Stieg Larsson & David Lagercrantz — [Millennium] 05 Dinte pentru dinte

DINTE PENTRU DINTE 


DAVID LAGERCRANTZ 


DINTE PENTRU DINTE 


Original: Mannen som sökte sin skugga 
[The Girl Who Took an Eye for an Eye] (2017) 


Traducere din limba suedeză și note de: 
IOANA GHIȘA 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2017 


VP - 


PROLOG 


Holger Palmgren, aflat în scaunul lui cu rotile din camera de 
oaspeți, spuse: 

— Acel tatuaj cu dragon, am tot vrut să te întreb, de ce este 
așa de important pentru tine? 

— E o treabă legată de mama. 

— De Agneta? 

— Eram mică, cred că aveam șase ani. Am fugit de-acasă. 

— Cred că mi-aduc aminte acum. A venit în vizită doamna 
aceea, nu-i așa? Avea un semn anume. 

— Arăta ca și cum avea pielea arsă pe gât. 

— Ca după suflarea de foc a unui dragon? 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


DRAGONUL 
12-20 iunie 


Sten Sture cel bătrân a pus să i se ridice statuie în 1489, 
pentru a-și celebra victoria asupra regelui danez în bătălia de la 
Brunkeberg. 


Statuia, aflată în catedrala Storkyrkan din Stockholm, îl 
înfățișează pe Sfântul Gheorghe călare pe un cal, cu sabia 
ridicată, iar sub el, balaurul muribund. Foarte aproape se află o 
femeie în costum burgund, simbolizând-o pe fecioara salvată de 
călăreț. 

Se pare că modelul ar fi fost soţia lui Sten Sture cel bătrân, 
Ingeborg Åkesdotter. Fecioara arată neobișnuit de calmă. 


1. 


12 iunie 


Lisbeth Salander părăsi sala de gimnastică, apoi duşurile, iar 
pe coridor o opri șeful gărzilor, Alvar Olsen. Bărbatul trăncănea 
despre ceva, părea chiar foarte înfierbântat. Gesticula agresiv, 
fluturând nişte foi de hârtie. Dar Lisbeth nu auzi niciun cuvânt 
din ce-i spunea. Ceasul era 19:30. 

Era ora cea mai nefastă pentru Flodberga. Trenul de marfă 
trecea huruind și duduind, făcând pereții să trepideze, se auzea 
zăngănit de chei și mirosea a transpirație și parfum. În niciun alt 
moment al zilei, închisoarea nu putea fi un loc mai periculos. La 
19:30 se petreceau cele mai grave atacuri, acoperite de 
zgomotul căii ferate și de dezordinea generală care se crea cu 
puţin înainte de închiderea ușilor de la celule. Intotdeauna la 
acea oră, Lisbeth Salander își lăsa privirea să alunece dintr-o 


VP -4 


parte în alta a pavilionului și, desigur, nu era întâmplător faptul 
că o zări pe Faria Kazi chiar în clipa aceea. 

Faria Kazi era o tânără frumoasă din Bangladesh care stătea 
în celula din stânga ei. Deși din unghiul acela nu putea să-i vadă 
decât fața, Lisbeth constată că, fără doar și poate, tânăra 
tocmai era bătută. Îi zvâcnea capul din nou și din nou și, deși 
loviturile nu erau exagerat de dure, aduceau a obișnuinţă și a 
ritual. Ceea ce se petrecea acum acolo se petrecea de multă 
vreme. Se vedea din lovitură și din reacţie. Se simţea de 
departe, ca un abuz care pătrunsese adânc în interior și îi 
distrusese tinerei toată rezistența. 

Mâinile nu mai încercau să protesteze și în privire nu era 
mirare, ci numai groază tăcută și obosită. Faria Kazi trăia în 
teroare. Lisbeth își dădea seama de asta numai studiindu-i faţa, 
totul se potrivea cu ce văzuse în săptămânile petrecute în 
închisoare. 

— Acolo, spuse ea, și arătă în direcţia celulei Fariei. 

Dar când Alvar Olsen se întoarse, totul se sfârșise deja și 
atunci Lisbeth se strecură în propria celulă și închise ușa. De 
afară se auzeau voci și un râs înfundat, pe fundalul trenului de 
mărfuri care nu mai contenea cu duduitul și huruitul. Lisbeth 
avea în faţă chiuveta albă și patul îngust, etajera și masa de 
scris, cu calculele de mecanică cuantică. Să continue oare cu 
asta, cu tentativele de a depista un exemplu de gravitație 
cuantică în bucle? Se uită în jos la propriile-i mâini. Tinea ceva în 
ele. 

Erau foile de hârtie pe care Alvar tocmai i le fluturase în faţă, 
și deveni totuși curioasă. Dar erau tâmpenii, un test de 
inteligenţă, cu două pete de cafea sus, pe a doua pagină. 
Strâmbă din nas. 

Detesta să fie cântărită și cuantificată, așa că lăsă foile să-i 
alunece din mâini și să se împrăștie pe podeaua de beton într- 
un fel de evantai. Pentru o clipă, dispărură din mintea ei, iar 
Lisbeth se gândi din nou la Faria Kazi. Nu văzuse niciodată cine 
o bătea. Și totuși știa foarte bine. Pentru că, deși iniţial nu-i 
păsase de starea de fapt de aici, fusese acaparată împotriva 
voinţei ei de viața închisorii. Decodase pas cu pas semnele 
vizibile și invizibile pentru ca, în cele din urmă, să înţeleagă cine 
conducea de fapt în această secție. 


VP-5 


Era vorba de secția B numită și pavilionul de maximă 
siguranţă. Era considerată aria cea mai sigură a stabilimentului 
și chiar așa i se părea și celui care venea în vizită sau arunca o 
privire rapidă asupra locului. Nicăieri în închisoare nu mai erau 
atâtea gărzi, sisteme de supraveghere și programe de 
reabilitare. Dar cine se uita mai îndeaproape putea să simtă că 
ceva era putred. Gărzile o făceau pe tipii duri, afișau autoritate 
și grijă în același timp. De fapt, erau niște fricoși care pierduseră 
controlul și predaseră puterea dușmanului, adică mafiotei Benito 
Andersson și oamenilor săi. 

Benito stătea în umbră în timpul zilei și se comporta ca o 
prizonieră cât se poate de obișnuită. Dar după cina timpurie, 
când cei închiși puteau să se antreneze în sala de gimnastică 
sau să-și întâlnească rudele, ea prelua controlul. Domnia terorii 
pe care o instaurase atingea punctul culminant acum, înainte ca 
ușile închisorii să fie încuiate pentru somnul de noapte. 
Prizonierii se perindau printre celule și șoaptele lor trădau un 
regim al plăţii și răsplăţii. Banda lui Benito se grupa într-o parte, 
victimele lor, în partea opusă. 

e 

Faptul că Lisbeth Salander se afla aici și că ajunsese să fie 
închisă era, desigur, scandalos. Dar împrejurările nu fuseseră de 
partea ei și, cinstit vorbind, nici ea nu se împotrivise cu prea 
multă convingere. Pentru ea, toată povestea asta părea doar o 
paranteză ridicolă și considera că poate la fel de bine să stea la 
pârnaie ca oriunde altundeva. 

Fusese condamnată la două luni de închisoare pentru practici 
arbitrare și neglijenţă cu caracter de pericol public când se 
implicase în drama de după asasinarea profesorului Frans 
Balder și când, pe proprie răspundere, ţinuse ascuns un băiat 
autist de opt ani și refuzase să colaboreze cu poliţia, deoarece 
descoperise, pe bună dreptate, că existaseră scurgeri de 
informaţii în timpul investigației. Nici nu contestase nimeni că 
avusese o contribuţie de netăgăduit la salvarea vieţii băiatului. 
Cu toate acestea, procurorul-șef Richard Ekstrom a pus mult 
patos în proces și justiţia s-a lăsat în cele din urmă ghidată de 
pledoaria lui - în ciuda faptului că unul dintre juraţi era de altă 
părere și că avocata lui Lisbeth, Annika Giannini, se descurcase 
excelent. Dar, fără niciun fel de ajutor de la Lisbeth, nu avusese 
prea multe șanse de câștig. 


VP-6 


Lisbeth tăcuse posacă pe toată durata procesului și refuzase 
să facă recurs. Își dorise numai să se termine cu spectacolul și 
nimerise, cum era de așteptat, într-o închisoare deschisă, 
Bjârngărda Gârd, unde avea destule libertăţi. Apoi apăruseră 
informaţiile referitoare la existenţa unei ameninţări, lucru total 
verosimil dacă e să ne gândim la cei pe care îi încurcase, drept 
care fusese mutată aici, în Flodberga, în pavilionul de maximă 
siguranţă. 

Nu era la fel de deosebit precum suna. Se părea că Lisbeth 
fusese adusă în mijlocul celor mai periculoase femei criminale 
din ţară, dar ea nu obiecta în niciun fel. Era permanent 
înconjurată de gărzi și era adevărat că, timp de câţiva ani, în 
această secţie nu fusese raportat niciun atac grav, și nici acte 
de violenţă. Ba chiar personalul putea să prezinte o statistică 
de-a dreptul impresionantă privind persoanele reabilitate, deși e 
clar că aceasta se referea exclusiv la perioada anterioară sosirii 
lui Benito Andersson. 

* 

Lisbeth se lovise încă de la început de o serie de provocări, 
dar nici lucrul ăsta nu era prea surprinzător. Era o prizonieră cu 
profil important, cunoscută bine din media, precum și din 
schimburile de informaţii sau zvonurile puse în circulație de 
propriile canale ale lumii interlope. Doar cu câteva zile în urmă, 
însăși Benito i-a strecurat un bileţel pe care scria: Prieten sau 
dușman? Dar Lisbeth a aruncat bileţelul după un minut - mai 
mult pentru că i-a luat aproape cincizeci și opt de secunde până 
să se obosească să-l citească. 

Nu îi păsa de luptele pentru putere sau de alianțele de 
prietenie. Era mai degrabă atentă să observe și să afle cât mai 
multe, și tocmai ce descoperise mai mult decât suficient. Acum 
se uita distrată la etajera cu referate despre teoria câmpurilor 
cuantice pe care le comandase înainte să ajungă în pușcărie. În 
dulapul din stânga se aflau două schimburi de haine specifice 
secţiei, cu logoul KV pe piept, de la Kriminalvârden!, ceva 
lenjerie intimă și două perechi de adidași. Pe pereţi nu era 
nimic, nicio fotografie, nici cea mai neînsemnată amintire a vieţii 
din afara zidurilor. Investigația o interesa aici la fel de mult pe 
cât o interesa acasă, pe Fiskargatan. 


1 Direcția Naţională a Penitenciarelor și Serviciilor de Probaţiune din Suedia. 
VP - 7 


Pe coridor, ușile celulelor începeau să se închidă, iar pentru 
ea, în mod normal, asta însemna o ușurare. Când zgomotele se 
estompau și se făcea liniște în secţie, Lisbeth se cufunda în 
matematica ei, în strădania sa de a face conexiuni între 
mecanica cuantică și teoria relativităţii, uitând de lumea de- 
afară. Dar în seara asta presimţea că va fi diferit. Se enervase, 
și nu doar din cauza abuzului la care era supusă Faria Kazi sau a 
întregii corupţii de-aici. 

Mai era și vizita pe care, în urmă cu șase zile, i-o făcuse 
Holger Palmgren, bătrânul ei tutore de pe vremea când statul de 
drept nu considera că era capabilă să se descurce singură. 
Vizita fusese destul de dramatică în sine. Holger nu ieșea de 
obicei din casă, fiind total dependent de infirmierii și asistenții 
care îl îngrijeau în apartamentul său din Liljeholmen. Dar 
insistase să vină, folosise serviciul de transport pentru invalizi și 
se deplasase prin închisoare în scaunul cu rotile, respirând 
printr-o mască de oxigen. Cu toate astea, meritase. Depănaseră 
amintiri de demult, fapt ce l-a mișcat pe Holger și l-a făcut să 
devină sentimental. Doar un lucru a deranjat-o pe Lisbeth. 
Holger a povestit că a fost vizitat de o femeie pe nume Maj-Britt 
Torell, fostă secretară la Centrul psihiatric pentru copii Sfântul 
Ștefan unde Lisbeth fusese ţinută pe când era copil. Femeia 
citise în ziare despre Lisbeth și îi adusese lui Holger o serie de 
documente pe care le considera interesante. Dar, după el, nu 
erau decât aceleași povești oribile despre cum, la clinică, 
Lisbeth fusese întinsă și legată cu curele și despre cât de 
îngrozitor se purtaseră cu ea. 

— Nu ai niciun motiv să vezi chestiile astea, spusese el. 

Totuși, documentele trebuie să fi conţinut cel puţin ceva nou, 
pentru că atunci când Holger a întrebat despre tatuajul cu 
dragon și Lisbeth i-a povestit de doamna cu semnul din naștere, 
ca o arsură pe piele, el a întrebat-o: 

— Tipa nu era de la Registru? 

— Ce Registru? 

— Registrul pentru Studii de Genetică și de Mediu Social din 
Uppsala? Cred că am citit asta undeva. 

— Poate în documentele noi, spusese ea. 

— Crezi? se mirase el. Sau doar amestec eu lucrurile. 

Poate chiar amesteca lucrurile. Holger era bătrân de-acum. Și 
totuși veștile persistau în gândurile lui Lisbeth. O frământaseră 


VP-8 


în timp ce lovea după-amiază în sacul de box în sala de sport și 
în timp ce lucrase dimineaţă în atelierul de ceramică. O rodeau 
și acum când se afla în celulă, cu privirea îndreptată în jos, spre 
podea. 

Testul de inteligență care se împrăștiase pe podea i se părea 
altfel acum, nu îi mai era indiferent, ci mai degrabă era ca un fel 
de continuare a discuţiei purtate cu Holger, iar pentru o clipă 
Lisbeth nu pricepu de ce. Dar apoi își aminti că femeia care 
avea un semn din naștere îi dădea și ea tot felul de teste. 
Lucrurile se sfârșeau mereu cu ceartă și revoltă, determinând-o 
în cele din urmă să fugă în noapte, la numai șase ani. 

Și totuși, în amintirea ei, nu testele sau evadarea erau cele 
mai importante, ci bănuiala care deja începuse să crească în 
mintea ei că ceva esenţial din propria-i copilărie scăpa 
înțelegerii sale și că trebuia să afle mai multe. 

Desigur că va fi eliberată curând și va putea face ce vrea. 
Dar, pe de altă parte, aici, avea un ochi aţintit asupra șefului 
gărzilor, Alvar Olsen. Nu era prima oară când acesta închidea 
ochii la atacuri. Secţia pe care o conducea, care încă era 
considerată o mândrie a sistemului penitenciar, se afla în cădere 
morală liberă, iar Lisbeth se întreba dacă nu cumva el ar putea 
să o ajute să obţină ceva ce aici nimeni nu obținea - o 
conexiune la internet. 

Ascultă ce se întâmpla pe coridor. Se rosteau cuvinte 
prietenoase sau înjurături despre una-alta, se auzeau uși 
trântite, zăngănit de chei și pași care se pierdeau în depărtare. 
Apoi se făcu liniște. Se auzea doar vâjâitul sistemului de 
ventilaţie, deși ăsta nu era un semn că funcționa. Aerul era 
sufocant și insuportabil. Lisbeth Salander se uita în jos, la testul 
de pe podea, gândindu-se la Faria Kazi, la Benito, la Alvar Olsen 
și la doamna care avea pe gât un semn ca o arsură. 

Se aplecă și adună foile de pe jos, se așeză la masă și se 
grăbi să scrie răspunsurile pe hârtie. Când termină, sună alarma 
argintie de intercom de la ușa de oțel. Alvar Olsen răspunse 
nervos și cu întârziere. Lisbeth îi spuse că trebuie să vorbească 
imediat cu el. 

— E important, insistă ea. 


VP-9 


2. 


12 iunie 


Alvar Olsen își dorea să plece de-acolo, să meargă acasă. Dar 
mai întâi trebuia să-și facă tura de gardă, să se apuce serios de 
hârțogăraie și, bineînțeles, să sune și să-i spună noapte bună 
fiicei sale de nouă ani, Vilda. Ca de obicei, fata rămăsese în grija 
mătușii sale, Kerstin, și, ca de obicei, lui Kerstin i se spusese să 
închidă ușa și cu zăvorul de siguranţă. 

Alvar era de doisprezece ani șeful secţiei de maximă 
siguranţă de la Flodberga, o poziţie cu care se mândrea și 
pentru care se considera omul potrivit. In tinerețe o salvase pe 
mama lui care avea probleme mari cu alcoolul și o făcuse să se 
trezească pentru totdeauna din beţie. Fusese mereu pasionat și 
dedicat cauzei celor neajutoraţi, drept care nu era de mirare că 
se apropiase de lumea penitenciarului corecțional și își clădise o 
reputație bună, solidă. Dar astăzi nu mai exista mare lucru din 
vechiul său idealism. 

Prima lovitură de graţie a primit-o când îl părăsise soţia, 
lăsându-l singur cu fiica lui și fugind la Åre cu fostul ei șef. Cu 
toate astea, Benito era cea care, până la urmă, îi distrusese 
toate iluziile. Alvar obișnuia să spună că era ceva bun în fiecare 
delincvent. Dar în Benito nu era nimic bun și fuseseră mulţi cei 
care căutaseră ceva bun în ea - prieteni, prietene, avocaţi, 
terapeutţi, psihiatri, psihiatri judiciari, chiar și vreo doi preoți. 
Benito purtase iniţial numele de Beatrice. Își schimbase numele 
după un anume italian fascist și avea o svastică tatuată pe gât, 
păr tuns scurt, periuță, și o paloare dușmănoasă pe chip. Cu 
toate astea nu era tocmai un spin în ochi. 

În ciuda corpului ei musculos, emana o anumită graţie și nu 
puţini erau cei atrași de apariţia ei impunătoare. Pe cei mai 
mulți însă îi speria de moarte. Benito omorâse trei oameni - sau 
cel puţin așa se dusese vorba -, cu două pumnale pe care le 
numea Kris sau Keris, iar pentru că erau pomenite atât de des 
deveniseră parte din atmosfera amenințătoare și sufocantă a 
penitenciarului. Se spunea în mod repetat că lucrul cel mai rău 
care ţi se putea întâmpla în secţie era ca Benito să-ţi declare că 
și-a îndreptat pumnalul spre tine, pentru că atunci erai pierdut, 


VP - 10 


erai ca și mort. Deși în cea mai mare parte erau doar vorbe 
goale și prostii, mai ales că pumnalele cu pricina se aflau la 
distanţă sigură de închisoare, își puseseră amprenta asupra 
ambianţei. Mitologia din jurul lor răspândea teroare pe coridoare 
și plana pe lângă prezenţa amenințătoare a lui Benito. Totul era 
o rușine, era scandalos. Alvar se simţea depășit de situaţie. 

Ar fi trebuit să se mobilizeze și să-i ţină piept. Alvar avea un 
metru și nouăzeci de centimetri, optzeci și opt de kilograme, un 
corp solid și bine antrenat, și de mic se bătuse cu beţivii și cu 
tembelii care voiau să ajungă la mama lui. Însă avea un punct 
slab. Era părinte singur și, aproape cu un an în urmă, Benito se 
apropiase de el în grădină și îi șoptise la ureche detaliile unui 
traseu, o descriere înfricoșător de exactă a fiecărui mic coridor 
și a fiecărei scări pe care Alvar trebuia să pășească pentru a-și 
lăsa fiica în sala 3A de la etajul al treilea al școlii Fridhems din 
Orebro. 

— Am îndreptat pumnalul spre fiica ta, spusese ea, și nu era 
nevoie de mai mult. 

Alvar își pierduse controlul asupra secţiei pentru care era 
responsabil și declinul se propagase și mai jos în ierarhie. Nu 
avea nicio îndoială că anumiţi colegi, precum ticălosul de Fred 
Strömmer, începuseră să fie corupți. Și niciodată în timpul 
anului nu era mai rău decât acum, vara, când închisoarea se 
umplea de suplinitori incompetenţi și fricoși și când lipsa de 
oxigen de pe coridoare nu făcea decât să amplifice tensiunea și 
iritarea. Alvar nu mai ţinea socoteala de câte ori se trezise 
dimineaţa jurându-și să facă ordine în locul acesta. Cu toate 
astea, nu îndrăznea să ia nicio măsură și nu-l ajuta nici faptul că 
directorul penitenciarului, Rikard Fager, era un idiot. Pe Rikard 
Fager îl interesa doar faţada, iar fațada era încă albă și 
strălucitoare, indiferent de cât de putred era totul în spatele 
zidurilor. 

În fiecare după-amiază, Alvar era din nou pus la zid de 
privirea lui Benito și, conform psihologiei abuzului, devenea tot 
mai slab cu fiecare astfel de înfrângere. Se simţea ca și cum ar 
fi fost golit de sânge, dar cel mai rău era că nu reușise săo 
elibereze pe Faria Kazi. 

Faria fusese condamnată pentru că își omorâse fratele mai 
mare împingându-l pe o fereastră uriașă, în Sickla, o suburbie a 
Stockholmului. Dar nu avea nimic agresiv sau violent în 


VP -11 


personalitatea ei. Cel mai adesea, stătea în celula sa citind sau 
plângând. De altfel, se afla în pavilionul de maximă siguranță, 
pentru că era deopotrivă predispusă la sinucidere și pentru că 
era ameninţată. Era un om zdrobit, abandonat de toți, chiar și 
de societate. Nu avea o atitudine dură de afișat pe coridoare și 
nicio privire de oţel prin care să pretindă respect, ci numai o 
frumuseţe delicată care-i făcea pe persecutori și pe sadici că 
roiască în jurul ei, iar Alvar se ura pe sine însuși pentru că nu 
făcea nimic în privinţa asta. 

Singurul lucru constructiv, încercat în ultimul timp, fusese 
implicarea sa în cazul fetei celei noi, Lisbeth Salander. Nici 
chestia asta nu era de joacă. Lisbeth Salander era o tipă dură și 
se vorbea la fel de mult despre ea ca despre Benito. Existau unii 
care o admirau pe Salander, alţii care considerau că era o cățea 
obraznică, și asta mai ales în rândul celor care își simțeau 
amenințată poziţia în ierarhie. Tot corpul lui Benito, fiecare 
mușchi al ei, părea să se pregătească pentru o luptă de putere, 
iar Alvar nu se îndoia nicio clipă că, prin relaţiile pe care le avea 
în afara zidurilor, aduna informaţii despre Salander, așa cum 
făcuse cu el și cu toți ceilalţi din secție. 

Și totuși nu se întâmplase nimic, nici măcar când lui Lisbeth, 
în pofida clasării ei la un nivel mai înalt de siguranţă, i s-a 
permis să lucreze în timpul zilei în curte și în atelierul de 
ceramică. Tipa era un dezastru la ceramică. Vasele de lut ieșite 
din mâna ei erau tot ce se putea vedea mai urât. Nici nu prea 
era dornică de socializare. Abia dacă scotea un cuvânt. Părea că 
trăiește în lumea ei proprie și nu-i păsa de privirile și replicile la 
adresa ei, nici de bobârnacele și loviturile pe care Benito i le 
dădea pe furiș. Lisbeth doar se scutura de ele ca de praf sau de 
găinaţul unei păsări, iar singura persoană pe care o observa cu 
atenţie era Faria Kazi. 

Lisbeth o ţinea în vizor și probabil că deja cântărise gravitatea 
situaţiei. Poate că asta avea să conducă la o confruntare. Olsen 
nu era sigur. Dar faptul îl neliniștea. 

În pofida tuturor eșecurilor, Alvar Olsen era mândru de 
programele individuale pe care le stabilise pentru fiecare 
deţinut. Nimeni nu era pus la treabă imediat. Fiecare prizonier 
primea propriul program, în funcţie de problematica sa și de 
propriile nevoi. Anumiți deținuți aveau program complet de 
studiu, alţii doar parţial. Unii urmau programe de reabilitare și 


VP - 12 


întâlneau psihologi și consilieri care îi ghidau în alegerea unei 
meserii. Lui Lisbeth Salander ar fi trebuit - dată fiind informaţia 
din dosarul ei - să i se dea posibilitatea să-și completeze studiile 
sau cel puţin să i se ofere consiliere în această privinţă. Nu 
urmase anii de gimnaziu și nici nu terminase școala primară, iar 
în afară de o angajare pe termen scurt într-o firmă de securitate, 
părea să nu fi lucrat deloc. Avusese în repetate rânduri 
probleme cu autoritățile, chiar dacă nu fusese condamnată la 
închisoare până la acel moment. Ar fi fost ușor să o catalogheze 
drept un pierde-vară. Dar existau fisuri în imaginea aceea. Nu 
era doar că ziarele o portretizau ca pe un fel de eroină dintr-un 
film de acţiune. Însăși apariţia ei și mai ales o întâmplare îl 
marcaseră profund. 

Acea întâmplare fusese singurul lucru pozitiv sau surprinzător 
care se petrecuse la închisoare în ultimul an. Cu câteva zile în 
urmă, erau în sala de mese, după cina luată devreme, la ora 
cinci. Afară ploua cu găleata. Deţinutele își luaseră farfuriile și 
paharele, le spălaseră, apoi făcuseră curat, iar Alvar rămăsese 
singur pe un scaun aproape de chiuvete. De fapt, nu avea nimic 
de făcut în acel loc. Lua masa cu ceilalți membri ai personalului 
în altă parte a închisorii, iar de sala de mese se ocupau deținuții. 
Josefin și Tine, amândouă aliate de-ale lui Benito, aveau propriul 
buget, își comandau materialele și pregăteau mâncarea, 
mențineau curăţenia și aveau grijă ca mâncarea să ajungă la 
toată lumea. În pușcărie, mâncarea era o sursă de putere, așa 
fusese mereu și era inevitabil ca anumite persoane, precum 
Benito, să primească mai mult, iar alţii mai puţin. De aceea 
Alvar stătea mereu cu ochii pe bucătărie. În bucătărie se afla 
singurul cuţit din pavilion. Nu era ascuţit și stătea fixat într-o 
plasă de sârmă de oţel. Dar putea face rău, iar în acea zi Alvar 
mai trăgea cu ochiul la el din când în când, în timp ce încerca 
să-și înveţe cursurile. 

Alvar își dorea să plece de la Flodberga, aspira la o slujbă mai 
bună. Dar pentru un tip fără studii superioare sau care nu 
lucrase în altă parte decât la închisoare, nu prea existau opţiuni. 
De aceea urma un curs de economie comercială, prin 
corespondenţă, și în timp ce mirosul de turte de cartofi cu gem 
încă persista în aer, el citea despre cum se estimează acţiunile 
pe piaţa financiară, deși, la drept vorbind, nu pricepea prea mult 
și nici nu făcea faţă exerciţiilor din manual. În acel moment, 


VP - 13 


apăru Lisbeth Salander, cu intenţia să mai înșface ceva de 
mâncat. Se uita în jos, îmbufnată și cu faţa întoarsă de la lume, 
și, pentru că Alvar nu avea chef să se simtă din nou prost după 
o altă tentativă eșuată de a intra în vorbă cu ea, el continuă să 
se ocupe de socotelile lui. Ștergea și măzgălea pe caiet și era 
clar că asta o enerva pe Lisbeth. Ea se apropie și se încruntă la 
el, și atunci Alvar se simţi stânjenit. Adesea se simţea rușinat 
când ea se uita la el, așa că dădu să se ridice, să meargă în 
pavilion, când Salander îi apucă iute creionul și scrijeli niște cifre 
în caietul lui. 

— Ecuațiile Black-Scholes sunt prostii supraestimate dacă 
piața e atât de instabilă, spuse ea, și fugi repede, fără să-i pese 
că el o striga. 

Plecase așa, ca și cum el ar fi încetat să existe, și lui îi luă 
ceva timp să înţeleagă ce se întâmplase. În aceeași seară târziu, 
pe când stătea în faţa computerului, el își dădu seama că ea nu 
numai că rezolvase corect, într-o secundă, exercițiul din manual. 
Dar, mai mult decât atât, criticase, cu evidentă autoritate, un 
model de estimare a instrumentelor financiare derivate, 
încununat cu premiul Nobel. Pentru unul ca el, care nu avea 
parte decât de umilinţe și înjosiri în pușcărie, era ceva foarte 
diferit. Își imagina că acesta era începutul unei prietenii între ei 
doi sau chiar a unei cotituri în viaţa ei care să o facă să-și dea 
seama de amploarea talentului ei. S-a tot gândit care ar trebui 
să fie următorul pas pe care să-l facă. Cum să o motiveze mai 
bine? Îi veni până la urmă ideea să o îndemne să facă un test de 
inteligență. La el în birou era plin de teste și formulare vechi, de 
când veniseră psihiatrii judiciari și încercaseră să stabilească 
gradul de psihopatie, alexitimie, narcisism și de tot ce suferea 
Benito, după părerea lor. 

Alvar însuși făcuse mai multe teste și se gândea că o tipă care 
rezolva cu atâta ușurință probleme de matematică avea să se 
descurce minunat la un test de inteligenţă. Cine știe, poate asta 
avea să însemne ceva pentru ea. De aceea a așteptat-o pe 
coridor într-un moment considerat de el ocazia perfectă. | se 
părea că îi descoperise un nou chip și o abordase făcându-i un 
compliment. Își închipuia că ajunsese cumva la ea. 

Ea luă foile cu testul. Dar se întâmplă ceva. Trenul huruia 
acolo afară, ea se încordă și căpătă ceva întunecat în privire, iar 
Alvar începu să se bâlbâie și o lăsă să dispară. După aceea le 


VP - 14 


dădu ordine colegilor să supravegheze închiderea uşilor 
celulelor. In ce-l privea, se retrase în biroul său care se afla 
imediat după coridorul cu celule, în spatele unei uși de sticlă 
masive, în așa-numita parte administrativă a unităţii. Alvar era 
singurul membru al personalului care avea propriul birou. 
Incăperea avea ferestre spre locul de recreere, spre grilajul de 
oțel și spre zidul cenușiu de beton. Nu depășea cu mult 
suprafaţa unei celule, nici nu era cu mult mai primitor. Dar, spre 
deosebire de celule, era dotat cu un computer conectat la 
internet și cu vreo două monitoare care arătau imaginile 
camerelor de supraveghere din secţie, precum și cu niște 
obiecte decorative care până la urmă îi dădeau puţină viaţă. 

Era ora 19:45 și ușile celulelor erau închise. Trenul nu se mai 
auzea, dispăruse spre Stockholm, iar colegii se adunaseră în 
încăperea în care-și luau gustarea și vorbeau despre nimicuri. 
Se apucă să scrie un rând-două în jurnalul pe care îl ţinea 
despre viaţa din pușcărie. Nu îi îmbunătăţea starea de spirit cu 
nimic - nu mai era sincer cu adevărat nici în jurnal, în loc să 
continue să scrie, se uită la imaginile de pe panou cu Vilda și cu 
mama lui care murise cu patru ani în urmă. 

Afară se întindea grădina ca o oază în peisajul anost al 
închisorii. Nu era niciun nor pe cer. Își verifică din nou ceasul de 
la mână. Era timpul să sune acasă și să-i ureze noapte bună și 
somn ușor Vildei, să-i spună „pa-pa, comoara mea”. Ridică 
receptorul telefonului, dar nu apucă să facă mai mult. Alarma de 
intercom începu să sune. Se uită pe display și văzu că îl solicita 
numărul șapte, celula lui Lisbeth Salander, fapt ce îi stârni 
curiozitatea, dar îl și neliniști. Toţi deținuții știau să nu trebuie să 
deranjeze personalul fără motiv. Lisbeth nu mai folosise alarma 
înainte și nu lăsase impresia că este genul care să se plângă de 
una-alta. Să se fi întâmplat ceva? 

— Despre ce e vorba? întrebă el în intercom. 

— Vreau să vii aici. E important. 

— Ce este așa de important? 

— Mi-ai dat un test IQ, nu-i așa? 

— Da, m-am gândit că o să-l treci cu brio. 

— Poate că ai dreptate. N-ai putea să te uiţi peste 
răspunsurile mele chiar acum? 

Alvar se uită din nou la ceas. Ce naiba, doar nu se putea să fi 
făcut deja testul? 


VP -15 


— Mai bine ne ocupăm de asta mâine, răspunse el. Așa vei 
putea să pregătești mai bine răspunsurile. 

— Atunci ar însemna că trișez, spuse ea. Aș putea să lucrez la 
ăsta toată noaptea. 

— Bine, vin acum, consimţi el. 

Nu-i era clar de ce acceptase și se întrebă dacă nu cumva se 
pripise. Pe de altă parte, ar fi regretat să o refuze. Spera atât de 
mult în sinea lui că lui Lisbeth avea să i se pară interesant testul 
și că lucrul ăsta ar fi putut fi un început pentru ea! 

Se aplecă spre sertarul de jos din partea dreaptă și scoase 
foaia cu răspunsurile corecte. După aceea se aranjă și păși afară 
spre ușa de la secția de maximă siguranţă pe care o deschise cu 
cheia electronică cu cip, după tastarea codului personal. Apoi 
porni pe coridor și ridică privirea spre camerele negre de pe 
tavan și spre lămpile palide în timp ce-și trecea degetele pe 
centură. Avea prinse de centură OC-ul, spray-ul paralizant, 
bastonul, legătura de chei, telefonul de comunicări interne și 
cutia gri cu butonul de alarmă. 

Era poate un idealist incurabil, dar nu era naiv. Nu puteai fi 
așa în instituţiile penitenciare. Deţinuţii puteau părea blânzi și 
rugători, doar ca să te manipuleze apoi cum vor. Alvar era tot 
timpul cu ochii-n patru și, cu cât se apropia mai mult de ușa 
celulei, cu atât devenea mai neliniștit. Poate că ar fi fost mai 
bine să ia cu el un coleg, așa cum prevedea caietul de 
proceduri. 

Oricât de inteligentă o fi fost Lisbeth Salander, n-ar fi putut să 
verse răspunsurile așa rapid. Sigur avea o agendă secretă, oare 
asta era? Era tot mai convins. Deschise oblonul de la camera ei 
și se uită bănuitor înăuntru. Lisbeth stătea nemișcată la masa 
de scris din celulă și îi zâmbea sau aproape că îi zâmbea, iar el 
simţi că-l cuprinde din nou un fel de optimism precaut. 

— Bine, intru. Păstrează distanța! 

— Sigur că da. 

— Bun. 

Ferecă ușa, încă pregătit pentru orice, dar nu se întâmplă 
nimic. Salander rămase tot acolo. 

— Cum merge? întrebă el. 

— Bine, raspunse ea. Interesant testul. Poţi să-l verifici? 

— Am aici răspunsurile corecte, spuse el fluturând foaia. 

Ea nu răspunse. El adăugă: 


VP - 16 


— Ținând cont de cât de repede ai făcut testul, n-ar trebui să 
fii dezamăgită dacă rezultatul nu e așa de bun. 

Alvar încercă să-i zâmbească generos. Și ea îi zâmbi, însă lui 
nu-i era deloc ușor, pentru că se simţea scrutat și nu-i plăcea 
sclipirea obscură din ochii ei. Oare ea îi pregătea ceva? Nu l-ar fi 
mirat ca în spatele privirii aceleia întunecate să fie ticluit vreun 
plan infernal. Pe de altă parte, ea era mică și slabă. El era mare, 
înarmat și antrenat pentru situaţii critice. Nu putea fi niciun 
pericol, nu? 

Luă temător testul și îi zâmbi crispat. Apoi se uită peste 
răspunsuri în timp ce o ţinea pe Salander sub observaţie. N-avea 
de ce să se îngrijoreze. ÎI privea doar întrebătoare parcă vrând 
să spună: „Am făcut bine sau...?” 

Nu scria prea caligrafic. Testul era plin de pete negre și 
mâzgălituri, ca și cum ar fi fost scris la repezeală. Lent și fără să 
o scape din priviri, compară răspunsurile ei cu cele de pe foaia 
lui. Mai întâi, constată că cele mai multe păreau corecte. Apoi 
rămase de-a dreptul uluit. Răspunsese corect chiar și la cele mai 
grele întrebări de la sfârșit, iar el nu auzise să se mai fi 
întâmplat asta vreodată. Rezultatul era excepţional și tocmai 
voia să-i spună ceva admirativ, când, dintr-odată, nu mai putu 
respira. 


3, 


12 iunie 


Lisbeth Salander îl măsură cu atenţie pe Alvar Olsen. Se purta 
precaut, evident. Era înalt și își menținea corpul în formă bună. 
Îi observă și arsenalul prins de centură - bastonul, spray-ul 
paralizant și alarma acţionabilă de la distanţă. Lisbeth înţelese 
că avea în față un tip care mai degrabă ar muri de rușine decât 
să se lase biruit, dar, pe de altă parte, era conștientă de 
slăbiciunile lui. 

Avea aceleași neajunsuri ca toţi bărbaţii și, pe deasupra, 
purta povara unui sentiment de vinovăţie. Era totodată un tip 
capabil să simtă rușine, iar lucrul ăsta putea fi exploatat. Îl va 
lovi și va face presiune asupra lui. Alvar Olsen avea să 


VP - 17 


primească ce merită, așa că îi scrută ochii și abdomenul. Nu era 
cea mai bună idee să îl lovească în abdomenul ăsta blestemat 
de musculos și tare ca fierul. Dar și astfel de abdomene au 
momentele lor de slăbiciune, iar așteptarea avea să-i fie 
răsplătită până la urmă. Alvar expiră îndelung, parcă a uimire și 
admiraţie. 

Chiar atunci, în timp ce expira, corpul lui nu mai era alert și 
încordat, așa că Lisbeth îl lovi în plexul solar de două ori, tare și 
la ţintă. Și mai făcu ceva: îi ochi umărul, mai precis punctul 
despre care îi spusese antrenorul ei de box, Obinze, apoi îl pocni 
sălbatic, brutal, cu toată puterea. 

iși dădu seama că reușise. Îi dislocase umărul, iar Alvar se 
chircea tot mai rău. Gâfâia, fără a putea să scoată măcar un 
strigăt, și era evident că lupta să se ţină pe picioare. Reuși 
pentru o secundă sau două, după care capitulă. Se clătină și 
căzu grămadă pe pardoseala de beton, cu un zgomot surd, iar 
atunci Lisbeth înaintă un pas. Trebuia să aibă grijă ca el să nu 
facă vreo prostie cu mâinile. 

— Liniște! ordonă ea. 

Era un ordin inutil. Alvar nu avea șanse să scoată niciun 
sunet. Nu mai avea aer, umărul îi tremura de durere, iar lumina 
îi intra în ochi. 

— Dacă ești cuminte și nu pui mâna pe centură, nu mai 
primeşti nicio lovitură, spuse Salander și îi trase testul IQ din 
mână, iar în acel moment lui Alvar i se păru că aude zgomot la 
distanță. 

O fi fost televizorul dintr-o celulă apropiată sau erau alţi colegi 
care veniseră la secție și vorbeau pe hol? N-ar fi putut să-și dea 
seama, era prea amorţit. Se gândi dacă n-ar fi mai bine totuși să 
facă o manevră sau doar să strige după ajutor. Dar nu era ușor 
să gândească, durerea îi invadase mintea. O vedea pe Salander 
ca prin ceaţă, se simţea temător și confuz. Întinse totuși 
degetele spre alarmă, mai mult din reflex decât ca o acţiune 
conștientă. Dar nu ajunse să o atingă, căci primi o altă lovitură 
în abdomen care îl făcu să se chircească din nou în poziția 
fătului și să gâfâie și mai tare. 

— Vezi? făcu Salander în șoaptă. N-a fost o idee bună. Dar știi 
ce? De fapt nu-mi place să te rănesc. N-ai fost tu, odată, demult, 
un mic erou? Salvatorul mamei tale, parcă așa am auzit. Acum 


VP-18 


ai lăsat de izbeliște locul ăsta, iar pe Faria Kazi ai abandonat-o - 
din nou! Te avertizez! Nu-mi place chestia asta. 

El nu găsi nimic să-i răspundă. 

— Fata aia a trecut prin multe. Trebuie să înceteze, continuă 
ea, iar Alvar aprobă din cap fără să știe prea bine de ce. 

— Minunat! Uite că suntem de acord. Ai citit despre mine prin 
ziare? 

El aprobă din nou din cap și își trase mâinile mai departe de 
centură. 

— Bun, atunci ar trebui să știi că nu mă feresc de nimic. Chiar 
de nimic! Poate că reușim să încheiem un pact, tu și cu mine. 

— Ce? bombăni el. 

— Te voi ajuta să faci ordine aici și o să mă asigur că Benito și 
ajutoarele ei nu mai ajung la Faria Kazi, iar tu... o să-mi 
împrumuţi un computer. 

— Niciodată! M-ai - Alvar își recăpătă respiraţia - maltratat. 
Nu ești într-o poziţie foarte bună. 

— lar tu ești într-o poziţie jalnică, replică ea. Oamenii sunt 
exploataţi și abuzaţi aici, iar tu nu mişti un deget. Poți să-ți 
imaginezi la ce scandal se poate ajunge din cauza asta? Mânaria 
reformei penitenciare a încăput în mâinile unui mic Mussolini! 

— Dar... încercă el să riposteze. 

— Fără dar! Am să te ajut să faci ordine. Dar mai întâi ai să 
mă conduci la un computer cu conexiune la internet. 

— Cu totul imposibil, spuse el, încercând să pară dur. Sunt 
camere de luat vederi peste tot pe coridor. Ești terminată! 

— Atunci suntem terminaţi amândoi și nu mă deranjează, 
răspunse ea, iar Alvar se gândi în acel moment la Mikael 
Blomkvist. 

Mikael Blomkvist, faimosul jurnalist, o vizitase deja de două- 
trei ori pe Salander în scurtul timp de când se afla aici, iar 
ultimul lucru de care Alvar avea nevoie era ca Blomkvist să-i 
caute în rufele murdare. Așa că... oare ce trebuia să facă? Nu 
putea gândi clar, și cu atât mai puţin să se expună posibilităţii 
publicării unui reportaj susținut de dovezi, despre ascensiunea 
lui Benito în secție. Durerea era prea mare ca să poată judeca 
limpede, așa că duse mâna la umăr și apoi la abdomen și spuse 
fără să fie prea conștient de cuvintele sale: 

— Nu pot să garantez nimic. 

— Nici eu, așa că nu contează. Ridică-te acum! 


VP -19 


— Sigur o să dăm de cineva din personal în partea 
administrativă, spuse el. 

— Poţi să te prefaci că avem un fel de ședință de studiu, tu și 
cu mine. Doar am început așa frumos cu testul de inteligență! 

Se ridică și se clătină puţin. Becul din tavan lumina deasupra 
lui ca focul Sfântului Elmo, ca o stea căzătoare. Simţi că 
ameţește și spuse: 

— Așteaptă puţin, trebuie... 

Ea îi îndreptă spatele și îi perie părul, ca și cum era în intenţia 
ei să-l aranjeze. Apoi îl lovi din nou. Lui Alvar i se făcu frică. Dar 
de data asta nu a fost o lovitură chinuitoare, dimpotrivă. De 
fapt, Lisbeth îi pusese umărul la loc, și așa îl scăpase de durerea 
cea mai rea. 

— Să mergem acum, îl îndemnă ea. 

Îi trecu prin cap să strige după ajutor și să apese butonul de 
alarmă. Se gândi să o lovească cu bastonul și să folosească 
spray-ul paralizant. Dar nu făcea decât să o urmeze ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Deschise ușa securizată cu cheia cu 
cip și cu codul, sperând că nu vor întâlni pe nimeni. Dar 
bineînţeles că dădură de Harriet, colega lui, o tipă cu o fire atât 
de alunecoasă, că nu putea fi sigur de ce parte era, a lui Benito 
sau a forței polițienești. Câteodată credea că e de ambele părți - 
ocazional, de acea parte care îi oferea mai multe avantaje. 

— Bună, reuși Alvar să o salute. 

Harriet avea părul prins în coadă, iar expresia gurii și cea a 
ochilor îi dădeau un aer sever. Perioada în care o găsea 
atrăgătoare părea foarte îndepărtată. 

— Unde mergeţi? întrebă ea. 

Alvar realiză că, oricât ar fi fost el de șef, nu se putea 
împotrivi privirii interogative a lui Harriet și bolborosi... 

— Vom... Ne gândeam... 

Nimic nu-i mai dădea prin cap în afară de acel test, iar asta nu 
ar fi funcţionat, putea să-și dea seama de atâta lucru. 

— ... să-l sunăm pe avocatul lui Salander, continuă el. 

Simţi că nu era crezut și probabil că i se vedeau paloarea și 
ceața din privire. De fapt, își dorea să se așeze pe podea și să 
strige după ajutor. Dar adăugă pe un ton neașteptat de 
autoritar: 

— Avocatul pleacă la Jakarta mâine-dimineaţă. 


VP - 20 


Nu știa cum de-i venise să pomenească de Jakarta. Dar era un 
detaliu destul de concret pentru a fi luat drept adevăr. 

— Bine, am înţeles, spuse Harriet pe un ton care mai mult îi 
reflecta propria dispoziţie și plecă mai departe. 

Când au fost siguri că nu mai putea să-i observe, își 
continuară drumul spre biroul șefului gărzilor. Aici era pământ 
sacru. Alvar ţinea ușa mereu închisă și niciun deținut nu avea 
voie să intre, cu atât mai puţin să dea vreun telefon. Dar înspre 
acolo se îndreptau și, de bine de rău, băieţii de la centrul de 
supraveghere sigur văzuseră deja că au pătruns în zona 
personalului după ora de închidere a ușilor, iar atunci ar putea 
oricând să apară cineva și să-i întrebe ce puneau la cale. Își 
atinse centura, totuși nu sună alarma. Îi era prea rușine și era 
totodată, împotriva voinţei lui, fascinat. Oare ce ar putea ticlui 
Lisbeth? 

El descuie ușa și o pofti înăuntru, dându-și seama pentru 
prima dată cât de lipsită de speranţă arăta ambianța. Cât de 
jalnic era - mai ales că fusese catalogat băiatul mamei - să aibă 
pe panou imagini uriașe cu mama sa, fotografii mai mari chiar și 
decât cele cu Vilda. Ar fi trebuit să le desprindă de acolo, să fi 
făcut curățenie, să-și fi dat demisia și să nu mai fi avut de-a face 
cu lumea penitenciarului. Dar iată-l chiar aici. Închise ușa în 
timp ce Lisbeth Salander se uita la el cu o privire întunecată și 
hotărâtă. 

— Am o problemă, spuse ea. 

— Și care ar fi asta? 

— Tu ești. 

— Care e problema cu mine? 

— Dacă te trimit afară, suni alarma. Dacă rămâi, vezi ce fac, 
și nici asta nu e bine. 

— O să comiţi vreo infracţiune? 

— E posibil, răspunse ea. 

O fi făcut el ceva din nou ori ea era nebună de legat pur și 
simplu, căci îl lovi în plexul solar pentru a treia sau a patra oară 
și el se chirci din nou, respirând din greu, așteptându-se la alte 
lovituri. Dar nu se întâmplă nimic altceva decât că Salander, cu 
o mișcare fulgerătoare, îl deposedă de centură și o puse pe 
birou. Atunci se îmbărbătă, în ciuda durerii, și o privi 
ameninţător. În aer se simţea tensiunea, parcă mai aveau puţin 


VP -21 


și săreau unul la beregata celuilalt. Dar ea îl dezarmă încă o 
dată doar aruncând o privire spre panou. 

— E mama ta, cea pe care ai salvat-o? 

El nu răspunse. Încă mai evalua posibilitatea de a se arunca 
asupra ei. 

— E mama ta? repetă ea, iar el aprobă din cap. 

— A murit? 

— Da. 

— Dar a însemnat mult pentru tine? 

— Da, a însemnat mult. 

— Atunci ai să înţelegi. Trebuie să fac rost de informaţii, iar tu 
o să mă lași. 

— De ce te-aș lăsa? 

— Pentru că ai abandonat totul aici de prea multă vreme. Pe 
scurt, o să te ajut să o distrugi pe Benito. 

— E total lipsită de scrupule. 

— Și eu sunt. 

Poate că avea dreptate totuși. Lăsase lucrurile să meargă 
prea departe. Îi dăduse drumul aici, minţise, era un impostor. Nu 
mai avea prea multe de pierdut, iar când Lisbeth i-a cerut parola 
de la computer, i-a dat-o. Se uită la mâinile ei, ca vrăjit. Se 
mișcau pe tastatură cu iuțeala fulgerului. La început nu se 
întâmplă nimic ieșit din comun, deschise pe rând niște pagini de 
internet din Uppsala, cea a Spitalului Academic și cea a 
Universităţii. Continua să navigheze parcă fără niciun plan și, 
abia când dădu de numele vechi al Institutului de Medicină 
Genetică, se opri și tastă câteva comenzi. Apoi ecranul se 
stinse, se înnegri de tot și, pentru un moment, ea rămase 
nemișcată. Respira cu greu și degetele parcă îi ezitau, precum 
cele ale unui pianist care se pregătea pentru o partitură grea. 

Apoi tastă ceva cu putere și incredibil de rapid, rânduri de 
cifre și de litere albe pe ecranul negru. Curând după asta, 
computerul începu să scrie singur, iar pagina se umplu de 
semne, coduri de programare neinteligibile, comenzi. Alvar nu 
pricepea decât niște cuvinte răzlețe - connecting database, 
search, query și response, iar apoi îngrijorătorul Bypassing 
security. Pentru un moment, Lisbeth așteptă nerăbdătoare 
bătând darabana pe masă. 

— Drace! făcu ea. 


VP - 22 


Apăruse o casetă în care scria ACCESS DENIED. Încercă din 
nou și din nou, și deodată se petrecu ceva, un fel de ondulație, o 
translocare, o licărire de culori. Acum se luminase cu litere verzi 
ACCESS GRANTED şi curând se întâmplară lucruri pe care Alvar 
nici nu le credea posibile, parcă Lisbeth ar fi fost absorbită de o 
gaură neagră, pornind să cutreiere lumi cibernetice ce păreau 
că ţin de alte vremuri, cu mult înaintea internetului. 

Trecu repede prin documente de demult, scanate, pe care 
apăreau rânduri de nume bătute la mașina de scris sau notate 
cu creionul. Sub ele se înșirau coloane cu cifre și notițe, 
rezultate, conchidea el, ale unor teste și evaluări, iar de câteva 
ori văzu și ştampila de confidenţialitate de pe documente. El zări 
chiar și numele ei printre multe altele, și o mulţime de rapoarte. 
Era ca și cum Lisbeth transformase calculatorul într-o creatură 
ofidiană care inspecta pe tăcute galerii subterane și arhive de 
subsol. Rămase absorbită de asta ore la rând, fără întrerupere. 

Totuși, n-ar fi putut spune ce căuta mai exact, doar că nu 
ajunsese unde voia. Puteai să-ţi dai seama după bombăneală și 
după limbajul corpului. După vreo patru ore și jumătate, se dădu 
bătută, iar atunci el răsuflă ușurat. Avea nevoie să meargă la 
toaletă. Era necesar să ajungă acasă, să-i descuie ușa mătușii 
sale, să aibă grijă ca Vilda să adoarmă și să uite de lume. Dar 
Lisbeth îi ceru să stea nemișcat și să-și țină gura. Mai avea un 
lucru de făcut și stinse din nou ecranul, tastă câteva comenzi, 
iar el, oripilat, realiză că Lisbeth avea de gând să pătrundă în 
sistemul informatic al închisorii. 

— Nu face asta, îi zise el. 

— Nu-ţi place de directorul închisorii, nu-i așa? 

— Poftim? 

— Nici mie, spuse ea, și făcu ceva ce el nu-și dorea să vadă. 

Deschise e-mailul lui Rikard Fager și frunzări prin 
documentele acestuia; zăbovi să citească ceva, și el o lăsă, nu 
numai pentru că îl detesta pe șeful penitenciarului sau pentru că 
oricum mersese deja prea departe. Era ceva în felul ei de a lucra 
cu computerul, în faptul că acesta părea o prelungire a corpului 
ei. ÎI mânuia cu deplină virtuozitate și asta îi inspira încredere. 
Probabil că era ceva irațional. Nu știa. Dar o lăsa să continue cu 
noi atacuri. Ecranul se făcu din nou negru și apărură iarăși acele 
cuvinte, ACCESS GRANTED. Dar ce naiba? 


VP - 23 


Pe ecranul din fața lui apăru imaginea foarte clară a 
coridorului secției de securitate. Relua din nou și din nou 
aceeași secvenţă de film cu coridorul pustiu și întunecat, ca și 
cum ar fi prelungit-o sau ar fi repetat un anume interval. Pentru 
un moment îndelungat, Alvar rămase cu mâinile pe genunchi și 
cu ochii închiși, dorindu-și ca totul să se sfârșească. 

Era ora 1:52. Lisbeth Salander se ridică bombănind un 
„mulțumesc” și, fără să o întrebe un cuvânt despre ce făcuse, o 
conduse pe intrarea securizată până la celulă și îi ură noapte 
bună. Apoi se întoarse acasă și nu dormi mai deloc. Doar moţăi 
puţin, spre orele dimineţii, și o visă pe Benito cu pumnalele ei. 


4. 


17-18 iunie 


Vinerile erau zilele cu Lisbeth. 

Mikael Blomkvist își făcuse obiceiul de a i se duce în fiecare 
vineri după-amiază să o viziteze pe Lisbeth Salander la 
închisoare. De-abia aștepta, mai ales acum, când se împăcase 
cu situaţia și nu mai era furios, deși asta îi luase ceva timp. 

Îl supăraseră procesul și verdictul, făcuse scandal prin presă 
și la televiziune și, ce mai, parcă doar acolo trăise. Dar când 
înţelese că lui Lisbeth înseși nu-i păsa prea mult de toate astea, 
începuse să vadă lucrurile prin prisma ei. Nu era prea mare 
tragedia. Dacă i se permitea să continue cu studiile de fizică 
cuantică și cu orele de antrenament, putea la fel de bine să stea 
în închisoare ca oriunde altundeva. Putea fi un timp al învăţării, 
o nouă experienţă - îi cunoștea ciudățeniile și o știa capabilă de 
o astfel de perspectivă. Lisbeth lua viața așa cum i se oferea și 
se adapta ușor. Adesea, doar îi zâmbea când el se îngrijora 
pentru ea, zâmbise așa și când fusese transferată la Flodberga. 

Lui Mikael nu-i plăcea Flodberga, de altfel nu putea să placă 
nimănui. Era singura închisoare pentru femei din ţară cu grad 
maxim de securitate, iar Lisbeth ajunsese acolo numai pentru că 
Ingemar Eneroth, şefa direcţiei penitenciare din Suedia, îi 
asigurase că era locul cel mai sigur, cu toate amenințările la 
adresa lui Lisbeth depistate deopotrivă de Säpo și de serviciile 


VP - 24 


secrete franceze, care ar fi provenit de la sora Camilla și rețeaua 
ei criminală din Rusia. Ar fi putut fi adevărat sau ar fi putut fi pur 
nonsens. Dar, pentru că Lisbeth nu a avut nimic împotrivă, acest 
transfer s-a petrecut totuși. Nu va mai rămâne închisă multă 
vreme și poate că lucrurile nu stăteau așa de rău. Acum nu mai 
avea mult din timpul de pedeapsă, oricum. Lisbeth arătase 
neobișnuit de voioasă vinerea trecută. Pesemne că mâncarea de 
la închisoare era de-a dreptul cură de sănătate în comparaţie cu 
prostiile cu care se hrănea de obicei. 

Mikael se afla în tren spre Orebro, în faţa laptopului, trecând 
prin numărul de vară al revistei Millennium care urma să intre 
luni în tipar. Afară ploua cu găleata. Apăruseră prognoze cum că 
va urma o vară călduroasă cum nu mai fusese de multă vreme. 
Dar deocamdată cerul se tot deschidea. Ploaia cădea zi de zi și 
lui Mikael îi era dor să se retragă la casa lui din Sandhamn și să 
se odihnească. Muncise din greu, iar după ce dezvăluise că forţe 
din conducerea serviciilor secrete americane NSA au colaborat 
cu rețeaua de crimă organizată din Rusia pentru a fura secrete 
ale companiilor din toată lumea, Millennium începuse să o ducă 
bine din punctul de vedere al profitului. Revista își recuperase 
statutul de revistă de frunte. Dar odată cu succesul au apărut și 
probleme. Mikael și conducerea redacţiei s-au văzut obligaţi să 
dezvolte revista în plan digital și bineînţeles că ăsta era un lucru 
bun și necesar în noul climat media, dar îi fura din timp. 

Actualizările pe internet și convorbirile despre strategie în 
mediile sociale îi perturbau concentrarea. Sigur că începuse să 
urmeze mai multe teme de reportaj, dar nu ajunsese în miezul 
niciuneia dintre ele și nici nu-l ajuta că acea persoană care-i 
dăduse pontul cu NSA - Salander - se afla în închisoare. Se 
simțea vinovat pentru ea. 

Se uită pe geamul trenului, sperând să fie lăsat în pace. 
Bineînțeles că doar se iluziona. Bătrâna doamnă de lângă el, 
care îl tot deranjase cu întrebări, vru să știe încotro merge. Se 
eschivă să dea un răspuns clar, cu toate că și ea, ca mulți alții 
care îl tot deranjau de la o vreme când îi era lumea mai dragă, 
era bine intenţionată. Dar se bucură când întrerupse discuţia ca 
să coboare la Orebro. Se grăbi prin ploaie spre autobuzul care 
făcea legătura. Oricât de ridicol de aproape era calea ferată de 
închisoarea Flodberga, nu exista nicio staţie în apropiere, fiind 
nevoit să-și petreacă patruzeci de minute într-un vechi autobuz 


VP -25 


Scania, fără aer condiţionat. Era ora șase fără douăzeci când 
simţi că nu mai avea mult până la zidul cenușiu de beton. 

Zidul era înalt de șapte metri, de o culoare mată, striat sau 
sinuos, ca un uriaș val de beton care împietrise în mijlocul unui 
atac spectaculos, în plin câmp. Pădurea de conifere se zărea 
foarte departe, la orizont. Nu se vedea nicio locuinţă, iar poarta 
închisorii se afla atât de aproape de barierele de trecere de 
nivel, că numai câte o mașină pe rând încăpea în spatele lor. 

Mikael cobori și i se permise trecerea pe la turnichetele de 
oțel. Se deplasă la centrul de gardă și își închise telefonul și 
cheile într-un dulap cenușiu. Merse pe la controlul de siguranţă 
și, ca și în alte dăţi, se simțea ca și cum cineva era foarte 
preocupat să-și bată joc de el. Un tip dur și tatuat îl controlă 
inclusiv între picioare. Una peste alta, apăru un labrador negru, 
o potaie frumoasă și veselă. Mikael înţelese ce era - un câine 
care depista narcotice. Chiar credeau că ar fi putut să aducă 
droguri la pușcărie? Își păstră pe chip o expresie potrivită, fiind 
escortat mai departe de un tip ceva mai simpatic. Ușile de metal 
erau deschise automat de cei de la centrul de supraveghere 
care îl observau prin camerele de pe tavan. Dură ceva până 
ajunseră în sectorul de vizite. A fost lăsat să aștepte destul de 
mult, așa că era greu de spus când anume și-a dat seama că 
ceva nu era în regulă. 

Probabil, când se ivi Alvar Olsen, șeful gărzilor. Olsen avea 
fruntea transpirată și părea nervos. Spuse forțat câteva lucruri 
politicoase înainte de a-l pofti pe Mikael în sala de vizite de la 
capătul coridorului, iar atunci nu mai încăpu îndoială, ceva sigur 
era diferit. Lisbeth purta hainele uzate și spălate excesiv ale 
instituţiei, care îi veneau atât de caraghios! De obicei se ridica 
atunci când sosea el, dar acum stătea așezată și era încordată, 
cumva în expectativă. Avea capul aplecat puţin spre stânga și 
se uita pieziș. Rămase incredibil de nemișcată, îi răspunse în doi 
peri la întrebări și evita să-l privească în ochi. Până la urmă, se 
simţi nevoit să întrebe dacă se întâmplase ceva. 

— Depinde cum priveşti lucrurile, spuse ea, iar el zâmbi cam 
îngrijorat. 

Era un început, cel puţin. 

— Vrei să-mi spui mai multe? 

Nu voia, „nu acum, și nu aici, înăuntru”, așa că tăcură. 
Dincolo de fereastra cu gratii, ploaia răpăia peste ziduri și peste 


VP - 26 


grădina de recreere. El se uită absent la o saltea jigărită 
rezemată de perete. 

— Să mă neliniștesc? întrebă el. 

— Așa cred, răspunse ea chicotind. 

Nu era tocmai gluma la care spera el. 

Cu toate astea, părea un râs eliberator și râse și el puţin când 
o întrebă dacă ar putea să o ajute cu ceva. Atunci deveni din 
nou tăcută și spuse „poate”, ceea ce îl surprinse. Lisbeth 
Salander nu obișnuia să ceară ajutor fără să aibă un motiv 
întemeiat. 

— Bun, atunci fac orice - aproape. 

— Aproape? chicoti ea din nou. 

— Aş prefera să evit vreo infracţiune, spuse el. Ar fi păcat să 
ajungem amândoi aici. 

— Te poţi mulțumi cu o închisoare pentru bărbaţi, Mikael. 

— Dacă nu se poate face excepţie pentru un tip fermecător ca 
mine. Despre ce e vorba? 

— Am aici o serie de vechi liste cu nume, începu ea, iar ceva 
nu se potrivește. Apare, de exemplu, un băiat pe nume Leo 
Mannheimer. 

— Leo Mannheimer, repetă el. _ 

— Exact, are treizeci și șase de ani. Il găsești repede pe 
internet. 

— Bine, e un început. După ce să mă uit? 

Lisbeth rătăci cu ochii prin sala de vizite, ca și cum ce trebuia 
să caute Mikael se ascundea acolo. Apoi se întoarse și se uită la 
el cu o privire absentă. 

— Sincer vorbind, nu știu. 

— Să te cred? 

— În mare parte. 

— În mare parte? 

Se simţi iritat. Continuă: 

— Bine, deci nu știi. Dar vrei să fie verificat. A făcut ceva 
anume? Sau doar a părut suspect? 

— Precis cunoști agenţia de brokeraj pentru care lucrează. 
Dar aș prefera ca investigația ta să fie imparțială. 

— Incetează! protestă el. Trebuie să-mi spui mai mult. Despre 
ce liste vorbeai? 

— Liste de nume, spuse ea. 


VP - 27 


Asta suna așa de criptic și de prostesc, încât pentru un 
moment crezu că ea doar glumea cu el și că în următorul 
moment avea să înceapă să vorbească, la fel ca vinerea trecută, 
despre una-alta. În schimb, Lisbeth se ridică, chemă garda și 
spuse că vrea să se întoarcă imediat în perimetrul ei. 

— Glumești, nu-i așa? 

— Nu glumesc, răspunse ea și atunci el vru să înjure, să se 
împotrivească, să îi spună câte ore îi luase să vină până aici și 
cum sigur ar fi putut găsi lucruri mai plăcute de făcut vineri 
seara. 

Dar înțelese că nu ar fi folosit la nimic. Așa că se ridică, o 
îmbrăţișă și o îndemnă pe un ton oarecum patern și autoritar să 
aibă grijă de ea. Lisbeth îi răspunse „poate, câteodată” și 
probabil că era ironică, deși părea deja pierdută în alte gânduri. 

O văzu escortată de șeful gărzii și nu-i plăcu hotărârea tăcută 
din pașii ei. Contrar voinței lui, se lăsă condus în direcția opusă, 
la punctul de control de la ieșire, unde deschise dulăpiorul și își 
recuperă telefonul și cheile. Se hotări să suporte costul unui taxi 
până la gara centrală din Orebro. Pe drum, în tren, citi un roman 
polițist al unui scriitor scoţian pe nume Peter May. De-abia 
aștepta să-l verifice pe Leo Mannheimer, ca un fel de act de 
protest. 

e 

Alvar Olsen se simţi ușurat că vizita lui Mikael Blomkvist 
fusese atât de scurtă. Îi fusese teamă că Lisbeth i-ar fi putut da 
ziaristului un subiect de reportaj despre Benito și despre secția 
de securitate, dar nu i-ar fi ajuns timpul, și asta era bine. În rest, 
nu prea existau motive de bucurie. Alvar se străduise din greu 
ca Benito să fie transferată din secție. Dar nu reușise s-o facă și 
nu-l ajuta cu nimic faptul că mai mulți dintre colegii săi o 
apăraseră pe Benito în faţa celor din conducerea închisorii, 
asigurându-i că nu erau necesare măsuri noi. 

Prin urmare, nebunia continua, iar Lisbeth Salander încă nu 
acţiona. Nu făcea decât să observe și să noteze. Dar simţea că 
ea număra zilele, căci îi mai oferise o păsuire de cinci zile. Mai 
avea cinci zile să rezolve singur treaba și să o protejeze pe Faria 
Kazi. Dacă nu, Salander intervenea - cu asta îl ameninţa. Acum 
iată că aproape trecuseră cele cinci zile, iar Alvar nu îndrăznise 
să facă nimic. Dimpotrivă, atmosfera din secţie devenea tot mai 
tensionată și mai neplăcută. Se pregătea ceva urât, ca și cum 


VP - 28 


Benito s-ar fi pregătit de luptă. Crease noi alianţe și primise 
neobișnuit de multe vizite, ceea ce însemna mai ales că 
strânsese multe informaţii. Intensificase și hărţuiala, și violența 
împotriva Fariei Kazi. E adevărat că Lisbeth Salander nu se afla 
prea departe, și asta era un lucru bun, era de ajutor. Dar o irita 
pe Benito. Era fixată pe Lisbeth, șuiera printre dinţi și amenința. 
Odată, în sala de sport, Alvar auzi ce spusese: 

— Kazi e târfa mea colorată, șuiera ea. Numai eu - și nimeni 
altcineva - o s-o oblig pe stricata asta cafenie să facă podul! 

Lisbeth Salander își strânse maxilarele și își cobori privirea. 
Alvar nu știa dacă ea făcea asta din cauza termenului pe care i-l 
dăduse lui sau pentru că se simţea lipsită de putere, dar înclina 
spre a doua variantă. Oricât de dură ar fi fost, nu s-ar fi putut 
pune cu Benito. Aceasta era total lipsită de scrupule și, fiind 
condamnată pe viaţă, nu avea nimic de pierdut. Le avea mereu 
în spate pe gorilele ei - Tine, Greta și Josefin - și, în ultima 
vreme, Alvar se temea de moarte ca nu cumva, într-una dintre 
zile, vreun obiect de oţel să strălucească în mâinile ei. Era 
mereu prezent la detectoarele de metal și cerea frecvent să i se 
inspecteze camera. Dar se gândea că nu era de ajuns. | se părea 
că Benito și adeptele ei se tot fofilau cu ceva. Puteau fi droguri 
sau lucruri fără importanţă, sau poate că totul era doar în 
închipuirea lui. Stătea ca pe ace, iar existenţa unei ameninţări la 
adresa lui Salander, încă de la bun început, nu îmbunătăţea 
situaţia. De fiecare dată când se pornea alarma sau când primea 
o convorbire prin staţia radio, îi era teamă să nu i se dea vestea 
că Lisbeth păţise ceva. Încercase să o convingă să rămână 
izolată, însă ea refuza, iar el nu era destul de puternic să i se 
împotrivească, de altfel nu era destul de puternic să facă nimic. 

ÎI bântuiau vina și neliniștile și își lua permanent toate 
măsurile de precauţie. Deprinsese un stil de lucru maniacal, 
peste program, care o întrista pe Vilda și îi afecta relaţia cu 
mătușa și cu vecinii săi. Era ud de transpiraţie - aerul în secție 
era insuportabil de cald și de sufocant. Sistemul de ventilaţie 
era antic, iar el se simţea epuizat mental, uitându-se mereu la 
ceas și așteptând ca directorul închisorii, Rikard Fager, să-l sune 
și sa-i comunice că Benito avea să fie transferată. Dar nu suna 
nimeni, deși Alvar prezentase pentru prima dată situaţia fără 
niciun fel de ocolișuri. Ori Rikard Fager era un idiot mai mare 


VP - 29 


decât crezuse el, ori era și el corupt. Nu avea de unde să știe. 
lar telefonul nu suna. 

După ce ușile celulelor se încuiară vineri seara, Alvar se 
întoarse în birou încercând să-și adune gândurile. Dar nu era 
lăsat în pace. Lisbeth Salander sună alarma de intercom și își 
exprimă dorinţa de a folosi din nou computerul. O aduse și 
încercă din nou să priceapă ce face. Dar nu scoase prea multe 
cuvinte de la ea, văzându-i doar privirea întunecată. Și în acea 
seară se întoarse târziu acasă, simțind mai mult ca niciodată că 
se apropia o catastrofă. 

Sâmbătă dimineaţă, Mikael se afla pe Bellmansgatan, citind 
ca de obicei exemplarul tipărit al Dagens Nyheter și, de 
asemenea, pe iPad-ul său, Guardian, New York Times, 
Washington Post și The New Yorker. Bău un cappuccino și un 
espresso și își luă micul dejun cu iaurt cu musli și sandvișuri cu 
brânză și pate de ficat, lăsând timpul să treacă, ca întotdeauna, 
când Erika trimitea la tipar varianta corectată a revistei 
Millennium. De-abia după o oră, două, se așeză la computer și îl 
căută pe Leo Mannheimer. Numele lui apărea sporadic în 
paginile de afaceri, nu foarte des. Era doctor în economie la 
Stockholm, la Handelshögskolan, și de curând acţionar și 
analist-șef la agenţia de brokeraj Alfred Ogren, o firmă pe care 
Mikael, așa cum ghicise Lisbeth, o cunoștea foarte bine. 

Era o firmă bine cotată de administrare de fonduri pentru 
bogătași, chiar dacă stilul gălăgios și megaloman al 
președintelui Ivar Ogren nu se potrivea prea bine cu dezideratul 
firmei de a se distinge prin discreţie. Pe de altă parte, Leo 
Mannheimer era subţire! și zvelt, cu ochi mari, albaștri și alerți, 
cu cârlionţi și buze groase, ușor feminine. Era bogat, desigur, 
dar nu în stil exagerat, de mahăr. Potrivit celei mai recente 
declaraţii, avea o avere de vreo optzeci și trei de milioane de 
coroane, deloc rău, dar slab în comparaţie cu elefanții cei mari. 
Cel mai deosebit lucru, cel puţin la prima vedere, era că într-un 
reportaj din DN din urmă cu patru ani se făcea referire la IQ-ul 
lui ridicat. Rezultatul se știa de când era mic copil și făcuse ceva 
vâlvă la vremea aceea, așa se spunea. Fusese simpatic că 
temperase acel aspect. 

— IQ-ul nu înseamnă mare lucru, spusese el într-un interviu. 
Și Goring avea un IQ mare. Poţi fi idiot și așa. 


VP - 30 


După care vorbise de importanţa empatiei și a emoţiei, și de 
tot ce nu măsurau testele de inteligenţă. Susţinea că era 
scandalos, aproape necinstit, să reprezinţi talentul cuiva printr-o 
cifră. Asta nu suna tocmai precum ceva rostit de un ticălos. Pe 
de altă parte, ticăloșii sunt adesea specialiști în a-și crea o 
imagine de sfinţi, iar Mikael nu se lăsa impresionat că Leo 
Mannheimer donase sume însemnate în scopuri caritabile, nici 
de faptul că părea deștept și sensibil. 

Ghicise că Lisbeth îl numise din cu totul alte motive decât ca 
să-l dea drept exemplu pentru omenire. Dar nu știa, trebuia să 
fie o verificare fără presupoziţii, iar atunci prejudecățile nu-și 
aveau locul, oricare ar fi fost ele. De ce era așa de imposibilă? 
Privi în zare spre Riddarfjärden și se cufundă în gânduri. In 
sfârșit, nu mai ploua. Cerul se lumina și dimineața era 
promițătoare. Se gândi să se urnească în oraș, să mai ia un 
cappuccino acolo jos, la Kaffebar, să-și citească romanul poliţist 
și să-l lase baltă pe Leo Mannheimer, cel puţin pentru weekend. 
Sâmbăta de după predarea revistei era cea mai bună zi din 
lună, de fapt singura în care își permitea să fie liber. Pe de altă 
parte... promisese și nu putea să se lase pradă trândăveilii. 

Nu numai că Lisbeth îi dăduse cel mai însemnat pont din 
ultimii zece ani și avusese grijă ca Millennium să-și recapete 
poziţia pe scena publică, dar, mai mult decât atât, salvase viaţa 
unui băiat și depistase o reţea criminală internaţională. Și nimic 
nu era mai clar decât că procurorul-șef Richard Ekström și cei de 
la tribunal erau cu toţii niște idioţi. În timp ce Mikael primea 
laude și faimă, adevăratul erou stătea la pârnaie. De aceea 
continuă să-l verifice pe Leo Mannheimer, așa cum îl rugase 
Salander. 

Nu găsi ceva captivant, dar își dădu seama destul de repede 
că el și Leo aveau un lucru în comun. Ambii încercaseră să afle 
adevărul despre atacul hackerilor asupra Finance Security din 
Bruxelles. Jumătate din lumea jurnalistică și toată piaţa de 
finanțe se implicaseră în acest eveniment, fiecare pe cont 
propriu, nu era o coincidenţă ieșită din comun, și totuși... Poate 
era ceva și, cine știe, poate că Leo Mannheimer avea o altă 
părere sau ţinea vreun secret referitor la acel atac. 

Vorbise despre incident cu Lisbeth. La vremea aceea, ea se 
afla în Gibraltar pentru a se ocupa de veniturile ei. Se 
întâmplase pe 9 aprilie anul acesta, chiar înainte de a intra la 


VP - 31 


închisoare, și păruse neobișnuit de indiferentă pentru un 
asemenea subiect. Mikael se gândise că poate dorea să se 
bucure de ultimele momente de libertate și să nu se lase 
afectată de știri, nici măcar dacă acestea se refereau la hacking. 
Dar logic era să fie interesată și poate că - nu era exclus - știa 
ceva despre asta. 

El se afla la redacţia de pe Götgatan când colega lui, Sofie 
Melker, a trecut și i-a spus că băncile aveau probleme cu 
paginile lor de internet. Lui Mikael nu-i păsase câtuși de puţin. 

Nici bursele nu păreau să reacționeze la vestea asta. Dar 
oamenii începuseră să observe că nivelul tranzacţiilor cu acţiuni 
scăzuse drastic, apoi se oprise și sute de oameni descoperiseră 
că nu-și mai puteau accesa veniturile online. Pur și simplu, nu 
mai aveau bani în cont. Se trimiseseră o serie de comunicate de 
presă: 


Este vorba numai de o eroare tehnică. În scurt timp, se 
vor lua măsuri. Situaţia este sub control. 


Și totuși neliniștea creștea. Cursul coroanei căzuse și deodată, 
ca un val uriaș, ca un tsunami, venise vestea că nu mai puteau 
fi refăcute în întregime conturile. Se spunea că exista riscul ca 
venituri considerabile să dispară în ceaţă și nu era de niciun 
ajutor că tot felul de figuri cu autoritate respingeau asta ca fiind 
un nonsens. Pieţele de capital se revoltaseră. Toate tranzacțiile 
fuseseră oprite, se ţipa în telefoane, și serverele de poștă 
electronică se prăbușeau. Banca Naţională era ameninţată cu 
bombardarea. Se spărgeau ferestre. Magnatul Carl af Trolle 
reușise să lovească o sculptură de bronz atât de rău, că își 
rupsese piciorul drept. Avuseseră loc o serie de incidente și 
exista un presentiment că ceva ar fi putut derapa grav. Dar, în 
scurt timp, totul se potolise. Averile erau din nou accesibile și 
însăși președinta Băncii Naţionale a Suediei, Lena Duncker, 
susținea că nu existase niciun pericol la orizont. Sigur, era 
adevărat, obiectiv vorbind. Dar de această dată lucrul cel mai 
interesant nu fusese siguranţa IT în sine, cât dezamăgirea și 
panica. Ce le dezlânţuise oare? 

Se părea că instituţia care mai înainte se numise Depozitarul 
central de titluri de valoare, unde se înregistrau investiţiile de 
capital ale suedezilor și care, după cum era moda timpului, 


VP - 32 


fusese vândută companiei belgiene Finance Security, fusese 
expusă unui atac de tipul blocarea serviciilor, și numai acest 
fapt în sine arătase cât de vulnerabil era sistemul financiar. Dar 
aceasta nu era toată povestea. 

Mai erau și zvonurile și un tăvălug de afirmații, provocări și 
minciuni care năpădiseră mediile sociale și care îl făcuseră pe 
Mikael, chiar în acea zi, să izbucnească: 

— E vreun drac care vrea ca bursa să se prăbușească? 

În zilele și în săptămânile care urmaseră, apărură lucruri care 
îi susțineau teoria. Dar, ca și alţii, nu ajunsese totuși prea 
departe. Nu găsise niciun suspect și, după ceva vreme, nu se 
mai interesase de subiect. De fapt, toată ţara abandonase 
subiectul. Bursa urca din nou. Economia se redresa. Piaţa era 
din nou în plină ascensiune, iar Mikael găsise subiecte mai 
potrivite de abordat - criza refugiaților în Europa și atacurile 
teroriste, creșterea populismului de dreapta și a fascismului în 
Europa și SUA. Dar acum... 

Văzuse expresia întunecată a lui Lisbeth în sala de vizite și se 
gândise la amenințările la adresa ei, la sora ei Camilla și la 
banda ei de hackeri și de bandiți. De aceea își continuă 
investigarea și citi un eseu al lui Leo Mannheimer scris pentru 
revista Fokus. Din perspectivă jurnalistică, nu prea îl impresiona 
pe Mikael. Era clar că Mannheimer nu aducea nicio informaţie 
nouă. Dar existau părţi care constituiau o bună prezentare 
psihologică a cursului evenimentelor. Mikael observă că 
Mannheimer ţinea o serie de prelegeri legate de subiect, la 
rubrica „Neliniștea secretă a pieței”. Chiar a doua zi, duminică, 
urma să aibă o discuţie la un eveniment organizat de Asociația 
acţionarilor la bursă, la debarcaderul din Stadsgârdskajen. 

Vreo două minute Mikael a stat și a contemplat imaginile cu 
Mannheimer de pe internet, încercând să-l înțeleagă dintr-o 
primă impresie. Văzu mai mult decât un tip arătos cu trăsături 
bine definite. Intui și o lumină melancolică în ochi, pe care 
imaginea stilizată de pe pagina firmei nu reușea să o ascundă. 
Ce spunea Mannheimer nu era niciodată bătut în cuie. Nu era 
nimic de felul vinde, cumpără, acționează acum! Existau acolo 
mereu o îndoială, o întrebare. Se spunea că este analitic, 
muzical și interesat de jazz, mai ales de vechiul stil, așa-numitul 
hot jazz. 


VP - 33 


Avea treizeci și șase de ani și fusese singur la părinţi, într-o 
familie bogată din Nockeby, la vest de Stockholm. Tatăl lui, 
Herman, care avea cincizeci și patru de ani când se născuse 
Leo, fusese președinte al concernului industrial Rosvik, iar mai 
târziu, membru al consiliului de conducere și proprietarul a 
patruzeci de procente din capitalul în acţiuni al înseși agenţiei 
de brokeraj Alfred Ogren. 

Mama sa, Viveka, născută Hamilton, fusese casnică și 
activase la Crucea Roșie. Se pare că își dedicase o mare parte 
din viaţă fiului său și talentului acestuia. În puţinele interviuri pe 
care le-a dat răzbătea o notă de elitism. În articolul din Dagens 
Nyheter despre cota sa înaltă de inteligenţă, Leo insinua că 
mama sa îl antrenase pe furiș. 

— Cred că am fost puţin prea bine pregătit pentru testele 
acelea, spunea el și povestea cum în primii săi ani de școală era 
un elev pus pe harţă, ceea ce, conform autorului articolului, este 
tipic pentru copiii foarte talentați și substimulatți. 

În general, Leo Mannheimer atenua lucrurile frumoase și 
măgulitoare care se spuneau despre el și asta putea fi 
considerată un fel de timiditate falsă, cochetă. Dar lui Mikael i se 
părea mai degrabă că exista o vină apăsătoare sau o durere, ca 
și cum Leo considera că nu trăia la înălţimea așteptărilor care îi 
fuseseră inoculate în copilărie. Și totuși nu avea de ce să-i fie 
rușine. Își sustinuse teza despre boom-ul IT din 1999 și, la fel ca 
tatăl său, devenise acţionar la agenţia de brokeraj Alfred Ogren. 
Dar este adevărat că nu s-a făcut niciodată remarcat, nici într- 
un fel excepţional și nici într-unul îndoielnic, cel puţin din ce 
văzuse Mikael, iar averea lui părea a fi în mare parte moștenită. 

Lucrul cel mai demn de luat în considerare - dacă Mikael ar fi 
fost să caute un mister - era că Leo își luase liber timp de 
jumătate de an, începând din ianuarie anul trecut, „ca să 
călătorească”. După aceea se întorsese la muncă, începuse să 
țină prelegeri și câteodată apăruse și la televizor - nu ca analist 
financiar obișnuit, ci mai degrabă ca filosof, ca sceptic de școală 
veche care nu vrea să se pronunțe asupra unui aspect așa de 
nesigur ca viitorul. În ultima contribuţie televizată de pe pagina 
de internet a ziarului Dagens Industris, despre creșterea preţului 
pe acțiuni în luna mai, spunea: 


VP - 34 


— Bursa e ca un om care tocmai și-a revenit din depresie. Tot 
ce a fost dureros se resimte deodată ca îndepărtat. Nu pot decât 
să urez noroc pieţei financiare! 

Evident că era un mic sarcasm, ca și cum ar fi crezut că bursa 
avea nevoie de toată fericirea din lume. Mikael urmări 
înregistrarea de două ori, dintr-un motiv sau altul. Să fie totuși 
ceva interesant acolo? Așa credea. Nu era numai expresia lui 
poetică, cu metafore antropomorfice. Era ceva cu ochii lui, care 
străluceau într-un fel deopotrivă trist și jucăuș, ca și cum Leo 
cugeta de fapt la altceva. Pesemne că era un aspect al 
inteligenței sale - o capacitate de a avea mai multe gânduri în 
același timp -, dar tipul parcă semăna puţin cu un actor care 
voia să-și iasă din rol, să-i depășească limitele. 

Desigur că asta nu l-ar fi putut face pe Leo Mannheimer 
subiectul unui bun reportaj, poate numai o persoană vie. Totuși, 
Mikael trimise pe apa sâmbetei toate planurile de a fi liber și a 
se bucura de vară, chiar și numai pentru a-i demonstra lui 
Lisbeth că nu se dădea bătut așa ușor. Se ridica din fața 
computerului și se așeza la loc, ca un spirit neliniștit, naviga pe 
internet și trebăluia prin bucătărie. Dar subiectul Leo 
Mannheimer nu-l părăsea niciodată. Pe la ora unu, pe când se 
afla în baie ca să se bărbierească și, cam nemulţumit, să se suie 
pe cântar, izbucni: 

— Malin, să fiu al naibii! 

Cum de-i scăpase asta? înțelese brusc de ce agenţia de 
brokeraj Alfred Ogren îi suna atât de cunoscut. Era vechiul loc 
de muncă al lui Malin, o iubită de demult care în momentul de 
față era responsabilă cu presa la Ministerul de Externe. Era o 
feministă înflăcărată și, în general, o persoană pasională. Ea și 
Mikael se iubiseră și se urâseră cu aceeași intensitate chiar în 
perioada în care ea tocmai părăsise postul de director de 
comunicare de la Alfred Ogren. 

Își aminti de picioarele ei lungi, de ochii frumoși și negri, dar și 
de incredibila ei capacitate de a le intra pe sub piele oamenilor. 
Mikael o sună și abia apoi realiză că un motiv era și vara care 
strălucea atât de atrăgător afară, dar și că Malin îi lipsea mai 
mult decât era el dispus să recunoască. 

(J 

Malin Frode nu suporta mobilul în zilele de sâmbătă, își dorea 

să tacă și să o lase să respire. Dar era în atribuţiile postului ei să 


VP - 35 


fie permanent accesibilă, așa că nu avea încotro decât să 
accepte situaţia și să răspundă ca de obicei, cu aceeași voioșie 
profesională în glas. Într-o bună zi, avea să explodeze. 

Era de la un timp mamă singură sau cel puţin așa se putea 
spune. Niclas, fostul soț, se purta de parcă ar fi fost un erou, în 
rarele ocazii în care își petrecea weekendul cu propriul său fiu. 
Tocmai ce venise să-l ia, și-i aruncă replica: 

— Acum distrează-te cum ai obiceiul! 

Ghicise că făcea aluzie la aventurile ei extramaritale de la 
sfârșitul căsniciei lor. Zâmbi forţat, își îmbrăţișă fiul - Love, de 
șase ani - și își luă la revedere. Dar apoi se simţi furioasă și se 
pomeni izbind cu piciorul într-o conservă de metal de pe stradă 
și înjurând ca pentru sine. Una peste alta, sună și mobilul, deci 
apăruse o situație de criză în lume. De la o vreme, erau tot 
timpul situaţii de criză în lume. Dar nu... de data asta era ceva 
de bine. Suna Mikael Blomkvist, iar atunci se simţi ușurată, dar 
și cuprinsă de un val de dorinţă. Privi în zare spre Djurgârden și 
spre mica barcă cu pânze care traversa golful. Ajunsese pe 
Strandvägen. 

— Un apel-surpriză! spuse ea. 

— Nu tocmai, răspunse Mikael. 

— Ba da, ce faci? 

— Lucrez. 

— Nu asta faci întotdeauna, te spetești muncind, cu sudoarea 
frunții? 

— Da, din păcate. 

— Îmi place mai mult când stai întins pe spate. 

— Şi mie 

— Așază-te! 

— Bine. 

Aşteptă câteva secunde. 

— Te-ai întins acum? 

— Sigur că da. 

— Şi fără prea multe haine? 

— Fără. 

— Minciună sfruntată! Cărui fapt îi datorez această onoare? 

— Afaceri, pentru început. 

— Bloody bore! 

— Ştiu, dar nu pot lăsa baltă acel atac asupra Finance 
Security. 


VP - 36 


— Normal că nu poţi. Nu poți lăsa baltă nimic, în afară de 
femeile care-ţi ies în cale. 

— Nu le las nici pe ele așa ușor. 

— Bineînţeles că nu, dacă ai nevoie de ele ca surse. Ce pot 
face pentru tine? 

— Am văzut că unul dintre foștii tăi colegi investiga și el 
atacul informatic. 

— Cine? 

— Leo Mannheimer. 

— Leo, repetă ea. 

— Cum este? 

— Un băiat stilat - și foarte diferit de tine și în alte privințe. 

— Ce noroc pe el! 

— Noroc cu grămada. 

— În ce fel e diferit de mine? 

— Leo, el este... 

Se cufundă în gânduri. 

— Cum e? 

— În primul rând, nu e o lipitoare ca tine, care caută informaţii 
și ticăloși. Este un gânditor, un filosof. 

— Noi, lipitorile, am fost mereu un exemplu de simplitate. 

— Tu ești în regulă, Mikael, știi asta, spuse ea. Dar semeni 
mai curând cu un cowboy. Nu ai timp să stai și să cugeți ca un 
Hamlet bătrân. 

— Deci Leo Mannheimer este un Hamlet? 

— Nu ar fi trebuit să ajungă în lumea finanţelor. 

— Dar unde, atunci? 

— În domeniul muzical. Cântă la pian dumnezeiește, are o 
ureche muzicală excepţională și este incredibil de talentat. Banii 
nu îi plac foarte mult. 

— Nu-i prea bine pentru un tip care lucrează la finanţe. 

— Nu, într-adevăr. Probabil că a avut de toate de mic copil și 
nu mai are motivaţia necesară. Dar de ce te interesează? 

— Are idei interesante despre atacul hackerilor. 

— Poate că are, dar nu o să găsești mizerii despre el, dacă la 
asta te gândești. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că a fost rolul meu să îi ţin sub observaţie pe băieţii 
ăia și pentru că, cinstit vorbind... 

— Da? 


VP - 37 


_—... mă îndoiesc că Leo ar putea fi capabil de ceva necinstit. 
In loc să se umfle în pene cu capitalul său ori să facă cine știe ce 
alte prostii, stă acasă deprimat și cântă la flaut. 

— Atunci de ce a rămas în branșă? 

— Din cauza tatălui său. 

— Tăticul a fost un mahăr. 

— Da, a fost un mahăr notoriu și prieten la cataramă cu însuși 
Alfred Ogren și un idiot egocentric care se încăpăţâna să-l facă 
pe Leo geniu în finanţe și succesorul său în firma lui Alfred. Avea 
și pretenţia ca fiul său să își creeze propria poziţie de putere în 
economia suedeză. lar Leo... ce pot să spun...? 

— Spune! 

— Leo e cam slab de înger. S-a lăsat convins și nu s-a 
descurcat rău deloc. Nu îi iese nimic rău de fapt, dar nici nu a 
fost excepţional, așa cum i se pretinsese, căci i-au lipsit elanul și 
plăcerea. Odată mi-a spus că se simţea ca și cum ar fi fost 
deposedat de ceva serios. A fost rănit, într-un fel. 

— În ce fel? 

— O treabă din copilărie. Dar nu m-am apropiat niciodată 
destul de el ca să pot înțelege pe deplin, deși noi, pentru o 
scurtă perioadă... 

— Ce anume? 

— Nimic, nimic serios, doar un joc, așa cred. 

Mikael se hotărî să nu mai întrebe. 

— Și-a luat liber ca să călătorească, așa am citit, spuse el. 

— După ce a murit mama lui. 

— Cum a murit? 

— Cancer la pancreas. 

— Greu. 

— Totuși, am crezut că o să-i facă bine. 

— Mda? 

— Părinții s-au ţinut mereu de capul lui și i-au otrăvit viața. 
Speram să se folosească de ocazia asta ca să se desprindă de 
lumea finanţelor și să înceapă să cânte la pian, la orice. Ştii, 
chiar înainte de plecarea mea de la Alfred Ogren, Leo era bine. 
N-am aflat niciodată de ce anume. Pentru o perioadă, n-a mai 
fost un lup singuratic. Dar apoi... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Apoi a fost și mai rău. A fost destul de dureros. 

— Mama lui trăia pe-atunci? 


VP - 38 


— Da, dar nu a mai trăit mult timp. 

— Și unde a călătorit? 

— Nu știu, am plecat din firmă. Dar mi-ar fi plăcut să cred că 
acea călătorie ar fi putut fi începutul unui proces de eliberare. 

— Și totuși s-a întors la Alfred Ogren. 

— Pesemne că nu a avut curajul să se desprindă. 

— Acum a început să ţină prelegeri. 

— Poate că este un pas în direcţia cea bună, spuse ea. Dar de 
ce te interesează tipul? 

— Vede anumite modele psihologice. Asociază atacul de la 
Bruxelles cu alte campanii cunoscute de dezinformare. 

— Campanii rusești, nu-i așa? 

— Vede în asta o nouă formă de război și mi se pare 
interesant. 

— Minciunile ca arme. 

— Minciunile ca mod de a crea confuzie și haos. Minciunile ca 
alternativă la violenţă. 

— Nu e demonstrat că atacul a fost dirijat din Rusia? întrebă 
ea. 

— E demonstrat, dar nimeni nu știe cine anume din Rusia se 
află în spate, iar domnii de la Kremlin se spală pe mâini de orice 
responsabilitate. 

— Bănuiești că este vechea bandă pe care-o vânai, Spiders? 

— Mă bătea gândul. 

— Mi-e greu să cred că Leo te-ar putea ajuta cu ceva. 

— Poate că nu, dar aș vrea... 

Dintr-odată păru că-și pierde șirul gândurilor. 

— ... să mă inviți la un pahar de vin? completă ea. Să mă 
sufoci cu complimente, adulaţii și cadouri preţioase? Să mă duci 
la Paris? 

— Ce? 

— Paris. Un oraș din Europa. Se spune că are un turn faimos. 

— Lui Leo i se va lua un interviu mâine, pe o scenă a Muzeului 
Fotografiska, continuă el ca și cum n-ar fi auzit-o. Nu vii și tu? 
Poate mai învăţăm ceva. 

— Poate mai învăţăm ceva? Ce spui tu, Mikael? Asta e tot ce 
poți, când îi vorbești unei doamne cu dorinţe? 

— Pentru moment, da, spuse el din nou pe un ton distrat, 
ceea ce nu făcu decât să o rănească și mai mult. 

— Eşti un idiot, Blomkvist! se răsti ea. 


VP - 39 


Închise telefonul și rămase așa pe trotuar, fierbând din cauza 
unei furii cunoscute care era cumva legată de el. 

Dar se linişti curând, căci motivul nu era Mikael, ci un 
fragment de memorie, o amintire răzleaţă care răzbătea încet la 
suprafaţă. Îl văzu cu ochii minţii pe Leo scriind ceva pe o hârtie 
de culoarea nisipului, în biroul lui de la Alfred Ogren, noaptea 
târziu. Era ceva cu scena aceea, ceva ce părea să transmită un 
mesaj care se răspândi ca o ceaţă peste Strandvägen. Pentru o 
clipă, Malin rămase pe trotuar copleșită de gânduri. Apoi o luă la 
pas spre Dramaten și Berns înjurându-și foștii soţi, vechii amanți 
și alţi reprezentanţi ai speţei masculine. 

e 

Mikael înţelese că fusese cam lipsit de tact și se gândi dacă n- 
ar fi fost bine să sune din nou, să își ceară iertare și poate s-o 
invite la cină. Dar nu se putea aduna ca să facă asta. In el se 
treziseră o mulţime de gânduri și, în loc să o sune pe Malin, 
formă numărul Annikăi Giannini, care nu numai că era sora sa, 
dar era și avocata lui Lisbeth. Poate că ea știa ce căuta Lisbeth 
să descopere. Nimeni însă nu lua clauza de confidenţialitate atât 
de în serios ca Annika. Dar știa să fie deschisă dacă informaţia o 
avantaja pe clientă. Nu-i răspunse, dar îl sună o jumătate de oră 
mai târziu, confirmându-i pe dată că Lisbeth părea schimbată. 
Credea că era din cauza situaţiei din pavilionul de maximă 
siguranţă, pentru că Lisbeth stătea cu ochii ţintă pe secție, 
realizând că nu era nicidecum un loc sigur. De aceea Annika 
insistase ca Lisbeth să fie mutată de acolo, ceea ce Lisbeth 
bineînţeles că refuzase. Avea lucruri de făcut, spunea ea. Și nu 
ea se afla în primejdie, ci o tânără pe nume Faria Kazi care 
fusese expusă violenţei „în numele onoarei” acasă la ea, iar 
acum era abuzată și în închisoare. 

— Este un caz interesant, spuse Annika. Mă gândesc să mă 
implic și eu. Avem un interes comun în povestea asta, Mikael. 

— Ce vrei să spui? 

— Voi obţineţi o poveste bună pentru un reportaj, iar eu mă 
aleg cu puţin ajutor în investigare. Simt că ceva nu se potrivește 
în povestea asta. 

Mikael nu continuă subiectul, ci în loc de asta întrebă: 

— Ai mai auzit ceva despre ameninţarea la adresa lui Lisbeth? 


VP - 40 


— De fapt nu, lăsând la o parte că sursele sunt multe și că tot 
timpul se vorbește despre sora ei și banda de răufăcători din 
Rusia sau despre Svavelsjo M.C. 

— Tu ce faci? 

— Tot ce pot, Mikael. Tu ce crezi? Am avut grijă ca 
închisoarea să o apere mai bine și deocamdată nu văd niciun 
pericol semnificativ. Dar s-a mai întâmplat și un alt lucru care ar 
fi putut-o influența. 

— Ce anume? 

— A vizitat-o bătrânul Holger. 

— Glumești? 

— Nu, nu glumesc, chiar s-a întâmplat. Cred că a fost ceva 
important pentru el. 

— Nici nu pot să-mi imaginez cum de s-a putut deplasa la 
Flodberga. 

— L-am ajutat eu cu birocraţia, iar Lisbeth i-a plătit serviciile 
de deplasare până acolo și înapoi. In mașină a fost însoţit de o 
asistentă medicală care l-a urmat în clădire și l-a însoţit în 
scaunul cu rotile. 

— A tulburat-o vizita? 

— Nu se tulbură așa ușor. Dar Holger îi e apropiat, asta știm 
amândoi. 

— A zis Holger ceva anume care să o facă să treacă la fapte? 

— Ce ar fi putut să-i zică? 

— Poate ceva despre trecutul ei - nimeni nu îl cunoaște mai 
bine ca Holger. 

— Nu a menţionat nimic. Singurul lucru care pare să o fi 
marcat pentru moment este povestea cu fata asta, Kazi. 

— Cunoști pe cineva pe nume Leo Mannheimer? 

— Mi se pare că numele sună cunoscut. De ce vrei să știi? 

— Mă întrebam. 

— L-a pomenit Lisbeth? 

— Pot să-ţi povestesc mai târziu. 

— Bun, dar dacă ești curios să știi ce i-a spus Holger, cel mai 
bine e să-l întrebi pe el, spuse Annika. Cred că Lisbeth ar 
aprecia dacă i-ai da bătrânelului puţină atenţie. 

— Așa am să fac. 

Terminară conversaţia, iar Mikael îl sună imediat pe Holger 
Palmgren. Suna ocupat, iar asta a ţinut exagerat de mult. Brusc, 
l-a sunat din nou, dar nu i-a răspuns nimeni. Atunci Mikael se 


VP - 41 


gândi ce-ar fi dacă ar pleca acum direct spre Liljeholmen să stea 
de vorbă cu el între patru ochi. Dar își aduse aminte de 
sănătatea lui Holger - era bătrân, bolnav și avea nevoie să se 
odihnească. Se hotări să mai aștepte și își continuă căutările 
lipsite de direcţie prin afacerile familiei Mannheimer și ale 
agenţiei Alfred Ogren. Găsi multe lucruri, întotdeauna găsea 
când săpa adânc. Dar nimic nu ieșea în evidenţă și nu putea fi 
asociat cu Lisbeth sau cu atacul hackerilor. Atunci schimbă 
strategia și asta chiar din cauza lui Holger și a ceea ce știa el 
despre copilăria lui Lisbeth. Mikael se gândi că nu era exclus ca 
Leo Mannheimer să fi făcut parte din trecutul ei într-un fel sau 
altul, doar pomenise de liste vechi de nume. Se întoarse așadar 
în timp, pe cât îi permiteau bazele de date și internetul. li atrase 
atenţia un articol din ziarul Upsala Nya Tidning; pentru scurt 
timp, povestea atrăsese atenţia pentru că se emisese și un 
comunicat al agenţiei de presă TT bazat pe acel articol. Din câte 
putea să vadă, întâmplarea a fost apoi trecută sub tăcere, 
probabil datorită respectului faţă de persoanele implicate sau 
din cauza climatului media de atunci, mai blând, mai ales când 
era vorba de oameni în poziţii de putere. 

