Ragnar Jonasson — [Dark Iceland] Orb in zapada

RAGNAR JONASSON 


— Seria: Dark Iceland — 


ORB ÎN ZĂPADĂ 
Original: Snjoblinda (2010) 
Traducere din limba engleză: 
GEORGE ARION JR. 


ar 


virtual-project.eu 


CRINE OCENE FREDY 
Sens) 


— 2018 — 


Scriitorul islandez Ragnar Jónasson s-a născut la 
Reykjavik în 1976. Lucrează ca avocat şi predă legislaţia 
privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a 
Universităţii din Reykjavik. În trecut, a lucrat în 
televiziune şi radio, chiar ca reporter pentru 
Radiodifuziunea Naţională  Islandeză. [Inainte să-şi 
înceapă cariera de scriitor, Ragnar a tradus paisprezece 
romane ale Agathei Christie în islandeză şi a publicat 
mai multe povestiri scurte în reviste literare din 
Germania, Marea Britanie şi Islanda. 

Cărţile lui Ragnar s-au vândut în peste 450 000 de 
exemplare în toată lumea, iar numărul e în continuă 
creştere. Au fost răsplătite cu numeroase premii şi 
distincţii în Islanda, Marea Britanie şi Statele Unite. 

Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt 
Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) şi 
Hulda (cu  detectiva care poartă acelaşi nume). 
Drepturile pentru Dark Iceland s-au vândut deja în 18 
țări. 

Ragnar a fondat prima filială a Crime Writers’ 
Association din afara Marii Britanii, în Islanda, şi e 
cofondator al festivalului internaţional de literatură 
mystery thriller Iceland Noir, care a fost declarat în The 
Guardian ca fiind „cel mai bun festival de literatură 
polițistă din lume.” Locuieşte la Reykjavik cu soţia şi cele 
două fiice. 


Pentru Kira, de la tata 


Autorul ar dori să le mulţumească locuitorilor din 
Siglufjordur pentru că a amplasat acţiunea romanului sau în 
oraşul lor, dar ţine să fie limpede că volumul de faţă este în 
totalitate o operă de ficţiune şi că niciunul dintre personajele 
care apar în carte nu a avut ca sursă de inspiraţie o persoana 
reală. 


PRELUDIU 


Siglufjordur, miercuri, 
14 ianuarie 2009 


Pata roşie era stridentă ca un țipăt într-o linişte desăvârşită. 

Zăpada care acoperea pământul era atât de albă că aproape 
alungase întunericul neomenesc al nopţii de iarnă. Începuse să 
ningă de dimineaţă, fulgii mari, grei se aşternuseră grațios pe 
pământ. Seara, ninsoarea se oprise şi de atunci nu mai căzuse 
deloc zăpadă. 

Afară nu erau mulţi oameni. Cei mai mulţi erau în casele lor 
şi se bucurau de vreme din spatele ferestrelor. E posibil ca unii 
dintre ei să fi hotărât să rămână în casă după decesul care 
avusese loc la clubul de teatru. Poveştile circulau repede iar 
atmosfera era plină de suspiciune, în ciuda aparenţei paşnice a 
oraşului. O pasăre care ar fi zburat deasupra lui n-ar fi observat 
nimic neobişnuit, n-ar fi simţit tensiunea din aer, nesiguranța 
sau chiar teama, n-ar fi simţit nimic din toate astea decât dacă 
ar fi zburat peste micuța grădină din mijlocul oraşului. 

Copacii înalţi din jurul ei se gătiseră în cele mai bune haine 
de iarnă, căpătând forme nedefinite care aminteau de clovni 
mai curând decât de troli, îmbrăcaţi în alb de sus până jos, 
chiar dacă zăpada le încovoia câteva ramuri. 

Din casele călduroase veneau lumini primitoare, iar stâlpii de 
iluminat făceau străzile principale să strălucească. Curtea nu 
era deloc cufundată în întuneric, chiar dacă era târziu. 

Inelul de munţi care proteja oraşul era aproape cu totul alb, 
iar cele mai înalte vârfuri abia dacă se zăreau. Parcă nu 
izbutiseră să-şi îndeplinească datoria în ultimele câteva zile, 
parcă ceva neexplicat, o ameninţare, se strecurase în oraş. 
Ceva ce rămăsese mai mult sau mai puţin nevăzut, până în 
noaptea aceea. 

Femeia era întinsă în mijlocul grădinii, ca un înger de 
zăpadă. 

De departe, părea liniştită. 

Braţele îi erau întinse într-o parte şi în alta. Purta o pereche 
de blugi prespălaţi, iar de la mijloc în sus era goală. Părul ei 
lung parcă forma o coroniţă în zăpadă. Zăpadă care n-ar fi 
trebuit să aibă nuanţa aceea de roşu. 


În jurul ei se formase o baltă de sânge. 

Pielea i se decolora alarmant de repede şi căpăta o tentă de 
marmură, parcă vrând să contrasteze cu purpuriul izbitor care 
o înconjura. 

Avea buzele albastre. Respira sacadat. 

Parcă se uita în cerurile întunecate. 

Apoi ochii i s-au închis brusc. 


1 
Reykjavik, primăvara lui 2008 

Era aproape miezul nopţii, dar afară încă era lumină. Zilele 
deveneau tot mai lungi. Era perioada din an în care fiecare zi, 
mereu mai luminoasă decât cea dinainte, aducea cu ea 
speranţa de mai bine, iar viitorul arăta luminos pentru Ari Thor 
Arason. Iubita lui, Kristin, se mutase în cele din urmă în 
apartamentul lui mic din Oldugata, deşi această chestiune nu 
fusese altceva decât o formalitate. Oricum rămânea acolo 
foarte des peste noapte, mai puţin înainte de vreun examen, 
când prefera să citească în liniştea şi pacea casei părinteşti, de 
multe ori până noaptea târziu. 

Kristin intră în dormitor când termină duşul, cu un prosop în 
jurul taliei. 

— Sunt moartă de oboseală. Uneori stau să mă-ntreb de ce 
am ales Medicina. 

Ari Thór o privi de la biroul mic aflat în încăpere. 

— O să fii o doctoriţă extraordinară. 

Ea se întinse în pat, pe plapumă, cu părul întins ca un halou 
pe albul aşternuturilor. 

Ca un înger, îşi zise Ari Thór, admirând-o cum îşi întinde 
braţele şi apoi îşi trece mâinile uşor de-a lungul trupului. 

Ca un înger de zăpadă. 

— Mersi, iubitule. Iar tu o să fii un poliţist extraordinar. Dar 
tot cred că ar fi trebuit să termini Teologia, nu reuşi ea să se 
abţină. 

__ Ştia şi el foarte bine şi n-avea nevoie s-o mai audă de la ea. 
Întâi fusese la Filosofie, până renunţase, apoi venise Teologia. 
Se lăsase şi de asta, iar pe urmă se pomenise înscris la 
Academia de poliţie. Nu reuşise niciodată să prindă rădăcini, 
căutase mereu ceva pe măsura temperamentului său, ceva care 
să presupună şi senzaţii tari. Işi zicea că se înscrisese la 
Teologie ca o provocare la adresa unui dumnezeu despre care 
era convins că nu există; un dumnezeu care la treisprezece ani 
îi răpise orice şansă de a creşte normal, când mama lui murise 
şi tatăl lui dispăruse fără urmă. Abia după ce o întâlnise pe 
Kristin şi - doi ani mai târziu - dezlegase misterul dispariţiei 
tatălui său, izbutise Ari Thor să se liniştească puţin. Atunci îi 
trecuse pentru prima oară prin minte să se înscrie la Academie, 
având speranţa că va fi mai bun ca poliţist decât ca om al 


bisericii. Academia îl lăsase într-o formă fizică bună, iar 
antrenamentele la sală, alergările şi înotul îi lăţiseră pieptul şi 
umerii mai mult ca oricând. Cu siguranţă nu fusese într-o formă 
atât de bună pe vremea când rămânea aplecat zi şi noapte 
asupra textelor teologice. 

— Da, ştiu, răspunse el, puţin deranjat. N-am uitat de 
Teologie. Fac doar o pauză. 

— Ar trebui să te străduieşti s-o termini cât încă ai totul 
proaspăt în minte. E foarte greu s-o iei de la capăt dacă trece 
prea mult timp. 

Ari Thor ştia că nu vorbea din proprie experienţă. Ea 
întotdeauna dusese la bun sfârşit tot ce-şi propusese, trecând 
cu uşurinţă de la un examen la altul. Nimic nu părea s-o poată 
opri şi tocmai terminase al cincilea dintre cei şase ani de 
Medicină. Nu era invidios, ci doar mândru. Mai devreme sau 
mai târziu urmau să fie nevoiţi să se mute ca ea să-şi poată face 
specializarea, ceva despre care nu discutaseră niciodată dar de 
care erau amândoi cât se poate de conştienţi. 

Ea îşi trase o pernă sub cap şi îl privi. 

— Nu-i ciudat cu biroul în dormitor? Şi nu ţi se pare că 
garsoniera e mult prea mică? 

— Mică? Nu, îmi place. Nu mi-ar plăcea să ne mutăm din 
centru. 

Ea se întinse pe spate. Capul i se scufundă în pernă. 

— Oricum, nu-i nicio grabă. 

— E destul spaţiu pentru amândoi. 

Ari Thor se ridică. 

— Trebuie doar să-l facem intim. 

Dădu la o parte prosopul şi se aşeză uşor deasupra ei, 
sărutând-o prelung şi adânc. Ea îi răspunse la sărut, îi cuprinse 
umerii cu braţele şi îl trase mai aproape. 


2 

Cum naiba uitaseră de orez? 

A ridicat furibundă receptorul şi a sunat la micul local indian 
care era la cinci minute de casa lor care se lăfăia în mijlocul 
lotului de teren. Avea stil, cu cele două etaje construite din 
cărămidă, acoperişul portocaliu şi garajul generos, deasupra 
căruia fusese amenajată o terasă însorită, şi era ideală pentru o 
familie numeroasă. Încă erau fericiţi aici, deşi copiii părăsiseră 
de mult cuibul iar pensionarea nu era nici ea departe. 

A încercat să se liniştească în timp ce aştepta un răspuns. 
Nu-şi dorise decât să se aşeze în faţa televizorului la un sitcom 
şi să mănânce un curry de pui fierbinte cu orez. Era singură 
acasă, soţul ei plecase cu afaceri şi probabil acum era în drum 
spre avionul care urma să-l aducă înapoi în dimineaţa 
următoare. 

O enerva că localul indian nu făcea livrări şi deja se vedea 
ieşind din nou în vreme ce restul cinei se răcea. O mizerie. 
Măcar afară era suficient de cald incât să nu-i fie prea greu să 
meargă pe jos. 

Când cineva i-a răspuns în cele din urmă, a trecut direct la 
subiect. 

— Unde naiba ați mai văzut să se mănânce curry fără orez? a 
întrebat, ridicând tonul exagerat de mult dat fiind ce se 
întâmplase. 

Când chelnerul şi-a cerut scuze şi s-a oferit să-i pregătească 
imediat o portie nouă, ea a trântit receptorul şi, încercând să-şi 
reprime furia, a ieşit în întuneric. 

I-a luat mai mult decât de obicei să-şi găsească cheile când, 
zece minute mai târziu, se întorsese cu orezul într-o pungă, 
gata de o seară relaxantă şi o cină bună. Abia când cheia se 
întorcea în broască a simţit o prezenţă, ceva nelalocul lui. 

Dar era prea târziu. 

Reykjavik, vara lui 2008 

Ari Thor intră ca să se ferească de ploaie. Mereu avea un 
sentiment plăcut când se întorcea în apartamentul din 
Oldugata, dar în vara aceasta sentimentul fusese mai cald ca 
niciodată. 

— Hei, tu eşti? strigă Kristin de la biroul din dormitor, unde 
stătea aplecată asupra cărţilor când nu era de gardă la Spitalul 
Naţional. 


Simţea că apartamentul căpătase un suflu nou de când se 
mutase ea. Pereţii albi, care înainte fuseseră neutri, se 
luminaseră brusc. Kristin avea un fel de aură, chiar şi numai 
când citea o carte la birou, o energie care lui Ari Thor i se 
părea captivantă. Din când în când avea impresia că pierduse 
controlul asupra propriei vieţi. Avea douăzeci şi patru de ani, 
iar viitorul lui nu mai era doar o coală albă. Ei nu-i spunea 
nimic - nu-i era uşor să vorbească despre sentimente. 

Privi în dormitor. Ea era acolo cu o carte. 

De ce a trebuit să roadă cărţile astea toată vara? 

Lumina soarelui nu părea s-o fi ispitit. 

— Mi-e de-ajuns că merg şi mă întorc de la lucru. E destul 
timp petrecut afară, îl tachina ea când încerca s-o ia cu 
binişorul ca s-o convingă să se plimbe până în centru în câte o 
zi liberă când era soare. În vara aceea se antrena cu poliţia la 
aeroportul Keflavik, în aşteptarea ultimului an la Academie. 

Uneori se întreba ce îl împinsese în urmă cu doar un an să 
renunţe la Teologie - chiar dacă, poate, numai temporar - şi să- 
şi încerce abilităţile altundeva. Nu-i plăcuse niciodată să 
petreacă mult timp aplecat asupra cărţilor de specialitate. Avea 
nevoie de un fel de activitate, de puţină variaţie. Munca în 
poliţie avea ceva care îl fascina - tensiunea şi dramatismul. Cu 
siguranţă nu banii îl atrăgeau. Fusese acceptat la Academie 
chiar dacă anul era pe cale să înceapă. 

Descoperise că îi plăcea munca de poliţie, se bucura de 
răspunderile care i se dădeau şi de freamătul adrenalinei. 

Acum aproape îşi terminase pregătirea. Mai avea un an şi îşi 
obținea calificarea. Încă nu-i era clar care avea să fie următorul 
pas după absolvire. Candidase pentru mai multe posturi în 
poliţie, de câteva ori fusese refuzat şi încă nu primise nicio 
ofertă. 

— Eu sunt. Ce mai e nou? strigă el înapoi spre Kristin în timp 
ce îşi atârna haina jilavă pe un umeraş. 

Intră în camera în care ea stătea absorbită de carte şi o 
sărută pe ceafă. 

— Bună. 

Glasul îi era cald, dar nu lăsă cartea. 

— Cum merge? 

Ea închise cartea, marcând cu atenţie locul în care rămăsese, 
şi se întoarse spre el. 


— Binişor. Ai fost la sală? 

— Da, şi mă simt mai bine. 

Mobilul începu să-i sune. 

leşi pe hol şi scoase telefonul din buzunarul hainei. 

— Ari Thor? zise o voce tunătoare. Ari Thor Arason? 

— Eu sunt, răspunse, puţin suspicios pentru că nu 
recunoscuse numărul care îl apela. 

— Mă cheamă Tómas. Sunt de la poliţia din Siglufjordur. 

Tonul era ceva mai prietenos. 

Ari Thor intră în bucătărie ca să poată vorbi fără să fie auzit. 
Siglufjordur era un post pentru care candidase fără s-o anunţe 
pe Kristin. Nu ştia prea multe despre orăşelul acela, în afară de 
faptul că era aproape cel mai nordic punct din Islanda. Un loc 
aflat, probabil, mai aproape de Cercul Arctic decât de 
Reykjavik. 

— Aş vrea să-ţi ofer o slujbă, continuă bărbatul care-şi 
spunea Tómas. 

Ari fu luat pe nepregătite. Nu se gândise niciodată la 
Siglufjordur ca la o opţiune serioasă. 

— Păi... 

— Am nevoie de un răspuns acum, mulţi puşti stau la coadă 
pentru postul ăsta, oameni cu mai multă experienţă ca tine. Imi 
place istoricul tău - Filosofie şi teologie. Exact ce-ţi trebuie ca 
să devii poliţai bun la sat. 

— Îl iau, răspunse Ari Thór, aproape el însuşi surprins. 
Mulţumesc, înseamnă mult pentru mine. 

— N-ai de ce. Începem cu doi ani, zise Tómas. O condamnare 
pe doi ani! izbucni el, iar râsetele i se auziră cu ecou. După aia 
sunt sigur că poţi să continui aici, dacă vrei. Când poţi să 
începi? 

— Păi, am nişte examene în iarnă, deci... 

— Poţi să-ţi dai ultimele examene aici, cred. Ce zici de 
noiembrie, poate pe la mijloc? E perioada perfectă să cunoşti 
oraşul. Soarele se pregăteşte să plece până-n ianuarie, iar 
pârtiile de ski se deschid tot atunci. Avem nişte pârtii de toată 
frumuseţea. După aia poate-ţi iei liber de Crăciun. 

Ari Thor se gândi să spună că nu schia, de fapt, dar nu făcu 
decât să mulţumească din nou. Avea impresia că urma să se 
înţeleagă bine cu bărbatul cu gura mare, dar prietenos. 


Când Ari Thór se întoarse în dormitor, Kristin se cufundase 
din nou în cartea ei. 

— Am o slujbă, zise el deodată. 

Kristin ridică privirea. 

— Ce? Serios? 

Închise cartea şi se întoarse repede spre el, de data asta 
uitând să-şi pună semn. 

— E genial! 

În voce i se simţea o fericire pură. Kristin vorbea mereu 
molcom, de parcă nimic n-o lua vreodată prin surprindere, însă 
Ari Thór începea să înveţe să-i citească expresiile feţei. Ochii ei 
albastru-închis care contrastau atât de puternic cu părul blond 
şi scurt aveau oricum un efect hipnotic, însă în spatele lor se 
afla o fiinţă prin natura ei hotărâtă şi stăpână pe sine. Cineva 
care ştia exact ce vrea. 

— Ştiu, e incredibil. Nu mă aşteptasem la nimic atât de 
repede. Suntem o mulţime care absolvim în decembrie şi nu 
există prea multe posturi. 

— Şi unde e? In oraş? Un post de suplinire? 

— Nu, e un contract pe doi ani... cel puţin. 

— În oraş? repetă Kristin, iar el înţelese din expresia ei că 
bănuia contrariul. 

— Păi, de fapt, nu. 

Ezită. 

— E undeva în nord. În Siglufjărdur. 

Se lăsă tăcerea, iar fiecare clipă păru să dureze o oră. 

— Siglufjordur? 

Ridicase tonul, iar felul în care rostise cuvântul dădea un 
mesaj limpede. 

— Da, e o ofertă foarte bună, răspunse cu glas slab, aproape 
implorând-o, sperând ca ea să-i înţeleagă punctul de vedere, că 
pentru el era important. 

— Şi ai acceptat? Fără să te gândeşti măcar să mă întrebi şi 
pe mine? 

Miji ochii. Era supărată, aproape furioasă. 

— Păi... 

Ezită. 

— Uneori trebuie pur şi simplu să înhaţi o ocazie de genul 
ăsta. Dacă nu m-aş fi hotărât pe loc, i-ar fi dat altcuiva postul, 
adăugă el, parcă vrând să se scuze. 


Ari Thór renunţase la filosofie şi apoi renunţase la teologie. 
Îşi pierduse părinţii la o vârstă prea fragedă şi rămăsese singur 
într-o lume dură încă din copilărie. Apoi, Kristin îl alesese. 
Trecuse prin aceeaşi senzaţie prin care trecea acum. 

Ei m-au ales. 

Urma să fie prima lui slujbă adevărată şi, pe deasupra, una 
care să presupună răspundere. Se străduise din greu să înveţe 
bine la Academie. De ce nu putea Kristin să se bucure pentru 
el? 

— Fir-ar să fie, nu hotărăşti tu să ne mutăm în Siglufjordur 
pur şi simplu, fără să mă întrebi şi pe mine. Spune-le că te mai 
gândeşti, zise ea pe un ton glacial. 

— Te rog, nu vreau să risc. Vor să fiu acolo la mijlocul lui 
noiembrie, dau acolo ultimele câteva examene şi mă întorc în 
concediul de Crăciun. De ce nu verifici dacă poţi să vii şi tu? 

— Trebuie să muncesc aici şi să şi învăţ, ştii asta foarte bine, 
Ari Thor. Uneori chiar nu te-nţeleg. 

Se ridică. 

— E incredibil! Am crezut că suntem parteneri, că facem 
toate astea împreună. 

Se întoarse ca să-şi ascundă lacrimile. 

— Mă duc să mă plimb. 

Plecă rapid, ieşi din dormitor şi ajunse în hol. 

Ari Thór rămase înţepenit, uluit că pierduse complet 
controlul asupra situaţiei. 

Se pregătea s-o strige când auzi uşa din faţă cum se 
trânteşte. 


4 

Siglufjordur, noiembrie 2008 

Ugla, bufnița, cocoţțată pe-un butuc. 

Ágúst recita mereu vechea poezioară pentru copii când 
stăteau amândoi pe pervazul ferestrei din podul casei părinţilor 
ei, în Patreksfjordur, şi priveau strada de sus. 

Amintirea îi aduse un zâmbet pe buze. Abia de curând 
reuşise să zâmbească din nou când se gândea la el. Trecuseră 
patru ani de când se mutase - singură - în Siglufjordur. 

Tot patru ani trecuseră şi de când fusese pentru ultima oară 
în Patreksfjordur. 

Părinţii veneau s-o viziteze la intervale regulate şi veniseră 
chiar în octombrie, stând cu ea două săptămâni până să se 
întoarcă în vest. Acum era din nou singură. 

Îşi făcuse câţiva prieteni aici, dar niciunul nu era suficient de 
apropiat şi, oricum, nu vorbea niciodată despre trecutul ei. 
Pentru ceilalţi, nu era decât o oarecare venită din Vestfirðir. 

Era conştientă că băieţii din oraş împrăştiau bârfe despre ea 
care erau doar invenţii. Nu că ar fi contat, acum că se 
obişnuise. Nu-i păsa ce spuneau băieţii din Siglufjordur despre 
ea. De un singur băiat îi păsase. 

Ágúst, cel mai chipeş din Patreksfjsrdur - pentru ea, cel 
puţin. 

Fuseseră prieteni de la şapte ani, iar în adolescenţă relaţia 
lor evoluase în ceva mai profund. De atunci fuseseră practic de 
nedespărţit. 

Ugla şi Ágúst, două nume legate inextricabil - cel puţin în 
Patreksfjordur. Dar nu şi în Siglufjordur, unde nimeni nu ştia 
nimic despre ei. 

Aşa şi voia să rămână lucrurile şi conchise că-i plăcea să fie 
tânăra misterioasă din vest, cea despre care umblau poveşti. 
Deşi poate că nu era întru totul adevărat că nu-i păsa de ce se 
şuşotea despre ea. Una dintre bârfe era dureroasă în mod 
special. Cumva începuse să umble vorba că ar fi o femeie 
uşoară şi nu reuşea să priceapă de unde pornise zvonul. 

Imediat după incidentul care schimbase tot, hotărâse să 
plece din Vestfirðir. La început, părinţii ei se opuseseră 
vehement. Nu-şi terminase studiile, era în ultimul an la 
Universitatea Vestfirðir. 

Ugla reuşise să-şi ia examenele din primăvară, apoi încercase 


să-şi găsească de lucru în alte părţi ale ţării. Nu după mult timp 
primise o ofertă de la uzina de prelucrare a peştelui din 
Siglufjordur. Ca majoritatea locuitorilor din Patreksfjordur, 
lucrase în industria peştelui de mică şi ştia că, deşi avea alte 
țeluri în viaţă, era obişnuită cu o astfel de muncă. După ce 
lucrase câteva luni în uzină, i se spusese că putea obţine un 
post de birou cu jumătate de normă. Candidase, îl primise şi 
astfel redusese la jumătate numărul de ore pe care era nevoită 
să îl petreacă în fabrică. Restul timpului de la serviciu îi era 
ocupat cu treburi funcţionăreşti. Spera ca afurisita de 
recesiune care părea să se abată asupra Islandei să n-o 
afecteze prea tare. Avea nevoie să muncească şi ultimul lucru 
pe care şi-l dorea era să-şi piardă slujba şi să se întoarcă în 
Patreksfjordur să stea cu ai ei. 

Managerul de la uzina de peşte îi spusese despre un 
apartament la demisol care era dat în chirie pe o perioadă 
scurtă - ar fi fost un bun acoperiş deasupra capului până se 
hotăra cât voia să stea în Siglufjordur. Apartamentul i-l 
prezentase Hrólfur, un domn distins şi plin de viaţă care arăta 
de aproape 80 de ani, cu toate că Ugla aflase mai târziu că se 
apropia de 90. 

Nu după mult timp aflase că bătrânul Hrólfur era, de fapt, 
Hrólfur Kristjânson, faimosul scriitor. Îşi aminti de cartea lui, 
La nord de dealuri, de pe vremea când era la şcoală. Li se 
dăduse de citit o carte scrisă în 1941 - probabil încă o poveste 
de dragoste insuportabil de plicticoasă, ternă şi siropoasă, îşi 
spusese ea pe atunci. Dar se înşelase. Citise La nord de dealuri 
într-o singură seară şi mai era şi acum tulburată de frumuseţea 
ei. Colegilor ei nu le plăcuse din cale-afară cartea, aşa cum nu 
le prea plăcea nimic de pe lista de lectură, dar Ugla găsise ceva 
captivant la ea, fără îndoială acelaşi lucru care o făcuse să se 
vândă cu toptanul în anii '40, în Islanda şi în toată lumea. 

Era o zi călduţă, cu cer senin, din primăvara lui 2004, când 
se pomenise faţă în faţă cu autorul însuşi. Bărbatul adus de 
spate transmitea o anumită căldură. Era limpede că în tinereţe 
fusese înalt şi impunător. Avea un glas puternic dar cumva 
părintesc, deşi nu avea copii. Era slab, părul grizonat începuse 
să-i dispară, iar autoritatea pe care o degaja arăta că era 
obişnuit să fie respectat. 

Locuia într-o casă splendidă pe H6lavegur, cu vedere la fiord. 


Casa fusese bine întreţinută iar lângă ea se afla un garaj în care 
era parcat vechiul lui Mercedes roşu. Din câte-şi dădea seama 
Ugla, apartamentul de la demisol mai fusese închiriat din când 
în când, în principal persoanelor care se mutau cu serviciul în 
oraş sau artiştilor ocazionali care căutau liniştea şi pacea 
munţilor din jur. Însă Hrólfur nu fusese niciodată dispus să lase 
pe oricine să stea acolo - se ştia că refuza oamenii pe loc dacă 
nu-i plăcea ceva la ei. 

— Zici că lucrezi la uzina de peşte? întrebase el cu vocea lui 
puternică şi profundă care umplea tot apartamentul. 

O studiase din cap până-n picioare cu ochi inteligenţi şi 
cercetători în care se citeau, în egală măsură, şi bucurie şi 
disperare. 

— Deocamdată, răspunsese ea cu glas stins, adresându-se 
mai degrabă podelei decât lui. 

— Cum? Zi mai tare, domnişoară, spusese el nerăbdător. 

Ea ridicase glasul. 

— Da, deocamdată, repetase. 

— Părinţii tăi ştiu? Pari al naibii de tânără. 

Se zgâise la ea şi buza i se răsucise straniu, de parcă ar fi 
încercat să zâmbească şi în acelaşi timp să se abţină. 

— Da, normal. Dar pot să iau decizii de una singură. 

Vorbise limpede acum, mai stăpână pe sine. 

— Bun. Îmi plac oamenii care iau decizii de unii singuri. Şi 
bei cafea? 

Glasul îi devenise ceva mai prietenos. 

— Da, minţise ea, hotărând că nu era aşa greu să-şi creeze 
acest obicei. 

Era limpede că o plăcea. Îi închiriase apartamentul de la 
demisol şi, la puţin timp după, Ugla îşi făcuse un obicei din a 
bea cafea cu Hrólfur o dată pe săptămână. Nu simţea nicio 
obligaţie şi, cu siguranţă, nici nu era o corvoadă. Devenise o 
reală plăcere să stea de vorbă cu el despre trecut, despre 
perioada pe care o petrecuse în străinătate până când 
izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial îl obligase să se 
întoarcă acasă, în Islanda, despre boom-ul economic datorat 
heringului, despre călătoriile lui peste ocean şi conferințele la 
care participase în calitate de autor renumit. 

La rândul lui, Hrólfur a ademenit-o afară din cochilie iar ea a 
ajuns să se bucure puţin mai mult de viaţă. 


Ugla vorbea rareori despre trecutul ei şi nu-l pomenise 
niciodată pe Ágúst. În general vorbeau despre cărţi şi muzică. 
Ea studiase pianul de mică, în Patreksfjordur. El o încurajase 
să-i cânte de fiecare dată când venea în vizită. La sfârşitul 
uneia dintre melodii, o lucrare scurtă de Debussy, Hrólfur îi 
spusese, cumva surprinzător: 

— De ce nu dai meditații? 

— Meditaţii? Nu sunt profesor. 

Fusese puţin stânjenită. 

— Cânţi bine. Foarte bine, de fapt. Sigur ai putea să le predai 
noţiunile de bază. 

Simţise din glasul lui că o sprijinea şi că avea încredere în ea. 
Din cunoştinţe deveniseră, treptat, prieteni apropiaţi. 

— Poţi să foloseşti pianul meu, adăugase el. 

— O să mă gândesc, îi răspunsese ea cu timiditate. 

Într-o zi, când simţise că îi merge bine, pusese la avizierul de 
la magazinul Co-op un anunţ scris în grabă pe o coală A4: 
„Lecţii de pian. Preţ negociabil”, alături de numele ei şi 
numărul de telefon scris pe cinci fâşii decupate în partea de jos 
a paginii, astfel încât oricine era interesat să le poată lua cu el. 
Iniţiativa ei îl încântase pe Hrólfur, chiar dacă încă nu 
existaseră doritori. 

Dar nu vorbeau doar despre muzică. Ugla recunoscuse că o 
pasionase teatrul şi pe vremea când locuia în Patreksfjordur şi 
cât fusese la facultate în Isafjordur, unde se înscrisese în trupa 
de amatori. Deschiseseră subiectul într-o seară de iunie, când 
ea şi Hrólfur stăteau de vorbă lângă fereastră în faţa unei tăvi 
cu cafea şi patiserii dulci. Apa fiordului era netedă ca o oglindă 
iar oraşul strălucea, chiar dacă soarele cobora în spatele 
munţilor şi lumina doar vârfurile din partea estică a fiordului. 

— Ştii, sunt preşedintele Societăţii de teatru, spusese el 
parcă într-o doară, dar cu un scop precis. 

— O societate de dramaturgie? Aici, în Siglufjordur? 

Ea nu reuşise să-şi ascundă mirarea. 

— Să nu te înşele aparențele. Oraşul a fost mare cândva, încă 
e, chiar dacă populaţia scade. Bineînţeles că avem o societate 
de teatru. 

Zâmbise. Ugla se obişnuise cu zâmbetul lui uşor strâmb şi 
ştia că în spatele lui se ascunde multă căldură. 

— Dar nu e o societate mare. Dacă avem un spectacol pe an, 


cel mult. Mă gândeam, dacă vrei, să-i spun regizorului despre 
tine. 

— Nu, te rog mult! Nu sunt bună. 

Refuzul ei nu fusese pe deplin convingător, ştia că oricum ar 
fi pus o vorbă bună pentru ea. În cele din urmă o şi făcuse, iar 
în toamna următoare se pomenise distribuită într-o comedie. 

Nu-i venise să creadă cât de uşor se lăsa acaparată de teatru. 

Când păşea pe scenă, parcă intra într-o altă lume. Publicul 
nu mai conta, puteau să fie unul, doi sau cincizeci de oameni, 
cu toţii se contopeau într-o unică fiinţă în luminile puternice. 
Când era pe scenă nu mai era în Vestfirðir sau Siglufjordur, se 
concentra să-şi amintească replicile şi să afişeze emoţii care nu 
erau ale ei. Uneori se concentra atât de intens încât uita să se 
mai gândească la Ágúst. 

Aplauzele de la sfârşitul piesei erau îmbătătoare, se simţea 
de parcă ar pluti deasupra scenei. Se obişnuise să stea undeva 
în linişte după fiecare reprezentaţie ca să revină cu picioarele 
pe pământ, după care amărăciunea se întorcea - îşi amintea de 
Ágúst. Dar, după fiecare reprezentaţie, amintirile erau cumva 
mai suportabile şi de fiecare dată amărăciunea se întorcea 
puţin mai târziu. 

Scena parcă o ajuta să scape de întunecime. 

Se bucura mult că îl cunoscuse pe bătrân şi era foarte 
conştientă şi de faptul că nu s-ar fi apropiat de Societatea de 
teatru de una singură. 

De asta îi fusese şi mai greu să-i spună că hotărâse să se 
mute din apartamentul de la demisol. Cineva îi dăduse cu chirie 
un apartament mai mare, complet mobilat, în centru, pe 
Nordurgata. O convinsese faptul că locuinţa avea un pian. Era 
sigură că voia să se mute acolo şi că era timpul să-şi găsească 
un loc al ei. Chiar dacă era primitor, apartamentul de la 
demisol nu era o soluţie pe termen lung. Apartamentul din 
Nordurgata era un pas în direcţia bună. Nu numai pentru că 
era mai spaţios şi mai convenabil, ci şi pentru mica grădină pe 
care o avea. 

Ugla încă nu avea un iubit. Sigur că erau bărbaţi pe care îi 
găsea atrăgători, dar ceva o reţinea. Poate era vorba despre 
amintirile cu Ágúst, cel puţin într-o primă fază, dar pur şi 
simplu nu era gata să spună dacă Siglufjordur era locul în care 
voia să se stabilească. Nu era pregătită să prindă rădăcini, nu 


încă. 

Păstrase legătura cu Hrólfur şi după ce se mutase şi urca 
dealul abrupt de la apartamentul ei din centru până la casa lui 
de pe Holavegur în fiecare după-amiază de miercuri ca să-şi 
bea cafeaua împreună, la fel ca atunci când locuia la demisol. 
Vorbeau despre una-alta, despre călătoriile lui şi viitorul ei. Un 
bătrân tare de tot, îşi spunea ea des, sperând să aibă încă mulţi 
ani de trăit. 

Acum viaţa ei luase încă o turnură. Ulfur, regizorul Societăţii 
de teatru, îi oferise de curând rolul principal într-o piesă nouă. 
Repetiţiile aveau să înceapă curând, iar premiera urma să aibă 
loc la scurt timp după Crăciun. 

Rolul principal? Avea fluturi în stomac. Poate că juca într-o 
trupă de amatori, dar era distribuită, totuşi, în rolul principal. 

Era un rol bun. Piesa fusese scrisă de un localnic şi, cu puţin 
noroc, poate reuşeau s-o joace şi în afară, poate în învecinatul 
Akureyri, cel mai mare oraş de pe coasta nordică, sau poate 
chiar în Reykjavik. 

Era noiembrie şi se stabilise deja în noul ei apartament, 
mândră să fie independentă şi mai ales nerăbdătoare să joace 
în piesă. Ningea. Privi pe fereastră la zăpada superbă, albă ca o 
perlă, care o liniştea atât de mult. 

Deschise uşa care dădea în curtea din spate ca să ia o gură 
din aerul rece al nopţii, însă vântul de nord o obligă să intre 
repede înapoi. Brusc se pomeni că se gândeşte la Agust. 

De ce i se întâmplase ei? De ce murise aşa dintr-odată? De ce 
fusese nevoită să se confrunte cu o pierdere atât de cruntă la o 
vârstă atât de fragedă? Nu era drept. 

Inchise ochii şi se gândi la scaunul de lângă fereastră, de 
acasă din Patreksfjordur, recitând în minte poezioara pentru 
copii. 

Ugla, bufnița, cocoțată-ntr-un copac. 

Cine-i acu’? 

Un-doi 

Și-ai picat tu. 


5 

Reacţia ei inițială n-a fost teamă, ci furie că nu-şi dăduse 
seama că ceva nu era în ordine, că cineva stătea în spatele ei în 
întuneric. Abia apoi a cuprins-o frica. 

A izbit-o de uşă, i-a acoperit gura cu o mână iar cu cealaltă a 
învârtit cheia în broască. Uşa s-a deschis şi, când a împins-o 
înăuntru, ea aproape că şi-a pierdut echilibrul. Mâna lui încă îi 
stătea ca o menghină pe gură. Șocul o paralizase, nu era sigură 
dacă ar fi avut puterea să zbiere sau să strige după ajutor nici 
dacă şi-ar fi slăbit strânsoarea. El a închis uşa cu grijă iar 
următoarele clipe au fost un vârtej confuz, de parcă s-ar fi aflat 
într-o altă lume şi şi-ar fi pierdut rezistenţa. 

Fiindu-i imposibil să se întoarcă, încă nu reuşise să-l vadă. 

El s-a oprit brusc şi, preț de câteva secunde care au părut să 
nu se mai termine, nu s-a întâmplat nimic. A simţit că era 
rândul ei să facă ceva. O ţinea cu mâna dreaptă, nu cu stânga, 
aşa că s-a străduit să-şi dea seama ce şanse ar avea. Putea să-l 
ia prin surprindere cu un pumn sau un picior, să se elibereze şi 
să fugă, să strige după ajutor... 

Dar apoi a fost prea târziu. Ezitase prea mult tot gândindu-se 
la variantele pe care le avea, oferindu-i răgazul să acţioneze el 
primul, să scoată din teacă un cuţit lung de vânătoare. 


6 


Siglufjordur, noiembrie 2008 

Dacă vizitatorii nu voiau să călătorească pe mare sau să 
meargă cu maşina prin trecătoarea montană, complet 
inaccesibilă pe timp de iarnă, sau dacă nu ştiau pe cineva cu un 
avion mic care să-i ducă pe mica pistă de aterizare din 
Siglufjordur, unde oricum nu mai existau zboruri regulate, 
tunelul mic şi îngust era singura cale de acces în Siglufjordur. 

Ari Thór hotărâse că nu avea nevoie de maşină într-un loc 
atât de mic, aşa că îi lăsase Kristinei mica Toyota galbenă. 
Fusese prea ocupată să înveţe ca să-l ducă la noul loc de muncă 
din Siglufjordur, în ciuda încercărilor lui de a o convinge că o 
călătorie în nord era o bună ocazie să stea liniştiţi împreună. 

Kristin era în continuare nemulțumită cu decizia lui de a se 
muta. Nu spunea multe, dar de fiecare dată când era pomenit 
Siglufjordur se lăsa o tăcere rece şi schimbau subiectul. 
Amândoi erau ocupați să înveţe, iar pe lângă cursuri Kristin 
lucra şi la spital. Ari Thór era nervos că nu-şi găsise timp să 
meargă cu el, mai ales că urmau să nu se vadă o lună până la 
Crăciun. Încerca să-şi scoată asta din minte, dar gândurile i se 
întorceau mereu la acelaşi lucruri şi se întreba unde se afla el, 
de fapt, pe lista priorităţilor ei. Era pe primul loc? Sau era pe 
locul doi, după medicină? Sau poate pe locul trei, după studii şi 
serviciu? 

Îl îmbrăţişase drăgăstos şi îl sărutase de rămas-bun. 

— Baftă, scumpule, îi spusese, cu căldură în glas. 

Între ei apăruse o barieră, o linie subţire, invizibilă, pe care 
el o simţea şi despre care poate că şi ea era conştientă. 

Tómas, sergentul de poliţie responsabil de secţia din 
Siglufjordur, îl luă de la aeroportul din oraşul Saudârkr6âkur, 
cam la 100 de kilometri sud de Siglufjordur, cel mai apropiat 
aeroport cu zboruri comerciale. 

— Mă bucur să te cunosc personal, zise Tómas, cu o voce 
încă mai tunătoare şi puternică decât şi-o amintea Ari Thor de 
la telefon. 

Tómas părea să aibă vreo cincizeci de ani, avea o faţă caldă 
înconjurată de păr alb, sau ce mai rămăsese din el - pe creştet 
nu mai avea nici măcar un fir rătăcit. 

— Şi eu. 

Ari Thór era obosit după zborul de dimineaţă, în care avusese 


parte de turbulente. 

— În general se face cam vreo oră jumate de aici până-n 
Siglufjordur, dar drumurile sunt groaznice aşa că s-ar putea să 
ne ia mai mult - asta dacă ajungem măcar! zise Tómas, râzând 
la propria glumă morbidă. 

Ari Thor nu zise nimic, nesigur ce să creadă despre bărbatul 
din faţa lui. 

Tómas nu vorbi mult pe drum, părând concentrat la traseu, 
chiar dacă, fără îndoială, mai condusese pe acolo de multe ori. 

— Eşti din nord? întrebă Ari Thór. 

— Get-beget, şi n-am de gând să plec nicăieri, răspunse 
Tómas. 

— Străinilor cum le merge pe la voi? 

— Păi... bine, de cele mai multe ori. Va trebui să arăţi ce poți. 
Unii o să te primească cu brațele deschise, alții nu. Cei mai 
mulţi ştiu despre tine şi vor să te cunoască. 

Făcu o pauză. 

— Bătrânul Eirikur iese la pensie şi tu îl înlocuieşti. S-a mutat 
în nord în '64, dacă ţin bine minte, şi de-atunci a rămas acolo. 
Dar din punctul nostru de vedere tot străin e! 

Tómas râse, dar nu şi Ari Thór. 

Oare a fost decizia corectă să se mute într-o comunitate 
rurală mică, unde poate că nu avea să se integreze niciodată? 

Ari Thór nu mai văzuse nimic care să semene cu ultimii 
câţiva kilometri înainte de tunelul prin munte. Drumul şerpuia 
pe costişă, iar maşina avea foarte puţin loc. Pe dreapta erau 
munţii albi ca zăpada, impunători şi puternici, în vreme ce pe 
partea cealaltă era o prăpastie înfricoşătoare, abruptă, către 
întinderile înzăpezite ale zonei Skagafijordur. Era suficientă 
numai o clipă de neatentie sau o porţiune cu gheaţă şi nu mai 
vedeau ziua de mâine. Poate că era mai bine că nu venise şi 
Kristin. Cu siguranţă şi-ar fi făcut griji din pricina ei ştiind că la 
întoarcere ar fi condus pe-acolo singură. 

Gândul la Kristin îi trezi din nou îndoielile. De ce nu-şi luase 
câteva zile libere ca să vină cu el? Chiar cerea atât de mult? 

Se relaxă când, în sfârşit, se apropiară de intrarea în tunel. 
Străbătuseră cu bine întreaga porţiune. Însă momentul de 
respiro nu dură mult. Se aşteptase la un tunel larg, bine 
iluminat, modern, dar  deschizătura din faţa lui era 
înspăimântătoare. Tunelul avea o singură bandă îngustă. Ari 


Thor află mai târziu că fusese săpat în munte cu mai bine de 
patruzeci de ani în urmă, când în Islanda existau doar puţine 
tuneluri. Starea lui de spirit nu era deloc îmbunătăţită de faptul 
că, ici şi colo, picura apă din tavanul de piatră de deasupra lor. 
Brusc, Ari Thór se simţi cuprins de un sentiment pe care nu-l 
mai trăise până atunci: o claustrofobie copleşitoare. 

Închise ochii şi încercă să-şi revină. 

Nu voia să-şi înceapă aşa relaţia cu Siglufjordur. Avea de 
gând să petreacă doi ani acolo, poate chiar mai mulţi. Şi doar 
mai trecuse de atâtea ori prin tuneluri fără probleme. Să-l fi 
indispus gândul la fiordul izolat mai degrabă decât tunelul în 
sine? 

Deschise ochii şi tocmai atunci, după un viraj, le apăru în faţă 
gura tunelului, conducându-i din nou sub cerul liber. Pulsul îi 
încetini şi se liniştise complet când Tómas zise: 

— Bine-ai venit în Siglufjordur! 

Fiordul îi întâmpină cu griul apăsător al unei zile cu cerul 
acoperit de nori care, alături de vârtejuri, ascundeau inelul de 
munţi, împiedicându-i să-şi arate întreaga maiestuozitate. 
Acoperişurile din oraş erau terne din pricina luminii slabe şi un 
strat subţire de zăpadă se aşternuse în curţi. 

Câteva fire de iarbă se iţeau sfidător din omăt, parcă 
refuzând să accepte sosirea iernii, în vreme ce munţii se înălţau 
semeţi deasupra lor. 

— Crezi că va fi o iarnă grea? întrebă Ari Thor, parcă simțind 
nevoia să se îmbărbăteze că viitorul se arăta mai frumos; poate 
că nu era decât o zi deosebit de mohorâtă. 

Tomas râse la întrebarea nou-venitului şi îi răspunse cu 
vocea lui gravă de bas: 

— În Siglufjârdur toate iernile sunt grele, amice! 

Nu se vedeau mulţi oameni, iar maşinile erau la fel de puţine. 
Era aproape ora prânzului. Ari Thór se aşteptase să existe mai 
multă activitate în acel moment al zilei. 

— Liniştit pe-aici, spuse el ca să rupă tăcerea. Criza bănuiesc 
că o să vă afecteze şi pe voi ca pe noi toţi ceilalţi. 

— Criză? Aici nu există aşa ceva. Criza ţine de Reykjavik şi n- 
o să se extindă în nord. Suntem prea departe, zise Tómas în 
timp ce intrau în piaţa din centrul oraşului. Aici, în Siglufjordur, 
am ratat şi anii de boom economic, aşa că nici criza nu ne 
îngrijorează prea tare. 


— Nici pe mine, zise Ari Thor. N-au existat prea mulţi ani de 
boom pentru studenţi. 

— Dacă e vreo recesiune pe-aici, e din cauza mării, continuă 
Tómas. Locul ăsta mustea de activitate în trecut, înainte să 
dispară heringul. Acum nu mai sunt prea mulţi oameni, vreo 
mie două sute sau trei sute. 

— Bănuiesc că nu se taie prea multe amenzi pentru 
depăşirea vitezei. Nu par să fie aşa multe maşini. 

— Ascultă, zise Tómas solemn, cu glasul devenit brusc grav. 
Slujba asta nu înseamnă să tai amenzi. Dimpotrivă. E o 
comunitate mică şi noi suntem mai mult decât nişte simpli 
sticleţi de serviciu. Mai degrabă înseamnă să dai cât mai puţine 
amenzi! O să te prinzi repede că lucrăm foarte diferit de cei din 
sud. E o comunitate închegată. Nu-ţi face griji, o să-nveţi. 

Tómas merse mai departe pe strada principală, Adalgata, de- 
a lungul căreia erau presărate tot felul de restaurante mici, 
magazine şi câteva case venerabile care păreau să aibă încă 
locatari. 

— Tu stai puţin mai în stânga, pe Eyrargata, spuse Tómas, 
arătându-i calea fără să mute privirea de la drum. Te duc întâi 
pe la secţie, să vezi un pic ce-i pe-acolo. 

Făcu dreapta, apoi din nou dreapta pe Grânargata, paralelă 
cu Adalgata, şi încetini. 

— Vrei să arunci o privire sau să mergi mai întâi acasă? 
întrebă el amiabil. 

Acasă? 

Din nou disconfortul, claustrofobia şi dorul de casă. Oare 
urma să poată vreodată să se uite la locul ăsta ciudat, cu fiordul 
lui impresionant, ca la o casă? Gândurile îi fugiră la Kristin, 
imaginându-şi ce făcea ea atunci în Reykjavik. Acasă. 

— Cred că mai bine mă fac comod, zise el, abţinându-se să 
înghită în sec. 

Câteva clipe mai târziu, Tómas parcă maşina pe Eyrargata în 
faţa unei case care stătea în mijlocul altor clădiri impunătoare, 
construite în urmă cu o generaţie sau mai bine. 

— Sper să fie în regulă, măcar pentru început. Primăria a 
cumpărat locul ăsta acum câţiva ani şi nu s-a îngrijit de el prea 
bine, dar mai mult pe dinafară trebuie renovat. Ar trebui să fie 
confortabil. E de vânzare de o grămadă de timp. E mult prea 
mare pentru tine, dar poate că prietena ta o să se mute şi ea în 


nord la un moment dat. E perfect pentru o familie mare, zise 
Tómas rânjind. 

Ari Thór încercă să zâmbească. 

— N-o să primeşti maşină dar, crede-mă, într-un loc ca ăsta 
n-o să ai nevoie, adăugă Tómas. Când vrei să mergi în sud, unul 
dintre noi te repede până la aeroportul Saudârkrokur, sau 
găsim pe cineva care merge încolo. 

Ari Thor făcu un pas înapoi şi privi casa cu luare-aminte. 
Ultima oară fusese văruită cu un roşu-pal care începuse să se 
scorojească. Avea etaj şi mansardă. Acoperişul era de un roşu 
aprins, ascuns în mare parte sub o pătură de zăpadă. 
Construcţia se înălța deasupra unui demisol unde se observa o 
lopată mare, proptită lângă uşă. 

— O să ai nevoie de ea, zise Tómas, râzând sumbru dar 
binevoitor. Când o să dea pe bune zăpada, o să ai nevoie de 
lopată ca să ieşi din casă. Nu ne eşti de niciun folos dacă rămâi 
blocat înăuntru! 

Disconfortul lui Ari Thór crescu şi inima începu să-i bată mai 
repede. 

Urcară treptele până în faţa uşii, unde Ari Thór ezită. 

— Ce mai aştepţi, tinere? întrebă Tómas. Deschide odată uşa, 
o să rebegim! 

— Nu am cheile, răspunse Ari Thór jenat. 

— Chei? făcu Tómas şi puse mâna pe clanţă, deschise uşa şi 
păşi înăuntru. Nimeni nu-şi încuie uşa. N-are rost, aici nu se- 
ntâmplă niciodată nimic. 

Dar pescui un mănunchi de chei din buzunar şi i le înmână 
lui Ari Thor. 

— M-am gândit că o să vrei să ai oricum un rând de chei, 
pentru orice eventualitate. 

Zâmbi. 

— Ne vedem mai târziu. 

Ari Thór rămase singur. Închise uşa. Păşi în bucătărie şi se 
uită pe fereastra prin care se vedeau casele de peste drum şi, 
spera el, într-o zi frumoasă, chiar şi munţii. 

Cuvintele lui Tomas îi stăruiau în minte. 

„Aici nu se-ntâmpla niciodată nimic.” 

În ce m-am băgat? 

În ce naiba m-am băgat? 


7 

Mai văzuse cutite de vânătoare. Soţul ei avea mai multe. Însă 
nimic n-ar fi putut s-o pregătească pentru momentul acela. S-a 
crispat, apoi a simţit cum i se scurge vlaga din trup. Întunericul 
i s-a întins înaintea ochilor. El a slăbit priza, sau i-a dat drumul, 
iar ea a căzut pe podea. 

Apoi l-a văzut pentru prima oară. Era îmbrăcat complet în 
negru - o geacă largă de piele, blugi şi adidaşi închişi la 
culoare, iar o cagulă îi ascundea toată fața, mai puţin ochii, 
nasul şi gura. Era convinsă că era vorba despre un bărbat, 
fusese convinsă încă de când îi simţise prezența, iar forța pe 
care o avea în mâini ii dăduse de înţeles că era tânăr. A ştiut 
imediat că nu l-ar mai fi recunoscut vreodată, asta dacă scăpa 
cu viaţă. 

L-a auzit şuierând, spunându-i să nu facă zgomot, altfel bagă 
cuțitul în ea fără să ezite. Era nevoită să-l creadă. Pentru prima 
oară era conştientă de propria mortalitate, iar gândul că acelea 
puteau fi ultimele el clipe i-au adus broboane de sudoare rece 
pe frunte. În mintea ei goneau tot felul de întrebări. Ce 
urmează? O veşnicie neagră sau Raiul? Zăcea întinsă pe jos, 
fiecare părticică a trupului o durea de pe urma căderii, şi îl 
privea cum stă în mijlocul sufrageriei, gata de luptă, cu arma în 
mână. 

Pentru prima oară de ani întregi s-a pomenit rugându-se. 


8 
Siglufjordur, decembrie 2008 

Tavanul camerei în care Ari Thor alesese să doarmă era jos. 
Nu era cea mai mare cameră de la etaj. Cine ştie de ce, alesese 
camera mai mică, cu un pat de o singură persoană, în locul 
celui dublu din dormitorul mai mare. Parcă încerca să 
sublinieze încă o dată pentru el însuşi că lua parte la o 
aventură de unul singur. 

Mutase patul chiar sub lucarnă ca să poată privi afară înainte 
să se culce şi când se trezea, chiar dacă rareori avea altceva de 
văzut decât beznă. 

Ceasul deşteptător ţârâi a patra oară. Ari Thor se întinse ca 
să apese pe butonul care urma să-i acorde încă zece minute 
preţioase de visare. Se cufundase în somn de fiecare dată, iar 
de fiecare dată avusese parte de un vis nou, diferit de cele 
dinainte. Parcă se uita la o serie de scurtmetraje pe care le 
scria, le regiza şi în care juca rolul principial. 

Era aproape ora zece, iar tura lui începea la prânz. Primele 
câteva săptămâni trecuseră într-o clipă. Indispoziţia începuse 
să dispară. Luptase cu ea învățând pentru examenele de 
absolvire şi lucrând peste program, luând orice tură 
suplimentară care i se oferea. Claustrofobia apărea în general 
seara, când stătea singur în pat şi se uita prin lucarnă la bezna 
de afară. Chiar şi aşa, prefera să se uite printr-un geam, mai 
degrabă decât la un tavan gol. 

Uneori, zilele cu vreme urâtă îl copleşeau, mai ales când 
ningea puternic. Nu apucase nici măcar să-şi instaleze o 
conexiune la internet, mai degrabă intenţionat decât din alt 
motiv. Putea să-şi verifice mail-urile la birou şi îi plăcea să se 
întoarcă seara acasă - da, acasă, un concept aproape nou - şi 
să stea liniştit, luând contact minim cu lumea de afară. Putea 
să-şi gătească ceva bun. Într-o singură săptămână, Ari Thór 
aproape că devenise un client obişnuit al vânzătorului de peşte 
local, al cărui magazin fermecător din piaţa centrală părea să 
fie mereu plin de peşte proaspăt. Ari Thór încercase cunoscutul 
eglefin, pe care mama lui i-l gătea în fiecare luni, precum şi mai 
deliciosul halibut. Însă până acum preferatul lui fusese 
păstrăvul proaspăt prins. Il condimenta cu reţinere, îl înfăşura 
în folie de aluminiu şi îl cocea în cuptor până când carnea 
cădea de pe os, dar nu-şi pierdea savoarea. 


După ce mânca se cufunda în cărţile pentru facultate şi în 
alte cărţi pe care le alesese de plăcere. În prima săptămână se 
dusese la bibliotecă în pauza de cafea şi împrumutase câteva 
cărţi pe care-şi dorise mereu să le citească dar nu avusese timp 
- la ele apela când începea să se poticnească în cărţile de 
facultate. 

Împrumutase şi câteva CD-uri cu muzică clasică, pe care le 
asculta când nu citea sau lucra, când, uneori, stătea pur şi 
simplu în întunericul sufrageriei şi se gândea la Kristin, la 
părinţii lui sau la cât de singur se simţea. Petrecuse o seară 
întreagă ascultând la radio transmisiunea în direct a unui 
concert interpretat de Orchestra Simfonică Islandeză - un 
nume care întotdeauna îi amintea de mama lui, care murise 
într-un accident de maşină când el era mic. Fusese violonistă în 
orchestră. 

Încercă din răsputeri să evite să se uite la televizor. Doar 
uneori mai prindea câte un buletin de ştiri. Din câte-şi dădea 
seama, Reykjavik aluneca în haos după criza marilor bănci, 
însoţită de proteste antiguvernamentale vehemente care 
păreau tot mai puternice de la o zi la alta. 

După fiecare tură îşi făcuse un obicei să aleagă o rută 
ocolitoare spre casă, care trecea pe lângă țărm, unde rămânea 
o vreme. Ceva din apropierea de mare îl liniştea, îl făcea să se 
simtă în largul lui în acest orăşel îndepărtat şi izolat. Când 
privea valurile deseori agitate aproape că-şi putea imagina că 
era pe malul mării în Reykjavik. Putea să meargă pe jos lângă 
apă şi din vechiul apartament din Oldugata. lar noaptea, 
gândul la mare îl ajuta să evite senzaţia sufocantă de claustrare 
care uneori era gata să-l cuprindă. 

Îi plăcea slujba destul de mult. Din când în când, secţia de 
poliţie părea mai degrabă o cantină decât un loc de muncă, 
aproape ca un centru social. Aveau vizitatori obişnuiţi care se 
opreau pentru o cafea - unii dintre ei de câteva ori pe 
săptămână - şi ca să stea de vorbă despre una-alta. Criza, 
protestele şi guvernul erau subiectele principale de discuţie, iar 
după ele venea vremea. În primele câteva zile de la sosirea lui, 
traficul prin colţul cu cafea al secţiei crescuse considerabil, 
pentru că toţi voiau să-l vadă pe băiatul nou din sud. 

Într-o zi, când îşi beau cafeaua la secţie, Tómas precizase că 
Ari Thór avea o licenţă în teologie. 


— Nu, de fapt nu-i chiar aşa, se grăbise Ari Thor să-l 
corecteze. 

— Dar ai studiat Teologia, nu? 

— Da, venise răspunsul ezitant. Dar n-am terminat. Am luat o 
pauză ca să merg la Academie. 

Fusese el însuşi luat prin surprindere auzind că spusese 
„pauză”. În adâncul lui ştia că, probabil, nu avea să termine 
niciodată Teologia. 

— Ei nu zău! E ceva! spusese Hlynur, un coleg care lucra cu 
Tomas de câţiva ani. 

Ari Thor ştia că Hlynur avea vreo 35 de ani, dar arăta mai în 
vârstă. Părul începuse să i se subţieze şi se întreba dacă acesta 
era într-o formă fizică suficient de bună încât să îndeplinească 
baremurile impuse de poliţie. De asemenea, părea distant, de 
parcă voia să descurajeze pe oricine să se apropie prea mult de 
el. 

— Avem un popă în devenire printre noi! continuase Hlynur. 

Ari Thór se sforţase să zâmbească, deşi era departe de a fi 
amuzat. 

— O să rezolvi cazuri care ne depăşesc pe noi, muritorii? 
întrebase Hlynur. Cu nişte ajutor de la ăl-de-sus? 

El şi Tómas râseseră. 

— Reverendul Ari, continuase Hlynur. Reverendul Ari Thór 
dezleagă misterul! 

După momentul acela, tot felul de oameni începuseră să-i 
spună „popa” sau „Reverendul Ari Thor”. Le făcea jocul, deşi 
nu-i plăcuseră niciodată poreclele, cu atât mai puţin o poreclă 
apărută pe seama studiilor pe care oricum nu le începuse cu 
mare convingere şi la care apoi renunţase. 

În prima zi la birou încercase s-o sune pe Kristin, dar ea nu 
răspunsese. Îi trimisese un e-mail în care îi povestea despre 
călătoria în nord, îi dădea amănunte despre Tómas şi despre 
noua casă. Nu pomenise nimic despre cum se simţea. Nu-i 
spusese că locul acela izolat îl întâmpinase cu mohoreală şi 
întuneric, că încă era amărât din pricina reacției ei când 
obținuse slujba sau că era dezamăgit că ea nu se sinchisise să- 
şi ia liber să vină cu el - sau măcar să petreacă un weekend 
împreună. Dar dacă ea nu voia să-i facă situaţia prea uşoară? 
Dacă spera că el urma să se întoarcă în Reykjavik în câteva 
săptămâni, capitulând în faţa zăpezii şi izolării din nord? 


Ari Thór îi citise răspunsul a doua zi. Îi scria despre muncă şi 
studii, precizând şi că tatăl ei îşi pierduse slujba la banca unde 
lucrase ani întregi, doar unul dintre mulţii angajaţi care 
fuseseră puşi pe liber. Ari Thor ştia că trebuia să fie dată peste 
cap de situaţie şi că mama ei lucra la un cabinet de arhitectură 
unde criza urma fără îndoială să-şi facă simțită prezenţa foarte 
curând. Kristin nu părea dispusă să intre în amănunte. Era un 
mesaj scurt, lipsit de orice fel de emoție. La fel cum îi 
răspunsese şi el. 

În ziua următoare reuşise să dea de ea la telefon. Tocmai 
ajunsese acasă după o tură lungă şi nu era pe cât de pregătit şi- 
ar fi dorit ca să discute despre ce-l frământa. Vorbiseră despre 
lucruri superficiale, nimic profund. Kristin fusese întotdeauna 
calmă şi tăcută şi rareori era dispusă să lase fleacurile 
cotidiene s-o supere. Aşa că Ari Thór nu reuşise să-şi dea seama 
dacă el era singurul care nu voia să vorbească despre lucruri 
care îi afectau pe amândoi. 

Odată cu trecerea săptămânilor, vorbiseră în fiecare zi, dar 
Ari Thór încă evitase să-şi exprime dezamăgirea că ea nu-l 
susţinea suficient în privinţa noului său job, iar Kristin părea să 
evite la rândul ei subiectul, probabil încă nervoasă că el plecase 
din Reykjavik. Chiar şi aşa, nu era corect, îşi spunea el. In 
Reykjavik ea îşi avea părinţii şi prietenii. El era singur într-un 
loc nou şi fără îndoială s-ar fi bucurat de câteva cuvinte de 
încurajare. Aşa că, în loc să atace subiectele cu adevărat 
importante, aveau conversații scurte - amicale, dar banale. 

Însă acum trebuia s-o sune. Era deja jumătatea lui 
decembrie, ajunsese în Siglufjordur de peste o lună şi se 
apropia Crăciunul. Trebuia să-i spună că Tomas hotărâse să-l 
pună în ture pe perioada sărbătorilor - iar asta nu era o 
discuţie pe care el o aştepta cu nerăbdare. Tómas i-o servise ca 
pe o rugăminte dar, realist vorbind, Ari Thór nu putea refuza: 
nu avea dreptul să refuze şi voia să arate de ce e în stare. 

