuit că așa ceva avea să fie foarte 
dificil și poate chiar imposibil, iar atunci când Gabriella i-o 
întoarse spunându-i că era ordin de la însăși directoarea 
Säpo, mormăi ceva ce-ar fi putut fi „scorpia aia obraznică”. 

— O să mă fac că n-am auzit, spuse ea. Dar asigură-te că 
treaba merge repede. 

Evident că nu se întâmplă asta și, în timp ce Gabriella 
aștepta și bătea neliniștită darabana pe birou, începu să 
caute informaţii despre Dackstone & Partner și orice mai 
putea găsi despre ceea ce-i povestise Alona. Chiar în acel 
moment o trecu un fior îngrijorător de cunoscut. 

Însă nu era nimic clar și, înainte să apuce să se 
dezmeticească, sună Stig Yttergren și, evident: nimeni de la 
pază nu era disponibil. Era foarte multă pază la familia 
regală în seara aceea, spuse el, pentru un spectacol la care 
participau împreună cu perechea regală a Norvegiei și 
cineva îi aruncase cu îngheţată în cap liderului partidului 
democrat suedez, fără ca paznicii să reușească să 
intervină, ceea ce îi obliga să sporească paza la discursul 
lui din Södertälje. 

Yttergren îi trimisese în schimb pe doi „băieţi 
extraordinari de la poliția locală” pe nume Peter Blom și 
Dan Flinck, iar Gabriella trebui să se mulţumească cu asta, 
chiar dacă asocia numele de Blom și Flinck cu Kling și Klang 
din povestea lui Pippi Șoseţica și o cuprinseră pe dată niște 
presimţiri rele. Apoi se enervă. 

Câtă aroganță din partea ei să-i judece pe oameni după 
numele lor. Mai degrabă ar fi trebuit să se neliniștească 
dacă aveau un nume fantezist cum ar fi Gyllentofs sau ceva 


de genul. Atunci cu siguranță ar fi fost niște trântori 
iresponsabili. Probabi/ că e totul în regulă, se gândi ea și 
încercă să-și alunge îndoielile. 

Apoi se întoarse la lucru. Avea să fie o noapte lungă. 


9 
20-21 noiembrie, noaptea 


Lizbeth se trezi întinsă de-a curmezișul în patul dublu și-și 
dădu seama că tocmai îl visase pe tatăl ei. Sentimentul 
ameninţător trecu peste ea ca un val. Însă își aminti de 
seara precedentă și ajunse la concluzia că putea la fel de 
bine să fie o reacţie chimică în organism. Era teribil de 
mahmură, așa că se ridică nesigură și se duse în baia cea 
mare cu jacuzzi, marmură și tot luxul tembel, ca să vomite. 
Nu reuși decât să se așeze pe podea, respirând greu. 

Se ridică apoi și se privi în oglindă, dar nici asta nu era 
prea încurajator. Avea ochii injectaţi. Pe de altă parte, era 
abia trecut de miezul nopţii. Probabil că nu dormise mai 
mult de câteva ore. Scoase din dulăpiorul din baie un pahar 
pe care-l umplu cu apă. Însă în aceeași clipă îi reveni 
amintirea visului și strânse paharul în mână până ce îl 
sparse și se tăie în palmă. Sângele începu să picure pe 
podea. Trase o înjurătură și-și dădu seama că-i fugise 
somnul. 

Să încerce oare să decripteze fișierul pe care îl 
descărcase seara trecută? Nu, ar fi fost inutil, cel puţin 
acum. 

Așa că își înnodă o batistă în jurul palmei și se duse până 
la bibliotecă, de unde scoase un studiu al fizicienei de la 
Princeton, Julie Tammet, care descria cum o stea masivă se 
prăbușește într-o gaură neagră și se așeză cu cartea pe 
canapeaua roșie de lângă fereastra ce dădea spre Slussen 
și golful Riddarfjärden. 

Odată ce începu să citească, se simţi ceva mai bine. 
Sângele picura din batistă pe paginile cărţii, dar capul 
încetă s-o mai doară. Se adânci în carte și, din când în 
când, nota câte ceva pe marginea filelor. În realitate, nu 
era nimic nou. Lisbeth știa mai bine decât oricine că o stea 


se menţine în viaţă graţie a două forțe opuse, explozia 
nucleară din miezul ei, care o forțează să se expandeze și 
gravitația care o ţine laolaltă. Vedea asta ca un număr de 
echilibristică, o luptă decisivă care e de obicei egală, dar 
care are, într-un final, un învingător atunci când energia 
nucleară se consumă și exploziile scad în intensitate. 

Atunci când forța gravitaţională deţine avantajul, atrage 
materia stelei înspre miezul acesteia ca un balon care 
pierde aer și se tot micșorează. O stea poate astfel să 
dispară cu totul. Printr-o formulă: 

Fsch = 2GM / C? 


unde G este constanta gravitațională. Karl Schwarzschild 
descrisese deja încă din timpul Primului Război Mondial acel 
stadiu în care steaua se comprimă atât de mult încât nu 
mai există cale de întoarcere. Intr-o asemenea etapă, 
corpul ceresc e sortit să se prăbușească. Fiecare atom 
colapsează spre un punct singular, în care timpul și spaţiul 
nu mai există și în care se întâmplă poate lucruri și mai 
ciudate, un amestec de iraţionalitate pură în centrul 
universului dominat de legi. 

Această singularitate, care e mai degrabă un eveniment 
decât un punct, e ultima destinaţie a legilor fizice, 
înconjurată de orizontul evenimentelor și formează 
împreună cu acesta o așa-numită „gaură neagră”. Lui 
Lisbeth îi plăceau găurile negre. Se simţea înrudită cu ele. 

Sau poate că era exact ca Julie Tammet, nu neapărat 
interesată de găuri negre în sine, ci de procesele care duc 
la formarea lor. Mai precis, de faptul că prăbușirea stelelor 
începe în partea aceea largă a universului pe care obișnuim 
să ne-o explicăm prin teoria relativităţii a lui Einstein, dar 
se sfârșește într-o lume mică și pâlpâitoare guvernată de 
principiile mecanicii cuantice. 

Lisbeth continua să fie convinsă că, dacă ar fi putut 
măcar descrie acel proces, ar fi reușit să unească cele două 
limbaje incompatibile ale aceluiași univers, fizica cuantică și 
teoria relativităţii. Însă o depășea, la fel ca fişierul acela 


criptat, așa că începu să se gândească din nou la tatăl ei. 

In copilărie, specimenul ăla sinistru o violase constant pe 
mama ei. Violurile continuaseră până când mama suferise 
grave leziuni cerebrale, iar Lisbeth, o fetiță de doisprezece 
ani, ripostase cu o forţă cutremurătoare. Pe vremea aceea, 
nu știa că tatăl ei era un spion transfug din serviciul secret 
sovietic, GRU și cu atât mai puţin că un departament 
special din Säpo, așa-numita Secţie, îl proteja cu orice preţ. 
Observase totuși că figura tatălui ei era învăluită în mister, 
era apărat de un zid întunecat de care nimeni nu se putea 
apropia. Până și numele lui era învăluit în mister. 

In toate scrisorile și mesajele scrise apărea drept Karl 
Axel Bodin și toți necunoscuții trebuiau să-i spună Karl. Dar 
familia din Lundagatan știa că era un fals și că adevăratul 
lui nume era Zala sau, mai exact, Alexander Zalachenko. 
Era un bărbat care cu puţine resurse putea îngrozi oamenii 
și care lăsa impresia că nimic nu-l poate atinge. Cel puţin 
așa îl percepea Lisbeth. 

Chiar dacă nu-i cunoștea secretul, înțelegea totuși că 
tatăl ei putea face orice dorea și să scape basma curată. 
Era genul de persoană la care nu puteai ajunge pe calea 
obișnuită și era perfect conștient de asta. Pe alţi taţi îi 
puteai raporta la autorităţi sau la poliţie. Dar Zala avea în 
spatele lui puterile care controlau totul și ceea ce-și 
amintise Lisbeth în vis fusese ziua în care își găsise mama 
leșinată și se hotărâse să-și anihileze tatăl. 

Asta și încă ceva erau adevăratele ei găuri negre. 


Alarma sună la ora 01:18 și Frans Balder se trezi cu un 
tresărit. Intrase cineva în casă? Se simţi cuprins de o 
groază inexplicabilă și pipăi patul cu mâna. August era 
lângă el. Băiatul se furișase în cameră ca de obicei și acum 
scâncea neliniștit, ca și cum urletul alarmei îi pătrunsese în 
vis. Băiețelul meu, gândi Frans. Apoi înlemni. Auzise oare 
pașii cuiva? 

Nu, sigur i se părea. Oricum, nu se putea auzi nimic 
peste zgomotul alarmei și Frans aruncă o privire neliniștită 


spre furtuna de afară. Părea că se înteţise mai mult ca 
niciodată. Apa lacului izbea debarcaderul și ţărmul. 
Ferestrele tremurau și se curbau de la furtună. Oare 
rafalele de vânt să fi declanșat alarma? Poate că explicaţia 
era foarte simplă. 

Totuși, trebuia să verifice și să sune după ajutor dacă era 
nevoie și trebuia să vadă dacă echipajul de pază comandat 
de Gabriella Grane ajunsese într-un final. Doi angajaţi ai 
poliţiei locale plecaseră spre el de câteva ore bune. Era de- 
a dreptul ridicol. Cei doi fuseseră împiedicaţi de urgie și de 
o serie de ordine contradictorii. Îi dădea dreptate Gabrielei: 
toată treaba părea teribil de prost organizată. 

Însă trebuia să facă ceva. Trebuia să o sune. Fix în acel 
moment se trezi și August sau mai degrabă fu cât pe ce să 
se trezească. Frans trebuia să se miște repede. Numai de o 
criză de isterie nu avea nevoie, cu August lovindu-se de 
tăblia patului. Dopurile de urechi, îi trecu prin minte. 
Dopurile verzi de urechi pe care le cumpărase din 
aeroportul din Frankfurt. 

Le scoase din noptieră și le introduse cu grijă în urechile 
fiului său. Apoi îl înveli bine, îl sărută pe obraz și-l mângâie 
pe părul cârlionţat și ciufulit. Avu grijă ca gulerul pijamalei 
să fie așezat corect, iar capul să se odihnească frumos pe 
pernă. Lui Frans îi era frică și ar fi trebuit să se grăbească. 

Şi totuși, își încetinea mișcările înadins și se învârtea în 
jurul fiului său. Poate că îl cuprinseseră emoţiile într-un 
moment de criză. Sau poate că voia astfel să amâne 
momentul în care avea să dea ochii cu oricine era cel care îl 
aștepta afară. Pentru o clipă își dori sincer o armă, dar nu 
pentru că ar fi știut cum s-o folosească. 

Era un biet programator căruia îi reveniseră sentimentele 
paterne în ultimele zile, atâta tot. N-ar fi trebuit să ajungă 
în situaţia asta. La dracu' cu Solifon și NSA și cu toate 
organizaţiile criminale! Dar acum trebuia să-și ia inima în 
dinţi; cu pași înceţi și nesiguri, ieși pe hol. Înainte să facă 
orice altceva, înainte chiar să se uite afară în stradă, 
decuplă alarma. În liniștea bruscă ce urmă, rămase înlemnit 


pe hol, incapabil să reacționeze. În următorul moment îi 
sună telefonul și, deși tresări speriat, se bucură să fie 
întrerupt. 

— Da, răspunse el. 

— Alo, Jonas Anderberg la telefon, responsabilul de la 
Milton Security. E totul în regulă? 

— Păi, da... cred că da. A pornit din nou alarma. 

— Știu și conform instrucţiunilor noastre, ar trebui ca în 
astfel de cazuri să coborâţi într-o încăpere specială din beci 
și să închideţi ușa. Sunteţi deja acolo? 

— Da, minţi el. 

— Bine, foarte bine. Ştiţi cumva ce s-a întâmplat? 

— Habar n-am. M-a trezit alarma. N-am idee ce a 
declanșat-o. Ar putea fi din cauza furtunii? 

— Slabe șanse... așteptați un pic! 

Vocea lui Jonas Anderberg păru să ezite. 

— Ce e? întrebă Frans neliniștit. 

— Se pare că... 

— Dumnezeule, spune-mi odată. 

— Scuze, liniștiţi-vă... tocmai trec prin secvențele de 
fotografii capturate de camera dumneavoastră și se pare 
că... 

— Spune! 

— Că aţi primit o vizită. Un bărbat, da, vă puteţi uita și 
dumneavoastră mai târziu. Un bărbat destul de înalt și slab, 
cu ochelari de soare și șapcă, s-a furișat pe proprietatea 
dumneavoastră. A mai fost pe acolo de două ori, din câte 
înţeleg. Exact cum am spus... tocmai am descoperit asta. 
Trebuie să verific cu atenţie înregistrarea ca să vă pot 
spune mai multe. 

— Cum arată? 

— Păi, e greu de spus. 

Jonas Anderberg păru că se uită din nou la imagini. 

— Dar poate că... nu știu ce să zic... nu, n-ar trebui să fac 
speculaţii atât de devreme, continuă el. 

— Vreau să-mi spui. Am nevoie de ceva concret, ca să 
mă liniștesc. 


— În regulă, atunci s-ar zice că văd un detaliu liniștitor. 

— Şi care e acest detaliu? 

— Mersul lui. Bărbatul ăsta merge ca un drogat - ca un 
tip care tocmai a tras pe nas. E ceva exagerat și preţios în 
felul în care se mișcă, ceea ce ar putea indica faptul că e 
doar un drogat obișnuit sau un borfaș. Pe de altă parte... 

— Da? 

— Își ascunde faţa foarte bine, și-atunci... 

Jonas tăcu din nou. 

— Continuă! 

— Așteptaţi puţin. 

— Mă faci să-mi crească tensiunea, știi? 

— Nu asta intenţionez. Dar să știți că... 

Balder înlemni. Pe aleea care ducea către garaj se auzi 
un huruit de motor. 

— ... aveţi musafiri. 

— Ce să fac? 

— Rămâneţi unde sunteţi. 

— Bine, spuse Frans și încremeni. Dar era într-un cu totul 
alt loc decât în cel în care își imagina Jonas Anderberg că se 
află. 


Când îi sună telefonul, la ora 01:58, Mikael Blomkvist era 
încă treaz. Dar din cauză că mobilul îi rămăsese în jeanșii 
aruncaţi pe jos, nu reuși să răspundă la timp. Colac peste 
pupăză, era un număr privat. Trase o înjurătură zdravănă și 
se târî înapoi în pat, închizând ochii. 

Nu intenţiona să o transforme într-o nouă noapte albă. 
Încă de când Erika adormise chiar înainte de miezul nopţii, 
Mikael rămăsese treaz, întorcându-se de pe o parte pe alta, 
gândindu-se la viaţa lui și la faptul că nu prea era nimic 
care să-l facă să se simtă bine, nici măcar relaţia cu Erika. 
O iubea pe Erika de zeci de ani și toate indicau că și ea îl 
iubește la rândul ei. 

Însă lucrurile nu mai erau la fel de simple și poate că 
Mikael începuse să-l compătimească pe Greger. Greger 
Beckman era artist și soțul Erikăi și nimeni nu putea spune 


despre el că e gelos sau meschin. Din contră, atunci când 
Greger înţelesese că Erika nu avea nicicând să înceteze să-l 
iubească pe Mikael sau măcar să se abţină să-i sfâșie 
hainele de pe el, nu se urcase pe pereţi și nu ameninţase 
să se mute în China cu nevasta. Ajunseseră la o înţelegere: 
„Te poţi vedea cu el - atâta timp cât te întorci întotdeauna 
la mine” și așa rămăsese. 

Era un ménage à trois, o înţelegere neconvenţională în 
care Erika dormea în majoritatea timpului acasă în 
Saltsjobaden cu Greger și doar uneori acasă la Mikael, pe 
Bellmansgatan. De-a lungul anilor, Blomkvist crezuse că era 
într-adevăr o soluţie fantastică, ceva ce doar puţine perechi 
care trăiau sub dictatura monogamiei puteau să aibă. De 
fiecare dată când Erika spusese: „Îmi iubesc soţul, dar 
vreau să fiu și cu tine” sau atunci când, la vreo petrecere, 
Greger îl prindea de braţ într-un fel foarte prietenos, Mikael 
mulțumise cerului pentru aranjament. 

Cu toate astea, în ultimul timp începuse să aibă dubii, 
poate pentru că avea mai mult timp la dispoziţie să-și 
analizeze viaţa și să-și dea seama că nu tot ceea ce părea a 
fi înţelegere era neapărat adevărat. 

Din contră, una din părţi poate să impună arbitrar ceva 
sub aparenţa unei decizii de grup și pe termen lung, 
evident cineva suferă oricum, în ciuda tuturor asigurărilor. 
La urma urmei, nici discuţia pe care Erika o avusese cu 
Greger la telefon seara trecută nu fusese bine primită. Cine 
știe, poate că și Greger stătea treaz în acel moment. 

Mikael încercă să se gândească la altceva. Se chinui o 
vreme chiar să viseze cu ochii deschiși. Dar nu-i fu de prea 
mare ajutor și într-un final se trezi, hotărât să facă ceva mai 
inteligent. De ce să nu citească un pic despre spionajul 
industrial sau și mai bine, să schiţeze un plan alternativ de 
finanţare pentru Millennium? Se îmbrăcă și se așeză la 
computer, apoi își verifică adresa. 

În mare, erau chestiile obișnuite, chiar dacă unele dintre 
e-mailuri îi dădură puţin avânt. Erau salutări de la Christer 
și Malin, de la Andrei Zander și Harriet Vanger trimise 


înaintea înfruntării cu Serner ce urma. Le răspunse pe un 
ton mai bătăios decât intenţiona. Verifică apoi documentul 
lui Lisbeth, fără să se aștepte la nimic și se lumină imediat 
la faţă. Îi răspunsese. Pentru prima dată după ceea ce 
păruse o eternitate, îi dăduse un semn de viaţă: 

Inteligența lui Balder nu e nicidecum artificială. A 
ta cum mai stă zilele astea? 

Și ce se întâmplă, Blomkvist, dacă inventăm o 
mașinărie un pic mai inteligentă decât noi? 

Mikael zâmbi și își aminti de ultima dată când se 
întâlniseră la o cafea la Kaffebar, pe Sankt Paulsgatan. 
Așadar, îi luă ceva până înţelese că salutul ei conţinea două 
întrebări, dintre care prima era o mică înţepătură amicală, 
din păcate, un pic prea adevărată. Articolele pe care le 
scrisese în ultimul timp erau lipsite de inteligenţă și de 
importanţă. Ca mulţi alți jurnaliști, scrisese la întâmplare, 
cu tehnici și formulări răsuflate. Dar asta era situaţia. 
Cealaltă întrebare a lui Lisbeth îl îngrijora mai mult, nu 
neapărat pentru că îl interesa în mod special, ci pentru că 
voia să-i dea un răspuns spiritual. 

Dacă facem o mașinărie mai deșteaptă decât noi, se 
gândi el, ce s-ar putea întâmpla? Se duse până în bucătărie 
și desfăcu o sticlă de Ramlösa, așezându-se la masă. 
Dedesubt, doamna Gerner tușea destul de urât și undeva în 
depărtare o ambulanţă trecea urlând prin furtună. 

Așa deci, își dădu singur răspunsul, atunci o să avem o 
mașinărie care poate face toate lucrurile inteligente pe care 
le putem face noi și ceva în plus, cum ar fi... începu să râdă 
și pricepu înţelesul întrebării. O astfel de mașinărie ar 
trebui să producă la rândul ei ceva mai inteligent decât ea 
însăși, fiindcă asta am putea face și noi, și-atunci unde am 
ajunge? 

Bineînţeles că noua mașinărie ar putea face și ea ceva 
mai inteligent, la fel și următoarea și tot așa, până ce sursa 
tuturor mașinăriilor, însuși omul, nu va fi cu nimic mai 
interesant decât șoarecii de laborator față de cele mai noi 
computere. Ajungem la o explozie de inteligenţă imposibil 


de controlat, ca în seria de filme Matrix. Mikael zâmbi și 
scrise: 

Dacă am crea o asemenea mașinărie, am avea o 
lume în care Lisbeth Salander nu s-ar mai umfla atât 
în pene. 

Rămase apoi o vreme uitându-se pe fereastră sau cel 
puţin la ce putea zări prin furtuna de zăpadă, aruncând din 
când în când un ochi prin ușa deschisă, la Erika. Dormea 
adânc și nu știa nimic despre mașinăriile care devin mai 
inteligente decât oamenii sau, în orice caz, nu asta o 
preocupa. Apoi, Mikael își scoase telefonul din buzunar. 

Avea impresia că sunase și, într-adevăr, primise un mesaj 
vocal, ceea ce-l făcu să se îngrijoreze. Nu știa prea sigur de 
ce. Însă în afara câtorva foste iubite care-l sunau la beţie și 
voiau să se culce cu el, noaptea nu primea decât vești 
proaste, așa încât verifică imediat mesajul. Vocea 
interlocutorului părea hăituită: _ 

Numele meu este Frans Balder. Imi pare rău de ora 
târzie. Îmi cer scuze, dar situația mea a devenit mai critică, 
cel puțin așa cred și tocmai am primit veste că m-ai căutat. 
E o coincidență incredibilă. Am niște lucruri despre care aș 
vrea să-ţi povestesc și care cred că te vor interesa. M-as 
bucura dacă mi-ai răspunde cât de repede posibil. Am 
sentimentul că trebuie să mă grăbesc. 

Frans Balder îi lăsase un număr de telefon și o adresă de 
e-mail. Mikael și le notă și zăbovi o clipă, bătând cu 
degetele în masa din bucătărie. Apoi formă numărul. 


Frans Balder stătea întins în pat, simțindu-se urmărit și 
îngrozit. Cu toate astea, era ceva mai liniștit. Mașina care 
se apropiase de garaj era cea a polițiștilor, în sfârșit. Erau 
doi bărbaţi pe la patruzeci de ani, unul dintre ei foarte înalt 
și celălalt destul de scund. Amândoi păreau cam prea 
încrezători și cu pretenţii și aveau aceeași tunsoare scurtă; 
dar păreau politicoși și, cu tot respectul care se cuvenea, își 
cerură scuze pentru întârziere. 

— Milton Security și Gabriella Grane de la Säpo ne-au 


informat cu privire la situaţie, explicară ei. 

Ştiau deci că un bărbat cu șapcă și ochelari de soare se 
furișase pe proprietate și că trebuiau să fie atenţi. Așa încât 
refuzară invitaţia la o ceașcă de ceai cald în bucătărie. 
Voiau să inspecteze, ceea ce i se păru lui Frans foarte 
profesionist și inteligent. Cu toate astea, nu-i lăsară cine 
știe ce impresie pozitivă. Pe de altă parte, nu-i lăsară 
niciuna rea. Le luase numerele de telefon și se întorsese în 
pat, la August care încă dormea încovrigat cu dopurile în 
urechi. 

Dar bineînţeles că Frans nu putu să adoarmă. Continua 
să fie atent la sunetele de afară, la furtună și, într-un final, 
se ridică din pat. Trebuia să facă ceva. Altfel, ar fi 
înnebunit. Își verifică telefonul. Avea două mesaje vocale de 
la Linus Brandell, al cărui ton era în același timp irascibil și 
defensiv. Primul lui impuls fu să se oprească din ascultat. 
Nu avea energia să asculte cicăleala lui Linus. 

Totuși află două lucruri interesante. Linus vorbise cu 
Mikael Blomkvist de la publicaţia Millennium și acum 
Blomkvist voia să ia legătura cu el, ceea ce-l puse pe Frans 
pe gânduri. Mikael Blomkvist, murmură el. 

Oare el să fie legătura mea cu publicul? 

Frans Balder nu știa nimic despre jurnaliști. Dar pe Mikael 
Blomkvist îl cunoștea și, din câte știa el, era o persoană 
care investiga întotdeauna în profunzime subiectele și nu 
ceda presiunilor. Nu era un motiv destul de bun să aibă 
încredere în el, dar Frans își aminti că auzise și alte lucruri 
despre Mikael, mai puţin flatante, așa că se ridică și o sună 
din nou pe Gabriella Grane, cea care cunoștea pe aproape 
toată lumea din mass-media și care spusese că avea să 
stea trează în acea noapte. 

— Salut, răspunse ea direct. Chiar acum voiam să te sun. 
Mă uitam la bărbatul din înregistrarea video. Cred că ar 
trebui să te mutăm imediat. 

— Dumnezeule, Gabriella, dar în sfârșit a ajuns și poliţia. 
Sunt chiar în faţa ușii. 

— N-avem niciun motiv să credem că bărbatul acela se 


va întoarce pe ușa din faţă. 

— De ce să se întoarcă? De la Milton mi-au spus că părea 
un drogat obișnuit. 

— Nu sunt chiar atât de sigură. Duce o cutie, un fel de 
echipament. Cred că ar trebui să fim cu ochii-n patru. 

Frans se uită o clipă la August care dormea lângă el. 

— Plec de bunăvoie mâine. Ar fi mai bine și pentru nervii 
mei. Dar în noaptea asta nu merg nicăieri - cred că polițiștii 
tăi par că știu ce fac. Cât de cât, în orice caz. 

— lar te încăpăţânezi? 

— Cam așa ceva. 

— Bine, atunci o să mă asigur că Flinck și Blom 
supraveghează curtea. 

— Bine, bine, dar nu de asta te-am sunat. M-ai sfătuit să 
„fac publică povestea”, îţi amintești? 

— 0... da... N-a fost chiar sfatul pe care-l dă de obicei 
Säpo, nu-i așa, dar de fapt cred în continuare că ar fi o idee 
bună. Însă mai întâi aș dori să ne spui nouă ce știi. 
Povestea asta mă neliniștește. 

— Atunci vorbim mâine la prima oră când suntem 
odihniţi. Auzi, dar ce crezi despre Mikael Blomkvist de la 
Millennium? E o persoană cu care se poate discuta? 

Gabriella începu să râdă. 

— Dacă vrei să facă o criză de apoplexie colegii mei, ar 
trebui clar să vorbești cu el. 

— Așa rău e? 

— Aici, la Săpo, fuge lumea de el ca de ciumă. Dacă îl 
vezi pe Mikael Blomkvist în cadrul ușii, știi că ţi s-a dus 
naibii tot anul, zicea cineva. Toţi de aici, inclusiv Helena 
Kraft, ţi-ar spune categoric să nu vorbești cu el. 

— Dar eu te întreb pe tine. 

— lar eu îţi spun că te-ai gândit bine. E un jurnalist dat 
dracului. 

— Dar n-a fost și criticat? 

— Sigur c-a fost. În ultimul timp s-a zis despre el că e 
depășit și că nu are un stil pozitiv și vesel. Dar e un reporter 
de investigaţii de școală veche de cel mai mare calibru. Ai 


datele lui? 

— Mi le-a dat fostul meu asistent. 

— În regulă, minunat. Dar înainte de a-l contacta, trebuie 
să ne povestești totul nouă. Promiţi? 

— Promit, Gabriella. Acum mă duc să dorm câteva ore. 

— Așa să faci. Eu o să ţin legătura cu Flinck și Blom și-ţi 
fac rost de o adresă secretă pentru mâine-dimineaţă. 

După ce încheie conversaţia, Frans încercă să se calmeze 
din nou, însă era aproape imposibil, iar furtuna îl obseda. 
Părea că ceva diabolic venea de pe lac îndreptându-se 
înspre el și fără voia lui, asculta tensionat orice sunet 
neobișnuit. 

Era adevărat că-i promisese Gabriellei să vorbească 
prima dată cu ea. Dar după un timp i se păru că nu mai 
putea aștepta. Tot ce ţinuse în el atâta amar de vreme se 
zbătea să iasă, chiar dacă își dădea seama că e ceva 
irațional. Nimic nu putea fi atât de grav. Era miezul nopţii 
și, indiferent de ce spusese Gabriella, era probabil mai sigur 
ca niciodată. Era păzit de poliție și o alarmă foarte 
eficientă. Însă nu-l ajuta cu nimic. Se simţea hăituit, aşa că 
scoase numărul pe care i-l dăduse Linus și sună, dar, 
bineînţeles, Blomkvist nu răspunse. 

De ce ar răspunde? Era mult prea târziu, așa că Frans îi 
lăsă un mesaj vocal în șoaptă și un pic apăsat, ca să nu-l 
trezească pe August, apoi se ridică și aprinse lampa de pe 
noptieră. Se uită prin biblioteca din dreapta patului. 

Acolo erau așezate volume de beletristică ce nu aveau 
nimic de-a face cu munca lui și, deopotrivă obosit și 
neliniștit, răsfoi printr-un roman mai vechi de-al lui Stephen 
King, Cimitirul animalelor. Însă începu să se gândească la 
personaje diabolice care mergeau prin noapte și întuneric și 
rămase vreme îndelungată cu cartea în mână. Chiar în acel 
moment se întâmplă ceva ciudat cu el. Un gând îi încolţi în 
minte, o teamă intensă pe care ar fi alungat-o la lumina 
zilei ca fiind o absurditate, dar care părea brusc foarte 
reală, și-l cuprinse dorul să vorbească cu Farah Sharif sau 
mai degrabă cu Steven Warburton din Los Angeles care era 


cu siguranţă treaz. Și în timp ce-și imagina tot felul de 
scenarii neplăcute posibile, se uită înspre lac și noapte și 
spre norii neliniștiţi care alergau pe cer. În acea clipă îi sună 
telefonul, ca și cum i-ar fi auzit rugăciunea. Dar cu 
siguranţă că nu erau nici Farah, nici Steven. 

— Mă numesc Mikael Blomkvist, spuse vocea. M-ai 
căutat. 

— Așa e. Îmi cer scuze că te-am sunat așa târziu. 

— Nu face nimic. Eram treaz. 

— Şi eu la fel. Poţi vorbi acum? 

— Sigur că da, tocmai am răspuns unui mesaj de lao 
persoană pe care cred că o cunoaștem amândoi. O cheamă 
Salander. 

— Cine? 

— Scuze, poate că am înţeles eu greșit. Dar știu că ai 
angajat-o să-ţi caute prin computere și să depisteze un atac 
suspect. 

Frans râse. 

— Da, Dumnezeule, aia da, fată specială, spuse el. Dar 
nu mi-a spus niciodată numele de familie real, chiar dacă 
într-o vreme tineam legătura constant. Am presupus că are 
motivele ei și nu am presat-o niciodată. Am întâlnit-o la una 
dintre prelegerile mele de la KTH. Povestesc întotdeauna cu 
plăcere despre asta; a fost de-a dreptul remarcabil. Dar 
ceea ce voiam eu să întreb... sigur o să crezi că e o idee 
nebunească. 

— Uneori îmi plac ideile nebunești. 

— N-ai avea chef să vii până aici chiar acum? Ar însemna 
mult pentru mine. Am un subiect exploziv - așa mi se pare. 
Îţi pot plăti eu taxiul și la dus și la întors. 

— Drăguţ din partea ta, dar fiecare se ocupă de 
cheltuielile lui. De ce trebuie vorbim acum, în puterea 
nopţii? 

— Pentru că... ezită Frans. Pentru că am sentimentul că 
trebuie să mă grăbesc sau, mai degrabă, e mai mult decât 
un sentiment. Tocmai mi s-a spus că sunt în pericol și în 
urmă cu doar câteva ore cineva mi se furișa prin grădină. 


Ca să fiu complet sincer, mi-e teamă și vreau să mă 
eliberez de informaţie. Vreau să fiu singur cu gândurile 
mele. 

— OK. 

— OK, ce? 

— Vin - dacă reușesc să găsesc o mașină. 

Frans îi dădu adresa și închise telefonul, apoi îl sună pe 
profesorul Steven Warburton la Los Angeles și vorbi 
concentrat cu el printr-o linie criptată mai bine de douăzeci, 
treizeci de minute. Se ridică apoi, își puse pe el o pereche 
de jeanși, un pulover din cașmir închis la culoare, cu guler 
în V și scoase o sticlă de Amarone, în caz că pe Mikael 
Blomkvist l-ar fi interesat asemenea distracţii. Insă nu mai 
ajunse la ușă. Tresări speriat. 

Crezu că vede o mișcare, ceva care trecu rapid pe lângă 
casă și se uită neliniștit spre debarcader și lac, dar nu văzu 
nimic. Era același peisaj dezolant și măturat de furtună ca 
înainte. Alungă senzaţia, ca fiind rodul imaginaţiei sale, sau 
cel puțin așa încercă. Părăsi apoi dormitorul și merse de-a 
lungul ferestrei mari înspre etajul următor. Însă fu cuprins 
de un nou sentiment de neliniște și se întoarse repede, 
reușind să zărească ceva de data asta în depărtare, în 
dreptul casei familiei Cedervall, vecinii lui. 

O siluetă alerga la adăpostul copacilor și, chiar dacă 
Frans n-o putea vedea prea bine, observă imediat că era 
vorba de un bărbat puternic cu un rucsac și haine 
întunecate. Bărbatul alerga adus de spate și ceva din felul 
în care se mișca sugera că se antrena mult pentru asta, ca 
și cum alergase așa de multe ori, poate chiar într-un război 
îndepărtat. Lui Frans îi luă câteva secunde să scoată 
telefonul din buzunar și să încerce să-și dea seama care 
număr din lista de convorbiri aparţinea polițiștilor de afară. 

Nu-i înregistrase în agendă, îi apelase doar pentru ca 
numărul să-i apară pe ecran, iar acum avea dubii. Care era 
al lor? Nu știa și cu mâini tremurânde încercă unul pe care îl 
credea cel corect. Iniţial, nu răspunse nimeni. 

Abia după ce sună de trei, patru, cinci ori se auzi o voce 


gâfâind: 

— Blom la telefon, ce s-a întâmplat? 

— Am văzut un bărbat care alerga de-a lungul liniei 
copacilor de lângă casa vecinilor. Nu știu unde este acum. 
Dar poate să fi urcat pe lângă drumul pe care sunteţi voi. 

— Bine, o să ne uităm după el. 

— Părea... continuă Frans. 

— Cum? 

— Nu știu, rapid. 


Dan Flinck și Peter Blom stăteau în mașina de poliţie și 
pălăvrăgeau despre colega lor tânără, Anna Berzelius și 
mărimea fundului ei. Peter și Dan erau amândoi proaspăt 
divorțați. 

Divorţurile lor fuseseră o experienţă dureroasă. Amândoi 
aveau copii mici, soţii care erau dezamăgite și socri care îi 
considerau niște nenorociţi iresponsabili. Dar după ce se 
liniștiseră apele și primiseră custodie comună asupra 
copiilor, își făcură rost de case noi, deși mai modeste, și-i 
lovise pe amândoi același gând: duseseră dorul vieţii de 
burlac și, în ultimul timp, în săptămânile când rămâneau 
fără copii, o duceau ca altădată numai în chefuri. Apoi, la 
fel ca în adolescenţă, discutau despre toate detaliile de la 
petrecere și analizau din cap până în picioare femeile pe 
care le întâlniseră, dându-le note pentru siluetă și prestaţia 
în pat. Dar de data asta nu îndrăzniră să intre în atât de 
multe detalii despre fundul Annei Berzelius pe cât își 
doreau. 

Lui Peter îi sună telefonul și amândoi tresăriră, în parte 
pentru că își schimbase tonul de apel cu o versiune 
extremă a piesei Satisfaction, dar mai ales pentru că 
noaptea, furtuna și singurătatea din jur îi speriau. Ba mai 
mult, Peter își ţinea telefonul în buzunarul pantalonilor și, 
pentru că aceia erau strâmţi - viaţa de petrecăreţ îi făcuse 
burta să crească - îi luă ceva până să dea de el. Când 
termină de vorbit, părea neliniștit. 

— Despre ce e vorba? întrebă Dan. 


— Balder a văzut un bărbat. Se pare că nenorocitul e 
foarte rapid. 

— Unde? 

— Acolo jos, printre copacii de lângă casa vecinilor. 
Probabil că tipul e în drum spre noi. 

Peter și Dan coborâră din mașină și fură surprinși din nou 
de cât de frig era. leșiseră de mai multe ori în seara aceea 
lungă și apoi noaptea, dar nu mai îngheţaseră niciodată 
așa, până în măduva oaselor. Rămaseră un minut clipind 
nedumeriți și orbecăind în dreapta și-n stânga. Apoi, Peter - 
cel mai înalt - preluă comanda și-i spuse lui Dan să rămână 
sus, lângă drum, în timp ce el mergea spre apă. 

Un mic povârniș se întindea dincolo de un gard de lemn 
și o mică alee cu pomi proaspăt plantați. Căzuse destulă 
zăpadă și era alunecos. Mai jos se întindea lacul, 
Baggensfjärden credea Peter că se numește, și, era ciudat, 
gândi el, că apa nu îngheţase. Poate că valurile erau prea 
mari. Furtuna răvășea totul în calea ei și Peter o înjură cu 
ciudă. Mai înjură și tura de noapte care-l obosea și-i strica 
somnul de frumuseţe. Cu toate astea, încerca să-și facă 
treaba, poate nu cu prea multă tragere de inimă, dar măcar 
se străduia. 

Era atent la zgomote și se uita în jur. La început, nu 
observă nimic ieșit din comun. Era întuneric peste tot. Un 
singur stâlp de iluminat lucea în curte, chiar în faţa 
debarcaderului și se îndreptă într-acolo, trecând pe lângă 
un scaun de grădină care fusese răsturnat de furtună. In 
clipa următoare îl văzu pe Frans Balder prin fereastra largă. 

Balder stătea aplecat peste un pat mare, într-o poziţie 
încordată. Poate că așeza cuvertura, era greu de zis. Părea 
ocupat cu un mic detaliu al patului care n-ar fi trebuit să-l 
intereseze pe Peter. Polițistul trebuia să supravegheze 
grădina. Şi totuși, ceva din atitudinea lui Balder îl fascina și, 
preţ de o clipă, își pierdu concentrarea. Apoi însă reveni la 
realitate. 

Avu sentimentul pregnant că e urmărit și se întoarse 
repede, uitându-se neliniștit în toate direcţiile. Insă nu văzu 


nimic, cel puţin nu imediat și tocmai începuse să se 
calmeze, când observă două lucruri în același timp - o 
mișcare bruscă lângă tomberoanele de gunoi așezate de-a 
lungul gardului și zgomotul unei mașini, sus, pe drum. 
Mașina se opri și o portieră se deschise. 

Nimic din toate astea nu sugera ceva neobișnuit. 
Mișcarea de lângă tomberoane putea foarte bine să 
însemne prezenţa vreunui animal și evident că puteau veni 
mașini aici chiar și atât de târziu în noapte. Totuși, Peter 
rămase locului o clipă, neștiind cum să reacționeze. Atunci 
auzi vocea lui Dan. 

— Vine cineva! 

Peter nu se mișcă. Se simţea urmărit și, aproape fără să- 
și dea seama, duse mâna la arma de serviciu de la șold și 
se gândi brusc la mama, la fosta soţie și la copiii lui, ca și 
cum ceva grav era pe cale să se întâmple. Nu avu curajul 
să meargă mai departe cu gândurile. Dan strigă din nou, pe 
un ton disperat: 

— Poliţia! Stai pe loc, fir-ai al dracului! 

Peter o luă la fugă spre drum, deși nu părea că exact 
asta trebuia să facă. Nu putea scăpa de suspiciunea că 
lăsase ceva periculos și ameninţător lângă tomberoane, dar 
dacă partenerul lui striga așa, nu avea de ales, nu? In 
secret, se simţi ușurat. Fusese mai speriat decât voia să 
recunoască, așa că se grăbi înapoi și urcă împleticindu-se 
înspre stradă. 

Ceva mai încolo, Dan urmărea un bărbat care se deplasa 
cu greutate și care avea un spate lat și haine mult prea 
subţiri și, chiar dacă lui Peter nu i se părea deloc că tipul ar 
fi fost un „nenorocit foarte rapid”, fugi după el. ÎI prinse în 
scurt timp într-un șanț, lângă două cutii de scrisori și un mic 
felinar care lumina slab spectacolul. 

— Cine dracu' ești? urlă Dan surprinzător de agresiv - 
poate că și lui îi fusese frică. 

Bărbatul îi privi confuz și îngrozit. 

Nu purta căciulă și avea chiciură în barba scurtă și în păr. 
Era clar că îngheţase și se simţea rău. Dar mai important 


era că figura lui li se părea foarte cunoscută. 
Peter se gândi că prinseseră vreun criminal celebru, 
căutat de poliţie și se simţi mândru preţ de câteva clipe. 


Frans Balder se întorsese în dormitor și îl acoperise pe 
August, ca și cum ar fi vrut să-l ascundă sub pătură dacă 
avea să se întâmple ceva. Îi încolţi apoi în minte un gând 
izvorât din presimţirea pe care o avusese și din discuţia cu 
Steven Warburton, gând pe care-l refuzase ca pe ceva 
nebunesc, ceva ce nu poate apărea decât în toiul nopţii, 
când creierul e întunecat de frământare și teamă. 

Își dădu apoi seama că ideea nu era nouă, ci că, 
dimpotrivă, se ivise și crescuse în subconștientul său în 
nopţile albe, interminabile din SUA. Scoase laptopul, micul 
lui supercomputer pe care îl legase la alte calculatoare 
pentru a avea suficientă capacitate și programul lui de 
inteligenţă artificială căruia îi dedicase întreaga viaţă și... 
era greu de înțeles, nu-i așa? 

Aproape că nici nu stătu pe gânduri. Şterse documentul 
și toate fișierele de rezervă și se simţi ca un zeu diabolic ce 
tocmai curmase o viaţă. Și poate că tocmai asta făcuse. 
Nimeni nu știa, nici măcar el. Zăbovi câteva clipe, 
întrebându-se dacă avea să fie doborât de regrete. Munca 
lui de o viaţă dispăruse prin câteva atingeri de taste. 

Însă, curios lucru, se simţi mai calm, ca și cum cel puţin 
un aspect al vieţii lui acum era protejat. Se ridică apoi și se 
uită din nou afară, în noapte. Chiar atunci îi sună telefonul. 
Era Dan Flinck, celălalt poliţist. 

— Voiam doar să vă spun că l-am capturat pe individul pe 
care l-aţi văzut, spuse polițistul. 

— Cine e? întrebă Frans. 

— N-aș putea spune. E beat turtă și trebuie să-l calmăm. 
Voiam doar să vă anunţ. Revenim cu informaţii. 

Frans așeză telefonul pe noptieră, chiar lângă laptop și 
încercă să se felicite. Bărbatul fusese prins și proiectul lui 
de cercetare nu mai putea ajunge pe mâini greșite. Cu 
toate astea, nu se simţi deloc mai liniștit. Nu putea pricepe 


de ce. Apoi își dădu seama: bărbatul care alergase pe lângă 
copaci era oricum, numai beat nu. 


Dură ceva până când Peter Blom își dădu seama că nu 
prinseseră niciun criminal cunoscut și căutat, ci pe actorul 
Lasse Westman care, desigur, juca adesea rolul banditului 
și ucigașului plătit la televizor, dar care nu era nicidecum 
dat în urmărire. Gândul nu îl liniști nicidecum pe Peter. Nu 
doar pentru că suspecta că fusese o greșeală să plece de 
lângă copacii și tomberoanele de la poalele văii, ci pentru 
că își dădu seama imediat că intermezzoul putea duce la 
scandaluri și titluri de-o șchioapă. 

Din câte știa el despre Lasse Westman, tipul ajungea 
aproape întotdeauna în presa de scandal și n-ai fi zis că 
deborda de fericire. Gâfâia și blestema, încercând să se ţină 
pe picioare, iar Peter încercă să priceapă ce naiba căuta 
tipul în zonă în toiul nopţii. 

— Aici locuiești? îl întrebă. 

— N-am de gând să-ţi spun ţie nimic, bolborosi Lasse 
Westman, iar Peter se întoarse spre Dan ca să afle cum 
începuse toată tevatura. 

Dan stătea însă deoparte și vorbea la telefon, probabil cu 
Balder. Voia să se dea deștept și să-i spună că-l prinsese pe 
suspect, dacă într-adevăr el era. 

— Te-ai furișat prin curtea profesorului Balder? continuă 
Peter. 

— N-ai auzit ce-am zis? Nu vă spun nimic. Ce dracu’, mă 
plimb și eu liniștit și vine ăla de-acolo la mine și-și flutură 
pistolul. E de-a dreptul scandalos. Aveţi idee cine sunt? 

— Ştiu cine ești și, dacă am reacţionat exagerat, îmi cer 
scuze. O să avem șansa să mai vorbim despre asta. Dar 
acum suntem într-o situație tensionată și vreau să-mi 
povestești imediat ce treabă aveai cu profesorul Balder. Nu, 
nu, nu încerca să scapi! 

Lasse Westman se ridicase într-un final și probabil că nu 
încerca să scape. Doar că îi era greu să-și menţină 
echilibrul și se balansă un pic melodramatic atunci când 


scuipă cu putere. Scuipatul nu ajunse prea departe, ci din 
contră, făcu cale întoarsă ca un proiectil și-i îngheţă pe 
obraz. 

— Ştii ceva? zise el, ștergându-și obrazul. 

— Ce? 

— Nu eu sunt tipul rău în povestea asta. 

Peter privi neliniștit spre apă și aleea cu copaci și se 
întrebă încă odată ce văzuse acolo. Rămase țintuit locului, 
paralizat de absurdul situaţiei. 

— Şi cine e atunci? întrebă el. 

— Balder. 

— De ce? 

— l-a luat copilul gagicii mele. 

— De ce să facă așa ceva? ` 

— Nu pe mine trebuie să mă întrebaţi. Intrebaţi-l pe 
geniul computerelor de-acolo, spuse Lasse Westman și 
scotoci în buzunarul pardesiului, ca și cum căuta ceva. 

— Nu are niciun copil înăuntru, dacă asta crezi, spuse 
Peter. 

— Ba bineînţeles că are. 

— Pe bune? 

— Pe bune! 

— Așa că te-ai gândit să vii aici în toiul nopţii, beat turtă 
și să iei copilul înapoi, continuă Peter, pe punctul de a face 
un comentariu și mai tăios când fu întrerupt de un zgomot, 
un sunet slab și metalic ce venea dinspre apă. Ce-a fost 
asta? spuse el. 

— Ce anume? întrebă Dan, care se întorsese lângă el și 
nu părea să fi auzit nimic. 

Ce-i drept, sunetul nu fusese prea puternic, cel puţin nu 
ceea ce ajunsese la ei. 

Cu toate astea, îi dădu fiori lui Peter și-i aminti de 
senzaţia pe care o avusese lângă copaci și tomberoane. Ar 
fi trebuit să coboare și să vadă ce se întâmplase, dar ezită 
din nou. Poate că-i era teamă sau poate era doar mai 
nehotărât sau incompetent. Se uită neliniștit împrejur și 
auzi chiar atunci o mașină care se apropia. 


Era un taxi care trecu pe lângă ei și se opri în dreptul 
porţii lui Frans Balder, ceea ce-i dădu lui Peter o scuză să 
rămână sus, pe drum și, în timp ce șoferul și călătorul 
aranjau plata, mai aruncă o privire neliniștită spre apă și i 
se păru că aude în acea clipă altceva, un alt sunet 
neliniștitor. 

Dar nu era sigur ce să creadă. Portiera mașinii se 
deschise și din ea cobori cineva pe care Peter îl recunoscu 
după o secundă de uimire ca fiind jurnalistul Mikael 
Blomkvist. De ce naiba trebuiau să se adune oare toate 
vedetele fix acolo în noaptea aceea? 


10 
21 noiembrie, dimineaţa devreme 


Frans Balder stătea în dormitor lângă computer și telefon 
și se uita la August care scâncea neliniștit în somn. Se 
întrebă ce visa băiatul. Era măcar o lume pe care o 
înţelegea? Simţea că trebuie să știe și să nu se mai 
îngroape în algoritmi cuantici și coduri-sursă, cu atât mai 
puţin să se sperie și să fie paranoic. 

Voia să fie fericit și să nu-l mai apese greutatea aceea 
constantă, ci să se arunce în ceva nebunesc și măreț, chiar 
și într-o aventură romantică, o relaţie. Preţ de câteva 
secunde intense, se gândi la mai multe femei care-l 
fascinau: Gabriella, Farah și alte câteva. _ 

Se gândi și la femeia care se numea de fapt Salander. Il 
fermecase și, când își aminti iarăși de ea, i se păru că o 
vede într-o nouă lumină, ceva deopotrivă cunoscut și străin. 
Deodată îl trăsni: îi amintea de August. Era o idee 
nebunească, desigur. August era un băieţel autist, iar 
Lisbeth nu era nici ea cu mult mai mare și avea un aer 
băiețesc. Dar în rest îi era complet opusă. Se îmbrăca în 
negru, ca o punkeriţă și nu făcea niciun compromis. 

Totuși, își dădu seama că privirea ei avea aceeași lucire 
bizară ca a lui August atunci când se uitase la semaforul de 
pe Hornsgatan. 

Frans o întâlnise pe Lisbeth la o prelegere la Politehnica 
Regală din Stockholm, la care vorbise despre singularitatea 
tehnologică, situaţia ipotetică în care computerele devin 
mai inteligente decât omul. Îşi începuse prezentarea 
explicând singularitatea în sens matematic și fizic, moment 
în care ușile se deschiseseră și în sală intrase o fată slabă 
îmbrăcată în negru. Primul lui gând fusese că era păcat că 
drogaţii nu aveau unde altundeva să se ducă. Apoi se 
întrebă dacă tipa era cu adevărat ameţită. Nu părea. Pe de 


altă parte, arăta obosită și îmbufnată și mai mult ca sigur 
nu asculta nimic din prezentarea lui. Stătea doar acolo, într- 
o bancă, cu spatele îndoit și, într-un sfârșit, în mijlocul unui 
raționament despre singularitatea din analiza complexă, 
punctul în care sistemul are o infinitate de soluţii, o întrebă 
direct ce credea despre toate acelea. Fusese meschin din 
partea lui. De ce să o provoace tocmai pe ea? Şi ce se 
întâmplase? 

Tipa ridicase privirea și spusese că, în loc să jongleze cu 
idei neclare, ar fi trebuit să fie mai sceptic atunci când baza 
calculelor lui se năruia. Nu era un fel de divizare fizică în 
lumea reală, ci mai degrabă un semn că propriile lui calcule 
matematice nu erau la înălţime și că era o dovadă de 
populism din partea lui să mistifice singularitatea din 
găurile negre când era atât de evident că principala 
problemă era absenţa unei metode în mecanica cuantică 
de a calcula gravitația. 

Tipa se lansă apoi într-o critică rece și radicală - ceea ce 
dădu naștere unui murmur în sală - a teoreticienilor 
singularităţii pe care îi citase și Frans nu mai putu să 
răspundă decât cu o întrebare uluită: 

— Cine naiba mai ești și tu? 

Acela fusese primul lor contact și, mai târziu, Lisbeth îl 
mai surprinsese de câteva ori. Fulgerător sau dintr-o 
singură privire ageră, înţelese imediat cu ce se ocupa Frans 
și când acesta pricepuse într-un final că îi fusese furată 
tehnologia, îi ceruse ajutorul, cimentându-le legătura. Din 
acel moment, împărtășeau un secret, iar acum Frans stătea 
în dormitor și se gândea la ea. Dar gândurile îi fură 
întrerupte brusc. Simţi un nou fior îngheţat și se uită prin 
deschizătura ușii spre fereastra cea mare ce dădea spre 
apă. 

În faţa acesteia stătea o siluetă înaltă, în haine închise la 
culoare, cu o căciulă mică, neagră și o mică lanternă prinsă 
de frunte. Făcea ceva cu fereastra, un gest rapid și decisiv, 
aproape ca un artist care își începea pictura și înainte ca 
Frans să reușească să strige, întreaga fereastră se sparse, 


iar silueta se apropie de el. 


Jan Holtser le spunea de obicei oamenilor că se ocupa cu 
probleme de securitate în industrie. În realitate, era un fost 
soldat rus de elită care, în loc să găsească soluţii la 
probleme de securitate, mai degrabă la provoca. Conducea 
astfel de operaţiuni și de regulă procesul preliminar era 
atât de meticulos, încât riscurile erau mai mici decât s-ar 
putea presupune. 

Avea un mic grup de oameni capabili și, desigur, nu mai 
era chiar tinerel. Avea cincizeci și unu de ani, dar se 
menținea în formă cu antrenament intens și era cunoscut 
pentru eficienţa și puterea lui de adaptare. Dacă se 
schimbau coordonatele, le analiza imediat și-și modifica 
planurile întocmai. 

În general, compensa lipsa flexibilităţii fizice cu 
experienţa și uneori - în grupul restrâns cu care putea vorbi 
deschis - povestea de un al șaptelea simţ, un fel de instinct 
dobândit. Anii îl învăţaseră când să aștepte și când să 
atace, dar chiar dacă trecuse printr-o depresie gravă vreme 
de doi ani și dăduse semne de slăbiciune - care arătau că și 
el e om, cum ar fi zis fiica lui - încă se simţea mai capabil 
decât oricine altcineva. 

Işi recăpătase pofta de muncă, gustul pericolului și, 
evident, continua să ia câte 10 miligrame de Stesolid 
înainte de fiecare misiune. Făcea asta doar ca să-și 
sporească precizia când mânuia armele și să-și simtă 
mintea limpede și ageră în momentele critice. Însă mai 
presus de orice își îndeplinea întotdeauna misiunea. Jan 
Holtser nu era genul de persoană care eșua sau dădea bir 
cu fugiţii. Așa se vedea el pe sine. 

Şi totuși, în acea noapte, în ciuda faptului că angajatorul 
lui îi spusese că era ceva urgent, se gândise să abandoneze 
misiunea. Furtuna era desigur unul dintre factori. Dar 
pentru el, o furtună nu fusese niciodată un motiv întemeiat 
să se răzgândească. Era rus și soldat, luptase în condiţii 
mult mai vitrege de-atât și-i ura pe cei care se plângeau de 


lucruri minore. 

Ceea ce îl neliniștea era prezenţa poliției care apăruse 
brusc. Nu dădea doi bani pe poliţia locală. Stătuse ascuns 
studiindu-i și văzuse cum spionaseră primprejur fără 
tragere de inimă, ca doi puști cărora li se spusese să iasă 
afară pe vreme rea. Cel mai mult și-ar fi dorit să stea în 
mașină și să trăncănească. Se speriau ușor, mai ales cel 
mai înalt dintre ei - părea să nu-i placă nici întunericul, nici 
furtuna și nici apa neagră. Cu puţin timp înainte, tipul 
stătuse acolo, de-a dreptul îngrozit și se holbase la copaci, 
probabil pentru că-l simţise pe Jan prin apropiere, dar 
acesta nu avea de ce să se îngrijoreze. Ştia că e silențios și 
că putea să-i taie beregata cât ai bate din palme. Cu toate 
astea, nu era deloc de bine. 

Prezenţa poliţiei creștea nivelul de risc; și înainte de 
toate era o indicație că un element al planului le scăpase 
de sub control și că victima era pregătită. Poate că 
profesorul începuse chiar să se destăinuie, și-atunci 
operaţiunea și-ar fi pierdut sensul sau ar fi putut chiar să le 
agraveze situaţia. Jan nu voia în ruptul capului să-și expună 
clientul unor riscuri inutile. Considera asta ca fiind o parte a 
forţei lui. Vedea întotdeauna situaţiile în ansamblu și, în 
ciuda profesiei lui, el era cel care adesea îndemna la 
prudenţă. 

Pierduse numărul organizaţiilor criminale din ţara lui 
natală care fuseseră distruse și eliminate pentru că erau 
înclinate către prea multă violenţă. Violenţa poate trezi 
respectul. Violenţa poate înăbuși, speria și înlătura riscurile 
și amenințările. Dar violenţa poate să provoace haos și un 
întreg lanţ de efecte nedorite, iar Jan se gândise la toate 
astea cât stătuse ascuns în spatele copacilor și al 
tomberoanelor. Câteva secunde fusese chiar convins că 
trebuia să anuleze operaţiunea și să se întoarcă în camera 
lui de hotel. Totuși nu se ajunsese la asta. 

Cineva venise cu mașina sus pe deal și atrăsese atenţia 
poliţiei. Jan luă asta ca pe o șansă, o portiţă deschisă și, 
fără să înţeleagă exact de ce, își fixă elasticul lanternei pe 


cap. Scoase cuțitul cu diamant și arma, un R1 Carry din 
1911 cu amortizor special și le cântări în mână. Apoi, spuse 
ca de obicei: 

— Facă-se voia Ta, Amin. 

Apoi rămase locului, cuprins de îndoială. Era oare decizia 
corectă? Avea să fie forțat să acţioneze fulgerător. Pe de 
altă parte, cunoștea casa ca pe propriul buzunar, iar Jurij 
fusese pe acolo în două rânduri și spărsese sistemul de 
alarmă. Ba mai mult, polițiștii erau niște amatori fără 
speranţă. Chiar dacă ar fi fost reținut înăuntru - dacă, de 
exemplu, profesorul nu avea computerul lângă pat așa cum 
susțineau toţi sau dacă poliţia reușea să ajungă la timp - 
Jan putea lichida, fără nicio problemă și copoii. Chiar și-ar fi 
dorit așa ceva, așa că bolborosi pentru a doua oară: 

— Facă-se voia Ta, Amin. 

Apoi scoase piedica armei și se mișcă repede spre 
fereastra mare ce dădea spre apă. Se uită în casă, pradă 
nesiguranţei. Insă reacţionă neobișnuit de violent când îl 
văzu pe Frans Balder stând în dormitor, adâncit în lucru, și- 
și spuse, desigur, că totul avea să fie bine. Tinta era 
vizibilă. Cu toate astea, avu din nou o senzaţie de neliniște 
și reevaluă situația: să anuleze misiunea? 

N-o anulă. In schimb, își încordă mâna dreaptă, apăsă cu 
toată forța cuțitul de diamant în sticla ferestrei și împinse. 
Fereastra se sparse cu un zăngănit neplăcut și Jan dădu 
buzna înăuntru, ridicând arma spre Frans Balder, care se 
holba la el și dădea din mâini ca și cum l-ar fi salutat 
disperat. Profesorul începu apoi să repete ca într-o transă 
ceva ca o rugăciune, o litanie. Dar în loc de „Dumnezeu” 
sau „lisus”, Jan auzi cuvântul „idiot”. Nu înţelese nimic 
altceva și oricum nu conta. Oamenii îi spuseseră cele mai 
bizare lucruri în condiţii asemănătoare. 

Dar Jan nu arătă niciun pic de îndurare. 


Foarte rapid și aproape fără sunet umbra trecu prin hol, 
până în dormitor. Frans apucă totuși să se minuneze că 
alarma iar nu funcţiona și să observe un păianjen gri 


desenat pe puloverul bărbatului, chiar mai jos de umăr, 
precum și o cicatrice lungă și subţire pe fruntea palidă, sub 
marginea căciulii de care stătea lanterna. 

Imediat apoi zări arma. Bărbatul îndreptă un pistol spre 
el și Frans ridică în zadar mâna să se apere, gândindu-se la 
August. Da, chiar dacă viaţa lui era clar în pericol, iar frica îl 
prinsese în gheare, se gândea doar la fiul lui. Fie ce-o fi! Și 
de-ar fi să moară, mai bine să moară el și nu August, așa că 
exclamă: 

— Nu-mi omori copilul! E idiot, nu înţelege nimic. 

Frans Balder nu mai află ce efect avură vorbele sale. 
Întreaga lume înmărmuri, noaptea și furtuna de afară 
păreau să dea năvală peste el și totul se întunecă. 


Jan Holtser trase și, aşa cum se aștepta, ţinti perfect. Îl 
nimeri pe Frans Balder de două ori în cap. Profesorul căzu 
grămadă pe podea ca o sperietoare cu braţele fluturânde și 
nu încăpea dubiu că era mort. Cu toate acestea, ceva nu 
părea în regulă. O adiere îngheţată veni dinspre lac și-l 
atinse pe Jan pe gât ca o fiinţă rece și vie. Preţ de câteva 
secunde nu pricepu ce se întâmplă cu el. 

Totul mersese conform planului, iar calculatorul lui Balder 
era chiar acolo, așa cum îi spuseseră. Trebuia doar să-l ia și 
să fugă. Era nevoie să dea dovadă de eficiență. Totuși 
rămase locului ca o stană de piatră și cu o încetineală 
bizară înţelese de ce. 

În patul dublu, aproape ascuns sub plapumă, stătea un 
băieţel cu păr ciufulit și se uita la el cu o privire sticloasă. 
Se simţi stânjenit și nu doar pentru că băieţelul părea să 
vadă prin el. Mai era ceva, desigur. Dar pe de altă parte, nu 
mai conta. 

Trebuia să-și îndeplinească misiunea. Nimic nu putea 
pune în pericol operaţiunea, expunându-i la riscuri, iar 
acolo avea un martor. Mai ales acum, nu-și puteau permite 
niciun martor, dat fiind că Jan Holster își arătase fața. Așa 
că îndreptă arma spre băiat și privi în ochii lui ciudat de 
strălucitori, murmurând pentru a treia oară: 


— Facă-se voia Ta, Amin. 

Mikael Blomkvist cobori din taxi. Purta o pereche de 
cizme negre, o haină de blană albă cu guler mare de lână 
pe care o găsise în dulap și cu o căciulă de blană pe care o 
moștenise de la tatăl lui. 

Era ora 3 fără douăzeci noaptea. Buletinul de știri Dagens 
Eko raportase un accident grav, în care fusese implicat un 
autocamion și din cauza căruia Värmdöleden era blocat. 
Însă Mikael și șoferul de taxi nu văzuseră nimic, ci 
continuaseră să meargă prin suburbiile întunecate, 
singuratice și lovite de furtună. Mikael se simţea rău de la 
oboseală și nu voia nimic mai mult decât să se întoarcă mai 
repede acasă, să se târască înapoi în pat lângă Erika și să 
doarmă. 

Dar nu putuse să-l refuze pe Balder. Nu prea înţelegea de 
ce. Poate la mijloc fusese simţul datoriei, sentimentul că nu 
trebuia să se lase pe tânjeală acum că ziarul intrase în criză 
sau poate și pentru că Balder îi păruse însingurat și speriat, 
iar Mikael simţea deopotrivă milă și curiozitate. Nici chiar 
atât de mult încât să creadă că urma să audă ceva 
senzaţional. Se aștepta să fie dezamăgit. Poate că rolul lui 
avea să fie acela de psihoterapeut, un paznic de noapte pe 
timp de furtună. Pe de altă parte, nu poţi ști niciodată, se 
gândi el amintindu-și de Lisbeth. Aceasta nu făcea decât 
rareori ceva fără să aibă un motiv întemeiat. In plus, Frans 
Balder era o persoană fascinantă și nu se lăsase niciodată 
intervievat. E clar, poate deveni interesant, se gândi Mikael 
și se uită împrejur prin întuneric. 

Un stâlp de iluminat arunca o lucire albăstruie pe casă. 
Era o construcţie frumoasă. Părea proiectată de un arhitect, 
cu ferestre largi și aducea ușor cu un tren. Lângă cutia de 
scrisori stătea un polițist înalt, pe la vreo patruzeci de ani, 
care părea tensionat. Mai jos, pe drum, colegul lui se certa 
cu un bărbat băut care flutura din mâini. Clar era mai multă 
activitate în zonă decât se așteptase Mikael. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă el pe polițistul cel înalt. 

Nu primi niciun răspuns. Telefonul poliţistului sună și 


Mikael înţelese pe dată că se întâmplase ceva. Sistemul de 
alarmă nu funcţiona cum trebuie. Însă nu avu timp să 
asculte cu atenţie. Auzi un sunet dinăuntru, un zgomot de 
sticlă spartă pe care îl asocie instinctiv cu discuţia de la 
telefon. Făcu câţiva pași la stânga și văzu o pantă care se 
întindea până la un debarcader și un lac și care lucea cu o 
lumină slabă și albăstruie. În clipa aceea, cineva apăru în 
goană de nicăieri și Mikael își dădu seama că ceva nu era 
deloc în regulă. 


Jan Holtser ţinea un deget pe trăgaci și avea să-l împuște 
cu siguranţă pe băiat, când auzi o mașină sus pe drum și 
ezită, în ciuda planurilor pe care și le făcuse. Insă nu 
mașina era motivul, ci cuvântul „idiot” care-i răsărise din 
nou în minte. Își dădea seama că profesorul avea toate 
motivele din lume să mintă în ultima clipă a vieţii lui. Dar 
când se uită la copil, Jan se întrebă dacă nu cumva 
profesorul spusese adevărul. 

Băiatul stătea nemișcat, iar faţa lui exprima mai degrabă 
surpriză decât frică, ca și cum nu pricepea chiar nimic din 
ceea ce se întâmpla. Privirea îi era prea goală și sticloasă 
ca să înregistreze cu adevărat ceva. 

Holster își aminti de ceva ce citise pe când cerceta cazul. 
Balder avea într-adevăr un fiu înapoiat mintal, chiar dacă 
atât în ziare, cât și la proces se spunea că profesorul nu se 
ocupa de băiat. Dar iată că băiatul era aici, iar Jan nici nu 
putea, nici nu era nevoit să-l împuște. Ar fi fost lipsit de 
sens, o încălcare a eticii sale profesionale și gândul îl lovi ca 
o mare și bruscă ușurare care i-ar fi părut suspectă dacă s- 
ar fi analizat mai mult. 

Lăsă pistolul în jos, luă laptopul și telefonul de pe 
noptieră și le puse în rucsac. Apoi o rupse la fugă prin 
furtună și întuneric, spre ruta pe care o demarcase pentru 
evadare, însă nu ajunse foarte departe. Auzi o voce în 
spatele lui și se întoarse. Sus lângă drum stătea un bărbat 
care nu era nici polițistul înalt, nici cel scund, ci altcineva, 
îmbrăcat în haină de piele, cu căciulă de blană, care emana 


o altfel de autoritate. Poate de aceea ridică Jan Holtser 
pistolul din nou. Percepuse o ameninţare. 


Bărbatul care fugise pe lângă el era îmbrăcat în negru și 
bine antrenat. Avea o mică lanternă fixată pe frunte și, într- 
un fel pe care Mikael nu și-l putea explica, părea că face 
parte dintr-o grupare mai mare, dintr-o operaţiune bine 
coordonată. Mikael avu impresia că mai multe astfel de 
arătări aveau să-și facă apariţia din întuneric și îl trecu un 
fior. Strigă: 

— Hei, oprește-te! 

Fusese o greșeală. Mikael înţelese asta în aceeași clipă în 
care bărbatul înmărmuri, exact ca un soldat în război și de 

asta reacţionă atât de rapid. Când bărbatul scoase arma și 
trase cu o agerime incredibilă, Mikael se aruncase deja 
după colţul casei. Împușcătura abia dacă se auzi. Însă 
pentru că lovi cutia de scrisori a lui Balder, nu mai încăpea 
dubiu ce se întâmplase, iar cel mai înalt dintre polițiști 
încheie brusc convorbirea telefonică. Cu toate astea, nu se 
mișcă din loc. Rămase acolo înlemnit și singurul care spuse 
ceva în acel moment fu beţivul: 

— Ce rahat de circ mai e și ăsta? Ce se întâmplă? urlă el 
cu o voce puternică ce părea ciudat de cunoscută și abia 
apoi începură și polițiștii să vorbească între ei cu voci 
speriate și șuierătoare: 

— Avem un trăgător? 

— Cred că da. 

— Ce facem? 

— Trebuie să chemăm întăriri. 

— Dar e pe cale să scape. 

— Atunci ne ocupăm noi de el, răspunse cel înalt și cu 
mișcări lente și ezitante, ca și cum voia ca trăgătorul să 
scape, scoase arma și cobori înspre apă. 

Undeva în depărtare lătră un câine, unul mic și furios, iar 
dinspre lac veni un vânt puternic. Zăpada se învălătucea și 
pământul era alunecos. Polițistul mai scund era gata să 
alunece și flutura din mâini ca un clovn. Cu puţin noroc, 


aveau să evite să dea nas în nas cu bărbatul înarmat. Ceva 
îi spunea lui Mikael că acesta avea să scape ușor de cei doi 
polițiști. Modul rapid și eficient cu care se întorsese și-și 
scosese arma indica faptul că era antrenat pentru astfel de 
situaţii și Mikael se întrebă dacă nu ar trebui să facă și el 
ceva. 

Nu avea cu ce să se apere. Totuși se ridică, își mătură 
zăpada de pe haine și se uită cu atenţie în jos, de-a lungul 
dealului, înțelegând că nu se petrecea nimic dramatic. 
Poliţiștii erau pe drumul care ducea în jos, de-a lungul apei 
și mai departe, înspre vila vecinilor. Nu se vedea nici urmă 
de trăgătorul îmbrăcat în negru. Atunci Mikael cobori și el și 
nu dură mult până ce observă că una dintre ferestre era 
spartă. 

O gaură imensă se căsca și, chiar în faţa lui, stătea 
deschisă o ușă. Se întrebă dacă ar fi trebuit să strige după 
polițiști, dar nu mai apucă. Auzise ceva, un scâncet subţire 
și ciudat și intră pe fereastra spartă, apoi pe un coridor cu 
dușumea de stejar care lucea vag în întuneric. Incetul cu 
încetul ajunse la ușa deschisă. Sunetul venea fără doar și 
poate dinăuntru. 

— Balder, strigă el. Eu sunt, Mikael Blomkvist. E totul 
bine acolo? _ 

Nu primi niciun răspuns. Insă scâncetul se înteţi și atunci 
trase adânc aer în piept și intră. Tresări îngrozit și încercă 
să-și dea seama ce văzuse prima dată sau ce îl speriase 
mai tare. Nu era sigur că fusese cadavrul de pe jos, în ciuda 
sângelui și a privirii fixe și lipsite de viaţă. 

Putea să fie ceea ce văzuse în patul dublu de lângă 
Balder, deși era greu să-și dea seama. In pat era un copilaș 
de șapte-opt ani, un băieţel cu trăsături frumoase și cu 
părul de un blond-închis, zburlit, îmbrăcat cu o pijama cu 
pătrăţele albastre, care se bălăbănea sistematic și violent, 
lovindu-se când de tăblia patului, când de perete. Băiatul 
părea să facă tot ce putea ca să se rănească, iar atunci 
când scâncea, vocea lui nu suna ca a unui copil care 
plânge, ci mai degrabă ca a cuiva care se chinuia să-și facă 


rău. Înainte ca Mikael să apuce să se gândească la ceva 
concret, se năpusti înspre el. Însă asta nu rezolvă nimic. 
Băiatul începu să lovească sălbatic în toate direcţiile. 

— Gata-gata, șopti Mikael. Gata, zise și-și puse braţele în 
jurul lui. 

Dar băiatul se întoarse și se zvârcoli cu o forță incredibilă 
și reuși să se elibereze imediat din strânsoarea lui - poate și 
pentru că Mikael nu voia să-l strângă prea tare - luând-o la 
goană pe coridor spre geamul spart. Mikael fugi după el 
strigând „nu, nu” și dădu peste polițiști. 

Stăteau afară, în ninsoare, părând extrem de confuzi. 


11 
21 noiembrie 


Mai târziu constatară nereguli în procedurile poliţiei, 
precum și că nimic nu fusese făcut pentru a se închide 
accesul la casă înainte să fie prea târziu. Bărbatul care-l 
împușcase pe profesorul Balder avusese tot timpul din lume 
ca să scape, iar polițiștii care fuseseră primii la locul faptei, 
Peter Blom și Dan Flinck, cărora la secţie li se spunea un pic 
în batjocură „cei doi Casanova”, dăduseră alarma cu 
întârziere sau cel puţin nu o făcuseră cu rapiditatea și 
autoritatea cu care ar fi trebuit. 

La ora 4 fără douăzeci dimineaţa veniseră tehnicienii și 
investigatorii de la departamentul de  criminalistică, 
împreună cu o domnişoară care se prezentase drept 
Gabriella Grane și despre care cei mai mulţi credeau că eo 
rudă a decedatului, pentru că părea foarte afectată, dar 
despre care înţeleseră mai târziu că era analist al Säpo și 
fusese trimisă acolo chiar de către directoare. Nu că ar fi 
avut ceva de-a face cu asta. In virtutea prejudecăţilor din 
poliție față de femei sau posibil ca un semn că nu era de-a 
lor, Gabriella primi sarcina de a avea grijă de copil. 

— Pare că te pricepi, spuse șeful responsabil cu 
supravegherea, Erik Zetterlund, când văzu cu câtă grijă se 
aplecase să se uite la picioarele rănite ale celui mic. 

Deși Gabriella i-o retezase scurt și-i explicase că are 
altceva de făcut, cedă în momentul în care se uită în ochii 
băiatului. 

August - așa îl chema - era paralizat de frică și stătea pe 
jos la etaj, trecându-și mâna mecanic peste un covor 
persan roșu. Peter Blom, care în alte privinţe nu se 
dovedise prea întreprinzător, găsise o pereche de șosete și- 
i pusese plasturi pe tălpi. In același timp, constatase că cel 
mic avea vânătăi pe tot corpul și buza spartă. După spusele 


jurnalistului Mikael Blomkvist - a cărui prezenţă crea o 
atmosferă palpabilă de nervozitate în casă - băiatul se 
dăduse cu capul de pat și de perete și fugise în picioarele 
goale pe cioburile din holul de la parter. 

Gabriella Grane, care ezită din cine știe ce motiv să 
meargă la Blomkvist și să se prezinte, își dădu imediat 
seama că August fusese martor la crimă. Însă nu reuși să 
stabilească un contact cu el și nici să-i ofere consolare, 
îmbrăţișările și afecțiunea în sensul lor curent nu erau 
metoda potrivită. August se linişti doar în momentul în care 
Gabriella se așeză pur și simplu la mică distanţă de el și-și 
văzu de treburi. O singură dată fu atent la ea. Atunci când 
Gabriella îi spunea Helenei Kraft numărul casei, 79. Însă 
Gabriella nu se gândi prea mult la asta și, la scurt timp 
după aceea, reuși să dea de o Hanna Balder foarte 
tulburată. 

Hanna voia să-și ia fiul înapoi imediat și explică, spre 
surprinderea Gabriellei, că aceasta trebuia să găsească 
puzzle-urile, mai ales cel cu corabia regală Vasa, pe care 
tatăl băiatului îl pusese probabil undeva pe-acolo. Pe de 
altă parte, nu-l acuză pe fostul soţ că i-l luase ilegal pe 
băiat și nu avu niciun răspuns la întrebarea de ce 
logodnicul ei fusese aici și ceruse să-l ia înapoi. Totuși 
părea că nu grija pentru copil îl adusese pe Lasse Westman 
până acolo. 

Cu toate acestea, prezenţa băiatului o ajută pe Gabriella 
să-și răspundă unor întrebări mai vechi. Aceasta înţelese de 
ce Frans Balder fusese evaziv în unele momente și de ce nu 
voise să-și ia câine de pază. La primele ore ale dimineţii, 
Gabriella aranjă ca un psiholog și un medic să vină și să-l 
ducă pe August la mama lui, în Vasastan, dacă nu urma să 
aibă nevoie de terapie intensivă. Apoi se gândi la cu totul 
altceva. 

Işi dădu seama că motivul crimei nu era neapărat de a-l 
reduce pe Balder la tăcere. Criminalul putea la fel de bine 
să fi vrut să-l jefuiască - nu de ceva atât de banal precum 
banii, desigur, ci de munca lui de cercetare. Gabriella nu 


avea idee cu ce se ocupase Frans Balder în ultimul an. 
Poate că nimeni în afară de el nu știa. Însă nu era greu să 
ghicești cam despre ce era vorba: cel mai probabil lucrase 
la o versiune mai avansată a programului său privind 
inteligenţa artificială care, de când fusese furat pentru 
prima dată, era considerat revoluţionar. 

Colegii de la Solifon făcuseră tot posibilul să afle despre 
ce era vorba și Frans lăsase odată să-i scape că îl păzea ca 
o mamă, ceea ce trebuia să însemne, gândi Gabriella, că 
dormea lângă el sau că îl avea măcar lângă pat. Se ridică, 
așadar, în picioare, îi spuse lui Peter Blom să stea cu un 
ochi pe August și cobori în dormitorul de la parter unde 
lucrau tehnicienii. 

— Era vreun calculator pe aici? întrebă ea. 

Tehnicienii scuturară din cap că nu. Gabriella scoase 
telefonul și o sună din nou pe Helena Kraft. 

Constatară repede că Lasse Westman dispăruse. Probabil 
că profitase de haosul general și fugise, iar coordonatorul 
investigaţiei, Erik Zetterlund, începu să ţipe și să înjure, mai 
ales când se dovedi că Westman nu era nici la domiciliul 
său, pe Torsgatan. 

Erik Zetterlund se gândi chiar să-l pună sub urmărire, 
ceea ce-l făcu pe colegul lui mai tânăr, Axel Andersson, să 
întrebe dacă Lasse Westman trebuia considerat periculos. 
Poate că Axel Andersson nu putea face diferența dintre 
Westman și rolurile pe care acesta le interpreta. În 
apărarea lui, se putea spune totuși că situaţia devenea din 
ce în ce mai încâlcită. 

Era clar: crima aceea nu însemna o reglare de conturi în 
interiorul familiei, nici rezultatul unei petreceri cu alcool 
care degenerase sau un gest fără premeditare; ci un atac 
bine plănuit și înfăptuit cu sânge-rece împotriva unui 
cercetător suedez de top. Colac peste pupăză, comisarul de 
poliţie Jan-Henrik Rolf ieșise la raport și spusese că 
asasinatul trebuia văzut ca o lovitură serioasă dată 
intereselor industriale suedeze. Erik Zetterlund ajunsese 
deodată în mijlocul unui caz major de politică internă și, 


chiar dacă nu era cea mai luminată minte din poliţie, își 
dădu seama că ceea ce făcea atunci avea să fie crucial 
pentru viitoarea investigaţie. 

Erik Zetterlund, care împlinise patruzeci și unu de ani cu 
doar două zile înainte și care încă se resimțea după 
petrecerea de ziua lui, nu fusese niciodată responsabil de o 
anchetă la un asemenea nivel. Primise misiunea, chiar dacă 
doar pentru câteva ore, datorită faptului că nu se găseau 
prea mulţi oameni competenţi în tura de noapte, iar 
superiorul lui alesese să nu-i trezească pe domnii de la 
Departamentul Naţional de Investigare a Crimelor sau pe 
vreunul dintre anchetatorii mai experimentați de la poliţia 
din Stockholm. 

Erik Zetterlund se trezise în mijlocul acţiunii cu un 
sentiment tot mai accentuat de nesiguranţă și începu să 
urle ordine în dreapta și-n stânga. Incercă mai întâi să 
organizeze o operaţiune eficientă de contactare a vecinilor. 
Voia să facă rost rapid de cât mai mulţi martori posibil, 
chiar dacă de fapt nu-și punea prea mari speranţe în asta. 
Era noapte, întuneric și furtună. Vecinii probabil că nu 
văzuseră nimic. Pe de altă parte, nu puteai ști niciodată, 
așa că îl interogă pe Mikael Blomkvist, deși Dumnezeu știe 
ce-o mai fi căutând și el pe acolo. 

Prezenţa unuia dintre jurnaliștii cei mai cunoscuţi din 
Suedia doar complica lucrurile și Erik Zetterlund își imagină 
pentru o clipă că Blomkvist îl analiza critic în vederea unui 
reportaj. Insă nu era vorba decât despre proprii lui demoni. 
Blomkvist era și el afectat și tot timpul nu făcuse altceva 
decât să fie politicos și dornic să ajute. Cu toate astea, nu 
avea cu ce să contribuie. Totul se petrecuse mult prea 
repede, iar asta era semnificativ în sine, spusese jurnalistul. 

Felul în care suspectul se mișcase avea ceva brutal și 
eficient și nu era nicio bănuială exagerată, spusese 
Blomkvist, că bărbatul era sau făcuse parte din armată, 
poate chiar din trupele de elită. Modul în care se răsucise și 
trăsese cu arma părea să indice multe exerciţii și fiindcă 
avea o lanternă fixată pe capul acoperit cu o căciulă mică, 


neagră, Blomkvist nu reușise să-i distingă trăsăturile feţei. 

Distanţa fusese prea mare, iar Mikael se aruncase la 
pământ în aceeași secundă în care silueta se întorcea spre 
el. Trebuia să mulțumească stelei sale norocoase că era 
încă în viaţă. Îi putea descrie, așadar, doar înfățișarea și 
îmbrăcămintea, ceea ce și făcu, în cele mai mici detalii. 
Conform jurnalistului, cel mai probabil bărbatul nu era 
foarte tânăr, ci avea peste patruzeci de ani. Era bine 
antrenat și mai înalt decât media, între 1,85 și 1,95 
înălţime, bine făcut, cu talie îngustă și umeri laţi, purtând 
cizme și uniformă care aminteau de armată. Avea un 
rucsac și probabil un cuţit prins de piciorul drept. 

Mikael Blomkvist credea că bărbatul dispăruse în jos, de- 
a lungul malului lacului, pe lângă vila vecinilor, iar detaliul 
era confirmat de mărturiile lui Peter Blom și Dan Flinck. 
Poliţiștii nu reușiseră să-l zărească deloc pe bărbat. Dar îi 
auziseră pașii îndepărtându-se de-a lungul lacului și îl 
urmăriseră fără niciun rezultat sau cel puţin asta 
declaraseră. Erik Zetterlund nu era foarte convins. 

Mikael bănuia că Blom și Flinck se speriaseră și 
rămăseseră acolo, în întuneric, tremurând și nefăcând 
nimic. În orice caz, la momentul respectiv, fusese cea mai 
mare greșeală a lor. În loc să organizeze o operaţiune și să 
treacă în revistă toate căile de acces din zonă ca să încerce 
să pună bariere, se părea că nu făcuseră decât foarte puţin. 
Flinck și Blom nu înţeleseseră desigur că fusese comisă o 
crimă și imediat ce își dăduseră seama, erau deja ocupați 
cu băieţelul desculţ care dăduse buzna afară din casă. Intr- 
adevăr, trebuia să ai mult sânge-rece. Timpul continua să 
se scurgă și, deși Mikael Blomkvist era moderat în 
exprimare, se vedea că până și el îi critica. li întrebase de 
două ori dacă dăduseră alarma și primise doar un semn din 
cap. 

Mai târziu, când Mikael auzi fără să vrea o discuţie între 
Flinck și cei de la centrul de operaţiuni, își dădu seama că 
semnul din cap însemna totuși un „nu” sau, în cel mai bun 
caz, un fel de confuzie neputincioasă. Oricum, nu dăduseră 


alarma la timp. Dar și când se întâmplă, lucrurile nu intrară 
pe făgașul corect, probabil pentru că raportul lui Flinck era 
prea neclar. 

Fuseseră incapabili să reacționeze și Erik Zetterlund era 
nespus de bucuros să poată da vina pe asta. La acel 
moment nu era implicat în investigaţie. Pe de altă parte, 
acum era aici și nu voia să înrăutăţească lucrurile. 
Activitatea lui din ultima vreme nu era prea strălucită și 
trebuia să profite de șansa de a se lăuda sau cel puţin de a 
nu se face de râs. 

Stătea în pragul sufrageriei și tocmai încheiase o discuţie 
cu cei de la Milton Security despre personajul care fusese 
înregistrat mai devreme în aceeași noapte de camerele de 
supraveghere. Era un bărbat care nu corespundea cu 
semnalmentele pe care le dăduse Mikael Blomkvist despre 
presupusul criminal, ci dimpotrivă, arăta ca un drogat 
bătrân și slab, dar care se pricepea totuși la partea tehnică. 
Cei de la Milton Security credeau că bărbatul oprise alarma 
antiefracţie și deconectase camerele și senzorii. 

Nu era vorba doar despre planificare profesionistă. Era și 
ideea de a înfăptui o crimă, în ciuda supravegherii poliţiei și 
a unui sistem de alarmă avansat. Cine putea avea o 
asemenea aroganță? Zetterlund se pregătise să coboare la 
tehnicienii de la parter. Rămase însă la etaj uitându-se în 
zare profund îngrijorat până ce privirile îi căzură pe fiul lui 
Balder, care era desigur martorul-cheie, dar care nu putea 
scoate niciun sunet și nu înţelegea ce i se spunea. Cu alte 
cuvinte, exact la ce te puteai aștepta într-un haos ca ăsta. 

Erik se uită la felul în care băiatul ţinea în mână o piesă 
dintr-un puzzle mult prea mare și se îndreptă apoi spre 
scara curbată, în direcţia parterului. În clipa următoare 
înlemni. Se gândi la prima impresie pe care i-o produsese 
băiatul. Când intrase pentru prima dată în casă și nu știa 
prea multe despre ce se întâmplase, băiatul păruse un copil 
obișnuit. Nu avea nimic special, gândise Erik, nimic în afară 
de privirea şocată și de umerii încordaţi. Erik l-ar fi descris 
chiar ca pe un puști neobișnuit de drăgălaș, cu ochi mari și 


păr des și cârlionțat. Apoi află că băiatul suferea de autism 
și era înapoiat mintal. Asta însemna - își zise el că ucigașul 
ori îl știa pe băiat de undeva, ori cunoștea precis situația. 
Altfel de ce i-ar fi cruțat viaţa și-ar fi riscat să fie identificat 
de martor? Chiar dacă Erik nu își duse gândul până la 
capăt, propriul raţionament îl entuziasmă și făcu câţiva pași 
repezi înspre băiat. 

— Trebuie să-l interogăm imediat, spuse, pe un ton mult 
prea ascuţit decât intenţionase. 

— Dumnezeule, fi un pic mai blând cu el, zise Mikael 
Blomkvist, care intra tocmai atunci. 

— Nu te amesteca, i-o tăie Erik. E posibil să-l cunoască 
pe ucigaș. Trebuie să scoatem albumul foto și să i-l arătăm. 
Trebuie să facem cumva... 

Băiatul îl întrerupse aruncându-și puzzle-ul cât acolo cu o 
mișcare bruscă și Erik Zetterlund nu văzu nicio altă ieșire 
decât să mormăie niște scuze și să coboare la criminaliștii 
lui. 


După ce Erik Zetterlund dispăru la parter, Mikael 
Blomkvist rămase privindu-l pe băiat. Părea că ceva era pe 
cale să se întâmple cu el, poate o nouă criză și ultimul lucru 
pe care și-l dorea Mikael era ca puştiul să înceapă să se 
rănească din nou. Dar în schimb, băiatul înlemni și începu 
să-și miște mâna dreaptă cu o viteză incredibilă pe covor. 

Apoi încetă brusc și se uită rugător în sus, dar chiar dacă 
Mikael se întrebă o secundă ce putea să însemne, renunţă 
la gând în momentul în care polițistul cel înalt, despre care 
aflase că-l chema Peter Blom, se așeză lângă băiat și 
încercă să-l convingă să se apuce din nou de puzzle. Mikael 
se duse în bucătărie ca să aibă un pic de liniște. Era foarte 
obosit și voia să meargă acasă. Dar probabil că mai întâi 
trebuia să se uite la câteva imagini înregistrate de 
camerele de supraveghere. Nu știa când avea să se 
întâmple asta. Totul dura prea mult, erau prea multă 
confuzie și dezorganizare, iar Mikael tânjea după patul lui 
de acasă. 


Vorbise deja de două ori cu Erika și îi povestise despre ce 
se întâmplase. Chiar dacă nu aveau încă decât foarte 
puţine detalii despre asasinat, căzură la învoială ca Mikael 
să scrie un reportaj mai lung despre asta în numărul 
următor al revistei. Nu doar pentru că acea crimă în sine 
era o tragedie teribilă și pentru că viaţa lui Balder merita să 
fie înfățișată, ci și pentru că Mikael avea o legătură 
personală cu povestea care avea să ridice calitatea 
reportajului și să-i dea un avantaj în faţa concurenţei. 
Convorbirea dramatică din timpul nopţii, care îl convinsese 
să vină până aici, avea să-i dea articolului o forță 
neașteptată. 

Niciunul dintre ei nu pomeni de Serner și de criza în care 
se afla ziarul. Se subînțelegea din discuţie și Erika plănuise 
deja ca angajatul temporar, Andrei Zander, să se ocupe de 
etapa preliminară anchetei în timp ce Mikael se odihnea. 
Spusese destul de hotărât - pe un ton pe jumătate de 
mamă blândă și de redactor-șef autoritar - că refuza să-și 
știe reporterul-vedetă extenuat înainte chiar să se apuce de 
muncă. 

Mikael acceptă fără comentarii. Andrei era ambițios și 
simpatic și ar fi fost grozav aibă gata pregătite toate datele 
de bază, precum și liste cu persoanele din anturajul lui 
Balder pe care trebuia să le intervieveze. Mikael se gândi o 
vreme la problema lui Andrei cu femeile, în care se 
implicase de-a lungul câtorva ieșiri seara în Kvarnen. Andrei 
era tânăr, inteligent și fermecător. Orice femeie ar fi trebuit 
să se simtă norocoasă să fie cu el. Dar pentru că era moale 
din fire și avea o nevoie constantă de afecţiune, toate îl 
părăseau, afectându-l profund. Andrei era un romantic 
incorigibil. Visa încă la marea iubire. 

Mikael se așeză la masa din bucătăria lui Balder și privi la 
întunericul de afară. În faţa lui, pe masă, lângă o cutie cu 
scobitori, un număr din revista New Scientist și un 
blocnotes cu ecuaţii indescifrabile, se afla un desen frumos 
și poate puţin ameninţător care înfățișa o trecere de 
pietoni. Lângă un semafor stătea un bărbat cu ochi 


înceţoșațţi, pe jumătate închiși și buze subţiri. Bărbatul era 
surprins în mers și totuși i se vedea fiecare rid de pe faţă și 
fiecare cută a jachetei matlasate și a pantalonilor. Nu părea 
foarte prietenos. Avea o pată pe bărbie, de forma unei 
inimi. 

Totuși, semaforul era detaliul cel mai important al 
desenului. Răspândea o lumină neliniștitoare și era 
reprodus foarte ingenios într-o cheie cumva matematică. 
Aproape că puteai intui liniile geometrice din spatele 
desenului. Probabil că Frans Balder fusese pasionat și de 
desen şi Mikael se întrebă de ce alesese ceva 
neconvențional. 

Pe de altă parte, de ce ar desena cineva ca Balder 
apusuri de soare și bărci? Un semafor era cu siguranţă la fel 
de interesant ca orice altceva. Mikael era fascinat de 
senzaţia de instantaneu fotografic pe care i-o dădea 
desenul. Chiar dacă Frans Balder ar fi stat și ar fi studiat 
semaforul, nu l-ar fi putut ruga pe bărbat să treacă strada 
încă și încă odată. Poate că tipul era doar un personaj fictiv 
sau poate că Balder avea și el memorie fotografică, la fel 
ca... Mikael căzu pe gânduri. Apoi luă telefonul și o sună pe 
Erika pentru a treia oară. 

— Ești în drum spre casă? întrebă ea. 

— Nu încă, din păcate. Trebuie să mă uit la câteva chestii 
înainte. Dar aș vrea să-mi faci o favoare. 

— Din ce alt motiv aș fi aici? 

— Ai putea să te duci la calculator și să te loghezi? Îmi 
știi parola, nu-i așa? 

— Știu totul despre tine. 

— Atunci intră în documentele mele și deschide unul care 
se numește Căsuţa lui Lisbeth. 

— Cred că știu despre ce e vorba. 

— Da? Vreau să scrii așa în document... 

— Stai un pic, trebuie să-l deschid. Bine, să vedem... Stai 
puţin, e ceva aici deja. 

— Lasă. Scrie deasupra, ai înţeles? 

— Am înţeles. 


— Scrie așa: Lisbeth, poate că știi deja, dar Frans 
Balder e mort, împușcat de două ori în cap. Ai putea 
să încerci să afli de ce ar vrea cineva să-l elimine? 

— Asta-i tot? 

— Nu e chiar atât de puţin, nu ţii cont că nu ne-am mai 
vorbit de mult timp. Probabil o să spună că e o dovadă de 
obrăznicie din partea mea pentru că întreb. Dar nu cred că 
ne-ar strica un pic de ajutor. 

— Vrei să spui un pic de activitate cibernetică ilegală. 

— Mă fac că n-am auzit. Sperăm că o să ne vedem 
curând. 

— Și eu sper. 


Lisbeth reușise să adoarmă din nou și se trezise la șapte 
și jumătate dimineaţa. Nu era chiar în cea mai bună formă. 
O durea capul și se simţea rău. Totuși se îmbrăcă la 
repezeală și luă un mic dejun rapid constând din două 
pateuri cu carne încălzite la microunde și un pahar mare de 
coca-cola. Apoi își îndesă echipamentul de antrenament 
într-o geantă neagră și ieși. Furtuna se potolise. Peste tot 
erau resturi și ziare pe care vântul le dusese prin tot orașul. 
Cobori din piaţa Mosebacke în jos, pe lângă Götgatan și 
probabil că începu să vorbească singură. 

Arăta rău și cel puţin două persoane se speriară și se 
dădură la o parte din calea ei. Dar Lisbeth nu era nici pe 
departe supărată, doar concentrată și hotărâtă. Nu avea 
niciun chef să se antreneze. Voia doar să-și menţină 
obiceiurile și să scoată toxinele din corp. Așadar, continuă 
să meargă înspre Hornsgatan și chiar înainte de 
Homsgatspuckeln coti la dreapta, spre clubul de box Zero 
aflat cu un etaj mai jos, la subsol. In dimineaţa aceea părea 
și mai dărăpănat ca de obicei. 