Drama se desfășurase în timpul unei vânători de elani în 
Osthammar, acum douăzeci și cinci de ani. Membrii trupei de 
vânătoare de la Agenţia Alfred Ogren din care făcea parte și 
Herman, tatăl lui Leo, porniseră spre pădure după un prânz mai 
lung, la care ar fi băut și câte un pahar de vin, dar informaţiile 
din articol erau insuficiente ca să se poată spune sigur. Se pare 
că soarele lumina puternic, iar grupul se dispersase din mai 
multe motive. Atmosfera se înfierbântase când doi elani 
fuseseră ochiţi printre copaci. Incepuseră să tragă, iar un tip mai 
bătrân, Per Fält, la vremea respectivă șef de finanțe în 
concernul Rosvik, declarase că greșise direcţia și că devenise 
stresat de mișcările bruște ale animalelor. A tras, după care a 
auzit un țipăt și un strigăt de ajutor. Un tânăr psiholog pe nume 
Carl Seger, membru al trupei de vânătoare, fusese împușcat în 
burtă, chiar sub piept. Nu a durat mult și a decedat acolo, lângă 
un izvor. 

În investigația poliţiei care urmase incidentului nu arăta 
nimeni că ar fi fost altceva decât un accident tragic și cu atât 
mai puţin se spunea că Alfred Ogren sau Herman Mannheimer 
ar fi fost implicaţi. Totuși, Mikael nu expedie povestea ca fiind 


VP - 42 


lipsită de importanţă, mai ales după ce descoperi că Per Fält, 
țintașul, a decedat un an mai târziu, nelăsând în urmă nevastă 
sau copii. Într-un necrolog oarecare era prezentat ca „prieten de 
încredere” și angajat dedicat și loial al concernului Rosvik. 

Mikael se uită pe fereastră și se adânci în gânduri. Cerul se 
întunecase peste Riddarfjärden, vremea era pe cale să se 
schimbe, avea să înceapă din nou ploaia implacabilă. Işi întinse 
spatele și își masă umerii. Oare psihologul împușcat ar fi putut 
avea ceva de-a face cu Leo Mannheimer? 

Era greu de ghicit, putea fi un punct de răscruce sau numai o 
tragedie lipsită de sens. Mikael află tot ce se putea despre 
psiholog, dar nu găsi mare lucru. Carl Seger murise la treizeci și 
doi de ani, era logodit, iar în anul precedent își dăduse 
doctoratul la Universitatea din Stockholm cu o teză despre rolul 
simțului auditiv în propria percepţie de sine. Se numea „un 
studiu empiric”. Nu găsi teza pe internet și nu reuși să afle care 
era mai exact descoperirea în sine, deși subiectul era atins pe 
alocuri și în alte eseuri ale lui Carl Seger găsite de Mikael pe 
internet. Într-unul dintre texte, psihologul descria un experiment 
clasic care arăta cum subiecţii indică mai repede o fotografie cu 
ei înșiși, dintre sute de alte fotografii, dacă fotografia este 
îmbunătăţită. Ne recunoaștem mai repede dacă arătăm mai 
frumoși decât suntem și probabil că ţine de o trăsătură 
moștenită evolutiv. Avem nevoie să ne supraapreciem când ne 
reproducem sau când căutăm liderul haitei, dar asta presupune 
și o primejdie: 

„Încrederea exagerată în propria capacitate ne expune 
riscurilor și ne împiedică să evoluăm. Indoiala de sine joacă un 
rol decisiv pentru maturitatea noastră intelectuală”, a scris 
Seger, iar asta nu era nici prea inovativ, nici prea original. Dar 
era cel puţin interesant că făcuse referire la studii despre copii 
și despre rolul încrederii în sine în dezvoltarea lor. 

Mikael se ridică, merse în bucătărie și făcu ordine la chiuvetă 
și pe masă. Se hotărî să urmărească discuţia cu Leo 
Mannheimer a doua zi, în sala Muzeului Fotografiska. Luase 
decizia să meargă până în miezul acestei povești, ignorând 
planul iniţial de a se bucura de puţin timp liber. Dar nu apucă să 
se gândească mai departe. La ușă suna cineva, și asta nu-i 
plăcea. Oamenii ar trebui să-și anunţe vizitele dând un telefon 


VP - 43 


înainte. Dar merse să deschidă și apoi avea să se refere la acest 
episod ca la un asalt. 


5. 


18 iunie 


Faria Kazi stătea pe pat în celula sa, ghemuită, cu brațele în 
jurul genunchilor. Avea douăzeci de ani și se vedea pe sine 
însăși doar ca o umbră palidă, fadă. Aproape orice persoană 
care o întâlnea era încântată de ea și așa fusese de când sosise 
în Suedia, la patru ani, din orașul Dhaka din Bangladesh. 

Faria crescuse într-un bloc din Vallholmen, o suburbie a 
Stockholmului, cu patru fraţi, unul mai mic decât ea, ceilalți mai 
mari. Tatăl său, Karim, înființase de tânăr un lanţ de curăţătorii, 
acumulând o avere decentă, iar mai târziu cumpărase un 
apartament cu ferestre uriașe în Sickla. 

Copilăria ei fusese lipsită de evenimente. Faria juca baschet și 
era bună la învățătură, mai ales la limbi; îi plăcea să coasă și să 
deseneze benzi desenate manga. Dar în adolescenţă libertatea 
i-a fost răpită puţin câte puţin. Evident, asta avea de-a face cu 
prima ei menstruaţie și cu fluierăturile la adresa ei, în cartierul 
de baștină. Era convinsă că schimbările veneau de afară, ca un 
vânt rece de la răsărit. Situaţia se înrăutăţise după ce mama ei 
murise în urma unui atac de cord, iar pierderea Aishei însemna 
nu numai pierderea unei mame, ci și a unei viziuni asupra vieții, 
precum și a unei forțe a calmului și a bunei chibzuieli. 

Acum, în închisoare, după toate astea, Faria și-l amintea pe 
Hassan Ferdousi, imamul din Botkyrka, făcându-și apariţia într-o 
seară, neinvitat, la casa lor din Sickla. Faria îl iubea pe imam și 
își dorise să vorbească cu el, însă Hassan Ferdousi nu se afla 
acolo ca să socializeze. 

— Aţi înţeles greșit islamul, îl auzi ea spunând furios în 
bucătărie. O să vă meargă rău dacă o ţineţi tot așa, rău de tot. 

După acea seară, începuse și ea să creadă asta, pentru că 
observase la fraţii ei mai mari, Ahmed și Bashir, o duritate și o 
ură care deveneau tot mai nesănătoase. Tot ei, nu tatăl lor, erau 
cei care insistau ca ea să-și poarte nigabul chiar și când mergea 


VP - 44 


să cumpere lapte de la alimentara din colţul străzii. Preferau s-o 
vadă stând acasă și ruginind. Fratele ei mai mic, Razan, nu era 
la fel de categoric, nici implicat în mod special. Avea alte 
interese, chiar dacă adesea se lua după Ahmed și Bashir și mai 
mult lucra în atelierele tatălui său, fiind responsabil pentru 
lucrătorii de la cusătorie. Dar asta nu îl făcea prieten al Fariei, 
pentru că și el o ţinea sub observaţie. 

In ciuda supravegherii continue, Faria mai găsea portiţe spre 
libertate, dar ele presupuneau mereu minciuni și inventivitate. 
Incă mai avea computerul și aflase că nimeni altul decât Hassan 
Ferdousi avea să dezbată exploatarea religioasă a femeilor cu 
un rabin pe nume Goldman, în Stockholm, la Kulturhuset. 
Tocmai își luase bacalaureatul la liceul Kungsholmen. Era spre 
sfârșitul lui iunie, nu mai ieșise din casă de zece zile și o 
copleșea dorința de a fugi de acolo. Nu fusese ușor să o 
convingă pe mătușa Fatima. Aceasta era de meserie cartograf și 
trăia singură, iar pentru Faria era ultimul aliat din familie. Îi 
înţelesese până la urmă disperarea și fusese de acord să spună 
că aveau să se întâlnească la masă. Dintr-un motiv sau altul, 
fraţii o crezuseră. 

Fatima o primise pe Faria în apartamentul său din Tensta și 
curând o lăsase să fugă în centrul orașului. Nu putea fi vorba de 
niște escapade prea lungi, pentru că trebuia să fie înapoi la ora 
opt și jumătate când Bashir urma să o aducă acasă. Dar până 
atunci, își permitea să fie departe, împrumutase o rochie neagră 
și o pereche de pantofi cu toc înalt, o extravaganţă, bineînţeles. 
Nu mergea la petrecere, ci la o dezbatere despre religie și 
oprimare. Insă voia să se îmbrace frumos, pentru că i se părea 
un eveniment special. In realitate, abia dacă-și amintea ce se 
discutase, fiind mult mai prinsă de faptul că se afla acolo și-i 
vedea pe toţi acei oameni din public. De vreo două ori se simţise 
copleșită fără niciun motiv anume. După dezbatere urmase 
momentul întrebărilor, iar cineva din public întrebase de ce 
trebuie să sufere mereu femeile când bărbaţii întemeiază o 
religie. Hassan Ferdousi dăduse un răspuns obscur: 

— Este într-adevăr regretabil când facem din cea mai 
însemnată ființă un instrument al propriei micimi. 

Faria stătea și se gândea la acele cuvinte, pe când în jurul ei 
oamenii se ridicau să plece. Un tânăr în blugi și cămașă albă se 
apropiase de ea. Era așa de neobișnuit să întâlnească pe cineva 


VP - 45 


de vârsta ei fără ca ea să poarte niqab sau hijab, încât se simţea 
goală și expusă. Cu toate astea, nu plecase, rămăsese așezată 
și îl privea pe furiș. Îi dădea cam douăzeci și cinci de ani, nu era 
prea înalt sau foarte sigur pe sine, dar ochii îi străluceau. Avea 
un mers ușor care contrasta cu greutatea și întunericul din 
privire și părea jenat și distrat, lucru care îi dădea Fariei un 
sentiment de siguranţă. O abordase în bengali. 

— Eşti din Bangladesh, nu-i așa? întrebase el. 

— De unde ai știut? 

— Am simțit asta. De unde anume? 

— Dhaka. 

— Și eu la fel. 

Zâmbise cu atâta căldură, că ea nu putuse rezista și-i zâmbise 
înapoi. Se priviseră în ochi, simţiseră o apropiere și sigur își mai 
spuseseră câte ceva. După aceea Faria avea să-și aducă aminte 
cum se îndreptau ei spre Sergelstorg, începând să-și vorbească 
atât cât se poate de deschis. Inainte de a ajunge să se prezinte, 
el îi povestise deja despre blogul pe care scrisese când era în 
Dhaka și care lupta pentru libertatea de exprimare și punea 
accent pe importanţa drepturilor omului, provocându-i astfel pe 
islamiștii din ţară. Cei care publicau erau puși pe lista neagră, 
iar islamiștii începuseră să-i omoare, unul după altul. Erau 
măcelăriți cu macete, iar poliţia și guvernul nu făceau nimic, „nu 
mișcau un deget”, spunea el. De aceea fusese constrâns să-și 
părăsească familia și să plece din Bangladesh, urmând să 
primească azil în Suedia. 

— Am fost prezent la unul dintre măceluri. Era cât pe-aici... pe 
puloverul meu a curs sângele prietenului meu cel mai bun, 
spusese el și, deși ea nu înţelegea întru totul, simțea în el o 
suferință chiar mai mare decât a ei și era copleșită de o 
intimitate care n-ar fi trebuit să apară atât de repede. 

Numele lui era Jamal Chowdhury, iar ea îl luase de mână. 
Mergeau împreună prin fața Parlamentului și ei i se tăiase 
respiraţia, căci, pentru prima oară de secole, trăia și ea pe 
deplin. Dar se neliniștise și văzuse în minte ochii negri ai lui 
Bashir. La Gamla Stan s-a desprins de el. Dar îi fusese de ajuns; 
în zilele și săptămânile ce urmaseră, se refugia în amintirea 
acelei întâlniri ca într-o încăpere plină de comori nepreţuite. De 
aceea nu era de mirare că și în închisoare se agăța de ea, mai 
ales acum seara, când trenul de mărfuri începea iar să duduie, 


VP - 46 


când pașii lui Benito se apropiau, iar Faria știa că avea să fie 
mai rău ca niciodată. 
(J 

Alvar Olsen stătea în biroul său așteptând un telefon de la 
directorul închisorii Rikard Fager. Dar timpul trecea fără ca 
nimeni să sune, iar Alvar înjură în sinea lui și se gândi la Vilda. 
Astăzi ar fi trebuit să fie liber și să meargă cu fiica sa la 
competiţia de fotbal din Västerås. Anulase toate planurile, 
pentru că nu îndrăznea să fie plecat de la serviciu, dar își suna 
mătușa pentru a mia oară și îi părea rău că era un tată așa 
deplorabil. Dar ce era să facă? Planurile lui de a o îndepărta din 
secție pe Benito se duseseră pe apa sâmbetei. Benito era cât se 
poate de informată și se uita ameninţător la el. Intregul pavilion 
fierbea, peste tot deținutele își șopteau una alteia ca înaintea 
unei mari confruntări sau ambuscade. El se uita mereu la 
Lisbeth Salander, rugător, pentru că ea promisese să rezolve 
situația. Dar acest fapt îl neliniștea la fel de mult ca problema de 
fond și își impusese ca mai întâi să încerce el ceva. Salander îi 
dăduse cinci zile, care trecuseră acum, și el nu izbutise să facă 
nimic. Era speriat de moarte. 

Doar într-o privinţă reușise să se liniștească. Crezuse că avea 
să devină subiectul unei investigaţii interne, de vreme ce, în 
mod cert, existau cadre video de când el și Salander merseseră 
în biroul său după ora închiderii ușilor și rămăseseră acolo până 
noaptea târziu. În zilele ce urmară, simţea că oricând putea fi 
chemat în faţa conducerii și pus să răspundă la cele mai 
inconfortabile întrebări. Dar nu se întâmplă nimic, iar până la 
urmă nu mai rezistă și merse chiar el la centrul de supraveghere 
din clădirea B, sub pretextul de a verifica o serie de lucruri 
legate de Beatrice Andersson. Derulă nervos înapoi 
înregistrările, până la orele serii de 12 iunie și ale nopții de 13. 

La început nu pricepu, reluă aceleași cadre de mai multe ori. 
De fiecare dată coridorul era tăcut și pustiu și nu se vedea nici 
urmă că el și Salander ar fi trecut pe acolo. Fără îndoială că era 
salvat și, deși voia să creadă că era vorba de un noroc chior și 
camerele chiar atunci nu funcţionaseră, realiză ce se 
întâmplase. Văzuse doar cum Salander intrase pe serverul 
instituției și lucrase ceva la sistemul de supraveghere. Sigur 
schimbase secvențele de imagini. Nu exista o altă explicaţie și 
desigur că se simțea ușurat. Dar îl și speria. Trase o înjurătură 


VP - 47 


sătul de toate astea și își verifică e-mailul încă o dată. Niciun 
cuvânt, nimic! Ce era așa de greu? Nu trebuia decât să vină 
cineva să o ia pe Benito și să o trimită de-acolo. 

Era ora 19:15. Afară răpăia ploaia, iar el trebuia să iasă 
neapărat pe coridor, să se asigure că nu s-a întâmplat nimic 
teribil în celula Fariei Kazi. Ar fi trebuit ca el să fie afară, să o 
pună la punct pe Benito și să-i facă viaţa un coșmar. Dar 
rămânea acolo ca paralizat. Se uită spre birou și avu impresia că 
ceva era diferit. Poate Salander să fi deranjat lucrurile când 
fusese ieri aici? Orele acelea fuseseră ciudate. Ea se uitase din 
nou prin registrele acelea vechi, de această dată după cineva pe 
nume Daniel Brolin. În rest, Alvar evitase să privească, nu dorea 
să fie amestecat, dar așa se întâmplase până la urmă. Cu 
ajutorul computerului lui, Lisbeth dăduse un telefon, pe un ton 
cât se poate de firesc, lucru care era ciudat, nu-i așa? După 
voce părea o persoană ca oricare alta, atentă și prietenoasă. 
Întrebase ceva despre niște documente nou-apărute; iar imediat 
după aceea, își exprimase dorința de a se întoarce în celulă. 

Douăzeci și patru de ore mai târziu, Alvar începu să se simtă 
tot mai rău, așa că se hotărî să iasă în secţie imediat. Se ridică 
rapid de pe scaunul de la birou, dar nu apucă să mai facă niciun 
pas, ca sună telefonul de comunicații interne. Era directorul 
închisorii, Rikard Fager, care în sfârșit dădea un semn. Rikard 
avea vești bune, închisoarea din Hammerfors era pregătită să o 
preia pe Benito chiar în dimineaţa următoare, și asta era, 
bineînţeles, nemaipomenit. Totuși, Alvar nu se calmă așa cum s- 
ar fi așteptat, iar la început nu înțelese de ce. Apoi își dădu 
seama că trenul de mărfuri duduia afară, închise telefonul, fără 
să adauge niciun cuvânt, și se grăbi să iasă. 

e 

Mikael se simţise asaltat. Pe de altă parte, era unul dintre cele 
mai bune asalturi, cum nu i se mai întâmplase de multă vreme 
încoace. Malin Frode apăruse în deschizătura ușii, udă de ploaie, 
cu machiajul curgându-i pe obraji, cu o expresie sălbatică și cu o 
privire hotărâtă. Mikael nu știa dacă avea să-l pălmuiască sau 
să-i sfâșie hainele. 

Adevărul era undeva la mijloc. Îl împinse la perete, îl prinse de 
fese și îi spuse că va fi pedepsit pentru cât era de plictisitor și de 
sexy și pentru câte și mai câte. Înainte ca el să apuce să se 


VP - 48 


dezmeticească, ea era cu picioarele desfăcute deasupra lui în 
plin orgasm. 

După aceea se așezară unul lângă altul respirând greu. El îi 
mângâie părul și rosti cuvinte blânde, dulci, exact cum trebuia, 
cu prezenţă de spirit și pe tonul potrivit. li fusese cu adevărat 
dor de ea. Ploaia răpăia afară, iar bărcile cu pânze se agitau pe 
Riddarfjärden, apa picura pe coamele acoperișului, era un 
moment sublim. Cu toate astea, Mikael căzu din nou pe gânduri, 
iar Malin, desigur, îl observă. 

— Te plictisesc deja? întrebă ea. 

— Ce? Nu, mi-a fost dor de tine, spuse el cu convingere. 

Dar era clar că se simţea vinovat. Nu se cuvenea să te afunzi 
în cugetări legate de muncă doar la câteva secunde după ce ai 
făcut sex cu o femeie pe care n-ai văzut-o de mult. 

— Când ai spus ultima oară ceva onest? 

— Incerc cât pot de des. 

— E vorba de Erika din nou? 

— E vorba mai mult despre ce am vorbit la telefon. 

— Atacul hackerilor. 

— Și asta. 

— Și Leo pesemne? 

— Da. 

— Atunci, ce naiba, poţi s-o spui pe față. De fapt, de ce te 
interesează atât de mult? 

— Nici măcar nu știu sigur dacă chiar mă interesează, încerc 
numai să potrivesc lucrurile. 

— lar asta a fost o declaraţie de o claritate extraordinară, 
Kalle Blomkvist. 

— Hm, da. 

— Deci este ceva ce nu dezvălui, vreun aspect ce ține de 
sursă? întrebă ea. 

— Poate. 

— Idiotule! 

— Îmi pare rău. 

— Pe de altă parte, și eu m-am gândit mult la Leo după 
convorbirea noastră, mărturisi ea învelindu-se cu pătura și 
arătând de-a dreptul irezistibil. 

El o întrebă: 

— La ce te-ai gândit? 


VP - 49 


— Îmi aduc aminte că promisese să-mi povestească de ce 
fusese atât de bucuros pentru o vreme. Dar apoi nu a mai fost 
așa și mi se părea lipsit de sensibilitate să îl presez. 

— De ce ai ajuns să te gândești la asta? 

Se uită spre fereastră ezitând cu răspunsul. 

— Pentru că acea euforie a lui îmi plăcea, dar mă și îngrijora. 
Era puţin exagerată. 

— Poate că era îndrăgostit. 

— Chiar asta l-am întrebat și a negat categoric. Ne aflam la 
Riche?, iar asta era neobișnuit, deoarece Leo detesta locurile 
aglomerate. Dar ne aflam acolo și urma să vorbim despre cine 
avea să-mi urmeze pe post. Dar Leo era imposibil, de îndată ce 
am început să numesc pe unul și pe altul, a schimbat tema 
conversaţiei și s-a lansat în reflecţii despre iubire și viață, și 
explicaţii privitoare la muzica lui. Era de neînțeles și destul de 
plictisitor, sincer vorbind, ceva despre cum era el născut să-i 
placă anumite armonii și game muzicale. Nu am fost prea 
atentă. Era așa de fericit și de exuberant, că mă simţeam rănită 
și am tăbărât pe el ca o idioată: „Ce s-a întâmplat? Trebuie să- 
mi spui!” Dar a refuzat să-mi spună ceva. Nu putea să-mi zică 
nimic, cel puţin deocamdată, așa susținea. Mi-a dezvăluit doar 
că în sfârșit găsise drumul acasă. 

— Poate că a fost salvat. 

— Leo ura religia. 

— Și-atunci despre ce era vorba? 

— N-am idee. Știu doar că s-a încheiat la fel de rapid, câteva 
zile mai târziu. Atunci s-a dezumflat de tot. 

— În ce fel? _ 

— În toate felurile. Ultima mea zi la Alfred Ogren era chiar 
înainte de Crăciun, acum vreun an și jumătate, poate mai mult. 
Era pe la mijlocul nopţii, în biroul său. Avusesem acasă 
petrecerea de adio la care Leo nu venise, și asta mă întrista. 
Avuseserăm o relaţie specială, el și cu mine. 

ÎI privi. 

— Nu ai niciun motiv să fii gelos. 

— Nu sunt gelos așa ușor. 

— Știu și detest asta la tine. Cred că ai putea fi gelos 
câteodată, doar așa, ca să-ţi arăţi bunele intenţii. Dar am flirtat 


2 Restaurant celebru din Stockholm, înfiinţat la sfârșit de secol nouăsprezece, de 
inspiraţie pariziană. 


VP - 50 


puţin, Leo și cu mine, cam pe vremea când te-am întâlnit și pe 
tine. Viaţa mea era un haos cu divorțul și cu toate, de aceea am 
fost deranjată de fericirea aceea absurdă care nici nu se 
potrivea cu personalitatea lui. Oricum, l-am sunat în toiul nopţii 
și am aflat că rămăsese la birou. Asta mă făcea să mă simt și 
mai rănită. Totuși, și-a cerut scuze într-un mod așa de sincer, că 
l-am iertat, iar când m-a întrebat dacă vreau să mă duc la el 
pentru un pahar de vin înainte de somn, am fugit imediat. Nu 
știu la ce mă aşteptam și nu înțelegeam ce făcea el acolo atât 
de târziu. Leo nu era genul obsedat de muncă; încăperea aceea 
fusese mai înainte biroul tatălui său. Să te minunezi, nu alta - cu 
un Dardel pe perete și cu un bufet Haupt în colț. Leo spunea 
câteodată că îi era rușine de acel birou, că era de un lux obscen. 
Dar în acea seară, când am sosit... îmi e greu să descriu. Ochii îi 
străluceau cumva și avea în voce ceva nou, de parcă era 
distrus. S-a străduit totuși să arate bine dispus, a zâmbit tot 
timpul, dar pe chip avea o expresie rătăcită și tristă. Pe bufetul 
Haupt se afla o sticlă de Bourgogne băută până la fund și două 
pahare goale de vin, semn că avusese o vizită. Ne-am 
îmbrățișat, ne-am spus lucruri frumoase, am băut o jumătate de 
șampanie și ne-am promis că ţinem legătura. Dar se vedea că 
nu acolo îi era gândul, așa că până la urmă i-am zis: „Nu mai 
arăţi fericit”; la care mi-a răspuns: „Sunt fericit, doar că...” Nu a 
terminat propoziţia și a rămas mult timp tăcut, bându-și paharul 
de șampanie, pustiit. A spus că urma să facă o donaţie mare. 

— Cui anume? 

— N-am idee! Și m-am întrebat dacă nu cumva era doar un 
capriciu de moment. A părut imediat încurcat de propriile lui 
vorbe și nu l-am mai întrebat nimic despre asta. Am simţit că 
era ceva personal, iar după aceea am stat pur și simplu acolo, 
stânjeniți. Când m-am ridicat, s-a ridicat și el, ne-am îmbrățișat 
din nou și ne-am sărutat fără prea multă tragere de inimă. Am 
bombănit un „ai grijă de tine, Leo”, am ieșit pe coridor și am 
așteptat să vină liftul. Dar m-am întors, că aveam nervi. Ce mai 
era și cu secretoșenia asta stupidă? Ce învâărtea oare? Voiam să 
înțeleg. Dar când m-am întors - vreau să spun, înainte ca el să 
mă vadă -, mi-am dat seama că-l deranjam. Leo stătea acolo și 
scria ceva pe o foaie nisipie și se vedea că se străduia să-și 
găsească fiecare cuvânt. Umerii îi erau încordați, avea lacrimi în 
ochi și atunci nu m-a lăsat inima să-l întrerup. El nu m-a văzut. 


VP -51 


— Nu ai idee despre ce putea fi vorba? 

— Am ghicit după aceea că avea de-a face cu mama lui. A 
murit doar câteva zile mai târziu, Leo și-a luat liber de la 
serviciu, precum știi, și a dispărut în acea călătorie. Sigur că ar fi 
trebuit să dau un semn și să-i prezint condoleanţele mele. Dar, 
după cum știi, propria mea viaţă se transformase într-un 
coșmar. Incepusem să lucrez zi și noapte la noul meu post și mă 
certam cu fostul soț. Pe deasupra, mă culcam cu tine tot timpul. 

— Asta trebuie să fi fost cel mai rău. 

— Probabil. 

— Deci nu l-ai mai văzut pe Leo de-atunci? 

— Nu în viaţa reală, doar într-un instantaneu la televizor. L-am 
cam uitat sau, mai degrabă, mi l-am scos din minte. Dar azi 
când ai sunat... 

Malin ezită, ca și cum își căuta cuvintele. 

— ... mi-a apărut din nou în fața ochilor scena aceea de la 
birou, continuă ea, și am simţit că ceva nu era în regulă acolo. 
N-aș putea să spun exact ce, doar m-a perturbat și până la urmă 
m-am enervat atât de mult, că l-am sunat. Dar și-a schimbat 
numărul. 

— A zis ceva vreodată de un psiholog care a fost împușcat 
accidental de trupa de vânătoare de la Alfred Ogren când el era 
mic? 

— Ce, nu, cum așa? 

— Pe psiholog îl chema Carl Seger. 

— Nu-mi sună cunoscut. Care e povestea? 

— Carl Seger a fost împușcat la o vânătoare de elani acum 
douăzeci și cinci de ani în pădurile din Osthammar, chipurile din 
greșeală. Cel care a ţintit a fost șeful de finanțe al companiei 
Rosvik, Per Fält. 

— Suspectezi ceva? 

— Nu direct, cel puțin nu acum. Dar mă gândeam că poate 
Carl Seger și Leo au fost apropiați. Părinții au pus mult efort în 
educația copilului, nu-i aşa? Il antrenau pentru teste de 
inteligență și pentru toate cele și am descoperit că Seger a scris 
mult despre importanța încrederii de sine în dezvoltarea 
tinerilor, aşa că mă întrebam... 

— Leo a avut parte de mai multă îndoială de sine decât 
încredere, îl întrerupse Malin. 


VP - 52 


— Carl Seger a scris și despre îndoiala de sine. Leo vorbea 
mult despre părinţii lui? 

— Câteodată și împotriva voinței lui. 

— Nu sună bine. 

— Herman și Viveka sigur au avut momentele lor bune, dar 
cred că unul dintre neajunsurile lui Leo este că nu a reușit 
niciodată să îi înfrunte. Nu a fost lăsat să-și urmeze propria cale. 

— A ajuns să lucreze în finanţe împotriva propriei voințe, vrei 
să spui. 

— Așa simplu nu este niciodată. Ceva în el trebuie să-și fi 
dorit asta. Dar sunt destul de sigură că visa să se elibereze și 
poate de aceea tot insist cu scena de la masa de scris. Aveam 
senzaţia că era vorba de un rămas-bun, nu doar de la mama sa, 
dar și de la altceva, mai mare. 

— L-ai comparat cu Hamlet. 

— Mai mult ca să subliniez diferenţa faţă de tine, cred. Dar e 
adevărat că tot timpul era șovăitor. 

— Hamlet a devenit violent, până la urmă. 

— Ha, da, dar Leo niciodată nu ar... 

— Ce anume? 

O umbră acoperi faţa lui Mălin, iar Mikael își puse o mână pe 
umărul ei. 

— Ce este? întrebă el. 

— Nimic, de fapt. 

— Hai, spune! 

— Odată chiar l-am văzut pe Leo nebun de legat, recunoscu 
ea. 

[] 

La ora 19:29, Faria Kazi simţi primele zguduituri ale trenului 
de mărfuri ca o stare de rău în tot corpul. Mai erau șaisprezece 
minute până la închiderea ușilor celulelor. Dar până atunci 
multe se puteau întâmpla, nimeni nu știa asta mai bine decât 
ea. Afară, pe coridor, gărzile își zornăiau cheile și se auzeau 
voci; și, chiar dacă ea nu pricepea o iotă din ce se spunea, 
presimțea din nou frământarea în murmurul general. Habar nu 
avea despre ce era vorba, numai că exista în aer o senzaţie de 
urgență, iar ea auzise zvonuri că Benito ar urma să plece. Dar 
nimic nu era sigur, nici măcar dacă ploua sau nu acolo afară 
peste calea ferată. Cu o oră în urmă, senzaţia era de tunete în 


VP-53 


cer. Acum trepidaţiile și duduitul trenului erau singurele lucruri 
care mai pătrundeau din lumea de afară. 

Zidurile păreau că se cutremură, lumea mergea încoace și 
încolo și totuși nu părea să se întâmple nimic grav. Poate o să 
fie lăsată în pace în seara asta, în pofida tuturor așteptărilor. 
Gărzile erau la datorie, iar Alvar Olsen o urmărise cu privirea 
peste tot și părea că lucrează tot timpul. Poate acum în sfârșit 
avea să o protejeze, poate avea să fie bine, indiferent de ce se 
șoptea acolo afară. Se gândi la fraţii ei și la mama sa și la felul 
în care odinioară, în Vallholmen, soarele strălucea peste peluze. 
Dar nu a fost lăsată să viseze prea mult. Un lipăit de papuci se 
auzi de departe, un lipăit care părea îngrijorător de cunoscut, iar 
acum nu mai încăpea îndoială. Mirosea și a parfum dulce. Fariei 
Kazi îi venea greu să respire, și-ar fi dorit să facă o gaură în 
perete, să fugă pe calea ferată și să se facă dispărută. Dar era 
părăsită, în patul și celula ei, era abandonată la fel ca 
întotdeauna în casa ei din Sickla. Incercă să se gândească din 
nou la Jamal, dar nu o ajuta, nu mai găsea nicio consolare. 
Trenul de mărfuri duduia, pașii se apropiau și parfumul avea un 
miros înțepător. In numai câteva secunde avea să fie aruncată 
din nou într-o prăpastie fără fund și nu conta de câte ori își 
spunea că viaţa ei fusese deja distrusă și că nu mai avea nimic 
de pierdut. Se îngrozea de fiecare dată când Benito apărea în 
deschizătura ușii și, cu un zâmbet cordial, o saluta din partea 
fraţilor ei. 

Nu era clar dacă Benito îi întâlnise pe Bashir și pe Razan sau 
dacă ţinea legătura cu ei. Oricum, salutul era mereu resimţit ca 
o ameninţare cu moartea și era urmat de un ritual în care Benito 
o pălmuia, o mângâia, o atingea pe piept și între picioare 
numind-o colorată și curvă. Totuși, partea ce mai sinistră nu 
erau atingerile și cuvintele, ci senzaţia că era doar o pregătire 
pentru ceva mai rău, iar câteodată se gândea că într-o zi va luci 
ceva metalic în mâinile lui Benito. Faria se gândea adesea la 
oțel în celulă. 

Toată faima lui Benito se baza pe niște pumnale indoneziene 
pe care pretindea că le-a infectat ea însăși cu o litanie de 
blesteme și despre care se susținea că puteau condamna pe 
cineva la moarte doar îndreptându-le asupra victimei. Mitul 
pumnalelor o urma pe Benito pe coridorul închisorii ca o aură, ca 
un nimb malefic, amestecându-se cu parfumul ei. Faria își 


VP - 54 


imaginase de multe ori cum Benito le putea folosi împotriva ei, 
și erau zile în care își spunea că-i era totuna. 

Ascultă din nou zgomotele din secţie și, pentru un moment, o 
cuprinse din nou speranţa. Lipăitul nu se mai auzea. Să fi fost 
oprită Benito? Nu, picioarele se mișcară din nou și de data asta 
Benito avea companie. Nu se deducea acest lucru doar după 
pași, ci și după miros. Parfumul era amestecat cu un miros mai 
înțepător, de sudoare și de bomboane cu mentă. Era Tine 
Grönlund, acolita lui Benito și garda ei personală, iar Faria 
înţelese că, mai degrabă decât o scăpare, era vorba de un 
complot, de o agravare. Avea să fie rău. 

Acum se văzură în deschizătura ușii unghiile lăcuite ale lui 
Benito și picioarele palide care ieșeau din papucii de plastic. Işi 
suflecase mânecile de la cămașă și își dezvelise tatuajul cu 
șerpi. Era transpirată, machiată și cu privirea îngheţată. Cu 
toate astea, zâmbea; și nimeni nu zâmbea mai neplăcut ca ea. 
În spatele ei veni Tine care închise ușa, deși nimănui, în afara 
gărzilor, nu-i era permis să închidă vreo ușă. 

— Greta și Lauren stau de pază, așa că să nu ne facem griji că 
o să fim deranjate, spuse Tine. 

Benito păși spre Faria și își băgă mâna în buzunarul de la 
pantaloni. Zâmbetul se atenuă, devenind o linie dreaptă. Faţa ei 
palidă căpătă noi riduri, și o picătură de sudoare îi căzu pe buze. 

— Ne grăbim puţin, zise ea. Gărzile vor să mă trimită de-aici, 
ai auzit? De aceea trebuie să ne decidem acum. Ne place de 
tine, Faria. Arăţi bine și ne plac fetele frumoase. Dar ne plac și 
fraţii tăi. Au venit cu o ofertă foarte generoasă, iar acum am 
vrea să știm... 

— Nu am bani, completă Faria. 

— O fată poate plăti în alte moduri și avem propriile 
preferinţe, propria valută, nu-i așa, Tine? De fapt, am ceva 
pentru tine, Faria, ceva care te va face să cooperezi mai bine. 

Benito își băgă din nou mâna în buzunar și făcu o grimasă 
răutăcioasă de triumf. 

— Ce crezi că am aici? continuă ea. Ce ar putea fi? Nu este 
Keris-ul meu, așa că în privința asta poţi să te liniștești. Dar este 
ceva valoros pentru mine. 

Scoase din buzunar un obiect negru și se auzi un clic metalic. 
Fariei i se tăie respirația. Obiectul era un stilet, iar ea era atât de 
paralizată de frică, încât nu apucă să reacționeze când Benito o 


VP-55 


apucă de păr și o trase de ceafă înapoi. Lama se tot apropia de 
gâtul ei, atingând arterele carotide ca și cum Benito voia să 
arate unde va fi tăietura fatală, șuierând și bolborosind cuvinte 
despre cum o să-și înece păcatele în sânge și o să bucure din 
nou familia. Faria nu înțelegea ce spunea, simțea în nări numai 
parfumul acela oribil și inspira duhoarea de tabac și mucegai din 
respiraţia agresoarei sale. În rest nu mai putea gândi și de 
aceea nu pricepu de ce în încăpere se simţea și mai multă 
tensiune. Apoi realiză că ușa fusese deschisă și închisă la loc. 

Mai era o persoană înăuntru, cine să fie? Faria nu înţelese de 
la început, dar era Lisbeth Salander. Arăta ciudat, absentă și 
cufundată în visare, ca și cum n-ar fi știut prea bine unde se 
află. Părea că nu are nicio reacţie când Benito veni spre ea. 

— Deranjez sau...? 

— Măi să fie! Cine dracu' ţi-a dat drumul aici? 

— Tipele de-afară. N-au făcut prea mare caz. 

— Idioate! Nu vezi ce am în mână? șuieră Benito agitând 
stiletul în aer. 

Lisbeth observă cuțitul, dar nu-și schimbă atitudinea. Nu 
făcea decât să se uite absentă la Benito. 

— Fugi de-aici, stricato! Altfel o să te tai ca pe o scroafă. 

— A, nu, n-o să faci asta. Nu o să ai timp, răspunse Lisbeth. 

— Nu o să am ce? 

Un val de ură inundase celula, iar Benito se repezi la Salander 
cu cuțitul în mână. Dar nu ajunse la ea. Faria pricepea ce se 
întâmplase. O lovitură și un braţ întins, și Benito parcă se 
năpustise într-un zid. Deveni imobilă, paralizată și căzu pe 
betonul celulei, fără ca măcar să se sprijine în mâini. Se făcu 
liniște, se auzea numai trenul de mărfuri huruind afară. 


6. 


18 iunie 


Malin și Mikael stăteau unul lângă altul, rezemaţi de speteaza 
patului. Mikael îi atinse umărul întrebând-o: 
— Ce a fost atunci? 


VP - 56 


— Leo parcă a turbat. Nu se întâmplă să ai prin casă un vin 
bun? Simt nevoia să beau ceva. 

— Cred că am un Barolo, spuse el, și se ridică să aducă o 
sticlă. 

Când se întoarse cu sticla și cu cele două pahare, Malin se 
uita pe fereastră cu un aer absent. Ploaia nu înceta să cadă 
peste Riddarfjärden. Pe deasupra apei se așternuse o ceață 
ușoară și departe în zare se auzeau sirene. Mikael turnă vinul și 
o sărută pe Malin pe obraz și pe gură. Trase din nou pătura 
peste ei și începu să povestească: 

— Ştii că fiul lui Alfred Ogren, Ivar, este acum director al 
companiei, deși este cel mai tânăr dintre fraţi. Este cu numai 
trei ani mai mare decât Leo, iar cei doi se cunosc de când erau 
foarte mici. Dar nu sunt tocmai prieteni, mai degrabă se detestă 
unul pe celălalt. 

— Oare de ce? 

— Din cauza rivalităţii, a complexelor de inferioritate și din tot 
felul de motive. Ivar știe că Leo este mai inteligent decât el, știe 
că Leo vede prin el când bravează sau când minte și are 
complexe, nu numai în plan intelectual. Ivar mănâncă 
permanent în restaurante scumpe, s-a îngrășat și e puhav. Încă 
nu a împlinit patruzeci de ani, dar arată bătrân, în timp ce Leo 
face sport și, în momentele lui mai bune, poţi să-i dai și 
douăzeci și cinci de ani. Pe de altă parte, Ivar a fost mai puternic 
și mai ambițios, deci... 

Mălin se strâmbă și mai bău din vin. 

— Ce anume? 

— Câteodată mi-e rușine de asta, că am participat și eu. 
Adesea Ivar era un tip rezonabil, cam înfigăreţ și necioplit ce-i 
drept, dar rezonabil. Altă dată era de-a dreptul infernal, era 
oribil să-l vezi. Cred că-i era teamă ca nu cumva Leo să preia 
conducerea. Mulţi își doreau asta, mai ales cei din comitetul 
director. În ultima mea săptămână în firmă, chiar înainte de a-l 
întâlni pe Leo în miez de noapte, avuseserăm o ședință. Urma să 
stabilim și cine avea să mă înlocuiască. Dar inevitabil am ajuns 
la altceva și, vezi tu?, Ivar era de la bun început enervat. Sigur 
simţea același lucru ca și mine, că se întâmplase ceva. Leo era 
așa de ridicol de fericit, ca și cum ar fi zburat deasupra tuturor. 
In plus, lipsise de la birou în acea săptămână, iar Ivar îl luase la 
trei păzeşte. Il numea pe Leo moralist, pierde-vară și ticălos, iar 


VP - 57 


la început Leo nu s-a supărat. Doar zâmbea, ceea ce îl provoca 
și mai mult pe Ivar, făcându-l să arunce din el cele mai 
îngrozitoare lucruri. Devenise rasist. A spus că Leo era ţigan și 
corturar. A fost o prostie să cred că Leo nu va face decât să-l 
ignore pe idiotul ăla. Dar a zburat de pe scaun și l-a luat de 
beregată, zău așa! M-am repezit la Leo și l-am tras pe podea. A 
fost o nebunie! Îmi amintesc că mormăia: „Noi suntem mai buni, 
noi suntem mai buni”, după care, până la urmă, s-a domolit. 

— Și Ivar ce-a făcut? 

— Nimic, a rămas șocat pe scaun și s-a uitat la noi. Apoi s-a 
aplecat în faţă cu o expresie de rușine și regret. Și-a cerut 
iertare, după care a tulit-o, iar eu și cu Leo am rămas pe podea. 

— Și el ce-a zis? 

* 

— Nimic din câte mi-amintesc. A fost o nebunie, când mă 
gândesc. 

— Nu a fost o nebunie să-l facă corturar și ţigan? 

— Așa e Ivar când își iese din pepeni, un bădăran primitiv. Ar 
fi putut la fel de bine să-l facă potaie sau porc. In lumea lui e 
cam același lucru. Cred că a moștenit trăsătura asta de la tatăl 
său. Există o mulțime de prejudecăți în familia lui și la asta mă 
refer când spun că mi-e rușine: n-ar fi trebuit să lucrez niciodată 
la Alfred Ogren. 

Mikael tăcu și bău din paharul de vin. Sigur ar trebui să mai 
exploreze, să pună niște întrebări sau să spună câteva cuvinte 
de consolare pentru Malin, dar nu spuse nimic. Ceva îi preocupa 
mintea și, la început, nu înţelese prea bine ce, dar după aceea 
și-a dat seama că era ceva legat de Lisbeth. Apoi își aminti că 
mama lui Lisbeth, Agneta, avea rădăcini în lumea nomadă. 
Bunicul ei era nomad, credea el, și de aceea numele ei apăruse 
în acele registre care mai târziu au devenit ilegale. 

— Nu-i așa... spuse el într-un sfârșit. 

— Ce anume? 

— ...Că Ivar se crede mai rafinat? 

— Sigur că da. 

— Vreau să spun, mai rafinat prin legături de sânge sau 
descendență. 

— Ar fi foarte ciudat. Mannheimer are, fără îndoială, sânge 
albastru. Unde vrei s-ajungi? 

— Nu știu exact. 


VP -58 


Malin arăta întristată și resemnată, iar Mikael o cuprinse din 
nou de umeri. Știa precis ce trebuia să verifice. Trebuia să sape 
adânc în timp și să caute și prin vechile registre de biserică, 
dacă era necesar. 

e 

Lisbeth lovise cu forță, poate prea cu forţă - își dăduse seama 
de asta chiar înainte ca Benito să se prăvălească sau poate 
chiar înainte de a-i da lovitura. Înţelese chiar din cât de ușoară 
fusese mișcarea, din faptul că nu i se opusese rezistenţă, din 
acea intuiţie pe care fiecare practicant al artelor marţiale o 
cunoaște: reușita cea mai deplină se regăsește în ceea ce de- 
abia se simte. 

A tras o dreaptă de o perfecțiune neașteptată chiar în laringe, 
apoi a lovit-o cu cotul în maxilar de două ori. După aceea s-a 
tras un pas înapoi, nu doar pentru a-i face loc lui Benito să cadă, 
ci și pentru a avea situaţia sub control. A urmărit-o pe Benito 
prăbușindu-se, fără ca nici măcar să se sprijine cu mâinile și 
izbindu-se de podea mai întâi cu faţa, apoi cu bărbia. A auzit 
sunetul, trosnetul de oase zdrobite. Era mai mult decât sperase. 

Benito era într-o stare gravă. Zăcea pe burtă aproape lipsită 
de viaţă, cu fața schimonosită și expresia îngheţată într-o 
grimasă îngrozitoare. Nimeni n-ar fi jelit-o pe Benito Andersson 
mai puţin decât Lisbeth Salander, dar moartea ei ar fi fost o 
complicaţie inutilă. Pe deasupra, mai era și Tine Grönlund acolo 
de față. 

Tine Grönlund nu semăna cu Benito, dimpotrivă, era mai 
degrabă croită să fie manevrată și să-i urmeze pe alţii. Dar era 
înaltă, zdravănă și rapidă, iar lovitura ei avea o anvergură la 
care era greu să faci faţă, mai ales când venea dintr-o parte, ca 
acum. Lisbeth o pară numai pe jumătate, își auzi sângele 
clocotind și înroșindu-i obrajii și se pregăti pentru o nouă luptă. 
Dar scăpă, de data asta. In loc să continue să se bată, Tine se 
uita fix la Benito care zăcea pe podea; priveliștea era 
îngrijorătoare. 

Nu doar că lui Benito îi curgea sânge din gură și se ramifica 
pe beton în încrengături roșii care semănau cu niște gheare, dar 
la asta se adăugau și corpul chircit și chipul desfigurat. Benito 
părea un caz ce necesita asistenţă medicală pe termen lung, în 
cel mai bun scenariu. 

— Benito, trăiești? întrebă Tine în felul ei sâsâitor. 


VP -59 


— Trăiește, răspunse Lisbeth fără a fi convinsă de ce spune. 

Mai doborâse oameni și înainte, în interiorul sau în afara 
ringului, dar atunci mai percepuse cât de cât sunete înăbușite 
sau văzuse vagi mișcări. Acum domnea o tăcere accentuată de 
greutatea corpului și de nervozitatea vibrantă din celulă. 

— Ce dracu’, nu suflă deloc! sâsâi Tine. 

— Nu arată prea bine, e-adevărat, spuse Lisbeth. 

Tine mormăi o ameninţare și îi arătă pumnii, apoi își făcu vânt 
pe ușă cu o mișcare legănată. Lisbeth rămase cu picioarele 
depărtate și foarte concentrată, uitându-se la Faria Kazi. Faria 
stătea pe pat cu mâinile în jurul genunchilor și se uita perplexă 
la ea. 

— O să te scot de-aici! zise Lisbeth. 

e 

Holger Palmgren stătea culcat în patul său de invalid din 
apartamentul din Liljeholmen gândindu-se la conversaţia cu 
Lisbeth. Il durea că nu putea încă să-i răspundă la întrebare. 
Asistenta lui îl ignora, iar el se simţea prea deplorabil și slăbit ca 
să mai caute documentele pe cont propriu. Suferea de dureri 
mari în șolduri și în picioare și nu mai putea să mai meargă nici 
cu sprijinul cadrului metalic. Avea nevoie de ajutor pentru cele 
mai multe lucruri, avea mereu îngrijitori acasă, iar majoritatea îl 
tratau ca pe un copil de cinci ani și nu păreau că le place 
această meserie sau, pur și simplu, nu le plăceau bătrânii. 
Câteodată - nu prea des, căci își păstra mândria -, regreta că 
refuzase așa hotărât oferta lui Lisbeth de a primi ajutor calificat 
și finanţat din fonduri proprii. Deunăzi, o întrebase pe tânăra și 
severa Marita care mereu se strâmba oarecum scârbită când 
trebuia să-l ridice din pat: 

— Ai copii? 

— Nu vreau să vorbesc despre viaţa mea privată, i-o retezase 
ea. 

Trecuse atât de mult timp de când era considerat un 
lingușitor atunci când voia să fie politicos! Bătrâneţea era o 
umilire, un asalt. Așa vedea lucrurile, iar mai devreme, când 
avusese nevoie să-și schimbe scutecul, își amintise de poemul 
lui Gunnar Ekelöf, „Ar trebui să le fie rușine”. 

Nu mai citise poemul de când era tânăr, dar și-l amintea 
destul de bine, poate nu cuvânt cu cuvânt, dar aproape. Era 
vorba despre un ins, probabil alter ego-ul poetului, care scrisese 


VP - 60 


ceea ce el numea o declaraţie a morţii, în care își dorea ca 
ultimele urme lăsate de el să fie un pumn strâns printre nuferii 
unui iaz și bule de cuvinte răzbind la suprafaţă dinspre fundul 
apei. Așa de jalnic se simţise Holger, că poemul îi oferise singura 
speranţă care-i mai rămânea: sfidarea. Era adevărat că nu peste 
multă vreme starea lui avea să se înrăutăţească și să stea în pat 
ca o legumă, probabil urma să devină și senil, și nu se va mai 
putea aștepta la altceva decât la moarte. Cu toate astea, nu 
putea s-o accepte, acesta era mesajul și consolarea poemului. 
Nu-i rămânea decât să-și ţină pumnul strâns ca într-un protest 
mut. Putea să se cufunde cu totul în apă, mândru și revoltat, 
respingând durerile, scutecele, nemișcarea și toată înjosirea. 

Totuși, viaţa lui nu era doar un tablou negru ca noaptea. Avea 
încă prieteni și mai ales le avea pe Lisbeth și pe Lulu care va 
ajunge aici în curând și îl va ajuta să găsească documentele. 
Lulu era din Somalia, se făcuse mare și frumoasă, cu părul lung 
și împletit. Avea o privire atât de sinceră, încât îl făcea să-și mai 
recapete câte ceva din respectul de sine. Lulu îl îngrijea 
noaptea, îi punea plasturele cu morfină, cămașa de noapte și îl 
băga în pat. Deși suedeza ei încă era stângace, întrebările ei 
erau cinstite. Nu spunea prostii la plural, de felul „acum ne 
simțim bine, nu-i așa?” Se întreba unde ar trebui să studieze și 
să înveţe și se interesa despre ce a făcut Holger de-a lungul 
vieții sau ce gândea el. II vedea ca pe un om, nu ca pe un 
vârstnic fără istorie. 

Lulu era una dintre razele de lumină din viaţa lui de la o 
vreme și singura persoană cu care vorbise despre Lisbeth și 
despre vizita lui la Flodberga. Vizita fusese un coșmar, începuse 
să tremure numai văzând zidul înalt al închisorii. Cum de-o 
aduseseră pe Lisbeth într-un astfel de loc? Făcuse ceva măreț, 
salvase un copil. Cu toate astea, se afla printre delincventele 
cele mai rele din ţară. Era scandalos, iar când a întâlnit-o în 
camera de vizite, a fost atât de tulburat, încât nu și-a putut ţine 
limba-n frâu, așa cum îi stătea în obicei. 

O întrebase despre tatuajul cu dragon, fusese mereu curios ce 
era cu el. Pe de altă parte, el aparţinea unei generaţii care nu 
înțelegea arta asta. De ce să te împodobești cu ceva ce nu 
dispare, când noi, oamenii, ne schimbăm mereu și evoluăm? 

Lisbeth răspunsese scurt și concis și totuși fusese de ajuns. 
Devenise captivat, începuse să spună tot felul de aiureli, fără 


VP - 61 


nicio logică, și evident că îi dăduse idei. Era aiurea, mai ales că 
abia dacă știa el însuși despre ce vorbea. Ce era cu el? Ce făcea 
de fapt? Era adevărat, știa motivul. Nu erau numai vârsta și 
lipsa de discernământ. Cu câteva săptămâni mai devreme, 
primise o vizită neașteptată de la Maj-Britt Torell, o doamnă în 
vârstă cu părul alb și cu un chip ca de pasăre, care fusese mai 
demult secretara lui Johannes Caldin, șeful Clinicii psihiatrice 
pentru copii din Uppsala, pe vremea când Lisbeth era internată 
acolo. 

Maj-Britt Torell citise în ziare despre Lisbeth Salander, apoi se 
apucase să treacă prin mormanele de însemnări de jurnal pe 
care le preluase după dispariţia lui Caldin. Ținuse să precizeze 
că niciodată nu călcase pactul de confidenţialitate, dar aici era 
vorba de circumstanțe speciale: „... după cum știți. A fost 
îngrozitor cum a fost tratată fata”. De aceea Maj-Britt voia acum 
să-i înmâneze aceste hârtii, ca totul să iasă la lumină. 

Holger i-a mulțumit, și-a luat la revedere de la ea, s-a pus pe 
citit și s-a descurajat. Era aceeași poveste veche și dureroasă 
despre cum psihiatrul Peter Teleborian o legase pe Lisbeth cu 
curele și o expusese unor abuzuri grave. Documentele nu 
conţineau nimic nou din câte putea el să vadă -, dar poate că se 
înșela. Fuseseră de-ajuns câteva cuvinte, pe care el i le 
aruncase la întâmplare când fusese la ea la închisoare, pentru 
ca Lisbeth să se gândească și să realizeze acum că făcuse parte 
dintr-un studiu la nivel naţional. Spunea că știa și alţi copii care 
fuseseră implicaţi, și din generaţia de dinaintea ei, și din cele de 
după. Dar ce nu reușea ea să afle era numele celor vinovați. Se 
pare că fuseseră ţinute secret cu mare grijă, nepublicate pe 
internet și de negăsit în nicio arhivă. 

— Nu te mai poţi uita o dată, ca să vezi dacă nu cumva 
găsești ceva? îl întrebase ea la telefon, iar el așa avea să facă, 
numai să vină Lulu și să-l ajute. 

* 

Dinspre podea se auzeau acum cuvinte şuierătoare, 
incoerente și, înainte de a putea desluși clar vreunul, Faria își 
dădu seama că sună ca niște blesteme și ameninţări. Se uită în 
jos la Benito, care zăcea pe burtă cu brațele răsfirate - nu-și 
mișca deloc corpul, nici măcar un deget, doar capul, ridicat la un 
centimetru de pământ, și ochii, care se uitau chiorâș la Lisbeth 
Salander. 


VP - 62 


— Mi-am îndreptat Keris-ul asupra ta! 

Vocea îi era atât de slabă și de răgușită, că nu mai părea 
deloc o voce de om. În gândurile Fariei, cuvintele se împleteau 
cu sângele care i se scurgea din gură. 

— Pumnalul este îndreptat spre tine. Ești moartă! 

Nu erau decât ameninţări cu moartea, nimic altceva. Pentru 
un moment, Benito își recăpătase parcă ceva din autoritate. Cu 
toate astea, lui Lisbeth Salander nu părea să-i pese, îi răspunse 
ea și cum abia dacă auzise ceva: 

— Dar tu ești cea care pari moartă, nu-i așa? 

Benito nu părea să mai existe pentru ea. Salander își îndreptă 
atenţia spre coridor, iar Faria înţelese brusc de ce. Se auzeau 
pași grei și repezi, cineva se grăbea spre celula ei, iar în 
următorul moment se auziră voci, înjurături și cuvintele: 

— Mișcaţi-vă de-aici, pentru Dumnezeu! 

Ușa se deschise rapid, iar în prag stătea șeful gărzilor, Alvar 
Olsen, în obișnuita lui cămașă albastră și gâfâind din greu din 
cauză că alergase. 

— Dumnezeule! Ce dracului s-a întâmplat? făcu el, iar privirea 
îi pendulă în sus și în jos, de la Benito, aflată pe podea, la 
Lisbeth, deasupra ei, și apoi la Faria, care stătea pe pat. 

— Ce dracului s-a întâmplat? se repetă el. 

— Vezi ce e acolo pe podea? veni Lisbeth Salander cu replica. 

Alvar se uită în jos și descoperi stiletul care se afla într-o baltă 
de sânge în fața mâinii drepte a lui Benito. 

— Ce naiba? izbucni el. 

— Exact, cineva a reușit să treacă un cuţit prin detectoarele 
voastre de metal. Așa că uite ce s-a întâmplat: personalul unei 
mari închisori a pierdut controlul și nu a reușit să protejeze o 
deținută ameninţată. 

— Dar asta... asta, bolborosi Alvar pierdut și arătând în 
direcția maxilarului lui Benito. 

— Asta ar fi trebuit să faci de multă vreme, Alvar. 

Alvar se uită fix la fața desfigurată și distrusă a lui 

Benito, cu sângele șiroindu-i din maxilar. 

— Mi-am îndreptat Keris-ul spre tine. O să mori, Salander, o să 
mori! șuieră ea, iar Alvar se simţi cuprins de panică. 

Apăsă butonul de alarmă de la centură, apăsă și strigă după 
ajutor. 

— O să te omoare, spuse el. 


VP - 63 


— E grija mea, răspunse Lisbeth. M-au urmărit brute mai mari 
de-atât! 

— Nu există o brută mai mare. 

Departe, pe coridor, se auzeau deja pași. Idioții ăia or fi fost 
prin preajmă tot timpul? Nu l-ar surprinde asta, chiar deloc. In el 
clocotea o furie violentă și se gândi la Vilda și la ameninţarea ce 
plana deasupra ei și la întreaga secţie care se compromitea în 
asemenea hal. O privi din nou pe Lisbeth Salander și își aminti 
de cuvintele ei: asta ar fi trebuit să facă de multă vreme! 
instinctul îi spunea că trebuia să acţioneze într-un fel, să-și 
recapete demnitatea. Dar nu apucă să facă nimic. Colegii lui, 
Fred și Harriet, dădură buzna și se uitară ca paralizaţi la 
priveliștea din celulă. Precum Alvar puţin mai devreme, o văzură 
pe Benito pe podea și auziră înjurăturile bolborosite fără 
încetare, doar că de data asta nu se mai puteau distinge 
afirmaţii articulate, numai silabele „ke” și „kri”, clare în delirul ei 
malefic. 

— Of, la naiba! strigă Fred. La naiba! 

Alvar făcu un pas înainte, își drese glasul și, în acel moment, 
Fred îl văzu. Ochii îi trădau frica, transpiraţia îi curgea pe frunte 
și pe obraji. 

— Harriet, cheamă doctorul! îi ordonă Alvar. lar tu, Fred... 

Nu știa exact ce trebuia să zică. In primul rând, voia să 
câștige timp și să-și consolideze autoritatea. Dar se pare că nu 
reușea, căci Fred îl întrerupse pe același ton de urgenţă: 

— Ce catastrofa dracului! Ce s-a întâmplat? 

— A devenit periculoasă, spuse Alvar. 

— Ai lovit-o sau...? 

Alvar nu răspunse, nu imediat. Dar în acea clipă își aminti 
descrierea înfiorător de exactă a drumului spre sala de clasă a 
Vildei. Își aminti că Benito spusese ce culoare aveau cizmele de 
cauciuc ale Vildei. 

— Eu... începu el. 

Alvar ezită, conștient fiind că era ceva cu acel „eu” care în 
același timp îl speria și îl ademenea. îi aruncă o privire lui 
Lisbeth Salander, iar ea aprobă din cap ca și cum ar fi înțeles 
precis. Dar nu... fie ce-o fi, simțea că e bine să procedeze așa. 

— N-am avut încotro. 


VP - 64 


— Dar la dracu', arată rău! Benito, Benito, ești bine? murmură 
Fred și asta a fost ultima picătură după luni de zile în care 
închisese ochii și tăcuse. 

— În loc să-ţi faci griji pentru Benito, ar trebui să-ţi pese de 
Faria, rosti el printre dinţi. Am lasat toată secţia să fie otrăvită și 
distrusă. Uită-te la stiletul ăla de jos. Îl vezi? Benito a reușit să îl 
aducă în secţie. A sustras blestemata asta de armă mortală și 
tocmai ce avea de gând să o atace pe Faria, când eu... 

Ezită din nou, bâjbâind după cuvinte. Era ca și cum în acel 
moment își dădea seama de dimensiunea minciunii sale și, 
aproape în același timp, se uită disperat spre Lisbeth sperând să 
fie salvat. Dar salvarea nu veni de la ea. 

— A vrut să mă omoare, interveni Faria Kazi de pe patul 
celulei și duse mâna la o mică tăietură pe gât. 

Alvar căpătă din nou curaj: 

— Ce era să fac? Să aștept să văd cât de bine își pune planul 
în aplicare? se indignă el și parcă se simţi mai bine, chiar dacă 
își dădea tot mai mult seama în ce joc riscant intrase. 

Dar era prea târziu ca să se mai retragă. Alte deținute se 
adunaseră la ușa întredeschisă, multe se împingeau ca să poată 
intra. Situaţia începea să scape de sub control, iar afară pe 
coridor se auzeau glasuri incitate. Unele femei aplaudau, 
sentimentul de ușurare se răspândea, lumea se simţea 
eliberată. Dar nu se auzeau doar chiote de bucurie, în vacarmul 
general, se deslușeau și ameninţări, care nu erau îndreptate 
împotriva lui, ci împotriva lui Lisbeth Salander, ca și cum zvonul 
despre ce se întâmplase cu adevărat se răspândise deja. 
Înţelese că trebuia să acţioneze, să fie hotărât. Cu glas tare 
spuse că trebuie informată imediat poliţia. Ştia că mai multe 
gărzi din alte departamente aveau să ajungă acolo, așa era 
mereu când se declanșa alarma, și se gândi dacă ar fi bine să le 
închidă pe deţinute acum sau dacă să aștepte întăriri. Se 
apropie cu un pas de Faria Kazi și le spuse lui Harriet și lui Fred 
că asistenții medicali și psihologii trebuie să aibă grijă și de ea. 
Apoi se întoarse spre Lisbeth Salander și îi ceru să îl urmeze. 

O conduse pe coridor, pe lângă deținute agitate și gărzi care 
se îmbulzeau, iar pentru un moment crezu că lucrurile aveau să 
iasă de pe făgașul normal. Secţia se afla la un pas de revoltă, ca 
și cum toată tensiunea și confuzia care clocotiseră atât de mult 
aveau să răbufnească la suprafaţă. Doar străduindu-se din greu, 


VP - 65 


reuși să o ducă pe Salander în celula sa și să închidă ușa după 
ei. Cineva bătea la ușă, colegii lui strigau să se facă ordine, 
inima îi bătea puternic. Își simţea gura uscată și nu știa ce să 
spună. Lisbeth nici nu se uită la el, ci numai la masa ei de scris. 
Ea își trecu mâna prin păr. 

— Îmi place să-mi asum lucrurile pe care le fac, spuse ea. 

— Voiam numai să te protejez. 

— Aiurea! Voiai să te simţi o persoană ceva mai bună. Dare 
în regulă, Alvar. Poţi să pleci acum? 

Alvar și-ar fi dorit să mai spună ceva, să se justifice. Dar își 
dădu seama că ar fi sunat ridicol. Se întoarse spre ușă și o auzi 
spunând în spatele lui: 

— Am lovit-o în laringe! 

In laringe? repetă el în gând, închise celula și își croi drum 
prin toată învălmășeala de pe coridor. 

e 

În timp ce o aştepta pe Lulu, Holger Palmgren încerca să-și 
amintească ce anume conțineau acele documente, dacă într- 
adevăr în ele se putea ascunde ceva nou și spectaculos. Îi venea 
greu să creadă că o să descopere mai mult decât știa deja, și 
anume că existaseră planuri ca Lisbeth să fie dată spre adopţie 
de mică, atunci când situaţia cu tatăl său și cu violurile suferite 
de Agneta ajunsese într-un punct critic. 

Prin urmare, da, avea să afle în curând. Lulu era mereu 
punctuală, venind la ora nouă în cele patru zile din săptămână 
în care lucra, iar astăzi era una dintre serile ei. Îi era dor de ea, 
va veni și-l va așeza în pat, îi va pune plasturele cu morfină, va 
avea grijă de el și-i va da documentele din sertarul de jos al 
biroului din sufragerie unde le pusese ultima dată, după vizita 
lui Maj-Britt Torell. 

Holger promisese să le parcurgă cu toată atenţia, sperând că 
va avea privilegiul să o ajute pe Lisbeth pentru o ultimă dată. 
Suspină, căci îl chinuiau durerile din șolduri. Era ora din zi în 
care îl dureau cel mai tare și repeta ca o mantră: „Dragă și 
minunată Lulu, am nevoie de tine, vino acum!” și într-adevăr, nu 
stătu decât cinci sau zece minute lovind pătura cu mâna 
sănătoasă, că și auzi pași afară, pe casa scărilor, pași care 
păreau familiari. 

Ușa se deschise. Să fi venit cu douăzeci de minute mai 
devreme? Ce minunat! Doar că nu se auzi nicio chemare veselă, 


VP - 66 


niciun „bună seara, bătrâne”, doar pași care se strecurau în 
apartament și se apropiau de dormitor. | se făcu frică și asta nu-i 
stătea în fire - era unul dintre avantajele vârstei, nu mai avea 
prea multe de pierdut. Dar acum îl cuprinse neliniștea, poate din 
cauza documentelor. Dorea să le citească și să o ajute pe 
Lisbeth. Dintr-odată, avea pentru ce să trăiască. 

— Alo, strigă el. Alo! 

— Oh, ești treaz? Speram să dormi. 

— Nu dorm niciodată când vii tu, spuse el, vizibil ușurat. 

— Nu cred că-ţi dai seama cât de obosit și terminat ai fost în 
ultimele zile. Pentru un moment mi-a fost teamă că acea vizită 
la închisoare te-ar putea dărâma, răspunse Lulu și păși prin 
deschizătura ușii. 

Era machiată pe pleoape, rujată și purta o rochie africană 
plină de culori. 

— A fost atât de rău? 

— Abia dacă am putut vorbi cu tine. 

— Îmi pare rău, o să fiu mai bun. 

— Eşti cel mai bun dintre toţi pe care-i îngrijesc, știi asta. 
Singurul tău defect este că spui tot timpul că-ţi pare rău. 

— Îmi pare rău. 

— Vezi? 

— Ce este cu tine azi, Lulu? Arăţi mai bine ca niciodată! 

— O să beau un pahar cu un suedez din Västerhaninge. Îți 
vine să crezi? Este inginer, are casă și un Volvo nou. 

— Vrea să te prindă-n plasă, desigur. 

— Sper, spuse ea, și îi îndreptă picioarele și șoldurile. Avu 
grijă ca el să stea bine pe pernă și așeză patul de invalid în 
poziţie de șezut. În timp ce patul se ridica făcând un zgomot 
surd, ea continuă să îndruge lucruri despre omul din 
Västerhaninge pe nume Robert sau probabil Rolf. Holger nu o 
auzi, iar Lulu îi puse mâna pe frunte. 

— Eşti rece și transpirat, tontule. Ar trebui să-ți fac duș. 

Nimeni nu putea spune tontule cu atâta afecțiune ca 

Lulu; de obicei, lui îi făcea plăcere să stea la palavre cu ea. 
Acum era însă nerăbdător și se uita în jos la mâna sa stângă 
lipsita de viaţă. Arăta mai jalnic ca niciodată. 

— lartă-mă, Lulu. Mai întâi poţi face ceva pentru mine? 

— Totdeauna dispoziţia ta. 


VP - 67 


— Totdeauna /a dispoziţia ta, corectă el. Știi foile acelea pe 
care le-ai pus deoparte în sertarul de la birou, le poţi scoate de 
acolo? Aș avea nevoie să le citesc din nou. 

— Ai zis că a fost o lectură îngrozitoare. 

— A fost îngrozitoare, dar trebuie să mă mai uit pe ele. 

— Sigur, sigur, le aduc. 

Dispăru pentru un moment, iar când reveni avea în braţe un 
teanc de hârtii mai mare decât cel pe care își aducea el aminte 
că îl primise. Poate că se amestecaseră și alte foi. Deveni din 
nou agitat, nu știa de ce, fie pentru că nu avea să găsească 
nimic important în documente, fie pentru că, dimpotrivă, ar 
putea găsi ceva, iar Lisbeth va pune din nou la cale o groază de 
nebunii. 

— Pari mai vioi azi, Holger. Dar parcă ești cam absent. Te 
gândești din nou la Lisbeth? spuse Lulu și așeză teancul de hârtii 
pe masa de lângă pat, între cărţi și flacoanele cu medicamente. 

— Asta trebuie să fie, a fost șocant să o văd la închisoare. 

— Înţeleg. 

— Ai putea să-mi aduci periuţa de dinţi și să-mi pui plasturele 
cu morfină și toată șandramaua, apoi să-mi muţi picioarele puţin 
spre stânga? Toată partea inferioară a corpului parcă are... 

— ... înfipte cuțite, completă ea. 

— Precis, cuțite. Spun asta tot timpul? 

— Aproape tot timpul. 

— Vezi tu, încep să devin senil. Dar mai târziu vreau să citesc 
hârtiile astea, iar tu poţi să fugi la Roger. 

— Rolf, îl corectă ea. 

— Rolf, așa. Sper că e de treabă. Asta e cel mai important. 

— Așa să fie? Tu ţi-ai ales femeile după cât de treabă au fost? 

— Ar fi trebuit, cel puţin. 

— Așa spuneţi toţi și apoi fugiţi după prima ţipă arătoasă. 

— Ce? Nu, nu cred. 

Nu mai era atent. O rugă pe Lulu să îi dea grămada de hârtii, 
pentru că nu putea să o ridice singur cu mâna funcţională, care 
nici ea nu era în stare prea bună. Incepu să citească în timp ce 
Lulu îi descheia cămașa și îi punea plasturele de morfină, și 
continuă, întrerupându-se din când în când pentru ca Lulu să-și 
facă treburile ei, simțindu-se adesea nevoit să îi spună ceva 
drăguţ și încurajator. Își luă un la revedere afectuos și îi ură 
succes cu al ei Rolf sau Roger. 


VP - 68 


A citit și a răsfoit și, așa cum își închipuia, a dat peste tot felul 
de declaraţii ale psihiatrului Peter Teleborian: protocoale ale 
tratamentelor cu medicaţie, rapoarte despre tablete care nu au 
fost luate, relatări despre terapiile în care pacientul a tăcut sau 
nu a fost cooperant, hotărâri asupra unor măsuri extreme, 
reluări de proceduri, alte măsuri extreme, semne clare de 
sadism chiar dacă totul era exprimat într-un limbaj sec - toate 
acele lucruri care îl chinuiseră deja pe Holger cândva. 

Dar nu găsi nimic din ce voia să afle Lisbeth. Să fi fost totuși 
neatent, în ciuda strădaniei? Se hotărî să mai treacă prin toate 
încă o dată și, ca măsură de precauţie, să folosească și lupa. 
Studie amănunţit fiecare pagină și, până la urmă, dădu de ceva. 
Nu era mult, numai două notițe confidenţiale ale lui Teleborian 
de când Lisbeth fusese înscrisă la clinica din Uppsala. Cu toate 
astea, ele îi ofereau lui Holger tocmai ce fusese rugat să 
găsească: nume. 

Scria așa: 


Cunoscută de mai devreme din Registrul pentru Studii de 
Genetică și de Mediu Social, RSGMS. Participant la Proiectul 
9. (Rezultat: neconcludent.) 


Hotărârea profesorului Martin Steinberg de plasare în 
orfelinat. Imposibil de realizat. Tendinţă de evadare. 
Inventivă. Incident grav cu G în apartamentul din 
Lundagatan - a fugit la numai șase ani. 


A fugit la numai șase ani? Să se fi referit Lisbeth la această 
întâmplare în închisoare? Asta trebuie să fie, nu-i așa?, iar G. 
poate fi femeia cu semnul acela pe gât? Posibil. Dar nu mai scria 
nimic altceva, așa că nu putea fi sigur. Holger se cufundă în 
gânduri. Apoi citi din nou notiţa și zâmbi vag. /nventivă, scrisese 
Teleborian și era singurul lucru pozitiv pe care idiotul acela îl 
spusese vreodată despre Lisbeth. Chiar și un măgar își dă 
seama câteodată... dar nu era niciun motiv de zâmbet, 
bineînţeles. Nota confirma că Lisbeth aproape fusese expediată 
când era mică. Holger citi mai departe: 


Mama, Agneta Salander, cu leziuni pe creier după lovituri 
la cap. Internată la sanatoriul Appelviken. Inainte a avut 
ședințe cu psihologul Hilda von Kanterborg - despre care se 
crede că a rupt pactul de confidenţialitate și a dat informaţii 


VP - 69 


din Registru. Nu trebuie să i se dea posibilitatea de a 
contacta pacienta. Alte măsuri sunt planificate de profesorul 
Steinberg și de G. 


Profesorul Steinberg, se gândi el, Martin Steinberg. Parcă i se 
părea că știe numele de undeva. Cu osteneala care îi însoțea 
toate acţiunile de la o vreme, căută pe Google imaginea 
asociată numelui și îl recunoscu imediat. Cum de îi scăpase 
asta? Nu fuseseră tocmai apropiaţi, el și Martin, dar se 
întâlniseră, prima dată acum douăzeci și cinci de ani când 
Steinberg fusese martor expert într-un proces în care Holger 
apărase un tânăr, în circumstanţele nefericite de a fi acuzat de 
abuz împotriva tatălui său. 

Își aminti cât se bucurase să aibă o putere ca Steinberg de 
partea sa. Acesta făcea parte dintr-o serie de comitete și comisii 
de prestigiu și, deși părerile lui se dovedeau învechite și rigide, 
fusese, fără îndoială, de folos. Il ajutase pe Holger cu clientul lui, 
acesta fiind absolvit de orice vină până la urmă. După proces s- 
au văzut la un pahar, și se mai întâlniseră de câteva ori de 
atunci. Se cunoșteau deja și poate că Holger avea să reușească 
să-l descoasă în legătură cu una, alta. 

Holger se întinse pe spate în patul său de invalid, cu 
mormanul de hârtii pe piept și pe abdomen, încercând să 
gândească limpede. Ar fi fost necugetat să ia legătura cu el? Așa 
i se părea într-un moment și se răzgândea în celălalt. A stat așa 
vreo zece, cincisprezece minute, chibzuind, în timp ce morfina 
începea să-și facă efectul, durerea din șolduri semănând acum 
mai mult cu înțepături de ace decât de cuțite. N-ar trebui să dea 
un semn totuși? Lisbeth îi ceruse ajutorul și, atunci, era bine ca 
el să-și dea silinţa. Chiar dorea să fie de folos acum, că avea 
documentele, și de aceea se gândi la o strategie. Apoi sună și, în 
timp ce semnalele se propagau, se uită la ceas. Era zece și 
douăzeci de minute seara, puţin cam târziu, dar nu exagerat de 
târziu, se gândi el. Oricare ar fi împrejurările, va fi atent. Dar își 
pierdu tăria imediat ce autoritatea severă a lui Steinberg se auzi 
în receptor, și se văzu nevoit să depună efort pentru a deveni 
din nou energic și politicos. 

— Îmi cer scuze că deranjez, spuse el. Dar am o întrebare. 

Martin Steinberg nu era o persoană neprietenoasă, totuși păru 
precaut și nu răsuflă ușurat nici când Holger îl felicită pentru 


VP - 70 


toate numirile deosebite și misiunile de încredere pomenite pe 
Wikipedia. Profesorul se interesă politicos despre sănătatea lui 
Holger. 

— Ce pot să spun la anii mei? Corpul încă doare și își face 
simțită prezenţa, asta ar trebui să mă bucure, răspunse Holger 
încercând să râdă. 

Martin Steinberg se strădui și el să râdă și cei doi schimbară 
câteva cuvinte despre vremurile vechi. Apoi Holger trecu la 
subiect, spunându-i că fusese contactat de un client și că avea 
nevoie să afle care era rolul lui Steinberg la așa-numitul 
Registru. Imediat înțelese însă că făcuse o greșeală - întrebarea 
lui crease o neliniște de moment, un fel de neliniște care nu se 
voia recunoscută, dar nervozitatea era evidentă. 

— N-am idee despre ce vorbești, spuse profesorul. 

— Da, chiar nu ai idee? Ce ciudat! Aici scrie că ai luat decizii 
în numele instituţiei. 

— Unde scrie asta? 

— În hârtiile pe care le-am primit, spuse Holger pe un ton mai 
vag și mai defensiv. 

— Vreau să știu exact unde scrie - pentru că sună de-a 
dreptul absurd, continuă Steinberg surprinzător de abil. 

— Hm, atunci ar fi bine să mă uit mai cu atenţie. 

— Ar fi bine, într-adevăr. 

— Sau am amestecat eu lucrurile. Asta a ajuns să fie ceva 
tipic pentru mine, continuă Holger. 

— Ei, se mai întâmplă, răspunse Steinberg, încercând să pară 
prietenos sau chiar nonșalant. 

Dar era evident zguduit și nu reușise să ascundă asta. Mai 
adăugă și o măsură de precauţie inutilă: 

— Mai există și posibilitatea ca documentele pe care le ai să 
conţină informaţii greșite. Cine este clientul care te-a contactat? 

Holger bombăni că nu putea spune și avu grijă să încheie 
conversaţia cât mai rapid. Dar, chiar înainte de a închide 
telefonul, își dădu seama că acea convorbire avea să aibă 
consecințe. Cum a putut fi atât de idiot? A vrut să ajute, în 
schimb a înrăutățit lucrurile. Trecerea timpului și căderea nopții 
peste Liljeholmen nu aduseră nimic bun. Angoasa și remușcările 
nu făceau decât să se amplifice și să se adauge la durerile de 
spate și de șolduri. Din nou și din nou își reproșa lipsa de 
judecată și nebunia. 


VP -71 


Ce păcat pentru bătrânul Holger Palmgren! 
7. 


19 iunie 


Duminică dimineaţa, Mikael Blomkvist se trezi devreme, și ieși 
tiptil, ca să nu o trezească pe Malin. Işi puse blugii și o cămașă 
gri de bumbac și își pregăti un cappuccino tare și un sendviș, în 
timp de frunzărea ziarul de dimineață. Se așeză apoi la 
computer și se întrebă cu ce să înceapă. Nu avea idee, deja 
săpase în toate locurile posibile, cu date acumulate peste ani: 
arhive, condici, baze de date, hotărâri judecătorești, microfilme, 
tomuri, inventare, declaraţii, dări de seamă, registre ale 
contribuabililor. 

Nesocotise acorduri de confidenţialitate, invocase principiul 
transparenţei și al caracterului public al documentelor oficiale, 
al protecţiei persoanelor care dau informaţii, găsise portiţe 
ascunse, breșe sau ambiguităţi. Căutase efectiv prin gunoaie, 
contemplase fotografii vechi, pusese cap la cap mărturii 
contradictorii, se aventurase prin beciuri și încăperi extrem de 
reci. Dar nu aflase de nicio adopţie sau naștere în afara 
căsătoriei. Nu i se părea tot timpul că asta trebuie să caute și nu 
era sigur nici acum. Avea totuși încredere în ce-i spunea 
instinctul. Ivar Ögren îl făcuse pe Leo corturar și ţigan, iar 
acestea nu erau doar simple cuvinte de ocară rasiste. Atrăgeau 
atenţia. Dacă idiotul acela contesta descendența suedeză a lui 
Leo, era pur și simplu de neînțeles. Familia Mannheimer era 
mult mai veche decât neamul Ogren pe toate planurile, cu 
ascendente și rădăcini în vechi familii nobiliare ce duceau până 
în secolul al șaptesprezecelea. Nu era imposibil să existe ceva în 
trecut care să merite atenţie. 

Mikael căută pe internet și zâmbi. Nu înțelegea de ce, dar era 
evident că studiul genealogic devenise o preocupare populară. 
Existau o mulţime de arhive în care să cauţi și era extraordinar 
cât de mult din vechile registre bisericești, evidențe ale 
populaţiei și documente cu informații referitoare la emigranţi și 
imigranţi fuseseră scanate și digitalizate. Era o adevărată mină 


VP- 72 


de aur, iar, dacă doreai, puteai să-ţi cauţi în băncile de date 
genetice rădăcinile departe în timp, dincolo de istoria 
contemporană, inclusiv până la strămoșii din Africa. Cine avea 
bani și răbdare putea merge până unde voia, putea lua urma 
precursorilor săi în călătoriile lor seculare prin stepe și 
continente. 

În schimb, cu adopţiile de dată recentă lucrurile stăteau prost. 
Exista un acord de confidenţialitate pe o perioadă de vreo 
șaptezeci de ani care putea fi contestat numai la tribunal. Putea 
fi anulat numai în cazuri mai delicate, iar în aceste categorii nu 
intrau ziariștii curioși care nici măcar nu știau ce caută. Ușa era 
închisă pentru el în mod oficial și totuși știa mai bine decât 
oricine că existau și căi ocolite, trebuia doar să își dea seama 
care. 

Era ora șapte și jumătate dimineaţa. Malin dormea în patul 
dublu, iar peisajul de pe Riddarfjärden vestea o zi frumoasă. In 
câteva ore avea să plece și să îl asculte pe Leo Mannheimer în 
sala Muzeului Fotografiska de la debarcaderul Stadsgârdskajen. 
Dar, înainte de asta, Mikael trebuia să cerceteze trecutul lui Leo. 
Nu avea prea mult spor și nici nu ajuta că era o zi de duminică. 
Totul era închis, iar el se văzu obligat să recunoască: după 
lungile convorbiri de ieri cu Malin, băiatul începuse să-i fie 
simpatic. Dar asta nu conta, nu avea să se dea bătut. Dacă 
înțelesese bine, trebuia să ceară mai întâi certificatul de naștere 
al lui Leo de la Arhivele Municipale. Dacă nu i se va permite să-l 
vadă, ar fi fost un indiciu că bănuielile lui erau corecte. Dar nu 
ar fi fost de ajuns, certificatul de naștere putea fi confidenţial și 
din alte motive în afară de adopţie. Mikael ar fi fost obligat să 
obţină actele personale ale părinţilor și ale lui Leo pentru a le 
compara. În actele personale - care numai în cazuri 
excepţionale erau confidenţiale - s-ar fi găsit informaţia cu 
privire la eventuale mutări și schimbări de locuinţă. Dacă Leo și 
părinţii nu ar fi fost înscriși la aceeași parohie, probabil parohia 
Văsterleds din Nockeby, în momentul nașterii lui Leo, ar trebui 
să fie un semn clar. Atunci ar fi greu de crezut că Herman și 
Viveka erau părinţii lui biologici. 

Prin urmare, Mikael scrise pe e-mail o cerere pentru a obţine 
de la Arhivele Municipale certificatul de naștere al lui Leo, 
precum și actele personale ale acestuia și ale părinţilor. Nu 
trimise totuși mesajul și asta din cauza propriului nume care 


VP-73 


funcţiona ca o alarmă de atenţionare. Lumea începea să se 
întrebe de ce voia el să afle unele lucruri și așa se pornea bârfa: 
Mikael Blomkvist tocmai a fost aici și și-a băgat nasul. 
Solicitările lui aveau să fie făcute cunoscute negreșit, iar asta nu 
ar fi fost bine, pentru cazul în care subiectul ar avea un aspect 
delicat. Se hotărî să sune în ziua următoare la Arhivele 
Municipale și să se folosească de dreptul de acces al publicului 
la documente oficiale pentru a rămâne anonim. 

De altfel era posibil ca Holger Palmgren să aibă deja 
răspunsul. În ciuda greutăților și, în mod cert, în pofida tuturor 
recomandărilor medicale, o vizitase pe Lisbeth la Flodberga. In 
orice caz, ar fi fost frumos ca ea să-l sune și să-l întrebe și de 
sănătate. Mikael ridică telefonul și se uită din nou la ceas. Să fi 
fost prea devreme? Nu, Holger se trezea mereu la opt, indiferent 
de ziua din săptămână, așa că sună. Nu mergea, părea ceva în 
neregulă cu mobilul bătrânului. Numărul nu este alocat, 
răspunse o voce în receptor. Mikael încercă atunci pe telefonul 
fix. Nici așa nu răspunse nimeni; era pe punctul de a încerca din 
nou, când auzi în spatele său un lipăit de picioare desculțe și se 
întoarse zâmbind. 

e 

Holger Palmgren descoperi și el că nu-i funcţiona telefonul 
mobil și i se păru ceva tipic. Nimic nu mai funcţiona, cu atât mai 
puţin el însuși. Era într-o stare deplorabilă, încă de la primele 
ore ale dimineţii se trezise în chinuri și dureri. Ce Doamne iartă- 
mă îl apucase? 

Era tot mai sigur că acea convorbire din seara precedentă 
fusese o greșeală. Probabil că Steinberg era un ticălos notoriu, 
în ciuda aleselor comitete și comisii din care făcea parte. Numai 
dacă ne gândim la semnarea unei decizii de a o plasa pe Lisbeth 
la un orfelinat împotriva voinţei ei și a mamei sale. Numai asta! 

O, Doamne, cât de prost a putut să fie! Ce-i rămânea de 
făcut? În primul rând, trebuia să sune și să discute chestiunea 
cu Lisbeth. Dar mai era și ghinionul că nu funcţiona telefonul. 
Holger renunţase să mai folosească linia fixă, pentru că nu mai 
sunau decât vânzători sau oameni de care nu voia să știe. Oare 
îl scosese și din priză? 

Se întoarse cu greutate și văzu că nu era nimic în priza din 
perete. Putea să pună din nou cablul? Se întinse cu mult în afara 
saltelei, aplecându-se peste marginea patului, și reuși să bage 


VP - 74 


ștecherul în priză. Apoi se întoarse la loc și respiră din greu 
pentru câteva momente, înainte de a ridica vechiul telefon pe 
masa de lângă pat. Era bine, se auzea tonul. Se simţi din nou 
pus pe fapte, așa că sună la informaţii și ceru să fie cuplat la 
închisoarea Flodberga. Nu se aștepta ca să fie culmea 
amabilităţii cei de la recepţie, dar îl uimi aroganţa vocii care-i 
preluă apelul. 

— Numele meu este Holger Palmgren, spuse el încercând să 
aibă un ton autoritar. Sunt avocat. Vă rog să-mi faceți legătura 
cu responsabilii de la pavilionul de securitate. Este foarte 
important, insistă el. 

— Atunci trebuie să așteptați. 

— Nu am timp să aştept, spuse el. 

Totuși, era nevoit să aștepte, iar după nenumărate amânări i 
se făcu legătura cu una dintre gărzi, pe nume Harriet Lindfors. 
Harriet părea concisă și severă, dar el sublinie gravitatea 
situaţiei și ceru să vorbească urgent cu Lisbeth Salander. 
Răspunsul îi dădu fiori reci, nu numai din cauza tonului iritat, ci 
și a cuvintelor: 

— În niciun caz, în circumstanţele actuale. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

— Lucraţi cu reprezentantul ei legal? 

— Nu. Sau da. 

— Aceasta nu e o informaţie foarte clară. 

— Nu sunt direct implicat. 

— Atunci puteți reveni mai târziu, spuse Harriet Lindfors și îi 
trânti telefonul în nas, iar el se înfurie foarte tare. Bătu patul cu 
palma sănătoasă și își închipui că se întâmplaseră cele mai 
îngrozitoare lucruri, crezând că totul era din vina lui. Apoi 
încercă să se adune și să nu se lanseze în speculaţii nefondate. 
Dar nu-i prea ieșea. Și de ce dracu' era așa de neputincios? 

Ar trebui să se ridice și sa preia controlul situaţiei. Dar 
degetele îi erau noduroase și rigide, iar trupul cocârjat, strâmb 
și pe jumătate amorţit. Nu reușea nici să se așeze singur în 
scaunul cu rotile, și nu suporta asta. Dacă noaptea fusese 
drumul spre Golgota, acum se simţea fixat pe salteaua lui 
deplorabilă ca pe o cruce. Nici măcar bătrânul Ekelöf, cu pumnul 
lui încleștat printre nuferi, nu-i mai aducea alinare. Se uită la 
telefon și își dădu seama că cineva sunase în timp ce el aștepta 
să i se răspundă de la recepţia închisorii. Intr-adevăr, Mikael 


VP-75 


Blomkvist dăduse un semn și lăsase un mesaj. Era bine, Mikael 
avea să-l ajute să investigheze mai departe. Holger formă 
numărul. Nu răspunse nimeni, dar Holger încercă din nou și din 
nou, iar până la urmă se auzi în receptor vocea lui Mikael. Îl auzi 
respirând greu și ghici că era vorba de motive mai bune decât 
cele care-l mânau pe el însuși să răsufle greu. 

— Deranjez? întrebă el. 

— Absolut deloc, răspunse Mikael. 

— Ai o doamnă în vizită? 

— Nu, nu. 

— Sigur că are, se auzi o femeie în fundal. 

— Acum să nu o superi pe doamna. 

Și în situaţii de criză precum aceasta, Holger era obsesiv de 
politicos. 

— Înţelept sfat, răspunse Mikael. 

— Ai grijă de ea! O voi suna pe sora ta. 

— Nu, nu! 

Mikael își dădu seama, fără îndoială, de neliniștea din vocea 
sa. 

— Te-am căutat, continuă Mikael. Te-ai întâlnit cu Lisbeth, nu- 
i așa? 

— Da, și mă îngrijorează, spuse Holger ezitând. 

— Și pe mine. Ce ai auzit? 

— Am... 

Se gândi că Mikael îl sfătuise odată să nu vorbească despre 
lucruri delicate la telefon. 

— Da? 

— Pare să vrea să investigheze din nou niște lucruri, răspunse 
el. 

— Ce anume? 

— E ceva legat de copilăria ei. Dar partea cea mai rea, Mikael, 
este că mi se pare că am călcat în străchini. Voiam să o ajut, 
chiar voiam. Dar mai rău am încurcat lucrurile. Poţi veni aici să- 
ți povestesc? 

— Sigur, vin imediat. 

— Nu, nu pleca! se auzi femeia. 

Holger se gândi la femeie, cine o fi fost ea. Se gândi și la 
Marita care în curând va năvăli înăuntru și va începe cu toată 
procedura cea împovărătoare și înjositoare, având drept rezultat 
final faptul că va sta schimbat în scaunul cu rotile și își va bea 


VP - 76 


cafeaua insipidă, cu gust de ceai. Și se mai gândi că lucrul cel 
mai important acum era să ia legătura cu Lisbeth. 

Trebuia să o informeze cumva că cel responsabil de Registrul 
pentru Studii de Genetică și de Mediu Social era probabil 
profesorul Martin Steinberg. 

— Poate e mai bine să vii diseară după ora nouă, spuse el. 
Atunci putem bea un pahar, chiar aș avea nevoie de unul astăzi. 

— Bine atunci, ne vedem diseară, răspunse Mikael. 

Holger Palmgren puse receptorul în furcă și luă din nou de pe 
masa de lângă pat vechile documente despre Lisbeth. Apoi îi 
sună pe Annika Giannini și pe directorul închisorii Flodberga, 
Rikard Fager. Nu reuși să dea de niciunul dintre ei. Câteva ore 
mai târziu descoperi că nici telefonul fix nu mai funcţiona și că 
Marita cea riguroasă nu părea să mai vină. 

* 


Leo Mannheimer își va aminti adesea acea după-amiază de 
octombrie când el avea doar unsprezece ani. Era o zi de 
sâmbătă în care mama lui lua prânzul cu episcopul catolic, iar 
tatăl lui vâna în pădurile din Uppland. Leo era singur în casa 
mare și tăcută, nu era acolo nici măcar Vendela, menajera, ca 
să-l supravegheze. Evadase de la studii, de la toate temele 
suplimentare date de profesoarele lui particulare și se așezase 
la pianul cu coadă, nu pentru a interpreta studii sau, sonate, ci 
pentru a compune. 

Tocmai începuse să compună, și nu s-ar fi putut spune despre 
tentativele lui că fuseseră întâmpinate cu aplauze. Mama îi 
numea piesele „prostioare, iubire”. Dar lui îi plăcea să-și scrie 
propria muzică, după asta tânjea în timpul cursurilor sau atunci 
când își făcea lecţiile. In acea după-amiază, și-a petrecut 
vremea cu o bucată tristă, melodică, pe care avea să o 
interpreteze toată viaţa, deși se dovedise a fi îngrijorător de 
asemănătoare cu „Ballade pour Adeline” și cu toate că Leo 
înțelegea foarte bine cuvintele mamei sale. Nu pentru că 
fuseseră spuse în fața unui băiat de unsprezece ani care tocmai 
începuse să facă ceva important pentru el, ci pentru că, obiectiv 
vorbind, era ceva adevăr în ele. 

Primele lui compoziţii erau mult prea pline de emfază. Nu era 
încă destul de sofisticat, nu descoperise încă jazzul pentru a 
face acordurile mai eruptive și mai ferme, și mai ales nu 
învățase încă să se inspire din sunetele vântului, insectelor, 


VP - 77 


tufișurilor, pașilor, vocilor și automobilelor îndepărtate, din tot 
ce auzea numai el și nimeni altcineva. 

Cu toate acestea, fusese fericit la pian în acea zi, pe cât de 
fericit putea să fie un băiat ca el. Era tot timpul singur și atent 
supravegheat, iar lui îi plăcea, de fapt, numai de o persoană, de 
psihologul Carl Seger. Leo mergea la terapie în fiecare marţi, la 
ora patru, la cabinetul lui din Bromma și adesea îl și suna seara 
în secret. Carl îl înțelegea, și de dragul lui Leo ajungea să se 
certe cu părinţii lui: 

— Băiatul trebuie lăsat să respire! Să aibă voie să fie copil! 

Nu reușea să schimbe mare lucru, desigur, totuși Carl îi luă 
apărarea. Era singurul, el și iubita lui, Ellenor. 

Carl și tatăl lui Leo erau ca ziua și noaptea, cu toate acestea 
exista o legătură între ei pe care Leo nu putea să o înţeleagă. 
De exemplu, Carl îl urmase pe tatăl lui Leo la vânătoare la acel 
moment, deși nu-i plăcea să omoare animale. In ochii lui Leo, 
Carl era un om complet diferit față de tatăl său și de Alfred 
Ogren. Era departe de a participa la luptele pentru putere, nu 
era genul care să râdă strident și dispreţuitor la masă. Nici nu 
era interesat de poveștile despre succes, ci mai degrabă vorbea 
despre persoanele izolate care, prin neapartenenţa la grup, 
vedeau lucrurile mai clar decât alţii. Carl obișnuia să citească 
poezie, îndeosebi în franceză. li plăceau Camus și Stendhal, 
Romain Gary, o iubea pe Edith Piaf și cânta la flaut, se îmbrăca 
simplu sau ușor boem și, înainte de toate, îi asculta păsurile lui 
Leo și era singurul care cunoștea amploarea talentului sau al 
blestemului său, depinde din ce perspectivă vedeai lucrurile. 

— Fii mândru de sensibilitatea ta, Leo, îi spunea el. Ai atâta 
forță în tine! O să fie mai bine, fii sigur de asta! 

Leo găsea alinare în replicile lui Carl și de-abia aștepta 
întâlnirile de marţi, care erau partea cea mai bună a săptămânii. 
Cabinetul se afla în propria casă a lui Carl, de pe Grânviksvăgen. 
Pe pereţi avea poze alb-negru cu un Paris înceţoșat, din anii 
cincizeci; și mai avea un mic fotoliu de piele uzat în care stătea 
o oră sau câteodată două și vorbea despre tot, despre părinţi 
sau despre prieteni pe care nu-i înțelegea. Carl era partea cea 
mai luminoasă a copilăriei lui, deși Leo era conștient că îl 
idealiza. 

După acea după-amiază de octombrie, Leo avea să-și dedice 
viaţa acestei idealizări și avea să revină tot timpul la acele 


VP - 78 


ultime ore când se aflase la pianul cu coadă. Își amintea că 
zăbovea mult la fiecare notă, la fiecare schimbare a melodiei și 
a armoniei. Dar se auzise huruitul Mercedesului tatălui său pe 
panta spre garaj și atunci încetase să mai cânte. 

Tatăl său nu trebuia să ajungă acasă înainte de duminică 
după-amiază și numai sosirea timpurie era un motiv de 
îngrijorare în sine. Dar nu era numai asta. Afară, în curte, exista 
un fel de tăcere apăsătoare și o ezitare, atunci când ușa 
automobilului a fost deschisă; apoi, ca o contradicţie, un fel de 
exasperare când ușa fusese închisă la loc. Pașii care călcau pe 
prundiș erau greoi și anevoioși. Respirația era accentuată și se 
auzeau oftaturi pe hol și zgomot de lucruri care se ascund, 
armele de vânătoare probabil, geanta de călătorie. 

Scările de lemn spiralate care duceau la etaj scârțâiau, iar Leo 
presimțea un întuneric apropiindu-se chiar înainte ca profilul 
tatălui său să apară în deschizătura ușii. Așa avea să își 
amintească mereu. Tata purta pantaloni verzi de vânătoare și o 
haină neagră de ploaie, și era transpirat pe creștetul capului. 
Arăta extrem de tulburat. În situaţii stresante, obișnuia să 
reacționeze cu furie și aroganță, dar de data aceasta părea 
cuprins de teamă. Făcu un pas înainte clătinându-se. Leo se 
ridicase nesigur de la pian și primise o îmbrăţișare stângace. 

— Îmi pare rău, băiatul meu. Îmi pare nespus de rău. 

Leo nu avea să pună la îndoială niciodată sinceritatea acelor 
cuvinte. Dar mai era ceva acolo, ceva ce nu se lăsa ușor de 
interpretat și care se simțea în relatare și în incapacitatea 
tatălui de a-l privi în ochi. Dincolo de aparente plutea ceva 
îngrozitor și neexprimat. Dar în acel moment, nu mai conta. Carl 
era mort, iar viaţa lui Leo nu avea să mai fie ce fusese. 

e 

În ciuda vremii frumoase, neobișnuit de multă lume a fost 
prezentă la evenimentul organizat de Asociaţia acţionarilor la 
bursă într-o sală a Muzeului Fotografiska. Explicaţia pentru o 
participare atât de numeroasă putea fi pusă pe seama 
vremurilor: tot ce avea de-a face cu acțiunile îi atrăgea pe 
oameni, iar organizatorii captaseră atenţia nu numai cu visuri de 
îmbogăţire, dar și cu o doză de neliniște. Balon economic: în 


3 Balon economic (economici speculative/ market bubble în engleză, în orig.) — grup 
de tranzacţii bursiere cu volume ridicate, la preţuri semnificativ diferite de valoarea 
reală a bunurilor tranzacţionate. 


VP - 79 


creștere sau pe cale de a se sparge? O discuție pe tema 
avântului bursei de valori, așa suna titlul seminarului la care 
erau invitate un șir lung de nume cunoscute. Leo Mannheimer 
nu era tocmai cap de afiș, dar el era primul invitat la discuţie, iar 
Mikael și Malin ajunseră la timp, chiar atunci când el trebuia să 
urce pe scenă. Se grăbiseră printr-un Stockholm cufundat în 
arșiţă și fără nicio adiere de vânt și li se oferiră locuri în fundul 
sălii, în partea stângă. Malin era extrem de încordată pentru că 
urma să îl vadă din nou pe Leo. Mikael, la rândul său, se simțea 
inundat de presimţiri nefaste după discuţia cu Holger Palmgren. 
Abia de o auzea pe Karin Laestander, tânăra directoare a 
Asociaţiei acţionarilor la bursă, care, aflată pe podium, ţinea o 
prezentare introductivă. 

— Ne așteaptă o zi captivantă, spuse ea. Vom avea parte deo 
serie de analize calificate ale stării pieței. Dar am considerat 
necesar ca mai întâi să ne gândim la bursă într-un fel mai 
filosofic. Aplauze pentru Leo Mannheimer, doctor în economie și 
analist principal la agenţia de brokeraj Alfred Ogren. 