Începu ziua cu un castron de cereale, lapte rece şi ziarul de 
ieri. Treptat se obişnuise să citească ziarele când nu mai erau 
de actualitate, pentru că numerele de dimineaţă nu ajungeau în 
fiordul acela îndepărtat decât cel mai devreme la prânz. Nu că 
ar fi contat. Ritmul vieţii era diferit acolo, timpul trecea mai 
încet şi nu era atâta grabă ca la oraş. Ziarele ajungeau când 
ajungeau. 


O sună pe Kristin şi aşteptă o clipă înainte ca ea să răspundă. 

— Bună, sunt la muncă, n-am putut să ajung imediat la 
telefon. Ce faci? 

— Nu rău, zise el şi ezită, uitându-se pe fereastra de la 
bucătărie. 

Asupra orăşelului se aşternuse un strat gros de zăpadă. 
Singurele maşini cu care se putea merge erau doar cele 4x4. 
Aici aveai nevoie de o pereche de bocanci buni, sau de schiuri. 

— Pe la tine ninge? Aici cade non-stop. 

— Nu, pe-aici nu-i niciun fulg. E doar frig şi nu bate vântul, 
dar pe jos e lunecuş. Se pare că în Reykjavik o să fie un Crăciun 
fără zăpadă. O să ratezi toată zăpada de Crăciun din nord. 

Ari Thór rămase tăcut o clipă, gândindu-se atent la cuvintele 
pe care urma să le folosească. 

Kristin continuă: 

— Am vorbit cu mama şi tata şi o să luăm cina de Crăciun cu 
ei, ca anul trecut, aşa că am scăpat să mai cumpărăm şi brad, 
asta dacă nu vrei să avem şi noi unul acasă... 

— Ştii... Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Da? 

— Da. Tomas a vorbit ieri cu mine şi trebuie să lucrez câteva 
ture de Crăciun... 

Linişte. 

— Câteva? 

Era nervoasă. 

— Cum adică? 

— Păi, în Ajun, în ziua de Crăciun şi câteva zile înainte de 
Anul Nou. 

Liniştea deveni asurzitoare. 

— Deci când vii în sud? 

— Probabil cel mai bine ar fi să vin la începutul lui ianuarie, 
când am liber o săptămână. 

— La anul? Vorbeşti serios? Nu vii de Crăciun? 

Tonul era glacial, dar Kristin nu ridică glasul. 

— Parcă stabiliserăm să vorbim totul de Crăciun, să facem 
planurile pentru la anul. Vrei să spui că nu ne mai vedem până- 
n ianuarie? Sau poate chiar februarie? 

— O să încerc să vin în ianuarie. Sunt tipul nou de-aici aşa că 
nu prea sunt în situaţia să pretind chestii. Ar trebui să fiu 
recunoscător că măcar am o şansă reală să fac carieră aici. 


Era puţin iritat, dar încerca s-o ascundă, nu voia să 
tensioneze şi mai tare atmosfera. 

— O şansă reală? Trezeşte-te, Ari Thor... Ţie ţi se pare că 
asta e o şansă să-ţi... construieşti o relaţie sau să-ţi întemeiezi o 
familie? Sunt 500 de kilometri între noi. 500, Ari Thór. 

De fapt vreo 400, nu 500, îşi zise în sinea lui, conştient că nu 
era momentul oportun s-o corecteze. 

— N-am ce să fac. Ceilalţi doi sunt aici de mai mult timp şi 
amândoi au familii... zise el, regretând imediat cuvintele pe 
care le rostise. 

— Şi ce? Tu n-ai familie în Reykjavik? Eu? Părinţii mei? 

— Nu asta am vrut să zic. 

Din nou linişte. 

— Trebuie să plec. 

Glasul ei îşi pierduse din forţă. Părea gata să plângă. 

— Trebuie să plec. Mă cheamă. Vorbim mai încolo. 


9 


Nu ştia ce are, ce intenționează. 

Un sentiment cumplit. Prin minte îi treceau gânduri pe care 
nu îndrăznea să le ducă până la capăt. Fra vorba despre un 
simplu jaf sau era ceva mult mai rău? 

Se gândise să-i ignore avertismentul şi să strige, să strige din 
toate puterile, dar prin apropiere nu prea erau oameni care s-o 
audă, iar casele erau, oricum, separate de nişte curți mari. 

Era prizoniera propriei prosperităţi în locuinţa uriaşă dintr- 
un cartier liniştit, unde oamenii erau dispuşi să scoată bani din 
buzunar ca să se îndepărteze de problemele lumii. 

El se uita în jur, în tăcere. Ea nu îndrăznea să vorbească şi 
abia dacă îndrăznea să-l privească. El s-a uitat în sufragerie, n- 
a spus nimic, iar liniştea a început să devină dureros de 
apăsătoare. Liniştea şi nesiguranța. 

Ce mama naibii? De ce nu vorbea? Să facă orice, numai să n- 
o mai lase încremenită în propria minte. 

Gândul i-a zburat la cei doi copii ai ei, care părăsiseră de 
mult cuibul părintesc. Ambii aveau familii. Erau slabe şansele 
să apară exact când avea nevoie de ei. În afară de concedii sau 
de Crăciun, își vizitau rareori părinţii. 

Nu, era singură cu necunoscutul. 

El stătea nemişcat şi încă părea să măsoare sufrageria cu 
privirea. Era o cameră superbă, dichisită ca într-o revistă, cu 
două acuarele pe pereţi, ambele înfăţişând peisaje de la ţară, 
precum şi cu măsuţa stilată de cafea şi canapeaua destul de 
nouă, biroul vechi, de lemn, moştenit de la familia soțului ei şi, 
în sfârşit, fotoliul, o piesă din piele, făcute de un designer, şi 
pentru care plătise o sumă ridicol de mare şi de care era 
profund ataşată. A tresărit când necunoscutul s-a trântit în 
fotoliu, a început să mângâie cotierele cu vârful cuțitului şi s-a 
uitat la ea. A spus ceva, un singur cuvânt, cu o voce răguşită, 
aproape ca o şoaptă, de parcă nu voia să-i poată recunoaşte 
mai târziu adevăratul glas. Era un amănunt promiţător, la fel şi 
faptul că îşi acoperise faţa. Poate că urma s-o lase în viaţă. 

S-a chinuit să audă ce spusese. 

— Poftim? întrebă ea îngrozită, aproape în şoaptă. 

— Am zis, unde sunt bijuteriile? 

E doar un nenorocit de hoţ, a hotărât ea, uşurată. 

S-a ridicat, dar se simţea slăbită, s-a străduit să-şi păstreze 


echilibrul când a arătat de-a lungul coridorului, spre scări. O 
parte dintre bijuterii erau în dormitorul de sus, dar soțul ei le 
pusese pe cele mai scumpe într-un seif din biroul de la parter, 
împreună cu actele lor şi alte obiecte de preţ. S-a simţit puţin 
mai bine când şi-a dat seama că nu ştia combinaţia. 

El ţinea cuțitul aproape nonşalant, dar tot lăsa impresia că 
ştia să-l folosească. Că nu era prima oară când ar fi făcut-o. Ea 
a urcat pe scări, cu necunoscutul în urma ei. I-a arătat repede 
bijuteriile din dormitor, hotărând neglijentă că n-avea rost să 
mai lungească situaţia, sperând că urma să ia ce voia şi apoi s-o 
lase în viaţă. 

Necunoscutul a răsturnat cutia de bijuterii pe pat şi s-a uitat 
prin ele, prin amintirile ei: inelul de logodnă, cadouri de la zile 
de naştere, daruri de nuntă. Ea s-a gândit la soțul ei. Dacă 
bărbatul ăsta n-o lăsa să scape? Dacă...? 

S-a gândit la viitor, la vârsta de aur pe care plănuiseră să şi-o 
petreacă în călătorii, explorând restul lumii. 

Oare nenorocitul ăsta avea să-i răpească totul? 


10 
Siglufjordur, duminică, 14 decembrie 2008 

Doi ani întregi. Îi venea greu să creadă. Ari Thór îşi amintea 
când mersese prima oară în centru să-i cumpere Kristinei un 
cadou de parcă ar fi fost ieri. Amintirile i se strecurară în minte 
în timp ce stătea lângă casa Uglei. Clopotele bisericilor răsunau 
de-a lungul fiordului. Sunetul se împrăştiase şi în oraş, nu-ți 
mai dădeai seama din ce direcţie vine. Instinctiv, Ari Thor se 
întoarse spre munţi, pentru că sunetul părea să coboare de- 
acolo, nu de la vreo biserică. Prin faţa ochilor îi străfulgeră o 
imagine - nu a munţilor, ci a unei seri liniştite lângă lacul din 
Reykjavik, din urmă cu doar doi ani. 

Sesiunea se apropia. În seara aceea renunţase la cursurile de 
teologie şi o lăsase pe Kristin acasă, cufundată în cărţile de 
care se despărţea numai fără tragere de inimă. Mersese pe jos 
până în centru, unde cumpărase două cărţi de la un magazin 
deschis până seara târziu, apoi se plimbase până la lac, un 
superb punct de atracţie în Reykjavik. Vremea era neobişnuit 
de liniştită pentru perioada aceea din an, însă aerul rece i se 
strecura sub gulerul hainei. Deşi cerul era înnorat, afară era, 
cumva, luminos, iar beculeţele de Crăciun străluceau în fiecare 
colţ de oraş. Rămăsese în picioare lângă lac, cu spatele la 
clădirea Parlamentului şi cu Primăria în dreapta. Pe stradă 
erau puţini oameni. Privea casele de peste lac de parcă ar fi 
fost desprins de el însuşi, un simplu observator care se bucura 
de o privelişte deosebită, o secvenţă de film care se derula de la 
stânga la dreapta. Era nouă seara, iar în perspectivă se profilau 
case dichisite, cu ferestre decorate cu lumânări de advent, 
brazi de Crăciun cu luminiţe sclipitoare şi clopotele catedralei 
care răsunau. Liniştea oraşului se dovedise cumva mai 
puternică decât frenezia de Crăciun. Pe lac, rațele măcăneau, 
parcă răspunzând clopotelor. Rămăsese perfect nemişcat, 
bucurându-se de moment, iar timpul se scursese mai încet 
decât şi-ar fi închipuit vreodată. 

Clopotele continuară să bată, dar de data asta erau cele din 
Siglufjordur. Ari Thór se opri brusc, năpădit de amintiri. Ugla îi 
puse o mână pe umăr; era uşoară ca o pană, dar el tot tresări. 
Se gândi imediat - cu dor - la Kristin, chiar dacă ştia că nu e 
ea. 

Se uită în jur şi zâmbi. 


În faţa lui stătea Ugla, profesoara de pian, în blugi închişi la 
culoare şi un tricou alb strălucitor, având vreo douăzeci de ani, 
înaltă şi subţire. Emana o căldură aparte, în ciuda aerului rece, 
dar avea şi o notă de tristeţe în ochi. Lumina becurilor de pe 
stradă îi făcea părul lung, blond să strălucească, iar ea îi 
răspunse la zâmbet. 

— Nu intri? O să mori de frig aici. 

Ari Thór îi văzuse anunţul în vitrina de la Co-op în urmă cu 
vreo două săptămâni. Îşi dorise întotdeauna să cânte la pian, 
dar nu avusese niciodată timpul sau motivaţia să facă ceva în 
acest sens. Rupsese una dintre fâşiile de hârtie pe care erau 
scrise numele şi numărul ei de telefon, iar acum venise pentru 
a doua lecţie. 

Era îmbrăcat gros şi vedea cum Uglei, îmbrăcată doar în 
tricoul cu mânecă scurtă, i se făcuse pielea de găină pe braţe. 

O contracție a muşchilor de sub piele, îşi aminti că îi spusese 
Kristin, dându-i o explicaţie medicală când el venise cu vechiul 
clişeu că i se făcea pielea de găină ori de câte ori o vedea. 

— Mersi, îi zise, agăţându-şi haina în hol şi închizând uşa 
după el. Bineînţeles, n-am putut să mai exersez de la ultima 
lecţie pentru că n-am pe ce s-o fac. Probabil că sunt cel mai 
praf elev pe care-l ai. 

— Nu-ţi face griji. Eşti şi cel mai bun, şi cel mai praf. Să 
spunem de la bun început că eşti cel mai bun pentru că eşti şi 
singurul. Încă mă întreb de ce m-am deranjat să pun anunţul, 
dar bănuiesc că bătrânul Hrólfur mi-a stârnit interesul. 

— Hrólfur? Scriitorul? întrebă Ari Thór. 

Auzise despre bătrânul maestru care locuia în oraş. 

— El însuşi. E o figură. Ar trebui să faci cunoştinţă cu el, să-ţi 
semneze o carte. Nu ştii niciodată - poate fi ultima şansă! Nu 
că n-ar fi sprinten pentru vârsta lui, are mintea brici. 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc, dar nu i-am citit nicio carte. 

— Trebuie neapărat să citeşti La nord de dealuri. E o 
capodoperă. E singurul roman pe care l-a scris şi e genial. 
După aia a mai scris două proze scurte şi poezii. 

— Nu ştiam că... 

— Îţi împrumut eu cartea, îl întrerupse Ugla. Mi-a dat şi 
autograf, aşa că ai face bine să nu verşi nimic pe ea. 

li zâmbi cu căldură. 

— Ce vrei să bei? Cafea? 


— Se poate ceai? 

Ari Thór băuse atât de multă cafea în studenţie, că fie şi 
numai mirosul îi amintea de nopţile neplăcute în care învăţa 
până târziu, tensionat din cauza cofeinei şi a stresului. Încerca 
să se obişnuiască treptat cu ceaiul. 

— Sigur. Stai jos şi între timp ţi-l aduc. 

Se cufundă într-un fotoliu adânc, roşu, odihnindu-şi braţele 
pe cotiere şi măsurând din priviri sufrageria. Când venise 
prima oară la ea, Ugla îi spusese că închiriase apartamentul 
gata renovat, cu tot cu pian. Cu siguranţă nimănui nu i-ar fi 
trecut prin cap că o tânără şi-ar decora aşa sufrageria. Parcă 
era un pas înapoi în timp, cu podeaua superbă de lemn, în mare 
parte acoperită de un covor maro şi alb cu modele ciudate. Mai 
erau două rafturi înguste, maro închis şi cam grosolane. Era 
limpede că proprietarul luase cărţile - pe rafturi mai erau doar 
câteva volume broşate, un amestec de cărţi polițiste şi romane 
de dragoste, şi un exemplar superb legat din La nord de dealuri 
de Hrólfur Kristjânson. Pe peretele lung din spatele canapelei 
atârna un afiş realizat după o pictură renumită, iar în partea 
opusă a camerei se afla pianul, îngropat sub un morman de 
discuri şi partituri. 

Ugla apăru din bucătărie cu o cană aburindă. 

— Sper că nu încalc vreo lege dacă dau meditații la pian fără 
autorizaţie, spuse ea, întinzându-i cana şi două pliculeţe de 
ceai. N-am decât două feluri de ceai, se scuză ea. 

— Mersi. Dacă se dovedeşte că e ilegal, o să trec cu vederea. 

Ari Thor zâmbi şi cufundă un pliculeţ în apa fierbinte. 

— Poliţia are lucruri mai bune de făcut decât să urmărească 
profesori fără autorizaţie, zise el şi se întrebă dacă, de fapt, 
chiar aşa stăteau lucrurile. 

Primele zile în Siglufjordur fuseseră o experienţă interesantă. 
Patrulase într-un jeep mare, dar nu făcuse concret prea multe. 
Aproape nimeni nu depăşea viteza legală, cel puţin nu în oraş şi 
cu siguranţă nu pe drumurile de munte înzăpezite, cu prăpastia 
abruptă dintr-o parte, din capătul celălalt al tunelului. Mai 
degrabă aveau de-a face cu tot felul de pericole, decât să dea 
amenzi. Fusese chemat la locul unui accident rutier, o lovitură 
minoră în spate, şi de două ori fusese rugat să descuie maşini. 
De câteva ori dusese acasă nişte beţivi. Era limpede că aici 
poliţia presta o gamă variată de servicii. 


— Mă duc să-mi iau o cafea, zise Ugla. Pe urmă putem să 
începem lecţia. 

Fiecare lecţie trebuia să dureze 45 de minute, dar săptămâna 
trecută Ari Thor mai rămăsese de vorbă cu Ugla o oră după 
meditaţie. 

În ultimele câteva săptămâni chiar se simţise ca un nou-venit 
într-un loc străin, din toate punctele de vedere. Nimeni nu 
vorbea cu el, dar cumva toată lumea ştia cine era - toată lumea 
ştia cine era oricine în orăşelul acela retras. Nimeni nu-i adresa 
vreun cuvânt la sală sau la bazin, dar deseori îi prindea pe 
localnici cum îl cântăresc din priviri, parcă evaluând noua 
achiziţie a poliţiei oraşului. 

O dată fusese gata să-i dea amendă unui localnic pentru că 
folosise mobilul la volan. 

— Tu cine dracu' eşti? Eşti poliţist? Nu ştiam că avem un 
poliţai nou, se răţoise şoferul. 

Ari Thór ştia foarte bine că bărbatul se dădea în spectacol. 

— De unde ştiu că n-ai furat maşina şi uniforma? insistase 
şoferul, rânjind arogant. 

Ari Thór îi zâmbise. 

— De data asta nu vă dau amendă. 

Era politicos, în ciuda nervilor pe care şi-i făcuse. 

— Dar să nu se mai repete. 

Data viitoare nu avea să mai fie atât de înţelegător. 

Ştia că oamenii îl ţineau sub observaţie. Odată uitase să 
semnalizeze înainte de un viraj când era în maşina de poliţie şi, 
când se întâlnise cu Tómas, aflase că un trecător anonim făcuse 
plângere. 

— Doar nu credeai că o să fie floare la ureche, nu? Pe-aici n- 
avem crime şi alte cele, dar nu stăm nici de pomană, îl 
avertizase Tómas. 

Incidentul îl făcuse să se simtă foarte singur. Ca un străin 
care venise în Siglufjordur doar pentru un weekend şi se 
pomenise că în fiecare zi îi e prelungită şederea. Ca un călător 
care uitase să-şi cumpere bilet de întoarcere. 

Putea să stea de vorbă în fiecare zi la cafea cu Tomas şi 
Hlynur, dar discuţiile erau superficiale, despre politică şi sport. 

Înţelesese imediat că Ugla era altfel. Era caldă şi primitoare, 
îşi răpea benevol din timp şi putea să asculte cu atenţie când 
era nevoie. 


Ugla se întoarse cu cafeaua ei. Nu părea să se grăbească să 
înceapă lecţia. 

— Până acum îţi place Siglufjordur? întrebă ea, schiţând un 
zâmbet. 

— Ce să zic, e ok, răspunse el ezitant. 

— Ştiu. La început e greu, e o comunitate foarte mică. 
Oamenii te vorbesc pe la spate. Ştiu cum e... 

Glasul ei era liniştitor, reconfortant. 

— M-a ajutat că m-am mutat aici din Patreksfjordur, ştiam 
precis cum sunt orăşelele astea - deşi niciunul nu seamănă cu 
altul. Viaţa de aici e foarte diferită de cea din Vestfirðir, dar n- 
aş putea spune exact în ce fel. Probabil că fiecare orăşel are 
farmecul lui, explică ea zâmbind amuzată, parcă încercând să-l 
facă să se simtă mai bine. 

Ugla avea ceva captivant, ceva ce te invita să ai încredere în 
ea. 

— Am auzit că ai făcut Teologia, zise ea. 

— Nu chiar. Am renunţat acum mai mult timp. 

— Ar trebui s-o termini. 

Ari nu voia să se lase atras în discuţia aceea aşa că încercă 
să schimbe subiectul. 

— Dar tu? Eşti la universitate? 

— Da, răspunse ea repede. La un moment dat o să fiu. 
Trebuie să termin liceul mai întâi... Am plecat din 
Patreksfjordur cam pe fugă... 

Vocea i se stinse. 

Ari Thór simţi că era ceva în perioada din Patreksfjordur 
despre care nu voia să vorbească. 

După o tăcere scurtă şi uşor stânjenitoare, ea continuă: 

— Poate reuşesc să merg la facultate în Akureyri, sau în 
Reykjavik, deşi nu cred că mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraş 
atât de mare. 

— Nu-i chiar aşa de mare, o să-ţi placă. Am un apartament în 
centru, aproape de port. 

Era surprins că deja vorbea cu ea ca şi cu o prietenă bună, 
dar dintr-un motiv sau altul nu pomeni nimic despre Kristin sau 
despre faptul că locuiseră împreună în apartamentul din 
Reykjavik. Din cine ştie ce motiv, nu voia să-i spună că avea 
iubită. Şi, până la urmă, Ugla nu-l întrebase direct, deci nu 
minţise. 


— Înseamnă că e o schimbare mare, zise ea. Deşi stai tot 
lângă port, doar că e altul. 

Totuşi, Ugla mai avea ceva ce nu-şi putea explica. Sigur, era 
departe de familie, dar acolo el sesiza şi o tristeţe mai 
profundă, dincolo de dor. Fiecare zâmbet îi era însoţit de o 
umbră în ochi. 

— Şi munţii, ştii tu... 

El zâmbi. 

— Parcă te sufocă, nu? 

— Exact, încuviinţă el. 

Apoi mută discuţia într-o direcţie mai plăcută. 

— Stai aici de Crăciun? 

— Da, părinţii mei vin să petrecem împreună Crăciunul. Nu 
mă prea pricep la cina de sărbători aşa că o s-o rog pe mama să 
gătească ceva special. 

Inflexiunile vocii dădeau de înţeles că abia aştepta. 

— Nici eu nu mă prea pricep, zise Ari Thor cu o doză de falsă 
modestie. Dar o să-ncerc să născocesc ceva festiv. 

Sorbi din ceaiul încă fierbinte. 

— Lucrez în Ajun. O să fiu singur, aşa că o să-mi iau mâncare 
şi câteva cărţi bune. 

— Sună groaznic. 

Lui Ari Thór îi plăcu sinceritatea ei. 

— Aşa şi e. Dar n-am de ales. 

— Părinţii tăi o să vină în nord de Crăciun? 

Era o întrebare inocentă. Nu se prezenta ca fiind tipul căruia 
îi muriseră părinţii şi n-avea de gând să se supere din pricina 
întrebării ei. 

— Nu... Mi-am pierdut părinţii cu ceva timp în urmă, zise el 
uitându-se în ochii fetei, apoi îşi cobori imediat privirea când ea 
se uită stânjenită în cana de cafea. 

— Îmi pare rău, spuse ea cu sinceritate. Chiar îmi pare rău, 
n-am ştiut. 

— Stai liniştită, răspunse el. Cu timpul, te obişnuieşti. 

— Serios? întrebă Ugla surprinsă. 

Ari Thór dădu din umeri. 

— Chiar te obişnuieşti? 

— Da... Da, cred că se poate spune şi aşa. Dar durează. Mi-a 
luat mult să depăşesc momentul, nu e ceva care se întâmplă 
peste noapte. Însă devine mai uşor cu timpul. Trebuie să mergi 


mai departe, viaţa merge mai departe... 

Ugla rămase tăcută. 

— De ce întrebi? spuse Ari Thór în cele din urmă. 

Ea nu răspunse câteva clipe, uitându-se fix în cană de parcă 
ar fi găsit acolo răspunsurile la toate întrebările. 

În cele din urmă ridică privirea. 

— Mi-am... mi-am pierdut iubitul acum câţiva ani. De asta m- 
am mutat aici. 

Fiind obişnuit să fie el cel care suferise pierderea - cel 
compătimit -, Ari Thór nu ştiu ce să răspundă. 

— Condoleanţe, zise într-un final, neştiind ce altceva să 
spună, dar dându-şi seama că vorbele lui erau lipsite de 
însemnătate şi că la fel de bine i-ar fi putut da un bilet de 
condoleanţe de la florărie. 

— Mulţumesc. 

— Cum a murit? 

— Păi... eram în centru în Patreksfjordur. Acolo e un băruleţ, 
iar el... 

Agust, voia să spună, dar ezită, de parcă nu i-ar fi putut rosti 
numele cu voce tare. 

— S-a încăierat cu cineva din afara oraşului, un individ foarte 
beat. A încasat un pumn, a căzut şi nu s-a mai ridicat... A fost o 
singură lovitură, adăugă ea. 

Avea o expresie devastată, însă Ari Thor simţea că îşi luase o 
povară de pe suflet povestindu-i întâmplarea. 

— Îmi pare rău, zise el. Foarte rău. 

— Mulţumesc, murmură ea din nou. 

Ea lăsă deoparte cana de cafea şi se uită la ceas. 

— Nu vreau să te ţin aici toată seara, îi spuse, cu o voioşie 
vizibil forţată. Hai să începem. 

— Sigur. Trebuie să recapitulez ce am făcut săptămâna 
trecută. N-o să fie prea frumos! 

Se aşeză la pian şi îşi puse mâinile pe claviatură. 

— Nu, nu aşa, îl corectă Ugla, luându-i mâna dreaptă şi 
mişcând-o. 

El roşi când îl atinse şi simţi o energie caldă şi plăcută 
dinspre ea. 

— Mersi. E mai bine aşa, zise el şi brusc Kristin i se păru că e 
la zeci de mii de kilometri depărtare. 


11 

A întrebat din nou unde erau banii, ridicând glasul suficient 
cât să intimideze dar nu şi cât să fie auzit de pe stradă. Incă 
purtând haina pe care şi-o pusese ca să ia orezul, ea îi dăduse 
poşeta incă de prima oară când o ceruse. 

Orezul. Uitase de el? Şi-a alungat gândul, surprinsă că-şi 
putea face griji în legătură cu mâncarea într-un moment ca 
ăsta. 

El aruncase o privire rapidă în poşetă, văzuse că n-avea mai 
nimic înăuntru şi îi ceruse din nou să-i spună unde erau 
nenorociţii de bani. 

Ea a scuturat din cap, iar el a întrebat-o despre un seif. 

A scuturat din nou din cap, dar probabil ochii au dat-o de gol. 
Ca o pisică ieşită la vânătoare, el prinsese mirosul prăzii. 

A făcut un pas spre ea şi i-a pus cuțitul la gât. 

— Ai o singură şansă. Profită de ea. 

Vocea lui o ingrozea. 

A continuat: 

— Dacă-mi spui că nu există niciun seif, te omor aici şi acum. 
La mine nu vii cu rahaturi. 

l-a răspuns pe loc, l-a condus în jos pe scări, de-a lungul 
coridorului care ducea din hol în birou. El a aprins lumina, iar 
becul slab a luminat încăperea, inclusiv seiful masiv din faţa 
lor. 

S-a uitat la ea. 

Ea s-a grăbit să răspundă înainte să apuce el să întrebe: 

— Nu ştiu combinația. Crede-mă! aproape strigă ea. Trebuie 
să aştepţi să ajungă soţul meu acasă. 

El a ridicat cuțitul şi inima ei a început să bubuie, în clipa 
aceea, probabil doar telefonul i-a salvat viaţa - sau cel puţin i-a 
prelungit-o. 


12 
Siglufjordur, ajunul crăciunului, 2008 

— Crăciun fericit, băiete! îi ură Tómas voios şi ieşi în noaptea 
rece. 

Ari Thór se pregătea să-i răspundă când auzi uşa închizându- 
se şi hotări că n-avea rost să facă urări pe care să le audă 
numai el. Stătea singur în faţa calculatorului de la secţia de 
poliţie. Pe pereţi fuseseră atârnate ghirlande din fâşii de hârtie 
roşii şi albe, iar lângă intrare se afla un brad de plastic, decorat 
cu ornamente ieftine - cam atât însemna Crăciunul la secţia de 
poliţie. 

Poate că era suficient. Locul n-avea să fie prea aglomerat în 
perioada sărbătorilor. Ari Thor urma să fie singur acolo, toată 
tura de la prânzul zilei de Ajun până la prânzul zilei de Crăciun. 
Urma să fie o tură singuratică, dar bine plătită, iar munca 
suplimentară era privită foarte bine. Îşi aminti că, dată fiind 
starea ţării, putea să zică mersi că avea unde să lucreze. 

Recunoscuse faţă de el însuşi că nu era Crăciunul pe care îl 
aştepta - primul de când el şi Kristin începuseră să locuiască 
împreună. În acelaşi timp, îl străfulgeră gândul că era puţin 
probabil să mai locuiască împreună. El se mutase în partea 
cealaltă a ţării, iar ea nu părea dispusă să-l urmeze. Nu-l 
consola prea tare faptul că ea încă stătea în apartamentul lui 
din Reykjavik. Apartamentul acela era casa lui tot atât de mult 
cât era Siglufjordur casa Kristinei. 

Îşi dorea să-i dea un e-mail sau s-o sune, dar ceva îl reţinea. 
Ea ar fi trebuit să-l sune. El era singur şi abandonat într-un 
oraş izolat, departe de orice, departe de prieteni şi înconjurat 
numai de ghirlande stupide din hârtie. 

Afară ningea necruţător, iar Ari Thor era atent când la 
ecranul calculatorului, când la zăpada care se aşternea într-un 
strat tot mai gros. Urma să fie o tură foarte singuratică. leşi pe 
trotuar să ia o gură de aer curat - fără îndoială mai curat decât 
cel din Reykjavik - şi să dea zăpada din faţa uşii. N-avea de 
gând să rămână blocat înăuntru şi, bineînţeles, trebuia să poată 
ieşi dacă era vreo urgenţă. 

Ari Thór îşi aminti de cuvintele lui Tómas. 

Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic. 

Până acum, munca lui fusese monotonă - patrule şi câteva 
solicitări mărunte. Pe biroul lui ajunsese un singur incident 


grav: un marinar îşi rupsese piciorul la bord şi Ari Thor 
trebuise să ia declaraţiile membrilor echipajului. Îşi dăduse 
silinţa să noteze toate detaliile accidentului, dar constatase că 
nu pricepea pe de-a-ntregul ce se întâmplase. Bănuia că 
membrii echipajului se străduiau din răsputeri să folosească 
numai termeni marinăreşti care să-l încurce pe un tinerel din 
sud, care n-avea deloc experienţă la bordul unui vas. Dar 
refuzase să le facă jocul şi le ceruse explicaţii. 

Privi pe fereastră la oraşul liniştit. 

Cu o zi înainte se oprise la mica librărie şi cumpărase un 
roman nou-apărut care era pe lista lui de Crăciun, ştiind că n- 
avea cine altcineva să i-l dăruiască. De fapt, lista exista 
întotdeauna numai în mintea lui şi nici măcar Kristin nu reuşise 
să ghicească ce era pe ea când îi cumpărase o carte Crăciunul 
trecut. Părinţii lui îi dăruiau o carte de fiecare Crăciun. Tradiţia 
islandeză de a citi o carte nouă în seara de Ajun, până 
dimineaţa devreme, fusese importantă în casa părintească. 
Când mama şi tatăl lui muriseră iar el rămăsese orfan la 
frageda vârstă de 13 ani, se mutase cu bunica lui. De atunci, se 
hotărâse să-şi cumpere de Crăciun o carte pe care voia 
neapărat s-o citească. 

— Eşti liber să mergi acasă pe la şase să mănânci dacă ţi-e 
foame, dar să-ţi iei telefonul cu tine, îi spusese Tómas înainte 
să plece. 

Dar, cum acasă nu-l aşteptau decât liniştea şi patru pereţi, 
nu-i luase mult să decidă că n-avea rost să meargă acasă să 
mănânce singur. În dimineaţa aceea îşi pregătise o cină 
islandeză tradiţională de Crăciun - carne de porc afumată - o 
învelise în staniol şi o luase cu el, alături de câteva doze de 
bere de Crăciun, o lumânare mare şi albă, cartea cea nouă şi un 
CD pe care-l împrumutase de la bibliotecă. 

Anul ăsta n-avea să primească niciun cadou, nici măcar de la 
Kristin. 

Încercă să se concentreze la altceva, însă gândurile i se tot 
întorceau la Kristin şi simţi o indignare inexplicabilă, arzătoare. 
Sigur că, dacă e să fim corecţi, nici el nu-i trimisese vreun 
cadou. Ştia că greşise plecând de lângă ea, acceptând o slujbă 
fără să discute împreună, dar era prea mândru să recunoască. 
Nu mai vorbiseră de când îi spusese că nu putea să ajungă în 
Reykjavik de Crăciun. Îi era ruşine că o dezamăgise şi îi era 


teamă că ea ar mai fi încă supărată. În sinea lui, spera ca ea să 
facă primul pas, să-l caute, să-i spună că totul avea să fie bine. 

Îl aşteptase toată ziua pe poştaş, sperând că ea îi trimisese 
ceva. Un cadou mic, o felicitare. Până la urmă, ceva ateriză în 
cutia de scrisori, o singură felicitare. Sfâşiase nerăbdător 
plicul, cu sufletul la gură. 

Fir-ar. 

Era o felicitare de la un prieten din copilărie. Nimic de la 
Kristin. Încercă să ignore dezamăgirea şi să se bucure că 
vechiul lui prieten îşi amintise de el. 

Din când în când lua telefonul s-o sune pe Kristin, de parcă 
un glas i-ar fi şoptit la ureche să se lase cuprins de spiritul 
Crăciunului şi să treacă peste conflictele dintre ei. Dar îi era 
teamă de ceea ce îi va răspunde ea. Mai bine evita dezamăgirea 
şi nu suna. 


TOmas îşi aranja cravata în faţa oglinzii. Avea ochii obosiţi şi 
pleoapele grele. 

Nu pricepea de ce soţia lui voia să se mute din Siglufjordur. 
Pur şi simplu nu înţelegea. Făcuse el ceva? 

Erau căsătoriţi de 30 de ani. Începuse să-i bată apropouri 
încă din toamna trecută. Voia să se mute, să plece din oraş, să 
meargă în sud şi să se înscrie la facultate. Nu înţelegea de ce 
simţea nevoia să meargă din nou la şcoală la vârsta ei. Ea 
spunea că o putea însoţi la Reykjavik dacă voia şi el - nu că ar fi 
fost o opţiune reală, pentru că n-ar fi putut să plece din 
Siglufjordur sau să-şi părăsească slujba. Spera ca ea să se 
răzgândească, dar părea puţin probabil. 

— Vrei să divorţăm? Despre asta-i vorba? 

— Nu... Vreau să vii şi tu, spusese ea pe un ton care lăsa de 
înţeles că el n-avea putere de decizie. Am nevoie de o 
schimbare. 

El nu simţea nevoia de o schimbare. 

Şi mai trebuiau să discute asta şi cu băiatul. Nu că fiul lor, 
Tómas, ar mai fi fost copil, era un bărbat de cincisprezece ani 
care urma să plece la liceu în Akureyri iarna următoare. Băiatul 
lor mai mare plecase de mult, în urmă cu peste zece ani, şi doar 
rareori se mai aventura prin nord. 

Ea hotărâse să aştepte până în primăvară să se mute. 

Schimbare. 


Îşi dăduse seama din expresia ei că n-avea să se mai 
întoarcă. Apoi fiul lor urma să plece la liceu şi el avea să 
rămână de unul singur. 

Incercă să se concentreze în faţa oglinzii. Cravata încă era 
prea scurtă. 

Cravata naibii, îşi zise. 

Ea i-o dăruise Crăciunul trecut. 

Nu se mai întoarce. 


Era aproape şase seara când telefonul de la secţie sună, 
făcându-l pe Ari Thor să tresară. Liniştea fusese deplină până 
atunci, întreruptă doar de zumzetul calculatorului şi ticăitul 
ceasului de pe perete. 

Claustrofobia i se strecurase treptat în minte, la fel şi 
senzaţia care i se accentuase odată cu înteţirea ninsorii. Parcă 
zeii care stăpâneau vremea încercau să construiască un zid în 
jurul clădirii prin care să nu poată vreodată să răzbată. Vedea 
cum în jurul lui imaginea lucrurilor îşi pierdea din intensitate şi 
brusc se pomeni gâfâind. De data asta, însă, senzaţia îi trecu 
repede. 

Când telefonul rupse tăcerea, se întreba dacă, în cele din 
urmă, avea să primească, totuşi, vreun semn de la Kristin. 

Se uită la ecranul gol al mobilului şi apoi îşi dădu seama că 
nu telefonul lui suna, ci acela de pe birou. 

Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic. 

Ari Thor se grăbi să răspundă. 

— Poliţia. 

Nu se auzi niciun răspuns, dar cineva era cu siguranţă la 
celălalt capăt al firului. Se uită la numărul apelantului şi 
constată că era vorba despre un telefon mobil. 

— Alo? 

— ...0 să... 

O şoaptă abia auzită. Greu de ghicit dacă era vorba despre 
un bărbat sau o femeie, dacă era în vârstă sau nu. 

Ari Thór se înfioră şi nu-şi dădu seama dacă din pricina 
apelului sau a frigului adus de zăpadă. De zăpada necruțătoare. 

Oare o să se oprească vreodată ninsoarea? se întrebă el. 

— Alo? făcu din nou, încercând să-şi îngroaşe vocea şi să-i 
confere autoritate. 

— ...cred că o să-mi facă rău... 


Acum Ari Thór era sigur că sesizase frică în glasul de la 
telefon, frică şi disperare. Sau, poate, doar îi atribuise 
apelantului propriile temeri - claustrofobia şi singurătatea? 

— Cum aţi zis? întrebă el, dar legătura se întrerupse. 

Încercă să sune înapoi, dar în zadar. Căută numărul în baza 
de date a poliţiei. Nu era un utilizator înregistrat, deci probabil 
că era o cartelă SIM cumpărată de la un chioşc, poate chiar de 
la chioşcul din Siglufjsrdur. Însă apelul ar fi putut veni de 
oriunde din ţară. 

Nu ştia ce să facă, aşa că mai aşteptă o clipă şi sună din nou. 

Avea ton, iar de data asta primi şi un răspuns din partea 
aceleiaşi voci şoptite. 

— Îmi pare rău... n-ar fi trebuit... îmi pare rău... 

Apoi legătura se întrerupse din nou. 

Uluit, Ari Thor se holbă în întuneric. 

Nenorocitul ăsta de întuneric. 

„Sună-mă dacă e ceva”, zisese Tómas cu o notă de empatie, 
conştient că nu era cinstit să-l lase pe recrutul nou singur în 
secţie de Crăciun. 

Era cinci şi jumătate. Cum Tómas era o persoană care-şi 
trăia viaţa echilibrat, evitând pe cât posibil situaţiile stresante, 
era de presupus că, mai ales de Crăciun, nu se grăbise şi încă 
nici nu-şi pusese costumul pe el. 

La naiba, îşi zise Ari Thór şi formă numărul lui Tómas. 

— Alo? 

La celălalt capăt al firului se auzi glasul cunoscut, puternic 
dar prietenos, de bas. 

— Tomas? Aici Ari Thór... Scuze că te sun la ora asta... 

— Bună seara! 

Tómas părea distras şi cu siguranţă mai puţin voios decât de 
obicei. 

— Crăciunul nu începe până nu suntem gata, iar eu nu mă 
grăbesc, încă împachetăm cadourile. Partea cea mai proastă e 
că preotul începe slujba la şase fix, dar n-ar fi prima oară când 
ajungem la jumate, zise el, râzând parcă forţat. 

— Am primit un apel ciudat, n-am prea ştiut ce să înţeleg, 
spuse Ari Thór. Persoana care a sunat mi-a şoptit că ar fi în 
pericol, sau cel puţin aşa mi s-a părut. După, când am sunat 
înapoi, mi-a zis că ar fi fost o greşeală. 

— Nu-ti face griji, răspunse Tómas cu mintea în altă parte. 


Părea obosit. 

— Din când în când mai primim telefoane din astea, se ţine 
lumea de poante, în general puştanii. Copiii ăştia... 

Ezită înainte să continue. 

— Deci el sau ea practic a recunoscut că era o glumă când ai 
sunat înapoi? 

— Păi, cam aşa cred... 

— Atunci nu-ţi mai bate capul. E enervant să fii de serviciu 
de Crăciun, iar unii oameni pur şi simplu n-au conştiinţă. Ei 
bine, domnule Reverend, n-ai altele pe cap? O slujbă, ceva? 

Râse din nou forţat, iar Ari Thor încercă să zâmbească şi să 
ignore neliniştea pe care i-o indusese vocea şoptită de la 
telefon. 

— Bănuiesc că da. Oricum, salutări acasă. 

— Le transmit. 

— Şi Crăciun fericit! adăugă el, dar Tomas închisese deja. 

Ari Thor luă cartea pe care o cumpărase, în ciuda promisiunii 
pe care şi-o făcuse că avea să citească abia după cină. Se 
bucura de micile plăceri ca să ţină plictiseala la distanţă. După 
ce parcurse numai câteva pagini, îşi dădu seama că nu mâncase 
nimic. Fiindu-i imposibil să se concentreze, se ridică şi deschise 
uşa. Păşi pe zăpadă şi privi munţii. Oamenii îi învinseseră 
săpând tuneluri şi acum se străduiau să oprească forţele naturii 
ridicând apărători împotriva avalanşelor, atât de mari că 
păreau ridicate de troli. Însă întunericul şi zăpada nu puteau fi 
înfrânte niciodată. Ari Thor îşi ridică faţa spre cer şi închise 
ochii, simțind cum fulgii aproape fără greutate i se aşază pe 
chip, unul câte unul, căutând adăpost. 

Dinăuntru se auzi un zgomot, iar de astă dată era limpede că 
venea de la mobil, nu de la telefonul de serviciu. Un SMS. 

Kristin? 

Îşi şterse zăpada de pe faţă şi se repezi cu tălpile ude spre 
birou, aproape alunecând. Veche, din lemn deschis la culoare, 
masa de lucru era, probabil, cea mai elegantă piesă de mobilier 
din secţia de poliţie altfel mohorâtă. Telefonul era pe birou. 
Luminiţa roşie care pâlpâia arăta că îl aşteaptă un mesaj. Era 
mai binevenită decât orice instalaţie de Crăciun. 

Ari Thór uită de apelul de mai devreme, de vocea şoptită, de 
teamă şi nesiguranţă şi înşfăcă telefonul să citească mesajul. 
Dezamăgire. Nu era de la Kristin. Nici măcar nu era un număr 


cunoscut. 

Îl citi surprins. 

„Crăciun fericit! Distracţie plăcută la birou!” 

Dedesubt, un nume - Ugla. 

Adică Ugla îşi amintise să-i trimită un mesaj de Crăciun şi 
Kristin nu? 

Supărarea pe Kristin pentru neglijenţa de care dăduse 
dovadă - pentru intransigenţa ei - cedă treptat locul încântării 
produse de mesajul Uglei, iar gândul la ea îi aduse zâmbetul pe 
buze. li evocă imaginea în minte: înaltă, dar nu chiar de 
înălţimea lui, cu degetele ei delicate de muzician. 

Probabil că Ugla era acasă cu părinţii ei şi făcea ultimele 
pregătiri pentru Crăciun, dar tot îşi amintise de el. li trimise un 
mesaj plin de recunoştinţă în care îi ura „Crăciun fericit”, apoi 
se cufundă din nou în lectură. De data asta îi venea uşor să se 
concentreze. 


Crăciunul se instală pe sunetul clopotelor, care răsunau prin 
oraş până la munţi, dar nu mai departe de atât, de parcă ar fi 
fost menit numai pentru locuitorii din Siglufjordur. 

Ari Thor lăsă jos cartea, scoase lumânarea din pungă, o aşeză 
la fereastră şi o aprinse cu un chibrit. Apoi dădu deoparte 
hârtiile ca să-şi facă loc să mănânce şi turnă o doză de bere de 
Crăciun într-un pahar. Se gândi la mama lui, care pregătea 
mereu de Crăciun coaste afumate de porc şi punea mereu 
aceeaşi muzică de pe un vinil vechi înainte să înceapă 
transmisia naţională a slujbei de Crăciun, anunţată la radio de 
sunetul clopotelor. 

Scoase CD-ul din pungă şi îl puse în player-ul vechi, dar 
funcţional din secţie. Ridică volumul înainte de primele 
acorduri şi ştiu clar ce voia să asculte: largoul din Iarna lui 
Vivaldi. 

Iar odată cu asta sosi Crăciunul. 


13 

Mobilul din buzunarul de la haină - de ce nu încercase să-l 
folosească? De ce nu sunase la poliţie? Ar fi fost simplu, putea 
să formeze numărul din trei cifre fără să se uite... Fir-ar. Era 
prea târziu să se gândească la asta acum, când soneria 
telefonului ţiuia strident din buzunar. 

El a tresărit, iar lama ascuțită pe care i-o sprijinise pe gât a 
ciupit-o uşor. Și-a pus mâna pe rană şi a descoperit că nu era 
adâncă. 

El a înşfăcat telefonul, s-a uitat la ecran şi i l-a arătat. Era 
soțul ei, fără îndoială voia s-o sune înainte să urce în avion. 

— Te rog, dă-mi telefonul, şopti ea. E soţul meu. O să-şi facă 
griji dacă nu răspund. 

Dar ştia că nu era adevărat. Avusese grijă s-o sune pe mobil, 
nu pe fix, gândindu-se că poate dormea, cu telefonul pe silent. 

Bărbatul în negru a rămas o clipă pe gânduri, parcă 
încercând să-şi dea seama dacă-i spunea sau nu adevărul, în 
vreme ce telefonul a continuat să ţiuie tot mai puternic. 

Apoi s-a întors spre ea şi a dat drumul mobilului în buzunarul 
gecii de piele. 

— Spune-mi combinaţia! Acum! 

— N-o ştiu! 

Îl implora, iar inima i-o luase razna. 

— Trebuie să mă crezi! 


14 
Siglufjordur, joi, 8 ianuarie 2009 

Ugla se ridică. Fusese aşezată pe un taburet vechi, cu 
plasticul rupt. Rămase pe loc o clipă şi se uită adânc în ochii 
bărbatului din faţa ei. Karl. Părul lui des, închis la culoare, nu 
începuse să se grizoneze, chiar dacă avea puţin peste patruzeci 
de ani. Ugla simţea că era ceva ciudat la expresia lui, la ochii 
lui uşor strabici care parcă spuneau în acelaşi timp „vino- 
ncoace” şi „nu te-apropia”. Ugla înaintă un pas, iar Karl o trase 
lângă el şi o sărută pasional. 

Ulfur, regizorul piesei, aplaudă, iar zgomotul răsună în toată 
sala. 

— Genial! Cred că suntem aproape gata pentru sâmbătă. 

Se făcea târziu, iar repetiţia începuse de la cinci. 

— Mai vedem, se auzi o voce groasă, hotărâtă, din galerie, de 
unde Hrólfur, preşedintele Societăţii de teatru, şi Pálmi, 
dramaturgul, priviseră repetițiile. Mai vedem, repetă Hrólfur. 

Pe scenă, Ugla şi Karl aşteptau alte indicaţii de la regizor. 
Remarca lui Hrólfur părea să-l fi dezumflat de tot pe Ulfur. 

Repetiţia avea loc la teatrul din Adalgata. În hol fuseseră 
atârnate afişe vechi, alb-negru, care anunțau reprezentațiile de 
la începuturile Societăţii de teatru, din anii '50. 

Un coridor ducea de la intrarea principală în sala de 
spectacole, unde era montată scena. O scară din stânga scenei 
ducea în galerie, iar scaunele din sală fuseseră aranjate pentru 
deschiderea stagiunii de sâmbătă. 


Din câţiva paşi rapizi, Karl cobori de pe scenă. Apoi aşteptă 
ca regizorul să anunţe că repetiţia se terminase. Nu merita să 
rişte să-l jignească exact înainte de deschiderea stagiunii. Era 
limpede că lui Ulfur îi plăcea să fie şeful şi că ăsta era 
spectacolul lui. Singurul care nu-i respecta autoritatea era 
preşedintele Societăţii de teatru, bătrânul Hrólfur, care privea 
din galerie fiecare repetiţie cu ochi de vultur. Puținele cuvinte 
pe care le rostea ulterior erau invariabil negative. 

Karl avea o plăcere nebună să fie pe scenă, să privească de 
sus publicul - oamenii obişnuiţi - şi să fie în lumina 
reflectoarelor. Pe scena asta el era vedeta incontestabilă care 
absorbea atenţia şi aplauzele tuturor. Rolul principal masculin 
îi oferea şi mai mult timp în lumina reflectoarelor. 


Îşi pescui mobilul din buzunar şi îi tastă un mesaj Lindei, 
care îl aştepta acasă. Încă la repetiţii, mai durează o oră. Ne 
vedem mai târziu. Risca minţind. Dar era un bărbat ahtiat după 
primejdie. 

Trecuseră şase luni de când ei şi Linda se mutaseră în nord 
într-un apartament închiriat de pe Thormodsgata, pe care-l 
plăteau din salariul de soră medicală al Lindei. 

Linda nu-i răspunse, dar Karl ştia că era de gardă şi erau 
şanse mici să aibă timp să-i scrie. Cu atât mai bine, îşi zise. 
Putea folosi repetiţia ca pretext să nu-i răspundă, chiar dacă îl 
suna. Oricum, ea nu urma să aştepte vreun răspuns de la el. 
Zâmbind, tastă un mesaj nou, de astă dată nu Lindei. 

— Cred că asta-i tot pentru azi, zise Ulfur cu glasul puternic 
al autorităţii. Ne vedem mâine - şi pregătiţi-vă să stăm până 
seara. Trebuie să iasă perfect. Perfect, sublinie ei. 

Karl îşi luă repede rămas-bun de la toţi şi dispăru în noaptea 
întunecată de iarnă. 


Pâlmi cobori din de la balcon şi se întâlni cu Ulfur, apoi se 
îndreptară împreună spre ieşirea din sală. Ambii erau 
pensionari care găsiseră o modalitate de a-şi canaliza energiile 
în Societatea de teatru. Pâlmi fusese învăţător, iar Ulfur făcuse 
carieră în diplomaţie. 

— Hai să stăm puţin şi să mai verificăm o dată toate cele, 
propuse Ulfur privind în susul scărilor, parcă aşteptându-l pe 
Hrólfur să coboare. 

— Poate ne invită Hrólfur la un pahar de vin şi o discuţie 
bună. 

Zâmbi şi continuă mai încet: 

— Sau la un pahar de vin bun şi o discuţie. 

Rânji, mulţumit de jocul de cuvinte. 

— Din păcate, nu de data asta, spuse Pâlmi pe un ton 
lugubru. Am oaspeţi din Danemarca, au ajuns de dimineaţă. 

— Oaspeți? 

— Da, o bătrână pe nume Rosa. A venit de dimineaţă cu fiul 
ei şi stau o săptămână. Nu pricep cum am fost de acord. 

— În regulă. O să stai cu ei în fiecare zi? 

— Asta nu ştiu... Mi-a spus că nu-i nevoie să mă deranjez. 
Vrea doar să se relaxeze şi să-şi tragă sufletul acum că a ajuns. 

— E vreo rudă? 


— Nu, dar a fost apropiată de tata cât a stat el în Danemarca. 

Pâlmi îşi regretă imediat cuvintele. Nu voise să sugereze 
nimic romantic sau nelalocul lui, însă aşa bănuia că-i puteau fi 
interpretate vorbele. 

— Vrei să spui că...? A 

— Sincer să fiu, nu ştiu. Între el şi mama se terminase deja 
totul când s-a mutat la Copenhaga. Nu prea am chef să pun 
prea multe întrebări, cu toate că probabil ar trebui să profit de 
ocazie cât mai pot şi să aflu ce făcea ăl bătrân înainte să ia 
tuberculoză pe-acolo. 

Tăcu o clipă. 

— Uneori m-am gândit să-l întreb pe Hrólfur, continuă el. Ştii 
că şi el studia în Copenhaga pe atunci? Dar, chiar dacă erau 
prieteni buni în Siglufjordur, se pare că n-a petrecut prea mult 
timp cu tata, cel puţin nu până în momentele dinainte de 
moartea lui. 

— Profită din plin de ocazie - s-ar putea să nu mai ai alta. 
Sper doar că bătrâna n-o să rămână înzăpezită pe-aici! 

— Şi eu sper! 

Pâlmi îi puse scurt lui Ulfur o mână pe umăr şi plecă. 


Leifur, omul bun la toate al Societăţii, strânse repede 
decorul, se grăbi la Co-op şi ajunse chiar înainte de închidere. 
Era singurul client. Se uită în frigidere fără prea mult interes. Îi 
atrase atenţia o ofertă la carne de vită tocată. Părea mai 
tentantă decât copanele de pui amărâte şi piepţii fleşcăiţi. 

Leifur avea cam treizeci şi cinci de ani şi îi plăcea rolul pe 
care-l avea la Societate. Teatrul era o metodă ideală de a 
sufoca amintirile, iar Leifur era deosebit de uşurat că prima 
seară a stagiunii urma să cadă într-un moment în care cu 
siguranţă avea nevoie să fie distras. 15 ianuarie. 

Era o dată care i se întipărise în memorie, ca orice altă dată - 
ajunul Anului Nou, acum douăzeci de ani. 

Pe atunci avea 11 ani. Un copil nu foarte impresionat de 
Crăciun, dar incitat de Anul Nou - îi plăcea să se uite la artificii 
iar acum, că era destul de mare, îşi putea ajuta tatăl şi fraţii să 
le lanseze. Aştepta ziua cu pricina de săptămâni întregi. Fratele 
său Arni, care avea aproape 17 ani, era responsabil cu artificiile 
în anul acela şi economisise special ca să cumpere mai multe 
decât de obicei. Apoi pe Leifur îl lovise gripa - părinţii pur şi 


simplu nu-l lăsaseră afară din casă, să participe şi el, 
condamnându-l să privească pe fereastră. N-avea nicio legătură 
cu bucuria de a le vedea pe viu în întunericul unei nopţi de 
iarnă. Fiind prea mare ca să mai plângă, supărat la culme, se 
închisese în micul lui dormitor din partea din spate a casei. 
Trăsese cu ochiul la cele câteva artificii care trecuseră prin faţa 
ferestrei, dar refuzase vehement să iasă din cameră şi să se 
uite prin faţă, unde avea loc adevăratul spectacol. 

În zilele care urmaseră, familia lui Leifur povestise de mai 
multe ori cât de bine se descurcase Arni, dar Leifur refuzase să 
intervină în discuţie, încercând în continuare să se convingă că 
închizându-se la el în cameră făcuse ce trebuia. Bineînţeles, 
Arni văzuse dincolo de mască şi încercase să-l înveselească, 
promiţându-i că urmau să se ocupe împreună de artificii anul 
următor. Dar acela fusese ultimul An Nou pe care-l petrecuseră 
împreună. 

Conform cărţii de telefoane, Leifur era tâmplar, dar de fapt 
titulatura era o combinaţie între dorinţă şi realitate. Fusese 
întotdeauna priceput la meşterit şi, într-un fel sau altul, se 
aşteptase să devină tâmplar. Când avea numai 10 ani, el şi Arni 
hotărâseră că într-o zi aveau să deschidă un atelier mare în 
Siglufjordur. Era un proiect plin de entuziasm pentru un copil 
care nu avea plăcere mai mare decât să stea în garaj cu 
scânduri, un ciocan şi un fierăstrău şi care ştia că are un frate 
mai mare care nu şi-ar fi călcat niciodată cuvântul. 

Dar, ca atâtea altele, nici aceste bune intenţii n-au avut vreo 
finalitate. 

După ce terminase gimnaziul, Leifur se înscrisese la liceul 
tehnic şi, după cei patru ani, se întorsese în Siglufjordur şi îşi 
deschisese un atelier în apartament. Casa era împărţită în 
două, iar Leifur cumpărase etajul superior. Avea dimensiunile 
potrivite pentru un burlac şi credinciosul lui labrador. Cerea 
destul de puţini bani pe oră, dar nici clienţii nu dădeau buluc. 
Viaţa era mai liniştită aici decât în oraşele mari, iar oamenii 
alegeau să-şi facă singuri lucrurile în loc să angajeze un 
tâmplar priceput. Însă Leifur nu renunţa, lucra în continuare în 
atelier în timpul liber. Regretatul lui frate şi-ar fi dorit asta. 

Cât despre un venit constant, Leifur se baza pe benzinăria la 
care lucrase de când terminase liceul şi se mutase înapoi în 
Siglufjordur. Nu existase niciodată opţiunea să plece altundeva, 


chiar dacă în altă parte ar fi putut face mai multe. Nu putea să 
suporte gândul că şi-ar lăsa părinţii singuri şi nici nu 
discutaseră problema. Ei nu-l presaseră niciodată să se 
întoarcă, dar simţea că nu-i poate dezamăgi plecând. 

Nu meritau să mai piardă încă un fiu. 

Micul apartament din Thormodsgata era casa lui şi se simţea 
bine acolo. Îi plăcea să lucreze cu lemnul ori de câte ori avea 
ocazia, iar atunci se simţea cel mai fericit - într-o altă lume, 
doar a lui, unde nimic nu-l tulbura. Teatrul era mană cerească, 
îi oferea multe ocazii să-şi folosească talentul, chiar dacă 
muncea pro bono. Din câte ştia el, nimeni nu era plătit pentru 
producţiile de amatori, însă acestea confereau un anumit 
prestigiu tuturor celor implicaţi. 

De-a lungul timpului, îndemânarea îi adusese laude, iar acum 
primea sarcina să construiască decorurile pentru toate 
producţiile - primise mână liberă în limitele impuse de Hrólfur 
şi Ulfur, două personaje pitoreşti care ştiau clar ce voiau. Lui 
Leifur nu-i plăceau disputele, aşa că prefera să-i lase pe ceilalţi 
să-şi impună punctul de vedere. 

Pe lângă tâmplărie, avea ocazia să joace un rol mic în fiecare 
reprezentaţie în care se implicase. Într-o trupă mică, nimeni nu 
stătea degeaba, iar el era dublura actorului din rolul principal, 
dar avea câteva replici şi în alte roluri. Exersa la nesfârşit, până 
le învăţa perfect. Deşi avea trac, se simţea în elementul lui la 
Societatea de teatru, chiar dacă rolul cel mai important îl juca 
în culise. 

Îşi începea majoritatea zilelor plimbând câinele. Când se 
termina programul de la benzinărie, mergea la piscină - nu ca 
să înoate, ci ca să ridice greutăţi în sala de forţă. Deseori se 
întâlnea cu alţi clienţi obişnuiţi, însă nu mulţi respectau rutina 
pe care şi-o impusese el cu stricteţe. De obicei se antrenau 
acolo băieţii de la echipa de fotbal, mai tineri ca el, bineînţeles. 
Şi vecinii de sub el, Karl - de la trupa de teatru - şi soţia lui, 
Linda, veneau des. Era un loc în care uita de rigorile zilei, se 
relaxa şi îşi încărca bateriile pentru încă o plimbare cu câinele 
şi câteva ore în atelier. Işi petrecea fiecare seară acolo, 
indiferent dacă lucra sau nu la ceva; dacă nu avea o comandă, 
meşterea ceva pentru el sau ca să dea cadou. 

Se simţea ca acasă în Siglufjordur. Mai puţin de 15 ianuarie. 
Data aceea nu avea să i se şteargă niciodată din memorie. 


Se spune că timpul închide toate rănile, însă Leifur nu prea 
credea asta. Tristeţea încă exista. Încă simţea furie faţă de 
cineva: faţă de ucigaşul fratelui său. 

El - sau ea - probabil ducea o viaţă bună acum, probabil 
depăşise momentul. Poate era cineva care nici nu-l ştia pe Arni 
şi căruia nu-i păsa ce sau pe cine lăsa în urmă tânărul. 

Fără îndoială că Árni şi-ar fi dorit ca familia lui să 
depăşească momentul, să-l absolve pe şoferul inconştient de 
orice răspundere. Aşa era Árni - un adolescent inocent, gata 
oricând să ierte. 

Leifur nu iertase nimic. 


+ 


Linda Christensen spuse că nu se simțea bine şi plecă acasă 
devreme. 

Era recunoscătoare că în ultimele câteva zile ninsese doar 
uşor. Frigul era o povară, însă şi mai greu îi era să suporte 
întunericul. I se părea neliniştitor. 

— Am plecat! îi strigă asistentei-şef. 

Linda se născuse în Islanda, dar petrecuse mulţi ani în 
Danemarca, aşa că vorbea islandeză doar aproape perfect. 
Accentul danez îi rămăsese încă un an după ce se întorsese în 
Islanda, dar acum dispăruse complet, deşi încă se simţea o 
străină - mai mult daneză decât islandeză. Poate că lucrurile 
urmau să se schimbe cu timpul. 

Îşi puse haina şi plecă spre casă. 


Vremea era neobişnuit de liniştită când Leifur o luă agale 
spre apartamentul lui. 

Era crâncen de frig, dar nu avea mult de mers de la teatru 
până acasă, depăşind câteva case colorate. Unele dintre ele 
aveau nevoie de reparaţii, în vreme ce altele fuseseră salvate 
de către noii proprietari. Leifur ştia că, într-o anumită măsură, 
casele vechi din centrul oraşului erau cumpărate de oameni din 
Reykjavik, care le foloseau drept locuinţe de vacanţă. Nu ştia 
dacă era un lucru bun sau rău, dar măcar oraşul fusese astfel 
revitalizat. 

Când coti pe Thormodsgata, Leifur o văzu pe vecina lui, 
Linda, în faţa casei. Avea haina strânsă pe ea, era palidă şi în 
ochi i se citea oboseala. 

— Bună, zise ea. Chiuleşti de la repetiţie? 


Îngrijorarea din vocea ei era evidentă, deşi se străduia din 
răsputeri s-o ascundă sub un zâmbet nu foarte convins. 

— Nici vorbă, n-ar permite Ulfur aşa ceva, răspunse Leifur 
întorcându-i zâmbetul. Am terminat acum un sfert de oră. 

Îi fu imposibil să nu observe confuzia, furia şi dezamăgirea 
care îi fluturară femeii pe chip înainte să-şi recompună mina. 
Linda dădu din cap, scoase cheia şi intră în apartament. 


15 
Siglufjordur, vineri, 9 ianuarie 2009 

Anna Einarsdóttir lipsise de la repetiţia din seara de dinainte, 
aşa cum făcea în fiecare joi, când avea tură de după-amiază la 
spital. Nu conta prea mult pentru că rolul ei, din păcate, nu era 
foarte important. Regizorul prefera să repete scenele cu Ugla şi 
Karl, singuri, în fiecare joi. 