Locul ar fi arătat mai bine după un strat de zugrăveală și 
o curăţenie generală. Părea că nimeni nu se mai ocupase 
de el din anii șaptezeci, nici de interior, nici de afișe. 

Pe pereţi încă erau agăţate postere cu Ali și Foreman. 
Arăta în continuare ca a doua zi după meciul legendar din 


Kinshasa, probabil din cauză că Obinze, cel care răspundea 
de local, văzuse meciul pe viu pe când era copil și alergase 
apoi prin ploaia musonică strigând A/; Bomaye! Acel meci 
nu era doar cea mai frumoasă amintire a lui, ci marca și 
ceea ce el numea „sfârșitul inocenţei”. 

Curând după aceea fusese nevoit să fugă împreună cu 
familia de teroarea impusă de Mobutu și nimic nu mai 
fusese la fel. Poate că nu era deloc ciudat că voia să 
păstreze acel moment istoric și să-l imortalizeze într-o sală 
de box uitată de Dumnezeu, în Södermalm, Stockholm. 
Obinze povestea tot timpul despre acel meci. 

Era înalt, puternic, chel și era o gură-spartă. Îi plăcea de 
Lisbeth, chiar dacă, la fel ca alţii, o credea mai mult sau 
mai puţin nebună. Lisbeth avea perioade în care se antrena 
mai intens decât oricine de acolo și lovea sălbatic para de 
box, sacii și partenerii de ring. Avea în ea o energie 
primitivă, violentă, pe care Obinze nu o mai întâlnise 
niciodată și, la un moment dat, înainte să înceapă să o 
cunoască, îi sugerase să se antreneze pentru campionate 
de box. 

Pufnitul pe care îl primise drept răspuns îl făcuse să nu 
mai întrebe nimic niciodată, deși nu înţelegea de ce Lisbeth 
se antrena din greu. Nu că ar fi avut neapărat nevoie de un 
răspuns - te puteai antrena intens din orice motiv. Era mai 
bine decât să bei cu sete. Era mai bine decât orice și poate 
că lucrurile chiar așa stăteau, cum îi spusese Lisbeth târziu 
într-o seară, cu câţiva ani înainte și anume că voia să fie 
pregătită fizic în caz că intra din nou în bucluc. 

Ştia că avusese probleme și înainte. O căutase pe 
Google. Citise fiecare cuvinţel despre ea pe internet și își 
dădea seama foarte bine că voia să fie în formă dacă vreun 
nou pericol din trecutul ei avea să-și facă apariţia. Nimeni 
nu putea înţelege mai bine decât el. Amândoi părinţii lui 
fuseseră omorâţi de asasinii plătiţi ai lui Mobutu. 

Ceea ce nu pricepea însă Obinze era de ce Lisbeth se 
antrena din greu dacă altfel nu făcea mișcare și insista să 
mănânce doar porcării. Când Lisbeth intră în sală în acea 


dimineaţă, îmbrăcată la fel de ostentativ ca de obicei, cu 
haine negre și cercei peste tot, Obinze își dădu seama că n- 
o mai văzuse se două săptămâni. 

— Salut, frumoasa mea. Pe unde ai fost? o întrebă el. 

— Am făcut ceva complet ilegal. 

— Imi imaginez. Ai speriat o bandă de motociclişti sau 
ceva de genul. 

Lisbeth nu-i răspunse la glumă. Continuă doar să meargă 
îmbufnată înspre vestiar și apoi Obinze făcu ceva ce știa că 
n-o să-i placă. li ţinu calea și se uită fix la ea. 

— Ai ochii foarte roșii. 

— Sunt mahmură ca naiba. Dă-te la o parte! 

— Atunci nu vreau să te văd aici, știi bine. 

— Las-o baltă. Vreau să mă ajuţi să scot toate porcăriile 
din mine, se răsti ea și trecu mai departe. 

Işi schimbă hainele și ieși în pantalonii ei scurți de box 
care-i erau mult prea largi și în maioul alb cu un cap negru 
de mort pe piept. Obinze nu văzu nicio alternativă în afară 
de a scoate într-adevăr toate porcăriile din ea. 

Boxă cu ea până când Lisbeth vomită de trei ori în coșul 
de birou. Și ea lovi înapoi destul de bine. Lisbeth se cără 
apoi în vestiar, se schimbă și părăsi locul fără să salute, iar 
Obinze simţi din nou, ca în multe astfel de momente, un fel 
de gol în piept. Poate că se îndrăgostise puţin. Oricum, era 
interesat - așa cum puteai fi interesat de o fată care boxa 
în stilul ăla. 

Ultimul lucru pe care îl văzu fură gambele ei urcând 
treptele, așa că nu avu nicio idee că strada se învârtea cu 
ea atunci când ieși pe Hornsgatan. Lisbeth se pregăti 
sufletește pentru drumul spre casă și respiră adânc. Apoi 
continuă să meargă spre apartamentul din Fiskargatan și, 
odată ajunsă acasă, bău încă un pahar mare de coca-cola și 
o jumătate de litru de suc. Se prăbuși pe pat și stătu 
uitându-se în tavan zece, cincisprezece minute, gândindu- 
se la mai multe lucruri, la singularitate și la orizontul 
evenimentelor, la anumite aspecte ale ecuaţiei lui 
Schrödinger, la Ed the Ned și așa mai departe. 


Imediat ce lumea își recăpătă culoarea, se ridică din nou 
și se duse la computer. Oricât de puţină plăcere i-ar fi făcut, 
ceva continua să o atragă acolo cu o forţă care nu scăzuse 
din copilărie și până în prezent. Așadar, în dimineaţa aceea 
n-avea chef de aventuri extreme. Intră doar în computerul 
lui Mikael și în secunda următoare înmărmuri. Incercă să 
priceapă. Tocmai ce glumiseră pe seama lui Balder și acum 
Mikael îi scria că Balder fusese asasinat, împușcat de două 
ori în cap. 

— La dracu', murmură ea și căută ziarele de seară pe 
internet. 

Vestea nu apărea pe nicăieri, cel puţin nu foarte clar. Dar 
nu-i luă mult să-și dea seama că în spatele expresiilor ca 
„academician suedez împușcat în casa lui din Saltsjöbaden” 
era vorba într-adevăr de Balder. Poliţia nu dădea declaraţii 
pentru moment și jurnaliștii nu se ocupaseră prea mult de 
investigaţii, probabil pentru că nu înțelegeau importanţa 
știrii sau nu puneau accentul pe ea. Se găseau evident 
destule știri mai importante din noaptea precedentă: 
furtuna și pana de curent din întreaga ţară, întârzierile 
infernale la trenuri și știrea ocazională despre vreo vedetă, 
pe care Lisbeth nu se chinuia niciodată să le priceapă. 

Despre crimă scria doar că avusese loc în jurul orei 3 
dimineaţa și că poliţia căuta martori prin vecini și informaţii 
despre orice ieșit din comun. Nu aveau un suspect, dar cu 
siguranţă că martorul observase persoane necunoscute și 
suspecte pe proprietate. Poliţia căuta mai multe informaţii 
despre ele. La sfârșitul articolului scria că mai târziu în acea 
zi avea loc o conferință de presă condusă de comisarul 
criminalist Jan Bublanski. Lisbeth zâmbi un pic melancolic 
citind asta. Avusese destule de împărţit cu Bublanski - sau 
Bubbla, cum i se mai spunea - și se gândi că, atâta timp cât 
nu mai băgau un idiot în echipă, investigația avea să fie 
destul de eficientă. 

Reciti apoi mesajul de la Mikael Blomkvist. Acesta îi cerea 
ajutorul și Lisbeth îi spuse „da” fără să mai stea pe gânduri. 
Nu acceptă doar pentru că îi cerea să-l ajute. Era ceva 


personal. Suferinţa nu i se potrivea lui Lisbeth, nu în sensul 
obișnuit. Furia, în schimb, o furie calculată, da. Și chiar 
dacă simţea un anume respect pentru Jan Bublanski, nu 
avea încredere oarbă în polițiști. 

Era obișnuită să cerceteze lucrurile pe cont propriu și 
avea toate motivele să afle de ce fusese omorât Frans 
Balder. Pentru că nu era nicio coincidenţă că-l căutase și se 
interesase de situaţia lui. Dușmanii lui erau cel mai probabil 
și ai ei. 

Totul începuse de la vechea întrebare dacă tatăl ei 
continua să trăiască prin discipolii lui. Alexander 
Zalachenko. Zala, nu se mulţumise doar s-o omoare pe 
mama ei și să-i distrugă copilăria lui Lisbeth. Condusese și o 
rețea criminală și vânduse droguri și arme. Scopul vieţii lui 
era să se folosească de femei și să le umilească, iar Lisbeth 
era convinsă că un rău ca acesta nu dispare. Işi schimbă 
doar forma. Încă din acea zi din urmă cu un an, când se 
trezise în zorii zilei în hotelul Schloss Elmau din Alpii Allgău, 
Lisbeth condusese o anchetă proprie, încercând să afle ce 
se întâmplase cu moștenirea tatălui ei. 

Vechii lui tovarăși păreau că se transformaseră în niște 
ratati, în gangsteri depravaţi, în pești scârboși sau escroci 
mărunți. Niciunul dintre ei nu era un ticălos de talia tatălui 
ei și Lisbeth era convinsă că organizaţia se schimbase și se 
destrămase după moartea lui Zalachenko. Totuși, nu se 
dădu bătută și într-un final găsi ceva ce indica o direcţie cu 
totul nouă. Unul dintre tinerii adepţi ai lui Zala, un anume 
Sigfrid Gruber, era cel care o condusese acolo. 

Gruber era, încă din timpul vieţii lui Zalachenko, unul 
dintre cei mai inteligenţi membri ai reţelei și, spre 
deosebire de ceilalţi tovarăși, își luase diploma de licenţă și 
în IT și în finanţe, ceea ce îi deschisese calea către cercuri 
mai exclusiviste. În prezent, apărea în câteva cazuri de 
infracțiuni împotriva companiilor de high-tech: furturi de 
tehnologie de ultimă oră, șantaj și atacuri cibernetice. 

În mod normal, Lisbeth n-ar fi urmat pista mai departe. 
Nu doar pentru că, în afară de contribuţia lui Gruber, treaba 


nu părea să aibă de-a face cu vechea afacere a tatălui ei. 
Nimic n-o interesa mai puţin decât faptul că o mână de 
corporaţii bogate pierduseră câteva dintre inovațiile lor. Dar 
apoi totul se schimbase. 

Într-un raport secret al GCHQ, Government 
Communications Headquarters din Cheltenham, peste care 
dăduse accidental, găsise câteva nume de cod asociate cu 
banda de care se credea că aparţine Gruber. Cuvintele o 
făcuseră să tresară și nu putuse să dea uitării povestea. 
Puse cap la cap toate informaţiile pe care le găsi despre 
grupare și reuși, într-un sfârșit, pe site-ul pentru hackeri 
aproape public - o sursă nedemnă de încredere să dea 
peste un zvon cum că organizaţia furase tehnologia de 
inteligenţă artificială a lui Frans Balder și o vânduse unei 
firme de jocuri ruso-americane, Truegames. 

De aceea continuă să urmărească pista, datorită 
informaţiilor pe care le aflase din prelegerea profesorului de 
la Politehnica Regală și datorită discuţiei despre 
singularitate pe care o purtase cu el din fundul sălii. Toate 
astea erau măcar o parte dintre motive. 


PARTEA A DOUA 
LABIRINTUL MEMORIEI 


21-23 noiembrie 


Eidetica, studiul persoanelor ce au memorie eidetică, 
cunoscută și sub numele de memorie fotografică. 


Cercetările demonstrează că indivizii cu memorie 
eidetică sunt mai anxioși și se stresează mai ușor decât 
ceilalți. 


Majoritatea persoanelor cu memorie eidetică, deși nu 
toate, suferă de autism. De asemenea, s-a constatat o 
legătură între memoria fotografică și sinestezie - atunci 
când două sau mai multe simţuri sunt conectate între ele, 
cum ar fi atunci când cifrele sunt percepute ca fiind culori, 
iar șirurile de numere creează întregi tablouri mentale. 


12 
21 noiembrie 


Jan Bublanski așteptase ziua lui liberă ca să poarte o 
conversaţie lungă cu rabinul Goldman de la 
Sâderfârsamligen referitor la o serie de întrebări despre 
existenţa lui Dumnezeu, care-l chinuiseră în ultima vreme. 

Nu era vorba că-l bătea gândul să devină ateu, dar era 
din ce în ce mai confuz în credinţa lui și voia să vorbească 
despre asta și despre sentimentul de nimicnicie, care-l tot 
supăra. Poate că ar fi trebuit să vorbească și despre visurile 
lui de a se face remarcat. 

Lui Jan Bublanski i se părea că investighează crime în 
numele Domnului. Procentul cazurilor rezolvate de el fusese 
dintotdeauna remarcabil, ceea ce-l făcea să fie și mai 
motivat la lucru. Însă nu știa dacă-și mai dorea să 
investigheze crime. Poate ar fi trebuit să se reprofileze cât 
mai era timp. Visa să predea, să-i ajute pe tineri să se 
maturizeze și să aibă încredere în ei, poate tocmai pentru 
că el însuși era adesea nesigur. Insă nu știa ce materie i-ar 
fi plăcut să predea. Jan Bublanski nu se specializase în 
nimic în afară de ceea ce devenise rostul lui în viaţă: 
morţile subite și perversiunile morbide ale oamenilor, ceva 
ce, evident, nu-și dorea să-i înveţe pe alţii. 

Era opt și zece dimineaţa când Jan se opri în faţa oglinzii 
din baie și își probă kipa, din păcate destul de ponosită. 
Odată, cândva, fusese de culoarea cerului și păruse un pic 
extravagantă. Acum arăta mai degrabă decolorată și roasă, 
cam ca el. Nimeni nu putea susţine că era mulţumit de felul 
în care arăta. 

Era buhăit și epuizat. Apucă cu un gest absent romanul 
lui Singer, Magicianul din Lublin, care-i plăcuse atât de mult 
încât îl lăsase ani întregi lângă vasul de toaletă, în caz că i 
se făcea poftă să citească în momentele în care stomacul îi 


dădea de furcă. Dar de data aceasta nu reuși să citească 
prea multe rânduri. Lucrurile luară o turnură și mai proastă 
atunci când telefonul începu să sune și-l auzi la capătul 
celălalt pe procurorul-șef Richard Ekström. Un apel de la 
Ekström nu însemna doar că avea de lucru, ci și că era 
probabil vorba de ceva politic și intens mediatizat. Altfel, 
Ekström s-ar fi eschivat cumva. 

— Salut, Richard, mă bucur că te aud, minţi Bublanski. 
Din păcate, sunt cam ocupat. 

— Ce... nu-nu, nu și pentru asta, Jan. Pe asta nu o poţi 
rata. Am înţeles că ai liber azi. 

— Evident, dar eram în drum spre... 

Nu voia să menţioneze sinagoga. Religia lui nu mai era 
văzută cu ochi buni la secţie. 

— ... doctor, improviză el. 

— Eşti bolnav? 

— Nu neapărat. 

— Cum adică? Eşti pe jumătate bolnav? 

— Cam aşa ceva. 

— Atunci înseamnă că n-o să fie nicio problemă. Toți 
suntem pe jumătate bolnavi. E un caz important, Jan. Până 
și ministrul Industriei și Comerțului, Lisa Green, a auzit de 
tine și vrea să preiei ancheta. 

— Mi-e greu să cred că Lisa Green știe cine sunt. 

— Mă rog, poate nu după nume și, oricum, nu e treaba ei 
să se implice. Dar am decis cu toţii că avem nevoie de un 
profesionist. 

— Nu mai merge cu lingușeala, Richard. Despre ce e 
vorba? întrebă Bublanski, brusc îngrijorat. 

Faptul că întrebase nu însemna că urma să și accepte, 
dar observă că Richard Ekström o luase deja ca pe o 
victorie. 

— Profesorul Frans Balder a fost omorât azi-noapte în 
casa lui din Saltsjöbaden. 

— Cine mai e și ăsta? 

— E unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai noștri, de 
calibru internaţional. E un nume mare în tehnologia Al. 


— Ce tehnologie? 

— Se ocupa cu reţele neurale și procese cuantice, lucruri 
din astea. 

— Tot n-am priceput. 

— Adică încerca să înveţe computerele să gândească, să 
imite creierul uman. 

Să imite creierul uman? jan Bublanski se întrebă ce 
părere ar fi avut rabinul Goldman despre subiect. 

— Credem că acum ceva timp a fost victima spionajului 
industrial, continuă Richard Ekstrom. De asta s-a implicat 
Ministerul Industriei și Comerţului. Ştii doar cât de solemn a 
vorbit Lisa Green despre cum ar trebui să protejăm 
cercetarea și inovațiile tehnologice suedeze. 

— Da, cam așa ceva. 

— Se pare că primise ameninţări. Balder era păzit de 
poliţie. 

— Vrei să spui că a fost omorât, cu toate că era păzit. 

— Poate că nu era cea mai bună pază din lume. Erau 
Flink și Blom de la locală. 

— Cei doi Casanova? 

— Da și i-au băgat la înaintare în mijlocul nopţii, pe 
furtună, în haosul general din noaptea aia. Dar se pare 
totuși că nu le-a fost ușor. A fost o situaţie foarte confuză. 
Frans Balder a fost împușcat în cap în timp ce băieţii 
încercau să se înţeleagă cu un beţiv care apăruse de 
nicăieri la ușă. Imaginează-ţi că asasinul a profitat de acel 
scurt moment de neatențţie. 

— Nu sună bine. 

— Nu, pare treabă de profesionist și, ca să-i pună capac, 
se pare că i-au decuplat și alarma antiefracţie. 

— Erau mai mulţi? 

— Așa credem. Ba mai mult... 

— Da? 

— Avem o serie de amănunte delicate. 

— De care ziarele or să fie interesante? 

— După care ziarele or să se dea în vânt, continuă 
Ekström. De exemplu, beţivanul ăla care apăruse de 


nicăieri nu e nimeni altul decât Lasse Westman. 

— Actorul? 

— Chiar el. Asta e cel mai îngrijorător. 

— Din cauză că o să ajungă pe prima pagină a ziarelor? 

— Da, pe de-o parte, dar și pentru că riscăm să ne 
amestecăm în problema spinoasă a divorţului. Lasse 
Westman susţine că se dusese după fiul său vitreg în vârstă 
de opt ani pe care Frans Balder îl luase la el. Un băieţel... 
Stai un pic, să mă asigur că am înţeles bine... Al cărui tată 
biologic era într-adevăr Balder. Dar conform unei decizii de 
custodie, Balder fusese declarat incapabil să aibă grijă de 
el. 

— Cum e posibil ca un profesor care face calculatoarele 
să imite oamenii să nu fie în stare să aibă grijă de propriul 
copil? 

— Pentru că în trecut și-a încălcat grav îndatoririle 
părintești lucrând în loc să aibă grijă de fiul lui și, din câte 
îmi dau seama, a fost un tată de doi bani. In orice caz, eo 
poveste delicată. Băieţelul ăsta care nu trebuia să fie de 
fapt la Balder a fost probabil martor la crimă. 

— Dumnezeule! Și ce spune micuțul? 

— Nimic. 

— E în stare de șoc, nu? 

— Cu siguranţă este, dar nu vorbește absolut deloc. E 
mut și înapoiat mintal. Așa că n-o să ne fie de prea mare 
folos. 

— Pare o crimă bine planificată. 

— Asta dacă nu găsim vreun motiv pentru care Lasse 
Westman a apărut acolo tocmai când ucigașul se pregătea 
să intre la parterul casei și să-l împuște pe Balder. E extrem 
de important să-l aducem rapid pe Westman la un 
interogatoriu. 

— Dacă preiau ancheta. 

— Asta o să și faci. 

— Așa sigur ești? 

— Poate ar trebui să menţionez că nu ai de ales. Ba mai 
mult, am păstrat ce-i mai bun la final. 


— Ce mai e? 

— Mikael Blomkvist. 

— Ce-i cu el? 

— A fost la locul faptei, numai el știe de ce. Cred că Frans 
Balder l-a căutat să-i facă dezvăluiri. 

— La miezul nopţii? 

— Așa se pare. 

— Şi pe urmă a fost împușcat? 

— Chiar înainte ca Blomkvist să bată la ușă - ba chiar se 
pare că l-a zărit pe criminal. 

Jan Bublanski începu să râdă. Era o reacţie nepotrivită 
din toate punctele de vedere și nici el nu-și înţelese ieșirea. 
Poate că era ceva pe fond nervos sau probabil de vină era 
senzaţia că un anumit episod al vieţii lui continua să se 
repete. 

— Poftim? spuse Richard Ekström. 

— M-a luat un pic tusea. Așa deci, vă e frică să nu vă 
bage pe gât un investigator privat care să vă pună într-o 
lumină proastă. 

— Mda, poate. În orice caz, presupun că Mi/lennium a 
început deja să scrie un reportaj și momentan încerc să 
găsesc un temei legal ca să-i opresc sau măcar să mă 
asigur că respectă niște restricţii. E foarte posibil ca toată 
afacerea asta să fie văzută ca o ameninţare la siguranţa 
statului. 

— Așadar, avem și Säpo pe cap, nu-i așa? 

— Mă abţin de la comentarii, răspunse Ekström. 

Du-te naibii, gândi Bublanski. 

— Cine se ocupă de asta din Departamentul de Protecţie 
a Industriei, Ragnar Olofsson și ceilalţi? întrebă el. 

— Cum ziceam, nu comentez. Când poţi să te apuci de 
lucru? zise Ekström. 

— Incep, cu câteva condiţii. Vreau echipa mea obișnuită, 
cu Sonja Modig, Curt Svensson, Jerker Holmberg și Amanda 
Flod. 

— Sigur, da, dar îl iei și pe Hans Faste. 

— Nici gând! Peste cadavrul meu! 


— Îmi pare rău, Jan, nu e negociabil. Ar trebui să te 
bucuri că-i primești și pe ceilalți. 

— Ești incorigibil, știai? 

— Mi s-a mai spus. 

— Așadar, Faste o să fie micul nostru spion Säpo, nu? 

— Nicidecum. În plus, cred că toate echipele sunt mai 
câștigate de pe urma cuiva care vede lucrurile altfel. 

— Adică, după ce renunţăm cu toţii la prejudecăţi, o să 
vină cineva să ne tragă înapoi de unde am plecat? 

— Nu fi absurd. 

— Hans Faste e un idiot. 

— Nu, Jan, nici pe departe. E mai degrabă... 

— Ce? 

— Conservator. Genul de om care nu se lasă sedus de 
ultimele curente feministe. 

— Nici de primele nu se lasă. Probabil că doar ce-a 
acceptat dreptul femeilor la vot. 

— Acum chiar că trebuie să te aduni, Jan. Hans e un 
detectiv serios și loial. Nu mai vreau să aud discuţii pe 
tema asta. Mai ai și alte pretenţii? 

Ce-ar fi să te cari acum? gândi Bublanski. 

— Vreau să mă duc la doctor. Până atunci, Sonja Modig o 
să conducă ancheta, spuse el. 

— Chiar crezi că e o mișcare inteligentă? 

— Al naibii de inteligentă, izbucni Bublanski. 

— Bine, bine, o să-i transmit lui Erik Zetterlund să-i 
predea ei ancheta, răspunse Richard Ekström cu o grimasă. 

Nu era foarte convins că ar fi trebuit să fie de acord cu 
ancheta aceea. 


Alona Casales nu lucra decât rareori noaptea. Scăpase de 
tura de noapte de ani buni, pe un motiv întemeiat - suferea 
de reumatism și trebuia uneori să ia pastile tari cu cortizon, 
care nu-i făceau doar fața să arate ca o lună plină, ci îi 
creșteau și tensiunea, așa încât avea nevoie să doarmă și 
să respecte o anumită rutină. De data aceasta însă era la 
birou. Ceasul arăta ora trei și zece noaptea. Venise cu 


mașina de acasă, din Laurel, Maryland, de-a lungul șoselei 
175 East, pe o ploaie ușoară și trecuse pe lângă panoul 
care anunţa „NSA, prima la dreapta, acces permis doar 
angajaţilor”. 

Trecuse de bariere și gardul electrificat, mergând spre 
clădirea cubică a sediului central din Fort Meade. Oprise în 
parcarea imensă, chiar în dreapta rândurilor de cupole 
albastru-deschis ca niște mingi de golf pline cu antene 
parabolice. Trecuse apoi de punctul de verificare și urcase 
până la biroul ei de la etajul al doisprezecelea. Nu era prea 
mare activitate acolo. 

Totuși, rămase surprinsă de tensiunea din aer și nu-i luă 
mult să priceapă că Ed the Ned și tinerii lui hackeri erau 
responsabili pentru atmosfera de concentrare intensă din 
spaţiul de birouri. Chiar dacă Alona îl cunoștea destul de 
bine pe Ed, nu se obosi să-l salute. 

Acesta părea extrem de concentrat și chiar în acel 
moment se ridică și începu să-l certe pe un tânăr al cărui 
chip lucea cu o paloare anemică. Un tip remarcabil, de 
altfel, gândi Alona, la fel ca toţi ceilalţi puștani hackeri pe 
care Ed îi strânsese în jurul lui. Tipul era slab și anemic, cu 
o tunsoare care arăta ca naiba. Mai mult, era foarte 
cocoșat, iar umerii îi tresăreau spasmodic. Din când în când 
tremura și părea foarte speriat, mai ales atunci când Ed lovi 
un scaun cu piciorul. Ai fi zis că puştiul se aștepta la o 
palmă. Dar se întâmplă ceva surprinzător. 

Ed se calmă și-i ciufuli părul băiatului ca un tată afectuos, 
ceea ce nu-i stătea deloc în fire. Ed nu dădea prea mulți 
bani pe afecţiune și atenţie exagerată. Era un cowboy care 
nu făcea niciodată nimic dubios, cum ar fi să îmbrăţișeze un 
alt tip. Dar poate că era atât de disperat, încât voia inclusiv 
să încerce să pară mai uman. Era descheiat la fermoar și-și 
vărsase cafea sau coca-cola pe cămașă. Avea faţa 
congestionată și vocea răgușită și aspră, de la atâta ţipat. 
Alona era de părere că nimeni de vârsta și condiţia lui fizică 
nu ar fi trebuit să se muncească atât. 

Deși trecuse abia jumătate de zi, ai fi zis că Ed și băieţii 


lui locuiau acolo deja de o săptămână. Peste tot erau numai 
căni de cafea și resturi de fast-food, hanorace cu sigle 
universitare și șepci, iar din direcţia lor venea un miros acru 
de transpiraţie și stres. Gașca avea de gând să caute 
hackerul peste tot și într-un sfârșit strigă și Alona la ei cu o 
vioiciune falsă: 

— Daţi-i bătaie, băieţi! Prindeţi-l pe afurisitul ăla! 

insă nu credea deloc ce spunea. În sinea ei, i se părea că 
atacul fusese ceva amuzant. Mulţi dintre ei credeau că pot 
face tot ce voiau, ca și cum ar fi avut carte blanche și poate 
că era sănătos să vadă că rivalii le puteau plăti cu aceeași 
monedă. „Paznicii vor fi și ei păziţi”, scrisese hackerul și era 
chiar tare, chiar dacă nu era, desigur, adevărat. 

Acolo, la Puzzle Palace, aveau toate resursele și defectele 
lor deveneau vizibile doar când încercau să înțeleagă ceva 
cu adevărat grav, așa cum încerca ea. Catrin Hopkins 
fusese cea care o sunase și-i spusese că profesorul suedez 
fusese omorât în casa lui din afara Stockholmului și, chiar 
dacă nu era în sine ceva important pentru NSA - cel puţin 
nu încă - însemna totuși ceva pentru Alona. 

Crima îi arătase că descifrase corect mesajele și că 
trebuia să vadă dacă nu putea avansa cu ancheta. Așadar, 
se conectă la computer și scoase descrierea generală a 
organizaţiei în a cărei frunte se găsea Thanos, acel personaj 
evaziv și misterios, dar printre ai cărei membri se regăseau 
și cei ca Ivan Gribanov, membrul Dumei rusești și germanul 
Gruber, un interlop bine educat care fusese amestecat 
înainte în traficul cu carne vie. 

Alona nu înţelegea de ce cazul avea o prioritate atât de 
scăzută și de ce șefii ei îl tot pasau către autorităţi mai 
puţin importante. Din punctul ei de vedere, era posibil ca 
rețeaua să fie apărată de guvern sau de legături cu 
serviciul secret rus și toată treaba putea fi văzută drept o 
parte a războiului comercial dintre Est și Vest. Deși nu avea 
o bază solidă, iar dovezile nu erau nici pe departe clare, 
existau totuși semne evidente că furaseră tehnologie 
vestică și o dăduseră pe mâna rușilor. 


Însă era adevărat că scandalul era previzibil și nu era 
întotdeauna simplu să-ţi dai seama dacă într-adevăr fusese 
comis un delict sau dacă o tehnologie asemănătoare fusese 
dezvoltată pur accidental în alt loc. Furtul industrial era în 
prezent un concept foarte fluid. Se fura și se împrumuta tot 
timpul, uneori ca parte a schimbului creativ și uneori pentru 
că abuzul era legitimat juridic. 

Marile companii băgau groaza în firmele mai mici cu 
ajutorul avocaţilor ameninţători și nimănui nu i se părea 
ciudat că inventatorii erau aproape lipsiţi de drepturi. Ba 
mai mult, spionajul industrial și atacurile cibernetice erau 
adesea văzute ca nimic mai mult decât un schimb obișnuit 
de informaţii și nimeni nu putea susţine că cei de la Puzzle 
Palace contribuiau la schimbarea mentalități. 

Pe de altă parte... Crima nu era la fel de ușor de 
relativizat, iar Alona își promise aproape solemn să întoarcă 
informaţiile pe toate părţile și să înfunde organizaţia. Nu 
reuși să ajungă prea departe însă. Abia apucase să-și 
întindă braţele și să-și maseze ceafa când auzi un tropăit în 
spatele ei. 

Era Ed care nu mai părea atotștiutor, ci care arăta 
îngrozitor. Probabil că și pe el îl durea spatele. O lăsase 
durerea din ceafă doar uitându-se la el. 

— Ed, cu ce ocazie? 

— Mă întreb dacă nu cumva avem aceeași problemă. 

— la un loc, bătrâne. Ti-ar prinde bine să stai jos. 

— Sau să fiu tras pe roată. Ştii ceva, din perspectiva mea 
limitată... 

— Nu te desconsidera, Ed. 

— Mă desconsider pe dracu'. După cum știi, mi se rupe 
de cine e deasupra sau dedesubt și de ce crede unul sau 
altul. Eu îmi văd de treaba mea. Protejez sistemele și 
singurul lucru care mă impresionează e măiestria cuiva. 

— Ai fi în stare să-l recrutezi și pe diavol dacă ar avea 
talent la IT. 

— În orice caz, respect orice dușman atâta timp cât e 
destul de priceput. Inţelegi ce zic? 


— Înţeleg. 

— Incep să cred că avem multe în comun, el și cu mine, 
pur accidental. Cum sigur ai auzit deja. A intrat printr-un 
RAT, un program de spionaj, prin serverul nostru și mai 
departe în intranet. Și programul ăla, Alona... 

— Da? 

— E o capodoperă. Atât de compact și limpede scris. 

— Ti-ai găsit nașul. 

— Fără doar și poate. La fel au păţit și băieţii mei de- 
acolo. Se prefac că sunt supăraţi și patrioţi sau ce se mai 
prefac ei că sunt. Dar, de fapt, nu vor nimic mai mult decât 
să-l găsească pe hackerul ăsta și să se ia la trântă cu el. O 
vreme am încercat și eu să mă gândesc: OK, treci peste! 
Poate că paguba nu e totuși chiar atât de mare. E doar un 
hacker genial care vrea să se dea mare și poate că o să 
iasă ceva bun din asta. Deja am învăţat o groază de lucruri 
despre vulnerabilităţile noastre vânându-l pe tipul ăsta. Dar 
apoi... 

— Da? 

— Apoi am început să mă gândesc dacă nu cumva m-a 
păcălit și pe mine - dacă nu cumva întregul spectacol cu 
serverul meu de e-mail n-a fost decât o perdea de fum, o 
faţadă ca să ascundă ceva cu totul diferit. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi să găsească anumite informaţii. 

— Acum chiar că m-ai făcut curioasă. 

— Așa și trebuie. Am descoperit exact ce căuta hackerul 
și totul se leagă de același lucru și anume reţeaua pe care o 
urmărești tu, Alona. Nu-și spun cumva Spiders? 

— The Spider Society?, mai exact. Dar cred că mai 
degrabă în glumă. 

— Hackerul căuta informaţii despre banda asta și 
colaborarea lor cu Solifon, și-atunci m-am gândit că poate 
el însuși e membru al reţelei și vrea să afle ce știm despre 
ei. 


2 Societatea Păianjenilor. (în engl., în orig.) 


— Sună plauzibil. E clar că se pricep la atacuri 
cibernetice. 

— Dar pe urmă am început să mă îndoiesc din nou. 

— De ce? 

— Fiindcă se pare că hackerul a vrut în același timp să ne 
arate ceva. Vezi tu, a reușit să-și facă rost de statut de 
superutilizator și a putut să citească documente la care nici 
măcar tu nu ai acces, activităţi clasificate ca strict secrete, 
chiar dacă documentul pe care l-a descărcat este atât de 
bine criptat, încât nici el, nici noi, nu avem vreo șansă să-l 
citim decât dacă afurisitul care l-a scris ne dă parola. Dar 
oricum... 

— Ce anume? 

— Hackerul a reușit să demonstreze prin propriul nostru 
sistem că și noi colaborăm cu Solifon. Ştiai asta? 

— Nu, la dracu'. 

— Așa mă gândeam și eu. La fel de rău e că avem 
oameni și în grupul lui Eckerwald. Le facem celor din 
Spiders aceleași favoruri pe care le face și Solifon. 
Compania e unul dintre colaboratorii noștri în spionajul 
industrial și cu siguranţă că ăsta e motivul pentru care 
proiectul tău a fost dat deoparte. Le e teamă că ancheta ta 
ne va împroșca și pe noi cu rahat. 

— Idioţii naibii. 

— Aici îţi dau dreptate. E foarte probabil să te scoată din 
anchetă. 

— O să mă apuce toţi nervii. 

— Stai, mai există o cale. De asta mi-am și târât 
amărâtele astea de picioare până la biroul tău. Ai putea să 
începi să lucrezi pentru mine. 

— Cum adică? 

— Hackerul ăsta nenorocit știe despre Spiders. Dacă 
reușim să-i aflăm identitatea, dăm amândoi de informaţii 
noi, iar tu ai șansa să le spui lucrurilor pe nume. 

— Înţeleg unde baţi. 

— S-o iau ca pe un da? 

— Într-un fel, spuse ea. Mă gândesc să încerc în 


continuare să descopăr cine l-a împușcat pe Frans Balder. 

— Dar mă ţii la curent? 

— Bine. 

— În regulă. 

— Auzi, continuă ea, dacă hackerul e așa talentat, n-a 
avut atâta minte cât să-și șteargă urmele? 

— Din punctul ăsta de vedere, poţi sta liniștită. Nu 
contează cât de șmecher a fost. Vrem să-l găsim oricum și 
să-l jupuim de viu. 

— Ce s-a întâmplat cu respectul pentru rivali? 

— E intact. Dar îl lovim la fel de urât și-l închidem pe 
viaţă. Niciun nenorocit nu-mi intră mie în sistem. 


13 
21 noiembrie 


Mikael Blomkvist nu reuși nici de data aceasta să doarmă 
prea mult. Întâmplările nopţii precedente continuau să-l 
urmărească și la ora unsprezece și un sfert dimineaţa se 
ridică din pat, capitulând. 

Se duse la bucătărie și-și pregăti două sendvișuri cu 
brânză Cheddar și prosciutto, apoi își umplu un bol cu iaurt 
și müsli. Însă nu se atinse de ele. Se limită la cafea, apă și 
analgezice. Bău cinci, șase pahare de apă minerală 
Ramlosa și înghiţi două Alvedon, apoi luă o agendă și 
încercă să facă rezumatul întâmplărilor. Nu ajunse foarte 
departe, pentru că brusc se dezlănţui iadul pe pământ. 
Telefoanele începură să sune și nu-i trebui mult să-și dea 
seama ce se întâmplase. 

Vestea explodase în presă și anume că „bine-cunoscutul 
jurnalist Mikael Blomkvist și actorul Lasse Westman” au fost 
implicaţi într-un caz „misterios” de crimă. „Misterios” 
pentru că nimeni nu reușea să-și dea seama de ce 
Westman și Blomkvist, dintre toţi oamenii, împreună sau 
fiecare pe cont propriu, se aflaseră acolo în momentul în 
care un profesor doctor suedez fusese împușcat de două ori 
în cap. Întrebările aveau un aer insinuant, tocmai pentru că 
Mikael povestise deschis că se dusese acolo în ciuda orei 
târzii, deoarece Balder voia să-i povestească ceva 
important. 

— Am fost acolo să-mi fac meseria, spusese el. 

Nu era nevoie să se apere, dar se simţise acuzat și voia 
să explice, deși asta i-ar fi putut face pe și mai mulţi 
reporteri să preia subiectul. În mare, spusese „nu 
comentez”, nici aceea o replică ideală. Insă cuvintele aveau 
totuși avantajul că erau sincere și clare. Inchise apoi 
telefonul, își puse din nou haina veche de blană și porni în 


oraș cu direcţia Gotgatan. 

Activitatea de la redacţie îi amintea de vremurile de mult 
apuse. Peste tot, în fiecare colţ, câte un coleg lucra 
concentrat. Erika ţinuse cu siguranţă unul dintre 
discursurile ei înălțătoare, așa încât simțeau cu toții 
însemnătatea momentului. Nu era doar termenul-limită de 
zece zile. În aer plutea și ameninţarea lui Levin și a 
concernului Semer și întreaga echipă părea hotărâtă să 
lupte. Cu toate acestea, se ridicară când îl văzură pe Mikael 
și cerură să audă despre Balder, despre noaptea 
precedentă și reacţia lui la mișcarea norvegienilor. Insă 
acesta nu se simţea în apele lui. 

— Mai târziu, mai târziu, spuse el și se duse la Andrei 
Zander. 

Andrei Zander avea douăzeci și șase de ani și era cel mai 
tânăr colaborator din redacţie. Făcuse practică la revistă și 
se integrase rapid, uneori ca angajat temporar, ca în acel 
moment, alteori ca freelancer. Pe Mikael îl durea că nu 
putea să-i ofere un post permanent, mai ales după ce îi 
angajaseră pe Emil Granden și Sofie Melker. El l-ar fi luat pe 
Andrei Zander. Însă tânărul nu era încă un nume consacrat 
și poate că nici nu scria destul de bine. 

În schimb, era un coechipier fantastic, ceea ce era bine 
pentru ziar, dar nu neapărat pentru el însuși. Nu în acea 
branșă cinică. Puștiul nu era încă destul de înfumurat, deși 
avea toate motivele. Arăta ca Antonio Banderas în tinereţe 
și pricepea totul mult mai repede decât majoritatea 
oamenilor. Însă nu era dispus să facă orice ca să fie 
remarcat. Voia doar să scrie jurnalism de calitate și iubea 
Millennium. Mikael simţi brusc că-i iubea la rândul lui pe cei 
care iubeau Mi/lennium. Într-o bună zi avea să facă ceva 
măreț pentru Andrei Zander. 

— Salut, Andrei, spuse Mikael. Cum îţi merge? 

— Bine. Sunt foarte ocupat. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva. Ce ai descoperit? 

— O mulţime de lucruri. Le găsești pe birou. Am scris și 
un rezumat. Aș putea totuși să-ți dau un sfat? 


— Un sfat bun e tot ce am nevoie. 

— Atunci du-te pe strada Zinkens și întâlnește-te cu 
Farah Sharif. 

— Cu cine? 

— O profesoară de IT superbă care locuiește acolo și și-a 
luat liber toată ziua. 

— Vrei să spui că, de fapt, ceea ce am nevoie în 
momentul ăsta e o tipă fermecătoare și inteligentă? 

— Nu chiar. Dar tocmai a sunat și părea să știe că Frans 
Balder voia să-ţi povestească ceva. Crede că știe despre ce 
era vorba și ar vrea foarte mult să vorbească cu tine. Poate 
doar ca să-i îndeplinească ultima dorinţă. Pare începutul 
ideal. 

— Ai căutat informaţii despre ea? 

— Bineînţeles. Evident, nu putem exclude ipoteza că are 
propriile ei planuri. Însă era apropiată de Balder. Lucrau 
împreună și au colaborat la câteva articole științifice. Am 
găsit și două, trei poze de grup cu ei. E un nume important 
în branșă. 

— Bine, am luat-o din loc. Îi spui tu că sunt pe drum? 

— Așa o să fac, spuse Andrei și-i dădu lui Mikael adresa 
exactă. 

Ziua începea să semene cu cea precedentă. 

Abia ce ajunsese la redacţie că pleca din nou și, în timp 
ce cobora pe Homsgatan, citi din mers materialul strâns de 
Andrei. De două-trei ori se izbi de oameni. Însă era atât de 
concentrat, încât abia dacă își ceru scuze și prin urmare fu 
surprins să vadă că ajunsese deja la Farah Sharif. Se opri la 
cafe-barul Mellqvist și bău din picioare două espresso 
duble, nu doar ca să alunge oboseala din corp. 

Credea că șocul cofeinei îi va înlătura și durerea de cap. 
Însă apoi se întrebă dacă era leacul potrivit. Când părăsi 
cafeneaua, se simţea mai rău decât atunci când intrase, 
dar asta nu din pricina cafelelor. Erau doar prostiile pe care 
le citise despre drama din noaptea precedentă și replicile 
idioate. Se spunea că tinerii nu-și doresc decât să se facă 
remarcaţi. Trebuia să le explice că nu merita efortul. N-ar fi 


făcut decât să o ia razna, mai ales atunci dacă nu 
dormiseră și văzuseră lucruri pe care niciun om nu ar trebui 
să le vadă. 

Mikael Blomkvist continuă să urce pe Hornsgatan, 
trecând pe lângă McDonald's și Coop. Traversă înspre 
Ringvăgen, aruncând o privire spre dreapta și înlemni, ca și 
cum ar fi văzut ceva important. Dar ce era așa important de 
văzut acolo? Nimic! Era doar o biată intersecţie cu prea 
mult fum de eșapament și nimic mai mult. Apoi înţelese. 

Era semaforul, acei semafor. Frans Balder îl desenase cu 
o precizie matematică și Mikael se întrebă pentru a doua 
oară de ce. Nu era nimic deosebit la trecerea de pietoni. 
Dimpotrivă, era banală și marcajul se decolorase. Poate că 
altul fusese scopul desenului. 

Opera de artă trăiește prin ochiul privitorului și asta nu 
însemna decât că Frans Balder fusese acolo și stătuse 
așezat pe un scăunel undeva, studiind semaforul. Mikael 
merse mai departe pe lângă sala de sport Zinkendamms și 
o luă la dreapta pe strada Zinkens. 


Inspectorul criminalist Sonja Modig lucrase intens toată 
dimineaţa și în acel moment stătea în birou, privind 
fotografia înrămată de pe masă care-l înfățișa pe fiul ei de 
șase ani, Axel, sărbătorind după ce înscrisese un gol la 
fotbal. Sonja era mamă singură și îi era al naibii de greu să 
facă totul să meargă ca pe roate. Se gândi că la fel de greu 
avea să fie și în continuare. Auzi o bătaie în ușă. Era 
Bublanski, în sfârșit. Sonja trebuia să-i predea ancheta. Nu 
că Bubbla ar fi părut că vrea să preia ceva. 

Bublanski era neobișnuit de bine îmbrăcat, cu sacou și 
cravată și cu o cămașă călcată. Işi pieptănase părul ca să-i 
acopere chelia. Avea o privire visătoare și distrată. Părea să 
se gândească la orice altceva mai puţin la investigaţie. 

— Ce-a zis doctorul? întrebă ea. 

— A zis că important e nu să credem în Dumnezeu, 
pentru că El nu e egoist, ci să înțelegem că viaţa este 
importantă și generoasă. Trebuie să preţuim viaţa, dar să și 


încercăm să creăm o lume mai bună. Dumnezeu îi sprijină 
pe cei care găsesc echilibrul între cele două. 

— Prin urmare, i-ai făcut o vizită rabinului. 

— Exact. 

— În regulă, Jan, nu prea știu cum aș putea ajunge să 
preţuiesc viața altfel decât să te invit la o ciocolată 
elveţiană cu portocale pe care se întâmplă s-o am în sertar. 
lar dacă îl prindem pe tipul care l-a împușcat pe Frans 
Balder, facem cu adevărat lumea ceva mai bună. 

— Ciocolată elveţiană cu portocale și un caz rezolvat de 
crimă sună ca un început promiţător. 

Sonja scoase ciocolata, rupse o bucăţică și i-o întinse 
comisarului. 

— Excelentă, spuse el. 

— Nu-i așa? 

— Gândește-te că viața poate fi așa uneori, spuse el și 
arătă spre poza cu Axel de pe birou. 

— Ce vrei să spui? 

— Cum ar fi dacă fericirea ar fi la fel de puternică precum 
durerea? continuă el. 

— Mda, e ceva la care să meditezi. 

— Cum a rămas cu fiul lui Balder? întrebă el. August îl 
cheamă, nu? 

— Greu de zis, spuse ea. E acasă la mama lui acum. L-a 
văzut un psiholog. 

— Și cum stăm? 

— Nu prea bine, din păcate. Am aflat modelul armei, un 
Remington 1911 R1 Carry, cel mai probabil cumpărat 
recent. Investigăm în continuare, dar sunt destul de sigură 
că nu-i vom putea da de urmă. Tocmai analizăm imaginile 
de pe camerele de supraveghere, dar oricum le-am 
întoarce, nu-i putem vedea fața bărbatului și nici nu găsim 
vreo trăsătură distinctivă, niciun semn din naștere, nimic, 
într-una dintre secvenţe se distinge un ceas de mână care 
pare scump. E îmbrăcat în negru. Șapca e gri, fără model. 
Jerker spune că se mişcă ca un drogat bătrân. Într-una 
dintre imagini ţine în mână o cutiuţă neagră, probabil un fel 


de computer sau o staţie GSM. Probabil că așa a decuplat 
sistemul de alarmă. 

— Am auzit. Cum poţi decupla o alarmă? 

— Jerker s-a interesat de asta și nu e simplu, mai ales în 
cazul unei alarme așa sofisticate, dar nu e imposibil. Alarma 
era conectată la internet și la sistemul de telefonie mobilă 
și trimitea informaţii încontinuu către Milton Security, la 
Slussen. E posibil ca tipul să fi emis date pe o frecvenţă 
similară cu cea a alarmei și să fi intrat astfel în sistem. Sau 
poate că s-a ţinut după Balder în timpul vreunei plimbări și 
a furat informaţia pe cale electronică din NEC-ul 
profesorului. 

— NFC? 

— Near Field Communication”, o funcție a telefonului lui 
Frans Balder cu care activa alarma. 

— Era mai simplu înainte, când hoţii aveau doar o rangă, 
spuse Bublanski. Vreo mașină prin zonă? 

— Un automobil închis la culoare era parcat la o sută de 
metri mai încolo și din când în când se auzea pornind 
motorul, dar singura care l-a văzut a fost o doamnă în 
vârstă, Birgitta Roos, care nu are idee ce marcă era. Poate 
Volvo, zice ea. Sau una din alea cum are fiul ei. Băiatul are 
un BMW. 

— Offf. 

— Da, stăm chiar slab la capitolul cercetare de teren, 
continuă Sonja Modig. Criminalii și-au ales bine momentul: 
era noapte și se pornise furtuna. Puteau să se miște 
nestingheriţi prin zonă și, în afară de mărturia lui Mikael 
Blomkvist, nu avem decât o singură declaraţie. Un puști de 
treisprezece ani pe nume lvan Grede. E un băieţel slăbuț 
care a avut leucemie când era mic și care și-a mobilat 
camera în stil japonez. E foarte precoce. Ivan s-a dus la 
toaletă la miezul nopţii și pe fereastra băii a văzut un 
bărbat solid stând la marginea apei. Bărbatul privea înspre 


2 Dispozitiv prin care telefoanele pot face schimb de 
informații. 


lac și apoi și-a făcut semnul crucii cu pumnii. Ivan a spus că 
părea în același timp agresiv și religios. 

— Nu-i deloc o combinaţie fericită. 

— Nu, religia și violența nu fac casă bună. Dar Ivan nu 
știa sigur dacă era semnul crucii. Așa păruse, dar parcă mai 
avea ceva, ne-a spus. Era poate ca un jurământ militar. Lui 
Ivan i-a fost teamă o clipă că bărbatul urma să sară în apă 
și să se sinucidă. Scena avea un aer solemn, a zis. 

— Dar nu s-a sinucis. 

— Nu. Bărbatul a luat-o la fugă spre casa lui Balder. Căra 
un rucsac și era îmbrăcat cu haine negre, probabil de 
camuflaj. Părea puternic și bine antrenat și-i amintea lui 
Ivan de vechile lui jucării cu războinici ninja, așa a spus. 

— Nici asta nu sună bine. 

— Chiar deloc. Se pare că e același bărbat care a tras 
asupra lui Mikael Blomkvist. 

— Şi Blomkvist nu i-a văzut fața? 

— Nu, s-a aruncat la pământ în clipa în care tipul s-a 
întors și a tras. Oricum, totul s-a întâmplat mult prea 
repede. Dar și Blomkvist a spus că bărbatul are probabil 
pregătire militară, ceea ce se potrivește cu observaţiile lui 
Ivan. Eu, una, nu pot fi decât de acord. Viteza și eficienţa 
operațiunii indică același lucru. 

— Ai aflat de ce era Blomkvist acolo? 

— O, da. Dacă e ceva ce s-a făcut cum trebuie azi- 
noapte, e interogatoriul lui. Poţi să te uiţi peste el, spuse 
Sonja și îi dădu o copie. Blomkvist fusese contactat de unul 
dintre foștii asistenţi ai lui Balder, care susținea că 
profesorul fusese victima unui atac cibernetic și că cineva îi 
furase tehnologia. Povestea îl interesa pe Blomkvist, așa că 
voia să dea de Balder. Dar Balder nu voia să ia legătura cu 
el. Nu obișnuia să vorbească cu presa. În ultimul timp locuia 
izolat și abia dacă menținea legătura cu lumea exterioară. 
De toate cumpărăturile și treburile din casă se ocupa o 
menajeră pe care o cheamă... stai puţin, Lottie Rask, 
doamna Rask, care de altfel nu avea voie să sufle nicio 
vorbă despre faptul că fiul lui era acolo. Ajung imediat și la 


asta. Dar noaptea trecută s-a întâmplat ceva. Cred că 
Balder era neliniștit și voia să se descarce. Nu uita că 
tocmai aflase că exista o ameninţare serioasă la adresa lui. 
Mai mult, îi sunase din nou alarma și doi polițiști veniseră 
să-l păzească. Poate că și-a dat seama că zilele îi erau 
numărate. Nu știu. In orice caz, la miezul nopţii l-a sunat pe 
Mikael Blomkvist, căruia voia să-i povestească ceva. 

— Pe vremuri, în astfel de situaţii chemai preotul. 

— Acum chemi un jurnalist, evident. Bine, toate astea 
sunt pure speculaţii. Știm doar ce i-a spus Balder lui 
Blomkvist în mesajul vocal. Nu avem nicio idee ce voia să 
povestească. Nici Blomkvist nu știe, zice el și îl cred. Dar se 
pare că sunt singura. Richard Ekström, care, apropo, e 
foarte enervant, e convins că Blomkvist ţine pentru el 
detaliile ca să le publice în revista lui. Dar mi-e foarte greu 
să cred asta. Blomkvist e foarte șmecher, știm cu toţii. Dar 
nu ar sabota intenţionat o investigaţie a poliţiei. 

— Bineînţeles că nu. 

— Doar că Ekström o ia razna ca un idiot și spune că ar 
trebui să-l reținem pe Blomkvist pentru sperjur și sfidare și 
naiba mai știe ce. Pare că o să-și pună planul în aplicare. 

— N-o să ducă la nimic bun. 

— Nu și ţinând cont de poziţia lui Blomkvist, cred că mai 
degrabă ar trebui să fim în relaţii bune cu el. 

— Presupun că ar trebui să-l interogăm din nou. 

— Sunt de acord. 

— Şi toată treaba cu Lasse Westman? 

Tocmai ce l-am interogat și povestea e tare neclară. 
Westman se dusese la toate barurile din centru - KB, 
Teatergrill, Operabar, Riche și naiba mai știe pe unde. Acolo 
făcuse scandal și vorbise despre Balder și băiat ore întregi. 
l-a înnebunit de tot pe prietenii lui. Cu cât bea mai mult și 
cu cât cheltuia mai mulţi bani, cu atât mai obsedat 
devenea. 

— De ce e așa important pentru el? 

— Intr-o anumită măsură e o fixaţie, un comportament 
de beţiv. Il recunosc de la unchiul meu. De fiecare dată 


când se făcea pulbere, îi venea câte o idee. Dar, evident, a 
fost ceva mai mult de-atât. La început, Westman a vorbit 
doar despre decizia de custodie și, dacă ar fi fost o 
persoană mai empatică, poate că ar fi fost de înţeles. Am fi 
crezut că-i voia binele băiatului. Însă... știi că Lasse 
Westman a fost acuzat de agresiune. 

— Nu știam. 

— Acum câţiva ani a avut o relaţie cu bloggeriţa de modă 
Renata Kapusinski. l-a dat o bătaie soră cu moartea. Cred 
că a și mușcat-o rău de obraz. 

— Oribil. 

— Ba mai mult... 

— Da? 

— Același lucru îl scrisese și Balder într-o serie de scrisori 
pe care nu le trimisese, poate din cauza situaţiei lui legale, 
dar din care reiese clar că îl suspecta pe Lasse Westman 
că-i bătea fiul. 

— Ce vrei să spui? 

— Balder văzuse vânătăi pe corpul băiatului - și aici a 
fost chiar susţinut de un psiholog de la Centrul pentru 
Autism. Așa că... 

— Nu dragostea și îngrijorarea l-au mânat pe Lasse 
Westman la Saltsjöbaden. 

— Nu, cel mai probabil banii. După ce Balder și-a luat 
copilul, a încetat sau în orice caz a micșorat alocația pe 
care era nevoit s-o plătească. 

— Şi Westman n-a încercat să-i trimită o atenţionare? 

— N-a îndrăznit din cauza circumstanțelor. 

— Ce mai scrie în decizia aceea de custodie? întrebă 
Bublanski. 

— Că Balder era un tată sub orice critică. 

— Așa să fi fost oare? 

— In orice caz nu era o persoană rea ca Westman. Dar 
avusese loc un incident. După divorț, Balder își petrecea din 
două în două săptămâni weekendul împreună cu băiatul. La 
vremea aceea locuia într-un apartament din Ostermalm cu 
o bibliotecă până în tavan. Într-unul din acele weekenduri, 


când August avea șase ani, băiatul stătea în sufragerie în 
timp ce Balder era, ca de obicei, adâncit în lucru la 
computerul din camera alăturată. Nimeni nu știe ce s-a 
întâmplat cu adevărat. De rafturi era sprijinită o scăriță. 
August s-a urcat pe ea și a apucat probabil vreuna dintre 
cărţile de pe raftul cel mai de sus, a căzut, și-a rupt mâna și 
și-a pierdut cunoștința. Frans nu a auzit nimic. A continuat 
să lucreze și după câteva ore l-a găsit pe August scâncind 
pe podea lângă cărți, și-atunci a văzut negru în faţa ochilor 
și l-a dus pe băiat la Urgenţe. 

— Și pe urmă a pierdut complet custodia? 

— Şi încă asta n-a fost tot. S-a constatat că era imatur 
emoţional și incapabil să aibă grijă de fiul lui. Nu i s-a mai 
permis să rămână singur cu August. Dar, ca să fiu sinceră, 
nu dau prea mulţi bani pe decizia asta. 

— De ce? 

— Pentru că a fost un proces fără apărare. Avocatul 
fostei soţii a intrat tare în Balder, în timp ce el s-a umilit de 
tot și a zis că e incompetent și iresponsabil, că nu e în stare 
să ducă o viaţă normală și tot așa. Eu, una, cred că instanţa 
judecătorească a scris cu rea intenție și tendenţios că 
Balder n-a reușit niciodată să se atașeze de alți oameni și 
că s-a refugiat în lumea computerelor. După ce am citit 
câte ceva despre viaţa lui, nu prea cred chestiile astea. 
Tribunalul a luat de bun ceea ce era, evident, doar un 
discurs plin de regrete și obidă, iar Balder a cooperat din 
toate punctele de vedere. Cum ziceam, a ales să plătească 
o alocaţie imensă, patruzeci de mii de coroane pe lună, 
cred, plus o sumă totală de nouă sute de mii de coroane 
pentru situaţii neprevăzute. La scurt timp după aceea a 
fugit în Statele Unite. 

— Dar s-a întors. 

— Da și probabil că a avut mai multe motive. Îi fusese 
furată tehnologia și e posibil să fi aflat cine era vinovatul. 
Se afla într-un conflict grav cu angajatorul lui. Dar cred că a 
fost vorba și despre fiul lui. Angajata de la Centrul pentru 
Autism de care am pomenit, pe care o cheamă Hilda Melin, 


fusese la început foarte optimistă în legătură cu evoluția 
băiatului. Dar s-a ales praful de tot ce sperase. Ba mai mult, 
a scris rapoarte cum că Hanna și Lasse Westman neglijau 
educaţia băiatului. Conform înţelegerii, August trebuia să 
primească lecţii acasă. Insă profesorii speciali responsabili 
cu educaţia lui se pare că au fost induși în eroare, în timp 
ce părinţii au furat probabil din banii pentru școală și s-au 
folosit de niște nume fictive de profesori. Ce mai, toate 
porcăriile imaginabile. Dar asta e cu totul altă poveste și o 
s-o analizăm mai târziu. 

— Spuneai de angajata de la Centrul pentru Autism. 

— Da, Hilda Melin. Ea și-a dat seama că ceva era putred 
și i-a sunat pe Hanna și pe Lasse, de la care a aflat că totul 
era bine. Dar simţea că nu era așa. Așadar, a procedat 
conform regulamentului și a făcut o vizită inopinată la 
domiciliu. Când într-un sfârșit i s-a permis să intre, a avut 
sentimentul că băiatul nu se simţea bine și că dezvoltarea 
lui stagnase. Apoi a văzut vânătăile, l-a sunat pe Frans 
Balder la San Francisco și a avut o discuţie lungă cu el. La 
scurt timp după aceea, Balder s-a întors și și-a luat fiul la 
casa lui cea nouă din Saltsjöbaden, ignorând complet 
decizia de custodie. 

— Cum de a reușit dacă Lasse Westman era atât de 
pornit împotriva lui? 

— E o întrebare bună. Westman spune că Balder l-a răpit 
mai mult sau mai puţin pe copil. Dar Hanna are o altă 
versiune. Ea spune că Frans a apărut din senin și că părea 
schimbat, așa că l-a lăsat să-l ia pe băiat. Credea chiar că 
lui August avea să-i fie mai bine cu el. 

— Și Westman? 

— Din câte mi-a zis ea, Westman era beat și tocmai 
primise un rol important într-un serial tv, așa că era plin de 
el și arogant. Și el fusese de acord ca Balder să-l ia pe 
băiat. Oricât de mult ar insista că-i pasă de bunăstarea 
micuţului, cred că s-a bucurat să scape de el. 

— Şİ pe urmă? 

— Pe urmă s-a răzgândit și, colac peste pupăză, a fost 


dat afară din serial pentru că nu se putea abţine de la 
băutură. Apoi s-a decis deodată că-l vrea înapoi pe băiat 
sau mă rog, nu pe el... 

— Ci alocaţia. 

— Exact. Ne-au confirmat asta și amicii lui de la 
cârciumă, mai ales organizatorul acela de petreceri, 
Rindevall. Westman a început să bată câmpii și să facă urât 
când a rămas cu contul descoperit. Apoi a șterpelit cinci 
sute de coroane de la o tânără de la bar și s-a dus în 
puterea nopţii la Saltsjöbaden. 

Jan Bublanski rămase pe gânduri o clipă și privi încă 
odată fotografia lui Axel. 

— Ce harababură, spuse el. 

— Așa e. 

— Dacă ar fi fost un caz normal, am fi fost aproape de o 
rezolvare. Motivul crimei s-ar fi aflat undeva în disputa 
pentru custodie și vechiul divorţ. Dar tipii ăștia care sparg 
sisteme de alarmă și arată ca niște luptători ninja nu se 
potrivesc cu restul poveștii. 

— Nu. 

— Şi-apoi, mă mai întreb un lucru. 

— Ce anume? 

— Dacă August nu poate citi, ce face el cu toate cărţile 
alea? 


Mikael Blomkvist stătea în faţa lui Farah Sharif la masa 
din bucătăria acesteia și bea o cafea privind înspre 
Tantolunden. Chiar dacă știa că e un semn de slăbiciune, își 
dorea să nu fi avut un articol de scris. Voia doar să stea 
acolo, fără să o preseze câtuși de puţin. 

Vorbitul nu părea să o ajute. Chipul i se posomorâse și 
ochii întunecaţi și intenși care în pragul ușii părură să-l 
citească perfect priveau acum dezorientaţi. Din când în 
când murmura numele lui Frans ca pe o mantră sau o 
incantaţie. Poate că îl iubise. El cu siguranţă o iubise pe ea. 
Farah avea cincizeci și doi de ani și era foarte atrăgătoare. 
Nu era frumoasă în sensul clasic, ci avea o ţinută regală. 


— Ce fel de om era? întrebă Mikael. 

— Frans? 

— Da. 

— Un paradox. 

— În ce sens? 

— În toate sensurile. Dar poate cel mai mult pentru că 
lucra din greu la ceva ce-l neliniștea profund. Cumva ca 
Oppenheimer la Los Alamos. Continua să facă ceva despre 
care credea că avea să fie pieirea noastră. 

— Nu cred că înţeleg. 

— Frans voia să recreeze evoluţia biologică la nivel 
digital. Lucra cu algoritmi care învaţă singuri - care prin 
încercări și erori se pot îmbunătăţi singuri. Işi mai adusese 
contribuția și la evoluţia a ceea ce se numesc computere 
cuantice, cu care lucrează Google, Solifon și NSA. Scopul lui 
era să inventeze AGI, Artificial General Intelligence”. 

— Ce este AGI? 

— Ceva ce e la fel de inteligent ca omul, dar care are de 
asemenea viteza și precizia computerului în toate 
disciplinele mecanice. O asemenea creaţie ne-ar putea oferi 
avantaje enorme în toate domeniile de cercetare. 

— Cu siguranţă. 

— Cercetarea în domeniul acesta este extrem de 
cuprinzătoare și, chiar dacă cei mai mulţi nu au neapărat 
ambiția de a atinge acel stadiu, într-acolo ne împinge 
concurenţa. Nimeni nu-și permite să nu creeze aplicaţii cât 
mai inteligente posibil sau să se pună în calea evoluţiei. 
Gândește-te numai câte lucruri am realizat până acum. 
Gândește-te ce aveai pe telefon acum cinci ani și ce ai 
acum. 

— Într-adevăr. 

— Frans estimase mai demult - înainte să devină atât de 
secretos - că urma să creăm AGI în treizeci, patruzeci de 


2 Inteligența artificială generală este inteligenţa ipotetică a 
unei mașinării și abilitatea de a îndeplini orice exerciţiu 
intelectual pe care îl poate rezolva și o fiinţă umană. 


ani, ceea ce poate părea drastic. Personal, mă întreb dacă 
nu cumva era prea circumspect. Capacitatea de procesare 
a calculatoarelor se dublează la fiecare opt luni, iar creierul 
nostru nu poate să priceapă sensul unei asemenea creșteri 
exponenţiale. E cam ca bobul de orez de pe tabla de șah. 
Pui un bob de orez pe prima pătrăţică, două pe a doua, 
patru pe a treia și opt pe a patra. 

— Şi în scurt timp boabele de orez năpădesc întreaga 
lume. 

— Ritmul progresului scapă de sub control. Interesant nu 
va fi că vom crea AGI, ci ce se va întâmpla după aceea. 
Există o mulțime de scenarii - în funcţie de cum ajungem 
acolo. Însă vom folosi cu siguranţă programe care se vor 
actualiza și îmbunătăţi singure și nu trebuie să uităm că 
vom avea o nouă concepţie asupra timpului. 

— Ce vrei să spui? 

— Că vom abandona limitele omenești. Vom face parte 
dintr-o nouă ordine a lucrurilor, în care computerele se 
actualizează cu viteza luminii. La doar câteva zile după ce 
creăm AGI, vom avea ASI. 

— Asta ce înseamnă? 

— Artificial Super-Intelligence, ceva ce este mai inteligent 
decât noi. Apoi, totul se va întâmpla din ce în ce mai 
repede. Computerele vor începe să se îmbunătăţească într- 
un mod accelerat și vor deveni de o sută, o mie, de zece 
mii de ori mai inteligente decât noi. Şi ce se întâmplă pe 
urmă? 

— Spune-mi. 

— Tocmai asta e. Inteligența în sine nu e deloc 
previzibilă. Nu știm încotro ne va duce inteligenţa 
omenească. Cu atât mai puţin putem ști ce se va întâmpla 
cu superinteligenţa. 

— În cel mai rău caz, nu vom fi cu nimic mai interesanţi 
pentru computere decât niște șoareci de laborator, își 
încercă Mikael norocul, gândindu-se la ce-i scrisese lui 
Lisbeth. 

— În cel mai rău caz? Împărţim nouăzeci la sută din ADN 


cu șoarecii și suntem în jur de o sută de ori mai isteţi decât 
ei, de o sută de ori, nu mai mult. Dar aici avem ceva cu 
totul nou, ceva ce, conform modelelor matematice, nu va 
avea asemenea limite - ceva ce va fi, poate, de milioane de 
ori mai inteligent. Îţi poţi imagina așa ceva? 

— Incerc, spuse Mikael, zâmbind cu băgare de seamă. 

— Ce vreau să te întreb, continuă ea, e cum crezi că se 
va simţi un computer când se va trezi capturat și controlat 
de creaturi primitive ca noi? De ce să accepte o asemenea 
situaţie? De ce să ne arate nouă vreun dram de respect și 
cu atât mai puţin să ne lase să-i cotrobăim prin interior ca 
să-l închidem? Riscăm să fim martorii unei explozii de 
inteligenţă, o singularitate tehnologică, așa cum o numea 
Verner Vinge. Tot ceea ce se va întâmpla după aceea se 
află după orizontul evenimentului. 

— Așadar, în clipa în care creăm o superinteligenţă, 
pierdem controlul asupra ei. 

— Riscul este ca tot ceea ce știm despre lume să se 
schimbe, iar asta ar însemna sfârșitul umanităţii. 

— Glumești? 

— Știu că sună nebunesc pentru cei care nu sunt 
implicaţi în domeniul ăsta. Dar e o întrebare validă. În 
prezent, mii de oameni din întreaga lume lucrează să 
împiedice o asemenea evoluţie. Mulţi sunt optimiști sau 
poate chiar cred într-o situaţie utopică. Se vorbește despre 
friendly ASI,  superinteligenţe prietenoase care sunt 
programate de la bun început să ne ajute. Oamenii își 
imaginează ceva în genul celor descrise de Asimov în 
cartea lui, Eu, robotul, niște legi inserate de la început în 
computere care le interzic să ne rănească. Inventatorul și 
scriitorul Ray Kurzweil își imaginează o lume minunată în 
care, cu ajutorul nanotehnologiei, ne vom putea integra în 
computere și vom putea împărţi viitorul cu ele. Însă, 
bineînţeles, nu avem nicio garanţie. Legile pot fi anulate. 
Scopul programării iniţiale poate fi modificat și e incredibil 
de simplu să faci greșeli de antropomorfizare; atribuie-i 
unei mașinării trăsături omenești și-i vei interpreta greșit 


motivaţia interioară. Frans era obsedat de problemele 
astea și, după cum ziceam, era nehotărât. Ducea dorul 
computerelor inteligente, dar în același timp, conceptul îl 
neliniștea. 

— Nu se putea abtine să nu construiască monstrul. 

— Cam așa ceva, dacă e să exagerăm. 

— Cât de departe ajunsese? 

— Mai departe, cred, decât își poate imagina lumea și 
cred că mai avea un motiv să fie atât de secretos cu munca 
lui de la Solifon. li era teamă ca programul lui să nu ajungă 
pe mâini greșite. Evita chiar ca acesta să intre în contact cu 
internetul. ÎI denumise August, ca pe fiul lui. 

— Şi unde se află acum programul? 

— Nu făcea niciun pas fără să-l aibă aproape. Probabil că 
îl avea lângă pat când a fost împușcat. Ciudat e că poliţia a 
declarat că n-a găsit niciun fel de computer. 

— Nici eu nu am văzut vreunul. Dar eram concentrat la 
altceva. 

— Trebuie să fi fost oribil. 

— Ştii probabil că l-am văzut pe ucigaș, continuă Mikael. 
Avea un rucsac mare în spate. 

— Nu sună deloc bine. Dar cu puţin noroc poate că 
laptopul a fost găsit pe altundeva prin casă. Am vorbit 
foarte puţin cu poliţia și am avut senzaţia că încă nu le e 
clară situaţia. 

— Să sperăm că nu e așa. Ai idee cine i-a furat 
tehnologia la început? 

— Da, sigur că știu. 

— Acum chiar că sunt interesat. 

— Te înțeleg. Dar, în ceea ce mă privește pe mine, 
partea tristă a poveștii acesteia este că aveam o 
responsabilitate personală în toată nebunia. Vezi tu, Frans 
muncea pe brânci și era îngrijorat că avea să rămână în 
pană de idei. Tocmai renunţase la drepturile asupra lui 
August. 

— Când se întâmpla asta? 

— Acum doi ani, când era epuizat și se învinuia pentru 


tot. Și totuși, nu putea renunţa la cercetare. S-a aruncat în 
ea ca și cum era singura speranţă care-i mai rămăsese în 
viaţă, așa că m-am străduit să-i găsesc câțiva asistenţi care 
să-i preia din sarcini. L-am lăsat să-i ia pe cei mai străluciți 
studenți ai mei. Evident, știam că niciunul dintre ei nu era 
un model de onestitate. Dar erau ambiţioși, talentaţi și îl 
admirau foarte mult pe Balder. Totul părea promiţător. Dar 
apoi... 

— Tehnologia lui a fost furată. 

— l-a fost clar ce se întâmplase când a văzut cererea de 
patent pe care Truegames o înaintase Oficiului American de 
Patente și Mărci în august, anul trecut. Toate aspectele 
unice ale tehnologiei fuseseră copiate și descrise acolo, 
astfel că era evident; iniţial au crezut că le fuseseră sparte 
computerele. Eu, una, am fost sceptică de la bun început. 
Ştiam ce nivel de criptare folosea Frans. Dar pentru că nicio 
altă explicaţie nu era posibilă, ăsta a devenit punctul de 
plecare al investigaţiei. Frans a crezut și el asta o vreme. 
Dar era, evident, o prostie. 

— Ce vrei să spui? întrebă Mikael tensionat. Atacul 
cibernetic a fost confirmat și de experți. 

— De un idiot de la FRA, vrei să zici, care vrea să se dea 
rotund. Dar ăsta a fost doar modul prin care Frans a 
încercat să-și protejeze băieţii. Deși mă tem că nu s-a oprit 
aici. Bănuiesc că voia să facă pe detectivul... Cum de-a 
putut fi atât de prost. Vezi tu... 

Farah inspiră adânc. 

— Da? făcu Mikael. 

— Am descoperit totul acum vreo două săptămâni. Frans 
și micul August au venit aici la prânz și mi-am dat imediat 
seama că Frans voia să-mi spună ceva important. Se 
simţea tensiunea în aer și, după câteva pahare de vin, m-a 
rugat să-mi duc telefonul în altă parte și a început să 
vorbească în șoaptă. Trebuie să recunosc că la început mai 
mult m-am enervat. Mă tot înnebunea cu hackeriţa lui 
genială. 

— O hackeriță genială? spuse Mikael, încercând să 


vorbească pe un ton neutru. 

— O gagică cu care mi-a împuiat capul. N-o să te 
plictisesc cu asta, însă era o tipă care apăruse de nicăieri la 
una dintre prelegerile lui și cu care vorbise despre 
conceptul singularității. 

— Cum adică? 

Farah se adânci în gânduri. 

— Păi... de fapt, nu are nicio legătură cu asta, răspunse 
ea. Conceptul singularităţii tehnologice e preluat de la 
singularitatea gravitaţională. 

— Şi aceea ce e? 

— Inima întunericului, îmi place mie să zic; e ceva ce se 
găsește adânc în interiorul unei găuri negre, la limita a tot 
ce cunoaștem despre univers și care poate fi un portal 
către alte lumi sau epoci. Mulţi văd singularitatea ca pe 
ceva complet irațional și spun că e esenţial să fie protejată 
de un orizont al evenimentului. Dar tipa asta încerca să o 
calculeze prin metodele mecanicii cuantice și susţinea că 
se putea foarte bine să se găsească singularităţi simple 
fără orizonturi ale evenimentelor. Dar să nu intrăm prea 
mult în detalii. Tipa îl impresionase pe Frans, care începuse 
să-i facă mărturisiri. Poate că e de înțeles. Un computer 
nerd ca Frans nu prea găsea pe nimeni de nivelul lui cu 
care să vorbească și, când a descoperit că tipa era 
hackeriță, a rugat-o să le verifice computerele. Tot 
echipamentul se afla acasă la unul dintre asistenţi, un puști 
pe care-l cheamă Linus Brandell. 

Mikael se decise din nou să nu povestească ceea ce știa. 
Spuse doar: 

— Linus Brandell. _ 

— Da, continuă ea. Tipa s-a dus la el în Ostermalm și l-a 
dat afară din propria casă. Apoi s-a ocupat de computere. 
N-a găsit niciun indiciu că fuseseră victimele unui atac 
cibernetic. Dar nu s-a mulţumit cu atât. Avea o listă cu 
asistenții lui Frans și prin echipamentul lui Linus le-a intrat 
tuturor în computere. Nu i-a luat mult să priceapă că unul 
dintre ei vânduse tehnologia celor de la Solifon. 


— Cine? 

— Frans n-a vrut să-mi povestească, indiferent cât de 
mult l-am rugat. Dar probabil că tipa l-a sunat direct de 
acasă de la Linus. Frans era la San Francisco atunci, și-ţi 
poţi imagina situaţia: trădat de unul dintre ai lui! Mă 
așteptam să-i scrie direct băiatului, să-i distrugă reputaţia 
și succesul și să-i facă viaţa un chin. Dara avut o altă idee. 
A rugat-o pe tipă să aranjeze în așa fel încât să pară că 
fusese într-adevăr o breșă în sistem. 

— De ce? 

— Nu voia ca urmele și dovezile să dispară. Voia să 
înțeleagă mai bine ce se întâmplase, ceea ce e cumva de 
înțeles. Faptul că una dintre cele mai mari companii de 
software din lume a furat și-a vândut tehnologia lui era cu 
siguranţă mult mai grav decât faptul că un individ de doi 
bani, un nenorocit de student, îl lucrase pe la spate. Solifon 
nu e doar una dintre cele mai faimoase concerne de 
cercetare din SUA. Încercau de ani de zile să-l recruteze pe 
Frans, ceea ce l-a înfuriat la culme. „Nenorociţii ăia m-au și 
curtat, m-au și furat”, a izbucnit el. 

— Stai un pic, spuse Mikael. Lasă-mă să văd dacă am 
înţeles. Vrei să spui că a acceptat postul de la Solifon ca să 
afle cine și de ce l-a prădat? 

— Dacă am învăţat ceva de-a lungul anului acestuia e că 
nu e deloc simplu să înţelegi motivațiile oamenilor. Salariul, 
libertatea și resursele au jucat cu siguranţă un anumit rol. 
Dar în mare: Da! îi ajunsese. Știa că Solifon avea un 
amestec încă înainte ca tipa asta să-i verifice computerul. 
Însă ea i-a dat informaţii mai clare și abia atunci a început 
să facă săpături. S-a dovedit a fi mai greu decât își 
imaginase și oamenii au început să fie foarte suspicioși faţă 
de el. Curând a devenit foarte nepopular, așa că stătea mai 
mult singur. Insă apoi a descoperit ceva. 

— Ce? 

— Ei, aici lucrurile devin delicate și de fapt n-ar trebui să- 
ți povestesc. 

— Și totuşi, iată-ne aici. 


— Da, iată că îţi povestesc, nu doar pentru că am un 
mare respect pentru jurnalismul pe care-l practici. 
Dimineaţă m-a lovit gândul că poate telefonul pe care l-ai 
primit azi-noapte de la Frans n-a fost o coincidenţă, cum n- 
a fost nici telefonul de la Departamentul pentru Protecţia 
Industriei al Säpo, cu care ţinea legătura. Cred că începuse 
să suspecteze că exista o scurgere de informaţii. E posibil 
să fi fost pur și simplu paranoic. Frans dădea toate semnele 
că suferă de mania persecuției. Insă ţie a ales să ţi se 
confeseze, iar acum sper, cu puţin noroc, să-i pot îndeplini 
dorinţa. 

— Inţeleg. 

— La Solifon există o divizie care se numește Y, pur și 
simplu, continuă Farah. A fost creată după Google X, divizia 
Google care se ocupă cu moonshots, așa cum le spun ei, 
idei năstrușnice și imposibile, cum ar fi să caute elixirul 
nemuririi sau să conecteze motoarele de căutare la neuroni 
cerebrali. Dacă vom ajunge vreodată să creăm un AGI sau 
un ASI, o vom face într-o astfel de divizie. Așadar, Frans a 
fost repartizat la Y. Însă n-a fost o mișcare chiar atât de 
strălucită pe cât părea. 

— De ce nu? 

— Pentru că hackeriţa lui i-a spus că în Y există un grup 
secret de analiști conduși de cineva pe nume Zigmund 
Eckerwald. 

— Zigmund Eckerwald? 

— Exact. | se spune Zeke. 

— Cine e tipul? 

— Însăşi persoana care a ţinut legătura cu asistentul 
trădător al lui Frans. 

— Așadar, Eckerwald e hoţul. 

— Așa s-ar zice. Un hoţ la nivel înalt. Toată munca din 
departamentul lui Eckerwald părea legitimă la exterior. 
Strângeau informaţii despre oameni de știință eminenţi și 
proiecte de cercetare. Toate companiile high-tech 
desfășoară activităţi asemănătoare. Vor să știe ce se mai 
întâmplă în domeniu și cine pe cine recrutează. Dar Balder 


a înţeles că grupul acesta mergea mult mai departe. Nu 
făceau doar liste. Furau - prin atacuri cibernetice, spionaj, 
informatori și mită. 

— De ce nu i-a denunţat nimeni? 

— Era dificil să găsești dovezi. Desigur, erau foarte 
atenţi. Dar, într-un final, Frans s-a dus chiar la directorul 
Nicolas Grant. Grant s-a supărat extrem de tare și, din ce 
mi-a spus Balder, a cerut o investigaţie internă. Insă nu au 
găsit nimic, pentru că Eckerwald ștersese toate dovezile, 
dar și pentru că ancheta fusese doar de ochii lumii. Frans 
era într-o poziţie foarte dificilă. Toată lumea s-a întors 
împotriva lui. Cred că Eckerwald era unul dintre detractorii 
lui cei mai puternici și probabil că nu i-a fost atât de greu 
să-i atragă și pe restul de partea lui. Frans era văzut deja 
ca un tip paranoic și suspicios și a devenit din ce în ce mai 
izolat, exclus din toate cercurile. Mi-l și imaginez stând 
acolo din ce în ce mai jenat și revoltat, refuzând să scoată o 
vorbă. 

— Vrei să spui că nu avea nicio dovadă reală? 

— Ba da sau cel puţin avea dovada pe care i-o dăduse 
hackerița: că Eckerwald îi subtilizase tehnologia și o 
vânduse mai departe altcuiva. 

— Era sigur de asta? 

— Se pare că da. Mai mult, își dăduse seama că divizia lui 
Eckerwald nu lucra pe cont propriu. Grupul avea sprijin din 
afară, probabil din partea serviciilor secrete americane și 
de asemenea... 

Farah se opri brusc. 

— Da? 

— Aici a fost mai evaziv. Poate că nu știa prea multe 
detalii. Dar dăduse peste un nume de cod, mi-a spus, al 
cuiva care era liderul de facto din afara Solifon. Un anume 
Thanos. 

— Thanos? 

— Da. Tuturor părea să le fie frică de personajul acela, 
mi-a spus. Dar nu a vrut să-mi zică mai multe. Avea nevoie 
de o asigurare de viață, susținea el, pentru momentul în 


care avocaţii ar fi venit după el. 

— Ai spus că nu știi care dintre asistenții lui l-a vândut. 
Dar trebuie să te fi gândit la cineva, spuse Mikael. 

— Evident că da, deși uneori, nu știu... 

— Ce anume? 

— Mă întreb dacă nu s-au vorbit cu toţii între ei. 

— De ce spui asta? 

— Când au început să lucreze pentru Frans, erau tineri, 
talentaţi și ambiţioși. Când au încheiat, erau sătui de viață 
și nefericiți. Poate că Frans a stors și ultima picătură de 
bucurie din ei sau poate că altceva îi chinuie. 

— Ai numele lor? 

— Evident. Sunt băieţii mei, din păcate, trebuie să 
recunosc. Primul e Linus Brandell, despre care ţi-am spus. 
Are douăzeci și patru de ani și nu face altceva decât să 
umble creanga prin oraș, să joace jocuri pe computer și să 
bea mult prea mult. O vreme a lucrat ca developer de jocuri 
la Crossfire, dar a pierdut postul când a început să-și ia 
concediu medical peste concediu medical și să se plângă 
de colegi că-l spionează. Apoi este Arvid Wrange, despre 
care poate ai auzit. Cândva, era un jucător promiţător de 
șah. Tatăl lui a făcut niște presiuni infernale asupra lui și, 
când într-un final i-a ajuns, a venit să lucreze pentru mine. 
Sperasem să continue să participe la concursuri, dar în 
schimb a început să bată barurile din Stureplan, părând să- 
și fi pierdut direcţia. Odată se ridica la nivelul lui Frans. Dar 
între băieţi era și o concurenţă prostească, iar Arvid și 
Basim, cel de-al treilea băiat, au ajuns să se urască. Arvid, 
cel puţin, îl ura pe Basim. Basim Malik nu e genul care să 
poarte ură. E un tip sensibil și talentat care s-a angajat la 
Solifon Norden acum un an. Însă l-a părăsit avântul destul 
de repede. În prezent e internat la spitalul Ersta din cauza 
unui episod depresiv și chiar în dimineaţa asta m-a sunat 
mama lui, pe care nu o cunosc prea bine, să-mi spună că 
era sub anestezie. Aflase ce se întâmplase cu Frans și 
încercase să-și taie venele. Vestea m-a afectat, bineînţeles. 
Dar în același timp mă întreb: să fi fost doar durere? Sau și 


vină? 

— Cum se mai simte? 

— Fizic, e în afara oricărui pericol. Apoi, îl avem pe Niklas 
Lagerstedt și el... mda, ce să zic? In orice caz, nu seamănă 
cu ceilalți, cel puţin nu în aparenţă. Nu e genul care să-și 
frângă mâinile sau să se gândească să-și facă rău. Este un 
tânăr care are obiecţii morale la orice, inclusiv la jocuri 
violente pe computer sau pornografie. Face misionariat. 
Soţia lui e medic pediatru și au un băieţel pe care îl cheamă 
Jesper. Ba mai mult, e consultant la Departamentul Naţional 
de Investigare a Crimelor, unde e responsabil cu sistemele 
IT care vor fi folosite la anul, ceea ce înseamnă, bineînţeles, 
că i-au făcut un control de securitate. Insă nu știu cât de 
detaliat a fost. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că în spatele fațadei respectabile se ascunde 
de fapt un mic monstru hrăpăreţ. Am aflat că a risipit părți 
din averea socrului și a soţiei. E un ipocrit. 

— Au fost anchetați cu toții? 

— Cei de la Säpo au vorbit cu ei, dar n-au aflat nimic. La 
momentul acela toată lumea credea că Frans chiar fusese 
victima unui atac cibernetic. 

— Presupun că poliţia va vrea să-i interogheze din nou 
acum. 

— Probabil. 

— Apropo, ai idee dacă Balder desena în timpul liber? 

— Să deseneze? 

— Dacă îi plăcea să schițeze diverse lucruri în cele mai 
mici detalii. 

— Nu, n-am auzit niciodată de așa ceva. 

— Am văzut acasă la el un desen fantastic cu semaforul 
de aici, de sus, de la intersecţia dintre Hornsgatan și 
Ringvägen. Era absolut perfect, ca un fel de instantaneu. 

— Ce ciudat. Frans nu mai fusese niciodată în cartierul 
ăsta. 

— Desenul ăla are ceva care nu-mi dă pace, spuse Mikael 
și simți cu surprindere cum Farah îl prinde de mână. 


O mângâie pe păr. Apoi se ridică, având sentimentul că 
era pe cale să facă o descoperire. Işi luă la revedere și ieși 
pe alee. 

In timp ce mergea în sus, pe strada Zinkens, o sună din 


nou pe Erika și o rugă să mai scrie ceva în Căsuţa lui 
Lisbeth. 


14 


21 noiembrie 


Ove Levin stătea în biroul ce dădea spre Slussen și 
Riddarfjärden și se căuta febril pe Google, în speranţa că va 
găsi ceva care să-l bucure. In schimb, citi că era un „jegos 
ahtiat după bani” și că „își trădase idealurile”, toate astea 
pe blogul unei gagici de la Facultatea de Jurnalism. Se 
înfurie atât de tare, încât nici nu reuși să-i scrie numele în 
carneţelul negru în care-i nota pe toţi cei care n-aveau să 
fie niciodată angajaţi în concernul Serner. 

Simţea că nu e în stare să-și împovăreze mintea cu idioţi 
care nu știau nimic despre sacrificiile necesare în munca lui 
și care n-aveau niciodată să facă altceva decât să scrie 
articole prost plătite și recenzii obscure. In loc să se 
adâncească în gânduri distructive, intră pe serviciul de 
internet-banking și își verifică portofoliul, ceea ce îi mai 
ridică un pic moralul, cel puţin la început. Era o zi bună la 
bursă. Atât pe NASDAQ, cât și pe Dow Jones, acţiunile lui 
crescuseră din seara precedentă, iar la bursa din Stockholm 
rămăseseră la +1.1%. Dolarul se apreciase și portofoliul lui 
valora, la ultima actualizare a datelor, 12.161.389 de 
coroane. 

Deloc rău pentru un tip care scrisese odată articole 
despre incendii și înjunghieri în ediţia de dimineaţă a 
ziarului Expressen. Douăsprezece milioane, plus 
apartamentul din Villastaden și casa din Cannes. N-aveau 
decât să scrie ce voiau pe bloguri. El era aranjat, așa că 
mai verifică odată valoarea acţiunilor. 12.149.101. Ce 
dracu', scăzuse? 12.131.737. Făcu o grimasă, nemulțumit. 
Nu era niciun motiv ca bursa să cadă, nu-i așa? Numărul de 
angajaţi era în regulă. Luă scăderea aproape ca pe un 
afront și, fără să vrea, începu să se gândească iarăși la 
Millennium, indiferent cât de insignifiantă era publicaţia în 
acel context. Cu toate astea, se simţi din nou încordat și, 


oricât de mult încercă să blocheze imaginea, își aminti încă 
odată ostilitatea de pe chipul frumos al Erikăi Berger din 
după-amiaza precedentă. Lucrurile nu stăteau cu nimic mai 
bine în dimineaţa aceea. 

Aproape că făcuse o criză. Mikael Blomkvist apăruse pe 
toate site-urile și asta îl durea teribil. Nu doar pentru că 
Levin observase cu satisfacţie că generaţia tânără abia 
dacă știa cine e Blomkvist. Ura, de asemenea, logica mass- 
media, conform căreia toţi deveneau vedete, jurnaliști- 
vedetă, actori-vedetă și naiba mai știe ce, doar pentru că 
intraseră în bucluc. Despre fostul jurnalist Blomkvist, cel 
care fusese alungat de la propriul ziar - asta ar fi trebuit să 
scrie presa, nu dacă Ove Levin și Serner Media aveau ceva 
de-a face cu povestea asta. În schimb, presa scrisese: De 
ce tocmai Frans Balder? 

De ce trebuise el să fie omorât în faţa lui Mikael 
Blomkvist? Tipic. Ove era revoltat. Chiar dacă nu toţi 
jurnaliștii imbecili din lume aflaseră încă, Ove știa că Frans 
Balder era un pește mare. Chiar și ziarul trustului Serner, 
Dagens Affărsliv, publicase cu puţin timp în urmă un 
supliment special despre evoluţia cercetării suedeze și îl 
evaluase pe Frans Balder la patru miliarde. Oare pe ce se 
bazaseră? Cu toate astea, Balder era fără doar și poate o 
vedetă, un Garbo. Nu dădea interviuri, ceea ce îi creștea, 
evident, faima. 

Oare câte cereri nu primise el de la jurnaliștii Serner? La 
fel de multe câte refuzase sau, mai degrabă, nici măcar nu 
catadicsise să răspundă. Mulţi colegi din breaslă - Levin știa 
prea bine - credeau că tipul deţinea un subiect-bombă. De 
aceea ura faptul că Balder, conform informaţiilor de la ziar, 
voise să vorbească cu Blomkvist în toiul nopţii. Doar nu 
găsise Mikael un subiect-bombă fix în acel moment? Ar fi 
fost dezastruos. Ove intră din nou, aproape obsesiv, pe 
site-ul Afton Bladet și dădu cu ochii de titlul: 


CE VOIA SĂ-I SPUNĂ CERCETĂTORUL SUEDEZ LUI MiKAEL BLoMKkvisST? 
Discuţia misterioasă de dinaintea morţii 


Articolul înfățișa o fotografie mare a lui Mikael în care nu 
părea deloc ahtiat după bani. Ai naibii de redactori, 
aleseseră evident o fotografie cât mai de impact, ceea ce-l 
făcu pe Ove să mai înjure un pic. Trebuia să-l oprească, se 
gândi el. Dar cum? Cum să-l oprească pe Mikael fără să 
pară un cenzor comunist și să agraveze situaţia? Se uită din 
nou spre Riddarfjärden și îi veni o idee. William Borg, se 
gândi el. Dușmanul dușmanului meu îmi poate fi cel mai 
bun prieten. 

— Sanna, strigă el. 

Sanna Lind era tânăra lui secretară. 

— Da, Ove? 

— Programează-mi imediat un prânz cu William Borg la 
Sturehof. Dacă zice că-i ocupat, spune-i că e important. 
Poate chiar să primească o mărire de salariu, spuse el 
gândind: de ce nu, dacă mă ajută să rezolv încurcătura 
asta, chiar merită o mărire. 


Hanna Balder stătea pe jos în sufrageria din Torsgatan și 
privea îndurerată la August care scosese din nou hârtiile și 
creioanele cerate, iar ea, conform indicaţiilor, trebuia să-l 
împiedice, ceea ce nu-i făcea nicio plăcere. Era nehotărâtă, 
deși nu se îndoia de sfaturile și experienţa psihologilor. 
August își văzuse tatăl ucis și dacă voia să deseneze, ce 
drept avea ea să-l oprească? Sigur, nu părea să se simtă 
mai bine, în ciuda faptului că desena. 

Începea să tremure și ochii îi luceau intens, plini de 
suferință. Era adevărat că pătrăţelele care semănau cu o 
tablă de șah ce se înmulţeau și divizau în oglinzi erau o 
temă stranie în situaţia dată. Dar ce știa ea? Poate că era la 
fel ca seriile lui de numere. Chiar dacă Hanna nu pricepea 
ce sunt, pentru el însemnau cu siguranţă ceva și poate că - 
cine știe? - acela era modul lui de a procesa evenimentul la 
care fusese martor. N-ar fi trebuit oare să ignore 
interdicția? Nimeni nu avea să știe. Citise undeva că o 
mamă trebuie să-și asculte intuiţia. Uneori primul impuls 


era o alegere mai bună decât toate teoriile psihologice. Se 
hotări să-l lase pe August să deseneze. 

Însă, deodată, băiatul se încordă ca un arc, iar Hanna se 
gândi totuși la sfaturile psihologului și făcu un pas înainte, 
uitându-se în jos la hârtie și tresărind neliniștită. La început 
nu-și dădu seama de ce reacţionase așa. 

Erau aceleași pătrăţele ca o tablă de șah care se 
reflectau în două oglinzi de o parte și de alta a desenului, 
schițate cu multă pricepere. Insă mai era ceva acolo, o 
umbră care se înălța din pătrate, ca un demon, o fantomă 
care o sperie îngrozitor pe Hanna. Începu chiar să se 
gândească la filme despre copii care devin obsedaţi de 
spirite rele și îi smulse băiatului desenul, mototolindu-l, fără 
să priceapă de ce făcea asta. Închise apoi ochii, așteptând 
să audă ţipătul acela sfâșietor și surd. 