Un ins înalt și zvelt, într-un costum albastru-deschis, cu părul 
ondulat, se ridică din scaunul său din primul rând și urcă pe 
scenă, iar la început totul părea a fi în ordine. Mergea cu pași 
ușori și hotărâți și arăta exact așa cum ar fi trebuit: bogat și 
sigur pe sine. Dar se auzi un hârșâit din marea de oameni, un 
zgomot strident - pesemne un scaun târât în mod nefericit pe 
podea. Leo începu atunci să se clatine. Se făcu palid la față, 
părând a fi pe punctul de a cădea. Malin îl prinse pe Mikael de 
mână și îi șopti un „a, nu se poate”. 

— Leo! Cum te simţi? spuse Karin Laestander, vădit încurcată, 
pe scenă. 

— Este în regulă. 

— Ești sigur? 

Leo se prinse de masa rotundă de pe scenă și luă o sticlă cu 
apă pe care o agită. 

— Numai puţin încordat, mărturisi el. 

Incercă să zâmbească. 

— Îţi urăm un bine ai venit călduros! răspunse Karin 
Laestander, devenind dintr-odată nesigură dacă ar trebui să 
continue. 

— Mulţumesc, ești amabilă. 

— În mod normal, Leo... 


VP - 80 


— Mersul meu e mai stabil. 

Se auziră râsete tensionate. _ 

— Exact. Eşti o stâncă. La Alfred Ogren scrii analize deștepte 
ale pieţei și bazate pe fapte, dar în ultima vreme ai început să 
descrii bursa... cum să spun? Mai filosofic. O numești templu 
pentru credincioși. 

— Ei bine... începu el. 

Se împotmoli. Inspiră adânc și trase de nodul de la cravată 
pentru a se elibera un pic. 

— Ei bine? 

— Vreau să spun... nici măcar nu este metafora mea și, de 
fapt, e destul de convențională. 

— În ce fel? 

— Se... 

— Da? 

Iși recăpată răsuflarea. 

— Se înțelege de la sine că atât religia, cât și piaţa financiară 
se bazează pe credinţa noastră. Dacă începem să ne îndoim, se 
răţoiesc și una, și alta. Este un adevăr de necontestat, continuă 
el și își încordă umerii, faţa lui recăpătându-şi culoarea. 

— Totuși, mereu ne îndoim, interveni Karin. De fapt, de aceea 
suntem astăzi aici: ne întrebăm dacă ne aflăm într-un balon 
economic sau într-o etapă de final a prosperității economice? 

— Indoiala într-o măsură mai mică e ceea ce face bursa 
posibilă, spuse Leo. In fiecare zi, milioane de oameni stau și se 
îndoiesc, speră și analizează. Această activitate stabilește 
cursurile. Dar eu vorbesc de îndoiala adâncă, existențială. 

— De Dumnezeu? 

— Și de Dumnezeu, dacă vrei. Dar mă gândesc în primul rând 
la a pune sub semnul îndoielii creșterea economică, câștigurile 
viitoare. Nimic nu e mai periculos pentru o piaţă foarte apreciată 
decât consolidarea unei îndoieli serioase. O astfel de teamă 
poate duce la prăbușirea bursei și poate să arunce lumea în 
criză economică. 

— Dar nu numai acest tip de îndoială poate avea consecințe 
serioase, nu-i așa? 

— Nu, putem să începem să ne îndoim de ideea în sine, de 
construcţia imaginară. 

— Imaginară? 


VP - 81 


— Acum sigur provoc pe unul sau pe altul de aici și desigur că 
îmi cer iertare pentru asta. Dar piaţa financiară nu este ceva ce 
există ca tine sau ca mine, Karin, nici măcar ca această sticlă cu 
apă de pe masă. Piaţa este o construcţie. În momentul în care 
nu mai credem în ea, încetează să existe. 

— Nu exagerezi acum, Leo? 

— Nu, nu, gândește-te și tu! Ce este piața? 

— Da, ce este? 

— Un acord, o convenție. Am decis ca tocmai acolo, pe arena 
aceea, să ne lăsăm toată angoasa și toate visurile, și gândurile, 
și speranţele despre viitor să stabilească prețul valutelor, 
firmelor și mărfurilor. 

— Un gând îndrăzneţ. 

— Și totuși nu atât de îndrăzneţ, Karin, și nu ar trebui să 
înrăutățească piaţa sau să o facă mai puţin stabilă. Multe dintre 
lucrurile importante din viaţa noastră, precum moștenirea 
culturală sau instituţiile pe care le avem, chiar asta sunt, creaţii 
ale fanteziei umane și ale judecății noastre. 

— Și banii noștri tot așa, bineînţeles. 

— Categporic, iar acum mai mult ca niciodată. Vreau să spun... 
nu mai e ca în cazul lui Joakim von Ankaf, să ne scufundăm în ei 
la propriu sau să îi ţinem sub saltea. Astăzi, economiile noastre 
sunt notițe pe un ecran de computer, notițe care permanent își 
schimbă valoarea. Și totuși ne bazăm pe ele. Dar gândește-te... 

Leo Mannheimer părea că nici acum nu stătea prea bine cu 
respirația. 

— Da? 

— Gândește-te ce ar fi dacă am începe să ne îngrijorăm că 
acele notițe nu numai că vor merge în sus și în jos după 
fluctuațiile pieţei, dar se vor putea și șterge precum cifrele de 
pe tablă, ce s-ar întâmpla atunci? 

— Atunci societatea noastră s-ar cutremura din temelii. 

— Exact, și aproape că așa s-a întâmplat acum câteva luni. 

— Te gândești la atacul hackerilor asupra firmei Finance 
Security, ceea ce înainte era Depozitarul central de titluri de 
valoare al Suediei. 


4 Versiunea suedeză a lui Scrooge McDuck, personaj creat de Carl Banks în 1947 în 
studiourile Disney, inspirat de Ebenezer Scrooge din Co/indă de Crăciun de Charles 
Dickens și devenit erou de benzi desenate care apar și în ziua de azi. 


VP - 82 


— Exact, și am avut atunci în faţă o situaţie în care investiţiile 
și veniturile noastre pur și simplu au dispărut pentru o perioadă. 
Nu puteau fi găsite în spaţiul virtual și piața s-a zguduit. 
Coroana suedeză s-a prăbușit cu 46 de procente. 

— Și totuși bursa din Stockholm a reacţionat uluitor de rapid 
și a închis toate punctele comerciale. 

— Putem să le elogiem pe persoanele responsabile. Dar 
colapsul s-a oprit și, pentru că nimeni din Suedia nu mai putea 
face afaceri, nu mai existau venituri. Dar fii sigură că unii s-au 
îmbogăţit, și tocmai acest gând este cel mai ameţitor. Îţi poţi 
imagina cât au câștigat cei care au creat criza și au luat imediat 
o poziţie în faţa unui colaps? Ar fi nevoie de milioane de jafuri de 
bancă pentru a ajunge la acele sume. 

— Adevărat, și s-a scris enorm despre asta, mai ales Mikael 
Blomkvist în Millennium, Mikael pe care îl zăresc de fapt acolo, 
în spate. Dar cinstit vorbind, Leo, cât de serios a fost până la 
urmă? 

— În realitate nu a fost un pericol prea mare. Atât Finance 
Security, cât și băncile suedeze au un sistem de backup 
cuprinzător și eficient. Dar termeni precum „în realitate” sau 
„obiectiv vorbind” nu sunt foarte interesanţi pentru o piață 
condusă de speranţă și de teamă. Partea serioasă este că 
pentru un timp am ajuns să ne îndoim de însăși existenţa 
capitalului în lumea digitală. 

— Atacurile hackerilor au fost însoţite de o campanie masivă 
de dezinformare în mediile sociale. 

— O, da, au erupt tweet-uri false cum că veniturile noastre nu 
aveau să fie refăcute, iar asta arată cu atât mai mult că acesta a 
fost un atac mai degrabă la adresa încrederii noastre decât la 
banii noștri, dacă am putea face diferenţa. 

— Acum spunem că avem dovezi clare că și atacul hackerilor, 
și campania de dezinformare au fost dirijate din Rusia. 

— Da, și, deși încă ar trebui să ne ferim de acuzaţii absolut 
sigure, asta ne dă de gândit. Poate că viitoarele atacuri de 
război vor începe chiar așa. Puţine lucruri ar putea crea un 
asemenea haos ca pierderea credinţei în bani și aici să nu uităm 
că nu este destul ca noi înșine să ne îndoim de ei. Ajunge să 
credem că alţii fac asta. 

— Ai putea să dezvolţi ideea, Leo? 


VP - 83 


— Este ca într-o adunare de oameni. Nu contează dacă noi 
știm că totul este sub control și că nu s-a întâmplat nimic grav. 
Dacă oamenii încep să alerge panicaţi, îi urmăm și noi. Bătrânul 
Keynes, legendarul economist, a comparat o dată bursa cu un 
concurs de frumusețe. 

— Un concurs de frumuseţe? 

— Da, este un exemplu cunoscut. Keynes și-a imaginat un fel 
special de concurs de frumuseţe în care noi cei din juriu nu 
desemnăm persoana cea mai frumoasă, ci pe cea despre care 
credem noi că o să câștige. 

— lar asta presupune...? 

— Că trebuie să uităm de propriile preferinţe și, în loc de asta, 
să reflectăm asupra gusturilor și înclinațiilor celorlalți oameni 
sau... nici măcar asta. Să vedem ce cred unii despre ce cred alţii 
că ar întruchipa idealul de frumuseţe. Devine un metaexercițiu 
destul de avansat, dacă stăm să ne gândim. 

— Sună năucitor. 

— Poate, dar nu este cu nimic mai ciudat decât ce se 
întâmplă în fiecare secundă pe pieţele financiare. Bursa nu este 
numai un rezultat al analizelor valorilor fundamentale din 
companii și din lumea care ne înconjoară. Factorii psihologici 
joacă un rol la fel de mare, sunt adevăratele mecanisme 
psihologice, precum și presupunerile sau pronosticurile în acest 
sens. Ce ghicim despre ce ghicesc alţii. Totul este întors și 
învârtit, pentru că toţi vor să fie cu un pas înainte, să înceapă să 
alerge înainte ca altul să facă asta, lucru ce nu pare să se fi 
schimbat din vremea lui Keynes încoace. Dimpotrivă, folosirea 
tot mai amplă a algoritmilor de tranzacţionare automată face 
piețele să devină și mai autoreferenţiale. Roboții scanează 
instantaneu comenzile de vânzare și cumpărare ale oamenilor și 
acţionează imediat întărind astfel modelele existente. Aici există 
un pericol semnificativ. O mișcare hazardată la bursă poate 
degenera fulgerător în ceva incontrolabil, iar într-o astfel de 
situaţie este raţional să procedezi irațional - să dai buzna știind 
că asta e nebunie. Cu ce te ajută să stai și să strigi „idioţilor, 
proștilor, nu e niciun pericol”, când toți ceilalți fug să-și salveze 
viața? 

— Sigur, interveni Karin. Dar, dacă goana e nefondată, atunci 
piaţa obișnuiește să se corecteze, nu-i așa? 


VP - 84 


— Absolut! Dar reacţia poate dura, și atunci nu contează câtă 
dreptate ai, tot poţi fi ruinat. Poţi avea dreptate până ajungi la 
faliment, ca să-l citez din nou pe Keynes. 

— lar asta e chiar deplorabil. 

— Dar există speranţă și aceasta se află în capacitatea pieţei 
de a reflecta asupra ei înseși. Dacă un meteorolog studiază 
vremea, vremea nu se schimbă din cauza asta. Dar când 
studiem economia, previziunile și analizele noastre devin parte 
a organismului economic. De aceea bursa este la fel ca orice 
nevrotic cinstit. E pasibilă de a se dezvolta și de a deveni puţin 
mai deșteaptă. 

— În același timp, asta e imposibil de prevăzut, nu-i așa? 

— Exact, cam ca și mine aici pe scenă. Nu putem ști niciodată 
exact când încep să mă clatin. 

Acum se auzi un râset real, un fel de râset eliberator. Leo 
zâmbi atent și făcu un pas înainte spre marginea scenei. 

— Bursa e paradoxală în acest sens, spuse el. Toţi vrem să o 
înțelegem și să câştigăm bani de pe urma ei. Dar, dacă e să o 
înțelegem cu adevărat, se transformă prin felul în care o 
înțelegem. Un ultim model de clarificare a pieţei financiare ar 
schimba modul în care ne raportăm la ea și într-o clipită ar 
deveni altceva, un virus mutant. Singurul lucru pe care-l putem 
prezice cu siguranţă este că e impredictibilă. 

— Lipsa de consens este însuși sufletul ei. 

— Da, este nevoie de cumpărători și de vânzători, de cei care 
cred și de cei care se îndoiesc, asta este ideea. Însuși corul de 
voci contradictorii face piaţa uluitor de deşteaptă, mai isteață 
decât oricine dintre noi cei aflaţi aici, care, din când în când, 
încercăm să jucăm rolul de guru în fotoliile televiziunilor. Când 
oameni din întreaga lume gândesc independent „cum să facem 
să câștigăm cât mai mult cu putinţă” când, ca să zicem așa, 
domnește un echilibru perfect între pronosticuri și cunoaștere, 
între speranţa cumpărătorilor și îndoiala vânzătorilor, atunci 
poate apărea un fel de înţelepciune, o intuiţie aproape profetică. 
Problema este doar să putem ști când este piața perspicace? Și 
când o ia razna și gonește ca o turmă nebună? 

— Și cum am putea ști? 

— Tocmai asta e, zise el. Eu obișnuiesc să spun, atunci când 
sunt mai lăudăros, că am ajuns să știu atâta despre piaţa 
financiară, încât nu mai înţeleg nimic din ea. 


VP - 85 


Malin îi șopti lui Mikael la ureche: 

— Nu e deloc prost, nu-i așa? 

Mikael era pe punctul de răspunde, când mobilul începu să-i 
vibreze în buzunar. Era sora lui, Annika. Se gândi la convorbirea 
lui cu Holger, mormăi o scuză și dispăru afară, adâncit în 
gânduri. De aceea nu observă că ieșirea lui lăsă o urmă de 
neliniște pe chipul lui Leo. Dar Malin observă asta și îl studie 
intens pe Leo. Se gândi din nou la noaptea aceea când îl văzuse 
în birou, scriind pe hârtia de culoare nisipie. Acum simţea și mai 
mult că era ceva important și straniu cu scena aceea, ca urmare 
se hotărî ca după discuţie să tragă de Leo și să-l întrebe. 

e 

Mikael se afla la debarcader și privea peste apă spre Gamla 
Stan și Palat. Marea nu făcea valuri și mai departe se vedea o 
croazieră care avea să acosteze în dană. Se hotărî să-și 
folosească telefonul cu android și aplicaţia cu semnale criptate. 
O sună pe Annika, iar aceasta îi răspunse gâfâind, așa că o 
întrebă dacă se întâmplase ceva. Se întorcea acasă de la 
Flodberga. Lisbeth fusese interogată de poliţie, i-a spus ea. 

— A fost acuzată de ceva? 

— Nu încă, și cu puţin noroc scapă de asta. Dar altceva e 
grav, Mikael. 

— Spune! 

— Da, da, fii calm! Femeia aceea de care ţi-am povestit, 
Benito Andersson, care a amenințat și a folosit și deținute, și 
angajaţi, da, care a fost un monstru sadic mult mai mare decât 
mi-am imaginat eu, acum se află la Spitalul universitar din 
Orebro cu răni grave la maxilar și la cap după un atac violent în 
secție. 

— Și ce are asta de-a face cu Lisbeth? 

— Să zicem așa: șeful secţiei, Alvar Olsen, a recunoscut. El 
susține că a fost obligat să o lovească pe Benito - pentru că 
pornise să atace cu un stilet. 

— În interiorul închisorii? 

— Este un scandal groaznic, evident, și în paralel se 
desfășoară o investigaţie despre cum anume a ajuns stiletul în 
închisoare. Aș vrea să spun că atacul în sine nu e o problemă. 
Nu e greu de văzut că a fost vorba de autoapărare, iar Alvar 
Olson e pe deplin susţinut de Faria Kazi, fata din Bangladesh de 


VP - 86 


care ţi-am spus. Faria ne asigură că Alvar i-a salvat viaţa, într-un 
fel sau altul. 

— Și care este problema lui Lisbeth? 

— Pentru început, propria ei mărturie. 

— Deci a fost martor? 

— Stai să iau lucrurile pe rând. 

— Sigur. 

— Avem o serie de contradicții în mărturiile Fariei Kazi și ale 
lui Alvar. Alvar spune că a lovit-o pe Benito în laringe cu două 
lovituri de pumn, pe când Faria spune că mai degrabă a lovit-o 
cu cotul, după care Benito s-a prăbușit în mod nefericit pe 
pardoseala de beton. Dar de fapt nu e nicio problemă. Toţi 
investigatorii cu experiență știu că adesea ne amintim 
surprinzător de diferit un eveniment traumatic. Dar e mai rău cu 
ce arată înregistrarea camerei de supraveghere. 

— Și asta ar fi? 

— Drama s-a întâmplat imediat după ora șapte și jumătate 
seara. E ora cea mai periculoasă în pavilionul de maximă 
siguranţă. Este momentul de dinaintea închiderii ușilor celulelor 
și cele mai multe atacuri s-au întâmplat cel mai adesea la 
această oră. Nimeni nu era mai expus decât Faria Kazi, lucru 
bine știut de Alvar. Era conștient de ce se petrecea, dar nu a 
îndrăznit să facă ceva în această privinţă. Așa spune chiar el. E 
în regulă din punctul ăsta de vedere, este sincer - am participat 
la interogatoriul său. La ora 19:32 stă în biroul lui și primește 
tocmai acel apel pe care îl aștepta de mult. Află că Benito va fi 
mutată la altă închisoare. Totuși, nu spune nimic, nu face decât 
să închidă telefonul. 

— De ce? 

— Pentru că tocmai își dă seama că e ora șapte și jumătate, 
spune el. Se alarmează, fuge să deschidă ușa securizată, 
introducând codul său, și se grăbește pe coridor să ajungă la 
secţie. Dar ciudat e că... 

— Ce anume? 

— Că tocmai atunci o deținută pe nume Tine Grönlund se 
năpustește afară din celula Fariei Kazi. În secţie, ea e adesea 
numită cățelul lui Benito sau garda ei de corp; și atunci apare 
întrebarea: de ce iese ea așa de brusc? Pentru că îl aude venind 
pe Alvar sau dintr-un alt motiv? Alvar spune că nu a văzut-o. A 
trebuit să-și facă loc printre toate deţinutele care se adunaseră 


VP - 87 


în fața ușii Fariei, iar când intră o descoperă pe Benito cu un 
stilet în mână. O lovește cu toată puterea direct în laringe. Din 
motive de drept la intimitate, nu există camere în celule, deci 
nu-i putem verifica povestea. Tipul mi se pare principial și 
cinstit, dar, cum spuneam, Lisbeth se găsea deja în celulă. 

— lar Lisbeth nu e tocmai genul care să permită un atac de 
faţă cu ea. 

— Mai ales nu împotriva unei fete ca Faria Kazi. Dar asta nu e 
cel mai rău. 

— Ce e, atunci? 

— Atmosfera din secție, Mikael. Cum era de așteptat într-o 
pușcărie, nimeni nu vrea să vorbească. Dar se simte de la 
distanță că atmosfera fierbe. Numai când am trecut prin sala de 
mese, deţinutele au început să bată cu cănile în mese. Se vede 
treaba că o văd ca pe un erou - ca pe un erou, dar și... ca pe o 
condamnată la moarte. Am auzit cuvintele Dead woman 
walking, și chiar dacă asta îi îmbunătățește statutul, este grav, 
nu numai din cauza cuvintelor îngrozitoare. Le dau de gândit 
celor de la poliţie. Dacă Alvar Olsen i-a zdrobit maxilarul lui 
Benito, atunci de ce este Lisbeth cea care primește ameninţări, 
și nu el? 

— Înţeleg, spuse Mikael pe un ton meditativ. 

— Acum și Lisbeth stă izolată și e tratată cu suspiciune. Multe 
lucruri sunt de partea ei. Nimeni nu pare să creadă că o 
persoană atât de mică ar fi putut da o astfel de lovitură atât de 
puternică. Nimeni nu poate înțelege nici de ce Alvar Olsen și-ar 
asuma fapta și ar primi sprijin de la Faria Kazi dacă nu el a lovit. 
Dar, Mikael, pentru o persoană atât de inteligentă, Lisbeth se 
poartă uimitor de prostește. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu spune un cuvânt despre ce s-a întâmplat. Ea are doar 
două lucruri de povestit, așa zice. 

— Și care sunt? 

— Că Benito a primit ce merita. 

— Și celălalt? 

— Că Benito a primit ce merita. 

Mikael râse, nu știa de ce. De altfel, vedea ceva extrem de 
alarmant în toată povestea. 

— Și ce crezi tu că s-a întâmplat, de fapt? 


VP - 88 


— Meseria mea nu este să cred ceva, ci să-mi apăr clientul, 
spuse Annika. Totuși, dă-mi voie, ipotetic, să formulez astfel 
lucrurile: Benito se potrivește destul de bine cu profilul unei 
persoane pe care Lisbeth nu o place prea mult. 

— Eu pot să fac ceva? 

— De-asta te-am sunat. 

— Continuă! 

— Mă poţi ajuta cu Faria Kazi. Am preluat și cazul ei - la 
cererea lui Lisbeth, cum am spus. Se pare că Lisbeth a făcut 
cercetări în închisoare despre trecutul fetei și cred că tu și 
revista ta veţi fi interesaţi să mă ajutaţi aici. Ar putea fi un 
subiect puternic și important pentru voi. Prietenul ei, Jamal, a 
murit căzând în fața unui tren la metrou. Ne putem vedea 
diseară? 

— Mă întâlnesc cu Holger Palmgren la ora nouă. 

— Atunci, transmite-i salutări călduroase din partea mea. Se 
pare că m-a căutat astăzi. La ora nouă, zici? Atunci putem lua 
masa împreună mai devreme. Să spunem la ora șase, la Pane 
Vino? 

— Bine, așa rămâne, răspunse Mikael. 

Închise telefonul, privi spre Grand Hôtel și Kungsträdgården și 
se întrebă dacă să revină la seminar. In loc de asta, făcu o serie 
de căutări pe telefon lăsând timpul să zboare și sigur au mai 
trecut douăzeci de minute înainte să intre din nou. 

Se întoarse cu pași repezi, iar când intră și trecu de masa cu 
cărţi se întâmplă ceva curios. Se lovi de Leo Mannheimer. Mikael 
vru să-i întindă mâna și să spună câteva cuvinte amabile despre 
conversaţia de pe scenă. Dar nu reuși. Leo părea atât de 
tulburat, că Mikael tăcu și îl lăsă să dispară afară în lumina 
soarelui, mergând agitat. Apoi Mikael rămase pe gânduri un 
minut. Se întoarse în sala de prelegeri și încercă să o repereze 
pe Malin. Nu mai era la locul ei, ceea ce îl făcu să se supere pe 
sine însuși că fusese plecat atâta timp. Malin își pierduse 
răbdarea și plecase? Se uită în jur. Sus pe scenă vorbea acum 
altcineva, un bătrân care arăta linii curbe și drepte pe un ecran. 
Lui Mikael nu-i păsa. 

O căută pe Malin în marea de oameni și o descoperi la barul 
din dreapta, unde se servea în pauză vin alb și roșu. Malin deja 
luase un pahar. Arăta abătută și tristă. 

Sigur se întâmplase ceva. 


VP - 89 


8. 


19 iunie 


Faria Kazi se rezemă de peretele celulei, închise ochii și, 
pentru prima oară de foarte multă vreme, își dori să-și vadă 
imaginea în oglindă. Începu să spere într-un fel precaut, deși 
corpul ei încă se mai afla sub influenţa groazei. Se gândea la 
scuzele primite de la șeful gărzilor, la avocata ei, Annika 
Giannini, la polițiștii care o interogaseră și, desigur, la Jamal. 

Se căută în buzunarul de la pantaloni unde avea un etui de 
piele maronie în care se afla cartea de vizită primită de la Jamal 
după dezbaterea de la Kulturhuset. 

Jamal Chowdhury, scria pe cartea de vizită, blogger, writer, 
PhD Biology, University of Dhaka, adresa de e-mail și numărul 
telefonului mobil, iar dedesubt, cu alte fonturi, adresa de web: 
www.mukto-mona.com. Calitatea hârtiei era proastă. Cartea de 
vizită era șifonată, iar textul se cojise. Era clar că Jamal o 
tipărise singur. Nu-l întrebase nimic despre asta și de ce ar fi 
făcut-o? Nu avea de unde să știe că acea carte de vizită o să 
devină proprietatea ei cea mai de preţ. În noaptea de după 
prima lor întâlnire, a stat în pat și s-a uitat îndelung la bucata de 
hârtie ascunsă sub pătură, în timp ce rememora conversațiile cu 
el și își aducea aminte de fiecare cută și de fiecare trăsătură a 
feței lui. Ar fi trebuit să-l sune imediat, fără doar și poate, să dea 
un semn chiar în seara aceea. Dar era tânără, inocentă, nu 
dorea să pară nerăbdătoare și, mai ales, de unde era să știe că 
în curând totul avea să îi fie luat: mobilul, calculatorul și inclusiv 
posibilitatea de a ieși în niqab în propriul cartier. 

Acum, în celulă, când o primă rază de lumină se ivise în viaţa 
ei, își aminti din nou vara în care mătușa ei, Fatima, a 
recunoscut că a minţit pentru ea, făcând-o să devină prizonieră 
în propria ei casă. Era închisă înăuntru și îi fusese dat să audă că 
o să fie măritată cu un văr de gradul al doilea pe care nu-l 
întâlnise niciodată și care deținea trei fabrici de textile în Dhaka, 
trei - nu mai știa de câte ori tot auzea cifra asta. 

— Imaginează-ţi, Faria! Trei fabrici! 

Îi era totuna și dacă erau trei sute treizeci și trei. Pentru 
Qamar Fatali, cum îl chema pe văr, nu simţea decât repulsie. În 


VP - 90 


poze părea arogant și răutăcios și nu o mira deloc că era salafit 
și oponent înverșunat al mișcării seculare din ţara lor natală, nici 
că lui i se părea o chestiune de viaţă și de moarte dacă era 
virgină și bună musulmană sunnită, ca să vină el și să o salveze 
de lumea vestică. 

Nimeni din familie nu știa de Jamal la acea vreme. Dar alte 
lucruri au apărut și s-au întors împotriva ei, nu numai bănuielile 
despre ce a făcut de fapt când nu a fost la mătușa Fatima. Mai 
era și altceva, vechi și nevinovate imagini de facebook, bârfe, 
vorbe care voiau să confirme că „s-a curvit”. 

Ușa de la apartament era închisă cu zăvorul pe dinăuntru și, 
pentru că doi dintre fraţi, Ahmed și Bashir, nu aveau de lucru, se 
găsea mereu cineva să o supravegheze. 

Nu mai avea de făcut altceva decât curăţenie, mâncare sau 
servit. Putea și să stea în camera ei și să citească ce se găsea 
de citit: Coranul, poezia și proza lui Tagore, biografiile lui 
Mohamed și ale primilor califi. Dar prefera să viseze la altceva. 

Doar gândul la Jamal o făcea să se înroșească și știa, desigur, 
că era vrednică de milă. Acest dar i-l făcuse familia. După ce îi 
luase toată bucuria, simpla amintire a unei plimbări pe 
Drottninggatan putea face lumea să se cutremure. Deja de 
atunci trăia în închisoare, însă nu și-a permis niciodată să se dea 
bătută sau să se cufunde în resemnare. 

Devenea mai degrabă furioasă decât deprimată și găsea tot 
mai puţină consolare în amintirile cu Jamal. Numai memoria unei 
conversații în care cuvintele zburau și erau libere făcea ca 
fiecare replică de acasă să fie resimţită ca limitată și rigidă, iar 
aici nici măcar Dumnezeu nu putea fi o compensație. 

Dumnezeu nu oferea nimic spiritual, nicio alinare, nu în 
familia ei. Era numai un ciocan de lovit oamenii în cap, un 
instrument al meschinăriei și oprimării, exact cum spunea 
Hassan Ferdousi. Avea atacuri de panică și palpitaţii, iar până la 
urmă nu a mai suportat. Trebuia să evadeze, oricare ar fi fost 
repercusiunile. Era deja septembrie, se mai răcorise afară, iar 
privirea ei devenise mai ageră. 

Ochii ei căutau mereu o cale de scăpare. Abia dacă se mai 
gândea la altceva. În timpul nopţii visa să evadeze, iar 
dimineaţa visa cu ochii deschiși același lucru. Adesea se uita pe 
furiș la fratele ei mai mic, Khalil. Și el era afectat: nu mai avea 
voie să se uite la seriale americane sau englezești, nici măcar să 


VP - 91 


se mai întâlnească cu prietenul lui cel mai bun, Babak, pentru că 
acesta era șiit. Câteodată, Khalil o privea cu atâta durere, încât 
parcă ar fi înțeles exact prin ce trecea. Oare ar fi putut-o ajuta? 

Se gândea la asta obsesiv și, încetul cu încetul, începu să o 
preocupe și altceva: telefoanele, cele ale fraţilor și ale tatălui, 
toate telefoanele imaginabile care puteau fi la îndemână. 
Începuse să-i urmărească prin apartament, de la distanţă, pe 
fraţii mai mari. Se uita fix la mâinile lor în timp ce tastau 
parolele pe mobile. Dar observa mai ales cum uitau câteodată 
telefoanele pe mese și pe birouri sau în locuri mai aparte, cum 
ar fi pe televizor sau în bucătărie, lângă mașina de prăjit pâine 
sau lângă fierbătorul de ceai. Câteodată aveau loc mici scene 
comice: fraţii nu-și găseau telefoanele, se certau și se sunau 
reciproc. Înjurau și mai rău când erau puse pe silențios și erau 
obligaţi să localizeze vibrația, cu sunetul oprit. 

Realiza tot mai mult că în aceste farse se afla una dintre 
posibilităţile ei cele mai reale. Trebuia să prindă ocazia când 
avea să apară, deși își dădea seama de pericol, bineînțeles. Nu 
numai că risca să distrugă onoarea familiei, dar punea în joc și 
economiile tatălui și ale fraţilor. Cele trei fabrici blestemate 
aveau să vină ca un dar ceresc și să le aducă prosperitate 
tuturor. Dacă avea să distrugă acest plan, consecințele urmau 
să fie grave, așa că nu se mira că începuseră să strângă laţul. 

În apartament se răspândise un aer otrăvit, iar acum nu 
numai onoarea și lăcomia ardeau în ochii fraţilor mai mari, ci 
mai era ceva. Începuseră să aibă grijă de ea, iar câteodată o 
obligau să mănânce mai mult. Nu avea voie să slăbească, 
pentru că lui Qamar îi plăceau femeile mai pline. Era interzis să 
fie pângărită și era interzis să fie liberă. O fixau ca uliii și 
probabil că ar fi fost de înțeles dacă s-ar fi resemnat și s-ar fi dat 
bătută. Dar situaţia ajunsese într-un moment de maximă 
încordare. Era într-o dimineaţă la mijlocul lui septembrie, 
aproape cu doi ani în urmă. Ea își lua micul dejun, iar Bashir 
tasta ceva pe telefonul său. 

* 

Malin luă o înghițitură din vinul roșu, la barul improvizat de la 
Muzeul Fotografiska. Mikael era surprins că Malin fusese veselă 
și vioaie când ieșise el, iar acum arăta ca o floare veștejită, cu 
mâna îngropată în părul său lung. 


VP - 92 


— Hei, bună! spuse el cu voce joasă, ca să nu deranjeze 
prezentarea care era în curs. 

— Cine a sunat? întrebă ea. 

— Sora mea. 

— Avocata. 

Mikael aprobă din cap. 

— S-a întâmplat ceva? zise el. 

— Nu, nu chiar. Doar că am vorbit cu Leo. 

— Nu a mers bine? 

— A mers minunat. 

— Nu prea te cred. 

— Obiectiv vorbind, a mers minunat. Ne-am spus toate 
lucrurile amabile care se puteau imagina. Că ce bine arăt eu și 
cum el s-a descurcat excelent pe scenă și că ne-am dus dorul 
unul altuia - bla, bla, bla. Cu toate astea, am simţit că ceva era 
anapoda. 

— În ce fel? 

Malin ezită. Se răsuci spre dreapta și spre stânga ca pentru a 
verifica dacă Leo era prin preajmă și putea auzi. 

— Mi s-a părut ceva... gol. Ca și cum toate cuvintele ar fi fost 
golite de sens. Mi-a lăsat impresia că l-a deranjat să mă vadă. 

— Prietenii vin și pleacă, spuse Mikael cu înţelegere și îi 
mângâie părul. 

— Știu, și la naiba, mă descurc și fără Leo Mannheimer. Dar 
m-a deranjat oricum. Totuși, am fost... un timp chiar am fost... 

Mikael își alese cuvintele. 

— Aţi fost apropiaţi, spuse el. 

— Am fost apropiaţi. Dar nu asta e treaba. Mi s-a părut ceva 
dubios. 

— În ce fel? 

— A spus că s-a logodit cu Julia Damberg. 

— Cine este Julia Damberg? 

— A fost analist la Alfred Ogren și este drăguță, chiar 
elegantă, dar nu foarte isteaţă. Lui Leo nu i-a plăcut niciodată de 
ea în mod special. Spunea că e copilăroasă. Nu pot să pricep 
cum de s-au logodit dintr-odată. 

— Tragic! 

— Termină! făcu ea. Nu sunt geloasă, dacă asta crezi. Sunt 
numai... 

— Cum? 


VP - 93 


— Derutată. Uluită de-a binelea, să spun drept. Ceva nu se 
potrivește. 

— Vrei să spui că e mai mult decât că s-a logodit cu tipa 
nepotrivită. 

— Eşti prost de-a binelea câteodată, Blomkvist. Ştiai asta? 

— Nu vreau decât să înțeleg. 

— Nu ai cum să înţelegi, rosti ea sacadat. 

— De ce? 

— Pentru că... 

Ezită, căutându-și cuvintele. 

— ... pentru că eu nu am terminat încă, continuă ea. Mai întâi 
trebuie să verific un lucru. 

— Nu mai vorbi atât de criptic, pentru Dumnezeu! Acum el 
era cel care-și pierdea buna dispoziţie și se răstea. Poate că era 
nedrept, dar trebuie să fi fost pentru că totul îl copleșise dintr- 
odată: Lisbeth, violențele de la Flodberga, toată corvoada din 
acea primăvară de la revistă. Malin se uită speriată la el. 

— lartă-mă, încercă el să repare situaţia. 

— Tu să mă ierţi, spuse ea. Știu că sunt groaznică. 

El se strădui să-și recapete tonul înțelegător și prietenos. 

— Despre ce e vorba atunci? 

— De fapt, e același lucru ca data trecută. 

— Când anume? 

— Atunci când l-am găsit scriind ceva în birou, noaptea târziu. 
E ceva dubios cu asta. 

— Poţi încerca să mă lămurești? 

— Pentru început, pot spune că Leo mai mult ca sigur m-a 
auzit când m-am întors de la lift și l-am văzut. 

— De ce ești așa sigură? 

— Pentru că suferă de hiperacuzie. 

— De ce suferă? 

— Sensibilitate excesivă la sunete. Aude neobișnuit de bine, 
cel mai ușor pas, bătaia de aripi a unui fluture care trece pe 
lângă el. Nu pricep cum de am uitat. Sau a fost un fel de 
consideraţie inconștientă. Se percepe pe sine ca un fel de freak. 
Dar când scaunul acela a făcut zgomot și el a reacţionat atât de 
puternic, mi-a venit totul în minte. Ce zici, Mikael, mergem? Nu 
mai suport toată trăncăneala asta de vânzări și cumpărări, 
spuse ea, și bău ce mai avea în pahar. 


VP - 94 


Faria Kazi stătea în celula sa și avea să fie interogată din nou, 
iar acest fapt nu o speria atât de mult pe cât se aștepta. Nu 
numai că povestise deja de două ori despre presiunea și abuzul 
din secţie, dar reușise și să mintă. Nu era ușor, polițiștii tăbărau 
tot timpul pe ea cu întrebări despre Salander. De ce se afla 
Lisbeth înăuntru? Care a fost rolul ei în toată drama? Faria și-ar 
fi dorit să strige: Ea a fost cea care m-a salvat, nu Alvar Olsen! 
Dar își ţinea promisiunea, credea că așa era cel mai bine pentru 
Lisbeth. Când îi luase cineva apărarea ultima oară? Nu își 
aducea aminte și rememoră din nou micul dejun acasă în Sickla, 
când fratele ei Bashir se afla lângă ea și tasta pe telefonul 
mobil. 

Fusese o zi frumoasă, soarele strălucea acolo afară, într-o 
lume care îi era interzisă. In acel moment, trecuse o veșnicie de 
când familia era abonată la ziarul de dimineaţă și încă și mai 
multă vreme de când tatăl lor lăsa postul de radio P1 să se audă 
de fiecare dată în zorii zilei. Familia tăiase orice legătură cu 
societatea. 

Bashir își băuse ceaiul și își ridicase privirea. 

— Ştii de ce întârzie Qamar, nu? spusese el. 

Ea se uita spre stradă. 

— Vrea să știe dacă ești curvă. Ești curvă, Faria? 

Nu-i răspunsese nici la asta, nu răspundea niciodată la astfel 
de întrebări. 

— Te-a căutat un mic rahat de renegat. 

De această dată, nu putuse să se abţină: 

— Cine? 

— Un tip, un trădător de ţară din Dhaka, continuase Bashir. 

Probabil că ar fi trebuit să devină furioasă. Jamal nu era 
trădător de ţară. Era un erou, un om care a luptase pentru un 
Bangladesh mai bun, mai democratic. Dar ea se bucura, lucru 
deloc ciudat de fapt. Trecuseră luni de zile și, în mod normal, 
amintirile și simţămintele se estompează, mai ales dacă nu ai 
făcut nimic mai mult decât să te plimbi pe o stradă împreună cu 
cineva. 

Nu era ciudat că se gândise la Jamal zi și noapte. Era ferecată 
în casă și nu avea nicio ocupaţie. Dar el era liber și în mod sigur 
mergea tot timpul la seminarii și recepții. Ar fi putut foarte bine 
întâlni altă femeie, mult mai interesantă decât ea. Dar atunci 


VP - 95 


când Bashir își vărsa cuvintele de ocară, înțelesese că Jamal 
dorea să o întâlnească din nou, iar asta însemna enorm. 

În lumea ei închisă însemna mai mult decât orice altceva și 
simţea că voia să se retragă cu bucuria ei. Continua însă să fie 
precaută, cel mai mic semn al unei înroșiri putea să fie pericol 
de moarte. De aceea își păstrase masca. 

— Cine? Un trădător de ţară. Puțin îmi pasă, spusese ea. 

Se ridicase și se îndepărtase de masă și de-abia mai târziu 
înțelese greșeala. În ambiția ei de a părea indiferentă 
reacţionase în mod exagerat, deși pentru moment i se păruse o 
bătălie câștigată. După ce și-a revenit din șoc a devenit mai 
atentă ca niciodată. 

Trebuia să facă rost de un telefon, o obseda ideea și probabil 
că se observa. Bashir și Ahmed o supravegheau cu și mai mult 
zel și evident că nu apărea niciun telefon uitat sau vreo cheie 
rătăcita. Zilele treceau și venise luna octombrie și odată cu ea și 
acea sâmbătă seară când casa se umpluse de viaţă și mișcare. 
Durase ceva înainte ca ea să înţeleagă ce se petrecea. Atât de 
împietrită era relaţia lor, că nimeni nu o informase și pe ea că se 
ținea petrecerea propriei sale logodne. Sau petrecere era prea 
mult spus, nimeni nu părea prea vesel. Qamar nu era prezent, 
avea probleme cu permisul de intrare, și lipseau și alţii, lume 
care căzuse în dizgrație sau luase distanță față de credința 
fraţilor. Evenimentul scotea în evidență izolarea tot mai 
pronunţată a familiei. Și totuși atenţia Fariei se îndrepta spre 
altceva, spre chipurile oaspeților. Oare putea cineva s-o ajute? 

Din nou, nu găsi un candidat mai bun decât fratele mai mic, 
Khalil. Avea șaisprezece ani, stătea mai mult deoparte și se uita 
la ea neliniștit. Odată, demult, când locuiau în Vallholmen și 
împărțeau camera, stăteau până târziu și vorbeau, cât mergea 
să vorbești cu Khalil. La acea vreme, chiar după moartea mamei 
lor, încă nu începuse să alerge ore întregi în jurul orașului, dar 
era diferit încă de-atunci. Era tăcut, îi plăcea să coasă și să 
deseneze și spunea adesea că îi era dor de casă - de o ţară din 
care nu avea nicio amintire. 

Se uita la el și se întreba dacă să-l roage să o ajute să fugă 
chiar atunci, folosindu-se de petrecere. Dar devenise prea 
agitată, așa că merse la baie, se puse pe toaletă și se ușură. In 
lipsă de altceva sau ca parte a permanentei ei căutări, se uită în 
jur. Sus, pe dulapul albastru de prosoape, era un telefon. Nu-i 


VP - 96 


venea să creadă, dar chiar era un mobil, nici măcar al unuia 
dintre invitați, ci al lui Ahmed. Recunoscu imediat imaginea 
autoglorificatoare de pe ecran în care el stătea și se hlizea pe o 
motocicletă care nici măcar nu era a lui. Inima îi sălta și încerca 
să-și aducă aminte cum își tasta el parola, observase asta foarte 
atent. Părea ca un L, poate unu, șapte, opt, nouă. Incercă, dar 
era greșit, așa că trecu la o altă variantă. Nu reușea și i se făcea 
frică. Ce se putea întâmpla dacă ajungea să blocheze mobilul? 
Afară se auzeau pași și glasuri. Oare o așteptau pe ea? Tatăl și 
fraţii o ţinuseră sub observaţie toată seara, așa că cel mai bine 
era să iasă și să lase telefonul acolo. Dar mai verifică o variantă, 
iar de data aceasta rămase șocată că reușise. Nu mai avea 
nevoie de mult de cartea de vizită a lui Jamal, îi știa numărul la 
fel de bine cum știa cum o cheamă. Se așeză îngrozită în cadă, 
pentru că era cel mai departe de ușă, și sună. 

Semnalele păreau sunete de cornuri de ceaţă, apeluri de 
ajutor pe o mare neagră și deodată de auzi un foșnet în 
receptor. Cineva era pe punctul de a răspunde, iar ea închise 
ochii și ascultă neliniștită dacă se auzea ceva de pe coridor și 
cât pe ce să închidă. Dar atunci îi auzi vocea și numele și îi 
raspunse șoptit: 

— Sunt eu, Faria Kazi. 

— Oh! făcu el. 

— Nu pot vorbi decât foarte scurt. 

— Te ascult, continuă el. 

Numai vocea lui o emoţiona la culme și cumpăni dacă să îl 
roage să sune la poliţie. Nu îndrăzni, spuse numai: 

— Am nevoie să mă întâlnesc cu tine. 

— AȘ fi fericit dacă ne-am putea vedea, mărturisi el, iar ea nu- 
și mai dorea decât să strige: Fericit? Sunt în rai! 

Dar ea îi răspunse: 

— Nu știu când pot. 

— Sunt mereu acasă, am închiriat un apartament pe 
Upplandsgatan. Stau aici, citesc și scriu. Vino când poţi, spuse 
el, și îi dădu o adresă și un număr de interfon. 

Faria șterse numărul format și puse telefonul la loc pe dulapul 
de prosoape, ieși apoi și se îndreptă spre camera ei, printre rude 
și cunoscuți. Și acolo era lume. li rugă să iasă, și ei o ascultară, 
cu zâmbete confuze. Apoi se strecură sub pătură și se hotărî să 


VP - 97 


fugă cu orice preţ. Așa începuse partea cea mai fericită și cea 
mai rea din viaţa ei. 
e 

Malin și Mikael își croiră drum prin public, merseră pe lângă 
standul de cărţi de la intrare și ieșiră în soare. Trecură de 
vapoarele de la debarcader și priviră spre povârnișul stâncos 
aflat de cealaltă parte a arterei de circulaţie. Mult timp nu își 
spuseră nimic. Era cald. Mikael se scuturase de iritare, dar Malin 
avea din nou un aer absent. 

— Interesant ce ai spus despre auzul lui, spuse el. 

— Da? 

Părea ușor distrată. 

— Psihologul, Carl Seger, care a fost împușcat din imprudenţă 
în pădure acum douăzeci și cinci de ani, și-a scris teza despre 
influența simțului auzului asupra percepţiei de sine, continuă el. 

Ea îl privi. 

— Să fie din cauza lui Leo, vrei să spui? 

— Nu știu. Dar nu sună tocmai ca o temă de cercetare 
obișnuită. Cum se manifesta această sensibilitate auditivă 
excesivă a lui Leo? 

— Vezi tu, când ne aflam la ședințe, observam cum își ciulea 
urechile, fără să înțeleg de ce. Curând după aceea apărea 
cineva. Înţelegea totul mai devreme decât noi, ceilalţi, iar odată 
l-am întrebat despre asta. A expediat imediat subiectul. Dar mai 
apoi... în ultima vreme, când eram la firmă, a mărturisit că auzul 
l-a chinuit toată viaţa. A spus că a fost de-a dreptul neajutorat la 
școală. 

— Credeam că a fost mândria clasei. 

— Și eu credeam la fel. Dar în primii ani nu putea sta liniștit și 
voia tot timpul să iasă. Era foarte dificil, iar dacă ar fi provenit 
dintr-o altă familie, una normală, sigur ar fi fost mutat la o clasă 
specială sau ar fi fost tratat ca un copil-problemă, pur și simplu. 
Dar era un Mannheimer și toate resursele imaginabile s-au pus 
în mișcare. S-a descoperit că avea un auz excepţional. De aceea 
nu suporta să stea în sala de clasă, îl deranja și cel mai mic 
susur sau foșnet. S-a luat decizia să aibă parte de o educație 
privată, acasă, și astfel a devenit acel băiat cu IQ ridicat despre 
care ai citit tu. 

— Deci nu s-a mânarit niciodată cu auzul lui. 


VP - 98 


— Așa se pare, dar poate... nu știu... poate că îi era rușine din 
cauza asta, dar în același timp se folosea de el. 

— Sigur ar fi fost bun să tragă cu urechea. 

— Psihologul acela a scris ceva despre auzul extrem de bun? 

— Într-un fel sau altul, spuse Mikael, dar încă nu am făcut rost 
de teza lui. Dar în alt loc a scris că ceea ce este valid într-o 
perioadă din punctul de vedere al evoluţiei poate fi o povară în 
altă perioadă. În epoca vânătorii, în pădurea tăcută, cel care 
auzea bine era cel mai ager și avea mai multe șanse să 
găsească mâncare. În timpuri pline de zgomot de fond și de 
gălăgie, într-un oraș mare, aceeași persoană riscă să se 
rătăcească și să fie copleșită. Mai mult recipient pasiv decât 
participant. 

— A scris el așa, mai mult recipient decât participant? 

— Cred că da. 

— Ce trist! 

— De ce spui asta? 

— Ăsta e Leo. Era mereu tipul contemplativ. 

— Mai puţin în acea săptămână din decembrie. 

— Mai puţin atunci. Bânuiești că este ceva dubios cu omorul 
acela prin imprudenţă din pădure, nu-i așa? 

Mikael simţi în vocea ei că i se trezise curiozitatea și o luă 
drept un semn bun. Poate că avea să-i povestească mai multe 
despre ce fusese atât de ciudat la întâlnirea avută cu Leo la 
birou. 

— Cel puţin, începe să mă intereseze, spuse el. 

e 

Leo nu avea să-l uite niciodată pe Carl Seger. Și acum, adult 
fiind, se lăsa cuprins de un dor intens în după-amiezile de marti, 
pe la ora patru, când obișnuia să meargă la cabinetul lui Carl. 
Adesea se întâmpla să poarte un dialog interior cu el, ca și cu un 
prieten imaginar. 

Și totuși viața a mers înainte. La fel cum prevăzuse Carl, Leo a 
învăţat să ţină mai bine sub control sunetele și lumea 
înconjurătoare. Adesea, auzul și excelenta lui ureche muzicală 
erau un avantaj, și nimic altceva. Erau, fără îndoială, o resursă 
însemnată când se așeza la pian și multă vreme a continuat să 
cânte constant, visând să devină pianist de jazz. Deja în anii 
târzii ai adolescenţei primise o ofertă să înregistreze un disc 


VP - 99 


pentru Metronome, însă refuzase, pentru că nu i se părea că 
avea încă destul material de calitate. 

Când a început să meargă la Facultatea de Comerț din 
Stockholm, a văzut în asta numai o paranteză. De îndată ce 
avea să adune piese mai bune își va înregistra discul, va deveni 
un nou Keith Jarrett și va trăi pentru muzică. Dar paranteza a 
devenit viaţa lui și, de fapt, nu a putut niciodată să-și explice 
asta. Să fi fost teama de eșec și de a-i dezamăgi pe părinţi? Sau 
erau depresiile care se succedau cu aceeași certitudine ca și 
anotimpurile? 

Leo rămăsese singur și nici asta nu era tocmai ușor de înţeles. 
Trezea curiozitatea oamenilor, femeile se simțeau fermecate de 
el. Dar el nu era atras așa de ușor de ele. Aflat în compania 
celorlalți, tânjea la liniștea și la tihna de acasă. Insă o iubise cu 
adevărat pe Madeleine Bard. 

De fapt, nu putea să-și explice asta prea bine, pentru că ei doi 
nu prea semănau. Cu toate acestea, știa că nu fusese fascinat 
de frumuseţea ei, cu atât mai puţin de bogăţie. Era o persoană 
specială, mereu avea să creadă asta, cu ochii albaștri și 
strălucitori care păreau să tăinuiască ceva, cu melancolia ei 
câteodată atât de palpabilă, încât era ca o scânteie pe chipul ei 
frumos. 

El și Madeleine se logodiseră și locuiseră o vreme în 
apartamentul lui de pe Floragatan. Tocmai moștenise partea 
tatălui său la agenţia de brokeraj Alfred Ogren, iar părinţii lui 
Madeleine, care nu duceau lipsă de o anume înclinaţie spre 
snobism, îl vedeau ca o partidă desăvârșită. Relaţia nu era 
lipsită de complicaţii. Lui Madeleine îi plăcea să organizeze tot 
timpul mese cu invitaţi. Leo se opunea cât se putea, se certau o 
vreme, câteodată ea se închidea în dormitor și plângea. Dar 
aceste momente erau excepţii. Putea fi o căsnicie bună, era 
convins de asta. El și Madeleine se iubeau și cel mai adesea își 
vorbeau cu căldură și cu pasiune. 

Cu toate acestea, se petrecuse catastrofa, și cu siguranţă asta 
era dovada că Leo se autoiluzionase și văzuse o afinitate acolo 
unde nu exista. Se întâmplase într-o lună de august la o 
petrecere tradiţională cu raci la familia Mörner pe insula 
Värmdö. Încă de la început, se simţea ceva artificial în 
ambianţă. Era abătut și i se părea că oaspeţii erau prea 
convenționali și gălăgioși. Se sustrăsese, ceea ce o făcuse pe 


VP - 100 


Madeleine să-și scoată la iveală tot excesul disperat de 
amabilitate de care era în stare. Se amestecase printre invitaţi 
și spunea că totul este fantastic și minunat și bineînţeles 
incredibil cât de elegant ati aranjat totul aici, și vai, ce teren 
grozav! Sunt atât de impresionată. Parcă vrem să ne mutăm aici 
imediat. Dar desigur nu era nimic special, numai o parte din 
acea șaradă care este viaţa. 

Pe la miezul nopţii, el lăsase baltă petrecerea și se retrăsese 
într-o cameră mai izolată cu o carte de Mezz Mezzrow, Really 
the Blues”, pe care fusese surprins să o găsească într-un raft de 
bibliotecă, iar asta însemna că petrecerea nu putea fi mai 
amuzantă pentru el decât atât. Putea să citească și să viseze la 
cluburile de jazz ale anilor treizeci de prin New Orleans și 
Chicago și puţin îi păsa de strigătele și de cântecele de 
petrecere ale celorlalţi. Ș 

După vreo două ore, în cameră intrase Ivar Ogren, beat ca 
întotdeauna la petreceri, cu o pălărie neagră și ridicolă pe cap și 
îmbrăcat într-un costum maroniu, strâns pe talie. Leo își pusese 
mâinile pe urechi, în caz că Ivar avea să urle sau să facă gălăgie 
cum îi era obiceiul. Ivar a spus: 

— O iau pe logodnica ta la o tură cu barca. 

Leo a protestat: 

— Numai să încerci. Ești băut. 

Lui Ivar nici că i-a păsat, dar, ca o concesie, a pus-o pe 
Madeleine să îmbrace o vestă de salvare roșie. Leo a ieșit pe 
terasă și a privit vesta cea roșie dispărând la orizont pe mare. 
Apa era lipsită de culoare, era o noapte de vară senină și pe cer 
străluceau stelele. Ivar și Madeleine vorbeau încet în barcă. Nu 
pentru că ar fi contat în vreun fel, totuși Leo pricepuse fiecare 
cuvânt. Erau numai prostii și chicoteli. Se profila o nouă 
Madeleine, una vulgară, și asta îi provoca doar durere. Apoi 
barca se pierduse în zare și nu mai înţelegea ce spuneau. Aveau 
să lipsească ceasuri întregi. 

Când au revenit, ceilalți invitaţi deja plecaseră. Cerul era 
luminos, iar Leo stătea pe mal, având un nod în gât. Auzea cum 
era ancorată barca și cum Madeleine, nesigură, îi venea în 
ajutor. În taxi, în drum spre casă, se pusese un zid între ei, căci 
Leo auzise perfect ce-i spusese Ivar acolo în larg. Nouă zile mai 


5 Scrisă împreună cu Bernard Wolfe în suedeză, Dans till svart pipa (Dansul fluierului 
negru). 
VP - 101 


târziu, Madeleine și-a făcut bagajele și l-a părăsit. Pe 21 
noiembrie în anul acela, când în Stockholm cădea zăpada și 
când întunericul se cuibărea în ţară, ea s-a căsătorit cu Ivar 
Ogren. 

Leo suferea de ceea ce doctorul său numise o paralizie 
ușoară. 

După însănătoșire se întorsese la muncă, se ridicase drept și 
mersese să-l felicite pe Ivar cu o îmbrăţișase prietenească și să-i 
ureze fericire. A participat și la nuntă și a reușit să o salute 
amabil pe Madeleine de fiecare dată când îi ieșea în cale. Păstra 
o mimică impecabilă în fiecare zi blestemată și lăsa impresia că 
exista o legătură de prietenie între el și Ivar încă din copilărie, 
care supravieţuise tuturor provocărilor. Dar, în taină, gândurile îi 
erau cu totul altele. Plănuia să se răzbune. 

De cealaltă parte, lui Ivar Ogren victoria i se părea 
incompletă. Leo Mannheimer continua să fie o ameninţare și un 
rival în lupta pentru conducerea agenţiei. Urzea planuri să-l 
distrugă definitiv pe Leo. 

e 

Malin nu spuse mai multe despre întâlnirea ei cu Leo. Sus în 
vârful pantei pe Hornsgatan, se opri fără ca Mikael să înțeleagă 
de ce. Era mult prea cald și înăbușitor aerul ca să stai împietrit 
în lumina soarelui. Dar zăboviră așa, într-o așteptare confuză, în 
timp ce lumea trecea pe lângă ei și un automobil claxona în 
depărtare. Malin privi în jos spre Mariatorget. 

— Auzi? spuse ea. Eu trebuie să plec. 

Îl sărută fără a fi total prezentă, se repezi pe scările de piatră 
de pe Hornsgatan și fugi spre Mariatorget. Mikael rămase pe loc, 
la fel de șovăitor ca înainte. Apoi își scoase mobilul și o sună pe 
Erika Berger, apropiata sa prietenă și redactorul-șef al revistei 
Millennium. 

Îi spuse că nu avea să vină la redacţie timp de vreo două zile. 
Nu era nimic deosebit. Tocmai trimiseseră mai departe numărul 
de iulie. Se apropia solstițiul de vară și, pentru prima dată în mai 
mulţi ani, și-au permis să angajeze doi stagiari care mai luau 
asupra lor ceva din presiunea volumului de muncă. 

— Pari abătut. S-a întâmplat ceva? 

— A avut loc o agresiune serioasă la secţia lui Lisbeth de la 
Flodberga. 

— Groaznic! Cine a fost agresat? 


VP - 102 


— Un gangster, o mafiotă, e o poveste neplăcută. Lisbeth a 
fost martoră. 

— De obicei se descurcă. 

— Să sperăm. Dar știi... M-ai putea ajuta cu un alt lucru? 

— Sigur, ce anume? 

— Poţi ruga pe cineva de la redacţie, cel mai bine pe Sofie, să 
meargă mâine la Arhiva Municipală pentru a face rost de actele 
personale a trei persoane și să invoce dreptul de acces al 
publicului la documente oficiale? 

Le numi pe aceste persoane și îi dădu Erikăi codurile lor 
numerice, pe care și le notase pe telefon. 

— Bătrânul Mannheimer, murmură Erika. Nu e mort și 
îngropat? 

— De acum șase ani. 

— De fapt l-am întâlnit de vreo două ori când eram mică. 
Tatăl meu îl cunoștea vag. Are ceva de-a face cu Lisbeth? 

— E posibil, răspunse el. 

— În ce fel? 

— Nu aș putea să explic. Cum era tipul? 

— Mannheimer? Greu de spus, eram doar un copil. Dar avea 
faimă de ticălos bătrân. Cu toate astea, îmi amintesc că a fost 
chiar drăguţ. M-a întrebat despre gusturile mele muzicale. Știa 
să fluiere frumos. De ce te interesează? 

— O să te lămuresc altă dată, răspunse Mikael. 

— Bine, cum vrei, zise Erika și povesti ceva despre numărul 
următor și valul de reclame. 

Nu prea reuși să asculte. Încheie destul de abrupt convorbirea 
și merse mai departe pe Bellmansgatan. Trecu pe lângă Bishops 
Arms, cobori pe panta pavată cu piatră rotundă, intră prin gang 
și urcă în mansarda lui unde se așeză la computer și își reluă 
investigaţiile, în timp ce bău vreo două sticle de Pilsner Urquell. 
Își concentră atenţia îndeosebi asupra omorului prin imprudenţă 
din Osthammar, dar nu ajunse prea departe. Lucrurile legate de 
cazurile penale mai vechi nu erau deloc simple, știa asta din 
experienţă. 

Nu existau arhive virtuale, mai ales din motive de 
confidenţialitate şi, conform regulilor Arhivelor statului, 
investigaţiile preliminare erau eliminate din tribunal după cinci 
ani. De aceea se hotărî să meargă a doua zi la Curtea 
judecătorească din Uppsala și să răsfoiască vechile registre. 


VP - 103 


După aceea putea să treacă pe la poliţie sau să viziteze vreun 
bătrân inspector pensionat care poate își va aminti cazul. 
Rămânea de văzut. 

O sună și pe Ellenor Hjort, femeia cu care fusese logodit Carl 
Seger. Işi dădu rapid seama că era un subiect încheiat pentru 
ea. Nu voia să vorbească despre Carl. Sigur că era amabilă și 
politicoasă, dar nu mai avea puterea să mai sape în subiectul 
ăsta, așa-i spusese: „Sper că înțelegeţi”. Cu toate acestea, se 
răzgândi, fiind de acord să-l întâlnească pe Mikael în după- 
amiaza următoare, iar asta nu datorită vechiului său farmec de 
reporter, și nici pentru că Ellenor ar fi fost curioasă cu privire la 
ce voia el să facă de fapt, ci pentru că Mikael își asumase riscul 
de a menționa numele lui Leo Mannheimer. 

— Leo, izbucni ea. Vai, cât timp a trecut! Ce mai face? 

Mikael răspunse că nu știa. 

— Aţi fost apropiaţi? o întrebă el. 

— O, da! Carl și cu mine eram absolut fermecaţi de băiatul 
acela. 

Inchise și merse în bucătărie unde făcu ordine, întrebându-se 
ce-ar fi să o sune pe Malin și să o descoasă despre ce punea la 
cale. In schimb, făcu un duș și se schimbă. La șase fără cinci 
minute părăsi apartamentul și se îndreptă spre Zinkensdamm, 
la restaurantul Pane Vino, pentru a o întâlni pe sora lui. 


9. 


19 iunie 


Avea să se ocupe de asta, spuse ea. Nu era, nevoie ca Martin 
să se necăjească. Era a treia sau a patra convorbire cu el de 
astăzi, și ea nici acum nu-și pierduse răbdarea. Dar când închise 
telefonul, bolborosi un „lașule”, apoi trecu în revistă lucrurile pe 
care i le adusese Benjamin. 

Rakel Greitz era psihanalistă și conferenţiar universitar în 
domeniul psihiatriei, cunoscută pentru o serie de lucruri, dar în 
special pentru un simţ al ordinii. Era extrem de operativă, iar 
asta nu se schimbase de când fusese diagnosticată cu cancer de 
stomac. Curăţenia clinică devenise importantă pentru ea la 


VP - 104 


modul serios, acum era de-a dreptul maniacă. Fiecare fir de praf 
dispărea ca prin magie și nicio masă sau chiuvetă nu sclipeau 
de curăţenie precum cele în preajma cărora se găsea ea. Avea 
șaptezeci de ani și era bolnavă, cu toate astea rămăsese tot 
timpul activă. 

Astăzi, orele s-au succedat rapid într-o activitate febrilă. Acum 
era ora șase și jumătate seara și de fapt era mult prea târziu. Ar 
fi trebuit să acționeze imediat. Dar era ceva obișnuit. Martin 
Steinberg era prea speriat și ea se bucura că, în ciuda sfatului 
acestuia, își folosise relaţiile de la companiile de telefonie 
mobilă și din sănătate. Nu era sigur că fusese de ajuns, se 
puteau întâmpla multe de atunci. Poate că ţicnitul acela bătrân 
a primit oameni în vizită și a vorbit despre ce o fi știind sau o fi 
suspectând. Operaţiunea era și rămânea riscantă, dar era 
singura alternativă. Prea mult era în joc și prea multe merseseră 
prost în activitatea pentru care ea era responsabilă. 

Își curăţă mâinile cu gel dezinfectant și intră în baie. Zâmbi în 
oglindă, în realitate numai pentru a-și demonstra că încă mai 
putea să arate veselă. Din perspectiva lui Rakel Greitz, ceea ce 
se întâmplase nu era neapărat ceva de rău augur. Trăise atât de 
mult într-un tunel de boală și durere, încât ceea ce avea de 
făcut acum conferea vieții și prezenței ei ceva elevat, o nouă 
măreție. Lui Rakel Greitz îi plăcuse mereu senzaţia de sens 
superior și rece. Locuia singură într-un apartament de o sută opt 
metri pătrați pe Karlbergsvägen, în Stockholm. 

Tocmai își încheiase tratamentul de chimioterapie și se simţea 
relativ bine. Părul i se rărise și era mai subțire, bineînţeles, dar îi 
rămăsese în mare parte, iar peruca pe care o purta era 
eficientă. Încă mai era elegantă, înaltă, zveltă și cu spatele 
drept, cu trăsături clare și emanând un firesc aer autoritar care 
a existat mereu, de când și-a luat examenul de rezidenţiat la 
Institutul Karolinska. 

Desigur că mai avea arsura aceea pe gât. Cu toate că semnul 
din naștere îi crease dificultăţi în copilărie, a învăţat să-l și 
aprecieze. Îl purta cu mândrie și, chiar dacă de la o vreme 
îmbrăca mai tot timpul helănci, asta nu se datora niciodată 
timidităţii sau rușinii. Helăncile se potriveau firii ei austere și 
preţioase - cu stil, niciodată încărcată. Rakel încă mai purta 
rochii și costume comandate în anii tinereţii și pe care nu 
avusese nevoie să le modifice de atunci. Chiar dacă exista ceva 


VP - 105 


rece și sever în personalitatea sa, toată lumea se mobiliza în 
fața ei. Era competentă, rapidă, cunoștea valoarea loialității faţă 
de idei și de persoane deopotrivă. Nu o luase niciodată gura pe 
dinainte, nici măcar în fața soţului ei, răposatul Erik. 

leşi pe balcon și privi spre Odenplan. Işi odihni mâna dreaptă 
pe balustrada aflată deasupra străzii. Mâna era fermă. Se 
întoarse în apartament și mai făcu puţină curăţenie pe ici, pe 
colo. Scoase dintr-un dulap de pe hol o geantă medicală din 
piele maronie. lmpachetă ce îi obținuse astăzi Benjamin, 
asistentul și prietenul ei loial, și merse din nou în baie unde se 
machie neobișnuit de neglijent și își puse o perucă neagră cu 
totul lipsită de gust. Pentru un moment, mai zâmbi puţin. Sau 
era numai un tic nervos. Chiar și ea, cu toată experienţa ei, se 
simțea deodată ciudat de neliniștită. 

e 

Mikael și sora lui stăteau pe terasa restaurantului Pane Vino 
de pe Brânnkyrkagatan. Comandară paste cu trufe și vin roșu, 
schimbară niște replici despre vară și căldură și vorbiră pe scurt 
despre planurile lor de concediu. Apoi Annika mai completă 
descrierea situaţiei de la Flodberga și ajunse la subiectul pentru 
care-și dăduseră întâlnire. 

— Câteodată, Mikael, polițiștii sunt atât de idioţi, spuse ea. 
Știi cum stau lucrurile în Bangladesh? 

— Într-o anumită măsură. A 

— Bangladesh-ul are ca religie de stat islamul. In același timp, 
conform constituţiei, ţara este un stat secular cu libertate de 
exprimare garantată și presă liberă, lucru perfect normal. 

— Dar nu mai funcţionează. 

— Guvernul se află sub presiunea islamiștilor și a adoptat legi 
care interzic orice declaraţie care poate leza sentimente 
religioase. Care poate, așa e formulat, iar formula asta acoperă 
aproape orice situaţie, dacă te străduiești un pic. Legile au fost 
interpretate rigid și mai mulţi ziariști au fost condamnaţi la 
pedepse lungi cu închisoarea. Dar nu asta e cel mai rău. 

— Cel mai rău este că legea legitimează atacurile. 

— Legea le-a suflat islamiștilor vânt în pânze. Jihadiștii și 
teroriștii au început să-i amenințe, să-i tracaseze și să-i ucidă 
sistematic pe cei care gândesc diferit, și extrem de puţini făptași 
ajung în faţa legii. Lovit în mod special este blogul Mukto-Mona, 
dedicat libertăţii de expresie, emancipării și unei societăţi 


VP - 106 


seculare și deschise. Mulţi dintre cei care publicau acolo au fost 
uciși, iar și mai mulți au fost ameninţaţi și puși pe liste negre. 
Jamal Chowdhury era unul dintre ei. A fost un tânăr biolog care 
scria din când în când texte despre teoria evoluționistă pentru 
Mukto-Mona. Jamal a fost condamnat oficial la moarte de 
mișcarea islamistă din ţară și a fugit, cu ajutorul Centrului 
suedez al PENS, în Suedia. O lungă perioadă părea că putea 
respira liniștit. Era deprimat, dar starea lui se îmbunătățea 
treptat, iar într-o bună zi a asistat la un seminar despre 
oprimarea religioasă a femeilor, ţinut la Kulturhuset în 
Stockholm. 

— lar acolo a întâlnit-o pe Faria Kazi. 

— Bun, te-ai pregătit, continuă Annika. Faria stătea în fundul 
sălii și, putem să spunem fără rezerve, era o fată foarte 
frumoasă. Jamal nu-și putea lua ochii de la ea, iar după seminar 
a mers direct la ea. A fost începutul nu numai al unui mare 
amor, dar și al unei tragedii, un fel de Romeo și Julieta 
contemporană. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun exact asta. Ca și în Romeo și Julieta, familia 
lui Jamal și a Fariei se află de o parte și de alta a baricadei. 
Jamal lupta pentru un Bangladesh liber și deschis, pe când tatăl 
și fraţii Fariei luaseră partea islamiștilor din ţară, mai ales de 
când Faria, împotriva voinţei sale, fusese promisă lui Qamar 
Fatali. 

— Și cine e acesta? 

— Un domn corpolent, de vreo patruzeci și cinci de ani, care 
trăiește într-o casă mare din Dhaka, având o mulţime de 
servitori. Nu este numai proprietarul unei mici afaceri cu textile, 
ci și finanţatorul mai multor gawmi din ţară. 

— Qawmi 

— Școli coranice aflate dincolo de controlul guvernului, în care 
tinerii jihadiști fac pregătire ideologică. Qamar Fatali avea deja o 
nevastă de vârsta lui, dar în această primăvară a fost complet 
cuprins de admiraţie pentru fotografiile cu Faria Kazi și a vrut să 
facă din ea o a doua nevastă. Dar, după cum ai bănuit, nu a fost 


6€ Asociaţie mondială a scriitorilor, care promovează prietenia și cooperarea între 
membrii breslei de pretutindeni și luptă pentru libertatea de expresie și pentru 
drepturile omului, fiind o voce puternică pentru scriitorii care au de suferit în acest 
sens. 


VP - 107 


ușor să obţină permisul de intrare în Suedia, iar frustrarea lui a 
crescut. 

— Pe deasupra, a apărut și Jamal Chowdhury în tablou. 

— Desigur, în această situaţie, și Qamar, și fraţii Kazi aveau 
acum cel puţin două motive să termine cu el. 

— Deci Jamal nu și-a luat viaţa, asta vrei să spui? 

— Nu spun nimic încă, Mikael. Îţi dau numai o informaţie de 
fond - o mică trecere în revistă a ceea ce am vorbit eu cu 
Lisbeth. Jamal a devenit marele dușman, un Montague. Jamal 
era el însuși muslim credincios, dar de departe mai liberal și, la 
fel ca părinţii săi, ambii profesori universitari, considera 
hotărâtor pentru o societate să garanteze respectarea 
drepturilor omului. Jamal Chowdhury era dușman al lui Qamar și 
al familiei Kazi, chiar și numai prin asta. Dar, datorită 
sentimentelor lui pentru Faria, a devenit și o ameninţare privată, 
nu numai la adresa onoarei tatălui și fraţilor, ci și a bunăstării 
lor. Existau motive clare să-l dea la o parte, iar Jamal și-a dat 
seama devreme că juca un joc riscant. Dar nu putea să facă 
nimic. Scrie despre asta în jurnalul său. Poliţia a aranjat să fie 
tradus din bengali și este citat în investigaţiile preliminare. Pot 
citi puţin din el? 

— Sigur că da. 

Mikael își bea vinul de Chianti în timp ce Annika se aplecă și 
scoase dosarul de poliție din servietă. Căută prin vraful de hârtii. 

— Aici, spuse ea. Ascultă! 


De când mi-am văzut prietenii murind și am fost obligat să-mi 
părăsesc tara natală, s-a așternut un fel de cenușă peste lume. 
Tot ce contemplam își pierduse culoarea și nu vedeam niciun 
sens ca să mai trăiesc. 


— Acea ultimă propoziţie a fost folosită ulterior de poliţie ca 
argument că într-adevăr și-a luat viaţa în metrou, se întrerupse 
ea. Dar textul continuă așa: 


Am încercat să găsesc lucruri de făcut și, într-o zi de iunie, am 
fost să ascult o dezbatere despre oprimarea religioasă în 
Stockholm. Nu mă așteptam la nimic. Ceea ce mai înainte 
însemna atât de mult pentru mine tratam acum cu indiferență și 
nu pricepeam nici măcar cum imamului de pe scenă încă i se 


VP - 108 


părea că erau atâtea lucruri pentru care să te lupti. În ce mă 
privește, m-am dat bătut, am alunecat într-un mormânt. 
Credeam că am fost omorât și eu. 


— Da, știu că e puţin melodramatic, se scuză Annika. 

— Nu, deloc. Jamal era tânăr, nu-i așa? La vârsta aia toţi 
scriem așa. Îmi amintește de săracul meu coleg, Andrei. 
Continuă! 


Am crezut că am murit și am fost pierdut pentru lume. Dar 
atunci am văzut o tânără doamnă în rochie neagră mai departe, 
spre capătul sălii. Avea lacrimi în ochi și era atât de frumoasă, 
că mă durea. Viaţa se trezea din nou în mine. A venit ca un șoc 
electric și am înteles că trebuie să mă apropii de ea. Într-un fel, 
știam deja că ne era menit să fim împreună și că numai eu eram 
cel care putea să o consoleze. Am mers la ea și am îndrugat o 
prostie și am crezut că m-am făcut de râs. Dar ea a zâmbit și am 
ieșit în piată ca și cum mereu am fi știut că vom trece pe acolo 
și am continuat să mergem mai departe pe o stradă pietonală 
lungă, pe lângă parlament. 


— Ei bine, nu o să mai continui. Jamal nu a reușit niciodată să 
discute cu cineva despre ceea ce s-a întâmplat la Mukto-Mona. 
Dar cu Faria cuvintele îi vin cât se poate de firesc. Îi povestește 
tot, asta reiese clar din jurnal, iar când Faria, după numai câţiva 
kilometri, îi spune că trebuie să fugă, primește cartea lui de 
vizită și îi promite să îl sune curând. Dar nu mai sună. Jamal 
așteaptă și rămâne nedumerit. Găsește numărul de mobil al 
Fariei pe internet și-i trimite un mesaj vocal. Trimite patru, cinci, 
șase mesaje. Dar ea tot nu sună, în locul ei îl sună un bărbat și 
se răstește la Jamal să nu o mai contacteze. „Faria te detestă, 
canalie”, îi spune bărbatul, făcându-l pe Jamal să se simtă 
prăbușit. Apoi, treptat, devine bănuitor și investighează situaţia. 
Desigur că nu înțelege totul, nu înțelege că tatăl și fraţii i-au 
confiscat Fariei telefonul și computerul, că îi verifică toate 
mesajele primite și văd când cineva încearcă să o contacteze, 
că o ţin prizonieră. Dar pricepe că ceva este extrem de nelalocul 
său și îl caută pe imamul Ferdousi care, la rândul său, îi 
împărtășește grija. Ei contactează împreună autorităţile, dar 
bineînţeles că nu primesc niciun fel de ajutor. Nu se întâmplă 


VP - 109 


nimic, absolut nimic, și Ferdousi încearcă să le facă o vizită, dar 
este izgonit încă de la poartă. Jamal este pe punctul de a 
întoarce lumea întreagă cu susu-n jos. Dar atunci... 

— Da? 

— Atunci îl sună însăși Faria, de pe alt număr, și vrea să-l 
întâlnească. La acel moment, Jamal închiriase în secret un 
apartament pe Upplandsgatan, cu ajutorul editurii Norstedts. Nu 
e clar ce urmează să se întâmple de fapt. Știm doar că mezinul 
familiei, Khalil, o ajută pe Faria să evadeze și că ea merge direct 
pe Upplandsgatan. E o întâlnire ca în filme sau ca în visuri. Se 
iubesc și vorbesc, noapte și zi. Inclusiv Faria, care altfel a tăcut 
în timpul interogatoriilor, a confirmat asta. S-au hotărât să 
contacteze poliția și Svenska PEN ca să-i ajute să se ascundă. 
Dar apoi... e atât de trist! Faria vrea să-și ia la revedere de la 
fratele ei mai mic - doar îi câștigase încrederea! Își dă întâlnire 
cu el la o cafenea din Norra Bantorget. Este o zi de toamnă 
răcoroasă. Se îndreaptă într-acolo în jacheta albastră a lui Jamal, 
cu gluga trasă bine pe cap. Poartă cizme de piele și blugi. Nu a 
mai ajuns niciodată. 

— A fost o capcană, nu-i așa? 

— A fost, fără îndoială, o capcană. Există și vreo doi martori. 
Dar nici eu, nici Lisbeth nu credem despre Khalil că a minţit-o. 
Bănuim mai degrabă că fraţii mai mari îl aveau sub observaţie și 
se ţineau după el. O așteaptă pe Faria într-o blonda Civic roșie 
pe Barnhusgatan și, într-o operaţiune-fulger, o trag în mașină și 
o duc acasă în Sickla. Fraţii chibzuiesc să o trimită la Dhaka. Dar 
probabil că văd prea multe riscuri în această acţiune, cum ar 
putea să o facă să stea liniștită la Arlanda și în timpul zborului? 
să o drogheze? 

— Așa că decid ca ea să-i scrie o scrisoare lui Jamal. 

— Da, exact. Dar pe scrisoarea aceea, Mikael, eu nu dau doi 
bani. Scrisul de mână este neîndoielnic al Fariei. Dar din fiecare 
propoziţie reiese că tatăl sau fraţii au dictat-o, fără să mai 
spunem că Faria adaugă mesaje invizibile în text. Ea scrie: 
„Doar ţi-am spus tot timpul că nu te-am iubit niciodată”. Este 
fără îndoială un salut ascuns. Jamal descrie în jurnalul lui cum își 
declarau iubirea în fiecare seară și în fiecare dimineaţă și tot 
așa. 

— Jamal trebuie să fi alertat poliţia când și-a dat seama că ea 
nu s-a întors de la întâlnirea cu fratele său. 


VP - 110 


— Sigur că a făcut-o. Dar polițiștii au fost idioţi. Doi asistenţi 
de poliţie au făcut un drum obligatoriu până în Sickla, iar după 
ce, din ușă, tatăl i-a asigurat că totul era în regulă, doar că Faria 
avea gripă, au plecat de-acolo. Dar Jamal nu s-a dat bătut. A 
sunat pe toată lumea și cred că familia simţea că lucrurile nu 
puteau să mai aștepte. 

— Nu sună bine, spuse Mikael. 

— Nu, și iată-ne în ziua de luni, 9 octombrie. Jamal scrie în 
jurnalul său ori în relatarea găsită după moartea lui că se 
trezește cu o senzaţie de moarte în corp. Sigur că poliţia face 
mare caz din asta. Dar nu văd aici culmea deznădejdii. Este felul 
lui Jamal de a se exprima. A fost adânc rănit și începe să 
sângereze. Nu poate să mai doarmă, să mai gândească, abia 
dacă mai poate să fie om. „Se împiedică mergând înainte”, își 
strigă „disperarea”. Așa scrie el, iar investigatorii de la poliţie îi 
interpretează greșit cuvintele. Asta cred eu. Printre rânduri pare 
mai degrabă un om care vrea să se bată și să recupereze cea 
pierdut și, mai ales, este îngrijorat. „Ce face Faria acum?” scrie 
el. „O rănesc?” Nu pomenește un cuvânt despre scrisoarea 
Fariei, deși stă deschisă pe masa din bucătărie. Mai mult ca 
sigur că și-a dat seama imediat în ce condiţii a fost scrisă. Știm 
că încearcă să dea de Ferdousi care se află la o conferinţă la 
Londra. Îl sună pe Fredrik Lodalen, lector în biologie în 
Stockholm, cu care se împrietenise. Se întâlnesc pe la ora șapte 
pe Hornsbruksgatan unde Lodalen locuiește cu soţia și cu cei doi 
copii. Jamal rămâne până târziu, copiii adorm, soţia adoarme, iar 
Fredrik Lodalen se simte tot mai deranjat. Are o mare 
compasiune, dar în același timp trebuie să se trezească a doua 
zi și, ca orice om aflat în criză, Jamal are tendința să se repete. 
Se tot destăinuie și, pe la miezul nopţii, Fredrik îl roagă să plece 
acasă. Promite să contacteze poliţia și Kvinnojouren” a doua zi. 
In drum spre staţia de metrou, Jamal îl sună pe scriitorul Klas 
Froberg pe care l-a cunoscut prin Svenska PEN. Klas nu 
răspunde, iar Jamal coboară în staţia Hornstull. Este ora 00:17, 
noaptea spre marți, 10 octombrie. Tocmai începe furtuna. Plouă. 

— Deci nu e prea multă lume pe afară. 

— Pe peron se afla numai o femeie, o bibliotecară. Camera de 
supraveghere îl captează pe Jamal în timp ce trece pe lângă ea 
și arată nespus de trist. Dar nu e de mirare, abia dacă a dormit 


7 Organizaţie care vine în ajutorul femeilor abuzate. 
VP - 111 


de la dispariţia Fariei și se simte părăsit de toată lumea. Totuși, 
Mikael, totuși... Jamal nu ar fi abandonat-o pe Faria când 
aceasta avea cea mai mare nevoie de el. Una dintre camerele 
de supraveghere de pe peron era stricată, iar asta poate fi doar 
o împrejurare nefericită sau poate că nu. 

— Dar nu pot să cred că a fost o coincidenţă că un tânăr se 
adresează în engleză bibliotecarei, în același moment în care 
trenul apare pe peron, iar Jamal se prăbușește pe șine. Femeia 
nu vede ce se întâmplă. Habar nu are dacă Jamal a fost împins 
sau a sărit, iar tânărul cu care a vorbit ea a fost imposibil de 
identificat. 

— Ce spune mecanicul trenului? 

— Se numește Stefan Robertsson și este factorul principal din 
pricina căruia cazul a fost clasat ca sinucidere. Robertsson 
susține că e sigur că Jamal a sărit fără să-l fi împins cineva. Dar 
el se afla foarte mult sub influenţa șocului și m-aș duce până 
într-acolo, încât să afirm că i s-au pus întrebări care au sugerat 
răspunsul. 

— În ce fel? 

— Ofițerul de la interogatorii nu părea să vrea să vadă și cea 
de-a doua posibilitate. În primul raport al lui Robertsson - 
înainte ca mintea lui să creeze o poveste mai coerentă - 
vorbește de o fluturare exagerată - ca și cum Jamal ar fi avut 
mai multe mâini și picioare. Nu revine asupra acestui fapt și, în 
mod ciudat, memoria i se îmbunătățește pe măsură ce trece 
timpul. 

— Și controlorul de bilete de acolo de sus? Ar fi trebuit să-l 
vadă pe făptaș urcând și coborând în grabă. 

— Controlorul se uita la un film pe iPad-ul său și susține că pe- 
acolo au trecut mulți oameni. Dar nu i-a atras atenţia niciunul în 
mod special și crede că cei mai mulţi erau cei care au coborât 
din metrou. Nu are o percepţie clară asupra timpului. 

— Acolo sus nu există camere de luat vederi? 

— Există, și de fapt am găsit ceva. Nimic semnificativ, dar cei 
mai mulţi, în general toţi, au putut fi identificaţi în afară de un 
bărbat aparent tânăr și deșirat care merge tot timpul cu capul 
plecat și de aceea nu-i vedem deloc fața. Dar se poartă nervos 
și dubios și este o greșeală că nu a fost investigat mai 
amănunţit, mai ales că are niște mișcări convulsive foarte 
specifice. 


VP - 112 


— Înţeleg. Am să mă uit mai îndeaproape la asta, spuse 
Mikael. 

— Apoi avem crima Fariei, pentru care a fost condamnată, 
continuă Annika, fiind pe punctul de a începe să comenteze, 
când sosi mâncarea. 

Își pierdură concentrarea pentru moment, nu doar din cauza 
chelnerului cu grija lui pentru farfurii și oferta de parmezan, ci și 
pentru că o gașcă de tineri scandalagii tocmai treceau pe acolo, 
îndreptându-se spre Yttersta Tvărgrând și Skinnarviksberget. 

e 

Holger Palmgren stătea culcat și se gândea la războiul din 
Siria și la toată suferința inimaginabilă - la durerea care îi 
intrase ca niște cuțite în șolduri, la convorbirea stupidă purtată 
ieri la telefon și la cât de teribil de însetat putea să fie. Băuse 
prea puţină apă, nici nu mâncase nimic de altfel și urma să mai 
dureze până ce Lulu avea să vină și să se ocupe de ritualul de 
seară, asta dacă Lulu chiar va veni. 

Părea că nimic nu funcţiona astăzi. Telefoanele îi erau stricate 
și nici nu apărea vreun ajutor, nici măcar Marita. Nu făcea decât 
să stea acolo culcat și să se agite; ar trebui să sune alarma. 
Alarma era agăţată de un șnur pus la gât și, deși se abţinea de 
obicei să o sune, simţi că acum era necesar. li era atât de sete, 
că de-abia mai putea să gândească limpede. li era și foarte cald. 
Nimeni nu aerisise și nu deschisese o fereastră toată ziua. 
Nimeni nu făcuse nimic, iar el asculta aproape cu disperare 
zgomotele din casa scărilor. Nu se auzea liftul? Liftul se auzea 
tot timpul. Lumea venea și plecă. Dar nimeni nu rămânea la el. 
Înjura și se răsucea în pat, în chinuri, extenuante și mai ales 
dintr-un motiv. În loc să îl sune pe profesorul Martin Steinberg 
care sigur era un ticălos, trebuia să o contacteze pe doamna 
aceea psiholog Hilda von Kanterborg despre care se spunea că a 
încălcat acordul de confidenţialitate și i-a povestit mamei lui 
Lisbeth despre Registru. Doar ea ar fi putut să-l ajute, nu cel 
responsabil de întregul proiect! Ce idiot de zile mari fusese și ce 
sete îi mai era! Se gândi să strige după ajutor - să strige cu 
toată puterea spre coridor. Poate vreunul dintre vecini îl va auzi. 
Dar stai puţin... acum deslușea din nou zgomot de pași, iar pașii 
se îndreptau spre el. Zâmbi cu toată fața. Trebuie să fie Lulu, 
minunata lui Lulu. 


VP-113 


— Alo, alo, acum vreau să aud cum a mers în Haninge. Cum îl 
chema? strigă el cu ultimele sale puteri în timp ce ușa se 
deschise și se închise și pantofii se auzeau ștergându-se pe 
carpeta de la intrare. 

Nu primi niciun răspuns, iar acum auzi că pașii erau mai ușori 
decât ai lui Lulu, mai ritmici și mai puternici. Se uită în jur după 
ceva cu care să se apere. Apoi respiră ușurat. O femeie înaltă și 
zveltă, în helancă neagră, păși prin deschizătura ușii și îi zâmbi. 
Femeia avea șaizeci, poate șaptezeci de ani și pe chip avea 
niște trăsături frumoase, clar conturate. Privirea îi radia o 
amabilitate precaută. Tinea o geantă de spital care părea să 
aparţină unui alt timp, mai îndepărtat, și își ţinea spatele drept. 
Avea un fel de demnitate naturală și un zâmbet politicos. 

— Bună seara, domnule Palmgren, spuse ea. Lui Lulu îi pare 
foarte rău că nu a putut să vină astăzi. 

— Sper că e bine. 

— Da, da, a fost doar o problemă personală, nimic serios, 
spuse femeia, iar Holger simţi o undă de dezamăgire. 

Și mai simţi ceva, dar fără să înţeleagă exact ce anume, era 
mult prea epuizat și însetat. 

— Mi-aţi putea aduce un pahar cu apă? întrebă el, iar femeia 
răspunse „vai, sărmanul” ca bătrâna lui mamă odată, demult. 

Își puse o pereche de mănuși de plastic, se făcu dispărută și 
reveni cu două pahare. Acestea îl readuseră cu picioarele pe 
pământ. În timp ce bău cu mâna tremurândă, simţi că lumea 
începe să prindă contur și culoare. Apoi se uită în sus la femeie. 
Ochii ei încă păreau calzi și afectuoși. Dar nu-i plăceau mănușile 
ei de plastic, și nici părul. Purta perucă? 

— Acum este mai bine, nu? spuse ea. 

— Mult mai bine! Faceţi muncă suplimentară pentru casa de 
asistență medicală? întrebă el. 

— Mai fac câteodată deplasări de urgenţă. Dar am șaptezeci 
de ani și foarte rar apelează la mine, răspunse femeia și îi 
deschise cămașa de noapte care era plină de transpiraţie după 
ziua lungă petrecută în pat. 

Luă un plasture cu morfină din geanta de piele maronie, îi 
înălţă patul de invalid și îi tamponă un punct mai sus pe coloană 
cu o bucată de vată. Mișcările ei erau exacte și grijulii. Era 
pricepută, fără îndoială. Se afla pe mâini bune, nu era nici urmă 
de stângăcie ca la ceilalţi asistenţi care îl ajutau. Dar îl făcea să 


VP - 114 


se simtă expus și vulnerabil, ca și cum profesionalismul femeii îi 
luă din prezenţă. 

— Nu cu atâta grabă, spuse el. 

— Nu, nu, voi fi atentă. Am citit despre durerile 
dumneavoastră în fișa medicală. Pare îngrozitor de dificil. 

— Mă descurc, răspunse el gânditor. 

— Mă descurc? repetă ea. Nu ajunge. Viaţa trebuie să fie mai 
bună decât atât. Astăzi am să vă dau o doză mai puternică. Cred 
că au fost zgârciţi cu dumneavoastră. 

— Lulu... începu el. 

— Lulu este extraordinară. Dar nu ea hotărăște doza de 
morfină. Este peste îndatoririle ei, îl întrerupse femeia și, cu 
mâinile ei versate, cu autoritatea ei firească, îi puse acolo 
plasturele. 

Simţi cum morfina își făcu imediat efectul. 

— Sunteţi medic, nu-i așa? 

— Nu, nu am ajuns niciodată atât departe. Am fost asistentă 
la oftalmologie mulţi ani, la Casa Sofia. 

— Da, chiar așa? răspunse el și percepu o tresărire nervoasă 
la femeie, un spasm în dreptul gurii; dar probabil că nu era mare 
lucru. 

încercă să se convingă de asta. Cu toate acestea, nu se putu 
abţine să nu-i studieze mai atent chipul. Avea clasă, sigur că da. 
Părea de nasul unor case mai mari. Dar coafura nu avea clasă, 
nici sprâncenele. Stilul era greșit, la fel și culoarea, și păreau 
așezate în grabă. Holger se gândi la ziua lui ciudată și la 
convorbirea din ziua precedentă. Se uită la helanca femeii. Era 
ceva cu ea, nu? Nu înţelese ce, era prea cald și aerul era 
înăbușitor. Fără să fie conștient de ce face, duse mâna la 
alarmă. 

— Aţi putea deschide o fereastră? îi ceru el. 

La asta ea nu îi răspunse. li mângâie gâtul cu degete moi și 
sigure. Apoi îi scoase șnurul cu alarma și spuse zâmbind: 

— Ferestrele rămân închise. 

— Ce? 

Comentariul ei era atât de neplăcut în simplitatea lui, că abia 
de putea să-l accepte. Nu a putut decât să se uite încruntat și 
nedumerit la ea și s-a gândit ce ar trebui să facă. Dar nu era 
ușor, îi luase alarma. El stătea culcat, iar ea era acolo cu geanta 
ei și cu tot profesionalismul ei eficient. Mai mult, era așa de 


VP - 115 


ciudat! Femeia părea să-și piardă conturul, ca și cum ar intra și 
ar ieși din zona vizuală. Deodată înţelese: toată camera părea 
să își piardă contururile. 

Era pe cale să moară. Aluneca în inconștientă, însă lupta cât îl 
ţineau puterile. Își scutură capul, își agită mâna sănătoasă, 
căscă gura încercând să inspire aer. Dar femeia nu făcea decât 
să zâmbească și mai mult. Zâmbea triumfal și îi mai lipi un 
plasture pe spate. Apoi îi puse cămașa de noapte, îi îndreptă 
perna și îi cobori patul. ÎI lovi blând cu palma, ca și cum voia să 
fie foarte amabilă acum, ca un fel de perversiune. 

— Acum vei muri, Holger Palmgren, spuse ea. Nu e totuși 
timpul? 

e 

Annika și Mikael își băură vinul și rămaseră tăcuţi pentru o 
clipă, uitându-se în zare spre Skinnarviksberget. 

— Fariei Kazi sigur îi era teamă mai mult pentru viața ei decât 
pentru a lui Jamal, continuă Annika. Dar zilele treceau și nimic 
nu se întâmpla. Știm de fapt foarte puţine lucruri despre ce s-a 
petrecut în apartamentul din Sickla. În general, Faria a tăcut pe 
durata interogatoriilor poliţiei, iar tatăl și fraţii ei au lăsat așa o 
imagine consensuală și înfrumuseţată, încât nu poate fi decât 
falsă. Dar putem fi siguri că s-au simţit sub presiune. Zvonurile 
se răspândeau, se scriau rapoarte polițienești și probabil că nu 
era ușor să o calmezi pe Faria. Fraţii trebuiau să-și fi dat seama 
că se impunea să acţioneze urgent. 

— Înţeleg, spuse Mikael gânditor. 

— Suntem siguri de vreo două lucruri, continuă Annika. Știm 
că Ahmed, fratele cel mare, stă în camera de zi, sus la etajul 
patru, lângă ferestrele mari de sticlă, puţin înainte de ora șapte 
seara, a doua zi după accidentul lui Jamal la metrou. Faria se 
apropie. Cei doi schimbă niște replici. Pare să aibă loc o mică 
discuţie și, deodată, Faria parcă înnebunește. Se aruncă pe 
Ahmed și îl face să se prăbușească pe fereastră. De ce? Pentru 
că i-a spus că Jamal e mort? 

— Sună plauzibil. 

— Da, sunt de acord. Așa trebuie să fi fost. Dar oare nu află 
ceva mai mult, ceva ce o face să-și îndrepte furia și disperarea 
chiar împotriva fratelui său? 

— Este o întrebare bună, bineînțeles. 


VP - 116 


— Și, înainte de toate: de ce nu spune nimic despre asta după 
aceea? Ar trebui să aibă numai de câștigat dacă vorbește. Cu 
toate acestea, ea tace mâlc în timpul interogatoriilor și în timpul 
procesului. 

— Cam ca și Lisbeth. 

— Cam ca și Lisbeth, însă într-un alt fel. Faria se închide într-o 
suferinţă tăcută și compactă, refuzând să se împace cu lumea 
sau să răspundă vreunei acuzații. 

— E ușor de înțeles că lui Lisbeth nu-i place când cineva o 
tratează prost pe fata asta, spuse Mikael. 

— Știu, și asta mă îngrijorează. 

— Ştii cumva dacă Lisbeth a avut acces la vreun computer în 
incinta Flodberga? 

— Ce? Nu, nu. Sunt foarte stricţi în privinţa asta. Niciun 
laptop, niciun mobil. Toţi vizitatorii sunt bine controlaţi. De ce te 
întrebi asta? 

— Am impresia că Lisbeth a aflat mai multe despre copilăria 
sa acolo. Dar poate că Holger a fost cel care i-a povestit. 

— Îl poţi întreba. Când urmează să te întâlnești cu el? 

— La ora nouă. 

— M-a căutat. 

— Da, mi-ai spus. 

— Am încercat să îl sun înapoi astăzi. Dar ceva nu era în 
regulă cu telefoanele lui. 

— Cu telefoanele lui? 

— Am sunat și pe fix, și pe mobil. Niciunul nu funcţiona. 

— Deci și fixul era stricat. Când ai sunat? întrebă Mikael 
bănuitor. 

— Pe la ora unu. 

Mikael se ridică și se uită spre munte. Spuse cu o expresie 
absentă: 

— Annika, e în regulă dacă iei singură masa de data asta? 
Cred că trebuie să fug. 

Plecă și dispăru pe scările staţiei de metrou Zinkensdamm. 

e 

Holger Palmgren vedea ca printr-o ceață tot mai deasă cum 
femeia îi luă mobilul și documentele despre Lisbeth de pe masa 
de lângă pat și le așeză în geanta ei de piele maronie. O auzi 
scormonind prin sertare și cutii. Dar nu putea să se miște, parcă 


VP - 117 


se cufunda într-un ocean negru și, pentru un moment, crezu că i 
se va acorda graţia de a se adânci în somnolenţă și atât. 

In loc de asta, se zbătu panicat, ca și cum aerul ar fi fost 
otrăvit. Corpul lui era nevoit să se ridice. Apoi nu mai putu să 
respire. Apa îl împresura, iar el se ducea la fund crezând că s-a 
terminat. Cu toate astea, deveni vag conștient de ceva. Un 
bărbat, o persoană cunoscută, îi rupea hainele și îi îndepărtă 
plasturii de pe coloană, iar Holger uită de tot restul. Se 
concentră adânc și luptă disperat, ca un scafandru care trebuie 
să iasă la suprafaţă până nu e prea târziu. Date fiind otrăvurile 
din corp și stopul respirator care îl asaltau, rezultatul era 
incredibil. 

Deschise ochii și reuși să rostească cinci cuvinte, care desigur 
că trebuiau să fie șase, dar care erau oricum începutul unei 
informaţii importante. 

— Vorbește cu... 

— Cu cine? cu cine? strigă bărbatul. 

— Cu Hilda von... 

* 

Mikael se repezi pe scări și găsi ușa deschisă. Încă de când 
păși în apartament și îl izbi aerul închis și înăbușitor, presimţi că 
ceva nu era în regulă. Trecu pe lângă câteva documente 
împrăștiate pe pardoseala din hol și intră în dormitor. În pat 
zăcea Holger Palmgren răsucit în mod neobișnuit, cu o pătură 
mare peste șolduri. Mâna dreaptă era dusă spre gâtlej, iar 
degetele se mișcau convulsiv. Fața îi era aproape cenușie, iar 
gura deschisă, împietrită într-o grimasă de disperare. Bătrânul 
părea mort. Părea să fi murit de o moarte oribilă, iar pentru o 
clipă Mikael stătu doar așa, lipsit de putere și șocat. Apoi, ceva, 
o sclipire adâncă în ochi, îl făcu să acţioneze și să sune la 
centrul de urgenţe. Apoi îl zgudui pe Holger și îi observă pieptul 
și buzele. Işi dădu seama că bătrânul nu avea aer și nu ezită, îl 
strânse de nas și îi suflă puternic și regulat aer în căile 
respiratorii. Buzele îi erau vineţii și reci, iar Mikael nu credea că 
mai poate fi de vreun ajutor. Totuși, refuza să se dea bătut și 
probabil că ar fi continuat până ar fi sosit ambulanţa, când 
bătrânul se mișcă brusc și începu să dea din mâna sănătoasă. 

Mikael interpretă asta mai întâi ca un spasm, o mișcare subită 
adusă de viaţa și puterea ce reveniseră și se simţi cuprins de un 
val de bucurie și speranță. Dar se întrebă ce era cu mâna, dacă 


VP - 118 


omul voia să-i spună ceva. Mâna se mișcă spre spate, iar Mikael 
îi scoase cămașa de noapte. Descoperi doi plasturi aflaţi sus pe 
coloană și, fără să ezite, îi dezlipi și se uită la ei. Ce era acolo? 
Ce naiba scria pe ei? Ochii săi căutau cu disperare. 

Substanţă activă: fentanil. 

Ce era asta? Se uită la Holger și ezită un moment. Ce anume 
avea prioritate? Își scoase mobilul și căută pe Wikipedia. 
Fentanil, se spunea acolo, este un opioid sintetic... 
fentanilele pot fi de sute de ori mai puternice decât 
morfina, în aceeași doză. Efectele secundare care pot 
apărea sunt stopul respirator, crampe în musculatura 
laringelui... Antidotul este naxolonul. 

— Drace, drace! 

Sună din nou la centrul de urgenţe, clarifică cine era și că 
tocmai sunase. Aproape că striga: 

— Trebuie să luaţi cu voi naxolon, auziţi? Trebuie să i se 
administreze naxolon. A intrat în stop respirator. 