Vineri, Anna ajunse la teatru la patru fix, imediat ce i se 
termină tura la magazin. Nu avea mult de mers, trebuia doar să 
traverseze piaţa principală, şi alergase prin ploaie. Fusese 
frumos până atunci, dar nu cu mult înainte de patru începuse 
să plouă - torențial. 

În hol, îşi şterse încălţările pe covorul mare de la intrare. Din 
casa de bilete, Nina Arnardóttir, care stătea cu ghemul de lână 
şi andrelele în poală, ridică privirea şi o salută călduros pe 
Anna. 

— Bună! răspunse ea. Eşti de mult aici? 

Puse întrebarea deşi ştia deja răspunsul - când Societatea de 
teatru se pregătea de deschiderea stagiunii, teatrul devenea a 
doua casă pentru Nina. Locuia singură şi părea să se bucure de 
agitaţie şi de tensiune, apărea mereu prima şi pleca ultima. 

— De la prânz. Voiam să mă asigur că e totul în ordine când 
îşi fac intrarea vedetele, spuse Nina zâmbind. 

Anna se uită în jurul ei la posterele vechi de pe pereţi, unele 
chiar din timpul războiului, şi se simţi transportată într-o eră 
demult apusă - o epocă pe care o cunoştea numai din cărţi şi 
filme. Avea douăzeci şi patru de ani, se născuse şi crescuse în 
Siglufjordur, apoi se mutase în sud la Reykjavik ca să meargă la 
liceu şi apoi direct la facultate. Pe timpul liceului locuise la sora 
mamei ei, dar când începuse Facultatea de Istorie se mutase cu 
prima ocazie într-un apartament pentru studenţi. Acum, că îşi 
terminase studiile şi îşi dăduse licenţa, hotărâse să respecte o 
promisiune pe care şi-o făcuse mai demult şi să stea acasă un 
an înainte să decidă următorul pas. În Siglufjsrdur era greu să 
găseşti de lucru iar singurul post liber era la magazin, pe lângă 
câteva ture la spital, care mai erau bune şi pentru că astfel 
avea ocazia să-şi vadă bunicul internat acolo. 

La o săptămână de la Anul Nou, era conştientă că trebuia să 
ia decizii în legătură cu viitorul ei. La scurt timp după ce se 
mutase înapoi în nord aflase că până în primăvară urma să 


apară un post liber ca învăţătoare la şcoala primară din 
Siglufjordur. Era un job care o atrăgea, aşa putea să rămână în 
oraşul în care se simţise întotdeauna ca acasă. În sud era greu 
să predea pentru că peste tot se făceau reduceri de personal 
din pricina crizei. Îşi dorea de mult să poată împărtăşi din 
cunoştinţele pe care le acumulase, iar postul de învăţătoare 
urma să se i se potrivească de minune. Deja o anunţase pe 
directoare că era interesată şi vestea se răspândise, iar mulţi 
îşi exprimaseră încântarea că o tânără urma să li se alăture. Nu 
semnase încă nicio hârtie, dar cei mai mulţi considerau deja că 
postul era al ei. 


Când Leifur intră şi îşi scutură ploaia din păr, o văzu pe Anna 
cum se uita intens la afişe, pierdută în lumea ei. De unde stătea 
el, Anna arăta aproape ca un model - părul lung, închis la 
culoare, nasul şi buzele fine erau răpitoare din profil. Se 
întoarse spre el. 

— Bună. 

Îi zâmbi politicos, abia sesizându-i prezenţa. 

Leifur îi răspunse la salut, observând schimbarea imediat ce 
o văzuse din faţă: brusc arăta tern, toată eleganța dispăruse de 
parcă ar fi existat numai în profilul ei. Ciudat efect al 
schimbării de perspectivă: devenise o fată cu două feţe. 

Poate că trebuia s-o cunoască mai bine. Nu că sociabilitatea 
ar fi fost punctul lui forte - în plus, ea mai şi era cu câţiva ani 
buni mai tânără decât el. Era sigur că n-ar fi fost interesată să- 
şi petreacă timpul cu el. Dar apoi se mustră singur că 
alunecase din nou pe panta negativismului. 

Leifur se uită în stradă pe uşa deschisă şi văzu un Mercedes 
roşu care opri în faţa clădirii. Din el cobori preşedintele 
Societăţii. 

— Am face bine să ne străduim să facem amărâta asta de 
piesă să meargă! spuse Hrólfur când intră în hol, pe un ton mai 
ridicat decât era nevoie. 

— Cred că o să meargă foarte bine, zise Anna politicoasă. 

— Ei nu zău! N-o să fie nimic special, nu cu un scenariu 
mediocru şi o scenă plină de amatori! Dar poate ne descurcăm. 

Îşi scoase haina şi i-o întinse Ninei cu un gest automat, fără 
niciun cuvânt. 

— Îmi amintesc că eram în Edinburgh, prin '55, cred. Eram 


acolo pentru nişte întâlniri cu cititorii şi am fost la câteva piese 
din cadrul unui festival de artă. Ăla teatru, vă spun eu, teatru 
cum se cuvine! Uneori stau să mă-ntreb de ce-mi bat capul cu 
amatorii ăştia. 

Nina puse pe umeraş haina lui Hrólfur şi se întoarse exact 
când îşi făcură apariţia Pâlmi şi Ulfur. Pálmi îşi închise umbrela 
înainte să păşească înăuntru, iar Ulfur intră după el, 
scuturându-şi apa de pe ghete, livid. 

— Atunci poate că e momentul să te dai la o parte, spuse 
Úlfur pe un ton scăzut, dar cât să-l audă toţi. 

Hrólfur se întoarse şi privi în jos la silueta îndesată din faţa 
lui. Cu ochelarii lui rotunzi şi pălăria de fetru, Ulfur arăta 
bătrân şi obosit. 

Lui Leifur, Ulfur îi amintise mereu de un om de stat în vârstă, 
puţin depăşit de situaţie. Aproape îşi intra în rol, aproape ştia 
cum să se comporte, căuta un pic prea mult să fie respectat şi 
admirat. Leifur îl văzuse întotdeauna ca pe o figură uşor 
ridicolă, iar aroganţa bătrânului diplomat nu făcea decât să-i 
accentueze trăsăturile comice, în opinia lui Leifur. 

— Să mă dau la o parte? făcu Hrólfur. Tu ai înnebunit de tot? 
Eu sunt singurul care poate ţine chestia asta laolaltă! O să-mi 
sacrific în continuare din timp ca să fac asta şi o mai duc mulţi 
ani de-acum încolo, n-avea nicio grijă, Ulfur! 

Era limpede că Ulfur avea o replică tăioasă pregătită. Obrajii 
i se înroşiră şi miji ochii, scoţându-şi cu un gest brusc pălăria şi 
dezgolind creştetul pleşuv de sub ea. 

Hrólfur nu-i dădu ocazia să răspundă şi se întoarse, în 
schimb, spre Nina. 

— Nina, dragă, poţi să-mi aduci, te rog, haina? Am uitat ceva 
în buzunar. 

Îi întinse haina fără vreun cuvânt. 

Leifur privi cum Hrólfur scoase din buzunar un ziar şi ceva 
care semăna foarte mult cu o sticluţă, apoi îi returnă haina 
Ninei şi intră în sală pe cât de repede îi permiteau picioarele. 
Nu era prima oară când Hrólfur apărea la repetiţii cu sticluţa. 
De data asta şi conducea, deci existau toate şansele s-o roage 
pe Anna, care locuia şi ea pe Holavegur, să-l ducă acasă în 
seara aceea. Leifur mai văzuse filmul ăsta. 

Se uită în urma bărbatului în vârstă în timp ce Karl şi Ugla 
ajunseră şi ei. Ulfur privi în jur. Era vizibil supărat, dar făcea 


eforturi să dea impresia că nu se întâmplase nimic, bătu din 
palme şi se forţă să zâmbească. 
— Bun. Să trecem la treabă! 


Din locul unde stătea pe scenă, Anna îi vedea pe Ugla şi Karl 
adânciţi într-o conversaţie în mijlocul sălii. Se întoarse să-l 
privească pe Pâlmi, care părea neobişnuit de preocupat. Era 
rapid pentru un bătrân, îşi zise, dar îşi arăta vârsta prin 
trăsături şi mişcări. Încă era un bărbat arătos, iar în tinereţe 
probabil că fusese considerat o partidă pe cinste. Din cine ştie 
ce motiv, însă, rămăsese burlac. 

Acum era pensionar, trăia singur în Siglufjordur şi se ţinea 
ocupat în frig şi întuneric scriind. 

Oare asta îşi dorea Anna pentru ea? Făcea ce trebuie 
candidând pentru postul de la şcoală, stabilindu-se aici? Să-i fi 
fost mai bine la Reykjavik? Nu era foarte sigură că lua decizia 
cea mai bună, dar era varianta cea mai evidentă şi simplă - mai 
simplă decât să se întoarcă la Reykjavik, unde nu avea niciun 
sprijin. Aici putea să mai locuiască o vreme în subsolul casei 
părinţilor înainte să-şi găsească un apartament cât de cât ieftin. 
Pe de o parte îşi spunea că poate îi lipseşte ambiția unora 
dintre prietenele ei. Din multe puncte de vedere fusese 
amuzant să locuiască singură în Reykjavik, însă acolo 
descoperise o viaţă plină de responsabilităţi, mai dificilă decât 
se aşteptase. Voia s-o mai amâne o vreme. În plus, mai era şi 
rugămintea nerostită a părinţilor ei ca ea să nu plece. E 

De la Pálmi ridică privirea spre balcon, unde Hrólfur şi Ulfur 
priveau cu oarecare aroganță tot ce se întâmpla sub ei. Ugla şi 
Karl erau pe scenă, gata de repetiţia generală, iar Leifur stătea 
fără îndoială la pândă undeva în spatele decorurilor. Anna 
simţea mereu o uşoară iritare când o vedea pe Ugla, care îi 
furase ei rolul principal: o străină care trebuia să fie 
recunoscătoare şi doar pentru că făcea parte din trupă. 

Anna era destul de sigură cum se întâmplase asta. Bătrânului 
Hrólfur îi căzuse cu tronc fata căreia îi închinase apartamentul 
de la demisol iar ei continuaseră să se întâlnească la o cafea şi 
la mult timp după ce Ugla se mutase de-acolo. Era limpede că o 
tinea sub aripa lui, iar Anna nu avea niciun dubiu că asta 
însemna un avantaj enorm când venea vorba de împărţirea 
rolurilor. Bineînţeles, Ulfur era regizorul, cel puţin cu numele, 


şi teoretic el lua deciziile, dar Anna ştia mai bine cum stăteau 
lucrurile. 

Silueta puternică, hotărâtă a lui Hrólfur era mereu în spatele 
tuturor. Şi cu toţii ştiau asta. 


16 

A părut la fel de surprins ca ea de sunetul ascuțit din celălalt 
buzunar al jachetei, de parcă uitase că şi el avea telefon mobil. 

Momentul i-a dat răgazul să-şi tragă răsuflarea, să se adune 
şi să se gândească. Ce urma să se întâmple? Nu putea să-i dea 
combinaţia de la seif fără să-l sune pe soțul el şi nu erau şanse 
prea mari ca el s-o lase să facă asta. De fapt, era foarte 
improbabil să poată fi coerentă la telefon, chiar dacă i-ar fi dat 
voie să sune. 

Nu mai era de niciun folos pentru el. Poate urma să 
hotărască să-l aştepte pe soțul ei şi să-l oblige să-i deschidă 
seiful. Poate mai avea o valoare: viața ei în schimbul 
combinației. Dar nu putea fi sigură. 

A răspuns şi a rostit doar câteva cuvinte repezite. 

— Da... Nu... Încă nu... 

Deja ameninţțase o dată că avea s-o ucidă. Oare blufa sau 
vorbea serios? Din nou, nu putea fi sigură. 

EI a ieşit în hol ca să vorbească în continuare la telefon. L-a 
văzut cum se întoarce spre stânga, spre dormitorul pentru 
musafiri şi uşa care dădea în grădină. În dreapta se aflau 
sufrageria şi holul, şi ieşirea. Era o ocazie neaşteptată şi 
trebuia să hotărască rapid. 

Mormăitul lui se auzea tot mai estompat, ceea ce însemna că 
bărbatul se mai îndepărtase alţi câţiva paşi pe coridor, fiind 
convins că ea va rămâne în cămăruța fără ferestre care servea 
drept birou, ca un animal în cuşcă. 

Gândurile i-au zburat spre soțul ei, care probabil se imbarca 
în avionul spre casă. Oare el ce i-ar fi spus să facă? Fără 
îndoială că era singura şansă pe care urma s-o aibă. Să rişte - 
sau să aştepte şi să spere? 

Ceva a făcut-o să hotărască. Instinctele au preluat controlul. 

A aruncat o privire rapidă pe hol: stătea cu spatele la ea. 
Acum era momentul. Să fugă şi să-i atragă atenţia sau să iasă 
tiptil, în linişte? 

A păşit pe coridor. Tot n-o observase. S-a îndepărtat rapid de 
el, dar fără zgomot. Nu credea că vine după ea. 

Inima îi bătea atât de tare încât era sigură că el putea s-o 
audă. 

A trecut colţul şi a ieşit din câmpul lui vizual - mai avea doar 
câţiva paşi până la uşa din faţă. Ştia că era încuiată şi că avea 


nevoie de ambele mâini s-o deschidă, de mişcări sincronizate şi 
mâini sigure. 

Apoi l-a auzit. S-a aruncat asupra clanţei, bâjbâind după 
încuietori, însă mâinile refuzau să facă ce trebuie. Ştia că avea 
la dispoziţie doar câteva secunde înainte s-o prindă. 

Înghiţindu-şi lacrimile de frustrare, a pus mâna pe uşă. 

Și a încercat din nou. 


17 
Vineri, 9 ianuarie 2009 

Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic. 

Holul teatrului era superb. Afişele erau mărturia unei epoci 
apuse, iar aerul era încărcat de istoria oraşului Siglufjordur, 
unde artele înfloriseră şi în vremurile bune, şi în cele de 
restrişte. În perioada de aur a oraşului avuseseră loc 
numeroase reprezentații ale Societăţii de teatru, pe vremea 
când marea era atât de plină de hering că fabricile de 
procesare şi sărare funcționau zi şi noapte. Reprezentaţiile 
continuaseră şi după dispariţia heringului, când prosperitatea 
se mai găsea doar în dicţionar, chiar dacă în sud încă era o 
realitate cotidiană. Pe scenă iubirea se înteţise şi se stinsese, 
oamenii trăiseră şi muriseră, ba chiar fuseseră şi ucişi, totul în 
faţa unor săli pline. 

Plouase fără întrerupere de la mijlocul după-amiezii, dar 
cerul începuse, în sfârşit, să se limpezească. Ari Thór nu 
mergea des la teatru, dar tot înţelegea entuziasmul dinaintea 
unei producţii bune. Tensiunea din aer era uneori palpabilă, 
dar niciodată n-o simţise la fel de copleşitoare ca în seara aceea 
de vineri la teatrul din Siglufjordur. Insă de data asta nu se 
juca nicio piesă, iar sala era goală. Ceea ce nu puteau trece cu 
vederea el şi Tomas - lucrau amândoi în seara aceea - era 
cadavrul. Era limpede că se uitau la un cadavru. Însă Tomas tot 
îi verifică pulsul. 

Fără îndoială că Societatea de teatru mai văzuse sânge şi 
înainte - sau, cel puţin, ceva ce publicul luase drept sânge. 
Sângele acesta, în schimb, care se scursese din tăietura din 
ţeasta bătrânului, arăta profund nerealist, de parcă n-ar fi avut 
ce să caute acolo, ca o dâră de ketchup dintr-un film de mâna a 
doua. 

— Trebuie să fi căzut pe scări, spuse Ari Thor. 

— Asta-i clar, îl repezi Tomas. 

Voioşia obişnuită îl părăsise. Era limpede pentru toţi că 
incidentul era grav şi urma să atragă o atenţie nedorită. 

Cel mai celebru locuitor al oraşului zăcea pe podea, în faţa 
lor: Hrólfur Kristjánsson, care odată fusese cel mai important 
autor al Islandei. Deşi opera lui căzuse în desuetudine în ultimii 
ani - poate chiar în ultimele decenii -, nu încăpea nicio îndoială 
că ziarele urmau să vuiască la vestea morţii sale. 


Ari Thor şi Tómas observaseră că Hrólfur băuse - mirosul de 
alcool era inconfundabil. 

— Fir-ar a naibii de treabă! înjură Tómas abia auzit. Nu 
putem să-i lăsăm pe reporterii ăia nenorociţi să facă din ţânţar 
armăsar. Nicio vorbă presei, ai înţeles? 

Vorbise pe un ton hotărât. 

Ari Thór dădu din cap, neştiind cum să reacționeze. Tómas 
era în general un personaj plăcut, patern şi trecuseră mulţi ani 
de când Ari Thór avusese un tată adevărat pe care să-l admire. 
Îl pierduse în urmă cu aproape zece ani şi aproape uitase cum 
se manifestau grija paternă - sau disciplina paternă. IÎncercă să- 
şi păstreze cumpătul şi se uită în jur. Hrólfur zăcea pe spate la 
poalele scării, cu capul pe podea, lângă cea mai de jos treaptă. 

— Se pare că a căzut invers, spuse Ari Thór. Ar putea 
însemna că a fost împins. 

— Termină cu prostiile! Lătră Tomas. Termină cu prostiile, 
tinere! 

Ari Thór se cutremură. 

— Concentrează-te să faci pozele ca lumea. 

Ari Thor fotografie cadavrul, apoi ieşi în hol unde îl aştepta 
Nina, care sunase să anunţe descoperirea corpului lui Hrólfur. 
Părea preocupată, dar nu neapărat afectată. Ari Thor era încă 
tulburat de replica dură a lui Tómas, dar continuă să facă 
fotografii. Voise să contribuie cu ceva, să arate că e util. In cele 
din urmă se întoarse spre Nina. 

— Avea loc o repetiţie? întrebă el. Parcă stagiunea se 
deschidea mâine. 

— Da... aveam repetiţie. 

— Atunci unde-i toată lumea? vru el să afle. 

— Sunt în... în... pauza de cină. Eu tocmai mă întorsesem şi l- 
am găsit... pe Hrólfur... întins acolo. 

Ari Thór puse aparatul de fotografiat digital compact în 
buzunar şi se îndreptă din nou spre sală. Se opri în prag când 
Tomas îşi făcu apariţia. 

— N-ar trebui să chemăm... ştii tu, specialiştii? 

— Copoii din Reykjavik? E un accident cât se poate de 
simplu. Bătrânul trebuie să fi... 

Tómas cobori glasul. 

— Trebuie să fi băut o picătură în plus. Era obosit, agitat... E 
un accident. N-avem nevoie de o echipă de specialişti ca să ne 


spună asta. 

Ari Thor văzu că Nina îşi schimbase locul, se mutase mai 
aproape de sală şi asculta cu atenţie fiecare cuvânt pe care-l 
rosteau cei doi poliţişti. Ea se uită într-o parte, parcă vrând să 
ascundă faptul că trăgea cu urechea, îmbrăcă un palton roşu 
uzat, luă din cuier o umbrelă cu buline şi intră în sală ca să le 
arunce poliţiştilor o privire îndurerată. 

— Pot să merg acasă? Simt că leşin. N-am mai văzut un 
cadavru până acum. 

— Ambulanţa e pe drum? îl întrebă Tómas pe Ari Thor, apoi 
se întoarse spre Nina. Îmi pare rău, trebuie să vorbim cu 
dumneata înainte să pleci. Deocamdată stai jos şi încearcă să te 
linişteşti, bine? 

Ea zâmbi obosită şi oftă. 

Ari Thor îi spuse lui Tómas că ambulanţa era pe drum. 

— Pot să ia cadavrul? întrebă el, îngrijorat să nu gafeze iar în 
faţa şefului. 

— Da, cred că o să-l ia. Ai făcut poze la tot, da? Nu-i nimic 
suspicios. Mai era cineva aici? 

Intrebarea îi era adresată Ninei. 

Ea nu-i răspunse. Părea pierdută în spaţiu. 

Tomas tuşi. 

— Nina, mai era cineva aici când s-a petrecut accidentul? 

— Ce? abia îngăimă ea, privind în jur ca o sălbăticiune 
speriată. 

Tómas se uită urât la ea, nu mai avea răbdare. 

— Mai era cineva aici? întrebă el din nou, iar vocea lui 
tunătoare răsună în holul gol. 

— Da... 

Părea căzută pe gânduri. 

— Nu, adică... Nu cred. La ora cinei eram jos în beci. Sub 
scenă e un soi de pivniţă. Scările sunt în spate. Făceam ordine 
- ne ţinem toate costumele vechi în beci - şi apoi m-am întins 
pe canapeaua veche de-acolo. Mâncasem cât repetau ei. In 
timpul cinei nu eram aici decât eu şi Hrólfur. Stătea singur, 
acolo, în balcon. 

— Şi eşti sigură că nu mai era nimeni aici când ai intrat şi l-ai 
găsit... ai găsit cadavrul? întrebă Tomas. 

Ari Thor făcuse tot posibilul să confirme că Nina era singura 
persoană din clădire când ajunseseră el şi Tómas. Verificase în 


beci şi la balcon, unde nu găsise decât nişte scaune vechi şi 
două mese. Pe una dintre ele era un ziar despăturit. 

— Da, sunt sigură. N-am auzit pe nimeni. 

— Ştii dacă băuse? întrebă Tómas. 

— Da, avea la el o sticlă plată mică. De asta cred că nu s-a 
dus nicăieri în pauza de cină. E urât afară şi mai trebuia să şi 
urce la volan. 

Ari Thor se pregătea s-o întrebe ceva pe Nina când Tómas i-o 
luă înainte. 

— E suficient. Poţi să mergi acasă să te odihneşti. O să 
vorbim mâine dacă mai avem întrebări. 

— Ceilalţi când se întorc de la cină? întrebă Ari Thor. 

— Ulfur le-a dat tuturor pauză o oră. O să se-ntoarcă repede, 
în zece-cincisprezece minute. 

Ambulanţa sosi înainte ca Tomas să mai adauge ceva. Nu era 
nevoie de cuvinte, iar echipa începu să lucreze în linişte şi 
eficient. 

— Ari Thor, poţi să stai de pază afară? O să tot vină oameni şi 
n-avem nevoie să se strângă o gloată în jurul nostru. O să le 
spunem că a avut loc un accident, că Hrólfur a alunecat pe 
scări şi... şi-a pierdut viaţa. 


18 
Siglufjordur, vineri, 9 ianuarie 2009 

Uşa scârţâi când Leifur intră prin spatele sălii. Tomas ridică 
brusc privirea, ca luat prin surprindere. 

Leifur mormăi un salut şi privi în jur. Echipajul ambulanţei 
ducea trupul lui Hrólfur pe o targă. 

— Ai fost aici tot timpul? îl întrebă Tomas. 

— Tot timpul? 

Leifur era uluit. Îşi trecu o mână peste ţeasta rasă şi peste 
barba care îi răsărise în ultimele câteva zile. 

— Nu, tocmai m-am întors de la cină. 

Tomas aşteptă. 

Leifur ştia care era următoarea întrebare înainte să fie 
rostită. 

— E o uşă aici, în spatele scenei. Ce s-a-ntâmplat? 

— A avut loc un accident pe scări, zise T6mas pe un ton 
hotărât. Se pare că Hrólfur a făcut o tumbă... E mort. 

E mort. 

Cuvinte pe care Leifur nu avea să le uite niciodată, cuvintele 
pe care preotul le rostise părinţilor lui când venise la ei acasă 
în seara aceea, 15 ianuarie, cu douăzeci şi trei de ani în urmă. 
Leifur era în sufragerie şi probabil că n-ar fi trebuit să audă. 

Familia ştia că fratele lui Leifur, Árni, urma să plece din oraş 
cu nişte prieteni şi să conducă pe drumul periculos şi îngust din 
Siglufjordur până într-un oraş învecinat. Plecaseră după-amiaza 
devreme şi voiau să se întoarcă în aceeaşi noapte. Leifur îşi 
amintea că mama lor îl implorase pe Arni să nu meargă. 
Condiţiile erau groaznice, pe şosea se formase gheaţă neagră şi 
vizibilitatea era redusă. Însă Árni nu ascultase, hotărât să-şi 
folosească noul carnet de conducere. Târziu în seara aceea se 
auzise o bătaie în uşă, iar Leifur îşi amintea că tatăl lui 
deschisese. Preotul, alături de un poliţist, îi spuseseră tatălui 
lui Leifur că pe şosea avusese loc un accident, se răsturnase o 
maşină. Prietenul lui Árni, care stătea pe scaunul din dreapta 
şoferului, era la terapie intensivă şi medicii spuneau că urma 
să-şi revină. 

„Însă Árni e mort”, zisese preotul. 

Leifur îşi ieşi din reverie şi îl privi din nou pe Tómas. 

— Cum? Ce-ai zis? Hrólfur... e mort? întrebă Leifur. 

— Da. Pare să fi fost un accident. 


— Băuse, zise Leifur. Deci... 

— E în regulă, băiete. Fără îndoială era puţin cherchelit. Ai 
ieşit în timpul pauzei de cină? 

— Da, răspunse Leifur. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat. 

— A căzut pur şi simplu, spuse Tómas grav. Mai bine du-te 
acasă. În seara asta nu se mai ţine repetiţia. Dacă e nevoie, o 
să te contactăm mai târziu pentru mai multe detalii. 

Leifur dădu din cap şi ieşi pe aceeaşi uşă pe care intrase. 


Ari Thor închise uşile teatrului în urma lui şi se postă afară, 
ca o santinelă. Aerul era umed după ploaie şi frigul îi intra în 
oase. 

— Ce caută poliţia aici? întrebă un bărbat, apropiindu-se de 
clădire. 

Dar nu părea prea îngrijorat. O femeie de vreo douăzeci de 
ani mergea alături de el. 

— Şi ambulanta? S-a-ntâmplat ceva? 

— Eşti de la Societatea de teatru? 

— Da. Eu sunt Karl. Ea e Anna. 

Ari Thor le spuse cum îl cheamă şi le dădu veştile. 

— A murit? Pe bune? spuse Karl stupefiat. 

Ari Thór dădu din cap. 

— Trebuie să investigăm scena accidentului, explică el. Cel 
mai bine ar fi să mergeţi acasă. Vă contactăm mai târziu dacă e 
nevoie să vorbim. 

Anna păru şocată. Karl o cuprinse pe după umeri, spre 
evidenta ei surprindere. Doi bărbaţi în vârstă se alăturară 
grupului. 

— Ce dracu' se-ntâmplă? se interesă cel mai scund dintre ei. 
Şi tu cine mai eşti? 

— Numele meu e Ari Thór. Sunt poliţist, răspunse el, ca şi 
cum uniforma n-ar fi fost un indiciu evident. 

— Bineînţeles. Reverendul. Eu sunt Ulfur, regizorul Societăţii 
de teatru. Ce dracu' se-ntâmplă? De ce-a venit ambulanta? 

— A avut loc un accident. 

— Accident? 

— Hrólfur a căzut pe scări. 

— Moşneagul ăla dobitoc iar a băut prea mult. 

Ulfur părea mai degrabă enervat decât şocat. 

— A murit, zise Ari Thor. 


Ulfur rămase ca trăsnit. 

Echipajul ambulanţei ieşi din clădire cu targa. 

— Ce cumplit, bietul bătrân... oftă al doilea vârstnic. 

— Cum vă numiţi? întrebă Ari Thor. 

— Pálmi, răspunse el. Sunt... sunt scriitorul. Eu am scris 
piesa. 

Era limpede că nu-şi putea ascunde mândria, în ciuda 
circumstanțelor. 

Úlfur era gata să intre în teatru, însă Ari Thór îl opri, 
blocându-i calea cu braţul întins. 

— Dat fiind ce s-a întâmplat, i-am rugat pe toţi să meargă 
acasă. Investigăm scena accidentului. 

— Scenă? 

Ulfur făcu un pas înainte şi îi dădu la o parte braţul lui Ari 
Thor. 

— Tómas e înăuntru? Lasă-mă să vorbesc cu el! 

Furia i se înteţea cu fiecare cuvânt rostit. 

— Nu puteţi să-mi închideţi teatrul cu o zi înainte de 
deschiderea stagiunii! 

Ari Thór gândi rapid. Avea două opţiuni: să rămână pe poziţii 
şi să rişte o ceartă gălăgioasă sau să-l cheme pe Tómas. Acesta 
îl certase deja, aşa că nu-i luă mult să decidă să trimită 
problema mai sus de el. Era limpede că Tomas voia să facă 
lucrurile după tipicul lui. 

— O clipă, spuse, încercând să pară autoritar. 

Băgă capul pe uşă şi îl strigă pe T6mas, care apăru în prag la 
scurt timp după aceea. 

— Salut, îi zise Tómas lui Úlfur, apoi se uită la celălalt 
bărbat. Bună seara, Pâlmi. 

Le făcu semn din cap Annei şi lui Karl, care se dăduseră un 
pas înapoi. 

— V-a spus Ari Thor ce s-a întâmplat? 

— E un şoc cumplit, spuse Ulfur grav, acum mai liniştit de 
prezenţa lui Tómas. Nu putem să vorbim înăuntru? 

— Cred că noi o ştergem, zise Karl, care avea încă braţul în 
jurul Annei. 

Tómas dădu din cap, iar cei doi plecară în grabă. 

— Da, intraţi, le zise Tómas lui Úlfur şi Pálmi, dar, pentru 
Dumnezeu, nu vă apropiaţi de trepte. Trebuie să le examinăm 
înainte să fim siguri ce s-a întâmplat, cu toate că mie mi se pare 


că e cât se poate de limpede. 

— Serios? Şi ce crezi că s-a-ntâmplat? întrebă Pâlmi de 
îndată ce el şi Ulfur intrară. 

Ari Thor îi urmă, iar Tómas preluă controlul. 

— Sărmanul bătrân a căzut pe scări, zise Tómas cu o notă de 
fatalitate în glas. 

— Ce aveţi acolo? îl întrebă Ari Thór pe Pálmi, care ţinea o 
pungă de cumpărături. 

— Cea mai nouă versiune a piesei. Sunt mai multe 
exemplare. 

Părea surprins de interesul tânărului. 

— Eu şi Hrolfur am făcut câteva modificări finale mai 
devreme. Pâlmi le-a introdus pe calculatorul lui de acasă şi a 
tipărit exemplare noi, explică Ulfur. Stagiunea se deschide 
mâine seară. 

— Nu cred că se va putea, replică ferm Tomas. 

— Nu... nu putem lăsa moartea lui Hrólfur să ne strice 
deschiderea! spuse Ulfur cu patimă, dar păru să-şi regrete 
imediat ieşirea. 

— Asta nu mă priveşte, răspunse Tómas pe un ton plat, având 
grijă să rămână politicos. E posibil să aveţi din nou acces în 
sală mâine, dar cel mai bine ar fi să amânaţi câteva zile seara 
de deschidere. 

Ulfur se întunecă brusc la faţă, ochii păreau să-i iasă din 
orbite. 

— Dar e imposibil! explodă. 

Ari Thor avea impresia că era un om obişnuit ca lucrurile să 
se întâmple cum le voia el. 

Privind când la unul, când la celălalt, Ari Thór hotărî că 
Tómas putea gestiona situaţia fără ajutorul lui. leşi în grabă şi 
se postă lângă intrarea din faţă. Bănuia că Ugla urma să ajungă 
în curând - ştia sigur că era şi ea la repetiţii şi simţea o nevoie 
ciudată să-i spună personal ce se întâmplase. N-avea de ce să-şi 
facă griji în legătură cu ce se petrecea înăuntru, era sigur că 
Tómas, Úlfur şi Pálmi nu ar fi fost interesaţi de părerile lui. Se 
cunoşteau fără îndoială de mulţi ani, puteau să se certe şi apoi 
să se despartă împăcaţi. Ari Thór era conştient că venea din 
afara oraşului şi mai avea şi caş la gură - poliţaiul nou despre 
care nimeni nu credea că va sta mult în Siglufjordur. Venise 
aici doar să capete puţină experienţă, în vreme ce Tómas avea 


un mandat de lungă durată. 

— Hei, ce faci aici? întrebă Ugla, scoţându-l brusc pe Ari 
Thór din gândurile sale. 

N-o văzuse când se apropiase. 

Se gândi o clipă, nesigur pe el însuşi, fără să priceapă de ce 
se simţea aşa. 

— S-a întâmplat ceva, spuse în cele din urmă. Un accident... 
Un accident pe scări. 

Întunericul pe care-l observase mai înainte în ochii ei 
reapăru brusc. Întrebarea i se citea pe chip. 

— Bătrânul Hrólfur a căzut, continuă el grav. 

— Cum se simte? se interesă ea imediat, palidă. 

— A murit. Tocmai l-a luat ambulanţa. 

Ugla rămase pe loc o secundă, învăluită în tăcere, apoi 
câteva lacrimi începură să-i curgă pe obraji. Făcu un pas spre 
el şi-l luă în braţe. Ari Thor ezită, apoi îi întoarse îmbrăţişarea. 

După o clipă îşi slăbi strânsoarea şi se şterse la ochi. 

— Nu-mi vine să cred! spuse ea sughiţând şi încercând să-şi 
stăpânească emoţiile. Pur şi simplu nu-mi vine să cred. 

Îşi şterse repede lacrimile şi încercă să zâmbească. 

— Era aşa drăguţ... 

Tăcu, neştiind sigur ce să facă. 

— Cred că cel mai bine mă duc acasă. Ceilalţi nu pot să mă 
vadă aşa, spuse ea, se întoarse repede şi plecă. 

— Da, sigur, zise Ari Thór în urma ei, apoi rămase confuz 
când ea dispăru în întuneric. 

Úlfur apăru în prag - trebuia să fi ajuns la un armistițiu cu 
Tomas. Pâlmi îl urma îndeaproape, cumplit de încruntat. Nu-i 
adresară niciun cuvânt lui Ari Thór când trecură pe lângă el, iar 
el se strecură înăuntru fără să se uite spre ei. 

— Înapoi la secţie? întrebă. 

Tomas aruncă o privire la ceas. 

— O să termin raportul preliminar. Poţi să te duci acasă dacă 
vrei. Ne vedem mâine. Şi-aşa trebuie să mai lucrez câteva ore, 
răspunse Tómas. 

Părea ciudat de uşurat să continue munca. 

Zici că n-ar vrea să meargă acasă la familie, îşi spuse Ari 
Thór surprins când ieşi pe stradă şi porni spre casă. 


19 
Siglufjordur, duminică, 
11 ianuarie 2009, la prima oră 

Ari Thor se trezi brusc, leoarcă de transpiraţie şi întrebându- 
se unde era. Simţindu-se prizonier în propriul trup, începu să 
gâfâie. Se ridică în capul oaselor şi se uită în jur, respirând 
scurt, sacadat, încercând să tragă aerul cu de-a sila în plămâni. 
Aruncă priviri sălbatice în jurul lui, convins că pereţii se mişcau 
spre el. Simţi nevoia să strige din toţi rărunchii, dar ştia că n-ar 
fi avut niciun rost. Era acelaşi sentiment zdrobitor care-l 
cuprinsese la secţia de poliţie în Ajunul Crăciunului. Se ridică 
în picioare şi privi pe fereastră în noaptea neagră precum 
cerneala. Ceasul care strălucea uşor în întuneric îi arătă că era 
miezul nopţii. Începuse să ningă. Era în dormitorul lui din 
Siglufjordur, îşi aminti el. Întinse mâna spre fereastră, o 
deschise şi inspiră profund aerul proaspăt, curat şi rece ca 
gheaţa, dar continuă să tremure, iar gândurile i se amestecau 
în cap. Trebuia să scape de sentimentul că era copleşit, că 
pierduse controlul. Se uită către pat şi văzu că cearşafurile 
erau mototolite şi umede. Era puţin probabil să mai doarmă. 
Poate avea nevoie să iasă - să iasă din casă în noapte. Alungă 
ideea imediat ce-i trecu prin minte. Nu era de-ajuns. Nu avea 
să-şi găsească liniştea stând în mijlocul străzii, cu ochii zgâiţi la 
cer şi la zăpada care-i umplea mintea - conştient că fiecare fulg 
care cădea îi sporea şansele să rămână blocat în locul acela 
ciudat. Ca un prizonier. 

Podeaua de la parter scârţăi. 

Brusc, înţelese de ce se trezise aşa brusc. 

Mai era cineva în casă. 

Nu era singur. 

Inima începu să-i bată asurzitor. Teama îl zăpăci. Ştia că 
trebuie să gândească repede, să-şi scoată din cap zăpada care 
îl sufocase o clipă mai înainte. Dar nu izbutea să se mişte. 

Scutură din cap şi se strecură cât mai în linişte în holul care 
ducea la scări, conştient încă de mişcările de jos, de sunetele 
abia auzite care îi arătau că oricine se afla la parter nu voia să 
atragă atenţia nimănui. 

Acum, că intrase în priză, Ari Thór înjură încet. 

De ce dracu' nu încuiase uşa? 

N-ar fi trebuit să-l ascult pe Tomas. 


Cobori treptele cu paşi mari. Ştia că scândurile slăbite ale 
câtorva dintre ele urmau să scârţâie, dar nu mai putea să-şi 
amintească în care locuri. 

Ezită înainte să intre pe ultima porţiune a scării, care ducea 
în hol. Sus se simţea mai sigur. Avea un avantaj. Ştia că 
intrusul era acolo - putea să-l ia prin surprindere. Dar la fel de 
mult îşi dorea să rămână pe podest, nemişcat. Încercând să-şi 
limpezească ceața de pe creier. 

În ciuda pregătirii, îi era frică. 

Habar n-avea pe cine o să găsească. O persoană, mai multe? 
Să fie un beţiv care căuta adăpost peste noapte, un spărgător 
sau cineva care voia să-i facă rău? 

Se cutremură la gândul că un necunoscut se furişa în casa lui 
pe întuneric. 

La dracu’! 

Luminile erau stinse. Doar sclipirea de la stâlpul de iluminat 
de afară, care intra printr-o fereastră mică de la capătul 
holului, îi permitea să vadă ceva. Uşa de la sufragerie era 
închisă şi, cum ştia că draperiile erau trase, înăuntru trebuie să 
fi fost beznă. Holul ducea în sufrageria din care Ari Thór putea 
ajunge în bucătărie, dincolo de care se afla un birou mic. 
Musafirul nepoftit putea fi în oricare dintre camere. Era 
momentul să acţioneze. 

Deschise uşa sufrageriei cât mai încet. Era o uşă solidă, 
veche cât casa, vopsită în alb şi decorată cu ornamente lucrate 
în traforaj. Probabil trecuseră mulţi ani de când balamalele 
văzuseră vreo picătură de ulei. 

Se uită în întuneric şi ascultă cu atenţie, dar nu se auzea 
niciun sunet. Aşteptă cu mâna pe clanţă, răbdător, gata să 
reacționeze imediat ce ar fi auzit ceva în liniştea din cameră. 

Foşnetele începură din nou. Acum era limpede că veneau de 
alături. Uşa dintre bucătărie şi sufragerie era închisă, dar nu 
avea nicio îndoială că acolo era cineva. Lăsă uşa sufrageriei 
deschisă în urma lui ca să se folosească de lumina slabă din hol 
şi păşi cu grijă în cameră, mergând tiptil ca să nu-l alarmeze pe 
intrus. 

Îşi dădu seama de greşeală în clipa în care ajunse la 
jumătatea camerei. Bucăţile de parchet erau haotic de inegale, 
iar podeaua - de fapt, toată casa veche de câteva sute de ani - 
era înclinată. Uşa sufrageriei începu să se închidă încet, 


transformând cantitatea şi aşa mică de lumină pe care o avea 
Ari Thór într-o strălucire ştearsă. În lipsa unei pene care s-o 
oprească, urma să capete inerție în căutarea echilibrului. Se 
întoarse rapid, dar în linişte, încercând în zadar să apuce 
clanţa. 

Izbitura nu fu atât de puternică, dar în liniştea nopţii sună ca 
o tobă de fanfară. 

La dracu’. 

Rămase nemişcat în mijlocul camerei, sperând că zgomotul 
nu se auzise, dar conştient că era imposibil să nu. Intrusul 
reacţionă instantaneu, nu mai căuta să se mişte în linişte, iar 
Ari Thor se gândi că încerca să fugă pe uşa din faţă, să iasă pe 
traseul cel mai direct. 

O să-l prind, n-am cum să nu-l prind. 

Auzi cum uşa din faţă se închise cu zgomot chiar când începu 
să alerge afară din sufrageria cufundată în beznă. Se împiedică 
şi simţi o durere arzătoare în umăr când se izbi de masa din 
sufragerie şi, înainte să leşine, auzi limpede un țipăt îndurerat 
de undeva de-afară. 


20 
Siglufjordur, duminică, 11 ianuarie 2009 

Ugla stătea la pian şi cânta o melodie veche, o piesă veselă 
de pe la jumătatea secolului trecut - un cântec pe care-l ştia pe 
de rost şi care pe Hrólfur îl încântase. Cânta aproape 
inconştient în timp ce-l aştepta pe Ari Thór, care întârziase la 
ora de pian. 

Încă îi venea greu să creadă că Hrólfur murise. Părea 
sănătos şi în formă pentru vârsta lui... Fir-ar să fie! De ce n-a 
fost mai atent pe scări? Acum s-ar fi putut întâlni în continuare 
la cafea, ar fi putut să-şi consolideze prietenia... Deodată se 
opri din cântat şi îşi aminti de cearta de la teatru dintre Hrólfur 
şi Ulfur. Oare se încheiase urât? Să-l fi împins cineva pe 
Hrólfur? 

Trebuia să recunoască faptul că Hrólfur fusese cam beat în 
seara aceea. Mereu încercase să-l evite când bea. Alcoolul îi 
scotea la iveală partea întunecată. Hrólfur îşi dăduse repede 
seama că ea prefera să nu-l întâlnească în starea aceea şi n-o 
invitase niciodată la cafea decât dacă era complet treaz. Chiar 
dacă uneori era dur, pe dinăuntru era blând ca un mieluşel. 
Urma să-i fie dor de el. Deodată, Ugla începu să se gândească 
la ea însăşi. Hrólfur fusese dintotdeauna îngerul ei păzitor la 
Societatea de teatru, era perfect conştientă de asta. Acum ce 
urma? De data asta nu puteau să-i ia rolul principal, dar cine 
ştie ce urma să se întâmple la viitorul spectacol? Poate că 
următoarele roluri principale aveau să ajungă la Anna. 

Ulfur le trimisese tuturor un e-mail în care confirma că 
premiera urma să fie amânată cu două săptămâni. Fusese un 
mesaj scurt, limpede, la obiect, care nu trăda vreun sentiment 
în legătură cu cele întâmplate. 

Bineînţeles că nu puteau decât să aştepte noua dată a 
premierei. Ugla ar fi preferat să aibă loc cât mai repede. Se 
pregătise pentru spectacol ca pentru un examen şi nu ştia dacă 
mai putea menţine ritmul încă două săptămâni. . 

Aruncă o privire la ceasul de pe perete. Il aşteptase cu 
nerăbdare pe Ari Thór, şi nu doar pentru că era singurul ei 
elev. Îi plăcea compania lui şi avea un aer liniştitor. Nu putea 
nega că era un bărbat arătos, chiar elegant, dar mai era ceva 
care o atrăgea la el, ceva invizibil şi intangibil. Cumva reuşea 
să zâmbească şi cu ochii, şi cu gura. Oare era atrasă de el? 


Fata străină se amorezase de băiatul străin? Nu, nici vorbă... 
dar... Nu-şi mai lăsase gândurile să zboare în direcţia aceea. 
Nici nu ştia dacă nu cumva el avea prietenă în sud. Nu 
vorbiseră niciodată despre astfel de lucruri, iar el nu spusese 
nimic. Măcar nu avea verighetă. Recunoştea că îi plăcuseră 
puterea şi căldura îmbrăţişării lui în faţa teatrului, după ce 
aflase de moartea lui Hrólfur. 

O bătaie în uşă o cobori brusc cu picioarele pe pământ. 
Întârziase jumătate de oră, dar faptul că ajunsese îi aduse 
zâmbetul pe buze. Însă, când deschise uşa, nerăbdarea ei şi 
zâmbetul primitor se transformară în şoc. 

— Uită-te la tine! Ce-ai păţit? 

Pe fruntea lui era un pansament mare, iar o vânătaie 
inconfundabilă se ivea de sub un alt pansament pus pe 
sprânceana stângă. 

Ari Thór zâmbi. 

— Aş vrea să pot spune că e rezultatul încăierării cu un 
infractor, zise el. Nu mă inviţi înăuntru? 

— Ai întârziat, dar intră, replică Ugla, zâmbindu-i cald la 
rândul ei. 

— Deci ce-ai păţit? întrebă ea după ce se aşezară, atingându-i 
uşor fruntea lovită, fericită să descopere că nu se ferea. 

— Am căzut. 

Ea simţi că asta nu era toată povestea, aşa că rămase tăcută 
şi aşteptă. 

— Cineva mi-a spart casa acum două nopţi. Mă rog, asta dacă 
poţi să zici că-ţi sparge cineva casa când uşa e descuiată. 

— Oamenii nu-şi încuie uşile pe-aici. La fel e şi în 
Patreksfjordur. L-ai prins? 

— Nu, spuse Ari Thór arătând spre plasture. M-am 
împiedicat pe întuneric, am aterizat pe măsuţa de cafea şi am 
rămas cam năuc. Sângeram în draci, a trebuit să acopăr rana 
cu ceva şi n-am putut să-l urmăresc, nenorocitul naibii. Am 
crezut că pe-aici nu sunt hoţi. 

— Poate e cineva din afara oraşului? propuse ea. 

— Cine ştie. 

— Copci? 

— Nu. Am închis rana cu pansamente şi se pare că o să fiu 
bine. 

— Sigur nu-i nimic grav? 


— Sper că nu. Mă cam doare capul, dar m-am lovit şi la umăr 
şi acolo doare mai rău. 

— Ai idee cine-a fost? 

— Habar n-am. l-am povestit lui Tómas şi, drept să-ţi spun, n- 
a părut să mă ia prea în serios. A spus doar că în oraş sunt 
câţiva beţivi care mai dau uneori năvală în casa greşită după ce 
iau prea mult la bord. Mi-a zis să nu-mi fac griji şi să fiu 
recunoscător că, oricine-a fost, n-a încercat să se pună în pat 
lângă mine, crezând că sunt nevastă-sa! 

— Dar Tomas ce crede... începu ea, apoi se opri înainte să 
continue. Ce crede despre Hrólfur? 

— Hrólfur? 

— Da. A fost un accident? 

Ezită înainte să-i răspundă şi îşi dădu seama că ar fi fost 
nepotrivit din partea lui să vorbească despre un caz aflat încă 
în desfăşurare. 

li răspunse cu o întrebare. 

— Aşa pare, nu crezi? 

— Bănuiesc că da. Dar tu ce crezi? 

— Tómas e sigur. Absolut sigur. Vrea cât mai puţină gălăgie 
de pe urma cazului. Toată situaţia i se pare foarte 
stânjenitoare, un scriitor faimos care cade pe scări, beat pe 
deasupra... 

— Dar tu ce crezi? repetă ea. 

Ari Thor îşi duse o mână la cap, parcă încercând să-şi aline 
durerea. 

— Nu m-am prea gândit. 

— Mă întrebam dacă are ceva de-a face cu cearta, zise ea. 

— Ceartă? 

— Hrólfur şi Úlfur. 

— Serios? Nu ştiam de asta, zise Ari Thór. De ce se certau? 

— Cam despre tot şi nimic. Mi s-a părut că lucrurile s-au 
înrăutățit treptat. Erau amândoi la balcon, amândoi în toane 
proaste. Hrólfur a intervenit mai mult decât de obicei în timpul 
repetiției şi era clar că băuse. Ulfur începuse să se enerveze 
rău de tot. Până la urmă s-a transformat în concurs de urlete. 
Ulfur a spus ceva de genul... 

Făcu o pauză înainte să continue. 

— ...„Las’ că taci tu din gură când o să mori!” Asta i-a amuţit 
pe toţi, iar Ulfur ne-a dat pauză după câteva minute - pauza de 


cină - şi apoi... Ei bine, Hrólfur murise când ne-am întors noi. 

— Crezi că...? 

Brusc îşi dădu seama de gravitatea cuvintelor ei. 

— Nu, bineînţeles că nu. Doar dacă, mă rog, doar dacă a fost 
neintenţionat, din greşeală, zise ea şi tăcu o clipă. Ulfur cred că 
a fost ultimul care a plecat. Nu mai era nimeni altcineva în sală 
când am ieşit eu şi Karl. Am mers împreună pentru că el 
locuieşte destul de aproape, pe Thormodsgata. Ţin minte că 
Anna plecase deja, la fel şi Pâlmi, dar Ulfur era tot acolo sus în 
balcon cu Hrólfur. Probabil a plecat chiar după mine. 

— Da, zise Ari Thor încet, evitând privirea Uglei. Aşa trebuie 
să se fi întâmplat. 


21 
Siglufjordur, luni, 12 ianuarie 2009 

Nu era încă ora şapte în dimineaţa zilei de luni şi un strat 
gros de zăpadă se aşternuse peste noapte în Piaţa Primăriei. 

Căzut adânc pe gânduri, Ulfur Steinsson intră în piaţă exact 
când Pâlmi apăru din cealaltă parte şi se îndreptă spre el. 
Pâlmi era cel mai înalt dintre cei doi, slab, uşor adus de spate şi 
obosit, de parcă ar fi purtat o povară grea pe umeri. 

Ulfur ridică privirea înaintea lui Pálmi. Se salutară din cap, 
încet, aproape simultan, în tăcere, de parcă un cuvânt aruncat 
aiurea la ora aceea ar fi putut trezi din somn tot oraşul. Ulfur 
se gândi să se oprească, dar nu prea avea chef de vorbă. Din 
fericire, Pálmi nu dădu nici el vreun semn că ar vrea să-şi 
întrerupă mersul, aşa că îşi văzură amândoi de drum. 

Şi-l aminti pe Pálmi de odinioară, când era tânăr. Acum, 
Pâlmi avea peste şaptezeci de ani şi îşi arăta vârsta. 

Mai am un an, îşi zise Ulfur. Mai am un an şi fac şi eu 
şaptezeci. Trebuia să accepte că vârsta începea să-şi spună 
cuvântul. Îşi dădea seama de fiecare dată când se uita în 
oglindă şi o simţea cu toată fiinţa, în fiecare zi. Până şi cel mai 
mic efort îl făcea să gâfâie. A 

Aerul era absolut nemişcat şi nu cădea niciun fulg. Ulfur 
purta obişnuita pălărie de fetru ca să-şi acopere capul chel. In 
puţinele ocazii în care se aventura afară din casă când ningea 
puternic, renunţa la pălărie şi îşi lua o pereche de căşti groase 
şi o căciulă de lână. 

Cum naiba ajunsese el din nou în Siglufiordur? 

Ştia răspunsul mai bine decât oricine. Ştia că vinovat de 
hotărârea să se mute acasă în Siglufjordur când se pensionase 
era el şi numai el. Dar, în zilele în care îşi regreta cel mai 
amarnic decizia, prefera să dea vina pe fosta lui soţie. 

Sonja avea cu doisprezece ani mai puţin decât el şi era o 
femeie remarcabil de frumoasă. De fapt, era atât de 
atrăgătoare că Pálmi nu înţelesese niciodată ce văzuse la el, un 
bărbat de patruzeci de ani, care lucra la Ambasada Islandei din 
Suedia. Când se cunoscuseră, el era acolo de patru ani şi îşi 
construise o reputaţie. Petrecea weekendurile în cluburi de 
noapte şi era cunoscut drept o gazdă generoasă - diplomatul 
mişto din Islanda pe care îl aştepta un viitor pe cinste. 

Ea avea doar douăzeci şi opt de ani şi îl fermecase din clipa 


în care se întâlniseră. Era din Stockholm şi încheiase de curând 
o relaţie lungă cu tatăl fiului ei de şase ani, a cărui custodie o 
împărțeau. Nu era deosebit de mămoasă şi amânase să-i dea lui 
Ulfur un răspuns dacă să facă şi ei un copil sau nu. 

Islandezul ciudat, căruia îi luase atât de mult să înveţe 
suedeză ca lumea, nu izbutise să preia rolul de tată al fiului ei 
şi nici nu reuşise să stabilească o relaţie bună cu băiatul. 
Uneori se întreba dacă n-ar fi trebuit să fie mai convingător în 
privinţa propriilor copii, dar fusese mereu prea ocupat cu 
cariera, apropiindu-se tot mai mult de vârf. 

lar acum era singur şi se plimba pe străzile pustii din 
Siglufjordur, luând guri mari, liniştitoare, din aerul rece al 
dimineţii. Ştia cât de periculoasă putea fi zăpada în zonele 
nordice: furtunile orbitoare, oamenii care trebuiau uneori să-şi 
croiască drum afară din casă cu lopata, ameninţarea 
avalanşelor... Însă în clipa aceea totul era tăcut. Să fi fost 
liniştea dinaintea furtunii? 

Locuia pe Sudurgata, la câteva minute de mers pe jos de 
teatru, în fosta casă a părinţilor lui. Tatăl lui murise de mult, se 
pierduse la douăzeci şi şase de ani, când Ulfur nu avea decât 
patru. Avea amintiri neclare cu tatăl lui, toate legate de mare, o 
mare paşnică într-o zi liniştită. Însă marea nu fusese deloc 
paşnică în ziua în care tatăl său ieşise în larg pentru ultima 
oară. Barca era mare, solidă şi înfruntase destule furtuni. Tatăl 
lui Ulfur şi câţiva dintre foştii lui colegi de şcoală navigaseră cu 
ea pe rând vreme de mulţi ani, de multe ori periculos, dar se 
întorseseră de fiecare dată acasă. Asta până în ziua aceea, când 
lumea spunea că fusese cea mai urâtă vreme din toată iarna. 
Prinsă în condiţii cumplite, barca se târâse în cele din urmă în 
port, deteriorată de furia dezlănţuită a unei furtuni de iarnă din 
nord-est, cu doi membri ai echipajului în minus. Tot oraşul îi 
jelise pe bărbaţii care nu se mai întorseseră, iar un băieţel de 
patru ani plânsese după tatăl lui. 

Ideea de a-i călca pe urme nici nu-i trecuse prin minte lui 
Ulfur. Evita pe cât posibil să meargă cu barca şi îi repugna 
până şi ideea de a lucra ceva care să aibă legătură cu peştele 
sau pescuitul. Siglufjordur nu era un loc bun pentru un tânăr 
care nu aprecia argintul mării, cum i se spunea heringului. Se 
mutase la Akureyri, cel mai apropiat oraş mare, imediat ce 
avusese posibilitatea, terminase liceul şi apoi plecase la 


Reykjavik. Însă fiordul natal îşi păstrase atracţia puternică, în 
ciuda tristeţii legate definitiv de el - şi a docului care era ultima 
bucată de pământ uscat pe care călcase tatăl lui. 

Mama lui Úlfur locuise în Siglufjsrdur până în ultima zi, 
singură în casa mare după ce el se mutase; de multe ori se 
simţea vinovat că o abandonase acolo. Când stătea pe 
întuneric, doar cu lumina lămpii care cădea asupra cărţilor 
pentru şcoală, gândurile îi fugeau uneori la mama lui, singură 
lângă fiordul puternic unde stihiile puteau fi cumplit de crude. 
Ea nu se plânsese niciodată şi îl încurajase să meargă tot 
înainte, să-şi găsească drumul şi să-şi fructifice la maximum 
talentele. 

Talentele? Oare chiar îşi folosise talentele la maximum? Se 
gândea încrâncenat la întrebarea asta în timpul lungilor sale 
plimbări zilnice, când scormonea în trecut. Avea o vârstă la 
care ar fi fost mai potrivit să se aşeze şi să scrie un soi de carte 
de memorii, dar cine ar fi fost interesat să citească despre viaţa 
lui? Nu-i venea să aştearnă cuvinte pe pagină. In schimb, se 
folosea de acele plimbări lungi să-şi amintească lucruri ca să-şi 
scrie memoriile în minte. 

De când se mutase în nord, nu-şi permisese luxul să nu facă 
nimic şi scrisese câteva piese de care era mulţumit. I se părea 
că teatrul îl stimulează. Regizase câteva producţii, iar acum era 
regizorul de serviciu al Societăţii de teatru, o poziţie 
importantă chiar dacă era o trupă de amatori, iar slujba nu era 
plătită. Fusese dintotdeauna fascinat de arte, deşi în adâncul 
sufletului ştia ce găsea, de fapt, fermecător la postul său: el era 
şeful, dădea indicaţii, era tratat cu respect. Fusese în posturi 
cu autoritate atât de mulţi ani în timpul carierei diplomatice că 
suferise un şoc când pierduse brusc totul, când devenise un 
pensionar oarecare dintr-un oraş mic din Islanda. 

Societatea de teatru fusese o rampă de lansare pentru el, dar 
ambiția lui mergea mai departe de-atât. 

Se aplecase asupra celei mai recente piese noapte de noapte, 
finisând-o şi rafinând-o. Visa s-o vadă montată anul următor, 
poate chiar de ziua lui, cu el în dublu rol, de scriitor şi regizori. 
Până acum, obstacolul principal fusese Hrólfur. Ulfur îi arătase 
lui Hrólfur un manuscris de care fusese destul de mândru, însă 
Hrólfur i-o dăduse la o parte după ce citise primele câteva 
pagini. 


— E foarte slabă, Ulfur, îi zisese. Oi fi fost un bun diplomat, 
dar scriitor n-o să fii niciodată. Rămâi la ce te pricepi. 

Şi cu asta, basta, iar acum montau piesa lui Pâlmi. 

Însă totul se schimbase odată cu moartea lui Hrólfur. 

Şi barem cine era Hrólfur să-l judece? Da, scrisese o carte 
bună, ba chiar foarte bună, trebuia să recunoască. Insă Hrólfur 
se culcase pe lauri decenii întregi. Nu mai scrisese ani la 
rândul, dar îşi exploata faima la maximum, continua să vândă 
drepturi de autor în toată lumea şi călătorea mult în cadrul 
unui circuit de prelegeri. Locuise în Reykjavik după război, dar 
se mutase în Siglufjordur când steaua lui începuse să-şi piardă 
din strălucire. Judecând la rece, Hrólfur se pensionase 
devreme, ceea ce probabil fusese o mişcare vicleană din partea 
lui. Când se mutase înapoi în oraşul natal, unde era respectat, îl 
ştiau toţi şi toată lumea îi citise cartea, redobândise o parte din 
glorie. Continuase să ţină prelegeri şi să participe la festivaluri 
literare, uneori în schimbul unor sume generoase. Bătrânul 
fusese, fără îndoială, inteligent în privinţa carierei sale şi 
reuşise să strângă o mică avere. 

Ulfur trebuia să recunoască faptul că, din anumite puncte de 
vedere, urma să-i fie dor de bătrân. Hrólfur îi mai invitase 
acasă din când în când pe el şi Pâlmi la un pahar, iar toţi trei 
vorbiseră până târziu în noapte, ca de la egal la egal, dând 
uitării toate certurile. Hrólfur fusese un adevărat personaj, o 
figură cosmopolită. Petrecuseră multe seri memorabile aşezaţi 
în fotolii, în semiîntuneric, sorbind vin roşu şi discutând despre 
arte, despre cultură sau despre starea de atunci a lucrurilor, 
ascultând operă. Uneori între ei se lăsa liniştea, cu excepţia 
muzicii de pe fundal. Toţi trei tăceau când Jussi Björling cânta 
Una furtiva lagrima, încheiaseră un acord tacit că a vorbi peste 
o asemenea dovadă de măiestrie ar fi fost curată erezie. În mod 
normal îi ascultau pe maeştrii din vechime pe viniluri şi fusese 
o surpriză când Hrólfur îşi achiziţionase un CD player - nu se 
împăcase niciodată prea bine cu tehnologia. În majoritatea 
timpului nu făcea decât să adune praf în colţ, parcă era o 
enigmă cum ajunsese acolo. Ulfur auzise că fata misterioasă 
din Patreksfjordur, Ugla, îl convinsese pe Hrólfur să cumpere 
aparatul şi câteva CD-uri. Îi urmase sfatul, iar Ulfur nu putea să 
nu se întrebe ce fel de vrajă aruncase Ugla asupra bătrânului. 
Hrólfur se ataşase neobişnuit de tare de fata căreia îi închiriase 


odată apartamentul de la demisol şi cu care încă se întâlnea la 
cafea. Întreg oraşul ştia povestea şi privea alăturarea celor doi 
cu interes. 

Ulfur era sigur că Hrólfur n-ar fi fost niciodată de acord ca el 
să scrie pentru Societatea de teatru. Hrólfur fusese mai amabil 
cu Pâlmi, bătrânul învăţător. De fapt, în ciuda eforturilor 
grosolane şi nu tocmai promițătoare ale lui Pálmi, Hrólfur îl 
sprijinise în continuare şi îi dăduse ocazie după ocazie să se 
afirme. Avusese efect. Scriitura i se cizelase - până şi Ulfur 
trebuia s-o recunoască. Era limpede că afurisitul de învăţător 
avea talent. 

Dar asta nu mai era o problemă. 

Ulfur hotărâse deja că se va oferi pe tăcute să finanţeze 
spectacolul bazat pe piesa lui - precis ar fi fost de ajuns să 
convingă Societatea de teatru să-l monteze astfel încât să 
coincidă cu a şaptezecea lui aniversare. Nu ducea lipsă de bani 
- chestiunea asta o aranjase lunga carieră diplomatică. În ciuda 
faptului că trăia pe picior mare, investise cu cap. Divorțul îl 
costase scump, dar mai avea destule economii. 