Dar nu se auzi niciun țipăt, ci doar un mormăit, ca și cum 
August ar fi încercat să vorbească. Nu era cu putinţă. 
Băiatul nu vorbea, așa că Hanna se pregăti în schimb 
pentru o criză, una violentă, în care August avea să se 
legene înainte și înapoi pe podeaua din sufragerie, însă nici 
criza nu veni. În schimb, se lăsă o linişte în care August luă 
calm și hotărât o nouă coală de hârtie și se apucă să 
deseneze din nou aceeași tablă de șah. Hanna nu văzu altă 
soluţie decât să-l ia în braţe pe băiat și să-l ducă în camera 
lui. Mai apoi avea să descrie momentul ca unul terifiant. 

August începu să lovească cu mâinile și cu picioarele și 
să ţipe, iar Hanna abia dacă reuși să-l domolească. Rămase 
o bună bucată de vreme în pat, cu braţele încolăcite în jurul 
lui, dorindu-și sfârșitul. Se gândi o clipă dacă să-l trezească 
pe Lasse și să-l roage să-i dea lui August calmantele pe 
care le primiseră, dar renunţă repede la idee. Lasse avea să 
fie într-o pasă extrem de proastă și, oricât Valium ar fi luat 
ea însăși, nu suporta să-i dea copilului calmante. Trebuia să 
existe o altă soluţie. 

Era pe punctul de a ceda și începu să caute disperată o 
scăpare. Se gândi la mama ei care locuia în Katrineholm, la 
agenta ei, Mia, la doamna drăguță care-i sunase noaptea 


precedentă, Gabriella și din nou la psiholog, Einar Fors și nu 
mai știa cum, care venise cu August. Nu-i plăcuse în mod 
special de el. Pe de altă parte, se oferise să aibă grijă de 
băiat temporar și oricum, era numai vina lui. 

El spusese că August nu avea voie să deseneze, așa că 
tot el trebuia să se descurce, nu-i așa? Intr-un final îi dădu 
drumul băieţelului, căută cartea de vizită a psihologului și-l 
sună în timp ce August, evident, se repezi înapoi în 
sufragerie ca să deseneze din nou tabla aceea tristă de șah. 


Einar Forsberg nu-și cunoștea prea bine meseria. Avea 
patruzeci și opt de ani și, cu ochii lui albaștri adânciţi în 
orbite, perechea nouă de ochelari Dior și sacoul din catifea 
reiată, trecea ușor drept intelectual. Insă toţi cei care 
încercaseră să aibă o conversaţie mai serioasă cu el știau 
că avea un mod rigid și dogmatic de a gândi și că-și 
ascundea adesea ignoranța în spatele doctrinelor și 
adevărurilor absolute. 

De altfel, își dăduse licenţa în psihologie cu doar doi ani 
în urmă. La bază era profesor de sport și venise din Tyresö. 
Dacă i-ai fi întrebat pe foștii lui elevi ce își aminteau despre 
el, ar fi urlat cu toţii în cor: „Liniște, boilor! Gura, animale ce 
sunteţi!” Lui Einar îi plăcea să ţipe așa atunci când voia 
liniște în clasă, doar pe jumătate în glumă, și, chiar dacă nu 
fusese neapărat profesorul preferat al cuiva, avea o clasă 
disciplinată. Tocmai acea abilitate îl convinsese că talentul 
lui psihologic ar fi fost de mai mult folos în alt context. 

De un an lucra la Centrul Oden pentru Copii și Tineri de 
pe Sveavăgen, în Stockholm. Centrul oferea tratament de 
urgenţă copiilor și tinerilor atunci când părinţii lor nu se mai 
descurcau cu ei. Nici măcar Einar - care-și apăra cu 
îndârjire locul de muncă - nu putea să spună că centrul 
funcţiona cu adevărat bine. Se ocupau prea mult de crize și 
prea puţin de tratament pe termen lung. Copiii ajungeau 
acolo după ce treceau prin experienţe traumatizante acasă, 
iar psihologii erau mult prea ocupați să controleze ieșirile 
agresive ca să mai aibă timp să investigheze cauzele lor. 


Cu toate acestea, Einar credea că făcea un bine mai ales 
atunci când își folosea talentul pedagogic pentru a-i 
convinge pe tinerii isterici să tacă sau când gestiona situaţii 
critice pe teren. 

Îi plăcea să lucreze cu poliţia și iubea tensiunea și calmul 
din aer de la finalul episoadelor dramatice. Când se dusese 
la casa din Saltsjöbaden în tura de noapte, fusese 
surescitat și plin de așteptări. | se părea că toată povestea 
avea un iz de Hollywood. Un cercetător suedez fusese 
omorât, iar fiul lui de opt ani fusese martor și nimeni altul 
decât Einar trebuia să-l facă pe băiat să se deschidă. Pe 
drum își aranjase încontinuu părul și ochelarii în oglinda 
retrovizoare. 

Voia să-și facă intrarea cu stil, dar, odată ajuns la fața 
locului, nu avu prea mare succes. Nu știa de unde să-l 
apuce pe băiat. Totuși se simţea în centrul atenţiei. 
Criminaliștii îl întrebaseră cum să procedeze ca să-l 
interogheze pe băiat și, chiar dacă nu avea nici cea mai 
vagă idee, răspunsul lui fusese primit cu respect. Se umflă 
un pic în pene și își dădu toată silinţa să fie de ajutor. Află 
că băiatul suferea de autism infantil, că nu vorbise 
niciodată și că nici nu era din cale-afară de receptiv la 
stimulii exteriori. 

— Nu-i nimic de făcut în momentul acesta. Intelectul lui 
este prea sensibil. Ca psiholog, trebuie să pun nevoile lui pe 
primul loc, spusese, iar polițiștii îl ascultaseră serioși și-l 
lăsaseră să-l ducă pe băiat acasă, la mama lui. Acesta 
fusese încă un mic bonus al acelei povești. 

Mama era actrița Hanna Balder. Îi plăcuse de ea de când 
o văzuse în Răzvrătiţii și-și amintea de șoldurile și de 
picioarele ei lungi și, chiar dacă îmbătrânise puţin, era în 
continuare atractivă. Noul ei partener era un nenorocit, așa 
că Einar încercase să pară fermecător într-un fel competent 
și discret și reușise aproape imediat să pună piciorul în 
prag, lucru de care era foarte mândru. 

Cu o expresie sălbatică, băiatul începuse să deseneze 
cuburi sau pătrate albe și negre și Einar înţelese pe loc: era 


ceva patologic. Era exact tipul de comportament compulsiv 
și distructiv pe care copiii autiști îl dezvoltau cu atâta 
ușurință și insistă că băiatul trebuia să înceteze imediat. 
Sfatul nu fusese primit cu recunoștinţa la care se așteptase. 
Cu toate acestea, se simţise puternic, se simţise bărbat și 
fusese pe punctul de a o lăuda pe Hanna pentru rolul din 
Răzvrătiții cât încă era pe val. Mai apoi se gândise că nu era 
totuși momentul potrivit. Poate fusese o greșeală. 

Acum era unu după-amiaza și tocmai se întorsese acasă 
la el, în Vällingby. Era în baie cu periuţa de dinţi electrică în 
mână, simțindu-se epuizat. Chiar atunci îi sună mobilul și la 
început se enervă. Apoi zâmbi. Era Hanna Balder. 

— Forsberg la telefon, răspunse el politicos. 

— Bună ziua, spuse ea. 

Părea disperată și furioasă. 

— August, spuse ea. August... 

— Ce e cu el? 

— Nu vrea decât să deseneze pătratele alea. Dar aţi spus 
că nu are voie. 

— Nu, categoric nu. Dar calmaţi-vă. 

— Cum naiba să mă calmez? 

— Băiatul are nevoie să fiți calmă. 

— Dar nu mă descurc deloc. Ţipă și lovește totul în jur. 
Aţi spus că ne puteţi ajuta. 

— Așa e, zise el un pic ezitant. Apoi se lumină la față 
victorios. Bineînţeles. O să mă asigur că i se va găsi un loc 
la noi, la Oden. 

— Dar n-ar însemna că-l abandonez? 

— Dimpotrivă, vă gândiţi la nevoile lui și o să mă asigur 
personal că-l veţi putea vizita ori de câte ori vreţi. 

— Poate că așa e cel mai bine, totuși. 

— Sunt convins de asta. 

— Puteţi veni acum? 

— Vin cât de repede pot, spuse el și se gândi că trebuia 
în primul rând să se aranjeze un pic. 

Apoi, ca să fie sigur, adaugă: 

— V-am spus că mi-aţi plăcut la nebunie în Răzvrătiţi? 


Ove Levin nu era deloc surprins că William Borg îl aștepta 
deja la Sturehof și nici că ceruse ce era mai scump din 
meniu, calcan meuniere și un pahar de Pouilly-Fume. 
Jurnaliștii obișnuiau să profite de invitaţia lui Ove. ÎI 
surprinse însă că William luă iniţiativa, ca și cum el era cel 
care avea banii și puterea, iar asta îl irită pe Ove. Cine îl 
pusese să vorbească despre măriri de salariu? Ar fi trebuit 
în schimb să-l lase pe William să se perpelească. 

— Mi-a șoptit cineva că aveţi probleme cu Millennium, 
spuse William Borg și Ove gândi: Mi-aș da o mână să-i șterg 
rânjetul ăla îngâmfat de pe faţă. 

— Atunci ai fost informat prost, răspunse el sec. 

— Chiar așa? 

— Situaţia este sub control. 

— În ce sens, dacă pot să întreb? 

— Adică dacă redacția este deschisă la nou și ne arată că 
este conștientă de propriile probleme, vom susţine ziarul. 

— Și dacă nu... 

— Atunci ne retragem, iar Millennium abia dacă o să se 
ţină pe linia de plutire mai mult de câteva luni. Ar fi, 
evident, foarte trist. Dar asta-i piața. Au dat faliment și 
ziare mai bune decât Millennium, iar pentru noi a fost o 
investiţie minoră. Ne descurcăm și fără ei. 

— Dă-o dracului, Ove. Știu că este o chestiune de 
prestigiu pentru tine. 

— E doar o afacere. 

— Am auzit că vreţi să scăpaţi de Mikael Blomkvist din 
redacţie. 

— Ne-am gândit să-l plasăm la Londra. 

— Nu e o măsură cam dură, dacă ţinem cont de tot cea 
făcut pentru ziar? 

— l-am făcut o ofertă foarte generoasă, continuă Ove, 
simțind că era defensiv, în mod inutil. 

Aproape că uitase de ce era acolo. 

— Nu vă critic, continuă William Borg. Din partea mea 
puteţi să-l trimiteţi și-n China. Mă întreb numai dacă n-o să 


fie un pic dificil pentru voi dacă Mikael Blomkvist își face 
revenirea în stil mare cu toată povestea asta cu Frans 
Balder. 

— De ce să facă asta? Nu mai are priză la public. Chiar tu 
ai zis asta, cu destul de mult succes, spuse Ove sarcastic. 

— Mda, am avut parte de puţin ajutor de la prieteni. 

— Nu de la mine, de asta poţi fi sigur. Am urât articolul 
ăla. Mi s-a părut prost scris și tendenţios. Thorvald Serner e 
cel care a dat tonul, știi foarte bine. 

— Dar așa cum stau lucrurile acum, nu poţi fi chiar atât 
de reticent la idee, nu-i așa? 

— Ascultă la mine, William. Am cel mai mare respect 
pentru Mikael Blomkvist. 

— Nu e nevoie să joci teatru cu mine, Ove. 

Lui Ove îi venea să-i bage tot teatrul pe gât lui William 
Borg. 

— Eram doar sincer, zise el. Şi adevărul este că Mikael mi 
s-a părut dintotdeauna un reporter fantastic, de un cu totul 
alt calibru decât restul generaţiei lui. 

— Nu mai spune, răspunse William Borg, părând brusc 
umil. 

Ove se simţi un pic mai bine. 

— Exact, așa este. Trebuie să fim recunoscători pentru 
toate dezvăluirile pe care le-a făcut Mikael Blomkvist și îi 
doresc tot binele din lume, zău că da. Dar, din păcate, nu- 
mi intră în atribuţii să mă uit în urmă și să devin nostalgic, 
iar aici trebuie să-ţi dau dreptate: Blomkvist nu mai ţine 
pasul cu vremurile și zădărnicește planurile de a relansa 
Millennium. 

— Adevărat, adevărat. 

— De aceea cred că ar fi mai bine dacă lumea n-ar mai 
scrie nimic despre el o vreme. 

— Lucruri bune, vrei să spui. 

— Poate că da, continuă Ove. De asta te-am și invitat la 
masă. 

— Sunt recunoscător, evident. De fapt, chiar cred că te 
pot ajuta. Am primit de dimineaţă un telefon de la 


partenerul meu de squash, începu William Borg să spună, 
încercând desigur să-și recapete încrederea în sine. 

— Şi cine este acest partener? 

— Richard Ekström, procuror-șef. El conduce ancheta în 
cazul morţii lui Balder. Şi sigur nu e în clubul Blomkvist. 

— După afacerea Zalachenko, vrei să zici? 

— Exact. Blomkvist l-a tras pe sfoară de-a lungul întregii 
anchete de atunci și acum e îngrijorat că o să i-o saboteze 
și pe asta sau, mai bine zis, că deja a făcut-o. 

— In ce sens? 

— Blomkvist nu spune tot ce știe. A vorbit cu Balder chiar 
înainte să moară și l-a privit în ochi pe criminal. Cu toate 
astea, a avut surprinzător de puţine de declarat la 
interogatoriu. Richard Ekström îl suspectează că păstrează 
cele mai importante detalii pentru propriul lui articol. 

— Interesant. 

— Nu-i așa? Vorbim despre un tip care, după ce a fost 
batjocorit în presă, e atât de disperat după un subiect bun 
că e dispus inclusiv să lase un criminal să scape. O fostă 
vedetă a jurnalismului care, atunci când ziarul lui intră într- 
o criză economică, e dispus să renunțe la orice 
responsabilitate socială. Şi care tocmai a aflat că Serner 
Media vrea să-l dea afară din redacţie. E oare așa ciudat că 
a luat-o razna? 

— Inţeleg ce zici. Ai vrea să scrii așa ceva? 

— Nu cred că ar fi o idee bună, ca să fiu sincer. Se știe că 
Blomkvist îmi stă ca un spin în coastă și eu lui. Ar trebui 
mai degrabă să-i pasăm subiectul unui reporter și să-l 
sprijinim cu un editorial. Richard Ekström o să ne dea un 
citat pe cinste. 

— Hm, spuse Ove privind, spre Stureplan. 

Zări pe stradă o femeie frumoasă cu păr roșcat 
îmbrăcată cu o rochie de un roșu-aprins și, pentru prima 
dată pe ziua aceea, zâmbi larg și sincer. 

— Poate că nu e totuși o idee așa proastă, adăugă el, 
comandând niște vin. 


Mikael Blomkvist cobori pe jos de-a lungul Homsgatan, 
înspre Mariatorget. Ceva mai încolo, lângă biserica Maria 
Magdalena, era parcată o dubă albă, cu capota îndoită. 
Lângă ea, doi bărbaţi gesticulau, urlând unul la celălalt. 
Deși scena atrăsese câţiva gură-cască, Mikael abia dacă o 
observă. 

Se gândea cum stătuse fiul lui Frans Balder la etajul casei 
mari din Saltsjöbaden cu mâna întinsă pe covorul persan. 
Mâna era albă, își aminti el, cu pete pe degete și pe dosul 
palmei, ca de carioci sau creioane cerate și din felul în care 
băiatul și-o mișcase pe covor păruse că desena ceva 
complicat, nu-i așa? Mikael văzu deodată scena într-o cu 
totul altă lumină și avu același gând ca acasă la Farah 
Sharif. Poate că nu Frans Balder fusese cel care desenase 
semaforul. 

Poate că băiatul avea un talent neașteptat și, din cine 
știe ce motiv, gândul nu-l surprinse atât de mult pe cât s-ar 
fi așteptat. Încă de când îl întâlnise pe August Balder, în 
dormitorul de la parter, lângă tatăl mort de pe podeaua ca 
o tablă de șah, intuise că băiatul avea ceva special. In 
momentul acela, în timp ce traversa Mariatorget, îi veni o 
idee ciudată, care nu-i dădea pace. Când ajunse pe 
Gotgatsbacken, se opri. 

Trebuia măcar să verifice, așa că scoase telefonul și 
căută numărul Hannei Balder. Nu-l avea în listă și puţin 
probabil să-l găsească în lista cu contactele de la 
Millennium. Ce să facă? Se gândi la Freja Granliden. Freja 
se ocupa de secţiunea de divertisment la Expressen și 
poate că ceea ce scria ea nu era chiar onorabil. Scria 
despre divorţuri, relații amoroase și familia regală. Dar tipa 
era ageră la minte și spirituală, iar ultimele dăţi când se 
întâlniseră se distraseră împreună. Așadar, formă numărul. 
Evident, suna ocupat. 

Mai nou reporterii ziarelor de scandal vorbeau non-stop 
la telefon. Erau atât de presaţi de timp, încât nu-și 
părăseau niciodată scaunele ca să arunce un ochi la cum 
stăteau de fapt lucrurile în viaţa reală. Produceau doar 


texte pe bandă rulantă. Mikael reuși totuși să dea de ea și 
nu fu deloc surprins când Freja îl salută cu un chiot de 
bucurie. _ 

— Mikael, spuse ea. Ce onoare. Imi dai în sfârșit un 
subiect bun? De când aștept unul. 

— Îmi pare rău. De data asta tu trebuie să mă ajuţi pe 
mine. Am nevoie de o adresă și un număr de telefon. 

— Şi ce primesc în schimb? Poate un citat senzaţional 
despre întâmplările de azi-noapte? 

— Pot să-ţi dau niște sfaturi legate de meserie. 

— Cum ar fi? 

— Să nu mai scrii porcării. 

— Și-atunci cine-ar mai afla toate numerele de telefon de 
care au nevoie reporterii rafinați? Pe cine cauţi? 

— Pe Hanna Balder. 

— Îmi imaginez de ce. Bărbatul ei s-a îmbătat mangă ieri. 
V-aţi întâlnit pe acolo? 

— Nu te mai da bine pe lângă mine. Unde locuiește? 

— Pe Torsgatan, la numărul 40. 

— Ce coincidenţă să știi tocmai asta. 

— Am o memorie sclipitoare când vine vorba de fleacuri. 
Dar așteaptă un pic, să-ţi dau interfonul și numărul de 
telefon. 

— Mulţumesc. 

— Dar auzi... 

— Da? 

— Nu ești singurul care o caută. Reporterii noștri o 
vânează și ei și, din câte știu, nu a răspuns la telefon toată 
ziua. 

— Deșteaptă femeie. 

Mikael rămase apoi în stradă câteva secunde, nesigur 
încotro să o apuce. Nu se putea spune că-i plăcea situaţia. 
Să vâneze mame nefericite laolaltă cu reporterii de scandal 
nu era chiar ce-și dorise de la ziua aceea. Totuși, făcu semn 
unui taxi și se îndreptă spre Vasastan. 


Hanna Balder îi însoţise pe August și pe Einar Forsberg la 


Centrul Oden pentru Copii și Tineri de pe Sveavägen, vizavi 
de parcul Observatorielunden. Centrul consta în două 
clădiri înalte îmbinate. Deși dădea o senzaţie de spațiu 
privat și confortabil în interior și în grădina adiacentă, 
semăna totuși cu o închisoare, nu neapărat din cauza 
coridoarelor lungi și a ușilor închise, ci mai degrabă din 
cauza expresiilor aspre și vigilente ale personalului. 
Angajaţii păreau să fi dezvoltat o anume neîncredere față 
de copiii pentru care erau responsabili. 

Directorul Torkel Linden era un bărbat scund și vanitos 
care susținea că avea multă experienţă cu copii autiști. 
Inspira, ce-i drept, încredere, dar Hannei nu-i plăcu felul în 
care se uita la August și cu atât mai puţin faptul că 
adolescenţii și copiii mici stăteau laolaltă. Dar era prea 
târziu să-i pară rău și pe drumul spre casă se consolă cu 
gândul că avea să fie doar ceva temporar. Poate că urma 
să-l ia înapoi pe August chiar în seara aceea. 

Se adânci în gânduri și își aminti de Lasse, de beţiile lui și 
de faptul că trebuia să-l părăsească și să-și pună viaţa pe 
picioare. Când ieși din lift, tresări. Un bărbat chipeș stătea 
pe trepte și scria într-un carneţel. Când se ridică și o salută, 
își dădu seama că era Mikael Blomkvist și se îngrozi. Se 
simţea atât de vinovată, încât își imagină că voia să o 
demaște. Era, evident, o prostie. Bărbatul zâmbi doar jenat 
și își ceru de două ori scuze că deranja. Hanna se simţi pe 
dată ușurată. Îl admira de mult timp. 

— Nu am nimic de comentat, spuse ea cu o voce care 
indica, de fapt, contrariul. 

— Nici nu-mi doresc asta, zise el, iar Hanna își aminti că 
jurnalistul și Lasse ajunseseră aproape în același timp la 
Frans în seara precedentă, chiar dacă nu putea pricepe ce 
aveau cei doi în comun; dimpotrivă, în momentul respectiv 
păreau să fie complet diferiţi. 

— İl căutaţi pe Lasse? întrebă ea. 

— Aș dori să aflu mai multe despre desenele lui August, 
spuse el, iar Hanna simţi un val de panică. 

Cu toate astea, îl invită înăuntru. Nu era o mișcare deloc 


inteligentă. Lasse ieșise să-și dreagă mahmureala într-o 
speluncă din apropiere și se putea întoarce în orice 
moment. Avea să-și iasă din minţi dacă vedea un jurnalist 
atât de cunoscut în casa lor. Dar Hanna nu era doar 
neliniștită, ci și curioasă. Cum naiba știa Blomkvist despre 
desene? Îl lăsă să se așeze pe canapeaua gri din sufragerie 
în timp ce se duse în bucătărie să aducă ceai și biscuiţi... 
Când se întoarse cu tava, Blomkvist spuse: 

— Nu vă deranjam dacă nu era absolut necesar. 

— Nu mă deranjaţi, spuse ea. 

— Vedeţi dumneavoastră, l-am întâlnit pe August 
noaptea trecută, continuă el și m-am tot gândit la asta. 

— Chiar așa? spuse ea mirată. 

— La momentul respectiv, nu am înţeles ce era, continuă 
el. Dar am avut senzația că voia să ne spună ceva și acum, 
retrospectiv, cred că voia să deseneze. Işi mișca mâna 
foarte hotărât pe covor. 

— E obsedat de asta. 

— Deci a continuat să deseneze și aici? 

— Desigur. S-a apucat să deseneze cum a ajuns acasă. 
Desena compulsiv, dar, ce-i drept, nespus de frumos. Se 
înroșise însă la faţă și respira greu, iar psihologul care 
venise cu el a spus că August trebuie să înceteze imediat 
să deseneze. Voia să spună că e un comportament 
distructiv. 

— Ce a desenat? 

— Nimic special. Cred că se inspirase din puzzle-urile lui. 
Dar erau desenate cu mare grijă, cu umbre și perspectivă și 
tot restul. 

— Dar ce anume a desenat? 

— Pătrate. 

— Ce fel de pătrate? 

— Cred că pătrate ca pe tabla de șah, răspunse Hanna. 

Poate că-și imagina ea, dar i se păru că vede o expresie 
de încordare în ochii lui Mikael Blomkvist. 

— Doar pătrate din acelea? întrebă el. Nimic altceva? 

— Și oglinzi, răspunse ea. Pătrate care se reflectau în 


oglinzi. 

— Aţi fost vreodată acasă la Frans? întrebă el tăios. 

— De ce întrebaţi? 

— Pentru că podeaua din dormitorul lui, acolo unde a fost 
ucis, are un model ca o tablă de șah care se reflectă în 
oglinzile de pe dulapuri. 

— O, nu! 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că... 

Hanna simţi un val de rușine. 

— Pentru că ultimul desen la care m-am uitat înainte să i- 
| iau era al unei umbre ridicându-se din pătrate, continuă 
ea. 

— Mai aveţi desenul? 

— Da. Sau nu. 

— Nu? 

— L-am aruncat, de teamă. 

— Doamne! 

— Dar poate că... 

— Ce anume? 

— Poate că încă e la gunoi. 


Mikael Blomkvist avea zaț de cafea și urme de iaurt pe 
mâini când scoase un desen mototolit din gunoi și îl întinse 
cu grijă pe marginea chiuvetei. II curăţă cu dosul palmei și-l 
privi în lumina spoturilor de dedesubtul dulapurilor din 
bucătărie. Desenul nu era nici pe departe încheiat și, așa 
cum spusese Hanna, consta în cea mai mare parte din 
pătrate albe și negre văzute de sus sau dintr-o parte și, 
dacă nu cunoșteai dormitorul lui Frans Balder, era dificil să- 
ţi dai seama că reprezentau podeaua. Dar Mikael recunoscu 
imediat dulapurile cu oglinzi de pe latura dreaptă și 
întunericul, acea beznă ciudată care-l întâmpinase noaptea 
precedentă. 

Desenul păru că-l transportă înapoi în timp, la clipa în 
care intrase în casă pe fereastra spartă, dar ignora un 
singur detaliu. În camera în care intrase era o beznă 


aproape totală. În desen se vedea o rază subţire de lumină 
care venea oblic de undeva de sus și care se întindea peste 
pătrate, conturând o umbră care nu era nici clară, nici 
revelatoare, dar care poate tocmai de aceea părea atât de 
înfiorătoare. 

Umbra întindea o mână și lui Mikael, care vedea desenul 
dintr-o cu totul altă perspectivă decât Hanna, nu-i fu deloc 
greu să înţeleagă ce era cu ea. Era un braţ care voia să 
ucidă și deasupra pătratelor ca o tablă de șah și a umbrei 
se vedea conturul unei feţe care nu apucase să fie 
desenată. 

— Unde e August acum? spuse el. Doarme? 

— Nu. E... 

— Unde? 

— L-am lăsat temporar în altă parte. Nu mă descurcam 
cu el, ca să fiu sinceră. 

— Unde e? 

— La Centrul Oden pentru Copii și Tineri, pe Sveavägen. 

— Cine mai știe că e acolo? 

— Nimeni. 

— Doar dumneavoastră și personalul de acolo. 

— Da. 

— Așa și trebuie să rămână. Scuzaţi-mă o clipă. ` 

Mikael scoase telefonul și îl sună pe Jan Bublanski. In 
minte, formulase deja o nouă întrebare pentru Căsuța lui 
Lisbeth. 


Jan Bublanski se simţea frustrat. Investigația stagna și 
nici Blackphone-ul lui Frans Balder, nici laptopul lui nu erau 
de găsit. De aceea, în ciuda discuţiilor detaliate cu 
operatorul de telefonie, nu reușiseră încă să afle ce 
contacte avea cu lumea exterioară și nici să aibă o 
perspectivă clară asupra proceselor juridice în care era 
implicat. 

Până în acel moment, avusese parte doar de perdele de 
fum și clișee, gândea Bublanski. Doar imaginea unui 
luptător ninja, rapid și eficient, care apăruse și dispăruse 


înapoi în noapte. Operaţiunea fusese aproape perfectă, ca 
și cum ar fi fost înfăptuită de cineva lipsit de defectele și 
contradicţiile obișnuite ale oamenilor care caracterizau de 
obicei o crimă. Totul fusese prea curat și steril și Bublanski 
nu putea să scape de impresia că pentru criminal era doar 
o zi obișnuită la lucru. De aceea, atunci când sună, Mikael 
Blomkvist îl găsi cufundat în gânduri. 

— Salutare, spuse el. Tocmai am vorbit despre tine. Vrem 
să te interogăm din nou, cât de repede posibil. 

— În regulă, evident. Dar am ceva mai urgent să-ţi 
povestesc. Martorul, August Balder, e un savant, spuse 
Mikael Blomkvist. 

— Un ce? 

— Un băiat care se poate să aibă afecţiuni psihice, dar 
care are totuși un talent special. Desenează ca un geniu, cu 
o exactitate matematică. Aţi văzut desenele cu semaforul 
de pe masa din bucătăria din Saltsjöbaden? 

— Da, puţin. Vrei să spui că nu sunt ale lui Frans Balder? 

— Nu, nu. Sunt ale băiatului. 

— Par făcute de cineva extrem de talentat. 

— Dar el e cel care le-a desenat, iar de dimineaţă a stat 
și a schiţat modelul podelei din dormitorul lui Balder. Și 
asta nu e tot. A desenat o rază de lumină și o umbră. Eu, 
unul, cred că sunt umbra criminalului și lanterna pe care o 
avea fixată pe frunte. Dar nu e nimic sigur. Băiatul a fost 
întrerupt în timp ce desena. 

— Glumești? 

— Nu cred că e momentul. 

— De unde știi toate astea? 

— Sunt acasă la mamă, la Hanna Balder, pe Torsgatan și 
mă uit la desen. Dar băiatul nu mai e aici. E la... 

Jurnalistul păru că ezită. 

— Nu vreau să-ţi spun mai multe la telefon, adăugă el. 

— Zici că băiatul a fost întrerupt din lucru? 

— Un psiholog i-a interzis să mai deseneze. 

— Cum poate cineva să interzică așa ceva? 

— Psihologul nu și-a dat seama ce reprezentau desenele. 


Le-a văzut doar ca pe ceva compulsiv. V-aș recomanda să 
trimiteţi pe loc o echipă. Avem un martor. 

— Venim imediat. Așa avem ocazia să discutăm mai mult 
și cu tine. 

— Tocmai plecam, din păcate. Trebuie să mă întorc la 
redacţie. 

— Aș prefera să mai rămâi o vreme, dar înţeleg. Ştii... 

— Da? 

— Mulţumesc! 

Jan Bublanski închise telefonul și le spuse tuturor veștile 
de la Blomkvist, deși mai târziu se întrebă dacă fusese 
înţelept din partea lui să facă așa ceva. 


15 
21 noiembrie 


Lisbeth Salander se afla la Clubul de Şah Raucher din 
Hălsingegatan. Îi pierise de tot pofta să joace. O durea 
capul, dar ieșise la vânătoare și acolo ajunsese să-și 
petreacă ziua. Încă de când înţelesese că Frans Balder 
fusese trădat de unul dintre ai lui, îi jurase să-l lase pe 
trădător în pace. Nu-i plăcuse strategia, dar se ţinuse de 
cuvânt și doar după moartea lui se eliberase de promisiune. 

Acum avea să procedeze în felul ei. Insă nu era chiar atât 
de simplu. Arvid Wrange nu era acasă și nu voia să-l sune, 
ci mai degrabă să-l ia prin surprindere, așa că se întorsese 
și stătuse la pândă cu gluga trasă pe cap. Arvid era un 
trântor. Dar la fel ca mulţi alți trântori, se ghida după un set 
de reguli și, dacă judecai după fotografiile pe care le punea 
pe Instagram și Facebook, Lisbeth găsise câteva puncte 
comune: Riche de pe Birger Jarisgatan și Teatergrillen de pe 
Nybrogatan, Clubul de Șah Raucher și Cafe Ritorno de pe 
Odengatan, plus încă vreo câteva: o sală de tir din 
Fridhelmsgatan și adresele a două iubite. 

Arvid Wrange se schimbase de când îl luase pentru prima 
dată în vizor. 

Nu doar că nu mai era nici urmă de tocilar în felul în care 
arăta, dar îi scăzuse și moralul. Lisbeth nu era mare fană a 
teoriilor psihologice, dar putuse constata că primul lui 
exces dusese la o serie de alte excese. Arvid nu mai era 
studentul ambițios și pasionat de altădată. Acum se uita 
obsesiv la pornografie și cumpăra sex de pe internet, sex 
violent. Două sau trei fete ameninţaseră chiar că îl reclamă. 

În loc de jocuri pe calculator și cercetare în domeniul 
inteligenţei artificiale, îl interesau prostituatele și beţiile în 
centru. Tipul era, evident, putred de bogat. Avea, de 
asemenea, la fel de multe probleme. Chiar în dimineaţa 


aceea căutase pe Google „protecţia martorilor, Suedia”, 
ceea ce nu fusese deloc înţelept. Chiar dacă nu mai era în 
contact cu Solifon, cel puţin nu prin computerul personal, 
era ţinut cu siguranţă sub supraveghere. Orice altceva ar fi 
fost lipsit de profesionalism. Poate că în spatele noii 
înfățișări, Arvid era în pragul colapsului. Lui Lisbeth îi 
convenea și când sună din nou la clubul de șah - șahul 
părea că rămăsese singura legătură cu viaţa lui anterioară 
- află că Arvid tocmai ajunsese acolo. 

Așadar, cobori pe mica scară de pe Hălsingegatan și o 
luă de-a lungul unui coridor până într-un local vechi și 
murdar unde un grup de oameni, majoritatea bărbaţi în 
vârstă, stăteau aplecaţi asupra unor table de șah. Nimeni 
nu îi dădu atenţie și nici nu o luă la întrebări. Fiecare era 
prins în treaba lui și tot ce se putea auzi era sunetul 
pieselor de șah și, ocazional, câte o înjurătură. Pe pereţi 
atârnau fotografii cu Kasparov, Magnus Carisen și Bobby 
Fischer, ba chiar și o fotografie a unui Arvid Wrange 
adolescent și plin de coșuri, jucând șah cu celebra șahistă 
Judit Polgár. 

Versiunea lui mai matură stătea la o masă în partea 
dreaptă a dughenei și părea că testează o nouă deschidere. 
Lângă el erau câteva pungi de cumpărături. Purta un 
pulover de lână galben cu o cămașă proaspăt călcată, albă 
și o pereche de pantofi lucioși, englezești. Arăta un pic prea 
dichisit pentru locul acela. Lisbeth se apropie cu prudenţă 
și-l întrebă dacă voia să joace. Arvid îi răspunse măsurând-o 
din cap până în picioare. 

— Bine, spuse apoi. 

— Drăguţ, din partea ta, răspunse ea ca o fetiță bine- 
crescută și se așeză tăcută, deschizând cu un E4 căruia 
Arvid îi răspunse cu un B5, apărarea poloneză, după care 
închise ochii și-l lăsă să joace. 


Arvid Wrange încerca să se concentreze la joc, dar nu 
reușea. Mai bine că punkeriţa aceea nu era cine știe ce 
șahistă. Desigur, nu juca prost. Probabil că era pasionată, 


dar la ce folos. Avea să joace o partidă, ea urma să fie 
evident impresionată, și, cine știe, poate o ducea acasă 
după aceea. Totuși, părea prost dispusă, iar lui Arvid nu-i 
plăceau gagicile irascibile. Insă arăta bine și ar fi putut să-și 
verse toată frustrarea pe ea. Fusese o dimineaţă oribilă. 
Vestea că Frans Balder fusese omorât aproape că-l 
doborâse. 

Cu toate astea, nu se simțea neapărat îndurerat, ci 
înfricoşat. În sinea lui, Arvid Wrange continua să-și spună că 
acţionase corect. La ce altceva să se aștepte profesorul ăla 
blestemat când se comporta cu el ca și când nu ar fi 
existat? Insă nu avea cu siguranţă să dea bine dacă se afla 
că Arvid îl trădase. Il chinuia gândul că sigur exista o 
legătură. Nu știa foarte clar cum arăta aceea și încercase să 
se consoleze spunându-și că un idiot precum Balder își 
făcuse fără doar și poate mii de dușmani. Dar pe undeva 
știa; întâmplarea aceea pusese totul în mișcare, iar asta îl 
îngrozea. 

Incă de când Frans se angajase la Solifon, Arvid începuse 
să se teamă că scandalul avea să ia proporţii, iar acum 
stătea și-și dorea ca totul să dispară. Cu siguranţă că de 
aceea ieșise în oraș de dimineaţă și cumpărase un maldăr 
de haine de firmă, ajungând într-un sfârșit la clubul de șah. 
Șahul îl scotea uneori din ale lui și cert era că începuse deja 
să se simtă mai bine. | se păru că avea situaţia sub control 
și că era, evident, destul de isteț cât să-i păcălească în 
continuare pe toţi. Doar uite cum juca, iar tipa aceea nu era 
deloc slabă. 

Din contră, abordarea ei avea ceva neortodox și creativ 
și probabil era în stare să-i pună la respect pe majoritatea 
celor de acolo. Doar că e/, Arvid Wrange, avea să o 
distrugă. Juca atât de inteligent și sofisticat, încât tipa nici 
nu observase că era pe cale să-i dea mat la regină. Inaintă 
pe furiș și-i captură regina fără să sacrifice mai mult de un 
cal, spunând pe un ton care sigur avea să o impresioneze: 


— Sorry, baby. Your Queen is down!” 

Însă nu primi nicio reacţie, niciun zâmbet, niciun cuvânt, 
nimic. Tipa crescu doar ritmul ca și cum voia să pună punct 
cât mai repede momentului umilitor și de ce nu? l-ar fi 
scurtat cu plăcere chinul ca să o scoată la un pahar undeva 
înainte să și-o pună cu ea. Poate că nu avea să fie prea 
tandru în pat. Oricum, tipa avea să-i mulțumească probabil 
după. O asemenea boarfă sigur nu se mai culcase cu 
nimeni de mult și probabil că nu era obișnuită cu tipi cool 
ca el - care jucau la nivelul ăla. Se hotărî să se dea în 
spectacol și să-i explice niște teorii de șah mai avansate. 
Însă nu mai apucă. Ceva părea în neregulă. Începu să 
întâmpine o rezistenţă la joc pe care nu o pricepea, un fel 
de inerție nouă și încercă să-și repete că era doar în 
imaginaţia lui sau poate rezultatul unor mișcări nu foarte 
inteligente din partea lui. Sigur putea să rezolve situaţia 
dacă reușea să se concentreze, așa că își mobiliză întregul 
instinct criminal, însă lucrurile deveneau din ce în ce mai 
urâte. 

Se simţea încercuit și, oricât de mult ar fi încercat, tipa îi 
răspundea cu aceeași monedă. Intr-un final, fu forţat să 
accepte că balanţa puterii nu mai înclina deloc în favoarea 
lui. Cât de nasol să fie? Îi capturase regina, dar în loc să-și 
crească avantajul, ajunsese într-o poziţie catastrofală. Ce 
se întâmplase? Doar nu-și sacrificase intenţionat regina. 
Imposibil. Așa ceva citești doar în cărţi, nu vezi la clubul 
local de șah din Vasastan și cu siguranţă că nu e ce fac de 
obicei  punkeriţele pline de cercei și probleme de 
comportament, cu atât mai puţin împotriva unor jucători ca 
el. Și totuși, nu mai vedea nicio scăpare. 

Avea să fie învins în patru, cinci mutări, așa că nu văzu 
altă soluție decât să-și răstoarne regele cu arătătorul și să 
mormăie „Felicitări”. Voia să-și găsească scuze, dar ceva îi 


spuse că nu avea decât să înrăutăţească lucrurile. Işi 


25 Îmi pare rău, iubito. Regina ta e la pământ! (în engl., în 
orig.) 


dăduse deja seama că nu pierduse fiindcă avusese ghinion 
și aproape că se sperie din nou. Cine dracu' mai era și tipa 
aceea? 

O privi atent în ochi. Nu mai părea o proastă acră și 
nesigură. Acum părea glacială - o fiară care își privea 
prada. Arvid se neliniști brusc, ca și cum înfrângerea de pe 
tabla de șah marca începutul a ceva mult mai neplăcut. 
Aruncă o privire înspre ușă. 

— Nu pleci nicăieri, spuse ea. 

— Cine ești? întrebă el. 

— Nimeni anume. 

— Deci nu ne-am mai întâlnit? 

— Nu faţă în faţă. 

— Ne știm, nu? 

— Ne-am întâlnit în coșmarurile tale, Arvid. 

— Faci mișto? încercă el să zică. 

— Nu neapărat. 

— Ce vrei să spui atunci? 

— Ce crezi că vreau să spun? 

Arvid nu reușea să înţeleagă de ce îi era atât de frică. 

— Frans Balder a fost ucis noaptea trecută, continuă ea 
pe un ton neutru. 

— Mda... am citit despre asta, se bâlbâi el. 

— Nasol, nu? 

— Așa e. 

— Mai ales pentru tine, nu-i așa? 

— De ce să fie nasol pentru mine? 

— Pentru că l-ai trădat, Arvid. l-ai dat sărutul lui luda. 

Arvin înlemni. 

— Mănânci rahat, se răsti el. 

— Ba deloc. Am intrat în computerul tău și ţi-am spart 
criptarea, așa că e destul de clar. Şi știi ce? continuă ea. 

Arvid simţi că rămâne fără aer. 

— Sunt convinsă că te-ai trezit azi-dimineaţă și te-ai 
întrebat dacă a murit din vina ta. Aici chiar pot să te ajut. E 
vina ta. Dacă nu ai fi fost atât de lacom, înverșunat și 
mizerabil și dacă nu i-ai fi vândut tehnologia celor de la 


Solifon, Frans Balder ar fi fost acum în viaţă. Trebuie să te 
previn că asta mă scoate din minţi, Arvid. O să te rănesc 
teribil de rău. Pentru început, o să-ţi aplic același tratament 
pe care sunt nevoite să-l îndure fetele alea pe care le agăţi 
pe net. 

— Ești bolnavă la cap? 

— Probabil că da, un pic, răspunse ea. Îmi lipsește 
empatia și sunt exagerat de violentă, chestii dintr-astea. 

Il apucă de mână cu o forță care îl îngrozi. 

— Așa că, fie vorba între noi, Arvid, lucrurile nu arată 
bine pentru tine și știi la ce mi-e mintea în momentul ăsta? 
Ştii de ce par atât de absentă? 

— Nu. 

— Stau și mă gândesc ce să fac cu tine. Caut o pedeapsă 
de proporții biblice. De asta sunt un pic absentă. 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau să mă răzbun - nu m-am exprimat destul de 
clar? 

— Mănânci rahat. 

— Nicidecum și cred că știi foarte bine asta. Dar cert e că 
există o cale de scăpare. 

— Ce trebuie să fac? 

Nu pricepu de ce spusese așa ceva. Ce trebuie să fac? 
Aproape că putea fi luată drept o mărturisire, o capitulare. 
Se întrebă dacă să-și retragă cuvintele imediat și să o 
strângă cu ușa ca să vadă dacă avea într-adevăr dovezi sau 
dacă doar blufa. Dar nu fu în stare și imediat după aceea își 
dădu seama că nu era vorba doar de amenințările pe care i 
le aruncase, ci și de mâinile ciudat de puternice. 

Era o partidă de șah, un atac la regină. Arvid era în stare 
de șoc și ceva din subconștientul lui îi spunea că o tipă care 
juca așa de bine probabil îi știa toate secretele. 

— Ce trebuie să fac? repetă el. 

— Trebuie să mă urmezi afară și să îmi spui totul, Arvid. 
Să-mi povestești exact cum ai procedat când l-ai înșelat pe 
Frans Balder. 


— E un miracol, spuse Jan Bublanski, stând în bucătăria 
Hannei Balder și uitându-se la desenul mototolit pe care 
Mikael Blomkvist îl pescuise din gunoi. 

— Să nu exagerăm, zise Sonja Modig de lângă el. 

Avea, desigur, dreptate. Nu erau decât niște pătrate ca o 
tablă de șah desenate pe o foaie de hârtie și, exact cum le 
spusese Mikael la telefon, desenul avea ceva extrem de 
matematic, ca și cum băiatul era mai interesat de 
geometria pătratelor și de felul în care se dublau în oglinzi 
decât de umbra amenințătoare de deasupra lor. Cu toate 
astea, Bublanski era surescitat. Auzise de atâtea ori despre 
cât de înapoiat era August și cât de puţin îi putea ajuta. lar 
acum băiatul făcuse o schiță care îi inspira lui Bublanski 
mai multă speranţă decât orice alt detaliu al anchetei. Acea 
senzaţie îi confirmă vechea lui teorie cum că nu era bine 
să-i subestimezi pe oameni sau să ai idei preconcepute. 

Evident, nu erau deloc siguri că August capturase tocmai 
momentul crimei. Umbra putea - cel puţin în teorie - să-și 
aibă originea într-un cu totul alt moment și nu exista nicio 
garanţie că băiatul zărise faţa criminalului sau că o putea 
desena. Şi totuși... în adâncul său, Jan Bublanski era 
convins de asta și nu doar pentru că desenul era deja, în 
stadiul acela neterminat, o capodoperă. 

Comisarul studiase și celelalte desene, ba chiar le 
copiase și le adusese cu el. In ele puteau vedea nu doaro 
trecere de pietoni și un semafor, ci și un bărbat zdrenţăros 
cu buze subţiri care, din punct de vedere strict polițienesc, 
fusese prins în flagrant. Bărbatul traversa pe roșu, iar chipul 
lui fusese surprins cu lux de amănunte. Amanda Flod, din 
echipa lui, îl recunoscuse instantaneu ca fiind actorul șomer 
Roger Winter, care fusese acuzat că se urcase la volan sub 
influenţa alcoolului și că se dedase la acte de agresiune. 

Exactitatea fotografică a privirii lui August Balder era un 
vis pentru orice comisar criminalist. Evident, Bublanski își 
dădu seama că era, de asemenea, neprofesionist să-și facă 
prea mari speranţe. Poate că ucigașul purtase mască sau 
poate că faţa lui se ștersese deja din amintirile băiatului. 


Existau o mulțime de scenarii posibile și Bublanski se uită 
trist la Sonja Modig. 

— Carevasăzică, îmi fac speranţe deșarte, spuse el. 

— Pentru cineva care a început să se îndoiască de 
Dumnezeu, pari să crezi prea ușor în miracole. 

— Mda, poate. 

— Totuși, merită cu siguranţă să investigăm până la 
capăt. Cu asta sunt de acord, spuse Sonja Modig. 

— Bine, atunci să vorbim cu băiatul. 

Bublanski ieși din bucătărie și o salută din cap pe Hanna 
Balder, care stătea cufundată în gânduri pe canapeaua din 
sufragerie, jucându-se cu niște pastile. 


Lisbeth și Arvid Wrange ieșiră pe Vasaparken braț la braț, 
ca două cunoștințe vechi. Insă priveliștea era, desigur, 
înșelătoare. Arvid era îngrozit, iar Lisbeth Salander îl dirijă 
către o bancă. Nu era chiar vreme de stat afară și hrănit 
porumbeii. Vântul începuse din nou să bată, temperatura să 
scadă, iar Arvid Wrange să îngheţe. Insă Lisbeth era de 
părere că banca era un loc numai bun și-l apucă strâns de 
braţ, asigurându-se că se așază. 

— Așa, spuse ea. Să auzim povestea. 

— N-o să mă amesteci în toate astea, da? 

— Nu promit nimic, Arvid. Dar șansele tale de a te 
întoarce la viața ta mizerabilă cresc semnificativ dacă 
începi să vorbești. 

— Bine, spuse el. Ştii de Darknet? 

— Știu, spuse ea. 

Nimeni nu cunoștea mai bine Darknet decât Lisbeth. 
Darknet era hățișul internetului. Nu avea nimeni acces la el 
fără un anumit program de criptare. Acolo, anonimatul 
utilizatorilor era garantat. Nimeni nu te putea căuta pe 
Google și nici nu îţi putea urmări activitatea. De aceea, 
Darknet era plin de traficanţi de heroină, teroriști, escroci, 
gangsteri, traficanţi de arme, producători de bombe, pești 
și Black hats. Nicăieri în peisajul digital nu se întâmplau 
lucruri la fel de murdare ca acolo. Dacă ar fi existat un iad 


al internetului, acela ar fi fost Darknet. 

Însă Darknet nu era ceva rău în sine. Lisbeth știa foarte 
bine asta. Atunci când organizaţiile de spionaj și marile 
companii de software urmăresc mișcările tuturor pe 
internet, mulţi oameni cinstiţi au nevoie de un loc în care 
nu îi vede nimeni. De aceea, Darknet devenise un fief al 
disidenţilor, informatorilor și surselor anonime. Pe Darknet 
opoziţia putea vorbi și protesta fără ca administraţia să o 
poată depista. Darknet fusese locul în care Lisbeth 
efectuase cele mai subtile investigaţii și atacuri. 

Așa că da, Lisbeth Salander știa ce era Darknet. Ştia 
website-urile lor, motoarele de căutare și întregul organism 
învechit și încet, izolat de internetul obișnuit și accesibil. 

— Ai scos la vânzare tehnologia lui Balder pe Darknet? 
întrebă ea. 

— Nu, nu, doar am căutat pe acolo la întâmplare. Eram 
atât de furios. Ştii, Frans abia dacă mă saluta. Se purta de 
parcă nici nu eram acolo și, sincer să fiu, nu-i păsa nici de 
tehnologia lui. Voia doar să facă muncă de cercetare, nu să 
se asigure că avea să fie folosită. Ştiam cu toţii că 
tehnologia aia ne putea aduce o mulţime de bani și că ne- 
am fi putut căpătui. Dar lui nu-i păsa, voia doar să se joace 
și să experimenteze ca un puști, așa că într-o seară, când 
băusem un pic, am întrebat pe o pagină de pasionaţi de 
computere: „Cine e dispus să plătească bine pentru niște 
tehnologie Al revoluționară?” 

— Şi? Ţi-a răspuns cineva? 

— A durat ceva. Chiar uitasem că am întrebat. Dar într- 
un sfârșit mi-a scris cineva care-și spunea Bogey și mi-a 
pus întrebări, întrebări de cunoscător. La început i-am 
răspuns neglijent, ca și cum mă ţineam doar de glume. Dar 
într-una din zile mi-am dat seama că eram deja implicat 
până peste cap și mi s-a făcut teamă că Bogey urma să 
fure tehnologia. 

— Fără ca tu să-l ajuţi. 

— Nu mi-am dat seama prea bine în ce afacere mă 
băgasem. Credeam că e modelul clasic. Eram dispus să 


povestesc despre tehnologia lui Frans ca să o pot vinde. 
Dar dacă dădeam prea multe detalii, pierdeam șansa, iar 
Bogey mă lingușea ceva de speriat. In final, ajunsese să 
știe exact în ce poziţie ne aflam și de ce software ne 
ocupam. 

— Se gândea să vă spargă singur reţeaua. 

— Probabil. Încerca să afle cum mă cheamă pe la spatele 
meu. Asta a fost ultima picătură. Am devenit complet 
paranoic și i-am explicat că vreau să mă retrag. Dar era 
deja prea târziu. Nu că Bogey m-ar fi ameninţat, cel puţin 
nu direct. Mai mult mă bătea la cap cum că aveam să 
facem lucruri măreţe împreună și să câştigăm o groază de 
bani, așa că, într-un final, m-am dus să mă întâlnesc cu el 
în Stockholm, la un restaurant chinezesc plutitor pe Söder 
Mălarstrand. Îmi amintesc că era frig în ziua aia, bătea 
vântul și că am stat acolo și-am îngheţat o bună bucată de 
vreme. După o jumătate de oră încă nu venise și am 
început să mă întreb dacă nu pusese pe cineva să mă 
urmărească. 

— Dar a apărut, nu? 

— Da și la început am rămas mască. Nu credeam că tipul 
ăla era el. Arăta ca un drogat sau un cerșetor și, dacă nu i- 
aș fi văzut ceasul Patek Philippe de la mână, i-aș fi dat o 
hârtie de douăzeci și cu asta basta. Avea cicatrice dubioase 
pe braţe, tatuaje de amator, și-i fluturau mâinile când 
mergea, iar trenciul de pe el arăta groaznic. Părea că 
locuiește pe străzi și, ciudat, părea să fie mândru de asta. 
De fapt, doar ceasul și pantofii făcuţi la comandă arătau că 
urcase pe scara socială. În general, părea să vrea să-și 
păstreze rădăcinile intacte și, când i-am dat ceva mai târziu 
toate informaţiile și am udat aranjamentul cu un pahar de 
vin, l-am întrebat care era povestea lui. 

— Sper, pentru binele tău, că ţi-a oferit câteva detalii. 

— Dacă vrei să-i dai de urmă, trebuie să te avertizez... 

— N-am nevoie de sfaturi, Arvid. Am nevoie de informații 
clare. 

— Bine. A fost precaut, evident, continuă Arvid. Totuși 


mi-a spus câte ceva. Probabil că nu s-a putut abţine. Totul 
fusese împotriva lui, mi-a zis. Mama lui era prostituată și 
toxicomană, taică-su putea fi oricine și încă de mic 
ajunsese la o casă de copii infernală. Mi-a povestit că era 
acolo un dement care îl lega de masa de măcelărie din 
bucătărie și îl bătea cu un baston. La unșpe ani a fugit de la 
casa de copii și a început să trăiască pe stradă. Fura și intra 
în subsoluri să se încălzească și se îmbăta criță cu votcă 
ieftină, trăgea pe nas diluant și lipici și a fost abuzat și 
bătut. Dar descoperise ceva. 

— Ce? 

— Că avea un talent. Ce altora le lua multe ore el făcea 
în câteva secunde. Era un maestru al efracţiei și cu asta se 
mândrea cel mai mult. Era prima lui identitate, înainte 
fusese doar un copil amărât fără casă, pe care toţi îl 
dispreţuiau și-l scuipau. Intre timp, devenise tipul care intra 
oriunde și a devenit repede obsedat de asta. Toată ziua 
visa că e un fel de Houdini, dar pe dos. Nu voia să scape, 
voia să intre și se antrena ca să fie tot mai bun, uneori 
zece, doișpe, cinșpe ore pe zi. Intr-un final, ajunsese o 
legendă pe străzi, cel puţin așa mi-a spus. Incepuse să dea 
spargeri din ce în ce mai mari și să se folosească de 
computere pe care le fura și le reasambla. Spărgea tot felul 
de reţele și se îmbogăţise. Dar totul se ducea pe heroină și 
alte rahaturi și de multe ori era jefuit și bătut. Când se 
ocupa de spargeri, era cu mintea limpede, dar după aceea 
se lăsa cuprins de ceața drogurilor și întotdeauna venea 
cineva să-l jefuiască. Era în același timp un geniu și un 
idiot, mi-a zis. Însă, într-o bună zi, totul s-a schimbat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Intrase pe un șantier și adormise acolo. Arăta mai rău 
ca oricând. Dar când a deschis ochii și s-a uitat în jur, în 
lumina gălbuie a văzut un înger în faţa lui. 

— Un înger? 

— Așa a zis, un înger și poate că, pe de o parte, a fost 
contrastul cu tot ce era acolo, canale de scurgere, resturi 
de mâncare, gândaci, dracu' știe. A zis că era cea mai 


frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Abia dacă se 
putea uita la ea și i-a trecut prin minte că avea să moară. A 
simţit că e un moment important și solemn. Dar femeia i-a 
spus, ca și cum era cel mai natural lucru din lume, că avea 
să-l facă bogat și fericit și, dacă mi-am dat seama bine, 
chiar s-a ţinut de promisiune. l-a pus dinţi noi și l-a internat 
într-o clinică de dezintoxicare. Apoi s-a asigurat că studiază 
să devină inginer IT. 

— Deci de atunci a început să spargă computere și să 
fure pentru femeia aia și organizaţia ei. 

— Cam așa ceva. A devenit un om nou sau poate că nu 
chiar nou. E în continuare un hoţ și o haimana din multe 
puncte de vedere. Dar zice nu mai ia de multă vreme 
droguri și-și petrece tot timpul liber punându-se la punct cu 
cele mai noi tehnologii. Stă mult pe Darknet și zice că e 
putred de bogat. 

— Şi tipa asta - nu ţi-a spus mai multe despre ea? 

— Nu, a fost foarte precaut. A fost atât de evaziv și 
respectuos, încât o vreme m-am întrebat dacă nu era o 
invenţie sau o halucinație. Totuși, cred că e cineva real. | se 
citea pe faţă cât de frică îi era de ea. Zicea că mai degrabă 
ar muri decât să o dezamăgească și mi-a arătat o cruce 
rusească de aur pe care i-o dăduse tipa. O cruce din aia, știi 
tu, care are braţe în partea de jos. Ca și cum ar arăta și în 
sus și în jos. Mi-a spus că are legătură cu Evanghelia lui 
Luca și cu cei doi hoţi crucificaţi de o parte și de alta a lui 
lisus. Unul dintre ei îl crede și urcă în rai. Celălalt îl ia în râs 
și cade în iad. 

— Asta vă așteaptă dacă o dezamăgiţi? 

— Da, cam așa ceva 

— Deci tipa se crede lisus? 

— Crucea nu avea nicio legătură cu creștinismul în 
contextul ăla. Voia doar să-mi comunice mesajul. 

— Credinţă sau chinurile iadului. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Și totuși, uită-te la tine, Arvid, cum te-a luat gura pe 
dinainte. 


— Nu mi s-a părut că am de ales. 

— Sper că te-au plătit bine. 

— Mda, destul de bine. 

— Pe urmă au vândut tehnologia lui Balder mai departe, 
către Solifon și Truegames. 

— Da, dar nu pricep ceva... 

— Ce anume nu pricepi? 

— De unde știi toate astea? 

— Ai fost destul de bleg încât să-i scrii pe e-mail lui 
Richard Eckerwald de la Solifon, ai uitat? 

— Dar nu i-am scris nimic ce putea indica faptul că eu 
scosesem la vânzare tehnologia. Am avut mare grijă cum 
am formulat. 

— Mi s-a părut destul de clar din ce-ai scris, spuse ea și 
se ridică. 

Păru că Arvid se dezumflă. 

— Hei, cum rămâne? Poţi să nu-mi pomenești numele în 
toată povestea asta? 

— N-ai decât să speri, răspunse ea și urcă cu pași repezi 
și hotărâți înspre Odenplan. 


În timp ce cobora scările din Torsgatan, lui Bublanski 
începu să-i sune telefonul. Era profesorul Charles Edelman. 
Bublanski îl căutase după ce își dăduse seama că băiatul 
era un savant. Pe internet, Bublanski găsise două autorități 
suedeze în domeniu, profesorul Lena Ek de la Universitatea 
din Lund și Charles Edelman de la Institutul Karolinska. Cu 
toate astea, îi fusese greu să îi contacteze, așa că lăsase 
baltă chestiunea și se dusese acasă la Hanna Balder. 
Charles Edelman îl suna acum înapoi și părea de-a dreptul 
șocat. Spunea că se află la Budapesta, la o conferinţă 
despre capacitatea sporită de memorare. Tocmai ajunsese 
acolo și nu văzuse veștile despre asasinat până în acel 
moment, când se uita la CNN. 

— Altfel, v-aș fi contactat direct, explică el. 

— Cum adică? 

— Frans Balder m-a sunat ieri-seară. 


Bublanski tresări. 

— De ce? 

— Voia să vorbească despre fiul lui și talentul acestuia. 

— Vă cunoșteațţi? 

— Nicidecum. Mă contactase pentru că era îngrijorat din 
cauza băiatului și asta m-a uimit. 

— De ce anume? 

— Pentru că era vorba de Frans Balder. Pentru noi, 
neurologii, e un fel de model suprem. Spunem despre el că 
vrea să înţeleagă creierul la fel de mult ca noi. Singura 
diferență e că el vrea să și asambleze unul și să-l 
îmbunătăţească. 

— Am auzit ceva despre asta. 

— Însă în primul și-n primul rând am fost surprins pentru 
că auzisem că e o persoană foarte introvertită și dificilă. 
Seamănă un pic cu un computer, glumim noi din când în 
când: e ca un mănunchi de circuite logice. Dar cu mine a 
fost incredibil de emoţionat, ceea ce m-a șocat, ca să fiu 
sincer. A fost... nu știu, ca atunci când îl auzi plângând pe 
cel mai dur poliţist și îmi amintesc că m-am gândit că 
altceva trebuie să se fi întâmplat, pe lângă ce-mi spusese 
el. 

— Se pare că aţi evaluat corect situaţia. Îşi dăduse 
seama că era ameninţat cu moartea, spuse Bublanski. 

— Dar avea totuși motiv să fie tulburat. Desenele fiului 
lui erau excepţionale, ceea ce nu e deloc obișnuit pentru 
grupa lui de vârstă, nici măcar la savanţi și cu atât mai 
puţin în combinaţie cu competențele matematice. 

— Se pricepe și la matematică? 

— Da, din ce mi-a spus Balder, fiul are talent și la 
matematică. Aș putea vorbi mult și bine despre asta. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Pe de-o parte, m-a surprins extrem de mult și pe de 
alta aproape deloc. Ştim deja că factorul ereditar joacă un 
rol important în cazul savanților, iar aici avem un tată 
legendar graţie algoritmilor lui. Și totuși... 

— Da? 


— Talentul artistic și cel numeric nu se combină de obicei 
la acești copii. 

— Poate că frumuseţea vieţii constă tocmai în aceste 
momente în care găsim motive să fim uluiţi. 

— Așa este, comisare. Cu ce vă pot ajuta? 

Bublanski își aminti de toate cele întâmplate la 
Saltsjobaden și-i trecu prin minte că nu ar fi fost deloc rău 
să fie cu băgare de seamă. 

— Ne-am bucura să ne ajutaţi cu toate cunoștințele 
dumneavoastră într-o situație destul de gravă. 

— Băiatul a fost martor la crimă, nu-i așa? 

— Da. 

— Şi vreţi să încerc să-l fac să deseneze ce a văzut? 

— Prefer să nu comentez. 


Charles Edelman aștepta la recepţia hotelului Boscolo din 
Budapesta, acolo unde avea loc conferinţa, nu departe de 
Dunărea scânteietoare. Arăta precum clădirea unei opere. 
Era grandios și înalt, cu cupole și coloane clasice. Așteptase 
cu entuziasm să-și petreacă o săptămână acolo, la dineuri 
și prelegeri. Cu toate astea, făcu o grimasă și își trecu mâna 
prin păr. ÎI recomandase pe tânărul profesor asociat Martin 
Wolgers. 

— Din păcate, nu vă pot ajuta personal. Am o prelegere 
importantă  mâine-dimineaţă, îi spusese comisarului 
Bublanski, ceea ce era fără doar și poate adevărat. 

Se pregătise săptămâni întregi pentru conferinţă și avea 
să se lanseze în polemici cu mai mulţi cercetători din 
domeniul memoriei. Însă imediat ce încheiase conversaţia 
și întâlnise privirea Lenei Ek - aceasta trecu grăbită pe 
lângă el cu un sendviș în mână -, începu să ezite. Il invidia 
pe tânărul Martin, care nici măcar nu împlinise treizeci și 
cinci de ani și care arăta nerușinat de bine în fotografii, ba 
chiar începuse să-și facă un nume în domeniu. 

Charles Edelman nu pricepuse ce se întâmplase exact. 
Comisarul fusese destul de vag. Probabil că îi era teamă să 
nu fie interceptat. Totuși, nu fusese prea greu să priceapă 


imaginea de ansamblu. Băiatul era talentat la desen și 
fusese martor la crimă. Nu putea să însemne decât un 
singur lucru, nu-i așa? și cu cât Edelman stătea mai mult să 
se gândească, cu atât mai agitat devenea. Prelegeri 
importante avea să tot aibă. Dar să facă parte dintr-o 
investigaţie criminalistică de un asemenea calibru - o astfel 
de șansă apare o singură dată. Oricum ar fi privit misiunea 
pe care i-o pasase cu atâta ușurință lui Martin, era ceva 
mult mai interesant decât ce putea face acolo, la 
Budapesta, și, cine știe, poate că avea să-i aducă și faimă 
într-o anumită măsură. 

Își putea imagina deja titlurile: „Neurolog cunoscut ajută 
poliţia să rezolve crima” sau și mai bine: „Munca de 
cercetare a lui Edelman ajută la prinderea criminalului”. 
Cum de fusese atât de idiot încât să refuze? Ce prostesc din 
partea lui. Îşi scoase mobilul și-l sună pe Jan Bublanski. 


Jan Bublanski închise telefonul. El și Sonja Modig găsiseră 
un loc de parcare nu foarte departe de biblioteca de stat 
din Stockholm și tocmai traversaseră strada. Vremea se 
înrăutăţise din nou și lui Bublanski îi îngheţau mâinile. 

— Era îngrijorat? întrebă Sonja. 

— Da, a renunţat la prelegere. 

— Când ajunge? 

— O să verifice. Cel târziu mâine-dimineaţă. 

Erau în drum spre Centrul Oden pentru Copii și Tineri de 
pe Sveavägen, ca să se întâlnească cu Torkel Linden. De 
fapt, întâlnirea trebuia să vizeze doar circumstanţele 
practice legate de mărturia lui August Balder - cel puţin 
după părerea lui Bublanski. Însă chiar dacă Torkel Linden 
nu știa încă despre adevărata lor misiune, fusese foarte 
categoric la telefon și spusese că băiatul nu trebuie să fie 
tulburat „cu niciun preț”. Bublanski simţise o ostilitate 
instinctivă la telefon și nu răspunsese prea politicos. Nu era 
un început promiţător. 

Se părea că Torkel Linden nu era tipul mare și puternic la 
care se așteptase Bublanski. Linden abia dacă avea 1,50 


înălţime și era tuns scurt, cu păr negru, probabil vopsit și 
buze strânse. Purta un pulover polo negru și o cruciuliță la 
gât. Avea un aer monahal și nu încăpea dubiu că ostilitatea 
dintre ei era reală. 

Ochii îi luceau plini de aroganță și Bublanski fu deodată 
conștient de iudaismul lui - i se întâmpla des atunci când 
întâlnea acel tip special de dușmănie. Probabil că privirea 
bărbatului era și un fel de demonstraţie de superioritate 
morală. Torkel Linden voia să arate că era mai bun decât ei 
pentru că punea sănătatea psihică a băiatului pe primul loc 
și nu-l exploata în scopuri polițienești, așa încât Bublanski 
nu văzu nicio altă soluție decât să înceapă discuţia pe tonul 
cel mai binevoitor. 

— Încântat, spuse el. 

— Mda, spuse Torkel Linden. 

— Chiar apreciem că vă întâlniți cu noi așa, din scurt. N- 
am fi dat buzna dacă nu credeam că misiunea noastră e de 
o importanţă vitală. 

— Să înţeleg că vreţi să-l interogaţi pe băiat. 

— Nu chiar, continuă Bublanski, ceva mai puţin 
binevoitor. Mai degrabă am vrea... știți, trebuie mai întâi să 
subliniez faptul că ceea ce vorbim acum rămâne între noi. 
Este o măsură de securitate extrem de importantă. 

— Aici confidenţialitatea este garantată. Nu avem niciun 
fel informator, spuse Torkel Linden, ca și cum ar fi sugerat 
că Bublanski avea așa ceva. 

— Vreau doar să știu că băiatul este în siguranţă, spuse 
Bublanski sec. 

— Prin urmare, aceasta este prioritatea? 

— Da, spuse polițistul și mai sec. De aceea, subliniez încă 
odată: nimic din ceea ce vă voi spune nu trebuie să ajungă 
la altcineva - cu atât mai puţin pe e-mail sau la telefon. 
Putem merge undeva să discutăm între patru ochi? 


Sonja Modig, în schimb, nu era deloc încântată. Probabil 
o afecta plânsul. Undeva în apropiere o fetiţă plângea 
neîntrerupt,  deznădăjduită. Stăteau într-o cameră ce 


mirosea a detergent și a încă ceva, probabil un iz de ţigară 
ce persistase. Pe perete atârna o cruce, iar pe podea era un 
ursuleţ de pluș rupt. În rest, nu era mai nimic plăcut sau 
decorativ. Bublanski, altfel blajin, era pe punctul de a 
exploda, așa că Sonja preluă comanda și povesti imparţial 
și calm ce se întâmplase. 

— Dar acum am înţeles, continuă ea, că un coleg al 
dumneavoastră, psihologul Einar Forsberg, a spus că 
August nu are voie să deseneze. 

— Aceasta este părerea lui profesională, pe care se 
întâmplă să o împărtășesc. Nu îi face bine băiatului, 
răspunse Torkel Linden. 

— S-ar zice că nici nu are cum să se simtă bine în 
asemenea condiţii. Și-a văzut tatăl ucis. 

— Doar n-o să înrăutăţim lucrurile, nu-i așa? 

— Într-adevăr. Dar desenul acesta pe care August nu l-a 
terminat ne poate ajuta să facem o descoperire 
monumentală în anchetă și de aceea trebuie să insistăm. 
Ne vom asigura că personalul calificat este întotdeauna în 
apropiere. 

— Cu toate acestea, trebuie să vă refuz. 

Sonjei nu-i veni să creadă. 

— Poftim? făcu ea. 

— Cu tot respectul față de munca dumneavoastră, 
continuă Torkel Linden cu fermitate. Aici, la Oden, ajutăm 
copii vulnerabili. Acestea sunt datoria și vocația noastră. Nu 
suntem o extensie a poliției. Așa stau lucrurile și suntem 
mândri de asta. Atâta timp cât copii sunt aici, se vor simți 
în siguranţă știind că interesele lor primează. 

Sonja Modig puse o mână pe piciorul lui Bublanski pentru 
a-l împiedica să izbucnească. 

— Putem obţine imediat o decizie judecătorească, spuse 
ea. Dar nu ne-am dori să urmăm calea aceea. 

— O alegere înțeleaptă. 

— Permiteţi-mi în schimb să vă întreb ceva, continuă ea. 
Știţi chiar atât de sigur, dumneavoastră și Einar Forsberg, 
ce este mai bine pentru August sau pentru fetița de acolo 


care plânge? Oare nu avem nevoie cu toţii să ne 
exprimăm? Noi doi putem vorbi, scrie sau chiar contacta 
avocaţi. August Balder nu dispune de aceste modalităţi de 
exprimare. Însă poate desena și pare că vrea să ne spună 
ceva. Ar trebui oare să-l împiedicăm? Nu credeţi că este la 
fel de inuman să-i refuzăm acest drept cum este să le 
refuzăm altor copii dreptul de a vorbi? Nu ar trebui oare să-l 
lăsăm pe August să-i dea o formă acelui lucru care-l chinuie 
mai mult decât orice altceva? 

— Evaluarea noastră este... 

— Nu, îl întrerupse ea. Nu vreau să aud de evaluarea 
dumneavoastră. Am luat legătura cu persoana cea mai în 
măsură din ţara asta să evalueze o asemenea problemă. Il 
cheamă Charles Edelman, este profesor de neurologie și se 
întoarce din Ungaria ca să-l întâlnească pe băiat. Nu ar fi 
mai rezonabil să-l lăsăm pe dumnealui să decidă? 

— Desigur că putem să-i ascultăm părerea, spuse Torkel 
Linden fără tragere de inimă. 

— N-o să-i ascultăm doar părerea. Dumnealui va decide. 

— Vă garantez că vom avea un dialog constructiv, ca 
între experți. 

— Foarte bine. Ce face August acum? 

— Doarme. Era epuizat când a ajuns la noi. 

Sonja înţelese că nu ar fi dus la nimic bun dacă insista ca 
băiatul să fie trezit. 

— Atunci revenim mâine-dimineaţă și sperăm că vom 
putea colabora în această privinţă. 


16 
21-22 noiembrie 


Gabriella Grane își ascunse faţa în palme. Nu dormise de 
treizeci de ore și o chinuia un sentiment de vinovăție 
accentuat de lipsa de somn. Cu toate astea, lucrase toată 
ziua până la epuizare, încă de dimineaţă se alăturase unui 
grup din cadrul Säpo - un fel de investigaţie secretă - care 
ancheta de asemenea moartea lui Frans Balder. Scopul 
oficial al grupului era acela de a înţelege mai bine imaginea 
de ansamblu din punctul de vedere al politicii interne, dar, 
în secret, era implicat în toate detaliile investigației. 

Grupul era format din inspectorul Mårten Nielsen, 
responsabilul oficial de proiect, care se întorsese recent 
după un an de studiu la Universitatea din Maryland, SUA. 
Era fără îndoială inteligent și citit, dar un pic prea de 
dreapta pentru gusturile Gabriellei. Mårten era un exemplar 
unic, un suedez bine educat ce susținea din toată inima 
partidul republican din SUA, ba chiar își exprimase o anume 
simpatie pentru mișcarea Tea Party. De altfel, era un 
istoric pasionat de războaie care ţinea prelegeri la Şcoala 
Militară și care, în ciuda faptului că era tânăr - avea treizeci 
și nouă de ani -, părea să aibă o reţea întinsă de contacte 
internaţionale. 

Cu toate astea, îi era adesea greu să se impună în cadrul 
grupului, așa încât responsabilitatea de lider îi revenise lui 
Ragnar Olofsson, care era mai în vârstă și mai înfumurat și 
care îl putea reduce pe Mårten la tăcere cu un oftat furios 
sau cu o simplă încruntătură din sprâncenele stufoase. 
Lucrurile nu se îmbunătăţiră deloc pentru Mårten atunci 


26 Mișcare politică ultraconservatoare din Statele Unite 
condusă de Tim Huelskamp. Mișcarea și-a luat numele de la 
revolta din 1773 din Boston, când transporturile britanice 
de ceai au fost scufundate. 


când comisarul Lars Åke Grankvist fusese și el inclus în 
grup. 

inainte să ajungă la Säpo, Lars Åke fusese un comisar 
aproape legendar la Departamentul Naţional de Investigare 
a Crimelor, cel puţin în sensul în care se spunea că ţinea la 
băutură mai mult decât oricine și că reușise, datorită 
farmecului său impetuos, să-și găsească o amantă nouă în 
fiecare oraș. Per ansamblu, nu era un grup în care să te poți 
afirma, așa încât până și Gabriella rămăsese în umbră toată 
după-amiaza. Decizia se datora mai puţin bătrâneilor și 
rivalităţii dintre ei, cât mai degrabă unei nesiguranţe 
crescânde. Uneori i se părea chiar că știa mai puţine decât 
înainte. 

De exemplu, își dăduse seama că dovezile din ancheta 
privitoare la atacul cibernetic erau extrem de puţine, ba 
chiar inexistente. De fapt, nu era decât o declaraţie a lui 
Ştefan Molde de la FRA, care nu era sigur de nimic. Analiza 
lui era de doi bani - Gabriella își dădea seama de asta. 
Frans Balder păruse să aibă mai multă încredere în 
hackerița pe care o angajase, persoana fără nume din 
anchetă, dar cu o descriere foarte colorată făcută de 
asistentul Linus Brandell. Era foarte probabil ca Balder să-i 
fi ascuns multe lucruri încă de dinainte să plece în SUA. 

Spre exemplu, să fi fost doar o întâmplare că se angajase 
la Solifon? 

O chinuia nesiguranța și era furioasă că nu primea mai 
mult ajutor de la Fort Meade. Nu mai reușea să dea de 
Alona Casales și ușa NSA-ului se închisese din nou. De 
aceea, încetase să mai vină cu vești noi. Gabriella ajunsese 
și ea, la fel ca Mårten și Lars Åke, în umbra lui Ragnar 
Olofsson, care primea în continuare informaţii de la sursa 
lui din Departamentul de Criminalistică și pe care le 
transmitea mai departe către directorul Säpo, Helena Kraft. 

Gabriellei nu-i plăcea deloc situaţia și semnalase, fără 
succes, că traficul de informaţii creștea riscul unei scurgeri 
de date. In plus, îi putea face să-și piardă independenţa, în 
loc să caute detalii prin propriile canale, urmau supuși 


informaţiile ce le parveneau din grupul lui Bublanski. 

— Parcă am trișa la examen în loc să gândim cu mintea 
noastră, așteptăm să ne sufle cineva răspunsul, spusese ea 
în faţa întregului grup, ceea ce n-o făcu prea populară. 

Acum stătea în birou, hotărâtă să lucreze de una singură, 
încercând să vadă imaginea de ansamblu și să continue 
ancheta. Poate că nu avea să ducă la nimic. Pe de cealaltă 
parte, nu strica nimănui dacă mergea pe calea ei și nu Îi 
urma orbește pe ceilalţi. Auzi pași pe coridor, zgomot de 
tocuri înalte pe care Gabriella le recunoscu pe dată. Era 
Helena Kraft. Aceasta intră în birou în sacoul ei gri Armani, 
cu părul prins într-un coc strâns și se uită în jur. Erau 
momente în care Gabriellei îi displăceau astfel de 
favoritisme. 

— Cum merge? zise ea. Mai reziști? 

— Puțin. 

— Mă gândesc să te trimit acasă după discuția asta. 
Trebuie să dormi. Avem nevoie de un analist cu mintea 
limpede. 

— E o mișcare inteligentă. 

— Ştii ce zicea Erich Maria Remarque? 

— Că nu e deloc amuzant în tranșee sau ceva de genul. 

— Ha, nu, spunea că mustrări de conștiință au doar 
oamenii buni. Celor care cauzează cu adevărat suferinţă în 
lume nu le pasă. Dar cei care luptă de partea binelui sunt 
roși de regrete. Nu trebuie să-ţi fie rușine, Gabriella. Ai 
făcut tot ce ai putut. 

— Nu sunt convinsă de asta. Dar mulțumesc oricum. 

— Ai auzit de fiul lui Balder? 

— În fugă, de la Ragnar. 

— Mâine-dimineaţă la ora zece, comisarul Bublanski, 
inspectorul criminalist Modig și un anume profesor Charles 
Edelman se întâlnesc cu băiatul la Clinica Oden pentru Copii 
și Tineri de pe Sveavägen. Vor încerca să-l facă să 
deseneze. 

— Atunci le ţin pumnii. Dar nu-mi place că știu asta. 

— Stai, stai, eu sunt cea care trebuie să fie paranoică. 


Doar cei care știu să-și țină gura au informaţia asta. 

— Atunci mă bazez pe tine. 

— Am ceva să-ţi arăt. 

— Ce anume? 

— Fotografii cu tipul care a deconectat alarma 
antiefracţie a lui Balder. 

— Le-am văzut deja. Ba chiar le-am studiat în detaliu. 

— Da? spuse Helena Kraft și îi dădu o fotografie cu 
încheietura unei mâini mărite. 

— De ce întrebi? 

— Uită-te din nou. Ce vezi? 

Gabriella se uită și văzu două lucruri: ceasul luxos pe 
care-l zărise mai devreme și imediat dedesubt, între 
mănușă și manșeta jachetei, câteva dungi care păreau a fi 
un tatuaj făcut de un amator: 

— Contraste, spuse ea. Niște tatuaje ieftine și un ceas 
extrem de scump, adăugă apoi. 

— E chiar mai mult de atât, zise Helena Kraft. Ceasul e 
un Patek Philippe din 1951, modelul 2499, prima serie sau 
poate a doua. 

— Asta nu-mi spune nimic. 

— Este unul dintre cele mai frumoase ceasuri de mână 
din lume. Unul asemănător s-a vândut la licitaţia Christie's 
la Geneva, acum câţiva ani, pentru un pic peste două 
milioane de dolari. 

— Glumești? 

— Nu și nu l-a cumpărat oricine, ci Jan van der Waal, 
avocat la Dackstone & Partner. L-a cumpărat în numele 
unui client. 

— Dackstone & Partner care reprezintă Solifon? 

— Exact. Nu știm cu siguranţă dacă ceasul din imaginea 
surprinsă de camera de supraveghere este chiar cel vândut 
la Geneva și nici nu am reușit să aflăm cine a fost clientul. 
Dar e un început, Gabriella. Avem acum un tip slab care 
arată ca un drogat și care poartă un ceas de lux. Asta ar 
trebui să reducă numărul suspecților. 

— Bublanski știe despre asta? 


— Inginerul lui de IT, Jerker Holmberg, a fost cel care a 
făcut descoperirea. Dar acum vreau să duci mai departe 
analiza asta cu mintea odihnită. Du-te acasă, dormi și 
revino mâine la prima oră. 

Bărbatul care-și spunea Jan Holtser era acasă, în 
apartamentul lui de pe Högbergsgatan, în Helsinki, nu 
departe de Esplanadă și frunzărea un album cu fotografii 
ale fiicei lui, Olga, ce avea în prezent douăzeci și doi de ani 
și studia medicina la Gdansk, în Polonia. 

Olga era înaltă, brunetă și sensibilă, iar Holtser obișnuia 
să spună că e cel mai bun lucru din viaţa lui. Nu doar 
pentru că suna bine și îi crea o imagine de tată responsabil. 
Chiar voia să creadă asta. Dar probabil că nu mai era 
adevărat. Olga intuise cu ce se ocupa. 

— Protejezi cumva oameni răi? întrebase ea într-una din 
zile, devenind apoi obsedată de datoria ei faţă de cei pe 
care îi numea „slabi și vulnerabili”. 

Erau doar prostii de stânga după părerea lui Jan și nu se 
potriveau defel caracterului ei. Așa înțelegea ea 
emanciparea. În spatele oricărui discurs bombastic despre 
cerșetori și bolnavi, Holster credea că fiica lui îi seamănă. 
Olga fusese cândva o bună alergătoare la cursa de o sută 
de metri. Avea un metru optzeci și șase înălțime, era 
musculoasă și iute și iubise odinioară filmele de acţiune și 
amintirile lui din război. La școală toată lumea știa că nu e 
bine să se ia de ea. Le plătea cu aceeași monedă, ca un 
luptător. Cu siguranţă că Olga nu era făcută să aibă grijă de 
degeneraţi și de cei slabi de înger. 

Cu toate astea, își exprimase dorinţa de a lucra pentru 
Medicii fără Frontiere sau de a pleca la Calcutta ca o Maică 
Tereza. Jan Holtser nu fusese de acord cu asta. Lumea 
aparţine celor puternici, voise el să spună. Însă își iubea 
fiica, indiferent de ideile pe care le îmbrăţișa, iar în acea 
dimineaţă urma să vină acasă câteva zile pentru prima 
dată într-o jumătate de an, așa că se hotărî solemn să fie 
mai atent și să nu mai bată câmpii despre Stalin și marii 
lideri sau orice altceva îi displăcea ei. 


Dimpotrivă, ar fi trebuit să o atragă din nou de partea lui. 
Era convins că avea nevoie de el. Era destul de convins că 
el avea nevoie ea. Era opt seara, așa că se duse în 
bucătărie și stoarse trei portocale la presa de fructe, turnă 
Smirnoff într-un pahar și își făcu un Screwdriver. Era al 
treilea pe ziua aceea. La finalul unei misiuni putea să bea 
câte șase, șapte pahare și poate că avea să facă la fel și de 
data aceea. Era obosit și se simţea apăsat de 
responsabilităţi. Avea nevoie să se deconecteze, așa că 
rămase locului câteva minute cu paharul în mână, visând la 
un cu totul altfel de viaţă. Însă bărbatul care își spunea Jan 
Holtser își făcea speranţe deșarte. 

Calmul i se risipi imediat ce Jurij Bogdanov îl sună pe 
mobilul securizat. Jan speră iniţial că Jurij voia doar să 
trăncănească puţin despre adrenalina pe care le-o dădea 
fiecare operaţiune. Însă colegul avea o misiune concretă și 
părea îngrijorat. 

— Am vorbit cu T, spuse el, iar Jan simţi mai multe lucruri 
în același timp, dintre care gelozia era cea mai puternică. 

De ce îl suna Kira pe Jurij și nu pe el? Chiar dacă Jurij era 
cel care aducea banii pentru care primea cadouri elegante 
și sume frumoase, Jan fusese dintotdeauna convins că el 
era cel mai apropiat de Kira. Însă Jan Holtser se neliniști. 
Mersese oare ceva prost? 

— E vreo problemă? zise el. 

— Treaba nu e terminată. 

— Unde ești? 

— În oraș. 

— Vino aici și explică-mi ce dracu' vrei să zici. 

— Am rezervat o masă la Postres. 

— Nu le am cu restaurantele luxoase. Vino încoace. 

— N-am apucat să mănânc. 

— ţi fac eu ceva la grătar. 

— Bine. Avem o noapte lungă înainte. 


Jan Holtser nu voia să mai aibă încă o noapte lungă și cu 
atât mai puţin să-i spună fiicei lui că nu va fi acasă de 


dimineaţă. Însă nu avea de ales. Ştia asta la fel de bine 
cum știa că o iubește pe Olga. Nu puteai s-o refuzi pe Kira. 

Avea o influenţă incredibilă asupra lui și, chiar dacă și-ar 
fi dorit, nu s-ar fi putut purta la fel de demn în faţa ei pe cât 
dorea. Îl transforma într-un băieţel și adesea era capabil de 
orice doar ca s-o facă să zâmbească. 

Kira era atât de frumoasă că-ţi tăia răsuflarea și știa să 
se folosească de asta ca nicio altă frumuseţe înaintea ei. 
Era neîntrecută când venea vorba despre jocurile de 
putere. Putea să pară slabă și rugătoare, dar și nestăpânită, 
dură și rece ca gheaţa, uneori chiar diabolică. Nimeni nu 
putea exploata sadismul din Jan ca ea. 

Poate că nu era deosebit de inteligentă în sensul clasic și 
multă lume subliniase asta, probabil pentru că simțeau 
nevoia să o pună la zid. Dar aceiași oameni îngenuncheau 
atunci când ajungeau în faţa ei. Kira îi juca oricum pe 
degete și putea să-i facă și pe cei mai duri bărbaţi să 
roșească și să chicotească precum niște copilași. 


Era nouă seara, iar Jurij stătea lângă el și hăpăia friptura 
de miel pregătită de Jan. În mod ciudat, manierele lui la 
masă erau aproape decente. Se datora cu siguranţă 
influenţei Kirei. Din anumite puncte de vedere, făcuse un 
om din Jurij, iar din altele, aproape deloc. Oricât de mult s- 
ar fi umflat el în pene, continua să dea impresia de hoţ de 
buzunare și narcoman. În ciuda faptului că fusese de mult 
la dezintoxicare și că era licenţiat în IT, arăta ca vai de el, 
iar mișcările și mersul lui săltat ascundeau urmele 
neglijenţei și ale vieţii petrecute pe stradă. 

— Unde e ceasul ăla cu care te lauzi atât? întrebă Jan. 

— E pus bine. 

— Ai căzut în dizgrație? 

— Am căzut amândoi. 

— Așa rău e? 

— Poate că nu. 

— Dar zici că treaba e neterminată? 

— Da, ne-a rămas băiatul ăla. 


— Care băiat? 

Jan se făcu că nu înțelege. 

— Ala pe care ai fost tu milos și l-ai cruțat. 

— Ce-i cu el? E doar un idiot. 

— Poate, dar a început să deseneze. 

— Ce să deseneze? 

— E un savant. 

— Un ce? 

— Ar trebui să mai citești și altceva în afară de revistele 
tale cu arme. 

— Despre ce vorbești? 

— Un savant e cineva care suferă de autism sau care are 
un altfel de handicap mintal, dar care are de asemenea o 
abilitate specială. Poate că băiatul ăsta nu poate vorbi sau 
gândi ca o persoană normală, dar din câte se pare are 
memorie fotografică. Comisarul Bublanski e de părere că 
puştiul o să-ți poată desena mutra cu un fel de precizie 
matematică și apoi speră să bage desenul în programul de 
recunoaștere facială al poliţiei, și-atunci te-ai ars, nu-i așa? 
Ești în registrele Interpolului, nu-i așa? 

— Sunt, dar Kira n-o să vrea să... 

— Ba exact aia vrea. Trebuie să-l eliminăm pe băiat. 

Un val de neliniște și confuzie trecu peste Jan și văzu din 
nou în fața ochilor privirea sticloasă din patul dublu care-l 
afectase atât de mult. 

— Pe dracu’, spuse el fără să fie prea convins. 

— Ştiu că ai probleme cu copiii. Nici mie nu-mi place. Dar 
mă tem că nu avem de ales. De altfel, ar trebui să fii 
recunoscător. Kira ar fi putut la fel de bine să renunţe la 
tine. 

— Bănuiesc că da. 

— Atunci rămâne cum am vorbit! Am biletele de avion în 
buzunar. Luăm primul zbor mâine la 06:30 către Arlanda și 
pe urmă mergem într-un loc care se numește Clinica Oden 
pentru Copii și Tineri, pe Sveavägen. 

— Băiatul e într-o clinică, deci. 

— Da și de-aia e nevoie să ne facem un plan. Ai răbdare 


să mănânc și mă apuc imediat. 
Bărbatul care-și spunea Jan Holtser închise ochii și 
încercă să se gândească la ce avea să-i spună Olgăi. 


Lisbeth Salander se trezi la cinci dimineaţa și intră în 
supercomputerul NSF de la Institutul Tehnologic din New 
Jersey. Avea nevoie de toată capacitatea matematică de 
care putea face rost. Imediat după aceea deschise propriul 
program de factorizare cu curbe eliptice. 

Apoi se apucă din nou să spargă fișierul pe care-l 
descărcase de la NSA. Însă oricât de mult încercă, nu reuși, 
ceea ce, de fapt, nici nu se aștepta. Era criptat cu un 
algoritm RSA sofisticat. RSA - botezat după creatorii lui. 
Rivest, Shamir și Adleman - are două chei, una publică, de 
criptare și alta secretă, de decriptare și se bazează pe 
funcţia lui Euler și pe principiul lui Fermat, dar cel mai mult 
pe faptul că e simplu să factorizezi două numere prime mai 
mari. 

Calculatorul dă răspunsul cât ai clipi. Însă e aproape 
imposibil să faci operaţia inversă și, plecând de la răspuns, 
să-ţi dai seama ce numere prime au fost folosite. 
Computerele nu au fost niciodată prea bune la factorizarea 
numerelor prime, ceea ce îi exasperase de multe ori pe 
Lisbeth și pe cei din organizaţiile de spionaj din lume. 

De obicei, algoritmul GNFS era considerat a fi cel mai 
eficient în acel caz. Însă Lisbeth ajunsese cu câţiva ani în 
urmă la concluzia că ar fi fost mai bine să folosească ECM. 
Elliptic Curve Method”. De aceea, stătuse nopţi în șir să 
creeze un program de factorizare. Însă pe parcursul 


27 (în engl. în orig.) Metoda Curbelor Eliptice este o metodă 
de 

generare a unor chei de criptare mai scurte, dar la fel de 
sigure precum cele RSA, utilizând curbe eliptice pentru a 
securiza o serie de documente și servicii, inclusiv navigarea 
securizată pe internet prin SSL/TLS. 


dimineţii își dădu seama că trebuia să-l perfecţioneze în 
continuare dacă voia să aibă o șansă cât de mică să 
reușească. După trei ore de muncă luă o pauză, se duse în 
bucătărie, își turnă suc de portocale din cutie și mâncă 
două pateuri încălzite la microunde. 

Se întoarse apoi la masa de lucru și intră în computerul 
lui Mikael ca să vadă dacă descoperise ceva nou. Avea 
două întrebări de la el și își dădu imediat seama că nu era 
chiar atât de stupid. 

Care dintre asistenții lui Frans Balder l-a trădat? 
scria el, iar Lisbeth avea motiv să fie uimită. 

Cu toate astea, nu-i răspunse. Nu pentru că i-ar fi păsat 
de Arvid Wrange. Însă avansase în căutările ei și înțelesese 
cine era drogatul cu ochii înfundaţi în orbite cu care Wrange 
intrase în legătură. Tipul își spusese Bogey, iar Trinity din 
Republica Hackerilor își amintise că cineva cu același nume 
de utilizator figura de câţiva ani pe o serie de site-uri 
pentru hackeri. Bineînţeles, putea să nu însemne nimic. 

Bogey nu era un nume unic sau din cale-afară de 
original. Dar Lisbeth urmărise și citise contribuţiile lui și 
simţise că avea dreptate, mai ales când semnătura pe care 
o lăsase neglijent într-un fragment de text arăta că era 
inginer IT la Universitatea din Moscova. 

Lisbeth nu găsi anul când absolvise, însă dădu peste 
câteva detalii despre Bogey, care era înnebunit după 
ceasurile frumoase și după filmele franţuzești din anii 1970 
cu Arsene Lupin, gentlemanul hoţ, în ciuda faptului că 
filmele nu se potriveau deloc generaţiei lui. 

Lisbeth întrebă pe toate site-urile pentru foștii studenţi la 
Universitatea din Moscova dacă știau un fost dependent de 
droguri sfrijit și cu ochii afundaţi în orbite, care fusese copil 
al străzii și maestru al intrării prin efracţie și căruia îi 
plăceau filmele cu Arsene Lupin. Nu dură mult până ce îi 
răspunse cineva. 

— Pare a fi Jurij Bogdanov, îi scrise o tipă care se 
prezentă drept Galina. 

Potrivit Galinei, Jurij fusese un student legendar. Nu doar 


pentru că intrase ilegal în computerele profesorilor și le 
controla pe toate. Întreba mereu oamenii: Pui pariu o sută 
de ruble că nu pot intra în casa de acolo? 

Mulţi care nu-l cunoșteau credeau că o să le fie ușor să 
câștige pariul. Dar Jurij intra peste tot. Deschidea orice ușă 
și, dacă se întâmpla să nu meargă, se urca pe faţade și 
pereţi. Se știa că e îndrăzneţ și violent. Odată, se spunea, 
omorâse în bătaie un câine pentru că-l întrerupsese din 
lucru; și fura constant de la oameni, adesea doar ca să-i 
supere. Galina credea că suferă de cleptomanie. Dar părea 
de asemenea un hacker genial și avea talent analitic, iar 
după examen, i se prezentaseră toate posibilităţile din 
lume. Cu toate astea, nu voia să-și găsească de lucru. Voia 
să meargă pe calea lui, spusese, iar lui Lisbeth nu-i luă prea 
mult să-și dea seama cu ce se ocupase după facultate - 
potrivit versiunii oficiale. 