Închise și intenţionă să continue cu respiraţia artificială, când 
Holger încercă să spună ceva. 

— Mai târziu, îl liniști Mikael. Cruţă-ţi puterile. 

Holger scutură din cap și murmură ceva, imposibil de deslușit. 
Era un sunet gutural grav, sinistru de auzit. Mikael se mușcă de 
buză și tocmai voia să-i mai sufle niște aer când crezu că 
înțelege totuși ceva, două cuvinte: 

— Vorbește cu... 

— Cu cine? cu cine? 

Și atunci Holger pronunţă cu ultimele puteri ceva ce suna ca 
„Hilda de la...” 

— Hilda de unde? 

— Cu Hilda von... gâfâi Holger. 

Părea ceva important, ceva decisiv. 

— Von ce? Essen. Rosen. Ce? 

Holger se uită la el cu o privire deznădăjduită. Apoi se 
întâmplă ceva cu ochii lui. Pupilele se măriră. Maxilarul căzu. 
Starea lui se înrăutăţise dramatic, iar Mikael făcea tot ce-i stătea 
în putere - respiraţie artificială, resuscitare cardiopulmonară, 
tot, tot, iar pentru o clipă crezu că dădea din nou rezultate. 
Mana lui Holger se întinse, era ceva maiestuos în mișcare. 
Degetele noduroase se strânseră. Bătrânul ridică un pumn 


VP - 119 


strâns la câţiva centimetri deasupra patului. Apoi mâna căzu 
înapoi pe pătură. Pleoapele se ridicară. 

Corpul se mișcă într-un ultim spasm și se termină. Mikael 
înţelese instinctiv, dar nu abandonă eforturile. Își presă mai cu 
forță mâinile pe pieptul lui și îi suflă aer pe gât. Il lovi pe obraji și 
strigă la el să trăiască și să respire. Până la urmă, fu nevoit să 
admită că nu-l mai putea ajuta cu nimic. Nu mai avea puls, nu 
respira, nimic. Lovi cu pumnul în masa de lângă pat atât de 
puternic, că recipientul cu medicamente alunecă și tabletele se 
răspândiră pe podea. Se uită spre Liljeholmen. Ceasul era 
aproape nouă fără un sfert. Afară, în piaţă, râdeau niște 
adolescente. 

Se simţea un miros vag de ceva prăjit. Mikael îi închise ochii 
bătrânului, îndreptă pătura și pilota și îi contemplă faţa. Nu era 
nimic bun de spus despre vreo trăsătură, totul era strâmb și 
deformat, și îmbătrânit. Exista totuși o demnitate adâncă, aşa i 
se părea. Era ca și cum lumea devenise deodată mai rea. Mikael 
simţi un nod în gât și se gândi la Lisbeth și la vizita pe care i-o 
făcuse Holger, la tot și la nimic. 

Curând după aceea ajunse personalul ambulanţei, doi băieţi 
la vreo treizeci de ani. Mikael le povesti cât de obiectiv putu 
despre ce se întâmplase și despre fentanil. Le spuse că lui 
Holger trebuie să i se fi administrat o supradoză, că existau 
circumstanţe dubioase și că era necesar ca poliţia să fie 
contactată. Se lovi de o anume oboseală, de o nonșalanță 
resemnată care îl făcu să vrea să strige și să se certe. Cu toate 
acestea, se abţinu și dădu din cap cu aceeași amărăciune când 
băieții așezară un cearșaf peste Holger și îl lăsară acolo, în 
așteptarea unui medic care să emită un certificat de deces. 
Mikael rămase în apartament. Culese pastilele de pe podea, 
deschise fereastra și ușa de la balcon, se așeză în fotoliul negru 
de lângă pat și încercă să gândească limpede. Nu prea reușea. 
Prea multe lucruri i se învârteau în cap, dar își aminti de 
documentele împrăștiate jos, pe hol, pe care le văzuse când 
intrase în apartament. 

Se ridică, merse într-acolo, strânse foile de pe podea și le citi 
stând în picioare în dreptul carpetei de la intrare. Deși nu 
înţelese contextul de la început, apăru un nume care i se fixă 
imediat în minte, cel al lui Peter Teleborian. Era psihiatrul acela 
care scrisese un raport fals după ce Lisbeth, adolescentă fiind, 


VP - 120 


se răzbunase pe tatăl ei aruncând asupra lui o bombă 
incendiară pe Lundagatan. Era insul care spunea despre sine că 
vrea să o îngrijească pe Lisbeth, să o vindece și să o readucă la 
viața normală, dar care în realitate o chinuia conștient zi de zi, 
oră de oră, o ţinea prinsă în curele și o expunea unor atacuri 
serioase. De ce naiba erau hârtii despre el pe coridor? 

Mikael înţelese atâta lucru frunzărind documentele, și anume 
că nu conțineau nimic nou. Păreau fotocopii ale acelorași notițe 
sinistru de obiective care conduseseră la condamnarea lui Peter 
Teleborian pentru abuz în serviciu și suspendarea licenței 
medicale. Dar era clar și că documentele nu se potriveau, 
paginile nu urmau una după alta. O foaie se termina cu o 
propoziţie, iar alta continua despre cu totul altceva. Lipsea ceva, 
evident. Oare celelalte foi se aflau în apartament? Sau fuseseră 
sustrase de-acolo? Mikael se întrebă dacă să caute prin dulapuri 
și sertare. Se hotărî să nu deranjeze investigația poliţiei, care 
urma să aibă loc, așa că în loc de asta îl sună pe comisarul Jan 
Bublanski și îi povesti ce se întâmplase. Apoi tastă numărul 
secției de maximă siguranţă de la închisoarea Flodberga. Îi 
răspunse un tip pe nume Fred, cu o voce tărăgănată și 
arogantă, iar Mikael era pe punctul de a-și pierde cumpătul, mai 
ales când privi spre pat și văzu contururile corpului lui Holger, 
sub cearșaful alb. Dar se adună și menţionă pe un ton cât putu 
de autoritar că în familia lui Salander a avut loc un deces, după 
care i se permise să vorbească cu Lisbeth. 

Era o convorbire de care ar fi putut să se lipsească. 

e 

Lisbeth închise telefonul și, escortată de două gărzi, parcurse 
lungul coridor al închisorii până la celula ei. Nu băgă de seamă 
dușmănia adâncă ce lucea pe chipul lui Fred Strömmer, nu băgă 
de seamă nimic din ce se întâmpla în jur și nimic nu se clintea 
pe chipul ei ca să trădeze ceea ce simţea. Desigur că ignoră 
întrebarea „a murit cineva?”, și nici nu se uita în sus. Nu făcea 
decât să meargă, auzindu-și pașii și respiraţia, nimic altceva, și 
nu înțelese de ce gărzile o urmară în celulă. Dar bineînţeles că 
aveau chef de hartă. După ce o lovise pe Benito, nu scăpau nicio 
ocazie de a-i otrăvi viaţa, iar acum se pare că îi perchiziționau 
din nou celula. Nu pentru că ar fi crezut că aveau să găsească 
ceva, ci pentru că era ocazia minunată să întoarcă totul pe dos 
și să-i răstoarne salteaua pe podea. Probabil că sperau ca ea să 


VP - 121 


aibă o izbucnire, ca să se poată răfui cu ea, și aproape că 
reușiseră. Dar Lisbeth își mușcă buzele și nici nu-i observă când 
ieșiră. 

După aceea ridică salteaua de jos, se așeză pe marginea 
patului și se concentră la ce-i spusese Mikael. Se gândi la 
plasturii pe care Mikael îi găsise pe coloana lui Holger, la 
documentele aruncate pe hol și la cuvintele Hilda von... Se 
gândi mai ales la acestea, dar nu-și dădea seama despre cine 
era vorba. Apoi se ridică și izbi masa de scris cu pumnul 
încleștat, după care lovi și dulapul, și chiuveta. Pentru o 
secundă, părea că avea de gând să omoare pe cineva. Dar se 
adună și își spuse să ia lucrurile pe rând, în ordine. Mai întâi afli 
adevărul. Apoi poţi să te răzbuni. 


10. 


20 iunie 


Comisarul de poliţie Jan Bublanski ţinea adesea lungi expuneri 
filosofice, dar pentru moment nu spunea nimic. Purta o cămașă 
albastră, pantaloni cenușii de in și niște mocasini simpli. Era ora 
15:20, era cald și un aer sufocant, iar echipa lui lucrase din greu 
toată ziua. Acum se aflau într-o sală de ședințe, la etajul cinci al 
clădirii poliţiei de pe Bergsgatan. 

Bublanski avea multe temeri la anii săi, dar cel mai mult îi era 
teamă de lipsa îndoielii. Era un tip credincios, căruia îi făceau 
rău credințele prea rigide și explicaţiile prea simpliste. Era 
obișnuit ca în permanenţă să se confrunte cu contraargumente 
și contraipoteze. Nimic nu era atât de cert ca să nu poată fi pus 
din nou sub semnul întrebării. Comportamental, asta se 
traducea într-o anumită lentoare, dar, pe de altă parte, îl 
împiedica să facă prea multe greșeli. Chiar acum simţea nevoia 
de a-i face pe coechipierii săi să le vină mintea la cap, dar nu 
știa de unde să înceapă. 

In multe privințe, Bublanski era un om fericit. Trăia de curând 
cu o altă femeie, profesoara Farah Sharif care, cel puţin așa 
obișnuia el să zică, era mai frumoasă și mai deșteaptă decât ar 
fi putut el să merite vreodată. Cuplul se mutase recent într-un 


VP - 122 


apartament de trei camere aproape de piaţa Nytorget în 
Stockholm. Işi luaseră un labrador, ieșeau deseori să mănânce 
în oraș și să viziteze expoziţii de artă. În același timp, lumea o 
luase razna, asta era părerea lui. Minciunile și prostia se 
răspândeau mai mult ca niciodată. Scena politică era dominată 
de demagogi și de psihopaţi, iar prejudecățile și intoleranţa 
otrăveau lumea, câteodată chiar și judecata în cadrul propriului 
său grup de lucru, altfel atât de rezonabil. Sonja Modig, colega 
lui cea mai apropiată, radia ca un soare și se zvonea că era 
îndrăgostită. Dar asta nu făcea decât să-i irite pe Jerker 
Holmberg și pe Curt Svensson, care o întrerupeau și se certau 
tot timpul cu ea. Situaţia nu era ameliorată nici de faptul că 
Amanda Flod, cea mai tânără din echipă, îi luă partea Sonjei și 
spunea în general lucruri deștepte. Probabil că Holmberg și 
Svensson își simțeau amenințată autoritatea și poziția ca 
seniori. Bublanski încercă să le zâmbească încurajator. 

— Dacă e să ne mai gândim... spuse Jerker Holmberg. 

— Dacă e să ne mai gândim, e bine, răspunse Bublanski. 

— Dacă e să mă mai gândesc, nu văd de ce cineva și-ar bate 
capul atâta să ucidă un om de nouăzeci de ani, continua Jerker. 

— Un om de optzeci și nouă de ani, îl corectă Bublanski. 

— Chiar așa, un om de optzeci și nouă de ani care nu prea 
putea să iasă din casă și care oricum putea să moară în orice 
moment. 

— Și totuși asta s-a întâmplat, nu-i așa? Sonja, te rog, fă tu un 
rezumat a ceea ce avem deja. 

Sonja zâmbea, bineînţeles, arătând extrem de încântată și 
până și Bublanski dorea să se mai domolească puţin, măcar ca 
să fie pace între ei. 

— O avem pe Lulu Magoro, spuse Sonja Modig. 

— Nu am vorbit destul despre ea? se repezi Curt Svensson. 

— Nu destul, interveni Bublanski dur. Avem nevoie să 
repetăm și să vedem lucrurile în ansamblu. 

— Sau, de fapt, nu o avem numai pe Lulu, continuă Sonja. 
Avem toată Sofia Care, firma care era răspunzătoare pentru 
îngrijirea lui Holger Palmgren. Înainte de prânz, persoanele în 
cauză au primit informaţia că Holger Palmgren a fost adus de 
urgență la spitalul Ersta, cu dureri grave în șolduri. Nimeni nu a 
văzut niciun motiv să verifice informaţia. Cea care a sunat a 
pretins că e medic supraveghetor și ortoped, prezentându-se 


VP - 123 


sub numele de Mona Landin. A creat impresia unei persoane de 
încredere și i s-au dat informaţii despre medicaţia lui Holger și 
despre starea lui generală. Apoi au fost suspendate toate 
vizitele la domiciliul lui Palmgren. Lulu Magoro, care era mai 
atașată de acesta, a vrut să îl viziteze la spital. La recepţia de la 
Ersta, a încercat să afle în ce salon se afla, dar din motive firești, 
pentru că nu era acolo, nu a putut să afle. Între timp, în după- 
amiaza aceea, a fost contactată de aceeași Mona Landin, care 
după câte se pare este un nume fals. Susţinea că nu este niciun 
pericol pentru Holger, dar că pentru moment dormea, după o 
intervenţie chirurgicală minoră, și nu trebuia deranjat. Lulu a 
încercat mai târziu, seara, să îl sune pe mobil, dar acesta era... 
blocat. Nimeni de la Telia, firma lui de telefonie, nu a putut 
explica ce se întâmplase. Inainte de prânz, telefonul a ieșit din 
funcţiune, fără a se putea vedea în sistem cine anume a făcut 
asta. Se pare că cineva cu competenţe tehnice și cu relaţii în 
societate a vrut să îl izoleze pe Holger Palmgren. 

— Dar de ce să depui atâta efort? întrebă Jerker. 

— Există niște circumstanţe demne de luat în considerare, 
spuse Bublanski. După cum am spus, Holger Palmgren a vizitat- 
o pe Lisbeth Salander la Flodberga acum ceva vreme și, pentru 
că știm că asupra lui Salander planează o amenințare, este logic 
să ne întrebăm dacă Holger a fost prins în problemele ei - poate 
pentru că a aflat ceva sau pentru că voia să o ajute. Lulu a 
povestit că i-a adus sâmbătă un vraf de hârtii despre Salander și 
pe care el le-a citit cu foarte mare atenţie, un vraf de hărtii pe 
care Holger îl primise se pare, cu câteva săptămâni înainte, de 
la o femeie care avea ceva de-a face cu Lisbeth. 

— Cine anume? 

— Nu știm încă. Lulu nu-i cunoștea numele, Lisbeth nu vrea să 
spună nimic, dar avem o pistă care sperăm să ne ducă mai 
departe. 

— Ce pistă? 

— După cum știți, Mikael Blomkvist a găsit niște documente 
pe hol, probabil pentru că Holger sau făptașul le pierduse. 
Păreau fișe de la spitalul psihiatric pentru copii Sf. Ștefan unde 
Salander a fost internată când era mică, iar în ele este pomenit 
numele lui Peter Teleborian. 

— Vulpea aia! 

— Ticălosul ăla, mai curând, spuse Sonja Modig. 


VP - 124 


— Este audiat? 

— Amanda a vorbit cu el astăzi. Locuiește în lux cu nevasta și 
cu câinele, un ciobănesc german, pe Amiralsgatan. A spus că-i 
pare rău pentru Palmgren, dar nu știe ce s-a întâmplat. Mai mult 
nu a vrut să spună. Nu cunoștea nicio Hilda von... 

— Am impresia că vom reveni la el, spuse Bublanski. Între 
timp trecem prin celelalte hârtii și bunuri ale lui Holger 
Palmgren. Dar Sonja, întoarce-te la Lulu Magoro. 

— Lulu Magoro se ocupa de rutina de seară a lui Holger, patru 
sau cinci zile din săptămână, continuă Sonja. Îi punea în fiecare 
seară plasturi care-i calmau durerea, marca Norspan, cu 
substanţă activă... Mă ajuţi aici, Jerker? 

Bun așa, se gândi Bublanski. /mplică-i! Fă-i să se simtă 
competenți. 

— Buprenorfină, răspunse Jerker. Este opioid extras din 
sămânţa de opiu care printre altele se găsește în medicamentul 
Subutex, administrat consumatorilor de heroină, dar care este și 
un calmant obișnuit în tratamentele geriatrice. 

— Exact, iar în mod normal Holger primea o doză modestă, 
spuse Sonja Modig. Dar ce a dezlipit Mikael Blomkvist de pe 
spatele lui a fost cu totul altceva, doi plasturi marca Fentanyl 
Actavis care împreună au format o doză cu adevărat mortală, 
nu-i așa, Jerker? 

— Fără îndoială. Ar fi putut omori și un cal. 

— Exact! E fantastic că Holger a rezistat atât de mult și că a 
mai și scos din el câteva cuvinte. 

— lar acele cuvinte ne dau de gândit, interveni Bublanski. 

— Da, chiar dacă trebuie să ne păstrăm unele rezerve față de 
ceea ce o persoană atât de drogată ar spune într-un asemenea 
moment. Dar, așa cum știți, cuvintele sunt Hilda von sau, mai 
corect spus, vorbește cu Hilda von... După Mikael Blomkvist, 
Holger voia să spună ceva important cu ele și putem specula 
dacă ar fi numele făptașului. Am fost informați despre o femeie 
suplă cu ochelari de soare și păr negru, de vârstă incertă care a 
coborât în grabă scările cu o geantă maronie în mână, ieri- 
seară. Dar semnalmentele sunt insuficiente și, pentru moment, 
nu pot să apreciez valoarea lor. Pe deasupra, mă îndoiesc că 
Holger ar fi spus „vorbește cu...”, dacă ar fi fost vorba tocmai 
despre acea persoană care i-a făcut rău. Pare mai degrabă că 
Hilda von este cineva care deţine informaţii importante sau 


VP-125 


poate o persoană fără relevanţă în acest caz, care doar a apărut 
în gândurile lui în momentul morții. 

— Așa ar putea să fie, totuși ce avem referitor la acest nume? 

— Părea promiţător la început, spuse Sonja. Prefixul von e 
asociat în Suedia familiilor nobiliare, iar în privinţa asta cercul 
este restrâns. Dar în Germania Hilda este un nume obișnuit, iar 
acolo von e doar o particulă care înseamnă de /a și, dacă luăm 
în considerare și lumea germană, grupul se lărgește mult prea 
mult. Jan și cu mine credem că trebuie să mai așteptăm înainte 
de a le interoga pe toate doamnele din nobilime cu numele de 
Hilda. Dar, desigur, ne continuăm investigaţiile și verificările. 

— Și ce spune Lisbeth Salander? întrebă Curt Svensson... 

— Nu mult, din păcate. 

— Cât de tipic. 

— Hmm... da... poate că este adevărat, continuă Sonja. Dar 
încă nu am vorbit noi cu ea, ci am avut numai ajutorul colegilor 
noștri de la poliția din Orebro, care au audiat-o pe Salander ca 
martor într-o altă problemă, molestarea lui Beatrice Andersson 
la Flodberga. 

— Cine naiba a îndrăznit să o molesteze pe Benito? izbucni 
Jerker. 

— Șeful gărzilor de la secţia de maximă siguranță, Alvar 
Olsen. Spune că din păcate a fost constrâns. Revin la asta. 

— Sper că Alvar Olsen are gărzi de corp, spuse Jerker. 

— A fost sporită siguranţa secţiei, iar Benito va fi mutată la 
altă închisoare după ce se reface. Acum este îngrijită la spitalul 
din Orebro. 

— Nu ajunge, zău așa, spuse Jerker. Ai idee ce fel de om este 
Benito? Le-ai văzut vreodată pe victimele ei? Crede-mă, nu o să 
se dea bătută până când n-o să-i taie gâtul lui Alvar Olsen - 
încet... 

— Și noi, și conducerea închisorii suntem conștienți că situaţia 
este serioasă, continuă Sonja, acum ușor iritată. Dar pentru 
moment nu vedem un pericol deosebit. Pot să continui? Bun. 
Colegii noștri din Orebro nu au scos prea multe de la Lisbeth 
Salander, după cum am spus. Să sperăm că Bublanski, în care 
are o anumită încredere, va reuși mai bine. Toţi avem, nu-i așa, 
impresia că Salander este persoana-cheie aici. După Mikael 
Blomkvist, Palmgren era îngrijorat pentru ea și spunea că a 
făcut ceva neatent sau prostesc din această cauză, ceea ce 


VP - 126 


sigur că e interesant. Ce era oare, și de altfel ce lucruri neatente 
ar putea să facă un bătrân care de-abia se mișcă, în această 
privinţă? 

— Probabil, să dea un telefon sau să caute neatent ceva pe 
computer, spuse Amanda Flod. 

— Exact, dar pe acest front nu găsim nimic semnificativ - în 
afară de faptul că nu știm unde îi este mobilul, în primul rând. 

— Sună suspect, spuse Amanda. 

— Da, fără îndoială. Apoi mai există un lucru despre care ar 
trebui să vorbim în contextul acesta. E mai bine să preiei tu de 
aici, Jan, spuse Sonja. 

e 

Bublanski se agită ca și cum ar fi preferat să nu facă asta. 
Apoi povesti cazul Fariei Kazi, care îi fusese adus la cunoștință 
înainte de prânz. 

— Cum aţi auzit, Salander nu a vrut să vorbească cu poliţia 
din Orebro despre întâlnirea ei cu Holger Palmgren, spuse el. Nu 
a vrut să spună prea multe nici despre molestarea lui Benito. 
Dar a fost un lucru despre care a vrut să vorbească, și anume 
investigația care a urmat după moartea lui Jamal Chowdhury. 
Consideră că a fost foarte prost gestionată și sunt obligat să fiu 
de acord cu ea aici. 

— Ce te face să spui asta? 

— Graba cu care a fost închis cazul ca suicid. Dacă ar fi fost 
numai una din mulţimea de investigaţii ale sărmanilor nefericiți 
care au ajuns în fața garniturii de metrou, poate că aș fi înțeles. 
Dar acesta nu a fost un incident obișnuit. Exista o fatwăâ* 
împotriva lui Chowdhury, iar asta nu putem să acceptăm așa 
ușor. Avem un mic grup în Stockholm care s-a radicalizat sub 
influenţa forțelor extremiste din Bangladesh și ai cărui membri 
se pare că sunt pregătiţi să ucidă pentru cel mai mic lucru. Incă 
de când Jamal a sosit în Suedia, ar fi trebuit să fim suspicioși și 
dacă ar fi alunecat pe o coajă de banană. Dar apoi se 
îndrăgostește de Faria Kazi, ai cărei fraţi vor să o mărite cu un 
islamist înstărit din Dhaka. Puteţi, bineînţeles, să vă imaginaţi 
furia lor când Faria evadează și se ascunde tocmai la Jamal, 
dintre toţi oamenii. Jamal devine nu numai cel care distruge 
onoarea familiei, dar și un dușman politic și religios și așa, dintr- 


8 O opinie emisă de o autoritate recunoscută în legea islamică, de regulă muftiu, 
referitoare la un anumit caz. 


VP - 127 


odată, cade în fața unui tren și ce fac colegii noștri atunci? Îi 
clasează moartea ca sinucidere la fel de repede cum 
investighează un jaf în Vällingby, cu toate că acolo există și o 
serie de împrejurări dubioase în desfășurarea evenimentelor. Și, 
ca și cum toate astea nu ar fi fost de ajuns, ce se întâmplă în 
ziua de după moartea lui Jamal? Faria Kazi are izbucnirea sa de 
nebunie și îl împinge pe fratele său Ahmed pe fereastra 
apartamentului din Sickla. Mi-e greu să cred că gestul nu are 
nimic de-a face cu incidentul de la metrou. 

— Bine, înțeleg, sună destul de rău. Dar care e legătura cu 
moartea lui Holger Palmgren? întrebă Curt Svensson. 

— Poate că niciuna, totuși - și Faria Kazi ajunge în secţia de 
securitate de la Flodberga și, la fel ca în cazul lui Salander, 
există o ameninţare serioasă împotriva ei. Există temeri 
întemeiate că fraţii ei se vor răzbuna, iar astăzi am primit 
confirmarea de la Säpo? că fraţii au fost în legătură exact cu 
Benito. Își spun că sunt drept-credincioși, dar au mai multe în 
comun cu Benito decât cu musulmanii în general, iar dacă vor să 
se răzbune pe Faria, Benito este instrumentul ideal. 

— Cred și eu, spuse Jerker. 

— Exact, și s-a dovedit că Benito este interesată și de Faria 
Kazi, și de Lisbeth Salander în această privinţă. 

— Cum știm asta? 

— Mulțumită investigației iniţiate de închisoare pentru a 
depista cum a făcut Benito rost de stilet în secția de securitate. 
Tot, totul a fost verificat, inclusiv gunoiul din pavilionul de vizite 
din casa H. Într-unul dintre coșurile de gunoi de-acolo s-a găsit o 
hârtie mototolită cu scrisul lui Benito și cu informaţii extrem de 
îngrijorătoare. Pe hârtie e notată nu numai adresa școlii unde a 
fost mutată, acum câteva luni, fetița de nouă ani a lui Alvar 
Olsen. Există și informaţii despre mătuşa Fariei, Fatima, singura 
din familie de care mai era apropiată și, mai ales, ceea ce 
pentru noi este semnificativ în mod special, note privitoare la 
apropiaţi de-ai lui Lisbeth Salander. Mikael Blomkvist, un avocat 
cu numele de Jeremy MacMillan din Gibraltar - nu, nu știu încă 
cine e - și Holger Palmgren. 

— E adevărat?! se miră Amanda Flod. 


9 Serviciile secrete suedeze. 
VP - 128 


— Da, din păcate. E înfiorător să vezi asta și să știi că a fost 
scrisă înainte de moartea lui. În dreptul numelui apar adresa, 
codul de interfon și numărul de telefon. 

— Nu-i deloc bine, spuse Jerker Holmberg. 

— Nu, și nu e necesar să aibă vreo legătură cu omorul sau ce 
credem noi că a fost omor. Dar sare-n ochi, nu-i așa? 

— Sare-n ochi, repetă Sonja Modig. 

* 


Mikael Blomkvist mergea pe Hantverkargatan, în 
Kungsholmen, când îi sună telefonul. Era Sofie Melker de la 
redacție, voia să știe cum se simțea. Răspunse „așa și-așa” și 
crezu că asta era toată convorbirea. Sofie era a opta persoană 
în acea zi care își exprima regretele și simpatia. Nu era nimic 
greșit în asta, desigur, dar nu mai suporta. Voia doar să ţină 
piept situației în felul în care obișnuia el să facă faţă unui deces, 
adică muncind din greu. Fusese înainte de prânz la Uppsala și 
citise ancheta privitoare la șeful de finanţe de la Rosvik acuzat 
de omor prin imprudenţă în cazul Carl Seger. Acum urma să se 
întâlnească cu Ellenor Hjort, femeia care fusese logodită cândva 
cu Seger. 

— Mulţumesc, Sofie, spuse el. Ne auzim mai încolo. Trebuie să 
mă întâlnesc cu cineva acum. 

— Bine, atunci îţi spun mai târziu. 

— Îmi spui ce? 

— Erika m-a rugat să verific ceva pentru tine. 

— Chiar! Ai găsit ceva? 

— Depinde, spuse ea. 

— Cum adică, depinde? răspunse el. 

— În fişele personale ale lui Herman și ale Vivekăi 
Mannheimer nu există nimic ciudat. 

— Nici nu credeam. Mă interesa fișa lui Leo, dacă era eventual 
adoptat sau dacă era vreun punct sensibil sau notabil în datele 
lui. 

— Am înţeles asta. Fișa arată curat și impecabil. Zice clar că a 
fost născut în cadrul parohiei Văsterled, de care aparţineau 
părinţii în momentul nașterii lui. Coloana 20, cu rubrica „note 
despre părinţi adoptivi sau copii adoptați și altele” e complet 
goală. Nimic nu este tăiat sau trecut sub tăcere din motive de 
confidenţialitate. Fiecare zonă în care a locuit în copilărie și în 
tinereţe este bine inventariată și nu iese nimic în evidenţă. 


VP - 129 


— Și totuși am auzit un „depinde”. 

— Lasă-mă să spun așa. Când încă mă aflam la Arhivele 
Municipale, am devenit curioasă și mi-am comandat și eu 
propria fișă personală pentru o sumă de opt coroane, cu care de 
fapt mă gândisem să fac cinste la Millennium. 

— Generos din partea ta. 

— Vezi tu, eu sunt numai cu trei ani mai în vârstă decât Leo. 
Cu toate astea, fișa mea arată cu totul diferit, spuse ea. 

— În ce fel? 

— Nu e la fel de curată. M-am simţit bătrână când m-am uitat 
pe ea. Există o coloană, 19, cu date și alte lucruri notate când 
am schimbat domiciliul și am fost transferată la alte parohii. Nu 
știu cine a scris acele note, presupun că birocraţi, angajați 
delegaţi să execute  responsabilităţile administrative ale 
prelaţilor. Dar arată dezordonat. Este scris și de mână, și la 
mașina de scris. De câteva ori apare o ștampilă, iar pe ici, pe 
colo sunt notițe scrise oblic ca și cum ar fi fost greu să te menţii 
pe același rând. Dar la Leo este perfect, totul arată la fel, scris 
cu aceeași mașină de scris sau la același computer. 

— Ca și cum ar fi fost copiată? 

— Așadar..., spuse Sofie. Dacă altcineva ar fi întrebat sau 
dacă doar s-ar fi întâmplat să-i văd fișa personală, nu m-aș fi 
gândit așa departe. Dar tu ne faci pe toți puţin paranoici, știi 
asta, Mikael. Cu tine începem să intrăm la bănuieli. Așa că da, 
gândindu-mă la toate astea, nu aș exclude ca fișa să fi fost 
scrisă din nou. Dar oare de ce? 

— Încă nu știu foarte bine, Sofie, nu-i așa că nu ţi-ai dat 
numele? 

— Am folosit dreptul de a rămâne anonimă conform 
principiului dreptului de acces public, așa cum a spus Erika, și 
noroc că nu sunt așa vedetă ca tine. 

— Ce bine! Ai grijă de tine acum și mulțumesc! 

Închise telefonul și privi abătut spre piaţa Kungsholm. Era o zi 
luminoasă, și asta nu făcea decât să înrăutățească starea 
generală. Coborî spre adresa indicată, Norr Mälarstrand 32, 
unde bătrâna logodnică a lui Carl Seger, Ellenor Hjort, trăia cu 
fiica ei de cincisprezece ani. Ellenor Hjort era acum curator la 
casa de licitații de artă Bukowski, avea cincizeci și doi de ani, 
era despărțită de trei ani, activă în mai multe organizații 


VP - 130 


nonprofit și chiar antrenoare a echipei de baschet a fiicei ei. Era 
într-adevăr o femeie activă. 

Mikael se uită în jos spre lacul Mälaren, netulburat de vânt, și 
spre propriul său apartament, aflat de cealaltă parte a apei. Era 
o arșiță apăsătoare și se simţea transpirat și greu. Formă codul 
de la intrare, luă liftul până la ultimul etaj și sună la ușă. Nu a 
fost nevoie să aștepte mult înainte ca ușa să se deschidă. 
Ellenor Hjort arăta surprinzător de tânără. Era tunsă scurt și 
îmbrăcată într-un sacou negru și pantaloni gri, avea ochi 
frumoși, căprui-închis, și o mică cicatrice aproape de rădăcina 
părului. Casa îi era plină de cărţi și de tablouri. Il servi cu ceai și 
cu fursecuri, părând destul de neliniștită. Cănile se mișcară când 
le puse pe tavă. Se așezară pe o canapea de nuanţă albastru- 
deschis, sub o pictură în ulei plină de culori, cu imaginea 
Veneţiei. 

— Trebuie să spun că am fost mirată că vii să răscolești 
povestea asta după toţi acești ani, spuse ea. 

— Înţeleg și îmi pare rău că redeschid răni vechi. Dar aș vrea 
să știu mai multe despre Carl. 

— De ce a devenit interesant dintr-odată? 

Mikael ezită și răspunse sincer: 

— Aș vrea să pot să spun asta. Dar cred că există o istorie 
legată de moartea lui pe care încă nu o cunoaștem. Simt că 
ceva nu se potrivește. 

— La ce te gândești mai concret? 

— Încă este mai mult o bănuiala. Tocmai am fost în Uppsala și 
am citit relatările martorilor și, de fapt, nu e nimic problematic 
acolo în afară de faptul că, da, nu e nimic problematic. Am 
învățat de-a lungul timpului atâta lucru, și anume că adevărul 
este adesea puţin neașteptat sau inclusiv ilogic, pentru că noi, 
oamenii, nu suntem pe deplin raţionali, în timp ce, de regulă, 
minciunile sunt, mai ales dacă mincinoșii nu sunt destul de 
șireți, foarte unitare și coerente, apropiindu-se adesea de clișeu. 

— Prin urmare, investigația asupra morţii lui Carl a fost un 
clișeu, spuse ea. 

— Totul se potrivește mult prea bine, răspunse el. Există prea 
puţine inconsecvențe și prea puţine detalii care să iasă în 
evidență. 

— Ai ceva nou de spus, ceva la care eu nu m-am gândit deja? 
spuse Ellenor Hjort și tonul ei era aproape sarcastic. 


VP - 131 


— Aș putea să spun și că ţintașul vizat, Per Fält... spuse el. 

Elleonor îl întrerupse și îl lămuri că avea tot respectul pentru 
meseria lui și pentru puterea lui de observaţie. Dar în privința 
investigaţiei nu putea să o prindă pe picior greșit. 

— Am citit-o de o sută de ori, spuse ea, și am simţit lucrurile 
despre care vorbești ca o lovitură în coaste. Crezi că n-am 
strigat și n-am vociferat la Herman și la Alfred Ogren: „Ce 
ascundeţi voi, ticăloșilor?” Nu crezi? 

— Ce răspuns ai primit? 

— Am primit zâmbete indulgente și cuvinte amabile. 
„Înţelegem că nu e ușor. Ne pare foarte rău, săraca de tine”. lar 
în cele din urmă, când nu am bătut în retragere, am fost 
amenințată. Erau oameni puternici, iar insinuările mele erau 
minciuni și defăimare, ei cunoșteau avocaţi buni și tot așa, iar 
eu eram prea slăbită și tristă pentru a fi în stare să continui să 
mă cert. Carl fusese viaţa mea, iar eu nu mai puteam să studiez 
sau să lucrez, nu mai puteam face nimic, nici măcar rutina 
zilnică. 

— Înţeleg. 

— Dar partea mai ciudată a fost..., și de aceea mă aflu aici cu 
tine, în pofida a tot ce s-a întâmplat. Cine crezi că m-a consolat 
cel mai mult, mai mult decât mama și tata, mai mult decât 
surorile mele și prietenii mei? 

— Leo? 

— Exact, micul și minunatul Leo. Era la fel de inconsolabil ca 
și mine. Am stat în casa noastră de pe Grânviksvăgen, am plâns 
și am înjurat pe toată lumea și pe trolii din pădure, iar când eu 
strigam și suspinam că „am rămas doar jumătate”, spunea și el 
la fel. Era doar un copil, dar ne unea suferinţa. 

— De ce a fost Carl așa de important pentru el? 

— Se vedeau în fiecare săptămână la cabinetul lui Carl, acasă 
la noi. Dar, desigur, a fost mai mult de-atât. Leo îl considera pe 
Carl nu numai terapeutul, dar și prietenul său, poate singurul din 
lume care-l înţelegea, iar Carl la rândul lui, el voia... 

— Ce voia? 

— Să-l ajute pe Leo să înțeleagă faptul că era un copil extrem 
de talentat, cu posibilităţi fantastice și, desigur, nu am să 
ascund asta sub preș. Leo devenea important pentru cercetarea 
lui Carl, pentru teza lui. 

— Leo avea hiperacuzie. 


VP - 132 


Ellenor se uită surprinsă la Mikael și spuse gânditoare: 

— Da, era un aspect. Carl era interesat să afle dacă asta 
contribuia la izolarea băiatului și dacă Leo percepea lumea în alt 
fel decât noi. Dar Carl nu era cinic, să nu crezi asta. Exista o 
legătură între ei pe care nici eu nu am înţeles-o. 

Mikael se hotărî să își încerce norocul. 

— Leo a fost adoptat, nu-i așa? 

Ellenor bău din ceașca de ceai și privi în stânga, spre balcon. 

— Poate, spuse ea. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că îmi dădeam seama câteodată că există ceva 
delicat legat de trecutul lui. 

Mikael se hotărî să-și mai încerce o dată norocul: 

— Leo avea rădăcini în poporul călător!%? 

Ellenor se uită în sus, concentrată. 

— E straniu că spui asta, răspunse ea. 

— De ce ar fi? 

— Pentru că îmi amintesc câteodată... 

— Ce îţi amintești? 

— Odată, când Carl ne-a invitat la un prânz la Drottningholm. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic de fapt, totuși îmi amintesc. Cari și cu mine ne 
iubeam cu adevărat. Dar câteodată aveam impresia că îmi 
ascunde lucruri - mai mult decât ce era nevoit să ţină secret ca 
terapeut - și sigur că acesta era unul dintre motivele pentru 
care eram atât de geloasă. Prânzul acela a fost un astfel de 
moment. 

— În ce fel? 

— Leo era supărat că cineva îl numise corturar"! și, în loc să 
izbucnească și să spună „ce idiot ar spune asta?”, Carl l-a luat 
deoparte și i-a explicat în stil didactic că corturar era un cuvânt 
rasist și o rămășiță din vremuri întunecate. Leo a aprobat din 
cap, ca și cum ar mai fi auzit asta. Nu crescuse prea mult, totuși 
știa despre poporul călător, înrudirea cu romii și despre 
abuzurile la care fuseseră supuși: sterilizări forţate, lobotomii, 


10 Resandefolket (în suedeză, în orig.), poporul călător, o ramură a populaţiei romani, 
stabilită în Scandinavia în secolul al XVI-lea, diferită de romii care au început să 
sosească la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

11 Tattare (în suedeză în orig.) exonim cu care erau numiţi, până la sfârșitul secolului 
al XIX-lea, membrii „poporului călător”. În ziua de astăzi cuvântul este considerat 
peiorativ. În traducere am folosit termenul ce corturar. 


VP - 133 


inclusiv purificări etnice în anume locuri. Toate astea păreau... 
era neobișnuit să fie cunoscute de un băiat ca el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic, spuse ea. Carl nu a 
făcut decât să îmi astupe gura când l-am întrebat de asta, după 
aceea, și desigur că ar fi putut fi vorba de ceva în regim de 
confidenţialitate, dar nu făcea decât să-mi întărească astfel 
convingerea că îmi ascunde lucruri. De aceea scena respectivă 
tot iese la suprafață ca un ghimpe. 

— Cel care l-a numit corturar era unul dintre băieţii lui Alfred 
Ogren? 

— A fost Ivar, cel mai tânăr, născut cu mult în urma celorlalți, 
singurul care a pășit pe urmele tatălui său. Îl cunoști? 

— Puțin, spuse el. Era răutăcios, nu-i așa? 

— Teribil de răutăcios. 

— De ce? 

— Presupun că rămâne o întrebare fără răspuns. Dar exista 
de timpuriu o rivalitate acolo, nu numai între băieţi, dar și între 
taţii lor. Alfred și Herman se băteau ca niște cocoși cu fiii lor și 
încercau mereu să stabilească cine era mai silitor și cu un viitor 
mai promiţător. Deși Ivar câștiga în toate disciplinele care 
cereau brutalitate și forța mușchilor, Leo era superior în tot ce 
presupunea intelect, iar asta crea desigur foarte multă invidie. 
Ivar era conștient de hiperacuzia lui Leo. Dar, în loc să-i arate 
consideraţie, în verile petrecute la Falsterbo, îl trezea dând 
volumul casetofonului la nivele bolnav de ridicate. Odată a 
cumpărat o pungă de baloane pe care le spărgea sau le 
împungea chiar în spatele lui Leo. Când Carl a aflat de asta, l-a 
luat pe Ivar deoparte și i-a tras câteva palme. A devenit 
scandalul secolului, după cum îţi poţi imagina. Alfred Ogren 
parcă înnebunise. 

— Deci existau agresiuni împotriva lui Carl în cercul acesta? 

— Sigur că existau. Dar trebuie să spun că părinţii lui Leo i-au 
luat mereu apărarea lui Carl. Știau cât de important era pentru 
băiat. De aceea m-am împăcat sau am încercat să mă împac cu 
gândul că a fost un accident, că cineva a tras un foc imprudent, 
în ciuda circumstanțelor. Herman Mannheimer nu l-ar fi ucis 
niciodată pe prietenul fiului său. 

— Cum a ajuns Carl să fie în contact cu familia? 


VP - 134 


— Prin Universitate. Sincronizare bună, cred. Înainte nu erau 
trataţi cu grijă copiii cu talente speciale, era ceva ce se credea 
că vine împotriva principiului suedez al egalităţii. Nici știința nu 
avansase destul pentru a-i identifica și a-i înţelege. Mulţi elevi 
inteligenţi erau atât de substimulaţi la școală, încât începeau să 
dezvolte un comportament deviant și erau puși în clase 
supravegheate în mod special. Se spunea că există o 
suprareprezentare a copiilor talentați în instituţiile psihiatrice. 
Carl detesta asta și se lupta pentru acești băieţi și aceste fete. 
Numai cu câţiva ani mai devreme fusese numit elitist. Apoi a 
fost absorbit de comitete de stat și a intrat în legătură cu 
Herman Mannheimer prin coordonatoarea lui de doctorat, Hilda 
von Kanterborg. 

Mikael tresări. 

— Cine este Hilda von Kanterborg? 

— A fost lector la Facultatea de Psihologie și coordonatoare 
pentru doi - trei doctoranzi, răspunse Ellenor Hjort. Era tânără, 
nu cu mult mai în vârstă decât Carl, și se considera că urma să 
aibă o carieră promițătoare. De aceea este bineînțeles atât de 
tragic că... 

— A murit? o întrerupse Mikael neliniștit. 

— Nu, din câte știu. Dar a ajuns victima unor scandaluri și am 
auzit că a devenit alcoolică. 

— De ce a fost victima unor scandaluri? 

— S-a întâmplat după moartea lui Carl, deci nu am informații 
din interior. Dar impresia mea este că nu a fost drept. 

— În ce fel? 

— Hilda von Kanterborg nu era mai rea decât oricare 
academician bărbat cu tupeu. Am întâlnit-o de vreo două ori cu 
Carl și avea o extraordinară strălucire. Te absorbea cu ochii și se 
pare că iniţia tot timpul aventuri amoroase. Se culcase și cu 
vreo doi-trei studenţi, și asta, evident, nu era bine. Dar toți erau 
adulţi, iar ea era plăcută și deșteaptă și nimănui nu-i păsa de 
asta, oricum, nu la început. Hilda era avidă de tot - de viaţă, de 
știință, de bărbaţi. In mod evident, nu era cumpătată, dar nici 
rea. Doar că era peste tot, de neevitat. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Nu am idee, de fapt. Din câte știu, conducerea facultăţii a 
căutat dintr-odată câţiva studenţi de-ai ei care au pretins sau 
mai degrabă au insinuat într-un mod extrem de evaziv că Hilda 


VP-135 


și-a vândut corpul. Era atât de ieftin totul, ca și cum nu ar fi 
putut să găsească altceva decât să o transforme într-o târfă. Ce 
faci? 

Mikael, fără să fie prea conștient de asta, se ridicase și căuta 
pe mobil. 

— Există o Hilda von Kanterborg pe Rutger Fuchsgatan, crezi 
că e ea? spuse el. 

— Nu cred că sunt multe persoane cu acest nume. De cea 
devenit dintr-odată așa de interesantă? 

— Pentru că... răspunse Mikael fără să termine propoziţia. 
Este o poveste cam încurcată. Dar a fost nemaipomenit de util 
să vorbesc cu tine. 

— Dar acum se pare că trebuie să pleci. 

— Dintr-odată, mi-am dat seama că trebuie să mă grăbesc. 
Am impresia. 

Nu apucă să termine nici această propoziţie. Malin îl sună și 
părea la fel de agitată ca el. O rugă să mai aștepte până ce va 
reveni. Dădu mâna cu Ellenor Hjort, îi mulţumi încă o dată și fugi 
pe scări în jos. Afară, în stradă, o sună pe Hilda von Kanterborg. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Ce se poate ierta și ce nu? Leo și Carl discutau adesea 
despre asta. Întrebările erau importante pentru amândoi, 
dar pentru fiecare în mod diferit și optau mai ales pentru o 
atitudine generoasă: cele mai multe lucruri puteau fi 
iertate, inclusiv tracasările venite din partea lui Ivar. Pentru 
un timp, Leo se împăcase și cu el. Îl vedea ca pe un om care 
nu putea să se comporte mai bine, care era răutăcios cum 
alţii erau timizi sau le lipsea urechea muzicală. Ivar 
înțelegea emoţiile celorlalţi la fel cum un afon pricepea 
tonurile și melodiile. Leo îl privea cu indulgență și uneori 
primea înapoi un pic de prietenie, o bătaie pe umăr, o 
privire aprobatoare. Ivar îi cerea deseori sfatul, poate din 
propriul interes, dar... Câteodată venea cu câte un 
compliment: 

— Totuși, nu ești atât de prost, Leo! 

Căsătoria lui Ivar cu Madeleine Bard distrusese toată 
toleranța, iar Leo fusese cuprins de o ură pe care nicio 
terapie din lume nu putea să o vindece sau să o ţină în frâu. 
O lăsa să vină, întâmpinând-o ca pe o febră, ca pe o 


VP - 136 


furtună, cel mai rău fiind noaptea sau la ora lupului!?. Atunci 
fierbeau în el mânia și setea de răzbunare, în tâmple și în 
piept. Avea fantezii despre Împuşcături, accidente, umiliri 
sociale, boli și verdicte îngrozitoare. Ajunsese să împungă 
fotografiile și încerca, prin puterea minţii, să-l facă pe Ivar 
să cadă de la balcoane și terase. Se afla la limita nebuniei. 
Dar nu se întâmpla nimic, nimic, în afară de faptul că Ivar 
era mai precaut, neliniștit și probabil că el însuși plănuia 
ceva. Timpul trecea, iar lucrurile se schimbau uneori în mai 
bine, alteori în mai rău, până când sosise și luna decembrie, 
acum un an și jumătate. 

Cădea zăpada și era neobișnuit de rece. Mama lui zăcea 
pe patul de moarte. Stătea la ea de trei ori pe săptămână și 
încerca să fie un fiu bun, care să-i aline durerea. Dar nu era 
ușor, boala nu o făcea mai blândă. Morfina îi rupsese încă 
un strat de autocenzură și de două ori îi spusese că este 
slab: 

— Ai fost mereu o dezamăgire, Leo, i-a spus ea. 

El nu i-a răspuns. Nu îi răspundea niciodată mamei lui 
când era așa. Dar visa să plece din ţară pentru totdeauna. 
Se întâlnea numai cu Malin Frode, care era în divorț și care 
era pe picior de plecare de la firmă. Deși Leo nu crezuse 
niciodată că ea îl iubea, se simţea bine împreună cu ea. Se 
ajutaseră unul pe altul în tot acest timp și râdeau împreună 
chiar dacă furia și deziluziile nu dispăruseră. Câteodată, lui 
Leo i se făcea de-a dreptul frică de Ivar Ogren. Bănuia și că 
era urmărit, poate de un spion trimis de Ivar. Nu-și mai 
făcea iluzii în privinţa lui, se aștepta la orice de la el. 

Se aștepta la orice și de la sine însuși. Poate că într-o zi 
se va arunca asupra lui Ivar și îi va face mult rău. Ori asta, 
ori va cădea el însuși în uitare. incerca să respingă toate 
astea ca fiind paranoia sau prostii. Cu toate acestea, ideile 
nu dispăreau. Auzea pași în spatele lui și simţea priviri 
aţintite asupra lui pe ascuns. Avea fantezii despre figuri 
fantomatice pe uliţe și la colț de stradă, iar de vreo două ori 
se întorsese brusc pe Humlegârden, deși nu văzuse nimic 
limpede. 

In acea vineri, 15 decembrie, a căzut și mai multă 
zăpadă. Stockholmul strălucea în găteala de Crăciun, el se 
întorsese devreme acasă, se schimbase în blugi și pulover 
de lână și așezase un pahar de vin roșu pe pianul cu coadă, 


12 Orele înainte de ivirea zorilor, de regulă între 3 și 5, când temperatura corpului și 
tensiunea arterială scad la nivelul cel mai de jos din zi, un timp nefast conform 
credințelor populare. 


VP - 137 


un Bösendorfer Imperial cu nouăzeci și șapte de clape. 
Acorda singur instrumentul în fiecare sâmbătă. Scaunul de 
la pian era un Jansen, îmbrăcat în piele neagră. S-a așezat 
și a cântat o nouă compoziţie pornind de la o gamă minoră 
dorică și, aproape compulsiv, la sfârșitul fiecărei fraze 
ajungea la al șaptelea ton, obţinând un sunet resimţit într- 
un fel ca fiind de rău augur și lugubru, și continuase așa 
ceva vreme, neauzind nimic altceva, nici pașii de pe coridor. 
Era extrem de adâncit în muzică. Dar apoi a perceput ceva 
atât de straniu, încât a crezut pentru un minut că este o 
halucinație creată de propriul creier și de auzul său 
suprasensibil. insă, într-adevăr, se auzea ca și cum cineva l- 
ar fi acompaniat la chitară. S-a oprit din cântat și s-a 
îndreptat spre ușă. Să deschidă? S-a gândit să strige prin 
fanta pentru scrisori: „Cine este?” Totuși, a răsucit cheia și 
a deschis, iar atunci a fost ca și cum s-ar fi desprins de 
realitate. 


11. 


20 iunie 


Deţinutele din pavilionul de maximă siguranţă își terminară 
prânzul și părăsiră sala de mese. 

Unele se antrenau. Două sau trei fumau și bârfeau în grădina 
de recreere. Altele se uitau absorbite la un film - părea să fie 
Ocean's Eleven. Celelalte hoinăreau pe coridor și prin camerele 
de petrecere a timpului liber sau își șopteau una alteia din celule 
diferite, cu ușile larg deschise. Ar fi putut fi o zi oarecare, dar 
nimic nu mai era la fel și nici nu avea să mai fie ca înainte. 

Nu numai că erau mai multe gărzi decât de obicei, dar nimeni 
nu avea dreptul să primească vizite sau telefoane. Era 
neobișnuit de cald și înăbușitor. Însuși directorul închisorii se 
afla acolo și crea nervozitate printre angajaţi, care oricum se 
simțeau deja extrem de prost din cauza atmosferei din rândul 
deținutelor. 

În aer plutea un sentiment de eliberare. Libertatea de curând 
obținută se simţea în pași, în zâmbete, în murmurul general 
care fusese mereu încărcat de îngrijorare, de teamă și 


VP - 138 


ameninţare, dar care acum suna mai ușurat și mai nerăbdător, 
ca după căderea unei tiranii. Pe de altă parte, tot ca la sfârșitul 
unei tiranii, existau semne ale unui vacuum de putere și un 
forfot de neliniște. Unele deţinute păreau să se teamă că nu 
cumva să fie atacate pe la spate, și peste tot se discuta 
permanent despre ce s-a întâmplat și ce avea să urmeze. Deși 
era mai mult vorba de minciuni și mituri, prizonierele știau în 
continuare mai multe decât poliția și decât gărzile. Toate 
aflaseră că Lisbeth era cea care-i zdrobise maxilarul lui Benito și 
toate înțelegeau că viața ei era în pericol. Se zvonea că rudele 
lui Lisbeth începuseră deja să fie ucise și că răzbunarea avea să 
fie teribilă, mai ales acum, când se spunea că Benito avea să 
rămână desfigurată pe viaţă. Toate știau că exista un preţ 
pentru capul Fariei Kazi și că în spatele recompensei se aflau 
șeici și islamiști bogați. 

Toate erau conștiente că Benito avea să fie transferată la o 
nouă închisoare de îndată ce se va însănătoși și că se așteptau 
mari schimbări. Până și prezența directorului închisorii era un 
semn. Rikard Fager era cel mai detestat om din pușcărie, asta 
dacă nu puneai la socoteală vreo două femei din clădirea C, care 
își omorâseră propriii copii. Dar, pentru prima oară, prizonierele 
îl priveau nu numai cu dușmănie, ci și cu o anume speranţă. 
Cine știe, poate va fi mai ușor acum, dacă Benito nu mai era 
acolo. 

Rikard Fager se uită la ceasul de la mână și o expedie cuo 
mișcare de braț pe o deţinută care venise să se plângă de 
căldură. Rikard Fager avea patruzeci și nouă de ani și era destul 
de stilat, dar avea o privire îngheţată și absentă. Purta un 
costum gri, cravată roșie și pantofi noi marca Alden. Cu toate că 
cei din conducerea închisorii obișnuiau să se îmbrace modest 
pentru a nu provoca, el făcea contrariul pentru a-și întări 
autoritatea. Dar astăzi își regreta alegerea. Sudoarea îi curgea 
pe frunte și îl deranjau sacoul și pantalonii care i se lipeau de 
coapse. Preluă o convorbire pe telefonul de comunicaţii interne. 
Apoi dădu din cap aprobator într-un fel înverșunat, merse spre 
șefa de gardă suplinitoare, Harriet Lindfors, și îi șopti ceva la 
ureche. După aceea porniră amândoi spre celula numărul șapte, 
unde Lisbeth Salander stătea izolată din seara precedentă. 


VP - 139 


Lisbeth Salander stătea la masa de scris și calcula un anume 
aspect ale așa-numitelor bucle ale lui Wilson, aspect care 
devenise central pentru tentativa ei de a crea gravitație 
cuantică în bucle, când Rikard Fager și Harriet Lindfors intrară în 
celula ei. Dar nu văzu niciun motiv pentru a-și ridica privirea sau 
a-și întrerupe lucrul. De aceea nu observă că directorul închisorii 
o înghiontea pe Harriet îndemnând-o să-i anunţe sosirea. 

— Directorul închisorii se află aici ca să vorbească cu tine, 
spuse Harriet, în același timp răspicat și silit. 

De-abia atunci, Lisbeth se întoarse și notă că Rikard Fager își 
scutura de praf mânecile de la sacou ca și cum i-ar fi fost teamă 
că s-ar fi murdărit acolo, înăuntru. Buzele i se mișcau 
imperceptibil, iar ochii priveau chiorâș. Parcă își stăpânea o 
grimasă. Părea că nu-i prea place de ea, iar asta îi convenea de 
minune lui Lisbeth. Nici ei nu-i plăcea de el. Îi citise prea multe 
din e-mailuri. 

— Am vești bune, zise el. 

Lisbeth tăcea. 

— Vești bune, repetă el. 

Nu spuse nimic nici acum, iar asta îl enervă vizibil pe Rikard 
Fager. 

— Ce, ești surdă? se răsti el. 

— Nu. 

Ea privi în jos spre podea. 

— Aha, hm, asta-i bine, continuă el. Ei bine, mai ai nouă zile 
din timpul de pedeapsă. Dar îţi vom da deja drumul mâine- 
dimineaţă. În curând vei fi audiată de comisarul Jan Bublanski 
din Stockholm și vrem să cooperezi. 

— Deci nu mă mai vreţi aici? 

— Vrem, nu vrem, avem directivele noastre, iar personalul a 
confirmat... 

Lui Rikard Fager îi venea greu să se exprime. 

— ... că te-ai comportat bine, iar asta ajunge ca motiv pentru 
eliberare înainte de termen, continuă el. 

— Nu m-am comportat bine, spuse ea. 

— Nu? Am primit rapoarte... 

— Aiureli coafate, în mod sigur. Exact ca propriile tale 
rapoarte. 

— Ce știi tu despre rapoartele mele? 


VP - 140 


Lisbeth continua să privească în jos și răspunse obiectiv și 
repede, ca și cum ar fi citit dintr-o carte: 

— Știu că sunt scrise prost și conţin mult prea multe cuvinte. 
Foarte des foloseşti greșit prepoziţiile și scrii cu picioarele. Sunt 
îndeosebi  lingușitoare şi incompetente, iar câteodată 
mincinoase. Treci sub tăcere informaţii pe care neîndoielnic le 
aveai. Ai avut grijă ca toţi cei din conducerea Direcţiei pentru 
penitenciare să-și imagineze că secţia de maximă siguranţă este 
un loc exemplar, iar asta e grav, Rikard. Asta a făcut ca timpul 
de pedeapsă al Fariei Kazi să devină un infern. Era cât pe ce să 
o coste viața, iar asta m-a indispus la culme. 

Rikard Fager nu răspunse. Rămase numai cu gura căscată, 
apoi se strâmbă nervos. Deveni palid la faţă. Totuși, mai făcu o 
încercare. Iși drese vocea și spuse lipsit de coerenţă: 

— Ce zici tu, fată? Ce vrei să spui? Ai citit rapoartele mele, 
vreun text public? 

— Poate o fi fost și ceva public. 

Rikard Fager spuse aproape fără să-și dea seama: 

— Minti! 

— Nu mint. Am citit, și nu e nevoie să-ți pese cum. 

Se zguduia din toți rărunchii. 

— Tu ești... 

— Ce? 

Rikard Fager nu părea să găsească un apelativ destul de 
puternic. 

— Vreau să-ţi amintesc că eliberarea ta poate fi suspendată 
acum, imediat! se răsti el. 

— N-ai decât să o suspenzi. Mă interesează un singur lucru. 

Lui Fager îi ajunseră pe buze picuri de sudoare. 

— Și care ar fi acesta? întrebă el absent. 

— Ca Faria Kazi să primească sprijin și ajutor și să fie ţinută în 
siguranţă deplină până când avocata ei, Annika Giannini, o 
scoate de aici. După aceea are nevoie de protecția victimei. 

Rikard Fager urlă: 

— Nu ești în poziţie să ceri nimic! 

— Greșești aici, iar în primul rând tu nu ar trebui să ai nicio 
poziție. Eşti un mincinos și un ticălos care a permis unui 
gangster să preia conducerea departamentului cel mai 
important din închisoarea ta. 

— Nu știi despre ce vorbești! se repezi el. 


VP - 141 


— Nu-mi pasă de ce crezi tu. Am dovezi împotriva ta și nu 
vreau decât să știu cum rămâne cu Faria Kazi. 

Privirea lui rătăcea necontrolat. 

— Sigur că o să avem grijă de ea, mormăi el. 

Părea să-i fie rușine de propriile cuvinte, așa că adăugă pe un 
ton ameninţător: 

— Poate ar trebui să adaug că Faria Kazi nu e singura ţintă a 
unei ameninţări serioase. 

— Pleacă de-aici, spuse ea. 

— Te avertizez. Nu tolerez... 

— Afară! 

Mâna dreaptă a lui Rikard Fager tremura. Buzele i se mișcau 
convulsiv și, pentru o clipă, rămase ca paralizat. Voia pesemne 
să spună ceva mai mult, dar în loc de asta se întoarse și îi 
ordonă lui Harriet să închidă. Apoi trânti ușa din nou, iar pașii îi 
bubuiră afară pe coridor. 

e 

Faria Kazi auzi pași și se gândi la Lisbeth Salander. Secvența 
în care Lisbeth pornise la atac, iar Benito se prăbușise pe 
podeaua de beton i se derula încontinuu în faţa ochilor. De-abia 
se putea concentra la altceva. Scena i se reconstituia neîncetat 
în gânduri, iar câteodată trezea asociaţii și ducea la alte 
amintiri, la tot ce o adusese pe ea în închisoare. 

Își amintea, de exemplu, cum la câteva zile după convorbirea 
cu Jamal, stătea în camera ei din Sickla și citea din poeziile lui 
Tagore. Bashir intrase la ora trei în acea zi, urlând că fetele nu 
au voie să citească asta, pentru că deveneau târfe și trădătoare, 
și o pălmuise. Dar de acea dată, nu se simţise nici furioasă, nici 
ofensată. Mai degrabă își regăsi puterea după lovitură, se ridică 
și merse prin apartament urmărindu-l cu privirea pe fratele ei 
mai mic, Khalil. 

În acea după-amiază, își schimba planurile la fiecare minut. 
Se gândea dacă să-l roage pe Khalil să-i dea drumul într-un 
moment în care nu se afla sub supraveghere. Il va face să sune 
asistența socială, poliţia, fosta ei școală. Va avea grijă să ia 
legătura cu un ziarist sau cu imamul Ferdousi sau cu mătușa 
Fatima. Avea să-i spună că-și va tăia venele dacă nu o va ajuta. 

Dar nu spunea și nu făcea nimic. Curând, înainte de ora cinci, 
își deschisese dulapul, unde nu mai găsea altceva în afară de 
văluri și de haine comode de sport. Rochiile și fustele erau de 


VP - 142 


mult tăiate în bucăţi sau aruncate. Mai dădu totuși de o pereche 
de blugi și de o bluză neagră, pe care le îmbrăcă. Işi puse și 
adidașii și merse în bucătărie, unde Bashir stătea cu Ahmed și 
se uita bănuitor la ea. Voia să strige și să spargă fiecare pahar și 
fiecare farfurie de-acolo. Cu toate acestea, rămase împietrită, 
ascultând zgomotele dinspre ușa de la ieșire și identificând pașii 
lui Khalil. Atunci acţionă rapid, ca într-o ceaţă de grabă și de 
irealitate. Scoase un cuţit de tăiat carne din sertarul cu 
tacâmuri, îl ascunse sub bluză și merse în camera de zi. Khalil 
stătea lângă ușa de la ieșire, în treningul lui albastru, arătând 
mâhnit și confuz. Îi auzise sigur pașii, pentru că râcâia nervos cu 
cheia în zăvor. Faria îi spuse, suflând cu greutate: 

— Trebuie să-mi dai drumul, Khalil. Nu pot trăi așa. Mai 
degrabă îmi iau viața. 

Khalil se întoarse și îi aruncă o privire atât de îndurerată, că 
ea se dădu înapoi. În același timp, auzi sunetul pașilor lui Bashir 
și ai lui Ahmed care plecau din bucătărie, scoase cuțitul și spuse 
încet: 

— Prefă-te că te-am ameninţat, Khalil, sau fă ce vrei. Dar dă- 
mi drumul! 

— O să mă omoare ăștia, spuse el, și atunci crezu că nu mai 
avea nicio șansă. 

Nu avea să meargă, nu voia să plătească un asemenea preţ. 
Bashir și Ahmed se apropiau, iar ea auzi voci în casa scărilor. 
Asta era, se terminase. Era sigură. Totuși, se întâmplă. 

Cu aceeași expresie îndurerată, Khalil deschise ușa, iar atunci 
ea lăsă să cadă cuțitul și fugi. Trecu rapid pe lângă tatăl său și 
pe lângă Razan, pe coridor, și cobori grăbită scările. Pentru un 
moment, nu auzi nimic în afară de propria respiraţie și de 
propriii pași. Apoi vocile începură să tune acolo sus, și tălpi grele 
și furioase porneau după ea. Işi amintea cum o luase la goană. 
Era atât de ciudat, nu mai ieșise de luni de zile, de-abia se 
mișcase în tot acest timp, și nu era deloc în formă. Dar se 
simţea ca și cum ar fi fost purtată de vânturile toamnei și de 
răcoarea pătrunzătoare. 

Fugea cum nu mai fugise niciodată în viaţa ei, de-a 
curmezișul printre case, de-a lungul apei la portul Hammarby și 
din nou sus, pe trotuarul de pe podul spre Ringvägen. Apoi se 
urcă într-un autobuz care o duse la Vasastan unde continuă să 
alerge, căzând din când în când. Avea coatele însângerate când 


VP - 143 


ajunse în dreptul porţii de pe Upplandsgatan. Urcă rapid cele 
trei etaje până la ușa din dreapta și sună. 

Işi amintea că stătea în faţa ușii și auzea pași înăuntru. Se 
ruga, spera și își ţinea ochii închiși. Apoi ușa se deschise și i se 
făcu teamă. Jamal purta un halat, cu toate că era miezul zilei, 
era neras și ciufulit, părea dezorientat și speriat. Pentru o clipă, 
ea a crezut că a făcut o greșeală. Dar Jamal era numai șocat, 
nu-i venea să creadă și spuse: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! 

Căzu în brațele lui tremurând toată și neputând să se 
desprindă. El o conduse în apartament și închise ușa. Și aici 
exista un zăvor, dar de data asta îi dădu numai o senzaţie de 
siguranţă. Multă vreme nu și-au spus niciun cuvânt, doar au stat 
lipiţi unul de altul pe patul îngust. Orele au trecut, au început să 
vorbească, să se sărute, să plângă și până la urmă să se 
iubească. Încetul cu încetul, presiunea care-i apăsa pieptul s-a 
diminuat, teama a dispărut, iar ea și Jamal s-au apropiat într-un 
fel pe care nu-l mai trăise cu nimeni. Dar ce nu știa și nici nu 
voia să știe era că avea loc o schimbare în casa ei din Sickla. 

Familia avea un nou dușman, iar acesta era fratele ei mai mic, 
Khalil. 

e 

Lui Mikael îi venea greu să înţeleagă ce voia să spună Malin 
Frode. Pe de altă parte, era atât de preocupat să dea de Hilda 
von Kanterborg, că abia ascultase ce i se spunea. Se afla într-un 
taxi pe Västerbron îndreptându-se spre Rutger Fuchsgatan în 
Skanstull. Mai jos în parc erau oameni așezați pe iarbă la soare. 
Pe Riddarfjärden erau depășiți de motociclişti. 

— Ascultă acum, Micke, spuse ea. Te rog, concentrează-te! Tu 
m-ai târât în mizeria asta. 

— Știu, și îmi pare rău. Mi-e puţin mai greu să mă concentrez. 
Să le luăm pe rând. Asta era când Leo se afla la birou și scria 
ceva, nu-i așa? 

— Exact, îmi dădusem seama că era ceva cu asta. 

— Bănuiai că scrie un testament. 

— Dar nu a fost legat de ce scria, ci de cum. 

— În ce fel atunci? 

— A scris cu mâna stângă, Mikael. Leo a fost mereu stângaci - 
deodată era clar pentru mine. Scria mereu cu mâna stângă. 


VP - 144 


Apuca mere, portocale, orice, cu mâna stângă. Dar acum este 
dreptaci. 

— Sună foarte ciudat. 

— Asta nu înseamnă că este mai puţin adevărat. Probabil că 
am observat la un nivel inconștient de când l-am văzut pe Leo la 
televizor acum ceva timp. În apariţia aceea arăta imagini pe un 
powerpoint. Ținea indicatorul în mâna dreaptă. 

— lartă-mă, Mălin, dar asta nu mă convinge neapărat. 

— Nu am terminat. Nici eu nu am făcut prea mare caz de 
asta. Nici măcar nu am băgat de seamă. Dar a început să mă 
roadă ceva și de aceea l-am studiat foarte atent pe Leo la 
Fotografiska. Ştii, doar ne-am apropiat destul de mult în ultimul 
timp când am fost la Alfred Ogren și în perioada aceea am 
observat toate lucrurile posibile, cum lua lucrurile și chestii de- 
astea. 

— Înţeleg. 

— Dar la seminar a făcut la fel, deși pe dos. A luat sticla cu 
apă de pe masă ca toți dreptacii și a deșurubat capacul cu 
stânga, a ridicat un pahar și l-a ţinut și pe acesta cu mâna 
dreaptă. Atunci m-a lovit gândul pentru prima oară. Apoi am 
mers spre el. 

— Și a fost o convorbire nereușită. 

— Întocmai. Voia doar să scape de mine și a luat paharul de 
vin de la bar cu dreapta. Asta chiar mi-a dat fiori. 

— Poate fi ceva neurologic? 

— Cam asta spune el. 

— Ce? L-ai întrebat direct? 

— Nu eu, dar după aceea parcă o luasem razna. Nu-mi 
credeam ochilor. M-am uitat la toate secvențele de televiziune 
pe care le-am putut găsi pe internet, am sunat și am vorbit cu 
foști colegi și nu păreau decât să-mi confirme că am înnebunit. 
Nimeni nu remarcase. Nimeni nu remarcă nimic niciodată, te-ai 
gândit la asta? Dar am dat de Nina West, broker de valută, o 
tipă foarte isteaţă. A observat și ea. ți poţi imagina ce bine m- 
am simţit. Ea îl întrebase despre asta. 

— Și ce i-a răspuns? 

— S-a simţit jenat și a început să bombăne. Apoi a spus că era 
ambidextru. 

— Și ce e asta? 


VP - 145 


— Că îţi foloseşti ambele mâini, că nu ești niciuna, nici alta. 
Am căutat, cam un procent dintre oameni sunt așa. O serie de 
sportivi de succes au ambidextrie, printre care Jimmy Connors 
dacă-ţi amintești de el. 

— O, da. 

— Leo a spus că după moartea mamei lui a schimbat deodată 
mâna și asta a făcut parte din eliberarea lui. Că încerca în 
principal să găsească un nou mod de viață. 

— Și nu ar putea fi o explicaţie? 

— Nu știu. Hiperacuzie și ambidextrie în același timp? Parcă e 
prea mult pentru mine. 

Mikael rămase tăcut pentru o clipă și privi spre Zinkensdamm. 

— Poate, dar nu e imposibil. Insă... 

Se mai gândi puţin. 

— Poate că ai dreptate să simţi că ceva în povestea asta este 
foarte putred. Să ne vedem cât mai repede? 

— Absolut, spuse ea. 

Închiseră, iar el își continuă drumul spre Skanstull, la Hilda 
von Kanterborg. 

e 

Cu anii, Lisbeth Salander îi devenise foarte simpatică lui Jan 
Bublanski, dar nu se simţea foarte confortabil în prezenţa ei. 
Știa că ei îi displăceau autorităţile și, chiar dacă înțelegea de ce, 
dat fiind trecutul ei, nu-i plăceau generalizările. 

— Până la urmă va trebui să începi să ai încredere în oameni, 
Lisbeth, chiar și în polițiști. Altfel va fi greu pentru tine, spuse el. 

— Voi încerca, răspunse ea sec. 

Stătea pe un scaun în faţa ei, în camera de vizite din clădirea 
H, și se simţea încurcat. | se părea neobișnuit de tânără. Işi 
imagina pete de roșu în părul ei negru. 

— Vreau mai întâi să-ți prezint sincerele mele condoleanţe 
pentru dispariţia lui Holger Palmgren. Trebuie să fi fost o lovitură 
grea pentru tine. Îmi amintesc când mi-am pierdut soţia... 

— Schip it! îl întrerupse ea. 

— Foarte bine. Să fim obiectivi. Ai idee de ce ar fi vrut cineva 
să îl omoare pe Palmgren? 

Lisbeth Salander își duse mâna spre umăr, mai sus de piept, 
unde avea o rană veche de glonţ. Apoi începu să vorbească, cu 
o răceală notabilă care îl făcu pe Bublanski să se simtă și mai 


VP - 146 


prost, dar ce a spus avea totuși avantajul de a fi concis și exact, 
într-un fel visul oricărui ofițer de la interogatorii. 

— Acum două săptămâni, Holger a fost vizitat de o doamnă 
mai în vârstă, pe nume Maj-Britt Torell, care a fost secretara lui 
Johannes Caldin, fostul șef al Clinicii psihiatrice pentru copii 
Sfântul Ștefan din Uppsala. 

— Acolo unde ai fost internată? 

— A citit despre mine prin ziare și a lăsat o serie de 
documente despre care, la început, Holger nu credea că 
aduceau ceva nou, dar care s-au dovedit totuși a confirma ceea 
ce am știut întotdeauna, dar fără să cunoaștem amploarea: că 
au existat planuri puse la punct de a fi dată de mică spre 
adopţie. Eu însămi am crezut întotdeauna că era vorba de o 
bunăvoința prost direcţionată din cauza bestiei care mi-a fost 
tată. Dar, de fapt, era parte dintr-un experiment științific pus în 
scenă de o autoritate numită Registrul pentru Studii de Genetică 
și de Mediu Social. Autoritatea e secretă și nu am reușit să aflu 
numele celor responsabili, iar asta m-a înfuriat. De aceea l-am 
sunat pe Holger și l-am rugat să se uite cu mai multă atenţie 
prin documente. Nu am nicio idee ce a găsit. Așa că sfatul meu 
este să o contactaţi pe Maj-Britt Torell. Locuiește în Aspudden. 
Poate să aibă copii sau backup al documentelor. De fapt ar fi 
bine să vedeţi cum e chiar acum. 

— Mulţumesc, spuse el. Sunt informaţii valoroase. Cu ce se 
ocupa această autoritate? 

— Cred că numele spune destul de mult. 

— Numele poate induce în eroare. 

— Există o bestie pe nume Teleborian. 

— L-am audiat. 

— Audiaţi-l din nou! 

— Ai idee ce ar trebui să căutăm? 

— Aţi putea să-i puneţi pe jar pe șefii Centrului de genetică 
din Uppsala. Dar mă îndoiesc că ajungeţi prea departe pe calea 
asta. 

— Lisbeth, ai putea să-mi spui mai exact despre ce e vorba? 

— Despre știință sau mai degrabă pseudoștiință și despre 
niște idioţi care își imaginau că puteau să afle ceva despre cum 
suntem influenţaţi de mediul social și de moștenirea genetică 
dând copii spre adopţie. 

— Nu sună deloc bine. 


VP - 147 


— O analiză corectă, aș spune. 

— Nicio altă pistă? 

— Nu. 

Bublanski nu o prea credea. 

— Sigur știi că ultimele cuvinte ale lui Holger au fost Vorbește 
cu Hilda von... Îţi spune ceva asta? 

[] 

Îi spunea ceva lui Lisbeth. Îi spunea ceva deja de când sunase 
Mikael. Dar deocamdată păstra informaţia pentru sine. Avea 
motivele ei să facă asta și nu pomeni nimic nici despre Leo 
Mannheimer, nici despre femeia cu semnele din naștere. 
Răspunse mai departe la întrebările lui Bublanski, dar 
monosilabic. Apoi își luară la revedere, ea fiind condusă în celula 
ei. În dimineaţa următoare, la ora nouă, își va lua catrafusele și 
o va șterge din Flodberga. Ghicea că Rikard Fager încă dorea să 
scape de ea. 


12. 


20 iunie 


Rakel Greitz era, ca de obicei, nemulțumită de serviciile de 
curățenie. Trebuia să fie mai severă cu cele care le prestau. 
Acum era nevoită să dea cu mopul și să șteargă singură, să-și 
ude plantele și să aranjeze cărţile, paharele și cănile. Nu o ajuta 
deloc faptul că se simţea rău și că îi cădeau smocuri de păr. Dar 
strângea din dinţi și mergea mai departe, căci avea multe de 
făcut. Citise din nou documentele pe care le luase de la Holger 
Palmgren. Nu era greu de înțeles ce notițe anume îl 
determinaseră să dea acel telefon. 

Notițele nu trezeau neapărat neliniște, mai ales pentru că 
Teleborian avusese amabilitatea să o numească pe ea numai cu 
o literă. Nu se descria nimic din activitatea în sine și nu era 
numit niciun alt copil. Dar, oricum, nu asta era partea neplăcută, 
ci faptul că Holger Palmgren le citise tocmai acum, după toți 
acești ani. 

Ar fi putut fi doar o întâmplare, bineînţeles. Martin Steinberg 
așa crezuse. Poate că Holger a avut tot timpul aceste foi și le-a 


VP - 148 


răsfoit doar spontan, punându-și întrebări despre unele 
informaţii, fără să facă prea mare caz din asta. Intr-o astfel de 
probabilitate, operaţiunea ei ar fi fost un pas de-a dreptul greșit, 
o nebunie. Dar Rakel Greitz nu credea în hazard, nu acum, când 
atât de mult se balansa pe marginea abisului. Pe deasupra, știa 
că Holger Palmgren o vizitase pe Lisbeth la închisoarea de femei 
Flodberga, nu cu mult timp în urmă. 

Ce e drept, Rakel Greitz nu voia s-o subestimeze din nou pe 
Salander, mai ales de când numele Hildei era menţionat în 
documente. Hilda era singura legătură despre care Greitz 
credea că o putea conduce pe Salander la ea. Era destul de 
sigură că pe Hilda n-o luase gura pe dinainte, de la prietenia ei 
nefericită cu Agneta Salander. Dar nimic nu era bătut în cuie și 
n-ar fi fost deloc imposibil să existe copii ale documentelor 
aflate în circuit, de aceea era de importanță majoră să se 
întrebe cum ajunsese Palmgren la ele. Să fi fost în legătură cu 
investigația la care era supus Teleborian sau le-a primit mai 
târziu - în acest caz de la cine? Rakel era convinsă că a curăţat 
totul și nu a lăsat nimic interpretabil în urmă la Clinica 
psihiatrică pentru copii Sf. Ștefan, dar poate... Rămase pe 
gânduri și, deodată, o lovi o bănuială: Johannes Caldin, șeful 
instituţiei. Caldin a fost tot timpul un spin în ochi pentru ei. Să fi 
înmânat el foile înainte să moară sau a făcut asta altcineva din 
anturajul lui - cum ar fi...? 

Rakel înjură pentru sine: 

— Se înțelege, căţeaua aia. 

Merse în bucătărie și înghiţi două tablete împotriva durerii cu 
un pahar de apă cu lămâie. Apoi îl sună pe Martin Steinberg - 
ceva trebuia să facă lașul acela - și îi spuse să o contacteze 
imediat pe Maj-Britt Tourette, cum o numea Rakel mai mult sau 
mai puţin intenţionat. 

— Acum, imediat! ordonă ea. Acum! 

Apoi mâncă o salată de rucola cu nuci și roșii și făcu curat în 
baie. Era ora cinci și jumătate după-amiază. Era cald, deși ușa 
de la balcon era deschisă. Işi dorea să-și scoată puloverul și să 
se îmbrace într-o cămașă de in. Rezistă tentaţiei și se gândi din 
nou la Hilda. O detesta pe Hilda, era o alcoolică și o nerușinată. 

Cu toate acestea, o invidiase odată, demult. Bărbaţii erau 
atrași de Hilda, de altfel și femeile, și copiii; ea gândea liber și 
măreț în vremurile vechi când toţi aveau speranțe atât de mari. 


VP - 149 


Proiectul lor nu a fost de fapt unic, exista o sursă de inspiraţie în 
New York. Dar ea și Martin au dus mai departe proiectul și, cu 
toate că rezultatele i-au uimit și câteodată i-au dezamăgit, 
costurile nu i s-au părut niciodată prea mari. Unii copii au dus-o 
mai rău decât alţii, asta era adevărat. Dar fusese loteria vieţii. 

Proiectul 9 era la bază nobil și important - așa îl vedea ea. 
Putea face lumea să înțeleagă cum creăm indivizi mai puternici 
și mai armonioși, și de aceea fusese așa o tragedie faptul că 
L.M. și D.B. puseseră totul în pericol și o obligaseră să ia măsuri 
excesive. 

Depășirea limitelor în sine nu o chinuia atât de mult iar asta o 
mira câteodată chiar și pe ea. La urma urmei, se cunoștea pe 
sine însăși și știa deci că nu avea înclinații spre remușcări. Dar 
își făcea griji pentru consecinţe. 

Afară pe Karlbergsvägen se auzeau la distanţă strigăte și 
râsete. Mirosea a soluţii de curăţat și a alcool sanitar din 
bucătărie și din camera de zi. Se uită din nou la ceasul de la 
mână, se ridică de la masa de scris și luă o altă geantă 
medicală, una neagră și mai modernă, o nouă perucă discretă, 
alți ochelari de soare, vreo două ace de seringă și vreo două 
fiole, și o sticluţă cu un lichid albastru și transparent. Apucă din 
dulap un baston cu mâner de argint, iar de pe raftul din hol o 
pălărie gri. leși și îl așteptă pe Benjamin să o ia și să o ducă în 
Skanstull. 

* 

Hilda von Kanterborg își umplu un pahar de vin alb și bău 
încet. Era în mod clar alcoolică, însă nu avea obiceiul să bea atât 
de mult cum credea multă lume. Işi exagera consumul, la fel 
cum își exagera celelalte slăbiciuni. Hilda von Kanterborg nu era 
defel o damă însemnată din nobilimea aflată în derivă, așa cum 
aveau unii impresia. Nici nu era o femeie care să piardă vremea 
și să se îmbete tot timpul. Și acum publica articole de psihologie 
sub pseudonimul Leonard Bark. 

Adevăratul nume al tatălui ei fusese Wilmer Karlsson, 
afacerist de profesie și impostor până a fost acuzat pentru 
fraude grave de tribunalul din Sundsvall. Apoi a pus ochii pe un 
tânăr locotenent din regimentul Livdragonerna!* pe nume Johan 
Fredrik Kanterberg, care a murit într-un duel în 1787 și nu a 
lăsat urmași. Cu o serie de negocieri și tertipuri Wilmer Karlsson 


15 „Regimentul de dragoni", veche formaţiune militară. 
VP - 150 


a reușit, împotriva regulilor stricte ale Riddarhuset!*, să își 
schimbe numele, nu în Kanterberg, ci în Kanterborg și din 
proprie iniţiativă a mai adăugat un von care, încetul cu încetul, a 
apărut și în registrele oficiale. 

Numele i se părea Hildei rigid și artificial, mai ales de când 
tatăl îi părăsise și se mutaseră într-un apartament sărăcăcios de 
două camere în centrul orașului Timrå. Von Kanterborg suna la 
fel de greșit în acel mediu cum la fel s-ar fi simţit și ea în 
Riddarhuset și poate că o parte din personalitatea ei se formase 
în răspăr cu numele. In anii adolescenţei obișnuia să încerce 
droguri și să umble cu rebelii orașului. 

Cu toate acestea, nu era numai o pierde-vară, era o elevă 
silitoare, iar după liceu studiase psihologie la Facultatea din 
Stockholm. Deși iniţial fusese o mare petrecăreaţă, se făcuse 
remarcată în faţa profesorilor. Era elegantă, inteligentă și avea o 
gândire inovatoare. Dar dădea dovadă și de un simţ moral, nu 
de felul celui așteptat de la fete pe timpul acela. Nu se ţinea în 
frâu, nu era nici tăcută, nici amabilă. Dar detesta nedreptatea și 
nu trăda niciodată încrederea cuiva. 

Curând după susţinerea tezei de doctorat, îl văzuse 
întâmplător, într-un mic restaurant de pe Rörstrandsgatan în 
Vasastan, pe profesorul de sociologie Martin Steinberg. Ca toţi 
doctoranzii, îl cunoștea pe Martin. Era înalt și stilat, cu o 
mustață bine îngrijită care te ducea cu gândul la David Niven. 
Insă era căsătorit cu o femeie scundă pe nume Gertrud, 
câteodată luată drept mama lui, fiind cu cincisprezece ani mai în 
vârstă decât el și destul de ștearsă, mai ales în comparaţie cu 
puterea de strălucire a lui Martin. 

Câteodată se spunea că Martin Steinberg întâlnea alte femei 
sau că era o persoană mai influentă și cu mai multă putere 
decât arăta CV-ul, deși nici acesta nu arăta rău deloc. Fusese 
rector al Universităţii de Științe Sociale și șef al Comisiei de 
evaluări comandate de guvern. Cu toate că Hilda îl considera 
atunci prea dogmatic și rigid, era fermecată de el, nu numai de 
profesia și de nimbul de faimă. Il privea ca pe o enigmă de 
descifrat. 


14 Palatul nobilimii (literal, Casa cavalerilor) din Stockholm, ridicat în secolul al XVII- 
lea, în prezent instituţie care ţine evidenţa titlurilor nobiliare și acţionează în favoarea 
celor care le dețin și astăzi. 


VP - 151 


De aceea tresărise când îl văzuse atunci la restaurant însoţit 
de o femeie de cu totul altă speţă decât nevasta lui. Avea părul 
vopsit blond-cenușiu, ochi frumoși și pătrunzători, profil suplu cu 
o aură regală, mâini lungi și fine cu unghiile vopsite stacojiu. 
Hilda nu era sigură că asista la o întâlnire de amor, dar Martin 
Steinberg devenise evident nervos când o descoperise. De fapt, 
nu era nimic special cu episodul acela. Cu toate acestea, simţea 
că văzuse un crâmpei din viaţa secretă pe care își imaginase tot 
timpul că o ducea Martin Steinberg și se strecurase rapid afară 
de acolo. 

In zilele și săptămânile care au urmat, Martin Steinberg a 
privit-o cu o anume curiozitate, iar într-o seară a rugat-o să facă 
o plimbare alături de el pe cărările din pădurea aflată în 
apropierea facultăţii. Cerul era întunecat în acea zi. Martin tăcea 
de multă vreme, ca și cum ar fi fost pregătit să spună ceva 
secret și mare. Dar iată că rupsese tăcerea cu o întrebare care o 
lăsase perplexă prin banalitatea ei: 

— Te-ai gândit vreodată, Hilda, de ce ești așa cum ești? 

A răspuns politicos. 

— Da, Martin, m-am gândit. 

— Este una dintre marile întrebări, nu numai pentru istoria 
mea și a ta, dar și pentru viitorul nostru, a spus el. 

Așa începuse. Fusese cooptată în Proiectul 9 și, pentru mult 
timp, păruse o treabă nevinovată. Singurul lucru notabil era că 
un număr de copii din orfelinate, provenind din diverse medii 
sociale, participau la teste și la evaluări încă de la o vârstă 
fragedă. Unii erau foarte talentați, alţii deloc. Dar niciun rezultat 
nu era făcut public și, la început, nu văzuse niciun semn de 
cinism sau de instrumentalizare. Dimpotrivă, existau o grijă, o 
preocupare, iar în anumite domenii creaseră premise de 
cercetare noi, dacă nu chiar deschizătoare de drumuri. 

Totuși, după o cugetare atentă apăreau întrebări: cum 
fuseseră selectaţi acești copii și cum de atât de mulţi ajunseseră 
în medii atât de diferite? incetul cu încetul, începuse să 
înţeleagă contextul. Dar atunci ușa era deja încuiată. De fapt, 
proiectul încă i se părea acceptabil. Era posibil să vezi nu numai 
ansamblul, dar și fiecare caz în parte, într-o lumină conciliantă. 

Dar a mai venit o toamnă și s-a aflat despre Carl Seger că 
fusese împușcat în timpul unei partide de vânătoare de elani. 
Atunci i s-a făcut frică de-a binelea. S-a hotărât să se retragă. 


VP - 152 


Martin și Rakel Greitz au simţit imediat. | s-a dat posibilitatea să 
facă lucruri bune și asta a mai ţinut-o pentru o vreme. Rolul ei 
era să salveze o fată din proiect. Fata trăia cu sora ei geamănă 
într-un adevărat infern, pe Lundagatan, în Stockholm. Cu toate 
acestea, autorităţile nu făceau nimic, iar Hilda trebuia să 
găsească o soluţie și o familie adoptivă. Dar ușor de spus, greu 
de făcut, iar Hilda s-a apropiat de mamă și de fiică. Le-a luat 
partea, iar asta a costat-o cariera și aproape că și viaţa. 
Câteodată regreta, dar adesea se simţea mândră. În astfel de 
momente, i se părea că era lucrul cel mai bun pe care-l făcuse 
cât stătuse la Registru. 

Acum, când se apropia seara, Hilda sorbea din paharul ei de 
Chardonnay și se uita pe fereastră. Peste tot oamenii umblau 
haihui, părând fericiţi. Să meargă și ea să se așeze, cu o carte, 
la o terasă? Nu apucă să-și răspundă, pentru că zări o siluetă 
coborând dintr-un Renault negru, mai jos, pe stradă. Era Rakel 
Greitz, iar asta n-ar fi trebuit să o îngrijoreze. Rakel venea din 
când în când să o salute, copleșind-o cu amabilități și lingușeli. 
Dar în ultima vreme i se părea că ceva nu era în regulă. La 
telefon avusese un ton tensionat și nervos și începuse din nou 
cu amenințările, ca în trecut. 

Acolo, pe trotuar, era deghizată și, neîndoielnic, alături de ea 
mergea Benjamin. Benjamin Fors era mâna dreaptă a lui Rakel, 
care nu numai că îi făcea comisioanele, dar era chemat și când 
era nevoie de puterea mușchilor sau de măsuri extreme. Hildei i 
se făcu frică, așa că luă o hotărâre rapidă și drastică. 

Iși luă portofelul, haina și mobilul care se afla pe masă, setat 
pe silențios. Apoi ieși și încuie ușa. Totuși, nu era destul de 
rapidă. Afară, pe coridor, se auzeau deja pași, iar ea se simţi 
cuprinsă de panică și se grăbi pe scări în jos, conștientă că 
putea să ajungă să dea nas în nas cu ei. Dar slavă Domnului că 
așteptau liftul! Hilda ajunse afară în grădină, singura cale pe 
care o putea lua pentru a evita intrarea principală. În curte 
exista un zid galben pe care te puteai căţăra dacă trăgeai masa 
de grădină aproape de el. Masa scârţâi când o trase peste 
plăcile de piatră. Se târî peste zid ca un copil neîndemânatic, 
sări jos în curtea vecină și ieși pe-acolo în Bohusgatan. Apoi se 
întoarse la Eriksdalsbadet și pe malul apei. Mergea rapid, deși o 
durea piciorul stâng după săritură și era cam ameţită de la vin. 


VP - 153 


Jos, la ansamblul de gimnastică în aer liber de la Ârstaviken, 
își scoase mobilul. Cineva o sunase de mai multe ori, iar când 
ascultă mesajele, împietri. Își dădu seama că ceva chiar era 
putred. Ziaristul Mikael Blomkvist voia să intre în legătură cu ea 
și, deși își cerea politicos scuze, exista o nuanţă de nerăbdare în 
vocea lui, mai ales la al doilea mesaj când adăugase că acum, 
după moartea lui Holger Palmgren, era „extrem de urgent să 
vorbim”. 

Holger Palmgren, bombăni ea. Holger Palmgren. De ce i se 
părea familiar numele ăsta? Căută pe mobil și înțelese imediat. 
Holger Palmgren era tocmai bătrânul custode al lui Lisbeth 
Salander. Ceva urma să iasă la suprafaţă și nu era bine. Dacă 
presa căuta informaţii, ea era veriga slabă. 

Mergea tot mai alert, privind spre apă, spre copaci și spre toţi 
oamenii care erau afară și se plimbau sau stăteau pe iarbă, 
bucurându-se de  picnicuri. Imediat după aparatele de 
gimnastică din parc, la debarcader, stăteau trei adolescenţi pe o 
pătură, bând bere, cu o atitudine rebelă și nonșalantă. Se opri și 
se uită din nou la telefon. Hilda von Kanterborg nu avea abilităţi 
tehnice deosebite, dar știa că putea fi reperată prin telefonul 
mobil. De aceea făcu un ultim apel rapid, către sora ei, pe care îl 
regretă imediat. Fiecare convorbire cu sora ei îi lăsa senzaţia a 
ceva plin de vină și acuzator. Apoi cobori spre băieți și îl alese 
pe unul cu păr lung și subţire, purtând o jachetă de blugi cu 
franjuri. Îi dădu lui telefonul. 

— Pentru ce naiba îmi dai asta? 

— Pentru că pari un băiat atât de simpatic! Baftă și nu 
cumpăra droguri, spuse ea, și merse mai departe cu pași grăbiţi, 
în lumina serii. 

Treizeci de minute mai târziu, cu corpul ud de sudoare, se 
opri la un bancomat în Hornstull și scoase trei sute de coroane, 
apoi se îndreptă spre Staţia centrală. Avea să meargă la 
Nyköping, la un hotel neînsemnat unde se ascunsese odată, 
când toţi colegii de la Universitate o acuzaseră că era târfă și 
târâtură. 

e 

La intrare, Mikael Blomkvist trecu pe lângă o femeie bătrână. 
Avea pălărie și baston și părea rezervată, iar în spatele ei venea 
un bărbat solid cam de vârsta lui care sigur era înalt de doi 
metri, avea ochi mici, fața rotundă și braţe puternice. Dar nu se 


VP - 154 


gândi la asta. Era bucuros că intrase în incintă și că putea să 
urce la apartamentul Hildei von Kanterborg și să sune. Dar nu 
părea să fie nimeni acasă. 

leși și se plimbă până la Clarion Hotel în Skanstull, de unde 
încercă din nou să sune. Acum îi răspundea un puști arogant, 
poate un fiu. 

— Salut! 

— Salut! răspunse Mikael. Hilda e acolo? 

— Aici nu există naibii nicio Hilda! Acum e mobilul meu. 

— Ce vrei să spui? 

— Mi l-a dat o femeie ameţită și nebună. 

— Când? 

— Adineauri. 

— Cum arăta? 

— Stresată și dusă cu capul. 

— Unde te afli? 

— Nu te doare pe tine, spuse puştiul și închise. 

Mikael înjură și, în lipsa altor idei, merse în barul de la Clarion 
Hotel unde comandă o bere Guinness. Avea nevoie să reflecteze 
și se așeză într-un fotoliu lângă fereastra dinspre Ringvägen. În 
spate, la recepţie, se afla un domn chel, mai în vârstă, și discuta 
agitat despre nota lui de plată. Două tipe stăteau nu departe de 
el și vorbeau în șoaptă. 

Îl năpădeau gândurile și își aminti de Lisbeth. Vorbise despre 
liste de nume și despre Leo Mannheimer al cărui psiholog, Carl 
Seger, fusese împușcat într-un fel dubios, cu douăzeci și cinci de 
ani în urmă. Nu era o bănuială prea hazardată că totul se 
întâmplase cu foarte mult timp în urmă, ţinând cont de moartea 
lui Holger Palmgren și de documentele găsite pe hol. 

Vorbește cu Hilda von... 

Ar fi vrut oare să-l trimită la altcineva decât la Hilda von 
Kanterborg? 

Era posibil, dar nu probabil și tocmai acum Hilda era stresată 
și-i dăduse telefonul personal unui adolescent. Mikael își primi 
berea și privi spre tipele din dreapta. Păreau să vorbească 
despre el. Luă mobilul și o căută pe Hilda von Kanterborg. 
Presupunea că ceea ce căuta nu avea să fie sortat pe prima 
pagină de motoarele de căutare ale Google, nici să fie accesibil 
pe internet. Dar poate va bănui ceva printre rânduri, nu avea de 
unde să știe. Eventualele piste se puteau ascunde în răspunsuri 


VP - 155 


de interviu banale sau ezitante ori în alegerea temelor și 
subiectelor. 

Nu găsi nimic. Hilda von Kanterborg fusese o autoare foarte 
productivă de articole științifice până când își pierduse postul de 
la Universitatea din Stockholm. Apoi amuţise, iar în materialele 
vechi Mikael nu găsi niciun fir roșu, nimic care să pară secret 
sau obscur, sau să aibă de-a face cu copii adoptați, cu atât mai 
puţin despre băieţi cu hiperacuzie care au trecut de la a fi 
stângaci la a fi dreptaci. 

Pe de altă parte, avea o poziţie incisivă și sănătoasă când 
argumentase împotriva programului rasist, care încă mai apărea 
la acea vreme în cercetările care vizau importanța geneticii 
pentru inteligență. Mai scrisese și un scurt eseu în Journal of 
Applied Psychology despre așa-numitul efect Flynn care arăta că 
talentul cuantificabil al oamenilor crescuse permanent din 1930 
încoace, probabil întrucât creierul nostru fusese, în timp, tot mai 
stimulat. 

În rest, nu mai găsi alte piste. Își ridică din nou privirea spre 
stradă și mai comandă o bere Guinness. Se gândi dacă totuși n- 
ar putea suna pe cineva; căută prin articole după coautori și 
colegi. Apoi căută numele von Kanterborg și nu mai găsi decât o 
singură altă persoană în viaţă cu acest nume. Era o femeie, cu 
șase ani mai tânără, pe nume Charlotta, locuind la câteva 
cartiere distanţă, pe strada Renstiernas. Era, se pare, coafeză, 
având propriul salon pe Götgatan. Mikael căută imagini cu Hilda 
și cu Charlotta von Kanterborg și văzu asemănarea, probabil că 
erau surori. Fără să se gândească prea mult, sună la numărul 
Charlottei. 

— Lotta, răspunse ea. 

— Mă numesc Mikael Blomkvist și sunt ziarist la revista 
Millennium, spuse el, și își dădu seama imediat că o neliniștise. 

Nu era nimic neobișnuit în asta, desigur. Se plângea adesea 
pe această temă și obișnuia să glumească spunând că ar trebui 
să scrie mai multe articole pozitive, pentru ca oamenilor să nu li 
se facă teama când îi sună. Dar de data aceasta simți că era 
mai mult decât atât. 

— Îmi pare rău că deranjez. Trebuie să iau legătura cu Hilda 
von Kanterborg, spuse el. 

— Ce i s-a întâmplat? 

Nu era i s-a întâmplat ceva? Era ce i s-a... 


VP - 156 


— Când aţi vorbit ultima oară cu ea? întrebă el. 

— Chiar acum o oră. 

— Unde se afla atunci? 

— Pot să întreb de ce suni? Vreau să spun... 

Ea ezită. 

— Ce anume? 

— Ziariștii nu o caută chiar în fiecare zi de la o vreme. 

Respira cu greutate. 

— N-am vrut să vă sperii, spuse el. 

— Părea urmărită și temătoare. Ce se întâmplă, de fapt? 

— Cinstit vorbind, nu știu, răspunse el. Dar un bătrâne! distins 
pe nume Holger Palmgren a fost ucis. Am fost acolo când încă 
se mai lupta pentru viaţă și ultimul lucru pe care i-a spus a fost 
că trebuie să vorbesc cu Hilda. Cred că are informaţii 
importante. 

— Despre ce anume? 

— Asta încerc să aflu. Vreau să o ajut. Vreau să ne ajutăm 
unul pe altul. 

— Sigur ăsta e motivul? 

El răspunse surprinzător de sincer: 

— De fapt, în meseria mea nu este așa ușor să promiţi ceva. 
Adevărul, dacă reușesc să-l găsesc, îi poate pune în pericol și pe 
cei cărora le doresc tot binele. Dar cei mai mulţi dintre noi se 
simt mai bine odată ce spun ce au pe suflet. 

— Se simte ca naiba, spuse Lotta. 

— Înţeleg. 

— S-a simţit ca naiba în ultimii douăzeci de ani, dacă mă 
gândesc mai bine. Dar acum parcă e mai rău ca niciodată. 

— De ce crezi asta? 

— Nu am idee... 

Observă ezitarea din voce și sări imediat, ca o cobră: 

— Pot veni acolo pentru un moment? Văd că locuiești în 
apropiere. 

Lotta von Kanterborg părea să devină și mai nervoasă. Totuși, 
se simţi destul de sigur că va ceda și îl va invita acasă. De aceea 
se miră când răspunse cu un „nu” ascuţit și ferm. 

— Nu vreau să fiu amestecată, adăugă ea. 

— Amestecată în ce? 

— Deci... 


VP - 157 


Tăcu, iar Mikael, auzind cum își trage răsuflarea în receptor, 
înțelese că era un moment de reflecţie. Asistase la asta de 
multe ori ca ziarist. Oamenii ajung într-un punct în care se 
întreabă dacă să vorbească sau nu, iar în asemenea momente 
rămân concentrați și încearcă să examineze consecinţele. Ştia 
că, adesea, până la urmă vorbesc. Simpla îndoială îi demasca și 
elibera forțe inconștiente. Dar nu exista nicio garanţie și încercă 
să nu pară prea nerăbdător. 

— E ceva ce vrei să spui? 

— Hilda scrie câteodată sub pseudonimul Leonard Bark, spuse 
Lotta von Kanterborg. 