Divorțul cu „D” mare. Bănuielile că ceva era în neregulă 
deveniseră prea puternice să le mai ignore cam în preajma zilei 
când Sonja făcea cincizeci de ani. Diferenţa de vârstă nu fusese 
o problemă până atunci. Ea avea cincizeci de ani, el trecuse de 
şaizeci, era ataşat la ambasada din Oslo, un diplomat respectat 
şi sus-pus, dar care avea câteva kilograme în plus în jurul 
mijlocului şi căruia părul îi dispăruse de mult. Sonja îşi 
păstrase remarcabil de bine înfăţişarea tinerească. Ştia ce-l 
aşteaptă din clipa în care ea îi spusese - cu glăsciorul dulce şi 
lipsit de regrete - că aveau ceva de discutat. Sonja cunoscuse 
un bărbat mai tânăr. De fapt, sensibil mai tânăr, un inginer de 
patruzeci şi cinci de ani din Oslo. 

Deşi se aşteptase la astfel de veşti, tot fusese şocat să-i audă 
convingerea din voce. Nu dormise zile întregi, îşi luase 
concediu medical pentru prima oară de mulţi ani şi zăcuse 
acasă, în întuneric, încercând să priceapă ce se stricase. 

Trăise timp de douăzeci de ani alături de ea, dar voise mai 
mult. Ceva în fiinţa lui îi spusese că n-avea să ţină dar, cu 
trecerea timpului, se agăţase de speranţa firavă că urma să fie 
bine. 

În cele din urmă divorţaseră, iar Sonja se mutase cu 


inginerul ei norvegian. Ulfur rămăsese de unul singur, deodată 
bătrân, îndeplinindu-şi datoriile mai mult prin forţa obişnuinţei 
decât din dorinţa de a deschide calea unor noi oportunităţi şi 
aşteptând în linişte să ajungă la pensie. 

Doi ani mai târziu, mama lui murise în Siglufjordur. Locuise 
în aceeaşi casă mare şi veche în care-şi crescuse familia până 
înaintase mult în vârstă. El fusese singur la părinţi, aşa că 
acum era ultimul membru al familiei sale. Erau şanse infime să 
mai aibă vreun moştenitor. 

Slujba avusese loc în biserica din Siglufjordur într-o zi 
călduţă de vară. Pe mama lui o plăcuse multă lume şi avea 
mulţi prieteni. Ulfur simţise o tristeţe profundă la dispariţia ei, 
dar ştia în sinea lui că ea aşteptase şaizeci de ani să se 
întâlnească din nou cu tatăl lui. Slujba fusese foarte 
emoţionantă. Prietena ei apropiată de la biserică îi cântase, iar 
Hrólfur se oferise să citească un poem, un poem minunat din 
cartea lui faimoasă, La nord de dealuri. 

Un prieten vechi de la şcoală, care avea o afacere imobiliară 
part-time, îl ajutase să scoată casa la vânare. „O clădire 
elegantă situată în cea mai bună parte a oraşului”, zicea 
anunţul. „O locuinţă de vară splendidă.” 

Ulfur ceruse puţin timp să se adune şi hotărâse să rămână în 
Siglufjordur pe toată durata concediului. Trecuseră mulţi ani de 
când petrecuse o perioadă atât de lungă în oraşul natal. Cândva 
încercase să vină să-şi viziteze mama o dată pe an, de obicei de 
Crăciun, poate de Paşte sau în timpul verii, şi de regulă cu 
Sonja. Vreme de câţiva ani mama lui venise ea în vizită, dar nu 
mai acceptase invitaţii când i se deteriorase sănătatea. 

Petrecuse câteva săptămâni ciudate în centrul vechi al 
oraşului. Sentimentul de pierdere i se părea cu atât mai crunt 
când stătea în casă, îi era dor de mama lui şi îşi jelea tatăl şi 
simţea că trebuie să rămână acolo. Ceva din orăşelul ăsta avea 
o atracţie puternică: marea, munţii impunători, casele vechi. Îşi 
dăduse seama că îi era dor până şi de zăpadă. 

Cel puţin o dată pe zi mergea la docuri şi privea în larg, 
peste fiord, gândindu-se la tatăl pe care marea i-l răpise. 

Fusese un fel de revelaţie să-şi dea seama că se împăcase cu 
fiordul şi marea. 

Venise vremea să se întoarcă acasă. 


Ştirea ocupa toată prima pagină a ziarului de duminică de pe 
masa din colţul cafegiilor de la secţie. Ziarul ajunsese în 
Siglufjordur abia luni, dar confirma în scris ceea ce toată lumea 
ştia deja, că Hrólfur murise. 

S-a stins Hrólfur Kristjánsson. 

Fără litere de-o şchioapă, doar un articol într-un chenar 
negru în josul paginii. 


Autorul Hrólfur Kristjánsson a murit vineri seara în 
Siglufjordur la vârsta de nouăzeci şi unu de ani. A devenit o 
figură naţională în 1941, la douăzeci şi patru de ani, când a 
publicat romanul La nord de dealuri. Cartea e considerată una 
dintre cele mai bune cărți de literatură islandeză din secolul al 
XX-lea, iar stilul ei unic a însemnat naşterea unei noi şcoli de 
literatură, a unei abordări revoluţionare, moderne a stilului 
romantic islandez din secolul al XIX-lea. Poemele de iubire din 
carte, printre care şi tragicele Versuri pentru Linda, scrise în 
cinstea eroinei cărţii, fac parte de mult timp din mentalul 
naţional. Hrólfur Kristjánsson s-a născut la Siglufjordur în 10 
august 1917 şi a absolvit liceul din Reykjavik în 1937 înainte să 
plece la universitate în Copenhaga, unde a studiat mai întâi 
istorie şi apoi literatură. 

S-a întors în Islanda pe nava de pasageri Esja în voiajul său 
din 1940 din portul Petsamo, în Finlanda, cu două sute optzeci 
de cetăţeni islandezi la bord, la scurt timp după izbucnirea 
celui de-Al Doilea Război Mondial. Mai târziu s-a stabilit în 
oraşul natal Siglufjordur şi a rămas acolo pentru tot restul 
vieţii. Hrólfur Kristjánsson a primit numeroase laude pentru 
opera sa. Romanul lui a fost publicat în Statele Unite şi în mare 
parte din Europa, obținând recenzii extrem de favorabile şi 
devenind un succes comercial în rândul publicului cititor din 
mai multe ţări. A publicat poezie şi colecții de povestiri scurte 
până s-a pensionat în 1974. Preşedintele Islandei i-a decernat 
Ordinul Șoimului în 1990. A fost şi doctor honoris causa în 
literatură la universităţi atât din Islanda, cât şi din Copenhaga. 
Nu a fost căsătorit şi nu a avut copii. 

Hrólfur Kristjánsson a murit vineri într-un accident în timpul 
repetiţiei cu Societatea de teatru din Siglufjordur, al cărei 
preşedinte era de mai mulţi ani. 


— M-a sunat, zise Tómas. 

Ari Thor ridică privirea. 

— Cine? 

— Jurnalistul. Nu le-a luat mult să-şi dea seama. M-a întrebat 
dacă moşu' băuse. 

Tomas se scărpină în cap şi ridică o sprânceană stufoasă, 
aruncându-i o privire neobişnuit de dramatică, în vreme ce 
sprânceana cealaltă rămase la locul ei obişnuit. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Ştia deja. Trebuie să-i fi spus cineva. l-am zis că n-am 
nimic de comentat. O să-l lăsăm pe bătrân să se odihnească în 
pace. 

— Mai eşti sigur că a fost doar un accident? 

— Da. Hai să nu facem din ţânţar armăsar. 

Tonul lui Tómas fusese ferm. 

— Am auzit că vineri a avut loc o ceartă. 

— Cum adică? îi aruncă Tómas o privire bănuitoare. 

— Nu ştiai? Am auzit că Úlfur şi Hrólfur au zbierat unul la 
altul de mama focului. 

Tomas păru surprins. 

— Nu, Ulfur n-a zis nimic legat de asta, spuse el căzut pe 
gânduri. N-are cum să fie ceva neobişnuit, mai ales chiar 
înainte de deschiderea stagiunii. Ştii cum sunt artiştii ăştia - se 
ambalează prea repede. Dar tu cum ai aflat? 

— Am auzit ieri, răspunse Ari Thór, sperând să scape fără 
alte explicaţii. 

Ar fi preferat să nu-i dea de înţeles lui Tómas că discutase cu 
Ugla despre treburile poliţiei. 

— N-ar trebui să mai punem întrebări? 

— Şi ce să întrebăm? A fost un accident. N-am de gând să 
torn gaz pe foc, zise Tomas pe un ton mai ridicat, iar pumnul îi 
ateriză cu zgomot pe masă. 

Era clar că lucrurile se opreau acolo. 

— La prânz mă duc la piscina de la sală, dacă e-n regulă, 
spuse Ari Thor şi i se păru că Tómas se simte uşurat că renunţă 
la subiect. 

— Bine. Aşa să faci. 


Atenţie. Nu alergați în jurul piscinei. 
Apă adâncă. Apă mică. 


Ari Thor citi a suta oară scrisul de pe perete când cobori 
treptele de la vestiare la piscină. Era tentant să se arunce şi să 
vadă cum se comporta umărul după accidentare, dar în loc de 
asta trecu de piscină şi ieşi la aer curat, unde bazinele cu apă 
fierbinte erau înconjurate de un gard înalt, din lemn. Afară era 
crâncen de frig, aerul stătea nemişcat, parcă-şi ţinea respiraţia. 
Nu mai ninsese, iar lumina soarelui era aproape dureros de 
puternică şi se reflecta în peisajul îngheţat. Ari Thór tremură şi 
miji ochii în timp ce se îndreptă spre bazin. 

Ari Thór mai mersese de câteva ori la piscină - de obicei în 
pauza de prânz, când tura era liniştită. O baie în bazinul cu apă 
caldă îi relaxa muşchii, acolo putea să se strecoare încet în apă 
şi să se piardă în gândurile sale. În trecut, Ulfur era mereu în 
bazin pe la prânz, dar cei doi nu vorbiseră niciodată - o tăcere 
respectuoasă. Situaţia avea să se schimbe. Fără îndoială era 
dreptul lui Tomas să decidă dacă să investigheze sau nu 
incidentul de la Societatea de teatru, dar nu-i putea interzice 
lui Ari Thor să vorbească despre el. 

Erau singuri în bazin. 

— N-am înţeles niciodată, începu Ari Thor, de ce nu există şi 
o piscină exterioară într-un loc minunat ca ăsta, cu privelişte 
peste fiord. Mare păcat că piscina e acoperită. 

— Ce? tresări Ulfur. 

— Bună ziua. Mă numesc Ari Thór. Ne-am întâlnit vineri. 

Ulfur inspiră scurt. 

— Da, mă rog, aşa o fi, spuse. Reverendul, parcă? adăugă el 
încet. 

— Exact, răspunse Ari Thór, ignorând comentariul. Nu 
sunteţi de acord? 

— Ce, legat de piscină? 

Ari Thor dădu din cap. 

— De fapt, nu. Îmi amintesc că pe vremuri chiar a existat o 
piscină exterioară. 

Expresia de pe faţa lui Ulfur şi ochii obosiţi arătau că se 
referea la vremurile bune. 

— Nu era de glumă cu zăpada aia, crede-mă. A fost o 
binecuvântare când au acoperit-o. 

Gheaţa fusese spartă, iar Ari Thor insistă. 

— Înţeleg că deschiderea stagiunii a fost amânată. 


— Da, nu s-a putut altfel. A trebuit să aşteptăm până după 
înmormântare. 

— Îl ştiaţi bine pe Hrólfur? 

— Destul de bine. Făcea parte dintr-o altă generaţie, deşi 
liniile de demarcaţie încep să fie tot mai neclare odată cu 
vârsta, spuse Ulfur zâmbind. Amândoi eram pensionari. 

— Bietul bătrân, cum a căzut pe scări... 

Ulfur dădu din cap şi privi în sus. 

— Se pare că o să ningă, zise. 

— Probabil aţi fost una dintre ultimele persoane care a vorbit 
cu el, continuă Ari Thor, încercând să vorbească într-o doară. 

Ulfur păru să le ia ca atare şi răspunse fără să stea pe 
gânduri. 

— Mai mult ca sigur... Făcuserăm câteva modificări minore 
la scenariu în timpul repetiţiei. Uneori e nevoie să mai faci 
schimbări, chiar dacă e enervant să apară în ultima clipă. Ne 
uitam peste câteva lucruri când ceilalţi plecaseră la cină şi, ca 
de obicei, a făcut câteva observaţii foarte pertinente. Atunci 
era, cu siguranţă, tare vioi şi agitat, zise el, apoi se opri. Îmi 
pare rău, a fost o remarcă nelalocul ei. 

— Dar lucraţi bine împreună, nu? 

— Da, nu era rău, răspunse, iar privirea i se întoarse spre 
cer, de parcă aştepta să cadă primii fulgi. 

O tânără se apropie şi intră şi ea în bazin, fără să le adreseze 
vreun cuvânt lui Úlfur sau lui Ari Thór. 

Ari Thor voia să-l întrebe despre problema cu băutura, să afle 
cât de beat fusese, de fapt, Hrólfur, dar ăsta era exact genul de 
discuţie care-i putea crea probleme. Puţine lucruri sunt mai 
zemoase decât o bârfă bună într-o comunitate în care nu prea 
se întâmplă nimic remarcabil. Femeia de lângă ei era, fără 
îndoială, de-a locului, nu un turist - în perioada asta a anului, 
când oraşul era învăluit în zăpadă şi întuneric iar drumurile 
erau atât de periculoase că deveneau aproape mortale, în zonă 
veneau puţini vizitatori. Prognoza nu era nici ea bună, cel puţin 
aşa auzise întâmplător Ari Thór. Nu mai dădea importanţă 
prognozei de când se mutase în nord, pentru că întotdeauna se 
anunţa vreme urâtă. 

— Era o persoană destul de dificilă, din câte am înţeles, 
insistă Ari Thor. 

— Da, mă rog, uneori. Uneori, spuse Ulfur şi privi din nou 


cerul. 

Ari Thor nu rezistă tentatiei. 

— Am auzit că v-aţi certat vineri. 

Úlfur nu se lăsă păcălit de tonul glumeţ al celuilalt. 

— Ce dracu” vrei să spui? se răsti şi se ridică, gata să plece. 

Primii fulgi îşi începuseră dansul. 

— Ce-i asta, un nenorocit de interogatoriu? 

Ari Thór nu zise nimic, zâmbi şi se uită la tânără ca să-i evite 
ochii lui Ulfur. Expresia femeii era neschimbată, era clar că nu 
venise în bazin ca să intervină în discuţiile altora. 

Când îşi întoarse privirea, Ulfur plecase iar zăpada începuse 
să cadă puternic - ca o întunecime groasă, albă. Ari Thór 
inspiră adânc şi încercă să-şi alunge senzaţia de claustrofobie. 


22 
Siglufjordur, luni, 12 ianuarie 2009 

Pâlmi Pâlsson era mulţumit că Ulfur doar îl salutase din cap 
când se întâlniseră dimineaţa devreme în Piaţa Primăriei. Pâlmi 
mersese înainte prin piaţă şi coborâse pe chei - traseul zilnic. 
Era un obicei pe care îl deprinsese de când nu mai preda şi 
ieşise la pensie în urmă cu trei ani, când profesorii şi elevii îi 
organizaseră o recepţie de rămas-bun la final de zi. Fusese într- 
o vineri, ultima zi din an, când primăvara se instalase practic 
peste tot în Islanda, mai puţin în Siglufjordur, cu munţii lui albi 
la faţă. Pe versanţi era destulă zăpadă încât să pară că mai 
aveau mult de aşteptat până la vară, dar nu destulă încât să se 
poată merge cu schiurile. Pâlmi era un schior pasionat, chiar şi 
la şaptezeci şi trei de ani. 

Şaptezeci şi trei de ani. Nu-i venea să creadă. Era sănătos- 
tun, iar prietenii şi cunoştinţele îi lăudau mereu înfăţişarea 
tinerească. Parcă ai avea şaizeci de ani, Pălmi. Cum naiba 
reuşeşti? Bineînţeles, ştia că era o minciună. Părul i se 
grizonase, dar asta nu-l făcea decât să arate mai distins. O 
privire fugitivă în oglindă, însă, îi spunea că nu era deloc tânăr, 
vinişoarele erau vizibile pe chipul uscăţiv, cu obrajii aproape 
supţi. Mama lui nu avea decât şaizeci şi şapte de ani înainte să 
facă atac cerebral. În tinereţe, Pálmi se temuse că avea să 
moară la fel, dar depăşise de mult această frică. Preda deja de 
câţiva ani la şcoala primară din oraş când murise mama lui, în 
1983. Ea locuise într-un apartament vechi de lângă piaţă şi 
refuzase vehement să se mute la el, în casa pe care o 
cumpărase pe Hvanneyrarbraut, cu vedere la fiord, în care 
trăia şi acum. Era destul de aproape de piaţă şi de teatru, dar 
în acelaşi timp fiind îndeajuns de retrasă, aşa cum era 
construită aproape pe mal şi cu o privelişte nestingherită 
asupra mării. 

Genele puternice trebuie să fi venit din cealaltă parte a 
familiei, deşi viaţa tatălui lui Pâlmi fusese scurtă, încheiată de 
tuberculoză la numai douăzeci şi patru de ani. Pálmi se simţise 
dintotdeauna puternic legat de tatăl pe care nu şi-l amintea. 
Mai existau câteva fotografii cu ei doi, făcute în 1936 şi 1937, 
la scurt timp înainte ca tatăl lui să-şi părăsească familia şi să-şi 
caute norocul în Danemarca, pe vremea când Pâlmi nu avea 
decât un an. El şi mama lui fuseseră lăsaţi în Siglufjordur, dar 


Pálmi nu simţise niciun fel de resentiment din partea mamei. 
Avea nevoie de libertate, o auzise odată. Propriile sentimente 
afectuoase faţă de părintele plecat de mult i se trăgeau 
inconştient din atitudinea ei pozitivă faţă de el, căci ea îl iubise 
pe tatăl lui încă o bună bucată de vreme după ce acesta îi 
părăsise. 

Nu-i fusese uşor, părăsită, cu un copil mic, într-un oraş 
îndepărtat de pe coasta din nord, în timpul unor ani foarte grei. 
Ca atâţia alţii, tatăl lui făcuse tuberculoză în Danemarca şi 
murise mult prea tânăr, la numai un an după ce plecase din 
Islanda. 

Pe Pâlmi îl plăcuse toată lumea de la şcoala primară. Fusese 
un învăţător conştiincios şi îşi petrecuse verile plimbându-se pe 
dealuri şi munţi. Plecase din oraş doar de trei ori, de fiecare 
dată în excursii cu elevii. Nu simţise niciodată nevoia 
stringentă de a explora lumea, lucru pe care, în opinia lui, îl 
moştenise de la mama sa. Ea fusese mereu atentă, nu 
exagerase niciodată cu cheltuielile, ţinând cont cu sfinţenie de 
fiecare bănuţ. Pálmi fusese surprins să descopere după 
moartea ei că economiile abia dacă acopereau cheltuielile de 
înmormântare. 

Fusese dintotdeauna singuratic. Fusese un învăţător bun, 
respectat, dar întotdeauna îi venise greu să stabilească 
prietenii în afara locului de muncă. Nici femei nu prea 
existaseră în viaţa lui, iar acum era clar prea târziu. Sau nu? 
Poate era doar vina lui că ezita, că nu fructifica nicio ocazie 
ivită. Fusese îndrăgostit în tinereţe, însă ratase şansa pentru că 
nu îndrăznise să rişte. Se gândea cu regret la zilele acelea. Însă 
avea o fire practică şi îşi impusese să nu privească în urmă, 
pentru că deseori şi-ar fi provocat prea multă durere. 

De când ieşise la pensie se cufundase în scris. Se trezea 
devreme în fiecare zi, cu mult înainte ca oraşul să fi făcut ochi, 
şi îşi crease obiceiul să scrie în fiecare zi în biroul lui cu vedere 
la fiord. După cină, serile îl găseau din nou la calculator vreme 
de încă o oră sau mai mult. Pe timpul iernii, când se întuneca 
devreme, aprindea lumânări şi le aranja la fereastră, în borcane 
de gem. Stând pe scaun în faţa calculatorului, se uita în 
întuneric prin căldura degajată de flacăra lumânărilor, căutând 
marea şi punctul de uscat aflat pe partea cealaltă a fiordului. 

Lucrul la carte avansa bine şi scrisese deja trei piese pe 


lângă acest magnum opus. Îi venea uşor să scrie piese şi îi 
echilibrau munca la roman. Prima fusese aproape o farsă, în 
vreme ce a doua fusese un pic mai dramatică; a treia, pe care o 
considera cea mai bună, era o dramă în toată puterea 
cuvântului, cu momente umoristice atent ţesute în text. Asta îşi 
doreau oamenii, să poată să şi râdă, să şi plângă. Noua piesă 
era cea pe care Societatea intenţionase s-o monteze sâmbătă. 

Rămase în picioare pe chei şi privi spre uscat, de-a lungul 
fiordului. 

Musafirii lui danezi dormeau încă, bătrâna şi fiul ei. Ce 
dracu’ i-o fi trebuit şi ei să vină? li cazase la demisol - femeia 
avea nouăzeci de ani şi începuse un pelerinaj prin Islanda, în 
care îl târâse şi pe fiul ei, şi îl rugase pe Pâlmi să-i primească 
doar pentru că îl cunoscuse pe tatăl lui în Danemarca. 

— Aş vrea să vizitez Siglufjordur. Tatăl tău mi-a vorbit 
întotdeauna cu drag despre locul ăsta, îi spusese la telefon în 
daneza ei curată. 

După zeci de ani de predare, Pâlmi vorbea daneza cu 
uşurinţă. O avertizase că vremea putea fi imprevizibilă în 
perioada aceea şi că nu exista vreo garanţie nici măcar că va 
putea să ajungă în Siglufjordur, darmite să mai plece. 

— Chiar şi aşa, trebuie să încerc. Vreau neapărat să văd 
fiordul cu ochii mei înainte să mor. O să stau la Reykjavik de 
Anul Nou pentru că vreau să văd artificiile, îi spusese ea 
bucuroasă ca un copil. Crezi că am putea veni câteva zile în 
vizită după Anul Nou, dacă vremea e acceptabilă? 

Cum ar fi putut să refuze? 

Încă o săptămână întreagă. Plănuiau să plece înapoi în sud 
lunea viitoare. O săptămână întreagă. 

Nu se simţea încă nicio adiere, dar Pálmi ştia că într-un loc 
ca acela era inevitabil ca furtuna să se dezlănţuie. 


23 
Siglufjordur, marţi, 13 ianuarie 2009 

Vestea se răspândi ca primul îngheţ. i 

Aproape toată lumea era la curent cu faptul că Ulfur fusese 
interogat în bazinul cu apă fierbinte, iar incidentul căpătase 
proporţii cu fiecare repovestire. Când Ari Thor îl auzi de la 
Tómas, înfloriturile îl făcuseră de nerecunoscut, însă trebuia să 
recunoască faptul că mai avea, totuşi, un miez de adevăr. 
Nucleul poveştii era adevărat: cu siguranţă îl întrebase pe Ulfur 
despre cum se desfăşuraseră evenimentele de la Societatea de 
teatru. 

Era limpede că T6mas se supărase pe Ari Thor şi nici măcar 
Hlynur nu încercă să facă vreo glumă, conştient că nu exista 
nimic amuzant la muştruluiala la care asista. 

— Cazul e închis! zise Tómas hotărât. A fost un accident şi cu 
asta, basta. Am crezut că ţi-am explicat foarte limpede ieri. 

Ari Thór dădu din cap. 

— O dată dacă mai faci ceva cum te taie pe tine capul, ai 
zburat! 

Atmosfera de la secţie era aproape vâscoasă. N-avea rost să 
deschidă vreun geam, afară bătea un vânt de zdrăngăneau 
şindrilele, încă ningea, iar temperaturile erau mult sub zero. 
Ari Thór nu dormise bine în ultimele câteva nopţi. Încă se 
gândea la intrusul care îl trezise din somn dar, mai ales, era 
îngrozit că va începe să se sufoce în mijlocul nopții. 

— Oamenilor le e frică, zise deodată Hlynur. Eu aşa cred. 

— Ce vrei să spui? întrebă Tómas, întorcându-se cu faţa la el. 

— Păi, mi se pare că oamenii au impresia că noi anchetăm... 
ăăă... incidentul de la Societatea de dramaturgie ca pe o... 

Hlynur făcu o pauză. 

— Ca pe o crimă. 

Nu mă ajuţi deloc, îşi zise Ari Thor. 

Se uită urât la Hlynur, fără să obţină vreun efect vizibil. Nu 
se putea spune despre Hlynur că era de partea lui Ari Thor, 
chiar dacă amândoi erau subalternii lui Tómas. Ari Thór era 
băiatul nou, noua achiziţie, şi era puţin probabil să rămână 
acolo prea mult. 

— Crezi că oamenilor le e frică? întrebă Tómas şi îl ţintui cu 
privirea pe Hlynur. 

— Asta-i părerea mea, iar unul sau doi deja mi-au spus-o-n 


faţă. O crimă într-o comunitate mică e tulburătoare, mai ales 
într-un moment ca ăsta - miezul iernii, spuse Hlynur luându-şi o 
mină foarte importantă. Imaginaţia oamenilor poate s-o ia 
razna. 

— Fir-ar a dracului, murmură Tómas. 

Ari Thór dădu din cap. 

Fir-ar a dracului. 

Mai avea puţin şi-şi distrugea complet şansa. Era primul lui 
post şi totul părea să meargă extrem de prost. 

Fir-ar a dracului! 

Din moment ce era cu caş la gură şi proaspăt ieşit din 
Academie, ăsta era preţul pe care-l plătea dacă-şi asculta 
instinctul înainte să aibă destulă experienţă. O lăsase pe tânăra 
asta, Ugla, să-i trezească suspiciuni legate de Ulfur şi de 
moartea lui Hrólfur. 

Vremea se îndreptă mai târziu şi, mergând spre casă, 
croindu-şi cu greu drum printre nămeţi, Ari Thór se opri la mica 
pescărie din Piaţa Primăriei. 

Pe străzi erau mai mulţi oameni decât de obicei, care se 
bucurau de o gură de aer curat şi încercau să îşi termine 
treburile înainte ca zăpada să umple din nou străzile şi să le 
blocheze. 

— Două fileuri de eglefin, ceru bărbatul din faţa lui. 

Ari Thor îl recunoscu imediat: îl întâlnise în faţa teatrului în 
seara în care Hrólfur suferise accidentul fatal. Era Karl, un 
membru al Societăţii de teatru. I se păruse un tip de treabă. 

Bărbatul din spatele tejghelei îi dădu pachetul cu eglefin. 
Karl scoase o bancnotă din buzunar, scăpă nişte mărunţiş, dar 
îl ignoră. 

Ari Thór ridică de jos moneda şi îl atinse pe Karl pe umăr. 

— Ţi-a scăpat averea, zise Ari Thor şi îi întinse bănuţul. 

— Salut! Ari Thór, nu-i aşa? 

— Chiar aşa. Salut din nou. 

Voia să profite de ocazie şi să-i pună întrebări în legătură cu 
seara de vineri, conştient în acelaşi timp că n-ar trebui s-o facă. 
Învăţase pe propria piele că până şi cea mai inocentă 
conversaţie putea deveni o poveste deocheată. 

— Cum te simţi în Siglufjordur? întrebă Karl. 

— Bine, mulţumesc. 

Poate că nu era un răspuns foarte sincer, dar nu era 


momentul să-şi deschidă sufletul. 

Ochii lui Karl se închiseră pe jumătate când zâmbi. 

— Te obişnuieşti treptat. 

— Locuieşti de mult aici? 

— M-am născut şi am crescut aici, dar m-am întors de 
curând. Nu există loc mai bun. 

Ari Thór găsi în sfârşit cuvintele pe care le căutase: un om pe 
care te puteai baza. Bărbatul ăsta avea o căldură aparte. 

— Am auzit că trataţi moartea lui Hrólfur drept o crimă, şopti 
Karl puţin cam tare. Chiar a fost omorât? 

— Pot să te ajut? zise vânzătorul de peşte aruncându-i lui Ari 
Thor o privire veselă. 

— Nu. A fost doar un accident, îi răspunse lui Karl. 

Doar un accident. 


Karl nu intenţionase niciodată să se întoarcă în Siglufjordur 
şi nici nu nutrea vreo mare afecţiune pentru oraş. Dar când 
apartamentul din Kópavogur fusese vândut cu ei înăuntru şi 
creditorii continuaseră să-i hingherească, i se păruse decizia 
cea mai bună pentru el şi Linda. Brutali şi nemiloşi, creditorii 
îşi voiau banii care să-i achite pierderile de la jocurile de noroc 
şi n-aveau de gând să plece cu mâna goală. Când nu primeau 
nimic, vizitele se terminau în general cu bătaie. 

Pe Karl nu-l înspăimântau multe, dar avea un prag mic de 
suportabilitate a durerii - atât de mic încât se putea spune că 
lipsea cu desăvârşire. Decizia de a se muta în nord fusese luată 
într-o seară, după ce vizita neaşteptată a unui astfel de creditor 
se terminase prost. Karl ştia că nu se putea încrede în noroc 
sau în propriile forţe şi era conştient că data viitoare urmau să 
vină doi şi că o să fie mai bine înarmaţi. Bănuia că era puţin 
probabil să-l urmărească până în Siglufjordur dar, pentru 
siguranţă, nu se sinchisise să-şi înregistreze noul domiciliu 
legal. Datoria nu era atât de mare, cam o jumătate de milion de 
coroane. Deseori fusese mult mai mare. 

Îi promisese Lindei că o să se lase de jocurile de noroc. Deloc 
surprinzător, ea o luase complet razna când auzise despre 
obişnuitele nopţi de poker de miercuri şi nu se calmase cu 
adevărat nici când o asigurase că jucau numai pe bere sau bani 
de Monopoly. Berea, băutura în general, nu fusese niciodată o 
problemă. Jocurile de noroc erau slăbiciunea lui. 


Era amuzant să se revadă cu foşti colegi de şcoală, cei câţiva 
din generaţia lui care rămăseseră în oraş. Se întâlneau o dată 
pe săptămână, după-amiaza, acasă la un prieten care rămăsese 
burlac, şi jucau poker. Era revigorant, o bună metodă de 
relaxare şi nimic mai mult. 

Linda habar n-avea despre celălalt club de poker care se 
întrunea ocazional şi unde se juca pe bani adevăraţi, de cele 
mai multe ori pe sume considerabile. Karl îşi făcea apariţia ori 
de câte ori avea cu ce să joace. Uneori venea cu mâna goală în 
speranţa că va primi un loc la masă. Uneori, cineva îi 
împrumuta destul cât să joace - alteori nu. li era imposibil să 
nu se lase atras în joc - aceeaşi atracţie care-l împinsese pe 
tobogan de fiecare dată. 

El şi Linda se cunoscuseră în urmă cu cincisprezece ani în 
Danemarca, unde locuiseră împreună zece ani înainte să se 
mute în Islanda. Tatăl ei era danez, mama islandeză, iar Linda 
însăşi crescuse în Islanda până la doisprezece ani, când familia 
se mutase în Danemarca. Karl petrecuse mai mult timp în 
Islanda şi avea şaptesprezece ani când părinţii hotărâseră să 
plece din Siglufjordur în Danemarca, în vara lui 1983. 
Locuiseră într-un apartament dărăpănat de la periferia 
Copenhagăi până când Karl ajunsese la Ârhus şi o întâlnise pe 
Linda. 

Karl şi părinţii lui nu aveau prea multe lucruri în comun. Ei 
fuseseră foarte convenţionali, conservatori şi îl adoraseră. El 
detesta efuziunile sufocante de afecţiune şi se mutase imediat 
ce primise o ofertă de lucru pe bani gheaţă în Århus. Se 
agăţase cu recunoştinţă de ocazia ivită şi îşi lăsase părinţii în 
micul apartament din Copenhaga. 

Linda fusese un noroc chior pentru Karl. Părinţii ei erau în 
mijlocul unui divorţ urât şi, în tot acel haos, se pomenise în 
braţele lui Karl. Spre deosebire de el, ea terminase liceul şi 
voia să devină asistentă, slujba ei îi ţinuse pe linia de plutire, 
lucrând la spitale din Danemarca, la Reykjavik şi acum în 
Siglufjordur, în vreme ce Karl rămăsese şomer de când se 
mutaseră în nord. Aşa că, în vara şi toamna aceea avusese timp 
berechet să recondiţioneze un mic pescador care fusese dat 
şcolii elementare. O veche cunoştinţă îi spusese că şcoala căuta 
un voluntar - cineva bun la bricolaj - care să se ocupe de 
recondiţionare, iar Karl nu ezitase. Întotdeauna se străduise, 


indiferent ce se întâmpla în restul vieţii lui, să facă ceva cu sau 
pentru copii, astfel că muncise de multe ori ca voluntar în 
Danemarca. Nu-şi înţelegea pornirea de a face lucruri pentru 
copii, cu excepţia faptului că îşi dorea să le păstreze inocenţa 
cât mai mult cu putinţă. În chip curios, nu-i trecuse niciodată 
prin minte să-i aibă pe ai lui. 

Pe lângă munca de la pescador, uneori mai acceptase şi alte 
munci fizice, când i se făcuseră oferte. Fiecare bănuţ ajungea 
pe masa de joc. 

Când nu juca, era ca o maşină aproape lipsită de combustibil. 
Numai când ţinea cărţile în mână se simţea în viaţă, plin de 
benzină cu cifră octanică mare. Işi simţea tot sângele în 
mişcare şi nu mai conta nimic altceva, nici Linda, nici măcar 
dacă pierdea sau câştiga. Adrenalina, îndrăzneala împinsă la 
limite îl atrăgeau înapoi, iar şi iar, chiar dacă atunci când 
pierdea suferea toată ziua următoare de un fel de mahmureală 
dureroasă, încărcată de vină. Mai rău era când rămânea cu 
datorii. Genul ăsta de comportament i se înrădăcinase atât de 
mult în fire, în stilul de viaţă, încât nu-i mai păsa dacă are de 
dat bani. În schimb, datoriile deveniseră o problemă practică 
pe care trebuia s-o rezolve ca să-şi reia locul la masă. 

Uneori se întreba ce-i rezerva viitorul. Linda era 
nerăbdătoare să meargă mai departe, în vreme ce el era 
mulţumit să rămână în oraşul în care crescuse, unde avea 
prieteni şi cunoştinţe. Ce naiba, devenise până şi starul scenei 
locale! 

Când trecu pragul, apartamentul din Thormâdsgata părea 
gol. Aruncă o privire în sufragerie - nimeni. 

Sufrageria era neobişnuit de colorată, iar majoritatea 
pieselor de mobilier îşi arătau vârsta. Aveau o canapea 
galbenă, rufoasă, cu câteva perne brodate, o măsuţă de cafea, 
un corp de bibliotecă vechi, un perete pe care atârnau 
farfurioare-suvenir în toate culorile curcubeului, iar deasupra 
canapelei era plasat un tablou care înfăţişa un peisaj danez. Un 
televizor mic era îndreptat spre un fotoliu de piele vechi şi uzat. 
Lângă el era o masă de lemn pe care stătea o vază veche, un 
obiect din anii '60, pe care Linda îl moştenise de la familia ei. 

În dormitor, Karl aprinse lumina. Linda dormea în patul 
ponosit, la rândul lui, probabil, de prin anii '70. Era în 
apartament când hotărâseră să-l închirieze, împreună cu 


printul cu lisus, care privea de sus, de la locul lui de deasupra 
tăbliei. Două veioze stăteau de o parte şi de alta a patului şi 
probabil că erau la fel vechi ca acesta. Lumina o trezi pe Linda 
şi ea se foi, frecându-se la ochi. 

— Trezirea, somnoroaso! Am adus eglefin pentru cină. 


24 
Siglufjordur, miercuri, 14 ianuarie 2009 

Băieţelul avusese voie să se joace în zăpadă după cină. O 
ninsoare proaspătă, încântătoare crease o ţară a minunilor în 
care se putea întâmpla orice. Fulgii încetaseră să mai cadă cam 
de pe la ora cinei, iar mama lui îl lăsase în cele din urmă să se 
joace afară. 

O pisică mică, având la gât un clopoțel, se strecurase în 
liniştea serii şi îl ademenise după ea în grădina învecinată, 
arcuindu-şi spatele şi torcând în timp ce-l conducea de-a lungul 
hotarului îngheţat dintre grădini. El ştia pe unde se poate 
strecura în spatele copacilor astfel încât să-şi găsească şi 
drumul spre casă. E 

Se desfăta în zăpadă - o avea în sânge. Întunericul era 
confortabil şi plăcut. 

Imaginea unui înger, a unui frumos înger de zăpadă, nu-l 
înfricoşă. 

O cunoştea pe femeie. Se jucase atât de mult în grădina ei 
că-şi şi amintea cum o cheamă. Ce nu înţelegea era de ce stătea 
aşa de nemişcată şi de ce nu purta un pulovăr. In ochii lui, 
zăpada roşie ca sângele care formase un halou în jurul ei era 
minunată, părea un ornament de o culoare intensă în grădina 
albă ca perlele. 

Nu voia s-o deranjeze şi, aruncând o ultimă privire la 
priveliştea fermecătoare, porni spre casă, oprindu-se o singură 
dată să facă un bulgăre. 


Karl puse jos paharul cu bere. Vechile obiceiuri născute din 
experienţă îl făceau să se asigure că ţinea cărţile aproape de 
piept. Nu putea avea încredere în nimeni. Şasele de pică şi 
şaptele de treflă, plus un patru şi un valet pe masă, însemnau 
că avea o şansă. Masa rotundă în jurul căreia stăteau era 
acoperită cu o pânză verde, iar pe margine fusese aşezat un 
castron cu chipsuri. In aer se simţea tensiunea. 

Foştii lui colegi îl priveau cu atenţie, aşteptând să facă 
mişcarea. Nu era o decizie grea - jucau numai pe bani de 
Monopoly. În sinea lui, hrănindu-i entuziasmul, erau gândurile 
la jocul adevărat. Prin comparaţie, ce făcea aici era o joacă de 
copii. Poate weekendul viitor? Numai că era lefter şi îi datora 
deja câteva miare unui amic. 


Telefonul sună exact când hotări să rămână în joc. Se uită la 
număr, dar nu-l recunoscu. Văzând că era un număr de fix, 
răspunse. În mod normal evita numerele necunoscute, prefera 
să nu intre din greşeală în vorbă cu vreun creditor din sud. 

— Karl? 

Vocea unei femei, vocea unei tinere pe care n-o ştia. 

— Eu sunt. 

Se prezentă. Era o prietenă din şcoală care locuia nu departe 
de el şi Linda. 

— Ascultă, Gunny, băieţelul meu, se juca adineauri în grădina 
voastră. 

Ezită, parcă îşi căuta cuvintele. 

— Am încercat să sun la tine acasă, dar nu mi-a răspuns 
nimeni. Zice că a văzut-o pe Linda ta în grădină, goală. 

Râse forţat. 

— Copiii ăştia. Zic numai ciudăţenii... Dar mi s-a părut 
straniu. Voiam să mă asigur că totul e bine. 

— Din câte ştiu, da, spuse Karl. O să verific. Mersi că m-ai 
sunat. 

Închise fără să mai spună nimic, se ridică şi îşi puse cărţile 
pe masă. 

— Îmi pare rău, băieţi. Trebuie s-o tai acasă. Mă întorc. 

Îşi luă haina de pe spătar şi ieşi în frig. Începuse să ningă din 
nou, cu atâta violenţă că abia vedea ceva în faţa ochilor. 


Ambulanţa ajunse cu câteva clipe înainte de maşina poliţiei. 
Ari Thór şi Tomas erau de serviciu. Neînţelegerile legate de 
Hrólfur fuseseră date uitării în clipa când Karl sunase pe linia 
de urgenţă. Bărbatul stătea acum lângă uşa din spate, în blugi 
negri şi un pulovăr bleumarin. Haina lui era în zăpadă, iar 
paramedicii se ghemuiseră lângă trupul nemişcat, căutând 
pulsul. Nu era nicio şansă să identifice urme de paşi, orice le-ar 
fi putut fi de folos dispăruse de mult sub zăpada proaspătă; în 
plus, ambele echipaje de ambulanţă şi Karl călcaseră prin 
zăpada de la faţa locului. 

Femeia zăcea în zăpadă, palidă, cu buzele albastre şi ochii 
închişi. Ari Thór n-o mai văzuse niciodată pe Linda Christensen, 
soţia lui Karl. Era tulburător de liniştită. Karl stătea deoparte, 
iar Ari Thór simţi un val de simpatie pentru bărbatul de treabă 
cu care nu mai demult decât ieri schimbase atât de uşor două 


vorbe în magazinul de peşte. 

Braţele Lindei erau întinse, iar în zăpadă se lăţise o baltă de 
sânge - mult prea mult sânge. Ari Thor se simţi copleşit de 
furie şi încercă să-şi controleze respiraţia. Nu era bine să ia 
lucrurile prea personal şi ştia că trebuie să-şi ţină sub control 
supărarea şi furia, să nu le lase să-i întunece judecata. 

Cine-ar face aşa ceva? Cine lasă pe altcineva să moară în 
zăpadă în propriul sânge? 

Purta blugi şi nimic altceva. Labele picioarelor erau goale, la 
fel şi trunchiul. 

Era aproape sigur că era moartă. În piept avea o tăietură - 
nu adâncă, dar ieşea în evidenţă pe trupul palid - şi o alta, mai 
adâncă, pe un braţ. Aceasta părea mai gravă, fiind şi sursa 
bălții stacojii care se întinsese sub ea pe zăpadă. 

Oare s-a rănit când se apăra? 

Ce armă a fost? 

Un cuţit? 

Ari Thór se uită în jur şi văzu că Tómas părea să caute o 
armă, dar în cacofonia de urme şi zăpadă care cădea în 
continuare nu se putea vedea nimic. 

— Să chemăm o echipă de specialişti din Reykjavik? 

Ari Thór avea doar o pregătire de bază în legătură cu 
procedurile de la scena crimei, practic suficient cât să ştie ce 
să nu facă şi cum să nu compromită probele. Dar asta nu era o 
scenă a crimei obişnuită. Pentru început, eforturile de a-i salva 
viaţa tinerei - dacă mai era în viaţă - erau prioritare, iar 
viscolul îngreuna totul. 

— Nu cred că are rost, răspunse Tómas, cu îngrijorarea 
adânc întipărită pe chip. Dar trebuie să-l sunăm imediat pe 
Hlynur. Trebuie să se uite la scena crimei - şi în casă, dacă 
acolo a avut loc atacul, şi aici. Tu fă cât de multe fotografii poţi 
cât încă se mai vede ceva în zăpadă. 

Ari Thór aprobă din cap. Lui Hlynur nu-i lua mult să ajungă şi 
era puţin probabil să fi plecat din oraş pe vremea asta; de fapt, 
era practic imposibil. 

Aruncară o privire spre echipajul ambulanţei, aşteptând 
veşti. Ari Thor scoase aparatul de fotografiat din buzunar şi 
începu să facă poze. 

Tómas se apropie de Ari Thór şi vorbi cât putea de încet, 
fiecare sunet fiind amortizat la rândul lui de perdeaua de fulgi. 


Vremea se înrăutăţea rapid. 

— Trebuie să-l rugăm pe Karl să vină cu noi. 

— Să-l rugăm? 

Sau să-l arestăm? 

— Să-l rugăm politicos. Trebuie să-l punem să dea o 
declaraţie. Din câte-am auzit... 

Făcu o pauză. 

— Nu s-au înţeles mereu foarte bine. 

— Puls! 

Ari Thor tresări şi se apropie. 

— Avem puls! strigă un paramedic. 

Echipajul ambulanţei o aşeză pe Linda pe o targă. O 
acoperiseră cu o pătură, tăietura îngustă din piept şi cea mai 
adâncă din braţ fuseseră ascunse vederii. Lui Ari Thór i se 
păruse că trupul nemişcat din zăpadă crea o imagine artistică, 
aproape frumoasă, dar acum realitatea preluase controlul şi îşi 
reaminti că nu era vorba decât despre o biată tânără care să 
zbătea să supravieţuiască. 

— E vie? întrebă Ari Thor surprins. 

— Pulsul e foarte slab, dar da. E vie. 


25 
Siglufjordur, miercuri, 14 ianuarie 2009 

— Trebuie să vii cu noi. Avem nevoie de o declaraţie. 

Tomas vorbea cumpătat, străduindu-se să nu trădeze nicio 
urmă de agresivitate în voce. Karl stătea pe loc şi privea cum 
Linda e ridicată în ambulanţă. 

— Sigur. Vin. 

— Ne poţi da cheia de la apartament? Trebuie să căutăm 
semne înăuntru. 

Dădu din cap. 

— Nu-i încuiat. N-aveţi ce să vedeţi. Am aruncat o privire 
adineauri să văd dacă a fost cineva pe-acolo. 

— Aşază-te în maşină. 

Ari Thor îl ajută să ia loc pe banchetă. 

Ambulanţa plecase, cu farurile strălucind lugubru pe zăpada 
necruțătoare. Grădina din spatele casei de pe Thormodsgata nu 
mai arăta ca o scenă a crimei, fusese curățată de viscolul care 
aşternuse zăpada ca pe o pătură sclipitoare şi rece. Linda 
fusese luată cu ambulanta, Karl era în maşină. Nu se vedeau 
decât dâre roşii, estompate. Grădina se transforma înaintea 
ochilor lui Ari Thór; putea fi oricare altă curte de pe o stradă 
liniştită dintr-un orăşel mic din nord. 

Hlynur sosi câteva minute mai târziu. 

— Mă întorc la secţie cu Ari Thor, zise Tómas, cu glasul 
aproape acoperit de bătaia vântului. Karl vine cu noi. Trebuie 
să găsim arma. Nu ştim nimic despre rănile ei - medicii erau 
ocupați s-o salveze - dar cred că e vorba despre un cuţit. Ochii 
cât casa. Uită-te şi-n apartament - poate găseşti semne de 
încăierare. 

Ari Thor se strădui să-şi ţină ochii deschişi în furtuna 
dezlănţuită. Fulgii groşi nu mai cădeau liniştit, ci se năpusteau 
asupra oricui era îndeajuns de imprudent să iasă din casă. Se 
aşeză lângă Karl pe bancheta maşinii. Tómas conduse în tăcere. 

Secţia de poliţie era un refugiu binevenit împotriva viscolului 
puternic, cu atmosfera ei sigură şi familiară. Abia când ajunse 
înăuntru Ari Thór îşi dădu seama cât de tare îi bate inima. 
Simţea că se relaxează şi că îi revine durerea din umăr. 

Îl conduseră pe Karl în biroul pe care-l foloseau drept cameră 
de interogatoriu rareori necesară. Lui Ari Thór îi venea greu să 
înţeleagă atitudinea lui Karl. Părea neaşteptat de placid, dată 


fiind situaţia. 

— O să dureze mult? întrebă el. Aş vrea să ajung la spital cât 
mai repede. 

Nu trăda nicio emoție. 

— Ne străduim să ne mişcăm repede. Ne ajută dacă vorbeşti 
clar şi răspicat, îi spuse Tomas, explicându-i şi că era 
considerat martor. 

Reportofonul porni. Ari Thór scrise câteva cuvinte şi îi dădu 
bileţelul lui Tómas. 

— Poţi să-mi dai haina? întrebă Tomas. 

Întrebarea păru să-l ia pe Karl prin surprindere şi ochii i se 
măriră. 

— Haina. Poţi s-o scoţi? Dă-o-ncoace. 

Karl se supuse, parcă observând abia atunci mica pată pe 
care o văzuse Ari Thór, dar nu spuse nimic. Îi întinse haina lui 
Tómas. 

— Trebuie s-o trimitem la examinare. 

Ari Thór aprobă din cap şi luă un sac de probe, în care puse 
haina. 

— Sânge? întrebă Tómas. 

Karl nu păru deranjat de întrebare. 

— Probabil. 

Tómas rămase în tăcere, iar Karl făcu la fel. Se uitau unul la 
celălalt, parcă provocându-se între ei care să vorbească primul. 
Karl câştigă, pentru că Tomas privi în jos, se foi pe scaun şi îşi 
începu interogatoriul. 

— Ştii cum ţi-a ajuns pe haină? 

— Mi-am scos haina când am găsit-o pe Linda, am folosit-o s- 
o acopăr, să-i ţină de cald. Era sânge peste tot. Paramedicii au 
dat-o la o parte când au venit şi au încercat s-o resusciteze. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe Linda? 

— În dimineaţa asta. 

— A fost la lucru? 

— Da, avea tură până la şase. 

— Ştii dacă a plecat acasă mai devreme? 

— N-am idee. 

— Ai vorbit cu ea azi? 

— Nu, deloc. Aş putea să sun la spital? 

Rămase în tăcere, ca un om care nu are nimic de ascuns. 
Instinctul lui Ari Thor îi spunea că-şi pierdeau vremea cu 


persoana greşită. 

— O să vorbesc imediat cu medicul. Nu erai acasă la şase? 

— Nu, zise el şi căzu din nou în tăcere. 

— Unde erai? 

— Jucam poker cu băieţii. În fiecare miercuri. Ne întâlnim pe 
la cinci-cinci jumate, după ce ies toţi de la muncă, şi jucăm 
până seara. Nu prea târziu, însă. Bem câteva beri şi jucăm 
câteva mâini. 

— Pot să confirme că erai acolo înainte de şase? 

— Da, zise Karl şi ezită. Vrei să-ţi dau numele lor? 

— Da, te rog, răspunse Tomas şi îi dădu un pix şi o coală. 

Karl îi întinse lista. Tómas se uită la numele scrise pe hârtie. 

— Sun eu. Îi ştiu, îi spuse lui Ari Thór. 

Eu îi ştiu, dar tu nu. Străinule. 

Tómas se ridică. 

— Poţi să-l suni pe medic? 

Tómas încuviinţă din cap şi ieşi. Ari Thór nu era sigur dacă să 
continue interogatoriul sau să tacă. Poate era bine să 
vorbească despre altceva. Rezultatul era o tăcere neplăcută. 

— Cafea? 

Karl clătină din cap. 

— Eşti bun. Haina şi sângele de pe ea. Nu observasem nimic. 

Ari Thór nu era sigur cum să interpreteze asta şi se întrebă 
de ce îl complimenta Karl. Încerca să stabilească o legătură cu 
el? 

Oare trebuia să-i mulțumească? 

Rămaseră în tăcere, apoi Ari Thór întrebă: 

— Eşti sigur în legătură cu cafeaua? 

— Foarte sigur. 

— Urâtă tăietură pe frunte, zise Karl. 

Tăcere din nou. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic grav, răspunse scurt Ari Thor, iar liniştea 
stânjenitoare se instală din nou. 

— Urâtă vreme. Bănuiesc că nu eşti obişnuit cu aşa ceva. 

Ari Thor încercă să nu se lase distras, dar nu era uşor să 
ascundă efectul pe care-l aveau asupra lui zăpada necruțătoare, 
vântul puternic şi frigul care-ţi spulbera oasele. Nu voia să fie 
unde se afla acum. Ar fi preferat de-o mie de ori Reykjavikul. 

Karl părea să-i fi înţeles gândurile şi îşi dădu seama că 


atinsese o coardă sensibilă. 

— Uneori e cumplit. Şi mie mi-e greu să mă obişnuiesc, iar eu 
am crescut aici. Când vremea e aşa, zidurile parcă se apropie 
de tine să te zdrobească, îi spuse cu un zâmbet neglijent. 

Fir-ar să fie. Nu poate şi Tomas să se grăbească? 

Ari Thor tăcu şi încercă să se gândească la altceva. Minutele 
treceau. Poate că Tómas întârzia voit, îl lăsa pe Karl să fiarbă? 
Dacă da, tactica nu părea să funcţioneze. 

Soneria de la telefonul lui Ari Thór spulberă tăcerea. 

Se uită la ecran. 

Kristin. 

Luă telefonul şi îl setă pe silent. Nu era momentul sau locul 
să răspundă. 

Kristin. Nu mai vorbise cu ea de câteva zile şi se întrebă ce 
voia. Îşi dorea s-o sune înapoi şi blestemă proasta sincronizare. 

Distanţa dintre ei începea să-şi spună cuvântul. Işi trimiteau 
mai puţine e-mailuri şi se sunau mult mai rar. Îi era dor de ea şi 
voia din toată fiinţa s-o ţină lângă el noaptea, când avea 
moralul la pământ şi sentimentul de izolare era cel mai 
puternic. Dar tot era supărat pe ea - supărat de reacţia ei când 
o anunţase că se mută în nord, supărat că nu venise cu el la 
Siglufjordur în primul weekend, supărat că nu-l sunase în 
Ajunul Crăciunului. De acord, sunase în ziua de Crăciun, dar... 

La dracu”! Iubita ar trebui să te sune în seara de Ajun. 
Mătuşile bătrâne te sună în ziua de Crăciun! 

Uşa se deschise brusc. 

— Trebuie să vorbim, Ari Thor. Aici. 

Glasul lui Tómas era hotărât. 

— Am vorbit cu toţi, zise el când Ari Thór închise uşa. Cu toţi 
cei din grupul de poker. 

Urmă o pauză dramatică - poate că Tomas avea veleităţi de 
actor. 

— Toti spun acelaşi lucru. A fost acolo tot timpul, a apărut pe 
la cinci şi îi mergea bine. N-a plecat decât după apel, l-a sunat 
vecinul lui. 

— Linda când a plecat de la serviciu? 

— Pe la şase jumate. Am vorbit cu asistenta care era în 
aceeaşi tură. A terminat schimbul şi a mâncat ceva la spital. Mi 
se pare destul de limpede. N-a făcut-o el. 

— Vreo veste de la Hlynur? 


— Nu. Îl mai lăsăm să lucreze puţin. 

Tómas se uită pe fereastră. Vizibilitatea era practic zero. Ari 
Thor era recunoscător că nu fusese nevoit să se ocupe de scena 
crimei. 

— O să încerc să dau de doctor. Aşteaptă-mă aici şi 
continuăm interogatoriul pe urmă. 

Ari Thór simţi cum îi sună telefonul în buzunar. Probabil era 
tot Kristin. Se întrebă dacă se întâmplase ceva. Tomas vorbea 
la telefon, aşa că profită de ocazie şi răspunse. O fracțiune de 
secundă se gândi la chipul frumos al Uglei, dar şi-l alungă 
repede din minte. 

— Ce se petrece? se interesă Kristin imediat, pe un ton rece 
şi hotărât. 

Părea curioasă, chiar agitată. 

— Ce? 

Nu era întâmpinarea la care se aşteptase - nu tu iubitule, nu 
tu căldură. 

— Femeia asta... Ştii tu. Femeia din zăpadă. 

Ce mama naibii? 

Ştirile chiar circulau repede. 

— Cum ai aflat? 

— Am văzut pe net, zise ea şi îi spuse numele site-ului. Eşti 
implicat în investigaţie? 

El se duse la computer. 

Femeie găsită goală şi inconştientă în Siglufjiordur... 

— Nu pot să-ţi spun nimic... 

„„„JUbito. 

Cuvântul îi rămase în gât înainte să-l rostească. Cuvântul 
care fusese atât de normal în urmă cu câteva săptămâni 
devenise acum cumplit de distant. Chiar şi aşa, se strădui să 
spună ceva plăcut, ceva afectuos, dar era limpede că ea sunase 
doar ca să întrebe despre breaking news. Iritarea îi crescu. 

— Nu pot vorbi acum. Trebuie să mă întorc la treabă. 

Auzi că Tómas era gata să încheie convorbirea. 

— Am dat de doctor, spuse când se apropie de Ari Thór. O să 
revină el cu un telefon mai târziu. Tot inconştientă e. Probabil a 
zăcut acolo vreo trei sferturi de oră, zice el. E incredibil că încă 
e-n viaţă, dar slavă Domnului că e. 

Zâmbi, vizibil uşurat că nu are de-a face cu o crimă. Cel 
puţin, nu încă. Expresia i se schimbă când văzu ecranul 


calculatorului şi articolul afişat. 

— Asta cum dracu' s-a-ntâmplat? 

— Habar n-am. M-a sunat prietena mea şi mi-a spus. 

— Ce mizerie! Întâi Hrólfur şi acum asta! Totul ajunge direct 
la ziar! Nu mai putem să lucrăm şi noi în linişte! 

— Doar nu crezi că are de-a face cu accidentul de la 
Societatea de teatru, nu? întrebă Ari Thor timid. 

— Ce? Nu, deloc. Dar mă enervează al dracului de tare. E 
inacceptabil că trebuie să lucrăm la două cazuri din astea unul 
după altul. 

Pe Hrólfur şi pe Linda sigur îi „enervează“ şi mai tare. 

Ari Thor rămase în tăcere, apoi telefonul lui Tomas sună. 

— Alo? 

Linişte. 

— Nu, fir-ar al dracului! zise el furios. Poţi să mă laşi naibii 
să-mi văd de treabă? 

Urmă o tăcere scurtă. 

— Nu. N-am timp. Nu comentez. Ai înţeles? 

Încheie convorbirea. 

— Jurnaliştii dracului. Hai, să terminăm interogatoriul. N- 
avem niciun motiv să-l ţinem pe omul ăsta aici, zise Tómas 
furios. Chestia asta o să se transforme într-un coşmar. Trebuie 
să-i dăm de capăt repede, altfel lumea o să fie îngrozită. 

Ari Thór aruncă rapid o privire pe fereastră înainte să intre 
în birou. Încă ningea. Orăşelul liniştit era apăsat de zăpadă, dar 
nu ca într-o îmbrăţişare familiară de iarnă, ci ca o ameninţare 
cum nu mai trăise niciodată. Albul nu mai era pur, ci pătat în 
roşu de sânge. 

Un lucru era cert. În noaptea aceea, oamenii aveau să-şi 
încuie uşile. 


26 
Siglufjordur, miercuri, 14 ianuarie 2009 

— O să vorbesc cu băiatul şi mama lui de dimineaţă, zise 
Tomas. Ne trebuie o mărturie la prima mână, dar asta nu 
schimbă faptul că nu îl numărăm pe Karl printre suspecți. Nu 
cred că el ar putea fi făptaşul. Il ştiu de când era mic, când 
mama şi tatăl lui au hotărât să se mute în Danemarca. Mereu 
se chinuiau, niciodată nu aveau destui bani, din câte-mi 
amintesc, iar pe-aici nu prea găseai de lucru. Cred că s-au 
descurcat bine în străinătate. 

— Dar Linda - ea e daneză? 

— Daneză-islandeză. S-au cunoscut în Danemarca. 

Tómas era cu mintea în altă parte şi părea îngrijorat, de 
parcă l-ar fi apăsat şi altceva decât presiunea muncii. 

— Ascultă. Ai zis adineauri ceva de Hrólfur... 

— Aşa. 

— Ochii cât casa. Nu ne permitem nicio greşeală. Ai înţeles? 

Ari Thór aprobă din cap. 

— Crezi că e vreo legătură? 

— E puţin probabil, dar nu putem să excludem varianta asta. 
Două morţi în condiţii suspecte... zise Tómas, iar glasul i se 
stinse. 

Pe faţă îi apăru o expresie ruşinată. 

— Scuze. Ea încă trăieşte. Ce mă îngrijorează e cât de repede 
s-au petrecut incidentele unul după altul, mai ales că Leifur şi 
Karl au fost amândoi la repetiţie în seara în care a murit 
Hrólfur. 

— Leifur? El ce legătură are cu Linda? 

— Locuieşte în apartamentul de deasupra celui în care stau 
Karl şi Linda. Poţi să mergi să vorbeşti cu el? 

— Mă ocup. 

— Mai e ceva legat de incidentul de la teatru. Există un soi 
de webcam care transmite imagini din Piaţa Primăriei, un soi 
de transmisiune live din oraş pentru cei care au plecat de-aici. 
Înţelegi ce zic? Poate s-a înregistrat ceva în seara aia, oameni 
care au venit şi au plecat. Poţi să verifici şi asta, te rog? întrebă 
el, dându-i lui Ari Thór o bucată de hârtie cu adresa de 
internet. 

Sună un telefon, de data asta mobilul lui Tómas. 

Nu rosti multe cuvinte în timpul conversatiei, în mare parte 


doar „Da, ok.” 

Expresia lui spunea mai multe decât ar fi putut-o face prin 
cuvinte. Lăsă telefonul să-i cadă înapoi în buzunar. 

— Încă e inconştientă. O s-o ducă în sud de urgenţă cu un 
avion. Să sperăm că se limpezeşte vremea destul cât să plece 
mâine, zise el. Iar doctorul a mai spus ceva. Trebuie să vorbim 
cu Karl, imediat. 


Troienele masive erau mai înalte decât văzuse vreodată Ari 
Thor în Reykjavik şi nu avea niciun dubiu că urmau să se înalțe 
încă şi mai mult în zilele care urmau. 

Karl răspunsese la al doilea apel. Încă era la spital. 

Vizibilitatea era foarte slabă. Micul vehicul 4x4 al poliţiei îşi 
croia drum pe străzile înzăpezite spre spital, cu ştergătoarele 
pornite la maximum. Zăpada lumina întunericul, reflectând 
luminile care străluceau în fiecare fereastră. Multă lume 
alesese să rămână în casă în seara aceea, iar în aer plutea un 
sentiment palpabil de nesiguranţă care mocnea. _ 

Karl stătea calm în camera de aşteptare, răsfoind un ziar. li 
salută din cap pe Tómas şi Ari Thór, apoi se întoarse la ziar. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

El dădu pagina de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Tómas ridică tonul. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

Karl ridică privirea şi se uită la ei cu ochii mijiţi. 

— De ce? Ce se-ntâmplă? 

— Trebuie să vii cu noi. 