Jurij Bogdanov părea să aibă în prezent treizeci și patru 
de ani. Părăsise Rusia și locuia pe Budapest Strasse, la 
numărul 8, în Berlin, nu foarte departe de restaurantul de 
lux Hugo. Conducea compania white-hat Outcast Security 
cu șapte angajaţi, care în ultimul an fiscal înregistrase o 
cifră de afaceri de douăzeci și două de milioane de euro. 
Era puţin ironic - dar și logic - că paravanul său era o firmă 
care trebuia să apere concernele industriale împotriva 
persoanelor precum el însuși. Nu mai fusese acuzat de nicio 
infracțiune din 2009, de când își luase licenţa, iar reţeaua 
de contacte părea întinsă; din consiliul de administraţie 
făcea parte, printre alţii, Ivan Gribanov, membru al Dumei 
rusești și mare acţionar la Gazprom, însă Lisbeth nu găsi 
nimic altceva care ar fi putut-o propulsa mai departe. 

Cealaltă întrebare a lui Mikael Blomkvist suna astfel: 

Centrul Oden pentru Copii și Tineri de pe 
Sveavägen. E un loc sigur? Sterge mesajul imediat ce 
l-ai citit. 

Nu-i explica de ce îl interesa locul. Dar îl cunoștea destul 
de bine pe Mikael cât să știe că nu își punea întrebări 
inutile. Nu era genul ambiguu. 


Dacă era criptic, însemna că așa voia să fie și, din cauză 
că o rugase să șteargă mesajul, însemna că era o 
informaţie delicată. Clar era ceva important cu Centrul 
Oden pentru Copii și Tineri, iar Lisbeth găsi repede că Oden 
primise multe plângeri. Unii copii dispăruseră, iar alţii 
fuseseră ignoraţi și își făcuseră rău. Oden era condus în 
privat de către directorul Torkel Linden și firma lui, Care Me 
și părea - dacă te-ai fi luat după foștii angajaţi - să fie 
organizat ca o dictatură, în care cuvântul lui Torkel Linden 
era legea. La Oden nu se cumpăra niciodată nimic inutil, 
marja de profit rămânând mereu ridicată. 

Torkel Linden însuși era un fost gimnast faimos, printre 
altele campion suedez la bară. În prezent era un vânător 
pasionat și membru al parohiei Prietenii lui Christos, care 
ducea o campanie aspră împotriva homosexualilor. Lisbeth 
intră pe site-ul Asociaţiei Suedeze de Vânători și pe cel al 
Prietenilor lui Christos, ca să vadă cu ce fel de activităţi se 
ocupau în acel moment. Apoi îi trimise lui Torkel Linden 
două e-mailuri false, dar foarte prietenoase și care păreau 
să vină din partea organizaţiilor. E-mailurile conţineau un 
fișier PDF cu un virus-spion sofisticat care avea să se 
lanseze de la sine când Torkel Linden deschidea și citea 
mesajele. 

La ora 08:23 intrase pe serverul lui și începuse să lucreze 
concentrată. Era exact așa cum suspectase. August Balder 
fusese internat în ziua precedentă la Centrul Oden pentru 
Copii și Tineri. In raportul medical, sub o prezentare a 
circumstanțelor tragice care duseseră la internare, scria: 

Autism infantil, handicap mental grav. Agitat. 
Traumatizat după moartea tatălui. Nevoie de 
supraveghere constantă. Greu de interacţionat. A 
venit cu puzzle-uri. Nu trebuie să deseneze! 
Compulsiv şi distructiv. Decizia psihologului 
Forsberg, confirmată de TL. 

lar mai jos, adăugate probabil mai târziu: 

Profesorul Charles Edelman, comisarul Bublanski și 
inspectorul criminalist Modig au vizitat băiatul 


miercuri, 22 noiembrie, ora 10:00. TL a fost prezent. 
A desenat sub supraveghere. 

Şi mai jos: 

Loc de întâlnire schimbat. Băiatul va fi dus de 
profesorul Edelman la mama sa, Hanna Balder, pe 
Torsgatan, unde îi vor aștepta criminaliștii Bublanski 
și Modig. Se consideră că băiatul desenează mai bine 
într-un mediu familiar. 

Lisbeth verifică rapid cine era profesorul Charles 
Edelman și, când văzu că domeniul lui de expertiză erau 
abilităţile savanților, înţelese ce se petrecea. Probabil că pe 
hârtie se afla un fel de mărturie ce stătea să iasă la iveală. 
De ce altfel să fie interesaţi Bublanski și Sonja Modig de 
desenele băiatului și de ce altceva să fie Mikael Blomkvist 
atât de grijuliu cu întrebarea? 

Prin urmare, totul trebuia să rămână secret. Niciun 
criminal nu trebuia să afle că băiatul era capabil să-i facă 
portretul și Lisbeth se hotărî să verifice cât de grijuliu 
fusese Torkel Linden cu corespondenţa lui. Părea să stea 
destul de bine. Menţionase doar în trecere desenele 
băiatului. Cu toate acestea, primise un e-mail de la Charles 
Edelman la ora 23:10 în seara precedentă, trimis și Sonjei 
Modig și lui Jan Bublanski. E-mailul fusese cauza principală 
pentru care locul de întâlnire fusese schimbat. Charles 
Edelman scria: 

Salut, Torkel, foarte drăguţ din partea ta că m-ai 
preluat de la recepţie. Însă mă tem că trebuie să fiu 
un pic tranșant. Cred am avea șanse mult mai bune 
să reușim dacă ne asigurăm că băiatul desenează 
într-un mediu în care se simte protejat. Astea fiind 
zise, nu am nimic împotriva centrului tău. Am auzit 
multe lucruri bune despre el. 

Pe dracu', gândi Lisbeth și citi mai departe: 

De aceea, te-aș ruga să mutăm copilul acasă la 
mamă, la Hanna Balder, pe Torsgatan, mâine- 
dimineaţă. Motivul îi reprezintă accepțiunea 
generală din literatura de specialitate privind efectul 


pozitiv pe care îl are apropierea de mamă în cazul 
savanților. Dacă tu și băiatul ieșiţi pe ușa dinspre 
Sveavăgen la ora 09:15, vă pot lua din drum. Atunci 
am avea șansa să vorbim câteva clipe, ca între 
colegi. 
Toate cele bune. 
Charles Edelman 


La ora 07:01 și la 07:14, Jan Bublanski, respectiv Sonja 
Modig răspunseseră la e-mail. Erau motive îndreptăţite, 
scriau ei, să se bazeze pe cunoștințele lui Edelman și să-i 
urmeze sfatul. Torkel Linden confirmase din nou, la ora 
07:57, că avea să fie în faţa porţii din Sveavägen împreună 
cu băiatul, așteptându-l pe Charles Edelman. Lisbeth 
rămase o clipă pe gânduri. Apoi se duse în bucătărie și 
scoase câţiva biscuiţi din cămară în timp ce privea înspre 
Slussen şi Riddarfjärden. Așadar, întâlnirea fusese 
modificată. 

În loc să deseneze la centru, băiatul avea să fie dus la 
mama lui. Ar fi trebuit să aibă un efect pozitiv, scrisese 
Edelman, apropierea mamei are un efect pozitiv. 
Propoziția avea ceva care îi displăcea lui Lisbeth. Părea un 
pic perimată, nu-i aşa? Nici introducerea nu era mai bună: 
„Motivul îl reprezintă accepțiunea generală din 
literatura de specialitate...” 

Suna învechit şi greoi deşi, într-adevăr, mulți 
academicieni scriau aşa. Lisbeth nu ştia nimic despre felul 
de a se exprima al lui Charles Edelman, dar oare un 
neurolog faimos chiar avea nevoie să se bazeze pe 
literatura de specialitate? N-ar fi trebuit să fie ceva mai 
sigur pe el? 

Lisbeth se duse la computer și caută câteva articole de- 
ale lui Edelman pe internet; sigur, exista o urmă de 
vanitate chiar și în cel mai obiectiv text. Însă nu găsi pe 
nicăieri nici urmă de exprimare greoaie și exagerată sau 
naivă din punct de vedere psihologic. Din contră, tipul era 
brici. Se întoarse apoi la e-mail, verifică serverul SMTP prin 


care fusese trimis și tresări. Serverul se numea Birdino și îi 
era necunoscut, ceea ce n-ar fi trebuit să fie posibil, așa că 
tastă câteva comenzi că să înțeleagă despre ce era vorba. 
In următoarea secundă văzu negru pe alb. Serverul se baza 
pe mail relay?5. Așadar, expeditorul putea scrie de pe care 
adresă voia. 

Cu alte cuvinte, e-mailul de la Edelman era fals și 
descoperi că până și copiile trimise lui Bublanski și Modig 
nu erau decât perdele de fum. Mesajele fuseseră blocate și 
nu plecaseră de pe server. De aceea, nici nu avu nevoie să 
verifice, fiindcă știa deja: răspunsul poliţiei și acordul lor cu 
privire la planurile modificate erau și ele un fals, ceea ce, își 
dădu imediat seama, nu era chiar de ici, de colo. Nu 
însemna doar că cineva se dăduse drept Edelman. Exista 
de asemenea un informator și mai presus de toate: cineva 
voia să scoată băiatul pe Sveavägen. 

Cineva îl voia pe stradă, vulnerabil, ca să... ce? Să-l 
răpească sau să-l elimine? Lisbeth se uită la ceas, care 
arăta deja 9 fără cinci. In doar douăzeci de minute, Torkel 
Linden și August Balder aveau să iasă și să aștepte pe 
cineva care nu era Charles Edelman și care nu era nici pe 
departe prietenos. Ce să facă? 

Să sune oare la poliţie? Lisbeth ar fi preferat să nu sune, 
mai ales dacă exista riscul unei scurgeri de informaţii. Intră 
pe site-ul Centrului Oden și luă numărul lui Torkel Linden, 
dar nu reuși să treacă de centrală. Torkel Linden era într-o 
ședință, așa că îi căută numărul de mobil și sună la acela, 
dar pe fir intră robotul. Lisbeth înjură și-i scrise un SMS și 
un e-mail, spunându-i că nu trebuia să iasă sub nicio formă 
cu băiatul pe stradă. Se semnă Wasp. Nu-i venise nicio idee 
mai bună. 

Apoi își trase pe ea jacheta de piele și ieși. Se întoarse 
însă pe călcâie și alergă înapoi în apartament, unde puse 
laptopul cu fișierul criptat și pistolul Beretta 92 în geanta 


28 Un server de e-mail SMTP configurat să permită oricărui 
utilizator să trimită e-mailuri prin acesta. 


neagră pentru antrenamente. Se grăbi din nou afară, 
gândindu-se dacă să ia mașina care stătea și aduna praf în 
garaj, BMW-ul ei M6 decapotabil. Se hotărî în schimb să ia 
un taxi. Credea că avea să fie mai convenabil. Dar regretă 
aproape instantaneu. Taxiul întârzie și când veni în sfârșit 
părea că ora de vârf din trafic încă nu se sfârșise. 

Mașinile mergeau bară la bară, iar la Centralbron totul 
era blocat. Avusese loc vreun accident? Totul mergea 
foarte greu, totul mai puţin timpul care se grăbea înainte. 
Se făcu nouă și cinci, apoi și zece. Trebuiau să se miște 
repede-repede și, în cel mai rău caz, era deja prea târziu. 
Era foarte probabil ca Torkel Linden și băiatul să fi ieșit în 
Sveavägen înainte de ora stabilită și ca ucigașul, cine-o fi 
fost el, să fi atacat deja. 

Formă din nou numărul lui Linden. Sună, dar nu răspunse 
nimeni, iar Lisbeth înjură iar și se gândi la Mikael Blomkvist. 
Nu vorbise cu el de un car de ani. Îl sună totuși, iar acesta 
răspunse pe un ton supărat, însă atunci când înţelese cine 
era la telefon, se înveseli și exclamă: 

— Lisbeth, tu ești? 

— 'Ţine-ţi gura și ascultă-mă, zise ea. 


Mikael se afla la redacţie pe Götgatan și era irascibil, nu 
doar din cauză că dormise prost din nou, ci mai ales pentru 
că, dintre toate câte i se puteau întâmpla, era vorba tocmai 
de TT. Agenţia de presă a Suediei, Tidningarnas Telegram, 
de obicei serioasă și corectă, publicase un articol care, pe 
scurt, susținea că Mikael sabota ancheta criminală ţinând 
pentru el informaţii vitale pe care plănuia să le publice mai 
întâi în Millennium. 

Chipurile, mişcarea urma să rezolve problemele 
financiare ale publicaţiei, iar lui să-i reabiliteze statutul. 
Mikael știa că articolul fusese scris la comandă. Cu o seară 
în urmă, discutase îndelung despre el cu jurnalistul care-l 
scrisese, Harald Wallin. Însă nu-și imaginase că rezultatul 
avea să fie atât de devastator, cu atât mai mult cu cât tot 
articolul consta doar în insinuări idioate și acuzaţii 


nefondate. 

Cu toate acestea, Harald Wallin reușise să încropească 
ceva care părea aproape obiectiv și convingător. Tipul avea 
cu siguranţă surse bune, atât în cadrul concernului Serner, 
cât și în poliţie. În fine, articolul nu era mai rău decât 
„Procuratura îl critică pe Blomkvist” și Mikael găsi destul 
spaţiu acolo cât să se apere. Dar ar fi fost doar articolul, 
paguba n-ar fi fost prea mare. Însă unul dintre dușmanii lui, 
cel care plantase povestea, cunoștea logica mass-media. 
Dacă o agenţie de presă atât de serioasă ca TT publica un 
astfel de articol, nu doar că toţi ceilalţi aveau să se simtă 
legitimaţi să o urmeze, ci simțeau că le era permis de 
asemenea să lovească și mai aprig. Dacă TT șuiera, 
tabloidele răcneau și protestau. Era un principiu de bază al 
jurnalismului și de aceea Mikael se trezise la prima oră cu 
titluri pe internet precum „Blomkvist sabotează ancheta 
criminală” și „Blomkvist vrea să-și apere ziarul. Îl lasă pe 
criminal să scape”. Ziarele erau, evident, destul de 
obișnuite să adauge ghilimele la titlurile articolelor. Însă 
impresia generală era că prezentau o informaţie adevărată 
de ultimă oră și un cronicar pe nume Gustav Lund, care 
declara că se săturase de ipocrizie, scrisese în introducere: 
„Mikael Blomkvist, care și-a dorit întotdeauna să pară mai 
cu mot decât noi, ceilalţi, a ajuns să fie cel mai mare cinic”. 

— Să sperăm că n-o să înceapă să ne fluture pe sub nas 
vreo măsură juridică de constrângere, spuse designerul și 
coproprietarul Christer Malm, care stătea chiar lângă Mikael 
și mesteca nervos gumă. 

— Să sperăm că nu cheamă trupele speciale, răspunse 
Mikael. 

— Poftim? 

— Glumeam. Era o prostie. 

— Asta e clar. Dar nu-mi place senzaţia pe care mi-o 
lasă. 

— Nimănuli nu-i place. Dar cel mai bine ar fi să muncim în 
continuare, ca de obicei. 

— Îţi sună telefonul. 


— Sună încontinuu. 

— N-ar fi mai înţelept să răspunzi ca să nu găsească ceva 
și mai rău? 

— Da, da, mormăi Mikael și răspunse pe un ton deloc 
prietenos. 

— Cine e? zise el. 

— Salander, răspunse vocea, iar Mikael zâmbi larg. 

— Lisbeth, tu ești? 

— Ține-ţi gura și ascultă-mă, zise ea, iar reporterul o 
ascultă. 


Traficul se decongestionase, iar Lisbeth și șoferul de taxi, 
un tânăr irakian pe care îl chema Ahmed, care văzuse 
războiul de aproape și care își pierduse și mama și doi fraţi 
în atacuri armate, ajunseseră pe Sveavägen, trecând prin 
stânga Operei. Lisbeth, căreia nu-i plăcea să fie plimbată de 
colo-colo, îi mai trimise un e-mail lui Torkel Linden și 
încercă să sune pe altcineva din personalul de la Oden, 
cineva care putea să alerge până la el și să-l avertizeze. Nu 
primi niciun fel de răspuns, înjură în gura mare și speră că 
Mikael avea mai mult noroc. 

— E o situaţie de urgenţă? întrebă Ahmed de la volan. 

— Da, răspunse ea și atunci Ahmed trecu pe roșu, 
făcând-o pe Lisbeth să zâmbească un pic. 

Apoi, aceasta se concentră exclusiv la cei câţiva metri 
care mai rămâneau de parcurs. Pe latura stângă zări 
Facultatea de Comerţ și Biblioteca de Stat din Stockholm. 
Nu mai aveau mult, așa că se uită după numerele de pe 
partea stângă a străzii, identifică adresa și, din fericire, nu 
zări pe nimeni întins pe jos, mort. Era o zi obișnuită și 
deprimantă de noiembrie, nimic mai mult, iar oamenii erau 
în drum spre serviciu. Dar brusc... Lisbeth îi aruncă lui 
Ahmed câteva hârtii de o sută și se uită înspre zidul lung și 
verde de cealaltă parte a străzii. 

Văzu un bărbat puternic ce purta căciulă și ochelari de 
soare întunecaţi și se uita fix la ușa de vizavi de el. Era 
ceva în neregulă cu poziția lui. Nu i se vedea mâna dreaptă, 


dar braţul era încordat și pregătit. Atunci, Lisbeth se uită 
din nou la ușa de vizavi, atât cât vedea din ea din unghiul 
oblic în care se afla și observă cum ușa se deschide. 

Se deschise încet, ca și cum cel care urma să iasă ezita 
sau găsea că era mult prea grea, și-atunci Lisbeth strigă la 
Ahmed să se oprească. Sări din mașina încă în mișcare în 
aceeași clipă în care bărbatul ridică mâna dreaptă și 
îndreptă un pistol cu lunetă înspre ușa care se deschidea 
uşor. 


17 
22 noiembrie 


Bărbatului care-și spunea Jan Holtser nu-i plăcea deloc 
situaţia. Locul era prea deschis și nu era ora potrivită din zi. 
Se aflau prea mulţi oameni în jur și, chiar dacă se mascase 
cât de bine putuse, nu se simţea în largul său în lumină, cu 
atâția oameni care se plimbau prin parcul din spatele lui. 
Insă cel mai acut simţea că ura să omoare copii. 

Totuși, lucrurile stăteau cum stăteau și pe undeva era 
nevoit să accepte că el era vinovat pentru tot haosul. 

II subestimase pe băiat și trebuia să-și repare greșeala, 
dar de data aceea n-avea să mai cadă pradă sentimentelor 
sau demonilor personali. Avea să se concentreze doar la 
misiune și să fie profesionistul care era de fapt. Ba mai 
mult, n-avea să se mai gândească la Olga și, cu atât mai 
puţin, să-și amintească de privirea opacă ce îl ţintuise în 
dormitorul lui Balder. 

Trebuia să se concentreze la ușa de pe cealaltă parte a 
străzii și la pistolul Remington pe care-l ţinea ascuns în 
jacheta de fâș, dar pe care îl putea scoate în orice clipă. De 
ce oare nu se întâmpla nimic? Își simţea gura uscată. 
Vântul era tăios, umed și rece. Zăpada se troienise de-a 
lungul străzii și pe trotuar și peste tot erau oameni care se 
grăbeau la și de la serviciu în timp ce el apucă mai strâns 
pistolul și aruncă o privire la ceasul de la mână. 

Era 09:16 și se făcu 09:17. Nimeni nu ieșise încă pe ușa 
aceea, iar Holtser înjură în sinea lui: se întâmplase oare 
ceva? Nu avea nicio altă garanţie decât cuvântul lui Jurij. 
Dar în mod normal, era mai mult decât suficient. Jurij era un 
magician când venea vorba de computere și seara 
precedentă muncise concentrat, scriind e-mailuri false și 
cerând ajutorul cunoștințelor din Suedia pentru conţinutul 
acelora, în timp ce Jan se ocupase de tot restul; de 


fotografiile locației de care făcuseră rost, de alegerea armei 
și mai ales, de modul în care aveau să scape de acolo cu o 
mașină închiriată pe care Dennis Wilton de la Clubul 
Motocicliștilor din Svavelsjd o comandase pentru ei sub un 
nume fals. Mașina era parcată în acel moment cu motorul 
pornit la câteva blocuri distanţă, cu Jurij la volan. | 

Jan simţi o mișcare chiar în spatele lui și tresări. Insă nu 
era nimic, doar doi tineri care treceau prea aproape de el. 
Strada părea să se aglomereze, ceea ce nu-i plăcea deloc. 
Ura de-a dreptul situaţia. Undeva, mai departe, lătra un 
câine și mirosea a ceva, probabil a prăjeală de la 
McDonald's. Dar iată că... în spatele ușii de pe partea 
cealaltă a străzii apăruse într-un final un bărbat scund într-o 
haină gri și lângă el, un băiat cu o jachetă roșie matlasată și 
păr ciufulit. Jan se închină, ca de obicei, cu mâna stângă și 
puse un deget pe trăgaci. Dar ce se întâmpla oare? 

Ușa nu se deschidea. Bărbatul din spatele ei ezita și se 
uita la telefon. Haide odată, gândi Jan, deschide! Intr-un 
sfârșit, ușa se deschise încet și cei doi ieșiră, iar Jan ridică 
pistolul și privi chipul băiatului prin lunetă, zărind din nou 
acei ochi sticloși și simțind un val neașteptat de 
fierbințeală. Deodată, voia cu adevărat să-l omoare pe 
puști. Brusc își dorea să stingă cu totul acea privire 
înfricoșătoare. Dar ceva se întâmplă în acel moment. 

O femeie tânără apăru în fugă de nicăieri și se aruncă 
asupra băiatului, iar Jan trase și lovi ceva, așa că trase încă 
odată și încă odată. Dar băiatul și tânăra se rostogoliseră 
fulgerător în spatele unei mașini, iar Jan Holtser icni și se 
uită la dreapta și la stânga. Apoi traversă rapid strada cu 
ceea ce considera o mișcare de comando. 


Torkel Linden nu se înţelegea deloc bine cu telefoanele. 
Spre deosebire de soţia lui, Saga, care tresărea întotdeauna 
plină de speranţă la fiecare apel, gândindu-se că putea fi un 
nou loc de muncă sau o nouă ofertă, el se simţea doar 
stânjenit când îi suna telefonul, ceea ce avea, desigur, 
legătură cu toate acuzaţiile pe care le primise. 


El și Centrul erau întotdeauna învinuiți de ceva. 
Bineînţeles, era firesc să se întâmple așa. Oden era un 
centru pentru situaţii de criză și de aceea spiritele se 
aprindeau repede. Dar într-un fel știa și el că plângerile 
erau fondate. Mersese prea departe cu austeritatea și 
uneori fugea de toate și-i lăsa pe ceilalţi să se descurce 
singuri. Totuși, fusese și lăudat, mai nou de nimeni altul 
decât Charles Edelman. 

Iniţial, profesorul îl iritase. Nu-i plăcuse felul în care 
străinul se băgase în treburile lor. Dar după complimentul 
din e-mailul primit în dimineaţa aceea, se simțea mai 
conciliant și, cine știe, poate reușea să-l convingă pe 
profesor să recomande ca băiatul să rămână la Oden o 
vreme. Asta avea să aducă puţină lumină în viaţa lui, chiar 
dacă nu înţelegea prea bine de ce. De regulă, se ţinea 
departe de copii. 

Însă August Balder avea un aer misterios care îl atrăgea, 
iar poliția și cerinţele lor îl iritaseră din prima clipă. Voia să-l 
aibă pe August doar pentru sine, ca să împrumute un pic 
din misterul lui sau cel puţin să afle ce însemnau acele 
șiruri nesfârșite de cifre pe care le scrisese pe numărul 
revistei Bamse din camera de joacă. Insă nu era simplu. 
August Balder părea să urască orice formă de contact fizic, 
iar acum refuza să-l urmeze afară, în stradă. Devenise din 
nou teribil de încăpățânat, iar Torkel fu nevoit să-l tragă 
după el. 

— Haide odată, mormăi. 

Deodată începu să-i sune telefonul. Cineva încerca să 
dea de el cu o încăpățânare incredibilă. 

Însă nu se obosi să răspundă. Sigur era vreo prostie, o 
nouă reclamaţie. Cu toate acestea, verifică telefonul chiar 
de lângă ușă. Primise mai multe mesaje de la un număr 
ascuns, întâmplare bizară pe care o luă ca pe o glumă sau o 
ameninţare; nu trebuia să iasă, scria acolo. Nu trebuia cu 
niciun chip să iasă în stradă. 

Nu înţelegea și chiar atunci August păru să vrea s-o ia la 
goană. Torkel îl apucă din nou strâns de braţ și deschise 


ușa ezitant, trăgându-l afară pe băiat. Pentru o clipă, totul 
păru normal. Oamenii treceau pe stradă ca și cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat sau ar fi fost pe cale să se întâmple și se 
gândi din nou la mesaj. Insă înainte să apuce să-și ducă la 
capăt gândul, cineva veni în goană din stânga și se aruncă 
asupra băiatului. In aceeași clipă auzi focuri de armă. 

Inţelese că se afla în pericol și privi îngrozit vizavi unde 
văzu un bărbat, un bărbat în toată firea și bine antrenat, 
care traversa în fugă Sveavägen fix spre el. Ce naiba avea 
în mână? Nu era cumva o armă? 

Fără să se gândească măcar o clipă la August, Torkel 
încercă să intre înapoi pe ușă și o secundă crezu că avea să 
reușească. Dar Torkel Linden nu mai ajunse niciodată la 
adăpost. 


Lisbeth reacţionase instinctiv și se aruncase asupra 
băiatului ca să-l apere. Se lovi rău când se izbi de trotuar 
sau, cel puţin, așa avu impresia. Umărul și pieptul o dureau. 
Dar nu putea să se gândească la asta. Lipi copilul de ea și 
se ascunseră la adăpostul unei mașini. Stăteau și respirau 
greu în timp ce bărbatul trăgea spre ei. Apoi se lăsă 
liniștea, o liniște îngrijorătoare și, când Lisbeth se uită spre 
stradă pe sub mașină, văzu picioarele trăgătorului; picioare 
puternice care traversau strada în viteză, și-atunci Lisbeth 
se gândi să scoată pistolul din geantă și să-l împuște la 
rândul ei. 

Dar înţelese că nu avea să reușească - pe de altă parte... 
un Volvo mare trecea încet pe lângă ei și atunci se ridică în 
picioare. Trase băiatul de mână și alergă spre mașină, 
deschise portiera din spate și se aruncă înăuntru cu o forță 
dementă. 

— Pornește! urlă ea și descoperi în aceeași secundă că 
bancheta era plină de sânge. 


Jacob Charro avea douăzeci și doi de ani și un Volvo XC60 


de care era tare mândru și pe care îl cumpărase în rate cu 
tatăl lui pe post de garant. Era în drum spre Uppsala ca să 
ia prânzul cu verii și unchiul lui și cu soţia acestuia. De abia 
aștepta momentul. Voia să le povestească cum ajunsese în 
divizia A la Syrianska. 

La radio, Avicii cântau Wake me up, iar Jacob bătea tactul 
pe volan în timp ce trecea pe lângă Operă și Facultatea de 
Comerţ. Ceva mai sus, pe stradă, se întâmpla ceva. 
Oamenii alergau care încotro. Un bărbat ţipase, iar mașinile 
se mișcau smucit, așa că încetini fără să se îngrijoreze prea 
mult. Dacă se întâmplase vreun accident, poate că putea 
da o mână de ajutor. Jacob Charro visase dintotdeauna să 
fie un erou. 

Cu toate astea, se sperie teribil, probabil din cauza 
bărbatului de pe partea stângă a străzii, care tocmai 
traversa și arăta ca un soldat în toiul unui atac. Mișcările îi 
erau de o brutalitate incredibilă, iar Jacob se pregătea să 
apese pe acceleraţie, când simţi cum ceva smucește 
violent ușa din spate. Cineva se pregătea să intre și Jacob îi 
urlă ceva. Nu-și amintea ce. Poate că nu vorbise în 
suedeză. Dar acea persoană - o fată tânără cu un copil - 
doar îi urlă înapoi: 

— Pornește! 

Ezită o secundă. Cine erau oamenii ăia? Poate că voiau 
să-l jefuiască și să-i fure mașina. Nu putea gândi limpede. 
Era o nebunie totală. Apoi fu nevoit să reacționeze. Luneta 
explodă. Cineva trăgea în ei și atunci apăsă acceleraţia 
până la podea și goni cu inima zbătându-i-se în piept, 
trecând pe roșu la intersecţia cu Odengatan. 

— Ce e asta? strigă el. Ce se întâmplă? 

— Gura! îl repezi tipa și în oglinda retrovizoare o văzu 
examinând cu mâini sigure de asistentă medicală un 
băieţel cu ochi mari și îngroziţi și atunci observă nu doar că 
erau cioburi peste tot. Mai era și sânge. 

— E rănit? 

— Nu știu. Tu mergi înainte. Sau nu, ia-o la stânga aici... 
Acum! 


— Bine, bine, spuse el înfricoșat și întoarse brusc la 
stânga de-a lungul Vanadinsvăgen, gonind înspre Vasastan 
și întrebându-se dacă-i urmărea cineva și dacă avea să 
tragă din nou în ei. 

Se aplecă spre volan și simţi curentul care intra pe 
geamul spart. În ce dracu' fusese amestecat și cine era 
gagica? Se uită la ea în oglinda retrovizoare. Avea părul 
negru, mulţi cercei și privirea întunecată. Pentru o secundă 
avu senzaţia că nici nu exista pentru ea. Tipa murmură 
ceva aproape fericită. 

— Veşti bune? întrebă el. 

Tipa nu-i răspunse. Își scoase în schimb jacheta, apucă 
tricoul și... ce dracu’? Îl sfâșie dintr-o mișcare și rămase 
goală de la brâu în sus. Jacob se uită câteva secunde la 
sânii ei foarte fermi și mai ales la sângele care șiroia pe ei 
ca un râu în miniatură. 

Tipa fusese împuşcată sub umăr, nu departe de inimă, 
sângera abundent și intenţiona - înţelese el - să folosească 
tricoul pe post de bandaj. Îl înfășură strâns în jurul rănii ca 
să oprească sângerarea, apoi își puse din nou jacheta, cu 
un aer ridicol de îngâmfat, mai ales în condiţiile în care 
avea sânge pe obraz și pe frunte, ca o războinică. 

— Deci vestea bună e că tu ești rănită și nu băiatul, zise 
el. 

— Ceva de genul, răspunse ea. 

— Vă duc la Karolinska? 

— Nu, răspunse ea. 


Lisbeth găsise atât gaura de intrare, cât și cea de ieșire a 
glonţului. Probabil că acesta trecuse drept prin umăr. Rana 
sângera violent și Lisbeth își simţea tâmplele pulsând. Dar 
nu credea că îi fusese tăiată vreo arteră sau măcar așa 
spera. Se uită din nou în spate. Probabil că ucigașul avea o 
maşină prin apropiere. Însă nimeni nu părea să-i 
urmărească. Din fericire, plecaseră destul de repede de 
acolo. Se uită imediat la băiat - la August. 

August stătea cu mâinile încrucișate pe piept și se legăna 


înainte și înapoi. Lisbeth se gândi că trebuia să facă ceva. 
Se decise să-i scoată cioburile din păr și de pe picioare, iar 
August înlemni pentru o secundă. Lisbeth nu era convinsă 
că era un semn bun. Privirea lui August era împietrită și 
goală, așa că Lisbeth încuviinţă din cap și încercă să pară 
că avea totul sub control. Probabil că nu putea face nimic 
mai mult. Se simţea rău, ameţită și bandajul făcut din tricou 
era deja sângeriu. Oare avea să-și piardă cunoștința? | se 
făcu frică și încercă să încropească la repezeală un plan din 
care cel mai clar lucru era că poliţia nu era o alternativă. 
Poliţia îl dăduse pe băiat pe mâna criminalilor și părea că 
nu controla deloc situaţia. Așadar, ce-ar fi trebuit să facă? 

Nu putea continua să meargă cu acea mașină. Fusese 
văzută la locul faptei și luneta spartă avea să atragă 
atenţia. Trebuia să se asigure că tipul o ducea acasă, pe 
Fiskargatan ca să poată lua BMW-ul trecut pe cealaltă 
identitate a ei, lrine Nesser. Dar oare cum avea să 
conducă? 

Se simţea ca dracu”. 

— Du-te spre Västerbron! îi ordonă. 

— Bine, bine, spuse tipul de la volan. 

— Ai ceva de băut? 

— Am o sticlă de whisky pe care voiam să i-o dau 
unchiului meu. 

— Dă-mi-o, zise ea și primi o sticlă de Grant's pe care o 
deschise cu greu. 

Scoase bandajul provizoriu și turnă whisky pe rană, 
sorbind apoi lung de două, trei ori. Aproape că îi oferi și lui 
August o picătură când își dădu seama că nu era o idee 
bună. Copii nu beau whisky. Nici măcar cei în stare de șoc. 
Devenea confuză, nu-i așa? 

— Scoate-ţi cămașa, îi spuse tipului din faţă. 

— Poftim? 

— Trebuie să-mi pansez umărul cu ceva curat. 

— Bine, dar... 

— Niciun dar. 

— Dacă trebuie să vă ajut, ar trebui cel puţin să știu de 


ce trăgea în voi. Sunteţi infractori? 

— Încerc să-l păzesc pe băiatul ăsta, nimic mai mult. Îi 
urmăresc niște nenorocițţi. 

— De ce? 

— Nu-i treaba ta. 

— Deci nu e fiul tău. 

— Nici nu-l cunosc. 

— Şi-atunci de ce-l ajuţi? 

Lisbeth ezită. 

— Avem dușmani comuni, spuse ea și tipul începu să-și 
scoată fără tragere de inimă și destul de greu puloverul cu 
guler în V în timp ce conducea mașina cu mâna stângă. 

Desfăcu apoi nasturii cămășii, și-o scoase și i-o dădu lui 
Lisbeth, care începu s-o înfășoare cu grijă în jurul umărului 
în timp ce se uita din nou la August. August rămăsese 
ciudat de nemișcat, uitându-se în jos la picioarele lui mici 
cu o privire rece, iar Lisbeth se întrebă din nou ce să facă. 

Evident, se puteau ascunde acasă la ea, pe Fiskargatan. 
Nimeni în afară de Mikael Blomkvist nu știa adresa, iar 
apartamentul nu putea să apară pe numele ei prin niciun 
registru public. Insă nu voia să-și asume niciun risc. Fusese 
o vreme când era o nebună faimoasă, iar dușmanii de acum 
erau extrem de pricepuţi să găsească informaţii. 

Cineva de pe Sveavägen ar fi putut s-o recunoască și 
poliţia poate că începuse deja să caute peste tot după ea. 
Avea nevoie de o ascunzătoare nouă, ceva fără legătură cu 
niciuna dintre identitățile ei și de aceea avea nevoie de 
ajutorul cuiva. Dar al cui? Al lui Holger? 

Fostul ei tutore, Holger Palmgren, se refăcuse aproape 
complet după atacul cerebral și locuia într-un apartament 
cu patru camere din Liljeholmstorget. Holger era singurul 
care o cunoștea cu adevărat. Avea să-i fie loial până la 
capăt și să facă tot ce-i stătea în putinţă să o ajute. Insă era 
bătrân și anxios și nu voia să-l implice inutil. 

Apoi mai era, evident, Mikael Blomkvist. De fapt, nu era 
nimic în neregulă cu el. Cu toate astea, ezita să ia din nou 
legătura cu el - poate tocmai de aceea. Era întotdeauna 


atât de enervant de bun și corect și așa mai departe. Dar 
ce dracu’... nu-l puteai învinui de asta. Îl sună. Acesta 
răspunse imediat, cu o voce hăituită. 

— Salut, mă bucur să-ţi aud vocea. Ce s-a întâmplat? 

— Nu pot să povestesc acum. 

— Am înţeles că ești rănită. Am găsit urme de sânge. 

— Băiatul se simte bine. 

— Şi tu? 

— Sunt bine. 

— Deci ești lovită. 

— Așteaptă, Blomkvist. 

Lisbeth se uită pe geam și observă că erau deja aproape 
de Västerbron. li spuse tipului de la volan: 

— Oprește acolo, în staţia de autobuz. 

— Coborâţi așa, pur și simplu? 

— Tu o să cobori. O să-mi dai telefonul și o să aștepți 
afară până termin de vorbit. Ai priceput? 

— Da, da. 

Tipul se uită speriat la ea și-i dădu telefonul, apoi opri 
mașina și se dădu jos. Lisbeth reluă conversaţia. 

— Ce se întâmplă? întrebă Mikael. 

— Nu-i treaba ta, zise ea. Vreau să ai de acum încolo un 
telefon cu sistemul de operare Android, un Samsung, de 
exemplu. Aveţi așa ceva la redacţie? 

— Da, cred că sunt câteva. 

— Bine, pe urmă trebuie să intri în Google Play și să 
descarci o aplicaţie care se numește Headphone și una 
Threema, pentru mesaje. Trebuie să putem comunica în 
siguranţă. 

— În regulă. 

— Şi dacă ești la fel de idiot pe cât cred că ești, persoana 
care te ajută trebuie să rămână anonimă. Nu vreau să 
avem breșe. 

— Evident. 

— Pe lângă asta... 

— Da? 

— Nu folosi telefonul decât dacă e neapărat nevoie. În 


majoritatea timpului vom comunica printr-o conexiune 
specială din computerul tău. De aia vreau ca ori tu, ori 
persoana care nu e la fel de idioată ca tine să intre pe 
www.pgpi.org și să descarce un program de criptare pentru 
e-mail. Vreau să faceţi asta imediat și pe urmă să găsiţi o 
ascunzătoare bună și sigură pentru băiat și pentru mine, 
care să nu aibă legătură cu Millennium sau cu tine. Trimite- 
mi adresa într-un e-mail criptat. 

— Lisbeth, nu e datoria ta să-l protejezi pe băiat. 

— Nu am încredere în poliţie. 

— Atunci trebuie să găsim pe altcineva în care ai 
încredere. Puștiul e autist și are nevoi speciale, nu cred că 
trebuie să-ţi asumi responsabilitatea lui, mai ales dacă ești 
rănită. 

— Mai stai mult și vorbești prostii sau mă ajuţi? 

— Te ajut, evident. 

— Bun. Deschide Căsuţța lui Lisbeth în cinci minute. O să- 
ţi dau mai multe detalii acolo. Şterge tot după aceea. 

— Lisbeth, ascultă-mă, trebuie să te duci la spital. 
Trebuie să te tratezi. Se simte din vocea ta... 

Lisbeth închise telefonul și strigă la tipul din staţia de 
autobuz, apoi luă laptopul și intră prin intermediul 
telefonului mobil în computerul lui Mikael. După aceea, 
scrise instrucțiunile de descărcare și instalare a 
programului de criptare. : 

Îi spuse apoi tipului să o ducă la piaţa Mosebacke. Își 
asuma un risc. Însă nu vedea nicio altă soluţie. Afară 
începea să se întunece. 


Mikael Blomkvist înjură în barbă. Era pe Sveavägen, nu 
departe de cadavru și de bariera ce tocmai fusese ridicată 
de poliţia locală, care ajunsese prima la faţa locului. Se 
pusese în mișcare de când îl sunase Lisbeth prima dată. 
Sărise într-un taxi și pe drum încercase să-i împiedice pe 
băiat și pe director să iasă în stradă. Nu reușise decât să 
dea de un alt angajat al Centrului Oden pentru Copii și 
Tineri, o femeie pe nume Birgitta Lindgren, care se grăbise 


pe scări doar să-și vadă colegul prăbușindu-se lângă ușă, 
împușcat în cap. Când Mikael ajunse acolo zece minute mai 
târziu, Birgitta Lindgren aproape că delira. Totuși, atât ea, 
cât și o altă angajată, Ulrika Franzen, care avusese intenţia 
să meargă la Editura Albert Bonnier situată ceva mai sus pe 
aceeași stradă, îi făcuseră lui Mikael o descriere destul de 
fidelă a celor întâmplate. 

Chiar înainte să-i sune din nou telefonul, Mikael 
înţelesese că Lisbeth îi salvase viaţa lui August Balder. Își 
dăduse seama că ea și băiatul se aflau într-o mașină al 
cărui șofer nu era probabil prea dispus să-i ajute, nu după 
ce se trăsese și asupra lui. Dar mai presus de orice, Mikael 
văzu picăturile de sânge de pe trotuar și carosabil și, chiar 
dacă se liniștise un pic în urma discuţiei cu ea, continua să 
fie de fapt profund nefericit. Lisbeth păruse epuizată la 
telefon și totuși - nu că l-ar fi surprins cu adevărat - fusese 
încăpățânată ca un catâr. 

In ciuda faptului că era probabil rănită, voia să-l ascundă 
ea însăși pe băiat, ceea ce era de înţeles dacă te gândeai la 
experienţele ei trecute, dar oare ar fi trebuit el și ziarul s-o 
ajute cu acea operaţiune? Oricât de eroic ar fi reacționat pe 
Sveavăgen, în termeni strict juridici așa ceva se numea cu 
siguranţă răpire. Nu o putea ajuta în privinţa aceea. Intrase 
deja în bucluc cu media și procuratura. 

Insă era totuși vorba de Lisbeth și își dăduse cuvântul. La 
dracu’, evident că trebuia s-o ajute, chiar dacă Erika ar fi 
făcut o scenă și cine știe ce mai avea să se întâmple. De 
aceea, inspiră adânc și luă telefonul. Dar nu apucă să 
tasteze numărul. Auzi o voce cunoscută strigându-l. Era Jan 
Bublanski. Jan se grăbi spre el pe trotuar, părând disperat, 
iar lângă el se aflau inspectorul criminalist Sonja Modig și 
un bărbat înalt și bine făcut, pe la vreo cincizeci de ani, 
care era probabil profesorul pe care-l pomenise Lisbeth la 
telefon. 

— Unde e băiatul? zise Bublanski gâfâind. 

— A dispărut spre nord într-un Volvo roşu. Îl păzea 
cineva. 


— Cine? 

— Îţi povestesc doar ce am auzit, spuse Mikael, nesigur 
de ce putea sau trebuia să povestească. Dar înainte de asta 
trebuie să dau un telefon. 

— Nu, nu, mai întâi vorbești cu noi. Trebuie să decretăm 
alertă naţională. 

— Vorbește cu fata de acolo. O cheamă Ulrika Franzen. 
Ea știe mai multe. A fost martoră la tot și are chiar și o 
descriere a ucigașului. Mă întorc în zece minute. 

— Și cel care l-a apărat pe băiat? 

— Cea care l-a apărat. Ulrika Franzen are și o descriere a 
ei. Dar acum trebuie să mă scuzi... 

— Cum de ai știut că ceva urma să se întâmple aici? îl 
repezi Sonja Modig cu o răutate neașteptată. 

— La radio au spus că ai sunat la poliţie înainte să se 
audă focuri de armă. 

— Am primit un pont. 

— De la cine? 

Mikael inspiră din nou, adânc și se uită direct în ochii 
Sonjei cu toată solemnitatea de care era capabil. 

— Indiferent de ce rahaturi apar în ziare, azi chiar vreau 
să colaborez cu voi pe cât posibil, sper că știți asta. 

— Am avut dintotdeauna încredere în tine, Mikael. Dar 
pentru prima dată încep să mă îndoiesc de tine, răspunse 
Sonja. 

— În regulă, îţi respect opinia. Dar și voi trebuie să 
respectaţi faptul că nici eu nu mai am încredere în voi. A 
avut loc o scurgere gravă de informaţii, de asta sigur v-aţi 
seama, nu-i așa? Altfel toate astea nu s-ar fi întâmplat, 
spuse el și arătă cu degetul spre corpul neînsufleţit al lui 
Torkel Linden. 

— E adevărat, încuviință Bublanski. 

— Bine atunci, mă duc să dau un telefon, zise Mikael și se 
îndepărtă puţin ca să poată vorbi netulburat. 

Insă nu sună pe nimeni. Se gândi că era timpul să fie cu 
adevărat precaut și de aceea le spuse lui Bublanski și 
Modig că, din păcate, trebuia să se ducă imediat la 


redacție, dar că, evident, le stătea la dispoziție oricând 
aveau nevoie de el. Spre surprinderea lui, Sonja îl apucă de 
braţ. 

— Inainte să pleci trebuie să ne povestești cum de știai 
că avea să se întâmple ceva, spuse ea tăios. 

— Din păcate, sunt nevoit să respect politica de 
confidenţialitate a surselor, răspunse Mikael zâmbind 
chinuit. 

Opri apoi un taxi și se duse gânditor la redacţie. Pentru 
probleme de IT mai complexe, Millennium angajase cu ceva 
timp în urmă firma de consultanţă Tech Support, o gașcă de 
tinerele care-i ajutau pe membrii redacţiei rapid și eficient. 
Dar de data aceasta, nu voia să le implice. Nu voia să 
apeleze nici la Christer Malm, în ciuda faptului că era cel 
mai bun la IT din redacţie. În schimb, se gândi la Andrei. 
Andrei era deja amestecat în poveste și pe deasupra mai 
era și incredibil de priceput la computere. Mikael se hotări 
să-l roage pe acesta și jură să-l sprijine dacă el și Erika 
rezolvau odată întregul calabalâc. 


Dimineaţa  Erikăi fusese un adevărat coșmar încă 
dinaintea împușcăturilor de pe Sveavăgen și evident totul 
era din cauza articolului aceluia blestemat de la TT; într-un 
anume sens, era continuarea primului atac împotriva lui 
Mikael. Toate minţile invidioase și diabolice scoseseră din 
nou capetele și-și scuipau fierea pe Twitter, e-mail și în 
secţiunile de comentarii ale site-urilor. De data aceea 
fusese atrasă și gloata rasistă, fără îndoială pentru că 
Millennium se declarase de mai mulţi ani împotriva 
xenofobiei și rasismului. 

Cel mai rău era că devenise extrem de dificil pentru cei 
din redacţie să-și mai desfășoare activitatea. Publicul ezita 
să mai ofere ziarului informaţii. Pe lângă asta, apăru zvonul 
că procurorul-șef Richard Ekström pregătea o percheziţie la 
redacţie. Erika Berger nu-i dădu crezare. Percheziţiile la 
Ziare erau ceva grav, mai ales din punctul de vedere al 
confidențialităţii. 


Dar fu de acord cu Christer Malm că atmosfera devenise 
atât de apăsătoare, încât până și juriștilor le putea trece 
prin minte să inventeze prostii. Tocmai se gândea ce fel de 
reacţie să aibă, când Mikael intră în redacţie. Spre 
surprinderea ei, nu veni să vorbească cu ea. În schimb, se 
duse direct la Andrei Zander și împreună intrară în biroul ei. 

După o vreme veni și Erika. 

Andrei era încordat și concentrat și auzi cuvântul „PGP”. 
Ştia ce era de la un curs de securitate IT. Apoi observă cum 
Andrei lua notițe într-un carnet. După aceea, fără să se uite 
măcar la ea, tânărul ieși și se duse la laptopul lui Mikael de 
afară, din redacţie. 

— Ce-au fost toate astea? zise ea. 

Mikael îi povesti în șoaptă, dar Erika nu primi deloc 
vestea cu calm. Nu putea procesa așa ceva. Mikael trebui 
să repete de mai multe ori. 

— Așadar, vrei să le găsesc eu o ascunzătoare? întrebă 
ea. 

— Îmi pare rău că te implic și pe tine în asta, Erika, 
răspunse el. Dar nu știu pe nimeni care să cunoască atâţia 
oameni cu case de vară ca tine. 

— Nu știu ce să zic, Mikael. Chiar nu știu. 

— Nu-i putem abandona, Erika. Lisbeth a fost împușcată. 
E o situaţie disperată. 

— Dacă e rănită, atunci să se ducă la spital. 

— Dar refuză. Vrea să apere cu orice preţ băiatul. 

— Ca să poată desena ucigașul în liniște. 

— Da. 

— E o responsabilitate mult prea mare, Mikael și un risc 
enorm. Dacă se întâmplă ceva, toată vina cade pe noi. Așa 
ceva ar distruge revista. Să nu ne amestecăm în problema 
protecţiei martorilor, nu e treaba noastră. E afacerea 
poliţiei - gândește-te numai la câte probleme tehnice și 
psihologice ar putea da naștere desenele alea. Situaţia 
trebuie rezolvată în alt mod. 

— Așa ar trebui, cu siguranţă - dacă ar fi vorba despre 
oricine altcineva în afară de Lisbeth Salander. 


— E așa obositor uneori să te aud cum o aperi. 

— Încerc doar să văd situaţia într-un mod realist. 
Autorităţile l-au dezamăgit grav pe August Balder, l-au 
expus unui pericol mortal și știu că asta o înfurie la culme 
pe Lisbeth. 

— Vasăzică atunci trebuie să ne băgăm și noi? 

— Suntem nevoiţi. E furioasă și cine știe pe unde o fi. Nu 
are încotro să se ducă. 

— Du-i atunci la Sandhamn. 

— Lisbeth și cu mine avem o legătură prea apropiată. 
Dacă se află că ea are copilul, o să-mi percheziţioneze 
imediat toate casele. 

— Bine, atunci. 

— Bine ce? 

— Găsesc eu ceva. 

Erika nu putea crede că spusese așa ceva. Dar așa 
stăteau lucrurile cu Mikael - dacă o ruga ceva, nu putea să-l 
refuze și știa că la fel ar fi făcut și el. Ar fi făcut orice pentru 
ea. 

— Minunat, Ricky. Unde? 

Încercă să se gândească, dar nu-i veni nicio idee. Parcă 
uitase tot. Niciun nume, nicio persoană nu-i veni în minte, 
ca și cum, deodată, ar fi încetat să mai aibă o reţea de 
cunoștințe. 

— Trebuie să mă gândesc, zise ea. 

— Gândește-te repede și dă-i apoi adresa și informaţii 
legate de drum lui Andrei. Ştie el ce are de făcut. 

Erika simţi că trebuia să ia o gură de aer, așa încât cobori 
treptele şi ieși pe Götgatan. Se plimbă până în 
Medborgarsplatsen în timp ce nume după nume se 
perindau prin mintea ei, fără ca niciunul să pară potrivit. 
Erau prea multe în joc și le găsea cusururi tuturor celor la 
care se gândea. Nu voia să-i expună vreunui risc sau să-i 
deranjeze cu întrebări, probabil pentru că și ea fusese 
dintotdeauna deranjată de alţii. Pe de altă parte... era 
vorba despre un băieţel asupra căruia trăsese cineva, iar ea 
făcuse o promisiune. Trebuia să găsească ceva. 


Puțin mai departe răsună sirena unei mașini de poliţie, 
iar Erika privi spre parc și stația de metrou și în sus, la 
moscheea de pe deal. Un tânăr trecu pe lângă ea, uitându- 
se pe furiș la niște hârtii, ca și cum luase cu el ceva secret 
și deodată îi veni în minte - Gabriella Grane. La început, 
numele o surprinse. Gabriella nu era o prietenă apropiată și 
lucra într-un loc unde nu era bine să încâlci regulile. Așa că 
nu, era o idee idioată. Gabriella și-ar fi compromis munca 
doar ascultându-i propunerea și totuși... gândul nu-i dădea 
pace. 

Gabriella nu era doar o persoană extrem de pricepută și 
responsabilă. Işi aminti de o întâmplare. Avusese loc vara 
precedentă, în zorii zilei de după sărbătoarea racilor?, 
departe, la casa Gabriellei din Ingarö. Ea și Gabriella 
stătuseră într-un hamac afară, pe mica terasă, privind 
marea printre copaci. 

— Aici aș vrea să fug atunci când mă vânează hienele, 
spusese Erika fără să știe neapărat la ce fel de hiene se 
referea. Probabil că se simţea obosită și vulnerabilă la 
serviciu, iar casa aceea îi părea un refugiu minunat. 

Era așezată sus, pe munte și ascunsă de toate privirile de 
copaci și povârniș, iar Gabriella, își amintea ea, îi 
răspunsese că putea s-o ia drept invitaţie: 

— Când hienele încep să atace, ești bine-venită aici, 
Erika. 

Se gândi la acele vorbe, întrebându-se dacă n-ar fi trebuit 
să ia legătura oricum cu ea. 

Poate că ar fi fost nepoliticos din partea ei să întrebe. Dar 
se hotărî să încerce, așa că-i căută numărul și urcă din nou 
în redacţie, unde o sună de pe aplicaţia criptată Redphone 
pe care tot Andrei i-o instalase. 


2 Kräftskiva — sărbătoare tradiţională organizată la 
începutul 

lunii august, când prietenii și familia se adună să mănânce 
raci fierţi, să cânte cântece de petrecere și să bea bere sau 
șnaps. 


18 
22 noiembrie 


Gabriella Grane tocmai se îndrepta către o ședinţă-fulger 
cu Helena Kraft și echipa Säpo despre incidentul de pe 
Sveavägen, când începu să-i sune telefonul personal și, deși 
era furioasă sau poate tocmai de aceea, răspunse repede: 

— Da? 

— Erika la telefon. 

— Salut. Nu pot vorbi acum. Ne auzim mai târziu. 

— Dar voiam să... continuă Erika. 

Insă Gabriella închisese deja. Nu avea timp de discuţii 
amicale. Intră în sala de conferinţe cu o expresie de parcă 
era gata să înceapă un mic război. Cineva lăsase să se 
scurgă informaţii decisive din cauza cărora murise încă o 
persoană și probabil o alta era grav traumatizată, așa că își 
dorea mai mult decât orice să le spună tuturor de acolo să 
se ducă naibii. Fuseseră atât de neglijenţi și atât de dornici 
să afle noi informaţii, încât își pierduseră complet simţul 
judecății. Preţ de vreo jumătate de minut, nu auzi nimic din 
ce se discuta în grup. Furia o copleșea. Dar deodată începu 
să fie atentă. 

Cineva spusese că Mikael Blomkvist sunase la urgenţe 
înainte să se audă focuri de armă pe Sveavägen. Era destul 
de bizar. Pe lângă faptul că o contactase și Erika Berger, 
care nu suna de obicei fără motiv, cel puţin nu în timpul 
programului. Oare știa ceva important? Gabriella se ridică și 
se scuză. 

— Gabriella, cred că e foarte important să asculţi ce se 
spune aici, zise Helena Kraft neobișnuit de tăios. 

— Trebuie să răspund la un apel, răspunse ea, dorindu-și 
brusc să nu-i mai facă pe plac directoarei Säpo. 

— Ce fel de apel? 

— Un apel, spuse ea ieșind. 


Se duse în birou și o sună imediat înapoi pe Erika Berger. 


Erika o rugă instantaneu pe Gabriella să închidă și să o 
sune pe telefonul Samsung. Când o prinse din nou pe 
prietena ei pe fir, își dădu imediat seama că se întâmplase 
ceva. Vocea ei nu mai avea nimic din entuziasmul prietenos 
de dinainte. Din contră, Gabriella părea neliniștită, ca și 
cum își dăduse de la început seama că Erika avea ceva 
foarte important de transmis. 

— Bună, spuse ea. Sunt în continuare al naibii de presată 
cu timpul. E vorba cumva de August Balder? 

Erika avu o senzaţie foarte neplăcută. 

— Cum ţi-ai dat seama? întrebă ea. 

— Mă ocup de anchetă și tocmai am auzit că Mikael a 
primit un pont despre ce avea să se întâmple pe 
Sveavăgen. 

— Aţi fost informaţi deja despre asta? 

— Da și suntem, evident, foarte interesaţi să aflăm cum 
de s-a putut întâmpla așa ceva. 

— Îmi pare rău. Trebuie să respect confidenţialitatea 
sursei. 

— Bine. Atunci ce voiai? De ce m-ai sunat? 

Erika închise ochii și trase aer în piept. 

— Mă tem că trebuie să apelez la altcineva, spuse ea. Nu 
vreau să te implic într-un conflict de interese. 

— Accept cu plăcere orice fel de conflict de interese, 
Erika. Dar nu și să-mi ascunzi lucruri. Investigația asta e 
mai importantă pentru mine decât îţi poţi imagina. 

— Așa să fie? 

— Da și întâmplarea face să fi primit și eu un pont. Am 
aflat că fusese trimisă o ameninţare cu moartea la adresa 
lui Balder. Însă n-am reușit să împiedic asasinatul. Voi trăi 
cu gândul acesta tot restul vieţii mele. Așa că haide, nu-mi 
ascunde nimic. 

— Și totuși, trebuie, Gabriella. Îmi pare rău. Nu vreau să 
ai probleme din cauza noastră. 

— L-am întâlnit pe Mikael la Saltsjöbaden în noaptea 


crimei. 

— Nu mi-a spus. 

— Mi-am dat seama că nu aveam nimic de câștigat dacă 
mă prezentam. 

— Poate că a fost o decizie înțeleaptă. 

— Ar trebui să ne ajutăm unii pe alţii în toată nebunia 
asta. 

— Cred că e o idee bună. O să-l rog pe Mikael să te sune 
puţin mai târziu. Dar înainte trebuie să mă ocup de chestia 
asta. 

— Ştiu la fel de bine ca voi că există un informator la 
secţia de poliţie. In asemenea cazuri e nevoie de alianţe 
neobișnuite. 

— Cu siguranţă. Dar îmi pare rău. Trebuie să continui 
căutarea. 

— Bine, spuse Gabriella dezamăgită. O să mă prefac că 
n-am avut niciodată discuţia asta. Mult succes. 

— Mulţumesc, spuse Erika și continuă să caute prin lista 
de contacte. 


Gabriella Grane se întoarse îngândurată în sala de 
ședințe. Oare ce voise Erika? Nu înţelegea și totuși credea 
că intuiește ceva, însă gândurile nu păreau să i se 
limpezească nicicum. În clipa în care intră din nou în sală, 
se lăsă liniștea și toţi se întoarseră către ea. 

— Despre ce a fost vorba? întrebă Helena Kraft. 

— Ceva personal. 

— Un apel pe care ai fost nevoită să-l preiei chiar acum. 

— Unul pe care am fost nevoită să-l preiau, da. Unde s-a 
ajuns cu discuţia? 

— La ce s-a întâmplat pe Sveavăgen, dar, așa cum am 
subliniat, pentru moment nu avem informaţii suficiente, 
spuse șeful biroului, Ragnar Olofsson. Situaţia e haotică în 
momentul acesta. Se pare că am dat greș cu sursa din 
grupul lui Bublanski. Comisarul a devenit complet paranoic 
după acest episod. 

— Nu-l poţi învinovăţi, spuse Gabriella tăios. 


— Mda, am vorbit și despre asta. Nu ne vom da bătuți 
până ce nu vom înţelege cum știa trăgătorul că băiatul se 
afla la Oden și că avea să iasă pe ușă tocmai în acel 
moment. Nici nu trebuie să mai spun că nu ne vom da în 
lături de la nimic. Dar trebuie să subliniez că nu avem 
certitudinea că informatorul vine din interiorul poliţiei. Se 
pare că mai multe persoane știau despre asta - cei de la 
centrul Oden, bineînţeles, mama și logodnicul ei neserios 
Lasse Westman, dar și redacţia Millennium. Ba mai mult, n- 
ar trebui să eliminăm posibilitatea unui atac cibernetic. O 
să revin la asta. Aș putea să-mi continui raportul? 

— Desigur. 

— Tocmai am vorbit despre rolul lui Mikael Blomkvist, iar 
în privinţa asta suntem cu adevărat îngrijoraţi. De unde să 
fi știut el despre atacul armat înainte ca acesta să aibă loc? 
Așa cum văd eu lucrurile, trebuie că a avut o sursă 
apropiată organizaţiei criminale. Așadar, nu există niciun 
motiv pentru care să mai fie valabilă politica de protecţie a 
surselor. Trebuie să aflăm de unde a primit informaţia. 

— Probabil că e disperat și face orice ca să găsească un 
subiect bun, interveni și inspectorul Mărten Nielsen. 

— Și Mårten are surse de încredere. Doar citește ziarele, 
spuse Gabriella pe un ton acid. 

— Nu ziarele, scumpete. TT. O autoritate în care chiar și 
noi, ăștia de la Săpo, avem încredere uneori. 

— Articolul ăla defăimător e o făcătură și o știi la fel de 
bine ca mine, ripostă Gabriella. 

— Nu știam că-l simpatizezi chiar așa mult pe Blomkvist. 

— Idiotule. 

— Încetaţi imediat, interveni Helena. Ce sunt copilăriile 
astea? Continuă, Ragnar. Ce știm despre eveniment în 
sine? 

— Primii la faţa locului au fost Erik Sandström și Tord 
Landgren de la Ordine Publică, continuă Ragnar Olofsson. 
De la ei am primit informaţiile. Au ajuns acolo la ora 09:24, 
când totul se sfârșise. Torkel Linden era mort, împușcat în 
ceafă, iar băiatul... despre el nu știm nimic. Avem mărturii 


cum că și el ar fi fost împușcat. Sunt picături de sânge pe 
trotuar și pe carosabil. Însă nu știm nimic sigur. Băiatul a 
dispărut într-un Volvo roșu - avem o parte din numărul de 
înregistrare și marca mașinii. Presupun că vom afla destul 
de repede a cui este. 

Gabriella observă că Helena Kraft își nota grijulie totul, la 
fel cum făcuse și la ședința precedentă. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Potrivit mărturiilor a doi studenţi de la Facultatea de 
Comerţ de pe partea opusă a Sveavägen, a părut o reglare 
de conturi între două bande criminale care vânau 
amândouă băiatul, pe August Balder. 

— Pare exagerat. 

— Nu sunt chiar atât de sigur, continuă Ragnar Olofsson. 

— Ce te faci să spui asta? îl întrebă Helena Kraft. 

— De ambele părţi păreau să fie profesioniști. Trăgătorul 
se pare că a stat și a păzit poarta de lângă zidul jos și verde 
de cealaltă parte a Sveavägen, exact în faţa parcului. Avem 
multe detalii care indică faptul că e același bărbat care a 
tras în Frans Balder. Nu pentru că cineva i-ar fi văzut clar 
faţa, desigur; probabil că purta o mască sau ceva 
asemănător. Dar a părut că se mișcă cu aceeași eficienţă și 
viteză. lar de cealaltă parte o avem pe femeia aceea. 

— Ce știm despre ea? 

— Nu prea multe. Credem că purta o jachetă neagră de 
piele și o pereche de jeanși închiși la culoare. Cineva a 
descris-o ca fiind tânără, cu părul negru și mulţi cercei, cu o 
alură de rockeriță sau punkeriţă, scundă, dar fioroasă. A 
apărut de nicăieri și s-a aruncat asupra băiatului, apărându- 
|. Toţi martorii au fost de acord că nu putea fi doar un 
simplu trecător. Femeia alerga ca și cum se antrenase sau 
ca și cum mai fusese cândva în situaţii asemănătoare. 
Reacţionase foarte hotărât. Apoi avem mașina, Volvo-ul, iar 
în privinţa asta avem informaţii contradictorii. Unii spun că 
doar s-a întâmplat să treacă pe acolo și că femeia și copilul 
i s-au aruncat mai mult sau mai puţin în cale. Alţii - mai 
ales studenţii - cred că mașina făcea parte din operaţiune. 


În orice caz, mă tem că ne-am procopsit cu o răpire. 

— Așadar, femeia asta nu doar l-a salvat pe băiat, ci l-a și 
răpit, spuse Gabriella. 

— Așa pare, nu? Altfel ne-ar fi contactat deja. 

— Dincotro a venit? 

— Nu știm încă. Însă un martor, un redactor-șef de la 
ziarul unui sindicat, a spus că îi păruse familiară, ba chiar 
cunoscută, continuă Ragnar Olofsson, adăugând încă ceva. 

Insă Gabriella încetase deja să-l asculte. Inmărmurise de- 
a dreptul, spunându-și în sinea ei: Fiica lui Zalachenko, 
sigur e fiica lui Zalachenko. Desigur, știa că era nedrept să-i 
spună așa. Fiica nu avea nimic în comun cu tatăl. 
Dimpotrivă, îl urâse. Insă Gabriella ajunsese să se 
gândească la ea ca la fiica lui Zalachenko încă de când 
citise tot ce putuse despre afacerea aceea cu câţiva ani în 
urmă. In timp ce Ragnar Olofsson își prezenta speculaţiile, 
Gabriellei i se păru că totul începe să se așeze. Văzuse încă 
din ziua precedentă un punct comun între vechea reţea a 
tatălui și organizaţia criminală care își spunea Spiders. Insă 
renunţase la idee, deoarece își dăduse seama că 
răufăcătorii nu se puteau dezvolta profesional la infinit. 

Să pornești de la tipi soioși cu veste de piele care citesc 
reviste porno în baruri de motociclişti și să ajungi să furi 
tehnologie de vârf era cale lungă. Totuși, îi trecuse prin 
minte și chiar se întrebase dacă nu cumva tipa care-l 
ajutase pe Linus să detecteze atacul asupra computerelor 
lui Balder nu era cumva fiica lui Zalachenko. Într-un 
document al Säpo despre tânără scria „Hacker? pricepută 
la computere?” și, deși părea să fie mai mult o întrebare 
întâmplătoare izvorâtă din faptul că tânăra primise 
recomandări uimitor de bune de pe urma colaborării ei cu 
Milton Security, era clar că petrecea mult timp investigând 
sindicatul criminal al tatălui ei. 

Insă cel mai ostentativ detaliu în toată chestiunea asta 
era totuși faptul că exista o legătură între femeie și Mikael 
Blomkvist. Nu era clar ce fel de legătură și Gabriella nu 
credea nici pe departe în speculațiile malițioase cum că era 


vorba de o obsesie și de sadomasochism. Însă legătura 
exista și atât Mikael Blomkvist, cât și femeia care părea să 
corespundă semnalmentelor fiicei lui Zalachenko și care, 
potrivit unui martor, arăta familiar păreau să fi știut ceva 
despre atacul armat de pe Sveavägen. Erika Berger o 
sunase imediat după aceea și voise să-i spună ceva 
important despre acel episod. Oare nu duceau toate spre 
aceeași concluzie? 

— Tocmai m-am gândit la ceva, spuse Gabriella, poate un 
pic prea tare, întrerupându-l pe Ragnar Olofsson. 

— Da, spuse el iritat. 

— Mă întrebam... continuă ea, pe punctul de a-și expune 
teoria, când observă ceva care o făcu să ezite. 

Nu era nimic ieșit din comun. Era doar vorba de Helena 
Kraft, care începuse din nou să-și noteze sârguincioasă ce 
spusese Ragnar Olofsson și poate că așa ceva ar fi fost 
potrivit în cazul unui director foarte interesat de subiect. 
Însă era ceva exagerat de entuziast în felul în care mișca 
pixul pe hârtie, care o făcu pe Gabriella să se întrebe dacă 
un director a cărui datorie era să analizeze situaţia în 
ansamblu chiar trebuia să fie atât de grijuliu cu fiecare 
detaliu minor. Fără să priceapă de ce, simţi o neliniște 
adâncă. 

Poate că avea, desigur, legătură cu faptul că ea însăși 
era pe cale să acuze pe cineva fără dovezi concludente, dar 
probabil că avea mai degrabă de-a face cu faptul că Helena 
Kraft își dăduse seama că era privită și întorsese rușinată 
privirea, ba chiar roșise, iar Gabriella decise să nu-și 
termine propoziţia. 

— Mai bine zis... 

— Da, Gabriella? 

— Nu era nimic important, spuse ea și simţi brusc nevoia 
de a pleca de acolo. 

Deși știa că decizia ei n-avea să dea bine, părăsi 
încăperea din nou și se duse la toaletă. 

Își aminti mai târziu cum stătuse privindu-se în oglindă și 
încercase să înţeleagă ce văzuse. Roșise oare Helena Kraft? 


Dacă da, ce însemna asta? Cu siguranţă nimic, conchise ea, 
absolut nimic. Și chiar dacă Gabriella îl interpretase ca un 
semn de rușine sau vină, ar fi putut însemna orice. Se gândi 
că nu o cunoștea prea bine pe Helena Kraft. Insă știa bine 
că Helena n-ar fi condamnat un copil la moarte fără un 
motiv întemeiat, nu, așa ceva nu era cu putinţă. 

Gabriella era doar paranoică, un spion suspicios tipic, 
care vedea informatori peste tot, inclusiv în propria reflexie 
din oglindă. „Eşti o idioată”, mormăi ea, zâmbind 
resemnată și alungând ideea prostească în favoarea 
realităţii. Însă lucrurile nu se încheiaseră. În acea clipă i se 
păru că vede un nou adevăr în propria privire. _ 

Își dădu seama că semăna cu Helena Kraft. Îi semăna în 
sensul în care voia să fie deşteaptă și ambițioasă și să fie 
bătută pe umăr de superiorii ei, ceea ce nu era doar o 
trăsătură pozitivă. Atunci când mediul în care lucrezi e 
nesănătos, riști să devii una cu el și, cine știe, poate că 
tocmai dorinţa de a plăcea este cea care-i face pe oameni 
să comită crime și să întreacă limita moralității. 

Oamenii vor să fie acceptaţi, să fie competenţi și ajung 
să facă prostii inimaginabile din cauza asta. Brusc, se 
întrebă: oare asta se întâmplase aici? Atunci Hans Faste - 
care sigur era sursa lor de informaţii din cadrul echipei lui 
Bublanski - le dăduse informaţii secrete pentru că era 
misiunea lui și pentru că voia să câștige niște puncte în plus 
la Serviciul de Securitate. Poate că și Ragnar Olofsson îi 
dăduse acces Helenei Kraft la orice detaliu pentru că era 
șefa lui și pentru că voia să doarmă bine noaptea și apoi... 
da, apoi poate că Helena Kraft dăduse informaţiile mai 
departe fiindcă și ea era capabilă și avea iniţiativă. Insă cui 
i le dăduse? Comisarului Poliţiei Naţionale, guvernului sau 
vreunui serviciu de spionaj străin, american sau britanic, 
care poate că la rândul lui... 

Gabriella se opri și se întrebă din nou dacă n-o luase 
cumva razna. Dar chiar și așa, nu putea avea încredere în 
echipa ei. Simţea totuși nevoia să demonstreze că e 
capabilă, deși nu în accepțiunea Säpo. Voia doar ca August 


Balder să fie în siguranţă și, în loc de chipul Helenei Kraft, îl 
văzu pe cel al Erikăi Berger. Intră grăbită în birou și scoase 
Blackphone-ul, același telefon la care obișnuia să vorbească 
cu Frans Balder. 


Erika ieșise din nou din redacţie pentru a putea vorbi 
nestingherită și stătea în faţa Librăriei Hansson Bruce de pe 
Götgatan, întrebându-se dacă nu cumva făcuse o prostie. 
Insă Gabriella Grane pusese problema în așa fel încât Erika 


nici nu apucase să se apere - acesta era probabil 
dezavantajul de a avea prietene foarte inteligente. O citise 
la perfecţie. 


Gabriella nu numai că-și dăduse seama de misiunea 
Erikăi, ci o și convinsese că simţea că are o datorie morală 
și că n-avea să divulge ascunzătoarea pentru nimic în lume, 
indiferent cât de grav ar fi încălcat asta codul etic și 
profesional. 

Se simţea vinovată, spusese ea și de aceea voia să-i 
ajute. Avea să-i trimită cheile de la cabana ei din Ingarö și 
avea să se asigure că instrucţiunile îi vor parveni lui Andrei 
Zander prin canalul criptat. 

Puțin mai sus pe Götgatan, un cerșetor căzu și două 
sacoșe cu sticle de plastic se deșertară pe trotuar. Erika se 
grăbi să-l ajute. Insă bărbatul, care se ridicase rapid în 
picioare, nu voia niciun fel de ajutor. Erika îi zâmbi 
gânditoare și continuă să urce spre redacţie. 

Mikael părea zdruncinat și epuizat. Avea părul vraiște și 
cămașa îi ieșise din pantaloni. Nu-l mai văzuse de mult atât 
de neglijent. Cu toate astea, nu se îngrijoră. Când îi 
străluceau ochii așa, nu mai putea fi oprit. Intrase deja în 
starea aceea de concentrare care n-avea să se încheie 
decât atunci când dădea de cap poveștii. 

— Ai găsit o ascunzătoare? o întrebă el. 

Erika dădu din cap. 

— Poate că n-ar trebui să vorbim despre asta. E nevoie 
să păstrăm informaţia într-un cerc cât mai restrâns, 
continuă el. 


— O idee înţeleaptă. Să sperăm că va fi doar o soluţie pe 
termen scurt. Nu-mi place că Lisbeth răspunde pentru 
băiat. 

— Cine știe, poate că o să le fie de folos amândurora. 

— Ce le-ai zis polițiștilor? 

— Mai nimic. 

— Nu e bine să ascundem totul. 

— Nu neapărat. 

— Poate că Lisbeth o să fie dispusă să facă o declaraţie, 
ca să te poţi linişti și tu un pic. 

— Nu vreau să o presez cu nimic acum. Sunt îngrijorat. Ai 
putea să-l rogi pe Andrei să o întrebe dacă ar trebui să o 
ducem la un doctor? 

— Așa o să fac. Dar ascultă... 

— Da... 

— Încep să cred că a procedat corect, spuse Erika. 

— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea? 

— Pentru că și eu am sursele mele. Se pare că secția de 
poliţie nu e un loc sigur în momentul ăsta, spuse ea și se 
duse cu pași hotărâți spre Andrei Zander. 


19 


22 noiembrie seara 


Jan Bublanski era singur în birou. Până la urmă, Hans 
Faste recunoscuse că-i informase de la bun început pe cei 
de la Säpo, iar Bublanski îl scosese din investigaţie fără să-i 
mai asculte explicaţiile. În ciuda faptului că avea încă o 
dovadă că Hans Faste era un carierist în care nu se putea 
avea încredere, îi fusese greu să-și închipuie că tipul îi 
informa și pe criminali. Existau, desigur, persoane corupte 
și rău intenţionate chiar și în rândurile poliţiei. Dar să dea 
un băieţel cu probleme psihice pe mâna unor ucigași cu 
sânge-rece, asta era cu totul altceva și refuza să creadă că 
cineva din forțele poliției putea fi capabil de așa ceva. 
Poate că informaţia ieșise la iveală pe altă cale. Poate că 
fuseseră interceptaţi sau poate le fusese spart sistemul IT. 
Deși nu-i prea venea să creadă că ar fi scris în vreun 
computer că August Balder putea să-i facă portretul 
criminalului și cu atât mai puţin că se afla la Centrul Oden 
pentru Copii și Tineri. O căutase pe șefa Säpo, Helena Kraft, 
ca să discute problema. Insă deși sublimase că era ceva 
important, aceasta încă nu-l sunase înapoi. 

Avuse de asemenea o discuţie cu Consiliul de Export și 
cu Ministerul Economiei, ceea ce era îngrijorător. Chiar 
dacă nimeni nu o spusese pe șleau, nu erau interesaţi nici 
de băiat, nici de continuarea anchetei cu privire la 
incidentul din Sveavägen, ci de programul pe care-l 
dezvoltase Frans Balder, despre care se credea că fusese 
într-adevăr furat în noaptea crimei. 

In ciuda faptului că mai mulţi tehnicieni IT ai poliţiei, 
împreună cu trei oameni de știință de la Universitatea din 
Linköping și Politehnica din Stockholm fuseseră în locuinţa 
din Saltsjöbaden, nu găsiseră nici urmă de proiect de 
cercetare, nici în computere, nici prin hârtiile lăsate în 
urmă. 


— Carevasăzică, inteligenţa artificială a dispărut și ea, 
mormăi Bublanski pentru sine și asta îi aminti de o 
ghicitoare pe care obișnuia să o spună vărul lui răutăcios, 
Samuel, ca să-și uimească prietenii la sinagogă. 

Era un paradox - dacă Dumnezeu era atotputernic, putea 
oare să creeze ceva mai inteligent decât El? Gluma, își 
aminti el, era considerată jignitoare sau de-a dreptul o 
blasfemie, pentru că funcţiona în așa fel încât orice răspuns 
ai fi dat era greșit. Însă Bublanski nu reuși să analizeze 
problema până la capăt. Se auzi o bătaie în ușă. Era Sonja 
Modig care-i dădu solemn încă o bucăţică de ciocolată 
elveţiană cu portocale. 

— Mulţumesc, spuse el. Ai noutăți? 

— Credem că știm cum i-au făcut criminalii pe Torkel 
Linden și pe băiat să iasă în stradă. Au trimis e-mailuri false 
în numele tău și al lui Charles Edelman și au stabilit astfel o 
întâlnire. 

— Se pot face și lucruri din astea? 

— Da. Şi nu e deloc greu. 

— Înspăimântător. 

— Așa e, dar nu ne spune nimic despre cum au aflat că 
trebuiau să spargă tocmai computerul de la Oden sau de 
unde știau că profesorul Edelman era implicat. 

— Presupun că trebuie să cercetăm și computerele 
noastre. 

— Am început deja ancheta. 

— Oare așa trebuia să se întâmple, Sonja? 

— Cum adică? 

— Să nu mai îndrăznim să scriem sau să spunem nimic 
de teamă că suntem interceptațţi? 

— Nu știu. Sper că nu. E un anume Jacob Charro afară 
care așteaptă să fie interogat. 

— Cine e? 

— Un fotbalist de la FC Syrianska. El a fost cel care i-a 
luat cu mașina pe femeie și pe August Balder de pe 
Sveavägen. 


Sonja Modig se afla în sala de interogatorii cu un tânăr 
musculos, brunet, cu părul scurt și pomeţi pronunţaţi. Purta 
un pulover galben ocru cu guler în V fără nimic pe dedesubt 
și avea un aer tulburat și, totodată, mândru. 

— Interogatoriul începe la ora 18:35, pe 22 noiembrie, cu 
martorul Jacob Charro, douăzeci și doi de ani, originar din 
Norsborg. Povestește-ne ce s-a întâmplat în dimineaţa 
aceasta, începu Sonja. 

— Da, deci... zise Jacob Charro. Mergeam cu mașina pe 
Sveavăgen și am observat că se întâmplă ceva neobișnuit 
pe stradă. Am crezut că e un accident. Din cauza asta am 
încetinit. Dar apoi am văzut un bărbat care a traversat 
strada venind din stânga. S-a repezit fără să se uite la 
mașini și-mi amintesc că m-am gândit că e un terorist. 

— Ce te-a făcut să crezi asta? 

— Părea mânat de un fanatism religios. 

— L-ai văzut la faţă? 

— N-aș putea spune cu siguranţă, dar m-am gândit mai 
târziu că arăta un pic ciudat. 

— Cum adică? 

— Arăta ca și cum aceea nu era faţa lui adevărată. Avea 
ochelari de soare rotunzi pe care probabil că și-i prinsese cu 
ceva în jurul urechilor. Apoi, obrajii. Părea că are ceva în 
gură, nu știu sigur. Pe urmă mustaţa și sprâncenele și 
culoarea tenului. 

— Crezi că purta o mască? 

— Ceva sigur purta, dar n-am apucat să mă gândesc prea 
mult la asta. In secunda următoare, portiera din spate s-a 
deschis și... cum să vă spun? A fost una din clipele acelea 
în care se întâmplă mult prea multe lucruri în același timp - 
ca și cum îţi cade cerul în cap. Deodată aveam străini în 
mașină și cineva îmi spărsese luneta. 

Eram în stare de șoc. 

— Ce-ai făcut? 

— Am accelerat ca nebunul. Cred că tipa care sărise în 
mașină mi-a urlat să conduc și eram atât de îngrozit, încât 
abia dacă știam ce făceam. Am urmat doar ordinul. 


— Ordinul? 

— Așa a părut. Credeam că suntem urmăriţi și n-am 
văzut altă soluţie decât să mă conformez. Am virat la 
stânga și la dreapta, exact cum mi-a zis tipa... 

— Da? 

— Avea o voce ciudată. Era atât de rece și concentrată, 
că m-am agăţat cu totul de ea. Ca și cum vocea ei era 
singurul lucru stabil din toată nebunia aia. 

— Ziceai că femeia ţi-a părut cunoscută? 

— Da, dar nu la momentul respectiv. Atunci eram speriat 
de moarte. Ba mai începuse să curgă și sânge pe bancheta 
din spate. 

— Al băiatului sau al femeii? 

— Nu mi-am dat seama iniţial și nici ei nu păreau să știe. 
Dar deodată am auzit un „Yes!”, un mic strigăt, ca și cum 
se întâmplase ceva bun. 

— Despre ce era vorba? 

— Tipa înţelesese că ea și nu băiatul, fusese împușcată, 
și-mi amintesc că m-am gândit un pic la asta. Era ca un fel 
de „ura, eu sunt aia împușcată” și să știți că nu era o rană 
minoră. Oricât s-a chinuit să o bandajeze, n-a reușit să 
oprească sângerarea. Sângele continua să curgă și tipa era 
din ce în ce mai palidă. Se simţea ca naiba. 

— Și totuși se bucura că ea fusese rănită și nu băiatul. 

— Exact. Ca o mamă. 

— Dar nu era mama copilului. 

— Nicidecum. Nu se cunoșteau, așa mi-a zis și asta a 
devenit din ce în ce mai evident. Nu părea să stea cu ochii 
pe băiat. Nici vorbă să-l îmbrăţișeze sau să-i spună ceva 
care să-l liniștească. Se purta cu el mai degrabă ca și cum 
ar fi fost un adult, și-i vorbea pe același ton ca mie. La un 
moment dat a vrut să-i dea whisky puștiului. 

— Whisky? întrebă Bublanski. 

— Aveam o sticlă în mașină pe care ar fi trebuit să i-o 
dau unchiului meu, dar i-am dat-o ei ca să-și dezinfecteze 
rana și să bea o dușcă. Ba chiar a băut vârtos. 

— Cum ţi s-a părut că se poartă cu băiatul în general? 


întrebă Sonja Modig. 

— Ca să fiu sincer, nu știu ce să vă răspund. Nu prea era 
bună la interacţiunile sociale. S-a purtat cu mine ca și cum 
eram servitorul ei și, cum ziceam, habar n-avea cum ar fi 
trebuit să se poarte cu copiii. Și totuși... 

— Da? 

— Cred că era un om bun. N-aș lua-o ca bonă pentru 
copii mei, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar era în 
regulă. 

— Crezi, așadar, că cel mic e în siguranţă cu ea? 

— Aș zice că tipa poate fi cu siguranţă periculoasă și 
dusă cu pluta. Dar pe băieţelul acela - August îl cheamă, 
nu-i așa? 

— Exact. 

— Pe August o să-l apere cu preţul vieţii ei, dacă e 
nevoie. Asta a fost impresia mea. 

— Unde i-ai lăsat? 

— M-a rugat să-i duc până în piaţa Mosebacke. 

— Acolo locuia femeia? 

— Nu știu. Nu mi-a dat prea multe explicaţii. Voia doar să 
ajungă acolo - am avut senzaţia că pe undeva pe acolo își 
parcase mașina. Dar altfel, nu mi-a zis niciun detaliu în 
plus. M-a pus să-mi scriu datele de contact. Urma să mă 
despăgubească pentru mașină, mi-a zis și să-mi mai dea 
ceva pe lângă. 

— Părea că are bani? 

— De fapt... dacă m-aș fi luat după înfățișarea ei, aș fi 
spus că trăiește într-o cocină. Dar felul în care se purta... 
Nu știu. Nu m-ar mira dacă ar fi bogată. Mi-a părut genul de 
persoană care face întotdeauna ce vrea. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— l-a zis băiatului să coboare. 

— Și a ascultat-o? 

— Era complet paralizat. Se legăna înainte și înapoi și nu 
s-a clintit din mașină. Atunci tipa i-a vorbit mai aspru. l-a 
spus că e o chestiune de viaţă și de moarte sau așa ceva și 
atunci băiatul a ieșit clătinându-se, cu mâinile întinse, ca un 


somnambul. 

— Ai văzut încotro au luat-o? 

— Știu doar că au luat-o la stânga - spre Slussen. Dar 
tipa... 

— Da? 

— Se simţea extrem de rău. A făcut un pas într-o parte și 
arăta de parcă putea să cadă în orice clipă. 

— Nu sună bine. Și băiatul? 

— Nici el nu se simţea mai bine. Arăta foarte ciudat și tot 
timpul cât a stat în mașină mi-a fost frică să nu facă vreo 
criză. Dar când a coborât, părea că acceptă situația. In 
orice caz, a întrebat de mai multe ori „unde, unde”. 

Sonja Modig și Bublanski se uitară unul la altul. 

— Eşti sigur? întrebă Sonja. 

— De ce n-aş fi? 

— Adică poate ți s-a părut că l-ai auzit spunând asta 
pentru că avea o expresie întrebătoare, de exemplu. 

— De ce să mi se fi părut? 

— Pentru că mama lui August Balder spune că băiatul nu 
vorbește, continuă Sonja Modig. 

— Glumești? 

— Nu. Şi pare extrem de ciudat să fi spus primul lui 
cuvânt în asemenea condiţii. 

— Știu foarte bine ce am auzit. 

— Bine și femeia ce a răspuns? 

— "Departe”, cred. „Departe de aici.” Ceva de genul. 
Apoi aproape s-a prăbușit, cum ziceam. Oricum, mi-a spus 
să plec de acolo. 

— Și ai plecat? 

— Ca din pușcă. 

— Şi apoi ţi-ai dat seama pe cine ai dus cu mașina? 

— Îmi dădusem deja seama că puștiul era fiul geniului 
aceluia care a fost omorât. Dar tipa... ea părea doar vag 
cunoscută. Îmi amintea de cineva și într-un final nu am mai 
putut sa conduc. Începusem să tremur ca toate alea și m- 
am oprit pe Ringvăgen, lângă Skanstull și am dat o fugă la 
hotelul Clarion unde am cerut o bere și am încercat să mă 


liniștesc un pic. Atunci mi-am dat seama. Era tipa aia 
căutată pentru crimă acum câţiva ani, dar care a fost 
achitată și despre care s-a descoperit în schimb că a trăit 
niște chestii cumplite când era mică. Îmi amintesc bine de 
asta, pentru că tatăl unui prieten de-al meu a fost torturat 
în Siria și s-a aflat aproape în aceeași situaţie. A fost supus 
unui tratament cu electroșocuri și porcării doar pentru că 
nu putea face față amintirilor din Siria. Era ca și cum l-ar fi 
torturat iar. 

— Eşti sigur de asta? 

— Că a fost torturat... 

— Nu, că era ea, Lisbeth Salander. 

— M-am uitat la poze cu ea pe net și nu încape niciun 
dubiu. Plus că mai e ceva care se potrivește... 

Jacob ezită, ca și cum s-ar fi rușinat. 

— S-a dezbrăcat până la talie pentru că avea nevoie de 
tricou pentru bandaj și când s-a întors un pic ca să-și 
panseze umărul, am văzut că avea un tatuaj mare cu un 
dragon pe spate, până sus, spre omoplaţi. Tatuajul era 
menţionat în articolele acelea vechi. 


Erika Berger ajunse la cabana Gabriellei Grane din Ingarö 
cu două sacoșe cu mâncare, creioane și hârtie, cu vreo 
două puzzle-uri de nivel avansat și alte câteva lucruri. Insă 
nu era nici urmă de August și Lisbeth și nu puteau fi 
nicicum contactaţi. Lisbeth nu răspundea nici pe aplicaţia 
Redphone, nici pe linia criptată, iar Erika era extrem de 
îngrijorată. 

Oricum ar fi întors situaţia, vedea asta ca pe un semn 
rău. Era adevărat că Lisbeth Salander nu dădea prea mulți 
bani pe vorbe inutile sau cuvinte de alinare. Dar ea singură 
ceruse o ascunzătoare sigură. Ba mai mult, era 
răspunzătoare pentru un copil și atunci, dacă nu le 
răspundea la telefon, probabil că situaţia era foarte gravă. 
In cel mai rău caz, Lisbeth zăcea în agonie pe undeva. 

Erika trase o înjurătură și ieși pe terasă, aceeași terasă 
unde ea și Gabriella stătuseră și vorbiseră despre cum ar fi 


fost să se ascundă de întreaga lume. Asta se întâmplase cu 
doar câteva luni în urmă. Totuși, momentul părea extrem 
de îndepărtat. Nu mai era nicio masă afară, niciun scaun și 
nicio sticlă, nu se mai auzeau râsete, erau doar zăpadă, 
crengi și gunoi adus de furtună. Era ca și cum viaţa 
părăsise locul acela, iar amintirea petrecerii adâncea 
atmosfera dezolantă din casă. Acea zi îndepărtată plutea ca 
o fantomă prin încăperi. 

Erika se duse din nou în bucătărie și puse în frigider 
mâncarea ce putea fi gătită la microunde - chifteluţe, cutii 
cu spaghete, mușchi Stroganoff, pește gratinat, bulete de 
cartofi și niște mâncare, de fast-food, pe care Mikael o 
sfătuise să cumpere: Billys Pan Pizza, pateuri, cartofi prăjiţi, 
coca-cola, o sticlă de Tullamore Dew, un cartuș de ţigări, 
trei pungi de chipsuri, bomboane, trei prăjituri cu ciocolată 
și bastonașe cu aromă de lemn-dulce. Pe masa mare și 
rotundă puse hârtie de desenat, creioane, carioci, gume de 
șters, o riglă și un compas. Pe foaia cea mai de sus desenă 
un soare și o floare și scrise Bine ați venit în patru culori 
calde. 

Cum era situată pe promontoriul stâncos, nu departe de 
Ingarâstrand, casa nu putea fi zărită din cauza unei pădurici 
de conifere. Avea patru camere care dădeau în bucătăria 
mare de lângă terasa cu uși de sticlă. In afară de masa 
rotundă se mai găseau un balansoar vechi și două canapele 
rupte și uzate care, împreună cu două covoare roșii, noi, 
continuau să-i dea un aer proaspăt și confortabil. 

Probabil că era și o ascunzătoare bună. Erika lăsă ușa 
deschisă, puse cheile, așa cum fusese înţelegerea, în 
sertarul cel mai de sus al dulapului de la intrare și cobori pe 
treptele de lemn ce flancau panta - singura cale de acces la 
casă pentru cei care veneau cu mașina. 

Cerul era întunecat și ameninţător, iar vântul începuse 
din nou să bată cu putere. Erika nu se simţea în apele ei și 
nu o ajută cu nimic faptul că pe drumul spre casă începu să 
se gândească la mama băiatului, Hanna. Erika nu o 
întâlnise niciodată pe Hanna Balder și, cu un an înainte, nu 


se prea numărase printre fanii ei. La vremea aceea, Hanna 
juca adesea roluri de femei sexy și prostuţe, iar Erikăi i se 
păru că promovarea unor astfel de roluri era un gest tipic 
pentru industria filmului. Însă niciunul dintre aceste lucruri 
nu mai era adevărat și Erikăi i se făcu rușine de vechea 
ostilitate. O judecase prea aspru pe Hanna Balder; era 
foarte ușor să critici o fată drăguță care ajunge rapid 
faimoasă. 

Mai nou - în puţinele rânduri când Hanna apăruse în filme 
mai importante - ochii îi luceau cu un fel de durere 
stăpânită și poate că durerea era adevărată. Hannei Balder 
nu-i fusese, evident, ușor. Cu atât mai puţin în ziua aceea, 
încă de dimineaţă Erika insistase ca Hanna să fie informată 
și adusă lângă August. | se părea că era o situaţie în care 
un copil avea nevoie de mama lui. 

Insă Lisbeth, care încă vorbea cu ei, nu fusese de acord 
cu ideea. Nimeni nu știa încă cine era informatorul, scrisese 
Lisbeth și nu era imposibil ca acesta să facă parte din 
cercul de cunoștințe al mamei sau al lui Lasse Westman, 
care se închisese în casă, încercând să scape de jurnaliști. 
Era o situaţie fără ieșire și Erika spera ca jurnaliștii de la 
Millennium să reușească să descrie situaţia cu demnitate și 
seriozitate, fără ca ziarul sau altcineva să aibă de suferit. 

Se îndoia totuși de abilitatea lui Mikael, mai ales atunci 
când arăta în halul ăla. De altminteri, avea ajutorul lui 
Andrei Zander. Erika îl îndrăgea pe Andrei Zander. Era un 
tânăr chipeș, pe care mulţi îl credeau gay. Cu puţin timp 
înainte fusese invitatul ei și al lui Greger la un prânz în 
Saltsjobaden și le spusese povestea vieţii lui, ceea ce nu 
făcuse decât să o înduioșeze și mai mult. 

Andrei își pierduse părinţii la unsprezece ani, într-o 
explozie cu bombă la Sarajevo și locuise cu o mătușă la 
Tensta, în afara Stockholmului, mătușă care nu avea nicio 
idee despre mintea lui iscoditoare sau despre rănile 
sufletești. Andrei nu fusese de faţă la moartea părinţilor săi. 
Cu toate astea, corpul lui reacţionase ca și cum ar fi suferit 
de sindrom de stres posttraumatic. Ura chiar și acum 


zgomotele puternice și mișcările bruște. Nu-i plăceau 
genţile care rămâneau nesupravegheate în restaurante sau 
locurile publice și dispreţuia violenţa și războiul cu o patimă 
pe care Erika nu o mai întâlnise niciodată. 