— Ce, ea e? 

— II cunoşti pe autor? 

— Sigur, sunt un gazetar bătrân, urmăresc cu interes și 
paginile culturale. Îmi place de el sau de ea vreau să spun. Ce 
vrei să spui cu asta? 

— Că ea, ca Leonard Bark, a scris în Svenska Dagbladet un 
articol mai amplu cu titlul „Născuţi împreună, crescuţi separat”. 
Cred că acum trei ani. 

— Așa. 

— În articol era vorba despre o cercetare științifică făcută la 
Universitatea din Minnesota. Nu sare nimic în ochi în articol. Dar 
a fost important pentru ea, simţeam când vorbea despre el. 

— Bine, spuse el. Ce vrei să spui cu asta? 

— Nimic, de fapt. Doar că se vedea că ceva o chinuie legat de 
toate acele lucruri. 

— Poţi să-mi spui ceva mai concret? 

— De fapt, nu știu mai mult. Nu am avut puterea să 
scormonesc în asta, iar Hilda nu mi-a spus un cuvânt, oricât de 
mult aș fi insistat. Dar bănuiesc că poţi trage aceleași concluzii 
ca și mine din articol. 

— Mulţumesc foarte mult. Am să mă uit. 

— Promite-mi că nu scrii ceva prea rău despre ea! 

— Cred că există ticăloși mai mari decât ea în povestea asta. 

Își luară la revedere, iar Mikael plăti pentru cele două 
Guinness și ieși din Clarion Hotel. Trecu de intersecţie pe 
Götgatan și își continuă drumul spre Medborgarplatsen și St 
Paulsgatan. Se descotorosi de cunoscuţi și necunoscuți care 
voiau să vorbească cu el. Nu era în dispoziție pentru socializare, 


VP - 158 


tot ce voia era să citească articolul. Totuși, așteptă până ajunse 
acasă și îl deschise pe computerul său. 

Trecu prin el de trei ori, după care citi o serie de eseuri pe 
același subiect și dădu câteva telefoane. Nu termină înainte de 
ora douăsprezece și jumătate noaptea. Atunci bău un pahar de 
Barolo și se întrebă dacă nu începuse totuși să priceapă puţin 
din ce se întâmplase, deși încă nu înțelegea rolul lui Lisbeth în 
poveste. 

Se gândea că era necesar să vorbească cu ea, indiferent de 
ce spunea conducerea închisorii. 


VP - 159 


PARTEA A DOUA 


SUNETE NELINIȘTITOARE 
21 iunie 


Acordul șase minor constă într-un ton de bază, o terță, o 
cvintă și o sextă 


din gama melodică minoră. 


În același timp, în muzica americană jazz și pop, mai întâlnit 
este acordul șapte minor, 


considerat elegant și melodios. 
Acordul șase minor este folosit foarte rar. Este perceput 


ca strident și de rău augur. 
13. 


21 iunie 


Lisbeth Salander lăsase în urmă secţia de maximă siguranţă, 
pentru ultima oară. Acum se afla lângă boxa gărzii de la ieșirea 
din clădirea Flodberga și era inspectată de sus până jos de un 
băiat de vârsta ei, cu părul tuns periuță, cu pielea roșie iritată și 
cu ochi mici și aroganti. 

— A sunat Mikael Blomkvist și a întrebat de tine, spuse el. 

Lisbeth nici măcar nu se uită la el și ignoră informaţia. Era ora 
nouă și jumătate dimineaţa și nu voia altceva decât să iasă. Se 
enervă din cauza birocraţiei care încă mai cerea lucruri și 
mâăzgăli câteva rânduri ilizibile pe formularele care i se 
înmânaseră. Își preluă laptopul și mobilul, apoi i se dădu drumul. 

Trecu de poarta închisorii, de ziduri și de calea ferată și se 
așeză în sfârșit pe banca roșie și cojită din staţie, așteptând 
autobuzul 113 spre Örebro. Era o dimineaţă caldă și limpede, 


VP - 160 


fără nicio adiere de vânt, iar vreo două muște bâzâiau în jurul ei. 
Deși își întorcea fața spre soare și părea să fie încântată de 
vreme, nu simţea o bucurie prea mare că era liberă. 

Dar era mulţumită că-și primise laptopul și, stând pe bancă, în 
blugii negri strâmţi, și-l puse pe genunchi și se logă. Verifică 
dacă Annika Giannini îi trimisese investigația poliţiei despre 
moartea lui Jamal Chowdhury, așa cum promisese. Matsvgerialul 
era în căsuţa de mesaje și asta era bine. Avea să-și concentreze 
atenţia asupra lui, în drumul spre casă. 

Annika Giannini avea o teorie sau o bănuială care se baza în 
parte pe o realitate suspectă că Faria Kazi tăcuse în timpul 
tuturor interogatoriilor, dar și pe o scurtă secvență video 
înregistrată de o cameră video din staţia de metrou Homstull, pe 
care Annika o discutase se pare cu imamul din Botkyrka pe 
nume Hassan Ferdousi. Imamul era de părere că Annika avea 
dreptate și că era probabil pe pista corectă. Ideea era ca acum, 
Lisbeth, cu toate cunoștințele ei în domeniul computerelor, să se 
uite și ea la acea secvenţă, de aceea căuta filmul în materialele 
trimise privind investigația. Dar, înainte de a-l studia, se uită 
peste stradă și peste câmpurile îngălbenite gândindu-se la 
Holger Palmgren. De fapt, se gândise la el toată noaptea. 
Vorbește cu Hilda von... 

Singura Hilda pe care o știa Lisbeth era Hilda von Kanterborg, 
Hilda de demult, cu gesturile ei generoase, care se afla tot 
timpul în bucătăria din casa de pe Lundagatan în vremurile 
copilăriei, una dintre puţinele prietene ale mamei sale când totul 
în jur se prăbușea. Hilda fusese un sprijin, cel puţin așa credea 
Lisbeth, nu o persoană care să ţină secrete. De aceea o și 
căutase acum vreo zece ani. Voia să afle mai multe despre 
mama sa, așa că au stat împreună o seară întreagă bând vin 
rosé ieftin. Hilda îi spusese multe, iar Lisbeth îi povestise și ea 
una-alta; a mers până acolo în a-i oferi Hildei o încredere de 
care nici Holger nu avusese parte. Rămăseseră până seara 
târziu și ridicaseră paharul pentru Agneta și pentru toate 
femeile a căror viaţă fusese distrusă de bădărani și de 
nemernici. 

Dar Hilda nu scosese un cuvânt că ar fi știut ceva despre 
Registru. Îi ascunsese tocmai partea cea mai semnificativă? 
Lisbeth refuză să creadă asta la început, deși de obicei 
presimțea când exista ceva îngropat sub aparențe. Dar 


VP - 161 


bineînţeles că toată faţada rănită a Hildei ar fi putut-o păcăli. Îşi 
aminti de fișierele descărcate de pe calculatorul lui Alvar și își 
aduse aminte de o pereche de iniţiale din documente, HK. Să fi 
fost oare de la Hilda von Kanterborg? Lisbeth îi tastă numele în 
motoarele de căutare și înțelese că Hilda fusese un psiholog mai 
influent decât bănuise ea la acea vreme, dar se hotărî să mai 
aștepte cu sentinţa sa. 

Autobuzul 113 spre Orebro se apropia pe șosea, iscând un nor 
de praf și nisip. Urcă, îi plăti șoferului și se așeză în spate. Acolo 
urmări secvenţa video înregistrată de camerele de luat vederi 
din staţia de metrou Hornstull, cu doi ani în urmă, pe 10 
octombrie, puţin după miezul nopţii. Deveni tot mai interesată 
de un detaliu, o mișcare neregulată a mâinii suspectului. Să fie 
ceva oare? Nu era sigură. 

Știința recunoașterii mișcărilor, știa, era una incipientă. Nu se 
îndoia de faptul că toţi avem o amprentă proprie, măsurabilă 
matematic în gesticulaţia proprie. Dar până una-alta, era greu 
de cuantificat. Fiecare mișcare, cât de imperceptibilă, conţine 
mii de biţi de informaţie și este indeterminată. Ne scărpinăm în 
cap în mod diferit de fiecare dată. Gesticulăm mereu într-un fel 
asemănător, dar niciodată identic. Pentru a putea descrie exact 
mișcările și a le compara, e nevoie de senzori, procesoare de 
semnale, giroscoape, accelerometre, algoritmi ai obiectelor 
prinse în mișcare, analize Fourier, de măsurări de frecvenţă și 
de distanţă. 

Era adevărat, existau o serie de programe pe internet care 
puteau fi descărcate. Dar nu, nu credea că asta era o opţiune. l- 
ar fi luat prea mult timp. Îi veni însă o altă idee. 

Se gândi la prietenii ei din Republica Hackerilor și la rețeaua 
neurală profundă, la care Plague și Trinity lucraseră atâta 
vreme. Ar fi putut fi adaptată? Nu era exclus. Fără îndoială că 
avea nevoie să găsească un inventar mai mare de mișcări ale 
mâinilor pe care algoritmii să le poată studia și învăța. Dar nu 
era imposibil. 

Se gândi intens în timp ce era în trenul spre casă, și până la 
urmă îi veni o idee năstrușnică. Nu i-ar fi plăcut conducerii 
Direcţiei penitenciarelor, clar nu în prima zi de la eliberarea ei. 
Dar asta oricum nu era relevant. Cobori în Staţia Centrală din 
Stockholm și luă un taxi până acasă, pe Fiskargatan, unde își 
continuă treaba. 


VP - 162 


Dan Brody își puse chitara, un Ramirez cumpărat de curând, 
jos pe masa de cafea de lângă canapea și merse în bucătărie, 
unde își prepară un espresso dublu pe care îl bău atât de rapid, 
că se arse la limbă. Era ora nouă și zece minute, timpul trecuse 
repede. Rămăsese fixat pe „Recuerdos de la Alhambra” și 
întârziase la lucru. Nu că i-ar fi păsat cuiva, dar nu voia să pară 
neserios. De aceea se întoarse din bucătărie și deschise dulapul 
din dormitor. Alese o cămașă albă, un costum închis la culoare și 
pantofi negri Church. Apoi cobori în grabă scările și descoperi că 
deja se lăsase o căldură apăsătoare în stradă. Vara își intrase în 
drepturi și asta nu-l bucura în mod deosebit. Costumul era prost 
ales, dat fiind anotimpul. Hainele păreau în general prea rigide 
și agonizante în lumina soarelui și, după numai câţiva metri, era 
transpirat pe frunte și la subsuori. Asta îi întărea sentimentul de 
înstrăinare. Privi spre cei care lucrau în parcul Humlegården și 
se simţi chinuit de zgomotul mașinilor de tuns iarba. Își continuă 
mersul alert spre Stureplan și, deși se simţea la fel de neliniștit, 
observă cu o anume satisfacţie că și alți bărbaţi în costum 
arătau palizi la faţă și ușor indispuși. Căldura sosise dintr-odată, 
după o lungă perioadă ploioasă. Mai departe pe Birger 
Jarlsgatan, aștepta o ambulanţă, ceea ce îl duse cu gândul la 
mama lui. 

Mama lui murise la naștere, iar tatăl lui fusese un muzicant 
ambulant căruia nu-i păsase niciodată de el și care murise de 
ciroză hepatică după beţii nenumărate. Dan, născut Daniel 
Brolin, crescuse într-un orfelinat din Gävle și, mai târziu, de la 
vârsta de șase ani, ca unul dintre cei patru copii adoptați într-o 
fermă la nord de Hudiksvall. Trudise din greu de timpuriu cu 
îngrijirea animalelor, cu strângerea recoltelor și curățarea 
grajdului, cu înjunghierea și tranșarea porcilor. Sten, tatăl lui 
adoptiv, fermier, nu făcea niciun secret din faptul că îi adoptase 
pe copii, toţi băieți, pentru a-l ajuta la lucru. Sten era căsătorit 
cu o roșcată voinică pe nume Kristina, când îi primise în grijă pe 
copii. Dar Kristina își luase tălpășița la scurt timp și nu se mai 
întorsese. Se spunea că se mutase în Norvegia și nimeni dintre 
cei care-l știau pe Sten nu se mira că ea se săturase. Sten nu 
era tocmai hidos, era înalt și impozant, cu o barbă bine îngrijită, 
albită de timpuriu. Dar expresia din jurul gurii și de pe frunte 
avea ceva fioros, care îi speria pe oameni. Zâmbea rar și nu-i 


VP - 163 


plăcea compania celorlalţi sau cuvintele inutile, detesta 
pretențiile și gătelile. 

Spunea tot timpul: „Să nu ieșiţi în evidenţă! Să nu vă credeți 
deosebiți!” Când băieţii, plini de avânt, spuneau că vor să 
devină fotbaliști profesioniști, avocaţi sau milionari când se vor 
face mari, le-o reteza repede: „Fiecare trebuie să-și știe locul!” 
Era zgârcit cu laudele, cu încurajarea și cu banii. Işi făcea singur 
alcoolul, consuma carnea animalelor pe care el le împușca sau 
le înjunghia și își întreținea propria gospodărie. Nu cumpăra 
nimic care să nu fi fost la reduceri sau aruncat de alții, ori de la 
lichidări de stoc. Mobilele erau fie cumpărate de la bazar, fie 
primite de la rude sau vecini. Locuinţa era zugrăvită cu un 
galben strident cu care nu pricepea nimeni ce era până când se 
descoperise că Sten primise vopseaua gratis, dintr-un stoc 
excedentar. 

Lui Sten îi lipsea simţul estetic și nu citea niciodată cărți sau 
ziare. Dar asta nu îl deranja pe Daniel, avea bibliotecă la școală. 
Era mai rău cu aversiunea lui Sten faţă de muzică dacă aceasta 
nu era veselă și suedeză. Daniel nu moștenise mai mult de la 
tatăl său biologic în afară de nume și de o chitară Levin cu 
coarde de nailon, care stătuse mult timp părăsită în pod, dar pe 
care Daniel o luase la unsprezece ani și pe care ajunsese să o 
îndrăgească - nu numai pentru că instrumentul părea să-l fi 
așteptat în mod special pe el, dar și pentru că el considera că 
asta era menirea lui, să cânte. 

Învăţase rapid acordurile și armoniile de bază și își dăduse 
seama că putea să reproducă melodiile de la radio după ce le 
auzea o singură dată. Mult timp a cântat repertoriul obișnuit 
pentru un puști din generaţia lui: „Tush” a celor de la ZZ-Top, 
balada Scorpions „Still Loving You”, „Money for Nothing” a 
trupei Dire Straits, melodiile rock clasice, una după alta. Dar se 
întâmplase ceva: se furișase afară din perimetrul fermei într-o zi 
răcoroasă de toamnă. Avea paisprezece ani, iar școala era la 
acea vreme un infern. Îi venea ușor să învețe, dar nu avea 
răbdare să-i asculte pe profesori. Il deranjau hărmălaia și 
ciondănelile celor din jur și simțea mereu nevoia de liniște și 
calm, la fermă, deși detesta munca și zilele lungi. Se eschiva cât 
putea și încerca să găsească timp pentru sine însuși. 

În acea zi anume, era puţin după cinci și jumătate, ajunsese în 
bucătărie și deschisese radioul care transmitea o melodie 


VP - 164 


siropoasă și neinteresantă. Dar răsucise butonul de frecvenţă și 
dădu de postul P2. Nu-l mai ascultase niciodată, credea că este 
pentru bătrânei, și ce auzise doar îi confirma prejudecățile. Era 
un solo de clarinet enervant, care suna ca o albină sau ca un 
semnal de alarmă. 

Totuși, ascultase mai departe și atunci se întâmplase ceva. 
Începuse să cânte o chitară, într-un mod experimental și jucăuș. 
Tresări, pentru că ceva nou apăruse în cameră, un sentiment de 
adoraţie și o condensare a muzicii care îl captă cu totul. Nu mai 
auzi niciun alt sunet, nici pe fraţii care înjurau și se certau, nici 
păsări, nici tractoare sau automobile îndepărtate, nici măcar 
pașii care se apropiau. Stătea doar acolo, cuprins de o euforie 
surprinzătoare și neașteptată, încercând să înţeleagă de ce 
tonurile se deosebeau de toate celelalte pe care le auzise și de 
ce îl mișca atât de mult. Apoi cineva îi stricase momentul, 
lovindu-l peste ceafă. 

— Drac leneș, crezi că nu mi-am dat seama cum fugi tot 
timpul? 

Era Sten, care-l trăgea de păr, striga și înjura. Totuși, Daniel 
de-abia îl observase. Se concentra pe un singur lucru: să asculte 
până la sfârșit! Muzica părea să-i arate ceva nou și necunoscut, 
ceva mai bogat și mai însemnat decât viaţa pe care o trăise 
până la acel moment. Chiar dacă nu apucă să audă cine 
cântase, se uită atent la vechiul ceas din bucătărie de lângă 
soba de teracotă, în timp ce Sten îl trăgea afară din bucătărie. 
Înţelegea că ora era importantă și, a doua zi, se duse la unul 
dintre telefoanele de la școală și sună la postul de radio. 

Nu mai făcuse niciodată așa ceva, pentru că îi lipseau spiritul 
de iniţiativă și încrederea în sine. Era un băiat care nici măcar 
nu ridica mâna în clasă, chiar dacă știa răspunsul, și se simțea 
mereu inferior în fața oamenilor de la oraș, mai ales dacă 
aceștia lucrau într-un loc atât de fermecător cum erau radioul și 
televiziunea. Atunci sunase totuși și i se făcuse legătura cu Kjell 
Brander de la redacţia de jazz. Cu o voce care îl dezamăgea, 
întrebase ce melodie fusese difuzată cu o seară în urmă, chiar 
după ora cinci și jumătate. Ca să fie sigur, îngână câteva 
acorduri, iar asta îl scuti pe Kjell Brander de alte eforturi. 

— Ca să vezi! Ţi-a plăcut? 

— Da, răspunse el. 


VP - 165 


— Atunci ai gusturi bune, tinere. A fost „Nuages” a lui Django 
Reinharat. 

Daniel, căruia nu-i mai spusese nimeni „tinere”, ceru să i se 
transmită numele literă cu literă și întrebă și mai agitat: 

— Cine este? 

— Unul dintre cei mai buni chitariști ai lumii, aș spune. Deși își 
cântă solo-urile numai cu două degete. 

Daniel nu-și mai amintea ce-i mai spusese atunci Kjell Brander 
și ce aflase el după aceea, dar înţelegea treptat că exista o 
poveste în spate care creștea valoarea melodiei auzite. Django 
fusese sărac și crescuse la Liberchies în Belgia, fiind adesea 
nevoit să fure pui pentru a supravieţui. Cânta de mic la chitară 
și la vioară și era considerat o mare promisiune. La optsprezece 
ani, aprinsese o lumânare în rulota în care locuia, și hârtiile 
soţiei lui, care trăia din vânzarea de hârtie pentru flori, 
începuseră să ardă. Django era rău rănit și multă vreme nimeni 
nu s-a mai așteptat să cânte, mai ales că nu-și mai putea folosi 
două dintre degetele de la mâna stângă. Reușise totuși cu 
ajutorul unei noi tehnici să se dezvolte, să dobândească 
celebritate mondială și să atragă un adevărat cult pentru el. 

Dar înainte de toate, Django era ţigan sau rom cum se spune 
de la o vreme. Și Daniel era rom, aparţinea poporului călător. 
Aflase asta la modul cel mai rău cu putinţă, prin suferinţa de a fi 
exclus și a fi etichetat drept corturar. Nu s-a gândit nicio clipă că 
ar fi putut să fie altceva decât o mare rușine. Django îl făcea să- 
și poarte originea cu mândrie, iar el începea să-și spună: poate 
sunt eu diferit, dar asta sigur poate fi transformat în ceva bun. 
Dacă Django devenise printre cei mai buni din lume cu o mână 
ce suferise arsuri grave, putea și el, Daniel, să devină special. 

După ce a împrumutat bani de la o fată din clasă, și-a 
cumpărat un disc cu hiturile lui Django și a învăţat toate 
melodiile lui celebre: „Minor Swing”, „Daphne”, „Belleville” și 
„Djangology”, toate. Pe nesimţite, își schimba și el modul de a 
cânta la chitară. Lăsase în urmă gamele de blues și cânta 
acordul 6 de arpegiu sau solo cu acorduri de septimă 
suspendate în minor și major, iar pasiunea lui creștea pe zi ce 
trecea. Exersase până făcuse bătături în vârful degetelor, cu o 
ardoare care nu se diminua, nici măcar când dormea, căci doar 
asta visa. Nu se gândea la altceva și, de îndată ce se ivea 
ocazia, fugea în pădure, se așeza pe o piatră sau pe un butuc și 


VP - 166 


improviza oră după oră. Absorbea permanent cunoștințe noi și 
noi influențe, nu numai de la Django, dar și de la John Scofield, 
Pat Metheny și Mike Stern, toți marii chitariști moderni de jazz. 

Relaţia lui cu Sten se înrăutăţea la fel de rapid. 

— Crezi că ești deosebit, nu? Dar nu ești decât o canalie mică! 
șuiera Sten indiferent de ce făcea Daniel, și-i spunea că „era 
mereu cu nasul pe sus”. 

Pentru Daniel, care se simţise mereu jalnic și inferior, acestea 
nu erau cuvinte de înţeles. Încerca să fie folositor pe cât se 
putea, chiar dacă nu voia sau nu putea să se oprească din 
cântat. Curând începuse să fie pălmuit, chiar bătut cu pumnii, și 
câteodată interveneau și fraţii. Îl loveau în abdomen și pe brate, 
îl speriau cu sunete puternice, frecând între ele obiecte de metal 
sau ciocnind capace de oale. Daniel începuse să deteste munca 
pe câmp și suferea mult, mai ales vara când nu aveai unde să te 
refugiezi și când pământul trebuia îngrășat, arat, grăpat și 
semănat. 

În timpul verii, băieţii munceau adesea de dimineaţă până 
noaptea târziu. Daniel se străduia să fie plăcut și acceptat din 
nou și reușise până la urmă. Seară de seară, cânta melodii alese 
chiar de ei, iar câteodată primea aplauze și apreciere. Cu toate 
astea, știa că era o povară și încerca să scape de câte ori putea. 

Într-o după-amiază, când soarele îl ardea în spate, se auzi o 
mierlă în depărtare. Avea atunci șaisprezece ani, iar în toamna 
care urma avea să înceapă al doilea an la liceu și deja visa la 
ziua când o să împlinească optsprezece ani, când va fi major și 
va putea pleca departe. Avea planuri să intre la Facultatea de 
Muzică sau să încerce să-și găsească de lucru ca muzician de 
jazz, să muncească mult, având ambiția ca într-o zi să-și 
înregistreze propriul disc. Visurile îl asaltau zi și noapte. Altă 
dată, ca atunci, auzea ceva în natură care activa ceva în el și-l 
ducea cu gândul departe de terenul cultivat. 

Fluieră un răspuns la cântecul mierlei, o variaţie a ciripitului 
care se dezvoltase în capul lui într-o melodie. Degetele i se 
mișcau pe o chitară invizibilă și deodată tresări. Mai târziu, ca 
adult, avea să ducă dorul acelor momente în care simțea că 
ceva irepresibil avea să se piardă în el dacă nu se așeza imediat 
să compună. Nimic pe lume nu l-ar fi putut împiedica în astfel de 
clipe să fugă și să-și ia chitara. Daniel încă își mai amintea 
imboldul interzis pe care îl simţea în piept când, desculț și cu 


VP - 167 


salopeta fluturând pe el, fugea în jos la lacul Blackăstjârnen cu 
chitara în mână, se așeza pe pontonul deteriorat și reproducea 
melodia pe care o fluierase, punându-i un acompaniament. Erau 
niște momente minunate, așa avea să și le reamintească 
mereu. 

Dar asta nu avea să dureze veșnic: în acea zi, probabil că unul 
dintre băieți îl văzuse dispărând și îl pârâse. Sten venise, în 
pantaloni scurți și gol până la brâu, enervat din cale-afară, iar 
Daniel, care nu știa dacă să se scuze sau numai să fugă de- 
acolo, ezitase poate prea mult. Sten îi apucă chitara smulgându- 
i-o dintr-un gest atât de puternic, încât căzuse pe spate lovindu- 
se la cot. Nu era o căzătură gravă, dăduse din mâini și din 
picioare, părând mai mult comică. Dar în Sten izbucnise ceva. 
Se ridicase cu fața roșie de mânie și lovise chitara de ponton. 
Păruse șocat apoi, ca și cum nu prea înțelegea ce făcuse. Dar 
asta nu mai avea nicio importanţă. 

Pentru Daniel era ca și cum un organ vital îi fusese smuls, și 
începuse să ţipe - „porcule!” și „idiotule!” - cuvinte pe care nui 
le mai adresase niciodată lui Sten. Apoi fugise peste câmpuri 
până în casă, unde își îndesase discurile și niște haine într-un 
rucsac, după care dispăruse de la fermă. 

Ajunsese la șoseaua E4 pe care a mers ore întregi până a fost 
luat de o furgonetă în drum spre Găvle. A continuat să meargă 
spre Sud, dormind prin păduri, hrănindu-se cu mere și prune 
furate sau cu fructe de pădure, pe unde găsea. A primit un 
sandviș cu șuncă de la o femeie mai în vârstă care l-a condus în 
Södertälje. A fost invitat la prânz de un tânăr care l-a dus la 
Jönköping, iar pe 22 iulie, seara, a ajuns în Göteborg. Acolo a 
primit, câteva zile mai târziu, o slujbă la negru în port, pe bani 
puţini; iar după șase săptămâni, în care a trăit în general din 
nimic și a dormit câteodată în case pe scări, și-a cumpărat o 
nouă chitară, nu o Selmer Maccaferri, chitara lui Django, la care 
visa, ci una uzată, marca Ibanez. 

S-a hotărât să se înroleze în echipajul unei corăbii și să plece 
la New York, dar nimic nu era așa de ușor cum auzise el sau 
citise. li lipseau pașaportul și viza și nu mai mergea să găsești 
de lucru pe o corabie așa oricum, nici măcar la curăţenie. Într-o 
seară devreme, când își încheiase ziua de lucru în port, la 
debarcader îl aștepta o femeie. Se numea Ann-Catrine Lidholm, 
era dolofană și îmbrăcată în roz, cu ochi prietenoși. Era 


VP - 168 


secretară la asistenţa socială și primise un telefon care îl privea, 
spunea ea. Atunci a aflat că era căutat, raportat ca dispărut și, 
împotriva voinţei lui, Daniel a urmat-o la biroul de asistenţă 
socială din Jârntorget. 

Ann-Catrine a încercat să îi explice că vorbise cu Sten la 
telefon și că îi lăsase o impresie bună, ceea ce îl făcu pe Daniel 
și mai suspicios. 

— li lipsești, i-a spus ea. 

El i-a răspuns „prostii” și i-a spus că nu exista cale de 
întoarcere. Ar fi fost bătut și toată viaţa lui ar fi devenit un iad; 
iar atunci, Ann-Catrine l-a pus să povestească. După aceea i-a 
oferit diverse soluții, dar niciuna nu părea dezirabilă. l-a spus că 
putea să se descurce singur și că nu era nevoie să-i pese de el. 
Ann-Catrine insista că era prea tânăr și că avea nevoie de sprijin 
și de ghidare. Atunci începuse să se gândească la „oamenii din 
Stockholm”, cum îi numea el în secret. Era vorba de psihologi și 
doctori care îl vizitau în fiecare an în copilărie, care îl măsurau, îl 
cântăreau și îi luau interviuri și își luau notițe, și îi dădeau să 
facă teste, tot felul de teste. 

Nu i-au plăcut în mod deosebit. Câteodată plângea, după 
aceea simțindu-se singur și urmărit, și se gândea la mama lui și 
la viața alături de ea de care nu avusese parte. Cu toate 
acestea, nu îi ura, pentru că zâmbeau încurajator, îl lăudau, 
spuneau despre el că este silitor și deștept. Nimeni nu îi spusese 
vreun cuvânt urât. Ca atare, nu dădea mare importanţă acelor 
vizite, i se părea firesc că autorităţile voiau să știe cum se 
descurca în familia adoptivă și nu avea nimic împotrivă să se 
scrie despre el în reviste și în registre. Vedea asta ca un semn 
că totuși însemna ceva și el. Câteodată, în funcţie de cine 
venea, considera vizitele ca pe niște întreruperi binevenite ale 
muncii de la fermă, mai ales în ultimii ani când „oamenii din 
Stockholm” erau interesaţi de muzica lui și îl filmaseră cântând 
la chitară. De câteva ori, după ce îi văzuse miraţi și îi auzise 
vorbindu-și în șoaptă unii altora, visase că filmele se răspândesc 
și ajung în mâinile agenţilor și directorilor de case de discuri. 

Psihologii și doctorii - erau adesea persoane diferite - își 
spuneau numai prenumele, iar el nu știa nimic despre ei. Cu o 
singură excepţie: o femeie care, probabil din greșeală, dăduse 
într-o zi mâna cu el și se prezentase cu numele întreg. Dar nu 
numai din această cauză își amintea de ea. Fusese fermecat, nu 


VP - 169 


doar de silueta ei și de părul lung, blond-roșcat, sau de tocurile 
înalte care se potriveau atât de prost cu cărările prăfoase de pe 
lângă casă. Femeia îi zâmbise ca și cum chiar i-ar fi plăcut de el. 
O chema Hilda von Kanterborg, purta bluze și rochii decoltate și 
avea ochi mari și buze roșii și cărnoase pe care visa să le sărute. 
La ea se gândea acolo, la biroul de asistență socială din 
Goteborg, când spunea că vrea să dea un telefon. Primi o carte 
de telefoane pentru regiunea Stockholm și o răsfoi nervos. După 
un minut, era convins că numele ei era fals, o acoperire, ceea ce 
îl făcu să creadă că „oamenii din Stockholm” nu erau numai 
funcţionari în birocraţia asistenţei sociale suedeze. Dar până la 
urmă îi găsise într-adevăr numele în cartea de telefoane și 
formase numărul. Nu-i răspunsese nimeni, dar lăsase un mesaj. 

Când el s-a întors a doua zi, după noaptea petrecută la 
Stadsmissionen, Hilda îl sunase înapoi și îi lăsase un alt număr 
de telefon. De data aceasta, ea i-a răspuns și părea bucuroasă 
să îi audă vocea. A înţeles imediat că știa de fuga lui de la 
fermă. Ea îi spunea că „îi părea foarte rău” și că era „extrem de 
talentat”. Se simţise insuportabil de singur și își înăbușise 
impulsul de a plânge. 

— Ajută-mă atunci, i-a cerut el. 

Ea i-a răspuns: 

— Dragă Daniel, aș face orice. Dar noi trebuie să studiem și 
nu să intervenim. 

Daniel avea să se întoarcă la această replică de multe ori de-a 
lungul anilor, fiind una dintre cauzele pentru care își crease o 
nouă identitate pe care o proteja cu toată puterea. Dar atunci, 
cu receptorul în mână, fusese cuprins de un dezgust profund și 
rostise: 

— Cum adică? Ce vrei să spui? 

Hilda a devenit evident agitată și a început să vorbească 
despre altceva - că trebuia să termine liceul și să nu ia decizii 
pripite. El a spus că dorea numai să cânte la chitară. Hilda von 
Kanterborg i-a răspuns că putea să studieze muzică. El i-a mai 
zis că voia să plece pe mare, să ajungă la New York și să cânte 
în cluburile de acolo. Ea l-a sfătuit insistent și categoric: 

— Nu la vârsta ta și cu premisele tale, susținea ea. 

După ce au tot schimbat replici până când Ann-Catrine și 
celelalte secretare de la asistenţa socială și-au pierdut răbdarea, 
el a promis să se mai gândească. l-a zis că spera să o poată 


VP - 170 


întâlni; și ea spera să îl întâlnească pe e/. Dar asta nu se va 
întâmpla niciodată, nu avea să o vadă și nici nu se va mai gândi 
la viitorul lui. 

Menţionase că dorea să treacă Oceanul și să ajungă să cânte 
la New York și, fără să priceapă prea bine cum se desfășurau 
lucrurile, apăruseră oameni care îl ajutaseră să facă rost de 
pașaport și de viză, ba chiar să obţină o slujbă de chelner și 
ajutor la bucătărie pe un cargobot al companiei Wallenius. 
Vaporul avea să-l ducă nu la New York, ci la Boston. Pe un bilet 
prins cu o clemă de contractul lui de angajat era scris cu pix 
albastru: Berklee College of Music, Boston, Massachusetts. 
Succes! H. 

Viaţa lui nu avea să mai fie la fel, urma să devină cetăţean 
american, să-și ia numele de Dan Brody, să treacă prin 
experiențe fantastice și interesante, dar în adâncul inimii să se 
simtă mereu singur și dezamăgit. Desigur că la începutul 
carierei sale fusese aproape de a da lovitura. Intr-o zi, când 
avea numai optsprezece ani, improvizând la clubul Ryles de pe 
strada Hampshire din Boston și cântând un solo care era în 
același timp în spiritul lui Django, dar și ceva diferit, nou, se 
auzise un murmur admirativ din rândurile publicului. Lumea 
începuse să vorbească despre el și întâlnea angajaţi și manageri 
de la casele de discuri. Dar se considera mereu că îi lipsea ceva, 
poate curaj și încredere în sine. Totul sărea în aer în ultima 
etapă și tot timpul avea să rămână în umbra unor inși mai puţin 
talentaţi, dar mai energici. Nu avea să se mulțumească decât cu 
o viaţă în obscuritate și să fie cel care se afla în spatele starului. 
Îi va lipsi mereu ceva și va duce tot mai mult dorul momentelor 
în care cânta cu ardoare pe pontonul de pe lacul Blackăstjârnen. 

e 

Lisbeth găsise mai multe baze de date privind gesturile 
mâinilor - folosite pentru cercetarea medicală și pentru 
dezvoltarea roboților - pe care le introdusese în rețeaua neurală 
profundă a Republicii Hackerilor. Lucrase atât de intens, că 
uitase să mănânce și să bea apă, în pofida vremii. Până la urmă 
ridică privirea din computer și bău, nu apă cum avea nevoie, ci 
Tullamore Dew. 

Tânjise după alcool, ca și după sex, după lumina soarelui, 
după mâncare nesănătoasă, după parfumul mării și gălăgia din 
baruri, după sentimentul de libertate. Dar acum se mulțumea cu 


VP - 171 


whisky. Nu strica să miroasă ca un beţivan, se gândea ea, 
nimeni nu se aștepta la prea multe de la un alcoolic. Se uită 
spre Riddarfjărden și apoi închise ochii. Îi deschise din nou, se 
întinse și-și îndreptă spatele, lăsă algoritmii din reţeaua neurală 
să lucreze singuri, în timp ce ea se duse în bucătărie și își încălzi 
o pizza la microunde. Apoi o sună pe Annika Giannini. 

Pe Annika nu o bucurară prea tare planurile ei și o sfătui pe 
un ton ferm să renunţe, dar, când văzu că nu reușește, îi spuse 
să-l filmeze eventual pe suspect, dar nimic altceva. li 
recomandă să ia legătura cu imamul Hassan Ferdousi care ar 
putea s-o ajute „cu aspectele mai omenești”. Lisbeth nu îi urmă 
sfatul. Dar nu conta, pentru că Annika îl contactă pe imam în 
locul ei și îl trimise și pe el în Vallholmen. 

În ceea ce-o privește, Lisbeth își mânca pizza, bea whisky și 
hăcuia computerul lui Mikael. Scrise: 


Acasă. Mi-au dat drumul azi. 


Hilda von este Hilda von Kanterborg. Găsește-o. 
Verifică-l și pe Daniel Brolin. Este chitarist, priceput. 
Eu am altceva de făcut. Te caut. 


Mikael văzu mesajul lui Lisbeth, se bucură că fusese eliberată 
și încercă să o sune. Nu-i răspunse nimeni, ceea ce îl făcu să 
înjure și să reflecteze la mesajul ei. Prin urmare, știa și ea că 
Hilda von se referea la Hilda von Kanterborg. Ce însemna asta? 
O cunoștea? Sau a ajuns la informaţie pe calea hackerilor? 
Habar nu avea. Dar de atâta lucru era sigur: nu era nevoie de 
îndemnul lui pentru ca Lisbeth să o caute pe von Kanterborg. De 
mult timp era preocupată de asta. 

În același timp, nu reușea deloc să afle care era treaba cu 
acest Daniel Brolin, în ce fel era implicat. Găsise pe internet o 
mulţime de Daniel Brolin, dar niciunul nu era chitarist, nici 
măcar muzician. Poate că nici el nu depusese destul efort să 
dea de urma lui. Ajunsese prea departe mergând pe alte piste, 
și era mai preocupat de asta. Incepuse în seara zilei precedente 
cu articolul sugerat de sora Hildei von Kanterborg. Nu era nimic 
ieșit din comun cu acesta, la o primă lectură i se păruse prea 
general pentru a putea cuprinde ceva exclusiv sau arzător. 
Subiectul era un clasic vechi: moștenire genetică și mediu. Care 
sunt factorii care ne formează? 


VP - 172 


Hilda von Kanterborg scria sub pseudonimul de Leonard Bark, 
ceea ce Mikael știa deja atât de bine: că întrebarea era 
politizată de multă vreme. Stânga prefera să creadă, 
bineînţeles, că factorii sociali sunt în primul rând cei care oferă 
premisele dezvoltării omului în viaţă, pe când dreapta 
propovăduia mai mult puterea moștenirii genetice. 

Hilda von Kanterborg găsea nefericită această politizare și 
sublinia că știința o lua mereu pe drumuri care nu duceau 
nicăieri atâta timp cât era sub influenţa afilierilor ideologice sau 
dirijată de preferinţe confundate cu realitatea. Exista o neliniște 
în introducere, ca și cum ar fi fost pe cale să formuleze ceva 
șocant. Dar articolul era echilibrat și, în rest, chiar dacă 
polemiza cu marxiștii și psihanaliștii generaţiilor mai vechi și 
demonstra că factorii moșteniţi ne formează personalitatea în 
mai mare măsură decât își închipuiau cercetătorii și marele 
public, în anii șaizeci și șaptezeci. 

Dar nu exista nimic determinist în eseu, nicio teză că genele 
ne condiționează destinul, nimic mai mult decât menţiunea că 
anumite caracteristici, precum inteligenţa - capacitatea noastră 
cognitivă -, au o componentă moștenită puternică, mai ales la 
vârsta adultă. Dar în linii mari se spunea că ereditatea și mediul 
ne influenţează în aceeași măsură, și de altfel cam la asta se 
așteptase Mikael. 

Exista totuși un element care îl surprindea. Și anume că 
factorii de mediu despre care se spunea că ne influențează cel 
mai mult nu erau cei la care se aștepta el: condiţiile în care 
creștem, cum sunt părinţii noștri și cum ne-au educat ei. Hilda 
von Kanterborg scria că mamele și taţii erau adesea convinși că 
au avut o importanţă decisivă în dezvoltarea copiilor. „Dar se 
iluzionează”. 

Ceea ce ne determină destinul este mai degrabă, după von 
Kanterborg, ceea ce ea numește mediul nostru unic, ce nu 
împărţim cu nimeni, nici măcar cu frații și surorile noastre. Este 
mediul pe care îl căutăm și îl creăm pentru noi înșine, de 
exemplu, când găsim ceva care ne delectează, ne fascinează și 
ne orientează într-o anumită direcţie - poate ca atunci când 
Mikael însuși a văzut filmul Toti oamenii președintelui și a fost 
lovit de o dorinţă puternică de a deveni ziarist. 

Ereditatea și mediul colaborează permanent, scrie von 
Kanterborg. Căutăm întâmplări și activităţi care ne stimulează 


VP - 173 


genele și le fac să prospere, și fugim de lucruri care ne sperie 
sau ne fac să ne simțim inconfortabil. Asta contează, scrie ea, 
mai mult decât orice relaţii de ordin general care ne formează 
personalitatea. Determinările culturale și economice ne dau 
bineînţeles posibilități diferite de a ne dezvolta talentele și 
desigur că moștenim din valorile și modurile de gândire din 
anturajul nostru. Dar ce ne formează în primul rând ţine de 
experienţe pe care nu le împărtășim cu nimeni altcineva, care la 
suprafaţă pot fi de nebănuit, dar care pe termen lung capătă o 
importanţă esenţială și, pas cu pas, ne împing mai departe în 
viaţă. 

Ea și-a fundamentat concluziile pe o serie de studii, printre 
care MISTRA, Minnesota Study of Twins Reared Apart, și 
investigaţii făcute de Registrul Naţional al Gemenilor suedezi de 
la Institutul Karolinska. Gemenii dezvoltați dintr-un singur ovul 
fecundat sau așa-numiții gemeni monozigoţi au o configuraţie 
de gene aproape identică, de aceea sunt ideali pentru a cerceta 
însemnătatea moștenirii genetice și a condiţiilor de mediu. 

Peste tot în lume există mii de gemeni monozigoţi care au 
crescut despărțiți unul de altul, fie pentru că unul dintre ei sau 
ambii au fost adoptați, fie pentru că, în unele cazuri nefericite, 
au fost încurcaţi la maternitate. Adesea a fost vorba de drame 
sfâșietoare ale unor destine umane. Dar pe de altă parte, 
acestea le-au dat cercetătorilor posibilităţi unice de a studia 
importanţa factorilor genetici și a condiţiilor de mediu pentru 
dezvoltarea umană. 

Grupele de gemeni monozigoţi care au fost separați la 
naștere au fost comparate cu gemeni care au crescut împreună 
și cu gemeni dizigoţi - care împart jumătate din ADN-ul lor unul 
cu altul -, care și ei s-au despărţit de mici sau au crescut 
împreună. Studiile au ajuns la aproximativ aceeași concluzie, 
scrie von Kanterborg: factorii genetici în interacţiune cu mediul 
nostru unic sunt cei care ne formează personalitatea, în primul 
rând. 

Mikael nu avea nicio dificultate în a confrunta rezultatul cu 
contraargumente critice și putea vedea dificultăţile în 
interpretarea materialului de cercetare. Totuși, i se părea 
interesant dintr-o perspectivă mai generală. Citi în paralel vreo 
două relatări mai mult sau mai puţin fantastice despre gemeni 
monozigoţi care au crescut în familii diferite și care s-au întâlnit 


VP - 174 


prima oară ca adulţi, fiind frapaţi de cât de asemănători erau - 
nu numai ca înfățișare, ci și ca fel de a fi. Printre altele, citise 
despre așa-numiții gemeni Jim din Ohio, SUA, care, fără să știe 
unul de celălalt deveniseră amândoi fumători de ţigări Salem, își 
rodeau unghiile, sufereau de dureri de cap severe, aveau un 
atelier de tâmplărie în garaj, își numiseră cățelul Toy, se 
căsătoriseră de două ori cu neveste cu același nume, își 
botezaseră fiii cu numele James-Allen și câte și mai câte. Mikael 
înţelegea că presa de senzaţie se încinsese foarte tare. În ceea 
ce-l privea, nu prea dădea doi bani pe toate astea. Știa cât de 
ușor pot orbi asemănările și coincidențele, cum ceea ce e 
senzaţional și sare în ochi rămâne și e pus în prim-plan, în 
detrimentul lucrurilor comune care, tocmai prin lipsa lor de 
pretenţii, spun ceva mai important despre realitate. 

Cu toate acestea, Mikael înțelegea că seria de cercetări 
asupra gemenilor presupunea o schimbare de paradigmă pentru 
epidemiologie. Comunitatea de cercetători începuse să creadă 
mai mult în puterea genelor asupra noastră și în interacţiunea 
lor complicată cu elementele de mediu. Mai înainte, mai ales în 
anii '60 și '70, existase o credință mai puternică în importanţa 
factorilor sociali pentru personalitate. Mulţi cercetători se aflau 
atunci sub influenţa marilor ideologii ale vremii, convinși că 
aproape orice avea influenţă asupra formării noastre. Se aflau în 
circulaţie o serie de reprezentări ale omului, mai mult sau mai 
puţin mecanice. Anumite medii de creștere sau metode 
educative se credeau pasibile de a crea aproape în mod necesar 
anumite tipuri de indivizi și mulţi visau să poată demonstra 
științific acest lucru și probabil să înțeleagă cum pot fi formaţi 
oameni mai buni și mai fericiţi. Era unul dintre motivele pentru 
care fuseseră demarate la acea vreme atâtea cercetări pornind 
de la gemeni, inclusiv unele pe care Hilda von Kanterborg le 
descria cu o formulare evazivă ca fiind „deliberate și radicale”. 

Cam la acel moment a intrat Mikael în alertă și a căutat mai 
multe informaţii despre acest subiect. Nu avea idee în ce fel ar fi 
putut să ajungă pe pista potrivită. Dar săpă mai adânc, inclusiv 
combinând cuvintele „deliberate și radicale” cu cercetări 
geminale. Atunci dădu de numele lui Roger Stafford. 

Acesta era un psihanalist și psihiatru american, fost profesor 
la Yale. Avusese o relație apropiată de muncă cu fiica lui Freud, 
Anna, și se spunea că ar fi fost charismatic și fermecător. 


VP - 175 


Existau imagini cu el alături de Jane Fonda, Henry Kissinger și 
Gerald Ford. Se mișca în cercuri distinse și arăta și el ca o stea 
de cinema. 

Dar ceea ce l-a făcut pe Stafford faimos a fost mai puţin 
flatant și ţinea tocmai de niște acţiuni „deliberate și radicale”. În 
septembrie 1989, Washington Post a dezvăluit că Stafford a 
avut, la sfârșitul anilor '60, relaţii strânse cu cinci femei din 
conducerea a cinci birouri de adopţie din New York și Boston. 
Trei dintre ele aveau formare de psiholog și două se pare că 
iniţiaseră legături amoroase cu el. Este posibil să fi existat 
promisiuni de căsătorie. Nu că ai fi putut să te bazezi pe el în 
privinţa asta. Stafford era o adevărată autoritate la acea vreme. 
Mai multe din cărțile lui se aflau pe rafturile bibliotecilor 
specializate, din birourile de adopţie. Într-una dintre ele, Copilul 
egoist, susținea că gemenii monozigoţi se simt mai bine și devin 
mai autonomi dacă cresc fără fratele lor geamăn. Concluzia s-a 
dovedit mai târziu a fi lipsită de orice bază științifică, dar pe- 
atunci era răspândită și populară printre terapeuţii de pe coasta 
de vest, iar acele femei din conducerea birourilor de adopţie 
susțineau că era justificat să conteze pe ideile lui. 

Fusese încheiat un acord conform căruia ele ar fi trebuit să îl 
anunțe dacă apăreau gemeni care urmau să fie daţi spre 
adopţie. Apoi se sfătuiau cu Stafford înainte de a-i plasa pe copii 
în familii adoptive. Fusese vorba de aproximativ patruzeci de 
bebeluşi, dintre care douăzeci și opt erau gemeni monozigoți, 
iar optsprezece gemeni dizigoţi. Niciuna dintre familii nu trebuia 
să afle că fiul sau fiica lor era geamăn, nici că exista undeva un 
frate sau o soră. Părinţii erau însă obligaţi să-i permită lui 
Stafford și echipei lui să îl consulte pe copil în fiecare an și să îi 
dea o serie de teste de personalitate sub pretextul că asta era 
spre binele copilului. 

Se afirma că alegerea părinţilor se făcea cu multă grijă, se 
spuneau tot felul de lucruri frumoase. Cu toate acestea, era clar 
că alte interese cântăreau mai mult. Una dintre directoarele 
birourilor de adopţie, o femeie pe nume Rita Bernard, și-a dat 
seama devreme că era ciudat că Stafford se încăpăţâna să 
plaseze perechile de gemeni unor părinţi foarte diferiţi - ca 
statut, formare, apartenenţă religioasă, temperament, 
personalitate, etnie, idealuri educative. Susţinuse că, în loc să 


VP - 176 


aibă în vedere binele copiilor, Stafford părea mai curând să 
lucreze la cercetarea lui despre ereditate și condiţii de mediu. 

Stafford nu a negat că era angajat în cercetarea științifică și 
că și-a notat rezultatele. Considera că era o ocazie excelentă de 
a înţelege cum ne formăm ca indivizi. Într-o izbucnire de 
aroganță și de autoapărare, a spus că munca sa avea să devină 
o „resursă științifică de neprețuit”. Dar a respins puternic 
acuzaţia că nu ar pune binele copiilor înainte de orice și a 
refuzat „din motive de confidenţialitate” să își facă public 
materialul. L-a donat Centrului de studii pentru copii de la Yale, 
cu pretenţia de a deveni accesibil cercetătorilor și marelui public 
abia în 2078 când toţi cei implicaţi vor fi murit. Nu voia, spunea 
el, să exploateze soarta gemenilor. 

Suna nobil bineînțeles, dar nu lipseau vocile critice care 
spuneau că secretizase materialul pentru că așteptările îi 
fuseseră înșelate și se simţea frustrat. Oricum, cei mai mulţi 
erau de părere că experimentul era profund neetic și că Stafford 
le răpise fraţilor sau surorilor bucuria de a crește împreună. Un 
coleg psihiatru de la Harvard a mers până la a-i compara 
activitatea cu experimentul cu gemeni al lui Joseph Mengele la 
Auschwitz. Stafford a ripostat angajându-și doi sau trei avocaţi, 
dar curând după aceea dezbaterea a fost suspendată. La 
moartea lui, în 2001, Roger Stafford a fost îngropat cu destul de 
multă pompă și fast, în prezența mai multor celebrităţi. | s-au 
scris necrologuri frumoase în presa de specialitate și în 
cotidiene. Experimentul nu i-a stricat prea mult moștenirea și 
reputaţia, poate pentru că gemenii atât de brutal despărțiți unul 
de altul proveneau din pătura de jos a societăţii. 

Așa era pe-atunci, asta știa de mult Mikael. În numele științei 
și al bunului mers al societăţii mergea să expui abuzurilor 
minorităţi etnice sau de alte feluri și să scapi cu faţa curată. De 
aceea Mikael refuza, ca mulţi alţii, să facă abstracţie de 
experimentul lui Stafford și să-l considere un fenomen izolat. 
Studiase profund subiectul, aflând că Roger Stafford vizitase 
Suedia în anii '70 și '80. Existau fotografii ale lui alături de 
psihanaliștii și sociologii principali ai timpului: Lars Malm, 
Birgitta Edberg, Liselotte Ceder, Martin Steinberg. 

La acea vreme nu se știa nimic despre experimentul cu 
gemeni al lui Stafford și poate că el vizitase Suedia din alte 
motive. Dar Mikael a continuat să caute, gândindu-se tot timpul 


VP - 177 


la Lisbeth, bineînțeles. Și ea era soră geamănă, de tip dizigot, cu 
coșmarul de Camilla. Știa că persoane de la instituţiile de stat 
încercaseră să o studieze când era mică și că ea detesta asta. S- 
a gândit și la Leo Mannheimer, la rezultatele lui excepționale la 
testele de inteligenţă, la informaţiile de la Ellenor Hjort că ar 
putea aparţine poporului călător, ca și la cuvintele lui Malin că 
Leo nu mai era stângaci. Nu i se mai părea neverosimil, 
dimpotrivă. 

Căută fenomene medicale care ar fi putut clarifica schimbarea 
și se adânci într-un articol din Nature care arăta de ce un ovul 
fecundat în uter se divizează și dă naștere gemenilor 
monozigoți. După aceea se ridică de la masa de scris și rămase 
ca paralizat pentru un minut sau două, bombănind pentru sine 
însuși. Apoi o sună iar pe Lotta von Kanterborg și îi povesti ce 
credea el sau, mai mult decât atât, acţiona la noroc. Își prezentă 
noua și îndrăzneață bănuială ca pe o realitate. 

— Asta sună de-a dreptul bolnav, spuse ea. 

— Știu. Dar o saluți pe Hilda din partea mea dacă dă un 
semn? Spune-i că situaţia e critică. 

— Promit, spuse Lotta von Kanterborg. 

e 

Mikael adormise cu mobilul lângă el pe noptieră, dar nu-l 
sunase nimeni. Totuși, de-abia dacă dormise, iar acum, a doua 
zi, stătea din nou la calculator. Le studie de data aceasta pe 
persoanele întâlnite de Roger Stafford în Suedia și, spre mirarea 
sa, dădu de numele lui Holger Palmgren. Holger și profesorul de 
sociologie Martin Steinberg lucraseră împreună la un caz penal 
cu mai bine de două decenii în urmă. Lui Mikael îi venea greu să 
creadă că asta însemna ceva, Stockholmul nu este totuși așa de 
mare. Câteodată ne lovim unii de alţii. Cu toate acestea, notă 
numărul de telefon al lui Martin Steinberg, precum și adresa din 
Lidingö, și săpă mai departe în trecutul lui. Dar nu mai era la fel 
de concentrat, se simţea rupt între mai multe intenții. Să-i 
trimită lui Lisbeth un mesaj criptat în care să-i povestească cea 
găsit? Să-l confrunte pe Leo Mannheimer, ca să încerce să 
înţeleagă dacă era pe pista cea bună? Bău mai mult din ceașca 
de espresso și dintr-odată i se făcu dor de Malin, care într-o 
clipită îi intrase în viaţă ca o forță de la sine înţeleasă. 

Intră în baie și se așeză pe cântar. Crescuse în greutate și se 
hotări să facă ceva în privința asta. Se impunea și o vizită la 


VP - 178 


frizer, șuvițele o luau în toate direcţiile și încercă să le aranjeze. 
Dar scoase numai un „Ah, la naiba!” și se întoarse la masa de 
scris de unde o sună pe Lisbeth, îi trimise un e-mail și sms-uri pe 
telefon și, de asemenea, îi scrise pe fișierul special din 
calculator. 

— Sună-mă! Cred că am dat de ceva. 

Se uită la propoziţiile scrise, ceva șchiopăta și era bineînţeles 
acel „cred că”. Lui Lisbeth nu-i plăceau jumătăţile de măsură, 
așa că scrise Am găsit ceva, sperând să fie și adevărat. Apoi 
deschise dulapul, își puse o cămașă de bumbac proaspăt 
călcată, ieși pe Bellmansgatan și se îndreptă spre stația de 
metrou Mariatorget. 

Pe peron își scoase notițele din noaptea precedentă și mai 
trecu o dată prin ele. Se uită pe semnele de întrebare și pe 
speculaţii. Oare o luase razna? Văzu pe ecranul digital din faţa 
lui că trenul se apropia. Chiar atunci îi sună mobilul - era Lotta 
von Kanterborg și răsufla din greu. 

— A sunat, zise ea. 

— Hilda? 

— A spus că e o nebunie ce ai spus despre Leo Mannheimer. 
Că nu este posibil. 

— Înţeleg. 

— Dar vrea să te întâlnească, continuă ea. Vrea să-ţi spună ce 
știe, și chiar cred asta. Acum se află... poate că nu ar trebui să-ți 
spun la telefon. 

— Așa ar fi înțelept. 

Mikael propuse o întâlnire imediată la Kaffebar pe St 
Paulsgatan și se grăbi din nou să urce scările staţiei de metrou. 


14. 


21 iunie 


Jan  Bublanski stătea într-un apartament cu mobilă 
bătrânească din Aspudden și vorbea cu Maj-Britt Torell, femeia 
care, după cum spunea Lisbeth, îl vizitase pe Holger Palmgren 
cu vreo două săptămâni în urmă. Maj-Britt era într-adevăr o 
doamnă în vârstă, bine intenţionată, așa credea Bublanski, dar 


VP - 179 


se întâmpla ceva bizar cu ea. Nu numai că întorcea pe toate 
părţile pateurile de pe măsuţa de cafea, dar părea suspect de 
uitucă și neorganizată, dată fiind îndelunga sa experienţă 
profesională ca secretară de medic. 

— Nu știu exact ce i-am dat, a spus ea. Dar am auzit atât de 
multe despre fată și am crezut că era timpul ca el să afle totul, 
cât de îngrozitor a fost tratată. 

— Deci i-ai dat lui Palmgren actele originale? 

— S-ar putea spune și așa. Clinica e de mult închisă și nimeni 
nu are idee ce s-a întâmplat cu toate fișele. Dar am o serie de 
hârtii pe care profesorul Caldin mi le-a dat ca între prieteni. 

— Adică în secret? 

— S-ar putea spune și așa. 

— Documente importante, mă gândesc? 

— Posibil. 

— Atunci nu ar fi trebuit să ai copii sau să le ai scanate pe 
calculator? 

— Așa s-ar putea crede, dar eu... 

Bublanski rămase tăcut, credea că era un moment potrivit 
pentru asta. Dar nu obţinu alt rezultat decât că Maj-Britt se juca 
și mai mult cu pateurile ei. Nu își termina niciodată propoziţia. 

— Nu cumva... spuse Bublanski. 

— Ce? 

— Ai avut o vizită sau o convorbire telefonică în legătură cu 
aceste acțiuni care să te facă să te neliniștești în acest moment? 

— Absolut deloc, răspunse Maj-Britt puţin prea rapid și puţin 
prea agitată, iar atunci Bublanski se ridică. 

| se părea că acum era momentul și o privi cu zâmbetul lui 
melancolic, despre care știa că putea face impresie puternică 
asupra oamenilor care se luptau cu conștiința lor. 

— Atunci te las liniștită. 

— Da, chiar așa? 

— Ca să fii în siguranţă, sun la un taxi pentru tine și te duc la 
o cafenea frumoasă în oraș. Asta este atât de important și de 
serios, încât cred că ai nevoie de puţin timp să te gândești, nu-i 
așa, doamnă Torell? 

Apoi îi înmână cartea de vizită și ieși, îndreptându-se spre 
mașina lui. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


VP - 180 


Dan Brody - sau Daniel Brolin cum se numea înainte să 
emigreze - cânta în acea zi la clubul de jazz A-Trane din 
Berlin alături de cvintetul Klaus Ganz. Trecuseră anii și avea 
treizeci și cinci de ani, își tunsese părul, își scosese cercelul 
din ureche și începuse să se îmbrace în costume gri. Arăta 
ca un funcţionar și se simţea bine așa. Credea că trece 
printr-un fel de criză a vârstei de mijloc, căci se săturase de 
călătorii și de viaţa de turneu. Insă nu vedea nicio cale de 
scăpare, pentru că nu avea economii, nu deţinea nimic de 
valoare, niciun apartament, nicio casă, niciun sfanţ, iar 
șansa de a da lovitura și a se îmbogăţi o considera de mult 
trecută. Părea condamnat să rămână în background, cu 
toate că adesea era cel mai priceput muzician de pe scenă 
și se apela permanent la el, deși pentru niște onorarii tot 
mai mici. Acestea erau vremurile, devenise tot mai greu să 
supraviețuiești ca muzician de jazz; și poate că nici el nu 
mai cânta cu același entuziasm. 

Nu mai repeta foarte mult, se descurca oricum și se 
simţea prea puţin stimulat, mai ales cu tot timpul mort pe 
care îl presupuneau călătoriile. In loc să exerseze 
permanent, ca înainte, citea. Inghiţea cărți și se sustrăgea 
studiului. Nu putea să suporte toată vorbăria care nu ducea 
nicăieri, cu atât mai puţin zarva și larma de prin baruri. Se 
simţea clar mai bine când o lăsa mai ușor cu băutura și 
progresase cumva în acest sens. Era sănătos tun pur și 
simplu și îi lipsea tot mai mult o viață obișnuită - casă și 
nevastă, o slujbă la care să meargă, o anume siguranţă. 

incercase la viaţa lui toate drogurile imaginabile și 
avusese destule relaţii amoroase și aventuri ocazionale. Dar 
părea mereu că-i lipsește ceva și alesese să se retragă în 
singurătatea și muzica lui. Muzica îi era alinarea, dar asta 
nu mai funcționa deloc. Incepuse să se întrebe dacă nu 
cumva alesese un drum greșit în viaţă. Poate că ar fi trebuit 
să devină profesor, pur și simplu. Avusese o experiență 
tulburătoare la vechea lui școală superioară, Berklee 
College of Music din Boston. | se ceruse să ţină un workshop 
despre Django Reinharat și îi era frică de moarte. 

Crezuse că nu poate vorbi în faţa multor oameni, că 
acesta era motivul pentru care casele de discuri nu 
insistaseră în ceea ce-l privește, că îi lipsea prezența de 
scenă. Cu toate acestea, acceptase și se pregătise ridicol de 
meticulos. Işi spunea că avea să supravieţuiască dacă s-ar 
ține numai de notițele scrise și dacă ar fi cântat mai mult 
decât ar fi vorbit. Dar, aflat în faţa a două sute de elevi, nici 


VP - 181 


asta nu a mai ajuns. | se înmuiaseră genunchii, tremura și 
nu putea să scoată o vorbă. După un moment ce durase o 
veșnicie, spusese: 

— Am visat să fiu băiatul cel cool în fosta mea școală și 
iată-mă aici stând ca un tont. 

Cuvintele nu erau o glumă, ci mai curând un adevăr 
disperat. Dar studenţii râseră, iar el povesti mai departe 
despre Django, Stéphane Grappelli și Le Quintette du Hot 
Club, despre alcoolism și despre lipsa surselor scrise. A 
cântat „Minor Swing” și „Nuages”, variante de solo și de 
fraze muzicale scurte, devenind tot mai îndrăzneţ. A avut 
intervenţii comice, precum și serioase și a continuat să 
povestească despre cum Django era condamnat la 
distrugere. In anii lui Hitler fusese ameninţat de lagăre și de 
Holocaust, ca toți romii, și fusese salvat tocmai de un 
nazist, un ofițer Luftwaffe care îi iubea muzica. A 
supravieţuit, dar a murit apoi în timpul unei plimbări de la 
staţia feroviară Avon din Franţa, pe 16 mai 1953. Era un om 
remarcabil, „mi-a schimbat viaţa”, spuse el după care se 
făcu liniște și nu știu la ce să se aștepte. Dar în secundele 
care urmară, aplauzele zguduiră sala. Studenţii s-au ridicat 
aclamându-l chiar, iar Dan a mers acasă fericit și uluit. 

De atunci, a îngropat în el episodul și chiar și acum, în 
turneu în Germania, mai strecura câte o replică din când în 
când între melodii, mai spunea câte o anecdotă, deși nu el 
era starul. Adesea îl bucura mai mult decât performanța 
solo, poate pentru că era ceva nou. 

Dar fusese dezamăgit că școala superioară nu mai 
dăduse niciun semn. Işi imagina cum profesorii de-acolo 
vorbeau despre el făcând astfel de afirmaţii: „Aici chiar 
avem pe cineva care poate insufla entuziasm studenţilor”. 
Dar nu au mai existat noi propuneri, iar el era prea mândru 
și fricos ca să preia iniţiativa și să spună că s-ar întoarce cu 
plăcere în acel loc. Nici măcar nu înţelegea că asta era una 
dintre problemele lui în viață: că îi lipseau îndrăzneala și 
ambiția, într-o ţară în care acestea erau motorul și cheia 
societăţii. Tăcerea școlii de muzică îl chinuia, era abătut și 
închis în el însuși, cântând cu mai puţin entuziasm. 

Acum era ora nouă și jumătate seara. Era 8 decembrie, 
vineri, iar localul se umpluse de lume. Publicul era mai 
simandicos ca de obicei, mai bine îmbrăcat și mai snob, 
probabil mai nonșalant și mai neinteresat. Erau oameni care 
se ocupau cu finanţele, credea el. Păreau să aibă mulți bani 
și asta îl făcea să se simtă extrem de prost. Avusese 


VP - 182 


perioade cu venituri decente și nu mai răbdase de foame ca 
în primii ani când era pe fugă. Dar chiar și atunci, dacă avea 
bani, i se scurgeau printre degete. li lipsea total disciplina în 
această privinţă. Experienţa lui cu oameni de la finanţe nu 
era prea grozavă, avusese de-a face cu băieţi de pe Wall 
Street care se purtaseră cu el de parcă le-ar fi fost slugă. La 
dracu' cu ei! 

Se hotărî să ignore publicul și să se concentreze asupra 
muzicii. La început nu era decât rutină. Dar venise timpul 
melodiei „Stella by Starlight”, pe care o cântase de sute de 
ori și aici ar fi fost bine să strălucească. Işi luă numărul solo 
înaintea lui Klaus și închise ochii. Melodia a mers în Bb însă, 
în loc să aleagă progresia de acorduri doi-cinci-unu, se jucă 
aproape în afara categoriilor de tonuri. De fapt nu era un 
solo strălucitor, nici măcar standardul lui. Pe de altă parte, 
nici rău nu era. Auzise aplauze spontane și la început. Se 
uită în sus pentru a-și arăta aprecierea și observă ceva mai 
ieșit din comun. 

O tânără într-o rochie roșie și elegantă, cu un colier verde 
și sclipitor la gât, îl privea intens. Era blondă, zveltă și 
frumoasă, având totuși pe chip o trăsătură ascuţită, ca de 
vulpe. Părea bogată, sigur aparţinea lumii finanţelor. Dar nu 
vedea nimic nonșalant sau dezinteresat la ea. Era extaziată. 
Nu-și putea aduce aminte dacă o femeie se uitase așa la el 
înainte, nu una pe care să o vadă pentru prima oară, cu atât 
mai puţin o frumuseţe, dintr-o clasă superioară. Dar nu cu 
privirea era ceva ciudat, ci cu sentimentul de intimitate, de 
ceva în același timp familiar și excitant. Femeia nu părea să 
fixeze cu privirea un chitarist necunoscut, ci un prieten 
drag, ca și cum l-ar vedea făcând ceva ce nu-și imaginase 
niciodată. Părea uluită și fermecată, iar la sfârșitul 
numărului lui fredona melodia. Spuse ceva fantastic și 
copleșitor, ca și cum l-ar cunoaște. Zâmbea cu toată faţa și 
aproba din cap, avea și lacrimi în ochi. 

După program se apropiase de el părând mai reţinută. 
Poate că o rănise nerăspunzându-i privirilor. Se juca nervos 
cu bijuteriile. Se uita la mâinile lui și la chitară. Avea o cută 
de tristeţe între ochi, părea anxioasă și întrebătoare. Simțţi 
instant o simpatie, un instinct de a oferi protecţie. Cobori de 
pe scenă și îi zâmbi. Ea îi puse o mână pe umăr și spuse în 
suedeză: 

— Ai fost incredibil! Ştiam că știi să cânți la pian, dar 
asta... A fost magic. A fost al naibii de minunat, Leo! 

— Nu mă numesc Leo, răspunse el. 


VP - 183 


* 


Lisbeth Salander știa că ea și sora ei Camilla figurau pe o listă 
emisă de Registrul pentru Studii de Genetică și de Mediu Social. 
Organizaţia avea un caracter secret și era cunoscută de puţini 
oameni, și apărea ca fiind subordonată Institutului de Medicină 
Genetică din Uppsala, care până în 1958 se numise Institutul de 
Stat pentru Biologie Rasială. 

Pe listă mai figurau alte șaisprezece persoane, cele mai multe 
mai în vârstă decât ea și Camilla. Erau descrise cu acronimele 
MZA și DZA. Lisbeth înțelesese repede că MZ însemna 
monozigot și se referea la gemeni dintr-un ovul. DZ desemna 
gemeni din două ovule. A venea de la termenul englezesc apart 
ca în reared apart, crescuţi separat. 

Nu era greu pentru Lisbeth să își dea seama că aceste 
persoane erau gemeni dizigoţi sau monozigoți crescuţi separat 
unul de altul, conform unui plan prestabilit, mai ales că ea și 
Camilla, spre deosebire de ceilalţi, erau însemnate cu DZ-failed 
A. Altfel, împărţirea era egală, erau opt gemeni monozigoţi și 
opt gemeni dizigoți care fuseseră despărțiți unul de altul din 
fragedă copilărie. Sub numele lor erau trecute rezultatele la o 
serie de teste de inteligenţă și de personalitate. 

O pereche fusese despărțită foarte devreme: Leo Mannheimer 
și Daniel Brolin. Erau descriși ca gemeni în oglindă și 
excepţionali. Rezultatele lor la teste erau relativ asemănătoare 
și, într-o serie de puncte, extraordinare. Se spunea că aveau 
rădăcini în poporul călător. Într-o notă semnată MS scria așa: 


Foarte inteligenți și extrem de muzicali. Au în ei ceva de copii- 
minune. Dar cu o capacitate de inițiativă redusă. Predispoziție 
pentru scepticism și depresie, posibil și pentru psihoze. Ambii au 
suferit de paracuzie, de halucinații auditive. Solitari, dar cu o 
atitudine ambivalentă față de izolarea lor. O caută. In același 
timp, au „un sentiment puternic de lipsă și nostalgie” și „o 
singurătate intensă”. Ambii empatici și ambii își inhibă 
agresivitatea - cu excepția unor izbucniri de furie izolate, 
apărute în legătură cu sunete puternice. Rezultate remarcabile 
și la testele de creativitate. Bune abilități verbale. Totuși, o 
slabă încredere în sine, ceva mai naturală la L, dar nu conform 
așteptărilor. Poate fi explicată printr-o relație problematică cu 
mama lui care nu s-a apropiat de el cum ne așteptam. 


VP - 184 


„„Care nu s-a apropiat de el cum ne așteptam. 


Lui Lisbeth i se făcu rău de la această formulare și nu puse 
mare preţ pe restul caracterizării, mai ales după ce văzuse ce 
prostii scriseseră despre ea și despre Camilla. Camilla ar fi fost 
pesemne „foarte frumoasă, dar cam rece și narcisistă”. 
Cam rece și narcisistă? Ce aberaţii! Își amintea cum Camilla îi 
fixase cu privirea pe psihologi cu ochii ei de animal de pradă și 
firește că le sucise capul și lor. Totuși... pe ici, pe colo, în 
material erau și lucruri folositoare ce puteau deschide eventuale 
piste. Existau printre altele o serie de „împrejurări nefericite” 
care le obligaseră pe persoanele autorizate „să îi informeze 
pe părinţii lui Leo în regim de strictă confidenţțialitate”. 
Nu reieșea de acolo despre ce să îi informeze. Dar nu era 
imposibil să fi fost despre activitatea lor, iar asta era bineînţeles 
interesant. 

Lisbeth făcuse rost de documentele despre gemeni spărgând 
sistemul informatic al Institutului de Medicină Genetică din 
Uppsala și creând o punte între rețeaua de server și rețeaua 
internă spre RSGMS, Registrul pentru Studii de Genetică și de 
Mediu Social. Era o operaţiune de nivel avansat care îi luase ore 
întregi de muncă asiduă. Știa foarte bine că puţini s-ar fi 
descurcat cu un astfel de atac de hacker, mai ales cu atât de 
puţin timp pentru pregătiri. 

De aceea sperase să fie răsplătită mai bine. Dar cei implicaţi 
sigur fuseseră extrem de precauţi. Nu găsi un nume al vreunei 
persoane responsabile, nu mai mult decât iniţiale, ca HK ȘI MS. 
Nu vedea nicio soluție și ajunse să considere dosarele lui Leo și 
Daniel sursa care-i dădea cele mai mari speranțe. Dosarele nu 
erau complete, lipsea cea mai mare parte a documentelor și 
erau arhivate într-un alt mod. Totuși, materialul îi trezi interesul, 
asta și pentru că era pus un semn de întrebare în dreptul 
numelui lui Leo, după care fusese șters cam neglijent. 

Se pare că Daniel Brolin emigrase și își dorea să devină 
chitarist. Făcuse un program de studii de un an la Berklee 
College of Music din Boston, finanțat de o bursă, apoi nu mai 
fusese de găsit. Probabil că își schimbase numele. Leo studiase 
la Academia comercială din Stockholm. Scria într-o notă mai 
târzie că era „adânc întristat după separarea de o femeie 


VP - 185 


din aceeași clasă socială ca și el și, pentru prima oară, 
visează la violenţă. Periculos? Noi atacuri de paracuzie?” 

Apoi, probabil destul de recent, se comunica într-o hotărâre 
semnată din nou MS că RSMGS este oficial desfiinţat. Proiectul 
9 se închide, așa scria. Factori neliniștitori cu Mannheimer. 

Lisbeth nu știa ce însemna asta și, pentru că stătuse la 
pușcărie și nu putuse ea însăși să strângă informaţii despre Leo 
și despre anturajul lui, îl rugase pe Mikael să se uite mai 
îndeaproape. Mikael fusese imposibil în ultima vreme, făcuse pe 
tăticul și se îngrijorase pentru ea. Câteodată, tot ce voia era să 
smulgă hainele de pe el și să-l trântească pe salteaua închisorii 
ca să-l facă sa tacă. Dar omul nu se dădea bătut așa ușor și, 
câteodată, admitea Lisbeth fără să vrea, vedea lucruri care ei îi 
scăpau. De aceea renunţase deliberat să îi povestească totul și 
se gândise că Mikael avea să vadă mai clar lucrurile în condiţiile 
în care investigația lui era lipsită de ipoteze prealabile. Îl va 
suna în curând și se va ocupa de toată harababura asta. 

Stătea pe o bancă pe Flâjtvăgen în Vallholmen, cu laptopul 
conectat la mobil, privind blocurile verzui-cenușii care își 
schimbau culoarea în lumina soarelui. Era cald și un aer 
sufocant și nu era îmbrăcată potrivit, avea geacă de piele și 
blugi negri. Vallholmen era adesea descris ca un ghetou. 
Noaptea explodau mașini, găști de tineri se perindau jefuind 
oameni, un violator umbla liber și de multe ori se vorbea în 
presă de o societate în care nimeni nu îndrăznea să vorbească 
cu poliţia. Dar în momentul de față, Vallholmen părea un cartier 
idilic. Pe gazonul din faţa blocurilor stăteau două femei cu un 
coș de picnic. Nişte puști jucau fotbal. Doi bărbați de la intrarea 
din stânga stropeau cu furtunuri de apă și râdeau ca niște copii. 
Lisbeth își șterse un strop de sudoare de pe frunte și reveni să 
lucreze mai departe la reţeaua neurală profundă. 

Așa cum era de așteptat, existau dificultăţi. Secvența de 
imagini captată de camera de supraveghere din stația de 
metrou Hornstull era mult prea scurtă și prea ștearsă, iar o bună 
parte din siluetă era acoperită de pasagerii care urcau de pe 
peron. Faţa nu era deloc vizibilă. El - era un bărbat tânăr - purta 
căciulă și ochelari de soare. Capul îi era înclinat în jos. Lisbeth 
nu reușea să măsoare nici măcar distanţa dintre umeri. 

Avea de fapt numai o mișcare semnificativă de răsfirare a 
degetelor și o gestică oarecum convulsivă și dismetrică a mâinii 


VP - 186 


drepte. Nu știa cât de caracteristică îi era. Probabil că era numai 
o reacție nervoasă, o anomalie în tiparele lui normale de 
mișcare. Dar era specială, marcată de o neregularitate 
spasmodică fiind acum activată de nodurile rețelei ei și era 
comparată cu o secvenţă recent introdusă a unui băiat care 
alergase pe lângă ea pe pista de jogging, acum patruzeci de 
minute. 

Existau corespondențe în tiparele de mișcare, iar asta dădea 
speranţe. Dar nu ajungea, avea nevoie să-l pună pe alergător 
într-o situaţie asemănătoare celei din staţia de metrou. De 
aceea își ridica privirea din când în când și se uita la gazon și la 
poteca asfaltată pe care dispăruse băiatul acela. Nu era nimeni 
deocamdată, așa că își folosi acest timp ca să își verifice e- 
mailurile și mesajele. 

Mikael găsise ceva, așa scria, și din nou își dori să îl sune. Dar 
ar fi fost fatal să își piardă concentrarea tocmai acum. Trebuia 
să fie pregătită. Stătea cu reţeaua ei și se uita din când în când 
la potecă. După cincisprezece minute, băiatul se întoarse și 
putea fi observat de la distanţă. Era înalt și alerga cu pași 
eleganţi, ca un profesionist, deși era slab de parcă suferea de 
anorexie. Dar nu-i păsa ei de asta, o interesa numai mâna 
dreaptă - neregularitatea din mișcarea în sus și răsfirarea 
degetelor. Acum îl filmă cu mobilul și primi imediat informaţia. 
Corelaţia se micșorase, poate ca urmare a oboselii de după tura 
de alergat sau poate pentru că nu fusese niciodată suficient de 
clară. Deveni din nou nesigură. 

Fusese o pură speculație, și totuși o presupunere justă. 
Bărbatul din secvenţa video fusese unul dintre puţinii inși care 
urcau de pe peron după moartea lui Jamal Chowdhury și care nu 
puteau fi identificaţi. Era, clar, cel care se mișca cel mai abscons 
și existau asemănări evidente cu tipul de acolo. Dacă 
suspiciunile se justificau, ar fi explicat și tăcerea Fariei în timpul 
interogatoriilor. Dar nu era nevoie să fie acesta tipul. Chiar și 
presupoziţiile greșite pot duce la clarificarea lucrurilor. 

Lisbeth trebuia să facă rost de mai mult material filmat și de 
aceea își puse laptopul în geantă, se ridică de pe bancă și strigă. 
Băiatul se opri și se uită cu ochii mijiţi la ea, în lumina soarelui. 
Atunci ea scoase o sticluţă de buzunar cu whisky, bău și făcu un 
pas șchiopătat. Băiatului nu-i păsa. Se opri numai să-și recapete 
respiraţia. Lisbeth avu grijă să vorbească nedeslușit: 


VP - 187 


— Drace, ce mai alergi! 

El nu răspunse. Voia evident să scape de ea și să dispară pe 
ușa blocului, dar ea nu se lăsă așa ușor. 

— Poţi să faci așa? întrebă ea făcând o mișcare cu mâna. 

— De ce? 

Nu avu un răspuns bun pentru asta și făcu un pas spre el. 

— Pentru că așa vreau eu? 

— Eşti dusă cu capul? 

Nu spuse nimic, doar se uită urât la el cu ochii ei negri. Părea 
că lui i se făcea frică și Lisbeth se hotări să se folosească de 
asta. Se apropie de el cu un mers legănat și ameninţător. 

— Hai acum, zise ea printre dinţi și atunci băiatul chiar ridică 
mâna în aer, fie pentru că era speriat, fie pentru că voia să-i 
facă pe plac și să scape cât mai repede. 

Apoi dispăru pe ușă fără măcar să fi remarcat că ea îl filmase 
cu mobilul. 

Mai zăbovi acolo urmărind pe computer cum nodurile rețelei 
se activau. Dintr-odată, totul devenea clar, se potrivea, apăruse 
o corespondenţă în asimetria degetelor. Nu era ceva de care s- 
ar fi ţinut cont într-un tribunal, dar era destul ca să se convingă 
pe sine însăși. 

Păși spre poartă. Nu știa cum să facă să intre, dar i-a fost 
ușor. Impinse ușa cu o izbitură puternică și intră într-o casă a 
scărilor îmbâcsită, unde totul părea în cea mai mare parte 
degradat și decăzut. Liftul nu era funcţional, mirosea a urină și a 
fum de tutun. Se putea vedea că pereţii erau cenușii și plini de 
mâzgăleli, pentru că parterul era luminat de lumina soarelui, 
dar, deja de la al doilea etaj, se întuneca. Nu existau ferestre în 
casa scărilor și erau puţine becurile care funcționau. Era un aer 
stătut și înăbușitor, rămăsese gunoi pe lângă trepte. Lisbeth 
mergea încet, concentrată la computerul său pe care îl purta în 
fața ei, cu mâna stângă. La etajul al treilea se opri un moment 
pentru a trimite analiza mișcării lui Bublanski și iubitei lui, Farah 
Sharif - profesoară de informatică -, precum și Annikăi Giannini. 
La etajul al patrulea își îndesă laptopul în geantă și se uită la 
plăcuțele cu nume. În capătul din stânga scria K. Kazi, de la 
Khalil Kazi. Işi îndreptă coloana și se pregăti. Nu-și făcea griji din 
cauza lui Khalil, dar, din câte auzise, acesta era adesea vizitat 
de fraţii mai mari. Lisbeth bătu la ușă. Se auziră pași și i se 
deschise ușa. Khalil se uită la ea, nu la fel de speriat. Ea zise: 


VP - 188 


— Bună! 

— Ce vrei? 

— Vreau să-ți arăt un lucru. Un film. 

— Ce fel de film? 

— O să vezi, spuse ea, și el o lăsă să intre. 

Mersese cam prea ușor și înțelese repede de ce. Khalil nu era 
singur acasă, desigur. Bashir Kazi - îl recunoscu imediat din 
căutările ei - se uită dispreţuitor la ea și înțelese că va fi cam la 
fel de dificil pe cât se temea. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Dan Brody nu pricepea nimic, femeia refuza să creadă că 
el nu era acel Leo. Se juca nervos cu bijuteria de la gât și își 
atingea părul spunându-i că înţelegea că nu voia să iasă în 
evidenţă și că ea crezuse tot timpul că el merita ceva mai 
bun. 

— Nu-ţi dai seama cât de extraordinar ești, Leo, spusese 
ea. Nu ţi-ai dat seama niciodată. Și nimeni de la Alfred 
Ogren, ca să nu mai vorbim de Madeleine. 

— Madeleine? 

— Madeleine a fost fraieră, să-l aleagă pe Ivar în locul 
tău. E atât de aiurea, tipul e un gras tâmpit. 

Femeia se exprima copilăros, credea el. Dar poate avea 
această impresie pentru că nu mai era în contact cu 
suedeza modernă. Era și foarte tensionată, părea extrem de 
temătoare. În jurul lor era învălmășeală, oamenii treceau 
îngrămădindu-se să cumpere băuturi de la bar. Klaus și 
ceilalți din bandă veniseră să-l întrebe pe Dan dacă voia să 
îi însoțească la cină. Dădu din cap că nu și se uită din nou la 
femeie. Stătea așa straniu de aproape, pieptul i se ridica 
ușor și îi simţea mirosul de parfum. Arăta foarte bine, părea 
că trăiește un vis frumos, credea el, dar nu era foarte sigur. 
Era năucit. 

Mai departe se sparse un pahar. Un tânăr strigă tare, iar 
atunci Dan făcu o grimasă. 

— lartă-mă, spuse femeia. Probabil încă sunteţi amici, tu 
și Ivar. 

— Nu cunosc niciun Ivar, răspunse el, poate prea 
răspicat. 

Femeia se uită atât de confuză la el, încât el regretă 
imediat și simţi că e dispus să-i spună orice - că se numea 
Leo, că o cunoștea pe Madeleine, că Ivar era un tâmpit, tot 


VP - 189 


ce îi cerea situația. Nu dorea să o mai dezamăgească, voia 
să o vadă veselă și încântată, ca în timpul numărului său. 

— lartă-mă, spuse el. 

— E-n regulă, răspunse ea. 

li mângâie părul, deși nu mai mângâiase niciodată părul 
unor femei necunoscute. Avea o natură timidă și retrasă. 
Dar nu acum, când simţea că voia să se prefacă, numai 
pentru un moment. Voia să o vadă din nou strălucind și de 
aceea îi dădu dreptate, era Leo. Sau, mai corect spus, 
încetase să nege asta. Işi puse chitara în husă și îi sugeră să 
bea împreună un pahar într-un loc mai liniștit. Ea răspunse 
„Cu plăcere, minunat”. j 

Merseră pe Pestalozzistrasse. li era greu să găsească 
cuvinte, pentru că fiecare cuvânt putea conține o capcană. 
Câteodată credea că e dezvăluit, altă dată credea că și ea 
juca o șaradă cu el. Nu se uita oare cu un ochi critic sau 
întrebător la costumul și la pantofii lui? Hainele pe care le 
găsea elegante cu puţin timp în urmă păreau acum ieftine 
și anapoda. Poate că totuși se juca numai cu el? Pe de altă 
parte, ea știa că era suedez, și nu prea era lume care să-i 
cunoască rădăcinile. 

Ajunseră la un mic bar de la capătul străzii și comandară 
două Margarita. O lăsă pe ea să vorbească, iar asta îi oferi o 
serie de indicii. Incă nu știa care era numele ei și nu 
îndrăznea să o întrebe. Dar află că era responsabilă sau 
numai parţial de fondurile legate de domeniul farmaceutic 
la Deutsche Bank. 

— Te poţi gândi ce progres, în comparaţie cu prostiile de 
care mă lăsa Ivar să mă ocup? R 

Ivar, consemnă el, Ivar care probabil se numea Ogren, ca 
în agenția de brokeraj Alfred Ogren, unde femeia lucrase nu 
cu mult timp în urmă și unde exista și o persoană pe nume 
Malin Frode pe care o considera rivala ei. 

— Am auzit că tu și Malin ați început să vă cam întâlniți? 
spuse ea. 

Răspunse evaziv: 

— Nu tocmai, de fapt deloc. 

Răspundea evaziv cam la orice întrebare, deși povestise 
foarte sincer cum se făcea că ajunsese să cânte cu Klaus 
Ganz. Era vorba de relaţii, mărturisea el, recomandări de la 
Till Bronner și Chet Harold. 

— Am cântat cu ei la New York. Klaus și-a asumat riscul. 


VP - 190 


Se potrivea, dar erau aiureli. Nu era niciun risc pentru 
vreo formaţie de jazz să îl angajeze, atâta lucru știa despre 
capacităţile sale. 

— Dar chitară, Leo? Eşti incredibil! Probabil ai cântat 
mult. Când ai început? 

— Când eram adolescent, spuse el. 

— Credeam că numai pianul și flautul îi erau suficiente 
Vivekăi. 

— Am cântat pe ascuns, replică el. 

— Dar trebuie să te fi folosit de pian. Am recunoscut 
puţin armoniile când ţi-ai ţinut acel solo, nu că aș fi eu 
expertă. Dar îmi amintesc când te-am auzit la Thomas și la 
Irene. Era aceeași simţire, aceeași fascinațţie. 

Aceeași simtire la pian? Ce voia să spună? Ce însemna 
asta? Voia să întrebe, să aibă mai multe indicii. Dar nu 
îndrăznea, rămânea mai mult tăcut sau zâmbea și îi ținea 
isonul. Câteodată mai venea cu o intervenţie lipsită de 
pericol sau povestea un lucru despre care citise. De 
exemplu - trebuie să fi existat un motiv pentru asta - cum 
rechinul boreal poate ajunge la patru sute de ani pentru că 
își trăiește viața în slow motion. 

— Trist, comentă ea. 

— Dar lung, răspunse el scăpând o prelungire comică a 
vocalei, care o făcu să râdă. 

Nu era nevoie de prea mult și deveni tot mai îndrăzneț. | 
se părea că descoperea ceva nou despre el însuși: îi plăcea 
să intre într-un rol, asta adăuga ceva personalității lui și îi 
dădea mai multă libertate de mișcare. Trecea prin momente 
de eliberare. Rolul îl ajuta să pășească într-o lume care 
înainte fusese închisă pentru el, o lume a banilor și a 
posibilităţilor. Poate să fi fost băuturile, poate felul în care 
ea îl privea, cert este că vorbea tot mai mult, încântat de 
propriile asociaţii și divagații. N 

Iși dorea înainte de toate să fie văzut cu ea. li plăcea 
stilul ei rafinat, imposibil de descris, care în niciun caz nu 
putea fi redus la haine, podoabe și pantofi. Apărea în mici 
gesturi și expresii, în tendinţa de a vorbi peltic, în modul 
firesc cu care i se adresa barmanului și în felul în care 
vedea lumea. Prin puterea simplei ei prezenţe îi conferea un 
plus de valoare. li cuprindea cu privirea șoldurile, picioarele 
și pieptul, simțind că vrea să o aibă. O sărută în mijlocul 
unei propoziții. Dădea dovadă de mai multă infatuare decât 
ar fi făcut-o ca Dan Brody, iar afară din bar își împinse sexul 
spre ea. 


VP-191 


La hotelul ei, Adlon Kempinski, aproape de 
Brandenburger Tor, o luă cu putere și îndrăzneală. Nu mai 
era un amant inhibat, iar ea îi spuse lucruri minunate după 
aceea. Și el îi spuse lucruri minunate, simțindu-se fericit - 
fericit precum un infractor care tocmai dăduse lovitura, dar 
fericit. Poate și îndrăgostit, nu numai de ea, dar și de noul 
lui sine. Cu toate acestea, îi venea greu să doarmă, era 
nerăbdător să caute pe Google numele pe care i-l dăduse 
ea și să înţeleagă. Dar asta mai putea aștepta, voia să fie 
singur. Cântări dacă să dispară în zori, dar nu dorea să se 
poarte atât de insensibil cu ea. Arăta atât de adorabilă în 
somn, pură și senină, ca și cum și în vis ar fi aparţinut unei 
speţe mai rafinate. Avea o pată roșie pe umăr, îi plăcea 
fiecare semn al ei. 

Imediat înaintea orei șase, își puse din nou brațele în 
jurul ei și îi șopti în ureche multumesc, dar îi spuse și că era 
nevoit să plece. Avea o întâlnire, așa zisese. Ea îi răspunse 
că înţelegea și îi dădu cartea de vizită. Se numea Julia 
Damberg, iar el promise să o sune „curând, curând”. Se 
îmbrăcă, ieși și făcu cu mâna unui taxi. 

Incă în timpul drumului, căută pe mobil agenţia Alfred 
Ogren. Președinte al agenţiei era tocmai Ivar Ogren. Arăta 
într-adevăr că un tâmpit cu pretenţii. Ingâmfat, cu bărbie 
dublă, cu ochi mici și apoși. Dar nu era nimic, numai un 
detaliu în context. Chiar sub el apărea imaginea analistului- 
șef și coproprietarului Leo Mannheimer, iar imaginea 
aceea... îl lăsă perplex. Multă vreme refuză să creadă ceva, 
era prea șocat, era o nebunie. Dar era el însuși în fotografie. 
Sau, desigur, nu el, dar persoana aceea semăna atât de 
mult cu el, că îi venea să leșine. Işi scoase centura de 
siguranţă și se aplecă în faţă ca să-și zărească propriul chip 
în oglinda retrovizoare. 

Asta nu făcea decât să înrăutățească lucrurile. Pur și 
simplu, nu putea zâmbi ca analistul-șef de la Alfred Ogren. 
Recunoscu linia din jurul gurii, ridurile de pe frunte, privirea, 
nasul, șuvițele de păr, tot, tot, inclusiv postura, chiar dacă 
tipul din fotografie era mai bine aranjat. Costumul era 
evident mult mai scump. 

In camera lui de hotel, Dan continuă să caute. Uita de 
timp și spaţiu, înjura și dădea din cap și parcă înnebunise. 
Erau atât de zdrobitor de asemănători, numai ramele erau 
diferite. Leo Mannheimer aparţinea unei alte lumi, unei alte 
clase. Se afla la ani-lumină de el și totuși nu era așa. Era 
imposibil de priceput, iar partea cea mai tulburătoare era 


VP - 192 


muzica. Dan găsi o înregistrare de la Konserthuset din 
Stockholm. Leo avea probabil douăzeci sau douăzeci și unu 
de ani, era încordat și avea o expresie ceremonioasă. Era 
plin de lume, iar Leo fusese invitat ca artist în cadrul acelui 
eveniment formal. 

La acea vreme, era adevărat, nimeni nu i-ar fi confundat, 
ca acum. Dan era un tip boem, cu părul lung, care purta 
pulovere și blugi simpli, în timp ce Leo era același tip bine 
îngrijit ca pe pagina de internet a agenţiei Alfred Ogren, 
numai că ceva mai tânăr, cu aceeași frizură, cu un costum 
asemănător croit pe corp. Nu lipsea decât cravata, dar un 
lucru ca ăsta nu însemna nimic. 

Dan urmări înregistrarea video, cu lacrimi în ochi. 
Plângea, nu numai din instinctul că avea un frate geamăn 
identic, dar și din cauza vieţii lui trecute - copilăria la fermă, 
pretențiile și loviturile lui Sten, munca pe câmp, chitara 
izbită de ponton, fuga și călătoria la Boston, primele luni în 
sărăcie. Plângea din cauza a ceea ce nu știuse și din cauza 
acelei lipse pe care o resimţise tot timpul atât de acut. Dar 
ce auzea acum îl făcea cel mai mult să plângă. Până la 
urmă, Își scoase chitara și cântă în tandem - la o distanţă 
de cincisprezece ani. 

Nu era numai melodia nostalgică - o compoziţie proprie 
de-a lui Leo, se pare -, dar mai erau și bazele acordurilor și 
armoniile. Leo Mannheimer cânta cu același arpegiu de trei 
tonuri ca și Dan la acea vreme, cu o jumătate de ton mai 
sus de triadă când își încheia progresiile de doi-cinci-unu. 
Folosea, exact ca și Dan, acordurile mai vechi, suspendate, 
minor 5 în loc de acordul 7, și minor 9, ca majoritatea, 
ajungând adesea la al șaselea ton din gama dorică. 

Dan crezuse că era unic când îl descoperise pe Django și 
își găsise propriul drum, atât de departe de generaţia lui 
care era atât de fixată pe rock, pop sau hip-hop. Exista însă 
un băiat în Stockholm care arăta ca el și găsise aceleași 
armonii și game într-o altfel de lume. Era greu de admis; 
atâtea emoţii erupeau la suprafață - nostalgie și speranţă, 
poate și iubire, dar mai ales uimire. Avea un frate. 

Avea un frate care ajunsese la o familie înstărită din 
Stockholm, iar în acea realitate nu era numai ceva 
nemaipomenit, dar era și ceva profund nedrept. Cum avea 
să-și amintească după aceea, furia și mânia se instalaseră 
devreme, ca o putere explozivă în mijlocul a toate. Desigur 
că Dan nu înţelegea încă ce se întâmplase. Dar avea o 


VP - 193 


bănuială și se gândi la „oamenii din Stockholm”, cu testele 
lor, cu întrebările și cu filmele lor. Știuseră? 

Bineînţeles că da. Puse lucrurile cap la cap, apoi aruncă 
un pahar în perete. Căută numărul Hildei von Kanterborg și 
o sună. Nu era foarte târziu, deși orele trecuseră mai 
repede decât își dăduse seama. Dar von Kanterborg vorbea 
ca și cum nu ar fi fost trează. Era înainte de prânz și deja 
părea beată sau ameţită, iar asta îl enerva. 

— Sunt Daniel Brolin, zise el. iți amintești de mine? 

— Cum ai spus că te numești? 

— Daniel Brolin. 

Auzi în receptor cum respira greu și poate, nu era sigur, 
tipei îi era frică. 

— Dragă Daniel, spuse ea. Sigur că îmi amintesc. Cum 
ești? Am fost așa de îngrijoraţi că nu ai mai dat niciun 
semn! 

— Ştiai că am un frate geamăn identic? Ştiai asta? 

Vocea lui era ca un tunet și se făcu liniște în receptor. 
Apoi se auzi cum ea își turna ceva într-un pahar. Iși dădu 
seama că ea știuse - era motivul vizitelor ei la fermă și al 
cuvintelor ei ciudate: „trebuie să studiem și să nu 
intervenim”. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

Incă nu răspundea, așa că repetă întrebarea, de data 
aceasta mai agresiv. 

— Nu am avut voie, șopti ea mai departe. Am semnat 
documente care mi-au cerut să păstrez secretul. 

— Deci câteva hârtii au fost mai importante decât viața 
mea? 

— A fost greșit, Daniel! Greșit! Nu mai aparţin acelei 
autorități. M-au dat afară, am protestat prea mult. 

— Deci a existat o a dracului de autoritate. 

Işi pierduse controlul. Nu știa ce a mai spus, își amintea 
numai întrebarea ei: 

— V-aţi găsit unul pe altul, tu și Leo? 

Atunci totul i se așternu clar în faţa ochilor. Nu înţelese 
de la început, dar era modul familiar în care vorbise despre 
el și despre Leo, ca și cum pentru ea ar fi fost un fapt cât se 
poate de firesc, în timp ce pentru el era un cutremur. 

— El știe despre asta? întrebă el. 

— Leo? 

— Da, evident! 

— Nu cred, Daniel. Nu cred să știe. Nu pot să spun mai 
mult, chiar nu pot. Deja am spus prea mult. 


VP - 194 


— Prea mult? Te-am sunat când eram în criză, când nu 
aveam nimic, și ce mi-ai spus atunci? Niciun cuvânt. M-ai 
lăsat să cresc fără să știu ce era mai important în viaţa 
mea. Mi-ai luat... 

Işi căuta cuvintele și nu găsea nimic ca să facă dreptate 
simţămintelor lui. 

— lartă-mă, Daniel, iartă-mă, bombăni ea. 

li aruncă niște cuvinte jignitoare, apoi închise telefonul și 

comandă bere, foarte multă bere. Trebuia să-și potolească 
nervii și să gândească limpede, pentru că, încă de atunci, 
înțelegea că era cazul să îl contacteze pe Leo. Să îl 
întâlnească. Dar cum? Să-i scrie, să-l sune, să apară la ușa 
lui? Leo Mannheimer era bogat, diferit și în mod sigur mai 
fericit și mai dur și poate - Hilda nu excludea posibilitatea - 
poate că Leo deja îl cunoștea, dar alesese să nu îl 
contacteze. Poate că i-ar fi fost rușine de fratele lui sărac și 
hărţuitor. Nu ar fi fost neverosimil, nu-i așa? 
_ Dan se întoarse la pagina de internet a agenţiei Alfred 
Ogren și se uită din nou la imaginea lui Leo. Nu exista oare 
un dram de nesiguranţă în ochii lui? Dan așa credea, iar 
asta îi dădu puţin curaj. Poate că Leo nu era totuși prea 
înfumurat. Se gândi cât de ușor îi fusese să vorbească 
aseară cu Julia, cum se pierduse în visuri și în reprezentări 
ipotetice. Simţi cum furia se estompa puţin lăsând din nou 
loc lacrimilor. 

Ce să facă? Se căută pe sine pe Google, sperând să 
găsească înregistrări ale propriilor evoluţii. Până la urmă 
găsi ceva vechi de numai o jumătate de an, când tocmai își 
tunsese părul și se afla, în costumul cenușiu, la un club de 
jazz din San Francisco, cântând un solo după „All the things 
you are” cu aceleași acorduri melodice ca și Leo la 
Konserthuset. Atașă înregistrarea și scrise un e-mail lung. 
Incă își amintea primele rânduri. 


Dragă Leo, dragă frate geamăn. 


Mă numesc Dan Brody și sunt chitarist de jazz. Nu 
aveam idee că exiști înainte de această dimineață și sunt 
atât de mișcat și de tulburat, încât de-abia pot să-ți 
scriu. 

Nu vreau să te deranjez sau să te surprind în vreun fel 
neplăcut. Nu pretind nimic, nici măcar un răspuns. Vreau 
numai să îţi spun că am aflat de existenţa ta și de faptul 


VP-195 


că pari a cânta același fel de muzică ca și mine, iar ăsta 
va rămâne cel mai important lucru care mi s-a întâmplat 
în viaţa mea. Nu știu defel dacă ai fi interesat să auzi 
despre viața mea așa cum eu ard de dorința de a auzi 
despre a ta. Dar vreau totuși să povestesc. L-ai întâlnit 
vreodată pe tatăl nostru? Era un pierde-vară și un betiv, 
dar era nemaipomenit de muzical. Mama noastră a murit 
la naștere. Trebuie să fi fost greu pentru ea, mai ales că 
a născut gemeni. Nu mi s-au spus niciodată prea multe 
despre asta... 