— Nu v-am spus deja tot? întrebă el iritat. Aş prefera să stau 
aici, lângă ea. 

— Vino cu noi. 

Karl se ridică fără tragere de inimă şi îl bătu pe Ari Thor pe 
umăr. 

— Bine. 

Durerea era insuportabilă. 

Fir-ar al naibii de umăr. 

Cu hainele lipite pe ei ca să se apere de rafalele puternice, 
Ari Thor, T6mas şi Karl ajunseră la maşina 4x4 şi porniră din 
nou prin furtuna de zăpadă orbitoare. 

— Am vorbit cu doctorul, zise Tómas după ce se aşezară în 
biroul de la secţie. 


Aşteptă un răspuns, dar nu veni niciunul. 

— li mai ardeai câte una din când în când? 

Intrebarea căzu ca un fulger. 

— Ce să-i fac?! întrebă Karl aruncându-le o privire 
amenințătoare lui Tómas, apoi lui Ari Thor. 

În prima fază păru luat prin surprindere, apoi uluirea i se 
transformă în şoc şi apoi în furie. 

— Îţi baţi soţia? 

Vocea lui Tómas era mai puternică şi mai dură. 

Ari Thor se uită la el cu coada ochiului. 

— Ai înnebunit? Normal că nu! 

Inainte ca Tómas să-i pună următoarea întrebare, Karl îl 
întrerupse, de parcă ar fi anticipat-o şi voia s-o preîntâmpine. 

— A căzut ieri de pe scară, curăța ceva în sufragerie şi a 
alunecat, cel puţin aşa mi-a zis. De asta mă întrebi? 

Tómas nu răspunse direct. 

— Pe spate are vânătăi foarte clare, ca de la o lovitură 
puternică sau o căzătură. 

— Exact, spuse Karl cu răceală. 

— E prima oară când îi faci asta? 

Karl se ridică în picioare şi se uită adânc în ochii lui Tómas. 

— N-am pus mâna pe ea. Ai înţeles? 

Tomas nu se mişcă. 

— Te-aş ruga să stai jos. Vrei să spui că n-ai nimic de ascuns? 

— Nimic, zise Karl şi se aşeză. 

Furia i se domoli, iar el rămase palid. 

— Aşteaptă o clipă. 

Tómas se ridică încet, iar o privire aruncată lui Ari Thor îi 
spuse că voia să discute în particular. 

— A bătut-o, zise Tomas când ieşiră. A lovit-o sau a împins-o, 
dar nu putem fi siguri până nu vorbim cu ea. Vreau să te duci la 
Hlynur şi să afli cum avansează căutările. Poate e pe-acolo ceva 
care să ne ajute să ne facem o idee ce s-a întâmplat. Karl ne-a 
dat voie să-i examinăm proprietatea. 

— Tocmai pentru că ne-a dat voie sunt şanse mici să găsim 
ceva, zise Ari Thor. 

— Probabil ai dreptate, din păcate. 


Ari Thór stătea în zăpada din faţa casei de pe Thormâdsgata. 
Era seara târziu, dar luminile din apartamentele de la parter şi 


de la etaj erau aprinse. Se duse direct în grădina din spate, 
unde Hlynur era aplecat şi căuta arma sau orice alt indiciu prin 
zăpadă. Ari Thor îl bătu uşor pe spate. N-avea rost să-l strige 
pe o vreme ca asta. 

Hlynur ridică privirea. 

— Nimic! Deocamdată nimic! strigă el prin furtună. 

Ari Thor dădu din cap aprobator şi arătă spre casă. 

Hlynur se apropie. 

— Uită-te înăuntru. Eu am fost prin apartament şi am făcut 
poze. N-am găsit decât pulovărul ei roşu pe podea, zise Hlynur. 
E într-un sac de probe din maşină. 

Tricoul pe care-l purta când a avut loc atacul? 

Ari Thór păşi în căldura apartamentului prin uşa din spate. 
Privind mobila şi tapiţeria demodată, avu impresia că se 
întoarce în urmă cu câteva zeci de ani. Niciun obiect nu se 
potrivea cu altul - deşi, în chip ciudat, se crea un tot unitar. 
Fusese atacată înăuntru sau afară? O fi fost cineva cunoscut, 
cineva pe care-l poftise înăuntru? 

În casă nu erau semne de luptă, nu se vedea nimic nici în 
sufragerie, nici în bucătăria mică. Vopseaua galben-deschis de 
pe pereţii şi dulapurile din bucătărie i se părea deosebit de 
stridentă, de parcă ar fi fost decupată dintr-o revistă excentrică 
din anii '70. Lângă aragaz era un set ieftin de cuțite de 
bucătărie uzate, cu spaţii pentru cinci cuțite, trei mici şi două 
mari. Nu se vedeau decât patru cuțite - poate era o 
coincidenţă, poate nu. 

Ari Thor se uită în dormitor şi îşi opri privirea la imaginea lui 
lisus care atârna deasupra vechiului pat dublu. Îşi lăsă mintea 
să se întoarcă la zilele în care studia teologie. Reverendul Ari 
Thor. Cu siguranţă îi era mai bine în poliţie. Ce făcuse 
Dumnezeu pentru el, altceva decât să-i ia părinţii înainte să 
aibă ocazia să-i cunoască? 

Se uită pe geam. 

Încetase să mai ningă, de parcă cineva ar fi închis robinetul 
de zăpadă. 

Atunci văzu telefonul, un mobil mic, roşu, lângă perna de pe 
patul nefăcut. Telefonul ei? Probabil. Brusc îl cuprinse o stare 
de disconfort, un junghi în intestine, iar inima începu să-i bată 
mai repede. Puse telefonul într-o pungă de probe şi îl vâri în 
buzunar. 


Să fie ce credea el că e? 

Nu, n-avea cum. Fir-ar a dracului. 

Ari Thor ieşi pe uşa din faţă, urcă treptele şi sună la uşa lui 
Leifur. 

Leifur părea obosit, dar nu surprins că poliţia îi făcea o vizită 
atât de târziu. 

— Scuze de oră, zise Ari Thor. Nu te ţin mult, bănuiesc că 
lucrezi de dimineaţă. 

Zâmbi, străduindu-se să pară prietenos. Fără îndoială că 
Reverendul Ari Thor s-ar fi înţeles de minune cu enoriaşii. 

Glasul lui Leifur era întunecat şi gros. 

— E-n regulă. Mâine am liber. 

Un labrador lătră când îl văzu pe Ari Thór şi se apropie să-l 
salute. Un câine drăguţ şi prietenos, îşi zise. 

În hol se simţea miros de lemn proaspăt tăiat cu fierăstrăul. 
Acelaşi miros se simţea şi în sufragerie, iar lui Ari Thor îi 
amintea de orele de tâmplărie de la şcoală şi de lucrurile pe 
care le meşterise pentru părinţii lui. Sufrageria era mobilată 
sărăcăcios şi avea o energie rece - o cameră ternă, fără suflet, 
aproape diametral opusă faţă de explozia de culori de la parter. 
Pe pereţi nu atârna nimic. O singură fotografie, înrămată, a 
unui băiat îmbrăcat pentru confirmare, stătea pe televizor. 

— Cafea? întrebă Leifur. 

— Ceai, dacă ai. 

Nu simţea nevoia de politeţuri exagerate în locul ăsta, în 
mediul ăsta minimalist, cotidian, care nu se preta niciunei 
forme de ceremonial. 

— Tu ai făcut masa? 

Tómas îi spusese că Leifur era tâmplar. 

— 'şa e. 

Ari Thór îşi dădea seama că ceva îl frământa pe Leifur. 

Ceaiul sosi în scurt timp şi Leifur se aşeză pe canapeaua gri, 
cu câinele la picioare. 

— Ai fost acasă toată seara? 

— Am ajuns acasă pe la şase. Lucrez la benzinărie. 

— Şi ai fost aici de-atunci? 

— Da. Am lucrat la ceva, ca de cele mai multe ori seara. Am 
un atelier şi mai primesc din când în când comenzi ca să mai 
fac un ban în plus. 

— Pe vecini nu-i deranjează? 


— Poate că da, dar încerc să termin înainte de zece. Până la 
ora aia, televizorul acoperă orice zgomot. 

Luă o gură din ceaiul pe care şi-l făcuse ca să nu-l lase pe Ari 
Thor să bea singur. 

— Avem o înţelegere tacită. Eu mă prefac că nu le aud 
certurile şi ei mă lasă-n pace să lucrez. 

— Certuri? 

— Da. Un tărăboi al dracului, şi se întâmplă tot timpul. De 
obicei Karl, ştii? El face scandal, iar de multe ori Linda zbiară şi 
ea. 

— Ieri s-au certat? 

— leri s-au certat de mama focului, nu că ar fi ceva 
neobişnuit. Au fost şi pagube, sau aşa mi s-a părut. 

În sfârşit, un pas în direcţia corectă, deşi relatarea lui Leifur 
despre o ceartă n-avea cum să fie suficientă. Acum părea mult 
mai puţin probabil ca ea să fi căzut, dar totuşi... din nou, nu era 
suficient. 

— Crezi că a trântit-o? 

— Nu ştiu. Poate. Dar să ştii că nu prea mai bag în seamă 
chestiile astea. Mă gândesc că nu e decât o ceartă obişnuită. 
Sincer să fiu, Karl nu-mi pare genul care să-şi bată nevasta, 
zise el, apoi tăcu. Deci, ce s-a întâmplat în seara asta? 

— Ai văzut ceva? 

— Nu. Nimic. Eram în atelier şi n-am fereastră care să dea în 
grădină. Acolo sunt în lumea mea. Bineînţeles că m-am uitat pe 
fereastra de la bucătărie când a început forfota, când aţi venit 
voi, apoi am văzut ceva şi pe net, zise el şi repetă întrebarea. 
Crezi că a atacat-o Karl? 

— Nu, nu e nimic care să ne arate asta. 

— O să scape? 

— E imposibil de zis... Apropo de certuri... 

Putea la fel de bine să profite de ocazie, iar Tómas îi dăduse 
practic frâu liber. 

— Am auzit că la repetiţia la care a murit Hrólfur a avut loc o 
ceartă. Ştiai asta? 

Întrebarea despre Societatea de teatru nu păru nici ea să-l ia 
prin surprindere pe Leifur. 

— Ba bine că nu! Nimeni n-avea cum să n-o audă. Scandal în 
toată regula, Hrólfur era puţin beat iar Ulfur era pus pe arţag. 
Nimic neobişnuit. 


— Mă rog, căzătura şi moartea lui Hrólfur au fost ceva 
neobişnuit... 

— Da. Dar nu e ca şi cum l-ar fi împins cineva. 

— Ai plecat în pauza de cină? 

— Da. 

În ochii lui Leifur apăru o urmă de teamă, parcă îşi dăduse 
seama că putea fi suspect în două anchete ale poliţiei. 

— Mereu plec din teatru, mă plimb puţin şi merg acasă. Am 
ieşit pe uşa din spate şi am schimbat două vorbe cu Nina 
înainte să plec. Mi-a zis că voia să curețe prin beci în pauză. 

Ari Thór se ridică. Nu mai avea ce să afle de pe urma vizitei 
şi simţea că e mai bine să se despartă în termeni amicali, cum 
ar fi procedat Reverendul Ari Thór. 

— Mersi pentru ceai, zise el, apoi arătă spre fotografia de la 
confirmare. Nu te-ai schimbat. 

Leifur părea uluit. 

— E fratele meu, spuse şi ezită. E mort. A murit într-un 
accident. 

— Demult? întrebă Ari Thor, din care ieşea iarăşi la iveală 
clericul empatic. 

— Acum douăzeci şi trei de ani, răspunse Leifur fără să stea 
pe gânduri. Mâine se împlinesc douăzeci şi trei de ani. De asta 
mi-am luat liber. Întotdeauna îmi iau liber în 15 ianuarie. 

Tăcu, dar era limpede că mai voia să adauge ceva. 

— Nu l-aţi prins niciodată. 

Eu? Noi? Chiar trebuia Ari Thor să răspundă pentru păcatele 
altora? 

— Pe cine? 

— Pe şofer. Un prieten de-al fratelui meu era pe locul din 
dreapta şoferului. El a supravieţuit, la limită, şi ne-a povestit ce 
s-a întâmplat. A zis că o altă maşină venea din sens opus, pe 
mijlocul drumului, de asta s-au răsturnat. N-a fost vina fratelui 
meu. Vremea era urâtă... iar ăsta... 

Era limpede că Leifur se chinuia din răsputeri să-şi 
controleze furia. 

— „individul ăsta i-a făcut să iasă de pe carosabil. Maşina s- 
a răsturnat. 

Linişte. 

— Poliţia nu l-a găsit nici până acum. Era greu ca prietenul 
fratelui meu să identifice maşina, n-a zis decât că era închisă la 


culoare - poate roşie, nu era sigur. Nimeni n-a recunoscut, iar 
cazul a fost închis. Probabil zace în fundul unui sertar de la 
secţie. 

Ari Thor rămase în tăcere. Nu avea ce să zică. 

li întinse mâna. Leifur o strânse cu mâna lui plină de bătături 
- tâmplar până-n măduva oaselor. 

Afară se aşternuse un covor de zăpadă peste tot oraşul, iar 
atmosfera era paşnică. O pisică mică ţâşni de sub maşină spre 
un loc cald. Câţiva fulgi cădeau încă, atât de fini că abia îi 
vedeai. Ari Thor privi în sus şi inspiră profund. 

Poate că totul o să se termine cum e mai bine. 

Il auzi pe Hlynur că-l strigă când se pregătea să intre în 
maşină. 

— Ari Thor! 

Se întoarse. 

— Cuţitul. L-am găsit. 

Cuţitul fusese după un tufiş din grădina de alături. Era, fără 
îndoială, cuțitul de bucătărie care lipsea. 

— L-o fi ascuns când a fugit, spuse Ari Thor. 

Deci avusese dreptate în privinţa cuţitului. 

Bravo. 

Spera să nu aibă dreptate în privinţa telefonului. 


Tomas n-avea habar când o să mai apuce să doarmă. Nu ştia 
decât că în seara aceea nu urma să se întoarcă acasă. Voia să 
doarmă la secţie, să-i arate soţiei lui cum o să fie lucrurile când 
se va muta în sud. Avea să fie nevoită să doarmă singură, sau 
cel puţin aşa spera el. 

— Bănuiesc că n-o să găsim amprente pe cuţit, oftă el. 
Trimite-l la Reykjavik oricum, pentru orice eventualitate. 

Îşi turnă cafea fierbinte şi tare în cană. 

— În curând trebuie să-i dăm drumul lui Karl, nu? întrebă 
Hlynur căscând. 

— Avionul de urgenţă e pe drum. Numai bine se linişteşte şi 
vremea ca să poată ateriza. Linda tot nu şi-a recăpătat 
cunoştinţa şi nu putem fi siguri că ar fi în stare să ne spună 
ceva. Ce părere aveţi despre toate astea, domnilor? 

Tómas se uită la Hlynur, care părea prea extenuat să mai 
răspundă. 

— Nu arată bine, zise Ari Thór. 


— Voi doi mergeţi acasă şi dormiţi. Ne întâlnim de dimineaţă 
şi recapitulăm totul. Ari Thór, tu fii atent la orice are legătură 
cu Societatea de teatru, pentru orice eventualitate. Poate n-ar 
fi rău să vorbeşti cu Pálmi mâine dacă ai cum. Îl cunoştea bine 
pe Hrólfur şi ne-ar putea spune dacă mai e vreun detaliu pe 
care ar trebui să-l studiem. 

Ari Thór încuviinţă. 

— Am găsit telefonul Lindei, spuse. N-am apucat să-mi dau 
seama ce număr are. 

Îi arată lui Tómas mobilul roşu. 

— E în regulă dacă sun pe telefonul meu? 

Tomas aprobă din cap. 

Ari Thór îşi puse nişte mănuşi de latex şi formă un număr. 

Telefonul lui începu să sune. Îl luă. 

— Cred că recunosc numărul, zise. Cred că ea a m-a sunat 
atunci. 

Tómas se încruntă, nu înţelegea legătura. 

— Te-a sunat? 

— Da, în Ajun. 

— Telefonul dat în glumă? 

Lui Tómas i se puse un nod în gât, parcă dându-şi brusc 
seama ce voia să spună Ari Thor. 

— Poate că nu era o glumă. 

— Verifică, îi porunci Tómas. 

— Imediat, spuse Ari Thor şi merse la calculator. 

Se întoarse o clipă mai târziu. 

— Acelaşi număr. : 

Tómas trase aer adânc în piept. Oare făcuse o greşeală? Il 
asigurase pe Ari Thór că n-avea de ce să-şi facă griji, că nu era 
decât o glumă pe seama poliţiei. 

— Cred că va trebui să-l reținem pe Karl peste noapte, spuse 
Tomas hotărât. Lucrurile se complică tot mai tare. Normal că 
vrea să plece la Reykjavik cu zborul de urgenţă, dar după ce 
mi-ai arătat nu cred că putem să-i dăm drumul imediat. Întâi o 
atacă pe Linda şi acum afurisitul ăsta de apel. Hai să vedem 
dacă recunoaşte totul mâine dimineaţă. 

Tómas încerca să pară încrezător, dar în sinea lui era sigur 
că nu avea să se întâmple. 


Era un sărut absolut normal; gingaş, moale, scurt şi plăcut. 


Ari Thór rămase năuc câteva clipe, cu gustul sărutului încă pe 
buze, bucurându-se de moment. Stătea nemişcat şi se gândea 
la Kristin. Ce dracu' făcuse? 

Dar oare chiar făcuse ceva? Era nemişcat, obosit după o zi 
lungă, iar umărul încă îl durea. Nu intenţionase să se oprească 
decât la o cafea sau un ceai şi un pateu dulce după o zi grea. 

Nu era vina lui. Ea îl sărutase. Ea îl sărutase. Nici măcar nu 
apucase să-şi exprime părerea despre asta. 

Kristin ar fi turbat dacă afla. 

Ugla îi trimisese un mesaj când el se întorcea acasă de la 
secţie şi îl întrebase despre Linda. O sunase, iar ea îl invitase la 
o cafea. Pardon, ceai, se corectase ea cu un râset vesel. 
Durerea din umăr era evidentă, aşa că se oferise să i-l maseze. 
Acceptase, ceea ce bineînţeles că n-ar fi trebuit să facă. N-ar fi 
trebuit să vină de la bun început. 

Apoi îl sărutase, iar el nu-i întorsese sărutul, doar se ridicase 
stângaci. Nu-i spuse nimic despre Kristin, îi zise doar că trebuia 
să plece. Ugla se holbase la el stupefiată şi dezamăgită, dar nu 
răspunsese. 

Ari Thor se simţise vinovat tot drumul spre casă; vinovat din 
cauza sărutului, dar şi pentru că discutase despre cazurile 
Lindei şi al lui Hrólfur cu Ugla. Era dureros de conştient că 
Ugla era, la rigoare, un potenţial martor, putea fi considerată 
chiar şi suspect, dacă ar fi fost vorba despre o anchetă 
adevărată. Nu era sigur. Pe de altă parte, fusese de extrem de 
mare ajutor când îi spusese despre cearta dintre Ulfur şi 
Hrólfur, iar de data asta îl atenţionase că ar putea merita să-i 
facă o vizită unei femei pe nume Sandra, la casa de bătrâni. 
Sandra avea peste nouăzeci de ani, sănătoasă tun, cel puţin 
prin comparaţie cu alţii de vârsta ei, şi îl cunoscuse pe Hrólfur 
de mai mult timp decât majoritatea. El îşi făcuse un obicei s-o 
viziteze o dată pe săptămână, îi zisese Ugla. 

Ari Thór încercă să se convingă că informaţiile de la Ugla 
echilibrau faptul că dezvăluise şi discutase chestiuni oficiale cu 
cineva din afara anchetei. 

Dar nu încercă să folosească aceeaşi logică să justifice 
sărutul. Adormi, neştiind dacă în vis o să-i apară Ugla sau 
Kristin. 


27 
Siglufjordur, joi, 15 ianuarie 2009 

Era la piscină, mult sub luciul apei calde care aluneca pe 
lângă el, mai avea o mică rezervă de aer şi doar câteva braţe 
până la margine. Încă două, apoi încă unul. Trebuia să respire, 
să-şi umple plămânii cu aer, să iasă la suprafaţă. Înotă în sus, 
tot mai sus, ochii şi faţa îi ţâşniră la suprafaţă, văzu în jur 
zăpadă pretutindeni, fulgi groşi, grei care îi înţepau figura, îl 
copleşeau, îi furau oxigenul. Nu găsi refugiu, nu găsi niciun loc 
în care să respire. Trebuia să se scufunde din nou. Înapoi în 
piscină, fără aer în plămâni, cu apa care îl sufoca. Din nou la 
suprafaţă, şi iarăşi în zăpadă, fără niciun pic de aer. Se smuci 
în sus şi pentru o clipă simţi că nu putea să respire în pat. Prin 
fereastra acoperită de zăpadă nu reuşi să zărească nimic. In 
sfârşit, puţin oxigen. Pulsul îi încetini şi începu să respire 
normal pe măsură ce coşmarul tot mai familiar se evapora. 

Ninsese din greu peste noapte. Ari Thór dormise prea mult şi 
era deja nouă şi jumătate. Sări peste micul dejun şi se grăbi să 
ajungă la secţie. 

Tómas şi Hlynur ajunseseră înaintea lui. 

— Măi să fie, în sfârşit apare şi Reverendul, zise Hlynur 
zâmbind. Tomas a stat aici toată noaptea şi-a avut grijă de 
oaspetele nostru. 

Era limpede că Tómas n-avea chef de glume, deşi ironia 
fusese pe seama băiatului nou. Vorbi pe un ton serios: 

— Va trebui să-i dăm drumul. N-o să-i mai facă niciun rău, 
acum că a fost dusă la Reykjavik. Zborul a plecat în sfârşit azi- 
noapte. Nicio schimbare în starea ei. E inexplicabil. Avem toate 
semnele că a bruscat-o şi a ameninţat-o, dar el are martori care 
confirmă că pur şi simplu nu putea s-o fi atacat decât ar fi fost 
în două locuri în acelaşi timp. 

Tomas se lăsă periculos de mult pe spate cu scaunul. 

— Va trebui să-i dăm drumul, repetă el şi era limpede că 
ideea nu-i plăcea deloc. 

— l-am zis să rămână în oraş, altfel îl arestez. A fost de 
acord, dar dacă starea Lindei se înrăutăţeşte a spus că vrea să 
meargă în sud. Adevărul e că i-ar fi cam greu să ajungă la 
Reykjavik în clipa asta. Drumurile sunt groaznice, practic de 
nefolosit. 

Tómas se opri şi îşi ciufuli părul, evident frustrat, apoi 


continuă: 

— M-am întâlnit de dimineaţă cu băiatul, cu băieţelul care a 
găsit-o pe Linda. Nimic nou. Am văzut şi martori mai buni. Până 
la urmă, e doar un copil. 

— N-ar trebui să plecăm? întrebă Hlynur. 

Tómas se ridică şi se întoarse cu faţa la Ari Thor. 

— Mă duc să verific apartamentul cu Hlynur. Trebuie să mai 
aruncăm o privire. Cred că trebuie să luăm în calcul şi varianta 
ca moartea lui Hrólfur să nu fi fost accidentală, să deschidem o 
anchetă formală dar fără prea multe valuri - te poţi ocupa tu de 
asta? 

Hlynur rânji şi se înfoie un pic, vizibil fericit să lucreze la 
cazul mai prestigios. 

Eu mă joc în nisip în vreme ce adulţii se ocupă de cazul 
adevărat, îşi zise Ari Thor. Deşi credea în continuare că 
moartea lui Hrólfur nu fusese chiar accidentală, n-avea cum să 
nege că în clipa aceea mai important era cazul Lindei. 

— Nicio problemă. 

Tómas îi puse o mână pe umăr. 

Fir-ar a naibii. Nu-şi revenea deloc. 

Tómas îl însoţi la uşă şi vorbi încet, ca Hlynur să nu-l audă. 

— Apelul ăla... din seara de Ajun - am făcut ce trebuia, nu 
crezi? Am fost amândoi de acord, nu-i aşa? 

Ari Thór îşi amintea limpede cât de tulburător fusese apelul, 
vocea şoptită... Când sunase înapoi, persoana, despre care 
acum credea că era Linda, îi spusese că n-avea niciun motiv să- 
şi facă griji. Dar, chiar şi aşa... 

— Da, bineînţeles. 

Serios? 

— N-aveam ce să facem, adăugă Ari Thor. 

Şi, până la urmă, ce ar fi putut face? Numărul nu era 
înregistrat şi nu aveau cum să afle identitatea persoanei care 
sunase. 

N-aveam ce să facem. 

După ce Tómas şi Hlynur plecară, Ari Thor profită de ocazie 
şi verifică webcam-ul care transmitea imagini din Piaţa 
Primăriei. Se uită la cineva cum traversează în timp real piaţa 
acoperită de zăpadă, mergând spre Primărie. Pe monitorul mic 
era greu să-şi dea seama cine era, deci puţin probabil ca 
webcam-ul să le fie de vreun mare folos, chiar dacă ar fi existat 


înregistrări de vineri seara. Găsi numărul persoanei care 
deţinea aparatul. 

— Scuze că vă deranjez, numele meu e Ari Thór, vă sun de la 
poliţie. 

Încercă să fie formal şi politicos. 

— Da, tipul nou, nu? 

Proprietarul webcam-ului era un localnic despre care Ari 
Thor auzise, dar pe care nu-l cunoscuse. 

— Mă întrebam, cumva webcam-ul...? 

— Da, ce-i cu el? răspunse celălalt destul de morocănos. 

— Se pot accesa şi înregistrările mai vechi? 

— De pe webcam? 

Individul râse cu poftă. 

— Da’ tu cu ce crezi că mă ocup? Vreo operaţiune de 
supraveghere? Nu se înregistrează nimic, e doar o 
transmisiune live din piaţă. De ce întrebi? Are legătură cu 
Linda, cu atacul? 

— Îmi pare rău, nu pot să comentez. Mersi de ajutor. 

O fundătură frustrantă. l-ar fi plăcut să-i arate lui Tómas că 
face progrese. Măcar dacă ar fi putut s-o sune pe Ugla ca să 
mai afle informaţii despre trupa de teatru. Dar acum era 
imposibil. De când îl sărutase, nu mai primise niciun semn de la 
ea. Nici nu era de mirare, la cât de repede fugise în seara 
aceea, de parcă l-ar fi muşcat, nu sărutat. Următoarea lecţie de 
pian era duminică. Oare trebuia să apară în faţa uşii ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic? Cum trebuia să lase relaţia să se 
dezvolte? Kristin era în Reykjavik, iar el nu trebuia să uite asta, 
nici să lase distanţa să-i tulbure gândirea. Trecuse aproape o 
săptămână de când vorbise cu ea. Trăise mereu cu impresia că 
ea trebuia să sune, că era mai puţin ocupată decât el. Iar acum, 
după sărutul acela, cum ar mai fi putut să-i vorbească? 
Întrecuse o limită, poate fără să vrea. Sărutul nu venise din 
neant, ştia că flirtase cu Ugla, că îi ascunsese relaţia pe care o 
avea cu Kristin. Şi, ce era mai rău, i se părea că începe să aibă 
sentimente pentru Ugla... Nu, nu era pregătit să le sune nici pe 
Ugla, nici pe Kristin în clipa aceea. 

Trebuia să înceapă contactând alţi membri ai Societăţii de 
teatru, începând cu Pâlmi, scriitorul. 


Pâlmi locuia într-o casă dichisită de pe Hvanneyrarbraut care 


era, probabil, prea mare pentru un singur om şi prea mică 
pentru o familie. Era îmbrăcat cochet, într-o cămaşă în carouri 
şi pantaloni gri de flanel. Păru surprins să-l vadă pe Ari Thor. 

— Bună dimineaţa, Pâlmi. Pot să intru? 

— Ce? Da, dar de ce? Am oaspeţi. Nu se poate mai încolo? 

Ari Thór evită întrebarea şi făcu semn cu capul spre 
interiorul casei. I se dăduse o sarcină şi avea de gând s-o ducă 
la bun sfârşit. 

— Nu durează mult, zise el punând un picior dincolo de prag 
şi zâmbind. Vorbim cu toţi cei care au fost la repetiţie vineri 
seara. 

Pâlmi păru luat prin surprindere. 

— Da? Cum aşa? 

— Nimic grav. Sunt doar nişte lucruri pe care vrem să le 
punem cap la cap ca să închidem cazul. 

O mică minciună albă. 

— Intră, atunci. 

— Îmi pare rău că deranjez. 

Ari Thor se uită înjur. 

— Ziceaţi că aveţi musafiri? 

— Da. Stau în apartamentul de la demisol. 

— Am înţeles. Nu sunt din oraş? întrebă Ari Thór, de parcă el 
n-ar fi fost un nou-venit, dar fără să fie sigur că vocea îi sunase 
convingător. 

— Da... răspunse Pálmi indecis, parcă nehotărât cât de multe 
să-i spună tânărului poliţist. O veche prietenă de-a tatălui meu, 
din Danemarca. A venit în vizită cu fiul ei. Un pelerinaj în 
Islanda. 

— Tatăl dumneavoastră a locuit în Danemarca? 

Un mic schimb de replici n-avea cum să strice şi funcţionase 
cu Leifur. Pâlmi nu părea în largul lui şi probabil cel mai bine 
era să aibă grijă dacă voia să-l facă să-i destăinuie vreun secret 
legat de Hrólfur şi de noaptea fatidică. 

Pâlmi se relaxă vizibil. 

— Aşa e. S-a mutat acolo când eu eram foarte mic. Nu mi-l 
amintesc. 

Se aşezară în sufragerie, Pálmi pe canapea şi Ari Thor în 
fotoliul din acelaşi set, amândouă învelite în piele maronie 
strălucitoare, în stilul anilor '80, şi remarcabil de nefolosite, 
dată fiind vârsta pe care o aveau. De fapt, toată camera arăta 


ca o reclamă dintr-un catalog vechi de mobilă, cu puţine 
elemente care arătau personalitatea proprietarului, în afară de 
tablourile de pe pereţi. Pe pereţii apartamentului lui Ari Thor 
din Oldugata, pe care îl împărţise cu Kristin şi care acum părea 
atât de departe, nu atârna decât un tablou. Moştenit de la 
bunica lui, era un original superb al unui maestru islandez, 
Kjarval. 

Recunoscu pensula artistului în patru dintre pânzele de pe 
pereţii lui Pâlmi. 

— Frumoasă colecţie. 

— Mulţumesc. E departe de a fi o colecţie, sunt doar câteva 
lucrări. 

— Bun şi-aşa. Am şi eu un Kjarval. Sunt moştenire de familie? 

— Nu, le-am colecţionat eu însumi. De-a lungul timpului, mi- 
am investit economiile în casă şi în artă. N-am încredere în 
bănci. 

— Foarte corect, mai ales dacă te uiţi ce se-ntâmplă acum. 

— Da, e şi asta, într-adevăr, dar n-am avut niciodată 
încredere în ele - e ceva ce mi-a insuflat mama mea. Era genul 
care prefera să-şi ţină economiile sub saltea, deşi a murit fără 
să fi strâns cine ştie ce. Poate că nici asta nu e varianta ideală 
de a ţine de bani. 

Zâmbi, iar atmosfera se destinse. 

— Voiam să vorbim despre Hrólfur. L-ai cunoscut bine, nu-i 
aşa? 

— Da, destul de bine. Dar era genul care ţinea lumea la 
distanţă. 

Ari Thor hotări să atace subiectul direct. 

— Ştii pe cineva care să fi avut vreun motiv să, mă rog, să-l 
împingă pe scări? 

Pâlmi ridică privirea, vizibil surprins de întrebare. 

— Ce? Doar nu crezi că l-a împins cineva? 

— De fapt, nu. Dar e o coincidenţă cam mare ca Linda să fie 
atacată doar câteva zile mai târziu. Ne-a dat motive să analizăm 
mai atent accidentul mortal de la Societatea de teatru. Înţeleg 
că el şi Ulfur erau la cuțite. 

— Nu, n-aş merge atât de departe, dar nu erau mereu de 
acord, zise Pâlmi, muşcându-şi buza. Amândoi au temperament 
artistic, dar de regulă se despărţeau în termeni amicali. 

— Eraţi la balcon în seara aceea? 


— Am urcat de câteva ori. Dar în mare parte priveam din 
sală. 

— Şi aţi fost acasă în pauza de cină? 

— Da. Trebuia să mai schimb ceva la scenariu, aşa că am 
venit direct aici. 

— V-a văzut cineva? 

— Cum adică? 

— Poate confirma cineva ce mi-aţi spus? 

— Păi, nu. 

— Dar oaspeţii dumneavoastră? 

— Nu, după cum am zis, ei stau în apartamentul de la 
demisol. Nu i-am văzut în timpul pauzei. 

— Vă întâlneaţi des cu Hrólfur? j 

— Nu des. Dar, din când în când, ne invita pe Ulfur şi pe 
mine la cafea sau la un pahar de vin roşu. Avea o pivniţă de 
vinuri extraordinară. 

— Scumpă? 

Ari Thór simţea că se agaţă cu disperare de orice în căutarea 
unui motiv - dar era mai bine să încerce toate variantele. 

— Foarte. 

— Ştiţi ce o să se întâmple acum cu vinul? 

— Vinul? 

— Cine-l moşteneşte? 

— N-am idee. Sincer să fiu, nu-i cunosc nicio rudă, nici nu 
ştiu dacă mai e cineva în viaţă. 

— Avea vreun testament? 

— Mie nu mi-a zis niciodată, răspunse Pâlmi cu sinceritate. 

— Cu cine vorbea sau se întâlnea de regulă în oraş, în afară 
de tine şi de Ulfur? 

Pâlmi se pierdu o clipă în gânduri. 

— Hmm. O vizita în fiecare săptămână pe o femeie în vârstă 
pe nume Sandra. 

Sandra. Ari Thor îşi aminti că şi Ugla îi spusese despre ea şi 
îi sugerase să-i facă o vizită. 

— De câţiva ani a intrat la casa de bătrâni. Nu mai e 
puternică la fel ca pe vremuri, dar are mintea brici. Cred că are 
nouăzeci şi cinci de ani, draga de ea. 

Pâlmi se opri. 

— Şi mai e şi fata aia. 

— Fata? 


— Da. Ugla. 

Ari Thór simţi că-i creşte pulsul. Încercă să nu-şi intersecteze 
privirea cu a lui Pâlmi, de teamă să nu se dea de gol. 

— Ugla. Da, bineînţeles. 

Ştia că trebuie să insiste cu întrebările în această direcţie ca 
să elimine orice suspiciuni că ar cunoaşte-o pe Ugla mai bine 
decât s-ar cuveni. 

— Se întâlneau des? 

— Înţeleg că da. Ea a stat o vreme în chirie în apartamentul 
lui de la demisol, dar a continuat să-l viziteze şi după ce s-a 
mutat. Acum locuieşte... 

Pâlmi se gândi o clipă. 

— Da, pe Nordurgata, cred. 

— Exact, zise Ari Thor fără să gândească. 

Fir-ar. 

Pâlmi nu dădu niciun semn că şi-ar fi dat seama de scăpare şi 
era evident că voia ca Ari Thór să plece cât mai repede. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi în prag apăru o femeie 
foarte în vârstă, însoţită de un bărbat înalt, cu barbă, despre 
care Ari Thor bănui că avea peste şaizeci de ani. 

Probabil erau oaspeţii din Danemarca. Pâlmi îi prezentă în 
daneză. 

— Rosa şi fiul ei Mads. Ari Thor e de la poliţie. 

Ari Thor se ridică să dea mâna cu ei şi vorbi în engleză, 
neîndrăznind să-şi încerce daneza. Făcuse daneză la şcoală mai 
mulţi ani, dar îi era greu s-o vorbească, deşi putea să citească 
fără efort. Bătrâna vorbea pentru amândoi, iar engleza ei era 
excelentă, în ciuda accentului puternic. Mads stătea în spatele 
ei în tăcere. 

— Ce-a făcut Pâlmi? întrebă ea curioasă şi se uită adânc în 
ochii lui Ari Thor, afişând un zâmbet cald. 

Ari Thor zâmbi şi el. 

— Nimic. Absolut nimic. Anchetăm moartea scriitorului 
Hrólfur Kristjánsson. Şi-a pierdut viaţa într-un accident în 
timpul unei repetiţii la Societatea de teatru. 

— Am auzit de asta. Ne-a spus Pâlmi. Voiam să mergem la 
piesă în weekend, spuse ea. L-am cunoscut pe Hrólfur la 
Copenhaga acum mulţi ani. Parcă erau prieteni, Hrólfur şi tatăl 
tău, nu-i aşa? întrebă ea uitându-se la Pâlmi. 

— Cunoştinţe, răspunse Pálmi. Au fost în Danemarca 


aproximativ în aceeaşi perioadă. 

De data asta, bătrâna i se adresă lui Ari Thór. 

— Era un tânăr arătos, Hrólfur ăsta, dacă bine-mi amintesc. 
A petrecut mult timp cu Pâll, tatăl lui Pâlmi, când era pe patul 
de moarte. Nu cred că Pâll cunoştea mulţi oameni în 
Danemarca şi într-o ţară străină ai momente când te simţi 
singur. 

Se uită la Pálmi. 

— Sper că am putut să-i fac tatălui tău viaţa mai uşoară în 
lunile pe care le-am petrecut împreună. 

Zâmbi. 

— L-am cunoscut pe Hrólfur la spital. Nu-l mai văzusem pe 
Pâll de câteva luni pentru că a trebuit să merg la ţară să lucrez 
cu familia mea. M-am grăbit să mă întorc când am auzit că se 
îmbolnăvise, dar până am reuşit să ajung boala avansase mult. 
Nici nu m-a lăsat inima să-mi iau rămas-bun de la el. Ar fi fost 
prea greu pentru amândoi. 

O lacrimă îi curse pe un obraz ridat. 

— O trataţi ca pe o... ca pe o anchetă de crimă? întrebă 
Pâlmi, revenind la islandeză. 

— Da. 

Ari Thór era acolo prin autoritatea lui Tómas, îşi îndeplinea 
sarcinile primite, aşa că părea răspunsul cel mai direct. 

Pâlmi căzu pe gânduri, neştiind dacă să mai adauge sau nu 
ceva. Apoi, cu o străfulgerare vinovată în privire, de parcă s-ar 
fi pregătit să destăinuie cine ştie ce secret cumplit, zise: 

— E posibil să mai fie ceva ce trebuie să ştii. 

Se opri o clipă, iar liniştea se încărcă de tensiunea aşteptării. 
Până şi Rosa păru s-o simtă, în ciuda barierei lingvistice. 

Mads rămase pe loc, afişând o expresie neinteresată şi 
studiind unul dintre tablourile lui Kjarval. 

— Am auzit spunându-se că Hrólfur avea un copil, în afara 
căsătoriei, bineînţeles. Nu s-a căsătorit niciodată, dar i s-a 
născut un copil după ce s-a întors din Danemarca, poate în 
timpul războiului sau poate după. E ceva ce ar merita să 
investighezi. 


28 
Siglufjordur, vineri, 16 ianuarie 2009 

Frăţiorul lisus răsuna în camera comună a casei de bătrâni, 
unde  vârstnicii îndeajuns de sănătoşi se strânseseră la 
adunarea de dimineaţă. Unii începuseră să cânte cu dăruire, 
alţii preferau să nu se agite şi doar să privească. Ari Thór o 
recunoscu pe tânăra care conducea corul, îşi aminti de ea de la 
Facultatea de Teologie de la Universitatea din Reykjavik. O ştia 
după înfăţişare, dar nu vorbise cu ea niciodată. Cum de se 
mutaseră amândoi în Siglufjordur? Poate că ea se pregătea în 
continuare pentru preoţie, în vreme ce el renunţase. 

Ziua precedentă fusese liniştită. Cuţitul din apartamentul lui 
Karl şi al Lindei fusese trimis în sud să fie examinat. Ari Thór 
căuta încă informaţii care ar fi putut arunca lumină asupra 
morţii lui Hrólfur şi îl şocase pe Tómas cu vestea că era posibil 
ca scriitorul să fi avut un copil. 

Ari Thór stătea în prag şi se uita la cei care cântau. Asistenta 
cu care vorbise îi spusese că n-avea niciun motiv să nu se poată 
întâlni cu Sandra, dar îl rugase să nu întrerupă adunarea de 
dimineaţă. li arătase o femeie în vârstă care cânta cu pasiune 
dintr-un scaun cu rotile, cu o pătură croşetată întinsă pe 
genunchi. 

Ari Thór nu se înscrisese la Teologie din pricina unei credinţe 
puternice, chiar dimpotrivă - se înscrisese mai degrabă ca să 
încerce să-şi recapete credinţa, sau doar să-şi găsească un scop 
în viaţă. Simţea nevoia să găsească răspunsuri pe care filosofia, 
disciplina la care renunţase mai înainte, nu i le putea da. Sau 
poate doar încercase să aleagă un drum cât mai diferit de al 
tatălui său, care fusese contabil. Platon sau Dumnezeu - orice, 
numai nu Mamona. Chiar când devenise limpede că teologia nu 
avea să-i dea răspunsurile pe care le căuta, Ari Thor insistase, 
se încăpăţânase să se convingă că putea să-şi termine studiile 
fără să implice şi credinţa. 

Ari Thor ştia exact momentul în care-şi pierduse orice 
credinţă ar fi avut pe-atunci: la treisprezece ani, în ziua în care 
tatăl lui dispăruse, iar ultima picătură venise mai târziu în 
acelaşi an, când mama lui murise într-un accident de maşină. 

Teologia nu-l apropiase deloc de Dumnezeu. Dezbaterile 
academice şi istoria deseori sângeroasă a religiei în general îi 
întăriseră credinţa că nimeni nu-l privea de sus şi nici nu avea 


grijă de el. La fel ca în cea mai mare parte a vieţii lui, Ari Thor 
se simţea cât se poate de singur. 

Bătrânii continuară să cânte, de data asta o melodie de care- 
şi amintea de la şcoala de duminică din urmă cu mulţi ani. Oare 
asta urma să fie şi soarta lui, să fie obligat să înalțe din nou 
imnuri când, la bătrâneţe, avea să fie trimis la azil? Oare chiar 
va trebui să cânte imnuri fără să creadă câtuşi de puţin în 
cuvintele pe care le rostea? 

Fosta colegă a lui Ari Thor îi chemă pe toţi cei de faţă la 
rugăciune şi anunţă cu glas voios că oricine dorea putea să se 
servească din cafeaua care le fusese pusă la dispoziţie. 

Sandra ţinea o ceaşcă în mână când Ari Thór se prezentă 
limpede, puternic. 

— Nu mai vorbi aşa tare, dragă, te aud foarte bine! La 
picioare am probleme, zise ea şi îi zâmbi. 

Avea un chip cu trăsături fine şi o voce molcomă, limpede şi 
blândă. Sorbi delicat din cafea. 

Ari Thor se uită în jur după un scaun liber. 

— Nu-i nevoie să stăm aici, să ştii. Camera mea e mai încolo 
pe coridor. Poţi să împingi? 

El manevră încet scaunul cu rotile. 

— Câţi ani ai, dragă? 7 

— Douăzeci şi cinci, răspunse el, apoi adăugă: li împlinesc 
anul ăsta. 

I se părea greşit s-o mintă pe bătrână, chiar dacă n-ar fi fost 
decât o minciună albă. 

Mobila din camera ei însemna un pat uzat, un scrin vechi şi 
un scaun. Pe scrin erau câteva fotografii, unele color, altele 
şterse şi vechi. 

— Soţul meu, care a murit, spuse ea arătând o fotografie alb- 
negru. În celelalte sunt copiii şi nepoţii. Am fost foarte 
norocoasă, continuă şi afişă un zâmbet abia perceptibil, 
înţelegător. 

Ari Thór se cocoţă pe scaunul de lângă pat. 

— Să chem pe cineva să vă ajute să vă aşezaţi în pat? 

— Nu, păcatele mele! O să stau aici cât pot alături de 
chipeşul şi tânărul meu oaspete. 

Ari Thór zâmbi politicos, dar nerăbdător să ajungă la 
lucrurile care-l interesau pe el. 

— Cum sunt drumurile? întrebă ea. Ai ajuns uşor? 


— Am venit cu maşina, zise Ari Thor. Cu jeepul poliţiei. 

— Ia spune-mi, începu ea, privindu-l drept în ochi, cu o figură 
serioasă. De ce toată lumea din oraş vrea să aibă neapărat un 
jeep mare? Nu pricep. Pe vremuri, oamenii n-aveau maşini din 
astea uriaşe. De fapt, aproape nimeni nu avea maşină oricum, 
dar ne-am descurcat bine. 

— Hmm. Probabil că lumea vrea să poată pleca din oraş, 
chiar dacă drumurile sunt acoperite de zăpadă. 

— Pentru ce? 

— Cum adică? 

— Pentru ce să plece din oraş? 

N-avea niciun răspuns potrivit la întrebarea asta. 

— Ai venit să mă întrebi despre Hrólfur? spuse ea în cele din 
urmă. 

Ari Thor dădu din cap. 

— M-am gândit eu, dragă. Bietul om. N-avea mulţi prieteni. E 
posibil ca eu să-i fi fost prietena cea mai apropiată, în ultimii 
ani. 

— Venea des în vizită? 

— În fiecare săptămână la aceeaşi oră. Nu stătea departe - 
pe H6lavegur, pentru el nu era mult. 

— Ce fel de om era? 

— De ce întrebi? 

Îl privi cu un început de suspiciune. 

— E clar că a fost un accident, nu? 

— Asta investigăm. Nu cred că a fost altceva, dar trebuie să 
fim siguri. 

— Dar nu... mă rog... nu cumva pusese gura pe băutură? 

Intuise bine. Ari Thor hotărî că n-avea rost să-i ascundă acest 
amănunt. 

— Da, se pare că a băut o cantitate mică de alcool. 

— O cantitate mică. Da, mă rog... Pot să-ţi spun că Hrólfur 
era un om complex, iar eu nu l-am înţeles niciodată pe deplin. 
Mi-l amintesc din vremurile de demult, dinainte să plece din 
Siglufjordur. Apoi a devenit un autor de talie mondială şi i s-a 
urcat la cap. Avea enorm de multă ambiţie, era hotărât să iasă 
în evidenţă şi să vadă lumea, şi exact asta a şi făcut. A călătorit 
mult după ce i s-a publicat cartea. 

Ochii ei obosiţi se închiseră, iar ea se odihni o clipă. 

— Apoi s-a întors acasă. Oamenii se întorc mereu acasă, nu-i 


aşa? Pe-atunci ajunsese mai cunoscut aici decât în sud. Ai citit 
cartea? 

— De fapt, nu. Mi-a împrumutat cineva un exemplar. 

— Citeşte-o. N-o să-ţi pară rău, spuse ea. Chiar aşa, tu nu eşti 
de-al locului, de ce-ai venit până aici? Hering nu mai e. 

— Mi s-a oferit o slujbă aici. 

— Să stai de vorbă cu bătrâne la azil despre scriitori morţi... 
E chiar aşa palpitant? Ar fi trebuit să vii când aveam hering. Ce 
vremuri, ascultă la mine! Am început să lucrez la hering când 
aveam treişpe ani - îl săram. Copiii mei au început de la o 
vârstă şi mai fragedă - cel mai mic avea opt ani. Azi n-ar mai 
avea voie, nu? Când a venit heringul, totul părea o aventură, iar 
când a plecat s-a transformat în coşmar. 

Pe chip i se aşternu o expresie melancolică, iar privirea ei nu 
mai era aţintită asupra lui Ari Thor, ci spre trecut. Pe fundal 
parcă începuse vechiul Vals al Heringului. 

— Douăzeci de minute îmi lua să sărez un butoi de hering 
când mă mişcăm cel mai repede, doar douăzeci de minute. 
Mulţi mă invidiau. Pe-atunci eram bună de ceva. 

Zâmbi. 

— Să fi văzut cum se întorceau bărcile pline ochi cu peşte, 
abia mai pluteau. Era o privelişte minunată. Ai urcat pe munte, 
pe Hvanneyrarskâl? 

Ari Thor clătină din cap, uşurat că ea revenise cu privirea la 
el după ce se pierduse în amintirile despre boom-ul heringului 
din urmă cu atâţia ani. 

— Am auzit cântece despre el, zise ruşinat şi regretând 
sincer că nu-şi făcuse timp să ajungă acolo. 

— Du-te vara. Multe aventuri romantice au început acolo. 

El aprobă cuminte din cap. 

— Spuneti-mi, în legătură cu Hrólfur... 

— Fireşte. lartă-mă, băiete. M-a luat valul mai devreme. 

— Nu-i nimic, zâmbi el. Spuneţi-mi dacă vă puteţi gândi la 
vreun motiv pentru care cineva ar fi vrut să-l împingă pe 
Hrólfur pe scări. Îi purta cineva ranchiună? 

— Da şi nu. Nu-mi pot închipui că ar fi vrut cineva să-i facă 
rău, deşi sunt mulţi cu care nu se înţelegea. Avea o aroganță 
anume şi putea fi ciudat când bea prea mult, voia ca totul să se 
facă după voia lui. Pot să-mi închipui că era cam autoritar ca 
preşedinte al Societăţii de teatru, continuă ea şi ezită. Scuză- 


mă că-i vorbesc de rău pe morţi. Dar vreau să ajut, dacă e 
posibil să fi fost împins de cineva. 

— Am înţeles, zise Ari Thór, apoi tăcu, dându-i ocazia să 
continue. A 

— De fapt... E ceva ce ar putea fi important. Inainte de 
Crăciun mi-a spus că era pe urmele nu ştiu cărui secret. Cred 
că exact aşa s-a exprimat - „secret”. Câţiva dintre membrii 
Societăţii de teatru îi ascundeau ceva. A rânjit când mi-a 
povestit şi părea chiar încântat că descoperise secretul. Avea 
ochi de şoim, dragul de el. 

— Un secret? 

— Da, chiar aşa, un secret, spuse ea aproape în şoaptă. 

— Aveţi idee ce secret era? 

— Nu tocmai. Dar am ghicit de la el că era... că ar putea fi 
ceva... zise ea şi-i făcu cu ochiul. Dacă mă-nţelegi. 

— O aventură? Adulter? 

— Asta e impresia pe care mi-a dat-o, sau ceva asemănător. 

Ari Thór luă rapid notițe. Poate că era ceva important în 
spusele bătrânei. 

— Ştiţi dacă a avut un testament? 

— Nu mi-a pomenit niciodată ceva despre asta. Dar trebuie 
să fi avut. Nu ştiu să aibă rude apropiate care mai trăiesc, doar 
câţiva veri îndepărtați, dar ştiu că a lăsat o mulţime de bunuri 
lumeşti în urma lui. Nu ca mine - tot ce am e în cufărul ăsta 
vechi, râse ea şi arătă spre o ladă veche de lemn decolorat şi 
tocit de atâta folosire, probabil dintr-o perioadă dinainte ca 
Sandra să se fi născut măcar. 

— Înţeleg că e posibil să existe un copil. 

— Un copil? miji ea ochii, uluită. 

— Da, se spune că Hrólfur a avut un copil după război. 

— Dumnezeule, asta-i o poveste pe care n-am mai auzit-o! De 
unde-ai aflat-o? 

— De la Pâlmi, Pâlmi Pâlsson. 

— Pe el îl cunosc, fireşte. El şi Hrólfur erau prieteni buni, 
deci poate că au vorbit despre asta. Mărturisesc că pentru mine 
e o noutate totală. Dar aşa e viaţa, te ia prin surprindere. 
Sărmanul de el. 

— Hrólfur? 

— Nu. Pálmi. Şi-a pierdut tatăl când era foarte mic, o 
adevărată nenorocire. Tatăl lui era un personaj special, avea o 


fire de artist şi îi era greu să rămână într-un singur loc. Şi-a 
părăsit soţia şi fiul ca să meargă la Copenhaga, dar apoi a făcut 
tuberculoză şi a murit. Am senzaţia că a apucat să cunoască 
mai multe domniţe înainte să-şi dea duhul. Nu era genul care 
să nu calce strâmb. 

Din nou, Sandra îi făcu sugestiv cu ochiul. 

— Pálmi are în vizită o prietenă veche din Danemarca. 

— Nu mai spune! Pâlmi s-a descurcat tare bine, dragul de el. 
Mama lui a murit mult prea tânără, la şaizeci şi cinci sau 
şaizeci şi şase de ani. Infarct, zise ea, apoi întrebă brusc: 
Mănânci hering? 

— Păi... nu. 

— Ce ani buni au fost... spuse ea şi începu să privească din 
nou în gol. lar pe vremuri oamenii chiar ştiau să-l gătească. 

Zâmbi şi se concentră pe ceva din trecut, iar Ari Thór aşteptă 
răbdător. 

— Ce ani buni! repetă ea. Mereu am păstrat asta, pentru 
orice eventualitate, zise ea şi se întinse după un obiect de pe 
scrin. 

Era un caiet vechi, îndoit şi foarte uzat. 

— Pe vremuri nu cumpăram cărţi de bucate. N-aveam bani 
de aruncat. În ăsta îmi scriam reţetele. 

Manevră caietul cu grijă, de parcă ar fi avut o valoare 
inestimabilă, şi îl deschise la mijloc. 

— Vezi, băiete? Astea sunt reţetele mele cu hering. 
Mâncăruri demne de-un rege. 

Ari Thór miji ochii şi încercă să descifreze scrisul mic, 
ordonat. 

— Spune-mi, ce s-a întâmplat cu Linda? Cum se simte? 
întrebă Sandra, aşezându-şi caietul în poală. 

— 0...? 

Se împotmoli şi începu din nou. 

— O cunoşteaţi? 

— Ştiu cine e. Lucrează la spital. O fată tare cumsecade, dar 
îţi spun eu, are o tristeţe în ochi... 

— E la terapie intensivă la Reykjavik. Încă e inconştientă. 

— Am auzit că l-aţi arestat pe Karl. 

— Nu, nu-i adevărat. Trebuia să vorbim cu el pentru că a 
găsit-o pe Linda după atac. 

— E nevinovat. Sunt sigură. 


— Serios? 

— E un băiat tare dulce. 

— Il cunoaşteţi bine? 

— İl ştiam bine pe vremuri, înainte ca părinţii lui să se mute 
în Danemarca. Mă întâlneam cu el la magazin când lucram 
acolo. Mi-a făcut impresie foarte bună şi n-am nicio îndoială că 
încă face. Lucra pentru mama lui Pâlmi pe atunci, o ajuta prin 
casă pentru câţiva bănuţi de buzunar. Făcea orice, orice avea 
ea nevoie: îi făcea cumpărăturile, repara lucruri prin casă, 
prindea chiar şi şobolani când era cazul - orice. Un băiat de 
zahăr. 

Mai vedem noi. 

Ari Thór nu făcu decât să zâmbească. Păstră sub tăcere 
faptul că Linda sunase îngrozită la poliţie în Ajun. Păstră sub 
tăcere certurile şi vânătăile. 

— Hrólfur mai avea şi alţi prieteni? Prieteni apropiaţi, adică. 

— Întotdeauna vorbea cu preţuire despre Ulfur şi spunea că-i 
plăcea când se certau ca lumea, că era o figură. Dar mai 
spunea şi că Ulfur ar face bine să se limiteze la regie şi să facă 
ferfeniţe piesa pe care a scris-o. 

— Piesa? 

— Da, piesa. Se pare că a scris o piesă, zise ea zâmbind, apoi 
căscă. Ei, băiete dragă, am cam obosit. 

Sorbi din cafea, care trebuia să se fi răcit între timp. 

— E de-ajuns deocamdată, bine? Mai vino în vizită şi altă 
dată. 

Ari Thór se uită la femeia în vârstă. Ochii ei începură să se 
închidă, iar capul i se lăsă pe spate. Bătăile inimii i se 
accelerară. Povestea cu Hrólfur ascundea, fără îndoială, lucruri 
nebănuite. 


29 
Siglufjordur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009 

Sâmbătă, zăpada se abătu din nou nemilos asupra oraşului. 
În grădini se formară piscuri îngheţate, iar pe străzi troienele 
înalte până la genunchi făceau mersul aproape imposibil. 

Ari Thor avea impresia că zăpada conferise oraşului o 
atmosferă intimă, aproape de vacanţă, în săptămânile dinaintea 
Crăciunului, în vreme ce în Reykjavik decembrie era, de obicei, 
o lună ploioasă. Însă acum zăpada nesfârşită devenea 
apăsătoare. E drept, lumina cea mai întunecată perioadă a 
anului din fiordul cel mai nordic, dar îngreuna totul. Până şi 
vehiculul 4x4 al poliţiei se chinuia uneori să înainteze, iar 
mersul pe jos nu făcea altceva decât să-ţi garanteze că vei avea 
încălţămintea udă, şosetele ude şi pantalonii uzi. 

Ari Thor stătea în faţa bisericii impunătoare din Siglufjordur 
cu Tomas şi Hlynur, ambii de serviciu în weekendul acela. La 
secţie vorbiseră despre întâlnirea lui cu Sandra, speculaseră 
intens în legătură cu secretul lui Hrólfur, dar nu ajunseseră la 
nicio concluzie. Ari Thór nu era în uniformă, dar purta costum 
în semn de respect pentru Hrólfur, un bărbat pe care nu-l 
cunoscuse niciodată. Sandra avusese mare dreptate când îl 
descrisese ca fiind complex. Atinsese un nivel respectabil în 
carieră, dar refuzase să iasă din peisaj când faima începuse să-i 
scadă. Avea prieteni şi cunoştinţe, precum şi oameni care îl 
invidiau. Era ciudat şi dificil când avea toane, dar în rest avea o 
personalitate amabilă şi prietenoasă. Relaţia lui cu Ugla era o 
dovadă concludentă. 

Ugla. 

Ari Thór se gândi la cartea pe care o împrumutase. Trebuia 
să arunce o privire peste ea cât mai curând - poate Îl ajuta să 
înțeleagă mai bine cum gândea scriitorul mort. 

Stăteau într-o strană liberă din mijlocul bisericii. Odată ce 
intrai, biserica părea mică prin comparație cu înălțimea ei 
impunătoare. Era un loc liniştit, avea vitralii şi reprezenta un 
adăpost în calea zăpezii. Ari Thór dăduse de Ugla afară; 
schimbaseră o privire, dar niciun cuvânt. Nu-şi mai vorbiseră 
de la sărut, iar asta încă îl îngrijora. 

Dormise prost, se chinuise să adoarmă. Acum avea grijă să 
încuie de fiecare dată uşa. Nimeni nu recunoscuse intrarea prin 
efracţie iar Tomas o trecuse în plan secund, câtă vreme îşi 


concentrau eforturile asupra Lindei şi a lui Karl. Însă Ari Thór 
simţea mereu un junghi de spaimă când închidea ochii. Groaza 
că s-ar fi putut trezi cu cineva în casă însemna că nu se simţea 
deloc în siguranţă. Coşmarurile, atacurile de panică pe care le 
avusese înainte de apariţia intrusului deveniseră mai 
întunecate şi mai puternice. La lucru, simţea efectul lipsei de 
somn, dar dădea tot ce putea. Pe deasupra, era îngrijorat şi că 
relaţia lui cu Kristin părea să se dizolve treptat. Deşi nu erau 
împreună de foarte mult timp, fusese sigur că ea era aleasa, 
însă acum atracţia faţă de Ugla îl năucea. 

Biserica se umplea treptat de oameni, mulţi dintre ei figuri 
cunoscute. Ulfur şi Pâlmi stăteau amândoi în strana din faţă, 
alături de ceilalţi care urmau să ajute la purtarea sicriului. 
Leifur era şi el lângă prima strană, singur, cu mintea la altele, 
parcă dorindu-şi să fie altundeva, poate la lucru - oriunde, 
numai nu la o înmormântare. 

Karl stătea cu două rânduri în faţa lui Ari Thor, lângă Anna. 
Ari Thor se întrebă dacă să încerce să stea de vorbă cu ea la 
recepţia de după slujbă. Voia să stea de vorbă cu toţi cei care 
fuseseră la repetiţie, dar dura mai mult decât anticipase să 
pună totul cap la cap. 

Invidioasă. Aşa o descrisese Ugla pe Anna, invidioasă că 
ratase rolul principal. Ari Thor îşi dădu seama că era gata să 
considere perfect adevărat tot ce i-ar fi spus Ugla şi se întrebă 
dacă să aibă dubii şi în privinţa spuselor ei sau să fie 
recunoscător că avea pe cineva înăuntrul Societăţii de teatru - 
cineva în care simţea că poate avea încredere. 

Biserica era practic plină când începu slujba. Poate că nu toţi 
cei de faţă îl cunoscuseră personal pe scriitor, dar moartea lui 
neaşteptată parcă îi aprinsese din nou faima, ca o amintire a 
renumelui de odinioară. Toate personajele importante din oraş 
se aflau la ceremonie. Ari Thór auzise că şi doi foşti miniştri 
intenţionaseră să-i aducă lui Hrólfur un ultim omagiu, dar nu 
reuşiseră să ajungă. Încă era periculos să se circule, iar drumul 
până în Siglufjordur era aproape impracticabil din pricina 
viscolului dezlănţuit pe înălțimile din jurul oraşului. 

Slujba se desfăşură formal, cântecele populare islandeze se 
amestecau cu altele clasice şi se citi chiar din Versuri pentru 
Linda. Altarul splendid, opera lui Gunnlaugur Blondal - lisus 
apărându-le unor marinari în pericol să fie înghiţiţi de apele 


înşelătoare -, era un fundal impresionant şi amintea de 
locuitorii pe care îi pierduse oraşul de-a lungul timpului, dar şi 
de apropierea mării nemiloase. Recviemul fu dramatic, însă Ari 
Thór nu văzu lacrimi în ochii nimănui. Poate că erau mulţi cei 
care îl respectaseră pe Hrólfur, dar puţini care îi simțeau lipsa, 
îşi zise. Întrebarea era: oare îl urâse cineva? 