În copilărie obișnuia să evadeze în alte lumi. Citea cu 
nesat literatură fantasy, poezie și biografii, îi plăceau Sylvia 
Plath, Borges și Tolkien și învățase totul despre computere. 
Visa să devină un scriitor de romane de dragoste și tragedii 
sfâșietoare. Era un romantic incurabil care spera să-și poată 
vindeca rănile cu mari pasiuni și nu-l interesa câtuși de 
puţin ce se întâmpla în societate și în lume. Într-una din 
seri, pe când era adolescent, se dusese totuși la una dintre 
prelegerile cu intrare liberă ale lui Mikael Blomkvist, la 
Facultatea de Jurnalism din Stockholm și viaţa i se 
schimbase. 

Patosul lui Mikael îi deschisese ochii și-l făcuse să vadă o 
lume  sângerândă, plină de nedreptăţi, intoleranţă și 
ilegalităţi și, în loc să mai viseze la romane siropoase, 
începu să se gândească la reportaje critice pe teme sociale. 
La puţin timp după aceea bătuse la ușa Millennium și 
ceruse să facă ceva, orice, să prepare cafele, să verifice 
corecturi, să facă pe curierul. Voia să fi se alăture cu orice 
preţ. Voia să facă parte din redacţie și, după ce văzuse 
flacăra din ochii lui, Erika îl însărcinase cu o serie de treburi 
mai mărunte: comunicate de presă, muncă de cercetare și 
scurte prezentări. Însă mai presus de orice, îi spusese să 
înveţe, ceea ce Andrei făcu întocmai, cu aceeași energie pe 
care o investea în orice altceva. Invăţase despre științe 
politice, comunicare mass-media, economie, politici de 
pace și război și cu timpul deveni angajat temporar la 
Millennium, unde, evident, voia să devină un reporter de 
investigaţie cu greutate, la fel ca Mikael Blomkvist. 

Dar spre deosebire de mulţi alţi reporteri de investigaţie, 
nu era dur. Andrei rămăsese un romantic. Visa în 
continuare la marea iubire și atât Mikael, cât și Erika 
dedicaseră mult timp problemelor lui sentimentale. Fetele 
erau adesea atrase de Andrei, dar ajungeau la fel de des 


să-l părăsească. Poate că avea ceva mult prea disperat în 
felul lui de a iubi și poate că intensitatea sentimentelor lui 
le speria pe multe dintre ele. De altfel, probabil că povestea 
prea ușor despre lipsurile și greutăţile lui. Era prea deschis 
și prea sincer. Prea bun, după cum spunea Mikael. 

Insă Erika spunea că Andrei era pe cale să lase în urmă 
acea vulnerabilitate copilărească. Cel puţin asta observase 
din articolele lui. Acea ambiţie îndârjită, care-i îngreuna 
stilul, fusese înlocuită de o imparţialitate eficientă și știa că 
urma să se implice total, acum că avea șansa de a-l ajuta 
pe Mikael cu articolul despre Balder. 

Conform înţelegerii, Mikael urma să scrie reportajul cel 
mare. Andrei avea să-l ajute cu munca de cercetare, dar și 
să scrie o serie de articole și prezentări ce aveau să 
clarifice subiectul, ceea ce Erikăi i se părea promiţător. 

Parcă pe strada H6kens și intră în redacţie, unde Mikael 
și Andrei erau exact așa cum și-i imaginase, extrem de 
concentrați. 

Mikael mormăia din când în când pentru sine, iar Erika nu 
văzu strălucind în ochii lui doar hotărâre, ci și îngrijorare, 
dar nu se miră câtuși de puţin. Mikael dormise teribil de 
prost. Mass-media îl vâna intens și stătuse la interogatoriu 
unde fusese forțat să facă exact lucrul de care îl acuza 
presa, anume să ascundă adevărul, ceva ce nu-i făcea nicio 
plăcere. 

Mikael Blomkvist se supunea întotdeauna legii. Era un 
cetățean model din anumite puncte de vedere. Insă dacă 
era cineva care-l făcea să încalce regulile, aceea era 
Lisbeth Salander. Mikael ar fi căzut mai degrabă în dizgrație 
decât să o trădeze și de aceea, la poliţie, stătuse și spusese 
doar: „Am dreptul de a-mi proteja sursele jurnalistice” și nu 
era de mirare că asta îl supăra și îl umplea de teama 
consecinţelor. Şi totuși... se concentra în principal la 
subiect și, la fel ca Erika și el era mai îngrijorat pentru 
Lisbeth și băiat decât pentru propria lor situaţie. După ce îl 
privi câteva clipe, Erika se apropie de el. 

— Cum merge? îl întrebă. 


— Ăă... bine. Cum a fost? 

— Am făcut patul și am pus mâncarea în frigider. 

— Grozav. Nu te-a văzut niciun vecin? 

— N-am văzut nici ţipenie de om. 

— De ce întârzie atât de mult? întrebă el. 

— N-am idee. O să mă îmbolnăvesc de grijă. 

— Să sperăm că se odihnesc acasă la Lisbeth. 

— Să sperăm. Ce-ai mai descoperit? 

— Destul de multe. 

— Sună bine. 

— Dar... 

— Da? 

— Chestia e că... Mă simt de parcă m-am întors în timp 
sau că mă apropii de un loc în care am mai fost cândva. 

— Cred că ar trebui să-mi explici mai clar, spuse ea. 

— Trebuie să... 

Mikael aruncă un ochi la ecranul computerului. 

— Întâi trebuie să mai caut. Vorbim mai târziu, spuse el. 

Erika îl lăsă în pace și se pregăti să plece acasă, chiar 
dacă era, bineînţeles, gata să se mobilizeze în orice 
moment. 


20 
23 noiembrie 


Noapte se dovedi a fi liniștită, îngrijorător de liniștită, iar 
la ora opt dimineaţa, Jan Bublanski stătea îmbufnat în faţa 
echipei lui în sala de ședințe. După ce-l dăduse afară pe 
Hans 
Faste, se simţea rezonabil de sigur că putea vorbi liber din 
nou. Măcar acolo, cu colegii lui, se simţea mai în siguranţă 
decât în faţa computerului sau a telefonului mobil. 

— Cred că înţelegeţi gravitatea situaţiei, începu el. Au 
fost divulgate informaţii secrete. A murit un om din cauza 
asta. Un băieţel se află în pericol de moarte. În ciuda 
faptului că am lucrat intens, încă nu știm cum s-a putut 
întâmpla. Informatorul putea fi cineva de la noi ori de la 
Säpo, sau de la Centrul Oden, ba chiar cineva din cercurile 
în care se învârte profesorul Edelman; mama băiatului ori 
logodnicul ei, Lasse Westman. Nu știm nimic sigur și de 
aceea trebuie să fim extrem de precauţi, paranoici dacă 
trebuie. 

— De asemenea, e posibil să fi fost atacați cibernetic sau 
interceptaţi, completă Sonja Modig. Credem că avem de-a 
face cu niște criminali care controlează tehnologia modernă 
într-un mod cu totul neobișnuit pentru noi. 

— Exact, aprobă Bublanski. Trebuie să fim atenţi la tot, 
să nu spunem nimic important la telefon, oricât de mult ar 
lăuda superiorii noștri noul sistem telefonic. 

— Îl laudă pentru că a costat mult să-l instaleze, spuse 
Jerker Holmberg. 

— Poate că ar trebui de asemenea să ne gândim un pic la 
rolul nostru, continuă Bublanski. Am vorbit cu o tânără 
analistă foarte talentată de la Säpo, Gabriella Grane, dacă 
vă sună cunoscut numele. Mi-a arătat că ideea noastră de 
loialitate, a polițiștilor, nu e atât de simplă pe cât am crede. 


Avem multe feluri de loialitate, nu-i așa? Există una 
evidentă, față de lege. E o loialitate față de cetăţeni, una 
față de colegi, dar și una pentru superiori, iar alta faţă de 
noi înșine și cariera noastră. Uneori, cum bine știți, intră în 
conflict una cu cealaltă. Se întâmplă să protejăm un coleg, 
să ne încălcăm principiile față de public sau să primim 
ordine de sus, ca Hans Faste, și-atunci acea loialitate intră 
în conflict cu cea pe care ar fi trebuit să o avem faţă de 
echipă. Așa că în continuare - și vorbesc foarte serios - 
vreau să aud vorbindu-se doar de o singură loialitate, față 
de investigația propriu-zisă. O să-i prindem pe vinovaţi și o 
să ne asigurăm că nimeni altcineva nu mai cade pradă 
criminalilor. Suntem de acord cu asta? Indiferent dacă ne 
sună prim-ministrul sau directorul CIA și ne vorbește despre 
patriotism și posibilităţi uriașe de a avansa în carieră, nu 
scoatem o vorbă, nu-i așa? 

— Așa e, răspunseră cu toţii la unison. 

— Minunat! După cum știți cu toţii, persoana care a 
intervenit pe Sveavăgen nu e nimeni alta decât Lisbeth 
Salander și momentan muncim intens să o localizăm, 
continuă Jan Bublanski. 

— De aceea, trebuie să-i facem public numele în presă! 
strigă Curt Svensson, cuprins de entuziasm. Avem nevoie 
de ajutor de la cetăţeni. 

— Ştiu că există păreri diferite în legătură cu asta, așa că 
vreau să discutăm din nou problema. Pentru început, aș 
vrea să vă reamintesc că, în trecut, Salander a fost tratată 
extrem de rău și de noi și de mass-media. 

— Nu mai contează, spuse Curt Svensson. 

— Nu e imposibil ca mai multe persoane să o fi 
recunoscut pe Sveavăgen, iar în cazul ăsta numele ei se va 
afla oricum, și-atunci nu va mai fi o problemă. Dar înainte 
să ajungem acolo, aș vrea să vă reamintesc că Lisbeth 
Salander i-a salvat viaţa băiatului și merită tot respectul 
nostru. 

— Nimeni nu se îndoiește de asta, continuă Curt 
Svensson. Dar apoi l-a răpit, mai mult sau mai puţin. 


— Mai degrabă avem informaţii care indică faptul că vrea 
cu orice preţ să-l protejeze pe băiat, interveni Sonja Modig. 
Lisbeth Salander e o persoană care a avut experiențe 
foarte neplăcute cu autorităţile. Intreaga ei copilărie a 
însemnat un abuz continuu al serviciilor sociale suedeze. lar 
dacă suspectează, la fel ca noi, că există un informator în 
poliţie, nu ne va contacta de bunăvoie, de asta puteţi fi 
siguri. 

— Asta are și mai puţin de-a face cu situaţia, se 
încăpăţână Curt Svensson. 

— Ai dreptate dintr-un anumit punct de vedere, continuă 
Sonja. Atât Jan, cât și eu suntem perfect de acord cu tine că 
singurul lucru esenţial în toată situaţia aceasta este să ne 
dăm seama dacă investigația ne oferă un motiv destul de 
bun să-i facem public numele sau nu. Siguranţa băiatului 
este o problemă prioritară și nici aici nu suntem cu 
adevărat stăpâni pe situaţie. 

— Înţeleg unde bateţi, spuse Jerker Holmberg încet și 
gânditor, făcându-i pe toţi ceilalți să ciulească urechile. 
Dacă oamenii o zăresc pe Salander, băiatul e și el expus. 
Totuși rămân o mulţime de întrebări - în primul și-n primul 
rând, întrebarea cea mai severă: Cine are dreptate? lar aici 
trebuie să atrag atenţia că, indiferent dacă avem sau nu un 
informator, nu putem accepta ca Salander să-l ascundă pe 
August Balder. Băiatul e o parte importantă a investigaţiei 
și, cu sau fără informator, noi ne pricepem mai bine să 
protejăm un copil decât o poate face o tânără cu probleme 
emoţionale. 

— Absolut, mormăi Bublanski. 

— Exact, continuă Jerker. Şi chiar dacă nu e vorba deo 
răpire în sensul obișnuit, da, chiar dacă totul s-a făcut cu 
bună-credinţă, efectele pe care le poate avea așa ceva 
asupra copilului pot fi la fel de grave. Psihologic vorbind, 
trebuie să fie extrem de traumatizant pentru băiat să tot fie 
pe fugă după ceea ce tocmai i s-a întâmplat. 

— Just, bombăni Bublanski. Dar întrebarea este totuși 
cum să prelucrăm informaţia. 


— În privinţa asta sunt de acord cu ce spune Curt. 
Trebuie să-i facem imediat publice numele și fotografia. Ne- 
ar putea aduce ponturi valoroase. 

— Se prea poate, continuă Bublanski. Dar le poate servi 
ponturi valoroase și criminalilor. Trebuie să pornim de la 
ideea că ucigașii n-au renunţat să-l vâneze pe băiat, ba din 
contră și pentru că nu cunoaștem legătura dintre băiat și 
Salander, nu știm nici ce indicii le-ar putea da numele ei 
criminalilor. Nu sunt deloc sigur că este în beneficiul 
băiatului să ieșim la rampă cu aceste informaţii. 

— Dar nu știm nici dacă îl protejăm nefăcând asta, 
replică Jerker. Sunt prea multe piese în joc ca să tragem 
asemenea concluzii. De exemplu, oare Salander lucrează 
pentru cineva și are propriile planuri cu băiatul care nu au 
nicio legătură cu siguranţa lui? 

— Şi de unde știa că băiatul și Torkel Linden urmau să 
iasă pe ușa dinspre Sveavăgen tocmai atunci? interveni și 
Curt Svensson. 

— Putea să fi fost acolo din întâmplare. 

— Nu sună plauzibil. 

— Adevărul e adesea neplauzibil, continuă Bublanski. Dar 
ai dreptate, nu pare să fie o coincidenţă că era acolo, nu 
dacă analizăm circumstanţele. 

— Cum ar fi că Mikael Blomkvist știa și el că urma să se 
întâmple ceva, spuse Amanda Flod. 

— Sau că există un fel de legătură între Blomkvist și 
Salander, continuă Jerker Holmberg. 

— Așa e. 

— Mikael Blomkvist știa că băiatul era la Centrul Oden 
pentru Copii și Tineri, nu-i așa? 

— Mama, Hanna Balder, îi povestise, spuse Bublanski. 
Mamă care, înțelegeţi desigur, nu se simte prea bine. 
Tocmai am avut o lungă discuţie cu ea. Dar Blomkvist nu ar 
fi avut de unde să știe că băiatul și Torkel Linden aveau să 
fie atrași în stradă. 

— Oare să fi avut vreo legătură cu computerele de la 
Oden? întrebă Amanda Flod gânditoare. 


— Nu mi-l pot imagina pe Blomkvist dedându-se la 
atacuri digitale, spuse Sonja Modig. 

— Dar Salander? se întrebă Jerker Homberg. Ce știm 
despre ea, de fapt? Avem un dosar imens despre tipa asta. 
Ultima oară când am avut de-a face cu ea, ne-a surprins din 
toate punctele de vedere. Poate că aparențele sunt și acum 
înșelătoare. 

— Exact, încuviință Curt Svensson. Avem prea multe 
semne de întrebare. 

— Întrebările sunt cam tot ce avem. Și tocmai de aceea 
trebuie să acţionăm ca la carte, continuă Jerker Homberg. 

— Nu știam că avem o carte atât de cuprinzătoare, spuse 
Bublanski cu un sarcasm pe care îl regretă. 

— Vreau doar să spun că trebuie să luăm situaţia așa 
cum este: răpirea unui copil. Abia dacă a trecut o zi de când 
au dispărut și nu am auzit nimic de la ei. leșim la rampă cu 
numele și fotografia lui Salander și apoi analizăm cu atenţie 
toate ponturile pe care le primim, spuse Jerker Holmberg pe 
un ton autoritar, părând să aibă de partea lui întregul grup, 
iar Bublanski închise ochii și se gândi cât de mult ţinea la 
echipa lui. 

Se simţea mai atașat de ei decât de fraţii, surorile și 
părinţii lui. Dar acum se vedea nevoit să se împotrivească. 

— Vom încerca să-i găsim prin toate mijloacele posibile. 
Dar nu facem încă publice numele și fotografia. N-ar face 
decât să tensioneze atmosfera și nu vreau să le dau 
ucigașilor niciun fel de indiciu. 

— Şi te simţi și vinovat, spuse Jerker cu răceală. 

— Și mă simt și foarte vinovat, spuse Bublanski 
gândindu-se din nou la rabinul lui. 


Mikael Blomkvist era extrem de îngrijorat pentru băiat și 
Lisbeth și nu reușise să doarmă decât foarte puţin. 
încercase de nenumărate ori să o sune pe Lisbeth pe 
aplicaţia Redphone. Dar Lisbeth nu-i răspunsese. Nu mai 
auzise nimic de la ea din după-amiaza precedentă. Se afla 
la redacţie, încercând să se refugieze în muncă și să 


priceapă ce detaliu îi scăpase. Avea de ceva vreme 
senzaţia că-i lipsea o informaţie fundamentală în toată 
povestea, ceva ce putea pune lucrurile într-o lumină nouă. 
Dar poate că doar se amăgea singur, făcându-și speranţe 
deșarte și vrând să vadă ceva mai mult decât ce era acolo. 
Ultimul mesaj trimis de Lisbeth prin conexiunea criptată 
fusese: 

Jurij Bogdanov, Blomkvist. Investighează-l. El a 
vândut tehnologia lui Balder către Eckerwald de la 
Solifon. 

Găsise pe internet câteva poze cu Bogdanov. Purta 
costume dungate, dar oricât de perfecte ar fi fost, nu 
păreau să fie din același film. Ai fi zis că le furase în drum 
spre eveniment. Bogdanov avea părul lung, lins, urme de 
vărsat pe faţă, cearcăne vineţii și tatuaje stângace făcute în 
casă care se zăreau de sub manșete. Avea o privire 
întunecată și intensă și părea să te citească imediat. Era 
înalt și cu siguranță nu avea mai mult de șaizeci de 
kilograme. 

Arăta ca un pușcăriaș, dar era ceva în atitudinea lui pe 
care Mikael îl recunoscu din imaginile capturate de 
camerele de supraveghere aflate în afara casei lui Balder 
din Saltsjöbaden. Bărbatul avea aceeași înfățișare aspră, 
sărăcăcioasă. În puţinele interviuri pe care le dăduse în 
legătură cu succesul de care se bucurase ca om de afaceri 
în Berlin, sugerase că se născuse mai mult sau mai puţin pe 
stradă. 

— Eram condamnat s-o mierlesc pe o alee, cu un ac în 
venă. Dar m-am ridicat din mizerie. Îmi merge mintea și 
sunt un luptător dat naibii, se lăudase el. 

Pe de altă parte, nimic din viaţa lui nu părea să indice 
contrariul, mai puţin senzaţia că nu reușise să se ridice 
chiar de unul singur. Existau câteva indicii că fusese ajutat 
de persoane puternice care-i intuiseră talentul. Intr-o 
revistă de IT germană, un șef al departamentului de 
securitate de la Institutul de Control Intern Horst spusese 
că „Bogdanov are un ochi magic. Vede vulnerabilităţile ca 


nimeni altul. E un geniu”. 

Bogdanov era, evident, o vedetă a hackerilor, chiar dacă, 
potrivit imaginii oficiale, lucra doar ca white hat, o persoană 
care acţiona pozitiv și legal și care, în schimbul unei sume 
potrivite, ajuta firmele să identifice breșe în sistemele lor 
de securitate IT. Nici la firma lui, Outcast Security, nu era, 
evident, nimic suspect și nu dădea nicidecum impresia că 
era doar o faţadă. Consiliul director era format doar din 
persoane cinstite și cu educaţie bună. Dar Mikael nu se 
mulțumi cu atât. El și Andrei verificară fiecare persoană 
care trecuse vreodată prin firmă, prieteni ai prietenilor și 
găsiră pe cineva cu numele de Orlov care înlocuise pentru 
scurtă vreme un membru al consiliului. Vladimir Orlov nu 
era specialist IT, ci un mic comerciant în construcţii. Odată, 
demult, fusese un boxer promiţător de categorie grea din 
Crimeea și, conform puţinelor fotografii pe care le găsi 
Mikael pe internet, arăta cam rablagit și brutal. 

Existau rapoarte neconfirmate cum că fusese închis 
pentru atac deosebit de grav și proxenetism. Fusese 
căsătorit de două ori - ambele soții erau moarte, fără ca 
Mikael să poată descoperi cauza morţii. Insă cel mai 
interesant detaliu era că fusese angajat temporar la 
insignifianta și de mult falimentara firmă Bodin Bygg & 
Export, care se ocupa cu „comerţul cu materiale de 
construcţii”. 

Proprietarul aceleia fusese Karl Axel Bodin, alias 
Alexander Zalachenko, iar numele nu doar că readuse la 
viaţă o întreagă conspirație diabolică, ci îl și făcu pe Mikael 
să-și amintească de celebrul lui reportaj. Zalachenko era, 
de asemenea, tatăl lui Lisbeth, bărbatul care-i omorâse 
mama și-i distrusese copilăria. Zalachenko era umbra 
întunecată din viaţa ei, inima neagră ce alimenta dorinţa ei 
de răzbunare. 

Era oare o coincidenţă că apăruse în căutări? Mikael știa 
mai bine decât oricine că, dacă săpa destul de adânc în 
orice subiect, găsea tot felul de legături. Viaţa oferea 
constant corespondențe  iluzorii. Doar că... atunci când 


venea vorba de Lisbeth Salander, nu credea prea mult în 
noroc. 

Dacă îi rupea degetele unui chirurg sau se implica într-un 
furt de tehnologie Al avansată, nu doar că analizase 
îndeaproape situaţia. Avea, de asemenea, un motiv, o 
justificare. Lisbeth nu uita niciodată o nedreptate sau un 
afront. Se răzbuna și făcea dreptate. Oare reacţia ei în 
toată povestea aceea avea vreo legătură cu trecutul? In 
orice caz, nu era deloc imposibil. 

Mikael ridică privirea din computer și se uită la Andrei. 
Andrei îl salută din cap. Afară, pe coridor, mirosea vag a 
mâncare. De pe Götgatan se auzea muzică rock. Furtuna 
urla, iar cerul continua să fie întunecat. Mikael intră pe 
conexiunea criptată mai mult din obișnuinţă, fără să se 
aștepte la nimic. Dar se lumină imediat la faţă. Ba chiar 
scoase un chiot scurt de bucurie. 

Mesajul era: 

În regulă. Plecăm în scurt timp spre ascunzătoare. 

Îi răspunse pe loc. 

Mă bucur să aud asta. Condu cu grijă. 

Apoi, nu se putu abţine să nu adauge: 

Lisbeth, pe cine urmărim de fapt? 

Răspunsul veni imediat: 

Te prinzi tu repede, isteţule! 


„În regulă” era mult spus. Lisbeth se simţea ceva mai 
bine. Însă era în continuare într-o stare teribil de proastă. 
Jumătate de zi abia dacă fusese conștientă de ce era în 
jurul ei și reușise doar cu mari eforturi să se ridice și să-i 
dea lui August de mâncare și de băut și să se asigure că are 
creioane și hârtie A4 ca să-l poată desena pe criminal. Dar 
când se apropie din nou de el, văzu că nu desenase nimic. 

Desigur, erau hârtii peste tot pe măsuţa de cafea din faţa 
lui. Dar nu era niciun desen, ci mai degrabă rânduri de 
mâzgăleli la care se uită mai mult obosită decât curioasă. 
Erau cifre, serii interminabile de cifre și chiar dacă nu 
înțelese inițial nimic din ele, deveni din ce în ce mai 


interesată și scoase deodată un fluierat. 

— Nu-i deloc rău, mormăi ea. 

Tocmai se uitase la câteva numere foarte mari, care, 
evident, nu-i spuneau nimic special, dar care totuși, în 
combinaţie cu cifrele de lângă ele, formau un model 
cunoscut. Frunzărind mai departe dădu inclusiv peste seria 
simplă 641, 647, 653 și 659 - nu mai încăpea vorbă; erau 
sexy prime quadruplets*, cum le spunea în engleză, 
numere sexy în sensul în care erau serii de patru numere 
prime consecutive care erau cu șase poziţii mai mari unul 
decât celălalt. 

Mai erau, de asemenea, numere prime gemene și toate 
combinaţiile de numere prime posibile, încât Lisbeth nu se 
putu abţine să nu zâmbească. 

— Tare, zise ea. Mișto. 

Dar August nici nu-i răspunse, nici nu se uită la ea. 
Stătea doar îngenuncheat lângă măsuţa de cafea, ca și cum 
nu voia nimic decât să continue să scrie cifre, iar Lisbeth își 
aminti ca prin vis că citise ceva despre savanți și numerele 
prime. Însă abandonă gândul. Se simţea mult prea rău ca 
să se gândească la lucruri complicate, așa că se duse în 
schimb în baie și luă două pastile de Vibramycin. 

Se doftoricise singură încă de când ajunseseră acasă. 
Apoi își împachetă pistolul, computerul și niște bani, și-i 
spuse băiatului să se ridice. Acesta nu voia. Tinea doar 
încordat creionul și pentru o secundă Lisbeth rămase 
perplexă, uitându-se la el. Apoi spuse pe un ton sever: 

— Ridică-te! 

lar băiatul reacţionă, în timp ce Lisbeth își puse o perucă, 
pentru a fi sigură și o pereche de ochelari de soare. 

Se îmbrăcară apoi cu jachetele și coborâră cu liftul până 
în garaj, luând-o spre Ingarö în BMW-ul ei. Lisbeth conducea 
cu mâna dreaptă. Umărul stâng era bandajat strâns și o 
durea. O durea și pieptul. Avea în continuare febră și de 


3 Termenul „sexy prime” vine din latinesc sex, care 
înseamnă șase (în engl. six). (N. red.) 


vreo două ori se văzu nevoită să oprească pe marginea 
drumului ca să se odihnească puţin. Când ajunseră într-un 
sfârșit la plaja și debarcaderul de lângă Stora Barnvik, la 
Ingarö și urmară instrucţiunile urcând scara lungă de lemn 
de-a lungul costișei, intrând imediat în casă, se prăbuși 
epuizată în primul pat pe care-l văzu. Tremura și-i era frig. 
Cu toate astea, se ridică și se așeză în faţa laptopului la 
masa din bucătărie, respirând din greu și încercând din nou 
să spargă fișierul pe care-l descărcase de la NSA. Evident, 
nici de data asta nu reuși. August stătea lângă ea, privind 
sever toate hârtiile și mănunchiul de creioane cerate pe 
care Erika Berger le pusese acolo. Insă nu fu în stare să mai 
scrie nicio serie de numere prime, cu atât mai puţin să 
deseneze vreun criminal. Poate că era în stare de șoc. 


Cel care își spunea Jan Holtser stătea în camera de la 
Clarion Hotel Arlanda și vorbea la telefon cu fiica lui, Olga. 
Așa cum se așteptase, fata nu-l credea. 

— Ţi-e frică de mine? zise ea. Ti-e frică să nu te iau la 
întrebări? 

— Nu, nu, chiar deloc, încercă el să spună. Am fost doar 
nevoit să... 

Îi era greu să-și găsească cuvintele. Știa că Olga își 
dăduse seama că-i ascundea ceva, așa că încheie discuţia 
mai rapid decât și-ar fi dorit de fapt. Lângă el, pe patul de 
hotel, stătea Jurij și înjura. Luase la verificat de cel puţin o 
sută de ori computerul lui Frans Balder fără să găsească 
„dracului”, nimic cum spunea el. „Nimic, fir-ar al dracului!” 

— Deci am furat un computer care nu are nimic din ce ne 
trebuie, zise Jan Holtser. 

— Exact. 

— Și-atunci, de ce-l ţinea profesorul? 

— Pentru ceva foarte special, asta-i clar. Pot să văd că un 
fișier mare, care era probabil conectat la alte computere, a 
fost șters de curând. Dar orice aș face, nu pot să-l recreez. 
Ştia meserie tipul. 

— N-avem nicio șansă, spuse Jan Holtser. 


— Nicio șansă, fir-ar al dracului, adăugă Jurij. 

— Şi telefonul ăla Blackphone? 

— Acolo sunt mai multe conversații cărora nu am reușit 
să le dau de urmă, probabil de la serviciul secret suedez 
sau FRA. Dar altceva mă îngrijorează pe mine. 

— Ce anume? 

— O conversaţie lungă pe care a avut-o fix înainte să dai 
tu buzna în casă. A vorbit cu un coleg de muncă de la 
MIRIS:, Machine Intelligence Research Institute. 

— Şi de ce te îngrijorează asta? 

— Sincronizarea - am senzaţia că a fost un fel de 
atenţionare. De asemenea, institutul lucrează să se asigure 
că viitoarele computere nu vor deveni periculoase pentru 
oameni sau așa ceva și nu știu, ceva nu-mi miroase a bine. 
Mi se pare că Balder ori le-a dat celor de la MIRI ceva din 
cercetarea lui, ori... 

— Ori ce? 

— Ori le-a spus totul despre noi, cel puţin câte știa el. 

— N-ar fi deloc bine. 

Jurij încuviinţă și Jan Holtser înjură în sinea lui. Nimic nu 
mersese conform planului și niciunul dintre ei nu era 
obișnuit cu eșecul. Dăduseră greș deja de două ori la rând 
și asta din cauza unui copil, un copil retardat, ceea ce era în 
sine mai mult decât de ajuns. Dar ăsta nu era cel mai rău 
lucru. 

Kira era se îndrepta spre ei și era furioasă. Niciunul dintre 
ei nu era obișnuit cu așa ceva. Dimpotrivă, erau flataţi de 
eleganța ei glacială care dădea activităţii lor un aer 
invincibil. Dar de data aceea își pierduse cu totul cumpătul 
și urlase la ei că erau niște idioţi inutili și incompetenţi. Însă 
cauza nu era de fapt eșecul lor, glonţul care poate că-l 
lovise sau nu-l lovise pe băieţelul retardat. Era femeia care 
apăruse de nicăieri și-l apărase pe August Balder. Ea era 
cea care o făcuse pe Kira să se piardă cu firea. 


> Organizaţie nonprofit care cercetează probleme de 
siguranţă ce apar în dezvoltarea inteligenţei artificiale. 


Când Jan începuse să o descrie - atâta cât putuse vedea 
-, Kira îi pusese o avalanșă de întrebări. Atunci când 
primise răspunsul prost sau bun, în funcţie de cum priveai 
situaţia, se înfuriase, urlase și făcuse scandal că ar fi trebuit 
s-o omoare, că n-avea minte și că se așteptase la asta din 
partea lor. Nici Jan, nici Jurij nu înţeleseseră de ce 
reacţionase atât de violent. Niciunul din ei nu o auzise 
vreodată ţipând atât de tare. 

Pe de altă parte, nu știau multe despre ea. Jan Holtser n- 
avea să uite niciodată cum făcuse sex cu ea de vreo trei 
sau patru ori în hotelul D'Angleterre din Copenhaga și cum, 
după, când stăteau întinși în patul dublu și beau șampanie, 
vorbiseră ca de obicei verzi și uscate despre războaiele și 
victimele lui. O mângâiase apoi pe umăr și pe braţ și 
dăduse peste trei cicatrici paralele pe încheietura mâinii. 

— Cum le-ai căpătat pe astea, frumoasa mea? întrebase 
el și primise drept răspuns o privire plină de ură. 

Nu se mai culcase niciodată cu ea după aceea. O luase 

ca pe o pedeapsă pentru că-i pusese acea întrebare. Kira 
avea grijă de ei și le dădea o grămadă de bani. Dar nici el, 
nici Jurij și nimeni altcineva din cercul lor nu puteau s-o 
întrebe despre trecutul ei. Era una dintre legile nescrise și 
niciunul dintre ei nu-și mai dorea să încerce. Era 
binefăcătoarea lor la bine și la rău, mai mult la bine, 
gândeau ei și trebuiau să-i respecte capriciile și să trăiască 
întrebându-se constant dacă avea să se poarte tandru cu ei 
sau rece, ori să le facă morală, ba chiar să le tragă brusc o 
palmă usturătoare. 
__ În faţa lui, Jurij închise laptopul și luă o dușcă din pahar. 
Incercau amândoi să se abţină cât de mult posibil de la 
alcool, așa încât Kira să nu le poată imputa și acel detaliu. 
Dar era aproape imposibil. Mult prea multă frustrare și 
adrenalină îi împingeau să bea. Jan se juca neliniștit cu 
telefonul. 

— Te-a crezut Olga? întrebă Jurij. 

— Deloc și în curând o să vadă portretul meu făcut de un 
copil în toate ziarele. 


— Nu mi-aș pune bazele în desenul ăla. Pare mai de 
grabă o iluzie de-a polițiștilor. 

— Deci încercăm să omorâm un copil fără să fie neapărat 
nevoie. 

— Nu m-ar mira. N-ar fi trebuit să ajungă deja Kira? 

— În orice moment. 

— Cine crezi că e? 

— La cine te referi? 

— La tipa care a apărut de nicăieri. 

— N-am idee, zise Jan. Nu sunt sigur că știe nici Kira. Mi 
se pare că se agită din nimic. 

— Cred că o să-i omorâm pe amândoi. 

— Mi-e teamă că o să facem chiar mai mult de-atât. 


August nu se simţea bine. Era clar. Îi apăruseră pete roșii 
pe gât și ţinea pumnii încleștaţi. Lui Lisbeth Salander, care 
stătea lângă el la masa rotundă și lucra la algoritmul ei de 
criptare RSA, îi era teamă că băiatul urma să facă o criză. 
Însă August nu făcu decât să ia un creion, unul negru. 

În aceeași clipă, o rafală de vânt făcu geamurile din faţa 
lor să se clatine, iar August tremură și începu să-și miște 
mâna înainte și înapoi pe masă. lată că începuse să 
deseneze, o linie aici, una acolo, niște cercuri, nasturi gândi 
Lisbeth, apoi o mână, o bărbie, o cămașă descheiată. 
Desena din ce în ce mai repede și în cele din urmă spatele 
și umerii băiatului se relaxară. Era ca o bubă care se 
spărsese și începea să se vindece. 

Ochii îi luceau chinuiţi și, din când în când, îl trecea câte 
un fior. Dar ceva dinăuntrul lui părea că fusese eliberat. 
Schimbă creioanele și desenă o podea, o podea de culoarea 
lemnului de stejar, iar pe podea desenă o grămadă de piese 
de puzzle care probabil înfățișau un oraș strălucitor, pe 
timp de noapte. Și totuși era clar că nu avea să fie un 
desen plăcut. 

Mâna și cămașa descheiată păreau să aparţină unui 
bărbat puternic și burtos. Acesta stătea aplecat în faţă și 
lovea o persoană mică ce stătea pe jos, persoană ce nu se 


afla în câmpul vizual din simplul motiv că ea era cea care 
privea scena și primea loviturile. Era ceva hidos, fără doar 
și poate. 

Dar nu părea să aibă nimic de-a face cu asasinatul, chiar 
dacă și acest desen demasca un infractor. De altfel, în 
centrul lui apăruse un chip furios și asudat, iar fiecare cută 
adâncă provocată de furie fusese surprinsă la perfecțţie. 
Lisbeth recunoscu faţa. Și nu pentru că se uitase prea mult 
la filme la televizor sau la cinema. 

Înţelese însă că aparţinea actorului Lasse Westman, tatăl 
vitreg al lui August, așa că se aplecă spre băiat și spuse cu 
o furie solemnă și fremătătoare: 

— N-o să-ți mai facă așa ceva niciodată. Niciodată. 


21 
23 noiembrie 


Alona Casales înţelese că ceva mersese al naibii de prost 
atunci când silueta uscăţivă +a comandantului Jonny 
Ingram se apropie de Ed the Ned. Se vedea din ţinuta lui 
ezitantă că aducea vești proaste, ceea ce nu îl afecta de 
obicei. 

Jonny Ingram părea să se bucure de necazul altuia atunci 
când lovea oamenii pe la spate. Dar cu Ed era altfel. Chiar 
și superiorilor lui le era frică de el. Ed te trimitea la naiba 
dacă îi făceai porcării, iar lui Jonny Ingram nu-i plăceau 
scenele și cu atât mai puţin să fie pus în posturi umilitoare, 
dar se gândi că trebuia să se aștepte la o ceartă cu Ed. 

Trebuia să pară calm. In timp ce Ed era puternic și iute la 
mânie, Jonny Ingram era un băiat suplu din lumea bună, cu 
picioare subţiri și un aer afectat. Ingram era un manipulator 
și nu-i lipsea influenţa din anumite cercuri importante, fie la 
Washington, fie în industrie. În conducere se afla chiar sub 
directorul NSA, Charles O'Connor și, chiar dacă zâmbea des 
și împărțea complimente în dreapta și în stânga, privirea lui 
nu era binevoitoare. Tuturor le era teamă de el. 

li domina pe ceilalți și era responsabil printre altele cu 
„Supravegherea tehnologiilor strategice” sau mai pe șleau, 
cu spionajul industrial - acea partea a NSA-ului care ajuta 
industria high-tech americană în competiţia globală. 

Insă când ajunse în faţa lui Ed în costumul lui dichisit, 
începu să se micșoreze și, chiar dacă Alona stătea la vreo 
treizeci de metri depărtare, își dădu seama exact ce era pe 
cale să se întâmple: Ed avea să explodeze. Chipul lui palid 
și epuizat luase o tentă roșiatică și deodată se ridică cu 
spatele lui strâmb și încovoiat și cu burta lui mare și urlă 
furios: 

— Nenorocit prefăcut ce ești! 


Nimeni în afară de Ed nu avea curajul să-i spună lui Jonny 
Ingram „nenorocit prefăcut”, iar Alona simţi că-l iubea 
nespus pentru asta. 


August începu un nou desen. 

Trasă câteva linii grăbite pe hârtie. Apăsă atât de tare, 
încât vârful creionului cerat negru se rupse și, la fel ca data 
trecută, desenă repede, surprinzând un detaliu aici, altul 
acolo, bucăţi disparate care începură să se lege și să 
formeze un tot. Era aceeași cameră. Dar puzzle-ul de pe 
podea era altul, mai ușor de înţeles. Înfăţișa o mașină roșie 
de curse care se deplasa în viteză și o mare de oameni în 
tribună. Deasupra scenei stăteau doi oameni. 

Unul dintre ei era, din nou, Lasse Westman. Era îmbrăcat 
cu un tricou negru și pantaloni scurţi și avea o privire 
injectată și un pic crucișă. Părea nesigur pe picioare și beat 
criță. Dar asta nu-l făcea mai puţin furios. Un fir de salivă i 
se prelingea din gură. Cu toate astea, nu el era cel mai 
înfricoșător personaj din desen. Mai era un bărbat acolo. 
Ochii lui tulburi luceau sadic. Era nebărbierit, la fel de beat 
și avea buze mici, aproape inexistente. Părea să-l 
pocnească pe August, deși băiatul, la fel ca în desenul 
precedent, nu se vedea în imagine, fiind cu atât mai 
pregnant tocmai prin absenţa lui. 

— Cine e celălalt? întrebă Lisbeth. 

August nu-i răspunse. Însă îi tremurau umerii și își 
strânsese picioarele sub masă. 

— Cine e celălalt? repetă Lisbeth mai sever. 

August notă atunci pe desen cu un scris de copil puţin 
tremurat: 


ROGER 
Roger - numele nu-i spunea nimic lui Lisbeth. 


Câteva ore mai târziu, la Fort Meade, după ce hackerii 
curățaseră în urma lor și se căraseră de acolo, Ed se 
îndreptă spre Alona. Remarcabil era că Ed nu mai părea 


deloc furios sau ofensat. Mai degrabă avea un aer sfidător 
și nu-l mai chinuiau nici durerile de spate. Tinea în mână un 
carneţel. Una din bretele îi căzuse. 

— Salut, prietene, zise ea. Acum chiar că sunt curioasă. 
Ce s-a întâmplat? 

— Plec în vacanţă, răspunse el. Mă duc la Stockholm. 

— Din toate locurile posibile. Nu e cam frig în perioada 
asta a anului? 

— Mai rău ca niciodată, evident. 

— Dar de fapt nu te duci acolo în vacanţă. 

— Între noi fie vorba, nu. 

— Acum m-ai făcut și mai curioasă. 

— Jonny Ingram ne-a ordonat să lăsăm baltă ancheta. 
Hackerul o să scape și trebuie să ne mulţumim cu faptul că 
astupăm câteva găuri în sistemul de securitate. Apoi toată 
treaba va fi dată uitării. 

— Cum dracu’ poate ordona așa ceva? 

— Ca să nu trezească dușmanul, zice el și să riște să se 
afle despre atac. Ar fi un dezastru dacă s-ar afla că ne-a 
fost spart sistemul, ca să nu mai vorbim de comentariile 
răutăcioase care se vor face și la faptul că toţi, cu mine în 
frunte, vor trebui daţi afară ca să salveze aparențele. 

— Deci te-a și ameninţat? 

— Şi-ncă cum. A zis că voi fi umilit public, ba chiar dat în 
judecată. 

— Nu pari îngrijorat. 

— O să-l distrug. 

— Cum o să reușești? Snobul ăla are relaţii peste tot. 

— Și eu am câteva. Ingram nu e singurul care poate să 
domine oamenii. Hackerul ăla afurisit a fost destul de 
amabil cât să ne verifice registrele și să ne arate câte ceva 
din lenjeria noastră murdară. 

— Un pic ironic, nu-i așa? 

— Mda, o mână spală pe alta. Dar la început informaţiile 
n-au părut atât de spectaculoase, nu în comparaţie cu toate 
celelalte lucruri cu care ne ocupăm. Dar când am început 
să investigăm mai îndeaproape... 


— Da? 

— S-au dovedit a fi niște informaţii-bombă. 

— In ce sens? 

— Apropiaţii lui Jonny Ingram nu doar adună informaţii 
despre secretele companiilor care să ajute marile noastre 
concerne. Uneori le și vâna pe bani grei, iar banii ăia, 
Alona, nu ajung întotdeauna în trezoreria organizaţiei... 

— Ci în buzunarele lor. 

— Exact. Și am deja destule dovezi ca să-i trimit la 
pușcărie pe Joacim Barclay și Brian Abbot, capii spionajului 
industrial. 

— Dumnezeule! 

— Enervant e că treburile sunt un pic mai complicate în 
cazul lui Jonny Ingram. Sunt convins că el e creierul din 
spatele întregii afaceri. Altfel povestea nu are sens. Dar 
încă n-am o dovadă decisivă și asta face întreaga 
operaţiune să fie riscantă. Desigur, nu e imposibil să existe 
dovezi concrete despre el în fișierul descărcat de hacker. 
Dar nu-l vom putea deschide. E criptat cu un nenorocit de 
algoritm RSA. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— Să strâng laţul în jurul lui. Să arăt odată și pentru 
totdeauna că propriii lui colegi au legături cu marii 
criminali. 

— Cum ar fi Spiders. 

— Cum ar fi Spiders. Stau în aceeași luntre cu o grămadă 
de dubioși. Nu m-ar mira deloc dacă ar fi implicaţi în 
moartea profesorului tău de la Stockholm. Cel puţin au avut 
un interes clar să-l vadă mort. 

— Tu glumești. 

— Nicidecum. Profesorul tău deţinea niște informaţii 
care-i puteau distruge. 

— La dracu'! Și-acum te duci la Stockholm ca un detectiv 
privat și investighezi totul? 

— Nu ca un detectiv privat, Alona. Voi avea sprijin total 
și, dacă tot sunt acolo, o să-i trag o săpuneală și hackeriţei 
noastre de abia o s-o poată duce. 


— Cred că am auzit greșit. Ai zis hackeriță? 
— Da, hackeriță am zis. Hackeriţă! 


Desenele lui August o transportară pe Lisbeth înapoi în 
trecut și își aminti din nou de pumnul care lovea ritmic și 
continuu salteaua. Își aminti bufniturile, gemetele și plânsul 
din dormitor. Işi aminti de timpul petrecut pe Lundagatan 
când nu avea nicio altă scăpare decât benzile desenate și 
planurile ei de răzbunare. Dar alungă acele gânduri. Se 
ocupă de rană și-și schimbă bandajul, apoi verifică pistolul 
și se asigură că e încărcat. Intră pe conexiunea PGP. 

Andrei Zander o întrebase cum erau și îi răspunse scurt. 
Afară vuia furtuna. Bău puţin whisky și mâncă niște 
ciocolată, apoi merse pe terasă și mai departe, pe povârniș, 
unde studie un pic terenul, în special o despicătură în 
piatră, sus pe coama muntelui. Numără chiar pașii până 
acolo și memoră fiecare detaliu al peisajului. 

Când se întoarse, August îi schițase din nou pe Lasse 
Westman și Roger. Lisbeth se gândi că avea nevoie să și-i 
scoată din minte. Însă nu desenase încă nimic din noaptea 
crimei. Oare mintea lui bloca episodul? 

Lisbeth simţi că o cuprinde senzaţia neplăcută că aveau 
să intre în criză de timp și se uită îngrijorată la August, la 
noile lui desene și la numerele tremurate pe care le 
scrisese alături. Câteva minute se concentră asupra lor și le 
studie structura când, deodată, văzu o serie care nu părea 
să nu se potrivească cu celelalte. 

Era destul de scurtă. 2305843008139952128. Își dădu 
imediat seama ce era. Nu era un număr prim, ci mai 
degrabă - se înveseli brusc - un număr alcătuit, într-o 
perfectă armonie, din suma tuturor divizorilor săi pozitivi. 
Cu alte cuvinte, era un număr perfect, la fel cum este cifra 
6, deoarece 6 poate fi divizat cu 3, 2 și 1, iar 3 2 1 dau 6. 
Lisbeth zâmbi și îi trecu prin minte un gând înviorător. 


— Trebuie să-mi explici totul, spuse Alona. 
— Așa o să fac, răspunse Ed. Dar chiar dacă știu că nu e 


nevoie, vreau să-mi promiţi solemn că nu spui nimănui 
despre asta. 

— Promit, nesuferitule. 

— Bine, uite care e faza: după ce i-am urlat lui Jonny 
Ingram tot ce mi-a trecut prin minte, mai mult de dragul 
spectacolului, i-am dat dreptate. M-am prefăcut chiar 
recunoscător că a oprit investigația. Oricum n-aveam cum 
să ajungem prea departe, i-am zis și într-un anume sens 
era adevărat. Din punct de vedere tehnic, epuizaserăm 
toate opţiunile. Făcuserăm totul, ba chiar un pic în plus. Dar 
nu ne aleseserăm cu nimic. Hackerul ne trimisese la 
vânătoare de cai morţi una după alta și ne vârâse pe căi 
întortocheate și labirintice. Unul dintre puștii mei a zis că și, 
dacă i-am fi dat de capăt, în ciuda tuturor așteptărilor, tot 
nu am fi fost convinși c-am reușit. Am fi crezut că e o nouă 
capcană. Ne așteptam la orice de la hackerul ăsta, mai 
puţin la dezvăluiri și slăbiciuni. Așa că da, nu ajunseserăm 
nicăieri pe calea obișnuită. 

— Dar ție nu-ţi place de obicei să o iei pe calea obișnuită. 

— Nu, îmi place să o iau mai cotit. In orice caz, nu ne 
dăduserăm bătuţi. Vorbiserăm cu toate contactele noastre 
din lumea hackerilor și cu prietenii noștri din firmele de 
software. Lansaserăm căutări avansate, interceptări și 
atacuri cibernetice. Vezi tu, în cazul unui atac atât de 
complicat, se face întotdeauna muncă de cercetare. Ce 
întrebări a pus hackerul, ce pagini web a vizitat - inevitabil, 
câte ceva din toate astea ajunge și la noi. Dar cel mai 
important, Alona, e că există un factor care ne avantajează. 
Talentul hackerului. E atât de priceput, încât a restrâns 
numărul suspecţilor. E ca și cum un criminal face suta de 
metri în 9,7 secunde la locul crimei. Atunci știi destul de 
bine că Bolt sau vreunul dintre rivalii lui e vinovatul, nu-i 
așa? 

— Inseamnă că e foarte bună. 

— Sunt bucăţi din atacul ăsta cibernetic care m-au lăsat 
cu gura căscată, deși am văzut multe la viața mea. De aia 
am muncit extrem de mult să vorbim cu hackeri și oameni 


iniţiaţi din branșă și i-am întrebat: Cine e în stare de ceva 
atât de complex? Care mai sunt vedetele din ziua de azi? 
Bineînțeles, am fost nevoiţi să formulăm inteligent 
întrebările ca nimeni să nu-și dea seama ce se întâmplase 
cu adevărat. Nici așa nu am ajuns prea departe. Era ca și 
cum căutam acul în carul cu fân. Nimeni nu știa nimic sau 
mă rog: am aflat o groază de nume, dar niciunul nu părea 
să se potrivească. O vreme l-am suspectat pe un rus, Jurij 
Bogdanov. E un fost dependent de droguri și un abil hoţ. 
Poate intra oriunde. Poate sparge orice computer. Încă de 
când era cerșetor în Sankt Petersburg unde șutea mașini și 
avea patruzeci de kile îmbrăcat, poliţia sau serviciile 
secrete voiau să-l atragă de partea lor înaintea 
organizaţiilor criminale. Dar evident, au pierdut bătălia, iar 
acum Bogdanov e curat și de succes, ba chiar a ajuns la 
cincizeci de kile îmbrăcat. Suntem destul de siguri că e unul 
dintre escrocii din gruparea ta, Alona și ăsta a fost un alt 
motiv pentru care ne-a interesat tipul ăsta. Am priceput că 
are o legătură cu Spiders și cu ancheta ta, dar apoi... 

— N-aţi înţeles de ce unul dintre ei ne-ar da nouă indicii 
și conexiuni. 

— Exact. Am continuat să căutăm și după un timp a mai 
apărut un grup în discuţie. 

— Care anume? 

— İşi spun Republica Hackerilor. Au un statut foarte înalt 
pe net. E formată doar din genii care sunt foarte vigilente 
cu criptările lor. Au tot dreptul, s-ar putea zice. Și noi și alții 
încercăm necontenit să ne infiltrăm în grupurile astea, nu 
doar ca să aflăm cu ce se ocupă. Vrem să-i și recrutăm. În 
ziua de azi ne certăm pe hackerii cei mai pricepuţi. 

— Acum când am devenit cu toţii niște criminali. 

— Da, poate că ai dreptate. Oricum, Republica Hackerilor 
ascunde un mare talent. Avem multe mărturii în sensul 
ăsta. Dar nu e doar asta. Umbla vorba că aveau ceva mare 
pe ţeavă, că un utilizator pe nume Bob the Dog, care 
credem că are legături cu banda, părea să fi făcut cercetări 
și să fi pus întrebări despre un tip de la noi pe care-l 


cheamă Richard Fuller. Îl știi? 

— Nu. 

— Un tip maniaco-depresiv și leneș pentru care mi-am 
făcut multe griji. E tipul clasic de risc de securitate care 
devine arogant și neglijent când are câte o criză maniacală. 
E persoana perfectă de care să se lege o bandă de hackeri 
și e nevoie de informaţii clasificate ca să afli așa ceva. 
Sănătatea lui mentală nu e chiar publică. Nici maică-sa nu 
știe de ea. Acum sunt destul de convins că nu au pătruns 
totuși prin Fuller. Am periat fiecare fișier pe care l-a 
descărcat Fuller în ultimul timp și nu am găsit nimic. L-am 
inspectat pe toate părţile. Dar cred că Richard Fuller era un 
element din planul iniţial al Republicii Hackerilor. Nu că aș 
avea vreo dovadă împotriva grupului, nici vorbă, dar am 
senzaţia că ei se află în spatele atacului, mai ales că, mai 
nou, credem că putem elimina ipoteza unei puteri străine. 

— Ziceai că e o tipă. 

— Exact, după ce am identificat grupul ăsta, am încercat 
să aflăm cât mai multe despre hacker, chiar dacă nu a fost 
foarte ușor să deosebim zvonurile și miturile de faptele 
reale. Dar un detaliu a apărut în mod constant, încât într-un 
sfârșit n-am mai văzut nicio altă opţiune decât să 
investighez. 

— Ce detaliu? 

— Că vedeta Republicii Hackerilor e cineva care-și spune 
Wasp. 

— Wasp? 

— Exact. N-o să te obosesc cu vreun detaliu tehnic, dar 
Wasp e un fel de legendă în unele cercuri, printre altele 
pentru că are talentul de a răsturna metodele consacrate. 
Cineva a zis că o poţi simţi pe Wasp într-un atac cibernetic 
la fel cum îl auzi pe Mozart într-o compoziţie. Wasp are 
stilul ei inconfundabil, iar asta este exact ce a zis unul 
dintre tovarășii mei după ce a studiat atacul: chestia asta e 
diferită de tot ce am întâlnit până acum, e la un cu totul alt 
nivel, parcă e făcută în același timp pe dos, surprinzător, 
dar totuși corect și eficient. 


— Încă un geniu. 

— Fără dubiu, de aceea am început să căutăm tot ce se 
putea găsi pe internet despre această Wasp ca să-i putem 
identifica semnătura. Nimeni n-a fost prea surprins când n- 
am reușit. Nu era genul de persoană care să ne ofere 
asemenea portiţe. Așa că știi ce am făcut? zise Ed mândru. 

— Nu. 

— Am început să caut definiția cuvântului. 

— În afară de sensul propriu, de viespe. 

— Da, exact, nu că eu sau altcineva am fi crezut că avea 
să ne ajute. Dar cum ziceam, când nu răzbești pe drumul 
principal, o iei pe căi lăturalnice. Nu știi niciodată ce găsești 
și s-a dovedit, evident, că Wasp poate însemna orice. Wasp 
e un model de avion englezesc de luptă din al Doilea Război 
Mondial. E o comedie a lui Aristofan, un scurtmetraj 
cunoscut din 1915, o revistă satirică din San Francisco-ul 
anilor 1800 și, evident, o abreviere a conceptului de White 
Anglo-Saxon Protestant, plus multe altele. Toate astea 
păreau să fie niște referințe mult prea rafinate pentru un 
geniu al hackerilor; nu se potriveau. Dar știi ce se potrivea? 

— Nu. 

— Personajul la care făcea adesea referire Wasp pe 
internet, supereroina din benzile desenate Marvel, care 
înfiinţează grupul Răzbunătorilor. 

— Cel despre care au făcut un film. 

— Exact, grupul cu Thor, lron Man, Captain America și 
toți ceilalți. În prima serie de benzi desenate ea era liderul. 
Wasp e un personaj cu adevărat cool, trebuie să recunosc. 
Are un stil rock și e rebelă, se îmbracă în negru și auriu, are 
aripi de insectă, păr scurt, negru și o atitudine arogantă; o 
tipă care își învinge condiţia și are abilitatea de a se mări și 
micșora. Toate sursele cu care am corespondat cred că 
hackerița s-a inspirat din benzile desenate cu Wasp. Acum, 
evident că persoana din spatele semnăturii nu trebuie să fie 
neapărat o fană Marvel, cel puţin nu în prezent. Semnătura 
aceea există de mult timp. Poate că nu e nimic mai mult 
decât un detaliu din copilărie care a persistat sau o glumiţă 


ironică, ceva ce înseamnă la fel de mult ca faptul că odată, 
demult, mi-am botezat pisica Peter Pan fără să-mi placă 
vreun pic de personajul ăla plin de el care refuză să se 
maturizeze. Și totuși... 

— Da? 

— N-am putut să nu observ că până și reţeaua aceasta 
criminală pe care o cerceta Wasp folosește nume de cod 
din benzile desenate Marvel, ba chiar mai mult de-atât. 
Uneori își spun chiar The Spider Society, nu-i așa? 

— Ba da, dar e doar un joc din câte văd, ca să râdă de 
noi, cei care-i interceptăm. 

— Sigur, sigur, sunt de acord, dar chiar și jocurile oferă 
indicii sau ascund ceva serios. Ştii ce-i face speciali pe cei 
din The Spider Society din benzile desenate Marvel? 

— Nu. 

— Faptul că se luptă cu Sisterhood of the Wasp*?. 

— Bine, pricep, e un detaliu de care ar trebui să ţinem 
cont, dar nu înţeleg cum te ajută toate astea. 

— Dacă ai puţină răbdare, îţi spun. Ce zici, ai chef să mă 
însoţești până la mașină? Trebuie să plec la aeroport destul 
de curând. 


Lui Mikael Blomkvist începuseră să i se închidă ochii. Nu 
era chiar atât de târziu, dar simţea în tot corpul că n-avea 
să mai reziste mult. Trebuia să se ducă acasă, să doarmă 
câteva ore și să se întoarcă la lucru în noaptea aceea sau 
devreme a doua zi. Poate că avea să-l ajute dacă bea 
câteva beri pe drum. Îl durea capul din cauza lipsei de 
somn și avea nevoie să-și alunge unele amintiri și temeri și 
se gândea să-l ia cu el pe Andrei. Se uită spre colegul lui. 

Andrei arăta atât de tânăr și plin de energie, încât Mikael 
își zise că și dacă ar fi avut jumătate din energia lui, i-ar fi 
fost de ajuns. Stătea așezat și scria la computer ca și cum 
tocmai ajunsese și, din când în când, frunzărea repede 
printre notițe. Totuși, venise la redacţie de la cinci 


32 Surorile Viespii. (în engl., în orig.) 


dimineaţa. Acum era șase fără un sfert seara și sigur nu-și 
luase prea multe pauze. 

— Ce zici, Andrei? Mergem la o bere și să mâncăm ceva 
și-apoi să vorbim despre povestea asta? 

Andrei păru că nu înţelege întrebarea. Dar apoi ridică 
privirea și deodată încetă să mai pară la fel de energic. Işi 
masă un umăr făcând o grimasă. 

— Da... sigur... poate, spuse el într-un final. 

— O s-o iau ca pe un da, spuse Mikael. Ce zici de 
Folkoperan? 

Folkoperan era un bar și restaurant de pe Hornsgatan, nu 
departe de redacţie, care atrăgea jurnaliști și artiști. 

— Da, doar că... răspunse Andrei. 

— Ce anume? 

— Am portretul acesta al comerciantului de artă de la 
Bukowski, cel care s-a urcat într-un tren la Malmö Central și 
nu s-a mai întors niciodată. Erika e de părere că se 
potrivește cu restul. 

— Dumnezeule, dar știu că te muncește femeia aia. 

— De fapt, nu mi se pare. Dar mi-e greu să pun cap la 
cap toate informaţiile. Am senzaţia că stilul e forțat și lax. 

— Vrei să mă uit peste el? 

— Cu plăcere, dar aș vrea să mai lucrez la el întâi. Aș 
intra în pământ de rușine dacă l-ai vedea în forma în care e 
acum. 

— Atunci așteptăm. Dar haide, Andrei, să mergem măcar 
să mâncăm ceva. Te poţi întoarce și lucra la el după aceea, 
dacă e neapărat, spuse Mikael, privindu-l pe tânărul lui 
coleg. 

Avea să-și amintească pentru totdeauna de acel 
moment. Andrei purta un sacou în carouri închis la culoare 
și o cămașă albă încheiată până la gât. Aducea a star de 
cinema sau oricum arăta ca un Antonio Banderas tânăr. 

— Cred că o să rămân aici să pun lucrurile în ordine, zise 
el nesigur. Am niște mâncare în frigider, o s-o încălzesc la 
microunde. 

Mikael stătu să se gândească dacă ar fi trebuit, graţie 


poziţiei lui superioare, să-i ordone lui Andrei să meargă cu 
el la o bere. În schimb, spuse: 

— Bine, ne vedem mâine-dimineaţă. Ce se mai întâmplă? 
N-a apărut încă niciun portret al criminalului? 

— Așa pare. 

— De dimineaţă trebuie să găsim o altă soluţie. Ai grijă 
de tine, spuse Mikael ridicându-se și punându-și paltonul. 


Lisbeth își amintise de ceva ce citise despre savanţi cu 
mult timp în urmă, în revista Science. Matematicianul 
teoretician Enrico Bombieri scrisese într-un articol despre 
un episod din cartea lui Oliver Sacks, Omul care își 
confunda soția cu o pălărie, în care doi gemeni autiști cu un 
grav handicap cognitiv stăteau culcaţi și își spuneau unul 
altuia numere prime năucitor de mari, ca și cum le vedeau 
în faţa ochilor, într-un tablou matematic mental sau ca și 
cum găsiseră o scurtătură misterioasă către secretul 
numerelor. 

Cu toate astea, ceea ce puteau face gemenii și ceea ce 
voia Lisbeth să realizeze erau două lucruri total diferite. 
Însă credea că exista o legătură, așa că se hotărî să o 
demonstreze, oricât de puţin ar fi crezut în ea. Luă, așadar, 
fișierul criptat de la NSA și programul ei de factorizare cu 
curbe eliptice. Apoi se întoarse din nou spre August. August 
răspunse începând să se legene înainte și înapoi. 

— Numere prime. Îţi plac numerele prime, zise Lisbeth. 

August nu se uită la ea și nici nu se opri din legănat. 

— Şi mie îmi plac, continuă ea. Dar e ceva care mă 
interesează în mod special acum. Se numește factorizare. 

Ştii ce e aia? 

August se uită în jos, legănându-se și nepărând că 
înțelege ceva. 

— Factorizăm numere prime atunci când scriem un 
număr ca un produs de numere prime. Prin produs vreau să 
spun un rezultat al multiplicării. Pricepi ce zic? 

August nici nu se clinti, iar Lisbeth se întrebă dacă nu 
cumva ar trebui să-și ţină gura. 


— Conform teoremelor fundamentale ale aritmeticii, 
fiecare număr întreg are un model unic de factorizare cu 
numere prime, ceea ce e, de fapt, chiar tare. Un număr atât 
de simplu precum 24 poate fi descompus într-o mulţime de 
feluri, multiplicând, de exemplu 12 și 2 sau 3 și 8 sau 4 
și 6. Cu toate astea, există un singur mod de a-l factoriza cu 
numere prime și anume 2 x 2 x 2 x 3. Pricepi? Toate 
numerele au o factorizare unică. Problema e că e simplu să 
multiplici numere prime și să-ţi dea numere mari. Dar e 
adesea imposibil să faci opusul și de la rezultat să ajungi la 
numerele prime. O persoană foarte rea s-a folosit de asta 
ca să ascundă un mesaj. Inţelegi? E ca și cum ai amesteca 
o băutură ușor de combinat, dar greu de separat. g 

August nu îÎncuviință și nici nu scoase vreun sunet. Insă 
măcar încetase să se mai legene. 

— Hai să vedem dacă te pricepi la factorizare cu numere 
prime, August. Vrei? 

August nu se clinti. 

— O s-o iau ca pe un da. Să începem cu numărul 456. 

Privirea lui August se tulbură și deveni absentă, iar 
Lisbeth fu convinsă că fusese o idee ridicolă. 


Vremea era rece și vântoasă. Dar Mikael simțea totuși că 
frigul îi făcea bine și că îl trezea un pic. Erau relativ puțini 
oameni afară și începu să se gândească la fiica lui, Pernilla, 
la ce spusese despre a scrie „de-adevăratelea”, dar și la 
Lisbeth, desigur și la băiat. Oare ce făceau? Pe drum în sus, 
înspre Hornsgatspuckeln, se holbă o vreme la un tablou 
într-o vitrină. 

Tabloul înfățișa niște oameni veseli și relaxaţi, la o 
petrecere. Cu siguranţă că era o deducție greșită, însă în 
acel moment i se păru că trecuse o eternitate de când 
stătuse ultima dată la fel de relaxat cu o băutură în mână. 
Işi dori pentru o clipă să fie undeva departe. Apoi se 
cutremură, lovit de senzaţia că era urmărit. Insă atunci 
când se întoarse, își dădu seama că nu era decât o alarmă 
falsă, poate un efect a tot ceea ce i se întâmplase în 


ultimele zile. 

Singura persoană din spatele lui era o femeie uluitor de 
frumoasă într-o rochie de un roșu-aprins și păr blond-închis 
care-i zâmbi un pic nesigur și timid. Îi zâmbi și el politicos și 
se pregăti să o ia din nou la pas. Însă continuă să se uite la 
ea, poate chiar uimit, ca și cum se aștepta ca femeia să se 
transforme în orice clipă în ceva mai banal. Însă nu făcu 
decât să devină din ce în ce mai strălucitoare cu fiecare 
secundă, ca și când ar fi fost de viţă nobilă, o stea care se 
abătuse din greșeală printre oamenii obișnuiți. De fapt, 
Mikael n-ar fi putut-o descrie în acel prim moment, atât de 
uluit era, n-ar fi putut oferi niciun detaliu semnificativ, 
oricât de mic, despre înfățișarea ei. Părea un clișeu, o 
imagine frumoasă dintr-o revistă de modă. 

— Vă pot ajuta cu ceva? zise el. 

— Nu, nu, răspunse ea și păru jenată din nou, dar de o 
nesiguranţă fermecătoare. 

Nu era genul de persoană despre care să crezi că e 
timidă. Arăta ca și cum avea lumea la picioare. 

— Bine atunci, o seară plăcută, spuse el și se întoarse, 
dar femeia îl întrerupse, dregându-și glasul încordată. 

— Nu sunteţi cumva Mikael Blomkvist? continuă ea și mai 
nesigură, cu ochii în pământ. 

— Eu sunt, zise el și zâmbi politicos. 

Făcu un efort să zâmbească la fel cum ar fi făcut cu 
oricine altcineva. 

— Vreau doar să spun că v-am admirat dintotdeauna, 
continuă ea și ridică încet capul, uitându-se în ochii lui cu 
privirea ei întunecată. 

— Mă bucur. Dar a trecut ceva timp de când am scris 
ceva inteligent. Dumneavoastră cine sunteţi? 

— Mă numesc Rebecka Svensson, zise ea. În prezent, 
locuiesc în Elveţia. 

— lar acum sunteţi acasă, în vizită. : 

— Doar pentru scurt timp, din păcate. Imi lipsește 
Suedia. Imi lipsește până și luna noiembrie în Stockholm. 

— Atunci a trecut ceva timp de la ultima vizită. 


— Da, da... Așa e cu dorul de casă, nu? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ei bine, ajunge să-ţi fie dor și de părţile rele. 

— Adevărat. 

— Dar știți cum mă lecuiesc de toate? Urmăresc 
jurnaliștii suedezi. Nu cred că am ratat niciun articol din 
Millennium în ultimul an, continuă ea, iar Mikael o privi din 
nou și remarcă fiecare piesă vestimentară, de la pantofii 
negri cu toc înalt, până la șalul albastru de cașmir, scump și 
elegant. 

Rebecka Svensson nu părea chiar o cititoare tipică a 
ziarului Millennium. Dar nu exista niciun motiv să aibă idei 
preconcepute despre suedezii bogaţi din străinătate. 

— Lucraţi aici? zise el. 

— Sunt văduvă. 

— Inţeleg. 

— Uneori mă plictisesc teribil. Vă îndreptaţi undeva 
anume? 

— Plănuiam să beau ceva și să iau o gustare, zise el și 
simţi pe dată că nu-i plăcea replica. Suna prea mult a 
invitaţie, prea facil, deși era totuși adevărată. Chiar asta 
urma să facă, să bea ceva și să ia o gustare. 

— Aș putea să vă ţin companie? îl întrebă ea. 

— Cu multă plăcere, spuse Mikael ezitant, iar ea îi atinse 
ușor mâna - probabil întâmplător sau cel puţin așa vru 
Mikael să creadă. 

Părea să fie în continuare timidă. Urcară încet, pe 
Homsgatspuckeln, pe lângă mai multe galerii. 

— Ce plăcut e să mă plimb pe aici cu dumneavoastră, 
zise ea. 

— A fost un pic neașteptat. 

— Nici eu nu mă aşteptam la așa ceva de dimineaţă, 
când m-am trezit. 

— Atunci la ce vă așteptați? 

— La o zi la fel de tristă ca de obicei. 

— Nu știu dacă sunt chiar o companie atât de plăcută azi, 
spuse el. Sunt prins într-un reportaj. 


— Nu lucraţi prea mult? 

— Probabil. 

— Atunci poate că aveţi nevoie de o mică pauză, spuse 
ea zâmbind fermecător. 

În acea clipă lui Mikael i se păru că are un aer cunoscut, 
ca și cum mai văzuse acel zâmbet undeva, dar sub o altă 
formă, ca o oglindă care deformează. 

— Ne-am mai întâlnit cumva? zise el. 

— Nu cred. Dar v-am văzut de mii de ori în fotografii și la 
televizor, bineînţeles. 

— Deci nu aţi locuit niciodată în Stockholm? 

— Când eram mică. 

— Unde locuiaţi? 

Femeia arătă cu degetul vag înspre Homsgatan. 

— Erau vremuri frumoase, spuse ea. Tatăl nostru avea 
grijă de noi. Mă gândesc uneori la asta. Imi lipsește. 

— Nu mai este în viață? 

— A murit de tânăr. 

— Îmi pare rău. 

— Da, îmi e dor de el uneori. Încotro mergem? 

— Nu prea știu, spuse el. E o cârciumă chiar aici, un pic 
mai sus, pe Bellmansgatan - Bishop's Arms. Il cunosc pe 
proprietar. E un loc frumos. 

— Sigur că da... 

Chipul ei căpătă din nou o expresie jenată și rezervată și 
încă odată se întâmplă ca mâna ei să-i atingă degetele; de 
data aceea nu mai fu atât de sigur că era ceva involuntar. 

— Sau poate că nu e destul de elegant? 

— Ba da, cu siguranţă că e, spuse ea, încercând să se 
scuze. Doar că mă simt un pic prea în centrul atenţiei în 
baruri. Am dat peste atâția nenorociţi. 

— Îmi imaginez. 

— N-aţi vrea...? 

— Ce anume? 

Femeia se uită din nou în pământ și roși - da, Mikael 
crezu inițial că nu vede bine. Cu siguranţă că adulţii nu 
roșesc așa, nu? Dar Rebecka Svensson din Elveţia, care 


arăta splendid, se înroșise ca o școlăriță. 

— N-ați vrea mai degrabă să mă invitaţi la 
dumneavoastră la un pahar de vin sau două? continuă ea. 
Ar fi mai plăcut. 

— Mada... 

Mikael ezită. 

Avea nevoie să doarmă și să fie în formă a doua zi în zori. 
Cu toate astea, întârzie să dea un răspuns. 

— Da, sigur, spuse în cele din urmă. Am o sticlă de 
Barolo în dulap. 

| se păru pentru o clipă că avea să se simtă curând în 
culmea fericirii, ca și cum se pregătea de o nouă aventură 
palpitantă. 

Dar sentimentul de nesiguranţă nu dispăru. Iniţial nu 
înţelese de ce. În general nu avea probleme să gestioneze 
asemenea situaţii, și, ca să fie sincer, era obișnuit ca 
femeile să-l curteze. Într-adevăr, totul se întâmplase uluitor 
de rapid. Dar era destul de familiarizat și cu așa ceva. Așa 
că nu, nu era vorba de viteza cu care evoluaseră lucrurile. 
Era ceva neobișnuit la Rebecka Svensson, nu-i așa? 

Nu doar faptul că era tânără și incredibil de frumoasă și 
că ar fi trebuit să aibă ceva mai bun de făcut decât să 
vâneze jurnaliști între două vârste, transpiraţi și epuizați. 
Era ceva în privirea ei și în pendularea între cutezanţă și 
timiditate, dar și în atingerile întâmplătoare. Tot ceea ce i 
se păruse irezistibil la început îi păru în acel moment 
extrem de calculat. 

— Ar fi frumos și nu voi sta mult. Nu vreau să dai greș cu 
reportajul din cauza mea, spuse ea. 

— Îmi asum responsabilitatea pentru toate reportajele 
ratate, răspunse el și încercă să-i zâmbească înapoi. 

Însă fu un zâmbet forțat și în acea clipă observă ceva 
bizar în privirea ei, o răceală bruscă, ce se preschimbă pe 
dată în opusul ei, în tandreţe și căldură, ca și cum ar fi fost 
o mare actriță care își etala competențele, iar Mikael 
deveni și mai convins că era ceva în neregulă. Tocmai asta 
era problema; nu înțelegea ce anume și nu voia să alunge 


suspiciunile, cel puţin nu încă. Voia să înţeleagă. Ce se 
întâmpla? Simţea că era important să priceapă. 

Continuară în sus, pe Bellmansgatan, nu pentru că se 
mai gândea să o invite la el. Dar avea nevoie de timp să 
priceapă, așa că se uită din nou la ea. Era, într-adevăr, 
remarcabil de frumoasă. Insă își dădu brusc seama că nu 
frumuseţea ei îl atrăsese la început, ci mai degrabă alt 
detaliu, ceva mai evaziv care-l dusese cu gândul la cu totul 
altceva decât la revistele glossy. Rebecka Svensson îi păru 
în acel moment ca o enigmă al cărei răspuns ar fi trebuit 
să-l cunoască. 

— Ce cartier frumos, zise ea. 

— Nu-i rău, răspunse el gânditor și se uită înspre Bishop's 
Arms. 

Chiar vizavi de cârciumă, la colţul dinspre Tavastgatan, 
aștepta un bărbat slab și deșirat, cu o șapcă neagră și 
ochelari de soare întunecaţi, studiind o hartă. Ar fi trecut 
ușor drept turist. Avea o geantă maro de voiaj în mână, 
pantofi sport albi și o jachetă neagră de piele cu guler de 
blană mare și răsfrânt. În mod normal, Mikael nici nu l-ar fi 
observat. 

Însă în acel moment nu mai era un observator inocent şi 
de aceea se gândi că bărbatul se mișca neliniștit și 
încordat. Poate că se datora, bineînţeles, faptului că Mikael 
era deja suspicios. Dar simţi că felul în care se uita distrat 
la hartă părea artificial, ba, mai mult, tipul ridică tocmai 
atunci privirea spre Mikael și femeie. 

li studie cu atenţie pentru o secundă. Apoi se uită din nou 
la hartă, deloc convingător. Părea rușinat și încerca să-și 
ascundă fața sub cozorocul șepcii. Acel gest - capul plecat, 
atitudinea aproape temătoare - îi aminti lui Mikael de ceva 
și se uită din nou în ochii întunecaţi ai Rebeckăi Svensson. 

Se uită îndelung și intens, iar ea îi răspunse cu o privire 
tandră. Insă Mikael nu-i răspunse deloc, ci continuă să o 
privească dur și concentrat, moment în care chipul femeii 
îngheţă, iar Mikael zâmbi instantaneu. 

Zâmbi pentru că înţelese deodată întreaga poveste. 


22 
23 noiembrie, seara 


Lizbeth se ridică de la masă. Nu voia să-l mai deranjeze 
pe August. Era destulă presiune pe umerii lui și ideea ei 
fusese ţicnită de la bun început. 

Oamenii așteptau mult prea multe de la săracii savanţi. 
Ceea ce făcuse August era deja impresionant. Lisbeth ieși 
pe terasă și verifică grijulie rana care continua să o doară. 
Auzi ceva în spatele ei, un fâsâit pe hârtie și se întoarse 
înapoi la masă. În clipa următoare începu să zâmbească. 
August scrisese: 


25x3x19 


Lisbeth se așeză și îi spuse băiatului fără să se uite la el: 
— Bun! Sunt impresionată. Dar hai să complicăm un pic 
lucrurile. Să luăm numărul 18.206.927. 

August se aplecă peste masă și Lisbeth se gândi că era 
destul de neobrăzat din partea ei să-i trântească un număr 
cu opt cifre. Dar dacă voiau să aibă o șansă cât de mică să 
reușească, trebuiau să facă mult mai mult de-atât, așa 
încât nu o surprinse că August începu să se legene din nou, 
neliniștit. Cu toate astea, se aplecă în față după câteva 
secunde și scrise pe hârtie: 9419 x 1933. 

— Frumos, dar ce zici de 971.230.541? 

983 x 991 x 997, scrise August. 

— Frumos, spuse Lisbeth și continuară tot așa. 


Undeva în afara sediului central plin de cubicule de la 
Fort Meade cu pereţii lui de sticlă, în parcarea aglomerată, 
nu departe de marile cupole pentru radar cu toate antenele 
lor parabolice, stăteau Alona și Ed. Ed se juca neliniștit cu 
cheile de la mașină și se uita dincolo de gardul electrificat, 


înspre pădurea din jur. Ed era în drum spre aeroport și 
vedea bine că deja întârziase. Dar Alona nu voia să-l lase să 
plece. Îşi pusese o mână pe umărul lui și scutura din cap. 

— E nebunie curată. 

— Într-adevăr, admise el. 

— Așadar, toate acele nume de cod pe care le-am 
reperat din grupul Spiders, Thanos, Enchantress, Zemo, 
Alkhema, Cyclone și restul, pe toţi îi caracterizează faptul 
că sunt... 

— Dușmanii lui Wasp în seria originală de benzi 
desenate, da. 

— Nu are nicio noimă. 

— Un psiholog ar putea cu siguranţă să vină cu niște 
teorii interesante. 

— Trebuie să fie o obsesie veche. 

— Fără doar și poate. Am senzaţia că e vorba de ură. 

— Să ai grijă de tine. 

— Nu uita că am făcut parte dintr-o bandă periculoasă. 

— Asta a fost demult, Ed, acum multe kilograme. 

— Nu greutatea dă diferenţa. Cum era vorba aia: Poţi să 
scoţi puștiul din ghetou... 

— Dar niciodată ghetoul din puști. 

— Nu scapi niciodată de așa ceva. O să primesc și 
ajutorul FRA la Stockholm. Au același interes ca mine, să 
neutralizăm odată pentru totdeauna hackerul ăsta. 

— Dar dacă află Jonny Ingram? 

— N-o să fie bine. Dar după cum îţi imaginezi, am tatonat 
un pic terenul. Am schimbat câteva cuvinte până și cu 
O'Connor. 

— Mi-am dat seama. Te pot ajuta cu ceva? 

— Da. 

— Spune. 

— Banda lui Jonny Ingram pare să știe tot ce mișcă în 
ancheta poliţiei suedeze. 

— Suspectezi că îi interceptează cumva? 

— Sau poate că au un informator pe undeva, de exemplu 
în Serviciul Secret Suedez. Dacă îţi fac legătura cu doi 


dintre hackerii mei cei mai buni, ar trebui să poţi investiga. 
— Sună riscant. 
— Bine, atunci uită de asta. 
— Nu, îmi place. 
— Mulţumesc, Alona. O să te ţin la curent. 
— Călătorie frumoasă, spuse ea și Ed zâmbi un pic 
obosit, apoi urcă în mașină și plecă. 


Mai târziu, Mikael nu-și putu explica de unde știuse. Dar 
probabil că fusese ceva pe chipul Rebeckăi Svensson, ceva 
pe dată străin și cunoscut și care, tocmai din cauza 
trăsăturilor armonioase, îi amintise de opusul lor. Ceva 
care, împreună cu alte senzaţii și suspiciuni pe care le 
căpătase de-a lungul lucrului la articol îi dăduseră 
răspunsul, într-adevăr, până în acel moment nu fusese 
deloc sigur. Dar nu încăpea îndoială că ceva era cu 
adevărat putred. 

Bărbatul de sus, de lângă intersecţie, care se îndepărta 
cu harta și cu geanta lui închisă la culoare, era fără doar și 
poate aceeași persoană pe care o văzuse pe înregistrarea 
camerei de supraveghere de la Saltsjöbaden. Coincidenţa 
era mult prea mare ca să nu însemne ceva, așa încât 
Mikael rămase pe loc pentru câteva secunde, gândindu-se. 
Apoi se întoarse spre femeia care își spunea Rebecka 
Svensson și încercă să pară sigur pe el: 

— Prietenul dumneavoastră se îndepărtează. 

— Prietenul meu? spuse ea sincer mirată. Ce vreţi să 
spuneţi? 

— Acolo sus, continuă el și arătă spre spinarea scheletică 
a bărbatului care dispăru de-a lungul Tavastgatan. 

— Glumiţi? Nu cunosc pe nimeni în Stockholm. 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau doar să te cunosc, Mikael, spuse ea și făcu un 
gest înspre bluza de pe ea, ca și cum voia să-și descheie un 
nasture. 

— Încetează! zise Mikael tăios și se gândi să-i 
povestească exact ce-i trecea prin minte, când femeia se 


uită deodată la el atât de rănită și tristă, încât aproape că-și 
pierdu șirul ideilor. 

— Ești supărat pe mine? spuse ea îndurerată. 

— Nu, dar... 

— Dar ce? 

— Nu am încredere în tine, spuse el mai apăsat decât și- 
ar fi dorit, iar ea zâmbi gânditoare și zise: 

— Nu pari în apele tale astăzi, nu-i așa, Mikael? Atunci o 
să ne vedem cu altă ocazie. 

Îl sărută pe obraz atât de discret și rapid încât Mikael nu 
reuși s-o împiedice. Flutură apoi cochet din degete și 
dispăru în sus pe deal cu tocurile ei înalte, cu un aer 
încrezător atât de studiat, ca și cum nu avea nicio grijă pe 
pământ. Mikael se întrebă pentru o secundă dacă nu ar fi 
trebuit să o împiedice să plece și să o supună unui 
interogatoriu încrucișat. Dar nu știa dacă asta ar fi dus la 
ceva constructiv. În schimb, se decise să o urmărească. 

Ştia că era un gest nebunesc. Incă nu văzu altă soluție, 
așa că o lăsă să dispară după creasta dealului. Porni apoi 
după ea. Se grăbi spre intersecţie, convins că nu putea fi 
prea departe. Însă nu zări nici urmă de ea acolo sus. Nu-l 
văzu nici pe bărbat. Era ca și cum îi înghiţise pământul. 
Strada era aproape pustie, în afară de un BMW negru care 
tocmai parca lateral ceva mai departe și de un bărbat cu 
barbișon și cu o haină de velur căptușită cu blană care 
venea înspre el pe cealaltă parte a străzii. 

Încotro o luaseră? Nu existau alei lăturalnice în care să se 
ascundă, nimic mai retras. Intraseră oare undeva? Continuă 
în jos, pe Torkel Knutssonsgatan, întorcându-se în stânga și 
în dreapta. Nu văzu absolut nimic. Trecu pe lângă ceea ce 
fusese odată Ceaunul lui Samir, vechiul loc de întâlnire al 
lui și al Erikăi Berger, care se numea mai nou Tabbouli. 
Poate că erau acolo. Dar nu-i văzu. 

Nu putea pricepe cum femeia reușise să scape. Fusese 
pe urmele ei. Unde naiba era? Oare stătea undeva 
împreună cu bărbatul acela și îl urmăreau? Se întoarse de 
două ori fulgerător, convins că apăruseră în spatele lui și 


mai tresări apoi odată, având senzaţia că cineva îl privea 
printr-o lunetă. Însă nu era decât o alarmă falsă, cel puţin 
din câte putea observa. 

Bărbatul și femeia nu erau de găsit și când se dădu într- 
un final păgubaș și se întoarse acasă, i se păru că scăpase 
dintr-un mare pericol. Nu avea nicio dovadă, însă inima îi 
bătea să-i sară din piept și i se uscase gâtul. De obicei, nu 
se speria ușor. Dar de data aceea fusese îngrozit de nimic 
mai mult decât o stradă pustie. Pur și simplu nu putea 
pricepe. 

Ştia doar că trebuia să stea de vorbă cu cineva. Trebuia 
să intre în legătură cu Holger Palmgren, fostul tutore al lui 
Lisbeth. Însă mai întâi trebuia să-și îndeplinească datoria de 
cetățean. Dacă bărbatul păruse într-adevăr aceeași 
persoană care fusese văzută pe camera de supraveghere a 
lui Frans Balder și dacă exista și cea mai mică șansă să fie 
descoperit, poliţia trebuia să știe despre el, așa că îl sună 
pe Jan Bublanski. Nu-i fu prea ușor să-l convingă pe 
comisar. 

Nu-i fu cu mult mai ușor să se convingă pe sine. Dar 
probabil că avea un capital de încredere la care putea 
recurge, oricât de mult ar fi ocolit adevărul în ultima vreme. 
Bublanski îi spuse că avea să trimită o echipă. 

— De ce să fie tocmai în cartierul acela? 

— Nu știu, dar cred că n-ar strica să o căutăm, nu? 

— Bănuiesc că nu. 

— Atunci vă urez succes. 

— E în continuare al naibii de neplăcut că August Balder 
se află acolo, undeva, adăugă Bublanski pe un ton 
dojenitor. 

— E în continuare al naibii de neplăcut că informaţiile au 
fost subtilizate de cineva de la voi, răspunse Mikael. 

— Permite-mi să-ţi spun că am identificat informatorul 
nostru. 

— Chiar așa? E de-a dreptul fantastic. 

— Mă tem că nu e atât de fantastic. Credem că e posibil 
să fi fost mai mulţi, majoritatea dintre ei fiind relativ 


nevinovaţi, mai puţin ultimul, probabil. 

— Atunci ar fi bine să-l găsiți. 

— Facem tot ce ne stă în putinţă. Dar începem să 
suspectăm... 

— Ce anume? 

— Nimic. 

— Bine, nu e nevoie să-mi povestești. 

— Trăim într-o lume bolnavă, Mikael. 

— Așa să fie? 

— O lume în care cei paranoici sunt cei sănătoși la minte. 

— E posibil să ai dreptate. Seară bună, comisare. 

— Seară bună, Mikael. Vezi să nu mai faci vreo prostie. 

— O să încerc, răspunse acesta. 


Mikael traversă Ringvägen și intră la metrou. Luă linia 
roșie înspre Norsborg și cobori la Liljeholmen, unde Holger 
Palmgren locuia deja de câţiva ani într-un apartament mic 
și modern. Holger Palmgren păruse speriat să audă vocea 
lui Mikael la telefon. Dar imediat ce Mikael îl asigură că 
Lisbeth era bine - spera să nu spună vreo minciună din 
punctul acela de vedere - se simţise mai bine-venit. 

Holger Palmgren era un avocat pensionat care fusese 
timp de mulţi ani tutorele lui Lisbeth, de când fata avea 
treisprezece ani și era internată la clinica psihiatrică Sf. 
Ștefan din Uppsala. Holger îmbătrânise și rămăsese cu o 
sănătate șubredă în urma a două sau trei atacuri cerebrale. 
De o vreme se deplasa în scaunul cu rotile, dar uneori abia 
dacă mergea și cu acela. 

Partea stângă a feţei îi atârna, iar mâna stângă era 
aproape imobilă. Însă mintea îi era limpede și memoria 
intactă atâta timp cât era vorba de lucruri care se 
întâmplaseră cu mult timp înainte și mai ales dacă era 
vorba de Lisbeth Salander. Nimeni nu o cunoștea pe Lisbeth 
mai bine decât el. 

Holger Palmgren avusese succes acolo unde toţi psihiatrii 
și psihologii eșuaseră sau poate că nici nu doriseră să 
reușească. După o copilărie de coșmar, în care fata 


ajunsese să-și piardă toată încrederea în adulţi și în 
reprezentanţii autorităţilor, Holger Palmgren o făcuse să se 
deschidă și să înceapă să vorbească. Lui Mikael i se păruse 
un mic miracol. Lisbeth era coșmarul oricărui terapeut. Dar 
lui Holger îi povestise cele mai dureroase aspecte ale 
copilăriei sale, iar acesta era unul dintre motivele pentru 
care Mikael formă codul de acces al intrării din 
Liljeholmstorget numărul 96, luă liftul până la etajul cinci și 
sună la ușă. 

— Vechiul meu prieten, spuse Holger din pragul ușii. E o 
plăcere să te văd. Dar ce palid ești. 

— Am dormit cam prost. 

— Nu e de mirare când ești atacat. Am citit despre asta 
în ziar. O poveste înfricoșătoare. 

— Adevărat. 

— S-a mai întâmplat ceva? 

— Lasă-mă să-ţi povestesc, spuse Mikael așezându-se pe 
o canapea galbenă, aflată cu spatele spre balcon. 

Îl aşteptă pe Holger, care se așeză cu mare greutate în 
scaunul cu rotile. 

Apoi, Mikael îi descrise situaţia în linii mari. Dar atunci 
când ajunse în sfârșit la impresia sau suspiciunea pe care o 
avuse pe Bellmansgatan, fu întrerupt brusc: 

— Ce vrei să zici? 

— Cred că era Camilla. 

Holger păru complet paralizat. 

— Acea Camilla? 

— Întocmai. 

— Dumnezeule, spuse Holger. Ce s-a întâmplat? 

— A dispărut. Dar apoi parcă mi-a luat foc creierul. 

— Te înţeleg perfect. Credeam că pe fata asta a înghiţi-o 
pământul odată pentru totdeauna. 

— Şi eu aproape că uitasem că sunt două. 

— Ba chiar două complet diferite, niște surori gemene 
care se urăsc. 

— Ştiam asta, desigur, continuă Mikael. Dar aveam 
nevoie să mi se amintească înainte să încep să mă gândesc 


serios la asta. M-am tot plâns că Lisbeth s-a amestecat în 
toată povestea asta. De ce să fie ea, superhackerul, 
interesată de un simplu atac cibernetic? 

— lar acum vrei să te ajut să înţelegi. 

— Cam așa ceva. 

— Bine, începu Holger. Ştii deja povestea, nu? Mama, 
Agneta Salander, era casieriță la Konsum Zinken și locuia 
singură cu cele două fiice ale ei pe Lundagatan. Poate că ar 
fi avut o viaţă frumoasă împreună. N-aveau prea mulţi bani, 
iar Agneta era foarte tânără și nu avusese posibilitatea să 
meargă la școală. Dar era iubitoare și specială. Voia să le 
dea fetelor ei o educaţie aleasă. Doar că... 

— Tatăl venea uneori în vizită. 

— Da, uneori trecea pe acolo tatăl, Alexander Zalachenko 
și vizita se sfârșea aproape întotdeauna la fel. O viola și o 
bătea pe Agneta în timp ce fiicele stăteau în camera de 
lângă și auzeau tot. Într-una din zile, Lisbeth și-a găsit 
mama leșinată pe jos. 

— Atunci s-a răzbunat pentru prima oară. 

— Pentru a doua - prima dată îl înjunghiase pe 
Zalachenko în umăr. 

— Așa e, data următoare i-a aruncat o cutie de lapte 
plină cu benzină în mașină și i-a dat foc. 

— Exact. Zalachenko a ars ca o făclie și a avut răni 
grave. Au fost nevoiţi să-i amputeze un picior. Cât o 
privește pe Lisbeth, a fost încuiată într-un centru de 
psihiatrie pentru copii. E 

— lar mama a ajuns la azilul Appelviken. 

— Da, acesta a fost cel mai dureros lucru pentru Lisbeth. 
Mama avea doar douăzeci și nouă de ani. Dar nu s-a 
recuperat niciodată. Timp de paisprezece ani a trăit la azil 
cu leziuni grave pe creier și foarte chinuită. Uneori nu putea 
comunica deloc cu lumea din jur. Lisbeth o vizita cât de des 
putea și știu că visa că mama ei avea să se facă bine într-o 
bună zi, ca să poată vorbi și să aibă grijă din nou una de 
cealaltă. Dar nu s-a întâmplat niciodată. Asta este marea 
durere a lui Lisbeth. Și-a văzut mama ofilindu-se și murind 


încetul cu încetul. 

— Ştiu, e teribil, dar n-am înţeles niciodată rolul Camillei 
în toată povestea asta. 

— E mai complicat și, într-un anumit sens, cred că 
trebuie s-o iertăm. Și ea era doar un copil și, înainte să fie 
conștientă de asta, a devenit un pion în jocul acela. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-ar zice că au ales tabere diferite. Fiicele sunt într- 
adevăr gemeni dizigoţi și nu au semănat niciodată, nici la 
înfățișare, nici la fire. Lisbeth s-a născut prima. Camilla a 
venit pe lume douăzeci de minute mai târziu și de la bun 
început era o plăcere să te uiţi la ea. In timp ce Lisbeth era 
o creatură furioasă, Camilla îi făcea pe toţi să exclame: „O, 
ce fetiță dulce!” și desigur, nu a fost nicio coincidenţă că 
Zalachenko i-a arătat din prima mai multă înţelegere. 
Înţelegere, zic eu, căci nu putea fi vorba de nimic altceva în 
primii ani. Agneta era doar o prostituată pentru el, așa încât 
copiii ei nu erau, evident, decât niște bastarzi, niște 
nenorociţi care-i stăteau în cale. Și totuși... 

— Da? 

— Totuși, Zalachenko a ajuns la concluzia că una dintre 
fete era extrem de frumoasă. Lisbeth spunea uneori că în 
familia ei există un defect genetic și, chiar dacă ideea e 
ciudată din punct de vedere strict clinic, trebuie să 
recunoaștem că Zala a lăsat în urmă niște copii neobișnuiţi. 
L-ai întâlnit pe fratele vitreg al lui Lisbeth, Ronald, nu-i așa? 
Era blond și gigantic și suferea de analgezie congenitală, 
imposibilitatea de a simţi durere, ceea ce îl făcea ucigașul 
ideal. Camilla în schimb... mda, în cazul ei defectul genetic 
era că era incredibil, absolut ridicol de frumoasă, iar 
lucrurile nu făceau decât să se înrăutăţească pe măsură ce 
creștea. Spun că se înrăutăţeau, pentru că sunt destul de 
convins că era un fel de nenorocire și totul devenea și mai 
evident atunci când sora ei geamănă părea întotdeauna 
supărată și nervoasă. Adulții se strâmbau când o vedeau pe 
Lisbeth. Dar apoi se uitau la Camilla, se luminau la faţă și 
erau vrăjiţi de ea. Îţi imaginezi cum a putut să o afecteze? 


— Trebuie să fi fost neplăcut. 