Dan scrise douăzeci și două de pagini pe care nu avea să le 
trimită niciodată. Nu îndrăznea. Îl sună însă pe Klaus Ganz și îi 
spuse că avea un deces în familie. Apoi își rezervă un bilet 
pentru Stockholm și zbură a doua zi dimineaţă. 

Era prima oară după optsprezece ani când revenea în Suedia. 
Adia un vânt rece, îngheţat și ningea. Era 10 decembrie și 
ceremonia  Nobelului. Podoabele de Crăciun luminau deja 
străzile, iar el se uita uimit în jur. Stockholmul era orașul 
minunat și îndepărtat din copilăria lui. lar el era agitat și 
emoţionat, dar și plin de așteptări, ca un mic copil. Aveau totuși 
să mai treacă cinci zile înainte de a îndrăzni să acționeze. Până 
atunci, trăi fiind umbra lui Leo Mannheimer, urmăritorul lui 
nevăzut. 


15. 


21 iunie 


Bashir Kazi avea o barbă lungă și răsfirată, pantaloni în 
nuanțe militare de camuflaj și o vestă de vânătoare cu 
nenumărate buzunare. Braţele îi erau robuste și bine antrenate. 
Era impunător din punct de vedere fizic. Se uita apatic la 
televizor, stând pe canapeaua de piele. După ce o fixă pe 
Lisbeth cu o privire disprețuitoare, nu o mai băgă în seamă. Cu 
puţin noroc, era ameţit de droguri. Lisbeth făcu un pas să se 
asigure și bău din sticluţa din buzunar. Bashir chicoti și se 
întoarse spre Khalil. 


VP - 196 


— Cine-i târfa asta pe care ai adus-o acasă? 

— Nu am mai văzut-o înainte. Stătea afară, și am vorbit de un 
film pe care să-l vedem. Gonește-o de-aici! 

Lui Khalil îi era frică de ea, era evident. Dar îi era o frică și mai 
mare de fratele său, iar asta putea să o ajute pe ea, în scopurile 
pe care le avea. Își puse geanta cu computerul pe un birou gri 
aproape de ușă. 

— Deci cine ești, fetițo? făcu Bashir. 

— Nimeni anume, răspunse ea și nici asta nu iscă vreo reacţie 
mai exagerată. 

Dar Bashir se ridică și căscă, probabil mai mult de dragul 
efectului, ca să arate cât de mult îl oboseau fetele obraznice. 

— Cum de te-ai mutat înapoi aici, îi spuse lui Khalil. Aici nu 
locuiesc decât curve și idioţi. 

Lisbeth se uită prin apartament. Era o garsonieră cu o mică 
bucătărie în dreapta, mobilată sumar și dezordonată, erau haine 
aruncate peste tot. Exista un pat suspendat, canapeaua de piele 
și o măsuţă de cafea. Aproape de birou, un baston de hochei de 
iarbă era rezemat de perete. 

— Nu-i prea multă agerime în generalizarea asta, spuse ea. 

— Ce-ai zis? 

— O formulare prea cuprinzătoare, nu-i așa, Bashir? 

— De unde știi cum mă cheamă? 

— Tocmai am scăpat din închisoare și am venit să-ţi transmit 
salutări de la prietena ta, Benito. 

Era o acţiune riscantă. Sau totuși nu, era destul de sigură că 
cei doi ţineau legătura, iar Bashir deveni atent. Nu era un nume 
necunoscut pentru el, se vedea o scânteie în ochii lui apoși. 

— Și ce salutări ar fi astea? 

— O salutare video, vrei să vezi? 

— Depinde. 

— Cred că te va amuza, spuse ea. 

Își luă mobilul și pretinse că are probleme să deschidă fișierul. 
De fapt, scrise câteva comenzi și se cuplă la infrastructura pe 
care Republica Hackerilor o menținea zilnic. Apoi făcu un pas 
înainte și se uită fix în ochii lui Bashir. 

— Benito e dispusă să le facă servicii prietenilor ei, știi asta. 
Dar există o serie de aspecte care trebuie discutate. 

— Cum ar fi? 


VP - 197 


— Este o închisoare, și fie doar și atât, e destul de 
problematic. Ai fost foarte abil când ai strecurat un cuţit în 
secţie. Trebuie să te felicit. 

— Treci la subiect! 

— Subiectul este Faria. 

— Ce-i cu ea? 

— Cum de-aţi putut să o trataţi atât de rău? 

— Ce? 

— V-aţi purtat ca niște porci. 

Bashir arăta mirat. 

— Porci. Bestii. Ticăloși notorii. Există diferite cuvinte care nu 
ajung nici pe jumătate, gândindu-ne la situaţia ei. Ar trebui să 
fiţi pedepsiţi, nu crezi asta? 

Lisbeth se aștepta la o reacție. Dar subestimase puterea 
acestei reacţii, izbucnirea de mânie care urmase după surpriză. 
Fără să se îndoiască o secundă, Bashir se repezi la ea cu 
pumnul strâns, lovind-o în bărbie. Ea își menţinu echilibrul, dar 
se concentră numai să ţină mobilul stabil în mâna dreaptă, 
aproape de șold, cu ecranul îndreptat spre faţa lui. 

Ea spuse: 

— Pari neliniștit. 

— Puțin spus! 

Salander primi o nouă lovitură și se clătină puţin, dar nu făcu 
nimic să se apere sau să ridice mâna pentru a se proteja. Atunci 
Bashir se uită la ea cu o privire care arăta și furie, și 
consternare. Avea sânge în gură. Işi asumă riscul. 

— Chiar crezi că a fost o idee bună să-l omori pe Jamal? spuse 
ea. 

Bashir lovi din nou, și de această dată ei i-a fost mai greu să 
rămână nemișcată. Ameţi și scutură din cap în speranţa că o să 
vadă mai clar, și atunci zări ochii speriaţi ai lui Khalil. O să sară 
și el la ea? Nu era sigură, nu era ușor de citit. Dar credea că va 
rămâne calm și nemișcat. Era ceva demn de milă în silueta lui 
zveltă. 

— A fost o idee bună? repetă și se uită la Bashir cât de 
ameninţător putea ea. 

El își pierdu controlul și își ieși din fire, exact așa cum sperase 
ea. 

— A fost o idee atât de bună, încât tu nu ai cum să pricepi, 
haimana ce ești! 


VP - 198 


— De fapt, de ce? 

— Pentru că a făcut din Faria o târfă! ţipă Bashir. O târfă! Ne- 
a dezonorat pe toți. 

Lisbeth primi o nouă lovitură și nu mai era așa sigură că 
reușea să ţină bine mobilul. 

— Dar atunci și Faria trebuie să moară, nu-i așa? spuse ea. 

— Ca un șobolan, ca o scroafă! Nu o să ne dăm bătuţi până ce 
nu arde în iad. 

— Bun, spuse Lisbeth. Începe să fie limpede. Vrei să vezi 
filmul acum? 

— De ce naibii aș vrea să-l văd? 

— Pentru că altfel Benito ar fi dezamăgită, și asta nu e bine. 
Doar ai înțeles până acum cum stau lucrurile. 

Bashir ezita, asta se vedea în ochii lui și în mâna care-i 
tremura. Dar nu era ceva ce îi schimba prea mult starea, era la 
fel de furios, își ieșise din pepeni de furie, iar Lisbeth nu voia să 
mai încaseze vreun pumn. Făcu o estimare aproximativă, 
măsură distanța dintre ochi, calculă, revizui lanțul de 
consecințe. Să-l lovească cu capul? Să-i dea un genunchi între 
picioare, să pareze înapoi? Se hotărî să mai suporte puţin și să 
pară frântă și învinsă. Nu era nevoie să se străduiască prea 
mult. Următoarea lovitură veni dintr-o parte, mai puternică 
decât celelalte. Îi făcu o crestătură pe buză, iar capul îi suna. Se 
clătină din nou. 

— Arată-mi acum! rosti el printre dinţi. 

Ea își șterse buzele, tuși, scuipă sânge și se așeză pe 
canapeaua pe piele. 

— Am filmul pe mobil, spuse ea. 

— Bine, arată-mi! șuieră Bashir și se așeză lângă ea. Lisbeth 
tasta pe telefon, părând puţin pierdută. 

Se apropie și Khalil, iar asta era bine, se gândi ea. Fără să se 
grăbească sau să pară prea îndemânatică, tastă comenzile și 
curând apărură pe ecran codurile de program. Se vedea că fraţii 
deveneau agitați. 

— Ce dracu’ se întâmplă? făcu Bashir. E stricat? E vreun 
telefon de rahat? 

— Nu, nu, spuse ea. Este normal. Înregistrarea video e purtată 
acum în așa-numitul botnet și acum... vedeţi? Acum încarc 
filmul și apăs pe Command și Control și îl răspândesc. 

— Ce dracu’ vrei să spui? 


VP - 199 


Simţi un miros puternic de transpiraţie. 

— Am să-ţi explic, continuă ea. Un botnet este o rețea de 
computere hăcuite, infectate cu un virus - cu cai troieni. Este 
cam ilegal, dar e practic. Inainte să vă spun mai mult, ar trebui 
să ne uităm la film. Eu nu l-am văzut încă, avem forma 
needitată. Așteptaţi numai puţin... Aici este! 

Chipul lui Bashir apăru pe ecran. Părea mirat, ca un copil care 
nu înţelegea o întrebare grea. 

— Ce naiba e asta? izbucni Bashir. 

— Eşti tu, bineînţeles. Cam nebărbierit, ce-i drept, și fără 
contururi foarte clare. A fost greu să filmez de lângă șold. Dar 
acum e mai bine, mai temperamental. Aici lovești foarte bine, 
iar acum, ascultă! Se pare că recunoști că l-ai omorât de Jamal 
Chowdhury. 

— Ce dracu-i asta? Ce dracu-i asta? 

În film, Bashir striga cum Faria trebuie să moară ca un 
șobolan, ca o scroafă și să ardă în iad. Apoi imaginea se clătină 
și urmară noi lovituri care nu se vedeau bine. Era mai degrabă o 
învălmășeală de imagini cu tavanul și pereţii. 

— Ce dracu' ai făcut? strigă el și lovi cu pumnul masa de 
lângă canapea. 

— Calm, calm, răspunse Lisbeth. Nu există motive să intrăm 
în panică. 

— Ce vrei să spui? Răspunde-mi, nenorocito! urlă el. 

— Incă mai există o majoritate însemnată a populaţiei 
globului care nu a primit fișierul, răspunse ea. Aș spune că nu 
sunt peste o sută de milioane cei care l-au primit și mulţi dintre 
ei, fii sigur, o să îl considere spam și o să-l șteargă instantaneu. 
Dar, bineînţeles, am reușit să-l denumesc. l-am spus Bashir Kazi. 
Așa că prietenii tăi o să vrea să se uite, și bineînţeles poliția și 
Säpo, cunoscuţi de-ai cunoscuţilor tăi și oricine are chef. Poate 
că va deveni viral pe YouTube. Asta nu putem controla, 
internetul e un loc așa de sucit! Nu l-am înţeles niciodată prea 
bine. 

Bashir părea că înnebunise. Capul i se mișca smucit și 
spasmodic. 

— Ințeleg că e o chestie sensibilă, spuse Lisbeth. Imaginea 
publică nu e niciodată ușor de controlat. Imi amintesc când mi-a 
apărut prima oară poza prin reviste și ziare. Cinstit vorbind, nici 


VP - 200 


acum nu mi-am revenit. Dar partea bună este că există o cale 
de scăpare. 

— Care? 

— O să-ţi spun. Doar să... 

Folosi faptul că el era năuc și disperat spre avantajul ei și, 
dintr-o mișcare rapidă, îl prinse de cap, dădu cu el de două ori în 
măsuța de cafea și se ridică. 

— Poţi să fugi, Bashir, spuse ea. Poţi să fugi așa de repede, 
încât să nu te ajungă din urmă rușinea. 

Bashir se uită la ea paralizat și buimăcit. Mâna dreaptă îi 
tremura și și-o duse la frunte. 

— Poate funcţionează, continuă ea. Nu exagerat de mult, dar 
pentru o vreme. Poţi să fugi și să fugi, ca fratele tău, nu la fel de 
rapid, începi să pui pe tine, nu-i așa? Dar îţi permiţi să mergi 
înainte șontâc-șontăc sau în vreun alt fel. 

— O să te omor, bombăni Bashir. 

Se ridică de parcă avea de gând să se arunce asupra ei. Dar 
parcă nu mai credea nici el asta. Se uita nervos la ușa spre 
ieșire și la ferestre. 

— Atunci să te grabești, zise ea. Cred că trebuie să o tulești 
repede. 

— O să te găsesc! șuieră el printre dinţi. 

— Atunci ne vedem din nou. 

Vocea îi era monotonă și rece. Făcu un pas spre birou și 
perete, se întoarse cu spatele la el și îi dădu toate șansele să se 
arunce asupra ei. Dar era atât de năuc și nemișcat precum se 
așteptase. Pe deasupra, mobilul îi suna. 

— Sigur e cineva care a văzut înregistrarea. Dar suntem 
calmi, nu-i așa? Refuzăm să mai răspundem, iar în oraș mergem 
cu ochii în pământ, spuse ea. 

Bashir bombăni o ameninţare și se apropie de ea. Dar nu 
ajunse prea departe. Lisbeth luă bastonul de hochei care era 
rezemat de perete și îl lovi peste gât și peste obraz, apoi în 
abdomen. 

— Asta e pentru Faria, spuse ea. 

Bashir se îndoi și mai rău și mai primi o lovitură. Cu pași 
nesiguri, ieși pe ușă, cobori scările întunecate clătinându-se și 
păși afară în lumina soarelui de după-amiază. 

Lisbeth avea încă în mână bastonul de hochei. Khalil Kazi 
stătea chiar în spatele ei, lângă canapeaua de piele, în hainele 


VP - 201 


lui de jogging și pantofii roșii de sport, cu ochi jucăuși și gura 
căscată. Era încă adolescent, subțire și delicat. Se vedea din 
privire că era înlemnit de frică. Era departe de a fi o ameninţare. 
Dar putea să sufere un colaps, să fugă și să facă ceva nesăbuit. 
Annika vorbise despre risc de sinucidere. Lisbeth se uită la ceas 
fără a scăpa ușa din priviri. 

Era patru și douăzeci de minute după-amiază și își verifică e- 
mailul. Nici Bublanski, nici Farah Sharif nu îi răspunseseră încă. 
Annika scrisese: Excelent, arată promițător. Mergi acasă 
imediat! 

Khalil răsufla greu și se uită la el. Părea că vrea să îi spună 
ceva. 

— Tu ești, nu-i așa? bolborosi el. 

— Cine? 

— Cea din ziare. 

Ea dădu din cap că da. 

— Mai avem un film la care să ne uităm, tu și cu mine, spuse 
ea. Nu e la fel de palpitant, e mai mult despre mișcările 
mâinilor. 

Puse bastonul de hochei la loc lângă perete, își luă geanta cu 
laptopul de pe birou și îl îndemnă să se așeze pe canapea. Era 
palid și se mișca de parcă i se înmuiaseră picioarele. Dar o 
ascultă și se așeză. 

Îi povesti, scurt și la obiect, despre recunoașterea mișcărilor și 
despre reţeaua neurală profundă, despre tura lui de alergat de 
adineauri și despre secvenţa video din metrou. Işi dădu seama 
imediat că înţelegea, după cum împietrise și mormăia ceva 
ininteligibil. Se așeză lângă el și luă la rând fișierele, i le arătă și 
încercă să-i explice. Însă el nu era atent, doar se uita absent și 
nemișcat spre monitor. Îi sună telefonul și schimbă o privire cu 
ea. 
Khalil își luă mobilul și simţi după tonul adulator și reţinut că îl 
sunase o persoană pe care o respecta foarte mult. Era imamul 
lui care se afla în cartier, asta trebuie să fi fost din cauza 
Annikăi. Imamul întreba pesemne dacă poate să urce. Lisbeth se 
gândi că era bine și așa, și dădu din cap că da. Confesiunile 
sigur erau mai mult specialitatea imamului, mai ales că Annika 
vorbise atât de bine despre el. 

Nu după multă vreme, bătu la ușă. Un domn înalt și 
prezentabil, de vreo cincizeci de ani, cu ochi mici, barbă lungă și 


VP - 202 


turban roșu pe cap păși în apartament. O salută din cap și se 
întoarse apoi spre Khalil cu un zâmbet melancolic. 

— Bună, băiatul meu, spuse el. Vrei să povestești ceva? 
Cuvintele lui purtau o greutate îndurerată și, pentru un moment, 
toți rămaseră tăcuţi. Lisbeth se simţi brusc inconfortabil, 
neștiind ce să facă. Până la urmă, se ridică. 

— Nu cred că sunteţi în siguranţă aici, spuse ea. Aș sugera să 
mergeţi afara sau să faceți o plimbare pana la moschee. 

li lăsă singuri, fără să spună la revedere, își luă laptopul și 
dispăru pe scările întunecate. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Dan Brody stătea pe o bancă în Norrmalmstorg. Era 
aceeași zi în care ajunsese la Stockholm, iar ninsoarea se 
oprise. Cerul era senin și rece, iar el purta o haină neagră, 
ochelari de soare și un fes de lână tras peste frunte. Citea o 
carte despre criza de la Lehman Brothers. Dorea să înveţe 
mai multe despre lumea fratelui său. 

Se cazase la hostelul af Chapman din Skeppsholmen, un 
vapor vechi reconstruit. O cameră acolo costa șase sute 
nouăzeci de coroane pe noapte, cam cât își permitea el. 
Deja avusese parte de vreo două priviri ce îl recunoșteau, 
iar asta duruse, ca și cum nu ar mai fi fost el însuși, ci o 
copie mai săracă a unui alt om. Cel care până deunăzi 
fusese un muzician obișnuit cu lumea devenea din nou 
băiatul de ţăran din Hälsingland, inferior locuitorilor din 
Stockholm. Pe Birger Jarlsgatan se strecurase într-un 
magazin de îmbrăcăminte și cumpărase o pereche de 
ochelari de soare și fesul gri, în spatele cărora încerca să se 
ascundă. 

Se gândea tot timpul cum ar trebui să acţioneze: să 
trimită totuși un mesaj, să dea un link la o secvență video 
sau să sune? Dar nu îndrăznea, dorea să-l vadă mai întâi pe 
Leo, și de aceea se postă acolo, în faţa agenţiei de brokeraj 
Alfred Ogren în Norrmalmstorg, așteptând. 

De acolo ieși Ivar Ogren, cu pași hotărâți și nervoși, luat 
apoi de un BMW negru cu geamuri fumurii, ca un om de 
stat, ca un demnitar. 

Insă niciun Leo deocamdată. Era încă acolo, în clădirea 
roșie din cărămidă. Dan sunase, întrebase de el în engleză 
și aflase că era într-o ședință. Se va termina în curând, 
spuneau. De fiecare dată când se deschidea ușa de la 


VP - 203 


intrare, Dan tresărea. Dar încă mai dura, iar întunericul se 
lăsase de mult peste Stockholm. Bătea un vânt tăios, jos, la 
marginea apei, și se făcuse prea frig ca să stai și să citești. 

Se ridică și se plimbă încoace și încolo prin piaţă, 
masându-și vârfurile degetelor sub mănușile de piele. Nu se 
întâmplă nimic, mașinile se răreau după ora de vârf. Se uită 
spre restaurantul din piaţă, cu ferestre mari. Invitaţii de 
acolo zâmbeau și vorbeau, iar el se simţi exclus. Părea că 
viața se desfășoară pe lângă el, o petrecere la care nu 
fusese invitat; se gândi că el întotdeauna fusese un 
outsider, nu-i așa? 

In acel moment apăru Leo. Dan nu avea să uite asta 
niciodată, timpul părea să se oprească, raza vizuală se 
îngustă, iar sunetele amuţiră. Dar nu era numai o trăire 
fericită, nu în frigul acela și în lumina de la restaurant. 
Vederea lui Leo nu făcea decât să îi adâncească suferinţa. 
Mergea în același mod, zâmbea la fel, își mișca mâinile 
identic, avea aceleași linii pe obraji și sub ochi. Totul era la 
fel, totuși era ca și cum s-ar fi văzut pe sine într-o oglindă 
aurită. Omul de acolo era e/și nu era el. 

Leo Mannheimer era cel care ar fi putut fi Dan și, cu cât 
se uita mai mult, cu atât descoperea mai multe diferențe. 

Nu era vorba numai de haină, pantofi sau costumul 
scump de dedesubt, ci și de siguranţa pașilor și strălucirea 
din privire. Leo Mannheimer părea să emane o stimă de 
sine pe care Dan nu o avusese niciodată, iar când se 
gândea la asta, i se tăia respiraţia. 

Inima începu să-i bată puternic când o privi pe femeia 
care mergea lângă Leo și își punea mâna în jurul taliei lui. 
Arăta inteligentă și sofisticată și părea să fie îndrăgostită de 
Leo. Râdea. Amândoi râdeau și înţelese că femeia era acea 
Malin Frode despre care Julia vorbise cu o undă de gelozie. 
Rămase ca împietrit. Nu îndrăzni să se apropie și îi văzu 
dispărând în sus spre Biblioteksgatan. li urmă fără să 
înțeleagă prea bine de ce. Mergea încet și păstra distanţa. 

Dar oricum nu risca să fie descoperit. Complet preocupaţi 
unul de altul, cei doi dispărură chicotind spre Humlegården. 
Râsul lor plutea în aer. Se simţi greu ca și cum latura simplă 
și frivolă a bucuriei lor i-ar fi tras corpul spre pământ. li 
pierdu din vedere și se întoarse la hostelul lui fără să 
reflecteze o secundă la cât de ușor pot înșela aparențele, 
doar și el însuși fusese privit în acel mod de atâtea ori de 
alţii, ca unul care era un norocos fericit. Viaţa poate fi foarte 
frumoasă de la distanţă, iar el încă nu înţelegea asta. 


VP - 204 


Mikael urma să plece la Nyköping. Purta o geantă de umăr în 
care avea un caiet de notițe, un reportofon și trei sticle de vin 
rosé pe care Lotta von Kanterborg îl rugase să le cumpere. Sora 
ei, Hilda, stătea la hotelul Forsen lângă râul Nyköpingsån, sub 
presupusul nume de Fredrika Nord. Spusese că era dispusă să 
vorbească dacă erau îndeplinite anumite condiţii, iar una dintre 
ele era vinul. 

O alta era precauția extremă. Hilda se considera urmărită și 
lucrurile nu ar fi devenit mai ușoare dacă Mikael ar fi dezvăluit 
ceva. Noile informaţii aproape că o făcuseră pe Hilda să se 
piardă cu totul cu firea. De aceea Mikael nu spuse niciun cuvânt 
nimănui despre locul unde mergea, nici măcar Erikăi. 

Acum se afla într-o cafenea aproape de inelul!” din Staţia 
centrală din Stockholm, așteptând-o pe Malin. Simţea că este 
important să stea de vorbă cu ea. Trebuia să întoarcă fiecare 
piatră, să-și testeze fiecare teorie, să înțeleagă dacă lucrurile se 
legau sau nu. După zece minute de întârziere, apăru și Malin, în 
blugi și cu o bluză albastră. Arăta fermecător, chiar dacă era 
transpirată, ca jumătate de Stockholm. 

— lartă-mă, spuse ea. Am fost nevoită să-l las pe Love la 
mama. 

— Puteai să-l iei cu tine. Am numai câteva întrebări scurte. 

— Știu, dar după mai am ceva. 

O sărută rapid și trecu direct la subiect. 

— Când l-ai întâlnit pe Leo la Fotografiska, te-ai mai gândit și 
la altceva, vreo altă deosebire în afară de faptul că părea brusc 
dreptaci? 

— Cum ar fi? 

Mikael se uită spre ceasul din staţie. 

— Să zicem, de exemplu, că avea un semn din naștere în 
cealaltă parte decât în mod obișnuit. Sau că o buclă era 
pieptănată în sens invers. Are părul foarte buclat, nu? 

— Mă sperii, Mikael. Care e teoria ta? 

— Mă ocup de un subiect despre gemeni monozigoţi care au 
fost separați la naștere. Nu pot să-ţi zic mai mult deocamdată și 
vreau ca și tu să nu spui nimic despre asta, îmi poţi promite? 

Păru dintr-odată terifiată și îl prinse de brat. 


'5 Lucrare în fier forjat din 1959 a sculptorului Stig Blomberg, care împrejmuiește 
deschiderea circulară de un diametru de șapte metri spre staţia de metrou de la 
nivelul de jos. 


VP - 205 


— Deci vrei să spui... 

— Nu vreau să spun nimic, Malin, nu încă, zise el. Dar mă 
întreb... Ezită. Gemenii monozigoţi sunt identici din punct de 
vedere genetic sau pe aproape, continuă el. Se întâmplă 
anumite schimbări genetice la noi toţi, mici mutații. 

— Treci la subiect. 

— Trebuie să-ţi dau niște simple informaţii factuale mai întâi, 
altfel totul este de neînțeles. Gemenii monozigoți provin dintr-un 
singur ovul din uter, care se divizează destul de repede. Partea 
interesantă aici este cât de repede. Dacă acest lucru se 
întâmplă la mai târziu de patru zile după fecundare, gemenii au 
parte de o placentă comună, lucru ce crește riscurile pentru 
fetuși. Dar dacă ovulul se divizează târziu, după o săptămână 
sau chiar mai mult, până la douăsprezece zile, copiii devin 
gemeni în oglindă. Douăzeci de procente dintre gemenii 
monozigoţi sunt gemeni în oglindă. 

— Și asta ce înseamnă? 

— Că devin identici, dar ca imagini în oglindă. Unul e stângaci, 
altul dreptaci. Chiar inimile lor pot fi în părți diferite. 

— Deci vrei să spui că... 

De emoție, rosti cuvintele bolborosit, iar Mikael îi mângâie 
obrazul ca să o calmeze. 

— Poate fi o idee nebunească, spuse el. Și chiar dacă nu este 
nebunească, chiar dacă a fost geamănul în oglindă al lui Leo și 
nu Leo cel pe care l-ai întâlnit la Fotografiska, nu înseamnă că s- 
a comis vreo infracțiune, și nici vreo asumare de identitate în 
stilul The Talented Mr. Ripley. Poate că doar au schimbat 
rolurile, s-au jucat puţin, au încercat ceva nou. Mă poţi însoți 
până la tren, Malin? Trebuie să mă grăbesc. 

Ea rămase ca împietrită. Apoi se ridică și îl însoţi la nivelul de 
mai jos. Traversară culoarul pe lângă magazinele din dreapta, 
apoi din stânga, până la linia numărul unsprezece. li spuse că 
merge la Linköping cu o treabă, voia să lase cât mai puţine 
indicii posibil. Continuă: 

— Am citit enorm despre gemeni monozigoţi care s-au întâlnit 
prima oară la vârstă adultă și care nu știuseră despre existența 
celuilalt. Malin, aceste întâlniri sunt mereu descrise ca 
fantastice, se spune că nu există întâlniri mai tulburătoare și 
atât de radicale. Gândește-te și tu! Ai crezut că ești singur, unic 
în felul tău, și mai apare încă unul la fel. Se spune că gemenii 


VP - 206 


monozigoţi care se întâlnesc târziu în viață nu vor să se 
oprească din vorbit. Trec prin tot, talente, lipsuri, obiceiuri, 
gesturi, memorii, tot, tot. Se completează, cresc, devin mai 
fericiți decât fuseseră înainte. Multe dintre aceste povești m-au 
mișcat profund, Malin și tu ai zis că Leo a fost euforic într-o 
perioadă. 

— Da, deși după aceea nu a mai fost. 

— E adevărat. 

— A călătorit și am pierdut legătura. 

— Exact, spuse Mikael. M-am gândit și la asta. Dacă mai dai 
de ceva - fie legat de înfățișarea lui, fie de altceva, care să mă 
ajute să înțeleg ce s-a întâmplat... 

Ajunseră la linie și se opriră. Trenul aștepta deja în staţie. 

— Nu știu, spuse ea. 

— Gândește-te! 

— Da, cred că a fost ceva. Îţi amintești când ţi-am povestit că 
s-a logodit cu Julia Damberg? 

— Asta te-a întristat, nu-i așa? 

— De fapt, nu. 

Nu prea o credea. 

— Mai mult m-a mirat, spuse ea. Julia lucrase la noi mai 
demult, apoi se mutase la Frankfurt și niciunul dintre noi nu mai 
auzise de ea de mai mulţi ani. Dar nu cu mult timp înainte să 
plec de la agenţie, a sunat și l-a căutat pe Leo. Nu cred că el a 
mai sunat înapoi, părea foarte deranjat de conversaţie. Dar Julia 
a spus ceva ciudat. 

— Ce anume? 

— M-a întrebat dacă știam că Leo era și mai bun la chitară 
decât la pian. Era un adevărat virtuoz, așa a spus. Despre asta 
nu auzisem chiar nimic, prin urmare, l-am întrebat pe Leo. 

— Și ce-a spus? 

— N-a spus nimic. S-a înroșit și nu a făcut decât să râdă. Era 
în perioada aceea când strălucea ca un soare. 

— Asta e așa..., spuse el și nu mai putu să asculte 
continuarea. 

Termenul de virtuoz al chitarei îi suna în urechi ca un dangăt 
neliniștitor. Se adânci și mai mult în gânduri când își luă la 
revedere de la Malin și urcă în tren. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


VP - 207 


Dan se ţinu departe vreo două zile, o perioadă plină de 
neliniște. Citea în camera lui de pe vapor sau făcea plimbări 
rapide prin Skeppsholmen și Djurgården. Câteodată alerga 
în treningul lui cenușiu, iar seara începuse să bea mai mult 
decât normal, la barul vaporului. Dormea prost și în timpul 
nopţii scria în carnete de notițe cu coperte de piele stacojie. 

In după-amiaza zilei de miercuri, 13 decembrie, se 
întorsese în Norrmalmstorg. Nici atunci nu îndrăzni să se 
apropie. În ziua de vineri își luă chitara și se așeză pe banca 
din fața restaurantului din piaţă. Zăpada începuse din nou 
să cadă și simţea că îngheaţă. Temperatura scăzuse, dar 
haina lui nu era destul de groasă pentru frigul acela. Insă nu 
își permitea ceva mai gros, banii nu îi mai ajungeau și nu se 
simţea în stare să cânte cu alte grupuri de jazz pentru a se 
întreține din nou. Nu se mai putea gândi la altceva decât la 
Leo, orice altceva părea lipsit de importanţă. 

În acea zi de vineri, Leo ieșise devreme de la birou. Purta 
o haină de cașmir de culoare albastru-închis și o eșarfă albă 
și mergea în ritm alert. Dan îl urmă, se ţinea mai aproape 
acum, iar asta era o greșeală. In faţa cinematografului Park, 
Leo se întoarse și survolă priveliștea cu privirea ca și cum ar 
fi simţit că era urmărit. Cu toate acestea, nu îl văzu pe Dan. 
Era plin de lume pe stradă, iar Dan purta fesul și ochelarii și 
se uita în jos spre Stureplan. Leo continuă să meargă 
înainte și traversă Karlavăgen. 

În faţa ambasadei Malaysiei de pe Floragatan, Dan se 
opri și îl lăsă pe Leo să dispară în casă. Ușa se închise cu o 
izbitură, iar el rămase așteptând afară în frig. Mai așteptase 
și înainte tot așa, știa că avea să dureze. De-abia după două 
minute se aprinse lumina la etajul de sus. 

Lumina se ivea ca strălucirea unei lumi mai frumoase. 
Câteodată se auzeau sunetele unui pian cu coadă și adesea 
îi apăreau lacrimi în ochi recunoscând armoniile. Acum îi era 
foarte frig și înjura tăcut ca pentru sine. Bătea un vânt 
înghețat când se apropie de bloc și își scoase ochelarii de 
soare. Auzi în spatele lui pașii unei femei și ai unui câine. O 
doamnă mai în vârstă cu pălărie neagră și palton verde 
trecu pe lângă el cu un mic mops legat în lesă și îl privi 
amabil. 

— Nu ai chef să mergi acasă azi, Leo? 

Pentru o clipă, nu mai mult, se uită îngrozit la ea. Apoi 
zâmbi ca și cum replica ar fi fost amuzantă și potrivită. 

— Câteodată parcă nu știi ce ai vrea, spuse el. 


VP - 208 


— E adevărat. Hai, intră, e mult prea frig ca să stai afară 
și să filosofezi, îl îndemnă ea și formă codul de intrare. 

Intrară împreună și se opriră să aștepte liftul. Il privi din 
nou și îi spuse zâmbind, pe un ton amuzat: 

— Ce haină veche ţi-ai tras pe tine! 

Simţea cum îl împunge îngrijorarea. 

— O boarfă veche, răspunse el. 

— O boarfă veche? Asta obișnuiesc eu să spun când îmi 
pun bluza cea mai elegantă și sper să primesc 
complimente. 

Încercă și el să râdă, însă nu-i ieși. Femeia se mușcă de 
buză și își luă un aer serios. Dan era sigur că-l depistase că 
era un impostor, ca și cum nu numai hainele, dar și expresia 
lui penibilă îi dezvăluiseră lipsa de stil și de clasă. Femeia 
spuse: 

— lartă-mă, Leo, înţeleg cât de greu ţi-e acum. Cum se 
simte Viveka? 

Ințelese din tonul vocii că „bine” nu ar fi fost răspunsul 
corect. 

— Așa și-așa, spuse el. 

— Să sperăm că nu o să sufere prea mult. 

— Să sperăm, repetă el și simţi că nu avea să se 
descurce dacă urca în lift cu ea. 

— Știţi ce? Am nevoie de puţină mișcare. Am să merg pe 
scări. N 

— Prostii, Leo. Eşti zvelt ca o gazelă. Imbrățişeaz-o pe 
Viveka din partea mea, spune-i că mă gândesc la ea. 

— Da, chiar am să fac asta, răspunse el și porni pe scări 
în sus cu chitara lui. 

Când se apropie de apartamentul lui Leo, încetini pasul. 
Dacă Leo ar fi auzit măcar pe jumătate la fel de bine ca el, 
atunci trebuia să fie tăcut ca un șoricel. Se strecură până 
sus la ultimul etaj unde Leo locuia singur, iar asta era bine, 
părea retras. Fără niciun zgomot, se așeză pe coridor cu 
spatele rezemat de perete. Ce să facă? Inima îi bătea 
puternic și gura îi era uscată. Mirosea a curățenie și a 
proaspăt vopsit și se uită fix la o pictură cu cerul pe tavan. 
Cine ar picta ceruri pe tavanul casei scărilor? Mai jos se 
auzeau pași, târșâit de picioare, sunete de la televizoare, o 
ușă care se deschide și o clapă de pian apăsată. O notă de 
la. 

Erau numai sunete de bas, de probă - ca și cum Leo nu 
știa dacă să se apuce într-adevăr să cânte. Dar începu și 
părea că improvizează sau poate că nu. O frază muzicală 


VP - 209 


melancolică și neliniștitoare revenea mereu și, la fel ca în 
înregistrarea aceea veche de la Konserthuset, Leo se oprea 
pe al șaptelea sunet din gama melodică, acum într-un mod 
aproape ritualic sau maniacal, dar în același timp mai 
rafinat și mai matur. Reușea într-un fel să transmită o 
emoție a ceva deteriorat și pierdut, cel puţin așa o trăia 
Dan. Tresări. 

Nu-și putea clarifica pe deplin sentimentul care îl 
copleșise brusc. Lacrimile i se prelingeau pe obraji, tremura 
și asta nu era neapărat numai din cauza muzicii. Era 
înrudirea armoniilor și simplul fapt că Leo cânta cu o așa 
durere ca și cum el, care nu era muzician de meserie, putea 
să redea mai bine decât Dan suferinţa lor. 

Suferinta lor? 

Era un gând straniu și totuși adevărat în acel moment. 
Leo tocmai lăsase impresia unui străin, a unui alt fel de 
specie, mai fericită. Acum Dan se vedea pe el însuși în Leo 
și se ridică cu pași nesiguri. Se gândi să sune la ușă. Dar în 
loc de asta scoase chitara din toc, o acordă rapid și începu 
să îl acompanieze. Nu era greu să găsească acordurile și să 
urmeze tonurile frazei muzicale. Felul lui Leo de a zăbovi pe 
sincope și de a schimba frazarea de triolet cu optimi clare 
semăna cu al lui însuși. 

Se simțea... ca acasă. Nu putea descrie în alt mod acea 
stare. Era ca și cum cântase cu el de multe ori înainte. 
Continuă tot așa preţ de câteva minute. Poate Leo nu auzea 
ca el, poate că era total absorbit de propria muzică. Era 
greu de spus. Apoi se opri în mijlocul unei teme, pe un fa 
diez sau pe un re suspendat. Totuși, nu se auzi niciun pas, 
nicio mișcare. Leo trebuie să fi rămas cu sufletul la gură și 
Dan se opri și el și așteptă. Ce se întâmplase oare? Auzi o 
răsuflare grea mai departe și cântă din nou acea secvenţă 
melodică, ceva mai rapid acum și cu o contribuţie proprie, o 
variantă nouă. Atunci scaunul de la pian se frecă de podea 
și auzi pași care se apropiau de ușă. Stătea acolo cu chitara 
în mână simțindu-se ca un cerșetor, un muzicant de stradă 
care se strecurase în saloanele fastidioase sperând să fie 
acceptat. Dar bineînțeles... era mult mai mult decât atât. În 
el ardeau speranţa și dorul, închise ochii ascultând cum era 
scos lanţul de siguranţă de către niște mâini ce păreau a 
tremura de emoție. 

Ușa se deschise și Leo se uită la el. Nu părea să înțeleagă 
la început, iar după o clipă rămase stupefiat, cu gura 
căscată. Era speriat și șocat. 


VP - 210 


— Cine ești tu? 

Erau primele cuvinte, și ce să răspundă Dan, ce să-i 
spună? 

— Mă numesc... începu el. Se opri, apoi continuă: Dan 
Brody, continuă el. Sunt chitarist de jazz. Cred că sunt 
fratele tău geamăn. 

Leo nu răspunse. | se înmuiaseră picioarele, părea că-și 
pierde echilibrul. Era palid la faţă. 

— Eu... 

Atât reuși să spună, și nici Dan nu putea să vorbească. 
Inima îi bătea cu putere și nu-și găsea cuvintele. Incercă și 
el la fel: 

— Eu... 

— Ce anume? 

Exista o disperare în vocea lui Leo căreia Dan nu putea 
să-i facă faţă și își înfrână impulsul de a fugi de-acolo. 
Spuse: 

— Când te-am auzit cântând la pian... 

— Da? 

— Atunci m-am gândit că toată viața m-am simţit 
incomplet. Ca și cum mi-ar lipsi ceva, și acum, în sfârșit... 

Nu reuși să spună mai mult și nu știa dacă vorbele erau 
adevărate sau măcar pe jumătate adevărate, ori erau 
simple formulări, fraze care veneau de la sine. 

— Nu pot să înţeleg. De când ai știut? zise Leo, iar 
mâinile îi tremurau. 

— Numai de câteva zile. 

— Nu pot să înțeleg, repetă el. 

— Știu, este greu. Este ireal. 

Leo îi întinse mâna, ceea ce părea extrem de formal date 
fiind circumstanțele. 

— Mereu am... spuse el. 

T Ce? 

Işi mușcă buza. Mâinile continuau să-i tremure. 

— Am simțit același lucru. Vrei să intri? 

Dan dădu din cap că da și intră într-un apartament mai 
elegant decât orice văzuse până atunci. 


VP - 211 


PARTEA A TREIA 


GEAMĂNUL DISPĂRUT 
21 - 30 iunie 


La cel puţin fiecare opt sarcini, există posibilitatea să fie 
gemeni, însă în unele cazuri poate surveni moartea unuia dintre 
fetuși, iar asta devreme în timpul sarcinii, fapt cunoscut sub 
denumirea de sindromul geamănului dispărut. 


Alţii își pierd fratele sau sora geamănă după naștere, din 
cauza adopţiilor sau confuziilor. Unii se întâlnesc de-abia la o 
vârstă adultă, alţii niciodată. Gemenii monozigoţi Jack Yufe și 
Oskar Stohr s-au întâlnit iniţial într-o staţie feroviară în Germania 
de Vest, în anul 1954. Jack Yufe trăise într-un kibuţ și fusese 
soldat în armata israelită. Oskar Stohr fusese activ în 
Hitlerjugend. 


Sunt mulţi cei care duc dorul cuiva. 
16. 


21 iunie 


Mikael merse de-a lungul râului din Nyköping până la hotelul 
Forsen. Era un loc simplu din lemn închis la culoare și cu 
acoperiș din ţigle roșii, mai degrabă un hostel decât un hotel, 
dar cu o priveliște frumoasă spre malul apei. La intrare exista o 
moară în miniatură, iar pe pereţi câteva fotografii cu pescari 
purtând cizme de piele. 

La recepţie stătea o tânără blondă, probabil că era vorba 
despre un job de vacanţă. Nu putea avea mai mult de 
șaptesprezece ani, purta blugi și cămașă roșie și nu își 
desprindea ochii din telefon. Lui Mikael i se făcu teamă că l-ar fi 
putut recunoaște și i-ar putea anunţa vizita pe internet în vreun 
fel. Privirea ei indiferentă îl liniști. Urcă două rânduri de trepte și 


VP - 212 


bătu într-o ușă cenușie cu numărul 214. Era ora opt și jumătate 
seara. Auzi dinăuntru o voce spartă. 

— Cine este? 

Se prezentă și atunci ea îi deschise. Mikael își trase suflarea 
pentru o clipă. Hilda von Kanterborg arăta sălbatic. Părul îi era 
încâlcit, iar privirea rătăcită și neliniștită, ca a unui animal 
speriat. Avea pieptul mare, era lată în umeri și la șolduri. Rochia 
de un albastru-deschis pe care o purta de-abia o încăpea; 
sudoarea îi curgea pe gât și pe frunte. Pielea îi era plină de pete 
de parcă se julise peste tot. 

— Amabil din partea ta să mă primești, spuse el. 

— Amabil? Mi-e teamă. Ce i-ai spus Lottei e de-a dreptul 
bolnăvicios. 

Nu o rugă să-i explice. Dorea ca ea să se liniștească mai întâi 
și să-și recapete suflul. 

Scoase din geantă sticlele cu vin rose și le puse pe masa 
rotundă de stejar din dreptul ferestrei deschise. 

— Mi-e teamă că nu mai sunt foarte reci, spuse el. 

— Am avut parte de și mai rău, cred. 

Merse în dormitor și aduse două pahare Duratex pe care le 
așeză pe masă. 

— Vrei să rămâi treaz și ager la minte sau vrei să bei cu mine? 

— Ce te face să te simţi mai confortabil? 

— Toţi beţivii au nevoie de companie, așa că poţi să bei și tu. 
la-o ca pe o strategie jurnalistică! 

Îi umplu paharul aproape ochi. El îl dădu pe gât aproape pe 
tot, pentru a-i demonstra că vorbea serios. Privi afară spre 
șuvoiul de apă și spre cerul care se întuneca. 

— Vreau numai să-ți garantez... începu el. 

— Nu-mi garanta nimic, îl întrerupse ea. Nu poţi s-o faci, și 
nici nu am nevoie de niciun discurs pretenţios despre protecţia 
surselor. Spun ce am de spus, pentru că nu mai vreau să tac. 

Goli paharul rapid și îl privi în ochi. Era agreabilă într-un fel, 
avea ceva imprudent și permisiv în felul ei de a fi, iar asta dădea 
o senzaţie de eliberare. 

— Bun, înțeleg și îmi pare rău că te-am îngrijorat. Putem să 
începem? 

Dădu din cap că da, iar el își luă reportofonul și îl deschise. 

— Sigur știi de Institutul de Stat pentru Biologie Rasială, spuse 
ea. 


VP - 213 


— Doamne, da! O instituţie abominabilă. 

— Adevărat, dar stai calm, domnule reporter faimos, nu este 
la fel de palpitant precum sună. Nu mai găsești așa de ușor în 
Suedia pe nimeni dintre bătrânii biologi rasiali, iar institutul s-a 
închis demult, în 1958, cum poate că știi. Amintesc acest lucru, 
pentru că există un fir roșu aici, o continuitate. Dar asta nu 
știam iniţial. Când mi-am început munca la Registru, credeam că 
aveam să lucrez cu copii talentaţi și atât. De fapt... 

Mai luă o înghiţitură din pahar. 

— ... nu știu de unde să încep. 

— Vorbește despre ce vrei, spuse el. Găsim noi direcţia. 

Hilda își goli din nou paharul și își aprinse o ţigară, o Gauloise, 
la care se uită amuzată. 

— E interzis să fumăm aici, spuse ea. lar povestea asta ar 
putea începe chiar aici, cu fumatul - cu bănuiala că poate fi 
nociv. Încă în anii '50, au existat cercetători care au susținut că 
fumatul poate cauza cancer. ţi poţi imagina? 

— Cu totul incredibil! 

— Într-adevăr, și poţi înţelege că s-au confruntat cu o 
rezistenţă enormă. Sigur, se spunea, fumătorii se pot îmbolnăvi 
de cancer la plămâni, dar acest fapt nu are de-a face în mod 
necesar cu fumatul. Poate la fel de bine să fie pentru că au 
mâncat prea multe legume. Nimic nu putea fi demonstrat. 
„Medic fumând Camel” devenise un slogan cunoscut la acea 
vreme. Humphrey Bogart și Lauren Bacall erau aduși în prim- 
plan ca argumente puternice pentru aspectul cool al obiceiului. 
Și totuși... suspiciunea se înrădăcinase și nu era puţin lucru. 
Ministerul britanic al sănătăţii descoperise că mortalitatea din 
cauza cancerului la plămâni crescuse de cincisprezece ori în 
două decenii, iar un grup de medici de la Institutul Karolinska 
din Stockholm au decis să studieze problema cu ajutorul 
gemenilor. Gemenii sunt subiecte de cercetare ideale, cu ADN-ul 
lor identic, iar în doi ani a fost pus la punct un registru de peste 
doisprezece mii de gemeni. Aceștia au fost intervievaţi cu privire 
la obiceiurile lor legate de fumat și de băut, iar studiul a avut un 
aport important la trista realizare că totuși nu e așa de al naibii 
de bine să fumezi și să te îmbeţi. 

Hilda zâmbi trist, trase un fum lung din ţigară și mai bău un 
pahar din vinul rosé, cam călduţ. 


VP - 214 


— Dar lucrurile nu s-au oprit acolo, continuă ea. Registrul a 
fost completat și, ulterior, apăreau noi gemeni și mulţi nu 
trăiseră împreună. În anii treizeci, câteva sute de gemeni 
fuseseră separați la naștere, mai ales din cauza sărăciei. Mulţi s- 
au întâlnit de-abia la vârstă adultă. Asta oferea un material de 
cercetare extrem de preţios, iar cercetătorii începuseră nu 
numai să studieze alte boli și cauzele lor, dar și să își pună 
clasica întrebare: ce îl formează pe om? Cât de mult e moștenire 
genetică și cât de mult factori de mediu? 

— Am citit despre asta, spuse Mikael, și cunosc Registrul 
Naţional al Gemenilor. Dar ce se întâmplă acolo este cât se 
poate de legitim, nu-i așa? 

— Absolut, acolo se fac cercetări semnificative și valoroase, 
iar eu încerc numai să-ţi ofer un context. În timp ce Registrul 
Naţional al Gemenilor se dezvolta, Institutul de Stat pentru 
Biologie Rasială și-a schimbat denumirea și a devenit Institutul 
de Medicină Genetică, subordonat Universităţii din Uppsala. 
Ultimul șef al institutului, Jan Arvid Böök, din profesor de 
biologie rasială a devenit profesor de medicină genetică. Nu era 
vorba numai de cuvinte și de semantică. Domnii începuseră 
treptat să se dedice unor lucruri care măcar începeau să 
semene vag cu știința. Vechile măsurători de scalp și prostiile 
despre puritatea rasei suedezo-germanice au fost abandonate 
cu totul. 

— Dar vechiul registru al romilor și al altor minorităţi 
rămânea? 

— Rămânea, dar și altceva rămânea, mult mai grav. 

— Ce anume? 

— Modul în care îl priveau pe om. Poate nu exista o rasă care 
să fie mai bună decât alta. Poate nici nu existau mai multe rase 
umane. Dar... anumiţi suedezi onești erau mai silitori și mai 
capabili decât alţii. De ce? Poate pentru că primiseră o educaţie 
suedeză solidă. Nu am putea oare depista cum să creăm un 
suedez cu adevărat merituos, unul care nu fumează ţigări 
Gauloise și nu se îmbată cu vin rose? 

— Nu sună prea bine. 

— Nu, spiritul timpului a schimbat direcția, dar persoanele 
care au avut odată opinii extreme într-un sens devin la fel de 
ușor extreme în alt sens, nu-i așa? Curând, acest grup din 
Uppsala începe să creadă în Freud și în Marx la fel cum 


VP - 215 


odinioară credea în biologii rasiali. Desigur, locul se numea 
Institutul de Medicină Genetică, așa că nu era deloc subestimată 
importanța geneticii. Dar oamenii ăștia credeau în primul rând 
în factorii sociali și în cei materiali. Nicio problemă cu asta, 
bineînţeles, mai ales de la o vreme, de când barierele de clasă 
au devenit niște ziduri impenetrabile. Dar acest grup a cărui 
figură călăuzitoare era profesorul de sociologie Martin Steinberg 
considera că noi suntem influenţaţi, mai mult sau mai puţin 
necesar, de circumstanțe. Un anumit tip de mamă și anumite 
tipuri de factori sociali și culturali ar crea, mai mult sau mai 
puţin automat, un anume fel de om. Nu așa stau lucrurile, e 
departe de a fi așa. Omul e în mod semnificativ mai complex. 
Dar domnii voiau să experimenteze și să ajungă să stabilească 
ce fel de educaţie și de antecedente pot crea un suedez bun și 
minunat. Se aflau în strânsă legătură cu Registrul Naţional al 
Gemenilor, urmăreau cercetarea de-acolo, iar într-o bună zi l-au 
întâlnit pe Roger Stafford, psihanalistul american. 

— Am citit despre el. 

— Cred, dar nu l-ai întâlnit niciodată, nu-i așa? Era incredibil 
de charismatic. Lumina orice adunare și, mai ales, avusese un 
efect puternic asupra unei anumite femei din acel grup, pe 
nume Rakel Greitz. A fost psihiatru și psihanalist și ea... aș 
putea povesti mult despre Rakel Greitz. Nu numai că a căzut în 
brațele lui Roger Stafford. Dar a devenit obsedată de activitatea 
lui și a vrut să îi ducă mai departe cercetarea. La un anumit 
moment, nu știu când exact, ea și grupul ei au luat decizia să-i 
despartă intenţionat pe unii dintre gemeni, în egală măsură 
monozigoţi și dizigoţi, și să îi plaseze în familii diametral opuse. 
Și, pentru că obiectivele erau de la început elitiste - să obţină 
suedezi frumoși și de succes -, grupul a fost foarte selectiv cu 
subiecţii. Căutau de zor cu lumânarea în fiecare cotlon și 
ungher. Treceau și prin vechile registre cu romi, cu alte popoare 
călătoare și cu Saami și așa mai departe, căutând oameni la 
care nici biologii rasiali nu s-ar fi gândit să-i includă în planurile 
lor de sterilizare forțată. Căutau părinţi foarte talentați care au 
avut gemeni. Doreau - ca să ne exprimăm cinic - să aibă 
material de cercetare de primă clasă. 

Mikael se gândi din nou la virtuozul la chitară menţionat de 
Lisbeth. 


VP - 216 


— lar una dintre aceste perechi de gemeni era formată din 
Leo Mannheimer și Daniel Brolin? 

Hilda von Kanterborg rămase tăcută și se uită pe fereastră. 

— Ba bine că nu, de aceea ne aflăm aici, nu-i așa? spuse ea. E 
o nebunie ce i-ai spus Lottei, că Leo nu mai era Leo. Dar, cinstit 
vorbind, nu cred asta. Pur și simplu, nu pot. Știi tu, Anders și 
Daniel Brolin, cum se numeau atunci, aparțineau poporului 
călător. Proveneau dintr-o familie nemaipomenit de muzicală. 
Mama, Rosanna, era o cântăreaţă fantastică. S-a păstrat o 
înregistrare. Rosanna cântă „Strange Fruit” a lui Billie Holiday 
într-un fel care te unge la inimă. Însă a murit la numai câteva 
zile după ce a născut, de febră puerperală. Nu a mers deloc la 
liceu, dar i-au fost găsite notele din perioada de gimnaziu și era 
prima la toate. Tatăl, Kenneth, era maniaco-depresiv, dar un 
geniu al chitarei. Nu era deloc o persoană rea și lipsită de 
sentimente, mai degrabă un nevrotic sadea care nu ar fi fost în 
stare să aibă grijă de gemeni. De aceea au fost plasați într-o 
casă de copii din Gävle, unde i-a găsit Rakel Greitz și i-a 
despărţit aproape instantaneu. Nici nu vreau să știu cum au 
procedat ea și Martin Steinberg când au găsit familiile tuturor 
gemenilor. Dar cu Daniel și cu Anders, sau Leo după cum a fost 
rebotezat, a fost chiar îngrozitor. 

— În ce fel? 

— A fost atât de nedrept! Daniel a mai rămas câţiva ani la 
casa de copii. Apoi a nimerit la un ţăran rău și îngust la minte, în 
afara orașului Hudiksvall care mai mult își dorea un ajutor la 
fermă. Sau, mai bine spus, deși exista o femeie acolo la început, 
ea a dispărut curând, iar ceea ce a urmat putem să numim fără 
ocolișuri exploatare prin muncă a copiilor. Daniel și fraţii lui 
trudeau din greu de dimineaţa până seara și de multe ori nici nu 
li se dădea voie să meargă la școală. Leo, în schimb... a fost 
plasat într-o familie avută și influentă din Nockeby. 

— La Herman și Viveka Mannheimer. 

— Exact, iar Herman era un mahăr și un dur care-l făcea pe 
Martin Steinberg praf și pulbere. Nimic nu era mai important 
decât ca părinţii adoptivi să nu afle nimic despre originea 
copiilor, în niciun caz că aveau frați gemeni. Dar Herman 
Mannheimer a insistat și și-a exercitat într-un fel influenţa, a 
dominat grupul. Martin a cedat, a fost pus la zid. În regim de 
strictă confidenţialitate, i-a spus adevărul lui Herman, iar asta a 


VP - 217 


fost destul de rău. lar lucrurile s-au agravat. Herman a început 
să aibă idei. Nu-i plăcuseră niciodată acei corturari sau poporul 
rătăcit cum le spunea și, fără ca Rakel sau Martin să afle, i-a 
cerut sfatul partenerului său de afaceri Alfred Ogren. 

— Pricep, spuse Mikael. Și, într-un fel sau altul, a aflat și fiul 
Ivar. 

— Da, dar asta a fost cu mult după aceea, iar la acea vreme 
Ivar era deja de mult timp invidios pe Leo, care dădea mai multe 
speranțe și era mai isteț. Ivar, să nu uităm asta, făcea în general 
orice ca să dobândească un avantaj și să îl pună la punct pe 
Leo. Era un teren minat pentru cele două familii, iar colegul 
meu, Carl Seger, a fost chemat să ajute. 

— Dar dacă Herman Mannheimer era un idiot atât de plin de 
prejudecăţi, de ce a luat copilul? 

— Herman era numai un bătrân reacţionar în general, nu o 
persoană lipsită de inimă, nu cred asta, în ciuda a ceea ce i s-a 
întâmplat lui Carl. Dar Alfred Ogren... el chiar era un porc și un 
rasist și îl sfătuise categoric să renunţe la băiat. S-ar fi dus de 
râpă totul dacă nu ar fi apărut rapoarte că băiatul își dezvolta 
extrem de timpuriu capacitățile motorii și toate cele, iar ei au 
stat să reflecteze. Viveka era fermecată de el. 

— Deci a rămas în familie pentru că era precoce? 

— Avea șapte luni când l-au luat și existau deja mari așteptări 
de la el. 

— In fișa lui personală scrie că este fiul biologic al lui 
Mannheimer. Nu știu cum au reușit părinţii să facă asta, dacă 
bebelușul a fost adoptat atât de târziu. 

— Prietenii cei mai apropiaţi și vecinii cunoșteau adevărul, 
bineînţeles. Dar pentru ei devenise o chestiune de onoare. Toţi 
știau cât suferise Viveka că nu putuse să aibă propriii copii. 

— Leo știa că era adoptat? _ 

— A aflat pe la vârsta de șase-șapte ani, când fiii lui Ogren 
începuseră să se ia de el. Viveka a fost nevoită să-i spună, dar l- 
a rugat să păstreze secretul, de dragul onoarei familiei. 

— Înţeleg. 

— Da, nu a fost ușor pentru familie. 

— Leo suferea de hiperacuzie. 

— Suferea de asta și de ceea ce azi descriem ca 
hipersensibilitate. Era neobișnuit de sensibil. Lumea era mult 
prea dură pentru el, iar el i se sustrăgea. A devenit un copil 


VP - 218 


foarte singur. Mi se pare că singurul prieten adevărat pe care îl 
avea era Carl. Iniţial, Carl și eu, și ceilalţi psihologi nu aveam 
vizibilitate asupra întregului context, credeam că nu facem 
decât să testăm un grup de copii talentaţi. Eram împărţiţi în așa 
fel, încât să întâlnim numai unul dintre fraţi. Dar, treptat, am 
înţeles ce se petrecea și încet am început să acceptăm, mai 
mult sau mai puţin, aș putea spune. Carl era cel care se împăca 
cel mai greu dintre noi cu ideea că gemenii fuseseră despărțiți 
intenţionat - asta sigur pentru că era atât de apropiat de Leo. 
Ceilalţi copii nu păreau să simtă că se despărțiseră de cineva, 
dar Leo era altfel. Nu știa nici el că era geamăn monozigot, ci 
doar că era adoptat. Dar bănuia ceva și spunea adesea că se 
simte incomplet, iar pentru Carl devenea insuportabil. „Nu mai 
rezist”, spunea el și mă întreba tot timpul despre Daniel: „Se 
simte la fel?” l-am spus că nici el nu se simțea bine. „Este 
singur”, i-am spus, precizând că uneori arăta semne de 
depresie. „Trebuie să le spunem”, era de părere Carl. „Nu se 
poate”, răspundeam eu, „o să ne ducem la fund cu toţii”. Dar 
Carl a continuat tot așa și, până la urmă, a făcut cea mai mare 
greșeală a vieţii lui. A mers la Rakel, și știi... 

Hilda deschise cea de-a doua sticlă de vin, deși prima nu 
fusese golită complet. 

— Sigur că Rakel Greitz, continuă ea, poate lăsa impresia că 
este serioasă și corectă. Pe Leo a reușit să-l amăgească. Au 
ținut legătura în tot acest timp, au luat împreună masa de 
Crăciun și lucruri de acest fel. Dar în realitate este înfiorător de 
rece și, din cauza ei, mă aflu eu aici sub un nume fals, tremur și 
mă îmbăt. M-a ţinut sub observaţie în toți acești ani, m-a lingușit 
și m-a ameninţat din cauza unui lucru sau a altuia. Era în drum 
spre mine când am fugit aici. Am văzut-o pe stradă. 

— Deci Carl a fost la ea, spuse Mikael. 

— A făcut-o pe curajosul și a declarat că avea de gând să 
dezvăluie totul, oricare ar fi repercusiunile. Câteva zile mai 
târziu era mort, împușcat ca o pradă hăituită în pădure. 

— A fost omucidere, vrei să spui? 

— Nu știu. Mereu am negat asta, am refuzat să cred că eram 
implicată într-o activitate pentru care se putea ucide. 

— Dar de fapt ai bănuit mereu opusul, nu-i așa? spuse Mikael. 

Hilda nu răspunse. Nu făcu decât să-și bea vinul rose și să se 
uite pe fereastră. 


VP - 219 


— Am citit investigația poliţiei, continuă Mikael. Am simţit încă 
de-atunci că ceva nu era în regulă, iar acum îmi dai un motiv. 
Nu pot să văd nicio altă explicaţie decât implicarea tuturor, 
Mannheimer, Ogren, Greitz, toată lumea. Exista riscul să fie 
deconspirați și asociaţi cu o activitate în care copiii cărora le era 
menit să stea împreună erau despărțiți cu... o lovitură de sabie. 
Au fost obligaţi să scape de o ameninţare care i-ar fi târât pe toți 
în noroi. 

Hilda von Kanterborg arăta speriată și mai rămase tăcută 
pentru un moment. 

— Preţul a fost în orice caz foarte mare, spuse ea. Leo nu și-a 
mai revenit niciodată. Cu toţi banii lui și cu tot sprijinul de care a 
avut parte, nu a fost niciodată fericit. Stima lui de sine a fost 
precară și, împotriva voinţei sale, a ajuns să lucreze în firma 
familiei unde s-a văzut călcat în picioare de cretini precum Ivar. 

— Și fratele, Daniel? 

— A fost mai puternic într-un fel, poate pentru că din păcate 
nu a avut încotro. Tot ceea ce Leo fusese încurajat să ajungă - 
un băiat citit, educat și muzical -, Daniel fusese nevoit să devină 
pe furiș și în pofida condiţiilor. Și se simţea oribil și el. Era 
hărțuit de frații lui și bătut și avea mereu sentimentul că este 
diferit și înstrăinat. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A fugit de la fermă și a dispărut din Registru. lar eu am fost 
dată afară din proiect la puţin timp după aceea, așa că nu prea 
știu sigur ce s-a întâmplat. Ultima mea contribuţie a fost să-i 
dau un pont despre o școală de muzică din Boston. Apoi n-am 
mai auzit de el până când... 

Mikael simţi din încordarea ei că ceva se întâmplase. Îi 
observă felul în care ţinea paharul și ochii care îi rătăceau. 

— Până când...? 

— Stăteam acasă și beam. Era înainte de prânz, într-o zi de 
decembrie acum un an și jumătate. Citeam ziarul de dimineaţă 
și mi-am pus un pahar. Atunci a sunat telefonul. Aveam 
instrucţiuni stricte de la Registru să nu ne dăm niciodată numele 
reale. Dar eu... obișnuiam să beau și atunci, și am uitat de vreo 
două ori, pentru că Daniel reușise să-mi dea de urmă cu mult 
timp înainte, iar acum, dintr-odată, suna din nou de nicăieri și 
susținea că a înțeles. 

— A înţeles ce? 


VP - 220 


— Că Leo exista și că erau gemeni monozigoți. 

— Gemeni în oglindă, nu-i așa? 

— Da, dar asta nu știa încă și nu conta, cel puţin nu atunci. 
Era îngrozitor de tulburat și m-a întrebat dacă știam. Am ezitat 
un moment lung. Apoi am spus că da și s-a făcut liniște. A spus 
că nu avea să mă ierte niciodată, apoi a închis. Voiam să strig, 
să mă prăbușesc, să mor. Aveam un număr pe display și am 
sunat. Am dat de un hotel din Berlin și nimeni nu știa de niciun 
Daniel Brolin. Am încercat să dau de el în toate felurile, dar nu 
am reușit. 

— Crezi că l-a întâlnit pe Leo? 

— Cred că totuși nu, în ciuda a toate. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că astfel de lucruri se află. Mai mulţi dintre gemenii 
noștri monozigoţi s-au întâlnit la o vârstă adultă. Este inevitabil 
acum, în era digitală. Cineva vede o poză pe Facebook sau 
Instagram și spune că seamănă cu unul sau celălalt, vorba se 
răspândește și adesea povestea ajunge în media, până la urmă. 
Ziariștii se dau în vânt după astfel de povești. Dar niciunul dintre 
acești gemeni nu a înţeles contextul mai larg. Au existat mereu 
explicaţii - explicaţii false care au fost pregătite de la bun 
început -, iar revistele s-au concentrat pe caracterul fantastic al 
întâlnirii. Nimeni nu a săpat până în fondul problemei. Nu pricep 
cum de tu ai ajuns la această pistă, sincer vorbind. Toţi au fost 
atât de ridicol de stricți cu acordul de confidenţialitate! 

Mikael bău și el mai mult vin rosé, cu toate că nu-i plăcea, și 
se gândi cum să formuleze. Își păstră compasiunea din ton: 

— Cred că iei dorinţa drept realitate, Hilda. Eu cred că multe 
lucruri trimit la faptul că ei s-au întâlnit într-adevăr. E ceva ce nu 
se potrivește. Am un prieten care îl cunoaște bine pe Leo. El - îi 
spuse „el” lui Malin pentru mai multă siguranţă - l-a studiat bine 
pe Leo. Este convins că Leo a devenit dreptaci, cum i-am spus 
surorii tale. Pe deasupra, băiatul a devenit foarte priceput la 
chitară, de la o zi la alta. 

— Deci a schimbat și instrumentul! 

Hilda se strânse pe scaun, încordată la maximum. 

— Deci vrei să sugerezi... continuă ea. 

— Vreau numai să întreb ce concluzii ai trage dacă ai încerca 
să nu confunzi dorinţa cu realitatea. 


VP - 221 


— Atunci, dacă ce spui e adevărat, aș crede că Leo și Daniel 
au făcut schimb de identități. 

— De ce? 

— Pentru că... își căută cuvintele: Pentru că sunt niște 
persoane profund melancolice și infinit de talentate. Le-ar fi ușor 
să schimbe contextul, mai ales dacă li s-ar oferi ceva nou și 
captivant. Carl spunea mereu că Leo se simţea ca un prizonier 
într-un rol care nu-i plăcea. 

— Și Daniel? 

— Pentru el... nu știu, dar sigur i s-ar parea fantastic să 
pășească în lumea lui Leo. 

— Te-ai confruntat cu o furie sălbatică la telefon, nu ai spus 
asta? continuă Mikael. Trebuie să fi fost îngrozitor de dureros 
pentru Daniel să realizeze că fratele lui geamăn a crescut într-o 
familie înstărită, în timp ce el a fost muncitor la fermă. 

— Da, dar... 

Hilda se uită spre sticlele de vin rose ca și cum i-ar fi fost 
teamă că nu aveau să-i mai ajungă multă vreme. 

— Acești băieţi, trebuie să înţelegi, sunt nemaipomenit de 
sensibili și de empatici. Carl și cu mine am vorbit adesea despre 
asta. Dar erau singuri. Erau ca și făcuţi unul pentru altul și, dacă 
s-au întâlnit într-adevăr, cred că a fost o întâlnire fantastică, 
poate lucrul cel mai frumos și mai fericit care li s-a întâmplat. 

— Deci nu întrevezi nicio posibilitate ca să se fi întâmplat 
ceva îngrozitor? 

Hilda dădu din cap că nu, mai mult convulsiv decât convinsă, i 
se părea lui. 

— Ai spus cuiva că te-a căutat Daniel? 

Hilda von Kanterborg ezită puţin prea mult. Dar pe de altă 
parte nu era ușor de citit. Își aprinse o nouă ţigară cu ce mai 
rămăsese din precedenta. 

— Nu, spuse ea. Nu mai sunt în contact cu Registrul. Cu cine 
să fi vorbit? 

— Ai spus că Rakel Greitz te vizitează la intervale regulate. 

— Ei nu i-aș spune un cuvânt. Am avut mereu grijă în faţa ei. 

Mikael se adânci în gânduri și continuă pe un ton mai apăsat 
decât își propusese: 

— Mai e un lucru la care trebuie să-mi răspunzi, spuse el. 

— E vorba de Lisbeth Salander? 

— De unde știi? 


VP - 222 


— Nu e niciun secret că sunteţi apropiaţi. 

— A fost implicată în proiect? 

— A fost cea care i-a pricinuit lui Rakel Greitz mai multe 
necazuri decât toţi ceilalți la un loc. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Leo Mannheimer intră înapoi în casă cu bărbatul acela care 
arăta la fel ca el. Acesta purta o haină uzată, neagră, cu guler alb 
de blană, pantaloni gri de costum și ghete mari, roșcat-maronii, 
care trebuie să fi străbătut distanțe uriașe după cum arătau. 
Omul își scoase fesul și haina și își puse chitara jos. Părul îi era 
mai ciufulit, favoriţii mai lungi, iar obrajii mai roșii și cojiţi. Și 
toate astea nu făceau decât să întărească înfiorătoarea 
asemănare. 

Era ca și cum Leo s-ar fi văzut pe sine într-o altă formă. Se 
simţea rău și parcă îl trecea o transpiraţie rece. Işi dădu seama 
că îi era frică de moarte, avea senzaţia că podeaua se deschidea 
sub el. Dar nimic nu era simplu. Se uită la mâinile și la degetele 
acelui bărbat, apoi la ale sale, și își dori o oglindă ca să compare 
fiecare urmă și fiecare rid de pe faţă. Dar mult mai mult își dorea 
să tot întrebe și să nu se oprească din întrebat. Se gândea la 
sunetele pe care le auzise din casa scărilor, la spusele lui că nu 
s-ar fi simţit nici el complet, așa cum nici Leo însuși nu se simţise 
complet. Cuvintele i se opreau în gât. 

— Cum e posibil? întrebă el. 

— Cred... spuse bărbatul. 

— Ce crezi? 

— Că am făcut parte dintr-un experiment. 

Leo de-abia putu să asimileze aceste cuvinte. Își amintea de 
Carl, de pașii tatălui său când urca scările în acea zi de toamnă și 
tresări. Se așeză pe canapeaua roșie, sub tabloul lui Bror Hjorth. 
Omul se așeză și el în fotoliul de alături și în acest gest, în 
această mișcare a corpului, care se afunda în scaun, era ceva 
înfiorător de familiar. 

— Presimţeam asta, spuse Leo. Că ceva era greșit. 

— Ştiai că ai fost adoptat? 

— Mama mi-a spus. 

— Dar nu aveai nicio idee de existenţa mea? 

— Absolut deloc sau... 

— Ce anume? 

— M-am gândit, am visat, mi-am închipuit tot felul de lucruri. 
Unde ai crescut? 


VP - 223 


— La o fermă aproape de Hudiksvall. Apoi m-am mutat la 
Boston. 

— Boston, bombăni Leo. 

Auzi o inimă bătând. Credea că e a lui, dar era a acelui bărbat, 
a fratelui său geamăn. 

— Vrei ceva de băut? întrebă el. 

— AȘ avea nevoie. 

— Șampanie? Merge? Intră direct în sânge. 

— Sună bine. 

Leo se ridică și merse spre bucătărie, dar se opri în drum fără 
să știe de ce. Era prea confuz și tulburat ca să știe ce face. 
Spuse: 

— lartă-mă. 

— lartă-mă de ce? 

— Am fost atât de șocat la ușă! Nu îmi amintesc cum te 
numești. 

— Dan, spuse bărbatul. Dan Brody. 

— Dan? repetă Leo. Dan. 

Apoi merse și aduse o sticlă de Dom Perignon și două pahare. 
Poate nu din acel punct începuse totul, nu tocmai. Conversaţia se 
menținu suprarealistă și de neînțeles pentru încă ceva vreme. 
Dar afară cădea zăpada și se auzeau sunetele serii de vineri, 
râsete, voci, muzică din mașini și din apartamente. Zâmbiră, își 
ridicară paharele și se deschiseră tot mai mult unul în fața 
celuilalt. Nu dură mult și vorbeau cum niciunul dintre ei nu mai 
vorbise înainte. 

Trecuseră prin tot și prin toate și niciunul nu ar fi putut să 
relateze acea conversaţie cu sinuozităţile ei. Fiecare direcţie, 
fiecare subiect, era întrerupt de întrebări și ramificații. Era ca și 
cum cuvintele nu ajungeau, ca și cum nu se putea vorbi destul 
de rapid. Se făcuse noapte, apoi venise o nouă zi și numai 
câteodată mai făceau câte o pauză ca să mănânce, să doarmă 
sau să cânte. Cântau ore la rând, iar pentru Leo acesta era lucrul 
cel mai preţios. 

Fusese un solitar, cântase ore în șir în fiecare zi din viaţa lui, 
dar mereu singur. Dan cântase cu sute de oameni, fie ei amatori 
sau profesionişti și virtuoși, inflexibili sau deschişi, care 
stăpâneau numai un gen muzical sau care le stăpâneau pe toate, 
care puteau să schimbe acordurile în mijlocul unei melodii și să 
înțeleagă fiecare modificare ritmică. Cu toate acestea, nu 
cântase niciodată alături de cineva care să-l înțeleagă atât de 
intuitiv și direct. Nu numai că improvizau împreună, dar și 
vorbeau despre muzica lor, schimbau experienţe, iar Leo se suia 


VP - 224 


uneori pe masă sau pe scaune și rostea câte un toast pentru 
fratele său: 

— Sunt atât de mândru! Ești așa de bun, fantastic de bun! 

Era o bucurie atât de copleșitoare să cânte cu fratele geamăn, 
încât își spori performanţa și deveni mai îndrăzneț și mai creativ 
la solo-urile lui. Deși Dan era desigur mai bun și mai priceput, își 
reînnoi și el pasiunea pentru muzică. Aveau momente în care 
vorbeau și cântau în același timp. 

Au povestit despre vieţile lor ca pentru prima oară și au 
descoperit sensuri și legături pe care nu le bănuiseră înainte. Işi 
lăsau relatările să se împletească și să se coloreze reciproc. Era 
adevărat, deși Dan nu spunea asta, că lucrurile nu se potriveau 
tot timpul. Câteodată începea să-l cuprindă invidia și își amintea 
cum răbdase de foame când era mic. Işi aducea aminte de 
evadarea de la fermă și de cuvintele Hildei von Kanterborg: 
Trebuie să studiem și să nu ne amestecăm. 

Simţea o împunsătură de mânie și când Leo se plângea uneori 
că nu îndrăznise să se dedice total muzicii, ci fusese obligat să 
fie coproprietar la Alfred Ogren - obligat să fie coproprietar! - și- 
atunci nedreptăţile păreau și mai mari decât putea el să suporte. 
Totuși, asta ţinea de excepţii. In acel sfârșit de săptămână de 
decembrie, Dan trăia o bucurie enormă și copleșitoare. Era un 
așa miracol să întâlnească nu numai un frate geamăn, dar și o 
ființă care gândea, simţea și auzea la fel ca el. De câte ori nu 
vorbiseră numai despre asta? Despre sunete! Se adânceau în 
subiect ca doi pedanțţi veritabili și chiar era ametitor să te cufunzi 
în ceva ce nimeni altcineva nu înțelegea. Câteodată și Dan se 
urca pe scaun ca să mai ţină câte un toast. 

Și-au promis să rămână împreună, strâns legaţi. Și-au jurat 
multe lucruri măreţe și frumoase, dar și să înțeleagă ce se 
întâmplase de fapt și de ce. Au vorbit detaliat despre persoanele 
care îi vizitaseră în copilărie, despre teste, filme și întrebări. Dan 
a povestit despre Hilda von Kanterborg, Leo, despre Carl Seger și 
despre Rakel Greitz, cu care ţinuse legătura de-a lungul timpului. 

— Rakel Greitz, spuse Dan. Cum arată? 

Leo îi povesti despre semnul din naștere de pe gât și atunci 
Dan îngheţă. Işi dădu seama că și el o cunoscuse pe Rakel Greitz. 
Era un moment hotărâtor. Era ora unsprezece într-o seară de 
duminică, pe 17 decembrie. Străzile erau întunecate și tăcute, iar 
zăpada încetase să mai cadă. Undeva, în depărtare, se auzeau 
mașini de deszăpezire. 

— Nu-i așa că Greitz e un fel de vrăjitoare? 

— E destul de rece la suprafaţă, spuse Leo. 

— Mie mi-a dat fiori. 


VP - 225 


— Nici eu n-aș putea spune că mi-a plăcut vreodată de ea. 

— Și totuși ai continuat să te vezi cu ea? 

Leo răspunse în apărarea sa: 

— De fapt, nu ne-am confruntat niciodată. 

— Câteodată suntem cam slabi, spuse Dan pentru a-l consola. 

— Suntem. Dar Rakel a fost și legătura mea cu Carl. Mi-a spus 
mereu povești frumoase despre el, de felul celor pe care îmi 
doream să le aud, cred. Săptămâna viitoare iau masa de Crăciun 
cu ea. 

— Ai întrebat-o vreodată despre originile tale? 

— De sute de ori și de fiecare dată a spus... 

— ... că ai fost lăsat la o casă de copii din Uppsala, dar nu au 
reușit să dea de părinţii tăi biologici. 

— Am sunat și la blestemata casă de copii și mi-au confirmat 
informaţia. 

— Atunci cum se potrivește asta cu treaba cu corturar? 

— Este mai mult un zvon, spunea Rakel. 

— Minte! 

— Evident. 

Chipul lui Leo căpătă o expresie înverșunată. 

— Rakel Greitz cam aduce a păianjenul din plasă, nu crezi? 
continuă Dan. 

— Posibil. 

— Ar trebui să-i punem la punct. 

O cumplită sete de răzbunare se aprinse în apartamentul de 
pe Floragatan, iar după ce seara de duminică deveni noapte și 
apoi luni dimineaţă, fraţii deja se puseseră de acord să fie 
discreți și să nu sufle o vorbă nimănui despre întâlnirea lor. Leo 
urma să o contacteze pe Rakel Greitz ca să anuleze masa de 
Crăciun și, în loc de asta, să o invite la el acasă și să o prindă cu 
garda jos, în timp ce Dan se ascundea într-o cameră vecină. 
Rakel Greitz trebuia să sufere. Fraţii urzeau un plan. 


Hilda von Kanterborg golea paharele unul după altul, totuși nu 
părea beată. Tremura însă, iar sudoarea i se scurgea șiroaie pe 
frunte, umezindu-i gâtul și pieptul. 

— Rakel Greitz și Martin Steinberg voiau în proiect, așa cum 
se obișnuia, gemeni monozigoţi și dizigoţi, în aceeași măsură. 
Era nevoie de ambele grupuri pentru comparaţie. Lisbeth 
Salander și sora ei, Camilla, apăreau într-unul dintre registrele 
Institutului de Medicină Genetică. Fetele erau considerate 
ideale. Sigur că nimeni nu avea vreun respect exagerat pentru 
Agneta. Dar tatăl era chiar... 


VP - 226 


— Un monstru. 

— Un monstru extrem de talentat, aș adăuga, fapt ce le făcea 
pe copile foarte interesante. Rakel Greitz voia să le despartă, 
era obsedată de asta. 

— Deși fetele aveau o mamă și o casă. 

— Deși era așa... iar eu chiar nu vreau să o apăr pe Rakel, nici 
măcar o secundă. Dar... Nu-i lipseau atunci argumentele, 
omenește vorbind. Tatăl, Zalachenko, era violent și alcoolic. 

— Știu totul despre acea situaţie. 

— Sunt conștientă de asta. Dar vreau să o spun în apărarea 
noastră. Era o casă infernală, Mikael. Nu erau numai violurile și 
abuzurile tatălui, era și faptul că o favoriza pe Camilla, iar 
tensiunea dintre ele a fost catastrofală de la început, ca și cum 
erau născute să se dușmănească. 

Mikael se gândi la Camilla și la uciderea colegului său Andrei 
Zander și apucă strâns paharul. Nu spuse nimic însă. 

— Existau, de fapt, motive să o plasăm pe Lisbeth în altă 
familie și am fost și eu de această părere pentru o vreme, 
continuă Hilda. 

— Dar își iubea mama. 

— Știu, crede-mă, am aflat multe despre acea familie, iar 
Agneta sigur că lăsa impresia unei femei distruse când 
Zalachenko trecea pe acolo și o făcea praf și pulbere. Dar în 
ceea ce le privea pe copile, era o adevărată luptătoare. | se 
ofereau bani, era ameninţată, primea scrisori neplăcute cu 
ștampilele autorităţilor. Dar refuza să se regăsească în acel 
scenariu. „Lisbeth rămâne la mine”, spunea ea. „N-o s-o 
abandonez niciodată”. Se lupta cu înverșunare, iar procesul a 
tergiversat lucrurile și s-a făcut prea târziu ca fetele să mai 
poată fi despărțite, date fiind ideile de pe-atunci. Dar pentru 
Rakel devenise o chestiune de principiu, o idee fixă, așa că am 
fost chemată să mediez lucrurile. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pentru început am fost tot mai impresionată de Agneta. Am 
ținut legătura la acel timp, am devenit practic prietene și am 
început să mă zbat ca ea să o păstreze pe Lisbeth. Chiar m-am 
luptat pentru asta, dar Rakel nu s-a lăsat învinsă așa ușor, iar 
într-o seară a apărut cu uriașul ei, Benjamin Fors. 

— Cine este ăsta? 


VP - 227 


— Este asistent social la bază, dar a lucrat o veșnicie pentru 
Rakel. Martin Steinberg a avut grijă să îl lege de ea. Nu este din 
cale-afară de inteligent, dar e matur și de o loialitate de 
necontestat. Rakel l-a ajutat de multe ori în vremuri grele, de 
exemplu, când și-a pierdut fiul într-un accident de mașină. La 
schimb, el face totul pentru Rakel. Acum trebuie să aibă peste 
cincizeci și cinci de ani, dar are peste doi metri lungime și este 
cât se poate de în formă. Arată într-un fel blând, cu o privire 
moale, melancolică și niște sprâncene stufoase care-l fac să 
pară ușor comic. Dar dacă Rakel îi cere, poate fi dur și brutal, iar 
seara aceea, pe Lundagatan... 

Hilda șovăi și mai bău niște vin rosé. 

— Da? 

— Era octombrie și frig, continuă ea, la scurt timp după ce 
Carl Seger fusese împușcat la vânătoarea de elani. Eu mă aflam 
la comemorare, sigur nu era o coincidenţă. Operaţiunea fusese 
planificată minuţios. Camilla dormea la o prietenă, erau acasă 
numai Agneta și Lisbeth. Lisbeth avea șase ani, e născută în 
aprilie, nu? Ea și cu Agneta stăteau în bucătărie la un ceai și la o 
pâine prăjită. Afară, pe Skinnarviksberget, era furtună. 

— Cum poţi să știi astfel de detalii? 

— Am trei surse, propriul nostru raport oficial care probabil 
este hârtia cea mai puţin demnă de încredere și versiunea 
Agnetei. Am vorbit despre întâmplare după aceea ore la rând. 

— Și a treia sursă? 

— Este însăși Lisbeth. 

Mikael se uită mirat la ea. Ştia cât de tăcută era Lisbeth în 
ceea ce privește viaţa ei. El nu auzise un cuvânt despre acea 
întâmplare, nici măcar de la Holger. 

— Cum se face? întrebă el. 

— Au trecut cam zece ani de-atunci, spuse ea. Lisbeth se afla 
într-o perioadă în care își dorea să afle mai multe despre mama 
ei, iar eu i-am povestit cât de bine am putut. l-am spus că 
Agneta era o persoană puternică și inteligentă și am văzut că 
asta a bucurat-o. Am stat mult timp și am vorbit acasă la mine 
în Skanstull. Până la urmă, mi-a povestit și ea episodul. M-a lovit 
ca un pumn în abdomen. 

— Lisbeth știa că tu ţineai de Registru? 

Hilda von Kanterborg deschise cea de-a treia sticlă de vin. 


VP - 228 


— Nu, spuse ea. Nu avea idee. Nu știa nici numele lui Rakel 
Greitz. Credea că totul ține de asistenţa socială, de o măsură 
constrângătoare a autorităţilor. Nu știa nimic despre cercetarea 
pe gemeni, iar eu... 

Hilda bătu darabana cu degetele în pahar. 

— Ai trecut sub tăcere adevărul. 

— Erau inși cu ochii pe mine, Mikael. Exista interdicția de a 
vorbi, știam ce i se întâmplase lui Carl. 

— Înţeleg, spuse el, și, într-o anumită măsură, era sincer. 

Nu se poate să-i fi fost ușor Hildei von Kanterborg și era mare 
lucru că stătea aici și povestea. Nu era nevoie să o mai 
condamne și el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Seara, pe Lundagatan? 

— Da. 

— Era furtună, cum am zis. Tatăl fusese acolo în ziua 
precedentă, iar Agneta avea vânătăi și dureri pe abdomen și 
pelvis. Işi lua ceaiul în bucătărie cu Lisbeth, aveau un moment 
liniștit împreună. Atunci a sunat cineva la ușă și, îţi dai seama, 
le-a luat groaza, credeau că era din nou Zalachenko. 

— Dar era Rakel Greitz. 

— Erau Rakel și Benjamin, iar asta nu era mai bine. Au 
declarat solemn că aveau să o ia pe Lisbeth, conform legii 
cutare și cutare, ca să o protejeze. Apoi a fost oribil. 

— În ce fel? 

— Lisbeth s-a simţit îngrozitor de dezamăgită. Era atât de 
mică, iar când Rakel venise pentru diferite teste, își pusese în ea 
toate speranțele. Rakel Greitz, știi, se pot spune multe despre 
ea, dar radiază putere și autoritate. Seamănă chiar cu o regină 
cu postura aceea dreaptă și cu semnul din naștere ca o flacără, 
de pe gât. Cred că Lisbeth a sperat că ar putea să le ajute și să 
facă în așa fel, încât tatăl lor să nu mai apară pe acolo. Dar apoi 
și-a dat seama că Rakel era ca toți ceilalţi. 

— Care nu făceau decât să lase maltratarea și abuzurile să 
continue. 

— Care nu făceau nimic în privinţa asta. lar acum, una peste 
alta, Rakel avea să o ducă departe pe Lisbeth și să o pună pe ea 
în siguranţă. Pe ea! Rakel a luat inclusiv o seringă cu Stesolid, 
avea de gând să o adoarmă și să o răpească. Dar atunci Lisbeth 
parcă a înnebunit. A mușcat-o pe Rakel de deget, a sărit pe 


VP - 229 


masa de lângă perete din camera de zi, a deschis fereastra și s- 
a aruncat. E adevărat că locuiau la primul etaj, dar tot erau doi 
metri și jumătate până la sol, iar Lisbeth era o fată mică și slabă. 
Nu avea pantofiori, numai șosete, blugi și un pulover, iar afară 
era furtună, ploua. A aterizat în picioare, ghemuită, dar a căzut 
în faţă și s-a lovit la cap. Cu toate acestea, s-a ridicat și a fugit 
mai departe, în întuneric. A fugit tot așa, luând-o de-a 
curmezișul, în jos spre Slussen și Gamla Stan, până a ajuns la 
Mynttorget și la Palat, udă și înfrigurată. Cred că în acea noapte 
a dormit într-o casă pe scări. A stat departe vreo două zile. 

Hilda se opri. 

— Te rog... 

— Da? 

— Mi-e atât de sete astăzi, continuă ea. Ai putea fugi jos la 
recepţie să aduci și niște bere rece? Am nevoie de ceva mai 
răcoritor decât poșirca asta, spuse ea arătând spre vinul rosé. 

Mikael se uită îngrijorat la ea. Până la urmă aprobă din cap, 
ieși pe coridor și cobori scările până la tânăra de la recepție. Și, 
spre mirarea lui, nu numai că luă șase sticle de Carlsberg, dar 
reuși și să trimită un mesaj criptat, deși poate că nu era tocmai 
deștept din partea lui. Dar simţea că îi datora asta destinatarei. 
Scrise: 

Femeia cu semnul din naștere pe gât, care a vrut să te 
trimită departe când erai mică, se numește Rakel Greitz. 
A fost psihanalist și psihiatru și este printre cei 
responsabili pentru Registru. 

Apoi urcă din nou la Hilda von Kanterborg cu berile și ascultă 
continuarea poveștii. 


17. 


21 - 22 iunie 


Lisbeth stătea la Operabaren!, într-o tentativă de a-și 
sărbători eliberarea, dar nu îi prea reușea. Un grup de fete 
tinere cu coroniţe în păr - o petrecere de burlăcițe probabil - se 
manifestau gălăgios la o masă din spatele ei, iar râsetele lor o 


16 Restaurant aproape de clădirea Operei, cu vedere spre parcul Kungstrădgârden. 
VP - 230 


răneau. Îşi îndreptă privirea spre Kungstrădgârden. Un om cu un 
câine negru trecea pe-acolo. 

Venise aici de dragul băuturilor, probabil, și pentru ambianţă 
și viaţa animată, dar nu-i placea. Uneori arunca o privire dincolo 
de petrecere, spre stânga, încercând să repereze pe cineva care 
ar putea să o urmeze acasă, un bărbat eventual sau o femeie. 

Se gândea la asta și la tot felul de lucruri în timp ce își verifica 
necontenit mobilul. Primise un mesaj pe e-mail de la Hanna 
Balder, mama lui August, băiatul autist cu memorie fotografică, 
martor al uciderii propriului tată, pe care Lisbeth îl ascunsese 
într-o casă de vacanţă de pe insula Ingară. 

Băiatul se întorsese acasă după o lungă ședere în străinătate 
și, după părerea mamei sale, se simțea „bine, date fiind 
evenimentele prin care trecuse”, iar asta suna promiţător. 
Lisbeth nu putea însă să-și scoată din minte privirea lui, ochii 
aceia sticloși care vedeau și înregistrau mult mai mult decât ar fi 
trebuit și care păreau totodată să se retragă cumva în umbră. 
Lisbeth ajunse la constatarea destul de dureroasă că unele 
lucruri persistă în minte, nu te poţi elibera de ele și n-ai ce face 
decât să trăieşti cu ele. Işi amintea cum băiatul se izbise cu 
capul de masă pe Ingară, într-o izbucnire de frustrare sălbatică, 
iar pentru un moment își dori să facă și ea la fel: să-și lovească 
fruntea de masa barului. Dar nu făcu altceva decât să strângă 
din maxilare. In același timp, observă că cineva se apropia de 
ea. 

Era un tip tânăr în costum albastru, cu părul blond-închis, cu 
colţurile buzelor ușor ridicate, care se așeză lângă ea. li spuse: 

— Vai, ce supărată ești! 

După care făcu un comentariu despre buza ei crăpată. Nu 
erau remarci prea inspirate, niciuna, nici cealaltă. Dar Lisbeth nu 
apucă să-i servească nici măcar o privire ucigătoare, pentru că 
primi un SMS pe numărul secret, un mesaj criptat de la Mikael. Il 
citi și se enervă și mai tare. Apoi se ridică, aruncă vreo câteva 
bancnote de o sută pe masa barului, îi dădu un brânci tipului și 
ieși. 

Orașul strălucea. Era o seară minunată pentru cine avea 
capacitatea să o simtă, iar în depărtare se auzea muzică. Dar 
Lisbeth nu remarca nimic din toate astea, arăta ca și cum avea 
de gând să ucidă pe cineva. Căută numele primit pe mobil și 
realiză imediat că Rakel Greitz își proteja identitatea. Asta nu 


VP - 231 


era nicio problemă în sine. Cu toţii lăsăm urme pe unde trecem. 
Cumpărăm lucruri de pe internet, suntem neatenți și ne lăsăm 
acolo adresele. Dar acum, mergând pe Str&mbron spre Gamla 
Stan, nu era în stare de nimic, nici măcar să spargă site-ul unei 
librării online sau alt site de pe care Rakel Greitz ar fi putut 
cumpăra vreun produs. În schimb, se gândea la dragoni. 

Își aminti de seara în care, ca mic copil, fugise prin Stockholm 
numai în șosete și ajunsese într-o biserică luminată în întuneric. 
Era Storkyrkan, dar asta nu știa atunci. Ceva o trăgea într-acolo, 
picioarele îi erau ude și îngheţate de frig și avea nevoie să se 
odihnească și să se încălzească. Trecuse de o coloană lungă și 
de o curte interioară și pășise în biserică. Acolo, înăuntru, 
tavanul era atât de înalt, de parcă ajungea la cer. Rememoră 
cum mersese până în faţă ca să scape de toate privirile care se 
îndreptau asupra ei. Atunci remarcase statuia despre care a 
înțeles de-abia mult mai târziu că era celebră și despre care se 
spunea că îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe omorând un balaur 
și salvând o fecioară aflată în pericol. Dar asta nu era ceva 
cunoscut de Lisbeth sau de care i-ar fi păsat. Văzuse cu totul 
altceva în statuie în acea seară, văzuse un abuz. Dragonul, își 
amintea atât de clar și acum, stătea pe spate, iar corpul îi era 
străpuns de o săgeată în timp ce bărbatul cu un chip indiferent 
și inexpresiv tăia animalul cu o sabie. Dragonul era lipsit de 
apărare și singur, iar Lisbeth se gândea la mama ei. 

O văzuse pe mama ei în dragon și simţea cu fiecare parte a 
fiinţei ei că dorea să o salveze sau, mai mult, că vrea să fie ea 
însăși dragonul și să lovească înapoi, să scuipe foc, să-l 
răstoarne pe călăreț de pe cal și să-l ucidă - pentru că, desigur, 
călărețul nu era nimeni altul decât Zala. Era tatăl, era răul care 
le distrugea viaţa. lar asta nu era tot. 

Mai exista o persoană în grupul statuar, o femeie care putea fi 
trecută cu vederea pentru că stătea deoparte. Femeia avea o 
coroană pe cap și-și ţinea mâinile în față, ca și cum ar fi citit 
dintr-o carte. Lucrul cel mai izbitor era că părea atât de calmă, 
ca și cum nu ar fi privit spre un măcel, ci spre un câmp sau spre 
o mare. În acel moment, Lisbeth nu ar fi putut înțelege că ea o 
reprezenta pe fecioara care era salvată. In ochii ei, femeia era 
rece și indiferentă, arăta ca și doamna cu semnul din naștere de 
care fugise și care, la fel ca alţii, lăsa violurile și abuzurile să 
continue acolo, acasă. 


VP - 232 


Se gândea că exact așa era. Nu numai că mama și dragonul 
erau chinuiţi, dar mai era și lumea care privea indiferentă. 
Lisbeth simţise o ură profundă pentru călărețul și pentru femeia 
din grupul statuar și fugise din nou afară în ploaie și în furtună, 
tremurând de frig și mânie. Trecuse mult timp de-atunci, dar 
amintirea era extrem de vie. Acum când după atâţia ani mergea 
pe podul spre Gamla Stan în drum spre casă, murmură pentru 
sine numele: Rakel Greitz. 

Găsise legătura cu Registrul pe care o tot căutase încă de la 
vizita lui Holger la Flodberga. 

* 

Hilda von Kanterborg deschise o bere. Începuse să se uite 
pieziș cu ochiul stâng și uneori pierdea firul. Câteodată părea 
chinuită de angoasă, alteori era surprinzător de perspicace, ca și 
cum alcoolul nu făcea decât să-i sporească luciditatea. 

— Nu prea știu ce a făcut Lisbeth după ce a fugit din 
Storkyrkan, doar că a doua zi a cerșit niște bani în Staţia 
Centrală și a șterpelit o pereche de pantofi prea mari și o 
jachetă cu puf de la Åhléns. Agneta își ieșise din fire, 
bineînţeles, iar eu... eu fierbeam de furie și spuneam că Rakel își 
supunea riscului întregul proiect dacă avea să-și pună planul în 
practică. Până la urmă, s-a dat bătută, a lăsat-o în pace pe 
Lisbeth. Dar a continuat să o urască și cred că a avut și ea o 
contribuţie când a fost internată la Sfântul Ștefan. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că bunul ei prieten, Peter Teleborian, lucra la acea 
clinică. 

— Deci erau prieteni? 

— Teleborian era unul dintre pacienţii lui Rakel pe canapeaua 
cabinetului de psihanaliză. Ambii credeau în amintiri reprimate 
și prostii din astea și îi era foarte loial. Dar partea interesantă 
este că Rakel nu numai că o ura pe Lisbeth, dar îi era și tot mai 
teamă de ea. Cred că ea a înțeles mai devreme decât oricine 
altcineva de ce era capabilă Lisbeth. 

— Crezi că Rakel Greitz are ceva de-a face cu moartea lui 
Holger Palmgren? 

Hilda von Kanterborg se uită în jos la pantofii ei, la tocuri. De 
afară, de pe chei, se auzeau glasuri. 

— Este necruțătoare, știu asta mai bine decât oricine. 
Campania de defăimare pe care a declanșat-o împotriva mea 


VP - 233 


când m-am hotărât să părăsesc Registrul m-a lovit în multe 
feluri. Dar omor... Nu știu. Nu pot să cred, în orice caz nu vreau 
să cred, și cu atât mai puţin... 

O grimasă schimbă expresia Hildei. 

— Ce? întrebă el. 

— „cu atât mai puţin aș putea crede asta despre Daniel 
Brolin. Este un băiat atât de vulnerabil și de talentat! Nu ar răni 
pe nimeni niciodată, în niciun caz pe fratele său geamăn. Au fost 
făcuţi să fie împreună. 

Mikael se gândi să răspundă că exact asta spuneau oamenii 
când prietenii sau cunoscuţii lor comit crime îngrozitoare. Nu 
putem înțelege. Nu este posibil. Nu el, nu ea. Cu toate acestea, 
se întâmplă. Cel pe care îl credeam bun este orbit de furie și se 
întâmplă inimaginabilul. Dar rămase tăcut și încercă să nu tragă 
concluzii pripite. Exista o întreagă serie de scenarii posibile. Mai 
vorbiră un moment și căzură de acord cum aveau să comunice 
în zilele care urmau și trecură prin mai multe detalii practice. O 
îndemnă să fie atentă și să aibă grijă de ea, apoi își luă telefonul 
și verifică dacă mai exista vreun tren spre Stockholm la acea oră 
târzie. Era unul în cincisprezece minute, așa că își strânse 
reportofonul, o mai îmbrăţișă o dată și se grăbi spre staţie. Pe 
drum o căută din nou pe Lisbeth Salander. Era timpul să se vadă 
cu ea, credea el. 

În trenul spre casă se uită la un video cu imagine instabilă, pe 
care i-l trimisese sora lui, în care un Bashir Kazi, furios, 
recunoștea că el era cel din spatele uciderii lui Jamal 
Chowdhury. 

e 

Acel video cu imagine instabilă nu numai că avusese un 
succes viral, dar și generase o activitate intensă în clădirea 
poliției de pe Bergsgatan, mai ales când a fost completată de 
două analize complexe ale unor mişcări de mâini, trimise 
comisarului Jan Bublanski de la omucideri. Filmele erau și 
motivul pentru care un tânăr cu ochii rătăciți și un fizic de 
alergător stătea prăbuşit într-una dintre camerele de 
interogatorii de la etajul al șaptelea împreună cu imamul său, 
Hassan Ferdousi. 

Bublanski îl știa pe Hassan Ferdousi destul de bine, de ceva 
vreme. Acesta nu numai că era un vechi coleg de studii al 
logodnicei sale, Farah Sharif, dar și unul dintre aceia care, dată 


VP - 234 


fiind creșterea în ţară a antisemitismului și a islamofobiei, 
încerca să aducă fundamentele religioase mai aproape unul de 
celălalt. Bublanski nu era mereu de acord cu imamul, mai ales 
când era vorba de chestiunea israelită, dar avea un mare 
respect pentru el și nu fără motiv îl salutase cu o aplecare plină 
de considerație. 