Viaţa nu fusese blândă cu Nina Arnardóttir. Din motive pe 
care nu le înţelegea, nu reuşise niciodată să fie în pas cu cei de- 
o seamă cu ea, sau poate că ei nu erau pe aceeaşi lungime de 
undă cu ea. Pierduse trenul şi anii trecuseră peste ea, lăsând-o 
singură în apartamentul întunecos. De multe ori se întreba de 
ce nu-şi făcuse loc cu coatele, de ce nu apucase viaţa de coarne 
- să-şi construiască relaţii, o familie, să trăiască asemenea 
celorlalţi, înconjurată de oameni. Se îndrăgostise o dată, o 
singură dată - o iubire pură. Bărbatul, mai în vârstă decât ea, o 
refuzase, spunându-i cu blândeţe şi căldură că pur şi simplu nu 
era să fie, dar că tot simţea afecţiune pentru ea. După aceea, 
nu făcuse decât să-l iubească şi mai tare, însă fără să mai 
insiste. lar de atunci nici nu-şi mai deschisese inima, nu-şi mai 
acordase ocazia să se îndrăgostească a doua oară. Acum îşi 
petrecea zilele acasă, în întuneric, citind la lumina lămpii sau 
uitându-se la televizor. Anii trecuseră, aducând cu ei plictiseala 
unei existenţe dominate de rutină şi ea se trezise brusc în al 
şaizecilea an de viaţă. 

Deocamdată nu avea o slujbă ca lumea, trăia într-o locuinţă 
socială, bazându-se, ca unică formă de venit, pe ajutorul social, 
şi lucra ca voluntar la Societatea de teatru. Era uşor şi 
convenabil, i se părea simplu să vândă bilete şi să mai facă din 
când în când câte-o trebuşoară măruntă. Nu-i plăcea să aibă 
de-a face cu alţii, dar era hotărâtă să reziste contactului cu cei 
de la Societatea de teatru ca să facă parte din ea. 

Nina era solidă, îndesată şi cu oase grele. Era conştientă că 
înaintarea în vârstă nu-i răpise puterea. Când era la şcoală, 
conformaţia ei o făcuse ţinta multor glume răutăcioase. Însă, în 
ciuda forţei fizice, nu ripostase niciodată când tatăl ei ridica 
palma la ea, nu îndrăznea să facă nimic altceva decât să-şi 
acopere capul şi să încaseze toate loviturile care se abăteau 
asupra ei. Mai rău era când n-o bătea. Abia atunci îi era cu 
adevărat frică. Uneori, el pleca, sau zăcea pe canapea şi cădea 


într-o transă indusă de alcool. Alteori era mai tăcut, iar în loc 
de ploaia de lovituri trebuia să se ferească de mâinile care o 
pipăiau. Atunci, închidea ochii şi dispărea în întunericul ei. 
Erau anii în care cel mai bine se simţise în întuneric, sub pat 
sau în dulap, unde era lăsată în pace. Acolo se ascundea când îl 
auzea, învățase să recunoască mirosul de băutură şi clinchetul 
paharului şi al sticlei. Îşi dezvoltase un instinct, îşi dădea 
seama în câteva clipe când trebuia să fugă, să se ascundă. Ştia 
că şi ceilalţi copii de la şcoală se jucau de-a v-aţi ascunselea, 
dar jocul lor n-avea niciodată miza asta. Mai târziu, nu pricepu 
cum de nimeni nu-i sărise vreodată în ajutor. Cum de mama ei, 
şi ea o victimă, ignora violenţa care se manifesta în casă? Nina 
încercase o dată să se plângă, dar mama ei se uitase în altă 
parte, zicându-i că nu era frumos să spună minciuni despre 
oameni. După aceea, nu mai zgândărise vreodată subiectul. 

Încă o nedumerea cum de profesorii nu ziceau nimic când 
apărea la şcoală plină de vânătăi. Chiar credeau că iarăşi 
„căzuse”? De ce nu-i dădea nimeni o mână de ajutor, sau măcar 
să observe că încetase să mai vorbească cu ceilalţi elevi, 
retrăgându-se în lumea ei întunecată, solitară? 

În schimb, profesorii ei insistau mereu că are o problemă de 
concentrare, de fapt sugerând că nu vrea să înveţe. La 
examene nu se descurca. Mult timp, îndoctrinată de 
convingerile profesorilor, credea că n-are o minte potrivită 
pentru studiu. Teama ei de cărţi creştea, iar în curând devenise 
limpede că liceul ieşea din discuţie, la fel şi universitatea. 
Adolescenţa fusese cea mai grea, fiind nevoită să rămână în 
Siglufjordur şi să-i privească pe cei de vârsta ei cum dispar - 
unii la Akureyri, alţii la Reykjavik - spre un viitor plin de avânt. 
Petrecea ore întregi singură în cameră, în întuneric, chiar şi 
după ce el murise graţie sticlei. 

În cele din urmă, mama ei cedase sub presiunea şi chinul de 
a-şi vedea fata că petrece ore întregi în întuneric, fără să 
scoată vreun cuvânt. Nina fusese internată într-un sanatoriu 
din Reykjavik, iar cei doi ani de sechestru rămâneau o perioadă 
neclară. Îşi amintea cum zilele identice se topeau într-una 
singură, fără vreo vizită din partea mamei ei. Dar, când se 
întorsese în cele din urmă acasă în Siglufjordur, Nina n-o 
întrebase de ce n-o vizitase niciodată. In schimb, descoperise 
că mama ei îi motivase absenţa spunând că fusese plecată la 


nişte rude din sud în toţi acei doi ani. Nina nu ştia dacă cineva 
din oraş cunoştea adevărul şi nici nu prea îi păsa. 

După copilăria cumplită, nu credea să mai găsească vreodată 
iubirea adevărată. Dar, când se ivise ocazia, se agăţase cu 
disperare de ea, chiar şi după ce obiectul afecțiunii ei îi 
respinsese cu blândeţe avansurile. Îl iubise de la distanţă, 
rămânând, totuşi, aproape. Il iubea. 


— Umblă tot felul de poveşti despre Nina, îi zisese Tomas lui 
Ari Thór înainte de înmormântare. Încearcă să vorbeşti cu ea la 
parastas. A dispărut câţiva ani la Reykjavik când era mică. Ţin 
minte că mama şi prietenele ei vorbeau despre asta pe atunci. 
Tatăl ei era un beţiv, iar ea a fost mereu introvertită. 

Ari Thór se întrebă ce poveşti urmau să se spună despre 
Reverendul Ari Thór odată ce se muta din oraş. Sau oare 
umblau deja poveşti? Bârfe despre el şi Ugla? Probabil că era 
ultimul care o să afle. 

Nina stătea la o masă în salonul de la etaj al bisericii şi 
mânca tradiţionalele gogoşi răsucite, având alături un pahar cu 
suc de portocale. Se uita în capătul celălalt al sălii la Pâlmi şi 
Úlfur, care stăteau de vorbă. Tresări când Ari Thor se aşeză 
lângă ea. 

— Cam alunecos pe jos, zise el arătând spre piciorul drept al 
Ninei, care era învelit în ghips. 

Ea îl privi solemn. 

— E ceva gheaţă, încuviinţă ea. 

— E bine să păşeşti cu grijă, zise el voios, nedorind să sară 
direct la întrebările despre Hrólfur. 

Aruncă o privire la oaspeţii din jur. Nimeni nu urma să plece 
acasă flămând - mesele gemeau sub greutatea prăjiturilor, 
gogoşilor şi clătitelor. 

Ea nu spuse nimic şi se uită la rândul ei la oaspeţi. 

— Vorbeaţi des cu Hrólfur? 

— Poftim? Nu. Mai lătra ordine din când în când. Cam atât, 
răspunse ea, vizibil stânjenită că trebuia să-l vorbească de rău 
pe bărbatul mort imediat după slujba de înmormântare. 

— li plăcea să dea ordine? 

— Da. Era dificil cu unii. Nu cu toţi. Ori te plăcea, ori nu, zise 
ea. 

Ari Thór o luă ca pe o simplă afirmaţie, care nu trăda nici 


regret, nici supărare. 

— Credeţi că pe dumneavoastră vă plăcea? 

— Nu cred că avea vreo părere. Acum nu mai contează, nu? 

Era limpede că nu aştepta vreun răspuns. 

— Înţeleg că Hrólfur era curios. E posibil să fi descoperit 
ceva ce n-ar fi trebuit să afle? Poate ceva despre vreun membru 
al Societăţii de teatru? 

— Despre cineva care apoi să-l fi împins pe scări? 

Stilul ei lapidar îl luă prin surprindere pe Ari Thor, chiar 
dacă era o schimbare plăcută. Era prima persoană cu care 
vorbise despre moartea lui Hrólfur şi care nu avea nimic de 
ascuns, cu excepţia Uglei, desigur. Ugla nu i-ar fi ascuns nimic, 
chiar dacă nu fusese cu ea atât de deschis pe cât ar fi putut. 

N-o pomenise pe Kristin. 

Ugla stătea la masa de alături, lângă Leifur. Aruncă o privire 
rapidă spre ea, asigurându-se că nu-l vedea. Avea ochii umflaţi, 
de parcă ar fi plâns. Poate că Ari Thor se înşelase spunând că 
nimeni nu-l plângea pe bătrân. 

— Da. Poate, răspunse el, revenind cu gândurile la Nina şi la 
caz. 

— Nu. Sinceră să fiu, nu. Cred că enerva pe mulţi, dar nu pot 
să-mi închipui că ar fi vrut cineva să-i facă rău, zise Nina. 

Tot nu-i răspunsese dacă Hrólfur descoperise ceva ce n-ar fi 
trebuit, vreun secret al Societăţii de teatru, aşa că Ari Thor 
repetă întrebarea. 

Ea rămase o clipă în tăcere, cântărindu-şi, parcă, gândurile. 

— Nu, răspunse scurt. 

Se uită în partea opusă a sălii, unde erau Pâlmi şi Ulfur, de 
parcă ar fi preferat să stea de vorbă cu ei. Avea o privire goală 
şi un chip lipsit de expresie. 

El se ridică şi îi mulţumi pentru conversaţie. 

Tómas şi Hlynur vorbeau cu oameni pe care nu-i recunoştea. 
Cu toţii se ştiau între ei, iar el se simţea ca un intrus. Poate că 
nici nu era departe de adevăr. Nici pe bărbatul mort nu-l 
cunoscuse. 

Se uită în jur, sperând să dea de Anna, dar ea nu era nicăieri 
- şi nici Karl. 


30 
Siglufjordur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009 

Bluza neagră nu-i venea bine, aşa că o aruncase, alături de 
tricou, lângă patul din apartamentul de la mezanin. Aruncă o 
privire la fereastră ca să se asigure că draperiile erau trase - 
nu că ar fi contat pe viscolul de afară - şi îşi dădu jos 
pantalonii. Negru nu era culoarea ei. 

Ca de atâtea ori înainte, merseseră la ea. Prin zăpada care 
cădea din greu nu se vedea nimic, iar asta îi adăpostea. 
Siglufjordur nu era cel mai convenabil loc pentru o aventură 
amoroasă, iar precauţia era esenţială. Pe de altă parte, n-avea 
experienţa adulterului într-un loc mai mare, dar îşi închipuia că 
e mult mai uşor. Aici, totul trebuia să se întâmple la adăpostul 
întunericului şi, chiar şi atunci, nimeni nu era complet ferit de 
ochii vigilenţi ai vecinilor, care se uitau mereu de după 
draperii. Nu exista niciun hotel în care un cuplu să se poată 
caza cu nume false. Directorul singurului hotel din oraş era un 
prieten vechi al părinţilor ei, iar ea fusese colegă cu 
recepţionerul. 

Realitatea era că aventura asta era nebunie totală. Dar nu 
tocmai asta o atrăgea? Suspansul întâlnirilor clandestine din 
întuneric, când făceau dragoste pasional. Faptul că amândoi 
mergeau la repetiţii le uşura situaţia, pentru că astfel exista un 
motiv nevinovat pentru care să fie văzuţi mergând împreună, 
dar trebuiau să aibă grijă când se îndreptau spre locuinţa ei - 
întotdeauna pe rând, întotdeauna pe întuneric. Din fericire, uşa 
către demisol nu era la stradă, ci ascunsă undeva într-o latură a 
casei. Părinţii ei o lăsau în general singură şi nu obişnuiau să 
vină neanunţaţi, fără îndoială sperând că ea avea să amâne 
întoarcerea în sud dacă o lăsau în pace - chiar dacă locuia la 
demisolul casei lor. Cu siguranţă nu le trecuse prin minte că 
avea un iubit, cu atât mai puţin un iubit care trăia deja cu o altă 
femeie. Indiferent din ce unghi priveai, situaţia era 
impardonabilă. Nu-şi putea găsi cuvintele să exprime cât de 
mult se ura pentru ce făcuse. Dar nu putea să se oprească. 
Întotdeauna exista o ultimă oară, iar când el o ţinea strâns în 
braţe, ea parcă uita ce înseamnă „conştiinţă”. 

Chiar şi acum, imediat după înmormântare, nu rezistase. O 
vrăjise cu o privire pătrunzătoare după slujbă şi îi şoptise 
cuvinte dulci la ureche. 


— Nu în miezul zilei, nu acum, o să ne vadă cineva, 
protestase ea neconvingător. 

La fel de bine ar fi putut să-l întrebe ce mai aşteptau. 
Oricum, ştia că nu sincronizarea era partea cea mai rea. Nu 
conta dacă se întâmpla ziua sau imediat după înmormântarea 
unui bărbat pe care niciunul dintre ei nu-l plăcuse. Partea cea 
mai rea era că nu putea să refuze, chiar ştiind ce păţise 
prietena lui. 

— Mai stai mult acolo? întrebă el. 

Vocea lui era blândă, dar avea o autoritate seducătoare care 
o făcea să se topească ori de câte ori îl auzea. 

— Şi Linda? E atât de... greşit! Pentru Dumnezeu, Karl, e la 
terapie intensivă la Reykjavik! 

— Haide, nu fi aşa! Ştii că tot ce era între mine şi Linda s-a 
terminat cu mult timp în urmă. 

— Dar e iubita ta, şi-n plus mai e într-o stare cumplită! 

— N-am ce să fac în legătură cu asta, iar poliţia nu mă lasă 
să plec în sud, răspunse el. Nu eu am atacat-o, adăugă, cumva 
sfidător. 

Nu. Sper că nu. Nu avea pe ce să se bazeze în afară de 
cuvântul lui. 

— N-am atacat-o pe Linda, repetă Karl. Ştii asta, nu? 

Anna se uită la el. Voia să-l creadă, dar nu era complet 
sigură. Trebuia să-şi ascundă îndoielile. 

— Bineînţeles, scumpule. Sigur că ştiu. 

Îşi dorea să-l roage să plece, dar era prea excitant: totul era 
atât de greşit, încât nu rezistă tentaţiei şi se strecură în pat 
lângă el. 

Ar fi absolut catastrofal să intre cineva peste ei, îşi zise ea. 
Ce fel de persoană devenise? Ce ar spune părinţii ei? Povestea 
s-ar răspândi ca un virus în tot oraşul. Pentru Karl n-ar fi atât 
de rău - putea să se mute pur şi simplu, poate înapoi în 
Danemarca. Dar, deocamdată, ea nu avea altă casă în afară de 
Siglufjordur şi exista o şansă destul de mare să primească un 
post pe termen lung la şcoală. Periclita totul, miza pe o singură 
carte şi pe câteva minute de pasiune alături de Karl. Bine 
măcar că putea avea încredere în el să-şi ţină gura. 

Se întrebase de mai multe ori dacă ştia cu adevărat ceva 
despre el. Ştia că era mult prea în vârstă pentru ea. La vară el 
făcea patruzeci şi trei de ani, iar ea avea doar douăzeci şi 


patru. Douăzeci şi patru - în timp ce preotul descria viaţa lui 
Hrólfur, o frapase că acesta nu avea decât douăzeci şi patru de 
ani când îşi publicase capodopera. La vârsta ei, el avusese deja 
cea mai mare realizare. Singurele ei realizări de până acum 
erau că terminase facultatea şi avea o aventură cu soţul altei 
femei. 

Karl era cu siguranţă prea bătrân pentru ea, dar ştia că 
prietenele ei din sud ieşeau cu bărbaţi de vârsta aceea - unii 
chiar mai în vârstă. Însă adulterul era altceva. 

Cum naiba ajunsese să facă asta? 

Sună un telefon, mobilul lui Karl. El nici nu ridică privirea. 

— Poate e ceva despre Linda. Nu răspunzi? 

— Nu acum, scumpo, suntem ocupați. 

Cum se putea lăsa fermecată de un bărbat căruia îi era 
indiferentă starea de sănătate a soţiei? 

De data asta sună telefonul ei, iar ea îl luă de pe masa de 
lângă pat. 

— Nu răspunde, iubito, zise Karl. 

Însă Anna răspunsese deja. 

— Alo? Anna la telefon. 

Era Ulfur. Avea un ton formal. 

— Anna. Strâng toată trupa. Poţi să vii după-amiaza asta la 
teatru? Pe la trei? Trebuie să trecem în revistă câteva lucruri. 

— Bine. O să vin. 

— Bun. Apropo, ştii ceva de Karl? Nu v-am văzut pe niciunul 
la parastas. 

Anna nu răspunse imediat. 

— Nu, nu l-am văzut. 

Încheie apelul. 

— Era Ulfur, zise ea. 

Schiţă un zâmbet slab. Simţea un junghi de îngrijorare ca nu 
cumva cineva să-şi dea seama ce se petrece între ei doi. Era un 
gând asupra căruia nici nu îndrăznea să zăbovească. 


Ulfur intră în teatru şi descoperi că era singur. 

Sala de spectacol era probabil singurul loc din oraş în care 
putea să se delimiteze complet de lumea turbulentă de afară şi 
să se retragă într-o lume de vis - într-o fantezie în care totul 
mergea bine, o lume în care directorul Societăţii de teatru nu 
murise căzând pe scări în urmă cu o săptămână şi în care soţia 


actorului din rolul principal nu fusese găsită în zăpadă, aproape 
moartă, zăcând într-o baltă din sângele ei. 

Se uită în sala de spectacol. 

Deodată, se simţi bătrân. Un bătrân singuratic, zdrobit de 
dorul pentru munca lui, pentru fosta lui soţie şi chiar pentru 
mama lui. Cu toate că, probabil, urma să fie rugat să conducă 
Societatea de teatru a oraşului, brusc toate astea păreau să nu 
mai conteze deloc. 


— La dracu”! La dracu”! strigă Tómas furios. 

Îşi lovea cana de masă, în faţa calculatorului unde citise cel 
mai recent articol despre incidentul fatal de la Societatea de 
teatru. 

Ari Thór acceptase să meargă la secţie în jeepul poliţiei, 
chiar dacă era încă îmbrăcat în costum. Deşi nu era de serviciu, 
nu-şi dorea să stea acasă. Era genul de vreme în timpul căreia 
trebuia să stai cu cineva. Era aşezat în colţul cafegiilor 
împreună cu Hlynur când mânia lui Thomas dăduse în clocot. 

— Fir-ar a dracului să fie de treabă! înjură Tómas a treia 
oară. 

Ari Thór se ridică, în vreme ce Hlynur rămase nemişcat şi pe 
cât de tăcut putea. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Ari Thor, abia îndrăznind să 
vorbească. 

— Cum au aflat de asta? Cum mama dracului au mirosit-o? 
Uită-te şi tu! 

Ari Thor citi titlul. 


Crimă la Teatrul din Siglufjordur? 

Conform unor surse sigure, poliția din Sigluijordur consideră 
că moartea lui Hrólfur Kristjánsson a survenit în circumstanţe 
suspecte... 


— A vorbit careva dintre voi cu cineva despre asta? strigă el 
şi se uită acuzator la tânăr. 

Ari Thór clătină din cap, iar Hlynur mormăi ceva. 

— Ce? 

— Nu, nicio vorbuliţă, zise Hlynur. 

— Am întrebat-o pe Nina mai devreme, indirect, bineînţeles, 
dar nu-mi pot închipui că a sunat vreun jurnalist, zise Ari Thór. 


— N-ai de unde să ştii. Doamne, ce mă enervează! 

Tómas citi încă o dată articolul. 

— E acelaşi jurnalist, acelaşi care voia să afle mai multe 
despre Linda. Ar trebui să-l sun să-l bag în mă-sa, dar trebuie 
să terminăm nenorocita asta de anchetă, şi încă repede. Cred 
că trebuie să dăm un comunicat de presă şi să spunem că 
ancheta în cazul Hrólfur s-a încheiat şi că totul a fost un 
accident. Ari Thor, ai vorbit cu toată lumea care a fost la 
repetiţii în seara aia? 

Ari Thor se gândi repede. Dacă punea la socoteală scurta 
conversaţie cu Ulfur din cada fierbinte şi discuţiile private cu 
Ugla, atunci nu mai era decât o persoană cu care trebuia să 
vorbească. 

— Cu toată lumea în afară de Anna. 

— Am fost coleg cu tatăl ei. Un tip de treabă şi-un motorizat 
ca tine. 

Ari Thor se blestemă că recunoscuse involuntar că-i plăceau 
maşinile. Pasiunea devenise o parte din personalitatea lui, 
alături de teologie. Reverendul Ari Thor - popă motorizat. Se 
întrebă dacă avea să reuşească vreodată să redevină doar Ari 
Thor, fără etichete. 

— Ar trebui să arunci o privire la jeepul lui vechi. E o 
frumuseţe, mai are încă plăcuţele de înmatriculare originale. 
Nu mai vezi multe maşini care să aibă aşa ceva. A cumpărat-o 
de la Karl cu mult timp în urmă, înainte să se mute în 
Danemarca. Karl a economisit ani întregi ca s-o cumpere, apoi 
a trebuit să-şi ia catrafusele şi să se mute cu părinţii. După 
părerea mea, regretă şi-acum că a fost obligat s-o vândă. 

Ari Thor se uită aproape stupefiat la colegul lui. Oare exista 
vreo şansă să rezolve cazul într-un loc în care toţi se cunoşteau 
atât de intim între ei? Amici la şcoală, foşti colegi de lucru, 
prieteni şi rude - toţi păreau să fie legaţi unii de alţii prin 
nenumărate verigi. 

— O sun pe Anna, să văd dacă pot să mă întâlnesc cu ea, zise 
Ari Thór, evitând discuţia despre Karl şi maşină. 

Orice numai să ies de-aici. 


— Spectacolul trebuie să continue. 
Anna stătea în spatele sălii, nu departe de Karl şi Pâlmi. Nina 
sosise neaşteptat de târziu şi se aşezase lângă Pâlmi. Leifur 


stătea lângă perete şi părea distrat, ignorându-i meticulos pe 
toţi cei din jur. Era clar că Úlfur nu reuşise să le capteze 
atenţia tuturor. 

Anna avusese grijă să se aşeze cât mai departe de Karl. 

— Azi ne-am luat rămas-bun de la Hrólfur, dar el încă ne 
veghează, zise Ulfur. 

Annei nu-i scăpase faptul că lui Ulfur nu-i venea natural să se 
afle în lumina reflectoarelor. Avea emoţii, mâinile i se agitau 
întruna, iar ochii îi goneau în toate părţile, dar în principal în 
jos, către picioare. 

— Hrólfur şi-ar fi dorit să continuăm chiar şi în absenţa lui. 
Propun să deschidem stagiunea weekendul următor, sâmbătă. 
Facem o repetiţie generală în timpul săptămânii şi apoi dăm cel 
mai bun spectacol pe care l-a văzut Siglufjordur. Am vorbit 
adineauri cu Karl. E gata să reia rolul principal, în ciuda... 

Ezită. 

— „situaţiei în care se află Linda. Trebuie să mărturisesc că 
asta arată o dăruire şi un curaj ieşite din comun. Îl admir. 

Îi zâmbi călduros lui Karl, dar nu primi niciun răspuns. 

Nimeni nu zicea nimic. 

— Bine, dar. Ne întâlnim aici joi. Va fi ultima repetiţie. Aveţi 
întrebări? 

Urmă iarăşi un moment de tăcere, apoi Anna se ridică şi 
vorbi încet, doar cât să-şi facă vocea auzită în sală. 

— Am citit un articol cum că Hrólfur ar fi fost... omorât. 

Ulfur tresări impacientat şi clătină violent din cap, mormăind 
ceva. Apoi ridică tonul, cât să umple sala: 

— E-o prostie! O prostie fără margini! Bârfe! Speculaţii! 
strigă el. Se zic o sumedenie de tâmpenii când cineva cunoscut 
moare în condiţii neobişnuite. 

Scoase o batistă şi se şterse pe frunte. 

— Ce ziceţi să încheiem întâlnirea din seara asta? Să mergem 
cu toţii acasă înainte să rămânem înzăpeziţi. 

Telefonul Annei sună. Era un număr pe care nu-l recunoştea, 
dar răspunse. 

— Da... Ajung în curând acasă, spuse. Ştii adresa? Exact. 
Stau la demisol. 

Simţea că începe să transpire. Degetele i se umeziră brusc. 
Poliţia. 

Aflaseră despre aventura ei? 


Dacă nu, oare ar trebui să profite de ocazie să-i întrebe 
despre Karl? Trebuia să fie sigură în privinţa lui. Oare să 
pomenească de asigurarea de viaţă? Îi putea crea probleme, 
dar numai dacă el era vinovatul. 

Ştia că trebuie să fie sigură. 


31 
Siglufjordur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009 

Zăpada de pe carosabil aproape depăşea puterile micului 4x4 
al poliţiei. Poate ar fi fost mai rezonabil să stea acasă şi să se 
lase acoperit de troienele care tot creşteau. Casele arătau toate 
la fel prin ninsoare: clădiri întunecate, ascunse printre fulgii 
vijelioşi suflaţi de furtună. După ce parcă o dată doar ca să 
descopere că era casa greşită, Ari Thór nimeri adresa corectă. 
Părea spațioasă: o clădire cu etaj, demisol şi garaj dublu. 

Îi fu limpede că Anna era neliniştită. Îi strânse mâna. Avea 
palma transpirată, iar ochii îi fugeau dintr-o parte în alta, 
evitându-i privirea în timp ce încerca să schiţeze un zâmbet. Ari 
Thór o privi cu atenţie. 

Apartamentul de la demisol era întunecos şi avea toate 
draperiile trase. 

— Mai bine le ţinem aşa, sparse Ari Thór gheaţa. N-avem de 
ce să ne uităm cum se strânge toată zăpada asta. 

Ea râse forţat. 

— Păi... De fapt, mie îmi place zăpada. Aş putea să stau la 
fereastră s-o privesc toată ziua. Mi-aş dori să mai am opt ani şi 
să mă dau cu sania pe derdeluş. 

— Normal, zise el, dorindu-şi să fi avut sentimente la fel de 
pozitive. E 

Se aşezară la masa din bucătărie. În mijlocul blatului de lemn 
închis la culoare era un ghiveci în care creştea o plantă pe care 
nu o recunoştea. 

— N-o să dureze mult, zise Ari Thor. Trebuie doar să-ţi pun 
câteva întrebări despre Hrólfur. 

Ea nu zise nimic. 

— S-a zvonit că Hrólfur ar fi descoperit ceva ce, mă rog, i-ar 
fi fost mai bine să nu descopere. 

Se uită la el îngrozită. 

— Crezi că sunt fondate zvonurile astea? E cineva din trupă 
care ar avea ceva de ascuns? 

Ochii o dădură imediat de gol, deşi încerca să rămână calmă. 

— Din câte ştiu eu, nu, zise ea neliniştită. 

— Eşti sigură? 

O privi intens, iar ea se uită în jos, frângându-şi mâinile. 

— Sunt absolut sigură. 

Puse o mână pe masă şi o ridică, lăsând o urmă umedă. 


— Absolut sigură, repetă ea şi încercă să se şteargă discret 
pe frunte cu o mânecă. 

— Crezi că ar fi putut să-l împingă cineva? Era cineva care ar 
fi vrut să scape de bătrân? 

Acum vocea lui era mai severă. Starea ei de disconfort îl 
făcuse să se simtă stânjenit. 

— Există vreun secret care nu trebuie cu niciun preţ să 
ajungă la urechile cuiva? 

Ea se ridică. 

— Scuză-mă. Trebuie să beau nişte apă. 

Deschise robinetul înainte să răspundă. 

— Nu-mi vine nimic în minte. 

— Te înţelegeai bine cu Hrólfur, nu-i aşa? 

— Da, desigur. 

Ari Thór bănuia care era punctul sensibil al Annei şi tinti 
spre el. 

— Ai primit rolul principal în piesa pentru care repetaţi? 

— Nu. 

Un răspuns scurt, tăios. 

— Serios? Fata aceea care nu e din oraş a primit rolul în 
locul tău? 

— Te referi la Ugla? 

— Da, la Ugla. 

Ari Thor o aşteptă să se aşeze la loc. 

Ea cuprinse paharul de apă cu ambele mâini. 

— A fost decizia lui Hrólfur? 

— Da... De fapt, probabil a fost o decizie comună, între el şi 
Ulfur. 

— Şi tu n-ai fost prea încântată, nu? 

Ea continuă să strângă paharul. 

— Nu. 

Ari Thor tăcea şi aştepta. 

— Nu, repetă ea. A fost o nedreptate. Nu merita. Dar Hrólfur 
o plăcea foarte mult. 

— In ce sens? 

Ari Thor oftă uşurat la gândul că nu chiar totul devenea 
informaţie publică în micul oraş. Era limpede că Anna nu aflase 
de prietenia lui cu Ugla. 

— Ea stătuse în chirie în apartamentul lui. Cred că începuse 
să se poarte cu ea aproape ca şi cu propriul copil. 


— El n-avea copii? 

Anna era uluită. 

— Nu, credeam că ştii asta deja. 

Ari Thór reveni la subiectul dinainte. 

Bate fierul cât e cald. 

— Deci s-ar putea spune că poziţia ta e mai bună acum că 
Hrólfur a murit? 

— Ce vrei să spui? Crezi că eu l-am împins? 

În loc să se enerveze, devenea tot mai nesigură pe ea. 

— Deloc. 

Ari Thór tânjea s-o întrebe direct dacă ea îl omorâse, dar se 
abţinu. Nu trebuia să-şi lase starea de spirit să-l împingă să 
facă o greşeală. De asemenea, trebuia să admită că era foarte 
improbabil ca o tânără să fi împins pe scări un bătrân doar ca 
să primească un rol într-o piesă de amatori dintr-un oraş mic. 
Pe de altă parte, sigur avea ceva de ascuns. Întrebarea era 
dacă acest lucru pe care-l ascundea ea avea sau nu de-a face cu 
decizia lui Hrólfur de a nu o distribui în rolul principal. Era 
ceva despre care încerca să evite să vorbească? Sau mai era 
ceva, un alt secret pe care-l ascundea? 

În cele din urmă, ea bău o gură de apă. 

Ari Thor ar fi acceptat şi el un pahar, dacă i s-ar fi oferit. În 
micul apartament era foarte cald, toate geamurile erau închise. 

Observă că îşi schimbase hainele cu care era îmbrăcată la 
slujbă. Nu că-şi amintea ce purtase, dar cu siguranţă nu 
pulovărul roşu de lână şi pantalonii de trening negri pe care-i 
purta acum. Ari Thór era blocat într-un costum negru, de parcă 
ar fi fost prins în ghearele unui coşmar. 

Pusese destule întrebări agresive. Acum era momentul să 
reducă tensiunea şi să spere că ei îi va scăpa ceva. 

— Lucrezi? Sau poate eşti studentă? 

— Lucrez. Am terminat facultatea în Reykjavik. 

— Nu cumva te-am văzut la Co-op? întrebă el pe un ton 
amiabil. 

— Aşa e. Lucrez acolo şi la spital. 

— Deci trebuie s-o ştii pe Linda. 

— Lucrăm împreună. Cum se simte? 

Întrebarea pare sinceră, îşi zise. 

— Nicio schimbare, mă tem. 

— Ai idee cine ar fi putut s-o atace? 


— Încă investigăm cazul, răspunse scurt Ari Thór. 

— Ela făcut-o? Karl? 

— Nu, e curat. 

— Serios? Eşti sigur? 

Ari Thor îşi pusese problema dacă întrebarea venea doar din 
pură curiozitate. 

— Da. Se pare că era altundeva când Linda a fost atacată. De 
ce întrebi? 

— Păi, nu, niciun motiv, de fapt. Doar mă întrebam... Mă 
întrebam cum rămâne cu asigurarea. 

— Asigurarea? 

— Da. Dar totul e-n ordine dacă e nevinovat. 

— La ce asigurare te referi? repetă el, încercând să nu-şi 
trădeze interesul. 

— Vara asta a venit cineva la spital. Ne-am cumpărat cu toţii 
asigurări de viaţă. 

— Şi Linda? 

Ea aprobă din cap. 

— Ştii cine beneficiază de pe urma ei dacă... dacă moare? 

— Da, bineînţeles. Karl, normal. Eu şi Linda am vorbit despre 
asta când am decis să ne cumpărăm asigurare. 

— Karl ştie? 

Poate că nu era ea persoana cea mai potrivită de la care să 
afle, dar lansă oricum întrebarea. 

— N-am idee, răspunse ea, mai animată decât ar fi cerut-o 
situaţia. 

— O sumă mare? 

— Câteva milioane, cred. 

Cazul lua constant noi turnuri, iar lumina reflectoarelor căzu 
din nou pe Karl, bărbatul care părea să aibă alibiul perfect. Fir- 
ar a naibii. 

Ari Thor se ridică. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, Anna. 

— Da... Sigur. 

Din nou părea uşor agitată. 

— Ne mai vedem. 

Încerca să nu-şi arate entuziasmul acum că aflase noile 
informaţii. 

Iarna îl întâmpină din nou în pragul uşii. Iarna în toată 
măreţia ei, dacă ăsta era termenul potrivit, întunericul de 


gheaţă îl înghiţi. 


32 
Siglufjordur, duminică, 18 ianuarie 2009 

Zăpada continuase să cadă toată seara de sâmbătă până 
târziu în noapte. După câteva ore în care moţăi chinuit, Ari 
Thór reuşi să adoarmă. Vremea îl afecta puternic. De obicei era 
în stare să citească înainte să se culce, dar acum nu se putea 
concentra, se gândea numai la întunericul care îl apăsa din 
toate părţile. Încercase să asculte muzică clasică şi să înece 
liniştea asurzitoare a ninsorii fără sfârşit, dar muzica parcă nu 
reuşise decât să intensifice atmosfera mohorâtă. 

Noapte de noapte, visele îl trăgeau în locuri întunecate şi 
înşelătoare în care se chinuia să respire şi era sufocat de o 
forţă necunoscută care nu putea să vină decât dinăuntrul lui. 
Se făcea că se antrena la piscină, îşi exersa săriturile, având pe 
faţă o mască - înota tot mai adânc până ajungea la fundul 
bazinului, de unde se uita în sus şi se bucura de clipă. Când 
venea momentul să se împingă spre suprafaţă, îşi simţea 
picioarele lipite de fundul piscinei, blocate şi grele ca plumbul. 
Îi vedea pe ceilalţi înotători la suprafaţă, în vreme ce el 
rămânea dedesubt şi nu putea să se mişte. Continua aşa la 
nesfârşit. Ari Thor se trezea încă o dată, sufocat şi zdrobit, 
resimţind cât se poate de real senzaţia de înec, de parcă 
plămânii chiar i s-ar fi umplut cu apă. Pe măsură ce îl 
cuprindea frica, şi fiind paralizat de somn, întindea mâna după 
cineva - poate după Kristin, după vreun pic de afecţiune. 

Din nou, îi era imposibil să adoarmă la loc, să se cufunde iar 
într-un somn care devenea tot mai puţin odihnitor pe măsură ce 
visele se repetau nemiloase, ca viscolul de dincolo de ferestre. 
Mai mult, umărul accidentat încă îl durea destul de tare. Se 
trezi foarte devreme în ziua lui liberă, în ciuda faptului că-şi 
propusese să recupereze orele de somn, să scape de 
extenuarea care îl slăbea şi să se relaxeze după o săptămână 
cumplită. Aruncă o privire pe fereastra de la bucătărie şi 
observă că zăpada nu-şi contenise căderea, anunţându-şi parcă 
dorinţa evidentă de a îngropa Siglufjordur. Se aşeză la masa 
din bucătărie şi se holbă la aşa-zisa privelişte de afară. 

Oare pe-aici vine vreodată primăvara? 

Renunţă curând şi trase draperia peste fereastră, apoi trase 
şi draperiile de la toate celelalte ferestre. 

Abia la prânz porni radioul ca să afle ce se mai întâmplase 


peste noapte. O avalanşă căzuse pe drumul spre Siglufjordur de 
cealaltă parte a muntelui, blocând singura intrare în oraş. 
Ştirea îi provocă o durere fizică. Nimeni nu era rănit, din 
fericire, dar asta însemna că nu se putea nici intra, nici ieşi din 
oraş. Nimeni nu putea să plece pe uscat, iar o călătorie pe mare 
nu era o opţiune reală. Se simţi tulburat şi dezumflat. Situaţia 
parcă îl seca şi de ultima picătură de energie. Încercă să 
respire încet, profund, dar nu-l ajută cu nimic, iar inima începu 
să-i bată nebuneşte în piept. Îl auzi pe crainic spunând că în 
ziua aceea nu se va face nicio încercare de deszăpezire a 
drumului, poate chiar nici a doua zi, pentru că prognoza anunţa 
în continuare vreme urâtă. După aceea, ştirile s-au transformat 
într-un sunet alb, cuvinte vagi şi de neînțeles care se contopeau 
într-unul singur. 

Gândurile i se învârteau în cap în timp ce încerca să se 
convingă că totul o să fie bine. Era o situaţie temporară, iar 
drumul urma să se redeschidă într-o zi-două. Deschise uşa, cu 
intenţia de a înfrunta vremea, de a se convinge că nu 
reprezenta un inamic. Vântul începuse să bată mai puternic şi 
clădise un troian care ajungea până la jumătatea uşii. Închise 
repede la loc. 

O să fie bine. 

Se adună şi sună la secţie să vadă dacă era nevoie de el. mai 
mult ca să-şi distragă atenţia decât din convingere. 

— Voiam doar să văd ce faceţi, încercă Ari Thor să pară 
nonşalant Aveţi nevoie de ajutor? 

— Suntem ocupați ca de obicei, răspunse Tomas cu căldură. 
Dar tu ai nevoie de odihnă, băiete. Ne descurcăm noi. 

— OK, doar voiam să mă asigur, ştii, cu toate veştile proaste. 
E cumplit. 

— Veştile...? păru Tomas surprins. 

— Avalanşa... 

— A, avalanşa. Nu-i nimic neobişnuit, se întâmplă aproape an 
de an. A căzut pe drum în crucea nopţii, n-a fost nimeni rănit, 
slavă Domnului. Partea bună pentru noi e că acum Karl chiar 
nu poate să plece nicăieri. E blocat aici. 

După ce vorbi cu Tomas, Ari Thór se întoarse la etaj şi se 
întinse din nou. Ţinând ochii închişi şi corpul nemişcat, invită 
somnul ore în şir. Se făcuse deja seară când porni iar radioul. 
Drumul încă era blocat şi urma să rămână aşa până marţi cel 


mai devreme. 

Nu mâncase mai nimic toată ziua şi tot ce avea în frigider era 
un file de hering pe care îl cumpărase de la pescărie după ce 
vorbise cu bătrâna Sandra. Simţea că trebuie să încerce gustul 
vremurilor bune de odinioară. Găsi o reţetă simplă şi prăji 
heringul în tigaie, presărând pe el puţină sare ca să-i trezească 
aroma. Rezultatul era surprinzător de bun, diferit de orice alt 
peşte pe care-l încercase până atunci: un uşor gust de grăsime, 
dar suportabil. Nu-şi dorea decât să fi avut cu cine să-l împartă. 

Luă telefonul. Avea nevoie să-i audă vocea Kristinei - vocea 
oricui. 

Ascultă sunetul de apel şi se pregătea să închidă când ea 
răspunse în cele din urmă. 

— Bună. 

Era un salut tăios, parcă n-ar fi avut timp să stea de vorbă cu 
el, deşi era primul telefon după mai bine de o săptămână. 

— Bună. Ce faci? 

Ugla. 

Sărutul şi conştiinţa nu-i dădeau pace. Cum să se comporte 
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Ugla. Numele îi răsună în 
minte, tunător şi copleşitor. 

— Uite ce e... sunt la lucru. 

Iarăşi. Mereu era la lucru, niciodată n-avea timp de altceva. 

— Bine, oftă Ari Thór, înainte să vorbească gura fără el: Aici 
ninge non-stop. Azi-noapte a fost şi o avalanşă. 

Se simţea bune spunând cuvântul cu voce tare: avalanșă. 

— Da, ştiu. 

Nu părea atentă. 

— Am auzit la ştiri. Oraşul e în afara oricărui pericol, nu? 
Parcă era altundeva în district, pe drumul spre Siglufjordur. 
Sinceră să fiu, nu mi-am făcut griji pentru tine. 

Tot ce spunea era adevărat, iar informaţia rostită de glasul ei 
părea atât de inocentă şi rezonabilă că el se linişti imediat. 

— Tu ce mai faci? 

— Te sun mai târziu. Nu pot să stau la telefon când lucrez, 
zise ea, punând punctul pe „i”, ca de obicei. 

— Da, sigur. Vorbim mai târziu. 

Era duminică. Zi de pian. Ugla. Oare îl aştepta? Chiar putea 
să apară pur şi simplu după sărutul acela, după ce plecase cu 
coada între picioare? Amână momentul deciziei şi închise ochii 


din nou. 

Fir-ar a naibii. N-avea nimic de pierdut. Se ridică din pat, 
îmbrăcă un hanorac, îşi trase gluga pe cap şi îşi înfăşură un 
fular în jurul gâtului înainte să se aventureze în viscol, peste 
troiene şi zidurile de zăpadă aproape de netrecut, cu ochii pe 
jumătate închişi din pricina vântului înţepător. Avea telefonul în 
buzunar, în caz că l-ar fi sunat înapoi Kristin; dacă îl mai suna. 

Ugla îl întâmpină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Purta 
aceiaşi blugi bleumarin şi acelaşi tricou alb ca de obicei. li 
zâmbi radios şi îl pofti înăuntru. 

Rămaseră în sufrageria Uglei până seara târziu, vorbind 
despre nimic şi despre tot, uitând complet de lecţia de pian. 
Apartamentul era călduros şi primitor. Pe ferestre vedea cum 
afară troienele creşteau nemilos, în vreme ce blândeţea din 
glasul ei îi estompa teama, durerea lăuntrică. 

— Vrei un pahar de vin? întrebă ea după un timp. 

— Sigur, doar să nu pui prea mult, mâine lucrez. 

Ea se întoarse cu două pahare şi o sticlă de vin roşu. După ce 
îi turnă, aduse două lumânări şi le aprinse. Scena era pregătită. 

— Noutăţi cu ancheta? întrebă Ugla. Sau, mai bine zis, 
anchetele? 

— Nu chiar, încă ne străduim să găsim ceva. Am impresia că 
cineva ascunde ceva care are legătură cu moartea lui Hrólfur. 

Ari Thór credea cu tărie că poate avea încredere în Ugla, că-i 
poate vorbi deschis despre caz ştiind că ea va păstra secretul. 
Singurul lucru pe care nu-l putea discuta era sărutul, care 
plutea în fundal de parcă ar fi fost imprimat pe pereţii camerei. 

— Recunosc că toate astea chiar îmi dau o stare neplăcută, 
zise ea. Atacul asupra Lindei, acum moartea lui Hrólfur... Se 
întâmplă prea aproape de casă. Adică, de unde ştiu că sunt în 
siguranţă? 

Părea cu adevărat speriată. 

— O să am eu grijă de tine, răspunse Ari Thór. 

— Cred că cei mai mulţi sunt acum convinşi că Hrólfur a fost 
ucis. E un gând cumplit, nu? Simt frica din oraş şi a devenit mai 
puternică de când a fost atacată Linda. 

Ari Thor tânjea s-o cuprindă în braţe şi să-i spună că totul o 
să fie bine. 

Sticla se goli repede. Ugla aduse alta din bucătărie şi se 
aşeză pe canapea, cu trupul lipit de el. Ari Thor îi simţea 


mirosul proaspăt al părului şi se pomeni că vrea să-şi cufunde 
faţa în el. 

O vreme rămaseră în tăcere, sorbind din vin, apoi Ugla îi 
puse cu nonşalanţă mâna pe genunchi. Atingerea îl tulbură şi 
se chinui să răspundă când ea îl întrebă dacă-i place vinul. 

Ari Thór zâmbi şi se întoarse spre Ugla, ştiind ce urma să se 
întâmple în timp ce ea îl sărută uşor pe buze. El se dădu înapoi, 
sfâşiat de emoţiile pe care le simţea. 

Încă un sărut n-avea ce rău să facă, nu? Îşi trecu degetele 
prin părul ei lung, blond, cu parfum dulce, o cuprinse în braţe 
şi îi răspunse la sărut cu unul lung, pasional. 

Ugla avea o energie care lecuia nu doar zăpada sufocantă de 
afară, ci şi golul care i se formase în inimă. 

Nu reuşi s-o refuze când îl chemă în dormitor. 

După seara aceea începu să se întrebe - mai des decât îi 
plăcea să recunoască - când anume avusese loc trădarea. Oare 
chiar conta dacă se culcase cu ea sau nu? Când o luase de 
mână şi o urmase în dormitor, închizând uşa după el, crima nu 
fusese deja comisă? 

Era avalanşa o scuză? O avalanşă de partea cealaltă a unui 
munte uriaş, atât de departe că nu auzise niciun murmur, dar 
atât de aproape că nu reuşise să gândească normal toată ziua? 

Oare chiar avea o scuză? Dar, mai exact, oare îi păsa? 


33 
Siglufjordur, luni, 19 ianuarie 2009 

Ninsoarea se oprise puţin, iar luni dimineaţa Ari Thor îşi 
croia drum cu greu prin troienele care se strânseseră peste 
noapte ca să ajungă la lucru. Era cât se poate de confuz, se 
gândea şi la Ugla, şi la Kristin, şi la ce reacţie ar fi avut 
prietena lui din Reykjavik. 

Tómas era la datorie, ca de obicei, cu mult înainte să-i 
înceapă tura. Ari Thor bănuia uneori că Tómas avea necazuri în 
căsnicie, pentru că în mod evident trăia numai pentru lucru. Se 
gândi că era o slujbă care-i oferea suficiente provocări, iar 
acum îi dădea ocazia să-şi verse furia pe impertinenţa 
jurnaliştilor înainte să se calmeze cu o cană de cafea în mână. 

— Sună întruna! auzi Ari Thór chiar când păşi înăuntru, 
scuturându-şi zăpada de pe picioare. Dracu’ să-i ia de jurnalişti, 
nu ne lasă odată-n pace! 

— Înţeleg că după toate reportajele lumea a ajuns să creadă 
că Hrolfur a fost ucis. Ştiai? 

— Doar puţin. Am mai auzit şi teoria că ucigaşul lui Hrólfur e 
aceeaşi persoană care a atacat-o pe Linda. De asta ce zici? 
întrebă Tómas, parcă uitând brusc de nervii pe care i-i făcuseră 
jurnaliştii. 

Ari Thór avea impresia că, în secret, şeful lui se bucura să fie 
în centrul atenţiei. 

— Mă îndoiesc... L-aş bănui pe Karl, dar se pare că e 
nevinovat, cel puţin în ceea ce o priveşte pe Linda. 

— Rar am văzut un om mai vinovat, replică Tomas. Am tot 
vorbit cu şefii noştri din Akureyri care, ne întrebau dacă să 
trimită un om să ne ajute cu ancheta. 

Expresia lui arăta cât dădea pe acea propunere. 

— N-am prea putut să protestez. O să ne contacteze când se 
eliberează drumurile. Am încercat să-i conving că totul e sub 
control. 

Ari Thor dădu din cap, străduindu-se din răsputeri să se 
concentreze. După toate cele, îl mai şi durea umărul. Înghiţise 
câteva calmante de dimineaţă, dar nu-şi făceau efectul. Se 
gândea să se programeze la medic, dar până la urmă hotări să 
aştepte să se vindece de la sine. 

Tomas îşi turnă încă o cană de cafea şi se aşeză. 

— Ascultă. Până nu uit... leri m-a sunat bătrânul Thorsteinn. 


Ai putea să treci azi pe la el? 

— Thorsteinn? 

Tomas părea să se aştepte ca Ari Thor să cunoască pe toată 
lumea din Siglufjordur după nume. 

— Scuze. 'Thorsteinn e avocat. Acum mulţi ani avea un 
cabinet în Akureyri, dar s-a întors acasă când a ieşit la pensie. 
Mai are câţiva clienţi, dar au început să moară pe rând. 

— Ok, încuviinţă Ari Thor, încă neştiind de ce trebuia să-l 
întâlnească pe avocat. 

— M-a sunat ieri, zise Tómas. Testamentul bătrânului e la el 
şi a zis că a amânat să-l deschidă până după înmormântare. 
Zicea că s-ar putea să ne intereseze conţinutul lui, mai cu 
seamă că, zice el, „Hrólfur a fost omorât!” Din câte mi-am dat 
seama, era foarte încântat că are ce să ne dea în mijlocul unei 
anchete atât de palpitante... 

Tómas zâmbi pentru prima oară în dimineaţa aceea. Cafeaua 
părea să-şi facă efectul. 

— Un testament? întrebă Ari Thór surprins. Parcă nu-mi vine 
a crede. Nu credeam că scrisese vreun testament. 

— Viaţa ne ia mereu prin surprindere, spuse Tómas, sorbind 
din cafea şi oftând teatral. 


Cât vedeai cu ochii, lumea era albă. Străzile se acoperiseră 
cu troiene argintii care se întindeau şi pe trotuar. Munţii 
scânteiau, iar suprafeţele lor perlate erau frânte din loc în loc 
de pete negre. Cerul palid arăta că următoarea ninsoare nu era 
departe. Natura parcă încheiase un armistițiu temporar, deşi 
toată lumea ştia că, mai devreme sau mai târziu, vremea urma 
să se dezlănţuie din nou. Nimeni nu făcea planuri să elibereze 
drumul spre Siglufjsrdur, cel puţin nu în ziua aceea, lăsându-i 
pe locuitori pradă zăpezii. Ari Thor încerca să se concentreze 
asupra testamentului şi a întâlnirii cu Thorsteinn, străduindu- 
se, ca în atâtea alte rânduri, să nu se gândească la zăpadă. 

Avocatul locuia pe Sudurgata, într-o casă impunătoare, în 
culori palide, care părea construită în anii '20 sau '30. Era 
înconjurată de o grădină mare, în care ramurile copacilor se 
încovoiau sub greutatea gheții şi a zăpezii. De la distanţă, 
formau un peisaj de iarnă sublim, pitoresc. 

Thorsteinn deschise uşa aproape imediat ce Ari Thór apăsă 
pe sonerie, de parcă l-ar fi aşteptat. 


— Bine-ai venit! Hai înăuntru. 

Părea să aibă vreo optzeci de ani, pe nas purta ochelari cu 
lentile groase, iar pe cap avea păr grizonat, subţire. Costumul 
şi vesta în carouri se întindeau pe trupul rotofei şi era îmbrăcat 
prea formal, chiar şi pentru o întâlnire cu poliţia. 

— Bine ai venit. 

În hol apăru o femeie în vârstă, care îi strânse mâna lui Ari 
Thor. 

— Eu sunt Snjólaug, soţia lui Thorsteinn, zise ea şi zâmbi. Ce 
mă bucur că avem un oaspete! 

Lăsa impresia că oaspeţii erau o raritate. 

— Putem să-ţi oferim ceva? Cafea şi o bucată de prăjitură? 
întrebă Thorsteinn. 

— Mulţumesc, nu, zise Ari Thór, nerăbdător să se apuce de 
treabă. 

— Hai să stăm în biroul meu, propuse bătrânul şi arătă spre 
capătul unui hol îngust, unde pe perete atârnau câteva 
fotografii vechi, înrămate, cu imagini din Siglufjordur. Păreau 
să-şi piardă culorile odată cu tapetul. 

Biroul era mai degrabă o cameră de studiu. Trei dintre pereţi 
erau acoperiţi de cărţi. Masa de lucru maro-roşiatică a 
avocatului era din lemn masiv, iar o lampă verde de pe tăblia 
lui arunca o lumină aproape ireală - era şi singura sursă de 
lumină din cameră, pentru că draperiile erau trase şi lumina de 
sus stinsă. Un dosar de piele roşie se afla pe mijlocul mesei de 
lucru. Nu se vedea niciun computer, nici măcar o maşină de 
scris în această cameră în care totul parcă se făcea ca pe 
vremuri. Thorsteinn se aşeză pe un scaun mare de birou, 
deschise dosarul, apoi se întinse să scoată un plic din unul 
dintre sertare. 

Ari Thor se aşeză în faţa lui. Tocmai se pregătea să-i pună 
prima întrebare când Snjólaug intră în birou cu o tavă pe care o 
aşeză cu grijă pe marginea biroului. Pe ea erau două ceşti de 
cafea aburinde, o farfurie cu clătite proaspete şi un castron mic 
cu zahăr. Era clar de prisos să refuzi ospitalitatea în casa 
aceea. Ari Thor îi mulţumi, zâmbi şi sorbi din cafea. 

— Vrei şi lapte? întrebă Snjólaug. 

— Nu, mulţumesc. E foarte bună neagră, răspunse el, iar ea 
aprobă din cap şi plecă. 

Singurul perete al biroului care nu era acoperit până în tavan 


de cărţi era împărţit în două. În partea de sus se întindea un 
tapet cu model de flori albastru pal, în vreme ce porţiunea de 
sub lambriu fusese vopsită în negru. Tot acolo mai erau o aplică 
şi unica fereastră a încăperii, al cărei cadru de fildeş abia se 
întrezărea de după perdelele închise la culoare. 

— Avansează ancheta? întrebă avocatul, cu o expresie 
îngrijorată care sugera şi faptul că era de părere că putea 
contribui la desfăşurarea cazului. 

— Ne străduim, înaintăm pas cu pas, însă mai mult ca sigur a 
fost un accident. Spuneaţi că Hrólfur a lăsat un testament? 

— Absolut, absolut, zise Thorsteinn, care ţinea plicul în 
mână, parcă aşteptând momentul prielnic, nedorind să-şi joace 
atuul prea devreme. La o clătită, îl îndemnă pe Ari Thor. 

Luă el însuşi una, presără pe ea nişte zahăr, o împături şi o 
mâncă dintr-o îmbucătură. 

— La vârsta mea, nu mai pot să fac asta în fiecare zi. Trebuie 
să am grijă ce mănânc, explică el cu gura plină. 

Ari Thor aprobă încet din cap şi se strădui să aducă discuţia 
înapoi la testament. Îşi zise că bătrânul se simţea singur. 

— Hrólfur şi-a scris testamentul cu mult timp în urmă? 
întrebă. 

— Păi, nu. Nu cu atât de mult timp în urmă. Acum vreo doi 
ani. M-am întâlnit cu el din întâmplare şi mi-a spus că voia să-şi 
pună lucrurile în ordine o dată pentru totdeauna. Mi-a zis că 
era al naibii de bătrân şi venise momentul s-o facă! 

Thorsteinn zâmbi obosit. 

— Până nu uit, ai vrea şi ceva mai tare în cafea? 

Se întoarse la dulapul din spatele mesei de lucru. Majoritatea 
volumelor păreau să fie cărţi de drept, munţi de decizii ale 
Curţii Supreme legate în tomuri care umpleau câteva rafturi. 
Scoase volumul din 1962 şi luă din spatele lui o sticlă de 
whisky. 

Ari Thór rânji. 

— Nu, mulţumesc. Sunt cu maşina. 

Și sunt în timpul programului. 

— Cum vrei. 

Thorsteinn îşi turnă un degetar în cafea, evitând privirea lui 
Ari Thór. 

— Bun, să continuăm... M-a rugat să-i pregătesc testamentul, 
pentru că m-am mai ocupat de câteva chestiuni legale după ce 


mi-am închis cabinetul din Akureyri. Nu strică să te ţii în pas cu 
vremurile. 

— Nimeni n-a mai pomenit testamentul până acum. Prin 
urmare, trebuie să fi rămas secret, zise Ari Thor mai mult ca o 
întrebare. 

— Aşa e. Hrólfur m-a rugat în mod special să păstrez 
conţinutul secret. Mi-a spus foarte clar că n-avea de gând să 
pomenească nimănui despre el, cu atât mai puţin beneficiarilor. 
Doar noi patru ştim de existenţa lui. 

— Patru? 

— Da. Hrólfur, eu, soţia mea, Snjólaug, şi Gudrún, care e 
asistentă la spital. Gudrún şi Snjólaug au fost martori la 
semnarea lui şi am încredere totală în ele, aşa că n-ai de ce să- 
ţi faci griji. Gudrun e o prietenă veche care vine des pe la noi, 
de ani buni. Te asigur că nimeni în afară de mine, Hrólfur şi 
martori nu ştie de existenţa testamentului. 

Mai vedem noi. 

Dacă Ari Thór învățase ceva în scurta perioadă petrecută în 
Siglufjordur, era că secretele aveau tendinţa să se împrăştie cu 
o viteză uluitoare într-o comunitate atât de mică. 

— Hrólfur a fost un bărbat bogat? Cine sunt, de fapt, 
beneficiarii? 

Ari Thor începea să-şi piardă răbdarea. Voia răspunsuri. 

— Bogat? Când e cineva bogat? întrebă Thorsteinn, parcă 
aşteptând un răspuns. 

Ari Thór nu zise nimic şi Thorsteinn continuă. 

— Era destul de înstărit, dar din câte mi-am dat seama ştia 
cum să se simtă bine. Călătorea şi trăia viaţa din plin. Dacă ar fi 
continuat să scrie şi ar fi pierdut mai puţin timp distrându-se, 
atunci fără îndoială ar fi murit bogat - ceea ce mă face să mă 
întreb: „Care e calea mai bună?” 

Râse uşor. 

— Bun, gata cu vorbăria, spuse el, spre uşurarea lui Ari Thór. 
Să trecem la treabă. 

Deschise plicul. 

— Totul se împarte între prietenii şi rudele lui. 

Ari Thor îşi deschise carnetul, pregătit să noteze amănuntele 
interesante. 

— Să vedem. Avea mai multe conturi curente şi de economii, 
în fiecare au rămas câteva milioane. Banii merg la o rudă destul 


de îndepărtată, un strănepot de unchi din Reykjavik, singura 
rudă cu care a mai păstrat legătura. Nepotul are nevastă şi 
copii şi mi se pare că au avut probleme financiare, aşa că 
Hrólfur s-a gândit să-i ajute. 

— Hrólfur nu avea copii? 

— Nu. Copii nu. 

— Eşti sigur? 

— Da, mă rog, atât cât pot. Nu crezi că aşa stau lucrurile? 

Îi aruncă lui Ari Thór o privire de uliu, de parcă ar fi fost 
avocatul apărării la tribunal. 

— Nu, minţi Ari Thor. Deloc. 

Avocatul se încruntă, apoi trecu mai departe. 

— Pe urmă avem drepturile de autor pentru cărţile lui. Vreau 
să spun, cartea lui. Povestirile nu s-au vândut prea bine, şi nici 
poeziile. 

— Şi cine primeşte drepturile? 

— Bătrânul Pálmi. Mă rog, bătrânul şi nu chiar bătrânul. E 
mai mic ca mine. Îl cunoşti? 

— Da, îl cunosc. Aveţi idee de ce l-a ales Hrólfur pe el? 

— Nu, habar nu am, iar el nu mi-a explicat nimic. 

— Drepturile valorează ceva? 

— Nu-mi dau seama. E posibil să mai fie ceva vânzări, acum 
că a murit, dar vremea lui trecuse şi mi-e greu să cred că se 
mai poate face ceva cu drepturile, în orice caz nu ceva 
semnificativ, doar sume mici din când în când. Nu cum a fost pe 
vremuri, când îl căutau literaţii din toată lumea. 

Ari Thor oftă. Pálmi nu părea să aibă motive serioase să-l 
împingă pe scriitorul în vârstă pe scări. 

— Mai e ceva? întrebă el. 

— Desigur, mai e vinul, una dintre cele mai bune pivnițe din 
oraş - de fapt, cred că printre cele mai bune din părţile astea în 
general. 

Ari Thór aşteptă. Avocatul rămase tăcut câteva momente, la 
fel cum ar fi făcut şi la tribunal. 

— Ulfur primeşte vinul, răspunse el. , 

Parcă voia să mai adauge ceva - Ulfur primeşte vinul, 
norocosul naibii -, dar se abţinu. 

— Sticlele valorează milioane de coroane, dar cumva mă 
îndoiesc că va încerca să le vândă. Ar fi un păcat capital să 
pierzi aşa o pivniţă. 


— Şi casa? Doar trebuie să fi fost a lui. 

— Cu certitudine, şi fără ipotecă. 

— Şi locuinţa ajunge la rude? 

— Nu, de fapt nu. Mărturisesc că m-a luat prin surprindere, 
deşi în ultima vreme nu mă mai surprind prea multe. 

Inima îi tresări când Thorsteinn îi spuse în posesia cui trecea 
casa. 

— O cheamă Ugla, repetă Thorsteinn. E doar o tânără. 

Ari Thór rămase în tăcere, aproape şocat. 

— E cel puţin inexplicabil. Ea primeşte casa, tot ce e înăuntru 
şi Mercedesul vechi. Probabil că maşina şi lucrurile din casă nu 
mai valorează cine ştie ce, dar clădirea e superbă. 

Ari Thór aproape că nu mai auzi restul discuţiei. Nu se 
gândea decât la Ugla. Oare ea ştia despre asta? Oare îl dusese 
de nas, îl ispitise să urmeze piste greşite? Era limpede că, dacă 
exista cineva în oraş care să beneficieze de pe moartea lui 
Hrólfur, aceea era Ugla. 