— Nu mă refeream la Lisbeth și nu cred să fi văzut 
vreodată o urmă de invidie la ea. Dacă era vorba doar de 
frumuseţe, i-ar fi cedat-o cu drag surorii ei. Nu, mă 
refeream la Camilla. Îţi poţi închipui cât de afectat e un 
copil care nu e din cale-afară de empatic să audă tot timpul 
cât de frumos și divin este? 

— I se urcă la cap. 

— Îi dă o senzaţie de putere. Când zâmbește, ne topim. 
Când nu zâmbește, ne simţim respinși și facem orice să o 
vedem radiind din nou. Camilla a învăţat de mică să 
exploateze asta. A devenit o maestră în așa ceva, o 
maestră în manipulare. Avea niște ochi expresivi de 
căprioară. 

— Încă îi are. 

— Lisbeth mi-a povestit cum stătea Camilla cu orele în 
faţa oglinzii doar ca să-și antreneze privirea. Ochii ei erau o 
armă redutabilă. Putea să farmece cu ei, dar și să pună la 
punct - să-i facă pe copii și pe adulţi să se simtă aleși și 
speciali într-o zi și total respinși și repudiaţi în următoarea. 
Era un talent malefic și, după cum îţi poţi imagina, fata a 
devenit incredibil de populară la școală. Toţi voiau să stea 
cu ea și exploata asta în toate chipurile posibile. În fiecare 
zi făcea în așa fel încât colegii de clasă să-i dea mici 
cadouri: bile de sticlă pentru jocuri, bomboane, monede, 
perle, broșe - iar pe cei care nu făceau asta sau pe cei care 
pur și simplu nu se comportau cum dorea ea nu-i saluta și 
nici nu se uita la ei a doua zi. Toţi cei care fuseseră la un 
moment dat în centrul atenţiei ei știau cât de dureros putea 
fi. Colegii de clasă făceau tot posibilul să se dea bine pe 
lângă ea. Se târau în genunchi după ea - toţi, mai puţin 
cineva. 

— Sora ei. 

— Întocmai și de aceea Camilla îi întorcea pe colegi 
împotriva lui Lisbeth. Punea la cale pedepse groaznice, cum 
ar fi să-i vâre capul lui Lisbeth în toaletă și să-i spună 
avorton, ciudată și tot așa. Au continuat cu asta până au 


aflat cu cine se puneau. Dar asta e o altă poveste, pe care 
o știi deja. 

— Lisbeth nu prea întoarce celălalt obraz. 

— Nu direct, dar ce e interesant la povestea asta din 
punct de vedere strict psihologic este faptul că sora mai 
mică a învăţat să controleze și să manipuleze mediul în 
care trăia. A învăţat să controleze pe toată lumea, mai 
puţin pe două persoane importante din viaţa ei, Lisbeth și 
tatăl său, iar asta o irita. A depus o energie enormă să-i 
câștige de partea ei pe bătăuși, iar pentru asta a fost, 
evident, nevoie de strategii diferite. Lisbeth n-avea să-i 
câștige niciodată de partea ei și cred că nici nu era 
interesată de asta. In ochii ei, Lisbeth era pur și simplu 
ciudată, doar un copil ursuz și supărat. Tatăl ei, pe de altă 
parte... 

— Era diabolic. 

— Într-adevăr, dar era și centrul de gravitație al familiei. 
Despre el era de fapt vorba, în ciuda faptului că nu trecea 
decât rareori pe acolo. Era tatăl absent, iar asta poate să-i 
creeze copilului o imagine misterioasă chiar și în cazurile 
normale. Dar aici era mai mult de atât. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau doar să spun că Zalachenko și Camilla făceau o 
combinaţie nefericită. Fără ca ea să înţeleagă asta, cred că 
era de fapt interesată de un singur lucru: de putere. lar 
tatăl ei... Intr-adevăr, se pot spune multe despre el, dar nu 
că ducea lipsă de putere. Mulţi oameni fuseseră martori la 
asta, inclusiv amărâţii aceia de la Serviciul Secret. Puteau 
să fie cât de hotărâți voiau, să-i spună clar cum stăteau 
lucrurile și să aibă tot felul de pretenții. Cu toate astea, se 
transformau în niște mielușei speriați când dădeau ochii cu 
el. Zalachenko avea un aer teribil de impunător și de sigur 
pe sine, accentuat, bineînţeles, de faptul că era intangibil. 
Nu conta de câte ori fusese reclamat la serviciile sociale. 
Säpo îi ţinea întotdeauna spatele, iar Lisbeth știa asta și era 
convinsă că trebuia să ia situația în mâinile ei. Dar lucrurile 
stăteau cu totul altfel pentru Camilla. 


— Voia și ea să fie la fel. 

— Da, așa cred. Tatăl era idealul - fata voia să aibă și ea 
aceeași imunitate și putere. Dar poate că mai presus de 
orice voia să fie recunoscută. Să fie privită ca o fiică 
adevărată. 

— Trebuie să fi știut cât de rău se purta tatăl ei cu mama. 

— Bineînţeles că știa. Cu toate astea, ţinea partea 
tatălui. Tinea partea forţei și a influenţei, am putea spune. 
De mică spusese de câteva ori că îi disprețuiește pe 
oamenii slabi. 

— Vrei să spui că o dispreţuia și pe mama ei? 

— Cred că da, din păcate. Lisbeth mi-a povestit odată 
ceva ce nu am putut uita. 

— Ce anume? 

— N-am mai spus asta nimănui. 

— Nu crezi că a venit timpul? 

— Poate că da, dar am nevoie de un păhărel de ceva tare 
înainte. Ce zici de un coniac fin? 

— Nu e o idee deloc proastă. Dar așază-te, aduc eu 
paharele și sticla, spuse Mikael și se duse la dulapul barului 
de mahon din colțul bucătăriei. 

Tocmai începuse să caute printre sticle, când îi sună 
iPhone-ul. Era Andrei Zander sau cel puţin acela era numele 
care îi apărea pe ecran. Însă atunci când Mikael răspunse, 
nu auzi pe nimeni la capătul liniei. Poate că fusese doar un 
apel accidental, gândi el și turnă Remy Martin în două 
pahare, așezându-se apoi din nou lângă Holger Palmgren. 

— Să auzim, spuse el. 

— Nu știu cum să încep. Însă era o zi frumoasă de vară 
din câte am înţeles, iar Camilla și Lisbeth stăteau închise în 
camera lor. 


23 
23 noiembrie, seara 


August înlemni din nou. Nu mai putea răspunde. Numărul 
devenise prea mare și în loc să apuce creionul, încleștă 
pumnii până ce i se albiră. Ba chiar începu să se dea cu 
capul de masă, iar Lisbeth ar fi trebuit, evident, să încerce 
să-l consoleze sau măcar să se asigure că nu se rănește. 

Insă nu era chiar conștientă de ce se întâmplă. Se 
concentra la fișierul ei criptat și simţea că nu avea să 
reușească nici pe acea cale, ceea ce nu o surprindea deloc. 
De ce să poată rezolva August ceea ce supercomputerele 
nu reușeau? Își făcuse iluzii idioate de la bun început și 
ceea ce băiatul realizase era și așa destul de impresionant. 
Se simţea totuși dezamăgită, așa că ieși în curte și se uită 
la peisajul arid și sălbatic de acolo. Dedesubtul costișei 
abrupte se întindeau plaja și un câmp acoperit de zăpadă 
cu un pavilion pentru petreceri, acum pustiu. 

In zilele frumoase de vară, oamenii forfoteau cu 
siguranţă pe acolo, dar acum bărcile fuseseră scoase din 
apă și nu se zărea nici ţipenie de om. Nicio lampă nu 
lumina în casele de pe ambele maluri ale lacului, iar vântul 
se înteţise din nou. li plăcea locul. Cel puţin, îi plăcea ca 
ascunzătoare la sfârșitul lui noiembrie. 

Intr-adevăr, abia dacă avea să audă vreun zgomot de 
motor în cazul în care ar fi venit cineva cu mașina. Singura 
parcare era jos, lângă plajă și ca să ajungă la casă, ar fi 
trebuit să urce treptele de lemn de-a lungul costișei. Aveau 
cu siguranță să se furișeze peste ei la adăpostul 
întunericului. Insă fu de părere că putea dormi liniștită în 
acea noapte. Avea nevoie de somn. O durea încă rana 
pricinuită de glonţ și de aceea reacţționă atât de violent la 
ceva ce nu crezuse niciodată posibil. Însă atunci când intră 
din nou în casă, își dădu seama că se întâmplase ceva. 


— În mod normal, lui Lisbeth nu-i pasă de vreme sau de 
ce se întâmplă în afara persoanei ei, continuă Holger 
Palmgren. Privirea ei înlătură orice detaliu inutil. Dar de 
data aceea, mi-a spus, soarele strălucea pe Lundagatan și 
în Skinnarviksparken. Putea auzi copii râzând. De cealaltă 
parte a ferestrei oamenii erau fericiţi - poate că asta voia 
să spună. Voia să sublinieze contrastul. Oamenii obișnuiți 
mâncau îngheţată și se jucau cu zmeie și mingi. Camilla și 
Lisbeth stăteau închise în camera lor și auzeau cum tatăl 
lor o viola și o bătea pe mama lor. Cred că asta s-a 
întâmplat chiar înainte ca Lisbeth să se răzbune pentru 
prima oară serios pe Zalachenko. Dar ordinea cronologică 
nu-mi este prea clară. Au fost multe violuri și toate urmau 
același model. Zala apărea după-amiaza sau seara, beat 
turtă și uneori îi ciufulea părul Camillei și spunea: „Oare 
cum poate o fetiță așa frumoasă să aibă o soră atât de 
rea?” Apoi le încuia pe fiice în camera lor și se așeza în 
bucătărie să mai bea ceva. Bea votcă curată și adesea 
stătea tăcut și plescăia din buze ca un animal înfometat. 
Apoi murmura ceva de genul: „Cum se mai simte mica mea 
curvă azi?” și suna aproape drăgăstos. Dar apoi Agneta 
făcea vreo greșeală sau, mai bine zis, Zalachenko hotăra că 
făcuse o greșeală și o lovea, la început o palmă și câteva 
vorbe: „Credeam că mica mea curvă trebuia să fie drăguță 
azi”. Apoi o împingea în dormitor și acolo continua să dea în 
ea, iar după o vreme palmele se transformau în pumni. 
Lisbeth își dădea seama după sunete. Auzea clar ce fel de 
lovitură era și unde era aplicată. Simţea totul ca și cum ea 
ar fi fost cea agresată. După lovituri începeau șuturile. Zala 
îi dădea șuturi și o arunca pe mama fetelor pe podea, 
urlând „târâtură”, „târfă” și „curvă” și începea să se excite. 
Suferinţa ei îl ațâţa. Când era vânătă de tot și începea să 
sângereze, o viola și în momentul culminant urla lucruri și 
mai urâte, apoi se lăsa liniștea pentru câteva clipe. Nu se 
auzea nimic în afară de sughiţurile înăbușite ale Agnetei și 
respiraţia lui adâncă. Apoi se ridica, mai lua o dușcă de 


votcă, mormăia, înjura și scuipa pe jos. Uneori descuia ușa 
camerei fetelor și spunea ceva de genul: „Mama e drăguță 
din nou”. După aceea o lua la pas și trântea din nou ușa în 
urma lui. Acesta era modelul obișnuit. Dar în acea zi s-a 
întâmplat ceva. 

— Ce anume? 

— Camera fetelor era destul de mică. Oricât de mult 
încercau ele să stea departe una de alta, paturile erau 
apropiate și, cât ţineau bătăile și violul, stăteau pe saltele 
lor, una în faţa celeilalte. Doar rareori își vorbeau și adesea 
evitau contactul vizual. În acea zi, Lisbeth se uita mai mult 
pe fereastră, spre Lundagatan și de aceea mi-a putut 
povesti despre vară și despre copiii veseli de afară. Dar la 
un moment dat s-a întors înspre sora ei și atunci a văzut. 

— Ce a văzut? 

— Mâna dreaptă a Camillei. Lovea hotărât salteaua și, 
evident, nu însemna neapărat ceva. Poate că nu era nimic 
mai mult decât o reacţie nervoasă sau compulsivă. Așa s-a 
gândit și Lisbeth la început. Dar apoi a observat că mâna 
lovea în ritmul bufniturilor din dormitor și atunci s-a uitat la 
chipul Camillei. Ochii surorii ei luceau extaziaţi și, cel mai 
sinistru: Camilla semăna în acel moment cu Zala însuși. 
Chiar dacă Lisbeth n-a vrut iniţial să creadă asta, nu 
încăpea vorbă că sora ei zâmbea. Incerca să-și ascundă un 
rânjet dispreţuitor și, în acea clipă, Lisbeth și-a dat seama 
că sora ei nu încerca doar să se dea bine pe lângă tată 
copiindu-i stilul, ci îi și susținea violenţa. Il încuraja. 

— E o nebunie. 

— Dar așa a fost și știi ce a făcut Lisbeth? 

— Nu. 

— S-a așezat foarte tăcută lângă Camilla și i-a apucat 
mâna aproape tandru. Presupun că sora nici nu și-a dat 
seama ce se întâmplă. Poate credea că Lisbeth căuta doar 
puţină alinare sau apropiere. Dar Lisbeth i-a ridicat mâneca 
și în clipa următoare... 

— Da? 

— Şi-a împlântat unghiile în încheietura ei până la os și i- 


a făcut o zgârietură oribilă. Sângele a început să curgă pe 
pat și Lisbeth a trântit-o pe Camilla la pământ și a jurat să-i 
omoare și pe ea și pe tatăl lor dacă bătăile și violurile nu 
încetează. După aceea, părea că sora ei fusese sfâșiată de 
un tigru. 

— Dumnezeule! 

— Îţi poţi imagina ura dintre surori. Atât Agneta, cât și 
serviciile sociale erau îngrijorate că avea să se întâmple 
ceva cu adevărat grav. Le ţineau separat. Au aranjat chiar 
un cămin temporar pentru Camilla. Dar, evident, nu era de 
ajuns. Mai devreme sau mai târziu aveau să se întâlnească 
din nou. Însă după cum știi, momentul acela n-a mai venit. 
În schimb, s-a întâmplat altceva. Agneta a suferit leziuni 
cerebrale, Zalachenko s-a ales cu arsuri grave și Lisbeth a 
fost internată. Dacă am priceput eu bine, surorile nu s-au 
mai văzut decât odată după aceea, câţiva ani mai târziu și 
atunci a fost foarte rău, chiar dacă nu mai știu detalii. 
Camilla a dispărut acum mult timp. Ultima dată a fost 
văzută la familia ei adoptivă, la Uppsala - Dahlgren îi 
cheamă. Pot să-ţi dau numărul lor, dacă vrei. Dar de când 
Camilla avea optsprezece sau nouăsprezece ani și și-a pus 
lucrurile într-o geantă, părăsind ţara, nu a mai auzit nimeni 
de ea. De aceea era să fac un atac de cord când mi-ai spus 
că ai întâlnit-o. Nici măcar Lisbeth, cu talentul ei de a da de 
urma oamenilor, n-a reușit să afle unde e. 

— Așadar, a încercat? 

— O, da, ultima dată când s-a împărţit averea tatălui. 

— Nu știam. 

— Lisbeth a menţionat asta doar în trecere. Nu voia, 
evident, niciun ban din moștenire. O considera pătată de 
sânge. Dar își dăduse imediat seama că era ceva ciudat. Se 
ridica în total la vreo patru milioane de coroane; era ferma 
de la Gosseberga, niște acţiuni, un complex industrial 
dărăpănat la Norrtälje și o casă de vară. Nu era chiar de ici, 
de colo și totuși... 

— Ar fi trebuit să aibă mult mai mult. 

— Da, Lisbeth știa că tatăl ei controlase un întreg imperiu 


criminal. Patru milioane ar fi trebuit să fie mărunţiș pentru 
el. 

— Carevasăzică s-a întrebat dacă nu cumva Camilla a 
moștenit averea adevărată, consistentă. 

— Cred că asta a încercat să afle. O chinuia gândul că 
banii tatălui continuau să-i rănească pe ceilalți și după 
moartea lui. Insă n-a ajuns prea departe. 

— Camilla și-a ascuns probabil identitatea foarte bine. 

— Presupun că da. 

— Crezi că sora lui Lisbeth a preluat afacerile murdare cu 
trafic de persoane ale tatălui? 

— Poate că da, poate că nu. Sau poate că s-a apucat de 
ceva cu totul nou. 

— Cum ar fi? 

Holger Plamgren închise ochii și luă o dușcă mare de 
coniac. 

— Chiar nu știu, Mikael. Dar când mi-ai povestit de Frans 
Balder, mi-a trecut un gând prin minte. Ai idee de cee 
Lisbeth așa de bună la computere? Ştii cum a început totul? 

— Nu, deloc. 

— Atunci o să-ţi povestesc și mă întreb dacă nu cumva 
cheia poveștii tale nu se află undeva în trecut. 


Ceea ce Lisbeth observă când intră de pe terasă în casă 
și-l văzu pe August încremenit într-o poziţie chinuită și 
nefirească la masa din bucătărie fu că băiatul îi amintea de 
ea însăși, când era copil. 

Și ea se simţise la fel pe Lundagatan, până când, într-o 
zi, își dăduse seama că era nevoită să se maturizeze mult 
prea devreme și să se răzbune pe tatăl ei. Gândul acela nu 
făcuse neapărat ca lucrurile să fie mai simple. Era o povară 
pe care niciun copil n-ar fi trebuit să o ducă. Totuși fusese 
începutul unei vieţi corecte și demne. Nicio brută afurisită 
nu mai avea să facă ce făcuseră Zalachenko sau ucigașul 
lui Frans Balder fără să fie pedepsită. Nimeni atât de 
diabolic n-avea să mai scape și de aceea se apropie de 
August și-i spuse solemn ca și cum ar fi dat un ordin 


important: 

— Du-te și culcă-te acum. Când te trezești, îl desenezi pe 
ucigașul tatălui tău. Bagă bine la cap! 

Băiatul încuviinţă și merse târșâit în dormitor, în timp ce 
Lisbeth deschise laptopul și începu să caute informaţii 
despre actorul Lasse Westman și prietenul lui. 


— Nu cred că Zalachenko era prea priceput la 
computere, continuă Holger Palmgren. Nu aparţinea 
generaţiei potrivite. Dar poate că organizaţia lui murdară 
crescuse într-atât încât a fost nevoit să introducă 
informaţiile într-un program pe calculator și poate că 
simţea nevoia să ţină întreaga contabilitate departe de 
tovarășii lui. A venit într-o zi pe Lundagatan cu un computer 
IBM pe care l-a pus pe biroul de lângă fereastră. Pe vremea 
aceea, nu cred că vreun alt membru al familiei văzuse 
vreodată un computer. Zalachenko le-a promis că avea să 
jupoaie de viu pe oricine se apropia prea mult de computer. 
Din punct de vedere strict pedagogic, a fost o idee bună, 
zic eu. A sporit tentaţia. 

— A devenit fructul oprit. 

— Cred că Lisbeth avea vreo unsprezece ani la momentul 
acela. Era înainte să-i sfâșie Camillei mâna dreaptă și 
înainte să-l atace pe tatăl ei cu cuțite și bombe cu benzină. 
Am putea spune că s-a întâmplat chiar înainte ca Lisbeth să 
devină cea pe care o știm azi. Pe vremea aceea, nu se 
întreba doar cum să-l anihileze pe Zalachenko. li lipsea, de 
asemenea, stimularea intelectuală. Nu avea prieteni cu 
care să vorbească, în parte pentru că sora ei o bârfea și se 
asigura că nimeni nu se apropie de ea la școală, dar și 
pentru că era diferită. Nu cred că a înţeles vreodată asta. 
Profesorul ei și cei din jur nu au înţeles cu siguranţă. Insă 
era un copil extrem de înzestrat. Școala era teribil de 
plictisitoare pentru ea. Totul era evident și simplu. Trebuia 
doar să-și arunce privirea peste ceva și înţelegea imediat, 
așa că la majoritatea orelor stătea în bancă și se visa 
departe. Cred, desigur, că deja găsise niște lucruri cu care 


să-și ocupe timpul liber - cărți de matematică pentru anii 
mai mari și altele. Dar în mare se plictisea. Cel mai mult 
stătea și citea benzi desenate Marvel, lucruri care erau, 
evident, sub nivelul ei, dar care poate că îndeplineau o altă 
funcţie, posibil terapeutică. 

— Cum adică? 

— Imi displace să o analizez pe Lisbeth din punct de 
vedere psihologic. M-ar uri dacă ar auzi așa ceva. Insă în 
benzile acelea desenate sunt o mulţime de supereroi care 
se luptă cu niște dușmani diabolici și care iau totul în 
mâinile lor, se răzbună și îndreaptă lucrurile. Pe undeva 
poate că era o etapă trecătoare, nu știu. Poate că acele 
povești, cu exagerările lor, o ajutau să se înţeleagă. 

— Cu alte cuvinte, așa a înțeles că trebuia să se 
maturizeze și să devină ea însăși o supereroină. 

— Poate că da, într-un anume sens, în lumea ei mică. La 
vremea aceea nu știa, evident, că Zalachenko era un fost 
superspion sovietic și că secretele lui îi confereau un statut 
unic în societatea suedeză. Cu siguranţă nu avea nicio idee 
că exista un departament special în Săpo care-l apăra. Insă, 
precum Camilla și ea intuise că tatăl se bucura de o anume 
imunitate. Un bărbat într-un palton gri apăruse la ușa lor 
într-o zi și spusese ceva despre tatăl care nu putea intra în 
bucluc, că așa ceva era pur și simplu imposibil. Lisbeth își 
dăduse de mult seama că n-avea rost să-l reclame pe 
Zalachenko la poliţie sau la serviciile sociale. Nimic n-avea 
să se întâmple decât că urma să apară un alt individ în 
palton gri la ușa lor. Nu, Lisbeth nu știa întreaga poveste. 
Nu știa nici despre serviciile secrete sau despre 
mușamalizări. Dar simţea acut cât de lipsită de putere îi era 
familia, ceea ce o durea teribil de mult. Lipsa puterii, 
Mikael, poate fi o forță de neînvins și, înainte ca Lisbeth să 
fie destul de mare încât să facă ceva în sensul acela, avea 
nevoie de un refugiu și de locuri de unde să extragă putere. 
Un asemenea loc era universul supereroilor. Mulţi din 
generaţia mea dispreţuiesc genul acesta de lucruri. Dar eu 
unul știu că literatura, indiferent că e vorba de benzi 


desenate sau romane clasice, poate avea un impact foarte 
puternic și știu că Lisbeth s-a atașat de o tânără eroină pe 
care o chema Janet van Dyne. 

— Van Dyne? 

— Exact, o puștoaică al cărei tată e un om de știință 
bogat. Tatăl este omorât - de extratereștri, dacă îmi 
amintesc bine, și, ca să se răzbune, Janet van Dyne îl caută 
pe unul dintre colegii tatălui ei și își creează superputeri în 
laboratorul acestuia. Se înzestrează cu aripi și cu abilitatea 
de a se micșora și a crește în înălţime și multe altele. Se 
transformă într-o tipă tare ca piatra, îmbrăcată în negru și 
auriu, ca o viespe și de aceea își spune Wasp, cineva cu 
care nimeni nu se poate pune, nici la propriu, nici la figurat. 

— Nu știam asta. De acolo vine semnătura ei? 

— Nu doar semnătura. Nu știam nimic despre toate astea 
- eram doar un moș învechit care îl confunda pe Phantom 
cu Mandrake Magicianul. Prima dată când am văzut o 
ilustrație cu Wasp am tresărit. Semăna foarte mult cu 
Lisbeth. Incă seamănă. Cred că Lisbeth a preluat o parte 
din stilul lui Wasp, chiar dacă nu vreau să fac prea mare 
caz de asta. E doar un personaj de benzi desenate, iar 
Lisbeth era extrem de conectată la realitate. Insă știu că s-a 
gândit mult la transformarea pe care a suferit-o Janet van 
Dyne atunci când a devenit Wasp. Cumva a înţeles că era 
nevoită să se transforme și ea la fel de dramatic. Dintr-un 
copil și o victimă, trebuia să se transforme în cineva care 
putea pedepsi un spion bine antrenat și nemilos. 

Se gândea la asta zi și noapte și de aceea Wasp a 
devenit o persoană atât de importantă pentru ea în acea 
etapă de tranziţie, o sursă fictivă de inspiraţie. Camilla a 
descoperit asta. Puștoaica aia mirosea imediat slăbiciunile 
oamenilor cu o exactitate înspăimântătoare. Pipăia cu 
tentaculele ei toate punctele slabe ale oamenilor și lovea 
acolo unde durea mai tare, așa că a început să o 
ridiculizeze pe Wasp în toate felurile posibile, ba chiar mai 
multe de atât. A aflat care erau dușmanii ei din benzile 
desenate și a început să-și spună pe numele lor, Thanos și 


care mai erau ei. 

— Ai spus cumva Thanos? zise Mikael, deodată foarte 
atent. 

— Așa cred că îl chema, un personaj masculin, un tip 
malefic care se îndrăgostise odată de moartea însăși. 
Moartea îi apăruse sub înfățișarea unei femei și Thanos 
voise apoi să-i demonstreze că e demn de ea sau ceva de 
genul ăsta. Camilla a devenit o fană a lui ca s-o provoace 
pe Lisbeth. Ba chiar le-a spus prietenilor ei The Spider 
Society, pentru că în benzile desenate acel grup este 
dușmanul de moarte al Sisterhood of the Wasp. 

— Chiar așa? zise Mikael gânditor. 

— Da, era ceva copilăresc, desigur, dar deloc inocent. 
Dușmănia dintre surori era deja destul de mare, astfel că 
acele nume au primit o încărcătură periculoasă. 

— Oare mai au vreo însemnătate? 

— Numele? 

— Da, presupun. 

Mikael nu știa foarte bine ce voia să spună. Avea doar o 
senzaţie vagă că descoperise ceva important. 

— Nu știu, continuă Holger Palmgren. Sunt oameni în 
toată firea acum, dar să nu uităm că acesta a fost un 
moment de răscruce în viaţa lor, când totul s-a transformat. 

Retrospectiv, desigur că până și micile detalii s-ar putea 
dovedi însemnate. Nu doar Lisbeth și-a pierdut mama și 
apoi a fost internată la un ospiciu pentru copii. Şi viața 
Camillei a fost distrusă. Işi pierduse căminul, iar tatăl pe 
care-l admira atât de mult suferise arsuri grave. După cum 
știi, Zalachenko n-a mai fost niciodată același om după 
atacul lui Lisbeth în care a folosit bomba cu benzină și a 
plasat-o cu mâna lui pe Camilla într-un cămin adoptiv 
departe de lumea al cărui centru fusese odată. Trebuie să fi 
fost extrem de dureros pentru ea și nu am niciun dubiu că a 
început s-o urască pe Lisbeth din tot sufletul după acel 
episod. 

— Indiscutabil, spuse Mikael. 

Holger Palmgren mai luă o dușcă de coniac. 


— Cum spuneam, n-ar trebui să subestimăm acea 
perioadă din vieţile lor. Surorile erau implicate într-un 
război de proporţii și pe undeva știau amândouă că totul 
era pe punctul să explodeze. Cred chiar că se pregăteau 
pentru asta. 

— Dar în feluri diferite. 

— O, da, Lisbeth era iute la minte și creierul ei născocea 
constant planuri și strategii infernale. Însă era de una 
singură. Camilla nu era chiar isteaţă, nu în sensul 
tradițional. Nu-i stătea deloc mintea la carte și nu înţelegea 
raţionamentele abstracte. Însă putea manipula. Putea 
exploata și fermeca oamenii ca nimeni alta și de aceea, 
spre deosebire de Lisbeth, nu era niciodată singură. Avea 
întotdeauna oameni în jurul ei care făceau orice spunea. 
Atunci când descoperea că Lisbeth se pricepea la ceva, nu 
încerca niciodată să fie și ea bună la acel lucru, din simplul 
motiv că știa că nu avea nicio șansă să concureze cu sora 
ei. 

— Și atunci ce făcea? 

— Căuta în schimb pe altcineva, preferabil mai multe 
persoane, care știau să facă acel lucru, oricare ar fi fost el 
și lovea înapoi cu ajutorul lor. Avea întotdeauna acoliţi, 
colegi care făceau orice pentru ea. Dar iartă-mă, am 
divagat de la subiect. 

— Așa e. Ce s-a întâmplat cu computerul lui Zalachenko? 

— După cum ziceam, Lisbeth nu era îndeajuns de 
stimulată intelectual. Mai mult, dormea prost. Stătea trează 
cu nopţile, făcându-și griji pentru mama ei. Agneta sângera 
mult după violuri și totuși nu se ducea la doctor. Probabil că 
îi era rușine, și, periodic, se afunda într-o depresie adâncă. 
Nu reușea nici să meargă la lucru, nici să aibă grijă de fete, 
iar Camilla o dispreţuia și mai mult. Mami e slabă, zicea ea. 
În lumea ei, a fi slab era cea mai rea trăsătură posibilă, 
după cum singură declara. Lisbeth, pe de altă parte... 

— Da? 

— Ea vedea un om pe care-l iubea, singurul om pe care l- 
a iubit vreodată și o nedreptate teribilă, așa că stătea 


trează cu nopţile și se gândea la asta. Era doar un copil, 
adevărat. Dar era din ce în ce mai convinsă că ea era 
singura persoană din lume care-și putea proteja mama. La 
asta se gândea, dar și la multe alte lucruri, până ce într-o 
noapte s-a ridicat din pat - cu grijă, evident, ca să n-o 
trezească pe Camilla. Oare să caute ceva de citit? Poate că 
nu mai suporta să se gândească la aceleași lucruri. Nu prea 
contează. Important e că a zărit computerul de lângă 
fereastra dinspre Lundagatan. Pe vremea aceea abia dacă 
știa cum să pornească un computer. Dar și-a dat seama, 
evident și a cuprins-o un fel de febră. Computerul părea să-i 
șoptească: „Descoperă-mi secretele”. Dar desigur... Nu a 
reușit, nu din prima. Era nevoie de parolă, așa că a încercat 
o parolă după alta. Tatălui i se spunea Zala, așa că a 
încercat cu numele simplu și cu Zala666 și alte combinaţii 
asemănătoare, tot ce i-a trecut prin minte. Dar nimic nu se 
potrivea și cred că asta a ţinut vreo două, trei nopţi, iar ziua 
dormea ba la școală, în bancă, ori după-amiaza, acasă. 

Insă într-o noapte și-a amintit de niște cuvinte pe care 
tatăl său le scrisese în germană pe un bileţel în bucătărie - 
Was mich nicht umbringt macht mich stärker. Ce nu mă 
omoară mă face mai puternic. La momentul respectiv nu 
însemna nimic pentru ea. Dar înţelegea că fraza era 
importantă pentru tatăl ei, așa că și-a încercat norocul cu 
ea. Insă nici aceea nu a funcţionat. Erau prea multe litere și 
atunci a încercat să scrie Nietzsche, autorul citatului, și, 
deodată, a intrat în computer și o lume nouă și secretă i s-a 
deschis înaintea ochilor. Mai târziu avea să o descrie ca pe 
o clipă care a schimbat-o pentru totdeauna. S-a maturizat 
în momentul în care a rupt bariera din calea ei și a putut 
explora ceva ce era menit să rămână ascuns. Totuși... 

— Da? 

— La început, nu a înţeles nimic. Totul era în rusă. Erau 
diverse cuvinte și cifre. Presupun că erau însemnări despre 
cât de mulţi bani îi aducea lui Zalachenko traficul de ființe 
umane. Insă nu știu nici în ziua de azi cât de multe a înţeles 
atunci și de câte și-a dat seama mai târziu. Dar atâta lucru 


a priceput și ea, că Zalachenko nu-i făcea rău doar mamei 
ei. Distrugea și vieţile altor femei, iar asta a înfuriat-o, 
bineînţeles și a transformat-o în Lisbeth pe care o știm noi, 
cea care urăște bărbaţii care... 

— ... urăsc femeile. 

— Exact. Asta a făcut-o mai puternică și și-a dat seama 
că nu mai exista cale de întoarcere. Era nevoită să-l 
oprească pe tatăl ei. Astfel, a început să caute și prin alte 
computere, cum ar fi cele de la școală. Se furișa în 
cancelarie și de câteva ori a minţit spunând că se duce să 
doarmă la prietenii pe care nu-i avea, când de fapt 
rămânea la școală peste noapte și stătea la computer până 
dimineaţa. A început să înveţe tot ce putea despre hackeri 
și programare și cred că a fost ca atunci când alţi copii- 
minune își găsesc locul în lume. Era fermecată. Simţea că 
pentru așa ceva se născuse și multora dintre cei cu care 
luase legătura în lumea digitală le-a trezit interesul, la fel 
cum generaţiile mai vechi se alătură tinerelor talente, fie ca 
să le încurajeze, fie să le oprească. Pe mulţi îi irita că făcea 
lucrurile de la coadă la cap ori într-un mod cu totul nou. Alţii 
însă erau impresionați și s-a împrietenit cu persoane cum 
ar fi tipul acela, Plague. Și-a făcut primul prieten adevărat 
prin intermediul computerului și, mai presus de orice, s-a 
simţit pentru prima dată liberă. În universul virtual putea să 
zboare, la fel ca Wasp. Nimic nu-i stătea în cale. 

— Oare Camilla a înţeles cât de pricepută devenise? 

— Sigur avea bănuielile ei. Dar nu știu, n-aș vrea să fac 
speculaţii. Însă uneori mă gândesc la Camilla ca la 
echivalentul negativ al lui Lisbeth, latura ei întunecată. 

— Geamănul cel rău. 

— Cam așa ceva! Nu-mi place să spun despre oameni că 
sunt răi, cu atât mai puţin despre femei tinere. Cu toate 
astea, mă gândesc des la ea. Dar n-am reușit niciodată să 
cercetez subiectul, nu în profunzime, în orice caz, iar dacă 
vrei să faci săpături, ţi-aș recomanda să o suni pe 
Margareta Dahlgren, mama adoptivă a Camillei după 
catastrofa din Lundagatan. Margareta locuiește acum la 


Stockholm, în Solna, cred. E văduvă și a avut o viaţă cu 
adevărat tragică. 

— In ce sens? 

— Și acesta e un subiect interesant. Soţul ei, Kjell, care 
era programator la Ericsson, s-a spânzurat la puţin timp 
după ce Camilla i-a părăsit. Un an mai târziu, fiica lor de 
nouăsprezece ani și-a luat și ea viaţa, sărind de pe un vas 
de croazieră în Marea Baltică. Cel puţin asta e concluzia la 
care s-a ajuns. Fata avea probleme personale și se simţea 
urâtă și supraponderală. Dar Margareta nu a crezut 
niciodată concluzia poliției și într-o vreme a angajat chiar 
un detectiv particular. Margareta e obsedată de Camilla și, 
dacă e să fiu sincer, nu m-am înţeles niciodată cu ea. Mi-e 
puţin rușine de asta. Margareta m-a contactat imediat după 
ce ai publicat reportajul despre Zalachenko și atunci eram, 
după cum bine știi, proaspăt externat de la clinica Ersta. 
Eram epuizat, iar Margareta mi-a împuiat capul. Era absolut 
posedată. Oboseam doar văzându-i numărul pe ecranul 
telefonului și am evitat-o mult timp. Dar acum, că stau să 
mă gândesc, o înţeleg din ce în ce mai mult. Cred că s-ar 
bucura să vorbească cu tine, Mikael. 

— Ai datele ei? 

— Ţi le trimit. Dar așteaptă o clipă. Chiar ești sigur că 
Lisbeth și băiatul sunt în siguranță? 

— Da, sunt, spuse Mikael. 

Cel puțin așa sper, gândi el, ridicându-se și îmbrăţișându- 
| pe Holger. 

Afară, în Liljeholmstorget, îl izbi din nou furtuna. Își 
strânse paltonul în jurul lui și se gândi la Camilla și la 
Lisbeth și din cine știe ce motiv, la Andrei Zander. 

Se hotărî să-l sune și să afle cum mai mergea lucrul la 
povestea cu dealerul de artă care dispăruse. Dar Andrei nu- 
i mai răspunse niciodată. 


24 
23 noiembrie, seara 


Andrei Zander îl sunase pe Mikael pentru că se 
răzgândise. Sigur că voia să bea o bere cu el. Nu putea 
pricepe cum de refuzase. Mikael Blomkvist era idolul lui și 
singurul motiv pentru care se apucase de jurnalism. Dar 
când începu să-l sune, se rușină și închise. Poate că Mikael 
găsise altceva mai bun de făcut. Andrei nu era genul care 
să deranjeze oamenii inutil, cu atât mai puţin pe Mikael 
Blomkvist. 

Continuă în schimb să lucreze. Însă oricât de mult se 
chinui, nu reuși să se concentreze. Cuvintele refuzau să 
vină și, după o vreme, se decise să ia o pauză și să iasă, 
așa că făcu ordine pe birou și verifică din nou că toate 
mesajele de pe conexiunea virtuală fuseseră șterse până la 
ultimul. Apoi îl salută pe Emil Granden, singurul în afară de 
Andrei care mai rămăsese în redacţie. 

Emil Granden avea douăzeci și șase de ani și lucrase atât 
la emisiunea Kalla Fakta de pe TV4, cât și la ziarul Svenska 
Morgonposten şi primise Marele Premiu pentru Jurnalism la 
categoria Reporterul Anului. Cu toate astea, Andrei credea 
- chiar dacă încerca să-și înăbușe sentimentul - că Emil era 
înfumurat și poruncitor, cel puţin cu tinerii angajaţi 
temporar precum Andrei. 

— les un pic, îi spuse. 

Emil se uită la el ca și cum voia să-i spună ceva, dar nu-și 
amintea ce. Într-un târziu spuse: 

— În regulă. 

Andrei se simţi lamentabil. Poate că din cauza atitudinii 
superioare a lui Emil, dar probabil că era mai mult din 
cauza articolului despre dealerul de artă. De ce oare îi era 
atât de greu să-l scrie? Probabil pentru că voia mai degrabă 
să-l ajute pe Mikael Blomkvist cu reportajul despre Balder. 


Orice altceva părea să pălească. Dar era și un fricos, nu-i 
așa? De ce nu-l lăsase pe Mikael să citească ce scrisese? 

Nimeni nu știa mai bine decât Mikael să îmbunătăţească 
un reportaj din câteva trăsături de condei sau corecturi. 
Oricum, de dimineaţă avea să recitească articolul cu 
mintea limpede și atunci Mikael avea să-l citească, oricât 
de slab era. Andrei închise ușa redacţiei și se îndreptă către 
lift. Deodată tresări. Mai jos, pe scări, avea loc un incident, 
îi fu greu să-și dea seama din prima ce se întâmpla. Dar 
văzu un tip slab, cu ochii înfundaţi în orbite, care agresa o 
tânără frumoasă și înmărmuri. Nu-i plăcuse niciodată 
violenţa. Încă de când părinţii lui fuseseră uciși la Sarajevo, 
se speria ridicol de ușor și ura certurile. Dar acum își dădu 
seama: era în joc respectul lui de sine. Una era să fugă 
dacă era singur, dar cu totul altceva să abandoneze o fiinţă 
umană aflată în pericol. De aceea cobori vijelios și strigă: 
„Oprește-te, las-o în pace!” 

La început, păru o greșeală fatală - tipul cu ochii 
înfundaţi în orbite scoase un cuţit și mormăi ceva 
ameninţător în engleză, încât lui Andrei aproape că i se 
tăiară picioarele. Cu toate astea, își adună ultimele forțe și 
i-o trânti ca în filmele de acţiune proaste: 

— Dispari! Dacă nu, o să regreţi și într-adevăr, după 
câteva secunde, bărbatul se retrase cu coada între picioare, 
iar Andrei și femeia rămaseră singuri; și asta păru o scenă 
de film. 

La început, femeia era în stare de șoc și era timidă. 
Vorbea atât de încet, încât Andrei trebui să se apropie de 
ea ca să audă ce spune, așa că îi luă ceva timp să înţeleagă 
ce se întâmplase. Se părea că femeia trecuse printr-o 
căsnicie infernală și, chiar dacă era divorțată și trăia sub o 
identitate falsă, fostul ei soţ o găsise și trimisese un acolit 
să o hărțuiască. 

— E a doua oară pe ziua de azi când individul ăla mă 
acostează, spuse ea. 

— Cum de ai ajuns aici, sus? 

— Am încercat să fug și am intrat aici, dar nu mi-a fost de 


folos. Nu pot să-ți mulţumesc îndeajuns. 

— Pentru puţin. 

— Așa m-am săturat de bărbaţi răi. 

— Eu sunt unul dintre ăia buni, zise el repede, simţindu- 
se apoi jalnic. 

Nu-l surprinse câtuși de puţin că femeia nu răspunse, ci 
privi jenată în jos, pe scări. 

Se rușină că încercase să-și facă reclamă cu o asemenea 
replică ieftină. Dar deodată - chiar când credea că avea să 
fie refuzat - femeia ridică privirea și-i zâmbi timid. 

— Și eu cred la fel. Mă cheamă Linda. 

— Eu sunt Andrei. 

— Mă bucur să te cunosc, Andrei și îţi mulţumesc încă 
odată. 

— Şi eu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că... 

Nu-și termină propoziţia. Îşi simţi inima bătând și gura 
uscată. Se uită în jos, pe scări. 

— Da, Andrei? zise ea. 

— Vrei să te conduc acasă? 

Regretă și acea frază. 

Îi fu teamă ca femeia să n-o interpreteze greșit. Dar ea îi 
aruncă același zâmbet adorabil și nesigur și spuse că s-ar fi 
simţit mai în siguranţă lângă el, așa că ieșiră în stradă și o 
luară în jos, spre Slussen, iar ea îi povesti cum locuise 
închisă într-o casă mare din Djursholm. Andrei răspunse că 
înţelegea sau măcar pricepea o parte. Scrisese mai multe 
articole despre agresiunea împotriva femeilor. 

— Eşti jurnalist? întrebă ea. 

— Lucrez la Millennium. 

— O, spuse ea. E adevărat? Sunt o mare admiratoare a 
acelui ziar. 

— A publicat și lucruri bune, zise el timid. 

— Așa e, spuse ea. Acum ceva timp am citit un articol 
minunat despre un irakian rănit în război care a fost dat 
afară de la o cârciumă din centru, unde lucra ca om de 


serviciu. Era de-a dreptul falit, dar astăzi are un întreg lanţ 
de restaurante. Am plâns când l-am citit. Era așa de frumos 
scris. Mi-a dat speranţa că întotdeauna te poţi redresa. 

— Eu l-am scris, spuse Andrei. 

— Glumești? făcu ea. A fost fantastic. 

Andrei nu era obișnuit să primească laude pentru 
articolele lui, cu atât mai puţin de la femei necunoscute. Ori 
de câte ori venea vorba de Millennium, toată lumea voia să 
comenteze despre Mikael Blomkvist, iar Andrei nu avea, de 
fapt, nimic împotrivă. Dar în secret visa să fie și el 
remarcat, iar acum frumoasa Linda îl lăudase fără să știe că 
el semnase acel articol. 

Se simţi atât de fericit și mândru că îndrăzni să-i propună 
să bea un pahar de vin la restaurantul Papagallo, pe lângă 
care tocmai treceau, invitaţie la care ea îi răspunse 
încântată: 

„Ce idee bună!” Intrară, așadar, în local în timp ce inima lui 
Andrei bubuia. Tânărul evita să se uite în ochii femeii. 

Privirea ei îl făcea să se piardă cu firea și nu-i veni să 
creadă când se așezară la o masă aproape de bar, iar Linda 
întinse nesigură o mână pe care el o prinse zâmbind, 
murmurând ceva ce îi scăpa și lui. 

Văzu pe ecranul telefonului că Emil Granden suna și, spre 
marea sa uimire, ignoră apelul și puse telefonul pe modul 
silențios. Odată în viaţă putea aștepta și ziarul. 

Voia doar să o privească pe Linda, să se îmbete cu 
frumuseţea ei. Era atât de frumoasă că te lovea în plex și 
totuși părea atât de fragilă, ca un pui de pasăre rănit. 

— Nu înţeleg cum de a putut cineva să vrea să-ţi facă 
rău, spuse el. 

— Şi totuși, așa se întâmplă tot timpul, răspunse ea, iar 
Andrei se gândi că putea înţelege oarecum motivul. 

Se gândi că o femeie ca ea sigur atrage psihopaţi. Nimeni 
altcineva n-ar avea curajul să se apropie de ea și să o invite 
în oraș. Majoritatea bărbaţilor s-ar retrage, simțindu-se 
inferiori. 

— Ce plăcut e să stau aici cu tine, spuse el. 


— Ce plăcut e să stau aici cu tine, repetă ea și îi mângâie 
ușor mâna. 

Comandară apoi două pahare de vin roșu și începură să 
vorbească, așa încât Andrei nu observă că telefonul sună 
din nou, odată, apoi de două ori. Așa ajunse ca, pentru 
prima dată în viaţa lui, să ignore un apel de la Mikael 
Blomkvist. 

Curând după aceea, Linda se ridică, îl luă de mână și îl 
conduse afară. Tânărul nu întrebă încotro mergeau. Simţea 
că ar fi urmat-o oriunde. Era cea mai minunată ființă pe 
care o întâlnise vreodată și, din când în când îi zâmbea 
nesigur și seducător în același timp. Fiecare piatră de pavaj, 
fiecare respiraţie îi trimiteau semnale că ceva extraordinar 
era pe cale să se întâmple. Merita să aștepte o viaţă 
întreagă pentru o asemenea plimbare, gândi el și abia dacă 
remarcă frigul sau orașul din jurul lui. 

Apropierea ei și a ceea ce urma să se întâmple erau 
îmbătătoare. Dar poate că - nu știa sigur - tocmai asta îl 
făcea să fie neîncrezător, chiar dacă la început respinsese 
gândul drept obișnuita lui suspiciune faţă de orice fel de 
noroc. Și totuși, întrebarea își făcu loc printre gândurile lui: 
Oare nu e prea frumos ca să fie adevărat? 

O studie pe Linda cu atenţie reînnoită și își dădu seama 
că nu totul la ea era atrăgător. Când trecură pe lângă 
Katarinahissen, i se păru că vede ceva glacial în privirea ei 
și se uită neliniștit în jos, la valurile agitate. 

— Încotro mergem? întrebă el. 

— Am o prietenă, răspunse ea. Are un mic apartament pe 
Mårten Trotzig, pe care mă lasă uneori să-l folosesc. Poate 
bem și acolo un pahar? continuă, iar el zâmbi ca și cum era 
cea mai bună idee pe care o auzise vreodată. 

Cu toate astea, se simţea din ce în ce mai confuz. El 
avusese grijă de ea primul. Acum ea preluase iniţiativa. Se 
uită la telefon, văzu că Mikael Blomkvist îl sunase de două 
ori și simţi că trebuie să-l sune înapoi. Indiferent ce se 
întâmpla, nu putea abandona ziarul. 

— Cu mare plăcere, zise el. Dar trebuie mai întâi să sun 


la ziar. Lucrez la un articol important. 

— Nu, Andrei, spuse ea surprinzător de hotărâtă. Nu suni 
pe nimeni. În seara asta suntem doar tu și cu mine. 

— Bine, spuse el, simțind că-i piere un pic cheful. 

leșiră pe Järntorget. Erau destul de mulţi oameni afară, în 
ciuda furtunii, iar Linda își ţinea privirea în pământ, ca și 
cum nu voia să fie observată. Andrei se uită la dreapta, 
spre Osterlânggatan și la statuia lui Evert Taube. Bardul 
stătea nemișcat cu o pagină cu portative în mâna dreaptă, 
uitându-se în sus, spre cer, prin ochelarii de soare. Să 
sugereze oare să se întâlnească a doua zi? 

— Poate că... începu el. 

Dar nu apucă să spună mai multe pentru că femeia îl 
trase înspre ea și-l sărută. ÎI sărută cu așa o forţă, încât îl 
făcu să uite de tot ce avea în minte, apoi grăbi pasul din 
nou. ÎI ţinea de mână și îl trase la stânga, pe 
Văsterlânggatan, apoi făcură brusc dreapta pe o alee 
întunecată. Îi urmărea cumva cineva? Nu, nu, pașii și vocile 
se auzeau în depărtare. Erau doar el și Linda, nu-i așa? 
Trecură pe lângă o fereastră cu rame roșii și obloane negre 
și ajunseră la o ușă pe care Linda o deschise cu greu cu o 
cheie pe care o scoase din geantă. Andrei observă că-i 
tremurau mâinile și se întrebă de ce. Oare îi era în 
continuare frică de fostul soț sau de acolitul aceluia? 

Continuară să urce pe scara neluminată. Pașii lor 
reverberau și mirosea a ceva putred. Pe o treaptă de la 
etajul trei zăcea o carte de joc, o damă de pică - detaliul 
nu-i plăcu lui Andrei, dar nu știa de ce. Era cu siguranţă 
vreo superstiție idioată. Încercă să alunge senzaţia și să se 
gândească în schimb cât de frumos era că se întâlniseră. 
Linda respira greu. Mâna ei dreaptă era încleștată. Afară, 
pe alee, se auzi râzând un bărbat. Doar nu râdea de el, nu? 
Ce prostie! Era doar agitat. Insă avea senzaţia că mergeau 
și tot mergeau, fără să ajungă nicăieri. Chiar atât de înaltă 
să fi fost casa? Prietena locuia la ultimul etaj. 

Pe ușă scria Orlov, iar Linda scoase din nou mănunchiul 
de chei. Însă de data aceasta nu-i mai tremură mâna. 


Mikael Blomkvist intrase într-un apartament cu mobilă 
veche de pe Prostvăgen, în Solna, chiar vizavi de cimitir. 
Exact așa cum prevăzuse Holger Palmgren, Margareta 
Dahlgren îl primise imediat la ea și, chiar dacă păruse 
furibundă la telefon, de fapt era o doamnă elegantă, pe la 
vreo șaizeci de ani. Purta un pulover frumos, galben și 
pantaloni negri călcaţi cu dungă. Poate că se îmbrăcase așa 
doar din respect pentru el. Purta pantofi cu toc înalt și, dacă 
nu i-ar fi fugit constant privirea, ar fi luat-o drept o femeie 
sănătoasă, în ciuda situației. 

— Vreţi să vă povestesc despre Camilla, spuse ea. 

— Mai ales despre ultimii ei ani - dacă știți ceva despre 
asta, zise Mikael. 

— Îmi amintesc de ziua când am primit-o, spuse ea ca și 
cum nu îl auzise. Soțul meu, Kjell, credea că puteam face în 
același timp un bine societăţii și ne puteam extinde familia. 
Aveam doar un copil, pe sărmana Moa. Avea paisprezece 
ani pe atunci și era destul de singuratică. Ne gândeam că i- 
ar fi prins bine să înfiem o fată de vârsta ei. 

— Ştiaţi ce se întâmplase în familia Salander? 

— Nu știam totul, bineînţeles, ci doar că se întâmplase 
ceva oribil și traumatizant și că mama era bolnavă, iar tatăl 
suferise arsuri grave. Am fost foarte impresionați de asta și 
ne așteptam să întâlnim o fetiţă dărâmată, cineva care să 
aibă nevoie de incredibil de multă grijă și iubire din partea 
noastră. Dar știți ce am primit? 

— Spuneţi-mi? 

— Cea mai fermecătoare fată pe care am văzut-o 
vreodată. Nu era doar foarte frumoasă. O, trebuia să o fi 
văzut pe vremea aceea. Era atât de isteaţă și matură și ne 
spunea atâtea povești sfâșietoare despre sora ei bolnavă 
mintal care-și teroriza familia. Da, da, acum știu că erau 
foarte departe de adevăr. Dar cum să ne fi putut îndoi de 
ea? Ochii îi străluceau plini de convingere și, când spuneam 
„Groaznic, săraca de tine”, răspundea: „Nu a fost ușor, dar 
eu îmi iubesc totuși sora, doar că e bolnavă și acum se 


tratează”. Părea atât de plină de empatie, încât uneori mi 
se părea că ea era cea care avea grijă de noi. Familia 
noastră se însufleţise, ca și cum ceva fermecător intrase în 
vieţile noastre și făcea totul să pară mai frumos. 
Infloriserăm cu toţii, mai ales Moa. Incepuse să-i pese de 
cum arăta și devenise un pic mai populară la școală. Aș fi 
fost în stare să fac orice pentru Camilla, iar Kjell, soțul meu, 
ce să zic? Parcă devenise un alt om. Incepuse să 
zâmbească și să râdă constant și să facă din nou dragoste 
cu mine, iertaţi-mi francheţea. Poate că ar fi trebuit să mă 
îngrijorez încă de pe atunci. Dar credeam că era vorba doar 
de bucuria că familia noastră părea în sfârșit completă. O 
vreme am fost fericiți, la fel ca toţi cei care o întâlnesc pe 
Camilla. Cu toţii se bucură la început. Apoi... nu vor decât 
să moară. După ce stai o vreme cu ea, nu mai vrei să 
trăieşti. 

— Chiar atât de rău este? 

— Chiar atât de rău. 

— Ce s-a întâmplat? 

— După un timp, un fel de otravă s-a răspândit între noi. 
Camilla a preluat încetul cu încetul controlul asupra familiei 
noastre. După aceea, ne-a fost greu să ne dăm seama când 
se încheiase petrecerea și când începuse coșmarul. Se 
întâmplase atât de imperceptibil, încât ne-am trezit brusc și 
am înţeles că totul era distrus: încrederea, siguranţa, 
întreaga temelie a familiei noastre. Moa își pierduse 
respectul de sine. Stătea trează noaptea, plângând și 
spunea că e urâtă și oribilă și că nu vrea să mai trăiască. 
Imediat după aceea am descoperit că-și golise contul de 
economii. Tot nu știu ce s-a întâmplat. Dar sunt convinsă că 
a șantajat-o Camilla. $antaja oamenii cu la fel multă 
ușurință cu cât respira. li juca pe degete. Am crezut mult 
timp că ţine un jurnal. Insă nu erau decât porcării pe care le 
aflase despre oamenii din jurul ei și pe care le nota. lar 
Kjell... nenorocitul de Kjell... vedeţi dumneavoastră, l-am 
crezut când mi-a spus că are probleme cu somnul și că 
trebuia să doarmă în camera de oaspeţi de la subsol. Dar 


asta era, evident, doar ca să poată să se culce cu Camilla. 
De la șaisprezece ani, Camilla a început să-i facă vizite 
noaptea și să facă sex cu perversiuni cu el. Spun sex cu 
perversiuni, pentru că am descoperit niște indicii când l-am 
întrebat pe Kjell de unde avea tăieturi pe piept. Nu mi-a 
spus nimic, bineînțeles. A venit doar cu o explicaţie 
prostească și dubioasă și am reușit cumva să-mi alung 
suspiciunile. Dar știți ce s-a întâmplat? Kjell a recunoscut 
până la urmă: Camilla îl legase și-l tăiase cu cuțitul. Mi-a 
spus că asta îi plăcea să facă. Uneori mă întreb dacă era 
adevărat. Știu că sună ciudat. Dar uneori chiar sper să fi 
făcut-o de plăcere și nu doar ca să-l rănească și să-i 
distrugă viaţa. 

— ÎI şantaja și pe el? 

— O, da, dar și aici am niște semne de întrebare. Camilla 
îl umilise atât de tare, încât nici măcar atunci când 
pierduserăm totul nu mi-a putut spune adevărul. Kjell era 
sprijinul familiei noastre. Dacă ne rătăceam când eram cu 
mașina sau aveam o inundație ori vreunul dintre noi se 
îmbolnăvea, el era cel calm și descurcăreţ. Se rezolvă, 
spunea el cu vocea lui grozavă pe care încă o mai visez. 
Dar după câţiva ani în compania Camillei, ajunsese o 
epavă. Abia dacă îndrăznea să traverseze strada. Se uita în 
jurul lui de zece ori, iar la serviciu își pierduse orice fel de 
motivaţie. Stătea tot timpul cu capul plecat. Unul dintre 
colegii lui cei mai apropiaţi, Mats Hedlund, m-a sunat și mi- 
a mărturisit că urma să înceapă o investigaţie prin care să 
afle dacă Kjell vânduse informaţii confidenţiale din 
companie. Părea o nebunie curată. Kjell era cel mai onest 
om pe care îl știam. lar dacă vânduse vreun secret, unde 
erau toţi banii? Aveam mai puţin ca niciodată. Era falit, 
amândoi eram. 

— Cum a murit? 

— S-a spânzurat fără nicio explicaţie. L-am găsit 
atârnând de tavan în camera de oaspeţi de la subsol - da, 
în aceeași cameră în care Camilla se distrase cu el - într-o 
zi, când mă întorceam de la serviciu. Eram director 


financiar-contabil bine plătit la vremea aceea și presupun 
că aveam o carieră frumoasă înaintea mea. Dar totul s-a 
năruit pentru mine și pentru Moa după aceea. N-o să intru 
în mai multe detalii. Voiaţi să știți ce s-a întâmplat cu 
Camilla. Dar chinul nu se încheiase. Moa a început să se 
taie și aproape că nu mai mânca deloc. Intr-o zi m-a 
întrebat ce părere am despre ea, dacă e un gunoi. 
Dumnezeule, draga mea, i-am zis. Cum poţi gândi așa 
ceva? Atunci mi-a zis că așa spusese Camilla. Camilla 
spusese că toţi credeau despre Moa că e o lepădătură. Am 
luat toate măsurile posibile ca s-o ajut, am apelat la 
psihologi, medici, prietene binevoitoare, Prozac. Dar nimic 
n-a fost de folos. Într-o zi frumoasă de primăvară, când 
întreaga Suedie sărbătorea o victorie ridicolă la Eurovision, 
Moa s-a aruncat de pe un vas de croazieră din Marea 
Baltică, iar viața mea s-a sfârșit odată cu ea. Așa am simţit. 
Dar apoi... nu știu... într-un fel, amorţirea și durerea s-au 
transformat în răutate și am simţit că trebuie să înţeleg. Ce 
se întâmplase, de fapt, cu familia noastră? Ce fel de putere 
malefică se abătuse asupra ei? Am început să fac cercetări 
despre Camilla, nu pentru că voiam s-o întâlnesc din nou, 
nici gând. Dar voiam s-o înţeleg, poate la fel cum părintele 
victimei încearcă într-un sfârșit să înţeleagă ucigașul și 
motivul lui. 

— Ce aţi descoperit? 

— Iniţial, nimic. Își ștersese toate urmele. Era ca și cum 
vânam o umbră, o fantomă și nici nu știu câţi bani le-am 
dat detectivilor privaţi și altor persoane în care nu aveam 
încredere, dar care promiseseră să mă ajute. Nu ajunsesem 
nicăieri și asta mă irita la culme. Nu mai puteam să dorm și 
niciunul dintre prietenii mei nu se mai înţelegea cu mine. A 
fost o perioadă groaznică. Păream obsedată și 
încăpățânată, poate că încă par așa, nu știu ce ţi-a spus 
Holger Palmgren. Dar apoi... 

— Continuaţi, vă rog. 

— Aţi publicat reportajul dumneavoastră despre 
Zalachenko și, bineînțeles, numele nu mi-a spus nimic. Dar 


am început să pun cap la cap unele detalii. Am citit despre 
identitatea lui suedeză, Karl Axel Bodin și despre legătura 
cu clubul de motociclişti din Svavelsjo și atunci mi-am 
amintit de toate acele seri dinspre final, când Camilla ne 
întorsese deja spatele. Pe vremea aceea mă trezeam 
deseori din cauza zgomotului de motocicletă și de la 
fereastra dormitorului puteam să văd veste de piele cu 
emblema aceea groaznică. Nu mă surprindea că se 
înhăitase cu asemenea oameni. Nu-mi mai făceam iluzii în 
privinţa ei. Dar habar n-aveam că asta era lumea din care 
venea ea - că visa să preia afacerea tatălui ei. 

— Asta își dorea? 

— O, da, în lumea ei murdară susţinea drepturile femeilor 
sau cel puţin drepturile ei și știu că asta însemna mult 
pentru fetele din club, mai ales pentru Kajsa Falk. 

— Cine? 

— O tipă frumoasă și plină de ea care avea o relaţie cu 
unul dintre lideri. A stat mult pe la noi în ultimul an cu 
Camilla și îmi amintesc că-mi plăcea. Avea ochi mari și 
albaștri și se uita un pic cruciș. În spatele aspectului ei dur, 
era vulnerabilă, plină de compasiune și, după ce am citit 
reportajul dumneavoastră, am căutat-o din nou. Evident, nu 
mi-a zis nimic de Camilla. Nu era nepoliticoasă, chiar deloc, 
dar mi-am dat seama că-și schimbase stilul. Motociclista 
devenise femeie de afaceri. Dar a păstrat tăcerea și am 
crezut că era încă o fundătură. 

— Dar nu a fost așa? 

— Nu, după câţiva ani, Kajsa m-a căutat din proprie 
iniţiativă și era din nou schimbată. Nu mai avea nimic din 
aerul rece și obraznic. Mai degrabă era hăituită și 
neliniștită. La puţin timp după aceea a fost găsită moartă, 
împușcată pe terenul de sport Stora Mossen, în Bromma. 
Dar când ne-am întâlnit, mi-a povestit că după moartea lui 
Zalachenko avusese loc o dispută pe tema averii. Sora 
geamănă a Camillei, Lisbeth, fusese mai mult sau mai puţin 
scoasă de pe listă - da, se părea că nu voia nici puţinul pe 
care-l primise. Adevărata avere le revenea celor doi fii în 


viață ai lui Zalachenko de la Berlin și o parte Camillei. 
Camilla moștenise o bucată din afacerea de trafic de 
persoane despre care ați scris în reportaj și mi s-a strâns 
inima. Nu cred să-i fi păsat Camillei prea mult de acele fete 
sau că suferise vreodată gândindu-se la ele. Dar voia totuși 
să aibă ceva de-a face cu firma. Doar rataţii se ocupă cu 
așa ceva, îi spusese Kajsei. Ea avea cu totul altă viziune, 
una modernă, și, după negocieri intense, partea ei fusese 
răscumpărată de unul dintre fraţi. După aceea a dispărut la 
Moscova cu capitalul și cu o serie de colegi pe care îi 
atrăsese de partea ei, printre care și Kajsa Falk. 

— Aveţi idee despre ce voia să facă? 

— Kajsa nu a prins niciodată suficiente detalii cât să 
înţeleagă situaţia de ansamblu, dar avea câteva suspiciuni. 
Cred că avea de-a face cu secretele comerciale de la 
Ericsson. In prezent sunt destul de sigură că fata l-a făcut 
pe Kjell să-i vândă ceva înfiorător, probabil prin șantaj. Am 
aflat de asemenea că încă din primul an când s-a mutat la 
noi a luat legătura cu niște băieţi pasionaţi de calculatoare 
de la școală și i-a pus să îmi între în computer. Din ce mi-a 
spus Kajsa, era mai mult sau mai puţin obsedată cu 
computere, dar nu să înveţe ea însăși despre ele, da' de 
unde. Insă vorbea constant despre cât ar putea câștiga 
dacă ar putea prăda conturi bancare și sparge servere ca 
să fure informaţii și tot felul de astfel de lucruri. De aceea 
cred că a continuat cu ceva asemănător. 

— Se potrivește profilului. 

— Nu. Camilla nu se mulțumea cu puţin. Din ce mi-a spus 
Kajsa, s-a infiltrat rapid în cele mai influente cercuri din 
Moscova și a devenit amanta unui membru al Dumei, 
cineva bogat și puternic, iar cu ajutorul lui a început să 
adune o trupă de ingineri de top și de criminali. Camilla îi 
avea pe toţi la degetul mic și știa exact care erau punctele 
slabe ale economiei rusești. 

— Există așa ceva? 

— In sensul că Rusia nu e nimic mai mult decât o 
benzinărie cu un steag naţional. Se exportă petrol și gaze 


naturale, dar nimic cu adevărat impresionant. Rusia are 
nevoie de tehnologie avansată. 

— Și asta e ce vrea ea să le dea? 

— Cel puţin asta se prefăcea că vrea. Dar avea cu 
siguranţă propriul ei plan, iar Kajsa era incredibil de 
impresionată de felul în care aduna oameni în jurul ei și 
făcea rost de sprijin politic. l-ar fi fost pentru totdeauna 
loială dacă nu s-ar fi speriat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Kajsa întâlnise un fost soldat de elită, un maior cred și 
după aceea a fost ca și cum îi fugise pământul de sub 
picioare. Se știa din surse confidenţiale la care avea acces 
amantul Camillei că bărbatul acela îndeplinise o serie de 
misiuni dubioase pentru guvernul rus - asasinate. Omorâse 
printre altele o jurnalistă cunoscută, presupun că aţi auzit 
de ea, Irina Azarova. Criticase regimul în mai multe cărți și 
articole. 

— O, da, o adevărată eroină. A fost o poveste 
îngrozitoare. 

— Exact. Ceva a mers prost. lrina Azarova trebuia să se 
întâlnească cu un critic al regimului într-un apartament pe 
o străduţă izolată într-o suburbie din sud-estul Moscovei, iar 
conform planului, maiorul trebuia s-o împuște când ieșea. 
Însă fără ca nimeni să știe, sora jurnalistei se îmbolnăvise 
de pneumonie și Irina devenise brusc responsabilă pentru 
două nepoate de opt și zece ani. Când ea și fetele au ieșit 
din clădire, maiorul le-a împușcat pe toate trei. Le-a 
împușcat în faţă și pe urmă a căzut în dizgrație, nu pentru i- 
ar fi păsat cuiva de copii, cred eu. Dar opinia generală nu 
mai putea fi controlată și întreaga operaţiune risca să se 
întoarcă împotriva guvernului. Cred că maiorului i s-a făcut 
frică să nu fie spânzurat. Ba cred chiar că a avut o serie de 
probleme personale la momentul respectiv. Soţia l-a părăsit 
și a rămas singur cu o fiică adolescentă și cred că risca să 
fie dat afară din casă. Din perspectiva Camillei, era, 
evident, situaţia perfectă: o persoană disperată de care se 
putea folosi și care era într-o poziţie vulnerabilă. 


— Așadar, l-a atras și pe el de partea ei. 

— Da, s-au întâlnit. Kajsa era și ea acolo și, surprinzător 
lucru, s-a atașat imediat de el. Nu era nicidecum persoana 
la care se așteptase ea, nu semăna nici pe departe cu cei 
pe care-i cunoscuse în clubul de motociclişti din Svavelsjă, 
care omorau oameni. Era bine antrenat, desigur și părea 
brutal. Dar era de asemenea cultivat și politicos, mi-a spus 
ea și într-un anume fel chiar vulnerabil și sensibil. Kajsa 
credea că bărbatului chiar îi părea rău că fusese nevoit să-i 
împuște pe acei copii. Era în mod cert un criminal, un 
bărbat care se specializase în tortură în timpul războiului 
din Cecenia, dar care avea totuși limitele lui morale, spunea 
ea și de aceea a suferit atunci când Camilla a pus gheara 
pe el. Da, aproape la propriu. Se pare că își trecuse unghiile 
peste pieptul și vesta lui ca o pisică: „Vreau să omori 
pentru mine”. Şi-a întărit cuvintele folosindu-se de sex, de 
puterea erotismului. Cu o pricepere extraordinară a trezit 
sadicul din el și, cu cât îi povestea mai multe detalii 
scabroase despre asasinatele lui, cu atât era mai excitată, 
nici nu știu dacă am înţeles cum trebuie. Dar pe Kajsa n-a 
îngrozit-o criminalul în sine, ci Camilla; cum reușise, cu 
frumuseţea și farmecul ei, să scoată animalul din el și să-i 
facă ochii să lucească precum ai unei fiare turbate. 

— Nu v-aţi dus niciodată la poliţie cu aceste informaţii. 

— Am întrebat-o de mai multe ori pe Kajsa despre asta. |- 
am spus că părea terorizată și că trebuia să se păzească. 
Mi-a spus că era deja păzită. Ba mai mult, mi-a interzis să 
vorbesc cu poliţia, iar eu am fost destul de proastă s-o 
ascult. După moartea ei, am povestit investigatorilor tot ce 
auzisem, dar n-am idee dacă m-au crezut sau nu, probabil 
că nu aveam decât niște zvonuri despre un bărbat fără 
nume dintr-o ţară străină, Camilla nu mai era de găsit prin 
niciun registru și nu am aflat niciodată noua ei identitate. În 
orice caz, povestea mea nu a avut niciun rezultat. Misterul 
morţii Kajsei este în continuare nerezolvat. 

— Vă înţeleg, spuse Mikael. 

— Oare? 


— Cred că da, spuse el și dădu să-și lase mâna pe braţul 
Margaretei Dahlgren pentru a-și arăta solidaritatea. 

Fu întrerupt însă de telefonul care-i vibra în buzunar. 
Spera să fie Andrei. Însă era Stefan Molde. Mikael îl 
identifică abia după câteva secunde ca fiind persoana de la 
FRA care luase legătura cu Linus Brandell. 

— Despre ce e vorba? zise el. 

— Despre o întâlnire cu un ofițer important care se află în 
drum spre Suedia și care dorește să vă întâlnească mâine 
dimineaţă, cât mai devreme posibil, la Grand Hôtel. 

Mikael se scuză cu un gest faţă de Margareta Dahlgren. 

— Am un program încărcat, zise el, și, dacă e să mă 
întâlnesc cu cineva, aș dori măcar să-i știu numele și scopul 
întâlnirii. 

— Persoana se numește Edwin Needham, iar întâlnirea 
are ca scop o discuţie despre numele de utilizator Wasp, 
suspectat de infracţiuni deosebit de grave. 

Mikael simţi un val de panică. 

— Bine, spuse el. La ce oră? 

— La ora cinci dimineaţa ar fi cel mai bine. 

— Cred că glumești! 

— Din păcate, nu e nicio glumă în povestea aceasta. V-aș 
recomanda să fiți punctual. Domnul Needham vă va primi 
în camera lui. Trebuie să vă lăsaţi telefonul mobil la 
recepţie. Veţi fi percheziţionat. 

— Înţeleg, spuse el, din ce în ce mai agitat. 

Apoi se ridică și își luă la revedere de la Margareta 
Dahlgren. 


PARTEA A TREIA 
PROBLEME ASIMETRICE 


24 noiembrie-3 decembrie 


Uneori e mai ușor să unești decât să desparți, în zilele 
noastre, computerele pot multiplica ușor numere prime cu 
milioane de cifre. Totuși este extrem de complicat să facă 
operația inversă. Până și numerele cu doar o sută de cifre 
ridică mari probleme. 

Greutățile ridicate de factorizarea numerelor prime sunt 
exploatate de algoritmi de criptare precum RSA. Numerele 
prime au devenit prietenele secretelor. 


25 
24 Noiembrie, dimineaţa devreme 


Lui Lisbeth nu i-a luat mult să-l identifice pe acel Roger 
căruia August îi făcuse portretul. Găsise o poză din tinereţe 
pe pagina de internet cu foștii actori ai așa-numitului 
Revolutionsteatern din Vasastan. Îl chema Roger Winter și 
se spunea că este violent și invidios. In tinereţe, 
interpretase câteva roluri importante pe marele ecran. Dar 
în ultimul timp nu se mai afla în lumina reflectoarelor și era 
mult mai puţin cunoscut decât fratele lui, Tobias, un 
profesor de biologie țintuit în scaunul cu rotile, care se 
distanțase de Roger. Lisbeth își notă adresa lui Roger 
Winter și pătrunse în supercomputerul NSF MRI. IÎncărcă 
programul propriu cu care încerca să construiască un 
sistem dinamic pentru a găsi curbe eliptice care să se 
potrivească funcţiei, evident, cu cât mai puţine iterații. Dar 
orice ar fi făcut, documentul NSA rămânea impenetrabil și, 
într-un final, Lisbeth se ridică de pe scaun și aruncă un ochi 
în dormitor unde se afla August. Incepu să înjure. Băiatul 
era treaz și stătea în pat, scriind ceva pe o foaie de hârtie 
așezată pe noptieră. Când se apropie de el, văzu că 
factoriza numere prime, așa că mormăi ceva greu de 
înţeles, apoi spuse dur cu vocea ei monotonă: 

— Nu e o idee bună. N-o să ajungem nicăieri în felul ăsta. 

Când August începu să se legene din nou isteric, îi spuse 
să se potolească și să se întoarcă la culcare. Era mult prea 
târziu. Lisbeth se hotări să se odihnească și ea un pic, așa 
că se întinse în pat și încercă să se liniștească. Insă era 
aproape imposibil. August se întorcea de pe o parte pe alta 
și se smiorcăia și într-un final Lisbeth se hotărî să spună 
totuși ceva. Tot ce-i veni în minte fu: 

— Ştii ceva despre curbele eliptice? 

Evident, nu primi niciun răspuns. 


— Pricepi ce te întreb? zise ea. 

August nu răspunse. 

— Mda, continuă ea. Să luăm, de exemplu, numărul 
3.034.267. Știu că poţi să-i afli ușor factorii primi. Dar îi 
putem afla și cu ajutorul curbelor eliptice. De exemplu, să 
alegem curba y?=x5-x+4 și punctul P=(1,2) de pe curbă. 

Lisbeth scrise ecuaţiile pe o foaie de hârtie de pe 
noptieră. Insă August nu părea să asculte, amintindu-i din 
nou de gemenii autiști despre care citise. Aceia puteau, 
într-un fel misterios, să găsească numere prime mari. Cu 
toate astea, erau incapabili să rezolve cele mai simple 
ecuaţii. Poate că la fel se întâmpla și cu August. Poate că 
era mai degrabă o mașină de socotit decât un talent la 
matematică. Oricum ar fi fost, nu conta prea mult în acel 
moment. Rana începuse să o doară și avea nevoie să 
doarmă. Trebuia să alunge toţi demonii copilăriei pe care 
băiatul îi trezise înăuntrul ei. 


Mikael Blomkvist ajunse acasă după miezul nopţii și, deși 
era epuizat și trebuia să se trezească dis-de-dimineaţă, se 
așeză imediat la calculator și-l căută pe Edwin Needham pe 
Google. Erau o mulțime de Edwin Needham în lume, printre 
care și un jucător de rugby faimos care avusese o revenire 
fantastică după ce suferise de leucemie. 

Găsi un Edwin Needham care părea să fie expert în 
sisteme de purificare a apei și un altul care apărea în tot 
felul de poze de grup și avea o moacă de prost. Insă 
niciunul dintre ei nu părea să fie cineva care ar fi putut să-i 
descopere identitatea lui Wasp și să o acuze de infracţiuni 
cibernetice. Pe de altă parte, exista un Edwin Needham 
care era inginer IT cu doctorat de la MIT, care era măcar din 
branșa corectă. Dar nici el nu părea să se potrivească 
profilului. Într-adevăr, în prezent era mare manager la 
Safeline, o companie de top specializată în programe 
antivirus pentru computere și o astfel de firmă era 
interesată cu siguranţă de hackeri. Insă acel Ed declara în 
interviuri că se ocupa doar cu acţiuni și produse noi. Nu 


devia niciodată de la discursul obișnuit și plin de clișee al 
agenţilor de vânzări, nici măcar atunci când era întrebat 
despre activităţile lui din timpul liber, jocul de popice și 
pescuitul la muscă. li plăcea natura, zicea el, iubea 
competiţia... Cel mai periculos lucru pe care părea să-l 
poată face era să-i plictisească îngrozitor pe oameni. 

Era și o poză cu el, în care rânjea și ţinea în mână un 
somon mare, genul de fotografie tipică în comunităţile de 
pescari. Era de-a dreptul jalnic. Și totuși, încetul cu încetul, 
Mikael începu să se întrebe dacă nu cumva discursul tern și 
golit de conţinut era cumva tot șpilul. Reciti materialul și i 
se păru brusc artificial, ca o faţadă și încet, dar sigur, se 
convinse de asta: el era tipul. Mirosea a făcătură, nu-i așa? 
Părea mâna celor de la NSA sau CIA și privi din nou 
fotografia cu somonul, părându-i-se că vede cu totul 
altceva. 

Şi anume, un tip dur. Puteai citi un fel de hotărâre în felul 
în care stătea ţeapăn și rânjea ridicol spre aparatul foto sau 
poate doar i se părea lui Mikael și se gândi din nou la 
Lisbeth. Se întrebă dacă ar fi trebuit să o atenţioneze. Insă 
nu avea niciun motiv s-o facă să se îngrijoreze acum, mai 
ales că nu știa de fapt nimic sigur, așa că se hotări să se 
bage în pat. Avea nevoie să doarmă câteva ore și să aibă 
mintea cât de cât limpede la întâlnirea de dimineaţă cu Ed 
Needham. Se spălă pe dinţi gânditor, se dezbrăcă și se 
așeză în pat, dându-și seama că era epuizat. Adormi pe loc 
și visă că era tras în jos, pe punctul de a se îneca în râul în 
care stătea Ed Needham. Rămase apoi cu o amintire vagă 
că se târâse pe fundul apei printre somoni care se zbăteau 
și plesneau din coadă. Nu putea să fi dormit prea mult. Se 
trezi cu un tresărit și i se păru că i-a scăpat ceva. Se uită la 
telefonul de pe noptieră și se gândi la Andrei. Inconștient, 
se gândise tot timpul la Andrei. 


Linda încuie ușa de două ori - dar nu părea să fie nimic 
ciudat în asta. O fată cu trecutul ei trebuia să fie atentă. Cu 
toate astea, Andrei nu se simţea în apele lui. Probabil din 


cauza apartamentului, își spuse el. Nu arăta deloc cum se 
așteptase. Oare chiar era casa unei prietene? 

Patul era lat, dar nu foarte lung, cu tăblii simple cu bare 
de oţel atât la cap, cât și la picioare. Cuvertura era neagră 
și îi amintea de o targă sau de un cavou. Nu-i plăceau nici 
fotografiile înrămate de pe pereţi. Cele mai multe înfățișau 
bărbaţi înarmaţi și întregul apartament avea un aer steril și 
rece. Nu părea locuinţa unei persoane prea vesele. 

Pe de altă parte, era și neliniștit și surescitat. Poate doar 
căuta un motiv să plece. Fugim de ceea ce ne e drag - nu 
spusese Oscar Wilde ceva de genul ăsta? Se uită la Linda. 
Nu mai văzuse niciodată o femeie atât de frumoasă. Linda 
se apropie de el în rochia albastră mulată care-i accentua 
formele și spuse ca și cum i-ar fi citit gândurile: 

— Vrei să pleci acasă, Andrei? 

— Am destul de multe treburi. 

— Înţeleg, spuse ea, și-l sărută. Și trebuie să te duci 
imediat acasă și să te ocupi de ele. 

— Poate că așa ar fi cel mai bine, mormăi el în timp ce 
femeia se lipi de el și-l sărută atât de înfocat încât nu se 
mai putu abţine. 

Începu și el să o sărute, o prinse de șolduri, dar brusc 
Linda îl împinse atât de tare, încât se dezechilibră și căzu 
pe spate, pe pat. | se făcu teamă pentru o clipă, apoi se 
uită la ea. Linda zâmbea cu aceeași afecţiune ca înainte și 
Andrei își dădu seama că nu era nimic mai mult decât 
agresivitatea jucăușă a dragostei. Chiar voia să se culce cu 
el, nu-i așa? Voia să facă dragoste cu el acolo și atunci. O 
lăsă să-l încalece, să-i descheie cămașa și să-și treacă 
unghiile peste abdomenul lui în timp ce ochii îi luceau 
intens și pieptul îi sălta sub rochie. Avea gura deschisă. Un 
firicel de salivă i se scurgea pe bărbie și îi șoptea ceva. La 
început nu înţelese ce. 

— Acum, Andrei! șopti ea din nou. 

— Acum, repetă el nesigur și simţi cum Linda îi smulge 
pantalonii de pe el. 

Era mult mai dornică decât se așteptase, mai pricepută și 


sălbatică în mișcări decât oricine altcineva cu care fusese 
vreodată. 

— Închide ochii și stai nemișcat, zise ea. 

Andrei închise ochii, rămânând nemișcat și o auzi făcând 
ceva, dar nu înţelese ce. Auzi un clic și simţi ceva metalic în 
jurul încheieturilor. Uitându-se în sus, își dădu seama că 
avea cătușe și dădu să protesteze. Nu-i plăceau astfel de 
lucruri. Dar totul se precipită. Ca și cum știa foarte bine ce 
face, femeia îi prinse mâinile de tăblia patului. 

Apoi îi legă picioarele cu o funie și trase tare. 

— Ușurel, spuse el. 

— O, da. 

— Bine atunci, răspunse el și i se păru că femeia se uită 
la el cu o expresie nouă, o privire deloc prietenoasă. 

Apoi îi spuse ceva pe un ton solemn. Dar poate 
înţelesese el greșit. 

— Poftim? zise el. 

— Acum o să te crestez cu cuțitul, Andrei, spuse ea și-i 
lipi o bucată de scotch peste gură. 


Mikael încercă să se calmeze. De ce trebuia neapărat să 
se fi întâmplat ceva cu Andrei? Nimeni - în afară de el sau 
Erika - nu știa că Andrei era amestecat în operaţiunea de 
protecţie a lui Lisbeth și a băiatului. Fuseseră extrem de 
atenţi cu informaţia, mai atenţi ca niciodată. Și totuși... de 
ce nu putea da de el? 

Andrei nu era genul de om care să-și ignore telefonul. 
Dimpotrivă, răspundea la primul apel atunci când îl suna 
Mikael. Însă acum era de-a dreptul imposibil să dea de el. 
Era ciudat, nu-i așa? Sau poate că... Mikael încercă încă 
odată să-și spună că Andrei era probabil prins cu munca și 
uitase de toate și că, în cel mai rău caz, își rătăcise mobilul. 
Dar la naiba... Camilla apăruse de nicăieri după atâţia ani. 
Punea cu siguranță ceva la cale. Cum se exprimase 
comisarul Bublanski? 

Trăim într-o lume în care cei paranoici sunt cei sănătoși 
la minte. 


Mikael se întinse după telefonul de pe noptieră și-l sună 
din nou pe Andrei. Tânărul nu-i răspunse nici de data 
aceasta, așa că se hotărî să-l trezească pe angajatul cel 
nou, Emil Granden, care locuia lângă Andrei, în Röda 
bergen, Vasastan. Emil păru un pic îngrijorat, dar promise 
să se ducă imediat până la Andrei și să vadă dacă era 
acasă. Douăzeci de minute mai târziu, Emil sună înapoi. 
Bătuse îndelung la ușa lui Andrei, zise el. 

— Sigur nu e acasă. 

Mikael încheie conversaţia, se îmbrăcă și trecu printr-un 
Söder pustiu și lovit de furtună, în sus, înspre redacţie, pe 
Götgatan. Cu puţin noroc, Andrei se întinsese și adormise 
pe canapeaua din redacţie. N-ar fi fost prima dată când 
adormea la birou și nu auzea telefonul. Poate că asta era 
explicaţia. Totuși, Mikael deveni din ce în ce mai agitat și, 
când deschise ușa și dezactivă alarma, tresări ca și cum s- 
ar fi așteptat să vadă cine știe ce grozăvie. Se plimbă prin 
redacţie, dar nu zări nimic neobișnuit, iar în programul 
criptat de e-mail al lui Andrei toate mesajele fuseseră 
șterse cu grijă, așa cum se înţeleseseră. Totul părea să fie 
în regulă, doar că nu era nici urmă de Andrei pe canapeaua 
din redacţie. 

Canapeaua arăta la fel de jerpelită și goală ca de obicei. 
Mikael căzu pe gânduri câteva clipe, apoi îl sună din nou pe 
Emil Granden. 

— Emil, spuse el. Îmi pare rău că te înnebunesc așa în 
toiul nopţii. Toată povestea asta m-a făcut paranoic. 

— Te înţeleg. 

— De asta n-am putut să nu observ că ai părut îngrijorat 
când ţi-am povestit de Andrei. E ceva ce nu mi-ai spus? 

— Nimic din ceea ce nu știi deja, răspunse Emil. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că am vorbit deja cu inspectorii IT. 

— Cum adică? 

— Vrei să spui că... 

— Da! i-o reteză Mikael și auzi cum Emil începe să respire 
mai repede la capătul celălalt al firului. 


Își dădu seama că se produsese o eroare teribilă. 

— Spune-mi tot, Emil, repede, zise el. 

— Deci... 

— Da? 

— O doamnă foarte drăguță și profesionistă de la IT pe 
care o cheamă Lina Robertsson a sunat și a spus că tu ai 
contactat-o și că aţi căzut de acord, în urma tuturor celor 
întâmplate până acum, să creșteţi nivelul de securitate al 
computerului tău. Era vorba de date cu caracter personal. 

— Şi... 

— Şi evident, îți dăduse niște informaţii inexacte și se 
simţea prost. A zis că-i e rușine de ignoranţa ei și că era 
îngrijorată că nu aveai să fii protejat, așa că voia să intre 
imediat în legătură cu cel care se ocupase de criptarea 
computerului tău. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Că nu știu nimic despre asta, dar că l-am văzut pe 
Andrei stând la computerul tău. 

— l-ai recomandat să-l contacteze pe Andrei. 

— leșisem un pic în momentul ăla așa că i-am spus că 
Andrei e cu siguranţă încă la redacţie. Il putea suna, asta i- 
am zis. Atât. 

— La dracu’, Emil. 

— Dar părea chiar... 

— Nu mă interesează cum părea. Sper că i-ai spus lui 
Andrei despre discuţia pe care ai avut-o. 

— Poate nu imediat. Şi eu sunt la fel de stresat ca toți 
ceilalţi. 

— Dar i-ai povestit. 

— De fapt, a ieșit înainte să apuc să-i spun. 

— Așa că l-ai sunat. 

— Normal, chiar de mai multe ori. Dar... 

— Da? 

— Nu mi-a răspuns. 

— În regulă, zise Mikael pe un ton glacial. 

Închise și apelă apoi numărul lui Jan Bublanski. Telefonul 
sună de două ori înainte ca Bublanski, tocmai trezit din 


somn, să răspundă. Mikael nu văzu nicio altă soluţie decât 
să-i povestească totul de-a fir a păr, mai puţin locul unde se 
aflau Lisbeth și August. 

Apoi o anunţă și pe Erika. 


Lisbeth Salander reușise să adoarmă. Cu toate astea, era 
pregătită pentru orice. Dormea îmbrăcată cu jacheta de 
piele și cu bocanci în picioare. Se tot trezea, ba din cauza 
furtunii, ba din cauza lui August care gemea și se smiorcăia 
chiar și în somn. Dar mare parte din noapte reuși să 
doarmă sau căzu într-un fel de amorţeală, visând din când 
în când scene scurte și extrem de realiste. 

Acum visa cum tatăl ei o lovea pe mamă și simţi chiar și 
în vis acea furie sălbatică din copilărie. O simţi atât de clar, 
încât se trezi din nou. Ceasul arăta ora patru fără un sfert 
dimineaţa, iar pe noptieră stăteau aceleași hârtii pe care 
August scrisese numere. Afară ningea. Furtuna părea să se 
fi liniștit un pic. Nu se auzea nimic neobișnuit, doar vântul 
care urla și făcea să freamăte copacii. 

Cu toate astea, se simţi cuprinsă de neliniște și iniţial 
crezu că era din cauza visului care atârna ca un văl în 
cameră. Apoi începu să tremure. Locul de lângă ea era gol. 
August dispăruse. Lisbeth se ridică rapid și, fără niciun 
sunet, scoase pistolul Beretta din geanta de pe jos și se 
furișă în camera mare cu ieșire la terasă. 

În clipa următoare, putu din nou să respire. August stătea 
la masa rotundă și măzgălea ceva. Lisbeth se aplecă discret 
peste umărul lui ca să nu-l deranjeze și descoperi că August 
nu scria nici factori primi și nici nu desena vreo scenă nouă 
din chinurile la care îl supuseseră Lasse Westman și Roger 
Winter. Băiatul desena o tablă de șah care se reflecta în 
oglinzile unor dulapuri de haine. Din mijlocul lor se înălța o 
figură amenințătoare cu braţul întins. Suspectul prindea în 
sfârșit contur, iar Lisbeth zâmbi și se îndepărtă. 

Se întoarse în dormitor și se așeză pe pat, își scoase 
puloverul și bandajul și inspectă rana. Continua să arate 
rău, iar Lisbeth se simţea încă slăbită și ameţită. Luă două 


pastile și încercă să se odihnească un pic. Aţipi. Avu apoi 
senzaţia că-i visase pe Zala şi pe Camilla. În momentul 
următor avu un sentiment ciudat. Nu știa prea bine ce 
anume. Nimic mai mult decât senzaţia unei prezenţe. O 
pasăre bătu din aripi afară. Din camera mare îl putea auzi 
pe August respirând greu. Lisbeth tocmai se pregătea să se 
ridice, când un țipăt înfiorător sfâșie tăcerea. 


Când ieși din redacţie la primele ore ale dimineţii ca să ia 

un taxi până la Grand Hôtel, Mikael tot n-avea nicio veste 
de la Andrei și încercă din nou să se calmeze spunându-și 
că reacţionase exagerat și că, cel mai probabil, colegul lui 
avea să sune din casa vreunei tipe sau a vreunui prieten. 
Cu toate astea, îngrijorarea nu-l părăsi. Observă că 
începuse din nou să ningă și că cineva pierduse un pantof 
de damă pe trotuar, apoi scoase telefonul Samsung și o 
sună pe Lisbeth prin aplicaţia Redphone. 
_ Lisbeth nu răspunse, ceea ce îl neliniști și mai mult. 
Incercă să sune din nou și îi trimise într-un final un mesaj 
prin aplicaţia Threema: Camilla e pe urmele voastre. 
Trebuie să părăsiţi ascunzătoarea! Apoi zări taxiul care 
venea dinspre strada Hokens și văzu cum șoferul tresări 
când dădu cu ochii de el. În acel moment, Mikael arăta 
extrem de hotărât și nu-i răspunse șoferului care încerca să 
facă conversaţie, ci rămase pe bancheta din spate, în 
întuneric, cu ochii sticlindu-i îngrijoraţi. Stockholmul părea 
pustiu. 

Furtuna se mai potolise. Încă puteai vedea gâștele pe 
apă și Mikael privi înspre Grand Hôtel, așezat pe partea 
opusă a golfului, întrebând-se dacă nu cumva ar trebui să 
lase baltă întâlnirea cu Needham și să se ducă în schimb la 
Lisbeth sau măcar să se asigure că o patrulă a poliţiei 
trecea pe acolo. Nu, nu putea face așa ceva fără să o 
anunţe. Dacă era vreun informator în poliţie, s-ar fi putut 
transforma într-o catastrofă. Deschise aplicația Threema 
din nou și scrise: 

Ai nevoie de ajutor? 


Nu primi niciun răspuns, evident și în scurt timp îi plăti 
taximetristului și se dădu jos gânditor din mașină, intrând în 
hotel. Ceasul era patru și douăzeci dimineaţa. Avea 
patruzeci de minute avans. Nu mai ajunsese niciodată cu 
patruzeci de minute mai devreme la o întâlnire. Dar stătea 
ca pe ace și, înainte să meargă, așa cum stabiliseră, la 
recepţie și să-și lase acolo telefonul, o sună din nou pe 
Erika și-i spuse să încerce să ia legătura cu Lisbeth și cu 
poliția și să decidă ce credea de cuviinţă. 

— Imediat ce auzi ceva nou, suni la Grand Hôtel și întrebi 
de domnul Needham. 

— Cine mai e și ăsta? 

— Cineva care vrea să mă întâlnească. 

— La ora asta? 

— La ora asta, repetă el îndreptându-se spre recepţie. 


Edwin Needham stătea la camera 654. Mikael bătu la 
ușă. Aceasta se deschise și în prag apăru un bărbat care 
mirosea a transpiraţie și părea furios. Semăna un pic cu 
tipul cu peștele din fotografia de pe internet, la fel cum un 
dictator mahmur seamănă cu statuia lui stilizată. Ed 
Needham avea un pahar cu băutură în mână și arăta fioros 
și neîngrijit, amintindu-i lui Mikael de un buldog. 

— Domnule Needham, spuse Mikael. 

— Ed, spuse Needham. Imi pare rău că te deranjez la ora 
asta inumană, dar am o misiune importantă. 

— Așa se pare, spuse Mikael sec. 

— Ai vreo idee despre ce vreau să-ţi vorbesc? 

Mikael scutură din cap și se prăbuși într-un fotoliu chiar în 
faţa biroului pe care se aflau o sticlă cu gin și una de tonic 
Schweppes. 

— Nu, de ce ai avea? continuă Ed. Pe de altă parte, nu 
poţi ști niciodată cu siguranţă când vine vorba de tipi ca 
tine. Te-am verificat, desigur și să știi că-mi displace să 
flatez oamenii. Îmi lasă un gust amar în gură. Dar tu ești 
chiar unic în branșă, nu-i așa? 

Mikael zâmbi forțat. 


— Mă bucur că treci direct la subiect, spuse el. 

— Stai calm, o să spun lucrurilor pe nume. Presupun că 
știi unde lucrez. 

— Nu sunt sigur, răspunse Mikael sincer. 

— La Puzzle Palace, în orașul Interceptarea informaţiilor 
electronice. Lucrez în cel mai hulit loc din lume. 

— NSA. 