Aflase că imamul ajutase la progresul făcut în investigarea 
morţii lui Jamal Chowdhury și era recunoscător pentru asta, 
bineînțeles, dar simţea și o anume apăsare, nu numai pentru că 
acel progres dezvăluise crasa incompetenţă a colegilor săi. 
Bublanski era supra-încărcat de muncă încă de dinainte. Maj- 
Britt Torell îl contactase până la urmă și îi spusese că într- 
adevăr primise o vizită legată de documentele lăsate lui Holger 
Palmgren, iar asta din partea unui profesor pe nume Martin 
Steinberg, un cetăţean respectabil de altfel, cu sarcini primite 
deopotrivă de la serviciile sociale și de la guvern. Martin 
Steinberg îi spusese că unii erau păţiţi din cauza acelor hârtii și 
o făcuse să jure în fața lui Dumnezeu și a răposatului profesor 
Caldin că nu o să mai vorbească despre asta și cu atât mai puțin 
despre vizita lui Steinberg, „pentru siguranţa foștilor pacienţi”. 
Steinberg îi luase backup-ul, un stic de memorie USB. Maj-Britt 
Torell nu avea alte informaţii despre ce se afla acolo, în afară de 
însemnările din jurnalul medical despre Salander. Asta nu era 
bine, mai ales că Steinberg nu era de găsit. Bublanski ar fi 
preferat să meargă mai departe pe acele piste, dar pentru 
moment nu avea decât să uite de ele. Fusese rugat să se ocupe 
de acest interogatoriu și, prin urmare, va face acest lucru 
indiferent dacă avea timp sau nu. Nu-i rămânea decât să se 
resemneze. 

Se uită la ceas și văzu că era nouă fără un sfert. Afară încă 
era o zi minunată, dar nu avea să se bucure prea mult de ea. ÎI 
privi pe tânărul care stătea trist lângă imam și își aștepta 
avocatul desemnat din oficiu. Tânărul se numea Khalil Kazi și se 
pare că recunoscuse că-l omorâse pe Jamal Chowdhury din 
cauza iubirii pentru sora lui. Din cauza iubirii? 

Nu putea să înțeleagă asta, dar avea să încerce. Acesta era 
ghinionul din viaţa lui Bublanski: oamenii făceau lucruri 
îngrozitoare, iar el era acolo ca să înţeleagă de ce și să îi 
condamne. Se uită la imam și la tânăr și, dintr-un motiv sau 
altul, se gândi în acel moment la mare. 


VP - 235 


Mikael se trezi în patul dublu al lui Lisbeth, pe Fiskargatan. Nu 
era exact ce își propusese, dar greșeala era a lui. Apăruse pur și 
simplu la ușa ei și fusese poftit înăuntru cu o aprobare tăcută 
din cap. E drept că la început lucraseră numai și făcuseră 
schimb de informaţii. 

Dar amândoi lăsau în urmă o zi copleșitoare și, în cele din 
urmă, Mikael nu se mai simţise în stare să își păstreze vigilența. 
Îi șterse niște sânge coagulat de pe buză și o întrebă despre 
dragonul din Storkyrkan. Era ora două noaptea și un cer senin, 
iar lumina lunii îi surprinse așezați pe canapeaua roșie a lui 
Lisbeth. 

— De-aia ţi-ai tatuat dragonul pe spate? 

— Nu, răspunse ea. 

Era evident că nu dorea să vorbească despre asta și nici el nu 
avea vreun chef să o preseze. Era obosit și se ridica să plece 
acasă când Lisbeth îl trase înapoi pe canapea și îi puse mâna pe 
piept. 

— L-am tatuat pentru că mă ajuta, spuse ea. 

— Cum te ajuta? 

— Mă gândeam la el când stăteam legată de pat la Spitalul 
Sfântul Ștefan. 

— Și ce gândeai mai precis? 

— Că arăta ca și cum ar fi fost în dezavantaj cu săgeata aceea 
în corp, dar că într-o zi avea să se ridice, să scuipe foc și să-și 
nimicească dușmanii. La asta mă gândeam, mi-a menţinut 
moralul. 

Ochii îi sclipeau cu un licăr întunecat și neliniștit. Se uitară 
unul la altul și păreau că se vor săruta. Dar nu se întâmplă nimic 
de acest fel. Lisbeth se cufundă în gânduri privind orașul și 
trenul care se apropia de Staţia Centrală. Spuse că îi luase urma 
lui Rakel Greitz. O găsise printr-un magazin online de soluţii de 
dezinfectare din Sollentuna. Mikael răspunse că asta era bine, 
deși, de fapt, îl îngrijora. La scurt timp după aceea, la antipodul 
momentului aprins de mai înainte, aproape că aţipi și o întrebă 
dacă putea să se așeze puţin în patul ei. Lisbeth nu avea nimic 
împotrivă. Se lungi și ea la scurt timp după aceea și adormi 
imediat. 


VP - 236 


Acum, dimineaţa, Mikael auzi zgomot din bucătărie, așa că își 
târșâi și el picioarele până acolo. Puse în funcţiune filtrul de 
cafea și o privi pe Lisbeth scoțând o pizza hawaiiană din 
cuptorul cu microunde și așezându-se la masă. Căută prin 
frigider, dar nu găsi nimic și înjură supărat. Dar apoi realiză că 
Lisbeth stătuse la închisoare și apoi avusese de făcut mai mult 
decât suficient în prima ei zi de libertate. Prin urmare, se 
mulțumi numai cu cafea. Deschise radioul din bucătărie pe 
postul P1 și nimeri la sfârșitul buletinului de știri în care se 
vorbea despre un record de căldură în regiunea Stockholmului. li 
spuse lui Lisbeth bună dimineaţa și avu parte de un mormăit 
drept răspuns. Purta blugi și un tricou negru și era nemachiată, 
cu vânătăi pe faţă și cu o buză umflată. li spuse să fie atentă, iar 
ea dădu din cap că da. Curând după aceea ieșiră împreună, 
vorbind pe scurt despre planurile lor. Se despărțiră la Slussen. 

El se îndreptă spre agenţia de brokeraj Alfred Ogren. 

Ea avea să o caute pe Rakel Greitz. 

e 

Harald Nilsson, avocatul desemnat din oficiu, bătea nervos cu 
stiloul în masă în timp ce îl asculta pe Khalil Kazi în camera de 
interogatorii. Câteodată era mai mult decât putea Bublanski să 
suporte. Khalil ar fi trebuit să aibă un viitor senin, iar acum se 
distrusese pe sine și îi distrusese și pe alţii în van. Se întâmplase 
într-un început de noiembrie, în urmă cu mai puţin de doi ani. 

După ce Faria fugise din apartamentul din Sickla, a ţinut în 
secret legătura cu Khalil și i-a spus că se gândea să rupă 
legătura cu familia. De aceea voia să își ia la revedere de la 
fratele ei mai mic și stabiliseră o întâlnire la o cafenea din Norra 
Bantorget. Khalil jurase că nu suflase un cuvânt nimănui. Dar 
fraţii în mod sigur îl urmăriseră. O trăseseră pe sora lor într-o 
mașină și o duseseră în apartamentul lor din Sickla unde aveau 
să o trateze ca pe un animal. In primele zile o ţinuseră legată, 
cu bandă adezivă pe gură și cu o bucată de carton peste piept 
pe care scria „târfă”. Bashir și Ahmed o băteau. O scuipau și îi 
lăsau și pe alţi bărbaţi care veneau în vizită să o scuipe. 

Khalil înțelegea că Faria nu mai era tratată ca o soră, nici 
măcar ca un om. Nu mai avea dreptul la propriul corp, iar Khalil 
credea că știe exact ce avea să se întâmple. Urma să fie dusă 
departe în vreo văgăună, dincolo de controlul poliției, și avea să 
spele onoarea familiei cu sângele ei. Câteodată se vorbea că 


VP - 237 


putea fi salvată printr-o căsătorie cu Qamar. Dar Khalil nu 
credea asta, sora lui era deja pângărită și apoi... cum să fie 
scoasă din ţară și ţinută sub control? 

Khalil era sigur că Faria nu mai avea ce face decât să își 
aștepte moartea. Pentru că lui însuși i se furase telefonul și era 
ținut ca un prizonier, nu putea alerta pe nimeni, în disperarea 
lui, nu-i mai rămânea decât să aștepte un miracol, iar un mic 
miracol s-a petrecut într-adevăr sau cel puţin s-a luat o măsură 
care mai ușura situaţia. Într-o bună zi, Fariei i-a fost dezlegată 
sfoara de la mâini, i s-a dat voie să facă duș și să meargă liberă 
prin apartament, fără să poarte voal. Se împărțeau cadouri, ca și 
cum în loc să fie pedepsită primea o compensație pentru 
suferința ei. 

Fraţii îi dădură Fariei un radio, iar Khalil primi un stairmaster 
uzat care fusese adus acolo cu mașina de un cunoscut din 
Huddinge. Pentru că îi lipsise alergatul, aparatul de gimnastică îi 
mai dădea puţină putere. Lipsa mișcării, a eliberării pe care o 
aducea saltul din alergare, îi adâncise criza. Din acel moment se 
antrena oră de oră, zbura întruna pe aparatul său și parcă vedea 
o luminiţă în tunel, o rază de speranţă, deși tot se aștepta la ce 
era mai rău. Două zile mai târziu, Bashir și Ahmed intrară în 
camera lui și se așezară pe pat. Bashir avea un pistol în mână. 
In ciuda armei, fraţii nu păreau mânioși. Dimpotrivă, stăteau 
acolo amândoi, purtând cămăși proaspăt călcate, de un albastru 
identic, și îi zâmbeau. Bashir a spus: 

— Avem vești bune! 

Faria avea să trăiască sau mai degrabă avea să-i fie cruțată 
viaţa dacă cineva ar fi plătit un preţ pentru ea. Altfel s-ar fi 
pogorât mânia lui Allah, iar onoarea nu ar fi fost recăpătată, 
pata s-ar fi întins și i-ar fi otrăvit pe toţi. Apoi lui Khalil i s-a dat 
de făcut o alegere: fie să moară în acel moment împreună cu 
sora sa, fie să îl omoare pe Jamal, iar în acest fel să-i salveze pe 
amândoi. La început nu a înţeles, nu a vrut să înțeleagă, a spus 
el. Nu făcea decât să pășească mai departe pe aparatul său de 
gimnastică. Atunci ei au repetat întrebarea. 

— De ce eu? Eu nu am putut niciodată să fac rău nimănui, 
spusese Khalil ieșindu-și din fire. 

Bashir i-a explicat cum că el era singurul care nu era cunoscut 
de poliţie și avea o reputaţie bună chiar și printre dușmanii 
familiei și, înainte de toate, faptul că el, Khalil, prin această 


VP - 238 


acțiune, avea să repare dezamăgirea provocată de ea familiei. 
Într-un anumit moment, mai devreme sau mai târziu, a răspuns 
că da, avea să-l omoare pe Jamal. Era într-o situaţie fără ieșire, 
a spus el, și în culmea disperării. și iubea sora și era amenințat 
cu moartea. 

Dar a existat un moment pe care Bublanski nu-l înţelegea: de 
ce nu a sunat Khalil la poliţie când i s-a dat drumul ca să ucidă? 
Khalil susţinea că era exact ce plănuise. Trebuia să dezvăluie 
totul și să caute protecţie. Dar a fost intimidat și orbit, oricât de 
bine pregătită era acţiunea. Erau și alţii amestecați, islamiști 
care nu-l scăpau din ochi și nu conteneau să-i spună ce om 
îngrozitor era Jamal. li repetau că avea o fatwa asupra lui, că era 
condamnat la moarte de evlavioșii și de drept-credincioșii din 
Bangladesh și că era mai rău decât porcii sau evreii, sau 
șobolanii care purtau ciuma. Era tot ce putea fi mai oribil și mai 
murdar, distrusese onoarea familiei și pe sora lui. Pas cu pas 
Khalil fusese condus în ceaţă și în întuneric și împins să facă 
inimaginabilul. ÎI împinsese pe Jamal în faţa metroului. Nu era 
singurul implicat, însă el era cel care se repezise și îl îmbrâncise 
pe peron. 

— Eu l-am omorât, a spus el. 

* 

Faria Kazi se afla în sala de vizite a închisorii de femei 
Flodberga din clădirea H. În fața ei stăteau ofiţerul de la 
criminalistică Sonja Modig și avocata Annika Giannini. Starea era 
încordată și plină de așteptări. Annika îi arătă pentru a doua 
oară filmul cu imagine instabilă în care Bashir părea să admită 
că se afla în spatele uciderii lui Jamal. li dădu explicaţii privind 
analiza gesturilor și o informă că primiseră o relatare detaliată 
de la Khalil, care recunoscuse că îl împinsese pe Jamal în faţa 
trenului. 

— Credea că era singurul mod de a te salva, Faria, pe tine și 
pe el însuși. Spune că te iubește. 

Faria nu răspunse, știa deja toate astea și îi venea să strige: 
Mă iubește? Eu îl urăsc. |l ura, într-adevăr. Dar știa că nu era 
doar ură, de aceea tăcuse atâta timp. Oricât rău i-ar fi provocat, 
tot îi rămăsese instinctul de a-l proteja. Era de fapt mai mult din 
cauza mamei lor, credea ea. Odată, demult, îi promisese 
acesteia că o să aibă grijă de Khalil. Dar acum nu mai era nimic 
de protejat, nu-i așa? Inghiţi în sec, le privi pe femei și spuse: 


VP - 239 


— Lisbeth Salander este cea care se aude în film? 

— Da, Lisbeth este. 

— E bine? 

— E bine. S-a bătut pentru tine. 

Faria își drese glasul, își luă inima în dinţi și începu să 
povestească. Atmosfera era tensionată, așa se întâmpla de 
fiecare dată când un martor sau un suspect se deschidea în 
sfârșit, după o perioadă lungă de tăcere. De aceea Annika 
Giannini și Sonja Modig erau intens concentrate și nu auziră 
telefoanele de comunicație internă sunând pe coridor, și nici 
cum gărzile vorbeau cu glasuri tot mai alerte. 

e 

Era insuportabil de cald în sala de vizite, iar Sonja Modig își 
șterse transpiraţia de pe frunte și repetă ce-i povestise Faria 
Kazi de două ori deja, în două versiuni care semănau, dar nu 
prea. Simţea că tot mai lipsea ceva. 

— Deci ai avut senzaţia că lucrurile luaseră o întorsătură spre 
bine. Credeai că fraţii s-au cuminţit, că totuși vei avea parte de 
un fel de libertate. 

— Nu știu ce credeam, spuse ea. Eram total distrusă. Dar și- 
au cerut scuze, spuse ea. Bashir și Ahmed nu-și mai ceruseră 
niciodată scuze. Mi-au spus că depășiseră limitele, că le era 
rușine, că doreau numai să am o viață respectabilă și că 
fusesem pedepsită destul. Mi-au dat un radio. 

— Nu te-ai gândit că putea fi o capcană. 

— M-am gândit la asta tot timpul. Doar citisem despre fete 
cărora li s-a dat iluzia siguranţei, iar după aceea... 

— Au fost omorâte. 

— Mi-am dat seama că exista sigur acest risc, l-am observat 
pe Bashir, i-am descifrat limbajul corpului și mi-a fost teamă. 
Abia de puteam dormi, simțeam mereu o strângere de inimă. 
Dar poate mai confundam și dorinţele cu realitatea, trebuie să 
înțelegeţi. Nu aș fi rezistat altfel, mi-era dor de Jamal și mi se 
părea că sunt pe cale să înnebunesc. De aceea speram, înainte 
de toate speram. Mă gândeam că Jamal era acolo, afară, 
undeva, și se lupta pentru mine. Așa că am așteptat, 
închipuindu-mi că lucrurile aveau să fie mai bune. Khalil 
devenise cât se poate de ciudat cu acel stairmaster al lui. Nu 
era rezonabil, auzeam zgomotul aparatului de fitness nopți 
întregi. Fâș, fâș. Mă înnebunea, nu înțelegeam cum de rezista. 


VP - 240 


Tropăia întruna și numai câteodată ieșea și mă îmbrăţișa, 
cerându-și iertare de sute de ori. l-am spus că aveam să îl 
protejez și să am grijă ca Jamal și prietenii lui să ne ia pe 
amândoi și, poate, nu știu... e greu de spus acum după toate 
astea. 

— Încearcă să fii clară, este important, interveni Sonja Modig 
pe un ton neobișnuit de răspicat. 

Annika Giannini se uită la ceas și își dădu părul la o parte cu 
un gest tensionat. Spuse nervoasă: 

— Termină! Dacă Faria nu e clară, este pentru că situaţia în 
sine e grea și nu e clară. Eu cred că este admirabil de clară, 
date fiind circumstanțele. 

— Vreau numai să mă lămuresc, continuă Sonja. Faria, trebuie 
să fi înţeles că ceva era pe cale să se întâmple. Ai spus despre 
Khalil că era încordat și febril. Că se antrena întruna, de 
rămăsese numai piele și os. 

— Se simțea ca naiba. Și el era prizonier. Dar credeam că 
începea să se simtă mai bine, de-abia după aceea m-am gândit 
la privirea lui. 

— Și cum era? 

— Disperată, arăta ca un animal vânat. Dar în acel moment 
nu voiam să cred asta. 

— Și nu i-ai auzit pe fraţii tăi părăsind apartamentul în seara 
zilei de 9 octombrie? 

— Dormeam sau cel puţin încercam să dorm. Dar îmi 
amintesc că s-au întors în toiul nopţii și au șopocăit în bucătărie. 
Nu am înţeles nimic din ce spuneau. A doua zi s-au uitat ciudat 
la mine și am crezut că era un semn bun. Mă convinsesem că 
Jamal era pe-aproape, îi simţeam prezenţa. Dar orele treceau și 
starea de spirit devenea tot mai stranie și mai încordată. S-a 
întunecat și m-am uitat la Ahmed, așa cum am spus. 

— Stătea la fereastră. 

— În postura lui era ceva furios și ameninţător, sufla greu. Am 
simţit o apăsare în piept și atunci Ahmed a spus că era mort. Nu 
înţelegeam despre cine vorbea. Jamal e mort, a continuat el. În 
clipa aceea, pentru mine s-a făcut întuneric. Am căzut în 
genunchi, cred. Tot nu pricepeam. 

— Erai în stare de șoc, spuse Annika. 

— Și totuși în următorul moment capeti o putere formidabilă, 
adăugă Sonja Modig. 


VP - 241 


— Doar am explicat. 

— Chiar a făcut asta, spuse Annika. 

— Nu mă deranjează să aud din nou. 

— Khalil a apărut dintr-odată acolo, spuse Faria. Sau fusese 
acolo tot timpul. A strigat că el îl omorâse pe Jamal și chiar că 
nu mai înțelegeam. Dar a susţinut că a făcut asta de dragul 
meu, că altfel m-ar fi omorât pe mine, că a avut de ales între 
Jamal și mine. De acolo au venit acele puteri, furia ceea. A 
izbucnit în mine și m-am repezit la Ahmed. 

— De ce nu la Khalil? 

— Pentru că eu... 

— Pentru că tu...? 

— Pentru că eu, în mijlocul lucrurilor, trebuie să fi priceput. 

— Ce anume? Că au folosit iubirea lui Khalil pentru tine ca să-l 
șantajeze? 

— Că l-au adus în punctul acela, că i-au distrus viața cum au 
distrus-o și pe a mea, și pe a lui Jamal, de aceea mi-am ieșit din 
fire. Mă înnebunea, nu poţi să înţelegi? 

— Pot, spuse Sonja. De fapt, pot, dar mi-e mai greu să înţeleg 
altceva: în primul rând, de ce ai tăcut în timpul interogatoriului? 
Ai spus că voiai să te răzbuni. Că te-ai răzbunat pe Ahmed când 
l-ai împins. Dar ai fi putut să te răzbuni pe Bashir care este 
ticălosul cel mai mare. Puteai să-l bagi în pușcărie pentru 
incitare la omor și te-am fi ajutat. 

— Dar chiar nu înțelegeți! izbucni Faria. 

— Ce nu înţelegem? 

— Că viaţa mea a luat sfârșit odată cu Jamal! Ce-aș fi avut de 
câștigat dacă l-aș fi băgat pe Khalil în închisoare? Doar era 
singurul din familie pe care... 

Se uită sătulă spre ușă. 

— Pe care ce? 

— Pe care îl iubeam. 

— Trebuie să-l fi urât. A omorât iubirea vieții tale. 

— L-am urât. L-am iubit. L-am urât. E atât de greu de înţeles? 

Annika Giannini era pe cale să întrerupă interogatoriul și să 
spună că fata avea nevoie de o pauză, când se auzi un ciocănit 
în ușă. Directorul închisorii, Rikard Fager, voia să discute cu 
Sonja Modig. 


VP - 242 


Sonja Modig înţelese imediat că se întâmplase ceva grav, care 
îi lezase șefului închisorii stima de sine, și se enervă din cauza 
vorbăriei lui. Rikard Fager începu să tot înșire detalii fără să 
ajungă la subiect, ca și cum voia mai degrabă să ţină un discurs 
în apărarea sa decât să anunţe ce s-a întâmplat. Spuse că 
existau gărzi, supraveghere și detectoare de metal și că Benito 
era într-o stare foarte precară. Avea leziuni ale craniului, 
comoţie și un maxilar distrus. 

— Deci a evadat de la spital, asta vrei să spui? întrebă Sonja. 

Asta era, și totuși el continuă: 

— Nimeni nu se aștepta ca ea să poată să plece de-acolo! 

Toţi vizitatorii fuseseră verificaţi, trebuiau verificaţi în orice 
caz. Dar se întâmplase ceva cu sistemul informatic al 
departamentului. S-a întrerupt, și o parte a aparaturii medicale a 
încetat să mai funcţioneze. Situaţia era gravă, doctori și 
asistenţi fugeau care încotro, iar tocmai în acel moment au 
apărut trei bărbaţi în costum care au anunţat că aveau să 
viziteze un alt pacient, un inginer de la ABB care se afla și el în 
aceeași secţie. Apoi totul s-a întâmplat repede. Bărbaţii erau 
înarmaţi cu nunceaguri; idiotul de Rikard Fager considera că era 
momentul și locul potrivit ca să explice ce erau acelea 
nunceaguri: bastoane de lemn, folosite la karate, în luptele 
sportive. Sonja îi făcu semn cu mâna să se oprească. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bărbaţii au lovit gărzile, au luat-o pe Benito și au dispărut 
într-o dubă gri cu număr fals. Unul dintre ei a fost identificat ca 
fiind Esbjörn Falk, de la Svavelsjo MC, clubul criminal al 
motocicliștilor. 

— Știu ce este Svavelsj5 MC, spuse ea. Ce s-a făcut până 
acum? 

— Benito e pusă sub urmărire. Am anunţat mass-media. Lui 
Alvar Olsen i s-a asigurat protecţia. 

— Și lui Lisbeth Salander? 

— Ce-i cu ea? 

— Idiot, bombăni ea și îi spuse că trebuie să plece imediat 
dată fiind urgenţa situaţiei. 

Pe drum îl sună pe Bublanski și îi povesti despre Benito și 
despre Faria Kazi. După ce făcu un rezumat al relatării fetei, 
cită, dintr-un motiv sau altul, un proverb iudaic: Poti privi pe 
cineva în ochi, dar nu și în suflet. 


VP - 243 


18. 


22 iunie 


Dan Brody întârzia și astăzi la lucru. Era neliniștit și apatic, 
bântuit de gânduri negre. Însă era îmbrăcat mai potrivit cu 
vremea, cu un costum de in albastru-deschis și tricou, fără 
cravată la gât, cu pantofi călduroși din piele, nu cu bascheţi. 
Soarele strălucea puternic, iar el mergea pe Birger Jarlsgatan, 
gândindu-se la Leo. Deodată, auzi o mașină frânând și el se 
clătină, exact ca la Fotografiska. 

Îi venea greu să respire, totuși porni înainte dispărând din nou 
printre amintiri. Zilele acelea din decembrie, după primul sfârșit 
de săptămână petrecut împreună, lăsaseră loc unor momente 
de durere și de resentimente, cu toate acestea fuseseră cele 
mai fericite din viața lui. Leo și cu el vorbiseră și cântaseră fără 
întrerupere. Nu ieșiseră însă niciodată împreună, numai câte 
unul. Planul lor era pregătit, aveau să se confrunte cu Rakel 
Greitz, iar ea nu trebuia să bănuiască nimic înainte. Era necesar 
să nu se răspândească niciun zvon. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Leo își anulase prânzul de Crăciun cu Greitz și o invitase 
acasă în sâmbăta de 23 decembrie, la ora unu. Așteptând 
întâlnirea, fraţii își jucau rolurile de identitate. Afară în oraș, 
amândoi erau Leo, iar asta era o sursă inepuizabilă de 
amuzament. Dan împrumuta costumele și cămășile lui Leo, 
își tunseseră părul la fel și exersau rolurile în interpretări 
parodice și episoade teatrale. Leo spunea mereu că Dan își 
juca rolul mai credibil. 

— Parcă intri mai mult decât mine în pielea personajului. 

Leo își lua zile scurte la lucru și merse doar o dată la 
Riche cu colegii. Dar și atunci se întorsese devreme și îi 
spusese că fusese atât de aproape - își apropie degetul 
mare și arătătorul - să îi dezvăluie lui Malin Frode că se 
întâlniseră! 

— Dar nu ai făcut asta, nu? 

— Nu, nu. Părea să creadă că sunt îndrăgostit. 

— S-a simţit rănită? 

— Nu exagerat. 


VP - 244 


Dan știa că Leo flirta cu Malin care se afla în divorț și 
avea să plece curând de la Alfred Ogren. Dar Leo spunea 
mereu că ea nu prea îl iubea. Era îndrăgostită de Blomkvist, 
ziaristul, așa credea Leo, și probabil că nici el nu o iubea. 
Era mai mult un joc, spunea el, sau poate nu tocmai un joc. 

El și Leo analizau tot timpul lucruri și fapte, își 
împărtășeau gânduri și amintiri, bârfeau chiar. Incheiaseră 
un pact ce părea indestructibil. Dan își aminti cât de 
minuţios pregătiseră întâlnirea cu Rakel Greitz. Trecuseră 
prin detalii despre felul, cum aveau să acţioneze, cum Dan 
trebuia să rămână ascuns la început și cum Leo avea să-i 
pună tipei întrebări, precaute mai întâi, apoi mai ofensive. 

In ziua precedentă, vineri pe 22 decembrie, Malin Frode 
dădea o petrecere de adio acasă la ea, pe Bondegatan. La 
fel ca Dan, Leo nu se simţea în largul său la petreceri 
organizate în apartamente mici, era prea mult zgomot. Nu 
era în stare să meargă, așa spusese, dar avea altă idee. li 
va arăta lui Dan biroul lui de la Alfred Ogren. La firmă, sigur 
nu avea să mai fie nimeni. Cei mai mulți erau la Malin și 
nimeni nu ar fi rămas pentru ore suplimentare vinerea, mai 
ales că se apropia și Crăciunul. Lui Dan i se păruse o idee 
bună, era curios ce făcea Leo la lucru. 

La ora opt seara ieșiră, la o distanţă de zece minute unul 
de celălalt, mai întâi Leo cu un Bourgogne și cu o sticlă de 
șampanie în servietă. Apoi Dan, îmbrăcat și el ca Leo, dar 
într-un costum într-o nuanţă deschisă și un palton mai 
închis la culoare. Era frig și ningea. Trebuiau să 
sărbătorească. 

In ziua următoare, după întâlnirea cu Greitz, aveau să-și 
facă publică povestea și, deși Dan se opunea, Leo promise 
să-i facă o donaţie substanţială. Avea să se termine cu 
inegalitatea, spunea el, cu viaţa de bancă și cu tristețea de 
la Alfred Ogren. Aveau să cânte împreună. Pentru un timp, 
destul de mult, fusese o seară minunată. Au băut și au 
toastat, s-au bucurat de perspectiva promițătoare. 

— Mâine? spuneau ei. 

— Mâine! 

Totuși, ceva a mers prost acum. Dan credea că acolo, la 
Alfred Ogren, era biroul lui Leo. Camera avea îngeri 
renascentiști pe tavan, tablouri de început de secol pe 
pereți, vase chinezești și mânere cu aur la birouri. Era atât 
de pretențioasă și ostentativă, că lui Dan îi veni cheful să-l 
provoace. li aruncă mănușa fratelui său. 


VP - 245 


— Ai cheltuit aici, nu glumă, spuse el, iar Leo era de 
acord. 

— Știu. Mi-e rușine. Nu mi-a plăcut niciodată camera 
asta, a fost a tatălui meu. 

Și atunci, Dan întinse și mai mult coarda. 

— Și totuși chiar ai vrut să mă aduci aici, nu-i așa? Să faci 
paradă de snobism și să mi-l bagi pe gât. 

— Nu, nu, iartă-mă, răspunse Leo. Doream numai să-ţi 
arăt viața mea. Știu că este nedrept. 

— Nedrept? 

Dan ridică vocea. Era ca și cum termenul de nedrept nu 
mai era de ajuns. Era mai mult, era abject, întrecea orice 
limite. Au ţinut-o tot așa, înainte și înapoi, Dan acuza, își 
venea în fire, își cerea iertare, pornea din nou la atac. 

Dintr-odată, e greu de spus când, ceva era iremediabil 
distrus. Ceva care exista încă de la început ascuns și 
clocotind sub aparenţe, reprimat de bucuria copleșitoare a 
întâlnirii, izbucnea acum și nu numai că deschidea o rană 
între ei, dar părea să se răsfrângă asupra întregii situaţii. 

— Ai avut toate astea și totuși nu ai făcut decât să te 
plângi. Mama nu m-a înțeles, tata nu a priceput nimic. Nu 
am ajuns să cânt. Ce păcat de mine, sărăcuțul de bogătaș! 
Nu mai suport să aud un cuvânt despre asta. Nu pricepi? 
Am fost bătut și am flămânzit. Nu am avut nimic, nicio 
lețcaie, iar tu... 

Tremura din tot corpul și nu știa exact ce se întâmplase. 
Poate se îmbătaseră amândoi, probabil că asta influențase 
cursul întâmplărilor. Dar îl acuza pe Leo că era un netrebnic 
și un idiot fals, un snob care cocheta cu propriile depresii. 
Fusese pe punctul de a sparge câteva vase chinezești, dar 
plecă trântind ușa în urma lui. Pentru multă vreme, nu avea 
idee încotro să meargă, așa că hoinări pe drumuri ore în șir, 
înghețând de frig și plângând. Până la urmă se întoarse la 
hotelul af Chapman și dormi acolo. A doua zi, pe la ora 
unsprezece, se întoarse la Leo, îl îmbrăţișă din nou și își 
ceru iertare. Amândoi își cerură iertare și se pregătiră 
pentru întâlnirea cu Rakel Greitz. Dar ceva nerezolvat 
persista în aer și avea să-și pună amprenta asupra 
întâmplărilor care urmau. 

* 
Dan se gândi la toate acestea și se strâmbă imperceptibil 
acum când, după un an și jumătate, o cotea pe Smålandsgatan. 
Trecu de Konstnärsbaren și ieși în Norrmalmstorg. Aerul era cald 


VP - 246 


și înăbușitor. Era ora zece dimineaţa și nu se simţea prea 
grozav. Nu era în mod special pregătit să-l întâlnească pe cel 
mai celebru ziarist de investigaţie din Suedia. 

e 

Dimpotrivă, Rakel Greitz și Benito Andersson, care nu aveau 
nimic în comun în afară de sadismul lor și de realitatea că 
niciuna nu stătea prea bine cu sănătatea, erau însă cât se poate 
de pregătite să o întâlnească pe Lisbeth Salander. Niciuna dintre 
ele nu știa cine era cealaltă, iar dacă s-ar fi întâlnit, sigur s-ar fi 
privit cu dispreţ reciproc. Dar fiecare își cunoștea obiectivele și 
erau hotărâte să o imobilizeze. Amândouă aveau rețelele lor, 
niciuna mai puţin inteligentă decât alta, deși sistemele de 
referință, ca să spunem așa, se deosebeau radical. 

Benito era legată de acea ramură a clubului motocicliștilor 
Svavelsj6 care primea informaţii de la sora lui Lisbeth, Camilla, 
și de la grupul ei de hackeri. Rakel Greitz avea în spate propria 
organizaţie, care de asemenea miza pe competenţă tehnologică 
și îi rămânea, în pofida cancerului, puterea voinţei și vigilența. 
Alesese, de exemplu, să locuiască temporar într-un hotel din 
Kungsholmen. 

Știa foarte bine că lucrurile erau pe cale să ia o întorsătură 
teribil de greșită și de fapt se aștepta la asta. Se aștepta încă 
din 23 decembrie, cu aproape un an și jumătate în urmă, când 
totul intrase în derivă. Era adevărat că nu găsise altă cale de 
ieșire atunci. Dar fusese un joc periculos, iar acum era din nou 
gata de luptă. 

Ar fi vrut să înceapă mai ales cu Salander și cu von 
Kanterborg, dar era imposibil să le ia urma, așa că se hotărî să 
înceapă cu Daniel Brolin. Era moale, era veriga slabă, prin 
urmare, porni pe Hamngatan pe lângă NK. Purta un costum 
cenușiu și subțire și o helancă neagră de bumbac. Deși se 
simţea rău și avea dureri, senzaţia de putere era dominantă. 

Dar o supăra căldura. Ce se întâmplase cu Suedia? Astfel de 
veri nu existau în tinerețea ei. Era o căldură tropicală, nebună, 
era udă și transpirată. Dar reuși să se adune și își îndreptă 
spatele. Mai departe simţi un miros de rânced în aerul înăbușitor 
și static și trecu pe lângă o reparaţie de canalizare la marginea 
trotuarului și pe lângă doi inși în salopetă care i se părură urâţi 
Și supraponderali. Continuă spre Norrmalmstorg și era pe 
punctul de a se grăbi spre Alfred Ogren, când descoperi ceva 


VP - 247 


profund îngrijorător. Ziaristul Mikael Blomkvist, de care deja 
dăduse pe scările de la locuinţa Hildei în Skanstull, intra pe 
poartă în clădirea agenţiei. Rakel făcu un pas înapoi, apoi îl sună 
pe Benjamin. 

Benjamin trebuia să își merite salariul. 

e 

Dan Brody sau Leo Mannheimer cum se numea de la o vreme, 
şedea pe scaunul său în biroul mult prea pretenţios, simțind 
cum îi bate inima și cum pereţii se năpustesc asupra lui. Ce să 
facă oare? Consilierul lui, cum își spunea cel care se ocupa de 
secretariat, pentru că era un œl, îi transmisese că Mikael 
Blomkvist îl aștepta la recepţie. Dan răspunsese că avea să-l 
primească în douăzeci de minute. 

Simţea că fusese nepoliticos spunând asta. Dar din nou, ca de 
multe alte ori mai înainte, avea nevoie de timp să se gândească, 
să reflecteze la cum să o pună la punct pe Rakel Greitz. Cine 
știe, poate Mikael Blomkvist avea să-l ajute cu asta. Acest gând 
îi venise mai demult și era decis s-o facă, oricât l-ar costa. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Ninsese în acea zi în care o așteptau pe Rakel Greitz în 
apartamentul de pe Floragatan, iar Dan își ceruse iertare 
din nou și din nou. 

— E-n ordine, răspunse Leo. După ce ai plecat aseară, m- 
a vizitat cineva. 

— Cine? 

— Malin, răspunse el. Am băut șampanie. Nu a fost o 
seară reușită, eram total indispus, iar după aceea am scris 
ceva. Vrei să vezi? 

Dan aprobă din cap, iar Leo se ridică de la pian și lipsi 
cam o jumătate de minut. Se întoarse aducând o foaie de 
hârtie într-o folie de plastic, arătând ceremonios și vinovat. 
Exagerat de lent, întinse documentul de culoare nisipie și 
ușor crestat pe margini, cu filigran în partea de sus. 

— Cred că trebuie și legalizat, spuse el. 

Scrisul de mână era îngrijit, cu bucle. Scria că Leo îi 
dădea lui jumătate din avere. 

— Doamne! făcu Dan. 

— Mă întâlnesc zilele astea cu avocata mea și o informez, 
continuă Leo. Având în vedere circumstanţele, ar trebui să 
meargă ca pe roate. Nu consider asta un dar. Primești ce ar 
fi trebuit să-ţi aparţină de multă vreme. 

VP - 248 


Dan rămase tăcut, știind sigur că ar fi trebuit să-l 
îmbrăţișeze pe fratele său, să fie mișcat, să spună că e prea 
mult, e o nebunie, e mult prea generos. 

Însă aceste replici nu ar fi îmbunătăţit lucrurile, nici nu le- 
ar fi simplificat, și iniţial nu a fost conștient de asta. 

Se simţea irascibil și meschin. Apoi îl izbi gândul că exista 
ceva agresiv în acel dar, ceva pozitiv agresiv, cum ar spune 
psihologii. Banii erau oferiţi dintr-o poziţie de avantaj 
zdrobitor și, oricât de nobil era gestul, îl micșora pe el. 

Spuse tot felul de lucruri amabile. Dar până la urmă 
adăugă înverșunat: 

— Nu pot să primesc. 

Observă dezamăgirea din ochii lui Leo. 

— De ce nu? 

— Nu merge așa. Nu se poate repara atât de ușor. 

— Nu am crezut că pot repara ceva. Voiam doar să fac ce 
e corect. Oricum, nu mă interesează banii ăia. 

— Nu te interesează? 

Dan parcă o luase razna, deși undeva vedea absurdul 
întregii situații. li fuseseră oferite zeci de milioane care i-ar 
fi putut schimba viaţa fundamental și, cu toate acestea, se 
simţea rănit și furios. Poate pentru că se certaseră în ziua 
precedentă sau pentru că băuse și abia dacă dormise. 
Putea fi orice, complexele lui de inferioritate sau altceva. 
Cert e că strigase: 

— Nu înţelegi nimic! Nu poți să-i vorbeşti așa unui om 
care a trăit marginalizat. E prea târziu, Leo, prea târziu. 

— Nu, nu este. Putem s-o luăm de la început. 

— Este prea târziu, repetă el. 

— Termină! se răsti și Leo, la rândul lui. Eşti nedrept! 

— Mă simt cumpărat. Inţelegi asta? Cumpărat! 

Întindea prea mult coarda. Era conștient de asta și îl duru 
când Leo nu se împotrivi cu aceeași furie, ci în loc de asta 
răspunse îndurerat: 

— Știu, spuse el. 

— Ce știi? A 

— Că au distrus atât de mult! li urăsc pentru asta. Dar... 
ne-am regăsit unul pe altul. E mare lucru, nu? 

Disperarea din glasul lui era atât de mare, că Dan 
răspunse mai mult bombănind: 

— Sunt recunoscător, bineînțeles, dar... 

Nu apucă să continue. Nu-i plăcea acel dar și era pe 
punctul de a spune altceva, poate un /artă-mă, sunt un 
idiot, ceva în stilul ăsta. Avea să-și amintească atât de bine 


VP - 249 


după aceea! Erau la limita împăcării și sigur s-ar fi înţeles 
bine din nou, dacă ar fi avut răgazul necesar. Dar nu a fost 
să fie. Auziră zgomote pe casa scărilor, pași care se opreau. 
Ceasul nu era încă douăsprezece. Mai era o oră până la 
sosirea lui Rakel Greitz, iar Leo nu pusese încă masa, nici nu 
aranjase mâncarea comandată. 

— Ascunde-te, șopti el. 

Leo ascunse foaia cu donația, iar Dan se retrase în 
dormitorul alăturat și închise ușa. 

e 

Leo Mannheimer era dintotdeauna o sursă de neliniște, 
nu numai din cauza a ceea ce fuseseră nevoiți să-i facă lui 
Carl Seger. In ultima vreme, Leo fusese instabil. Avea ceva 
de-a face cu Madeleine Bard, credea ea. Pierderea ei îl 
făcuse suspicios și de aceea începuse să-și pună întrebări 
imediat după ce anulase obișnuita masă de Crăciun, 
invitând-o în schimb pe Rakel Greitz la el acasă. Rakel știa 
totul despre Leo. 

Știa, de exemplu, că lui Leo, ca atâtor tineri, nu-i făcea 
plăcere să gătească, nici să invite lume la el acasă, mai ales 
oameni cu care nu se simțea confortabil. De aceea Rakel 
Greitz hotărâse să apară cu o oră mai devreme, sub 
pretextul că avea să-l ajute la bucătărie. Insă, de fapt, voia 
să afle dacă exista ceva în neregulă sau dacă ceva fusese 
dezvăluit. 

Afară ningea, iar ea ajunsese în casa scărilor, sub cerul 
pictat, când auzi voci neliniștite din apartament, voci care 
sunau îngrijorător de identic. Tresări și realiză că într-adevăr 
ceva era în neregulă. Pentru un moment, nu știa ce să facă. 

Leo auzea ca nimeni altcineva și nu o miră că vocile 
amuţiră înăuntru. li scrise un mesaj lui Benjamin: 

La Leo, pe Floragatan. Am nevoie de ajutorul tău. 

Adăugă: 

la cu tine geanta medicală, echipată complet! 

Apoi își îndreptă spatele, trimise mesajul și se pregăti să 
afișeze cel mai cald zâmbet de Crăciun de care era în stare. 
Dar nu era necesar, Leo se lumină la față când deschise ușa 
și, așa cum fusese educat, o sărută pe obraji și îi scoase 
paltonul. Bineînţeles că era prea politicos ca să-i dea de 
înțeles că venise prea devreme. 

— Ești elegantă ca întotdeauna, Rakel. Ce mai Crăciun o 
să avem! spuse el. 

— Minunat, răspunse ea. 


VP - 250 


Își juca bine rolul, credea ea. Îl studie îndelung înainte să 
descopere semnele de încordare de pe chipul lui. Poate în 
alte condiţii ar fi putut să o mintă. Dar acum ea avea 
privirea ageră și el făcuse câteva greșeli evidente. Probabil 
că-și dăduse singur seama. Mai înainte se auzeau voci, 
acum era singur. Dar înainte de toate, ea observă în mod 
special altceva: era o chitară pe canapea. O chitară! 

ÎI întrebă: 

— Cum se simte Viveka? 

— Cred că nu mai are mult. 

— Săraca! 

— E groaznic, spuse el. 

Prostii, gândi ea. Te-ai bucura sigur dacă în sfârșit 
cotofana aia ar muri. 

— Când dispar ambii părinţi, rămâi singur, continuă ea și 
îi atinse brațul, poate pentru a-l calma sau a-i arăta 
compasiune, și fără să pară deloc bănuitoare, cum se 
simţea de fapt. 

Dar făcuse o greșeală. Leo se scutură - nu-i plăcea 
contactul fizic -, iar ochii îi sclipeau de furie. Ei i se făcu 
teamă și se uită din nou la chitară. Lăsă lucrurile în 
suspensie pentru încă un moment. Voia ca Benjamin să aibă 
timp să pregătească geanta medicală și să ajungă acolo. 
Reuși să poarte o conversaţie normală pentru încă vreo 
zece minute. 

Dar, până la urmă, nu mai rezistă și întrebă: 

— Cine mai este aici? 

— Cine crezi? 

Nu știa, spuse ea. Nu avea idee. Dar nu era adevărat, 
începuse să înțeleagă și observă cât de încordaţi erau 
umerii lui Leo, cum o privea într-un fel în care nu o mai 
privise niciodată. Işi dădu seama că trebuia să lovească 
puternic și necruţător, înainte ca Daniel Brolin să apară din 
camera alăturată. 


19. 


22 iunie 


Rakel Greitz nu se afla în locuinţa ei de pe Karlbergsvägen, iar 
Lisbeth se hotărî să aștepte momentul potrivit. Luă metroul 


VP - 251 


până acasă, cobori la Slussen și o luă pe Götgatan. Aflase de la 
Annika Giannini că Benito Andersson fusese luată de oamenii ei 
de la spitalul din Orebro, așa că era cu ochii-n patru. De felul ei 
era în alertă tot timpul, iar viaţa la închisoare nu o schimbase 
deloc. Însă probabil că subestima pericolul - căci o vânau mai 
multe alianțe decât bănuia ea. Vechi puteri întunecate din trecut 
își adunau forțele și făceau schimb de informaţii. 

Era o zi fierbinte de iunie, iar viaţa părea să-și fi domolit puţin 
ritmul. Oamenii din jurul ei mergeau agale, se uitau în vitrine, 
stăteau în cafenele și pe terase. Lisbeth urcă mai departe spre 
Fiskargatan. În buzunar, simţi vibrația telefonului. Primise un 
mesaj criptat de la Blomkvist. Acesta îi scria că: 

Leo este Daniel. Sunt cât se poate de sigur! 

Ea îi răspunse: 

Recunoaște? 

Mikael îi răspunse: 

Încă nu știu. Revin! 

Se întrebă dacă nu cumva era bine să se îndrepte spre 
Norrmalmstorg, ca să vadă dacă poate fi de ajutor. Dar amână. 
Voia să dea mai întâi de Rakel Greitz și se gândi dacă nu cumva 
putea s-o găsească la o altă adresă. Se îndreptă spre 
Fiskargatan. Rămase vigilentă, întrebându-se dacă chiar era o 
idee bună să meargă acasă. Nu exista nicio înregistrare oficială 
că ea locuia acolo. Apartamentul era pe numele ei fals, lrene 
Nesser, și nu spusese nimic nimănui. Dar internetul o trăda. 
Oamenii din cartier începeau s-o recunoască. Era un fel de 
celebritate a zilei și detesta asta. De asemenea, două persoane 
- Kalle Blomkvist, fir-ar el să fie, și Ed the Ned, agent NSA - 
ajunseseră deja la ea aici, iar informaţia se răspândise. Se 
vorbea în dreapta și în stânga. Ar trebui să-și vândă blestematul 
ăsta de apartament, oricum era prea mare pentru ea. Ar trebui 
să se mute undeva departe, și poate că ar fi trebuit s-o șteargă 
chiar acum. 

Dar era prea târziu. Își dădu seama de asta chiar în clipa în 
care văzu o dubă cenușie mai sus, pe stradă. Nu era nimic 
notabil în privința mașinii, era un model mai vechi, parcat corect 
lângă trotuar. Cu toate acestea, îi trezi suspiciuni. Mașina porni 
în direcţia ei și Lisbeth se întoarse din drum. Dar nu ajunse prea 
departe, când un bărbat cu barbă deschise brusc portiera, îi 
puse peste faţă o cârpă udă, iar ei i se făcu rău. Ce idioată 


VP - 252 


fusese! Era pe punctul de a leșina. Strada și pereţii dansau în 
jurul ei, iar ea nu avea putere să se împotrivească. Nu reuși 
decât să-și scoată telefonul și să șoptească în receptor: 

— Harpie sălbatică. 

Apoi se împletici și cineva o urcă în dubă pe ușa din spate. 
Deși vedea ca prin ceaţă, simțea mirosul unui parfum dulce 
care-i era cât se poate de cunoscut. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Dan asculta vocile din sufragerie și înţelese că nimic nu 
mergea conform planului. Rakel Greitz părea să le fi 
descoperit instantaneu intențiile, iar el nu văzu altă soluţie 
decât să năvălească în cameră și să se confrunte cu ea, fără 
să mai amâne nicio clipă și, mai ales, fără efectul de 
surpriză pe care scontaseră. 

Probabil de aceea lucrurile merseseră atât de prost - Dan 
subestimase efectul pe care Rakel Greitz avea să îl aibă 
asupra lui. Simpla ei prezenţă îl făcea să se întoarcă în anii 
copilăriei. Işi amintea cum stăteau la fermă în camera de la 
etaj și Rakel se uita la el cu răceală, în timp ce el cânta la 
chitară. Realiză că încă de pe-atunci femeia trebuie să-l fi 
comparat cu Leo și să fi analizat asemănările dintre ei, iar 
asta îl făcu acum să-și iasă din fire. 

— Mă recunoști? întrebă el. 

Era furios; făcu un pas înainte. Dar, în același timp, fără 
să se poată controla, se simţea mic și neajutorat. Rakel 
Greitz nu schiţă niciun gest, rămânând neobișnuit de calmă. 

— Te recunosc, spuse ea. Ce mai faci? 

— Vrem să știm exact ce s-a întâmplat! se răsti el și de- 
abia atunci ea dădu vag înapoi. 

Dar nu făcu nimic altceva decât să-și îndrepte calmă 
gulerul și să se uite la ceasul de la mână. Era îmbrăcată 
într-un costum negru și o helancă neagră. Avea părul scurt 
și vopsit blond-închis. Deși în mod evident era nervoasă, 
căci la gură avea un rictus, atitudinea ei era impunătoare, 
de o răceală care te înfiora, având aerul unei profesoare de 
școală care-i dădea lui Dan sentimentul că mai degrabă el 
era cel care avea să fie tras la răspundere, nu ea. 

— Calmează-te! spuse ea. 

— Nicidecum! continuă el. Ai de dat multe explicaţii! 

— O să vă povestesc totul. O să spun tot adevărul. Dar 
mai întâi aș vrea să știu dacă aţi contactat mass-media. 

El nu-i răspunse. 

VP - 253 


— Înţeleg că sunteți supăraţi. Dar ar fi păcat ca povestea 
să fie făcută publică înainte ca voi să înțelegeţi contextul. 
Nu e ce credeți voi. 

— Nu am făcut nimic public... încă, o lămuri Dan. 

Se întrebă instantaneu dacă nu cumva făcuse o greșeală, 
mai ales când văzu o undă de satisfacție pe faţa lui Rakel. 
Dan îi aruncă o privire lui Leo. 

Acesta stătea tăcut, cu picioarele ușor depărtate, de 
parcă ar fi fost în stare de șoc; nu-i sugera nimic despre 
cum ar fi trebuit să acţioneze... Nu-i plăcea că Rakel Greitz 
continua să aibă iniţiativa. 

— Acum sunt o femeie bătrână, spuse ea. Mă doare 
îngrozitor stomacul, scuze că sunt așa deschisă. Ar fi bine 
dacă mă așez pe canapea. O să vă povestesc tot ce vreți să 
știți. 

— Poftim, spuse Leo. Așază-te și povestește-ne! Vrem 
răspunsuri la toate întrebările. 

e 

Rakel Greitz începu să povestească ezitând, în speranţa 
că Benjamin avea să apară înainte ca ea să spună ceva 
semnificativ sau să se piardă în minciuni nechibzuite. Leo și 
Daniel stăteau alături, fiecare în fotoliul lui, și se uitau la ea. 
În ciuda tensiunii și a situaţiei de criză, era uluită: fraţii 
semănau izbitor unul cu celălalt, mai mult decât semănau 
de obicei gemenii monozigoţi la acea vârstă. Asemănarea 
era subliniată de faptul că amândoi se tunseseră la fel și 
purtau haine la fel. 

— Uite cum a fost, spuse ea. Noi ne aflam într-o situație 
destul de dificilă, primeam rapoarte despre gemeni 
monozigoţi ai căror părinţi nu erau în stare să îi îngrijească, 
de la diferite case de copii și spitale. 

— Cine sunt acei „noi”? i-o reteză Daniel. 

Și, cu toate că vocea lui era furioasă și plină de ură, ea se 
bucura de orice întrerupere, așa că spuse spontan că avea 
în palton ceva ce tocmai primise și care îi va ajuta să 
înțeleagă mai bine contextul. Să aducă acel lucru? Se 
întrebă dacă ce spusese era cât de cât credibil. Dar ei o 
lăsară să se ridice și atunci ea simţi ceva ce-i dădea putere 
- dispreț. Daniel și Leo erau slabi și lipsiţi de voinţă, nu-i 
așa? |n hol, ea începu să tușească pentru a le distrage 
atenția, în timp ce cu o mișcare rapidă se asigură că ușa era 
descuiată. Apoi căută puţin prin buzunarele de la palton ca 
să păstreze aparențele și exclamă: 

— Imposibil! 


VP - 254 


Se întoarse pe canapea și, pentru destul de mult timp, 
dădu din cap și vorbi vag, cuvinte în șir. Asta îl provocă pe 
Leo, mai ales că se întâmplase să pomenească numele lui 
Carl Seger. Leo se înroși la față, având ceva sălbatic în 
privire, își ieși din fire și o făcu monstru și bestie și îi ceru să 
explice ce i s-a întâmplat lui Carl. Atunci lui Rakel i se făcu 
frică de-a binelea, amintindu-și accesele de furie de care 
erau cuprinși băieţii odată, demult. Dar izbucnirea lui Leo se 
dovedi mai târziu o circumstanță folositoare, pentru că 
tocmai atunci pe hol își făcu apariţia Benjamin. Strigătul și 
cearta nu făceau decât să-i întărească acestuia sentimentul 
că avea un scop, așa că năvăli în cameră fără să bată la ușă 
sau să aibă vreo ezitare și îl prinse pe Leo de braţe. | le ţinu 
la spate, în timp ce ea scormonea în geanta medicală pe 
care Benjamin o pusese pe dușumea. Gemenii începură să 
strige după ajutor, iar Daniel încercă să se lupte cu 
Benjamin. Rakel știa mai mult ca niciodată că trebuia să fie 
cât se poate de sigură pe ea și de eficientă. Rapid, rapid, 
trecu în revistă preparatele din geantă: diazepam, 
narcotice, morfină, toate substanțele posibile și... un fior 
rece îi străbătu corpul - pancuronium, o substanţă sintetică 
asemănătoare extrasului din otrava vegetală în care 
băștinașii sud-americani își înmuiau săgețile. Ar fi fost 
brutal, ar fi depășit limita. Dar, stai puţin... avea și 
fizostigmină, un antidot care putea să anuleze efectul, total 
sau temporar. li veni o idee, una îndrăzneață și crudă, 
inspirată de acuzaţiile lui Daniel din timpul conversaţiei lor, 
cuvinte despre nedreptate și cruzime care lăsau să se 
întrevadă o amărăciune adâncă, își trase mănușile de 
plastic pe mâini și își ridică privirea. 

Benjamin era de neclintit, ca întotdeauna, ţinându-l 
nemișcat pe Leo care acum striga „bestie” și „monstru” în 
timp ce Daniel încerca să-l elibereze. Scena decise lucrurile. 
Rakel pregăti o seringă, lucru ce-i luă o vreme, pentru că 
trebuia să calculeze doza. Apoi se ridică și își dădu seama 
că nu avea timp să găsească o venă. Trebuia să înfigă 
seringa intramuscular, însă acest fapt putea să prezinte un 
avantaj. Cel puţin, Rakel asta își spuse în sinea ei, așa că 
străpunse rapid cu acul puloverul lui Leo. El se uită șocat la 
ea, în timp ce Daniel urla: 

— Ce faci? Ce faci? 

Chipul femeii se strâmbă, Rakel făcând involuntar o 
grimasă. 


VP - 255 


Zgomotul putea atrage atenţia vecinilor și poate, dacă 
venea cineva, Leo avea crampe și murea sufocat, după 
atrofierea musculaturii sistemului respirator. Era o situaţie 
de criză și Rakel era în pericol. Depășise din nou o limită și 
trebuia să fie mai inteligentă ca niciodată. De aceea rosti pe 
cel mai autoritar ton de doctor de care era în stare: 

— Liniștiţi-vă! l-am dat doar un calmant, nimic altceva. 
Respiră, Leo! Bun. În curând o să te simţi mai bine. Trebuie 
să vorbim ca niște oameni rezonabili, nu-i așa? Să nu 
strigăm „bestie” și „monstru” și alte prostii. Acesta este... 
John, el lucrează cu mine, are pregătire medicală. O să ne 
înțelegem, sunt convinsă de asta, și chiar e timpul să spun 
acum toată această poveste tristă. Mă bucur că până la 
urmă v-aţi întâlnit. 

— Minţi! strigă Daniel. 

Era o situaţie imposibil de gestionat. Era prea multă 
gălăgie și ceartă, iar lui Rakel îi era teamă ca nu cumva să 
dea buzna în casă vreun vecin. Continua să turuie și încerca 
să calmeze situaţia, în timp ce calcula minutele până când 
inevitabilul avea să se întâmple: otrava avea să pătrundă în 
sânge, să acționeze asupra receptorilor nicotinici și să 
blocheze mușchii. Norocul a fost că nu a venit niciun vecin. 
Nimeni nu a alertat poliţia. Leo Mannheimer își pierdu 
echilibrul exact cum se așteptase ea și se prăbuși pe 
covorul persan roșu, cu o mișcare convulsivă. Deși acesta 
era un pas extrem până și pentru ea, Greitz savură 
sentimentul ametitor al puterii. Era conștientă, desigur, că 
putea să îl salveze. Putea la fel de bine să-l lase să moară. 
Depindea de împrejurări și era cazul să gândească limpede, 
să fie inteligentă și convingătoare și să profite de 
amărăciunea și de complexele de inferioritate ale lui Daniel. 

Acesta era planul ei, avea să-l facă să joace rolul vieţii lui. 

e 

Când Leo se prăbuși pe covor, Dan Brody își dădu seama 
că se petrecea ceva îngrozitor. Leo căzuse ca și cum corpul 
său nu mai funcționa. Leo își duse mâna la gât, părând total 
paralizat. Dan uită de orice altceva, se aplecă spre fratele 
lui strigând și zgâlțâindu-l. Atunci Rakel Greitz începu să 
vorbească. Abia de o asculta, toată atenția lui era 
îndreptată asupra lui Leo și a încercării de a-l aduce la viață, 
iar ce spunea Rakel Greitz era mult prea ciudat ca să poată 
fi asimilat. 


VP - 256 


— Daniel, spuse ea. Ne ocupăm noi de asta. Vom avea 
grijă ca tu să o duci mai bine decât ai putut visa vreodată. 
Vei avea o viaţă fantastică, cu resurse nelimitate. 

Nu avea sens, erau cuvinte goale, iar în tot acest timp lui 
Leo îi era tot mai rău. Gemea și se zbătea. Era cenușiu la 
față, avea buzele vinete și gâfâia, chinuindu-se să respire. 

Părea să se sufoce, ochii îi erau apoși și plini de panică. 
Albastrul-vineţiu se răspândi de la buze în sus spre obraji, 
iar Dan era pe punctul de a-i face respiraţie artificială, ceva 
ce învățase la Boston când una dintre prietenele lui fusese 
pe cale să ia o supradoză de cocaină. Dar Rakel îl opri cu 
prudenţă și îi spuse câteva propoziţii pe care nu putu să nu 
le audă, poate pentru că se afla într-o situaţie în care se 
agăța și de un pai. E drept că Rakel își schimbase tonul, nu 
mai era la fel de vehementă, ci mai mult ca un medic care 
calmează. li luă pulsul lui Leo cu mâinile în mănuși de 
plastic și îi zâmbi liniștitor. 

— Nu e niciun pericol, spuse ea. Are doar niște crampe, o 
să-și revină imediat. l-am dat o doză puternică, dar nu 
există riscuri. Uită-te singur! 

li întinse seringa, iar el o luă fără să priceapă ce i-ar 
putea spune sau demonstra. 

— De ce îmi dai asta? 

Rakel se așeză lângă bărbatul solid care încă avea pe el 
haina de exterior - o pufoaică albastră, șifonată - și ghete 
de iarnă, și care zâmbea nervos și lingușitor exact ca Rakel. 
Apoi îi trecu prin cap un gând care îl consternă. 

— Vrei ca amprentele mele să fie găsite pe seringă? 

Și o aruncă din mână. 

— Calm, Daniel. Ascultă-mă! 

— De ce te-aș asculta pe tine? 

Işi scoase telefonul, trebuia să sune la ambulanţă. Dar 
bărbatul îl împiedică brutal și starea lui de panică se 
amplifică. Aveau de gând să-l omoare pe Leo? Era posibil 
așa ceva? O groază cumplită își înfipse ghearele în el și 
acolo, alături, Leo gâfâia precipitat, de parcă era pe moarte. 
Dan strigă în acel moment, strigă exact spre urechea 
suprasensibilă a lui Leo: 

— Luptă! Poţi să faci faţă! 

lar atunci Leo chiar făcu o grimasă, se încruntă, scrâșni 
din dinţi și-și recăpătă un pic culoarea. Dar numai pentru o 
clipă. Se făcea din nou palid și părea că iar nu are destul 
aer. Dan se întoarse spre Rakel Greitz. 


VP - 257 


— Salvează-l, ce dracu'!? Doar ești medic. Sau vrei să-l 
omori, asta vrei? 

— Nu, nu, ce vorbești!? Bineînțeles că nu! O să-și revină 
curând, o să vezi. Dă-te la o parte să-l ajut să-și revină mai 
repede, răspunse ea și, când Dan o văzu cu câtă hotărâre 
acţiona, după ce își luă geanta, nu-i mai rămase decât să 
conteze pe ea. 

Era un semn, ca oricare altul, al propriei disperări. Îi ţinu 
mâna lui Leo sperând ca Rakel, care îi injectase otrava, să îl 
și salveze. 

e 

Exact la asta se gândea și Rakel Greitz: cât de crucial era 
pentru ea în acel moment să se comporte ca un medic și să 
insufle încredere. De aceea își blocă impulsul de a-i 
obstrucţiona lui Leo căile respiratorii, terminând astfel 
repede cu el. In schimb, pregăti o injecție cu fizostigmină, îi 
suflecă mâneca lui Leo și îl injectă într-o venă din braţ. 
Imediat, starea lui se amelioră, deși continua să fie într-o 
stare de  semiconștienţă. Rakel simţi că  recăpătase 
încrederea lui Daniel, iar asta era cel mai important. 

— Işi revine? întrebă Daniel. 

— și revine, spuse ea, și continuă să vorbească. 

Improviza, bineînțeles. Dar avea ca sprijin strategia de 
criză pentru Leo Mannheimer care exista de mult și îl 
implica pe Ivar Ogren. Ivar învățase parolele de logare ale 
lui Leo de la agenţie și făcuse, în numele lui sau mai 
degrabă prin diverse manevre, o serie de tranzacții ilegale 
pe pieţele de acţiuni și opţiuni. Tranzactiile erau adunate 
într-un dosar care îl puteau băga pe Leo la închisoare, 
distrugându-l social și profesional. Informaţiile, împotriva 
voinței lui Rakel, fuseseră deja folosite împotriva lui. Ivar 
făcuse uz de ele ca să i-o fure pe Madeleine Bard, iar asta 
nu era ceva ce Rakel Greitz aprecia. Ivar Ögren era un 
prost, asta era părerea ei strict personală. Dar ea acceptase 
situația, pentru că avea nevoie de el și de aceste informații 
ca să pună presiune pe Leo în caz că acesta ar fi aflat ceva 
și ar fi vrut să o denunțe. 

— Daniel, spuse ea. Ascultă, am ceva important să-ţi 
spun, lucrul cel mai important pe care îl vei auzi în viața ta. 

Daniel se uită la ea atât de disperat și implorator, încât îi 
insuflă lui Rakel și mai multă încredere în sine. Își modulă 
vocea să devină cumva deopotrivă moale și severă, ca a 
unui doctor care dă o informaţie gravă. 


VP - 258 


— Leo este pierdut, Daniel, mă doare să-ţi spun asta. Dar 
așa este. S-a ocupat de tranzacţii ilegale bazate pe 
informaţii privilegiate. Va fi prins. 

— Ce? Despre ce vorbești? 

Dan nu înghițea asta, remarcă ea. Dan îl mângâia 
neîncetat pe păr pe fratele său repetându-i că va fi bine. 
Restul erau numai prostii, vorbe de ocară. Rakel se îndreptă 
de spate și continuă pe un ton mai ascuțit: 

— Ascultă, am spus. Leo nu este cum crezi tu. Este un 
escroc, avem dovezi. Va ajunge la închisoare. Este un 
trădător. 

Daniel se uită mirat la ea: 

— Și de ce dracului ar fi? Nici măcar nu-l interesează 
banii. 

— Aici te înșeli. 

— Mă înșel? Tocmai a vrut să-mi dea jumătate din tot ce 
deţine, doar așa... 

Făcu un gest cu mâna, iar ea își mușcă buzele. Nu-i 
plăcea informaţia asta. 

— De ce te-ai mulțumi cu jumătate? 

— Nu vreau nimic. Vreau numai... 

Se opri. Ințelese... sau nu tocmai. Dar bănuia ceva. 
Panica reveni în ochii lui și Rakel se așteptă la o izbucnire, 
poate violentă. Se uită la Benjamin, el trebuia să fie pe 
poziție. Dar nu se întâmplă nimic. Daniel îl privea pe Leo, cu 
maximă concentrare. 

— Ce i-ai dat, de fapt? N-a fost un calmant, nu-i așa? 

Ea nu răspunse. Nu mai știa cum să-și joace cărțile. Işi 
dădu seama că fiecare cuvânt și fiecare nuanţă a tonului 
puteau juca un rol decisiv. 

— Curarizant, spuse ea în cele din urmă. 

— Și ce e asta? 

— O otravă vegetală. 

— De ce dracului i-ai dat otravă? 

Țipa din nou. 

— Așa am considerat necesar, răspunse ea. 

Daniel se uită în sus la Benjamin, ca un animal disperat, 
închis într-o capcană. 

— Dar apoi... 

— Da? 

— l-ai dat altceva. 

— Fizostigmină. Anulează efectul, spuse ea. 

— Bun, îl ducem la spital acum, nu-i așa? 


VP - 259 


Ea nu răspunse și atunci el își luă telefonul. Rakel se 
întrebă dacă ar trebui să-l roage pe Benjamin să i-l ia, dar îl 
mai lăsă să-l ţină, nu era niciun pericol atâta timp cât nu 
suna. Căuta pe Google, bănuia că ceva despre curarizant, și 
îl mai lăsă un moment să citească. Dar ochii i se umplură de 
groază și atunci îi smulse mobilul din mână, iar Daniel părea 
că și-a ieșit din minţi. Striga și lovea în jurul lui, încât până 
și lui Benjamin îi venea greu să-l ţină sub control. 

— Calm, Daniel. 

— Niciodată! 

— Termină! Vreau să-ți fac un dar fantastic, nu întelegi? 
insista ea. 

— Ce dracului vrei să spui? urlă el. 

Ea răspunse că fizostigmina anulează doar temporar 
efectul otrăvirii prin curarizant. 

— Deci nu poți să-l salvezi, asta vrei să spui? 

Vocea lui nu mai era umană. 

— Imi pare rău, dar nu, nu pot, minți ea și atunci numai 
Benjamin reuși să-l facă să tacă. 

Nu exista altă cale de ieșire. Benjamin îl imobiliză și îi lipi 
bandă adezivă la gură. Ea își ceru scuze și dădu explicații 
detaliate: 

— Musculatura respiratorie se va bloca din nou, rapid. 
Leo Mannheimer va muri prin sufocare. 

Se uită la el: 

— E o situație dificilă, Daniel. Leo o să moară în scurt 
timp, iar amprentele tale sunt pe seringă... și ai avut un 
motiv evident ca să faci asta, nu-i așa? Văd invidia din ochii 
tăi legată de tot ce a primit el în viață. Dar partea bună e 
că... 

Daniel se zbătu, încercând să se elibereze. 

— Partea bună e că Leo poate totuși să trăiască mai 
departe - într-un alt fel: prin tine, Daniel. 

Arătă spre apartamentul din jur. 

— Poţi primi viaţa lui, banii și toate aceste posibilităţi. 
Poţi trăi ca în visurile tale, poţi prelua controlul, Daniel. E 
posibil să ai tot și, îţi promit, toate lucrurile rele pe care le-a 
făcut Leo, lăcomia lui, nu vor ieși niciodată la lumină. Vom 
avea grijă de asta, îţi vom asigura spatele în toate 
privinţele. Sunteţi gemeni în oglindă, e puţin dificil, e 
adevărat. Dar sunteţi incredibil de asemănători. E 
remarcabil, va merge bine, sunt sigură de asta. 


VP - 260 


Rakel auzi în acel moment un sunet pe care nu îl înțelese. 
Era Daniel care scrâșnise din maxilare până își spărsese un 
dinte. 


20. 


22 iunie 


Într-un târziu, Leo Mannheimer ieși din biroul lui, iar Mikael se 
ridică și dădu mâna cu el. Era o întâlnire stranie. Mikael își 
petrecuse mult timp investigându-l pe Leo, iar acum stăteau 
aici, faţă-n faţă. Avea senzaţia evidentă a ceva neexprimat și 
chinuitor care exista între ei ca o umbră, ca un spectru. 

Leo își frecă mâinile. Avea unghiile lungi și bine îngrijite. Purta 
un costum de in de culoare albastru-deschis, un tricou gri și 
sneakers. Avea părul ondulat și puţin ciufulit și părea că ascultă 
ceva. Arăta încordat și nu îl invită pe Mikael înăuntru. Rămase în 
holul mare din faţa recepţiei. 

— Mi-a plăcut dialogul tău cu Karin Laestander la 
Fotografiska, spuse Mikael. 

— Mulţumesc, răspunse Leo. A fost... 

— ... inspirat, completă Mikael zâmbind cordial. Și adevărat. 
Trăim într-un timp în care minciunile și știrile false influenţează 
lumea contemporană mai mult ca niciodată. Sau să spunem 
„date alternative”? 

— Post-truth society, spuse Leo și zâmbi nesigur. 

— Adevărat, și ne jucăm și cu identitățile noastre, nu-i așa? 
Pretindem pe Facebook că suntem altcineva decât suntem de 
fapt și lucruri de felul acesta. 

— Nu am cont de Facebook. 

— Nici eu. E ceva ce nu am priceput niciodată, totuși mă joc 
puţin cu rolurile. Ţine de meserie, ca să spun așa. Tu ce părere 
ai? 

Leo se uită nervos la ceasul de la mână și aruncă o privire pe 
fereastră, spre piață. 

— lartă-mă, spuse el. Sunt foarte ocupat astăzi. Despre ce 
vrei să vorbim? 

Mikael răspunse: 


VP - 261 


— Tu despre ce crezi că ar fi vorba? 

— Nu am idee. 

— Prin urmare, nu ai făcut nicio prostie? Nimic de care ar 
putea fi interesată revista mea, Millennium? 

Leo înghiţi în sec. Se gândi și spuse apoi cu privirea 
îndreptată în jos: 

— Am făcut mai demult o serie de afaceri care puteau fi 
gestionate mai bine. Au fost niște încurcături. 

— Sunt dispus să mă uit peste ele, replică el. Astfel de 
încurcături sunt specialitatea mea. Dar în acest moment mă 
interesează mai mult niște lucruri personale, niște mici 
neconcordante, le-aș putea spune. 

— Neconcordanţe? 

— Exact! 

— La ce anume te referi? 

— De exemplu, la faptul că ai devenit dreptaci. 

Leo, dacă el era Leo, părea să asculte din nou zgomotul care 
venea de-afară. Își trecu mâna prin păr. 

— Nu am devenit dreptaci, de fapt. Mai degrabă, am făcut o 
schimbare. Mi-am folosit mereu ambele mâini, sunt ambidextru. 

— Prin urmare, scrii la fel de bine cu dreapta și cu stânga? 

— În mare. 

— Îmi poţi arăta? 

Mikael luă un pix și carnetul lui de reporter. 

— Mai bine nu. 

Sudoarea îi umezi buza superioară, iar privirea îi era rătăcită. 

— Nu te simţi bine astăzi? 

— Nu prea. 

— Sigur este din cauza căldurii. 

— Poate. 

— Nici eu nu sunt deloc în formă, continuă Mikael. Am stat 
până noaptea târziu și am băut cu Hilda von Kanterborg. O 
cunoști, presupun? 

Mikael văzu frica din ochii bărbatului și înțelese că ajunsese la 
el. Işi dădea seama după privire, după agitația lui. Dar poate - și 
îl observă atent - mai era ceva. Nu la fel de ușor de dibuit - un 
fel de nerăbdare poate, o îndoială. Era ca și cum Leo sau cine 
era persoana din fața lui trebuia să ia o decizie vitală. 

Mikael spuse: 

— Hilda mi-a spus o poveste incredibilă. 


VP - 262 


— Chiar așa? 

— Era vorba despre gemeni despărțiți intenţionat la naștere, 
mai precis despre un băiat pe nume Daniel Brolin. A trebuit să 
trudească din zori până-n seară într-o fermă aproape de Hudik, 
în timp ce fratele lui geamăn... 

— Nu mai vorbi așa tare, îl întrerupse bărbatul. 

— Poftim? 

Mikael se uită la el făcând-o pe miratul. 

— Poate-ar fi mai bine să facem o plimbare, spuse el. 

— Nu știu... 

— ... dacă să facem o plimbare? 

Era evident că bărbatul nu știa ce să spună. Bombăni ceva 
despre toaletă și porni în goană. Nu era o mișcare prea bună, 
întrucât, chiar înainte să dispară din raza vizuală a lui Mikael, își 
scoase telefonul și era clar că avea să contacteze pe cineva. 
Atunci Mikael se convinse că ghicise corect. li trimise un mesaj 
lui Lisbeth spunându-i că era cât se poate de sigur că Leo este 
Daniel. 

Dar era tot mai îngrijorat că fusese păcălit, că bărbatul ieșise 
pe vreo ușă din spate și fugise de-acolo, mai ales că timpul 
trecea și nu se întâmpla nimic, în afară de faptul că lumea 
venea și pleca necontenit. Bruneta tânără de la recepţie zâmbea 
urându-le tuturor o zi plăcută și rugând pe unul sau pe altul să 
aștepte pe canapea sau să poftească în clădire. 

Era un loc de o somptuozitate excesivă, cu tavan înalt și 
tapete roșii, pe pereţi erau atârnate picturi în ulei reprezentând 
domni mai în vârstă în costum, probabil vechi proprietari și 
directori. Părea sinistru și oarecum obscen cu atâţia bărbați pe 
pereţi. 

Lui Mikael îi sună telefonul. Era Annika. Tocmai se pregătea 
să-i răspundă, când bărbatul, cine o fi fost el, se întorcea în 
sfârșit pe coridor. Părea detașat, probabil luase o decizie sau 
alta. Era greu de spus. Avea gâtul roșu, arăta încordat și grav. 
Se uită spre podea și nu îi spuse nimic lui Mikael, o informă doar 
pe femeia de la recepţie că urma să lipsească vreo două ore. 

Luară liftul până jos și ieșiră în Norrmalmstorg. Stockholmul 
fierbea. Oamenii își făceau vânt cu mâna sau cu ziare. Bărbaţii 
își purtau sacourile peste umăr. Ajunseră pe Hamngatan, iar 
bărbatul aruncă o privire nervoasă în spatele lui. Mikael observă 
și cântări dacă n-ar trebui să propună să sară într-un autobuz 


VP - 263 


sau să ia un taxi. În schimb, traversară strada și ajunseră în 
parcul Kungsträdgården. 

Mergeau tăcuţi. Era ca și cum ar fi așteptat ceva să se 
lămurească sau să se întâmple. Lui Mikael nu-i plăcea starea 
asta, nu știa sigur de ce. 

Bărbatul transpirase mai mult decât era normal și se uita 
neliniștit în jur. Se aflau vizavi de Operă, iar Mikael, fără să 
înţeleagă de ce, presimţea o ameninţare. Se întreba dacă nu 
făcuse o greșeală, dacă nu cumva reprezentanţii Registrului 
erau deja cu un pas înaintea lui și se întoarse. Nu văzu nimic. 
Exista mai degrabă un fel de calm, o atmosferă de vacanţă. 
Peste tot - pe bănci și pe terase - stăteau oameni cu chipurile 
îndreptate spre soare. Probabil că însoţitorul lui îi transmisese 
starea de nervozitate și de aceea puse punctul pe i: 

— Cum facem? Să-ţi spun Leo sau Daniel? A 

Omul își mușcă buzele și privirea i se întunecă. In următoarea 
secundă, se aruncă asupra lui Mikael și se izbiră amândoi de 
pământ. 

e 

Rakel Greitz, care aștepta pe o bancă în Norrmalmstorg, îl 
văzuse pe Daniel Brolin plecând cu Mikael Blomkvist. Își dădea 
seama că erau puse în mișcare forțe care făceau ca povestea să 
iasă la iveală mai devreme sau mai târziu, lucru care, de fapt, 
nu o mira și nici nu o șoca. 

Știa de multă vreme că miza era mare. lar această idee nu 
numai că o făcea să dispere, dar îi dădea și un soi de libertate 
acum, când era pe moarte. Avea puterea cuiva care nu mai 
avea nimic de pierdut. Din nou, Benjamin Fors îi era alături. 
Desigur că el nu era pe moarte, dar era legat de ea, nu numai 
prin loialitatea de-o viaţă, dar și prin lucrurile de nedescris pe 
care le făcuseră împreună. Benjamin ar cădea la fel de abrupt 
ca ea dacă totul era dat în vileag. Fără să-și mai pună întrebări, 
avea intenţia de a-l scoate din joc pe Blomkvist și de a-l duce 
undeva pe Daniel pentru a-i băga minţile-n cap. 

De aceea, în ciuda căldurii, Benjamin purta o geacă neagră cu 
glugă și ochelari de soare. Ascunsă aproape de corp ţinea o 
seringă cu ketamină, un anestezic care l-ar fi adormit imediat pe 
ziarist. Rakel însăși, cu o oarecare dificultate, căci avusese 
dureri de stomac toată dimineaţa, reușise să ajungă pe aleea 
care se întindea de-a lungul parcului Kungstrâdgăârden. În 


VP - 264 


lumina clară a soarelui, îl urmărea pe Benjamin mergând cu pași 
repezi la vânătoare. 

Pofta ei de viaţă parcă se intensifica și orașul devenea o 
singură clipă concentrată, o singură scenă strălucitoare. Privi cu 
maximă atenţie cum Daniel și Blomkvist își încetineau pașii și 
cum ziaristul părea că-i pune celuilalt o întrebare. Era bine, 
credea ea. Asta le distrăgea atenţia și lucrurile aveau să meargă 
conform planului ei. 

Ceva mai departe, pe stradă, trecea o trăsură cu cal. Pe cer, 
un balon albastru era purtat de vânt, iar oamenii mergeau încolo 
și încoace, fără ca vreunul să știe ce se petrecea. In așteptare, 
inima îi bătea puternic și femeia respira profund. Dar atunci se 
întâmplă ceva. Daniel îl văzu venind pe Benjamin și îl aruncă pe 
Blomkvist într-o parte. Ziaristul se prăbuși la pământ, iar 
Benjamin făcu o greșeală - rămase pe loc ezitând, cu seringa în 
mână. Atunci Blomkvist se repezi să se ridice în picioare. 
Situaţia rămase blocată pentru o clipă. Benjamin mai sări o dată 
la atac, ziaristul se dădu din nou la o parte. Până la urmă, 
Benjamin o luă la fugă. Lașul! Se uită furioasă cum Daniel și 
Blomkvist alergau spre Operakällaren, se urcară într-un taxi și 
dispărură. Arşiţa se așeza ca o pătură udă peste Rakel Greitz 
care își amintea din nou cât de prost se simţea și cât de bolnavă 
era. Totuși, își îndreptă spatele și plecă imediat. 

* 


Lisbeth Salander se afla pe podeaua dubei gri și era lovită în 
abdomen și în faţă, după care cineva îi puse din nou peste nas 
cârpa urât mirositoare. Se simţea jalnic, slăbită, și probabil că 
existau momente când era inconștientă. Insă îi recunoscu pe 
Benito și pe Bashir, iar cei doi nu erau o combinație prea bună 
pentru ea. Benito era palidă, desigur, și avea un bandaj peste 
cap și maxilar. Părea să o coste orice mișcare. Stătea nemișcată 
și asta era bine. Erau mai mulţi bărbaţi care se ocupau de 
Lisbeth: Bashir, bărbos și transpirat, cu aceleași haine ca și în 
ziua precedentă, și un băiat puternic, cam de treizeci și cinci de 
ani, cu capul ras, tricou gri și vestă neagră de piele. Un al treilea 
bărbat era la volan. 

Mașina mergea mai departe pe lângă Slussen, credea ea, 
încercând să observe fiecare detaliu din mașină - un ghem de 
sfoară, o rolă de bandă adezivă, două șurubelniţe. Incasă din 
nou o lovitură, în ceafă de data asta. Cineva îi prinse mâinile. O 


VP - 265 


legară, o percheziționară și îi luară mobilul. Era îngrijorător, dar 
nu, băiatul chel luă telefonul și îl puse în buzunar, iar asta era 
destul. Îi observă chipul, mișcările smucite și obiceiul de a se 
uita mereu la Benito. Era, se pare, căţelușul ei, nu al lui Bashir. 

În stânga dubei era o bancă, pe care bărbaţii se așezară în 
timp ce ea zăcea pe podeaua mașinii, simțind duhoarea 
parfumului dulce, a anestezicului și a picioarelor lor transpirate 
în bascheţi. Lui Lisbeth i se părea că o luaseră spre nord. Nu știa 
sigur, era mult prea ameţită. Pentru mult timp, nimeni nu spuse 
nimic în mașină, nu se auzea nimic în afară de respiraţia 
însoțitorilor, huruitul motorului și zgâlţăielile caroseriei. Duba 
era o rablă, sigur veche de treizeci de ani. Treptat, se făcu mai 
liniște, ajunseră pe o șosea și, după vreo douăzeci de minute, 
începură să vorbească. Era bine, exact ce-i trebuia. Bashir avea 
o vânătaie pe gât, spera că era de la lovitura ei cu bastonul de 
hochei. Părea că dormise prost, arăta jalnic. 

— Vai, vai, ce-o să mai suferi, târfă mică, spuse el. 

Lisbeth nu răspunse. 

— Apoi o să te omor încet cu pumnalul meu, adăugă Benito. 

Lisbeth nu spuse nimic nici de data asta, nu era nevoie. Știa 
că tot ce se spunea era transmis direct pe o serie de computere. 
Nu era nicio șmecherie de tehnologie avansată, nu pentru 
Lisbeth. Când fusese atacată, șoptise codul harpie sălbatică în 
iPhonul ei modificat. Prin Siri, serviciul de Al, codul activa 
butonul de alarmă. Se pornise un microfon performant și 
începuse o înregistrare care se transmitea, ca și coordonatele 
GPS ale mobilului, tuturor membrilor așa-numitei Republici a 
hackerilor. 

e 

Republica hackerilor era un grup de hackeri de elită și toți 
juraseră pe ce aveau mai sfânt să folosească butonul de alarmă 
numai în caz de urgenţă absolută. Ca urmare, mai mulţi tineri 
talentaţi din toată lumea urmăreau acum drama din interiorul 
dubei. Cei mai mulţi nu înțelegeau suedeza, era adevărat. Erau 
totuși destul de mulţi care o înțelegeau, printre care și prietenul 
lui Lisbeth de pe Högklintavägen din Sundbyberg. 

Numele lui era Plague, era mare cât casă, adus de spate și 
strâmb, arătând ca un caz social, dar era și rămăsese un geniu 
al lumii digitale. Stătea acum cu nervii încordaţi la maximum la 
computerul lui și urma coordonatele GPS la nord spre Uppsala. 


VP - 266 


Mașina - părea o mașină mai veche și mare - coti pe șoseaua 77 
spre Knivista, la est, iar asta nu era bine. Pătrundeau într-o zonă 
rurală, iar coordonatele GPS dădeau mai puţine indicii acolo. O 
auzi din nou pe femeia din furgonetă, avea o voce răgușită și 
stinsă, ca și cum n-ar fi avut o sănătate tocmai bună. 

— Pricepi cât de încet o să mori, cățea! Te-ai prins? 

Plague aruncă o privire disperată pe masă. Era plină de hârtii, 
borcane, firimituri, sticle de coca-cola și resturi de mâncare. El 
era netuns și nebărbierit, îmbrăcat în halatul lui albastru, uzat și 
deșirat pe margini. Îl durea spatele - crescuse și mai mult în 
greutate, suferea de diabet și trecuse aproape o săptămână de 
când nu mai ieșise la lumina soarelui. Ce să facă? Dacă ar fi 
avut o adresă, ar fi putut intra în sistemul rețelelor de energie și 
de alimentare cu apă, i-ar fi localizat pe vecini și ar fi pus în 
acțiune un comitet de vigilenţă publică. Dar acum... era lipsit de 
putere. Tremura din tot corpul și inima îi bătea puternic. Habar 
nu avea încotro se îndreptau. 

Mesajele soseau de la toţi cei aflaţi în grup. Lisbeth era 
prietena lor, steaua lor strălucitoare. Dar din ce putea vedea 
Plague, nimeni nu avea vreo sugestie bună sau vreun plan de 
acțiune, nimic care să se poată realiza destul de rapid. Să sune 
la poliţie? Plague nu mai sunase niciodată la poliţie și avea 
motive evidente să nu o facă. Erau puţine crime cibernetice pe 
care nu le comisese. Era urmărit într-un mod sau altul și totuși, 
se gândi el, totuși chiar și cel aflat dincolo de lege era nevoit 
câteodată să le ceară ajutor legiuitorilor. Işi aminti că Lisbeth 
sau Wasp cum îi spunea el vorbise de un poliţist pe nume 
Bublanski. Era în regulă, susținea ea, iar în regulă era o expresie 
destul de tare pentru ea, în tot acest context. Timp de un minut, 
Plague rămase mut și incapabil de acţiune în faţa hărții regiunii 
Uppland de pe ecranul computerului. Apoi luă o pereche de 
căşti, dădu volumul mai tare și deschise fișierul audio. Voia să 
observe fiecare nuanţă a sunetului motorului și a vocilor. In căști 
se auzea numai sâsâit și fâsâit. Apoi cineva spuse ceea ce 
Plague nu voia să audă sub niciun chip: 

— Ai telefonul ei? 

Era din nou femeia, cea despre care presupunea că era 
bolnavă. Ea era cea care părea să conducă comandoul, ea și 
băiatul acela care parcă vorbea într-o altă limbă cu șoferul, o 


VP - 267 


limbă pe care, prin căutarea secvenţței vocale, o identifică 
imediat ca fiind bengali. 

— Îl am în buzunar, răspunse unul dintre bărbaţi. 

— Pot să-l văd? 

Se auzi un trosnet și un foșnet. Mobilul a fost preluat de 
cineva din apropiere care apăsa pe el, îl verifica, respira în el. 

— E ceva dubios? 

— Nu știu, răspunse femeia. Nu pare. Dar copoiul ne poate 
asculta probabil prin gunoiul ăsta. 

— Trebuie să scăpăm de el. 

Plague auzi din nou cuvinte în bengali. Mașina încetini, o ușă 
scârțâi în timp ce era deschisă, deși vehiculul se afla în mișcare. 
Curentul lovea în microfon, se auzi un pocnet, un bubuit, mai 
multe bufnituri puternice. Plague își scoase căștile și lovi cu 
pumnul în masă. Hell, damn, fuck! înjurăturile se revărsau spre 
computere. Contactul cu Wasp era pierdut. 

Plague încercă să se concentreze, să rezolve situaţia. 
Camerele de supraveghere a traficului, se gândi el. Cum de 
pierduse asta din vedere? Trebuia să intre în sistemul 
Administraţiei rutiere, să aibă acces la camerele lor de 
supraveghere. Numai că asta îi luă timp și nu prea avea. 

Stie cineva cum se intră repede în sistemul 
Administrației rutiere? scrise el. 

Îi conectă pe toţi la un link audio criptat. 

— Supravegherea traficului e parțial publică pe internet, 
spuse cineva. 

— Nu e de-ajuns, replică el. Imaginea e mișcată și neclară 
acolo. Trebuie să ne apropiem, să vedem tipul de mașină și 
numărul. 

— Știu eu o scurtătură. 

Era o voce de femeie tânără și dură pentru moment, până 
când Plague o identifică. Avea semnătura Nelly, o membră 
nouă. El strigă: 

— Da? Grozav! Intraţi! Luaţi legătura cu ea! Ajutaţi-o, hai! 
Vânt în pânze! Vă dau timpul și coordonatele. 

Plague intră pe site-ul www.trafiken.nu, care arăta exact unde 
se aflau camerele de supraveghere de-a lungul șoselei E4 spre 
Uppsala și dădu înapoi fișierul din telefonul lui Wasp. Butonul de 
alarmă fusese pornit la 12:52, iar prima cameră de pe drum era 
probabil la Haga södra sau nu? Vehiculul părea că se aflase 


VP - 268 


acolo după aproape treisprezece minute, la 13:05. Apoi 
camerele se succedau la distanţe apropiate, era bine, își spuse 
el. Punctele erau Linvăvartorpet și Linvăvartorpet södra, 
Linvăvartorpet norra și porțile Haga norra, Haga norra, Stora 
Frösunda, taverna Järva, Mellanjărva, Ulriksdals Linvăvartorpet, 
terenurile de golf Ulriksdal. Erau o mulţime de camere în prima 
porțiune și chiar dacă traficul era aglomerat, trebuia să le fie 
uşor să repereze maşina cu pricina, mai ales că, evident, era 
vorba de un rablament ceva mai mare, o dubă sau o camionetă 
mai uşoară. 

— Cum merge? strigă el. 

— Calm, calm, lucrăm la asta, e ceva neclar aici, au pus ceva 
nou. La naiba, denied. Așteaptă! Of, drace... Da! Acum așa... 
da... suntem pe cale... să intrăm... acum trebuie doar să 
înţelegem... Ce idioţi au făcut sistemul ăsta, prostie de amatori! 

Erau lucruri obișnuite - înjurături și strigăte. Erau adrenalină, 
sudoare și ţipete, ceva mai intens acum, pentru că era o treabă 
de viaţă și de moarte. Când în sfârșit au intrat în sistem și au 
căutat printre informațiile captate de camerele de 
supraveghere, nu a mai încăput nicio îndoială. Știau ce mașină 
era: un microbuz Mercedes gri și vechi, cu număr de 
înmatriculare fals. Dar cu ce îi ajuta? Se simțeau cu atât mai 
neajutoraţi, cu cât vehiculul trecea de la o cameră la alta, ca o 
creatură rea și ștearsă, care până la urmă dispăru din zona 
supravegheată, în pădure, la vest de Knivista spre Vadabosjsn. 

— Întuneric digital. Drace, drace! 

Nu mai strigaseră și nu mai înjuraseră niciodată atât de mult 
în Republica hackerilor, iar Plague nu mai vedea altă cale decât 
să îl sune pe Bublanski. 


21. 


22 iunie 


Bublanski se afla în biroul lui de pe Bergsgatan și discuta cu 
imamul Hassan Ferdousi. Știa destul de bine până la acest 
moment cum decursese omorul lui Jamal Chowdhury. Era 
implicată toată familia Kazi, în afară de tată, și pe deasupra 


VP - 269 


câţiva islamiști din Bangladesh aflaţi în exil. Fusese o operaţiune 
relativ sofisticată, deși nu în atât de mare măsură, încât să nu 
poată fi dezvăluită încă de la investigația iniţială fără ajutor din 
exterior. 

Era o mare rușine pentru poliţie. Bublanski tocmai avusese o 
convorbire mai lungă cu directoarea de la Säpo, Helena Kraft, 
iar acum schimba câteva idei cu imamul despre cum, pe viitor, 
poliţia ar putea preveni mai eficient acte de violență precum 
acesta. Dar, cinstit vorbind, nu se concentra total la discuţie. 
Voia să se întoarcă la investigația despre moartea lui Holger 
Palmgren și mai ales la suspiciunile lui legate de acest profesor, 
Martin Steinberg. 

— Poftim? 

Imamul spuse ceva ce Bublanski nu pricepu în totalitate. Dar 
oricum nu apucă să se mai gândească la asta, pentru că îi sună 
telefonul și, de fapt, nu doar telefonul. Primi un apel pe Skype 
de la cineva care se numea Total fucking shitstorm for Salander 
ceea ce era destul de neobișnuit. Ce nume mai era și ăsta? 
Bublanski răspunse la telefon, și un tânăr într-o suedeză 
necizelată începu să ţipe. 

— Înainte să ascult vreun cuvânt, trebuie să te prezinti, 
răspunse Bublanski. 

— Mă numesc Plague, continuă tânărul.  Deschidecţi 
computerul și intră pe linkul pe care ți l-am trimis, apoi îți explic. 

Bublanski intră pe e-mail, deschise linkul și îl ascultă pe acel 
tânăr care, e drept, înjura de mama focului și folosea termeni 
informatici imposibil de înţeles, dar era totodată foarte exact în 
expunerea lui. Destul de rapid, Bublanski se dezmetici și ordonă 
plecarea unui elicopter și a mai multor mașini ale poliţiei din 
Stockholm și Uppsala spre Vadabosjân. Apoi alergă afară cu 
Amanda Flod, spre garaj, la propriul Volvo. Pentru mai multă 
siguranţă, o lăsă pe ea să conducă; o luară spre nord, pe drumul 
spre Uppsala, pornind lumina albastră a girofarului. 

e 

Omul din fața lui îl salvase de la un atac serios. Mikael nu 
înțelegea încă ce însemna asta, dar trebuia să fie un semn bun. 
Se simţea în aer că nu mai erau prinși în aceleași roluri simple 
ca în vestibulul de la Alfred Ogren. Nu mai erau doar reporterul 
investigator și prada lui. Exista o nouă legătură între ei, iar 
Mikael îi datora recunoștință. 


VP - 270 


Afară, soarele ardea. Stăteau într-o mică mansardă pe 
Tavastgatan, iar ferestrele, oblice, dădeau spre Riddarfjärden. In 
fața lor se afla o pictură pe jumătate neterminată, reprezentând 
marea și o balenă albă. Exista o anume armonie în tablou, în 
pofida amestecului neconvențional de culori. Totuși, Mikael îl 
întoarse spre fereastră, nu voia să fie perturbat de nimic. 

Apartamentul îi aparținea lui lrene Westervik, o artistă în 
vârstă. De fapt, ea și Mikael nu erau apropiaţi, însă Mikael se 
simțea atașat de ea, nu numai pentru că era deşteaptă și insufla 
încredere. Ci și pentru că ea se mișca cu mult dincolo de ce era 
actual și trecător, iar alături de ea vedea lumea dintr-o 
perspectivă mai cuprinzătoare. În taxi o sunase și o întrebase 
dacă putea să-i permită să-i folosească atelierul câteva ore sau 
poate toată ziua. Irene îi întâmpinase la intrare, într-un costum 
gri de bumbac, și le întinsese cheile cu un zâmbet blând. 

Acum Mikael și bărbatul care pesemne că era Daniel se aflau 
în apartament, în fața picturii întoarse spre fereastră. 
Telefoanele erau închise și puse în chicineta din stânga, pentru 
mai multă siguranţă. Sudoarea curgea pe amândoi. Era 
zăpușeală, iar Mikael încercă fără succes să deschidă fereastra 
atelierului. 

— Bărbatul avea o seringă? 

— Așa cred. 

— Ce ar fi putut să conţină? 

— În cel mai rău caz, un curarizator sintetic. 

— Otravă? 

— Da, în doze ceva mai mari face ca totul să se oprească, 
chiar și musculatura respiratorie. Te sufoci. 

— Pari să te pricepi bine la așa ceva, spuse Mikael. 

Bărbatul părea îndurerat, iar Mikael privi pe fereastră spre 
cerul albastru. 

— Să-ţi spun Daniel? întrebă el. 

Celălalt tăcea. Ezita. Răspunse: 

— Dan. 

— Este un nume de alint? 

— Nu, am primit un green card și am devenit cetăţean 
american. Am făcut multe eforturi să-mi schimb vechiul nume. 
Acum mă numesc Dan Brody. 

— Sau, mai degrabă, Leo Mannheimer. 

— Da, e adevărat. 


VP - 271 


— E neobișnuit, nu-i așa? 

— E neobișnuit. 

— Te gândești să-mi spui și mie povestea ta, Dan? 

— Am să-ncerc. 

— Avem timp, aici nu ne caută nimeni. 

— Găsim ceva tare de băut? 

— O să mă uit în frigider. 

Mikael merse, se uită și descoperi niște sticle de vin alb, 
Sancerre. Se gândi, la limita umorului negru, că devenise o 
treabă normală pentru el faptul că era obligat să bea pentru 
fiecare informaţie. Luă o sticlă, un tirbușon și două pahare. 

— Poftim, spuse el, și turnă. 

— Nu știu de unde să încep. Dar ai spus că ai întâlnit-o pe 
Hilda. A vorbit despre... 

Ezită din nou, ca în faţa unui nume sau a unei întâmplări 
despre care nu se putea vorbi fără teamă. 

— Despre ce? 

— Despre Rakel Greitz? 

— Hilda a vorbit mult despre ea. 

Dan nu comentă. Își ridică paharul și bău calm și 
imperturbabil. Apoi, încet, porni să povestească. Totul începuse 
într-un club de jazz din Berlin, cu un solo de chitară și o femeie 
care nu-și mai lua ochii de la el. 

[] 

Au condus până în adâncul unei păduri, iar acolo s-au oprit. În 
mașină era insuportabil de cald; nu se auzeau decât păsările și 
muștele. Mașina nu mai avea combustibil. Lui Lisbeth îi era sete, 
tușea și se simţea rău. Îi fusese administrat un fel de cloroform, 
fusese legată și lovită, iar acum continua să zacă pe podea. Dar 
se ridică în genunchi și nimeni nu protestă, doar o ţineau sub 
observație. Motorul se opri, iar cei aflaţi pe bancă își făcură 
semne din cap. Benito bău apă și înghiţi niște tablete. Era lividă 
la față și rămase așezată, în timp ce Bashir și celălalt bărbat se 
ridicară. Cel din urmă, un tip tatuat pe brațe, purta o vestă de 
piele cu o emblemă pe care Lisbeth de-abia acum o vedea. Asta 
nu schimba în bine situaţia, dimpotrivă. Pe vestă scria Svave/sj6 
MC, același club de motociclişti aliat cu tatăl său și care avea 
legături cu sora ei. Oare Camilla și hackerii ei fuseseră cei care îi 
găsiseră adresa? 


VP - 272 


Lisbeth se uită din nou fix la portiera din spate și rememoră 
mișcarea făcută când fusese deschisă ca să fie aruncat mobilul. 
Cu precizie matematică, își aminti forța mișcării sau, mai 
degrabă, lipsa forţei. Nu reușea să se elibereze de sfoara din 
jurul mâinilor, dar avea să lovească ușa. Era un avantaj, așa 
cum era un avantaj și faptul că Benito era rănită la cap, iar 
bărbaţii nervoși. Işi dădea seama de asta din respiraţia și din 
privirile lor. Bashir se strâmba, ca și în Vallholmen, și își trăgea 
piciorul drept în spate. Avea să o lovească, iar ea primi lovitura 
și reacţionă puţin exagerat. Șutul era violent, o nimerise în 
coaste. Mai primi unul în faţă și făcu pe inconștienta în timp ce o 
observa cu atenţie pe Benito. 

Lisbeth avusese de la început impresia că toate astea erau 
puse la cale de Benito. Ea era cea care trebuia să aibă ultimul 
cuvânt. O văzu aplecându-se spre geanta gri de pânză, de pe 
podea. De acolo luă o bucată de catifea roșie. În același timp, 
bărbaţii o prinseră brutal pe Lisbeth de umeri; poziţia nu o 
avantaja deloc, mai ales că Benito mai scoase un pumnal din 
geantă, Kerisul ei. Avea lama dreaptă și lungă, ascuţită și 
lucioasă. Mânerul era minuţios gravat, reprezentând un demon 
cu ochi bulbucaţi. Arma ar fi trebuit să se afle într-un muzeu, nu 
în mâinile unei psihopate palide și bandajate la cap, care să-l 
contemple cu o afecţiune bolnavă. 