Dar nu se putea gândi la ea altfel decât cu căldură. Ştia că 
era nevoit să-o mai întâlnească, în ciuda a tot ce se întâmplase 
între ei. Dar cum să negocieze o situaţie care se transforma 
rapid într-o problemă de etică? Era limpede că ancheta trebuia 
să aibă prioritate. Nu-şi putea sacrifica slujba pentru o pasiune 
trecătoare. Sau era mai mult de-atât? 

Să-i spună lui T6mas despre întâlnirile lor? Ar însemna să 
recunoască faptul că-i împărtăşise mai multe informaţii decât 
ar fi fost acceptabil. 

Îi mulţumi avocatului că îl primise. Expresia lui Thorsteinn 
spunea limpede că i-ar fi plăcut ca Ari Thór să mai rămână, să 
mai afle câte ceva despre caz, să mai bârfească puţin. 

Când Ari Thor ieşi din casă, îşi dădu seama cât de mult 
semăna cu un cămin adevărat, plin de căldură şi bunătate, atât 
de diferit de clădirea din Eyrargata pe care se străduia din 
răsputeri s-o considere „acasă”. Gândurile i se întoarseră din 
nou la Ugla. 

În ce m-am băgat? 

Acelaşi gând îi trecuse prin minte când Tómas îi povestea cât 
de puţine lucruri palpitante se petrec în Siglufjordur. Realitatea 
se dovedise foarte diferită. Existau prea multe probleme, iar el 
era implicat într-o anchetă într-un mod mult prea personal. [i 
venea să urle la mintea din jur care îl sufocau din toate părţile, 


dar pe care acum, că începuse viscolul, nu-i mai vedea. 
Momentul ideal să se ascundă. 
În ce mama dracului m-am băgat? 


34 
Siglufjordur, luni, 19 ianuarie 2009 

Nu era prima şi nu avea să fie nici ultima oară când Nina 
stătea singură în întuneric. 

În ziua aceea nu aveau repetiţie şi prefera să rămână acasă 
decât să fie singură în teatru. În orice caz, era puţin probabil 
să-l întâlnească acolo până la următoarea repetiţie. În plus, îi 
era greu să se deplaseze cu cârjele. Al naibii ghinion să-şi rupă 
piciorul aşa! 

Se simţea în largul ei în întuneric, unde nu vedea pe nimeni 
şi nimeni n-o vedea pe ea. De câteva zile era foarte 
impacientată. Făcuse o greşeală şi nu se putea învinovăţi decât 
pe ea însăşi. Al naibii ghinion! Dar situaţia încă nu se încheiase 
şi era foarte probabil ca greşeala ei să nu fie descoperită 
vreodată. În orice caz, ea făcuse tot ce-i stătea în puteri. 

Număra zilele, număra chiar şi minutele până să-l 
întâlnească. Într-un fel, se bucura că nu se întâmplase nimic 
între ei şi nici nu avea să se întâmple. li plăcea să-l iubească 
aşa, orice gând la un raport intim o speria. Poate că lucrurile ar 
fi stat altfel dacă mama ei ar fi făcut ceva s-o ajute, altceva 
decât s-o trimită la Reykjavik - calea uşoară, ieftină. 

Dar acum erau legaţi pe vecie, într-un fel. Împărtăşeau un 
secret, şi nu orice secret: o crimă. 


Ari Thór nu reuşi să-şi ia inima în dinţi să stea de vorbă cu 
Ugla, nu imediat după ce aflase că ea moştenea casa lui 
Hrólfur. 

Thorsteinn nu-i informase încă pe beneficiari, dar în curând 
urma să-i contacteze. 

Îl sâcâia întruna întrebarea dacă Ugla ştiuse dinainte de 
dispoziţiile bătrânului. Oare exista cineva în oraşul ăsta în care 
să poată avea încredere? 

Tómas îl rugase să continue investigația, să vadă ce au de 
spus beneficiarii testamentului, să încerce marea cu degetul. 

Pâlmi părea obosit când deschise uşa şi nu păru din cale- 
afară de surprins să-l vadă pe Ari Thór. 

Din bucătărie se auzea murmur de voci şi bănui că bătrâna 
doamnă din Danemarca stătea de vorbă cu fiul ei. 

— Probabil vrei să vorbim despre moştenire, zise Pâlmi fără 
vreun preambul. Tocmai m-a sunat Thorsteinn. 


— Da, dacă aveţi timp, spuse Ari Thór, adoptând imediat 
rolul de preot, politicos şi cald; era doar un rol pe care-l juca, 
un simplu rol. 

Se aşezară în sufragerie. 

— Ştiaţi de asta? întrebă Ari Thór. 

— Despre moştenire? Nu, nici prin cap nu-mi trecea. 

Cu toate astea, ochii lui aveau ceva straniu, ceva greu de 
identificat. 

— Nu făcuse nicio aluzie? întrebă Ari Thór, care nu era 
dornic să renunţe. 

— Nu, niciodată, răspunse Pálmi cu aceeaşi expresie 
întipărită pe chip. Înţeleg de la Thorsteinn că nu valorează cine 
ştie ce. Cărţile astea nu mai aduc bani prea mulţi. 

— Deci e o moştenire mai degrabă simbolică? 

— Păi, da, cred că da. 

Din nou privirea stranie. Ari Thor tăcu, aşteptându-l pe 
celălalt să spună ceva. 

Pâlmi căscă. 

— Scuză-mă. Nu m-am trezit de tot. 

— Se apropie deschiderea stagiunii, nu-i aşa? Aţi făcut 
repetiţii lungi? 

— Da, ei... Nu, nu. Doar că am avut multă treabă. Danezii 
încă sunt aici, după cum probabil auzi, şi mă ţin treaz. 

Incercă să forţeze un zâmbet. 

— Nu pot să plece din oraş din pricina avalanşei. 

— De ce credeţi că Hrólfur v-a ales pe dumneavoastră? Mai 
are o rudă în sud. 

— Habar n-am, zise celălalt obosit, păstrându-şi expresia 
stranie. Poate că voia ca drepturile să rămână la cineva din 
Siglufjordur, şi nu mai suntem mulţi care să-l fi cunoscut bine. 

— Ulfur a primit pivniţa de vinuri. 

— Ulfur? întrebă el uluit. 

— Exact. 

— Hmm. Probabil că sticlele o să rămână în oraş. Doar dacă 
nu are de gând să le vândă. 

— Nu ştiu nimic de la el, zise Ari Thor şi se ridică în picioare. 

Bătrâna şi fiul ei ieşiră din bucătărie când Ari Thor se 
pregătea să plece. Îi salută. 

— Cum merge ancheta? întrebă Mads în engleză. 

— Avansăm, avansăm, răspunse Ari Thor. Mai staţi mult în 


oraş? 

— Voiam să plecăm azi, dar pentru că vremea e atât de urâtă 
va trebui să mai stăm câteva zile. 

Avea o figură plouată care spunea că ar fi preferat să fie într- 
un loc mai cald, unde soarele nu se ascundea toată ziua după 
nori. 


Ari Thór îl sună pe strănepotul lui Hrólfur din Reykjavik, care 
fu încântat să audă de moştenire, spunând că, deşi îi va fi dor 
de unchiul său, el şi soţia lui fuseseră pe punctul de a-şi pierde 
apartamentul. Nu exista nicio legătură între bărbat şi 
Siglufjordur, sau între el şi cineva care participase în seara 
aceea la repetiţie - dar asta nu însemna că putea fi eliminată 
vreo posibilitate. Următorul pe listă era Ulfur, iar Ugla trebuia 
să aştepte. Nu era în stare să se întâlnească cu ea, nu încă. 

— Vă cer scuze pentru întrebările de acum câteva zile. Nu 
erau locul sau momentul potrivite, îi spuse Ari Thór lui Ulfur. 

Puţină smerenie putea să aibă uneori efecte miraculoase. 

Stăteau la masa din bucătăria lui Ulfur din Sudurgata, nu 
departe de Piaţa Primăriei. Ari Thór obținuse deja toate 
informaţiile pe care le avea Tómas despre regizor. Úlfur era un 
fost diplomat care avea rădăcini în oraş. Tatăl lui dispăruse pe 
mare când Ulfur era foarte mic. Se mutase înapoi în nord după 
moartea mamei lui, care se stinsese la o vârstă înaintată. Avea 
doar puţini prieteni în Siglufjordur. 

„E divorţat - cam singuratic, îmi închipui”, îi zisese Tómas 
neobişnuit de îngrijorat. , 

— Nu-ţi face griji, domnule Reverend, răspunse Ulfur şi se 
aplecă în față să-l bată pe Ari Thór pe umăr, pe umărul 
accidentat. 

La dracu’. Trebuia să meargă la doctor. 

Furtuna lovea în fereastra de la bucătărie, însă vremea nu 
părea să-l influențeze negativ pe Úlfur. Dimpotrivă - era 
binedispus. 

— O să dureze ceva până beţi tot vinul ăla, observă Ari Thór. 
Înţeleg că sunt multe sticle. 

— Da, şi, fără îndoială, una mai bună ca alta. 

— Trebuie să fi fost o surpriză plăcută. 

— S-ar putea spune şi-aşa. Cu siguranţă nu mă aşteptam la 
nimic de la bătrân. Dar ăsta era Hrólfur. Intotdeauna voia să 


aibă ultimul cuvânt, zise Ulfur şi rânji. Îmi pare nespus de rău 
că m-am certat cu el în seara aia. Mă enervam prea des când 
vorbeam cu el. 

— Nu cădeaţi mereu de-acord? 

— Doamne, nu! 

— Înţeleg că nu era mulţumit de piesa dumneavoastră. 

— Nu, nu era, răspunse Ulfur aproape automat, înainte să-şi 
dea seama despre ce era vorba. Stai, la ce te referi? 

— Nu scrieţi o piesă? 

— Da, dar de unde dracu' ştii asta? ceru el să afle, înfuriindu- 
se brusc. 

— Înţeleg că nu era impresionat. f 

— Aşa e. Prefera operele lui Pálmi, zise Ulfur, care acum se 
ruşinase. 

— Ei bine, spuse Ari Thór şi se ridică, bănuiesc că asta n-o să 
mai fie o problemă. 

Încercă să pară nongalant. , 

— Problemă? Cum adică? se enervă Ulfur din nou. 

— Piesa dumneavoastră. Hrólfur n-o s-o mai împiedice să fie 
montată. 

Úlfur sări în picioare, iar taburetul aproape căzu în spatele 
lui. 

— Ce mama dracului vrei să zici, băiete? Crezi că eu l-am 
omorât? Crezi că l-am omorât ca să montez o piesă? 

— Să nu uităm de vin, îi făcu Ari Thór cu ochiul. 

— leşi afară în clipa asta! 

Ulfur ajunse cu paşi mari în hol, unde deschise uşa în spatele 
căreia era furtuna. 

Ce m-a apucat? se întrebă Ari Thór, îndreptându-se spre 
ieşire fără să-şi ia la revedere. 

Se hotări că era cel mai simplu să dea vina pe vreme. 


35 
Siglufjordur, marţi, 20 ianuarie 2009 

Ari Thór ajunse devreme la lucru, după încă o luptă cu 
furtuna care nu se mai oprea. 

— N-o să deszăpezească azi drumul, îi zise Tómas fără să fi 
fost întrebat. 

— Sper că-l rezolvă în curând, totuşi, spuse Ari Thor, 
încercând să pară vesel. 

— Prognoza se arată urâtă în restul săptămânii. Deci suntem 
blocaţi aici, ne place sau nu, replică Tómas şi râse jovial. 

Femeia de la compania de asigurări sună mai târziu în cursul 
zilei. Tómas îl rugase pe Ari Thor să verifice pista cu poliţa de 
asigurare. Ari Thór o contactase pe agenta Lindei cu o zi în 
urmă şi aştepta un telefon ca să confirme detaliile. 

— Îmi pare rău că a durat atâta, am fost ocupați, îşi ceru ea 
scuze. 

— Nicio problemă. 

Nu suntem decât Poliţia din Siglufjordur, nu-i nimic 
important. 

— Am trimis un reprezentant în nord toamna trecută, a mers 
până în Siglufjordur şi a ţinut prezentări în mai multe locuri, 
inclusiv la spital. 

— Femeia despre care v-am întrebat ieri a cumpărat şi ea o 
poliţă? 

— Da, Linda Christensen. Şi-a ales un plan de asigurare. A 
murit? 

— Nu, dar verificăm o legătură cu un caz pe care-l anchetăm. 

— Staţi aşa, nu cumva e femeia din zăpadă? Nu s-a întâmplat 
chiar în Siglufjordur? 

— Mă tem că nu pot să comentez. Despre ce sumă vorbim? 

— Zece milioane de coroane. 

— Iar în caz că ea moare, beneficiar este soţul? 

— Karl Setindor Einarsson scrie aici, dar nu sunt căsătoriţi şi 
nici măcar nu s-au înregistrat ca locuind împreună. El are 
domiciliul în Kópavogur. 

— Dar el, Karl, e beneficiarul, nu? 

— Da, asta e clar. 

— Şi bănuiesc că nu contează dacă persoana asigurată 
moare, să spunem, în urma rănilor suferite sau în condiţii 
suspecte? 


— Nu, nu contează. 

— Mi-aţi putea trimite o listă cu termenii şi condiţiile poliţei? 

— Sigur. O scanez şi v-o trimit pe e-mail în cursul zilei de azi. 
Femeia din zăpadă - sper să supravieţuiască. 

— Vă mulţumesc pentru ajutor, zise el şi aşeză receptorul 
înapoi în furcă. 

Ari Thor se întoarse spre Tómas. 

— Zece milioane. 

Tomas ridică privirea. 

— Karl primeşte zece milioane dacă ea moare. 

— Deci crezi că el a făcut-o? 

— Dacă da, nu-mi dau seama cum ar fi putut, răspunse 
îngândurat Ari Thór. Dar lucrurile nu arată bine pentru el. 
Vreau să spun, să primească tot bănetul ăla dacă ea moare... 

— Multe nu arată bine pentru Karl, şi totuşi şi-a păstrat 
cumpătul de la bun început. 

— Să mai vorbesc o dată cu el? Să-l întreb despre asigurarea 
asta de viaţă? 

— Aşteaptă un pic. Să nu ne pripim. Cazul pare că a rămas în 
aer. Zăpada asta parcă încetineşte totul. 

Tomas dădea impresia că e mai relaxat decât o trădau 
cuvintele pe care le rostise - era obişnuit cu iernile grele şi nu 
lăsa vremea să-l indispună. 

— Oraşul intră într-un soi de hibernare pe o vreme ca asta, 
mai ales dacă drumul e blocat. 

— Ar trebui să-l întrebăm pe Karl despre zvonurile pe care le- 
a auzit Sandra de la Hrólfur - secretul de la Societatea de 
teatru, zise Ari Thor după o clipă de gândire. Mi-a dat de 
înţeles că avea legătură cu o aventură clandestină, sau ceva de 
genul ăsta. 

Tomas pufni. 

— Karl s-ar încadra bine de tot aici. Karl şi fata aia din vest, 
Ugla. Pare să se descurce bine, zise el. 

Ari Thór simţi cum creşte durerea în el. Încercă să numere în 
minte până la zece, să dea impresia că nu se întâmplase nimic. 
Se ridică repede şi simţi junghiul familiar în umăr. 

— Mama mă-sii, murmură el. 

— Eşti bine? 

— Da, e umărul ăsta nenorocit. Mă doare de când... 

Făcu o pauză. 


— ...de când s-a dat spargerea. 

Sună mai bine decât „când am căzut în sufragerie”. 

— Trebuie să mergi la control. 

— O să treacă de la sine. 

— Du-te imediat, îi ordonă Tómas, de data asta pe un ton 
ferm. Nu putem să avem de serviciu un poliţist rănit - ce s-ar 
întâmpla dacă te-ai trezi într-o încăierare? 

— Bine, fie. O să mă duc la spital în cursul săptămânii. 

— Nu. Te duci chiar în clipa asta, şi să nu aud comentarii. 


Timpul trecea încet, dureros de încet. De dimineaţă, Nina 
încercase să aprindă lumina, să stea la fereastră şi să citească, 
dar descoperi că nu putea să se concentreze. Nerăbdarea era 
prea puternică. Se apropia momentul în care puteau fi 
împreună, doar ei doi, singuri în lumea lor. 

Ţinea dovada sub pat. Era o ascunzătoare bună, ştia asta din 
experienţă, de pe vremuri, când fusese nevoită să fugă. 

El o să fie foarte mulţumit. Ea luase dovada ca să nu fie el 
prins. Repeta discuţia la nesfârşit în minte, anticipa felul în 
care o să-i spună cum reuşise, cum încercase să facă şi mai 
mult de atât, dar lucrurile nu se legaseră. Unde naiba greşise? 
Era mânioasă pe ea însăşi. Spera ca el să nu fie. 

Nu, bineînţeles că o să fie mulţumit de ea. 

Şi apoi... Apoi o să-l invite acasă la cină. 

Ardea de nerăbdare. 


Tómas sunase dinainte la spital, rugându-l pe medicul de 
gardă să-şi facă timp să-l consulte pe Ari Thor, chiar dacă nu 
avea programare. Era inutil să mai protesteze. Tómas trebuia 
să ţină vehiculul 4x4 la secţie, aşa că Ari Thor merse pe jos la 
spital, chiar dacă vârtejurile de zăpadă îi făceau înaintarea 
aproape imposibilă. Cu toate că furtuna se liniştise, rafalele 
continuau să se înfăşoare în jurul lui aproape violent, forțându-l 
să ţină ochii închişi ca să reziste izbiturilor lor furioase. 

Medicul care trebuia să-l consulte era ocupat, aşa că se 
aşeză în sala de aşteptare, încercând să-şi tragă suflul după 
călătoria pe care o făcuse. În clipa asta, nu umărul îl îngrijora 
cel mai tare. Răsfoi câteva reviste de scandal demult depăşite, 
cu colţurile şifonate. După o vreme, se ridică şi întrebă la 
recepţie dacă Gudrun, asistenta despre care Thorsteinn îi 


spusese că fusese martoră la testament, lucra în ziua aceea. 

— Da, e la lucru, răspunse recepţionera. 

— Aş putea vorbi cu ea cât aştept? 

— Rog pe cineva s-o cheme. 

Uniforma de poliţie avea, cu siguranţă, avantajele ei. 

Se aşezară la o masă de la capătul sălii de aşteptare, departe 
de biroul de recepţie şi de singurul alt pacient care-l mai 
aştepta pe medic. Mai bine nu risca. 

— Îmi pare rău că vă deranjez la lucru, zise el, încercând s-o 
liniştească. 

Gudrun era o femeie de vârstă mijlocie şi avea o înfăţişare 
prietenoasă. Nu părea tulburată de faptul că stătea de vorbă cu 
un poliţist şi îi zâmbi sincer. 

— Stai liniştit, zise ea. Cu ce te pot ajuta? 

— Voiam să vă pun câteva întrebări în legătură cu 
testamentul pe care l-a scris Hrólfur Kristjánsson. Înţeleg că 
sunteţi unul dintre martori. 

— Aşa e. Acasă la Thorsteinn şi Snjólaug. N-am făcut decât 
să-l semnez ca martor. 

— Bănuiesc că totul a fost făcut ca la carte. Hrólfur era de 
faţă, nu? 

— Da, bineînţeles. 

— Ştiaţi cumva cine urmau să fie beneficiarii? 

— Doamne sfinte, nu! Şi nici n-am întrebat, nu era treaba 
mea, zise ea roşind. 

— l-aţi mai zis cuiva că Hrólfur scrisese un testament? 

— Nu. A spus foarte clar că era ceva ce trebuia să rămână 
confidenţial. Iau foarte în serios astfel de lucruri. 

Ari Thór simţea că era sinceră. 

— Desigur. Nu pun asta îndoială. 

— A fost... ucis? 

Ari Thór nu avu ocazia să răspundă - îl strigă medicul. 

— Scuze, trebuie să fug. Am programare. 

— Da, sigur. Sper că te-am ajutat. 

— Să ştiţi că da, zise el, deşi nu era în totalitate adevărat. 
Mulţumesc că aţi stat de vorbă cu mine. 

Se grăbi la consultaţie. 

Medicul era o tânără înaltă şi autoritară, cu păr negru, scurt. 

— Ce te doare? 

Tonul ei arăta limpede că n-avea timp de pierdut. 


— Parcă zicea Tomas ceva că te doare umărul. 

Ari dădu din cap. 

— Asta, îi arătă el umărul accidentat. M-am lovit de o masă în 
sufragerie. 

— Casa e un loc periculos, observă ea frământându-i umărul. 
Te doare? 

El se strâmbă de durere. 

— Foarte. 

După o consultaţie rapidă, ea dădu verdictul: 

— Nu-i nimic grav. Doar o întindere urâtă. O să te doară, dar 
ar trebui să fie din ce în ce mai bine în câteva zile. Trebuie să-ţi 
iei liber de la lucru şi să-ţi pui braţul într-o faşă. 

Voia să refuze, dar nu avea energie, nu acum. Plecă din spital 
cu braţul atârnat într-o faşă, hotărât s-o scoată imediat ce 
ajungea la secţie, apoi îşi blestemă încăpăţânarea. Nu-l costa 
nimic să-şi menajeze umărul. 

Nu se îndepărtase prea mult de spital când se întoarse brusc 
pe propriile urme. Mai voia să verifice ceva la spital. Spera să-i 
dea un indiciu legat de cine îi intrase în casă în noaptea aceea. 


Informaţiile pe care le obţinu la spital se potriveau în cadrul 
teoriei lui despre intrarea prin efracţie, însă imaginea nu era 
perfect clară încă. Pe drumul spre secţie, cântări în minte 
posibilităţile, însă deja avea o stare mai bună şi era mai 
optimist. Avea propriile idei despre cine fusese vizitatorul 
nocturn, dar încă nu-i aflase motivul. Ce ar fi putut să aibă atât 
de valoros, probabil în legătură cu ancheta? Apoi brusc îşi dădu 
seama. Să fie aparatul de fotografiat? Era atât de surescitat că 
aproape uită de umărul accidentat şi de recomandările 
medicului. 

Se repezi direct la calculator fără să-i spună vreun cuvânt lui 
Tómas şi găsi imediat fişierul cu pozele pe care le făcuse în 
cinematograf. 

— Reverendul are braţul în faşă? întrebă Tómas glumeţ. 

— Hmm? Da. Medicul a zis că e o întindere musculară urâtă. 
Trebuie doar să nu fac efort câteva zile. 

— Mă gândeam eu. Poţi să faci schimb cu Hlynur. O să-l rog 
să vină mâine şi să preia turele de săptămâna asta, iar tu poţi 
să te întorci în weekend. 

— Aş prefera să lucrez, dacă nu te deranjează. Nu e ca şi 


cum aş avea altceva de făcut. 

Doar să mă gândesc la lucru, la Ugla şi la Kristin. 

— Hai să facem ce spune medicul, ce zici? 

Tonul părintesc îi aminti lui Ari Thór de propriul tată. Exact 
asta ar fi spus şi el. 

— Bine, fie. Dar cred că oricum o să trec pe-aici. 

— Treaba ta. Dar nu eşti de serviciu, să ne-nţelegem. 

Ari Thor îşi întoarse privirea la ecran şi căută printre poze. 
Voia să fie sigur înainte să-i expună teoria lui Tomas, şi mai 
avea de lucru. 

Ce le scăpase? Se uită iar şi iar peste poze, însă nu-i sări 
nimic în ochi. Îl cuprinse disperarea. 

O variantă era să i le arate Uglei, asta dacă ea era singura 
persoană în care putea avea încredere. Poate reuşea ea să vadă 
ceva. Dar nu era chiar aşa simplu. Mai aveau de discutat şi alte 
lucruri... Şi mai era şi problema testamentului. Evident, asta 
dincolo de faptul că nu era corect să-i arate poze de la o scenă 
a crimei legată de un caz în care şi ea putea fi suspectă. 

Salvă pozele pe un CD şi îl vâri în buzunar. 

Se hotări să meargă la Ugla. Trebuia să-i afle părerea. 


Hlynur se schimbase cu timpul, se maturizase. Când se uita 
în urmă se întreba cum de fusese atât de... atât de rău în 
tinereţe. Rău şi ticălos. 

Întotdeauna fusese înalt pentru vârsta lui - şi puternic. Dar 
în loc să-şi folosească puterea ca să-i ajute pe copiii de la şcoală 
care ar fi avut nevoie de el, descoperise că o metodă mai bună 
de a-şi consuma energia era să se ia de ei. Insă asta nu era o 
expresie potrivită. 

Îi teroriza, îi tortura mai degrabă. Uneori se trezea noaptea, 
leoarcă de sudoare, şi se gândea la păcatele din trecut. 

O să ajung în lad. 

Toate astea se întâmplau în trecutul îndepărtat, iar acum era 
un bărbat în toată firea. Se mutase în nord, în Siglufjordur. 
Încercase de multe ori să uite anii aceia, dar de fiecare dată îi 
era greu să dea la o parte amintirea celor cu care se purtase 
atât de cumplit. Îşi amintea fiecare nume şi în ultima vreme 
încercase să-i contacteze pe fiecare în parte. Le ceruse iertare. 
Majoritatea reacţionaseră pozitiv, unii mai mult, alţii mai puţin. 
Alţii păreau să fi depăşit demult totul, cel puţin la suprafaţă. 


Alţii erau mai puţin dispuşi să ierte. 

Dăduse de toţi cu excepţia unuia. Nu izbutise să-l găsească în 
cartea de telefoane. Nu dădea de el nicăieri, până într-o zi când 
îi veni ideea să caute prin ziarele vechi şi pe internet şi 
descoperi numele în ferpare. Le citi de mai multe ori. Era 
limpede că bărbatul îşi luase viaţa. Doar nu din pricina faptului 
că-l terorizase el la şcoală... Să fi fost vina lui? Dar era 
imposibil. După atâta timp? Incă nu contactase rudele 
bărbatului mort. Numai gândul la asta şi îl năpădea o sudoare 
rece. Voia să le vorbească, să se asigure că altceva îl împinsese 
să-şi curme zilele, dar ezita în continuare. Era îngrozit că i s-ar 
putea confirma ceea ce în adâncul sufletului bănuia deja. Acest 
băiat avusese de suferit cel mai mult. Hlynur îşi amintea cum îl 
ţinuse sub apă în piscina şcolii, de fiecare dată puţin mai mult, 
amenințând că-l îneacă. Băiatul era mort de frică, dar Hlynur 
nu se oprise. Băiatul era mic, îndesat, timid, nu reuşea 
niciodată să se apere, iar asta nu făcea decât să-l aţâţe pe 
Hlynur să-l tortureze în continuare, ba să-l bată uneori. De 
când aflase de moartea lui, Hlynur începuse să se gândească la 
acelaşi gen de ieşire din peisaj. I se părea tot mai greu să 
trăiască cu el însuşi şi conştiinţa lui. 

De ce fusese în asemenea hal de ticălos? 

In clipa asta, singurul lucru care-l salva era că fusese în stare 
să construiască o relaţie respectabilă cu un fost coleg de clasă 
cu care se purtase groaznic în copilărie. Bărbatul era acum 
jurnalist la Reykjavik. Se întâlniseră la o cafea în urmă cu 
câţiva ani ca să discute despre vremurile de demult, iar de 
atunci se mai văzuseră o dată sau de două ori. Povara 
conştiinţei îl copleşea uneori şi voia să facă orice să-i uşureze 
viaţa bărbatului. Voia să-i ajute pe cei pe care-i mai putea ajuta 
- ca o penitenţă pentru păcatele lui vechi. În unele cazuri, însă, 
era prea târziu. 

Uneori trebuia să forţeze puţin regulile ca să-şi răscumpere 
păcatele din trecut. Nu regreta că-i pasa jurnalistului informaţii 
pe sub mână - măcar atât putea să facă şi el. Iar astea erau 
primele cazuri mari din oraş de când se mutase în nord şi nu 
putea rata ocazia să-i dea de veste întâi şi-ntâi fostului său 
coleg. 

li furniza informaţii, chiar dacă asta însemna să-i trădeze 
încrederea lui Tómas şi apoi să-l asculte cum se enervează din 


cauza asta. Hlynur recunoscuse faţă de el însuşi că această 
dovadă de bunătate în relaţia cu o victimă din trecut era unul 
dintre puţinele lucruri care-l împiedicau să-şi ia zilele. Asta îl 
ţinea în viaţă. 

Hlynur se uită pe fereastră. Avea o zi liberă. O vreme rămase 
aşezat şi privi cum zăpada cădea necontenit. Nămeţii creşteau 
văzând cu ochii, iar întunericul se pregătea să înghită tot. 


— Nu-i a bună. 

Tómas lăsă jos telefonul cu o expresie deznădăjduită pe chip. 
Neavând motiv să plece acasă, Ari Thór era încă la secţie. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Linda. E tot inconştientă, iar medicii n-au văzut nicio 
îmbunătăţire. Dimpotrivă. Condiţia pare să i se înrăutăţească. 

— I-au spus lui Karl? 

— Vorbesc constant cu el. 

— Şi ce reacţie a avut? 

— A zis că pleacă spre Reykjavik cât de repede. Doctorul mi- 
a zis că a fost copleșit, cu toate că nu cred că asta e cuvântul 
potrivit. 

Se uită grav la Ari Thor. 

— Nu-i pasă de ea nici cât negru sub unghie. 

Ari Thor aşteptă reacţia superiorului său. 

Tomas încuviinţă din cap. 

— Cred că ai dreptate. Efectiv nu înţeleg, zise el. 

— Are ceva de ascuns, spuse Ari Thór şi se întoarse la 
calculator, auzindu-l pe Tómas că mormăie ceva - poate i se 
adresa lui, poate vorbea cu el însuşi. 

Are ceva de ascuns. Căută o adresă de e-mail într-o listă a 
forţelor de poliţie din mai multe ţări care cooperau între ele. 
Era momentul să încerce să dezgroape mai multe informaţii în 
plus despre bărbatul acela. 

Ari Thór scrise un e-mail rapid şi îl expedie. Trebuia să 
aştepte. Dacă obținea rezultate, urma să aibă un as în mânecă. 

Ugla îi apăru din nou în gânduri. 

Ugla şi Karl? Ăsta să fi fost secretul peste care dăduse 
Hrólfur? 

Nu. În niciun caz. Nu Ugla. 

O clipă se îndoi de propriul raționament, apoi scutură din cap 
şi o elimină pe Ugla din ecuaţie. 


Dar Anna? Se gândi la comportamentul ei extrem de ciudat 
când o vizitase. Cu siguranţă avea ceva de ascuns, şi la fel şi 
Karl. Oare cei doi ascundeau acelaşi secret vinovat? În 
momentul acela îşi dădu seama că nu-i văzuse pe niciunul la 
parastasul de după slujba pentru Hrólfur. Nu că ar fi însemnat 
neapărat ceva, dar oricum... 

Oare Karl îl împinsese pe Hrólfur pe scării ca să-şi ascundă 
aventura cu Anna? 

Sau poate chiar Anna îi făcuse vânt? 

— Mă tot gândeam la ceva, zise el întorcându-se spre Tómas. 
Zvonul ăsta cum că Hrólfur ar fi avut un copil în timpul 
războiului sau chiar după - ar putea fi adevărat? 

— Mă îndoiesc, băiete. 

— Dar e posibil, nu? 

— Orice e posibil. Dar, chiar şi aşa, nu văd ce relevanţă are 
pentru cazul nostru. 

— N-ar putea fi cineva de la Societatea de teatru? insistă Ari. 
Născut în timpul războiului... cineva pe la vreo şaizeci şi cinci 
de ani, aproximativ? Pâlmi? Ulfur? 

— Nici poveste. Pâlmi e prea bătrân, iar Ulfur - ei bine, toată 
lumea ştie cine a fost tatăl lui. L-a luat marea. Nu... zise Tomas 
gânditor. Nina, pe de altă parte... 

— Nina? 

— Da, e puţin mai în vârstă ca mine, probabil s-a născut prin 
45. 

— De ce te-ai gândit la ea? 

— Scuză-mă. Uneori pur şi simplu am impresia că ştii tot ce 
ştiu eu, că ştii totul despre toţi... 

Zi o dată ce vrei să zici. 

Ari Thór se uită la Tomas cu nerăbdare, până când, în cele 
din urmă, acesta vorbi. 

— Nina a fost crescută de mama ei şi tatăl ei vitreg, al cărui 
nume l-a preluat. Mama ei s-a mutat cu el la scurt timp după ce 
a rămas însărcinată. Nu am idee cine e tatăl adevărat al Ninei. 
Dacă ţin bine minte, mama ei a trăit în sud în timpul războiului, 
deci bănuiesc că a fost vreun soldat. 


Ari Thor trecu pe la Ugla în seara aceea. 
— Bună. 
Părea puţin timidă. Frumoasă ca întotdeauna, caldă şi 


fermecătoare. 

— Uită-te la tine cum arăţi! zise ea şi arătă amuzată spre 
braţul care-i atârna în faşă. 

Din felul în care îl primise, Ari Thór simţi că relaţia lor se 
schimba, evolua spre ceva la care nu se aşteptase prima oară 
când se întâlniseră. Nu că ar fi vorbit până atunci despre 
relaţie şi spera ca ea nici să nu provoace o discuţie serioasă 
acum. Tot mai trebuia să vorbească cu Kristin şi încă nu se 
hotărâse ce voia cu adevărat. 

Încercase să se convingă că interesul Kristinei pentru el se 
evaporase, că totul între ei se terminase. Vorbeau foarte puţin, 
iar ultimul telefon se încheiase abrupt, pentru că ea avea de 
lucru. O parte din el ştia că ăsta era pur şi simplu stilul ei; 
niciodată nu fusese deosebit de expansivă. 

Se simţea bine lângă Ugla. Îl cuprindea un sentiment de 
mulţumire când era în preajma ei. Acum avea nevoie de căldură 
şi încurajări mai mult ca oricând. Coşmarurile nu făceau decât 
să se înrăutăţească, iar acelaşi lucru se putea spune şi despre 
claustrofobia lui. La început nu se temea decât că ar putea fi 
blocat de zăpadă, iar acum, că se întâmplase cu adevărat, 
simţea că nu mai poate rezista prea mult. Şi întunericul ăsta 
nenorocit nu-l ajuta deloc. Trebuia să lucreze întruna doar ca 
să-şi păstreze minţile acasă. Drumul încă era blocat, iar în 
seara aceea lovise o altă avalanşă, de data asta mai mică. Avea 
nevoie disperată de cineva. 

— Legat de... moştenire... zise Ugla când se aşezară. Sincer 
îţi spun, nu ştiam nimic. Crede-mă. 

— Te cred, Ugla. Bineînţeles. Hrólfur era un personaj 
imprevizibil. Şi n-ai de ce să-ţi fie ruşine. Te-ai purtat frumos cu 
el, i-ai fost prietenă. De ce să nu facă şi el asta pentru tine? 

— E mult prea mult. Nu mă simt deloc în largul meu 

— N-ai de ce. Într-un fel, îţi poate schimba viaţa. Poţi să 
locuieşti gratis într-o casă imensă, ba poţi chiar să închiriezi 
demisolul. Sau să închiriezi toată casa şi să foloseşti banii ca să 
te întorci la şcoală. 

— Ştiu, zise ea destul de stânjenită. M-am gândit la 
variantele astea. li sunt foarte recunoscătoare... 

— Ai putea chiar să vinzi casa, dacă iei un preţ bun pe ea, îi 
sugeră Ari Thor. 

— În niciun caz, nu i-aş face aşa ceva lui Hrólfur! O păstrez 


aşa cum e, cu mobilă şi toate cele. Dar ce-o să zică lumea? O să 
se afle... 

— Nu-ţi face griji de părerile celorlalţi. 

Ari se trase mai aproape şi o cuprinse cu braţul liber. 

După o clipă de tăcere, ea spuse: 

— Trebuie să-ţi spun ceva, ceva ce m-a apăsat pe conştiinţă. 

El simţi că-i stă inima în loc. Urma să-i mărturisească ceva? 
lar dacă avea de-a face cu moartea lui Hrólfur, ar fi fost el în 
stare să-i spună lui Tómas? 

— Te-am minţit, într-un fel, începu ea în vreme ce Ari Thór 
aştepta în agonie. E vorba despre Ágúst, iubitul meu, cel care a 
murit. i-am spus că l-a lovit în cap un individ din afara 
oraşului, dar nu e chiar adevărat. Cel care l-a omorât - însă 
neintenţionat - e cineva pe care-l cunoşteam. Cineva cu care 
aveam o aventură... 

Cum am eu acum, îşi zise Ari Thor. 

— De aia a trebuit să plec din Patreksfjordur. Nu doar din 
cauza lui Agust, ci şi din cauza celuilalt, care încă locuieşte 
acolo. Îmi amintea întruna de greşeala mea oribilă. De rolul pe 
care l-am jucat în moartea lui Agust... 

Incepuseră să-i curgă lacrimile, iar el încercă s-o consoleze 
cât de bine se pricepea. 

Ea se scutură, încercând să se adune. 

Când fu sigur că-şi revenise, Ari Thór se gândi să discute cu 
ea chestiunea pentru care o vizitase. 

— Crezi că ai putea să-mi faci o favoare? 

— Sigur, zâmbi ea. Orice. 

— Am aici câteva poze de la teatru, din seara în care a murit 
Hrólfur. Aş vrea să te uiţi puţin peste ele. Cred că atunci când 
s-a dat spargerea cineva a încercat să-mi fure aparatul de 
fotografiat, dar nu-mi dau seama de ce. 

li luă laptopul şi îi arătă pozele de pe CD, întrebând-o dacă 
vede ceva neobişnuit. 

Ea se uită ceva timp prin ele, apoi se întoarse şi verifică mai 
atent o poză. Observă ceva - un amănunt, dar unul interesant. 

Numele pe care-l rosti ea îl luă prin surprindere pe Ari Thór. 
Trebuia să mai facă nişte cercetări ca să aibă o imagine mai 
clară. Sau mergea într-o direcţie complet greşită? 

Când plecă de la Ugla o sărută, simțind din nou fluturi în 
stomac. 


36 
Siglufjordur, miercuri, 21 ianuarie 2009 

Ari Thór se gândea numai la anchetă marţi seara când se 
întinse să se culce. Prin minte nu-i treceau decât membrii 
Societăţii de teatru, Karl, Linda şi bătrâna Sandra. Însă, pentru 
prima oară, dormi liniştit, eliberat de visele sufocante, de 
senzaţia obişnuită de neputinţă. Poate începea să se 
acomodeze, chiar dacă treptat. Se trezi împrospătat, cu 
gândurile mai limpezi. Începuse să i se nască o idee. Rememoră 
discuţia cu Sandra şi începu din aproape-n aproape să pună 
laolaltă câteva dintre informaţiile pe care le strânsese până 
acum în cadrul anchetei. 

Oare e posibil ca, în urmă cu mulţi ani, în oraş să fi fost 
comisă o crimă? O crimă pe care n-o observase nimeni? 

Era momentul să vorbească din nou cu Sandra, iar jumătate 
de oră mai târziu ieşea din casă, în drum spre azilul de bătrâni. 
Se însufleţi văzând ziua superbă de iarnă. Zăpada încetase să 
se abată asupra lumii, iar aerul era nemişcat. Cu adevărat o zi 
superbă de iarnă. Îşi ţinea braţul în faşă, iar durerea din umăr 
începea să slăbească. 

Sandra îl primi cu o încântare evidentă în privire. 

— Ştiam că o să te-ntorci. Am avut o discuţie foarte 
interesantă ultima oară. 

Stătea întinsă în pat, dar se sprijini în coate ca să vorbească, 
netezind ruşinoasă aşternuturile. 

— Păcat că nu sunt un pic mai prezentabilă. 

— Sper că vă simţiţi bine, zise Ari Thor, încercând s-o 
liniştească. 

— Binişor. Încă sunt aici! 

— Zilele trecute mi-aţi spus ceva în legătură cu care aş vrea 
să vă pun nişte întrebări. 

— Serios? la spune. 

Ari Thór o întrebă. 

Bătrâna părea confuză şi luată prin surprindere. 

— Poftim? făcu ea încet. 

Ari Thor repetă. 

— Mi s-a părut că n-am auzit bine. De ce te interesează 
chestiunea asta? întrebă ea, vizibil încurcată. 

— Încerc să-mi dau seama dacă acum mulţi ani a fost comisă 
o crimă. 


Nedumerirea de pe chipul ei se transformă brusc în groază 
când înţelese ce voia să spună Ari Thór. Îşi dădu timp de 
gândire înainte să răspundă. 

— Doar nu crezi... începu ea. 

— Ba da, asta încep să bănuiesc, confirmă el. Mă bucur că v- 
am revăzut. O să mă întorc, dacă vreţi să mai staţi de vorbă cu 
cineva, spuse Ari Thór cu maximă sinceritate. 

— Sigur, eşti mereu binevenit, băiete dragă! 

Când era gata să iasă din cameră, o auzi murmurând pentru 
sine: 

— Măi să fie... În orăşelul nostru liniştit! 


Ari Thor profită de ocazie să treacă pe la spital, a cărui anexă 
era azilul de bătrâni, şi ceru să stea de vorbă cu medicul care-l 
tratase. Răspunsul pe care i-l dădu la întrebarea ipotetică pe 
care el i-o adresase se potrivea perfect cu teoria pe care şi-o 
formulase în minte. 

Se limpezeau atât de multe lucruri încât simţea că e foarte 
aproape să dezlege misterul care înconjura moartea lui Hrólfur. 
Ari Thor îl învinuise instinctiv pe Karl, însă poza pe care i-o 
arătase Ugla îl îndrepta într-o cu totul altă direcţie, către o 
persoană pe care n-o bănuise până atunci. 


Înfofolit într-un hanorac gros şi în blugi, Ari Thór trecu în 
seara aceea pe la secţie. Furtuna se întorsese, parcă vrând să 
se răzbune pentru liniştea de mai devreme, mai puternică decât 
înainte, împrăştiind zăpada, care se depunea în mormane 
oriunde găsea un loc ferit de vântul muşcător. 

Ari Thór, care credea că anxietatea şi claustrofobia 
începuseră să-l lase în pace, îşi dădu seama că mai avea mult 
până la o recuperare totală. 

Hlynur era singur în tura de seară. În mână ţinea o cană de 
cafea. Ari Thor se aşeză în colţul cafegiilor. 

— Protestatarii din sud au ars bradul de Crăciun. Ai văzut? 
întrebă Hlynur. 

Ari Thór se holbă nedumerit la el. 

— Bradul de Crăciun? 

— Dap. În Piaţa Austurvöllur, lângă Parlament. Bradul vostru 
uriaş de Crăciun, cel pe care-l trimit norvegienii. 

— Ce? Bradul din Oslo? Incredibil! 


— Nu-mi pot imagina să dea cineva foc bradului nostru din 
piaţă. Gândeşte-te ce scandal ar ieşi. Noi ne primim bradul din 
Danemarca. Nu cred că anul următor ne-ar mai trimite vreun 
brad dacă s-ar întâmpla asta. 

— Poate le era frig, sugeră Ari Thór sec. E linişte-n oraş, nu-i 
aşa? schimbă el subiectul. 

— Da... Cine-o să-ncalce legea pe o vreme ca asta? A, au 
sunat adineauri de la Reykjavik, chiar când Tómas a plecat 
acasă. Noutăţi despre Linda. 

— Ce-au zis? 

— Au găsit ceva pe cuţit. Nişte urme indistincte, fire de lână 
probabil. Dar nicio amprentă. 

— Aha. Oare sunt urme de pe hainele ei? întrebă Ari Thor, în 
acelaşi timp amintindu-şi că femeia fusese găsită pe jumătate 
dezbrăcată. 

— Nu, nu erau de la pulovărul ei pe care l-am găsit în 
apartament. Era un material albastru. Cred că au zis că e lână. 
Trebuie să verificăm mâine. 

Căscă. 

— O să-i zic lui Tomas de dimineaţă. 

Ari Thor simţi cum pe piele începe să-i curgă un firicel de 
transpiraţie. Lână albastră, un pulovăr bleumarin. Zăpada şi un 
trup nemişcat, într-un halou de sânge. 

Karl. 

Nemernicul ala de Karl. 

În sfârşit găsiseră ceva care-l lega de caz; sau, cel puţin, de 
cuţit. 

— Interesant, zise el, înfrânându-şi entuziasmul; probabil era 
mai bine să nu spună prea multe deocamdată. 

Ari Thor se aşeză la calculator şi văzu e-mailurile de la 
compania de asigurări, cu termenii şi condiţiile poliţei pe care o 
avea Linda. În căsuţă mai avea un mesaj, din străinătate. 
Răspunsul la întrebarea din ziua precedentă. Citi mesajul şi 
fişierul anexat cât de repede îi permiteau cunoştinţele 
lingvistice, apoi le scoase pe ambele la imprimantă, cu inima 
bătându-i tot mai tare. 

Reveni la mesajul de la compania de asigurări şi printă şi 
poliţa, apoi o citi. 

la te uită... i 

Acum, inima îi bătea să-i spargă pieptul. Încercând să-şi 


mascheze entuziasmul crescând, îi făcu prieteneşte cu mâna lui 
Hlynur şi ridică gluga hanoracului. Piesele cădeau la locul lor, 
pe rând, iar seara aceea urma să dezvăluie adevărul. 

Păşi în întunericul alb şi începu călătoria. Undeva în cele mai 
ascunse cotloane ale minţii, auzea o voce care-l avertiza în 
şoaptă să aibă grijă şi să aştepte până dimineaţă, amintindu-i 
că nu era o mişcare inteligentă să se întâlnească singur cu un 
bărbat care părea să aibă multe pe conştiinţă. 

Vremea se strica odată cu fiecare pas al lui. Vântul ridica 
zăpada căzută şi o arunca în ninsoarea proaspătă, creând un 
vortex îngheţat. Un avertisment din partea naturii. Abia dacă 
vedea în faţa ochilor, însă Ari Thor ştia exact încotro merge şi 
cum să ajungă acolo. Nimic n-avea să-i stea în cale. 


37 
Siglufjordur, miercuri, 21 ianuarie 2009 

Karl deschise uşa. Arăta epuizat, dar expresia i se transformă 
brusc în uluire când văzu că în prag stătea Ari Thór. Clătină din 
cap şi se încruntă. 

— Ce vrei? 

Nici urmă de politeţe. Poate că oamenii erau amabili cu 
poliţiştii doar când aceştia purtau uniformă. Oare Karl nu 
făcuse decât să joace un rol de la bun început, când se arăta 
prietenos cu ei şi îngrijorat de starea Lindei? Oare adevăratul 
Karl ieşise acum la suprafaţă? 

Ari Thór simţi imediat mirosul de alcool. Karl nu era beat, 
dar nici treaz, hotări el, şi probabil băuse ceva mai mult de o 
doză de bere. O clipă îi veni să se întoarcă şi să mai lase 
chestiunea să aştepte până a doua zi de dimineaţă. Nici nu era 
de serviciu, iar bărbatul la care venise nu era în stare să treacă 
printr-un interogatoriu. Cu toate astea, rămase hotărât să dea 
de capăt cazului. 

— Putem vorbi? 

Karl îl măsură din cap până-n picioare. Pe faţă i se citeau 
atât nesiguranţă, cât şi curiozitate. Dădu din umeri, apoi 
răspunse: 

— De ce nu? _ 

Păşi într-o parte şi îl primi înăuntru pe Ari Thór. În 
apartament era frig. Nu la fel de frig ca afară, dar se simţea 
răcoarea. 

Karl merse înaintea lui în sufrageriil şi dădu televizorul mai 
încet. Se aşeză în fotoliul de piele în care era limpede că 
stătuse înainte să-i bată Ari Thor la uşă. Pe masa de lemn erau 
un pahar mic, o sticlă de tequila, câteva felii de limetă, o altă 
limetă întreagă lângă ele, un cuţit ascuţit şi o solniţă. In tăblia 
mesei erau urme de cuţit. Ari Thór observă neliniştit că 
bărbatul stătea între el şi uşă, ca un câine de pază. Se aşeză pe 
canapeaua galbenă veche, acoperită încă de pernele ciudat 
colorate. Se simţea stânjenit, nesigur, pe teritoriul lui Karl. 
Acesta îşi mută fotoliul şi se holbă la Ari Thór. 

— Vreau să-ţi pun câteva întrebări, începu Ari Thor. 

— Ce? întrebă Karl luând o înghiţitură mare din băutură, 
care păru să-l relaxeze. 

Ari Thor îşi adună gândurile şi răspunse hotărât: 


— Câteva întrebări, am zis. 

Karl rămase în tăcere. 

Ari Thór îşi scoase carnetul şi se prefăcu că-l răsfoieşte, însă 
ştia limpede ce vrea să întrebe. 


— Domiciliul tău, Karl - e adevărat că încă îl ai în 
Kópavogur? 

Începe cu lucrurile mărunte ca să-ţi faci curaj. 

Karl râse. 


— Dacă e adevărat? Ce întrebare! Nu te mai da atâta după 
deget, Ari Thór. Bineînţeles că domiciliul oficial e în Kópavogur, 
deja ai verificat asta. Ce vrei tu să ştii e motivul pentru care 
încă e acolo. 

Ari Thor aprobă din cap. 

— Datorez nişte bani. Cam jumătate de milion. Aş prefera ca 
oamenii ăia să nu afle unde locuiesc. 

— Cine? Banca? 

Râse din nou. De data asta părea amuzat de-a binelea. 

— Banca? Nu, băieţii ăştia nu folosesc metode convenţionale. 
Probabil au uitat deja de mine. Cine-o să mă caute taman în 
Siglufjordur? Nimeni normal la cap nu vine la Siglufjordur în 
miezul iernii, zise el şi se opri. Cu excepţia ta, un mucos cu caş 
la gură din sud, adăugă el rânjind. 

Nu-l lăsa să te întărâte. 

— Înţeleg că ai fost văzut cu o altă femeie. 

Du-te drept la ţintă şi aruncă momeala. Uneori era util să ai o 
relaţie relaxată cu adevărul. 

Karl rânji din nou. 

— Mai devreme sau mai târziu tot urma să se-ntâmple. După 
o vreme devine obositor să te tot joci de-a v-aţi ascunselea, dar 
e amuzant cât ţine. Cine ne-a văzut? 

— Hrólfur, răspunse el, gândindu-se că putea fi adevărat. 

— Hrólfur? Boşorogul ăla? Îşi spiona vecinii? 

Vecini? Anna? 

— Vă mai întâlniți? Tu şi Anna? 

— Pe bune, chiar contează? Chiar îţi pasă cu cine mă culc? 

Karl tăcu şi brusc îşi dădu seama ce însemna ceea ce tocmai 
spusese. 

— A... Deci crezi că eu l-am împins pe babalâc pe scări? râse 
el zgomotos, parcă purtând o mască pe chip. 

— L-ai împins? 


Karl îi aruncă o privire violentă. 

— Nu. 

— Nu-ţi e ruşine că ţi-ai înşelat soţia? 

— Ruşine? Nu. N-ar fi fost chiar grozav dacă ar fi aflat Linda. 
Ea plăteşte chiria. Dar acum... Acum că e moartă, sau aproape 
moartă, nu-mi mai pasă deloc. 

Ari Thor clocotea de furie şi se întrebă cum putea bărbatul să 
spună aşa ceva. 

— Şi Anna? Bănuiesc că ea n-ar vrea să se afle. 

— Nu, clar nu. Vrea să rămână aici şi să predea. 

Zâmbi ştrengăreşte. 

— Nu-i problema mea. Eu plec. Am primit o slujbă în 
Akureyri. 

Privi în gol pe fereastră şi nu mai scoase niciun sunet în timp 
ce furtuna se dezlănţuia în jurul lor. Ari Thór aşteptă, ascultând 
urletele vântului. 

— Ai venit aici să mă-ntrebi dacă l-am omorât pe moşneag? 
zise Karl în cele din urmă. 

Ari Thor îl fixă cu privirea pe Karl, hotărât să nu-i dea voie 
să-l zăpăcească. Acum era în cuşca leului şi voia să ajungă la 
adevăr. 

— Crezi că tot eu am omorât-o şi pe Linda? întrebă Karl, 
luându-l peste picior. 

— Nu, răspunse el, privindu-l pe Karl fix în ochi. 

— Serios? Atunci poate nu eşti atât de tâmpit pe cât pari. 

— Ştiu foarte bine că n-ai atacat-o tu. Ştiu despre asigurarea 
de viaţă. 

Karl rămase cu gura căscată şi se chinui să-şi recompună 
trăsăturile. 

— De asta cum mama dracului ai mai aflat? 

— Deci ştiai despre asigurare? 

— Ce rost are să mai neg? 

— Pe cuţit am găsit fire din pulovărul tău. 

Zâmbi. 

— Eşti al naibii de deştept, Ari Thor. Poate ar trebui să 
recunosc doar ca să scap de tine. 

— E limpede că nu eşti vinovat de atacul asupra Lindei. Dar 
poţi să-ţi ştergi rânjetul ăla de pe faţă, pentru că ştiu ce altceva 
ai făcut. 

— Ei nu zău? Ia zi-mi. De-abia aştept. 


— Ai mutat cuțitul. L-ai ascuns în spatele tufişurilor ca să nu 
fie găsit lângă ea, ca să pară că altcineva o atacase. 

— Şi de ce aş face asta? întrebă Karl măsurându-şi vorbele, 
de parcă ar fi discutat cu un copil. 

— Probabil că ai citit termenii şi condiţiile poliţei de 
asigurare, sau măcar ştiai vag ce era precizat acolo. Nu 
primeşti nimic dacă ea se sinucide la un timp atât de scurt de la 
activarea poliţei. 

Expresia de pe faţa lui spunea totul. 

— Crezi că voia să se sinucidă? întrebă Ari Thór. 

— Habar n-am, răspunse Karl şi se uită în altă parte. Se 
văicărea întruna. Nu suporta vremea, nu-i plăcea întunericul. 
Dacă ar fi vrut să se curețe, şi-ar fi tăiat încheieturile sau aşa 
ceva. Cred că doar căuta atenţie. Mai spunea uneori că o să-şi 
facă rău, că se mai juca din când în când cu cuţitele de 
bucătărie. l-am zis să-şi ţină fleanca şi să se maturizeze. 

Tăcu o clipă 

— Ceva n-a mers bine, probabil că s-a tăiat prea adânc şi a 
pierdut prea mult sânge. O tâmpenie fără margini. Probabil 
voia să provoace soarta, să se taie şi să-şi lase sângele în 
zăpadă. Îi plăcea să dramatizeze totul. Dar trebuie să recunoşti 
că e un contrast genial, sângele roşu pe albul zăpezii. Avea şi o 
latură artistică. 

Analiza rece îi demonstră lui Ari Thor că bărbatul nu ţinea 
deloc la Linda. 

— Şi-apoi, ca să pună capac, totul a fost din vina lui Hrólfur, 
continuă Karl. 

— A lui Hrólfur? 

— După ce s-a dus de-a berbeleacul pe scări. Situaţia ei s-a 
înrăutățit, a devenit mai instabilă, mai ales după ce a auzit 
zvonurile că ar fi fost ucis. 

— Dar recunoşti că ai mutat cuțitul din pricina asigurării? 

— Nu recunosc nimic niciodată. Nu merită. N-am nimic de 
câştigat... Doar mă bag în joc când am ceva de câştigat. 
Recunosc că e o durere de cap să fii cu cineva care face 
cretinisme din astea. Ce spune asta despre mine? 

Rămase tăcut câteva clipe, apoi continuă pe un ton mai 
agresiv. 

— Văd că abia aşteptai să-mi pui ceva grav în cârcă. Dar n-o 
să mă bagi la zdup doar pentru că am mutat un cuţit... 


Nu, din păcate. 

Ari Thor scoase din buzunar câteva coli de hârtie împăturite 
şi le întinse pe masă. În acelaşi timp, îi sună telefonul. Îl luă din 
buzunarul de la pantaloni şi se uită la ecran. Ugla. Puse 
telefonul pe masă şi opri soneria. 

— Ce-i asta? Ce-i acolo? întrebă Karl bâlbâindu-se uşor. 

Îşi pierdea cumpătul. Nu se ridică în picioare, în schimb se 
întinse după o limetă şi o tăie în felii. Nu părea să-l deranjeze 
că făcea mai multe crestături în tăblia mesei vechi. 

Ari Thór nu răspunse imediat. 

— Ce mama dracului sunt foile astea? întrebă Karl din nou. 

— Documente pe care mi le-a trimis poliţia daneză. 

Expresia lui Karl rămase neschimbată, dar forţa cu care tăia 
limetele crescu vizibil. 

— Ai locuit acolo o vreme, nu-i aşa? întrebă Ari Thor. 

— Ştii asta deja. Ce vrei să dezgropi, nenorocitule? 

— Astea sunt documente vechi de la poliţie. Se pare că ai 
avut câteva probleme cu legea. 

— Şi ce? N-a fost niciodată ceva grav. 

— Un incident a fost mai grav ca restul şi se pare că ai fost 
interogat ca suspect într-un caz foarte important... împotriva ta 
au fost îndreptate bănuieli serioase, dar nu s-au găsit dovezi. 

Nicio reacţie. 

— Vrei să-ţi amintesc despre ce e vorba? 

Tăcere. 

— O spargere în casa unei femei de la marginea oraşului 
Arhus. Furt de bijuterii. Îţi sună cunoscut? 

Chipul lui Karl era rece şi dur ca piatra. Se opri din tăiat 
limeta şi, mecanic, lipi lama de braţul canapelei şi o trase încet, 
zgâriind pielea. 

— A fost atacată o femeie. Cred că restul poveştii îl ştii deja, 
nu? 

Karl rânji şi Ari Thór se cutremură când simţi fiorul care-i 
urca pe şira spinării. 

— Da, ştiu povestea. 


38 


A încercat din nou să deschidă uşa. Inima îi bătea să-i spargă 
pieptul în timp ce-l auzea cum înaintează şi îl simţea cum se 
apropie de ea. 

Declicul a fost cel mai frumos sunet pe care-l auzise 
vreodată. Uşa s-a descuiat şi ea a tras-o spre înăuntru, făcând 
un pas înapoi ca s-o deschidă larg şi să fugă, să fugă cât o 
țineau picioarele. Să fugă la soțul ei, să fugă la copiii şi nepoții 
ei. Să fugă ca să se poată întoarce la restaurantul indian şi să-şi 
ia pui, de data asta cu orez. 


A văzut negru în fața ochilor când şi-a dat seama că ea 
încerca să scape. Furia i-a dat energie în timp ce alerga spre 
uşă, ținând cuțitul într-o mână şi telefonul lui în cealaltă. A 
încheiat convorbirea cu amicul lui, cel care-i spusese că 
locuința asta era o ţintă uşoară - o femeie care rămânea 
deseori singură. La schimb pentru informaţie, urma să-i dea o 
parte din pradă. 

Mai ucisese, dar nu în situaţii de genul ăsta, şi niciodată 
violent. Nu-l afecta deloc să ucidă. Nu era decât un pas necesar 
care-l apropia de obiectivul lui. De ce ar fi altfel de data asta? 

N-a ezitat deloc, n-a simţit nicio mustrare de conştiinţă când 
a ridicat cuțitul şi apoi l-a împlântat adânc. 


Nu l-a văzut, a simţit doar o durere arzătoare. S-a uitat cu 
greu peste umăr şi l-a văzut cum scoate cuțitul din rană. A 
închis ochii şi n-a mai simţit a doua lovitură. Apoi n-a mai văzut 
nimic. 


Avusese dreptate. N-a simțit nimic. Nicio urmă de 
remuşcare. Era doar furios că îi dăduse ocazia să fugă şi, 
bineînţeles, îl enerva că nu golise conținutul seifului. Nu mai 
conta. Important era să scape. 

A ieşit în întunericul cald al serii daneze şi a dispărut printre 
casele impunătoare ale suburbiei, din care lumea avea grijă să 
nu observe nimic. 


39 
Siglufjordur, miercuri, 21 ianuarie 2009 

Karl se holbă la Ari Thór în tăcere. 

— Nimeni n-a fost acuzat de crima aia, spuse Ari Thór în cele 
din urmă, fără să coboare privirea. 

Karl dădu din umeri. 

— Nu văd ce legătură are asta cu mine, zise el ridicând 
cuțitul de pe canapea şi începu să taie din nou limeta. 

— Te pricepi cu cuțitul. 

— Am învăţat de mic să-l folosesc. 

Se încruntă, apoi chicoti. 

— N-ai nicio dovadă. Eşti un mucos tâmpit din sud şi ai venit 
să mă sperii tu pe mine. Nicio şansă. 

În glas i se citea hotărârea. 

Mai vedem. 

Până la acel moment, Ari Thór avusese dreptate. Era sigur, 
chiar dacă bărbatul din faţa lui nu-i confirmase bănuielile. Mai 
voia să clarifice un singur lucru, apoi era momentul să 
pornească la atac. 

— Când te-ai mutat în străinătate? 

— În Danemarca? În 1983. Mai bine nu mă mai întorceam. 

— În vară? 

— Nu, în toamnă. 

— Probabil că familia ta o ducea greu în Siglufjordur pe 
vremuri. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Părinţii tăi nu erau prea înstăriți, nu? 

— Nenorociţii mei de părinţi au fost mereu prea săraci să-mi 
ofere ceva. 

— Chiar şi-aşa, ai reuşit să-ţi cumperi o maşină pe-atunci... 
Jeepul. Jeepul care azi e al tatălui Annei. 

Pentru prima oară, pe chipul lui Karl trecu o umbră de 
îngrijorare. 

— Şi asta ce dracu' de legătură are? 

— E o maşină superbă, zise Ari Thor, fără să fi văzut vreodată 
maşina. 

— Era o maşină genială. Mai mare jalea că a trebuit s-o vând. 

— De ce te-ai mutat? 