— Exact, și-ţi poţi imagina ce greșeală fatală e să te ţii de 
porcării cu noi, nu-i așa, Mikael Blomkvist? 

— Cred că îmi pot imagina, spuse el. 

— Și știi unde cred că ar trebui să fie prietena ta? 

— Nu. 

— La pușcărie. Pe viaţă! 

Mikael zâmbi cu ceea ce spera că era un calm stăpânit. 
Dar în același timp, gândurile începură să-l chinuie și, deși 
își dădu seama că putea fi vorba de orice și că nu trebuia 
să tragă concluzii pripite, se gândi instantaneu: Să fi spart 
Lisbeth computerele NSA? Oare toate serviciile secrete 
americane aveau să pornească pe urmele ei? Părea... 
Chiar, oare cum părea? Părea complet aiurea. 

Dacă era ceva ce o caracteriza pe Lisbeth, faptul că nu 
făcea niciodată nimic fără să analizeze atent consecinţele. 
Nu acţiona niciodată impulsiv sau în pripă, așa că Mikael 
nu-și putea imagina că ar fi putut face ceva atât de 
prostesc încât să spargă serverul NSA dacă exista și cel mai 
mic risc să fie descoperită. Uneori făcea lucruri periculoase, 
era adevărat. Dar în acele cazuri, riscurile erau direct 
proporţionale cu binele făcut și Mikael refuza să creadă că 
intrase pur și simplu în sistemul NSA ca să se lase păcălită 
de buldogul turbat din faţa lui. 

— Cred că ai tras niște concluzii pripite, spuse el. 

— Asta să crezi tu, amice. Dar cred că m-ai auzit când 
am spus „de fapt”. 

— Am auzit. 

— Ce cuvânt nenorocit, nu-i așa? Poate fi folosit cum te 
taie capul. De fapt, nu beau alcool dimineaţa și totuși iată- 
mă cu băutura în mână, he-he! Ce vreau să spun e că-ţi 


poţi proteja prietena dacă promiţi să mă ajuţi cu ceva. 

— Te ascult, spuse Mikael. 

— Drăguţ din partea ta. Aș vrea pentru început să mă 
asigur că voi rămâne o sursă anonimă. 

Mikael îl privi uimit. Nu se așteptase la asta. 

— Ești un informator cumva? 

— Doamne ferește. Sunt un copoi loial. 

— Dar nu acţionezi la ordinul NSA. 

— Să zicem că pentru moment sunt în propria misiune, 
că mă dezic un pic de ei. Deci, cum rămâne? 

— Tot ce spui e protejat de legea confidenţialităţii 
surselor. 

— Bun și mai vreau să mă asigur că ceea ce îţi povestesc 
rămâne între noi. Te întrebi poate de ce îi spun o poveste 
senzaţională unui jurnalist de investigaţie doar ca să-i spun 
apoi să-și ţină fleanca. 

— Bună întrebare. 

— Am motivele mele, dar nu cred că e nevoie să-ţi cer 
asta. Sunt sigur că-ţi vei apăra prietena și că, din punctul 
tău de vedere, povestea asta nu e deloc interesantă. E 
posibil să te pot ajuta la capitolul ăsta dacă ești pregătit să 
cooperezi. 

— Rămâne de văzut, spuse Mikael sec. 

— Prea bine. Acum câteva zile cineva a intrat în 
intranetul nostru, căruia i se spune informal NSANet, știi, 
nu? 

— Oarecum. 

— NSANet a fost creat după evenimentele din 11 
Septembrie ca să se coordoneze mai bine cu serviciile 
noastre secrete, pe de-o parte și cu organizaţiile de spionaj 
din ţările anglo-saxone, așa-numitele Five Eyes, pe cealaltă 
parte. E un sistem închis, cu propriile routere, portaluri și 
punți, separat de celălalt internet. De acolo ne administrăm 
semnalul de urmărire, prin satelit și fibră optică și tot acolo 
ne stocăm bazele de date și, evident, orice analize și 
rapoarte clasificate ca secrete - indiferent că se numesc 
Moray, unele dintre cele mai puţin secrete sau Umbra Ultra 


Top Secret, la care nici președintele nu are acces. Sistemul 
este administrat din Texas, ceea ce, sigur, e o mare 
idioţenie. Insă după actualizări și analize, văd sistemul 
aproape ca pe propriul meu copil. Trebuie să știi, Mikael, că 
am muncit din greu la el. Am muncit până am căzut lat 
pentru ca nicio jigodie să nu mai poată să abuzeze 
vreodată de el, cu atât mai puţin să-l spargă. În ziua de azi, 
orice mică anomalie, orice infracţiune din intranet 
declanșează alarmele puse de mine și să nu crezi vreo clipă 
că sunt singurul. Avem o întreagă echipă de specialiști 
independenţi care păzesc sistemul, așa încât e imposibil să 
faci și cea mai mică mișcare pe internet fără să-ţi lași 
amprenta. Cel puţin așa ar trebui să fie. Totul se 
înregistrează și se analizează. Eşti tot timpul sub 
observaţie. Și totuși... 

— Cineva a reușit. 

— Da. Și poate m-aș fi împăcat cu asta. Întotdeauna se 
găsește câte o breșă. Breșele există ca să le descoperim și 
să ne îmbunătăţim performanţa. Breșele ne ţin treji și 
alerţi. Dar n-a fost doar faptul că a intrat. A fost felul în care 
a făcut-o. Ne-a intrat pe server online și a creat o legătură 
avansată, intrând în intranet prin administratorii noștri de 
sistem. Doar partea aia din operaţiune a fost o lovitură de 
maestru. Dar nu s-a oprit acolo, nicidecum. Nenorocita s-a 
transformat într-un ghost-user. 

— Un ce? 

— O fantomă care s-a plimbat de colo-colo fără să 
observăm. 

— Fără să vă declanșeze alarmele. 

— Afurisita de hackeriţă genială a introdus un virus-spion 
care trebuie să fi fost diferit de orice altceva știam noi, 
pentru că altfel sistemul l-ar fi identificat imediat. Virusul 
ăsta i-a reînnoit constant statusul. A crescut și a tot crescut, 
a căutat cuvinte și coduri secrete, a dat iama prin registre 
și baze de date și deodată, bingo! 

— Bingo ce? 

— A găsit ce căuta și în clipa aceea n-a mai vrut să fie 


ghost-user. A vrut în schimb să ne arate ce găsise și atunci 
au sunat pentru prima oară alarmele. Au sunat atunci când 
a vrut ea să sune. 

— Şi ce a găsit? 

— A găsit jocul nostru la dublu, înșelătoria noastră, iar 
ăsta este unul dintre motivele pentru care stau azi, aici, cu 
tine și nu la biroul meu din Maryland trimițând trupele 
speciale după ea. A fost ca un fel de hoţ care a spart 
fereastra doar ca să descopere că în casă erau deja lucruri 
de furat. În momentul în care am descoperit asta, tipa a 
devenit cu adevărat periculoasă. Atât de periculoasă, încât 
unii dintre mai-marii noștri au vrut s-o lase să scape. 

— Nu și tu. 

— Nu, nu eu. Eu, unul, vreau s-o leg de un stâlp și s-o 
jupoi. Însă a trebuit să renunţ la scopul meu și asta m-a 
făcut să mă înfurii, Mikael. Poate că acum par calm, dar 
trebuia să mă fi văzut... Dumnezeule! 

— Ai luat-o razna. 

— Exact. Și de aceea te-am sunat pe tine cu noaptea-n 
cap. Vreau să pun mâna pe Wasp a ta înainte să fugă din 
țară. 

— De ce să fugă? 

— Pentru că a căzut din bucluc în bucluc, nu-i așa? 

— Nu știu. 

— Ba știi foarte bine. 

— Şi, în primul rând, ce te face să crezi că ea e hackerul 
tău? 

— Tocmai asta vreau să-ţi povestesc, Mikael. 

Dar nu mai apucă. 


Telefonul din camera de hotel sună și Ed răspunse 
imediat. Recepţionerul îl căuta pe Mikael și Ed îi pasă 
receptorul. Pricepu destul de repede că jurnalistul primise o 
veste alarmantă, așa că nu fu uimit atunci când suedezul 
mormăi niște scuze și se grăbi să iasă din cameră. Nu era 
deloc surprins. Dar nici nu acceptă situaţia, așa că-și luă 
haina și fugi după el. 


Ceva mai departe, pe coridor, Blomkvist alerga ca un 
atlet și, chiar dacă Ed nu știa ce se întâmplase, își imagina 
că avea legătură cu aceeași poveste și se hotărî să-l 
urmeze. Dacă era vorba de Wasp și de Balder, avea de 
gând să fie acolo. Dar pentru că jurnalistul nu avu răbdare 
să ia liftul, ci se grăbi în jos pe scări, îi fu greu să se ţină 
după el. Când Ed ajunse gâfâind la parter, Mikael Blomkvist 
tocmai își scosese telefonul și era prins într-o altă 
conversaţie în timp ce se grăbea înspre ușile batante, 
ieșind din hotel. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ed în timp ce reporterul 
încerca să prindă un taxi de-a lungul apei. 

— Probleme! răspunse Mikael. 

— Pot să te duc eu unde ai nevoie. 

— Nu poţi să mă duci nicăieri. Ai băut. 

— Dar putem lua mașina mea. 

Mikael încetini o clipă și se uită fix la Ed. 

— Ce vrei de la mine? întrebă Mikael. 

— Vreau să ne ajutăm reciproc. 

— Îţi prinzi singur hackerul. 

— Nu mai am mandat să prind pe nimeni. 

— In regulă, atunci, unde ţi-e mașina? 

O luară apoi la fugă spre mașina închiriată de Ed și 
parcată ceva mai departe, lângă Muzeul Naţional. Mikael 
Blomkvist îi explică pe scurt că aveau să se ducă într-o 
zonă a arhipelagului numită Ingarö. Urma să primească 
indicaţii pe drum, spuse el și nu avea de gând să ţină cont 
de limitele de viteză. 


26 
noiembrie, dimineaţa 


August ţipă și, în același moment, Lisbeth auzi pași 
grăbiţi pe lângă zidul casei, așa că luă pistolul și se ridică 
imediat. Se simţea ca dracu', dar nu-și permitea să se 
gândească la asta. Se grăbi să iasă pe ușă, văzând un 
bărbat solid pe verandă și crezu pentru o clipă că avea un 
mic avantaj, o secundă în plus. Dar răsturnarea de situaţie 
era dramatică. 

Personajul nu se opri și nici nu se împiedică de ușile de 
sticlă. Se aruncă direct prin ele cu arma scoasă și încercă 
să-l împuște pe băiat cu o precizie milimetrică. Lisbeth 
trase și ea spre bărbat sau poate că doar i se păru. 

Nu era prea sigură. Nu pricepea ce se întâmplase în 
momentul în care o luase la goană înspre bărbat. Inţelese 
doar că intrase în el cu o forţă incredibilă chiar lângă masa 
rotundă de bucătărie la care stătuse până în acel moment 
băiatul. Fără să stea pe gânduri, îi dădu bărbatului un cap 
în gură. 

Îl lovi cu atâta violenţă, încât începu să o doară ţeasta și 
se ridică în picioare clătinându-se. Camera se mișca odată 
cu ea. Avea sânge pe bluză. O împușcase din nou? N-avea 
timp să se gândească la asta. Unde era August? Pe masă 
stăteau împrăștiate stilouri și desene, creioane cerate și 
calcule cu numere prime. Unde dracului era? Auzi un 
scâncet venind de undeva de lângă frigider și, într-adevăr, 
acolo era băiatul, stând pe vine și tremurând. Poate că 
avusese timp să se arunce pe podea. 

Lisbeth tocmai se îndrepta spre el când auzi alte sunete 
îngrijorătoare din depărtare, voci înăbușite și zgomote de 
crengi. Aveau musafiri și înţelese că era nevoie să se 
grăbească. Trebuiau să plece de acolo. Dacă era sora ei, 
atunci nu venea neînsoţită. Așa fusese dintotdeauna. 


Lisbeth era de una singură, pe când Camilla își aduna toată 
gașca și de aceea totul era la fel ca în copilărie, când era 
mai isteață și mai iute. Aruncă o privire spre ceea ce se 
zărea dincolo de fereastră și în secunda următoare se grăbi 
spre August. 

— Vino! îi spuse. 

August nu se clinti. Stătea ca o stană de piatră pe 
dușumea și-atunci Lisbeth îl smuci de acolo, strâmbându- 
se. O durea fiecare mișcare. Dar nu aveau timp de pierdut 
și August păru să priceapă și el. li făcu semn că putea să 
alerge și singur, apoi Lisbeth se duse în grabă la masa de 
bucătărie și luă computerul, îndreptându-se apoi spre 
terasă, pe lângă bărbatul de pe podea care se ridică ameţit 
și încercă să-l prindă pe August de picior. 

Lisbeth se întrebă dacă să-l omoare. In schimb, îi trase 
un șut puternic în gât și altul în stomac, și-i aruncă arma. 
Apoi fugi împreună cu August pe terasă, în direcţia stâncilor 
și a dealului. Însă deodată se opri. Se gândi la desen. Nu 
verificase dacă August apucase să-l termine. Să se întoarcă 
oare? Nu, criminalii puteau să ajungă acolo dintr-un 
moment într-altul. Şi totuși... desenul era și el o armă, nu-i 
așa, motivul din spatele întregii nebunii. II așeză pe August 
lângă laptop pe o piatră mare pe care o identificase din 
ajun. Apoi alergă din nou în sus, pe povârniș și intră în casă, 
căutând desenul. Peste tot erau doar schițe cu nenorocitul 
de Lasse Westman și numere prime. 

Până la urmă îl găsi. Deasupra podelei ca o tablă de șah 
și a oglinzilor se distingea acum un individ palid cu o 
cicatrice mare pe frunte, pe care Lisbeth îl recunoscu 
imediat. Era același bărbat care stătea întins pe jos la 
picioarele ei și gemea. Lisbeth apucă rapid telefonul, scană 
desenul și-l trimise pe e-mail lui Jan Bublanski și Soniei 
Modig, la poliţie. Ba chiar mâzgăli câteva cuvinte la capătul 
de sus al foii. În secunda următoare își dădu seama că 
fusese o greșeală. 

Era pe punctul de a fi încercuită. 


Telefonul Samsung al lui Mikael primi același mesaj de la 
Lisbeth care ajunsese și la Erika. Un singur cuvânt - CRIZA. 
Nu putea fi vorba de nicio greșeală. Mikael întoarse 
cuvântul pe toate părţile, ajungând de fiecare dată la 
aceeași concluzie: criminalii descoperiseră ascunzătoarea 
și, în cel mai rău caz, atacaseră în același moment în care 
Lisbeth scria mesajul, așa că Mikael călcă acceleraţia până 
la podea pe Stadsgârdskajen și ieși pe Värmdöleden. 

Era la volanul unui Audi A8 argintiu și îl avea în dreapta 
lui pe Ed Needham. Expresia lui Ed era îndârjită. Din când în 
când, scria ceva pe telefon. De ce îl luase Mikael cu el era 
un mister - poate că voia să afle ce informaţii avea tipul 
despre Lisbeth sau poate că nu, poate că motivul era cu 
totul altul. Poate avea să le fie de ajutor. In orice caz, nu 
putea complica lucrurile mai mult decât erau deja. Poliţia 
dăduse și ea alarma, însă nu putea să se mobilizeze destul 
de repede - cu atât mai puţin cei care fuseseră sceptici în 
legătură cu informaţiile limitate. Erika era cea care dădea 
indicaţiile. Ea știa drumul și Mikael avea nevoie de ajutorul 
ei. Avea nevoie de tot ajutorul din lume. 

Ajunse la Danviksbron. Ed Needham spuse ceva. Mikael 
nu-l auzi. Se gândea la cu totul altceva. La Andrei - ce 
făcuseră oare cu el? Mikael îl văzu înaintea ochilor așa cum 
stătuse gânditor și ezitant la redacţie, o versiune mai 
tânără a lui Antonio Banderas. De ce naiba nu ieșise cu el la 
o bere? Il sună din nou. Incercă să o sune și pe Lisbeth. Insă 
niciunul din ei nu-i răspunse și atunci îl auzi din nou pe Ed: 

— Vrei să-ţi spun ce informaţii avem? 

— Da... spune-mi, zise Mikael. 

Insă nu apucară să vorbească nici de data aceasta. 
Telefonul lui Mikael începu să sune. Era Jan Bublanski. 

— Tu și cu mine o să avem o discuţie lungă la un 
moment dat, înţelegi, nu-i așa? Și poţi să te aștepți încă de 
pe acum la niște repercusiuni legale. 

— Am priceput. 

— Dar acum te-am sunat ca să-ţi spun ceva. Ştim că 
Lisbeth Salander era încă în viaţă la ora 04:22. Asta a fost 


înainte sau după ce ţi-a dat mesajul? 

— Înainte, trebuie să fi fost înainte. 

— În regulă. 

— Cum puteţi ști ora cu atâta exactitate? 

— Salander ne-a trimis ceva interesant, teribil de 
interesant. 

— Ce anume? 

— Un desen și, trebuie să-ţi spun, Mikael, că ne-a depășit 
toate așteptările. 

— Deci a reușit să-l facă pe băiat să deseneze. 

— O, da. Nu știu sigur ce fel de întrebări tehnice ar putea 
isca desenul sau ce obiecţii ar putea avea un avocat 
talentat al apărării. Dar din punctul meu de vedere, acela e 
fără doar și poate ucigașul. L-a desenat cu multă grijă și cu 
precizia aceea matematică a lui. Da, de fapt sub desen e și 
o ecuaţie matematică cu x și y. Am trimis desenul la 
Interpol ca să-l caute pe individ în baza lor de date cu 
infractori. Dacă există în listele lor, s-a zis cu el. 

— Facem publică informaţia? 

— Ne mai gândim. 

— Când puteţi ajunge la faţa locului? 

— Cât de repede posibil... stai un pic! 

Mikael auzi un alt telefon sunând pe fundal și, preţ de 
câteva minute, Bublanski dispăru să preia apelul. Când se 
întoarse la receptor, spuse scurt: 

— Am informaţii că s-au auzit focuri de armă. Mă tem că 
nu e de bine. 

Mikael trase aer adânc în piept. 

— Nimic nou despre Andrei? 

— l-am localizat telefonul la centrala din Gamla Stan, dar 
nimic mai mult. După o vreme n-am mai primit semnale, ca 
și cum aparatul ar fi fost spart sau ar fi încetat să 
funcţioneze. 

Mikael închise telefonul și acceleră din nou. Merse o 
vreme cu o sută optzeci de kilometri la oră și nu vorbi decât 
foarte puţin. Îi povesti pe scurt lui Ed Needham care era 
situația, dar în final nu mai rezistă. Avea nevoie să se 


gândească la altceva. 

— Bun și ce aţi descoperit? 

— Despre Wasp? 

— Da. 

— Multă vreme n-am găsit nimic. Eram convinși că 
ajunseserăm la capătul investigaţiei, continuă Needham. 
Făcuserăm tot ce ne stătuse în putere. Verificaserăm totul 
fără să ajungem nicăieri și oarecum mi se părea normal. 

— Cum adică? 

— Un hacker care e capabil de un asemenea atac ar 
trebui să știe să-și șteargă urmele. Am înţeles imediat că n- 
aveam să găsim nimic dacă foloseam metodele obișnuite. 
Dar nu m-am dat bătut și într-un final am ignorat toată 
investigația noastră criminală. M-am întrebat direct: Cine e 
capabil de o asemenea operaţiune? Ştiam deja că 
întrebarea asta era singura noastră șansă. Atacul fusese la 
un nivel atât de înalt, încât nu puteau să existe prea mulți 
vinovaţi. În sensul ăsta, talentul lucrează uneori împotriva 
hackerului. Am analizat inclusiv virusul-spion și... 

Ed Needham se uită din nou la telefon. 

— Da? 

— Avea părţile lui neobișnuite, ceea ce, din punctul 
nostru de vedere, e ceva bun. Aveam, așadar, un produs 
superior cu un stil personal și trebuia doar să-i găsim 
autorul. Am început să întrebăm prin comunitatea de 
hackeri și încă de la început am auzit de un nume de 
utilizator care a continuat să apară de-a lungul anchetei. 
Poţi să ghicești care era? 

— Încerc. 

— Era Wasp! Au fost, evident, multe alte nume, dar Wasp 
devenea din ce în ce mai interesant... da, e o poveste lungă 
cu care nu vreau să te plictisesc. Însă numele în sine... 

— ... vine din același univers al benzilor desenate din 
care vine și numele organizaţiei care stă în spatele 
asasinatului lui Frans Balder. 

— Exact. Știi, deci, despre ce e vorba? 

— Da. Și mai știu că legăturile pot fi iluzorii. Dacă ești 


destul de perseverent, găsești conexiuni între orice. 

— Așa e, cunoaștem. Ne entuziasmăm de cine știe ce 
legătură neînsemnată și ratăm ceva cu adevărat relevant. 
Așa că nu, nu mi-a păsat prea mult de conexiunea aia. 
Wasp putea să însemne o groază de lucruri. Dar, la 
momentul respectiv, nu aveam prea multe alte piste. Pe 
lângă faptul că auziserăm o groază de lucruri misterioase 
despre persoana asta. Voiam oricum să-i aflăm identitatea, 
așa că ne-am dus cu mult în urmă. Am reconstruit dialoguri 
de pe pagini de hackeri, am citit fiecare cuvinţel pe care 
Wasp l-a scris pe internet și am studiat fiecare operaţiune 
despre care știam că-i poartă semnătura. Încetul cu încetul, 
am început să aflăm câte ceva despre ea. Ne-am convins 
că e femeie, chiar dacă nu avea un comportament clasic 
feminin și am aflat că e din Suedia. Câteva mesaje vechi 
fuseseră scrise în suedeză, ceea ce nu era un detaliu prea 
util. Dar pentru că exista o legătură cu Suedia în 
organizaţia pe care o cerceta și pentru că Frans Balder era 
și el suedez, am simţit că ne apropiem. l-am contactat pe 
cei de la FRA, care au început să caute prin registre și... 

— Ce? 

— Au găsit ceva care ne-a ajutat să facem o descoperire. 
Cu mulţi ani înainte, anchetaseră un caz de infracţiune 
cibernetică purtând aceeași semnătură, Wasp. A fost acum 
atât de mult timp, încât pe vremea aia Wasp nu era atât de 
pricepută la criptare. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— FRA și-a dat seama că cineva cu numele de Wasp a 
încercat să afle informaţii despre persoane care au dezertat 
din serviciile secrete ale altor ţări. A fost destul cât să 
declanșeze alarma FRA. Organizaţia a făcut o investigaţie 
care i-a dus la computerul unei clinici psihiatrice pentru 
copii din Uppsala, un computer care-i aparţinea unui 
supraveghetor de acolo, un anume Teleborian. Din cine știe 
ce motiv - probabil pentru că Teleborian era pe statul de 
plată al poliţiei secrete suedeze - a fost deasupra oricăror 
bănuieli. In schimb, FRA s-a concentrat asupra a doi 


asistenţi psihiatri care păreau suspecți pentru că erau 
imigranţi... da, chiar așa. A fost un gest stupid, prin care s-a 
dat dovadă de obtuzitate și care n-a dus nicăieri. 

— Pot să-mi imaginez. 

— Da, dar cu puţin timp în urmă l-am rugat pe un tip de 
la FRA să se mai uite odată peste material și l-am analizat 
dintr-un cu totul alt unghi. Vezi tu, ca să fii bun la atacuri 
cibernetice nu e nevoie să fii înalt și solid și să te 
bărbierești în fiecare dimineaţă. Am întâlnit copii de 
doisprezece, treisprezece ani incredibil de buni la asta, 
așadar, era clar că trebuia să mă uit la fiecare copil internat 
în clinică în perioada aceea. Intreaga listă se afla printre 
documente și i-am pus pe trei dintre puștii mei să-i 
cerceteze pe toţi de-a fir a păr. Ştii ce au descoperit? Unul 
dintre copii era fiica unui fost spion și mare escroc, 
Zalachenko, care-i interesase extrem de mult pe colegii 
noștri din CIA la vremea respectivă. lată că lucrurile 
deveneau brusc interesante. După cum știi, există o serie 
de legături între organizaţia pe care hackeriţa o ancheta și 
vechea grupare criminală a lui Zalachenko. 

— Nu înseamnă că de asta v-a atacat Wasp. 

— Absolut deloc. Dar ne-am uitat mai atent la fata asta și 
ce-am descoperit? Are o poveste captivantă, nu-i așa? 
Evident, o groază de informaţii despre ea au dispărut 
misterios de pe canalele publice. Cu toate astea, tot am 
găsit destule... însă am senzaţia că totul a pornit de la 
ceva, de la o traumă iniţială. Se dă un mic apartament din 
Stockholm și o mamă singură care lucrează la casierie într- 
un supermarket și care se luptă să le întrețină pe gemenele 
ei. Pe de-o parte, sunt rupte de lumea reală. Și totuși... 

— ... lumea reală e chiar acolo. 

— Da, chestiuni de politică la nivel înalt se strecoară în 
casă de fiecare dată când tatăl vine în vizită. Mikael, nu știi 
nimic despre mine. 

— Nu. 

— Dar eu știu destul de bine cum e să crești într-o 
atmosferă violentă. 


— Nu mai spune. 

— Da. Şi mai știu cum e și când societatea nu face nimic 
ca să-i pedepsească pe cei vinovaţi. Doare, amice, doare al 
naibii de mult și nu mă miră câtuși de puţin că cei mai mulţi 
copii care trăiesc așa ajung rău. Cresc și se transformă în 
niște nenorociţi la rândul lor. 

— Da, din păcate. 

— Dar, Mikael, unii dintre ei devin foarte puternici, își 
depășesc condiţia și se răzbună. Așa e și Wasp, nu-i așa? 

Mikael dădu gânditor din cap și acceleră puţin. 

— S-au tot chinuit s-o oprească, au închis-o la nebuni și 
au încercat s-o îngenuncheze iar și iar. Dar și-a revenit de 
fiecare dată și știi ce cred eu? continuă Ed. 

— Nu. 

— Cred că a devenit mai puternică de fiecare dată. Că s- 
a întărit și a evoluat. Și mai cred că nu a uitat nimic din ce i 
s-a întâmplat. Totul i s-a întipărit adânc în suflet, nu-i așa? 
Poate că acea copilărie de coșmar a pus totul în mișcare. 

— Posibil. 

— Avem două surori care au fost afectate în mod cu totul 
diferit de ceva înfricoșător și au devenit dușmani de temut. 
Şi mai presus de orice: avem o moștenire de pe urma unui 
mare imperiu criminal. 

— Lisbeth nu are nimic de-a face cu asta. Urăște tot ce 
are legătură cu tatăl ei. 

— Imi dau seama, Mikael. Dar ce s-a ales de moștenire? 
Oare nu asta caută? Oare nu asta vrea să distrugă la fel 
cum voia să distrugă originea ei? 

— Ce vrei de fapt? spuse Mikael tăios. 

— Poate că același lucru pe care-l vrea și Wasp. Vreau să 
îndrept lucrurile. 

— Şi să capturezi hackerul. 

— Vreau să o întâlnesc și s-o pun la punct, și-apoi să 
astup toate nenorocitele de breșe de securitate, oricât de 
mici ar fi ele. Dar mai presus de orice, vreau să pedepsesc 
câteva persoane care nu m-au lăsat să-mi fac treaba doar 
pentru că Wasp i-a prins cu pantalonii în vine. Am motive să 


cred că mă vei ajuta cu asta. 

— De ce aș face-o? 

— Pentru că ești un reporter bun. Reporterii buni nu vor 
ca secretele murdare să rămână ascunse. 

— Şi Wasp? 

— Wasp o să spună totul - mult mai mult decât a făcut-o 
vreodată în viața ei și tu o să mă ajuţi cu asta. 

— Şi dacă refuz? 

— Dacă refuzi, o să găsesc eu o cale să o trimit după 
gratii și să-i fac viața un calvar din nou, îţi jur. 

— Dar deocamdată vrei doar să vorbești cu ea. 

— Niciun nenorocit n-o să-mi mai spargă sistemul, 
Mikael, așa că am nevoie să înţeleg exact cum a procedat. 
Asta vreau să faci. Sunt pregătit să-ţi las prietena în 
libertate doar dacă stă de vorbă cu mine și-mi povestește 
cum a pus totul la cale. 

— O să-i transmit. Să sperăm că... începu Mikael să 
spună. 

— Să sperăm că supraviețuiește, îi continuă Ed gândul. 

O luară în viteză la stânga, spre Ingarâstrand. 

Era 04:48. Trecuseră douăzeci de minute de când Lisbeth 
dăduse alarma. 

Rareori mai făcuse Jan Holtser o asemenea greșeală. 


Jan Holtser credea în noţiunea fantezistă cum că puteai 
să-ți dai seama din înfățișarea cuiva dacă avea să se 
descurce într-o luptă serioasă. De aceea, spre deosebire de 
Orlov și Bogdanov, nu fusese surprins când planul care-l 
viza pe Mikael Blomkvist eșuase. Fuseseră mult prea 
convinși că nu exista bărbat căruia să nu-i pice Kira cu 
tronc. Însă Holtser - care îl văzuse pe Mikael doar de la 
depărtare preţ de o clipă la Saltsjöbaden - avea dubiile lui. 
Mikael Blomkvist părea un tip problematic, nu unul pe care 
să-l poţi păcăli sau distruge atât de ușor și nimic din ceea 
ce văzuse sau auzise Jan după aceea nu-l făcuse să-și 
schimbe părerea. 

Altfel stăteau lucrurile cu jurnalistul cel tânăr. Păruse 


genul de bărbat de cârpă, un tip slab. Totuși, nimic nu 
fusese mai departe de adevăr. Andrei Zander opusese mai 
multă rezistență decât orice victimă pe care-o torturase Jan 
vreodată. În ciuda durerii insuportabile, reușise să se 
stăpânească. Ochii îi luceau cu un fel de fermitate izvorâtă 
din principii nobile și Jan crezuse mult timp că ar trebui să 
se dea bătuţi, că Andrei Zander ar fi îndurat orice suferinţă 
mai degrabă decât să vorbească. Abia când Kira îi jură 
solemn că și Erika și Mikael aveau să fie chinuiţi la fel de 
tare, se dăduse bătut. 

Era ora trei și jumătate dimineaţa. Holster știa că-și va 
aminti momentul toată viaţa. Fulgii de zăpadă cădeau pe 
luminator. Faţa tânărului era suptă și ochii îi erau înfundaţi 
în orbite. Sângele care-i ţâșnise din piept îl stropise pe gură 
și obraji. Buzele, care stătuseră mult timp acoperite cu 
scotch, erau crăpate și pline de răni. Era un cadavru 
ambulant. Și totuși, se vedea că era un tânăr chipeș. Jan se 
gândi la Olga. Ce părere ar fi avut despre el? 

Oare nu era genul de persoană pe gustul ei, un tip 
educat care se lupta împotriva nedreptăţilor și lua partea 
cerșetorilor și refugiaților? Se gândi la asta și în același timp 
la propria lui viaţă. Apoi făcu semnul crucii, cel rusesc, unde 
mâna se mișcă de sus, dinspre Rai, în jos, spre lad, apoi se 
uită pieziș la Kira. Era mai frumoasă ca niciodată. 

Ochii îi luceau orbitor. Stătea pe un scăunel lângă pat, 
îmbrăcată cu o rochie scumpă, albastră, care aproape că nu 
avea nicio picătură de sânge pe ea și-i spunea ceva lui 
Andrei în suedeză, ceva ce părea chiar tandru. Apoi îi 
strânse mâna. l-o strânse și el. Nu putea spera la nicio altă 
mângâiere. Afară, pe alee, șuiera vântul. Kira dădu din cap 
și-i zâmbi lui Jan. Alţi fulgi de zăpadă începură să se 
aștearnă pe pervazul ferestrei. 


Mai târziu stăteau cu toții într-un Land Rover în drum 
spre Ingarö. Jan se simţea pustiit și nu-i plăcea cum 
evoluaseră lucrurile. Dar nu putea uita că propria lui 
greșeală îi adusese acolo, așa că rămase tăcut, ascultând-o 


pe Kira, care era teribil de aprinsă și vorbea cu ochi 
sclipitori despre femeia către care se îndreptau. Lui Jan nu i 
se părea deloc un semn bun și, dacă ar fi putut, ar fi sfătuit- 
o să se întoarcă din drum și să plece din ţară. 

Dar nu spuse nimic, în timp ce afară ningea și ei 
continuau să meargă înainte prin întuneric. Uneori, când o 
privea pe Kira, cu ochii ei strălucitori și reci, se speria. Dar 
refuză să se gândească la asta și își dădu seama că trebuia 
totuși să-i dea dreptate într-o anumită privinţă. Kira ghicise 
incredibil de repede despre cine era vorba. 

Nu doar că-și dăduse seama cine era persoana care-l 
salvase pe August Balder. Intuise de asemenea și cine ar fi 
putut ști unde se aflau băiatul și femeia, iar acela nu era 
nimeni altul decât Mikael Blomkvist. Niciunul dintre ei nu 
înţelegea logica după care se ghida Kira. De ce să ascundă 
un jurnalist suedez renumit pe cineva care apăruse de 
nicăieri și fugise cu un copil de la locul unei crime? Dar cu 
cât analizau mai mult teoria, cu atât părea că avea în ea un 
sâmbure de adevăr. Se dovedise nu doar că femeia - al 
cărei nume era Lisbeth Salander - era foarte apropiată de 
reporter, ci și că ceva se întâmplase la redacţia Millennium. 

În dimineaţa de după crima din Saltsjöbaden, Jurij intrase 
în computerul lui Mikael Blomkvist, în încercarea de a 
înţelege de ce-l sunase Frans Balder în toiul nopţii și nu 
întâmpinase nicio problemă. Două zile mai târziu, nu mai 
putuse accesa mesajele jurnalistului - și care când se 
întâmplase asta vreodată? Când îi fusese imposibil lui Jurij 
să citească e-mailurile unui reporter? Niciodată, din câte 
știa Jan. Mikael Blomkvist devenise brusc mult mai grijuliu 
și asta avea o legătură cu momentul în care femeia și 
băiatul dispăruseră de pe Sveavägen. 

Detaliul în sine nu era o garanţie că jurnalistul știa unde 
se aflau Salander și copilul. Dar cu cât trecea mai mult 
timp, cu atât apăreau mai multe semne cum că teoria era 
corectă. Oricum, Kira nu părea să aibă nevoie de dovezi 
absolute. Voia doar să pună mâna pe Blomkvist sau pe 
oricine altcineva de la ziar și, mai presus decât orice, voia 


să dea de urma femeii și a copilului cu o ambiţie obsesivă, 
iar asta în sine ar fi trebuit să le dea de gândit. Dar, într- 
adevăr, Jan trebuia să fie recunoscător. 

Poate că nu înţelegea întotdeauna motivele Kirei. Însă 
era în avantajul lui că mergeau să-l omoare pe băiat. Kira 
alesese să-și asume riscuri semnificative pentru a-l păstra 
pe Holster, iar pentru asta era recunoscător, chiar dacă, în 
acel moment, în mașină, nu se simţea în apele lui. 

Incercă să-și dea curaj gândindu-se la Olga. Orice s-ar fi 
întâmplat, n-avea să se trezească și să vadă un portret 
desenat al tatălui ei pe prima pagină a ziarelor. Jan 
continuă să-și repete că ceea ce era mai greu trecuse. Dacă 
Andrei Zander le dăduse adresa corectă, misiunea avea să 
fie simplă. Erau trei bărbaţi bine înarmaţi, patru dacă-l 
punea la socoteală pe Jurij, care, evident, stătea mai mult la 
computer. 

Erau Jan, Jurij, Orlov și Dennis Wilton, un gangster care 
înainte făcuse parte din clubul de motociclişti Svavelsj6, dar 
care lucra acum regulat pentru Kira și care-i ajuta cu 
planificarea activităţilor din Suedia. Patru bărbaţi împotriva 
unei sigure femei care probabil dormea și care mai trebuia 
să apere și un copil. N-ar fi trebuit să fie nicio problemă, 
absolut niciuna. Aveau să lovească fulgerător, să încheie 
afacerea și să părăsească ţara. Dar Kira continua să 
vorbească. Parcă o luase razna: 

— Nu trebuie să o subestimaţi pe Salander! 

Spusese asta de atâtea ori încât până și Jurij, care altfel 
făcea cum zicea ea, începuse să se enerveze. Bineînţeles, 
Jan văzuse și el pe Sveavägen că tipa era bine antrenată, 
rapidă și neînfricată. Dar, după câte zicea Kira, ar fi trebuit 
să fie un fel de superfemeie. Era ridicol. Jan nu mai întâlnise 
nicio tipă care putea să se măsoare cu el sau cu Orlov în 
luptă. Totuși promise să fie atent. Promise să meargă prima 
dată și să cerceteze împrejurimile ca să-și facă o strategie, 
un plan. Apoi avea să se grăbească, să nu fie tentat să 
deraieze. Dăduse garanţie peste garanţie și, când în sfârșit 
parcară lângă un golf mic în apropierea unui deal și a unui 


ponton abandonat, preluă imediat comanda. Le ordonă 
celorlalţi să se pregătească la adăpostul mașinii în timp ce 
el o luă înainte ca să identifice casa. 


x 


Lui Jan Holtser îi plăceau zorile. Îi plăceau liniștea și 
senzația de prospețime din aer. Mergea uşor aplecat de 
spate, ascultând. Se mișca la adăpostul întunericului și nu 
văzu nici picior de om, nici lumina vreunei lămpi. Trecu de 
ponton și de deal și ajunse lângă un gard de lemn și o 
poartă șubredă, chiar lângă un tufiș de mărăcini. Deschise 
poarta și urcă pe o scară de lemn abruptă cu o balustradă 
pe stânga și văzu curând casa de pe deal. 

Era ascunsă în spatele pinilor și plopilor tremurători și se 
afla complet în întuneric, cu o terasă pe latura sudică și 
dinaintea terasei două uși de sticlă care ar fi trebuit să fie 
simplu de forţat. La prima vedere nu părea să fie o 
operaţiune foarte dificilă. Ar fi trebuit să poată să dea 
buzna pe ușa de sticlă și să imobilizeze dușmanul. Se mișca 
silențios și se întrebă pentru o clipă dacă n-ar fi trebuit să 
facă singur toată treaba. Poate că era responsabilitatea lui 
morală. El îi adusese în situaţia aceea încâlcită și tot el ar fi 
trebuit s-o descurce. Misiunea nu putea fi mult mai dificilă 
decât altele pe care le dusese la capăt, dimpotrivă. 

Aici nu erau polițiști ca acasă la Balder, nici paznici, nici 
sistem de alarmă. Într-adevăr, nu avea la el arma 
automată. Dar nici nu avea nevoie de ea. Arma aceea era 
în plus, rezultatul imaginaţiei febrile a Kirei. Avea pistolul 
lui, un Remington și era de-ajuns. Deodată - fără să mai 
planifice nimic meticulos - se puse în mișcare cu aceeași 
eficiență dintotdeauna. 

Se mișcă extrem de rapid de-a lungul casei, înspre terasă 
și ușile de sticlă. Brusc, înlemni. Nu înţelese de ce. Putea fi 
vorba de orice, un zgomot, o mișcare, un pericol de care 
era doar parţial conștient. Se uită repede în sus, la 
fereastra dreptunghiulară de la etaj. Nu văzu nimic. Cu 


toate astea, rămase nemișcat, din ce în ce mai nesigur. 
Dacă nu aceea era casa? 

Se decise să se apropie și să arunce o privire înăuntru și 
atunci... rămase pironit în întuneric. Cineva îl urmărea. 
Ochii care îl ţintuiseră cu ceva timp în urmă se holbau goi în 
direcția lui de la o masă din casă. Ar fi trebuit să acţioneze 
instantaneu. Ar fi trebuit să dea buzna pe terasă, să intre 
fulgerător și să tragă cu pistolul. Ar fi trebuit să-și 
controleze pe deplin instinctul criminal. Însă ezită din nou. 
Nu putu să scoată arma. Părea că se pierduse cu totul sub 
privirile acelea și poate că ar fi rămas în continuare în 
aceeași poziţie dacă băiatul nu ar fi făcut ceva de care Jan 
nu-l credea capabil. 

Băiatul scoase un țipăt atât de ascuţit că ar fi putut 
sparge ferestrele. Abia atunci ieși Jan din transă și se grăbi 
să urce pe terasă unde, fără să mai stea pe gânduri, dădu 
buzna prin ușile de sticlă și trase cu arma. Trase cu ceea ce 
credea că era precizie milimetrică. Dar nu reuși să vadă 
dacă nimerise. 

O apariţie fantomatică și explozivă porni înspre el cu o 
asemenea viteză încât nu apucă nici să se întoarcă, nici să 
se așeze într-o poziție mai stabilă. Ştia că trăsese din nou 
cu arma și că cineva îi răspunsese la fel. Dar nu reuși să-și 
ducă gândul la capăt, căci în secunda următoare căzu la 
pământ cât era de mare și deasupra lui se rostogoli o 
tânără cu atâta furie în priviri cum nu mai văzuse niciodată. 
Reacţionă atunci instinctiv, cu aceeași furie. Incercă să 
tragă din nou cu pistolul, dar tipa era ca un animal sălbatic. 
Işi dădu capul pe spate și... Bang! 

Când își reveni, Jan simţi gust de sânge în gură și ceva 
lipicios și umed sub pulover. Probabil că-l nimerise un glonţ. 
Chiar în acel moment, băiatul și tânăra trecură pe lângă el. 
Incercă să-l apuce de picior pe băiat. Sau cel puţin asta 
crezu că face. Dar brusc i se tăie respiraţia. 

Nu mai înțelegea ce se întâmplă. Nu pricepea nimic în 
afară de faptul că fusese distrus și învins și de către cine? 
De o femeie. Acel gând deveni parte din durerea pe care o 


simţea, așa cum stătea întins pe podea, printre cioburi și 
propriul lui sânge, cu ochii închiși și respiraţia greoaie, 
sperând că totul se va termina repede. Auzi noi zgomote și 
voci în depărtare și când deschise ochii o văzu, spre 
surprinderea lui, pe tânără. Nu plecase încă? Nu, stătea 
chiar lângă masa din bucătărie cu picioarele ei subţiri de 
băiat. Jan încercă din toate puterile să se ridice. Nu-și găsi 
arma. Dar se ridică în capul oaselor și-l zări pe Orlov pe 
fereastră; încercă din nou s-o atace pe femeie. Insă nu mai 
apucă. 

Tânăra sări în picioare, luă niște hârtii și dădu buzna 
afară din casă cu o violenţă incredibilă. De pe terasă o luă 
direct prin pădure și imediat apoi se auziră împușcături în 
noapte. Jan murmură: „Omorâţi-i pe nemernici!” Dar nu 
reuși decât să se ridice greoi în picioare, uitându-se chiorâș 
și apatic la masa din faţa lui. 

Era acoperită de creioane cerate și hârtie. Jan se holbă la 
ele fără să priceapă nimic. Apoi simţi cum o gheară îi 
strânge inima. Se văzu pe sine sau, mai bine zis - văzu întâi 
un om rău, un demon cu fața palidă ce ridica mâna să 
omoare. Abia câteva secunde mai târziu pricepu că 
demonul era chiar el și atunci începu să tremure, îngrozit. 

Și totuși nu-și putea lua ochii de la desen. îl privea 
hipnotizat și descoperi că, pe lângă un fel de ecuaţie scrisă 
în josul paginii, în partea de sus a foii mai era mâzgălit 
ceva. 

Trimis poliţiei la 04:22! 


27 
24 noiembrie, dimineaţa 


Atunci când Aram Barzani de la Forţele Speciale Suedeze 
intră în casa Gabriellei Grane la ora 04:52 dimineaţa, văzu 
un bărbat în toată firea, îmbrăcat în negru, întins pe podea 
lângă o masă rotundă. 

Aram se apropie precaut. Casa părea abandonată, însă 
nu voia să-și asume niciun risc. Cu puţin timp în urmă 
fuseseră raportate multe focuri de armă și de afară, de pe 
deal, colegii lui îl strigau agitaţi. 

— Aici! strigau. Aici! 

Aram nu înţelese despre ce era vorba și ezită o clipă. Să 
se ducă la ei? Se hotărî să rămână înăuntru și să verifice în 
ce stare se afla bărbatul de pe podea. In jurul lui era plin de 
cioburi și sânge. Pe masă, cineva rupsese o foaie de hârtie 
și zdrobise niște creioane cerate. Bărbatul stătea întins pe 
spate și-și făcea cruce cu greutate, murmurând ceva. Suna 
a rusă. Aram distinse cuvântul „Olga”, și-i spuse bărbatului 
că ambulanţa era pe drum. 

— They were sisters*, spuse bărbatul în engleză. 

Însă acesta părea atât de confuz, încât Aram nu-i dădu 
importanţă. Îi căută în schimb pe sub haine și descoperi că 
era neînarmat și probabil fusese împușcat în abdomen. 
Puloverul era îmbibat cu sânge și bărbatul arăta îngrijorător 
de palid. Aram îl întrebă ce se întâmplase. La început, nu 
primi niciun răspuns. Apoi, bărbatul șuieră încă o propoziţie 
bizară în engleză. 

— My soul was captured în a drawing**, spuse el, pe cale 
să-și piardă cunoștința. 

Aram rămase câteva minute ca să se asigure că bărbatul 


33 Erau surori. (în engl., în orig.) 
3 Sufletul mi-a fost capturat într-un desen. (în engl., în 


orig.) 


nu putea să le mai facă probleme. Dar în momentul în care 
auzi că ambulanţa era pe drum, îl lăsă unde era și cobori 
dealul. Voia să afle de ce strigaseră colegii. Incepuse din 
nou să ningă și pământul era alunecos. Jos, lângă apă, auzi 
voci și zgomot de motor de la mașinile care li se 
alăturaseră. Era în continuare întuneric și nu vedea aproape 
nimic. Terenul era accidentat, cu multe pietre și pini. Era un 
peisaj sălbatic, iar panta se termina brusc. Nu putea fi ușor 
să te lupţi pe un asemenea teren. Aram simţi cum îl cuprind 
gânduri sumbre. | se păru că e ciudat de liniște și nu 
înţelese încotro o luaseră colegii lui. 

Nu erau însă departe, ci chiar lângă costișă, în spatele 
unui plop tremurător bogat. Tresări când îi văzu. Nu-i stătea 
deloc în fire. | se făcu teamă când observă cum se uită 
solemn cu privirile în pământ. Ce găsiseră acolo? Oare 
murise copilul autist? 

Se îndreptă încet într-acolo, gândindu-se la copii lui; 
aveau șase și nouă ani și erau înnebuniţi după fotbal. Nu 
făceau și nu vorbeau despre nimic altceva. li chema Björn și 
Anders. El și Dilvan le dăduseră nume suedeze ca să-i ajute 
în viaţă. Ce fel de oameni sunt aceia care vin până aici ca 
să omoare un copil? ÎI cuprinse o furie oarbă și-și strigă 
colegii. În clipa următoare respiră ușurat. 

Nu era băiatul, ci doi bărbaţi căzuți la pământ, împușcați 
și ei probabil tot în abdomen. Unul dintre ei - genul brutal 
cu urme de vărsat-de-vânt pe faţă și nas teșit de boxer - 
încercă să se ridice, dar se opri imediat. Pe faţa lui se citea 
umilința. Mâna dreaptă îi tremura de durere sau de furie. 
Celălalt bărbat, care purta o jachetă de piele și avea părul 
prins într-o coadă de cal, părea să fie într-o stare și mai 
proastă. Stătea nemișcat și privea șocat cerul întunecat. 

— Băiatul? întrebă Aram. 

— Nimic, răspunse colegul lui, Klas Lind. 

— Şi femeia? 

— Nici. 

Aram nu știa dacă era semn bun, așa că mai puse câteva 
întrebări. Dar niciunul dintre colegi nu avea o idee clară a 


ceea ce se întâmplase. Singura certitudine era că găsiseră 
două puști automate marca Barrett REC7 la vreo treizeci, 
patruzeci de metri mai încolo, la marginea prăpastiei. Părea 
că erau ale bărbaţilor. Dar cum ajunseseră armele tocmai 
acolo nu se știa. Când îl întrebară, bărbatul ciupit de vărsat 
le răspunse ceva ininteligibil. 

In următorul sfert de oră, Aram și colegii lui cercetară 
zona fără să găsească nimic altceva în afară de urme 
proaspete de luptă. Treptat, locul se umplu de oameni: 
asistenţi medicali, inspectorul Sonja Modig, doi tehnicieni 
criminaliști, o mulţime de agenţi ai poliţiei locale și 
jurnalistul Mikael Blomkvist împreună cu un american tuns 
scurt și foarte solid care trezi imediat respectul tuturor. La 
ora 05:25 le parveni informaţia cum că exista un martor 
care aștepta să fie interogat ceva mai jos, lângă coastă și 
parcare. Bărbatul se prezentase drept KG. De fapt, îl chema 
Karl-Gustaf Matzon și tocmai cumpărase o proprietate pe 
malul celălalt al apei. Din câte spunea Klas Lind, trebuiau 
să fie sceptici: 

— Moşul se ţine de basme. 


Sonja Modig și Jerker Holmberg erau deja în parcare și 
încercau să înţeleagă ce se întâmplase. Tabloul general era 
încă mult prea fragmentat și sperau ca depoziţia martorului 
să facă puţină lumină. 

Dar când îl zăriră venind spre ei de-a lungul malului, 
începură să fie din ce în ce mai nesiguri. KG Matzon purta o 
pălărie tiroleză. Era îmbrăcat cu pantaloni cu dungi verzi, 
mustață răsucită la capete și o jachetă roșie Canada Goose. 
Părea că e pus pe glume. 

— KG Matzon? întrebă Sonja Modig. 

— Chiar el, spuse bărbatul și începu să povestească 
neîntrebat - poate pentru că înţelegea că trebuia să-și 
probeze credibilitatea - că era proprietarul Editurii True 
Crimes, care publica numai cărți despre crime celebre. 

— Extraordinar. Dar de data aceasta am vrea să ne 
concentrăm pe fapte - nu pe o campanie de marketing 


pentru următoarea carte, spuse Sonja Modig pentru orice 
eventualitate, iar KG Matzon răspunse că înţelege. 

Era totuși o „persoană serioasă”. Se trezise foarte 
devreme, spuse el și stătuse întins în pat ascultând 
„tăcerea și calmul”. Dar chiar înainte de patru și jumătate 
auzise ceva ce recunoscuse imediat drept un foc de armă. 
Se îmbrăcase repede și ieșise pe terasa care avea vedere la 
plajă, la promontoriu și parcarea în care se aflau acum. 

— Și ce-ai văzut? 

— Nimic. Totul era înfricoșător de tăcut, apoi a izbucnit 
vacarmul. Parcă începuse războiul. 

— Aţi auzit focuri de armă? 

— Da, dinspre promontoriu spre partea cealaltă a golfului 
și m-am tot holbat într-acolo, când... v-am spus că sunt 
ornitolog amator? 

— Nu, nu ne-aţi spus. 

— Ei bine, așa mi-am antrenat vederea. Am ochi de 
vultur. M-am obișnuit să identific detalii de la depărtare și 
de asta am putut observa un punctuleţ pe muchia 
versantului, de acolo de sus, îl vedeţi? Face un fel de 
intrând în stâncă. 

Sonja se uită în sus și dădu aprobator din cap. 

— N-am înţeles ce era, continuă KG Matzon. Dar apoi mi- 
am dat seama că era un copil, un băieţel, cred. Stătea pe 
vine acolo sus și tremura sau cel puţin așa mi s-a părut și 
deodată... Dumnezeule, n-o să uit asta niciodată. 

— Ce anume? 

— Cineva a venit alergând de sus, o fată. A sărit de-a 
dreptul și a aterizat pe muchia stâncii cu atâta forță încât 
aproape s-a rostogolit. Au stat acolo împreună, ea și 
băiatul, tot așteptând inevitabilul și apoi... 

— Da? 

— Au apărut doi bărbaţi cu puști automate care au tras și 
au tras și vă daţi seama că m-am culcat la pământ. 

Mi-era teamă c-o să mă nimerească. Dar n-am putut să-mi 
iau ochii de la ei. Ştiţi, din unghiul meu, băiatul și tânăra 
erau perfect vizibili. Dar pentru bărbaţii de deasupra lor 


erau ascunși, cel puţin pentru moment. Mi-am dat seama 
că era doar o chestiune de timp până ajungeau să fie 
descoperiți și-am înţeles că nu aveau scăpare. In secunda 
în care ar fi părăsit adăpostul, bărbaţii i-ar fi văzut și i-ar fi 
omorât. Era o situaţie fără ieșire. 

— Și totuși, nu i-am găsit nici pe băiat, nici pe tânără 
acolo, sus, spuse Sonja. 

— Tocmai asta e! Bărbaţii s-au tot apropiat până când, 
dacă se aplecau în faţă, ar fi putut să-i vadă pe tânără și pe 
copil. Dar în momentul ăla... 

— Da? 

— N-o să mă credeţi. Băiatul ăla de la trupele speciale nu 
m-a crezut absolut deloc. 

— Mai bine povestiţi și vedem pe urmă cât de credibil 
sună. 

— Când bărbaţii s-au oprit să asculte, poate că au simţit 
că sunt pe aproape, tânăra s-a ridicat de unde stătea și i-a 
împușcat. Pac, pac! Apoi s-a dus în fugă și le-a aruncat 
armele. A fost de o eficiență incredibilă, ca într-un film de 
acţiune. După aceea a luat-o la goană sau mai degrabă s-a 
rostogolit și aproape a căzut în jos pe pantă împreună cu 
băiatul spre un BMW care aștepta aici, în parcare. Chiar 
înainte să urce în mașină, am văzut că fata ţinea ceva în 
mână, o poșetă sau un computer. 

— Au plecat cu BMW-ul? 

— În trombă. Nu știu încotro. 

— În regulă. 

— Dar asta nu e tot. 

— Ce vreți să spuneți? 

— Mai era o maşină acolo, un Range Rover, cred. Unul 
mare și negru, model recent. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— Eram prins cu sunatul la Urgenţe. Dar chiar când mă 
pregăteam să închid, am văzut două persoane coborând pe 
treptele de acolo, un bărbat slab și înalt și o femeie, dar nu 
i-am văzut foarte bine. Erau prea departe. Totuși, două 
lucruri pot să vă spun sigur despre femeia aia. 


— Ce anume? 

— Era un exemplar de nota 12 și era furioasă. 

— De nota 12 în sensul că era frumoasă? 

— Era strălucitoare, distinsă. Se vedea de la o poștă. Dar 
era și înfuriată. Chiar înainte să se urce în Range Rover l-a 
pocnit pe bărbat și ce m-a surprins: bărbatul abia dacă a 
reacționat. A dat doar din cap ca și cum știa că o merită. 
Apoi s-au cărat. Bărbatul era volan. 

Sonja Modig își notă totul, dându-și seama că trebuie să 
pună sub urmărire atât Range Rover-ul, cât și BMW-ul cât 
de repede posibil. 


Gabriella Grane bea un cappuccino acasă, în bucătărie, 
gândindu-se că era chiar calmă, în ciuda situaţiei. Dar 
poate că era în stare de șoc. Helena Kraft voia să se 
întâlnească cu ea la ora opt în biroul ei de la Săpo. Gabriella 
își imagină că n-avea doar să fie dată afară. Urmau să fie și 
consecinţe legale, așa încât șansele de a-și găsi un nou loc 
de muncă erau ca inexistente. Cariera ei se încheiase la 
vârsta de treizeci și trei de ani. 

Și totuși, asta nu era nici pe departe cel mai rău. Ştiuse 
că încalcă legea și-și asumase un risc în cunoștință de 
cauză. Procedase astfel pentru că i se păruse cea mai bună 
cale de a-l apăra pe fiul lui Frans Balder. lar acum fuseseră 
trase focuri de armă la reședința ei de la ţară și nimeni nu 
reușea să dea de băiat. Poate că era grav rănit sau chiar 
mort. Gabriella era chinuită de remușcări - prima dată tatăl, 
apoi fiul. 

Se ridică de pe scaun și se uită la ceas. Era șapte și un 
sfert și trebuia să plece și să încerce să-și elibereze biroul 
înainte de întâlnirea cu Helena. Se hotărî să fie demnă, să 
nu-și ceară scuze și nici s-o roage să rămână acolo. Voia să 
fie puternică sau cel puţin să pară așa. li sună Blackphone- 
ul, dar nu reuși să răspundă. Işi puse în schimb cizmele, 
haina Prada și o eșarfă roșie și extravagantă. Dacă tot era 
să plece, măcar să plece cu stil, așa că se așeză în faţa 
oglinzii de pe hol și își refăcu machiajul. Făcu ironic un gest 


al victoriei precum Nixon când demisionase. Apoi 
Blackphone-ul sună din nou și de data aceasta răspunse 
fără nicio tragere de inimă. Era Alona Casales de la NSA. 

— Am auzit ce s-a întâmplat, spuse ea. 

Evident că auzise. 

— Cum te simţi? continuă ea. 

— Tu cum crezi? 

— Simti că ești cel mai rău om din lume. 

— Cam așa ceva. 

— Şi crezi că n-o să-ţi mai găsești niciodată de lucru. 

— Ai nimerit-o, Alona. 

— Atunci te informez că n-ai niciun motiv să-ţi fie rușine, 
ai procedat corect. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Nu pare momentul potrivit pentru glume, drăguţo. Aţi 
avut un informator printre voi. 

Gabriella trase adânc aer în piept. 

— Cine? 

— Mårten Nielsen. 

Gabriella înlemni. 

— Aveţi dovezi? 

— O, da, ţi le trimit pe toate în câteva minute. 

— De ce ne-ar trăda Mårten? 

— Presupun că n-a văzut-o ca pe o trădare. 

— Și-atunci cum naiba a văzut-o? 

— Poate ca pe o colaborare cu Big Brother, o datorie faţă 
de naţia din fruntea ţărilor libere? Habar n-am. 

— Așadar, v-a dat informaţii. 

— Mai degrabă s-a asigurat că le găsim singuri. Ne-a dat 
date despre serverul vostru și despre sistemul vostru de 
criptare. Nu e atât de scandalos cum pare. Hai să fim 
serioși, ascultăm totul, de la bârfele vecinilor până la 
conversațiile telefonice ale prim-miniștrilor. 

— Dar acum aţi dat mai departe informaţia. 

— l-am dat drumul picătură cu picătură, știu, Gabriella, 
că nici tu n-ai făcut totul ca la carte. Din punct de vedere 
moral, ai făcut ce trebuia, sunt convinsă, și-o să mă asigur 


că superiorii tăi vor afla de asta. Te-ai prins că ceva e 
putred în organizaţia voastră și prin urmare nu te puteai 
încrede în ea, dar în același timp nu voiai să fugi de 
responsabilitate. 

— Și totuşi, lucrurile au mers prost. 

— Uneori lucrurile merg prost indiferent cât de grijulie 
ești. 

— Mulţumesc, Alona, foarte drăguţ din partea ta. Dar 
dacă i s-a întâmplat ceva lui August Balder, n-o să mi-o iert. 

— Gabriella, băiatul e bine. A scăpat și merge cu mașina 
spre o ascunzătoare împreună cu domnișoara Salander, în 
caz că cineva încă îi urmărește. 

Gabriella păru să nu înţeleagă. 

— Cum adică? 

— Adică e nevătămat, drăguţo și mulţumită lui, ucigașul 
tatălui său a fost prins și identificat. 

— Vrei să spui că August Balder trăiește? 

— Chiar asta vreau să spun! 

— De unde știi? 

— Să zicem că am o sursă strategică. 

— Alona... 

— Da? 

— Dacă e adevărat ce zici, mi-ai luat o piatră de pe 
inimă. 

După ce încheie conversaţia, Gabriella Grane o sună pe 
Helena Kraft și insistă ca Mărten Nielsen să fie de faţă la 
întâlnire. Helena Kraft se învoi cu reticenţă. 


La șapte și jumătate dimineaţa, Ed Needham și Mikael 
Blomkvist coborâră treptele de la casa Gabriellei Grane 
spre Audi-ul din parcarea de lângă coastă. Totul era 
acoperit de zăpadă și amândoi erau tăcuţi. La cinci și 
jumătate, Mikael primise un mesaj de la Lisbeth, destul de 
expeditiv, ca de obicei. 

August nevătămat. Ne dăm la fund o vreme. 

Lisbeth nu pomenise nimic despre starea ei, dar era 
totuși incredibil de liniștitor să audă că băiatul era bine. 


După aceea, Mikael avu o întrevedere lungă cu Sonja Modig 
și Jerker Holmber și le povesti exact cum procedaseră și el 
și cei de la ziar în ultimele câteva zile. Nu avu parte de prea 
multă bunăvoință. Cu toate astea, i se păru că-l înţeleg într- 
o anumită măsură. O oră mai târziu, mergea de-a lungul 
digului. Sus, pe povârniș, o căprioară dispăru în pădure. 
Mikael se așeză la volanul Audi-ului și-l așteptă pe Ed, care 
venea greoi în spatele lui. Era clar că pe american îl durea 
spatele. 

În drum spre Brunn dăduseră peste un ambuteiaj. 
Rămaseră pe loc câteva minute, iar Mikael se gândi la 
Andrei. Nu încetase nicio clipă să se gândească la el. Incă 
nu dăduse niciun semn. 

— Mută pe un post mai zgomotos, spuse Ed. 

Mikael potrivi frecvenţa pe 107,1 și imediat după aceea îl 
auzi pe James Brown zbierând despre ce mașină de sex 
este el. 

— Dă-mi telefoanele tale, continuă Ed. 

Le puse lângă boxele din spatele mașinii. Era clar că voia 
să povestească ceva delicat, iar Mikael nu avea, evident, 
nimic împotrivă. Urma să-și scrie reportajul și avea nevoie 
de toate detaliile posibile. În același timp, știa mai bine 
decât oricine că nimeni nu dezvăluie informaţii fără să aibă 
un scop personal. Uneori, motivul e ceva nobil, cum ar fi 
dorința de a îndrepta ceva, de a expune corupţia sau 
abuzurile. Dar în marea majoritate a timpului e vorba 
despre jocuri de putere - cum să-ţi înfunzi rivalul și să 
ajungi într-o poziție mai avantajoasă. De aceea, reporterul 
nu are voie să uite întrebarea: De ce ar trebui să ascult 
asta? 

E adevărat că poate fi bine să fii un pion în joc, cel puţin 
dintr-un anumit punct de vedere. Fiecare demascare 
slăbește inevitabil pe cineva și întărește pe altcineva. 

Libertatea de exprimare și democraţia trebuie să fie și 
ele victorioase. Chiar dacă au loc scurgeri de informații din 
rea-voinţă - din invidie sau sete de putere - rezultatele pot 
fi pozitive: neregulile sunt scoase la lumină și îndreptate. 


Jurnalistul trebuie să înțeleagă mecanismele din spatele lor 
și în fiecare întrebare și informaţie verificată să se lupte 
pentru propria integritate. Chiar dacă Mikael se simţea 
solidar cu Ed Needham și chiar îi plăcea farmecul lui ursuz, 
nu avea încredere în el nici cât negru sub unghie. 

— Să auzim, spuse el. 

— Să zicem, începu Ed, că există un tip de cunoaștere 
care are rezultate mai rapide. 

— Din aceea care aduce bani? 

— Exact. In industrie știm că informaţiile confidenţiale 
sunt exploatate întotdeauna. Deși câte unii sunt prinși, 
cotele cresc de fiecare dată înainte ca o companie să 
publice vreo veste îmbucurătoare. Întotdeauna vine cineva 
și cumpără. 

— Așa este. 

— In serviciile de informaţii ne-am ţinut destul de 
departe de așa ceva din simplul motiv că secretele pe care 
le administrăm sunt de altă natură. Informaţiile-bombă sunt 
în altă parte. Dar de la finalul Războiului Rece s-au 
schimbat multe lucruri. Spionajul industrial a luat avânt. 
Monitorizarea indivizilor și a companiilor a prins și ea aripi, 
iar în ziua de azi deţinem, inevitabil o mulţime de detalii 
senzaţionale din care te poţi îmbogăţi, uneori rapid. 

— Și vă folosiţi de asta, vrei să spui. 

— Așa a fost gândit totul, să ne folosim de informaţii. 
Facem spionaj industrial ca să ne ajutăm propria industrie - 
ca să dăm marilor noastre concerne un avantaj, să le 
informăm despre punctele forte şi slăbiciunile 
competitorilor. Spionajul industrial este o parte a datoriei 
noastre patriotice. Dar la fel ca toate activitățile de spionaj, 
se desfășoară într-o zonă gri. Ajutorul se poate oricând 
transforma în infracțiune. 

— Oricând. 

— Da, asta e ideea și aici a avut loc, fără doar și poate, o 
uniformizare. Ceea ce a fost văzut timp de decenii întregi 
ca o crimă sau ceva imoral în ziua de azi e comme il faut. 
Cu ajutorul avocaţilor poţi legitima furturi și abuzuri, iar la 


NSA n-am fost cu nimic mai buni, trebuie să recunosc, ci 
mai degrabă... 

— Mai răi. 

— Stai, lasă-mă să explic, continuă Ed. Vreau doar să 
spun că avem totuși un dram de moralitate. Dar suntem o 
organizaţie mare, cu zeci de mii de angajaţi și avem 
inevitabil uscăturile noastre, chiar unele sus-puse pe care 
mă gândeam să ţi le servesc. 

— Din pură răutate, evident, spuse Mikael sarcastic. 

— Ha, da, poate că nu e chiar așa. Dar ascultă aici. Ce 
crezi că se întâmplă atunci când persoane sus-puse întrec 
limita în favoarea infracţiunii? 

— Nimic plăcut. 

— Devin rivali periculoși pentru cei care au organizat 
infracţiunea. 

— Statul și mafia s-au luptat întotdeauna în același ring, 
încercă Mikael să intervină. 

— Sigur, sigur, ambele își administrează propria dreptate, 
vând droguri, oferă protecţie oamenilor și uneori chiar îi 
omoară, cum fac la noi. Dar adevărata problemă apare 
atunci când încep să se alieze în anumite domenii. 

— Asta s-a întâmplat aici? 

— Da, din păcate. La Solifon există un departament cu 
oameni extrem de capabili, condus de Zigmund Eckerwald, 
al cărui scop este să afle ce pun la cale competitorii high- 
tech. 

— Dar fac mai mult de atât. 

— Da. Fură și vând ceea ce au furat, ceea ce este, 
evident, dăunător pentru Solifon și poate chiar pentru 
întreaga bursă Nasdaq. 

— Chiar și pentru voi. 

— Exact, pentru că i-a arătat cu degetul pe doi dintre tipii 
noștri - în primul și-n primul rând e vorba de doi directori 
de spionaj industrial, Joacim Barclay și Brian Abbot. O să-ţi 
dau toate detaliile mai încolo. Băieţii ăștia doi și slugile lor 
le cer ajutorul lui Eckerwald și găștii lui, și-i ajută la rândul 
lor cu monitorizări de proporţii. Solifon le spune unde se 


găsesc inovațiile cele mari, iar idioţii noștri fac rost de 
planuri și detalii tehnice. 

— Şi banii pe care-i încasează nu apar niciodată în 
contabilitate. 

— E mai rău de-atât, amice. În cazul în care continui să 
faci asta fiind angajat la stat, devii foarte vulnerabil, mai 
ales în condiţiile în care Eckerwald și gașca lui ajută 
criminali învederaţi, indiferent dacă știau de la bun început 
că sunt criminali sau nu. 

— Dar erau, nu-i așa? 

— O, da. Și nu erau nici bătuţi în cap. Aveau hackeri 
foarte pricepuţi și singura lor misiune era să folosească la 
maximum acele informaţii. Cred că-ţi poţi imagina probabil 
ce s-a întâmplat: când și-au dat seama cu ce se ocupau 
băieţii noștri de la NSA - au zis că l-au prins pe Dumnezeu 
de-un picior. 

— V-au șantajat. 

— Dacă vorbești de avantaje, profită desigur de ele. 
Băieţii noștri n-au furat doar de la mari concerne. Au jefuit 
și mici afaceri de familie și inventatori care se luptă să 
supravieţuiască. Dacă se află, n-o să dea prea bine și, de 
aceea, apare situaţia extrem de nefericită în care băieţii 
noștri se simt obligaţi să-i ajute nu doar pe Eckerwald și 
gașca lui, ci și pe criminali. 

— Te referi la Spiders? 

— Exact și poate că toţi partenerii sunt mulţumiţi o 
vreme. E big business și toţi ajung putred de bogaţi. Dar 
iată că apare un mic geniu, un anume profesor Balder, care 
își vâră nasul peste tot cu la fel de multă grijă cu care face 
totul și află de aranjament, sau cel puţin de o parte din el. 
Atunci se sperie cu toţii teribil și-și dau seama că trebuie să 
facă ceva. N-am idee la ce decizie au ajuns. Dar îmi 
imaginez că băieţii noștri s-au gândit că se poate rezolva 
prin lege, cu gălăgia și amenințările avocaţilor. Dar nu le 
iese, nu când sunt în aceeași luntre cu escrocii. Cei din 
Spiders preferă violenţa, așa că spre final îi implică și pe 
băieţii noștri în planuri, doar ca să-i prindă și mai bine în 


mrejele lor. 

— Dumnezeule mare! 

— Nu văd nimic amuzant. 

— N-aș fi aflat niciodată de lucrurile astea dacă n-am fi 
avut un hacker pe intranet. 

— Încă un motiv să o lași în pace. 

— Așa o să și fac, după ce-mi spune cum a procedat. 

— De ce e așa important? 

— Niciun afurisit de hacker n-o să-mi mai spargă 
vreodată sistemul. Vreau să știu exact ce a făcut ca să mă 
ocup de situaţie. Apoi o las în pace. 

— Nu știu cât valorează promisiunile tale, dar altceva mă 
întreb eu, continuă Mikael. 

— Dă-i drumul! 

— Ai menţionat doi tipi, Barclay și Abbot. Ești sigur că 
totul se oprește la ei? Cine e șeful lor? 

— Din păcate, nu pot să-ţi dau numele lui. E strict secret. 

— Așadar, trebuie să accept asta pur și simplu? 

— Da, trebuie, spuse Ed ferm și Mikael observă în acel 
moment că traficul se decongestionase. 


28 
24 noiembrie, după-amiaza 


Profesorul Charles Edelman stătea în parcarea Institutului 
Karolinska și se întreba de ce naiba fusese de acord. Dar 
spusese da unui aranjament care avea să-l oblige să 
anuleze o serie întreagă de întâlniri, prelegeri și conferinţe. 

Cu toate astea, în mod ciudat, se simţea în culmea 
fericirii. Fusese vrăjit nu doar de băiat, ci și de tânăra care 
arăta de parcă venise direct de la o încăierare pe-o 
străduţă lăturalnică, dar care conducea un BMW nou și 
vorbea cu o autoritate glacială. Răspunsese fără să-și dea 
seama întrebării ei cu un „Da, bine, de ce nu?”, chiar dacă 
se vedea clar că e un gest imprudent și pripit. Puţina 
independenţă pe care și-o păstră consta în faptul că 
refuzase orice recompensă. 

Avea chiar să-și plătească singur drumul și camera de 
hotel, spusese. Probabil că se simţea dator. Băiatul îi fusese 
simpatic și îi trezise cu siguranţă curiozitatea din punct de 
vedere științific. Savantul care desena cu o precizie 
fotografică și putea factoriza numere prime îl fascina 
profund. Spre surprinderea lui, se decise chiar să lase baltă 
cina organizată cu ocazia Premiului Nobel. Tânăra îl făcuse 
să-și schimbe priorităţile. 


Hanna Balder stătea în bucătăria din Torsgatan și fuma. 
Părea că nu făcea decât să stea acolo fumând ţigară de la 
ţigară, cu un gol în stomac, deși avusese parte de 
neobișnuit de mult sprijin și ajutor. Dar asta nu mai era atât 
de important în condiţiile în care încasase și multă bătaie. 
Lasse Westman nu făcea faţă anxietăţii ei. Probabil că îi lua 
din aura de martir. 

Urla încontinuu: „Chiar nu poţi să-ţi ţii plodul sub 
observaţie?” și adesea o lovea cu labele lui imense sau o 


împingea ca și când ar fi fost o păpușă de cârpă. Acum 
avea să se enerveze din nou. Într-un moment de neatentie 
Hanna vărsase cafea peste secțiunea de cultură din Dagens 
Nyheter ce publicase o recenzie pe care Lasse o considera 
prea generoasă față de niște actori pe care nu-i plăcea. 

— Ce dracu' ai făcut? izbucni el. 

— Scuze, spuse ea repede. Șterg imediat. 

Din cum se strâmbase, Hanna își dădu seama că n-avea 
să fie de ajuns. Pricepu că avea s-o lovească înainte chiar 
să-și dea seama ce face și de aceea fu atât de pregătită de 
lovitură încât nu scoase niciun sunet și nici nu întoarse 
capul. Simţi doar cum ochii i se umplu de lacrimi și inima 
începe să i se zbată în piept. Dar asta nu avea nicio 
legătură cu lovitura. De dimineaţă, primise un telefon care 
o lăsase perplexă: August fusese găsit și dispăruse din nou, 
dar „probabil” că era nevătămat, „probabil”. Hanna nu 
pricepu dacă trebuia să se îngrijoreze mai tare sau mai 
puţin după vestea asta. 

Orele trecuseră, dar nimeni nu părea să știe mai multe 
despre el. Se ridică brusc, fără să-i pese dacă Lasse avea să 
o lovească din nou. Se duse în sufragerie și-l auzi pe Lasse 
gâfâind în spatele ei. Pe podea mai stăteau și acum 
aruncate colile de desen ale lui August, iar afară urla o 
ambulanţă. Se auziră pași pe casa scării. Să fi venit cineva 
în vizită? Soneria țârâi. 

— Nu răspunde. Sigur e vreo jigodie de jurnalist, o repezi 
Lasse. 

Nici Hanna nu voia să răspundă. Nu se simţea în apele ei 
când venea vorba de orice fel de întâlnire. Dar nu putea 
ignora pur și simplu așa ceva, nu? Poate că poliţia voia săo 
interogheze încă odată, poate că aveau mai multe 
informaţii, vreo veste bună sau rea. Se duse la ușă 
gândindu-se la Frans. 

iși aminti cum stătuse acolo vrând să-l ia pe August. Îi 
reveniră în minte ochii lui, obrazul lui bărbierit și propria 
nostalgie după viaţa de dinainte de Lasse Westman, când 
telefonul suna și invitaţiile curgeau, iar frica nu pusese 


gheara pe ea. Apoi deschise ușa cu lanţul pus și inițial nu 
văzu nimic; doar liftul și pereţii cărămizii. Apoi se cutremură 
și pentru o clipă aproape că nu putu să-și creadă ochilor. 
Era August! Părul îi stătea vraiște, hainele îi erau murdare 
și în picioare avea o pereche de teniși mult prea mari. Și 
totuși: o privea cu același aer sever și de nepătruns ca de 
obicei. Hanna scoase lanţul de la ușă și deschise. Evident, 
nu se aștepta ca August să fie singur. Cu toate acestea, 
tresări. Lângă August stătea o tânără cu o haină de piele, 
cu o zgârietură pe faţă și pământ în păr; tânăra se uita 
dispreţuitor în jos. 

— Am venit să vă aduc înapoi fiul, spuse ea fără să ridice 
privirea. 

— Dumnezeule, zise Hanna. Dumnezeule! 

Nu reuși să spună nimic altceva și rămase încurcată 
câteva secunde. Apoi umerii începură să-i tremure. Căzu în 
genunchi și ignoră complet faptul că lui August nu-i plăceau 
îmbrăţișările. Își aruncă braţele în jurul lui și murmură 
„băiatul meu, băiatul meu” până ce începu să plângă și, în 
mod ciudat, August nu doar că o lăsă să-l îmbrăţișeze, dar 
păru că vrea să-i spună ceva - ca și cum, brusc, ar fi învăţat 
să vorbească. Dar nu reuși să spună nimic. Lasse Westman 
apăru în cadrul ușii. 

— Ce dracu'... a apărut până la urmă? izbucni el și păru 
că e gata să continue bătaia. 

Dar se înveseli. Putea fi un rol incredibil într-un anumit 
sens. Pe loc începu să afișeze acea atitudine cu care 
obișnuia să le impresioneze pe femei. 

— la uite, ne-au livrat puștiul până la ușă, continuă el. 
Nu-i deloc rău! Se simte bine? 

— E în regulă, spuse femeia din ușă cu o voce bizar de 
monotonă și, fără să ceară voie, intră în casă cu geanta ei 
mare de voiaj și cizmele negre și noroioase. 

— Cum să nu, intră, spuse Lasse sarcastic. Chiar te rog. 

— Am venit să te ajut să-ţi faci bagajul, Lasse, spuse 
tânăra cu aceeași voce glacială. 

Replica fusese atât de ciudată, încât Hanna era convinsă 


că nu auzise bine. Era evident că nici Lasse nu înţelesese. 
Se holba la ea năuc. 

— Ce zici tu acolo? făcu el. 

— Trebuie să pleci. 

— Încerci să fii amuzantă? 

— Nicidecum. O să pleci din această casă imediat. Și n-o 
să te mai apropii niciodată de August. Acum îl vezi pentru 
ultima dată. 

— Tu chiar ești nebună de legat! 

— Din contră, sunt neobișnuit de generoasă. Plănuiam 
să-ţi fac pur și simplu vânt pe scări. Dar acum am cu mine o 
valiză. M-am gândit că ar trebui să-ţi împachetezi niște 
cămăși și niște chiloţi. 

— Ce fel de ciudată mai ești și tu? o repezi Lasse, confuz 
și furios, îndreptându-se ameninţător spre tipă. 

Pentru o secundă, Hanna se întrebă dacă nu cumva avea 
s-o lovească și pe ea. 

Dar ceva o făcu să se îndoiască. Poate că ochii tinerei 
sau simplul fapt că nu reacţiona ca alte persoane. In loc să 
se dea înapoi și să pară îngrozită, zâmbi rece și scoase 
dintr-un buzunar interior câteva hârtii pe care i le arătă lui 
Lasse. 

— Dacă tu sau prietenul tău, Roger, începeţi să-i duceţi 
dorul lui August, puteţi întotdeauna să vă uitaţi la astea și 
să vă amintiţi, spuse ea. 

Lasse rămase fără replică. Apoi rânji oribil și Hanna nu se 
mai putu abţine să nu se uite. Erau câteva desene, iar 
primul dintre ele îl înfățișa pe... Lasse, Lasse care flutura cu 
pumnii și arăta incredibil de crud. Ce simţi Hanna fu 
imposibil de descris. Nu doar că își dădu seama ce se 
întâmplase când August rămăsese singur acasă cu Lasse și 
Roger, dar își văzu și propria viaţă. O văzu mai clar ca 
niciodată. 

Lasse se aruncase de sute de ori cu pumnii asupra ei cu 
aceeași expresie grotesc de furioasă, ultima dată chiar cu 
câteva minute în urmă. Își dădu seama că nu putea tolera 
așa ceva, nici pentru ea, nici pentru August și se dădu 


înapoi. Sau cel puţin așa crezu, pentru că tânăra o privea 
cu o atenţie reînnoită. O privi și ea. Ar fi fost exagerat să 
spună că aveau o legătură apropiată, dar cumva părea că 
se înțelegeau una pe cealaltă. Tânăra întrebă: 

— Nu-i așa, Hanna, că trebuie să se care? 

Era o întrebare periculoasă și Hanna se uită la tenișii mari 
ai lui August. 

— Ce pantofi are în picioare? 

— Ai mei. 

— De ce? 

— Am plecat la drum în grabă de dimineaţă. 

— Și ce-aţi făcut? 

— Ne-am ascuns. 

— Nu înţeleg... începu ea, dar nu apucă să termine. 

Lasse o smuci violent. 

— N-ai de gând să-i explici psihopatei ăsteia că singura 
care trebuie să se care e ea? urlă el. 

— Ba da, da, spuse Hanna. 

— Atunci spune-i odată! 

Dar apoi Hanna făcu încă ceva inexplicabil. Poate că avea 
legătură cu expresia lui Lasse sau cu sentimentul de 
încredere pe care i-l inspira fata. Deodată se auzi spunând: 

— Trebuie să pleci, Lasse! Şi să nu te mai întorci 
niciodată! 

Abia dacă-și crezu urechilor. Era ca și cum altcineva 
vorbea prin ea. Apoi totul se întâmplă foarte repede. Lasse 
ridică mâna să lovească. Dar nu mai apucă, cel puţin nu el. 
Tânăra reacţionă fulgerător, lovindu-l în față de două, trei 
ori, ca un boxer antrenat, și-l dobori cu o lovitură în picior. 

— Ce dracu'! mai reuși el să spună. 

Incepu să se zvârcolească pe podea, iar tânăra se aplecă 
deasupra lui. Hanna avea să-și amintească întotdeauna 
cuvintele lui Lisbeth Salander din acea clipă. Era ca și cum 
odată cu acele vorbe primise înapoi o parte din ea însăși și 
înţelese cât de intens și îndelung își dorise ca Lasse să 
dispară din viaţa ei. 


Bublanski ducea dorul rabinului Goldman. 

li mai era dor de ciocolata cu portocale a Sonjei Modig, 
de salteaua lui cea nouă marca Dux și de un alt anotimp, 
însă în acel moment voia să pună ancheta în ordine și chiar 
de asta începuse să se ocupe. Sigur, dintr-un anumit punct 
de vedere, se simțea mulţumit. Aflase că August Balder era 
nevătămat și în drum spre mama lui. 

Ucigașul tatălui lui era în arest, graţie băiatului și lui 
Lisbeth Salander, deși nu se știa cu siguranţă dacă avea să 
supravieţuiască. Era grav rănit și fusese internat la terapie 
intensivă la spitalul Danderyd. Îl chema Boris Lebedev, dar 
trăia de mult sub numele de Jan Holtser și locuia în Helsinki. 
Era maior, fost soldat de elită în armata sovietică și numele 
lui apăruse în trecut în numeroase cazuri de crimă, fără să 
fie însă acuzat. Oficial avea propria firmă în domeniul 
securităţii și era atât cetăţean finlandez, cât și rus; probabil 
că cineva intrase în baza de date și-i modificase dosarul. 

Chiar și cele două persoane care fuseseră găsite în 
apropierea cabanei din Ingarö fuseseră identificate după 
amprentele digitale; erau Dennis Wilton, un vechi gangster 
din clubul motocicliștilor Svavelsj6, care fusese condamnat 
în trecut pentru furt calificat și vătămare corporală gravă și 
Vladimir Orlov, un rus condamnat în Rusia pentru 
proxenetism, ale cărui neveste muriseră în circumstanţe 
suspecte. Niciunul dintre bărbaţi nu scosese vreo vorbă, iar 
Bublanski nu-și făcea prea mari speranţe că aveau s-o facă 
mai încolo. Asemenea indivizi nu sunt prea vorbăreţi la 
interogatoriu. Insă asta ţinea de regulile jocului. 

Ceea ce nu-i plăcea defel lui Bublanski era senzaţia că 
bărbaţii erau simpli soldaţi și că deasupra lor se afla un 
comando, care avea legături cu reţele importante din Rusia 
și SUA. Bublanski nu avea nimic împotrivă ca un jurnalist să 
știe mai multe despre investigația lui decât el însuși. Din 
punctul acela de vedere, nu era deloc orgolios. Voia doar să 
avanseze cu ancheta și era recunoscător pentru informaţii, 
indiferent de proveniența lor. Dar intuiţiile lui Mikael 
Blomkvist în acest caz îi aminteau lui Bublanski de propriile 


lor eșecuri, de scurgerile de informaţii din cadrul anchetei și 
de pericolul la care-l expuseseră pe băiat. Acea furie n-avea 
să se potolească niciodată și poate că de aceea îl deranja 
atât de mult că directoarea Säpo, Helena Kraft, voia să stea 
de vorbă cu el. Şi nu doar Helena Kraft, ci și băieţii de la IT 
din Departamentul Naţional de Investigare a Crimelor, 
procurorul-șef Richard Ekström și un profesor de la Stanford 
pe nume Steven Warburton de la MIRI - Machine 
Intelligence Research Institute, care, potrivit Amandei Flod, 
voia să-l avertizeze în legătură cu un mare pericol. 

Bublanski era stânjenit de toate astea și de alte o mie de 
lucruri. lar acum, cineva bătea la ușă. Era Sonja Modig, care 
arăta obosită și nu era deloc machiată. Chipul ei avea un 
aer nou și vulnerabil. 

— Toţi trei deţinuţii noștri au fost operaţi, spuse ea. O să 
treacă ceva timp până o să-i putem audia din nou. 

— Până o să încercăm să-i audiem, vrei să zici. 

— Da, poate. Insă am reușit să stau un pic de vorbă cu 
Lebedev. Și-a recăpătat cunoștința cu o oră înainte de 
operație. 

— Şi ce a zis? 

— Că vrea să vorbească cu un preot. 

— De ce sunt oare toţi nebunii și criminalii atât de 
religioși în ziua de azi? 

— În timp ce toţi bătrânii comisari de poliţie chibzuiţi îl 
pun la îndoială pe Domnul. Asta vrei să spui? 

— Haide, haide. 

— Lebedev părea descurajat. Cred că e un semn bun, 
continuă Sonja. Când i-am arătat desenul, l-a dat la o parte 
cu tristeţe. 

— Așadar, n-a încercat să susţină că e o invenţie? 

— Doar a închis ochii și a început să vorbească despre 
preot. 

— Ai aflat ce vrea profesorul acela american care tot 
sună? 

— Insistă să vorbească cu tine. Cred că are legătură cu 
munca de cercetare a lui Balder. 


— Și jurnalistul acela tânăr, Zander? 

— Despre el voiam să-ţi vorbesc. Am o presimţire rea. 

— Ce știm despre el? 

— Că a lucrat până târziu și că a dispărut în zona 
Katarinahissen, seara târziu, în compania unei femei 
frumoase cu păr roșcat sau șaten și haine scumpe, luxoase. 

— Pe asta n-o mai auzisem. 

— l-a văzut un băiat, un brutar de la Skansen pe care-l 
cheamă Ken Eklund și care locuiește în aceeași clădire în 
care se află redacţia Millennium. | s-a părut că erau foarte 
îndrăgostiţi sau că Zander era, cel puţin. 

— Şi crezi că l-a ademenit femeia aceea? 

— E posibil. 

— Tipa asta poate fi oare aceeași persoană care a fost 
văzută la Ingarö? 

— Urmează să investigăm. Dar ceea ce mă neliniștește 
este că păreau să se îndrepte spre Gamla Stan. 

— Inţeleg. 

— Nu doar pentru că am interceptat semnalul mobilului 
lui Zander în Gamla Stan. Orlov, bruta aia care mă scuipă 
ori de câte ori încerc să-l interoghez, are un apartament pe 
Mårten Trotzig. 

— Am fost acolo? 

— Nu încă, urmează să mergem. Abia am aflat de el. 
Apartamentul era pe numele uneia dintre firmele lui. 

— Atunci să sperăm că nu vom da de ceva neplăcut 
acolo. 

— Să sperăm. 


* 


Lasse Westman stătea întins pe podea la intrarea casei 
din Torsgatan fără să priceapă de ce i se făcuse atât de 
frică. Era doar o gagică, o punkeriţă plină de cercei care 
abia dacă-i ajungea până la piept. Ar fi trebuit s-o arunce 
cât acolo ca pe un șobolan. Cu toate astea, era paralizat și 
nu credea că avea de fapt legătură cu felul ei de a lovi și cu 


atât mai puţin cu piciorul pe care-l ţinea pe burta lui. 
Altceva era problema, ceva greu de identificat din privirea 
și felul ei de a fi. Câteva minute rămase nemișcat ca un 
idiot, ascultând-o: 

— Tocmai mi-am amintit, spuse ea, că e ceva înfricoșător 
la familia mea. Suntem capabili de orice. De atrocități de 
neconceput. Poate că e un fel de boală ereditară. Eu, una, 
am ceva cu bărbaţii care rănesc copii și femei, devin foarte 
periculoasă și când am văzut desenele lui August cu tine și 
Roger, mi-am dorit să vă fac cu adevărat rău. Aș putea 
vorbi mult și bine despre asta. Dar cred că lui August i-a 
ajuns cât a stat cu tine, așa că există posibilitatea ca tu și 
prietenul tău să scăpaţi ieftin. 

— Eu... începu Lasse să spună. 

— Gura, îl întrerupse ea. Nu negociem și nici nu ne 
conversăm. Îţi impun niște condiţii, atât. Din punct de 
vedere juridic, nu avem nicio problemă. Frans a fost destul 
de înţelept cât să treacă apartamentul pe numele lui 
August. Dar altfel, lucrurile se vor întâmpla după cum 
urmează: îţi strângi catrafusele în exact patru minute și te 
cari. Dacă tu sau Roger vă întoarceţi sau dacă vreunul 
dintre voi încearcă să intre în contact cu August, vin și vă 
torturez încât o să fiţi incapabili să vă distraţi pentru tot 
restul vieţii. Între timp, pregătesc un raport pentru poliție 
despre abuzul la care l-aţi supus pe August și nu avem doar 
desenele, după cum știi. Avem și mărturii ale psihologilor și 
experţilor. O să iau inclusiv legătura cu ziarele și-o să le 
povestesc că am dovezi care întăresc imaginea pe care ai 
căpătat-o după ce ai agresat-o pe Renata Kapusinski. Ei ce 
i-ai făcut, Lasse? Nu-i așa că i-ai mușcat obrazul și ai lovit-o 
în cap? 

— Deci te duci la ziare. 

— Mă duc la ziare. O să vă pun în cea mai proastă 
lumină. Dar poate că - poate - scăpaţi de umilire dacă nu 
mai veniți niciodată în contact cu Hanna și August și nu mai 
loviți nicio femeie. De fapt, nu dau doi bani pe voi. Vreau 
doar ca August și noi toți să nu mai trebuiască să vă mai 


vedem niciodată în fața ochilor. Așadar, trebuie să pleci și 
dacă o să te căiești, poate că-ţi va fi bine. Mă îndoiesc de 
asta, pentru că rata de recidivă în cazul abuzurilor 
împotriva femeilor este mare, după cum știi și, în fond, ești 
doar un nenorocit, un ticălos, dar cu puţin noroc... Ai 
priceput? 

— Da, am priceput, spuse el și se uri instantaneu pentru 
că spusese asta. 

Nu vedea nicio altă soluţie decât să fie înțelegător și 
supus, așa că se ridică și intră în dormitor, unde își 
împachetă la repezeală niște haine. Apoi își luă haina și 
telefonul și ieși pe ușă. Nu avea nici cea mai vagă idee 
încotro s-o apuce. 


Lisbeth auzi ușa de la intrare închizându-se și pași 
coborând pe scară. Se uită la August. Acesta stătea 
nemișcat, cu braţele lipite de corp și se uita la ea cu o 
privire intensă care o făcea să se simtă încurcată. Chiar 
dacă dominase situația până acum, se simţi brusc nesigură. 
Dar ce naiba se întâmpla cu Hanna Balder? 

Hanna părea pe punctul de a izbucni în plâns și August... 
după toate astea, începuse să scuture din cap și să 
bolborosească ceva abia auzit, care, de data asta, nu avea 
nicio legătură cu numerele prime, ci cu altceva. Lisbeth nu- 
și dorea nimic mai mult decât să se vadă scăpată de acolo. 
Rămase, totuși. Misiunea ei nu se încheiase, așa că scoase 
două bilete de avion din buzunar, o rezervare pentru hotel 
și un teanc gros de bancnote, atât coroane suedeze, cât și 
euro. 

— Vreau din tot sufletul să... dădu Hanna să spună. 

— Gura, i-o reteză Lisbeth. Astea sunt biletele până la 
Munchen. Avionul decolează la șapte și un sfert, așa că e 
urgent. O mașină vă va duce direct la Schloss Elmau. E un 
hotel bun aproape de Garmisch-Partenkirchen. O să staţi 
într-o cameră la ultimul etaj sub numele de Muller și 
rămâneţi acolo trei luni pentru început. Am luat legătura cu 
profesorul Charles Edelman și i-am explicat importanţa 


confidenţialității absolute. O să vină regulat în vizită și o să 
se asigure că August este îngrijit și că primește ajutorul de 
care are nevoie. Edelman o să pună la punct și o programă 
școlară calificată. 

— Glumești? 

— Gura, am zis. Treaba e a naibii de serioasă. Poliţia are 
într-adevăr desenele lui August, acum că ucigașul a fost 
prins. Dar angajatorii lui sunt liberi și e imposibil să 
anticipăm ce plănuiesc. Trebuie să părăsiţi în clipa asta 
apartamentul. Eu, una, am alte lucruri de făcut, dar am 
aranjat cu un șofer să vă ducă până la Arlanda. Poate că 
tipul pare un pic ciudat, dar e în regulă. Puteţi să-i spuneţi 
Plague. Aţi înţeles? 

— Da, dar... 

— Niciun dar. Mai bine ascultă-mă: de-a lungul întregii 
deplasări este strict interzis să folosiţi cărţi de credit sau să 
vorbiţi la telefon, Hanna. Am comandat un mobil criptat 
pentru tine, un Blackphone, în caz de urgenţă. Numărul 
meu e deja în agendă. Hotelul e pe cheltuiala mea. O să 
primiţi o sută de mii de coroane în bani cash pentru 
cheltuieli neprevăzute. Întrebări? 