Cu voce slăbită, Benito clarifică cum avea să fie folosit Kerisul. 
Lisbeth nu ascultă prea atent, nici nu era necesar. Oricum 
auzise destul. Kerisul va fi introdus prin catifeaua roșie, sub 
claviculă, direct în inimă. Apoi sângele va fi șters cu bucata de 
catifea la scoaterea pumnalului. Se spunea că era nevoie de un 
mare rafinament. Lisbeth continuă să inventarieze lucrurile din 
jur, fiecare obiect, fiecare fir de praf, fiecare moment de 
neatenţie sau de îndoială. Îi aruncă o privire lui Bashir. El o ţinea 
de umărul stâng, era înverșunat și înfierbântat. Ea avea să 
moară și desigur că lui îi convenea asta. Dar nu era mulțumit pe 
deplin și nu era greu de ghicit de ce. Era unealta unei femei cu 
un pumnal diavolesc și nu îi era ușor idiotului ăluia să înghită 
asta, tocmai lui, care le numea pe femei târfe și haimanale și le 
considera fiinţe de rang inferior. 

— Cunoști Coranul? îl întrebă Lisbeth. 

Înţelese imediat, numai din felul în care o ţinea de umăr. 
Replica îl deranja. Continuă să-i spună cum Profetul condamna 


VP - 273 


toate tipurile de keris, spunând că aparţineau demonilor sau 
satanei, apoi cită o sura, o sura inventată. li spuse un număr și îl 
îndemnă să caute imediat pe internet. 

— Caută și ai să vezi! 

Dar Benito se ridică cu pumnalul ei și rată ocazia. 

— Minte, spuse ea. Kerisul nici nu exista pe timpul lui 
Mahomed. Este o armă a luptătorilor religioși din toată lumea. 

Bashir părea să o creadă sau să vrea să o creadă. Răspunse: 

— Bine, bine, grăbește-te! și adăugă ceva în bengali pentru 
șofer. 

Benito deveni dintr-odată grăbită, deși părea ameţțită și se 
clătină când făcu un pas. Dar nu cuvintele lui Lisbeth o stresau, 
ci un zgomot venind de deasupra lor, huruitul unui elicopter. 
Sigur că acel sunet nu avea de-a face neapărat cu ei, dar 
Lisbeth știa că Republica hackerilor acţionase într-un fel sau 
altul. Zgomotul i se părea în același timp promiţător și 
îngrijorător, pentru că, pe de o parte, ajutorul putea fi aproape, 
dar în același timp intensificase activitatea din dubă. 

Acum se grăbeau, iar Bashir și celălalt bărbat o ţineau strâns. 
Benito se apropie de ea cu faţa ei palidă, ţinând pumnalul și 
catifeaua roșie. Lisbeth Salander se gândi la Holger, își aduse 
aminte de mama ei și de dragon și împinse cu tălpile în podea. 

Avea să se ridice, oricare ar fi fost consecințele. 

e 

Mikael și Dan stăteau tăcuți. Ajunseseră la un punct al 
relatării despre care era greu de vorbit. Dan rătăcea cu privirea, 
iar mâinile i se mișcau nervos. i 

— Leo zăcea acolo, pe covor, și părea să fie mai bine. li fusese 
făcută încă o injecție și își recăpătase cunoștința. Chiar credeam 
că ieșise din criză, dar atunci... 

— Ţi-a spus despre otravă? 

— M-a lăsat și să caut pe internet, poate ca să mă conving că 
fizostigmina anula efectul numai temporar. Dar am apucat să 
văd și altceva. 

— Ce anume? 

— Mă întorc la asta. Dar Rakel mi-a smuls telefonul din mână 
și mi-a spus că o să dea în vileag dovada că mi-am omorât 
fratele, dacă nu colaboram. Mă simţeam paralizat, abia dacă 
mai știam ce se întâmpla. Mi-au pus ochelari de soare și o 
pălărie. Rakel a spus că nu era bine ca lumea să vadă doi de Leo 


VP - 274 


în casa scărilor și că trebuia să îl scoatem din apartament cât 
timp încă se mai putea ţine pe picioare, iar eu am văzut în asta 
o posibilitate. Cum am fi ieșit, aș fi strigat după ajutor. 

— Dar nu ai făcut-o! 

— Nu ne-am întâlnit cu nimeni în lift sau pe scări. Era cu o zi 
înaintea Ajunului. Nu cred că pe bărbat îl cheamă John cum a 
spus Rakel, ci Benjamin, căci așa i-a spus de mai multe ori. Era 
același tip care te-a atacat pe tine. Dar atunci... Atunci l-a 
împins pe Leo, care tocmai reușise să se ţină drept, într-un 
Renault negru, parcat afară pe stradă. Incepuse deja să se lase 
întunericul sau așa mi s-a părut, spuse el după care rămase din 
nou tăcut. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Strada din faţa lui Dan era pustie, la fel de ciudat de 
pustie ca un coșmar sumbru mărginit de pietre. Sigur că în 
acel moment ar fi putut să se care de acolo și să urle după 
ajutor. Dar cum era să-l lase pe Leo, fratele lui? Era 
imposibil, nu? Se făcuse mai cald, iar zăpada se topea și era 
fleșcăială. Îl înghesuiră pe Leo în mașină, iar el întrebă: 

— Il ducem la spital, nu-i așa? 

— Asta facem, spuse Rakel Greitz. 

Oare o credea? Tocmai îi spusese că nu avea sens și îl 
ameninţase. Nu știa dacă să o creadă. Se urcă în mașină și 
se gândi la un singur lucru, la ce apucase să citească pe 
internet: dacă e ajutat să respire, un pacient își poate 
reveni din otrăvirea cu curarizant. Se sui lângă Leo pe 
bancheta din spate. Pe partea cealaltă stătea probabil cel 
care purta numele de Benjamin. 

Era solid, să fi avut vreo sută de kilograme. Mâinile îi 
erau nefiresc de mari și, în ciuda celor cam cincizeci de ani, 
arăta copilăros, cu obraji rotunzi, ochi mari și albaștri și o 
frunte boltită. Dar Dan nu se gândea la asta în acel 
moment. Se concentra numai la respiraţia lui Leo. incerca 
să-l ajute și întrebă din nou dacă într-adevăr mergeau la 
spital. Rakel, care era la volan, răspunse mai precis acum. 
Mergeau la Karolinska, la departamentul cutare și cutare. 

— Contează pe mine, spusese ea. 

li contactase pe specialiști, îi explică ea. Erau pregătiţi 
să-l primească pe Leo, aveau să-i facă asta și asta. Poate 
știa că era un nonsens, poate era prea șocat ca să-și dea 
seama de toată situaţia. Era greu de spus. Era atent doar la 


VP - 275 


Leo, la încercarea de a-l ajuta să respire, și nimeni nu îl 
oprea, ceea ce conta totuși. Rakel conducea nebunește. In 
oraș, traficul nu era aglomerat. Urcară pe podul Solna. 
Clădirile roșii ale spitalului se iveau departe în întuneric și, 
pentru o clipă, își închipui că totuși urma să fie bine, în 
pofida a tot ce se întâmplase. 

Dar nu era decât o păcăleală, o încercare de a-l face să 
fie calm pentru o vreme. In loc să oprească, mașina trecu 
accelerând pe lângă Karolinska și o luă spre nord, către 
Solna. Ar fi trebuit să strige și să se lupte. Il durea glezna, 
iar protestele lui deveneau tot mai lipsite de putere. Furia și 
disperarea nu dispăreau, dar puterile îl părăsiseră. Dădea 
din cap, clipea nervos, se lupta să gândească limpede și să-l 
țină pe Leo în viață. Dar nu îi mai ieșeau nici cuvintele, nici 
mișcările și, de undeva de departe, ca prin ceaţă, îi auzi pe 
Rakel Greitz și pe bărbatul acela șoptind ceva. Pierduse 
noțiunea timpului. Rakel ridică vocea. li vorbea lui acum și 
era ceva hipnotic în modulaţiile vocii. Ce spunea? Povestea 
despre tot ce avea el să primească, despre visuri care 
urmau să i se împlinească, despre bogăţie. Ar putea fi 
fericit, spunea ea. 

— Fericit, Daniel, iar noi vom fi acolo pentru tine. 

Cu Leo lângă el, luptându-se să respire, cu Benjamin pe 
partea cealaltă și cu Rakel Greitz în față vorbind despre 
fericire și bogăţie, era... ceva de nedescris, dincolo de 
cuvinte. 

* 

Mikael Blomkvist nu ar fi putut înțelege niciodată. Dar Dan 
trebuia să încerce, nu exista altă cale. 

— Te-ai simțit tentat de propunerea lui Rakel? întrebă Mikael. 

Sticla de vin era aşezată pe masa albă de lângă canapea, iar 
lui Dan îi venea să o spargă în capul ziaristului. 

— Trebuie să înţelegi, spuse el, străduindu-se să pară calm. 
Pentru mine nu mai exista în acel moment o viaţă fără Leo. 

Tăcu din nou. 

— La ce te gândeai? 

— La un singur lucru: cum să ieșim din situaţia asta, Leo și cu 
mine. 

— Și care era planul tău? 

— Planul meu? Nu știu. Dar presupun că voiam să intru în joc 
și să găsesc o cale de scăpare, ceva de care să mă leg. Am mers 
tot mai departe, undeva, într-o zonă pustie. Imi mai 


VP - 276 


recăpătasem puterile, mă uitam tot timpul la Leo. Era mai rău, 
avea crampe, nu putea să se miște. Mi-e greu să vorbesc despre 
asta. 

— Nu te grăbi! 

Dan bău din paharul de vin și continuă: 

— Nu mai știam unde ne aflăm, nu aveam cum să știu. Eram 
undeva într-un loc nepopulat, drumul se îngustase, era o pădure 
de conifere, întuneric beznă și ploaie. După ninsoare, acum 
ploua. Am văzut o pancartă pe care scria Vidâkra. Am cotit la 
stânga pe un drum de pădure, iar după zece minute Rakel 
Greitz a oprit, iar Benjamin s-a dat jos din mașină. A scos ceva 
din portbagaj, nu voiam să știu ce, dar era îngrozitor. Eu eram 
cu Leo, deschisesem portiera, îl întinsesem pe banchetă și îi 
făceam respiraţie artificială. Știam câte ceva despre asta, poate 
nu prea multe. Dar încercam, deși nu o mai făcusem niciodată. 
Eram amorțit, iar Leo făcuse pe el, mirosea urât în mașină. M- 
am aplecat în jos, deasupra lui, și mă simţeam ca și cum m-aș fi 
aplecat asupra mea, poţi să-ţi închipui asta? Ca și cum mi-aş fi 
dus buzele spre propriul corp muribund... era ciudat că mă lăsau 
să continui. Erau blânzi cu mine acum, Rakel și acest Benjamin. 
Era atât de straniu... și nu înţelegeam nimic din ce se petrece. 
Eram atent la Leo, poate și la Rakel, la ce spunea ea. Vorbea pe 
un ton calm - spunea că Leo va muri, că efectul fizostigminei va 
trece, că nu mai era nimic de făcut. Era groaznic, spunea ea. 
Dar partea bună era că nimeni nu avea să-l caute, nimeni nu 
avea să se întrebe unde a dispărut, asta dacă eu îi luam locul. 
Mama lui era pe moarte și puteam să plec de la Alfred Ogren și 
să-i vând lui Ivar partea mea. Nimeni nu s-ar fi mirat, toţi știau 
că Leo visa de mult să plece de la firmă. Era ca o dreptate 
providenţială, aveam să primesc ce meritasem tot timpul. Am 
intrat în joc, nu am văzut nicio cale de scăpare. Am răspuns: 
bine, înţeleg, poate să meargă. Am șovăit, am ezitat. Îmi luaseră 
telefonul - ţi-am spus deja asta, nu-i așa? - și ne aflam în 
adâncul pădurii, fără să văd nicio lumină de la vreo casă, nicio 
lumină de fapt. 

Benjamin s-a întors, arăta sinistru, plouat și transpirat, cu 
pantalonii murdari de pământ și zăpadă. Avea căciula într-o 
parte. Nu spunea nimic. Era o conspirație mută, oribilă împotriva 
mea. Benjamin l-a luat pe Leo de pe banchetă, și era așa de 
stângaci, idiotul! Imi amintesc că i-am luat căciula lui Benjamin 


VP - 277 


și i-am pus-o lui Leo. Apoi i-am închis haina, nici măcar nu era 
îmbrăcat pentru vreme rece, nu avea fular, avea gâtul gol, 
pantofii de interior, cu șireturile atârnându-i nelegate. Era o 
scenă de infern și mă întrebam dacă nu trebuia să fug după 
ajutor. Să fug prin pădure sau de-a lungul drumului, sperând să 
dau de cineva. Dar era timp pentru asta? Nu mi se părea. Nici 
nu eram sigur că Leo mai trăia. Așa că am mers cu ei în pădure. 
Benjamin îl căra în spate și trupul lui Leo părea greu, deși el era 
atât de ușor și de slab! M-am oferit să-l ajut. Lui Benjamin nu i-a 
plăcut asta. Voia să mă facă să dispar de-acolo. Pleacă, mi-a 
spus el. Pleacă, n-ai ce să cauti tu aici! Apoi a strigat-o pe Rakel. 
Dar nu cred că ea l-a auzit. Vântul bătea puternic și acoperea 
zgomotul. Se auzea vâjâind printre copaci, crengile trosneau și 
tufișurile din calea noastră fremătau. Am ajuns lângă un brad 
mare, bolnav și bătrân, iar aproape de el era un morman de 
pământ și pietre. Era și o lopată acolo și mă gândeam sau voiam 
să cred că treceam pe lângă o groapă care nu avea nimic de-a 
face cu noi. 

— Dar era o groapă de mormânt. 

— Aproape. Nu era foarte adâncă. Lui Benjamin nu-i fusese 
ușor să sape în pământul îngheţat. Părea extenuat. L-a întins pe 
Leo pe pământ și a strigat la mine să dispar de-acolo. l-am spus 
că trebuia să-mi iau rămas-bun, că era un animal fără suflet 
dacă nu mă lăsa s-o fac, iar atunci a început să mă amenințe din 
nou și să spună că Rakel avea destule dovezi ca să mă bage în 
pușcărie pentru crimă. Am răspuns: Știu, înțeleg, dar vreau să- 
mi iau adio, este fratele meu geamăn, îl îngrop eu. Lasă-mă, 
arată-mi puțină compasiune, dispari, lasă-mă să plâng în pace. 
Nu fug, iar Leo e deja mort, uită-te la el, am urlat eu, uită-te la 
el! Atunci el chiar m-a lăsat. Am bănuit că nu s-a îndepărtat 
prea mult, dar nu mai era în raza mea vizuală, am rămas singur 
cu Leo. M-am așezat pe un butuc de sub brad și m-am aplecat 
din nou peste Leo, spuse Dan Brody. 

* 


Annika Giannini își luase prânzul în sala de mese a 
personalului de la Flodberga, iar acum se afla din nou în camera 
de vizite din clădirea H, fiind prezentă mai departe la 
interogatoriul la care era supusă Faria Kazi de către inspectorul 
de criminalistică Sonja Modig. 


VP - 278 


După prânz, Sonja Modig se dovedise mai competentă și mai 
eficientă, fiind de acord cu Annika că era important nu numai să 
aibă o imagine completă asupra îndelungatei oprimări a fetei, 
dar și să verifice dacă atacul asupra fratelui care se afla lângă 
fereastră nu fusese mai degrabă o reacţie de furie la moartea lui 
Jamal decât omor din culpă. Avusese ea într-adevăr intenţia de 
a-l omori pe fratele său? 

Exista speranţă, era de părere Annika. O făcuse pe Faria să-și 
pună întrebări asupra propriilor intenţii. Dar Sonja Modig primise 
un telefon și ieșise pe coridor, iar după ce revenise, parcă nu 
mai era ea însăși; iar asta o irita pe Annika. 

— Ce-i cu faţa asta lipsită de expresie, pentru numele lui 
Dumnezeu! Văd că s-a întâmplat ceva. Spune odată! Acum! 

— Știu, iartă-mă. Mi-e greu să-ţi spun, răspunse Modig. Dar 
Bashir și Benito au răpit-o pe Lisbeth Salander. Ne-am mobilizat 
toate forțele. Dar situaţia nu arată bine. 

— Spune-mi tot, insistă Annika. 

Sonja îi povesti totul, iar Annika se cutremură. Faria se 
strânse pe scaun cu braţele în jurul picioarelor. Dar se întâmplă 
ceva, iar Annika remarcă cea dintâi. Nu erau numai groază și 
furie în ochii fetei. Mai era și altceva, o atenţie concentrată. 

— Ai spus Vadabosjon? 

— Poftim? Da, ultimele date despre duba lor le avem de la o 
cameră de supraveghere de pe drumul care cotește spre 
pădurea din jurul lacului, răspunse Sonja. 

— Noi... 

— Da, Faria? spuse Annika. 

— Inainte să ne permitem să mergem în Mallorca, obișnuiam 
să campăm lângă Vadabosj5n. 

— Așa... continuă Annika. 

— Mergeam acolo destul de des, era foarte aproape. Puteam 
să ne hotărâm spontan să mergem, și rămâneam acolo tot 
weekendul. Era pe vremea când trăia mama și... știți, 
Vadabosjân e înconjurat de pădure, o pădure densă și cu mici 
cabane și ascunzișuri, iar o dată... 

Faria ezită, cuprinzându-și genunchii cu braţele. 

— Ai acces la internet pe mobil? întrebă ea. Poţi să cauţi o 
hartă detaliată a zonei? O să încerc să vă explic. O să încerc să- 
mi amintesc. 


VP - 279 


Sonja Modig căută și înjură și încercă din nou, și până la urmă 
se lumină la faţă. Deschise ceva ce poliţia din Uppsala 
descărcase pentru ele. 

— Arată-mi, spuse Faria cu o voce mai hotărâtă. 

— Au intrat pe aici, spuse Sonja Modig, arătând pe harta de 
pe telefon. 

— Aşteaptă puţin... spuse Faria. Mi-e greu să mă orientez. Dar 
există un loc care se numește Sâderviken, acolo, lângă lac, nu-i 
așa? Sau golful din partea de sud, sau plaja de-acolo. 

— Nu știu, am să verific. 

Sonia tastă cuvântul „sud” în motorul de căutare. 

— Poate fi Södra Strandviken? întrebă ea arătând pe hartă. 

— Exact, asta trebuie să fie, spuse Faria încordată. Dă-mi să 
văd! Există un mic drum accidentat, dar destul de lat, suficient 
pentru o mașină. Poate fi acesta? 

Arătă pe hartă. 

— Deși... nu știu, continuă ea. La acea vreme exista parcă o 
pancartă galbenă chiar lângă calea de acces. Îmi amintesc ce 
scria pe ea: Capăt de drum. Mai departe, tot pe acel drum, la 
vreo doi kilometri, există o grotă, nu una naturală, mai mult un 
adăpost înconjurat de copaci. Se află la stânga, pe vârful unui 
povârniș și... jur, ajungi acolo printr-un fel de draperie, ceva ca o 
ușă de frunze. Dai de un loc cât se poate de ferit, ești înconjurat 
de copaci și tufișuri și numai printr-o deschizătură vezi o coamă 
de stâncă și o râpă. Bashir m-a dus acolo o dată și am crezut că 
voia să-mi arate ceva deosebit. Dar de fapt voia să mă sperie. 
Asta era pe vremea când crescusem și începeam să arăt ca o 
femeie, câţiva băieți de pe mal mă fluieraseră. Când am ajuns 
acolo, a început să îndruge o groază de prostii despre cum 
odată, demult, femeile care se purtau ca niște târfe erau duse 
acolo și pedepsite. M-a speriat de moarte și de aceea îmi 
amintesc locul atât de bine, iar acum mă gândeam... 

Ezită. 

— ... mă gândeam dacă nu cumva Bashir a dus-o pe Salander 
acolo. 

Sonja Modig dădu din cap cu un aer sobru și-i mulţumi. Își luă 
mobilul și sună. 


"3 


Lui Jan Bublanski îi raporta pilotul elicopterului, Sami Hamid. 
Sami survola Vadabosjönul şi pădurile din zonă la altitudine 


VP - 280 


joasă, dar nu văzuse nici urmă de dubă gri. Nimeni nu observase 
așa ceva, niciun martor, niciun vizitator ocazional, niciunul 
dintre polițiștii din mașinile din zonă. E drept că nu era ușor. 
Malurile lacului erau întinse, iar de jur-împrejur pădurea era 
deasă, cu o mulţime de cărări și drumuri labirintice. Zona parcă 
era făcută să te ascunzi acolo. lar asta îl neliniștea pe Bublanski. 
Nu mai înjurase în halul ăsta de mult timp, și îi spunea tot timpul 
Amandei Flod să conducă mai rapid. 

Mai aveau puţin până la lac și mașina mergea duduind 
înainte, pe șoseaua 77. Cu ajutorul softului de identificare a 
vocilor, știa că cei pe care îi vânau erau Benito și Bashir Kazi, iar 
asta nu suna bine. Bublanski era activ în fiecare secundă, 
vorbea cu biroul central de legătură al poliției din Uppsala și cu 
toate persoanele imaginabile care puteau da informaţii. II sună 
inclusiv pe Mikael Blomkvist, de câteva ori, dar ziaristul avea 
telefonul închis, lucru care îl făcu pe Bublanski să înjure din nou. 

Bublanski înjura, apoi se ruga, și tot așa. Oricât de puţin ar fi 
înțeles-o pe Lisbeth Salander, tot avea pentru ea o afecţiune 
paternă, nu mai puţin acum decât atunci când ea îi ajutase să 
soluţioneze o infracţiune gravă. O zori din nou pe Amanda. Se 
apropiau de lac. Sună telefonul, era Sonja Modig, care nici nu îl 
salută, ci îl rugă direct să introducă Södra Strandviken pe GPS-ul 
mașinii, după care îi pasă receptorul Fariei Kazi. De ce să 
vorbească el cu ea? Nu înţelegea. Dar Faria nu vorbi cum se 
aștepta el, ci foarte energic și la obiect, ca și cum s-ar fi aflat în 
faţa unei sarcini decisive. Bublanski ascultă atent și încordat, 
sperând să nu fie prea târziu. 


22. 


22 iunie 


Lisbeth Salander nu avea idee unde se află. Era cald și auzea 
muște și țânțari, vântul fremătând printre copaci și tufișuri, și 
mai auzi și un clipocit vag de apă. Dar se concentra mai mult 
asupra propriilor picioare. Erau subţiri și nu prea păreau 
puternice, însă erau bine antrenate și doar cu ele se putea 
apăra. Stătea în genunchi în dubă, cu mâinile legate. Benito se 


VP - 281 


apropia de ea, cu faţa ei palidă și bandajată. Pumnalul și bucata 
de catifea îi tremurau în mâini. Lisbeth se uită spre portieră. 
Bărbaţii îi apăsau umerii și ţipau la ea. Se uită în sus. Fața lui 
Bashir strălucea de sudoare și îi întoarse o privire ca și cum ar fi 
vrut să sară la ea. Dar nu se putea, era nevoit să o ţină locului. 

Lisbeth se întrebă încă o dată dacă să-i întărâte unul 
împotriva celuilalt. Dar nu avea timp, Benito stătea în faţa ei ca 
o regină rea cu pumnalul ei lung și parcă atmosfera se 
schimbase cumva. Era un soi de evlavie și împietrire, ca în fața 
a ceva nemaipomenit. Unul dintre bărbaţi îi rupse tricoul, 
expunându-i clavicula. Se uită la Benito. Era palidă, iar rujul roșu 
contrasta puternic cu paloarea cenușie a pielii. Dar părea mai 
stabilă pe picioare și nu mai tremura, ca și cum oroarea 
momentului îi insufla putere. Spuse cu o voce care cobora cu o 
octavă: 

— Țineţi-o bine acum. Bun, bun. E momentul cel mare. 
Moartea ei. Simţi cum Kerisul meu e îndreptat spre tine? Acum 
vei suferi. Acum vei muri. 

Benito se întoarse spre ea și surâse, un surâs dincolo de orice 
clemenţță sau umanitate, iar pentru o secundă Lisbeth nu văzu 
decât lama pumnalului și catifeaua roșie îndreptate spre pieptul 
ei gol. Dar în următorul moment, depăși șocul. Observă că 
Benito avea trei ace în bandaj, că pupila dreaptă îi era mai mare 
decât cea stângă și că pe ușa dubei era un semn cu spitalul 
veterinar din Bagarmossen. jos pe podea văzu trei cleme 
galbene și o lesă. Pe partea din faţă, sus, văzu o dâră de tuş 
albastru. Dar mai ales văzu bucata de catifea roșie. Stătea 
anapoda în mâna lui Benito, iar asta era bine. Catifeaua era o 
podoabă ritualică și, oricât de sigură pe ea ar fi fost Benito cu 
pumnalul, catifeaua era un material străin pentru ea. Nu știa ce 
să facă cu ea și, așa cum se aștepta Lisbeth, o aruncă jos pe 
podea. 

Lisbeth se propti în degetele de la picioare. Bashir strigă la ea 
să stea nemișcată și îi remarcă nervozitatea din glas. O văzu pe 
Benito clipind, ridicând pumnalul sus de tot și îndreptându-l spre 
ea, căutând punctul exact sub omoplat și atunci Lisbeth trecu la 
acţiune. Își încordă corpul și se întrebă dacă într-adevăr putea 
să facă asta. Stătea în genunchi cu mâinile legate și bărbaţii o 
țineau strâns. Dar avea să încerce, așa că închise ochii și lăsă 
impresia că se resemnează, în timp ce asculta liniștea și 


VP - 282 


respiraţia din zona de bagaje. Simţea exaltarea din aer, setea de 
sânge, dar și teama, o groază amestecată cu satisfacţie. Chiar și 
cu o astfel de companie, o execuţie era o treabă destul de 
complicată și... dar ce-a fost asta? Auzea ceva, era greu de spus 
ce anume - zgomot venind de departe, ca un huruit de motor, 
dar parcă nu numai al unei mașini, ci al mai multora. 

Chiar atunci, Benito se hotărî s-o omoare - acesta era 
momentul, punctul hotărâtor. Lisbeth ţâșni ca o explozie 
violentă și ateriză în picioare, dar nu apucă să se ferească de 
pumnal. 

e 

Mașina în care se aflau Amanda Flod și Jan Bublanski huruia 
mai departe pe drumul pietruit spre Vadabosjön apropiindu-se 
de pancarta galbenă pe care scria Capăt de drum. Amanda 
frână atât de puternic, încât derapă; se uită furioasă spre 
Bublanski ca și cum fusese vina lui. Comisarul nu băgă de 
seamă nimic, era la telefon cu Faria Kazi și striga: 

— Văd pancarta, o văd, spuse el, și probabil că și înjura în 
sinea lui când mașina viră și se zdruncină. 

Amanda preluă din nou controlul mașinii și o aduse săltând 
înapoi pe drum sau mai degrabă pe cărare. Era o potecă plină 
de noroi, cu brazde adânci. Ploaia care căzuse neîntrerupt 
înainte ca arșița să-și înfigă ghearele în pământul ud făcuse 
drumul aproape imposibil de circulat, iar mașina sălta și se 
hurduca. Bublanski urlă: 

— La naiba, mai încetinește, să nu cumva să trecem de locul 
cu pricina! 

Nu aveau voie să-l rateze. Locul despre care Faria spunea că 
era ascuns în spatele unei draperii de frunze și crengi ar fi 
trebuit să fie sus, pe o creastă de stâncă. Dar Bublanski nu 
vedea nici urmă de stâncă și, cinstit vorbind, nici nu credea că 
vor găsi duba. Era improbabil nu numai pentru că mașina putea 
fi ascunsă oriunde în pădure sau putea să se îndrepte către un 
cu totul alt loc. Dar mai era și tot acel timp care trecuse. Și mai 
ales: cum putea Faria să știe așa de sigur unde se afla 
luminișul? Cum să poată aduna atât de multe detalii din 
hăţișurile memoriei copilăriei sale sau cum să poată să 
aprecieze corect distanţele, după atât de mulţi ani? 

Pentru el, pădurea arăta la fel pretutindeni, cu vegetaţie 
deasă, fără ca să iasă ceva în evidenţă. Era pe punctul de a se 


VP - 283 


da bătut. Deasupra lui, crengile și frunzișul des al copacilor 
formau o cupolă care umbrea drumul. In spatele lor se auzeau 
alte mașini de poliţie și asta era bine, desigur, în caz că ar fi fost 
pe pista corectă. Dar nu pricepea cum ar putea găsi ceva. 
Pădurea părea impenetrabilă. Bublanski se pierdu în gânduri. 

Dar acolo, departe... acolo era nu tocmai o creastă, ci mai 
degrabă o pantă. Amanda acceleră, derapă din nou și se apropie 
de pantă, iar Bublanski continuă să descrie cum arăta peisajul. 
Insistă asupra unui bolovan uriaș de la marginea drumului, pe 
care Faria și l-ar fi putut aminti. Dar fetei nu îi spunea nimic. 
Bublanski nu apucă să mai adauge ceva. Auziră un zgomot. 
Cineva lovea ceva de plastic sau de metal, apoi se auziră voci, 
voci foarte afectate. Se uită la Amanda. Aceasta frână puternic 
și opri, iar el își luă arma și se repezi afară. Rătăci prin pădure 
pe sub frunzișul copacilor, pe lângă tufișuri, și deodată realiză, 
uluit și cu respirația tăiată, că într-adevăr găsise locul. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Dan Brody se afla într-o altă pădure, într-un alt anotimp. 
Stătea în genunchi în zăpada pe jumătate topită, sub bradul 
cel bătrân, cu o zi înaintea Ajunului, nu departe de satul 
Vidâkra, și îl privea pe Leo zăcând cu faţa învineţită și cu 
ochii aproape cenușii, din care părea să dispară orice urmă 
de viață. Era un moment de groază deplină. Dar nu durase 
prea mult. 

Trebuia să acţioneze, să se apuce imediat să-i facă 
respiraţie artificială. Buzele lui Leo erau reci ca zăpada de 
sub el, iar Dan nu simţi nicio reacţie din trahee sau din 
plămâni. În fiecare moment, i se părea că aude pași venind 
spre ei. Curând, momentul lui de singurătate cu Leo avea să 
treacă și el ar fi fost obligat să se întoarcă la mașină, ca un 
om căruia îi lipsește jumătatea. Repetat, ca într-o mantra, 
ca într-o rugăciune, spunea în sinea lui: Trezește-te, Leo, 
trezește-te! Nu pentru că mai credea în planul lui, dar voia 
ca măcar să-i insufle viaţă fratelui. 

Benjamin trebuia să fie prin apropiere. Poate se uita chiar 
atunci la el, din întuneric, printre crengi. Sigur era 
nerăbdător și nervos, nedorind altceva decât să-l îngroape 
pe Leo și să dispară de-acolo. Era o situaţie fără ieșire. Cu 
toate acestea, Dan continua tot mai disperat. li ţinea nasul 
lui Leo și îi sufla aer pe căile respiratorii, atât de puternic și 
de stăruitor că începu el însuși să ameţească, vag conștient 


VP - 284 


de ceea ce făcea. Ceva mai departe, își amintea, se auzise 
o mașină, un zgomot de motor care dispăruse în depărtare. 

Se auzi un foșnet în pădure, ca de animal speriat. Câteva 
păsări își deschiseră aripile și își luară zborul, apoi se făcu 
tăcere, o tăcere înfiorătoare. Era ca și cum viaţa însăși 
ieșise din el și se văzu nevoit să se oprească și să își tragă 
răsuflarea. Rămăsese fără aer și tușea, având nevoie deo 
secundă sau două până când să-și dea seama că se 
întâmpla ceva. Era ca și cum tusea lui avea ecou și răsărea 
din nou din pământ. li luă ceva timp până înțelese că, de 
fapt, era Leo. Și el tușea și se mișca convulsiv, iar pentru un 
moment lui Dan nu i-a venit să creadă! S-a uitat fix la Leo și 
se întrebă: oare ce simţea în acea clipă? Bucurie, fericire? 
Nu, se simţea în alertă. 

— Leo, șopti el. Vor să te omoare. Trebuie să fugi în 
pădure. Acum, ridică-te și fugi! 

Leo nu părea să înțeleagă, lupta să inspire aer și să se 
dezmeticească. Dan îl ajută să se pună pe picioare, apoi îl 
împinse printre copaci. li dădu vânt cu putere, iar Leo se 
prăbuși. Căzu destul de rău, dar se ridică din nou și plecă 
rătăcind prin pădure, cu pași nesiguri, iar asta era tot ce 
știa Dan, nu se mai uitase înapoi. Incercă să astupe groapa 
la loc. Ridica pământ cu lopata cu o energie sălbatică și, 
într-un târziu, auzi ce așteptase tot timpul să audă: pașii lui 
Benjamin. Se uită în jos și își dădu seama că putea fi prins, 
prin urmare, continuă și mai frenetic. Săpa să umple 
groapa, înjura și mânuia lopata agitat, înjura iar și blestema. 
În cele din urmă, auzi respiraţia lui Benjamin. Auzi foșnetul 
pantalonilor, pașii lui prin zăpada topită, și se aștepta ca 
Benjamin să-l vâneze din nou pe Leo sau să se arunce 
asupra lui. Dar acesta era tăcut; ceva mai încolo, se auzi o 
mașină. Alte păsări bătură din aripi și își luară zborul. 

— Nu am suportat să-l văd. L-am îngropat, spuse el. 

Cuvintele sunau parcă lipsite de conținut și nici nu primi 
vreun răspuns. Se pregăti pentru ceva înspăimântător și 
închise ochii. Dar nu se întâmplă nimic, doar câteva mișcări 
încete, nesigure. Benjamin se apropie de el, mirosea a 
tutun. Spuse: 

— Te-ajut și eu. 

Terminară de umplut cu pământ acel mormânt în care nu 
se afla nimeni. Petrecură mult timp aranjând pietre și crengi 
deasupra. Apoi, cu pași înceţi și cu capetele lăsate în jos, se 
întoarseră la mașină, la Rakel Greitz. Dan rămase tăcut în 


VP - 285 


drum spre Stockholm, ascultând rezervat toate propunerile 
și planurile lui Rakel. 
e 

Lisbeth ţâșnise ca o ghiulea, totuși fusese rănită într-o parte. 
Dar nu știa cât de gravă era rana și nici nu avea timp să se 
gândească la asta. Benito se clătinase și ezitase, iar acum tăia 
sălbatică aerul cu pumnalul ei. Lisbeth făcu repede un pas într-o 
parte, o lovi cu capul și se repezi spre portieră. Izbi ușa cu toată 
forța corpului și se prăbuși afară în iarbă, cu mâinile legate, 
adrenalina pulsându-i în vene. Chiar dacă atinse întâi pământul 
cu picioarele, căzu în faţă, se rostogoli și, de pe un povârniș, 
ajunse jos, într-un mic lac. Apucă să vadă că apa se înroșise cu 
sânge, apoi se ridică și fugi în pădure. In spatele ei se auzeau 
voci și mașini sosind. Totuși, nu se gândi nicio clipă să rămână, 
nu voia decât să plece de-acolo. 

(J 

Jan Bublanski nu o văzu pe Lisbeth în luminiș, ci doar doi 
bărbaţi coborând pe pantă. Chiar lângă ei se afla o dubă gri, cu 
partea din faţă întoarsă spre frunziș și spre drum. Nu prea știa 
ce să facă, dar strigă: 

— Poliţia, nu vă mișcaţi! spuse cu arma de serviciu îndreptată 
spre ei. 

În pădure era insuportabil de cald, iar el își simţea corpul 
greu. Gâfâia puternic și se gândea că bărbaţii din faţa lui erau 
mai tineri, mai puternici și sigur periculoși. Dar când privi în jur 
și auzi sunetele dinspre drum, i se păru că situaţia era totuși sub 
control. Amanda Flod nu era departe, se afla pe aceeași poziție 
ca el, iar mașinile de poliție urmau să sosească. Bărbaţii păreau 
neînarmaţi și luaţi prin surprindere. Bublanski le strigă: 

— Să nu faceţi vreo prostie! Sunteţi înconjurați! Unde este 
Salander? 

Bărbaţii nu răspunseră, ci se uitară nervoși la duba ale cărei 
portiere erau larg deschise. Bublanski presimţea că cineva o să 
iasă de-acolo, pentru că auzea o mișcare înceată, greoaie. Până 
la urmă, în faţa lor apăru o siluetă care cu greu stătea dreaptă, 
iar în mână avea un pumnal roșu de sânge: Benito Andersson. 
Se clătina și dădea din cap. Întrebă răstit, ca și cum ea ar fi fost 
într-o poziţie de putere: 

— Tu cine ești? 

— Sunt comisarul Jan Bublanski. Unde este Lisbeth Salander? 


VP - 286 


— Mica jidancă? 

— Unde este Lisbeth Salander, te-am întrebat! 

— Este moartă, bănuiesc, rosti ea printre dinţi arătându-și din 
nou pumnalul și îndreptându-se spre el. 

Bublanski strigă: 

— Stop, oprește-te! 

Dar Benito continua să meargă, ca și cum arma lui nu 
însemna nimic, și înjură din nou rostind cuvântul jidan. 
Comisarul se gândi că nu trebuia s-o împuște - femeia nu era o 
martiră în acele cercuri ale infernului în care trăia. În schimb, 
Amanda Flod trase. O împușcă pe Benito în piciorul stâng și, 
imediat după aceea, năvăliră polițiștii și se termină totul. 

Dar nu o găsiră pe Lisbeth Salander, numai pete de sânge, în 
dubă. 

Parcă o înghiţise pădurea. 

e 

— Prin urmare, ce s-a întâmplat cu Leo? întrebă Mikael. 

Dan mai turnă din vinul alb și se uită spre tabloul întors cu 
spatele la ei, apoi privi pe fereastra atelierului. 

— A rătăcit prin pădure, răspunse el. 

— Trăiește? 

— A rătăcit prin pădure, repetă Dan. A fugit printre copaci, în 
cerc. S-a împiedicat, a căzut, s-a simţit rău. A topit zăpadă în 
palme. A mâncat și a băut zăpadă. S-a făcut târziu și a strigat: 
Hei, ajutor, e cineva acolo? Dar nu l-a auzit nimeni. După mai 
multe ore, a dat de o pantă abruptă, a alunecat pe ea și a ajuns 
într-o poiană, un loc deschis în care mai fusese înainte sau pe 
care, probabil, îl visase. Departe, la marginea pădurii, se vedeau 
luminile unei case cu o verandă mare. Leo a mers înainte, 
împleticindu-se. Ajungând, a sunat la ușă. Acolo locuia un cuplu 
tânăr, pe nume Stina și Henrik Norebring, dacă vrei să verifici. 
Se pregăteau de Crăciun, împachetau cadouri pentru cei doi 
băieţei ai lor. Bineînţeles că, iniţial, s-au speriat îngrozitor, 
probabil că Leo era distrus. Dar s-au mai liniștit când Leo le-a 
spus că a derapat cu mașina, a izbit un copac, și-a pierdut 
telefonul și probabil s-a lovit la cap, după care nu făcuse altceva 
decât să rătăcească în cerc. Bănuiesc că asta a sunat credibil. 
Cei doi l-au ajutat - l-au lăsat să facă o baie caldă, i-au dat haine 
uscate și i-au dat mâncare tradiţională, tentaţia lui Jansson” și 


17 Mâncare tradiţională suedeză, servită la mese festive (Crăciun, Paște etc.). 
VP - 287 


șuncă de Crăciun, vin fiert și rachiu, așa că Leo și-a revenit. Dar 
nu știa ce trebuie să facă. Nu voia decât să ia legătura cu mine, 
dar și-a amintit că Rakel îmi luase telefonul și îi era teamă că și 
e-mailul meu era supravegheat, așa că nu știa cum să 
procedeze, nu în prima clipă. Dar Leo este inteligent, gândește 
cu un pas înaintea noastră, a celorlalţi, așa că i-a venit ideea să- 
mi trimită un mesaj codificat, care să pară absolut nevinovat, 
genul de mesaj pe care poţi să-l primești în Ajunul Crăciunului. 

— Și ce-a făcut? 

— A împrumutat telefonul gazdelor și mi-a scris: Congrats 
Daniel, Evita Kohn wants to tour with you in US în 
February. Please confirm. Django. Will be a Minor Swing. 
Merry Christmas.!* 

— Bine, spuse Mikael. Cred că încep să înţeleg. Dar, 
lămurește-mă, la ce s-a gândit? 

— N-a vrut, pentru început, să-mi spună pe numele american. 
A ales o artistă cu care știa că nu cântasem niciodată, pentru ca 
nimeni să nu mă poată găsi urmând această pistă, dar mai 
important ca orice, a semnat... 

— Django. 

— Django, și era destul ca să înţeleg, dar a mai adăugat: Will 
be a Minor Swing. 

Dan tăcu și căzu pe gânduri. 

— „Minor Swing” este o melodie care inspiră o incredibilă 
bucurie de viaţă. Sau poate e o expresie greșită, pentru că în 
muzica asta există și o nuanţă întunecată. Django și Stephane 
Grappelli au scris-o împreună. Leo și cu mine o cântaserăm deja 
de vreo patru-cinci ori. O iubeam. Numai că... 

— Da? 

— După ce mi-a trimis mesajul, Leo s-a simţit din nou rău. A 
leșinat, iar cuplul l-a așezat pe canapea. Nu putea să respire și 
buzele i s-au învinețit din nou. Eu nu știam nimic despre asta. 
Stăteam în apartamentul lui Leo și era deja foarte târziu. Eram 
toţi trei acolo, Benjamin, eu și Rakel Greitz. Am băut vin și am 
mâncat, în timp ce Rakel îmi vorbea despre toate lucrurile 
posibile, despre planul dezgustător pe care-l urzise. Am intrat în 
joc, șocat, împotriva voinţei mele. Am spus că aveam să fiu Leo 
din acel moment și că voi face tot ce îmi cerea ea. Apoi a trecut 


18 În engleză, în original. Felicitări, Daniel, Evita Kohn vrea să o însoţești în turneul din 
SUA în februarie. Te rog confirmă. Django. Va fi un „Minor Swing". Crăciun fericit! 


VP - 288 


totul în revistă, în cel mai mic detaliu: cum aveam să fac rost de 
alte cărți de credit, cu parole noi, cum o s-o vizitez pe Viveka la 
spital și o s-o fac să creadă că sunt Leo, cum îmi voi lua liber și 
voi călători și voi studia despre pieţele financiare și voi scăpa de 
accentul american și de cel al dialectului de Norrland. Am trecut 
prin absolut totul. Rakel era agitată, scosese pașaportul și 
documentele lui Leo și m-a pus să exersez semnătura lui, 
avertizându-mă în legătură cu un lucru sau altul. Era 
insuportabil, în aer plana ameninţarea că eu, Daniel, puteam să 
fiu închis pentru că mi-am omorât fratele și că eu, Leo, riscam 
închisoarea pentru folosirea abuzivă a informaţiilor confidenţiale 
și pentru evaziune fiscală. Stăteam și mă uitam înlemnit la ea 
sau încercam să mă uit, căci mai degrabă îmi feream privirea. 
Sau închideam ochii și îl vedeam pe Leo mergând poticnit prin 
pădure și dispărând în frig și întuneric. Nu eram capabil să-mi 
imaginez cum s-ar fi putut descurca. Îmi închipuiam că zăcea în 
zăpadă și murea îngheţat și-mi era greu să cred că Rakel credea 
în planul ei în acel moment. Trebuie să mă fi văzut că nu eram 
în stare să fac faţă - că aveam să mă prăbușesc la prima 
suspiciune. Imi amintesc cum, din când în când, se uita la 
Benjamin și-i dădea câte-un ordin. 

Și tot aduna lucruri. Aduna și aranja tot timpul câte ceva, 
punea creioanele în ordine, ștergea masa și scaunele, sorta, 
căuta, făcea curat. La un moment dat, a scos din buzunar 
mobilul meu și a văzut SMS-ul de la Leo. L-a citit el și m-a 
întrebat despre prieteni, colaboratori și colegi muzicieni, iar eu 
am răspuns cât de bine am putut, multe lucruri adevărate, dar 
mai ales jumătăţi de adevăr și minciuni. Nu prea știu. De-abia 
puteam vorbi și totuși... Ştii, ca să economisesc bani, mi-am luat 
o cartelă suedeză și nu erau mulţi cei care aveau numărul meu 
de mobil, așa că am fost curios ce era cu acel SMS. „Ce mesaj 
am primit?” am întrebat-o eu pe un ton cât se poate de 
indiferent. Rakel mi l-a arătat, l-am citit și... cum să descriu ce- 
am simţit? Era ca și cum m-aș fi întors la viaţă. Dar am fost abil, 
nu cred că Rakel a remarcat ceva. „Este vorba de un contract, 
nu-i așa?” m-a întrebat ea. Am dat din cap că da și am spus că 
trebuia să refuz și să mulțumesc, dar ea mi-a luat înapoi 
telefonul, amenințându-mă din nou. Dar eu nu o mai auzeam, 
doar aprobam din cap, jucam teatru, ba mai mult, am reușit să 
las impresia că eram lacom: „Câţi bani o să primesc, de fapt?” 


VP - 289 


am întrebat-o. Mi-a răspuns dându-mi o sumă exactă, despre 
care mi-am dat seama mai apoi că era o exagerare, ca și cum 
hotărârea mea ar fi depins de câteva milioane. Era deja miezul 
nopții. Trecuseră ore bune, eram extrem de obosit, probabil că 
și beat. „Nu mai pot”, am spus eu, „trebuie să dorm”, iar Rakel a 
ezitat, îmi amintesc. Să se încumete să mă lase singur? Dar, 
până la urmă, și-a dat seama că nu avea ce face decât să aibă 
încredere în mine, iar mie îmi era atât de teamă că avea să se 
răzgândească, încât nu am îndrăznit să o rog să-mi dea înapoi 
telefonul. Am rămas acolo înlemnit, dând din cap la amenințările 
și promisiunile ei, spunând doar „da, da” sau „nu, nu”, după 
cum era cazul. 

— Dar au plecat. 

— Au plecat, iar eu m-am concentrat la un singur lucru: să-mi 
amintesc cifrele pe care le văzusem pe display-ul telefonului. Mi 
le aminteam pe ultimele cinci. Dar nu eram sigur de celelalte. 
Am căutat prin sertare și prin buzunare până am găsit telefonul 
lui Leo care, atât de tipic pentru el, nu avea parolă. Am încercat 
toate variantele posibile de numere, am trezit o mulţime de 
oameni și am sunat la numere care nu existau. Dar nu 
nimeream, și înjuram, și plângeam, și eram sigur că Rakel avea 
să primească un alt SMS de la el și totul avea să se ducă de 
râpă. Atunci mi-am amintit de pancarta pe lângă care 
trecuserăm chiar înainte să oprească mașina. Pe ea scria 
Vidâkra și m-am gândit că Leo trebuie să fi primit ajutor de la 
cineva din apropiere, și de aceea... 

— Ai căutat Vidâkra și numărul de telefon în care erau cifrele 
pe care le știai? 

— L-am căutat și am dat imediat de Henrik Norebring. 
Internetul e ceva așa de straniu, nu? Am văzut inclusiv o 
imagine a casei lui. Am văzut ce vârstă avea și o apreciere a 
valorilor imobilelor din regiune și tot felul de lucruri și îmi 
amintesc că ezitam... că mâinile îmi tremurau. 

— Apoi ai sunat, nu-i așa? 

— Am sunat. Putem să facem o pauză? 

Mikael aprobă din cap calm și grav, punându-și o mână pe 
umărul lui Dan. Apoi merse în chicinetă, își deschise mobilul și 
deretică în jurul chiuvetei. În următorul moment, telefonul 
începu să sune și să vibreze, așa că se uită la el. Înjură și se 
întoarse în cameră. Își cântări bine cuvintele. 


VP - 290 


— Orice s-ar întâmpla, Dan, sper că înţelegi că trebuie să 
publicăm relatarea asta cât mai repede posibil, ar fi bine și 
pentru tine, spuse el. M-aș bucura dacă ai rămâne aici în atelier, 
date fiind circumstanțele. O să am grijă să-ţi ţină companie 
colega mea - de fapt, ṣefa mea - Erika Berger. E-n regulă? E un 
om de caracter și e de încredere. O să-ţi placă de ea. Acum 
trebuie să fug. 

Dan Brody aprobă din cap derutat și, pentru un moment, 
arăta atât de lipsit de apărare, încât Mikael îl îmbrăţișă scurt, 
stângace. Îi întinse cheile de la atelier și îi mulțumi. 

— A fost curajos din partea ta să povestești. De-abia aștept să 
ascult continuarea. 

Apoi plecă și, de pe casa scărilor, o sună pe Erika pe o linie 
criptată. Erika promise, așa cum era de așteptat, să ia mașina și 
să ajungă repede la atelier. Apoi, de mai multe ori, Mikael o 
căută pe Lisbeth. Nu reuși să dea de ea, așa că înjură din nou și 
îl contactă pe comisarul Jan Bublanski. 


23. 


22 iunie 


Jan Bublanski ar fi trebuit să fie mulțumit. Îi prinsese pe Bashir 
și Razan Kazi, pe Benito Andersson, precum și pe un membru 
rău famat al clubului de motociclişti Svavelsj6 MC. Dar nu era 
mulţumit, nici pe departe. Poliţişti din Uppsala și din Stockholm 
scotociseră în toată pădurea din jurul lacului Vadabo, dar nu 
găsiseră nici urmă de Salander, tot ce aveau erau petele de 
sânge din dubă și, într-o casă de vacanţă părăsită mai sus pe 
povârniș, urme de tălpi murdare de sânge de la niște teniși de 
mărime mică. Era de neconceput! Lisbeth ar fi putut primi ajutor 
medical. Ambulanţele erau pe drum. Cu toate acestea, ea se 
aventurase într-o pădure de nepătruns, departe de șosea și de 
civilizaţie. Probabil că nu apucase să-și dea seama că sosiseră 
ajutoare și fugise ca să-și salveze viaţa. Era greu de spus. Dar 
dacă pumnalul lui Benito ajunsese la vreun organ vital, Lisbeth 
putea să fie grav rănită, poate chiar pe moarte. De ce nu era și 
ea ca toți ceilalţi oameni? 


VP - 291 


Bublanski ajunsese la sediul poliţiei de pe Bergsgatan și se 
îndrepta spre biroul lui, când îi sună telefonul. Era în sfârșit 
Mikael Blomkvist, iar comisarul îi povesti, în linii mari, care era 
cursul evenimentelor. Cuvintele își făceau efectul, se vedea 
asta. Mikael îi puse o mulţime de întrebări și de-abia după aceea 
spuse scurt că începea să înțeleagă de ce fusese omorât Holger 
Palmgren. Promise că va reveni cât de curând cu mai multe 
detalii, întrucât în acel moment nu mai avea timp să vorbească. 
Bublanski nu văzu altă soluţie decât să ofteze și să se 
resemneze. 


Decembrie, cu un an și jumătate în urmă 


Trecuseră zece minute după miezul nopţii. Venise în 
sfârșit Ajunul, iar pe pervaz se așternuse o zăpadă grea și 
umedă. Cerul era negru-cenușiu. Orașul era tăcut, doar câte 
o mașină trecea rar dinspre Karlavägen. Dan stătea pe 
canapea cu mobilul lui Leo în mână, tremurând din tot 
corpul și tastând numărul lui Henrik Norebring din Vidâkra. 

Telefonul suna la urechea lui. Nu-i răspunse nimeni. Intră 
căsuţa vocală, iar Dan auzi un mesaj înregistrat; era vocea 
unui tânăr care, la final, ura: „Petrecere frumoasă, toate 
cele bune!” Dan se uită disperat prin apartament. Nu se 
vedea nicio urmă din toată drama care se desfășurase aici. 
Dimpotrivă, domnea o curățenie clinică, care-i făcea rău. 
Mirosea a dezinfectant. Se retrase în camera de oaspeţi 
unde dormise în acea săptămână și sună din nou, și din 
nou. Înjura, se simţea confuz și avea o privire rătăcită. 

Se vedea că Rakel Greitz trecuse și pe-acolo. Cum 
reușise? Făcuse ordine, ștersese și curăţase și camera de 
oaspeţi. Simţi nevoia să facă dezordine și haos, să sfâșie 
lenjeria de pat, să-i elimine prezența deranjând totul, să 
arunce în perete cu toate cărțile. Dar nu mai era în stare. Se 
uită pe fereastră și auzi o melodie, de la un radio aflat la un 
etaj mai de jos. Mai trecu un minut sau poate două, și luă 
din nou telefonul. Nu apucă să tasteze numărul, când 
mobilul sună. Răspunse febril și plin de speranțe și auzi în 
receptor aceeași voce tânără, dar nu așa de veselă ca în 
mesajul înregistrat, ci gravă și resemnată ca și cum s-ar fi 
întâmplat ceva îngrozitor. 

— Leo este acolo? 

Rosti întrebarea, dar nu primi niciun răspuns. Nu auzea 
nici măcar o răsuflare, nimic. Era o tăcere care nu numai că 


VP - 292 


părea să prevestească un dezastru, dar îi și readuse în 
minte episodul terifiant din pădure. Işi aminti de buzele reci 
ale lui Leo, de ochii ce-și pierduseră orice sclipire, de lipsa 
de reacție când îl resuscitase. 

— E acolo? Trăiește? 

— Așteaptă, spuse vocea. 

Se auzi un foșnet în receptor. Un copil ţipă în fundal și 
ceva era așezat pe masă. Se mai auziră tot felul de alte 
zgomote și mai trecu ceva timp. Apoi, dintr-odată, totul 
reveni la viaţă și lumea își recăpătă culoarea. 

— Dan? rosti un glas care putea fi foarte bine și al lui 
însuși. 

— Leo, răspunse el. Trăiești! 

— Sunt în regulă. Mi s-a făcut rău și am avut crampe, dar 
Stina, gazda mea de-aici, este asistentă medicală și m-a 
pus pe picioare. 

Stătea pe canapea, cu două pături pe el, spunea el. Avea 
o voce stinsă, dar în același timp liniștită, și nu părea să știe 
ce să spună de faţă cu acel cuplu. Dar pomeni de Django și 
de „Minor Swing”. 

— Mi-ai salvat viaţa, spuse Leo. 

— Cred că da. 

— E minunat! 

— A fost swing, vrei să spui. 

— Nu o să fie mai mult swing decât atât, frate. 

Dan nu răspunse, se pierdu într-o tăcere solemnă. 

— Contra mundum, spuse Leo. 

— Cum? 

— Noi împotriva lumii, prietene. Tu și cu mine. 

e 

Hotărâră să se vadă la hotelul Amaranten de pe 
Kungsholmsgatan, nu departe de Primărie, unde Leo credea 
că nu aveau să întâlnească niciun cunoscut. Frații își 
petrecură primele ore ale dimineţii de Ajun într-o cameră de 
la etajul al patrulea, vorbind și făcând planuri, cu draperiile 
trase. Își reînnoiră alianţa și pactul, iar înainte de prânz, în 
iureșul ultimelor cumpărături de dinainte de Crăciun, Dan 
ieși și luă două mobile cu cartelă, cu ajutorul cărora ei doi 
să poată comunica. 

Apoi, Dan se întoarse în Floragatan, iar când Rakel Greitz 
îl sună pe linia fixă, îi spuse din nou, cu un aer resemnat, că 
se hotărâse să procedeze așa cum îi ceruse ea. Vorbi și cu o 
asistentă de la sanatoriu care-i comunicase că mama lui era 
sedată și că nu mai avea mult de trăit. Le ură Crăciun fericit 


VP - 293 


celor din departament, îi rugă să o sărute pe frunte pe 
Viveka și promise să ajungă și el rapid acolo. 

Mai târziu, în după-amiaza zilei de Ajun, se întoarse la 
Amaranten și îi povesti lui Leo, cu multe detalii, despre 
dosarul din posesia lui Rakel Greitz, cuprinzând infracțiunile 
fiscale pe care Ivar Ogren le făcuse în numele lui și despre 
care se spunea că l-ar putea băga la închisoare. Văzu o furie 
nemărginită în ochii fratelui său, o ură care îl speria, și 
rămase tăcut, în timp ce Leo vorbea despre cum aveau să 
se răzbune pe Ivar Ögren și pe Rakel Greitz și pe toţi cei 
implicaţi. Îi puse mâna pe umăr, încredinţându-l că-i 
împărtășea durerea, dar că, în ceea ce-l privea, nu se 
gândea la răzbunare, ci la drumul prin întuneric cu mașina, 
la mormântul din pădure de lângă bradul bătrân și la 
peroraţiile lui Rakel despre oamenii puternici care se aflau 
în spatele ei. Simţea cu toată fiinţa lui că nu îndrăznea să 
riposteze, nu acum, imediat; poate - s-a gândit el mai târziu 
- toate acestea aveau o legătură cu trecutul îndepărtat. Lui 
Leo i se părea că nu era deloc ușor să ieși câștigător într-o 
luptă cu această organizaţie. Sau poate că pur și simplu îl 
speriau experienţele prin care tocmai trecuse: cruzimea cu 
care oamenii aceștia îl loviseră. li spuse: 

— Bineînțeles, ne vom răzbuna, îi vom zdrobi, dar ar fi 
bine să fim pregătiţi, nu-i așa? Trebuie să strângem dovezi, 
să pregătim terenul. Nu putem să vedem în asta o ocazie de 
a încerca ceva nou? 

Nu știa nici el ce voia să spună. La început, avea doaro 
idee vagă. Dar, treptat, ideea a prins contur și, după vreo 
oră și o discuţie mai lungă, au început să planifice, mai întâi 
pur ipotetic, apoi mult mai serios. Și-au dat seama că 
trebuia să se miște repede. Altfel, Rakel Greitz și 
organizaţia ei aveau să realizeze că fuseseră mințţiţi. 

Incă din ziua de Crăciun, Leo făcu un transfer bancar în 
contul lui Dan Brody. Avea să-i transfere și mai mulţi bani, 
în curând. Apoi rezervă un bilet pentru Boston, pe numele 
lui Dan. Insă nu Dan plecă, ci Leo, îmbrăcat ca Dan, cu 
pașaportul și cu documentele lui Dan. Cât despre Dan, 
acesta rămase în apartamentul lui Leo și o primi pe Rakel 
Greitz a doua zi după Crăciun, seara, și trasară împreună 
direcţiile noii lui vieţi. Işi juca bine rolul și, dacă în unele 
momente nu părea atât de abătut cum era de așteptat, 
Rakel Greitz punea asta pe seama faptului că el începuse să 
se simtă bine în noul mediu. 


VP - 294 


— Vede în ceilalți propria-i răutate, cum a interpretat Leo 
mai târziu, la telefon. 

Pe 28 decembrie, Dan o vizită la sanatoriu pe mama lui 
Leo și nimeni nu părea să bănuiască nimic, fapt ce îi dădea 
și mai mult curaj. Era îmbrăcat îngrijit și nu vorbea prea 
mult. Încerca să pară îndurerat și grav, de fapt aproape că 
așa se și simţea, deși se afla în faţa unei persoane pe care 
nu o cunoștea deloc. Viveka Mannheimer dormea cu capul 
pe două perne ridicate, era slabă și palidă, mică, iar chipul 
ei semăna cu cel al unei păsări. Cineva îi aranjase părul și îi 
dăduse cu fond de ten. Avea gura deschisă și de-abia 
respira. El o mângâie pe umăr și pe braț, închipuindu-și că 
așa se așteptau cei din jur să facă. Atunci Viveka deschise 
ochii și se uită la el cu reproș, lucru care-l făcu să se simtă 
extrem de prost, dar nu îl neliniști. Femeia era sub influenţa 
morfinei, deci Dan putea oricând să pretindă că ea delira. 

— Cine ești? îl întrebă. 

Pe faţa ei suptă și ascuţită se așternu o expresie dură și 
acuzatoare. 

— Sunt eu, mamă. Leo, răspunse el. 

Femeia părea să cântărească informaţia. înghiţi și lăsă 
impresia că-și aduna puterile. În cele din urmă, rosti: 

— Nu ai devenit niciodată ce am sperat, Leo. Ne-ai 
dezamăgit, pe mine și pe tatăl tău. 

Dan închise ochii și își aminti tot ce îi povestise Leo 
despre mama lui. li veni ciudat de ușor să răspundă, poate 
pentru că femeia era o străină pentru el: 

— Nici tu nu ai fost vreodată ce am sperat. Nu m-ai 
înțeles. M-ai dezamăgit. 

Se uită la el mirată și ameţită de sedative. El adăugă: 

— L-ai dezamăgit pe Leo. Ne-ai dezamăgit pe amândoi, 
cu toţii ne-aţi dezamăgit. j 

Se ridică și porni pe jos prin oraș, până acasă. În ziua 
următoare, pe 29 decembrie, Viveka Mannheimer încetă din 
viață. Dan trimise un mesaj că nu putea să meargă la 
înmormântare. Îi strigă lui Ivar Ogren că avea să-și ia liber, 
iar acesta ripostă înjurând și acuzându-l de lipsă de 
responsabilitate, dar Dan nu îi răspunse. Pe 4 ianuarie 
părăsi și el țara, după ce primise permisiunea lui Rakel. 

Luă avionul până la New York și se întâlni cu fratele său 
în Washington. Au petrecut împreună o săptămână, apoi s- 
au despărțit din nou. Leo a ajuns să cunoască bine cluburile 
de jazz din Boston, unde spunea că începuse să cânte la 
pian, dar a fost destul de rezervat și nu a îndrăznit să cânte 


VP - 295 


în public. ÎI îngrijora accentul lui suedez și îi era dor de- 
acasă. In cele din urmă s-a hotărât să se mute la Toronto, 
unde a întâlnit-o pe tânăra Marie Denver. Aceasta era 
arhitectă, se ocupa de design interior, dar visa să devină 
artistă. La acel moment, se gândea să-și înființeze propria 
firmă împreună cu sora ei, însă nu îndrăznea să facă pasul 
hotărâtor. Leo sau Dan cum își spunea atunci a contribuit cu 
capital, participând activ la conducerea firmei. Nu după 
mult timp, perechea a cumpărat o casă în cartierul Hoggs 
Hollow din Toronto. Leo cânta la pian în mod regulat, dar 
numai în compania unor amatori talentaţi, medici cu toţii. 
Dan a rătăcit și el multă vreme, a călătorit prin Europa și 
Asia, petrecându-și timpul cântând la chitară și citind 
despre piețele financiare, cu o sete avidă de cunoaștere. 
Simţea sau credea că, dată fiind lipsa lui de apartenență la 
acele cercuri, putea veni cu un nou tip de metaperspectivă 
asupra domeniului. Așa că, până la urmă, se hotărî să-i ia 
locul lui Leo la Alfred Ögren, un alt motiv fiind intenția de a 
afla ce dovezi aveau Rakel și Ivar Ögren împotriva fratelui 
său. A înțeles că nu erau lucruri de care să poată scăpa 
ușor. Când a apelat la unul dintre cei mai buni avocaţi de 
afaceri din Stockholm, Bengt Wallin, care a realizat 
amploarea acțiunilor întreprinse prin firma de avocatură 
Mossack Fonseca din Panama, în numele lui Leo, a primit 
sfatul categoric de a nu acţiona în niciun fel. 
e 
Timpul a trecut și viața a revenit la normal, așa cum era și 
firesc să se întâmple. Dan și Leo așteptau să vină momentul lor 
și ţineau strâns legătura, în secret. Pe Leo îl sunase Dan atunci 
când dispăruse din holul de la Alfred Ogren. Leo reflectase o 
vreme și îi răspunsese să facă așa cum credea de cuviinţă, să 
decidă el însuși dacă venise timpul să-și dezvăluie povestea, și 
adăugase că era greu să găsească o persoană mai potrivită 
decât Mikael Blomkvist. In acest moment, Dan își începuse într- 
adevăr povestea, însă nu apucase încă să spună ceva despre 
noua viaţă a lui Leo. Mai bău puţin vin, sună din nou la Toronto 
și avu o convorbire lungă, căreia îi puse capăt doar atunci când 
auzi pe cineva ciocânind discret la ușă. Era Erika Berger. 
e 
In aceeași zi, dar mai devreme, simțindu-se rău, Rakel Greitz 
se întorsese cu greu pe Hamngatan de unde voia să sară într-un 
taxi pentru a ajunge pe Karlbergsvägen, unde să se 


VP - 296 


prăbușească în propriul pat. Dar pe la jumătatea drumului, se 
enervă pe sine însăși. Nu-i stătea în fire să cedeze în fața bolii, 
de fapt în fața niciunui obstacol. Se hotărî să continue să lupte 
cu orice preț și să-și folosească eficient toate contactele și 
legăturile - toate, cu excepţia lui Martin Steinberg, care avusese 
o cădere psihică după ce primise în mod repetat telefoane de la 
poliţie - pentru a le da de urmă lui Blomkvist și lui Daniel Brolin. 
II trimise pe Benjamin la sediul revistei Millennium, pe Götgatan, 
și apoi acasă la Mikael, pe Bellmansgatan. Dar acesta nu găsise 
decât uși închise, iar până la urmă Rakel se dădu bătută pentru 
acea zi și îl lăsă să o conducă de la biroul din Alvik până la 
apartamentul de pe Karlbergsvägen. Intenţia ei nu era doar să 
se odihnească, în sfârșit; ci și să distrugă cele mai sensibile 
documente ale proiectului, pe care le păstra acasă într-un seif, 
aflat în dormitor, în spatele dulapului. 

Era ora patru și jumătate după-amiază. Căldura insuportabilă 
persista. || lăsă pe Benjamin să o ajute să coboare din mașină. 
Avea nevoie de el, într-adevăr, și nu doar ca să fie garda ei de 
Corp, ci și pentru că trebuia să aibă un sprijin. Era palidă și 
epuizată după toată tensiunea și încordarea din timpul zilei. 
Helanca neagră îi era udă de transpiraţie, iar Rakel se simțea 
oribil. Orașul se învârtea în jurul ei într-un ritm copleșitor. Cu 
toate acestea, își îndreptă spatele și se uită spre cer, având o 
privire care pentru o clipă păru victorioasă. Da, poate va fi 
demascată și dispreţuită. Dar luptase - aceasta era convingerea 
ei - pentru ceva mai presus de ea însăși, pentru știință și pentru 
viitor, și era pregătită să-și asume căderea cu demnitate. Își jură 
să rămână mândră și puternică până la capăt, indiferent cât de 
bolnavă era. 

Jos la intrare, pe stradă, îl rugă pe Benjamin să îi dea sucul de 
portocale pe care i-l cumpărase pe drum și, deși considera 
gestul primitiv, bău direct din sticlă și își mai recăpătă puterile. 
Apoi luară liftul până la etajul șapte unde descuie ușa de 
siguranţă și îi ceru lui Benjamin să dezactiveze alarma. Era pe 
punctul de a trece pragul, când înlemni. Aruncă o privire în jos, 
spre palier. Pe scări urca o tânără cu chipul palid, venind parcă 
din altă lume. 

e 

Lisbeth Salander arăta totuşi ceva mai bine. Chiar dacă era 

galbenă la față, ochii îi erau sângerii, iar pe obraji avea 


VP - 297 


zgârieturi de la hăţișurile de crengi și spini de pe drum. Era 
vizibil că se deplasa cu greutate. Cu numai o oră în urmă, își 
cumpărase o pereche de blugi și un tricou dintr-un butic second 
hand de pe Upplandsgatan și își aruncase hainele pline de sânge 
într-un coș de gunoi. 

Își cumpărase un mobil de la o reprezentanţă telefonică, iar 
de la o farmacie din apropiere își procurase bandaje și 
dezinfectant pentru răni. În mijlocul trotuarului, își desprinsese 
bucata maronie de bandă adezivă de pe șold, pe care și-o 
pusese ca să oprească sângerarea și pe care o găsise în casa de 
vacanţă din pădure, și o înlocuise cu un bandaj mai bun. 

O vreme zăcuse în stare de seminconștienţă undeva lângă 
Vadabosjân. După ce își revenise, se ridicase și își tăiase sfoara 
de la mâini cu o piatră ascuţită. Pe șoseaua 77, o tipă tânără o 
luase într-un Rover vechi și o dusese până în Vasastan, unde nu 
reuși să treacă neobservată. Avea un aer bolnav și periculos în 
timp ce intra în imobilul de pe Karlbergsvăgen, cel puţin așa 
susținea martorul Kjell Ove Strömgren. Nu se privise în oglinda 
din lift, nu credea că imaginea ei era edificatoare. Se simțea 
oribil. Nu pentru că ar fi crezut că pumnalul îi atinsese vreun 
organ vital, ci pentru că pierduse mult sânge și aproape că era 
pe punctul să leșine. 

Acasă la Greitz - sau Nordin, cum intenţionat inducea în 
eroare numele de pe ușă - nu era nimeni, așa că Lisbeth se 
așeză mai jos pe palier și începu să-i trimită mesaje lui 
Blomkvist. Primi drept răspuns o mulţime de încurajări și de 
baliverne, când ea nu dorea altceva decât să afle care erau 
informaţiile obţinute de el. Mikael îi făcu un rezumat pe care ea 
îl citi, dând din cap aprobator, închise ochii simțind cum durerea 
și ameţeala se intensifică și, doar cu un efort uriaș, își stăpâni 
impulsul de a se întinde pe podea și a se văita în voie. Pentru un 
moment, se simţi incapabilă să-și adune puterile și să acţioneze 
în vreun fel. Dar apoi se gândi la Holger. 

Își aduse aminte cum venise la Flodberga în scaunul cu rotile 
și cât de mult însemnase el pentru ea de-a lungul anilor. Dar 
înainte de toate se gândi la ce-i spusese Mikael despre moartea 
lui și acum înţelese cu adevărat că așa era: numai Rakel Greitz 
ar fi putut să-l omoare pe bătrân. Revelația asta îi dădea putere. 
înţelese că trebuia să-l răzbune pe Holger, că era timpul să 
lovească cu toată forța de care era capabilă, oricât de slăbită s- 


VP - 298 


ar fi simţit, așa că își îndreptă spatele și dădu din cap. În sfârșit, 
după zece sau cincisprezece minute, liftul acela șubred se opri 
la etajul de deasupra. Ușa se deschise și Lisbeth observă că iese 
un bărbat solid de vreo cincizeci de ani, însoţit de o femeie în 
vârstă, îmbrăcată cu helancă neagră. In mod straniu, Lisbeth o 
recunoscu din simplul fapt că-i văzu ţinuta, ca și cum spatele 
drept al lui Greitz era destul ca să o poarte pe tânără înapoi în 
copilărie. 

Însă nu își acordă timp să se gândească la asta. Le trimise 
rapid un mesaj lui Bublanski și Modig, după care urcă scările, nu 
prea discret și fără să se ţină prea bine pe picioare. Greitz o 
auzi, se întoarse și o privi în ochi cu mirare, apoi o recunoscu, 
deopotrivă cu groază și ură. Totuși, nu se întâmplă nimic, 
Lisbeth rămase pe scară ţinându-și mâna într-o parte, pe rană. 

— Deci ne vedem din nou, spuse Lisbeth. 

— Ţi-a luat ceva timp. 

— Și totuși parcă a fost ieri, nu-i așa? 

Rakel Greitz nu răspunse la întrebare, ci strigă: 

— Benjamin! Adu-o încoace! 

Benjamin confirmă dând din cap și nu i se păru că are mare 
lucru de făcut, mai ales după ce o măsură cu privirea pe Lisbeth 
și constată că el era cu jumătate de metru mai înalt și de două 
ori mai lat. Se îndreptă spre ea foarte hotărât, avântul 
datorându-se nu doar propriei sale forţe, ci și faptului că treptele 
coborau. Lisbeth făcu un pas rapid într-o parte. Il prinse de 
mâna stângă și-l trase spre ea, iar din acel moment dârzenia lui 
nu-l mai ajuta cu nimic. Bărbatul se prăvăli pe scări cu capul 
înainte și se izbi de podeaua de ciment, însă Lisbeth nu văzu 
nimic din toate astea. Se întorsese cu spatele și, atacând rapid, 
urcă scările până la Rakel Greitz și o împinse pe aceasta în holul 
apartamentului, apoi încuie ușa după ea. Curând, dinăuntru se 
auziră zgomote puternice. 

Rakel se dădu înapoi, își înșfăcă geanta medicală și, pentru 
câteva secunde, era în avantaj, nu datorită genţii sau 
conţinutului ei, ci pentru că Lisbeth era din nou pe cale să 
leșine. Efortul concentrat de pe scări făcuse să-i revină 
amețeala și mai puternic. Cu ochii pe jumătate închiși, se uită 
prin apartament realizând că nu mai văzuse niciodată ceva 
asemănător. Nu numai că lipseau complet culorile și că totul era 
fie alb, fie negru, dar apartamentul strălucea de curăţenie, o 


VP - 299 


curățenie clinică de parcă acolo nu ar fi trăit o ființă umană, ci 
un robot, un aparat de dereticat. Nu exista niciun fir de praf, ca 
și cum casa ar fi fost dezinfectată permanent. Lisbeth tresări și 
se sprijini de un birou negru. Se temea că o să-și piardă 
cunoștința, când observă ceva cu coada ochiului. Rakel Greitz se 
apropia de ea ţinând un obiect în mână, iar Lisbeth se retrase 
văzând că era o seringă. Apoi rămase pe loc, adunându-și 
puterile. 

— Tocmai am auzit că-ți stă în obicei să înțepi lumea cu 
seringa, spuse ea, și atunci Rakel o atacă. 

Dar Lisbeth îi smulse seringa, iar aceasta căzu și se rostogoli 
pe podeaua de un alb imaculat. Deși o luase din nou ameteala, 
se ținu totuși pe picioare și, câteva secunde, își concentră 
atenția asupra lui Rakel. Se mira cât de calmă putea să arate 
femeia asta. 

— Omoară-mă odată! Mor mândră de mine, spuse Greitz. 

— Ce dracu’ spui acolo? Eşti mândră de tine? 

— Exact! E 

— N-o să se-ntâmple cum vrei tu! Imi pare rău. 

e 

Lisbeth era lividă și vorbea cu o voce stinsă, istovită. Cu toate 
acestea, Rakel Greitz înțelese că totul se sfârșise. Aruncă o 
privire afară, în stânga, pe Karlbergsvägen, și ezită pentru o 
secundă sau două. Apoi își dădu seama că nu avea alternativă. 
Orice era mai bine decât să ajungă în mâinile lui Lisbeth 
Salander; de aceea se repezi spre balcon, apăsă clanţa și apucă 
să simtă dorinţa plină de groază de a sări și a se arunca în gol. 
Dar a fost prinsă chiar lângă balustradă - și niciuna dintre ele 
nu-și imaginase asta. 

Viaţa lui Rakel Greitz fusese salvată tocmai de persoana care 
o îngrozea cel mai mult. Lisbeth o aduse înapoi în apartamentul 
ei steril și o ţinu bine, în timp ce îi șopti la ureche: 

— O să mori, Rakel. Fii liniștită! 

— Știu, răspunse ea. Am cancer. 

— Cancerul nu înseamnă nimic. 

Lisbeth rostise cuvintele cu o răceală atât de înfiorătoare, 
încât Rakel simţi cum groaza își înfige ghearele în ea și întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

— Holger a însemnat foarte mult pentru mine, spuse ea, și o 
prinse pe Rakel de încheietura mâinii atât de puternic, încât 


VP - 300 


aceasta simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Deci ce vreau să 
spun este că nu e de ajuns cancerul, Rakel. Ai să mori de rușine 
și promit că asta va fi mult mai rău. O să am grijă să fie 
dezgropate cât mai multe dintre mârșăviile tale, astfel ca nimeni 
să nu-și amintească altceva despre tine decât tot răul pe care l- 
ai făcut. Vei fi îngropată în propria mizerie, spuse Lisbeth cu 
atâta convingere, încât până și Rakel o crezu, mai ales că 
Salander nu se mai purta ca o umbră palidă venită din lumea 
subpământeană, ci, foarte calmă și hotărâtă, deschise ușa, iar 
un grup de polițiști intrară și îl reţinură pe Benjamin. 

— Bună ziua, doamnă Greitz. Vom avea multe de vorbit, 
dumneata și cu mine. Tocmai l-am prins pe colegul 
dumneavoastră, profesorul Steinberg, spuse un bărbat 
întunecat, ceva mai în vârstă, cu un zâmbet afabil, care se 
prezentă drept comisarul de criminalistică Jan Bublanski. 

Colegilor lui nu le-au fost necesare mai mult de douăzeci de 
minute ca să găsească seiful din spatele dulapului. Lui Lisbeth, 
Rakel nu i-a mai văzut decât spatele, când au luat-o asistenții 
medicali. Salander nu și-a mai întors privirea. Era ca și cum 
Rakel încetase să mai existe pentru ea. 


24. 


30 iunie 


Mikael Blomkvist stătea în bucătăria redacției de pe Götgatan, 
după ce tocmai își încheiase lungul reportaj despre Registru și 
despre Proiectul 9. Era o zi fierbinte de vară și, ca de obicei, nu 
căzuse un strop de ploaie de două săptămâni încoace. Își 
îndreptă spatele, bău puţină apă și privi spre canapeaua 
albastră aflată ceva mai departe, în zona de birouri. 

Pe canapea stătea Erika Berger, întinsă, încălțată cu pantofi 
cu toc, citind articolul scris de el. Mikael nu avea emoții. Nu 
avea niciun dubiu că era o lectură zguduitoare și o poveste 
senzaţională, ca pâinea caldă pentru revista lor. Cu toate 
acestea, nu știa cum va reacţiona Erika, nu din cauză că 
reportajul ar fi pus vreo problemă din punct de vedere etic în 
anumite puncte, ci pentru că cei doi erau certati. 


VP - 301 


El îi spusese că nu avea de gând să se plimbe cu barca prin 
arhipelag în weekendul solstițiului de vară, și nici să 
sărbătorească în vreun fel, ci se va concentra asupra 
reportajului, va trece prin documentele primite de la Bublanski 
și va continua interviurile cu Hilda von Kanterborg, Dan Brody și 
Leo Mannheimer, care venise la Stockholm în secret, împreună 
cu logodnica sa din Toronto. Nimeni nu avea cum să susţină că 
Mikael nu muncise din greu. Lucra cât era ziua de lungă, nu 
numai la reportajul despre Registru, dar și la relatarea despre 
Faria Kazi. De fapt, nu era el cel care scria despre asta, ci Sofie 
Melker. Cu toate acestea, el intervenea tot timpul și discuta cu 
sora lui despre procesul juridic, iar ea făcea toate eforturile ca 
Faria să fie eliberată și să aibă o nouă viaţă sub o altă identitate. 

Ținea legătura și cu Sonja Modig care conducea ancheta 
privind omorul lui Jamal Chowdhury, anchetă în urma căreia 
Bashir, Razan și Khalil Kazi, precum și alte două persoane erau 
reținuți în arest, în așteptarea procesului. Benito fusese dusă la 
închisoarea Hammerfors din Härnösand, și ea în așteptarea 
procesului, separat de celelalte. Adesea, Mikael se implica în 
discuţii lungi cu Bublanski. Pe de altă parte, își petrecea mai 
mult timp ca niciodată să-și cizeleze textele din punct de vedere 
stilistic. 

Dar, până la urmă, nu mai rezistă nici el. Avea nevoie deo 
clipă de răgaz, să poată respira. Aproape că vedea dublu de 
oboseală. Era cald, înăbușitor și nu mai putea rămâne în faţa 
laptopului acasă pe Bellmansgatan. Intr-o după-amiază îl 
năpădise dorul și o sunase pe Malin Frode. 

— Te rog, îi spuse el. Poţi să vii la mine? 

Malin era destul de amabilă, încât să-și facă timp pentru el, să 
găsească o bonă și să-l pună pe Mikael să-i promită că avea să 
cumpere căpșuni și șampanie, să tragă cuvertura de pe pat și să 
nu mai fie acel Kalle Blomkvist imposibil și absorbit de alte 
lucruri. Lui i se păreau rezonabile aceste condiţii, prin urmare, 
se zbenguiseră în pat, fericiţi și indiferenți la lumea din jur, până 
când Erika Berger apăruse spontan în vizită, aducând o sticlă de 
vin roșu, Scump. 

Erika nu crezuse niciodată că Mikael era un model de virtute, 
iar ea însăși, deși căsătorită, nu se dădea înapoi să calce pe 
alături în dragoste. Și totuși lucrurile scăpaseră de sub control. 
Dacă Mikael ar fi avut timp și răbdare să analizeze situaţia, ar fi 


VP - 302 


înțeles de ce. Unul dintre motive era, bineînțeles, 
temperamentul aprins al lui Malin și faptul că Erika se simţea 
rănită și jenată. De fapt, toţi trei se simțeau jenați. Femeile 
începuseră să se certe, apoi se luaseră și de el, cel puţin Erika, 
plecase trântind ușa. 

Din acel moment, ea și Mikael își vorbeau rezervat și numai 
despre subiecte profesionale, care ţineau de revistă. lar acum, 
Erika stătea acolo pe canapea și citea, iar Mikael se gândea la 
Lisbeth. Tânăra ieșise din spital, călătorise rapid în Gibraltar - cu 
afaceri, spunea ea. Însă ţineau legătura zilnic și vorbeau despre 
Faria Kazi și, desigur, despre ancheta celor vinovaţi de la 
Registru. 

Până la acel moment, publicul nu cunoștea fundalul și 
imaginea de ansamblu, iar numele suspecţilor nu erau încă 
publicate de mass-media. De aceea Erika insistase să scoată o 
ediție suplimentară a revistei, ca nu cumva să le fure cineva 
subiectul. Poate și de aceea fusese atât de furioasă când îl 
surprinsese pe Mikael distrându-se în pat și bând șampanie, ca 
și cum n-ar fi avut nicio grijă. 

Și totuși el nu și-ar fi putut lua sarcina mai în serios de-atât, 
iar acum, stând la bucătărie, se uita cu coada ochiului la Erika; 
aceasta, în sfârșit, își scoase ochelarii de vedere și se îndreptă 
spre el. Purta blugi și o bluză albastră, cu decolteul în V. Se 
așeză lângă el la masă și, desigur, ar fi putut începe oricum să-l 
laude sau să-l critice. 

Dar spuse: 

— Nu pricep. 

— Asta sună supărător, replică el. Eu speram să fac puţină 
lumină în toată povestea. 

— Nu pricep de ce au ţinut lucrurile ascunse atât de mult 
timp. 

— Leo și Dan? 

Ea aprobă din cap. 

— Așa cum am scris și în articol, există dovezi că Leo s-a 
ocupat cu niște afaceri ilegale prin intermediul unor firme- 
fantomă. Chiar dacă acum este evident că tranzacțiile 
respective au fost opera lui Ivar Ogren și a lui Rakel Greitz, Leo 
și Dan nu au găsit niciun mod de a-i da în vileag. In plus - și sper 
că asta reiese clar din articol -, a început să le placă noile roluri 
și niciunul dintre ei nu ducea lipsă de bani. Tot timpul se făceau 


VP - 303 


transferuri financiare și cred că trăiau amândoi o libertate nouă, 
un fel de libertate de care orice actor se bucură. Aveau 
posibilitatea de a lua totul de la capăt și de a face ceva nou. Pot 
să înţeleg asta. 

— Și s-au îndrăgostit. 

— De Julia, respectiv de Marie. 

— Fotografiile sunt minunate. 

— Măcar atât. 

— Suntem norocoși că avem fotografi așa de buni, în orice 
caz, spuse ea. Dar îţi dai seama că Ivar Ogren o să ne dea în 
judecată și o să scoată fulgii din noi. 

— Cred că suntem cât se poate de bine pregătiţi în această 
privinţă, Erika. 

— Și îmi mai e teamă că numele unor persoane decedate vor 
fi târâte în noroi - din cauza acelui incident fatal la vânătoarea 
de elani. 

— Mi se pare că stăm bine la capitolul argumente și în cazul 
ăsta. Oricum, am scris numai despre circumstanţele neclare 
privind moartea acelui om. 

— Nu știu dacă e suficient. Sună destul de compromițător. 

— Bine, am să mă mai uit pe text. Există și vreun lucru care 
să nu te neliniștească sau pe care să nu-l... înţelegi? 

— Că ești un nemernic! 

— Poate un pic. Mai ales după lăsarea serii. 

— O să te dedici numai unei femei de-acum înainte sau te 
gândești să-ți mai petreci timpul și cu altele? 

— In cel mai rău caz, aș putea bea o șampanie și cu tine. 

— Mă tem că nu vei avea încotro. 

— Mă ameninţi? 

— Dacă e nevoie, da, pentru că acest text, adică partea aceea 
pentru care nu vom fi daţi în judecată, este... 

Işi păstră părerea pentru sine. 

— Acceptabilă? încercă el. 

— Se poate spune și așa, zise ea zâmbind. Felicitări! adăugă 
ea și își deschise brațele pentru a-l îmbrăţișa. 

e 

Dar curând apăru un nou subiect la care să se gândească, iar 
ulterior, cursul întâmplărilor avea să fie greu de reconstituit 
cronologic. Probabil că Sofie Melker a fost cea care a reacţionat 
prima. Stătea în faţa computerului ei la redacţie și deodată 


VP - 304 


bolborosise ceva de neînțeles, uluită, şocată. Imediat după 
aceea - sau în același timp -, Erika și Mikael primiseră de la ea 
câte un mesaj pe mobil. Niciunul dintre ei nu fusese în mod 
special afectat sau neliniștit. Nu era vorba nici de vreun act 
terorist, nici de vreo ameninţare cu războiul. Era vorba doar de o 
cădere a bursei. Cu toate acestea, aveau să fie cu toții absorbiți 
de evenimente. Intrau, fără să-și dea seama, în acea atmosferă 
intensă care cuprinde toate redacţiile în cazul unor știri 
senzaţionale, de ultimă oră. 

Atenţia le era captată în totalitate, strigau unii la ceilalți când 
citeau ceva nou pe computer și tot timpul apărea ceva nou. 
Criza se amplifica. Piaţa financiară se zguduia, aflându-se pe 
nisipuri mișcătoare. Indicele bursei de valori locale cobora de la 
minus șase la minus opt, nouă și paisprezece procente, se mai 
redresa, apoi continua să cadă din nou, ca într-o gaură neagră. 
Era un crah veritabil, o panică galopantă, cu toate acestea 
nimeni nu înțelegea deocamdată ce se întâmpla de fapt. 

Nu exista nimic concret, niciun factor care să fi precipitat 
lucrurile. Se tot șoptea și se bombănea: 

— Incredibil, de neînțeles, ce se întâmplă? 

La puțin timp după aceea, când experţii au fost invitaţi să se 
pronunțe, s-a vorbit despre aceleași lucruri dintotdeauna, 
arhicunoscute - despre o economie supra-încălzită, despre mici 
rate de dobândă și mari estimări, despre ameninţări politice, de 
la vest și de la est, despre un Orient Mijlociu instabil, despre 
tendinţe fasciste și antidemocratice în Europa și SUA sau despre 
un vârtej politic care amintea de anii treizeci. Dar toate acestea 
erau lucruri deja știute, iar în acea zi nu se întâmplase de fapt 
nimic nou, nimic care să justifice o catastrofă de o asemenea 
amploare. 

Panica venea parcă de nicăieri și înainta prin propria-i forță, 
iar în afară de Mikael Blomkvist mai erau și alţii care se gândeau 
la acel atac al hackerilor din aprilie asupra firmei Finance 
Security. Mikael citi totul pe internet, iar lucrurile nu îl mai mirau 
deloc. Citi zvonuri și tot felul de afirmaţii care adesea prindeau, 
chiar și în zonele mai serioase de media. Rosti tare, deși 
remarca părea doar pentru sine însuși: 

— Nu numai bursa se prăbușește! 

— Ce vrei să spui? întrebă Erika. 

— Și adevărul, spuse el. 


VP - 305 


Așa vedea el lucrurile. Era ca și cum internetul preluase 
controlul și nu doar crease un echilibru fals în care minciunile și 
adevărul erau puse pe același plan, echivalente ca greutate, dar 
stârnise totodată o furtună de închipuiri și teorii conspiraţioniste 
care se așezaseră peste lume ca o ceață de nepătruns. 
Câteodată, lucrătura era dibace, altă dată nu, se spunea, de 
exemplu, că omul de finanţe Christer Tallgren s-a împușcat în 
apartamentul lui din Paris, copleșit de faptul că milioanele sau 
miliardele lui se evaporaseră. Acea știre nu numai că era 
evident dubioasă, din moment ce însuși Tallgren o infirmase pe 
Twitter, dar asupra ei plana ceva arhetipal, un fel de ecou al 
episodului în care Ivar Kreuger murise împușcându-se, în 1932. 

In general, totul părea un amestec de mituri și legende 
urbane. Se vorbea despre roboţi de tranzacţionare care o luau 
razna și despre atacuri ale hackerilor asupra unor centre 
financiare, case media sau diverse site-uri. Se spunea și că 
lumea stătea la rând ca să se arunce din balcoanele și de pe 
acoperișurile din Ostermalm, iar asta nu numai că suna 
exagerat de melodramatic, dar în același timp amintea de 
crahul din 1929, când muncitorii care lucrau la acoperișuri pe 
Wall Street fuseseră confundați cu investitori nefericiţi și, numai 
prin simpla lor prezenţă fizică, acolo sus, contribuiseră la 
căderea bursei. 

Se afirma că Handelsbanken își suspendase plăţile și că 
Deutsche Bank și Goldman Sachs erau la limita falimentului. 
Informaţia apărea peste tot, din toate direcţiile și nici pentru un 
ochi atât de versat ca al lui Mikael nu era ușor de decis ce era 
adevărat sau fals, care erau pericolele reale și ce era fabricat și 
automatizat de grupurile organizate ale trolilor din Est. 

Mikael era sigur că Stockholmul era cel mai afectat și că 
scăderea nu era la fel de drastică la Frankfurt, Londra și Paris, 
deși panică era și acolo. Încă mai erau câteva ore până la 
deschiderea burselor din SUA. Totuși, cotaţiile indicau căderi 
extreme de curs la Dow Jones și Nasdaq și nu era niciun semn 
încurajator, în niciun caz nu ajuta că directorii de bănci, miniștrii, 
economiștii sau tot felul de alţi guru ieșeau în faţă și vorbeau 
despre o reacţie exagerată și spuneau „să ne păstrăm calmul în 
mijlocul furtunii”. Totul, absolut totul, era interpretat negativ și 
răstălmăcit. Turma era deja în mișcare și fugea să scape cu 
viață, fără ca să fi înţeles cineva cine sau ce îi speriase pe toți. 


VP - 306 


Se luă decizia de a închide bursa din Stockholm, o decizie poate 
cam nefericită, pentru că exact atunci cursurile păreau să își 
revină. Dar desigur că erau necesare investigații și o analiză a 
ceea ce se petrecea, înainte de reluarea tranzacţiilor. 

— Păcat de reportajul tău despre gemeni. Va fi trecut cu 
vederea, în toată tevatura asta. 

Mikael își ridică privirea de la computer și se uită melancolic 
la Erika, aflată chiar lângă el. 

— Frumos din partea ta să te gândești la orgoliul meu de 
ziarist, când lumea e pe punctul s-o ia razna, spuse el. 

— Mă gândesc la Millennium. 

— Înţeleg. Dar acum trebuie să mai așteptăm până-l 
publicăm, nu-i așa? Nu putem scoate un număr nou, fără să 
abordăm și subiectul ăsta nou. 

— Pot fi de acord cu tine că nu este nevoie să ne grăbim la 
tipografie. Dar trebuie să apară măcar online. Altfel există riscul 
ca altcineva să ne fure subiectul. 

— Bine, spuse el, fă cum dorești. 

— Te simţi în stare să o iei de la capăt? spuse ea. 

— Sigur că da, nicio problemă! 

— Bun, răspunse ea și dădură amândoi din cap aprobator. 

Se anunţa o vară insuportabil de caldă și de grea, iar Mikael 
se hotărî să facă o plimbare înainte de a se apuca de următorul 
subiect. O luă în jos pe Götgatan, spre Slussen, gândindu-se la 
Holger Palmgren, la cum își ridicase pumnul strâns pe patul din 
Liljeholmen. 


VP - 307 


EPILOG 


În catedrală era foarte multă lume. Și asta nu că era vorba de 
Catedrala Storkyrkan, și nici pentru că era înmormântarea 
vreunui faimos om de stat. De fapt, era înmormântarea unui 
avocat în vârstă care nu se ocupase niciodată de vreun caz 
celebru, ci care, mai degrabă, își dedicase întreaga viaţă 
profesională tinerilor care se aflau pe căi rătăcite. Reportajul 
publicat recent de Millennium cu privire la ceea ce fusese 
denumit „Scandalul gemenilor” ar fi putut avea ceva de-a face 
cu acest bătrân și cu publicitatea care se făcuse în jurul 
asasinării lui. 

Era ora două după-amiaza. Slujba de înmormântare fusese 
solemnă și emoţionantă, cu o predică oarecum neconvenţională, 
care nu se prea referise la Dumnezeul Atotputernic și la lisus 
Christos, ci îl portretizase pe bătrân, în tușe fine. Și totuși, 
fusese eclipsată de elogiul făcut lui Holger Palmgren de sora sa 
vitregă, Britt-Marie Noren. Mulţi dintre cei care stăteau în bănci 
erau adânc emoţionaţi, mai ales o femeie de origine africană, o 
tipă impozantă pe nume Lulu Magoro, care plângea necontrolat. 
Mulţi alţii aveau lacrimi în ochi sau își plecaseră capetele în 
semn de respect - rude, prieteni, foști colegi, vecini, câţiva 
clienţi care păreau oameni de succes. Mai erau de faţă Mikael 
Blomkvist și sora lui, Annika Giannini, comisarul Bublanski și 
logodnica lui, Farah Sharif, inspectorii Sonja Modig și Jerker 
Holmberg, Erika Berger, precum și mulţi alţi apropiaţi de-ai lui 
Holger. Dar mai erau și oameni care veniseră de curiozitate și 
priveau în jur cu fervoare, lucru care părea să nu-i placă 
clericului - o femeie slabă, la șaizeci și ceva de ani, cu părul alb 
ca zăpada și cu trăsături ferme. Aceasta păși din nou în față, cu 
un firesc aer autoritar, și-i făcu un semn aprobator din cap unui 
bărbat în jachetă de in care stătea pe rândul al doilea, în partea 
stângă. 

Bărbatul, pe nume Dragan Armansky, proprietarul companiei 
de securitate Milton Security, clătină din cap. Era rândul lui să 
vorbească, dar se răzgândise. Nu era limpede de ce. Clericul 
acceptă scuzele acestuia și le spuse celor de faţă să se apropie 


VP - 308 


de sicriu, după care le făcu un semn muzicanţilor de deasupra 
lor. 

În acel moment, o tânără aflată în spatele catedralei se ridică 
și strigă: 

— Staţi! Așteptaţi! 

Trecură câteva clipe până când oamenii își dădură seama că 
era Lisbeth Salander. Poate pentru că era îmbrăcată într-un 
costum negru, care o făcea să arate ca un băiat, deși uitase să 
facă ceva și cu părul ei. Era la fel de dezordonat și țepos ca- 
ntotdeauna. Când se apropie de sicriu, nu o făcu în modul impus 
de această ocazie. Era ceva agresiv în felul ei de a se mișca, și 
totuși, ca un paradox curios, părea ciudat de nehotărâtă. Când 
ajunse la altar, privi fix podeaua, refuzând să se uite în ochii 
cuiva din congregație. Pentru un moment, arăta de parcă avea 
să plece și să se așeze din nou în bancă. 

— Vrei să spui câteva cuvinte? o întrebă clericul. 

Ea confirmă dând din cap. 

— Poftim, te rog! Am înţeles că ai fost apropiată de Holger. 

— Am fost, da, spuse ea. 

Apoi Lisbeth tăcu. Catedrala se umplu de murmurul celor 
prezenți. Era imposibil să-ţi dai seama din limbajul trupului dacă 
tânăra era furioasă sau şocată. Intr-un târziu, când începu să 
vorbească, vocea ei de-abia putea fi auzită, chiar și de cei aflaţi 
pe primul rând. 

— Mai tare! strigă cineva. 

Lisbeth își ridică ochii, iar privirea ei părea rătăcită. 

— Holger a fost... o pacoste, spuse ea. Cumva obositor. Nu 
accepta ca oamenii să nu vorbească și să fie lăsaţi în pace. Nu 
știa când trebuie să cedeze. Pur și simplu, insista și obliga 
diverși indivizi ciudați să se deschidă. lar el era suficient de 
fraier încât să-i creadă pe toţi, chiar și pe mine... or, nu existau 
prea mulţi oameni care să-i împărtășească opinia. Era un bătrân 
nebun și mândru, care refuza să accepte ajutorul cuiva, 
indiferent cât de complicată era situaţia, și făcea întotdeauna 
orice ca să descopere adevărul, și niciodată ca să aibă ceva de 
câștigat pentru el. Așa că, firește... 

Lisbeth închise ochii. 

— ... au existat toate motivele ca să fie ucis. Un om în vârstă, 
lipsit de apărare, a fost ucis în patul lui, iar asta mă înfurie, mă 
înfurie teribil, mai ales că Holger și cu mine... 


VP - 309 


Nu-și termină fraza. Privi în gol, pieziș. Apoi își îndreptă umerii 
și-și ridică ochii spre cei din congregaţie: 

— Ultima dată când ne-am văzut, am vorbit despre statuia de- 
acolo, spuse ea. Voia să știe de ce eram așa fascinată de ea. l- 
am spus că nu o considerasem niciodată un monument al unei 
fapte eroice, ci mai degrabă o reprezentare a unui asalt 
îngrozitor. A înţeles imediat și m-a întrebat: „Și flăcările pe care 
dragonul le aruncă pe gură?” l-am răspuns că e același foc care 
arde în oricare dintre noi, cei călcaţi în picioare. Același foc care 
ne transformă în cenușă și materie inutilă, dar care, uneori, 
dacă suntem remarcaţi de cineva ca bătrânul și nebunul de 
Holger, care joacă șah cu noi și ne vorbește și ne acordă atenţie, 
poate deveni ceva total diferit: o forță care ne permite să lovim 
și noi, în ripostă. Holger știa că te poţi ridica de la pământ chiar 
dacă ai o suliță înfiptă-n piept, și de-asta a continuat el să ne 
sâcâie și să fie așa o pacoste, zise ea, după care redeveni 
tăcută. 

Se întoarse spre sicriu și se înclină, mișcarea ei fiind rigidă și 
stângace, după care zise: 

— Mulţumesc. Apoi: îmi pare rău. 

Îi surprinse privirea lui Mikael Blomkvist, care-i zâmbea. Poate 
că și ea i-a zâmbit drept răspuns, ar fi fost greu de spus dacă 
așa era. 

În catedrală izbucniră murmure și șoapte, iar clericului îi era 
greu să restabilească ordinea, în timp ce oamenii treceau pe 
lângă sicriu. Cu greu o mai putea zări cineva pe Salander, când 
aceasta se furișă pe lângă rândurile de bănci și dispăru pe ușa 
catedralei în curtea rectangulară, apoi pe străzile înguste din 
Gamla Stan. 


VP - 310 


DINTE PENTRU DINTE 


y 


virtual-project.eu 


VP - 311