— Nu te priveşte! sări Karl, apoi se gândi o clipă şi hotări să 
facă pe băiatul bun. Căutam de lucru. Tata nu găsea nimic de 


lucru aici. 

— Eşti sigur că ăsta a fost singurul motiv? 

— Cum adică? 

Se aşeză mai bine în fotoliu, ţinând cutitul în mână. Uitase de 
limetă. 

— Cum de ţi-ai permis o maşină aşa scumpă? 

Karl nu zise nimic. 

— Bătrâna sigur nu te plătea atât de bine. 

De data asta Karl păli, dar tăcu în continuare. 

— Bătrâna, mama lui Pálmi. Lucrai pentru ea, nu-i aşa? Am 
auzit că o mai ajutai din când în când, făceai curat în casă, o 
scăpai de şoareci, iar când am început să pun întrebări au mai 
apărut nişte lucruri. Bătrâna cu care am vorbit lucra la Co-op 
pe atunci şi-şi aminteşte că obişnuiai să cumperi otravă de 
şobolani. Şi-a zis pur şi simplu că o ajutai pe bătrână să scape 
de ei. 

Ari Thor profită de ocazie şi făcu o pauză ca să-l privească pe 
Karl, care se foia neliniştit pe fotoliu. 

În sfârşit. 

— Pálmi mi-a spus că mama lui n-avea încredere în bănci şi-şi 
ţinea economiile sub saltea. Dar când a murit, abia dacă au 
avut bani să acopere costurile pentru înmormântare. Cam 
ciudat, nu crezi? 

Ari Thór aşteptă. Karl se ridică în picioare. Rămase nemişcat, 
cu mâna încleştată pe cuţit. 

— Să zicem că avea suficientă încredere în tine cât să-ţi 
spună că-şi ţinea economiile în casă. Sau să presupunem că ai 
dat tu de locul cu pricina când făceai curat. Ea a murit brusc în 
vara lui 1983. Hemoragie cerebrală. Am întrebat un doctor 
dacă otrava de şobolani poate să provoace şi hemoragie 
cerebrală. Mi-a confirmat. Pe atunci, nimeni n-a zis nimic. O 
femeie de şaizeci şi cinci de ani face hemoragie cerebrală şi 
moare. Un tânăr amabil care lucrase pentru ea îşi cumpără un 
jeep mişto la scurt timp după aceea... Părinţii tăi au fost 
singurii care au făcut legătura? 

Karl nu zicea nimic. Chipul îi trăda furia. Ari Thór continuă 
atacul. 

— E limpede, Karl. Ai omorât-o pe bătrână ca să pui mâna pe 
banii ei. Câţi avea? Destui cât să-ţi cumperi jeepul, asta ştim. A 
mai rămas ceva? Ai reuşit s-o prosteşti pe ea cum m-ai prostit şi 


pe mine: nevinovat pe dinafară, amabil, politicos. Dar părinţii 
tăi au văzut prin faţadă. Au plecat din ţară ca să nu iasă 
adevărul la suprafaţă. Pe ei n-ai reuşit să-i prosteşti, nu-i aşa? 
Ei ştiau cum eşti pe dinăuntru, ştiau ce eşti în stare să faci. 

Karl se apropie brusc de masă. Încă ţinea cuțitul în mână. 

Ari Thór nu se clinti. Între ei nu era decât masa. 

— Nenorocitule! Dacă sufli cuiva vreo vorbă... O să... 

— O să ce? 

Regretă întrebarea imediat ce o rosti. Ştia foarte bine care 
era continuarea amenințării. 

Karl îl înşfăcă pe Ari Thór de umărul accidentat, de braţul pe 
care-l avea încă în faşă. 

Durerea îl străfulgeră în tot corpul şi îl cuprinse frica. Era ca 
un şobolan încolţit într-o cursă. 

— Ar trebui să rezolv chestia asta chiar acum. 

Ochii lui Karl scânteiau de nebunie şi apropie lama cuţitului 
de Ari Thór. 

Ari se ridică brusc, fără niciun avertisment, cu pumnul 
încleştat. Lovitura îl dezechilibră pe Karl. Se împletici înapoi, 
scăpă cuțitul, iar Ari Thór se aruncă peste masă. Işi lăsă 
telefonul unde era şi se năpusti spre uşa de la capătul 
coridorului. 

Auzi cum Karl se ridică de jos cu un răget. 

Trase de uşă şi alergă în furtună, în întuneric. Zăpada care-i 
intra în ochi îl orbea. Îşi simţea picioarele de plumb, ca în cele 
mai negre coşmaruri. 

O luă pe scurtătura care tăia vechiul teren de fotbal din 
centru, acum îngropat sub un strat de zăpadă. Nu mai alergase 
de ani întregi pe un teren ca acesta, de când era băieţel în 
Reykjavik. 

N-o să permită ca lucrurile să se termine aşa. Trebuia să 
ajungă la destinaţie. Karl nu putea să fie prea departe în urma 
lui şi era îndeajuns de disperat încât să fie în stare de orice. Ari 
Thor ştia că, dacă se oprea, avea să moară acolo, singur, într-o 
baltă de sânge în zăpadă. 

Sări peste un troian înalt pe trotuarul din faţa magazinului de 
băuturi al oraşului. Trebuia să alerge mai repede, să nu se 
oprească să se uite peste umăr, chiar dacă simţea un impuls 
puternic s-o facă. Gândul că-l puteau pune pe Karl în spatele 
gratiilor îi dădu energie. 


Era în Piaţa Primăriei. Dacă o lua de-a curmezişul şi cotea la 
colţ, ajungea la secţia de poliţie. 

Se forţă să alerge mai repede. 

O să ajungă. Aproape ajunsese. 

Trebuia să ajungă. 


40 
Siglufjordur, miercuri, 21 ianuarie 2009 

Nu mai era mult până la deschiderea stagiunii. 

Atunci voia Nina să-şi facă mutarea. 

Aşteptase deja suficient. Lucrase ca voluntar pentru 
Societatea de teatru doar ca să fie aproape de el, de bărbatul 
pe care-l iubea. 

Chiar dacă acesta îi spusese că nu pot fi împreună, ea simţea 
că, într-un fel sau altul, vor deveni un cuplu. Era mereu grijuliu 
cu ea. 

Avea de gând să-i vorbească la recepţia de după spectacol, 
să-l invite la o întâlnire, ca o adolescentă. 

Ratase anii adolescenţei. Aşteptase prea mult să se bucure 
de viaţă, o văzuse cum trece în goană pe lângă ea, ca un peisaj 
pe care-l priveşti din spatele geamului unei maşini în mişcare 
care merge mult prea repede. 

Nina simţi fluturi în stomac. 

Era mai entuziastă ca niciodată. 


Abia când Ari Thór ajunse la secţie, cu mintea şi corpul 
extenuate, îndrăzni să se uite peste umăr. Nu era nimeni. 

Hlynur sări în picioare şi se holbă la Ari Thór când acesta 
intră înfrigurat şi ud leoarcă, cu o privire imploratoare în ochi. 
Mai trecu o vreme până să poată scoate o propoziţie coerentă. 

— Karl... Nenorocitul... A încercat să mă omoare! E înarmat 
şi periculos! Am aflat că a omorât-o pe mama Iul Pálmi şi pe o 
femeie din Danemarca! 

Ari Thór vorbea repede şi tuşea, încercând să exprime cât 
mai limpede pericolul iminent. 

— Linişteşte-te, domn’ Reverend! 

Hlynur primi veştile cu calm, de parcă s-ar fi aşteptat ca Ari 
Thór să-şi facă apariţia în exact acea stare. 

— Stai jos şi bea nişte cafea. L-am sunat pe Tómas. 

— T6mas? 

Ari Thor luă cana pe care i-o întinse Hlynur. 

— L-ai sunat deja pe Tomas? 

— A sunat Karl acum câteva minute. 

— Karl?! ţipă Ari Thor. Ce dracu' voia? 

Hlynur îi puse cu blândeţe o mână pe umăr, pe cel sănătos de 
data asta. 


— A sunat pentru că vrea să înainteze o plângere formală. 

— O plângere? 

Ari Thór abia reuşi să articuleze cuvintele. Se simţea 
copleşit, asediat de şiretenia lui Karl. Işi cuprinse faţa în 
mâinile care îi tremurau şi expiră. Ucigaşul voia să înainteze o 
plângere împotriva lui? 

— Linişteşte-te, zise Hlynur pe un ton amiabil. Nu-ţi face 
griji... Ştim cum e Karl şi n-o să-l creadă nimeni. Dar plângerea 
va trebui să treacă prin toate canalele, de dragul birocraţiei. 

Ari Thór nu scoase niciun cuvânt. 

— A zis că i-ai intrat cu forţa în casă şi ai început să-l 
interoghezi, deşi era clar că băuse, iar tu nu erai de serviciu. 
Vrea să fii acuzat de vătămare corporală. I-ai dat una, nu? 

— Voia să mă omoare! 

Ari Thór sări în picioare şi trânti de podea cana, care se 
sfărâmă şi împrăştie cafea în toate părţile. 

— Voia să mă omoare, lua-l-ar dracu' de criminal! M-ai auzit? 

— Hai să-l aşteptăm pe Tómas, ce zici? spuse Hlynur pe un 
ton împăciuitor. 

— Nu, du-te şi saltă-l pe Karl chiar acum! strigă Ari Thor. 
Poate să încerce să fugă, mă-nţelegi?! 

— Nu pleacă nicăieri. 

— Hlynur, tu vorbeşti serios? Ai de gând să-l crezi pe el, nu 
pe mine? Trebuie să te duci să-l arestezi! M-ai auzit? izbucni 
Ari Thór furios. 

— Uşurel, domnule Reverend, replică Hlynur. Îţi mai fac o 
cafea. 


— Mai zi-mi o dată ce s-a întâmplat. 

Tómas încerca să păstreze un ton liniştit. Ari Thór era vizibil 
supărat şi vorbea incoerent. 

— L-ai atacat? 

— Nu, normal că nu! Avea un cutit, a trebuit să-l lovesc ca să 
scap de-acolo! L-am pus față în faţă cu teoria mea. Că Linda a 
încercat să se sinucidă şi că el a muşamalizat incidentul când a 
găsit-o în zăpadă, ascunzând cuțitul. 

— De ce? întrebă Tómas. 

— Din cauza termenilor asigurării. Nu mai primea zece 
milioane dacă s-ar fi stabilit că moartea a survenit în urma unui 
suicid, răspunse Ari Thór agitat. 


— Şi a recunoscut? 

— Mai mult sau mai puţin. Nici n-a negat. 

— Nu cred că e suficient, băiete dragă, spuse Tomas calm. Şi, 
oricum, faptul că a obstrucţionat o anchetă a poliţiei nu e un 
delict penal. 

— Mai e ceva... Cred că a omorât doi oameni. 

— Serios? 

— Pe mama lui Pâlmi. Bătrâna Sandra mi-a spus că făcea tot 
soiul de chestii pentru mama lui Pâlmi, printre care şi că o 
scăpa de şoareci şi şobolani. Am insistat cu întrebările pe tema 
asta. Şi-a amintit că l-a văzut cumpărând otravă de şobolani de 
la Co-op. Karl s-a mutat din oraş împreună cu părinţii lui la 
scurtă vreme după ce mama lui Pâlmi a murit. lar jeepul l-a 
cumpărat imediat după moartea ei. Femeia a murit fără niciun 
ban. Părinţii lui Karl trebuie să se fi grăbit să fugă când şi-au 
dat seama ce făcuse. Şi... 

Ari Thór încerca să-şi tragă răsuflarea printre cuvinte 

— Printre efectele pe care le provoacă otrava de şobolani se 
numără şi cel care a omorât-o, hemoragia cerebrală. 

— E o teorie, băiete, spuse Tómas. Pe Karl îl cred în stare de 
orice dar ai dovezi reale? Ai ceva concret? Dacă aduni doi cu 
doi şi-ţi dă cinci, doar pentru că aşa vrei tu? 

— N-a negat nimic! 

— Poate că te joacă pe degete, Ari Thor, şi te întărâtă. 

— Oricum, ultima chestie e cât se poate de clară... Am văzut 
documentele din arhiva poliţiei daneze, am exemplarele 
printate pe birou. A fost suspectul principal în cazul uciderii 
unei femei în timpul unei spargeri. Au dispărut şi nişte bijuterii. 

— Din nou, ce mai putem să facem noi acum? Sunt convins 
că poliţia daneză şi-a dat toată silinţa. Mai bine du-te acasă şi 
odihneşte-te. 

— N-o să-l arestezi?! 

Ari Thor era revoltat. 

— O să vorbesc cu el. Zici că a scos cuțitul la tine? 

— Păi... ezită Ari Thór. Avea cuțitul în mână când am intrat, 
tăia o limetă. 

— Bine, e destul deocamdată, băiete. 

Era cuvântul lui Ari Thór împotriva cuvântului lui Karl, îşi 
zise Tómas. Băiatul nu fusese de serviciu, probabil era puţin 
zdruncinat. Şi se părea că lovise un suspect. Făcuse mai multe 


greşeli în seara aceea. Dar trăsese şi câteva concluzii 
interesante, chiar dacă multe dintre ele probabil n-ar fi putut fi 
dovedite vreodată. Da, băiatul avea potenţial, dar trebuia să fie 
mai atent. 


Tómas îl interogă pe Karl la secţie în vreme ce Hlynur îi 
percheziţionă casa. 

Karl era liniştit şi stăpân pe sine, răspundea monosilabic sau 
prin tăcere. Tómas îi zise că era interogat ca posibil suspect şi 
că putea să-şi cheme un avocat sau să-l facă să participe prin 
telefon. Karl îi spuse că nu avea nevoie de niciun avocat. 

După ce Karl negase că ar fi avut ceva de-a face cu moartea 
mamei lui Pálmi, Tómas schimbă direcţia interogatoriului spre 
Linda. 

— Am găsit urme de lână bleumarin pe cuţit. În seara în care 
i-ai găsit trupul, purtai un pulovăr bleumarin de lână. Linda 
avea o asigurare de viaţă, iar tu aveai de câştigat de pe 
moartea ei. Aşa că spune-mi... 

Tomas îl fixă cu privirea pe Karl. 

— Spune-mi de ce nu te-aş aresta pe loc pentru tentativă de 
omor. 

Karl nu vorbi câteva clipe. 

— Ținea cuțitul în mână când am găsit-o. Nu poţi să mă acuzi 
că am atacat-o eu, n-ai cum. 

Părea complet stăpân pe situație. 

Tómas rămase nemişcat şi aşteptă. 

— Nu ştiu ce mi-a venit. Am ascuns cuțitul în grădina de 
alături ca să... mă rog, să nu-i pătez reputaţia. N-am judecat 
clar, bineînţeles. 

— Dar şi pentru că ştiai că n-ai fi primit niciun ban dacă se 
dovedea că e vorba despre suicid. 

— Nu ştiam asta. 

Rânji, fiind sigur că în urma percheziţiei nu avea să se 
găsească niciun exemplar al poliţei de asigurare. 

Tómas continuă interogatoriul cu întrebări legate de 
acuzaţiile de violenţă domestică, deşi în direcţia aceea nu avea 
la îndemână nimic altceva în afară de propriile bănuieli şi 
mărturia lui Leifur conform căreia Karl şi Linda se certau des. 
Ultimele veşti de la doctori spuneau că Linda probabil îşi va 
recăpăta cunoştinţa şi atunci va putea depune mărturie 


împotriva lui Karl. 

— L-ai ameninţat pe Ari Thór cu cuțitul? întrebă Tomas, 
încercând să-l prindă pe picior greşit. 

— Bineînţeles că nu. Aveam deja cuțitul în mâna când a dat 
buzna la mine-n casă. L-am lăsat să vorbească, chiar dacă era 
limpede că nu-i în apele lui, iar când acuzaţiile au devenit 
ultragioase m-am ridicat şi l-am rugat să plece. Atunci m-a 
atacat. Sper că plângerea mea va fi prelucrată corespunzător. 

— Normal, răspunse Tómas. Te rog să mă aştepţi puţin. 

leşi din camera de interogatoriu şi îl sună pe avocatul 
poliţiei, cerându-i sfatul pentru următorii paşi. 

— Se pare că nu prea aveţi dovezi reale care să-l lege de 
atacul asupra Lindei, spuse avocatul după ce Tomas îi descrise 
în amănunt situaţia. Cât priveşte cazurile celelalte, cele vechi, 
nu văd ce s-ar putea face în legătură cu asta. E pură speculație. 
Din punctul meu de vedere, nu există motive întemeiate să-l 
reţii. 

Tómas aşteptă ca Hlynur să termine percheziţia, care se 
dovedi inutilă, apoi îi dădu de ştire lui Karl că putea să plece. 

— Dar nu părăsi oraşul în următoarele câteva zile, îi spuse ca 
pe un avertisment. 

— Nu prea am unde să mă duc dacă toate drumurile sunt 
închise, rânji Karl şi păşi în întuneric, iar zăpada începu să 
formeze vârtejuri în jurul lui. 

Avea rânjetul şi mersul unui om care ştia că scăpase de 
justiţie, îşi zise Tomas. Pentru că o mai făcuse şi înainte. 


41 
Siglufjordur, joi, 22 ianuarie 2009 

Peşte. 

Totul începuse de la peşte. 

Dacă în mare n-ar fi fost peşte, nimeni nu s-ar fi gândit să 
locuiască acolo. Nu s-ar fi construit niciodată primele case, iar 
Ari Thor n-ar fi ajuns niciodată să trăiască şi el acolo. Acum nu 
era sigur dacă urma să-şi păstreze serviciul şi, pe deasupra, 
mai era acuzat şi de agresiune corporală. 

Fir-ar al naibii de peşte. 

Zguduit de întâmplările din noaptea aceea, Ari Thor dormi 
dus. În drum spre secţie, se opri la brutărie ca să-şi cumpere 
ceva dulce şi simţi că toate privirile erau aţintite asupra lui - în 
brutărie şi pe stradă: ochi căutători, scrutători, de parcă 
încăierarea cu Karl ar fi ajuns la urechile tuturor. Bineînţeles, 
nimeni nu ştia de ea. Trebuia să-şi revină, să se adune. 
Locuitorii oraşului nu conspiraseră cu toţii împotriva lui. 

— Neaţa! Cum ai dormit? întrebă Tomas vesel. 

Ari Thór salută din cap şi îi aruncă o privire lui Hlynur. 

— Scuze pentru toată tevatura de aseară. 

— Tevatură? E o joacă pe lângă veştile din sud, răspunse 
Hlynur. Protestele au dat în clocot şi colegii noştri au folosit 
gaz lacrimogen ca să controleze situaţia, din câte am înţeles. 

— Aşa merg lucrurile astea, zise Tómas. Măcar pe aici nu 
protestează nimeni. 

— N-ai zis tu acum câteva zile că ai ratat anii de boom din 
nord? Poate că trebuia să organizezi un protest pe subiectul 
acesta, sugeră Ari Thór. Mă rog, ai vorbit cu Karl aseară? 

— Am vorbit, şi a trebuit să-i dau drumul, răspunse Tómas. 
Deocamdată. 

Ari Thór se aşteptase la asta, dar tot simţi dezamăgirea ca pe 
un junghi. Nu se simţea în largul lui ştiind că un om precum 
Karl era în libertate. 

— Am vorbit de dimineaţă cu compania de asigurări, zise 
Tómas. Le-am spus că noi considerăm cazul o tentativă de 
suicid. Dacă Linda moare, ceea ce, din păcate, nu pare 
improbabil, Karl n-o să primească niciun ban. Măcar atâta 
dreptate tot am făcut. Apoi am vorbit şi cu şeriful din Akureyri. 
Ne-a lăudat că am desfăşurat o anchetă eficientă în cazul 
Lindei. Până la urmă, n-o să mai trimită pe nimeni să ne ajute, 


cazul e practic rezolvat. 

Cu o seară înainte, Ari Thór scosese la imprimantă o parte 
din informaţiile primite din Danemarca. Karl fusese interogat în 
cadrul anchetei de atunci. Soţul femeii descoperise cadavrul în 
dimineaţa următoare în faţa uşii - avea două urme de lovituri 
de cuţit în spate. Concluzia legiştilor era că murise după a doua 
lovitură, iar cazul era încă deschis. 

— L-ai întrebat pe Karl despre nenorocirea din Danemarca? 
se interesă Ari Thór. 

— E imposibil să-l condamnăm pe baza informaţiilor pe care 
le avem, zise Tómas serios. N-avem dovezi noi. Din păcate, nu 
contează cât eşti de convins că e vinovat, Ari Thor, şi nici ce ai 
impresia că ai dedus din comportamentul lui. În schimb, eu, 
unul, sunt convins că ai dreptate. 

— Cum rămâne cu mama lui Pâlmi? 

— E o teorie a naibii de bună, foarte convingătoare... Dar 
cred că foarte puţin probabil să recunoască vreodată ceva. Ieri 
n-a vrut să-mi răspundă la nicio întrebare. Nu e genul care să 
cedeze la interogatoriu, dar poţi să fii sigur că o să investigăm 
pista asta. L-am rugat pe Hlynur să stea de vorbă cu Sandra şi 
s-o roage să depună mărturie în privinţa otrăvii pentru 
şobolani. 

Lui Ari Thór ii crescu moralul. 

— Dar nu te entuziasma prea tare. Karl n-o să fie niciodată 
acuzat de crimă, sunt sigur că nu există destule dovezi. Dar am 
putea să le facem o vizită părinţilor lui, care încă locuiesc în 
Danemarca, să vedem unde ajungem. Dacă teoria ta e corectă 
şi au plecat din ţară ca să-l protejeze, mă îndoiesc că l-ar 
expune acum. 

— Sunt gata să fac tot ce pot ca să-l prindem. 

— Băiete dragă, îmi pare rău, dar... n-o să faci parte din 
anchetă, nu câtă vreme s-a făcut o plângere oficială împotriva 
ta. A ajuns la procuror, dar nu-ți face griji. O să renunţe fără 
îndoială la caz când o să înţeleagă contextul. La urma urmei, 
individul avea un cuţit în mână. 

Ari Thor nu se gândise vreodată ar fi putut să nu ia parte la 
anchetarea cazului. Îşi pusese şi ultima fărâmă de energie în 
anchetă, concentrându-se să-şi răscumpere greşelile. Rămase 
tăcut, dezamăgit şi nemulţumit. 

— Dar chiar ai făcut o aiureală, zise Tomas. N-ai procedat 


inteligent. E posibil să fim nevoiţi să-ţi dăm o mustrare oficială, 
dar mai vedem... Să sperăm că putem scăpa şi fără. A, să nu 
uit, trebuie să-ţi dăm alt telefon - al tău e considerat probă în 
caz. j 

Ari Thór dădu din cap, acceptând că n-avea de ales. In seara 
de dinainte îi spusese lui Tómas că-şi uitase telefonul acasă la 
Karl pentru că trebuise să fugă mâncând pământul ca să scape. 

— Şi maşina? întrebă el agitat. 

— Maşina? Care maşină? 

— Jeepul lui Karl. Cel pe care l-a cumpărat cu banii pe care i- 
a furat de la mama lui Pâlmi. Nu poţi să verifici dacă a plătit-o 
cu banii jos sau nu? 

Tómas îşi notă într-un carnet. 

— Aşa o să fac. 

Vestea se răspândi cu viteză după ce un site de ştiri din 
Reykjavik lansă ştirea, prezentând-o într-o manieră potrivit de 
sângeroasă. 

Siglufjordur: bărbat bănuit de o crimă comisă în urmă cu 25 
de ani. 

Citând „surse de încredere”, ştirea menţiona chiar şi că 
bărbatul cu pricina era suspectat de uciderea unei femei în 
Danemarca şi că prietena lui era femeia găsită cu o săptămână 
în urmă, mai mult moartă decât vie, în zăpadă. 

Hlynur nu-i precizase jurnalistului cu care era în relaţii bune 
faptul că hotărâseră să trateze cazul femeii din zăpadă drept o 
tentativă de suicid. 

Nici informaţii despre relaţia lui Karl cu Anna nu ajunseseră 
în media. Motivul era simplu: Hlynur prefera, pe cât posibil, să- 
i protejeze pe cei nevinovaţi. 


Leifur privea cum Ulfur păşeşte timid pe scena vechiului 
teatru. De data asta, regizorul beneficia de atenţia neclintită a 
tuturor. 

Sprijinit de peretele de lângă scenă, Leifur se uită în sală. 
Nina stătea la intrare, nu departe de locul în care fusese găsit 
cadavrul lui Hrólfur. Totul părea că se întâmplase cu foarte 
mult timp în urmă. 

Pâlmi avea un loc în faţă, Anna şi Ugla ceva mai în spate, dar 
nu una lângă alta. Pâlmi părea deznădăjduit şi obosit. Tânărul 
poliţist din sud reuşise să descopere o crimă comisă cu mult 


timp în urmă, ceva ce nimeni nu bănuise vreodată. Un ucigaş 
nemilos îi răpise mamei lui Pálmi anii bătrâneţii - cel puţin aşa 
părea, chiar dacă nimic nu putea fi dovedit. 

Leifur nu avea răspunsuri. Cineva îi împinsese fratele în 
afara carosabilului şi distrusese fericirea familiei. În fiecare zi, 
puţin câte puţin, se obişnuia cu ideea că şoferul criminal nu va 
fi găsit vreodată şi că unele întrebări vor rămâne fără răspuns. 

Ulfur îşi drese glasul. 

Cuvintele „spectacolul trebuie să continue” parcă atârnau în 
aer, nerostite, nepotrivite. În schimb, mormăi ceva ca pentru el 
însuşi şi se uită la cei din sală. 

— Trebuie să ne descurcăm cumva dată fiind... situaţia lui 
Karl. Îmi închipui că nu suntem cu toţii încântați să urcăm pe 
scenă în momentele astea, dar sunt sigur că ne-ar face tuturor 
bine să susţinem seara de deschidere weekendul următor. 
Am... am vorbit cu Leifur. S-a gândit bine şi e pregătit să preia 
rolul principal, chiar şi într-un timp atât de scurt. 

Privirea i se opri asupra lui Leifur, care zâmbi timid şi se uită 
din nou în sală. Expresia lui Pâlmi rămânea neschimbată; 
probabil ştia dinainte. Ceilalţi scoaseră un murmur surprins: nu 
s-ar fi aşteptat niciodată ca Leifur să aibă atâta încredere în 
sine să preia un astfel de rol. 

— Păi, cred că mă descurc, zise el. 

Se hotărâse în seara precedentă. Ştia scenariul destul de 
bine, îl învățase ca înlocuitor al lui Karl, dar tot îşi luase câteva 
zile libere ca să se pregătească. Era hotărât să strălucească. 

Se gândi la fratele lui mai mare, care ar fi fost mândru de el. 

Leifur simţi că-i creşte stima de sine. N-ar fi meritat, oare, să 
profite şi să stea de vorbă cu Anna după seara deschiderii? Era 
ceva la ea care-l captiva. 


42 
Siglufjordur, vineri, 23 ianuarie 2009 

Oraşul era încă acoperit de un strat gros de zăpadă când Ari 
Thór cobori la pontonul de lângă port la primele ore ale 
dimineţii. Era tras la faţă după o noapte de nesomn. Gardurile 
fuseseră învăluite de zăpadă, care în multe locuri ajungea la 
nivelul ferestrelor. Într-o grădină, un sturz stătea cocoţat pe un 
stâlp. La o privire mai atentă descopereai că un întreg stol de 
sturzi se adunase să mănânce seminţele pe care proprietarul 
generos le împrăştiase special pentru ei. 

Ari Thór păşi pe doc şi privi marea învolburată şi munţii 
maiestuoşi. Vara părea foarte departe. Oare el avea să mai fie 
în Siglufjordur când venea anotimpul călduros? Sau Tómas 
avea să-l trimită acasă, căzut în dizgrație? Şi, chiar dacă totul 
ieşea bine şi plângerea lui Karl nu avea niciun efect, oare el 
mai voia să rămână aici? 

Era mândru de ce reuşise să facă, chiar dacă nu izbutise să 
dezlege misterul morţii lui Hrólfur. Tot credea că se întâmplase 
ceva sinistru acolo. 

Până la urmă, probabil se afla exact în punctul din viaţa lui în 
care trebuia să fie. Munca în poliţie i se potrivea. Dacă era să 
păstreze postul, trebuia să-i acorde oraşului o şansă. 

Şi mai era şi Ugla. Nu era sigur dacă se îndrăgostise de ea 
sau nu şi voia să se asigure. 

Ea încercase din răsputeri să-l convingă să nu renunţe la 
Siglufjordur. 

— Mai stai până la primăvară, îi spusese. Uneori, primăvara 
şi la începutul verii, când te trezeşti, vezi ceața de pe fiord - nu 
poţi să vezi nici măcar marea şi abia dacă se zăresc unul-două 
vârfuri de munte, care parcă plutesc în aer. Apoi, totul se 
schimbă brusc când apare soarele. Frumuseţea locului îţi taie 
răsuflarea. Numai după zile din alea îţi dai seama că nu vrei să 
mai pleci vreodată. 

Fusese foarte convingătoare. 

Întrecuse limita cu Ugla: mai întâi sărutul, apoi invitaţia în 
dormitorul ei. Îşi dorea să se culce cu ea, dar apoi conştiinţa îşi 
spusese cuvântul. Simţea că nu poate s-o înşele aşa pe Kristin. 
Mai întâi voia să lămurească exact cum stăteau lucrurile între 
ei. 

Dar fusese al dracului de greu s-o părăsească pe Ugla, care 


se întinsese practic goală în pat. Era frumoasă în blugi şi în 
tricoul alb mulat, dar irezistibilă odată ce hainele îi zăceau pe 
podea. 

Se simţise ca ultimul fraier când îi spusese că voia să 
aştepte, fără să-i explice de ce. Ugla nu ştia despre Kristin - şi 
asta urma să fie o discuţie dificilă. 

Ari Thór privi munţii. În Reykjavik, avusese mereu impresia 
că locuia în umbra Muntelui Esja, dar acum ştia cu adevărat ce 
înseamnă să trăieşti în umbra unui munte. Esja era foarte 
departe de locuinţa lui din centru; aici, munţii erau chiar 
deasupra lui. 

În Reykjavik, chiar în centru şi nu departe de apartamentul 
lui, cum guvernul era gata să cadă, era imposibil să nu se audă 
protestele. Erau vremuri istorice pe care le-ar fi trăit pe propria 
piele dacă nu s-ar fi mutat în nord. Însă nimic nu i se mai părea 
important acum. Toate astea se petreceau undeva departe, 
parcă într-o altă lume. 

Se uită lung peste fiord, imaginându-şi cum arăta apa într-o 
zi senină, când avea suprafaţa netedă ca o oglindă. Inspiră 
profund şi expiră lent. 


Când traversă Piaţa Primăriei în drum spre casă, Ari Thor 
dădu peste Pâlmi. 

Pâlmi îl salută dând din cap, vrând parcă să-şi vadă de drum, 
apoi se opri brusc şi se întoarse. 

— Îţi mulţumesc, zise încet, emoţionat, cu o privire 
pătrunzătoare. [i-am auzit... teoria despre moartea mamei 
mele. Tind să te cred. 

— A vorbit Tómas cu dumneavoastră? 

— Da, ieri dimineaţă. 

— Karl probabil că o să scape, în ciuda a tot ceea ce a făcut. 

— Deja nu mai contează, spuse Pálmi. A fost cumplit s-o 
pierd pe mama. S-a întâmplat atât de repede că nici n-am 
apucat să-mi iau rămas-bun de la ea. Teoria ta explică foarte 
multe. Arată cum o femeie care cântărea fiecare bănuţ a murit 
fără nicio leţcaie şi cum a reuşit Karl să-şi cumpere jeepul. 

— T6mas l-a contactat pe bărbatul care i l-a vândut, a vorbit 
ieri cu el. Şi-a amintit cum tânărul de atunci a venit la el cu 
bani gheaţă şi l-a plătit pe loc, zise Ari Thor, simțind un fior de 
mândrie. 


Pâlmi aprobă din cap. 

— Puteţi s-o exhumaţi, dacă aveţi nevoie de asta, dacă crezi 
că v-ar ajuta să-l prindeţi, spuse el pe un ton lugubru. 

— Mai vedem, răspunse Ari Thór grav. O să trec diseară pe la 
dumneavoastră. 


Deschiderea stagiunii de teatru era mereu un eveniment 
important, iar biletele se epuizară imediat. Cu toţii voiau să 
vadă piesa lui Pâlmi şi cu toţii voiau să vadă ultima 
reprezentaţie în care fusese implicat Hrólfur, cea pentru care 
era posibil să fi plătit cu viaţa. 

Drumul spre Siglufjordur fusese în sfârşit deszăpezit vineri 
după-amiaza, iar Ari Thor se simţea de parcă i s-ar fi luat o 
greutate de pe inimă, deşi nopţile apăsător de lungi şi 
claustrofobia agasantă rămâneau încă în fundal. Încă se chinuia 
să adoarmă, gândurile îi umblau aiurea, dar aştepta emoţionat 
ziua următoare, aştepta s-o vadă pe Ugla în seara de 
deschidere a stagiunii. Renunţase la somn, aşa că merse în 
sufragerie şi luă cartea pe care i-o împrumutase ea, 
capodopera, La nord de dealuri. I se părea potrivit să se 
cufunde în cartea lui Hrólfur în semn de omagiu. 

Cartea parcă îl atrase într-o lume magică, atât prin poveste, 
cât şi prin stilul extraordinar. Versurile pentru Linda, dulci- 
amare, erau mai mult decât poeme de dragoste; se simţi 
copleşit de emoție. Ari Thor nu izbuti să lase cartea din mână 
până nu o termină. Pentru prima dată de luni întregi, dormi 
liniştit. 


43 
Siglufjordur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009 

Vechiul teatru din Adalgata era plin de viaţă. Ninsoarea 
începuse din nou, dar de data asta fulgii moi se aşterneau 
gingaş pe jos. E 

Mulţi invitaţi erau îmbrăcaţi cu hainele lor cele mai bune. În 
aer plutea nerăbdarea şi se simţea un entuziasm evident. 

Rolul principal jucat de Ugla fusese un triumf, iar Ari Thór nu 
reuşise să-şi ia ochii de la ea pe parcursul întregii piese. Leifur 
fusese şi el surprinzător de bun, dat fiind că se pregătise doar 
ca substitut, nu pe scenă, alături de ceilalţi. Piesa în sine era o 
surpriză - mult mai bună decât se aşteptase oricine. Era o 
poveste de dragoste dulce-amară - cu acţiunea plasată, 
bineînţeles, departe de Siglufjordur - despre doi iubiţi care nu 
reuşeau vreodată să-şi oficializeze relaţia. Talentul lui Pâlmi era 
evident. 

Actorii fură chemaţi de trei ori pe scenă la aplauze, iar ultima 
oară toată sala se ridică în picioare. Ugla se uită în public în 
timpul ropotului de aplauze, privindu-l numai pe unul dintre 
spectatori: Ari Thor. 

La recepţia de după spectacol nu aveai loc să arunci un ac. 
Scaunele erau puse unele peste altele şi sprijinite de perete, iar 
elevi de clasa a douăsprezecea îşi croiau drum printre invitaţi 
împărțind aperitive. Cu toţii să străduiau ca seara să fie un 
succes - era mai important ca niciodată. 

Ari Thór şi Tómas vorbeau cu Pálmi, Rosa şi Mads pe scenă. 
Nina stătea în apropiere, sprijinindu-se în cârje, parcă 
aşteptând ocazia să ia parte la discuţie. 

— Plecăm la Reykjavik mâine dimineaţă, zise Rosa, bătrâna, 
în engleză. În sfârşit putem merge acasă. Dar a fost o vizită de 
neuitat, a fost extraordinar că am reuşit să vedem piesa lui 
Pâlmi montată. 

— N-a fost mereu uşor s-o urmărim, râse Mads. Cred că 
înainte de următoarea vizită trebuie să învăţăm nişte islandeză. 

Ugla li se alătură, iar Ari Thor îi zâmbi timid. Işi dorea să fie 
singur cu ea după sfârşitul recepţiei. Oare se îndrăgostea? Nu 
putea suporta gândul că o înşală pe Kristin, cel puţin nu mai 
mult decât o făcuse deja, deci trebuia să se hotărască. Dacă 
voia să-şi încerce norocul cu Ugla, nu putea decât să-i dea un 
telefon foarte neplăcut Kristinei. 


Ugla se prezentă oaspeţilor danezi şi continuară conversaţia 
în engleză. 

Mads îi strânse mâna. 

— Bună, eu sunt Mads. Suntem din Danemarca, iar Pâlmi ne- 
a găzduit. 

Bătrâna întinse mâna. 

— Eu sunt Rosalinda, dar te rog să-mi spui Rosa. Toată 
lumea-mi spune aşa... zise ea, aruncându-i o privire lui Pâlmi. 
Mai puţin tatăl tău, Pâlmi. El îmi spunea mereu Linda. 


44 
Siglufjordur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009 

Ari Thor tresări văzând cum piesele de puzzle se aşază la 
locul lor. Spargerea, fotografia, umbrela, copilul care se zvonea 
că ar fi al lui Hrólfur. Acum înţelegea de unde izvorăşte talentul 
lui Pálmi - pentru că nu era nicio îndoială că acesta scrisese o 
piesă foarte bună. 

Brusc, totul era clar: testamentul lui Hrólfur şi motivul 
pentru care se retrăsese din viaţa artistică, după o singură 
carte care să-i poarte numele. 

— Vă spunea Linda? o întrebă Ari Thor în cele din urmă pe 
Rosa. 

Bătrâna încuviinţă din cap. 

— Nu cumva v-a scris şi un poem? insistă Ari Thor. 

Rosa părea confuză. 

— Nu, nu. Nu mi-a scris. Cel puţin, nu din câte ştiu eu. 

Ari Thor se uită la Pâlmi, care parcă îmbătrânise zece ani în 
câteva clipe. 

— Pálmi, începu el în islandeză, cine a scris cartea La nord 
de dealuri? Ştii cine a scris-o? 

Era limpede că Pâlmi nu urma să nege nimic. Nu avea 
aceeaşi rezistenţă pe care o arătase Karl, aceeaşi voinţă. In 
schimb, părea uşurat că adevărul ieşea, în sfârşit, la iveală. 

Oftă şi răspunse încet, în islandeză. Rosa şi Mads se priviră 
confuzi, neînţelegând o iotă. 

— Tatăl meu a scris-o. 

Tómas şi Ugla se holbară la Pálmi de parcă n-ar fi înţeles. 

— Nu Hrólfur? întrebă Ari Thor. 

— Nu... 

Pâlmi părea secat de orice urmă de energie. 

— Hrólfur. Nenorocitul ăla de Hrólfur! zise el şi ridică vocea, 
apoi reveni la un ton normal. I-a furat tatălui meu cartea. Tatăl 
meu era în Danemarca, iar Hrólfur i-a stat la căpătâi înainte să 
moară. Era limpede că tata scrisese cartea pentru Rosa... 
Linda, cum îi spunea el - Versuri pentru Linda. Nu reuşeam să 
înţeleg cum de Hrólfur n-a mai scris nicio altă carte, cu tot 
talentul uriaş pe care se presupunea că-l are. 

— Când v-aţi dat seama? 

— Cu o zi înainte ca Hrólfur... cu o zi înainte să moară. 
Vorbeam cu Rosa despre anii pe care tatăl meu i-a petrecut în 


Danemarca, iar ea mi-a povestit că el îi spunea mereu Linda. 
Mi-a povestit puţin despre aventura lor şi mi s-a părut că 
seamănă foarte mult cu ce apare în cartea lui Hrólfur. Am făcut 
legătura cu romanul, dar pe moment n-am reuşit să fac 
conexiunile. Ştiam că Hrólfur petrecuse timp cu tata înainte ca 
el să moară, stătea cu el la spital, apoi bănuiala mi-a încolţit în 
minte şi m-am întrebat dacă nu cumva tata a scris, de fapt, 
romanul. 

Făcu o pauză şi inspiră adânc înainte să continue. 

— Trebuia să vorbesc cât mai repede cu Hrólfur, iar prima 
ocazie s-a ivit în seara aceea... La cină am plecat spre casă, ca 
toată lumea... 

— Luând şi umbrela, adăugă Ari Thor. 

— Da, exact, şi am uitat-o acolo în toată agitația care a 
urmat... 

— Nina a încercat să vă protejeze, îl întrerupse Ari Thór. A 
luat umbrela acasă de parcă ar fi fost a ei, chiar dacă la teatru 
ajunsese mai devreme, înainte să înceapă să plouă. Probabil s-a 
gândit că umbrela ne-ar îndrepta atenţia asupra 
dumneavoastră. Dacă am fi aflat a cui era, am fi putut deduce 
că vă întorseserăţi deja de la cină. Apoi mi-a intrat noaptea în 
locuinţă ca să-mi fure aparatul de fotografiat. 

— Ce? Pentru ce? întrebă Pâlmi uluit. 

Nina stătea în apropiere şi se uita ca vrăjită la Pâlmi, iar în 
ochii ei Ari Thór văzu admiraţie, chiar iubire. 

— Am făcut mai multe poze în seara aceea, în sala de 
spectacol şi în foaier, iar într-una dintre ele umbrela atârnă de 
un cui, zise Ari Thor. Nina şi-a rupt piciorul pe gheaţa din faţa 
casei mele, în timp ce se grăbea să ajungă acasă după ce-mi 
intrase în locuinţă. Am auzit-o când scotocea prin camere şi 
aproape am prins-o în flagrant. Am auzit pe cineva strigând de 
durere chiar înainte să-mi pierd cunoştinţa după ce am căzut în 
întuneric. De la spital mi s-a confirmat că a venit la ei în seara 
aceea cu un os rupt... l-am arătat Uglei pozele şi mi-a spus că 
era umbrela dumneavoastră cu picăţele, un semn distinctiv, şi a 
mai spus că sunteţi unul dintre puţinii oameni din Siglufjordur 
care foloseşte umbrela. 

Se uită întâi la Ugla, apoi la Nina. 

— Aşa e, nu? 

Tómas îl privea furios, dar nu zicea nimic. Ari Thor ştia că 


urma o muştruială pe cinste pentru că-i arătase Uglei poze 
dintr-un caz în care şi ea era un potenţial suspect. 

Nina se apropie, ezită, apoi ochii i se opriră asupra lui Pálmi. 

— Da. Dar am făcut-o... pentru el, spuse ea ferm. 

— Tu ai luat umbrela? făcu Pálmi, vădit jenat şi destul de 
furios. Mă întrebam eu ce s-a-ntâmplat cu ea. 

— Voiam să ţi-o aduc astă-seară şi să-ţi spun... să-ţi spun că 
ştiu toată povestea. Pâlmi, dragostea mea, trebuia să fie 
secretul nostru! zise ea. 

— Al nostru...? întrebă el uluit. 

Ari Thor interveni şi îl întrebă pe Pâlmi: 

— Deci v-aţi dus acasă la cină şi v-aţi întors? 

— Da, uitasem scenariul. Úlfur şi Hrólfur făcuseră câteva 
corecturi şi m-au rugat să-l iau acasă în pauză şi să scot la 
imprimantă varianta finală. Eram la jumătatea drumului când 
mi-am amintit de ea. Când am ajuns înapoi, Hrólfur tocmai urca 
în lojă, iar Nina nu mai era la casa de bilete. 

— Eram în debara, îl întrerupse Nina. Am auzit o ceartă de 
sus. Tu plecaseşi deja când am urcat şi nu mi-am dat seama că 
ţi-ai uitat umbrela acolo decât după ce a venit poliţia, explică 
ea, încântată că Pâlmi îşi dădea seama de riscurile pe care şi le 
asumase pentru el. 

— I-aţi spus lui Hrólfur că-l bănuiaţi? îl întrebă Ari Thór pe 
Pâlmi. 

— Da. L-am întrebat direct dacă-i furase tatălui meu cartea. 
Băuse cum mult şi n-a făcut decât să râdă. A zis că asta nu se 
poate numi cu adevărat „furat” şi că, de fapt, el salvase 
romanul - că-i dăduse viaţă. A zis că tata n-ar fi fost niciodată 
în stare să vândă cartea sau să facă ceva cu ea. Din cine ştie ce 
motiv absurd credea că are drepturi asupra cărţii pentru că o 
transformase într-un succes. Îţi închipui că am început să mă 
cert cu el. I-am zis că e un mincinos şi un hoţ nenorocit. L-am 
întrebat chiar şi dacă exista măcar vreun pasaj în carte pe care 
să-l fi scris el. „Nu, tatăl tău a făcut o treabă excelentă”, mi-a 
zis, cu rânjetul ăla superior. „N-a trebuit să schimb nimic.” Mi-a 
zis să mă liniştesc, că-mi acordase o şansă la Societatea de 
teatru ca să îndrepte un rău. „O favoare merită o alta”, a zis. 
Tata îl făcuse romancier, aşa că el m-a făcut pe mine 
dramaturg. 

Pâlmi tăcu, însă mâinile îi tremurau de furie. 


Rosa şi Mads îşi ascultau confuzi gazda, care părea să-şi fi 
pierdut de tot cumpătul. 

— L-am întrebat dacă tata ceruse ca romanul să fie publicat, 
iar Hrólfur a recunoscut că da, continuă Pálmi. Nemernicul 
dracului! Tata voia ca romanul să fie publicat şi a cerut în mod 
expres ca ea... 

Arătă spre Rosa, care părea să nu înţeleagă nimic. 

— ...să primească un exemplar. Hrólfur şi-a bătut joc de tot, 
şi-a bătut joc de un om pe moarte. A recunoscut chiar şi că s-a 
asigurat ca drepturile pentru traducere să nu fie vândute 
niciodată vreunei edituri din Danemarca, astfel ca Linda, 
Rosalinda, să nu citească vreodată romanul şi să nu-şi dea 
seama cine l-a scris, de fapt. 

Pâlmi se opri o clipă. 

— Mă bucur că s-a aflat totul. Pot să-i spun adevărul, iar ea 
poate să citească romanul pe care tata l-a scris pentru ea. 

Îi zâmbi Rosalindei, care părea nedumerită că devenise 
subiect de conversaţie. 

— Probabil s-a gândit că e corect ca drepturile să ajungă la 
dumneavoastră, a văzut-o ca pe un mic gest de a îndrepta 
lucrurile, într-un final, zise Ari Thór. 

— Nenorocitul naibii... De parcă s-ar fi schimbat ceva! A trăit 
toată viaţa pe spinarea altuia. Tatăl meu a murit şi a fost uitat, 
iar Hrolfur a trăit regeşte şaptezeci de ani. Dar... n-am vrut să-l 
ucid. 

— L-aţi împins? 

Întrebarea nu-şi avea rostul. 

— Eram furios, l-am îmbrâncit, apoi m-am grăbit să ies când 
am văzut că e mort. Atunci mi-am uitat umbrela. O atârnasem 
din obişnuinţă la garderobă când am venit să iau scenariul, zise 
Pâlmi şi îi scăpă o lacrimă. Nu voiam să-l omor. Abia dacă am 
pus geană pe geana de-atunci. Slavă Domnului că s-a terminat 
odată! 

— Cred că ar fi bine să mergem la secţie, Pálmi, zise Tómas 
cu blândeţe. Trebuie să-ţi luăm o declaraţie. 

— Hmm, da, sigur, bineînţeles, făcu el buimăcit. 

— Încă ceva, spuse Ari Thór. Copilul care se spune că era al 
lui Hrólfur - a fost o minciună? 

— Da, răspunse Pâlmi. Îmi pare foarte rău. Am fost şocat 
când am aflat că trataţi moartea lui ca pe o crimă şi am vrut să 


vă trimit pe o pistă greşită. Regret profund. 

Ari Thór n-avea nicio îndoială că e sincer. 

— Iar eu am căzut direct în capcană. 

— Mă gândeam la Nina când am inventat povestea, spuse el, 
parcă făcând abstracţie de faptul că femeia stătea lângă ei. 
Nimeni nu ştie cine a fost tatăl ei. 

Nina tresări surprinsă, de parcă toată lumea se năruia în 
jurul ei. 

— Aveai... aveai de gând să dai vina pe mine? întrebă ea 
uluită. 

Pâlmi o privi cu o expresie vinovată pe chip. Ochii Ninei 
parcă se goliseră. Parcă se retrăsese în mintea ei, departe de 
tot ce o înconjura. 

— Ar cam trebui să mergem, Pálmi, zise Tómas. 

Oaspeţii de la recepţie priviră uluiţi cum sergentul îl conduce 
pe Pálmi afară din teatru. 

Ulfur auzise destul din discuţia lui Pâlmi cu poliţiştii ca să 
tragă propriile concluzii. Bănuia de ceva timp că ceva nu e-n 
ordine. Când plecase de lângă Hrólfur, îşi dăduse seama că 
Pâlmi nu luase scenariul, dar apoi, întorcându-se, descoperise 
că Pâlmi îşi găsise cumva timp să-l corecteze. 

Se hotărâse atunci să nu-l întrebe nimic pe Pâlmi şi era cu 
atât mai puţin dornic să spună ceva poliţiei. 

Îl compătimea enorm pe Pálmi. 


Pâlmi se uită în urmă şi se încruntă, de parcă l-ar fi învăluit 
ceața şi viscolul nimicitor din Siglufjordur. 

li era frică, îi era teamă de închisoare. Dar nu asta îl îngrijora 
cel mai mult. 

Cel mai tare îşi dorea ca micuța comunitate de la marginea 
oceanului să-l ierte. Mai mult ca orice, îşi dorea să se poată uita 
în ochii celor pe care-i cunoştea de atât de mult timp. 


Ari Thor se simţise mulţumit în timp ce-l chestiona pe Pálmi, 
chiar mândru. 

Apoi văzuse expresia devastată de pe chipul lui Pálmi când 
acesta privise pentru ultima oară sala de spectacol. 

Era nedrept. Pálmi ajungea pe mâna poliţiei, iar Karl 
rămânea liber. 

Preţ de o clipă, Ari Thór se gândise că lumea era corectă. 


O tâmpenie. Ştia foarte bine, pe propria piele, după ce 
rămăsese orfan la o vârstă fragedă, că dreptate nu era decât o 
iluzie. 


45 
Siglufjordur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009 

Karl se pregătea să plece din oraş. Găsise pe cineva care să-l 
ducă până la Akureyri. Un prieten vechi îi dăduse o slujbă şi 
avea de gând să stea acolo o vreme, înainte să ia vreo hotărâre. 

Nu luase prea în serios ce-i spusese Tómas, să nu părăsească 
oraşul. Spera să scape fără proces - avusese mereu noroc cu 
treburile astea. 

Lăsă multe dintre lucrurile Lindei în apartament şi luă cu 
sine doar ce era de valoare. Nu voia să aibă un bagaj prea mare 
- nici fizic, nici metaforic. Era jale mare că pierduse cele zece 
milioane de pe asigurare. Nu i-ar fi stricat să-i aibă-n buzunar. 

Nu înţelegea cum de-l suportase Linda când se purtase atât 
de urât cu ea. O şi bătuse de mai multe ori. Bineînţeles, nu-i 
împărtăşise niciodată secretele întunecate din trecutul său. 
Desigur, la început fusese fermecător, o ademenise în capcană. 
Avea impresia că ea încercase mereu să-l salveze. Blândeţea îi 
făcuse tot ei mai mult rău. Şi, probabil, n-avea s-o mai vadă 
niciodată, doctorii spuneau că n-o să-şi revină, iar el n-avea de 
gând să meargă la Reykjavik s-o viziteze pentru ultima oară. 

În ultimele zile, media nu-i crease o imagine favorabilă şi 
probabil că în curând urma să fie nevoit să plece din ţară. Era 
limpede că opinia publică hotărâse deja că e vinovat. 

Maşina trecu prin tunel, iar Karl nu se uită în urmă. N-o să 
mai vadă niciodată oraşul ăla rece ca gheaţa. 


Leifur era mulţumit de el însuşi după spectacol. Publicul 
păruse să-l placă. Şi, spre surprinderea lui, chiar se bucurase 
de lumina reflectoarelor. Poate că la următorul spectacol o să 
caute să petreacă mai mult timp pe scenă decât în spatele ei. 
leşise din zona de confort şi se simţea bine. La recepţie o şi 
invitase în oraş pe Anna. Ea îl refuzase politicos - dar măcar 
încercase. lar mâine se va duce la secţie şi-i va ruga pe Tómas 
şi colegii lui să redeschidă dosarul accidentului în care murise 
fratele său. Bineînţeles, în sinea lui ştia că n-are rost - 
trecuseră prea mulţi ani. Dar simţea nevoia unei finalităţi, iar 
după aceea o să încerce, o să încerce din greu, să-şi continue 
viaţa. 


După ce se răspândi vestea despre presupusele crime ale lui 


Karl, Anna îşi dădu seama cât noroc avea că scăpase. De atunci 
nu mai vorbise cu el şi nici n-avea de gând să-l mai vadă 
vreodată. Spera că plecase deja din oraş. Din fericire, relaţia 
lor nu devenise publică. Şi, spera ea, va rămâne secretă, cu 
toate că secretele aveau obiceiul straniu de a ieşi la suprafaţă 
în astfel de oraşe mici. Până atunci, era hotărâtă să se 
concentreze pe slujba de la şcoală. Ideea o entuziasma. În mod 
surprinzător, individul acela timid, Leifur, o abordase după 
spectacol - evident, în maniera lui sfioasă. Drăguţ din partea 
lui, îşi zise ea, dar hotărâse ca deocamdată să nu mai intre în 
niciun fel de relaţie, ilicită sau nu. Iar Leifur chiar nu avea 
caracterul întunecat şi periculos care o atrăsese la Karl... 


46 
Reykjavik, sâmbătă, 24 ianuarie 2009 

Kristin încercase să dea de Ari Thor de două zile, dar 
telefonul îi fusese tot timpul închis. 

Se supărase pe el că hotărâse s-o părăsească atât de brusc şi 
să se mute în nord aşa, din scurt, fără să fi discutat deloc - s-o 
părăsească pe ea, femeia cu care hotărâse să-şi împartă viaţa. 
Ea credea că-l găsise pe bărbatul pe care-l putea iubi, poate 
chiar pe bărbatul cu care să-şi petreacă restul vieţii. Şi brusc el 
se mutase în Siglufjordur. O lăsase prea mult timp singură în 
apartamentul lui, doar în compania cărţilor. 

Kristin nu reuşise să meargă cu el în primul weekend. N-ar fi 
putut să suporte un rămas-bun cu lacrimi şi drumul lung spre 
sud, doar ea în maşină. 

Cum putuse să plece fără să privească înapoi şi s-o lase 
singură? 

Avea zi şi noapte aceleaşi gânduri, ca într-o buclă 
nesănătoasă, şi se chinuia din greu să se concentreze la 
cursurile ei. Era prima oară când îşi dăduse voie să fie distrasă, 
prima oară când simţise că măcar e posibil să fie distrasă. Cu 
siguranţă se îndrăgostise. Pentru prima oară. 

Îi luase câteva săptămâni să-şi înţeleagă sentimentele şi să se 
redreseze. Era tot mai dureros să vorbească cu el la telefon - i 
se sfâşia sufletul când îşi amintea de distanţa la care se aflau 
unul de celălalt. Îi amintea de dulceaţa din glasul lui; îi amintea 
de faptul că nu putea să-l atingă, să-l sărute, să-i simtă căldura 
îmbrăţişării. 

Nu mult după ce Ari Thór plecase la Siglufjordur, tatăl 
Kristinei fusese concediat, iar la scurt timp după aceea şi mama 
ei fusese pusă pe liber. Orice urmă de stabilitate din viaţa ei 
dispăruse. Nu-şi dorea decât să-l sune pe Ari Thór şi să plângă 
la telefon. Avea nevoie de el mai mult ca oricând. i 

Apoi venise Crăciunul şi el o dezamăgise din nou. li 
promisese că vine de Sărbători în Reykjavík. Aşteptase 
concediul cu o candoare şi o bucurie de copil, asta până în ziua 
în care o sunase să-i spună că era de serviciu. 

De dezamăgire, rămăsese fără cuvinte. Închisese telefonul 
după ce-şi luase rămas-bun de politeţe, apoi plânsese ca atunci 
când era mică. Îi era dor de el şi simţea o durere aproape fizică. 
Îşi blestemase orgoliul, incapacitatea de a se exprima, de a 


îndrepta situaţia. De a vorbi deschis despre iubirea pe care i-o 
purta şi despre faptul că avea nevoie de el. 

Regreta amarnic că nu-l sunase în Ajun, dar atunci era 
nervoasă, o furie şi un sentiment de pierdere pe care nu le 
putea controla. 

Treptat, îşi recăpătase echilibrul, iar acum era momentul să 
îndrepte lucrurile. Se gândea că făcuseră progrese, chiar dacă 
telefoanele erau puţine, cu intervale mari între ele. Amândoi 
aveau nevoie de timp, iar Ari Thór trebuia să ştie că ea îşi arăta 
greu emoţiile şi că, uneori, chiar era prea ocupată să 
vorbească. Dar acum făcea un pas uriaş ca să încerce să 
salveze relaţia şi viitorul lor împreună. Candidase la o slujbă de 
vară la spitalul din Akureyri, suficient de aproape încât să facă 
naveta din Siglufjordur. Primise postul şi putea să-şi termine şi 
ultimul an de practică acolo. Trebuia să dea răspunsul pe loc. 
Încercase să-l sune pe Ari Thór pe mobil sâmbătă, dar părea 
închis. Aşa că se hotărâse, acceptase oferta, refuzând în acelaşi 
timp o ofertă similară din partea Spitalului Naţional din 
Reykjavik. Postul fusese ocupat imediat de altcineva, deci n- 
avea cale de întoarcere. 

Era sâmbătă seara târziu când îi sună telefonul. Apelul venea 
de la un număr necunoscut. Răspunse. Era Ari Thor. În sfârşit 
putea să-i dea vestea cea bună. 


EPILOG 
Primăvara 

Tomas privea cum ceața se ridică peste fiord. Era dimineaţa 
devreme, iar oraşul încă dormea. Zilele erau tot mai lungi, 
amintindu-le tuturor că aproape sosise vara. Pentru un loc care 
iarna era atât de rece şi întunecat, Siglufjordur era cald şi 
strălucitor vara, în general mult mai călduros decât Reykjavik 
şi zona de sud-vest. _ 

Karl plecase definitiv din oraş. În ciuda eforturilor lui Tómas, 
nu reuşiseră să-l prindă cu nimic. Probabil va continua să facă 
rău prin alte părţi, dar Tómas izbutise ca măcar Siglufjordur, 
oraşul lui, să fie în siguranţă. Linda se stinsese fără să-şi fi 
recăpătat cunoştinţa, aşa că dispăruse orice şansă de a-l acuza 
pe Karl de violenţă domestică. 

Karl nu insistase cu plângerea împotriva lui Ari Thor. Băiatul 
avusese noroc. Tómas îl plăcea, era deştept şi, chiar dacă 
uneori era temperamental şi impulsiv, era întotdeauna bine 
intenţionat, ceea ce conta enorm. Ari Thor nu vorbea mult 
despre viaţa lui privată, dar Tomas tot află că se despărţise de 
prietena lui din Reykjavik. După despărţire, Ari Thor părea 
singuratic şi mohorât, dar Tómas spera ca zilele însorite de 
vară să-l binedispună. 

Tómas era destul de sigur că Hlynur, nu Ari Thór, dăduse 
informaţiile presei. De fapt, Hlynur păruse tot mai puţin 
interesat de muncă odată cu trecerea timpului. Ceva îl 
frământa pe tânărul poliţist, dar Tómas nu ştia ce anume. Şi 
nici nu era îndeajuns de sigur încât să-l confrunte în legătură 
cu scurgerile de informaţii. De asemenea, într-un fel se bucura 
că povestea lui Karl ajunsese în presă, dar nu şi relaţia lui cu 
Anna. Dacă Hlynur chiar era în spatele legăturii cu presa, 
măcar ştiuse să discearnă cât de cât între bine şi rău. 

Tómas privi cum fiordul şi munţii prind treptat viaţă în 
lumina soarelui care se înălța şi strălucea pe povârnişuri, 
scânteind în apă. Era începutul unei zile superbe. Soţia lui 
Tómas hotărâse să se mute la Reykjavik să studieze. El nu 
mergea cu ea, cel puţin nu acum. Nu era gata să plece din 
Siglufjordur, nu încă. 


Dl i Min] 
Dark Iceland 


RAGNAR JONASSON 
orb în zăpadă 


„Fiindu-i imposibil să se întoarcă, incă nu reușise să-l vadă. 

El s-a oprit și, preţ de câteva secunde care au părut să nu se 
mai termine, nu s-a întâmplat nimic. A simţit că era rândul ei să 
facă ceva. O ţinea cu mâna dreaptă, nu cu stânga, asa că s-a 
străduit să-și dea seama ce sanse ar avea. Putea să-l la prin 
surprindere cu un pumn sau un picior, să se elibereze si sa fugă, să 
strige după ajutor... 

Dar apoi a fost prea tărziu. Ezitaze prea mult tot găndindu-se 
la variantele pe care le avea, oferindu-i răgazul să acționeze ei 
primul, să scoată din teacă un cuțit lung de vânătoare, ” 


Ragnar Jónasson - Orb în zăpadă 


„Seducător... un mister în stil clasic, cu un personaj principal 
puternic, care se desfășoară pe fundalul fascinant al unui orasel 
islandez izolat de zăpadă, Ragnar se pricepe de minune la 
dlaustrofoibie.” Ana Cieeves 


„Ragnar Jónasson are o scriitură de o frumusețe captivantă, 
poetică —eunmust-read al canonului de noir islandez.” 
Peter James 


„Regele Arnaldur Indriðason își simte cumva tronul amenințat? 
Uri tânăr pretendent se îndreaptă spre el, cu ochii aţintiți asupra 
coroanei: Ragnar Jónasson.. 

Barry Forshaw 


Hor G Parepa Maia [irr 


SA CRIME SCENE PRESS