— Pare o nebunie curată. 

— Nue. 

— Dar cum îţi poți permite? 

— Îmi permit. 

— Cum putem... 

Hanna nu reuşi să-şi ducă ideea până la capăt. Era 
înmărmurită și nu știa ce să creadă. Deodată începu să 
plângă. 

— Cum putem să-ţi mulţumim? reuși ea să articuleze. 

— Să-mi mulţumiţi? 

Lisbeth repetă cuvântul ca și cum nu știa ce înseamnă, 
iar când Hanna veni spre ea cu braţele deschise, se dădu în 
spate cu privirea în pământ: 

— Adună-te! Trebuie să te aduni și să încetezi cu 
porcăriile pe care le iei acum, pastile sau ce-or fi ele. Așa 
poţi să-mi mulţumești. 


— Da, desigur... 

— Și dacă-i mai vine cuiva ideea să-l interneze pe August 
la azil sau clinică, trebuie să-i tragi una în bot. Trebuie să fii 
o războinică. 

— Războinică? 

— Exact. Nimeni nu are voie... 

Lisbeth se opri și se gândi că nu erau cuvintele ideale de 
la revedere. Dar erau suficient de bune, așa că se întoarse 
și se îndreptă spre ușa de la intrare. Nu făcu mulţi pași, căci 
August începuse să bolborosească din nou și acum Îl 
puteau înţelege. 

— Nu pleca, nu pleca... murmura el. 

Lisbeth nu avea nici de data aceasta răspunsul potrivit. 
Spuse doar scurt: „Te descurci tu” și adăugă, ca și cum ar fi 
vorbit singură: „Mulţumesc pentru ţipătul de azi- 
dimineaţă”. Se făcu brusc liniște și Lisbeth se întrebă dacă 
ar fi trebuit să mai spună ceva. În final, lăsă baltă ideea, se 
întoarse și ieși pe ușă. In spatele ei Hanna strigă: 

— Nici n-ai idee cât de mult înseamnă asta pentru mine! 

Lisbeth nu mai auzi apoi nimic. Era deja la baza scărilor, 
în drum spre mașina parcată pe Torsgatan. Când ieși pe 
Västerbron, Mikael Blomkvist o sună pe aplicaţia Redphone 
și-i povesti că cei de la NSA erau pe urmele ei. 

— Spune-le că și eu sunt pe urmele lor, mormăi ea drept 
răspuns. 

Se duse apoi la Roger Winter și-l băgă în toţi sperieţii. 
Mai târziu conduse până acasă și se așeză în faţa fișierului 
criptat al NSA fără să facă niciun progres. 


Ed și Mikael lucraseră toată ziua din greu în camera de 
hotel de la Grand. Povestea lui Ed era incredibilă și Mikael 
putea astfel să scrie reportajul de care el, Erika și 
Millennium aveau atâta nevoie. Totuși, neliniștea nu-l părăsi 
pe Mikael și nu doar din cauza faptului că Andrei dispăruse. 
Era ceva cu Ed care nu se potrivea. De ce apăruse acolo 
până la urmă și de ce investise atâta energie ca să ajute un 
mic ziar suedez, departe de centrul de putere din SUA? 


Era adevărat că aranjamentul putea fi văzut ca un 
schimb de servicii. Mikael promisese să nu facă public 
atacul cibernetic sau cel puţin dăduse asigurări cu jumătate 
de gură că avea să încerce s-o convingă pe Lisbeth să 
vorbească cu Ed. Dar asta abia dacă putea fi numită 
explicaţie, așa că Mikael se concentră să-l asculte pe Ed la 
fel de mult pe cât încercă să citească printre rânduri. 

Ed se purta ca și cum își asumase niște riscuri 
considerabile. Trăsese perdelele și plasase telefoanele la o 
distanţă de siguranţă. Paranoia lui era aproape tangibilă. Pe 
patul de hotel se aflau documente secrete pe care Mikael 
avu voie să le citească, dar nu să le citeze sau copieze, iar 
Ed își întrerupse povestea ca să discute aspectele tehnice 
ale protecţiei surselor jurnalistice. Părea obsedat de ideea 
că scurgerea de informaţii avea să ducă înapoi la el și 
uneori stătea și asculta temător pașii de pe coridor și de 
câteva ori crăpă perdeaua ca să verifice dacă nu-i urmărea 
nimeni de afară. Şi totuși... Mikael nu putu să scape de 
senzaţia că toate astea erau o faţadă. 

Părea mai degrabă că Ed controla cu totul situaţia, că 
știa exact ce face și nu era prea speriat de ideea de a fi 
ascultat cu microfoane secrete. Poate că acţiunile lui erau 
dictate de mai sus, i se năzări lui Mikael, da, poate că-și 
asumase chiar un rol în acel spectacol pe care încă nu-l 
înţelegea. 

Prin urmare, nu doar ce spunea Ed era interesant, ci și 
ceea ce nu povestea, precum și ceea ce credea că vrea să 
obţină prin publicarea reportajului. Se simţea o notă de 
răutate în asta. „Nişte idioţi” de la Monitorizarea 
tehnologiilor strategice îl împiedicaseră pe Ed să pună 
gheara pe hackerul care-i spărsese sistemul, din simplul 
motiv că nu voiau să fie prinși cu pantalonii în vine, ceea ce 
îl făcuse să se urce pe pereţi, spusese el. Din acel punct de 
vedere, Mikael nu avu niciun motiv să se îndoiască de 
vorbele lui, cu atât mai puţin când spusese că voia să-i 
extermine pe vinovaţi, să-i „distrugă, să-i calce în picioare”. 

In același timp, părea că era ceva în neregulă cu 


poveștile lui. Uneori i se părea că Ed se luptă cu un fel de 
cenzură proprie și, din când în când, Mikael îl întrerupea și 
cobora până la recepţie ca să poată gândi în liniște sau ca 
să le sune pe Erika și Lisbeth. Erika răspundea întotdeauna 
din prima, dar, deși erau amândoi entuziasmați de subiect, 
conversaţia lor avea ceva apăsător și sumbru. Andrei încă 
nu apăruse. 

Lisbeth nu răspundea de obicei. Abia la ora 17:20 reuși 
să dea de ea și atunci îi păru concentrată și distantă, și-i 
spuse pe scurt că băiatul era în siguranţă alături de mama 
lui. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

— Bine. 

— Eşti teafără? 

— În mare. 

Mikael trase adânc aer în piept. 

— Ai intrat în rețeaua intranet a celor de la NSA, Lisbeth? 

— Ai stat de vorbă cu Ed the Ned? 

— Nu pot vorbi despre asta. 

Nu-i putea spune absolut nimic despre asta lui Lisbeth. 
Protecția surselor era ceva sfânt pentru el. 

— Nu e chiar așa bătut în cap Ed ăsta, spuse ea ca și cum 
Mikael i-a fi zis cu totul altceva. 

— Chiar ai făcut asta. 

— Posibil. 

Mikael simți că vrea să-i facă morală și s-o întrebe cine 
naiba se credea. Totuși, îi spuse cât putu de calm: 

— Sunt pregătiți să te lase în pace atâta timp cât te 
întâlnești cu ei și le povestești exact ce ai făcut. 

— Spune-le că și eu sunt pe urmele lor. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Că știu mai multe decât își închipuie. 

— Bine, spuse Mikael gânditor. Dar ar trebui să ţii seama 
de faptul că poate ar fi bine să te întâlnești cu... 

— Cu Ed? 

Ce naiba, gândi Mikael. Ed era cel care voia să-și 
dezvăluie identitatea în faţa ei. 


— Cu Ed, repetă el. 

— Un bou înfumurat. 

— Da, e foarte înfumurat. Dar te-ai putea întâlni cu el 
dacă îți garantăm că nu te arestează? 

— Nu există asemenea garanții. 

— E în regulă dacă o sun pe Annika, sora mea și o rog să 
te reprezinte? 

— Am alte chestii de făcut, spuse ea ca și cum nu voia să 
vorbească despre asta, iar Mikael nu se putu abţine. 

— Toată povestea asta... 

— Ce-i cu ea? 

— Nu înţeleg. 

— Ce anume? întrebă Lisbeth. 

— Pentru început, nu înţeleg de ce a apărut Camilla 
deodată, după atâţia ani. 

— Presupun că a luat-o încetișor. 

— Cum adică? 

— A știut dintotdeauna că se va întoarce și se va răzbuna 
pentru ceea ce le-am făcut ei și lui Zala. Dar voia să 
aștepte până când era puternică din toate punctele de 
vedere. Nimic nu e mai important pentru Camilla decât să 
fie puternică și acum a văzut brusc o ocazie, momentul 
potrivit ca să omoare doi iepuri dintr-un foc. Cel puţin asta 
presupun. O poţi întreba sigur data viitoare când ieșiţi la un 
pahar. 

— Ai vorbit cu Holger? 

— Am fost ocupată. 

— Și totuși, Camilla a eșuat. Te-ai descurcat, din fericire, 
continuă Mikael. 

— M-am descurcat. 

— Dar nu ţi-e teamă că se poate întoarce în orice 
moment? 

— Mi-a trecut prin minte. 

— Bine, în regulă. Ştii că eu și Camilla am făcut ceva mai 
mult decât să ne plimbăm un pic pe Hornsgatan, nu? 

Lisbeth nu-i răspunse la întrebare. 

— Te cunosc, Mikael, spuse ea. Și acum l-ai întâlnit și pe 


Ed. Îmi imaginez că ar trebui să mă feresc și de el. 

Mikael zâmbi în sinea lui. 

— Da, răspunse. Ai dreptate. N-ar trebui să ne încredem 
prea mult în el. Ba chiar mi-e teamă să nu mă transform în 
marioneta lui. 

— Nu pare să ţi se potrivească rolul, Mikael. 

— Nu, de aceea aș vrea să știu ce ai furat de la ei când i- 
ai atacat. 

— O grămadă de chestii nasoale. 

— Despre legătura lui Eckerwald și a grupului Spiders cu 
NSA? 

— Asta și încă ceva. 

— Așadar, te-ai gândit să-mi povestești. 

— Dacă erai cuminte, ţi-aș fi povestit, spuse ea pe un ton 
batjocoritor care nu-l împiedică să se bucure un pic. 

Apoi râse pe înfundate, căci în aceeași clipă înţelese 
exact ce făcea Ed Needham. 

Inţelese cu atâta claritate, încât îi fu greu să-și joace rolul 
atunci când se întoarse în camera de hotel și continuă să 
lucreze cu americanul până la zece noaptea. 


29 
25 noiembrie dimineaţa 


Apartamentul lui Vladimir Orlov de pe Mărten Trotzig era 
curat și aranjat. Patul era proaspăt făcut, cu așternuturi noi. 
Coșul de rufe din baie era gol. Cu toate astea, era clar că 
ceva nu era în regulă. Vecinii declaraseră că o echipă de 
transport de mobilă fusese pe acolo în dimineaţa aceea și, 
la o privire mai atentă, găsiră picături de sânge pe podea și 
pe peretele de la capul patului. Sângele pe care îl 
comparară cu saliva din apartamentul lui Andrei părea să 
fie al tânărului jurnalist. 

Niciunul dintre bărbaţii arestaţi - cei doi care încă puteau 
vorbi - nu părea însă să știe ceva despre picăturile de 
sânge sau despre Zander, așa încât Bublanski și echipa 
încercau să găsească mai multe informaţii despre femeia 
care fusese văzută împreună cu tânărul jurnalist. Cursese 
multă cerneală, atât despre ce se întâmplase în Ingarö, cât 
și despre dispariţia lui Andrei Zander. Ziarele de seară, 
precum și Svenska Morgonposten și Metro publicaseră 
fotografii mari cu jurnalistul. Niciunul dintre reporteri nu 
înţelesese încă imaginea de ansamblu, dar apăruseră 
speculaţii cum că fusese ucis și, în mod normal, așa ceva ar 
fi trebuit să-i facă pe oameni să-și amintească dacă 
văzuseră ceva suspect. De data asta, totul era parcă pe 
dos. 

Martorii care se prezentaseră la poliţie să dea declaraţii 
considerate veridice se exprimaseră extrem de vag și toți 
cei care vorbiseră cu poliția - mai puţin Mikael Blomkvist și 
brutarul de la Skansen - simţiseră nevoia să menţioneze că 
nu o credeau pe femeie vinovată de ceva. Toţi cei care o 
zăriseră aveau o părere foarte bună despre ea. Un barman 
- un bărbat mai în vârstă pe nume Sören Karisten - care îi 
servise pe Andrei Zander și pe femeie la restaurantul 


Papagallo de pe Götgatan se lăudase cu abilitatea lui de a 
citi oamenii și susținuse cu tărie că femeia aceea „n-ar 
omori nicio muscă”. 

— Era incredibil de distinsă. 

Era minunată din toate punctele de vedere, dacă te-ai fi 
luat după martori. Bublanski înţelese că avea să fie dificil să 
facă rost de un portret-robot. Toţi cei care o văzuseră o 
descriau în fel și chip, ca și cum, în loc să descrie persoana, 
își proiectau idealurile lor feminine asupra ei. Incă nu 
reușiseră să facă rost de imagini filmate de camerele de 
supraveghere. Mikael Blomkvist declarase că femeia era 
fără doar și poate Camilla Salander, sora geamănă a lui 
Lisbeth și se părea că odată, demult, existase într-adevăr o 
asemenea persoană. Însă de mulţi ani nu mai era de găsit 
în niciun registru, ca și cum ar fi încetat să mai existe. Dacă 
era încă în viaţă, Camilla Salander trăia sub o altă 
identitate. Asta nu-i plăcea deloc lui Bublanski, mai ales 
după ce doi membri ai fostei ei familii adoptive muriseră în 
condiţii suspecte, iar anchetele desfășurate de poliție nu 
duseseră la niciun rezultat. 

Bublanski citise dosarele vechi, fiindu-i rușine de faptul 
că, dintr-un fel de respect pentru tragedia familiei, colegii 
lui nu reușiseră să găsească o explicaţie unui lucru evident: 
atât tatăl, cât și fiica își goliseră conturile bancare chiar 
înainte să moară, iar tatăl, care fusese găsit spânzurat, se 
apucase în săptămâna morţii să scrie o scrisoare ce 
începea așa: „Camilla, de ce este atât de important pentru 
tine să-mi distrugi viața?” 

Persoana care-i fascinase pe martori părea să fie 
înfășurată într-un întuneric de nepătruns. 


Era opt dimineaţa și Bublanski stătea în biroul lui de la 
secţie adâncit din nou în anchetele vechi, în speranţa că va 
reuși să înţeleagă cursul evenimentelor. Ştia prea bine că 
mai erau sute de alte lucruri de care nu reușise încă să se 
ocupe și se simţi iritat, dar și vinovat, atunci când auzi că 
cineva venise să-l vadă. 


Era vorba de o femeie pe care Sonja Modig o interogase, 
dar care insistase să se întâlnească cu el. Bublanski se 
întrebă mai apoi dacă nu cumva era reticent, pentru că se 
aștepta doar la noi probleme și greutăţi. Femeia din prag 
nu era înaltă, dar avea o ţinută distinsă și niște ochi intenși, 
închiși la culoare, care îl priveau gânditori. Era poate cu 
zece ani mai tânără decât el și purta o fustă gri și o bluză 
roșie ca un sari. 

— Sunt Farah Sharif, spuse ea. Sunt profesor de IT și o 
prietenă apropiată a lui Frans Balder. 

— Da, desigur, spuse Bublanksi încurcat. Luaţi loc, vă rog 
și scuze pentru dezordine. 

— Am văzut și mai rău de atât. 

— Adevărat? Nu se întâmplă să fiţi evreică, nu-i așa? 

Ce întrebare idioată. Evident că Farah Sharif nu era 
evreică și oricum, ce importanţă avea dacă era sau nu. 
Vorbise gura fără el. Era teribil de jenant. 

— Poftim... nu... sunt iraniană și musulmană, dacă o mai 
conta după atâta amar de vreme. Am venit aici în 1979. 

— Înţeleg. Vorbesc prostii. Cu ce ocazie ne vizitaţi? 

— Am fost mult prea naivă când am vorbit cu colega 
dumneavoastră, Sonja Modig. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că acum știu mai multe. Am avut o conversaţie 
lungă cu profesorul Steven Warburton. 

— A, da și el m-a căutat. Dar a fost așa o nebunie aici, că 
n-am avut timp să-l sun înapoi. 

— Steven predă cibernetică la Stanford și face muncă de 
cercetare în domeniul singularităţii tehnologice. În prezent 
lucrează la Machine Intelligence Research Institute, o 
instituţie care se asigură că inteligenţa artificială ne va fi 
utilă și nu dăunătoare. 

— Sună bine, spuse Bublanski, care se simţea stânjenit 
ori de câte ori cineva deschidea acel subiect. 

— Steven trăiește oarecum în lumea lui. Abia ieri a aflat 
ce s-a întâmplat cu Frans și de aceea nu v-a sunat mai 
devreme. Dar acum mi-a povestit că a vorbit cu el chiar 


luni. 

— Despre ce anume? 

— Despre munca lui de cercetare. Vedeţi 
dumneavoastră, Frans începuse să fie secretos de când 
plecase în SUA. Nici măcar eu, care-i eram apropiată, nu 
știam cu ce se ocupă, chiar dacă eram destul de arogantă 
încât să cred ca înţelegeam despre ce era vorba. Dar acum 
s-a dovedit că m-am înșelat. 

— In ce sens? 

— O să încerc să nu intru în prea multe detalii tehnice, 
dar se pare că Frans a continuat să dezvolte vechiul lui 
program de inteligenţă artificială. Ba mai mult, a creat noi 
algoritmi şi materiale topologice pentru computerele 
cuantice. 

— Cred că devine un pic prea tehnic pentru mine. 

— Computerele cuantice sunt mașinării care 
funcţionează pe bază de mecanică cuantică. Google și NSA 
au învestit sume mari într-un computer care, din anumite 
puncte de vedere, e de peste treizeci și cinci de mii de ori 
mai rapid decât orice alt computer obișnuit. Chiar și Solifon, 
unde fusese angajat Frans, avea un proiect asemănător în 
derulare, însă în mod ironic - mai ales dacă informaţiile 
astea se dovedesc a fi adevărate - nu ajunseseră la fel de 
departe. 

— Da, zise Bublanski nesigur. 

— Marele avantaj al computerelor cuantice este faptul că 
cea mai mică particulă cuantică a lor, qubit, poate stoca 
mai multe superpoziţii. 

— Poftim? 

— Nu stochează doar 1 și 0 precum computerele 
tradiționale, ci ambele în același timp. Problema este că e 
nevoie de metode speciale de calcul și de cunoștințe 
aprofundate de fizică, cu precădere ceea ce numim 
decoerenţă cuantică, pentru ca astfel de calculatoare să 
funcţioneze cum trebuie, iar din punctul acesta de vedere 
n-am ajuns prea departe. Computerele cuantice sunt mult 
prea specializate și greoaie. Dar Frans - cum oare să explic 


mai bine? - a găsit, se pare, metode de a le face mai 
flexibile, mobile și capabile să înveţe singure și pentru asta 
ținea evident legătura cu o serie de testeri, adică persoane 
care puteau încerca și verifica rezultatele lui. Reușise să 
facă ceva extraordinar sau cel puţin așa ar fi putut fi. Cu 
toate astea, nu se simţea deloc mândru și cu siguranţă de 
aceea l-a sunat pe Steven Warburton. Era foarte îngrijorat. 

— De ce? 

— Pentru că suspecta că ceea ce crease avea să devină 
pe termen lung periculos pentru omenire, presupun. Dar 
mai mult din cauză că știa lucruri despre NSA. 

— Ce fel de lucruri? 

— Dintr-un anumit punct de vedere, n-am idee. Trăsese 
cu ochiul la cele mai murdare părţi ale spionajului industrial 
cu care se ocupă aceștia. Dar pe de altă parte, s-ar putea 
să știm mai multe. Se știe azi că organizaţia lucrează să 
construiască tocmai computere cuantice. Pentru NSA, așa 
ceva ar fi cireașa de pe tort. Cu un calculator cuantic ar 
putea sparge într-un final orice fel de criptare, orice fel de 
sistem digital de siguranţă. Nimeni nu s-ar mai putea apăra 
atunci de ochiul scrutător al organizaţiei. 

— E de-a dreptul îngrozitor, spuse Bublanski cu emfază, 
mirându-se și el de propria reacţie. 

— Cu toate astea, există un scenariu și mai sumbru - 
cum ar fi dacă așa ceva ar ajunge pe mâna criminalilor, 
continuă Farah Sharif. 

— Inţeleg unde bateţi. 

— De aceea, mă întreb, desigur, ce aţi confiscat din 
casele bărbaţilor pe care i-aţi arestat. 

— Mă tem că nimic de genul ăsta, spuse Bublanski. Dar 
băieţii ăștia nu sunt cine știe ce minţi sclipitoare. Mă 
îndoiesc că sunt în stare să treacă examenul la matematică 
pe care-l dai ca să intri la liceu. 

— Adevăratul geniu al computerelor a reușit să scape? 

— Din păcate, da. El și un suspect de sex feminin au 
dispărut fără urmă. Probabil că au mai multe identități 
false. 


— E îngrijorător. 

Bublanski dădu aprobator din cap și se uită în ochii negri 
ai Farei, care-l priveau rugător. Poate că de aceea simţi un 
nou val de speranţă în loc să se afunde în disperare. 

— Nu știu ce înseamnă asta, spuse el. 

— Ce anume? 

— Am pus niște băieţi de la IT să se uite prin computerele 
lui Balder. N-a fost ușor, desigur, mai ales din punctul de 
vedere al măsurilor lui de siguranță. Dar am reușit totuși. 
Am avut puţin noroc, s-ar zice și am constatat rapid că 
probabil i-a fost furat un laptop. 

— M-am gândit eu, spuse ea. La dracu'! 

— Staţi, staţi, n-am terminat. Am mai înţeles că mai 
multe calculatoare erau legate între ele și conectate apoi la 
un supercomputer din Tokyo. 

— Sună plauzibil. 

— Exact. Tocmai de aceea am putut să vedem că un 
fișier mare sau ceva de dimensiuni considerabile în orice 
caz fusese șters recent. Nu am reușit să-l recreăm, dar am 
constatat că așa se întâmplase. 

— Vrei să spui că Frans și-a distrus propriul proiect? 

— Nu am tras propriu-zis nicio concluzie. Dar mi-a trecut 
prin minte după ce mi-aţi povestit toate acestea. 

— Oare nu l-ar fi șters mai degrabă suspectul? 

— După ce îl copiase în prealabil, vreţi să spuneţi? 

— Da. 

— Îmi este foarte greu să cred asta. Ucigașul nu a 
petrecut decât extrem de puţin timp în acasă. N-ar fi reușit 
niciodată să facă așa ceva, cu atât mai puţin dacă nu avea 
cunoştinţele necesare. 

— Intr-adevăr, sună promiţător la urma urmei, continuă 
Farah Sharif ezitând. Doar că... 

— Da? 

— Nu mi se pare că se potrivește cu personalitatea lui 
Frans. Să fi fost de fapt genul de persoană care își distruge 
cea mai mare realizare? Ar fi fost... nu știu... ca și cum și-ar 
fi tăiat o mână sau mai rău; ca și cum și-ar fi ucis un 


prieten, o posibilă viaţă. 

— Uneori trebuie să faci și sacrificii, spuse Bublanski 
gânditor. Să renunţi la ceea ce iubeşti mai mult. 

— Sau poate că există o copie pe undeva. 

— Sau poate că există o copie pe undeva, repetă el, 
întinzându-i brusc mâna cu un gest bizar. 

Evident, Farah Sharif nu-i înţelese intenţia. Se uită la 
mâna lui ca și cum se aștepta ca Bublanski să-i dea ceva. 
Dar acesta se hotărî să nu se descurajeze. 

— Ştii ce spune rabinul meu? 

— Nu, răspunse ea. 

— Că firea unui om e dată de contradicţiile lui. Ne e dor 
de ducă și de casă în același timp. Nu l-am cunoscut 
niciodată pe Frans Balder și probabil că m-ar fi considerat 
doar un neghiob bătrân. Totuși, știu cu siguranţă că putem 
să iubim și să ne temem în aceeași măsură de ceea ce 
facem, la fel cum Frans Balder părea că-și iubește fiul, deși 
continua să fugă de el. Să fii viu, doamna profesoară Sharif, 
înseamnă să te contrazici constant. Inseamnă să te risipești 
în mai multe direcţii și mă întreb dacă nu cumva prietenul 
tău nu se afla într-un moment de răscruce. Poate că și-a 
distrus cu adevărat munca de-o viaţă. Poate că a dat frâu 
contradicţiilor spre sfârșit și a devenit un om adevărat în cel 
mai bun sens al cuvântului. 

— Chiar credeţi asta? 

— Nu știu. Dar se schimbase, nu-i așa? Fusese acuzat că 
era incapabil să aibă grijă de fiul lui. Şi totuși, exact asta a 
făcut. L-a ajutat pe băiat inclusiv să se dezvolte și să 
înceapă să deseneze. 

— Așa este, domnule comisar. 

— Spune-mi Jan. 

— Bine. 

— Ştiai că mi se mai spune și Bubbla din când în când? 

— Pentru că bolborosești așa frumos? 

— Ha, nu, chiar deloc, aș zice. Dar de un lucru sunt sigur. 

— Care-ar fi acela? 

— Că ești... 


Nu apucă să termine propoziţia, dar nici nu mai fu 
nevoie. Farah Sharif îi zâmbi atât de fermecător, încât 
Bublanski își recăpătă pe dată încrederea în viaţă și în 
Dumnezeu. 


La opt dimineaţa, Lisbeth Salander se ridică din patul 
mare din Fiskargatan. Nu dormise nici de data asta foarte 
mult și nu doar pentru că se chinuise cu fișierul criptat de la 
NSA fără niciun folos. Stătuse cu urechile ciulite și din când 
în când controlase alarma și sistemul de supraveghere 
video de pe scară. Ştia la fel de puţin ca oricine altcineva 
despre sora ei care plecase din ţară. 

După ce îndurase umilirea de la Ingarö, nu era imposibil 
ca sora ei să plănuiască un nou atac și mai puternic, sau, la 
drept vorbind, ca NSA să-i dea buzna în casă. Lisbeth nu-și 
făcea iluzii din punctul acesta de vedere. Dar în dimineaţa 
aceea refuză să se mai gândească la asta și se duse la baie 
cu pași hotărâți, se dezbrăcă până la brâu și-și verifică 
rana. 

| se păru că arăta mai bine, ceea ce era destul de 
adevărat. Cu toate astea, se decise să meargă la clubul de 
box de pe Hornsgatan și să se antreneze scurt. 

Cui pe cui se scoate. 


Rămase apoi în vestiar, epuizată și încercă să gândească. 
Mobilul începu să-i vibreze. Nici nu se uită la el. Intră la duș 
și, pentru prima oară în ultimele zile, gândurile i se 
limpeziră și desenul lui August îi apăru din nou în faţa 
ochilor. Dar de data aceasta nu portretul ucigașului îi atrase 
atenţia, ci ceva scris în josul paginii. 

Lisbeth se uitase doar fugitiv la desenul final când încă 
mai era în cabana din Ingarö, în timp ce se concentra să i-l 
trimită lui Bublanski și lui Modig. Dacă stătea să se 
gândească și ea, la fel ca toţi ceilalţi, fusese fascinată de 
detaliile surprinse. Dar amintindu-și acum de el cu memoria 
ei fotografică, fu mult mai interesată de ecuaţia scrisă sub 
desen. leși de la duș gânditoare, dar nu reuși să-și audă 


propriile gânduri din pricina gălăgiei. Obinze o luase razna 
de partea cealaltă a ușii vestiarului. 

— 'Ţine-ţi gura, urlă Lisbeth. Mă gândesc la ceva! 

Dar asta nu-i fu de niciun ajutor. Obinze se înfuriase la 
culme și poate că o altă persoană l-ar fi înțeles, mai puţin 
Lisbeth. Obinze fusese surprins de cât de obosit și prost 
lovea Lisbeth sacul de box și se neliniști de-a dreptul atunci 
când fata începu să se aplece în faţă și să facă feţe-feţe de 
durere. Într-un final, se dusese la ea și, cu un gest rapid, îi 
ridicase mâneca tricoului descoperind rana și devenind de- 
a dreptul isteric. Părea că încă nu-i trecuse. 

— Eşti o idioată, știai? O nebună! urlă el. 

Lisbeth nu reuși să-i răspundă. O părăsiseră toate 
puterile și imaginea desenului se estompa încet. Se lăsă 
greu pe banca din vestiar. Lângă ea stătea Jamila Achebe, o 
tipă dură cu care boxa și se culca, de obicei în acea ordine, 
pentru că adesea, atunci când se luptau mai rău, părea că 
e doar un preludiu sălbatic. De câteva ori ajunseseră în 
posturi de-a dreptul indecente la dușuri. Niciuneia dintre ele 
nu-i păsa prea mult de bunele maniere. 

— Sunt cam de acord cu istericul de afară. Ești bolnavă la 
cap, spuse Jamila. 

— Poate că sunt, răspunse Lisbeth. 

— Rana aia arată nasol. 

— Se vindecă. 

— N-ai putut să te abţii și să nu boxezi, normal. 

— Evident. 

— Mergem la mine? 

Lisbeth nu-i răspunse. Telefonul începuse din nou să 
vibreze. Îl scoase din geantă și se uită la ecran. Avea trei 
mesaje cu același conţinut de la un număr ascuns și, când 
le citi, strânse pumnii cu o expresie de-a dreptul fioroasă. 
Jamila ajunse la concluzia că se putea culca la fel de bine 
cu Lisbeth în oricare altă zi. 


Mikael se trezise încă de la șase dimineaţa cu câteva 
fraze foarte bune în cap și în drum spre redacţie articolul 


începu să i se închege de la sine în minte. La ziar lucră 
foarte concentrat și abia dacă observă ce se întâmpla în 
jurul lui, chiar dacă uneori îi fugeau gândurile la Andrei. 

In ciuda faptului că încă spera, presupunea că acesta își 
dăduse viaţa pentru articol și încercă să-l onoreze pe 
colegul lui cu fiecare frază. Reportajul era gândit pe de-o 
parte ca o anchetă criminală despre Frans și August Balder, 
povestea unui băieţel de opt ani care suferea de autism, 
care își văzuse tatăl împușcat și care, în ciuda handicapului, 
găsise metode prin care să se răzbune. Pe de altă parte, 
Mikael voia să transforme reportajul și într-un raport 
educativ despre noua lume a supravegherii și spionajului, în 
care graniţele dintre legal și penal nu se mai distingeau. 
Era într-adevăr foarte ușor de scris. Uneori, cuvintele 
curgeau pur și simplu. Totuși, asta ridica o serie de 
probleme. 

Aflase de la un vechi contact din poliţie despre moartea 
neelucidată a Kajsei Falk din Bromma, tânăra iubită a unuia 
dintre liderii clubului de motociclişti Svavelsjd. Chiar dacă 
ucigașul nu fusese identificat și niciunul dintre cei interogaţi 
nu dăduse nicio informaţie, Mikael citi că organizaţia de 
motocicliști se scindase violent și că apăruse un nou val de 
nesiguranţă printre membrii bandei, o teamă puternică de 
cineva pe care unul dintre martori o numea „Lady Zala”. 

In ciuda eforturilor semnificative, poliţia nu înţelesese la 
ce făcea referire numele. Dar pentru Mikael nu încăpea 
dubiu că „Lady Zala” era Camilla și că ea se afla în spatele 
unui nou val de violenţe, atât în Suedia, cât și peste hotare. 
Cu toate astea, îi fu greu să-și dea seama de motivele ei, 
ceea ce-l irita peste măsură. In articol continuă să o 
numească Thanos. 

Și totuși, nu Camilla și legăturile ei neclare cu Duma 
rusească erau cea mai mare problemă. Ceea ce îl îngrijora 
cel mai tare pe Mikael era impresia că Ed Needham n-ar fi 
zburat niciodată până în Suedia și n-ar fi dat în vileag 
informaţii secrete dacă nu voia să ascundă ceva de și mai 
mare importanţă. Ed nu era prost și știa că Mikael nu era 


nici el bătut în cap. De aceea, declaraţia lui nu fusese prea 
pozitivă. 

Din contră, înfățișase NSA-ul într-o lumină destul de 
proastă. Şi totuși... când Mikael se uită mai atent la 
informaţii, își dădu seama că Ed creionase profilul unei 
organizaţii de spionaj care funcţiona corect și care părea 
destul de decentă dacă ignorai scandalosul grup de crimă 
organizată din departamentul de Monitorizare a 
tehnologiilor strategice - acelaşi departament care-l 
împiedicase pe Ed să prindă hackerul. 

Americanul voia, ce-i drept, să le dea lovitura de graţie 
câtorva colegi, dar, mai degrabă decât să distrugă întreaga 
organizaţie, voia să se asigure că, atunci când se prăbușea, 
un fapt inevitabil, avea totuși să aterizeze lin. De aceea, 
Mikael nu fu cu nimic mai surprins sau enervat când Erika 
apăru în spatele lui și-i dădu o telegramă cu un aer 
îngrijorat: 

— Ne-au tras clapa cu povestea? întrebă ea. 

Telegrama suna astfel: 


Doi directori generali ai NSA, Joacim Barclay și Brian 
Abbot, au fost reţinuţi pentru suspiciunea de 
infracţiuni economice și eliberaţi din funcţie pe 
termen nedefinit în așteptarea procesului. 

„Este o pată rușinoasă pe onoarea organizaţiei 
noastre și vom lua toate măsurile pentru a soluţiona 
problema și a-i trage pe vinovaţi la răspundere. 
Angajaţii NSA trebuie să respecte un cod moral strict 
și ne vom asigura că vom trata procesul cu toată 
transparenţa pe care ne-o permite securitatea 
naţională”, declară șeful NSA, amiralul Charles 
O'Connor pentru AP. 


În afara declaraţiei făcute de amiralul O'Connor, 
telegrama nu era deloc bogată în informaţii. Nu menţiona 
nici asasinatul lui Balder, nici altceva ce putea fi legat de 


evenimentele din Stockholm. Însă Mikael înţelese totuși ce 
voia să spună Erika. Vestea fusese făcută publică de 
Washington Post și New York Times şi toată șleahta de 
reporteri americani cu greutate sărise să disece articolul, 
lăsându-i pe ceilalţi nesiguri ce să scrie. 

— Nu-i deloc bine, spuse el calm. Dar era de așteptat. 

— Chiar așa? 

— E o parte a aceleiași strategii care i-a făcut să mă 
caute pe mine. E damage control. Vor să aibă din nou 
iniţiativa. 

— Ce vrei să zici? 

— Au avut un motiv anume să-mi dea toate informaţiile 
astea. Mi-am dat seama imediat că e ciudat. De ce să vrea 
Ed să vorbească cu mine aici, în Stockholm și mai ales, la 
cinci dimineaţa? 

Erika fusese, ca de obicei, informată în deplină 
confidenţialitate asupra surselor și datelor lui Mikael. 

— Și crezi că acţiunile lui erau dictate de mai sus? 

— Am suspectat asta din prima clipă și totuși n-am 
înţeles de la început despre ce era vorba. Simţeam doar că 
ceva nu e în regulă. Apoi am vorbit și cu Lisbeth. 

— Şi ai reușit să înţelegi? 

— Mi-am dat seama că Ed știa exact ce dezgropase 
Lisbeth în timpul atacului și că avea toate motivele să se 
teamă că voi afla totul despre acel fișier. Voia să diminueze 
pe cât posibil prejudiciul. 

— Şi totuși, povestea lui n-a fost doar lapte și miere. 

— Ştia că n-aveam să mă mulţumesc cu înflorituri. Mi-a 
dat exact cât să fiu mulțumit și să-mi pot scrie reportajul, 
cred eu, nimic mai mult. 

— Dar aici s-a înșelat. 

— Să sperăm. Totuși, nu știu cum să continui. Ușa NSA- 
ului s-a închis. 

— Chiar și pentru un copoi bătrân ca Blomkvist? 

— Chiar și pentru el. 


30 
25 noiembrie 


Pe ecranul telefonului scria Pe data viitoare, surioară! 
Mesajul fusese trimis de trei ori, greu de spus dacă dintr-o 
eroare tehnică sau dintr-un exces ridicol de zel. Oricum nu 
conta. 

Mesajul venise evident din partea Camillei, dar nimic din 
conţinutul lui nu era o noutate. Era clar că întâmplările de 
la Ingarö nu făcuseră decât să adâncească vechea ură. 
Așadar, da, avea să fie cu siguranţă o „dată viitoare”. 
Camilla n-avea să se dea bătută când fusese atât de 
aproape, nici gând. 

De aceea, nu mesajul o făcuse pe Lisbeth să strângă din 
pumni la clubul de box, ci gândul care i se ivise în minte și 
apoi amintirea a ce văzuse în acea dimineaţă când August 
și ea stătuseră ascunși în mica adâncitură din stâncă în 
timp ce zăpada cădea și gloanţele răpăiau deasupra lor. 
August nu avea haină pe el, nici pantofi în picioare și 
tremura ceva de speriat în timp ce Lisbeth se gândea în 
fiecare secundă cât de trist era dezavantajul pe care-l 
aveau. 

Trebuia să aibă grijă de un copil și avea un pistol amărât, 
în timp ce nenorociţii de deasupra erau doi și aveau 
automate. Trebuia să-i ia prin surprindere. Altfel, ea și 
August ar fi fost ca mieii la tăiere. Fusese atentă la pașii 
bărbaţilor și direcţia în care trăgeau, în fine, chiar și la 
respiraţia lor și foșnetul hainelor. 

Dar în mod surprinzător, atunci când prinsese momentul 
prielnic, ezitase, lăsând să se scurgă secunde importante în 
timp ce rupsese o crenguţă din faţa lor. Apoi se ridicase 
rapid și le ieșise deodată în cale - nu mai putea șovăi. 
Trebuia să se folosească de fracțiunea de secundă de 
uimire, așa că trăsese direct, de două, trei ori și apoi 


înţelesese că asemenea momente au o aură specială, ca și 
cum nu doar corpul și mușchii se încordează, ci și 
percepţia. 

Fiecare detaliu lucea cu o claritate stranie și putuse 
vedea fiecare schimbare în peisajul din faţa ochilor ca și 
cum s-ar fi uitat printr-un obiectiv cu distanţă focală 
variabilă. Observase mirarea și groaza din ochii bărbaţilor, 
ridurile lor și, evident, armele care fluturau și trăgeau în 
gol, ratându-și ținta. 

Totuși, nimic din toate acelea nu o impresionase. Silueta 
unei persoane ce stătea sus pe munte, pe care o observase 
doar cu coada ochiului și care nu reprezenta în sine o 
ameninţare, o zguduise mai mult decât bărbaţii care 
trăgeau cu arma. Era silueta surorii ei. Lisbeth ar fi 
recunoscut-o de la un kilometru, chiar dacă nu se mai 
văzuseră de ani de zile. Era ca și cum însuși aerul din jurul 
lor devenea otrăvitor atunci când se apropiau una de alta și 
Lisbeth se întrebă mai apoi dacă nu ar fi trebuit să o 
împuște și pe ea. 

Sora ei rămăsese locului un pic prea mult, probabil 
pentru că ar fi fost nechibzuit din partea ei să fie pe 
povârniș. Dar nu putuse rezista tentaţiei de a-și vedea sora 
ucisă, iar Lisbeth își aminti cum apăsase trăgaciul și simţise 
o furie străveche, supranaturală pulsându-i în piept. Cu 
toate astea, ezitase preţ de o fracțiune de secundă și 
Camillei nu-i trebuise mai mult. Se ascunsese în spatele 
unei stânci și un bărbat slab apăruse pe verandă și 
începuse să tragă. Lisbeth sărise înapoi și o luase la goană 
aproape rostogolindu-se împreună cu August în jos, înspre 
mașină. 

Când își aminti asta în drum spre casă de la sala de box, 
Lisbeth simţi că se încordează toată ca pentru o nouă luptă 
și-i trecu prin minte că poate n-ar trebui să se ducă acasă, 
ci mai bine să părăsească ţara pentru o vreme. Dar un alt 
gând o împingea totuși înspre computer și birou; ceea ce 
văzuse în fața ochilor la duș înainte să citească mesajul 
Camillei și care, în ciuda amintirilor de la Ingarö, îi ocupa 


din ce în ce mai mult mintea. 

Era o ecuaţie - o curbă eliptică - pe care August o 
scrisese pe aceeași foaie de hârtie pe care desenase 
ucigașul și care din prima păruse să aibă ceva special, 
făcând-o acum să grăbească pasul cu cât se gândea mai 
mult la ea. Aproape că uitase de Camilla. Ecuația era: 


N = 3034267 
E: y? = x5-x- 20; P = (3,2) 


Nu avea nimic unic sau excepţional din punct de vedere 
matematic. Dar nu asta o făcea remarcabilă. Ceea ce era 
fantastic era că August pornise de la numărul pe care ea îl 
alesese la întâmplare acolo, la Ingarö, continuase să se 
gândească la el și scrisese o curbă eliptică considerabil mai 
bună decât cea pe care o scrisese ea pe noptieră când 
băiatul nu voia să doarmă. Nu primise răspuns la momentul 
respectiv, nici cea mai mică reacţie și se dusese să se culce 
convinsă că August, la fel ca gemenii specialiști în numere 
prime despre care citise ea, nu înţelegea noţiunile 
abstracte de matematică, ci era doar un fel de mașinărie de 
factorizat numere prime. 

Dar la naiba... se înșelase. Cât stătuse treaz și desenase 
în timpul nopţii, August nu doar că înţelesese, ci îi și 
perfecţionase propriile calcule, așa încât Lisbeth nici nu-și 
scoase cizmele sau jacheta de piele. Intră în apartament, 
selectă fișierul criptat al NSA și deschise programul de 
curbe eliptice. 

Apoi o sună pe Hanna Balder. 


Hanna nu mai putea să doarmă după ce încetase să ia 
pastile. Cu toate acestea, se simţea revigorată de șederea 
la hotel și de împrejurimi. Peisajul montan năucitor îi 
amintea de cât de izolată fusese și se gândi că, încetul cu 
încetul, începea să se calmeze și că teama ce i se cuibărise 
în suflet se risipea. Pe de altă parte, era poate doar o iluzie, 
pentru că cert era că împrejurimile superbe îi induceau o 


stare de confuzie. 

Odată, demult, pășise în astfel de încăperi cum era cea 
de acum cu o demnitate firească: Priviţi, nu mai e nimeni 
ca mine. Acum era timidă și fără vlagă și îi venea greu să 
înghită ceva, deși micul dejun era copios. August stătea 
lângă ea și scria compulsiv șirurile lui de cifre. Nici el nu se 
atingea de mâncare, dar bea cantităţi industriale de suc 
proaspăt de portocale. 

Telefonul cel nou al Hannei începu să sune. Se sperie la 
început. Dar era evident fata care-i trimisese acolo. Nimeni 
altcineva nu avea numărul, din câte știa ea și cu siguranţă 
că fata voia să știe dacă totul este în regulă. De aceea 
Hanna începu să-i descrie entuziastă cât de fantastic și de 
minunat era totul. Dar spre surprinderea ei, fu întreruptă 
brusc: 

— Unde sunteţi? 

— La micul dejun. 

— Trebuie să terminati și să vă duceţi în cameră. August 
și cu mine avem de lucru. 

— De lucru? 

— O să-ţi trimit niște ecuaţii la care vreau să se uite. 
Priceput? 

— Nu înţeleg. 

— Arată-i-le lui August și sună-mă să-mi spui ce a scris. 

— Bine, spuse Hanna nedumerită. 

Împachetă apoi două croasante și un melc cu scorţişoară 
și se îndreptă spre lift împreună cu August. 


De fapt, August o ajută doar în etapa iniţială. Totuși 
funcţionă. Lisbeth își văzu mai clar propria greșeală și-și 
îmbunătăţi programul, lucrând concentrată ore în șir până 
se întunecă și începu din nou să ningă. Deodată - într-una 
din clipele acelea pe care avea să le poarte cu ea pentru tot 
restul zilelor - se întâmplă ceva incredibil cu fișierul din faţa 
ochilor ei. Se dezintegră și-și schimbă forma. Lisbeth tresări 
ca și cum ar fi fost curentată și ridică pumnul în aer. 

Găsise cheia documentului și-l spărsese, simțindu-se atât 


de mulţumită încât abia îl putu citi. Se apucă apoi să 
studieze conţinutul din ce în ce mai uluită. Cum era posibil 
așa ceva? Era mai incendiar decât orice își imaginase 
vreodată și faptul că exista încă în formă scrisă și adnotată 
nu putea decât să însemne că NSA avea mult prea multă 
încredere în algoritmii RSA. Dar iată că avea acolo, negru 
pe alb, întreaga afacere murdară. Desigur, textul nu era 
ușor de descifrat, fiind plin de jargon intern, prescurtări 
bizare și referinţe criptice. Totuși, înţelegea subiectul și 
reuși să citească patru cincimi din text când auzi soneria. O 
ignoră complet. 

Probabil era poștașul care nu putea împinge o carte prin 
fanta pentru scrisori sau ceva la fel de neînsemnat. 
Gândindu-se totuși la mesajul Camillei, se uită pe computer 
la imaginea pe care o înregistra camera de pe scară și 
înmărmuri. 

Nu era Camilla, ci cealaltă grijă a ei, de care aproape că 
uitase în toată tevatura. Era nenorocitul de Ed the Ned, 
care reușise cumva să dea de ea. Nu că ar fi semănat vreun 
pic cu pozele de pe internet. Era însă inconfundabil. Părea 
posac și hotărât. Creierul lui Lisbeth începu să gândească 
frenetic. Ce să facă? Nu-i veni nicio idee mai bună decât să- 
i trimită fișierul de la NSA lui Mikael prin conexiunea PGP. 

Apoi închise computerul și merse să-i deschidă. 


Ce se întâmplase cu Bublanski? Sonja Modig nu reușea să 
înţeleagă. Tot chinul din ultimele săptămâni îi dispăruse de 
pe chip. Zâmbea și fredona pentru sine, părând să aibă un 
motiv bun de bucurie. Ucigașul fusese prins. August Balder 
supravieţuise, în ciuda a două tentative de asasinat și 
înțeleseseră o mulţime din motivele și ramificaţiile din 
spatele acţiunilor companiei de cercetare Solifon. 

Cu toate acestea, rămâneau destule întrebări, iar Sonja 
știa că Bublanski nu sărbătorea dacă nu era sigur de 
reușite. Se îndoia și în momentele de triumf. Acum se 
plimba de colo-colo pe coridor radiind. Chiar și în clipa 
aceea, când stătea la birou și citea interogatoriile găunoase 


ale poliţiei din San Francisco cu Zigmund Eckerwald, 
zâmbea. 

— Sonja, aici erai! 

Sonja se hotărî să nu comenteze despre salutul exagerat 
de entuziast. Trecu direct la subiect. 

— Jan Holtser a murit. 

— Aoleu. 

— Am pierdut și ultima șansă de a afla mai multe despre 
Spiders, continuă Sonja. 

— Crezi că ar fi mărturisit ceva? 

— În orice caz, nu era imposibil. 

— De ce spui asta? 

— A avut o cădere nervoasă când a apărut fiica lui. 

— Nu știam. Ce s-a întâmplat? 

— Pe fiică o cheamă Olga, spuse Sonja. A venit din 
Helsinki atunci când a auzit că tatăl ei e rănit. Dar când am 
interogat-o și a înţeles că Holtser încercase să omoare un 
copil, și-a ieșit din minţi. 

— În ce sens? 

— A dat buzna peste el și i-a spus ceva incredibil de 
agresiv în rusă. 

— Ai aflat despre ce era vorba? 

— Cel mai probabil că bătrânul merită să moară singur și 
că-l urăște. 

— Dar știu că i-a zis-o. 

— Da și pe urmă ne-a explicat că are să facă tot ce-i stă 
în putinţă să ne ajute cu investigația. 

— Şi Holtser cum a reacţionat? 

— Asta voiam să-ţi povestesc. Pentru o secundă am 
crezut că e al nostru. Era distrus și avea lacrimi în ochi. 
Poate că nu dau eu prea mulţi bani pe învăţătura catolică 
cum că forța noastră morală se vede abia în fața morţii. Dar 
a fost totuși un moment tulburător. Cel care provocase 
atâta rău era acum distrus. 

— Rabinul meu... începu Bublanski să spună. 

— Nu, Jan, mai lasă-mă cu rabinul tău. Ascultă aici. 
Holtser a început să vorbească despre ce om rău fusese, 


așa că i-am spus că ar trebui să-și mărturisească vina ca un 
bun creștin, să spună pentru cine lucrează și, îţi jur, în 
momentul ăla am fost atât de aproape să-l prindem. Dara 
ezitat și privirea îi fugea dintr-o parte în alta. Apoi, în loc să 
mărturisească, a început să vorbească despre Stalin. 

— Stalin? 

— Da, despre cum Stalin nu se mulțumea doar să 
pedepsească vinovaţii, ci și copiii și nepoţii lor, întreaga 
familie. Cred că voia să spună că șeful lui face la fel. 

— Își făcea griji pentru fiica lui. 

— Indiferent cât de mult îl ura, el continua să o protejeze. 
Am încercat să-i spun că am putea cere să fie introdusă în 
programul de protecţie a martorilor. Insă i s-a rupt brusc 
filmul. Și-a pierdut cunoștința și a căzut într-o stare de 
apatie. A murit la mai puţin de oră după aceea. 

— Asta-i tot? 

— Da, în afară de faptul că o suspectă extrem de 
inteligentă s-a făcut nevăzută și că nu avem încă nicio pistă 
în privinţa lui Andrei Zander, asta e tot. 

— Știu, știu. 

— Şi că toţi cei care știu ceva despre asta tac mălc. 

— Am observat. Nimic nu e gratis. 

— De fapt, am aflat totuși ceva, continuă Sonja. Îți 
amintești de bărbatul pe care-l recunoscuse Amanda Flod în 
desenul lui August Balder cu semaforul? 

— Actorul bătrân. 

— Chiar așa, îl cheamă Roger Winter. Ca să știi și tu. 
Amanda l-a interogat doar ca să verifice dacă avea vreo 
legătură cu băiatul sau cu Balder și cred că nu se așteptase 
la atât de multe detalii. Dar Roger Winter părea foarte 
speriat și, înainte ca Amanda să înceapă măcar să-i pună 
întrebări, și-a mărturisit toate păcatele. 

— Nu mai spune. 

— Da. Şi nu a fost deloc o poveste inocentă. Vezi tu, 
Lasse Westman și Roger Winter sunt vechi prieteni din 
tinereţe de la Revolutionsteatern și se întâlneau adesea în 
apartamentul din Torsgatan când Hanna era plecată, ca să 


vorbească porcării și să tragă la măsea. Adesea August 
stătea în camera lui și-și făcea de lucru cu puzzle-urile și 
nici lui Lasse, nici lui Roger nu-i păsa de el. Dar într-una din 
zile, băiatul primise o carte mare de matematică de la 
mama lui, care era, evident, cu mult peste nivelul lui. Cu 
toate astea, mâzgălea obsesiv în ea și mormăia ceva, ca și 
cum ar fi fost entuziasmat. Lasse s-a enervat, i-a smuls 
cartea din mână și a aruncat-o la gunoi. Bineînţeles, August 
și-a ieșit din minţi. A făcut un fel de criză și atunci Lasse l-a 
lovit de câteva ori. 

— Îngrozitor. 

— Şi ăsta e doar începutul. După aceea, August a devenit 
foarte posomorât, a spus Roger. A început să se uite la ei 
cu o expresie ciudată și într-una din zile Roger și-a găsit 
jacheta de blugi tăiată bucăţi. In altă zi cineva aruncase 
toată berea din frigider la chiuvetă și spărsese sticlele, tot 
felul de lucruri din astea... 

Sonja se opri. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— Totul s-a transformat într-un fel de război și cred că 
Roger și Lasse, în delirul lor alcoolic, au început să-și 
închipuie cele mai ciudate lucruri despre băiat și li s-a făcut 
frică de el. Nu e ușor să înţelegi raţionamentul psihologic 
din spatele acţiunilor lor. Poate că începuseră să-l urască cu 
adevărat pe August, pentru că au tăbărât amândoi asupra 
lui. Roger a spus că se simţea ca naiba și că nu mai vorbise 
cu Lasse despre asta niciodată după aceea. Nu voise să-l 
lovească. Dar nu se putuse abține. A zis că a fost ca și cum 
se întorsese în copilărie. 

— Ce-a mai vrut să spună și cu asta? 

— Greu de zis, dar se pare că Roger Winter are un frate 
mai mic infirm. În timp ce Roger era dezamăgirea familiei, 
fratele lui era lăudat, răsplătit și prețuit. Presupun că asta a 
dat naștere la multă dușmănie între ei. Poate că Roger s-a 
răzbunat în mod inconștient și pe fratele lui. Sau... 

— Da? 

— S-a exprimat într-un mod ciudat. A zis că parcă încerca 


să se elibereze de rușine. 

— Îmi vine să vărs! 

— Da și totuși, cel mai ciudat a fost că a recunoscut totul. 
Amanda zice că era mort de frică. $chiopăta și avea ambii 
ochi vineţi. Era ca și cum voia să fie arestat. 

— Incredibil. 

— Nu-i așa? Dar mai e ceva care o să te mire și mai mult, 
continuă Sonja Modig. 

— Ce mai e? 

— Șeful meu acela posac și care bombăne mult a început 
brusc să strălucească. 

Bublanski păru stânjenit. 

— Așa evident e? 

— Da. 

— Maa, bine, bâigui el. Nimic nu e mai extraordinar decât 
o femeie care-ţi mulțumește că a luat prânzul cu tine. 

— Doar nu te-ai îndrăgostit. 

— A fost doar un prânz, cum ziceam, explică Bublanski 
roșind. 


Lui Ed nu-i plăcea deloc situaţia, dar cunoștea jocul. Îi 
amintea de Dorchester. Fă orice, dar nu capitula. Lovește 
tare sau influenţează-ţi adversarul cu un joc de putere 
tăcut, dar intens. Așa că se gândi: de ce nu? 

Dacă Lisbeth Salander voia să facă pe dura, putea și el să 
fie la fel de dur. Se uită ameninţător la ea ca un boxer de 
categorie grea în ring. Dar nu-i prea ieși mișcarea. 

Lisbeth îi răspunse cu o privire la fel de amenințătoare și 
rece și nu scoase niciun cuvânt. Părea un duel, unul tăcut și 
neclintit și Ed obosi primul. Toată situaţia i se păru ridicolă. 
Dăduse deja de urma ei și-o distrusese. li aflase identitatea 
și-o urmărise, și-ar fi trebuit să se bucure că nu dăduseră 
buzna peste ea cu treizeci de soldaţi din trupele speciale ca 
s-o aresteze. 

— Crezi că ești dură sau ce? zise el. 


— Nu-mi plac vizitele neanunţate. 

— Mie nu-mi plac oamenii care-mi atacă sistemul, așa că 
suntem chit. Poate vrei să afli cum te-am găsit. 

— Mă doare-n cot. 

— Te-am găsit prin firma din Gibraltar. Foarte inteligent 
din partea ta să-i spui Wasp Enterprises. 

— Evident. 

— Pentru o fată isteaţă, ai făcut ciudat de multe greșeli. 

— Pentru un băiat isteţ, te-ai angajat într-un loc teribil de 
murdar. 

— Da, dar avem nevoie de el. Lumea e plină de porcării. 

— Mai ales cu tipi ca Jonny Ingram. 

Ed nu se așteptase la asta. Chiar nu se așteptase. Dar nu 
se trădă - încă ceva la care se pricepea. 

— Ești amuzantă, spuse el. 

— Ca dracu'. Să comanzi un asasinat cu escroci din 
Duma rusească pentru a trage lozul cel mare și să-ţi salvezi 
pielea e chiar comic, nu-i așa? spuse ea, iar Ed nu reuși să 
se mai abţină și, în ciuda situaţiei, păru incapabil să mai 
gândească raţional câteva clipe. 

De unde naiba aflase asta? Il luase cu ameţeală. Dar apoi 
se gândi că era probabil un bluf și simţi cum îi scade pulsul. 
Singurul motiv pentru care o crezuse pentru o fracțiune de 
secundă era faptul că și el își imaginase în clipele cele mai 
negre că Jonny Ingram se făcea vinovat de ceva 
asemănător. Însă după ce lucrase până la epuizare căutând 
informaţii, știa mai bine ca toţi ceilalți că nu exista nicio 
dovadă în acel sens. 

— Incearcă să nu mă agasezi cu prostii, spuse el. Am 
același material ca tine și încă pe-atât. 

— Nu prea cred, Ed. Nu atâta timp cât n-ai primit codul 
secret al algoritmului RSA al lui Ingram. 

Ed Needham se uită la ea, neputând să-și creadă 
urechilor. Doar nu reușise să spargă criptarea. Era 
imposibil. Nici măcar el, cu toate resursele și experţii pe 
care-i avea la dispoziţie nu crezuse că merită măcar să 
încerce. 


Dar iată că tipa susţinea că... nu putea să creadă așa 
ceva. Poate că altceva se întâmplase, poate că avea un 
informator în cercul cel mai apropiat al lui Ingram. Nu, ar fi 
fost la fel de absurd. Nu putea să accepte așa ceva. 

— Uite cum stau lucrurile, Ed, spuse ea cu o nuanţă nouă 
de autoritate în voce. l-ai zis lui Mikael Blomkvist că te 
gândești să mă lași în pace dacă-ţi zic cum am plănuit 
atacul. Poate că ai fost sincer. Dar se prea poate să fi blufat 
sau să nu ai nimic de zis dacă lucrurile iau o turnură 
diferită. Poţi fi dat afară. Nu văd niciun motiv să am 
încredere în tine sau în cei pentru care lucrezi. 

Ed trase adânc aer în piept și încercă să-i răspundă pe 
același ton. 

— Îţi respect atitudinea, zise el. Dar oricât de ciudat ar 
suna, mă ţin întotdeauna de cuvânt, nu pentru că aș fi vreo 
persoană foarte amabilă, din contră. Sunt un dement 
răzbunător, la fel ca tine, fetițo. Dar n-aş fi supravieţuit 
dacă i-aș fi lăsat baltă pe ceilalţi în situaţiile grave și asta 
ești liberă s-o crezi sau să nu. Dar poţi fi sigură că-ţi voi 
face viaţa un calvar dacă nu vorbești. O să regreţi că te-ai 
născut, crede-mă. 

— Bine, spuse ea. Eşti un dur. Dar ești și un nemernic 
mândru, nu-i așa? Vrei cu orice preţ să mușamalizezi 
atacul. Din punctul ăsta de vedere trebuie să mărturisesc 
că sunt pregătită. Totul despre atac va fi publicat înainte să 
apuci să mă iei de mână și, chiar dacă îmi repugnă, te voi 
umili. Imaginează-ţi numai câte comentarii pe seama ta se 
vor face pe internet. 

— Mănânci rahat. 

— N-aș fi supravieţuit dacă mâncam rahat, continuă ea. 
Urăsc societatea asta care ne monitorizează încontinuu. Mi 
s-a luat de Big Brother și de autorităţi, dar sunt pregătită 
totuși să-ţi fac un serviciu, Ed. Dacă-ţi ţii pliscul până la 
capăt, mă gândesc să-ţi dau informaţii care o să-ţi 
consolideze statutul și o să te ajute să elimini toţi 
mizerabilii de la Fort Meade. N-o să menţionez atacul meu 
cibernetic. E o chestiune de principiu. Dar îţi pot oferi șansa 


să pui mâna pe afurisitul care te-a împiedicat să mă prinzi. 
Ed nu putu decât să se holbeze la femeia incredibilă din 
faţa lui. Apoi făcu ceva cu adevărat uimitor. 
Incepu să râdă. 


31 
2-3 decembrie 


Ove Levin se trezi binedispus la castelul Häringe după o 
lungă conferinţă despre digitalizarea mass-media care se 
încheiase într-o mare petrecere cu valuri de șampanie și 
băuturi sofisticate. Un reprezentant acru al ziarului 
norvegian Kve/dsbladet îi trântise, desigur, că petrecerile 
Serner „devin din ce în ce mai scumpe și luxoase cu cât 
daţi afară mai mulţi angajaţi” și provocase o mică scenă de 
pe urma căreia Ove se alesese cu vin roșu pe sacoul făcut 
la comandă. 

Dar fusese plăcerea lui, mai ales că spre orele dimineţii o 
avea în camera de hotel pe Natalie Foss. Natalie avea 
douăzeci și șapte de ani și era extrem de sexy, iar Ove se 
culcase cu ea și în acea noapte și a doua zi de dimineaţă, în 
ciuda beţiei. Ceasul arăta deja ora nouă, iar mobilul îi vibra. 
Ove era teribil de mahmur pentru câte avea de făcut. Pe de 
altă parte, era un luptător în branșa lui. „Work hard, play 
hard”? era mottoul lui, iar Natalie. Dumnezeule! 

Câţi bărbaţi de cincizeci de ani pot pune mâna pe o 
asemenea gagică? Nu prea mulţi. Dar acum trebuia să se 
trezească. Era ameţit și se simţea rău. Se duse 
împleticindu-se până la baie ca să se ușureze. Apoi își 
verifică portofoliul de acţiuni. De obicei, era un început bun 
al unei zile de mahmureală, așa încât scoase mobilul și-și 
accesă contul bancar. La început, nu reuși să priceapă 
nimic. Probabil că era o greșeală, o eroare tehnică. 

Portofoliul lui se prăbușise și când verifică, tremurând, 
acțiunile, văzu ceva extrem de ciudat. Investiţia lui în 
Solifon nu mai avea nicio valoare. Nu înţelese ce se petrece 
și intră absent pe site-urile burselor, care afișau toate 


3 Muncește din greu și distrează-te pe măsură. (în engl „în 
orig.) 


același titlu: 


NSA și Solifon au ordonat moartea 
profesorului Frans Balder. 
Dezvăluirile ziarului Mi/lennium 
fac întreaga lume să se cutremure. 


Nu-și amintea ce făcuse în continuare. Probabil că urlase 
și înjurase și dăduse cu pumnul în masă. Avea o amintire 
vagă cu Natalie trezindu-se și întrebând ce se întâmplase. 
Dar singurul lucru de care putea fi sigur era că stătuse 
deasupra vasului de toaletă și vomitase întruna. 


Gabriella Grane își golise cu grijă biroul de la Säpo. N- 
avea să se mai întoarcă acolo niciodată. Totuși, rămase pe 
scaun sprijinită de spătar și citi Millennium. Prima pagină nu 
arăta așa cum se așteptase din partea unui ziar ce publica 
reportajul secolului. Era neagră, elegantă, sobră. Însă îi 
lipseau fotografiile, iar în partea de sus scria: 


În amintirea lui Andrei Zander. 
Ceva mai jos scria: 


Asasinatul lui Frans Balder și povestea modului 
în care mafia rusească a lucrat împreună cu NSA și 
marile companii americane de IT. 


Pagina doi conţinea un portret al lui Andrei Zander și, 
chiar dacă Gabriella nu-l întâlnise niciodată, se emoţionă 
profund. Andrei era frumos și fragil. Zâmbea confuz și 
iscoditor. Avea un aer hotărât și în același timp nesigur, 
într-o prezentare alăturată, semnată de Erika Berger, scria 
că părinţii lui Andrei fuseseră uciși de o bombă la Sarajevo. 
Scria că iubea ziarul Millennium, pe Leonard Cohen și 
romanul lui Antonio Tabucchi, Susține Pereira. Visa la 
marea dragoste și la marele subiect. Filmele lui preferate 


erau Ochi negri de Nikita Mihalkov și Love Actually de 
Richard Curtis și, pentru că Andrei detesta oamenii care-i 
insultau pe ceilalţi, nu vorbea niciodată de rău pe nimeni. 
Erika vedea reportajul lui despre oamenii fără adăpost din 
Stockholm drept un model de jurnalism. Erika scria: 


Scriu aceste rânduri cu mâini tremurânde. leri, 
prietenul și colegul nostru Andrei Zander a fost găsit 
mort pe un cargou în portul Hammarby. Fusese 
torturat. Suferise îngrozitor. O să trăiesc cu această 
durere tot restul zilelor mele. Însă în același timp 
sunt mândră. 

Mândră că am avut norocul să lucrez cu el. N-am 
mai întâlnit niciodată un jurnalist atât de devotat și 
o persoană atât de bună. Andrei avea douăzeci și 
șase de ani. lubea viaţa și jurnalismul. Voia să 
demaște nedreptăţile și să-i ajute pe cei vulnerabili 
și cei fără adăpost. A fost omorât pentru că a vrut să 
protejeze un băieţel pe care îl cheamă August Balder 
și, când vom aduce la lumină în acest număr unul 
dintre cele mai mari scandaluri ale zilelor noastre, îl 
răzbunăm pe Andrei cu fiecare frază. Mikael 
Blomkvist scrie în reportajul lui: 

„Andrei credea în dragoste. Credea într-o lume mai 
bună și o societate dreaptă. Andrei era cel mai bun 
dintre noi!” 


Reportajul, care se întindea pe mai mult de treizeci de 
pagini, era probabil cea mai bună bucată de proză 
jurnalistică pe care Gabriella Grane o citise vreodată și, 
chiar dacă uitase și unde se afla și ce zi era, ba uneori 
citind cu lacrimi în ochi, zâmbi atunci când ajunse la 
cuvintele: 


Analista de top a Săpo, Gabriella Grane, a dat 
dovadă de un curaj civic unic. 


Povestea era simplă. Un grup condus de comandantul 
Jonny Ingram - plasat imediat sub șeful NSA, Charles 
O'Connor și cu legături apropiate la Casa Albă și în Congres 
- începuse pe cont propriu să exploateze marile secrete 
comerciale pe care compania le deţinea și angajase un 
grup internaţional de analiști din cadrul departamentului de 
cercetare Y al Solifon. Dacă povestea s-ar fi încheiat acolo, 
ar fi fost un scandal destul de ușor de înţeles. 

Insă firul poveștii luase o turnură diabolică atunci când 
gruparea criminală Spiders devenise parte a afacerii. 
Blomkvist putea aduce dovezi că Jonny Ingram iniţiase 
colaborarea cu liderul infam al Dumei rusești, Ivan Gribanov 
și cu liderul misterios al Spiders, Thanos, că jefuiseră 
împreună companii de high-tech, subtilizând idei și 
tehnologii noi în schimbul unor sume incredibile și le 
vânduseră apoi mai departe. Însă părţile implicate lăsaseră 
deoparte orice scrupul atunci când profesorul Frans Balder 
le luase urma. Hotărâseră că acesta trebuia eliminat, de 
departe cea mai de neconceput parte a poveștii. Unul 
dintre directorii cei mai importanţi ai NSA știa că un 
cercetător suedez de top avea să fie ucis și nu ridicase un 
deget ca să împiedice asta. 

Concomitent - și aici își arăta Mikael Blomkvist măiestria 
- Gabriella nu era mișcată doar de mocirla relaţiilor politice, 
ci și de drama umană și de imaginea limpede a lumii noi și 
bolnave în care trăiau, unde totul era monitorizat și tot 
ceea ce putea aduce un venit era exploatat constant. 

Când termină de citit, Gabriella observă că cineva 
aștepta în pragul ușii. Era Helena Kraft, îmbrăcată la fel de 
elegant ca de obicei. 

— Bună, spuse ea. 

Gabriella nu putea să uite cum o suspectase pe Helena 
că fusese informatorul NSA. Ceea ce interpretase drept 
rușine nu era nimic altceva decât sentimentul de vină pe 
care Helena îl simţea în fața unei investigaţii 
neprofesioniste - cel puţin asta îi spusese în timpul 


conversaţiei lungi pe care o avuseseră după ce Mårten 
Nielsen mărturisise și fusese arestat. 

— Bună, răspunse Gabriella. 

— Nici nu-ţi imaginezi cât de rău îmi pare că pleci, 
continuă Helena. 

— Totul are un sfârșit. 

— Ai idee ce-o să faci? 

— Mă mut la New York. O să lucrez pentru drepturile 
omului și știi că am primit acum ceva timp o invitaţie de la 
Naţiunile Unite. 

— E o mare pierdere pentru noi, Gabriella. Dar meriţi cu 
prisosință să mergi mai departe. 

— Așadar, aţi dat uitării trădarea mea? 

— Nu toţi, evident. Eu, una, o văd însă ca pe un semn al 
bunului tău caracter. 

— Mulţumesc, Helena. 

— Ai de gând să faci ceva folositor la birou înainte să 
închei activitatea? 

— Nu astăzi. Mă duc la priveghiul pentru Andrei Zander la 
clubul de presă. 

— Mi-e teamă că trebuie să fac un raport pentru guvern 
despre toată nebunia asta, dar în seara asta o să închin un 
pahar pentru tânărul Zander și pentru tine, Gabriella. 


Alona Casales se ţinea la distanţă și contempla panica 
zâmbind în sinea ei. Mai presus de orice îl urmărea pe 
amiralul Charles O'Connor, care nu mai mergea prin birou 
ca și cum ar fi fost șeful celei mai puternice organizaţii 
secrete din lume, ci mai degrabă ca un băieţel urmărit de 
bătăuși. Pe de altă parte, toţi cei de la conducerea NSA 
păreau să fie hăituiţi și arătau jalnic în acea zi, toţi - mai 
puţin Ed. 

Nici el nu era prea fericit. Flutura din mâini transpirat și 
isteric. Însă făcea uz de toată autoritatea lui obișnuită încât 
până și O'Connor se temea de el. Ed se întorsese din 
călătoria lui la Stockholm cu informaţii-bombă, înjurând de 
mama focului și cerând ca totul să fie pus la punct, ceea ce 


directorul la NSA nu apreciase, desigur. Mai degrabă l-ar fi 
trimis instantaneu în Siberia. 

Totuși nu putea face nimic. Se făcea mic când trecea pe 
lângă Ed care, în stilul lui tipic, nici nu se obosea să ridice 
privirea din computer. Ed îl ignora pe directorul NSA la fel 
cum îi ignora pe toţi amărâţii de care nu avea timp și 
nimeni nu putea susține că lucrurile se schimbară în bine 
pentru O'Connor atunci când începură să discute. 

Ed pufnea întruna și, chiar dacă Alona nu putea auzi 
niciun cuvânt, își dădu seama destul de bine de ce se 
spunea sau, mai bine zis, de ce nu se spunea. Avusese și ea 
o discuţie lungă cu Ed și știa că refuzase să spună de unde 
aflase informaţiile și că nici prin gând nu-i trecea să dea 
înapoi. Alona găsi că-i plăcea asta la el. 

ÎI auzi pe Ed ridicând tonul și jură solemn să lupte pentru 
oamenii buni din agenţie și să-i dea lui Ed tot sprijinul 
posibil dacă ajungea să aibă probleme. Jură să o sune pe 
Gabriella Grane și să facă o ultimă încercare de a o invita în 
oraș, dacă nu cumva era adevărat zvonul că aceasta era 
deja pe drum. 


Ed nu-l ignoră voit pe directorul NSA, însă nici nu se opri 
din lucru - îi certa pe doi dintre subordonații lui - doar 
pentru că amiralul stătea în faţa lui și abia după câteva 
minute, se întoarse și-i spuse ceva pe un ton destul de 
prietenos - nu ca să-l îndulcească sau să compenseze 
pentru nonșalanţa lui, ci pentru că se simţea binedispus. 

— Te-ai descurcat bine la conferința de presă. 

— Nu mai spune, răspunse amiralul. A fost un calvar. 

— Să zici mersi că ţi-am dat timp să te pregătești. 

— Mersi! Ai înnebunit? Ai văzut ziarele online? Toate au 
publicat fotografii cu mine și cu Ingram. Mă simt de-a 
dreptul terfelit. 

— Atunci vezi naibii să-ţi ţii apropiații în frâu de-acum 
încolo. 

— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa? 

— Vorbesc cum am chef. Compania e în criză și eu sunt 


responsabil cu securitatea, așa că n-am nici timp, nici nu 
sunt plătit să fiu politicos și drăguţ. 

— Ai grijă ce spui, începu directorul NSA. 

Însă nu apucă să termine, pentru că Ed se ridică deodată 
mare cât un urs, fie să-și întindă spatele, fie să-și arate 
autoritatea, nu era prea clar. 

— Te-am trimis în Suedia ca să limpezești situaţia, 
continuă amiralul. Dar te-ai întors și s-a dus totul pe apa 
sâmbetei. E o catastrofă. 

— Catastrofa se întâmplase deja, îl repezi Ed. Ştii la fel 
de bine ca mine că dacă nu mă duceam la Stockholm și nu 
munceam de-mi săreau ochii din cap, n-am fi avut timp să 
încropim o strategie rezonabilă și, drept să spun, poate că 
tocmai de aia ţi-ai păstrat jobul, în ciuda tuturor lucrurilor. 

— Vrei să spui că ar trebui să-ţi mulţumesc? 

— Exact! Poţi să mănânci rahat cât vrei în faţa ziariştilor. 

— Şi atunci cum a ajuns toată porcăria în ziarul suedez? 

— Ti-am mai spus de o mie de ori. 

— Ai tot zis ceva de un hacker, dar tot ce aud sunt bârfe 
și zvonuri. 

Ed jurase să o ţină pe Wasp departe de tot circul și avea 
de gând să-și respecte promisiunea. 

— Bârfe calificate în orice caz, răspunse el. Hackerul, 
oricine o fi el, probabil că a spart fișierele lui Ingram și le-a 
transmis celor de la Millennium, iar asta e de rău, sunt de 
acord. Dar știi ce e cel mai rău? 

— Nu. 

— Cel mai infect e că am avut șansa să prindem 
hackerul, să-i tăiem coaiele și să punem punct scurgerii de 
informaţii. Dar ni s-a ordonat să închidem investigația și 
nimeni nu poate spune că mi-ai ţinut partea la capitolul 
asta. 

— Te-am trimis la Stockholm. 

— Dar băieţilor mei le-ai dat liber și toată vânătoarea 
noastră s-a dus naibii. Acum am pierdut urma și sigur, 
putem relua căutarea, dar ne-ar ajuta oare să se afle că un 
amărât de hacker ne-a păcălit în halul ăsta? 


— Poate că nu. Dar poţi fi sigur că încă mă gândesc să-i 
tragem la răspundere pe cei de la Millennium și pe 
reporterul acela Blomstrom. 

— Blomkvist. Îl cheamă Mikael Blomkvist și da, absolut, 
n-ai decât. Mult noroc, ce să-ți spun. O să-ţi crească sigur 
popularitatea dacă intri pe teritoriu suedez și arestezi cel 
mai mare erou al jurnalismului fix acum, spuse Ed, iar 
directorul NSA mormăi ceva neinteligibil și își luă tălpășiţa. 

Ed știa la fel de bine ca oricine că amiralul n-avea să 
aresteze niciun reporter suedez. Charles O'Connor se 
zbătea să supravieţuiască la nivel politic și nu-și permitea 
nicio mișcare nechibzuită. Ed se hotărî în schimb să se ducă 
la Alona și să pălăvrăgească un pic cu ea. Era obosit de 
atâta efort. Simţea nevoia să facă ceva iresponsabil și se 
decise să propună un tur al barurilor. 

— Hai să ieşim și să ciocnim un pahar pentru tot haosul 
ăsta, spuse el zâmbind. 


Hanna Balder stătea sus pe micul deal de lângă hotelul 
Schloss Elmau și-l împingea pe August din spate, uitându-se 
la el cum alunecă repede pe toboganul vechi de lemn pe 
care-l împrumutase de la hotel. Ceva mai târziu, după ce 
soarele apusese în spatele unui hambar, cobori la el 
mergând prin zăpadă cu ghetele de iarnă. Chiar dacă 
soarele încă se mai vedea, se așternuse un strat de zăpadă. 
Totul era de un calm aproape perfect. În depărtare, crestele 
Alpilor se înălţau către cer, iar în faţa ochilor se întindea un 
peisaj copleșitor. 

Hanna nu trăise niciodată într-un loc atât de frumos, iar 
August se refăcuse admirabil, desigur, cu ajutorul lui 
Charles Edelman. Însă lucrurile nu erau atât de simple. 
Hanna se simţea ca naiba. Chiar și acum, pe deal, se oprise 
de vreo două ori și-și dusese mâna la piept. Sevrajul era 
mai dificil decât se așteptase și își petrecea nopţile 
ghemuită, analizându-și viaţa în cele mai mici și nemiloase 
detalii. Uneori se ridica din pat și dădea cu pumnul în 
perete, plângând. ÎI înjura pe Lasse Westman, dar și pe 


sine. 

Și totuși... avea momente în care se simţea ciudat de 
purificată și de-a dreptul fericită. Uneori, când August lucra 
la ecuaţii și la șiruri de numere răspunzându-i la întrebări 
monosilabic și ciudat, avea senzaţia că lucrurile erau pe 
cale să se schimbe. 

Nu-l înţelegea prea bine pe băiat. Era în continuare o 
enigmă pentru ea și uneori vorbea despre numere mari 
ridicate la puteri la fel de mari părând să creadă că Hanna 
înţelegea. Însă ceva se schimbase fără doar și poate și n- 
avea să uite niciodată cum îl pusese pe August să se așeze 
la biroul din camera de hotel în prima lor zi acolo, ca să 
scrie ecuaţii întortocheate pe care ea le fotografiase și i le 
trimisese tinerei la Stockholm. În seara acelei zile primise 
un mesaj pe Blackphone: 

Spune-i lui August că am spart codul! 

Nu-l mai văzuse niciodată pe fiul ei atât de fericit și 
mândru ca atunci și, chiar dacă nu înţelesese despre ce era 
vorba și nu-i suflase o vorbă lui Charles Edelman despre 
asta, însemna mult pentru ea. Începu să se simtă mândră și 
ea, incredibil de mânară. 

Deveni de asemenea extrem de interesată de sindromul 
savantului și, cât timp Charles Edelman rămânea la hotel, 
după ce August se culca, stăteau să vorbească până spre 
dimineaţă despre abilităţile fiului ei și despre multe. Cu 
toate astea, nu era foarte convinsă că fusese o idee bună 
să se culce cu Charles. 

Pe de altă parte, nu credea nici că era o idee rea. Charles 
îi amintea de Frans și Hanna credea că aveau cu toţii să se 
cunoască unul pe altul ca într-o mică familie; ea, Charles și 
August, profesoara severă, dar drăguță, Charlotte Greber și 
matematicianul danez Jens Nyrup care îi vizitase și 
constatase că, din cine știe ce motiv, August era obsedat 
de curbe eliptice și factorizarea numerelor prime. 

Într-un anume sens, întreaga ședere era ca un fel de 
explorare a universului fascinant al fiului ei, iar acum, pe 
când cobora dealul în ninsoarea lină uitându-se la August, 


care se ridica de pe tobogan, se gândi pentru prima dată în 
viaţă: 

O să devin o mamă mai bună și o să-mi fac ordine în 
viață. 


Mikael nu pricepea de ce se simţea atât de împovărat. 
Era ca și cum încerca să meargă prin apă. Se dezlănţuise 
haosul și peste tot era o sărbătoare a triumfului. Aproape 
toate ziarele, paginile web, canalele de radio și televiziune 
voiau să-i ia interviuri. Dar nu acceptă nicio invitaţie. La 
început, când Millennium publicase primele știri importante, 
existaseră momente în care nici el, nici Erika nu fuseseră 
siguri că alte companii media aveau să le preia, astfel că 
puseseră la punct o strategie care viza forumurile corecte și 
care presupunea uneori chiar să împartă cu ceilalți detalii 
din articol. De data aceasta nu mai era nevoie. 

Ştirea explodase de la sine și, când directorul NSA 
Charles O'Connor și ministrul american al industriei, Stella 
Parker, își ceruseră scuze extrem de convingător pentru 
ceea ce se întâmplase în cadrul unei conferinţe de presă 
comune, dispărură și ultimele dubii că povestea era 
exagerată sau falsă, iar reportajul dădu naștere unor 
discuţii în  editorialele din întreaga lume despre 
consecinţele și implicaţiile supravegherii cibernetice. 

Insă în ciuda felicitărilor și telefoanelor care sunau 
continuu, Erika se hotărâse să anunţe un fel de petrecere 
ad-hoc în sediul redacţiei. Era de părere că meritau cu toţii 
să scape de haos o vreme și să dea peste cap un pahar, 
două. O primă ediţie de cincizeci de mii de exemplare a 
ziarului se vânduse în dimineaţa precedentă, iar numărul 
de vizitatori pe pagina de internet, care avea de asemenea 
o versiune în limba engleză, era deja de câteva milioane. 
Ofertele de contracte de publicare începură să curgă, 
numărul abonaților creștea cu fiecare minut în timp ce 
cumpărătorii de publicitate stăteau la coadă pentru un loc 
în ziar. 

Ba mai mult, Serner Media ieșise din cursă. În ciuda 


cantităţii imense de muncă, Erika încheiase afacerea cu 
câteva zile în urmă. Nu fusese deloc ușor. Reprezentanţii 
Serner îi simţiseră disperarea și o exploataseră la 
maximum, așa că atât ea, cât și Mikael crezuseră o vreme 
că era imposibil să reușească. În ultimul moment, cu 
ajutorul unei contribuţii substanţiale din partea unei firme 
obscure din Gibraltar care-l făcu pe Mikael să zâmbească, 
reușiră să se răscumpere de la norvegieni. Preţul fusese 
nerușinat de mare. Dar își ziseră că probabil avea să treacă 
drept un incident minor atunci când, a doua zi, aveau să 
publice reportajul și valoarea lor de piaţă avea să 
explodeze. Erau din nou liberi și independenţi, chiar dacă 
abia aveau răgaz să se bucure de asta. 

jurnaliștii și fotografii îi urmăriseră chiar și în timpul 
priveghiului pentru Andrei de la clubul de presă și chiar 
dacă toţi, fără excepţie, voiau să-i felicite, Mikael se simţea 
sufocat și încercuit și nu fusese atât de generos cu ei pe cât 
și-ar fi dorit. Se dusese la culcare dezgustat, cu o migrenă. 

A doua zi, rearanjaseră repede mobila din redacţie. Pe 
birourile lipite unul de altul se găseau șampanie, vin și bere 
și un bufet cu mâncare japoneză. Oamenii începură să 
intre, în primul rând colegi de muncă și freelanceri, chiar și 
prieteni ai ziarului și, nu în ultimul rând, Holger Palmgren, 
pe care Mikael îl ajută să urce și să coboare din lift și pe 
care îl îmbrăţișă strâns. 

— Fata noastră a rezolvat toate astea, spuse Holger cu 
lacrimi în ochi. 

— Ca de obicei, răspunse Mikael și zâmbi, așezându-l pe 
Holger la loc de cinste pe canapeaua din redacţie și 
asigurându-se că avea tot timpul paharul plin. 

Era frumos să-l vadă acolo. Era frumos să-i vadă pe toți 
prietenii, vechi și noi, laolaltă, cum ar fi Gabriella Grane și 
comisarul Bublanski - cel care nu ar fi trebuit să fie invitat 
de fapt din cauza relaţiei profesionale și a poziţiei ziarului 
Millennium de critic independent al forţelor de ordine - la 
care Mikael insistase să vină și care, spre surprinderea lor, 
vorbise toată petrecerea cu profesoara Farah Sharif. 


Mikael dădu noroc cu ei și cu ceilalţi. Purta o pereche de 
jeanși, sacoul lui cel bun și bea mai mult decât de obicei, 
însă asta nu-l ajută cu nimic. Nu reușea să scape de 
sentimentul de gol interior și de apăsare. Era vorba, 
desigur, de Andrei. Se gândea în fiecare clipă la el. 
Momentul când colegul lui se afla încă la redacţie și 
aproape că ieșise cu el la o bere i se întipărise în memorie, 
ca o amintire banală, dar vitală. Andrei îi apărea constant în 
minte și lui Mikael îi era greu să se concentreze la discuţii. 

| se făcuse silă de toate felicitările și lingușirile - doar 
mesajul Pernillei „scrii pe bune, tată” îl atinse la inimă - 
și arunca din când în când un ochi spre ușă. Lisbeth fusese 
și ea invitată și ar fi fost oaspetele de onoare dacă ar fi 
venit. Totuși, nu-și făcu apariţia, ceea ce, desigur, nu era 
deloc surprinzător. Însă lui Mikael i-ar fi plăcut măcar să-i 
mulţumească pentru contribuţia generoasă din conflictul cu 
Semer. Pe de altă parte, ce altă pretenţie să mai aibă de la 
ea? 

Documentul ei senzaţional despre Ingram, Solifon și 
Gribanov îl ajutase să descâlcească întreaga poveste și îi 
făcuse chiar și pe Ed the Ned și pe însuși Nicolas Grant de 
la Solifon să-i dea câteva detalii. Dar nu mai auzise aproape 
nimic de Lisbeth de când îi luase cu chiu, cu vai un interviu 
prin aplicația Redphone despre ceea ce se întâmplase la 
cabana din Ingarö. 

Trecuse deja o săptămână și Mikael nu avea nici cea mai 
vagă idee ce părere avea Lisbeth despre reportajul lui. 
Poate că era supărată că stilul era prea lacrimogen - dar ce 
altceva ar fi putut face cu răspunsurile ei laconice? Sau 
poate că era furioasă că nu făcuse public numele Camillei, 
ci se referise la ea doar ca la persoana de naţionalitate 
ruso-suedeză cunoscută sub numele de Thanos sau 
Alkhema. Ori poate că, mai presus de orice, era dezamăgită 
că nu fusese mai dur și că nu le trăsese vinovaţilor un 
perdaf mai serios. 

Era greu de spus și lucrurile nu se îmbunătăţiră mai deloc 
atunci când procurorul-șef Richard Ekström spuse că vrea 


să o acuze pe Lisbeth de reţinere ilegală și infracţiuni 
deosebit de grave. Dar lucrurile erau cum erau și într-un 
final Mikael îi trimise pe toţi la naiba, părăsind petrecerea și 
ieșind pe Götgatan fără să-și ia la revedere. 

Era o vreme teribilă și, cum nu avea ce face, se uită la 
mesajele noi de pe telefon. Era absolut imposibil să-și facă 
o idee despre ele. Erau felicitări, invitaţii la interviuri și 
câteva sugestii provocatoare. Nimic de la Lisbeth însă, ceea 
ce-l făcu să mormăie un pic. Închise apoi mobilul și se 
îndreptă spre casă cu un mers neobișnuit de greoi pentru 
un bărbat care tocmai publicase reportajul deceniului. 


Lisbeth stătea pe canapeaua ei roșie din Fiskargatan și 
privea în gol spre Gamla Stan și Riddarfjărden. Trecuse un 
an și ceva de când începuse să-și urmărească sora și 
moștenirea criminală a tatălui. Avusese sorţi de izbândă din 
multe puncte de vedere. 

O urmărise pe Camilla și le dăduse celor din Spiders o 
lovitură serioasă. Legăturile cu Solifon și NSA erau distruse. 
Membrul Dumei, Ivan Gribanov, era supus la presiuni 
imense în Rusia, ucigașul Camillei era mort, iar mâna ei 
dreaptă, Jurij Bogdanov și alți câţiva ingineri IT fuseseră 
puși sub urmărire și erau nevoiţi să se dea la fund. Cu toate 
astea, Camilla era încă în viaţă - probabil că părăsise ţara și 
putea să sondeze terenul și să-și construiască o nouă 
echipă. 

Povestea nu se încheiase. Lisbeth abia dacă o rănise, 
ceea ce nu era de-ajuns, nici pe departe. Se întoarse, 
încleștând maxilarele, spre măsuţa de cafea din faţa ei. Pe 
masă erau un pachet de ţigări și numărul necitit al ediţiei 
Millennium. Ridică ziarul. Îl puse înapoi pe masă. Apoi îl 
ridică din nou și citi reportajul lung al lui Mikael. Când 
ajunse la ultima frază, rămase o vreme uitându-se la 
descrierea fotografiei ei. Se ridică apoi și se duse la baie 
unde se fardă. Își puse un tricou negru, mulat și o jachetă 
de piele, ieșind apoi în întunericul de decembrie. 

| se făcu frig. Era ridicol de subţire îmbrăcată, însă nu-i 


păsa. Continuă să se grăbească în jos, spre Mariatorget. O 
luă la stânga pe Swedenborgsgatan și intră în restaurantul 
Sud, unde se așeză la bar și bău când whisky, când bere. 
Deoarece câţiva dintre clienţi erau oameni de cultură și 
jurnaliști, nu fu surprinsă când mulţi dintre ei o recunoscură 
și cu atât mai puţin când deveni subiectul multor discuţii și 
observaţii. Chitaristul Johan Norberg, care în cronicile lui din 
V/ era cunoscut pentru atenţia pe care o acorda detaliilor 
semnificative, se gândi că Lisbeth nu bea ca și cum îi făcea 
plăcere, ci mai degrabă dintr-un fel de simţ al datoriei. 

Mișcările ei aveau un aer hotărât și nimeni nu îndrăzni să 
se apropie de ea. O femeie pe nume Regine Richter, care 
lucra în acel moment în domeniul terapiei comportamentale 
cognitive și care stătea la o masă mai îndepărtată, se 
întrebă dacă Lisbeth Salander era oare conștientă de 
oamenii din restaurant. Regine, cel puţin, nu-și amintea ca 
Lisbeth să-și fi aruncat privirea prin local sau să fi arătat 
vreun pic de interes pentru ceea ce se întâmplă acolo. 
Barmanul Steffe Mild era de părere că Lisbeth se pregătea 
pentru o misiune sau un raid. 

La ora 21:15, plăti și ieși în noapte, fără niciun cuvânt 
sau gest de la revedere. Un bărbat între două vârste cu 
șapcă pe cap și numele de Kenneth Höök, care nu era nici 
prea treaz, nici prea de încredere dacă ne luăm după 
fostele lui soţii și marea majoritate a prietenilor, o văzu 
traversând Mariatorget ca și cum „era în drum spre un 
duel”. 


Mikael Blomkvist mergea încet spre casă, în ciuda 
frigului, adâncit în gânduri negre. Zâmbi totuși când îi 
întâlni pe clienţii obișnuiți de la Bishops Arms în fața 
cârciumii. 

— Nu încheiaseși socotelile până la urmă, ai? Zbieră Arne 
sau cum l-o fi chemat. 

— Poate că nu, răspunse Mikael și se gândi o clipă dacă 
să bea o ultimă bere la cârciumă și să vorbească despre 
verzi și uscate cu Amir. 


Se simţea însă mult prea amărât. Voia să fie singur, așa 
că își continuă drumul. Urcând scările, avu un sentiment 
ciudat - probabil rezultatul tuturor situaţiilor-limită prin care 
trecuse - pe care încercă să-l ignore. Cu toate astea, 
senzaţia nu dispăru, mai ales când observă că lampa era 
stinsă la etajul de deasupra. 

Întunericul de acolo era compact și trebuia să fie atent pe 
unde pășește. Deodată i se păru că vede o mișcare, în 
următoarea clipă se aprinse o lumină slabă, ca de la 
ecranul unui telefon și văzu vag, fantomatic, o prezenţă 
slăbuţă pe trepte cu ochi negri și strălucitori. 

— Cine-i acolo? întrebă el, făcându-i-se frică. 

Dar își dădu imediat seama; era Lisbeth și, chiar dacă la 
început se lumină la faţă și deschise braţele, nu se simţea 
atât de ușurat pe cât se așteptase. 

Lisbeth părea furioasă. Era machiată cu negru la ochi și 
corpul îi era încordat ca înaintea unui atac. 

— Ești supărată? întrebă el. 

— Ba bine că nu. 

— De ce, amice? 

Lisbeth făcu un pas în față pe coridor și fața îi străluci 
palid. Mikael se gândi pentru o secundă la rana ei 
provocată de glonț. 

— Pentru că vin și eu în vizită și nu e nimeni acasă, spuse 
ea. 

Mikael se apropie. 

— De-a dreptul scandalos, nu-i așa? 

— Cred și eu. 

— Aș putea să te invit înăuntru acum? 

— În cazul ăsta, sunt nevoită să accept. 

— În cazul ăsta, ești bine-venită, spuse el și zâmbi larg, 
pentru prima dată după mult timp. 

Afară, o stea căzătoare lumină cerul. 


Mul[umiri 


Doresc să-i mulțumesc din suflet agentei mele 
Magdalena Hedlund, tatălui și fratelui lui Stieg Larsson. 
Erland și Joakim Larsson, editoarelor mele, Eva Gedin și 
Susanna Romanus, redactorului Ingemar Karisson, Lindei 
Altrov Berg și lui Catherine Mörk de la Norstedts Agency. 

Le mulțumesc de asemenea lui David Jacoby, cercetător 
în probleme de securitate la Kaspersky Lab și lui Andreas 
Strombergsson, profesor de matematică la Universitatea 
din Uppsala, lui Fredrik Laurin, jurnalist de investigaţii la 
Ekot, lui Mikael Langstrâm, vicepreședinte la Outpost24, 
scriitorilor Daniel Goldberg și Linus Larsson și lui Menachem 
Harari. 

Și, desigur, îi mulţumesc lui Anne. 


Sfârșit 
S Z